Gerard de Villiers — [SAS] Amazoanele din Pyongyang

Gerard de Villiers 


Amazoanele din Pyongyang 


În româneşte de Maria Măciucă 


Gerard de Villiers 
Les amazones de Pyongyang 


Malko Productions - Paris, 
TINERAMA 2003 


Capitolul | 


Sergentul Chan Soon Ho, aflat de gardă în foişorul în 
formă de pagodă cu acoperişuri multicolore de lângă clădirea 
administrativă sud-coreeană Freedom House, privea cu un aer 
absent către linia invizibilă care împărțea Coreea în două, în 
urma armistiţiului semnat în 1953. 

În 1950, Coreea de Nord, aflată sub influenţă sovietică, 
invadase Coreea de Sud. După doi ani de lupte încrâncenate, 
trupele  nord-coreene ajutate de americani, reuşiseră să 
respingă atacurile. Pan Mun Jom era de atunci singurul loc de 
contact între Nord şi Sud. 

Subofiţerul sud-coreean se uită la ceas. Era ora 
unsprezece şi cincizeci de minute. Peste numai zece minute 
avea să fie înlocuit. lar peste două luni, putea să se întoarcă la 
Seul. Efectuase deja douăzeci şi cinci de luni de serviciu militar 
în zona demilitarizată din Pan Mun Jom şi aştepta cu nerăbdare 
să se întoarcă la viaţa de civil. 

În Pan Mun Jom, nervii îi fuseseră adeseori puşi la grele 
încercări. Difuzoarele nord-coreene instalate de-a lungul liniei de 
demarcaţie urlau încontinuu numele încununat de glorie al lui 
Kim Il Sung, liderul din Coreea de Nord. 

Zona demilitarizată era un univers închis, înconjurat cu 
sârmă ghimpată şi mine, de unde nimeni nu putea scăpa. 

Chan Soon Ho îşi reluă poziţia de drepţi. 

La numai câţiva metri distanţă de el, începea teritoriul 
Coreei de Nord, chiar din mijlocul clădirilor albastre, cu 
acoperişuri din tablă ondulată, care adăposteau „Military 
Comission Armistice”. 

În spatele foişorului de pază, câţiva arbuşti înconjurau un 
bazin mare peste care se arcuia un pod din piatră albă. Grădina 
aceea numită „the Sunken Garden” fusese amenajată cu scopul 
de a mai risipi tristeţea emanată de clădirile administrative. In 
rest, nu mai era decât şoseaua ce ducea la Câmp Bonifas, aflat 
la trei kilometri distanţă. 

Acolo staţiona un batalion de trupe americano-coreene, ce 
avea sarcina să apere acea zonă tampon. 

De jur împrejur era un no man's land plin cu mine, sârmă 
ghimpată şi şanţuri antitanc. 


Satul Pan Mun Jom fusese distrus în războiul din Coreea, 
cu mult înainte de armistițiul din 1953. 

Nu mai rămâneau decât vreo zece familii regrupate în 
casele prefabricate, care îşi cultivau orezul sub protecţia Căştilor 
Albastre. Oamenii erau obligaţi să se retragă în casele lor de la 
ora unsprezece noaptea, iar în timpul zilei, îşi afişau mândria de 
avantpost al libertăţii în faţa vizitatorilor ce veneau în acea 
„Joint Security Area”... 

Privirea sergentului Chan reperă brusc trei păsări uriaşe ce 
survolau Sachon River, la un kilometru distanţă, în Coreea de 
Nord. El îşi luă binoclul ca să vadă mai bine. Erau nişte cocori de 
Manciuria, cu capetele de un superb roşu sângeriu. Se îndreptau 
spre sud. Puțin le păsa de linia ce tăia Coreea în două de mai 
bine de treizeci de ani, în dreptul paralelei 38... Una din păsări 
se detaşă din grup şi pierdu din altitudine. In zbor planat, ea se 
aşeză delicat pe marea clădire albă, de două etaje, cu acoperiş 
plat, ce se ridica la o sută de metri în faţa sergentului, de 
cealaltă parte a liniei de demarcaţie. 

Era Pan Mun Gok, unde se afla Cartierul general al nord- 
coreenilor. Colina care se ridica în spatele clădirii fusese 
defrişată pe o suprafaţă mare şi propagandiştii scriseseră pe ea 
cu var cu caractere mari, „Yankee go home”. 

Cocorul de Manciuria de pe Pan Mun Gok începu să-şi 
netezească penele, iar sergentul Chan Soon Ho îşi luă ochii de la 
el. În zona de frontieră vânatul era interzis. O împuşcătură ar fi 
putut declanşa Al Treilea Război Mondial, aşa că nimeni nu ar fi 
riscat să încerce. Din când în când, mai murea câte un cerb, 
victimă a câmpurilor minate... 

Un grup de vizitatori apăru pe peronul clădirii 
administrative, încadrat de soldaţi în uniforme albastre, cu 
brasarde roşii pe care se afla nelipsitul chip al lui Kim IlI Sung. 

Sergentul sud-coreean îşi îndreptă binoclul către noii- 
veniţi. Doi dintre ei păreau a fi sovietici, unul, african. Mai erau 
şi două femei: o asiatică îmbrăcată cu pantalon şi o femeie 
înaltă, blondă, cu ochelari de soare. 

Sub puloverul bine mulat pe corp se vedeau nişte sâni 
generoşi şi fusta mini îi dezvăluia picioarele lungi şi bine 
desenate. 

Sergentul Ho simţi o furnicătură plăcută în corp. De multă 
vreme nu mai văzuse o asemenea făptură. El se întoarse şi îl 


chemă pe colegul său american. 

— Hei, Wayne, vino şi te uită ! 

El îi dădu binoclul, iar americanul scoase un fluierat 
admirativ. Soldaţii nord-coreeni ce însoțeau grupul erau la fel de 
extaziaţi. Grupul se opri la capătul peronului. Se auziră nişte 
fluierături şi un mic detaşament de soldaţi apăru în curtea 
clădirii, îndreptându-se către foişorul de pază. Era schimbul de 
gardă. Cei doisprezece soldaţi păşeau în cadență scoțând nişte 
ţipete guturale. Vizitatorii aplaudară politicoşi, apoi fură conduşi 
până la cele trei barăci albastre ale Military Armistice 
Commission. Fiecare din ele avea câte două intrări, una în 
sectorul nord-coreean, cealaltă, în sectorul sud-coreean. Linia de 
demarcaţie trecea prin mijlocul mesei de conferinţă. 

— Sunt cu siguranţă tovarăşii lui Kim Il Sung, făcu 
sergentul Ho, care nu-şi dezlipea privirea de la superba blondă. 

Numai vizitatorilor de rang înalt li se permitea să se 
apropie atât de mult de diavolii imperialişti din Sud. Santinelele 
nord-coreene şi cele sud-coreene se priveau cu ură în ochi. Din 
două în două ore, erau schimbate. Acolo era singurul punct în 
care linia de demarcaţie nu era barată cu sârmă ghimpată şi 
mine... 

Sergentul Ho îşi recupera binoclul şi îl îndreptă din nou 
spre frumoasa necunoscută. El privi îndelung la minunatul ei 
bust şi la unduirea voluptoasă a şoldurilor. Din nefericire, acea 
fiinţă era inaccesibilă pentru el, ca şi cum s-ar fi aflat pe o altă 
planetă. 

Micul grup pătrunse într-una din barăci iar sergentul o 
pierdu din vedere. Visul cel frumos dispăru. Îi dădu americanului 
binoclul său, cobori scara în formă de spirală a foişorului şi 
pătrunse pe aleea asfaltată ce trecea prin faţa barăcilor 
albastre. El se apropie de o baracă şi privi printr-una din 
ferestre. Soldaţii nord-coreeni, aflaţi la câţiva metri de el făceau 
acelaşi lucru. Unii chiar fotografiau. Înăuntru se puteau vedea 
cei cinci vizitatori care ascultau explicaţiile ghidului. Tânăra 
asiatică avea un aparat de fotografiat şi îi făcu semn blondei să 
treacă de cealaltă parte a mesei de conferinţă aflată în teritoriul 
sud-coreean, ca să-i facă o fotografie. Cu permisiunea ghidului, 
blonda îi făcu pe plac. 

Sergentul Ho nu putea auzi ce vorbeau cele două femei, 
dar văzu cum asiatica se întoarce spre africanul îmbrăcat în 


ţinută Mao, îl întreabă ceva şi apoi îi întinde aparatul. 

Negrul îl luă şi asiatica se afla acum la un metru de 
sergentul Ho. Dacă nu ar fi fost geamul, ar fi putut să o atingă. 

Străluci flash-ul şi toţi zâmbiră. Africanul lăsă aparatul în 
jos. Sergentul Ho era vrăjit de sânii blondei. Apoi, brusc, se 
întâmplă ceva de necrezut! În loc să se întoarcă spre masă, 
blonda se repezi către uşa ce dădea în Coreea de Sud! 

Aceasta nu era niciodată încuiată cu cheia. 

Tânăra femeie o deschise şi trecu ca o săgeată pe lângă 
sergentul Ho, urmată de asiatică. Amândouă alergau spre 
Freedom Hause, care se afla la o distanţă de douăzeci de metri. 
În câteva secunde, calmul ce domnea în Joint Security Area făcu 
loc unei zăpăceli îngrozitoare. 

Ghidul nord-coreean se repezi afară din baraca albastră, în 
teritoriul nordic, împingându-i pe african şi pe cei doi albi. Atraşi 
de zgomot, o duzină de soldaţi nord-coreeni năvăliră 
îmbrâncindu-i pe americani şi pătrunzând peste linia de 
demarcaţie în urmărirea celor două fugare. 

Sirena foioşurului nord-coreean începu să urle lugubru, 
alertând toată paza. Soldatul Wayne, suna înnebunit la Câmp 
Bonifas, cerând ajutoare. 

O maşină de teren 4 x 4, cu inscripţia Merry Mad Monks of 
the DMZ ! se opri în faţă la Freedom House şi din ea săriră trei 
soldaţi şi un locotenent US. Ei tăiară calea soldaţilor nord- 
coreeni. Ofiţerul trase în aer trei gloanţe cu un Colt 45 şi urlă: 

— Stop! You are trespassing the border.? 

