Rudolf Steiner — Fiziologie oculta

Rudolf Steiner 


FIZIOLOGIE OCULTĂ, GA 228 
EINE OKKULTE PHYSIOLOGIE, GA 128, 1927 


Ciclu de opt conferinţe ţinute la Praga 
în perioada 20 - 28 martie 1911 


Conferinţa 1: ENTITATEA UMANĂ 

Conferinţa 2: DUALITATEA UMANĂ 

Conferinţa 3: COACŢIONAREA DUALITĂŢII UMANE 

Conferinţa 4: SISTEMUL COSMIC INTERN AL OMULUI 

Conferinţa 5: SISTEMELE DE FORŢE 
SUPRASENSIBILE 


Conferinţa 6: SÂNGELE CA EXPRESIE ŞI UNEALTĂ 
A EULUI UMAN S 
Conferința 7: VIAŢA CONSTIENTA A OMULUI 


Conferința 8: FORMA UMANĂ ŞI ARTICULAREA 
FORȚELOR 


TREPTELE ADEVĂRULUI 


Antroposofia este un curent spiritual modern, fundamentat 
de austriacul Rudolf Steiner (1861-1925), personalitate 
complexă, dotată cu capacitatea de a dezvolta în mod 
consecvent şi interactiv atât mistica înaltă bazată pe 
experiențe interioare care l-au condus la cercetări aprofundate 
în lumea spirituală, cât şi gândirea riguros ştiinţifică despre 
spirit, prin opoziţie cu tendinţele materialismului dominant în 
secolul al XIX-lea şi prima parte a secolului al XX-lea. 
Materialismul urmărea eliminarea nivelului divin-spiritual din 
cunoaştere prin contestarea existenţei acestuia în Univers, 
ceea ce l-a îndreptăţit pe R. Steiner să afirme: „Tragedia 
materialismului constă în faptul că nu poate înţelege ce este 
materia". 


Pentru a sintetiza conţinutul de idei al antroposofiei sau 
ştiinţei despre spirit vom porni de la un principiu de bază 
formulat chiar de Rudolf Steiner: „Oricărei realităţi materiale 
din Univers îi corespunde ceva spiritual şi orice realitate 
spirituală din Univers primeşte la un moment dat expresie în 
lumea materială". Intreaga evoluţie, mai întâi biologică şi apoi 
social-istorică, a umanităţii este o ilustrare vie a acestui 
principiu. Cunoaşterea directă a resorturilor spirituale ale 
umanităţii, ca şi cunoaşterea exterioară a materiei, se obţine 
numai prin eforturi susţinute de perfecţionare a structurilor 
noastre sufleteşti şi spirituale, pentru a deveni apți şi demni de 
dezvoltarea conştientă şi responsabilă a relaţiei omului cu 
lumea spirituală în toată puritatea indispensabilă acestui scop. 
Unul din principalele scopuri ale antroposofiei constă în 
deschiderea căilor cunoaşterii de sine, fapt necesar pentru 
evoluţia viitoare a omenirii. Atât cunoaşterea de sine cât şi 
înţelegerea coerentă a lumii interioare şi a ambianţei telurice şi 
cosmice se pot dobândi prin studiul scrierilor antroposofice, 
întrucât logica riguroasă a expunerilor oferă gândirii 
posibilitatea aprecierii valorii acestora, chiar şi în lipsa 
accesului personal direct la lumile spirituale. Omul apare astfel 
ca o fiinţă dublă, cu problematică cosmică şi problematică 
terestră, având sarcina realizării sintezei superioare a 
acestora. 

In consecinţă, antroposofia este ştiinţa despre spirit care ne 
dă posibilitatea înţelegerii rațiuni; de a fi a structurilor şi 
evenimentelor aparţinând lumii sensibile, precum şi a înlănţuirii 
acestora în timp şi spaţiu. Ea nu este o fundamentare teoretică 
pusă la îndemâna unei „secte religioase", cum încearcă să 
denigreze unele scrieri mişcarea antroposofică, ci reprezintă 
calea spirituală de valorificare concretă a forţelor de iubire 
aduse de Hristos pe Pământ, atât de necesară într-o perioadă în 
care dezbinarea între oameni se manifestă în toate relaţiile 
individuale şi de grup. Există, în prezent, antroposofi aparţinând 
celor mai diferite confesiuni religioase care consideră că au 
găsit, în sfârşit, în antroposofia lui R. Steiner un limbaj comun 
capabil să creeze baza pentru o nouă deschidere spirituală către 
lume, prin înţelegerea corectă a momentului-cheie pentru 
întreaga evoluţie cosmică pe care l-a reprezentat Evenimentul 
de pe Golgota de acum 2000 de ani. 


Antroposofia nu este teorie, ci cunoaştere vie, ceea ce se 
reflectă în faptul că a pus toate premisele şi a elaborat soluţii 
valoroase în diferitele domenii aplicative marcate de 
consecinţele tuturor situaţiilor de criză caracteristice lumii 
actuale pe care Rudolf Steiner le-a prevăzut cu 8-9 decenii în 
urmă. Astfel, pe baza cunoaşterii aprofundate a omului 
(antropologia antroposofică), Rudolf Steiner, colaboratorii şi 
urmaşii săi au elaborat principiile şi metodele terapeutice ale 
medicinii antroposofice, ale agriculturii biodinamice, ale 
sistemului pedagogic Waldorf, ale tripartiţiei sociale, au dat 
naştere unui impuls original în arhitectură etc. Putem conchide 
că antroposofia este totodată o cale de cunoaştere obiectivă, o 
cale de autocunoaştere şi o cale de viaţă. Ea este prelungirea 
în Eul omului actual a activităţii lui Hristos, a Logosului care a 
acţionat de la începutul existenţei Universului. 

Mişcarea antroposofică, care s-a separat din mişcarea 
teosofică, s-a dezvoltat independent, şi numai în mod eronat 
sau abuziv este asociată cu alte curente şi organizaţii actuale. 
Ea deschide perspective luminoase educaţiei pentru libertate, 
iubirii dintre oameni şi colaborării cu natura, iar spiritualitatea 
românească, constitutiv creştină şi cu o largă deschidere spre 
înţelegerea integrării omului în Cosmos, este o matrice gata 
pregătită pentru receptarea şi dezvoltarea acestor imperative 
ale mileniului III. 

biolog dr. PETRE PAPACOSTEA 


ÎN LEGĂTURĂ CU PUBLICAREA CONFERINŢELOR 
LUI RUDOLF STEINER 


Baza ştiinţei spiritului orientată antroposofic o constituie 
lucrările scrise şi publicate de Rudolf Steiner (1861-1925). Pe 
lângă aceasta, el a ţinut, între 1900-1924, numeroase 
conferinţe şi cursuri, atât în faţa unui public larg, cât şi pentru 
membrii Societăţii teosofice, mai târziu ai Societăţii 
antroposofice. Vorbind în mod liber, el însuşi a dorit iniţial ca 
aceste conferinţe să nu fie consemnate în scris, deoarece ele 
erau concepute drept „comunicări orale, nedestinate tiparului”. 
După ce însă s-au finalizat şi răspândit tot mai numeroase 
variante incomplete şi eronate după stenogramele şi notițele 


auditorilor, s-a văzut nevoit să reglementeze problema 
acestora. Şi a încredinţat Mariei Steiner von Sivers această 
misiune. Ei i-a revenit sarcina de a-i desemna pe cei care au 
dreptul să stenografieze conferințele, de a asigura 
administrarea stenogramelor şi revizuirea textelor pentru tipar. 
Din cauză că, fiind extrem de ocupat, Rudolf Steiner nu a putut 
corecta el însuşi textele, decât în cazuri foarte rare, în privinţa 
tuturor conferinţelor publicate trebuie să se ţină seama de 
această rezervă a sa: „Va trebui să se aibă în vedere faptul că 
în stenogramele nerevizuite de mine se găsesc greşeli". 

În legătură cu raportul dintre conferințele pentru membri, 
care, la început, erau accesibile numai sub formă de 
manuscrise tipărite pentru uz intern, şi cărţile sale, destinate 
publicului larg, Rudolf Steiner îşi exprimă punctul de vedere în 
lucrarea autobiografică Mein Lebensgang (Viața mea), capitolul 
35. Cele spuse acolo sunt valabile, în egală măsură, în ceea ce 
priveşte cursurile ţinute, care se adresau unui cerc restrâns de 
participanţi, familiarizat cu bazele ştiintei spiritului. 

După moartea Mariei Steiner (1867-1948) s-a trecut, 
conform indicaţiilor sale, la tipărirea unei ediţii a operelor 
complete ale lui Rudolf Steiner (Rudolf Steiner - 
Gesamtausgabe, GA). Volumul de faţă constituie o parte a 
acestei ediţii. 


CONFERINŢA | 


ENTITATEA UMANĂ 
Praga, 20 martie 1911 


În acest ciclu de conferinţe avem de tratat o temă extrem 
de apropiată omului. Vom vorbi despre entitatea omului însuşi, 
despre ceea ce se referă la viaţa omenească. Pe cât de 
aproape atinge acest subiect omul - deoarece este vorba de el 
însuşi -, tot pe atât de greu este de abordat. Chiar şi numai o 
privire asupra imperativului „Cunoaşte-te pe tine însuţi", care a 
răsunat în toate timpurile, coborât spre om din înălţimi mistic- 
oculte ne arată că această cerinţă este valabilă pentru toate 
epocile, că autocunoaşterea, cunoaşterea adevărată a entității 
proprii este un proces foarte greu pentru om. Nu este vorba 


aici numai de cunoaşterea de sine personală, ci mai cu seamă 
de cunoaşterea entității omeneşti. Eterna repetare a 
preceptului „Cunoaşte-te pe tine însuti" ne arată că omul este 
foarte departe de el însuşi, că el trebuie să parcurgă o cale 
lungă spre propria sa înţelegere. Acesta cste motivul pentru 
care consideraţiile pe care le vom face în aceste zile vor trata, 
la rândul lor, lucruri îndepărtate, pentru care vom avea nevoie 
de multe explicatii. 

Din această cauză am decis să abordez această temă 
numai după o lungă pregătire şi după o matură chibzuinţă. 
Dacă vrem să ajungem la o abordare reală avem nevoie 
neapărat de ceva ce este adeseori ignorat în abordarea 
ştiinţifică obişnuită: veneraţia pentru fiinţa umană - nu pentru 
individ, mai ales când acest individ suntem noi înşine, ci pentru 
fiinţa umană în general. Va fi o condiţie de bază pentru 
viitoarele noastre abordări de a avea venerație pentnt 
entitatea umană, în cel mai pur înţeles al acestei expresii. 

Adevărata venerație se va naşte numai dacă vom face 
abstracţie de felul în care apare fiinţa umană în viaţa de toate 
zilele. Trebuie - să ne putem ridica până la ideea că omul, cu 
toată evoluţia lui trecută, nu este aici pentru el însuşi, ci pentru 
revelarea spiritului întregii lumi, a spiritului divin al întregii 
lumi: Acest om este revelaţia divinității cosmice! Şi dacă el 
spune că aspiră la cunoaşterea de sine, la a deveni din ce în ce 
mai desăvârşit - în sensul antroposofic al cuvântului - nu 
trebuie să rezulte că o face din simplă curiozitate şi nici din 
dorinta de a afla ce este omul, ci trebuie să simtă ca peo 
datorie de a modela cât mai bine această realizare, această 
revelaţie a spiritului lumilor în om, să operfectioneze din ce în 
ce mai mult, pentru a găsi un sens în cuvintele: „A rămâne 
neştiutor înseamnă a păcătui împotriva vocației hotărâtă de 
divinitate". Căci spiritul lumilor a pus în noi forţa cunoaşterii. 
Dacă nu vrem să dezvoltăm această cunoaştere, refuzăm să 
fim revelaţia spiritului divin, ceea ce, de fapt, nu ne este 
îngăduit, şi în acest caz devenim din ce în ce mai mult 
caricatura lui. Este de datoria noastră să ne transformăm 
neîncetat, în asa fel încât să devenim o reflectare a spiritului 
universal. Numai dacă putem să dăm un înţeles cuvintelor „a 
deveni o imagine a spiritului universal", dacă devine important 
pentru noi să spunem „trebuie să cunoaştem, este de datoria 


noastră să cunoaştem", doar atunci vom putea încerca în mod 
corespunzător acest sentiment de venerație faţă de fiinţa 
umană. Pentru cel care vrea să cuprindă viaţa şi entitatea 
omului dintr-un punct de vedere ocult, această pătrundere cu 
venerație fată de natura omenească este o necesitate 
absolută, pentru că numai ea este capabilă să trezească în noi 
ochiul spiritual, posibilităţile noastre plenare de viziune 
spirituală, adică să trezească acele forţe care să ne lase să 
pătrundem în profunzimile spirituale ale naturii omeneşti. Dacă 
un cercetător al spiritului, un clarvăzător, nu ar putea să 
venereze în cel mai înalt grad natura umană, nu ar fi capabil să 
pătrundă până în cele mai intime fibre ale sufletului, cu 
venerație pentru această natură, i-ar rămâne închis ochiul 
spiritual pentru tot ce priveşte entitatea mai profundă a 
omului, oricât de deschis ar fi pentru unele din tainele 
spirituale ale Universului. Sunt mulţi clarvăzători care pot 
vedea în ambianta spirituală a existenţei noastre. Dacă nu au 
această venerație, ei nu pot însă pătrunde în profunzimea firii 
umane şi nu pot spune nimic corect în ceea ce priveşte 
entitatea umană. 

În sens exterior, ştiinţa vieţii se cheamă „fiziologie”. 
Această ştiinţă a vieţii nu va fi abordată aici în felul în care o 
vede stiinţa exterioară, ci în felul în care ea se oferă privirii 
spirituale, astfel încât, de la aspectul exterior al omului, de la 
forma şi funcţiile organelor lui, vom privi mereu spre baza 
spirituală, suprasensibilă a organelor, a formelor de viaţă, a 
proceselor vitale. Întrucât nu avem intenţia de a construi aici o 
„fiziologie ocultă" subiectivă, va fi necesar să facem unele 
referiri la lucruri care la început vor suna celor neiniţiaţi ca 
neverosimile. Trebuie să mentionăm că acest ciclu de 
conferinţe, mai mult decât altele pe care le-am ţinut până 
acum, constituie un întreg şi că nu putem nici discuta, nici face 
critici pe marginea conferinţelor izolate - şi în special a celor de 
început -, pentru că unele lucruri pe care le vom aborda în 
acest ciclu de conferinţe va trebui să le spunem fără 
prejudecăţi şi nimic nu trebuie tratat în mod izolat. Din această 
cauză fiziologia ocultă trebuie abordată altfel decât o fiziologie 
exterioară. Principiile de bază pe care le vom expune la 
început vor fi confirmate de ceea ce va fi spus la sfârşit. Şi nu 
vom urmări o „linie dreaptă de la început până la sfârşit", ci 


vom parcurge un drum circular, care ne va conduce, în cele din 
urmă, de unde am pornit. 

Ceea ce prezentăm aici este o meditaţie asupra omului. La 
început omul ne întâmpină prin forma sa exterioară 
perceptibilă simţurilor exterioare. Ştim că observaţia laică pur 
exterioară a omului s-a îmbogăţit mult datorită cercetării 
ştiinţifice. Deci, ceea ce ştim astăzi în mod exterior despre om, 
prin experienţă şi prin observaţie exterioară, trebuie constituit 
din ceea ce laicul este capabil să observe la sine şi la alţii şi din 
ceea ce are de spus ştiinţa în aceste domenii, care obţine 
rezultate folosind metode şi instrumente demne de toată 
admiratia. 

Dacă punem la un loc mai întâi pentru omul exterior tot ce 
se poate vedea din punct de vedere laic, ceea ce, poate, 
acesta a învăţat despre fiinţa umană din unele cărţi de 
popularizare, vom înţelege că de la început se atrage atenţia 
asupra faptului că prin însăşi forma sa exterioară, aşa cum ne 
întâmpină în lumea exterioară, el reprezintă o dualitate. Şi este 
indispensabil ca cel ce vrea să forţeze profunzimile naturii 
umane să conştientizeze, la rândul lui, că omul exterior, cu 
aspectul şi conformaţia sa, reprezintă, în fond, o dualitate. 

Primul lucru ce poate fi distins clar la om este faptul că 
posedă organe - creierul şi măduva spinării - închise în 
formaţiuni osoase, care le 
protejează împotriva lumii 
exterioare. Văzute din profil, ne 
putem reprezenta ceea ce aparţine 
acestor organe în felul următor (vezi 
figura): a reprezintă ansamblul 
vertebrelor suprapuse, formând 
coloana vertebrală, iar b bolta 
craniană şi oasele capului. În acest 
canal format prin suprapunerea 
vertebrelor şi din oasele craniene se 
găseşte închis tot ce ţine de creier şi 
de măduvă. Nu putem observa omul 
fără a ne da seama că tot ce ţine de 
acest domeniu formează un tot, 
închis în sine, şi că tot restul 
corpului omenesc, care poate fi în 


strânsă legătură cu această primă formatiune - gât, trunchi, 
membre -, este legat de sistemul nervos prin formaţiuni mai 
mult sau mai puţin filiforme sau plate (sub formă de bandă). 
Acestea trebuie să străpungă mai întâi învelişul protector, 
pentru a realiza o legătură între partea închisă în interiorul 
acestei formaţiuni osoase şi ceea ce se leagă de ea ca natură 
umană exterioară. Astfel, putem spune: Chiar pentru 
observaţia superficială, omul apare ca o dualitate. O parte se 
găseşte în interiorul formațiunilor osoase menţionate, în 
învelişul protector solid şi sigur, iar cealaltă parte în afara 
acestuia. 

Trebuie să aruncăm mai întâi o privire sumară asupra a 
ceea ce se găseşte în interiorul acestei formaţiuni osoase. 
Putem distinge din nou două organe: marea masă a creierului, 
închisă în cutia craniană, şi măduva, legată organic de creier, 
şi care este suspendată în canalul vertebral ca o excrescenţă 
filiformă a primului. Diferenţiind aceste două formaţiuni, 
trebuie să atragem atenţia asupra unui lucru pe care ştiinţa 
exterioară nu este obligată să-l remarce, spre deosebire de 
ştiinţa ocultă, care trebuie să pătrundă în profunzimea fiinţei, 
şi anume că tot ceea ce spunem despre om se referă numai la 
el. În momentul în care pătrundem în profunzimea diferitelor 
organe, descoperim că, la om, ele pot avea o cu totul altă 
sarcină, în semnificaţia lor adâncă, decât corespondentele sale 
din regnul animal. Cel care observă lucrurile prin intermediul 
ştiintei exterioare, va spune: Ceea ce ai afirmat aici se poate 
spune şi cu privire la animale. Dar ceea ce se spune despre 
esenţa unui organ uman nu poate fi spus în acelaşi mod pentru 
animal, dacă se pătrunde mai adânc în probleme. Observaţia 
ocultă are sarcina de a privi animalul în sine şi de a vedea apoi 
dacă ceea ce se poate spune despre măduva şi creierul uman 
este valabil şi pentru animal. Din faptul că animalele apropiate 
omului au o măduvă şi un creier nu se poate trage concluzia 
că, în semnificaţia sa profundă, sarcina acestor organe este 
aceeaşi. Să folosim o comparape: cu un cutit se poate, la fel de 
bine, tăia un vițel sau răzui o pată. În ambele cazuri avem de-a 
face cu un cutit. Cel care priveşte numai forma obiectului, 
poate gândi că în ambele cazuri este vorba de acelaşi lucru, de 
un cuţit. Cel ce se află pe tărâmul ştiinţei exterioare va spune 
că în ambele cazuri este vorba de o măduvă şi de un creier. El 


va gândi că, de vreme ce ambele organe există atât la animal 
cât şi la om, ele au aceeaşi funcţie. Dar acest lucru nu este 
adevărat; este o atitudine care a devenit de uz curent în ştiinţa 
exterioară şi care a condus la unele inexactităţi care nu vor 
putea fi corectate decât atunci când ştiinţa exterioară va 
consimţi să fie de acord cu învăţămintele profunde ale 
cercetării suprasensibile asupra fiinţelor. 

Dacă luăm în considerare creierul şi măduva, separat, vom 
remarca cu uşurinţă un adevăr asupra căruia observatori ai 
naturii ne-au atras atenţia de acum mai bine de o sută de ani. 
Se poate spune, cu o anumită justificare: Dacă se contemplă 
creierul, acesta ne apare ca o măduvă transformată. Să ne 
amintim că Goethe, Oken şi alţi observatori ai naturii au arătat 
că este o oarecare asemănare între forma oaselor craniului şi 
vertebre. De exemplu, Goethe, care a analizat cu atenţie 
asemănările de formă între organe, a fost de la început frapat 
de faptul că, dacă ne imaginăm o vertebră transformată, 
turtită şi umflată, poate apărea forma unui os cranian, astfel 
încât, dilatând o vertebră în toate sensurile pentru ca ea să 
capete prin aceasta proeminențe, devenind însă plată în 
prelungirile sale, se poate obţine treptat dintr-o vertebră un os 
cranian. Astfel, oasele craniene pot fi considerate, dintr-un 
anumit punct de vedere, vertebre transformate. După cum 
putem aprecia oasele craniene care înconjoară creierul ca 
vertebre transformate, la fel ne putem imagina masa măduvei, 
dilatată în diverse feluri, diferențiată, complicată, şi obtinem 
într-un anumit sens creierul, prin modificarea măduvei, ca şi 
când am spune că dintr-o plantă, care nu are la început decât 
frunze verzi, creşte o floare. Astfel am putea gândi că, prin 
această modificare, întregul creier este posibil să fie 
transformat prin ridicarea măduvei la trepte superioare; ea a 
devenit creier. Vă voi spune mai târziu cum poate fi apreciat în 
mod ştiinţific acest lucru. Acum, deci, ne putem reprezenta că 
putem privi creierul nostru ca pe o măduvă diferențiată. 

să analizăm ambele organe din acest punct de vedere. 
Care din ele ar putea fi considerat ca fiind cel mai tânăr? 
Aceasta este întrebarea pe care trebuie să ne-o punem. Fără 
îndoială, nu este cel care are forma derivată, ci acela care 
prezintă forma originară. Deci măduva, fiind în prima sa etapă 
de dezvoltare, este mai tânără, în timp ce creierul este în cea 


de a doua etapă. El a parcurs deja stadiul de măduvă - este o 
măduvă transformată -, trebuie deci să-l considerăm ca fiind 
mai vechi. Altfel spus, dacă tinem seamă de această dualitate 
pe care o întâlnim la om - creier şi măduvă - putem spune: 
Toate structurile, toate forţele care au dus la formarea 
creierului trebuie să fie mai vechi, căci într-o etapă anterioară 
ele au trebuit să contribuie la structurarea măduvei şi apoi au 
acţionat pentru a transforma această măduvă în creier. 
Ajungem la încă o concluzie: măduva noastră actuală nu a 
progresat îndeajuns pentru a atinge al doilea nivel; ea a rămas 
la etapa de măduvă. Şi, dacă vrem să exprimăm acest lucru în 
mod pedant, vom spune că în coloana vertebrală avem o 
măduvă de rangul întâi, iar în creier o măduvă de rangul al 
doilea, o măduvă transformată, îmbătrânită, devenită creier. 
Am arătat prin aceasta ce trebuie luat în considerare când 
privim în mod obiectiv organul închis în acest înveliş osos 
protector. Acum să examinăm un alt aspect, pe care îl întâlnim 
la început numai în domeniul ocultismului. Vorbind despre 
creier şi despre măduvă aşa cum am procedat, se ajunge la o 
altă problemă. Când are loc o asemenea transformare, adică 
remodelarea unui organ de la un prim stadiu la un al doilea 
stadiu, procesul de dezvoltare poate fi progresiv sau regresiv. 
Adică, evoluţia poate conduce un organ la trepte superioare de 
perfecţionare sau la degenerare, la atrofiere treptată. Să ne 
referim la măduvă; ea ne apare ca un organ relativ tânăr, care 
nu a ajuns încă la stadiul de creier. Putem însă privi lucrurile în 
două feluri: măduva ar putea avea în ea forţele pentru a 
deveni, ea însăşi, cândva, creier, ca acesta de acum, dar ar 
putea, le fel de bine, să nu aibă această predispoziţie şi să nu 
ajungă la un al doilea stadiu de dezvoltare. Ea ar fi atunci pe 
drumul decrepitudinii, fiind destinată să atingă doar primul 
stadiu de dezvoltare şi să nu ajungă la cel de al doilea. Dacă ne 
gândim cum creierul nostru actual a avut cândva funcţia unei 
măduve, măduva a avut, fără îndoială, forţa de a se dezvolta şi 
de a deveni creier. Dar, în ceea ce priveşte măduva actuală, 
contemplaţia ocultă ne spune că ea nu poartă în sine 
predispoziția spre o dezvoltare progresivă, ci se pregăteşte să- 
şi încheie evoluţia la stadiul atins. Dacă îmi permiteţi să utilizez 
o exprimare grotescă, aş spune că omul nu trebuie să creadă 
că actualul cordon medular se va dezvolta cândva ca un creier. 


Vom vedea care sunt cauzele ce stau la baza consideraţiunilor 
oculte, pentru a putea face această afirmaţie. Dar, prin simpla 
comparare a formelor acestui organ la om şi la speciile animale 
primitive - unde apare pentru prima dată -, se dezvăluie deja o 
indicație exterioară privind cele spuse acum. Dacă luati ca 
punct de referintă un şarpe, vedeţi cum coloana sa, formată 
din nenumărate inele, începe în partea posterioară a capului, 
este umplută de măduvă şi parcurge un drum continuu înainte 
şi înapoi. La om, în schimb, din locul unde se articulează cu 
creierul, măduva se depărtează, coborând şi subţiindu-se tot 
mai mult. Ea prezintă din ce în ce mai puţin distinct forma pe 
care o avea la capătul de sus. Observaţia exterioară ne arată, 
de asemenea, că în acest drum spre înapoi, la şarpe, se poate 
vedea un fel de degenerare. Acesta este modul de comparare 
exterior, şi vom observa cum lucrează contemplaţia ocultă 
asupra celor de mai sus. 

Ţinând seama de cele arătate, vom putea spune că, în 
formațiunea osoasă craniană, am închis o măduvă care a 
devenit creier printr-o dezvoltare progresivă, o măduvă care a 
ajuns la o a doua treaptă a dezvoltării sale. Dar există şi o a 
doua încercare de a forma un creier asemănător în măduva 
spinării; trebuie să repetăm: această încercare arată că nu 
poate să reuşească, că măduva de acum nu se ridică până la 
nivelul unui creier adevărat. 

Să trecem acum la alte aspecte, pe care le putem 
cunoaşte tot prin observaţia laică, exterioară; să încercăm să 
aprofundăm sarcina pe care o au de îndeplinit creierul şi 
măduva. Este mai mult sau mai puţin ştiut că instrumentul 
activităţilor sufleteşti superioare are o anumită legătură cu 
creierul, că aceste activităţi sunt dirijate de organele creierului. 
Oricine ştie, de asemenea, că acţiunile sufleteşti inconştiente 
sunt dirijate de măduvă, mai precis, este vorba de acea 
activitate care are loc atunci când impresia exterioară este 
urmată imediat de acţiune, fără reflecţie. Când vă înţepati, vă 
retrageţi imediat mâna, tresărind. Între înţepătură şi tresărire 
nu este timp pentru reflecţie. Aceste activităţi sufleteşti sunt 
acceptate cu o anumită justificare, chiar şi de către ştiinţa 
oficială, printre funcţiile medulare. Dar există alte activităţi 
sufleteşti, în cadrul cărora între impresie şi gest se inserează o 
reflecţie mai adâncă. Gânditi-vă la artistul care observă natura 


exterioară, forţându-şi simţurile. El culege nenumărate 
impresii. După aceea, trece mult timp până când îşi transformă 
impresiile în activitate sufletească. Şi de-abia după un alt 
interval de timp fixează printr-o activitate exterioară ceea ce s- 
a elaborat în sufletul său. Între impresiile exterioare şi ceea ce 
omul face sub influenţa lor se intercalează o activitate 
sufletească bogată. Acelaşi lucru se întâmplă în domeniul 
cercetării ştiinţifice, dar şi în cazul oricărui om care reflectează 
la ceea ce are de făcut, fără a reacţiona impulsiv la impresiile 
sale exterioare. El nu se dezlănţuie ca un taur furios la vederea 
culorii roşii, printr-o mişcare reflexă, ci reflectează la ceea ce 
are de făcut. De fiecare dată când se intercalează actul 
reflecţiei, vorbim de creier ca instrument al activităţii 
sufletesti. 

Dacă pătrundem şi mai adânc în problemă, ne vom întreba 
cum se prezintă această activitate sufletească pentru care 
utilizăm creierul. Noi o percepem în două feluri. O dată, în viaţa 
de veghe din timpul zilei, când acumulăm impresii exterioare 
prin simţuri şi le elaborăm, prin reflecţii cât mai raţionale, cu 
ajutorul creierului. Vorbind în limbajul curent, trebuie să ne 
reprezentăm aceste impresii exterioare intrând prin porţile 
simţurilor şi declanşând anumite activităţi în sufletul nostru. 
Dacă am urmări numai ceea ce se întâmplă în organizarea 
exterioară, am vedea cum creierul este pus în mişcare de 
acest aflux nestăvilit de impresii exterioare şi cum el le 
elaborează prin reflecţie. La acest produs se asociază celelalte 
urmări ale acestor impresii, mai puţin supuse raţiunii, adică 
fapte şi gesturi pe care le atribuim mai degrabă măduvei, ca 
instrument. O a doua activitate care se interferează în viaţa 
omului, aşa cum este ea în prezent, este cea de imagini a 
visului, inserată între activitatea conştientă a zilei şi cea a 
somnului inconştient. Această viaţă de vis se inseră într-un 
mod uimitor între viaţa conştientă - care utilizează din plin 
instrumentul creierului - şi viaţa inconştientă din timpul 
somnului. Să vorbim acum, pe scurt, despre această viaţă de 
vis, din punctul de vedere al unui cercetător laic. 

Vedem că întreaga viaţă de vis are o asemănare 
remarcabilă, pe de o parte, cu acea activitate sufletească 
subordonată pe care o legăm de măduva spinării. Imaginile de 
vis nu apar în sufletul nostru ca reprezentări provenind din 


reflecţie, ci au un caracter de necesitate, asemănător mişcării 
mâinii care goneşte o muscă aşezată pe faţă. Este o mişcare 
reflexă, de apărare. In viaţa de vis este vorba de altceva, 
având de asemenea caracterul de necesitate nemijlocită. Nu 
apare o acţiune, ci în orizontul nostru sufletesc apare o 
imagine. Aşa cum în conştienţa de veghe nu avem de-a face cu 
o influenţă produsă de reflecţie asupra mişcării mâinii, pe care 
o facem din necesitate, tot atât de puţin putem influenţa 
imaginile care apar şi dispar în viaţa haotică de vis. Am putea 
spune că atunci când observăm un om în timpul vieţii 
conştiente de veghe şi îi vedem mişcările reflexe, totalitatea 
gesturilor şi a expresiilor fizionomice - realizate fără controlul 
raţiunii -, avem de-a face cu o sumă de acţiuni sufleteşti care 
se integrează cu necesitate în acest om. Să privim acum un om 
care visează. Este vorba de o sumă de imagini care acţionează 
în fiinţa lui cu caracter de imagine şi nu de acţiune. Vom 
înţelege deci că, aşa cum în viaţa conştientă din timpul zilei 
omul are unele gesturi care se declanşează fără reflecţie, tot 
astfel, într-o lume a imaginilor, apar reprezentări de vis 
haotice; care se întrepătrund. 

Dacă ne-am îndrepta acum atenţia asupra creierului şi l- 
am considera ca pe un instrument al conştienţei de vis, ce ar 
trebui să facem? Ar trebui să ne imaginăm că în creier se află 
ceva care se comportă ca măduva noastră, care împinge la 
acţiuni 
inconştiente. În 
acest fel trebuie să 
privim creierul: în 
primul rând ca pe 
un instrument al 
vieţii conştiente, 
din starea de 
veghe, când se 
elaborează 
reprezentările 
controlate de 
rațiune, în al doilea 
rând ni-l imaginăm 
ca având la bază o 
măduvă aflată 


acolo într-un mod tainic şi care nu se manifestă ca măduvă, ci 
stă înghesuită în creier şi nu declanşează acţiuni. În timp ce 
măduva spinării conduce la acțiuni, în ciuda faptului că acestea 
nu sunt controlate prin rațiune, creierul dă naştere, în acest 
caz, numai la imagini. Ceea ce se constituie ca o bază ascunsă 
a creierului rămâne în acest caz la mijloc de drum. Nu am 
putea deci spune că viaţa de vis ne conduce la situaţia de a 
putea să facem aluzie la această măduvă a spinării care se află 
la baza creierului? Când socotim creierul - în forma sa actuală - 
drept instrument al vieţii conştiente din timpul stării de veghe, 
îl vedem aşa cum ne-ar apărea dacă l-am scoate din cutia 
craniană. Dar când viaţa de veghe se stinge, înseamnă că aici 
trebuie să mai fie ceva. Într-adevăr, observaţia ocultă ne arată 
că în creier se găseşte o măduvă tainică ce cheamă visul la 
viaţă. Dacă am vrea să prezentăm schematie această cituaţie, 
ar trebui să arătăm că în creierul reprezentărilor, al vieţii 
conştiente din starea de veghe, există o măduvă veche, 
invizibilă pcntru percepţia exterioară, amplasată acolo în mod 
misterios. Vreau să afirm, deocamdată ca ipoteză, că această 
măduvă intră în acţiune atunci când omul doarme şi visează, şi 
că în acest timp acţionează atât cât îi este permis unei 
măduve. Dar, deoarece este înghesuită în creier, ea nu 
conduce la acţiuni, ci numai la imagini, şi numai la acţiuni sub 
formă de imagini; căci în vis acţionăm numai în imagini. Astfel, 
această viaţă aparte, ciudată, haotică, pe care o trăim în vis, 
ne indică faptul că la baza creierului nostru - pe care, pe bună 
dreptate, îl socotim instrumentul stării de veghe - se află un 
organ misterios care este, poate, formațiunea mai veche din 
care s-a dezvoltat creierul şi care iese astăzi la iveală când 
formațiunea mai nouă tace. Aceasta ne arată ce era odinioară 
creierul. Măduva acţionează, în măsura în care poate, fiind 
înghesuită în creier. Ea nu produce acţiuni finite, ci doar 
imagini. 

În acest fel, observarea însăşi a vieţii ne face să distingem 
chiar şi în evoluţia creierului două trepte. Existenţa visului ne 
duce la concluzia că în evoluţia lui creierul a parcurs două 
trepte şi că s-a dezvoltat până la viaţa diurnă a stării de veghe. 
Dar atunci când viaţa de zi păstrează tăcerea, vechiul organ se 
mai manifestă în viaţa de vis. Noi am creat, în primul rând, 
tipuri din ceea ce ne-a furnizat observarea exterioară a lumii. 


Aceasta ne arată că însăşi observarea sufletului adaugă un 
sens la ceea ce ne poate oferi observarea exterioară a formei: 
anume că viaţa conştientă de veghe se raportează la cea de 
vis, aşa cum creierul aflat la cea de a doua treaptă a 
dezvoltării sale se raportează la vechea măduvă a spinării, 
rămasă la prima treaptă de 
dezvoltare. Într-un mod 
uimitor, viziunea ocultă, 
clarvăzătoare, ne poate 
servi drept bază pentru 
observarea integrală, 
esenţială, a naturii umane, 
în măsura în care se 
exprimă în organele închise 
în masa osoasă a craniului 
şi a coloanei vertebrale. 
Ştim din ştiinţa spiritului 
cum corpul vizibil al omului 
este doar o parte a întregii 
fiinţe omeneşti şi că, în 
momentul în care se 
deschide ochiul clarvăzător, 
corpul fizic apare înconjurat 
de un organism SA Via 
suprasensibil, numit grosier a: „d 

„aura umană". Menţionăm 

aceasta aici doar ca un fapt. 

Vom reveni asupra lui mai 

târziu, pentru a vedea în ce măsură are o justificare. Această 
aură umană, prin intermediul căreia omul fizic apare ca un 
nucleu, se arată ochiului clarvăzător în diferite culori. Dar nu 
trebuie să ne imaginăm că s-ar putea realiza vreodată o 
imagine a acestei aure: culorile sunt într-o continuă schimbare 
şi acesta este motivul pentru care orice încercare de a-i face 
un tablou în culori ar fi doar o aproximare. Este ca şi cum am 
vrea să pictăm fulgerul: întotdeauna suntem obligati să-l 
reprezentăm printr-o formaţiune rigidă. Aşa cum fulgerul nu 
poate fi redată prin pictură, şi mai putin poate fi redată aura, 
deoarece culorile sunt extrem de instabile şi mobile. Ele nu pot 
fi descrise decât eventual în termeni simbolici. 


ăstru-violet 


Culorile aurei prezintă diferenţe remarcabile în raport cu 
caracterul de bază al organismului uman. Este interesant să ne 
referim la imaginea aurei, aşa cum rezultă pentru ochiul 
clarvăzător, când ne reprezentăm, acum privite din spate, 
craniul şi coloana vertebrală. Această parte a aurei nu poate fi 
descrisă decât spunând că ea este înglobată în aura luată în 
întregul său. Chiar dacă ne imaginăm culorile aurei în continuă 
mişcare, putem totuşi indica, de exemplu, o culoare dominantă 
pentru partea inferioară a coloanei vertebrale: i-am putea 
spune verzuie. Se poate preciza, de asemenea, o altă nuanţă, 
care nu se vede în nici o parte a corpului atât de clar cum 
apare la cap - un albastru-violet. S-ar putea compara acest 
albastru-violet cu nuanţa culorii florii de piersic, dar numai cu 
aproximaţie. Între albastrul-violet al părţii superioare a 
craniului şi verdele bazei coloanei se află alte nuanţe, care 
sunt greu de descris, deoarece ele nu apar în mod curent în 
lumea simţurilor. De exemplu, verdele este urmat de o altă 
culoare, care nu este nici verde, nici albastru sau galben, dar 
poate fi un amestec din toate acestea. Repet, în acest spaţiu 
intermediar sunt culori inexistente în lumea fizico-senzorială. 
Dacă este greu de descris ce se găseşte aici, se poate spune 
cu certitudine că, pornind de la această măduvă dilatată 
(creier - n.tr.), am putea începe cu albastru-violet, pentru a 
ajunge la baza coloanei, unde vom găsi o nuanţă verzuie. 

Vreau să adaug un fapt, pe lângă ceea ce am spus astăzi 
în legătură cu observaţia exterioară a formei şi ţinutei omului. 
Vom încerca să medităm asupra celorlalte părţi ale fiinţei 
umane, care se leagă de cele discutate - gât, trunchi, membre 
ete. -, ca reprezentând al doilea aspect al dualității umane, 
pentru a ajunge să înţelegem, în cele din urmă, ce înseamnă 
pentru noi cooperarea celor două părţi. 


CONFERINŢA a Il-a 


DUALITATEA UMANĂ 
Praga, 21 martie 1911 


În cadrul expunerilor noastre vom intra în mod constant în 
dificultatea de a putea cuprinde mai exact cu privirea 
organismul uman exterior, pentru a recunoaşte ce este 
perisabil, fragil. Vom vedea totodată cum tocmai acest lucru ne 
va conduce spre cunoaşterea nepieritorului, eternului din 
natura umană. Şi dacă consideraţiile noastre au acest scop, 
este necesar să ne amintim ceea ce am mentionat deja, şi 
anume punctul de vedere din care trebuie considerat 
organismul exterior fizic, cu întreaga venerație cuvenită unei 
revelări a lumilor spirituale. 

Dacă suntem pătrunşi în oarecare măsură de noţiunile şi 
modul de simţire al ştiinţei spiritului, putem avea acces cu 
uşurinţă la gândul că organismul uman, în uriaşa lui 
complexitate, trebuie să fie cea mai semnificativă expresie, 
cea mai mare şi mai importantă revelaţie a forţelor spirituale 
care structurează lumea şi-i dau viaţă. Oricum, trebuie să 
pătrundem tot mai mult din afară spre interior. 

leri am văzut cum observaţia exterioară - atât cea laică 
cât şi cea ştiinţifică - ne obligă să vedem în om o dualitate. Am 
făcut-o în treacăt, dar, în cele ce urmează, vom aprofunda 
problema. Am spus despre această dualitate că este închisă în 
cavitatea osoasă a craniului şi coloanei vertebrale. Pornind de 
la forma exterioară a acestei părţi a omului, se poate obţine o 
perspectivă provizorie, legând viaţa de veghe cu cealaltă, la 
început foarte îndoielnică, desigur - viaţa de vis. Am văzut că 
formele exterioare ale acestei părţi a naturii omeneşti oferă un 
gen de imagine, înseamnă un fel de revelaţie: pe de o partea 
vieţii de vis, această viaţă haotică a imaginilor, iar pe de alta a 
vieţii de veghe, cu contururi nete, stabilite prin observaţie. 

