Gerard de Villiers — [SAS] Aurul de pe raul Kwai

N 
n 
= 
m 
= 
> 
W 
a 
la 


+, oa 
ri g [ t 
ea x 
LU 
% e E ji j 
s A) 5 
E E Eee e ee E ere e E SE CDR E a e E 


Sha 


Gerard de Villiers 


Aurul de pe Râul Kwai 


ISBN: 973-9138-55-1. 


Malko Productions - Paris, 
L'or de la riviere Kwai 
© Gerard de Villiers, 
Pentru versiunea românească: 
EOTINERAMA 1998 


Gerard de Villiers 


Aurul de pe râul Kwai 


În româneşte de 
Cristina Szabo 


1998 


Capitolul |. 


Strigătul grav al unui geko izbucni foarte aproape de 
urechea lui Pong Punnak, făcându-l să tresară. Şopârla 
mare stătea la soare, cocoţată pe o piatră funerară, la un 
metru de bărbatul ghemuit în spatele unui pâlc de arbuşti 
înţesaţi cu orhidee sălbatice de un roşu strălucitor. 
Thailandezul numără strigătele, cuprins de o vagă nelinişte: 
un număr par avea să-i poarte ghinion, un număr impar era 
de bun augur. 

După cel de al optulea zgomot cavernos, tăcerea se lăsă 
peste cimitirul întins, întreruptă doar de susurul apelor 
gălbui ale râului Kwai, care curgeau cu viteză de o parte şi 
de alta a micuţei insule. Sampanul cu care venise Pong 
Punnak era ascuns în ierburile înalte, în partea opusă a 
insulei, cam la o jumătate de milă distanţă. 

Pong Punnak privi şopârla, implorând-o parcă să mai 
strige, dar saurianul îşi reluase siesta, cu ochii bulbucaţi 
acoperiţi de o pieliţă cenuşie. 

Se apropia amiaza şi soarele cădea vertical peste pietrele 
funerare, toate aidoma, aliniate pe o distanţă de sute de 
metri. Florile sălbatice dădeau un aer sărbătoresc acelui loc 
sinistru prin definiţie. 

Ca să mai treacă timpul, Pong Punnak se distra 
descifrând inscripţiile gravate pe placa din apropierea 
locului unde era ascuns; în ciuda timpului scurs, literele se 
vedeau clar: „Winston Stilwell, sergent, cea de-a ll-a 
Brigadă Personală de Cavalerie Uşoară a Regelui. 9 ianuarie 
1946.” 

Cu toate că era un tip curajos, Pong Punnak, era 
superstiţios. Apropierea atâtor morţi îl tulbura, cu toate că 
erau mult mai puţin periculoşi decât cei ce-l urmăreau. 

Puţină lume în Thailanda ştia de existenţa acestei imense 
necropole. Insuliţa aflată în mijlocul râului Kwai era toată un 
cimitir, cu alei drepte, care se intersectau pe o distanţă de 
mai bine de un kilometru, întrerupte din loc în loc de 


5 


rădăcinile enorme ale unui bananier, pe care buldozerele nu 
le putuseră smulge. 

Toate pietrele funerare de formă dreptunghiulară, cu 
înălţimea de douăzeci de centimetri, erau identice. Pe 
fiecare dintre ele erau inscripţionate: numele, gradul şi data 
morţii. 

Şapte mii de persoane îşi dormeau aici somnul de veci: 
englezi, olandezi, americani, morţi între 1942 şi 1946, din 
cauza dizenteriei, a privaţiunilor, sau ucişi de gloanţele 
japonezilor. Veniseră pe jos de la Singapore, construind 
calea ferată Singapore - Rangoon, fiecare traversă fiind 
marcată de moartea unui om. Doar podul peste râul Kwai 
costase viaţa a trei mii de suflete. După război, aliaţii 
cercetaseră şi cele mai bine ascunse locuri din junglă, 
încercând să găsească părţi împrăştiate din trupurile 
ciopârţite ale soldaţilor. Deseori, negăsind mare lucru, 
multe morminte adăposteau acum doar câteva rămăşiţe. 

In aval de pod se afla un al doilea cimitir, de astă dată pe 
mal, adăpostind opt mii de morminte. Intre cele două 
cimitire, serpanta metalică ce înlocuia pasarela provizorie 
construită de japonezi se clătina de două ori pe zi, la 
trecerea trenurilor. 

Uitaţi în junglă, la o sută treizeci de kilometri de Bangkok, 
pe morţi nu-i vizita prea multă lume, doar din când în când 
vreun tovarăş de arme, nişte turişti veniţi să vadă podul, 
sau unii pentru care crucile nu aveau prea mare 
importanţă... aşa cum era Pong Punnak, de exemplu. Cu 
toate că era superstiţios, nu-i păsa deloc de miile de morţi 
care se odihneau sub el. Ochii lui mici şi vii urmăreau 
continuu silueta unui bărbat îmbrăcat într-o cămaşă albă, 
cu privirile ascunse în spatele unor ochelari cu lentile negre, 
ghemuit în aşteptare în partea nordică a cimitirului, lângă 
apă. 

Din când în când arunca o privire spre morminte şi Pong 
se ascundea şi mai bine în spatele arbustului care îl proteja. 
O frică animalică începea să-l învăluie. Nimeni nu ştia că se 
află acolo. Cu toate că thailandezii sunt în general slabi ca 
un ţâr şi cu picioare de băieţandru, el era destul de 
corpolent, costumul ieftin din material uşor stând pe el ca 


pe un caltaboş. 

Deodată, o joncă lungă, acoperită cu tablă ondulată, 
apăru la cotul râului, lat de mai bine de o sută de metri, 
îndreptându-se spre cel ce aştepta. Fu trasă pe nisip şi doi 
bărbaţi înalţi şi supli, metişi de thailandezi din nord cu 
chinezi, săriră pe insulă. In acel moment, un al doilea 
personaj ascuns în spatele celui cu cămaşă albă ieşi din 
ascunzătoare şi se îndreptă spre cei doi. Pong Punnak simţi 
cum i se strânge inima. Fără să simtă sudoarea care îi 
invada fruntea, asistă fascinat la scena care se derula: nişte 
teancuri de bani treceau din mână în mână. Era atât de 
absorbit de situaţie încât tresări atunci când strigătul 
şopârlei îi răsună în ureche. 

Ceea ce urmă se petrecu foarte rapid. Cei patru se 
întoarseră în direcţia strigătului zărind creştetul lui Pong 
apărând din tufiş. In aceeaşi clipă geko strigă din nou şi 
thailandezul auzi o voce guturală spunând în limba lui: 

— Ucide-l! 

Cel în cămaşă albă ţâşni în direcţia lui Pong Punnak, 
oprindu-se la câţiva metri de pâlcul de arbuşti, braţul drepti 
se destinse şi un obiect strălucitor străbătu aerul. 

Pong Punnak se rostogoli ca un iepure. Ajunsese la cinci 
metri de arbust când pumnalul se înfipse în şopârla aflată 
pe mormânt. Lovit de moarte, geko scoase un urlet prelung, 
uimitor de uman, aidoma unui strigăt de copil torturat. 

In ciuda celor treizeci şi cinci de grade, spatele 
thailandezului fu scăldat de o sudoare rece şi Pong începu 
să alerge şi mai repede. Avea un avans de mai puţin de 
treizeci de secunde pentru a ajunge la jonca aflată de 
cealaltă parte a cimitirului. 

Bărbatul în cămaşă albă smulse în treacăt arma din 
trupul în agonie al şopârlei şi o luă pe urmele thailandezului. 

Alergând în zig-zag, printre morminte, Pong Punnak se 
aştepta în fiecare clipă să simtă pumnalul cum i se înfige în 
spate. 

Nici unul dintre cei doi bărbaţi nu văzu silueta descărnată 
ce se iţea din spatele unui pâlc de arbuşti de la marginea 
cimitirului: un thailandez bătrân, uscat ca o frunză toamna, 
cu creştetul apărat de o pălărie zdrenţuită din frunze de 


palmier. Strigătul şopârlei îi stricase siesta. 

Curios, contemplă urmărirea. In general nu se petrecea 
nimic special în cimitirul pe care îl întreținea contra unui 
salariu derizoriu, pe care îl primea o dată la doi ani. Până la 
urmă era totuşi o afacere bună, având în vedere că singura 
lui activitate fusese defrişarea unui loc între două 
morminte, pe care plantase puţin mac pentru a-l vinde 
ţăranilor din vale. 

li văzu pe cei trei în apropierea joncei şi se hotărî să afle 


ce se petrecea. 
* 


* * 


Urmăritorul lui Pong Punnak se dovedi mai rapid decât 
acesta. Ajuns aproape de capătul cimitirului, thailandezul se 
întoarse şi zări cămaşa albă la doar zece metri în spate. Nu 
avea timp să se urce în joncă. Cuprins de panică, băgă 
mâna sub haină ca să scoată de acolo Coltul Cobra 38, dar 
degetele atinseră tocul de piele care era gol. Probabil că 
pistolul îi căzuse pe când stătea ghemuit în spatele 
mormântului, înnebunit, ajunse dintr-o săritură peste 
ultimul taluz şi se afundă în nisip până la glezne. Fără să 
apuce să se ridice, avu un şoc şi simţi în coastă o arsură: 
cuțitul i se înfipsese undeva în partea dreaptă. Din fericire, 
în cădere, îşi dărâmă adversarul, care era mai uşor decât el. 
Câteva clipe lupta se desfăşura în tăcere, apoi Pong, 
însufleţit de teroare, fu în avantaj. Din zbor, îi trase celuilalt 
un pumn în gât. Bărbatul cu cămaşă albă, acum fără 
ochelarii care-i zburaseră ceva mai departe, îi dădu drumul 
horcăind. 

Pong Punnak vomită peste el, se ridică şi se îndreptă 
clătinându-se spre joncă. Barca îi păru ca de plumb, dar 
reuşi să o împingă în apă şi să sară înăuntru. Ajutat de 
curent se îndepărtă rapid, chiar în momentul în care 
urmăritorul său se ridică. 

Thailandezul fu cuprins de ameţeală şi închise ochii. 
Steluţe multicolore îi jucau sub pleoape. Pe sub degetele 
crispate pe rană simţi cum curge sângele, un firişor ce se 
prelingea pe coapsă. Se gândi că nu va avea forţă să ajungă 
pe malul estic. 


La acea oră, râul Kwai era pustiu. Pe lângă el, defilarea 
malurilor era din ce în ce mai rapidă. Peste trei kilometri 
avea să dea peste repezişurile de la Bor-Ploi, o aglomerare 
de pietre ce se iţeau la suprafaţa apei. 

Cu un efort supraomenesc, Pong Punnak reuşi să apuce 
pagaia şi se îndreptă spre malul estic. Maşina lui, un Datsun 
albastru, era ascunsă undeva mai sus, în apropierea 
drumului. Thailandezului îi trebuiră aproape cinci minute 
pentru a ajunge la malul mlăştinos. Suferea atât de tare 
încât nici măcar nu se mai gândea la eventualii urmăritori, 
de parcă durerea îi luase minţile. 

Trecând în patru labe prin mâl, reuşi să găsească poteca 
ce traversa păienjenişul de liane şi de ierburi înalte ce 
mărgineau malul. Sampanul începu să plutească singur, 
luat de curent, încovoiat de suferinţă, Pong Punnak înainta 
în salturi, scoțând gemete de durere. 

Străbătu desişul de liane, speriind o maimuţă şi ajunse la 
drumul pustiu. Işi trase sufletul în dreptul unui pâlc de 
trestii enorme, gândindu-se să se ascundă acolo până la 
apusul soarelui. Insă trebuia să ajungă la Bangkok pentru a 
povesti ce văzuse. Simţea că nu avea să mai apuce seara. 
După cinci minute, interminabile parcă, ajunse la maşină. 
Se trânti pe bancheta de plastic arsă de soare şi scoase un 
strigăt de uşurare. 

Mâinile îi tremurau atât de tare că îi trebui un minut bun 
pentru a reuşi să pornească. 

Datsun-ul se zgudui. Prăvălit peste volan, cu batista 
apăsată pe rană, Pong conducea cu o mână. Luciri 
fulgerătoare îi treceau prin faţa ochilor şi sângele continua 
să-i curgă pe picior. Suspină la gândul celor o sută douăzeci 
şi cinci de kilometri până la Bangkok. N-avea să reuşească. 

Peste un sfert de oră trecu printr-un cătun. N-avea rost 
să oprească, nu aveau nici medic şi nici telefon, iar 
urmăritorii l-ar fi găsit cu uşurinţă. 

Drumul şerpuia printre colinele acoperite de junglă, 
urmărind albia râului. N-avea cum să vadă dacă era 
urmărit. Thailandezul lua viraj după viraj şi fără să schimbe 
vitezele, făcea ca motorul să scoată un sunet înecat. Nu mai 
simţea durerea, dar de la brâu în jos corpul îi amorţise. Nici 


9 


nu îndrăznea să atingă rana. Fără veste, jungla dispăru, 
făcând loc unei savane întretăiate de orezării. Drumul 
părăsea valea râului Kwai, care continua în sud, spre 
Malaiezia. Peisajul avea să rămână neschimbat până la 
Bangkok, cale de o sută de kilometri. 

Doar pe jumătate conştient, Pong evită cu greu un 
camion mare încărcat cu bambus. Acum drumul mergea în 
linie dreaptă. Aruncă o privire în oglinda retrovizoare şi zări 
un punct în depărtare: o altă maşină. 

Sângele începu să-i pulseze din ce în ce mai repede. 
Datsun-ul şerpuia periculos dintr-o parte în alta a drumului. 
Aproape delirând, Pong Punnak desluşi o pancartă pe 
marginea drumului: Kanchanaburi, 1 kilometru. 

Era un târg mare unde putea găsi un telefon. Datsun-ul o 
luă pe strada principală, copleşită de căldură. Nu se zărea 
nici ţipenie de om. Pong Punnak încetini în faţa unei băcănii- 
restaurant chinezeşti, căutând un telefon. Avu puterea să 
oprească şi să strige. Un băieţel gol puşcă se apropie: 

— Telefon, bolborosi thailandezul. 

Micuţul îi arătă peretele din spatele tejghelei pe care se 
înghesuiau fructe tropicale, banane şi sticle de Coca-Cola şi 
o şterse undeva în spate. 

Acum era sigur că nu avea să mai ajungă niciodată la 
Bangkok. 

Se desprinse cu greu de banchetă: sângele, scurs din 
rană, lipise stofa pantalonului de scaunul din plastic şi 
formă o pată enormă şi obscenă în dreptul feselor. Cei patru 
paşi care îl despărţeau de telefon îi părură interminabili. Se 
agăţă de receptor cu mâna stângă, în timp ce cu dreapta 
căută în buzunar o monedă de doi baht. Observă apoi că nu 
era un telefon public şi că era de ajuns să ridice receptorul 
şi să sune internaţionalul. 

Pong Punnak formă 110. 

Din fericire, operatoarea răspunse imediat. Cu vocea 
întretăiată, îi dădu numărul dorit. 

— Repede, murmură el, sunt rănit. Lăsaţi-i pe ceilalţi. 
Djing-djing!. 

— Djing-djing, îl asigură operatoarea. 


1 Adevărul adevărat (n.a.). 


10 


Cu urechea lipită de receptor, Pong ascultă pârâiturile de 
pe linie şi eforturile fetei care încerca să obţină numărul 
32341 din Bangkok. 

Clipele păreau cât o eternitate. Chinezul venise în fugă 
din spate şi privea temător la bărbatul cu hainele pline de 
sânge, cu părul în ochi şi care era agăţat de telefonul lui. 

— Poftiţi numărul, îl anunţă triumfătoare operatoarea pe 
Pong PunnakKk. 

Deschise gura să vorbească şi auzi sunetul de ocupat. 
Fără să-i vină să creadă, strigă disperat „Alo! Alo!”. 
Amabilă, operatoarea îi explică: 

— Vă chem eu. Sunteţi la numărul 16 din Kanchanaburi, 
nu-i aşa? 

Dar Pong Punnak nu auzea decât zumzăitul monoton al 
soneriei. Nici măcar nu dădu atenţie uşii care se deschise în 
spatele lui. Chinezul vru să strige, dar se gândi la familia lui. 
Dispăru cu un mers greoi, luându-şi cu el şi fiul. 

Aflată la centrala de la New Road din Bangkok, 
domnişoara Petti Udorn auzi un strigăt răguşit, care îi 
îngheţă sângele în vine. 

— Domnule, domnule, aveţi numărul, acum e liber. 
Vorbiţi, imploră ea. 

La o sută de kilometri depărtare, Pong Punnak era pe 
moarte: lama triunghiulară a pumnalului îi sfâşia inima. 

Ucigaşul cu cămaşă albă scoase lama şi o înfipse puţin 
mai jos, cu o mişcare plină de voluptate. Zguduit de 
frisoanele agoniei, corpul lui Pong Punnak nu mai opunea 
nici o rezistenţă. Cu toate acestea, celălalt continuă să 
lovească, împiedicând trupul să se prăbuşească de tot. 

Intr-un târziu, îşi apucă victima de gât cu mâna stângă, 
înfipse lama chiar deasupra ombilicului ca pe o furcă, 
culcând corpul la pământ, în timp ce răsucea cu mişcări 
circulare pumnalul în rană. 

Când cadavrul fu întins pe spate, în dosul tejghelei, 
bărbatul în cămaşă albă se aplecă şi-i ciopârţi cu mai multe 
lovituri faţa, aproape smulgându-i un ochi. Regreta că Pong 
Punnak murise prea repede, l-ar fi plăcut să-l mai 
pedepsească puţin pentru că vomase peste el. 

Plecând, îi mai trase un picior şi găuri plin de răutate un 


11 


sac cu orez. Puse apoi receptorul în furcă şi privi în jur. 

Strada şi băcănia erau pustii. Se întoarse la cadavru şi îi 
scotoci rapid buzunarele, apoi împinse trupul durduliu şi se 
ridică. 

In spatele ochelarilor cu lentile negre, dintre care una era 
crăpată, privirea asasină era de nepătruns. Fără să se 
grăbească, puse arma într-o teacă de piele agăţată de 
glezna dreaptă, ieşi din prăvălie, se urcă în maşina 
americană veche oprită în spatele Datsun-ului lui Pong 
Punnak şi se îndreptă spre Bangkok. 

Trecură destule minute până când chinezul ieşi temător 
din ascunzătoare şi se precipită spre sacul cu orez 
spintecat, strigându-şi cu o voce ascuţită nevasta să vină 
pentru a-l ajuta să strângă. Numai după ce adună şi ultimul 
bob de orez aruncă o privire spre cadavru. Il scotoci şi 
înhăţă trei bancnote de o sută de bahts, care scăpaseră 
atenţiei ucigaşului. 

Numai atunci îşi trimise fiul după poliţia aflată la capătul 
celălalt al satului. 


12 


Capitolul II. 


Enormul super DC-8 al Companiei Scandinavian Airlines, 
Knud Viking, începu uşor să coboare pe deasupra Câmpiei 
Ruse, pichetată de lumini. Era ora unu şi zece minute 
dimineaţa. In cabină domnea o tăcere absolută, întreruptă 
doar de fâşâitul aerului pe fuselaj. Reactoarele erau la 
relanti. Plafonierele se aprinseră, se auzi un uşor ţârâit al 
difuzorului şi vocea cristalină a stewardesei anunţă: 

— Doamnelor şi domnilor, vom ateriza în câteva minute 
la Taşkent, în Uzbekistan, pentru o escală tehnică de 
aproximativ o oră. Vă rugăm să vă cuplaţi centurile şi să nu 
fumaţi. Temperatura exterioară este de 6 grade Celsius. 

In partea din faţă a aparatului, în cabina de clasa întâi, 
un pasager se ridică puţin cam brusc, smuls din confortabila 
somnolenţă şi se aplecă spre hublou, uşor neliniştit: nu e 
prea plăcut să fi agent al Central Intelligence Agency şi să 
auzi că trebuie să aterizezi pe teritoriu sovietic... Poţi fi atât 
de uşor răpit. 

Cu toate acestea, pe lista pasagerilor zborului 971 
Copenhaga-Bangkok al Companiei Scandinavian Airlines, nu 
apărea decât menţiunea că personajul era Alteța Sa 
Serenisima? prinţul Malko Linge, austriac de familie nobilă. 
Un cercetător conştiincios ar fi descoperit că prinţul Malko 
era în egală măsură cavaler al Ordinului Serafimilor, conte 
al Sfântului Imperiu roman, cavaler de onoare şi de 
devoțiune a Ordinului suveran de Malta. 

Nu părea a avea nimic comun cu vreun trepăduş 
subaltern şi vulgar! Cu toate acestea nu trebuia să te 
încrezi în aparenţe. Prinţul Malko făcea parte din elita 
Central Intelligence Agency, divizia planuri, altfel spus, 
acţiuni de capă şi spadă, mai mult spadă decât capă, ceea 
ce nu-l împiedica să aparţină într-adevăr unei vechi familii 
austriece şi să posede un castel istoric la Liezen, în 


2 În original:Son Altesse Serenissme. Iniţiale - SAS - dau 
numele colecţiei (n.t.). 


13 


apropierea Vienei de o parte şi de alta a graniţei austro- 
ungare. Legătura exista: Malko lucra pentru CIA ca să-şi 
restaureze castelul şi să se retragă acolo într-o zi, dar era 
ca şi când ar fi umplut butoiul Danaidelor:... 

Malko se îndepărtă de hublou şi se ridică din fotoliul 
moale, netezindu-şi costumul din stofă de culoare închisă. 
Karin, fermecătoarea stewardesă de la clasa întâi, se aplecă 
spre el: 

— Legaţi-vă centura, domnule, vă rog. 

Era fină şi delicată ca un porțelan. S-o mănânci, nu alta. 

De la Copenhaga, Malko îi făcea o curte discretă. La 
fiecare aluzie despre sejurul lor la Bangkok, Karin îi arăta 
verigheta de pe mâna dreaptă. Era singurul lucru neplăcut 
dintr-o călătorie care ar fi fost minunată, dacă nu trebuia să 
se încheie cu nişte afaceri ce nu aveau prea multă legătură 
cu turismul. 

La bordul avionului DC-8 al Liniilor Aeriene Scandinave, 
Malko găsise chiar şi votca lui preferată, „Krebskaia”. 

Un tremur scutură uşor avionul: cu trenul de aterizare 
coborât, DC-8 survola periferiile Taşkentului. Malko se uită 
la ceas: arăta ora două şi douăzeci, ora New York-ului. Un 
decalaj de unsprezece ore. Plecase de la New York în ajun 
cu cursa 912, zburase toată noaptea, aterizând la 
Copenhaga la ora nouă dimineaţa. Din fericire, putuse 
dormi puţin într-o cameră pusă la dispoziţia pasagerilor de 
Scandinavian Airlines. N 

Străbătuse jumătate din mapamond dintr-un foc! In plus, 
la New York, crivățul suflase ca în Groenlanda, iar la 
Bangkok erau cam treizeci şi cinci de grade. 

David Wise, şeful Diviziei Planuri de la CIA, fusese acela 
care descoperise noul zbor al Companiei Scandinavian 
Airlines: New York-Bangkok via Taşkent şi Copenhaga, 
survolând întreaga Rusie, aşa numitul Transasian Express. 
Pe lângă vechea rută spre sud, cu interminabilele escale la 
Paris, Roma, Beirut, Teheran, Karachi, Calcutta, era un 


3 Cele 50 de Hice ale lui Danaos, pedepsite, pentru uciderea în 
noaptea nunţii a soţilor lor (în afară de una), să umple în van un 
butoi fără fund (n.t.). 


14 


adevărat paradis, iar pentru Malko fiecare minut era preţios. 

Cu toate că fusese răsfăţat de Karin, care îi adusese 
votca sa preferată, un pled pentru picioare, o mască pentru 
dormit, nu reuşea să uite îngrozitoarele documente care îi 
fuseseră arătate la Washington. 

Simţi un uşor şoc: cele o sută cincizeci de tone ale 
avionului DC-8 atinseseră pista. Malko simţi o uşoară 
strângere de inimă la vederea bombardierelor Bison 
împodobite cu steaua roşie. DC-8 se opri în apropierea unui 
enorm cvadrimotor rusesc, noul Y//iusin 112. Era atât de 
uşor de ajuns în Rusia acum. 

Cu toate acestea nu se simţea pe deplin liniştit atunci 
când întinse paşaportul miliţianului cu cascheta verde, care 
confisca provizoriu actele de identitate ale pasagerilor. 
Privirea lui aurie se încrucişă cu cea a rusului, apoi ieşi. 

O fată înaltă şi blondă de la Aeroflot, cu coc şi îmbrăcată 
într-un taior albastru, îndruma pasagerii spre micuța clădire 
unde un panou mare din pânză anunţa în engleză „Bine aţi 
venit la Taşkent”. Proiectoare puternice luminau şirurile de 
aparate de la Aeroflot. 

Aerogara era învechită şi urâtă. La primul etaj, o mamaie 
enormă, ieşită parcă din paginile unui roman de 
Dostoievski, servea ceai. Exista chiar şi un free-shop unde 
toate preţurile erau în dolari, făcându-l pe Malko să se 
întrebe de ce CIA şi KGB mai existau încă. 

Liniştit, acesta îşi cumpără două sticle de votcă şi o livră 
de caviar, apoi moţăi într-un fotoliu tare ca piatra până când 
o stewardesă anunţă plecarea cursei Scandinavian Airlines. 

In ciuda orei târzii, o galerie de gură-cască privea 
curioasă de după bariera care delimita zona accesibilă, de 
occidentalii din aeroport. Nişte mutre incredibile, cu şepci a 
la Zola şi impresionante mustăţi căzăceşti. 

DC-8 al Companiei Scandinavian Airlines trecu pe lângă 
şirurile de Y//iusin vopsite în albastru şi se înscrise pe pistă. 
In faţa lor se afla Himalaya şi de cealaltă parte Asia. Imediat 
după decolare, mare parte din pasageri adormiră, nu însă şi 
Malko. În ciuda fotoliului confortabil nu-şi putea găsi odihna. 
Se aplecă spre hubloul prin care nu se vedeau decât stelele 
şi o pată mare neagră sub DC-8. Survolau acum 


15 


Afganistanul. În şase ore Malko avea să ajungă la Bangkok, 
în Thailanda, acolo unde vechiul său prieten, Jim Stanford, 
dispăruse. David Wise îl aruncase pur şi simplu în avionul 
Companiei Scandinavian Airlines, punându-i chiar la 
dispoziţie o maşină de serviciu ca să ajungă la Aeroportul 
Kennedy. Un lux de necrezut pentru CIA, care cheltuia cu 
uşurinţă o jumătate de milion de dolari pe mărunţişuri 
perfecţionate, dar care punea la dispoziţie doar celor din 
eşalonul A o maşină cu şofer... 

Brusc fu cuprins de o stranie nelinişte. Ceea ce îl aducea 
la Bangkok nu era o afacere obişnuită. Avea ceva oribil şi 
derutant, depăşind specificul serviciului. Il revăzu în minte 
pe David Wise în biroul său auster, luminat doar de un mic 
proiector încastrat în tavan, explicându-i întreaga poveste. 
Biroul se găsea la etajul al şaptesprezecelea iar crivățul 
rece care sufla cu o sută douăzeci de kilometri pe oră, făcea 
ca geamurile groase să zăngăne sinistru. 

David Wise îi întinsese un dosar cu câteva tăieturi din 
presă, întrebându-l direct: 

— L-aţi cunoscut pe Jim Stanford, nu-i aşa? N 

Malko mijise ochii aurii, cuprins de nostalgie. intreg 
trecutul îi revenea în minte, mai cu seamă începuturile 
meseriei sale de spion. După război, Malko îl întâlnise pe Jim 
Stanford la nişte prieteni comuni, la New York şi se 
simpatizaseră din primul moment. 

Jim era un campion al timpurilor eroice ale OSS, 
strămoşul gălăgios al Central Intelligence Agency. Timp de 
trei ani se jucase de-a v-aţi ascunselea cu japonezii în 
jungla de nepătruns a Birmaniei, a Thailandei şi a 
Malaieziei. Informaţiile sale salvaseră mii de vieţi în rândul 
aliaţilor. Vorbea thailandeza, chineza, malaieza şi vreo şase 
dialecte locale, cunoştea Asia de sud-est la fel de bine ca 
Washington Square. 

La vremea aceea Malko încă nu-şi făcuse intrarea pe 
scena Informaţiilor. Cu înclinația spre lucruri frumoase şi cu 
capitalul de care dispunea, ar fi putut mai degrabă să se 
îndrepte spre meseria de anticar şi decorator. 

La sfârşitul serii însă, Jim Stanford îl luase de o parte şi îi 
spusese pe negândite: 


16 


— Există o organizaţie care acum ia fiinţă, ceva 
pasionant pentru un tânăr ca dumneata. 

Era vorba pur şi simplu de CIA. Malko îl revăzuse pe Jim. 
Acesta îl prezentase multor militari şi funcţionari foarte 
misterioşi. Intotdeauna, Jim garanta pentru el. Intr-o 
asemenea măsură, încât Malko, uşor şocat, rămăsese uimit. 
Atunci americanul îi spusese: 

— Timp de doi ani am supravieţuit doar pentru că am 
ştiut întotdeauna în cine să mă încred şi în cine nu... 

Memoria prodigioasă a lui Malko, farmecul său şi faptul 
că fugea de comunism, fuseseră atuurile de bază ale 
acestuia. Ar fi putut să urmeze o carieră administrativă, dar 
preferase lumea mai flexibilă a agenţilor sub acoperire. 

Jim Stanford îi ghidase primii paşi şi îi fusese sfătuitor 
pentru primele misiuni. Işi scriau din când în când şi se 
întâlneau întotdeauna cu plăcere, uniţi de un soi de 
complicitate.  Făceau parte din aceeaşi categorie: 
independenţi şi cu spirit de aventură. 

Nu era un spion profesionist, ci unul dintre ultimii mari 
aventurieri. De altfel, după terminarea războiului, nu se mai 
întorsese în SUA, căsătorindu-se cu o fermecătoare 
thailandeză şi comercializând mătase la Bangkok, domeniu 
unde îi depăşise de departe pe autohtoni, datorită 
legăturilor pe care şi le păstrase cu populaţia locală. 

Casa sa din Bangkok devenise un soi de muzeu al artei 
thailandeze, o minune pe care anticarii din întreaga lume o 
vizitau plini de încântare. 

Jim Stanford. 

Malko închise ochii şi revăzu în minte silueta înaltă şi 
subţire, părul argintiu şi aerul lui permanent zeflemitor. Il 
revăzuse cu doi ani înainte la New York. Jim venise cu 
intenţia de a deschide un magazin acolo. Renunţase, 
îngrozit de ritmul de viaţă al oraşului şi se urcase în avion 
spre Thailanda lui pe care o adora. Inainte însă, luase masa 
cu Malko într-un mic bistrou cu terasă de pe Strada 42, 
lucru rar la New York. Părea fericit şi destins. 

— Afacerile sunt şi ele amuzante, îi mărturisise lui Malko. 
Am terminat cu Informaţiile. Stau doar la taclale. 

Malko ridică privirea spre David Wise. 


17 


— Ce i s-a întâmplat lui Jim Stanford? 

— A dispărut. A plecat dimineaţa de acasă ca de obicei, 
la plimbare şi-a sărutat nevasta şi nu l-a mai văzut nimeni, 
l-a fost găsită doar maşina, care era în bună stare, la o sută 
douăzeci şi cinci de kilometri de Bangkok. De atunci nu se 
mai ştie nimic. Nici o cerere de răscumpărare, nici urmă de 
corp, iar poliţia locală nu mai înţelege nimic. 

In domeniul Informaţiilor, o dispariţie nu era un semn 
bun. Cu toate acestea, în mod bizar, nu era neliniştit. Nu-şi 
putea imagina că i se întâmplase ceva lui Jim Stanford, 
omul pe care nu-l putea distruge nimic. Aparent, Jim nu 
stătuse doar la taclale. Această dispariţie era o lovitură. 
Odată prins în angrenaj nu ieşi niciodată de tot, indiferent 
dacă vrei sau nu, chiar dacă vinzi mătase. i 

— V-ar deranja să daţi o raită pe la Bangkok? II întrebase 
politicos David Wise, ceea ce-l făcu pe Malko să tresară. 

— In Thailanda aveţi destui oameni, protestase el, mult 
mai bine plasați ca mine. E o afacere pe plan local. Trebuie 
obţinute informaţii la faţa locului. Biroul de la Bangkok este 
mult mai potrivit decât mine, nu? 

— Nu. 

David Wise îi întinse lui Malko peste birou teancul de 
fotografii. 

— Priviţi. 

Malko fu pe punctul de a le scăpa din mână. Apoi, 
fascinat de oroare, le examină cu atenţie. Toate 
reprezentau acelaşi lucru: corpul unei femei cam de 
cincizeci de ani, întinsă pe podeaua unei bucătării, într-o 
baltă de sânge. Rănile erau îngrozitoare, capul aproape 
desprins de trup, spatele şi picioarele ciopârţite adânc. 
Malko închise ochii la vederea pozei care imortalizase chipul 
femeii. Era imposibil de privit Ultimul clişeu reprezenta o 
secure, o vulgară unealtă cu mâner de lemn, pe care se mai 
distingeau încă petele de sânge. Scârbit, Malko puse 
fotografiile pe birou. 

— Cine e? 

David Wise rămase impasibil. 

— Sora lui Jim Stanford. A fost asasinată acum patruzeci 
şi opt de ore, la trei zile de la dispariţia fratelui ei, fără 


18 


vreun motiv aparent. Bungaloul unde locuia, la Pacific 
Palisades, la periferia Los Angeles-ului, nici măcar nu a fost 
scotocit. Locuia singură. Asasinul sau asasinii n-au lăsat nici 
o urmă. După reconstituiri s-a stabilit că au venit pe la nouă 
seara şi au plecat imediat cu o maşină. Vecinii au zărit un 
Pontiac negru. Asta e tot. FBl-ul a mobilizat cincizeci de 
oameni, dar sunt sigur că nu vor găsi nimic. Cheia acestei 
crime se află la Bangkok. Vedeţi deci că nu este vorba de o 
afacere pe plan local, aşa cum spuneaţi. 

— Şi nevasta lui Jim? 

Malko îşi amintea de fotografiile pe care i le arătase 
prietenul lui: o asiatică înaltă, cu trăsături regulate şi 
frumoase. 

Şeful departamentului planuri oftă: 

— Aici e chichiţa. Nu i-au atins nici măcar un fir de păr, 
m-am informat imediat. 

— Atunci, de ce sora lui? 

David Wise aprinse o ţigară, suflând fumul drept în faţă: 

— Dacă aş şti! N-am nici cea mai vagă idee şi mă tem de 
ce ar putea urma. Nu din întâmplare a fost ucisă într-un 
mod inuman această nenorocită, la două zile de la dispariţia 
fratelui ei. In. Meseria noastră nu există coincidenţe şi 
atunci m-am gândit la dumneavoastră, pentru că Jim 
Stanford este în pericol şi am impresia că va fi nevoie de 
multă îndrăzneală ca să-l salvăm, asta dacă mai este încă 
timp. Mai există un motiv ca să plecaţi acolo: Jim nu mai 
făcea parte din serviciul nostru de ani buni, dar ne-a ajutat 
de atâtea ori, încât nu-l pot lăsa baltă într-un asemenea 
moment. Nu-i pot cere însă colonelului White să dea la o 
parte totul ca să-l găsească pe Jim Stanford. Am nevoie de o 
persoană dinafară, care să se ocupe doar de această 
afacere. 

— Cine este colonelul White? 

— Şeful biroului nostru de la Bangkok. Vă va ajuta pe cât 
posibil, dar are şi el problemele lui. 

Asta era tot. David Wise îi urase noroc ca de obicei, dar 
asta putea să meargă până într-o zi. Inainte de a se despărţi 
în faţa uşii verzi a biroului său, acesta adăugase pe un ton 
mai puţin oficial: 


19 


— SAS, încercaţi să-l găsiţi pe Jim viu, este un tip 
formidabil. Dacă aţi şti câte a făcut în timpul războiului. Un 
tip formidabil, repetase el, în momentul în care uşile 
ascensorului se deschideau fără zgomot. 

Incă o dată, Malko nu discutase preţul misiunii sale. 

Acum, legănat de torsul reactoarelor, încerca să-şi pună 
în ordine ideile. Căuta motivul pentru care, cei care îl 
făcuseră să dispară pe Jim, nu se legaseră de nevasta lui, ci 
de sora lui, aflată la mii de kilometri de Thailanda. Care era 
legătura între aceste două personaje? Sora lui Jim nu 
avusese nici o legătură cu Serviciile Secrete, din câte se ştia 
la CIA. 

Dacă reuşea să descopere legătura între crimă şi 
dispariţie, investigația ar avansa foarte mult. 

Pentru moment, însă, nu dispunea de nici un element. 
Trebuia mai întâi să afle dacă Jim mai era încă în viaţă, dacă 
exista vreo cale să-l salveze. După sălbăticia cu care fusese 
asasinată sora lui, avea destule motive să fie înfricoşat. In 
orice caz, totul purta amprenta Asiei, un amestec de mister 
şi cruzime fără motiv. Malko cunoştea însă Extremul Orient 
şi ştia că în Asia totul are o rațiune. 

Pakistanul defila pe sub aripile avionului DC-8 al 
Companiei Scandinavian Airlines, în timp ce frumoasa Karin 
îi aduse lui Malko meniul. Ultima masă europeană înainte de 
Siam, se gândi el. 

Induioşat citi că Scandinavian Airlines era recomandată 
pentru produsele sale de Chaîne de rotisseurs, cea mai 
veche societate gastronomică din lume. 

Peste cinci minute, complet trezit, întindea pe o felie de 
pâine prăjită o linguriţă de caviar, stropit cu o sticluţă de 
Moet brut Chandon din 1961. 

Şi nu era decât un mic dejun! Săturându-se cu caviarul, 
lăsă pe farfurie smoegasbrod-urile cu hering afumat şi 
somon. 

Scandinavian Airlines nu se ţinea de glume. Un mic dejun 
boieresc ca la Maxim în vremurile bune. Avea şi meseria de 
spion părţile ei bune. Lui Malko îi plăcea să trăiască bine. Nu 
putea şti dacă femeia pe care o săruta nu era cumva 
ultima, sau dacă timpul avea să-i permită să digere ultima 


20 


masă. 

În timp ce avionul DC-8 naviga cu nouă sute şaizeci de 
kilometri pe oră peste India, simţi cum îl cuprinde o 
moleşeală plăcută şi cât de cât relaxantă. Ultima imagine, 
fu aceea a lui Karin care îi întindea un pled pe genunchi, 
după care adormi. Caviarul îl făcuse să-şi uite temerile. 
Când se trezi, crezu că încă visează. O asiatică îmbrăcată 
într-un sari lung de culoare portocalie, somptuos şi pudic în 
acelaşi timp, cu un coc complicat şi nişte ochi imenşi şi 
conturaţi cu fard, se înclină în faţa lui, purtând în mâini un 
platou pe care se aflau şervete fierbinţi. 

— Vom ajunge în curând la Bangkok, spuse într-o engleză 
impecabilă fermecătoarea apariţie. Doriţi să vă destindeţi? 

Aceasta era surpriza pe care o oferea Scandinavian 
Airlines: o stewardesă thailandeză angajată pe ultimul 
tronson a Transasiantului, pentru a-i familiariza pe călători 
cu Extremul Orient. 

Malko se aplecă spre hublou: sub el, jungla deasă de pe 
colinele Birmaniei se întindea cât vedeai cu ochii, întreruptă 
din loc în loc de panglica argintie a unui râu. lmensul aparat 
cobora lin. Aşa cum fusese prevăzut, aterizară la Bangkok la 
ora zece dimineaţa. 

Se duse să se bărbierească, împrospătându-şi chipul cu 
apă de colonie, apoi îşi puse ochelarii cu lentile negre, nu 
din cochetărie, nici din cauza soarelui, ci pentru a-şi 
ascunde ochii aurii, de culoarea metalului topit, greu de 
uitat. Un detaliu sâcâitor pentru un agent secret. 

Printr-o aterizare impecabilă, avionul DC-8 atinse pista 
aeroportului Don-Muang. 

Stewardesa anunţa: 

— Am aterizat la Bangkok. Este ora zece şi cinci, ora 
locală. Scandinavian Airlines vă urează o şedere plăcută... 

In ciuda orei matinale căldura era ucigătoare. Un grup de 
hinduşi, lâncezind în aeroport, urmăreau nou sosiţii cu o 
privire indiferentă. 

Un Convair 850 al Companiei Cathay Airlines decola cu 
un zgomot ca de tunet. 

In hol se afla un panou pe care scria „Bun venit în anul 
turismului”, ironie mută la adresa lui Malko. Riscând, luase 


21 


cu el în fundul dublu al valizei Samsonite, pistolul automat 
extraplat de care nu se despărţea în nici o misiune. O armă 
pe care o putea purta sub smoking, fără a avea aerul unui 
tâlhar, dar de care avea oroare să se folosească. 

Nu-l aştepta nimeni. Era mai prudent aşa. După ce trecu 
de vamă, ezită o clipă în mijlocul şoferilor de taxi care se 
înghesuiau să-l conducă în oraş. Il alese pe cel mal puţin 
murdar, se tocmi, obţinând un rabat de douăzeci de bahts şi 
se urcă în maşină. 

Până la Bangkok drumul mergea în linie dreaptă printre 
două orezării. Din loc în loc, thailandezi pe jumătate 
dezbrăcaţi se bălăceau în noroiul negricios, laolaltă cu 
bivolii, căutând nu se ştie ce. 

Bangkok. Malko nu mai fusese acolo, dar ascultase 
poveştile uluitoare ale altor agenţi. Un paradis al bărbaţilor, 
spuneau ei. 

Până atunci, peisajul se dovedea a fi plat şi plicticos. Işi 
încrucişară drumul cu un camion cisternă zăcând cu roţile în 
sus în noroiul unui kh/ong“. 

Apoi, un bonz” îmbrăcat într-o robă de culoarea 
şofranului, cu traista pe umăr, traversa drumul şi şoferul 
frână brusc. Thailandezii erau foarte pioşi iar bonzii profitau 
din plin: la o populaţie de treizeci de milioane, numărul 
bonzilor se ridica la treizeci de mii. Taxiul făcu aproape o 
oră până la periferia Bangkok-ului. Circulaţia deveni mai 
densă şi apoi extrem de încurcată. Bangkok-ul era un oraş 
murdar, animat şi incredibil de întins: mereu aceleaşi 
bulevarde interminabile cu nume imposibil de pronunţat, 
întrerupte de sensuri giratorii în care numărul vehiculelor 
atingea valori nemaiîntâlnite de Malko: o femeie însărcinată 
aflată într-un taxi avea timp să aducă pe lume nu un copil ci 
cinci. 

O înghesuială de magherniţe, restaurante, dughene fără 
vitrine, în care se putea intra nestingherit şi în plus 
nenumărate temple. Peste tot temple. Acoperişurile lor 
portocalii, verzi sau înfrumuseţate de miniaturi, răsăreau la 
fiecare colţ de stradă. Thailandezii îşi petreceau timpul 


t Canal (n.a.). 
5 Preot sau călugăr budist (n.t.). 


22 


construind. 

Taxiul trecu peste mai multe khlong-uri. Bangkok-ul este 
un oraş semi-lacustru, Veneţia Extremului Orient. Canalele 
cu apă gălbuie şi scârboasă sunt locuite de o populaţie 
lacustră care, acolo se îmbăiază, acolo îşi face nevoile, 
trăind surprinzător de mult datorită unei imunităţi 
misterioase, în timp ce străinul care s-ar încumeta să bea o 
gură din acel adevărat mediu de cultură ar muri pe loc. 

Traversară o cale ferată şi ajunseră pe Bulevardul 
Ramtchadamri, mult mai elegant, străjuit de magazine 
luxoase, în faţa clădirii Companiei BOAC se afla Hotelul 
Erawan, o clădire cu trei etaje, în formă de U, unde Malko 
reţinuse o cameră. 

Imediat ce intră în hol, o thailandeză încântătoare, 
îmbrăcată într-un sarong lung, se apropie de el, cu mâinile 
împreunate la nivelul feţei şi se înclină adânc, purtând pe 
chip un surâs fermecător. 

— Sawadee kaf, spuse ea cu o voce cristalină. 

Lată o schimbare faţă de hotelurile americane unde 
bagajele îţi sunt aruncate la picioare în cazul în care maşina 
ta Cadillac este mai veche de şase luni. 

Malko îi întoarse surâsul. Era mai mult decât frumoasă: 
farmecul pomeţilor înalţi şi al ochilor mari şi negri nu putea 
fi definit. 

— Mă numesc Nalmaneh, spuse ea, cu o voce catifelată 
şi lucrez la Erawan. Indiferent de ce aveţi nevoie, vă rog să- 
mi spuneţi. 

O asemenea atitudine ar fi provocat un infarct unor 
anumiţi clienţi amatori de prospături, dar Malko avea să 
descopere repede că în Thailanda toate femeile surâd 
primele bărbaţilor, dar asta nu însemna nimic. 

Camera sa era la etajul trei, cu ferestrele spre terenul de 
tenis. Climatizarea era perfectă, mocheta şi baia erau 
moderne, în afara micuţelor şopârle incolore care circulau 
pe culoarele neclimatizate pe deasupra capului clienţilor, 
totul era ca în Europa. 

Malko îşi desfăcu valiza, punând în dulap costumele de 
alpaca. Piscina mini-grădinei exotice îi făcea cu ochiul, dar 


ê Bun venit. 


23 


se mulţumi cu un duş rapid. Îmbrăcă apoi un costum 
albastru şi în ciuda căldurii îşi puse o cravată şi o cămaşă 
albă. Un obicei de care nu se putea dezbăra: detesta 
neglijenţa în îmbrăcăminte, nutrind o admiraţie secretă 
pentru acei englezi în vârstă care purtau smoking chiar 
când cinau singuri în mijlocul-pădurii tropicale... 

Inainte de a pleca spre colonelul White, desfăcu 
fotografia panoramică de care nu se despărţea niciodată: 
castelul său de la Liezen, din Austria. O poză recentă, în 
care se puteau vedea ultimele progrese ale antreprenorilor: 
o scară uriaşă de piatră care făcea legătura între galeria de 
la primul etaj şi curte, aşa cum era odată, în secolul al XVII- 
lea. 


24 


Capitolul III. 


— Taxiul îl lăsă pe Malko chiar la mijlocul străzii Silom, o 
arteră animată ce dădea în Suriwong Road, plină de 
restaurante şi localuri de noapte. Clădirea Companiei Air 
France era chiar în faţa lui. In hol, o placă anunţa: AIR 
AMERICA. Zboruri charter. 

O companie de transporturi la cerere, ai cărei clienţi nu 
se zăreau, iar mărfurile sosite noaptea la Don-Muang erau 
încărcate în camioane bine acoperite ale US Air Force. 

Compania ocupa întreg etajul al treilea. Malko deschise o 
uşă, trezindu-se imediat încadrat de două gorile în civil. 
Unul dintre ei îl întrebă pe un ton politicos pe cine căuta. Nu 
se luminară la faţă decât atunci când Malko scoase 
legitimaţia de la State Department - absolut falsă, 
bineînţeles - cerând să stea de vorbă cu colonelul White, 
din partea vărului său, şmecherul din Washington”. 

Air America mişuna ca un furnicar. Prin uşile de sticlă 
Malko zări nişte secretare care dactilografiau cu o viteză 
nebună şi diverse persoane aplecate asupra unor hărţi, 
dând impresia unei adevărate companii aeriene, în afara 
gorilelor de la intrare. 

Colonelul Walter White îl aştepta pe Malko, aşezat la 
birou. Era un uriaş tuns perie, cu mâini enorme şi îmbrăcat 
în civil. Aerul de West Point era atât de pregnant, încât şi 
gol puşcă tot a militar ar fi arătat. 

In plus, un zdrahon de un metru nouăzeci, blond cu ochi 
albaştri, nu putea trece neobservat într-o ţară în care 
bărbaţii au în medie un metru şaizeci. 

li zâmbi aproape călduros şi îi strânse energic mâna. 

— Bun venit la Bangkok, spuse el cu o voce cavernoasă. 
Sper că aţi călătorit bine. 

Nu terminase bine de spus, că se îndoi de mijloc, 
apăsându-şi stomacul cu mâna stângă, ca şi când acel efort 
de amabilitate îl copleşise. Malko se aşeză, privindu-l 


7 Wise, în engleză înseamnă şmecher, pişicher, deştept (n.a.). 


25 


neliniştit. 

— Blestemată ţară, mormăi White. lar am fost silit să 
înfulec peşte... 

De doi ani, colonelul White ducea o luptă inegală şi lipsită 
de speranţă contra celor trei inamici, care erau, în ordine: 
dizenteria, ţânţarii şi comuniştii. Dizenteria lui permanentă 
era celebră în întreaga Asie de sud-est. Incercase practic 
toate remediile europene şi chinezeşti, dar fără rezultat. CIA 
îi încredinţase antena de la Bangkok pentru că munca de 
acolo semăna mai mult cu lupta de gherilă în care era 
specializat, decât cu domeniul Informaţiilor propriu-zis. 
White număra însă zilele care îl despărţeau de întoarcerea 
în Carolina de Nord. Dacă ar fi putut, ar fi locuit într-o cuşcă 
de sticlă dezinfectată. 

Pentru moment, Malko îi respectă durerea. Adâncit în 
fotoliu, colonelul înjura într-un mod oribil, cu mâinile 
crispatele cureaua pantalonilor. Ca să mai anime 
conversaţia, Malko arătă spre nenumăratele cutiuţe negre 
răspândite pe birou. 

— Ce sunt acestea, domnule colonel? 

— Aparate de radio, mormăi White printre înjurături, 
chinezii le strecoară localnicilor. Nu prind decât un singur 
post: Beijingul. Noi le cumpărăm de la ei cu un dolar bucata 
şi când strângem o mie, le aruncăm în mare. Cam asta fac 
eu aici... 

— Interesant, zise Malko. 

White începea să-şi revină. Se ridică şi îl fixă pe Malko cu 
ochii săi cenușii, lipsiţi de amabilitate: 

— Apropo, cu ce treburi pe la Bangkok? Am primit un 
telex că veniţi, dar alte amănunte nu ştiu. 

— Am venit în legătură cu afacerea Jim Stanford, spuse 
Malko, încerc să-l găsesc. 

White clătină din cap compătimitor, cu o expresie 
dezgustată pe chip: 

— Ah! Idioţii... Le-am spus de o mie de ori că e mort şi 
îngropat, dar capetele alea pătrate de la Washington se 
cred isteţe. N-aveţi decât, găsiţi-l. 

Aprinse o ţigară Khono-tip, singura concesie făcută 
atmosferei locale, dar nu-l servi şi pe Malko. După ce trase 


26 


un fum, spuse pe un ton mai calm: 

— Chiar mă întreb de ce v-au trimis aici, pentru că nu se 
mai poate face nimic. Jim Stanford e mort, probabil 
ciopârţit, sau chiar tăiat în bucăţi de viu, cum au obiceiul 
ticăloşii ăştia. 

— De unde ştiţi? întrebă Malko suav. 

White îl fulgeră cu privirea: 

— Din experienţa mea de doi ani în ţara asta nenorocită, 
înainte am fost în Vietnam şi le cunosc metodele. 

— Atunci de ce nu s-a găsit corpul? 

— Va fi găsit, afirmă White ridicând ochii spre cer, sau nu 
va fi găsit deloc. Aici nu avem birouri de obiecte pierdute şi 
jungla e mare, dar asta nu spune nimic. 

Tot jucându-se cu ochelarii, Malko îl contemplă gânditor 
pe şeful CIA la Bangkok. Nu se aştepta la o asemenea 
primire. Siguranţa cu care vorbea White îl călca pe nervi: 

— Dar dacă Jim Stanford a fost răpit, nu-l putem 
abandona, insistă el. 

De această dată interlocutorul său rânji pe şleau. 

— Răpit! In acest caz ar fi cerut o răscumpărare... şi ni |- 
ar fi trimis în bucăţi ca semn că nu e de glumă. Aşa s-a 
întâmplat acum şase luni cu un hindus. Nevasta lui s-a codit 
atât până să plătească, încât atunci când l-a primit nu mai 
rămăsese mare lucru din el... Nu, credeţi-mă, Jim Stanford e 
mort de-a binelea şi e păcat, pentru că era un tip de toată 
isprava, un dur, un bun american. N-ar fi trebuit să rămână 
în ţara asta nenorocită. 

— Bine, dar cum vă explicaţi ce s-a întâmplat cu sora lui? 

White făcu un gest ca şi când ar fi gonit o muscă. 

— Nu spuneţi tâmpenii... o coincidenţă. Nevasta lui se 
plimba prin Bangkok. In fiecare dimineaţă e la magazinul de 
mătăsuri, pe Suriwong, la doi paşi de aici. Nimeni nu i-a 
făcut nimic... 

O logică militară implacabilă. Cu toate acestea, un al 
şaselea simţ îi spunea lui Malko că afacerea Jim Stanford nu 
era atât de simplă. 

— Care ar fi, atunci, motivul asasinatului? întrebă el. Nu 
mai lucra pentru noi. 

Colonelul White păru încurcat: 


27 


— Ce ştiu eu? În Asia, duşmăniile durează foarte mult şi 
Jim lăsase ceva în urma lui din 1945 încoace. 

