Gerard de Villiers — [SAS] Teroarea khmerilor rosii

Po 


ARD DE VILLIERS 


D 
J$ 


GER 


Gerard de Villiers 


Teroarea 
khmerilor roşii 


VA Lab 


ISBN: 
973-9138-35-7 


Malko Productions - Paris, 
La solution rouge 
© Gerard de Villiers 
Pentru versiunea românească: 
OTINERAMA 
1997 


Gerard de Villiers 


Teroarea khmerilor roşii 


În româneşte de Cristina Szabo 


Capitolul I 


— Nu mai da din cap, bang-pro!, o să-mi verşi ceaiul, îl 
avertiză Ta-Mok? cu o voce suavă. 

Rezemat de trunchiul noduros al unui smochin indian, cu 
cârjele sub braţul drept, ţinea în echilibru în mâna stângă o 
bucată de frunză de bananier pe care se aflau câteva sferturi de 
mango, de un verde strălucitor. Folosindu-se de o scobitoare, 
înţepă o bucată de fruct şi o duse la gură, contemplând printre 
gene şi fără pic de emoție cele trei capete care ieşeau din 
pământ, la un metru distanţă de el. 

Cei trei, legaţi fedeleş unul de celălalt, spate în spate, fuseseră 
aşezaţi în picioare într-o groapă adâncă, umplută în aşa fel încât 
să lase afară doar capetele. Acestea, legate forţat cu o coardă, 
constituiau suportul perfect pentru un ceainic plin ochi. Pe 
pământ fusese împrăştiat jăratec, pentru a ţine apa caldă în vas. 

Acest luminiş, situat la mică distanţă de tabăra de bază a 
diviziei 62 a khmerilor roşii, la nord de Siem Reap, într-o regiune 
foarte accidentată din junglă, servea drept loc de pedeapsă şi de 
execuţie. Ta-Mok, comandantul diviziei 62 şi unul dintre şefii 
istorici ai khmerilor roşii, nu risca să fie deranjat: tabăra se afla în 
mijlocul zonei pe care o controla din 1979. Nici măcar trupele 
vietnameze nu fuseseră în stare să-l urnească. După plecarea 
lor, la sfârşitul lui '87, armata regulată cambodgiană a 
guvernului Hun Sen eşuase şi ea. 

Un sistem complicat de câmpuri minate, întărite cu arici de 
sârmă, echipați cu mitraliere grele şi trăgători de elită, împreună 
cu un sistem de baraje antitanc, făceau imposibil accesul în 
perimetru. 

Ta-Mok profitase de situaţie şi tăiase arborii de esenţă rară din 
pădure, ceea ce-i adusese dolari frumoşi, permițându-i să 
cumpere muniții din Thailanda şi medicamente de la Phnom 
Penh. 

După ce înghiţi ultima bucăţică de mango, îşi îndreptă atenţia 
spre cei trei aflaţi la picioarele lui, fixând cu privirea chipul 


1 Frăţioare (n.a.). 
2? Mok cel bătrân (n.a.). 


crispat de durere al lui Hou-Sihorn, cel pe care îl apostrofase. 
Acesta încerca din toate puterile să nu-şi mişte capul, ca 
ceainicul aşezat în echilibru pe suportul uman să nu se 
răstoarne. Cu toate acestea, ceafa arsă de jăratec îi provoca 
mişcări reflexe, ca aceea pentru care fusese admonestat de Ta- 
MoK. Suflând din greu, cu gura deschisă, scotea un horcăit 
continuu. Era unul dintre cele mai rafinate suplicii inventate chiar 
de Ta-Mok. Nu era utilizat decât foarte rar, ca să nu se 
demonetizeze... în special pentru trădătorii care trebuiau 
pedepsiţi în mod exemplar. Ta-Mok cunoştea până unde putea 
merge fidelitatea. Piciorul drept îi fusese retezat de o grenadă 
aruncată de unui dintre oamenii săi... Un laş care voia să 
dezerteze. Ta-Mok aşteptase să-i fie amputat piciorul şi îl 
pedepsise cu mâna lui. Vinovatului îi trebuiseră opt zile până să 
moară, cu carnea ciopârţită cu o vargă fină de oţel, manevrată 
cu o ferocitate sistematică. Ta-Mok îl îngropase apoi de viu, 
lăsându-l să agonizeze încă două zile. 

— Bang! Bang” 

Vocea rugătoare a bărbatului era aproape un murmur. Simţea 
cum ceainicul îi alunecă de pe cap, datorită tresăririi de mai 
devreme, ceea ce avea să întrerupă supliciul şi să-i aducă o 
pedeapsă suplimentară. 

In momentul în care un soldat puse o mână de jăratec între 
cele trei capete, toţi urlară ca nişte fiare. Ta-Mok îi făcu să-şi 
înghită strigătele, ameninţându-i că le crapă ochii pe loc, în caz 
că nu «colaborează». 

Supliciul era bine gândit. După ce ceaiul clocotea, acesta era 
turnat pe feţele celor trei şi ciclul reîncepea. Se punea altă apă la 
fiert, până ce vinovaţii vorbeau sau mureau. 

Un geamăt ascuţit scăpă de pe buzele unuia căruia Ta-Mok îi 
vedea doar ceafa. Jăratecul îi ardea carnea, provocându-i o 
durere insuportabilă. 

— Bang-pro, imploră el, adresându-se lui Hou-Sihorn, nu-ți 
ajung suferinţele noastre, vorbeşte! 

Ta-Mok surâse larg. Metoda funcţiona. Acela era vinovat doar 
de furtul unui porc de la o fermă, iar cel din stânga n-avea nici el 
prea multe să-şi reproşeze; violase o prizonieră folosită la 
deminare... Fuseseră legaţi de Hou-Sihorn doar pentru a-l face să 
mărturisească mai repede, scurtându-şi astfel supliciul. Violatorul 
îşi uni rugăminţile cu cele ale tovarăşului său, implorându-l pe 


3 Frate mai mare (n.a.). 


adevăratul vinovat să nu-şi mai prelungească rezistenţa. 

Ta-Mok nu-l scăpa din ochi, pândind apariţia pe chip a 
stigmatelor durerii. 

Deţinea informaţii de o importanţă vitală pentru şeful 
khmerilor roşii, care trebuia să i le smulgă cu orice preţ. 

Corul celor doi nefericiţi se amplifica, alternând injuriile cu 
implorările. Nu-şi făceau nici o iluzie; moartea îi aştepta oricum, 
dar în locul torturii îngrozitoare, sfârşitul ar fi fost uşor şi rapid. 
Dacă ceainicul se răsturna, Ta-Mok promisese să scoată mai întâi 
un ochi vinovatului, la următorul accident pe cel de al doilea, 
culminând cu tăierea urechilor... 

Gemetele se transformară în urlete: ceaiul începea să 
clocotească şi metalul ceainicului făcea pielea capetelor să 
crape, producând o durere suplimentară. 

Unul dintre cei trei «stâlpi» se mişcă doar câţiva milimetri şi 
ceainicul se înclină brusc. Recipientul rămase totuşi în echilibru, 
fără să se răstoarne. Ta-Mok nu reacţionă imediat, lăsând 
teroarea să-i pătrundă. Violatorul începu să strige fără oprire; 
metalul încins îi ardea craniul ras, provocându-i o suferinţă de 
nedescris. 

Curios, unul dintre soldaţii care păzeau locul supliciului, un 
băiat de cincisprezece ani recrutat dintr-o tabără de refugiaţi, se 
întoarse. Încercând să-l călească, Ta-Mok îi ordonase să ucidă o 
ţărancă vinovată că refuzase să vândă orez khmerilor roşii. 

Fusese executată cu lovituri de cazma în pântec, după ce 
fusese bineînţeles silită să-şi sape groapa. De atunci, tânărul 
soldat se obişnuise să-şi înfrâneze orice sentiment de milă sau 
de îngăduinţă faţă de cei consideraţi duşmani. 

O disciplină de fier domnea în rândurile oamenilor lui Ta-Mok, 
ca în timpurile eroice ale luptei contra regimului pro-american al 
lui Lon Noi, în perioada 1970-1975. Soldaţii diviziei 62 
îmbătrâniseră, aţăţi câţi supravieţuiseră, dar nu-şi pierduseră 
avântul ideologic. li cam dispreţuiau pe oamenii lui Pol Pot, 
refugiat în masivul Cardamomes, situat între Cambodgia şi 
Thailanda, având drept centru al dispozitivului orăşelul minier 
Pailin, distrus, dar mişunând de negustori thailandezi. Khmerii 
roşii controlau exploatarea de pietre preţioase, contrabanda între 
Thailanda şi Cambodgia şi o duceau destul de bine. 

Ta-Mok înfiera această delăsare şi în special colaborarea cu 
thailandezii şi chiar cu occidentalii. Nimeni dintre oamenii lui nu 
vorbea vreo limbă străină, în afară de câteva cuvinte în chineză, 


indispensabile în schimburile cu «fratele mai mare», protectorul 
din nord. Condiţiile de viaţă erau spartane. Insuşi Ta-Mok 
propovăduia de douăzeci de ani aceeaşi filosofie: «Ce-şi poate 
dori un om mai mult decât un ceas, un aparat de radio şi o 
bicicletă?». Cei trei mii de oameni ai săi trăiau foarte auster, 
plătind cu scrupulozitate ţăranilor orezul de care aveau nevoie. 
Forţaţi să trăiască în junglă, pierduseră contactul cu realitatea. 
Singura legătură cu lumea civilizată era un Antonov 24, care 
trecea câteodată pe deasupra lor, aducând la Siem Reap rarii 
turişti care doreau să viziteze ce mai rămăsese din templele de 
la Angkor. Ta-Mok interzisese să se tragă asupra aparatelor; 
autorităţile de Ja Siem Reap îi dădeau o parte din dolarii storşi de 
la turişti. In ciuda înjurăturilor adresate «celor de la Pailin», nu 
putea să rupă relaţiile cu ei: cea mai mare parte a armamentului 
chinez trecea prin Thailanda şi prin Pailin... 

Incă mai visa să facă din Cambodgia o ţară agricolă cu trei 
milioane de locuitori, în care nu exista nici un oraş. Născut în 
nordul Cambodgiei, într-o familie de ţărani săraci, Ta-Mok ura 
oraşele şi pe locuitorii lor, trăind el însuşi ca un ţăran, în ciuda 
rangului de comandant suprem al regiunii de nord şi de fondator 
al Angkar-ului*. Se învățase cu traiul frugal de pe vremea când 
era bonz, răspopindu-se apoi şi aruncându-se în vâltoarea luptei 
armate. Sub pretextul că deplasarea era dificilă, nu-şi vizita 
decât rareori camarazii de la Pailin, aflat la mai puţin de două 
sute de kilometri distanţă. 

Mulțumită câtorva ziare chinezeşti care ajungeau la el, se 
delecta cu ştirile despre greutăţile Uniunii Sovietice, care se 
repercutau asupra duşmanului cel mai detestat, Vietnamul. Cu 
puţin noroc, khmerii roşii aveau să revină în curând la Phnom 
Penh, prinzând trenul «coaliţiei» antivietnameze, formate din 
khmeri roşii, din partizani ai lui Sihanouk şi din câţiva moderați. 
Ta-Mok îşi pregătea oamenii pentru aşa ceva. Pentru început, nu 
trebuia să dea pe faţă adevăratele intenţii. Odată ajunşi la 
putere, puteau reîncepe ce aproape reuşiseră în 1975. Alcătuise 
deja liste cu cei care trebuiau suprimaţi. De această dată, 
bătrânul prinţ Sihanouk avea să fie lichidat ca toţi ceilalţi, fără a 
mai pomeni de trădătorii care colaboraseră cu vietnamezii... 

Urletele victimelor şi mai puternice, îi tulburară meditaţia. Ta- 
Mok se desprinse de copacul pe care se rezemase şi făcu un pas 
înainte, sprijinindu-se în cârje. 


1 Organismul de decizie al khmerilor roşii (n.a.). 


8 


Simţea cum i se răsuceşte stomacul de furie la gândul că unii 
din cei cu care luptase în orezării atâţia ani îşi pierduseră idealul, 
fiind gata de compromisuri, pentru o halcă de putere. 

Cu toate că se ducea rar la Pailin, Ta-Mok avea o armată de 
informatori. Mulțumită lor mirosise ceva şi reuşise să-l atragă în 
capcană pe cel ce se afla în faţa lui, omul de încredere al unuia 
dintre conducătorii Angkar-ului. 

Legănându-se în cârje, se apropie de  Hou-Sihorn, 
îngenunchind pe singurul picior valid şi sprijinindu-se în ciotul 
ascuns de pantalonul verzui de uniformă. Ta-Mok nu purta nici un 
semn distinctiv al rangului pe care îl avea, în afară de pistolul 
Tokarev greu, fabricat în China, atârnat la cingătoare. 

Văzând că lucrurile se precipită, tânăra santinelă se întoarse 
rapid. Ta-Mok era un tip susceptibil. Dacă îi întâlnea privirea, ar fi 
fost executat pe loc. 

Bătrânul şef al diviziei 62 întinse braţul şi apucă ceainicul, 
ridicând apoi cu mâna stângă capul lui Hou-Sihorn, cel care 
deţinea secretele pe care dorea să le afle. li împinse şi mai tare 
ceafa spre jăratec, făcându-l să scoată un geamăt înăbuşit. Faţa 
îi era acoperită de sudoare şi avea privirea rătăcită. Ştia că nu 
poate aştepta milă de la călăul său. După cincisprezece ani 
petrecuţi în rândul khmerilor roşii, ştia bine că o şedinţă de 
tortură se termina rareori cu bine. 

— Bang-pro, spuse Ta-Mok, cu voce suavă şi joasă, te respect 
pentru că ai fost un luptător curajos, dar prietenii tăi au apucat 
pe căi greşite. Trebuie să mă ajuţi să înţeleg ce se întâmplă. E 
spre binele tău. 

Cel torturat nu răspunse. La ce bun? Vorbăria nu avea decât 
un Singur scop: să-l facă să cedeze. Condusese şi el interogatorii 
şi cunoştea regulile jocului. In plus, durerea provocată de arsură 
era atât de violentă, încât îi paraliza creierul. 

Ceva îngrozitor de dureros îi atinse faţa şi scoase un urlet 
inuman. Ta-Mok începuse să-i toarne ceai pe ochi. Victima 
încercă în zadar să-şi mişte capul, reuşind doar ca lichidul să-i 
inunde întreaga faţă. Ta-Mok se opri doar când nu mai rămase 
nici un strop de ceai în vasul turtit. Hou-Sihorn scoase un horcăit 
de agonie. Pielea umflată şi roşie îl durea îngrozitor şi se 
acoperise de băşici. Ta-Mok scurse bine recipientul şi chemă 
santinela. 

— Agn” Mi-au vărsat ceaiul, du-te şi mai adu apă şi jăratec, că 


5 Tu! (n.a.). 


nu mai e aproape deloc. 

Santinela plecă în fugă spre bucătăriile de campanie, revenind 
în câteva minute cu ceainicul plin şi cu o tavă de metal plină de 
jăratec. Le puse pe amândouă lângă Ta-Mok şi se îndepărtă fără 
să arunce măcar o privire. 

Ta-Mok fixă îndelung faţa celui torturat. Nu reuşea să-i prindă 
privirea, dar din vasta lui experienţă ştia că avea să cedeze 
curând. Luă câţiva tăciuni cu un mic făraş de bambus, dar în loc 
să-i pună pe pământ, între capetele condamnaților, îi puse direct 
pe chipul lui Hou-Sihorn. 

Acesta scoase un strigăt atroce, scuturând furios din cap şi 
încercând să scape de ei. Reuşi în parte, dar câţiva rămaseră 
lipiţi de piele. Un miros îngrozitor de carne arsă ajunse la nasul 
lui Ta-Mok, care se întoarse spre victimă, spunând cu aceeaşi 
voce suavă: 

— Bang-pro, trebuie să mă ajuţi! Dacă nu, aceşti tăciuni au să- 
ţi roadă carnea până la os. Când vor ajunge la creier, ai să 
înnebuneşti. Mă auzi? 

Hou-Sihorn îl auzise şi ştia că nu glumeşte. Regreta amarnic 
că se lăsase atras în această capcană. Cum oare mirosise 
bătrânul ce se punea la cale? In acest stadiu, era o întrebare pur 
retorică. Ta-Mok îi mai puse câţiva tăciuni pe cap şi Hou-Sihorn 
avu senzaţia oribilă că oasele i se topesc. Era îngrozitor. 

Ta-Mok condusese cu o mână de fier centrul de interogatorii 
Tuol Sleng de la Phnom Penh, torturând acolo în cele mai crude 
moduri peste douăzeci de mii de trădători. 

Chiar şi Pol Pot fusese impresionat de metodele lui. 

Făcând un efort supraomenesc, Hou-Sihorn ridică privirea spre 
călău şi recunoscu plin de umilinţă: 

— Ai dreptate, Bang-pro, au rătăcit drumul şi eu m-am alăturat 
lor în această greşeală. 

Nu trebuia doar să mărturisească, ci să şi respecte 
frazeologia, altfel totul era în zadar. 

Ta-Mok dădu înţelegător din cap, dar nu îndepărtă tăciunii de 
pe ţeasta arsă care împrăştia un miros respingător de carne 
friptă. In privire îi lucea un grăunte de nebunie. Se sprijini bine 
pe ciot şi începu interogatoriul pe un ton scăzut. Nu pentru că se 
temea de vreo indiscreţie din partea celorlalţi doi, care oricum 
aveau să moară, dar pentru că îi era ruşine de ce avea să audă. 

Timp de mai multe minute, puse întrebări scurte, primind 
răspunsuri docile din partea interlocutorului său, care cedase de 


10 


tot. Ta-Mok mai văzuse această atitudine la cei care rezistaseră 
mult timp la tortură, prăbuşindu-se apoi după un anumit prag al 
durerii fizice. Insista, verificând şi înregistrând fără să noteze, 
bizuindu-se pe memorie. Nu lăsa să se vadă nimic din 
sentimentele pe care le încerca. Află în sfârşit tot ce-l interesa. 
Interogatoriul odată terminat, mătură cu un gest rapid tăciunii de 
pe creştetul victimei sale, apoi rămase nemişcat, întrebându-se 
dacă nu uitase ceva. 

Hou-Sihorn închisese ochii, silindu-se să nu se gândească la 
nimic. Pielea opărită de pe faţă îl făcea să sufere mai mult decât 
arsurile de pe cap. N-avea rost să implore mila lui Ta-Mok. Din 
momentul în care mărturisise, ştia ce soartă îl aşteaptă. lIl 
încercau două sentimente. Pe de o parte, îşi dorea din tot sufletul 
ca tăcerea să se mai prelungească pentru câteva minute, 
sperând nebuneşte că va supravieţui. Pe de altă parte, era 
nerăbdător ca totul să se sfârşească. Omorâse prea mulţi ca să 
nu fie cuprins de un anume fatalism. 

Un clinchet sec îl făcu să tresară, sângele pulsându-i mai 
repede. Strânse ochii mai tare. Era zgomotul chiulasei unui pistol 
armat. Inima parcă i se oprise deja. Nu se întâmpla nimic. O 
speranţă nebunească îl invadă. Khmerii roşii erau obişnuiţi să 
însceneze execuţii. Poate că bătrânul Ta-Mok îl mai considera 
util. 

Deschise gura pentru a mulţumi, dar zgomotul împuşcăturii îi 
arse timpanele şi gândurile îi îngheţară. Glonţul pistolului 
Tokarev îi pătrunse prin frunte, făcând creierul să explodeze. 

Ta-Mok nu-şi contemplă victima. Fără să lase arma din mână, 
se ridică dintr-o mişcare şi îşi recuperă cârjele. Din doi paşi se 
apropie de celelalte două victime care îl priveau terorizate. Nici 
măcar nu se uită în ochii lor. intinse braţul, atingându-le aproape 
fruntea cu ţeava pistolului şi apăsă de două ori pe trăgaci. 

Proiectilele  traversară capetele celor doi,  ucigându-i 
instantaneu. Ta-Mok puse liniştit pistolul la loc, chemând din nou 
santinela, care veni în goană. 

— Taie-le capetele şi dă-le la porci, ordonă Ta-Mok. Acoperă 
restul cu puţin pământ. 

De la începutul luptelor, khmerii roşii îngropaseră mii de 
victime sub un strat subţire de pământ, numind cu cinism 
această metodă «îngrăşăminte umane». 

Ta-Mok se îndepărtă fără să se mai întoarcă, înaintând cu o 
viteză incredibilă, în ciuda handicapului său. Reîntors în tabără, 


11 


se întinse pe patul de campanie şi aprinse o ţigară. 

Recapitulând dezvăluirile făcute de Hou-Sihorn, furia de care 
era cuprins se împletea cu dorinţa de răzbunare. Le rezerva 
adversarilor lui câteva surprize. Bătrânul Ta-Mok nu era încă 
terminat. Mângâie maşinal vechiul Kalaşnikov aşezat lângă el. 
Dacă nu putea folosi forţa împotriva celor mai puternici ca el, îi 
mai rămânea şiretenia, strategia ocolită. Trăsese din greu în 
timpul celor cincisprezece ani de lupte neîntrerupte, dar reuşise 
să supravieţuiască. După ce fusese rănit, chinezii, fraţii mai mari, 
îi propuseseră să se retragă în Thailanda, să instruiască oamenii 
şi să ţină lecţii de educaţie politică, motivând că îi era greu să se 
deplaseze. In dorinţa de a le dovedi că se înşelau, în săptămâna 
următoare, cu ciotul încă sângerând, atacase cu o mână de 
oameni un post guvernamental, ucigând toţi supraviețuitorii cu 
mâinile lui. 

Ca şi în alte dăţi, lupta de acum avea să se termine cu o 
victorie... 

Era şase seara şi noaptea cădea cu repeziciune peste pădurea 
rară din jur. Ta-Mok se simţea în largul lui şi începu să-şi ţeasă 
răzbunarea. 


12 


Capitolul II 


Phong Ton cobori primul din autobuzul supraaglomerat, care 
oprise chiar în faţa pieţei centrale din Phnom Penh. Avusese 
norocul să găsească un loc, de la Battambang, în ciuda multor 
pasageri care călătoriseră în picioare, pe scări sau chiar pe 
acoperiş, alături de baloturi. Se opri pe carosabil, ameţit de 
zgomotul şi animația din jur. Se împlineau aproape zece ani de 
când nu mai fusese în capitală. Atunci - chiar înainte de venirea 
trupelor vietnameze - maşinile aproape dispăruseră şi populaţia, 
puţin peste trei sute de mii de locuitori, se adăpostea în casele 
abandonate de proprietarii deportaţi ia orezării. 

O bicicletă-taxi scoase un şuierat strident, ca să se dea la o 
parte şi el urcă pe trotuar. In faţa lui, în parcarea unui 
cinematograf, străluceau sute de Honda  nou-nouţe. 
Nemaipomenit! Privi în jur; piaţa era la fel de animată ca în 1975, 
înainte de sosirea khmerilor roşii. Parcă nimic nu se întâmplase. 

Imensa structură în formă de X a pieţei centrale nu se 
schimbase nici ea. O înconjurau aceleaşi imobile vechi, mâncate 
de umezeală, aidoma unor cetăţi învinse, cu rufe la toate 
ferestrele. Nu existau ascensoare, nici electricitate, nici apă, dar 
erau ca nişte furnicare, pline de oameni care se înghesuiau chiar 
pe balcoane, nişte simple plăci de beton suspendate în gol. 
Vânzători de ţigări, restaurante pe roţi, nenumărați negustori 
ambulanți, toţi mişunau pe trotuare, ca înainte... Phong Ton făcu 
câţiva paşi, amestecându-se în mulţime, cu sacul agăţat de 
umăr. O nelinişte surdă îl măcina. Nu avusese nici o problemă de 
la plecarea din Pailin, aflat la graniţa thailandeză, la trei sute de 
kilometri distanţă. Era foarte uşor de trecut dintr-o zonă în alta. 
Actele sale, emise pentru vechiul domiciliu din capitală, erau în 
regulă şi nu se deosebea de ceilalţi pasageri din autobuz. Oficial, 
venise la Phnom Penh să ceară o nouă locuinţă. 

Îşi oferi plăcerea de a cumpăra un pachet de ţigări de la o 
vânzătoare tânără care îi aruncă o privire distrată, în sac avea un 
teanc gros de riali şi câteva rubine, împreună cu o adresă unde 
le putea schimba pe dolari. Nici locuinţa nu era o problemă... 
Khmerii roşii îşi păstraseră intacte reţelele din capitală. Avea să 
locuiască la unul dintre membrii reţelei sale. Administratorul era 


13 


mituit şi nu avea să semnaleze prezenţa lui la poliţie, aşa cum 
era obligat să o facă. Pentru orice eventualitate, ascunsese sub 
centură un mic pistol de calibru 6,35 cu două încărcătoare; chiar 
dacă i-l descopereau, nu era ceva prea grav, toată lumea era 
înarmată în Cambodgia. In afara facţiunilor politice, bandiții la 
drumul mare erau din belşug... 

După ce îşi aprinse o ţigară, se uită la ceas, puţin îngrijorat, în 
mod normal, cineva trebuia să-l aştepte la Phnom Penh, 
informându-l asupra misiunii. Nu se arătase nimeni... Era mândru 
că fusese ales de Angkar pentru o misiune atât de importantă. 
Numai că, întrucât lucrurile nu evoluaseră, se afla într-o ţară 
duşmană. Din ce în ce mai neliniştit, cercetă mulţimea care se 
înghesuia pe sub arcade, în faţa negustorilor de aur şi bijuterii. 
Era sigur că cei de la Siguranţă supravegheau sosirile 
autobuzelor, dar nu aveau nici un motiv să fie bănuitori. 

Pe vremea când lupta la Phnom Penh, din 1975 până în 1979, 
se folosise de alt nume, iar toţi cei implicaţi erau deja morţi. 

Un camion mare sovietic, plin cu o sută de nefericiţi înghesuiți 
în picioare, trecu zdrăngănind. Îl căută din nou pe cel care 
trebuia să-l aştepte, în şuvoiul de ciclo-taxi şi în spatele lui, 
printre negustorii de flori. Inima i se zbătea în piept, temându-se 
să nu fie reperat dintr-o imprudenţă. Oraşul era înţesat de 
indicatoare provietnameze, aiurindu-i pe nou-veniţi. 

După ce îşi recuperaseră pachetele, pasagerii din autobuzul cu 
care venise se împrăştiaseră în toate direcţiile. Ultimul se 
îndepărtă şi el, purtând pe umăr o cobiliţă de care atârnau la 
ambele capete vreo zece pui care cârâiau asurzitor, parcă 
presimţind soarta care îi aştepta. In curând fu singur. Panica îl 
invadă la gândul că mesajele fuseseră prost transmise şi avea să 
eşueze, sfârşind la închisoarea centrală sau poate mai rău. 
Cercetă împrejurimile. Câţiva biciclişti parcaseră de-a lungul 
grilajelor pieţei, fumând sau dormind. Unul dintre ei se îndreptă 
spre Phong Ton. Fără dinţi, cu chipul scofâlcit şi picioarele 
noduroase, avea un chiştoc în colţul gurii. Era îmbrăcat într-un 
tricou zdrenţuit, un şort uzat şi în picioare purta espadrile. 
Aruncându-i o privire fără expresie, îl întrebă: 

— Unde mergi, Puf? 

Phong nu răspunse. Putea fi un informator. Celălalt îşi mestecă 
betelul” şi continuă: 


ê Unchiule (n.a.). 
7 Un amestec conţinând foi de piper indian, folosit în zonele tropicale 


14 


— Dacă mergi spre stadionul olimpic, pot să te duc pentru 
zece riali. Sunt obosit şi mă întorc acasă. 

Vorbise destul de tare ca să fie auzit de tovarăşii săi. Phong 
Ton simţi cum îl cuprinde uşurarea. Era parola de recunoaştere. 

— De acord, Bang-pro, zise el instalându-se în taxiul local. 

Şoferul puse picioarele pe pedale şi porni încet spre 
bulevardul Acharmean. Phong Ton se lăsă pe spate, cercetând 
mulţimea. In spatele lui, biciclistul pedala fără să scoată o vorbă. 
Cine era? Când traversară intersecţia bulevardului Achar 
Hemeheay cu imensul bulevard Acharmean, închise ochii, ameţit 
de circulaţia intensă şi de zgomotul asurzitor. Motocicletele 
Honda zbârnâiau ca insectele, mergând în zigzag printre 
biciclete. Maşinile în care se aflau cinci sau chiar şase persoane, 
cu copii pe locul din faţă, treceau impasibile şi fericite. Una dintre 
ele trecu atât de aproape, încât Phong Ton crezu că îi sunase 
ceasul... Câţiva metri mai încolo, biciclistul opri la bordură şi 
coborî. Ţinea în mână o hârtie împăturită, pe care i-o dădu lui 
Phong Ton. 

— Bine ai venit, Pu, spuse el, sper că ai călătorit bine. Fii 
foarte atent ticăloşii de vietnamezi sunt pe urmele noastre. Mai 
ales acum. În această hârtie vei găsi indicaţii despre locul unde 
vei sta. Nu ai motive să te temi, vei fi protejat de mulţi dintre ai 
noştri. 

— Cine eşti? 

Biciclistul zâmbi, arătându-şi cioturile dinţilor. 

— N-are importanţă. Trebuie să fii prudent. Sunt un prieten. 

— Şi întâlnirea mea? 

— Ştiu despre ea, Phong. Te duci peste o oră la salonul de 
coafură de pe strada 130, colţ cu piaţa comercială. Te vei întâlni 
cu un străin care va veni să se tundă. Il aştepţi să termine şi 
după aceea îl abordezi şi îi spui cum te cheamă. Mai departe, nu 
mă priveşte. 

Fără să aştepte vreun răspuns, se urcă pe bicicletă, pierzându- 
se repede în marea de vehicule. 

Liniştit, Phong Ton vâri hârtia în fundul buzunarului. Terorizat 
de circulaţie, mai rămase un timp pe trotuar, în faţa 
restaurantului /nternaţional, fără să îndrăznească să traverseze. 
Chiar pe roşu, vehiculele veneau din toate părţile, într-un final, 
traversă din nou bulevardul Acharmean, luând-o pe sub arcadele 
străzii 130, mărginită de zeci de magazine. Unul dintre ele oferea 


drept tonic şi astringent (n.t.). 


15 


cu plata în dolari televizoare Akai cu ecranul mare şi ultimele 
modele de aparate video Samsung cu stop cadru imagine cu 
imagine, importate fraudulos din Thailanda. Se întrebă cine îşi 
putea permite să plătească asemenea sume. Chiar fără să se 
grăbească, ajunse în câteva minute la salonul de coafură, care 
ocupa tot colţul străzii, înăuntru zări mai mulţi bărbaţi, întinşi pe 
fotolii ca de dentist, în jurul cărora roiau mai multe lucrătoare. 

Phong Ton se întoarse din drum, aşteptând ora întâlnirii. 
Privirea îi fu atrasă de două grupuri de fete, aşezate pe bănci în 
faţa salonului. Intrigat, se întrebă ce căutau acolo: nu lucrau 
acolo, căci înăuntru aşteptau mai mulţi clienţi să fie serviţi. 

Brusc îşi dădu seama: erau prostituate! 

Nu avea de unde să ştie că noul primar al oraşului Phnom 
Penh trimisese de curând în centrele de reeducare toate târfele 
care invadaseră străzile şi hotelurile ca ciupercile după ploaie, ca 
în vremurile bune ale lui Lon Noi şi că ultimele focare de desfrâu 
îşi găsiseră adăpost în saloanele de coafură pentru bărbaţi. 

Incremenit, Phong Ton avea impresia că picioarele i se lipiseră 
de trotuar. La Pailin femeile erau rare, doar ţărănci cu pielea 
întunecată, purtând pe chip un râs idiot, care nu ştiau decât să-şi 
ridice poalele prin orezării, pentru o sampof* sau câţiva riali. 
Phong Ton nu mai făcuse dragoste de mai multe săptămâni. 
Examină cu aviditate fetele, încrucişându-şi privirile cu una 
dintre ele. 

Imbrăcată sărăcăcios, cu picioarele goale, dar cu unghiile date 
cu ojă, avea o gură mare şi foarte roşie. Nu era frumoasă, dar 
corpul puţin cam greoi emana o senzualitate animalică. Contrar 
majorităţii cambodgienelor, avea un piept impozant, pe care 
bluza de abia îl putea cuprinde. 

Când se simţi privită, zâmbi provocator şi îi susţinu privirea cu 
îndrăzneală. Phong Ton avu impresia că primeşte un pumn în 
stomac. 

li surâse şi el fetei. Aceasta se ridică imediat de pe bancă, se 
întoarse cu o încetineală calculată şi dispăru în salonul de 
coafură. 

Pentru Phong Ton era ca şi cum soarele arzător s-ar fi ascuns 
în nori. Maşinal, intră după ea. Era puţin aiurit. Inăuntru, bărbaţii 
îşi aranjau părul, îşi făceau unghiile sau se bărbiereau. Noua 
«burghezie» de import. Patroana se apropie de Phong Ton şi îl 
întrebă cu o voce răguşită de alcool: 


8 Fustă lungă (n.a.). 


16 


— Sunteţi grăbit? 

îmbrăcat ca un ţăran, nu semăna cu clienţii obişnuiţi. 

— Nu, nu, afirmă Phong Ton, bătând deja în retragere. 

Deodată, lângă el apăru noua lui «cucerire», zâmbind şi mai 
parşiv. Privindu-l în ochi, spuse pe un ton liniştitor: 

— E clientul meu, cât timp aşteaptă, doreşte un masaj. 

Patroana îi aruncă o privire bănuitoare, ca şi când s-ar fi temut 
că nu avea bani. 

— Costă trei mii de riali, spuse ea. Banii înainte. 

Phong Ton vru să protesteze; la Pailin, un tuns nu costa mai 
mult de două sute de riali. Realiză apoi că era vorba despre un 
limbaj codificat. Patroana aştepta şi fu tentat să renunţe, dar se 
temea de privirea răutăcioasă a fetei. Coborând privirea spre 
unghiile lăcuite în roşu, simţi cum pântecul îi ia foc. 

— lată, zise el. 

Cu senzaţia că săvârşeşte o mare greşeală, scoase din sac un 
teanc de zece mii de riali şi numără trei bancnote. Ar fi meritat 
să fie transformat în îngrăşământ uman, pentru că folosea banii 
destinaţi misiunii ca să plătească o târfă... Dar n-avea decât să 
trişeze puţin la preţul rubinelor pe care avea să le vândă, 
aranjând cu negustorul. Trei mii de riali nu erau decât cinci 
dolari... 

— Pe aici, spuse suav fata. 

O urmă în fundul magazinului, urcând împreună cu ea o scară 
îngustă. Fesele i se legănau la câţiva centimetri de Phong Ton. 
Murea de poftă să le atingă, dar nu îndrăzni. 

Scara dădea într-o încăpere cu tavanul atât de jos, încât Phong 
Ton, care nu era defel înalt, fu nevoit să se aplece... Camera era 
mobilată doar cu o masă de masaj şi cu un scaun. 

— Intindeţi-vă, /auk/ îi spuse fata pe un ton egal. 

Phong Ton reuşea cu greu să respire normal. Intins pe masa 
de masaj, pândea zgomotele exterioare. Fata îi spusese să lase 
sacul pe un scaun şi să-şi scoată cămaşa. Apoi îi masase cu un 
aer indiferent umerii, aplicându-i imediat nişte comprese fierbinţi 
pe faţă. Îi scosese şi pantofii, spălându-i picioarele şi masându-i 
degetele mari... 

Ridică o compresă pentru a admira silueta trupeşă. 
Dezamăgit, realiză că ea nu se dezbrăcase. Fata puse şervetul la 
loc, începând să-i maseze pieptul. Situaţia devenise ceva mai 
agreabilă, dar nu făcea trei mii de riali. 


? Domnule (n.a.). 


17 


Degetele ei se îndreptară spre cureaua pantalonilor, 
declanşând imediat erecţia lui Phong Ton. Sadică, maseuza 
părea că nu bagă de seamă, continuând mişcările fără să-i 
scoată slipul, care comprima dureros membrul lui Phong Ton. Ar 
fi urlat, dar nu îndrăznea să se mişte.. Până la urmă ar fi făcut-o, 
dar ea trase de elastic şi putu să respire. Tresări atunci când 
degetele maseuzei îi mângâiară sexul. În sfârşit! Incetişor, ea 
eliberă glandul, trăgând de pielea prea întinsă. Phong Ton simţi 
atingerea umedă a unui prosop cu care ea îl curăța. Se ruşină că 
nu-i trecuse prin minte o asemenea prevedere. Senzaţia 
următoare îl făcu să urce în al nouălea cer. Fata îşi unsese 
mâinile cu o cremă mirositoare, începând să-l masturbeze uşor şi 
cu pricepere. Tatonă cu mâna şi dădu de o coapsă, urcând apoi 
spre un sân pe care îl prinse în palme. Era rotund şi tare, cu 
sfârcul dur. Minunată explorare. Dădu la o parte compresele, 
pentru a vedea ce face. 

Ruşinat, îşi aduse aminte de unii dintre camarazii lui, cei mai 
feroci, care mergeau până la a tăia sânii bătrânelor burgheze din 
Phnom Penh, mâncându-i apoi. 

Ce vremuri nebune! Angkar-ul conducea cu puteri depline 
Cambodgia, suprimând pe toţi acei care se opuneau sălbaticei 
revoluţii. Pe atunci nu era decât un puşti, cu un Kalaşnikov mai 
mare ca el. 

Furnicăturile care urcau dinspre şale îl făcură să înţeleagă că 
se apropia de culmea plăcerii. De altfel fata accelerase şi ea 
ritmul. Frustrat, o strânse cu putere de încheietură. Asta putea 
să facă şi el şi nu l-ar fi costat trei mii de riali! 

— Ce s-a întâmplat? întrebă maseuza. 

— Nu vreau aşa, zise Phong Ton, cu vocea sugrumată. 

Se descotorosise de comprese şi o contempla pe fată, 
degetele ei înnodate în jurul sexului erect şi roşu. 

— Ai plătit, remarcă ea pe un ton egal. 

— Nu, nu e vorba despre asta, se opuse el, credeam că-mi faci 
altceva. 

Ochii i se fixaseră pe gura mare şi roşie. Ea făcu pe 
neştiutoarea. 

— E plăcut totuşi ce-ţi fac, remarcă ea. 

— Vreau... 

Se opri, puţin ruşinat, dar ea înţelesese. Fără să dea drumul 
sexului, îşi apropie faţa de el şi îşi lipi buzele preţ de o fracțiune 
de secundă, ceea ce îl făcu pe Phong Ton să simtă ca o 


18 


descărcare electrică. 

— Da! imploră el. Continuă. 

indiferentă, ea se ridică. 

— Pot să-ţi fac ceva foarte plăcut, spuse ea, dar trebuie să-mi 
mai dai două mii de riali. 

— Două mii de riali, exclamă Phong Ton, indignat şi exasperat, 
dar e foarte scump! 

Maseuza ridică din umeri şi reîncepu mişcarea de du-te vino. 

— Nu te obligă nimeni... 

Doar patru secunde şi ar fi explodat. 

— Aşteaptă! spuse el, lăsând la o parte ruşinea. 

Ea consimţi să-i dea drumul, lăsându-l să caute în buzunar. 
Alte două teancuri îşi schimbau proprietarul... 

Maseuza îi zâmbi parşiv şi promiţător, băgă banii în sân şi 
aprinse un mic reşou cu alcool pus pe pardoseală, pe care se afla 
un ceainic. Alături, el zări o ceaşcă şi o farfurie. 

— Ai noroc, spuse ea, nu sunt prea multe fete care fac aşa 
ceva. Şi-au găsit sfârşitul în orezării, ucise de afurisiţii ăia de 
polpotişti... 

Dacă ar fi ştiut cine era el... Aşteptă câteva minute, apoi luă 
de pe reşou ceainicul în care apa nu clocotea încă. Turnă ceai în 
ceaşcă şi se instală pe un taburet la picioarele lui Phong Ton. 
Sexul acestuia îşi cam pierduse din semeţie, aşa că ea îl apucă 
cu mâna stângă, dându-i iarăşi aerul triumfător. Apoi luă o 
înghiţitură de ceai şi înghiţi aproape în întregime sexul erect. 

Phong Ton scoase un răcnet de satisfacţie. Ceaiul îi gâdila 
terminaţiile nervoase, mărindu-i plăcerea. Fără să piardă o 
picătură de lichid, fata îşi acceleră mişcările. 

Phong Ton privea fascinat gura mare care se ridica şi cobora. 
Brusc, simţi cum testiculele îi sunt înmuiate în ceaşca de 
porțelan! Senzaţia fu derutantă la început, apoi deveni curios de 
agreabilă. 

Nici măcar în visele lui cele mai nebuneşti nu-şi imaginase un 
tratament atât de delicat! Din nefericire, nu putea povesti 
nimănui. Luând o altă gură de ceai, fata reîncepu să-şi mişte 
buzele. Fu nevoit să se abţină din toate puterile ca să nu 
explodeze pe loc. 

Era extraordinară. 

Diabolică, ea se oprea de câte ori îl simţea că se apropie de 
orgasm. l-ar fi plăcut să-i mângâie sânii, dar nu reuşea să se 
ridice. 


19 


De patru ori îl încercă plăcerea nemaipomenită a gurii pline de 
ceai care îi sorbea seva. Se zvârcolea pe scândura de masaj ca şi 
când ar fi fost străbătut de un curent electric, fără să se mai 
gândească la cei cinci mii de riali. 

După ce dădu la o parte ceaşca, fata îl apucă brusc de baza 
sexului, strângând cu putere. Buzele groase îşi schimbară ritmul, 
aspirându-l lent şi constant. Limba executa un balet îndrăcit. 
Simţi cum ceva clocotitor se iscă de la baza şalelor şi juisă. 

Corpul lui Phong Ton se arcui şi bărbatul scoase un geamăt 
înăbuşit. 

x 
x x 


Cu capul dat pe spate, aşezată comod în scaunul bicicletei, 
Palin Ek privea distrată animația străzii. Cu părul lins şi pomeţii 
proeminenţi, cu ochii migdalaţi fardaţi cu khol'%, cu gura mare şi 
vulgară, ieşită mult în afară datorită prognatismului maxilarului, 
avea un aer dur şi în acelaşi timp senzual. Mâinile foarte lungi, cu 
unghii roşii şi cocul de la baza cefei accentuau impresia de 
sofisticat. Pe un ton de comandă, îi spuse ceva biciclistului, care 
se opri lângă trotuar. 

— Nu te mişti de aici, spuse ea pe un ton care nu admitea 
replică. Te plătesc când mă întorc. 

Cu pas vioi, se pierdu pe sub arcadele străzii 130. Mai mulţi 
bărbaţi întoarseră privirea la vederea fustei lungi de culoare 
violetă, care se mula pe crupa rotundă şi cambrată. Cu toate că 
avea tenul întunecat al thailandezelor din nord, avea întotdeauna 
succes, mai ales la străinii impresionați de mutra ei de 
sălbăticiune. Cocul în care erau înfipte mai multe ace lungi şi 
expresia dispreţuitoare a gurii îi ţineau la distanţă. Surâdea 
rareori, pentru că aşa îi era felul şi nu voia să-şi arate dinţii 
îngălbeniţi de opiu. 

Se împiedică brusc. Un cerşetor olog, legănându-se în cârje, se 
aruncase la picioarele ei, întinzând mâna şi cerând de pomană 
cu o voce tânguitoare. Nu avea nici zece ani. 

— Cară-te! spuse ea, sec. 

Şi pentru că el insista, îl îmbrânci, trântindu-l la pământ şi îşi 
continuă drumul urmărită de privirile lui pline de ură. Erau mii 
asemenea lui la Phnom Penh, care călcaseră pe mine. În general 
erau priviţi cu indiferenţă, dar rareori aveau parte de ostilitate. 


10 Substanţă negricioasă, cu care orientalii îşi vopsesc sprâncenele şi 
pleoapele (n.t.). 


20 


Băiatul privi cu amărăciune fesele pline mulate de fusta 
violetă, întrebându-se prin ce minune o femeie ca ea scăpase de 
deportarea în orezărie. Statura ei impozantă o făcea să iasă în 
evidenţă printre fetele care vindeau ţigări sau purtau cobiliţa 
restaurantelor ambulante. Palin Ek mergea cu bărbia uşor 
ridicată, privindu-i sfidător pe cei din jur. 

Câţiva metri mai departe, un tânăr stând pe vine lângă trei 
sticle de benzină se ridică, apropiindu-se de ea. Aproape fără să 
mişte buzele, îi spuse dintr-o suflare: 

— Este în salonul de coafură, la primul etaj. Cămaşă albastră, 
un sac negru, câţiva dinţi lipsă în faţă. 

Palin Ek dădu din cap fără să răspundă şi îşi continuă drumul, 
ca şi când celălalt doar încercase să intre în vorbă. Fără să dea 
atenţie fetelor aliniate pe bănci, intră în salonul de coafură, 
privind cu un aer inchizitorial bărbaţii lungiţi în fotolii. Toată 
numai zâmbet, patroana se îndreptă spre ea. 

— Căutaţi pe cineva? 

— Da, un prieten venit din provincie. Mi-a dat întâlnire aici. 
Poartă o cămaşă albastră. 

— E sus, îşi face un masaj, spuse patroana. Coboară imediat. 

Palin Ek îi mulţumi cu un surâs, aşteptă ca patroana să se 
întoarcă în cuşca ei şi se îndreptă spre spatele magazinului, ca şi 
când s-ar fi dus la toaletă. 

Nimeni nu remarcă faptul că se strecurase pe scară... Ajunsă 
sus, pe palierul minuscul, ea se opri brusc, auzind gemetele 
sacadate, venind din spatele unei perdele. Băgă capul prin 
deschizătură, zărind silueta unui sex şi gura carp îl cuprindea. 

x 


* * 


«Maseuza» înghiţi complet membrul erect, masturbându-l cu 
furie în acelaşi timp. Phong Ton urlă din cauza plăcerii violente. 
În momentul în care şuvoiul de spermă ţâşni, fata îşi îndepărtă 
brusc gura şi lichidul alb îi împroşcă buzele groase şi faţa. 
Continuă să agite membrul, până la ultima picătură, apoi se 
aplecă, mângâindu-l cu buzele şi curăţând sexul încă tare. 

Phong Ton nu mai avusese niciodată parte de aşa ceva. 

Cu răsuflarea tăiată, o privi cum pune ceainicul pe reşou şi îşi 
şterge liniştită faţa. Luă apoi compresele şi le puse din nou pe 
faţa lui Phong Ton. 

— Mă întorc să te bărbieresc, îl anunţă ea, odihneşte-te câteva 
minute şi nu spune la nimeni ce ţi-am făcut. 


21 


El nici măcar nu răspunse, atât era de ameţit de voluptate. Cu 
impresia că nu mai avea corp, simţea încă sperma curgând în 
canalele seminale şi extraordinara plăcere a exploziei în gura 
atât de primitoare... Treptele scării scârţâiră şi el aţipi, toropit 
literalmente de plăcere. Călătoria la Phnom Penh începea bine. 

x 
x * 


La vederea lichidului albicios, Palin Ek simţise un amestec de 
dezgust şi de excitare. Trăsese repede capul şi nici femeia, nici 
Phong Ton nu o zăriseră. 

Cobori din nou, întrebându-se cum avea să-şi îndeplinească 
misiunea. 

Timpul o presa. 

Peste câteva clipe cobori şi «maseuza», cu un aer de 
indiferenţă pe chip. Palin Ek nu ezită decât o secundă, 
strecurându-se pe scară în sus în locul ei. Dădu perdeaua la o 
parte cu precauţie: Phong Ton stătea lungit în aceeaşi poziţie şi 
nu-şi ridicase nici măcar pantalonii, din care ieşea sexul flasc. 
Compresele calde îi acopereau faţa, împiedicându-l să vadă. 

Palin Ek se apropie, făcând parchetul să scârţâie. El nu se 
impacientă şi doar întrebă: 

— Mă mai laşi mult aşa, bang pa-on? 

Palin Ek nu răspunse. Timp de câteva secunde, îl fixă pe 
bărbatul întins în faţa ei, cu buzele schimonosite într-un rictus 
plin de răutate. 

Simţind o prezenţă, Phong Ton întinse mâna şi dădu de coapsa 
lui Palin Ek. Simţind mătasea în locul bumbacului aspru, făcu 
doar o remarcă: 

— Te-ai schimbat... 

In acelaşi timp, mâna ajunse la fesele cambrate, mângâindu- 
le. 

— Ba”, zise Palin Ek, simplu. 

Işi duse mâinile spre cap, apucând cu precizie cele două ace 
de oţel care îi prindeau cocul, lăsând părul lung să cadă în 
cascadă pe umeri. Ţinând acele ca pe nişte pumnale, se aplecă 
încetişor, fără să facă cel mai mic zgomot. 

Apoi, dintr-un singur gest şi cu toată puterea, le înfipse în faţa 
bărbatului, chiar în dreptul ochilor. 


11 Da (n.a.). 


22 


Capitolul III 


Phong Ton scoase un urlet înfiorător şi corpul i se arcui, 
căzând apoi pe o parte. Cele două ace de oţel trecuseră prin 
globii oculari, pătrunzând adânc în creier şi rămânând înfipte. 

Agonia cambodgianului fu rapidă. Încercă să scoată acele pe 
bâjbâite, apoi creierul încetă să mai funcţioneze şi se prăbuşi pe 
podea cu faţa în jos, înfigându-le aproape până la ornamentele 
din rubine false. 

Palin Ek era deja pe scară. Se lovi de «maseuza» alertată de 
urletele clientului ei, o răsturnă şi traversă salonul de coafură în 
fugă, fără să bage în seamă privirile uimite. În câteva secunde se 
pierdu în mulţimea de sub arcadele străzii 130. Cu părul în vânt, 
mergând repede, ajunse la bicicleta-taxi parcată la cincizeci de 
metri mai încolo. Se aşeză fără o vorbă şi şoferul apăsă pe 
pedale, îndepărtându-se de trotuar. 

Incântată, tânăra khmeră închise ochii, încercând să-şi 
potolească bătăile inimii. De câtva timp, mişcarea khmerilor roşii, 
altădată unită, se scindase în două facţiuni. Una, dirijată în 
continuare de Pol Pot, gata să încheie anumite alianţe. Cealaltă, 
sub conducerea lui Ta-Mok, rămasă fidelă vechiului ideal al 
Angkar-ului. Primii erau consideraţi drept renegaţi de cei din 
urmă. Moartea unui trădător era ceva plăcut, având şi mai mare 


valoare în cazul în care o făceai cu mâna ta... 
x 


* * 


— Aici strada 130, anunţă Chieng într-o engleză stricată, 
întorcându-se spre Malko. 

— Foarte bine, spuse acesta din urmă. Lăsaţi-mă aici. 

Cu toate că Chieng era un informator demn de încredere al 
CIA la Phnom Penh, detaliile negocierii pentru care venise erau 
păstrate în cel mai strict secret. De la sosirea la Phnom Penh, cu 
trei zile înainte, Chieng nu-l părăsise o clipă. Îl aşteptase la 
aterizarea cursei de la Ho Şi Min-Ville, cu o pancartă pe care era 
scris numele său. Malko venea de la Paris cu Air France, 
profitând de zborul non-stop Paris - Bangkok - Ho Şi Min-ville, 
bucurându-se de confort până în ultima clipă. Malko nu ştia cum 
reuşise CIA să-l recupereze... In 1975 era şoferul primului 


23 


ministru Lon Noi şi scăpase de execuţie. Fusese trimis la orezării, 
împreună cu câteva mii de alţi cambodgieni. Scăpase de acolo 
slab ca un ţâr, cu câţiva dinţi în minus şi cu eternul surâs pe 
chipul plat. 

Aparent, nu avea prea multe plăceri în viaţă: superbii ochelari 
Ray-Ban de vedere şi ţigările. Cum lăsa volanul din mână, 
aprindea una. 

leşind din vechea Toyota, Malko pătrunse în domeniul 
vânzătorilor de aur şi al ultimilor anticari din Phnom Penh. li era 
greu să creadă că acest oraş liniştit, aproape fără maşini, dusese 
cândva viaţa nebună, plină de veselie şi de nepăsare din 1975, 
epoca în care prinţul Sihanouk, exilat în China în urma unei 
lovituri de stat care îl făcuse să piardă tronul, devenise ghidul 
spiritual al khmerilor roşii. Cei care îl siliseră să abdice, luând 
puterea în aprilie 1975, transformaseră Cambodgia în Kampuchia 
«democrată». Cu puţin timp înainte, în atmosfera de nesiguranţă 
întreţinută de tunurile khmerilor roşii, lumea făcea trafic, visa, 
construia planuri stranii şi, mai ales, vorbea despre căderea 
regimului Lon Noi, atât de corupt, încât sosirea iminentă a 
khmerilor roşii declanşase o bucurie sinceră. Nici un cambodgian 
nu-şi putea imagina oroarea care avea să ţină patru ani. In 
cârciumile din Mekong se dansa până în zori. Nici măcar 
rachetele care cădeau din când în când în centru nu ştirbeau 
moralul locuitorilor capitalei; nici în vis nu le trecea prin cap să 
plece... 

Incă de la sosirea pe aeroportul de la Pochentong, cu trei zile 
în urmă, Malko sesizase diferenţa. Aeroportul era la fel de jalnic, 
dar nu mai erau avioane pe pistă, doar câteva elicoptere M26, 
greoaie, pictate în culori de camuflaj, oferite de sovietici şi 
Antonovul 24 care îl adusese de la Saigonul devenit Ho Şi Min- 
Ville. 

Vameşa khmeră nu-i putuse examina actele din cauza lipsei 
luminii. Clădirile ruinate ale aerogării erau luminate slab. Se 
trezise în Toyota lui Chieng, în mulţimea de biciclete-taxi şi 
motociclete Honda, printre care se strecurau puţine maşini; 
opaiţele vânzătorilor ambulanți erau singurele lumini de pe 
bulevarde. Nu se zărea nici un soldat, nici un semn de tensiune, 
dar la ora nouă seara, viaţa oraşului înceta; camuflajul... 