Astăzi vom arunca o privire chiar şi numai fugitivă asupra 
celeilalte pării a dualității omeneşti, care se află în afara 
domeniului observat ieri. O privire, chiar superficială, asupra 
acestei a doua părţi a fiinţei umane ne poate lămuri că, dintr- 
un anumit punct de vedere, ea este opusă celeilalte părţi. 
Atunci când privim creierul şi măduva, le vedem înconjurate de 
formaţiuni osoase. Dacă privim cealaltă parte a alcătuirii 
omeneşti va trebui să spunem că aici formațiunile osoase sc 
găsesc angrenate mai mult în interiorul organelor. Dar aceasta 
ar fi o apreciere foarte superficială. Mai adânc în structura 
acestei a doua părţi a naturii umane ne va conduce faptul că 


vom aborda mai întâi separat cele mai importante sisteme de 
organe, comparându-le apoi cu ceea ce am aflat ieri. 

Vom analiza la început sistemele de organe, sistemele de 
instrumente ale organismului uman care aparţin nutriţiei şi pe 
cele care se găsesc între aparatul digestiv şi acea minunată 
formaţiune care constituie punctul central al organismului 
omului: inima. Chiar o privire superficială ne arată că acest 
sistem de instrumente, şi în primul rând aparatul digestiv, este 
destinat să preia substanţele din lumea exterioară şi să le 
pregătească pentru a le prelucra ulterior în organismul fizic al 
omului. Ştim că aparatul digestiv se întinde - sub forma unui 
tub - de la orificiul bucal până în stomac. Ştim, de asemenea, 
că alimentele dirijate prin acest canal sunt cu uşurinţă 
separate într-o parte inutilizabilă, care este pur şi simplu 
eliminată, şi o alta, care este transportată în organism prin 
celelalte organe digestive. Se ştie, de asemenea, că aparatului 
digestiv propriu-zis i se ataşează sistemul limfatic, al cărui rol 
este de a duce mai departe substanţele nutritive modificate. 
Deci de aparatul digestiv, dincolo de stomac, se leagă sistemul 
limfatic - o sumă de canale ce parcurg întreg corpul, care se 
încarcă cu substanţele transformate de către aparatul digestiv 
şi le transportă spre sânge. Avem, prin urmare, a treia 
componentă a acestui sistem de organe, aparatul circulator, cu 
canalele sale ramificate, largi sau înguste, care străbat întreg 
organismul, şi al cărui centru activ este inima. Ştim, de 
asemenea, că vasele care pleacă de la inimă, numite artere, 
conduc sângele spre toate părţile organismului nostru, că 
sângele suferă un anumit proces de transformare şi este 
readus apoi la inimă, prin alte vase, sub formă de sânge 
albastru, spre deosebire de sângele roşu. Mai ştim că acest 
sânge transformat, inutilizabil ca atare pentru viaţă, este 
condus la plămâni, unde intră în contact cu oxigenul care 
provine din aerul exterior, cu ajutorul căruia este reînnoit în 
plămân şi apoi este recondus la inimă, pentru a-şi relua cursa 
prin întregul organism. 


Pentru a putea examina toate aceste sisteme, şi pentru a 
avea, în modul de observare exterior, o bază valabilă şi pentru 
abordarea ocultă, vrem să ne ocupăm mai întâi de acest 
sistem care apare de la bun început ca punct central al 
întregului 
organism: 
aparatul 
circulator. 

să analizăm 
mai întâi 
sângele: după ce 
a fost 
reîmprospătat la 
nivelul 
plămânului şi 
transformat în 
sânge oxigenat, 
este dus la 
inimă, de unde 
pleacă din nou 
ca sânge roşu, 
pentru a fi 
reutilizat în 
organism. Vă 
previn că toate 
desenele pe care 
le voi prezenta 
vor fi E 
schematice. Să bilă 
ne amintim că 
inima omului marele circuit sangvin 
este alcătuită 
din patru 
camere, 
mărginite de 
pereţi interiori: 
două camere 
mari în partea 
inferioară şi două mai mici în partea superioară. Cele inferioare 
se numesc ventricule, iar cele superioare auricule. Nu voi vorbi 


astăzi despre valvule; vă voi prezenta procesul foarte 
schematic. După ce a curs din auriculul stâng în ventriculul 
stâng, sângele este transportat de o arteră mare şi purtat în 
întreg organismul. Să reținem că acest sânge este utilizat de 
toate organele corpului, este transformat în sânge albastru şi 
sub această formă ajunge în auriculul drept, de unde curge în 
ventriculul drept, pentru a fi dirijat spre plămâni, reînnoit, şi 
pentru a-şi relua ciclul. 

Dacă ne reprezentăm acest lucru, este important pentru 
modul de observaţie ocultă să adăugăm că foarte aproape - pe 
traiectul arterei principale (aorta - n.tr.) - se separă un curent 
secundar, care duce sângele oxigenat spre creier şi care revine 
apoi la auriculul drept. Astfel, sângele trecut prin creier este 
transformat la fel ca si cel care vine din celelalte părţi ale 
organismului. Avem deci o mică circulaţie, în care este 
intercalat creierul, separat de marea circulaiie, care parcurge 
restul organismului. Este foarte important să reținem acest 
fapt, deoarece el ne conduce spre o reprezentare importantă, 
care ne poate furniza baza pentru tot ce ne face posibilă 
urcarea spre înăltimile oculte numai dacă ne punem 
întrebarea: Aşa cum în partea superioară a organismului sunt 
inserate în mica circulaţie organele superioare, ceva 
asemănător există şi în marea circulatie? Vom ajunge astfel la 
un rezultat care ne poate fi furnizat chiar şi de observaţia 
exterioară superficială, faptul că în marea circulatie sunt 
inserate trei organe: splina, ficatul şi vezica biliară, care 
contine bila preparată de ficat. 

Dacă ne întrebăm care este rolul acestor organe, ştiinţa 
exterioară ne răspunde că ficatul prepară bila, că bila curge în 
tubul digestiv şi colaborează la transformarea alimentelor, 
pentru ca acestea să fie preluate prin vasele limfatice şi să 
poată intra în sânge. Ştiinţa exterioară ne vorbeşte mai puţin 
despre al treilea organ, splina. Dacă examinăm aceste organe, 
trebuie să precizăm că ele sunt în întregime ocupate cu 
prepararea alimentelor pentru organismul uman. Pe de altă 
parte, toate trei sunt incluse în circulaţie, şi nu degeaba. Dat 
fiind faptul că alimentele sunt preluate de sânge, pentru a fi 
purtate în întregul organism şi pentru a înlocui în permanenţă 
pierderile, aceste trei organe participă la transformarea 
integrală a alimentelor. Acum se pune o întrebare: Putem 


înţelege, după aspectul lor exterior, felul cum aceste organe 
participă la activitatea generală a organismului uman? Dacă 
privim din afară, ne apare că ele sunt intercalate în circulaţia 
inferioară, aşa cum creierul este inclus în circulaţia superioară. 
Dacă avem în vedere asemenea consideraţii exterioare, pe 
care este necesar să le aprofundăm mai târziu, trebuie să 
vedem dacă aceste organe ar putea avea o sarcină 
asemănătoare celei a creierului şi în ce ar putea consta ea. 

Să analizăm pentru început părţile superioare ale 
organismului uman. Ele sunt cele care preiau impresiile 
senzoriale exterioare culese de organele de simţ şi care 
elaborează materialul percepţiei noastre senzoriale. Ceea ce se 
întâmplă în cap, în părţile superioare ale organismului uman, 
este prelucrarea acelor impresii care intră prin organele de 
simţ. Putem considera impresiile exterioare drept cauză a tot 
ce se întâmplă în partea superioară a organismului, şi în timp 
ce aceste impresii îşi produc efectul, precum şi ceea ce rezultă 
din acţiunea lor prin elaborare interioară în organele 
superioare ale omului, modifică sângele, sau contribuie la 
aceasta; sângele astfel modificat este trimis de către aceste 
organe spre inimă, la fel ca şi cel din restul organismului. 

Intrucât partea 
superioară a 
organismului uman 
se deschide lumii 
exterioare cu 
ajutorul organelor 
senzoriale - porţi 
deschise lumii 
înconjurătoare - nu 
este oare natural să 
gândim că ceea ce 
lumea exterioară 
imprimă în creier 
prin organele de 
simţ corespunde 
într-un anume sens 
cu ceea ce 
acţionează din 
interiorul organelor 


interioare, splină, ficat, bilă, în afară? În timp ce această parte 
superioară se deschide spre exterior pentru a primi de acolo 
influenţe şi sângele curge spre această parte pentru a culege 
influenţele exterioare, în acelaşi timp el curge spre partea 
inferioară, pentru a primi ceea ce vine de la cele trei organe. 
Deci, când privim lumea înconjurătoare, vedem că aceasta 
influenţează structura noastră superioară prin intermediul 
organelor senzoriale. Imaginaţi-vă că ceea ce pătrunde în noi 
din exterior prin simţuri ar fi comprimat, concentrat într-un 
centru. Astfel, ceea ce pătrunde în noi din toate direcţiile 
trebuie comparat cu ceea ce curge din ficat, din vezica biliară 
şi din splină, adică lume înconjurătoare transformată. Dacă 
aprofundaţi această idee, veţi vedea că nu este o reflecţie cu 
totul stranie. 

Imaginaţi-vă diversele impresii senzoriale care curg spre 
interior şi închipuiţi-vă că sunt concentrate, condensate şi 
formate ca organe dispuse în interior. Astfel, sângele se oferă 
în interior celor trei organe - ficat, bilă, splină -, aşa cum partea 
superioară a organismului se oferă lumii din afară. Avem deci 
lumea exterioară, care ne înconjoară simţurile, concentrată în 
organe dispuse în interiorul corpului omenesc. Putem spune că, 
pe de o parte, lumea lucrează în exterior, pătrunde în noi, 
atinge sângele în organele superioare şi îl influenţează. Pe de 
altă parte, macrocosmosul influenţează în mod tainic organele 
pe care le-a concentrat şi, pe această cale, acţionează asupra 
sângelui nostru, care i se pune de asemenea la dispoziţie. Să 
reprezentăm aceasta schematic: Să ne imaginăm în primul 
rând lumea, care acţionează din toate părţile asupra simţurilor 
noastre, şi sângele, oferindu-se ca o tablă pe care se întipăresc 
impresiile acestei lumi - este organizarea noastră superioară. 
Să ne imaginăm apoi că am putea concentra toată această 
lume exterioară în organe izolate, că am forma din ea un 
extract pe care l-am putea transpune în interior; astfel, ceea ce 
acţionează din toate direcţiile acţionează şi de cealaltă parte, a 
sângelui. Vom avea astfel un tablou al exteriorului şi 
interiorului organismului uman format într-un fel cu totul 
aparte. S-ar putea spune, într-un anumit sens, că creierul 
corespunde organizării noastre interioare în măsura în care ea 
umple toracele şi cavitatea abdominală. Este ca şi cum lumea 
din afară ar fi transpusă în interiorul nostru. 


În această organizare subordonată, care serveşte în 
principal continuării procesului nutritiv, vom găsi câteva lucruri 
cu totul tainice, ca de pildă concentrarea întregii lumi 
înconjurătoare în câteva organe interne, câteva instrumente 
interioare. Studiind mai îndeaproape aceste organe, splina, 
ficatul, vezica biliară, observăm că cea care se oferă prima 
curentului sangvin este splina. Ea are o structură particulară, 
un ţesut bogat vascularizat, conţinând numeroase granule 
albe, care contrastează cu roşul fondului. Splina ne apare ca o 
strecurătoare prin care trece sângele, punându-se la dispoziţia 
unui organ care este într-un fel o fracțiune concentrată a 
macrocosmosului. Splina este în legătură şi cu ficatul. Pe 
treapta următoare observăm cum sângele se oferă ficatului, iar 
acesta, la rândul său, secretă bila, ca o a treia componentă a 
acestei serii. Bila este depusă într-un organ special, se 
amestecă cu substanţele nutritive, şi de aici, împreună cu 
aceste substanţe transformate, ajunge în sânge. 

Ne putem imagina această oferire de sine a sângelui către 
cele trei organe în felul următor: primul organ care se găseşte 
în calea sângelui este splina, al doilea este ficatul, şi al treilea, 
care are o relatie foarte complicată cu sângele, cu întregul 
sistem sangvin, este bila care, pentru că este pusă la dispoziţia 
alimentelor, participă la elaborarea lor, este considerată un 
organ aparte. Bazaţi pe acest fapt, ocultiştii tuturor timpurilor 
au dat anumite denumiri acestor organe. Vă rog să nu vă 
gândiţi deocamdată la nimic deosebit în legătură cu aceste 
nume, ci numai la faptul că ele au fost date acestor organe şi 
să faceţi abstracţie de adevărul că o asemenea asociere a 
numelor are şi o altă semnificaţie pentru organe. Vom vedea 
mai târziu pentru ce motive li s-au dat chiar aceste nume. 
Deoarece splina este prima care se oferă sângelui, vechilor 
ocultişti li s-a părut că cel mai potrivit nume pentru ea ar fi cel 
al primei planete care apare în spatiul cosmic al sistemului 
solar. Din această cauză au numit splina „saturniană" - sau un 
Saturn interior -, aşa cum ficatul a devenit un Jupiter interior, 
iar bila un Marte interior. Deocamdată să nu ne gândim la 
aceste nume, ci numai la faptul că le-am depistat. Şi am făcut 
aceasta deoarece am înţeles că lumile exterioare, abordabile 
pentru simţurile noastre, sunt comprimate în aceste organe, 
care reprezintă pentru noi lumi interioare, aşa cum planetele 


reprezintă lumi exterioare. Aşa cum lumile exterioare apar 
simţurilor noastre, prin aceea că pătrund din afară, lumile 
interioare acţionează activ asupra sângelui, influențând Eul, al 
cărui organ este sângele. 

În orice caz, vom afla o diferenţă importantă între 
caracteristicile creierului uman, despre care am vorbit ieri, şi 
ceea ce ne apare ca un fel de sistem cosmic interior. Această 
diferenţă constă, în primul rând, în faptul că omul nu ştie nimic 
despre ceea ce se petrece în organismul său interior. El nu 
percepe influenţa pe care aceste lumi interioare o exercită 
asupra lui, în timp ce, în mod caracteristic, lumea exterioară îi 
impresionează conştienţa. Într-un anumit sens, ne este 
îngăduit să numim aceste lumi interioare o lume a 
inconştientului, spre deosebire de lumea conştientă, pe care 
am învăţat să o cunoaştem în activitatea creierului. 

Vom clarifica conţinutul conştientului şi al inconştientului, 
luând în considerare şi alt aspect. Ştiti că ştiinţa oficială 
consideră sistemul nervos, cu tot ce este legat de el, drept 
organ al conştienţei. Pentru dezvoltarea ulterioară a 
consideraţiilor noastre oculte, să reținem o anumită relaţie a 
sistemului nervos cu sângele - ceea ce am expus azi în mod 
schematic. Vedem că sistemul nervos este pretutindeni în 
legătură cu sângele. Să dăm atentie mai întâi unui adevăr pe 
care ştiinţa oficială îl consideră incontestabil: că regulatorul 
general al activităţii conştiente, al vieţii sufleteşti, este 
sistemul nervos. Nu putem însă evita faptul că pentru ocultişti 
sistemul nervos nu reprezintă decât un fel de substrat al 
conştienţei. Aşa cum sistemul nervos se inserează în 
organismul nostru şi intră în contact într-un anumit fel cu 
sângele, tot astfel se inserează în fiinţa omenească ceea ce noi 
numim corpul astral şi Eul. În conferințele mele, am arătat că şi 
o observare exterioară, pe care am prezentat-o în repetate 
rânduri, ne poate evidenția că sistemul nervos este, într-un 
anumit sens, revelaţia corpului astral. In cadrul unei astfel de 
abordări, vedem că la început nu le putem atribui corpurilor 
naturale nevii decât corpul fizic pe care ni-l prezintă. Când 
urcăm pe scara evoluţiei de la corpurile anorganice, 
neînsufleţite, la corpurile naturale însufleţite - la organisme -, 
trebuie să ne imaginăm că acestea sunt pătrunse de corpul 
eteric sau vital, care conţine în el cauzele manifestărilor vieţii. 


Vom vedea mai târziu că antroposofia sau ocultismul nu 
vorbesc despre acest corp vital aşa cum se vorbea pe vremuri 
despre „forţa vitală". Când antroposofia aminteşte despre 
corpul eteric, ea vorbeşte despre ceva real, pe care ochiul 
spiritual îl vede cu adevărat şi care se află la baza corpului 
fizic. Când contemplăm plantele, trebuie să le atribuim un corp 
eteric. Dacă ajungem mai sus, la fiinţele dotate cu 
sensibilitate, la animale, vom găsi elementul sensibilitătii, al 
vieţii interioare, sau, mai bine zis, al trăirii interioare, care 
deosebeşte animalele de plante. Pentru ca simpla activitate 
vitală - care nu se poate încă interioriza şi nu se poate aprinde 
până la simţire - să ajungă la trăire interioară trebuie ca în 
organismul animalului să se integreze corpul astral. Sistemul 
nervos, pe care plantele încă nu-l au, devine pentru noi unealta 
exterioară a corpului astral, arhetip spiritual al sistemului 
nervos. Aşa cum arhetipul se comportă faţă de manifestarea 
sa, de imaginea sa, la fel se comportă şi corpul astral faţă de 
sistemul nervos. 

V-am spus deja ieri că modul exterior de observaţie 
ştiinţifică îşi poate permite să amestece lucrurile, dar pentru 
observaţia ocultă lucrurile nu sunt chiar atât de simple. Atunci 
când observăm organele sau sistemele de organe umane, 
trebuie să fim conştienţi de faptul că acestea pot fi utilizate şi 
în alt scop decât cele ale animalelor, chiar dacă sunt 
asemănătoare ca formă. Acum menţionăm doar că la om 
organul exterior al Eului, centrul său sufletesc, este sângele. 
Sistemul nervos este instrumentul exterior al corpului astral, 
iar sângele instrumentul Eului. Aşa cum sistemul nervos intră 
într-o anumită relaţie cu sângele în organism, la fel şi 
domeniile interioare ale sufletului, care există pentru noi sub 
formă de reprezentări, sensibilitate şi altele, au o legătură cu 
Eul. Sistemul nervos este infinit diferențiat în organismul 
uman. El ne apare sub forma cordoanelor de nervi, acolo unde 
se manifestă, de exemplu, ca nervi auditivi, faciali etc. 
Sistemul nervos este extins în tot organismul, se diversifică în 
el; el poartă în sine capacitatea de diversificare. Dacă 
observăm că sângele curge în întregul organism, chiar dacă 
ţinem cont de transformarea lui din sânge roşu în sânge 
albastru, trebuie spus că el este unitar pentru întreg 
organismul. El contrastează ca uniformitate cu sistemul nervos 


diferenpat, la fel cum Eul este în opoziţie cu diferitele 
manifestări ale sufletului - reprezentări, sensibilitate, impulsuri 
volitive, senzaţii şi aşa mai departe. Cu cât veţi aprofunda 
această comparaţie, cu atât mai mult ea vă va demonstra 
marea asemănare existentă între cele două arhetipuri - Eu şi 
corp astral - şi dintre cele două imagini ale lor - sângele şi 
nervii. Se poate spune cu certitudine că sângele este 
pretutindeni sânge; dar, străbătând întreg organismul, el se 
modifică şi putem face o paralelă între modificările lui şi cele 
ale Eului. Eul nostru este însă uniform. Dacă ne întoarcem cu 
gândul la viaţa dintre naştere şi moarte, putem spune: Acest 
Eu a fost mereu prezent, la vârsta de cinci ani, de şase ani; 
ieri, ca şi azi, este acelaşi Eu. Dar când este vorba de a-i defini 
conţinutul, vom vedea că acest Eu, aşa cum vieţuieşte el în 
noi, este plin cu o serie de reprezentări, sentimente, senzaţii şi 
altele, care trebuie atribuite corpului astral, aşa cum deja am 
spus, şi care intră în contact cu Eul. Anul trecut Eul avea un alt 
conţinut; ieri, un altul; iar astăzi din nou un altul. Eul intră deci 
în contact cu conţinutul general al sufletului, pe care-l străbate 
în întregime. Aşa cum sângele parcurge organismul în 
întregime şi intră peste tot în contact cu sistemul nervos 
diversificat, Eul, de asemenea, întâlneşte viaţa sufletească 
diferențiată în reprezentări, senzatii, impulsuri volitive etc. 
Aşadar, înseşi aceste comparatii ne arată că suntem 
îndreptăţiţi să vedem în sânge o imagine a Eului şi în sistemul 
nervos o imagine a corpului astral - aceste două părţi mai 
înalte, suprasensibile, ale fiinţei omeneşti. 

Acum trebuie să ne amintim că sângele, care străbate 
organismul în felul arătat, se pune la dispoziţia lumii 
exterioare, pe de o parte, - adică se prezintă ca o tablă neagră 
pe care se întipăreşte tot ce vine din lumea exterioară - şi, pe 
de altă parte, se pune la dispoziţia a ceea ce am numit lumea 
interioară. In acelaşi fel se întâmplă lucrurile cu Eul nostru. Noi 
îl dirijăm, mai întâi, spre lumea exterioară de la care primim 
impresii, ceea ce explică variabilitatea conţinutului său: Eul 
este plin de impresii exterioare. Dar există şi momente în care 
Eul se retrage în sine, sau se abandonează durerilor sale, 
suferinţei sale, bucuriilor sau senzaţiilor interioare, amintirilor, 
lăsând să-i urce din memorie ceea ce nu mai primeşte direct 
din contactul cu lumea exterioară, ci ceea ce poartă în el. Deci 


şi în această privinţă se poate stabili o paralelă cu sângele, 
întrucât se prezintă ca o tablă ce se oferă o dată lumii 
exterioare, o dată celei interioare. Am putea schiţa funcţia 
Eului la fel cum am schiţat-o pe cea a sângelui (vezi figura). 
Aşa cum am pus 


în relaţie 

sângele cu ilor 
impresiile venite ne 

pe calea 

simțurilor, 


putem lega de 
Eu impresiile 
exterioare 
primite, pe care 
le receptăm sub 
formă de 
reprezentări sau 
de formațiuni 
sufleteşti. Am 
putea să punem 
în relaţie, aşadar, aceste raporturi sufleteşti, la fel ca pentru 
viaţa corporală, pe de o parte cu sângele, iar pe de alta cu Eul. 

Să observăm din acest punct de vedere coacţionarea şi 
confruntarea dintre sânge şi nervi. Când privim, impresiile 
exterioare acţionează asupra ochiului nostru - culori, lumină -, 
influențând nervul optic. Atâta timp cât aceste impresii 
exterioare rămân în domeniul nervos, putem spune că ele 
acţionează asupra corpului astral. In momentul în care apare o 
relaţie între nervi şi sânge, se poate spune că procesul paralel 
concomitent constă în faptul că reprezentările variate ale vieţii 
sufleteşti intră în legătură cu Eul. Dacă ne imaginăm relatia 
nervilor cu sângele, o putem prezenta schematic în felul în 
care ceea ce intră prin nervul optic în actul vederii intră, de 
asemenea, în legătură cu vasele sangvine din apropiere. 

Acest raport este extrem de important, dacă vrem să 
observăm natura umană în aşa fel încât să rezulte o bază 
pentru fundamentele oculte ale naturii umane. Atunci, trebuie 
să spunem: În viaţa obişnuită, lucrurile se petrec astfel, încât o 
activitate propagată de-a lungul nervului se înscrie în sânge ca 
pe o tăbliță, şi prin aceasta s-a inserat în instrumentul Eului. Să 


ne imaginăm însă că am întrerupe 
în mod artificial contactul dintre 
nerv şi circulaţie, astfel încât aceste 
seal as două activităţi - nervoasă şi 
sangvină - nu se mai pot influenţa 
reciproc. Se pot desena în mod 
schematic acum cele două 
elemente depărtate unul de 
celălalt, sugerând că o activitate 
reciprocă nu poate avea loc. Se 
ajunge la aceasta - ca nervul să nu 
poată fi influenţat -, de exemplu, 
atunci când el este secţionat. Dacă 
se întâmplă un asemenea lucru, nu e de mirare că omul nu mai 
poate primi nici o impresie şi, în consecinţă, nu mai are nici o 
trăire prin acest nerv. Dar să admitem totuşi că, deşi relatia 
dintre nerv şi sânge ar fi întreruptă, ar mai exista acolo o 
oarecare senzaţie. In experienţele ştiinţifice aceasta se poate 
produce prin excitarea nervului cu ajutorul unui curent electric. 
Dar acest fel de influențare exterioară a nervului nu ne 
interesează aici. Există însă şi o altă posibilitate de influențare 
a nervului, când acesta nu poate acţiona asupra circulaţiei 
corespunzătoare. Această stare poate fi provocată în 
organismul omului prin anumite reprezentări, idei, senzaţii sau 
sentimente pe care omul le-a trăit, şi le-a însuşit şi care, pentru 
ca experienţa interioară să reuşească, ar trebui să fie 
reprezentări superioare, morale sau intelectuale. Dacă omul, 
printr-o riguroasă concentrare interioară, îşi transformă 
reprezentările în simboluri şi îşi face din ele temei de exerciţii 
în stare de veghe, prin chiar această concentrare el 
acaparează nervul şi îl sustrage circulaţiei sangvine. Când 
omul se abandonează pur şi simplu impresiilor exterioare 
normale, între nerv şi sânge se stabileşte relaţia obişnuită. 
Dacă însă el menţine prin concentrare puternică asupra Eului 
ceea ce obţine în mod normal, eliberat acum de orice impresii 
exterioare, aşa cum acţionează lumea exterioară asupra Eului, 
atunci are în suflet ceea ce apare mai întâi în conştienţa sa, 
ceea ce constituie conţinutul conştientei sale, şi utilizează de 
preferinţă nervul, ceea ce separă activitatea nervoasă de cea a 
sângelui. Consecința este faptul că, printr-o concentrare 


interioară atât de intensă încât să întrerupă circuitul dintre 
nerv şi sânge, nervul este eliberat de cooperarea cu sângele, 
se eliberează, de asemenea, de viaţa obişnuită a Eului, al cărui 
instrument este sângele. În fapt, lucrurile se petrec astfel: 
antrenamentul care trebuie să ne conducă în lumile spirituale 
ne obligă la o astfel de concentrare, încât sistemul nervos este 
izolat de sânge şi de obligaţiile pe care acesta le are faţă de 
Eu. Deocamdată putem doar afirma acest lucru, dar el este 
verificat pe de-a-ntregul prin experienţă. Consecința este 
faptul că, în timp ce înainte sistemul nervos îşi înscria 
activităţile pe tăbliţa sângelui, le reţine acum pentru sine, le 
lasă să alerge în sens invers în sine şi nu le mai permite să 
pătrundă în sânge. Este deci posibil să separăm sângele de 
nervi prin exerciţii de concentrare lăuntrică şi să retrimitem în 
sistemul nervos ceea ce altfel ar fi curs în Eu (exprimându-ne 
în mod plastic). 

Omul care practică asemenea exerciţii sufleteşti are o cu 
totul altfel de trăire interioară. Orizontul conştienţei sale este 
în întregime schimbat. Se poate spune că în timpul vieţii de 
toate zilele, sângele şi Eul fiind legate, omul raportează la Eul 
său toate impresiile interioare şi pe cele din afară. In acest caz, 
Eul ascunde forţele care se întind pe întregul orizont al 
conştienţei şi totul se raportează la el. Nici dacă omul îşi 
izolează sistemul nervos prin concentrare, dacă îl ridică din 
sânge prin forţe sufleteşti, nici atunci el nu trăieşte în Eul său 
obişnuit. Din acel moment el nu mai poate să numească ceea 
ce desemnează acum ca Sine a sa cu numele de Eu, în acelaşi 
sens în care spunea „Eu" în viaţa normală de conştienţă. 
Atunci omul are impresia că o parte a entității sale s-ar ridica 
în mod conştient din sine, ca şi cum ceva care altfel este 
invizibil, suprasensibil - care acţionează în nervii noştri -, nu s- 
ar mai înscrie pe tăbliţa lui de sânge, n-ar mai produce impresii 
asupra Eului obişnuit. Prin aceasta omul se simte ca şi cum ar 
fi ridicat din sistemul său sangvin, din organismul său şi, în 
compensație pentru ceea ce a trăit în sângele său, întâlneşte 
altceva. Dacă înainte activitatea nervoasă se oglindea în 
sângele lui, acum este reflectată în ea însăşi, trăieşte în 
altceva, omul se simte într-un alt Eu, în alt Sine, ceea ce 
înainte putea doar presimţi. Simte pătrunderea în sine a unei 
lumi suprasensibile. 


Dacă vrem să prezentăm încă o dată schematic relatia 
dintre nerv - sau întregul sistem nervos -, care primeşte în sine 
impresiile 
unei lumi | FI 
exterioare, şi impresii 
sânge, o 
putem face 
astfel: 


tabla 
sângelui 


Impresiile exterioare normale s-ar oglindi în sânge şi s-ar 
afla apoi în acesta. Dar dacă îndepărtăm sistemul nervos, 
absolut nimic nu mai pătrunde până la tăbliţa de sânge. Totul 
se întoarce în sistemul nervos. Atunci ni se revelează o lume 
despre care nu aveam nici cea mai mică bănuială. Ea se 
extinde până la limita sistemului nostru nervos şi îi simţim 
şocul de retur. In orice caz, numai cel care face exercitii 
sufleteşti corespunzătoare resimte acest şoc. În timp ce în 
starea de conştienţă normală omul simte că are de-a face cu o 
lume care-i ajunge până în sânge, că sângele a înscris totul în 
el ca pe o tăbliță, şi că, prin urmare, trăieşte în Eul său cu 
aceste impresii, în celălalt caz, aceste impresii merg doar până 
acolo unde terminaţiile nervoase oferă o rezistenţă spre 
interior. Ajuns la aceste terminaţii, parcă ricoşezi şi trăieşti în 
afară, în lumea înconjurătoare. Se poate spune mai exact că, 
atunci când avem o impresie de culoare pe care o receptăm 
prin ochi, ea intră prin nervul optic, se întipăreşte pe tăbliţa 
sângelui şi simţim ceea ce se poate exprima prin „văd roşu". 
Să admitem că suntem capabili să mergem cu impresiile nu 
până la sânge, ci numai până la terminatiile nervoase, că ne 
retragem din viaţa interioară, din sânge; trăim de fapt până la 
ochiul nostru, până la nervul optic, ne retragem din sângele 
fizic, trăim în afara Eului nostru, ne aflăm în razele de lumină 


care pătrund prin ochi. Ne găsim cu adevărat afară din noi 
înşine, din cauză că nu pătrundem ca de obicei atât de adânc 
în interiorul nostru, ci numai până la terminaţiile nervoase. 
Atunci când am ajuns să o întoarcem din drum în terminaţiile 
nervoase, ca să nu ajungă până la sânge, avem o altă viaţă 
sufletească: am deconectat astfel sângele, pe când conştienţa 
normală intră în sânge, iar viaţa sufletului se simte una cu 
omul fizic, se identifică cu acesta. 

Prin 
aceste 
consideraţii 
exterioare 

e am reuşit 
(2) RR e 
< astăzi să 
deconectăm 
sângele în 
întregime, 
acest sânge 
pe care il 
considerăm 
manae ca pe o 
sangelui suprafață 
dublă, care 
intră în 
relație pe de o parte cu impresiile exterioare, iar pe de altă 
parte cu cele venite din interior. L-am deconectat de ceea ce 
am putea numi „omul superior" ce putem deveni atunci când 
ne debarasăm de noi înşine şi devenim liberi. Cel mai bine 
studiem natura interioară a acestui sistem sangvin dacă nu 
rămânem la fraze generale, ci luăm în considerare ceea ce 
există realmente: omul suprasensibil, invizibil, la care ne vom 
ridica dacă mergem numai până la terminaţiile nervoase şi-l 
observăm când se retrage în interior, până la nivelul sângelui. 
Atunci vom progresa până la ideea că omul poate trăi în lumea 
exterioară, că se poate răspândi în întreaga lume exterioară, 
că se poate muta în aceasta, să adopte un alt punct de vedere 
faţă de omul interior sau faţă de ceea ce în mod curent numim 
astfel. Pe scurt, vom învăţa să cunoaştem funcţiile sângelui şi 
ale organelor aparţinând circulaţiei sangvine răspunzând la 
următoarea întrebare: Cum trebuie să acţioneze dintr-o lume 


superioară, spre care omul se poate avânta printr-o cunoaştere 
mai precisă, ceea ce se reproduce pe tăbliţa sângelui, ca o 
pictură? Întreaga viaţă a sângelui, ca punct central al omului, 
ni se revelează atunci când luăm în considerare relaţia dintre 
acest admirabil sistem şi o lume superioară din punctul de 
vedere al realităţii sensibile sau suprasensibile. Sarcina noastră 
va fi, prin urmare, să scoatem la iveală, într-un mod evident, 
omul vizibil în întregime, sensibil, ca pe o imagine a arhetipului 
spiritual. Atunci vom înţelege că organismul uman este cea 
mai ideală imagine a spiritului care trăieşte în lumea întreagă, 
şi astfel vom învăţa să-l cunoastem. 


CONFERINŢA a Ill-a 


COACŢIONAREA DUALITĂŢII UMANE 
Praga, 22 martie 1911 


Aceste prime trei conferinţe - incluzând-o şi pe cea de azi - 
sunt destinate să ne orienteze în general asupra a ceea ce 
trebuie luat în considerare pentru viaţă, pentru fiinţa omului. 
Din această cauză sunt prezentate mai întâi câteva idei şi 
notiuni importante, care datorită faptului că expunerile mai 
detaliate abia trebuie să urmeze, „plutesc", într-un anumit 
sens, „în aer". Este mai bine însă să avem la început o vedere 
de ansamblu, să abordăm omul în sens ocult, pentru a include 
în ceea ce considerăm a fi, la început, ipotetic, ceea ce ne apar 
a fi motivele mai profunde. 

leri, la sfârşitul conferinţei, am spus că, prin anumite 
exerciţii sufleteşti, prin concentrarea puternică a sentimentelor 
şi ideilor, omul poate face să răsară în conştienţa sa o viaţă 
diferită de viaţa lui obişnuită. În viaţa de veghe avem o relaţie 
normală între nerv şi sânge. În mod schematic, s-ar putea 
spune că ceea ce se petrece în nerv se înscrie pe tăbliţa 
sângelui. Prin exerciţii sufleteşti se ajunge la a pune nervul 
într-o asemenea tensiune, încât activitatea lui nu mai pătrunde 
în sânge, ci este respinsă în căile nervoase. Întrucât sângele 
este unealta Eului, un om, care, prin concentrarea simţirii şi 
gândurilor, şi-a eliberat sistemul nervos de căile sangvine se 


simte străin faţă de fiinţa lui obişnuită, scos din sine. Se simte 
ca şi cum şi-ar sta sieşi în faţă, şi nu mai poate spune „acesta 
sunt eu", ci „acesta eşti tu", căci se simte ca un străin faţă de 
personalitatea sa care trăieşte în lumea fizică. Dacă înţelegem 
câtuşi de puţin care este condiţia vieţii unui astfel de om, 
devenit clarvăzător într-un anumit fel, îţi spui că el se simte 
atunci ca şi cum o entitate superioară ar pătrunde în viaţa sa 
sufletească. Este un cu totul alt sentiment decât cel pe care îl 
ai atunci când eşti în faţa lumii obişnuite. Când te afli în 
prezenţa lumii înconjurătoare te simţi străin faţă de fiinţele şi 
lucrurile lumii exterioare - animale, plante şi aşa mai departe -, 
te simţi trăind undeva lângă ele şi în afara lor. Se ştie că atunci 
când ai în faţă o floare gândeşti: Floarea este acolo şi eu sunt 
aici. Altceva simţi atunci când te urci în lumea spirituală în felul 
descris, smulgându-ţi sistemul nervos, ridicându-te din Eul tău. 
Acum nu mai simţi că ai în faţă o fiinţă străină; este ca şi cum 
cealaltă fiinţă intră în tine şi te-ai simţi una cu ea. Este îngăduit 
să spunem că clarvăzătorul învaţă să cunoască lumea 
spirituală prin observarea avansată a acelei lumi spirituale de 
care suntem legati, şi care ajunge la noi, în parte, prin sistemul 
nervos, chiar dacă în viaţa normală ea ni se revelează mai întâi 
pe calea ocolită a impresiilor senzoriale. Aceasta este lumea 
spirituală despre care, în starea sa de conştienţă normală, 
omul nu ştie nimic la început. Este aceeaşi lume care se 
înscrie, totuşi, pe tăbliţa sângelui nostru, adică în Eul nostru. 
Putem spune că la baza a tot ce ne înconjoară în lumea 
exterioară există o lume spirituală. O vedem ca printr-un văl, 
ţesut de înseşi impresiile noastre senzoriale. În conştienţa 
normală, orizontul Eului se întinde până la acest văl şi nu 
vedem lumea spirituală care este în spatele lui. Dar în 
momentul în care ne eliberăm de Eul nostru, impresiile 
senzoriale se sting, nu le mai avem, ne ridicăm pentru a vieţui 
într-o lume spirituală. Este aceeaşi lume spirituală care se 
găseşte în spatele impresiilor senzoriale, lume cu care ne unim 
atunci când scoatem sistemul nervos din organismul obişnuit 
sangvin. 

Prin aceste consideraţii am urmărit viaţa omului, aşa cum 
este ea excitată din afară şi cum acţionează prin nervi şi 
sânge. leri v-am atras atenţia asupra faptului că, în viaţa 
interioară organică, fizică a omului, putem vedea ceva 


asemănător cu o lume exterioară comprimată în ficat, vezica 
biliară şi splină. Din această cauză, putem spune că, aşa cum 
sângele străbate creierul, în partea de sus a organismului - 
unde intră în contact cu lumea exterioară -, şi aceasta se 
întâmplă deoarece impresiile senzoriale acţionează asupra 
creierului, tot aşa, circulând prin corp, sângele intră în legătură 
cu organele interne, dintre care am luat în considerare în 
primul rând ficatul, vezica biliară şi splina. Dacă în aceste 
organe sângele nu vine în contact cu o lume exterioară, este 
din cauză că ele nu se deschid spre exterior, ca organele de 
simţ, ci sunt închise înăuntru, sunt acoperite din toate părţile, 
în aşa fel încât nu desfăşoară decât o viaţă interioară. Ficatul, 
splina, bila pot acţiona asupra sângelui în funcţie de propria lor 
natură. Ele nu primesc impresii exterioare, ca urechea sau 
ochiul, şi nu pot, aşadar, nici să transmită sângelui informaţii 
venite din afară; îşi pot exprima doar propria natură, în 
acţiunile lor asupra sângelui. Când contemplăm lumea 
interioară, în care parcă se află comprimată o lume exterioară, 
putem să spunem: Aici acţionează o lume exterioară 
interiorizată asupra sângelui, dacă poate acţiona. 

Să 
desenăm o 
linie AB 
care să 
reprezinte 
cele două 
părți ale 
sângelui. 
Să 


reprezentăm ca fiind interiorizat tot ceea ce vine, într-un fel 
oarecare, din afară, şi pătrunde până în sânge, înscriindu-se pe 
una din părţile lui. Să reprezentăm apoi ceea ce vine din 


partea cealaltă, din interior, şi se înscrie pe cealaltă parte a 
sângelui. Dacă vrem să exprimăm lucrurile mai putin 
schematic, putem spune că organele senzoriale îşi înscriu 
informaţiile în sângele care străbate capul omului şi că 
activitatea creierului îl transformă aşa cum îl transformă şi 
organele interne, la rândul lor. Căci aceste trei organe - splina, 
ficatul, bila - îşi înscriu activitatea în cealaltă parte a sângelui, 
care curge prin vasele lor. Sângele ar putea astfel primi în el 
radiaţia, activitatea organelor interioare şi - în calitate de 
instrument al Eului - ar putea transmite până la Eu această 
expresie a organelor interioare, aşa cum în activitatea 
creierului este exprimat ceea ce vine din lumea înconjurătoare. 
Pentru ca aceste acţiuni ale organelor asupra sângelui să 
aibă loc, trebuie să mai intervină ceva. Am spus deja că numai 
în interactiunea dintre sânge şi sistemul nervos există 
posibilitatea să se poată înscrie ceva în sânge, să se exercite o 
acţiune asupra sângelui. 
Dinspre interior - de 
asemenea - trebuie să se 
intercaleze ceva asemănător 
sistemului nervos, pentru ca 
sistemul „cosmic interior al 
omului" să poată actiona 
asupra sângelui. Trebuie ca 
„lumea interioară" să 
acţioneze mai întâi asupra 
unui sistem nervos, pentru 
ca actiunea lui să poată fi 
transmisă sângelui. 
Comparând partea 
superioară şi partea 
inferioară a organismului, 
suntem obligaţi să formulăm 
premisa existenţei unui 
sistem nervos intercalat 
între circulaţie şi organele 
interne, reprezentate prin 
ficat, splină şi bilă. 
Observaţia exterioară ne 
confirmă existenţa acestui 


element; este intercalat sistemul nervos vegetativ sau 
simpatic, care umple cavitatea trunchiului. Relaţiile lui cu 
lumea interioară şi circulaţia se aseamănă cu relaţiile pe care 
le are sistemul nervos central cu lumea exterioară şi cu viaţa 
omului - şi cu circulaţia. Sistemul neurovegetativ însoţeşte la 
început coloana vertebrală, apoi se extinde şi străbate 
diferitele părti ale organismului. În cavitatea trunchiului, el 
prezintă formaţiuni reticulare - una dintre acestea este 
cunoscută sub numele popular de plex solar. Trebuie să ne 
aşteptăm ca sistemul vegetativ să se deosebească într-un 
anumit sens de celălalt sistem nervos. Ar fi interesant să ne 
întrebăm - chiar dacă aceasta serveşte ca o dovadă - cum ar 
putea fi structurat acest sistem neuro-vegetativ în comparaţie 
cu sistemul nervos central, dacă condiţiile ipotetice puse sunt 
satisfăcute. Aţi putea înţelege că, la fel cum sistemul nervos 
central trebuie să se deschidă faţă de ambianța spaţială, 
sistemul nervos simpatic trebuie să aibă afinități pentru ceea 
ce este concentrat în organizarea interioară. Pentru ca 
supoziţiile noastre să fie corecte, aceste două sisteme 
nervoase sunt legate între ele, aşa cum s-ar comporta razele 
(a) care, plecând de la circumferința unui cerc, ar radia în toate 
direcţiile, cu cele (b) care pleacă din centru spre periferia 
cercului. 