Unii se opriră, dar câţiva continuau să alerge după cele 
două femei care ajunseseră deja la „Sunken Garden”. Păreau că 
aleargă la întâmplare, căutând să se îndepărteze cât mai mult 
de frontieră. Trei soldaţi nord-coreeni le ajunseră din urmă pe 
podul din piatră albă ce se arcuia deasupra bazinului cu apă. 

Se aruncară asupra lor şi începură să le tragă înapoi. 
Aveau de parcurs cincizeci de metri până la linia de demarcaţie. 
Atunci interveni ofiţerul american ce coborâse din maşina de 
teren. Avea revolverul aţintit către unul din urmăritori. 

— Stop or I shoot you” 

Soldatul se opri înjurând. Din toate părţile soseau acum 


1 Călugării veseli din DMZ (n.a.) 
2 Opriţi-vă! Aţi trecut frontiera ! (n.a.) 
3 Opreşte-te sau trag! (n.a.) 


americani şi soldaţi din ROKA!, agitând arme M6. 

Dintr-un tufiş de lângă Freedom House se auziră ţipete 
ascuţite. 

— Help! Help! Help! I am Swedish! 

Era tânăra femeie blondă care se zbătea în braţele a doi 
soldaţi cu brasarde roşii, care încercau să o târâie către linia de 
demarcaţie. Un altul se lupta cu japoneza. 

Locotenentul american ezita. În câteva secunde avea să 
fie prea tărziu. El se întoarse către sergentul Ho. 

— Sergent, opreşte-i! iți ordon! 

Sergentul se repezi, urmat de patru din oamenii săi. Cu o 
lovitură, el strivi pumnul unuia dintre soldații care se luptau cu 
blonda. Acesta îi dădu drumul urlând de durere. Ho îl prinse şi 
pe celălalt şi îl aruncă la pământ. Blonda se scutură. Pletele 
lungi şi blonde îi erau răvăşite. 

— Run away!’ îi strigă sergentul. 

Engleza lui era limitată. Ochelarii necunoscutei căzuseră, 
iar el putu să-i vadă minunaţii ochi albaştri, plini de lacrimi. 
Blonda făcu câţiva paşi către 4x4. Camerele automate ale US 
Army filmau scena în tăcere. Câteva secunde, domni acalmia. 

Oamenii lui Ho reuşiseră să o elibereze pe asiatică. 
Aceasta părea paralizată, în stare de şoc. Un elicopter sud- 
coreean apăru deasupra acoperişurilor, întâmpinat cu o rafală 
de avertisment trasă din foişoarele nord-coreene. 

Ofiţerul US exclamă îngrozit: 

— My God! Sunt nebuni de legat! 

El începu să agite braţele, făcând semn femeilor să vină 
spre el. Blonda şi asiatica se supuseră. Erau acoperite de 
sergentul Ho şi oamenii acestuia. În spatele lui „Sunken Garden” 
apărură trei trupe cu soldaţi din Al Patrulea Batalion de 
Infanterie US. 

Sergentul Ho îşi puse revolverul în etui. Tensiunea se 
potolise. Un urlet sălbatic îl făcu să se întoarcă. Un soldat nord- 
coreean ţâşni prin peretele subţire al unei barăci, spart cu 
ajutorul unui topor din dotarea antiincendiu. Cu ochii holbaţi ca 
ai unui nebun, el alerga spre cele două femei. 

Urletul fioros al soldatului o făcu pe blondă să se întoarcă. 
Cu un țipăt de groază, ea se repezi spre locotenentul american, 


1 Republic of Korea Army! (n.a.) 
2 Fugi! (n.t.) 


dar văzu că nebunul îi taie calea cu toporul în mână. 

Atunci, împreună cu japoneza, devie spre „Sunken 
Garden”. 

Americanul trase spre soldatul cu toporul, dar nu-l nimeri. 

Sergentul Ho văzând care era situaţia porni ca un fulger 
după nebun ! 

Deodată, asiatica se clătină şi se prăbuşi la pământ. 
Imediat nord-coreeanul fu deasupra ei. Ca un călău profesionist, 
el îi tăie capul cu o singură lovitură de secure. Un şuvoi de 
sânge ţâşni ca un gheizer. 

Un ultim spasm scutură trupul bietei femei, care se 
înţepeni apoi. Soldatul flutura victorios toporul însângerat, 
îngrozită, suedeza se repezi într-un autobuz gol în loc să mai 
fugă către americanul cu puşcă mitralieră. Soldatul nord- 
coreean se luă după ea, cu sergentul Ho pe urmele lui. 

Ho ajunse la autobuz în clipa în care asaltantul urca în el. 
Totul se petrecuse atât de rapid, încât nici nu apucă să-şi scoată 
revolverul din etui. Ho îl apucă pe nord-coreean de picioare şi-l 
răsturnă. Cu chipul schimonosit de ură, acesta din urmă ridică 
toporul şi-l abătu asupra sergentului, despicându-i ţeasta drept 
în două. 

Un val de vomă ţâşni din gura soldatului american. El urla 
şi trăgea în acelaşi timp. Proiectilele puştii-mitralieră păreau că-l 
ţintuiesc pe agresorul cu secure de caroseria autobuzului, 
împiedicându-l să se prăbuşească. Securea era încă înfiptă în 
ţeasta sergentului Chan Soon Ho. 

Culasa armei sună a gol. Americanul rămase pe loc, înfipt 
pe picioarele depărtate, îngrozit de cele două asasinate oribile. 

Liniştea era acum sfâşiată de lătrăturile difuzate prin 
staţie de amplificare. Soldaţii americani şi coreeni, în ţinută de 
camuflaj, se aflau în spatele fiecărui tufiş din „Sunken Garden”. 
Un vehicul blindat cu o mitralieră îndreptată către zona de 
frontieră era în poziţie de aşteptare. 

Acum toată zona era în stare de alertă pe o adâncime de 
cincizeci de kilometri. 

El se îndreptă către locotenentul aflat încă în stare de şoc. 

— Ce s-a întâmplat aici? 

— Sir, se pare că două femei au vrut să profite de vizita în 
cealaltă parte a frontierei ca să treacă la noi. Apoi, nu mai ştiu, 
parcă au înnebunit cu toţii. Există cel puţin doi morţi şi mai mulţi 


răniţi. Ne-au atacat cu o secure... 

— Unde sunt cele două femei? întrebă colonelul. 

— Una dintre ele a fost asasinată. Cealaltă se află în 
autobuz. Este o albă, sir. 

Colonelul alerga deja către autobuz. Evitând cadavrul 
sergentului Ho, el se urcă înăuntru. 

Tânăra femeie blondă era acolo, privind în gol, iar lacrimile 
îi brăzdau faţa. Ea tresări când auzi paşii colonelului şi începu să 
tremure puternic. Americanul spuse cu blândeţe: 

— Nu vă temeţi, Miss, sunt colonelul Kirkbride, 
comandantul batalionului patru din Câmp Bonifas. Sunteţi în 
deplină securitate acum. Cine sunteţi? 

— Anita Kalmar, răspunse blonda. Sunt suedeză. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Am fost răpită în Coreea de Nord, spuse ea cu glasul 
spart. Sunt doi ani de când nu am avut dreptul de a părăsi ţara. 
Am profitat de această vizită în Pan Mun Jom ca să încerc să 
scap. O, este îngrozitor, atâta sânge... 

Ea începu să tremure iar, incapabilă să mai vorbească. 

Colonelul Kirkbride o ajută să se ridice şi să coboare din 

autobuz. Afară aştepta o ambulanţă. Ea fu aşezată pe o targa. 
: — Anunţaţi Ambasada Suediei din Seul, spuse colonelul. 
Incercaţi să o identificaţi pe cea de a doua femeie. De 
asemenea, anunţaţi-l şi pe /nte//ligence Officer. Vreau un raport 
complet asupra acestei afaceri. 


Capitolul Il 


Pe ecranul din sala de conferinţe de la etajul şase al 
clădirii din Langley în care se afla Central Intelligence Agency, 
se perindau imagini în alb şi negru, deformate de mărimea 
acestuia. 


Spectatorii priveau ţintă la ecran. Dramatismul scenelor 
era sporit de urletele şi ordinele date în limba coreeană. Filmul 
fusese făcut din montarea peliculelor rezultate de la cele trei 
camere de luat vederi, instalate în zona demilitarizată din Pan 
Mun Jom. 

Fuseseră înregistrate toate amănuntele tragicei evadări, în 
ordine cronologică. Pe ecran se derula secvenţa bărbatului cu 
toporul, până la scena asasinării sergentului Chan Soon Ho. 

— Vreau să revăd de la început această secvenţă, ordonă 
directorul secţiei Operaţiuni, Richard Thomson. 

Proiecţionistul se execută şi scena fu repetată. 

— Acest tip a acţionat de unul singur, remarcă Richard 
Thompson. Nu a vorbit cu nimeni. 

— Este exact, făcu generalul Anh, ofiţer de legătură sud- 
coreean. Nu se aude nici un ordin. 

Pe ecran scena se derula în ralanti. Pe chipurile celorlalţi 
soldaţi nord-coreeni se citea clar stupefacţia. Era clar că nu se 
aşteptaseră la o asemenea reacţie. 

— Mă întreb de ce a făcut acest lucru, murmură Richard 
Thompson. 

Vocea sacadată a generalului Anh se auzi din penumbră. 

— Cu siguranţă, este vorba de un fanatic. Soldaţii nord- 
coreeni ar fi putut să le împuşte cu uşurinţă pe cele două femei, 
dar s-au temut ca acest lucru să nu degenereze în ceva cu mult 
mai grav. 

— Disgusting! şopti Richard Thompson. 

Era scena în care securea tăia capul femeii asiatice. 
Imaginea următoare era cu locotenentul US, care agita în 
neştire arma. 

— Nebunul ăsta i-a luat pe toţi prin suprindere, comentă 
Michael Kotter, şeful staţiei CIA din Seul. Am vizionat filmul de 
cel puţin zece ori. Dacă omul nostru ar fi fost un ţintaş mai bun, 
acum femeia asta ar fi fost în viaţă, şi la fel şi sergentul sud- 
coreean. 

— Shit, sper că tipul acesta a fost deja decorat! făcu 
directorul departamentului Operaţiuni. 

— Yes, sir, răspunse generalul Anh. 