Malko începea sa resimtă diferenţa de fus orar. Uşor, 
uşor, simţea că aţipeşte. Inchis ermetic, biroul colonelului 
White era destul de răcoros, iar fotoliile de piele erau 
extrem de confortabile. Ca să se trezească, întrebă: 

— Povestiţi-mi cel puţin ce s-a petrecut. Trebuie să mă 
ocup de această poveste. 

— E foarte simplu, zise White prost dispus, aprinzând o 
nouă ţigară. Marţea trecută, Jim Stanford a plecat de acasă 
ca să se plimbe pe malul râului Kwai, aşa cum făcea 
adesea. Până seara nu se întorsese şi atunci nevasta lui a 
anunţat poliţia. Maşina a fost găsită în bună stare, lângă 
Kanchanaburi, dar nici urmă de Jim. Am aflat povestea a 
doua zi din ziare şi am anunţat la Washington. Imediat am 
primit un telex prin care mi s-a cerut să-l găsesc, ca şi când 
nu aveam altceva de făcut. 

— Mă aflu aici ca să încerc să vă scap de acest necaz, 
spuse Malko, sec. 

Ochii lui aurii băteau în verde, ceea ce era semn rău. 
Egoismul colonelului îi făcea rău. Militarii ăştia... 

— De acord, dar să nu faceţi tâmpenii, bine? Aici nu e de 
joacă. 

Erau cuvintele lui favorite. 

— Nu a mâi lucrat niciodată pentru noi? întrebă Malko. 

— Acum doi ani, când am venit aici, Washingtonul i-a 
cerut în mod direct să contacteze anumiţi chinezi influenţi 
din Singapore şi să-mi raporteze, admise fără chef colonelul 
White, cam în perioada independenţei Malaieziei. Trebuiau 
împiedicaţi să facă prostii. Trebuie să spun că informaţiile 
lui Jim au fost de primă mână. Datorită lui am putut astfel 
să eliminăm doi sau trei tipi periculoşi. De atunci însă, nu a 
mai fost amestecat în nimic, din câte ştiu şi aici eu sunt 
şeful. 

Nu se îndoia nimeni de asta. 

— De altfel, continuă White, să nu credeţi că nu am făcut 
nimic pentru a-l găsi pe Jim Stanford. De îndată ce 
Washington-ul mi-a cerut-o, am făcut cercetări, cu toate 
mijloacele de care dispunem. 


28 


— Care a fost rezultatul? 

White recunoscu: 

— Nici unul. Am crezut mai întâi că era vorba de o 
femeie, dar era puţin probabil. N-ar fi lăsat totul în urma lui: 
cea mai înfloritoare afacere cu mătase din Bangkok. Am 
trimis informatori care mi-au adus la preţuri exorbitante 
informaţii fanteziste, de exemplu că Jim era în misiune 
secretă pentru noi în Malaiezia. 

— Bine, i-o tăie Malko, dar nu lucraţi mână în mână cu 
SR-ul thailandez? 

Colonelul White privi iar spre cer. N 

— Se vede că nu ştiţi nimic! Auzi, thailandezii! In primul 
rând că abia ne suportă. Li se pare că avioanele B-52 de la 
Sa-Taip prea bat la ochi. Am impresia că lucrează pe două 
fronturi, prea nu ştiu niciodată nimic. Cu Jim a fost la fel. Aţi 
auzit de Serviciul de securitate externă şi internă aflat pe 
strada Ploenchitr? Nu au altceva de făcut decât să mă 
şicaneze pe mine şi greşesc, pentru că am impresia că vor 
avea îngrozitor de multă nevoie de oamenii mei. Luna 
trecută, o sută de şefi de sate au fost lichidaţi de comunişti, 
undeva în nord-est şi asta nu e decât începutul. Există 
cuiburi de rezistenţă pretutindeni în Thailanda. Mai nou, 
provincia Buri-Ram geme de ele şi sudul începe şi el. Acolo 
jungla este atât de deasă că nu vezi unde întinzi mâna, sau 
te înfulecă gângăniile. Aţi văzut la Bangkok clădirile care se 
înalţă pese tot; un adevărat boom, dar e ceva de suprafaţă. 
Totul se bazează pe dolar. Dacă o ştergem, totul se năruie... 

Colonelul tăcu o clipă, încercând să-şi recapete suflul şi 
Malko profită: 

— Bine, dar aveţi vreo idee asupra afacerii Stanford? 

White suflă fumul ţigării Khong-tip şi mărturisi: 

— Nu. Ar fi putut să o facă oricine. Suntem în Asia şi 
oamenii sunt foarte schimbători. Acum se strâng de gât, 
acum se iartă, ca să se sugrume mai târziu. Să vă dau un 
exemplu despre ce înseamnă bătaie de cap. La sfârşitul 
războiului, Jim Stanford a făcut totul pentru a lichida 
rezistenţii din Kuomintang care bântuiau la frontiera 
thailandeză, între Birmania, Laos şi China. Ei bine, astăzi 
aceşti tipi sunt plătiţi de chinezii din Formosa, care tot mai 


29 


speră să invadeze China înainte de sfârşitul secolului, de cei 
din Beijing, care îşi închipuie că în cazul în care îi asmut pe 
aceştia asupra satelor de munte thailandeze, vor putea crea 
cu eforturi minime un haos de nedescris şi de către 
guvernul thailandez însuşi, care îi închipuie că în cazul unui 
atac puternic din partea chinezilor, rezistenţii ar constitui un 
baraj eficace. Ce spuneţi de asta? 

Malko nu spuse nimic. Colonelul continuă pe acelaşi ton: 

— Jim Stanford ar fi putut fi lichidat de thailandezi, pentru 
că ştia prea multe, de către chinezi, pentru că era singurul 
alb ce câştigase încrederea anumitor chinezi miliardari din 
Singapore, de cei din Kuomintang, pentru cine ştie ce 
invidie, sau de către un negustor de mătase concurent. 

— Un concurent nu i-ar fi ucis sora aflată în SUA, sublinie 
Malko. 

— De acord, admise White. Eliminând concurenţa, rămân 
celelalte ipoteze. 

— Şi dacă aş cere prin intermediul dumneavoastră 
ajutorul Serviciilor din strada Ploenchitr? propuse Malko. 

Colonelul fu gata, gata să-şi înghită ţigara. 

— De ce nu şi al ghicitoarelor de la templul Wat Phra 
Keo?? 

Malko îşi puse ochelarii cu un gest brusc. 

— İn sfârşit, există cineva care m-ar putea ajuta să 
clarific puțin lucrurile? 

White îl privi cu un amestec de compătimire şi 
exasperare şi zise: 

— In nici un caz hahalerele din strada Ploenchitr. Vreţi să 
vă dau un exemplu despre ce se petrece în această ţară? 
Acum câtva timp, mi-au spus că în nord-est rezistenţii 
comunişti erau aprovizionaţi de elicoptere ruseşti şi că dacă 
le-aş da ţăranilor mitraliere, promiţându-le o recompensă în 
cazul când le-ar dobori.... 

Suspină: 

— Le-am dat mitraliere şi le-am promis două sute de mii 
de bahts de fiecare elicopter doborât. 

Vocea i se frânse de furie: 


8 Templul lui Buddha dormind (n.a.). 


30 


— Ştiţi ce au făcut? Au doborât două dintre elicopterele 
noastre, Sikorsky Jolly Green Fiants! şi am fost nevoit să 
plătesc. Thailandezii de pe strada Ploenchitr mi-au spus că 
dacă nu-mi respect cuvântul, localnicii n-ar mai avea 
niciodată încredere în cuvântul albilor şi i-ar ajuta pe 
comunişti... 

O tăcere grea se lăsă peste relatarea păţaniei colonelului 
White. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă Thailanda n-ar fi. Fost 
o ţară prietenă? 

Malko nu venise însă la vânătoare de rezistenți 
comunişti. Simţea deja oboseala dată de climatul tropical. 
Pesimismul colonelului White nu-l ajuta să-şi ridice moralul. 
Era distractiv să te apuci să cauţi pe cineva într-un oraş 
necunoscut, cu două milioane de locuitori care n-au habar 
de limba ta şi fără să ai vreo pistă. Se sculă cu greu din 
fotoliu: 

— Dacă înţeleg bine, nu-mi rămâne altceva de făcut 
decât să dau un anunţ în Bangkok Post ca să-l găsesc pe Jim 
Stanford viu sau mort, nu-i aşa, colonele? 

— Nu, zise White, mai calm după lungul discurs, nu 
trebuie să mă judecaţi prea aspru, dar nenorocita asta de 
dizenterie mă face să-mi pierd şirul. Am să vă dau pe cineva 
să vă ajute, pe secretara mea personală. Este o thailandeză 
care vorbeşte perfect engleza şi care nu e proastă deloc. 
Cel puţin vă va servi drept ghid şi va face şi ea ceva util, 
pentru că toată ziua nu face altceva decât îşi îngrijeşte 
unghiile. i 

Malko fu tentat să refuze. Incepea să-i sară ţandăra: era 
în misiune oficială pentru CIA şi nu avea drept ajutor decât 
o secretară şi aceea probabil idioată, în loc de o gorilă de 
temut. Ar fi trebuit să-i aducă pe prietenii lui, Chris Jones şi 
Milton Brabeck. 

— Prezentaţi-mi-o totuşi pe secretara dumneavoastră, 
spuse el plictisit, măcar îmi va spune ce pot mânca fără să 
mă otrăvesc. 

Săgetat de o durere ascuţită, colonelul se chirci din nou. 
Apăsă un buton şi peste câteva clipe cineva bătu în uşă. 

— O să vedeţi, este încântătoare, îl preveni White şi mai 
ales n-o ofensaţi, este foarte occidentală şi-a făcut studiile 


31 


la UCLA”, aşa că aveţi grijă! 

Uşa se deschise dând la iveală o apariţie într-adevăr 
încântătoare. Secretara colonelului White era destul de 
înaltă pentru o thailandeză, peste un metru şaizeci şi 
îmbrăcată extrem de elegant: o tunică de mătase 
portocalie, foarte ajustată pe bust şi o fustă-sarong cu zece 
centimetri mai sus de genunchi, reliefând fesele rotunde şi 
cambrate. Pentru înălţimea ei avea mâinile foarte lungi, iar 
unghiile interminabile erau lăcuite în argintiu. Probabil că nu 
dactilografia prea des. Pe inelarul stâng sclipea o piatră 
frumos tăiată, care dacă era veritabilă, făcea o sută de mii 
de dolari. Chipul extrem de luminos, neted ca mătasea, 
exprima o răceală plină de semeţie. Nimic care să 
amintească de figurile senzuale şi rotunde ale 
thailandezelor. Doar gura cărnoasă lăsa să se ghicească ce 
se ascundea sub acea mască impenetrabilă. 

Malko, nefiind în mod special atras de femeile prea 
joviale, fu imediat cucerit. 

Tânăra thailandeză se înclină grațios, cu mâinile 
împreunate în dreptul feţei, surâzând imperceptibil, dar 
privirea îi rămase la fel de gravă. 

— Tippy, zise White vi-l prezint pe prinţul Malko. Lucrează 
pentru noi. Îl caută pe Jim Stanford şi m-am gândit că l-aţi 
putea ajuta... Va fi mult mai amuzant decât să bateţi la 
maşină. 

Puse mâna mare pe umărul lui Malko. 

— Numele ei adevărat este Thepin Radjburi. Cunoaşte 
multă lume la Bangkok. Sper să vă înţelegeţi. 

Thepin Radjburi se înclină adânc în faţa lui Malko, 
salutând după moda veche. Pentru o clipă, nu i se văzură 
decât pletele negru-albăstrui căzând pe umeri, apoi Malko 
avu un şoc descoperindu-i chipul subit animat de o lucire 
inteligentă şi plină de amuzament. 

— Sawadee ka, susură ea, sunt extrem de onorată. 

Era uşor peltică şi deforma cuvintele într-un mod delicios. 
Rămase în faţa lui Malko, cu bustul uşor înclinat, cu gura 
întredeschisă, dând la iveală dinţii impecabili şi cu ochii 


? University Centre of Los Angeles (n.a.). 


32 


plecaţi. 

Niciodată nu fusese Malko primit mai ceremonios de o 
femeie. 

Nu voia să rămână dator la capitolul politeţe. Înaintând, îi 
luă mâna dreaptă şi îi sărută vârful degetelor, mizând pe 
ignoranţa ei în materie de etichetă, care spune că nu se 
sărută mâna unei fete tinere. Ea avu o mişcare de recul 
imperceptibilă, lăsând să-i scape printre pleoapele 
întredeschise o privire uimită. Probabil că la CIA nu i se 
săruta mâna prea des, durii lui White pocnind-o mai 
degrabă peste fese. Malko se întrebă ce caută într-o 
asemenea văgăună un obiect atât de delicat. 

Cu mâinile încrucişate pe piept, ca o adevărată sclavă 
supusă, ea aşteptă, dar nu-l scăpă din ochi pe Malko, 
cercetându-l cu atenţie centimetru cu centimetru. 

Tânăra trase cu ochiul spre colonel. 

— Dacă domnul colonel permite, zise ea într-un mod 
adorabil. 

White râse puţin vulgar: 

— Colonelul permite tot ce doriţi, Tippy. De altfel, de 
acum înainte vă veţi ocupa exclusiv de prietenul nostru, 
prinţul Malko. De altfel, sunt sigur că vă veţi înţelege foarte 
bine, făcu el cu ochiul. Lui Tippy îi plac mult occidentalii, cu 
toate că refuză cu încăpățânare să aibă legături cu ei, nu-i 
aşa, Tippy? 

— Da, domnule colonel, spuse peltic Tippy. 

Malko îi surprinse privirea şi înţelese deodată de ce din 

când în când asiaticele se amuzau să jupoaie devii 
americanii... 
__ Se despărţi de White şi părăsi biroul împreună cu tânăra. 
In treacăt ea îşi luă poşeta Hermes din piele de crocodil 
care făcea cât salariul pe”zece ani al unui uşier şi îl 
conduse pe Malko la ascensor. În timp ce urcau în cabină, 
Malko găsi nimerit să precizeze: 

— Să nu vă gândiţi la ceva necurat în privinţa invitaţiei 
mele, domnişoară. Am venit la Bangkok cu afaceri şi nu mă 
aşteptam din partea colonelului White să capăt o 
colaboratoare atât de agreabilă. 

Tânăra surâse. 


33 


— Colonelul ştie că sunt virgină şi asta îl sâcâie teribil, 
spuse ea, simplu. Mă prezintă tuturor prietenilor lui în 
speranţa că voi evolua din această stare care îl mâhneşte 
profund. 

Malko nu ştia pe ce poziţie să se situeze. Thepin Radjburi 
vorbea perfect engleza, accentul confundându-se cu 
pelticăiala şi nu părea lipsită de simţul umorului. 

Işi drese glasul. 

— Dacă îmi permiteţi, v-aş spune Thepin, e mult mai 
drăguţ decât Tippy. 

— Dacă doriți, răspunse tânăra ieşind din lift, dar pe 
undeva, el intui că marcase un punct. 

Ajunşi pe trotuarul străzii Silom, Malko ezită. Cartierul 
părea evident rău famat, în ciuda barurilor cu firme în 
engleză. Thepin îl urmărea cu coada ochiului, aşteptând 
cuminte să se decidă. 

Această supunere era mult prea frumoasă ca să fie 
adevărată. Malko se uită ia restaurantul chinezesc cu vitrină 
roşie, aflat în fața sediului CIA. 

— E bine acolo? întrebă el. 

Thepin făcu o mutrişoară încântătoare. 

— Este unul dintre cele mai bune din Bangkok, Hoi Thien 
Lao, asta dacă vă place bucătăria chinezească. 

— Dumneavoastră vă place? 

— Din când în când, dar putem merge, dacă tot suntem 
aici. 

Traversară strada şi intrară într-o sală cufundată în 
penumbră şi aproape pustie. Plină de autoritate, Thepin se 
instală la cea mai bună masă. 

Ca peste tot, înăuntru era foarte frig. După zece minute 
Malko strănută şi tânăra thailandeză izbucni în râs: 

— Am citit în Bangkok World că aparatele de climatizare 
erau reglate de comunişti pentru ca oamenii să răcească, 
remarcă ea. S-ar putea să fie adevărat. 

Malko o privi cu coada ochiului. Nu-şi putea da seama 
dacă era serioasă. Thailandezii erau nişte fiinţe stranii. 
Mereu veseli şi prietenoşi, primeau cele mai tragice veşti cu 
zâmbetul pe buze. Thailanda era ultimul bastion al vestului 
în Asia de sud-est şi cu toate acestea Bangkok-ul părea un 


34 


oraş liniştit şi fără istorie. 

— Ce credeţi despre dispariţia lui Jim Stanford? întrebă 
Malko cercetând în van un meniu în chineză şi thailandeză 
unde se puteau găsi înşirate trei sute cincizeci de feluri 
diferite. 

— E teribil, zise tânăra pe un ton scăzut, era un om atât 
de drăguţ. Cumpăram des mătase de la el, magazinul e 
aproape. 

— Era, sublinie Malko. Credeţi că e mort? 

Ea ridică spre el o privire înfricoşată. 

— N... n-am spus asta. 

Vrând să schimbe discuţia, se uită în meniu: 

— Vreţi o supă din aripioare de rechin şi rață cu glazură? 
Sunt specialităţile casei. 

Malko o lăsă pe ea să aleagă. Mintea îi umbla aiurea. Ce i 
se putuse întâmpla lui Jim Stanford? Era dezamăgit de 
primul său contact cu Bangkok-ul. Sperase să dea repede 
de o pistă, ajutat de CIA şi să acţioneze într-un mod util. În 
loc de aşa ceva, făcea pe turistul în compania unei 
secretare. În ciuda faptului că îi plăceau femeile frumoase, 
se simţea vinovat. Inghiţi distrat supa lipicioasă şi fadă, 
observând modul în care Thepin degusta crusta raţei 
stropite cu un sos maroniu foarte picant. Mânca foarte 
delicat, cu înghiţituri minuscule, nu cum fac chinezii. Ca prin 
minune, pe masă apăruseră farfurioare din care ieşea 
aburul, pline cu sosuri de diverse culori, al căror conţinut 
rămânea o enigmă. Un băiat palid, cu vesta pătată, 
continua neostenit să mai aducă. In momentul în care veni 
cu braţele încărcate cu alte trei feluri, Thepin îl apostrofă în 
thailandeză cu o voce ascuţită. Fără să-şi schimbe expresia, 
tânărul făcu stânga-mprejur ducându-le înapoi şi fata 
izbucni în râs: 

— Face pe prostul pentru că sunteţi un farang!. Ca şi 
când am fi comandat douăzeci de feluri, dar nu trebuie să 
ne lăsăm impresionați! 

— Cunoaşteţi locul unde a fost văzut Jim Stanford pentru 


10 Străin, în thailandeză (n.a.). 


35 


ultima oară? întrebă Malko urmărind aceeaşi idee. 

— Desigur. Se află la o sută treizeci de kilometri de 
Bangkok, în apropierea podului căii ferate Singapore- 
Rangoon, pe râul Kwai. Maşina lui a fost găsită acolo. 

— Se ajunge greu în acel loc? 

Fata îi aruncă o privire înnegurată, devenind brusc rigidă. 

— Deloc. Drumul este foarte bun. Vă credeţi într-o ţară 
de sălbatici? 

Malko o făcu să râdă spunându-i că nu i-ar fi stat deloc 
bine cu cercei în nas şi continuă: 

— De unde putem închiria o maşină? 

Thepin cobori modestă privirea şi spuse peltic: 

— Mergem cu a mea, dacă vreţi. 

Malko plăti cei trei sute de bahts, un preţ exorbitant şi 
ieşiră. Se mai răcorise. Sufla o briză dinspre China de sud, 
măturând aerul umed al râului. 

După câţiva metri, Thepin se opri în faţa unui Mercedes 
ŞI albastru deschis. Un hindus bătrân apăru de după o 
poartă şi deschise portiera. Thailandeza scoase din poşetă o 
monedă de doi bahts şi i-o aruncă dispreţuitor. 

— Aceşti babous? sunt josnici. Tot ce primesc dau cu 
împrumut thailandezilor cu o dobândă de sută la sută pe 
lună. De altfel, pe la noi se spune că dacă te întâlneşti cu un 
hindus şi cu o cobra, pe hindus îl ucizi primul. 

Perplex, Malko se aşeză lângă ea. 

In această ţară unde un Volkswagen costă trei mii de 
dolari, maşina decapotabilă valora probabil greutatea ei în 
aur. Şi pentru că o secretară câştigă două mii de bahts pe 
lună, Malko începu să se îndoiască de virtutea frumoasei 
Thepin. Nu se putu abţine şi o întrebă: 

— Monstrul acesta frumos e al dumneavoastră? 

— Mi l-a oferit tata când am împlinit douăzeci şi unu de 
ani, explică ea. 

Fusta portocalie descoperea coapsele bronzate şi fine. 
Thepin întoarse spre el chipul neted şi inocent: 

— Mă plictiseam acasă şi m-am hotărât să muncesc. 
Astfel sunt mai liberă... 


11 Hindusi (n.a..). 
12 


36 


El realiză deodată că briliantul de pe mâna dreaptă era 
veritabil. 

Bangkok-ul era plin de asemenea secretare miliardare, 
care, atunci când li se oferea o gratificaţie, dădeau în 
schimb un cadou de zece ori mai valoros. 

Mercedesul începuse să se fofileze pe Suriwong Road. La 
Bangkok se merge pe partea stângă şi se aplică legea 
junglei. 

Cu buzele strânse, Thepin Radjburi îşi croia drum cu 
sunete de claxon. Malko descoperi rapid că o plimbare cu 
maşina în compania secretarei colonelului White semăna cu 
o porţie de saună. 

Lipit de banchetă, cu sudoarea curgându-i pe spate, 
aştepta impactul. Şi mai stătea şi pe locul mortului! 
Ajunseră foarte repede pe Bulevardul Rama-lV şi o luară 
spre nord, traversând un cartier de vile înstărite. Traficul 
mai scăzuse. Chiar în momentul în care se destindea, Malko 
fu izbit de parbriz din cauza unei frâne bruşte. 

Un soi de triciclu pârâitor, acoperit cu coviltir, le tăiase 
calea. Thepin scoase o exclamaţie: 

— Acum trei ani guvernul a vrut să interzică aceste Sam- 
Los, dar de fiecare dată se duc în audienţă la rege şi îi duc 
aur... 

Sam-Los sunt plaga Bangkok-ului: nişte scutere 
transformate în taxiuri pe trei roţi, care ignorau deliberat 
regulile de circulaţie, otrăvind aerul oraşului cu motoarele 
lor în doi timpi. 

Bangkok-ul fu lăsat în urmă. Drumul spre Kanchanaburi 
era mărginit de orezării în care se bălăceau bivoli negricioşi. 
Terenul era plat ca în palmă şi căldura era înăbuşitoare. 
Traversară un râu în care nişte fete, îmbrăcate pudic în 
sarong, se îmbăiau. Mult mai pudice decât Thepin, a cărei 
fustă se ridica din ce în ce. Lipsa de pudoare a virginelor. Cu 
toate acestea, chipul îi era în continuare neted şi la fel de 
rece. De altfel, Malko, aşa cum era lipit de scaun din cauza 
căldurii, nu prea simţea vreun avânt erotic. 

Pe drum erau puţine maşini particulare, în schimb era 
plin de camioane Nissan şi Toyota, cu încărcături bizare, 
care se alergau pe şosea, cedând în ultimul moment. De 


37 


mai multe ori Malko închise ochii în timp ce Mercedesul se 
strecura printre doi monştri ce răcneau ca nişte fiare. 
Thepin explica liniştită: 

— Thailandezii sunt foarte fatalişti. Nu le place să le-o ia 
altul înainte. 

Obişnuindu-se cu modul în care conducea tânăra, Malko 
începu să aţipească. Incă o misiune stranie. Ce căuta pe 
acest drum pierdut împreună cu această fermecătoare fată, 
căreia i-ar fi stat mai bine cu el în pat decât în maşină? 

Se trezi atunci când Thepin îl anunţă: 

— Am ajuns. A 

Peisajul se schimbase. In partea dreaptă a drumului se 
ridica un zid de junglă verde şi de nepătruns. In stânga era 
râul Kwai, gălbui şi rapid. Cele două taluzuri coborau, pline 
de nămol, până la apă. 

De cealaltă parte se aflau aceleaşi coline acoperite de 
junglă. N 

Un soare mare şi roşu apunea deja spre Birmania. Intre 
râu şi coline era încastrată o mică orezărie, formând o pată 
de culoare verde. Peisajul era extrem de frumos şi de 
sălbatic. 

In depărtare apăru silueta metalică a unui pod, faimosul 
pod de pe râul Kwai. 

Thepin încetini. 

— Oare ce făcea Jim Stanford în acest loc? întrebă Malko. 

— Venea destul de des pe aici, explică tânăra. Se plimba 
prin cimitire. Cam pe aici i-a fost găsită maşina, nu ştiu 
exact locul. 

— Cimitire? 

Thepin îi explică lui Malko povestea cimitirelor de pe râul 
Kwai. De altfel, ajunseseră la intrarea primului dintre ele, 
aşezat pe un pământ tare, undeva în dreapta drumului. 
Thepin opri Mercedesul, îşi aranjă fusta şi aşteptă. 

— Să mergem să vizităm acest cimitir, îi ceru Malko. 

Coborâră şi împinseră o barieră de lemn. Cimitirul era 
imens, cu alei bine trasate. Mănunchiuri de flori tropicale 
creşteau peste tot. 

După vreo trei minute, în spatele lor apăru un omuleţ, un 
thailandez bătrân şi zbârcit, care ie întinse franc mâna, 


38 


luându-i drept turişti. 

In timp ce Thepin pălăvrăgea cu el, Malko se plimba în 
tăcere pe alei. Vederea atâtor dale asemănătoare, cu nume 
europene, în adâncul junglei, era ceva sfâşietor. 

Totul se terminase cu mult timp în urmă. 

— Ştie ceva? întrebă el. 

Paznicul nu ştia însă nimic. Nu-l cunoştea pe Jim 
Stanford, nu auzise de dispariţia lui, nu văzuse nimic 
suspect în cimitirul lui. Thepin scăpă de el cu o bancnotă de 
douăzeci de bahts. Malko era din ce în ce mai dezamăgit. 

— Ne întoarcem la Bangkok? întrebă tânăra, sprijinită de 
maşină, sau aveţi chef de o baie în râul Kwai? 

Apăruţi de nici unde, patru sau cinci puşti îi 
înconjuraseră, arătând stupefiaţi cu degetul spre ochii lui 
Malko. 

— N-au mai văzut ochi deschişi la culoare, iar ai 
dumneavoastră sunt uimitori, chiar şi pentru mine, adăugă 
ea, cu o voce plină de emoție reţinută. 

Malko n-avea chef de galanterii. 

— Mi-aţi spus că mai este un cimitir, zise el, de ce să nu 
mergem şi acolo? 

Thepin suspină: 

— Nu veţi vedea nimic în plus faţă de acesta. Mai mult 
decât atât, este complicat, trebuie să traversăm râul cu un 
sampan. Nimeni nu se duce acolo. 

— Credeţi că nici Jim Stanford nu se ducea? 

— De ce ar fi făcut-o? 

Poate din cauza agasării pe care o simţea în vocea ei, 
Malko insistă, îndreptându-şi spre ea privirea catifelată a 
ochilor aurii. 

— Să mergem, Thepin, nu vreau să neglijez nimic. Puştii 
trebuie să ştie de unde putem lua un sampan. 

Tânăra începu o lungă conversaţie în thailandeză. Unul 
dintre puşti plecă în goană şi se întoarse peste câteva 
minute cu doi adulţi vizibil deranjaţi din timpul siestei. Unul 
dintre ei aducea un sarong de bumbac, pe care i-l întinse lui 
Thepin, care îşi înfăşură rapid cu el coapsele. li ajungea 
până la glezne. Dintr-o singură mişcare de coapse îşi scoase 
fusta şi o aruncă în maşină. 


39 


— În sampan trebuie să stai ghemuit, explică ea. 

Ghidaţi de cei doi thailandezi, coborâră până la malul 
apei, traversând pe un dig o mică orezărie. In picioarele 
goale, cu satongul țărănesc, Thepin pierduse aerul 
occidental. 

Pe pietriş erau abandonate mai multe sampane. Târgul 
se încheie pentru douăzeci de bahts. Nu prea convins, 
Malko se aşeză în strania ambarcaţiune care mirosea a 
peşte. Inţelese imediat, atunci când Thepin se aşeză în faţa 
lui, de ce îşi pusese sarongul. 

Thailandezii vâsleau voiniceşte, urcând pe curent. Le 
trebuiră douăzeci de minute ca să ajungă la insuliţa aflată 
în mijlocul râului Kwai. După ce îi debarcară, îi abandonară 
cu indiferenţă, reluându-şi siesta. 

Malko şi Thepin o luară în sus pe o potecă şi se treziră 
brusc în cimitir. Era mult mai puţin întreţinut decât celălalt. 
Dalele din apropiere erau roase de umiditate şi aproape 
ilizibile. 

Un vultur îşi luă greoi zborul şi se aşeză doi metri mai 
încolo, privindu-i cu curiozitate. 

Spontan, Thepin îl apucă de mână pe Malko. 

— Nu-mi place acest loc, spuse ea încet, nu se ocupă 
nimeni de morţii aceştia. Sunt probabil furioşi şi bântuie 
cimitirul. 

Ca majoritatea thailandezilor, în mintea ei era un 
amestec de cult al străbunilor cu budism. Universitatea din 
Los Angeles nu reuşise să şteargă totul. E adevărat că în 
Thailanda, în fiecare casă, se află o pagodă în miniatură 
montată pe un soclu, în faţa căreia se aşează cu 
regularitate ofrande, pentru ca „dragii dispăruţi” să nu ducă 
lipsă de nimic. 

Pentru moment, Malko n-avea chef de superstiții. Jim 
Stanford dispăruse în această paragină şi doar aici exista o 
şansă să găsească un început de pistă. In Asia, un alb nu 
dispare fără să lase urme, sau dacă nu, e vorba de o 
minune. 

— Aici nu este paznic? întrebă el. 

Thepin privi în jur. 

— Doarme probabil într-un colţ. Pe aici nu vine nimeni 


40 


niciodată. 

— Să-l căutăm. 

Umăr la umăr, porniră pe aleea principală. Din când în 
când, tânăra scotea pe un ton ascuţit o interjecţie de 
neînțeles pentru Malko. _ 

In ciuda căldurii umede, Malko începu să tremure. In 
afară de cimitirul de la Arlington, nu mai văzuse ceva care 
să degaje atâta tristeţe sfâşietoare. Săracii morţi. Cei 
pentru care se luptaseră pe când erau vii, îi uitaseră de 
mult. 

Cu fruntea plină de sudoare, Thepin se opri lângă o tufă. 

— Nu e nimeni. 

— Să mai căutăm, insistă Malko. 

Porniră din nou, bătând cimitirul în toate direcţiile. - Mai 
bine de o jumătate de oră, speriind şopârlele, şerpii şi chiar 
un păianjen mare cât o farfurie, care se strecură printre 
picioarele lui Malko. 

— Dacă v-ar fi muşcat, remarcă în treacăt Thepin, n-aţi 
mai fi avut timp să părăsiţi cimitirul. 

Adorabilă gânganie. 

Epuizat, Malko se opri să-şi şteargă fruntea şi îşi scoase 
ochelarii. Bluza lui Thepin i se lipise de piele, desenând 
forma  sutienului. Avea un piept puternic pentru o 
thailandeză. 

Malko nu mai putea. N-avea să găsească nimic aici. 
Deodată, zări la trei sute de metri de ei, undeva în dreapta, 
doi vulturi care se roteau încetişor. Unul dintre ei plonja 
brusc, urmat de celălalt. Niciunul nu mai apăru. 

— Veniţi, spuse Malko. 

Sărind peste morminte, alergă până în locul unde 
dispăruseră păsările de pradă. Văzându-l venind, unul dintre 
vulturi îşi luă greoi zborul, celălalt însă nu se mişcă, cu 
ciocul înfipt în ceva inform, înconjurat de un roi de muşte. 
Un corp fusese împins într-o groapă şi ascuns sub nişte 
crengi, înfrângându-şi dezgustul, Malko se aplecă şi apucă 
ceva lipicios şi rece. Ridică mortul de umeri şi îl întoarse. 
Thepin venise după el şi privea cu ochii holbaţi de oroare. 

Era un thailandez bătrân, cu pieptul îngrozitor de slab. 
Chipul îi era acoperit cu pământ. Gura larg deschisă într-un 


41 


strigăt mut era şi ea plină de pământ. Nu se putea vedea 
dacă fusese rănit, datorită stării avansate de putrefacție. 
Probabil cineva mai puternic îl băgase cu capul în ţărână 
până când î| sufocase. 

— lată, spuse Malko, trist, sunt nouăzeci la sută şanse ca 
acest omuleţ să fi asistat la dispariţia lui Jim Stanford. Ştim 
cel puţin că s-a petrecut ceva violent. Amărâtul ăsta a văzut 
prea multe. 

Ochii lui Thepin erau plini de lacrimi. Sugrumată de 
emoție, murmura cu o voce gravă: 

— Da... e oribil. 

Malko o întrebă: 

— Cum se face că acest cadavru nu a fost descoperit mai 
devreme? 

Thepin clătină din cap. 

— Nimeni nu vine niciodată aici. Vulturii l-au descoperit 
numai după ce a început să miroasă. Nici măcar noi n-am 
găsit nimic. 

Era evident, dar nici poliţia thailandeză nu părea să se fi 
interesat de dispariţia lui Jim Stanford... 

— Acum putem pleca? întrebă Thepin. 

In vocea ei se simţea o uşoară nelinişte. 

— Aşteptaţi o clipă, îi ceru Malko. 

Cu ochii la pod, se gândea. Japonezii îl construiseră în 
locul unde râul Kwai avea lăţimea cea mai mică, aproape o 
sută de metri. Mai departe, în jurul insulei, albia se lărgea şi 
râul curgea maiestuos. Ce dramă se petrecuse acolo cu 
câteva zile în urmă? 

Cu toate că găsise cadavrul paznicului, lui Malko parcă 
nu-i venea să părăsească cimitirul, ca şi când ar mai fi 
rămas ceva de descoperit. 

Parcurse fără grabă aleile, scrutând cu atenţie sporită 
micile paralelipipede de piatră albă şi inscripţiile de pe ele. 
Ascultătoare, Thepin îl urmă fără să scoată un cuvânt. Din 
când în când, Malko dădea la o parte crengile privind 
pământul, căutând nici el nu ştia ce. De altfel, cimitirul 
semăna mai degrabă cu o grădină tropicală decât cu o 
necropolă. Arbuştii, orhideele şi magnoliile îi dădeau un aer 
de sărbătoare. Pe malul stâng se zărea un ţăran ce mâna de 


42 


la spate o cireadă de bivoli. Soarele începea să coboare în 
spatele colinelor. Într-o oră, valea râului Kwai avea să fie 
cuprinsă de întuneric. 

— Să mergem, spuse Malko, se lasă noaptea. 

li găsiră pe cei doi pescari, traversară râul şi ajunseră la 
maşină... Cerul devenise roşu sângeriu. 

— De ce naiba lucraţi pentru CIA? întrebă deodată Malko. 
Nu este o slujbă pentru o fată tânără... 

— Tatăl meu este un om politic important, explică 
Thepin, îi cunoaşte pe militarii americani, care aveau nevoie 
de cineva sigur şi în plus mă amuză. 

Trecură iarăşi prin savană şi pe lângă orezării. Thepin 
conducea mai calmă şi Malko aţipi iar. Deschise ochii în faţa 
clădirii Companiei BOAC. Erawan-ul era în faţa lor. Remarcă 
faptul că Thepin conducea în picioarele goale. Fusta i se 
ridicase din nou, dar ea nu o mai aranjă. Pudoarea îi intrase 
într-un con de umbră. 

— Vreţi să bem ceva la piscină? o invită Malko. 

— Nu, nu vreau să mă compromit cu dumneavoastră, 
spuse Thepin. Aici e un hotel şi s-ar putea crede că am fost 
în cameră. 

Văzând că l-a lezat pe Malko, adăugă repede: 

— Sper însă să am plăcerea dea vă fi gazdă. 

Malko ieşi din maşină. Nu mai putea din cauza căldurii şi 
a lipsei de somn. În plus, avea şi impresia că era total inutil, 
luptându-se cu morile de vânt. Părea să fie singurul 
interesat de soarta lui Jim Stanford. Singurul, în afară de 
David Wise. 

li luă mâna lui Thepin şi o duse la buze: 

— Aş vrea să-i fac o vizită mâine dimineaţă doamnei 
Stanford, m-aţi putea îndruma? 

— Desigur. Vin să vă iau de aici pe la zece. 

O privi plecând şi intră în hol, visând la un pat moale, aşa 
cum un câine jinduieşte după un os. Recepţionera de 
serviciu, într-un sarong violet mulat, era şi mai drăguță 
decât cea de dimineaţă. În încercarea de a dezlega misterul 
Stanford, Thailanda reprezenta cea mai agreabilă escală. 

Răcoarea din cameră îi păru minunată lui Malko după 
cele treizeci şi cinci de grade de afară. Gândindu-se la 


43 


dizenteria colonelului White, se abţinu să bea apa de la 
gheaţă care îl aştepta într-un termos şi adormi imediat. 
Ultimul gând fu la Thepin. Oare ce se ascundea sub chipul 
neted şi rece? 


44 


Capitolul IV. 


Mercedesul părăsi largul bulevard Sukhumvit ce se 
întindea în vestul Bangkok-ului şi o luă la stânga pe un 
drum îngust mărginit pe o latură de un khlong mlăştinos 
deasupra căruia se zăreau vile elegante şi pe cealaltă de 
case mizerabile din lemn. _ 

Parcă s-ar ti aflat la ţară. In afara unui depou imens de 
autobuze albe, care străbăteau în lung şi în lat Bangkok-ul, 
plasat nepotrivit între două parcuri atent îngrijite, drumul nu 
era asfaltat şi maşina lăsă în urmă un nor de praf. 

Un pod mic de lemn trecea peste un canal. După ce îl 
trecu, făcându-l să se clatine din toate încheieturile, 
Mercedesul se opri într-o piaţetă rotundă. În jur domnea un 
calm surprinzător, după tumultul din Sukhumvit Road, care 
se afla la mai puţin de două sute de metri distanţă. 

Thepin Radjburi opri motorul şi îi arătă lui Malko un grilaj, 
aflat chiar în faţa lor. 

— Aceasta este casa lui Jim Stanford, spuse ea, acolo 
unde este grilajul. Sunaţi şi intraţi, vă aştept aici. 

Malko o privi puţin surprins. 

— De ce nu veniţi cu mine? 

Tânăra thailandeză surâse: 

— Cred că Sirima Stanford s-ar simţi mai în largul ei dacă 
aţi vorbi în particular. 

— Bine, dar unde veţi aştepta? zise Malko. 

Nu se vedea nici un bistrou, nimic în afara clădirilor 
somptuoase apărate de bariere de verdeață. 

— Mă găsiţi la umbră, spuse ea. Veniţi să mă luaţi de 
acolo. 

Închise portiera Mercedesului, împinse o barieră şi 
dispăru pe o potecă, după ce îi făcu veselă semn cu mâna. 

Malko traversă piaţa şi deschise poarta casei lui Jim 
Stanford. Crezu că Thepin glumise: în faţa lui se afla un 
templu, mai degrabă mai multe temple dispuse în jurul unui 
spaţiu central. Ţiglele verzi şi portocalii de pe acoperiş 
străluceau în soare, iar grinzile se curbau grațios în 


45 


arabescuri complicate de fiecare parte a şarpantei. 
Ansamblul degaja o impresie extraordinară de frumuseţe. 

Traversă peluza, impecabilă ca un gazon. De la 
Oxfordshire, descoperind că toate clădirile erau dintr-un 
lemn închis la culoare, probabil teck. 

Urcă cele trei trepte de marmură ale peronului, ajunse pe 
verandă şi se opri în faţa unei uşi deschise. Nu exista nici o 
sonerie la vedere. Totul părea pustiu. Casa dădea impresia 
de abandon. 

Intră în hol. Podeaua era de marmură alb cu negru, iar 
plafonul era susţinut de nişte coloane de lemn în torsade. 
Undeva în spate, o scară mare de lemn dădea într-o galerie 
de la primul etaj. Malko zări o galerie asemănătoare şi la 
etajul al doilea. Un parfum de santal plutea suav în 
încăpere. 

Deodată, Malko simţi o prezenţă în spatele lui. Se 
întoarse brusc, dând nas în nas cu o thailandeză îmbrăcată 
într-un sarong lung, cu picioarele goale, purtând o coafură 
complicată. 

— O caut pe doamna Stanford, spuse Malko. 

Servitoarea surâse fără să răspundă. Făcu un gest, 
îndemnându-l pe Malko să o urmeze. 

O luă înaintea lui, pătrunzând într-un antreu care semăna 
frapant cu un muzeu: peste tot domneau Buddha de jad sau 
de piatră, statuete de lemn sau de aur, iar vitrinele erau 
pline cu obiecte preţioase. Camera următoare părea să fie 
un salon, la fel de frumos. 

In afara lustrei moderne, camera avea aerul că timpul se 
oprise cu două secole mai devreme: un parchet de lemn 
impecabil ceruit, lambriuri până în tavan, o masă pătrată 
joasă, mai multe fotolii de lemn negru şi un divan acoperit 
cu o țesătură violetă. 

Pe peretele din fund, două statui înalte de un metru ale 
fecioarelor din Birmania, îl contemplau enigmatice pe 
Malko. Se aşeză, uluit de atâta frumuseţe. Se pricepea la 
arta orientală şi bănuia că muzeele lumii ar fi dat milioane 
ca să aibă minunile ce se aflau acolo. 

Servitoarea dispăruse. Casa era cufundată într-o tăcere 
totală. Ea reapăru cu un mic arzător, pe care după ce-l 


46 


aprinse, îl puse la picioarele lui Malko, ca să alunge ţânţarii. 
Nu exista aer condiţionat, doar un grilaj fin care separa 
încăperea de exterior. Atât de aproape de Erawan şi totuşi 
părea o altă lume, dintr-un alt secol. 

Nu s-ar fi zis că Jim Stanford se născuse în Virginia! 

Malko auzi deodată un foşnet uşor şi o voce melodioasă 
spuse în engleză: 

— Sunteţi prinţul Malko Linge, bănuiesc? 

Era aceeaşi voce care îi răspunsese la telefon cu o oră 
înainte. Colonelul White îi dăduse numărul de acasă al lui 
Jim Stanford. 

Se prezentase, făcând apel la amiciţia lui cu Jim în SUA. 

— Adevărat, conchise vocea rece, Jim mi-a vorbit de 
dumneavoastră. Sunteţi, deci, la Bangkok? 

— AŞ dori să ne întâlnim, îi ceruse Malko. 

Ea nu întrebase de ce. Cu aceeaşi voce indiferentă şi 
detaşată îi propuse o întâlnire, o oră mai târziu, fără să mai 
pună şi alte întrebări, apoi închise, ca şi când nu i-ar fi păsat 
dacă venea sau nu. Ar fi putut să-şi dea seama că nu venise 
la Bangkok doar ca să viziteze templele khmere. 

Lui Malko i se păru un comportament destul de straniu. 

Se ridică imediat şi dădu cu ochii de o femeie uimitoare: 
la fel de înaltă ca el, cu părul foarte negru, pieptănat într-un 
coc foarte sofisticat, cu un corp lung şi filiform mulat într-un 
chong-seam! de borangic despicat până mai sus de 
genunchi. Chipul mai ales, era extraordinar. Gura şi bărbia 
cărnoasă erau de thailandeză, dar ochii oblici şi migdalaţi şi 
pomeţii înalţi şi proeminenţi erau de chinezoaică. Nu i se 
putea ghici vârsta: ar fi futut avea la fel de bine treizeci de 
ani ca şi cincizeci. Pielea era extrem de întinsă, foarte 
luminoasă, aproape transparentă. 

Subjugat, Malko se înclină în faţa mâinii lungi cu unghii 
ascuţite, lăcuite cu un roşu atât de închis, că păreau negre. 

— Sirima Stanford, presupun, întrebă el. 

Ea înclină grațios din cap. 

— Da. 

Doamna Stanford se aşeză în faţa lui, încrucişându-şi 


13 Rochie chinezească (n.a.). 


47 


picioarele şi făcând mătasea să foşnească. Privită de 
aproape, anumite detalii dovedeau că se apropia bine de 
patruzeci: fâşiile argintii strecurate printre şuviţele negre, 
două riduri uşoare în jurul gurii, pielea uşor încreţită de pe 
mâini şi în special profunzimea tristă a ochilor care îl 
priveau pe Malko. Dar chiar şi aşa, doamna Stanford se 
putea lua la întrecere oricând cu orice femeie cinstită sau 
mai puţin cinstită. 

Cu mâinile aşezate pe genunchi, îl aşteptă pe Malko să 
vorbească. 

Pentru a sparge gheaţa, el spuse o banalitate: 

— Tocmai vă admiram colecţiile, aveţi aici nişte 
minunăţii... 

Doamna Stanford suspină: 

— Jim... soţul meu avea o pasiune pentru antichităţi. Le-a 
adunat timp de douăzeci de ani. Anumite piese sunt de 
negăsit acum. Acest Buddha din Locburi, de exemplu, este 
un unicat în lume... 

Malko îşi manifestă uimirea: 

— De ce spuneţi că soţul dumneavoastră «avea» o 
pasiune... Credeţi că nu mai e în viaţă? 

Ochii negri şi impenetrabili se deschiseră puţin mai mult. 

— Evident! Altfel unde ar fi? Mi-ar fi dat de ştire. S-a făcut 
o săptămână de când a dispărut. 

— Şi dacă a fost răpit? 

Sprâncenele se ridicară, uşor ironice. 

— Răpit? De cine? 

Malko o privi pe doamna Stanford, ca să-şi dea seama 
dacă îşi bătea joc de el şi remarcă: 

— Aveţi cunoştinţă de faptul că Jim, pe care l-am 
cunoscut în SUA, a fost unul dintre cei mai buni agenţi ai 
OSS şi că a colaborat activ cu CIA. 

Mâna fină şi lungă a doamnei Stanford mătură un fir de 
praf invizibil de pe rochie. 

— Desigur, dar asta a fost de mult... Jim ducea acum o 
viaţă foarte liniştită, împărţindu-şi timpul între colecţiile lui, 
magazin şi vizitele la fabricile de mătase din cartier. 

Ca şi când această aducere aminte ar fi tulburat-o, 
doamna Stanford luă o ţigară pe care o puse într-un ţigaret 


48 


de abanos şi se aplecă spre Malko. Acesta scosese deja 
bricheta. 

— Doriţi o ţigară Benson? Jim nu fuma decât din acestea. 
Nu sunt o gazdă prea bună, continuă ea pe un ton mai vioi, 
după un drum atât de lung, nu doriţi ceva de băut? Whisky, 
ceai, namana!? Este o băutură thailandeză. 

Malko era mult prea bine crescut ca să ceară votcă şi 
atunci optă la întâmplare pentru namana. Doamna Stanford 
chemă servitoarea, care apăru în cadrul uşii, înclinându-se 
până la pământ. Stăpâna îi spuse o frază scurtă, apoi 
continuă: 

— Ce vă face să credeţi că soţul meu trăieşte, prinţe şi 
de ce sunteţi atât de interesat de dispariţia lui? 

Apăsase intenţionat pe titlul nobiliar... Malko îi mulţumi 
din ochi, dar consideră că e bine să spună lucrurilor pe 
nume. 

— Doamnă Stanford, fac parte din CIA şi am venit special 
la Bangkok pentru a elucida misterul dispariţiei sale. 

Accentuase cuvântul „special”. Continuă: 

— Atâta timp cât nu voi avea dovada că este mort, îl voi 
crede în viaţă şi în plus Jim era prietenul meu. A fost un 
motiv suplimentar pentru a accepta o asemenea... 
însărcinare. 

Ea clătină din cap. 

— Este o sarcină dificilă, aproape imposibilă. Nu ne aflăm 
într-o lume civilizată ca în SUA. Este posibil să nu dăm 
niciodată de urma soţului meu, în cazul în care e mort... 

In continuare, folosea acelaşi ton egal. Malko îi cercetă 
chipul: nu se putea zări nici cea mai mică urmă de emoție în 
spatele acelei frumuseți rigide. Ochii negri fixau un punct în 
depărtare. 

— Povestiţi-mi cum a dispărut, îi sugeră Malko. 

Ea făcu un gest de neputinţă: 

— Nu ştiu mai mult decât am spus poliţiei. Jim a plecat de 
acasă cu maşina lui personală, o Toyota, marţea trecută 
cam pe la nouă dimineaţa. Trebuia să treacă pe la nişte 
fabricanți de lângă noi, la Bankrua, apoi mi-a spus că se va 


14 Un soi de suc de portocale, foarte răcoritor (n.a.). 


49 


duce la cimitirul de pe râul Kwai şi că va fi înapoi spre 
seară. Se pare că dorea să cumpere un mic basorelief de la 
Kanchanaburi. 

După un moment de tăcere, adăugă: 

— Nu l-am mai văzut de atunci... 

Vocea i se frânsese imperceptibil. Femeia dură ca oţelul 
avea un punct sensibil. 

— Bine dar nu v-a îngrozit această dispariţie? Este ceva 
teribil. 

De această dată gura senzuală surâse aproape ironic. 

— Am trăit trei luni în junglă la Chieng-Mai, în 1945, 
urmărită de japonezi. Acolo l-am cunoscut pe Jim şi ne-am 
decis să ne căsătorim. Ştiu că numai mort nu s-ar întoarce. 

Avea deci mai mult de patruzeci de ani. Malko se 
pregătea să răspundă, dar surpriza îl lăsă cu gura căscată: 
tocmai intrase servitoarea, cu o tavă în mână, dar în loc să 
înainteze normal, se târa pe genunchi, într-o mişcare 
legănată. Când ajunse în faţa Sirimei Stanford, se înclină 
atingând pământul, puse tava pe masă şi plecă la fel cum 
venise. Malko nu se putu împiedica să remarce: 

— Face asta în cinstea mea? 

În ochii gazdei licări veselia: 

— Pao e la mine de cincisprezece ani. Serveşte încă după 
moda veche. Din nefericire, americanii şi-au răsfăţat 
servitorii. 

Amuzant. Probabil că Securitatea socială trebuia 
considerată drept o organizaţie subversivă. f 

Sirima Stanford luă un pahar şi Malko o imită. Inghiţind 
băutura foarte rece, Malko reflecta. Avea impresia că 
femeia nu-i spunea tot ce ştia. 

— Aveţi idee cine sunt cei care l-au răpit pe soțul 
dumneavoastră? 

— Nici una. 

Vorbele ieşiseră ca din puşcă. 

Malko continuă cu încăpățânare. 

— A dus o viaţă periculoasă. Ar putea fi o răzbunare? 

— Credeam că toţi duşmanii lui au murit, spuse doamna 
Stanford uşor. De ani de zile ducea o viaţă liniştită. Nu, nu 
cred că e vorba de asta. 


50 


Ceva în atitudinea Sirimei Stanford îl tulbura pe Malko. 
Faimoasa  impasibilitate orientală mergea parcă prea 
departe. A^ea momente când simţea că gazda nu era în 
largul ei, ca şi când şi-ar fi dorit ca el să nu fi venit. Cu toate 
acestea, ca prieten al lui Jim, era acolo pentru a-l ajuta. 

In timp ce era cufundat în gânduri, un papagal enorm, alb 
cu roşu, apăru în cameră, zbură în jurul lui Malko şi se aşeză 
pe canapeaua doamnei Stanford. j 

— lată-l pe Jimmy, cel mai bun prieten al lui Jim. In 
fiecare seară zbura pe deasupra lui în grădină. De când a 
dispărut, aproape că nu mai mănâncă. Mi-e teamă să nu 
moară. 

Părea că îi păsa mai mult de papagal decât de soț. 

— Nu există nimic în viața soțului dumneavoastră care ar 
fi putut să provoace o dispariție brutală? Poate vi se pare 
deplasat, dar totul este posibil. O escapadă, de exemplu? 

Doamna Stanford nici măcar nu clipi. 

— Nici nu se pune problema, spuse ea pe un ton egal, 
viaţa lui Jim nu avea istorie şi nici mistere, v-am mai spus. 
Se apropia de cincizeci de ani, aşa că vedeţi... 

Malko fu cât pe ce să spună „tocmai de aceea”, dar n-ar 
fi fost înţelept. 

— Cred că Jim e mort, conchise doamna Stanford. Este 
teribil, dar realitatea trebuie privită în faţă. S-ar putea să 
nu-i mai găsim niciodată corpul. 

Malko ridică privirea: ochii migdalaţi căutau spre cei aurii 
cu o expresie nedefinită. Ceva în atitudinea gazdei sale se 
schimbase, fără ca ea să fi făcut cea mai mică mişcare. Un 
abandon imperceptibil îi destindea trupul. Linia coapselor 
mulate de chong-seam păru să freamăte, restul rămânând 
nemişcat. Papagalul zbură greoi spre capătul camerei şi 
rămase nemişcat. 