Din vechiul Phnom Penh nu mai rămăsese nimic: fumătorii de 
opiu, nenumăratele restaurante mici cu bucătărie savuroasă, 
târfele aşteptând în ciclo-taxi în faţa hotelurilor, gata să 


24 


năvălească peste vizitatori. Acum, doar câteva biciclete mai 
staţionau în dreptul hotelurilor, şubrede şi fără speranţă: nu mai 
erau turişti, nici oameni de afaceri. 

In 1975, hotelul unde se instalase Malko, Cambodiana, situat 
pe malul Mekongului, era în stadiul de construcţie. Câteva mii de 
refugiaţi îl umpluseră până la refuz. Khmerii roşii îi expediaseră 
la orezării şi cincisprezece ani mai târziu, un întreprinzător chinez 
din Singapore desăvârşise visul prinţului Sihanouk: un palat nou- 
nout într-un oraş-fantomă. Piscina era goală, în cele circa şaizeci 
de camere folosite nu erau telefoane, iar personalul pus la 
dispoziţia rarilor clienţi nu vorbea decât cambodgiana. Cine 
venea la Phnom Penh, în afara câtorva afacerişti, a celor din 
ONG” şi poate a unora ca Malko, veniţi să se joace cu focul într-o 
ţară care nu mai exista... 

De şase luni, locul rezervat Cambodgiei la Naţiunile Unite era 
gol. Khmerii roşii fuseseră îndepărtați, noul guvern, considerat ca 
o emanaţie a Hanoiului, nefiind acceptat... 

După se îşi contactase legăturile, Malko pornise să exploreze 
Phnom Penh-ul. 

Deprimant. 

Catedrala fusese dinamitată, cazinoul ras de pe faţa 
pământului, telefoanele nu mai funcționau în oraş, toate 
bulevardele îşi  schimbaseră numele: Monivong devenise 
Acharmean; Norodom - Tousamuth; De Gaulle - Stalin. 

Ambasadele, în afară de cele ale ţărilor din Est, fuseseră 
transformate în cazărmi sau în adăposturi pentru refugiaţi. 
Numai maimuţele căţărate în smochinii din jurul oraşului nu se 
schimbaseră. Cea mai mare pagodă era încă la locul ei. Royal, 
floarea industriei hoteliere khmere, rebotezat Samaki, ajunsese o 
construcţie prăfuită şi fără viaţă, transformată pe jumătate în 
birouri şi a cărei piscină era goală. Celelalte hoteluri din oraş ar fi 
făcut şi Armata Salvării să se ruşineze: modeste, nu cereau decât 
cincisprezece dolari pe cameră. La ora opt restaurantele, rare şi 
ele şi populate doar cu cei din ONG, nu mai serveau. 

Nici măcar o târfă! Nici un loc de fumat opiu! Disciplina morală 
comunistă, care urmase celei încă şi mai riguroase a khmerilor 
roşii, făcuse din Phnom Penh un oraş mort. Clădirile se ruinau, 
ocupate de sute de familii înghesuite fără urmă de confort. 
Spitalul Calmette semăna cu o bolniţă din Evul Mediu: fără 


12 Organizaţie non guvernamentală de sprijin umanitar şi medical 
(n.a.). 


25 


medicamente şi fără medici. 

Cu toate acestea, pe străzi circulau sute de motociclete Honda 
nou-nouţe. Costau o mie două sute de dolari, într-o ţară în care 
un medic nu câştiga decât treizeci pe lună... Viaţa subterană se 
dezvolta cu repeziciune, sprijinită de trafic, de rivalități şi de 
contrabandă. Ţara era totuşi  fărâmiţată, drumurile 
impracticabile, munţii ocupați de khmerii roşii, iar satele atacate 
cu regularitate. Maşinile noi începeau să-şi facă apariţia, 
importate prin contrabandă din Thailanda. Unele îşi luau zborul 
spre Vietnam, ţară încă şi mai săracă. Altele rămâneau la Phnom 
Penh, în mâinile generalilor fără trupe sau a cavalerilor de import 
care dansau în fiecare seară la ultimul etaj al hotelului Monorom, 
împreună cu tot ce avea mai provocator oraşul în materie de 
mini. Mii de antene de televiziune cătau spre cer de pe clădirile 
în ruine, iar pe piaţa neagră se găseau ultimele modele de 
cuptoare cu microunde marca Samsung, cu puţin mai scumpe ca 


la Bangkok. 
x 


* * 


Ajuns în colţul străzii 130 cu piaţa comercială, Malko se opri 
îngrijorat. Un grup compact se bulucea în faţa salonului de 
coafură unde avea întâlnire. O ambulanţă staţiona lângă trotuar. 

Se fofilă în mulţime. Era imposibil să priceapă ce se vorbea. 
Nici un străin în jur. Ajunse în sfârşit în faţa intrării şi se opri. 
Toate lucrătoarele stăteau în jurul unei tărgi puse pe podea. Cel 
întins pe ea nu mai mişca. Două pete mari şi roşii îi acopereau 
faţa. Lui Malko îi trebuiră câteva secunde să priceapă că era 
vorba de nişte comprese îmbibate de sânge. După imobilitatea 
caracteristică, nu mai era nici un dubiu: omul murise. 

Sosiră brancardierii, dând la o parte mulţimea şi luând cu ei 
macabra încărcătură. Doi poliţişti cu caschete plate, după moda 
vietnameză, împrăştiară curioşii. Intr-un concert de văicăreli, 
patroana alunga ultimii clienţi, închizând magazinul... 

Malko se îndepărtă câţiva metri, în timp ce mulţimea se 
împrăştia. Lucrătoarele se răspândiră ca vrăbiile. Patroana trase 
un grilaj de fier şi îl încuie cu un lacăt enorm... Oare cel de pe 
targă era omul de contact al lui Malko? Acesta din urmă mai 
rămase un sfert de oră prin zonă, apoi se îndreptă spre Toyota lui 
Chieng. In meseria lui nu existau coincidenţe. Misiunea la Phnom 
Penh începea prost... 

Un puşti nu mai mare de zece ani, sprijinit în cârje şi cu 


26 


A 


piciorul drept amputat de la genunchi, îi blocă trecerea, 
milogindu-se cu mâna întinsă. 

— Dollars... 

Malko îi dădu o sută de riali. Tânărul amputat privi bancnota, o 
mototoli ostentativ şi o aruncă în rigolă, repetând pe un ton 
furios: 

— Dollars, no riels. Money, money. 

Băiatul ştia ce vrea. Amuzat, Malko îi dădu un dolar. Ţinându- 
şi echilibrul pe cârje, băiatul privi în zare bancnota, ca un casier 
priceput, o frecă de mânecă, asigurându-se că nu se ia culoarea, 
apoi o ascunse printre zdrenţe. 

In momentul în care Malko se pregătea să urce în Toyota, 
copilul îi tăie drumul, spunând cu volubilitate ceva în limba lui şi 
blocând portiera cu una dintre cârje. 

— Ce vrea? îl întrebă Malko pe Chieng, care ieşise din maşină 
când îl văzuse apropiindu-se. 

— A-Pong? zice ştie poveste salon coafură, traduse Chieng. 

— Cât vrea? 

— Cinci dolari. 

Era ceva... care îl putea interesa pe Malko. 

— De acord. 

— Cere banii înainte, anunţă Chieng, scârbit de tupeul 
puştiului. 

Malko se execută. Imediat, micul mutilat începu o lungă 
poveste tradusă destul de aproximativ de şofer. 

— Un bărbat asasinat în timp masaj «tac-tac>»!*, explică 
Chieng. Crede polpotist. 

— De ce? 

— El avut pistol şi rubine la el. 

Furia îl invadă pe Malko. Intuiţia nu-l înşelase: era chiar omul 
cu care avea întâlnire. Parcursese cincisprezece mii de kilometri 
şi rezultatul era zero... Fără să mai pună la socoteală riscurile pe 
care le implica. CIA îl asigurase că e vorba de o misiune fără 
pericole, un soi de conferinţă de pace. Cât despre cel de pe 
targă, acesta îşi găsise pacea eternă... Puştiul olog îşi continuă 
povestirea. 

— El asasinat de femeie, explică Chieng, cu ace în ochi. 
Cineva foarte rău. 

— A fost arestată? întrebă Malko, plin de speranţă. 


13 Tâşti-bâşti (n.a.). 
14 Expresie populară semnificând a face dragoste (n.a.). 


27 


— Nu, plecat. 

— Cum de ştie că e vorba de o femeie? 

— El văzut. 

Devenea şi mai palpitant. Malko nu-şi putu ascunde interesul. 

— Ce anume? 

— Ea venit cu ciclo. El fost acolo şi cerşit. Ea intrat coafor şi 
plecat foarte repede cu acelaşi ciclo. 

Tânărul amputat avea ochii strălucitori de excitare. Malko nu- 
şi mai revenea. De unde ştia atâtea acest Sherlock Holmes în 
faşă? Dacă era o provocare? 

— De unde ştie atâtea? întrebă el. 

— Polpotist ucis cu ace de păr... comentă Chieng. Când femeie 
venit, ea avut acele. Când plecat magazin, nu ace, părul aşa. 

Descrise printr-un gest părui lăsat pe umeri. 

Malko rămase cu gura căscată. Cu chipul ridicat spre el, 
puştiul aştepta un compliment. In ciuda piciorului amputat, părea 
voinic, rău şi inteligent, perfect apt pentru supravieţuire. 

— A spus toate astea poliţiei? 

Traducere şi hohote de râs din partea puştiului. 

— Nu, nu, nu poliţie. Poliţia bate pe el şi trimite departe 
Phnom Penh. Primar nou foarte rău... 

— O cunoaşte pe această femeie? 

— Nu. 

— Dar pe biciclist? 

— Nu. 

— II poate descrie? 

Băiatul începu o serie de explicaţii complicate, în care 
reveneau des două cuvinte: krua srah. 

— Ce vrea să spună? întrebă Malko. 

— Culoarea pielii, negru strălucitor, explică Chieng. Negru 
foarte frumos. 

Rămânea de aflat cine avea interesul să facă să eşueze 
întâlnirea pregătită de luni de zile, în principiu în cel mai mare, 
secret, dar al cărei rezultat risca să deranjeze multă lume. 

În momentul în care Malko se aşeza, puştiul se aplecă spre 
maşină şi îi spuse ceva şoferului, care îl îndepărtă cu un gest 
plictisit. 

— Ce spune? întrebă Malko. 

— Zice ştie cum aflat număr ciclo-taxi care luat femeie. 

— In regulă! 

— Vrea o sută de dolari... completă Chieng. Cu siguranţă că 


28 


minte. 

Malko surâse fără să răspundă. Chieng putea fi un informator 
al poliţiei cambodgiene. Folosindu-l ca traducător, o informaţie 
vitală risca să devină publică. Malko nu-şi făcea iluzii. In orice 
caz, crima oribilă dovedea că în filiera care îl adusese la Phnom 
Penh se infiltraseră adversarii. 

— Nu mă interesează, zise el, dar puştiul e amuzant. Unde 
locuieşte? 

— Aici, explică Chieng. El orfan, părinţi ucişi de polpotişti. El 
călcat pe mină în orezărie. 

— Cum îl cheamă? 

— A-Pong. 

Tânărul mutilat sări în sus, vizibil furios. 

— No, no A-Pong. Sam! spuse el bătându-se în piept. Sam. 
Repetă el de mai multe ori. 

Malko îi surâse şi îi spuse lui Chieng să-l conducă la hotelul 
Samaki. Inainte să înceapă ancheta, trebuia să tragă nişte 
concluzii. 


29 


Capitolul IV 


Câteva animale împăiate zăceau îngrămădite în vitrinele 
prăfuite din holul slab luminat de la Samaki. 

Uşor încordat, Malko urcă treptele, întrebându-se ce avea să 
găsească acolo. Crima de la salonul de coafură nu prevestea 
nimic bun... funcţionara care picotea la recepţie nici măcar nu 
ridică privirea în timp ce el se îndrepta spre scara întunecată. 

Ajuns la primul etaj, Malko bătu la o uşă pe care scria cu litere 
albe: WORLD HANDICAP. Imediat, o cambodgiană minionă veni 
să deschidă. 

— The office is closed”, spuse ea cu o voce cântată. 

— Trebuie să vorbesc cu Jane Baron, spuse Malko. Anunţaţi-o. 

Cambodgiana n-avu timp să răspundă. O voce foarte gravă de 
femeie strigă dintr-o cameră învecinată. 

— Cinee? 

— Sunt Malko. 

— OK, veniţi încoace. 

Ca să pătrundă în camera de alături, Malko traversă un birou 
plin de cartoane şi afişe. O femeie cu umeri de luptător, cu părul 
scurt şi blond şi cu ochii foarte albaştri, fără urmă de machiaj, cu 
trăsături regulate, dar complet asexuate, ridica nişte haltere. Era 
îmbrăcată cu un slip şi cu un sutien de bumbac alb, care dădeau 
la iveală un corp musculos, fără urmă de grăsime, cu un pântec 
plat şi cu fese de ciclist. 

Puse jos halterele şi îi întinse lui Malko o mână cu unghiile 
pătrate şi tăiate foarte scurt. 

— Scuzaţi-mă, e tocmai ora mea de cultură fizică. 

Părea fiica naturală a lui Chris Jones şi a lui Milton Baalbek. 
Avea tot atâta feminitate cât amândoi luaţi laolaltă, încă de la 
prima lor întâlnire, lui Malko îi venea să-i spună «colonele»... Cu 
toate acestea, Jane Baron nu era decât un «case officer»1$ al CIA, 
specializată în probleme asiatice, vorbind chineza şi khmera şi 
lucrând sub acoperirea unei organizaţii de caritate. Celibatară, cu 
o vechime de douăzeci de ani în cadrul Companiei, îndrăzneață, 


15 E închis (n.a.). 
16 Agent de teren (n.a.). 


30 


după spusele lui Oswald Lovell, şeful centralei CIA la Bangkok. Cu 
acesta, Malko se întâlnise înaintea zborului Air France spre Ho Şi 
Min-Ville. 

O femeie de fier. 

De mai multe luni parcurgea ţările Asiei de sud-est, distribuind 
proteze în taberele de refugiaţi şi în sate. Era de la sine înţeles 
că cei din ONG-ul în care lucra nu ştiau că aparţine de CIA... 

— Tocmai am... începu Malko. 

Jane Baron îl întrerupse cu un gest. 

— Aşteptaţi. 

Intorcându-se spre un fel de pat de campanie, spuse ceva în 
khmeră şi Malko zări o micuță cambodgiană cu privirea speriată, 
îmbrăcată în sampong, ghemuită pe podea. Interpelată, ea se 
ridică, adună câteva lucruri şi se strecură afară ca un şoarece. 

— Este maseuza mea, explică Jane Baron, nu vorbeşte 
engleza, dar nu se ştie niciodată. 

În momentul în care maseuza ieşea, el surprinse privirile 
schimbate de cele două femei. Se părea că «colonelul» nu era 
aşa de asexuat pe cât dădea impresia... Ochii albaştri ai lui Jane 
Baron îl priviră pe Malko şi vocea autoritară întrebă: 

— Aţi fost acolo? Ce s-a întâmplat? 

Inainte ca el să poată scoate un cuvânt, ea se aşeză pe pat, cu 
picioarele încrucişate, fără măcar să se îmbrace, ca şi când 
Malko nu era o persoană de sex opus. Aprinse o ţigară cu un 
Zippo puternic ca un aruncător de flăcări şi suflă fumul. 

Graţioasă ca un sergent major de infanterie marină... 

— A fost o neconcordanţă, mărturisi Malko. 

— Nu v-aţi întâlnit cu Phong Ton? 

— Ba da, dar era mort. 

Jane Baron, care îşi masa coapsele, se opri brusc. 

— Mort! Ce s-a petrecut? 

— O necunoscută i-a înfipt două ace de păr în ochi, înainte să 
pot sta de vorbă cu el. 

— Aţi asistat la... 

— Nu, dar am găsit un martor. 

li povesti episodul cu tânărul amputat şi ce aflase de la el. 
Jane Baron îl ascultă, cu privirea întunecată de furie. 

— E grav, spuse ea, asta înseamnă că operaţiunea noastră a 
fost deconspirată, în ciuda tuturor precauţiilor luate. Inainte să 
trecem la etapa următoare, trebuie să aflăm cine e de vină. 

— Care este etapa următoare? 


31 


— Vom relua contactul cu cei care l-au trimis pe Phong Ton, i-o 
tăie scurt Jane Baron, foarte sigură de ea. Sunteţi la curent cu 
importanţa pe care o dă Compania acestei afaceri. 

Malko descoperise natura misiunii sale de abia la Bangkok, cu 
o săptămână înainte, în timpul unui dineu pe terasa 
restaurantului Oriental, la care participase Oswald Lovell. 
Americanii ţineau foarte mult ca pacea să revină în Cambodgia. 
De la invazia khmerilor roşii în 1975, multe se produseseră, 
făcând ca situaţia să devină de nesuportat... Mai întâi, 
vietnamezii, care jinduiau dintotdeauna la Cambodgia şi îi urau 
pe khmerii roşii dominați de chinezi, invadaseră ţara în 1979, 
făcându-i pe khmerii roşii să se retragă până la frontiera cu 
Thailanda şi eliberând astfel trei sferturi din teritoriu. Până în 
1986, situaţia rămăsese staţionară, pe de o parte guvernul 
vietnamez «fantomă» de la Phnom Penh şi pe de altă parte 
khmerii roşii, susținuți de China, care ocupau încă anumite 
regiuni şi puncte de rezistenţă, făcând imposibilă reîntoarcerea 
la normal. 

Nici o ţară nu recunoscuse guvernul de la Phnom Penh, ceilalţi 
dizidenţi alăturându-se khmerilor roşii, într-o coaliţie pe cât de 
eterogenă, pe atât de ineficace. Situaţia trena, nici una dintre 
părţi nefiind destul de puternică să preia avantajul. Apoi, în 1986, 
vietnamezii se retrăseseră în mod oficial, lăsând locul unui 
guvern numit de ei, având drept ministru pe Hun Sen şi o armată 
întărită. Bineînţeles că khmerii roşii încercaseră să preia puterea, 
dar nu reuşiseră. 

De atunci, diversele partide, care îşi pierdeau timpul cu 
conferinţe internaţionale şi reuniuni secrete, nu reuşeau să se 
pună de acord. 

Toată lumea se temea de un singur lucru: să nu revină khmerii 
roşii la putere şi să reînceapă genocidul. Cu toate că sinistrul Pol 
Pot se ţinea în umbră, Angkar-ul nu-şi schimbase ţelurile şi 
cambodgienii erau convinşi că, odată întorşi, polpotiştii aveau să 
adopte din nou aceleaşi metode. 

Din prietenie pentru Vietnam, sovieticii îi înarmaseră din 
belşug pe cambodgieni, lovind în acest mod în China populară, 
care ar fi dorit la Phnom Penh un guvern supus ei, fie că era 
vorba de genocid sau nu. 

— lată fundalul, îi explică Oswald Lovell lui Malko. Situaţia ar fi 
definitiv blocată dacă nu am avea anumite legături serioase cu 
khmerii roşii... 


32 


— Cum aşa? Lucraţi cu Pol Pot! tresărise Malko. 

Ca şi când Winston Churchill ar fi luat ceaiul cu Hitler. 

— Este un secret foarte bine păstrat, confirmase cel de la CIA. 
Am reuşit deja să ne apropiem de anumite persoane, în perioada 
1970-1975. Unul dintre agenţii noştri, Hu-Nim, a fost cooptat în 
conducerea Angkar-ului. Din nefericire, a fost executat în 1978, 
când prietenii lui au descoperit legăturile pe care le avea cu noi. 
Cred, de altfel, că îl bănuiau de mult, dar în '78 se gândeau că nu 
mai au nevoie de noi: preluaseră puterea. S-au înşelat însă. 

— Cum aşa? 

— İn 1980, ne-au cerut ajutorul prin intermediul chinezilor. 
Vietnamezii se pregăteau să-i extermine, hăituindu-i în masivul 
Cardamomes, în ciuda complicităţii cu thailandezii şi a sprijinului 
din partea chinezilor. Atunci le-am dat o mână de ajutor... 
trimiţându-le muniții şi comandouri britanice să-i antreneze. 
Lucrurile au evoluat bine. Chiar eu am tratat cu Khien Sampan, 
care se afla atunci la Bangkok. 

Khien Sampan era cel mai «prezentabil» dintre khmerii roşii, 
un fel de ministru al Afacerilor externe itinerant. Pretindea că nu 
avea nici o responsabilitate pentru genocid, ceea ce în mod 
evident era fals. Malko fusese uimit de cinismul americanului. 

— Sunteţi la curent cu ce au făcut în acea vreme, subliniase 
el. Sunt responsabili de genocidul a aproape două milioane de 
cambodgieni. 

Lumea întreagă era la curent. 

— Bineînţeles, admise Oswald Lovell. 

— Cu toate acestea, Compania a fost de acord să-i ajute? 

Şeful centralei surâse rece şi cinic. 

— Nu Compania, ci preşedintele Statelor Unite... Sper că vă 
daţi seama că într-o situaţie atât de delicată nu puteam avea 
iniţiative... Era nevoie de ordine scrise şi le-am obţinut. Se mai 
află încă în arhivele de la Langley, la dispoziţia generaţiilor 
viitoare. 

Malko era îndeajuns de obişnuit cu cinismul politicii, pentru a fi 
cu adevărat uimit, dar totul avea un preţ. 

— Ce aţi obţinut în schimb? 

Americanul surâse cu inocenţă. 

— Nimic, voiam doar să-i înfuriem pe vietnamezi. Preşedintele 
Reagan nu putea suporta ideea ca Statele Unite să fie învinse şi 
ridiculizate de aceşti «gooks»!/. Astfel, oricine le era duşman, 


17 Nume peiorativ dat orientalilor (n.t.). 


33 


devenea prietenul nostru... A mers: am împiedicat vietnamizarea 
Cambodgiei. De altfel, chinezii ne-au fost foarte recunoscători. 
Ne-au mulţumit, permiţându-ne să instalăm staţii de ascultare 
de-a lungul frontierei lor cu URSS-ul. Gorbaciov nu apăruse încă 
pe firmament... 

Incă o poveste exemplară. 

— Şi acum ce se petrece? întrebase Malko. Vietnamezii au 
plecat şi Reagan e la pensie.. 

Şeful centralei CIA surâse din nou. 

— Situaţia nu este defel mai simplă acum, e blocată. 
Vietnamezii se tem că Pol Pot revine la putere şi că khmerii roşii, 
simțindu-se puternici, vor deveni inflexibili în privinţa condiţiilor 
participării lor la un nou guvern... În culise însă, discuţiile sunt 
dure, pentru că au apărut două elemente noi. Mai întâi faptul că 
sovieticii, acum ruinaţi, nu mai pot ajuta Cambodgia, nici 
Vietnamul. In consecinţă, Vietnamul se vede nevoit să diminueze 
ajutorul acordat Cambodgiei. 

— Aceasta a făcut ca guvernul lui Hun Sen să devină foarte 
fragil. Apoi, după apropierea dintre Bush şi Gorbaciov, URSS şi 
SUA nu se mai situează pe poziţii opuse în privinţa Cambodgiei. 
Dintr-un foc, ruşii ne-au furnizat nişte informaţii extrem de 
neliniştitoare. 

— Fosilele din Comitetul Central de la Hanoi, care au toţi între 
şaptezeci şi optzeci de ani, s-au înţeles cu chinezii şi cu khmerii 
roşii, propunându-le o idee nouă. 

— Care? 

— «Soluţia Roşie». 

— Adică? 

— În mare, iată ce le-au spus: suntem toţi comunişti, de ce să 
nu ne înţelegem? Să abandonăm politica de deschidere propusă 
de moderați, ca Hun Sen şi să formăm un nou guvern pur şi dur, 
care va fi sută la sută comunist. Inchidem graniţele, cum a făcut 
Birmania şi ne întoarcem la soluţia propusă de Angkar, autarhia. 
Pe drum, îi lichidăm pe toţi cei suspectaţi de legături cu Vestul. 

— Bine dar sunt nebuni! protestă Malko. 

Americanul ridică din umeri. 

— Nu, ei cred în continuare în comunism, în ciuda eşecului lui 
tragic. Au puterea în Vietnam şi există oameni care gândesc ca 
ei şi la Phnom Penh. Chea-Sim, un fost bonz ca Ta-Mok şi 
membru influent în guvernul lui Hun Sen. 

— Această «Soluţie Roşie» are vreo şansă de reuşită? 


34 


Oswald Lovell îşi recăpătă expresia gravă. 

— Da, negocierile internaţionale sunt blocate. Khmerii roşii 
simt că sunt pe calea cea bună şi Hun Sen ştie că dacă îi lasă să 
revină într-un guvern de coaliţie, îl vor acapara... 

— Bine, obiectase Malko, dar cambodgienii au de gând să-i 
suporte, după tot ce s-a întâmplat? 

— Nu li se va cere părerea, aşa cum nu s-a întâmplat nici în 
"75... 

Era îngrozitor. Americanul nu-i dăduse timp lui Malko să-şi 
revină. 

— Noi, cei din cadrul Companiei, am elaborat un plan pentru a 
contracara Soluţia Roşie, explicase el, datorită legăturilor noastre 
cu anumiţi membri ai khmerilor roşii. Ideea este următoarea: să 
încheiem un acord cu ei, măcar cu cei controlabili, în aşa fel încât 
ei să se angajeze să nu mai înceapă cu prostiile. Graţie 
legăturilor noastre cu ruşii, putem să-i informăm şi pe 
vietnamezi, ca să înceteze cu opoziţia faţă de un guvern de 
coaliţie format din khmeri roşii moderați şi cambodgieni 
provietnamezi şi ei moderați. Asta presupune întrunirea anumitor 
condiţii şi timpul ne presează. lată de ce vă trimit la Phnom 
Penh. 

— De ce nu trataţi afacerea la Bangkok, unde khmerii roşii pot 
ajunge mai uşor? obiectase Malko. 

Americanul dăduse din cap a negaţie. 

— Imposibil. Am ales un arbitru, o cambodgiană pe nume 
Sopia Sen, de care suntem siguri şi pe care o acceptă şi 
vietnamezii. Această persoană se află la Phnom Penh şi poate să- 
i ţină la curent pe Hun Sen şi pe prietenii lui vietnamezi cu 
stadiul tratativelor. Ea fixează concesiile minime care trebuie 
obţinute de la oamenii lui Pol Pot, fără de care vietnamezii vor da 
peste cap întreaga operaţiune. Totul trebuie să se petreacă în 
Cambodgia, pe viu. Hun Sen este un tip foarte bănuitor. El însuşi 
este un vechi khmer roşu şi ştie cum se comportă amicii lui... 

— Pentru ce s-a aliat cu vietnamezii? îl întrebase Malko. 

— Ca să-şi salveze pielea în 1970. Era condamnat la moarte 
pentru că-şi apărase prost poziţia de colonel. Adevăratul motiv 
este că fusese format la Hanoi, pe vremea când chinezii şi 
vietnamezii erau mână în mână. 

— Ce roi voi avea la Phnom Penh? întrebase Malko. 

— Să vegheaţi la buna desfăşurare a acţiunii, transmițând 
propunerile khmerilor roşii provietnamezilor şi invers. Să 


35 


încercaţi să-i faceţi să semneze un acord de principiu. Odată 
făcut acest lucru, restul negocierii se va derula la Bangkok. Dacă 
nu reuşiţi, Cambodgia se va cufunda din nou în nenorocire. 
Malko fusese mişcat. Cunoscuse prăbuşirea din 1975, 
descoperind, ca de altfel tot globul, oroarea regimului 
«eliberator» al lui Pol Pot. Nefericitul popor cambodgian nu 


merita două genocide în douăzeci de ani. 
x 


* * 


lată că acum dificultăţile începeau. Jane Baron îl privea 
bănuitoare, ca şi când ar fi fost responsabil de asasinatul feroce 
căruia îi căzuse victimă persoana lui de contact. 

— Sunteţi sigur că nu aţi comis nici o imprudenţă? întrebă ea. 

Malko simţi cum îi sare ţandăra. N 

— De abia am coborât din avion, obiectă el. In afară de 
dumneavoastră nu m-am întâlnit cu nimeni. Nici măcar Chieng 
nu a aflat până în ultimul moment locul unde trebuia să merg. 

— Nu înţeleg, mărturisi americana. Chiar eu am fost la Pailin, 
acum cincisprezece zile, cu ocazia unui turneu al organizaţiei 
noastre. Cambodgienii erau desigur la curent, dar am fost şi la 
Battambang, la Kompong Speu, la Kompong Som. Phong Ton, cel 
cu care trebuia să vă întâlniți, era un om prudent, cu care 
Compania întreținea relaţii atent supravegheate. Era vărul lui Hu- 
Nim, informatorul nostru din Angkar executat în 1978. Atunci 
când m-am întâlnit cu el, a avut o atitudine extrem de pozitivă, 
pentru că afacerea fusese discutată la cel mai înalt nivel... Şi 
khmerii roşii sunt obosiţi şi neliniştiţi: chinezii au anunţat că nu le 
vor mai livra material de război... 

— Adevărat? 

— Chinezii au spus aceasta la cererea noastră, dar mai au 
provizii pentru încă trei ani. Munţii Cardamomes sunt plini de 
ascunzători secrete burduşite cu armament greu. Cât despre 
oameni, pot lua destui din taberele de refugiaţi, un adevărat 
izvor de nesecat... 

— Nu există nici un informator printre vietnamezi? 

Jane Baron îşi aranjă sutienul. 

— Nu ştiu! mărturisi ea într-un târziu. Avem acordul lui Hun 
Sen care, fiind prea moderat, ar fi măturat de către o Soluţie 
Roşie, în favoarea lui Chea-Sim, dar acesta din urmă are şi ei 
partizani. 

— Este posibil ca ei să fi fost la curent cu negocierile? 


36 


— Cu negocierile, da, admise ea, dar nu cu detaliile, cum ar fi 
acela al sosirii lui Phong Ton, doar dacă el nu a comis o 
imprudenţă. Poliţia e în mâinile vietnamezilor, care patrulează pe 
motociclete Honda în timpul camuflajului, veghind la respectarea 
lui. Nu există cambodgieni printre ei. 

Umerii largi se gârboviră parcă şi ea aprinse o nouă ţigară. 
Fostul hotel Royal era cuprins de o tăcere de moarte, aidoma 
întregii Cambodgii. In încăpere domnea o căldură umedă şi 
neplăcută. Jane Baron se ridică şi se duse după un prosop. 

— Voi încerca s-o găsesc pe ucigaşa lui Phong Ton, sugeră 
Malko. Am nevoie de o armă. 

— E plin de arme la Phnom Penh, îl asigură americana, nu este 
o problemă. Chieng vă va face rost de una. Inainte de toate, 
trebuie să o anunţăm pe Sopia Sen. 

— Oswald Lovell nu mi-a spus nimic despre ea. 

— Sopia Sen a lucrat cu prinţul Sihanouk şi am contactat-o cu 
mulţi ani în urmă. Ne-a făcut servicii foarte mari. Se bucură de 
încrederea vietnamezilor şi în special de cea a lui Hun Sen. 

Altfel spus, Sopia Sen trăia pe spinarea multora. 

— Unde locuieşte? întrebă Malko. 

— La Phnom Penh, desigur; vă aşteaptă să o vizitaţi. lată 
adresa ei. Este la capătul bulevardului Tousamuth. Chieng ştie 
unde anume. Duceţi-vă acum. Intre timp, voi încerca să iau 
legătura cu cei din Pailin... 

— Vă întoarceţi acolo... sugeră el. 

— Durează prea mult, spuse Jane Baron. Am nevoie de o 
autorizaţie şi le-aş stârni bănuielile. Am însă o legătură de 
siguranţă aici la Phnom Penh, o voi activa. 

— Foarte bine, spuse el, mă duc acolo, dar şoferul meu va 
afla. 

— N-are importanţă, spuse repede Jane Baron, doar v-am spus 
că guvernul Hun Sen e la curent şi ştie ce rol jucaţi. Dacă nu ar fi 
fost aşa, nu v-aţi fi aflat aici. 

Jane Baron îi zdrobi din nou falangele lui Malko, dar privirea ei 
îşi pierduse din siguranţă. Afară noaptea căzuse brusc şi Phnom 
Penh-ul, cu miile de biciclişti, părea întors în timp cu cincizeci de 
ani. Toyota se pierdu în magma de ciclo-taxiuri. Motocicletele 
Honda pârâiau care mai de care, deseori conduse de femei ce 
purtau pe cap pălării în culori vii, de fapt nişte caschete de 
vânătoare ceheşti. Cei câţiva poliţişti neînarmaţi, în uniformele 
prea largi de un verde muştar, nici măcar nu se osteneau să 


37 


dirijeze circulaţia. 
Malko se întreba ce primire avea să-l aştepte din partea femeii 
care ţinea în mâini soarta khmerilor roşii şi a vietnamezilor. 
x 


* * 


Vila Sopiei Sen era la capătul bulevardului Tousamuth, 
protejată de ziduri înalte îmbrăcate în sârmă ghimpată. Timp de 
cinci minute, Malko bătu la o poartă de fier, după care apăru un 
cambodgian slăbănog şi o întredeschise. Fără să înţeleagă nimic 
din spusele lui Malko, consimţi totuşi să-l primească într-o 
cameră cu pereţii goi, în care se simţea un miros de mucegai. Un 
birou, o masă mare şi, într-un colţ, un bărbat care dormea 
ghemuit pe o masă mare şi joasă, având lângă el un Kalaşnikov. 
În casă nu se auzea nici un zgomot. Malko se aşeză pe un scaun 
chinezesc, îngrozitor de incomod şi aşteptă. 

Peste câteva minute, o mişcare imperceptibilă îl făcu să se 
întoarcă. 

O femeie extrem de frumoasă intrase în cameră. Avea o figură 
triunghiulară, cu nişte ochi foarte depărtaţi, vii şi machiaţi ca la 
New York şi gura rujată. Cocul complicat şi foarte înalt îi dădea 
un aer hieratic. Mâinile subţiri aveau unghiile exagerat de lungi... 
Era îmbrăcată într-o cămaşă de mătase neagră şi o fustă roşie, 
strânsă pe talie, care îi ajungea până la glezne. 

Picioarele goale erau aidoma mâinilor. Malko avu impresia că 
se află în faţa unei curtezane de clasă, mai degrabă decât în faţa 
unui diplomat. 

— Vin din partea lui Jane Baron, spuse el. Bănuiesc că sunteţi 
Sopia Sen. 

— Aşa este, zise femeia pe un ton melodios. Aveţi veşti bune? 

— Din păcate, lucrurile au început foarte prost, mărturisi 
Malko. 

Cât timp povesti, pe faţa cambodgienei nu tresări nici un 
muşchi. Doar la sfârşit, buzele i se deschiseră într-un surâs plin 
de ferocitate. 

— Domnule Linge, spuse ea cu o voce suavă, acestea sunt 
veşti foarte bune. 


38 


Capitolul V 


Timp de câteva secunde, Malko rămase interzis. Moartea 
legăturii sale nu putea fi o veste bună... sau Sopia Sen nu avea 
aceleaşi interese ca CIA. Cambodgiana continua să-l fixeze, 
surâzând ironic şi feroce. Întinse braţul şi îl apucă de mână ca pe 
un copil. 

— Veniţi la mine în birou, spuse ea, am să vă explic. 

ÎI duse într-o cameră luminată slab de o lampă cu un abajur 
verzui. Un străvechi aparat de climatizare sforăia astmatic. Biroul 
era plin de hârtii şi pereţii nu se vedeau de hărţi ale Cambodgiei, 
pline de pete de toate culorile. Singurul element modern era un 
televizor Akai, aşezat într-un colţ. Sopia Sen se trânti pe o 
canapea adâncă, invitându-l pe Malko să se aşeze lângă ea. 

— M-am gândit să cinăm împreună, îl anunţă ea, aveţi un alt 
aranjament? Aşa vom avea timp să stăm de vorbă. 

— Cu plăcere, acceptă Malko, aflat cu toate acestea în 
defensivă. 

Sopia Sen luă o sticlă de Moet de colecţie, cufundată într-o 
frapieră cu gheaţă şi scoase două pahare. 

— Mulțumită contrabandei, spuse ea veselă, avem aici cele 
mai bune produse franţuzeşti. 

În bar erau aliniate mai multe sticle de Gaston de Lagrange, 
de Cointreau şi de şampanie. Umplând paharele, ea ciocni cu 
Malko. 

— Pentru Cambodgia! Are mare nevoie. 

Erau probabil primele vorbe adevărate pe care le spunea de la 
începutul întâlnirii. 

— Pentru plăcerea de a vă fi întâlnit, îi răspunse Malko, galant. 

Ea bău paharul dintr-o înghiţitură. Ochii migdalaţi străluceau, 
dar nu din cauza alcoolului. În ciuda bluzei negre, închise până la 
gât şi a fustei lungi, iradia o puternică aură sexuală. 

— Trebuie să vă explic bucuria de adineauri, începu ea. 
Suntem angajaţi în negocieri extrem de delicate şi de riscante cu 
polpotiştii. Fiecare incident de pe parcurs este un mesaj. Cel pe 
care mi l-aţi adus este unul foarte important... 

— De ce? întrebă Malko, trăgând cu ochiul la rubinul enorm de 
pe mâna ei. 


39 


Sopia Sen izbucni într-un râs zglobiu. 

— li ador pe americani, întotdeauna sunt foarte candizi. 

— Nu sunt american, protestă Malko, ci austriac. 

— Ştiu, ştiu, îl corectă cambodgiana, dar lucrând atâta timp cu 
ei... Bine, să mă explic. Acordul pe care trebuie să-i semnăm cu 
polpotiştii implică mai multe condiţii cerute atât de vietnamezi, 
cât şi de americani: repartizarea locurilor din guvernul provizoriu, 
condiţiile de încetare a focului şi cele de demilitarizare, 
excluderea lui Pol Pot din orice activitate ce se va desfăşura 
după aceea... De asemenea, compensaţii financiare pentru toată 
lumea, ceea ce este normal, nu-i aşa? 

— De unde ştiţi că Pol Pot se va retrage? o întrebă Malko, 
intrigat. 

— Îi cunosc bine pe oamenii de acest gen, spuse ea. L-am 
văzut pe Pol Pot acum două luni, în Thailanda. Un bărbat 
fermecător, foarte fin, foarte rezonabil... 

Atât de rezonabil, încât condusese genocidul a două milioane 
de compatrioți. La fel de adevărat era că Hitler iubea câinii, 
Stalin era mort după copii şi că lui Saddam Hussein îi plăcea să 
se roage în moschei. 

— Pol Pot s-a recăsătorit de curând, continuă Sopia Sen şi are 
un copil cu o tânără de treizeci de ani, de care este îndrăgostit 
nebuneşte. În plus - ea cobori tonul făcând o grimasă pofticioasă 
- nu se simte prea bine şi trebuie să-şi trateze hemoroizii într-un 
mare spital din Bangkok. A încheiat un acord cu chinezii, cu 
americanii şi cu Hun Sen. Dacă planul nostru funcţionează, 
chinezii îl vor primi la Pekin cu onorurile cuvenite unui şef de 
stat, putând să rămână acolo până la moarte, americanii nu-l vor 
căuta, iar cambodgienii de aici îi vor permite să exploateze 
rubinele de la Pailin, prin intermediul unei societăţi fondate 
împreună cu un om de afaceri thailandez... 

lată cum sfârşesc revoluționarii! Câţi morţi au fost necesari 
pentru asta. Sopia Sen îşi mai turnă puţin Moet şi ciuguli dintr-o 
farfurioară un crevete prăjit, pe care îl înmuie într-un sos roşiatic 
şi i-l duse lui Malko la gură. Acesta avu impresia că mănâncă 
napalm. După ce îşi şterse lacrimile şi bău o cană cu suc de 
lămâie, frumoasa cambodgiană continuă: 

— Ceilalţi polpotişti de la Pailin s-au săturat de malarie, de 
junglă şi de luptele din orezării. Astfel, dacă toată lumea este 
rezonabilă, vom ajunge la un rezultat. Numai că nu trebuie să ai 
încredere în polpotişti... 


40 


Malko nu era satisfăcut în privinţa asasinării lui Phong Ton, 
trimisul «celor de la Pailin». Se pare că Sopia Sen simţi aceasta, 
căci continuă repede: 

— Temerea mea era că polpotiştii se vor preface că negociază, 
aşa cum fac deseori. Asasinarea acestui Phong Ton mă linişteşte. 

— De ce? 

Ea se aplecă spre el, cu ochii strălucitori. 

— E simplu. Phong n-a fost ucis de cei de aici, care doresc 
foarte mult acest acord. Nu este vorba nici de cei de la Pailin: era 
mult mai simplu să nu-l fi trimis. Nu mai rămân decât doi 
comanditari posibili: fie partizanii Soluției Roşii, aşa cum este 
Chea-Sim, dar nu cred că au curajul să se opună pe faţă politicii 
lui Hun Sen, fie acela dintre polpotişti care este împotriva 
acordului: Ta-Mok. 

Sopia tăcu, trecându-şi limba pofticioasă peste buzele groase, 
cu privirea pierdută în cea a lui Malko. 

— Cine este Ta-Mok? întrebă Malko. 

— Unul dintre şefii istorici ai khmerilor roşii, cel mai feroce. Un 
fost bonz, un luptător de prima mână, foarte respectat de 
tovarăşii lui şi în special de chinezi. N-a cerut niciodată nimic 
pentru el personal şi trăieşte şi astăzi în condiţii destul de aspre 
în regiunea Siem Reap, pe care o controlează cu câteva mii de 
oameni. Ta-Mok urăşte lumea occidentală şi în mod special pe 
americani. El l-a demascat pe Hu-Nim, membrul Angkar care 
lucra pentru CIA. Este o persoană cu care nu se poate trata şi 
care continuă să creadă în idealurile Angkar-ului şi în întoarcerea 
Cambodgiei în Evul Mediu. Cu toate că a fost bonz, urăşte 
budismul din toate puterile. A decapitat cu mâna lui toate 
statuile lui Buddha de la templele din Angkor... 

Se vede treaba că lumea era plină de nebuni furioşi... Cu toate 
acestea, Malko nu pricepea bucuria Sopiei. 

— Dacă de el e vorba, ar trebui mai degrabă să fim neliniştiţi, 
remarcă el. 

— Deloc! exclamă cambodgiana, pentru că dacă şi-a dat 
osteneala să ucidă acest mesager, înseamnă că se teme, 
deoarece este convins că cei de la Pailin vor cu adevărat să 
încheie o înţelegere cu noi! Asta e vestea bună! 

Ar fi trebuit să-i explice asta şi răposatului Phong Ton... 

— De altfel, continuă teribila Sopia, printre condiţiile acordului 
există una pe care partenerii cambodgieni nu vor să o negocieze: 
împreună cu documentele semnate de către reprezentanţii 


41 


Angkar-ului, vor şi capul lui Ta-Mok. 

Malko căută privirea Sopiei Sen. O lucire glacială şi 
înfricoşătoare sclipea în ea. Ca să pună punctul pe i, 
cambodgiana continuă: 

— Dacă Ta-Mok rămâne în viaţă, nu se poate încheia nimic. 
Are multe mii de oameni în subordine, putând continua ani buni 
lupta de gherilă, un stoc serios de arme şi prieteni printre 
militarii chinezi care să-i facă rost de altele. De altfel, pe vremuri, 
metoda era folosită în mod curent, evitând nişte situaţii 
supărătoare: un mort nu se mai răzgândeşte. 

Aşa cum un condamnat la moarte executat nu mai 
recidivează... Sopia Sen poseda un bun-simţ feroce. Văzând că 
Malko tace, ea se aplecă atât de tare spre el, încât îi simţi 
parfumul şi întrebă cu o voce melodioasă: 

— Ce credeţi? 

— Dacă acest Ta-Mok este la curent cu acţiunea, va face tot 
ce-i stă în putinţă pentru ca acest acord să eşueze. 

Ea făcu o mutră dispreţuitoare. 

— Nu va avea timp! Cei de la Pailin se vor ocupa de el. 

— Cum îl vor prinde? 

— İl vor convoca la o reuniune a tuturor şefilor istorici ai 
AngkKar-ului, care trebuie să ratifice acordul şi îl vor lichida. Va fi 
uşor în acea zonă, nu poate veni cu mulţi oameni. 

— Sunteţi sigură că nu este o altă cale? 

Sopia Sen îl privi plină de milă. 

— Nu. De altfel, Ta-Mok are legături cu Hanoiul, cu toate că 
este prochinez. Soluţia Roşie i-ar conveni de minune. 

— In aşteptarea eliminării lui, remarcă Malko, Ta-Mok poate 
încerca să saboteze lucrurile. Dacă se leagă de noi? 

— İl vom împiedica! spuse triumfător Sopia. Aflând numărul 
acestui ciclo-taxi, sunt sigură că vom putea merge pe filiera 
reţelei sale clandestine de la Phnom Penh şi îi vom lichida pe toți. 
Ne vor ajuta prietenii mei vietnamezi. Cu puţin noroc, îi vom 
putea întinde o cursă şi lui Ta-Mok. 

O bătrână cambodgiană cu dinţii pătaţi de betel şi cu capul ras 
intră, se înclină foarte adânc în faţa Sopiei Sen şi spuse câteva 
cuvinte pe un ton scăzut. 

— Cina e servită, anunţă cambodgiana. 

Ea se ridică şi Malko o urmă pe o terasă unde se afla un bufet 
mare plin cu boluri de orez, creveţi enormi, peşti, friptură de rață 
şi legume diverse. Cambodgiana aduse cu ea sticla de Moet 


42 


vechi. Masa din lemn de ulm, încrustată cu marchetărie, era 
superbă şi... insolită la Phnom Penh. Sopia remarcă interesul lui 
Malko şi surâse. 

— Mi-am permis o mică plăcere, mărturisi ea. Un prieten mi-a 
cerut să comand pentru el mai multe mobile decoratorului 
Claude Dalle de la Paris şi am luat asta pentru mine. Incrustaţiile 
sunt din lemn de lămâi şi Macassar... 

— E superbă, fu de acord Malko. 

Sopia Sen desfăcea creveţii enormi cu unghiile lungi şi îi 
dădea lui Malko să îi înmoaie în sosul arzător ca vitriolul... El se 
chinui să mestece câteva bucăţi de rață, dar era atât de tare, de 
parcă făcuse drumul pe jos de la Battambang. Din fericire, pe 
masă se mai afla şi orez... 

— Sunt sigură că vom pune mâna pe Ta-Mok, zise Sopia, plină 
de încredere, dar trebuie să luăm foarte repede legătura cu cei 
de la Pailin. N-aş vrea ca prietenii noştri de aici să se 
neliniştească şi să aibă impresia că Ta-Mok va bloca tot... Sunt 
capabili să dea înapoi şi să-şi îndrepte atenţia spre Soluţia Roşie, 
atât de înceţi sunt la minte. S-ar putea să-i cuprindă şi teama. 

Mâncară repede. Sopia se ridică şi Malko o urmă în micul 
birou. Se aşezară din nou pe canapea. Bătrâna care servise masa 
apăru din nou şi murmură câteva vorbe la urechea 
cambodgienei. Aceasta răspunse sec şi îl întrebă pe Malko: 

— Aţi venit cu un taxi sau un ciclo-taxi? 

— Am venit cu un şofer. 

— A plecat. 

Malko nu fu prea mirat. Ceasul arăta nouă şi jumătate. 
Camuflajul începuse de o jumătate de oră. 

— Mai găsesc un mijloc de transport la ora asta? întrebă el. 

Sopia Sen avea o expresie stranie. 

— Nu-mi place ce se întâmplă, zise ea. To mi-a spus că a văzut 
nişte oameni care dădeau târcoale. Începând cu ora nouă, nu 
mai sunt poliţişti pe străzi. In afara barajelor din centru, forţa de 
ordine nu-şi face simțită prezenţa. E preferabil să rămâneţi aici 
peste noapte. Dacă se întâmplă ceva... 

— Voi încerca să găsesc un ciclo-taxi, sugeră Malko, care se 
grăbea să ajungă la hotel. 

Ea îi bară practic drumul. 

— Nu. Veniţi, spuse ea autoritar, veţi dormi în birou. Şi eu fac 
aşa adesea. 

Se resemnă să o urmeze şi ea îi arătă masa mare şi joasă, pe 


43 


care fusese puse o rogojină şi o pernă subţire. 

— Aici nu riscaţi nimic, spuse ea. Vă las. Pe mâine dimineaţă. 

Ea plecă, fără să aştepte un răspuns... 

Nemulțumit, Malko îşi scoase cămaşa şi pantalonul, rămânând 
doar în slip şi se întinse pe lemnul de santal. 

Nu era prea confortabil, dar obosit de decalajul orar, căzu 
imediat într-o toropeală accentuată şi de şampania băută. Patul 


era îngrozitor de tare, aidoma unui pat de fachir. 
x 


* * 


Un uşor foşnet îl făcu să tresară şi se trezi. Deschise ochii şi nu 
văzu nimic la început, din cauza întunericului adânc. Simţi o 
undă de parfum şi ştiu că era Sopia... întinse mâna spre locul 
unde simţise prezenţa străină şi degetele întâlniră mătasea sub 
care ghici carnea călduţă şi elastică. li trebuiră câteva secunde 
pentru a realiza că era vorba de o coapsă feminină. Mâna sa urcă 
până spre pubis şi auzi un suspin uşor lângă ureche. 

— Opriţi-vă, zise cambodgiana cu o voce pierdută. 

Lăsă mâna în jos şi o simţi aşezându-se lângă el pe masa-pat. 

— Ce se întâmplă? întrebă el, trezit de-a binelea. 

— Am auzit un zgomot, explică Sopia Sen. Mi-a fost teamă să 
nu între aici şi să vă ucidă. 

— Cine? 

— Polpotiştii, zise ea, ca şi când era de la sine înţeles. Sunt 
foarte bine pregătiţi pentru atacurile de noapte. Strangulează şi 
pleacă fără să lase nici o urmă. Cel de-al doilea soţ al meu a 
murit aşa acum doi ani, la Bangkok. 

Suspină din nou. Afară se auzi zgomotul asurzitor al unui 
camion care trecea pe bulevard. In încăpere nu se auzeau decât 
respiraţiile lor. Intins pe spate, Malko aştepta. Văduva nu vorbea 
decât de necazurile ei. Brusc, simţi o mână pe piept, chiar pe 
stern. Apoi degetele începură să se mişte imperceptibil, masând 
circular şi coborând spre pântec. Sopia Sen era mânată doar de 
nelinişte... Tresări atunci când o gură caldă îi cuprinse 
mamelonul stâng. O limbă ascuţită începu să se învârtă ameţitor 
şi el scoase un geamăt de plăcere. 

— It hurts?” şuşoti ea ipocrit. 

Mângâierea se oprise. Văzând că Malko nu răspunde, văduva 
îşi reluă mişcarea. Probabil că îngenunchease pe masa de lemn, 
pentru că el simţi părul lung şi despletit atingându-i pieptul, în 


18 Doare? (n.a.). 


44 


timp ce gura ei se plimba de la un mamelon la altul. 

Probabil că nu la polpotişti învățase asemenea tehnică... 

In acelaşi timp, mâna ei dreaptă alunecase în jos, oprindu-se 
în dreptul slipului şi continuând mişcarea circulară. Când puse şi 
mâna stângă, Malko îşi manifestă într-un mod vizibil satisfacția. 
Malko vru să o mângâie şi el şi căută pieptul femeii. 

De abia avu timp să atingă rotunjimea unui sân, că Sopia Sen 
tresări violent şi se trase înapoi. li îndepărtă mâinile şi îi spuse cu 
o voce alterată: 

— Please, don't touch me”? 

Ca şi când şi-ar fi cerut iertare, ea se apropie de Malko şi, cu 
un deget delicat, îndepărtă elasticul slipului, permiţând sexului 
să se elibereze. Ca ghidată de laser, gura ei îl atinse cu precizia 
unei rachete «inteligente». Malko gemu din nou. Ea îl cuprinsese 
pe tot dintr-o singură mişcare. Ca un metronom bine reglat, 
buzele începură să urce şi să coboare, cu o mişcare înceată şi 
ritmică. 

Pentru că pieptul Sopiei era «teritoriu interzis», fel îşi strecură 
o mână pe sub fusta ridicată până la jumătatea coapsei. 

Ca toate cambodgienele, nu purta nimic pe dedesubt. Cel 
puţin această tradiţie nu fusese schimbată de khmerii roşii. 
Degetele întâlniră o ridicătură perfect epilată, un sex ca de copil, 
din care curgea miere. Sopia îi dădu drumul brusc, scoțând un 
suspin aproape dureros. 

Apoi, cu un gest rapid, ea îşi ridică fusta pe coapse şi îl 
încălecă. El îşi simţi sexul menţinut în poziţie verticală intrând în 
contact cu cel al cambodgienei. O apucă instinctiv de coapse, 
silindu-se să o pătrundă dintr-o singură mişcare. Sopia se ridică 
însă şi murmură: 

— Uşor. 

O lăsă să alunece în jos, simțind ceva extraordinar. Femeia 
avea un sex strâmt ca de fetiţă. Era senzaţia îmbătătoare de a fi 
îmbrăţişat de un sex adolescentin. Sopia îi risipi această impresie 
de prospeţime, începând să se mişte ca o adevărată târfă, cu 
mâinile înfipte în şalele lui Malko. 

Se agita din ce în ce mai tare, aplecată în faţă ca un jocheu 
alergând pentru Marele Premiu. Ţinând-o de coapse, Malko o 
ajută în această cavalcadă delicioasă, care îi strângea sexul într- 
o teacă pe care avea poftă să o sfâşie. Ea începu să geamă 
încontinuu, în timp ce el se ridica pentru a o pătrunde şi mai 


19 Vă rog, nu mă atingeti! (n.a.). 


45 


tare. Îşi simţea sexul lovind peretele elastic, de parcă viola o 
adolescentă. 

După furia cu care se mişca, el înţelese că avea să juiseze în 
curând. 