Aşadar, într-un 
anumit fel, ar trebui să 
avem aici un contrast 
între sistemul nervos 
central şi sistemul 
vegetativ. Acest 
contrast există în 
realitate; şi vedem că 
sunt multe lucruri pe 
care suntem în stare să 
le probăm. Dacă 
supoziţiile noastre sunt 
corecte, observaţia, 
experienţa trebuie să 
le confirme. Întoarcem 
privirea spre realitatea obiectivă şi vedem că observaţia 
confirmă premisele noastre. În timp ce sistemul vegetativ 


formează un fel de ganglioni, care sunt formaţiuni importante, 
şi în timp ce filetele nervoase care se detaşează din ei sunt 
fine şi puţin însemnate, comparativ cu ganglionii, sistemul 
nervos central ne prezintă contrariul: fibrele nervoase sunt 
partea importantă, în timp ce ganglionii au o însemnătate 
secundară. Astfel, observaţia ne confirmă supoziţiile şi putem 
spune că din cele de mai sus reiese că sarcina sistemului 
neurovegetativ trebuie să fie de a înscrie pe tabla sângelui 
viaţa interioară a organismului, care se exprimă prin nutriţie şi 
termogeneză şi care se regăseşte în nervii simpatici, la fel cum 
se înscriu în sânge impresiile exterioare, prin intermediul 
sistemului nervos central. Astfel, sistemul vegetativ este 
intermediarul care aduce, pe cale ocolită, impresiile propriului 
nostru interior corporal la instrumentul Eului, sângele. Dar cum 
interiorul corpului nostru, la fel cu tot ceea ce este fizic, este 
construit pornind de la spirit, primim în Eul nostru, prin 
intermediul sistemului vegetativ, ceea ce lumea spirituală a 
comprimat în organele corespunzătoare ale cosmosului interior 
omenesc. 

În mod uimitor, vedem încă o dată exprimându-se într-un 
mod foarte precis această dualitate omenească, de la care am 
pornit în consideraţiile noastre. Vedem lumea o dată în afară şi 
o dată înăuntru; de fiecare dată, această lume utilizează, 
pentru a acţiona, instrumentul unui sistem nervos. Vedem cum 
sângele este interpus între lumea exterioară şi lumea 
interioară şi cum se lasă înscris din două direcţii, ca o tablă, o 
dată din afară şi o dată dinăuntru. Am spus ieri - şi repet 
astăzi, pentru mai multă limpezime - că omul este în măsură 
să-şi elibereze nervii de acţiunea lor asupra sângelui în măsura 
în care ei conduc spre exterior. Să ne întrebăm acum dacă este 
posibil să se realizeze ceva asemănător şi în direcţia opusă. 
Vom înţelege mai târziu că într-adevăr există exerciţii sufleteşti 
care permit realizarea, în direcţia opusă, a aceleiaşi acţiuni, 
despre care am vorbit ieri şi astăzi. Dar există o diferenţă în 
ceea ce priveşte acţiunea spre interior. Ne putem separa 
sistemul nervos central de sânge prin exerciţii oculte, prin 
concentrarea gândirii şi a sentimentului. Prin exerciţii de 
concentrare dirijate spre interior (exprimate în denumirea de 
„viaţă mistică") putem intra atât de profund în noi, încât 
trebuie să ţinem cont, în mod obligatoriu, de Eul nostru şi de 


instrumentul lui - sângele. Ştim că prin cufundarea mistică (în 
interior) - vom reveni mai târziu asupra acestor lucruri - 
plonjăm în propria noastră entitate divină, în propria 
spiritualitate, în măsura în care ea vieţuieşte într-un om. 
Această cufundare mistică nu este, la început, o ridicare din 
Eu, ci mai degrabă o coborâre în propriul Eu, o întărire, o 
intensificare a senzatiei Eului. Ne putem convinge de aceasta 
când intrăm în relaţie cu vechii mistici, făcând abstracţie de 
ceea ce spun actualii mistici. Misticii mai vechi - nu are 
importanţă să ştim dacă au o bază mai reală sau mai puţin 
reală - erau preocupati de a pătrunde în propriul lor Eu, făcând 
abstracţie de tot ce le oferea lumea exterioară, pentru a se 
elibera de toate impresiile exterioare şi pentru a se cufunda în 
întregime în ei înşişi. Întoarcerea în sine, această coborâre în 
propriul Eu, este, la început, ca o concentrare a întregii puteri 
şi energii a Eului în propriul organism. Ea actionează mai 
departe asupra întregii organizări umane, şi putem spune: 
Această coborâre interioară, această „cale mistică" propriu- 
zisă - în contrast cu calea macrocosmică - nu întrerupe relaţia 
sângelui cu nervul, ci îl leagă şi mai mult de nervi, de nervii 
vegetativi. Pe când prin procedeul descris ieri slăbim legătura 
dintre nerv şi sânge, prin coborârea mistică în noi înşine 
întărim legătura dintre sânge şi sistemul neurovegetativ. 
Aceasta este replica fiziologică opusă, făcând să aflueze mai 
mult sânge spre sistemul neurovegetativ, în timp ce prin 
celălalt procedeu, prin care se urmăreşte atingerea lumii 
spirituale, se suprimă legătura dintre nerv şi sânge. Deci, prin 
coborârea mistică lăsăm o amprentă sangvină în sistemul 
neurovegetativ. 

Să facem deocamdată abstracţie de ceea ce se întâmplă 
atunci când intri în tine însuţi, astfel încât nu te desprinzi de 
Eu, ci, din contră, pătrunzi în Eul tău însoţit de calităţile tale 
mai puţin bune: atunci când ieşi din Eul tău, îl laşi în urma ta, 
cu toate calităţile mai puţin bune. Dar când te afunzi în Eul tău 
nu eşti sigur la început că nu împingi aceste calităţi rele în 
acest Eu devenit mai energic. Cu alte cuvinte, tot ceea ce în 
domeniul pasionalului este sânge este împins în sistemul 
neurovegetativ. Dar să admitem că am mai putea face 
abstracţie încă un moment de acest lucru, şi să spunem: 
Inainte de a ajunge la o astfel de cufundare mistică în el însuşi 


misticul a avut o grijă deosebită să atenueze din ce în ce mai 
mult aceste calităţi rele, astfel încât în locul egoismului au 
apărut sentimente altruiste, dezvoltând în sine compasiune 
pentru toate fiinţele, paralizând tendinţa de a face speculaţii 
asupra lui însuşi, prin dezvoltarea compasiunii pentru toate 
fiinţele. Admiţând că omul s-ar fi pregătit suficient pentru a 
cobori în interiorul său, el îşi duce cu sine şi Eul, prin 
intermediul sângelui, în lumea sa interioară. Atunci se întâmplă 
ceva, şi anume acest sistem neurovegetativ interior, despre 
care omul nu ştie nimic prin conştienta normală, se revarsă în 
conştienţa Eului său. El începe să ştie că există ceva în sinea 
sa care îi poate revela cunoştinţe despre lume în mod 
asemănător cu celălalt sistem nervos, care îi revelează lumea 
exterioară. Aşadar, omul coboară în sine şi îşi conştientizează 
în oarecare măsură sistemul neurovegetativ. Şi aşa cum lumea 
înconjurătoare poate fi cunoscută prin intermediul sistemului 
nervos central, acum îl întâmpină lumea interioară care s-a 
constituit aici. Şi aşa cum noi nu vedem nervul - căci nimeni 
nu-şi poate vedea nervul optic - ci ceea ce trebuie perceput 
prin nervi, adică lumea exterioară care pătrunde în conştienţa 
noastră, tot astfel, în coborârea mistică, în conştienţă nu 
pătrund mai întâi nervii interiori, care nu sunt perceputi, căci 
omul conştientizează numai că are în aceştia un instrument 
prin intermediul căruia poate privi în interiorul său. Se întâmplă 
însă un lucru: capacităţii de cunoaştere a omului, devenită 
clarvăzătoare spre interior, îi apare lumea interioară. Aşa cum 
lumea exterioară se desfăşoară în faţa privirilor noastre fără să 
devenim conştienţi de existenţa nervilor, la fel şi sistemul 
vegetativ nu intră în conştienţă, ci lumea interioară este cea 
care ni se înfătişează. Numai că această lume interioară care 
pătrunde în conştienţa noastră suntem noi înşine, ca persoane 
fizice. 

Trebuie să vă spun că un gânditor materialist ar putea fi 
cuprins de oroare la gândul că îşi poate vedea organismul 
dinăuntru. El ar putea însă gândi şi astfel: Văd şi ceva corect în 
faptul că atunci când devin clarvăzător prin sistemul meu 
neurovegetativ îmi văd ficatul, vezica biliară, splina. Acesta 
este un adevăr! Cred că nu este cu totul probabil, dar se poate 
totuşi întâmpla. Dar lucrurile nu stau chiar aşa. De fapt, omul 
îşi vede din afară ficatul, bila, splina, la fel cum vede şi 


celelalte obiecte exterioare. În viaţa de toate zilele, trebuie să 
ne examinăm organismul prin simţuri, prin nervii noştri. Ceea 
ce cunoaşteti prin anatomia şi fiziologia obişnuită - şi anume 
ceea ce numim ficat, vezică biliară, splină - sunt organe văzute 
din exterior, prin intermediul sistemului nervos, al creierului şi 
al măduvei spinării. Le vedeţi din exterior, aşa cum vedeţi 
toate celelalte lucruri. Dar cu totul alta este situaţia când poţi 
deveni clarvăzător şi când priveşti spre interior prin 
intermediul sistemului neurovegetativ sau simpatic. Vezi 
lucrurile pentru care clarvăzătorii tuturor timpurilor au ales 
nume atât de ciudate, pe care vi le-am citat în conferinţa a 
doua. 

Sistemul nervos central prezintă organele în Maya, iluzia 
exterioară. Aspectul lor exterior nu le dezvăluie importanţa 
interioară esenţială. În realitate se vede cu totul altceva atunci 
când lumea interioară poate fi urmărită din cealaltă parte, 
adică cu ochiul clarvăzător întors spre interior. Se 
conştientizează astfel din ce în ce mai bine de ce clarvăzătorii 
tuturor timpurilor au pus în relaţie activitatea splinei cu cea a 
lui Saturn, activitatea ficatului cu cea a lui Jupiter şi cea a bilei 
cu activitatea lui Marte. Ceea ce se vede astfel în propriul 
interior este, de fapt, cu totul diferit de ceea ce poate oferi 
privirea exterioară. Se conştientizează aici că, în organe 
interioare limitate, te afli în faţa unor enclave ale lumii 
exterioare. Astfel devine clar ceva ce trebuie să ne servească 
drept exemplu pentru acest mod de a ajunge la cunoaştere. 
Vedem cum această lume a cunoaşterii, care conduce 
deasupra observaţiei obişnuite, trebuie să se aplice, de 
asemenea, vietii organismului. Te poti convinge, de exemplu, 
că splina este un organ extrem de important. El apare 
contemplării interioare ca şi cum nu ar fi alcătuit din substanţă 
exterioară, carnală, şi, dacă este îngăduită expresia, deşi ea nu 
poate să redea decât aproximativ realitatea, splina se prezintă 
ca un corp ceresc luminos în miniatură, cu o viaţă interioară 
foarte complicată. V-am atras ieri atenţia asupra faptului că 
splina - văzută din afară - poate fi descrisă ca un ţesut foarte 
vascularizat, având incluşi corpusculii albi despre care am 
vorbit. Plecând de la o astfel de examinare exterioară, se poate 
spune că sângele care se răspândeşte în interiorul splinei trece 
prin ea ca printr-o sită. Dar, dacă se observă splina dinăuntru, 


ea apare în primul rând ca un organ care are o mişcare 
interioară ritmică, datorită diverselor forţe pe care le-am 
mentionat. Referindu-ne la un asemenea organ, ne convingem 
că ritmul are o importanţă enormă. Putem avea un fel de 
presentiment al importanţei ritmului în existenţa generală a 
lumii atunci când recunoaştem în mod exterior ritmul în pulsul 
sangvin. Îl recunoaştem însă aici, din exterior, şi tot dinspre 
exterior îl putem urmări raportat de asemenea la splină. Este 
destul de uşor să-l urmărim exact, şi îi putem căuta 
confirmarea prin observaţia exterioară. Pentru privirea 
clarvăzătoare întoarsă spre interior, toate modificările splinei, 
care se petrec ca într-un corp luminos, există pentru a-i 
imprima un anumit ritm în viaţă. Acest ritm al splinei diferă 
considerabil de alte ritmuri pe care le percepem în viaţă: este 
mult mai putin regulat decât celelalte, despre care vom mai 
vorbi. Acest lucru se întâmplă pentru că splina este în 
vecinătatea aparatului digestiv şi are de-a face cu el. Mă veţi 
înţelege dacă veţi da atenţie uniformităţii ritmului sângelui 
uman, care trebuie să fie cât se poate de regulat pentru ca 
viaţa să se poată menţine într-o formă concretă. Dar există şi 
un alt ritm, şi acesta este mai puţin regulat, deşi ar fi de dorit 
ca el să devină din ce în ce mai regulat, printr-o autoeducare a 
omului, în primul rând a copilului: este vorba despre ritmul 
ingurgitării hranei şi a apei. Un om cât de cât ordonat ia 
mesele la ore fixe, şi prin aceasta se supune unui anumit ritm. 
Dar se poate şi să nu ţinem seama de acest obicei; din păcate, 
aşa este. Se întreţine lăcomia unor copii, cărora li se dă să 
mănânce în momentul când cer, făcându-se abstracţie de orice 
ritmuri. Nici adulţii nu menţin un ritm corect în ceea ce priveşte 
băutul şi mâncatul - nu trebuie să luăm totuşi aceste 
învăţăminte într-un mod pedant, căci viaţa modernă nu le face 
posibile întotdeauna. Se ştie de multă vreme cât de neregulat 
se înfulecă hrana şi cât de neregulat se bea. Aceste obiceiuri 
nu trebuie deci blamate, ci doar menţionate. Ceea ce realizăm 
într-un mod atât de deficitar din punct de vedere al ritmului 
trebuie să fie reglementat treptat, pentru a se putea integra în 
ritmul regulat al organismului nostru. lregularitatea cea mai 
mare trebuie eliminată. Dar se poate întâmpla ca o persoană 
care şi-a făcut un obicei din a-şi lua micul dejun la ora opt şi 
prânzul la două să fie nevoită să meargă la un bun prieten, 


unde, dintr-o lăudabilă politeţe, i se impune să servească ceva 
între mese. Astfel, ritmul organismului său este considerabil 
deranjat, printr-o acţiune precisă. In acest caz trebuie să existe 
un organ care să întărească ceea ce este regulat în aportul 
alimentar şi care să slăbească ceea ce se introduce în mod 
neregulat, pentru a echilibra neregularitatea cea mai 
importantă. Astfel, la trecerea alimentelor în ritmul sangvin se 
impune să existe inserat un organ care echilibrează 
iregularitatea hrănirii, prin raportare la regularitatea necesară 
a ritmului sangvin. Şi acest organ este splina! Putem ajunge 
astfel la anumite procese ritmice obţinând pentru splină cu rol 
de coordonator pentru reglarea neregularităţilor din tractul 
digestiv, pentru ca ele să devină regularităţi în circulaţia 
sângelui. În cursul anilor de studiu, de exemplu, ar fi fatal ca 
ingestia neregulată a alimentelor să-şi poată prelungi acţiunea 
până în sânge. Trebuie realizat un echilibru printr-un „şoc de 
retur", „şoc de întoarcere". Sângele nu trebuie încărcat decât 
până la limita lui de toleranţă. Aceasta este sarcina splinei, 
inserată în circulaţie, iradiindu-şi acţiunea ritmicizantă în întreg 
organismul uman. Prin observaţia exterioară, prin cercetarea 
fiziologică, este foarte greu să descoperi rolul splinei, pe care îl 
observă ochiul devenit clarvăzător spre înăuntru. Şi pentru 
cercetarea exterioară reiese că splina prezintă un anumit ritm: 
volumul său creşte în orele de după ingestia unui prânz copios 
şi revine la dimensiunile normale după un oarecare timp. 
Pentru cercetările fiziologice exterioare este foarte greu să se 
stabilească sarcina splinei. 

Găsiţi aici o expansiune şi o retracţie ale acestui organ. 
Dacă sunteţi conştienţi de faptul că organismul nu este suma 
organelor sale - aşa cum este descris adesea -, ci că toate 
aceste organe trimit cele mai discrete acţiuni ale lor în toate 
părţile organisinului, vă veţi putea reprezenta şi că mişcările 
ritmice ale splinei, dependente însă de lumea exterioară, şi 
anume, declanşate de ingestia hranei, pot acţiona în sensul 
echilibrării în întregul organism. Acesta este numai unul din 
modurile în care acţionează splina. Este imposibil să le 
enumerăm pe toate. Pentru că nu toată lumea poate deveni 
clarvăzătoare, ar fi extrem de interesant dacă aceste lucruri ar 
fi acceptate de către fiziologia exterioară ca „idee exterioară"; 
de exemplu: Aş vrea să-mi reprezint că rezultatele investigării 


prin clarvedere nu sunt atât de false pe cât se presupune atât 
de des şi să cercetez ceea ce poate verifica fiziologia 
exterioară, dacă afirmaţiile ocultiştilor pot fi confirmate prin 
observare exterioară. 

Într-un anumit sens, ceea ce am exprimat acum este o 
astfel de confirmare. Este fapt demonstrat că dilatarea şi 
contracția splinei, datorate structurii sale interioare, sunt o 
manifestare regulată, doar că, deoarece urmează după luarea 
mesei, ele depind de aportul alimentar exterior. Astfel, pe de o 
parte, splina este dependentă de tubul digestiv, deci de voinţa 
omului şi, pe de altă parte, ea este un organ dependent de 
sânge, care limitează şi refuză acest arbitrar, readucându-l la 
ritm. Ea remodelează - ca să spunem aşa - omul, conform cu 
entitatea sa. Această remodelare trebuie să fie continuă, 
neobosită, pentru ca sângele, instrument principal al acestei 
entităţi, să-şi poată exercita corect acţiunea, în ritmul sângelui 
său. În măsura în care este purtător al sângelui său, omul 
trebuie să fie izolat în el însuşi de ceea ce se întâmplă în mod 
neregulat în lumea exterioară, dar care se încorporează totuşi 
în om, deoarece de acolo îşi ia hrana. Este vorba, aşadar, de o 
izolare, de obţinerea unei independente faţă de exterior. Orice 
individualizare, orice independenţă a unei entităţi este 
caracterizată de către ocultism drept „saturniană", drept ceva 
care apare sub influenţa lui Saturn. Aceasta este „ideea 
primordială" a lui Saturn: dintr-o anumită lume se izolează, se 
individualizează o fiinţă, pentru a putea dezvolta o regularitate 
în ea însăşi, prin ea însăşi. Astăzi vreau să fac abstracţie de 
faptul că astronomia actuală consideră că planetele 
transsaturniene Uranus şi Neptun aparţin şi ele sistemului 
nostru solar. Pentru ocultişti însă forţele care izolează şi 
individualizează sistemul nostru planetar de restul cosmosului 
sunt forţele saturniene. Saturn este considerat, aşadar, drept 
planeta extremă a sistemului. Când se reprezintă astfel 
sistemul solar se înţelege, în general, că în interiorul orbitei lui 
Saturn sistemul nostru îşi poate urma propriile lui legi şi poate 
deveni independent - deoarece se sustrage într-un anumit fel 
lumii înconjurătoare şi forţelor care o guvernează. Bazaţi pe 
aceste date, ocultiştii tuturor timpurilor au observat că în 
forţele saturniene se află ceea ce închide în sine sistemul 


nostru planetar, ceea ce îi permite să-şi dezvolte propriul ritm, 
care nu este cel al lumii exterioare lui. 

Intr-un anume sens, splina face acelaşi lucru în interiorul 
organismului nostru, unde nu avem de-a face la început cu o 
separare de întreaga lume exterioară, ci numai de mediul 
ambiant, în măsura în care acesta conţine alimentele necesare 
organismului, ale căror acţiuni le trimitem noi înşine în 
interiorul nostru. Primul organ pe care-l întâlnim şi care 
tratează tot ceea ce este exterior în mod asemănător cu forţele 
lui Saturn, care tratează tot ceea ce este în interiorul orbitei lui 
în cadrul sistemului solar, este splina. Forţele splinei izolează 
circulaţia noastră sangvină de toate influenţele exterioare, îi 
conferă un ritm regulat, o transformă într-un sistem care-şi 
poate avea propriul ritm. 

Chiar dacă nu suntem încă foarte aproape, ne apropiem 
totuşi de motivele, încă în mare parte exterioare, care 
deternună alegerea unor astfel de nume de către ocultist. El nu 
leagă numele referitoare la planete numai de corpurile 
planetare. La început, aceste nume, când au fost formulate în 
şcolile ocultismului, nu au fost aplicate exclusiv planetelor - 
numele lui Saturn, de exemplu, a fost utilizat pentru a denumi 
forţa care exclude lumea exterioară dintr-un sistem care se 
modelează ritmic în sine. Pentru dezvoltarea generală a lumii, 
există un dezavantaj în faptul că un sistem se închide în sine şi 
se modelează în mod regulat, ritmic. Ocultiştii s-au ocupat 
putin de acest incovenient. Este uşor de înţeles că, în lume, 
toate forţele au o relaţie internă între ele, că se influenţează 
reciproc. Atunci când o lume, fie ea un sistem planetar sau 
aparatul circulator al omului, este desprinsă din întreaga 
ambianţă, înseamnă că - într-un fel propriu - ea violează legile 
exterioare, se răzvrăteşte împotriva lor, se modifică, îşi 
creează propriile-i legi interioare, un ritm propriu. Vom vedea 
cum acest lucru poate fi raportat şi la om - deşi, din cele 
expuse în această conferinţă, trebuie să ne fie clar că este o 
binefacere pentru om că îşi menţine acest ritm interior 
saturnian creat prin intermediul splinei. Dar vom vedea că 
omului i se poate aplica principiul conform căruia o fiinţă - om 
sau planetă -, prin recluziune în sine, intră în contradicţie cu 
lumea înconjurătoare. Este o contradicţie creată între mediul 
înconjurător şi interiorul entității în cauză. Această contradicţie 


nu poate fi compensată - o dată apărută - decât dacă ritmul 
interior dat s-a adaptat, în întregime, ritmului exterior. Acest 
lucru este, de asemenea, aplicabil la om - dar, cum deja am 
spus, omul ar trebui să se adapteze iregularităţii. Cu toate 
acestea vom vedea că lucrurile stau altfel. După ce a fost 
individualizat, ritmul interior trebuie să înfrunte din nou lumea 
exterioară şi să se modeleze în întregime după aceasta; adică 
entitatea care s-a constituit şi care lucrează independent 
trebuie să se adapteze lumii, să devină ca aceasta. Cu alte 
cuvinte, tot ceea ce se individualizează prin activitatea lui 
Saturn este obligat, prin însăşi această activitate saturniană, 
să se distrugă din nou. „Saturn sau Cronos, îşi devorează 
propriii copii" - aşa spun miturile. Vedeti deci un acord perfect 
între ideea ocultă, care se exprimă în numele Cronos sau 
Saturn, şi mitul care spune acelaşi lucru în faptul simbolic 
„Saturn îşi devorează copiii". 

Am putea, desigur, lăsa aceste idei să acţioneze asupra 
noastră: atunci când le lăsăm să acţioneze în număr din ce în 
ce mai mare, ele interacționează şi treptat nu mai este posibil 
să se afirme în mod uşuratic - cum se face adesea: Unele 
spirite fanteziste visează că în vechile mituri şi legende sunt 
cuprinse adevăruri adânci. Dacă auzi două, trei sau zece 
asemenea „analogii" - şi, încă mai mult, aşa cum sunt ele 
oferite de literatură într-un mod cu totul exterior -, te poţi 
desigur împotrivi afirmației că miturile şi legendele conţin 
adevăruri mult mai adânci decât datele observaţiei ştiinţifice 
exterioare. Dacă însă laşi să acţioneze în mod repetat asupră-ţi 
asemenea exemple şi conştientizezi apoi că prin suma întregii 
simţiri şi gândiri a oamenilor şi a popoarelor se confirmă faptul 
că în reprezentările în imagini de pe întregul Pământ, la o 
examinare mai atentă şi o abordare plină de iubire a 
legendelor şi miturilor, s-ar putea observa metamorfozări ale 
unor înţelepciuni profunde, atunci s-ar putea înţelege de ce 
ocultiştii au dreptate să spună că a înţeles cu adevărat 
legendele şi miturile cel care a pătruns în natura umană, prin 
fiziologie ocultă. Mai mult decât orice ştiinţă exterioară, 
numele găsite în mituri, legende, tradiţii ascund ele însele 
adesea mai multă fiziologie adevărată. Când oamenii vor putea 
fundamenta câtă fiziologie este conținută în nume ca cele ale 
lui Cain şi Abel, de exemplu, şi în cele ale descendeniilor lor, în 


acele timpuri când numele aveau un sens interior şi când ele 
erau impregnate de fiziologie, de cunoaşterea interioară a 
înţelepciunii de viaţă umană, atunci oamenii vor resimti un 
respect imens, o puternică venerație pentru tot ceea ce 
înţelepţii au pus în imagini, de-a lungul istoriei, pentru ca 
sufletul să poată percepe legătura lor cu lumea spirituală prin 
aceste imagini, acolo unde nu putea să se ridice în lumile 
spirituale prin înţelepciune. Atunci oamenii vor elimina cu totul 
expresia care joacă un rol prea mare în existenţa noastră: Cât 
am progresat! , prin care se înţelege adesea: Cât de mult am 
eliminat vechile expresii-metafore ale înţelepciunii primordiale! 
Aceste lucruri sunt eliminate şi te afunzi cu o dragoste 
profundă în evoluţia umanitătii, în diverse epoci. Căci ceea ce 
fundamentează în mod fiziologic clarvăzătorul cu ochiul 
lăuntric deschis ca natură interioară a organelor umane se 
exprimă în aceste imagini în aşa fel încât miturile şi legendele 
conţin parcă originea umană. Căci, pentru a putea exprima în 
imagini acest admirabil proces, faptul că lumile s-au 
comprimat în organe ale omului, au cristalizat împreună în 
cursul unor interminabile intervale de timp, pentru a putea 
deveni ceea ce determină în noi, ca, de exemplu, splina, un 
ritm interior, sau ca ficatul şi bila, despre care vom vorbi 
mâine, trebuie să avem presentimentul a ceea ce se poate afla 
plecând de la organizarea internă a omului prin ştiinţa ocultă. 
Aceste organe sunt născute din lumea înconjurătoare, ca un 
microcosmos din macrocosmos. Privim la această naştere, pe 
de o parte, prin ştiinţa ocultă, iar pe de alta vedem că în mituri 
şi legende este conţinut un fel de presentiment al acestor 
formaţiuni şi că, din această cauză, au dreptate acei ocultişti 
care găsesc un sens în mituri şi legende când acestea sunt 
fundamentate fiziologic. 

Astăzi a trebuit să menţionăm asemenea lucruri, întrucât 
aceasta ne poate ajuta să ne însuşim veneraţia despre care am 
vorbit în prima conferinţă. Atunci când vom utiliza acest mod 
de abordare, făcând abstracţie de imaginile diferitelor popoare, 
şi vom urmări indicaţiile directe pe care ni le oferă o profundă 
explorare a conţinutului spiritual şi al organelor umane, ni se 
va dezvălui ce miracol este este organismul. În prezentul ciclu 
de conferinţe vom încerca să luminăm interiorul acestei 
entităti: organismul uman. 


CONFERINŢA a IV-a 
SISTEMUL COSMIC INTERN AL OMULUI 


Praga, 23 martie 1911 


Vom continua azi discuţia începută ieri cu privire la 
importanţa unuia dintre organele care constituie „un sistem 
cosmic interior al omului". Apoi, vom încerca să facem trecerea 
la descrierea sarcinilor altor organe şi sisteme de organe 
umane. 

În legătură cu cele mentionate ieri despre splină, mi s-a 
spus că se poate produce o contradicţie aparentă cu privire la 
importanta sarcină pe care am atribuit-o acestui organ, în 
ansamblul funcţional al omului. Aceasta s-ar putea întâmpla 
dacă ne gândim că splina poate să fie scoasă din corp fără a 
suprima capacitatea de viaţă a omului. 

O asemenea obiectie este una dintre cele întru totul 
justificate din punctul nostru de vedere actual şi care trebuie 
făcută, întrucât unele dificultăţi sunt întâmpinate şi de cei care 
caută cu sinceritate să se apropie de concepţia antroposofică. 
In prima conferinţă publică am dat numai unele indicatii 
generale asupra dificultăţilor pe care le întâmpină 
contemporanii noştri - şi anume aceia care au o conştienţă 
formată prin metode ştiinţifice - când caută să înţeleagă 
fundamentele oculte ale fiinţei cosmice. Vom vedea în cursul 
acestor conferinţe cum o astfel de obiectie dispare de la sine. 
Trebuie să vă atrag atenţia asupra faptului că ablaţia splinei 
omului este absolut compatibilă cu tot ceea ce am discutat ieri. 
Dacă doriii într-adevăr să vă ridicaţi până la adevărurile ştiinţei 
spiritului, trebuie să înţelegeţi că organismul omului, pe care îl 
vedem din afară, pe care îl percepem prin simţurile noastre 
exterioare, cu ceea ce conţine ca substanţă, ca materie 
exterioară, nu reprezintă omul în întregime. La baza 
organismului uman fizic sunt alte organisme mai delicate, 
suprasensibile: corpul eteric sau vital, corpul astral, Eul. În 
organismul fizic avem doar expresia exterioară, fizică a ceea 
ce se petrece în corpul eteric, în corpul astral şi în Eu. Vorbind 


despre splină, avem în vedere aspectul ocult, în sensul că ceea 
ce se petrece în splina exterioară, fizică, este doar expresia 
fizică a proceselor existente în corpul eteric sau cel astral. S-ar 
putea spune că cu cât un organ exprimă în mod mai nemijlocit 
ceva spiritual, cu atât mai puţin importantă este forma lui 
fizică, substanţială. Aşa cum, privind un pendul, ştim că 
mişcările sale sunt doar expresia fizică a gravitaţiei, un organ 
fizic este şi el expresia fizică a acţiunilor de forţă şi de 
plăsmuire suprasensibile, cu deosebirea că în cazul unor forţe 
cum este gravitația, atunci când luăm pendulul de la locul lui, 
mijlocul de expresie exterior, nu mai rămâne un ritm interior al 
gravitaţiei. Aşa se întâmplă în natura neînsufletită, anorganică, 
dar nu şi în natura însufleţită, organică. Dacă într-un organism 
integral nu există alte cauze - despre care vom mai vorbi - nu 
este necesar ca o dată cu ablaţia organului fizic să înceteze şi 
activitatea spirituală, căci organul fizic este numai o palidă 
expresie a activitătilor spirituale. 

Atunci când examinăm omul în raport cu splina sa, avem 
de-a face la început cu splina fizică, apoi cu un sistem de 
acţiuni de forţe care au în splină numai expresia lor fizică. 
Când se scoate splina, aceste forţe continuă să existe, rămân 
inserate în organism. Ele nu-şi încetează activitatea în om, aşa 
cum încetează anumite activităţi spirituale când se scoate 
creierul - în întregime sau parţial. Pot exista situaţii când 
îmbolnăvirea unui organ creează un obstacol mult mai 
important pentru continuarea activitătii spirituale decât însăşi 
ablaţia organului. Dacă - în cazul unei boli grave - este posibil 
ca organul să fie scos, acest lucru poate deveni o piedică mai 
mică în calea desfăşurării activităţilor spirituale decât existenţa 
organului bolnav. Acesta tulbură în permanenţă dezvoltarea 
forţelor spirituale care lucrează la baza tuturor lucrurilor. Deci 
o obiecţie de genul celei menţionate poate fi ridicată de cineva 
care nu a progresat încă suficient în cunoaşterea antroposofiei. 
Este o obiecţie uşor de înţeles dar, în acelaşi timp, una din cele 
care dispar de la sine atunci când laşi să treacă timpul şi 
pătrunzi mai adânc în cunoaşterea ştiinţei spiritului. Se va face 
această experienţă mai ales dacă cineva se apropie de cele 
rezultate din ştiinţa spiritului cu un bagaj de cunoştinţe 
acumulate din ştiinţa actuală; vor rezulta contradicții după 
contradicții, astfel încât nu va scoate-o la capăt. lar dacă omul 


este gata să emită judecăti pripite, nu va putea ajunge la altă 
concluzie decât la aceea că ştiinţa spiritului este o nebunie, 
care nu corespunde deloc cu rezultatele ştiinţei exterioare. Dar 
dacă ai timpul şi răbdarea necesare, vei vedea că nu este nici 
cea mai mică contradictie între ceea ce vine de la ştiinţa 
spiritului şi ceea ce poate oferi ştiinţa exterioară. Adevărata 
dificultate constă în aceea că teritoriul cunoaşterii 
antroposofice este atât de vast, încât nu poate fi niciodată 
expus decât parţial; când oamenii ajung la fragmente ale 
acestei cunoaşteri ei pot resimţi contradicții ca cele indicate 
aici. Dar, altfel, nu s-ar putea începe introducerea necesară a 
concepţiei antroposofice în formarea generală şi ştiinţa 
generală ale epocii noastre. 

leri am încercat să vă explic ce înseamnă acea ritmizare, 
întreprinsă de splină - în sensul discutat - faţă de alimentarea 
neritmică a omului. Am pornit de la cele spuse ieri în legătură 
cu acest lucru pentru că, dintre toate funcţiile splinei, aceasta 
este mai uşor de înţeles. Deşi este cea mai uşor de înţeles 
dintre funcţiile splinei, aceasta nu este nici cea mai 
importantă, nici chiar aspectul principal. S-ar putea spune chiar 
că, dacă omul şi-ar da osteneala de a cunoaşte ritmul corect al 
alimentaţiei sale, această funcţie a splinei ar deveni din ce în 
ce mai fără rost. Îţi dai seama, şi numai din acest motiv, că 
este chiar cea mai puţin importantă, ceea ce am văzut deja 
ieri. O altă funcţie este mult mai importantă: în actul nutritiei 
noi ne opunem substanţelor exterioare, alimentelor, 
combinațiilor lor şi felului în care se găsesc ele în mediul 
înconjurător. Atâta timp cât ai convingerea că alimentele sunt 
elemente neînsufleţite sau cel mult conţin o viaţă atribuită 
plantelor şi altor alimente, s-ar putea crea impresia că pur şi 
simplu este necesar ca aceste materii preluate din exterior să 
fie prelucrate prin ceea ce numim digestie, în sensul cel mai 
larg al cuvântului. Desigur, sunt multe persoane care îşi 
imaginează că este vorba de substanţe nedeterminate pe care 
le ingerăm ca hrană, de substanţe indiferente care aşteaptă 
doar ca atunci când au fost ingerate să poată fi şi prelucrate de 
noi. Dar nu este aşa. Alimentele nu sunt cărămizi care pot fi 
utilizate după dorinţă pentru o construcţie. Cărămizile trebuie 
să fie îmbinate după planul arhitectului, deoarece ele 
constituie o masă indiferentă în raport cu construcţia. Dar, în 


raport cu omul, alimentele nu reprezintă acelaşi lucru. Căci 
orice substanţă din preajma noastră are anumite forţe 
interioare, o anumită legitate interioară. Aceasta este esenţa 
unei substanţe, faptul că are o anumită forţă interioară, legităţi 
proprii, o reactivitate interioară. Când introducem alimentele în 
organism, integrându-le în reactivitatea noastră interioară, ele 
nu se supun pur şi simplu, ci încep să-şi dezvolte propriile lor 
legi, ritmuri şi forme de mişcare interioară. Dacă organismul 
omului vrea să le folosească pentru scopurile sale proprii, 
trebuie să distrugă mai întâi în aceste substanţe reactivitatea 
lor proprie. El trebuie să le anuleze, nu prelucrează substanţe 
indiferente, ci trebuie să acţioneze împotriva legităţii proprii 
substanţelor. Omul îşi poate da seama că aceste substanţe îşi 
au propriile lor legi interioare, de exemplu atunci când înghite 
o otravă puternică. Va constata repede că proprietăţile acestei 
substanţe îl vor domina, că ele vor ieşi la iveală, se vor face 
simţite. O otravă are o lege interioară prin care atacă 
organismul; acelaşi lucru se întâmplă cu toate substanţele, cu 
orice aliment ingerat. Acest lucru nu este indiferent. Alimentul 
îşi impune natura sa proprie, entitatea sa, îşi are propriul său 
ritm, care trebuie contracarat. Astfel, nu există numai 
materiale de construcţie indiferente, apte de a fi prelucrate de 
organismul uman; primul lucru care trebuie făcut este 
învingerea naturii proprii a acestor materiale. 

S-ar putea spune că organele în care alimentele se opun 
interiorului omului sunt pentru noi instrumente pentru a ne 
opune mai întâi vieţii proprii a alimentelor -, „viaţă" înţeleasă 
într-un sens mai larg, astfel încât şi natura aparent 
neînsufleţită este inclusă aici, cu legile sale proprii. Ritmurile 
alimentelor care se opun ritmului uman trebuie transformate, 
adaptate acestui ritm. In această privinţă, splina este cel mai 
exterior dintre organele transformatoare. Dar la o asemenea 
schimbare de ritm, de transformare şi de apărare, ea 
colaborează cu ficatul şi vezica biliară, care alcătuiesc un 
sistem de organe destinat să respingă particularităţile 
alimentelor ingerate. Întreaga activitate desfăşurată mai întâi 
de stomac - si chiar înainte ca mâncarea să ajungă în acesta -, 
tot ce este realizat de secreția biliară, ceea ce se petrece mai 
târziu prin activitatea ficatului şi splinei constituie tocmai 
respingerea naturii proprii a alimentelor exterioare. Şi numai 


după ce alimentele au fost supuse activităţii acestor organe ele 
se găsesc adaptate ritmului organismului uman. După ce au 
fost asimilate, după ce au fost supuse acţiunilor acestor 
organe, ne aflăm în prezenţa a ceea ce este apt a trece în 
sânge - această unealtă a Eului nostru. Fiecare aliment trebuie 
să-şi piardă legităţile caracteristice exterioare, să se 
reorganizeze, să obţină caracterele proprii organismului uman, 
înainte de a trece în sânge, pentru ca acesta să poată fi 
unealta Eului. Splina, ficatul, bila, cu retroacţiunea lor asupra 
stomacului, adaptează legile lumii exterioare - din care ne 
luăm alimentele - ritmului interior al omului, organizării 
interioare a acestuia. 

Dar natura umană nu se confruntă, ca întreg cu toate 
componentele sale, numai cu lumea interioară, ci trebuie să fie 
într-o corespondenţă continuă, într-o interacţiune vie, 
permanentă cu lumea exterioară. Interacțiunea cu lumea 
exterioară este întreruptă în măsura în care aceasta este 
reprezentată de alimente prin faptul că sistemul celor trei 
organe - splina, ficatul, bila - se opune legilor exterioare. Dacă 
ar depinde numai de aceste organe, organismul uman ar fi cu 
totul închis faţă de lumea exterioară, ar duce o existenţă total 
izolată. De aceea devine necesar altceva: pe de o parte omul 
are nevoie de un asemenea sistem de organe care transformă 
lumea exterioară pentru a o adapta interiorului său, iar pe de 
altă parte el trebuie să poată face faţă direct, prin instrumentul 
Eului său, lumii exterioare, să pună permanent în relaţie . 
directă organismul său, izolat în sine, cu lumea exterioară. În 
timp ce sângele, pe de o parte, intră în relaţii cu lumea 
exterioară, astfel încât nu obţine de la aceasta decât ceea cea 
fost debarasat de legitătile sale specifice, pe de altă parte, el 
intră în relaţii directe chiar cu lumea exterioară. Acest lucru se 
întâmplă când sângele circulă prin plămâni şi intră în contact 
cu aerul atmosferic. El este reîmprospătat de către oxigenul 
din aerul exterior şi transformat într-o manieră care nu-l 
slăbeşte deloc; în fapt, oxigenul din aer intră în unealta Eului 
omului într-un mod care corespunde naturii şi entității lui. 