Atmosfera din încăperea cufundată în tăcere păru să se 
încarce cu electricitate. Dintr-o dată, Malko fu sigur că 
femeia minţea, fiind gata să facă orice pentru a-şi abate 
mintea de la motivul venirii lui. Se oferea într-un mod 
inteligent, cu o rezervă infinită, dar se oferea totuşi, fără 
vreun motiv aparent. După câteva momente de tensiune 
mute, ea se ridică graţioasă, săgetându-l cu privirea ochilor 


51 


negri pe Malko. 

— Sunt la dispoziţia dumneavoastră, prinţe, dar trebuie 
să mă ocup de afacerile soţului meu. Daţi-mi de ştire dacă 
aflaţi ceva. 

Intâlnirea se terminase. Malko strânse mâna frumoasei 
gazde, remarcând micimea coapselor, cu osatura reliefată 
prin mătase. Intreg corpul emana un parfum discret. Se 
întreba ce ar fi putut-o face să vibreze pe o asemenea 
femeie. 

Ca prin minune, servitoarea reapăru. Malko traversă holul 
de marmură şi ieşi pe peluză, încercând un sentiment de 
tulburare. De la fereastra salonului lambrisat, doamna 
Stanford îl privi plecând şi închise grilajul în urma lui. 

Mercedesul era tot acolo, dar fără Thepin. Malko împinse 
mica barieră de lemn pe unde o văzuse dispărând şi intră 
într-un soi de grădină. O luă pe o cărare şerpuind printre 
arbuştii tropicali şi la capătul ei o văzu pe Thepin, aşezată 
pe o bancă de lemn, cu spatele la el, în faţa unui copac 
înalt, încărcat de liane. ă 

Ajunse cu paşi uşori în spatele ei şi rămase interzis. În 
scobitura trunchiului din care ţâşneau nenumărate rădăcini 
se afla un mic altar din lemn. Nişte fructe stranii atârnau de 
crengi: bucăţi de lemn sculptate în formă de sex, pictate în 
roşu, de la mărimea unei bazooka până la cea a unei 
banane! Toate arătau la fel, cu lux de amănunte, anatomia 
exactă a falusurilor. 

Altele ieşeau din pământ, plantate chiar în solul afânat. 
Unul, enorm, era pus pe un cărucior. 

Erau zeci, unele cu contururile estompate de muson, 
altele noi, nouţe. Incredibil. 

Thepin se întoarse. Chipul îi era grav ca de obicei, dar o 
lucire de amuzament îi sclipi în privire, la vederea expresiei 
lui Malko. 

— Să nu înţelegeţi greşit, spuse ea, suntem într-un 
templu. 

Uşor perplex, Malko întrebă: 

— Un templu ridicat în cinstea cărei divinităţi? 

In Austria asemenea lucruri nu erau arătate tinerelor 
fete, cu atât mai puţin în public. 


52 


— Oamenii vin aici pentru a obţine fecunditatea sau 
potenţa, explică Thepin. Se roagă şi dacă obţin un rezultat, 
cioplesc un ex-voto, pe care îl aduc aici. 

Un adevărat Sfântul Cristofor. 

Tânăra thailandeză îi prinse privirea aurie şi roşi deodată: 

— Aţi stat destul de mult, spuse ea repede. 

— Ca să aveţi timp să vă rugaţi... 

— Nu am ce dorinţă să-mi pun, zise ea sec. 

Fără alte comentarii, se întoarseră la Mercedes. 

— AŞ vrea să mă duc la hotel să mă odihnesc puţin, 
sugeră Malko. Am nevoie de timp pentru a reflecta. 

Tânăra îl conduse la Erawan. Inainte de a se despărţi, îi 
propuse: 

— N-aţi vrea să veniţi după aceea la mine să bem ceva? 
Am să trimit şoferul după dumneavoastră ca să nu luaţi un 
taxi. 

Malko acceptă cu plăcere. O privi plecând şi făcu semn 
imediat unui taxi: 

— Ploenchitr Road 126, îi ceru şoferului. 

Era după cinematograful Siam, la cinci sute de metri, dar 
n-avea chef să meargă pe jos. Colonelul White îi aranjase o 
întrevedere cu omologul lui din Securitatea thailandeză, 
colonelul Makassar. 

Taxiul îl lăsă în faţa unei clădiri moderne, înconjurate de 
case vechi din lemn. Din exterior lăsa impresia unei 
administrații oarecare, dar holul viermuia literalmente de 
poliţişti în uniformă, cu caschete americane, toţi la fel de 
filiformi, cu pistoale Colt care păreau mult prea mari pentru 
ei. De îndată ce Malko pronunţă numele colonelului 
Makassar, chipurile se destinseră. Un planton telefonă şi îi 
făcu semn lui Malko să îl urmeze de-a lungul unui coridor 
murdar. Toate uşile erau închise şi nu purtau nici o plăcuţă. 

Ghidul lui Malko bătu la o uşă, se dădu la o parte ca să-l 
lase să treacă, apoi o închise în urma lui. Incăperea era 
minusculă, cu o groază de dosare într-un colţ şi cu un 
aparat de aer condiţionat Carrier vechi, care făcea un 
zgomot infernal şi care era încastrat de bine de rău în unica 
fereastră. 

Colonelul Makassar se ridică şi îi întinse mâna lui Malko 


53 


peste birou, o mână moale ca o meduză. Era un bărbat mic 
şi rotofei, cu un cap straniu pentru un thailandez. Ţeasta 
rasă ca a unui bonz, urechi mari şi clăpăuge, o gură largă şi 
hotărâtă şi ochi negri cu sprâncene stufoase. Cămaşa îi era 
pătată de transpiraţie la subsuori, iar pantalonii şifonaţi 
acopereau parţial nişte mocasini scâlciaţi. 

Il privea pe Malko insistent, ca şi când ar fi vrut să-i 
fotografieze chipul, ceea ce probabil fusese făcut deja, în 
cazul în care serviciile funcționau bine. 

Malko se aşeză pe un scaun de lemn care servise 
probabil multor interogatorii. 

— Colonelul White mi-a explicat scopul vizitei 
dumneavoastră la Bangkok, spuse colonelul Makassar într-o 
engleză perfectă. Bun venit în țara noastră. Se înțelege că 
misiunea pe care v-a încredinţat-o guvernul dumneavoastră 
nu poate fi o muncă de informaţii oficiale. Nu se pune 
problema ca un agent străin să opereze pe teritoriul 
thailandez. 

— Nu se pune problema, sublinie Malko. 

Air America şi Design Thai nu desfăşurau decât activităţi 
absolut normale, precum lupta de gherilă, bombardamentul 
uşor şi asasinatul politic. Incepută sub asemenea auspicii, 
conversaţia nu putea fi decât fructuoasă. 

— Domnule colonel, spuse Malko, bănuiesc că serviciile 
dumneavoastră s-au ocupat deja de dispariţia lui Jim 
Stanford. 

Colonelul Makassar ridică ochii la cer: 

— Din păcate nu, domnule, nu este o afacere de resortul 
meu, dar poliţia de stat a urmărit cazul. Fără rezultat, însă. 
Mi-a fost transmis dosarul, la cererea colonelului White. De 
altfel, dacă doriţi îl puteţi consulta. 

li întinse lui Malko un plic subţire roz. Malko îl deschise cu 
inima cât un purice şi se opri: cele cinci foi erau 
dactilografiate în thailandeză. Ridică ochii spre colonel. 
Acesta îl privi cu curaj. 

— Se înţelege, sublinie el, că poliţia thailandeză a depus 
toate eforturile pentru a-l găsi pe domnul Stanford, un 
cetăţean stimat al Bangkok-ului, la fel cum ar fi făcut pentru 
orice conaţional. 


54 


— Normal, zise şi Malko. 

— Dar nu am găsit nici o urmă, conchise colonelul 
Makassar şi este regretabil. 

Malko replică prompt. 

— Sunteţi de părere deci că e mort. 

Colonelul Makassar clătină îndurerat din cap. 

— Nu putem încă afirma acest lucru, dar este foarte 
probabil. In această ţară există încă prea multă violenţă. 

— Care ar putea fi motivul pentru care ar fi putut fi ucis 
Jim Stanford? 

Thailandezul făcu un gest vag: 

— In fiecare zi au loc crime pe care le deplângem. Poate 
că au vrut să-l jefuiască, Jim Stanford era un om bogat. 

— Cu toate acestea presupun că nu se plimba cu un seif 
în spate. lar în acest caz, zise Malko perfid, de ce au ascuns 
cadavrul? 

— Evident, e vorba de cadavru... zise gânditor colonelul, 
ca şi când abia atunci şi-ar fi dat seama. 

Era extrem de candid pentru un şef al Securităţii interne 
şi externe a teritoriului. 

— Ancheta asupra dispariţiei lui Jim Stanford a fost 
închisă? IÎntrebă el pentru a fi cu conştiinţa împăcată. 

Makassar ridică indignat din sprâncene. 

— Desigur că nu. Dosarul nu va fi închis decât după 
găsirea corpului. Aceasta este regula. 

Nu spunea însă ce avea de gând să facă pentru a-l găsi, 
probabil nu era de competenţa lui. 

Cei doi se priviră un moment fără să schiţeze un gest. 
Tăcerea era tulburată doar de torsul aparatului de aer 
condiţionat. Thailandezul părea din ce în ce mai angelic. 
Suspină, adresându-se lui Malko. 

— AŞ vrea să vă pot ajuta, dragă domnule, pentru 
prietenia care leagă ţările noastre... 

Malko făcu o ultimă tentativă. 

— Cunoaşteţi faptul că Jim Stanford a avut o activitate 
importantă în domeniul dumneavoastră, colonele; nu 
credeţi că anumite elemente erau interesate să se răzbune 
pe el? 

Colonelul căscă nişte ochi nevinovaţi, care ar fi făcut şi 


55 


un miel să pară plin de păcate. 

— Ţara este liniştită, zise el, foarte, foarte calm. Perioada 
aceea a trecut de mult. Dacă ar fi fost elemente străine sau 
trădători amestecați, am fi ştiut-o. Vă pot spune că ţinem 
situaţia sub control. 

La o Olimpiadă a minciunii, colonelul Devin Makassar ar fi 
înhăţat toate medaliile de aur. 

Malko se ridică surâzând larg, nevrând să se lase mai 
prejos. 

— Domnule colonel, vă mulţumesc pentru colaborarea 
atât de eficace... 

Thailandezul nici nu clipi şi îi întinse mâna ca între 
gentlemani. Ocoli biroul pentru a-şi conduce vizitatorul. Cu 
cămaşa veche şi pantalonul boţit, avea un aer complet 
indiferent. Creştetul îi ajungea până la umărul lui Malko. Il 
conduse pe acesta pe culoarul lung până în hol şi se 
despărţi de el cu o mică plecăciune. 

Băcanul chinez, a cărui prăvălie se învecina cu imobilul 
Securităţii, întoarse repede privirea când Malko trecu prin 
faţa lui. La urma urmei, poate că Makassar nu era atât de 
inofensiv pe cât părea. Malko era furios. De la sosirea lui la 
Bangkok, parcă se lovea de un zid din cauciuc, făcându-l să 
se întrebe dacă Jim Stanford existase cu adevărat. Soţia lui 
îl credea mort, la fel şi colonelul White. Poliţiei thailandeze 
părea să nu-i pese deloc de dispariţia sa. 

Trotuarul inegal îi reţinu atenţia lui Malko. Se afla în faţa 
hotelului Siam International, în formă de pagodă inegală, 
având chiar în faţă imensul cinematograf Rex. 

Rula un film indian dublat în thailandeză şi fu tentat să 
intre pentru a găsi puţină răcoare. Brusc îi veni o idee. 
Chemă un taxi şi în zece secunde se îndrepta spre Suriwong 


Road. 
* 


* * 


Magazinul lui Jim Stanford era mic dar luxos. Retras de la 
trotuar, ocupa un imobil cu un etaj. Peste tot erau numai 
suluri de mătase, femei elegante, multe dintre ele străine. 
Malko întrebă o vânzătoare unde se afla direcția şi fu 
condus la primul etaj, prin spatele magazinului. 


56 


O tânără blondă, cu un chip agreabil, buze groase şi ochi 
albaştri surâzători, era aşezată la o masă de sticlă. Malko se 
prezentă drept un funcţionar de la consulat anchetând 
dispariţia unui rezident american şi explică scopul vizitei. 
Imediat, chipul fetei se crispă: 

— E îngrozitor, murmură ea, toţi ţineam atât de mult la 
el. Ce i s-a întâmplat? 

— Asta aş dori şi eu să aflu, zise Malko. 

incepu să-i pună întrebări. Foarte repede, interlocutoarea 
lui începu să pălăvrăgească fără reţinere. Venise din Noua 
Zeelandă cu şase luni înainte. 

— Mai sunt şi alte persoane care lucrează aici, în afara 
celor care sunt jos? Intrebă el. 

— Nu, nu cred. De ce? 

— Hm, doar aşa, zise Malko. Nu aţi remarcat nimic 
special în viaţa lui Jiry Stanford, ceva care ne-ar putea 
conduce către o pistă? 

Ea clătină din cap: 

— Aş vrea să vă ajut dar nu văd cum. Venea aici în 
fiecare dimineaţă; după masă mergea la masaj şi se 
întorcea să se ocupe de calcule, sau se ducea pe la 
fabricanți. j 

O luminiţă se aprinse în mintea lui Malko. Incă o trăsătură 
necunoscută a lui Jim: mergea la masaj. Ceea ce auzise 
despre masajul thailandez nu avea nici o legătură cu 
terapeutica. A 

— Ştiţi unde mergea la masaj? Intrebă el prudent. 

Ea se încruntă şi spuse ezitând: 

— Cred că la Takara Onsen... 

— Mulţumesc. 

Se ridică. Tânăra părea fascinată de ochii lui aurii. Simţea 
că fata se plictisea. Ce păcat că nu avea timp să-i facă 
curte, înainte de a pleca din Bangkok, avea să o invite 
probabil la cină. Ca şi când i-ar fi citit gândurile, neo- 
zeelandeza îi întinse o carte de vizită pe care scrisese grăbit 
numele şi numărul de telefon. 

— Dacă mai doriţi să-mi puneţi şi alte întrebări, explică 
ea, coborând privirea. Mi-aş dori foarte mult ca domnul 
Stanford să fie găsit. 


57 


— Desigur... 

Cu toate că era rotunjoară, degaja un soi de senzualitate 
primitivă şi curată. Ochii ei spuneau că era gata să-l ajute şi 
mai mult pe Malko, chiar plătind în natură. 

Puse cartea de vizită în buzunar şi cobori scările urmărit 
de privirea fetei, ale cărei buze groase se întredeschiseră 
într-un surâs visător. O adevărată fiară. Malko nu avu timp 
să se plimbe prin faţa vitrinelor negustorilor de mătase de 
pe Suriwong. Se apropia ora întâlnirii cu Thepin. Un taxi îi 
stoarse zece bahts pentru a-l conduce la Erawan. Şoferul. 
Thailandez trimis de fată îl aştepta în hol. Portarul i-l arătă 
pe Malko. Acesta decise să amâne şedinţa de masaj pentru 
mai târziu. În plus, nici nu ştia unde se afla Takara Onsen. 
Se instală pe bancheta din spate a Mercedesului şi se 


destinse. 
* 


* * 


Traversară aproape tot oraşul, de-a lungul unor 
bulevarde interminabile cu nume extrem de încâlcite... O 
trecere de cale ferată se intersectă cu Pahom Yotnin Road şi 
fură nevoiți să aştepte zece minute, trecea unui convoi cu 
mărfuri. După ce trecură pe lângă clădirile ECAFE, ajunseră 
în cartierul rezidențial de nord. Şoferul coti pe o alee şi opri 
în faţa unei porţi de lemn. Mulată într-un pantalon de lastex 
şi o bluză de nailon transparentă, Thepin îl aştepta. Nu mai 
semăna cu o adolescentă. 

— Bună ziua, zise ea. Dejunul ne aşteaptă. 

Cu toate acestea, atunci când vorbea peltic, nu părea 
mai mare de paisprezece ani. Malko o urmă într-o casă 
aproape la fel de frumoasă ca cea a lui Jim Stanford: toată 
din lemn, plină de statuete şi de siluete ale lui Buddha. 
Masa era pusă într-o mică sufragerie de lângă living-room. 

— V-am pregătit un adevărat dejun thailandez, spuse 
Thepin. După ce băură repede un namana, se aşezară la 
masă. După obiceiul thailandez, toate felurile erau servite 
odată, în afară de supă, care venea la urmă. 

Malko se servi cu peşte tăiat în cuburi şi asezonat cu un 
sos foarte picant, descoperind cu această ocazie că 
thailandezii nu se foloseau de cuţit, ci doar de furculiţă şi de 


58 


lingură. 

Ceaiul, servit în ceşti minuscule, era fierbinte şi foarte 
tare. Thepin îl bea ca pe laptele rece. li întinse lui Malko un 
mic bol: supă. 

Gustul era delicios, foarte fin şi onctuos şi el o aprecie cu 
voce tare. 

— Mai mult de patruzeci de ierburi diferite intră în 
compoziţia acestei supe, explică Thepin. Nici măcar eu nu 
ştiu să o prepar, iar bucătăresei îi ia zile întregi. Malko 
clătină din cap. Simţi sub limbă un corp străin şi muşcă din 
el înainte de a-l înghiţi. 

In secunda următoare fu cuprins de disperare. Lacrimi 
uriaşe îi ţâşniră din ochi. Apucă pe pipăite ceaşca cu ceai, o 
goli dintr-o înghiţitură, arzându-se şi mai tare şi pentru 
prima oară în viaţă îşi permise să înjure grosolan în 
prezenţa unei doamne. Noroc că o făcuse în germană.... 

Avea impresia că înghiţise fontă topită. Lucrul acela 
diabolic cobora pe esofag, lăsând în urmă o arsură ca de 
foc. 

Sufocată de râs, Thepin chemă servitoarea, care se 
întoarse în fugă cu o carafă mare cu apă. Malko se repezi la 
ea, udându-şi cămaşa. Puțin mai liniştit, dar încă gâfâind, 
reuşi să întrebe: 

— Incercaţi des să vă otrăviţi musafirii? 

— Nu era decât un mic ardei iute! zise tânăra indignată. 
Poftim, priviţi. 

Culese unul asemănător din bolul ei şi îl ronţăi liniştită 
fără măcar să roşească. Dezgustat, Malko goli încă o carafă 
cu apă, jurându-şi să nu se hrănească decât cu conserve. 
incepea să-l înţeleagă pe colonelul White. 

Nici măcar jeleul din pulpă de nucă de cocos nu-i calmă 
arsura. Se ridicară de la masă şi se instalară în salon. 

Thepin aduse lângă ei un mic bar rulant. 

— Priviţi, îi spuse ea lui Malko. Am un chink-chok betiv. 

Ridică uşor o sticlă de whisky J & B şi Malko văzu o mică 
şopârlă încolăcită pe sticlă. Nici măcar nu mişca. 

— Trăieşte în bar de trei luni, explică tânăra, hrănindu-se 
doar cu picăturile care cad din sticle. E beat toată ziua. 

Micul chink-chok părea cufundat într-o beatitudine totală. 


59 


Malko îl mângâie pe vârful cozii, dar nici măcar nu deschise 
ochii. Dormea ca după beţie. N 

Ca să-şi revină, se servi cu un namana mare. Intinsă pe 
divan, Thepin îl observă cu coada ochiului. 

— Sunteţi foarte drăguţ, murmură ea. 

Când era emoţionată era îngrozitor de peltică. 

— De ce? 

— Pentru că sunteţi un om bun şi aveţi nişte ochi 
extraordinari, cum n-am mai văzut. N-aş vrea să păţiţi ceva. 

Malko tresări. 

— De ce credeţi că mi s-ar putea întâmpla ceva? 

— Meseria pe care o aveţi nu e o distracţie, nu-i aşa? 
Spuse ea cu simplitate, iar Bangkok-ul este un oraş 
periculos. 

Se juca distrată cu briliantul enorm. Deodată, se aplecă 
spre Malko şi şopti: 

— Sărutaţi-mă. 

Fără să mai aştepte un răspuns se aplecă spre el, 
neîndemânatică dar destul de năvalnică. Işi apropie trupul 
de al lui şi pantalonul se lipi de stofa costumului, dar ea se 
desprinse brusc, spunând: 

— Sunt nebună. 

Sări în picioare şi îşi aranjă părul. Chipul neted era din 
nou rece. 

Malko se ridică şi el. Thepin era amuzantă, dar nu venise 
la Bangkok ca să facă ghiduşii cu o ucenică în ale 
spionajului, miliardară şi virgină pe deasupra. 

— Am nevoie de o informaţie, spuse el. Ştiţi unde se află 
salonul de masaj Takara Onsen? 

Chipul fetei îngheţă, ca şi când ar fi fost stropit cu zăpadă 
carbonică. Cu buzele strânse şi bărbia sfidătoare, spuse cu 
un dispreţ ucigător: A 

— Nu v-aţi pierdut timpul. Intrebaţi la hotel, acolo se ştie 
cu siguranţă. Mă doare puţin capul, am să-i spun şoferului 
să vă conducă. 

Fără măcar să-şi ia rămas bun, ea se răsuci pe călcâie şi 
ieşi din cameră. 

Înainte de a realiza ce se întâmplase, Malko se trezi în 
Mercedes în drum spre hotel, având vaga impresie că 


60 


Thepin era pe cale să se îndrăgostească de el. 

Numai asta mai lipsea. 

Portarul de la Erawan fu încântat să-l poată ajuta pe 
Malko, nu înainte de a-i propune vizionarea unor casete 
porcoase şi cinci fetiţe aproape virgine. 

Malko era la curent cu faptul că Bangkok-ul era plin de 
institute de masaj care nu erau decât nişte case de rendez- 
vous, dar nu ştia dacă acolo se făcea într-adevăr masaj. 

— Takara Onsen e la doi paşi, prima intrare la dreapta 
după clădirea Companiei BOAC, pe Ratchadamari. Nu plătiţi 
mai mult de o sută de bahts, decât în cazul în care doriţi un 
masaj special, adăugă el, făcându-i cu ochiul. 

Malko îi mulţumi şi ieşi în căldura sufocantă de afară. 


61 


Capitolul V. 


În momentul în care Malko ieşi din Erawan, un thailandez 
oprit în faţa unui negustor de supă chinezească înghiţi 
precipitat conţinutul bolului, plăti un baht şi se luă după el. 
Imbrăcat cu o cămaşă albă, un pantalon de tergal, în 
picioarele goale şi cu ochelari negri, semăna cu unul dintre 
funcţionarii care aşteptau puţin mai încolo autobuzul, în faţa 
hipodromului. 

Cu toate acestea, Sa-Mai era unul dintre cei mai 
periculoşi ucigaşi din Bangkok, apreciat în mod special 
pentru că nu avea fişă la poliţie deoarece nu fusese 
niciodată prins. 

Debutase în domeniu aproape din întâmplare, asasinând 
o mică prostituată de pe Yawarat Road care îşi bătuse joc 
de tenul lui prea închis la culoare. Chiar şi în Thailanda 
există rasism. Sa-Mai o spintecase cu pumnalul triunghiular 
pe care îl confecţionase dintr-un arc de camion. Avea nişte 
mâini foarte pricepute. 

Urletele fetei în agonie treziseră în el o plăcere vagă şi 
sentimentul că poseda nişte capacităţi pe care alţii nu le 
aveau. Până atunci dusese o existenţă ştearsă, nedepăşind 
stadiul şterpelitului şi al încăierării. Luat de val, înfipsese 
lent lama în pântecele micuţei târfe, puţin mai sus de 
ombilic, până când îi ieşiseră ochii definitiv din cap. 

De atunci, de câte ori făcea dragoste, se gândea cu 
plăcere la acel moment şi plăcerea i se înzecea. Sa-Mai nu- 
şi dădea seama că era sadic. 

Devenise ucigaş profesionist din interes. Lui Sa-Mai îi 
plăceau fetele, dar nu era prea frumos la vedere, cu tenul 
măsliniu şi cu doi dinţi lipsă în faţă. Hotărâse atunci că 
singurul mod de a cuceri micuţele thailandeze dezgheţate 
care se plimbau braţ la braţ pe New Road, cu fesele mulate 
în pantaloni de lastex cu două numere mai mici, era să-şi 
cumpere o motocicletă Suzuki. 

Găsise una de ocazie la zece mii de bahts, sumă 
fabuloasă pentru el, care nu avusese niciodată o bancnotă 


62 


de o sută de bahts. Primul contract îi adusese două mii, pe 
care îi plătise imediat. Negustorul îi promisese că dacă 
aduce încă trei mii, putea lua motocicleta, urmând să 
plătească restul mai târziu. Sa-Mai nu trăia decât pentru 
acel moment, care avea să-l scoată din anonimatul în care 
zăceau ceilalţi golani fără motocicletă. 

Cu toate că îi era în permanenţă foame, făcea economie 
şi la mâncare: de abia îşi permitea o supă cu scorţişoară şi 
tăiţei chinezeşti, de trei ori pe zi. 

Spatele bărbatului pe care nu-l scăpa din ochi în mulţime, 
aflat la douăzeci de metri în faţă, reprezenta acei trei mii de 
bahts, bani pe care era sigur că avea să-i câştige uşor, 
deoarece specialitatea lui era înjunghierea pe la spate cu o 
singură mână. In fiecare dimineaţă ascuţea timp de o 
jumătate de oră cele două tăişuri ale pumnalului, punându-l 
apoi cu grijă în etui-ul fixat pe piciorul drept, chiar sub 
genunchi. 

* 


* * 


Malko traversă pe verde şi intră în pasajul din dreapta 
clădirii Companiei BOAC. Liniştit, Sa-Mai se amestecă în 
mulţime în spatele lui. 

Umerii săi anormal de laţi îi depăşeau pe cei ai majorităţii 
thailandezilor. Era un ţăran din est, care trudise din greu în 
orezărie, înainte de a veni la Bangkok pe jos. 

* 


* * 


O pancartă enormă cu litere roşii pe fond negru anunţa: 
Takara Onsen, masaje. Băi turceşti. Intrarea la „masaje” era 
înghesuită între un anticariat şi un magazin de suveniruri. 
Malko împinse uşa de sticlă şi intră într-un hol pardosit cu 
dale, asemănător cu cel de la băi. O thailandeză în kimono, 
foarte machiată, era aşezată la un birou deasupra căruia 
exista o pancartă în thailandeză, chineză şi engleză, pe care 
erau scrise preţurile. li surâse comercial lui Malko şi îi 
întinse o broşură. 

— Wilt you choose, sir? 

Pe fiecare pagină erau o fotografie a unei fete şi un 


15 Vreţi să alegeţi, domnule? (n.a). 


63 


număr, însoţit de o frază scurtă, destul de evocatoare, în 
engleză: My name is Lily: after you try me, you never 
forget... sau lam young and alone. Why don't you come!*? 

Terapia prin masaj deschidea orizonturi nebănuite... 
Casiera îl aştepta răbdătoare. Malko îi întinse broşura şi 
puse pe tejghea o hârtie de o sută de bahts. 

— Aş dori-o pe fata care îi face de obicei masaj 
prietenului meu Jim Stanford, ceru el. Mi-a lăudat-o... 

Expresia fetei nu se schimbă. Luă bancnota cu viteza 
unui furnicar care înghite o insectă şi anunţă: 

— Miss Petty, number 22. 

Imediat, un thailandez mărunţel apăru de după o uşă 
întredeschisă şi îi făcu semn lui Malko să îl urmeze pe un 
culoar care mirosea a aburi şi a apă de colonie. Se opri în 
faţa unei uşi întredeschise şi aproape că îl împinse pe Malko 
înăuntru. 

O tânără thailandeză, subţirică, minionă, cu ochelari de 
baga, stătea în picioare între o cadă de baie şi o masă de 
masaj. Purta cizme negre de plastic până la genunchi, o 
minijupă albă şi un soi de kimono strâns în talie cu o 
centură, decoltat îndeajuns pentru a se putea observa că nu 
purta sutien. 

ÎI primi pe Malko cu obişnuitul salut thailandez, înaintă un 
pas şi începu să-i descheie cămaşa, cu o mişcare foarte 
abilă. In câteva secunde, Malko rămase în slip. Hotărâtă, 
thailandeza îl scoase şi pe acesta, cu aceeaşi indiferenţă pe 
chip, încât el nu avu timp nici măcar să roşească. li făcu 
semn să intre în cada umplută cu o apă albăstruie, 
parfumată şi caldă. Malko se întinse pe spate. Fără să-l lase 
să respire, thailandeza îl săpuni cu un burete mare, aşa 
cum ar fi frecat un cal cu un şomoiog de paie. Privind fără 
ţintă, nu ocoli nici un locşor, insistând pe pântece. Destins, 
Malko urmărea sfârcurile care începeau să se zărească prin 
kimono. Maseuza rămânea în continuare indiferentă. Nu 
scosese încă nici un cuvânt. 

Aruncă apoi buretele şi luă un prosop mare, făcându-i 
semn lui Malko să iasă din cadă. |! şterse la fel de minuţios, 


16 Numele meu este Lily: după ce aţi făcut-o cu mine, nu mă 
uitaţi niciodată... Sunt tânără si singură. De ce nu veniţi? (n.a.). 


64 


fără să scape nici un centimetru de piele umedă şi Malko se 
trezi din nou gol puşcă în mijlocul camerei. 

Serioasă în continuare, fata îl luă de braţ şi îl invită să se 
întindă cu faţa în jos pe masa capitonată. Malko îşi afundă 
faţa într-un prosop cald. În secunda următoare scoase un 
urlet: avusese impresia că îi cade tavanul în cap. 

Miss Petty îi frământa muşchii din toate puterile, dându-i 
lovituri rapide cu latul mâinii. După forţa loviturilor părea că 
are centura neagră la karate. Câtă voluptate... 

Incercă să se ridice, dar o lovitură în ceafă îl făcu groggy, 
lipindu-l de masă. O fracțiune de secundă îi trecu prin cap 
că putea fi o capcană şi că fata încerca să-l ucidă pur şi 
simplu, atât de tare îl durea corpul. După călătoria în 
Caraibe se ferea de băile de abur şi de pretinsele destinderi 
în compania creaturilor de vis. 

Ea însă renunţă la lovituri, ciupindu-i muşchii unul câte 
unul, cu degete dure ca oţelul, îl trase pe la încheieturi 
aproape să-l dezmembreze, întinse oscior după oscior, apoi 
îi masă extrem de lent ceafa. In sfârşit o senzaţie agreabilă. 
Fata stătea peste el, atingându-i faţa cu coapsa. Malko 
încercă să-i vorbească: 

— II cunoaşteţi pe Jim Stanford? 

In loc de răspuns, fata îl înfundă cu capul în prosop şi buf! 
o luă de la capăt. De această dată îi dădea lovituri 
cadenţate cu palma peste cap. Neputincios, Malko gemu de 
durere. Pe jumătate terminat, bărbatul deschise ochii. După 
tot ce îndurase se simţea totuşi destins. Miss Petty nu 
scosese încă nici un cuvânt până atunci. Proţăpită în faţa lui 
surâse în sfârşit şi întrebă: 

— OK, domnule? 

În mod vizibil se pregătea pentru următorul client. Cu 
toate acestea întrebă într-o engleză stricată: 

— Doriţi un masaj special? Vă mai costă o sută de bahts. 
Pentru firmă, se grăbi ea să adauge... 

Zdrobit, Malko scoase din pantalon o hârtie de două sute 
de bahts. 

— Pentru dumneavoastră, spuse el. Vreau un masaj cum 
îi făceaţi lui Jim Stanford. 

Nu avea să ştie niciodată dacă vederea banilor sau 


65 


numele lui Stanford o făcură să surâdă deschis: 

— Ah! Jim. Number one! 

Number one este expresia folosită de thailandezii 
evoluaţi pentru a desemna pe cineva sau ceva care le 
place. 

Imediat însă miss Petty îşi reluă atitudinea profesională: 
scoase dintr-un dulap două aparate de mărimea unui 
pachet de ţigări, pe care şi le fixă pe dosul palmelor. Apăsă 
un buton şi jucăriile scoaseră un sunet ca de titirez. 

De această dată îl întinse pe Malko pe spate. Işi desfăcu 
centura kimonoului şi se aplecă deasupra lui, mângâindu-i 
pieptul cu sânii mici şi rotunzi. De îndată ce mâinile îi 
atinseră pântecul, Malko îşi dădu seama că erau nişte 
vibromasoare cu baterii. Made în Japan. 

Vibraţiile îi smulseră rapid un geamăt. Degetele abile se 
căţărau pe piele, coborând din ce în ce mai jos. Apoi mâna 
stângă urcă lent, căutând toate punctele sensibile. 

Malko scoase un mormăit: mâna dreaptă a lui miss Petty, 
ajunsă acolo unde trebuia, nu se mai mişca, dar vibraţiile 
aparatului excitau terminaţiile nervoase cu milioane de 
înţepături. Nu mai  simţise niciodată o senzaţie 
asemănătoare. intinse braţele pentru a o trage spre el pe 
tânăra thailandeză, dar aceasta, cu chipul impasibil, se feri 
imediat, cu un gest lipsit de delicateţe. 

Se gândi la grădina celor o mie de chinuri. Undele de 
plăcere urcau ca nişte valuri de căldură de-a lungul coloanei 
vertebrale. Plăcerea veni brusc, mai puternică decât orice 
simţise până atunci. Intins ca un arc de cerc, strigă, 
încercând să scape de degetele prelungi, însă thailandeza, 
expertă în meseria ei, nu-i dădu drumul decât în momentul 
în care se destinse, gâfâind, cu mâinile înfipte în marginile 
mesei albe. Când deschise din nou ochii, plafonul imaculat i 
se păru că irizează ca un curcubeu. 

Miss Petty îi surâse cu afectare. Desprinse maşinaţiile 
diabolice, le aşeză în dulap şi îşi încheie kimonoul. Recreaţia 
se terminase. 

— İl cunoaşteţi bine pe Jim Stanford? întrebă el cu 
respiraţia tăiată. 

Neliniştită, miss Petty se încruntă: 


66 


— Not good, sir? 

O asemenea conştiinţă profesională era ceva rar. 

Malko o asigură că nu mai cunoscuse o astfel de 
voluptate, atât de perfectă tehnic, dar nu venise pentru 
asta. Fata îl privea fără să înţeleagă prea bine ce dorea. Işi 
chinuia mintea ce deviaţie sexuală l-ar fi putut stârni. 

— Aş vrea să stăm de vorbă, insistă Malko. 

Ea clătină din cap. 

— Not here. No time. Much work. To-night, if you want. 
You come to see me, at The Three Kingdoms. 

Era convinsă că, prinzând gustul „masajului”, el dorea să 
continuie cu plăceri mai sofisticate. 

Din explicaţiile care urmară, Malko înţelese că miss Petty 
era şi dansatoare într-un bar de noapte. Pentru că nu putea 
altfel să stea de vorbă cu ea, îşi dădură întâlnire seara. 

Malko se îmbrăcă, se înclină în faţa lui miss Petty, plăti la 
casă şi ieşi din salon uşor groggy. Prin câte trebuia să 
treacă pentru a obţine informaţii... 

Sări într-un taxi şi se îndreptă spre Air America. 

* 


x * 


Sa-Mai nu avu timp decât să lase jos cornetul cu creveții 
unsuroşi, aruncă pe tejgheaua vânzătorului ambulant doi 
bahts şi sări la rândul lui într-un taxi. Din fericire, cel al lui 
Malko oprise la semafor pe Pechburi Road. 

Pe palierul de la Air America, Malko se intersectă cu doi 
tipi în civil, cu capetele rase, de departe soldaţi în infanteria 
marină. Toată lumea la Bangkok ştia că Air America era de 
fapt CIA. Operațiunile mai discrete erau conduse printr-o a 
doua sucursală, o croitorie numită Design Thai, plină de 
analişti de frunte ai CIA, un centru de recrutare a agenţilor 
dubli sau tripli, uneori cvadrupli, gata oricând să-şi ofere 
serviciile celui ce plătea mai mult. 

Ca o surpriză plăcută, înainte de a intra la colonelul 
White o zări pe Thepin, care încerca să-şi usuce lacul de 
unghii agitându-şi degetele pe claviatura maşinii de scris. 


17 Nu aici. Nu e timp. Multă muncă. Astă seară dacă doriţi. 
Căutaţi-mă la Three Kingdoms (n.a.). 


67 


Îi surâse puţin cam rece, întorcând ostentativ capul. Nu 
uitase de masaj. Din joacă, Malko se apropie de ea şi îi 
surâse fermecător. 

Chipul fetei se mai descreţi: 

— Cum a fost masajul? întrebă ea ironic. 

Geloasă ca o mie de tigroaice, ceea ce era culmea. 

— M-a decepţionat, spuse Malko prudent, nu punea pic 
de suflet în ce făcea, dar păstrez o minunată amintire 
dejunului nostru... 

Ea îl privi ca să-şi dea seama dacă vorbea serios. Ochii 
auri deveniseră mângâietori şi toată rezistenţa ei se topi. 

— Dacă mai aveţi nevoie de mine, spuse ea spontan. 

— Oricum, mi-ar face o infinită plăcere să îmi întoarceţi 
vizita, propuse el. Din nefericire astă seară sunt prins, o 
întâlnire de afaceri. 

Se cam temea să o ia cu el la Three Kingdoms. Ar fi fost 
capabilă să-i scoată ochii lui miss Petty. In faţa expresiei 
dezolate, se grăbi să adauge: 

— Ne-am putea vedea însă mai târziu. 

— Pot să ies foarte târziu seara, afirmă Thepin. 

Munca de la Air America nu o epuiza. 

— Atunci la miezul nopţii, la barul hotelului, asta în cazul 
în care nu vă temeti pentru reputaţia dumneavoastră. 

Ea îl fulgeră cu privirea şi zise sec: 

— Il anunţ pe colonelul White că aţi venit. _ 

Colonelul White avea ochii înroşiţi de oboseală. In faţa lui 
erau aşezate una peste alta trei ceşti goale de cafea şi nu 
se bărbierise. 

— N-am dormit de două zile, mormăi el. Necazuri 
nenorocite, unul dintre oamenii mei a fost încolţit într-o 
afacere cu opiu. Thailandezii vor să-l împuşte pur şi 
simplu... O să coste o avere. In plus, m-au anunţat că 
rezistenţii comunişti din sud au pus pe picioare o afacere cu 
arme automate. Nimeni nu ştie cum ajung acolo. Incepând 
de luna viitoare, camioanele care transportă bombele 
pentru baza Sattaheep din golful Siam nu mai au dreptul să 
circule ziua. Se pare că oamenii flecăresc... Veşti bune, nu-i 
aşa? 

Pentru a se putea aşeza, Malko ridică un vraf de dosare 


68 


de pe un fotoliu şi remarcă: 

— Credeam că guvernul este profund anticomunist... 

White ridică din umeri şi azvârli guma de mestecat într-o 
scrumieră aflată la doi metri de el. 

— Thailandezii nu au simpatii pentru nimeni în mod 
special, spuse el dezamăgit, sunt mereu gata să-şi schimbe 
părerile. Emblema lor politică ar putea fi girueta. Pentru 
moment, ne tolerează, nimic mai mult, dar au început să le- 
o plătească chinezilor... prigonindu-i şi sfâşiindu-i în public 
cu elefanții pe şefii comunişti pe care îi predăm noi. Suntem 
în Asia, patria logicii în spirală. Nimic nu este atât de simplu 
sau atât de real pe cât pare. Apropo, l-aţi găsit pe Jim 
Stanford? 

Malko povesti despre demersurile pe care le făcuse şi 
despre descoperirea cadavrului de pe râul Kwai. Colonelul 
White clătină din cap. 

— Asta nu dovedeşte mare lucru, doar dacă nu a fost 
martor la uciderea sau răpirea lui Jim Stanford. 

— Voi afla poate ceva astă seară, îl anunţă Malko. Am dat 
de o fată care se pare că l-a cunoscut bine pe Jim Stanford. 

— Aş vrea să vă fiu de folos, spuse White în silă, dar nu 
văd cum. Dacă Jim a fost cu adevărat răpit, este ascuns 
undeva în junglă. Avem nevoie de mult timp şi de mulţi 
oameni. 

Malko nu mai insistă. În mod vizibil, colonelului nu-i păsa 
de soarta lui Jim Stanford. Se ridică şi plecă. Pe hol o zări pe 
Thepin care îşi lustruia în continuare unghiile. Săraca fată 
bogată. 

leşind din clădire, o luă puţin pe jos pe Suriwong Road. 
Se lăsa noaptea. Triciclurile ţâşneau furioase în trafic la 
fiecare colţ de stradă. Aproape la fiecare pas, se simțeau 
aromele restaurantelor chinezeşti sau  thailandeze, 
amestecate cu efluviile fetide ale khlong-urilor şi cu izul de 
putrefacție al gunoaielor răspândite pretutindeni. Din loc în 
loc, imobilele ultramoderne alternau cu casele de lemn 
joase şi întunecate. Ajuns la rondul împodobit cu statuia 
regelui, intersecţia Bulevardului Rama-lV cu Ratchadamri, 
Malko făcu semn unui taxi. Nu se simţea în stare să meargă 
pe jos până la Erawan. Masajul îi tăiase puterile. 


69 


Întors la hotel, se dezbrăcă, făcu un duş şi încercă să se 
destindă. Era mai degrabă deprimat. 

In afara cuceririi inimii unei virgine, nu făcuse mare lucru 
la Bangkok. 


* 
x x 


Yawarat Road dădea în New Road, la doi paşi de râu şi de 
Oriental, cel mai vechi hotel din Bangkok. Erau cinci sute de 
cluburi de noapte pe kilometru pătrat, unele mai jalnice 
decât altele. 

Pe o distanţă de cincizeci de metri, în întunericul străzii, 
Malko fu racolat de douăzeci de ori de prostituate tinere 
care ieşeau din toate colţurile. Three Kingdoms era la 
parterul unui imobil modern. Portarul plin de fireturi se 
înclină până la pământ şi deschise uşa capitonată, prin care 
ieşi un curent de aer polar. Aerul condiţionat era suveran. 

Sala era cufundată în semi obscuritate, doar un proiector 
albastru lumina orchestra filipineză cocoţată pe o estradă. 
Undeva în spate, în apropierea barului, fete singure, câte 
două sau în grupuri, aşteptau. 

Malko fu condus la o masă şi începu să studieze meniul. 
Temându-se de tot ceea ce se servea în asemenea localuri, 
comandă doar o sticlă de Champale, şampanie californiană. 
Cel puţin pe asta o desfăceau în faţa lui şi i-ar fi făcut o 
bună impresie lui miss Petty. După nici cinci minute, o 
chinezoaică înaltă şi slabă, cu o vârstă incertă, îmbrăcată 
într-un chong-seam gri, apăru de undeva din întuneric: era 
mama-san'* a localului. i 

— Nu vă plictisiţi singur, domnule? Intrebă ea într-o 
engleză excelentă. Nu doriți o fată fermecătoare care să vă 
țină companie şi să danseze cu dumneavoastră? Avem 
thailandeze, malaieziene, chinezoaice. Acestea sunt puțin 
mai scumpe: o sută de bahts pe oră. Toate au o educație 
remarcabilă. 

Un eufemism care însemna că nu au decât maladii 
venerice benigne. 

Malko surâse. Totul era în ordine. 

— Cred că o cunosc pe una din domnişoarele care 


18 Sefa localului (n.a.). 


70 


lucrează aici: miss Petty. A venit? 

— Mă duc să mă interesez, răspunse mama-san. Cred că 
nimeni nu a solicitat-o astă seară. V-o trimit imediat. 

Sala era încă goală pe trei sferturi, doar câteva cupluri 
cinau undeva în spate. Malko venise special mai devreme 
pentru a nu risca: un alt doritor o putea lua pe miss Petty. 

Chinezoaica dispăru în întuneric şi peste treizeci de 
secunde miss Petty apăru în spatele lui Malko, precedată de 
o undă de parfum. Era transformată: fără ochelari, cu părul 
lăsat liber pe umeri. Kimonoul sobru fusese înlocuit cu un 
mini chong-seam verde electrizant, până la jumătatea 
coapsei, mulându-se perfect pe sânii mici cu care Malko 
făcuse deja cunoştinţă. 

Scoase un strigăt uşor de surpriză la vederea sticlei pe 
care o desfăcea ospătarul. 

Şampanie! 

Era inutil să-i explice deosebirea. Cu ochii strălucitori, îşi 
muiase deja buzele în lichidul spumos. După ce se aşeză, 
puse cupa pe masă şi spuse gânditoare: 

— Sunteţi foarte bogat, domnule. 

Malko evită prudent un subiect atât de inflamabil. Miss 
Petty continuă: 

— Clienţii care vin aici nu comandă decât whisky şi mie 
nu-mi place. Nu sunteţi american? 

După un sfert de oră, într-un amestec de engleză cu 
pidgin, reuşi să-i explice ce era Austria... Pentru Petty, toţi 
cei cu ochii rotunzi şi cu pielea albă erau americani. După 
cea de a treia cupă de Champale, thailandeza, foarte 
euforică se aplecă spre Malko şi îi şopti: 

— Nu mă cheamă Petty, ci Sirikit, ca pe regină. Vreţi să- 
mi spuneţi Sirikit? 

Peste o jumătate de oră, sticla de şampanie era goală şi 
Sirikit complet beată. Voia cu orice preţ să danseze. Modul 
rezervat în care se comportase la institutul de masaj 
dispăruse. Sirikit dansa cu Malko de parcă ar fi vrut să facă 
dragoste chiar pe ringul de dans, dar, din păcate, nu acesta 
era scopul urmărit de ei întorşi la masă, Malko mai 
comandă o sticlă de şampanie, îi umplu pupa lui Sirikit şi 
trecu la atac: 


71 


— ÎI caut pe Jim Stanford. ÎI cunoaşteţi, nu-i aşa? 

Sirikit dădu afirmativ din cap. 

— Yes. Number one. I like him very much”. 

Din frazele întretăiate care urmară, înţelese că Jim 
Stanford venea în mod constant la masaj, beneficiind de 
variante mult mai complicate decât cea oferită lui Malko. 
După douăzeci şi cinci de ani de stat în Asia, avea dreptul 
să fie mai exigent. 

Deodată, Sirikit se întrista: 

— Dar de când a cunoscut-o pe târfa de chinezoaică nu 
mai venea aproape deloc. _ 

Malko ciuli urechea. Era ceva nou. li mai turnă puţină 
şampanie, dar Sirikit nu se mai gândea decât la Jim 
Stanford. 

— Mama-san o să bombăne. N-avem voie să bem alcool 
şi o să-mi pierd slujba... 

Şampania nu o făcea mai optimistă. Malko scotoci în 
portofel şi îi puse în mână o hârtie de o sută de bahts, 
murmurându-i la ureche că avea să vegheze asupra ei până 
la sfârşitul zilelor, ceea ce era un fals grosolan, dar în felul 
acesta o linişti pe thailandeză. Malko profită. 

— Cine este acea chinezoaică rea? Intrebă el perfid. 

Sirikit scuipă vorbele cu dispreţ. N 

— O târfă, mai rea decât o chalky”. Într-o zi mi-a spus că 
sunt prea galbenă şi că n-ar fi trebuit să-i adresez eu prima 
cuvântul. 

Trăsăturile copilăreşti ale lui Sirikit erau crispate de furie. 
Uite unde se ascundea rasismul... 

— Unde o pot găsi pe această fată? întrebă Malko. 

Sirikit îl fulgeră cu privirea. 

— Vă interesează această târfă? 

Din nou, se închisese în ea ca o stridie. Malko îi puse 
mâna pe coapsă încercând să-i demonstreze că valora mai 
mult ca zece mii de chinezoaice la un loc. Deci Jim Stanford 
avea o amantă. Acest lucru putea să nu aibă nici o legătură 
cu dispariţia lui, dar era un fapt pe care colonelul White nu-l 
ştia, iar doamna Stanford îl ascundea. Cu toate acestea, era 


19 Da. Un tip de nota zece. Îmi place foarte mult (n.a.). 
2 Albă (n.a.). 


72 


prima oară când reuşea să spargă zidul de cauciuc de care 
se lovise de la sosirea la Bangkok. 

Trebuia să afle cine era chinezoaica necunoscută. 

Îi umplu cupa cu şampanie, golind-o pe a lui pentru a o 
îndemna să facă la fel şi o întrebă nonşalant: 

— Cum o cheamă pe chinezoaica asta a ta? 

Lucru curios, Sirikit nu părea să fie la curent cu dispariţia 
lui Jim Stanford. Probabil că nu citea ziarele. 

Urmă o clipă de tăcere, apoi Sirikit dădu cu cupa de 
pământ, strigând cu o voce ascuţită care acoperi zgomotul 
orchestrei. 

— Minţiţi! Minţiţi! Vreţi să faceţi cunoştinţă cu ea ca să 
vă... 
începu să înjure. Îngrozitor de jenat, Malko mulţumi lui 
Dumnezeu că nu înţelegea thailandeza. : 

Mama-san apăru imediat. Pe chip i se citea furia. li spuse 
o singură frază lui Sirikit care se calmă imediat, începând să 
se smiorcăie cu capul plecat. Chinezoaica se scuză față de 
Malko. 

— Miss Petty este puțin obosită. Cred că ar fi mai bine să 
meargă la culcare. O să v-o trimit pe miss Laura. 

Malko nu avea nevoie de ea, dar mama-san o apucase 
deja de braţ pe Sirikit şi o târa după ea cu ó mână de fier. 
Fata se uită dezolată spre Malko. Acesta profită de ocazie. 
Se aplecă spre ea şi îi şopti la ureche: 

— Unde locuiţi? Aş vrea să ne mai vedem. 

Trasă de mână de mama-san, Sirikit ezită, apoi spuse: 

— La Hotelul Vieng-Tai, în apropiere de Universitatea 
Thammassat. 

Apoi fesele mulate în mătasea verde dispărură în 
penumbră. La Three Kingdoms nu se glumea cu disciplina. 

Malko ceru nota de plată. Cu cât plătea pe două sticle de 
Champale, putea să-şi cumpere o ladă de Moet et Chandon 
în Europa, dar avea în sfârşit o pistă. Mare minune dacă Jim 
Stanford, apucat de streche, nu avea o escapadă. Cadavrul 
din cimitirul de pe râul Kwai era însă un semn de întrebare. 
Nimeni nu ucide martorii înainte de a fugi cu prietena. Și 
cum se explică uciderea sălbatică a surorii lui Jim Stanford? 

Malko se grăbi să se ridice de la masă înainte ca mama- 


73 


san să-i aducă o altă frumuseţe. Sala se umplea, aşa că 
avea să o plaseze cu uşurinţă. Incercă să o zărească pe 
Sirikit, dar era probabil la carceră. A doua zi de dimineaţă 
intenţiona să meargă la Hotelul Vieng-Tai. Cu siguranţă că 
Sirikit nu se trezea la ora opt. 

După răcoarea din cârciumă, strada părea un cuptor de 
brutărie, cu toate că sezonul călduros nu începuse încă. Nici 
urmă de taxi iar portarul se volatilizase. Malko se duse spre 
bordură. Traversând şoseaua, un bărbat îi veni în 
întâmpinare şi îl îmbrânci uşor. Maşinal, Malko murmură o 
scuză în engleză şi încercă să traverseze. 

Tot ce urmă se petrecu foarte repede. Un strigăt de 
femeie îl făcu pe Malko să se întoarcă. Intr-o fracțiune de 
secundă văzu toată scena. Sirikit, aflată lângă intrare, 
strigase în momentul în care văzuse că cel care Îi 
îmbrâncise pe Malko venea în urma lui cu un obiect 
strălucitor în mâna dreaptă. Deturnat pentru o clipă de 
strigătul fetei, ucigaşul îşi continuă gestul, vizând inima lui 
Malko. 

Instinctiv, acesta plonjă în faţă, apărându-se cu palmele. 
Simţi o arsură în coastă şi se rostogoli la pământ. Nu avea 
armă, pentru că îşi lăsase pistolul la hotel. 

Cel care îl lovise se îndrepta cu repeziciune spre New 
Road. Sirikit, rămasă în continuare în faţa intrării de la 
Three Kingdoms, urla ca o sirenă. 

Malko îşi pipăi pieptul în partea stângă şi mâna i se 
umplu de sânge. Sacoul fusese parcă decupat cu lama, de 
la subsuoară la coapsă... Fără să mai stea pe gânduri, o luă 
la fugă ca un nebun. Agresorul nu avea decât câţiva metri 
avans. 

— Ajutor! urlă Malko. 

Dar un alb care urmărea un galben nu avea mari şanse 
să capete ajutor la Bangkok, mai ales la ora unsprezece 
seara. 

Bărbatul coti la dreapta pe New Road. Malko fu cât pe ce 
să fie strivit de o Sam-lo, îmbrânci o târfă şi îşi reluă cursa. 
Celălalt trecu prin faţa clădirii impunătoare a Poştei şi 
dispăru pe o străduţă întunecată ca un tunel, ce dădea spre 
Menam Chao Phraya, râul care traversa Bangkok-ul. Malko 


74 


zări vag silueta celui urmărit pe fundalul luminos al râului, 
apoi aceasta dispăru într-un cotlon întunecat. 

Se lipi de zidul Poştei. Intreaga afacere mirosea a 
capcană. Ar fi putut fi ciuruit ca o sită sau i s-ar fi tăiat gâtul 
ca unui pui de găină. Se întoarse prudent până la New 
Road, urmărind fundătura cu coada ochiului. Nici o mişcare. 

Ezită. Brusc, simţi o ameţeală. O durere ascuţită îl făcu 
să se sprijine de vitrina magazinului de bijuterii din colţ ca 
să nu cadă. 