O ultimă mişcare de şale îi smulse un strigăt răguşit şi ea 
începu să tremure din tot corpul, murmurând cuvinte de 
neînțeles. Rămase în echilibru câteva secunde, apoi se răsuci 
brutal pe o parte, atât de violent încât se lovi cu capul de lemnul 
de santal al mesei care le servise drept câmp de luptă. Câteva 
secunde lungi ea rămase nemişcată ca o moartă, în timp ce 
Malko îşi recăpăta răsuflarea. Apoi, fără o vorbă, ea se îndepărtă 
fără să-i spună măcar «noapte bună». 

x 


* * 


— V-am adus ceaiul. lertaţi-mă dacă nu avem şi unt, dar nu se 
găseşte aşa ceva la Phnom Penh. 

Hieratică, îmbrăcată ca în ajun, Sopia Sen puse platoul pe 
marginea mesei. La ora şapte dimineaţa era machiată ca regina 
din Saba. Nu reuşi să-i prindă privirea. In timp ce Malko bău 
ceaiul, ea se aşeză pe masă. 

— De îndată ce aflaţi ceva despre acea femeie, veniţi aici. 
Cineva că va conduce înapoi. 

— Aveţi vreun mesaj pentru Jane Baron? 

— Să ia rapid legătura cu cei de la Pailin. Eu îi voi linişti pe 
prietenii mei, spunându-le că a fost o necorelare şi că mesagerul 
nu a putut veni. 

După ce bău ceaiul, Malko ieşi în căldura relativă a dimineţii. 
Circulaţia ciclo-taxiurilor era deja intensă. La Phnom Penh, lumea 
se scula la cinci şi la şase era la lucru. Un Mercedes 260 SL 
aştepta în curte, cu un cambodgian la volan. Nou-nouţ, fără 
plăcuţă de înmatriculare şi cu volanul pe dreapta... ceea ce 
însemna că fusese adus prin contrabandă de la Bangkok... Se 
urcă în maşină şi şoferul porni imediat, croindu-şi drum cu 
sunete lungi de claxon prin mijlocul sutelor de ciclo-taxiuri. 
Depăşiră o Honda pe care se aflau şase persoane şi Malko se 
simţi ca un bătrân colonialist. 

De abia intrat în holul hotelului Cambodiana, surâzătorul 
Chieng îi ieşi înainte, arătându-şi cioturile dinţilor. 

— Good morning, Sir. 

Malko îl privi sever. 

— Nu m-aţi aşteptat aseară, am rămas blocat de camuflaj. 


46 


Ca un adevărat asiatic, Chieng îşi ascunse jena sub un surâs 
radios. 

— Nu, nu, nu plecat, protestă el. Bătrână venit şi spus nu mai 
aveţi nevoie de mine. Eu am permis de liberă trecere pentru 
camuflaj. 

Imediat, pentru a-şi întări buna credinţă, el agită o hârtie în 
khmeră, împodobită cu o ştampilă hexagonală. 

— Cine vi l-a dat? întrebă Malko. 

— Am un văr la Ministerul de Interne. Cinci dolari. 

Cel puţin i-o spunea pe şleau. 

— Aş vrea să merg imediat în oraş, spuse Malko. Mă lăsaţi 
lângă piaţă. 

Se grăbea să-l găsească pe Sam, tânărul cerşetor. Ajuns în 
cameră, observă imediat că fusese percheziţionată... Hârtiile din 
servieta diplomat erau răvăşite şi nu mai găsi firul de păr pe care 
îl pusese în paşaport. 

Sopia Sen îl minţise doar pentru a-şi potoli fantasmele de 
văduvă, sau îl reţinuse după începerea camuflajului pentru a le 
permite prietenilor ei să-i scotocească în linişte prin cameră? 

In timp ce cobora pe bulevardul Tousamuth, îi spuse lui 
Chieng: 

— Am nevoie de o armă. 

— Nici o problemă! zise cambodgianul surâzând larg. 

Ca şi când i-ar fi cerut ziarul de dimineaţă. 

Ajuns în faţă la White Hotel, a cărui faţadă era de un galben 
spălăcit, Malko cobori. Piaţa era pe partea opusă a bulevardului. 

— Acuma plec, anunţă Chieng. Nevoie multe muniții? 

— Două încărcătoare ajung, spuse Malko. 

Jane Baron îi spusese că fiecare locuitor din Phnom Penh avea 
un M16 sau un Kalaşnikov sub pat. Nu trebuia să fie greu să 
găsească o modestă armă de mână. 

Un ciclo-taxi se aruncă literalmente sub roţile unui BMW nou- 
nout, chiar în mijlocul intersecţiei, declanşând un îngrozitor 
ambuteiaj şi Malko profită pentru a traversa, scăpând cu greu să 
nu fie răsturnat de un tânăr khmer pe bicicletă. Acesta îşi ţinea 
copilul într-un coş pe cadru şi purta o pălărie roşie înfundată 
până în dreptul ochilor. 

Ajuns teafăr pe trotuarul celălalt, se îndreptă spre arcadele 
străzii 130. 

La capătul lor, în faţa pieţei, constată că Sam nu era acolo. 

Asta risca să pună capăt definitiv anchetei sale. 


47 


Capitolul VI 


Căldura umedă şi grea înmuie cămaşa lui Malko în cinci 
minute. Continuându-şi căutările, parcurse pe jos întreaga piaţă. 
Un miros greţos venea dinspre clădirile ruinate şi gălbui, 
înconjurate de băltoace dezgustătoare. O pădure de antene orna 
toate acoperişurile: singurul lux al acestor refugiaţi nenorociţi. 
Trecătorii îl măsurau cu curiozitate. In afară de cei de la ONG, nu 
prea aveau ocazia să vadă străini la Phnom Penh. Ciclo-taxiurile 
mai puţin leneşe îl urmau la câţiva metri. Negustorii de aur 
încercau să-l atragă în dughene. Işi dădu seama imediat că era în 
pericol în această mulţime. Phong Ton fusese asasinat în 
apropiere. lşi spuse atunci că, în cazul unui atac, s-ar fi expus 
fără rost. Cel puţin în 75 exista o bază CIA, erau avioane, 
elicoptere, o ambasadă SUA păzită ca Fort Knox. 

Acum ambasada era distrusă, la fel ca toate cele ale ţărilor 
occidentale. Doar legația sovietică se mai întindea pe cele cinci 
hectare de-a lungul fluviului Mekong, împreună cu blocurile unde 
erau cazaţi diplomaţii sau cei asemenea lor. Alţi câţiva 
reprezentanţi ai blocului estic mai rămăseseră oficial pe poziţii, 
însă făceau în mod discret pregătiri de mutare. Vietnamezii încă 
mai mişunau prin toate structurile administrative. Pentru un 
spion din Vest nu exista nici un loc sigur unde să se refugieze. In 
privinţa unei exfiltrări era şi mai rău: singurele zboruri cu plecare 
de la Phnom Penh, de două ori pe săptămână, decolau spre 
Saigon, sau mai bine zis spre Ho Şi Min-Ville, deci spre Vietnam... 

Drumurile ţării fiind blocate de khmerii roşii sau de alţi 
luptători din rezistenţă, singura şansă era doar portul Kompong 
Som, prin care tranzita o mare parte din contrabanda cu 
Thailanda, dar şi acolo era greu de ajuns, din cauza blocadelor 
polpotiste. 

— Mister! Mister! 

Malko se întoarse brusc. Sam, micul invalid, fugea spre el, 
făcând slalom printre  florăresele  ghemuite pe trotuar, 
deplasându-se atât de repede cu cârjele lui, încât Malko se 
întrebă dacă nu era de fapt un simulant... Ajuns lângă el, puştiul 
cu ochii strălucitori întinse mânuţa murdară. Dolarii creau 
legături între oameni. Malko îi zâmbi şi se priviră câteva clipe 


48 


fără un cuvânt. Se părea că în afară de «Mister» şi «dolar», Sam 
nu mai ştia nici un cuvânt în engleză, dar nu era un idiot. 
Trăgându-l pe Malko spre un intrând mirosind îngrozitor, îi 
propuse: 

— Hundred dollars? 

Făcu gestul de a scrie ceva. Preţul cerut în ajun pentru a-i 
furniza numărul ciclo-taxiului cu care plecase ucigaşa lui Phong 
Ton. 

Malko nu avu chef să mai stea la discuţie. Scoase cinci 
bancnote de douăzeci de dolari din buzunar şi i le întinse. 

Sam le foşni din nou şi le privi în zare, cu seriozitatea unui 
casier de la banca Chase Manhattan, apoi le făcu să dispară 
printre zdrenţele cu care era îmbrăcat. Malko îi dădu atunci un 
stilou şi un carneţel. Greoi, puştiul scrise cinci cifre: 84652, apoi 
făcu cu mâinile gestul de a pedala. 

Era numărul ciclo-taxiului cu care plecase ucigaşa. 

Se pregătea să o şteargă, când Malko îl prinse; prin gesturi, 
încercă să-i explice ce voia. Mai întâi rupse în faţa puştiului 
îngrozit două bancnote de o sută de dolari, apoi îi întinse două 
jumătăţi. Prin aceeaşi metodă îl făcu să priceapă că i le va da şi 
pe celelalte dacă îl va duce până la ciclo-taxiul respectiv... Chipul 
lui Sam se înnegură... Stătea pe gânduri şi ceva îl supăra. Într-un 
sfârşit, dădu serios din cap şi îi apucă pe Malko de încheietura 
stângă. Punând arătătorul pe ceas, ridică cealaltă mână 
arătându-i patru degete. 

li dădea întâlnire la ora patru... 

Arătând spre trotuar, îl făcu să înţeleagă că şi locul rămânea 
acelaşi. Malko îl văzu îndepărtându-se în direcţia ciclo- 
taximetriştilor care priveau prosteşte în gol, staționând în faţa 
pieţei. Din acest moment puştiul îl putea păcăli foarte uşor. Era 
de ajuns să se înţeleagă cu oricare dintre taximetriştii din Phnom 
Penh... Numai că nu avea altă modalitate să o găsească pe 
ucigaşă. 

Până la ora patru, avea timp destul să facă bilanţul cu 
inefabila Jane Baron. 

x 
x x 

— Nu trebuie să te încrezi în Sopia Sen, îl dăscăli Jane Baron. 
Sunt sigură că are un interes personal să-l elimine pe Ta-Mok. Or, 
acest lucru riscă să dea peste cap totul. 

Jane Baron nu-şi ascundea furia. In ţinută de jogging şi şiroind 


49 


de transpiraţie, îşi dăduse întâlnire cu Malko la piscina goală de 
la Samaki. Era mai masculină ca niciodată. 

— Nu eu am ales-o drept interlocutoare, remarcă Malko. 

— Eu nici atât, răspunse americana pe un ton aspru. Le 
spusesem să aleagă pe cineva mai «curat» pe post de mesager, 
dar mi s-a spus că am vederi înguste. Şeful centralei de la 
Bangkok s-a culcat cu ea, bineînţeles. Se pare că şi-a denunţat 
soţul khmerilor roşii, pentru a se mărita cu un bătrân chinez, 
vlăguit, dar miliardar. 

— Unde este acesta? 

— La Bangkok. Se duce să se... Cu el o dată pe lună. O dată la 
trei luni el o urcă într-un zbor Air France, la clasa întâi, ca să-şi 
cumpere rochii de la Paris. Ultima dată a profitat ca să aducă un 
mobilier complet din lemn de ulm, creaţie a lui Claude Dalie, unui 
general de aici care e mare boss în traficul cu Mercedesuri. Au 
fost trei conteinere, mai bine de 100 000 de dolari! 

— Altceva ce ar mai fi? 

— Se are foarte bine cu cei de la Pailin. Ştiu că are un acord 
secret cu ei pentru a forma o companie de exploatare a 
rubinelor. Cred că acesta este adevăratul motiv pentru care vrea 
să-l elimine pe Ta-Mok, ca să nu împartă cu el. Se culcă şi cu Hun 
Sen, Malko se felicită că se abţinuse să povestească modul în 
care îşi petrecuse noaptea. Ceea ce se întâmplase venea să 
confirme spusele lui Jane Baron. Sopia Sen era o femeie 
deşteaptă, care se folosea admirabil de corpul ei. Numai că aliaţii 
nu pot fi întotdeauna aleşi. 

— Ne ajută, da sau nu? 

— Da, admise fără chef Jane Baron, s-a culcat cu atâţia, încât 
şi-a format relaţii. 

— Pentru cine lucrează? 

— Pentru ea, desigur, se ofuscă americana. Nu se gândeşte 
decât la bani şi la putere. 

— Ce facem în acest caz? întrebă Malko. 

— Nu ne putem lipsi de ea, recunoscu silit trimisul CIA. 
Vietnamezii n-ar accepta niciodată să stea de vorbă cu noi în 
mod direct, dar trebuie supravegheată atent. 

— Ce aveţi de gând să faceţi pentru a lua din nou legătura cu 
interlocutorii noştri de la Pailin? 

— Trebuie să las un mesaj într-o cutie poştală nefolosită. 

— Apropo, spuse Malko, e adevărat că vietnamezii vor capul 
lui Ta-Mok? 


50 


Jane Baron se înroşi de furie. 

— Nici măcar asta nu ştiu. Nu avem nici o legătură cu ei... 
Sopia Sen conduce jocul... 

Era promiţător. 

— Voi petrece restul zilei la Cambodiana, anunţă Jane Baron, 
avem o reuniune acolo cu Medecins du Monde. Sper că veţi avea 
curând veşti bune despre acea ucigaşă. 

x 


* * 


Malko se întoarse din nou la White Hotel. Pentru că era 
devreme, o luă pe jos pe bulevardul Acharmean, unde domnea o 
activitate febrilă. Chieng îl urma îndeaproape la volanul Toyotei. 
Peste tot se reconstruia, se deschideau dughene, în special 
farmacii, la distanţă de zece metri una de alta. Erau prospere 
datorită medicamentelor falsificate fabricate în Thailanda şi 
expirate de când lumea, ceea ce nu-i deranja pe cumpărători, 
care le alegeau după culoare... 

Ajunse în dreptul arcadelor. Sam nu era acolo, dar nu aşteptă 
prea mult şi micul cerşetor apăru în capătul galeriei, legănându- 
se între cârje. Surâzând fericit, se apropie de Malko. 

— A găsit informaţia care mă interesează? îl întrebă Malko pe 
Chieng, pe care îl chemase cu un semn. 

— Da, da, găsit! traduse Chieng peste câteva clipe, trebuie 
mers Oraş Sportiv, ciclo-taxi acolo. 

— Bine, atunci să mergem, zise Malko. 

Fericit, tânărul se urcă în Toyota, strângându-şi unicul picior 
sub el. Dură aproape o jumătate de oră până coborâră 
bulevardul Achar Hemeheay, înecaţi în marea de ciclo-taxiuri şi 
Honda şi ajunseră într-un enorm sens giratoriu dominat de 
instalaţii sportive, aflat la intersecţia bulevardului Pokambor cu 
Sivutha. Sute de ciclo-taxiuri erau aliniate unul lângă altul, 
conducătorii lor dormind sau mâncând în birturile în aer liber. 
Surâzând plin de încredere, Sam îşi luă cârjele şi cobori. Pornind 
climatizarea, Malko se înarmă cu răbdare. 

După douăzeci de minute, Sam apăru din nou, vesel şi tolănit 
într-un ciclo-taxi. «Şoferul» lui avea acelaşi aer abrutizat ca 
ceilalţi, fără dinţi, cu privirea absentă şi pulpele enorme... 
Tânărul amputat sări pe caldarâm ca un adevărat echilibrist şi 
începu imediat o lungă tiradă, tradusă de Chieng. 

— Este ciclo care luat femeie, dar zice nu aduce aminte unde 
lăsat. 


51 


Imposibil să prindă privirea omului. Malko fierbea de furie, 
simțindu-se la strâmtoare. Celălalt putea spune orice. Cu un aer 
abrutizat, continua să tragă din ţigară. Făcu din nou apel la 
bagheta magică. 

— Spune-i că dacă face un efort de memorie, are de la mine 
cinci dolari. 

La 600 de riali dolarul şi 50 de riali cursa, asta făcea şaizeci de 
curse. 

Un licăr de interes trecu prin privirea slăbănogului, dar nu-şi 
recăpătă memoria. De abia la cincisprezece dolari îşi aduse 
aminte de faimoasa cursă. Chieng traduse imediat. 

— Zice condus femeie mare restaurant K/eang Romsev. 

Ce pacoste! Or era o pură invenţie, or avea o şansă să dea de 
ea. Sam părea şi el dezolat şi neliniştit că nu-şi va primi 
jumătăţile de dolari. Dintr-o dată, fu cuprins de zel. 

— Sam vine şi el, traduse şoferul, nu departe. 

— Să mergem, acceptă Malko, fără să-şi facă prea mari iluzii. 

Era cam şase după masa şi, din cauza camuflajului, lumea 
cina devreme. Peste zece minute intrară într-o curte plină de 
maşini, de ciclo-taxiuri şi de Honda. O muzică răsunătoare ieşea 
dintr-o clădire mare cu acoperişul plat, în faţa căreia nişte 
vlăjgani stăteau de pază. Femei destul de bine îmbrăcate şi 
bărbaţi intrau fără încetare. 

Sam îl trase pe Malko de mânecă, făcându-i semn să se 
îndrepte spre intrare. Cerberii îi primiră cu un surâs radios: nu 
erau prea mulţi străini... Malko se opri în prag: în sala imensă 
erau cel puţin trei sute de persoane. In faţa unor mese ocupate 
în întregime se afla o orchestră cocoţată pe o estradă, în spatele 
unei cântărețe îmbrăcate în costum tradiţional, care murmura o 
melopee khmeră, ritmată şi plăcută. 

In faţa estradei, mai multe cupluri formau un şir mişcător, 
ţinându-se de şolduri şi imitând mişcările ondulatorii ale 
dansurilor khmere clasice. Lumea era amestecată: fete în mini, 
care purtau chiar şi ciorapi negri, în fuste multicolore sau rochii 
lungi. Toate femeile erau machiate cu grijă şi păreau foarte 
vesele. Una dintre ele îi făcu un semn provocator din ochi lui 
Malko, invitându-l să i se alăture. Câteva perechi flirtau fără jenă, 
prin colţuri sau dansând. 

Malko reperă un cambodgian care, înlănţuit de partenera lui, 
pipăia fesele îmbrăcate într-o fustă în carouri ale unei vecine, iar 
aceasta nu protesta. 


52 


Semăna cu Cambodgia de dinainte de epoca Pol Pot, un 
amestec de sexualitate dezlănţuită cu o poftă de viaţă fără griji. 
Peste tot se zăreau sticle de bere cu sutele. Atmosfera era 
prietenoasă şi destinsă. Şirul se rupse, lăsând loc inevitabilei 
lambada, pe care cambodgienii o dansau cu o concentrare 
comică. 

Chieng îi duse la o masă aflată la marginea ringului, unde abia 
se puteau auzi din cauza zgomotului asurzitor. După ce se 
aşezară, Sam dispăru, şontâcăind din cârje. Chieng se aplecă 
spre Malko şi urlă: 

— De obicei, aici nu dans. 

Malko de abia răspunse. Folclorul cambodgian era cu 
siguranţă simpatic, dar avea impresia clară că aruncase dolarii 
pe fereastră... 

Să te ascunzi în mulţime pentru a descuraja filajul era un truc 
vechi de când lumea. Ameţit de zgomot şi fără să-şi facă prea 
mari iluzii, privea dansatorii. Aceştia de abia mâncau, 
năpustindu-se pe ring ca nişte nebuni. Se pregătea să atace 
tăiţeii înăbuşiţi parcă în ulei ars, când Sam apăru, legănându-se 
furios între cârje. Prin gesturi, îl făcu pe Malko să înţeleagă că 
trebuia să-l urmeze. Faţa îi strălucea, dar Malko nu îndrăznea să 
creadă într-o minune. Puştiul se strecură prin mulţime, până la 
un soi de cuşcă de sticlă, care flanca estrada, în dreapta 
orchestrei. Ea adăpostea două mese mari, izolate de vacarmul 
din jur prin nişte paravane transparente. Prima era ocupată de 
vreo cincisprezece cambodgieni, aproape toţi bărbaţi. In spatele 
lor, multe femei foarte machiate. Fără să ezite, Sam îi arătă cu 
cârja una dintre ele. 

— Krua srah! Krua srah! repetă el, fericit. 

Ea se afla la un colţ al mesei, în spatele unui bărbat corpolent, 
îmbrăcat în haine kaki, care se pregătea să-i ofere un crevete cu 
beţişoarele. Malko fu izbit de aerul ei mândru, datorat cocului 
enorm care îi strângea tot părul la ceafă. Maxilarul era foarte 
împins în faţă şi gura era roşie ca un far. Pomeţii înalţi şi faţa 
triunghiulară îi dădeau un aer sălbatic. Ea surâse spre vecin şi 
Malko avu impresia că se pregătea să-şi devoreze prada... 
Necunoscuta nu avea nimic blând în ea. După ce înghiţi 
crevetele, se ridică şi ieşi din boxă, trecând nu departe de Malko 
şi Sam şi îndreptându-se spre toaletele aflate lângă orchestră. 
Malko putu să-i admire silueta mulată într-o rochie chinezească 
mov, închisă până la gât şi crăpată pe o parte. Contrar majorităţii 


53 


asiaticelor, avea forme şi nu se sfia să le arate. Se întoarse spre 
Sam. Cu un surâs fericit, încercând să risipească orice urmă de 
îndoială, amputatul mimă gestul unui toreador care înfige săbiile 
într-un taur. Mesajul era clar: se aflau în faţa ucigaşei lui Phong 
Ton, trimisul khmerilor roşii de la Pailin. 


54 


Capitolul VII 


Malko privi îndelung prin geamul salonului privat femeia pe 
care i-o arătase Sam. |Intoarsă de la toaletă, se aşezase din nou 
lângă bărbatul corpolent îmbrăcat în kaki. Chiar de la distanţă, i 
se putea citi disprețul de pe figură. Aşa botoasă cum era, părea 
gata să muşte. Malko examină masa mai de aproape. Toţi erau 
cambodgieni. 

Satisfăcut, Sam îl abandonă şi se duse să se aşeze la masă. 
Un picol trecu prin apropiere, purtând pe o tavă o sticlă plină cu 
coniac Gaston de Lagrange şi mai multe sticle de bere. Sticla de 
coniac trecu din mână în mână şi se goli imediat. Toţi ocupanţii 
mesei râdeau în hohote, se apostrofau şi tachinau fetele aşezate 
în spatele lor. 

Hieratică, ucigaşa îşi păstra demnitatea. 

Malko se întoarse şi el la masă. Sam şi Chieng înfulecau de 
zor. Chien îşi ridică ochelarii Ray-Ban cu lentile groase şi spuse, 
surâzând a scuză: 

— Trebuie mâncat foarte repede, după un servim, din cauză 
camuflaj. 

— Cine sunt fetele acelea de acolo? întrebă Malko. 

Chieng micşoră ochii, plin de maliţie. 

— Animatoare! explică informatorul. Sunt drăguţe cu clienţii şi 
apoi fac «tac-tac»... 

— Credeam că este interzisă prostituţia. 

Chieng surâse jenat. 

— Da, da, interzisă! Dar cei de la masă sunt din poliţie. Cel 
voinic, în uniformă, este căpitanul Jan Sarin, şeful Biroului Doi al 
Ministerului de Interne. Ucide mulţi polpotişti. Ei niciodată plătit 
consumaţia. 

Un picol se pregătea să aducă o a doua sticlă de Gaston de 
Lagrange. Căpitanul Sarin era pagubă pentru restaurant. 

Ceea ce îi spusese Chieng îl tulburase pe Malko, confirmând 
teoria Sopiei Sen. 

Dacă ucigaşa cu coc lucra pentru khmerii roşii, de ce se afla în 
compania unui poliţist însărcinat să-i extermine? 

Se întoarse spre Sam şi îl întrebă pe Chieng: 

— Este absolut sigur că e vorba de femeia pe care a văzut-o 


55 


ieşind din salonul de coafură când a fost ucis Phong Ton? 

Şoferul repetă întrebarea şi băiatul dădu hotărât din cap, 
lansându-se într-o lungă tiradă. 

— El foarte sigur, conchise Chieng. 

Malko se uită din nou la necunoscută. Surâdea, arătându-şi 
toţi dinţii. Un surâs de vampir, dublat de o senzualitate 
animalică. 

Discret, Malko îi strecură băiatului cele două jumătăţi de 
bancnote. O avere... Sam le înfundă în buzunar, mulţumi cu un 
surâs, îşi luă cârjele şi plecă. 

In jurul lor, oamenii dansau un soi de farandolă îndrăcită, 
repetând refrenul cântăreţei şi formând un şir aidoma unui şarpe 
uriaş ce se unduia printre mese. Malko era la a treia bere. 
Deodată, pe la opt, orchestra se opri, oamenii se împrăştiară şi 
muzicanţii începură să-şi strângă instrumentele. 

— Ce se petrece? întrebă Malko. 

— Curând camuflaj, răspunse Chieng. Muzicanţi drum lung 
până acasă. 

Clienţii se ridicară şi ei şi sala mare se goli aproape de tot, 
sutele de sticle de bere rămânând abandonate pe mese şi pe jos. 
Numai ocupanţii mesei mari din cuşca de sticlă nu plecaseră. Din 
contră, li se aducea o a treia sticlă de Gaston de Lagrange, pe 
care căpitanul Jan Sarin o împărţi cu dărnicie în jur. Poliţia 
cambodgiană căpătase gustul luxului. 

Sala în care se aflau se golea însă. Rămăseseră ultimii. Cu 
părere de rău, Malko fu nevoit să se resemneze. Ţinea totuşi cu 
tot dinadinsul să afle mai multe despre femeia cu coc. 

— Nu puteţi afla cum se numeşte această femeie? îl întrebă pe 
Chieng. 

— Putem aflăm! promise şoferul. 

Dispăru în fundul sălii şi reveni peste zece minute. 

— Nume la ea Palin Ek, anunţă el, dar nu vine fiecare seară. 
Poate mâine. 

Se ridicară, deoarece personalul se pregătea să-i plieze şi pe 
ei o dată cu scaunele şi cu mesele. Afară domnea un praf 
straşnic, stârnit de motocicletele Honda. 

— Să mai aşteptăm puţin în maşină, sugeră Malko. 

Se instalară în Toyota, parcată alături de o duzină de alte 
vehicule. În curând rămaseră singuri în curtea pustie. Nimeni nu 
mai ieşea din restaurant... Fură nevoiţi să aştepte mai bine de o 
oră până când un grup afumat de băutură se ivi în uşa localului 


56 


Kleang Romsev. Era grupul poliţiştilor. Unii dintre ei, contrar 
obiceiurilor khmere, îşi îmbrăţişau partenerele, alţii se chinuiau 
să meargă drept... Berea şi coniacul îi turtiseră. Un cuplu se 
instală în maşina de lângă ei. Un cambodgian bondoc cu faţa 
rotundă şi o fată în mini, cu piepteni în păr. Pentru că maşina lor 
nu pornea, Malko aruncă o privire şi înţelese. Bărbatul aşezat la 
volan dăduse capul pe spate, cu o expresie de fericire pe chipul 
cu trăsături grosolane, iar însoţitoarea lui nu se mai zărea. 

Alţii se urcaseră în maşini şi se îndepărtaseră. 

In sfârşit apăru şi impozantul căpitan Jan Sarin, cu ţigara în 
gură şi escortat de Palin. Rămaseră o clipă pe terasă şi discutară 
ceva, apoi se despărţiră fără măcar să-şi strângă mâna. El se 
îndreptă spre un Mercedes şi se aşeză pe bancheta din spate. 

Palin o luă pe jos prin întuneric, în direcţia bulevardului. Malko 
ieşi repede din maşină, având timp să o vadă urcându-se într-un 
ciclo-taxi, care o aştepta. Unii sfidau camuflajul pentru a face 
rost de ceva bani în plus. Malko se întoarse în grabă la Toyota, 
gată să fie strivit de Mercedes. 

— Urmăriţi fata, îi spuse lui Chieng. 

Acesta porni imediat. Ciclo-taxiul era deja departe, dar după 
cum mergea îl ajunseră repede. Bulevardul era pustiu şi filajul 
era dificil. Brusc, ciclo-taxiul coti la stânga, pe o potecă 
neluminată. Malko şi Chieng fură nevoiţi să meargă înainte, 
parcurgând un sens giratoriu lipsit de lumină şi se întoarseră pe 
urmele lui, chiar în momentul în care acesta ieşea de pe alee. 

Ciclo-taxiul era gol! 

— Opriţi-l! îi ceru Malko lui Chieng. Vreau să ştiu unde a lăsat- 
O. 

Docil, Chieng întoarse. Ciclo-taxiul ajunsese deja la sensul 
giratoriu. Se auzi un fluierat puternic şi mai mulţi soldaţi ieşiră 
din întuneric. Un baraj, aşa cum se întâmpla deseori seara la 
Phnom Penh. Conducătorul cobori şi începu să parlamenteze cu 
poliţiştii, dornici şi ei să câştige câţiva riali... 

Un alt soldat făcu semn Toyotei să treacă, după ce îl zări pe 
Malko. Nu-i plictiseau pe străini. 

şi rumegă în minte întrebările, până când ajunse la 
Cambodiana. Cine erau cei ce ordonaseră asasinarea lui Phong 
Ton? Ta-Mok sau cambodgienii «mari şi tari», artizanii Soluției 
Roşii? Situaţia era din ce în ce mai complicată. 

Ajuns în cameră găsi un bilet strecurat pe sub uşă. 

«Întâlnire mâine la nouă. Acasă. Jane.» lată că doamna de la 


57 


CIA făcuse demersurile promise. Spera numai să fie vorba de 
veşti bune. 
x 


* * 


Malko o vizitase deja pe Jane Baron în ziua sosirii. Locuia într-o 
căsuţă pe o stradă paralelă cu bulevardul Acharmean, cam în 
faţa spitalului Calmette. O găsi pe Jane Baron pe terasa 
minusculă, făcând exerciţii sub privirile îngrozite ale unui 
servitor, îmbrăcată doar într-un trening, cu părul scurt şi blond 
legat cu o bentiţă. Se opri găfâind şi îi arătă lui Malko un fotoliu. 

— Termin imediat, spuse ea. In ţara asta, dacă te laşi pe 
tânjală... 

Nu risca nimic, cu fizicul ei de aruncător de greutăţi. După ce 
termină, se debarasă fără nici o urmă de pudoare de trening şi 
apoi de sutien. Malko o privi puţin uimit şi ea îi surâse ironic. 

— Vă deranjează? Sunt lesbiană, aşa că... 

O cambodgiană slabă ca o trestie, îmbrăcată pudic într-o fustă 
lungă, apăru cu un vas în mână. Il privi curioasă pe Malko, 
înainte să-i toarne apă de spălat lui Jane Baron. 

Cu capul dat pe spate şi şalele cambrate, americana îşi freca 
pielea cu putere. Poziţia pe care o adoptase ar fi fost extrem de 
provocatoare în cazul unei femei normale. După ce termină, se 
aşeză pe fotoliul de lângă Malko. 

— Am reînnodat legăturile cu cei de la Pailin, îl anunţă ea. 

— Bravo! spuse Malko. Care este rezultatul? 

— N-am reuşit încă să vorbesc cu persoana responsabilă. Sunt 
întotdeauna foarte misterioşi. Am primit răspuns la mesajul pe 
care l-am lăsat în cutia de scrisori. Va trebui să mergeţi astăzi pe 
la unsprezece pe strada 323, la numărul 61, pentru că eu amo 
întâlnire cu ministrul Sănătăţii publice. 

— Cu cine trebuie să mă întâlnesc? 

— Nu ştiu. Veţi fi contactat. Totdeauna este... 

Se întrerupse. O tânără tocmai intra pe poarta grădinii, cu un 
soi de traistă agăţată pe umăr. O roşcată voinică, la fel de 
feminină pe cât era Jane Baron de masculină. Părul îi ajungea 
până la jumătatea spatelui şi era îmbrăcată cu un fel de 
combinezon de pânză albă, care nu reuşea să-i ascundă pieptul 
bogat. Nişte ochi mari şi negri străluceau pe o faţă ca de fetiţă. 
Puse jos traista şi spuse: 

— Ce căldură! 

— Fă un duş! îi propuse Jane Baron. Sherry, îţi prezint un 


58 


membru al asociaţiei noastre, Malko Linge. A venit să vadă ce 
facem în Cambodgia. Malko, Sherry este o fată formidabilă. A 
părăsit California pentru ţara asta împuţită şi pentru 500 de 
dolari pe lună. 

«Fata formidabilă» îl salută pe Malko dând din cap cu un gest 
sec şi îl întrebă: 

— Cu ce probleme aţi venit în Cambodgia? 

Se simţea atâta agresivitate în vocea ei, încât el rămase uimit. 
Se forţă totuşi să surâdă. 

— Jane v-a spus, trebuie să fac un raport asupra acţiunii 
dumneavoastră. 

— Cum spuneaţi că vă numiţi? 

Malko repetă numele, apoi îi spuse pe litere. Fermecătoarea 
Sherry făcu o mutră dezgustată. 

— Nu sunteţi american... 

— După cum bine ştiţi, suntem o asociaţie internaţională, 
răspunse Malko, calm. 

— OK, zise tânăra, atunci ar trebui să veniţi cu noi la Kompong 
Thon. Acolo veţi vedea adevăratele probleme ale Cambodgiei. 
Camuflaj de la şapte seara, trei ore de electricitate pe zi, atacuri 
permanente ale khmerilor roşii şi amputaţi fără număr! Nu e 
decât la şase ore de mers de Phnom Penh. Plecăm mâine 
dimineaţă, dacă drumul e liber. 

— Malko nu şi-a terminat ancheta aici, i-o tăie imediat Jane 
Baron, vizibil contrariată, dar cu siguranţă că va merge mai 
târziu. 

Sherry îi aruncă o privire plină se subînţeles şi suspină: 

— OK, vă las cu micile voastre secrete, mă duc să fac baie. 

Se îndepărtă legănându-şi coapsele superbe şi dispăru în 
spălătorie. 

— Ce a apucat-o? întrebă Malko sufocat, după ce ea dispăru. 

Jane Baron răspunse pe un ton scăzut. 

— Este «pură». Incă de la început m-a bănuit că nu am venit 
aici din filantropie. A scris chiar o scrisoare direcţiei din Honolulu, 
în care spunea că organizaţia îşi întinează idealurile acceptând o 
«oaie neagră» ca mine, care face spionaj sub acoperirea 
ajutorului umanitar. Păcat, pentru că e foarte frumoasă. Aţi văzut 
ce piept are. Cei din alte ONG-uri îi spun «ţâţe mari». 

— N-a fost o situaţie jenantă? 

Jane Baron surâse amuzată. 

— De ce? Doar Compania finanţează World Handicap. A primit 


59 


un răspuns amabil, care nu a liniştit-o. Din fericire, pleacă mâine 
dimineaţă... Bine, e timpul să vă duceţi la întâlnire. 

— Staţi puţin, vreau să-mi iau rămas bun. 

Inainte ca ea să-l poată opri, traversă grădina ajungând la 
spălătorie, care nu avea uşă, ceea ce îl scuti să mai bată... 
Sherry cea castă era cufundată într-o cadă mare de piatră, din 
care nu i se vedea trupul decât până la mijloc. Recunoscându-l 
pe Malko, privirea ei se umplu de furie. 

— Ce căutaţi aici? spuse ea cu o voce stridentă. 

El îi zâmbi angelic. 

— Voiam să vă urez noroc la Kompong Thom, spuse el suav şi 
adăugă: 

— Şi să vă spun că aveţi un piept formidabil. 

— Ticălosule, maniacule, degeneratule! 

Malko bătu în retragere, urmărit de strigătele lui «ţâţe mari». 
Jane Baron îl privea cu un aer reprobator. 

— Sunteţi prost crescut, spuse ea, sec. 

Malko se înclină uşor. 

— Sunt dezolat, dar dacă dumneavoastră mi-aţi arătat pieptul 
în mod spontan, m-am gândit că e un obicei în grupul vostru. Ne 
vedem mai târziu. 

Chieng îl aştepta fumând eterna lui ţigară. Malko răsuflă 
uşurat şi se urcă în Toyota cu arcurile rupte. 

— Mergem pe strada 323, îl anunţă el. 

Nu-i pomenise lui Jane Baron despre femeia cu coc, aşteptând 


să afle mai multe. 
x 


* * 


În faţa casei cu numărul 61 de pe strada 323, cincizeci de 
bonzi, în robe de culoarea şofranului, aşezaţi pe nişte taburete 
minuscule, acompaniau bătând în cutia de orez de pe piept 
cântecul nazal şi discordant care se auzea dintr-un difuzor. 
Acesta era fixat pe un Nissan transformat ad-hoc în dric. Malko 
zări câteva femei cu ochii roşii şi cu figura tristă şi nişte bărbaţi 
ghemuiţi. Se aşeză într-un colţ şi aşteptă. 

Ciudată întâlnire... 

Cântecul se opri brusc şi invitaţii începură să împartă bonzilor 
orez din nişte vase mari. Aceştia îşi umpleau ochi cutiile. După ce 
acest ceremonial se termină, intonară o melopee foarte lentă, 
fără difuzor, ţinând mâinile împreunate în faţă. Se aruncă orez 
peste coşciug şi unul dintre bonzi rosti câteva cuvinte adresate în 


60 


mod vizibil mortului... 

Malko se uitase atent în jur, dar nu văzuse mesagerul de care 
pomenise Jane Baron... în final, urcară sicriul în Nissan, care ieşi 
din curte în marşarier. Bonzii începură să se împrăştie. Inainte de 
a pleca, fiecare se înclină în faţa unei femei micuţe, îmbrăcate 
după moda cambodgiană, cu ochelari cu lentile groase şi buze 
pline. 

Văduva... A cui? 

În timp ce bonzii se împrăştiau, Malko intră la noroc în rândul 
care se îndrepta spre văduvă. Nimeni nu-i dădu atenţie, de parcă 
era făcut din aer... Ajunse în faţa ei. Procedă la fel ca ceilalţi, 
împreunându-şi mâinile în dreptul pântecului şi ridicându-le apoi 
în dreptul feţei, în tradiționalul «sawadee». 

Văduva îi răspunse ia salut, Intinzându-i mâinile. Palmele li se 
atinseră. Simţi cum i se strecoară o hârtie în mâinile strânse şi se 
strădui să nu o scape atunci când desfăcu palmele. Se îndepărtă 
şi aşteptă să ajungă ia Toyota, pentru a despături peticul de 
hârtie. Cu litere de tipar, scrise cu neîndemânare, mesajul 
spunea: Samaki. Bungaloul 7. 6 p.m. 

Dricul porni într-un concert de cântece ascuţite şi 
melodramatice. Bonzii se împrăştiară ca vrăbiile, strângând la 
piept cutiile Cu orez. 

Malko se întrebă unde avea să ducă acest joc. Uciderea lui 
Phong Ton spunea multe despre hotărârea şi ferocitatea 
adversarilor săi, indiferent cine erau aceştia. In ciuda promisiunii, 
Chieng nu-i făcuse rost de armă. 

Intâlnirea din seara aceea nu prevestea nimic bun. 


61 


Capitolul VIII 


Piscina goală şi ciobită accentua aerul sinistru al hotelului 
Samaki. Malko se opri în faţa grădinii în care se aflau 
bungalourile, care semănau cu nişte magazii pentru unelte de 
grădinărit. Doar climatizoarele fixate în pereţi dovedeau că erau 
ocupate. 

| se păru că aude râsetele celor care se aflau acolo în 1975. 
Mulţi dintre ei erau acum morţi sau dispăruseră. Fuseseră exilați, 
fugiseră sau erau în închisoare... Alungă gândul şi cobori treptele 
sub privirile indiferente ale unui grădinar. Bungalourile nu aveau 
numere Bătu la o uşă, apoi la alta, fără să aibă succes. In sfârşit, 
la penultimul, auzi paşi şi uşa fu deschisă de o tânără îmbrăcată 
într-un fel de capot, cu picioarele goale şi privirea ascunsă de 
nişte ochelari imenşi. O asiatică, cu faţa încadrată de un păr 
drept. Buzele îi tremurau şi Malko realiză că erau ude de lacrimi. 

În spatele ei se auzea o muzică melancolică. 

Ea se sili să surâdă. 

— Pe cine căutaţi? 

Malko spuse doar atât: 

— Cred că am întâlnire cu cineva în acest loc. 

Femeia nu-şi ascunse surprinderea. 

— Aici? Dar nu sunt decât eu... şi nu am întâlnire cu nimeni... 

Fu rândul lui Malko să rămână surprins. Poate că hârtia fusese 
ceva formal. 

— Acesta este bungaloul 7? 

— Da. Cu cine aveaţi întâlnire. 

Era greu să-i spună adevărul. 

— Cu atât mai rău, zise ei, probabil că e o greşeală. 

Perplex şi agasat de situaţie, se întoarse şi traversă din nou 
grădina de la Samaki, deja cuprinsă de întuneric. Cum avea să ia 
legătura cu cei de la Pailin? Se pregătea să urce treptele terasei 
clădirii principale, îndreptându-se spre birourile organizaţiei 
World Handicap, când văzu o siluetă desprinzându-se de perete. 
Ghici în penumbră un asiatic scund, îmbrăcat într-o cămaşă cu 
carouri şi un pantalon de pânză. 

— Lauk Lange? întrebă el pe un ton scăzut şi cu un pronunţat 
accent khmer. 


62 


— Da, răspunse Malko, surprins şi stând în defensivă. 

— Îmi pare rău, continuă necunoscutul, a fost o greşeală, era 
vorba de bungaloul 8, nu de 7. Sunt dezolat. Vreţi să mă urmaţi, 
vă rog? 

Simţind cum i se ia o piatră de pe inimă, Malko îl urmă, intrând 
în clădirea vecină celei la uşa căreia bătuse. Ghidul său aprinse o 
lampă cu lumină slabă, ce nu putea fi văzută de afară. 
Climatizarea nu funcţiona şi în încăperea minusculă domnea o 
căldură sufocantă. Cambodgianul aprinse o ţigară şi îl avertiză 
imediat: 

— Să nu mai veniţi aici, nu folosim niciodată acelaşi loc de 
două ori. E prea periculos. Vietnamezii sunt foarte răi. Când pun 
mâna pe noi, ne torturează într-un mod oribil şi apoi ne ucid. 
Corpurile nu sunt găsite niciodată. 

— Cum procedează? nu se putu abţine Malko să nu întrebe. 

Asiaticul râse mânzeşte. 

— Lângă Siem Reap este o fermă de crocodili, pentru piei. 
Sunt foarte graşi... 

Bărbatul trase un fum şi Malko zări tocul pistolului agăţat la 
brâu. 

— Cine sunteţi? întrebă el. 

— Mă numesc Chang, spuse interlocutorul lui şi mă ocup de 
structura pe care o avem la Phnom Penh. La mine trebuia să 
locuiască Phong Ton. Din nefericire... 

Lăsă fraza în suspensie. 

— Cine l-a ucis? întrebă Malko. 

Chang ezită. 

— Nu suntem încă siguri. Poate vietnamezii. 

— Cu toate acestea, obiectă Malko, sunteţi gata să vă aliaţi cu 
Acesta este scopul prezenţei mele în Cambodgia. 
Cambodgianul clătină grav din cap. 

— Nu toţi vietnamezii sunt la fel, preciză el. Domnul Hun Sen 
îşi ştie interesele, dar alţii, ca Chea-Sim, nu doresc un acord. 
Când toate se vor aranja, vom avea mult de furcă până vom 
elimina persoanele periculoase, în cazul în care nu vor pleca de 
bunăvoie. 

Un nou război civil în perspectivă... 

— Şi dacă nu vietnamezii sunt ucigaşii? întrebă Malko. 

Chang nici nu clipi. 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă el, politicos. 

— Cred că unul dintre oamenii dumneavoastră, Ta-Mok, refuză 


ei. 


63 


compromisul, continuă Malko. S-ar fi putut să vă saboteze. 

Cambodgianul era vizibil încurcat. Işi ascunse jena, râzând 
scurt. 

— E o posibilitate. Am trimis un mesager la Pailin şi tovarăşii 
mei din Angkar vor face o anchetă. Asta nu schimbă cu nimic 
proiectele noastre, nu-i aşa? 

Părea foarte dornic să-l liniştească pe Malko. 

— Am luat act de angajamentul dumneavoastră, răspunse 
acesta, dar sunt autorizat să vă spun că prietenii domnului Hun 
Sen sunt foarte îngrijoraţi. Ce mesaj le pot transmite? 

— Spuneţi-le că nu s-a schimbat nimic, afirmă Cheng. 
Tovarăşii mei de la Pailin se pregătesc să trimită alt negociator. 
Va mai dura câteva zile. Vom rămâne permanent în contact şi, 
pentru a vă dovedi buna noastră credinţă, în dorinţa de a 
simplifica lucrurile, vă voi permite să intraţi în contact direct cu 
unul dintre membrii reţelei noastre din Phnom Penh. 

— Vă mulţumesc pentru încredere, spuse Malko. 

— Este vorba despre un negustor de bijuterii şi antichităţi din 
piaţa Toutophom. Are standul 24. Dacă doriţi să transmiteţi un 
mesaj, duceţi-vă la el şi întrebaţi-l dacă a primit rubinul de cinci 
carate pe care îl aştepta de la Pailin. Vă veţi întoarce la el şi vă 
va comunica locul de întâlnire cu mine. 

Malko notase totul în minte şi interlocutorul lui deveni brusc 
nervos, ca şi când s-ar fi grăbit să plece. 

— Când va veni noul negociator de la Pailin? 

Chang stătu pe gânduri câteva clipe. 

— Duceţi-vă la piaţă peste trei zile. 

Era un început. 

— Şi dacă Ta-Mok se află în spatele acestei crime? întrebă 
Malko. 

— Ne vom ocupa de această situaţie, afirmă Chang. Spuneţi-le 
prietenilor dumneavoastră că următorul mesager de la Pailin va 
aduce ce au cerut şi ceva în plus faţă de propuneri, de acord? 

— Ce anume? 

— Capul tovarăşului Ta-Mok, îi spuse Chang, liniştit. 

Malko nu-şi arătă dezgustul. 

— Cum veţi proceda ca să-l neutralizaţi, din moment ce stă în 
defensivă? 

Chang arboră un surâs care ar fi îngheţat o armată de 
crocodili. 

— Tovarăşul Ta-Mok este invitat la o reuniune plenară a 


64 


Angkar-ului, la Pailin. Acolo îl vom neutraliza. Evident, dacă aţi fi 
putut merge acolo, lucrurile ar fi fost mai simple. 

Polpotiştii se gândeau probabil să-i ofere lui Malko o bucată 
din Ta-Mok, aşa cum i-ar fi oferit un copan de curcan... Ştia 
atâtea despre Asia, că se săturase. Era mai bine să nu 
pomenească de Palin, atâta vreme cât nu ştia pentru cine lucra. 
Avea timp destul să-i asmuţă pe prietenii feroce ai lui Chang, din 
momentul în care exista o certitudine. Interlocutorul lui îi întinse 
mâna. 

— 1990 este anul Calului, spuse el şi conform calendarului 
chinezesc, este anul în care se iau decizii. Ne va purta noroc. 

— Sper, spuse Malko, înainte de a se strecura în grădină şi de 
a traversa din nou hotelul Samaki. |l găsi pe Chieng fumând o 
ţigară, cu acelaşi zâmbet de nezdruncinat pe chip. 

— Mergem la Sopia Sen, îl anunţă Malko. 

x 


* * 


— Eram sigură că a fost vorba doar de o nepotrivire, spuse 
frumoasa Sopia, cu vocea muiată în miere. Cei din Pailin vor cu 
adevărat să facă pace. In sfârşit vom scăpa Cambodgia de 
comunism. Am să transmit această veste bună. 

Plină de euforie, luă dintr-un mic bar o sticlă de Cointreau, 
puse gheaţă în două pahare, turnă alcoolul şi îi întinse unul lui 
Malko. 

— Pentru reuşita noastră! 

Aroma Cointreau-ului îi gâdilă plăcut nările şi îl lăsă să alunece 
încet pe limbă. 

— Şi prinţul Sihanouk? 

Sopia Sen îi aruncă o privire dispreţuitoare. 

— Clovnul ăla bătrân! Va face ce-i spun chinezii, aşa cum a 
făcut întotdeauna. E de ajuns să fie bine hrănit, porcul, ca să 
semneze orice. Dacă e cuminte, va primi un post onorific. 

Se aflau în micul birou decorat cu hărţi, aşezaţi comod pe 
canapea. Devotată politicii, Sopia Sen părea să fi uitat complet 
ce se întâmplase între ei. 

Degusta Cointreau-ul cu delicateţea unei pisici. Purta o bluză 
închisă până la gât şi o fustă în carouri. Privirile li se încrucişară 
şi ea surâse. 

— Americanii trebuie să fie foarte mândri de dumneavoastră! 

Malko surâse cu modestie. 

— N-am făcut încă mare lucru, dar situaţia poate evolua... Am 


65 


dat de ucigaşa lui Phong Ton. 

Privirea cambodgienei scânteie. 

— Unde se află? Vom distruge reţeaua lui Ta-Mok. 

— Poate că nu e vorba de Ta-Mok. 

Sopia Sen îl ascultă cu figura imobilă, apoi dădu din cap. 

— Nu se poate să fie vorba de vietnamezii adepţi ai Soluției 
Roşii. II cunosc pe căpitanul Jan Sarin, este de partea noastră. 
Probabil că există o explicaţie. Această Palin trebuie capturată şi 
interogată. 

— De ce să nu încredinţăm această sarcină prietenului 
dumneavoastră Jan Sarin? sugeră Malko. 

Aerul reprobator al Sopiei Sen îl făcu să se oprească. 

— Nu, zise ea, nu ştim cu cine este complice această femeie. 
Nu. Pot aduna câţiva oameni de încredere. li veţi întinde o cursă 
şi mi-o veţi aduce. 

— Aici? 

— Aici, confirmă ea, cu un surâs care îi descoperea gingiile, 
dându-i un aer de hienă. Mă voi ocupa personal. 

Malko simţi că îl ia cu frig. Poate că Palin, ucigaşa, era în 
posesia unor informaţii vitale: cine era comanditarul crimei şi 
cum aflase acela de întâlnirea dintre Malko şi Phong Ton. 

— Şi apoi? spuse el. Va trebui să-i dăm drumul. 

Sopia Sen ridică din umeri. 

— li vom da drumul pe fundul unei orezării. 

Văzându-l pe Malko atât de şocat, ea adăugă pe un ton amar: 

— Dacă puneau mâna pe dumneavoastră, aţi fi păţit-o mai 
rău. Sunt nişte sălbatici. N 

Preferă să nu răspundă. In clipele ei de transă, Sopia Sen 
făcea să-i îngheţe sângele în vine. li simţi privirea şi o auzi 
spunând pe un ton mai destins: 

— Acest Chang v-a promis într-adevăr capul lui Ta-Mok? 

— Da. 

Cu aceeaşi delectare, ea mai luă o înghiţitură de Cointreau, ca 
şi când ar fi băut din sângele duşmanului şi învârti cuburile de 
gheaţă în pahar. 

— Va fi cea mai frumoasă zi din viaţa mea, suspină ea. Cred 
că am să-l ţin la rece câtva timp ca să mă mai uit la el. Apoi am 
să-l dau la şobolani. De ani de zile visez la asta, mai precis din 
1975. 

Malko încercă să ghicească Ce se ascundea Sub privirea 
întunecată, dar nu reuşi. 


66 


— De unde atâta ură? 

Sopia Sen îl privi lung, apoi aprinse o ţigară, pe care o aruncă 
imediat. Ochii i se umplură de lacrimi. 

— Aşteptaţi, spuse ea, nu pot vorbi aşa, pur şi simplu, e prea 
dureros... 

Spuse câteva vorbe paznicului, care dispăru şi reveni peste 
câteva clipe cu o pipă veche de fildeş, nişte ace de oţel şi un 
flacon pântecos plin cu o substanţă de culoare brună. Trecură în 
camera de alături şi Sopia Sen se instală pe patul-masă, 
sprijinindu-se de perne. Cambodgianul aprinse lampa, luă puţin 
opiu cu vârful acului fin şi începu să-l răsucească deasupra 
flăcării. 

Se auzi un sfârâit, apoi mirosul fad de opiu umplu încăperea. 
Sopia. Privi cu aviditate materia brună pe care sclavul o îndesa în 
pipă. După ce o umplu, ea o duse la buze cu lăcomie şi începu să 
aspire cu ochii închişi, până la ultimul fum. Cambodgianul îi 
prepara deja alta... Ea fumă şase pipe la rând în douăzeci de 
minute, înainte de a deschide ochii. Expresia i se schimbase, era 
voalată, şovăitoare, distrată. Şi vocea i se schimbase, de parcă 
era în transă. 

— Tocmai născusem un copil, spuse ea, când khmerii roşii au 
intrat în Phnom Penh. Soţul meu era colonel în armata lui Lon Noi 
şi ştiam că nu am nici o şansă. Pe 16 aprilie 1975 am traversat 
tot oraşul cu maşina, ca să ajung la ambasada Franţei cu copilul. 
Era deja înconjurată de khmerii roşii şi avea lacăt la poartă. Am 
zărit un diplomat în curte şi l-am implorat să-mi ia măcar copilul. 
Avea lacrimi în ochi, dar m-a refuzat... 

Atunci am plecat din nou. Polpotiştii m-au arestat imediat şi 
m-au dus la Cartierul General al lui Ta-Mok, la Tuol Sleng. Nu-şi 
pierduse încă piciorul, se ţinea drept, capul îi era ras şi pe chip 
nu avea nici o expresie. Ştia cine eram. M-a anunţat că soţul meu 
fusese executat. L-am implorat să-mi salveze copilul. N-a spus 
nimic, s-a dus să-l ia din maşină, l-a tras afară de picioare şi l-a 
zdrobit capul de un copac, aruncându-l apoi într-o groapă unde 
putrezeau deja alte cadavre. Mai văd încă şi acum petele cenuşii 
şi roşii ale creierului răspândit pe scoarţa copacului, un arbore de 
pâine. De atunci, cum văd unul, cum îmi vine să vomit. 

Ea tăcu. Servitorul îi întinse o pipă plină şi ea fumă mult timp, 
strângând între dinţi fildeşul, ca şi când ar fi vrut să-l zdrobească. 