Vedem deci acest fapt uimitor: sângele, cea mai nobilă 
unealtă a omului, este obligat să filtreze cu grijă orice aliment, 
tot ce există în natura exterioară, prin sistemul de organe 
menţionat mai sus. Prin această acţiune, sângele devine o 


expresie perfectă a organizării interioare a omului, a ritmului 
interior al omului. Dar, prin faptul că sângele intră în relaţie 
directă cu lumea exterioară, cu acea substanţă a lumii 
exterioare care poate fi acceptată, cu specificitatea şi 
mobilitatea sa, fără a trebui să fie combătută, prin chiar acest 
fapt organismul omului nu este închis în sine, ci pe deplin în 
contact cu lumea exterioară. 

In sângele omului există, aşadar, şi din acest punct de 
vedere, ceva minunat. Este un veritabil mijloc de expresie a 
Eului, care se întoarce alternativ când spre exterior, când spre 
propriul interior. Aşa cum am văzut, prin sistemui său nervos 
omul se deschide impresiilor din lumea exterioară şi le 
primeşte în sine prin sufletul său şi prin nervii săi; el intră în 
contact direct cu această lume, prin sânge, prin preluarea 
oxigenului din aer în plămâni. In aceste două sisteme de 
organe - splină, ficat, vezică biliară - pe de o parte, şi plămân, 
pe de altă parte, avem două sisteme cu acţiune opusă. In 
organismul uman, lumea exterioară şi lumea interioară se 
înfruntă în sânge, care, pe de o parte, intră în contact cu aerul 
atmosferic, iar, pe de altă parte, cu alimentele, cărora le 
anulează specificitatea. Aceste două influenţe exterioare se 
înfruntă în om - pentru a ne exprima astfel - în mod 
asemănător cu confruntarea dintre electricitatea pozitivă şi cea 
negativă. Ne putem reprezenta cu uşurinţă organul determinat 
să primească efectul ciocnirii acestor două sisteme de forţe 
cosmice: sucurile alimentare, transformate, acţionează până 
sus, la inimă - în măsura în care sângele trece prin inimă, iar 
oxigenul, care vine direct din lumea exterioară, atinge şi el 
inima. În felul acesta inima este organul unde se întâlnesc cele 
două sisteme în care omul este întreţesut, de care depinde în 
două direcţii. In ceea ce priveşte inima umană lucrurile stau 
astfel, încât putem spune: De ea depinde, pe de o parte, 
întregul organism uman interior, iar pe de altă parte însuşi 
acest organism interior este legat prin inimă direct la ritmul, la 
mobilitatea internă a lumii exterioare. Când se ciocnesc două 
astfel de sisteme se poate întâmpla ca prin conjugarea 
acţiunilor lor să rezulte o armonie. Ne-am putea reprezenta că 
aceste două sisteme - sistemul lumii mari, prin care aerul sau 
oxigenul ajunge la noi, şi sistemul lumii interioare proprii, al 
lumii mici care ne transformă alimentele - îşi creează ele însele 


un echilibru armonic în sânge, în timp ce acesta trece prin 
inimă. Dacă ar fi aşa, omul ar fi încastrat în două lumi, care i-ar 
crea echilibrul interior. Vom vedea în cursul acestor conferinţe 
că, în ceea ce priveşte raporturile lumii cu entitatea umană, 
lucrurile nu stau aşa, că lumea ne lasă cu totul pasivi, 
trimiţându-şi forţele sale pe două căi, iar noi suntem pur şi 
simplu prinşi în acţiunile lor opuse. Vom învăţa progresiv să 
cunoaştem, ca un fapt esenţial pentru om, că rămâne 
întotdeauna ceva pentru activitatea lui interioară, că îi revine 
lui, până în interiorul organelor sale, să fie cel care stabileşte 
echilibrul interior. Astfel, va trebui să căutăm şi în organismul 
omului echilibrarea acestor două sisteme ale lumii, 
armonizarea celor două sisteme de organe. Trebuie să 
înţelegem că, prin simpla existenţă a legităţilor din interiorul şi 
din exteriorul omului, nu este încă dată şi armonizarea acestor 
două sisteme de organe; acest lucru trebuie realizat de un 
organ propriu. Omul trebuie să instaureze armonia în el însuşi - 
nu vorbim deocamdată de conştienţă, ci de procesele ce se 
petrec în mod inconştient în organele sale. Acest echilibru 
dintre sistemul splină-ficat-bilă şi sistemul plămânilor, opuse 
sângelui care circulă prin inimă, este realizat şi prin inserarea 
unui alt organ legat de circulaţie - rinichiul. 

Rinichiul armonizează activităţile exterioare, provenind din 
contactul direct al sângelui cu aerul, şi efectele rezultate în 
interiorul organismului, prin aceea că alimentele trebuie 
pregătite pentru suprimarea naturii lor proprii. Rinichiul 
reprezintă sistemul armonizator care realizează acordul între 
cele două sisteme menţionate, ceea ce face ca organismul să 
fie capabil să elimine surplusul care ar proveni din funcţia 
dizarmonică a celorlalte două sisteme. 


Organizării interne a aparatului digestiv, inclusiv splina, 
ficatul, şi bila, i-am opus sistemul sangvin, pentru care aceste 


organe îşi dezvoltă activitatea 
pregătitoare. De cealaltă parte 
am opus sângelui acele organe 
care se opun izolării interioare, 
şi prin care se favorizează în 
acelaşi timp acordul dintre 
sistemul interior şi ceea ce 
pătrunde din exterior. Dacă ne 
imaginăm sângele cu centrul 
său - inima - plasat în mijlocul 
organismului, de o parte vom 
avea legate de acesta splina, 


Mercur 


Venus 


Jupiter O O 


O Saturn 


Marte 


plămâni 


Q 


rinichi 


ficat O O 


bilă splină 


ficatul şi vezica biliară, 
de cealaltă parte, 
plămânul şi rinichiul. 
(Vom reveni asupra 
acestei relaţii, care este 
extrem de importantă.) 
Dacă vom prezenta 
încă o dată aceste 
sisteme cât se poate de 
schematic, unul lângă 
celălalt, vom avea 
reunit ceea ce în 
organizarea umană 
interioară se află într-o 


anumită legătură, în care trebuie să considerăm că inima şi 
sângele sunt lucrul cel mai important. Am spus deja, şi vom 
vedea şi mai exact, cât de justificate sunt numele folosite în 
ocultism; activitatea splinei este apreciată ca fiind saturniană, 
cea hepatică jupiteriană, iar cea a bilei, martiană. Din aceleaşi 
motive care au dus la alegerea acestor nume, cunoaşterea 
ocultă vede în inimă şi în sânge ceea ce merită în organismul 
uman numele de Soare, asa cum îl merită şi Soarele în 


sistemul planetar. Plămânul, de asemenea, este considerat 
aparţinând lui Mercur, iar rinichiul lui Venus. Chiar fără a 
discuta justificarea acestor nume, se vede că, aplicate la 
organele omului, ele sugerează un fel de „sistem cosmic 
interior”. 

Am completat acest sistem cosmic interior prin faptul că 
am luat în considerare raportul care rezultă din însăşi natura 
umană, valabil pentru celelalte două sisteme de organe, care 
sunt într-o anumită relaţie cu sistemul sangvin. Doar dacă 
privim astfel lucrurile putem face un întreg din ceea ce numim 
adevărata lume interioară a omului. În conferințele ce vor 
urma vă voi demonstra că ocultismul are motive pentru a-şi 
reprezenta relaţia Soarelui cu Mercur şi Venus în acelaşi fel 
cum trebuie gândită relaţia dintre inimă, rinichi şi plămân, în 
organismul uman. 

Vedem deci că în sânge, instrumentul Eului nostru, care-şi 
exprimă ritmul în inimă, este dat ceva care, în întreaga sa 
alcătuire, în natura sa interioară, în esenţa sa, este determinat 
de către sistemul cosmic interior uman; pentru a putea trăi, el 
trebuie să fie inserat în acest sistem. Sângele - am repetat 
adesea - este unealta fizică a Eului nostru. Acesta, aşa cum îl 
avem, este posibil numai pentru că este construit pe baza unui 
corp fizic, a unui corp eteric şi a unui corp astral. Un Eu uman 
zburând liber prin lume este de neconceput. Un Eu uman în 
lume, în lumea noastră, presupune existenţa corpurilor astral, 
eteric şi fizic. Aşa cum Eul pune ca premisă pe plan spiritual 
existenţa celor trei corpuri menţionate ale fiinţei umane, 
sângele, care este imagine a Eului, presupune şi în plan fizic 
imagini corespunzătoare corpului astral şi ale corpului eteric. 
Sângele nu poate exista, aşadar, de sine stătător. În timp ce 
planta creşte simplu pe baza naturii neînsufleţite, anorganice, 
pentru sânge nu este posibil acelaşi lucru; această lume 
exterioară trebuie să fie prelucrată prin nutriţie. Aşa cum 
corpul fizic poartă în sine corpul eteric şi corpul astral, tot ceea 
ce pătrunde în el ca aliment trebuie să fie mai întâi 
transformat, pentru ca alimentelor transformate să li se poată 
încorpora ceea ce este unealta Eului omului. 

Chiar dacă sângele este determinat din exterior în plămân, 
el se defineşte ca un organ al omului, un organ al organizării 
corporale a omului. Să facem deosebirea între aerul inspirat, 


care vine din afară şi imprimă sângelui un ritm exterior, şi ceea 
ce ajunge la el pe calea ocolită a sufletului: acestea sunt 
impresiile primite prin organele de simţ din lumea exterioară şi 
purtate de simţuri până la suprafaţa sângelui. Din această 
cauză putem spune: Omul nu intră în contact substanţial 
direct, prin intermediul aerului, cu lumea exterioară - acest 
contact acţionând până în sângele lui. El stabileşte şi un 
contact non-substanţial cu aceeaşi lume exterioară, prin 
organele sale senzoriale, aşa cum se întâmplă în procesul 
percepţiei, dezvoltat de suflet când intră în relaţie cu lumea 
înconjurătoare. Aici are loc un proces superior, care se adaugă 
respirației, un fel de respiraţie spiritualizată. In timp ce prin 
respiraţie preluăm în organismul nostru lumea exterioară în 
mod substanţial, în procesul de percepţie - şi numesc 
„percepţie" toate impresiile exterioare pe care omul le 
prelucrează - noi preluăm ceea ce poate fi numit o respiraţie 
spirituală. Trebuie să punem întrebarea: Cum coacţionează 
aceste două procese? - căci în organismul omului totul 
interacționează. De precizia acestei întrebări depind lucruri 
importante. 

Pentru a putea oferi un răspuns ipotetic, trebuie să 
înţelegem cum poate avea loc o coacţionare, o interacţiune, 
între tot ceea ce acţionează prin sânge şi ceea ce a devenit 
sângele prin faptul că toate aceste procese s-au dezvoltat sub 
influenţa sistemului cosmic interior şi procesele noastre de 
percepţie exterioară. În ciuda faptului că sângele este atât de 
filtrat şi cu toate că atâtea lucruri au contribuit la faptul că el 
este o substanţă atât de perfect organizată, care poate fi 
instrumentul Eului nostru, în organismul omului el este mai 
întâi o materie fizică şi aparţine, ca atare, corpului fizic. Din 
această cauză putem spune: La prima vedere pare să existe o 
deosebire foarte mare între sângele uman astfel preparat şi tot 
ceea ce recunoaştem ca fiind procesele noastre de percepţie, 
tot ceea ce realizează sufletul. Este o realitate de necontestat. 
Ar da dovadă de o ciudată incapacitate de gândire cel care ar 
vrea să nege existenţa percepţiilor, noţiunilor, ideilor, 
sentimentelor, impulsurilor voliţionale, care sunt prezente, aşa 
cum există o materie sangvină, o materie nervoasă, o materie 
hepatică şi o materie bilioasă. Diferitele concepţii despre lume 
pot pune în discuţie interdependenţa dintre aceste lucruri, 


dacă sunt numai efecte ale substanţei nervoase etc. Aici poate 
începe confruntarea concepţiilor despre lume. Ceea ce însă nu 
poate face obiect al disputei între diferitele concepţii despre 
lume este faptul că este de la sine înţeles că viaţa noastră 
sufletească interioară, viaţa gândurilor noastre, viaţa 
sentimentelor noastre, tot ceea ce se construieşte pe baza 
percepţiilor şi impresiilor exterioare, reprezintă o realitate în 
sine. A se observa că nu spun o „realitate absolut separată", ci 
„realitate în sine", căci în Univers nimic nu este „separat, 
izolat". Prin „realitate în sine" înţelegem tot ceea ce poate fi 
observat ca fiind real în cadrul sistemului nostru universal; 
dintre acestea fac parte toate gândurile, sentimentele etc., 
precum şi stomacul, ficatul şi fierea (bila). Poate însă să ne 
sară în ochi, mai întâi, altceva, atunci când punem alături 
aceste două realităţi: pe de o parte, tot ceea ce este fizic, chiar 
şi un material atât de filtrat ca sângele, iar pe de alta, tot ceea 
ce pare mai întâi să nu aibă nimic în comun cu lumea fizică, 
conținuturile sufletului, sentimentele, gândurile etc. In fapt, 
examinarea acestor două feluri de realităţi prezintă asemenea 
dificultăţi, încât de ele sunt legate răspunsurile cele mai 
variate date de diferitele concepţii despre lume. Există 
concepţii care acceptă o influenţă nemijlocită a sufletescului, a 
gândirii, a afectului asupra substanţei fizice, ca şi cum gândul 
ar putea acţiona direct asupra acesteia. Acestor concepţii li se 
opun altele, care admit că gândurile, sentimentele etc. sunt 
pur şi simplu produse de fenomenele fizice-substanţiale. 
Această dispută a jucat, în perioade istorice lungi, un rol 
important în lumea exterioară - nu însă în domeniul 
ocultismului, unde ea apare ca o ceartă bazată pe vorbe goale. 
lar atunci când, în final, nu se mai putea continua, a apărut în 
vremurile mai noi încă ceva care poartă numirea stranie de 
„paralelism fizic-psihologic". Dacă îmi este îngăduit să mă 
exprim în termeni comuni, aş spune că, deoarece nu se găsea 
nici o cale de ieşire din dilema care din cele două teorii este 
corectă, s-a admis că este vorba de două fenomene care se 
desfăşoară paralel. Se spunea: În timp ce omul gândeşte, 
simte etc., în sistemele organismului său fizic se desfăşoară 
paralel fenomene foarte exacte; percepţia „văd roşu" ar 
corespunde aşadar unui anumit proces material. Dar nu se 
merge dincolo de a spune „îi corespunde". Aceasta este o 


informaţie care elimină toate greutăţile, nu învingându-le, ci 
făcând abstracţie de ele. Discuţiile purtate în acest sens şi de 
asemenea neputinţa paralelismului psihologic-fizic sunt 
rezultatul încercării de a vrea să se rezolve această problemă 
pe e o bază pe care ele nu pot fi rezolvate. Avem de-a face cu 
fenomene nemateriale atunci când luăm în considerare 
activităţile vieţii noastre sufleteşti ca viaţă interioară şi avem 
de-a face cu fenomene materiale chiar dacă luăm în 
considerare cel mai organizat material, care este sângele. 
Dacă opunem pur şi simplu aceste două lucruri - activitatea 
fizică şi cea sufletească - şi vrem să aflăm prin reflectie cum 
acţionează ele una asupra celeilalte, nu obţinem absolut nimic. 
Prin reflecţie putem găsi toate soluţiile sau nonsoluţiile 
posibile. Putem hotărî ceva în legătură cu aceste probleme 
doar prin intervenţia unei cunoaşteri superioare, care nu se 
opreşte nici la privirea exclusiv fizică a luminii exterioare şi nici 
la gândirea legată exclusiv de lumea exterioară fizică, ci care 
se ridică într-un anumit grad la ceea ce conduce dincolo de 
lumea fizică şi, de asemenea, care, plecând de la viaţa 
sufletească interioară pe care o trăim de fapt în lumea fizică, 
conduce în lumea suprafizică; trebuie să urcăm dinspre partea 
materială la suprasensibil, dar trebuie să urcăm şi de la viaţa 
sufletească la suprafizic, adică la ceea ce se află la baza vieţii 
noastre sufleteşti în lumea suprafizică; căci viaţa noastră 
sufletească, inclusiv sentimentele noastre etc., o trăim în 
lumea fizică. Aşadar, trebuie să urcăm din ambele directii într- 
o lume suprafizică. 

Pentru a te ridica din direcţia lumii materiei în lumea 
suprafizică sunt necesare acele exerciţii sufleteşti care-i dau 
omului posibilitatea să privească dincolo de ceea ce cade sub 
simţuri, dincolo de vălul de care am vorbit ieri, în care sunt 
întreţesute impresiile simţurilor noastre. Asemenea impresii ale 
simţurilor avem şi atunci când examinăm întregul organism 
uman exterior. Şi chiar când coborâm la lucrul cel mai subtil 
aparținător corpului uman, sângele, nu avem de-a face decât 
cu ceva fizic-sensibil, atunci când îl examinăm mai întâi cu 
simţuri fizice, cu instrumentele şi metodele ştiinţei exterioare, 
care ne furnizează despre sânge o imagine aşa cum am obține- 
o dacă un ochi exterior l-ar putea vedea în mod nemijlocit. Este 
clar deci că, prin intermediul exerciţiilor sufleteşti care-l 


conduc în lumea suprasensibilă, omul poate pătrunde în 
fundamentele lumii fizice, în domeniul suprasensibil al 
organismului uman. Aici, întâlnim, ca regiune suprasensibilă a 
organismului uman, ceea ce numim „corpul eteric", despre 
care vom mai discuta din punct de vedere fiziologic ocult. El 
este un sistem suprasensibil pe care-l imaginăm mai întâi ca 
substanţă fundamentală suprasensibilă din care se 
organizează organismul sensibil al omului, care este o copie a 
corpului eteric. Se înţelege că şi sângele este o copie a 
acestuia. Avem de-a face, prin urcarea unei singure trepte 
dincolo de organismul sensibil în corpul eteric al omului, cu un 
domeniu al suprasensibilului. Şi acum se pune întrebarea: 
Putem ajunge la acest suprasensibil venind dinspre partea 
sufletului, aceea a senzaţiilor, gândurilor, sentimentelor 
noastre, pe care le construim pe baza impresiilor venite din 
lumea exterioară? 

Am văzut că până la organismul fizic nu putem ajunge în 
mod nemijlocit; se opun obstacole fizice şi materiale. Putem 
ajunge, însă, la organismul eteric? În mod nemijlocit, aşa cum 
este alcătuită viaţa noastră sufletească, nu putem ajunge 
direct la corpul eteric. Când lucrăm în interiorul sufletului 
nostru, lucrurile se petrec după cum urmează: mai întâi 
obţinem impresiile exterioare; asupra simţurilor acţionează 
lumea exterioară; apoi prelucrăm în sufletul nostru impresiile 
exterioare. Dar facem mai mult decât atât: stocăm aceste 
impresii obţinute în noi înşine. Reflectaţi asupra simplului 
fenomen al memoriei, al amintirii, când vă amintiţi de un lucru 
obţinut de mult; în acest caz, în baza unor percepții exterioare 
v-aţi format impresii pe care le-aţi prelucrat şi le-ati scos azi 
din străfundurile sufletului dumneavoastră, iar acum amintirea 
ni se pare ceva foarte simplu: amintirea unui arbore sau a unui 
miros. Trebuie să spuneţi că aţi stocat în suflet ceva care v-a 
rămas din impresia exterioară şi din prelucrarea 
dumneavoastră sufletească, care poate forma în noi amintirea. 
Acum însă o contemplare a vieţii sufleteşti însăşi, pe care o 
obţinem prin exerciţii ale sufletului, ne arată că, în momentul 
când am elaborat viaţa noastră sufletească până acolo încât ea 
poate fi stocată sub forma unor reprezentări-amintiri, nu 
acţionăm cu trăirile sufleteşti numai în Eul nostru. Mai întâi 
întâmpinăm lumea înconjurătoare cu Eul nostru, preluăm 


impresii despre aceasta în Eul nostru şi le prelucrăm in corpul 
astral. Dacă le-am prelucra însă numai în corpul astral, am uita 
de îndată totul. Când tragem concluzii, lucrăm în corpul astral; 
dacă însă fixăm impresiile atât de mult în noi încât ni le putem 
reaminti după un timp sau chiar şi numai după câteva minute, 
atunci impregnăm impresiile obţinute prin Eul nostru şi 
prelucrate prin corpul astral în corpul eteric. În felul acesta în 
reprezentările-amintiri avem de-a face cu ceea ce am trăit ca 
activitate sufletească în contact cu lumea exterioară, 
comprimat prin presare de către Eu, până în corpul eteric, sub 
forma de reprezentări-amintiri. Dacă am recunoscut corpul 
eteric ca fiind expresia suprasensibilă proximă a organismului 
nostru, se pune întrebarea: Cum are loc această introducere 
prin presare? Cu alte cuvinte: Când omul prelucrează 
impresiile exterioare, le transformă în reprezentări-amintiri şi 
le împinge până în corpul său eteric, de ce atunci ceea ce este 
prelucrat de corpul astral şi ajunge până la corpul eteric 
pătrunde efectiv în corpul eteric? Cum se face acest transfer? 


Acest transfer are loc într-un mod cu totul uimitor. Dacă 
privim lucrurile cu totul schematic vedem: (1) sângele în timp 
ce circulă prin inimă - ne aflăm acum în interiorul corpului 
eteric al omului - şi considerăm acest sânge ca expresie 
exterioară, fizică a Eului uman, vedem cum (2) lucrează 
acesta, (3) cum primeşte impresiile din lumea exterioară şi le 
densifică până la stadiul de reprezentări-amintiri şi vedem apoi 
(4) că, în fapt, sângele nostru nu este numai activ în acest 
proces, ci şi (5) cum acest sânge al nostru stimulează pe tot 
parcursul, mai ales în sus (mai puţin în jos), corpul eteric astfel 
încât observăm cum se dezvoltă pretutindeni în corpul eteric 
curenţi care iau o direcţie foarte precisă, ca şi cum s-ar asocia 
sângelui din inimă şi s-ar îndrepta spre,cap. lar în cap ei se 
acumulează - dacă îmi este îngăduit să folosesc o comparaţie 
exterioară - aşa cum se adună curenţii electrici când se 
îndreaptă spre un vârf care este opus unui alt vârf, în vederea 
stabilirii unui echilibru între electricitatea pozitivă şi cea 
negativă. Dacă privim lucrurile 
în mod ocult, cu sufletul 
exersat în acest sens, vedem 
din acest punct forţele eterice 
aglomerate ca sub o tensiune 
deosebit de mare, acele forţe 
eterice suscitate de impresii 
care vor să devină acum 


reprezentări, reprezentări ale 
memoriei, şi care vor să se 
imprime în corpul eteric. 
Desenez ultimele prelungiri ale 
curenților eterici ce urcă spre 
creier şi aglomerarea lor, aşa 


cum le-aş reprezenta cu 

adevărat. Vedem aici o 

tensiune mare care se adună 

într-un punct şi care spune: Acum vreau să pătrund în corpul 
eteric! la fel cum s-ar compensa electricitatea pozitivă şi cea 
negativă. Înţelegem apoi cum din acea parte a corpului eteric 
care aparţine restului organizării corporale vin în întâmpinarea 
acestor curenti alţi curenii; aceştia pleacă din partea inferioară 
a pieptului, dar şi de la vasele limfatice şi de la alte organe şi 


se aglomerează în aşa fel încât par să se opună celorlalţi 
curenţi. Astfel, în creier există, atunci când vrem să ne formăm 
o reprezentare a memoriei, doi curenţi eterici - unul de jos, 
altul de sus -, iar între ei apare o tensiune maximă, aşa cum 
doi curenti electrici stau fată în faţă cu o tensiune maximă; iar 
atunci când între aceşti doi curenţi se produce o echilibrare, 
atunci o reprezentare devine reprezentare a memoriei care s-a 
încorporat în corpul eteric. 


Asemenea 
curenţi 
suprasensibili se 
exprimă în 


corpul uman 
întotdeauna prin 
aceea că îşi 
creează un organ 
fizic sensibil pe 
care trebuie să-l 
privim ca o 
materializare. În 
felul acesta 
avem în 
interiorul nostru 
un organ care se 
află în 
mezencefal şi 
care este 
expresia fizică 
sensibilă pentru ceea ce vrea să se formeze ca reprezentare a 
memoriei: acestuia i se opune în creier un alt organ. Aceste 
două organe sunt, în creierul omului, expresia fizic sensibilă a 
celor doi curenti din corpul eteric, sunt aproximativ ultimele 
indicii ale existenţei unor astfel de curenţi în corpul eteric. 
Aceştia se densifică atât de tare, încât iau în stăpânire 
substanţa corporală umană pe care a densifică în aceste 
organe; în felul acesta ne formăm, în fapt, o impresie, ca şi 
cum de la un organ la altul ar circula curenţi eterici luminoşi şi 
s-ar revărsa asupra corpului eteric uman. Aceste organe sunt 
prezente în organismul uman: epifiza şi hipofiza. Avem de-a 


face, la acest nivel al organismului fizic, cu expresia fizică, 
exterioară a coacţionării sufletescului cu ceea ce este corporal. 

In felul acesta, ceea ce am vrut să vă ofer ca o prezentare 
generală, cu care vom încheia expunerea de azi va fi continuat 
mâine, constituind punctul de sprijin pentru ceea ce va urma. 
Este important să avem în atenţie aceste gânduri, pentru a 
putea cerceta mereu în suprasensibil şi să ne putem întreba: 
Există oare şi expresia fizică la care ne putem aştepta pentru 
un aspect suprasensibil? Noi constatăm că aceste expresii 
sensibile ale suprasensibilului sunt întotdeauna prezente. 
Intrucât însă aici este vorba de poarta de trecere de la sensibil 
la suprasensibil, veţi înţelege că pentru ştiinţa materiei fizice 
acestea sunt organe cât se poate de îndoielnice, şi că nu puteţi 
obţine din partea ştiinţei exterioare decât informaţii 
incomplete. 


CONFERINŢA a V-a 
SISTEMELE DE FORŢE SUPRASENSIBILE 


Praga, 24 martie 1911 


Înainte de a continua, doresc să aduc în discuţie unele 
noţiuni de care vom avea nevoie în expunerea noastră. O 
importanţă deosebită va avea lămurirea a ceea ce înţelegem, 
în sensul ştiinţei spiritului, al antroposofiei, prin „organ fizic" 
sau mai degrabă prin „expresia fizică a unui organ". Aţi văzut 
deja că putem vorbi, de exemplu, despre splină în aşa fel încât 
splina fizică poate fi chiar înlăturată sau poate deveni 
inutilizabilă fără ca ceea ce numim în sens antroposofic 
„Ssplină" să fie deconectat de la funcţia sa. Trebuie să spunem 
că în acest caz, după ce am îndepărtat un organ fizic, în 
organism se păstrează activitatea interioară care trebuie 
exercitată de organ. Vă rog să vă însuşiţi o astfel de idee, 
având în vedere tot ce va urma; vedem că putem elimina prin 
gând tot ce este fizic vizibil, fizic perceptibil (acest lucru nu 
este posibil pentru orice organ), dar se păstrează totuşi 
funcţia, activitatea organului, astfel încât ceea ce rămâne, 
trebuie considerat ca aparţinând domeniului suprasensibil al 


organismului 


uman. Când 
vorbim, în 
sens 


antroposofic, 


despre 


tc., 


v 


d 
exprimăm 
| 
d ceea ce 
se poate 


> 


ficatul, fierea, 
ămânii e 

aceste nume, 

nu înţelegem 


organe ca 
splina, 
rinichii, 

pl 

cân 

în primu 
rân 


A 


vedea fizic, ci 


sistemele de 
forțe care 


sunt de 


natură 
substanțialitate care pătrunde 


'S 
= 
iz | 
A. 
n 
o 
"d 
=! 
e 
v 
o 
=g 
& 


suprasensibilă. Din această cauză va trebui să ne gândim - în 
cazuri ca cel al splinei - la un sistem de forţe care nu se 
percepe fizic, exterior. Privind schiţele pe care le fac acum, să 
ne gândim mai întâi la un sistem de forţe invizibil în mod fizic, 
care ar putea fi perceput numai prin vederea în suprasensibil; 
aşadar, zona splinei, de exemplu, nu este vizibilă decât ca 
sistem suprasensibil de forţe. Dacă ţinem seama că în 
organismul uman acest sistem de forţe suprasensibile este 
umplut cu materie sensibilă, trebuie să ne întrebăm: Cum 
trebuie să ne imaginăm relaţia acestui sistem suprasensibil de 
forţe cu ceea ce este materie sensibilă? 

Cred că nu vă va fi greu să gândiţi că în spaţiu pot circula 
forţe care la început nu sunt fizic perceptibile. Este suficient să 
vă amintiţi că cel care nu a auzit niciodată despre realitatea 
aerului aflat într-o sticlă de apă va fi uimit când va vedea că, 
încercând să turnăm apă într-o sticlă goală aflată pe masă, 
aceasta este reţinută în pâlnie, neputând să curgă, deoarece în 
sticlă se află aer. Acel om conştientizează atunci că în sticlă 
există ceva invizibil pentru el, care împiedică apa să pătrundă. 
Dacă înţelegeţi aceasta, nu va fi greu să gândiţi că spaţiul este 
plin de sisteme de forţă care sunt suprasensibile, într-atât încât 
nu numai că nu le putem tăia cu cuțitul, dar nici nu pot fi 
atacate, de exemplu, atunci când o materie fizică, să spunem 
cea a rinichiului, care este integrată în aceste sisteme de forţă 
este bolnavă. Trebuie să ne imaginăm, aşadar, că un sistem 
suprasensibil de forţe se află într-o astfel de relaţie cu ceea ce 
vedem ca organ fizic, încât materia lumii fizice care cade sub 
simţuri se integrează, atrasă de puncte de forţă, şi se 
orientează în liniile de forţă. Abia prin această inserţie a 
materiei fizice în sistemul suprasensibil de forţe organul devine 
un element fizic, astfel încât putem spune: Acesta este motivul 
pentru care, de exemplu, în locul splinei este vizibil un organ 
fizic-sensibil ocupat de sisteme de forţă care atrag materia în 
aşa fel încât ea se depozitează, aşa cum constatăm când 
privim din punct de vedere anatomic organul exterior, splina. 

În felul acesta vă puteţi imagina cele mai diferite organe 
din organismul uman: mai întâi ele sunt organizate 
suprasensibil şi apoi se umplu, sub influenţa celor mai diferite 
sisteme de forţă suprasensibile, cu materie fizică. Din această 
cauză trebuie să vedem în aceste sisteme de forţe care 


acumulează materia fizică în cele mai diferite locuri ale 
organismului un organism suprasensibil, diferențiat în sine şi 
care-şi încorporează materia fizică în modurile cele mai 
variate. In felul acesta nu am obţinut numai înţelegerea relaţiei 
sistemelor de forţe suprasensibile cu materia depozitată în 
organe, ci şi pe aceea a hrănirii organismului integral. Aceasta 
constă în faptul că alimentele preluate sunt pregătite în aşa fel 
încât devine posibilă conducerea lor spre diferitele organe, 
care îşi încorporează în felul acesta substanţele 
corespunzătoare. Care este legătura dintre noţiunea generală 
de nutriţie - care apare ca o forţă de atracţie a diferitelor 
sisteme de organe pentru materiile nutritive - şi formarea 
omului individual (istoria embriologică a omului individual), 
legătură care se situează înaintea naşterii, vom afla în 
conferințele următoare. Noţiunea cea mai cuprinzătoare a 
nutriţiei ne spune, aşadar, că un organism suprasensibil 
absoarbe în modurile cele mai variate diferite alimente. 

Corpul eteric al omului, ca nivel suprasensibil, este, după 
corpul fizic, cea mai grosieră componentă, dar, ca un arhetip 
aflat la baza întregului organism, el este foarte diferențiat în 
sine şi conţine cele mai variate sisteme de forţă prin care îşi 
încorporează în modul cel mai divers materiile preluate prin 
nutriţie. O componentă superioară a omului o reprezintă corpul 
astral. In conferințele următoare vom mai vorbi despre felul 
cum se leagă aceste componente între ele. Corpul astral este 
ceea ce se poate încorpora mai întâi, după ce au fost pregătite 
atât corpul fizic cât şi corpul eteric, prin structurarea lor. El 
este cel care presupune celelalte două organisme (corpuri). 
Apoi există Eul uman, astfel încât putem spune că entitatea 
umană este alcătuită din aceste patru mădulare. Ne putem 
imagina acum că în însuşi corpul eteric există anumite sisteme 
de forţă care atrag spre ele masele alimentare, pe care le 
transformă apoi în organismul fizic într-un mod determinat. Dar 
ne putem reprezenta şi că un astfel de sistem de forţe nu este 
determinat numai de corpul eteric, ci şi de corpul astral şi că 
acesta îşi transmite în el forţele sale. Dacă eliminăm prin 
gândire organul fizic şi ne imaginăm materia fizică extrasă din 
acest loc, rămâne mai întâi sistemul eteric de forţe, apoi 
sistemul astral de forţe, care pătrunde sistemul eteric de forţe 


într-un mod precis determinat. Ne-am mai putea imagina că 
aici pătrund şi radiaţii ale Eului. 

Pot exista organe care sunt astfel inserate în întregul 
organism, încât ceea ce au ele esenţial constă din curenţi 
eterici foarte puţin determinaţi; dacă am cerceta spaţiul pe 
care-l ocupă un anumit organ am descoperi o foarte slabă 
diferenţiere a părţii eterice a organismului uman, în schimb, 
aceste forţe ale corpului eteric sunt puternic influențate de 
forţele astrale. Intr-un astfel de organ corpul eteric va exercita 
o slabă forţă de atracţie asupra materiei fizice încorporate, 
principala forţă de atracţie apartinând corpului astral. Am 
putea spune, în acest caz, că substanţele din lumea exterioară 
sunt aduse în organele respective de corpul astral. De aici se 
poate trage concluzia că aceste organe au valenţe foarte 
diferite. Există organe care sunt determinate mai ales de 
sisteme de forţă ale corpului eteric; altele sunt determinate 
mai ales prin curenţii sau forţele corpului astral, iar altele mai 
mult prin curenţii Eului uman, aşa cum este sângele. Celelalte 
sisteme de organe şi conținuturile lor sunt determinate în cele 
mai diferite moduri de mădularele suprasensibile ale naturii 
umane. 

Dar poate apărea şi o situaţie opusă, atunci când luăm în 
considerare corpul fizic în sine, care - făcând abstracţie de 
mădularele sale superioare - reprezintă şi el un sistem de forţe. 
El reprezintă ceea ce gândim a fi alcătuit din totalitatea 
substanţelor preluate din lumea exterioară, care şi-au introdus 
în organism şi propriile lor forţe interioare, chiar dacă ele au 
suferit transformări. Aşadar, şi corpul fizic este un sistem de 
forţe; în felul acesta puteţi să vă imaginati că şi organismul 
fizic, cu sistemul său de forţe, poate acţiona retro asupra 
sistemului eteric de forţe, asupra sistemului astral de forţe sau 
chiar până în sistemul Eu. Devine astfel posibil să existe 
sisteme de organe care sunt subordonate sistemelor de forţe 
fizice, astfel încât în acest caz cele din urmă devin dominante. 
Astfel de sisteme de organe în care este dominant corpul fizic 
slujesc în sensul cel mai larg ca organe secretorii, organe 
glandulare. Toate organele care secretă substanţe în 
organismul uman realizează aceste procese secretorii - 
procese care au semnificaţie esenţială în cadrul lumii fizice -, 
mai ales datorită forţelor organismului fizic. Oriunde în 


organismul uman există astfel de organe, a căror sarcină 
constă în secretarea de materii în beneficiul organismului fizic, 
ele sunt guvernate de forţele organismului fizic. In aceste 
cazuri, îmbolnăvirea sau îndepărtarea acestora conduce la 
degradarea organismului, astfel încât el nu se mai poate 
dezvolta normal. Un organ cum este splina, despre care am 
spus ieri că, prin îmbolnăvire sau îndepărtare, funcţiile sale 
sunt mai puţin afectate decât în cazul altor organe, este 
puternic influenţată de părţile suprasensibile ale naturii 
umane, de corpul eteric, dar şi de corpul astral. La alte organe 
predomină sistemul de forţe fizice. Glanda tiroidă, care în 
anumite cazuri de boală se hipertrofiază, dând naştere aşa- 
numitei guşe, poate acţiona în mod foarte nociv asupra 
întregului organism pentru că functionează în aşa fel, încât 
ceea ce realizează ea în lumea fizică devine deosebit de 
important ca proces fizic în metabolismul general al 
organismului uman. 

Există apoi şi organe care depind în mare măsură de 
sistemele de forţe suprasensibile ale organismului uman şi 
care sunt totuşi inserate în organismul fizic şi sunt determinate 
prin forţele acestuia să secrete substanţe. Astfel de organe 
sunt ficatul şi rinichii, care sunt dependente, ca şi splina, de 
mădularele suprasensibile ale organismului uman (corpul 
eteric şi corpul astral), dar care sunt încastrate de forţele 
corpului fizic; ele sunt trase în jos, în activitătile lor, până la 
forţele organismului fizic. Din această cauză trebuie să existe o 
preocupare crescută pentru ca aceste organe să se afle într-o 
stare bună de sănătate, mai mult decât altele, de exemplu 
splina, la care aspectul fizic este mult mai puţin important, ea 
fiind dependentă mai ales de ceea ce vine de la nivelurile 
suprasensibile. Putem chiar spune că splina este „un organ 
foarte spiritual", ceea ce înseamnă că partea fizică a acestui 
organ este mai redusă ca importanţă. Din acest motiv, în toate 
timpurile, în literatura ocultă provenită din cercuri unde se ştia 
ceva despre aceste lucruri, splina era privită ca un organ 
spiritual şi era descrisă ca atare. 

Putem spune că am fixat notiunea de „organ total". 
Organul, ca atare, poate fi privit ca un sistem de forţe 
suprasensibile; numai că, prin procesul de hrănire general, în 
organe are loc o depozitare a substanţelor fizice, sensibile. Un 


alt lucru pe care trebuie să-l lămurim este care este 
însemnătatea, pentru om, a preluării fie a unei substanţe, fie a 
ceva ce este realizat de activitatea noastră sufletească, de 
exemplu în cazul unei percepții, şi ce înseamnă secretarea unei 
substanţe. 

Să plecăm de la procesul de eliminare, în sensul cel mai 
larg. Noi ştim că din alimentele ingerate o mare parte din ce 
este material se elimină. Ştim apoi că dioxidul de carbon este 
eliminat din organismul uman prin plămâni: prin sângele trimis 
de inimă spre plămâni pentru împrospătare se elimină dioxidul 
de carbon. Apoi, mai dispunem de un proces de eliminare prin 
rinichi, dar şi de un altul, prin piele. Cu acest ultim caz, în care 
- simplificând lucrurile - are loc formarea transpiraţiei, dar şi tot 
ceea ce constituie proces de eliminare prin piele, am 
exemplificat acele eliminări care au loc la limitele extreme ale 
organismului uman, la periferia corpului său. Să ne întrebăm: 
Ce înseamnă pentru om, în general, un proces de eliminare? 

lată cum ne putem lămuri asupra importanţei procesului 
de eliminare. Veţi constata că, în prezent, fără astfel de 
cunoştinţe nici nu se poate avansa în abordarea organismului 
uman. Pentru a ajunge treptat la înţelegerea esenței procesului 
de eliminare vom aduce în discuţie o altă noţiune care, deşi nu 
are decât o asemănare îndepărtată cu procesul eliminării, ne 
poate conduce la acesta, şi anume, noţiunea conştientizării 
Sinelui propriu. Gândiţi-vă că puteţi spune: Există un mod de a 
deveni conştient de sine. Dacă umblaţi neglijent şi vă loviți de 
un obiect exterior veţi spune că v-aţi lovit. Această „lovire" 
este în fapt o conştientizare a Sinelui propriu. Este o 
conştientizare de sine pe calea întâmplării care a avut loc, care 
a devenit, de fapt, un eveniment interior. Ce înseamnă pentru 
dumneavoastră coliziunea cu un obiect străin? Ea este cauza 
unei dureri, a unei suferinţe. Procesul suferinţei se desfăşoară 
în întregime în interiorul dumneavoastră. Faptul că intraţi în 
contact cu un corp străin dă naştere unei dureri, şi acesta vă 
pune o piedică în cale. Conştientizarea acestei piedici 
determină apariţia procesului care se concretizează în „durere" 
la lovire. În fond, vă puteţi reprezenta cu uşuriniă că nu trebuie 
să cunoaşteţi nimic altceva pentru a trăi conştientizarea Sinelui 
propriu decât efectul - durerea la lovirea de un obiect exterior. 
Acest lucru se poate întâmpla pe întuneric, iar dumneavoastră 


să nici nu ştiţi ce reprezintă acel obiect, iar dacă lovirea este 
puternică nici nu bănuiţi ce ar putea fi, ci simţiţi numai 
durerea: atunci percepeti lovitura în aşa fel încât trăiţi un 
proces interior în sinea dumneavoastră. Veţi spune: M-am lovit 
de ceva; dar aceasta este mai mult sau mai puţin o concluzie 
inconştientă asupra trăirii interioare legată de un obiect 
exterior. 