Obiectivului camerei se deplasă până la trupul însângerat 
al femeii şi se opri pe această imagine terifiantă. În sală se 
aprinse lumina. 


— A fost verificată cu precizie această femeie? 

— Da, domnule, făcu Michael Kotter. Este vorba de o 
actriţă japoneză de douăzeci şi şase de ani, care a dispărut în 
urmă cu doi ani o dată cu logodnicul ei. Se numeşte Ayako 
Honchu. Ei s-au făcut nevăzuţi pe o plajă de lângă portul 
japonez din Simonoseki. Nimeni nu a aflat ce s-a întâmplat cu ei. 
Se vorbea de o dublă sinucidere, fără să se ştie motivele. 

— Logodnicul a fost găsit? 

— Nu, domnule. 

— Se cunoaşte bine identitatea fetei? 

— Desigur, sir, datorită amprentelor digitale. | s-au luat 
atunci când a obţinut paşaportul. Familia ei a recunoscut-o. 

— Aţi reuşit să reconstituiţi drumul străbătut de ea? 

— Da, sir, datorită mărturiei făcute de Anita Kalmar, 
suedeza. Ayako Honchu i-a povestit acesteia că a fost răpită de 
pe plajă de patru bărbaţi mascaţi. Aceştia i-a dus pe ea şi pe 
logodnicul ei la bordul unui aparat Zodiac. Apoi, au fost 
transportaţi în Coreea de Nord cu un vapor extrem de rapid. 
Acolo, cei doi au fost separați şi nu s-au mai revăzut niciodată. 
Ea a fost dusă la Pyongyang. După ce a stat sechestrată timp de 
o săptămână într-o vilă izolată, a fost dusă la Kim Yong |, fiul 
preşedintelui Coreei de Nord, Kim Il Sung. 

— Pare o poveste de nebuni, şopti Richard Thompson. 

— Nu-i chiar aşa, sir, îl contrazise respectuos, şeful staţiei 
din Seul. Kim Yong Il este înnebunit după cinema. Când a 
întâlnit-o pe Ayako Honchu, i-a spus că i-a văzut fotografia într-o 
revistă japoneză şi că a dorit ca ea să lucreze pentru 
cinematografia nord-coreeană. Atunci i-a scris, dar ea nu i-a 
răspuns niciodată. Din această cauză, el a hotărât să o 
răpească... l-a cerut apoi să lucreze cu el în Pyongyang. Din 
cele povestite de ea suedezei, la început l-a refuzat, cerând 
stăruitor să fie trimisă înapoi în Japonia. În loc de a ceda, Kim 
Yong Il a dat ordin să fie închisă într-o celulă. Ca să aibă timp să 
reflecteze... 

— Se pare că nu prea avea de ales, remarcă Richard 
Thompson 

Michael Kotter nu zâmbi deloc. 

— Exact, sir. Astfel, după trei săptămâni de carceră, ea a 
acceptat oferta lui Kim Yong Il. Imediat a fost transferată într-un 
pavilion din periferia localităţii Pyongyang, păzit de oamenii din 


poliţia secretă. Nu ieşea de acolo decât atunci când trebuia să 
meargă la studioul de filmări, escortată. 

— Dar logodnicul ei? Nu a preocupat-o soarta lui? 

— Cum să nu? Dar i s-a spus că l-au lăsat să se întoarcă în 
Japonia. Ayako nu avea cum să verifice acest lucru, neavând 
altă sursă de informare în afară de televiziunea nord-coreeană. 

— Probabil că a fost asasinat, făcu generalul Anh cu o 
voce acidă. 

Nimeni nu îl contrazise. 

— Pare o aiureală de nebuni, repetă directorul de la 
Operaţiuni. Şi fata asta a făcut într-adevăr cinema în cei doi ani? 

— Mai mult nişte eseuri şi nişte filmuleţe regizate chiar de 
Kim Yong ll, spuse Michael Kotter. Acesta voia ca fata să facă un 
lung metraj, iar ea a profitat de asta ca să ceară mai multă 
libertate. Ca să-i facă pe plac, acesta a autorizat vizita ei la Pan 
Mun Jom, un loc deja istoric în ochii nord-coreenilor. 

— Ideea evadării a fost a ei? 

— Nu, sir. A fost ideea suedezei, Anita Kalmar. Ayako i-a 
spus povestea ei în timpul călătoriei. 

Tehnicianul proiecţionist se făcu nevăzut, iar cei trei 
bărbaţi se serviră cu cafea. 

Directorul departamentului Operaţiuni îşi aprinse o ţigară 
şi se întoarse către şeful centralei din Seul. 

— Ce părere ai despre suedeza asta, Michael? 

— Nu am putut să o văd, dar omologii noştri mi-au trimis o 
traducere a interogatoriului ei. Povestea ei pare veridică şi 
seamănă în mod izbitor cu cea a japonezei. Acum doi ani, a fost 
declarată Miss Suedia, după o scurtă carieră în teatru şi cinema. 
Într-o bună zi, a primit o invitaţie să viziteze Coreea de Nord. 
Ştiţi că Suedia întreţine relaţii diplomatice cu cele două ţări 
coreene. Cum acest voiaj era plătit şi putea să-l ia cu ea şi pe 
iubitul ei, Jules, a acceptat. La Pyongyang, lucrurile s-au 
desfăşurat cu bine. l-a fost prezentată lui Kim Yong ||, care i-a 
mărturisit că o admiră mult pentru frumuseţea ei şi a rugat-o să 
se reîntoarcă în Coreea de Nord ca să lucreze pentru 
cinematografia locală. Bineînţeles, femeia nu l-a luat în serios. 
Or, după numai câteva săptămâni, a fost contactată de nişte 
oficiali nord-coreeni care i-au oferit un contract de o sută de mii 
de dolari, din care primea un avans de douăzeci de mii dacă 
venea să turneze în Pyongyang. Pentru o simplă şi efemeră 


regină a frumuseţii, era o ofertă nesperată. A acceptat şi a 
plecat la Pyongyang, via Moscova. 

— Şi ce s-a mai întâmplat? întrebă Richard Thompson. 

— Şi-a dat seama foarte repede că fusese trasă pe sfoară. 
La început i s-a reţinut paşaportul. Apoi a fost obligată să 
locuiască într-o proprietate din apropierea oraşului Pyongyang, 
fără a avea voie să aibă nici un contact cu exteriorul. Kim Yong 
II a vizitat-o de mai mult ori şi a asistat la mai multe filmări. 
Filmuleţe de publicitate în care era mai degrabă dezbrăcată... 

Directorul de la Operaţiuni scoase o exclamaţie de 
dezgust: 

— Vreţi să spuneţi că a agresat-o sexual? Michael Kotter 
scutură din cap. 

— Nu, nu, sir. S-a mulţumit doar cu un „sexual 
harassment” fără nici un fel de violenţă. Tânăra şi-a dat seama 
că tipul este nebun, că în Coreea de Nord nu există industrie 
cinematografică şi că i se ofereau proiecte neinteresante. Atunci 
a vrut să restituie cei douăzeci de mii de dolari ca să rezilieze 
contractul şi să se întoarcă acasă. Kim Yong Il s-a făcut că nu 
aude. Atunci Anita Kalmar s-a hotărât să evadeze. A fost prinsă 
în Pyongyang şi ameninţată cu moartea dacă va încerca să ia 
contact cu Vestul. Era obligată să respecte contractul. | s-a 
făgăduit însă că, dacă va face propagandă favorabilă pentru 
Corjeea de Nord va fi eliberată mai repede. Ea a cerut să 
viziteze Pan Mun Jom şi cererea i-a fost aprobată. In autobuz, s-a 
întâlnit cu japoneza şi i-a propus să vină cu ea. Acum suferă 
îngrozitor simțindu-se vinovată de moartea ei. 

Thomson dădu trist din cap. 

— Putea să aibă aceeaşi soartă dacă nu intervenea acel 
sergent sud-coreean. Ce părere aveţi de toată povestea asta, 
generale Anh? 

Generalul zâmbi cu răceală şi spuse cu claritate: 

— Pare o poveste veridică, sir. Kim Yong Il este la fel de 
nebun ca şi tatăl său şi este obsedat de cinema. Se ştie că a 
sechestrat zeci de tinere ca să constituie o pepinieră de artiste 
în Coreea de Nord. Nici una însă nu a putut să se întoarcă de 
acolo ca să poată povesti ce s-a întâmplat. Graţie celor 
povestite de Miss Kalmar putem verifica ipoteza noastră. 

— Credeţi că sovieticii cunosc această „manie”? 

— Desigur. Coreea de Nord este o ţară foarte bine 


supravegheată. Are frontiere comune atât cu URSS, cât şi cu 
China. Ruşii nu vor însă să-l învinuiască pe Kim Yong Il. Au 
nevoie de porturile Coreei de Nord, când Vladivostok este prins 
de gheţuri, şi asta se întâmplă cam şase luni pe an. Avioanele 
sovietice au voie să survoleze teritoriul ţării. 

Directorul de la Operaţiuni îl opri cu un gest. 

— Unde se află acum tânăra suedeză? 

— La Seul, sir. Toate declaraţiile ei au fost verificate. Par 
exacte. 

— Nu este prea şocată de cele întâmplate? 

— Bineînţeles că este, dar a devenit o eroină în Coreea de 
Sud! Acum, toată lumea vine să-i ia interviuri şi să-i ofere de 
lucru, căci este extraordinar de frumoasă. | s-a oferit să lucreze 
ca model, şi meseria asta se plăteşte foarte bine... 

— Nu se întoarce în Suedia? 

— Nu ştiu. Cred că deocamdată va mai rămâne câteva 
săptămâni în Seul... Ca să-şi ducă la capăt angajamentele. Are o 
cameră gratuită la hotelul Chosun. O mulţime de ziarişti străini o 
vizitează acolo. 

Directorul de la Operaţiuni păru mirat. 

— Dacă mi se întâmpla mie aşa ceva, aş fi fugit de aici 
mâncând pământul... 

— Noi dorim să mai rămână un timp în ţara noastră, 
mărturisi generalul Anh. Este un mijloc excelent pentru a 
demonstra gradul de barbarie al regimului din Corea de Nord. 
Am făcut un film al incidentului care va fi distribuit pe casete 
tuturor ziariştilor care vor veni la Jocurile Olimpice... 

Băieţii nu erau deloc proşti... 