Malko avea un nod în gât. Această femeie disperată şi feroce îl 
făcea să trăiască realitatea genocidului cambodgian. Teoria şi 


67 


cifrele nu erau nimic pe lângă suferinţă. 

— Apoi, continuă Sopia Sen cu o voce răguşită din cauza 
opiului, mi s-a părut că ajung în iad... Ne-au dus pe jos în 
regiunea Battambang: eram cinci sute de femei. Jumătate au 
murit pe drum. Celelalte au fost nevoite să lucreze paisprezece 
ore pe zi în orezărie, aproape moarte de foame. Pe mine mă urau 
în mod special, pentru că eram tânără, frumoasă şi de la oraş. 
Mă forţau să mestec betel şi gărzile se amuzau să mă trezească 
noaptea pentru a mă viola cu rândul. 

Apoi a urmat comedia cu căsătoria. Fiecare trebuia să se 
mărite cu un gardian, pentru a da copii Revoluţiei. O idee a lui 
Ta-Mok... îmi mai rămăsese puţină demnitate. Am refuzat. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Malko, speriat de ce ar fi putut 
auzi. 

— Asta, spuse Sopia Sen. 

Lăsând deoparte pipa, ea îşi descheie bluza şi îşi expuse brusc 
pieptul. Malko simţi cum i se ridică părul pe ceafă. Sfârcurile 
fuseseră ciopârţite şi smulse, din mameloane rămânând doar 
nişte cicatrice roşiatice. O adevărată oroare. 

— Asta mi-au făcut, cu cleştii, spuse Sopia pe un ton fără 
expresie. Până când am acceptat să mă culc cu «soţul» meu. 

Cu mâinile tremurând, îşi încheie la loc bluza. Malko avea un 
chef nebun să bea o vodcă. Privirile li se încrucişară şi ea surâse 
amar. 

— Dacă aţi fi văzut asta aseară, n-aţi fi fost în stare... lată de 
ce o fac întotdeauna pe întuneric. Sunt însă fericită, mi-am pus 
dinţii care îmi căzuseră, trăiesc, respir, fac dragoste şi mă 
gândesc la răzbunare... Prietenele mele, cele din lagărul 15, nu 
au avut această şansă. Când trupele vietnameze au ajuns la 
Battambang, Ta-Mok le-a adunat în curte pe cele cinci sute de 
femei din lagăr, lăsându-le să stea în plin soare. A dat un ordin 
gardienilor. Fiecare a luat câte o săpăligă şi au început să ne 
masacreze sistematic. O lovitură care zdrobea vertebrele 
cervicale şi ele cădeau moarte, fără să scoată o vorbă, ca o masă 
informă. 

— N-aţi încercat să fugiţi? 

— Erau gardieni peste tot şi nu te puteai ascunde nicăieri. 
Câteva au încercat să scape, dar au fost oprite cu o rafală şi 
lăsate să agonizeze în noroi. Loviturile de baionetă desăvârşeau 
«opera». 

— Şi dumneavoastră? 


68 


Înainte să răspundă, ea mai trase un fum din pipa de bambus. 

— Am avut noroc. Eram printre ultimele... Călăul meu obosise. 
M-a lovit peste umăr şi nu şi-a dat seama. Am căzut pe burtă şi 
m-am prefăcut moartă. Erau grăbiţi şi n-au mai verificat. Am 
rămas întinsă în orezărie mai bine de opt ore, până în momentul 
în care blindatele vietnameze şi-au făcut apariţia. Nu-şi credeau 
ochilor... Din cinci sute de femei, eram singura în viaţă. 

Tăcerea se lăsă în încăpere. Lampa de opiu sfârâia în 
continuare. Sopia Sen bău paharul de Cointreau dintr-o singură 
înghiţitură. Lui Malko i se făcuse pielea ca de găină. 

— Deci dumneavoastră aţi cerut capul lui Ta-Mok, nu 
vietnamezii, spuse el. 

Ea surâse cu cruzime. 

— Au considerat că era o idee bună. Când cei de la Pailin îl vor 
ucide, nu vor mai putea da înapoi, răzgândindu-se. Şi acum să ne 
ocupăm de această Palin. 


69 


Capitolul IX 


O tânără cambodgiană, machiată până în vârful unghiilor, cu 
ochii depărtaţi şi pomeţii proeminenţi, cu paiete pe pleoape, 
buze răsfrânte, cu mini şi cu ciorapi negri în ciuda căldurii, 
apetisantă fără să fie frumoasă, se ondula la marginea ringului 
aidoma vechilor Asparas, dansatoarele khmere sacre. Lucirea din 
ochii ei nu avea nimic sacru însă... Lăsându-şi baltă partenerul, 
un tânăr subţiratic cu ochelari, se fâţâi prin faţa lui Malko, cu o 
expresie fără echivoc. 

Fondul de ten deschis la culoare cu care încerca să-şi ascundă 
culoarea întunecată a pielii îi dădea reflexe violete pe chip. 

Malko îşi continuă drumul, examinând sala de la K/eang 
Romsev. Era plină ochi! Muzica răsunătoare părea să electrizeze 
clienţii. Din cauza camuflajului, trebuia să-i dea zor, căci se 
făcuse deja 18.30. 

După cincisprezece ani de oroare, cambodgienii se 
dezlănţuiau ca nebunii sub asaltul decibelilor. 

Mai multe fete singure erau instalate discret în boxele 
răspândite de-a lungul zidurilor şi aveau în faţă pahare de care 
nu se atingeau. Dame de companie clandestine. Malko le 
examină de departe, încercând să le distingă trăsăturile în 
penumbră. O reperă pe Palin după coc. Era singură într-o boxă 
întunecată, îmbrăcată într-o rochie chinezească de un albastru 
electric şi fuma o ţigară. 

Malko se întoarse la masa unde Chieng, şoferul, bea o bere. 

— Cum pot face rost de o animatoare? întrebă el. 

— Ah! Foarte uşor, explică şoferul. Dat doi dolari chelner şi 
alegi. Apoi cinci dolari pentru ea. Dacă vrei «tac-tac», zece 
dolari. 

— Aranjaţi în aşa fel încât să vină aici Palin. 

— Imediat, spuse informatorul CIA. 

Era extrem de eficace. Anii petrecuţi în orezărie îl învăţaseră 
să se descurce. Malko făcuse rost de un Colt 45 automatic, puţin 
ruginit şi de două încărcătoare. Probabil că arma fusese 
îngropată, dar funcţiona. Chieng ceruse pe ea doar o sută de 
dolari. Fuseseră la K/eang Romsev şi cu o seară înainte, dar Palin 
nu apăruse. 


70 


Chieng apăru, vizibil satisfăcut. 

— Ea vine aici, îl anunţă el. 

— Perfect, îi mulţumi Malko. Mă aşteptaţi în maşină şi facem 
aşa cum am stabilit. 

Chieng îşi termină berea şi se îndreptă spre ieşire. Femeia pe 
care voia să o prindă în cursă era o ucigaşă, iar el îşi lăsase 
Coltul în Toyota, pentru că era greu de ascuns. Palin n-avea nici 
un motiv să se teamă, dar nu putea şti cum vor evolua lucrurile. 

Un incident minor îl neliniştise pe Malko. Plecând în ajun de la 
Sopia Sen, observase un ciclo-taxi parcat în faţă, fără vreun 
motiv aparent... Jane Baron îi semnalase şi ea prezenţa ciclo- 
taxiurilor în jurul casei, pe o stradă îndepărtată unde nu exista 
şansa găsirii unui client. Modalitatea ideală de supraveghere: la 
Phnom Penh erau cu miile. 

Atunci Malko pusese la punct un plan foarte simplu. Avea să-i 
propună lui Palin să meargă la el acasă şi urma să o ducă la 
Sopia Sen. Palin nu s-ar fi ferit: mulţi membri ai ONG-urilor 
închiriau vile în cartierul de sud-est, noua zonă rezidenţială din 
Phnom Penh, unde casele fuseseră zugrăvite recent şi unde 
locuia chiar primul-ministru Hun Sen. Apoi urma să o facă să 
vorbească, ceea ce era puţin mai delicat... 

Malko spera să cedeze în faţa amenințării cu poliţia 
cambodgiană. Dacă nu, nu avea altă soluţie decât să o ducă la 
căpitanul Jan Sarin, care se pricepea să scoată adevărul. 

Reflecţiile îi fură brusc întrerupte: hieratică, o adevărată alteţă 
regală, Palin traversa sala venind spre el. Ajunse la masă, îi 
zâmbi scurt şi se aşeză lângă el, punând alături un pachet de 
ţigări. 

— Bună seara, spuse ea, mă numesc Palin. 

— Vorbiţi bine engleza, remarcă Malko. 

— Am învăţat-o în Thailanda, explică animatoarea, într-o 
tabără de refugiaţi unde am stat doi ani, atunci când polpotiştii 
au venit în ţara mea. lau în continuare lecţii, dar mă costă 35 de 
riali ora. 

— Ce vreţi să beti? întrebă Malko. 

— Cointreau. On ice. 

Orchestra se dezlănţuise din nou şi se vedeau nevoiţi să urle. 

Îi examină mâinile: fine, lungi, aristocratice, cu unghiile foarte 
roşii. Avea într-adevăr o ţinută princiară. Privirea de nepătruns 
fixa doar orchestra. Era conştientă de frumuseţea ei. Pieptul se 
reliefa pe sub mătasea albastră a rochiei lungi. Tenul închis la 


71 


culoare degaja totuşi lumină, care parcă venea din interior. 

— Locuiaţi la Phnom Penh înainte de evenimente? o întrebă 
Malko, după ce ospătarul aduse un Cointreau şi o vodcă 
Stolychnaya. 

— Da, spuse ea, într-o casă foarte frumoasă, lângă ambasada 
Franţei. Părinţii mei aveau orezării şi erau bogaţi. Acum stau într- 
o cabană de lemn şi mă consider fericită că mai sunt încă la 
Phnom Penh. 

Oraşul fusese golit de locuitori în '75, la venirea khmerilor 
roşii. Apoi în noiembrie '79, atunci când vietnamezii îi alungaseră 
pe khmerii roşii, noul guvern distribuise vilele şi imobilele goale 
mai întâi membrilor de partid provietnamezi şi simpatizanţilor. 
Foştii proprietari nu mai aveau nici un drept asupra bunurilor lor. 
Unii locuiau în nişte cocioabe în faţa fostei lor case atribuite 
prietenilor regimului... 

— Ce s-a întâmplat cu părinţii dumneavoastră? întrebă Malko. 

— Au murit, spuse Palin, fără altă explicaţie. 

Aprinse o ţigară, regretând parcă faptul că spusese prea mult. 
Ospătarul puse pe masă mai multe farfurii şi Palin începu să 
mănânce cu poftă. In faţa lor, un cuplu tânăr de cambodgieni se 
contorsiona pe ring într-o parodie de rock-and-roll... Palin făcu o 
grimasă de dispreţ. 

— Americanii au făcut mult rău ţării mele, mormăi ea. Au 
terfelit totul. 

— Khmerii roşii au distrus Cambodgia, obiectă Malko. 

Palin făcu o mutră dojenitoare. 

— N-ar fi fost nici un genocid dacă americanii nu l-ar fi 
cumpărat pe ticălosul de Lon Noi, îndemnându-l să înceapă 
războiul. Nu prea cunoaşteţi istoria acestei ţări. Ce faceţi la 
Phnom Penh? i 

— Trimit materiale medicale pentru spitale. In țară nu aveți de 
nici unele. 

Palm se sufocă de furie. 

— n parcarea acestui restaurant sunt cel puţin trei 
Mercedesuri! Maşini care valorează milioane de riali... Cu şase 
luni în urmă erau doar două în oraş, acum sunt cincizeci! Aţi 
văzut, servesc aici cele mai bune băuturi franţuzeşti importate 
din Thailanda, coniac Gaston de Lagrange, Cointreau, şampanie 
Moet şi Chandon, totul pe dolari, în timp ce oamenii mor de 
foame! Jumătate din populaţie este şomeră. Nu sunt 
medicamente în spitale, iar un medic câştigă treizeci de dolari pe 


72 


lună... Oamenii lui Hun Sen sunt la fel de corupți ca cei ai lui Lon 
Noi. 

— Vorbiţi foarte bine engleza, remarcă Malko, aţi putea găsi o 
slujbă într-un hotel sau într-un restaurant. 

Privirea lui Palin se întunecă de furie. 

— Ca să fiu plătită cu câţiva dolari pe lună de ticăloşii de 
chinezi de la Singapore, care s-ar şi culca cu mine pentru aceşti 
bani! Prefer să fac ce fac. 

— V-am zărit seara trecută în compania unor persoane foarte 
vesele, în salonul privat. 

— Nişte porci, spuse ea, ironic. Se îndoapă cu coniac şi cu 
Johnny Walker şi cred că stăpânesc lumea. Pentru că fac parte 
din poliţie, cred că totul le e permis. 

Era dezlănţuită. Malko realiză brusc cât de ireală era această 
conversaţie. Palin era probabil o ucigaşă aflată în solda khmerilor 
roşii, care nu erau la curent cu adevărata ei identitate. Engleza 
perfectă şi personalitatea ei îl intrigau: era mai mult decât o 
executantă. Sau Sam, tânărul amputat, îl pusese de la început pe 
o pistă falsă. 

Rockul făcuse loc unei muzici mai plăcute şi perechile se 
năpustiră pe ring. 

— Să dansăm, îi propuse lui Palin. 

Ea se ridică fără să comenteze şi începură să danseze un slow 
siropos. Palin se lipise de el şi, când Malko îi petrecu un braţ 
după talie, trăgând-o mai aproape, ea îi înconjură gâtul cu 
braţele şi ridică privirea. 

— Aţi vrea să vă culcaţi cu mine? întrebă ea calm. 

Pusese întrebarea într-un mod foarte natural. Malko n-avu 
timp să răspundă. 

— Străinii care vin aici caută femei, continuă ea. E normal, în 
Cambodgia totul e de vânzare, suntem atât de săraci. Dacă îmi 
daţi douăzeci de dolari, rămân cu dumneavoastră şi după 
camuflaj. 

Muzica siropoasă se opri, lăsând locul unui cântec khmer dulce 
şi ritmat. Palin se îndepărtă de Malko şi începu să se onduleze cu 
o graţie extraordinară la un metru de el, mişcându-şi braţele, 
gâtul, coapsele şi pântecul. Nu-i lipsea decât costumul tradiţional 
al dansatoarelor sacre. Evoluţia sa era cu mult mai erotică decât 
unduirile obişnuite ale unui slow. Coapsele i se balansau 
languros, mimând mişcările dragostei, îl fixa pe Malko într-un 
mod provocator, cu mâinile unite deasupra capului, ca o Aspara 


73 


de la curtea regelui din Angkor. 

Când se întoarseră la masă, Malko era din ce în ce mai uluit. 
Palin se comporta ca o animatoare oarecare, dornică să-şi 
stârnească clientul. Chipul trufaş se mai îndulcise. Pomeţii nu 
mai păreau atât de proeminenţi, scoțând în evidenţă gura cu 
buze roşii şi promițătoare. Malko se uită la ceas. Opt şi patruzeci 
şi cinci. 

— Mergem, propuse el, vor închide în curând. 

— O secundă, spuse Palin, care se ridică şi dispăru în fundul 
sălii. 

Nota care îi fu adusă lui Malko reprezenta salariul pe un an al 
unui ciclo-taximetrist. Palin se întoarse. Lui Malko îi trecu prin 
minte un gând neplăcut: dacă dădea pe mâna Sopiei Sen cea 
feroce o nevinovată? 

— La ieşirea din localul K/eang Romsev o luă pe Palin de braţ, 
conducând-o spre Toyota, dar ea se desprinse. 

— Unde vreţi să mergem? 

— In vila mea de pe strada 320. 

Palin se opri. 

— Nu, nu-mi place să merg acasă la străini. Sunt tot soiul de 
spioni în jur şi risc să fiu deportată de poliţie într-o tabără de 
reeducare pentru elemente antisociale. 

Malko nu prevăzuse această neconcordanţă. 

— In acest caz, unde vreţi să mergem? întrebă el. 

Ea ezită un pic şi spuse: 

— La mine. Nu e foarte confortabil, dar mă simt mai liniştită. 

— Bine, acceptă Malko. Mergem cu maşina mea. 

Cu atât mai rău, se vedea silit să o amenințe pentru a o lua pe 
sus. Aici era imposibil, era lume prea multă. 

— Nu, spuse Palin, la mine în cartier sunt foarte puţine maşini 
şi vom fi remarcaţi. Vom lua un ciclo-taxi. 

Fără să aştepte răspunsul, ea se îndreptă spre vehiculele 
aliniate în curte. Urcă în cel de al treilea, invitându-l pe Malko să 
se aşeze lângă ea. De-abia încăpeau pe bancheta strâmtă. Malko 
întoarse capul, sperând că lui Chieng îi va veni ideea să-l 
urmeze. Nu-l zări pe informatorul CIA, care era deja la volan. 

Ciclo-taxiul mergea destul de încet, alunecând tăcut pe 
bulevardul larg, cu magazinele deja închise. Se mai zăreau doar 
câteva licăriri pe trotuar, indicând locul negustorilor ambulanți. 
Lipită de Malko, Palin nu scotea nici o vorbă. Işi spuse că avea să 
se aleagă cu o aventură pe care nu o căutase. Trebuia găsit un 


74 


alt mijloc să o atragă pe Palin la Sopia Sen. Până atunci, avea să 
se comporte normal, ca să nu-i stârnească bănuielile. 

După un kilometru cotiră la stânga pe un drum de pământ 
străjuit de case de lemn, luând-o apoi pe o străduţă şi mai 
îngustă. Nu se zărea nici ţipenie, iar Toyota nu apărea. Ciclo- 
taxiul opri în faţa unei căsuțe cu o verandă minusculă, 
înconjurată de o barieră de lemn. 

— Am ajuns, anunţă Palin, sărind grațios din vehicul. Veniţi. 

Intră în grădiniţa străjuită de un bananier impunător. Cel care 
îi adusese cobori şi el şi parcă bicicleta lângă zid, fără să-i ceară 
nimic. Malko îi întinse o hârtie de 50 de riali, dar el o refuză. 

— Vă va aştepta, spuse Palin şi vă va duce la hotel. Il veţi plăti 
atunci. i 

Era foarte bine organizată. Intrară într-o încăpere pătrată, 
luminată doar de un bec. Intr-un colț era bucătăria, un simulacru 
de baie, o masă pe care era pus un ceainic şi un pat foarte jos cu 
o plasă contra ţânţarilor în colţul cel mai întunecat. Pereţii erau 
împodobiţi cu poze din reviste. Palin scoase dintr-un dulap o 
sticlă de Johnny Walker începută. 

— Nu am decât asta. 

— Nu, mulţumesc, spuse Malko. 

Ea puse la loc sticla şi se apropie. Lipindu-şi pântecul de al lui 
începu să-i descheie cămaşa. După ce îl lăsă cu pieptul gol, 
începu să-şi folosească extrem de conştiincios buzele şi mâinile. 
Unghiile lungi făceau minuni. O adevărată profesionistă. Când 
consideră că era destul de excitat, îi desfăcu cureaua, îi scoase 
pantalonii şi apoi pantofii. 

— Veniţi, spuse ea. 

Malko se întinse pe pat, îmbrăcat doar în slip. Rămânând 
complet îmbrăcată, Palin îngenunchie pe podea, lângă el. Cocul 
complicat îi dădea un aer de gheişă. 

incepu să-l mângâie, oprindu-se de această dată în dreptul 
pântecului, atingându-i interiorul coapselor şi frământându-i 
pieptul. Mişcările erau calme, ca de dentist, dar tehnica 
impecabilă compensa lipsa de pasiune. Datorită acestui balet 
erotic, Malko începu să se destindă, decis să profite cu adevărat 
de ocazie. Viaţa agitată pe care o ducea şi care se putea încheia 
oricând, îl făcea să aprecieze orice plăcere. 

Mâinile abile ale lui Palin îi pompau parcă sângele în sex. 
Malko cunoştea această stare foarte bine: nu dorea decât să-şi 
satisfacă simţurile. SIDA era prea puţin cunoscută la Phnom Penh 


75 


şi putea merge mai departe. Era din ce în ce mai convins că Sam 
îl escrocase şi că Palin nu era decât o femeie frumoasă încercând 
să supravieţuiască într-o ţară devastată. 

Cambodgiana îi scoase cu delicateţe slipul, contemplând sexul 
rigid. Se uită în ochii lui Malko şi buzele deschise într-un surâs 
plin de senzualitate dădură la iveală dinţii îngălbeniţi de tutun, 
dar extrem de regulaţi. 

— Acum, spuse ea, va fi foarte bine. Ca să apreciaţi, trebuie să 
închideţi ochii. 

Malko se supuse, concentrându-se asupra plăcerii care avea 
să urmeze. Simţi unghiile lui Palin atingându-i virilitatea cu o 
îndemânare diabolică, în locul cel mai sensibil. O senzaţie atât de 
puternică, încât era aproape de durere. Işi încordă şalele şi 
mormăi de satisfacţie. Unghiile îşi încetară jocul. 

— Va fi încă şi mai bine! spuse Palin cu o voce răguşită. 

Se încordă şi mai tare, imaginându-şi teaca de catifea care 
avea să-l cuprindă: gura. Brusc, un gând sâcâitor îi deranjă 
fanteziile. 

Dinţii! Palin avea nişte dinţi impecabili. Toţi cei deportaţi de 
khmerii roşii suferiseră de malnutriție şi pierduseră o mare parte 
din dinţi, aşa cum păţise Chieng. 

Deschise ochii. 

Palin era în continuare îngenuncheată, dar nu se pregătea să-l 
atingă cu gura. Cu torsul drept, îşi ridicase mâinile spre cocul 
fixat cu două ace groase ornamentate cu bile de metal argintat. 

Privirile lui întâlniră sclipirile de ură din ochii lui Palin. Un val 
de adrenalină făcu sângele să-i pulseze mai repede în artere. 

Palin smulse ambele ace din păr, agitându-le ca pe nişte 
pumnale, buza superioară îi descoperi dinţii într-un rictus feroce 
şi Malko văzu ceea ce nenorocitul de Phong Ton nu mai apucase 
să vadă. 

Cu un strigăt turbat, Palin îndreptă armele improvizate spre 
faţa lui. 


76 


Capitolul X 


Reacţionând într-o fracțiune de secundă, Malko îşi împinse 
braţele înainte, îndepărtând mâinile lui Palin. Cele două ace de 
păr se înfipseră în cearceaf, de o parte şi de alta a capului, 
trecând pe lângă ochi la câţiva centimetri. Nu avu timp să 
răsufle. Cu o forţă neaşteptată, Palin se trase în spate, încercând 
să scape. Reuşi să o prindă totuşi de mâneca dreaptă, făcând-o 
să dea drumul unuia dintre ace, care se rostogoli sub pat. 

Privirea îi căzu pe locul unde se înfipsese cel de al doilea ac de 
oţel: în jurul găurii minuscule era o pată gălbuie. Capătul acului 
fusese înmuiat în ceva. 

Brusc, în mintea lui Malko se făcu lumină. 

Datura!20 

Otrava utilizată frecvent de Vietcong în timpul războiului din 
Vietnam, care ucidea instantaneu prin paralizia muşchilor 
respiratori. 

Cu un salt disperat, reuşi să o prindă de încheietură, în 
momentul în care se pregătea să lovească. Ea mormăi ca o fiară 
şi împinse genunchiul în faţă. Lovitura brutală la baza pântecului, 
urmată de ameţeală şi de o durere ascuţită îl făcură pe Malko să 
transpire brusc. Palin îi strivise cu genunchiul ceea ce îngrijise cu 
atâta dragoste câteva minute mai devreme! Cu răsuflarea tăiată, 
îndoit de durere, Malko reuşi să-şi păstreze destulă forţă pentru a 
nu da drumul pumnului stâng al cambodgienei. 

Ciufulită şi cu părul pe faţă, aceasta se zbătea ca o tigroaică, 
încercând să-l zgârie pe Malko cu acul de păr pe care îl ţinea încă 
în mână. O singură julitură era de ajuns pentru a-l ucide. Durerea 
se mai potoli şi reuşi să-i prindă încheietura şi cu cealaltă mână. 
O răsuci brutal, făcând-o să scape tija de oţel. 

Palin ţâşni ca o pisică începând să caute celălalt ac pe sub pat. 
Ridicându-se şi ţinându-l ca pe un pumnal, se aruncă într-o 
fracțiune de secundă asupra lui Malko. 

Acesta se răsuci, parând atacul şi punând masa din mijlocul 
camerei între el şi Palin. Ea îl pândea. Cu un salt suplu se urcă pe 
masă, gata să sară asupra lui Malko, care zări într-un colţ o 


20 Datura stramonium - ciumăfaie, laur - plantă din familia 
solanaceelor, extrem de toxică (n.t.). 


77 


umbrelă folosită de cambodgieni să se apere de soare. O apucă 
şi se servi de ea ca de o spadă, ţinând furia la distanţă. Aceasta 
nu reuşi să-l lovească, din cauza vârfului umbrelei care o înţepa 
în pântec. Malko era încolţit: Palin se afla între el şi uşă. Ea avea 
timp să aştepte. 

li veni o idee. Apucând plasa de țânțari, o răsuci în jurul 
braţului şi înaintă. Surprinsă, Palin nu avu timp să reacționeze, 
într-o fracțiune de secundă, Malko o aruncă peste ea, orbind-o. 

In timp ce ea se zbătea să scape, el o prinse pe la spate, 
apucându-i încheietura cu ambele mâini şi lovind-o puternic de 
masă. Cu un strigăt de durere, Palin dădu drumul acului ucigaş, 
pe care Malko îl împinse sub pat cu o lovitură de picior. Palin se 
aruncă asupra lui, cu ghearele scoase. O clipă îi trecu prin minte 
chinezoaica cu unghiile otrăvite, dar îşi dădu seama că dacă ar fi 
fost aşa, ea n-ar fi avut nevoie de ace: ar fi putut pur şi simplu 
să-i scoată ochii... 

Lupta era feroce. Palin avea o forţă remarcabilă. Dezlănţuită, 
cu părul în ochi, se arunca asupra lui cu o violenţă nebănuită, 
zgâria, muşca, făcând bale la gură. Malko nu reuşea s-o 
imobilizeze sub el. 

Se luptară pe muteşte, fiecare încercând să-l neutralizeze pe 
celălalt. Brusc, ea deveni inertă în braţele lui şi căzu la pământ. 
Surprins şi crezând că i s-a făcut rău, el se ridică gâfâind. In 
secunda următoare ea se aruncă spre o mini comodă, având 
timp să deschidă un sertar şi să pună mâna pe un pistolet 
automatic negru, până în clipa când Malko o ajunse... De data 
aceasta, renunţă la galanterie şi închise sertarul cu o lovitură 
violentă de picior, prinzându-i încheietura înăuntru. Palin trase un 
urlet. Malko profită şi o strânse de gât cu ambele mâini, căutând 
carotidele. 

Cel mai bun mijloc de a provoca o sincopă în câteva secunde... 
Palin luptă din toate puterile, apoi dădu ochii peste cap, 
picioarele i se înmuiară şi căzu la pământ. 

Malko o întoarse pe burtă şi, sfâşiind plasa de țânțari, îi legă 
mâinile şi gleznele la spate. Era şi timpul: ea îşi recăpătase 
cunoştinţa şi se zbătea ca un peşte pe uscat. Malko se îmbrăcă în 
grabă şi verifică dacă legăturile erau solide. Palin avea ochii ca 
nişte cărbuni aprinşi. Muşchii feţei îi jucau pe sub piele. Malko luă 
cele două ace de păr şi pistolul, pe care îl înfăşură într-o bucată 
de pânză. 

— De ce aţi încercat să mă ucideţi? întrebă el. 


78 


Palin nu răspunse, fixându-l cu o privire plină de ură. Neclintită 
ca un zid: uitase brusc toată engleza. 

— Bine, spuse el, am să vă duc la poliţie. Vor şti să vă facă să 
vorbiţi. 

Un gând neplăcut i se învârtea prin cap: cum îl identificase 
Palin? Ca să vrea să-l ucidă, trebuia să ştie cine era. Vorbise oare 
ciclo-taximetristul? Sau supravegherea discretă la care era supus 
îi permisese lui Palin să-l repereze? In marea masă de asiatici era 
imposibil să îţi dai seama cine te fila şi cine nu. Nu exista nici o 
diferenţă vizibilă între un şofer cinstit şi unul polpotist. Poate că 
interogatoriul cambodgiene! Avea să lămurească acest punct 
esenţial. 

Malko se uită la ceas. Nouă patruzeci şi cinci. Camulflajul 
începuse de mult. 

Unde putea fi Chieng? 

Deschise uşa şi ieşi în grădiniţă. Zări în faţa lui o masă 
întunecată. Ciclo-taxiul care îl aştepta. Era salvat! 

Traversă grădina şi împinse portiţa, strigându-l pe şofer, care 
se ridică brusc. Zărindu-l pe Malko, ezită câteva secunde, apoi 
fără să scoată un sunet se urcă pe bicicletă şi se afundă în 
întuneric cu toată viteza. Malko renunţă să-l urmărească, 
nevoind s-o lase pe Palin singură. Edificat, se întoarse spre casă. 
Afacerea fusese pregătită temeinic. Taximetristul era complice 
cu Palin. Probabil că fusese recrutat pentru a se debarasa de 
corpul lut Malko, după ce acesta fusese otrăvit. O contemplă pe 
Palin care se răsucea ca un animal, mormăind de furie. 

Ce să facă? 

Dacă o lăsa acolo, ca să se ducă după ajutor, ea risca să 
dispară, ajutată de complici. li era greu să se plimbe prin Phnom 
Penh noaptea, cu o femeie legată în spate. Inainte de a merge ia 
poliţie, trebuia să o ducă la Sopia... 

Intr-un final se hotărî. Poate că Chieng îl aştepta pe bulevard, 
acolo unde ciclo-taxiul făcuse la stânga pe străduţă. Chiar dacă 
nu era aşa, erau destui biciclişti clandestini în timpul 
camuflajului, întorcându-se acasă sau căutând un loc de dormit. 
Cu dolari putea ajunge oriunde dorea. 

Când se aplecă să o apuce pe Palin şi să o pună pe umăr, 
aceasta îi scuipă în faţă şi reuşi să scape, rostogolindu-se. Reuşi 
să o prindă şi să o aşeze pe masă şi de acolo pe umăr. Ea Îl 
înjură în cambodgiana, îl muşcă de umăr, dar, neputincioasă, fu 
nevoită să se supună. Malko îi pusese la loc în păr cele două ace. 


79 


Pistolul îl băgă în buzunar, cu un glonţ pe ţeavă. 

Porni la drum pe străduţa întunecată. Cunoştea îndeajuns de 
bine Phnom Penh-ul ca să ştie încotro s-o ia. Străzile se 
încrucişau în unghi drept, ca în oraşele americane şi purtau 
numere. 

Palin era slabă şi uşor de cărat, în ciuda loviturilor de picior pe 
care încerca să i le plaseze fără încetare. Dacă reuşea să evite 
barajele din intersecțiile importante, era în regulă. 

x 


* * 


Mergând pe trotuarul bulevardului Sivutha, Malko ajunse 
aproape de intersecţia cu magistrala nord-sud, bulevardul 
Acharmean. Auzi în spate pârâiturile unui motor în doi timpi. Se 
întoarse: o Honda cu doi bărbaţi îl ajungea din urmă. Primul 
semn de viaţă de când plecase de la Palin de acasă. Nu avu timp 
să se ascundă. Honda opri scurt în faţa lui şi cel de pe locul din 
spate ţâşni cu pistolul în mână, interpelându-l nu prea politicos 
pe Malko în khmeră. Palin începu să vocifereze imediat pe un ton 
ascuţit, răsucindu-se ca o anghilă... 

Cu ochii ieşiţi din cap de surpriză, tânărul cu pistolul 
contempla scena. Tovarăşul lui se apropie şi el. Plăcuța de 
înmatriculare a Hondei era roşie: erau poliţişti, probabil 
vietnamezi. 

Situaţia le depăşise aşteptările: nu vedeau în fiecare noapte 
un străin, cu o cambodgiană legată fedeleş şi pusă pe umăr. Prin 
gesturi, primul îi făcu semn lui Malko să o pună jos. Acesta fu 
nevoit să se supună. Palin protesta în continuare. Unul dintre 
poliţişti îi desfăcu legăturile şi celălalt îl percheziţiona pe Malko şi 
găsi pistolul... Tensiunea crescu dintr-o dată. Cei doi vietnamezi, 
extrem de incitaţi, nu vorbeau decât limba lor şi khmera şi nu-l 
puteau înţelege. Spre uşurarea lui Malko, unul dintre ei lansă un 
apel prin walkie-talkie... Aproape imediat, tonul lui Palin se 
schimbă: din virulent deveni plângăcios. lIncercă să se 
îndepărteze, dar unul dintre poliţişti îi ordonă să rămână pe loc. 
Singura temere a lui Malko era ca ea să nu se folosească de 
acele de păr ca să scape prin surprindere de cei doi. Situaţia 
risca atunci să se complice serios... 

Temerea sa nu se adeveri: o Volgă veche cu girofar sosi în 
câteva minute, sunând puternic din sirene. Din ea ieşiră doi 
poliţişti îmbrăcaţi în uniforme verde muştar, cu caschete turtite 
şi cu revolver la centură. Ascultară explicaţiile colegilor lor şi a 


80 


ale lui Palin, apoi şeful se întoarse spre Malko. 

— Această femeie spune că aţi încercat să o violaţi şi că aveati 
intenţia să o aruncaţi în Mekong... spuse el într-o engleză 
stricată. 

— E ridicol, protestă Malko. Este o persoană periculoasă, o 
polpotistă şi a încercat să mă ucidă. Acele de păr sunt otrăvite. 

Cei patru poliţişti se  întoarseră spre Palin. Cuvântul 
«polpotist» avusese efectul unui şoc electric. Şeful îi ordonă 
ceva, apoi repetă cuvintele, deoarece ea nu se mişcase. Intr-un 
final, ea fu silită să scoată acele de păr şi să le arunce... Imediat, 
unul dintre poliţişti îi legă mâinile la spate cu cătuşele. 

— Aveţi o armă asupra dumneavoastră, continuă polițistul. 
Cine sunteţi? 

— Arma aparţine acestei femei, zise Malko. Am să vă explic 
totul: sunt un prieten al căpitanului Jan Sarin. Anunţaţi-l imediat. 

Numele poliţistului destinse atmosfera. Cu toate acestea îi 
puseră cătuşe şi lui Malko. Fu poftit să se urce pe bancheta din 
spate, în timp ce Palin se aşeză în faţă. Cei doi poliţişti se urcară 
pe Honda şi micul convoi porni. 

— Mergem la cartierul general al poliţiei, pe bulevardul 
Tousamuth, anunţă gradatul. 

x 
x x 


Clădirea Ministerului de Interne, unde se afla cartierul general 
al poliției, era o vilă colonială impozantă, de culoare gălbuie, 
izolată într-o grădină, aflată la colțul străzii 214 cu bulevardul 
Tousamuth, fost Norodom. În sala de la parter, câțiva poliţişti îşi 
pierdeau timpul. Nu se zărea nici un gradat. Nu dădură prea 
mare atenţie explicaţiilor colegilor lor, părând mult mai interesaţi 
de fizicul lui Palin care continua să geamă şi să se plângă. Lui 
Malko i se confiscă tot ce avea asupra lui, apoi unul dintre 
poliţişti deschise o uşă ce dădea spre subsol. Malko fu obligat să 
coboare. Pe culoarul central, luminat de un bec gălbui, se zăreau 
douăzeci de uşi. Totul în jur mirosea a aer închis şi a jeg. 
Polițistul deschise prima uşă şi colegul său o puse pe Palin pe 
podeaua de pământ a celulei, fără să-i scoată măcar cătuşele. 

Următoarea încăpere îi fu rezervată lui Malko, căruia, i se 
scoaseră totuşi cătuşele. Pentru a câştiga spaţiu, fuseseră create 
nişte compartimente din cărămidă, «celule» de 1,50 în pe 3 m. 
Minimum pentru a rămâne în viaţă. Nu exista nici o altă 
deschizătură în afară de uşă. O veche cutie de muniții servea 


81 


drept tinetă. Cearceaful era negru de murdărie, iar perna era un 
simplu cilindru de lemn... 
Uşa se închise şi Malko rămase în întuneric. Poliţiştii stinseseră 
de afară singurul bec! 
x 


* * 


De la şase dimineaţa, Malko stătea cu urechea ciulită să audă 
zgomotele de pe culoar. La ora cinci, un gardian îi adusese o 
supă de orez împuţită, de care nici măcar nu se atinsese. Era 
imposibil să comunice cu cineva: nimeni nu vorbea engleza, nici 
vreo altă limbă ştiută de Malko. Uşile se deschideau şi se 
închideau, se auzeau strigăte, discuţii violente în cambodgiană şi 
câteodată bufnetul unui corp. Fără îndoială, se afla în pivnițele 
gestapoului local. Ştiind că acei poliţişti fuseseră formaţi de 
vietnamezi şi de KGB, nu se putea aştepta la nimic bun. 

Dacă nu-l anunţa cineva pe Jan Sarin, Malko risca să zacă mult 
timp în văgăuna lui. 

Strigă, bătu în uşa şi un poliţist cambodgian surâzător veni 
într-un târziu. 

— No scream!” îi spuse el lui Malko, înainte să încuie uşa. 

Reîncepu aşteptarea. Din fericire, nu-i luaseră ceasul... Cam 
pe la prânz, uşa fu deschisă de un gradat cu epoleţi roşii, îi făcu 
semn să iasă şi el urcă uşurat scara îngustă şi alunecoasă. Fu 
împins spre etajele superioare. Zări prin ferestre, jos în curte, 
printre maşini, o superbă motocicletă galbenă, cu un difuzor pe 
ghidon. Imobilul adăpostise cândva o bogată familie de 
colonialişti. La etajul doi, totul în jur părea mai curat... Cerberul 
lui deschise o uşă şi îl împinse înăuntru. 

Prima persoană pe care o văzu fu Sopia Sen, instalată pe un 
scaun, machiată, plină de bijuterii, cu un aer de femeie de lume 
şi ţinând în mănă o ţigară. Purta escarpeni şi o fustă îndeajuns de 
scurtă ca să-şi arate picioarele. Fără să vrea Malko fixă cu 
privirea mătasea grea a bluzei bej, care îi ascundea oribilul 
secret. 

In faţa ei se afla o siluetă ghemuită pe un scaun lipit de 
perete. Era Palin, îmbrăcată cu rochia ei chinezească, acum plină 
de pete şi cu picioarele goale. Una dintre încheieturi îi era prinsă 
cu o cătuşă, cealaltă cătuşă fiind agăţată de piciorul biroului. 
Faţa îi era umflată, ochiul stâng era complet închis şi pe buze 
avea sânge uscat. Braţul stâng era umflat, de parcă îi fuseseră 


21 Nu strigaţi! (n.a.). 


82 


zdrobite toate oasele. Cum stătea aşa cu capul în piept, părea în 
comă şi nu schiţă nici o mişcare când Malko intră în cameră. 

Cu un aer sever, căpitanul Jan Sarin stătea la birou. 

O mutră de măcelar, cu părul negru şi lins, îmbrăcat sau mai 
degrabă încorsetat într-o uniformă kaki şi cu mâinile pline de 
inele. In faţa lui se aflau acele de păr cu care Malko era gata să 
fie ucis. 

— Vi-l prezint pe căpitanul Jan Sarin, anunţă Sopia Sen cu 
vocea sa plăcută. Este comandantul Biroului Doi şi este un 
prieten personal. 

Accentuase cuvântul personal... Căpitanul ocoli biroul şi îi 
strânse cu putere mâna lui Malko, bolborosind câteva vorbe într- 
o engleză practic de neînțeles. 

— Căpitanul nu vorbeşte engleza, comentă suav Sopia Sen, 
dar vă mulţumeşte pentru că l-aţi ajutat să captureze această 
femeie care este extrem de periculoasă. | se spune Prinţesa 
Roşie. 

— Cum m-aţi găsit? întrebă Malko. 

— Chieng a venit să-mi spună că aţi dispărut şi am luat 
legătura imediat cu căpitanul. Avea dosarul dumneavoastră pe 
birou. 

Chieng servise totuşi la ceva... Un amănunt important îl intriga 
pe Malko. 

— Am văzut această femeie în compania căpitanului, spuse el. 
Nu ştia cine este? 

Sopia traduse întrebarea şi polițistul dădu din cap cu putere, 
vexat ca la vederea unui păduche. 

— Căpitanul este foarte furios. Această femeie trecea drept 
animatoare, folosind un nume fals. In realitate, se numeşte Palin 
Yukanthor şi este descendenta unei familii regale khmere, care a 
trecut de partea polpotiştilor de multă vreme. Era considerată 
moartă. 

Căpitanul se lansă în nişte explicaţii amănunțite, traduse 
treptat de Sopia. 

— De la şapte dimineaţa se ocupă de acest caz: i-au 
percheziţionat casa şi au găsit documente foarte 
compromiţătoare. Ocupă un rang important în rândul 
polpotiştilor. 

Işi încrucişă privirea cu cea a Sopiei Sen, care, întrerupându-l 
pe căpitan, se grăbi să precizeze: 

— Palin Yukanthor aparţine clanului lui Ta-Mok. 


83 


Căpitanul aprobă din cap cu gravitate. Astfel totul era clar. 

Era primul fir de nisip strecurat în minunata maşinărie a CIA. 
Numitul Ta-Mok nu aştepta liniştit să i se pună capul pe butuc. 
Polițistul cambodgian luă unul dintre acele de păr şi îl agită prin 
faţa lui Malko, comentând ceva ce fu tradus imediat. 

— Această femeie a comis mai multe crime folosind această 
metodă. Victimele au fost informatori de-ai noştri. 

Altfel spus, spioni... 

— Căpitanul este foarte mulţumit, continuă Sopia Sen cu 
căldură, l-am explicat ce rol important jucaţi în tentativa de 
reconciliere naţională şi primul-ministru Hun Sen a binevoit să 
confirme... 

Malko o privi pe Palin, imobilă şi mută ca o fantomă. 

— Este foarte grav că Ta-Mok este la curent, spuse el. Cu 
siguranţă că această femeie nu este singură la Phnom Penh. 
Complicii ei vor face totul pentru a sabota acordul nostru. 

Traducere, o altă discuţie şi Sopia Sen continuă. 

— Căpitanul a găsit la ea documente care nu au fost încă 
analizate. Cât despre complicii ei, nu a vrut să ne spună până 
acum numele lor, dar îşi va schimba atitudinea în curând. Avem 
metode să o convingem... Cu siguranţă că este o femeie 
rezonabilă. Am recuperat o parte din materialul utilizat de 
polpotişti pentru a-şi face adversarii să vorbească şi justiţia va 
avea astfel de câştigat şi ea. 

Jan Sarin se întoarse spre Palin, apostrofând-o pe un ton 
dispreţuitor. «Prinţesa Roşie» nu reacţionă în nici un fel, ca şi 
când era deja moartă. Malko nu se simţea în largul lui. Drepturile 
Omului erau o noţiune necunoscută în acest univers feroce. 

Doi poliţişti intrară şi se apropiară de Palin. Sopia Sen anunţă 
imediat, zâmbind pofticios: 

— O vor interoga. Trebuie aflată întreaga reţea a lui Ta-Mok de 
la Phnom Penh; dacă nu, vom avea probleme. Liniştiţi-vă însă, va 
vorbi... 

Unul dintre poliţişti se pregătea să desprindă cătuşa de 
piciorul biroului. Celălalt o ţinea pe Palin, care stătea cu greu în 
picioare... Primul încercă să-i lege mâinile la spate, dar nu reuşi 
să ducă gestul până la capăt. Cu un salt formidabil, Palin reuşi să 
se ridice. Cu mâna îngreunată de cătuşă, mătură aerul şi strivi 
faţa celui de-al doilea poliţist. 

Ca un arc puternic, piciorul i se întinse la orizontală, lovindu-l 
pe primul poliţist în gât şi zdrobindu-i traheea. Acesta se clătină 


84 


şi se dădu înapoi. Agitat, căpitanul încercă să-şi scoată pistolul 
din toc. Sopia Sen încremenise, ca paralizată. 

Malko făcu un pas pentru a o apuca de mijloc. Cu un strigăt 
feroce, ea îi trase un pumn care îi tăie răsuflarea. Cu cătuşa 
atârnând, ea deschise uşa şi ţâşni pe hol. Malko o văzu 
năpustindu-se pe scară... Căpitanul Jan Sarin îşi recuperase arma 
şi sângele rece. La rândul lui, se precipită pe urmele femeii, cu 
arma în mână şi bolborosind ordine în limba sa. Malko îl urma. 
Ajunseră la parter. Palin dispăruse deja. Poliţiştii buimăciţi nu-şi 
dădeau prea bine seama ce se întâmplase. Căpitanul strigă 
adunarea şi întreg grupul ieşi pe uşa Ministerului de Interne. 
Palin alerga pe bulevardul Tousamuth, la o sută de metri în faţa 
lor, zigzagând printre biciclete şi Honda. Un poliţist în civil se 
urcă pe motocicleta galbenă şi porni în urmărirea ei. Căpitanul, 
Malko şi ceilalţi preferară să-şi continuie drumul pe jos, 
îmbrâncind pietonii şi fiind gata să fie striviţi de vreo zece ori. Cu 
toate că era în picioarele goale, Palin fugea foarte repede. 
Polițistul pe motocicletă ajunse în spatele ei. Malko îl văzu 
scoțând arma de la brâu şi fluturând-o a ameninţare. 

Lângă el, căpitanul urlă ceva, dar cuvintele se pierdură în 
pârâiturile motocicletelor. 

Brusc, Palin se întoarse şi îl zări pe polițistul care se apropia de 
ea. Se opri şi îl aşteptă. Acesta ajunse lângă ea şi făcu un salt, 
sărind de pe motocicletă. In momentul în care întindea mâna ca 
să o prindă de guler, Palin îşi aplecă trupul aproape la orizontală 
şi îi expedie o lovitură de picior formidabilă, care îl dezechilibră. 
Se urcă dintr-un salt pe motocicleta galbenă, în timp ce el cădea 
la pământ. 

Nebun de furie, el se ridică şi, ţinând arma cu ambele mâini, 
începu să tragă asupra fugarei. Un ciclo-taximetrist care mergea 
în zig-zag în faţa lui primi glonţul drept în frunte şi se lovi de o 
Honda care venea din sens invers. Polițistul continuă să tragă, în 
ciuda strigătelor căpitanului Sarin. 

Deodată, motocicleta condusă de Palin intră în derapaj şi fu 
strivită de o camionetă. Fugara fu proiectată pe caldarâm, se 
rostogoli şi rămase întinsă pe spate. Când Malko şi poliţiştii 
ajunseră în dreptul ei, ea tremura uşor, cu ochii fixând cerul. O 
pată de sânge se mărea văzând cu ochii pe rochia de un albastru 
electric. Căpitanul Sarin se precipită şi îi desfăcu nasturii, dând la 
iveală o gaură cât pumnul, orificiul de ieşire a glonţului, chiar 
deasupra sânului stâng. Palin îşi mişca întruna capul şi pe buze 


85 


începu să înflorească o spumă roşiatică. Îşi strânse genunchiul 
într-un gest reflex. 

Polițistul care trăsese privea scena cu un aer stupid, ţinând 
încă arma în mână. Părea extrem de tânăr; ceilalţi degajau 
circulaţia îngreunată de corpul întins în mijlocul drumului şi de 
motocicleta culcată pe o parte. 

— Va muri, spuse Malko. 

Nimănui nu părea să-i pese. 

Ingenunchiat lângă rănită, căpitanul Sarin încerca să-i 
vorbească. Cu un efort supraomenesc, ea întoarse capul spre el, 
încercând să-l scuipe în faţă. Forţele îi erau pe sfârşite, căci 
scuipatul căzu pe buzele groase, care acum păreau violete. 

Gâfâind şi cu părul vâlvoi, ajunse acolo şi Sopia Sen care îl 
apostrofă violent pe căpitan, care răspunse pe acelaşi ton. În 
depărtare se auzi sirena unei ambulanţe. Malko privea rănita. 
Pieptul i se ridica din ce în ce mai slab şi spuma roşiatică de la 
colţul buzelor se transformase în lichid: agoniza. 

— Cine e imbecilul care a tras? îl întrebă Sopia Sen pe căpitan. 

— Acela, spuse cambodgianul, arătându-l pe poliţist. 

Fără un cuvânt, ea se îndreptă spre el, începând să-l 
pălmuiască din toate puterile, o dată, de două ori, înjurându-l în 
acelaşi timp. Acesta puse arma jos, căzu brusc în genunchi pe 
caldarâm, cu mâinile împreunate deasupra capului şi bolborosi 
un şir de cuvinte de neînțeles. 

— Ce se întâmplă? întrebă Malko. 

— L-am spus că preşedintele Hun Sen îl va împuşca, mormăi 
cambodgiana. Aveam absolută nevoie de informaţiile ce care 
această femeie ni le-ar fi putut furniza. 

Ambulanţa opri lângă ei în scrâşnete de cauciucuri şi doi 
infirmieri apărură, dând la o parte mulţimea compactă. In 
momentul în care se aplecau să pună corpul pe o brancardă, 
Palin Yukanthor avu un ultim spasm şi rămase nemişcată. 

Murise. 

Copleşit, căpitanul îşi trecu mâna prin părul negru şi des. 
Malko încerca acelaşi sentiment. În ciuda asigurărilor foştilor săi 
prieteni, Ta-Mok nu se da bătut. In spatele lui Palin Yukanthor 
erau alţii şi următoarea ţintă nu putea fi decât Malko. 


86 


Capitolul XI 


— Polpotiştii scriu mult, comentă Sopia Sen, pe un ton acerb. 
Oamenii căpitanului Sarin au găsit documente foarte interesante 
în casa lui Palin Yukanthor. Instrucţiuni personale ale lui Ta-Mok, 
ce confirmă dorinţa lui de a face cu orice preţ ca negocierile 
noastre să eşueze. 

— Cum? întrebă Malko. 

Se întorseseră în biroul căpitanului Jan Sarin, pe bulevardul 
Tousamuth. Ofiţerul examina hârtiile găsite în grădina «Prințesei 
Roşii». O ambulanţă transportase corpul lui Palin Yukanthor la 
spitalul 17 Aprilie, pus la punct de bulgari după plecarea est- 
germanilor. 

— Această Palin avea drept misiune eliminarea fizică a celor 
amestecați în negociere şi care se află la Phnom Penh, explică 
Sopia Sen. După dumneavoastră, eu eram următoarea pe listă. 

— Noi suntem doar intermediari, obiectă Malko. 

— Ta-Mok speră să-i descurajeze în acest fel pe partenerii 
noştri cambodgieni care au interese diferite, câştigând astfel 
timp până la următoarea ofensivă polpotistă care va întrerupe 
discuţiile. 

Malko se gândi din nou la optimismul lui Chang, mesagerul 
khmerilor roşii de la Pailin, pe care îl întâlnise în bungaloul de la 
Samaki. Nu vedea cum foştii lui prieteni l-ar fi putut atrage pe 
Ta-Mok într-o capcană, în circumstanţele date. Grăuntele de nisip 
se transforma într-un zid de beton... 

Căpitanul ridică privirea dintre hârtii şi îi adresă o frază lungă, 
tradusă imediat de Sopia Sen. 

— Prietenul nostru crede că Palin Yukanthor era responsabilul 
reţelei polpotiste de aici. După moartea ei, reţeaua riscă să fie 
paralizată. 

— Să sperăm, spuse Malko, fără să-şi facă prea multe iluzii. 

Aparent, poliţia nu cunoştea existenţa reţelei paralele a 
khmerilor roşii «buni»... Vizibil enervată, Sopia Sen se ridică. 

— Veniţi, spuse ea, avem de vorbit. Să mergem să mâncăm la 
Lipp. 

Unul dintre cele mai puţin proaste restaurante, situat în faţa 
spitalului Calmette. Un umbrar, ventilatoare şi orez fără furnici! 


87 


Se despărţiră de căpitanul Jan Sarin şi, pe scară, Malko o 
întrebă pe cambodgiană: 

— Cum m-a identificat Palin Yukanthor? 

— Nu ştiu, mărturisi Sopia Sen. Suntem înconjurați de 
duşmani. Va trebui să ne întărim precauţiile. 

Poate să fi circulat într-un tanc, căci altceva Malko nu vedea 
ce ar fi putut face. Cu acelaşi surâs pe chip, Chieng aştepta 
lângă Toyota şi îi strânse mâna cu putere lui Malko. 

— Unde aţi fost aseară? întrebă Malko. 

— Dumneavoastră plecat, nu avut nevoie de mine, spuse 
şoferul, surâzând larg. 

Hotărât lucru, nu era un om cu iniţiativă... 

Sopia Sen aşteptă să se instaleze într-una din boxele de la 
Lipp şi intră în subiect. In sala principală televizorul urla ca un 
apucat, protejându-le astfel conversaţia. 

— Acest incident nu schimbă cu nimic planurile noastre, spuse 
ea, plină de aplomb. 

— Nu sunt de aceeaşi părere, obiectă Malko. Dacă Ta-Mok 
este la curent, avem puţine şanse să-l prindem în cursă. Singurul 
mod în care ne putem realiza planul este să renunţăm la 
suprimarea lui şi să încheiem un acord. Voi încerca să-mi 
contactez mandatarii, ceea ce vă rog să faceţi şi dumneavoastră 
în ceea ce vă priveşte. 

Sopia Sen îşi încrucişă nervoasă picioarele. 

— Nici nu se pune problema, spuse ea scurt. Mai întâi, nu 
avem nici o şansă să încheiem un acord cu Ta-Mok. li urăşte pe 
occidentali şi ştie că există şansa de a pune în aplicare Soluţia 
Roşie, în cazul în care foştii lui prieteni nu ajung la o înţelegere 
cu vietnamezii moderați şi cu americanii. Pe de altă parte, vreau 
capul lui. 

Tăcerea grea îi acoperi spusele. Se aflau în impas. Sopia 
încheie subiectul, zâmbind radios. 