Puteţi deduce de aici că omul devine conştient de 
interiorul său prin „descoperirea rezistenței, a opoziției". 
Trebuie să ne fixăm această noţiune: conştientizarea, vieţuirea 
interiorităţii, umplerea cu vieţuiri reale interioare prin întâlnirea 
unei rezistenţe. Este o noţiune pe care am elaborat-o în linii 
foarte mari, pentru a o putea folosi ca trecere spre o altă 
noţiune, aceea a secreţiilor sau eliminărilor în organismul 
uman. Să ne imaginăm acum că organismul uman ar prelua 
într-unul din organele sale o anumită materie, iar sistemul 
acelui organ este astfel construit încât, prin activitatea sa, el 
separă din materialul preluat ceva pe care-l izolează de 
ansamblul material preluat. În felul acesta, prin activitatea 
organului, materialul se divide într-o parte mai fină, filtrată, şi o 
parte mai grosieră, care este eliminată. Are loc, aşadar, o 
diferenţiere a materiei preluate într-o substanţă utilizabilă în 
continuare, care poate fi preluată de alte organe, şi într-o 
substanţă care este mai întâi separată şi apoi eliminată 
(excretată). Aveţi de-a face, în această respingere a părţii 
inutilizabile a materialului faţă de părtile sale utilizabile, cu o 
astfel de ciocnire, aşa cum am prezentat-o în linii mari în 
exemplul lovirii de un obiect: curentul material general se 
loveşte de o rezistenţă prin faptul că ajunge la un organ; el nu 
poate rămâne acelaşi, ci trebuie să se schimbe; este ca şi cum 
organul i-ar spune: Aşa cum eşti, nu poţi să rămâi, trebuie să 
te transformi. Să ne gândim că un astfel de material ar 
pătrunde în ficat, iar aici i s-ar spune: Trebuie să te transformi. 
| se opune, aşadar, o rezistenţă; el trebuie să fie folosit mai 
departe sub forma unui alt material şi trebuie să respingă 
anumite părti ale sale. In organismul nostru, în acest caz, 
lucrurile stau astfel, încât materia respectivă observă: Aici este 
prezentă o rezistenţă! Asemenea rezistenţe se întâlnesc în cele 
mai diferite organe. Prin faptul că în organismul nostru există 
activităţi de eliminare, că avem organe de eliminare, 


organismului îi este dată posibilitatea de a fi o entitate închisă 
în sine, trăindu-se pe sine. Căci o entitate nu se poate vieţui pe 
sine decât prin faptul că întâmpină o rezistenţă. In felul acesta 
procesele secretorii (excretorii) reprezintă acţiuni importante 
ale vieţii umane, prin care organismul viu se închide în sine. 
Omul nu ar fi o fiinţă închisă în sine, dacă nu ar exista 
asemenea procese de eliminare. 

Imaginaţi-vă că prin organismul uman curentul de 
alimente sau de oxigen ar trece ca printr-un tub. Dacă 
organele nu ar manifesta rezistenţă, organismul uman nu s-ar 
vieţui pe sine în sine însuşi, el s-ar vieţui numai ca aparținător 
la întreaga lume. Ne-am putea imagina şi că în interiorul 
organismului uman s-ar manifesta modul cel mai grosolan al 
rezistenţei, că materia s-ar lovi de un perete solid şi s-ar 
reîntoarce în ea însăşi. Aceasta nu ar avea pentru vieţuirea 
interioară a organismului uman nici o importanţă; dacă un 
curent nutritiv sau unul de oxigen ar traversa organismul 
uman, intrând pe o parte şi ieşind pe cealaltă, fiind reflectat în 
sine ca printr-un tub, aceasta nu ar avea nici o consecinţă 
pentru viaţa interioară a organismului uman. Că lucrurile stau 
astfel poate fi dedus şi din faptul că, atunci când reuşim ca în 
interiorul nostru o reprezentare să se întoarcă în ea însăşi, noi 
ridicăm sistemul nervos din trăirea interioară a organismului 
uman. Nu are importanţă deci dacă organismul uman nu este 
atins de curenţi care pătrund în el venind de afară, fie prin 
reflectare totală, fie prin simplă traversare. Ceea ce dă 
organismului capacitatea de a se trăi pe sine în interior sunt 
secrețiile. Dacă ne referim la acel element pe care-l 
considerăm organ esenţial pentru organismul uman - sângele - 
şi vedem cum, pe de o parte, se împrospătează continuu prin 
preluare de oxigen şi dacă vedem în el, pe de altă parte, 
unealta, organul Eului uman, putem să spunem: Dacă sângele 
ar circula nemodificat prin organismul uman, el nu ar putea fi 
organul cel mai important al Eului uman, cel care-l face pe om 
să se poată vieţui interior. Numai faptul că sângele suferă 
modificări în el însuşi şi se întoarce un altul, aşadar, că are loc 
o eliminare de sânge transformat, numai aceasta face posibil 
ca omul să nu posede numai un Eu, ci să-l poată şi viețui cu 
ajutorul unei unelte fizic-sensibile. 


Din aceasta a rezultat pentru noi noţiunea de „eliminare" 
sau „secreţie". Acum va trebui să ne întrebăm: Cum stau 
lucrurile cu acea eliminare de care am spus mai înainte că 
aparţine limitelor extreme ale organismului uman? Nu va fi 
greu să ne reprezentăm că întregul organism al omului trebuie 
să acţioneze în aşa fel încât eliminarea la periferie să se poată 
petrece în felul acesta. Pentru aceasta este necesar ca 
organismul uman să opună curentilor generali un organ care să 
fie legat tocmai cu acest proces de eliminare, cel mai 
cuprinzător. Acest organ, aşa cum vă puteti uşor imagina, este 
pielea, în sensul cel mai larg, cu tot ceea ce ţine de ea şi care 
prezintă privirii umane celei mai directe ceea ce numim 
elementul esenţial al formei umane. Când ne reprezentăm, 
aşadar, că organismul uman se poate vieţui pe sine prin 
periferia sa extremă numai datorită faptului că el a opus 
curenților săi generali organul pielii, trebuie să vedem în 
alcătuirea caracteristică a pielii expresia forţei celei mai 
interioare a organismului uman. 

Cum trebuie să gândim acest organ-piele împreună cu tot 
ce ţine de el? Vom vedea mai departe în amănunt ce „ţine de 
el", dar azi vom caracteriza numai în linii mari aceste relaţii. 
Trebuie lămurit de la început faptul că în domeniul care 
aparţine vieţuirii noastre conştiente, pe care o putem avea 
printr-o autoobservare oarecare, nu este inclusă acea formă 
care se exprimă apoi sub forma pielii. Chiar dacă participăm la 
modelarea suprafeţei corpului nostru, această participare, 
această coactionare se sustrage în „modul cel mai deplin" 
liberului nostru arbitru. În orice caz, mai avem o influenţă cu 
privire la mobilitatea suprafeţei corpului nostru, la mimică, la 
gesturile noastre, influenţă care ajunge la ceea ce putem numi 
activitatea conştientă; cu privire la modelarea ei, nu mai avem 
însă nici o influenţă. Desigur, trebuie admis că, între naştere şi 
moarte, cu viaţa sa interioară, omul, în limite mai restrânse, 
are o anumită influenţă asupra formei exterioare a corpului 
său. In legătură cu acest lucru se poate convinge oricine a 
cunoscut un om la o anumită vârstă şi-l revede poate după 
zece ani, mai ales dacă în decursul acestor ani el a trecut prin 
vieţuiri mai profunde, şi anume prin vieţuiri ale cunoaşterii - nu 
vieţuiri ale cunoaşterii care sunt obiect al ştiinţelor exterioare, 
ci din categoria celor care costă sânge, care sunt legate de 


întreaga viaţă de destin interioară. Atunci vedem cum se 
modifică, între anumite limite, fizionomia, cum omul are, într-o 
anumită privinţă, în cadrul acestor limite, o influenţă asupra 
formării corpului său. Dar această influenţă este mică, ceea ce 
poate înţelege oricine; locul cel mai important în modelarea 
formei umane nu este dat liberului nostru arbitru, prin ceea ce 
ajunge la noi pe calea conştientului. Pe de altă parte trebuie, 
totuşi, să spunem: Intreaga siluetă umană este adaptată 
entității umane. Cine vrea să pătrundă în miezul lucrurilor nu-şi 
va putea imagina că ceea ce numim periferia capacităţilor 
umane s-ar putea dezvolta într-o fiinţă cu altă siluetă decât cea 
pe care o are omul în lumea fizică. Toate capacităţile pe care le 
are omul sunt legate de forma sa umană. Gândiţi-vă că osul 
frontal s-ar afla într-o pozitie oarecum diferită decât cea 
normală faţă de întregul organism şi ar trebui să vă imaginati 
că această modificare a formei ar presupune cu totul alte 
capacităti şi forţe existente în organismul uman: Se pot face 
studii în cadrul umanitătii pentru a obtine reprezentări clare 
asupra capacitătilor diferite prezente la oamenii cu modelare 
exterioară diferită a capului sau a altor organe. Trebuie, 
aşadar, să creăm o noţiune care să exprime starea de 
adaptare a formei umane la întreaga entitate umană, 
corespondenţa formei exterioare cu întreaga entitate interioară 
a omului. Ce se află în forţele acestei adaptări nu are nimic de- 
a face cu ceea ce pătrunde în activitatea cuprinsă în 
conştientul omului. Întrucât, însă, forma umană este legată de 
activitatea sa spirituală şi de viaţa sa sufletească nu ne putem 
imagina nimic altceva decât că în forţele care realizează 
silueta omului se află şi forţe care, dintr-o direcţie diferită, vin 
în întâmpinarea forţelor pe care le dezvoltă omul însuşi în 
interiorul siluetei sale. Este vorba despre forţele inteligenţei, 
ale sentimentelor, ale stărilor afective; pe acestea omul nu le 
poate dezvolta decât în lumea fizică, condiţionate de forma sa. 
Silueta este un lucru care trebuie să-i fie dat. Aşadar, lucrul de 
care are nevoie această formă din capacităţile noastre ea 
trebuie să-l obtină gata pregătit de la forţe de natură 
asemănătoare, care construiesc, din direcţie opusă, această 
siluetă, pentru ca să poată apoi fi folosite în scopul propus. 
Este uşor de creat o asemenea noţiune; trebuie doar să te 
gândeşti la o maşină folosită pentru o activitate inteligentă, 


care corespunde scopului urmărit. Însă pentru ca maşina să 
poată exista trebuie să fie efectuate mai întâi activităţi de 
asamblare a diferitelor părţi care dau forma acesteia, activităţi 
asemănătoare cu cele pe care mai apoi maşina trebuie să le 
efectueze. O maşină este explicabilă pentru noi în mod 
mecanic; dar pentru ca maşina să corespundă scopului său ne 
putem închipui că ea a fost realizată printr-o activitate 
spirituală, că acest scop a fost gândit. Această activitate 
spirituală încetează, de fapt, în momentul în care vrem să 
explicăm maşina în mod ştiintific, dar ea se află dincolo de 
maşină şi este cea care a realizat-o mai întâi. 

Putem spune: Tot ceea ce se află ca sisteme de formă 
configurate în organismul nostru ne este necesar pentru 
dezvoltarea capacităţilor şi forţelor noastre. Dar, dincolo de 
conformaţia omului, trebuie să existe forţe dătătoare de formă, 
pe care le găsim tot atât de puţin în formele gata configurate 
pe cât de puţin găsim constructorul de maşini în maşina 
concretă. Ilnarmaţi cu această idee, un alt lucru va deveni 
evident. Un gânditor materialist ar spune: De ce trebuie să 
acceptăm forţe şi entităţi inteligente dincolo de ceea ce 
modelează lumea noastră fizică? Noi putem explica lumea 
fizică prin ea însăşi, prin legile sale proprii: un ceasornic, o 
maşină pot fi explicate prin propriile lor legi! Ne aflăm aici într- 
un punct în legătură cu care se fac cele mai mari greşeli chiar 
şi de către cei care se situează pe poziţiile antroposofiei sau 
ale altor concepţii spirituale asupra lumii. Dacă, de exemplu, o 
concepţie despre lume bazată pe ştiinţa spiritului ar apăra 
ideea că organismul uman - să-l privim acum numai din punct 
de vedere al formei - ar putea fi explicat pe căi mecanice sau 
cu argumente mecaniciste, aceasta ar merge prea departe, 
ceea ce ar fi total nejustificat. Organismul uman este cu totul 
explicabil prin propriile lui legi, ca şi ceasornicul. De aici nu 
urmează însă că dincolo de ceasornic nu s-ar afla inventatorul 
acestuia. Aşadar, obiecţia care ar putea fi adusă din direcţia 
materialistă se rezolvă prin aceea că trebuie admis că 
organismul uman, aşa cum se află în faţa noastră, trebuie să 
fie explicat cu ajutorul legilor sale proprii. 


piele 
A B 


Aşadar, dacă gândim antroposofic, trebuie să căutăm, 
dincolo de forma generală a omului, entităţile plăsmuitoare, 
adică ceea ce se află la baza entității umane. Dacă vrem să 
avem o idee despre felul cum ia naştere forma umană, trebuie 
să ne gândim că, pe de o parte, ea este produsă prin aceea că 
formele plăsmuitoare se desfăşoară şi se închid ele însele în 
această formă, la periferia acesteia. Aşadar, în formarea pielii, 
avem explicaţia a ceea ce înseamnă autoiînchiderea forţelor 
plăsmuitoare în om, în sensul cel mai larg. Putem reda 
schematic aceasta, imaginându-ne că forţele plăsmuitoare de 
formă curg în acest sens şi se închid în forma exterioară redată 
prin linia AB. Vom vedea acum cum putem folosi această 
noţiune pentru a putea recunoaşte ce se întâmplă la cea mai 
exterioară limită a omului. Apoi va trebui să ne lămurim asupra 
faptului că nu numai în pielea umană avem astfel de închideri, 
ci chiar în interiorul organismului uman au loc închideri ale 
activităţii şi entităţilor care acţionează din afară, în care nu 
suntem implicaţi, la fel ca şi în cazul modelării suprafeţei. Este 
suficient să reflectaţi la cele spuse până acum şi veţi conchide 
că în interiorul omului există activităţi în care nu suntem 
implicaţi. Este vorba de activităţile care au loc în ficat, bilă, 
splină etc. În aceste organe este reţinut ceea ce se revarsă în 
organism prin forţele existente în alimente; acestui aport i se 
opune o rezistenţă, adică în aceste organe este modiiicată 
mobilitatea substantelor. Aşadar, în timp ce, în cazul forţelor 
plăsmuitoare de formă, trebuie să ni le imaginăm ca fiind 
active până la nivelul pielii, iar în afara pielii nu mai au nimic 
caracteristic ca forţe plăsmuitoare, în ceea ce priveşte forţele 


care pătrund o dată cu alimentele şi cu curentul de aer spre 
interiorul nostru trebuie spus că nu are loc o închidere 
completă a ceea ce pătrunde ca un curent din exterior; are loc 
o modificare. 
Aceste 
organe nu se 
închid, aşa 
cum se 
întâmplă în 
cazul pielii, 
astfel încât 
în interior nu 
trebuie să ne 
mai 
reprezentăm 
nimic, ci 
doar că 
mobilitatea 
substanţelor este modificată prin acestea, astfel încât curentul 
alimentar preluat dintr-o parte a organismului de aceste 
organe (a), este condus într-o altă stare (b), după ce i-a fost 
opusă o rezistentă. Aşadar, avem de-a face cu o transformare 
şi aceasta se referă, înainte de toate, la organele pe care le-am 
desemnat ca alcătuind un cosmos interior al omului. Acestea 
transformă mişcarea exterioară a substanţelor. Sunt forţe pe 
care, prin contrast cu forţele modelatoare care formează 
întregul organism, le putem numi forțe ale mişcării; în 
cosmosul nostru interior, aceste forţe care transformă 
mobilitatea interioară a substanţelor alimentare devin apoi 
mişcare, astfel încât putem vorbi de forţe ale mişcării în 
organe. 

Am progresat în cercetarea organismului omenesc atât de 
mult, încât putem spune că în el acţionează din afară forţe 
despre activitatea cărora orizontul constienţei noastre nu 
reţine nimic; toate acestea se petrec sub orizontul conştienţei; 
în stare normală nimeni nu poate observa activitatea ficatului, 
bilei, splinei etc. Întrucât sistemul nervos este în întregime 
integrat în organismul nostru, apare întrebarea: Datorită cărui 
fapt sistemul nervos este împiedicat să ştie ceva despre 
formarea organelor noastre? Procesul acesta are loc în 


piele 


interiorul organismului; aici acţionează forţele care ne conferă 
forma şi în acelaşi timp cele care transformă mişcarea şi 
mobilitatea substanţelor în cosmosul nostru interior. De ce 
atunci nu ştim nimic despre aceste lucruri? 

În starea de conştienţă normală, sistemele noastre 
nervoase centrale, cerebral şi medular, sunt determinate să 
conducă impresiile exterioare până la sânge, să preia, aşadar, 
impresiile în fenomene fizice în aşa fel încât să aibă un impact 
asupra sângelui, înscriindu-se în felul acesta în unealta Eului, 
căreia îi transmite astfel impresiile exterioare; în acelaşi timp 
componentele sistemului nervos simpatic care, cu ramificaţiile 
şi ganglionii săi, se aştern înaintea cosmosului nostru interior 
sunt determinate de a nu lăsa să ajungă până la sânge 
fenomenele din interiorul cosmosului nostru, ci să le ţină 
departe de el. Ştiti acum că sistemul nervos simpatic are o 
sarcină opusă celei a sistemului nervos central, cerebro-spinal. 
În timp ce acesta din urmă se străduieşte să conducă la sînge, 
cu eficienţă maximă, impresiile exterioare, sistemul nervos 
simpatic, având o acţiune opusă, trebuie să reţină din sânge 
(unealta Eului) ceea ce este mobilitatea transformată a 
substantelor preluate din ambianţă. Dacă examinăm procesul 
digestiei, descoperim mai întâi ingestia substanţelor nutritive 
exterioare, apoi refularea mobilităţii proprii a alimentelor şi 
transformarea mobilitătii lor cu ajutorul cosmosului interior al 
omului. Pentru ca să nu percepem interior tot ceea ce este 
acţionat în organele noastre interne, trebuie ca prin sistemul 
nervos simpatic să fie întors de la sânge întregul curent al 
fenomenelor, în timp ce sistemul nervos central aduce la sânge 
impresiile preluate din afară. 

Sarcina sistemului nervos simpatic este aceea de a nu lăsa 
procesele noastre interne să ajungă până la sânge, unealta 
Eului nostru, de a le păstra în noi. Am făcut ieri referire la 
faptul că viaţa exterioară şi cea interioară ale omului, aşa cum 
se exprimă în corpul eteric, sunt antagonice, antagonismul lor 
exprimându-se în cel mai înalt grad în organele creierului, pe 
care le-am numit epifiză şi hipofiză. 

Dacă ţineţi seama de cele discutate ieri şi azi, veţi putea 
ajunge la concluzia că tot ceea ce răzbeşte din afară năzuieşte, 
pentru a ajunge în contactul cel mai intim posibil cu circulapa 
sângelui, să se unească cu opusul său, care este reţinut în 


sistemul nervos simpatic. Din acest motiv, epifiza este locul în 
care ceea ce este adus la sânge prin sistemul cerebro-spinal se 
uneşte cu ceea ce vine din partea opusă în organismul uman, 
iar hipofiza este ultimul avanpost pentru a nu permite să 
ajungă aici ceea ce este viaţa interioară a omului. În acest loc 
se opun în creier două organe importante. Întreaga viaţă 
interioară rămâne sub conştienţa noastră; am fi deranjaţi 
foarte tare dacă am participa la întregul nostru proces de 
nutriţie; acest lucru este ţinut departe de conştienţă prin 
sistemul nervos simpatic. Numai când interrelaţia dintre cele 
două sisteme nervoase, aşa cum se exprimă în starea de 
tensiune dintre epifiză şi hipofiză, nu este în ordine rezultă 
ceea ce am putea numi „licărirea fiecărei părţi în cealaltă", o 
stare de deranjare reciprocă. Acest lucru se întâmplă când o 
activitate neregulată a organelor digestive ajunge să se 
exprime conştient în stări de disconfort. Este vorba de o 
pătrundere în conştienţă a vieţii interioare - încă foarte 
nedeterminată - care s-a transformat din viaţa exterioară prin 
intermediul cosmosului interior, sau de afecte - furie, mânie 
etc. - care acţionează deosebit de puternic în om şi îşi au 
obârşia în conştienţă - o pătrundere din partea opusă în 
organismul uman. Şi atunci apar situaţii în care stări afective, 
mai ales agitaţii interioare ale sufletului, pot influenţa în mod 
deosebit de dăunător digestia, aparatul respirator şi, prin 
aceasta, şi circulatia sangvină şi tot ceea ce se află sub nivelul 
conştienţei. 

In felul acesta pot acţiona cele două părţi ale omului, una 
asupra celeilalte. Şi trebuie să spunem că noi, oamenii, ne 
aflăm în lume ca o dualitate. O dualitate care are ca unelte 
sistemul nervos cerebro-spinal, care aduce impresiile 
exterioare până la sânge, instrumentul Eului, şi sistemul 
nervos simpatic, care ţine departe de acest curent al vieţii 
sufleteşti ceea ce este vieţuirea interioară a organului. Aceste 
două părţi se opun total; dar expresia lor specifică o găsim în 
cele două organe de care am vorbit la sfârşitul expunerii de 
ieri. Data viitoare vom pleca, în consideraţiile noastre, de la 
acest punct. 


CONFERINŢA a VI-a : 
SÂNGELE CA EXPRESIE ŞI UNEALTĂ A EULUI UMAN 


Praga, 26 martie 1911 


Am reţinut, din ultima conferinţă, că omul se circumscrie 
în afară, ca organism fizic, prin pielea sa. Dacă înţelegem 
organismul uman în sensul celor discutate zilele trecute, este 
necesar să spunem: Insuşi organismul uman, cu diferitele sale 
sisteme de forţă, îşi dăruieşte un fel de închidere spre exterior, 
prin piele. Cu alte cuvinte, organismul uman este un sistem de 
forţe care se autodetermină în aşa fel, încât capătă exact 
conturul care apare în forma pielii noastre. Trebuie să spunem 
că, în cadrul procesului de existenţă al omului, ne aflăm în faţa 
faptului interesant că în limitarea formei exterioare ne este 
dată expresia plastică pentru întreaga activitate a sistemelor 
de forţă din organism. Dacă însă organismului îi este dată o 
asemenea expresie prin însăşi pielea lui, trebuie să 
presupunem că în componenţa pielii ar trebui să se 
regăsească, într-un mod oarecare, întregul om. Dacă omul 
trebuie să facă în aşa fel încât pielea sa, ca limită a formei, să 
exprime ceea ce este el, în cuprinsul pielii ar fi normal să se 
regăsească tot ceea ce aparţine întregului organism uman. Şi, 
în fapt, dacă analizăm elementele ce aparţin întregului 
organism uman, vom constata că în componenţa pielii este 
prezent tot ceea ce este inclus în sistemele de forţe ale 
organismului general. 

Am văzut că individul uman, aşa cum ni se înfăţişează, ca 
om al Pământului, conţine unealta Eului său, sângele, astfel 
încât el este „om" prin aceea că ascunde în sine Eul său, şi 
pentru că acest Eu îşi poate crea o expresie a entității umane 
care poate ajunge până în sistemul său fizic, poate manevra o 
unealtă, care este sângele. Dacă suprafaţa corpului nostru, 
limitarea formei noastre, este o componentă importantă a 
organismului în întregul său, atunci acest organism total 
trebuie să acţioneze, prin sânge, până la nivelul pielii, pentru 
ca să poată fi prezentă o expresie a entității umane întregi, în 
măsura în care ea este fizică. Dacă cercetăm pielea, pe care 
trebuie să ne-o reprezentăm ca fiind alcătuită din mai multe 
straturi, care acoperă suprafaţa întregului corp, vom observa 


că în ea se găsesc vase de sânge. Trebuie să conchidem atunci 
că prin aceste vase fine de sânge Eul îşi trimite forţele în piele 
şi poate să creeze o expresie a entității umane prin sânge. Mai 
ştim apoi că unealta fizică pentru tot ceea ce noi numim 
conştienţă o constituie sistemul nervos. lar în măsura în care 
limita suprafeţei corpului este o expresie a întregii structurări a 
omului, nervii trebuie să pătrundă până în interiorul pielii, 
pentru ca omul să-şi creeze o expresie corespunzătoare în 
aceasta. Din această cauză, pe lângă vasele fine de sânge 
aflate în straturile pielii, întâlnim terminaţiile nervoase. 
Acestea sunt numite de obicei - chiar dacă nu cu justificare 
deplină - „corpusculi tactili", deoarece se crede că omul 
percepe prin ele lumea exterioară (prin simţul tactil), aşa cum 
prin ochi şi urechi percepe lumina şi sunetul. Vom vedea mai 
departe cum stau lucrurile, de fapt. Aşadar, găsim în piele ceea 
ce este expresia sau organul corporal al Eului omenesc, dar 
vedem şi ceea ce este expresie a conştienţei, nervi fini, cu 
ramificaţiile lor ultime în piele. Apoi trebuie să căutăm şi ceea 
ce este expresie a ceea ce putem considera a fi unealta 
procesului vieţii. Într-un anumit sens, ne-am referit la acesta 
când am discutat despre eliminare (secreție), văzând în ea un 
fel de frânare, ce apare ca o fiinţă vie care vrea să existe în 
lume şi care, în acest scop, are nevoie să se închidă spre 
exterior. Acest proces poate avea loc numai prin faptul că 
trăieşte în sine o frânare. Trăirea acestei frânări în sine însăşi 
este mijlocită de organele secretorii, numite, în sensul cel mai 
larg, glande. Glandele sunt organe secretorii şi în această 
calitate are loc în ele acea frânare care produce rezistenţe 
interioare necesare pentru ca o fiinţă să se poată închide în 
interiorul său. Trebuie să acceptăm premisa că glandele, aşa 
cum le aflăm repartizate în organism, aparţin şi pielii. Aflăm, în 
adevăr, în piele diferite glande, care desfăşoară la acest nivel o 
activitate de eliminare, proces al vieţii. Dacă cercetăm ce se 
află dincolo de aceasta, vom găsi un proces pur substanţial, 
transmiterea materiilor de la un organ la altul. V-aş ruga să 
faceţi o deosebire netă între un proces care aparţine vieți; şi 
este un proces secretoriu, care creează frânări interioare, şi 
acel proces care transportă pur şi simplu în mod exterior şi 
care are drept consecinţă o redepozitare de substanţe dintr-un 
organ în altul. Pentru o concepţie materialistă aceste două 


procese ar putea fi identice, dar pentru o înţelegere exactă a 
adevărului trebuie spus că ele sunt total diferite. Noi nu avem 
de-a face, la nivelul nici unui mădular al organizării umane, cu 
un simplu transport de substanţe de la un organ la altul. Dar în 
momentul în care materiile nutritive sunt preluate de procesul 
vieţii, avem de-a face cu procese care au loc în activităţile de 
eliminare sau secreție interioare. Coborâm, aşadar, de la 
procesele vieţii propriu-zise la procesele corpului fizic când 
spunem că, din punct de vedere fizic, acest proces de secreție 
se percepe ca şi cum substanţele nutritive preluate ar fi 
transportate în cele mai diverse părţi ale corpului fizic, în timp 
ce, pe de altă parte, este vorba de o activitate vie, un fel de 
autoconştientizare a organismului în propriul său interior, prin 
faptul că se creează obstacole. Prin procesele vieţii are loc un 
transport de substanţe; acest lucru este prezent în piele, ca şi 
în alte părti ale organismului. Substaneţe nutritive sunt 
eliminate continuu, sunt purtate, prin piele, spre afară 
(procesul transpiraţiei), astfel încât şi în acest caz avem de-a 
face, în sens fizic, cu un transport, cu o transformare fizică a 
substanţelor în organism. 

In esenţă, am arătat, prin cele spuse mai sus, că în 
organul exterior al pielii se găsesc atât sistemul sangvin, ca 
expresie a Eului, cât şi sistemul nervos, ca expresie a 
conştienţei - şi vreau să ajung în mod treptat la precizarea că 
suntem îndreptăţiţi să cuprindem toate fenomenele conştienţei 
în expresia „corp astral", aşadar sistemul nervos ca expresie a 
corpului astral. Ceea ce numim sistem glandular este o 
expresie a corpului eteric, sau corp al vieţii, iar ceea ce trebuie 
denumit proces propriu-zis de nutriţie şi redepozitare este o 
expresie a corpului fizic. Toate mădularele constitutive ale 
organismului uman sunt astfel prezente în sistemul pielii, prin 
care omul se închide spre exterior. În orice caz trebuie să luăm 
în considerare că toate sistemele componente ale organismului 
uman, sangvin, nervos, digestiv etc., formează, prin 
interacţiunile dintre ele, un întreg, şi, dacă privim cu ochii fizici 
aceste patru sisteme ale organismului uman, o facem în două 
accepţii diferite. Pe de o parte, spunem că în cadrul existenţei 
noastre pământeşti organismul uman are un sens, dacă este, 
ca organism integral, un instrument al Eului. Dar el poate fi 
astfel numai dacă următorul instrument de care poate face uz 


Eul, sistemul sangvin, există în el. Da, putem spune, sângele 
este instrumentul următor al Eului. Dar sistemul sangvin există 
numai dacă preexistă toate celelalte sisteme. Sângele nu este 
numai „un suc cu totul deosebit", în sensul în care a spus-o 
poetul, ci trebuie să se recunoască faptul că el nu poate exista 
altfel decât dacă se integrează în întregul organismului uman. 
Cu structura pe care o are, el nu poate exista decât în 
organismul uman. Mai departe ne vom mai referi la relaţia 
dintre sângele uman şi cel animal; va fi o discutie importantă 
tocmai pentru că ştiinţa exterioară îi acordă, în prezent, o mică 
importanţă. Azi ne ocupăm de sânge ca expresie a Eului uman 
- şi în sensul unei observaţii pe care am făcut-o la începutul 
ciclului de conferinţe, şi anume că ceea ce se spune despre om 
nu este permis să fie extins la altă fiinţă. Putem spune, aşadar, 
că organismul omului este alcătuit astfel încât este capabil să 
preia în sine circulaţia sangvină, să aibă sânge, aşadar 
instrumentul care este unealtă a Eului nostru. Pentru aceasta 
însă organismul integral al omului trebuie să fie mai întâi 
constituit. 

În afară de om, pe Pământ există şi alte entităţi, care 
aparent au o anumită înrudire cu omul, dar care nu sunt apte 
să exprime un Eu uman. Este evident că ceea ce la alte 
sisteme pare asemănător structurării omului este constituit 
altfel decât la om. Cu alte cuvinte, în acele sisteme care 
premerg sângelui trebuie să fie structurat tot ceea ce poate 
prelua sângele. Aceasta înseamnă că se impune să avem un 
astfel de sistem nervos care să poată prelua un sistem sangvin 
având specificul sistemului sangvin uman; trebuie să avem un 
astfel de sistem glandular care să fie pregătit pentru circulaţia 
sangvină umană şi în aceeaşi măsură trebuie să avem pregătit 
un sistem digestiv adecvat sistemului sangvin al omului. Dar 
aceasta înseamnă că şi din cealaltă perspectivă a organismului 
uman - de exemplu, a sistemului digestiv pe care l-am 
considerat expresia corpului fizic propriu-zis al omului - este 
necesar să existe în prealabil structurat Eul. Întreaga nutriţie 
trebuie să fie în aşa fel condusă în organism, încât sângele să 
poată circula pe traseul său normal. Ce înseamnă aceasta? 


Dacă admitem că totul este 
determinat în mod esenţial în 
forma şi în mobilitatea sa de 
entitate umană, ar trebui să 
prezentăm circulatia sangvină, în 
mod cu totul schematic, că în figura 
alăturată; circuitul sangvin trebuie 
preluat de restul organismului, care 
trebuie să i se conformeze. Aceasta 
înseamnă că toate celelalte 
sisteme-organe trebuie să fie 
conduse spre locul şi în apropierea 
traseului sângelui. Noi nu am putea 
avea întreaga țesătură de vase 
sangvine aşa cum se prezintă ea, 
de exemplu, în cap sau în oricare 
altă parte a corpului, dacă acolo 
unde trebuie să circule sângele nu 
ar fi conduse elementele nutritive 
necesare; aceasta înseamnă că 
sistemele de forţe (evidenţiate cu 
linie punctată în al doilea desen) 
trebuie să acţioneze în corpul 
uman, începând cu sistemul 
nutriţiei, în aşa fel încât să ducă la locul potrivit întregul 
material nutritiv, modelându-l şi transformându-l în acelaşi 
timp în aşa fel încât, în aceste locuri, sistemul sangvin să poată 
menţine exact forma parcursului pe care-l are şi să poată 
deveni prin aceasta o expresie a Eului. Din această cauză în 
toate impulsurile aparatului nostru digestiv - deci ale 
sistemului nostru de organe cel mai inferior - trebuie să fie deja 
inclus ceea ce face din om un Eu. Cu alte cuvinte, forma pe 
care omul o prezintă în final trebuie să se găsească inserată în 
diferitele moduri de nutriţie ale sale. Aici privim în jos, la 
sistemele la organe care pregătesc circulaţia sângelui - 
departe, foarte departe, mai jos de Eu -, la procesele care se 
desfăşoară, pentru a spune aşa, în întunericul organismului 
nostru. În timp ce sângele este expresia activitătii Eului nostru, 
aşadar a activităţii conştiente pe care o avem, noi simtim în 
acelaşi timp nevoia de a privi în jos, în profunzimile întunecate 


ale organismului nostru şi să spunem: Organismul nostru este 
construit şi format prin procese despre care nu ştim nimic. 
Felul cum se produce aducerea diferitelor substanţe nutritive în 
locurile unde este necesar să fie prezente, pentru ca prin 
diferitele sisteme de forţă ale organismului nostru acesta să fie 
construit aşa cum doreşte Eul, ne arată că încă începând cu 
procesele de nutriţie toate legile se găsesc în organismul 
omului, şi că ele conduc în final la modelarea circuitului 
sangvin. 

Sângele ca atare este cel mai mobil dintre toate sistemele 
noastre. Ştim că la cea mai mică intervenţie a noastră asupra 
căilor sangvine sângele urmează imediat alte căi decât cele 
obişnuite. Este suficient să ne înţepăm într-un loc şi sângele va 
lua o altă cale decât cea obişnuită. Acest lucru are o 
importanţă deosebită, deoarece ne arată că sângele este 
elementul cel mai determinabil al corpului uman, că el îşi are 
suportul în celelalte sisteme de organe, având în acelaşi timp 
cea mai slabă stabilitate, şi că poate fi cel mai mult determinat 
prin trăirile Eului conştient. Nu vreau să pătrund acum în 
teoriile fantastice ale ştiinţei exterioare cu privire la 
îmbujorarea sau paloarea care însoțesc sentimentele de ruşine 
şi teamă, ci vreau să mă refer doar la faptul pur exterior că la 
baza unor trăiri ca ruşinea şi teama sau frica se află vieţuiri ale 
Eului care pot fi recunoscute prin acţiunea lor asupra sângelui. 
In cazul sentimentului de frică sau teamă, am avea să ne 
apărăm de ceva despre care credem că ar acţiona asupra 
noastră: Eul nostru ar vrea să se retragă în sine. In cazul 
sentimentului de ruşine, am dori cel mai mult să ne ascundem, 
am vrea să ne desfiinţăm Eul. In ambele situaţii - mă refer 
numai la situaţia exterioară - sângele urmează, ca unealtă 
materială exterioară, trăirilor Eului; în sentimentul de teamă şi 
de frică, când Eul vrea să se retragă în sine în faţa a ceva de 
care omul se simte ameninţat, omul devine palid; sângele se 
retrage spre un centru, spre interior; când omul ar dori să se 
ascundă de ruşine, să-şi desființeze Eul, când ar prefera să nu 
existe şi ar dori să se strecoare într-o ascunzătoare, sângele se 
extinde, sub influenţa impresiei trăite de Eu, până la periferie. 
Vedeţi dar că sângele este sistemul cel mai determinabil din 
om şi că poate urma într-un mod foarte precis trăirile Eului. Cu 
cât coborâm mai mult în sistemele de organe, cu atât mai 


putin comportarea sistemelor se conformează în acest fel Eului 
nostru, cu atât ele sunt mai puţin înclinate să se adapteze întru 
totul trăirilor interioare ale Eului. În ceea ce priveşte sistemul 
nervos, ştim că el este alcătuit din căi nervoase, al căror traseu 
este relativ stabil în comparaţie cu acelea ale sângelui. In timp 
ce sângele este mobil şi poate fi condus sub impresiile trăirilor 
Eului de la o zonă a corpului la alta, cum se întâmplă în cazul 
ruşinii şi fricii, în ceea ce priveşte căile nervoase trebuie să 
acţioneze forţele conştienţei; acestea nu pot deplasa 
materialul nervos dintr-un loc în altul, aşa cum se întâmplă cu 
materialul sangvin. Materialul sistemului nervos este mai 
determinat decât materialul sangvin. În cazul sistemului 
glandular, lucrurile sunt şi mai evidente, în sensul că el este 
format din glande care au sarcini foarte precise, destinate unor 
locuri exacte din organism. Când o glandă trebuie să fie 
activată într-un anumit scop, ea nu poate fi excitată printr-o 
fibră asemănătoare fibrei nervoase; ea trebuie să fie excitată 
chiar la locul unde se află. Aşadar, ceea ce există în sistemul 
glandular este încă şi mai determinat, iar glandele trebuie să le 
excităm acolo unde se află. În timp ce activitatea nervoasă 
poate fi condusă în lungul fibrelor nervoase (mai găsim aici şi 
fibre de legătură care leagă diferiţii ganglioni între ei), glanda 
trebuie căutată acolo unde se află. Dar acest proces de 
„consolidare“, de creştere a stării interioare de „a fi 
determinat" - nu de „a fi determinabil" - este şi mai bine 
exprimată în tot ce aparţine sistemului de nutritie prin care 
omul îşi încorporează direct substanţele necesare pentru a fi o 
fiinţă fizic sensibilă. Cu toate acestea, în încorporarea de 
substanţe trebuie să aibă loc o pregătire deplină pentru 
unealta Eului şi, de asemenea, şi pentru celelalte unelte. 

să cercetăm organismul uman începând cu sistemul său 
cel mai inferior - sistemul hrănirii, în sensul cel mai larg, prin 
care substanţele organismului sunt transportate la toate 
structurile; ordonarea acestor substanţe trebuie să determine 
ca formarea, construirea exterioară a omului să se producă 
astfel încât expresia Eului în organizarea lui să aibă loc la 
sfârşit. Pentru aceasta este necesar nu numai ca substanţele 
hrănitoare să fie transportate şi depozitate în cele mai diferite 
locuri ale organismului, ci să fie făcute toate pregătirile 


necesare pentru a condiţiona forma exterioară a organismului 
uman. 

Este important, oricum, să ne lămurim cu privire la faptul 
că în piele sunt reprezentate toate sistemele organismului 
uman, încât găsim chiar şi pe cel aflat pe treapta cea mai de 
jos, pe cel al nutritiei, astfel încât am putut spune: In piele se 
revarsă tot ceea ce aparţine în sensul cel mai exact sistemului 
fizic al omului, ca sistem nutritiv. Aţi putea crede că pielea, 
deşi conţine toate sistemele organismului uman, are un mare 
defect. Pielea ia forma organismului uman; dar prin ea însăşi 
ea nu ar avea această formă, nu ar fi în stare să dea omului 
forma, deşi conţine toate sistemele de organe. Dacă nu ar 
exista decât ceea ce este prezent în piele, omul s-ar prăbuşi în 
sine; prin ea, omul nu ar putea să-şi păstreze verticalitatea. 
Înţelegem din acest fapt că nu sunt necesare numai acele 
procese nutritive care fac din piele un sistem fizic; trebuie să 
fie posibile şi celelalte procese nutritive care condiţionează 
forma generală a organismului uman; avem în vedere, ca 
procese nutritive, acele procese care se desfăşoară în carti/aje 
şi în oase. Ce fel de procese sunt acestea? 

Când materialul nutritiv ajunge la un cartilaj sau la un os, 
el este transportat numai ca material fizic, iar ceea ce găsim în 
final în cartilaj sau în os nu reprezintă nimic altceva decât 
materiile nutritive transformate; dar ele sunt altfel 
transformate decât în piele. Putem spune deci că în piele 
avem, de fapt, substanţe nutritive transformate care se depun 
în periferia extremă a corpului, în lungul formei, pentru a 
deveni oameni fizici; dar în modul cum se depune materialul 
nutritiv în os trebuie să vedem un proces nutritiv care se 
rotunjeşte pentru a da forma umană, şi care este un proces 
nutritiv transformat faţă de cel care se manifestă în piele. Ne 
va fi uşor, acum, să ne imaginăm întregul proces al nutriţiei, al 
sistemului de transport al substanţelor nutritive, după modelul 
de abordare pe care l-am folosit pentru sistemul nervos. 