Richard Thompson se uită la ceas şi spuse zâmbind: 

— Vă mulţumesc că aţi venit la întâlnire, generale. 
Generalul sud-coreean se ridică, le strânse mâna şi părăsi 
încăperea escortat de o gardă de corp din CIA. Când rămaseră 
singuri, cei doi americani se priviră lung. 

— Curioasă afacere, nu? făcu Richard Thomson. 

— Mai mult decât curioasă, accentua şeful centralei CIA, 
Michael Kotter. Noi l-am indentificat pe „Cho”, tipul care o 
supraveghea pe suedeză, cu ajutorul prietenilor noştri din 
serviciile chineze. 

— Cine este acesta? 

— Tipul face parte din departamentul „Covert 


Operations" din serviciile nord-coreene. 

— Omologii noştri? 

— Da, sir. În realitate, el se numeşte He Wang Ki şi face 
parte din comandourile de sabotaj sovietice. Chinezii îl cunosc 
foarte bine. A venit des la Macao ca să dea ordine agenţilor lui. 
Obişnuia să stea la hotelul Aido. Nord-coreenii au implantat 
acolo o bază de operaţiuni clandestină. Chinezii îl lasă în pace, 
dar îl ţin continuu sub observaţie. 

— Credeţi că povestea cu filmul este doar de paravan? Că 
un agent de importanţa lui nu s-ar ocupa cu asemenea 
fleacuri... 

— Nu sunt sigur, sir, mărturisi Michael Kotter. Kim Yong ll 
se poate servi de serviciile speciale ca să-şi satisfacă dorinţele, 
dar afacerea asta poate să ascundă altceva care să fie în 
legătură cu problema noastră. Suedeza aceasta pare „c/lean”, 
dar nu aş spune acelaşi lucru despre japoneză, care era poate 
acolo tocmai ca să o supravegheze. 

— Atunci moartea ei ar putea fi o eroare? 

— Da, sir. Nord-coreenii au insistat să recupereze cadavrul 
japonezei, pretinzând că aceasta ar fi avut naţionalitate nord- 
coreeană. 

— Sper că nu mă veţi face să-mi pierd timpul pentru 
ţâcnelile artistice ale lui Kim Yong ll, oftă Richard Thompson. 

— Suntem obligaţi să explorăm totul, se apără şeful 
centralei CIA din Seul. De o vreme încoace, chinezii, japonezii şi 
sud-coreenii ne avertizează că în Coreea de Nord se pregăteşte 
o acţiune împotriva atleţilor noştri din Seul în timpul Jocurilor 
Olimpice. Până acum însă nu am putut afla nimic precis. 

— Chiar aveţi încredere în chinezi? 

— Da, pentru că ştiu că îi deranjează faptul că în Macao 
există o bază clandestină nord-coreeană, spuse Michael Kotter. 
In plus, nord-coreenii se orientează din ce în ce mai mult către 
Uniunea Sovietică şi asta îi sperie. 

— In acest caz operaţiunea Viena capătă o importanţă din 
ce în ce mai mare, spuse directorul departamentului Operaţiuni. 
Speram să aflu ceva mai mult de la dumneavoastră. 

El se aplecă spre interfon şi spuse: 

— Să vină la mine Frank Woodmill. 

Trei minute mai târziu îşi făcu apariţia un bărbat cu un aer 
destul de posomorât: era directorul adjunct al lui Thompson. 


— Frank, ce spune centrala din Viena în legătură cu 
operaţiunea noastră? 

— Totul pare că se derulează conform programului. 

— Nu s-a înregistrat nici un fel de reacţie după cele 
întâmplate la Pan Mun Jom? 

— Nu. 

Directorul de la Operaţiuni se uită cu gravitate la 
subordonatul său. 

— Trebuie cu orice preţ ca această operaţiune să se 
desfăşoare perfect. Afacerea din Pan Mun Jom riscă să trezească 
neîncrederea nord-coreenilor. 

— Din nefericire, nu avem încotro. Suntem însă atenţi 
pregătiţi. 

— Cine se ocupă la Viena de treaba asta? 

— Malko Linge, răspunde Frank Woodmill. Este unul dintre 
cei mai buni şefi de misiune pe care îi avem. 

— Atunci pot să dorm liniştit, spuse Richard Thompsc cu 
un surâs cam chinuit. 

Ştia că până şi cei mai buni şefi de misiune nu reuşea să 
facă întotdeauna minuni. 


Capitolul III 


Baroneasa Frederika tocmai îl asasina la pian pe Mozart, 
după ce îl torturase îndelung. Sala de bal din Schloss Eisenstadt 
era transformată în auditorium. Baroneasa încerca să-şi 
demonstreze talentele de pianistă într-un concert ce nu se mai 
termina odată, înscris în marele festival al primăverii. Invitaţii 
erau aliniaţi în fotoliile din pluş roşu, suportând cu stoicism 
calvarul. 

instalat cu prudenţă în ultimul rând, Malko îi şopti la 
ureche Alexandrei: 

— Ce-ar fi să facem un tur al terasei? 

Degetele lui băteau tactul pe coapsa fină îmbrăcată cu 
ciorap negru de nailon şi urcau binişor în timp ce vajnica 


pianistă chinuia pianul învăluită de un nor de voaluri verzi... 
Alexandra îl privi brusc interesată: 

— Ce să facem acolo? 

Era o întrebare pur retorică. Ţinuta ei era o invitaţie făţişă 
la viol. Superbul ei bust abia era acoperit de un voal de organza 
mov ce lăsa la vedere un sutien asortat. Jupa neagră, foarte 
strânsă pe talie, se evaza ca o lalea, descoperind cu 
generozitate coapsele fine. Malko nu era singura persoană care 
putea observa că ciorapii erau singura lenjerie intimă... In 
naivitatea lui, considera că absenţa oricărei protecţii era menită 
ca să-l excite numai pe el. Totuşi surprinsese privirile cu luciri 
pofticioase ale unor masculi, fixate pe pulpele Alexandrei, în 
clipa când aceasta se instalase pe o canapea ceva mai joasă. 

În acea clipă, în ochii logodnicei sale, se citi o imensă 
satisfacţie. Îi plăcea la nebunie să-i aţâţe pe toţi acei babalâci 
libidinoşi. Un impuls brutal îl făcu pe Malko să o ia de mână şi să 
o tragă după el afară din sală. 

— Vino! 

Ea nu opuse nici o rezistenţă. Marea terasă ce dădea către 
peluză era pustie, slab iluminată de lampioane. Malko alese 
colţul cel mai îndepărtat de sala de bal şi o sprijini pe Alexandra 
de balustrada din piatră. Fără să scoată vreun cuvânt, el îi vâri 
mâna sub fustă şi, fără nici un fel de preambul, o penetra în 
timp ce o săruta cu pasiune. Cât ai clipi din ochi, tânăra femeie 
se arcui în braţele lui şi începu să respire sacadat cu unghiile 
înfipte în smochingul lui din mătase. 

— Atenţie! Vine cineva! şopti ea. 

O altă pereche tocmai scăpase de tortura muzicală. Cei 
doi se retraseră şi ei în alt colţ mai întunecat al terasei, urmăriţi 
fără milă de acordurile amenințătoare ale pianului... Baroneasa 
Frederika nu voia să se dea bătută. Alexandra strânse picioarele 
ca să-l ţină cât mai strâns pe Malko în pântecele ei. De departe, 
ai fi crezut că sunt doi îndrăgostiţi romantici. Cu toate astea, 
Malko era înfipt în ea până la rădăcină şi o lucra încet cu mişcări 
circulare. 

Din când în când, un geamăt ţâşnea din buzele muşcate 
până la sânge ale femeii. Orgasmul i se declanşa în valuri în 
momentul în care Malko explodă. Cu mâinile încleştate pe 
şoldurile Alexandrei şi cu picioarele înmuiate de plăcere, Malko 
îşi descarcă vlaga în acordurile unui final discordant ce se voia 


apoteotic. 

— De multă vreme nu am mai simţit ceva atât de 
minunat, suspină Alexandra. 

Cei doi nu se îndurau să se dezlipească unul de celălalt. 

— Am impresia că nu te-ai săturat încă, făcu contesa 
privindu-l galeş. 

Malko ar mai fi încercat bucuros şi o altă rundă, dar, din 
nefericire, se apropie de el unul din şefii ospătarilor care se opri 
ceremonios la câţiva paşi prefăcându-se că nu vede nimic 
ciudat. 

— Alteța Voastră Serenisimă este chemată la telefon, 
spuse el şi se îndepărtă pe dată. 

Alexandra pufni înciudată. 

— O, va trebui să o lăsăm pentru altă dată... Dacă voi mai 
avea eu chef. 

Malko găsi receptorul ridicat. Se aştepta să fie sunat. 

— Alo. Sunt Malko Linge. 

— Malko, se auzi o voce cunoscută. Mâine este ziua. la, te 
rog, un stilou şi o hârtie ca să-ţi dictez ceva. 

După ce închise telefonul, Malko era furios. Nu avea deloc 
chef să lucreze pentru CIA în acel moment. Era anotimpul 
petrecerilor în Austria. Recepţiile se ţineau lanţ în castelele 
scăldate în lumini, iar Alexandra, bronzată pe ţărmul Caraibelor, 
era regina balurilor. Din nou îndrăgostită de el, ea făcea orice ca 
să-l înnebunească şi să-i trezească dorinţele, arborând o ţinută 
dincolo de limitele decenţei. _ 

Din păcate, castelul Liezen era un sac fără fund. In prezent 
problema cea mai urgentă era revizuirea şi repararea 
instalaţiilor sanitare, ceea ce costa o adevărată avere. 

Acum nu mai avea ce face. Până a doua zi mai putea să se 
bucure de farmecele logodnicei sale. Apoi, Dumnezeu cu mila... 


KKK 


Turnurile castelului din Bratislava se vedeau până în 
depărtare, ţâşnind din ceața deasă, ca o fortăreață medievală, 
lângă apele Dunării. Avea să fie o zi frumoasă, dar un pic cam 
rece. 

În Rolls-ul blocat în spatele unor maşini de turnat asfalt, 
Malko privea banda de asfalt ce se termina un kilometru mai 
departe, la frontiera ceho-austriacă. 