Văzând un alb singur ce părea beat, un taxi încetini şi 
Malko îi făcu semn şi se prăbuşi pe banchetă. 

— La Hotelul Erawan, spuse el, înainte de a-şi pierde 
aproape cunoştinţa. 

Trecând prin faţa Hotelului Rama, luminat din belşug, 
aruncă o privire spre rană. Pumnalul lunecase de-a lungul 
coastelor, tăind adânc în carne. Cămaşa era plină de sânge 
şi hemoragia nu se mai oprea. 

Fără ajutorul lui Sirikit care strigase, lama i-ar fi trecut 
prin inimă. 

* 
x x 


La ora aceea târzie, holul de la Erawan era pustiu, cu 
excepţia lui Thepin, care stătea încruntată pe o banchetă. 

Totul se învârtea în jurul lui Malko. Se temu să nu i se 
facă rău în hol. Lipindu-şi de corp mâna stângă, pentru a 
opri sângele şi a ascunde rana, se apropie de recepţie şi 
ceru cheia. Thepin se apropiase deja de el. 

— Aţi întârziat, spuse ea aspru. 

Malko se întoarse spre ea, surâzându-i crispat. Brusc, ea 
îşi dădu seama că ceva nu era în regulă. 

— Ce s-a întâmplat? exclamă ea. Sunteţi palid. 

— Veniţi, murmură Malko. Am să vă explic. 

Sub privirile reprobatoare ale recepţionerei, o luă de braţ 
cu mâna sănătoasă şi o conduse spre ascensorul din stânga 
a cărui uşă era deschisă. 

— Unde mergem? izbucni Thepin, în momentul în care 
uşile se închideau. 

Crispat, cu ochii închişi, Malko apăsă pe buton şi spuse cu 
o voce slabă: 


75 


— La mine. Au încercat să mă ucidă. 

li arătă mâna stângă plină de sânge. Thepin scoase un 
strigăt uşurel şi nu mai comentă nimic. 

La etajul patru, Malko ieşi din lift împleticindu-se. Simţea 
că nu-l mai ţin picioarele. Culoarul în aer liber i se păru fără 
sfârşit. Avu timp să ajungă la uşă, simţi cum cade pe pat şi 
auzi vocea îngrozită a lui Thepin: 

— Malko, Malko vă prăbuşiţi... 

* 


x x 

Când îşi recăpătă cunoştinţa, se afla întins pe pat, 
îmbrăcat doar în slip. Thepin era aplecată peste el, cu chipul 
cuprins de nelinişte. 

Deschise ochii şi ea se trase înapoi. Trăsăturile îşi 
recăpătaseră o parte din răceala obişnuită. Malko era 
bandajat cu un prosop peste care fata pusese un halat de 
baie. Durerea era în continuare puternică. 

— V-am... v-am dezbrăcat, se bâlbâi fata. Am vrut să 
opresc sângele. 

— Mulţumesc, spuse Malko, cu o voce abia auzită. 

— L-am chemat pe doctorul unor prieteni de-ai mei, vine 
imediat, continuă Thepin. Ce vi s-a întâmplat? 

Făcând o grimasă de durere, Malko se întoarse pe burtă 
şi îi povesti despre atacul căruia îi căzuse victimă la ieşirea 
din bar. Aşezată pe un fotoliu, Thepin clătină din cap: 

— S-ar putea să nu aibă legătură cu afacerea de care vă 
ocupați. Thailandezii sunt foarte susceptibili. In fiecare zi 
oamenii sunt înjunghiaţi doar pentru că i-au îmbrâncit pe 
alţii. Suntem în duşmănie cu Cambodgia din cauza unui 
incident de frontieră vechi de patru sute de ani. 

— Bine dar eu am fost îmbrâncit, protestă Malko indignat. 

Bandajul improvizat oprise hemoragia, dar se simţea 
extrem de slăbit. 

Cineva bătu la uşă şi Thepin se duse să deschidă unui 
thailandez rotofei, bine îmbrăcat, cu o sacoşă neagră în 
mână. Privirea lui mirată se muta de la Malko la Thepin. 
Prima lui impresie fu probabil că era vorba de o dramă din 
gelozie... Fata îi spuse repede ceva şi thailandezul clătină 
din cap. Puse jos sacoşa şi se apropie de Malko. In timp ce 


76 


dezlipea prosopul însângerat, Thepin fuma cu gesturi 
nervoase. Schimbară mai multe fraze de neînțeles, apoi 
Thepin îl întrebă: 

— Presupun că nu vreţi să mergeţi la spital? 

— De ce nu la morgă... 

— Doctorul spune că aţi pierdut mult sânge şi că aveţi 
nevoie de o transfuzie şi de supraveghere toată noaptea. Vă 
va pune nişte copci. 

Următorul sfert de oră fu extrem de penibil pentru Malko. 
Dacă nu ar fi fost de faţă Thepin, ar fi urlat ca trâmbiţele 
Judecăţii de Apoi... La fiecare copcă înfiptă în carne, scotea 
un geamăt. In acea ţară anestezia era probabil un lux 
rezervat familiei regale. Supliciul luă sfârşit şi medicul 
acoperi rana cu un plasture mare roz, indicându-i prin 
gesturi lui Malko să se întindă pe partea dreaptă şi să nu se 
mişte. li spuse ceva lui Thepin, care traduse: 

— Trebuie să staţi nemişcat două zile. 

Thailandezul îşi închise trusa şi dispăru la fel de discret 
precum venise. 

Imediat ce doctorul închise uşa, Thepin se proţăpi în faţa 
lui Malko şi îi spuse încăpăţânată: 

— Medicul a spus că aveţi nevoie de o infirmieră. Sunt 
gata să rămân, dacă promiteţi că nu vă atingeţi de mine... 

Era şi momentul! 

— Credeam că vă veţi pierde reputaţia dacă vă vede 
cineva cu mine, spuse Malko ironic. 

— E de domeniul trecutului acum, odată ce am intrat în 
această cameră, zise ea sec. Imi promiteţi, deci? 

— Tot ce doriţi. 

— De altfel, conchise fata, voi dormi îmbrăcată. 

Işi reluă expresia distinsă şi spuse: 

— Acum trebuie să dormim. Doctorul se va întoarce 
mâine dimineaţă. 

Malko avea impresia că o mână uriaşă îi frământa partea 
stângă a corpului. Impunsăturile răspundeau până în umăr. 
Avea gura uscată ca iasca şi simţea sângele pulsând cu 
putere în tâmple. Deschise gura pentru a spune „bună 
seara”, dar un gând îi trecu prin mintea înceţoşată: îl revăzu 
pe atacator privind-o fix pe Sirikit, apoi întorcându-se să-l 


77 


lovească. j 

Acum era sigur că thailandeza era în pericol de moarte. Íl 
putea recunoaşte pe asasin şi era singura care deţinea un 
indiciu. Nu ştia cât era de important ceea ce descoperise, 
dar era sigur că dăduse de o pistă atunci când încercaseră 
să-l ucidă, căci nu credea nici un moment în ipoteza unui 
accident. 

Singura soluţie era să dea urgent de Sirikit. Cu toate că 
era al naibii de greu. 

Se ridică, dar îl cuprinse ameţeala şi fu nevoit să se 
sprijine de pernă. Cu un gest brusc, dădu cearceaful la o 
parte. 

— Ce faceţi? se indignă Thepin, care se pregătea să se 
culce pe patul învecinat. 

— Mă ridic din pat, spuse Malko împleticindu-se. Trebuie 
să plec imediat, e o problemă de viaţă şi de moarte. 

Reuşi să se îmbrace cu pantalonul şi se prăbuşi pe un 
scaun, epuizat de efort. 

— Vreţi să-mi daţi o cămaşă? murmură el. 

— Sunteţi nebun! Culcaţi-vă imediat. 

Rămaseră o clipă faţă în faţă. Thepin vru să-l tragă pe 
Malko spre pat dar el se feri. 

Ajunse până la şifonier şi luă o cămaşă. Când o îmbrăcă, 
avu impresia că toată partea stângă a corpului i se sfâşie. O 
sudoare de gheaţă îi inundă fruntea şi se prăbuşi. Thepin se 
precipită spre el şi îl susţinu până în dreptul unui scaun. 

— O să leşinaţi! 

Ochii aurii erau inundaţi de sânge. Ridică privirea spre ea 
şi spuse: 

— Thepin, am nevoie de dumneavoastră imediat. Nu voi 
fi în stare să conduc maşina. 

Înfuriată, ea bătu din picior: 

— Bine, dar unde vreţi să mergeţi? 

— La Hotelul Vieng-Tai să salvez pe cineva care este în 
pericol din cauza mea... 

— Nu puteţi da un telefon? 

El clătină din cap. 

— Nu mai am timp de discuţii. Cu atât mai rău, voi lua un 
taxi. 


78 


Sub privirile înfricoşate ale lui Thepin, scoase din fundul 
valizei Samsonite pistolul extraplat şi îl puse la brâu, apoi 
îmbrăcă un alt sacou. Avea senzaţia că înaintează în vată. 
Thepin îl ajunse din urmă atunci când era cu mâna pe 
clanţă. 

— Aşteptaţi, vin cu dumneavoastră. 

Cât timp traversă holul, Malko reuşi să meargă 
nesprijinit, dar odată ajuns în întunericul din parcare ar fi 
căzut dacă nu era fata. Din fericire, Mercedesul era 
aproape. 

Se uită la ceas: era două şi jumătate. _ 

— Unde este hotelul pe care îl căutaţi? Intrebă Thepin. 

— In apropierea universităţii, e tot ce ştiu. 

leşind din parcare o luară la stânga. Bulevardul 
Ratchadamri era pustiu. Thepin conducea cu aproape o sută 
treizeci la oră. Trecând prin faţa Gării Hua Lamphong, reuşi 
cu greu să nu strivească doi cerşetori care dormeau chiar 
pe şosea şi o luă drept prin cartierul chinezesc pentru a 
câştiga timp. 

Nimeni nu cuteza să o ia pe străduţele încurcate şi 
desfundate nici măcar ziua. Malko îşi înăbuşea un geamăt la 
fiecare hop. Unele gropi aveau aproape treizeci de 
centimetri adâncime. Siluete furişate apăreau în lumina 
farurilor. Nici o maşină de poliţie nu se aventura prin acele 
locuri. leşiră brusc într-o piaţă mare şi Malko recunoscu 
palatul regal, aflat în apropierea râului, în partea de nord a 
oraşului. Thepin opri un trecător care îi arătă o stradă 
îngustă şi prost luminată. — Peste două minute opreau în 
faţa unui imobil cu tencuiala cojită, pe a cărui firmă scria: 
„Vieng-Tai Hotel”. 

Strada era pustie şi întunecată, dar la mai multe ferestre 
lumina era aprinsă, la fel şi la recepţie. Malko avu senzaţia 
că se petrecuse o catastrofă. 

— Intrebăm de o anume Sirikit, cred că e numele ei 
adevărat, explică el. Este maseuză şi damă de companie la 
Three Kingdoms. 

Thepin se încordă dar nu spuse nimic. Sprijinindu-l pe 
Malko, ea intră la recepţia care puţea a supă chinezească 
acră. Mai mulţi thailandezi îi priveau surprinşi. Unul dintre ei 


79 


se îndreptă spre cei doi şi spuse în engleză: 

— No room, Sir. Full up”. 

Thepin îi replică în thailandeză. Malko înţelese numele de 
Sirikit şi îl văzu pe cel întrebat cum se schimbă la faţă. Cu 
ochii măriţi de oroare, Thepin se întoarse spre el. 

— A fost înjunghiată! 

— A murit? 

Ea traduse. Celălalt clătină din cap şi răspunse cu o frază 
scurtă: 

— Se pare că e pe moarte. Un medic e lângă ea. 

— Vreau să o văd, spuse Malko. 

Bărbatul nu se opuse. Thepin îl ajută să urce cele trei 
etaje pe o scară îngustă. Prin deschizătura mai multor uşi se 
zăreau feţele înfricoşate ale fetelor. Vieng-Tai era un fel de 
pensiune de familie pentru damele de companie. La etajul 
trei, uşa lui Sirikit era larg deschisă. Malko intră primul şi 
simţi că i se face rău. 

Sirikit era întinsă pe pat, undeva în fundul camerei. Era 
un adevărat carnagiu. Fusese măcelărită chiar în pat. 
Cearceafurile erau impregnate de sângele scurs dintr-o rană 
care se întindea de la o ureche la alta. Medicul înfundase un 
prosop vechi în rana căscată, dar sângele continua să 
curgă. 

Chipul fetei era ca de ceară. Dacă n-ar fi fost uşoarele 
crispări ale pleoapelor, ar fi părut moartă. Mirosul de sânge 
plutea în aer. Malko dădu la o parte un grup înghesuit în 
jurul patului şi se aplecă asupra lui Sirikit. Nu mai avea 
decât câteva minute de trăit, cu carotida secţionată. 

— Sirikit, îi spuse el, îmi trebuie numele chinezoaicei, 
prietena lui Jim Stanford. Din cauza ei te-au ucis... 

Ţinând ochii deschişi, ea nu răspunse. Malko repetă 
întrebarea. De data aceasta buzele i se mişcară, dar nu se 
auzi nimic. 

În ciuda durerii, Malko se aplecă şi mai mult asupra ei, 
lipindu-şi urechea de buzele lui Sirikit. Auzi câteva vorbe în 
thailandeză, spuse dintr-o suflare, dar nu înţelese nimic. 
Sirikit uitase şi bruma de engleză. Se ridică şi îi spuse lui 


21 Nu mai sunt camere. E plin (n.a.). 


80 


Thepin. 

— Repede, traduceţi-mi ce zice. 

Tremurând ca o frunză, Thepin se aplecă şi ea asupra 
fetei în agonie. 

Buzele se mişcară din nou. Thepin traducea. 

— Vorbeşte despre un bărbat, Sa-Mai. Nu înţeleg prea 
bine... 

— Întrebaţi-o cum o cheamă pe chinezoaică. 

Thepin puse întrebarea în thailandeză. Cu inima bătând 
să-i spargă pieptul, Malko văzu buzele mişcându-se. 

— Se numeşte Kim-Lang, zise ea. Spune ceva de Kuala 
Lumpur. Oh! Malko, simt că leşin. 

Thepin era şi mai palidă decât Sirikit. Cu fruntea plină de 
sudoare, se prăvăli pe un scaun. Sirikit scoase un strigăt, 
deschise gura şi capul îi căzu pe o parte, cu ochii larg 
deschişi. 

Malko nu avu nevoie să se apropie ca să-şi dea seama că 
murise. 

— Nu au anunţat poliţia? întrebă el. 

Thepin traduse răspunsul. 

— Au aşteptat să moară mai întâi. 

Un gest plin de delicateţe din partea unor buni cetăţeni. 

— Intrebaţi-i ce s-a întâmplat. 

Povestea era foarte simplă. Un bărbat, singurul pe care 
portarul abia îl văzuse, se strecurase în hotel. Nimeni nu-i 
dăduse atenţie, pentru că fetele îşi primeau adesea amanţii 
la ore foarte târzii. Se auzise apoi urletul lui Sirikit, trezind 
tot hotelul. Terorizat, paznicul de noapte se ascunsese după 
tejghea şi nu văzuse decât spatele asasinului: un asiatic 
solid, cu o cămaşă de culoare deschisă. 

Spărsese uşa lui Sirikit cu o lovitură de picior şi o lovise o 
singură dată, pe când era încă adormită şi toropită de 
alcoolul băut cu Malko. 

Cel puţin şampania o ajutase să nu sufere prea mult. 
Tristă ironie a sorții. 

Malko scoase cinci hârtii de o sută de bahts şi i le întinse 
lui Thepin. 

— Spuneţi-le să nu pomenească nimic de noi poliţiei. 

Un thailandez costeliv, care era probabil proprietarul 


81 


hotelului, înşfăcă repede bancnotele, jurând pentru ele 
orice. Malko şi Thepin se grăbiră să coboare cele trei etaje. 
Mercedesul dăduse colţul străzii când se auziră sirenele 
poliţiei. 

In maşină, Malko aproape îşi pierdu cunoştinţa. Rana se 
deschisese şi sângele şiroia prin pansament. 

Ideile i se îmbulzeau în minte. De ce încercaseră să-l 
ucidă? Ce mister ascundea dispariţia lui Jim Stanford? De ce 
nu se atinseseră de doamna Stanford? Ştia că răspunzând 
la ultima întrebare, putea rezolva problema. 

— Kim-Lang, spuse el cu voce tare, trebuie să găsim o 
chinezoaică pe nume Kim-Lang, care se află în Malaiezia, la 
Kuala Lumpur... Va fi uşor. 

— Pot să vă ajut, zise Thepin cu timiditate. Există o 
cântăreaţă cu acest nume, care e destul de cunoscută. Cred 
că o găsim la Three Kingdoms. 

In sfârşit o veste bună! Ajunseră la Erawan. 

— Mă lăsaţi aici? întrebă el. 

Thepin parcă Mercedesul. 

— Rămân cu dumneavoastră spuse ea peltic, dar ferm. 

— Bine, zise Malko. Atunci mergeţi cu mine şi la Kuala 
Lumpur. Telefonaţi-i medicului dumneavoastră să vină să- 
mi facă o injecție să nu vă leşin în braţe în public. 

Ea era prea înspăimântată ca să răspundă, dar portarul, 
care îi văzu venind înlănţuiţi, păru extrem de scandalizat. 
Thepin îi susţinu ferm privirea. Se afunda văzând cu ochii în 
destrăbălare, cel puţin în aparenţă. 

Chiar înainte să atingă patul, Malko adormi. 


82 


Capitolul VI. 


Lui Kim-Lang îi mersese rău în viaţă pentru că nu se 
născuse sub o stea norocoasă, mai precis se născuse în 
anul Tigrului, ceea ce în China era de rău augur, fiind privită 
aşa cum în India este privit un paria. Niciun bărbat adevărat 
nu s-ar fi însurat cu o fată născută sub semnul Tigrului. O 
asemenea căsătorie era expusă tuturor calamităţilor, o 
putea spune orice astrolog. De fapt, nici un semn zodiacal 
nu se aliază cu un Tigru, mai ales dacă e vorba de o femeie. 
Cel mai bun semn este cel al Porcului, dar în această 
privinţă Kim-Lang nu putea face nimic. 

La douăzeci şi cinci de ani înţelesese că nu se va putea 
mărita onorabil. Chiar la Hong-Kong, unde se refugiase, 
tradiţiile erau respectate. Incercase să muncească în mod 
cinstit într-o fabrică de peruci. A treia zi de la angajare 
fusese violată de patron, apoi sodomizată de asociatul 
acestuia, explicându-i-se că unul sau altul, era acelaşi lucru. 

Pretutindeni se întâmpla la fel. Kim-Lang era prea 
frumoasă. 

Se îndreptase apoi spre cariera de cântăreaţă. Cu toate 
că voce nu prea avea. 

Câştiga cât să-şi ţină zilele; trei sferturi din timp bea 
împreună cu clienţii cârciumilor unde cânta, de la Singapore 
la Hong-Kong. Apoi a apărut legătura cu Jim Stanford. Tot ce 
învățase de la bătrânele codoaşe chineze îi era acum de 
folos, îl făcuse să se ataşeze de ea, lucid, ştiinţific şi foarte 
subtil. Nu simţea niciodată nici cea mai mică plăcere, dar 
Jim, care era totuşi un bărbat cu experienţă, rămăsese 
convins că nu exista o altă femeie mai senzuală decât ea. 
Strigătele ei erau celebre în micul imobil în care se 
întâlneau. Straniu cum un bărbat de cincizeci de ani putea 
să se ataşeze de anumite lucruri. 

Kim-Lang nu neglija nimic, pentru a-şi consolida 
cucerirea. Pe vremea când îl cunoscuse, Jim fuma opiu. Il 
dezvăţase de acest viciu în urma unei scene memorabile în 
care făcuse praf pipa de fildeş a amantului. In acea zi Jim o 


83 


bătuse de zăcuse două zile, dar nu mai fumase niciodată. 
Kim-Lang ştia foarte bine că opiul îndepărtează plăcerile 
fizice. 

Înainte de fiecare întâlnire cu Jim, îşi parfuma fiecare 
centimetru de piele cu o esenţă ameţitoare şi mai ales, nu-i 
dădea răgaz să reflecteze. De îndată ce erau singuri, se 
comporta ca o pisică în călduri, după trei luni de abstinenţă. 
Făceau dragoste oriunde, pe scări, în sampane şi chiar într- 
un triciclu, seara, pe marile bulevarde, în jurul palatului de 
la Chittlada. 

Kim-Lang era frumoasă aşa cum rareori sunt 
chinezoaicele. Cu o piele aproape transparentă, cu membre 
lungi şi delicate, cu picioare interminabile şi cu un chip 
deosebit, moştenire de la un străbun mongol. Îl învățase pe 
Jim Stanford să profite în toate modurile de corpul ei 
perfect. Niciodată nu se arătase satisfăcută. 

Jim Stanford era însă mai îndrăgostit de chipul decât de 
corpul ei. Stătea ore întregi şi o privea dormind. Fiecare 
trăsătură îi era întipărită în memorie. 

In şase luni, Jim era complet transformat. Simţea că 
pluteşte şi număra clipele până la întâlnirea cu Kim-Lang. În 
serile când cânta la Three Kingdoms stătea câte trei ore în 
sală în faţa unei farfurii cu tăiţei chinezeşti. Kim-Lang 
obținuse de la mama-san favoarea rarisimă ca Jim să o 
poată vizita în lojă, ceea ce îi permitea acestuia să facă 
dragoste cu fata îmbrăcată chiar în rochia de scenă. Un 
furou bătut în strasuri. 

Kim-Lang nu ştia unde să mai pună atâtea rochii. Jim 
comandase artizanilor din Bankrua să ţeasă pentru ea 
adevărate minunăţii. De ziua ei trecuse clandestin graniţa în 
Birmania şi îi adusese un rubin care valora o mică avere. 

Odată, când se certaseră, Kim-Lang refuzase să-l mai 
vadă. Ca un nebun, Jim îi spărsese uşa cu piciorul, o bătuse 
şi se aruncase asupra ei. Kim-Lang rămăsese rece şi fără 
reacţie. 

Toată noaptea încercase să o facă să vibreze. Plecase în 
zori, trântind uşa, dar se întorsese peste două ore cu un 
colier de aur care cântărea un kilogram. 

Kim-Lang catadicsise să-l accepte şi îşi recăpătase 


84 


instantaneu ardoarea. 

De abia atunci înţelesese Jim de ce îl făcuse să renunţe la 
opiu, dar era prea târziu. 

Kim-Lang ţinuse să-şi continuie meseria de cântăreaţă. 
Pleca la Hong-Kong, în Malaiezia, la Singapore şi chiar la 
Djakarta. De fiecare dată Jim suferea cumplit... 

Avionul Caravelle al Companiei Thai International se 
ridică rapid de pe pista aeroportului Don-Muang şi se 
îndreptă spre sud. Cursa 405 mergea spre Singapore via 
Kuala Lumpur, unde ajungea la unsprezece treizeci, după 
două ore şi jumătate de zbor în confortabila aeronavă 
Caravelle. 

De îndată ce trenul de aterizare fu retras, Malko îşi 
desprinse centura de siguranţă, care îl jena îngrozitor. Rana 
era. Foarte dureroasă. Pentru că dormise cinci ore, obținuse 
locurile pentru cursa 405 pe ultima sută de metri. Linia 
aeriană concurentă, MSA, folosea nişte avioane Comet 
vechi, cumpărate la mâna a doua de la BEA, aparate care 
aveau prostul obicei să mai şi cadă uneori şi în plus erau 
mai puţin confortabile decât Caravelle. După ce aproape îşi 
pierduse cunoştinţa de douăzeci de ori pe drumul spre 
aeroport, Malko se odihnea în fotoliul adânc, netulburat de 
zgomotul reactoarelor din spate. 

Contrar multora dintre companiile asiatice, care îşi 
transportau călătorii în adevărate sicrie zburătoare, Thai 
International folosea doar jeturi ultramoderne. 

Nu găsiseră locuri la clasa întâi, dar, din fericire pentru 
rana lui Malko, cele de la clasa turist erau la fel de 
confortabile. 

Cele două stewardese, îmbrăcate în sari-uri lungi 
thailandeze, erau tinere şi surâzătoare, într-o asemenea 
măsură, încât Thepin îl ciupi pe ascuns pe Malko pentru că 
întârzia prea mult cu privirea pe rotunjimile îmbrăcate în 
mătase galbenă. Ca toţi ceilalţi pasageri şi el primi o 
orhidee. 

Nu departe de el, o chinezoaică în rochie albastră începu 
să ronţăie floricele... 

Avionul Caravelle al Companiei Thai plutea fără zgomot 
peste Marea Chinei. Cei doi însoțitori şi cele două 


85 


stewardese străbăteau fără încetare cabina, veghind la 
confortul pasagerilor. Pe lângă nenumărate surâsuri, Malko 
primi un evantai şi nişte reviste în franceză, în engleză, în 
chineză şi chiar în germană, limba sa natală. Aproape că 
uitase durerea. 

Masa fu servită la o oră de la decolare. 

Dejunul european fu pantagruelic. Era prima dată când 
Malko lua o masă decentă servită de o companie asiatică. 
Chiar vinul franțuzesc, vândut la preţuri exorbitante la 
Bangkok, era gratuit şi din belşug. Bău puţin mai mult, 
pentru a-şi amorţi durerile. Homarul termidor fusese 
minunat şi masa nu se mai termina. Ca într-un restaurant 
chinezesc, stewardesa aducea fără încetare noi feluri de 
mâncare şi făcu o mutră atât de dezolată la vederea unei 
farfurii aproape neatinse, încât Malko Se sili să înghită 
porumbul pitic, specialitate thailandeză, în care 
condimentele erau de mărimea degetului mic. 

In fața desertului se dădu bătut: nucă de cocos, 
brânzeturi, prăjituri şi fructe stranii, grape-fruit uriaşe dar 
extrem de dulci. 

— Nu este posibil, Thailanda va da faliment, spuse el. 

— Nu ştiţi că Thai International este cea mai bună 
companie din sud-estul Asiei, zise Thepin, foarte mândră, 
înţelegeţi de ce cei care merg la Singapore sau la Djakarta 
o preferă pe aceasta şi nu zboară cu vechile Electra de la 
Garuda, care întârzie în medie cu două zile, sau cu Comet- 
ele căzătoare de la MSA”. 

In orice caz, Royal Orchid Service îşi merita numele. 

Moleşit de masa bună, Malko simţea mai puţin durerea. 
Spera ca înainte de căderea serii să afle mai multe despre 
dispariţia lui Jim Stanford. Ar fi fost culmea să-l găsească la 
Kuala Lumpur, în mare iubire cu chinezoaica lui. Din 
nefericire, escapada lui nu explica cele trei asasinate. 

Pentru orice eventualitate, luase cu el pistolul extraplat. 

Avionul Caravelle al Companiei Thai începu coborârea. 

— Ajungem la Kuala-Lumpur într-o jumătate de oră, îl 
anunţă Thepin. 

Undeva jos, marea făcuse loc colinelor acoperite de 


22? Malaiezia - Singapore Airlines (n.a.). 


86 


junglă, întrerupte din loc în loc de plantațiile de arbori de 
cauciuc. Insula Penan rămase pe dreapta. De o parte era 
Oceanul Indian. De cealaltă Marea Chinei. Avionul conţină 
coborârea, uşor, de parcă ar fi plutit. Aterizarea fu atât de 
lină, încât nici nu-şi dădură seama că rulau deja pe pistă. 

— Ştiţi unde cântă o chinezoaică pe nume Kim-Lang? 
întrebă Malko. 

Stewardesa de la Thai descoperi după cinci minute că 
aceasta cânta la Hotelul Merlin, cel mai bun din Kuala- 
Lumpur. 

— Reţineţi-ne o cameră la Merlin, îi ceru Malko. 

— Două camere, preciză Thepin. 

Până în oraş, dacă se putea chema oraş, taxiul făcu o 
jumătate de oră şi le luă şase dolari malaiezieni. Kuala 
Lumpur este un imens parc în care sunt împrăştiate câteva 
clădiri cu aspect fantastic foarte frumoase, cu un mini 
cartier chinezesc în centru şi o gară în formă de moschee. 

Merlin era un hotel ultramodern, ascuns în mijlocul unei 
păduri tropicale. In hol, Malko văzu o fotografie mare a lui 
Kim-Lang, îmbrăcată într-o rochie de lame şi avu un mic 
şoc: era incredibil de frumoasă. Se informă la recepţie: 
cântăreaţa locuia în hotel, la mansarda etajului douăzeci şi 
doi. 

Fură cazaţi la etajul cincisprezece într-un apartament 
luxos cu vederea spre un templu. Cu toate că dacă stătea în 
picioare mai mult de cinci minute, Malko era cuprins de 
ameţeală, îi spuse lui Thepin: 

— Mă duc să o caut pe această Kim-Lang. E mai bine să 
rămâneţi aici. 

Thepin îl fulgeră cu privirea: 

— De ce? 

— Din raţiuni tactice, spuse Malko, închizând uşa. 

Se temea de reacţiile unei femei geloase. Ascensorul îl 
duse la etajul douăzeci şi cinci. Nu era decât o uşă masivă 
din mahon. Malko bătu de două ori cu inelul. 

Din interior se auzi o interjecţie de neînțeles. Hotărât, 
Malko apăsă pe clanţă şi intră. 

Holul minuscul dădea într-o cameră mare mochetată în 
alb. Ferestrele albăstrui imense dădeau impresia de spaţiu 


87 


deschis. 

O asiatică îmbrăcată într-un halat de mătase neagră, 
stătea întinsă pe divan şi îşi făcea unghiile. Presupuse că 
era Kim-Lang. Ea îl privi stupefiată şi Malko rămase 
nemişcat. 

— Ce doriţi? spuse ea în engleză, pe un ton sec. 

— Mi-aţi spus să intru, răspunse Malko sincer. 

— Am crezut că e ospătarul, nu dumneavoastră, şuieră 
Kim-Lang. leşiţi imediat. 

Avea trăsături încântătoare. Un chip fin ca de camee 
cioplită în jad, de la care împrumutase duritatea. O 
frumuseţe absurdă. Ochii mari şi întunecaţi îl fulgerau pe 
Malko, de parcă era un gândac. 

Chinezoaica se ridică şi halatul se desfăcu pentru o 
secundă, descoperind picioarele până la pântec. Era goală. 
Vibrând de furie, Kim-Lang se înfăşură repede şi se apropie 
de Malko. Acesta închisese uşa şi aştepta în mijlocul 
camerei. 

— leşiţi sau nu? 

Atacul Cavaleriei uşoare. Se opri la zece centimetri de el, 
atât de aproape încât îi simţea parfumul. Poate că avea 
multe defecte, dar se îngrijea de persoana ei. 

— Dacă doriţi să mă vedeţi nu aveţi decât să veniţi astă 
seară la spectacol. 

— Aveam impresia că spectacolul e aici, spuse calm 
Malko. 

Ocolind harpia, se aşeză pe divan. Nu fusese invitat să ia 
loc, dar rana îl durea foarte tare şi orice s-ar fi întâmplat era 
decis să pună piciorul în prag. 

Kim-Lang făcu doar un salt spre valiza aşezată pe scaun 
şi scoase dinăuntru un pistol automat negru pe care Îl 
îndreptă spre Malko: o Beretta 7,65. 

Acesta fu scuturat de un fior: piedica era trasă. Mâna 
fermă îndreptase pistolul spre abdomenul lui. Ştiind că cea 
mai bună apărare era atacul, îi spuse: 

— Aveţi de gând să mă ucideţi ca pe Jim Stanford? 

O secundă, fata rămase împietrită, apoi micşoră ochii şi 
murmură, fără a îndepărta arma: 

— Cine sunteţi? De unde îl cunoaşteţi pe Jim Stanford? 


88 


După ton părea nepăsătoare, dar în ochi i se citea teama. 

— Sunt un prieten al lui Jim, spuse Malko. 

Era decis să joace cu cărţile pe masă. 

— Ce căutaţi aici? 

El ridică spre ea ochii aurii, plini de o falsă candoare. 

— II caut pe Jim. Am crezut că este cu dumneavoastră. 
Nu ştiţi deci că a dispărut. 

Ţeava pistolului cobori puţin, dar chinezoaica nu lăsă 
arma din mână. 

— Ce vă face să credeţi asta? întrebă ea ironic. 

— Este foarte îndrăgostit de dumneavoastră, nu-i aşa? 
Sunteţi un cuplu reuşit. 

Kim-Lang rânji şi îşi dezgoli toţi dinţii. 

— Sunteţi nebun! Este chel şi bătrân. Nu v-aţi uitat la 
mine? 

Mama natură făcuse treabă bună. 

— Dar este bogat, spuse Malko la întâmplare. 

Buzele somptuoase şi răsfrânte se strânseră până 
deveniră o linie. Chinezoaica înaintă spre Malko şi îi înfipse 
brutal ţeava armei în gât. Malko simţea cum îi tremură 
mâna. 

— Şantajist împuţit, şuieră ea. De ce aţi venit? Aş putea 
să vă trag un glonţ în cap şi să spun că aţi încercat să mă 
jefuiţi. 

Zgripţuroaica nu-i inspira încredere. Malko se dădu uşor 
înapoi, dar pistolul se mişcă şi el. Era greu de crezut că Jim 
Stanford se îndrăgostise de o astfel de persoană. 

— Nu sunt un şantajist, spuse el rece. Cred că veţi aveao 
groază de necazuri când se va afla că aţi împuşcat un agent 
al Serviciilor de informaţii americane în exerciţiul funcţiunii. 
Jim a dispărut. Credem că este în pericol şi încercăm să-l 
salvăm. 

Trăsăturile frumoase ale lui Kim-Lang se descompuseră. 
Se dădu brusc înapoi de parcă Malko ar fi fost o cobră, dar 
degetele i se albiră când apăsară pe trăgaciul pistolului. Cu 
toată forţa, Malko sări la picioare. Glonţul ieşit prin 
amortizor se  înfipse în peretele din spatele lui. 
Dezechilibrându-se, Kim-Lang căzu peste el. Din zbor, el o 
lovi şi pistolul îi zbură din mână. În ciuda durerii, reuşi să se 


89 


ridice primul. 

Kim-Lang îl privea lung, duşmănoasă şi tulburată în 
acelaşi timp. El apucă pistolul şi îl puse pe masă; de fiecare 
dată când se apleca, se simţea ca de şaizeci de ani. 

— De ce aţi vrut să mă ucideţi? întrebă el gâfâind uşor. 

— Nu ştiu. E ceva nervos. Am apăsat pe trăgaci când mi- 
aţi spus că Jim e în pericol. Cred că de emoție... 

Un alt concurent serios pentru Olimpiada minciunilor. 

Işi regăsise sângele rece şi părea ia fel de solidă ca o 
stâncă. 

— Ce a păţit Jim? întrebă ea. 

— Credeam că îmi puteţi spune dumneavoastră, 
răspunse Malko. Când l-aţi văzut ultima oară? 

li povesti repede ce ştia despre dispariţia lui, omiţând să-i 
pomenească. Despre tentativa de omor căreia îi căzuse 
victimă. 

Ea se aşeză, picior peste picior, transformându-se dintr-o 
zgripţuroaică într-o femeiuşcă mieroasă şi fragilă. 

— Nu l-am văzut de o lună, de când am plecat din 
Bangkok, spuse ea. Inainte de a veni aici am cântat la 
Penang şi la Singapore. 

— N-aţi primit nici o veste de la el? 

— Nu. 

— Şi nu v-a mirat? 

De această dată ea ridică pur şi simplu din umeri. 

— Bărbaţii sunt uneori stranii. Crezi că ţin ia tine şi te uită 
de fapt foarte repede. Jim avea o nevastă bătrână. Am 
crezut că s-a întors la ea. 

Ultima frază adunase în ea întreaga perfidie feminină. 

Malko simţi că nu mai putea scoate nimic de la ea. Era 
totuşi ceva straniu în atitudinea ei şi încercase pur şi simplu 
să-l ucidă, dar nu-l ascundea pe Jim în buzunarul halatului. 
Era uşor de verificat la hotel dacă americanul apăruse 
acolo. 

— Văd că nu mă puteţi ajuta, spuse el. Voi pleca deci 
înapoi la Bangkok. 

Ea se ridică şi se apropie, întinzând obrazul şi încercând 
să-l atingă pe Malko. Acesta intui că era de ajuns un gest şi 
ea s-ar fi lăsat cuprinsă în braţe fără a opune rezistenţă. 


90 


— Aveţi nişte ochi extraordinari, murmură ea. 

— Era gata să rămân doar cu unul. 

Chipul ei se întunecă, dar făcu un efort şi reuşi să surâdă. 

— Mă voi întoarce la Bangkok peste trei zile, spuse ea. 
Mi-ar face plăcere să vă revăd, chiar dacă nu l-aţi găsit pe 
Jim. 

— Ce reprezintă de fapt Jim Stanford pentru 
dumneavoastră? întrebă el. 

Ea nici măcar nu clipi. 

— Mi-a făcut curte. O persoană extrem de perseverentă 
aş putea spune, zise ea imperturbabilă. 

— Aţi fost... amanta lui? 

Kim-Lang spuse pe un ton ofensat: 

— l-am cedat o dată sau de două ori, din milă. Era atât 
de dornic. 

— Minţiţi, replică Malko. Aţi fost sau sunteţi amanta lui 
Jim Stanford şi asta de mult timp. De ce nu spuneţi 
adevărul? 

Buzele frumoase ale lui Kim-Lang scuipară un cuvânt 
ordinar. Se aruncă asupra lui proferând injurii în chineză şi 
în engleză. Unghiile lungi se agitară şi Malko simţi o arsură 
pe obrazul drept. Lipită în continuare de el, chinezoaica 
încercă să-l lovească drept în pântec cu genunchiul. El se 
feri la timp şi încercă să o imobilizeze. 

Kim-Lang atacă din nou cu ghearele. Ochii îi luceau de 
furie. Când ajunse la zece centimetri de obrazul lui Malko, îl 
scuipă. 

Istovit, o împinse destul de violent drept pe divan. 
Halatul se desfăcu din nou, dar situaţia nu prezenta nici o 
nuanţă excitantă. Malko făcu un salt spre uşă, o deschise şi 
o închise repede în urma lui, înainte ca tigroaica să atace 
din nou. 

Epuizat, se opri o secundă pe palier. Rana îl durea 
ngrozitor. Işi pipăi precaut obrazul şi simţi căldura sângelui. 
| zgâriase zdravăn. 

Necăjit, se îndreptă spre camera lui. Nu aflase nimic în 
plus. Furia lui Kim-Lang putea avea motive perfect legitime. 

Bun. Jim Stanford avea o amantă, dar mai aveau şi alţii 
amante şi nu dispăruseră. Nu vedea în ce mod ar fi fost 


A 
l 


91 


amestecată chinezoaica în dispariţia lui Jim. 
* 


x * 


întinsă pe pat, Thepin îl aştepta complet îmbrăcată. La 
vederea lui sări în sus. 

— Aţi încercat să o violaţi! izbucni ea. 

Hotărât lucru, numai la asta îi era gânaul. 

Lui Malko îi trebuiră cinci minute ca să o facă să 
înţeleagă că o femeie putea să zgârie un bărbat fără ca 
acesta să fi atentat în mod obligatoriu la virtutea ei. Puțin 
mai calmă, Thepin consimţi să-i îngrijească rănile. 

— Nu mai avem ce face aici, spuse Malko, putem pleca 
mâine dimineaţă. 

li povesti întrevederea cu Kim-Lang. 

— Nu înţeleg de ce a fost nevoie să venim aici după târfa 
asta, spuse ea ironic. 

Malko suspină. 

— Nu puteam neglija nici o pistă. 

x 


* * 


Avionul plutea uşor pe deasupra Mării Chinei. Cerul era 
senin, împânzit de mii de stele. Thepin şi Malko cinaseră 
copios şi se odihneau pe fotoliile cu spătarele lăsate. 
Friguroasă, Thepin îşi pusese o pătură pe picioare. 

Rămaseră aşa câtva timp, fără să se mişte sau să 
schimbe o vorbă. 

— De ce ţineţi atât de mult să-l găsiţi pe Jim Stanford? 
murmură Thepin. 

Malko fu smuls brutal din starea euforică. 

— Pentru că sunt plătit să o fac, iar Jim era prietenul 
meu. 

— Jim Stanford e mort, afirmă Thepin. Pierdem timpul. Ar 
trebui să mergem în nord, la Chieng-Mai. Acolo este ţara 
mea. 

— Mergem mai târziu. 

— Mai târziu o să plecaţi. 

Bosumflată, se îndepărtă de el. 

— Nu ştiu prea bine ce voi face la Bangkok, admise 
Malko. Nu am nici o pistă. Mi se pare că sunt singurul 


92 


preocupat de soarta lui Jim. 

Avionul începu să coboare. Thepin se ridică şi se duse la 
toaletă, lăsându-şi poşeta lângă Malko. Roşind în sinea lui, 
Malko o deschise rapid şi scotoci în ea. Dacă l-ar fi văzut 
tatăl lui, s-ar fi răsucit în mormânt. Nu găsi nimic, în afara 
unor notițe în thailandeză, imposibil de descifrat. 

Ea se întoarse, mai frumoasă ca niciodată, la timp pentru 
a-şi lega centura. 

— Thai Internaţional vă urează o şedere plăcută la 
Bangkok, ciripi peste câteva minute stewardesa în sarong. 

Roţile atinseră uşor pista. Malko suspină. O lua din nou 
de la zero. La patru zile de la sosire, nu ştia încă unde se 
afla Jim Stanford, dacă era încă în viaţă şi nici măcar care 
era motivul dispariţiei în plus, avea impresia că toată lumea 
îl minţea. Sau era un obicei tipic asiatic, sau cei pe care îi 
abordase aveau ceva de ascuns. 

Oricum, nu se întrezărea nimic încurajator. 

* 


* * 


Aşezat la o masă pe terasa Hotelului Oriental, pe malul 
râului Ménam Chao-Phraya, Malko îşi aduna gândurile, 
contemplând traficul de pe râul imens. 

Un sampan minuscul încărcat cu peşte uscat şi condus de 
un thailandez cu o pălărie tradiţională, plutea de-a lungul 
malului. 

Malko se simţea deprimat. Oraşul îl sufoca. Mulțumită 
apelor râului, terasa era singurul loc unde se mai putea 
respira la Bangkok, dar ancheta nu înainta deloc şi simţea 
cu disperare că se afla într-un punct mort. 

Colonelul White era în misiune undeva în nord-est. 

Nici o veste de la doamna Stanford. 

Thepin nu-i era de nici un ajutor. Ajunsese să se întrebe 
dacă Jim Stanford existase vreodată... Cu toate acestea, 
cineva încercase să-l asasineze pe Malko. Murise şi Sirikit. 
Malko văzuse în Bangkok Post o ştire de trei rânduri. 
Ucigaşul nu fusese identificat. Nu era o întâmplare. 
Înseamnă că fără să-şi dea seama, fusese pe o pistă bună. 
Işi zdrobise creierii şi nu aflase pentru cine reprezenta un 
pericol. 


93 


Pentru răpitorii lui Jim Stanford? 

Nu era în stare să-i identifice. 

Pentru Kim-Lang? 

Comportamentul ei părea cu siguranţă straniu, dar nu 
vedea ce interes ar fi avut în această afacere. 

Plăti consumaţia. Thepin îl aştepta la ea acasă. O ocazie 
de a petrece un moment agreabil, cu toate că rănit fiind, 
era prea puţin înclinat spre erotism. 

li arătă unui şofer de taxi hârtia pe care Thepin notase 
adresa în thailandeză şi se aşeză pe bancheta din spate. 

Din cauza circulaţiei demenţiale, drumul dură mai bine 


de trei sferturi de oră. 
* 


x x 

Thepin îl sărută pe Malko şi îl pofti să se aşeze lângă ea. 

— Suntem singuri în toată casa, ciripi ea, este ziua liberă 
a servitorilor. 

Flirtară câteva minute pe divan. Thepin nu-i dădea ocazia 
să facă mai mult. Când îi atinse sânul prin mătasea subţire 
a bluzei, ea nu se opuse, dar peste o clipă se ridică brusc, 
cu chipul congestionat şi cu ochii strălucitori: 

— Nu vreţi să mergem să vizităm Wat-Po? întrebă ea. 

— Ce este Wat-Po? 

— Templul Zorilor, unul dintre cele mai frumoase din 
Bangkok. Se află pe râu. 

Malko privi uşile mari de lemn larg deschise. Peste tot se 
găseau numai obiecte de artă. 

— Lăsaţi totul aşa vraişte, fără cineva de pază? 

Thepin izbucni în râs: 

— Sigur, hoţii nu fură niciodată din casele vechilor familii. 
Fură numai de la americani. 

— De ce? 

— Nu ştiu, dar aşa se petrec lucrurile. Hoţii nu fură la 
întâmplare, ăsta e un lucru cunoscut. 

Stranie ţară. 

— Bine, dar se poate întâmpla totuşi, insistă Malko. Ce 
ştiu eu, un hoţ sărac, mânat de foame. 

Thepin îşi aranja cocul. 

— In acest caz lucrurile sunt răscumpărate de la hoţi, pe 


94 


un preţ de nimic. Se lasă un plic cu bani şi ei vin noaptea şi 
le aduc înapoi. 

Din ce în ce mai bine. 

— Cum îi găsiţi pe hoţi? 

Ea ridică din umeri. 

— E uşor, există persoane care ştiu tot ce se petrece la 
Bangkok. Poy, de exemplu, patroana de la Venus-Bar, în 
port. Ea face schimbul. O dată a adus înapoi un basorelief 
khmer care plecase deja spre Cambodgia. Găseşte orice, 
pentru că îi cunoaşte pe toţi gangsterii din oraş. 

Poy. Malko îşi întipări numele în minte. Putea fi un mod 
neaşteptat de a înnoda ancheta. Dacă această Poy găsea 
obiectele furate, ar fi putut da şi de urma unei persoane 
dispărute. Era o chestiune de preţ. 

Cu conştiinţa împăcată, plecă să viziteze Wat-Po. 


95 


Capitolul VII. 


O matahală de marinar suedez, cu o claie de păr blond, 
năclăit de bere până în ochi, era aşezat în mijlocul ringului, 
cu capul în mâini, impasibil la glumele proaste şi la şuturile 
pe care i le trăgeau dansatorii. Două puştoaice thailandeze 
în jur de cincisprezece ani, îmbrăţişate senzual de parcă 
una dintre ele era băiat, purtând pantaloni de lastex şi 
bluziţe de mătase fără sutien. Se apropiară de suedez. 
Pufnind în râs, una dintre ele îi strecură sub cămaşă un cub 
de gheaţă furat dintr-un pahar, chiar în clipa în care Malko 
întră în Venus-Bar. 

Pe partea dreaptă era barul, refugiul pederaştilor şi al 
beţivilor înveteraţi, iar în faţă estrada orchestrei. 

Restul sălii era ocupat de mese înghesuite şi de un ring 
de dans. Lumina slabă făcea ca localul să semene cu un 
adăpost al apărării pasive. Din cauza becurilor gălbui şi a 
fumului, fundul sălii nu se vedea. 

Suedezul se scutură, se ridică brusc şi clătinându-se o 
apucă pe fată de păr. Cu un elan formidabil o aruncă în 
celălalt capăt al ringului peste o masă plină cu pahare. 

Cealaltă fată începu să-l împroaşte cu injurii de la 
distanţă, cu o voce ascuţită care acoperea zgomotul 
orchestrei. Suedezul făcu un pas în faţă şi o trase de bluză 
smulgându-i-o. Vederea sânilor ascuţiţi îl calmă subit. 
Izbucnind într-un râs răsunător, strivi de un stâlp un ospătar 
care dădea semne că ar fi vrut să intervină, apoi îşi reluă 
siesta pe ring. 

Două fete cărară victimele la vestiar şi orchestra rock 
începu din nou să cânte. 

Malko se strecurase până la bar. Venus-Bar era plin. 
Marinarii cei mai scandalagii îl considerau drept Mecca 
tuturor viciilor, locul cel mai deocheat de la Calcutta la 
Hong-Kong. Situat pe malul râului Menam Chao-Phraya, în 
apropierea portului, într-o clădire veche de lemn, era un loc 
rău famat cum numai în filmele realiste se mai putea vedea. 
Numărul morţilor se ridica la cel puţin şase pe lună. 


96 


Pentru ca direcţiunea să nu aibă necazuri, ospătarii, bine 
instruiți, scoteau imediat corpurile şi le puneau pe platoul 
din faţa docurilor, sau le aruncau pur şi simplu în apa râului. 

Un ospătar cu vesta pătată ca o conştiinţă de poliţist 
local, îi conduse pe Malko până la o masă lângă ring, la care 
se aflau deja vreo şase marinari însoţiţi de fete. Din lipsă de 
votcă, băutura lui favorită, se mulţumi cu o bere singha. 
Până să-i fie adusă, Malko îl apucă de mânecă pe ospătar şi 
îi şopti la ureche: 

— Aş vrea să vorbesc cu Poy. 

Celălalt îl privi bănuitor. 

— O cunoaşteţi? 

— Mă aşteaptă, afirmă Malko imperturbabil. 

— Am să-i comunic, spuse celălalt şi dispăru. 

Toată lumea bea bere. Orchestra rock cânta de parcă era 
plătită cu decibelul. Dansatorii se distrau copios însă. Dacă 
ar fi ascultat Mozart sau cântece gregoriene, s-ar fi distrat 
la fel. Lipite de matahalele de marinari scandinavi, 
thailandezele schimbau cu aceştia glume porcoase, 
îndemnându-i să bea cât mai multă bere, pentru că erau 
plătite la comision. Din când în când unul trăgea de 
fermoarul pantalonilor partenerei şi scăpa de palme 
oferindu-i un pumn de bahts. Aşa ceva nu se făcea decât 
după. De altfel, între două dansuri, cele mai multe dintre 
fete flirtau împreună, schimbând sărutări savante şi 
prelungi. 

De la celălalt capăt al mesei, o fată îi surâse lui Malko, 
apoi se ridică şi i se aşeză direct pe genunchi. Puţea a peşte 
fript şi a paciuli. În penumbră, începu să se onduleze într-o 
manieră foarte sugestivă şi îi şopti la ureche: 

— You want to dance with me? I like you”. 

In plus era şi beată. Văzând că Malko nu reacţiona la 
mişcările ei, îi luă pur şi simplu mâna şi îl făcu să atingă prin 
decolteul bluzei un sân mic dar perfect. Nu avea nici 
cincisprezece ani. 

Malko fu salvat de un zgomot. Brusc şi pentru un motiv 
care avea să rămână veşnic un mister, un danez aruncă un 


23 Vrei să dansezi cu mine? Îmi placi (n.a.). 


97 


pahar în figura uneia dintre animatoare. Resemnată, 
orchestra se opri şi dinspre pistă se auziră proteste. 
Curajoasă, însoţitoarea lui Malko se ridică să dea şi ea o 
mână de ajutor celei lovite. 

Un incident atât de banal se calmă repede. Malko văzu 
cu groază cum cea care încercase să-l agaţe se îndrepta din 
nou spre el, dar de undeva din spate se auzi o voce ascuţită 
şi groasă în acelaşi timp care spuse: 

— Voiaţi să-mi vorbiţi? 

Se uită în jur: nu vedea pe nimeni. Începuse să creadă că 
îi puseseră LSD în bere, când vocea se auzi din nou, chiar 
de după spătarul scaunului: 

— Sunteţi surd sau ce? 

De această dată cobori privirea şi „o” văzu. 

O pitică. 

Nu avea mai mult de un metru înălţime. Chipul era destul 
de frumos, de chinezoaică, ochii şi buzele erau fardate şi 
corpul bine proporţionat. Purta o rochie strânsă pe corp din 
fai negru, decoltată din belşug şi pantofi cu tocuri subţiri şi 
înalte, care îi dădeau un aer straniu. 

— Sunteţi Poy, întrebă Malko aiurit. 

— Da şi ce-i cu asta? 

Ea dădu ocol scaunului şi se căţără pe stinghii, aşezându- 
i-se pe genunchi. Se pare că toată lumea avea acest obicei. 

— Voiaţi să mă vedeţi? Continuă pitica. Nu sunteţi 
dezamăgit? 

Engleza ei guturală era destul de greu de înţeles. 

Izbucnind într-un râs strident, i se aplecă la ureche şi îi 
murmură nişte propuneri atât de obscene, încât Malko se 
simţi jenat. 

— Cinci sute de bahts, conchise pitica, inclusiv cele două 
micuţe... 

Malko clătină din cap. Poy se încruntă. 

— Nu asta vrei? 

Incepu să înşire din nou o serie de sugestii îngrozitoare 
pe lângă care distracţiile din Sodoma şi Gomora nu erau 
decât joacă de copii. De această dată, Malko puse punct 
situaţiei. 

— Am o afacere pentru dumneavoastră, spuse el, în cazul 


98 


în care vă interesează să câştigaţi o mie de dolari. 

Poy micşoră ochii şi se lăsă mai grea pe genunchii lui. 

— O mie de dolari americani? 

— O mie de dolari americani. 

Picioruşele se agitară nervoase la douăzeci de centimetri 
de podea. Ea mângâie drăgăstos stofa costumului. 

— Îi aveţi aici? 

— Da, confirmă Malko, uşor neliniştit. 