— De altfel, de ce vă bateţi capul? Chang, cel cu care v-aţi 
întâlnit, v-a confirmat că vă va aduce capul lui Ta-Mok în câteva 
zile. Lăsaţi-l să se descurce... 

— Nu suntem cu adevărat siguri de amestecul direct al lui Ta- 
Mok. 

Sopia se strâmbă disprețuitor. 

— Sunt vicleni şi Ta-Mok nu poate refuza să asiste la o 
reuniune plenară a Angkar-ului, al cărui fondator este. Pol Pot 
însuşi l-a convocat. Cel cu care v-aţi întâlnit la Samaki este 


88 


secretarul lui Pol Pot. El este cel care a îndeplinit toate misiunile 
secrete în China şi Thailanda. Prezenţa sa este garanţia că vom 
trata la cel mai înalt nivel. 

— Se mai află încă la Phnom Penh? 

— Nu ştiu nimic. Refuză să intre în contact direct cu mine... 
Poate că ştie prietena dumneavoastră Jane Baron. 

Malko se ridică. i 

— Mă îndoiesc, dar am să o întreb. In orice caz, trebuie să o 
informez despre ce s-a petrecut aseară. 

x 


* * 


Land Cruiserul mare pe care scria WORLD HANDICAP se afla în 
faţa porţii vilei lui Jane Baron. Malko împinse poarta de lemn şi 
traversă grădina. O găsi pe Jane Baron în birou, completând 
formulare, cu fermecătoarea Sherry lângă ea. La vederea lui 
Malko, aceasta arboră imediat o expresie ofensată, îşi strânse 
documentele şi ieşi din cameră, fără să-i răspundă la salut. Jane 
Baron îl privi întrebător. 

— Noutăţi? 

— Da, spuse Malko, dar nu din cele mai bune. 

Când termină de povestit, americana avea trăsăturile 
descompuse. 

— Este o catastrofă, spuse ea. Trebuie să-i prevenim imediat 
pe cei de la Pailin. 

— Cel cu care m-am întâlnit la sugestia dumneavoastră, 
Chang, mi-a dat o legătură, mai sigură decât a dumneavoastră. 

— Lăsaţi-vă şoferul aici, spuse ea, vă voi conduce eu imediat. 

După ce îl trimise pe Chieng la Cambodiana, Malko se urcă în 
Land Cruiserul alb. Avură nevoie de douăzeci de minute ca să 
ajungă la mica piaţă de la Toutophom. Găsiră repede colţul 
anticarilor şi al vânzătorilor de aur. Standul 24 avea patru metri 
pătraţi şi proprietarul lui picotea într-un hamac, deasupra unei 
vitrine în care se aflau claie peste grămadă statuile unor buddha, 
ale unor bonzi şi câteva porţelanuri. Vânzătorul, un cambodgian 
fără vârstă, cu riduri adânci şi părul prea lung, cobori fără prea 
mare grabă de pe stănoagă. Cei din ONG-uri nu cumpărau mare 
lucru. 

— Aţi primit cumva rubinul de cinci carate de la Pailin? spuse 
Malko. E ceva urgent... 

Ghemuit pe un taburet, negustorul părea că nu auzise şi 
scoase o cutiuţă în care se aflau câteva rubine microscopice, 


89 


învelite în vată. Malko se uită la ele. Pentru cine trăgea cu ochiul, 
era doar o scenă banală. Impinse rubinele spre proprietar. 

— Când îmi puteţi aduce rubinul acela mare? repetă el. Este 
foarte urgent. 

Impasibil, negustorul îi spuse într-o engleză stricată: 

— Tomorrow. Six o clock”. 

Jane Baron puse pe tejghea o carte de vizită, pe care era 
notată în khmeră adresa vilei sale. 

— This place”, completă ea. 

Plecară aşa cum veniseră. Nu aveau altceva de făcut decât să 
aştepte, sperând că Chang era în continuare la Phnom Penh. 
Malko îşi vârâse Coltul 45 la centură, sub cămaşă. Din nefericire, 
era aproape imposibil de prevăzut un atentat, din cauza sutelor 
de vehicule pe două roţi care circulau în ambele sensuri. Jane 
Baron părea extrem de nervoasă. 

— Dacă nu reuşim, zise ea, trebuie să mergem personal la 
Pailin. 

— Sper că nu vom ajunge la aşa ceva, suspină Malko. 

Să traversezi Cambodgia în asemenea condiţii... 

x 


* * 


Plecând din piaţă, Jane Baron îl lăsase pe Malko la 
Cambodiana. Profitase de răgaz şi se dusese la piscina aflată 
vizavi de fluviul Mekong. Cu semnale scurte de sirenă, un cargou 
vietnamez intra în port. Şoseaua Nr. 1 şi Mekongul erau 
cordoanele ombilicale ale ţării, celelalte frontiere cu Vietnamul 
fiind mai mult sau mai puţin sub controlul khmerilor roşii. 

În momentul în care urca în cameră, îl ajunse din urmă un boy 
care îi dădu o hârtie împăturită. O deschise şi citi câteva rânduri 
în rusă. 

Aş dori să treceţi pe la ambasadă oricând doriţi, ca să ne 
vedem. Cât mai repede posibil. Vladimir Kartoff. 

Împături gânditor hârtia. Nu cunoştea nici un Vladimir Kartoff 
şi cu toate acestea mesajul îi era adresat. De când cu 
perestroika, ştia că relaţiile dintre KGB şi CIA se modificaseră 
profund, mergând până la a colabora câteodată. Din cauza 
legăturii lor strânse cu cambodgienii, sovieticii erau cu siguranţă 
la curent cu prezenţa sa la Phnom Penh. 


22 Mâine. La ora şase (n.a.). 
23 La această adresă (n.a.). 


90 


În cameră, dădu de o nouă cameristă, cu trăsături fine, 
machiată, îmbrăcată într-o fustă mulată, de culoare mov. Se 
învârti prin încăpere, aranjând lucrurile şi arătându-i cum 
funcţionează aerul condiţionat şi televizorul. Brusc, se dumiri: o 
mai văzuse la barul de la parter. Ori personalul de la 
Cambodiana era polivalent, ori îl supraveghea. 

După multe plecăciuni, camerista plecă şi el se schimbă. 
Chieng nici măcar nu clipi când îi indică destinaţia. In această 
ţară, unde jocul dublu sau chiar triplu era la ordinea zilei, cine s- 
ar fi mirat că un agent CIA se duce la ambasada URSS? 

Malko îşi spuse numele în interfonul încastrat în poartă, 
arătând că era aşteptat şi poarta se deschise. In hol, o matroană 
posacă, de modă veche, îi indică să aştepte într-un mic salon. 

Nu părea prea promiţător... Pereţi verzui, nici o deschizătură 
în afară de uşă, nici urmă de decoraţiuni, doar o masă cu reviste 
vechi sovietice şi două canapele roase şi gloduroase, pline 
probabil de microfoane... 

Nu aşteptă prea mult. Un blond voinic, cam de treizeci de ani, 
cu trăsături efeminate, intră în cameră. Ţinea în mână o sacoşă 
neagră şi îl salută pe Malko înainte să se aşeze. 

— Vladimir Kartoff, al Doilea Secretar. 

— N-am avut plăcerea să ne cunoaştem, răspunse Malko în 
ruseşte. Sunteţi sigur că pe mine mă căutaţi? 

— Absolut, confirmă diplomatul sovietic. Sigur că nu ne-am 
întâlnit niciodată, domnule Linge, dar sunteţi extrem de cunoscut 
şi apreciat în piaţa Dzerjinsky. 

Hotărât lucru, o văzuse şi pe asta. Rusul vorbea pe un ton 
foarte scăzut, ca şi când s-ar fi temut de propriile microfoane. 
Surâzând nefericit, îl întrebă: 

— Nu cumva vorbiţi vietnameza? 

— Nu, din nefericire, răspunse Malko. De ce? 

— Am studiat timp de şase ani şi în ultima clipă, în loc să fiu 
trimis la Hanoi, am ajuns aici, unde n-am prea avut ocazia să o 
vorbesc. Din fericire, mă descurc bine în engleză şi văd că vorbiţi 
perfect limba noastră. 

— Mulţumesc, spuse Malko. Ce pot face pentru 
dumneavoastră? 

Sovieticul surâse încântat. 

— Aţi făcut deja foarte mult, domnule Linge! Guvernul nostru 
urmăreşte cu interes şi simpatie eforturile conducătorilor 
dumneavoastră în reglementarea problemei cambodgiene. 


91 


Pentru început, aş vrea să vă asigur că nu veţi întâmpina nici un 
obstacol din acest punct de vedere. 

— Asta speram şi eu, recunoscu Malko, dar situaţia nu este 
uşoară. Sunteţi sigur că aliaţii vietnamezi doresc cu adevărat 
această rezolvare, în locul Soluției Roşii? 

Kartoff îşi frecă bărbia imberbă. 

— Incercăm să-i convingem pe prietenii noştri de la Hanoi, 
explică el. Nu realizează încă faptul că este ultima lor şansă să-şi 
păstreze poziţia în această ţară; pentru că noi am stopat orice 
ajutor economic începând cu 1 ianuarie 1990, din raţiuni interne. 
Centrul nostru cultural va mai funcţiona şase luni aici, apoi îl 
închidem. Eu însumi am primit o nouă misiune. 

— Credeţi că această coaliţie, khmeri roşii, cambodgieni 
moderați şi americani, este viabilă? 

Sovieticul avu un gest evaziv. 

— Este singura şansă a Cambodgiei. Hun Sen este un 
moderat, polpotiştii cu care trataţi şi-au pierdut ţâfna, iar ceilalţi, 
ca prinţul Sihanouk, vor accepta orice. Sigur că în sânul Biroului 
Politic de la Hanoi există opoziții puternice. Este vorba de cei în 
vârstă,  «brejneviştii», între şaptezeci şi optzeci de ani. 
Reprezentanţii lor lucrează pe ascuns aici la aplicarea Soluției 
Roşii. Trebuie să-i daţi bătaie. 

— Chinezii îi susţin pe khmerii roşii? 

Sovieticul surâse mâhnit. 

— Şi acolo tot de bătrâni e vorba. Au legături istorice cu cei 
din Biroul Politic vietnamez, chiar dacă de atunci încoace 
interesele lor nu mai coincid. Pentru ei, o soluţie autentic 
«socialistă» este preferabilă, mai ales că oamenii lui Hun Sen au 
destule arme să poată trata pe picior de egalitate cu polpotiştii. 
Numai că, economic vorbind, lipsită de sponsori, Cambodgia este 
condamnată la o autarhie mizerabilă, care o va aduce în situaţia 
Birmaniei. Nimic nu ar putea să placă mai mult khmerilor roşii, al 
căror ideal din 1975... 

Malko ştia toate acestea... 

— Vă mulţumesc pentru această analiză, zise el, dar... 

Vladimir Kartoff aprinse o ţigară. 

— Am vrut să vă văd ca urmare a incidentului cu Palin 
Yukanthor. Avem corespondenţi în Biroul Doi, care ne ţin la 
curent cu multe lucruri. Fiţi foarte prudent: chiar dacă moderaţii 
vă sunt aliaţi, această alianţă se poate destrăma foarte uşor în 
cazul unui eşec. 


92 


— Adică? 

Sovieticul adoptă o atitudine destinsă. 

— Cunoaşteţi micile ciudăţenii ale lumii socialiste? Ne place să 
ştergem temeinic urmele erorilor istoriei noastre oficiale. Dacă 
Soluţia Roşie va învinge, mă tem că domnul Hun Sen şi prietenii 
lui îşi vor face o datorie de onoare în a şterge urmele 
«deviaţionismului» lor. In două vorbe: Cambodgia era o capcană 
din care nu se putea ieşi decât prin Vietnam. Dacă negocierile 
preliminare cu khmerii roşii eşuau, aliaţii lui Malko riscau să fie 
ispitiţi să-l facă să dispară. 

Sovieticul vorbea încet şi pe un ton plăcut, ca un preot la 
spovedanie... Atmosfera închisă din camera micuță şi prea 
încălzită întărea senzaţia de nelinişte. 

— Nu ezitaţi să mă contactaţi, spuse Vladimir Kartoff, 
ridicându-se. Am primit ordinul să urmăresc de aproape aceste 
negocieri. Poate că v-aş putea face un serviciu cândva. Nu aveţi 
o infrastructură prea strălucită aici... 

Era un eufemism... 

lată că Malko se afla sub protecţia KGB-ului sau a ceea ce mai 
rămăsese din el... Trebuia să cearnă foarte atent spusele 
sovieticului... Insă în acest univers nebun, era mai bine decât 
nimic. 

Vladimir Kartoff îl însoţi pe Malko până la gardul ambasadei şi 
îi strânse călduros mâna. 

— Vremurile s-au schimbat, spuse el şi sunt mulţumit că ţările 
noastre au ajuns în sfârşit să se înţeleagă. Să încercăm să evităm 
aplicarea în Cambodgia a acestei Soluţii Roşii. 

x 


* * 


Malko strivi un ţânţar care i se aşezase pe antebraţ. La 
căderea serii, roiau cu miile. Instalat pe veranda vilei lui Jane 
Baron, lupta cu căldura bând suc de lămâie cu gheaţă. lnăuntru 
era şi mai rău: acelaşi ventilator astmatic. Americana sunase de 
urgenţă la Ministerul Sănătăţii şi Malko aştepta mesagerul din 
partea lui Chang. Din ajun, de ia întâlnirea cu diplomatul sovietic, 
îşi stăpânea cu greu nerăbdarea, pândind un posibil atac. 

Nu considerase util să o pună la curent pe Jane Baron cu vizita 
făcută lui Kartoff, ca să nu o şocheze. Ezita între căldura 
lipicioasă a salonului şi atacurile ţânţarilor, când văzu poarta 
grădinii mişcându-se. Întinse instinctiv mâna spre sacoşa în care 
avea Coltul. | se strânsese inima, dar nu era decât trupeşa 


93 


Sherry. Văzându-l pe Malko, ea şovăi. 

— Ce faceţi aici? întrebă ea, la fel de agresivă. 

— Dar dumneavoastră? Credeam că aţi plecat la Kompong 
Thom. 

— Drumul este închis, mărturisi ea, plină de jale. Ticăloşii de 
khmeri roşii. Au organizat o ambuscadă şi au murit unsprezece 
persoane. 

Tânăra se trânti într-un fotoliu în faţa lui. 

— Ce aş mai face o baie, suspină ea. Crăp de cald. La mine la 
Monorom nu e decât un duş cu apă murdară. 

— Şi cine vă împiedică? o întrebă Malko. 

Sherry îl privi mânioasă. 

— Dumneavoastră! N-am chef să vă văd apărând ca deunăzi. 

— Nu mai sunt la vârsta când te culci cu o fată cu forţa, 
răspunse Malko, surâzând angelic şi acum aştept pe cineva. 

Privirea tinerei se întunecă şi ea râniji: 

— Un «spook»?%, cu siguranţă! Sunt sigură că nu sunteţi cine 
spuneţi, iar Jane nici atât. Faceţi afaceri murdare în loc să-i 
ajutaţi pe aceşti nefericiţi de cambodgieni. 

— Incetaţi cu prostiile, spuse Malko agasat şi duceţi-vă la baie. 
Vă jur că nu mă mişc din acest fotoliu, chiar dacă vă înecaţi. 

Fără replică, Sherry se ridică şi dispăru în casă, ieşind după 
câteva clipe înfăşurată într-un prosop care o acoperea de la 
subsuori până în călcâie. Traversă foarte demnă terasa şi dispăru 
în anexa botezată sală de baie. Numărând minutele, Malko 
începu să se lupte din nou cu ţânţarii. Deodată, un strigăt venind 
dinspre dependinţe îl făcu să tresară. Incă unul şi mai ascuţit. 

Scoţând Coltul din sacoşă, se repezi spre «baie» şi intră. La 
început nu văzu decât torsul lui Sherry ieşind din apă. Privirea ei 
îngrozită fixa marginea căzii de piatră. Privi şi el într-acolo şi 
descoperi un scorpion negru în echilibru deasupra apei. Malko 
ezită. Scorpionii ştiau să înoate. Dacă îi dădea un picior, insecta 
risca să cadă în apă şi să o muşte pe tânăra americană. 

— Nu mişcaţi! spuse el, calm. 

Paralizată de frică, Sherry nici nu era în stare. Apucând Coltul 
cu ambele mâini, Malko ochi cu grijă insecta şi apăsă pe trăgaci. 
Zgomotul făcu să tremure pereţii. Proiectilul de calibrul 45 
pulveriză literalmente scorpionul. 

Amenințarea odată dispărută, Sherry ţâşni goală puşcă din 
cadă, ca împinsă de un resort. Malko avu timp să vadă o crupă 


24 Un tip oribil (n.a.). 


94 


somptuoasă şi o blăniţă roşcată şi ea i se aruncă în braţe... 
tremurând încă de groază. Malko o cuprinse cu braţul după talie 
şi ea se lipi de el, gata să-l sufoce. 

— My Goa! exclamă ea cu vocea pierdută. A murit? 

— S-ar părea că da... spuse Malko. 

Rămaseră în aceeaşi poziţie câteva secunde, apoi ea se 
desprinse, apucă prosopul şi se înfăşură în el. 

— De ce aveţi pistol? întrebă ea, brusc. 

Malko surâse. 

— Pentru tot felul de lighioane murdare... 

Sherry ridică din umeri. 

— Nu spuneţi prostii. Sunteţi spion! 

Devenea o obsesie. Malko zări un sân somptuos ieşind din 
prosop şi spuse gânditor: 

— Aveţi într-adevăr un piept minunat... 

Ea făcu un pas înainte pentru a ieşi, dar el o cuprinse cu 
braţele, imobilizând-o. 

— Opriţi-vă! zise Sherry luptându-se şi nu prea. Ce va spune 
Jane, dacă vine acum? 

— Că v-aţi umanizat, spuse el pe un ton de conversaţie. 

— Opriţi-vă! Mai bine spuneţi-mi ce faceţi în Cambodgia. 

El îi închise gura cu un sărut şi schiţă gestul de a trage de 
prosop. Sherry întoarse capul şi scoase un strigăt scurt. 

— Sunteţi nebun, plecaţi! 

— Dumneavoastră m-aţi chemat, remarcă el. 

— Adevărat, recunoscu ea, suspinând. Mi-a fost îngrozitor de 
frică... 

Era în continuare lipită de el şi Malko îi cuprinse încetişor un 
sân. Era greu şi tare şi sfârcul se ridică imediat, ca împins de un 
resort secret. Privirea ochilor verzi se tulbură. 

— Ticălosule! spuse sec Sherry. Nu încercaţi să mă violaţi. 

Atitudinea îi dezminţea vorbele. Işi împingea bazinul spre 
Malko şi nu încerca să scape din braţele lui. 

Dădu drumul sânului, oprindu-se asupra feselor, pe care le 
mângâie cu amândouă mâinile. De această dată, Sherry se 
desprinse de el, lăsă prosopul să cadă şi intră în cadă, arătându- 
şi pentru câteva clipe fesele sublime. Malko se gândea dacă să 
intre şi el în apă, dar auzi nişte paşi pe verandă. leşi, ascunzând 
Coltul sub cămaşă. Un cambodgian necunoscut, de vreo 
patruzeci de ani, aştepta. 

— Pe cine căutaţi? întrebă Malko. 


95 


Celălalt schiţă un surâs şi răspunse: 

— Am întâlnire cu o persoană care doreşte un rubin foarte 
frumos. 

— Eu sunt. L-aţi adus? 

Cambodgianul se apropie şi îi spuse pe un ton scăzut: 

— Am un mesaj de la /auk Chang. Vrea să vă vadă miercuri. 
Peste două zile. 

— Unde? întrebă Malko. 

— La templul Bayon, la Siem Reap. La baza celor patru turnuri 
pătrate. 

Bayon făcea parte din ansamblul templelor de la Angkor. 

— De ce aşa departe? Nu poate veni la Phnom Penh? 

— Nu ştiu, domnule, spuse politicos cambodgianul. Lauk 
Chang vă aşteaptă pe la unsprezece. Mi-a spus să vă comportaţi 
ca un turist care vrea să viziteze templele. Vă va găsi cu 
uşurinţă. Acum trebuie să plec. 

— Nu-i puteţi transmite un mesaj? 

— Nu, domnule. 

Salută din cap şi se îndepărtă. Malko îl urmări de la distanţă şi 
inspectă strada. Era pustie. Emisarul se pierduse deja în 
întuneric. Privi spre casă gânditor. De ce la Angkor? Era în 
apropierea zonei controlate de Ta-Mok. 

Intâlnirea i se părea stranie. Dacă Chang avea ceva să-i 
comunice, de ce nu-l contactase personal? Doar Malko era acela 
care dorise să-l vadă. 

Oare Chang se aliase cu Ta-Mok? 

In Asia, totul era posibil. In acest caz, Malko era atras într-o 
cursă. Sau, dintr-un motiv necunoscut, Chang nu se putea 
întoarce la Phnom Penh şi voia să afle mesajul lui Malko. 

In orice caz, Malko nu putea ignora această întâlnire. Singurul 
lucru pe care putea să-l facă era să reducă riscurile la minimum, 
aceasta în cazul în care era posibil. Locui ales - un templu vizitat 
de turişti - părea să îndepărteze un anumit număr de posibilităţi 
neplăcute. Nu se putea lămuri decât dacă făcea această călătorie 
la Siem Reap. 

Sherry ieşi din «baie» şi trecu prin faţa lui, drapată demn în 
prosop. Magia se destrămase. Dacă nu ar fi fost mesagerul lui 
Chang, ar fi violat-o în cadă. Lupta nu era încă pierdută. Lăsând 
viitorul să decidă, îl căută pe Chieng, care aştepta lângă Toyota. 

— Cum ajungem la Angkor? întrebă el. E departe pe şosea? 

Cambodgianul râse politicos. 


96 


— Nu, nu departe, dar nu posibil pe şosea. Mulţi polpotişti... 
mers avion. Intors seara. Vreţi vizitat temple de la Angkor? 


— Exact, spuse Malko. 
x 


* * 


Toate funcţionarele de la Air Kampuchia erau adunate în jurul 
unei mese joase, ascultând peroraţiile uneia mai în vârstă. 
Malko, care aştepta deja de zece minute, se plictisi şi se apropie. 

— Aş vrea un bilet, spuse el. 

Una dintre fete îi spuse imediat, pe un ton sfios: 

— Aşteptaţi, domnule, suntem într-o şedinţă politică de 
stabilire a poziţiei lucrătorilor Aviației Civile din Kampuchia. 

Numita Aviaţie Civilă se reducea la două Antonovuri 24 
străvechi, oferite de ruşi şi un Caravelle antic, ce putrezea pe 
aeroportul din Bangkok din 1975... Un afiş recent al companiei 
Air France, lipit pe zid, anunțând noile zboruri Paris-Tokyo fără 
escală, cu Boeing 747.400, ajuns acolo Dumnezeu ştie cum, îl 
lăsă indiferent. 

Reuniunea se termină în sfârşit şi putu obţine biletul, arătând 
autorizaţiile necesare. Sopia Sen se ocupase de ele chiar în acea 
dimineaţă. leşi şi se duse la Jane Baron, care îl aştepta în Land 
Cruiserul alb. 

— Am să vă conduc mâine, propuse ea. Oricum trebuie să 
merg la aeroport să aştept pe cineva care vine de la Saigon. 
Apropo, ce i-aţi făcut lui Sherry? 

— Nimic, din păcate. De ce? 

— Mi-a spus lucruri foarte frumoase despre dumneavoastră. 

x 


* * 


Cu mâna pe claxon, Chieng se străduia să pătrundă printre 
ciclo-taxiuri şi puţinele maşini. Jane Baron îl anunţase pe Malko la 
Cambodiana că intervenise ceva şi acum era gata să piardă 
avionul şi implicit întâlnirea. Scrâşnind din dinţi, nu spunea nimic, 
numărând minutele. Ajunseră la vechiul aeroport la 8.28. Avionul 
pleca la 8.30... 

— Nu putut luat Colt, îl avertiză Chieng. Eu păstrat pentru 
dumneavoastră. Mult controale. 

Malko nu avea chef să se despartă de Coltul lui. Neţinând 
seama de avertismentul lui Chieng, se hotărî să-şi încerce şansa 
şi se precipită ca un nebun, agitând biletul şi îmbrâncind poliţişti 
şi stewardese. Se opri la marginea pistei: Antonovul 24 era acolo, 


97 


cu motoarele pornite şi cu uşa deja închisă. Nu fu lăsat să treacă. 
Era imposibil să se facă înţeles în uruitul motoarelor. Din cabina 
lui, pilotul observa scena. Malko agită înspre el o hârtie de 20 de 
dolari şi peste câteva clipe uşa se deschise şi pasarela cobori. 

Se instală şi, în timp ce stewardesa care îi deschisese ridica 
pasarela, zări cocul Sopiei Sen apărând din mulţime. Tânăra 
gesticula şi striga ceva, dar zgomotul din jur era prea puternic. 

Silueta ei dispăru, datorită mişcării avionului. Antonovul rula 
pe pistă. Printr-un hublou, Malko o zări din nou pe Sopia Sen care 
făcea semne largi în direcţia lui. 

Oare ce dorea? 

Cuprins de o nouă nelinişte, privi orezăriile care defilau sub el, 
în timp ce avionul urca lent. Cât vedeai cu ochii, nici o formă de 
relief. Un fum alb invadă aparatul: fusese pornită climatizarea. 
Incercă să se destindă, întrebându-se cum avea să-l întâlnească 
pe corespondentul lui şi mai ales de ce aliata lui încercase să-l 
împiedice să plece... 

Coltul ascuns în sacoşă îi dădea un sentiment de siguranţă. 
Nimeni nu-l controlase în harababura plecării. 


98 


Capitolul XII 


Apele lacului Tonle Sap reflectau razele soarelui, pată gălbuie 
în mijlocul ţesăturii de junglă rară alternând cu orezării, întinsă 
ca în palmă. Marele lac ce se întindea pe mai bine de două sute 
de kilometri la sud de drumul Kampong-Siem Reap părea 
încremenit ca o mlaştină la soare. Antonovul 24 cobori spre Siem 
Reap, clătinându-se în aerul cald. 

Micul aeroport nu era decât un luminiş înconjurat de junglă, 
apărat de câteva baterii antiaeriene simbolice. Avionul rulă până 
la minuscula aerogară din ciment alb, pe care se mai zăreau încă 
urmele nenumăratelor proiectile de diverse calibre. Cele mai 
multe dintre geamuri erau sparte. Câţiva soldaţi lâncezeau, 
căutând un colţ umbros. 

Parcă ar fi ajuns la capătul lumii. 

Malko cobori, resimţind şocul căldurii umede, mult mai 
puternică decât la Phnom Penh. Cei câţiva turişti germani şi 
japonezi şi rarii cambodgieni încărcaţi ca nişte măgari coborâră 
din Antonov. 

Un cambodgian grăsuliu se apropie de el, cu o listă în mână. 

— Lauk Linge? 

— Da, spuse Malko, puțin surprins. 

— Prietenul dumneavoastră care locuieşte la Grand Hotel 
d'Angkor a organizat totul. Veţi vizita templele cu o maşină 
particulară. Preţul este de o sută de dolari. Veniţi. 

Un microbuz aştepta. Malko se alătură celorlalţi turişti, trecând 
prin faţa clădirilor distruse de khmerii roşii. Orezăriile alternau cu 
zone de junglă rară şi cu plantaţii de bananieri. Totul părea calm. 
Peste zece minute ajunseră la Grand Hotel d'Angkor, o clădire 
mică şi cu un aer veştejit, în stil colonial, având la ferestre nişte 
surprinzătoare obloane albastre. Malko se repezi la recepţie, 
încercând să ia legătura cu Sopia Sen. 

— Aş vrea să telefonez la Phnom Penh, spuse el. 

Cambodgiana de serviciu îl făcu să repete de două ori, 
precizând apoi cu un surâs foarte plăcut: 

— Imposibil domnule, telefonul nu funcţionează astăzi. Poate 
pe seară... 

Dacă totul mergea cum trebuie, până seara era înapoi la 


99 


Phnom Penh. Primirea pe care i-o făcuse ghidul îl linişti: 
mesagerul lui Chang nu-l trimisese la o întâlnire-fantomă. Sigur 
că ar fi fost mult mai simplu să se vadă la Grand Hotel d'Angkor, 
dar poate că Chang voia să-i prezinte pe cineva... 

Ghidul său reapăru. Malko zări în faţa peronului hotelului o 
Volgă neagră şi veche, cu geamurile protejate de perdele albe. 
Dădu cei o sută de dolari şi se instală în spate. Ghidul se urcă 
lângă şofer. In depărtare se auziră nişte explozii surde. 

— Ce se întâmplă? întrebă Malko. 

— Polpotiştii, domnule, explică ghidul, sunt în pădure. Nu prea 
departe, dar nu atacă niciodată turiştii. 

— De ce? 

Cambodgianul îşi ascunse tulburarea sub un surâs. 

— Profită şi ei, spuse el. 

Altfel spus, dolarii japonezilor şi ai americanilor susțineau 
războiul lui Pol Pot... 

Diversele temple care formau ansamblul de la Angkor se 
întindeau într-o junglă de zeci de kilometri pătraţi. Din cauza 
prezenţei khmerilor roşii, multe dintre ele nu mai puteau fi 
vizitate de turişti, aceştia mulţumindu-se doar cu cele mai 
frumoase: Angkor şi Bayon. 

Volga parcurse mai mulţi kilometri pe un drum pustiu şi se 
opri în faţa unui pod impozant împodobit de ambele părţi cu zeci 
de statui de piatră, aflate într-o stare mai mult sau mai puţin 
bună. Multe dintre ele fuseseră decapitate. Ansamblul trecea pe 
deasupra unui imens şanţ cu apă ce înconjura Bayon-ul şi se 
termina într-un arc gigantic împodobit cu un Buddha surâăzător. 
In nişe aflate de fiecare parte, o duzină de soldaţi picoteau în 
mijlocul unui maldăr imens de arme şi provizii. 

— Acesta este Bayon-ul, îl anunţă cu mândrie ghidul. 

Trecură pe sub arcadă, mai parcurseră câţiva kilometri printr-o 
junglă rară şi ajunseră la templul propriu-zis. 

De departe, părea un bloc gigantic, cu cele cincizeci şi patru 
de turnuri de piatră de formă pătrată, fiecare fiind o reprezentare 
a lui Buddha. Nu erau toate de aceeaşi înălţime, unele fiind 
distruse de obuzele rătăcite, altele ruinate de trecerea timpului. 
Ansamblul degaja încă o impresie de austeritate maiestuoasă, 
din cauza gresiei cenuşii mâncate de umezeală. 

Pe un pătrat gigantic cu latura de trei sute de metri, se 
amestecau fresce, statui, unele dintre ele colosale, mici temple şi 
turnuri, toate legate printr-un păienjeniş de culoare şi de galerii. 


100 


Acestea, ca şi curţile interioare, se întindeau pe mai multe nivele, 
formând un adevărat labirint. 

Rădăcinile bananierilor uriaşi îşi croiseră loc timp de secole, 
ridicând dalele, dislocând pereţii, distrugând porticurile şi 
infiltrându-se peste tot, cu o forţă lentă, dar irezistibilă. 

Malko cobori din Volga şi contemplă extraordinarul ansamblu 
arhitectonic. Nu se zărea nici ţipenie, dar un regiment s-ar fi 
putut ascunde în acel labirint. Chang probabil că îl ţinea sub 
observaţie de undeva. Din locul unde se afla, Malko putea zări 
cele patru turnuri de care pomenise trimisul lui Chang. 

In afară de păsări, nimic nu tulbura tăcerea. Ceilalţi turişti îşi 
începeau vizita la Angkor. În jurul lui, blocurile de piatră 
răspândite peste tot păreau o junglă. Ghidul se apropie şi îi arătă 
statuile decapitate. 

— Polpotiştii au tăiat capetele tuturor reprezentărilor lui 
Buddha. Sunt nişte nebuni. Dacă ar fi putut, ar fi distrus 
templele. Pe cele mici le-au aruncat în aer cu exploziv, de la 
temelie. Prietenul dumneavoastră nu e aici. Vreţi să începeţi 
vizita? 

Malko scoase o hârtie de zece dolari. 

— Le voi vizita singur. Trimiteţi-l la mine când soseşte. 

Ghidul protestă de formă şi fericit se urcă în Volga care parcă 
la umbra unui imens Buddha modern de ipsos aurit. Malko 
pătrunse pe o alee pavată cu dale dreptunghiulare care ducea 
spre centrul Bayon-ului, îndreptându-se, după o apreciere rapidă, 
spre cele patru turnuri. Ajunse la o serie de curţi interioare, 
ornate cu fresce roşiatice. Soarele ardea cu putere şi tăcerea era 
impresionantă. 

II va găsi oare pe Chang? 

Continuă cam la întâmplare, mergând în zig-zag printre 
coloane şi statui, pătrunzând din ce în ce mai în adâncul 
templului. Dintre pietrele dislocate ţâşneau ierburi şi un şarpe i 
se strecură printre picioare. Intr-un final, ajunse într-un spaţiu 
deschis, dominat de patru turnuri şi de figurile enigmatice a 
patru Buddha înalţi de mai mulţi metri şi aşezaţi la rând, ce 
împodobeau cele patru laturi ale turnurilor. Era locul de întâlnire. 

Nimeni. 

Privi în jur şi zări în partea dreaptă intrarea unei galerii ornate 
cu nişte Buddha mai mici, care scăpaseră de decapitare. In 
mijloc se înălța un «linguam», o reprezentare a sexului lui Vişnu, 
un soi de obelisc de piatră de 1,50 m înălţime, înfipt în pământ. 


101 


Lipit de el, putu zări silueta unui bărbat, dar era prea departe să-i 
poată distinge trăsăturile. Malko deveni circumspect. Dacă era 
Chang, de ce nu se mişca? De la intrarea în galerie, îl strigă pe 
un ton scăzut. 

— Domnul Chang? 

Nici un răspuns şi nici o mişcare. Lui Malko i se puse un nod în 
stomac. Aşa nemişcat, bărbatul părea mort. Examină mai 
îndeaproape pereţii galeriei. Zecile de intrânduri puteau ascunde 
o capcană. Aşteptă, pândind un zgomot sau o mişcare, dar în 
zadar. Silueta imobilă părea să-l sfideze, la fel de înţepenită ca 
linguamul de care se sprijinea. Nu se putu opri să vadă despre ce 
era vorba. 

Scoase Coltul din sacoşă şi înaintă precaut prin galerie, fiind 
atent mai ales la dalele dislocate, între care s-ar fi putut ascunde 
o grenadă legată de un fir invizibil. 

Se opri la zece metri de bărbatul ţeapăn, simțind cum i se 
întoarce stomacul pe dos de oroare. 

Era chiar domnul Chang. 

Fusese tras în ţeapă. O enormă ţepuşă de bambus îi 
pătrundea printre picioare, menţinându-l în poziţie verticală. 

Celălalt capăt al bambusului era înţepenit între dalele de 
piatră, în ochi îi fuseseră înfipte două aşchii şi sângele îi inundase 
chipul. O sfoară subţire îi atârna încă de gât: tortura se 
terminase prin strangulare... Un strop de sânge proaspăt îi picură 
de pe bărbie pe pardoseala de piatră. 

Fusese omorât cu mai puţin de o jumătate de oră în urmă... 

Cu inima strânsă, Malko se sprijini de linguamul rotund, 
cercetând templul printr-o deschizătură. Deasupra statuilor şi a 
siluetelor cenuşii ale lui Buddha, zări Volga, la mai bine de o sută 
de metri distanţă. Inţelese imediat scopul acestei regii. Cum se 
întâmpla deseori în Asia, trebuia impresionat şi apoi i se făcea de 
petrecanie. 

Nu fu nevoit să aştepte mult: o siluetă verzuie apăru din 
capătul galeriei, apoi o alta. Se întoarse: alţii ţâşneau din partea 
din care venise, aidoma unor insecte dăunătoare. Khmeri roşii în 
uniforme chinezeşti şi cu mitraliere Kalaşnikov în mâini păşeau 
tăcuţi cu tălpile de cauciuc. Se îndreptau spre el, încercuindu-l, 
cu intenţia vădită de a-l prinde viu. 

Privi în jur. Deschizătura pătrată din faţa lui dădea într-o curte 
de piatră, aflată zece metri mai jos. Era imposibil de sărit. 
Deodată, zări intrarea unui culoar şi o luă într-acolo. Coridorul se 


102 


termina câţiva metri mai încolo, într-o gaură întunecată. Fără să 
ezite, Malko îşi dădu drumul să cadă. Ajuns jos, zări un fel de 
tunel orizontal şi pătrunse în el în patru labe, cu Coltul în mână, 
întorcându-se din când în când pentru a verifica dacă mai avea 
avans faţă de ei. Brusc, în faţa lui zări un zid. 


Tunelul era o fundătură. 
x 


* * 


În spatele lui, un khmer roşu înainta ca o omidă. Malko nu-şi 
făcu iluzii: de unul singur, nu reuşea să-şi anihileze duşmanii, dar 
mai existau şi soldaţii care păzeau Bayon-ul. Trase în direcţia 
adversarului lui şi ecoul detunăturii îi sparse timpanele. 

Celălalt se prăbuşi la pământ şi nu mai mişcă. Din spate 
veneau deja tovarăşii lui, trecând peste cadavru, dar nefăcând uz 
de armă. Ghemuit, cu spatele lipit de peretele de piatră, Malko 
începu să tragă în masa mişcătoare, asurzit de detunăturile 
puternice ale Coltului. Era un masacru. Fiecare proiectil îşi 
atinsese ţinta în acel spaţiu restrâns. Chiulasa pocni, rămânând 
deschisă. Maşinal, Malko puse al doilea încărcător şi ultimul, 
pregătindu-se să tragă. Tăcerea din jur îl opri în tunel nu erau 
decât morţi şi răniţi. Nici un khmer roşu nu-şi mai făcu apariţia. 
Malko înaintă cu infinite precauţii şi ajunse lângă cadavre. Primul 
murise cu ochii deschişi. Al doilea şi al treilea aveau capetele 
zdrobite. Cu totul, erau şase. Disciplinaţi ca furnicile, încercaseră 
să-şi îndeplinească misiunea: să-l captureze pe Malko viu. Acest 
sacrificiu avea ceva înfricoşător. Mulţi aveau pistoale la brâu şi 
mitraliere Kalaşnikov în bandulieră. Nici măcar nu încercaseră să 
le folosească. 

Inaintând în continuare, ajunse la puț şi riscă să arunce o 
privire. Nimeni. Işi dădu seama că supraviețuitorii se repliaseră. 
Nu preconizaseră faptul că putea să fie înarmat. Datorită găurilor 
din perete, reuşi să ajungă la capătul galeriei şi să se ascundă 
într-o scobitură, după ce băgă Coltul în sacoşă. Probabil că 
împuşcăturile fuseseră auzite până departe şi ghidul mai mult ca 


sigur că dăduse alarma. 
x 


x x 
Se scurseră douăzeci de minute până când Malko, ajuns la 
intrarea galeriei, simți țeava unui M16 proptindu-i-se în față. 
incepu să strige în engleză. Peste câteva secunde, un soldat 
cambodgian mai mult mort decât viu se opri în faţa lui. În spatele 


103 


lui mai erau şi alţii, însoţiţi de ghid. Ciufulit şi plin de praf, Malko 
jucă la perfecţie rolul omului îngrozit, povestind că a dat nas în 
nas cu khmerii roşii care îl încolţiseră, dar reuşise să scape. 

Strigătele pline de oroare ale ghidului, care descoperise 
cadavrul mutilat, îl scutiră să spună mai multe. 

Nimeni nu se îndoi de spusele sale. Escortat de un Jeep plin de 
soldaţi, se urcă în Volga neagră, îndreptându-se spre Angkor. 
Ghidul părea terorizat. 

— Aţi avut noroc, spuse el. Probabil că voiau să vă răpească şi 
să ceară o recompensă. Au făcut la fel cu un alt etnolog care a 
stat şase luni cu picioarele în lanţuri la ei în tabără. 

Malko nu mai avu chef de frescele de la Angkor... Un soare de 
plumb scălda templele cenuşii. Se grăbea să se întoarcă la 
Phnom Penh, încercând să salveze operaţiunea. 

Ta-Mok se pregătea de o contraofensivă violentă. Prima 
victimă fusese aliatul lor, nefericitul de Chang. Crezând că îi 
întinde o cursă lui Ta-Mok, căzuse singur în ea. 

Nu numai că legătura cu cei de la Pailin fusese întreruptă, dar 
ofensiva lui Ta-Mok părea să pună totul sub semnul întrebării. 

x 


* * 


Împreună cu ceilalţi turişti, Malko debarcă din avion la Phnom 
Penh cam pe la cinci. Surâzătorul Chieng era acolo. 

— Doamna Sen vrea vede imediat, îl anunţă el. 

Drumul i se păru foarte lung lui Malko. Atunci când intră în 
biroul mare şi rece, Sopia Sen apăru ca o furtună şi se opri în 
faţa lui, surâzând uşurată. 

— Credeam că nu vă mai văd vreodată! exclamă ea. Nu m-aţi 
zărit azi dimineaţă la aeroport? 

— Ba da, admise Malko, dar nu mai puteam cobori din avion. 
După cele întâmplate acolo, acum înţeleg ce doreaţi să-mi 
spuneţi... 

Ea se aşeză pe unul dintre scaunele chinezeşti, aprinse o 
ţigară şi spuse: 

— Războiul a început. Azi dimineaţă foarte devreme, am aflat 
prin legăturile mele cu cercurile vietnameze că Ta-Mok e la 
curent cu tot şi i-a prevenit pe bătrânii bonzi de la Hanoi că îl va 
executa pe trimisul lui Pol Pot. Ei i-au dat mână liberă. 

— De abia am scăpat de aceeaşi soartă, spuse Malko şi nu 
înţeleg de ce nu m-au lichidat, era atât de uşor la Bayon. 

— Ta-Mok nu e la curent cu detaliile operaţiunii noastre, 


104 


explică tânăra femeie. Voia să vă interogheze, evitând astfel 
comiterea unor erori. Dacă nu acţionăm repede, Soluţia Roşie va 
fi pusă în aplicare. 

— Cei de la Palin sunt la curent cu soarta trimisului lor? 

— Nu încă. 

— Vor afla şi, în mod sigur, îşi vor schimba atitudinea. 

— lar noi trebuie să-i împiedicăm, spuse ferm cambodgiana. 

— Cum? 

— Lichidându-l pe Ta-Mok. 

Malko surâse cu amărăciune. 

— N-au reuşit vietnamezii, cu diviziile lor blindate şi cu aviația. 
Doar arma nucleară n-au folosit-o... 

— Trebuie să-i întindem o cursă, să-l facem să iasă din bârlog. 

— Cum? 

— Nu ştiu încă, dar vom găsi o modalitate. Până atunci, Jane 
Baron trebuie să meargă la Pailin, să-i încurajeze, explicându-le 
că americanii şi Hun Sen nu şi-au schimbat poziţia. Mai există 
şansa ca Ta-Mok să se ducă la reuniunea Angkar-ului. E în stare. 

— Şi dacă nu se duce? 

— Am o idee, spuse ea brusc şi o voi pune la punct.. Duceţi-vă 


la Jane Baron. 
x 


* * 


Vila lui Jane Baron nu era luminata. Malko fu mirat, căci Land 
Cruiserul alb se afla în faţa porţii. Impinse poarta de lemn şi 
traversă grădina. Nu era nimeni pe terasă, în afară de țânțari. 
Uşa salonului era deschisă, deci americana era în casă. O strigă: 

— Jane! Nici un răspuns. 

Incepu să caute prin celelalte camere, dar fără succes şi îi veni 
în minte «baia». Şi acolo era întuneric, dar un miros fad şi un 
bâzâit straniu îl alertară. Cu inima bătând să-i spargă pieptul, 
aprinse lumina. 

Jane Baron era în cadă, cu capul dat pe spate. Avea beregata 
tăiată de la o ureche la cealaltă. Scăpase din mâna dreaptă 
vibromasorul cu care îşi provoca plăcere în momentul în care 
intrase asasinul. Bâzâitul staniu venea de la aparatul care încă 
funcţiona. Pe un scaun se afla un mic pistol de calibrul 6,35, mult 
prea departe să fi putut ajunge la el. 

Cada era roşie de sânge ca un lac de coşmar. 

Malko auzi deodată paşi în grădină, apoi o voce care spuse: 

— Hello. 


105 


Era Sherry. 

Malko n-avu timp să răspundă: ea descoperise oribila scenă. 
Strigătul i se transformă într-un suspin nervos şi buimăcită, se 
lăsă condusă în salon. Doar după ce Malko îi dădu să bea un 
Johnny Walker sec, ea reuşi să ridice privirea. 

— Ce s-a... Cine... A murit? 

Sherry clătină din cap, frângându-şi mâinile. 

— Ştiam că aşa ceva va duce la... l-am spus, dar ea mă 
minţea. 

— Ce ştiaţi? 

— Ştiam că nu era ce pretindea Surprinsesem anumite lucruri 
stranii. Mă luase cu ea la Pailin şi am priceput că nu se ocupă cu 
probleme umanitare. 

— Adevărat, recunoscu Malko. Jane şi cu mine lucrăm în 
aceeaşi organizaţie... 

— CIA? 

In această situaţie, era inutil să mintă. 

— Da. 

Tânăra americană îşi scutură pletele roşcate, făcând o 
grimasă de dezgust. 

— Nu credeţi că aţi făcut destul rău acestei ţări nenorocite? în 
'70 aţi împins-o în război. Fără voi, Sihanouk ar mai fi fost şi 
astăzi la putere şi Cambodgia ar fi trăit în pace. 

— Poate că da, spuse Malko, dar acum încercăm să ajutăm 
Cambodgia. Nu pot să vă spun cum, dar dacă dau greş, în 
această ţară se va instala comunismul fără speranţă, împreună 
cu Pol Pot şi cu ororile sale. 

Tânăra americană îl privea cu un aer absent, ca şi când n-ar fi 
înţeles. Brusc, începu să geamă. 

— My God, unde am să mă culc? Nu mă pot întoarce la 
Monorom. 

— Nu aveţi de ce vă teme. 

Ea avu o tresărire. 

— Nu. Mi-e frică. 

— Foarte bine, spuse Malko, aşteptaţi-mă aici câteva clipe. O 
lăsă pe tânăra femeie în compania paharului de Johnny Walker şi 
se duse în birou. Timp de o jumătate de oră scotoci conştiincios 
peste tot, fără să găsească ceva compromiţător. Acelaşi rezultat 
şi în cameră. Infrânându-şi dezgustul, se întoarse în spălătorie şi 
recuperă micul pistol de 6,35, pe care îl puse în buzunar. 
Complet amorfă, Sherry nici măcar nu se mişcase, dar paharul 


106 


de scotch era gol. 

— Luaţi-vă lucrurile şi veniţi, spuse el. 

— Unde? 

— Unde vreţi. E mai bine ca poliţia cambodgiană să găsească 
ea cadavrul. Menajera va da alarma dimineaţă. 

Ea se lăsă condusă ca un automat, până la bătrâna Toyota. 

— Am să vă iau o cameră la Samaki, acolo unde sunt prietenii 
dumneavoastră. Cred că e mai bine să dăm impresia că oficial nu 
sunteţi la curent cu nimic... 

— Nu, tresări tânăra, nu vreau să merg la Samaki. 

— De ce? 

— Mi-e frică, nu înţeleg nimic şi mă vor ucide şi pe mine. 
Chieng conducea cu viteză redusă pe bulevardul Acharmean, 
aşteptând instrucţiunile lui Malko. 

— In acest caz, unde vreţi să mergeţi? o întrebă el pe Sherry. 

— Vreau să rămân cu dumneavoastră. 

— OK, să mergem la Cambodiana, sunt camere berechet. 
Traversară Phnom Penh-ul în care circulaţia dinaintea 
camuflajului era extrem de intensă. Malko îşi spuse că de acum 
se afla în prima linie, asta în cazul când nu se hotăra să plece 
imediat din Phnom Penh. 

Fără să vrea, supraveghea cele două direcţii... Un atentat 
putea surveni oricând. Era evident că, după moartea lui Palin 
Yukanthor, reţeaua polpotistă de la Phnom Penh continuase să 
funcţioneze şi Ta-Mok se hotărâse să se răzbune. Se gândi la 
Sopia. Şi ea era în pericol... 

Portarul plin de fireturi de la Cambodiana se repezi să 
deschidă portiera şi el o împinse pe Sherry afară. Tânăra se 
clătina şi fu nevoit să o ţină de braţ ca să nu se prăbuşească... 

— Mă duc să vă iau o cameră, propuse el. 

Ea clătină din cap cu încăpățânare. 

— Nu, nu, mi-e frică, rămân cu dumneavoastră. 

— La mine în cameră? 

— Da. 

El nu insistă şi se urcară în ascensor. Imediat ce ajunse în 
cameră, ea se trânti pe pat. Malko se aplecă spre ea. 

— Am un drum de făcut. Odihniţi-vă. 

Sherry îl reţinu, agăţându-se de el ca o înecată. 

— Nu, nu, vreau să merg cu dumneavoastră. Mi-e frică. 

— Aici nu riscaţi nimic, o asigură Malko. Nu deschideţi nimănui 
decât mie. 


107 


Ea se uită în jur. 

— Unde e telefonul? 

— Nu există... 

Dintr-un salt, ea sări din pat, aruncându-se în braţele lui cu o 
violenţă extraordinară şi îmbrăţişându-l cu tot corpul. 

— Vă rog, ştiu că nu vă mai întoarceţi... 

— Ba da! 

li trebuiră cinci minute să o liniştească, apoi plecă. N-avea nici 
un moment de pierdut. Chieng îl aştepta netulburat. 

— Ne întoarcem la doamna Sen, îl anunţă Malko. 

Frumoasa Sopia era ultima lui aliată. 


108 


Capitolul XIII 


Cu chipul ca de marmură, Sopia Sen asculta relatarea lui 
Malko. Surâse ironic, atunci când el îi spuse că era în pericol. 

— De multă vreme sunt în această situaţie, afirmă ea. Trebuie 
însă să-l prindem cât mai curând pe Ta-Mok, altfel suntem morţi 
amândoi. 

— Dacă facțiunea dură a khmerilor roşii îl învinge, Hun Sen va 
încerca să se dea de partea lor, făcându-i să creadă că era de la 
început pentru aplicarea Soluției Roşii. Pentru aceasta, va trebui 
să elimine martorii susceptibili să susţină contrariul, aşa ca mine. 

Situaţia nu era strălucită. Ta-Mok îl lichidase pe trimisul 
special al lui Pol Pot, apoi pe Jane Baron. Făcea prăpăd, înainte 
de a merge mai departe, era vital de aflat cât mai repede care 
era poziţia khmerilor roşii de la Pailin în privinţa recentelor 
evenimente şi pentru asta trebuia să intre în legătură cu ei. 
Singurul contact era negustorul de aur din piaţa Toutophom. li 
comunică această sugestie Sopiei Sen, care nu ezită. 

— E prea târziu, remarcă ea, s-a făcut aproape opt, dar puteţi 


încerca, totuşi. 
x 


* * 


Piaţa Toutophom era închisă, în afara celor două restaurante 
luminate cu lămpi cu petrol. Standul 24 avea obloanele încuiate, 
aidoma celor din vecinătate. Toată activitatea înceta la ora şase. 
Sopia Sen şi Malko se pregăteau să se întoarcă, dar zăriră un 
bărbat înfăşurat într-o pătură, care dormea între două standuri. 
Ea îl trezi şi îl întrebă despre proprietarul de la 24. Minune! 
Cunoştea familia şi ştia că locuia la două străzi mai încolo, într-o 
clădire comună invadată de refugiaţi. Pentru doi dolari, fu de 
acord chiar să-i conducă acolo... 

Se strecurară pe o scară de o murdărie respingătoare. Din bloc 
nu mai rămăsese decât structura. Fără electricitate, fără apă 
curentă, oamenii erau nevoiţi să gătească afară, pe reşouri puse 
pe jos. Pe culoare mişunau copii şi bătrâne cu capetele rase, 
cărând saci cu mâncare şi cu cărbuni. Sufocaţi de fumul care 
ieşea de pretutindeni, ajunseră la etajul patru şi împinseră uşa 
apartamentului indicat de ghid, dând nas în nas cu vreo şase 


109 


oameni stupefiaţi. Trei puşti se jucau de-a războiul, o bătrână 
amesteca într-o oală, iar o femeie cârpea o fustă. Sopia schimbă 
câteva vorbe cu ea. 

— Cel care ne interesează e pe balcon, anunţă ea. 

Balconul nu era decât o placă de beton suspendată deasupra 
golului, fără balustradă, care dispăruse de mult. Un bărbat lungit 
pe o parte şi cu pieptul gol fuma o ţigară. Malko îl recunoscu pe 
negustorul de rubine. La vederea lui Malko, acesta se ridică 
imediat. Sopia Sen avu o scurtă conversaţie cu el. 

— Intrebaţi-l dacă el mi-a trimis acum două zile un mesager, 
cerându-mi să mă duc la Siem Reap după Chang. 

Sopia traduse şi cambodgianul răspunse scurt. 

— El l-a trimis, confirmă ea. Chiar Chang a trimis un mesager 
de la Siem Reap. Întreabă dacă v-aţi întâlnit acolo cu el. 

— Spuneţi-i adevărul, o sfătui Malko şi că trebuie să restabilim 
legătura cu Pailin. N 

Sopia începu să explice. In ciuda impasibilității aparente, 
cambodgianul păru zguduit fa aflarea morții lui Chang. Fără 
entuziasm, răspunse ceva, pe un ton monoton. Sopia traduse. 

— Spune că Pailin e foarte departe şi că el nu se poate mişca 
din Phnom Penh. Nu există nici o modalitate de comunicare, nici 
măcar telefonică. Trenurile care duc la Battambang nu pleacă 
după orar. Cu un camion, ar dura zile întregi şi controalele sunt 
multe. 

— Cu toate acestea, este absolut necesar să reluăm legătura 
cu Pailin-ul şi să găsim alt interlocutor. 

Negustorul de rubine îl asculta cu mintea în altă parte. Se 
vedea că nu avea chef să meargă pe drumurile periculoase ale 
Cambodgiei. 