În afară de colina pe care se înălța castelul, peisajul era 
complet neted, acoperit ici şi colo cu tufişuri şi foişoare ale 
Cortinei de Fier ce despărţea Austria de Ungaria. La câţiva metri 
depărtare de maşina sa, un panou anunţa: Achtung: 
Staatsgrenze 1. Aşezat alături de Malko, Elko Krisantem îşi 
înăbuşi un căscat. Părăsiseră castelul Liezen la ora şase şi 
jumătate dimineaţa şi bătrânul majordom turc trebuise să se 
scoale cu o oră mai devreme ca să pregătească automobilul. In 
ochii lui se citea bucuria. În sfârşit, putea pleca împreună cu 
stăpânul său iubit într-o misiune... Poate că nu era chiar marea 
aventură pe care o visa, dar era oricum altceva decât monotona 
sa activitate de om la toate în castelul Liezen. Acolo fusese 
nevoit să se familiarizeze cu meserii extrem de îndepărtate de 
prima sa vocaţie: adică cea de ucigaş. 

Fusese deprins să mânuiască lampa de sudură şi cheia 
engleză şi să repare sistemul de încălzire centrală ca un 
adevărat profesionist... 

Acum, cu vechiul său revolver Parabellum Astra la 
centură, el se juca cu laţul de ştrangulator, aşa cum alţii se 
jucau cu mătăniile... Deşi misiunea aceasta trebuia să fie 
nonviolentă, Malko dorise să-l ia cu el, pentru că prudenţa este 
mama înţelepciunii. Malko deschise radioul. Incă un avion fusese 
deturnat în Orientul Mijlociu... În Nicaragua se desfăşurau lupte 
crâncene. Malko era bucuros că i se încredinţase o misiune ce 
avea să se desfăşoare în ţara lui. Văzu un autobuz cu placa de 
înmatriculare alb-negru ce venea dinspre Bratislava. 

Inima începu să-i bată mai repede. Era autobuzul pe care-l 
aştepta. 

Uriaşa maşină trecu cu un huruit îngrozitor, îndreptându- 
se către Viena. Malko aşteptă puţin înainte de a se lua după ea. 
Nu era o muncă de Hercule... Autobuzul ajunse în oraş, străbătu 
Simmeringer Hauptstrasse până la Gara Centrală, apoi se 
îndreptă către vest, ca şi cum s-ar fi dus la castelul Schonbrunn. 

Când ajunse însă la marginea oraşului, el intră pe 
Beckmanngasse, un drum liniştit şi micuţ, unde se opri. 

Malko se opri şi el la capătul străzii. Cu un binoclu, el 
asistă la debarcarea pasagerilor - vreo douăzeci la număr -care 
intrară într-un imobil. După ce vehiculul se goli, Malko porni pe 
stradă cu viteza micşorată. Pe imobilul în care pătrunseseră 


1 Atenţie: frontieră de stat. (n.a.) 


pasagerii era o placă de cupru pe care erau gravate cuvintele: 
Botschaft der Koreanischen Demokratischen Volksrepublik’. 
Când ajunse în intersecţia următoare, Malko se întoarse către 
Krisantem.: 

— O să rămânem niţel aici... 

— Ce facem în continuare? 

— Nimic, spuse Malko. Suntem doar o echipă de luat în 
primire pe cineva care s-a hotărât să aleagă libertatea. Noi 
trebuie doar sâ-i facilităm demersul. 

— Este un coreean? 

— Nu chiar, spuse Malko zâmbind. 

E| scoase din buzunar un teanc de fotografii. 

— Uite obiectivul nostru. 

Turcul luă fotografiile şi făcu ochii mari. 

— Glumiţi, Alteța Voastră? 

Prima fotografie era scoasă din revista americană People. 
Reprezenta o brunetă splendidă care muşca un şirag de 
diamante. Părul bogat îi acoperea jumătate din chip. Avea o 
gură cărnoasă şi roşie plină de păcat. Era tipul vampei fără 
scrupule. Dedesubtul fotografiei, legenda indica numele actriţei 
Cynthia Jordan, o comediană promițătoare, care tocmai turna 
pentru TV-CBS. 

Alte trei fotografii o arătau în ţinută hipersexy care ar fi 
eclipsat-o chiar şi pe Marilyn Monroe. 

În sfârşit, într-o pagină luată din Hollywood Reporter se 
nunta că Cynthia Jordan urma să joace într-un mare film are se 
va turna în Cehoslovacia. 

Turcul se uită la Malko. 

— Tipa asta se află în acea clădire? 

— Asta sper. 

— Dar ce caută acolo? 

— Autobuzul pe care l-am urmărit transportă nişte actori 
care tocmai au participat la turnarea unui film în Praga. Este 
vorba de o coproducție ceho-nord-coreeană, îi explică Malko. In 
principiu, ea trebuia să-l însoţească. Eu trebuie să o iau în 
primire. 

— Aveţi de gând să o duceţi la castelul Liezen? făcu timid 
Elko Krisantem. Contesa Alexandra nu va vedea cu ochi buni 
treaba asta... 


1 Ambasada Republicii Democrate Coreea (n.a.) 


Malko prevedea o cumplită reacţie. 

— Nu, nu, zise Malko. O voi duce la Ambasada americană 
sau într-o „safehouse”. Atenţie! 

Pasagerii autobuzului îşi făcuseră din nou apariţia şi se 
urcau în autobuz. Malko o zări pe Cynthia, uşor de recunoscut 
printre asiatici. Peste câteva secunde, autobuzul plecă spre 
centrul oraşului. 

Se opri în oraşul vechi, în faţa Operei, lângă marea stradă 
pietonală a Vienei, Kartnerstrasse. 

Ocupanţii coborâră. 

—  Aşteaptă-mă în faţă la Sacher, îi spuse Malko 
majordomului său. 

El se amestecă în mulţimea ce circula pe strada. Era uşor 
să se ascundă în valul turiştilor ce defilau prin faţaj vitrinelor. 
Cynthia era cu adevărat magnifică. 

Lângă ea mergea un personaj ciudat: era o asiatică 
atletică, având umeri ca de docher şi o coafură extravagantă. 

Părul îi era vopsit în şuviţe de toate culorile curcubeului. 
Gura extrem de senzuală şi ochii oblici atrăgeau privirile 
vienezilor. Încetul cu încetul, Malko se apropie de grupul lor. 
Observă că tânăra americană era cuprinsă de nervozitate. Se 
uita mereu în jur. La un moment dat, privirile lor se încrucişară. 
Malko îi zâmbi. 

Tânăra nu reacţiona, dar continuă să-l fixeze câteva 
fracțiuni de secundă. 

Malko observă doi coreeni cu aspect scorţos. Cu siguranţă, 
nu erau actori. Aveau sarcina unor dulăi de pază ce vegheau ca 
nici un turist să nu se îndepărteze de grup. 

Observă că Cynthia se distanţase de grup şi înjură în sinea 
sa. Îşi lăsase maşina destul de departe şi risca să aibă neplăceri 
cu paznicii grupului. Cu siguranţă, erau aşi ai tae kwon do, un 
karate de tip coreean. El nu avea decât arme de foc. Era însă 
greu să le folosească în plin centrul Vienei. Trebuia ca 
operaţiunea să fie cât mai discretă. 

Cynthia Jordan se opri în faţa unei vitrine cu porţelanuri. El 
se opri alături de ea. De data asta el înţelese că americana Îl 
reperase. Uriaşa asiatică era la o vitrină alăturată. 

Cynthia plecă mai departe lăsându-şi eşarfa să cadă. 
Malko simţi sângele zvâcnind în artere. Era un truc. Rămase 
lângă eşarfă prefăcându-se preocupat de exponatele din vitrină. 


Cynthia Jordan se opri, privi în jurul ei şi făcu cale-ntoarsă. Malko 
se pregăti să reacționeze. Cel mai bine era să o atragă în 
magazin. 

Sosise momentul. 

Cynthia nu parcurse nici doi metri, că asiatica se întoarse. 
Ea o văzu pe americană că se îndepărtează şi se luă după ea. 
Malko abia avu timp să intre în magazin. De acolo le văzu 
discutând pe cele două femei, care plecară împreună râzând 
forţat. Fără îndoială, asiatica era garda de corp a Cynthiei. 
Trebuia neutralizată... 

Cu ajutorul lui Krisantem, nu erau probleme mari, dar 
trebuia să mai aştepte. 

Grupul actorilor ajunse la capătul străzii pietonale. Acum 
stăteau în faţa vitrinei unui magazin de decoraţiuni, în care erau 
expuse ultimele creaţii ale lui Claude Dalle. 

Erau nişte canapele acoperite cu satin albastru, console 
din lemn de esențe scumpe şi un minunat pat Tiffany. După 
zece minute, membrii grupului se întoarseră la autobuz, cu 
braţele încărcate cu pachete. Vehiculul se îndrepta către ţărmul 
canalului care străbătea Viena de la est la vest. La volanul Rolls- 
ului său, Malko începea să se neliniştească. Dacă autobuzul se 
ducea la ambasada coreeană, lucrurile se puteau complica. In 
instrucţiunile trimise de şeful staţiei CIA din Viena, nu se 
menţiona o recuperare violentă. Se cerea ca acţiunea să fie 
discretă... 

Malko respiră ceva mai uşurat când trecură pe lângă 
Beckmanngasse, fără să se oprească. Curând ajunseră la 
castelul Schonbrunn. Esplanada din faţa castelului era plină cu 
autobuze venite din toată lumea. 

Turiştii se înghesuiau în faţa intrării principale. Poate că 
acum era ocazia visată... 

El gară maşina în faţa grilajului. Autobuzele erau obligate 
să parcheze ceva mai departe, aşa că vizitatorii trebuiau să 
treacă la pas pe lângă el. Lăsându-l la volan pe Malko, el cobori 
din Rolls la vedere. 

Grupul nord-coreenilor apăru peste câteva clipe. Cynthia 
era uşor de văzut alături de femeia cu părul multicolor... Ele 
mergeau una în spatele celeilalte, venind direct spre el... 

Cynthia îşi încetini paşii când ajunse în dreptul lui. Ceilalţi 
stăteau deja la coadă la bilete. Malko îi surprinse privirea. 


Americana venea spre Rolls ca din întâmplare Asiatica nu 
reacţiona imediat. După ce Cynthia se îndepărtă cam la trei 
metri de ea, strigă: 

— Cynthia! 