Dacă privim pielea care închide în final omul spre exterior 
şi substanţele nutritive care fac posibilă închiderea spre 
exterior, care, în sine, dă omului suprafaţa, dar care niciodată 
nu ar putea realiza forma acestuia, ne va fi clar că acest mod 
de hrănire a pielii este procesul cel mai nou din organismul 
uman şi că în modul cum sunt hrănite oasele trebuie să vedem 


un proces care se află într-un anumit raport cu nutriția pielii, 
aşa cum am putut stabili o relaţie între procesul de formare a 
creierului şi a măduvei spinării. In timp ce creierul s-a dovedit a 
fi organul cel mai vechi, iar măduva cel mai tânăr, creierul 
apărând ca o măduvă transformată, pe o treaptă de dezvoltare 
ulterioară vom fi îndreptăţiţi să afirmăm că ceea ce vedem în 
mod exterior în procesul genezei pielii ni-l putem închipui ca 
fiind transformat pe o treaptă ulterioară. Îl putem vedea în 
procesul nutritiv solidificat, în formarea cartilajelor şi a oaselor. 
Acest mod de abordare a organismului uman ne-ar îndrepta 
spre reprezentarea că ceea ce întâlnim în prezent ca sistem 
osos, în care procesul de hrănire ni se arată într-un mod 
interior solid, parcă pământos, s-a petrecut anterior într-o 
substanţă mai moale şi s-a întărit abia mai târziu, dând naştere 
sistemului osos solid. Acest lucru poate fi verificat de ştiinţa 
exterioară, care ne învaţă că unele formaţiuni care constituie 
mai târziu în organismul uman oase propriu-zise apar la vârsta 
copilăriei sub formă cartilaginoasă. Aceasta înseamnă că 
oasele se formează printr-o masă mai moale, cartilaginoasă, 
prin depunerea unui alt material nutritiv decât cel din masa 
cartilaginoasă. Avem de-a face, în acest caz, cu trecerea de la 
o formă mai moale într-una mai tare, aşa cum se mai întâmplă 
şi în prezent în viaţa umană individuală. Dacă vedem în cartilaj 
o treaptă premergătoare a osului, putem spune: Intreaga 
depunere a sistemului osos în organism ne apare ca un ultim 
rezultat al acelor procese pe care le constatăm, de exemplu, în 
hrănirea pielii. Totul trebuie să transforme în modul cel mai 
simplu substanţele cele mai moi şi să le împingă spre organele 
corpului; când aceste lucruri sunt pregătite, pentru ca în final 
să rezulte forma umană generală, procesul nutritiv se poate 
desfăşura şi anumite părţi se pot durifica, devenind material 
osos. Modul cum se înfăţişează oasele ne dă prilejul de a 
spune: In măsura în care luăm în considerare omul până la 
treapta de dezvoltare actuală, nu putem consemna, de fapt, 
nici un alt fel de progres al procesului de nutriţie dincolo de 
formarea oaselor. In timp ce, în cazul sângelui, avem de-a face 
cu materialul cel mai determinabil din om, în substanţa osoasă, 
în ceea ce ne apare în forma osului, avem de-a face cu 
materialul cel mai nedeterminabil, care s-a întărit până la un 
anumit punct, dincolo de care nu mai există nimic, şi care a 


condus la un anumit punct al formei celei mai solide. Dacă 
mergem pe firul discuţiilor anterioare, când afirmam că 
sângele este unealta cea mai determinabilă a omului, în timp 
ce nervii sunt mai puţin determinabili, trebuie să spunem: In 
sistemul osos, care se află la baza întregii organizări a omului, 
avem de-a face cu ceea ce a ajuns la ultima treaptă - şi care 
reprezintă un ultim produs de transformare. Din această cauză, 
în ciuda faptului că sistemul osos este în întregime orientat 
spre Eu, tot ceea ce ţine de formarea sa se desfăşoară în aşa 
fel încât, în final, oasele să poată fi un sprijin al unui organism, 
căile sangvine să aibă traseul corect, iar Eul uman să-şi poată 
avea unealta sa în aceste căi. 

Aş vrea să ştiu cine ar putea, privind cu maximă uimire 
organismul uman, să nu spună: Am în faţa mea ceva care 
trebuie să fi suferit cele mai mari transformări, care trebuie să 
fi parcurs cele mai multe trepte, care trebuie să fi început de la 
treapta cea mai simplă a unui proces nutritiv şi să se fi ridicat, 
în final, trecând prin multe etape, până la sistemul osos; la 
sfârşit, acesta a fost modelat în aşa fel încât să poată fi 
purtătorul solid, sprijinitorul solid al Eului! Când devii conştient 
de modul cum acţionează Eul până în formaţiile osoase 
individuale, astfel încât în final omul să poată deveni un 
purtător de Eu, cine ar putea să nu fie cuprins de admiraţie 
faţă de această construcţie a organismului uman, astfel încât 
să spună: Dacă privim acest om, avem parcă de-a face cu doi 
poli ai existenţei fizice, reprezentaţi de sistemul sangvin, care 
este cel mai determinabil, şi de sistemul osos, care este 
interior cel mai solid, cel mai nedeternunabil, care a realizat în 
cel mai înalt grad calitatea indeterminabilitătii. În sistemul osos 
al omului organismul fizic a găsit o ultimă expresie, o 
încheiere, în timp ce în sistemul său sangvin el a găsit, într-un 
anumit sens, pe treapta sa actuală de dezvoltare, un nou 
început. Dacă avem în vedere sistemul nostru osos, putem 
spune: Venerăm în acest sistem osos o încheiere a organizării 
umane. lar dacă avem în vedere sistemul nostru sangvin, 
putem spune: Vedem în el ceva care a putut începe, după ce 
toate celelalte sisteme l-au precedat în organizarea omului. 
Despre sistemul osos putem spune: Prima lui structurare a 
existat ca o compoziţie moale, înainte ca glandele să se fi 
aşezat la locurile lor, căci acestea trebuiau să fie purtate spre 


locurile lor prin forţele osoase, la fel şi căile nervoase şi cele 
sangvine. Cel mai vechi dintre sistemele de forţe ale 
organismului uman se află în sistemul osos; aşadar, acesta se 
află la baza organizării noastre. 

Dacă privim aceste două sisteme ale organismului uman, 
aflăm în sistemul sangvin elementul cel mai mişcător, atât de 
mişcător încât până la un anumit grad urmează oricărei mişcări 
a Eului, iar în schelet aflăm ceea ce este aproape complet 
sustras influenţei Eului, acolo unde nu mai putem cobori cu Eul 
nostru; cu toate acestea în forma sa se află întreaga 
organizare a Eului. Sistemele sangvin şi osos reprezintă în om - 
chiar şi numai la o contemplare exterioară - două forţe opuse, 
un început şi o încheiere. Mai putem spune: In sângele veşnic 
în mişcare se exprimă viaţa umană; sistemul osos este 
aproximativ izolat; este ceea ce se sustrage vieţii umane, 
servindu-i numai ca sprijin. Sau: Sângele care pulsează 
reprezintă viaţa noastră; sistemul osos - fiind un domn atât de 
bătrân - este ceea ce s-a sustras, s-a desprins din viaţă şi nu 
mai vrea să slujească decât ca sprijin, nu vrea decât să dea 
formă. În timp ce în sânge trăim, în sistemul nostru osos am 
murit deja. Vă rog să reţineţi această sintagmă ca un laitmotiv 
pentru conferințele următoare, căci vor rezulta din ea aspecte 
fiziologice importante: În timp ce trăim în sângele nostru, în 
sistemul nostru osos suntem, de fapt, deja morţi! 

Am văzut de la început în om o dualitate. Acum, această 
dualitate ne întâmpină într-un alt mod: pe de o parte, sângele, 
cel mai mobil, cel mai viu element uman, şi, pe de altă parte, 
sistemul osos, elementul ce se sustrage cel mai mult mobilităţii 
umane, purtând deja moartea în sine; el este în acelaşi timp 
cel mai puţin supus vieţii Eului nostru. Sistemul osos şi-a găsit 
deja, în forma sa, o încheiere - chiar dacă mai creşte ulterior -, 
până la momentul din viaţa omului când trăirile Eului devin 
interior deosebit de mobile: o dată cu schimbarea danturii, 
sistemul osos şi-a căpătat forma sa definitivă: după acest 
moment, el îşi desăvârşeşte numai creşterea formelor deja 
obţinute. Formarea dinţilor, în jurul vârstei de şapte ani, este 
ultimul lucru care poate să mai ia naştere din sistemul osos. 
Este timpul în care are loc dezvoltarea de bază a sistemului 
nostru osos, când suntem încă sustraşi mobilităţii noastre 
interioare. Atunci putem face şi cele mai multe erori de 


hrănire, când sistemul osos se construieşte din fundamentele 
şi forţele întunecate ale organismului nostru. Pot fi comise 
greşeli în ceea ce priveşte sistemul osos tocmai prin modul de 
nutriţie. În aceşti ani se pregătesc acele îmbolnăviri ale 
oaselor, din care rezultă rahitismul şi alte boli asemănătoare, 
datorită proceselor de nutriţie care au fost rău conduse. Vedem 
cum actionează în sistemul nostru osos ceea ce a fost sustras 
Eului. 

Cu totul altfel stau lucrurile cu sistemul sangvin, care 
urmează cu multă mobilitate vieţii noastre umane individuale 
şi care depinde mai mult decât oricare altă componentă 
structurală umană de procesele vieţii interioare. Credinţa că 
sistemul nervos depinde mai mult de trăirile interioare decât 
sistemul sangvin este numai o concluzie eronată a stiinţei 
exterioare. Acum nu doresc decât să menţionez că modul cel 
mai simplu de influențare a sistemului sangvin prin vieţuirile 
Eului îl exemplificăm prin roşirea datorită ruşinii, fenomen în 
care are loc, ca expresie clară, trecătoare a vieţii Eului în 
unealta acestuia, o redistribuire a sângelui. La fel şi paloarea 
ce însoieşte frica. Vă puteţi imagina, dacă aşa ceva se exprimă 
chiar şi numai în cazul unor procese trecătoare, cum trebuie să 
se exprime trăirile de lungă durată, devenite obicei în 
elementul excitabil al sângelui. Nu există nici o pasiune, nici o 
dorinţă sau alt sentiment devenite obiceiuri, sau când se 
exprimă în mod exploziv, care să nu se transmită ca trăire 
interioară sângelui, în calitate de instrument al Eului, şi care să 
nu-şi găsească aici expresia lor exterioară. Toate elementele 
nesănătoase ale vieţuirii Eului se exprimă mai întâi în sânge. Şi 
în toate cazurile în care vrem să înţelegem ceva din ce se 
petrece în sistemul sangvin este important să nu cercetăm 
numai procesul nutriţiei, ci mai ales procesele sufleteşti, în 
măsura în care sunt trăiri ale Eului ca dispoziţie sufletească, 
pasiunile şi sentimentele durabile etc. Numai o mentalitate 
materialistă va îndruma atenţia, în cazul unor deranjamente în 
sistemul sangvin, spre nutriţie. Căci nutriția sângelui se 
bazează pe nutriția sistemului fizic, a sistemului glandular, a 
sistemului nervos etc., şi, în fond, când ajung la sânge 
alimentele au fost deja filtrate. Din această cauză, pentru ca 
sângele să fie afectat din exterior, trebuie să existe deja o 
îmbolnăvire avansată a organismului; dimpotrivă, toate 


procesele sufleteşti, toate procesele Eului acţionează asupra a 
ceea ce se întâmplă în circulaţia sangvină. 

Aşa se sustrage sistemul nostru osos proceselor din Eul 
nostru şi aşa se integrează sistemul nostru sangvin în 
procesele Eului nostru. Se spune că sistemul osos este 
structurat în mod independent de Eul uman - şi totuşi în sensul 
Eului uman -, în afară de o parte a lui, care, făcând excepţie de 
la starea de nedeterminabilitate prin Eu, a prilejuit diferite 
inepţii. 

Dumneavoastră ştiţi că există o „frenologie", o cercetare a 
craniului. În ciuda faptului că anumite cercuri materialiste o 
privesc ca pe o superstiție, această cercetare a oaselor capului 
a căpătat treptat o nuantă materialistă, chiar şi acolo unde se 
practică în mod serios. Într-o caracterizare grosolană, am 
putea spune: Frenologia se aplică în sensul căutării unei 
expresii a construcţiei interioare a Eului nostru, în formele 
craniului, în timp ce se stabilesc puncte de vedere generale: o 
excrescenţă înseamnă ceva, alta altceva etc. Se urmăreşte 
explicarea calităţilor umane după diferitele excrescenţe ale 
craniului nostru, aşa încât în sistemul osos al craniului 
frenologia caută o expresie plastică pentru Eul nostru. 
Practicată în acest fel, deşi pare să caute expresii aparent 
spirituale în structura diferitelor oase, frenologia este totuşi o 
prostie. Cel care este cu adevărat un observator fin ştie că nici 
un craniu omenesc nu se aseamănă cu altul şi că niciodată nu 
s-ar putea indica proeminențe sau depresiuni generale pentru 
cutare sau cutare calitate sufletească, ci că un craniu se 
deosebeşte de altul prin forma sa. 

Am spus că sistemul osos se sustrage Eului, pe care îl 
urmează în foarte mică măsură. Cu toate acestea, în timp ce 
oasele în general apar conformate tipic, oasele craniului şi ale 
feţei ne apar ca şi cum ar corespunde într-o anumită privinţă 
Eului uman. Dar cine contemplă construcţia craniului ştie că, în 
ciuda faptului că omul însuşi este o individualitate, la fel ca şi 
structura craniului său, configuraţia craniului este conformată 
de la început corespunzător fiecărei individualităti umane şi că 
oasele craniului trebuie să se dezvolte ca şi celelalte oase, dar 
la fiecare om altfel. Acest lucru se întâmplă din acelaşi motiv 
din care se dezvoltă în general calităţile individuale ale omului: 
ansamblul vieţii umane individuale nu se desfăşoară numai de 


la naştere la moarte, ci şi în multe reîncarnări. Aşadar, chiar 
dacă Eul nostru nu influenţează în încarnarea actuală 
construcţia craniului, el a dezvoltat, prin trăirile avute în 
încarnările sale anterioare, forţele ce determină construcţia 
craniului în perioada dintre moarte şi naşterea următoare, iar 
aceste forţe sunt cele care determină forma craniului din 
această încarnare, astfel încât în forma craniului nostru avem 
de-a face cu o expresie plastică pentru modul cum am trăit şi 
acţionat în încarnarea anterioară - dar, din nou, fiecare din noi, 
în mod individual. In timp ce toate celelalte oase exprimă ceva 
general uman, craniul exprimă în forma sa exterioară ceea ce 
am fost într-o încarnare anterioară. 

Aşadar, elementul extrem de mobil al sângelui poate fi 
determinant în această încarnare; însă oasele noastre sunt 
sustrase cu totul influenţei Eului în această încarnare, iar 
oasele craniene nu urmează Eului în actuala încarnare, ci 
reflectă felul în care el evoluează de la o încarnare la alta. El îşi 
pregăteşte forţele plăsmuitoare, în perioada intermediară, în 
aşa fel încât îşi concretizează o expresie a felului cum a fost în 
încarnarea precedentă tocmai în oasele craniene. Nu există o 
frenologie generală. Pe scurt, trebuie să apreciem fiecare om 
în parte, iar construcţia craniului nostru trebuie s-o apreciem 
ca pe o operă de artă, ca fiind ceva individual, o expresie a 
Eului, dar dintr-o încarnare anterioară. Vedem că însăşi forma 
construcţiei osoase a craniului este atât de mult sustrasă 
activităţii sângelui, încât Eul nu mai are o influenţă asupra ei, 
decât numai la trecerea prin perioada dintre moarte şi o nouă 
naştere, când preia, după moarte, forţe mai puternice, pentru 
a putea depăşi şi adopta acele forţe care s-au sustras complet 
mobilităţii umane. Din această cauză, dacă se vorbeşte despre 
reîncarnare şi se spune: Este un lucru care se sustrage în 
general judecății, raţiunii noastre, se poate replica într-un 
anumit sens: Vă puteti convinge în mod palpabil despre faptul 
că Eul uman a fost aici într-o încarnare anterioară; când atingi 
un cap uman, ai dovada palpabilă a reîntrupării în faţa ochilor! 
Cine nu admite acest fapt, cine vede un lucru paradoxal în 
modul cum se formează ceva exterior din care ar trebui 
conchis asupra a ceva viu, care a format din viaţa interioară 
ceva exterior, nu are dreptul să conchidă în nici o situaţie cu 
privire la ceva viu, când întâlneşte altundeva o formă plastică. 


De exemplu, dacă cineva ar găsi în pământ o cochilie nu ar 
avea dreptul să conchidă, din forma exterioară a acesteia, că 
în ea a locuit cândva o fiinţă vie! Cine vrea să tragă concluzia 
că în cochilia moartă a existat cândva o fiinţă vie care a locuit 
aici şi a format-o nu are voie să respingă concluzia logic 
echivalentă că în modelarea individuală a calotei craniene a 
omului ne este dată dovada nemijlocită pentru acţionarea unei 
vieii anterioare în această viaţă! 

Există aici una din porţile prin care putem lumina în mod 
fiziologic ideea reîncarnării. Trebuie numai să-ţi acorzi timp. 
Dacă ai răbdare şi aştepţi, vei găsi locul unde pot fi aduse 
dovezile şi modul cum trebuie ele aduse. lar cine vrea să nege 
că în cele spuse acum există logică, trebuie să conteste 
întreaga paleontologie; căci ea se bazează pe aceeaşi 
concluzie. Vedem astfel cum prin pătrunderea în formele 
organizării umane putem raporta această organizare la bazele 
ei spirituale. 


CONFERINŢA a VII-a 
VIAŢA CONŞTIENTA A OMULUI 


Praga, 27 martie 1911 


Din cele expuse în conferințele anterioare putem trage 
concluzia că diferitele sisteme de organe şi părţi ale 
organismului uman se implică în modul cel mai diferit în 
procesul general al organizării umane. În acest sens, am putut 
face referiri la diferite fapte şi ne-am văzut constrânşi să 
atribuim în mod provizoriu activităţile care influenţează diferite 
sisteme de organe mădularelor superioare, suprasensibile ale 
organizării umane. Astfel am afirmat că ceea ce numim Eul 
uman se leagă într-o relaţie intimă cu circulatia sângelui, 
despre care am spus că este unealta Eului; apoi am atribuit 
viaţa conştientă care ajunge la Eu sistemului nervos, dar am 
arătat şi că o parte importantă a sistemului nervos - sistemul 
nervos simpatic - are o sarcină întrucâtva opusă, care constă în 
aceea că împiedică tot ce se desfăşoară în profunzimile 
organizării umane, tot ce este produs prin activitatea 


componentelor cosmosului nostru interior, de a urca pentru 
conştienţa normală până la orizontul Eului. Am încercat apoi să 
recunoaştem ieri, cel putin în mod aproximativ, că vieţii 
conştiente a omului i se sustrage cel mai mult ceea ce se 
construieşte în scheletul osos solid; a trebuit totuşi să 
subliniem faptul că în scheletul osos al omului trebuie să fie 
activ ceva fiinţial care, în final, îl face pe om capabil să 
dezvolte organul vieţii conştiente a Eului său - circuitul 
sangvin. Putem spune, ţinând seama chiar şi numai de 
discuţiile purtate ieri, că sistemul osos uman menţine forma 
umană şi că tot ceea ce se exprimă în cadrul proceselor care 
se desfăşoară în sistemul osos solid este ţinut sub nivelul 
conştienţei. In organizarea umană avem de-a face cu ceva 
asemănător; întotdeauna în interiorul organizării umane ceva 
este parcă apărat de influenţele care sunt active în ambianța 
noastră exterioară. Am spus, de exemplu, că cele şapte 
componente ale cosmosului interior - mai ales prin 
componenta sa spirituală, care este splina - reprimă legile 
exterioare a ceea ce ingerăm ca hrană şi că introduc 
substanţele hrănitoare în aşa fel încât acestea apar ca fiind 
filtrate şi pătrund în organismul uman într-o formă în care pot 
să-şi desfăşoare activitatea după legităţi şi mobilități proprii. În 
modul cel mai evident, cel mai grosier, această apărare a 
proceselor interne, această transformare şi integrare a 
materiilor exterioare este dată pentru om prin căldura 
sângelui. Aceasta variază între limite mici de temperatură, 
reglată printr-o legitate interioară, şi în viaţa normală această 
legitate este independentă faţă de ceea ce se întâmplă în 
procesele calorice ale macrocosmosului. Avem aici, în 
constanta căldurii sângelui, un fenomen fundamental intuitiv. 
In acest mod trebuie să ne referim la faptul că un lucru esenţial 
al organizării interioare a omului constă în aceea că o 
esenţialitate (fiinţialitate) limitată se închide faţă de 
macrocosmos şi îşi dezvoltă propria sa mobilitate. 

Azi ne vom apropia de organismul uman din cealaltă 
direcţie, aruncând o scurtă privire asupra vieți; conştienței. 
Ştim din conferintele anterioare cum se serveşte viaţa 
conştientă a omului de unelte ca sângele şi sistemul nervos. 
Nu am putut însă cobori la aspectele mai fine ale plasmei, 
deoarece acest lucru, trebuie să recunoaştem deschis, 


şochează lumea. Cei care se află azi pe terenul ocultismului 
adevărat vă vor spune că tendinţa ştiinţei noastre merge spre 
confirmarea, în puţine decenii de aici încolo, a aspectelor pe 
care în prezent le putem avansa numai pe baza observaţiilor 
oculte. Dacă în locul acestor câteva conferinţe v-aş vorbi timp 
de jumătate de an!, ar fi posibil să extragem din rezultatele 
obţinute de ştiinţa actuală tot ce este necesar pentru a aduce 
şi dovezi exterioare în favoarea a ceea ce trebuie să spunem în 
prelegerea de azi. Dar trebuie să las unele lucruri la voia 
stimaţilor ascultători. Este posibil să descoperi mereu dovezi 
pentru cele aflate pe teren ocult şi să cauţi căile care duc la 
ştiinţa exterioară în rezultatele ei actuale, cu condiţia de a nu 
pleca de la prejudecăţi teoretice, ci de la fapte. 

Mai întâi, este necesar ca, atunci când plecăm de la viaţa 
noastră conştientă şi cercetăm relaţia vieţii noastre sufleteşti 
mai mult sau mai puţin conştientă cu organismul, să luăm în 
considerare tot ceea ce numim activitate de gândire în sensul 
cel mai larg; aceasta ne interesează în fiziologie. Nu trebuie să 
stabilim deosebiri logice sau psihologice mai fine, ci doar să 
avem în atenţie faptul că este vorba de viaţa de gândire a 
omului, iar în cadrul vieţii noastre sufleteşti cu viaţa afectivă şi 
cu viaţa voliţională. 

Nu veţi afla niciodată, la cei care se bazează pe ocultism, 
o contradicţie, atunci când se spune că prin procesele care se 
desfăşoară în viaţa noastră sufletească pe plan fizic şi care fac 
parte dintr-o categorie a gândirii, afectivului sau a impulsului 
voliţional pentru conştienţa normală în organism sunt 
determinate adevărate fenomene materiale pătrunse de viaţă 
sau altfel de fenomene materiale, astfel încât putem găsi 
pretutindeni, în organism, pentru orice lucru care se petrece în 
sufletul nostru, fenomenele materiale corespunzătoare. Aceste 
fenomene sunt de un interes maxim! Căci abia în epoca 
noastră va fi posibil, în deceniile următoare, prin anumite 
tendinţe care se manifestă în ştiinţa actuală, să se identifice cu 
adevărat aceste corespondențe între fenomenele sufleteşti şi 
cele fiziologice din organism şi să se confirme adevărurile 
obţinute de ştiinţa ocultă. 


1 Vezi Aspecte fundamentale pentru dezvoltarea artei şi ştiiței medicale 
potrivit cunoştinţelor de ştiinţa spiritului, 1925, Goetheanum, Dornach. 


Oricărui proces de gândire, de simţire sau de impuls 
voliţional îi corespunde un proces în organismul nostru. Este ca 
şi cum am spune: Când se întâmplă ceva în viaţa noastră 
sufletească ia naştere o undă care se propagă până jos, în 
zona fizică a organismului. Să începem cu procesul gândirii. 
Atrag atenţia celor care sunt interesaţi de astfel de lucruri că 
cel mai bine este să aibă în vedere un proces cum este 
gândirea matematică sau o altă formă de gândire în mod 
asemănător obiectivă, care nu influenţează în mare măsură 
sentimentele sau voinţa; cu astfel de procese de gândire ne 
vom ocupa mai întâi. Ce se întâmplă în organismul nostru când 
în interiorul vieţii sufleteşti se desfăşoară astfel de procese de 
gândire? De câte ori gândim, formăm gânduri, în organismul 
nostru are loc un proces pe care-l putem compara cu un alt 
proces, asemănător, din lumea fizică. Menţionez că ceea ce 
spun acum nu este o analogie, ci un fapt, şi când spun „îl 
putem compara" este un lucru care ne conduce la acest fapt. 
Când într-un pahar cu apă, încălzită până la un anumit grad, 
punem sare gemă, pe care o aducem în stare cristalină prin 
răcirea apei, are loc procesul invers dizolvării. Când sarea este 
total dizolvată, apa este transparentă. Când însă apa se 
răceşte din nou şi are loc procesul opus, apa cristalizează; are 
loc depozitarea sării în apă. Vom putea observa cum în lichid ia 
naştere un solid, se depune un solid, sarea. Un proces identic 
are loc în organismul nostru când gândim. Procesul de gândire 
este, ca să spunem aşa, un proces de depunere de sare, care 
pleacă de la o actiune a sângelui nostru şi influenţează în mod 
iritant sistemul nervos; el se desfăşoară, aşadar, la graniţa 
dintre sânge şi sistemul nostru nervos. Aşa cum putem 
observa apariţia sării când cristalizează, tot astfel se întâmplă 
lucrurile în cazul omului care se află în fericita situaţie de a 
gândi, lucru care, în fapt, se poate percepe foarte precis în 
suprasensibil prin ochiul clarvăzător. Aşadar am aşezat în faţa 
sufletului nostru procesul fizic corelat cu procesul gândirii. 

să ne întrebăm acum: Cum se prezintă procesul fizic 
corelat în mod corespunzător în cazul simţirii? În cazul simţirii 
nu avem de-a luce cu depunerea de sare care se solidifică, cu 
un proces opus dizolvării, ci cu faptul că în organismul nostru 
se petrec procese fine, ca atunci când un lichid devine 
semisolid. 


Imaginaţi-vă că un lichid devine semisolid, luând forma pe 
care ar avea-o un albuş foarte dens, o coagulare. În timp ce în 
procesul de gândire avem de-a face cu o substanţă salină care 
se depune din lichid, în cazul simţirii avem de-a face cu 
trecerea de la o stare interior lichidă la o stare care poate 
absorbi apa (gonflabilă). Substanţa însăşi este transformată 
într-o stare mai densă, ceea ce poate fi observat cu ochiul 
clarvăzător sub forma unor mici flocoane, aşa cum într-un 
pahar care contine un lichid am putea determina prin 
fenomene precise formarea de flocoane, o transformare 
internă a unei substanţe lichide în mici picături gonflabile. 

Dacă ne referim acum la ceea ce putem numi „a întretine 
în sine un impuls voliţional în suflet", procesul fizic corelat este 
din nou diferit. Este ceva uşor de înţeles, şi ajungem din nou în 
domeniul în care aspectul fizic devine evident. Este vorba de 
un proces de încălzire care, în orice caz, determină creşterea 
temperaturii în organism. Astfel vă puteti da seama - deoarece 
încălzirea este legată de întreaga pulsaţie a sângelui - că 
impulsurile de voinţă sunt legate de această încălzire a 
sângelui. Dacă posezi un adevărat simţ al observaţiei, este de 
ajuns pentru a înţelege că asemenea procese au, în cazul 
organizării umane, dar şi a celei animale, un element fizic 
corelat. 

Lucrurile descrise mai sus nu se desfăşoară la un nivel 
grosolan, ci sunt procese despre a căror fineţe, în mod 
obişnuit, nu-ţi poţi face nici o reprezentare; cu excepţia 
proceselor de încălzire, toate aceste procese prezintă o fineţe 
extraordinară, în comparaţie cu tot ce cunoaştem asemănător 
în lumea fizică exterioară. Acestea sunt procese pe care le 
parcurge organismul prin totalitatea forţelor sale atunci când 
intră în activitate Eul, cu ajutorul uneltei sale, sângele - de la 
depunerea de săruri până la starea de gonflare şi încălzire. Ele 
se desfăşoară în aşa fel încât am putea spune: Întregul 
organism este cuprins de aceste procese, sau: În cazul 
procesului de gândire este cuprinsă numai o parte a 
organismului nostru, creierul sau măduva spinării. În 
organismul uman, modul de repartiție a proceselor care sunt 
rezultatul acţiunii proceselor sufleteşti este extrem de diferit. 
Când ajungi să cunoşti aceste lucruri ca fapte concrete, admiţi 
că ceea ce numim gândire şi sentimente sunt forţe reale care 


produc influenţe directe în cadrul organismului fizic şi se 
exprimă în efecte reale. În felul acesta, noi vorbim despre o 
acţiune reală a sufletului asupra organismului uman, ca 
rezultat al observării oculte. Aceste acţiuni reale se vor 
dezvălui treptat ştiinţei, prin procesele mai fine ale 
organismului uman, în următoarele decenii; ele vor deveni 
accesibile şi pentru cercetările exterioare, prin metodele mai 
rafinate ale ştiinţei. Atunci va înceta de la sine opoziţia care se 
manifestă în prezent, nu din faptele ştiinţei, ci datorită 
anumitor teorii ştiinţifice legate de aceste fapte, faţă de 
cunoasterea ocultă. 

Noi ne-am mai referit însă şi la faptul că ceea ce 
concepem în prezent ca activitate conştientă a Eului este, în 
fond, numai o parte a entității umane şi că, sub pragul a ce 
pătrunde în felul acesta în orizontul conştienţei noastre se 
desfăşoară procese care se află sub nivelul conştienţei şi care 
sunt împiedicate de a deveni conştiente prin sistemul nervos 
simpatic. Am putut indica, din diferite perspective, modul în 
care aceste procese ce se desfăşoară sub nivelul conştienţei se 
află în relaţie cu Eul nostru. Am spus despre cel mai inconştient 
sistem al nostru, cel osos, că este a priori de aşa natură, încât 
poate oferi uneltei Eului conştient tocmai baza Eului. În felul 
acesta, din domeniul inconştientului apare o organizare opusă 
organizării conştiente a Eului. Este ca si cum în om actionează 
dintr-o directie o organizare conştientă a Eului, din cealaltă 
direcţie se scurge organizarea inconştientă a Eu-lui. Am văzut, 
în această privintă, că sistemul sangvin şi cel osos sunt, de 
fapt, într-o anumită opoziţie, că se comportă ca poli antagonici: 
sângele se manifestă în mobilitatea sa internă ca o unealtă în 
activitatea Eului; dar ceea ce se organizează ca pol opus Eului 
pentru ca acesta să se poată exprima în sânge - şi anume 
sistemul osos - se sustrage mobilităţii Eului, în aşa fel încât 
procesele ce se desfăsoară în sistemul osos rămân în afara 
evenimentelor propriu-zis conştiente ale Eului. Ele sunt, 
aşadar, procese care corespund activităţii Eului nostru, dar 
sunt tot atât de moarte pe cât sunt de vii procesele sângelui 
nostru şi prin aceasta reprezintă, de fapt, numai o parte a 
proceselor care rămân inconştiente Eului, dar care se ridică 
treptat din domeniul inconştient spre conştienţă. 


Dacă contemplăm în gândire sistemul osos, funcţia sa 
generală în cadrul organismului uman, trebuie să ne fie evident 
faptul că el se sustrage oricărei vieţi conştiente mai mult decât 
toate celelalte sisteme de organe. Dacă urcăm însă de la 
sistemul osos la alte sisteme de organe, de exemplu la 
cosmosul uman interior, la sistemele splină-ficat, inimă- 
plămâni etc., trebuie să spunem că şi procesele din cadrul 
acestor sisteme sunt sustrase vieţii conştiente - dar nu total, ca 
cele din sistemul osos. La sistemul nostru osos trebuie să ne 
gândim mai putin decât la celelalte organe. Unele dintre 
aceste organe sunt cunoscute, prin funcţiile lor, cel puţin 
pentru unii oameni, ca ceva care se ridică deasupra nivelului 
conştienţei. Aşa cum fiinţele aflate în apa mării ridică valuri 
spre suprafaţă, tot astfel ce se întâmplă în inimă sau în alte 
organe aparținătoare acestor sisteme răzbate până în viaţa 
conştientă. Ştim cum naturile ipohondre resimt câte ceva din 
aceste lucruri - în detrimentul lor - într-un mod diferit de ceea 
ce se întâmplă jos. Nu mă refer acum la faptul că are loc un 
anumit proces de îmbolnăvire a organelor (în acest caz 
conştienţa este mijlocită prin cu totul altceva), ci la aceea că 
mult timp nu a trebuit să se atingă acea graniţă care poate 
delimita un om sănătos de starea de îmbolnăvire. Din păcate, 
spre paguba oamenilor, această graniţă se deplasează foarte 
mult. Noi ştim că suntem apăraţi de conştientizarea a ceea ce 
se întâmplă jos datorită sistemului nervos simpatic, care se 
opune proceselor interioare. 

Când vedem cum în sistemul osos se construieşte ceva, 
conform cu forma sa, silueta omului, în aşa fel încât sistemul 
sangvin poate fi o unealtă a Eului său, trebuie să ne fie clar, 
conform celor spuse acum, că celelalte organe - de exemplu, 
cele care apartin cosmosului interior - se dezvoltă şi ele 
împotriva vieţii conştiente a omului, care trebuie să se 
desfăşoare în final ca un rezultat dorit al organizării umane. 
Toate aceste organe, deşi nu sunt străbătute de viaţa pe deplin 
conştientă, conţin ceea ce este opus vieţii noastre sufleteşti, 
aşa cum am văzut că sistemul osos se dezvoltă împotriva vieţii 
Eului. 

În orice caz, trebuie să ne punem întrebarea: În ce măsură 
se dezvoltă acest sistem interior, pe care-l putem considera un 
cosmos interior, împotriva vieţii sufleteşti conştiente a omului? 


Dacă, pe de o parte, ştim că avem în sistemul osos sprijinul cel 
mai puternic pentru ca sistemul sangvin să se poată desfăşura 
ca unealtă a Eului şi pentru ca diferitele părţi ale sistemului 
sangvin să se afle la locurile potrivite, trebuie să spunem: Într- 
un anumit mod, sistemul osos acţionează în profunzimea 
organizării noastre, în aşa fel încât să contribuie la sprijinirea şi 
la poziţionarea corectă a acelor organe pe care le-am 
considerat a fi un cosmos interior. Căci avantajul pe care-l 
obţine, în acest sens, sistemul sangvin de la sistemul osos este 
benefic şi pentru aceste organe. Chiar dacă privim din exterior 
aceste organe, ne va izbi faptul că în dispozitia lor, de 
exemplu, dar şi în forma lor, nu putem descoperi nimic care să 
fie atât de strâns legat cu limitarea exterioară a formei sale, ca 
sistemul osos. Omul este construit astfel încât putem spune: 
Sistemul osos este baza, iar ceea ce se construieşte în jurul 
său se poate aşeza într-un anumit fel, pentru că sistemul osos 
este cel care dă forma fundamentală a omului. lar despre 
limitarea exterioară a omului, trebuie să spunem: În mare 
măsură limitarea exterioară prin piele este parcă preformată 
prin întreaga modelare a sistemului osos, ceea ce a condus la 
o sintagmă atât de frumoasă, nu numai estetic frumoasă, ci şi 
ştiinţific minunat de frumoasă, a lui Goethe: „Nu există în piele 
nimic care să nu existe în os". Aceasta înseamnă că în 
modelarea exterioară a pielii în care se exprimă entitatea 
formei omului, se exprimă ceea ce este deja preformat în 
sistemul osos. Nu putem spune acelaşi lucru despre cosmosul 
nostru interior. Din altă perspectivă, tocmai urcarea acţiunilor 
cosmosului nostru interior până la grade inferioare ale 
conştienţei ne arată că el are de-a face cu corpul nostru astral; 
căci corpul nostru astral este purtătorul conştienţei. Faptul că 
în această calitate de purtător al conştienţei corpul astral nu 
trăieşte în mod conştient ceea ce se întâmplă în cosmosul 
interior îşi are cauza în aceea că sistemul nervos simpatic 
împiedică acest lucru. Din acest motiv trebuie să spunem că 
acest cosmos interior nu ni se poate înfăţişa ca o expresie a 
Eului subconştient, a Eului preformat aşezat în adâncuri, dar ne 
poate apărea ca ceea ce ne este încorporat prin întregul 
proces cosmic în aşa fel încât are cu corpul astral o relaţie 
asemănătoare ca cea a formei umane exprimată în sistemul 
osos, care dă forma de bază pentru forma cea mai 


cuprinzătoare a Eului uman. Putem deci spune: În sistemul 
osos există preformat, dezvoltat deja adânc în inconştient, Eul 
uman; iar în ceea ce numim cosmosul nostru interior este 
înfătişat preformat corpul astral. Să ţinem minte această 
corelaţie: Sistemul osos preformează înainte de orice ceea ce 
numim Eul nostru - desigur, din punctul de vedere de care am 
vorbit; cosmosul interior prefigurează ceea ce numim corpul 
nostru astral. 

Acest cosmos interior, în întreaga sa organizare, nu-şi are 
obârşia în viaţa sufletească - pentru că se află în cea mai mare 
măsură sub starea de conştienţă; el este, aşadar, integrat prin 
organizarea noastră exterioară din macrocosmos. Aceasta 
înseamnă că ceva ce putem numi un astral cosmic se inseră în 
noi în aşa fel încât se exprimă în cosmosul nostru interior. lar în 
sistemul osos avem integrat, din întreaga noastră ambianţă, 
ceea ce ne poate da procesul universal. Întrucât acesta este 
legat cu forma generală a organizării noastre fizice, putem 
spune: Sistemul osos este, de fapt, baza corpului nostru fizic, 
în măsura în care ne întâmpină în mod exterior în limitarea 
fizică a formei. În sistemul osos este integrat un sistem 
macrocosmic sau cel puţin cosmic care ne-a modelat ca 
oameni fizici; în sistemul nostru cosmic interior este integrat 
un cosmos macrocosmic astral. Eul, în măsura în care apare ca 
Eu conştient, are ca unealtă sistemul sangvin; în măsura în 
care este preformat ca formă (siluetă) el are la bază un sistem 
cosmic de forţe care se condensează în organizarea Eului, spre 
modelarea solidă a Eului, şi care se exprimă cel mai profund în 
sistemul osos. 

să privim acest lucru şi dintr-un alt punct de vedere. Ştim 
că tot ce desemnăm în Eu ca fiind de natura gândirii se 
exprimă ca un fel de depunere de sare; înţelegeţi că expresii 
perfect corespunzătoare pentru aceste lucruri care nu sunt 
cunoscute de conştienţa umană obişnuită nu prea există, dar 
prin conştienţa vizuală pot fi recunoscute ca un fel de procese 
de depunere de sare, extrem de fine. Acolo unde Eul nostru 
este prefigurat în sistemul osos, plecând de la Cosmos, ca cel 
mai fin suport, pentru ca organismul să aibă acest suport, ne 
aşteptăm să se prefigureze „depunerea de sare", pentru noi 
oamenii ca fiinţe gânditoare şi prin procesul fizic 
corespunzător. Am putea căuta, aşadar, depuneri de sare în 


sistemul osos. Şi găsim efectiv că osul este format din fosfat de 
calciu şi carbonat de calciu, aşadar din săruri. 

Avem de-a face şi în acest caz cu cei doi poli opuşi. Prin 
faptul că omul este o fiintă gânditoare, că procesele gândirii 
sunt cele care ne fac interior o fiinţă solidă [/ipsă în 
stenogramă, n.tr.], căci sistemul nostru de gândire este într-o 
anumită privinţă sistemul nostru osos, omul are gânduri 
precise, clar conturate. Pentru că sentimentele sale sunt mai 
mult sau mai puţin nedeterminate, diluate, diferite, în funcţie 
de om, sistemele de gânduri reprezintă incluziuni solide în 
sistemul sentimentelor [/ipsă în stenogramă, n.tr.]. Dat fiind că 
aceste incluziuni solide se exprimă în viaţa conştientă prin 
procese vii, mişcătoare, de depuneri de săruri, ceea ce se 
pregăteşte în sistemul osos şi ceea ce le oferă sprijin, se 
exprimă prin aceea că macrocosmosul construieşte sistemul 
nostru osos în aşa fel încât o parte a entității sale este alcătuită 
din săruri depuse. Acestea constituie elementul în repaus din 
noi, polul opus al acelei mobilități care se desfăşoară în 
procesul de depunere a sărurilor şi care corespunde 
principiului gândirii. Astfel, noi devenim gânditori prin influenţe 
care vin din două direcţii opuse: pe de o parte, în mod 
inconştient, în timp ce sistemul nostru osos este construit, pe 
de altă parte, în mod conştient, în timp ce desfăşurăm noi 
înşine procese conştiente, după modelul procesului de 
construcţie a oaselor noastre şi care, în organismul nostru, se 
arată a fi procese interior mobile. Căci sărurile formate trebuie 
să fie dizolvate şi îndepărtate prin somn; altminteri ele atrag 
după sine procese de descompunere, de distugere. Avem, 
aşadar, procese care încep cu depunerile de săruri şi apoi 
procese de distrugere, care reprezintă procese de restaurare. 
Prin dizolvarea depozitelor formate, somnul exercită asupra 
noastră acea influenţă binefăcătoare de care avem nevoie 
pentru a putea dezvolta din nou gânduri conştiente în viaţa de 
veghe din timpul zilei. 