— Am o idee, spuse Malko, deodată. Dacă găsesc o maşină de 
la ONG şi o autorizaţie, am putea pleca? 

Singurii care puteau circula nestingheriţi erau cei de la ONG- 
uri. 

Traducere. Cu reţineri, cambodgianul acceptă în principiu. 

— Cum vă veţi descurca fără Jane Baron? întrebă ea. 

— Am recuperat-o pe Sherry, spuse Malko. Poate cere o 
autorizaţie în numele organizaţiei ei. 

Sopia Sen ridică din umeri dispreţuitor. 

— Sherry! Prostuţa aia! N-o să fie niciodată de acord. 

— Pot să încerc, pledă Malko. Dacă reuşesc să o conving, mă 
voi întoarce la el mâine. Cât durează drumul? 


110 


— Două zile, dacă şoseaua nu este blocată de vreo 
ambuscadă polpotistă. 

— Bine. 

Se despărţiră de cambodgian şi coborâră pe strada pustie. 
Peste o jumătate de oră începea camuflajul. 

— Lăsaţi-mă la piaţa centrală, îi ceru Malko. Vreau să-l caut pe 
Sam. 

— De ce? 

— Mi-a venit în minte ceva. Biciclistul care aştepta în faţa 
casei lui Palin Yukanthor făcea cu siguranţă parte din reţeaua sa. 
Trebuie să-l găsesc. 

— Cum? 

— M-a frapat că avea la gât un breloc de piatră, reprezentând 
un şarpe cu şapte capete. 

— Este un Naga, şarpele cu şapte capete care îl protejează pe 
Buddha. O amuletă. 

— Sper că va fi de ajuns, spuse Malko. Sam este extrem de 


descurcăreţ. 
x 


* * 


Sam, tânărul amputat, juca cărţi pe trotuarul străzii 130, lângă 
o enormă jerbă de flori ofilite, chiar în faţa grilajului pieţei 
centrale. Işi ţinea cârjele în braţe, ca să nu i le fure cineva. Malko 
îl găsise cu ajutorul puştilor care cerşeau în jurul hotelului 
Monorom. Erau «angajaţii» lui Sam. 

Recunoscându-l pe Malko, faţa i se lumină şi lăsă din mână 
cărţile. 

— Explicaţi-i ce vreau de la el, îi ceru Malko Sopiei Sen. 

Frumoasa Sopia părea dezgustată de zdrenţele tânărului 
handicapat. Cu vocea ei înaltă, îi spuse pe scurt situaţia. Puştiul 
ascultă atent, fără să pună nici o întrebare. 

— Întreabă cât îi daţi, spuse ea, pentru că este foarte 
periculos. Dacă  polpotiştii află că lucrează pentru 
dumneavoastră, îl vor ucide şi nimeni nu-l va apăra. 

— Cinci sute de dolari, spuse Malko, dacă ne duce la acel 
biciclist. Are obiceiul să se învârtă pe la K/eang Romsev. 

Traducere şi răspuns. 

— Vrea o mie de dolari şi un pistol, traduse cambodgiana. Va fi 
obligat să trateze la rândul lui şi să dea bani unora care îl vor 
căuta pentru el. 

Malko nu avea chef să se tocmească. 


111 


— De acord. 

Sopia mai spuse încă câteva cuvinte. 

— Întreabă cât costă un picior artificial şi unde îl poate găsi, 
traduse Sopia Sen. 

Lui Malko îi veni în minte «International Handicap». Sherry 
putea să facă un lucru bun. Puse mâna pe umărul tânărului 
amputat şi spuse: 

— Spuneţi-i că dacă îl găseşte îi ofer în plus un picior artificial, 
aici la Phnom Penh. N 

Privirea lui Sam se însufleţi. li fixă o întâlnire lui Malko a doua 
zi la prânz, la templul Phnom, cel care dăduse numele oraşului, 
apoi se întoarse la partida lui de cărţi. 

Sopia îi explică lui Malko: 

— ONG-urile furnizează proteze spitalelor, pe care doctorii le 
vând foarte scump vietnamezilor sau celor care au nevoie... 

Mai rămânea să o convingă pe Sherry să colaboreze. Malko îşi 
spuse că probabil anticipase lucrurile, dar nu-şi exprimă gândul. 
In orice caz, după cât scotch înghiţise, probabil că acum 
adormise. 

x 
x x 


Sherry nu dormea. 

Când Malko deschise uşa, se repezi asupra lui ca o furtună. 
Tânăra americană, îmbrăcată doar într-un tricou care îi ajungea 
la jumătatea coapselor, se ghemui la pieptul lui Malko, într-o 
îmbrăţişare disperată şi plină de senzualitate. li putea simţi toate 
oasele. Cu gura lipită de gâtul lui, ea murmură: 

— Am crezut că nu vă mai întoarceţi! Mi-a fost atât de frică. M- 
am rugat la Dumnezeu... 

Cu toate că îl vedea, continua să se agaţe de el, strivindu-şi 
sânii de cămaşa de pânză. Tânăra orgolioasă din prima zi 
dispăruse... 

— Ce motiv aş fi avut să vă abandonez? întrebă Malko. 

Sherry ridică spre el chipul ud de lacrimi, cu o lucire tulburată 
în ochii verzi. 

— 1 was very mean!” Vă cer iertare, am să fac tot ce doriţi, 
dar nu mă lăsaţi... 

Aşa cum stătea în continuare lipită de el, implorarea ei avea 
un aer de echivoc. Şi galanteria avea o limită. Malko se cufundă 
câteva clipe în verdele adânc al ochilor şi apucă încetişor de 


25 Am fost foarte rea! (n.a.). 


112 


marginea tricoului lui Sherry. Îl ridică, descoperind pieptul şi-i 
scoase îmbrăcămintea. Tânăra americană opuse rezistenţă cam 
cât o tânără căsătorită. Ilmbrăcată într-un slip de un alb 
strălucitor, veni să se ghemuiască la pieptul lui Malko, trecându-i 
braţele pe după gât. Dintr-o dată, toată rigoarea ei morală 
dispăruse. 

— Oh, my God, mi-e ruşine! murmură ea. E prea multă lumină. 

El se desfăcu din îmbrăţişare şi se duse să stingă lumina, 
lăsând aprins doar televizorul, pe al cărui ecran rula filmul 
Amadeus. Sherry se culcase pe pat. Malko se dezbrăcă, se lungi 
lângă ea şi începu să o mângâie, lăsându-şi degetele să alunece 
pe coloana vertebrală până în dreptul crupei, unde se opriră. 
Când îi atinse coapsele, Sherry le depărtă uşor, ca el să o poată 
mângâia. Cu capul în pernă şi cu părul roşu răsfirat, respira 
gâfâit. 

Malko n-avea nevoie de nici o mângâiere ca să-şi stârnească 
dorinţa violentă pentru acea femeie care se deschidea ca o 
floare, spunând da din toate puterile, îngenunchie între coapsele 
ei uşor desfăcute, o apucă de pulpe şi o trase spre el. Sherry 
opuse rezistenţă, întorcând spre el un chip pe care se citea totuşi 
plăcerea. 

— Oh, please, e prea bestial aşa! 

Cu toate acestea îşi schimbă părerea, trăgându-l pe Malko 
spre ea şi îmbrăţişându-l puternic. Membrul lui întărit intră în 
contact cu deschizătura fierbinte şi umedă a tinerei femei, dar nu 
o penetră imediat. Dacă săraca Jane Baron ar fi putut să-şi vadă 
asistenta... 

— Fuck me! 

Sherry vorbise pe un ton scăzut, dar distinct. Îşi cambră şalele, 
ridicând puţin genunchii. Malko o pătrunse încetişor, dintr-o 
singură mişcare, care îl propulsă implacabil în adâncul intimităţii 
ei. Sherry scoase un geamăt lung şi începu să se mişte sub el, 
ondulându-şi şalele şi bazinul şi lipindu-şi şi mai tare pubisul de 
el. 

Simţind cum ei îi creşte plăcerea, el îşi impuse mişcări lungi şi 
ritmice, pentru a nu exploda imediat. Răbdarea îi fu răsplătită. 
Sherry începu să respire din ce în ce mai repede, îşi înfipse 
unghiile mai adânc şi bazinul îi fu zguduit de o mişcare de 
nestăpânit, în timp ce printre buzele întredeschise îi ieşea un 
geamăt sincopat. Malko o lăsă să-şi trăiască orgasmul până la 
capăt, abţinându-se din toate puterile. Pentru că nu se dezlipise 


113 


încă de ea, Sherry îl întrebă, îngrijorată: 

— You did not come?22 

— Not yet”, zise Malko, retrăgându-se încetişor. 

De această dată ea nu protestă când fu întoarsă pe burtă şi 
nici când el îi ridică şoldurile, pătrunzând-o pe la spate. Acum nu 
i se mai părea bestial. Cu degetele înfipte în cearceaf, Sherry 
gemea fără întrerupere, mişcându-se ca o nebună şi declanşând 
astfel instinctele rele ale lui Malko. Sherry nu păru să observe că 
el se retrăsese şi că extremitatea sexului mângâia acum zona 
feselor. Când el se opri, apăsând uşor, Sherry se încordă, mâinile 
i se cramponară de cearceaf, dar nu scoase o vorbă. Această 
pasivitate îl făcu pe Malko să lase la o parte şi ultimele scrupule: 
fără să mai împingă, o prinse ferm de şolduri, bucurându-se de 
frumuseţea spectacolului. Lui Sherry nu-i plăceau timpii morţi. Cu 
o voce de nerecunoscut, ea îi spuse: 

— Do it! 

Cu privirea pierdută pe crupa pe care se pregătea să o violeze, 
Malko se cambră, împingându-se înainte, în timp ce o trăgea 
spre el pe Sherry. Pentru o clipă, deschizătura opuse o delicioasă 
rezistenţă, apoi membrul său intră în totalitate. Sherry scoase un 
strigăt scurt, ca şi când ar fi salutat această sodomizare totală, 
apoi murmură: 

— Incet, e pentru prima oară. 

O lăsă câteva secunde să se obişnuiască cu noua situaţie, apoi 
se retrase puţin şi apăsă din nou. Cu o mişcare ritmică, începu să 
o posede cu şi mai multă putere. Sherry mai strigă puţin, apoi 
mişcările lui Malko deveniră atât de lesnicioase, de parcă făcea 
dragoste normal. Nu numai că Sherry nu se mai apăra, dar îşi 
mişca amplu şoldurile, venindu-i în întâmpinare. Lăsând la o 
parte toate reţinerile, Malko se împinse înainte din toate puterile, 
din ce în ce mai repede, până explodă, abandonându-se plăcerii 
şi profitând până în ultima clipă de teaca strâmtă. 

Işi recăpătă încet, încet răsuflarea. Vocea lui Sherry sparse 
tăcerea. 

— Darling, I'm hungry! 


x x 
Prin ferestrele largi se zăreau luminile de poziţie ale câtorva 


26 N-ai juisat? (n.a.). 
27 încă nu. (n.a.). 


114 


sampane care traversau Mekongul. Pereţii imensului restaurant 
Cambodiana tremurau sub asaltul decibelilor împrăştiaţi de 
difuzoarele gigantice, plasate de o parte şi de alta a orchestrei. 
Era zece seara şi pe o pancartă aşezată lângă orchestră era scris 
că toate activităţile ludice erau interzise după ora camuflajului, 
lucru ce nu părea să jeneze zecile de cupluri înlănţuite, marea 
majoritate chinezi foarte tineri din Phnom Penh. Sherry nu 
dăduse drumul mâinii lui Malko de când veniseră, mestecând cu 
curaj o bucată de rață care fusese probabil campioană de 
maraton. Tânăra americană goli cupa de Moet şi se aplecă spre 
el, sărutându-l sub ureche. 

— Cred că te iubesc, murmură ea. 

Malko era flatat, dar nu se aşteptase la asta. După 
îmbrăţişarea lor pasională, Sherry începuse să se comporte ca o 
îndrăgostită fără margini. Imbrăcată simplu, în jeanşi şi cu o 
cămaşă sub care sânii enormi se mişcau liberi, îl atingea pe 
Malko, îl săruta fără încetare, punându-şi capul pe umărul lui. Cu 
ajutorul dolarilor, acesta reuşise să facă rost de o sticlă de Moet 
et Chandon de colecţie, importată fraudulos din Thailanda şi 
servită cu gheaţa de rigoare. 

— De ce spui asta? 

Ea se tulbură uşor. 

— Altfel n-aş fi putut să fac ce am făcut adineauri, explică ea... 
Era prima oară... Ştiam că există aşa ceva, dar... Logodnicul meu 
a încercat o dată, dar n-am vrut să-l văd o săptămână. Nu ştiu ce 
m-a apucat, probabil că mă crezi o perversă, dar... 

Işi căuta cuvintele şi îi săruta mâna... lată ce face amestecul 
de Johnny Walker cu teroare. 

— Mulţumesc pentru acest frumos cadou, spuse el. A fost 
minunat şi neaşteptat, după cum s-a petrecut prima noastră 
întâlnire. 

Un zâmbet luminos şi copilăresc îi lumină faţa. 

— Oh, trebuie să mă înţelegi! Atunci când te-am văzut, am 
fost imediat atrasă, dar îmi jurasem să nu mă mai ating de un 
bărbat. A fost unul în viaţa mea care s-a purtat foarte urât. Am 
suferit mult şi am venit aici ca să uit, dar am fost dezamăgită: o 
admiram mult pe Jane, eram convinsă că era devotată 
suferinzilor, dar am înţeles apoi că avea alte țeluri... 

II privi pieziş, cuprinsă brusc de nelinişte. 

— Nu este ceva dezonorant, spuse Malko. Bismarck a spus că 
Informaţiile sunt o meserie de senior. 


115 


— Cine e Bismarck? 

America era încă prea departe de Europa. Malko o sărută 
tandru şi o conduse pe ringul de dans, unde ea începu să se 
mişte că o maimuţă în călduri. Chinezii nu-şi reveneau. Lipită de 
Malko, Sherry îşi legăna imperceptibil şoldurile, cu dorinţa 
mărturisită să-l facă să explodeze. Ea râse nervos. 

— My God, am înnebunit! Cred că aş face orice pentru tine. 
Am impresia că până acum n-am trăit. Dar mi-e frică de tine! Ce 
se va întâmpla? 

— Nu ştiu încă, zise Malko, dar s-ar putea să am nevoie de 
ajutorul tău. 

— Eu? tresări ea, dar nu ştiu nimic despre poveştile voastre. 

— Oh, nu e prea complicat, explică el. Ai putea obţine uşor 
autorizaţii de călătorie pe teritoriul Cambodgiei? 

— Da, spuse ea. Trebuie să dau câţiva dolari şi atât. De ce? 

— Aş vrea să mergi la Pailin. 

— Cu tine? 

In acest moment înţelese că pentru ea începea infernul. 

— Nu, mărturisi Malko, împreună cu Chieng, şoferul meu şi cu 
o altă persoană. Dacă accepţi, am să-ţi explic de ce. Nu este 
periculos, dar este foarte important. In mod normal, Jane ar fi 
trebuit să meargă... 

— Jane... 

Se vedea pe chipul lui Sherry că propunerea lui Malko nu o 
încânta. Muzica se opri şi se întoarseră la masă. Malko îi mai 
turnă Moet şi ea îl bău dintr-o înghiţitură. 

— Să nu mai vorbim de asta! îl imploră Sherry punând paharul 
pe masă, sunt atât de fericită astă seară! Nu vreau să mă mai 
gândesc la nimic. 

Malko nu insistă. Mai dansară puţin, apoi plecară cu ultimii 
clienţi. De abia intrară în cameră că Sherry se aruncă asupra lui, 
mângâindu-l până când îl făcu să se culce cu ea. Adormiră ca 
nişte animale, ghemuiţi unul în altul. Intre timp aflase că ea 
venea dintr-un orăşel din sudul Californiei, Los Gatos, că făcuse 
pentru prima oară dragoste la douăzeci de ani şi că fusese pe 
punctul să se mărite cu un businessman din Los Angeles, care 
uitase să-i spună că era însurat. Acesta era motivul «fugii» sale 
în Cambodgia. 

x 
x x 


Lumina filtrată de perdelele portocalii dădea impresia că nu 


116 


era şase dimineaţa, ci ora prânzului. Malko se trezi sub privirile 
gânditoare şi iubitoare ale lui Sherry. Ea îl mângâie pe piept şi îi 
spuse: 

— Am să fac ce-mi ceri. 

Uşurarea lui fu atât de mare, că o luă în braţe. Imediat, ea se 
încolăci ca o pisică şi, peste câteva minute, îmbrăţişarea lor 
pasionată se transformă într-o cavalcadă. Ea strigă de fiecare 
dată când fu pătrunsă şi juisă cu un răcnet prelung. O fiară 
frumoasă, sănătoasă şi senzuală. leşind de la duş, Malko îi 
explică: 

— Trebuie să te duci imediat după autorizaţii. Dacă ţi se 
pomeneşte de cele întâmplate lui Jane Baron, te faci că nu ştii 
nimic. Sunt sigur că nu ştiau cu ce se ocupa de fapt. 

Ea terminase de îmbrăcat. Malko se gândi la ce îi promisese 
lui Sam. 

— Apropo, mi-ai putea procura un picior artificial? întrebă el. 

— Pentru cine? 

— Pentru un băiat de zece ani. 

Ea făcu ochii mari, înduioşată subit. 

— Adevărat? Nu glumeşti? 

— Imi face un mare serviciu şi i-am promis, explică el. 

Sherry se întunecă la faţă. 1 

— E oribil. Sunt atâția copii în aceeaşi situație. In regulă, am 
să găsesc ce trebuie în stocul meu, dar trebuie să vină la mine 
să-l ajustez. 

— Când te întorci de la Pailin, promise el. 

x 


* * 


Malko simţi cum i se accelerează pulsul la vederea Land 
Cruiserului alb care parca în faţă la Cambodiana, două ore mai 
târziu. Dacă Sherry nu obținuse autorizaţiile, legătura cu Pailin 
avea să se rupă. Numai ONG-urile puteau merge acolo. 

Nici măcar Sopia Sen nu putea cere una, căci ar fi însemnat să 
fie recunoscute oficial negocierile cu khmerii roşii. Chieng îl 
anunţase pe negustorul de rubine să fie pregătit. Urma să joace 
rolul mecanicului însărcinat cu întreţinerea maşinii. Autorităţile 
cambodgiene nu făceau greutăţi ONG-urilor, de care aveau prea 
mare nevoie. j 

Sherry sări din Land Cruiser şi alergă spre el. Işi pusese din 
nou fusta lungă şi o bluză care îi ascundea formele, dar pe chip 
mai purta încă urmele plăcerii şi în ochii verzi avea o sclipire 


117 


ştrengărească. 

— S-a făcut! anunţă ea. Pot pleca. 

— Nu ţi-au spus nimic de Jane? 

— Nu. Aici nu e vorba de poliţişti, ci de Ministerul Sănătăţii. Le 
dăm din când în când o proteză şi avem câte autorizaţii vrem. 

— Bravo, o lăudă Malko. Chieng te aşteaptă. Veţi pleca 
imediat. 

— Acum? 

Părea dezamăgită. 

— Da. 

— Aş vrea să rămân puţin singură cu tine, murmură ea. 

El o luă de mână şi se întoarseră la hotel. De abia intrată în 
cameră, ea se aruncă în braţele lui. 

— Mi-e frică să plec fără tine şi ai să-mi lipseşti atâta! Eşti 
sigur că nu poţi veni şi tu? 

— Da, din nefericire, spuse Malko, dar te poţi întoarce mâine 
seară, sau cel mai devreme mâine după-masă şi n-ai nimic de 
făcut. Trebuie doar să transporţi un mesaj. Chieng va veghea 
asupra ta. 

— Chieng, şoferul tău? 

— Lucrează şi el pentru Companie, preciză Malko, surâzând. 
Este o persoană de încredere. Nu trebuie să te temi de nimic. 

Ea îl mai îmbrăţişă o dată, sărutându-l cu foc şi ieşi din 
cameră, purtând cu ea toate speranţele lui. Dacă nu reînnoda 
legătura cu Pailin-ul, misiunea lui cădea baltă. In paralel, 
trebuiau neutralizaţi ucigaşii lui Ta-Mok, care erau încă la Phnom 


Penh. 
x 


* * 


Malko se pregătea să se urce în Toyota lăsată de Chieng în 
parcarea de la Cambodiana, când fu interceptat de două Honda. 
Poliţiştii care le conduceau coborâră zâmbind liniştitor. Erau 
aproape identici: chipuri scobite, pomeţi proeminenţi, cămăşi 
prea mari, ca să ascundă pistoalele de la centură şi o servietă 
mică de piele. Unul dintre ei se apropie de Malko. 

— Domnule, căpitanul Sarin vrea vede, spuse el într-o engleză 
stricată. Tousamuth... 

La Ministerul de Interne. 

Neştiind motivul acestei convocări, Malko se felicită că Sherry 
era deja plecată. 

— Vin, spuse el îngerilor săi păzitori. 


118 


Escortat de cei doi poliţişti, o luă în direcţia bulevardului 
Tousamuth. Era aşteptat şi plantonul cu caschetă plată îl 
conduse imediat în biroul căpitanului Sarin. Polițistul cambodgian 
îi strânse călduros mâna, dar chipul lui puţin plinuţ era plin de 
gravitate. Malko observă că pereţii erau plini de pozele 
polpotiştilor căutaţi. 

Un poliţist subţire ca un puştan se strecură umil în încăpere, 
anunțând că vorbea engleza. Dialogul continuă prin intermediar, 
fără înflorituri inutile. 

— Ştiţi ce a păţit americana aceea, Jane Baron? întrebă 
căpitanul. 

— Da, spuse Malko. 

Era inutil să se întreacă în şiretenie cu interlocutorul lui. 

— Din ce motiv a fost asasinată? 

— Din aceleaşi motive cu Phong Ton, răspunse Malko. Anumiți 
khmeri roşii se opun soluţiei pe care încerc să o pun la punct. 
Aşa cum ştiţi, eu însumi am fost victima unei tentative de 
asasinat, iar la Siem Reap era gata să fiu răpit. 

— Am aflat, spuse căpitanul. Am primit vestea prin radio. Ce 
intenţionaţi să faceţi? 

— Să continuu, zise Malko. Dacă adversarii noştri nu reuşesc 
să ne elimine, pe mine şi pe doamna Sen, sunt pe cale să reiau 
legăturile. 

Căpitanul Jan Sarin îi privi lung în tăcere, fără să pună întrebări 
asupra «legăturilor», apoi spuse prin vocea interpretului: 

— Am primit de la Preşedinţie ordinul să vă asigur protecţie. 
De acum înainte, doi poliţişti vă vor însoţi în toate deplasările. 
Sunt înarmaţi şi au ordinul să răspundă cu forţa la orice 
agresiune. 

Era, totodată, o modalitate de a-i supraveghea mişcările şi 
acţiunile. 

— Nu puteţi decapita reţeaua responsabilă de aceste acţiuni? 
întrebă Malko. 

Imediat după ce auzi traducerea, căpitanul Jan Sarin se 
posomori, lansându-se într-o explicaţie întortocheată, tradusă 
treptat de interpret. 

— Credem că sunt mai multe reţele polpotiste la Phnom Penh. 
Sistemul nostru de control este foarte strict, există un 
responsabil pentru fiecare imobil, care supraveghează toți 
locatarii. Este interzisă găzduirea unei persoane, chiar şi pentru o 
noapte, fără a anunţa imediat Ministerul de Interne. In plus, 


119 


locuitorii se tem foarte tare de polpotişti. Îi denunţă câteodată 
pentru nimic. Nu e nevoie de o reţea adevărată, ci doar de câţiva 
indivizi care au scăpat de anchetele noastre. li vom găsi. 

Toţi poliţiştii din lume erau la fel... 

Malko strânse mâna căpitanului Sarin şi când ajunse jos, dădu 
de îngerii lui păzitori. Unul dintre ei se întoarse respectuos din 
direcţia în care mergea, temându-se să nu-l piardă. 

— Mă duc la Phnom, îi anunţă Malko. 

Acolo unde avea întâlnire cu Sam, la cel mai vechi templu din 
Phnom Penh, aflat la capătul străzii 92, perpendiculară pe 
bulevardul Acharmean. Se urcă în maşină, coborând spre centru, 
pe bulevardul Tousamuth. Cu Coltul şi cu «baby sitter» -ii după 
el, se simţea mai liniştit, cu toate că aceştia nu puteau rivaliza cu 
Chris Jones şi cu Milton Brabeck. 

Spera ca Sam să fi dat de urma biciclistului cu Naga la gât. 
Fără Chieng, avea să fie greu să comunice cu tânărul amputat. 

Cartierul Phnom rămăsese acelaşi, cu colina ce se înălța la 
capătul unui bulevard mărginit de vechi clădiri coloniale. Malko 
parcă pe pământul bătătorit care înconjura colina şi urcă scara 
de piatră apărată de doi dragoni, care ducea spre pagodă. Câţiva 
fotografi îşi pierdeau timpul, aşteptând nişte turişti care nu mai 
veneau. 

In bananierii înalţi, care ajungeau la înălţimea platformei 
principale, se jucau nişte maimuțe, scoțând strigăte ascuţite. 

Malko făcu turul templului propriu zis. Câţiva cambodgieni se 
rugau în faţa unor mici altare împrăştiate peste tot: aerul 
mirosea frumos a tămâie şi a verdeață. Nici urmă de Sam. Cobori 
din nou pe scara mare, pentru că sus era prea cald. Era mai bine 
să-l aştepte în Toyota pe tânărul amputat. Cei doi poliţişti 
parcaseră motocicletele Honda şi aşteptau, aşezaţi pe vine. 

Când ajunse în dreptul maşinii, trei bonzi în robe de culoarea 
şofranului şi cu cutiile de orez agăţate de talie apărură de pe o 
stradă laterală. Era un spectacol devenit din nou ceva obişnuit la 
Phnom Penh, după plecarea khmerilor roşii. Aveau capetele rase 
şi înaintau privind în pământ, indiferenți la lumea exterioară. 
Când ajunse în dreptul Toyotei, cel din frunte coti brusc, 
îndreptându-se spre Malko. Acesta îl văzu deschizând cutia de 
orez şi băgând mâna înăuntru. 

Crezând că bonzul cerea de pomană, căută în buzunar câţiva 
riali. 

În acel moment, un bufnet surd îl făcu să se întoarcă; simţi 


120 


cum îi îngheaţă sângele în vine. Ceilalţi doi bonzi agitau nişte 
pistoale cu amortizor, scoase probabil din cutiile de orez. Cu 
sânge rece, se pregăteau să-şi descarce încărcătoarele în cei doi 
poliţişti. 


121 


Capitolul XIV 


Scena era atât de ireală, încât Malko înţepeni! Tuburile goale 
ale cartuşelor săreau în toate părţile şi strigătele maimuţelor 
acopereau perfect detunăturile înăbuşite de amortizor. Poliţiştii 
n-avură timp nici măcar să-şi scoată armele. Ghemuit pe 
caldarâm, unul dintre ei murise probabil, dar bonzul continua să 
tragă; apoi se apropie şi îi trase de foarte aproape un glonţ în 
ureche. 

Rănit, celălalt poliţist căzuse în genunchi, cu mâinile 
împreunate în dreptul feţei şi începuse să strige ceva cu o voce 
rugătoare. Drept răspuns, bonzul îi trase un glonţ în frunte, 
răsturnându-l pe spate. 

Malko făcu un salt spre Toyota, unde se afla Coltul. Avu timp 
doar să deschidă portiera: ţeava unui pistol îi se înfipse în ceafă. 
Şeful bonzilor spuse într-o engleză stricată: 

— Quick! Inside”. 

În acelaşi timp îl împinse în interiorul vehiculului. Malko fu 
proiectat pe podeaua din spate şi falsul bonz ateriză peste el. 
Instalat pe banchetă, continua să-l amenințe pe Malko cu pistolul 
în ceafă. După ce terminară execuţia, ceilalţi doi năvăliră şi ei în 
Toyota. 

Unul dintre ei se aşeză la volan şi porni imediat, sub privirile 
aiurite ale fotografilor şi ale câtorva trecători. 

Malko nu mai vedea nimic. Simţi puţin mai încolo cum maşina 
coteşte la stânga, pe un drum paralel cu Mekongul şi 
îndreptându-se apoi spre capătul bulevardului Acharmean, unde 
se afla podul peste fluviu, distrus în timpul războiului. Cei trei 
bărbaţi nu vorbeau. Pierdu foarte repede direcţia acestei curse 
nebuneşti. Apoi şoferul încetini, maşina se zgâlţâi şi se opri. 

— Out! 

Nu putea să nu se supună. leşi, cu arma în continuare în ceafă 
şi descoperi că se aflau într-un fel de cimitir de camioane şi de 
autobuze. Epavele se înălţau în stive de mai mulţi metri. 

Ceilalţi doi bonzi se dezbrăcară de zdrenţele sub care se 
ascundeau haine normale. Erau foarte tineri, siguri pe ei şi nu-i 
aruncau nici o privire lui Malko. Acesta zări un soi de şaretă, din 


28 Repede! Înăuntru, (n.a.). 


122 


acelea care se trag cu mâna şi de care era plin Phnom Penh-ul, 
plină ochi cu fructe enorme de papaya. Cei doi bonzi luară un sac 
de iută şi îi făcură semn să intre în el; şi pentru că se zbătea, i-l 
puseră în cap, lovindu-l violent cu patul armei. 

Într-o clipă, sacul îl acoperi de tot. Acum, şeful îi ocăra pe 
ceilalţi doi. Simţi că este ridicat şi aruncat în şaretă. Apoi ceva 
ateriză peste el: fructele de papaya, făcându-l să devină astfel 
invizibil. 

Şareta se zdruncină. Aproape imediat simţi o înţepătură în 
ceafă. Vocea şefului «bonzilor» îl avertiză. 

— Dacă strigi, omorât. 

Strecurase o baionetă printre fructe şi era de ajuns o mişcare 
uşoară ca să-i secţioneze vertebrele cervicale... Neputincios, 
Malko tăcu mâlc. Zgomotul oraşului luă locul tăcerii, apoi, după 
un timp destul de lung, fu din nou linişte. Zdruncinăturile erau 
îngrozitoare; drumul dură aproape o oră. Malko de abia mai 
respira, cu inima cât un purice; dacă polpotiştii îl capturaseră viu, 
nu fusese o întâmplare: voiau să obţină de la el informaţiile care 
le lipseau... Ceea ce în mod sigur însemna tortură. 

Şareta se opri şi basculă în faţă. Malko zări o licărire vagă şi fu 
aruncat la pământ. Sacul fu deschis cu o lovitură de cuţit şi el îi 
zări pe cei trei răpitori. Se afla în curtea unei ferme, la marginea 
unui canal. Orezării şi culturi de palmieri de zahăr se întindeau 
cât vedeai cu ochii. Se aflau probabil la periferia Phnom Penh- 
ului. 

Şeful îl împinse cu ţeava pistolului, făcându-l să intre în 
clădire. O trapă fu ridicată şi îl obligară să coboare o scară de 
lemn, care ducea la un subsol cu pământ pe jos. Subsolul era 
împărţit în patru celule minuscule, cu un culoar la mijloc. În timp 
ce doi oameni îl ţineau, şeful îi puse la glezne nişte cătuşe legate 
între ele printr-o bară. Ajunse în celulă sărind şi fu îmbrâncit pe 
podea. 

Se găsea într-o închisoare secretă a polpotiştilor şi nimeni nu 
ştia unde se afla aceasta. Se ridică şi încercă să stea în picioare. 
După cinci minute, durerea deveni insuportabilă... Se aşeză din 
nou. Cu spatele lipit de perete, se întreba când avea să înceapă 


calvarul. 
x 


* * 


Sopia Sen privea Toyota în jurul căreia forfotea o duzină de 
poliţişti; uciderea celor doi îi alertase şi patrulele începuseră 


123 


imediat să răscolească Phnom Penh-ul. În zadar. Cu ajutorul unor 
martori, fusese găsită doar Toyota goală. 

— Ce aveţi de gând să faceţi? îl întrebă tânăra femeie pe 
căpitanul Jan Sarin, care dădea ordine. 

— Ştiţi bine că nu pot face prea mult... 

— Este vorba despre o afacere importantă, la cel mai înalt 
nivel, insistă cambodgiana. Primul-ministru urmăreşte personal 
dosarul. Acest om trebuie găsit şi încă repede... 

— Este deja mort. 

Sopia Sen bătu din picior. 

— In nici un caz. Oamenii lui Ta-Mok l-au răpit să-l 
interogheze. Probabil că nu cunosc multe din intenţiile noastre. 
Dacă vorbeşte, vor şti destule ca să contracareze şi 
dumneavoastră ştiţi ce ar însemna asta... 

Polițistul îşi netezi părul ondulat. 

— Ştim că există reţele polpotiste în conservare, recunoscu el, 
dar nu le-am depistat. Primul-ministru ar putea să vă ajute... 

După această săgeată otrăvită, el se urcă în Jeep. Toată lumea 
ştia că primul-ministru provietnamez Hun Sen, moderatul, era un 
fost colonel polpotist... Sopia privi Jeepul îndepărtându-se. Nu-şi 
făcea iluzii. Cei care purtau pică khmerilor roşii erau poliţiştii 
vietnamezi detaşaţi la Phnom Penh, aidoma celor care fuseseră 
împuşcaţi, dar nu aveau nici o sursă de informare. Fără a avea 
dovada, era convinsă că pe căpitanul Jan Sarin nu l-ar fi tras 
inima prea tare să dea de urma khmerilor roşii. 

Altfel, de mult ar fi fost asasinat. 

Un poliţist tânăr se apropie de ea: un camarad al celor morţi. 
Auzise conversaţia. 

— Dacă descoperiţi ceva, spuse el, să-mi spuneţi. Am putea 
poate să vă ajutăm. Mă numesc Van Loc. 

— Mulţumesc, spuse Sopia, am să ţin minte. 

Urcă în Mercedes. Sherry plecase la Pailin cu Chieng şi nu 
avea să se întoarcă până a doua zi. Dintr-un anumit punct de 
vedere, era chiar bine. Dacă cei de la Pailin aflau că trimisul CIA 
fusese răpit de către Ta-Mok, lucrurile n-ar fi stat defel bine... 
Singurul lucru de făcut era să-l găsească pe Sam, care, după 
spusele martorilor, nu se afla acolo în momentul răpirii. Toate 
speranţele erau în el, doar dacă nu-şi schimbase teritoriul, ceea 
ce ar fi explicat şi atentatul şi lipsa lui... 

x 


124 


Un tânăr în sampot, cu pistolul la brâu, deschise uşa celulei lui 
Malko. Chipul său juvenil arbora o expresie feroce, uimitoare 
pentru o persoană atât de tânără... îi făcu semn să se ridice şi 
să-l urmeze. Pentru că Malko nu se supuse destul de repede, 
tânărul se aplecă şi apucă bara de fier a cătuşelor, făcându-l să 
cadă pe spate. 

Dovedind o forţă uimitoare pentru un corp atât de plăpând, 
începu să-l târască în această poziţie, forțându-l pe Malko să se 
sprijine în mâini, într-o poziţie extrem de umilitoare. Aidoma 
naziştilor, khmerii roşii se îndârjeau să-şi zdrobească adversarii 
moral şi fizic, făcându-i să uite că erau fiinţe umane... Il lăsă pe 
Malko la capătul culoarului şi acesta zări o cuvă mare 
dreptunghiulară din lemn, sprijinită pe nişte cale. Alături se afla o 
masă cu un scaun în faţa ei şi ceva care semăna cu o menghină. 
Nişte pete închise la culoare şi mai ales o unghie căzută pe 
podea îl făcură să se dumirească despre ce era vorba. 

Se afla în sala de tortură a închisorii secrete... Masa era 
destinată menţinerii într-o anumită poziţie a mâinii celui torturat, 
în timp ce i se smulgeau unghiile. Prinse privirea tânărului 
polpotist, care îi adresă un surâs veninos. 

Alţi doi coborâră scara. Erau «bonzii». La ordinul lor, tânărul se 
aplecă şi îi legă lui Malko mâinile la spate, cu nişte cătuşe 
artizanale care i se înfipseră în carne. Apoi îi dezlegă gleznele. 
Răgazul fu foarte scurt. Forţat să se ridice, fu împins spre cuva 
mare de lemn. Călăii îi făcură semn să sară şi, pentru că se 
opunea, îl luară se subsuori şi îl aruncară înăuntru. 

Se lovi cu capul de fund şi îşi pierdu cunoştinţa pentru câteva 
secunde. Cei doi săriseră şi ei în cuvă. Il întoarseră pe burtă. 
Simţi cum una dintre glezne îi este legată de fundul cuvei cu 
ceva metalic, apoi acelaşi lucru se întâmplă cu glezna dreaptă. 
De fundul cuvei era fixată o curea de piele, care îi fu trecută 
peste piept. Cureaua se închidea la spate, ca să nu poată fi 
desfăcută. Atunci când se îndrepta, era reţinut de banda de 
piele, care îl împiedica să îngenuncheze sau să se ridice complet. 
Doar atunci îi desfăcură cătuşele. 

In acest mod, era legat de glezne şi se putea sprijini doar în 
antebraţe, ca o şopânlă la soare... 

Nu avu timp să se întrebe în ce avea să constea tortura. Cel 
mai tânăr polpotist veni cu o găleată şi aruncă apă pe el. Lichidul 
călduţ, luat probabil din orezărie, îi făcu aproape bine, dar 
înţelese: se pregăteau sa umple cada dreptunghiulară. Pe 


125 


măsură ce apa urca, trebuia să împingă în antebraţe ca să nu se 
sufoce. 

Când îl ajungea oboseala, avea să se înece ca un şobolan, 
picioarele legate de fundul cuvei împiedicându-l să se mişte. 

Rămase aşa, căutând cu disperare un plan de scăpare din 
acea oroare, fiind udat ritmic cu apă... Nivelul atinse treizeci de 
centimetri şi cineva îl trase brusc de păr. Intoarse capul şi zări un 
necunoscut, mult mai în vârstă decât cei care îl răpiseră. Avea 
părul cărunt şi faţa netedă a unui intelectual şi era îmbrăcat cu o 
cămaşă bine călcată. Il examină câtva timp pe Malko, aşa cum 
un entomolog priveşte o insectă respingătoare, apoi spuse într-o 
engleză excelentă: 

— Ştim cine sunteţi şi dumneavoastră ştiţi cine suntem. Este 
inutil să ne pierdem timpul. 

— Ce doriţi? întrebă Malko, la fel de calm, ascunzându-şi 
trăirile. 

— Nişte informaţii, răspunse bărbatul cărunt. Dacă ni le daţi 
de bunăvoie, totul va fi în regulă. Veţi fi dus înapoi în celulă şi noi 
le vom verifica. După aceea veţi avea parte de un sfârşit plăcut 
sau s-ar putea să fiţi lăsat în viaţă. Asta depinde de Angkar. 

Vorbea pe un ton detaşat şi fără pasiune. 

— Nu am nimic să vă spun, răspunse Malko. 

Celălalt nici nu-l băgă în seamă. 

— Mă duc să pregătesc chestionarul, spuse el, simplu. Mă voi 
întoarce când veţi fi gata. i 

Malko nu înțelegea prea bine ce voise să spună. Incercă să se 
odihnească sprijinindu-se în coate, ud ca o muşcată şi încercând 
să-şi golească mintea. 


Următoarele ore aveau să fie foarte dificile. 
x 


* * 


Sopia Sen şi Sam discutau pe un ton scăzut la intrarea în 
piaţă. Tânărul infirm se întorsese la locul lui obişnuit de muncă. 
Ratase întâlnirea de la templul Phnom, pentru că reuşise cu 
ajutorul prietenilor săi să-l localizeze parţial pe biciclistul căutat. 
Bărbatul trăia şi muncea în cartierul stadionului. 

Nu era mult, dar era mai bine decât nimic. 

— Mâine voi afla mai multe, promise tânărul amputat. 

Sopia clătină din cap. 

— Mâine va fi prea târziu. Mergem cu maşina şi îl căutăm 
împreună. 


126 


Nu se lăsă rugat. Pe drum, cambodgiana opri la Cartierul 
General al poliţiei, întrebând de Van Loc, polițistul vietnamez. Nu 
era acolo, dar unul dintre colegii lui îi spuse că în fiecare după- 
amiază se ducea să bea o bere cu unul dintre informatori, chiar 
în faţa Palatului regal. 

Făcu cale întoarsă. Cercetând trotuarul, Sopia îl zări pe Van 
Loc împreună cu alţi doi poliţişti şi cu un tip mai în vârstă, bând 
suc de trestie cu paiul, dintr-o pungă de plastic. Se opri lângă 
trotuar şi îl claxonă uşor. Polițistul o văzu şi se aplecă pe geamul 
deschis. Aşezat în spate, Sam se ghemui, neliniştit. 

— S-ar părea că am dat de o pistă, îl anunţă Sopia, dar va 
trebui să rămână între noi. 

O expresie feroce se aşternu pe chipul lui Van Loc. 

— Ce doriţi? 

— Urmaţi-mă şi vom vedea după aceea. 

Abandonând informatorul, cei trei poliţişti se urcară pe 
motocicletele Honda şi o urmară. Traversară tot oraşul şi 
ajunseră la stadionul aflat în partea de vest. In piaţa mare, zeci 
de biciclişti îşi făceau siesta la soare. Il lansară la atac pe Sam ca 
pe un şoim şi aşteptară neliniştiţi rezultatul. Ca să nu fie 
remarcat, Mercedesul începu să se învârtă pe străzile învecinate, 
lăsându-i pe cei trei de pază. Se scurse aproape o oră, înainte ca 
Sam să apară din nou. Sopia tocmai oprise maşina. Infirmul era 
radios. 

— L-am găsit, o anunţă el. Locuieşte la tatăl lui, care lucrează 
la curăţarea piscinei stadionului. 

Altfel spus, la doi paşi... 

Pe stadion erau doar câţiva muncitori care reparau pavajul, îl 
cunoşteau foarte bine pe bătrân. Unul dintre ei desenă pe o 
bucată de hârtie locul unde stătea. 

Sopia fierbea. Se învârtiră douăzeci de minute pe străduţele 
fără nume, descoperind în sfârşit o căsuţă de lemn, cu acoperişul 
de tablă ondulată. Un bătrân foarte slab, zâmbind plăcut cu dinţii 
îmbrăcaţi în argint, le deschise uşa şi dădu să o închidă la loc, la 
vederea poliţiştilor. Avea aerul unui băieţaş şi mesteca o bucată 
de trestie de zahăr. 

— İl căutăm pe fiul dumneavoastră, spuse unul dintre poliţişti, 
zâmbind fals. A fost martor la accidentul acestei doamne. 
Trebuie să-l audiem. 

Celălalt, complet terorizat, amuţi, bolborosind într-un final: 

— Fiul meu munceşte. Avea datorii şi şi-a amanetat bicicleta 


127 


pentru 50 000 de riali. Este ospătar la restaurantul vecin. 

Până să termine fraza, ei erau deja plecaţi. «Restaurantul» era 
format din vreo zece mese cu taburete minuscule, instalate pe 
acelaşi trotuar cu locuinţa. Bucătăria era într-un dulap şi într-un 
soi de vitrină erau expuse nişte feluri de mâncare puţin 
îmbietoare. Erau câţiva clienţi. Deodată, Sam începu să se agite. 

— Ele 

Un ospătar într-un tricou de o murdărie respingătoare punea 
pe o masă o farfurie cu calmari. La gât îi atârna un breloc de 
piatră reprezentându-l pe Naga, şarpele cu şapte capete. 
Înconjurat de doi poliţişti, fu luat literalmente pe sus şi târât spre 
Mercedes. Cel de al treilea flutură legitimaţia roşie pe sub nasul 
patronului, care intră în pământ. Fără o vorbă, Sopia deschise 
portbagajul. Cei doi vietnamezi îl împinseră înăuntru pe fostul 
biciclist, care începu să urle ca o sirenă. 

Capota portbagajului clănţăni sec, aidoma unui capac de 
sicriu. Totul durase mai puţin de un minut. 

Clienţii restaurantului se străduiau să mănânce fără să ridice 
nasul din farfurie. Plictisit, vietnamezul se întoarse spre Sopia. 

— Am putea merge pe bulevardul Tousamuth... 

— Mergem la mine, îl întrerupse Sopia, pe un ton fără replică. 

Indată ce maşina se opri, Sam sări din ea pe singurul lui picior 
şi îi spuse Sopiei: 

— Trebuie să mă întorc la muncă. 

— Pe curând, spuse ea simplu. 

După ce închiseră poarta, descuiară portbagajul. Biciclistul nu 
arăta prea bine... Vietnamezii îl târâră până în camera mare, din 
care Sopia îl alungă pe servitor cu un ordin scurt. li îmbrânciră pe 
prizonier, instalându-l pe masa mare şi joasă. 

Vietnamezii îi răsuciră încheieturile, imobilizându-l, apoi cel de 
al treilea scoase pistolul şi i-l puse la tâmplă. 

— Lucrezi pentru polpotişti! îi spuse el. Ne vei spune unde 
sunt, altfel te ucidem. 

Prizonierul începu să bâiguie nişte rugăminţi. Dacă stăteai să-l 
asculţi, nici măcar nu ştia cine era Pol Pot. Vietnamezul îi apucă 
de păr, lipindu-i arma de ureche. 

— ţi zbor creierii, A-eng%, pentru că nu faci doi bani, spuse el. 
Vorbeşti sau nu? 

Celălalt îşi înghiţi saliva şi gemu fără să scoată un cuvânt. Van 
Loc apăsă pe trăgaci, îndepărtând ţeava în ultimul moment, însă 


29 Netrebnicule (n.a.). 


128 


detunătura îi sparse timpanul biciclistului, care se ridică urlând. 
Vietnamezul îi vâri ţeava în gura fără dinţi. 

— A fost ultima ta şansă, boukak“ strigă el. Acum te ucid cu 
adevărat! Spune-mi unde-ţi sunt complicii, cei care l-au răpit pe 
străin. 

Cu ochii holbaţi de teroare, biciclistul dădu din cap a negaţie, 
dar nu răspunse. Indrăzneala din privirea lui întunecată o alertă 
pe Sopia, care se întorsese să asiste la scenă. Cel torturat nu 
avea să vorbească uşor. Sub aparenţa lamentabilă, se ascundea 
un dur, un cadru polpotist, un om obişnuit cu suferinţa... Ridică 
dispreţuitor din umeri, văzând intenţia poliţistului, care ezita să- 
şi pună în practică ameninţarea. 

— Nu ajungi la nici un rezultat aşa! 

leşi din cameră şi se întoarse peste câteva clipe, cu un ciocan 
în mână. 

— Intinde.-l, ordonă ea vietnamezului. 

Acesta scoase arma din gura prizonierului, care încercă să-i 
copleşească printr-un torent de vorbe. Unul dintre vietnamezi se 
aşeză pe pântecul lui şi celălalt pe glezne. 

Luându-şi elan, Sopia trânti ciocanul în genunchiul stâng al 
prizonierului, zdrobindu-i meniscul! 

Chiar şi vietnamezii, obişnuiţi cu atrocitățile, simţiră cum li se 
încreţeşte pielea la auzul zgomotului de os spart. Urletul 
biciclistului se auzi până la Angkor. Cu răsuflarea tăiată, îşi 
pierdu cunoştinţa. Genunchiul semăna cu un enorm dovleac plin 
de sânge, contrastând cu paloarea feţei celui torturat. 

Sopia cercetă gaura făcută de proiectil, apoi se duse la 
bucătărie şi se întoarse cu o sticlă cu oţet, al cărei conţinut îl 
vărsă pe faţa prizonierului. Scheunând de durere, acesta se 
ridică brusc. Sopia Sen îl privi scârbită şi îi spuse: 

— Ei nu-i cunosc pe cei din Angkar, dar eu am trăit cinci ani 
printre voi şi vă cunosc metodele. Mai ai încă o mică şansă să-ţi 
salvezi viaţa. Numai că dacă nu vorbeşti mai repede, ai să te 
târăşti ca o omidă pe străzile din Phnom Penh, pentru că am să-ţi 
zdrobesc toate oasele, unul câte unul.. Iti dau un minut de 
gândire. 

x 
x x 


Sherry frână brusc. O duzină de soldaţi în uniforme apăruseră 
de după viraj şi blocau drumul. De când plecaseră din 


30 porcule (n.a.). 


129 


Battambang, acesta era primul baraj. Zona pe care o traversau 
era aproape pustie, cu sate rare şi cu oameni puţini, în depărtare 
se zăreau piscurile albăstrii ale masivului Cardamomes, situat la 
graniţa dintre Cambodgia şi Thailanda. Chieng se îndreptă de 
spate şi spuse pe un ton blând: 

— Nu este un baraj. 

Tânăra americană realiză brusc că uniforma soldaţilor era de 
un verde diferit decât cel al trupelor guvernamentale. Inima 
începu să-i bată mai repede: cei din faţa ei erau khmeri roşii. Toţi 
foarte tineri, cu chipuri imobile, înconjuraseră vehiculul. Chieng 
se întoarse spre pasagerul lor şi îi spuse câteva cuvinte. 

Imediat, acesta sări din maşină şi îl luă pe unul dintre soldaţi 
deoparte. Conversaţia dură vreo zece minute, apoi se întoarse la 
Land Cruiser şi deschise portiera. Trei dintre soldaţi se înghesuiră 
cu el în spate, împreună cu mitralierele Kalaşnikov şi cu 
aruncătoarele de grenade. Ceilalţi dispărură în junglă. Incepuse 
să plouă şi plafonul de nori foarte coborât făcea atmosfera şi mai 
sinistră. 

Sherry conducea ca un automat. Nimeni în jur. Traversară 
teritoriul neutru dintre zona guvernamentală şi cea a 
polpotiştilor. Mai apărură câţiva soldaţi, adunaţi în jurul unei 
baterii antiaeriene. Nervoasă, tânăra se întoarse spre Chieng. 

— Aveţi idee unde mergem? 

— Da, spuse el, la cartierul general al polpotiştilor, dar nu vă 
temeţi, sunt prietenii noştri. 

Mai merseră încă două ore, înconjurând oraşul Pailin şi fiind 
opriţi încă de trei ori de baraje. Apoi, un soldat le făcu semn să 
cotească la dreapta, pe o cărare care se înfunda în junglă. Era 
îngrozitor de cald şi ţânţarii se striveau de parbriz. Land Cruiserul 
se hurducăia prin şleaurile adânci. Brusc, fu nevoită să oprească 
în faţa unor baraje de sârmă ghimpată, care întăreau o groapă 
antitanc. Trecerea era permisă printr-o deviaţie cu şicane. 

In umbra pădurii, Sherry zări silueta unui T 62, un tanc greu 
oferit de chinezi khmerilor roşii. Peste tot mişunau oameni în 
uniforme. Chieng se întoarse spre ea, surâzând radios. 

— Am ajuns la cartierul general al Angkar-ului. 


130 


Capitolul XV 


Malko nu reuşea să-şi ţină capul deasupra apei decât dacă-şi 
ridica braţele. Durerea musculară era insuportabilă. Impasibil, 
falsul bonz continua să toarne apă... 

Malko o simţea deja clipocindu-i în dreptul bărbiei. Simţind că 
îi anchilozează braţele, îşi ţinu răsuflarea şi băgă capul sub apă 
ca să se odihnească, aşa cum făcuse de mai multe ori până 
atunci. 

În momentul în care ieşi la suprafaţă, ceva îl apăsă pe creştet. 
Crezu că puseseră un capac pe cadă, dar era o mână omenească 
încercau pur şi simplu să-l înece. Încordându-şi muşchii, se chinui 
să iasă din apă, dar degeaba. Panica îl cuprinse. Moartea prin 
înec era ceva atroce. şi repeta întruna că aveau nevoie de el viu, 
dar presiunea nu scădea... Cu plămânii gata să explodeze, 
deschise gura şi luă mai multe înghiţituri de apă sălcie, 
înăbuşindu-se imediat. Cu traheea plină de lichid, începu să 
tuşească îngrozitor şi îşi pierdu cunoştinţa. 

Când îşi reveni, sughiţând, îşi zări «anchetatorul» cu părul 
cărunt stând în picioare lângă cadă. Malko era ţinut la suprafaţă 
de cei doi tipi cu capetele rase. De îndată ce îl văzură că şi-a 
recăpătat cunoştinţa, aceştia îi dădură drumul şi el se scufundă 
din nou. De această dată nimeni nu-l împiedică să scoată capul 
din apă. Stând în echilibru pe braţele întinse, auzi vocea plăcută 
a cambodgianului cărunt. 

— Interogatoriul dumneavoastră a început. Vă sfătuiesc să fiţi 
rezonabil. Cine sunt complicii dumneavoastră în clica de la 
Pailin? 

Cuvintele îi ajunseră cu greutate la creier. Era singura 
întrebare la care într-adevăr nu putea răspunde, dar trebuia să 
câştige timp. 

— Intrebaţi-o pe Jane Baron, răspunse el. 

Anchetatorul nici măcar nu ridică tonul. 

— Nu faceţi pe prostul. Jane Baron este moartă, noi am 
executat-o şi dumneavoastră ştiţi asta foarte bine. 

În ochii interlocutorului lui lucea furia. Dădu un ordin scurt 
unuia dintre bonzi, care apăsă imediat umerii lui Malko. 

lar senzaţia de înec, plămânii chirciţi, pieptul gata să 


131 


explodeze, apoi apa care invada bronhiile... De această dată, îl 
scoaseră din apă înainte să-şi piardă cunoştinţa... Incă mai 
horcăia, când auzi a doua întrebare: 

— Dintre marionetele provietnameze, cine sunt cei care 
îndeamnă la acest acord? 

— Nu ştiu nimic. 

Un nou rictus plin de ură, dar de această dată Malko nu mai 
avu parte de înec. 

— Când şi unde se va semna acest protocol ce consfinţeşte 
trădarea valeţilor imperialismului? întrebă khmerul roşu pe un 
ton mai degrabă pompos. 

Dacă Malko n-ar fi fost pe jumătate înecat, ar fi izbucnit în 
râs... Era o întrebare la care putea răspunde. 

— Cel pe care l-aţi torturat şi asasinat la Siem Reap, Chang, 
trebuia să-mi aducă răspunsul la această întrebare, spuse el. 
Cred că trebuia să aibă loc la Phnom Penh. 