Tânăra nu-i răspunse. În schimb o luă la fugă. Rolls-ul se 
afla la zece metri. Malko deschise portiera din faţă. Fără să 
scoată un cuvânt, Cynthia se urcă iute. 

Malko se urcă şi el în spate şi strigă: 

— Porneşte, Elko! Încuie uşile! 

Se auzi un „clac”. Toate uşile fură zăvorâte. Elko claxona 
scurt. Era şi timpul. Asiatica era deja pe punctul din a smulge 
din ţâţâni portiera. Malko îi zări chipul crispat de furie. Rolls-ul 
porni. 

Asiatica lăsă brusc portiera şi sări în faţa maşinii, cu 
picioarele îndepărtate. instinctiv, Elko frână, ca să nu o 
lovească. 

— Nu te opri! urlă Malko. 

— Repede, repede! strigă Cynthia. 

Era prea târziu. Un grup de copii trecea acum prin spatele 
asiaticei. Era o şcoală întreagă. Malko scoase o înjurătură printre 
dinţi. Noroc că uşile erau încuiate. Sentimentul de siguranţă nu 
dură mult. 

Fata cu părul multicolor ocolea maşina. Malko o văzu cum 
îşi face vânt şi se repede cu pumnul încleştat în geamul 
portierei. Şocul izbiturii scutură maşina grea. Cynthia scoase un 
țipăt ascuţit. 

— Plecaţi! Plecaţi repede! Mă va ucide! 

Era imposibil. Copiii încă mai treceau. Malko îşi smulse din 
centură revolverul extraplat, gata de orice. 

Asiatica îşi reluă atacul. Era un adevărat buldozer. Izbea 
cu pumnul în geamul de securit cu rapiditatea unui piston de 
locomotivă. Pumnul ei era parcă din oţel. 

Văzând cu nu reuşeşte, se dădu câţiva paşi înapoi şi 
întorcându-se în profil, îşi lansă piciorul în aer cu o violenţă 
nemaiîntâlnită. Geamul zbură în mii de ţăndări, lovind-o în 
tâmplă pe Cynthia şi proiectând-o peste Malko. Asiatica se 
repezi spre Rolls, vâri mâna prin spărtură, trase piedica şi 
aproape smulse uşa din balamale. 

Lumea începu să se strângă în jurul maşinii. 

Malko sări din Rolls cu arma în mână. Asiatica parcă nici 


nu-l vedea. Era greu să folosească arma în mijlocul mulţimii. 
Apucând-o pe Cynthia de încheietura mâinii, fata cu păr 
multicolor o trase din maşină, jos pe asfalt. Americana urla 
disperată, dar nimeni nu-i sărea în ajutor. 

Atunci Elko îi sări în ajutor. Asiatica îi dădu drumul fetei. 
Şi, cu o forţă de necrezut îl lovi pe turc în coaste, proiectându-l 
pe spate, cu gura căscată şi cu ochii holbaţi. 

Ca un fulger, gardianca se răsuci spre Malko. Acesta aţinti 
arma către ea, dar ezită să tragă. 

— Înapoi! 

Piciorul femeii descrise un cerc în aer şi izbi în pumnul lui 
Malko. Fără să-i pese de mulţime, asiatica o apucă pe Cynthia 
de braţ împiedicând-o să se întoarcă în Rolls. Malko îşi ridică 
revolverul de jos. 

— Lăsaţi-o în pace pe femeie asta! strigă el. 

Femeia se opri să evalueze situaţia. Restul nord coreenilor 
se apropiau de maşină. Doi paznici veneau şi ij în fugă din 
fundul parcului. Brusc, ea o împinse pe Cynthia şi îi aplică o 
lovitură cu latul palmei în gât. Malko simţi că-i vine rău!... 
Cynthia se prăbuşi cu faţa în jos. Asiatica se aplecă deasupra ei 
şi îşi termină treaba zdrobindu-i vertebrele cervicale. Se auzi o 
detunătură de armă. Glonţul pătrunse în mâna dreaptă a 
asasinei. Ea se ridică şi o luă fugă spre autobuzul care deja 
demarase. Malko o zări sărind în el şi dispărând înăuntru. Era 
încă prea stupefiat de cele întâmplate. 

Krisantem se ridică, cenuşiu la faţă. 

— În viaţa mea nu am mai văzut una ca asta! făcu el 
strâmbându-se de durere. Am impresia că mi-a rupt coastele. 
Este un robot sau ce? 

— Este vorba de tae kwon do, îi explică Malko, un fel de 
karate practicat în Coreea. 

Curioşii înconjuraseră trupul neînsufleţit al Cynthiei. Malko 
îşi croi drum printre ei şi se apropie de ea. Un bărbat era 
îngenunchiat alături şi o examina. 

— Sunt doctor, spuse el. Fata încă trăieşte, dar situaţia 
este foarte gravă. Să chemăm o ambulanţă. 

— Întrebaţi-o cine este acea femeie? 

— Din nefericire, nu poate vorbi. Lovitura i-a sfărâmat 
laringele. 

Se auzi sirena unei ambulanţe. Malko privi la geamul spart 


al Rolls-ului său. Începuse cu stângul! Fusese la un pas de a-şi 
duce misiunea la bun sfârşit. CIA ar fi putut să-l prevină în 
legătură cu prezenţa acelei furii nord-coreene. Mai lipsise foarte 
puţin ca să-i ucidă pe toţi trei. Nici măcar laţul lui Krisantem nu 
ar fi putut fi de folos contra unei luptătoare tae kwon do. Ardea 
de nerăbdare să afle ce informaţie deţinea Cynthia. De ce 
fusese eliminată cu o asemenea furie şi cruzime? 


Capitolul IV 


Larry Wheat, şeful centralei CIA din Viena, ridică 
receptorul cu o expresie gravă pe chip. 

— Cynthia Jordan va trăi, zise el, dar va rămâne mută 
paralitică pe viaţă... Laringele i-a fost complet distrus. Doctorii 
de la spitalul Maria Hilfe spun că nu au mai văzut până acum 
aşa ceva. Fata se află încă în stare de şoc. 

— Spuneti-mi, de ce aţi infiltrat-o pe această actriţă în 
Coreea de Nord? Aş vrea să ştiu de ce au ucis-o. 

Americanul puse două bucățele de zahăr în cafeaua faţa 
lui şi zise: 

— Este o poveste lungă. Aţi auzit vorbindu-se de Kim Il 
Sung, conducătorul Coreei de Nord? 

— Sigur că da. Plăteşte gras tuturor ziarelor ca să-l ridice 
în slăvi. Ce legătură are cu asta? 

— Păi, are un fiu, Kim Jong ll, la fel de descreierat nebun 
după cinematograf. El plăteşte bani grei actriţelor întreaga lume 
ca să vină în Coreea, să filmeze mici filmuleţe sau să se culce cu 
el. 

— Aţi vrut să obţineţi mai multe informaţii asupra lui? 
Larry Wheat dădu din cap. 

— Nu, nu ar avea nici un sens. Avem informaţii destule de 
la serviciile japoneze şi chineze, potrivit cărora nord-coreenii se 
pregătesc să comită atentate în timpul Jocurilor Olimpice din 
Seul, în septembrie 1988, adică peste exact şase luni. 

— Eu credeam că acolo vor participa atât sovieticii cât şi 
chinezii, remarcă Malko. 

— Aşa este, dar atentatele vor fi îndreptate doar contra 
atleţilor americani. Noi suntem oaia neagră a nord-coreenilor. 

— Ce spun sud-coreenii despre acest lucru? 

— Spun că totul este sub control, că nici măcar un ac nu 
va putea pătrunde în Coreea fără a fi văzut. După schimbarea 
preşedintelui, au devenit foarte ciudaţi. Parcă sunt detaşaţi, 


reci, prea siguri de ei. Pentru asta trebuie să ne luăm singuri 
măsurile de precauţie. 

— Ce legătură poate fi între povestea cu cinematograful şi 
aceste proiecte de atentate? 

— O suedeză care a evadat din Coreea de Nord ne-a spus 
că este vorba de un bărbat care superviza operaţiunea 
„cinema”. Un anume „Cho”. Acest bărbat este în realitate He 
Wang Ki, numărul 3 al Serviciului Action nord-coreean. El 
conduce toate operațiunile clandestine, atentatele din 
străinătate, asasinatele precum şi sabotarea Jocurilor Olimpice. 

— Sunteţi sigur? 

— Da. Ştiu asta din două surse diferite: serviciile chineze 
care veghează în Macao şi cele japoneze care au infiltrat 
anumite elemente marginale care lucrau cu nord-coreenii. E 
vorba de foşti membri ai Sekigun-ului: japonez. Acum sunt 
mercenari şi dispun de sprijin din partea teroriştilor iranieni şi 
palestinieni. 

— Aşadar, operaţiunea „cinema” este doar un paravan, 
nu? 

Americanul îl privi pe Malko plin de ironie. 

— Nu prea văd cum un tip ca Wang Ki ar putea să-piardă 
timpul cu asemenea fleacuri ca cinematografia. În plus, acum 
deţinem şi un element nou. Femeia care rănit-o atât de grav pe 
Cynthia tocmai a fost identificată. Se numeşte Obok Hui Kang. 

— Această nebună cu păr multicolor este o campioan la 
lupte marţiale, remarcă Malko. 

— Chiar aşa, continuă Larry Wheat. Prin ea ajungem la 
serviciile speciale nord-coreene. In 1977, acestea au hotărât să 
formeze o unitate de elită pentru operaţiuni clandestine, 
utilizând metoda de luptă tae kwon do. A recrutat pe bani grei 
un general sud-coreean, pe nume Choi şi nişte campioni de tae 
kwon do pe care i-au cumpărat sau i-a sechestrat. Au epurat 
această luptă cu latura ei sportivă şi au făcut din ea o armă 
mortală pe ca au rebotezat-o kyeuk-soul. Obok Hui Kong a fost 
una dintre cele mai bune eleve. Ea a fost înrolată în al optulea 
Corp Armatei Populare nord-coreene, care se ocupă de misiuni 
speciale. Fata vorbeşte chineza, rusa, engleza şi japoneza şi 
face parte din detaşamentul care a comis atentatul de la 
Rangoon, din octombrie 1983, împotriva preşedintelui sud 


1 Armata Roşie (n. a.) 


coreean venit în vizită în Birmania. Ea abia a avut timp scape. 
Obok este extrem de periculoasă şi motivată. Chinezii afirmă că 
este direct subordonată lui Kim Jong Il. 