Dacă mergem mai departe, putem gândi că toate 
procesele care au loc în organismul uman trebuie să se 
desfăşoare între cei doi poli extremi, asemănător formării de 
săruri. Este vorba de procesul formării de săruri în sens 
spiritual, cu care avem de-a face aici, şi care trebuie conceput 
aşa cum l-am expus azi. Nu este corect să se spună pur şi 


simplu: A gândi este un proces de formare a sării, deoarece 
oamenii şi-ar reprezenta ceea ce înseamnă în mod vulgar acest 
proces. Atunci s-ar putea afirma: Ştiinţa spiritului sustine lucrul 
cel mai prostesc, dement! Aceste procese, la care ne-am 
referit mai înainte, nu trebuie concepute decât în sensul 
amintit. Dacă este vorba de o formare de sănari într-un proces 
mobil de gândire, care-şi are polul opus în procesele de 
formare de săruri ale sistemului nostru osos şi care a atins un 
anumit grad de repaus, putem spune că avem de-a face în 
toate organele cu un pol opus, faţă de ceea ce am numit un 
proces de gonflare, ca o coagulare internă, ca un proces de 
floculare, ca incluziuni albuminoide sau de natură apropiată. 
Aceasta nu se întâmplă numai acolo unde se desfăşoară mai 
adânc în sufletul nostru viaţa afectivă, ci şi de partea cealaltă. 
Tot ce este proces lăuntric, care se desfăşoară mai mult în 
suflet, în părţile centrale ale organismului nostru decât în 
procesul de formare al oaselor participă la astfel de gonflări 
inconştiente, la densificări ale substanţelor care se formează 
pe această cale şi se depun. Treapta cea mai apropiată este 
aceea în care este implicat procesul de formare a oaselor, 
fenomenele de gonflare fiind combinate cu sărurile din oase, 
ceea ce numim „cleiul de oase". La acest aspect participă deja 
celălalt pol al sistemului osos şi se opune astfel la ceea ce se 
exprimă ca element fizic corelat cu procesele noastre afective. 
Impulsul voliţional se exprimă printr-un proces caloric, să 
spunem proces de încălzire interioară. Procese de ardere, 
compuşi care se formează prin acţiuni pe care le desemnăm cu 
expresia procese de oxidare interne se găsesc în tot 
organismul nostru; şi în măsura în care au loc sub pragul 
conştienţei şi nu au nici o legătură cu procesele conştiente, cu 
impulsuri de voinţă etc., aparţin celeilalte părţi a organizării 
noastre, care este delimitată prin organele corespunzătoare şi 
care poate fi influenţată de viata subconştientă. 

Astfel, omul este apărat de o parte a organismului său în 
care aceste procese se desfăşoară mai mult exterior în 
macrocosmos, iar, pe de altă parte, el este apărat de procese 
de o mare fineţe, aşa cum am arătat. În organismul nostru au 
loc procese fiziologice ca formarea de săruri, de coloizi 
gonflabili şi de căldură, care urmează vieţii noastre conştiente; 
alte procese, care se desfăşoară în afara vieţii noastre 


conştiente, oferă baza pentru ceea ce se pregăteşte în 
organismul uman, pentru ca procesele legate de conştienţă să 
poată avea loc. In felul acesta, întregul nostru organism este o 
sumă a proceselor aparţinând, în parte, vieţii noastre 
conştiente, în parte, vieţii inconştiente. Este cu adevărat 
semnificativ faptul că organismul nostru reprezintă un tot 
integral alcătuit din două polarităţi: pe de o parte, se petrec 
procese care pătrund în organism din macrocosmos şi se 
desfăşoară la un nivel grosier, iar pe de altă parte există 
procese care sunt urmarea vieţii conştiente şi se desfăşoară 
într-un cadru de mare fineţe. 

Prin faptul că organismul este un întreg şi toate aceste 
părţi acţionează de-a valma, în organismul finit aceste procese 
interacționează şi nu le putem separa, pentru a putea stabili 
graniţe precise între ele: un proces se manifestă în cadrul unui 
alt proces. Este suficient să luaţi în considerare sângele, 
elementul cel mai mobil, cel mai fin: în el puteţi vedea atât un 
producător al procesului depunerii de săruri, al procesului de 
densificare a unui fluid, cât şi al procesului de încălzire. Şi 
puteţi observa în toate sistemele de organe cum se desfăşoară 
aceste procese şi cum ele sunt stimulate într-o anumită 
privinţă în toate sistemele de organe. Din această cauză putem 
spune: Când preluăm alimentele din afară în tractul nostru 
digestiv acestea au în sine ceea ce am numit „mobilitatea 
exterioară". Ele parcurg o primă treaptă de cernere, prin aceea 
că sunt preluate şi mistuite mai întâi de stomac şi de 
elementele ce participă la acest proces; apoi sunt prelucrate 
special de cosmosul interior şi ridicate până la un nivel la care 
sunt apte să hrănească cel mai fin instrument al organismului 
uman, sângele. Astfel, cosmosul interior este cel care 
efectuează mai întâi cernerea alimentelor, care trebuie 
conduse apoi la toate celelalte sisteme. În-trucât am cunoscut 
o succesiune de trepte ale sistemelor organice umane ne 
putem uşor imagina că, în fapt, sistemul cel mai fin, sistemul 
sangvin, trebuie să preia în sine mobilităiile nutritive cele mai, 
să spunem aşa, fin cernute şi că atunci când ceva pătrunde în 
sânge, acel ceva trebuie să conţină cât mai puţin din 
mobilitatea iniţială a substanţelor, pe care acestea o aveau 
când au fost preluate de stomac. Când materiile ajung în 
stomac, ele mai conţin o mare parte din ceea ce este natura şi 


esenţa lor - sau propria lor mobilitate; o dată ce ajung în sânge 
- în măsura în care sunt substanţe nutritive care au fost 
conduse până la sânge - ele trebuie să se debaraseze de toate 
acestea, devin ceva nou. Din această cauză, sângele este cel 
care-şi apără interior cel mai mult procesele sale, cel care-şi 
parcurge etapele în cea mai mare independenţă faţă de 
procesele lumii exterioare. Acesta este sângele privit dintr-o 
perspectivă. Dar am mai semnalat faptul că sângele este ca o 
tablă neagră care este expusă prin ambele ei feţe la impresii. 
O faţă priveşte spre procesele subconştiente din regiunile mai 
profunde, acolo de unde urcă substanţele hrănitoare (ele sunt 
filtrate prin anumite procese) şi pătrund până în sânge. Tot ce 
se petrece aici este contracarat prin sistemul nervos simpatic, 
astfel încât nu mai ajunge la nivelul conştienţei. 

Acum, sângele trebuie să întoarcă cealaltă faţă a tablei 
spre trăirile vieţii sufleteşti conştiente. Trebuie să pătrundă în 
sânge nu numai procesele inconştiente ale Eului, care 
acţionează dinspre sistemul osos, ci şi activităţile conştiente 
din direcţia celuilalt Eu; ele trebuie să se transforme până 
ajung în sânge, pentru ca acesta să devină expresie a ceea ce 
există în ambianța noastră ca lume fizic-sensibilă: căci ceea ce 
a fost deja încorporat lumii vegetale sub forma corpului eteric 
nu este vizibil pentru conştienţa obişnuită. În jurul nostru 
există, în primul rând, lumea fizică, iar pentru conştienţă omul 
însuşi aparţine numai lumii fizice. Astfel punem în faţa 
celeilalte feţe a tăbliţei sangvine lumea fizică sensibilă, care 
devine conţinut al conştienţei noastre. Întreaga viaţă 
sufletească, aşa cum este indusă să gândească prin impresiile 
care provin din lumea fizică sensibilă, aşa cum se manifestă ca 
sentimente, cum este stimulată către impulsuri voliţionale, 
trebuie să-şi găsească unealta în sistemul sangvin, în măsura 
în care este viaţă conştientă a Eului. Toate acestea trebuie să 
pulseze în sânge. Aceasta înseamnă că nu ne este îngăduit ca 
în sângele nostru să existe numai ceea ce au devenit 
alimentele în timp ce au pătruns din inconştient în partea 
superioară, cernute până la stadiul în care pot duce în sânge o 
viaţă proprie, ferită de toate legităţile macrocosmice, ci pe 
cealaltă faţă a tăbliţei trebuie să fie înscris tot ce se întâmplă 
în fizicul-sensibil, în neviul lumii fizic-sensibile, ca prin 
impresiile omului să-i devină cunoscute, iar conştienţei să-i 


apară tot ce poate produce impresii asupra omului; căci ceea 
ce reprezintă viaţa nu poate fi cunoscut de conştienţa normală 
decât prin combinări ale impresiilor fizic-sensibile. În realitate, 
ea este cunoscută prin alt mădular suprasensibil, prin corpul 
eteric. Sângele trebuie să fie înrudit, aşadar, şi cu lumea fizic- 
sensibilă, aşa cum există ea în mod nemijlocit. 

Ne putem aştepta ca sângelui să-i fie încorporat ceva 
despre care putem spune: Acest lucru nu există în sânge ca şi 
cum ar fi acţionat prin procesele care se ridică din străfundul 
fiinţei noastre, ci ca şi cum s-ar desfăşura prin acţiunile unor 
legităţi şi mobilităti macrocosmice exterioare. Trebuie să avem 
în sânge ceva care există şi acţionează ca procese exterioare 
nemijlocite, care se desfăşoară şi exterior, aşa cum trebuie să 
se desfăşoare apoi, treptat, şi interior, în organism. Aceasta 
înseamnă că în sângele nostru trebuie să intervină procese 
fizico-chimice, anorganice; acestea sunt necesare pentru ca 
omul să devină participant la lumea fizică. Va trebui deci să 
găsim în sânge procese în care substanţele să poată acţiona 
prin caracteristica lor fizică sensibilă, aşa cum sunt în 
macrocosmos. În fapt, în hematii ne este dat ceva care arată 
că abia începe să trăiască şi că se află la punctul în care trece 
în starea de lipsă de viaţă. Pe de altă parte, în sânge se află 
integrat un proces comparabil cu un proces exterior de ardere. 
Putem recunoaşte şi în domeniul fizic-sensibil că în sânge este 
inserat ceea ce face din om o fiinţă fizic-sensibilă prin faptul că 
acesta are în sânge o unealtă a Eului, care trăieşte în lumea 
fizic-sensibilă. Aşadar, chiar şi cercetarea fizico-chimică poate 
arăta cât de importante, cât de relevante pot fi premisele 
ocultismului pentru ceea ce se arată privirii directe în fiziologia 
omului. Având în vedere toate acestea vom putea spune: In 
organismul uman au loc procese care sunt stimulate mai întâi 
în sânge, în măsura în care este legat de lumea exterioară, iar 
acestea sunt procese fizic-sensibile ale lumii exterioare; există 
însă şi alte procese, câre urcă din cealaltă parte până în 
sistemul sangvin şi care i se integrează, după ce au fost 
cernute în cel mai înalt grad. 

Dacă ne fixăm atenţia asupra acestui lucru, sângele ne va 
apărea ca un organ cu adevărat important. Atunci va deveni 
clar că, pe de o parte, el şi-a întors întreaga esenţă spre viaţa 
inferioară, cea mai de jos pe care o cunoaştem, că este 


aproape o substanţă, o materie înclinată să producă procese 
fizico-chimice pentru a fi unealtă a Eului; pe de altă parte, este 
cea mai protejată substanţă, care realizează procese interioare 
ce nu pot avea loc nicăieri, pentru că la realizarea lor este 
necesar tot ce se desfăşoară pe baza celorlalte procese care se 
integrează sângelui - aşadar procesele ce/e mai fine, cele mai 
înalte care provin din adâncurile organismului nostru sunt în 
legătură cu procesele fizico-chimice din circuitul nostru sangvin 
care păstrează legitatea lumii exterioare. În nici o altă 
substanţă, în afară de sânge, lumea fizic-sensibilă nu se 
întâlneşte atât de direct cu ceea ce presupune pentru 
existenţa sa activitatea unor sisteme de forţe suprasensibile. 
Acest lucru nu apare atât de evident în nici o altă substanţă în 
plan fizic, ca în substanţa sângelui care irigă organismul uman. 
In sânge, ceea ce se află la nivelul cel mai de jos pe care-l 
poate percepe omul în jurul său se uneşte cu ceea ce se află la 
nivelul cel mai înalt ce poate exista în mod organic în natura 
sa. Din această cauză este clar că orice neregulă s-ar produce 
la nivelul sângelui atrage după sine anomalii în organismul 
nostru. Deoarece sângele, pe de o parte, exprimă rezultatul 
tuturor proceselor noastre organice, va trebui să ne gândim 
unde anume prezintă fenomene anormale - va fi greu să 
izolăm diferitele anomalii -, căror desfăşurări de procese 
trebuie să le atribuim aceste anomalii. De exemplu, în cazul în 
care le atribuim proceselor din căile sangvine care se 
desfăşoară după modelul proceselor fizico-chimice devine 
evident faptul că acestui tip de anomalii trebuie să li se 
răspundă din partea conştienţei, în măsura în care aceasta 
este legată de planul fizic; desigur, există condiţia ca, în 
prealabil, ele să fie recunoscute şi să nu fie confundate între 
ele. 

Aici pătrundem într-un domeniu terapeutic care trebuie 
înţeles în sensul de a vedea dacă anumite anomalii din 
sistemul circulator sunt legate de procese pe care le putem 
desemna ca fiind fizico-chimice. Atunci vom putea interveni 
tocmai prin ceea ce putem regla în domeniul impresiilor 
exterioare, impresii care în acest caz determină producerea 
unor procese fizico-chimice, adică prin tot ceea ce putem 
aduce din afară organismului fizic. Ne referim mai puţin la ceea 
ce-i putem aduce ca impresii sufleteşti-spirituale (deşi şi pe 


acestea), decât la tot ce putem obţine prin reglarea şi 
supravegherea procesului respirator, şi, de asemenea, prin 
supravegherea interacțiunii organismului uman cu lumea 
exterioară prin intermediul pielii. 

Dar, tot în sânge putem observa cele mai fine procese 
organice. El reprezintă a treia treaptă a rafinării substanţelor 
noastre nutritive. Când sângele este determinat astfel din 
afară, sub aspectul activităţilor sale fizico-chimice de 
fenomene sufleteşti, în timp ce sub influenţe exterioare el dă 
naştere acelor procese fine de formare de săruri, de 
densificare, de încălzire, putem întreba din cealaltă 
perspectivă: Ce deternună acest proces al sângelui, din 
interior? Trebuie să facem deosebire între sarcina sângelui, 
care rezultă din faptul că este sânge, şi ceea ce rezultă din 
faptul că este necesar să-l privim ca pe orice alt organ care 
trebuie hrănit; dar trebuie să-l cunoaştem şi ca organul care se 
află pe cea mai înaltă treaptă a activităţii organice. În privinţa 
acestei activităti vom avea în vedere în primul rând ceea ce 
numim suportul interior al vieţii umane. Sângele, ca pol opus 
sistemului osos, trebuie să fie protejat pentru ca el să poată 
crea, ca unealtă a gândurilor, în măsura în care sunt gânduri 
ale Eului conştient de sine, procesul depunerii de săruri. 
Această protecţie este necesar să vină chiar de la sânge; 
aşadar, sângele trebuie să fie în stare să producă, în direcţie 
spirituală, un sistem osos spiritual, de asemenea procese de 
depunere de săruri. Aceasta este o sarcină pe care sângele 
trebuie să o îndeplinească pentru a se deosebi de celelalte 
organe, astfel încât să obţină minimum de sprijin din partea 
celorlalte organe ale organismului uman în această lucrare a 
sa; celelalte mobilități ale organelor intervin în acest proces al 
sângelui de formare a sărurilor, astfel încât, în ceea ce priveşte 
acest proces cu privire la gândire, el interiorizează la maximum 
organismul. Cum putem să nu recunoaştem acest lucru, când 
gândurile noastre sunt lucrul cel mai intim pe care-l avem, 
mijlocul prin care ne interiorizăm cel mai mult pentru 
conştienţa normală; în acelaşi timp, cu sentimentele noastre 
ne aflăm, pentru conştienţa normală, la graniţa dintre exterior 
şi interior, iar cu impulsurile noastre voliţionale întâmpinăm 
lumea exterioară cu atâta forţă, încât în condiţii obişnuite omul 
nici nu se recunoaşte în impulsurile sale voliţionale! Omul se 


va recunoaşte întotdeauna în gândurile sale, dar nu şi în 
impulsurile sale voliţionale. Acest lucru îl puteţi deduce şi din 
faptul că în lume se discută atât de mult cu privire la libertate 
şi la lipsa de libertate precum şi despre celelalte calităţi ale 
voinţei umane. 

In sistemul nostru de gânduri, care în procesul de 
depunere de săruri are elementul său corelat în plan fizic, 
avem de-a face cu ceea ce poate realiza sângele ca unealtă a 
Eului. Pentru că acest proces al depunerii de săruri este 
interiorizat el trebuie să fie şi cel mai mult protejat; prin 
denaturarea sângelui poate fi afectată puternic sau suprimată 
această capacitate a sa. Dacă observăm că sângele este 
obstrucţionat şi nu-şi mai poate manifesta capacităiile în 
această direcţie, este clar că el trebuie să fie stimulat la o 
activitate care a coborât, în viaţa sa proprie, sub o anumită 
limită. 

Dar se poate întâmpla şi ca mobilitatea interioară a unui 
organ - în cazul nostru sângele, pentru că această mobilitate 
interioară este determinată să dezvolte o viaţă proprie - să 
depăşească o anumită măsură, să exagereze această viaţă 
proprie. Printre dereglările umane acesta este de departe cazul 
cel mai important, pentru că este de luat în seamă înainte de 
orice în caz de îmbolnăvire. În cazurile cele mai grave avem 
de-a face cu contrariul - de cele mai multe ori cu situaţii în care 
anumite părţi ale organizării interioare sunt prea putin 
protejate şi din cauza aceasta prea solicitate. Când sângele 
este foarte solicitat, când vrea să dezvolte în mod excesiv 
această activitate, este necesar să acţionăm împotriva acestei 
tendinţe. Putem face acest lucru prin introducerea din afară a 
mobilităţilor corespunzătoare. Vom contribui la un astfel de 
proces prin administrarea terapeutică de substanţe care 
conduc la formarea de săruri, la depunerea de săruri. Aceasta 
ne duce totodată la recunoaşterea faptului că într-un anumit 
mod se poate interveni în sistem, potrivit cu deranjamentele 
organismului nostru, cărora trebuie să le facem faţă. 

Putem să continuăm în această direcţie. Pe ce cale putem 
ajunge la organele lumii noastre astrale interioare, a 
cosmosului nostru interior - splină, ficat, bilă etc. - când ele 
manifestă o mobilitate interioară prea mare? Trebuie să avem 
în vedere, înainte de orice, faptul că aceste organe sunt 


determinate să urce până în circuitul sangvin, să pregătească 
întregul organism, aşadar să conducă substantele nutritive 
până la sânge; ele sunt preluate aşa cum pătrund în tractul 
digestiv, sunt aduse cu mobilitate modificată în sistemul 
sangvin, fiind în acest fel mijlocitorii dintre aceste două 
sisteme. Sistemul sangvin se dovedeşte activ în mobilitatea 
interioară, prin faptul că este sistemul care gândeşte ajunge la 
o activitate legată de viaţa noastră afectivă, aşa cum am 
precizat când am spus că în densificarea interioară sângele 
este susţinut de ceea ce radiază de la cosmosul nostru interior. 
Sângele este aproape complet lăsat sie însuşi în măsura în 
care este unealta activităţii noastre de gândire; el este stimulat 
de ceea ce radiază în sus, provenind din influenţele organelor 
care aparţin cosmosului interior, astfel încât ne aflăm în 
prezenţa unei activităţi care depăşeşte viaţa proprie sângelui şi 
ne orientează spre viaţa proprie a organelor care aparţin 
cosmosului interior. Când activităţile acestor organe - ficat, 
fiere, rinichi, plămâni etc. - dezvoltă o mobilitate prea mare, o 
viaţă debordantă, se pune problema cum ne apropiem din 
punct de vedere terapeutic de aceste procese. Va trebui să 
temperăm mobilitatea interioară exagerată, să ajungem la o 
mobilitate potrivită pentru a menţine mobilitatea vieţii cosmice 
exterioare. Aşa cum prin aportul de substanţe salifere 
combatem mobilitatea internă exagerată a sângelui (ca să 
spunem aşa, putem s-o paralizăm), tot astfel putem atenua şi 
mobilitatea prea mare a acestor organe, printr-un aport de 
substanţe care-şi desfăşoară propria lor mobilitate interioară şi 
acţionează împotriva mobilităţii organelor în cauză. 

Se naşte acum întrebarea: Cum putem acţiona asupra 
acestor organe şi asupra celor situate cel mai jos, cu o 
activitate inferioară, asupra organelor digestive, care au de 
pregătit substanţele nutritive pentru sistemul cosmic interior? 
Aceasta înseamnă să ne punem problema cum ne apropiem de 
diferitele sisteme de organe, având în vedere eşalonarea lor în 
trepte. La întrebarea: Cum ne apare în imagine o boală a 
organelor în sensul ocult fiziologic? vom răspunde mâine şi 
vom arăta cum se integrează alte organe, de exemplu, 
sistemul muscular în procesul organizării umane. Vom încheia 
abordările noastre arătând cum organismul ajuns la maturitate 
este într-o foarte strânsă legătură cu organismul în devenire, 


cu viaţa embrionară umană; şi mai ales într-un mod foarte 
inteligibil, dacă putem preconiza principiile oculte. Ni se va 
dezvălui, în mod firesc, de la sine, cum participă celelalte 
mădulare la lucrarea organizării umane, fizice. 


CONFERINŢA a VIII-a 
FORMA UMANA ŞI ARTICULAREA FORŢELOR 


Praga, 28 martie 1911 


Sarcina mea de astăzi va fi aceea de a reuni în mod 
schematic, într-un tablou de ansamblu, consideraţiile ultimelor 
zile consacrate „Fiziologiei oculte", care au încercat să 
prezinte, de asemenea, într-un mod foarte schematic, unele 
procese ale organizării umane. Aceasta ne va permite să 
obţinem o imagine despra viaţa şi activitatea vie a acestei 
organizări. Vom proceda cel mai corect dacă vom pleca de la 
aspectele cele mai grosiere: de la interacţiunea dintre 
organizarea umană cu lumea exterioară, cu Pământul, în 
acţiunea de preluare a substanţelor hrănitoare. 

Aceste substanţe hrănitoare, după ce au fost preluate şi 
transformate în mod treptat, sunt conduse prin intermediul 
celor mai diferite acţiuni ale organelor spre diversele mădulare 
ale organizării umane, spre sistemele entitătii umane fizice. 
Este uşor de înţeles că abia prin tot ceea ce rezultă din 
substanţele nutritive în organismul uman omul, aşa cum îl 
vedem, devine om fizic. Apare aici o anumită dificultate în 
abordarea problemei. Cel care ia în serios principiile ce stau la 
baza abordării organismului uman, aşa cum am făcut-o zilele 
acestea, va spune: Orice aspect care poate fi luat în 
considerare privind organizarea umană, în afara fixării 
substanţelor hrănitoare în organismul uman, este, în fond, de 
natură suprasensibilă, invizibilă; este vorba de acţiuni ale unor 
forţe. Dacă vă imaginaţi pentru o clipă că îndepărtați din 
organismul uman toate substanţele nutritive, practic nu 
rămâne nimic fizic. Aşadar, dacă eliminaţi ceea ce provine din 
substanţele hrănitoare, organismul uman trebuie gândit ca un 
sistem de forte suprasensibil care se află dincolo de materie şi 


acţionează în aşa fel încât substanţele nutritive să poată fi 
transportate în toate direcţiile. Dacă focalizaţi acest gând, veţi 
spune: Aşadar, există o premisă condiţională, înainte ca o 
fărâmă cât de mică de substanţe nutritive să fie preluată; 
aceste substanţe nu ar putea fi preluate din lumea exterioară 
şi introduse într-o fiinţă oarecare, pentru ca să se întâmple 
ceea ce are loc în organismul uman. Prima preluare de 
substanţe nutritive cu o structură de forţe interioare vine din 
lumi suprasensibile; în această structură de forţe interioare 
trebuie să fie „omul" ca atare. In orice ocultism, ceea ce se 
prezintă în felul acesta elementelor fizice care se încorporează 
în organismul uman, ceea ce trebuie gândit a fi întru totul 
suprasensibil este, în sensul cel mai larg, „forma umană". Dacă 
coborâţi la limita cea mai de jos a organizării umane, trebuie 
să vă gândiţi la primul lucru suprasensibil, forma umană, care 
este destinată, ca sistem de forţe născut din lumile 
suprasensibile, să preia ca ceva suprafizic (şi nu ca pe un sac), 
ca ceva suprasensibil, ceea ce face ca omul să apară ca fiind 
fizic-sensibil. Doar prin faptul că acestei forme suprasensibile i 
se încorporează materialul hrănitor, organismul uman devine 
fizic-sensibil, ceva ce poate fi văzut cu ochii şi apucat cu 
mâinile. 

Ceea ce se opune substantelor hrănitoare exterioare se 
numeşte „formă", pentru motivul că, de fapt, în toată natura 
acţionează pretutindeni o astfel de lege identică, care se 
numeşte principiu al formei. Dacă ne referim la cristal vom 
spune că, pentru a deveni cristal, substantele care intră în 
componenţa sa trebuie să fie captate de principiile de formă, 
care în acest caz sunt principiile cristalizării. Sarea de 
bucătărie, în sensul fizicii actuale, are în componenţa sa 
substanţe fizice, clor şi sodiu, un gaz şi un mineral. Aceste 
două substanţe, aşa cum se prezintă ele înainte de a intra în 
entitatea care le cuprinde în aşa fel încât în combinaţia lor 
chimică par să cristalizeze în cub, nu au nimic care să indice 
acest principiu de formă. Inainte de a intra în acest principiu de 
formă, ele nu au nimic în comun; dar sunt cuprinse, preluate 
de acest principiu de formă şi ia naştere corpul fizic, sarea de 
bucătărie. Aceasta este condiţia prealabilă, premisa. 

In acest fel, tot ce pătrunde în organismul uman ca 
substanţe nutritive are ca premisă existenţa entității 


suprasensibile celei mai inferioare, forma suprasensibilă. Când 
substanţele nutritive pătrund în domeniul care este limitat prin 
acest principiu de formă spre exterior, ca entitate umană, ele 
sunt preluate mai întâi de tractul digestiv. Pe măsură ce sunt 
preluate, se poate spune, chiar începând cu gura, ele suferă 
imediat prima transformare, care se continuă în restul tractului 
digestiv. Această transformare nu ar putea avea loc dacă nu ar 
exista încorporat în prealabil organismului uman ceea ce 
transformă substanţele hrănitoare (substanţe hrănitoare care 
imediat după ingerare sunt indiferente unele faiă de altele, nu 
au între ele relaţii vii), în aşa fel încât sunt trezite la viață. 
Trebuie să ne imaginăm transfonnarea substanţelor nutritive în 
tranzitul lor prin tractul digestiv ca fiind asemănător cu 
procesul asemănător al plantelor care preiau substanţele 
nutritive din sol (deşi la om are loc un cu totul alt proces, 
pentru că se află pe altă treaptă de organizare). Aşadar, este 
vorba de un curent nutritiv preluat de procesul vital sau, cum 
spunem în ocultism, de corpul eteric: de îndată ce substanţele 
alimentare pătrund în organismul uman, ele sunt prelucrate de 
corpul eteric; aceasta înseamnă că corpul eteric guvernează 
integrarea lor în mobilităţile interne ale organismului uman. 
După ce aceste materii alimentare au fost transformate până 
la preluarea lor în procesul vital, ele sunt prelucrate în 
continuare şi trebuie să fie adaptate organismului uman, în aşa 
fel încât treptat să poată fi utilizate de acele organe care sunt 
expresia principiilor suprasensibile ale organismului uman: 
corpul astral şi Eul. Acţiunile proceselor superioare trebuie să 
transmită modul lor propriu de mobilitate internă până la 
aceste substanţe nutritive, aşa cum au fost ele transformate 
de stomac, intestine etc. Aici se opun curentului hrănitor, în 
măsura în care este deja transformat numai de tractul digestiv, 
cele şapte organe interne, care reprezintă sistemul cosmic 
intern al omului. Pe scurt, am putea spune: Substanțele 
nutritive sunt preluate, sunt prelucrate în cele mai variate 
moduri încă în tractul digestiv şi li se opun ficatul, rinichii, bila, 
splina, inima, plămânii etc. După ce ne va fi clar că aceste 
organe sunt destinate să prelucreze mai departe, prin 
sistemele lor de forţe specifice, materialul nutritiv, vom putea 
spune despre sensul acestei prelucrări: Dacă curentul hrănitor 
ar fi prelucrat doar în tractul digestiv, omul ar trebui să ducă o 


existenţă vegetală; căci el nu ar putea ajunge până la 
formarea în lumea fizică a unor organe care să poată sluji 
drept unelte pentru capacităţile sale superioare. Aşadar, cele 
şapte organe transformă mai departe curentul nutritiv; iar ceea 
ce ele fac este împiedicat să ajungă la conştienţa umană prin 
sistemul nervos simpatic. Din această cauză, sistemul nervos 
simpatic împreună cu cele şapte organe constituie ceea ce se 
opune curentului nutritiv. 

Cu aceasta am pătruns deja, în mare măsură plecând din 
exterior, în interiorul organismului uman. Ceea ce se întâmplă 
în interior, ca proces opus celor şapte organe, nu s-ar putea 
petrece nicăieri în lumea noastră pământească; această 
activitate se desfăşoară în aşa fel încât interiorul să fie izolat 
de lumea exterioară, iar acţiunea sa să fie pregătită prin tractul 
digestiv. Ne aflăm aşadar în interiorul organismului uman. 

În acest context, consemnăm particularitatea că 
organismul trebuie să se organizeze şi să se diferenţieze 
interior, el însuşi. Pentru îndeplinirea diverselor sale sarcini, 
pentru activităţile sale interioare, este necesar ca organismul 
să dispună de o multitudine de organe. Ceea ce urmează în 
continuare nu se poate realiza decât în modul următor: să ne 
gândim, mai întâi, că prin cele şapte organe nu s-ar face decât 
transformarea curentului nutritiv şi că această activitate ar fi 
ascunsă conştienţei noastre prin sistemul nervos simpatic. In 
felul acesta, omul nu s-ar mai putea dezvolta ca fiinţă dotată 
cu conştienţă; el nu ar avea nici cea mai înceţoşată formă de 
conştienţă; tot ce se petrece la acel nivel ar fi reţinut. Trebuie 
stabilită, mai departe, o legătură între aceste sisteme de 
organe construite din afară spre interior şi ceea ce există în 
interiorul organismului uman. Această legătură se stabileşte 
prin faptul că, prin tot ce oferă procesul de hrănire în 
totalitatea sa, întreaga formă a organismului uman este 
alcătuită din ceea ce numim în sensul cel mai larg, țesut un 
anumit tip de ţesut cu o organizare dintre cele mai simple 
pătrunde toate mădularele entității umane. Din acest ţesut se 
formează, la rândul lor, cele mai diferite organe. Anumite tipuri 
ale țesutului se modifică, în aşa fel încât se transformă, după 
ce îşi depozitează celule speciale în muşchi; alte tipuri ale 
țesutului devin solide şi îşi depun celule osoase, încorporându- 
şi substanţele corespunzătoare. Deci organismul uman este 


pătruns de ţesuturi care acţionează în toate direcţiile şi care 
dau naştere organelor. 

Un ţesut nu reprezintă, în fond, decât tot ceva de natură 
vegetală, oricât s-ar dezvolta şi oricâte organe ar produce din 
sine; căci ţine de entitatea vegetală faptul că fiinţele vegetale 
cresc, produc organe etc. In cazul omului este depăşită natura 
vegetală, de aceea el este pus în situaţia de a adăuga la ceea 
ce există în viaţa plantei ceva care-l ridică deasupra acesteia: 
omul trebuie să adauge conştienţa, mai întâi sub forma sa cea 
mai simplă, conştienţa înceţoşată, care percepe propria sa 
viaţă interioară. Atâta timp cât o fiinţă nu-şi trăieşte oglindirea 
de sine interioară, nu putem spune că se ridică deasupra 
nivelului vegetal. O fiinţă se ridică deasupra esenței vegetale 
prin aceea că nu are numai „viaţă" în sine, ci o oglindeşte şi o 
vieţuieşte. La început aceasta este numai o vieţuire interioară, 
o vieţuire a proceselor interne. 

Prin ce se realizează viețuirea? 

Pentru a răspunde la această întrebare am arătat în 
conferințele anterioare că vieţuirea se realizează prin procese 
de eliminare (de secreție). Din această cauză, ca bază a 
vieţuirii conştiente care împânzeşte procesele de viaţă 
interioare, va trebui să găsim procese de eliminare sau 
secreție, să acceptăm ca premisă faptul că pretutindeni, din 
ţesuturi, din tot ce se află la baza organizării generale a omului 
au loc eliminări. Aceste procese secretorii le reîntâlnim cu 
prilejul cercetării exterioare a corpului uman; vedem cum în 
continuu din toate părţile țesutului şi ale organelor sunt 
preluate substanţe de către vasele /imfatice, care împânzesc 
întregul organism ca un fel de alt sistem, alături de sistemul 
sangvin. In aceste vase pătrund din toate părtile organismului 
uman acele secreţii care mijlocesc trăirea interioară. Am putea 
să îndepărtăm, in abstracto, întregul sistem sangvin; apoi am 
putea să gândim şi că țesutul nu are nimic din natura sângelui. 
De fapt, aceasta este situaţia în ceea ce priveşte sucurile 
organismelor inferioare. Ar trebui să ne reprezentăm, aşadar, 
că procesul nostru sangvin este superior, în comparaţie cu 
procesul general de formare prin aceea că secrețiile tuturor 
părţilor organismului uman se varsă în căile limfatice, care 
însoțesc căile sangvine ce li se asociază mai târziu. In aceste 
secreţii, omul îşi simte existenţa înceţoşată, animalică, în 


corpul fizic; el îşi oglindeşte în mod învăluit organismul său. Şi 
aşa cum prin sistemul nervos simpatic este reţinut tot ceea ce 
urcă spre viaţă în procesele de digestie şi hrănire până la cele 
şapte organe, tot astfel, printr-o reflectare a activităţii 
sistemului nervos simpatic, prin interacţionarea acestui sistem 
cu căile limfatice se formează la omul actual o conştienţă 
înceţoşată, luminată de conştienţa clară a stării de veghe a 
Eului. Această conştienţă înceţoşată reprezintă cealaltă 
conştienţă care utilizează ca unealtă a sa sistemul nervos 
simpatic; ea este eclipsată - ca o lumină slabă de una 
puternică - prin tot ce trăieşte în sufletul nostru sub influenţa 
Eului. 

Dacă organizarea umană ar fi dezvoltată numai până /a 
acest nivel, până la apariţia țesutului corpului şi a primelor 
organe care trebuie să se formeze în interior pentru ca toate 
aceste procese să poată avea loc (vă puteţi închipui că, pentru 
a avea loc aceste procese, trebuie să intervină anumiti muşchi 
- de exemplu, la eliminarea în căile limfatice), un om astfel 
organizat ar putea să obtină o conştienţă înceţoşată a vieţii 
sale interioare în lumea fizică mijlocită prin organismul său, dar 
nu ar ajunge la acea conştienţă a Eului, care nu poate exista 
decât dacă el nu se vieţuieşte numai ca o fiinţă în interiorul 
său, ci se deschide şi în afară. Am mai vorbit despre această 
deschidere spre exterior. Am arătat cum omul se deschide din 
nou spre exterior prin respiratie etc., pentru a intra direct în 
contact cu lumea fizică. Întrucât am văzut cât de greu este să 
folosim pentru a lămuri aceste aspecte noţiunile uzuale am 
putea să spunem: Atâta timp cât ne limităm la omul interior nu 
ne este îngăduit să mergem decât până la tractul digestiv; în 
măsura în care prelungirile celor şapte organe pătrund în 
tractul digestiv - ficatul prin fiere în intestin - şi sunt prezente 
în digestie, conchidem că această irumpere a cosmosului 
interior în tractul digestiv este un fel de deschidere spre 
exterior. Este, aşadar, vorba de o deschidere spre exterior 
când omul se declară gata să preia alimente din afară, astfel 
încât vorbim de omul interior doar până la graniţa reprezentată 
de tubul digestiv. Avem apoi o altă deschidere spre exterior, pe 
de o parte, prin respiraţie şi, pe de altă parte, prin organele 
superioare care slujesc funcţiile sufleteşti. 


Vedem, aşadar, cum omul, având la bază viaţa interioară 
înceţoşată, se deschide din nou pentru a avea legături cu 
lumea exterioară. Abia prin aceasta omul poate fi o ființă Eu. 
Nu numai prin faptul că simte rezistenţele în propria sa 
interioritate, în procesele sale secretorii, ci prin aceea că îşi 
deschide interiorul şi simte rezistenţele /umii exterioare omul 
îşi poate dezvolta conştienţa de Eu. In această deschidere spre 
exterior este dată baza egoităţii fizice a omului. O dată cu 
aceasta, el trebuie să aibă şi posibilitatea de a-şi forma într-o 
diversitate infinită organul acestei egoităţi. Am văzut cum se 
inseră acest organ în circulatia sangvină, care împânzeşte, în 
fapt, toate organele pentru a fi o unealtă a egoităţii în întregul 
organism uman. lar organismul uman dezvoltă prin aceasta 
fiinţa interioară a omului, în cele şapte organe, în sistemul 
nervos simpatic, în sistemul tisular şi mai cu seamă în aparatul 
digestiv etc., apoi are loc din nou o deschidere spre exterior, 
prin legăturile cu lumea exterioară, aşadar, un adevărat circuit 
în cel mai exact sens al cuvântului. 

Trebuie să ne ocupăm acum de diferitele faze ale acestui 
circuit. Să urmărim încă o dată procesul de hrănire: 
încorporarea substanţelor nutritive care, prin faptul că sunt 
preluate de corpul eteric - sau mai degrabă sunt cuprinse de 
forţa corpului eteric - devin un curent viu în organismul uman; 
lor li se opune cosmosul interior, cele şapte organe, pentru că 
altfel - aşa cum am văzut - omul nu ar depăşi existenţa 
vegetală. Treapta superioară a existenţei umane face necesar 
ca procesului digestiv să i se opună funcţiile acestor şapte 
organe. Ceea ce ajunge la viaţă în natura astrală propriu-zisă a 
omului acţionează, aşadar, împotriva curentului nutritiv; 
curentul nutritiv vine din afară, iar ceea ce reprezintă natura 
interioară a omului acţionează, împotrivindu-i-se. Mai întâi, 
curentul nutritiv este întâmpinat de corpul eteric, care 
transformă substanţele alimentare pe parcursul sistemului 
digestiv; apoi i se împotriveşte sistemul astral al omului; 
acesta transformă mai departe substanţele nutritive şi le 
integrează în aşa fel încât să devină din ce în ce mai mult 
mobilități interne. Acum, întregul curent nutritiv - pentru că în 
organismul uman totul este unu, totul coacţionează - trebuie să 
fie cuprins şi de forţele Eului, ale sângelui. Aceasta înseamnă 
că unealta Eului trebuie să ajungă cu acţiunile sale până acolo 


unde preia curentul nutritiv. Face sângele acest lucru? Se 
confirmă oare ceea ce se spune în concepţia ocultă? 

Sângele este purtat în jos, în organele nutritive, la fel ca şi 
în toate celelalte organe. El parcurge întregul proces şi în 
sistemul nutritiv, proces prin care poate fi unealtă a Eului 
uman în lumea fizică. Noi ştim că sângele, ca organ al Eului, 
face trecerea - pentru a avea şi acolo o rezistenţă - de la 
sângele roşu la sângele albastru. Eul ajunge astfel, prin unealta 
sa, până jos, la procesele de nutriţie, prin aceea că sângele 
astfel transformat, pentru a putea fi expresie a Eului, 
acţionează asupra începuturilor procesului nutriţiei. Aceasta se 
întâmplă datorită faptului că s/stemul venos se descarcă în 
ficat şi prin aceea că din sângele transformat este pregătită 
fierea, iar aceasta se opune nemijlocit curentului nutritiv. 