La Venus-Bar şi pentru o bere neplătită risca să i se ia 
gâtul... 

— Ce trebuie să fac? spuse ea neîncrezătoare. 

Malko îi spuse direct: 

— Am auzit că ştiţi pe toată lumea la Bangkok. Adevărat? 

— Aţi evadat de undeva? Sunteţi dezertor? 

El clătină din cap şi urlă pentru a acoperi zgomotul 
orchestrei: 

— Nu. Am nevoie de o informaţie confidențială. 

Brusc, ea îi sări de pe genunchi şi îl luă de mână. 
Senzaţia fu oribilă: o mână de copil cu forţa unui adult. Poy 
îl trase spre fundul sălii, în colţul beţivilor. O duzină de 
clienţi, prăbuşiţi peste mese, turnau în ei bere după bere. 
Poy îl dădu la o parte pe unul dintre ei, se aşeză şi îl invită şi 
pe Malko: 

— Ce doriţi? 

Era un moment critic. 

— II caut pe Jim Stanford, spuse el, suntem prieteni. Cred 
că mai trăieşte încă, undeva prin Bangkok. 

Ea nu răspunse imediat. Expresia de pe chip i se 
schimbase: îi era frică. Lungind cuvintele, îl întrebă: 

— Ce vă face să credeţi că ştiu unde se află Jim Stanford? 

El ridică din umeri: 

— Mi s-a spus că ştiţi tot ce se petrece la Bangkok şi că 
sunteţi capabilă să daţi de urma oricărui obiect pierdut. E 
adevărat? 

Ea ezită, apoi admise, spunând pe acelaşi ton discordant: 

— Adevărat, dar nu ştiu ce i s-a întâmplat lui Jim 
Stanford. 

Malko intui imediat că minţea. Era mult prea-îngrozită. 

Inseamnă că putea să descopere ceva. 


99 


— O mie de dolari, repetă el şi nimeni nu va şti niciodată 
nimic. 

Pe lângă ei trecu o fată îmbrăţişată cu un marinar şi 
dispăru pe o uşiţă, aruncându-i o privire scurtă lui Poy. 
Sosise un nou contingent de marinari şi aceştia vociferau la 
bar. Poy puse mâna minusculă peste cea a lui Malko şi îi 
şopti la ureche, cu răsuflarea mirosind a Mekong: 

— O mie de dolari sunt bani mulţi. Am să încerc. Cunosc 
pe cineva care poate ştie ceva, dar este periculos. 

Ea îl privi într-un mod bizar: 

— Chiar vreţi să plătiţi o mie de dolari pentru a afla ce i s- 
a întâmplat lui Jim Stanford? 

— Da. 

Cu condiţia să nu-i spună baliverne, dar într-o asemenea 
lume crepusculară nu avea de ales. Trebuia să aibă 
încredere în pitică. 

— Nu vreau să vă ştiu nici măcar numele, zise Poy. lată 
ce veţi face. In curtea din spate sunt nişte camere. Vă 
duceţi acolo cu o fată. De îndată ce aflu ceva, vin să vă 
spun. Nimeni nu va bănui nimic. După aceea nu vreau să 
mai aud de dumneavoastră. De acord? 

— De acord. 

— Arătaţi-mi banii. 

Malko scoase pe sub masă un teanc de hârtii de cincizeci 
de dolari. Poy le mângâie rapid apoi sări de pe scaun şi se 
îndreptă spre un grup de fete. O bătu peste fese pe una 
înaltă şi brunetă, cu un coc enorm şi o rochie albastră 
bufantă strânsă pe talie. 

Ea îi surâse lui Malko şi Poy îi explică în engleză: 

— Daţi-i o sută de bahts şi procedaţi ca un client obişnuit. 

Plecă imediat şi Malko o văzu ocolind în goană pista. 

Rochia i se ridicase, descoperind coapsele îmbrăcate în 
ciorapi negri. Totul în jur respira o ambianţă sănătoasă. 

Bruneta îl trăgea pe Malko de mână spre uşiţa pe unde 
văzuse dispărând cuplul de mai devreme. Coborâră pe o 
scară exterioară din lemn şi ajunseră într-o curte luminată 
de un felinar. In întuneric, Malko zări un taxi în interiorul 
căruia un cuplu făcea dragoste, în timp ce şoferul moţăia la 
volan. 


100 


Un bătrânel făcea de pază la baza unei scări şubrede. 
Urmă un schimb de vorbe pe care Malko nu le înţelese, apoi 
fata îl conduse sus, pe un culoar cu douăsprezece uşi. Fata 
o deschise pe cea de a treia. 

Malko intră într-o încăpere mobilată doar cu un pat şi cu 
o chiuvetă, atât de murdară încât era neagră. Pereţii 
despărțitori nu ajungeau decât până la jumătate, aşa încât 
se putea urmări cu uşurinţă tot ceea ce se petrecea în 
camerele alăturate. 

Dezgustat, Malko se aşeză pe marginea patului. 
Niciodată în viaţa lui, nici atunci când fugea de ucigaşi în 
Austria, nu văzuse un loc mai sordid. Dacă n-ar fi trebuit să- 
| găsească pe Jim Stanford cu orice preţ, ar fi fugit cât îl 
ţineau picioarele. Fata îl privea surâzătoare. Pentru a evita 
complicațiile, îi întinse o bancnotă de o sută de bahts, pe 
care ea o ascunse în corsaj, apoi surâse şi spuse în bruma 
de engleză pe care o cunoştea. 

— You, number one, ceea ce era incontestabil un 
compliment. 

Imediat se ghemui lângă pat şi începu să-i descheie 
pantofii lui Malko, apoi îi scoase ciorapii şi îi împături cu 
grijă, punându-i pe scaun. 

Malko încercă să-şi apere pantalonii, dar printre vorbe de 
neînțeles şi surâsuri, fata îi scoase şi pe ei, punându-i tot pe 
scaun. Malko nu-i scăpa din ochi pentru că acolo erau cei o 
mie de dolari. Nu-şi luase arma: nu avea rost să atragă 
atenţia asupra lui, în cazul unei razii sau a unei confruntări. 

Cu aceeaşi dexteritate, fata scoase şi restul. La vederea 
pansamentului făcu o mimică dezolată şi din fericire nu 
insistă. In acea anexă de la Venus-Bar aerul condiţionat era 
necunoscut. Domnea aceeaşi căldură lipicioasă ca afară. 

Ea nu-şi scosese nici măcar pantofii şi Malko înţelese 
repede de ce. La prima înţepătură sări de pe pat. Partenera 
sa constată cu un aer dezolat: 

— Ţânţari, nu bun. 

Nu era o cameră ci o crescătorie de țânțari. Apăru chiar şi 
o furnică zburătoare imensă care traversă încăperea... 
Condiţiile nu prea îndemnau la voluptate. Cu toate acestea 
fata voia cu orice preţ să-şi merite banii. De mai multe ori, 


101 


Malko o respinse gentil. De fiecare dată ea izbucnea în râs, 
exclamând în engleză: ticălosule, ticălosule şi storcându-şi 
creierii ce să mai inventeze pentru a satisface un alb atât 
de pretenţios. Din politeţe mai mult decât din dorinţă, Malko 
îi pipăi rochia: era toată căptuşită; fata era probabil slabă ca 
o scândură. 

Intr-un final, epuizată, ea se aşeză lângă Malko. Prin 
gesturi îl făcu să înţeleagă că se numea Chieng-Mai, apoi îi 
atinse ochii repetând: 

— Number one, number one. 

Văzând că straniul client nu este tentat nici măcar de 
distracţiile din celelalte camere, se mulţumi să alunge 
ţânţarii, cu bătăi din palme care făceau să răsune 
încăperea. Probabil că vecinii se întrebau ce soi de voluptăţi 
inedite experimentau... 

Malko se uită la ceas: trecuse o jumătate de oră. 
Zgomotul orchestrei de la Venus-Bar se auzea slab. Niciun 
semn de viaţă de la pitică. Poate că dorise doar să-i pună la 
dispoziţie o fată... cu toate acestea o mie de dolari - 
douăzeci şi cinci de mii de bahts - puteau constitui o 
tentaţie serioasă. Malko îşi dădu seama că nimeni nu ştia de 
soarta lui, nici măcar Thepin, de la care împrumutase 
Mercedesul pretinzând că se duce la colonelul White. Putea 
deveni foarte uşor un alt cadavru aruncat în apele mâloase 
ale râului Menam Chao-Phraya. 

Chieng-Mai îl contempla curioasă. Malko îi surâse. Era 
aproape singurul mod de a intra în legătură cu ea. 

Deodată auzi o harababură pe scări, urmată de nişte voci 
care se certau, apoi zgomotul unor tocuri pe culoar şi un 
strigăt de femeie, ascuţit şi insuportabil. Malko ţâşni spre 
haine. Chieng-Mai se ridică dintr-o săritură şi strigă o frază 
lungă în thailandeză. 

Ceva bufni în uşa de lemn, apoi vocea lui Poy strigă în 
engleză: 

— Deschideţi. 

Vocea i se frânse într-un gâlgâit îngrozitor. 

Malko smulse aproape uşa din ţâţâni, dar ceva greu o 
împiedica să se deschidă: Poy, pitica, agăţată cu mâinile de 
clanţă şi cu ochii sticloşi. 


102 


Malko înjură. 

Era ţintuită de uşă cu un pumnal lung al cărui mâner era 
înfipt în spate, la nivelul omoplatului stâng. Brusc, mâinile 
dădură drumul clanţei. Pumnalul care se mişcă în rană, 
smulgându-i sânul, o făcu să scoată un geamăt inuman. 
Mâinile mici zgâriară cu disperare lemnul. N 

Malko se precipită, susţinând-o de subsuori. In spatele 
lui, Chieng-Mai urla ceva în chineză şi în thailandeză. Vecinii 
ieşeau din camere: fete pe jumătate dezbrăcate, un 
american sfrijit în maiou de corp. 

Invingându-şi dezgustul, Malko smulse pumnalul din uşă, 
trăgând-o în acelaşi timp pe Poy în spate. O întinse cu grijă 
pe o parte. Sângele şiroia valuri din rana oribilă. Nu era 
nevoie de doctor pentru a constata că era pe moarte. 

— Cine v-a lovit? întrebă Malko. 

Poy deschise ochii, încercând să vorbească. Malko se 
apropie cu urechea de buzele ei dar nu prinse decât un 
murmur de neînțeles care se termină într-un horcăit. 

Cu ochii ficşi, Poy nu mai mişca. Corpul ei micuţ părea 
mai mare după moarte. Chieng-Mai scoase un strigăt 
ascuţit şi îngenunche lângă pitică. Avea chipul plin de 
lacrimi. La vederea cadavrului, americanul din camera 
vecină, îmbrăcat doar într-un slip în dungi şi cu ochelari, 
scoase o exclamaţie gâtuită. Turbat de furie, Malko intră în 
cameră şi se îmbrăcă rapid.. Cineva îşi bătea joc de el. De 
fiecare dată când era pe cale să afle ceva, necunoscutul 
lovea, căci era convins că tot cel care încercase să-l ucidă, 
era în spatele ultimelor asasinate: Sirikit şi Poy. Cel care ştia 
ce i se întâmplase lui Jim, era sigur de asta. Imbrâncind un 
grup de fete, o luă la goană pe scări. La ultima treaptă se 
lovi de un corp întins la pământ: bătrânul thailandez care le 
indicase camera, zăcea pe spate, cu chipul ciopârţit de o 
rană teribilă. 

Malko traversă în fugă curtea şi ieşi pe uşa care dădea în 
piaţă. Deja în spatele lui se auzea un concert de strigăte şi 
de apeluri. 

Mercedesul nu era parcat prea departe. Se instală la 
volan şi demară. Nu-i surâdea să dea ochii cu poliţia 
thailandeză. Era atât de grăbit încât se rătăci în labirintul de 


103 


străduţe, ajungând de două ori într-o fundătură pe malul 
râului. Işi amintea de sfaturile lui Thepin, care îi 
recomandase: 

— Fiţi atent. Circulaţia este periculoasă la Bangkok. Dacă 
aveţi un accident, fugiţi. După aceea discutăm cu familia. 
Dacă aţi călcat un bonz e mai neplăcut, costă o sută de mii 
de bahts. Un thailandez numai zece mii, iar pentru un 
străin, o cobra sau un hindus nu se plăteşte nimic. 

Malko fusese nevoit să fie atent. Drumul până la Venus- 
Bar nu era uşor. Mersese kilometri întregi pe New Road, 
care purta acolo numele de Charoung rung, de-a lungul 
râului, spre sudul oraşului. Descoperise Venus-Bar aproape 
din întâmplare, luând-o pe toate străduţele de pe partea 
stângă. Barul avea în faţă o piaţă înconjurată de docuri şi de 
port. Un loc extrem de periculos. La fel de dificil se dovedea 
şi drumul înapoi spre centrul oraşului. Într-un final se angaja 
pe o arteră largă. In sinea lui îi era foarte ciudă. Poy fusese 
asasinată practic sub ochii lui. Dacă s-ar fi întors în bar, în 
loc să stea liniştit în compania lui Chieng-Mai, l-ar fi văzut 
pe cel de care îi pomenise pitica, asasinul ei. 

De abia mult mai târziu, pe Bulevardul Pattagong, 
trecând pe lângă şanţurile cu apă ale castelului regal de la 
Chittlada, un loc absolut pustiu, îi trecu prin minte că cineva 
l-ar fi putut urmări. In spatele lui, un Sam-lo trecuse de 
două ori pe roşu. 

Ridică instinctiv piciorul de pe acceleraţie. Asta nu putea 
însemna decât că asasinul sau asasinii erau pe urmele lui. 

Fu încercat de un sentiment de panică amestecat cu un 
soi de voluptate. În sfârşit, nu mai lupta cu morile de vânt. 
Avea să dea ochii cu cel care ştia adevărul despre Jim 
Stanford. Nu era înarmat, dar curiozitatea era mai puternică 
şi atunci se lăsă ajuns din urmă. Văzu în oglinda 
retrovizoare cum între el şi Sam-lo distanţa se micşorează. 
În lucirea unei reverberaţii zări o singură persoană în spate, 
cu chipul ascuns în umbră. 

Incetini la semafor. Sam-lo făcu acelaşi lucru dar 
continuă să înainteze prin stânga maşinii. Malko putea în 
sfârşit să vadă faţa urmăritorului. Cu ochii în oglinda 
retrovizoare, pândea momentul, dar totul se petrecu extrem 


104 


de repede. Sam-lo plecă pe roşu, pasagerul sări din ea şi 
apucă mânerul portierei Mercedesului, deschizând-o brutal. 

Surprins, Malko nu avu timp să se agaţe de volan. 
Agresorul îl prinse de umăr şi îl târî afară din maşină. Căzu 
pe asfaltul cald încă, fu imobilizat şi zări lucirea lamei unui 
pumnal. Cu un efort disperat reuşi să se degajeze. 

Thailandezul se aruncă asupra lui şi se rostogoliră pe 
panta ierboasă. Cu toate puterile, Malko încerca să ţină la 
distanţă mâna cu arma. Nu avea să uite niciodată mirosul 
dulceag şi fad emanat de agresorul lui. Triciclul dispăruse şi 
Mercedesul rămăsese singur în mijlocul intersecţiei. 

Cei doi se luptau în tăcere. Timp de câteva clipe Malko fu 
în avantaj şi îl lovi pe celălalt cu o cheie peste mână, 
făcându-l să scape pumnalul. Brutal, agresorul se degajă, se 
dădu un metru înapoi şi se ghemui într-o poziţie bizară, cu 
ambele braţe întinse la orizontală. 

„Karate”, mai avu Malko timp să gândească. 

Bărbatul se aruncă spre el scoțând un strigăt răguşit şi îl 
izbi pe Malko cu latul palmelor undeva sub urechi. Acesta 
crezu că îi explodează capul. Ameţit, alunecă pe spate, 
având doar răgazul să se gândească plin de amărăciune la 
sentinela regală, prin faţa gheretei căreia trecuse cu cinci 
sute de metri înainte, apoi apa călduţă din şanţ îl înghiţi. 

Deschise gura şi luă o înghiţitură cu gust de. Mâl. 
Sufocându-se dispăru în apa neagră. Cu ultimul gând îşi 
blestemă imprudenţa. 

* 


* * 


Malko îşi reveni şi scoase un sughiţ, vărsând un şuvoi de 
apă amestecată cu mucozităţi. Era întins pe malul şanţului, 
în întuneric. În jurul lui era agitaţie şi auzi cuvinte în 
thailandeză. Lumina unei lanterne mătură zona şi înainte de 
a se fixa pe chipul lui, zări cu surprindere figura lui Thepin, 
însoţită de un soldat cu mitraliera în mână. 

Reuşi cu greu să se ridice într-un cot. Cămaşa şi 
pantalonul erau ude leoarcă şi i se lipeau de piele. li 
scoseseră sacoul şi îi desfăcuseră cravata. Ceafa îl durea şi 
rana se deschisese, căci simţea înţepături surde în coaste. 

Nu înţelegea ce i se întâmplase. Era sigur că nu ieşise 


105 


singur din şanţ. Ce căuta acolo Thepin? Văzându-l mişcând, 
aceasta îngenunche lângă el: 

— Malko, vă simţiţi mai bine? 

De emoție, vocea îi era şi mai peltică. 

El mormăi şi întrebă: 

— Cum aţi ajuns aici? Cine m-a scos din şanţ? 

Ea roşi: 

— V-am urmărit de la hotel. Am crezut că vă duceţi după 
o fată. Am văzut când aţi fost atacat, dar până să chem 
soldatul din gheretă, a avut timp să fugă. 

— L-aţi recunoscut? 

— Nu. Soldatul a tras, dar nu l-a nimerit. 

Malko înjură cu voce joasă. Ratase încă o dată. Poy 
murise şi iar se găsea într-un impas. A 

Soldatul se apropie şi îl ajută să se ridice. In ciuda căldurii 
apăsătoare, simţea că îl cuprinde un tremur rece. Cei câţiva 
curioşi care se opriseră, întoarseră maşinile. 

— Puteţi conduce? întrebă Thepin. 

— Am să încerc. 

— Urmaţi-mă. Mergem la mine. l-am spus soldatului că 
veţi merge mâine la poliţie. 

Se urcă în Mercedesul rămas în continuare în mijlocul 
intersecţiei. Thepin o luă înainte, conducând un mic Datsun. 
Peste cinci minute ajungeau la ea acasă. 

În sinea lui, Malko binecuvânta gelozia fetei. Fără ea şi-ar 
fi găsit odihna în mâlul şanţului. Işi dădu seama că miroase 
şi îl apucă greaţa: trăsnea de parcă ieşise dintr-o canalizare. 

Casa mare era pustie şi întunecată. 

— Părinţii mei sunt la Pattaya, explică Thepin. Suntem 
singuri. 

Îl luă de mână şi îl ghidă până la primul etaj într-o 
cameră cu aer condiţionat. Malko intră în baie şi începu să 
se dezbrace. Pansamentul era plin de sânge. Nu îndrăzni să- 
| scoată, de teama declanşării unei hemoragii. Nu o auzi pe 
Thepin apropiindu-se. 

Cu o expresie galeşă pe chipul neted şi trufaş, ea îi 
ordonă: 

— Scoateţi-vă pansamentul. Apa a fost murdară. Rana 
trebuie curățată foarte bine. 


106 


Scoase diferite sticluţe dintr-un dulăpior farmaceutic şi 
dezlipi leucoplastul murdar. A 

Când termină, Malko se simţea alt om. Il spălase şi îi 
pusese un pansament curat. Doar capul îl durea îngrozitor, 
încetişor, Thepin îi masă tâmplele cu balsam de tigru, apoi îl 
întinse pe pat. Era atât de obosit încât închise imediat ochii, 
cu mintea complet golită de gânauri. 

Senzaţia că este privit îl făcu să se trezească. 

Deschise ochii. Thepin era aplecată deasupra lui. Chipul 
ei frumos era la fel de rece şi de serios ca la prima lor 
întâlnire. 

Cu toate acestea, era machiată cu grijă: cu cozile ochilor 
ridicate mult în sus, semăna cu o veche gravură japoneză. 
Gura era creionată îngrijit, iar părul era strâns într-un coc 
complicat împodobit cu ace de jad. Fiecare unghie era 
prelungită cu un etui de aur, dând mâinilor un aer ireal. 

Era îmbrăcată într-un sarong purpuriu, somptuos şi pudic, 
dar care îi reliefa toate formele. 

— Aşa se împodobeau miresele în secolul trecut, spuse 
ea cu voce joasă. Vă place? 

Malko se trezise complet. 

— Cu ce ocazie aţi îmbrăcat această ţinută? întrebă el, cu 
toate că ştia răspunsul. 

— Am hotărât să mă dăruiesc dumneavoastră astă seară, 
spuse Thepin plină de gravitate. Vă iubesc. V-am iubit din 
prima clipă. 

Cu ochii închişi, se întinse lângă Malko. El o luă în braţe, 
evitând în ultima clipă unghiile gata să-i scoată ochii. 

Incerca o emoție stranie. In lumea subterană a cârtiţelor, 
o fiinţă ca Thepin era ceva rar. 

Rămaseră mult timp îmbrăţişaţi. Prin pereţii groşi de 
lemn nu străbătea nici un sunet. Parfumul şi căldura fetei îl 
învăluiau încet, încet pe Malko, ca opiul, îndepărtându-i 
durerile. O privi, încercând să ghicească ce se ascundea sub 
fruntea netedă. Uneori dădea impresia unei păsări exotice 
fără minte, alteori surprindea prin lucirile neaşteptate de 
inteligenţă din ochii migdalaţi. 

Işi scosese sarongul: nu purta nimic pe dedesubt. Se lipi 
strâns de Malko, apoi, ca şi când ar fi vrut să-l împiedice să 


107 


se răzgândească, îi înfipse unghiile de aur în şale, forțându-l 
să o pătrundă. Malko simţi cum corpul fetei se contractă 
brusc, apoi Thepin strigă cu o voce de nerecunoscut şi îl 
trase şi mai tare spre ea, murmurând vorbe neînţelese în 
thailandeză.. 

Cu o forță nebănuită îl menţinu astfel mai multe minute, 
apoi ridică brusc capul şi sărută ochii aurii unul câte unul. 

— De acum eşti al meu, murmură ea. Te voi ajuta, dar nu 
trebuie să spui nimănui. Nimănui. 

Apoi adăugă, cu o urmă de mândrie în voce: 

— Este prima oară în familia mea când o femeie se 
dăruieşte unui alb. Dacă bunicul meu ar fi încă în viaţă m-ar 
bate până m-ar omori. 

O metodă radicală pentru a evita mezalianţele. Malko 
binecuvântă în sinea lui bronşita care îl răpusese pe bătrân. 

Mult mai târziu o întrebă pe Thepin, puţin ruşinat: 

— Cum ai putea să mă ajuţi? 

— Mă voi întoarce mâine cu tine la Venus-Bar, spuse ea 
şi îl vom găsi pe cel care a ucis-o pe Poy. Asta vrei, nu-i 
aşa? 

Adormiră îmbrăţişaţi. Nu prea împăcat cu sine, Malko se 
temea ca vreun strămoş prea răzbunător să nu bântuie 
casa, gata să salveze onoarea familiei. Mereu aceleaşi 
întrebări îi reveneau în minte. De ce încercaseră să-l ucidă? 
De ce mintea doamna Stanford? 

Işi propuse să ia din nou legătura cu ea a doua zi. Poate i- 
ar fi înfrânt rezistenţa, dacă ar fi insistat. 


108 


O capitolul VIII. 


Cabina telefonică de la Erawan era minusculă şi strâmtă. 
Malko lăsă să sune de cinci ori, apoi închise. Era opt seara şi 
doamna Stanford trebuia să fie acasă. Neo-zeelandeza de la 
magazin îi spusese că plecase la ora şapte şi şoferul o 
lăsase acasă. 

In orice caz, măcar un servitor ar fi trebuit să răspundă. 
Poate că centralista înţelesese greşit numărul. Malko i-l 
repetă şi se întoarse la cabină. 

Telefonul sună din nou în gol. De această dată Malko îşi 
propuse să închidă după cel de al douăzecilea apel. Nimeni 
nu putea rezista la un telefon care sună la nesfârşit. 

La al optulea sunet se auzi un declic, apoi un fâsâit, ca şi 
când persoana de la capătul firului ar fi aşteptat să i se 
vorbească. 

— Doamna Stanford? zise Malko. 

— Da. 

Vocea se auzea slab, ca de pe altă lume, deformată, 
aproape imperceptibilă. Descumpănit, Malko spuse: 

— Sunt prinţul Malko Linge. Aş vrea să vă văd, ca să vă 
dau veşti despre ancheta asupra dispariţiei soțului 
dumneavoastră. 

După o tăcere destul de lungă, doamna Stanford spuse 
pe un ton mai ferm: 

— Nu acum. Nu vă pot primi. 

Malko nu avu nici măcar timp să răspundă că ea închise. 

Perplex, ieşi din cabină. Cu doamna Stanford se 
întâmplase ceva. In vocea ei simţise frica. 

Care ar fi fost motivul pentru care s-ar fi temut de vizita 
lui Malko? 

Făcu câţiva paşi pe marginea piscinei, căutând 
răspunsuri pentru acel mister. De cine şi de ce se temea 
soţia lui Jim Stanford? 

Totul semăna cu un roman de Kafka: oamenii ucideau, 
minţeau, transpirau de frică şi toate astea fără un motiv 
aparent. El era elementul exterior, cel care împiedica 
lucrurile să se desfăşoare normal. 


109 


Malko nu ezită prea mult. Urcă în cameră, puse la 
centură pistolul extraplat, aruncă o privire fotografiei fetiş a 
castelului său iubit şi o întinse. 

Cobori din taxi pe Sukhumvit Road colţ cu strada care 
ducea spre vila lui Jim Stanford. Avea de mers trei sute de 
metri pe jos. 

Canalul era întunecat şi avea un aer sinistru. Pe malul 
stâng, felinare cu petrol luminau casele vechi de lemn. 
Nişte bărbaţi stând pe vine afară îl priviră trecând, fără să 
scoată o vorbă. 

Ajunse la micul pod şi se opri în faţa templului falnic. 
Casa lui Jim Stanford era chiar în faţă. Privi în jur: nu era nici 
picior de om şi nici măcar o maşină nu-şi făcea apariţia de 
pe undeva. Din parc se auzeau strigătele broaştelor-bivol. 
Se apropie de grilaj şi se uită: casa era întunecată. 

Poarta cedă uşor, el intră şi apoi o închise în urma lui. 
Acţionase sub imperiul primului impuls. Ajuns în parc, se 
adăposti în umbra arborilor înalţi şi înaintă încetişor spre 
casă. Numai să nu se fi gândit doamna Stanford să-şi 
păzească comorile de artă cu vreo duzină de ciobăneşti 
germani... 

Ajunse lesne până la peronul de la intrare şi se opri uşor 
confuz. 

La urma urmei, doamna Stanford nu-i ceruse să vină. Era 
cu amantul, sau dormea pur şi simplu? Stând pe vine, Malko 
rămase ascuns mai multe minute, neştiind ce atitudine să 
adopte. Avea impresia că procedase greşit. Mai bine s-ar fi 
dus a doua zi la magazin şi ar fi încercat să o facă să 
vorbească pe doamna Stanford. 

Povestea lui Poy era în toate ziarele, dar fără comentarii. 
Se vorbea despre o reglare de conturi. 

Se îndepărta deja de casă, mergând pe peluză, când un 
zgomot venit din casă îl ţintui pe loc. 

Un strigăt înăbuşit. 

Malko se întoarse şi îşi lipi urechea de uşa de la parter. 
Nu mai era nici o îndoială: strigătele păreau să vină de la 
etaj, slabe, de parcă ar fi ieşit printr-un căluş. Se repetau la 
interval de treizeci de secunde. 

Făcu repede turul casei. Pe latura stângă găsi ce căuta: 


110 


una dintre uşile de lemn era descuiată. O deschise şi ajunse 
fără dificultate într-o cameră cufundată în întuneric. 

Cu pistolul în mână, înaintă după o scurtă orientare spre 
scară. Strigătele continuau să se audă de la etaj, parcă mai 
puternice. Gemete de femeie. 

Niciodată nu auzise Malko un parchet care să scârţâie 
atât de tare. Pentru a limita stricăciunile, Malko se descălţă 
şi alunecă uşor cu picioarele goale pe parchetul lustruit. 
Ajunse până în holul din care pleca scara care urca la 
galeriile de sus. Din fericire, memoria lui extraordinară îi 
permitea să-şi amintească topografia locurilor în care 
fusese doar o singură dată. 

Gemetele continuau cu o asemenea ritmicitate încât 
Malko se întrebă dacă doamna Stanford nu cumva făcea 
dragoste. 

Atunci se petrecu catastrofa. 

Malko lovi cu cotul o statuie înaltă de un metru, care 
rămase în echilibru o fracțiune de secundă, apoi basculă în 
faţă. 

Zgomotul căderii pe marmură, ca explozia unei grenade, 
îi acoperi înjurătura. 

Săraca statuie se spărsese în mii de bucăţi, într-o 
harababură de nedescris. Ghemuit în spatele unei comode 
lăcuite şi ţinându-şi răsuflarea, Malko aştepta reacţiile, cu 
ţeava armei îndreptată la întâmplare spre scară. 

Nici o mişcare nu tulbură însă liniştea apăsătoare. 

Gemetele încetaseră. De sus nu se mai auzea nici un 
zgomot. Malko lăsă să treacă trei minute şi începu să urce 
scările în patru labe, aşteptându-se în fiecare clipă să 
primească un glonţ de undeva. Acum era sigur că în casă se 
petrecea ceva anormal. 

Ajunse la ultima treaptă şi se ridică precaut, apoi se 
încălţă. | se păruse că strigătele veneau de la uşa cea mai 
îndepărtată şi se îndreptă într-acolo. 

Ajuns în faţa ei, îşi lipi urechea de lemn. Tăcerea totală îl 
îngrijoră. 

Pipăi pe întuneric şi găsi un întrerupător, de la care se 
aprindea probabil lumina pe coridor. In situaţia în care se 
afla, nu putea ezita. Puse încet mâna pe buton, îl răsuci, 


111 


lumina se aprinse, iar Malko deschise uşa cu o lovitură de 
picior şi se lipi de perete. 

Avu timp să zărească trei asiatici grupaţi în arc de cerc în 
jurul uşii. Doar unul ţinea în mână un pistol cu ţeavă scurtă, 
probabil un Colt Cobra, ceilalţi erau cu mâinile goale. Totul 
dură o fracțiune de secundă. Cel cu pistolul trase în 
plafoniera de pe coridor, care zbură în mii de cioburi şi 
întunericul se reaşternu. În acelaşi timp, cel care se găsea 
mai aproape de Malko îi sări la picioare. 

Ceea ce urmă se petrecu foarte repede. Malko avu 
senzaţia că un bloc de piatră i se prăvăleşte pe ceafă: era 
muchia palmei unuia dintre adversari. Apăsă pe trăgaci, 
după care primi o lovitură violentă în ficat. 

Simţi în gură gust de fiere. Clătinându-se încercă să se 
ridice, dar o ultimă lovitură îl cufundă în beznă. Simţi cum 
unul dintre asiatici trece peste el, dar nu avu puterea să-l 


apuce de picior... 
* 


* * 


Camera era în continuare cufundată în întuneric. Cu 
capul greu şi cu un gust acru în gură, Malko se ridică şi 
căută comutatorul. 

În momentul în care aprinse lumina, rămase interzis. 
Intrase într-o cameră mică, lambrisată, cu pereţii acoperiţi 
de tablouri şi cu două piei superbe de panteră în chip de 
covor. Singurele mobile erau un pat mare şi un paravan. 

Doamna Stanford, complet goală, era întinsă pe pat, 
legată de montanţii acestuia cu nişte corzi subţiri trecute 
peste încheieturile mâinilor şi picioarelor. Pe ochi şi pe gură 
avea două benzi late de leucoplast. Puținele haine zăceau 
grămadă pe una dintre pieile de panteră. Malko văzu ceva 
care îi îngheţă sângele în vine: două fire electrice, ale căror 
capete dezizolate atârnau pe pat. 

Temându-se de ce era mai rău, se apropie de pat cu 
pistolul în mână. Aplecându-se asupra corpului inert, mai 
descoperi ceva. In afara petelor mici şi roşii lăsate de 
electrozi în jurul sfârcurilor, pielea de pe piept era brăzdată 
de tăieturi fine, aproape invizibile cu ochiul liber. 

Doamna Stanford respira greoi şi regulat pe nas. 


112 


Cu toată delicateţea de care era în stare, dezlipi 
leucoplastul de pe ochi şi privirea femeii fu pentru el un şoc. 

O expresie rătăcită, speriată, din care se detaşa totuşi o 
duritate de nedescris. Il recunoscu pe Malko şi privirea i se 
înmuie dintr-o dată. Cu toate acestea, după ce îi scoase 
leucoplastul de pe gură, primele ei cuvinte fură: 

— V-am spus să nu veniţi. 

Tonul cu care vorbise era aproape normal. 

Uimitoare femeie. 

Malko se ocupă de legături şi reuşi să o elibereze. Corpul 
ei părea al unei femei de treizeci de ani, în afara pielii de pe 
pântec, uşor încreţită. După ce Malko o eliberă, ea rămase 
nemişcată, în acelaşi loc, cu ochii închişi, fără urmă de 
pudoare. 

Apoi ridică mâna dreaptă şi îşi masă uşor pieptul, lăsând 
să-i scape un strigăt de durere. 

— Ce aţi păţit, întrebă Malko. Sunteţi rănită? 

— Ardei iuți. Mi-au frecat pielea cu ardei iuți. Nu mă 
atingeţi. 

Abia atunci el observă mai mulţi ardei iuți striviţi la 
piciorul patului, aidoma celui pe care îl mestecase 
imprudent. 

De ce oare o torturaseră într-un asemenea mod pe 
doamna Stanford? Erau aceeaşi care o masacraseră pe sora 
lui Jim? 

Era nerăbdător s-o facă să vorbească, să-i explice odată 
toate acele mistere, acele crime sălbatice. Care era oare 
miza? 

Pe un ton scăzut, doamna Stanford spuse o singură frază: 

— In spatele  paravanului este un mic dulăpior. 
Deschideţi-l şi luaţi ce găsiţi înăuntru. 

Malko se supuse şi se întoarse cu o întreagă panoplie: un 
platou de argint, o pipă pentru opiu foarte frumoasă, o 
lampă şi un vas mic. 

Doamna Stanford se ridică într-un cot, luă chibriturile şi 
aprinse lampa. Deschise cutia cu un ac lung de oţel, luă o 
grămăjoară cât un bob de orez şi o menţinu deasupra 
flăcării. Bila se umflă, se încreţi, căpătând reflexe irizate. 

Malko mai văzuse fumători de opiu dar fusese 


113 


întotdeauna fascinat de ceremonial. Fără să piardă nimic, 
doamna Stanford puse bucăţica de opiu fumegândă în pipă. 
Apoi se întinse pe spate şi trase un fum, reţinându-l cât mai 
mult posibil. 

După câteva clipe de repaus, o luă de la capăt ca şi când 
Malko n-ar fi fost acolo. 

Fumă şase pipe una după alta. Expresia de pe chipul său 
se modifica din ce în ce mai tare. Se destindea, obrajii se 
îmbujorau şi ochii îi redeveneau din nou strălucitori. Intr-un 
sfârşit puse pipa pe platou, îl puse pe acesta pe podea şi 
suflă în lampă. 

Se ridică şi dispăru în baie, revenind înfăşurată într-un 
halat de mătase neagră. Se aşeză pe pat în faţa lui Malko. 

— Ce doriţi? întrebă ea. 

Uşor surprins, Malko o întrebă: 

— Bine dar oamenii aceia vă torturau. Se pare că am 
ajuns la timp. 

Un surâs timid îi descoperi dinţii strălucitori. 

— Nu m-au ucis şi durerea se uită foarte repede. 

— De ce vă torturau? 

Ea ignoră întrebarea şi spuse pe un ton sec: 

— Dar dumneavoastră de ce aţi venit? 

li povesti despre atentatul căruia îi căzuse victimă şi 
despre moartea lui Poy. 

— Acum sunt sigur că soţul dumneavoastră trăieşte, 
conchise el. Trebuie să mă ajutaţi să-l găsesc. 

Ea clătină încetişor din cap. 

— Jim e mort. 

Cu ochii fixaţi în podeaua ceruită, îl ignora pe Malko. 
Acesta reîncepu atacul: 

— Nu-i cunoaşteţi pe cei care v-au torturat? 

Ea ridică din umeri: 

— Nu are nici o importanţă. 

— Ce voiau să afle? 

— Nu vă priveşte. 

— De ce minţiţi? 

Ea îl privi drept în ochi: 

— Nu mint. Imi puneţi nişte întrebări la care nu vreau să 
răspund. 


114 


— Dar cei care v-au torturat v-au făcut să vorbiţi? spuse 
Malko înfuriat. 

— Nu, zise ea calmă, nimeni nu mă poate face să 
vorbesc. 

El o crezu. i 

Deodată vocea i se frânse. Il apucă pe Malko de revere şi 
îi şopti, apropiindu-şi faţa de a lui: 

— Plecaţi, părăsiţi Thailanda. Vă implor. Nu-l mai căutaţi 
pe Jim. Veţi fi ucis şi e o prostie. 

— Ştiţi că trăieşte? 

Ea clătină din cap disperată şi strigă: 

— Nu, nu ştiu nimic. Plecaţi, vă implor | Nimeni nu poate 
face nimic pentru Jim, nici măcar eu... 

Malko era tulburat. Simţea corpul slăbuţ dar senzual al 
doamnei Stanford lipit de al său. Ca şi când i-ar fi citit 
gândurile, ea se sprijini şi mai tare de el, simulând un leşin. 
Era tentant, dar el o respinse ferm: 

— Lăsaţi-mă să vă ajut, o dojeni el. Sunteţi în pericol. V- 
au torturat ca să afle ceva. Vreau să vă protejez. Ştiu că 
deţineţi adevărul despre Jim. 

Ea clătină din cap. 

— Nu. 

O clipă rămaseră faţă în faţă, măsurându-se din priviri. 
Aveau aceeaşi înălţime. Apoi prin ochii ei trecu o lucire 
nedefinită. 

Fără veste, îl înconjură cu braţele şi îl întinse pe spate pe 
pat. Era uimitor de puternică şi ştia exact ce voia. 

Avea un corp dur ca piatra, de parcă toată viaţa ar fi 
făcut exerciţii fizice. 

Se întinse lângă Malko şi făcu dragoste cu el de parcă era 
un sclav. 

Tot timpul rămaseră ochi în, ochi, zbătându-se cu o furie 
teribilă, ca şi când s-ar fi luptat cu cineva. 

Puțin mai târziu, aşezată în genunchi pe patul desfăcut, 
îşi prepară altă pipă cu opiu, pe care o savură îndelungi. 
Intinerise cu douăzeci de ani. Malko era perplex. 

— Îmi plac ochii dumneavoastră, spuse ea deodată. N-am 
mai văzut alţii asemănători. M-au făcut să am chef de 
dragoste, asta în cazul în care n-a fost vinovat opiul... 


115 


— De ce aţi... 

— Mai sunteţi convins că Jim trăieşte? întrebă ea. 

Tot ceea ce făcuse fusese întâi calculat! Malko se 
îmbrăcă rapid sub privirea ironică şi în acelaşi timp 
disperată. Avea impresia clară că doamna Stanford se 
folosise de el, din toate punctele de vedere. 

Fără să se mişte, ea repetă: 

— Nu l-am înşelat niciodată pe Jim în douăzeci de ani de 
căsnicie. Acum e mort şi nu mai e acelaşi lucru. 

Nu ajungeau la nici un rezultat. Imbrăcat, Malko nu se 
simţea tocmai în largul lui alături de femeia goală cu care 
tocmai făcuse dragoste. 

— Acum plecaţi, spuse ea. 

Malko încercă o ultimă tentativă: 

— Ascultaţi, zise el, vă jur că nu voi repeta nimănui ceea 
ce îmi veţi mărturisi, dar spuneţi-mi ce voiau bărbaţii aceia 
să afle de la dumneavoastră? 

— Care bărbaţi? 

Nu mai avea nici o speranţă. Malko se lăsă condus pe 
palier. Doamna Stanford se îmbrăcase din nou în halatul 
negru şi părea aceeaşi femeie de lume pe care o 
cunoscuse. Aprinse lumina pe scară şi cobori împreună cu 
el. Văzând în hol statuia spartă scoase un strigăt: 

— Dumneavoastră aţi... 

— Fără să vreau, afirmă Malko. Sunt gata să vă 
despăgubesc... 

Lucru care îi depăşea posibilităţile, dar era o problemă de 
galanterie. 

Ea clătină dezolată din cap: 

— Imposibil, era un Dakini din perioada khmeră. O piesă 
unică pe care Jim a descoperit-o în nord-est, la Khon- 
Khaen... Eram cu el. 

Prin ochi îi trecu o undă de tristeţe, în timp ce contempla 
cioburile statuii. 

— Jim ţinea mult la colecţia lui, remarcă Malko. 

— Nu s-ar fi despărţit niciodată de vreo piesă, afirmă ea. 
Adesea ne-am strâmtorat pentru a putea cumpăra un obiect 
la care ţinea... 

Í 


Fără nici un alt comentariu, îi întinse mâna lui Malko spre 


116 


a fi sărutată. 

— Adio. Părăsiţi Bangkok-ul. Nu-l mai căutaţi pe Jim. 

Ea închise uşa în urma lui şi Malko traversă peluza 
cufundată în penumbră, sperând că agresorii lui erau 
departe! 

Era din ce în ce mai uimit. Hotărât lucru, nimeni nu voia 
ca el să dea de urma lui Jim Stanford. Unii chiar uciseseră 
pentru asta. Doamna Stanford folosea metode la fel de 
eficace. 

De ce fusese oare torturată? Ce secret exista între acei 
trei necunoscuţi şi ea? Puţini s-ar fi refăcut atât de rapid 
după un asemenea tratament. Ei îi fuseseră de ajuns şase 
pipe şi un bărbat pentru a uita totul. 

Ceva îl sâcâia pe Malko. Agresorii ar fi putut să-l ucidă cu 
uşurinţă, dar se mulţumiseră să-l bată bine, cu toate că în 
ajun scăpase ca prin minune de la moarte. De ce? 

Dacă Jim Stanford era încă în viaţă, de ce nu dădea un 
semn? 

Înainte de a închide poarta, se întoarse către casă. Totul 
era cufundat în întuneric. Doamna Stanford adormise luând 
cu ea secretul. 

Mergând de-a lungul canalului pustiu îşi spuse că singura 
pistă rămăsese cel care o ucisese pe Poy. Trebuia să dea de 
el şi să-l facă să vorbească. 

Sukhumvit Road era plin de lumină şi de zgomot. Aleea 
întunecată din spate degaja un aer neliniştitor. Era alt 
Bangkok, mai misterios şi mai tainic decât bulevardele 
bătute de turişti. Un oraş în care Malko nu reuşea să 
pătrundă. 

Un taxi condus de un chinez bătrân cu o caschetă a la 
Mao, frână lângă el. Malko îi întinse o hârtie de zece bahts şi 
adresa lui Thepin. 

Următoarea escală era Venus-Bar. 


117 


Capitolul IX. 


Mercedesul rula de-a lungul unui canal hidos pe malurile 
căruia se zăreau cocioabe de lemn. Pentru a ajunge la 
Venus-Bar, Thepin o luase pe un drum necunoscut de 
Malko, drum care trecea prin cartierul chinezesc. Fruntea ei 
frumoasă era brăzdată de o cută adâncă. In ciuda căldurii, 
purta un pantalon foarte mulat de lastex albastru, o bluză 
închisă cu nasturi până la gât şi ghete scurte. 

Când maşina se opri în piaţetă, în faţa barului Venus, 
Malko făcu o ultimă încercare: 

— Chiar vreţi să veniţi cu mine? Poate fi foarte periculos. 

Thepin îşi aranjă părul în oglinda retrovizoare şi spuse 
calmă: 

— Fără mine nu veţi obţine nimic. 

Işi schimbase atitudinea de când i se dăruise. 

Timiditatea şi rezerva se topiseră ca un fum şi Malko 
descoperea o nouă Thepin, dură şi hotărâtă. Şi parcă nici nu 
mai era atât de peltică. 

Scara afumată de la Venus era plină de marinari şi de 
fete. Afacerile nu băteau pasul pe loc din cauza morţii lui 
Poy. Nimeni nu păru să-l recunoască pe Malko. Un ospătar îi 
conduse la o masă în spate, în apropierea colţului beţivilor 
şi Malko ceru două beri. 

Zgomotul era la fel de puternic. Orchestra rock urla pe 
estradă pentru un public indiferent care nu se gândea decât 
să pipăie fetele de pe ring. 

Atunci când ospătarul le aduse berea, Thepin îl reţinu şi îi 
spuse ceva în thailandeză. El dădu din cap fără ca expresia 
de pe chip să i se schimbe şi dispăru. 

— Spune că nu ştie nimic, traduse ea. Nu e la curent, dar 
minte. 

Puțin mai târziu, Malko se duse la bar şi încercă să lege o 
conversaţie cu barmanul, dar în clipa în care pomeni de 
crimă, celălalt schimbă ostentativ subiectul. Era un 
thailandez sfrijit, cu semne de variolă pe faţă şi cu părul 
încreţit cu mare grijă. li adresă lui Malko un surâs angelic şi 
comercial. Nu văzuse nimic, nu ştia nimic. 


118 


Se întoarse la masă la timp pentru a o smulge pe Thepin 
din ghearele unei matahale de marinar danez, care încerca 
să-i vâre o hârtie de zece dolari prin fermoarul pantalonului, 
evitând astfel o dificilă conversaţie bilingvă. Malko îi dădu 
politicos banii înapoi şi celălalt se duse să-şi încerce norocul 
la masa vecină, mult prea beat pentru a provoca o 
încăierare. 

— Am vorbit cu fetele, spuse Thepin. Nu ştiu nimic. Una 
dintre ele însă mi-a spus că barmanul l-a văzut cu siguranţă 
pe cel căruia îi dăduse întâlnire Poy. In orice caz, ştie tot ce 
se petrece aici, mai ales că era amantul lui Poy, care îi 
dădea toţi banii. 

Malko fu tentat să-i explice diferenţa dintre „peşte” şi 
„amant” dar renunţă. Se simţea descurajat de eternul zid 
de cauciuc. 

— Vom sta de vorbă cu el mai târziu, spuse Thepin. Am 
aflat unde îşi schimbă hainele: într-o cămăruţă din spatele 
barului, unde îşi ţine toate lucrurile. Acolo se întâlnea cu 
Poy în timpul serii. i 

Trecuse puţin peste ora unu noaptea. Işi pierdură timpul 
observându-le pe micuţele thailandeze care flirtau între ele 
pline de inocenţă, se îmbrăţişau sub ochii uluiţi ai 
marinarilor scandinavi, îşi descheiau bluzele comparându-şi 
sânii, ca mai târziu să arunce tone de ocări celor care riscau 
un gest prea îndrăzneţ. Erau la fel de lipsite de pudoare ca 
maimuţele tinere. De mai multe ori traseră cu ochiul spre 
masa lui Malko, surâzând larg şi bombându-şi pieptul, încât 
Thepin îi spuse perfid: 

— Poate doriţi să încercaţi una cât timp aşteptăm. Nu 
costă mult: cincizeci de bahts, plus penicilina. 

Malko o asigură că niciodată nu i-ar fi trecut prin cap o 
asemenea idee; poate doar aceea îmbrăcată în verde, 
subţire ca o trestie, cu părul lung şi negru şi cu nişte ochi 
imenşi de jad l-ar fi atras, dar asta nu i-o spuse tinerei de 
lângă el. 

Pe la ora trei, Venus-Bar aproape se golise. Ringul era 
ocupat doar de două perechi. Pe măsură ce lumea pleca, 
ospătarii puneau scaunele pe masă. Malko şi Thepin erau la 
a şasea bere, pe care o vărsau cu regularitate sub masă, 


119 


ceea ce provocase o băltoacă destul de scârboasă. 

Dansaseră, dar Thepin fusese nevoită să se aşeze foarte 
repede din cauza nenumăratelor mâini care pipăiau lastexul 
albastru, considerat extrem de provocator. 

Brusc, îi făcu un semn cu cotul lui Malko, înnebunit de 
fum şi de zgomot. Îl dureau atât de tare ochii încât îşi 
pusese ochelarii, în ciuda luminii slabe din local. 

— Barmanul pleacă. 

De fapt acesta îşi scotea vesta albă. Nu mai era nici un 
client la bar. Barmanul deschise uşiţa din spatele lui şi 
dispăru. Malko şi Thepin se ridicară şi ei şi traversară sala. 
Jumătate din membrii orchestrei îşi pliau instrumentele, 
numai chitaristul cânta ceva la întâmplare pentru ultimele 
două perechi. Malko trecu liniştit în spatele barului, 


deschise uşa şi se strecură înăuntru, urmat de Thepin. 
* 


x * 


Barmanul era în izmene roz şi în maiou de corp şi îşi 
ţinea în mână pantalonul. La vederea lui Malko, strigă: 

— Nu domnule, nu voie aici. 

Thepin apăru şi ea. Chipul ei neted ca marmura, exprima 
aceeaşi duritate dintotdeauna. Pe un ton certăreţ, 
necunoscut lui Malko, îi spuse barmanului ceva în 
thailandeză. Pe măsură ce vorbea, expresia de furie de pe 
chipul acestuia făcu loc unei temeri făţişe. Clătinând din 
cap, debită rapid mai multe fraze. Apoi, după ce îşi puse 
pantalonul, încrucişă braţele şi îl apostrofă pe Malko pe un 
ton ascuţit. Cu o expresie rău prevestitoare pe chip, Thepin 
îl pândea. 

— Spune că n-a văzut nimic, traduse ea, că este doar 
barman şi că a fost deja interogat de poliţie. Spune să-l 
lăsăm în pace, că a muncit mult şi e foarte obosit. 

— Oferiţi-i bani. O sută de dolari. 

Thepin traduse. Barmanul clătină din cap. 

— Nu vrea. Sunt sigură că minte. Poy îi spunea tot. Poate 
că el l-a chemat pe asasin. 

Se apropie de barman, aproape să-l atingă şi începu să-i 
spună ceva cu voce joasă, accentuând cuvintele. Pe măsură 
ce vorbea, bărbatul schimba feţe-feţe, părând să se 


120 


dezumfle. 

incepu o frază pe un ton tânguitor, întrerupt imediat de 
Thepin, care îi puse altă întrebare, pe un ton ascuţit. El 
bolborosi un răspuns, care păru să nu o mulţumească, 
pentru că, fără veste, îi trase un picior în tibie. 

Barmanul scoase un strigăt ascuţit. Malko ridicase deja 
arma ca să o protejeze, dar bărbatul se dădu înapoi, fără a 
schiţa vreun gest de apărare, urmărit de Thepin care 
dezlănţuită, îl burduşea în continuare! 

li dădu drumul brusc şi el se prăvăli la pământ. Fără să-i 
arunce o privire, Thepin îl trase după ea pe Malko, 
spunându-i: 

— A spus tot ce ştia. Veniţi. 

In momentul în care închidea uşa, Malko surprinse 
privirea speriată a barmanului care încerca să se ridice de 
jos. Un lucru era sigur. Nu el îi inspirase o asemenea 
groază, ci dulcea şi peltica de Thepin. 

Ea era deja pe scară. După ce se urcară în maşină, îl 
anunţă: 

— Ştie cine este asasinul lui Poy, dar nu-i cunoaşte 
adresa. Este amantul unei stripteuze din Chinatown. 
Mergem acolo. 

Evită la ţanc un beţiv şi apăsă cu putere pe acceleraţie. 
Malko o întrebă: 

— Ce i-aţi spus? Murea de frică. 

Cu o expresie surâzătoare pe chip, ea ridică din umeri: 

— Ştiu să vorbesc cu tipi ca el. Tata m-a învăţat. Trebuie 
să bagi frica în ei. 

— Se pare că aţi reuşit. 

— N-a fost prea greu, este un laş. Se temea să vorbească 
pentru că tipul este periculos. 

— Sunteţi mai periculoasă decât el? 

Thepin izbucni într-un râs uşor forţat. 

— Nu spuneţi prostii. 

Malko abandonă discuţia, lată încă un mister. Bangkok-ul 
era plin de ele. 

Părăsiră rapid bulevardele largi, întrând pe nişte străduţe 
murdare. Hieroglifele thailandeze lăsaseră locul însemnelor 
cu caractere chinezeşti. In ciuda orei târzii, totul era 


121 


deschis. 

Thepin parcă Mercedesul în faţa unui cinematograf. 

— Aici e. 

Intrarea era atât de jegoasă încât Malko crezu că se 
înşelase, dar ea se dusese deja la casă şi cumpărase bilete. 
Urcară o scară de lemn care puţea a opiu şi a supă 
chinezească acră. Sala era la primul etaj, cufundată în 
întuneric. 

Un plasator îi conduse în rândul trei. Două fete se 
răsuceau în braţele uriaşe ale unui urangutan de pluş, ai 
cărui ochi făcuţi din becuri colorate, clipeau la fiecare 
îmbrăţişare. Sala era aproape goală, cel puţin de spectatori, 
căci după nici cinci minute, Malko începu să se scarpine cu 
furie: ploşniţe, gândaci şi purici îl luaseră cu asalt. 