— Şi ce-i cu părul ei? 

— O, este o perucă pentru film. A jucat şi ea un mic rol. 

— Ce s-a întâmplat cu ea? 

— Autobuzul a trecut frontiera cehoslovacă fără 
intervenţia autorităţilor austriece care nu vor să-şi facă 
probleme. În prezent tipa este în siguranţă. Acum vă daţi seama 
din ce cauză ne-au interesat capriciile lui Kim Jong Il şi pasiunea 
lui pentru a şaptea artă. 

— Da, îmi dau seama, zise Malko. Dar de ce a fost atacată 
Cynthia? 

— Pentru că este o Honorable Corespondent a centralei 
noastre, şi chiar mai mult decât atât. O cunoaştem de multă 
vreme şi ne-a adus multe servicii din patriotism. Astfel, când am 
cerut să plece în Coreea de Nord, la invitaţia lui Kim Jong Il, a 
acceptat imediat. 

— O invitase şi pe ea? 

— Nu. Dar am făcut noi totul ca să o invite. A dat interviuri 
în care şi-a manifestat interesul şi dragostea pentru Asia, 
fascinația pentru ideile socialiste, pentru lupta popoarelor 
oprimate. Ceva în genul lui Jane Fonda...După şase săptămâni, 
ea a fot convocată de Kim Jong Il, sau mai bine zis, de unul 
dintre emisarii acestuia la ONU. De formă, un timp ea s-a lăsat 
rugată, dar când i s-a propus un adevărat proiect de coproducție 
cu Cehoslovacia, în care s-a oferit rolul principal, a acceptat. A 
semnat un contract şi s-a suit în avion cu destinaţia Pyongyang, 
via Moscova. Nu am mai auzit vorbindu-se despre ea o vreme. 
Asta nu ne-a alarmat. Obligaţia ei era să descopere dacă istoria 
cu cinematografia era doar o chestiune de paravan. Ideea era să 
o recuperăm pe Cynthia după turnarea filmului şi să aflăm ce s- 
a întâmplat. Însă în urma incidentului pe săptămâna trecută de 
la Pan Mun Jom, am reuşit să comunicăm cu ea prin intermediul 
agenţilor noştri de acolo. Ea ne-a cerut să o exfiltrăm. Nord- 
coreenii, în loc să-i redea libertatea după filmările de la Praga, 
intenționau să o ducă iar în Coreea de Nord, sub pretextul că vor 
să mai facă un film cu ea. Din cauza asta am hotărât să o 
recuperăm aici, profitând de excursia lor la Viena. 

— A aflat ceva cât timp a stat acolo? 


— Aşa cred. 

— Nu a putut să ia contact cu dumneavoastră? 

— Nu, pentru că încă nu şi-a recăpătat cunoştinţa. Când işi 
va reveni, vom putea obţine informaţiile necesare. 

— In cazul acesta, vă urez mult succes, spuse Malko. Mă 
întorc acum la Liezen. Trebuie să ajung la un dineu chiar în 
seara aceasta. 

— Va trebui să mă ajutaţi mai întâi să stabilesc un portret 
robot al acelei amazoane, Obok Hui Kang, făcu americanul. Noi 
nu deţinem nici o fotografie de-a ei şi sunteţi singura persoană 
care a văzut-o personal. 

— Sper că Cynthia este bine păzită, spuse Malko. Noroc 
coreenii nu văd cu ochi buni că este încă în viaţă. 

— La uşa ei se află cei mai buni puşcaşi marini ai meii 
spuse Larry Wheat. 


KKK 


Elko Krisantem, aflat la volanul Rolls-ului, cobora pel 
bulevardul Maria Hilfe, când Mako observă panoul alb albastru 
a spitalului. Brusc, el îi spuse turcului: 

— Opreşte în curtea spitalului! 

Dacă Cynthia îşi recăpătase cunoştinţa, avea să o salute, 
cel puţin. Bietul turc era livid la faţă. Suferea cumplit din cauza 
coastelor rupte. Respira ca un bătrân rablagit. 

Malko intră în holul spitalului şi întrebă asistenta de 
serviciu: 

— Unde se află Miss Cynthia Jordan? 

— La etajul patru, camera 412, răspunse aceasta 
reluându-şi lectura ziarului Kurier. 

Nici un ascensor nu se afla la parter aşa că Malko fu nevoit 
să aştepte. 


KKK 


Sergentul Bill Eklund mesteca bucata de chewing-gum cu 
privirea aţintită la peretele culoarului, când auzi deschizându-se 
o uşă ceva mai departe. O asistentă în bluză albă se apropia cu 
paşi siguri de el. In creierul puşcaşului marin se declanşa un 
„Clic”. Fata era o asiatică, aşadar, era suspectă... El se ridică în 
picioare. Era un ins înalt de un metru nouăzeci şi cinci. Nu se 
mai osteni si scoată Coltul automat agăţat la centură. 


El se întoarse şi strigă către cameră: 

— Hei, Joe! Vino aici. 

Joe Mac Gregor, cu craniul ras şi nişte umeri de docher, 
ieşi pe culoar. Asistenta era acum la trei paşi de ei. 

— Ce s-a întâmplat? 

Sergentul Bill Eklund îi arătă asistenta cu chip impasibil. 
Cei doi bărbaţi se repeziră la ea. Când să o apuce pe femeie de 
braţe, aceasta sări înapoi cu un strigăt sălbatic. 

Piciorul ei descrise un arc în aer cu o violenţă 
nemaivăzută. El se opri între picioarele sergentului făcându-i 
zob organele genitale. Vârful pantofului era prevăzut cu 
întăritură din plumb... 

Alb la faţă, Eklund se îndoi din şale, urlând de durere. 
Asistenta îi aplică o lovitură la ceafă, zdrobindu-i vertebrele 
cervicale. Joe Mac Gregor o prinse de braţul drept cu enorma sa 
mână stângă, în timp ce apuca Coltul 45 cu mâna cealaltă. Nu 
avu însă timp să-şi termine gestul. Femeia pivotă ca un fulger. 
Cu o mişcare ea îl dezechilibra îl lovi în coaste sfărâmându-i-le şi 
atingând aorta. El se clatină cu gura deschisă, căzu în genunchi 
şi-şi dădu duhul. 

Obok Hui Kang păşi peste cele două trupuri. Plăcile de 
plumb care-i protejau coatele, dădeau o forţă mortală loviturilor 
ei. Fata, complet calmă, intră în salonul Cynthiei Jordan 
închizând uşa în urma ei. 


KKK 


Malko zări de la distanță cele două trupuri întinse în undul 
culoarului. Un val de adrenalină îi năvăli în artere: revolverul 
extraplat era în Rolls... 

El parcurse culoarul în fugă şi deschise cu piciorul uşa 
camerei 412. Deasupra Cynthiei era aplecată o infirmieră care îi 
ţinea capul cu amândouă mâinile. Picioarele pacientei se 
zvârcoleau cu mişcări dezordonate. 

Infirmiera se întoarse şi Malko fu izbit de privirea feroce 
ochilor oblici. Obok tocmai o sugruma pe Cynthia. 

Americana avu o ultimă tresărire şi rămase imobilă. 

Obok Hui Kang se ridică şi-l înfruntă pe Malko. Cele două 
leşuri de pe culoar arătau de ce este capabilă. Malko o văzu cum 
îşi încordează muşchii. Cu mâinile goale, nu avea nici o şansă. 
Făcu un salt înapoi şi piciorul asiaticei lansat ca să-i zdrobească 


maxilarul, sfărâmă geamul uşii. 

Malko smulse o armă de la unul din puşcaşii ucişi. 

Obok Hui Kang apăru din salon şi o luă la fugă culoar. 
Malko armă revolverul şi trase. Glonţul nimeri perete. Obok se 
eschiva fugind în zigzag. Malko aţinti nou arma spre ea. Un 
medic ce ieşi din alt salon îi bară calea asiaticei. Piciorul ei ţâşni 
cu viteza unui glonţ şi-l lovi cu violenţă, lăsându-l lat. Nord- 
coreeana reuşi apoi dispară pe o scară de serviciu. Malko se luă 
după ea. Cu Colt-ul în mână el ajunse pe palier. Ca o acrobată, 
Obok sărea scările la câte un etaj deodată. 

Nebun de furie, el îşi descarcă arma la întâmplare direcţia 
ei. Când ajunse în curte, ucigaşa dispăruse. 

Malko se întoarse. Spitalul Hilfe Maria era în mare 
fierbere. Un infirmier era îngenunchiat lângă medicul zăcea pe 
culoar. Nu mai era nimic de făcut. Malko alergă până la salonul 
Cynthiei. Acelaşi spectacol dezolant. Tânăra zăcea pe spate cu 
chipul învineţit şi ochii holbaţi. 

— A murit? 

— Da. | s-a administrat o doză de cianură capabilă omoare 
un cal. 

Malko îşi aminti scena. De fapt ucigaşa îi vârâse pe gât 
capsula cu otravă. Cu un sânge rece îngrozitor. 

El se întoarse frustrat şi înfuriat la culme. De ce a ucis pe 
Cynthia? De ce o asemenea cruzime nemaivăzută? Era vorba 
doar de o răzbunare a nord-coreenilor care erau furioşi că 
fusese manipulată de americani, sau fata deţinea un secret vital 
pentru Pyongyang? 

Larry Wheat intră în salon. Tulburat, el o privi îndelung pe 
Cynthia Jordan, apoi îi făcu semn lui Malko să iasă pe culoar. 

— Sunt sigur că ştia ceva. Altfel nu ar fi riscat să vină după 
ea aici. Va trebui să aflăm, de ce. 

Malko se simţea îngrozitor de vinovat după ce ratase o 
asemenea misiune. Nu ştia însă cum ar putea afla ceva. 

— Cum trebuie să procedez? îl întrebă el pe şeful centralei 
CIA. 

— Încă nu ştiu, dar voi afla. 