Ta-Mok ştia deja asta... 

— De ce aici şi nu la Bangkok, de exemplu? întrebă 
anchetatorul pe un ton dulceag. 

— Nu ştiu. 

Explozia fu scurtă şi violentă. 

— Mincinosule! Imperialist împuţit! urlă bărbatul cărunt. 
Pentru că marionetele lui Hun Sen au cerut capul tovarăşului Ta- 
Mok, pe care dumneavoastră trebuie să li-l duceţi! 
Dumneavoastră, un american! 

Începu să vocifereze în cambodgiană şi zbirii îl cufundară pe 
Malko din nou în apă. Oroarea începea din nou... Timpul scurs i 
se păru infinit de lung; ieşi apoi la suprafaţă, din ce în ce mai 
slăbit. Micul polpotist continua să deşerte găleţile şi acum doar 
nările îi mai ieşeau din apă, asta pentru că se menținea în 
echilibru pe vârfurile picioarelor. Lanţurile din jurul gleznelor îi 
intrau în carne şi cureaua de pe piept era întinsă la refuz. li era 
ruşine, se simţea ca un animal, o zdreanţă cu o singură idee în 
minte: să nu se sufoce. 

— Foarte bine, zise pe un ton mieros anchetatorul, sunteţi 
extrem de prost. Credeţi că antrenamentul de la CIA v-a călit 
pentru orice probe, dar vă înşelaţi... Veţi muri într-un mod 
extrem de neplăcut, asta dacă nu acceptaţi să colaboraţi la un 
acord. 

— Cum? scuipă Malko, cu gura plină de apă. 

— Vă propun un schimb: viaţa dumneavoastră contra celei a 


132 


Sopiei Sen. Este mai vinovată decât dumneavoastră, căci este 
vorba de poporul ei. Vă vom duce înapoi la Phnom Penh şi îi veţi 
da întâlnire... 

— Nu, răspunse Malko, pe un ton ferm. 

Anchetatorul închise cu grijă carneţelul şi îl puse în buzunarul 
de la cămaşă, împreună cu stiloul! 

— Foarte bine, spuse el, fără să ridice tonul. 

Îi întoarse spatele şi se îndepărtă pe culoarul care despărţea 
celulele. Cel care îl ţinea de păr pe Malko îi dădu drumul. Acesta 
intră cu capul în apă, dar reuşi totuşi să se ridice. In câteva 
minute muşchii aveau să-i cedeze, silindu-l să ia din nou contact 
cu apa. Ar fi reuşit să se ridice încă de două sau de trei ori, dar 
oboseala avea să-l împiedice să stea atât de sus încât să poată 
respira. 

În acel moment, aşa cum prevăzuse khmerul roşu, avea să 
moară ca un şobolan înecat într-un hârdău. 

x 
x x 


Negocierile durau cel puţin de la ora patru. Se lăsase noaptea 
şi Sherry îşi cheltuia energia luptând cu tântarii. Atacau cu 
sutele, într-un zbor zbârnâitor, căutând fiecare petic de piele 
descoperit. Cu groază, îşi amintea de vechiul dicton cambodgian: 
«În Cardamomes, tot ce zboară ucide!». Acei țânțari erau 
purtătorii celei mai periculoase forme de malarie, fără a mai 
pune la socoteală dementa şi febra galbenă... 

Stând pe vine lângă pereţi, cu mitralierele între genunchi, cu 
un aer extrem de serios şi privirea fixată pe o uşă modestă, 
soldaţii adolescenţi păreau să nu simtă înţepăturile. Unii 
mestecau discret o banană sau un fruct de letchi. Păreau bolnavi 
şi mahmuri. In spatele uşii se aflau principalii şefi ai Angkar-ului, 
cei care supuseseră Cambodgia la un înspăimântător genocid... 
cu zece ani înainte. 

Pol Pot în persoană sosise într-un Range Rover blindat, 
împreună cu cele douăzeci de gărzi de corp, cu ochii ascunşi sub 
ochelari cu lentile negre. Numai Ta-Mok lipsea, dar avea un 
motiv. 

Sherry tresări. Uşa fusese deschisă de un bărbat fermecător şi 
surâzător, cu o siluetă greoaie: Khieu Sampan, purtătorul de 
cuvânt al khmerilor roşii şi ministrul lor de Externe itinerant. Se 
aşeză lângă tânăra americană şi începu o conversaţie într-o 
engleză excelentă, evocând amintirile sale de la New York, 


133 


amintind de restaurantele pe care le frecventa pe vremea când 
era la Naţiunile Unite. In adâncul acelei jungle sălbatice şi 
neprimitoare, în acea ambianţă de război, părea ceva de 
domeniul irealului... Se scuză brusc, atunci când una dintre gărzi 
îi şopti câteva vorbe la ureche. 

— Trebuie să vă părăsesc, spuse el. 

Trecu încă o jumătate de oră de palavre secrete şi apăru 
negustorul de rubine de la piaţa Toutophom. Schimbă câteva 
cuvinte cu Chieng, aşezat şi el pe vine într-un colţ. Şoferul se 
apropie de Sherry şi îi spuse: 

— E în regulă, vom pleca mâine dimineaţă foarte devreme, ca 
să putem ajunge pe seară la Phnom Penh. 

Ea nu îndrăzni să întrebe ce se petrecuse. 

Khieu Sampan apăru şi el şi surâzând încântat puse în mâna 
americanei un pacheţel. 

— Acesta este un modest cadou din partea tovarăşului Pol Pot, 
îi spuse el. Apreciază foarte mult faptul că aţi venit până aici şi 
contribuţia dumneavoastră la reconcilierea naţională. Noi 
considerăm Statele Unite o mare putere prietenă. 

Încremenită, Sherry se uită la pachet. Era ca şi când Hitler i-ar 
fi oferit cercei. Sub privirile părinteşti ale khmerului roşu, ea îl 
deschise şi scoase un strigăt se uimire. 

Era un rubin extrem de pur - sânge de porumbel - de şase sau 
şapte carate... Un cadou princiar. Khieu Sampan o privea 
amuzat. 

— Această regiune produce multe pietre preţioase, explică el. 
Vânzarea lor ne-a servit la susţinerea efortului de război. Veniţi, 
vă voi conduce la bungaloul dumneavoastră. 

Ea îl urmă. Tabăra din nordul Pailin-ului, aflată în plină junglă, 
era formată din clădiri mari de lemn pentru soldaţi, un pavilion 
central şi o duzină de bungalouri pentru invitaţi... Cel al lui 
Sherry era luminat de un singur bec cu lumină gălbuie. O găleată 
cu apă ţinea loc de baie. Khieu Sampan porni un ventilator 
ruginit şi o părăsi cu un surâs. 

— Noapte bună şi drum bun! 

Rămasă singură, Sherry se întinse pe pat, contemplând 
rubinul: atâtea lucruri se schimbaseră în viaţa sa de când 
descoperise cadavrul lui Jane Baron. Fusese aruncată într-o lume 
pe care nici n-o bănuise, unde bărbaţii galanţi practicau sodomia, 
criminalii de război ofereau pietre preţioase şi copiii amputaţi 
făceau spionaj. 


134 


închise ochii, gândindu-se la Malko. Instinctiv începu să-şi 
frece coapsele, trăind din nou prima lor îmbrăţişare. Sigur că 
Sherry avusese un anumit număr de amanți, dar cu nici unul nu 
simţise violenţa de seara trecută. Fremătă de plăcere, gândindu- 
se la clipa când el se înfruptase din ceea ce ea nu mai oferise 
altui bărbat. 

Citise într-o zi într-un ziar că un hoţ sodomizase o femeie şi 
mama ei îi spusese că asemenea indivizi ar fi trebuit castraţi. N- 
ar fi îndrăznit niciodată să-i povestească aventura... Cu toate 
acestea, când închidea ochii, se gândea numai la asta, cuprinsă 
de o tulburare încântătoare, atât de puternică încât, atunci când 
îşi atinse pântecul, de abia mişcând degetele, simţi o furnicătură 
plăcută, urmată de o tresărire puternică, ce o lăsă fără răsuflare. 
Privi ruşinată spre uşă, ca şi când cineva ar fi putut fi martor al 
orgasmului ei secret. N 

Era prima oară când juisa aşa, fără să se mângâie de fapt. Işi 
dădu seama că ceea ce dorea cu adevărat era să se întoarcă la 
amantul ei şi să facă dragoste cu el în toate felurile, ca să fie 
sigură că nu visase. 

Incepu să numere orele. Dacă ar fi avut un telefon! Dar se afla 
la capătul lumii, în plină junglă. Inchise din nou ochii, întrebându- 
se ce făcea Malko. Simţea cum o cuprinde deja gelozia. Erau 
atâtea cambodgiene disponibile la Phnom Penh. 

x 
x x 


Malko deschise ochii. Era întins direct pe podeaua sălii de 
tortură, cu aceleaşi inele de fier legate de glezne. Pieptul îl 
ardea. Era ud leoarcă şi îi era cam frig, în ciuda căldurii umede 
din subsol. li trebuiră câteva secunde să realizeze că fusese 
scăpat în ultima clipă de la moarte, atunci când se scufundase 
spre fundul sinistrei căzi. 

Era evident: mort fiind, nu mai servea la nimic. Se simţea atât 
de epuizat, că aproape îi părea rău că nu fusese lăsat să se 
înece, dar instinctul de conservare îl făcu să se întrebe ce tortură 
îl mai aştepta. 

Pierduse noţiunea timpului. 

Cineva se aplecă asupra lui şi îl apucă de umeri. Auzi un 
schimb de cuvinte în cambodgiană şi-l zări pe anchetatorul său şi 
pe unul dintre «bonzi». Cei doi îl ridicară în picioare, sprijinindu-l 
ca să nu cadă. Cu fiarele la picioare, nu se putea mişca singur. 
Fu târât până la taburetul instalat în spatele mesei şi aşezat. 


135 


Unul dintre călăi îl apucă de încheietură, introducându-i-o cu 
forţa în menghină. 

O răsucire şi fu imobilizat. Metalul îi muşcă din carne. 

La capătul celălalt, o placă metalică forţa mâna să rămână 
lipită de masă, uşurând astfel sarcina torţionarului. O dată cu 
starea de conştienţă, îi reveni şi frica; degeaba se spune că se 
poate trăi şi fără unghii, momentul cel mai greu de suportat este 
atunci când sunt smulse. Malko se concentră din toate puterile 
să-şi stăpânească bătăile inimii şi greaţa care îi inunda stomacul. 
Se gândea întruna la Alexandra, căutând să-şi amintească clipele 
de extaz care depăşeau cu mult nenumăratele lui amintiri 
erotice. 

Rânjind, unul dintre «bonzi» îl prinse de arătător, mângâindu-i 
unghia... Khmerii roşii învățau cruzimea înaintea alfabetului... Se 
întrebă de ce nu începea tortura. Poate îi testau stăpânirea de 
sine. La un moment dat realiză că sinistrul anchetator nu era 
acolo... ceea ce îi mai lăsa o clipă de răgaz. 

x 


* * 


Sopia Sen contempla dezgustată ce mai rămăsese din şoferul 
ciclo-taxiului. N-avea să se mai urce niciodată în şea, din cauza 
picioarelor rupte în mai multe locuri. Sângele din răni cursese pe 
masă, inundând dalele de pardoseală, care din fericire erau roşii. 
Ipoteza lui Malko se dovedise exactă: cel torturat făcea parte din 
reţeaua din Phnom Penh a lui Ta-Mok, în calitate de mesager, 
ceea ce îi permisese să fie la curent cu toate ascunzătorile 
oamenilor lui Ta-Mok. Nu mărturisise prea uşor... 

— Grăbiţi-vă! 

Sopia îi zorea pe poliţiştii care târau zdreanţa umană spre 
ieşire. 

Mărturisirea cea mai importantă făcută de Tong era despre 
amplasamentul unei închisori secrete, rezervată «trădătorilor». 
Probabil că Malko fusese dus acolo. Poate că mai era încă timp 
să fie salvat. 

Trupul biciclistului fu aruncat în portbagajul Mercedesului şi 
Sopia Sen se urcă la volan. In poşetă avea un Colt 45, iar cei trei 
vietnamezi erau înarmaţi cu pistoale. La Phnom Penh, polpotiştii 
nu puteau dispune de armament greu... Unul dintre vietnamezi 
dădu să se urce pe motocicletă, dar Sopia îl opri. 

— Veniţi în maşină, altfel veţi fi recunoscut foarte uşor. 

El se supuse imediat şi ea coti la dreapta, luând-o spre sudul 


136 


oraşului, unde se afla închisoarea. Dacă biciclistul minţise, era la 
dispoziţia lor pentru un mic interogatoriu suplimentar... 

Tot drumul, nimeni nu scoase un cuvânt. Circulaţia deveni 
rapid fluentă. Orezăriile alternând cu pâlcuri de copaci şi plantaţii 
de bananieri luară curând locul caselor. Sopia coti pe un drum ce 
mergea de-a lungul unui canal de irigaţii, urmând punctele de 
reper furnizate de biciclist. Se aflau într-o zonă rurală, la cinci 
kilometri de Phnom Penh. Zăriră casa descrisă de prizonier, o 
clădire joasă, cu o grădiniţă în care se afla un bananier mare. 

— Acolo e, spuse Sopia, cu o voce gâtuită. 

Vietnamezii se încordară. Li se vedeau muşchii jucând sub 
maxilarele scobite. Khmerii roşii fuseseră întotdeauna nişte 
adversari redutabili, dar ei aveau avantajul surprizei... 

Mercedesul se opri şi cei patru ocupanţi săriră din maşină 
practic în acelaşi timp. Gata cu tertipurile. Sopia Sen intră prima 
în grădină. In aceeaşi clipă, uşa se deschise şi în cadrul ei apăru 
un băieţandru îmbrăcat ţărăneşte, dar cu capul ras... îi examină 
o clipă pe intruşi, apoi, fără o vorbă, dispăru în interior, lăsând 
uşa deschisă. 

Luase probabil cea mai proastă hotărâre din viaţa lui şi, cu 
siguranţă, ultima. 

Fără să ochească, Sopia începu să tragă în silueta care 
plonjase pe scara către subsol. Detunăturile cutremurară pereţii 
cabanei şi proiectilele ciopârţiră spatele tânărului, care se 
prăbuşi mort, la baza scării. 

Cei trei vietnamezi se repeziră pe urmele lui, cu pistoalele în 
mână. Apăru un alt craniu ras, care îşi căută arma. Unul dintre 
vietnamezi îl seceră cu o rafală scurtă de pistol. Colegii lui 
ajunseră la capătul culoarului. În stânga se afla Malko, cu mâna 
prinsă în menghină. |n dreapta lui, un tânăr scotocea într-un 
cufăr, scoțând de acolo un Kalaşnikov. 

Apăsă pe trăgaci cu o secundă prea târziu. 

Vietnamezii trăgeau ca nebunii, fără să mai stea pe gânduri. 
Lovit de gloanţe, khmerul roşu se dădu înapoi, lipindu-se de zid şi 
prăbuşindu-se ca o paiaţă cu sforile tăiate. Mirosul acru de 
cordită făcea atmosfera de nerespirat. Van Loc inspectă celulele, 
toate goale, în timp ce colegii lui omorau răniții, trăgându-le câte 
un glonţ în spatele urechii, cu seriozitatea unui expert contabil. 
Sopia desfăcu menghina care ţinea prizonieră mâna lui Malko. 
Acesta reuşi să-i surâdă. 

— Cred că aţi venit la timp. 


137 


— Mulţumiţi-i lui Sam, spuse tânăra femeie, el l-a găsit pe 
biciclist. 

Vietnamezii scotoceau peste tot, începând cu cadavrele. 
Descoperiră arme, explozibili şi un RPG 7, învelit cu grijă în hârtie 
unsă cu ulei. Urmele de sânge din celule dovedeau că acestea 
fuseseră folosite. Zece ani după plecarea lor de la Phnom Penh, 
khmerii roşii încă mai făceau teroarea să domnească în capitala 
cambodgiană! Cei trei poliţişti se apropiară. 

— Mai sunt şi alţii? 

Malko îşi aduse aminte de omul cărunt. 

— Da, spuse el, cu siguranţă cel mai periculos. 

Sopia Sen schimă câteva vorbe cu Van Loc. 

— Vom întinde o capcană, anunţă ea. Doi poliţişti vor rămâne 
aici, iar eu am să vă duc în oraş. Cred că simţiţi nevoia să vă 
odihniţi. 

II dureau mai ales gleznele şi avu impresia că tubul digestiv îi 
luase foc. leşiră din subsol şi Sopia spuse câteva vorbe 
poliţiştilor. Aceştia deschiseră portbagajul. Malko se apropie şi se 
înfioră de oroare: zdreanţa sângerândă dinăuntru încă mai 
mişca. 

Scoţând o exclamaţie de furie, unul dintre vietnamezi scoase 
pistolul, îl propti în tâmpla muribundului şi apăsă de două ori pe 
trăgaci. Victima rămase nemişcată... 

Doi dintre poliţişti scoaseră corpul din portbagaj, târându-l 
într-o orezărie din apropiere. Pe chipul Sopiei apăru un rânjet plin 
de cruzime. 

— Va servi drept îngrăşământ! l-a venit şi lui rândul. 

Se spunea că la rădăcina fiecărui cocotier plantat de polpotişti 
la Phnom Penh fusese îngropat un cadavru. Malko se urcă în 
Mercedes, care se îndepărtă de fermă zdruncinându-se. 

Poate că cel cu părul cărunt avea să se întoarcă. Cu siguranţă 
că el ştia multe despre Ta-Mok. Sopia se întoarse spre el. 

— Ce voia să afle? 

El îi spuse şi ea clătină din cap. 

— Cei de lă Pailin l-au subestimat pe Ta-Mok. Aparent, este 
singurul care mai posedă o reţea structurată la Phnom Penh. Şi 
încă nu ştim tot. 

— Ce se va întâmpla? 

— Depinde de Pailin. In condiţiile de faţă, Ta-Mok nu se va mai 
duce acolo şi este dificil să-l căutăm. Mi-e teamă că povestea 
noastră se termină aici, conchise ea supărată. Hun Sen nu poate 


138 


ţine piept la infinit bătrânilor crabi de la Hanoi, dacă nu are ceva 
concret să le ofere. 

— Nici o veste de la Chieng şi de la Sherry? 

— Nici una. 

Era ameţit şi ardea de nerăbdare să se întindă într-un pat şi să 
se îngrijească. Spera ca Sherry să reapară, aducând cu ea veşti 
bune. 


139 


Capitolul XVI 


Malko simţi o înţepătură în inimă când intră în parcarea de la 
Cambodiana: Land Cruiserul alb era acolo! Sopia Sen îl văzuse şi 
ea şi scoase un suspin de uşurare. 

— Sper că ne aduc veşti bune... 

Chieng le deschise portiera, surâzător ca de obicei. Peste 
treizeci de secunde, Sherry se arunca în braţele lui Malko, sub 
privirile curioase ale hamalilor. Sopia îl trăsese deja pe Chieng la 
o parte, conversând cu el pe un ton scăzut. Sherry se dădu puţin 
înapoi. 

— My God! Am crezut că n-am să te mai văd niciodată. Vino 
repede, vreau să fim doar noi doi, spuse ea trăgându-l de mână. 

Malko rezistă asaltului şi se apropie de Sopia Sen. In ciuda 
stării fizice precare, ardea de nerăbdare să afle rezultatul 
călătoriei. 

Cambodgiana şuşotea pe un ton scăzut cu Chieng. După 
trăsăturile imobile, Malko îşi spuse că veştile nu erau bune... 
După câteva minute, ea se întoarse spre el, abordând un rictus 
plin de amărăciune. 

— Tovarăşul Ta-Mok a fost exclus din Comitetul Central al 
AngkKar-ului, îl anunţă ea. Ştirea va fi făcută publică. 

— Excelent, zise Malko. 

— Aceasta este vestea bună, continuă Sopia Sen. Cea rea este 
că cei de la Pailin au îngheţat negocierile, atâta timp cât Ta-Mok 
este în viaţă. Refuză ca de acum înainte să se ocupe de 
eliminarea lui. 

Bomba bombelor. Sopia Sen spumega pur şi simplu de furie. 
Doar khmerii roşii aveau posibilitatea să se debaraseze de Ta- 
Mok. Armata cambodgiană, presupunând că ar fi primit ordin, nu 
era capabilă de aşa ceva. Altfel spus, proiectul cădea baltă, 
lăsând locul Soluției Roşii. Toate eforturile lui Malko de a scoate 
Cambodgia din ghearele comunismului fuseseră în van. 

— Ce vor spune prietenii voştri vietnamezi? o întrebă el pe 
Sopia Sen. 

Ea îl fulgeră cu privirea. 

— Ce aţi vrea să spună? Polpotiştii se eschivează. Se tem de 
Ta-Mok. 


140 


Malko nu mai putea, visând la un pat aşa cum un câine 
visează un os. 

— Vom face bilanţul mâine dimineaţă, propuse el. Nu prea mă 
simt bine. 

Fără o vorbă, cambodgiana se urcă în Mercedes. Sherry îl 
trăgea de braţ şi el se lăsă condus în cameră. De abia intrară, că 
ea îl înlănţui. Malko încerca din toate puterile să stea în picioare, 
pentru că ameţeala îi dădea o greață îngrozitoare. 

— Ce ai, îl întrebă ea, intrigată. Eşti verde... 

El începu să se dezbrace fără să răspundă. Când ea îi văzu 
urmele proaspete de pe glezne, scoase o exclamaţie de groază. 

— Ce ţi s-a întâmplat? 

Malko îi explică. Bulversată, şocată, Sherry îl privea ca pe un 
marțian... Privirea i se muta de pe chipul lui la stigmatele de la 
glezne. 

— Mi-e frică! Nu înţeleg lumea în care trăieşti, e îngrozitoare, 
bolborosi ea. 

II fixa cu un amestec de groază şi fascinaţie. Cuprins din nou 
de ameţeală, el se întinse pe pat. 

— Acestea sunt riscurile meseriei mele, spuse el. Mai bine 
povesteşte-mi cum a fost călătoria ta. 

Sherry nu prea avea chef de asta. Se duse şi ea în pat şielo 
luă în braţe. Ea răspunse imediat la îmbrăţişare, murmurând cu o 
voce neliniştită: 

— Poţi măcar să faci dragoste? 

Atingându-l pe Malko, simţi un răspuns încurajator. Ca pentru 
a-şi scuza emoția, ea înlocui repede mâna cu gura. Era pentru 
prima oară că îl mângâia astfel pe Malko, care fu surprins de 
abilitatea şi de pasiunea ei. Atât de surprins, încât nu se putu 
abtine şi explodă în gura ei. Sherry înghiţi conştiincios totul. 
Puțin mai târziu, când el o complimenta pentru talentele sale, ea 
se înroşi şi murmură: 

— La UCLA” eram asaltată de băieţi, dar nu voiam să fac 
dragoste cu oricine, pentru că eram încă virgină. Atunci, 
prietenele mele mi-au explicat că era cel mai bun mijloc să mă 
păstrez «intactă». In definitiv, flirturile mele nu se plângeau prea 
tare. 

Malko îi înţelegea... 

Nu reuşi să adoarmă, gândindu-se cum avea să evolueze 
misiunea sa şi dacă avea să-şi revadă într-o zi castelul de la 


31 Campusul Universităţii din Los Angeles (n.a.). 


141 


Liezen şi pe Alexandra. Înainte de a pleca, fiind în trecere prin 
Paris, îi comandase lui Claude Dalle un superb cabinet din 
palisandru pentru bibliotecă. Risca să nu poată profita de el... 

Era imposibil să intre în legătură cu cei de la CIA. 

În mod normal ar fi trebuit să renunţe, dar îşi aducea aminte 
de avertismentul lui Vladimir Kartoff. Dacă vietnamezii renunţau 
la soluţia moderată, risca să fie lichidat de către ei. Atâta timp 
cât rămânea la Phnom Penh, putea să-şi mai facă iluzii. Cu toate 
acestea, deşi îşi storsese creierii, nu vedea cum ar fi putut să se 
substituie khmerilor roşii de la Pailin şi să îl elimine fizic pe Ta- 


Mok. 
x 


* * 


Un soare de plumb inunda piscina de la Cambodiana. Malko nu 
reuşea să facă baie. Avea impresia că se îneacă, numai privind 
apa în care se bălăcea Sherry, mulată într-un costum de baie 
minuscul, din care sânii păreau gata să iasă. Un animal frumos şi 
plin de sănătate. După ce se sătură de înotat, urcă scara piscinei 
şi rămase nemişcată într-o poză extrem de sugestivă, cu pieptul 
scos în afară şi crupa cambrată. Intoarse apoi capul spre Malko şi 
îi surâse. La vederea acestei provocări mute, Malko simţi cum 
pântecul îi ia foc. Cei din jur nu ştiau câte fantasme îi evoca ea. 

O siluetă apăru brusc în spatele ei, un bărbat care ieşise din 
hotel. De statură mijlocie, cu părul cărunt tuns perie, purta 
espadrile, o cămaşă scurtă şi avea în mână un prosop. Pulsul lui 
Malko o luă razna. Era «anchetatorul» lui din închisoarea secretă! 

Foarte calm, bărbatul se îndrepta spre el. Malko se ridică de 
pe şezlong. Coltul se afla la picioarele lui, într-o sacoşă. După ce- 
şi termină exhibiţia, Sherry ajunse în spatele cambodgianului, 
legănându-şi  şoldurile şi purtând pe buze un surâs de 
îndrăgostită. Cele două siluete se suprapuneau într-o imagine de 
coşmar... Malko era deja în picioare, când bărbatul ajunse în 
dreptul lui, salutându-l scurt din cap şi spunând imediat: 

— Nu vă temeţi. Vreau să stau de vorbă cu dumneavoastră. 

Fără să aştepte răspunsul lui Malko, trase un scaun lângă el şi 
se instală. Sherry îl privea intrigată pe nou venit. De ce nu făcea 
Malko prezentările? Vexată, făcu stânga-mprejur şi plonjă din 
nou în piscină. 

Anchetatorul aşteptă ca ea să se îndepărteze şi spuse simplu: 

— Nu încercaţi nimic împotriva mea, nu am venit ca duşman. 
Sunt dezolat de ce s-a întâmplat, dar mă supuneam unor ordine. 


142 


— Ce doriţi? întrebă Malko, cu mâna pe sacoşă. 

— Să vă transmit un mesaj de la tovarăşul Ta-Mok. 

Era nebun. 

— Doreşte să vă întâlniți. 

Malko îi scrută chipul, întrebându-se ce se ascundea sub acea 
invitaţie, dar bărbatul cărunt rămase impasibil, mulţumindu-se 
doar să precizeze: 

— Tovarăşul Ta-Mok nu se consideră un duşman al Statelor 
Unite, dar respinge politica revizionistă a Angkar-ului, al cărui 
fondator este. 

— In acest caz, spuse Malko, nu văd ce mi-ar putea spune. 

Tăcerea se prelungi câteva clipe. Sherry ieşise din piscină şi se 
plimba prin jur, stârnind un noian de gânduri urâte în minţile 
celor din ONG-uri, care stăteau întinşi pe marginea bazinului. 

Malko îşi spuse că era suficient să scoată arma şi să-i cheme 
pe vietnamezi, pentru ca viaţa şi cariera anchetatorului să fie 
curmate brusc. Simţindu-se probabil în pericol, acesta continuă 
pe un ton neutru: 

— Tovarăşul Ta-Mok intenţionează să protejeze interesele 
maselor populare chineze, care l-au susţinut întotdeauna. 

În mintea lui Malko se făcu lumină. Ta-Mok nu era încă la 
curent cu decizia khmerilor roşii de la Pailin, de a stopa 
negocierile cu CIA şi cu vietnamezii, atâta vreme cât Ta-Mok mai 
era în viaţă, înseamnă că acesta se temea să nu fie marginalizat, 
dacă acordul s-ar fi încheiat fără el. Aşa-zisa apărare a maselor 
populare chineze nu era decât o manevră abilă pentru a ieşi cu 
faţa curată. 

Malko avu câteva clipe de satisfacţie interioară. Dacă reuşea 
să-i aducă la masa negocierilor pe cei de la Pailin, pe Ta-Mok şi 
pe vietnamezi, misiunea sa ar fi fost un succes, iar Ta-Mok n-ar fi 
fost primul revoluţionar intransigent care o lăsa mai moale. 

— Să admitem că, în principiu, accept o asemenea întâlnire, 
răspunse Malko, dar mai înainte trebuie să-mi fac o idee despre 
ceea ce doreşte. 

— Pacea, răspunse imediat bărbatul cu părul cărunt. Tovarăşul 
Ta-Mok a luptat pentru pace. Doreşte să poată controla aplicarea 
unui eventual acord între partidele cambodgiene, în aşa tel încât 
să fie evitată orice formă de revizionism. 

Tradus din dialectica lor comunistă, aceasta însemna că cerea 
un loc într-un viitor guvern de coaliţie moderată, probabil pentru 
a apăra interesele chinezilor, care probabil că se simțeau trădaţi 


143 


de ceilalţi khmeri roşii. Totul devenea logic. Dar exista un 
proverb german, care spunea: «Dacă cinezi cu diavolul, trebuie 
să ai lingura lungă». Or, Ta-Mok era un «diavol» extrem de 
redutabil şi Malko avea toate motivele să nu se încreadă în el. 

— Unde intenţionaţi să organizaţi o asemenea întâlnire? 
întrebă el. Nu se pune problema să plec din Phnom Penh. 

— Întâlnirea poate avea loc la Phnom Penh, afirmă bărbatul 
cărunt, fără să ezite. Dacă am acordul dumneavoastră de 
principiu, vă voi comunica timpul şi locul cu câteva ore înainte. 

Privirea sa trecu ca prin sticlă prin superba anatomie a lui 
Sherry, care se întinsese lângă Malko. 

— Sunt de acord, spuse acesta din urmă, dar va trebui, 
desigur, să vorbesc cu partenerii mei vietnamezi. 

— Foarte bine, fu de acord cambodgianul. Voi transmite 
răspunsul dumneavoastră tovarăşului Ta-Mok. 

Se ridică, drept ca justiţia, salută cu o uşoară înclinare din cap 
şi se îndreptă spre hotel. Nici o vorbă despre cei câţiva morţi 
care jalonaseră primul lor «dialog». Phong Ton, Palin Yukanthor, 
Jane Baron, Chang, biciclistul, falşii bonzi, toţi fuseseră aruncaţi 
la lada de gunoi a istoriei... 

Sherry se aplecă spre Malko. 

— Cine era tipul? Tot un «spook» dintre aceia cu care ai 
relaţii? 

— Nici vorbă, spuse Malko. Este khmerul roşu care m-a 
torturat. 

Americana sări în sus, de parcă fusese muşcată de un 
scorpion. 

— Ce făcea aici? Erai înarmat, de ce nu l-ai ucis? 

Malko o calmă cu un surâs calm. 

— Nu cunoşti încă toate regulile acestui joc. A venit ca sol de 
pace. 

Sherry îşi scutură deznădăjduită pletele roşcate. Hotărât lucru, 
nu pricepea nimic din această lume. Malko se grăbea să-i roşii 
comunice Sopiei Sen această răsturnare de situaţie. Ar fi putut fi 


începutul succesului. 
x 


x x 
Clocotind de furie neputincioasă, Sopia Sen trăgea nervoasă 
din ţigară, la fel de rigidă ca spătarul scaunului chinezesc pe care 
se aşezase. 
— Este o capcană, explodă ea. Ar trebui să punem mâna pe 


144 


acest om, să-l interogăm, să-l facem să vorbească. 

— Ca să aflăm ce? obiectă Malko. Unde se află Ta-Mok? Nu ne- 
ar servi la nimic. Din contră, dacă propunerea e reală, necazurile 
noastre ar putea lua sfârşit. Vă înţeleg sentimentele în privinţa 
lui Ta-Mok, dar scopul nostru este să salvăm Cambodgia de un 
nou genocid, nu să satisfacem o răzbunare personală. 

Sopia Sen sări în sus de supărare. 

— Nu este o răzbunare personală! Ta-Mok este un asasin, 
urăşte lumea occidentală. Ne întinde o cursă. 

Dacă s-ar fi refuzat negocierea cu asasinii politici, sălile de 
conferinţe ar fi fost goale. Totul era ca aceştia să nu asasineze 
într-un moment nepotrivit. 

— Poate, recunoscu el, dar este totuşi un om inteligent. Şi-a 
dat seama că este în minoritate şi încearcă să câştige teren din 
mers. 

Cambodgiana îi aruncă o privire înduioşată. 

— Nu-l cunoaşteţi ca mine. Il urăsc, dar îi recunosc curajul fizic 
şi dezinteresarea. Sunt ani de când nu a mai avut o viaţă 
personală. Este devotat trup şi suflet Angkor-ului. N-a furat 
niciodată nimic, nici măcar un aparat de radio! Atunci când avea 
zeci de femei la dispoziţie, nu se atingea de ele. Doarme pe un 
pat de campanie şi trăieşte fără urmă de confort. Numai Cauza 
contează pentru el. 

— Poate că prin propunerea lui consideră că o serveşte în 
continuare, remarcă el. Poate fi şi o capcană. Vom vedea. 

Sopia se întoarse spre el, cu un aer aproape rugător. 

— Trebuie să mă credeţi, nu poate fi decât o capcană... 
Trebuie să-i întindem şi noi lui una. De îndată ce veţi avea veşti 
de la acest polpotist, anunţaţi-mă. Vrea să ne ucidă. 

Cambodgiana clătină din cap. 

— Reprezentaţi Statele Unite, pericolul. Lichidându-vă, va 
închide definitiv uşa comunicării, spunându-şi că americanii, 
dezgustaţi, nu vor mai încerca nimic. Aceasta este explicaţia 
cruzimii cu care a acţionat împotriva lui Phong, a lui Chang şi 
chiar a dumneavoastră. Ucide şi trimite în acelaşi timp un mesaj 
de pace. Există un element suplimentar. A primit din partea 
dumneavoastră nişte lovituri foarte dure şi i-aţi scăpat printre 
degete. Este vexat. In mintea lui, aceasta a devenit o afacere 
personală. Suntem în Asia. L-aţi făcut să-şi piardă prestigiul. 
Numai ucigându-vă şi-l va recăpăta. 

— Poate că aveţi dreptate, spuse Malko, ridicându-se. Viitorul 


145 


ne va spune de partea cui e dreptatea. 

Ştia că Sopia Sen avea dreptate: 90 % din şanse erau ca 
întâlnirea cu Ta-Mok să fie o cursă. Numai că în Asia răsturnările 
de situaţie erau frecvente şi nu putea neglija procentele de 10 % 
rămase, chiar dacă îşi punea viaţa în pericol. Trebuia să-şi ia 
toate precauţiile necesare, pentru ca o eventuală capcană a lui 
Ta-Mok să eşueze. 

Acum se grăbea să o recupereze pe Sherry, care îl aştepta la 


Samaki, împreună cu Sam. 
x 


* * 


Privirea lui Sam alerga fără încetare de la Malko la Sherry, 
care îi ajusta proteza pe ciotul rămas din picior. Ochii îi erau plini 
de lacrimi, pe care şi le ştergea cu un gest maşinal. Un specialist 
în protetică de la WORLD HANDICAP o asista pe tânăra 
americană. Malko întoarse privirea: spectacolul oferit de acel 
copil amărât, nevoit să poarte proteză, era oribil. Cu toate 
acestea, Sam părea că nu fusese mai fericit toată viaţa. 

De abia fixară şi ultima curea, că el sări de pe scaun şi 
aproape că îşi pierdu echilibrul. Se redresă şi făcu înconjurul 
camerei, mergând într-un mod straniu, gata-gata să cadă, dar 
fără cârje. 

— l-ar trebui şi un baston, fu de părere Sherry, mişcată şi ea 
până la lacrimi. 

Sam şontâcăia într-un hal fără de hal, dar chipul îi era radios. Îi 
spuse ceva protezistului, pe un ton extrem de agitat. 

— Işi va cumpăra de la piaţă un pantalon şi nişte şosete şi 
astfel lumea va crede că piciorul e adevărat, traduse el. 

Sam se aşeză din nou şi începu să desfacă tacticos curelele 
care fixau proteza. 

— Ce face? întrebă Malko, uluit. 

Traducere, apoi un răspuns din care răzbătea încântarea. 

— Acum se duce la cerşit. Cu piciorul cel nou, va scoate mai 
puţini bani. Îl va pune doar când merge să se distreze. 

Sam ieşi din cameră sprijinindu-se în cârje, cu piciorul sub 
braţ, mândru ca Artaban*?. 

x 


32 Căpitan al gărzilor şi ucigaş al lui Xerxes (465 î.Hr.) pentru a se 
urca pe tron. A fost ucis de Artaxerxes |, fiul lui Xerxes (n.t.). 


146 


Bărbatul cărunt apăru trei zile mai târziu la piscina de la 
Cambodiana, în aceeaşi ţinută şi la fel de grav. Sherry comenta 
cu Malko un reportaj de opt pagini, apărut într-o revistă 
prestigioasă, despre decoratorul Claude Dalle. instinctiv, Sherry îl 
apucă de mână şi i-o strânse. Il implorase în fiecare zi să plece 
cu ea din Phnom Penh. El refuzase, pretextând nişte obligaţii 
profesionale, fără să pomenească de întâlnirea cu Ta-Mok. 

— Mi-e frică de el, spuse ea, pe un ton scăzut. 

Trimisul lui Ta-Mok se opri în faţa lor şi Malko se ridică, luându- 
| de o parte. 

— Tovarăşul Ta-Mok a acceptat oferta dumneavoastră şi 
întâlnirea va avea loc la Phnom Penh, îl anunţă cambodgianul. 


147 


Capitolul XVII 


În ciuda faptului că era obişnuit cu pericolele, Malko simţi o 
furnicătură în stomac. Ta-Mok mai încercase să-l ucidă de două 
ori. Era în interesul lui să-şi ia cât mai multe precauţii pentru 
această întâlnire. Impasibil, khmerul roşu cu părul cărunt aştepta 
răspunsul. 

— Unde şi când? întrebă Malko. 

— Astă seară la Tong-Kea, la ora opt. 

— Unde se află acest loc? 

— Este unul dintre restaurantele plutitoare de pe Mekong, 
care se află cam în dreptul Palatului regal, în dreptul străzii 178. 
Vă convine acest loc? 

Malko trecu în revistă mintal topografia oraşului. Două 
restaurante cunoscute pentru bucătăria lor mediocră şi care erau 
mai tot timpul goale, erau amarate la cheiul paralel cu 
bulevardul Lenin, în plin centru, de a lungul unei promenade 
foarte frecventate seara. Era foarte uşor de plasat un dispozitiv 
de securitate important. Il durea cel mai tare faptul că era 
obligat să facă apel la Sopia Sen sau la căpitanul Sarin, căci 
aceştia nu s-ar fi mulţumit doar să-l protejeze pe Malko... chiar 
dacă khmerul roşu nu avea intenţii rele. Dacă declanşau 
ostilitățile, lucrurile riscau să se termine foarte prost: cu 
siguranţă că Ta-Mok nu avea să vină singur... 

— Locul nu vă convine? întrebă bărbatul cărunt, intrigat de 
tăcerea lui Malko. 

— Ba da, afirmă acesta din urmă, ceea ce mă miră e că şeful 
dumneavoastră vine la Phnom Penh. 

Umbra unui surâs lumină chipul grav al interlocutorului său. 

— Tovarăşul Ta-Mok a ştiut întotdeauna să aprecieze riscurile. 
Este un om cu experienţă. Vă aşteptăm deci la Tong-Kea la ora 
opt. Dacă discuţiile noastre se derulează cum trebuie, îi vom 
solicita doamnei Sen să ni se alăture. 

Se îndepărtă cu un mers liniştit. Malko se întoarse la Sherry şi 
îi explică ce se întâmplase. Ea îl ascultă terorizată. 

— Să nu te duci la întâlnire! exclamă ea. 

— Sunt obligat, răspunse Malko. 

Se ridică şi se îmbrăcă. Timpul avea să se scurgă foarte 


148 


repede în acea seară. 
x 


* * 


Chipul Sopiei Sen părea cioplit în marmură. Numai pupilele 
negre păreau vii. i 

— Este o ocazie unică! spuse ea, tărăgănat. Il voi anunța pe 
căpitanul Sarin. Are destui oameni de încredere ca să nu riscăm 
nimic. Nu se pune problema să-l lăsăm pe Ta-Mok să părăsească 
viu Phnom Penh-ul. 

Era, evident, soluţia cea mai seducătoare şi cea mai simplă, 
dar Malko căpătase uşor, uşor, certitudinea că eliminarea fizică a 
lui Ta-Mok era o răzbunare personală a Sopiei Sen, impusă 
aliaţilor ei. Sigur că bătrânul şef khmer ura Occidentul şi că 
luptase prin ideologie împotriva planului american. Cu toate 
acestea, dacă nu putea fi eliminat, era mult mai bine să se 
ajungă la o soluţie cu el, decât deloc. Fiind în minoritate, avea 
să-şi piardă mult din capacitatea de a face rău. 

— Să ne păstrăm cumpătul, sugeră Malko. Deoarece sunteţi şi 
dumneavoastră convocată, vă veţi putea da seama de realitate. 
In cazul în care ne întinde o cursă, vom face totul pentru a-l 
lichida. 

Sopia Sen păru îmbunată, gata să se ralieze acestui argument. 

— De acord, spuse ea. lată cum vom face. Nici unul dintre 
oamenii noştri nu se va afla pe 7ong-Kea. li vom regrupa pe 
vasele eşuate în amonte, în spatele incintei Palatului regal, de 
cealaltă parte a bulevardului Lenin. Eu voi rămâne aici, 
aşteptând un eventual semnal din partea dumneavoastră. Dacă 
lucrurile merg bine, îl trimiteţi la mine pe Chieng. Vom avea 
spioni pe chei, echipați cu aparate de radio-emisie. Dacă sunteţi 
în pericol, aprindeţi o ţigară. In acest caz, oamenii căpitanului 
Sarin vor asedia imediat restaurantul 7ong-Kea. 

Malko stătu pe gânduri câteva clipe. Era de ajuns să se aşeze 
la o masă cu faţa spre chei, pentru a fi perfect vizibil din exterior. 
Avea să fie înarmat şi în defensivă. In acest fel, o surpriză prea 
brutală ar fi fost evitată. 

— De acord, dar îmi promiteţi să vă respectaţi angajamentele? 

— Vă promit. 

Sopia Sen se ridică şi veni spre el. 

— Dacă îmi daţi ocazia să mă răzbun pe Ta-Mok, într-un fel 
sau altul, vă voi fi recunoscătoare în veci, murmură ea. 

Toată duritatea trăsăturilor dispăruse, lăsând locul aerului 


149 


senzual obişnuit al trupeşei văduve. El îi simţi mişcarea amplă a 
pântecului şi înţelese că intenţiona să-l răsplătească înainte. De 
altfel, mâinile care îi pipăiau corpul erau şi mai elocvente. După 
câteva mângâieri scurte, ea îl conduse spre patul-maşă. Fără să 
se dezbrace, se întinse şi îşi ridică fusta lungă, descoperind 
pântecul gol. Când Malko o penetră, descoperi că ideea de 
răzbunare o excitase. O posedă fără reţinere, în timp ce ea 
gemea, cu coapsele desfăcute şi cu braţele petrecute în jurul lui. 
Avu orgasm mai repede decât el, apoi se ridică şi îşi aranjă fusta, 
cu ochii strălucind de satisfacţie. 

— Imi place să fac dragoste pe nepregătite, spuse ea, când 
nu-mi mai pot stăpâni dorinţa. Astă seară, dacă lucrurile merg 
bine, o vom face pe îndelete şi veţi avea o surpriză. 

— Care? 

Sopia Sen surâse parşiv. i 

— Am o nepoată foarte frumoasă şi foarte docilă. li veți face 


tot ce veţi dori şi eu am să privesc. Acum să trecem la treabă. 
x 


* * 


Malko alese o masă lângă chei, în faţa Palatului regal. Tong- 
Kea era practic gol, ca în mai toate zilele săptămânii. 
Restaurantul era aşezat pe o barjă mare, accesul făcându-se pe 
două pasarele vopsite în culori stridente. Bucătăria şi camerele 
personalului se aflau pe puntea inferioară, aproape la nivelul 
apei. Sala restaurantului era mai sus decât cheiul. Undeva în 
fund, un aparat de radio transmitea muzică tradiţională 
cambodgiană. Cu o bere prea caldă în faţă, Malko aştepta, cu 
toate simţurile în alertă. 

Doar două mese mai erau ocupate de nişte perechi de 
cambodgieni. Cei ce se plimbau pe chei nu păreau nici ei 
periculoşi. Câţiva biciclişti aşteptau cu privirile pironite în gol, în 
faţa Palatului regal, aidoma personalului înşirat în fundul 
restaurantului. Ghirlandele multicolore de becuri cu care era 
decorat Tong-Kea nu-i dădeau defel un aer mai vesel... 

Innebunită de nelinişte, Sherry aştepta la Cambodiana. Pentru 
a o linişti, apelase la prima metodă: o sticlă mare de Johnny 
Walker Black Map. Dispozitivul pus la punct de căpitanul Sarin 
era absolut invizibil. Malko îşi turnă puţină bere. Nouă fără 
douăzeci. Şi dacă era un bluff al lui Ta-Mok? 

Sopia Sen aştepta acasă la ea un eventual semnal de la 
Malko... După ce îşi termină berea, comandă încă una. Incercând 


150 


să-şi domine neliniştea, începu să scruteze malul drept. Avu o 
senzaţie bizară. Pentru o fracțiune de secundă i se păruse că 
Palatul regal se deplasase! Nu mai vedea din el decât jumătate. 
Pentru o clipă crezu că imaginaţia îi joacă feste, dar realitatea 
crudă îl convinse de contrariu: barja pe care era instalat Tong- 
Kea îşi desprinsese legăturile şi plutea în derivă spre sud. Se 
ridică brusc, alergând spre bastingaj. Intre el şi barja înclinată se 


întindeau vreo zece metri de apă întunecată! 
x 


* * 


— Domnule Linge! 

Se întoarse cu tot corpul. La fel de calm, khmerul cu părul 
cărunt apăruse ca din neant. Dintr-o privire, Malko remarcă 
feţele încremenite ale casieriţei şi ale ospătarilor. Erau nemişcaţi 
ca nişte manechine. 

Mai mulţi bărbaţi îmbrăcaţi în negru şi înarmaţi cu mitraliere 
Kalaşnikov apărură în spatele mesagerului lui Ta-Mok. Doi dintre 
ei forţară cele două perechi de cambodgieni să plece de la mese, 
conducându-i spre puntea inferioară. Fără un cuvânt, ceilalţi se 
postară în colţurile sălii. 

— Ce înseamnă asta? întrebă Malko. 

Cambodgianul surâse rezervat. 

— Tovarăşul Ta-Mok este foarte prudent. Are deplină încredere 
în dumneavoastră, dar nu şi în cei din anturaj. 

Malko privea barja îndepărtându-se. Ce credeau oamenii 
căpitanului Sarin? Prevăzuseră un dispozitiv pe fluviu? Curentul 
foarte puternic antrena restaurantul spre ieşirea din oraş. Palatul 
regal se distingea cu greu. Ca şi când ar fi citit gândurile lui 
Malko, bărbatul cărunt preciză cu un glas suav: 

— Douăzeci dintre oamenii noştri au urcat la bord şi au 
neutralizat elementele ostile pe care le-au găsit, înainte de a tăia 
legăturile care ţineau restaurantul Tong-Kea la chei. Acum putem 
sporovăi în linişte. 

Se aşeză în faţa lui Malko. Unul dintre soldaţi ocărî ospătarii ca 
să coboare pe puntea inferioară. In restaurantul pustiu, dar 
luminat de ghirlandele multicolore de becuri, nu mai rămaseră 
decât soldaţii tăcuţi şi aproape invizibili în penumbră. Tăcerea 
era deplină: barja plutea în derivă pe apele mâloase ale 
Mekongului. Un sampan cu un felinar gălbui la prova trecu prin 
apropiere. Malko încercă să-şi aducă aminte de topografia 
locurilor. Cam după patru, cinci kilometri, depăşind Cambodiana, 


151 


Mekongul trecea pe sub unicul pod aflat pe o distanţă de 2 000 
de kilometri, ducând la şoseaua Nr. 1 şi mai departe, în Vietnam. 

— Unde este Ta-Mok? întrebă Malko. 

— Il veţi întâlni în curând. 

Tensiunea şi curiozitatea îl animau în aceeaşi măsură. Se 
aşteptase la o viclenie din partea bătrânului khmer şi ceea ce se 
petrecea nu-l uimea peste măsură. Ta-Mok nu voise să cadă în 
capcana pe care o bănuia, dar asta nu schimba cu nimic 
adevăratele lui intenţii. Perfect calm, bărbatul cărunt nu avea o 
atitudine ostilă. Dacă ar fi vrut să-l ucidă pe Malko, ar fi putut să 
o facă acum un sfert de oră. Coltul 45 din buzunar nu era o armă 
pe măsura mitralierelor Kalaşnikov ale soldaţilor îmbrăcaţi în 
negru. 

— Unde mergem? 

Cel din faţa lui surâse enigmatic. 

— Unde ne duce curentul. Nişte oameni de ai noştri ne conduc 
cu căngile. 

Oamenii căpitanului Sarin aveau să reacționeze. Unul dintre 
drumurile aflate de a lungul Mekongului şi întreaga regiune erau 
controlate de guvern. Oare ce altă şiretenie avea să mai 
inventeze Ta-Mok pentru a evita pericolul? Cu toate că armata nu 
avea decât elicoptere grele MI 26, poliţiştii puteau desfăşura o 
operaţiune cu vedetele fluviale pe care le văzuse legate la 
cheiuri. Luminile de la Cambodiana apărură în depărtare, undeva 
în dreapta. In acel loc, Mekongul avea mai bine de doi kilometri 
lăţime şi barja se îndreptă spre malul celălalt. 

Malko îşi încrucişă privirile cu interlocutorul lui. Cambodgianul 
clătină amuzat din cap. 

— Văd că nu mai aveţi răbdare! Şi atunci am să vă dau 
imediat un cadou din partea tovarăşului Ta-Mok, în semn de 
reconciliere. 

Se întoarse şi strigă ceva în direcţia unui soldat. Acesta 
dispăru imediat pe scara ce ducea la puntea inferioară. Intrigat, 
Malko aşteptă. Liniştea nu era tulburată decât de clipocitul apei 
ce lovea coca. Nişte paşi făcură să tremure scara metalică şi 
soldatul reapăru. Ducea în mână un sac de iută, pe care îl puse 
fără o vorbă lângă cel din faţa lui Malko. La fel de impasibil, 
acesta îl ridică de jos, punându-l pe genunchi şi îl deschise. 

Malko îi pândea mişcările, cuprins de o nelinişte subită. Prea 
era politicos, prea linguşitor... Cambodgianul băgă mâna în sac. 
Apăru mai întâi părul, împletit într-o coadă, apoi chipul înţepenit 


152 


şi cu ochii deschişi al Sopiei Sen. Capul îi fusese retezat chiar sub 
bărbie. 
— lată cadoul tovarăşului Ta-Mok! îl auzi Malko, ca prin ceaţă. 
Sper că e o surpriză plăcută. 
x 
x x 


Malko se forţa să privească oribila rămăşiţă pe care bărbatul 
cărunt o pusese pe masă în faţa lui, reţinându-şi cu greu greaţa 
de nestăpânit. Cu câteva ore în urmă, acea gură inertă şi rece Îl 
sărutase, iar acei ochi sclipiseră cândva de inteligenţă. Simţea 
cum tot universul lui interior se revoltă în faţa unei asemenea 
cruzimi făcute cu sânge rece. Asia avea să-i rezerve întotdeauna 
surprize. 

— Este îngrozitor! spuse el cu o voce pierită. 

Khmerul roşu îl observa cu o privire de gheaţă, în care lucea o 
urmă de amuzament. 

— Doamna Sen era o imbecilă, spuse el pe un ton muşcător. A 
trădat pe toată lumea şi se considera mai tare ca noi. A fost 
foarte surprinsă să mă vadă. 

— Dumneavoastră aţi... 

Interlocutorul său dădu afirmativ din cap. 

— Am ascultat cu stricteţe instrucţiunile tovarăşului Ta-Mok. A 
fost uşor să intru la ea în casă. A făcut prostia să rămână singură 
şi n-a avut timp să opună rezistenţă, dar pe urmă m-a tot 
implorat... Mi-a propus chiar un schimb, viaţa ei contra celei a 
dumneavoastră... 

— Sunteţi josnic, spuse Malko, întorcând privirea de la 
macabrele rămăşiţe din faţa lui. 

Sopia Sen voia şi ea capul bătrânului Ta-Mok, dar să o vadă 
aşa, proaspăt decapitată, asta îi întorcea inima pe dos. Lată că în 
timp ce căpitanul Sarin îşi amplasa dispozitivul, oamenii lui Ta- 
Mok o asasinau pe cambodgiană. 

Urmarea era clară. După Sopia Sen, urma el. Privirea sa 
cercetă rapid soldaţii stând la pândă pe punte: erau cu ochii pe 
el, gata să-l împuşte la cea mai mică mişcare. 

Ridicând capul, întâlni privirea plină de ironie şi de dispreţ a 
bărbatului cărunt. Acesta aştepta ca Malko să facă o mişcare, ca 
să-l împuşte pe loc. Trebuia să câştige timp, să facă apel la 
cinism şi să profite de o eventuală relaxare a celor care Îl 
păzeau. În caz contrar, avea să împărtăşească soarta Sopiei Sen. 
Exista o singură soluţie: să-şi convingă interlocutorul că încă mai 


153 


credea în negociere... 

Aplecându-se, luă sacul de iută şi, înfrângându-şi dezgustul, 
apucă de părul gras şi rece capul fără trup. li dădu drumul 
înăuntru, închise sacul şi îl puse pe podea. Bărbatul cărunt îl 
observa aşa cum cobra pândeşte un iepure pe care se 
pregăteşte să-l înghită. 

— Apreciez cadoul şefului dumneavoastră la justa lui valoare, 
zise Malko pe un ton muşcător, dar când ne vom întâlni cu Ta- 
Mok? 