Prinse în ultimul moment ceva negru şi oribil care i se 
căţăra pe pantalon. In plus, scaunele de lemn erau la fel de 
confortabile ca cele de la Sing-Sing, pe care aveau loc 
execuțiile. 

Pe scenă, cortina se ridica şi se lăsa. Din culise, un 
prezentator anunţă: 

— Miss Chen Po Chou, oriental dancer. 

Vechiul fonograf care furniza acompaniamentul se puse 
în mişcare şi Thepin îi şopti la ureche: 

— Ea este. 

Miss Chen Po Chou, debordând de celulita, apăru 
îmbrăcată cu un sutien şi un slip imitație de panteră. Avea 
trăsături buhăite şi dinţii stricaţi. 

După mai multe fâţâieli, îşi scoase sutienul şi începu să-şi 
mişte pompoanele care îi acopereau sfârcurile. 

Din nefericire, cam pe la a şasea rotire, unul dintre ele se 
desprinse şi zbură, aterizând pe scenă! Fără a-şi pierde 
verva, Chen Po Chou continuă demonstraţia cu un singur 
sfârc acoperit, până când discul se termină, apoi salută şi 
ieşi de pe scenă. 

Cortina căzu din nou. Prezentatorul lătră din nou ceva. 
De această dată, pe scenă apărură douăsprezece fete 
goale, care se aliniară pe un rând. Acul fonografului scârţâi 
şi sala se umplu de sunetele marţiale ale unei muzici 
militare. Surpriză, însă! Fetele nu dansau ci rămaseră în 


122 


poziţie de drepţi. Toţi spectatorii se ridicară ca unul, inclusiv 
Malko, tras de mânecă de Thepin. 

— E finalul spectacolului, şopti ea. 

Consternat, Malko recunoscu acordurile imnului naţional. 

Fetele ascultau şi ele, încremenite ca nişte ţăruşi. 
Thailandezii îşi manifestau naționalismul oriunde. 

Discul se termină în sfârşit şi spectatorii se îndreptară 
spre ieşire, în afară de Malko şi de Thepin, care se urcară pe 
estradă, strecurându-se în culise. 

Nu existau loje. Fetele se îmbrăcau într-un colţ închis de 
două decoruri vechi. Ajunseră la timp pentru a o vedea pe 
miss Chen Po Chou, deja îmbrăcată cu o rochie din acelaşi 
material cu costumul de scenă. Celelalte stripteuze încă se 
mai îmbrăcau. 

Thepin puse mâna pe braţul lui Malko. 

— E prea multă lume aici, o vom urmări. 

Se întoarseră în sală şi peste două minute, chinezoaica 
trecu prin faţa lor. Un bărbat o abordă şi ea îl trimise la 
plimbare. Malko şi Thepin trecură pe trotuarul de vizavi, dar 
nu merseră prea mult. Chen Po Chou intră într-o fundătură, 
unde se afla un restaurant în aer liber. Bucătăria era la 
intrare şi fiecare masă avea o lampă cu petrol. Vreo zece 
persoane luau masa de seară. 

Ajunse în dreptul unei mese ocupate de un bărbat singur. 
Văzând-o venind, acesta ridică privirea şi Malko avu un şoc: 
era necunoscutul care îl atacase de două ori şi cu siguranţă 
ucigaşul lui Poy şi al lui Sirikit. Era cel care ştia adevărul 
despre Stanford. 

— El e, spuse Malko. 

Chen Po Chou se aşezase. Venise acolo să cineze şi era 
ştiut faptul că arta făcea foame. 

— Avem timp, spuse Thepin. 

Se întoarseră la cinematograf. Un taxi trecu şi ea îi făcu 
semn, apoi parlamentă îndelung cu şoferul. Acesta porni şi 
se aşeză aproape în faţa restaurantului, oprind motorul. 

— Cunoaşte cealaltă maşină, dar nu se va teme de un 
taxi care staţionează. Toate târfele din cartier lucrează în 
taxiuri, din economie. Nu este ceva şocant prezenţa unui 
alb în această zonă. 


123 


Îi strecurase şoferului o hârtie de douăzeci de bahts şi 
acesta moţăia la volan. Inlănţuiţi, ca să fie mai veridic, cei 
doi aşteptară. Malko privea des prin fereastra Toyotei, dar 
totul părea normal. Necunoscutul şi Chen Po Chou încă se 
războiau cu tăiţeii chinezeşti. 

In sfârşit, se ridicară. Bărbatul îşi puse ochelarii cu lentile 
negre şi o luă de braţ pe chinezoaică. Cotiră la dreapta şi se 
opriră la bordură. Trecu un Sam-lo şi îi făcură semn. Imediat 
demară şi taxiul lui Malko. Asasinul lui Poy nu aruncase nici 
măcar o privire spre maşina care staţiona. 

Merseră o bună bucată de vreme pe străzile aproape 
pustii, părăsiră cartierul chinezesc şi coborâră spre sudul 
oraşului. Triciclul opri în sfârşit pe Bulevardul Chok-Ran, în 
faţa unei firme cu neon verde: First Hotel. Perechea intră şi 
dispăru. Taxiul opri puţin mai departe. 

* 


* * 


First Hotel nu avea nici o stea în ghidul hotelurilor. 
Blazonul lui ar fi trebuit să fie un gândac şi o ploşniţă, 
striviţi pe un fond de jeg. [inut de o echipă de negri 
americani demobilizaţi, primea pe oricine, femeie sau 
bărbat, capabil să pună o sută de bahts pe tejghea. Negrii 
organizau partide de poker bănoase în camerele închiriate 
cu ziua. İl surghiuniseră pe proprietarul thailandez într-o 
debara, împreună cu o provizie inepuizabilă de mekong şi 
făceau afaceri pe cont propriu. 

Fără îndoială că bagajele  nou-veniţilor erau 
percheziţionate în primele zece minute de la sosire, iar 
lucrurile cu valoare imediată erau vândute la talciocul de pe 
strada Yawarat, dar nimeni nu făcea nici o remarcă 
nepoliticoasă dacă un client se prezenta încadrat de două 
puştoaice de treisprezece ani, sau cerea portarului de 
noapte să-i aducă puţin opiu. 

First Hotel oferea satisfacţie tuturor. Pentru a avea linişte 
din partea poliţiei, americanii denunţau din când în când 
câte un răufăcător de categoria a treia. 

Recepţionerul nu fu mirat la vederea unui cuplu mixt şi 
elegant. Târfele din localurile şic erau bine îmbrăcate şi 
aveau clienţi bogaţi. Fata ceru o cameră: 


124 


— Pentru o noapte? 

— Da. 

— Două sute de bahts. 

Aşa cum se obişnuieşte, bărbatul plăti. 

Nu se completau fişe la First Hotel. Chinezul luă o cheie şi 
făcu semn perechii să-l urmeze pe scara luminată de un 
singur bec. Nu exista ascensor şi nici aer condiţionat. Cele 
mai bune camere aveau un ventilator Mitsubishi cu trei 
viteze. 

Recepţionerul se opri la etajul trei şi deschise uşa 
camerei, mobilată cu un pat, două scaune şi o chiuvetă 
minusculă, plus o colonie de şopârle, ocupate să vâneze 
gândacii. 

Thepin îl împinse pe Malko în cameră şi se aplecă la 
urechea supraveghetorului: 

— Chen Po Chou a venit deja? 

Chinezul o privi puţin bănuitor. Nu o mai văzuse pe 
Thepin până atunci şi părea totuşi prea elegantă pentru o 
târfă din cartierul chinezesc. 

— O cunoşti? 

— Sigur, imbecilule, zise ea. Am mâncat împreună 
adineauri, înainte să-l agăţ pe porumbelul ăsta. 

— In regulă, zise chinezul liniştit. A venit mai devreme. 
Camera şase, ca de obicei. 

Thepin strecură doi bahts în palma bătrânului. j 

— Mulţumesc. Mă duc la ea mâine dimineaţă. Imi 
datorează nişte biştari. 

— Nu iese niciodată înainte de prânz, spuse chinezul, dar 
eu n-am să mai fiu atunci aici. 

Făcându-i cu ochiul, ea închise uşa şi îi spuse lui Malko, 
cu ochii strălucind: 

— Cel pe care îl căutaţi se află în camera şase şi rămâne 
acolo peste noapte. 

Malko se aşeză pe pat, strivind în treacăt un gândac. Nu 
se rezolvau astfel toate problemele. Făcuse o imprudenţă 
venind la First Hotel, dar se temea să nu-i scape 
necunoscutul printre degete. Şi-ar fi dorit foarte mult să-l 
aibă alături pe fidelul Krisantem, persoana potrivită pentru 
asemenea ocazii. Era imposibil să dea ochii cu asasinul în 


125 


hotel. Singura şansă era să-l urmărească, sperând că îl va 
duce la Jim Stanford, sau la cei care urziseră această 
poveste necurată. 

Cu un scârţâit, ventilatorul din plafon se puse în mişcare. 
Thepin închise fereastra care dădea spre o curte 
dezgustătoare. Zgomote stranii răzbăteau din hotel: 
deasupra lor, o pereche făcea dragoste pe un pat care 
scârţăia îngrozitor. Se auzeau strigăte, interjecţii. O femeie 
trecu pe culoar cântând. In camera vecină se juca poker. 

— Pentru moment nu avem nimic de făcut, zise Thepin. 
Trebuie să ne culcăm. Bărbatul va rămâne aici toată 
noaptea. 

— Să ne culcăm? 

Malko se uită la cuvertura jegoasă şi la cearceafurile 
negre şi zdrenţuite, dar Thepin îşi scosese deja bluza. 
Ingenunche pe pat lângă Malko şi îi arătă mai multe găurele 
în perete şi în uşă. 

— Priviţi, chinezul va veni imediat să se uite. Va deveni 
bănuitor dacă nu ne va găsi în pat. 

Malko rămase cu gura căscată. 

— Dar nu vă deranjează? întrebă el. 

Thepin clătină din cap şi spuse surâzând tulbure: 

— Pentru el nu sunt decât o târfă din Chinatown. 

Ea pronunţă cuvântul „târfă” cu delectare, făcând şi un 
gest evocator. Ambianţa de la First Hotel avea un efect 
straniu asupra fetei de familie bună, virgină până mai ieri. 
Un psihanalist conştiincios ar fi fost fericit cu un asemenea 
caz. Malko se gândi că dacă chinezul îi spiona prin găurile 
din perete, nu avea de ce să fie bănuitor. 

Cu toate că la prima lor îmbrăţişare ea nu scosese un 
cuvânt, acum nu se mai oprea. Din nefericire vorbea în 
thailandeză, însă pe chip nu i se citea nici umbră de emoție. 

Sunet şi lumină. 

Când se opri din gâfâit, Malko o întrebă: 

— Ce spuneai? 

Ea îşi ghemui capul în scobitura gâtului lui Malko şi îi 
traduse la ureche în engleză. El tresări: 

— Unde ai învăţat aşa ceva? 

— La maici, murmură fata, dar până acum nu ştiam ce 


126 


înseamnă... 

Malko rămase mult timp cu ochii deschişi, fără să 
reuşească să adoarmă. Cheia tuturor problemelor era la 
câţiva metri de el. Din fericire, camera nu avea jaluzele şi 
ploşniţele făceau oficiul de deşteptător. 

Cu conştiinţa împăcată, Thepin aţipise pe umărul lui. În 
jurul lor, viaţa la First Hotel mergea imperturbabil înainte. 
Fu tentat să se ridice din pat şi să ceară întăriri colonelului 
White, dar Dumnezeu ştia pe unde umbla acesta şi lui 
Malko nu-i plăceau în mod special militarii şi picioarele lor 
mari. 

Până la urmă adormi, trimițând prin somn un gând 
recunoscător călugăriţelor. 


127 


Capitolul X. 


Cineva bătu timid la uşă. Malko, care se pregătea să-şi 
pună cămaşa, răsuci cheia, convins că era Thepin, care 
stătea la pândă în holul de la First Hotel. 

In deschizătura uşii apăru chipul unui bărbat. Primul lucru 
pe care îl văzu Malko fu gura deschisă într-un surâs larg şi 
cam ştirb. 

Cobori privirea şi în secunda următoare zări pistolul, un 
Parabellum nemţesc, cu ţeava la zece centimetri de 
abdomenul lui. Surâzând în continuare, necunoscutul începu 
să apese pe trăgaci. Mâna dreaptă a lui Malko ţâşni ca o 
săgeată şi apucă arma chiar de pat. Se auzi un declic dublu: 
cel al trăgaciului şi cel al piedicii trase de Malko. 

Cei doi rămaseră nemişcaţi, înţepeniţi ca nişte statui. 
Thailandezul apăsă în continuare din toate puterile pe 
trăgaci, neînţelegând ce se întâmpla. In momentul în care 
cobori privirea spre armă, Malko îi înfăşură cămaşa în jurul 
capului. Asiaticul încercă să se degajeze cu mâna stângă, 
dar o lovitură puternică în plex îl azvârli pe culoar. Căzu pe 
spate, fără să lase arma din mână. Când se ridică, Malko 
închisese deja uşa. Ezită o clipă, pipăind tocul, dar auzi 
zgomot pe scări. 

O pereche se îndrepta spre el, pălăvrăgind cu voce tare. 
Ascunse arma la brâu, chiar pe piele. Sa-Mai nu se prea 
pricepea la arme de foc, lucru care îl salvase pe Malko. Un 
profesionist ar fi privit doar spre ţintă. Şi nu spre chipul 
victimei. 

Sa-Mai îmbrânci perechea care urca şi se năpusti pe 
treptele roase. Pontul vândut de supraveghetor se dovedise 
exact: din vânător devenise vânăt. Traversă holul de la First 
Hotel şi ieşi. Ajuns pe bulevard încetini pasul, se amestecă 
în mulţime şi se urcă repede într-un Sam-lo. 

Malko deschise din nou uşa, cu pistolul ascuns sub sacoul 
pus pe braţ. Coridorul era pustiu. Se aplecă în casa scării, 
dar nu văzu pe nimeni. Puse pistolul la loc la brâu, 
gândindu-se îngrijorat la Thepin. 


128 


Aştepta de dimineaţă în hol. Ajunseseră la concluzia că 
era cea mai bună soluţie, pentru că fereastra lor nu dădea 
spre stradă. Malko se uită la ceas: era unsprezece. 
Dimineaţa trecuse foarte încet. 

Holul era pustiu. Cufundat într-un ziar, recepţionerul de zi 
nu-i dădu nici o atenţie lui Malko. La acea oră, First Hotel 
semăna cu toate hotelurile din lume. Două fete în sarong se 
plimbau agale, flecărind. Il priviră de sus pe Malko şi se 
lansară într-un comentariu dezaprobator. 

leşi pe stradă. Nici urmă de Thepin. Se hotărî mai mult în 
silă să se întoarcă în cameră şi se întinse îmbrăcat pe pat, 
cu pistolul la îndemână. 

Thepin avea să dea până la urmă un semn de viaţă, cu 
condiţia să nu fi păţit ceva. Cineva îl anunţase pe ucigaş, 
altfel n-ar fi venit direct la el. 

Se scurseră aşa două ore îngrozitor de lungi. Malko 
urmări timp de douăzeci de minute baletul unei perechi de 
şopârle care trăgeau de corpul unei libelule moarte, apoi 
cineva bătu în uşă. Prudent, strigă din pat: 

— Da. 

— Telefonul, domnule. 

Nu exista aparat în cameră. Malko se ridică şi cu paşi 
uşori se apropie de uşă. Lipi urechea de lemn şi auzi o 
respiraţie astmatică. 

— Cobor, strigă el, stând prudent cât mai departe de uşă. 

Cimitirele erau pline de spioni care uitaseră o asemenea 
precauţie elementară. 

Auzi târşâitul unor paşi şi apoi scârţâitul treptelor. Lipit 
de perete, deschise cu brutalitate uşa. Surprins, 
recepţionerul chinez se întoarse spre el şi îi adresă un surâs 
vag. 

Malko o luă pe urmele lui. 

Receptorul telefonului era aşezat pe tejghea. Cu o 
strângere de inimă, Malko îl duse la ureche şi auzi: 

— Malko? 

Era vocea peltică a lui Thepin, care gâfâia uşor. 

— Da. Unde sunteţi? 

— Pe cheiul Lunii. Trebuie să ne întâlnim. Ştiu unde se 
află persoana. Luaţi imediat un taxi. 


129 


— Unde se află cheiul Lunii? întrebă Malko puţin neliniştit. 

— Chemaţi-l pe recepţioner, am să-i explic. 

Chinezul ascultă cu atenţie, apoi închise, făcându-i semn 
lui Malko să-l însoţească afară. Nici urmă de taxi. 

Deodată, chinezul se scărpină în cap, făcu o mină 
dezolată şi spuse: 

— Am uitat locul unde se află... 

Ochii mici şi vicleni îl ţintuiau pe Malko. Se pregătea să 
se întoarcă la hotel. O adevărată secătură, dar Malko 
începuse să cunoască Asia. Scoase o hârtie de douăzeci de 
bahts şi i-o arătă bătrânului. 

— Acum îţi aduci aminte? 

Dacă l-ar fi lăsat, chinezul i-ar fi recitat şi tabla înmulţirii 
în sanscrită. Un taxi opri imediat. Bătrânul îi explică cu lux 
de amănunte şoferului itinerarul. 

Când te gândeşti că Mao credea că poate face fericiţi opt 
milioane de oameni cu faimoasa lui cărţulie roşie... 

Taxiul o luă spre nord, de-a lungul râului plin de cargouri 
în curs de descărcare, apoi coti pe New Road, blocat de un 
înfiorător şi nesfârşit ambuteiaj. Malko se întrebă de mai 
multe ori dacă nu fusese trimis deliberat într-o direcţie 
greşită. 

Cu şoferul nu se putea vorbi, singurele cuvinte pe care le 
ştia erau „da” şi „cât costă”. Trecură pe lângă un templu 
imens şi se tot învârtiră, ajungând într-un final pe o străduţă 
murdară care se termina la râu. Taxiul opri şi şoferul îi 
surâse larg lui Malko. 

Acesta nu avu timp să se gândească la echivalentul 
thailandez al cheiului Lunii, căci Thepin apăru brusc, îi 
aruncă şoferului zece bahts şi îl trase pe Malko afară din 
maşină. 

— Am crezut că nu mai veniţi, suspină ea. 

— Unde e? 

— Intr-o casă, pe un canal. Ştiu cum putem ajunge acolo. 
L-am urmărit până aici. A ieşit din hotel în goană, dar din 
fericire nu m-a văzut. Am avut norocul să găsesc un Sam-lo 
şi să-l urmăresc. 

Malko îi povesti ce păţise. Chipul lui Thepin se crispă şi îl 
strânse spasmodic pe Malko de mână. Acesta uitase deja 


130 


pericolul prin care trecuse. 

— De data aceasta cred că ajungem la capătul firului, 
spuse el. Unde îl putem găsi? 

— S-a urcat într-un sampan cu motor, explică Thepin. Un 
soi de taxi nautic. L-am aşteptat să se întoarcă. Toate vin 
aici ca să ia călători. Pentru cincizeci de bahts mi-a spus 
unde l-a lăsat: la trei kilometri de aici, la Domburi, pe un 
canal în plină junglă. 

Domburi era oraşul geamăn al Bangkok-ulul, pe malul 
estic al râului Menam Chao Phraya, un labirint de 
nepătruns, populat de locuinţe lacustre. 

Vânătoarea se sfârşise. Răpit sau mort, Jim Stanford 
trebuia să fie acolo unde se dusese necunoscutul, dar 
acţiunea impunea prudenţă. 

— İl voi anunţa pe colonelul White, se hotărî Malko. Nu 
putem merge singuri. Unde găsesc un telefon? 

— In restaurantul de acolo, îi arătă Thepin o clădire care 
cu greu putea fi numită astfel. 

Lucru rar la Bangkok, o ceată de puşti zdrenţăroşi 
cerşeau în faţa sălii întunecate. Malko şi Thepin intrară. 
Telefonul era aşezat pe tejghea. Tânăra comandă două 
Coca-Cola şi Malko se duse să telefoneze. Puțin cam lipsit 
de discreţie, dar prin acele locuri nu se prea vorbea 
engleza. 

Îl găsi foarte repede pe colonelul White. În puţine 
cuvinte, îl puse la curent cu situaţia, indicându-i unde se 
afla. 

— Chiar l-aţi găsit pe Jim Stanford? întrebă White 
neîncrezător. p 

— Aşa cred, spuse Malko.. In orice caz, există anumite 
persoane care ar face orice ca să nu dau de el. Din această 
cauză n-aş vrea să mă duc singur, cu atât mai mult cu cât o 
încăierare în toată regula i-ar indispune pe prietenii 
dumneavoastră. 

— Voi fi acolo într-o oră, spuse White, după ce ezitase 
câteva clipe. Îl voi anunţa pe thailandez. 

Malko închise. Thepin îl privea drăgăstos. O sărută uşor 
pe gură. Imediat puştii din faţa sălii izbucniră în râsete 
ascuţite, arătându-i cu degetul. 


131 


— În ţara mea oamenii nu se sărută în public, îi explică 
ea. Este extrem de indecent. 

In aşteptarea lui White se aşezară pe terasa 
restaurantului. Cheiul era unui dintre cele mai importante 
puncte de îmbarcare, de unde se putea ajunge la Domburi, 
sau se putea naviga în amonte sau în aval pe Menam Chao 
Phraya. 

Imensele jonci-autobuz veneau o dată la zece minute, 
aducând puzderie de ţărani. Bogaţii şi bonzii călătoreau cu 
nişte sampane-taxi ciudate, propulsate de un motor de 
maşină, încastrat cu măiestrie într-un copac scobit, terminat 
cu o elice. luţi ca săgeata, lăsau în urma lor pe apa gălbuie 
un siaj impresionant, ca  hidroglisoarele. Majoritatea 
pasagerilor se apărau de soare cu umbrele colorate, ceea 
ce dădea traficului un aer sărbătoresc. 

Menam Chao Phraya zumzăia de activitate: de la cargouri 
la sampane minuscule la care vâsleau ţăranii, fără a mai 
pune la socoteală şerpii. Aici bătea inima Bangkok-ului. 
Astfel aduceau toţi cultivatorii din împrejurimi orezul şi 
păsările, ducându-se şi întorcându-se acasă în acelaşi mod. 

Apa gălbuie curgea foarte repede, având o lăţime de trei 
sute de metri. Un întreg popor îşi ducea traiul pe malurile 
abrupte, înghesuit în case vechi de lemn, aşezate pe piloni. 

Un taxi se opri la capătul străzii şi din el coborâră trei 
bărbaţi: colonelul White, un alt alb şi un thailandez micuţ cu 
ochelari. Malko le ieşi în întâmpinare şi colonelul White făcu 
prezentările. 

— Căpitanul Kasesan de la Securitatea thailandeză şi 
locotenentul Joyce de la noi. 

Joyce era un tip costeliv şi bronzat, cu ţeasta rasă şi cu 
nişte ochi cenuşii fără astâmpăr. 

White întrebă imediat: 

— Unde este Jim Stanford? 

Malko povesti încă o dată tot ce ştia, trecând peste 
uciderea lui Poy. Colonelul clătină din cap şi se întoarse spre 
thailandez: 

— Ce credeţi, căpitane? 

— Trebuie să-l arestăm pe individul care a încercat să vă 
ucidă colaboratorul, zise el, vrând să nu se facă de râs. 


132 


Thailanda nu este un loc periculos. 

Bine, atunci să mergem, zise White. 

Malko le spuse pe un ton scăzut că era însoţit de Thepin 
şi le povesti ce rol jucase în întreaga afacere. 

— la uite, se miră ironic White şi eu care nu reuşeam să o 
conving să dactilografieze o scrisoare. După ce terminaţi cu 
ea am să o paraşutez în mijlocul rebelilor! 

Thepin se înclină adânc în faţa celor trei, într-o atitudine 
de secretară model. 

Micul grup se îndreptă spre debarcaderul de lemn. Fata 
rezervase deja o joncă mare cu un motor strălucitor, 
explicându-i conducătorului pe unde să o ia. Motorul zumzăi 
puternic şi traversară râul, tăind curentul puternic. 

Cam peste tot, lumea făcea baie în apropierea malurilor 
râpoase, unii spălându-se chiar cu şampon. Femeile 
rămâneau îmbrăcate în sarong, dar bărbaţii se scăldau goi. 
Urcară pe cursul râului până la gura unui canal situat pe 
partea stângă. 

— Acolo e, spuse Thepin. 

Stropiţi până la piele de valuri, cei patru nu o băgară în 
seamă. In fiecare clipă barca lor se atingea de enormele 
jonce încărcate cu lemn sau cu cărbuni şi trebuiau să fie 
atenţi, altfel şocul i-ar fi pulverizat. Incetiniră puţin doar 
când intrară pe canal. 

La început, pe malurile lui se aflau doar case şi prăvălii 
ale căror intrări erau chiar pe apă. Oamenii nu le dădeau 
nici o atenţie, luându-i drept turişti. 

— Priviţi, le arătă Thepin, bărcile regale. 

Pe malul stâng al canalului se zărea un hangar mare din 
care ieşeau la iveală provele pictate şi somptuos 
împodobite ale joncilor manevrate de o sută de vâslaşi, 
folosite de regele Thailandei o dată pe an pentru defilarea 
pe râu, în cinstea terminării musonului... 

De-a lungul canalului peisajul se schimba. Casele erau 
din ce în ce mai rare, mai mici şi mai dărăpănate. Jungla era 
omniprezentă, într-o țesătură complicată de canale mici, 
formând o imensă mlaştină. Cu toate acestea nu erau la 
mai mult de doi kilometri distanţă de Bangkok. 

Thepin îi dădu un ordin cârmaciului şi sampanul coti, la 


133 


stânga pe un canal îngust, mărginit de o vegetaţie tropicală 
deasă. O ceată de puşti în pielea goală năvăliră în jurul 
vasului, râzând şi strigând. 

— Unde naiba mergem? izbucni White, ud până la piele. 

— Mai avem o milă, ciripi Thepin, plecând ochii. 

In unele locuri canalul era atât de îngust, încât erau 
nevoiţi să se aplece pentru a nu fi biciuiţi de crengile care 
atârnau în apă. 

Trecură de o fabrică de jonci pântecoase. La trecerea lor, 
muncitorii se opriră din lucru. Părăsiseră zona turistică. 
Malko simţea o emoție stranie. Ajunsese în sfârşit la capătul 
chinurilor. Nu i-ar fi trecut niciodată prin cap că avea să-l 
găsească pe Jim Stanford într-un asemenea labirint nautic. 

Deodată, Thepin făcu semn cârmaciului să încetinească. 

— Suntem aproape, spuse ea. E vorba de casa aceea 
mare. Vom trece prin faţa ei. Uitaţi-vă bine la ea. 

Recomandarea era de prisos. 

Ceea ce văzură prin desişul de manglieri întrecea orice 
închipuire. Părea o gravură de Chas Adams, o casă 
fantomatică din epoca de cucerire a Americii. Trei etaje din 
lemn închis la culoare, cu muluri alambicate, balcoane şi 
obloane de lemn ferecate, la capătul unei peluze. 

O imagine insolită în inima junglei. Singura clădire din 
apropiere era un mic templu în ruine, abandonat stăpânirii 
maimuţelor şi lianelor. 

Cine construise o locuinţă atât de stranie? Ce misogin 
sau ce american nostalgic încercase să recreeze atmosfera 
natală? 

In grădina părăginită, ierburile tropicale invadaseră totul, 
dar se mai putea ghici urma unei cărări ce ducea de la 
debarcaderul mâncat de carii la peronul a cărui balustradă 
se prăbuşise sub greutatea lianelor. 

Toate obloanele erau închise şi nu se zărea nici un semn 
de viaţă. Sampanul mai pluti o vreme, apoi se opri în 
spatele unei jonci pline de bile enorme din lemn de teck. 

— Casa pare abandonată, spuse White. 

— Bărbatul a intrat aici, afirmă Thepin. Cârmaciul joncii 
nu se putea înşela. L-a lăsat în apropierea templului, dar l-a 
văzut apoi traversând peluza... 


134 


Colonelul White se întoarse spre thailandez, privindu-l 
întrebător. Căpitanul Kasesan ridică din umeri. 

— Nu ştiu cui aparţine această casă. Putem merge să o 
vizităm. 

— Ar fi oare prudent? întrebă Malko. 

— Suntem patru, remarcă White şi toţi avem arme. 
Bărbatul era singur. Să mergem. 

După tonul din voce, părea sigur că nu aveau să 
găsească nimic. 

Thepin îi ordonă cârmaciului să întoarcă şi să acosteze la 
debarcader. Acesta se supuse şi opri motorul. Prova 
ascuţită a sampanului se înfipse în mâl. Malko sări primul, 
înaintă cu paşi vioi şi se ascunse în spatele trunchiului gros 
al unui manghier. Nu avea încredere în priveliştea oferită de 
casa bântuită. In afara susurului râului şi a ciripitului 
păsărilor, peste tot domnea tăcerea. 

Următorul care sări fu colonelul, urmat de locotenentul 
Joyce. Thepin rămase în sampan. 

Locotenentul făcu doi paşi pe cărare, întoarse capul ca să 
vadă dacă White era în urma lui şi căzu fulgerat de o ploaie 
de gloanţe, care-l ciuruise de la coapsă la umăr, unul dintre 
ele lovindu-l drept în inimă. Avu timp să simtă o durere 
îngrozitoare şi muri înainte să-şi dea seama. 

Din spatele unuia dintre obloanele casei de lemn, o 
mitralieră scuipă o altă rafală lungă de gloanţe. 

Colonelul apucase să se ascundă în ierburile înalte din 
grădină şi scosese şi el pistolul. Locotenentul thailandez se 
bălăcea în canal şi din apă i se zăreau doar ochii. Din 
spatele manghierului, Malko strigă: 

— Thepin, îndepărtaţi-vă repede. 

Despre colonelul White se putea crede orice, dar nu că ar 
putea fi laş. Se ridică din ascunzătoare şi fugi până la un 
basorelief de pietre vechi, acoperit de liane. In timp ce 
fugea, clipea din ochi, de parcă asta l-ar fi apărat de 
gloanţe. Malko ţâşni şi el în aceeaşi clipă. 

O altă rafală trecu peste capul lui Malko, retezând crengi 
şi frunze, apoi tirul se concentră pe colonelul White. Acesta 
trase în direcţia casei, stârnind praful de pe unul din 
obloane. Malko trase şi el, dar fără rezultat. Se întoarse şi 


135 


văzu cum căpitanul Kasesan ieşise din apă şi, întins pe 
spate, scoase un emiţător, îi întinse antena şi începu să 
vorbească foarte repede. După ce termină, se căţără spre 
Malko. Îşi pierduse ochelarii în învălmăşeală, dar în rest 
părea perfect. 

— Vom primi întăriri, anunţă el. 

Malko strânse din dinţi. Ajutoarele riscau să ajungă prea 
târziu. Cei din casă aveau timp destul să fugă de zece ori 
până atunci. Trebuia să intre acolo. 

In spatele obloanelor de lemn nu se simţea nici o 
mişcare. Cei trei se năpustiră simultan, lucru care era să-l 
coste viaţa pe Malko. Mitraliera era îndreptată înspre 
copacul după care se ascunsese. Avu timp doar să se 
arunce la pământ, în timp ce proiectilele şuierau furios. 
Colonelul şi locotenentul thailandez profitară de situaţie şi 
făcură un salt apreciabil. 

Mai erau doar treizeci de metri până la casă. Colonelul 
White urlă: 

— Fereastra din stânga peronului! 

Partea de jos a oblonului fusese smulsă şi un fum 
albăstrui se ridică odată cu clănţănitul mitralierei. De 
această dată Malko şi căpitanul Kasesan traseră în acelaşi 
timp, permițându-i lui White să ajungă la peron, unde era la 
adăpost de focul armei automate. 

— O să vă ucidă! urlă Malko. 

Drept răspuns, mitraliera îşi reluă zumzăitul ucigaş. 

Cu toate acestea, se ridică în genunchi şi ripostă. 
Imboldul nebunesc de a afla ce se ascundea în acea casă 
era mai puternic decât frica de moarte. 

Protejat de tirul lui White şi al thailandezului, reuşi să 
ajungă şi el la peron. Era o nebunie: în plin Bangkok era 
atacat cu focuri de mitralieră. 

Strigătele şi chemările venind dinspre canal îl făcură să 
se întoarcă şi zări o vedetă cenuşie a poliţiei fluviale, cu mai 
multe persoane la bord. Cei din casă o văzuseră şi ei. 
Mitraliera mai scuipă o rafală care atinse coca, apoi amuţi. 

De pe vedetă, două arme automate răspunseră atacului. 
Un adevărat foc de artificii. Bucăţi de lemn zburară din 
faţada casei, apoi se lăsă liniştea. 


136 


Cei trei aşteptară câteva clipe, apoi colonelul White 
apucă o piatră mare şi o aruncă în oblon. Erau atât de 
aproape, încât puteau vedea ţeava armei. 

Mitraliera se retrase câţiva centimetri, dar nu mai trase 
nici o rafală. 

Dintr-o singură mişcare, Malko şi White se năpustiră pe 
peron. Cu o lovitură de umăr, americanul scoase uşa din 
ţâţâni şi, fără să ţină seama de pericol, intrară împreună în 
casa cufundată în întuneric. În spatele lor apăru căpitanul 
Kasesan, cu pistolul în mână. 

Malko se aplecă spre mitraliera cu chiulasa încă fierbinte 
şi îşi reprimă un gest de surprindere: era o Nămbu 
japoneză, o armă din cel de al doilea război mondial, de 
calibru 5,5, cu tragere în rafală. Alături de ea se găsea o 
ladă deschisă, plină cu muniţie. 

O mână de thailandezi înarmaţi până în dinţi pătrunseră 
cu prudenţă în grădină. Locotenentul Kasesan îi interpelă şi 
ei se împrăştiară de o parte şi de alta a casei. Malko 
deschise cele două obloane şi îi arătă ceva lui White: 

— Priviţi! 

Intr-un colţ al camerei erau două saltele, un morman de 
cutii de conserve goale şi pline, un mic reşou cu alcool şi 
mai multe sticle. Malko se aplecă brusc şi luă ceva de pe 
jos, punându-l apoi în buzunar. 

— Cineva a stat aici mai mult timp, remarcă Malko. Poate 
chiar Jim. Trebuie să încercăm să-l găsim. Nu poate fi prea 
departe. i 

leşiră în fugă din casă. In spatele acesteia, hăţişul 
grădinii continua, amestecându-se cu jungla. Prin mijlocul ei 
îşi croia cu greu drum o potecă, pe care cei doi a urmară în 
grabă. 

Peste tot, thailandezi în civil răscoleau mlaştina. După 
cincizeci de metri dădură de un alt canal, chiar în. 
Momentul în care un sampan cu motor se strecura prin 
vegetaţie. La bord era o singură persoană. Intr-o clipă 
jungla înghiţi ambarcaţiunea. 

Din spate veneau colonelul White şi thailandezul. 

— Cineva a fugit pe aici, spuse Malko. 

Thailandezul clătină din cap. 


137 


— Îl vom prinde pe canalul Mon, dar o altă ambarcaţiune 
a luat-o în sens opus. Oamenii mei au zărit-o. 

Cei trei se  întoarseră spre casă. Thailandezii 
descoperiseră într-o cameră de la etaj o ladă plină cu 
mitraliere Nambu demontate, în perfectă stare, împreună 
cu muniţiile aferente, precum şi alte semne că mai multe 
persoane locuiseră în casa abandonată un timp îndelungat. 

Urmându-l pe căpitanul Kasesan, Malko şi colonelul White 
se îndreptară în fugă spre canalul pe care veniseră. Alături 
de vedetă se afla un vas mai mic, extrem de rapid, cu doi 
civili la bord. Sampanul în care era Thepin se afla puţin mai 
departe. Cei trei se urcară imediat şi Malko îi făcu fetei 
semn să-i urmeze. Cu puţin înainte de a ajunge la hangarul 
bărcilor regale, căpitanul Kasesan strigă un ordin şi vasul 
viră la dreapta, pe un canal minuscul, care şerpuia printre 
două maluri plate şi înverzite. 

Evitând trunchiurile pe jumătate cufundate în apă şi 
vârtejurile, ajunseră deodată pe un canal mare, în aval faţă 
de un mic pod şi de un sat. Era vremea târgului. Zeci de 
jonci încărcate cu produse comestibile  staţionau 
perpendicular pe canal. Era plin de restaurante plutitoare, 
cu micile lor sobiţe pe care se prăjeau creveţii, cu broaştele 
fripte şi cu bulgării de orez. Un poliţist slăbănog cocoţat pe 
o barjă legată de un ponton de lemn, dirija circulaţia. 

Căpitanul Kasesan îl apostrofă. Urmă o conversaţie 
scurtă, punctată de gesturi precise, apoi polițistul arătă spre 
râu. 

— A trecut acum trei-patru minute, traduse Kasesan. Se 
îndrepta spre Ménam Chao Phraya. 

Sampanul rapid porni cu un uruit infernal, răsturnând 
aproape o joncă încărcată cu ananas, al cărei proprietar îi 
acoperi cu înjurături. Thepin reuşi să se strecoare în urma 
lor. 

Aşezat în faţă, Malko era atent în jur. Încă o dată, 
ucigaşul misterios o ştersese englezeşte, luând cu el şi 
singura speranţă de a da de urma lui Jim Stanford. Afacerea 
se dovedea. Mult mai importantă decât dispariţia unui fost 
agent secret. Ce legătură era între armele găsite în casă şi 
dispariţia lui Jim Stanford? In orice caz, situaţia era gravă: 


138 


nimeni nu trăgea cu mitraliera fără motive serioase, chiar şi 
în Thailanda. 

Aşezat în spatele lui Malko, colonelul White îmbătrânise 
în zece minute cu zece ani. li strigă lui Malko, pentru a 
acoperi zgomotul motorului: 

— Joyce ar fi trebuit să plece în permisie mâine şi să se 
întâlnească cu soţia lui la Tokyo. 

Era cutremurător. 

Malko întrebă: 

— Acum credeţi că merită să-l căutăm pe Jim Stanford? 

Colonelul ridică din umeri: 

— Ce ştiu e că locotenentul Joyce e mort şi că am dat 
peste un trafic de arme. Aceste mitraliere provin din 
stocurile japoneze din ultimul război mondial. Au fost găsite 
unele identice în taberele de rezistenți din sud. Nu văd ce 
legătură ar avea Jim Stanford cu asta. Nici măcar nu sunt 
sigur că a fost acolo în casă... 

— Ah... zise Malko. Dar asta? 

Îi întinse lui White un pachet de ţigări mototolit şi gol. 

— Cunoaşteţi mulţi thailandezi care fumează Benson & 
Hedge? Soţia lui Jim m-a servit cu aşa ceva atunci când am 
fost în vizită, precizându-mi că erau singurele ţigări pe care 
le fuma soţul ei. 

Colonelul nu avu timp să răspundă. Kasesan scoase un 
strigăt, arătând cu degetul o ambarcaţiune aflată în faţa lor, 
In care se afla un singur bărbat îmbrăcat într-o cămaşă 
albă. In momentul în care thailandezul strigă, necunoscutul 
se întoarse. 

Cei trei văzură clar cum răsuceşte cu mâna dreaptă 
maneta de alimentare. Sampanul făcu un salt înainte. 

— El e, strigară Malko şi White într-un glas. 

Nu mai erau decât o sută de metri până la Menam Chao 
Phraya. Sampanul pe care îl urmăreau ajunse la râu şi viră 
la dreapta spre port. Dacă ar fi luat avans, l-ar fi pierdut 
prin labirintul de antrepozite - halele nautice - care se aflau 
în amonte de Hotelul Oriental. 

Căpitanul Kasesan scoase un pistol cu ţeavă lungă, dar 
Malko îl opri: 

— Trebuie să-l prindem viu. 


139 


De data aceasta fu de acord cu el şi colonelul White. 

Virară şi ei şi ajunseră pe râu la ora cu circulaţia cea mai 
intensă. Greoaiele jonci-autobuz traversau Menam Chao 
Phraya în diagonală, ducând acasă funcţionarii din Domburi. 
Zeci de jonci de curse navigau în toate direcţiile, fără teamă 
de coliziuni. 

Cel pe care îl urmăreau se îndrepta cu repeziciune spre 
Hotelul Oriental, în faţa căruia se afla un cargou mare 
încărcat cu nuci de cocos. Cu fiecare secundă îşi sporea 
avansul. Strângând din dinţi, Malko privea cum creştea 
distanţa dintre ei. 

Incă cinci minute şi ucigaşul ar fi fost salvat. Odată ajuns 
pe mal, ar fi dispărut cu uşurinţă pe New Road, care se 
găsea la treizeci de metri de debarcader. Ceasul era 
douăsprezece şi jumătate şi o mulţime densă de oameni se 
revărsa din toate birourile. 

Deodată, căpitanul Kasesan scoase o exclamaţie: din 
spatele cargoului apăruse un vas de patrulare cenuşiu, care 
se îndrepta încet spre amonte, de-a lungul malului drept. 
Traiectoria lui o intersecta pe cea a sampanului urmărit. 

Căpitanul thailandez se ridică în picioare şi agitând 
pistolul, trase trei focuri în aer. Rezultatul imediat fu acela 
că urmăritul, încredinţat că se trăgea asupra lui, începu să 
navigheze în zigzag pe râu, într-un slalom disperat, ceea ce 
atrase atenţia vasului de patrulare. 

Un proiector începu să clipească pe dunetă. Un marinar 
cu o portavoce se aplecă peste bastingaj şi îl interpelă pe 
necunoscut. Sampanul urmărit zbură ca o săgeată pe lângă 
vasul de patrulare. Acesta începu o manevră rapidă de 
întoarcere, răsturnând un sampan-taxi cu trei bonzi. 

Oribil! Trei pete galbene pe râu. Lucrurile începeau bine, 
cu atât mai mult cu cât vasul, jenat în manevra lui de 
întoarcere, tăia drumul sampanului urmăritorilor. 

Cuprins de apoplexie, colonelul urlă un şuvoi de 
înjurături. Cel de la cârmă evită în ultimul moment prova 
vasului militar, care încerca să-şi croiască drum cu sunete 
de sirenă şi se întoarse spre căpitanul thailandez, aşteptând 
ordine. 

Cel urmărit schimbase direcţia. Se îndrepta spre 


140 


Domburi, chiar spre templul Zorilor, piramida enormă de 
piatră de pe malul râului. 

— Abordaţi-l, urlă Malko, altfel îl pierdem. 

Kasesan traduse. 

Jonca tremura din cauza efortului motorului. De această 
dată reuşiră să se apropie. 

Şi atunci se produse catastrofa. O joncă pântecoasă 
apăru în faţa lor, convinsă că avea prioritate. Malko avu 
timp doar să vadă chipul rotund şi liniştit al unei femei care 
stătea în faţă. Prova sampanului se făcu ţăndări în secunda 
în care Malko plonjă în apă, urmat de toţi ceilalţi. Antrenat 
de motorul greu, sampanul se scufundă imediat. 

Şirul de jonci deja trecuse. Oamenii se buluciră la pupa 
pentru a vedea accidentul. 

De bine de rău cei cinci înotau. Malko nu îndrăzni să se 
gândească la ce conţinea apa murdară, în care nu-şi vedea 
nici mâinile, atât era de opacă. 

Auzi deodată o chemare şi ridică privirea: Thepin venea 
în ajutorul lui. Malko înotă cu toate puterile spre sampan, 
încercând să învingă curentul. Primul care se agăţă de vas 
fu colonelul White, care înjura şi gesticula. Fu cât pe ce să 
răstoarne ambarcaţiunea când se căţără cu cele nouăzeci şi 
cinci de kilograme ale sale. Căpitanul Kasesan şi cu Malko 
reuşiră şi ei să ajungă la sampan. Cel urmărit ajunsese 
aproape la debarcaderul de la Wat-Po. 

Pe când era încă în apă şi fără să-i mai aştepte pe cei doi 
subordonați, căpitanul Kasesan, cuprins de frenezie, i-l 
arătă pilotului pe bărbatul în cămaşă albă. Acesta nu reuşi 
să aducă motorul la turație maximă în timp util şi până 
ajunseră la Wat-Po celălalt acostase de câteva minute. 

Malko puse piciorul primul pe puntea debarcaderului şi o 
luă la fugă spre templu, urmat de Kasesan, sub privirile 
uimite ale unor copii bonzi. De obicei, în acele locuri se intra 
cu mai multă smerenie. Căpitanul îi apostrofă atât de 
violent, încât se înroşiră mai tare decât robele pe care le 
purtau. Tremurând, unul dintre ei îi arătă o clădire. 

— Acolo e, traduse Kasesan. 

Cei trei o luară la fugă. Un grup de turişti se înghesuia în 
faţa unui altar încărcat de beţişoare parfumate, împodobit 


141 


cu un Buddha masiv cu vopseaua aurie cojită. Aproape toţi 
erau albi. La prima vedere, ucigaşul nu era acolo. 

Kasesan fu acela care îl zări, ascuns în spatele unei 
statui. Agitându-şi pistolul, urlă ceva în thailandeză. 

Bărbatul se întoarse imediat şi se pierdu în mulţime. 
Malko, avu însă timp să-l recunoască. 

Era acelaşi, ucigaşul care se ţinea pe urmele lui de când 
sosise la Bangkok. 

Turiştii strigară de groază. Bărbatul îşi îndreptase pistolul 
Parabellum spre două americance, care îi stăteau în cale. 
Curajoasă, una dintre ele încercă să-l lovească. Sa-Mai trase 
de la mică distanţă şi femeia făcu un salt înapoi şi se prăvăli 
lângă zid, cu o pată mare de sânge pe gât. Prietena ei 
scoase un strigăt atât de strident, încât bonzii din templul 
vecin veniră în grabă să vadă ce se întâmplase. Profitând de 
panică, ucigaşul îşi croi drum până la uşă, folosind-o pe 
americancă drept scut, sub privirile neputincioase ale 
colonelului White şi ale căpitanului Kasesan, blocaţi de 
mulţime. Doar Malko reuşi să se strecoare afară. 

De pe vasul de patrulare debarca o adevărată armată, 
tăind drumul spre râu. 

In spatele lui era Malko şi în curând aveau să fie şi alţii. 

Era încolţit. 

Wat-Arm se compunea dintr-o duzină de mici edificii cu 
un etaj şi un soi de piramidă a lui Keops, înaltă de aproape 
o sută de metri, construită din blocuri de granit acoperite de 
bucăţi de scoici şi de ceramică. Patru scări abrupte 
permiteau accesul spre vârf. 

Malko, aflat în spatele ucigaşului, îl văzu pe acesta 
ezitând şi urcând apoi în goană treptele scării principale. In 
momentul în care ucigaşul escalada treptele de piatră, 
Malko îl placă, reuşind să îl apuce de piciorul drept, puţin 
mai sus de gleznă. 

Agăţat de balustrada de piatră, bărbatul se lupta cu 
disperare să scape. Cu o lovitură de picior, îl atinse pe 
Malko la gât. Sub şocul loviturii, acesta îi dădu drumul, 
gândindu-se în sinea lui că tot nu mai putea să scape. 

Eliberat, ucigaşul începu să urce treptele în patru labe, 
atât de înclinată era scara. Căpitanul Kasesan apăru şi el 


142 


gâfâind, cu pistolul în mână. Pe faţă i se citi satisfacția. 

— L-am prins. 

Strigând din toate puterile, chemă militarii de pe vasul de 
patrulare. Templul avea patru laturi, fiecare cu o scară 
asemănătoare, comunicând între ele la diferite nivele. 

De bine de rău, Malko reuşi să se caţere în urma lui pe 
treptele  alunecoase, urmat de ofițerul thailandez. 
Inmărmuriţi în faţa spectacolului, turiştii se îngrămădeau la 
baza templului, convinşi că asistau la un ritual folcloric. 

Cu sufletul la gură, Malko ajunse la prima platformă şi o 
înconjură imediat: nu vedea pe nimeni. 

Bărbatul îşi continuase ascensiunea inutilă. Malko îl zări 
încercând să urce a doua scară, aproape verticală, extrem 
de periculoasă pentru că nu mai avea balustradă şi privind 
în jos simţi rece pe şira spinării. Oamenii păreau foarte mici 
iar panorama Bangkok-ului era splendidă. Pe malul opus se 
distingeau acoperişurile aurite şi verzi ale unor temple. 

Kasesan se căţăra ca o maimuţă pe scara cealaltă. Se 
opri şi spuse pe un ton ascuţit ceva în thailandeză. Apoi 
agită pistolul şi trase în aer. Ucigaşul îndreptă arma spre 
ofiţer. Se auzi un zgomot sec: rămăsese fără gloanţe. Malko 
îi văzu chipul înspăimântat. Fără armă nu mai avea nici o 
şansă să scape. 

— Opriţi-vă, strigă el. Nu vom trage. 

* 


x * 


Inima lui Sa-Mai bătea năvalnic. Îşi blestema zilele pentru 
că se lăsase prins în capcană. Pentru moment însă, nu era 
timp de stat pe gânduri, mai avea câteva trepte de urcat, 
îndepărtându-se astfel de urmăritori. 

Privi în jos şi văzu chipul neînduplecat al căpitanului 
Kasesan, aflat la câţiva metri de el. Sa-Mai îşi înăbuşi un 
suspin. Inţelesese că nu va avea niciodată motocicleta pe 
care şi-o dorise şi nici altceva. Se putea aştepta doar la 
camerele de tortură ale Securităţii şi apoi la o execuţie pe la 
spate cu mitraliera, legat la ochi. 

In loc să fugă, ar fi trebuit să nu lase arma până în ultima 
secundă. Cel puţin n-ar mai fi suferit, pentru că l-ar fi 
împuşcat pe loc. 


143 


După ce urcă şi ultima treaptă, căzu lat pe marginea de 
piatră. In faţa lui, chipul schimonosit al zeului Garuda părea 
că-şi bate joc de el. Zeul avea aripi. 

Deasupra lui nu era decât cerul, l-ar fi trebuit şi lui o 
pereche de aripi ca să ajungă la templele învecinate. 
Descurajat, se opri o clipă să-şi tragă sufletul. Undeva jos, 
se auzeau strigăte şi chemări. Fu tentat să se predea şi să 
coboare liniştit, să poată vorbi şi să se poată odihni. Acum 
nu-i mai păsa de nimic. Atâta doar că nu voia să moară. li 
reveni în minte imaginea corpului americanului prăvălit în 
grădină. 

— Ticălosule, strigă căpitanul Kasesan, am să-ţi smulg 
unghiile cu mâna mea. 

Sa-Mai începu să tremure convulsiv. Gura lui ştirbă se 
arcui într-un rictus nervos. În patru labe, începu să se 
îndepărteze de scara pe care urca ofiţerul. In minte îi încolţi 
un plan aproape irealizabil. Dacă reuşea să înconjoare 
destul de repede platforma îngustă şi-ar fi luat adversarul 
prin surprindere, l-ar fi aruncat în gol şi ar fi coborât pe 
acelaşi drum. Fleşa de piatră a templului Wat-Arm i-ar fi 
ascuns mişcările. 

Intuia că urmăritorii îl voiau viu, altfel l-ar fi împuşcat de 
mult. Poate că n-ar fi tras nici dacă ajungea jos, unde ar fi 
avut o şansă să scape aruncându-se în apele râului M&nam 
Chao Phraya. lInota excelent şi prefera apa perfidă şi 
mâloasă în schimbul torturilor Securităţii. 

Incepu mişcarea circulară, dar avansa destul de încet în 
patru labe. Se ridică precaut, agăţându-se de peretele rugos 
şi începu să înainteze cu spatele, cât de repede putea, la o 
sută de metri de sol. 

Sezonul ploios de abia se terminase. Soarele tropical nu 
uscase complet pietrele străvechi ale templului. Sa-Mai, 
care nu privea în jos ca să nu ameţească, nu avu cum să 
vadă crusta de spumă verzuie pe care călcă. 

Dus de elan, piciorul drept îi alunecă în gol. Pentru o clipă 
rămase în echilibru, cu corpul pe jumătate în afara 
platformei. Se agăţă cu unghiile de granitul zidului şi se 
desprinse brusc, părând că-şi ia zborul. Paralizat de groază, 
nu începu să strige decât după mai mulţi metri de cădere. 


144 


Strigătul fu atât de puternic, încât doi bonzi, care nu aveau 
cum să-l vadă de la capătul celălalt al templului, se 
aruncară în genunchi. 

Mulțimea de jos se împrăştie ca un muşuroi de furnici în 
faţa unui incendiu. 

Sa-Mai urlă până în momentul în care atinse pardoseala 
de piatră tocită de paşii milioanelor de pelerini. 

* 


* * 


Căpitanul Kasesan închise dosarul Sa-Mai şi ridică 
privirea spre Malko şi spre colonelul White, aşezaţi în faţa 
lui. 

— Altceva în plus nu mai ştim, domnilor, spuse el. Acest 
om nu a fost niciodată condamnat. După informaţiile 
noastre, era un simplu golan. Ca el sunt mulţi, prea mulţi la 
Bangkok. Trăiesc din expediente şi din mici furtişaguri şi 
uneori din învârteli. Mi se pare imposibil să fi fost amestecat 
într-o afacere atât de importantă. 

— Şi cu toate astea... zise Malko. 