În acest fel curentul nutritiv este preluat de tractul digestiv 
şi reprezintă materialitatea exterioară care ajunge în 
organizarea noastră fizică. Eul, cu unealta sa, sângele, 
reprezintă darul cel mai nobil al omului în lumea pământească; 
el ajunge până la sfârşitul procesului sangvin, apoi, prin ceea 
ce face la capătul acestui proces, pregăteşte ceea ce se opune 
direct curentului nutritiv. Astfel este pregătită bila, prin sânge, 
pe cale ocolită, prin ficat; în fiere, Eul uman se opune 
curentului nutritiv, căci aici sângele a ajuns la sfârşitul 
procesului său şi înainte de a acţiona în curentul nutritiv poate 
pregăti bila. 

Cine vrea, poate vedea în acest fapt ceva care poate 
conduce la multe taine ale organizării umane; şi, dacă vrea, 
poate urmări mai departe aceste procese, precum şi altele, 
anormale, care se desfăşoară chiar printr-o stagnare, o 
revărsare a bilei în sânge. Astfel, de exemplu, icterul, ar putea 
fi foarte uşor analizat pe această cale, împreună cu cauza şi 
influenţa sa; numai că am merge prea departe dacă am 
prezenta acum astfel de lucruri. 

Vedem astfel cum, în fapt, cele şapte organe pătrund în 
jos în acţiunea corpului eteric şi cum preiau acţiunea Eului de 
sus în jos. Avem, aşadar, în bilă un opus direct al Eului. Dacă 
bila vrea să întâlnească curentul nutritiv, care în tractul 
digestiv a devenit un curent viu, ea trebuie să i se opună tot ca 
substanţă vie; altminteri nu poate avea loc aici un proces cu 
desfăşurare rectilinie. Bila trebuie să se opună curentului 


nutritiv ca o substanţă vie. Acest lucru se întâmplă deoarece 
ea este formată de un organ care aparţine celor şapte organe 
ale cosmosului interior, care dau viaţă activităţii interioare a 
omului, pentru ca el să întâmpine viaţa exterioară cu o viaţă 
interioară. Ajungem de la bilă la ficat şi vedem că ficatul este 
în legătură cu splina. 

Dacă ne referim la aceste organe - ficat, bilă, splină - 
trebuie să spunem că acestea sunt organele care se opun 
direct curentului nutritiv şi-l transformă, în aşa fel încât devine 
apt să aprovizioneze organele care se deschid spre exterior. 
Spre exterior se deschid: inima, prin plămâni, tractul digestiv, 
dar mai ales organele de simţ localizate în cap. 

Acum ne este clar că orice percepţie interioară, orice 
vieţuire interioară trebuie să aibă de-a face cu procesele de 
absorbţie, motiv pentru care am acordat acestora o atenţie 
deosebită. Ficatul, bila şi splina nu au nimic de-a face direct cu 
procesele de eliminare. Faptul că îşi secretă singure 
substanţele nutritive este o altă problemă, dar organismului 
general ele nu-i secretă nimic. Ele reprezintă viaţa ascendentă 
care se întoarce pur şi simplu spre organizarea conştientei. 
Însă, prin faptul că acestei organizări i se încorporează ca un al 
patrulea element, inima, iar inima se deschide spre exterior, 
omul obţine, prin această deschidere spre exterior, conştienţa 
Eului său. Dar el nu este capabil să vieţuiască acest Eu decât 
ca ceea ce se opune lumii exterioare, nu poate să facă o 
legătură între acest Eu care se uită în afară şi ceea ce 
vieţuieşte, prin organele interne, ca viaţă corporală înceţoşată. 
El trebuie să adauge proceselor secretorii ale organizării 
interne încă unul, care-i mijloceşte şi o vieţuire a interiorului 
său cu acel Eu care-şi are, în sânge, unealta sa. Mai întâi omul 
îşi vieţuieşte viaţa interioară numai în starea de conştienţă 
înceţoşată, şi am văzut cum aceasta se exprimă prin faptul că 
de la ficat, bilă, splină procesele secretorii sunt preluate în 
căile limfatice. Tot astfel, pentru ca omul să se înalțe la Eul 
conştient propriu-zis, trebuie să fie eliminat ceva din sânge. 
Prin această secreție omul devine conştient că el se opune 
lumii exterioare ca o entitate interioară. Dacă nu ar exista 
aceste procese secretorii interne, în vieţuirea sa omul s-ar 
opune lumii exterioare în aşa fel încât s-ar pierde interior pe 
sine sau ar vieiui în sine cel mult procese interioare înceţoşate, 


dar nu ar şti ce se află în exterior şi că cel care respiră acolo 
aerul şi preia substanţe nutritive este aceeaşi fiinţă care 
lucrează aici, în interior. Este posibil să ştim acest lucru 
deoarece ne este clar faptul că omul elimină prin plămâni 
sângele transformat sub forma dioxidului de carbon şi că 
elimină prin rinichi substanţele transformate care trebuie să 
iasă din sânge, pentru a avea spre interior conştientizări ale 
entității proprii. 

Vedem 
astfel cum 
atât organele 
care 
reprezintă un 
proces 
ascendent 
(ficat, bilă, 

inimă splină), cât şi 
i cele care 


istem nervos sin. reprezintă un 
Simpatic 
proces 
descendent, 


ficat co plămânii, 


pamai 


gi eg rinichii 
Laue (5) (descendent 
bilă splină într-un 
anumit sens 
pentru că 
plămânii, 


deschizându- 
se spre afară, 
mijlocesc 
totodată şi un 
proces ascendent; diferitele organe se află într-o interacţiune 
vie şi nu ne este îngăduită o schematizare excesivă) sunt 
legate cu vieţuirea interioară a omului şi cu deschiderea de 
sine spre afară. Aceste şapte componente transformă, pe de o 
parte, complet specificul substanţelor nutritive în mobilitate 
interioară şi aprovizionează organismul uman cu aceste 
substanţe transformate. Ele fac posibil ca organismul uman să 
se deschidă din nou spre afară, iar pe de altă parte, ca ceea ce 


se dezvoltă în om ca o mobilitate interioară prea puternică 
care nu ar putea fi în armonie cu mobilitatea care pătrunde din 
afară să se poată din nou echilibra cu mobilitatea exterioară şi 
să fie respinsă în procesele de eliminare ale plămânilor şi 
rinichilor. În acest cosmos interior al omului avem exprimată 
reglarea deplină şi periodică a mobilităţilor interne. 

In ocultism, această situaţie este exprimată prin 
reprezentarea că inima s-ar afla în centru, ca Soare, purtând 
de grijă celor trei corpuri ale cosmosului interior, care 
constituie procesul asendent, cel care preia. Aşa cum în 
sistemul planetar Soarele are relaţii cu Saturn, Jupiter şi Marte, 
tot astfel Soarele interior, inima organismului uman, are relaţii 
cu Saturn - splina, Jupiter - ficatul şi Marte - bila. Ar trebui să 
vorbesc nu câteva săptămâni, ci câteva luni, dacă aş vrea să 
vă expun motivele pentru care, printr-o observare ocultă 
precisă şi intimă, este permis să punem în paralel relaţia dintre 
Soare şi planetele exterioare ale sistemului nostru planetar şi 
relaţia pe care o are în organismul uman inima cu cosmosul 
interior, cu ficatul, bila şi splina. În fapt, relaţia exterioară este 
preluată în interior în mod absolut, în aşa fel încât în 
interacţiunea dintre aceste organe se oglindeşte ceea ce se 
întâmplă în lumea mare, în macrocosmos, în sistemul nostru 
solar. lar procesele care au loc între Soare şi planetele 
interioare, până la Pământul nostru, le vedem oglindite în 
relaţia dintre Soarele-inimă şi plămâni, ca cea cu Mercur, şi 
dintre Soarele-inimă şi rinichi, ca cea cu Venus. În felul acesta, 
cosmosul interior al omului oglindeşte cosmosul exterior. 

Ne-am referit în cursul prelegerilor anterioare la felul cum, 
atunci când ne afundăm în mod clarvizionar în propria noastră 
interioritate, o putem conştientiza şi cum încetăm să 
conştientizăm organele noastre interne aşa cum se prezintă 
ele privirii exterioare a ochilor fizici. Depăşim astfel imaginea 
fantezistă a organelor noastre, aşa cum o stabileşte anatomia, 
şi urcăm la contemplarea formei reale pe care o au aceste 
organe, dacă ne gândim că ele sunt sisteme de forţe. Anatomia 
exterioară nu poate să fundamenteze adevărata fiinţare a 
acestor organe, căci ea nu vede decât conţinutul de substanţe 
nutritive. Ce se află la baza acestor organe ca sisteme de forţe 
nu poate fi văzut decât cu ajutorul observaţiilor făcute prin 
clarvedere. Clarvederea justifică aceste denumiri, pentru că 


vedem cum se repetă cosmosul exterior în cosmosul nostru 
interior. 

Am spus ieri că organismul poate dezvolta o mobilitate 
interioară puternică; fiecare organ în parte poate dezvolta o 
mobilitate puternică. Aceasta se exprimă în lipsa de 
regularitate a modalităţilor de acţiune a organismului uman. 
Am făcut aluzie la faptul că atunci când datorită unor astfel de 
mobilități interioare prea puternice în organele interioare apare 
o viaţă proprie, care se afirmă, este important să se opună 
acestor organe, ceea ce atenuează această mobilitate 
interioară. Aceasta înseamnă că atunci când organele 
interioare transformă prea intens mobilităţile exterioare ale 
substanţelor hrănitoare, când livrează prea intens produsul de 
transformare interior, trebuie să le opunem din exterior ceva 
care le limitează mobilitatea interioară. 

Cum se poate realiza aceasta? 

Dacă vrem să acţionăm asupra sistemului de organe 
interior care poate dezvolta în fiecare dintre organele sale o 
mobilitate interioară nedorit de intensă, trebuie să furnizăm 
organismului din lumea înconjurătoare ceea ce are o mobilitate 
opusă celei a organelor, putând-o contracara. Inseamnă că 
trebuie să găsim acele mobilități exterioare care corespund 
diferitelor mobilități ale organelor. Pentru omul actual care se 
întâlneşte uneori cu interpretări greşite în scrieri ale evului 
mediu, în care nu găseşte decât superstiție, sună cu totul 
straniu faptul că ştiinţa ocultă nu numai că a cercetat în 
profunzime şi în mod temeinic, cu grijă, timp de milenii 
corespondenţa dintre activităţile organelor interne şi anumite 
substanţe exterioare care au mobilitătile opuse şi că din 
nenumărate observaţii făcute cu ajutorul ochiului clarvăzător 
rezultă, de exemplu, că putem domoli un Jupiter interior, 
devenit exagerat de activ, prin aceea că îi opunem o mobilitate 
exterioară care se exprimă în substanţa metalică a staniului. 
Mobilitatea interioară a bilei o combatem cu ceea ce se 
exprimă în fier. De fapt, nici nu ar trebui să se mire nimeni că 
tocmai bila poate fi combătută prin intermediul fierului. Fierul 
este singurul metal pe care trebuie să-l avem în sânge, 
aparţinând, aşadar, uneltei Eului. Am văzut că în bilă avem de- 
a face cu acel organ care mijloceşte legătura Eului cu 
materialul cel mai dens care îi este încorporat omului prin 


procesul digestiv. Tot astfel, splina (Saturn) îşi are 
corespondentul în plumb, inima în aur, plămânii în mercur 
(argintul viu), iar rinichilor le corespunde cuprul. 

Când administrăm organismului mobilităti care se găsesc 
în metalele amintite, pentru a combate mobilități ale 
organismului interior devenite excesive, este clar că totul în 
organism se află mai mult sau mai pupn în interacţiune şi că 
diferitele sisteme de organe se formează împreună, în paralel. 
Creierul şi măduva spinării, spre exemplu, se formează în mod 
natural concomitent cu celelalte organe, astfel încât procesul 
care are loc în jos, prin acţiunea sângelui, are loc şi în sus. Aşa 
cum există două circuite sangvine, în mod asemănător are loc 
o actionare în sus, spre cap, a sistemului limfatic, avem deci şi 
o conştienţă înceţoşată, repartizată părţilor superioare ale 
organismului uman. Acest lucru se întâmplă deoarece 
curentului sangvin inferior îi corespunde ceea ce este 
încorporat în circuitul sangvin superior. Vedem cum unele din 
metalele care pot fi găsite pe Pământ îşi au corespondentul în 
organe care sunt inserate în organizarea sangvină superioară. 
Astfel, de exemplu, ceea ce se deschide în plămân, devenind 
laringe, aşadar un organ al organizării umane superioare şi 
care pătrunde ca o activitate surdă, înăbuşită în bilă, se 
manifestă în mod corespunzător, ca sistem Marte - sau sistem 
al fierului. Aceste aspecte sunt greu de separat; aş dori totuşi 
să mă refer la unele din ele. In mod asemănător, partea 
superioară a capului, cu creierul, prezintă, cu privire la 
inserarea lui în circuitul sangvin superior, aceeaşi 
corespondenţă pe care o prezintă Jupiter - ficat (staniu) în 
circuitul sangvin inferior, astfel încât şi aici avem o 
corespondenţă a porțiunii anterioare a capului în circuitul 
sangvin superior, cu staniul, respectiv Jupiter; partea 
posterioară a capului corespunde în acelaşi fel plumbului, 
respectiv lui Saturn. Astfel trebuie privite lucrurile care sunt 
inserate cosmosului superior. 

Pe această cale ne-am extins consideraţiile la ceea ce este 
inserat în circuitul sangvin uman, dar condiţionându-l totodată 
ca organizare a celor şapte organe ale cosmosului interior, şi 
am putut aborda legătura cu lumea exterioară atât pentru 
viaţa normală cât şi pentru cea anormală. Corespondenţa 
dintre metale şi organele interne este un fapt deosebit de 


interesant. Când informaţiile din cărtile noastre terapeutice vor 
fi organizate în mod sistematic şi nu haotic, această imagine 
va rezulta ca de la sine din faptele exterioare. De aceea, 
spunem când ne adăpăm corect la izvoarele oculte: Putem fi 
liniştiti; faptele o vor dovedi omului! 

Când oferim organismului substanţele acestor metale 
principale - metale care încălzite la o anumită temperatură se 
transformă în vapori metalici, care acţionează sub forma unor 
mici biluţe -, caracterul de metal acţionează asupra celor şapte 
organe. La fel cum acţionează proprietatea de metal în aceste 
sisteme-organe acţionează şi ce are o natură salină în sistemul 
sangvin. Numai că ceea ce are natură salină trebuie să fie dat 
sângelui din afară, prin aer, aer salifer sau în baia salină; pe de 
altă parte, putem oferi şi prin procesul digestiv ceea ce este 
sau formează sare, astfel încât suntem în situaţia de a 
determina din două direcţii procesul de formare, de 
încorporare a sărurilor. 

Dacă vă amintiţi ceea ce am spus cu privire la acţiunile 
fizice ale proceselor spiritual-sufleteşti interioare, veţi înţelege 
că tot ce se opune acestor procese, actionând ca metalele care 
se încorporează acestor sisteme ca minuscule biluţe, este ceea 
ce am numit actiunea fizică a proceselor afective. Astfel, 
procesele afective vagi şi procesele afective superioare sunt 
legate, pe de o parte, de procese de gonflare interioară, când 
se dezvoltă mobilitatea interioară corectă sau, pe de altă 
parte, ele pot fi şi inhibate prin aportul din exterior, când 
substanţe corespunzătoare, care conţin mobilităiile exterioare 
opuse, i se încorporează din afară. Când o activitate digestivă 
devenită excesivă, care se desfăşoară acolo unde curentul 
nutritiv este luat în stăpânire de corpul eteric, dezvoltă o 
mobilitate interioară puternică, astfel încât se opune 
exteriorului, devenind dominantă mobilitatea sa proprie, i 
putem acţiona în sens opus prin procesul aportului de săruri. In 
cazul unei mobilități interioare puternice a proceselor care se 
desfăşoară acolo unde substanţele nutritive intră sub 
dominaţia corpului eteric - deci o preluare, o absorbţie prea 
intensă a sării - se acţionează prin mobilitatea exterioară a 
sării. 

Există apoi procese care se desfăşoară exterior - procesele 
de ardere sau de oxidare, în cadrul cărora ceva se combină cu 


oxigenul din aer. Când substanţe care se combină uşor cu 
oxigenul din aer sunt preluate în organism, ele iradiază, cu 
mobilitatea lor, până foarte departe organismul intern. În timp 
ce sărurile acţionează numai când le oferim organismului prin 
digestie sau le introducem din afară în sânge, aşadar ne putem 
apropia numai într-o anumită măsură de interior, în timp ce 
putem actiona prin intermediul metalelor până în cosmosul 
interior, în mobilitatea exterioară a substanţelor care se 
combină uşor cu oxigenul atmosferic avem de-a face cu ceva 
care iradiază întregul organism, până în sânge, şi care este apt 
să radieze prin toate sistemele de organe. Veţi înţelege astfel 
că prin procese care dezvoltă o mobilitate interioară puternică 
în condiţii de căldură, expresia exterioară a dezvoltării voinţei, 
vom fi stimulaţi în întregul nostru organism. Nu acelaşi lucru 
întâlnim dacă ne îndreptăm atenţia asupra proceselor organice 
ale activităţii de gândire. Simţim că acţiunile pe care le-am 
legat de sare nu se pot desfăşura decât în legătură cu anumite 
organe. Inţelegeti astfel ce aparat complex este organismul 
uman, dar şi cât de complicată este relaţia sa cu lumea 
exterioară şi vedeţi cum am pus faţă-n faţă organismul uman 
cu mobilităţile sale interioare şi natura minerală, anorganică, 
nevie, cu ceea ce sunt sărurile, metalitatea în stare de vapori 
şi substanţele care ard cu uşurinţă. 

O opoziţie identică există între organismul uman şi forţele 
mobile din /umea vegetală exterioară. Când ingerăm o plantă 
în aşa fel încât ea ne cedează un anumit material, preluat de 
noi ca materie nevie şi care acţionează în noi ca atare, omul nu 
ia în considerare natura vegetală. Dar materia vegetală poate 
să acţioneze în om ca materie vegetală; aceasta înseamnă că 
mobilitatea vegetală exterioară se manifestă în continuare ca o 
mobilitate exterioară, aşa cum acţionează în plantă. In acest 
caz nu poate acţiona acel proces care se desfăşoară la graniţa 
dintre substanţele nutritive fizice şi corpul eteric, deoarece 
corpul eteric este înrudit cu planta, iar aceasta este „plantă" 
tocmai pentru că are un corp eteric. Entitatea vegetală este 
preluată acolo unde curentul nutritiv este încorporat de corpul 
eteric, astfel încât ceea ce acţionează din materia vegetală în 
organismul uman nu poate fi luat încă în considerare în tractul 
digestiv, ci doar în acele organe care sunt integrate proceselor 
cu care corpul eteric are stabilită o relaţie şi în care acţionează 


fiinţa astrală a omului. Din acest motiv natura vegetală, ceea 
ce este mobil exterior, începe să acţioneze asupra cosmosului 
interior prin sistemul nervos simpatic şi în măsura în care este 
legat cu sistemul limfatic. Natura vegetală nu se extinde până 
acolo unde omul se redeschide, prin sânge, spre lumea 
exterioară. Natura vegetală este asociată, de fapt, părţii 
mediane a organismului uman, astfel încât ceea ce există în 
materia vegetală ca mobilități care combat prin specificul lor 
mobilităţile interioare prea intense ale funcţiilor organelor 
noastre nu poate acţiona asupra a tot ce aparţine domeniului 
substanțialului în cele şapte organe ale cosmosului interior şi în 
organele corespunzătoare ale capului, hrănindu-se prin sine în 
aceste organe, ci acţionează numai asupra a ceea ce aparţine 
activităţilor, funcțiilor acestor organe. Când se tulbură funcţia 
acestor organe, când acestea funcţionează anormal, fără să se 
poată spune că sunt hrănite prea puţin sau excesiv, atunci 
intră în discuţie activitatea naturii vegetale. Aşadar, când 
survine o hiperactivitate a organelor, o putem combate prin 
ceva care este luat din natura vegetală, însă care nu 
actionează decât până în cele şapte organe, până la graniţa 
sistemului limfatic şi a celui sangvin. 

Nu este posibil să aprofundăm mai mult problema 
neregularitătilor din organismul uman, nu atât pentru că ne-ar 
lipsi timpul necesar, ci pentru că cel mai bun lucru este ca 
antroposoful să se ţină departe de disputele dintre partide. 
Ceea ce am spus până acum nu a fost încă atras în disputa 
dintre partide, acolo unde se manifestă prea mult fanatismul. 
Antroposofia ar trebui, de fapt, să tacă, decât să vorbească 
despre lucruri în legătură cu care cei care nu vor s-o accepte în 
prezent consideră că emite aberaţii. Dacă am urmări natura 
animală şi activitatea ei asupra organismului uman ne-am 
plasa imediat într-o dispută de partid. 

Aii văzut că organismul este un sistem complicat de 
organe şi unelte care se află pe cele mai variate trepte de 
evoluţie, fiind legate de organismul integral în modul cel mai 
divers. Ceea ce acţionează în constituţia fizică a omului, aşa 
cum o vedem cu ochii fizici şi o cuprindem cu mâinile, pentru 
ca substanţele nutritive să poată acţiona în mod 
corespunzător, ca ele să fie organizate în mod adecvat 
organelor, nu se mai vede cu ochii exteriori, dar se deschide 


ochiului spiritual al clarvăzătorului. Organismul uman trebuie 
privit ca un sistem în care ne apar lucruri mai recente sau mai 
vechi. Am relevat acest lucru cu ajutorul unor exemple luate 
izolat: de exemplu, creierul ne apare a fi un organ mai vechi, 
iar măduva spinării un organ mai tânăr; am arătat că primul a 
fost mai întâi o măduvă din care prin transformare s-a format 
creierul. Am mai văzut că sistemul digestiv este, împreună cu 
sistemul nostru sangvin, un sistem mai vechi care s-a 
transformat; în acelaşi timp sistemul limfatic, care nu poate 
prelua substanţele de afară, nu se deschide decât spre interior, 
spre producţia de substanţe a ţesuturilor interioare, este, în 
comparape cu sistemul digestiv-sangvin luat ca o totalitate, 
organul mai tânăr, aşa cum este măduva spinării prin raportare 
la creier. Acesta este un punct de vedere foarte important. 
Sistemul nostru limfatic şi tot ce-i aparţine, dacă nu ar fi 
integrat în organism şi nu ar rămâne închis, ci s-ar deschide 
spre o treaptă superioară în procesul evoluţiei, ar evolua spre 
treapta de sistem digestiv şi sistem sangvin - în mod 
asemănător cu evoluţia măduvei spre treapta de creier. 
Sistemul digestiv-sangvin reprezintă un sistem limfatic 
transformat din substanţele şi țesuturile corpului, care doar în 
corp sunt readuse la forma pe care o au în interior, în timp ce 
sistemul limfatic serveşte preluării substanţelor produse în 
interior. Sistemul limfatic şi tot ce-i aparţine reprezintă un 
sistem digestiv şi un sistem de mijlocire mai simplificat pentru 
conştienţă. Sistemul digestiv şi glandular reprezintă sistemul 
limfatic transformat, fiind mai complicat decât acesta, astfel 
încât nu se deschide numai spre interior, ci şi spre exterior. 

Transformările pe care le suferă o fiinţă în cursul evoluţiei 
este preformat în structurile germinale. Structura organizării 
umane se găseşte în întregime în structura germenului uman, 
aşa cum apare ea ca urmare a procesului fecundaţiei. Dacă 
parcurgem, ca să spunem aşa, în sens invers drumul de la 
omul format până la structura germenului uman, vedem - un 
proces greu de observat chiar şi la microscop - cum sistemele 
complicate de organe sunt prezente în mic în chiar 
structurarea iniţială; chiar şi în această primă structură 
observăm cum se leagă între ele. 

Dacă avem în vedere ambianța exterioară a omului şi 
limitarea sa prin piele, care ne conduce la organele de simţ 


încorporate, şi dacă vedem cum acestea se extind spre interior 
până la sistemul nervos, vom spune: Tot ce există în 
delimitarea cea mai exterioară a omului este transformat din 
altceva; acesta este un proces foarte complicat. De exemplu, 
este imposibil să-ţi imaginezi apariţia creierului dacă nu 
înţelegi că el este rezultatul transformării altor organe. Din 
această cauză trebuie să ne fie clar că învelişul exterior al 
omului, aşa cum apare azi, este un produs de transformare 
rezultat din organele care-i stau la bază, că a parcurs un 
proces de transformare asemănător cu cel prin care s-a format 
creierul din măduva spinării şi cum a rezultat sistemul digestie- 
sânge, cu tot ce-i aparţine, din transformarea unui sistem 
limfatic. Cum am putut observa, creierul este un sistem al 
măduvei spinării transformat. Măduva spinării ne apare azi ca 
un organ în evoluţie descendentă; astfel, în organele care 
reprezintă stadii mai vechi, avem de-a face totodată cu 
sisteme de organe dezvoltate ulterior şi aflate acum în evoluţie 
descendentă. Acest lucru se întâmplă şi în cazul sistemului 
limfatic. În omul inferior (gândit spaţial) are loc procesul de 
transformare a sistemelor limfatic şi al digestiei în sistem al 
sângelui. Sistemul sângelui este el însuşi un sistem de organe 
complicat, care se îndreaptă spre interior, a cărui configuraţie 
arată că este un produs de transformare a unei stări 
anterioare, este un produs de transformare dublu. Ceea ce ne 
arată însă că numai în deschiderea sa spre exterior a avut loco 
transformare este tractul digestiv. Din această cauză putem 
spune că, dacă am împinge tractul digestiv ceva mai mult spre 
interior, am obţine sistemul de organe închis în interior, până 
la activitatea care reprezintă manifestarea specifică a 
activităţii limfatice actuale, prin care se preia din producţia 
internă ceea ce este eliminat din ţesuturi. 

Am văzut, pe de o parte, că în sistemul piele este dată 
transformarea unui alt sistem şi că în sistemul digestiv putem 
vedea transformarea unui alt sistem, din care s-a format, şi 
care în prezent este în evoluţie descendentă (involuţie). 
Potrivit naturii sistemelor de organe, aşa cum ni se înfăpşează 
ele, ar trebui să căutăm prima structură, astfel încât tot ce 
percepem ca structură embrionară a pielii, a organelor de simţ 
şi a sistemului nervos să resimţim ca transformare a unui alt 
sistem intern aflat, în prezent, în involuţie; aşa cum structura 


digestivă reprezintă transformarea unui alt sistem interior, 
aflat azi în involutie, chiar în structurile embrionare preexistă o 


evoluţie 
ascendentă 
si una exoderm 
„$ g entoderm 
$ „Š 
st <7 
AS 
$ 
Ra 
e 
S 
descendentă. 


Privind astfel lucrurile, raportăm întregul organism al 
omului la un schematism în care totul este structurat în 
diferitele organe din embrion. În embrionul uman, care a luat 
naştere ca urmare a procesului de fecundare, în cele patru 
foiţe germinative suprapuse - exodermul, foița externă, 
entodermul, foiţa internă, şi mezodermul, subdivizat în foiţa 
mediană externă şi mediană internă - sunt prefigurate cele 
patru sisteme principale ale organismului uman încă din 
primele stadii de evoluţie. Exodermul, numit în anatomie şi 
fiziologie foiţa pielii şi a simţurilor, este un produs de 
transformare care-şi află prima structură în foita mezodermică 
externă. În foiţa mezodermică externă găsim în involuţie ceea 
ce în foiţa pielii şi a simţurilor ni se prezintă pe o treaptă 
superioară, iar în foita mezodermică internă găsim, ca o 
formaiţe mai nouă aflată în involuţie, ceea ce ni se prezintă în 
foiţa entodermică a intestinului şi glandelor. Dacă luăm în 
considerare embrionul uman în dezvoltarea sa, avem sugerată, 
în cele două foiţe mediane ale mezodermului, prima 
structurare a omului; foiţele embrionare exterioare, exodermul 
şi entodermul, sunt foiţe transformate. Cele două foiţe 


embrionare mediane reprezintă, de fapt, starea iniţială, în timp 
ce celelalte două indică trepte de evoluţie superioară ale stării 
originare, iar faptul că examenele microscopice exterioare nu 
prezintă această stare de lucruri este numai o aparenţă. 

Ştim că această structurare embrionară a omului 
confluează din două structuri: cea feminină şi cea masculină şi 
că embrionul nu poate să se formeze în totalitatea sa decât 
prin coactionarea celor două structuri. În ambele structuri 
germinale trebuie să fie continute toate procesele care 
formează, prin coacţionarea lor, o unică structură embrionară 
pentru întreaga organizare umană. 

Ce ne spune ocultismul în privinia coacţionării germenilor 
masculin si feminin? 

El ne arată că, în condiţiile actuale, numai organismul 
feminin este în stare să producă o structură embrionară umană 
care, dacă s-ar dezvolta în întregime singură, nu ar putea 
dezvolta ceea ce numim în sensul cel mai larg „principiul 
formei". Ceea ce conduce, aşadar, la ultima structurare a 
sistemului osos, care conferă omului o stabilitate deplină şi 
care determină şi ultima deschidere spre sistemul piele- 
simţuri, nu poate fi furnizat prin contribuţia feminină. Ceea ce 
ar lua naştere prin această contribuţie este prea bun pentru 
lumea pământeană, aşa cum este aceasta în prezent; în lumea 
exterioară nu sunt prezente toate procesele care ar putea servi 
unui organism, dacă el s-ar dezvolta după tendinţa structurată, 
pentru a ajunge la organismul uman total. Organismul uman 
feminin nu ar trebui să progreseze până la sistemul osos 
densificat şi nici să fie obligat la deschiderea care-i permite să 
privească în afară, în lumea fizică, prin simţuri, ci ar trebui să 
aibă posibilitatea să-şi găsească suporturi interne într-un 
material mai moale decât scheletul nostru osos; şi ar mai 
trebui să aibă posibilitatea de a nu-şi deschide ochii şi celelalte 
simţuri în măsura în care o face azi, ci să rămână mai mult 
închis, cu percepţia în viaţa sa interioară. În aceasta constă 
participarea feminină la organismul total al omului: o structură 
embrionară care îşi depăşeşte scopul posibil de realizat în 
prezent în existenţa noastră terestră, pentru că pur şi simplu în 
condiţiile fizice actuale ale Pământului nu sunt date condiţiile 
de care ar avea nevoie un organism fin, atât de puţin 
predispus la împământenire - cum este scheletul osos -, şi 


deschiderea în afară. În condiţii naturale, un astfel de organism 
este de la început predispus morţii. Aceasta înseamnă că ceea 
ce organismul feminin nu poate să inducă în structura 
embrionară umană îl condamnă la moarte. 

Contribuţia masculină la structura embrionară se află 
exact în situaţia opusă. Dacă structura masculină germinală ar 
trebui să creeze singură omul, evoluţia acelei organizări care 
se manifestă într-o deschidere de sine spre afară, dată în 
sistemul piele-simţuri şi în dezvoltarea a ce conduce la 
solidificarea sistemului osos ar depăşi scopul în sensul opus. 
Organizarea masculină ar crea o structură embrionară tot atât 
de putin aptă pentru viaţă ca şi cea pe care ar produce-o 
organizarea feminină, aceasta datorită faptului că ceea ce ea 
ar da embrionului ar fi astfel organizat, dacă şi-ar dezvolta 
singură forţele sale, încât ar trebui să dispară în condiţiile 
terestre actuale. Aceste forţe ar fi mult prea puternice pentru a 
putea exista în cadrul lumii actuale. Deci structura embrionară 
masculină nu poate acţiona decât împreună cu cea feminină. 
Ceea ce stimulează excesiv structura germinală feminină, 
ducând-o mult dincolo de ceea ce este posibil pe Pământ, 
conduce structura germinală masculină prea mult în jos, sub 
măsura a ceea ce este posibil pe Pământ. Ceea ce este sortit 
morţii în structura feminină prin proliferarea forţelor care 
conduc, în ultimă instanţă, la o hiperfragilitate, la o inadaptare 
la lumea exterioară - mai ales dacă se poate apropia de 
senzorial - se echilibrează cu structura masculină prin procesul 
de fecundare. Forţele adunate în structura germinală 
masculină - dacă aceasta s-ar desfăşura singură - conduc totul 
mult sub ceea ce este pământesc, aduc organizarea umană la 
o împământenire mult mai mare a sistemului osos, la o altă 
deschidere a simţurilor şi la o altfel de preluare a lumii 
exterioare decât este posibil în prezent. Aceste două structuri 
de organe trebuie să se găsească şi să fuzioneze de la prima 
lor apariţie, căci, izolate, ele sunt destinate morţii de la 
început, datorită condiţiilor pământeşti, şi numai interacţiunea 
lor face posibilă structură embrionară umană aptă pentru o 
viaţă terestră. 

Deşi lucrurile au fost prezentate foarte schematic, este 
evident faptul că omul este capabil să dea naştere semenului 
său. Dacă am pătrunde în detaliile procesului embrionar, am 


vedea că faptele cele mai fine, ca şi cele mai grosiere (ceea ce 
am spus despre sistemele de forţe suprasensibile în 
structurarea embrionului), se confirmă în expresia exterioară a 
structurilor sistemelor de forţe, în ceea ce face omul pentru ca 
neamul său să trăiască pe Pământ, atât timp cât acesta îşi 
urmează evoluţia. 

Am văzut însă că Pământul ne dă, ca proces de 
împământenire dens, predispoziția pentru sistemul osos şi, ca 
proces cu mobilitate maximă, predispoziția pentru sistemul 
sangvin. Tot ce se petrece pe Pământ în organismul uman 
exterior, fizic, în măsura în care este vizibil, se străduie să urce 
la procesele care se desfăşoară în sânge. Acestea sunt însă 
procese calorice. Din această cauză avem de-a face cu 
expresia directă a activităţii sângelui ca unealtă a Eului, a 
nivelului superior, sub care se găseşte organismul uman fizic. 
La nivelul cel mai de sus se află procesul caloric, în care 
intervine direct activitatea Eului şi a sufletului. Din această 
cauză simţim ceea ce putem numi „transformarea activităţilor 
sufleteşti în încălzire interioară", care poate ajunge până la 
încălzirea în procesul sângelui. Vedem, aşadar, cum spiritualul- 
sufletescul intervine, prin procesul de încălzire, în domeniul 
organicului, în cel al fiziologicului. Am putea dovedi, cu ajutorul 
multor alte fapte ale lumii exterioare, cum spiritual-sufletescul 
vine în atingere, prin procesul de încălzire, cu fiziologicul, cu 
ceea ce se află dincolo de acesta. În procesul de încălzire avem 
de-a face, aşadar, cu transformări ale sistemelor de organe în 
activităţi. Cele mai variate transformări au loc în aparatul 
complicat al spiritual-sufletescului; dar organismul fizic al 
omului urcă până în procesul de încălzire. 

Aici se opreşte transformarea? Ereditatea sistemului osos 
se întinde numai până aici sau merge mai departe? Prin 
procesul de încălzire avem de-a face cu transformarea de jos în 
sus. În legătură cu ceea ce urmează nu putem să facem decât 
scurte referiri şi suntem obligaţi să lăsăm restul în seama 
reflecţiei şi a simţirii auditorilor. 

Procesele calorice interne produse de organismul nostru în 
sânge, procese pe care le dirijează prin acţiunile sale generale 
şi pe care le face să se exprime, în final, ca un corolar al 
tuturor celorlalte procese, pătrunde şi în sus, în domeniul 
spiritual-sufletesc, se transformă aici. În domeniul spiritual- 


sufletesc cel mai frumos, cel mai înalt este faptul că, prin 
forţele sufletului uman, organicul poate fi transformat în 
sufletesc! Tot ce poate avea omul prin activitatea organismului 
său terestru, după ce a devenit căldură, deci după ce a fost 
transformat în căldură, se transformă în domeniul sufletesc în 
ceea ce putem numi vieţuirea internă a empatiei, interesul 
pentru toate celelalte entităţi. Când străbatem toate procesele 
organismului uman până la nivelul cel mai de sus, procesele 
calorice, păşim parcă prin poarta proceselor fiziologice umane 
peste înălţimea creată de procesele de încălzire a sângelui, 
spre acea lume unde căldura sângelui este valorificată prin 
ceea ce sufletul face din ea, prin interesul pentru toate fiinţele, 
prin empatia cu tot ce se află în jurul nostru. Prin faptul că 
viaţa interioară ne poartă în sus până la încălzire, ne extindem 
viaţa noastră peste întreaga existenţă pământeană, ne 
contopim cu aceasta. Şi trebuie consemnat faptul că entitatea 
universală a făcut calea ocolită, trecând prin întreaga noastră 
organizare, pentru a ne oferi încălzirea, pe care noi oamenii 
suntem chemaţi s-o transformăm, prin intermediul Eului 
nostru, în empatie vie cu toate entităţile. 

Căldura se transformă În empatie în cadrul evoluției 
Pământului! 

Omul este integrat ca organism fizic procesului de evoluţie 
a Pământului, al cărei sens se împlineşte prin aceea că toate 
procesele fizice se regăsesc în final în corolarul organizării 
umane, că tot ce există în organizarea umană - şi ca un 
microcosmos al tuturor proceselor pământeşti - se redeschide 
într-o nouă floare. Şi în timp ce aceasta se transformă în 
sufletul omenesc, Pământul atinge astfel - prin interesul şi 
empatia omului pentru toate entităţile - ceea ce a fost scopul 
valorificării căldurii în organismul care ne-a fost dat ca 
pământeni. Ceea ce preluăm în sufletul nostru şi prin care ne 
lărgim din ce în ce mai mult viaţa sufletească vom lua cu noi 
după ce vom trece prin multe structuri, unde vom fi epuizat ce 
ne oferă Pământul drept încălzire, drept sursă de încălzire, 
drept căldură provenită din arderi, pentru spirit. Şi când vom fi 
preluat în noi întreaga căldură, în cursul celor mai diferite 
încarnări, Pământul îşi va fi atins scopul; atunci el se va 
scufunda ca un mare cadavru în spatiul universal 
nedeterminat, iar din acest cadavru se va ridica totalitatea 


acelor suflete ale oamenilor pământeni care au valorificat 
sursa de încălzire a organismelor terestre, în cursul diferitelor 
încarnări terestre, pentru transformarea în empatie vie, în 
interes viu pentru ceea ce poate fi construit pe aceste temelii. 
Aşa cum se înalţă sufletul individual, când omul trece prin 
poarta morii, într-o lume spirituală, cedând cadavrul forţelor 
Pământului, tot astfel, într-o zi, forţelor cosmice le va fi dat 
cadavrul Pământului, după ce ne va fi transmis căldura, care a 
fost fundamentul pentru activitatea noastră sufletească 
superioară. Deasupra acestui cadavru care va fi predat 
Cosmosului se vor ridica toate sufletele umane individuale, 
care vor tinde spre noi trepte de existenţă, spre noi sisteme 
universale. Aşa cum în sistemul terestru fiecare om, când a 
trecut prin moarte, merge mai departe spre noi încarnări, la fel 
şi sufletele individuale păşesc, după degradarea cadavrului 
Păinântului, spre noi trepte de existenţă planetară. Vedem 
astfel că în sistemul universal nimic nu se pierde, ci că ceea ce 
ne este dat în organismul nostru drept căldură devine 
materialul necesar pentru a găsi calea spre o treaptă 
superioară, care conduce la eternitate. Nimic nu se pierde în 
lume, ci ceea ce produce Pământul este transformat prin 
sufletele omeneşti în Eternitate! 

În felul acesta ştiinţa spiritului ne permite să facem 
legătura între procesele fiziologice din organismul uman şi 
destinația noastră pentru Eternitate. Dacă o abordăm ca pe 
ceva care trebuie să ne pătrundă, pentru a nu deveni pură 
teorie sau cunoaştere abstractă, ci pentru a ne oferi forţele 
care ne fac oameni, vom spune: Nu ne mai aflăm doar pe 
Pământ, ci în întregul sistem universal! Dacă învăţăm să 
gândim astfel despre destinaţia superioară şi veşnică a 
omenirii, despre modul cum omul preia forţele Pământului 
pentru a acţiona în Eternitate, atunci preluăm prin ştiinţa 
spiritului ceea ce este necesar pentru fiecare om şi nu numai 
pentru cunoaşterea noastră. lar când oamenii se vor regăsi cu 
adevărat înfrăţiţi în strădania de a atinge înăltimea maximă, 
când vor recunoaşte în fiinţa lor cea mai interioară, atunci în 
devenirea noastră terestră ei vor fi conştienţi că posedă 
germeni care se dezvoltă, care pot deveni fertili pentru 
evoluţia ulterioară a Pământului şi a umanităţii. Antroposofii se 
pot reuni şi pot lega simţămintele lor, în toată smerenia, cu 


ceea ce este înălţimea maximă a omului, generalitatea 
superioară a omului. In această mentalitate, oamenii se 
recunosc în finţa lor cea mai profundă, pentru că nu se percep 
numai ca oameni individuali ai Pământului şi în predestinarea 
lor pământească, ci în predestinarea lor veşnică. 

Când ne vom despărţi vom acţiona astfel încât, deşi 
fiziceşte risipiţi, ne vom armoniza în gânduri, în simţiri, în 
întreaga noastră voinţă. Atunci vom fi uniţi în spiritul care 
trebuie să fie adus omenirii prin antroposofie. In acest spirit ne 
vom despărţi, după ce am fost un timp împreună, în acest 
spirit vrem să rămânem uniţi sufleteşte, şi în acest spirit ne 
vom regăsi.