In ochii interlocutorului său luci surpriza. Cambodgianul nu se 
aştepta să vadă atâta stăpânire de sine la Malko. Acesta din 
urmă auzi în aceeaşi clipă, undeva în spatele lor, un zgomot 
îndepărtat de motor. Oare erau oamenii lui Jan Sarin, care se 
mişcau în sfârşit? Bărbatul cărunt părea să nu fi auzit nimic. 
Revenindu-şi din surpriză, îi răspunse, surâzând glacial: 

— A apărut o mică nepotrivire, spuse el. Tovarăşul Ta-Mok n-a 
vrut să rişte o deplasare şi atunci vă vom duce pe 
dumneavoastră la el. 

— Nici nu se pune problema, spuse Malko. 

Khmerul roşu făcu un gest dispreţuitor. 

— Oh, dar nici nu se pune problema să călătoriţi, ar fi prea 
complicat. Este mai uşor să ducem doar capul dumneavoastră. 
Mai e loc destul în sac. 

Trăsăturile i se aspriră, emanând o cruzime îngrozitoare, în 
ciuda vocii prea mieroase. Malko ridică privirea şi simţi un fior de 
gheaţă pe şira spinării. Un bărbat dezbrăcat până la brâu, cu o 
sabie în mână, înainta tăcut în direcţia lui. 

Avea să împărtăşească soarta Sopiei Sen: se pregăteau să-l 
decapiteze. 


154 


Capitolul XVIII 


Privirea lui Malko mătură puntea. Soldaţii în negru nu mai erau 
atât de atenţi, văzând că nu se întâmpla nimic. Toţi se uitau 
acum la cel cu sabia. Malko simţi că avea la dispoziţie câteva 
secunde, pentru a încerca ceva. Cu Coltul 45 putea împuşca 
câţiva, dar nu pe toţi. Clipa de graţie nu avea să mai dureze 
mult. 

Îi surâdea încă bărbatului cărunt, când, dintr-un singur salt, se 
ridică şi plonjă pe sub bastingajul lui Tong-Kea. Luaţi de val, 
soldaţii nu avură nici măcar timp să tragă. Malko văzu cum se 
apropie de el apa neagră a Mekongului, apoi lovi suprafaţa apei 
cu un «pleosc» sonor. Auzi foarte vag o detunătură, apoi se 
cufundă în apa călduţă. In câteva clipe ajunse din nou la 
suprafaţă şi chipul i se lovi de o masă vegetală: unul dintre 
nenumăraţii nuferi duşi de curent. Zări luminile de pe Tong-Kea 
îndepărtându-se şi câteva puncte luminoase apărându-i în faţa 
ochilor. Un mic gheizer ţâşni în apropierea lui. Un glonţ lovise 
suprafaţa apei. Se scufundă imediat, silindu-se să rămână 
aproape de suprafaţă. Când ieşi din nou, restaurantul se 
îndepărtase şi mai tare. O ultimă rafală sparse tăcerea nopţii. 

Era mult prea departe ca să-l poată ochi cum trebuie. Incepu 
să înoate spre mal, luptând împotriva curentului puternic. În 
aceeaşi clipă, auzi urletul unei sirene şi zări o vedetă, cu puntea 
plină de oameni: căpitanul Sarin pornise în sfârşit în urmărirea lui 
Ta-Mok... dar asta nu-l mai privea pe Malko. Cu Coltul la brâu, 
continuă să înoate, încercând să-şi şteargă de pe retină imaginea 
capului Sopiei Sen. Peste câteva clipe se auzi un violent schimb 
de focuri, undeva în josul fluviului, chiar în dreptul podului. 
Fulgere luminoase, o minge roşie de foc şi o violentă explozie 
înfundată. 

O rachetă antitanc. Nu se putea şti cine trăsese. Amărât şi 
epuizat, începu să înoate din nou. Misiunea sa era definitiv 
compromisă. Din cauza curentului, îi trebuiră mai bine de 
douăzeci de minute ca să ajungă la malul mlăştinos. Epuizat şi 
amărât, se căţără pe drumul pustiu, mergând ca un automat 


spre Cambodiana. 
x 


155 


* * 


Soarele radios nu reuşea să şteargă de pe retina lui Malko 
viziunea oribilă din noaptea precedentă. Capul fără trup al Sopiei 
Sen se suprapunea prin sticla ferestrei peste sampanele croindu- 
şi drum prin apele gălbui ale Mekongului. Se întorcea de la o 
întrevedere cu căpitanul Sarin, care îl crezuse pe Malko înecat. 
Printre resturile restaurantului Tong-Kea, care arsese, nu fusese 
găsit decât capul Sopiei Sen. Toţi khmerii roşii ai comandoului 
fuseseră exterminați de patrula fluvială, care, în furia ei, 
lichidase şi personalul restaurantului, bănuit de complicitate 
pasivă. 

Căpitanului Jan Sarin nu-i trecuse furia pe oamenii săi, care nu 
fuseseră în stare să descopere infiltrarea «polpotiştilor». 

Aceştia acţionaseră cu o viclenie diabolică. Unul de al lor, 
venind ca din partea lui Malko, îi ceruse lui Chieng să se ducă să 
o aducă pe Sopia Sen de acasă. Pătrunseseră apoi în vilă şi o 
executaseră prin decapitare pe loc, în timp ce Chieng alerga 
după ajutor. Când îi adusese pe poliţiştii vietnamezi, era prea 
târziu şi Tong-Kea plutea deja pe apele Mekongului. Atunci când 
cobori ca să se ducă la Jan Sarin, Malko îl văzu pentru prima dată 
pe Chieng fără eternul surâs pe buze. 

Muncit de gânduri negre, Malko privea apele Mekongului, în 
timp ce Sherry făcea duş. Evenimentele din ajun anunțau 
sfârşitul misiunii sale. Ta-Mok câştigase pe toată linia. Lovise cu 
o precizie care dovedea că fusese extrem de bine informat, aşa 
cum fusese Palin Yukanthor, care reuşise să-l identifice pe Malko, 
în timp ce acesta credea că o poate prinde în cursă. 

Cine putuse să-i informeze în ambele cazuri? 

Telefonul sună, întrerupându-i reflecţiile. 

— Ce mai faceţi gospodine Linge? 

Era vocea plăcută şi cu un uşor accent a lui Vladimir Kartoff. 

— Nu prea rău, răspunse Malko. Ce vânt bun vă aduce? 

— M-am gândit că ar fi drăguţ să luăm masa împreună, 
propuse diplomatul sovietic. 

— Cu plăcere. 

— Atunci, la ora unu, la restaurantul Facultăţii. 

După ce închise, Malko se gândi că Vladimir Kartoff auzise 
probabil despre evenimentele din seara trecută şi dorea 
amănunte. Sherry ieşi din baie înfăşurată într-un prosop. 

— Mergem să luăm masa cu un prieten, o anunţă el. 

Ea se posomori. 


156 


— Alt «spook»... 

— Da, confirmă Malko şi în plus este sovietic... 

Sherry îşi scutură pletele roşcate cu un aer descurajat. 

— Când plecăm? Până la urmă or să te ucidă. Nu mai ai nimic 
de făcut aici. 

De când Malko venise de la întâlnire, ud leoarcă şi şocat, ea 
nu-şi mai găsea liniştea. 

— Vom trece pe la Air Kampuchia, spuse el. 

Se hotărâse să ia cursa de a doua zi spre Ho Şi Min-Ville, de 
unde putea prinde un «747» al companiei Air France, întorcându- 
se în sfârşit la civilizaţie şi la bunăstare. Venise timpul să îşi ia 
tălpăşiţa. Dacă Sopia Sen dispăruse, legăturile cu guvernul lui 
Hun Sen erau întrerupte şi oricum khmerii roşii de la Pailin n- 
aveau să mai dea un semn de viaţă. 

Ducându-se spre restaurant, se opri la biroul companiei Air 
Kampuchia, aflat pe bulevardul Acharmean. O funcţionară foarte 
politicoasă examină biletul de întoarcere pentru Saigon şi biletul 
Air France şi apoi se închise într-un birou. Reveni puţin mai 
târziu, afişând un aer dezolat. 

— Nu mai e nici un loc pentru Ho Şi Min-Ville până săptămâna 
viitoare, anunţă ea. 

— Chiar dacă plătesc în dolari? 

— Nu mai e nici un loc, repetă ea cu o uşoară răceală în glas, 
trecând la clientul următor. Şi vă trebuie şi o autorizaţie de 
ieşire... 

îngrozită, Sherry se uită la Malko. Mai aveau zece zile de 
aşteptat, dar el nu vedea nici o modalitate de a ieşi din acest 
viespar... Nu-i trecuse enervarea atunci când ajunse la 
restaurant. O clădire modestă şi boltită, aflată în piaţa gării cu 
porţile încuiate. Trenurile care plecau spre Battambang sau care 
soseau erau foarte rare şi autorităţile voiau să evite ca gara să 
fie devastată de vagabonzi. 

Vladimir Kartoff îl primi cu căldură şi sărută mâna lui Sherry, 
foarte uimită de acest gest plin de atenţie. Nu văzuse asta decât 
în filmele de epocă... Dejunul frugal ţinu foarte puţin. Ca în toate 
restaurantele din Phnom Penh, mâncarea era infectă. Sovieticul 
nu scosese o vorbă. 

— Putem schimba o vorbă la mine în maşină? îl întrebă el pe 
Malko, după ce plătise. 

Malko îl urmă, lăsând-o pe Sherry în faţa unei cafele 
semănând a noroi fiert. 


157 


Sovieticul se instală la volanul maşinii sale Volga şi, cu un aer 
grav, spuse: 

— Am aflat ce s-a întâmplat aseară. Extrem de neplăcut. 

— Mai mult decât atât! oftă Malko. Plec înapoi la Saigon. Din 
păcate, doar peste zece zile, pentru că nu mai sunt locuri. 

Vladimir Kartoff îi aruncă o privire pătrunzătoare şi îi spuse 
calm: 

— Nu veţi reuşi. 

— De ce? 

— Azi dimineaţă a avut loc o reuniune importantă la Ministerul 
de Interne, cu directorul de cabinet al lui Hun Sen. Subiectul a 
fost persoana dumneavoastră. Atitudinea lui Ta-Mok face ca 
soluţia să devină imposibilă şi atunci Hun Sen se vede obligat să 
renunţe la atitudinea sa «moderată» şi să se supună 
dezideratelor Hanoiului. Problema e că nu vrea să lase în urmă 
martori ai acestei tentative, de conciliere. 

Malko simţi o uşoară furnicătură în stomac. 

— Vor să scape de mine, conchise el. 

— Da, fu de acord Vladimir Kartoff. Acesta este motivul pentru 
care nu veţi găsi loc la avion. Vi se va propune să părăsiţi Phnom 
Penh-ul în direcţia Ho Şi Min-Ville pe şoseaua Nr. 1. Veţi cădea 
într-o ambuscadă şi vor pune totul pe seama khmerilor roşii... 

— Şi dacă aş lua-o pe alt drum, fără să anunţ pe nimeni? 

— Imposibil. Pentru a trece de postul de frontieră dintre 
Cambodgia şi Vietnam, vă trebuie o viză specială, acordată de 
Ministerul de Interne. 

Cercul se închidea. 

— Care ar fi alternativele mele în acest caz? întrebă Malko. 

Sovieticul nu se întâlnise cu el doar ca să-l avertizeze. 

— Din nefericire, nu vă pot oferi adăpost la ambasada noastră, 
spuse Vladimir Kartoff. 

Malko stătea pe gânduri. Frontiera cu Laosul nu intra în 
discuţie. Aceea cu Thailanda era inaccesibilă din cauza khmerilor 
roşii. La Phnom Penh nu erau avioane, în afară de câteva 
Antonov 24 ale companiei Air Kampuchia. 

Era prins în cursă. CIA nu putea veni să-l caute cu un elicopter 
sau cu un avion uşor. 

— Ar fi poate o cale să puteţi pleca, sugeră sovieticul, dacă 
obţineţi o autorizaţie ca să mergeţi la Kompong Som. Toată 
contrabanda cu Thailanda trece printr-o insuliţă a portului, aflată 
în larg. Cu dolari, veţi găsi pe cineva să vă călăuzească şi puteţi 


158 


pleca apoi cu un vapor care transportă marfă pentru Cambodgia, 
dar e foarte periculos. 

— Mulţumesc pentru sfat, spuse Malko. 

Diplomatul îi întinse mâna. 

— Noroc, tovarăşe. Nu ne vom revedea prea curând. 

Malko îl privi îndepărtându-se şi se întoarse la masă. Sherry îl 
privea neliniştită. 

— Altă problemă? 

— Da, spuse Malko, trebuie să ne despărţim. 

Tânăra americană se întunecă la faţă. 

— De ce? 

— Lucrurile devin din ce în ce mai periculoase aici pentru 
mine, spuse el. Cred că doresc să mă împiedice să părăsesc ţara. 
Tu, însă, nu ai nici o problemă. Cel mai bine ar fi să pleci la 
Saigon şi de acolo să prinzi cursa Air France pentru Bangkok. Poţi 
să mă aştepţi la Oriental. Dacă nu vin într-o săptămână, 
înseamnă că totul s-a terminat... A 

Ochii verzi ai lui Sherry se umplură brusc de lacrimi. II luă pe 
Malko de mână şi i-o strânse să-i rupă falangele. 

— Nu vreau să te părăsesc. Mi-e teamă că n-am să te mai văd 
niciodată. 

— Dacă rămâi, viaţa ta va fi în pericol. 

Ea dădu din cap a negaţie. 

— Cu atât mai rău. Trebuie să fie o cale să putem ieşi din 
Cambodgia. Dacă tu o foloseşti, atunci pot veni şi eu cu tine. 

În privirea limpede se citea o hotărâre de neclintit. Sherry nu 
voia într-adevăr să-l părăsească. 

— Bine, zise el, eşti formidabilă. Ai putea, prin intermediul 
ONG-ului tău, să obţii un permis pentru Kompong Som? 

— Am să încerc, spuse ea. 

— Atunci, ocupă-te de asta imediat. 

Se întoarseră la Cambodiana, de unde Sherry îşi recuperă 
maşina. 

Din nou surâzător, Chieng se îndreptă spre el. 

— Domnul pleacă Vietnam? întrebă el. 

— Nu ştiu, spuse Malko, nu există o cursă pentru moment. 

Chieng dădu din cap. 

— Poate merge Ho Şi Min-Ville pe şosea Nr. 1. Şase-şapte ore, 
din cauză bac de la Neak-Loeung. Drum bun este. Cer trei sute 
dolari, dacă domnul vrea. 

Malko avu impresia că ceva îl loveşte în moalele capului, lată 


159 


că şi <«surâzătorul» Chieng fusese cumpărat de Ministerul de 
Interne! 

— Nu sunt polpotişti pe drum? întrebă el. 

Chieng râse. 

— Nu, nu, nu polpotişti... 

Malko simţi cum îi îngheaţă inima. Acuma chiar că era un 
fiasco! Până şi informatorul CIA trădase.  Instinctul de 
supravieţuire fu mai tare decât descurajarea. Arta războiului era 
să-ţi învingi adversarul cu propriile metode. 

— Domnul iese? întrebă Chieng. 

— Da, spuse Malko, am chef să fac puţin turism. Duceţi-mă la 
Choeung Ek. 

Choeung Ek, un fost lagăr de exterminare al khmerilor roşii, la 
cincisprezece kilometri sud-vest de Phnom Penh, devenise un 
Memorial al Genocidului. Zeci de mii de cambodgieni fuseseră 
asasinați şi îngropaţi acolo. 

— Choeung Ek, foarte bine, fu de acord Chieng, urcându-se la 


volan. 
x 


* * 


Aşezat pe bancheta din spate a Toyotei, Malko privea defilarea 
orezăriilor care alternau cu pâlcuri de cocotieri. Până în zare, un 
peisaj plat şi monoton, de un verde ciudat. Din când în când, se 
zărea şi câte un cătun. Ajunseră la Memorialul a cărui piesă 
principală era o piramidă de douăzeci de mii de cranii umane, 
aşezate după vârstă, o amintire oribilă a masacrelor lui Pol Pot. 
In jur, săpăturile efectuate în orezării descopereau în continuare 
gropi comune. 

Malko dădu ocol monumentului şi se întoarse la maşină. 

— AŞ vrea să merg puţin mai departe, spuse el, pe această 
potecă ce traversează orezăriile. 

Chieng se supuse şi se îndepărtară hurducăind de mausoleu. 
Locul era complet pustiu. Superstiţioşi, ţăranii din împrejurimi 
abandonaseră orezăriile unde găseau câteodată un craniu sau o 
tibie. In cele încă exploatate, orezul creştea mai înalt ca în alte 
părţi, ajutat de îngrăşământul uman pus de polpotişti... 

Poteca se termina într-o fundătură mlăştinoasă. Chieng se 
împotmoli. Se pregătea să redreseze maşina, când simţi ceva 
rece în ceafă. Se întoarse pe jumătate şi îl zări pe Malko, care îi 
proptise ţeava Coltului 45 în gât. Expresia de pe chipul său nu se 
schimbă prea tare, dar în ochii negri luci panica. 


160 


— Chieng, spuse Malko, călătoria s-a terminat. 

Cambodgianul schiţă un surâs. 

— Ce... Doar nu vreţi ucideţi la mine? întrebă el, incredul. 

— Ba da, răspunse Malko, vreau să vă ucid. 

— De ce? De ce? 

Ridicase atât de tare tonul, încât vocea i se sugrumă. Malko îi 
surâse feroce. 

— Nu ştiţi de ce? 

Chieng dădu energic din cap. 

— Nu, nu, nu înţelege... 

Soarele se reflecta în orezăria din apropiere; căldura era 
copleşitoare în Toyota fără climatizare şi singurul zgomot era 
bâzâitul insectelor. Malko apăsă mai tare ţeava pistolului în ceafa 
lui Chieng. 

— Nu face nimic! leşiţi din maşină. 

Chieng se supuse şi Malko îl urmă, îndemnându-l cu pistolul 
spre o groapă deja golită. Il apăsă uşor pe umăr, făcându-l să 
îngenuncheze. Ridică piedica şi îi înfipse pistolul în frunte, 
înăbuşindu-şi suspinele, cu capul plecat, Chieng îl implora pe 
Malko cu mâinile împreunate în dreptul pieptului, amestecând 
cambodgiana cu engleza. 

— Chiar nu ştiţi de ce vreau să vă ucid? întrebă Malko. 

Tremurând din toate încheieturile, Chieng nu scoase un 
cuvânt. 

Sufocat de furie, Malko nu se mai putu abţine. 

— Ştiţi prea bine, Chieng, că propunându-mi să plec pe 
şoseaua spre Ho Şi Min-Ville, mă făceaţi să cad într-o 
ambuscadă... Dumneavoastră, care lucraţi pentru CIA... 

După câteva clipe de tăcere, Chieng începu să tremure şi mai 
tare şi ridică spre Malko chipul descompus de frică. 

— Please, iertaţi! Nu putut face altfel. Polpotişti foarte răi! 
Ameninţat ucid toată familia de la Puok, dacă nu ajut. Eu nu 
putut face altfel. Dacă nu, ucis şi pe mine. Făcut tiet”. 

In panica lui, amesteca engleza, cambodgiana şi vietnameza. 
Malko nu-şi putea crede urechilor. Il ameninţase pe Chieng în 
speranţa de a afla de la el detaliile ambuscadei organizate de 
căpitanul Sarin. Insistă, nevenindu-i să creadă că auzise bine. 

— Ta-Mok v-a cerut să mă atrageţi într-o ambuscadă pe 
şoseaua Nr. 1? 

— Da, da, Ta-Mok, repetă docil Chieng, smiorcăindu-se. 


33 A omori (n.a.). 


161 


Dintr-o dată, totul devenea clar. 

— Dumneavoastră i-aţi spus cine eram lui Palin Yukanthor? 

— Da, da, eu. 

— Dumneavoastră i-aţi ajutat pe oamenii lui Ta-Mok să intre în 
casa Sopiei Sen? 

— Da, eu. Dacă nu, ucis imediat. 

Malko tăcu, încremenit. Era mai rău decât îşi imaginase, dar 
voia să se lămurească până la capăt... 

— ÎI informaţi şi pe căpitanul Sarin! 

Chieng scutură cu putere din cap. 

— Nu, nu, nu căpitan Sarin. Please, nu ucideţi! 

Incolăcise picioarele lui Malko ca un şarpe. 

— De când lucraţi pentru khmerii roşii? 

— Din lagăr, bolborosi Chieng. Polpotiştii descoperit eu fost 
şofer Lon Noi. Vrut ucidă imediat. Nu făcut, dacă denunţ duşmani 
Angkar... 

Altfel spus, informatorul CIA fusese mai întâi spion pentru 
khmerii roşii şi consecinţa pentru victimele sale fusese moartea. 

— Şi apoi? întrebă Malko, stăpânit de dezgust. Khmerii roşii au 
plecat în 1979... 

— Polpotiştii avut în continuare reţea la Phnom Penh, bolborosi 
Chieng. Venit să mă caute. Ameninţat denunţă la familiile celor 
din lagăre şi la vietnamezi, dacă nu lucrez pentru ei. Eu foarte 
mulţumit lucrez din nou pentru americani. 

Povestea era veche de când lumea, dar cine îi putea judeca pe 
cei ce trecuseră prin infernul genocidului polpotist? 

Trupul firav al lui Chieng tremura din toate încheieturile. 
Buzele întredeschise într-un rictus disperat lăsau să se vadă 
dinţii de aur. Părea că îmbătrânise într-o clipă. Malko simţea 
sudoarea curgându-i pe ceafă. Avea un chef nebun să apese pe 
trăgaciul Coltului şi să-i facă lui Chieng capul ţăndări. 

Din nefericire, asta nu ar fi înviat-o pe Sopia Sen, nici pe Jane 
Baron. li veni brusc o idee nebunească. 

— Cum se gândeşte Ta-Mok să mă suprime? 

Simţind că pericolul se mai îndepărtează, Chieng începu să 
vorbească mai normal. 

— La douăzeci de kilometri de Phnom Penh, pe şoseaua Nr. 1, 
este un loc care se cheamă Koki, pe malul Mekongului. Duminica 
vine multă lume acolo, să se odihnească în bungalouri, dar în 
cursul săptămânii nu e nimeni. Eu trebuie să vă duc acolo. 

— Va fi şi Ta-Mok acolo? întrebă Malko, neîncrezător. 


162 


Chieng îşi înghiţi cu greu saliva. 

— Da, da, Ta-Mok! Refugiat acolo de la atacul Tong-Kea. 
Pentru binele lui s-ar fi putut salva pe fluviu, cu un vas rapid, dar 
acolo nu sunt soldaţi. 

— Foarte bine, spuse Malko, veţi face ca şi când eu n-aş şti 
nimic şi poimâine. Vom pleca pe şosea. 

— Nu oprit? 

— Ba da, ne oprim la Koki. 

— Dar... 

— V-ar plăcea să deveniți îngrăşământ chiar aici? 

— Nu, nu, afirmă Chieng. 

— Atunci, e simplu. Nu-i spuneţi nimic lui Ta-Mok. Dacă mă 
trădaţi, vă voi preda căpitanului Sarin. 

— Promit nu vorbesc cu nimeni, jură Chieng. 

— Ne întoarcem la Phnom Penh. 

După un marşarier în zig-zag, ajunseră la drumul îngust care 
şerpuia printre orezării. Malko elabora febril în minte planul 
complet nebunesc, în stare să-i salveze şi viaţa şi misiunea. 

Evident, în afară de riscul «obişnuit», totul se sprijinea pe un 
om care trăda aşa cum respira. Plecând pe şoseaua Nr. 1 spre Ho 
Şi Min-Ville, Malko ştia prea bine că risca să facă ultima călătorie 
din viaţa sa. 


163 


Capitolul XIX 


Sherry aştepta în camera de la Cambodiana, fumând 
nervoasă. 

— Drumul spre Kampong Som e închis până la noi ordine, îl 
anunţă ea, din cauza atacurilor polpotiştilor. 

Malko nu era uimit peste măsură. Dacă ceea ce-i spusese 
Vladimir Kartoff era adevărat, Ministerul de Interne strângea 
cercul, pentru a-l prinde pe Malko în capcană. 

— Nu face nimic, spuse el, cred că am găsit altă soluţie. Mi-ar 
trebui cineva absolut de încredere care vorbeşte cambodgiana, 
pentru a-mi servi drept interpret. 

— Dar Chieng? 

— Prefer să nu-l folosesc. 

Tânăra americană reflectă câteva clipe. 

— Ar fi cineva, pe care noi îl folosim uneori. Este vorba despre 
un profesor englez, lan Hogg. Locuieşte la Samaki. 

— İl vom folosi pe lan Hogg, spuse Malko. Unde îl putem găsi? 

— La această oră e la el în cameră. 

— Să mergem. 

Abandonând Toyota, luară Land Cruiserul. Pe drum, Malko coti 
spre piaţă. Il găsiră uşor pe Sam, aflat în plină activitate, în 
dreptul arcadelor. Când îl zări pe Malko, fugi spre el. Acesta îi 
făcu semn să se urce în Land Cruiser şi plecară spre Samaki. 
Incepea să se lase noaptea. 

Luându-i pe băiat cu ei, traversară hotelul, îndreptându-se 
spre bungalouri. Sherry apăsă pe o sonerie. Un bărbat înalt, cu 
ochi mari şi albaştri şi cu alură de atlet, deschise uşa. 
Recunoscând-o pe Sherry, chipul i se lumină. 

— Intraţi! zise el. Ce surpriză plăcută! 

Sherry îi explică lui lan Hogg ce doreau de la el. intimidat, Sam 
rămăsese lângă piscină. Profesorul nu se lăsă rugat şi ieşi 
împreună cu Malko. Inainte de a ajunge în dreptul lui Sam, 
acesta îl avertiză pe profesor. 

— Totul trebuie să rămână strict între noi. Cea mai mică 
indiscreţie poate aduce moartea acestui puşti şi mie. 

— Nici o problemă, afirmă lan Hogg, fără să mai pună alte 
întrebări. 


164 


Ghemuuit în carapacea lui, Sam ascultă ceea ce îi spuse Malko. 
Acceptă fără urmă de ezitare, adresându-i lui Malko o privire 
lungă plină de recunoştinţă. Acesta îi dădu un teanc de riali şi 
intră cu lan Hogg în bungalou. Primul angrenaj fusese pus în 
mişcare. 

Pentru ceea ce avea să urmeze, nu mai avea nici un minut de 
pierdut. După ce se despărţi de interpret, se opri la biroul 
hotelului, sunând la Ambasada sovietică. Cu inima bătând, 
aşteptă ca Vladimir Kartoff să vină la telefon. 

— Aş vrea să vă întorc invitaţia, îl anunţă el. Ce-aţi spune să 
luăm masa astă seară la Boeng Kak? 

— Cu plăcere, acceptă sovieticul, fără să-şi arate surpriza. 

x 


* * 


Vladimir Kartoff era deja aşezat la o masă pe malul lacului 
care dăduse numele restaurantului, atunci când sosiră Sherry şi 
Malko. Un roi de țânțari năvăli imediat asupra lor. Restaurantul 
era aproape gol. Comandară creveţi, orez şi pui. In afară de sosul 
creveţilor, totul era scârbos. Braţele lui Sherry se acoperiră cu 
pete roşii, ţânţarii părând să o aprecieze în mod deosebit... 

Doar atunci când îşi conduse invitatul la maşină, Malko îi 
explică ce dorea. Lui Vladimir Kartoff era obligat să-i spună tot 
adevărul. Sovieticul îl ascultă cu atenţie, apoi clătină din cap şi 
spuse, surâzând uşor: 

— In mod normal ar trebui să cer aprobare de la Moscova 
pentru aşa ceva, dar ar dura destul. Am să trec peste ei. Veniţi la 
ambasadă mâine seară, pe la şapte. 

Malko privi luminile roşii ale automobilului Volga 
îndepărtându-se. Al doilea angrenaj fusese şi el pus în mişcare. 

x 


* * 


Aşteptând lângă Toyota parcată în faţă la Cambodiana, Chieng 
îşi muta greutatea de pe un picior pe altul. Cu toate că nu era 
decât opt dimineaţa, soarele ardea deja cu putere. Malko aşteptă 
să se urce în maşină, apoi îl întrebă pe un ton egal: 

— Aţi transmis mesajul? 

Văzu în retrovizor cum mărul lui Adam i se mişcă nervos în sus 
şi în jos. 

— Da, spuse Chieng, dintr-o suflare. 

— Bănuie ceva? 

— Nu. 


165 


— Sper să fie aşa, pentru binele dumneavoastră, zise Malko. 

Pusese în mişcare şi cel de al treilea angrenaj, dar nu avea să 
afle cum funcţionase, decât în ultima secundă... Peste zece 
minute, Toyota îl lăsă în faţa Ministerului de Interne, pe 
bulevardul Tousamuth. Fu condus imediat la căpitanul Jan Sarin. 
Chiar înainte să ajungă în dreptul biroului, polițistul se ridică, 
agitând nişte hârtii. 

— lată autorizaţia dumneavoastră pentru intrarea în Vietnam! 
îl anunţă el. Puteţi pleca mâine dimineaţă, aşa cum aţi dorit. 

Malko puse documentul în buzunar. Mai discutară amical 
câteva clipe, apoi polițistul, dând vina pe programul încărcat, îl 
conduse spre ieşire, strângându-i călduros mâna. 

— Drum bun! spuse el. Veţi ajunge la Ho Şi Min-Ville la ora 
cinei. Vă mai aşteptăm în Cambodgia. 

Dacă s-ar fi organizat o olimpiadă de ipocrizie, ar fi meritat 
medalia de aur. Malko se trezi că brusc nu mai avea nimic de 
făcut. Numărătoarea inversă începuse. Până a doua zi nu mai 
risca nimic, atâta vreme cât cei pe care intenţiona să-i ucidă 
erau siguri că ei o vor face primii, în decurs de câteva ore. 

x 
x x 


— Sunteţi sigur că nu faceţi o prostie? 

Privirea lui Vladimir Kartoff exprima o îngrijorare reală. Malko îl 
linişti cu un surâs. 

— Poate, dar dacă nu încerc, nu am altă ieşire. Ştiţi... 

Sovieticul îi zâmbi călduros. 

— Rezidentul vă trimite cele mai bune urări, spuse el, 
dezvăluindu-şi pentru prima oară apartenenţa la KGB. li urăşte 
pe polpotişti, care au ciopârţit cu sabia trei dintre oamenii săi şi 
ai mei. Regret că nu pot face nimic mai mult. 

— Este deja prea mult! îl asigură Malko, luând voluminosul 
pachet învelit în hârtie uleioasă şi întinzându-i-l lui Chieng, care îl 
puse în portbagaj. 

Conţinea o puşcă cu lunetă sovietică, un Nagant, arma folosită 
frecvent de lunetişti în Liban, care putea ucide fără probleme la o 
distanţă de trei sute de metri. Patul decupat ca al unei carabine 
de concurs asigura o priză perfectă trăgătorului. Malko strânse 
îndelung mâna sovieticului. Hotărât lucru, relaţiile cu KGB-ul se 
ameliorau. Cu toate acestea, nu-şi făcea iluzii; avea să vină o zi 
când, dacă interesele CIA şi KGB n-aveau să mai concorde, avea 
să-i întâlnească în drumul lui pe cei din piaţa Dzerjinski. 


166 


— Dosvidania, gospodine Linge**, spuse cu vocea lui plăcută 
Vladimir Kartoff. Sfintele Icoane să vă aibă în pază. 

Aşteptă ca Toyota să iasă pe poarta ambasadei, apoi intră 
înăuntru. Malko era sigur că se afla sub supraveghere: Hun Sen 
şi prietenii lui se întrebau probabil ce punea la cale cu sovieticii. 
Chieng îl lăsă la Cambodiana - unde îşi petrecu restul zilei 
punând planul la punct. Avea să afle în câteva ore cine era mai 
rău, el sau Ta-Mok, sau cine avea mai mult noroc... Ajuns în faţa 
hotelului, scoase din portbagaj pachetul dat de Vladimir Kartoff şi 
îl luă cu el. Sherry îl aştepta în cameră. Privirea îi era sticloasă. 
Încercând să-şi potolească neliniştea, amestecase coniacul cu 
whisky-ul şi cu tranchilizantele. Se aruncă în braţele lui Malko. 

— Eşti sigur că vrei să plecăm mâine? 

— Nu avem de ales, spuse Malko. Pornim la şapte dimineaţa. 
Totul va fi în regulă. 

— Mi-e frică, murmură ea. Vino. A 

Îşi freca pântecul cu putere de Malko. Într-o clipă fu în 
genunchi. Trecuseră doar câteva zile şi căpătase aptitudini de 
vestală, depăşind cu mult dorinţele sexuale ale lui Malko. Toate 
inhibiţiile fuseseră şterse de alcool. Malko se simţi minunat. Gura 
ei părea şi mai primitoare. Furia cu care cuprindea membrul lui 
Malko, scuturându-şi în acelaşi timp pletele roşcate, îi provoca 
partenerului o plăcere de nedescris. 

Când fu pe punctul să explodeze, ea îl atrase spre pat, 
întrebându-l în ce mod voia să o posede. Cum el manifesta o 
preferinţă pentru zona şalelor, ea se supuse cu docilitate. El 
pătrunse fără dificultate între fesele somptuoase, smulgându-i un 
geamăt în care durerea şi plăcerea erau amestecate, apoi juisă 
în interiorul pântecului primitor. 

Sherry îl lăsă să-şi regăsească liniştea, apoi îi spuse cu 
timiditate: 

— Sunt atât de nervoasă că nu potjuisa. Ajută-mă. 

Cu un gest îndrăzneţ, îi luă mâna şi i-o puse pe sexul 
întredeschis. Un gest de neconceput pentru cea care era acum o 
săptămână. 

— Mângâie-mă, îi ceru ea. 

Era greu de refuzat... Timp de mai bine de o oră, Malko se 
strădui să-i provoace orgasm după orgasm, în timp ce ea se 
răsucea pe pat, ciufulită şi scuturată de spasme. De fiecare dată 
când el încerca să se oprească, ea îi arunca o privire rugătoare. 


34 La revedere, domnule Linge, (n.a.). 


167 


Până la urmă căzu într-o toropeală binefăcătoare... Malko începu 
să revadă mintal etapele planului său. Această sărbătoare 
sexuală putea fi ultima din viaţa lui. Soarta Cambodgiei pentru 
anii următori avea să se hotărască peste câteva ore. Dacă dădea 
greş, ţara avea toate şansele ca Soluţia Roşie să se aplice. 

Se ridică din pat, se îmbrăcă şi cobori, lăsând-o pe Sherry să 
se refacă după multiplele orgasme. In parcarea pustie, Chieng 
fuma nervos o ţigară, aşteptând lângă Toyota. Ochii ascunşi de 
lentilele groase îi înfruntară privirea. De când fusese demascat, 
nu mai era acelaşi om: temător, nervos, pândea înfricoşat fiecare 
reacţie a lui Malko. Acesta din urmă îl suspecta. Acum, că 
demontase toate resorturile cambodgianului, ştia că acesta era 
capabil să se răzgândească. Cine trădează o dată... Doar frica de 
moarte îl putea opri. 

— Sunteţi sigur că nu aţi vorbit prea multe? întrebă Malko. 

Chieng dădu din cap. 

— Da, da. Sigur. 

Era singura şi cea mai neînsemnată precauţie pe care şi-o 
putea lua. 

x 
x x 


Soarele se ridicase în înalt la nici şapte dimineaţa şi circulaţia 
ciclo-taxiurilor era deja intensă. 

Luminozitatea orbitoare îl făcu pe Malko să închidă ochii pe 
jumătate. Escortat de Sherry, se îndreptă spre parcare, cu 
pachetul în mână. Chieng îi aştepta, de data aceasta fără ţigară, 
cu un surâs cam îngheţat. Malko îi văzu mărul lui Adam urcând şi 
coborând foarte repede. Cambodgianul nu se simţea în largul 
lui... 

— Mergem după dumneavoastră, zise Malko, instalându-se 
împreună cu pachetul în Land Cruiser. 

Sherry se urcase la volan. 

leşind din parcarea de la Cambodiana, cele două vehicule 
cotiră la stânga. Malko se întrebă dacă era urmărit, pentru că 
astfel lucrurile s-ar fi complicat. Motocicletele Honda nu ieşeau 
niciodată din perimetrul Phnom Penh-ului. Cu trăsăturile 
descompuse, Sherry strângea atât de tare volanul, încât 
încheieturile i se albiseră. 

— Suntem nebuni! şuşoti ea, au să ne ucidă. 

Malko îi puse o mână pe genunchi. 

— Nu avem de ales. 


168 


Ea fu nevoită să încetinească: circulaţia pe podul peste 
Mekong era îngreunată. Şoseaua Nr. 1 era singurul drum spre 
Vietnam. Malko privea cum se fofilează Toyota printre 
motociclete, biciclete, autobuze şi camioane încărcate până la 
refuz, fără a mai pomeni de pietoni... Drumurile înguste 
mărginite de orezării şi de case erau pline de gropi. Circulaţia se 
mai descongestionă de abia după vreo zece kilometri. 

Erau puţine şanse ca ambuscada căpitanului Sarin să fie 
montată înainte de bac: regiunea era prea populată. 

Malko desfăcu hârtia uleioasă şi examină Nagantul. Era 
impresionant. Incărcătorul conţinea cartuşe cu viteză iniţială 
mare. Totul cântărea în jur de trei kilograme. Sherry îi aruncă o 
privire neliniştită şi îşi muşcă buzele. 

După ce băgă cartuş pe ţeavă, Malko puse arma la picior, 
contemplând peisajul fără forme de relief. Se simţea mai calm, 
cu cât acţiunea devenea mai iminentă. 

Peste o jumătate de oră, stopurile Toyotei pâlpâiră. Se 
apropiau. Maşina din faţă parcă în şanţul drumului, lăsând Land 
Cruiserul să o depăşească, în timp ce Chieng adresa ocupanților 
un surâs crispat. Peste cinci minute, pe partea dreaptă apăru un 
portal de piatră: intrarea în parcul de distracţii de la Koki. Chieng 
îi explicase lui Malko topografia locurilor. Se strecură pe un 
planşeu invizibil de la exterior. La intrare, câţiva bonzi înarmaţi 
cu megafoane îndemnau lumea să doneze bani pentru 
reconstrucţia pagodei lor. Sherry parcurse două sute de metri 
până la o răspântie; o luă la dreapta, pe drumul care ducea la o 
parcare pe malul Mekongului. Cobori din maşină şi Malko făcu la 
fel, luând cu el carabina. A 

— Indepărtează-te, spuse el. Intoarce-te la drumul principal. 
Am să vin după tine după ce se termină totul. 

Se îndepărtă în direcţia Mekongului, cu carabina în mână. Găsi 
uşor un promontoriu acoperit cu o vegetaţie destul de stufoasă, 
înaintă târâş până în dreptul crestei şi aruncă o privire. Din acel 
loc putea vedea bungalourile pe piloni folosite doar în week-end, 
aflate la o distanţă de două sute de metri. 

Aveau un aer foarte rustic: un planşeu de lemn, pereţi făcuţi 
din rogojini şi un acoperiş de frunze. Erau legate cu nişte scăriţe 
de debarcaderele rudimentare, unde erau amarate nişte bărci cu 
fundul plat. Erau cam douăzeci, dominate de celelalte construcţii 
uşoare răspândite prin parcul pagodei şi adăposteau la sfârşit de 
săptămână negustorii de pui fripţi, de melci uriaşi, de peşti şi de 


169 


gândaci prăjiţi. 

Malko examină malul râpos. Nici picior de om. Undeva 
departe, pe celălalt mal, nişte femei pliveau orezul într-o 
orezărie. Se uită la ceas: opt fix. Nu avea altceva de făcut decât 
să aştepte... 

x 
x x 


Sam apăru fără ca Malko să-l vadă venind. Pulsul îi urcă brusc 
la 150: dacă în locul lui ar fi fost un khmer roşu, era mort de 
mult... Tânărul amputat se trânti lângă el şi surâse uşurat. 

— OK? întrebă Malko. 

— OK, OK, zise Sam. Ta-Mok aici. 

Malko îl trimisese în ajun pe post de iscoadă. Tânărul 
pretinsese că fusese nevoit să fugă din Phnom Penh ca să nu fie 
deportat pe insula de pe Mekong, unde noul primar îi trimitea pe 
amputaţi. Işi dăduseră întâlnire la ora opt, pe acest promontoriu. 
Sam se căţără lângă el şi întinse braţul, arătând spre unul dintre 
bungalouri, în faţa căruia se afla amarată o joncă destul de mare, 
propulsată de un motor puternic, al cărui arbore cu transmisie 
orientabilă îi dădea o mare manevrabilitate. 

Barca era legată la un mic ponton, în aval de bungalou. 

— Ta-Mok, murmură Sam, arătând prin gesturi că acesta se 
afla înăuntru. 

x 
x x 


În timp ce Malko supraveghea bungaloul, din el ieşi un bărbat 
în uniformă verzuie, cu caschetă şi bocanci. Sări în joncă, luă 
ceva de acolo şi se întoarse în casă. 

Un khmer roşu. Malko se uită la ceas: mai avea cinci minute 
de aşteptat. Dacă raţionamentul lui era corect, totul avea să se 
petreacă foarte repede, chiar dacă Chieng trăda încă o dată. Cu 
Nagantul sprijinit de antebraţ, aştepta lungit în iarbă, cu Sam 
lângă el. Se auzi un zgomot de motor. Sosea Chieng. 

In momentul în care trecu pe sub portalul vechii pagode, lui 
Chieng i se strânse stomacul atât de tare, încât n-ar fi putut 
înghiţi nici măcar un bob de orez. Era atât de nervos, încât se 
oprise de două ori ca să-şi golească vezica. Strângând volanul cu 
ambele mâini, îşi umezi buzele uscate. De la plecarea din Phnom 
Penh, îşi bătea capul să găsească o cale de scăpare. Să 
mărturisească tot încă de la sosire şi să îi trimită pe Ta-Mok şi pe 
oamenii în locul unde Malko îşi întinsese capcana. li cunoştea 


170 


însă bine pe polpotişti: trădarea, chiar răscumpărată, era tot 
trădare. Nu renunţau ei la codul lor etic, pentru o râmă ca el... 
Cealaltă metodă era să folosească planul stabilit înainte, 
rugându-se ca Ta-Mok să-l creadă... 

Nu mai avu timp să reflecteze; ajunsese în parcarea care 
domina Mekongul. Opri motorul şi aşteptă. Tăcerea era absolută 
şi locul părea pustiu. Işi auzea bătăile inimii. Pentru a-şi face 
curaj, aprinse o ţigară. De ce nu-şi făceau apariţia? Plecaseră? 
Dacă bănuiau ceva? 

O siluetă îmbrăcată în verde apăru pe neaşteptate de după un 
copac, apoi o alta şi în sfârşit un al treilea polpotist ţâşni din 
ascunzătoare. Toţi trei aveau mitraliere Kalaşnikov. Unul dintre ei 
deschise cu violenţă portiera şi îl apostrofă: 

— Unde e? 

Era mâna dreaptă a lui Ta-Mok, un tip înalt şi slab, purtând pe 
chip urmele unor arsuri provocate de un aruncător de flăcări. 

— A avut... Nu este... N-a putut să vină, reuşi să spună 
Chieng. 

Avu senzaţia că face pe el. 

— In acest caz, tu de ce ai venit? 

— Ca să vă spun, ca să vă previn. 

Timp ce câteva secunde interminabile, khmerul roşu îl măsură 
din priviri, apoi îi ordonă: 

— leşi din maşină şi vino. 

Cu picioarele tremurânde, Chieng se supuse. Acum, planul i se 
părea complet nebunesc. Cobori pe potecă, cu un Kalaşnikov în 
spate şi intră în micul bungalou a cărui uşă dădea spre fluviu. 

Ta-Mok era acolo, sprijinit de o stănoagă; doi dintre oamenii lui 
stăteau pe vine lângă uşă. li explicară ce se întâmplase şi el îşi 
pironi privirea rece asupra lui Chieng. Cambodgianul avu 
impresia că se topeşte. Tremura din toate mădularele. Bătrânul 
şef khmer îl lăsă să fiarbă în zeama lui aproape trei minute, apoi 
îl întrebă cu o voce suspect de dulce: 

— De ce minţi? 

Chieng protestă cu o voce ascuţită. Era acolo, ca dovadă a 
bunei lui credinţe. Dacă ar fi trădat, ar fi putut inventa un 
pretext. Nimeni nu putea sili un «farang»* să se deplaseze... Ta- 
Mok îl asculta, tulburat. Adevărat, ceva îi scăpa. In definitiv, 
putea fi şi aşa. Deschise gura ca să-l alunge pe Chieng, dar unul 
dintre oamenii lui intră ca o furtună în bungalou. 


35 Străin (n.a.). 


171 


— Am văzut o maşină mare şi albă parcată puţin mai încolo, 
anunţă el, ca cele utilizate de străini. Nu e nimeni înăuntru. 

Obişnuit cu capcanele subtile, Ta-Mok înţelese totul într-o 
fracțiune de secundă. Fără o vorbă, se ridică şi îşi scoase 
baioneta, proptind-o în pântecul lui Chieng. 

— Unde sunt? 

Era convins că oamenii căpitanului Sarin mişunau peste tot. 
Cheng se dădu înapoi, lovindu-se de ţeava unui Kalaşnikov. 

— Nu e nimeni, nu, nu, afirmă el, cu o voce tremurată. 

Cu o mişcare lină, Ta-Mok împinse braţul înainte şi lama se 
înfipse de-a curmezişul în abdomenul lui Chieng, al cărui chip 
încremeni într-o mască a durerii. Cu un gest hotărât, Ta-Mok 
împinse lama în sus încă douăzeci de centimetri, tăind 
peritoneul. Îngrozit, Chieng îşi văzu intestinele gălbui ţâşnind 
afară din pântec, apoi căzu în genunchi. 

— Să plecăm, repede, ordonă Ta-Mok, fără urmă de ezitare. 

La ce bun să mai piardă timpul? Când era vorba de capcane şi 
o singură secundă era prețioasă. Chieng nu conta. Dacă l-ar fi 
interogat, ar fi aflat doar amănuntele unei curse pe care o simţea 
cu fiecare fibră. 

Important era să se îndepărteze cât mai repede de locul 
periculos. Cu jonca lui foarte rapidă, putea să scape. Un 
detaşament de recuperare îl aştepta în amonte, la câţiva 
kilometri. Oamenii săi se precipitau deja pe pasarela de lemn ca 
să pornească jonca. Alţii, desfăşuraţi în evantai, protejau 
retragerea şefului lor. Ta-Mok ieşi din bungalou fără să se 
grăbească, sprijinindu-se în cârje. Pentru că scândurile se 
mişcau, nu putea merge mai repede. i 

Povestea îl sâcâia şi îl intriga în acelaşi timp. Inainte de a se 
urca în joncă se întoarse, dar zona împădurită din spate i se păru 
complet pustie. Poate că de această dată intuiţia îl înşelase. 
Poate că Chieng spusese adevărul şi maşina nu avea nici o 
legătură cu problemele lui. Nu putea ignora faptul că adversarul 
lui ar fi putut avea legături cu un ONG folosind vehicule de acest 
tip. 

Întinse una dintre cârje unuia dintre oamenii săi şi se pregăti 
să sară în joncă. 

x 
x x 


Sudoarea se prelingea pe ceafa lui Malko şi toţi muşchii îi erau 
anchilozaţi de atâta încordare. De fiecare dată când privirea 


172 


unuia dintre oamenii lui Ta-Mok se fixa pe locul unde se afla, 
avea impresia că era la fel de vizibil ca o muscă într-un pahar cu 
lapte. 

Atunci când îi văzu pe soldaţi precipitându-se spre joncă şi 
pornind motorul puternic, pulsul îi crescu vertiginos. Fixase patul 
carabinei în falcă şi arătătorul de pe trăgaci nu tremura... Se 
simţea ca un jucător care priveşte bila ruletei, neştiind dacă se 
va opri la numărul ales de el. Nu mai vedea decât pasarela 
îngustă, aşteptându-se în fiecare clipă să audă strigăte de 
alarmă. 

Atunci apăru Ta-Mok. Chiar şi fără cârje era uşor de 
recunoscut după ţinută. Mult mai înalt decât ceilalţi, cu părul 
tuns perie, uscăţiv şi lat în umeri. La brâu avea atârnate o 
grenadă şi un pistol. Malko îşi lipi ochiul drept de lunetă şi îşi ţinu 
răsuflarea. Aşteptă ca pieptul khmerului să ajungă la intersecţia 
celor două semne de pe vizor. 

Incă o fracțiune de secundă. Sentimentele care îl încercau 
erau de dezgust şi tristeţe. Nu era un ucigaş. Chipul Sopiei Sen, 
cu ochii ficşi şi buzele moarte, îi reveni în minte şi apăsă pe 
trăgaciul Nagantului. 

O detunătură surdă ca explozia unei grenade, şocul patului în 
umăr, reculul armei care îi zdruncină oasele şi acolo, departe, 
silueta secerată ca o ţintă de bâlci. Imediat veni şi riposta: 
strigăte, chemări, rafale seci de arme automate trăgând în toate 
direcţiile. 

Malko rămase ascuns şi nemişcat. Omorât fulgerător, Ta-Mok 
se prăbuşi de-a curmezişul pasarelei, cu una dintre cârje 
înţepenită între scânduri. Unul dintre oameni încercă să-l târască 
spre joncă. Malko nu avu de ales. Cadavrul lui Ta-Mok nu trebuia 
să dispară. Pentru a doua oară, puse arma la umăr şi trase. Omul 
căzu în apă cu ţeasta făcută zob şi acesta fu semnalul 
debandadei. Toţi supraviețuitorii se repeziră la joncă. Aceasta 
demară, ocupanţii ei continuând să împroaşte malurile râpoase 
cu rafale oarbe... Aşteptă până se îndepărtară la un kilometru de 
el, apoi ieşi din ascunzătoare. 

x 
x x 

Ca mai toţi morţii, Ta-Mok avea pe chip o expresie calmă. Nu 
avusese timp nici să sufere, nici să-i fie frică. Avea mâna încă 
încleştată pe cârjă şi pântecul nu mai era decât o masă 
sângerândă. 


173 


Malko îl contemplă cu un amestec de uşurare şi de repulsie. 
Reuşise probabil să salveze Cambodgia de o altă epocă a 
ororilor. 

Sam venise şontăc, şontăc după el. Privi îndelung cadavrul, cu 
dezgust şi compătimire, poate dintr-o solidaritate a amputaţilor. 

Malko urcă spre bungalou şi îl zări pe Chieng, ghemuit pe 
podea, cu ochelarii căzuţi lângă el şi cu pântecul căscat. O dată, 
măcar, nu trădase... Malko se îndreptă spre şosea, ca să o caute 
pe Sherry. Niciodată Nagantul din mână nu i se păruse mai greu. 


174 


Cuprins 


iz 1 o luu | A INRPRODEOEO IRI OUR ERA CORN a E POR IRA DIRECT VREI RIP A NI 5 
(2 pu 1 ÎI ANRE RR IE RI RIO RI RE OREI RR PIN 13 
Capitolül [PORTO ORE RE IER RIN PIE RE PI SP RI INI PR ERER IEOS 23 
Capitolul IV ARII RO ERORI aneen IRI PI RE RR RIN e RTR 30 
Capitolül AAA PR RI IP RR CEI PR RN RONI IRIS 39 
i iu e 5 ÎN V PRE PRI RR NR SIRIO SRI PRR RIND ARN 48 
Capitolul Vias RR E RARE RN RR it AR RO N N IRRD 55 
Capitolül VIl sie et aa sie ii tsi tsart eS i 0 Salata adi ti 62 
2 oi. ÎI, AR RI IAR UR II RI FRI NE ROI RR IRI JEN RI e 70 
(56) elle 1 LN. ANI RAR EA PRE E IRON RR RE RER 77 
Capitólul ACUL soia Data a coat a il aa 0 ma 87 
Capitolul DCL se ci caiac pacii au datei i oi a aie aia ma 99 
Capitolul XM PPPEPROREIOE IO REPEDE E RI RONA RI SIN PRI RE PERII PNR 109 
Capitolul XIV cae oa o tu iai ir ei ir Bone tai 121 
Capitolul XV noi ia ii ioni a tota sii oala iul 130 
Capitolul XV Lecce ua ile it ai te 138 
Capitolul XV 1 AIRES ORI PRI PORN PERIE PSR 146 
Capitolul XVH D o tai a tra e da a ai 153 
Capitolul XIX sssini ei 162 
CUPS aa citiri ai da dica E a 8 at ră at ac dei 173 


175 


Malko îl contemplă cu un amestec de uşurare și de i. 
repulsie. Reușise probabil să salveze Cambodgia de o altă 
epocă a ororilor. 


Urcă spre bungalou și îl zări pe Chieng, ghemuit pe | 


podea, cu ochelarii căzuţi lângă el și cu pântecul căscat. 
O dată, măcar, nu trădase... Malko se îndreptă spre șosea, 
ca să o caute pe Sherry. Niciodată Nagantul din mână nu 

i se păruse mai greu. 


La editura TINERAMA 
au apărut în seria SAS: . 


m Teroare la Santiago 
m Misiunea Sarajevo 
. Æ KGB contra KGB 

m În numele lui Allah 
a Alertă, Plutoniu 
m Suspectul de la Leningrad 
m Zborul 007 nu mai răspunde 
a Umbra lui Jirinovski 
ai Pe urmele lui Carlos 
m Atentat la Casa Albă 
ai CIA contraatacă 
m Saddam Hussein trădat de fili săi 
a Ostaticul din Triunghiul de aur 
a Masacrul de la Marrakech 

„Hi Manipulare la Zagreb 

m Afacerea lrangate revine ! 

m Răzbunare la Beirut 

E El Coyote și cartelul drogurilor 

m Adio Zair, Adio Mobutu 

“a Vânali-l pe Radovan Karadzici 
Aventură în Afganistan 
E Joc periculos în Sierra Leone 
a Capcana Cecenă a P 
H Scrisoare pentru Clinton E 


PREŢ 7 000 ISBN 973-9138-35-7