— Cu toate astea, repetă thailandezul, cei care erau cu el 
în casa părăsită au reuşit să fugă, în timp ce el ne împiedica 
să înaintăm. N-am găsit nici o urmă. Nimic nu ne face să 
presupunem că Jim Stanford a fost ţinut în captivitate în 
acel loc. Din contră, suntem siguri că ne aflăm în faţa unui 
important trafic de arme care interesează în mod direct 
securitatea ţării, afacere de care ne vom ocupa cu cea mai 
mare energie. 

Adăugă, apoi, pentru colonelul White: 

— Colonele, vă voi ţine la curent... 

Ceea ce era un mod elegant de a-i spune să nu se ocupe 
el. 

Malko şi colonelul White se retraseră şi, odată ajunşi pe 
strada Ploenchitr, se priviră unul pe altul. Malko avea 
impresia că  pătrunsese într-o lume subterană şi 
respingătoare. White îşi trecu mâna prin păr şi miji ochii sub 
soarele de plumb. 

— Dumneavoastră înţelegeţi ceva? întrebă el. 

— Nu, fu nevoit să recunoască Malko. Cu toate acestea, 
sunt sigur că Jim Stanford trăieşte şi că între cele două 


145 


afaceri există o legătură. Încercând să dau de el am 
declanşat acest scandal. 

— Ce lucru straniu, mitralierele acelea japoneze, remarcă 
White pânditor. 

— Intr-adevăr, recunoscu Malko. Foarte straniu. 

Incepuse să-şi facă o idee, dar prefera să o ţină pentru el. 

Luă pachetul de Benson & Hedge şi i-l arătă lui White. 

— Amintiţi-vă de asta. Nu demult, Jim Stanford era încă în 
viaţă. 

Colonelul White se chirci brusc. Dizenteria ataca din nou. 
Malko se simţi cuprins de descurajare. Incă o dată era 
nevoit să o ia aproape de la zero, după ce fusese atât de 
aproape de ţintă. A da de urma lui Jim Stanford în labirintul 
de nepătruns din Domburi era ceva imposibil. Nici măcar 
thailandezii nu erau în stare. 

— Voi rămâne la Bangkok atât cât va fi necesar pentru a- 
| găsi pe Jim Stanford, spuse el ferm. 

Colonelul White mormăi, ţinându-se cu o mână de 
stomac: 

— Ar fi mai bine dacă aţi închiria o vilă. Pe un an întreg. 

După aceste vorbe răzbunătoare, îl pofti pe Malko să-l 
însoţească. Se lăsase noaptea şi Malko refuză invitaţia, 
preferând să meargă pe jos până la Erawan Avea nevoie să- 
şi pună ordine în gânduri şi să uite că, dacă l-ar fi apucat 
mai bine de gleznă pe Sa-Mai, lucrurile ar fi stat altfel... 


146 


Capitolul XI. 


Întins pe o saltea de plajă pe marginea piscinei hotelului 
Erawan, în mini grădina tropicală, Malko citea Bangkok Post, 
pentru a evita o depresie. 

Doamna Stanford nu dădea nici un semn de viaţă. La 
fiecare apel telefonic i se spunea că nu era acasă. La 
magazinul de pe strada Suriwong nu avusese mai mult 
succes. De altfel, la ce bun? Era sigur că nu avea să 
vorbească. La fel de sigur pe cât era că ştia ceva, poate 
locul unde se găsea soţul ei, sau cel puţin de ce dispăruse. 

La o săptămână de la sosire era sigur de un lucru: 
datorită lui Poy, pitica, fusese pe punctul să finalizeze 
afacerea. Nu ştia însă ce era atât de aproape să descopere 
şi nici cine îl pusese pe ucigaş pe urmele sale. Vreun agent 
dublu strecurat printre oamenii colonelului White? Doamna 
Stanford?  Chinezoaica? Un element necunoscut? Avea 
impresia că era victima unei veritabile conspirații a tăcerii, 
al cărei scop era să-l împiedice să descopere adevărul 
asupra dispariţiei lui Jim Stanford şi asupra asasinării surorii 
sale. 

Cine putea avea interesul să-i pună bețe în roate? 

Dimineaţa petrecuse încă o oră în biroul colonelului 
White. Acesta îşi recăpătase surâsul: experimenta un nou 
tratament contra dizenteriei, difosfat de clorochină. Îi 
informase pe Malko că thailandezii scotociseră amănunţit 
toate canalele din Domburi, dar nu găsiseră nimic. 

Malko nu-i dăduse nici un semn de viaţă lui David Wise 
din momentul în care sosise în Thailanda. Celălalt trebuia să 
fie nebun de furie, dar ce putea să-i spună? In realitate, nu 
făcuse nici un pas înainte. 

Doar Thepin îl ajutase cu adevărat. Din nefericire, fără 
vreun rezultat notabil. Incepând din acea dimineaţă îşi 
reluase locul la Air America, dar cinau împreună în fiecare 
seară. Avea cel puţin o consolare. De când i se dăruise, se 
destrăbălase în mod considerabil. Trecea cu fruntea sus la 
unu noaptea prin holul de la Erawan. Nu rămânea niciodată 


147 


cu el mai târziu de miezul nopţii. Părinţii ei se întorseseră la 
Bangkok şi nu admiteau ca fata lor să doarmă prin străini." 

Lăsându-şi mintea să zburde, Malko se cufundă din nou 
în Bangkok Post. Citea în diagonală pagina a patra şi 
privirea îi căzu pe un anunţ publicitar. Direcţiunea localului 
Three Kingdoms anunţa întoarcerea lui miss Kim-Lang, cu 
un recital de cântece chinezeşti moderne. 

Gânditor, puse ziarul deoparte, lăsându-şi privirea să 
rătăcească pe formele unei ospătăriţe graţioase îmbrăcate 
într-un sarong lung. 

Kim-Lang... 

Nu se mai gândise la ea de la expediţia la Kuala Lumpur. 
Nu putea face legătura între ea şi dispariţia lui Jim. Şi totuşi! 
În ceea ce-o privea, avea un sentiment de nelinişte. De ce îl 
luase drept şantajist? Ce avea de ascuns şi ce era cu 
revolverul încărcat şi armat, pe care îl ţinea la îndemână? 

Fusese mult mai intimă cu Jim Stanford decât voia să 
recunoască. Hotărârea lui era luată: avea să se ducă să o 
vadă în acea seară. Poate că ar fi declanşat ceva. 

Cu inima împăcată se gândi la ceva mai agreabil. Idila lui 
cu Thepin era delicioasă. Nu mai cunoscuse până atunci o 
femeie atât de atrăgătoare, atât de dornică să dăruiască 
plăcerea, sub aparenta ei răceală. Prefera să nu se 
gândească la viitor. Uneori lucirile pe care le surprindea în 
privirile ei îl speriau. Era de o gelozie care întrecea orice 
imaginaţie. De fiecare dată când venea la Erawan o fulgera 
preventiv cu privirea pe recepţioneră, în aşa hal, încât 
nenorocita nu mai îndrăznea să-i surâdă lui Malko, ceea ce 
pentru o thailandeză era o dovadă de impoliteţe... 

Dacă ar fi bănuit scurta lui aventură cu doamna Stanford, 
l-ar fi făcut bucăţi. 

Pentru a alunga ideile negre şi a scăpa de căldură, se 


aruncă cu capul în apă. 
* 


x x 
În ciuda unei staţii de sonorizare japoneze, un veritabil 
laborator ambulant, vocea subţire a lui Kim-Lang nu trecea 
de al treilea rând de mese. Cu o voce ascuţită, cânta fără 
dificultate în chineză Apusul soarelui la Hai-Nan. De altfel, 


148 


ar fi putut cânta Marsei/leza sau cugetările lui Mao, pentru 
că efectul ar fi fost acelaşi. Asistenţa era compusă exclusiv 
din americani, mult mai preocupaţi să exploreze rochiile 
animatoarelor şi damelor de companie, care făceau crize de 
nervi la auzul numelui de Kim-Lang, decât de arta lirică. 
Atracția prezentată permitea însă ridicarea preţului sticlei 
de şampanie cu o sută de bahts şi toată lumea era în câştig. 

De altfel, în acea seară, exista cel puţin un spectator 
interesat de Kim-Lang: Malko. Se simţea puţin melancolic. 
Sirikit cea drăguță nu mai era acolo pentru a-l înveseli cu 
gânguritul ei. Ca să nu se facă remarcat de mama-san şi 
nici s-o ofenseze, acceptase compania unei laoţiene cu chip 
maliţios în formă de lună plină, din fericire mută ca un 
peşte. Sub diferite pretexte însă, le chemase la masa lor pe 
toate colegele, care hohoteau de râs la vederea ochilor 
aurii, astfel încât. Malko se întrebă dacă nu cumva 
însoţitoarea lui nu percepea o taxă discretă, ca la grădina 
zoologică. In Asia, totul era posibil. 

Se despărţise de Thepin foarte devreme. Nu făcuseră nici 
dragoste, sub pretextul unui acces de febră datorat rănii 
sale. Ea îl sărutase şi îl conduse la un taxi. 

După ce gunguri un ultim cântec, Kim-Lang salută 
auditoriul şi dispăru în culise, însoţită de aplauze slabe şi 
diverse zgomote. 

Malko se ridică şi se scuză printr-un surâs faţă de 
laoţiană, apoi se fofilă printre mese până la uşa roşie care 
dădea în culise. 

Găsi fără greutate cabina lui Kim-Lang: numele ei era 
scris cu litere de zece centimetri şi în trei limbi. 

In momentul în care ridica mâna să bată în uşă, îi veni 
brusc o idee. Era timp destul să îi facă o vizită chinezoaicei. 
Pentru moment, avea avantajul surprizei şi era hotărât să 
profite. Se întoarse repede în sală şi se aşeză la masă. In 
cinci minute, cu ajutorul laoţienei, află ce dorea: 
chinezoaica pleca în fiecare seară de la Three Kingdoms 
imediat după ce termina de cântat. Fără urmă de gelozie, 
laoţiana îi spuse lui Malko cât costau favorurile acesteia: 
peste două sute cincizeci de dolari. Un preţ exorbitant şi în 
plus, îşi alegea curtezanii. 


149 


— Ascultaţi, îi spuse Malko. Kim-Lang îmi place mult, dar 
n-aş vrea să stau de vorbă cu ea aici, nu mă simt în largul 
meu. Aş vrea să o urmăresc până acasă, mi-ar fi mai uşor 
aşa. Laoţiana izbucni în râs. Malko îşi continuă discursul. Ar 
fi acceptat ea să-l ducă până la unul dintre taxiurile care 
aşteptau afară şi să-i explice şoferului că trebuia să 
urmărească maşina în care avea să se urce Kim-Lang? 

Animatoarea acceptă. El plăti şampania, lăsă fetei o sută 
de bahts, iar aceasta îl conduse spre ieşire. Procedă aşa 
cum îi ceruse Malko şi îl instală într-un taxi, după ce îi 
explică şoferului ce avea de făcut. Ascuns în umbră, 
interiorul maşinii nu putea fi văzut din dreptul uşii localului. 

Malko nu aşteptă prea mult. In nici trei minute, Kim-Lang, 
îmbrăcată într-un taior de mătase verde, îşi făcu apariţia. 
Portarul îi chemă un taxi şi ea se urcă fără să se uite în jur. 

— Dă-i drumul! ordonă Malko şoferului său. 

Prima parte a planului se derula perfect, dar nu ştia peste 
ce avea să dea. 

Merseră aproape o jumătate de oră, pe nişte bulevarde 
din ce în ce mai pustii. Intr-un final, taxiul lui Kim-Lang opri 
în faţa unei case nu prea arătoase din lemn, cu două etaje. 
Nu era nemaipomenit pentru o cântăreaţă atât de 
costisitoare ca ea. 

Malko opri taxiul la trei sute de metri după casa lui Kim- 
Lang. După ce plăti, îl urmări plecând şi cotind la dreapta 
undeva departe. Era într-un cartier necunoscut. Toate 
casele dădeau spre canalul Sathon, cel mai important din 
Bangkok, care pătrundea în oraş până la Bulevardul Rama- 
IV. 

Nici un european nu locuia în aceea zonă şi Malko nu se 
simţea prea în siguranţă. Un Sam-lo întârziat încetini în 
dreptul lui, apoi plecă fără să insiste. Trei sute de metri mai 
departe, dintr-un restaurant chinezesc încă deschis, 
răzbătea o muzică piţigăiată. Era singurul semn de viaţă. 

Uşa casei chinezoaicei era întredeschisă. O împinse şi ea 
se deschise fără zgomot. Malko mai aşteptă câteva clipe şi 
nu intră în holul întunecos. Totul părea cufundat în amorţire. 
Nici o fereastră nu se aprinsese după sosirea chinezoaicei. 

Inaintă în beznă, lăsând uşa deschisă pentru a avea 


150 


puţină lumină. În ciuda acestei precauţii, se lovi de scară şi 
se opri. Nu ştia prea bine ce căuta, dar nu avea chef să îl 
surprindă cineva. 

Incepu să urce pas cu pas, lipindu-se de zid ca să nu 
scârţăie prea tare treptele. Ajunse la primul etaj. Pe sub uşa 
aflată în faţa lui se zărea o rază de lumină. inseamnă că 
apartamentul chinezoaicei avea ferestrele spre canal. 

Deodată nu mai ştiu ce atitudine să adopte. Venise fără 
vreun plan prestabilit, mânat doar de spiritul de aventură. 
Acum ezita să meargă mai departe. Să bată la uşa lui Kim- 
Lang? În ce scop? Lipit de zid, îşi ordona gândurile. Din când 
în când, un sampan trecea pe canal şi se auzea un murmur 
de voci. In apartamentul chinezoaicei era linişte. Cu toate 
acestea, nu dormea, pentru că lumina era aprinsă. Treptat 
ochii i se obişnuiră cu penumbra. Palierul nu era complet 
cufundat în întuneric, datorită unei ferestre care dădea spre 
canal. 

Anchilozat de nemişcare, încercă să-şi schimbe încetişor 
locul. Din nefericire, atinse cu piciorul stâng o cutie metalică 
goală, care făcu un zgomot ca de tunet, sau cel puţin aşa i 
se păru lui. 

Nu scoase nici un sunet şi îşi ţinu respiraţia. Inima începu 
să-i bată cu putere: uşa din faţa lui se deschidea încetişor, 
milimetru cu milimetru. 

Puse mâna pe patul pistolului, pregătindu-se pentru orice 
eventualitate. Uşa se deschise de un lat de palmă. Deodată, 
realiză că silueta lui se distingea periculos în lumina difuză 
a holului. Se deplasă cu jumătate de metru, dar nu scăpă 
uşa din ochi. 

O şoaptă sparse tăcerea: 

— Jim? N 

La auzul acestui cuvânt, Malko înțepeni. Intâi crezu că 
visează, dar auzise foarte bine: Kim-Lang îi spusese «Jim», 
pe un ton plin de nelinişte. 

O undă de satisfacţie îl cuprinse pe Malko. De la venirea 
lui la Bangkok, acest cuvânt era primul semn sigur că 
intuise corect: Jim Stanford era în viață. i 

Fără să răspundă, făcu instinctiv un pas înainte. In 
aceeaşi clipă, palierul fu scăldat în lumină. Kim-Lang 


151 


apăsase pe întrerupător. 

Timp de mai multe secunde rămaseră faţă în faţă, fără să 
schiţeze un gest. Pe chipul chinezoaicei expresiile se 
schimbau cu repeziciune: furie, ură, surprindere, frică şi în 
final viclenie. Kim-Lang se trase iute înapoi şi Malko crezu 
că avea să-i închidă uşa în nas. Ă 

Mai rămânea de lămurit de ce pronunţase acel nume. În 
întunericul coridorului, statura lui înaltă îi trădase originea 
europeană, ceea ce însemna că se aştepta să-l vadă pe Jim, 
persoana de a cărui moarte nu se îndoia nimeni, inclusiv 
Kim-Lang. 

Ultima oară o văzuse pe Kim-Lang la Kuala Lumpur. Era 
puţin probabil să-i fi remarcat prezenţa în bar. Fără să 
scoată un cuvânt, ea deschise încă puţin uşa şi îi făcu loc să 
treacă. Purta un kimono albastru deschis, se demachiase şi 
îşi scosese genele false. Părea o fată de optsprezece ani, 
dar sclipirea de duritate din privire îi trăda vârsta. Malko 
simţea că nu ştia ce atitudine să adopte. Până la urmă optă 
pentru brutalitate. 

— Ce căutaţi aici la ora asta? întrebă ea furioasă. Mă 
spionaţi? 

Malko clătină din cap: 

— Nu e cuvântul potrivit. Sunteţi ultimul fir care mă 
poate conduce la Jim Stanford. De aceea am venit din nou 
să vă fac o vizită. 

Ea îl privi pe sub sprâncene: 

— In ce fel? Stând la uşă şi pândind în întuneric? 

— Ezitam, mărturisi el. Nu m-aţi primit prea bine la Kuala 
Lumpur... 

— Să nu vă aşteptaţi la ceva mai bun nici astă seară, 
spuse ea rece. 

De această dată, el surâse: 

— Pe Jim l-aţi fi primit mai bine, nu-i aşa? M-aţi luat drept 
el... 

Ea clătină din cap şi se aşeză pe o canapea joasă, care 
avea la un capăt o instalaţie stereo. Camera era mică, dar 
bine mobilată şi confortabilă, lucru rar într-o casă 
thailandeză. Printr-o uşă deschisă se zărea o baie mică, în 
care erau puse la uscat articole de lenjerie. 


152 


Fără să fie invitat, Malko se aşeză în faţa chinezoaicei pe 
un fotoliu mare împletit din frunze de palmier. 

— Vă înşelaţi, spuse ea brusc, nu-l aşteptam pe Jim astă 
seară... 

Incerca să pară cât mai convingătoare. 

Malko îşi luă un aer cât mai serios cu putinţă şi spuse: 

— Poate nu astă seară, dar îl aşteptaţi. Sunteţi poate 
singura persoană din Bangkok care îl mai aşteaptă încă, în 
afară de mine, deoarece toţi cu care am vorbit m-au 
asigurat că a murit. 

Ea nu dădu nici un semn de emoție. Malko ar fi dat orice, 
chiar şi o aripă a castelului lui, pentru a afla care erau 
adevăratele ei relaţii cu Jim Stanford. 

— Nu ştiu unde se află, spuse ea nervoasă. Nici măcar nu 
ştiu dacă mai e în viaţă. 

— Primiţi des fantome în vizită? 

Ea nu răspunse. Cu privirea plecată îşi admira degetele 
de la picioare, elegant pedichiurate. Un sampan trecu pe 
canal, încărcat cu o adunătură veselă. Malko schimbă 
tactica şi spuse pe cel mai învăluitor ton posibil: 

— Kim-Lang, sunt un prieten al lui Jim. Nu ştiu ce a păţit, 
dar dumneavoastră ştiţi. Sper că îi sunteţi prietenă. Vreau 
să-l ajut şi pot să o fac. j 

Brusc, Kim-Lang ridică privirea. In mâini frământa nervos 
o batistă mică. ÎI privi implorator şi spuse pe un ton scăzut: 

— Vă cred... Dar nu vă pot spune nimic. Nu astă seară. 
Acum trebuie să plecaţi. Suntem amândoi în pericol. Plecaţi 
repede. 

— De ce, insistă Malko. De ce? 

Ea îşi frânse mâinile: 

— Plecaţi. Plecaţi, vă rog. Vom vorbi mâine, v-o jur. 

Malko se ridică. Nu înţelegea de ce o cuprinsese deodată 
panica. Chinezoaica părea cu adevărat înfricoşată. Il luă pe 
Malko de mână şi îl aşeză lângă ea pe pat, încât îi putea 
simţi parfumul. Buzele îi tremurau. Aplecându-se spre el, ca 
şi când s-ar fi temut să n-o audă cineva, ea şopti: 

— Nu spuneţi nimănui nimic, înţelegeţi, nimănui, despre 
această vizită. Dacă nu, nu vreau să vă mai văd niciodată şi 
nu veţi afla nimic. Juraţi? 


153 


— Vă jur, spuse Malko. 

Ochii negri, măriţi de teamă, căutară cu aviditate privirea 
aurie a lui Malko, vrând parcă să se asigure că spunea 
adevărul. Cotoroanţa de la Kuala Lumpur se transformase: 
părea abandonată, fragilă, fără apărare şi extrem de 
frumoasă. Când se ridică, Malko admiră fineţea şi armonia 
picioarelor. 

— Veniţi aici mâine seară, la aceeaşi oră, spuse ea dintr- 
o suflare. Asiguraţi-vă că nu sunteţi urmărit şi nu spuneţi 
nimănui de această vizită. 

Tăcu câteva clipe şi adăugă sacadat: 

— Am să vă spun ce s-a întâmplat cu Jim Stanford. 

Apoi, ca şi când spusese prea mult, îl împinse pe Malko 
spre uşă, după ce o deschise pentru a se asigura că nu era 
nimeni pe coridor. 

Ajuns în căldura umedă de afară, Malko se întrebă dacă 
nu visase. Se întoarse spre casă pentru a nota numărul şi o 
luă încet pe jos, neştiind ce să mai creadă. Bucuria îi era 
umbrită de un sentiment de nelinişte. Incă de la începutul 
şederii lui la Bangkok, avusese impresia că era manevrat la 
bunul plac al altora, evoluând într-un univers subteran în 
care toată lumea minţea. 

De-abia găsi un taxi pe Bulevardul Rama-lV, care îi luă 
douăzeci de bahts până la Erawan, după ce mai înainte 
ținuse morţiş să-l ducă la un institut de masaj care 
funcţiona non-stop. 

După ce contemplă nostalgic fotografia castelului, Malko 
trecu la anevoioasa muncă de găsire a răspunsurilor. De ce 
se temea Kim-Lang? Unde era Jim Stanford? Trebuia să ţină 
seama de schimbul de focuri de pe canal. Cei care trăgeau 
sforile se străduiseră să-l împiedice să ajungă la timp la 
casa bântuită. A 

Ar fi dat orice ca timpul să se scurgă mai repede. In sinea 
lui era hotărât să-şi ţină promisiunea şi să nu spună nimic 
nimănui. Se petrecuseră atâtea lucruri stranii de când 
începuse ancheta. De această dată, avea să afle cel puţin 
de partea cui era Kim-Lang. 

Asta dacă avea să scape cu viaţă... 


154 


Capitolul XII. 


Malko venise pe jos de la Bulevardul Rama-lV, 
asigurându-se de mai multe ori că nu era urmărit. Pentru a 
fi mai sigur, la plecarea de la Erawan luase un taxi până la 
Hotel Oriental. Din grădină, urcase într-o joncă ce plimba 
turiştii pe Ménam Chao Phraya. 

Coborâse la cheiul Lunii şi de acolo luase un taxi. 

Nimeni nu ştia că se ducea la întâlnire cu chinezoaica, 
nici măcar colonelul White, cufundat în problemele luptei de 
gherilă, pe care Malko nu-l mai văzuse de la schimbul de 
focuri de pe canal, nici căpitanul Kasesan, sau cei de la 
Securitatea thailandeză. Probabil că ancheta lor asupra 
traficului de arme nu avansase prea mult, pentru că nu 
dăduseră nici un semn de viaţă. 

Nu ştia nici Thepin care, pentru a doua seară consecutiv, 
era nevoită să se plictisească aşteptându-l. Nu-l întrebase 
nimic despre seara precedentă, ceea ce nu era un semn 
bun din partea ei. De această dată pretextase o întâlnire cu 
nişte prieteni vechi de la ONU, mult prea plictisitoare pentru 
ea. 

Pe străduţa întunecoasă din Bangkok, Malko era ca şi 
singur, având drept tovarăş pistolul. Era plătit ca să ştie că 
în meseria lui armele de foc salvau rareori viaţa. 

Îşi luase o singură precauţie. În seiful de la hotel lăsase o 
scrisoare pentru Thepin, explicându-i unde era şi din ce 
motiv. 

Era de ajuns pentru a-l răzbuna. Parcă o şi vedea pe 
delicata Thepin sfâşiindu-i cu ghearele pe ucigași. 

Se uită la ceas: două noaptea. In mod normal, Kim-Lang 
trebuia să fie acasă ce o jumătate de oră, pentru că termina 
de cântat la ora unu. 

Urcă fără grabă scara de lemn şi se opri pe palier. De sub 
uşa camerei se zărea o geană de lumină. Nu mai putea da 
înapoi. O clipă se întrebă dacă n-avea să dea nas în nas cu 
Jim Stanford. Afacerea era atât de stranie, încât totul era 
posibil. 


155 


În ultima clipă, îşi imagină ce mutră ar fi făcut colonelul 
White dacă ar fi dispărut şi el. Ar fi ajuns la convingerea că 
făcând o anchetă ar fi descoperit până la urmă ceva. 

Cu inima strânsă, ciocăni uşor. 

Uşa se deschise aproape imediat şi în prag apăru 
surâzătoare, Kim-Lang. Camera era goală. Íl pofti înăuntru, 
apucându-l de amândouă mâinile, ca pe un prieten drag 
îndelung aşteptat. De această dată schimbase kimonoul cu 
o bluză gen plasă de pescuit cu ochiuri mari, prin care se 
vedea bustul atrăgător şi o fustă scurtă portocalie din 
mătase, care de abia îi ajungea până la jumătatea 
coapselor. O asemenea ţinută ar fi provocat răzmeriţă pe 
străzile Bangkok-ului, în ciuda părului pieptănat în coadă de 
cal şi a ochilor nevinovaţi. Dar de când fusese la San 
Francisco, Malko se ferea de chinezoaicele care erau prea 
frumoase pentru a fi oneste. 

Kim-Lang se aşeză pe pat şi îl trase de mână pe Malko, 
poftindu-l lângă ea. Pe o măsuţă era pregătită o tavă cu mai 
multe sticle de băuturi. Totul părea regizat cu atenţie. 
Malko se crispă în sinea lui. 

Ea puse un disc cu melodii chinezeşti şi îi spuse: 

— Whisky? 

— Mulţumesc, zise Malko. Mi-aţi promis o discuţie. Vă 
ascult. Nu am venit aici pentru trataţie. 

Evită să o privească, jucându-se cu ochelarii. Scuturându- 
şi coada de cal, ea se apropie şi mai mult de Malko, ridicând 
spre ei privirea nevinovată şi bosumflându-se: 

— Nu înţeleg de ce voi albii sunteţi atât de grăbiţi şi de 
brutali, spuse ea. In orice caz, nu pot să vorbesc acum, nu 
înainte să treacă două ore; deci... 

Malko exclamă nerăbdător: 

— De-a ce vă jucaţi Kim-Lang? Am venit aici ca să aflu 
veşti despre Jim Stanford. Dacă nu aveţi nimic de spus, 
atunci plec. 

Incercă să se ridice de pe pat. Chinezoaica se agăţă de el 
ca o caracatiţă parfumată. Era scăldată într-un parfum 
franțuzesc care costa o avere aici la Bangkok. In contact cu 
corpul cald şi suplu care i se oferea, Malko începu să şovăie. 
Aproape fără să-şi dea seama, cuprinse cu mâna sânii pe 


156 


care se mula bluza-fileu. Kim-Lang se răsturnă pe spate, 
trăgându-l după ea pe Malko şi lipindu-se de el ca o 
ventuză. Nimeni n-ar fi rezistat la un asemenea asalt, poate 
doar un pederast convins. Kim-Lang întregi atacul printr-un 
sărut care ar fi meritat să fie imortalizat pentru posteritate. 
In acelaşi timp, cu o dexteritate de infirmieră, îi scoase 
haina, desfăcând apoi cravata şi descheindu-i cămaşa. 

Mai  îndemânatică decât zeiţa Şiva, care avea 
douăsprezece braţe. 

Simţind că-şi pierde cumpătul, Malko tresări şi o ţinu la 
distanţă cu braţul. Din nou nu mai înţelegea nimic. Dacă 
fetei îi trecea prin minte să se culce cu el pentru a uita de 
ce venise, se înşela. 

— Ce v-a apucat? mormăi el brutal. La ce bun această 
comedie? 

Ca şi când ar fi fost surdă, Kim-Lang continua, să-l 
dezbrace. Dădu cu mâna de pistol şi scoase un strigăt. 
inlătură cureaua lui Malko şi o puse lângă sticla de J & B, 
apoi se dezbrăcă de fileul auriu, rămânând în bustul gol, cu 
sânii cambraţi. 

Ar fi ispitit şi sfinţii. 

Malko îşi chinuia mintea şi tot nu înţelegea nimic. Nu 
dorinţa o împingea pe Kim-Lang să facă o asemenea 
demonstraţie  senzaţională. Pentru a fi cu conştiinţa 
împăcată îşi lăsă mâna să alunece spre pântecul fetei. Ea se 
răsturnă imediat pe spate, murmurând cuvinte fără şir, dar 
reacţia psihologică nu era la înălţimea comediei pe care o 
juca. j 

In acea clipă, Malko ştiu că urma să se întâmple ceva. În 
definitiv, poate aşa ar fi făcut un pas înainte în investigaţie. 
Cu un ochi la pistolul aflat la trei metri de el, hotărî să se 
supună jocului. 

— De ce vreţi să faceţi dragoste cu mine? întrebă el pe 
un ton calm. 

Stând în genunchi, goală, cu mâinile pe coapse, ea 
răspunse: 

— Pentru că vreau să mă culc cu toţi bărbaţii care se 
apropie de mine. Vreau să le las o amintire pentru toată 
viaţa. 


157 


Cu ochii scânteietori, era întruchiparea perfectă a 
dorinţei, în această situaţie, Oscarul pentru minciună avea 
să fie foarte greu de acordat la Bangkok... 

In loc să cânte, Kim-Lang ar fi făcut mai bine să urmeze 
Conservatorul de artă dramatică. 

— Şi Jim? spuse Malko, pentru ca ea să nu devină prea 
bănuitoare. 

— Imediat, zise ea, surâzând misterios. V-am spus doar, 
peste două ore. 

Chinezoaica i se agăţă de gât. Malko nu se opuse. 
Indiferent ce avea în minte, trebuia să treacă şi prin asta, cu 
toate că nu-i stătea capul la fleacuri. Făcându-i semn să 
tacă, ea cobori din pat şi opri pick-up-ul. 

Se întoarse balansându-şi şoldurile şi se întinse lângă 
trupul gol al lui Malko. Râzând, îl prinse de mâini, ca într-o 
joacă, vrând parcă să-l ţintuiască de pat. 

O sonerie de alarmă zbârnâi în mintea lui Malko. Bruma 
de plăcere pe care o încercase se topi ca un fum, în ciuda 
mişcărilor ondulatorii pe care le făcea chinezoaica aşezată 
deasupra lui. 

Incercă să se degajeze cu o mişcare de şold, dar Kim- 
Lang se lăsase cu toată greutatea peste el. Malko îi prinse 
privirea şi înţelese că ceea ce vedea nu mai era dorinţă. 

Uşa camerei fu deschisă cu brutalitate. Cu un efort 
disperat, o aruncă pe Kim-Lang pe podea şi făcu un salt 
spre tava pe care se afla pistolul. 

Prea târziu. Intr-o îngrămădeală confuză, mai mulţi 
bărbaţi se aruncară asupra lui. Primi o lovitură în cap şi îşi 
pierdu cunoştinţa pentru câteva clipe. Când îşi reveni, zări 
patru asiatici cu figuri nepăsătoare, toţi îmbrăcaţi la fel, 
cămaşă albă şi pantalon, care îi imobilizaseră încheieturile 
mâinilor şi picioarelor. Imbrăcată în kimono, Kim-Lang îi fixa 
rânjind dispreţuitor. 

Unul dintre ei îi înfipse un genunchi în gât, iar altul i se 
aşeză pe pântec. Incercă să se ridice, dar nu reuşi să-şi 
mişte decât vârful degetelor. Atunci se lăsă pe spate. 
Cruţându-şi forţele pentru mai târziu. Nu înţelegea de ce 
Kim-Lang jucase comedia dinainte. 

Alt mister, care însă se lămuri repede. 


158 


Cu un zâmbet care nu prevestea nimic bun, chinezoaica 
se aplecă peste el, ţinând în mână un obiect strălucitor. 

Malko avu un frison de groază: era un brici. In timpul 
atâtor misiuni, se gândise des la moarte. Trecuse foarte 
aproape de chipul ei hidos, dar perspectiva de a fi ciopârţit 
de viu, după moda sud-coreeană, era cu totul altceva. 

Kim-Lang spuse o frază în chineză şi unul dintre bărbaţii 
care îl imobilizau pe Malko se îndepărtă, permițându-i 
femeii să se apropie de pat. 

— Aşa deci, domnule agent american, zise Kim-Lang cu 
răutate în glas, nici măcar nu aţi avut plăcerea să vă culcaţi 
cu mine înainte de a muri... 

Ochii lui Malko se înverziră de mânie. 

— Nu ştiu de ce vreţi să mă ucideţi, spuse el, dar aşa nu 
veţi ajunge în Rai... 

— Imbecilule, zise ea. Am să te ucid şi nimeni nu va şti 
nimic. Mâine voi părăsi definitiv Thailanda. Peste câteva zile 
au să-ţi găsească trupul în canal şi nimeni nu va pune nici o 
întrebare, gândindu-se că ai fost victima unei drame 
pasionale. 

Se apropie şi mai mult, punându-i mâna stângă pe 
pântec, în timp ce cu dreapta desfăcea briciul, care scârţăi 
oribil. 

— La Kuala Lumpur m-aţi făcut să-mi pierd prestanţa, 
spuse ea printre dinţi. Eu mi-am jurat să vă pedepsesc, în 
felul meu, dar oricum veţi muri. 

— Şi Jim Stanford? întrebă Malko, încercând să câştige 
timp şi să-şi satisfacă în aceeaşi măsură curiozitatea, pe 
care avea să o plătească destul de scump. 

— Nu vă mai ocupați de Jim Stanford, răspunse ea pe un 
ton sec. 

Simţind oţelul pe piele, lăsă să-i scape un strigăt gutural. 
Simţi cum i se zbârleşte pielea şi, dintr-un reflex visceral, 
corpul i se arcui.. 

In acel moment crezu că peste încăpere năvălise taifunul. 
O siluetă trecu prin fereastră şi ateriză în spatele unuia 
dintre chinezii care îl ţineau pe Malko de picioare. In 
secunda următoare, agresorul îşi duse mâna la gât, 
încercând parcă să-şi lipească la loc carotida. Un jet de 


159 


sânge stropi discul de pe pickup. Alţi trei bărbaţi năvăliră pe 
uşă şi se aruncară asupra celorlalţi trei chinezi. Malko văzu 
braţul lui Kim-Lang ridicându-se şi strigă. Chinezul cel mai 
aproape de el îl izbi cu toată puterea în gât şi totul în jur se 
cufundă în beznă. Ultimul gând fu că nu avea să ştie 
niciodată dacă murise întreg sau nu... 7 

Atunci când deschise ochii era tot întins pe pat. Incercă 
să se ridice şi simţi că încheieturile îi erau strâns legate cu 
nişte frânghii subţiri. 

Chipul aplecat deasupra lui era al lui Thepin, dar parcă 
era o altă persoană: chipul neted era îngheţat ca al unei 
statui, iar părul dat pe spate şi legat cu un elastic, accentua 
rigiditatea trăsăturilor. Nici o urmă de machiaj nu îndulcea 
expresia ochilor. N 

Era prea mult pentru Malko. Inchise din nou ochii. Totul 
se transformase într-un coşmar. Thepin îl întrebă: 

— Eşti rănit? 

Vocea era mult mai puţin dură decât privirea. Deschise 
din nou ochii şi avu un al treilea şoc: în cameră erau doi 
bărbaţi care mutau corpurile prietenilor lui Kim-Lang. Cel 
care stătea în faţa lui şi dădea ordine era unul dintre 
necunoscuţii pe care îi surprinsese torturând-o pe doamna 
Stanford. 

Thepin îi văzu expresia de pe chip şi spuse, arătând spre 
acela: 

— ŢI-l prezint pe căpitanul Patpong din cadrul Serviciilor 
de securitate internă şi externă. 

Thailandezul înclină politicos din cap şi părăsi camera, 
târând după el un cadavru. Thepin i se adresă celuilalt, 
folosind acelaşi ton autoritar cu care îl speriase pe 
barmanul de la Venus-Bar. 

Bărbatul părăsi încăperea. Moartă sau vie, Kim-Lang 
dispăruse şi ea. 

Rămase singur cu Thepin. Aşezată pe pat lângă el, 
aceasta se juca distrată cu briciul lui Kim-Lang, închizându-l 
şi deschizându-l. 

— N-ai vrea să-mi explici ce se întâmplă şi să mă 
eliberezi, spuse el. 

De data asta chiar că nu mai înţelegea nimic.. 


160 


Ea surâse neliniştitor şi îi explică, vorbind din nou peltic: 

— Tatăl meu este generalul Radjburi, şeful Serviciului de 
Securitate. Lucrez pentru el. 

— Ce? 

Era prea mult! Thepin era agent secret! Circul lua 
amploare. 

— Vrei să spui că lucrezi pentru Securitatea thailandeză 
şi că White nu ştie nimic? întrebă Malko. 

— Da. 

După ce că era bolnav de dizenterie, mai avea şi o 
secretară care era agent dublu. Colonelul White avea slabe 
şanse să se întoarcă viu în ţară. 

— Cum ai ajuns aici? Şi cum m-ai găsit? 

— Am trecut pe la hotel. Idioată cum sunt, mi-era dor să 
te văd. Portăreasa mi-a dat scrisoarea ta. Apoi te-am găsit 
fără să vreau. 

— Fără să vrei? 

— Da. Am dat ordin oamenilor mai să intervină numai 
după ce te-am auzit strigând. Cu atât mai rău! 

— Ştiai ce se pregătea harpia aia să-mi facă? 

Ea surâse din nou, din ce în ce mai neliniştitor: 

— Nu eram foarte sigură. E o metodă curentă pe aici de a 
te debarasa de un bărbat. 

Malko nu mai înţelegea nimic. 

— În definitiv, pentru cine lucrezi? 

— Ţi-am spus: pentru Securitatea thailandeză. Şi pentru 
colonelul White, adăugă ea surâzând. 

— De ce voiai să mă laşi măcelărit, iar acum de ce nu mă 
dezlegi? 

Cu o voce îngheţată, ea îi răspunse, lungind cuvintele: 

— Pentru că mă întreb dacă n-ar fi bine să continui ce a 
început târfa aia de chinezoaică. 

Lumina se oglindi în lama briciului. Malko o privi fără să 
înţeleagă. 

— Vrei să spui că... 

Ea se aplecă spre el. 

— Aveam o înţelegere. Mi-ai jurat să-mi fii fidel. Ce faci 
aici în patul acestei prostituate? 

Epuizat, Malko închise ochii. Intr-o singură noapte, două 


161 


femei încercaseră să-l ucidă, fiecare având motivele ei. 
Minţea acela care spunea că Asia era paradisul bărbaţilor! 

— Ştii bine de ce am venit la Kim-Lang, spuse el şi în 
plus, n-am făcut dragoste cu ea. 

— Pentru că nu ai avut timp. 

Discuţia utopică îl făcuse să uite de frică. O întrebă 
detaşat: 

— M-ai putea ucide cu sânge rece? 

Ea clătină cu dezinvoltură din cap. 

— Asta n-ar fi o problemă. N-am decât să declar că din 
nefericire am ajuns prea târziu. In definitiv, nu eşti decât un 
agent străin. Nimeni n-o să plângă prea mult după tine. 

— Înseamnă că te-ai culcat cu mine ca să-i faci un 
serviciu tatălui tău? Ca să mă spionezi mai bine? 

Fără un cuvânt, ea îl pălmui cu toată puterea, lovindu-l 
cu mânerul briciului peste maxilar. 

— Mă iei drept târfă? Te iubesc... şi îmi pare rău. 

Malko închise ochii şi aşteptă. Ştia că thailandeza era 
gata să-şi pună în practică ameninţarea. Era chestie de 
nuanţă. 

Simţi deodată cum lama briciului taie legăturile de la 
glezne. Thepin îl anunţă: j 

— Îți dau o amânare, dar nu cred că te iert. In Thailanda, 
cine îşi bate joc de o femeie nu scapă nepedepsit. Ştii ce ți- 
ar face tatăl meu dacă ar afla că m-ai înşelat? 

Fără să aştepte răspuns, ea preciză politicos: 

— Te-ar lega de un copac şi te-ar jupui de viu. 

lată ce însemna să ai simţul familiei. 

Dezlegat, Malko se abţinu de la orice manifestare de 
tandreţe. Thepin nu lăsase briciul din mână. Se îmbrăcă 
rapid, liniştit că pusese hainele pavăză între el şi brici. 

— Acum că ne-am împăcat, o întrebă el, vrei să-mi explici 
ce se întâmplă? Unde este Jim Stanford? 

— Este singurul lucru pe care nu-l ştiu, spuse 
nemulțumită Thepin, dar târfa ta trebuie să ştie. 

— Trăieşte? 

— Din nefericire! 

Malko simţi cum o gheară îi strânge inima. Vru să-i strige 
lui Thepin să tacă, să nu-i spună ceea ce bănuia de la lupta 


162 


de pe canal. 

Ea îl privi cu milă şi repetă: 

— Da, din nefericire. Ştii de ce a dispărut Jim Stanford? 

— Nu. 

Thepin spuse cu o voce tristă: 

— Jim l-a ucis cu sălbăticie pe unul dintre oamenii noştri 
care îl supraveghea. Dirijează un important trafic de arme 
pentru rezistenţii comunişti... 

— Jim! 

Malko o privi stupefiat. Nu se gândise atât de departe. 

— Nu este posibil. E o eroare! 

— Este purul adevăr. Jim Stanford a dispărut ca să nu fie 
arestat sau omorât de noi, după ce ne-a asasinat un om. 

— Cine a ucis-o pe sora lui? 

— Oamenii tatălui meu, recunoscu Thepin, ca să-l 
răzbune pe locotenentul Pong PunnaKk. 

— Voi aţi fost! 

Malko revăzu în minte fotografiile surorii lui Jim, mutilată 
îngrozitor. 

— Sunteţi mândră de asta! 

— Nu, mărturisi ea, pe un ton scăzut. Afacerea în sine 
este oribilă. 

— Care a fost motivul trădării lui Jim Stanford? Din raţiuni 
ideologice? A devenit comunist, sau ce? 

— Ca să poată plăti cadourile oferite acestei târfe. Făcea 
ce voia din el. 

— Stanford era totuşi foarte bogat, izbucni Malko. E o 
prostie. Am văzut la el acasă obiecte care valorează zeci de 
mii de dolari. 

— Adevărat, spuse Thepin cu tristeţe, dar Jim nu s-ar fi 
despărţit niciodată de vreo piesă din colecţie, chiar dacă i- 
ar fi fost viaţa în joc. A preferat să vândă mătase 
comuniştilor şi cu banii obţinuţi să cumpere mitraliere, pe 
care le-a revândut la preţ foarte mare revoluţionarilor din 
sud. Cine putea să le strecoare mai bine decât Jim Stanford? 
Celebrul Jim, agentul secret american. Omul mai presus de 
orice bănuială. 

— De ce aţi torturat-o pe soţia lui? întrebă el. 

— Pentru că ştie cu siguranţă unde se ascunde, dar îl 


163 


iubeşte încă. N-a vrut să ne spună nimic. 

— Atunci de ce n-aţi ucis-o? g 

— Jim n-o mai iubea şi n-ar fi suferit după ea. In plus, ar fi 
fost nedrept: este o thailandeză, o femeie din rasa noastră. 

— İnseamnă că de la început m-ai ajutat să-l caut pe Jim 
Stanford, ca să poţi să-l lichidezi, conchise Malko. 

— Da, admise Thepin lăsând ochii în jos. Am fi vrut să fii 
tu acela care descoperă adevărul, ca să nu fim acuzaţi de 
CIA că l-am compromis pe Jim pentru Dumnezeu ştie ce 
răzbunare. j 

Malko îşi prinse capul în mâini. li era somn, era obosit şi 
un dezgust de neînvins începuse să-l cuprindă. Astfel, toate 
eforturile lui duseseră la pierzanie un vechi camarad, care 
la rândul lui trădase. 

— De ce s-a încercat uciderea mea, întrebă el şi asta cu 
mult înainte să o fi contactat pe Poy? 

Thepin ridică neputincioasă din umeri. 

— Sa-Mai lucra pentru Jim Stanford. Credem că soţia lui i- 
a ordonat să te ucidă. Inţelegi, în afară de noi, erai singurul 
în stare să-l găsească şi aveai mult mai multe şanse decât 
poliţia. Poy, de exemplu, n-ar fi stat niciodată de vorbă cu 
cineva de la Serviciile de Securitate. 

— Să mergem, zise Malko, este suficient pentru această 
seară. Am venit de departe ca să-l salvez pe Jim. Ea îl privi 
cu un soi de compasiune. 

— Te înţeleg, dar a făcut mult rău. 

— Astfel, spuse Malko în timp ce cobora pe scară, viaţa 
lui Jim s-a dus de râpă din cauză că a cunoscut o târfuliţă 
avidă care făcea bine dragoste. 

— Poate că nu e aşa de simplu pe cât pare, suspină 
Thepin. Astă seară, nici Jim, nici doamna Stanford nu au dat 
ordin să fii ucis. 


164 


Capitolul XIII. 


Kim-Lang stătea ghemuită într-un colţ. Kimonoul bleu era 
zdrenţuit, avea chipul pământiu şi părul îi cădea în ochi. 
Faţă în faţă cu ea, doi thailandezi în şort, cu bustul gol, 
stăteau şi ei în aceeaşi poziţie. Intre cei doi se afla o masă 
din lemn de teck negricios, cu picioarele înfipte în ciment. 
Pereţii erau acoperiţi cu faianţă de un alb imaculat, până la 
înălţimea unei persoane obişnuite. Camera era slab 
luminată de un bec. Căldura apăsătoare şi vâscoasă era 
sufocantă. 

Cei doi thailandezi se ridicară brusc în momentul în care 
intră colonelul Makassar, urmat de Malko şi de Thepin. 

Ofiţerul se apropie de Kim-Lang şi se postă în faţa ei. Ea 
rămase nemişcată, cu capul în piept. Colonelul o făcu să 
ridice încet bărbia trăgând-o de păr. Chinezoaica tremura. 

— Unde se află Jim Stanford? întrebă colonelul pe un ton 
calm. 

Kim-Lang clătină din cap. 

— Nu ştiu. 

El scrâşni în semn de nemulţumire şi nerăbdare. 

— Nu face pe proasta. Ştii unde te afli? Nimeni nu te 
poate ajuta. Vorbeşte. 

Malko privi aproape cu milă forma umană cuprinsă de 
apatie. În subsolul imobilului de pe Bulevardul Ploenchitr, 
sediul Serviciilor speciale thailandeze, o persoană putea fi 
măcelărită fără ca cineva să sesizeze. 

— Cum te cheamă? continuă colonelul. 

— Kim-Lang. 

Chinezoaica răspundea cu o voce ternă, aproape fără să 
mişte buzele. 

Kimonoul i se desfăcu şi Malko zări pe şoldul drept o 
vânătaie mare cât o farfurie: fusese pregătită pentru 
interogatoriu. Se vedea că nu dormise prea mult. 

Când se întâlnise cu colonelul Makassar, la fel de 
politicos şi de candid, acesta se înclinase plin de respect în 
faţa lui Thepin. 


165 


Înseamnă că nu visa. 

— Cine ţi-a dat ordin să te culci cu Jim Stanford? 

Probabil că i se pusese aceeaşi întrebare de o sută de ori. 

Kim-Lang răspunse cu o voce înfundată. 

— Nimeni. 

Calm, colonelul Makassar o făcu să se ridice trăgând-o de 
păr, apoi o pălmui cu toată puterea. La a doua lovitură, Kim- 
Lang se lovi cu capul de podea şi scoase un geamăt. 

— Bine, dar, şopti Malko... 

Nu-i plăcea să vadă o femeie lovită, chiar dacă încercase 
să-l asasineze. 

— Tăceţi, murmură Thepin. Lăsaţi-l în pace. 

— Cine ţi-a spus să te culci cu Jim Stanford? repetă 
colonelul. 

— Nimeni. 

De această dată, vocea începuse să-i tremure. Brusc, 
Makassar o apucă pe chinezoaică de gât şi urlă: 

— Ticăloaso! Mincinoaso! Ştiu tot. Te-au plătit comuniştii, 
dar vreau să aud de la tine asta. Da? Da? 

Işi apropiase faţa cu maxilarul proeminent de chipul lui 
Kim-Lang şi striga. Ea clătină din cap şi se lăsă să cadă 
moale pe podea. 

— Ce vă face să credeţi asta? şopti Malko la urechea lui 
Thepin. 

— Pentru că nu am găsit la ea nici un obiect de valoare şi 
nici nu a vândut nimic. O supraveghem de mult. Jim 
Stanford i-a oferit nişte bijuterii foarte frumoase. Ce a făcut 
cu ele? În plus, cei patru care au încercat să te ucidă sunt 
comunişti. 

Colonelul se îndepărtă de Kim-Lang şi dădu un ordin în 
thailandeză. Unul dintre cei doi zbiri se ridică şi ieşi în fugă. 

— Dezbracă-te, îi ordonă ofiţerul lui Kim-Lang. 

Repetă ordinul în thailandeză. Imediat, cel de al doilea 
zbir se aruncă asupra ei, smulgându-i kimonoul cu o singură 
mână. Kim-Lang rămase în picioare, goală, cu corpul 
acoperit de vânătăi şi cu mâinile încrucişate în dreptul 
sexului. La un moment dat ridică ochii şi privirea i se 
încrucişă cu cea a lui Malko. De ruşine, acesta se uită în 
pământ. Se aplecă la urechea lui Thepin, hotărât să o facă 


166 


să oprească interogatoriul, dar ea nu-i dădu timp să 
vorbească. 

— Colonelul Makassar ştie ce face, spuse ea pe un ton 
scăzut şi nu uitaţi că v-a salvat viaţa. Dacă nu puteţi 
suporta, plecaţi. 

In aceeaşi clipă, cel care ieşise se întoarse cu un coş mic 
din răchită, pe care îl puse în faţa mesei, împreună cu nişte 
cleştişori de lemn, cam de treizeci de centimetri lungime. 

— Eşti sigură că nu vrei să vorbeşti? repetă colonelul. 

Makassar dădu un ordin răstit. Cele două gorile de 
aruncară asupra lui Kim-Lang şi o legară de masă cu nişte 
curele de piele. Ea râmase nemişcată, cu ochii închişi. 
Pântecul i se acoperi cu picături mici de sudoare. 

Unul dintre thailandezii cu bustul gol deschise coşul. 
Colonelul luă cleştişorii, îi învârti o clipă înăuntru, ca un 
magician care se pregăteşte să scoată un iepure dintr-un 
joben şi scoase ceva ca o panglică deschisă la culoare, vie, 
care se mişca spasmodic. 

Un şarpe! 

Apucată de după cap cu cele două spatule, reptila se 
zbătea furioasă, destinzându-se ca un resort. Avea cam 
cincizeci de centimetri lungime şi corpul striat cu dungi 
galben deschis şi maron. 

— Priveşte, ticăloaso, o ameninţă colonelul. Este un şarpe 
coraliu. Dacă te muşcă, mori într-un minut. Acum vrei să 
vorbeşti? 

Malko simţi cum i se încreţeşte pielea. Auzise despre 
acea specie de şerpi ca fiind cele mai periculoase reptile din 
lume, trăind şi pe sol şi în apele calde ale râurilor. 

— Nu ştiu nimic, răspunse chinezoaica pe un ton pierit. 

Colonelul se dădu înapoi un metru, aruncând cu 
delicateţe şarpele pe corpul fetei. Kim-Lang scoase un 
strigăt neomenesc şi trupul i se chirci. Şarpele lunecă pe 
pântecul chinezoaicei, apoi pe coapsă, se întoarse din nou 
pe pubis şi căzu pe podea. Cu o rapiditate diabolică, 
Makassar îl şi apucă cu cleştii. De această dată se apropie 
mai mult de masă şi puse nesuferita reptilă în jurul gâtului 
fetei. Şarpele îi atinse urechea cu coada şi Kim-Lang scoase 
un strigăt gâtuit. 


167 


Ochii i se deschiseră peste măsură şi în acelaşi timp 
trupul păru că se contractă. De data aceasta reptila urcă pe 
faţă, coborând apoi pe gât, spre piept şi alunecă pe coapsă, 
căzând iar pe podea. 

In momentul în care nu mai simţi atingerea îngrozitoare, 
Kim-Lang fu apucată de o criză de nervi. Trupul începu săi 
se agite spasmodic şi făcu spume la gură. Murmurând 
cuvinte fără noimă în chineză şi în thailandeză încercă 
disperată să-şi smulgă legăturile. Respira sacadat şi 
convulsiv, ca şi când ar fi avut o sincopă cardiacă. 

Colonelul Makassar prinse şarpele coraliu cu cleştii şi îl 
ridică încetişor, îndreptându-se spre masă. Obosită, reptila 
aproape că nu se mai zbătea. Atunci, ofiţerul securităţii 
procedă altfel. Fără să dea drumul reptilei, o puse pe 
pieptul fetei, chiar între sâni. Capul turtit şi triunghiular era 
la câţiva centimetri de faţa chinezoaicei. Din locul unde se 
afla, Malko putea vedea limba bifurcată care se ondula cu 
repeziciune. Kim-Lang deschise larg ochii plini de groază. 
Corpul îi fu scuturat de un frison lung şi murmură câteva 
cuvinte de neînțeles. Aproape înnebunise de frică. 

— Priveşte, spuse colonelul, de data aceasta şarpele te 
va muşca. Nu mai contezi pentru mine, deoarece nu vrei să 
vorbeşti. 

Gura minusculă se apropia milimetru cu milimetru de 
buzele răsfrânte, care îl sărutaseră pe Malko în ajun. 

Kim-Lang nu reuşi să scoată un sunet, dar buzele 
schiţară o mişcare. Colonelul îndepărtă cu câţiva centimetri 
reptila a cărei coadă se agita încă între sânii chinezoaicei. 

— Ai de gând să spui adevărul? întrebă el în thailandeză. 

Chinezoaica spuse cu o voce sugrumată o frază lungă şi 
colonelul îndepărtă reptila, menţinând-o deasupra trupului 
întins pe masă. De îndată ce simţi că scăpase de corpul 
lipicios, de pe buzele lui Kim-Lang ţâşni un şuvoi de cuvinte, 
de neînțeles pentru Malko: erau în chineză şi în thailandeză. 

Chinezoaica puncta cuvintele cu suspine, ca şi când ar fi 
cerut îndurare. 

Colonelul puse o întrebare şi ea zăbovi puţin cu 
răspunsul. Imediat, coada şarpelui îi biciui coapsa şi Kim- 
Lang începu să se jeluie pe un ton ascuţit, reluând în grabă 


168 


confesiunea. Nimic nu o mai putea opri. 

Obosit, colonelul aruncă şarpele în coşul care fu imediat 
închis, apoi, fără a o întrerupe pe Kim-Lang, se întoarse spre 
Malko şi spre Thepin. 

— Mărturisirile acestei persoane interesează Securitatea 
statului. Prefer să le aud numai eu. 

Spusese aceste cuvinte pentru Malko. Acesta îi aruncă 
fetei o ultimă privire încărcată de milă şi ieşi din celulă, 
urmat de Thepin. li venea să vomite. 

* 


* * 


În momentul în care fu singur cu Thepin, răbufni: 

— Este inuman ce a făcut colonelul. In zadar luptă 
împotriva comunismului, dacă foloseşte aceleaşi metode. In 
plus, dacă şarpele ar fi muşcat-o, n-aţi fi obţinut mare lucru! 
Moartă, nu v-ar fi folosit la nimic. 

Thepin surâse cu un aer destins şi ciripi sentenţios: 

— Şerpii coralii au drept caracteristică gura foarte mică. 
Practic nu pot muşca decât în anumite locuri: între degete, 
de exemplu, sau de buze. Altfel, gura minusculă nu poate 
apuca. Kim-Lang nu risca mare lucru... 

Malko rămase fără glas. Se aştepta la orice dar nu la 
asta. Era ingenios, cu excepţia cazului în care victima nu 
înnebunea de frică. Nu se putea spune că rasa galbenă nu 
era inventivă. Pe lângă ei, torţionarii de la Gestapo sau de 
la M.V.D. Erau nişte mici copii. 

Colonelul Makassar se întoarse în birou peste o jumătate 
de oră. Ochii lui mici sclipeau de bucurie. Malko şi Thepin îl 
aşteptau cuminţi, de abia schimbând o vorbă: îşi netezi 
cămaşa, leoarcă de transpiraţie ca de obicei şi se aşeză pe 
fotoliu. 

— Ştiu tot ce doream să aflu, îi anunţă el în engleza lui 
şcolărească. Această fată ne-a fost extrem de utilă. Şi 
dumneavoastră la fel, dragă domnule, îi spuse el lui Malko. 

— De ce n-aţi arestat-o mai devreme, dacă tot o bănuiaţi, 
întrebă acesta, în loc să aşteptaţi să-mi atace părţile vitale? 

Thailandezul râse din toată inima. 

— Dragă domnule, Kim-Lang are paşaport malaiezian şi 
Malaiezia este o ţară prietenă. Mi-ar fi fost dificil să o acuz 


169 


fără probe de activitate comunistă, atâta timp cât nu aveam 
nimic să-i reproşez. 

— Şi atunci? îl întrebă Malko stingherit. 

Colonelul făcu o pauză pentru a-şi aprinde un trabuc, 
apoi scoase o sticlă şi trei pahare dintr-un sertar al biroului. 

— Să toastăm, spuse el, pentru succesul comun. 

Malko îşi muie politicos buzele în pahar. Era mekong, 
dulce şi acru în acelaşi timp. Semăna cu imaginea 
colonelului. 

— Este o poveste tristă, spuse gânditor ofiţerul, care 
dovedeşte că nici cei mai puternici oameni nu sunt feriţi de 
greşeli. Cât o priveşte pe Kim-Lang, povestea ei e simplă: 
părinţii ei locuiesc în China, în provincia Se-Ciuan. Într-o zi a 
fost contactată de membrii unei reţele comuniste. Ca să nu 
păţească nimic familia ei, i s-a ordonat să facă în aşa fel 
încât să devină amanta lui Jim Stanford, ceea ce nu a fost 
deloc dificil, din cauza diferenţei de vârstă şi a frumuseţii 
acestei fete. In momentul în care Jim Stanford a fost prins în 
plasă, au pus în aplicare partea a doua a planului. | s-a 
ordonat lui Kim-Lang să-i ceară cadouri din ce în ce mai 
scumpe, în aşa fel încât Jim Stanford să ajungă într-o 
situaţie financiară precară. 

De două sau de trei ori, Kim-Lang a încercat la ordin să 
rupă legătura, pentru a vedea dacă amantul ei era destul de 
legat de ea. 

— Diabolic, suspină Malko. 

Colonelul clătină din cap cu compasiune. 

— Planul a mers perfect. In şase luni, Kim-Lang îl făcuse 
să cheltuie mai mult decât îşi putea permite. Jim Stanford 
era la strâmtoare. Atunci a fost contactat: nişte chinezi i-au 
propus să-i cumpere mătasea la un preţ foarte mare. Cu 
treizeci la sută mai mult decât piaţa, într-o perioadă în care 
vânzările se făceau în pierdere. Jim a trecut cu vederea 
această anomalie; nu avea de ales, mânat de la spate de 
cererile costisitoare ale amantei sale, cu toate că simţea că 
în spatele ofertei se ascundea o capcană. A descoperit în 
ultimul moment că mătasea îi era plătită cu arme şi ca prin 
minune, exista şi un cumpărător pentru ele, undeva în sud, 
aproape de Malaiezia. 


170 


Comuniştilor le reuşise lovitura: aprovizionau în siguranţă 
taberele de rezistenți din sud. Jim era cunoscut în toată 
ţara. Trecea nestingherit prin toate barajele, până când am 
reuşit să infiltrăm oameni în toate filierele de aprovizionare. 
In acel stadiu putea să refuze, să ne prevină, dar o pierdea 
pe Kim-Lang. 

— Cum aţi ajuns să o bănuiţi? întrebă Malko. Era mai 
presus de orice suspiciune.. 

Colonelul surâse misterios. 

— Bangkok-ul este un oraş mic, dragă domnule. Totul se 
află până la urmă. Din nefericire pentru Jim Stanford, care a 
stârnit bănuieli datorită călătoriilor prea dese în sud. 

— Ce veţi face cu aceşti chinezi? 

Colonelul surâse din nou: N 

— Afacerea ne priveşte pe noi. li vom neutraliza discret, 
sau poate vom mai aştepta puțin. Cine ştie? 

Malko privea gânditor paharul: 

— Oare Jim Stanford o bănuia pe Kim-Lang că-l trădează? 

Colonelul făcu un superb rotocol de fum şi spuse liniştit: 

— N-am idee, dar nu cred, altfel orgoliul l-ar fi salvat. Cel 
puţin, aşa sper. Sunt profund mâhnit de ce s-a întâmplat. 

— Cu toate acestea i-aţi asasinat sora într-un mod... hm, 
cam inuman, i-o tăie Malko. 

Colonelul Makassar făcu un gest de neputinţă. 

— N-ar fi trebuit să procedăm aşa, recunoscu el. A fost un 
gest comis într-un acces de furie. Ofiţerul care a fost 
asasinat la ordinul lui Jim Stanford era un om de mare 
valoare. In acel moment credeam că Jim Stanford îşi 
pierduse controlul. Nu puteam lăsa nepedepsită o 
asemenea crimă. 

— Bine dar femeia nu avea nici o legătură cu activităţile 
fratelui ei? 

Thailandezul îl privi atent pe Malko, având în expresie un 
soi de compasiune. 

— Ar trebui să ştiţi, dragul meu, că în meseria noastră nu 
ne putem purta cu mănuşi. Dumneavoastră n-aţi sacrificat 
niciodată un agent pentru a pune pe picioare o operaţiune? 
Chiar dacă era nevinovat? g 

Malko nu prea avea ce să-i răspundă. Işi amintea că el 


171 


însuşi fusese hărțuit de ucigaşii de la Gehlen Apparat şi de 
la CIA, chiar înainte de a încheia cu succes o misiune. 

— După părerea dumneavoastră, Jim Stanford mai este în 
Thailanda? întrebă Malko. In ciuda faptului că ştie pe de rost 
tara, îşi asumă un risc teribil. 

Colonelul desena visător pe birou. Ridică privirea în care, 
pentru prima oară de când începuse discuţia, se oglindea 
un pic de omenie. 

— Cred totuşi că se mai află în ţară, poate pur şi simplu 
din dragoste pentru ea. A petrecut aici douăzeci de ani din 
viaţă. Poate că nu are unde să se ducă. Nu ştiu. Fata nu ne- 
a putut spune nimic şi nu cred că mai ştia şi altceva. Nimeni 
nu rezistă în faţa unui şarpe coraliu. 

— İl veţi căuta în continuare pe Jim Stanford? 

— Nu. Nu mai reprezintă un pericol. Nu vreau să mai risc 
alte vieţi ca să-l caut. Poate că e mai bine aşa. A făcut 
multe pentru ţara noastră, pe timpul japonezilor. Nu va uita 
cât va trăi, că a cauzat moartea surorii lui. Acum e un om 
hăituit. Probabil că a fost ascuns de chinezii cărora le 
furniza arme, cei care erau cu el în casa bântuită. Nu va 
ajunge prea departe, pentru că şi ei îl vor abandona. Este 
mult prea periculos. Dacă îl găsiţi, vă aparţine. 

Emoţia colonelului era reală. Malko îi mulţumi înclinând 
din cap. A fi de partea trădătorilor era întotdeauna umilitor. 

— Ce veţi face cu chinezoaica? mai întrebă el. 

Colonelul râse cu cruzime: 

— Vă pasă de soarta ei? Ei bine, veţi fi uimit să aflaţi că 
nu o vom mai tortura. Nu ne mai poate fi de folos. A spus 
tot ce ştia: nu era decât o rotiţă în angrenaj. 

II urmară în pivnita unde fusese interogată Kim-Lang. 
Chinezoaica era încă acolo, legată de masa de lemn, cu cei 
doi bărbaţi ghemuiţi în continuare lângă ea. Colonelul dădu 
ordin să fie dezlegată. 

Unul dintre thailandezi desfăcu legăturile şi Kim-Lang se 
rostogoli pe jos, timp în care celălalt se întoarse cu o 
pătură, pe care o puse pe podea. O înfăşură cu brutalitate 
pe Kim-Lang, în continuare goală şi leşinată şi o legă ca pe 
un pachet. O puseră sub braţ ca pe un covor şi ieşiră din 
celulă. 


172 


Thepin, Malko şi colonelul, îi urmau îndeaproape. 

In curte era parcată o camionetă cu prelată. Corpul lui 
Kim-Lang fu aruncat fără menajamente înăuntru şi unul 
dintre gealaţi se aşeză pe el. Celălalt se urcă la volan. 
Colonelul se îndreptă spre Datsun, împreună cu Malko şi cu 
Thepin. 

Străbătură Ploenchitr Road, apoi cotiră la dreapta pe Soi- 
Chid Road, intrând într-un labirint de străduţe mărginite de 
un canal cu apă verzuie şi oprindu-se în faţa unei clădiri cu 
aspect părăginit. 

Strada nu era prea animată. Nimeni nu dădu atenţie 
coletului transportat de cei doi thailandezi până la primul 
etaj. Ghidaţi de colonel, Malko şi Thepin urcară şi ei. Ofiţerul 
deschise o uşă care dădea într-o incintă cufundată în 
întuneric. Thailandezul aprinse lumina şi Thepin scoase o 
exclamaţie de surpriză: în perete era încastrată o oglindă 
imensă de doi metri pe trei. 

— Este o oglindă falsă, sublinie colonelul Makassar, pe un 
ton neutru. 

De cealaltă parte se afla un dormitor mobilat foarte 
simplu, în care cei doi tocmai o întindeau pe Kim-Lang pe 
pat. leşiră şi închiseră uşa în urma lor. 

— Ce aveţi de gând? întrebă Malko intrigat. 

— Şşt, e o surpriză, zise colonelul. Scuzaţi-mă trebuie să 
lipsesc câteva clipe. Rămâneţi aici. 

Dispăru în camera vecină şi Malko îl auzi telefonând, fără 
a înţelege ce spunea, pentru că vorbea în thailandeză, 
desigur. 

Resemnat, Malko se aşeză pe o sofa nu prea confortabilă, 
lângă Thepin, care arbora un aer la fel de misterios ca al 
colonelului. 

De cealaltă parte a oglinzii, Kim-Lang, întinsă goală pe 
pat, rămânea în continuare nemişcată, cu ochii închişi. Nu 
se putea ghici dacă era moartă, leşinată, sau pur şi simplu 
dormea, epuizată de interogatoriu. 

După o jumătate de oră auziră paşi pe scară. Thepin se 
aplecă spre Malko şi spuse cu răutate: - Ai să vezi ce o să 
păţească târfa ta. Amândoi fixau oglinda falsă. Chinezoaica 
nu-şi schimbase poziţia. 


173 


Se auzi o discuţie pe coridor, apoi uşa camerei unde se 
afla Kim-Lang se deschise cu brutalitate. 

In prag apăru o femeie. In ciuda ochelarilor cu lentile 
negre, Malko o recunoscu imediat pe doamna Stanford, mai 
distinsă şi mai seducătoare ca niciodată, îmbrăcată într-un 
mantou de mătase. În mâna dreaptă ţinea a poşetă mică 
neagră. Inchise calmă uşa şi îşi scoase ochelarii. Malko nu 
mai văzuse niciodată o expresie de o asemenea cruzime. 
Ochii şi buzele erau două linii fine şi bărbia îi tremura într- 
un rictus de ură. 

Doamna Stanford înaintă spre pat şi o scutură pe Kim- 
Lang de umăr. Chinezoaica deschise ochii şi scoase o 
exclamaţie înăbuşită de oglindă. Incercă să se ridice, dar 
braţul lung al doamnei Stanford o împinse la loc pe pat. 

Ingrozită ca la vederea unui şarpe, Kim-Lang rămase 
nemişcată. Doamna Stanford se aplecă şi o pălmui violent 
cu mâna dreaptă, lăsându-i pe obraz cinci urme 
sângerânde. Apoi, dreaptă ca o coloană, implacabilă, ea îşi 
înjură rivala timp de mai multe minute. | se vedeau buzele 
mişcându-se şi ochii fulgerând de ură. Prin peretele de 
sticlă, cuvintele se transformau într-o rumoare surdă. 

Deschise brusc poşeta şi scoase de acolo un pistol 
automat negru, un Beretta de 7,65. Il armă calm şi trase 
piedica. 

Cu mâinile încrucişate pe piept, Kim-Lang se chirci pe 
pat, atât de înfricoşată încât nu îndrăzni să strige. Ca la 
standul de tir, doamna Stanford întinse braţul şi trase. 
Primul glonţ o lovi pe Kim-Lang în piciorul drept. Ea strigă şi 
încercă să se ridice. Doamna Stanford continuă să tragă. 

Malko văzu o gaură sângerândă apărând pe pieptul 
chinezoaicei, apoi o alta chiar deasupra ombilicului. Corpul 
se rostogoli în faţă. Doamna Stanford mai trase de două ori, 
în spatele fetei, făcând să sară aşchii din coloana 
vertebrală. Chinezoaica avu o convulsie violentă şi se 
prăbuşi pe podea. 

Malko se precipită spre uşă. Se lovi de colonelul 
Makassar, care politicos dar ferm îi înfipse ţeava propriului 
lui revolver în stomac. 

— Nu interveniţi, murmură el. Este o simplă dramă 


174 


pasională. Am anunţat-o pe doamna Stanford unde se află 
femeia care l-a ruinat pe soţul ei... A reacţionat ca orice 
soţie demnă de acest nume. 

Chiar în acel moment, dinspre stradă se auzi un alt foc de 
armă. Lăsându-şi baltă interlocutorul, colonelul năvăli pe 
culoar şi cobori scările cu Malko pe urmele lui. 

Doamna Stanford stătea lângă o Toyota. La picioarele ei 
era întins un corp. Tinea încă în mână pistolul cu care o 
împuşcase pe Kim-Lang. Colonelul fugi spre ea şi i-l luă din 
mână. Ea nu opuse rezistenţă şi buimăcită, se sprijini de 
maşină. 

— Cine este? întrebă thailandezul, arătând spre mortul cu 
o gaură îngrozitoare în tâmplă. 

— Şoferul meu, murmură doamna Stanford. 

Lumea se aduna în jurul maşinii. Furios, colonelul o 
întrebă: 

— De ce l-aţi ucis? 

— Eram foarte nervoasă, zise doamna Stanford şi mai 


aveam încă un glonţ. 
x 


* * 


Colonelul White era verde la față, în ton cu uniforma de 
camuflaj, dar nu din cauza dizenteriei. Malko îl informase 
punct cu punct despre deznodământul afacerii Stanford. 
Americanul rămăsese fără grai. Puncta spusele lui Malko cu 
mormăieli pline de durere şi în final bătu cu pumnul în 
masă: 

— Fiara asta împuţită nenoroceşte totul, chiar şi pe 
oamenii ca Stanford. Cu atâta umiditate şi căldură, oricine 
se ţicneşte. 

Puțin mai calm, adăugă: 

— E neplăcut să auzi că oamenii noştri din Special Corps 
au fost ucişi cu mitralierele vândute de Jim Stanford. 

— Foarte neplăcut, recunoscu Malko; dar nu putem face 
nimic. Nu am nici un motiv să pun la îndoială cuvântul 
thailandezilor. 

White clătină trist din cap: 

— Şi-au făcut un titlu de glorie în a vă lăsa pe 
dumneavoastră să descoperiţi afacerea Stanford. Sunt sigur 


175 


că micuța nu v-a spus totul. Era greu să mă căutaţi şi să mă 
anunţaţi despre trădarea lui Jim Stanford. Pe de altă parte, 
dacă descopereaţi singur secretul... 

— Poate, admise Malko. In orice caz, rolul meu s-a 
terminat. Am un avion Scandinavian mâine dimineaţă spre 
New York, via Copenhaga şi am de gând să plec. Nu mai am 
chef să-l caut pe Jim Stanford. 

— Nici eu, zise trist colonelul White, dar dacă îmi este 
semnalată prezenţa lui, voi fi obligat să iau măsuri. 

— Grea zi, colonele, conchise Malko. 

— Grea, repetă americanul ca un ecou. 

Se despărţiră cu o strângere de mână lipsită de căldură. 
Umbra lui Jim Stanford clătinase din temelii multe lucruri. 


176 


Capitolul XIV. 


În sensul giratoriu de pe Sawankaloke Road, aflat la o 
milă de aeroportul Don-Muang, la nord de Bangkok, era ca 
de obicei învălmăşeală. Nenumărate vehicule care încercau 
să se desprindă din ambuteiaj, Sam-lo, camioane, autobuze 
albe încărcate cu muncitori şi chiar câteva căruţe trase de 
bivoli, erau toate înţepenite. 

Adăpostit sub o umbrelă mare, un poliţist thailandez care 
părea de paisprezece ani din cauza coapselor de fetiţă, 
privea grămada cu un aer de filosof, sugând un spic tânăr 
de porumb. Era mult prea cald ca să intervină. 

Brusc, se auzi un zgomot de scandal dinspre orezăria 
înghesuită între Sawankaloke Road şi linia de cale ferată: 
strigăte, plescăituri în noroi. Vag interesat, polițistul aruncă 
o privire. 

Doi bivoli cu coarne bogate se băteau în apa mâloasă; un 
puşti încerca să-i despartă lovindu-i cu un băț gros de 
bambus pe spinare şi apucându-i de coadă. Unul dintre 
animale părăsi lupta şi o luă la trap spre o groapă plină cu 
apă, în care se aruncă plin de voluptate. Celălalt rămase 
însă pe loc, mugind, suflând pe nări şi scuturând din bot. Işi 
puse în mişcare cele două tone şi escaladă groapa care îl 
despărţea de şosea. Polițistul duse mâna spre armă. Nu era 
de mult timp la Bangkok. În nord văzuse adesea bivoli 
înnebuniţi, cuprinşi de amok. Erau mai periculoşi decât o 
turmă de elefanţi, distrugând totul în cale... 

Polițistul îşi armă Coltul de calibru 11,45 cât putu de 
repede şi strigă pentru a avertiza lumea. Cu coarnele 
înainte şi cu capul în jos, bivolul se îndrepta deja spre 
ambuteiajul din piaţă. 

Primul care simţi şocul fu un mic taxi marca Toyota. 
Coarnele străpunseră tabla subţire ca pe o foaie de hârtie şi 
o dată cu ea şi pe nefericitul şofer. Bivolul începu să scuture 
violent maşina pentru a se elibera. Intr-un concert de 
scheunături, una dintre pasagere fu aruncată afară. Bivolul 
se întoarse furios asupra ei, călcând-o în picioare şi luând-o 


177 


în coarne. Scârbit, polițistul văzu cum unul dintre coarne îi 
străpunge gâtul. 

Aşezat în genunchi în mijlocul drumului, ochi cu grijă şi 
trase. Glonţul îl atinse în umăr, rănind superficial animalul, 
care se înfurie şi mai tare. Degajându-se dintre resturile 
Toyotei, dădu buzna în piaţă. 

Panica era totală. 

Oamenii săreau din maşini şi o luau la fugă în toate 
direcţiile. Intr-un zgomot infernal de fiare, două taxiuri se 
ciocniră, blocând definitiv intersecţia. 

Acum bivolul se repezea la maşinile abandonate, lovindu- 
le cu coarnele şi cu copitele. Făcu praf un Sam-lo, în timp ce 
proprietarul îşi frângea mâinile de disperare, văzând cum se 
duce de râpă pâinea lui de toate zilele. Adăpostit în spatele 
maşinilor, polițistul îşi golea încărcătorul. Atinse încă de 
două ori animalul furios, şiroind de sânge, dar acesta parcă 
avea puteri înzecite. Se opri în sfârşit, căutând alt obiect de 
distrus. 

Nu mai erau decât maşini părăsite şi asta părea să-l 
nemulţumească. 

Zări deodată o camionetă Datsun, al cărei şofer 
rămăsese în cabină. Polițistul îl văzu îndreptându-se în trap 
într-acolo. 

Urlă spre şofer să se salveze. 

Prea târziu: bivolul ajunse în dreptul maşinii chiar în 
momentul în care şoferul deschise portiera. Nu avu timp să 
evite şocul. Ca o bombă, coarnele bivolului făcură ţăndări 
cabina de lemn. Se scutură, debarasându-se de aşchii şi îl 
agăţă pe şofer în clipa în care punea piciorul pe pământ. 
Cornul ascuţit îi pătrunse în şold şi omul fu aruncat la 
treizeci de metri. 

Incăpăţânat, animalul se întoarse la camionetă, 
înverşunându-se pe portieră şi înţepenindu-şi coarnele în 
tabla zdrenţuită. Calmat dintr-o dată, rămase pe loc, lovind 
din copite şi mugind. A 

Atâta aştepta polițistul. Inconjură camioneta, întinse 
braţul şi înfipse ţeava armei în urechea animalului. 

Zgomotul detunăturii şi mugetul de agonie al bivolului se 
contopiră. Mai tremură câteva clipe, apoi se prăbuşi, 


178 


rămânând cu coamele înfipte în tablă. Încă tremurând, 
polițistul aruncă o privire în camionetă şi rămase cu ochii 
holbaţi. 

Din cauza şocului, una dintre lăzi se deschisese, dând la 
iveală ţevile unor mitraliere, înfăşurate cu grijă în hârtie 
gresată. Douăsprezece ţevi şi în camion erau douăzeci de 
lăzi. La zece metri distanţă, şoferul era în continuare întins 
pe jos, pierzând sânge din abundență. Polițistul alergă spre 
el şi îi făcu un garou din cureaua uniformei. 

Oamenii se întorceau la maşini, evaluând pagubele, 
strigând şi protestând. De fiecare parte a intersecţiei, coada 
de vehicule se lungea pe mai mulţi kilometri, într-o 
harababură de nedescris. 

Rănitul deschise ochii şi privirea îi căzu pe cascheta 
poliţistului. După expresia de pe chip, înţelese imediat. 
Încercă să se mişte, dar scoase un strigăt de durere şi căzu 
la loc. Îl apucă pe poliţist cu mâna stângă şi îl trase spre el, 
murmurând: 

— Ai zece mii de bahts dacă nu spui nimic. 

Zece mii de bahts. Salariul pe doi ani. Polițistul încă mai 
ezita, când o maşină opri în intersecţie şi din ea săriră patru 
colegi. 

Zece mii de bahts la cinci persoane nu merita riscul. Se 
ridică şi îi strigă din toate puterile pe ceilalţi. 

x 


* * 


— Ştim unde se va afla Jim Stanford mâine la zece, spuse 
colonelul Makassar. Vă ocupați dumneavoastră, sau 
preluăm noi afacerea? 

Cuprins de o tristeţe adâncă, Malko era aşezat în faţa 
colonelului, în biroul de pe strada Ploenchitr. Venise de la o 
asemenea distanţă pentru a asista la hăituirea unui vechi 
camarad. Rufele trebuiau însă spălate în familie, aşa cum 
făceau şi thailandezii. Doamna Stanford fusese arestată 
pentru uciderea fără premeditare a unei rivale şi pusă în 
libertate provizorie. Urma o condamnare scurtă, sau o 
pedeapsă cu suspendare. 

Kim-Lang se odihnea în cimitirul comunal din Bangkok. 
Nimeni nu reclamase corpul. Malaiezienii, exigenţi în ceea 


179 


ce priveşte soarta cetăţenilor lor, nu puteau decât să 
deplângă o crimă pasională atât de clară. 

— Colonele, spuse Malko, mă voi ocupa de Jim Stanford. 
Nu veţi mai auzi de el. 

Ofiţerul thailandez se lăsă pe spate în fotoliu şi spuse: 

— Ne-aţi ajutat foarte mult în această afacere. Vă sunt 
recunoscător şi astfel aveţi mână liberă. Cu toate acestea, 
vă rog să acceptaţi asistenţa domnişoarei Radjburi şi vă mai 
rog ca după ce încheiaţi cazul Jim Stanford să părăsiţi cât 
mai curând Thailanda. Imi permit chiar să vă semnalez că 
un avion al Companiei Scandinavian pleacă poimâine de la 
Bangkok spre New York via Taşkent şi Copenhaga. Este fără 
discuţie cursa cea mai directă spre Statele Unite. 

Consultă o hârtie de pe birou. 

— Aveţi o legătură pentru New York la ora optsprezece, 
la Copenhaga, chiar cu acelaşi avion. Veţi fi la New York la 
ora cinei. Progresul e un lucru extraordinar, nu-i aşa? Cine 
ar fi crezut că se va putea zbura cândva de la Bangkok la 
New York într-o singură zi, fără a schimba avionul? Mi-am 
permis chiar să rețin un loc la clasa întâi pe numele 
dumneavoastră, pentru că nu există decât o cursă pe 
săptămână. 

Malko îi mulţumi pentru solicitudine. În spatele 
pleoapelor pe jumătate închise, ochii surâzători ai 
colonelului îl observau. 

— Nu putem tolera pe teritoriul nostru un agent străin, 
adăugă el. Oamenii colonelului White colaborează strâns cu 
noi, dumneavoastră nu. La revedere prinţe. Sper să ne 
revedem în alte circumstanţe. 

Apăsă pe un buton şi peste câteva clipe Thepin intră în 
birou. 

— Dorinţa mea este să rămâneţi cu prietenul nostru până 
la plecare, spuse colonelul Makassar. 

De această dată, sticla de mekong rămase în sertar. 
Despărțirea fu destul de rece. Nimănui nu-i convine să fie 
declarat indezirabil. leşi, urmat de Thepin. 

Mercedesul era parcai în curte. In momentul în care se 
pregătea să urce, Malko tresări: 

— Colonelul nu mi-a spus unde îl pot găsi pe Jim Stanford 


180 


mâine. 

— Ştiu unde este, spuse Thepin şi cum să ajungem acolo. 

Povesti incidentul cu bivolul. Ca să evite execuţia, şoferul 
vorbise. Armele găsite în camionetă reprezentau o mică 
parte dintr-un stoc descoperit într-un hangar în Domburi, 
care trebuia transportat cu camionul la întâlnirea cu Jim 
Stanford, pe râul Kwai. Armele îi aparţineau. 

După aceea, ascunse în jonci, plecau pe râu în jos, spre 
sud. 

Simţind cum i se strânge inima, Malko se gândi la 
bătrânul care pierduse totul, ascuns în junglă, hăituit de 
proprii lui prieteni. 

Maşina se strecura prin ambuteiaje. Contrar obiceiului, 
Thepin nu scotea un cuvânt. Chiar înainte de a ajunge în 
faţa clădirii care adăpostea Air America, se întoarse spre el 
şi spuse: 

— Dacă nu vrei să pleci mâine, pot aranja totul. Tatăl 
meu are multă putere aici. Nici chiar colonelul Makassar nu- 
i poate discuta ordinele. 

— De ce aş rămâne? 

Ochii negri deveniră şi mai întunecaţi. 

— Ca să te căsătoreşti cu mine. 

II privea cu un amestec de implorare şi de ură. Malko 
pricepu că trebuia să câştige timp. Cunoştea de acum 
thailandezele. 

— Nu pot să-ţi răspund acum, spuse el. Trebuie să închid 
mai întâi dosarul Stanford. 

Ea îşi puse mâna peste mâna lui şi insistă: 

— Rămâi. Vom fi fericiţi. Te iubesc. 

— Ce aş putea face în această ţară? obiectă Malko. 

Ea spulberă obiecţia. 

— Am bani pentru amândoi. Vei intra în afaceri. Nu are 
importanţă. In primul rând, te vei ocupa de mine. L-am 
povestit despre tine tatălui meu şi este de acord să ne 
căsătorim. E ceva rar, să ştii. 

Malko nu ştia ce să răspundă. Era frumoasă, tânără, 
îndrăgostită. Cu buzele întredeschise, ea aştepta răspunsul, 
încăpăţânându-se ca un copil. 

— Vom vorbi despre asta mai târziu, spuse Malko. Acum 


181 


trebuie să mă întâlnesc cu colonelul White. Ar fi mai bine să 
mă aştepţi. 
De când aflase că Thepin făcea joc dublu, patronul CIA la 


Bangkok o poreclise Cobra. 
x 


* * 


Ca de obicei, colonelul White avea ochii înroşiţi de 
oboseală. Pentru prima oară, cămaşa lui nu era impecabilă. 
Ascultă povestea lui Malko, punctând cuvintele cu 
mormăieli. Când acesta termină, pe chipul lui apăru un soi 
de rânjet: 

— Chiar credeți că thailandezii vor şterge cu buretele 
afacerea Stanford? Inimi largi şi generoase, hm! Mare teatru 
a făcut nenorocitul ăla de Makassar. 

Indreptă un deget acuzator spre Malko: 

— Nu-i cunoaşteţi. Nu sunt nebuni. Nu vor să-şi păteze 
mâinile cu sângele unuia ca Jim Stanford, chiar trădător 
fiind. Reprezintă ceea ce a fost Soekarno pentru Indonezia. 
Un farsor a dus ţara la ruină, dar nu se poate atinge nimeni 
de el. Este eliberatorul patriei. In 1945, Jim i-a alungat pe 
chinezi din  Kuo-min-tang.  Thailandezii nu-i sunt 
recunoscători, dar mai sunt încă tipi în Bangkok, care l-ar 
face bucăţi pe Makassar dacă l-ar ucide pe Jim. De asta nu 
s-au omorât să-l caute şi s-au răzbunat pe sora lui. 

— Tocmai asta am spus şi eu, îl întrerupse Malko. NI-I 
lasă nouă. 

White clătină din cap. 

— Da, ca să-l lichidăm în locul lor. Aveţi de gând s-o 
faceţi? 

Tăcerea lungă fu întreruptă de zgomotul de petardă al 
unui Sam-lo şi de strigătul unui vânzător ambulant de supă 
chinezească, zgomote de fond obişnuite la Bangkok. 

— Da, spuse colonelul White. Trebuie să-l lichidăm din 
mai multe motive. 

Se ridică şi arătă spre harta Thailandei, agăţată pe 
peretele din spatele biroului. 

— Vedeţi aceste cercuri? Sunt punctele de rezistenţă din 
sud. N-ar fi existat fără Jim Stanford. Săptămâna, trecută 
trei dintre oamenii noştri au căzut într-o ambuscadă şi au 


182 


fost ucişi cu mitralierele aduse de Jim. Asta nu se poate 
trece cu vederea. În plus, dacă îl salvăm, thailandezii ne vor 
şantaja, încearcă să ne pună bețe în roate prin toate 
mijloacele. În ziua în care vor dori să ne neutralizeze, vor 
pune pe tapet afacerea Stanford, acuzându-ne că acoperim 
trădătorii. Voi fi obligat să renunţ la carieră şi serviciul va 
încasa o lovitură straşnică. Veţi merge mâine dimineaţă pe 
râul Kwai, dar vreau să vă întoarceţi singur. Este un ordin. 
Dacă nu, mă voi ocupa personal. 

Deschise un sertar şi scoase un pistol greu, pe care îl 
puse pe birou. 

— Luaţi-l.. 

— Mulţumesc, spuse Malko, am deja o armă. 

Tăcerea se lăsă din nou, apoi White spuse: 

— Nu pot să vă vorbesc altfel, SAS. Acum sunt şeful 
acestui serviciu. Mai târziu mă voi duce la mormântul lui 
Jim, dar nu ca să scuip pe el, pentru că prezentul nu şterge 
trecutul. Nu avem, însă, altă soluţie. 

Malko înclină din cap. 

— Voi face ce trebuie făcut şi luni dimineaţă am plecat. 
Colonelul Makassar mă expulzează. Nu ne vom mai 
revedea. 

White se ridică şi îi întinse mâna. 

— Noroc. Este o treabă murdară, dar meseria noastră ne 
obligă aproape de fiecare dată la aşa ceva. 

II conduse pe Malko până la uşă şi îl privi plecând. Biroul 
lui Thepin era gol. 

Puțin mai târziu, aşezat pe marginea piscinei de la 
Erawan, Malko reflecta. Niciodată, în toată cariera lui de 
agent secret, nu ucisese pe cineva cu sânge rece. Chiar şi 
în Brazilia îi dăduse o şansă doctorului Brandao, cu toate că 
nu o merita. Malko era un gentleman incorigibil. Zece ani de 
meserie nu puteau şterge secole de atavisme. Nu avea 
intenţia să-l ucidă pe Jim Stanford, chiar dacă aceasta s-ar fi 
numit trădare. 

— La ce te gândeşti? întrebă Thepin, aşezată în faţa lui. 

— La ziua de mâine. 

Brusc, simţi că se săturase până peste cap de meserie. 
Din spatele ochelarilor negri contempla chipul distins, trufaş 


183 


şi totuşi plin de farmec al lui Thepin. Viaţa alături de ea ar fi 
fost altceva. 

— Ai putea trăi în Europa? o întrebă el pe negândite. 

Ea izbucni în râs: 

— Nu-mi place frigul şi nici cu oraşele mari nu mă împac. 
Aici sunt la mine acasă. 

Malko nu insistă. Nu se vedea trăind tot restul zilelor la 
Bangkok. Trebuia să-şi omoare timpul până mâine.. 
Comandă o votcă, cu intenţia fermă de a se îmbăta tun. 

Thailandezul care conducea camioneta, o gorilă a 
Serviciilor de Securitate, nu scosese un cuvânt de la 
plecarea din Bangkok. 

Era extrem de devreme, dar orezăriile de pe marginea 
drumului mişunau de ţărani cu chipurile acoperite de 
pălăriile cu boruri largi. 

Planul era simplu: şoferul avea să meargă singur în 
întâmpinarea lui Jim Stanford, în timp ce Malko şi Thepin 
urmau să abordeze cimitirul, locul de întâlnire, pe cealaltă 
parte. În momentul în care Jim şi-ar fi dat seama că 
thailandezul nu era omul pe care îl aştepta, ar fi fost prea 
târziu. 

Malko luase cu el pistolul extraplat, cu intenţia fermă de 
a nu-l folosi. Jim avea cu siguranţă să accepte să dispară, 
mai ales atunci când ar fi aflat de moartea lui Kim-Lang. 
Malko avea să-i explice totul lui David Wise, la Washington. 
Şi dacă gluma se îngroşa, cu atât mai rău. 

Cât dură drumul, Thepin nu scoase o vorbă. Ochelarii 
negrii ascundeau ravagiile nopţii. Făcuse dragoste ca o 
nebună, fără să-i dea pace lui Malko decât la primele ore ale 
dimineţii. 

Ajunşi la Kanchanaburi, opriră la ieşirea din oraş pentru 
ca Malko şi Thepin să se ascundă printre lăzile goale, 
presupuse a reprezenta încărcătura de arme. Şoferul 
trebuia să fie singur. Malko îşi dorea din toată inima ca 
cineva să-l fi avertizat pe Jim şi acesta să nu vină la 
întâlnire. 

Camioneta se opri brusc, Se vedea deja şarpanta 
metalică a podului. Malko simţi o strângere de inimă. Aici 
avea să se încheie misiunea lui, într-un fel sau altul. 


184 


Thepin şi thailandezul schimbară câteva cuvinte cu voce 
joasă, apoi bărbatul se îndepărtă: 

— Peste cinci minute plecăm şi noi, spuse fata. Colonelul 
a dat ordin să fie ascuns pentru noi un sampan, undeva mai 
jos de pod. 

Imediat după Kanchanaburi începură să se zărească 
dealurile. Valea râului era mult mai îngustă şi drumul 
şerpuia printre perdele de junglă. 

Nu se intersectară cu nici un vehicul până când ajunseră 
la pod. Din când în când, vreun ţăran ghemuit la marginea 
drumului, îi privea cu indiferenţă. 

Acoperită încă de o ceaţă uşoară, apăru şi insula pe care 
se afla cimitirul. Fără să i se spună nimic, şoferul stopă şi 
opri motorul. În afară de susurul râului şi de strigătele 
maimuţelor şi ale păsărilor, tăcerea era deplină. 

Pe malul opus, o cireadă de bivoli se mişca greoi, mânată 
cu strigăte ascuţite de doi puştani. Soarele se ridicase deja 
deasupra colinelor. Se făcuse nouă dimineaţa şi căldura era 
deja insuportabilă. 

Fără o vorbă, thailandezul cobori pe malul noroios, acolo 
unde se găseau întotdeauna sampane. Malko şi Thepin 
rămaseră în camionetă. Şoferul împinse rapid o 
ambarcaţiune în apa gălbuie şi începu să vâslească. După 
cinci minute ajunse pe malul celălalt. Dispăru în mijlocul 
vegetației şi se întoarse după câteva minute, făcând un 
semn discret cu mâna: drumul era liber. Locul unde se afla 
vehiculul era mai jos şi nu puteau fi zăriţi din cimitir. 

Malko şi Thepin coborâră din maşină şi alergară spre mal, 
pe mica plajă unde erau sampanele. 

Thepin purta pantaloni. Malko se instală în faţă şi ea 
apucă vâsla. Nu-i trebui mai mult timp pentru traversare 
decât thailandezului. Malko îşi înmuie mâna în apă: era 
călduţă. Probabil că era plină de lipitori şi de crocodili. A 

Când ajunseră pe mal, thailandezul deja dispăruse. In 
principiu, Jim ar ti trebuit să se afle la celălalt capăt al 
insuliţei, în extremitatea nordică a cimitirului. Din fericire, 
terenul denivelat îi ascundea privirilor. In plus, era destul de 
uşor să-şi disimuleze prezenţa în spatele pâlcurilor de 
arbuşti tropicali. 


185 


În momentul în care Thepin sări pe pământ, Malko 
remarcă o umflătură neobişnuită la nivelul stomacului: era 
înarmată. 

Traversarea cimitirului nu puse probleme, dar căldura 
creştea din ce în ce mai mult. Ajunseră în dreptul unui tufiş 
stufos, ultimul refugiu, la o sută de metri de vârful insulei, 
plată ca podul palmei. N 

Thailandezul ajunsese deja. li aştepta în apropierea 
ultimului rând de morminte. Un papagal scoase un strigăt 
pătrunzător, care îi făcu să tresară. Pasărea îşi luă zborul, 
cu o şopârlă în cioc. 

Tensiunea nervoasă era insuportabilă. Norii care 
ascundeau soarele se îndepărtară brusc şi Malko avu 
impresia că îi cade în cap o oală cu fontă topită. | se uscase 
gura şi tâmplele îi pulsau. Lângă el, Thepin părea de 
marmură. 

Brusc, inima începu să-i bată mai repede: o siluetă înaltă 
apăruse la capătul cimitirului, venind probabil de undeva de 
jos, dinspre râu. Era un european, îmbrăcat într-o cămaşă 
cu mâneci scurte şi într-un pantalon. În ciuda bărbii, Malko îl 
recunoscu pe Jim Stanford. Cu un pas egal, se îndreptă spre 
thailandezul care îl aştepta nemişcat. Il luă de braţ, 
întorcându-i spatele lui Malko şi însoţitoarei sale. Nu avea 
timp de pierdut: lui Jim Stanford nu-i trebuia prea mult timp 
ca să-şi dea seama de substituție. Malko se hotărî. 
Aplecându-se spre urechea lui Thepin, îi şopti: 

— Mă duc. Nu te mişca de aici. 

Ea înclină din cap şi spuse pe un ton scăzut: 

— Sărută-mă. Avea buzele uscate şi calde. Se desprinse 
foarte repede de el şi îl împinse în faţă. 

Un geko uriaş, cocoţat pe uri mormânt, îi privea. Thepin îl 
urmări din ochi şi se ascunse în mărăciniş. 

Lui Malko i se păru nesfârşit drumul până la locul unde se 
afla Jim Stanford. Ghemuit la pământ, acesta stătea cu 
spatele la el, absorbit de conversaţia cu thailandezul. Brusc, 
se întoarse. 

Privirile li se încrucişară şi rămaseră aşa, nemişcaţi. Pe 
chipul lui Jim se citi o imensă surprindere. 

Nu erau la mai mult de cinci metri unul de altul. Malko fu 


186 


izbit de ridurile de sub ochi, de expresia de lehamite şi de 
oboseală. 

Jim Stanford se ridică încet, îndreptând spre el un 
Parabellum japonez. 

Malko nu încercă să scoată arma. Ţinând mâinile la 
vedere, zise: 

— Jim, nu trageţi. 

— Malko! 

Americanul cobori arma, repetând pe un ton scăzut 
„Malko”. Thailandezul nu se mişcase din loc. 

Cei doi rămaseră faţă în faţă, apoi Malko spuse: 

— Jim, am aflat tot. Kim-Lang a murit. Lucra pentru 
comunişti. Colonelul m-a trimis aici, ordonându-mi să vă 
împuşc. 

O tristeţe de nedescris se aşternu pe chipul lui Jim 
Stanford. Inchise ochii o clipă şi spuse: 

— Ce idiot am fost! Mi-a trecut prin cap, dar am refuzat 
să cred. In anumite clipe era atât de dulce, de iubitoare. 

— Jim, îl întrerupse Malko, nu am intenţia să vă ucid. 

Americanul surâse cu tristeţe: 

— Asta nu are mare importanţă. 

— Dispăreţi, îl imploră Malko. Cunoaşteţi regiunea ca pe 
buzunarul dumneavoastră. Vă veţi reface viaţa undeva. 
Nimeni nu vă va urmări. 

Jim Stanford deschise gura ca să răspundă, dar auzi un 
zgomot uşor în spatele lui Malko. lute ca fulgerul, Jim îi 
împinse şi Malko căzu pe spate. Se auzi o împuşcătură. 
Făcând o grimasă de durere, Jim se chirci, ducându-şi 
mâinile la pântec. O nouă detunătură şi Jim căzu. innebunit 
de furie, Malko se rostogoli şi trase în direcţia din care 
veniseră focurile de armă. Se auzi un strigăt înăbuşit. 

O voce de femeie. 

Extrem de palidă, Thepin se sprijinea de un mormânt. Pe 
bluză, în dreptul umărului, îi apăruse o pată mare de sânge. 
Aruncat lângă ea, se afla un pistol Beretta de calibru 7,65. 

— De ce ai vrut să-l ucizi pe Jim? strigă Malko. 

Îi strecură o batistă între bluză şi rană. Fata deschise 
ochii: 

— Nu pe el am vrut să-l ucid, ci pe tine, bolborosi ea, dar 


187 


m-a văzut. 

— Pe mine? De ce? 

— Pentru că vrei să pleci, mărturisi ea. 

Astfel, Jim Stanford îi salvase viaţa. Văzând că Thepin nu 
era în pericol, culese de jos pistolul şi se întoarse la bătrânul 
american. Thailandezul de la securitate era ghemuit lângă 
el, impenetrabil ca un Sfinx. 

Jim Stanford se târâse până la un mormânt, de care se 
sprijinise cu spatele. Din gură îi curgea o spumă roşiatică. 
Tuşi sec şi scuipă un cheag mare de sânge. Partea din faţă 
a cămăşii era toată roşie. Malko îi descheie nasturii şi îşi 
ascunse cu greu starea de confuzie în care se afla: primul 
glonţ tras de Thepin trecuse prin stomac şi prin ficat, iar cel 
de al doilea lovise plămânul. Operat de urgenţă, ar fi avut 
poate o şansă.... 

— Sunt terminat, şopti Jim Stanford. Spuneţi-mi doar cum 
aţi ajuns aici şi cine e fata care voia să vă ucidă? 

Malko îi povesti pe scurt cum decursese şederea lui la 
Bangkok, fără să uite rolul jucat de Thepin. 

Jim îl întrerupse: 

— Eu nu am încercat niciodată să vă ucid, ci soţia mea. 
Se temea să nu descoperiţi adevărul. Vă cer scuze. Sa-Mai 
lucra şi pentru mine şi pentru ea. N-ar fi trebuit niciodată 
să-l iau cu mine. E un ucigaş, o fiinţă crudă şi periculoasă... 
Cu atât mai rău, e prea târziu. 

Sughiţă şi scoase un strigăt de durere. Malko vru să-l 
apuce de umeri ca să-l ridice. 

— Haideţi, o să fiţi îngrijit. 

Jim clătină din cap. 

— Nu, s-a terminat. Sunt prea bătrân ca să alerg prin 
junglă. Am făcut-o destul pe vremea japonezilor! 

— Nu înţeleg de ce nu aţi fugit din Thailanda, exclamă 
Malko. 

Jim surâse uşor: N 

— Incă mai țineam la Kim-Lang. Imi trebuiau bani ca să o 
păstrez. Ştiam de mult de existența unui depozit de arme 
japonez. A fost nevoie să găsesc un cumpărător. In situația 
în care eram, îl vindeam pe oricât. Afacerea trebuia să fie 
încheiată astăzi. Aş fi plecat cu aurul pe râu. Era destul 


188 


pentru a-mi reface viaţa, dar soarta a vrut altfel. 

Chipul bătrânului american căpătase culoarea granitului 
pe care se sprijinea. Inchise ochii o clipă, apoi îi deschise 
din nou: 

— Vedeţi dumneavoastră, mi-aş fi refăcut viaţa, aş fi luat- 
o de la început. Când ai cincizeci de ani, te costă foarte 
scump să pari de douăzeci. 

Cerul era senin şi soarele ardea îngrozitor. Sudoarea 
curgea pe chipul lui Jim Stanford, amestecându-se la colţul 
gurii cu sângele. 

Mâinile i se agitară într-o mişcare spasmodică. Spuse cu 

o voce joasă: 
__— Malko, vreţi să-mi faceți un ultim serviciu? 
Inmormântaţi-mă imediat aici. E loc destul şi nimeni nu mă 
va căuta. Totdeauna mi-a plăcut acest loc. Aşa, nimeni nu 
va şti nimic niciodată. 

Malko se ghemui lângă el. Privirea americanului devenise 
sticloasă. 

— Vă promit, spuse Malko, având un nod în gât. 

Jim vru să-i mulţumească, dar nu reuşi să scoată decât 
un horcăit. li strânse mâna lui Malko. 

Ridică privirea spre cerul albastru şi degetele i se 
desfăcură într-un ultim spasm. Inima făcu o pauză, apoi se 
opri definitiv. Cu braţele în cruce, alunecă la baza pietrei de 
granit. 

Freamătul râului Kwai ajungea ca un foşnet la urechile lui 
Malko. Un nor acoperi din nou soarele şi maimuţele 
începură să strige, urmărindu-se una pe alta şi 
îndepărtându-se. Malko se aplecă şi închise ochii mortului. 
Aşa cu barbă, Jim părea foarte bătrân, unul dintre acei 
bunici blânzi care îşi iau nepoţii pe genunchi. 

Malko se ridică, îşi scutură hainele de praf şi se îndreptă 
cu paşi lenți spre Thepin, urmat îndeaproape de thailandez. 
Nu simţea altceva decât o imensă tristeţe. 

Ridicară cu greu amândoi o piatră de mormânt, sudată 
parcă de umezeală. Malko întinsese corpul lui Jim Stanford 
la umbră, dar muştele roiau deja în jurul lui. Adăpostindu-se 
sub un tufiş de orhidee sălbatice, Thepin stătea la câţiva 
metri de cadavru. Din când în când suspina. Reuşiră să 


189 


mişte destul piatra ca să strecoare trupul înăuntru. Malko îşi 
privi pentru ultima dată prietenul. 

In zece minute, totul se terminase. Piatra odată pusă la 
loc, nimic nu mai atrăgea atenţia. Malko aruncase în 
mormânt pistolul mortului. Timp ce câteva clipe rămase 
nemişcat, fixându-şi în minte inscripţia: Ralph Cate, 
Căpitan, al 31-lea Corp de Armată Regală, 7 iulie 1945. 

Jim Stanford era într-o companie bună. 

Imensul cimitir îşi regăsise pacea. In câteva zile venea 
Crăciunul. Un Crăciun fără zăpadă, cu treizeci şi cinci de 
grade la umbră. 

Malko o luă pe Thepin în braţe. Era semiconştientă. 
Thailandezul vâsli cu îndemânare şi îi traversă râul. Tot 
drumul de întoarcere Thepin deliră, cu capul pe genunchii 
lui Malko. Când ajunseră la Bangkok, murmură: 

— Îţi cer iertare. Ştiu că voiai să-l salvezi pe Jim Stanford. 

Malko o mângâie pe păr. 

— Nu face nimic. Poate îi e mai bine acolo unde e. 

Camioneta opri în faţa clădirii de pe strada Ploenchitr. 

Malko o lăsă pe fată pe banchetă şi pe thailandez la 
volan. li luă mâna lui Thepin şi îi sărută vârful degetelor. 

— Adio, Thepin, spuse el. 

Până să apuce ea să răspundă, el era departe. 

Se urcă în primul taxi. 

Malko citea Bangkok Post în sala de aşteptare a 
aeroportului Don-Muang. Nu reuşea să-şi ia ochii de pe o 
notiţă din pagina trei, o telegramă a agenţiei din Kuala 
Lumpur. Purtătorul de cuvânt al Ambasadei Americane 
declarase că obținuse certitudinea că Jim Stanford, dispărut 
cu o lună în urmă, fusese ucis în cursul unei misiuni cu care 
îl însărcinaseră Serviciile speciale din ţara lui. 

Difuzoarele fâşâiră uşor şi anunţară: 

— Pasagerii pentru zborul 972 al Companiei Scandinavian 
Airlines sunt rugaţi să se prezinte la poarta numărul 3.. 

In momentul în care Malko se ridică, de el se apropie o 
thailandeză bătrână, îmbrăcată într-un sarong de bumbac. li 
întinse un mic pachet şi se îndepărtă fără un cuvânt. 

Un sfert de oră mai târziu, instalat confortabili în avionul 
DC-8, Malko desfăcu hârtia, reţinându-şi un strigăt de 


190 


admiraţie: pachetul conţinea un splendid Buddha, minunat 
finisat, din aur masiv şi înalt de douăzeci de centimetri. În 
pachet se mai afla o carte de vizită a doamnei Stanford, pe 
care scria doar atât: „Mulţumesc”. 

Lucrurile se aflau repede la Bangkok. 

Avionul uriaş se ridica rapid spre cerul senin. Dedesubt, 
Thailanda nu mai era decât o pată întinsă şi verde. Se auzi 
deodată vocea stewardesei, care anunţa: 

— În dreapta puteţi zări râul Kwai. 

În semn de salut pentru cei căzuţi, comandantul înclină 
uşor imensul aparat. Pasagerii se înghesuiau la hublouri, 
fascinaţi de panglica argintie, care îşi croia drum prin jungla 
înverzită. 

Întristat, Malko întoarse privirea. 


Sfârşit 


191