Capitolul V 


Malko se afla la dineul dat cu ocazia aniversării uneia din 
vecinele sale, care locuia în Schloss Furstenberg, o blondă nurlie 
cu şoldurile pline şi cu ochi mari albaştri, care avea deja un 
palmares bogat: trei soţi şi un număr considerabil de amanti, 
printre care se afla şi el. Ochii vigilenţi ai contesei Alexandra 
erau  fixaţi asupra lui. Cu bustul bandajat sub cămaşă, 
credinciosul Elko Krisantem veni şi-i şopti la ureche: 

— Sunteţi sunat de la Viena, Sie Hoheit. 

Când folosea această formulă specială, era vorba 
întotdeauna de CIA. Malko se scuză, îi zâmbi Alexandrei şi se 
duse în bibliotecă. 

— Alo, Malko? 

Era vocea lui Larry Wheat. Nu-l mai văzuse pe american 


de la înmormântarea Cynthiei Jordan, ce avusese loc cu o 
săptămână în urmă. 

— Sunt în plină petrecere mondenă, spuse el. Cu ce vă pot 
ajuta? 

Era dator să lucreze pentru CIA, care de un sfert de secol îi 
permitea să întreţină un enorm castel şi să trăiască potrivit 
rangului său, chiar dacă nu avea nici un ban pus de-o parte. In 
acea cruciadă fără sfârşit, ştia că într-o bună zi va pierde lupta, 
că gloanţele nu-l vor evita la infinit, dar asta făcea parte deja 
din filosofia sa... Cei din familia Linge mureau în picioare. Cât 
mai târziu posibil... Şi cu capul sus. 

— Vreau să veniţi la Viena, spuse Larry Wheat. 

— Este important? 

— Extrem de important. Nu uitaţi să vă luaţi şi paşaportul. 

El întrerupse convorbirea înainte ca Malko să ceară detalii. 
Acesta se întoarse la masă fără poftă. Imediat simţi piciorul 
Alexandrei lipindu-se de al său. Logodnica sa îl fulgeră cu o 
privire şi îşi înecă gelozia într-o cupă plină cu Dom Perignon. 


KKK 


— Avem noutăți, anunță Larry Wheat, îndată ce îl zări pe 
Malko. 

— Aţi dat de Obok? 

— Din păcate, nu încă. Dar am posibilitatea să aflu ce 
anume se pune la cale Împotriva noastră. 

— Aici, la Viena? Americanul dădu din cap. 

— Nu, în Macao. 

Malko crezu că nu aude bine. 

— Cum în Macao? Şi m-aţi chemat pe mine? Larry Wheat 
făcu un gest liniştitor. 

— O.K., O.K., nu este nici o aiureală. Mai întâi, nu trebuie 
să mergeţi în Macao ci în Thailanda... 

— A, bun, făcu ironic Malko. In loc de douăzeci de ore cu 
avionul, voi face cincisprezece... Şi de ce în Thailanda? 

Larry Wheat spuse liniştit: 

— Pentru că avem o informatoare în Macao care se are 
foarte bine cu nord-coreenii. O cheamă Mina. Este un nume de 
cod. Ne-a dat deja nişte fire preţioase, dar este periculos să o 
contactăm acolo. In plus, serviciile chineze ignoră existenţa ei. 
Nu am nici un chef să o deturneze. Aşa că va trebui contactată 


în străinătate. M-a anunţat că deţine o informaţie vitală în 
legătură cu Coreea de Nord şi cu Jocurile Olimpice. Vreau să 
vorbiţi personal cu ea... 

— Nu aveţi pe nimeni mai aproape de ea? La Hong Kong 
sau la Bangkok...? 

— Ba da, sigur că am, dar ţin mult ca să vă ocupați 
dumneavoastră personal de afacerea asta. Sunteţi singura 
persoană care a întâlnit-o pe Obok Huy Kang în două rânduri. 
Puteţi să o recunoaşteţi. Sunt convins că Obok este implicată în 
nişte comploturi împotriva noastră. Dacă Mina vă ajută să o 
localizaţi, puteţi face mult. 

— Cu alte cuvinte, după ce merg în Thailanda, va urma 
Coreea... Pentru şase luni. Asta numiţi dumneavoastră o misiune 
simplă... 

— Rămâne de văzut, făcu evaziv şeful Centralei CIA. Mai 
întâi întâlniţi-o pe Mina. Nici măcar eu nu-i cunosc adevăratul 
nume şi nici cum arată. Agenţii noştri din Hong Kong au contact 
cu ea. 

— lar eu cum o voi găsi? 

— Agenţia noastră din Bangkok v-a rezervat deja cameră 
la Royal Wing, cel mai frumos hotel din Pattaya. Vă veţi instala 
acolo şi Mina va fi cea care vă va contacta. Va primi numărul 
camerei dumneavoastră. Să nu vă mişcaţi însă, ar putea să se 
afle în primejdie de moarte. Apoi îmi veţi trimite un raport prin 
centrala din Bangkok. V-am reţinut un loc pentru Paris la zborul 
companiei Air France, de unde veţi pleca la Bangkok. Plecaţi 
astă-seară la ora optsprezece şi un sfert şi ajungeţi la Bangkok 
mâine la ora unsprezece. Aveţi rezervare la clasa Club. 

— Poftim?! 

— Cum aţi auzit! făcu americanul. De când Webster! este 
DCI?, nimeni nu mai are dreptul să călătorească la First Class. 
Veţi vedea însă că la Club, Air France, este superb; a fost 
reamenajat. Aveţi bar şi toaletă proprie. 

— Atunci, mai bine să meargă Webster la Bangkok, zis 
Malko. 

Şeful centralei CIA oftă: 

— Bine, bine, să lăsăm gluma. 

— Atunci, dacă mi se întâmplă ceva să nu cumva să mă 


1 Fost director în FBl(n.a.) 
2 DCI - Director of Central Intelligence (n.a.) 


puneţi într-un sicriu din lemn de brad, sub motiv că trebuie să 
faceţi economie... 


KKK 


Era ora la care cele cinci mii de târfe din Pattaya ieşeau 
din bârlogurile lor ca să invadeze terasele barurilor din stațiunea 
balneară aflată la o sută douăzeci de kilometri de Bangkok. De-a 
lungul unei plaje sărăcăcioase, pe kilometri întregi se aliniau 
barăci în care se aflau baruri, buticuri cu suveniruri, restaurante. 
Era Asia venală, plină de viață clocotitoare şi de culoare. 

Deja, primele lumini de neon dădeau un aer sărbătoresc 
acestui Luna Park niţel cam sordid. 

Era în Pattaya... 

Malko închise ochii, cuprins de nostalgie. Când venise aici 
pentru prima dată, nu existau decât două hoteluri, iar în micile 
restaurante de pe plajă unde se serveau crabi îngrozitor de 
condimentaţi, micuțele şi delicioasele fetițe tailandeze încă nu 
cereau bani în schimbul favorurilor făcute. 

Taxiul său cu aer condiţionat începu să urce o colină, după 
care cobori până la un platou vast pe care se înălța Royal Cliff 
Hotel. Un băiat îmbrăcat în alb se repezi să-i ia valiza. Holul era 
imens, cu aer condiţionat, iar pardoseala din marmură era 
acoperită cu un covor desenat de decoratorul parizian Claude 
Dalle. Prin pereţii din sticlă se vedea marea şi un vas-atelier din 
Flota a 70-a a Statelor Unite. 

— Aveţi apartamentul 311, îl anunţă recepţionera. Enjoy 
your stay! 

De la hotel se ajungea la o piscină cu forme complicate de 
unde se vedea o plajă nu prea atrăgătoare. 

Apartamentul 311 era somptuos şi avea vedere către 
piscină. În faţa patului trona un televizor Samsung. Malko privi 
pe fereastră. Toate şezlongurile erau ocupate. Oare se afla acolo 
şi Mina? 

După ce făcu un duş, el cobori şi se instala lângă bar, de 
unde începu să-i observe pe clienţii hotelului. Erau din toate 
neamurile: chinezi, tailandezi, germani. Femeile erau deosebit 
de frumoase. 

Soarele îi ardea umerii, iar el se refugie într-un jacuzzi 
imens alături de vreo doisprezece turişti. Printre ei se afla şi o 


1Vă doresc un sejur plăcut (n.t.) 


superbă brunetă cu nişte sâni planturoşi. Fata făcea pluta, iar 
sânii răsăreau din apă ca o sculptură suprarealistă. Din 
nefericire, era o albă. Nu putea fi Mina. 

El aşteptă până la ora şase, apoi se întoarse în 
apartament. În clipa când ieşi de sub duş, sună telefonul. El se 
grăbi să ridice receptorul, spuse „alo”, dar auzi cum legătura 
este întreruptă. Era un prim semn de viaţă. Aşteptarea asta îl 
exaspera. Ca să se mai destindă, se decise să ia masa de seară 
în Pattaya. Era mai vesel decât să rămână în cameră şi să 
mănânce banane. _ 

Noaptea se scursese fără nici un alt semnal. In cursul 
dimineţii, Malko rămăsese în apartament, urmărind un film la 
televizor. În vreme ce alţii se scăldau în piscină, el era obligat să 
stea legat de telefon. 

Se resemnă să ia un mic dejun frugal şi să facă o baie în 
jacuzzi. Era o căldură îngrozitoare. După ce consumă un tom 
yam koum, o supă tailandeză ale cărei arome ar fi ucis şi cele 
mai vorace amibe, îşi răcori arsura gâtlejului cu un ceai la 
gheaţă extrem de dulce şi urcă din nou în cameră. 

Aţipise deja, când o bătaie în uşă îl făcu să sară ca ars. El 
se duse la uşă şi deschise. 

— Intraţi. 

Era băiatul de serviciu de pe etaj. Malko se culcă iar. După 
un sfert de oră numai, o nouă bătaie în uşă. Enervat, Malko se 
duse să deschidă. Un val de adrenalină îi năvăli în artere. In 
pragul uşii, se afla o chinezoaică splendidă, cu un aer timid. Era 
înfăşurată cu un pareo care i se modela pe coapsele brune şi pe 
sânii ţanţoşi. Părul negru, prins într-un coc armonios şi 
complicat în care erau înfipte ace lungi de fildeş, punea în 
valoare un chip delicat cu nişte ochi oblici imenşi, un năsuc cârn 
şi o gură mare şi cărnoasă. Era cu siguranţă o metisă. 

— ÎI caut pe Jim Thomson, spuse ea cu o voce de-abia 
auzită. Era parola de recunoaştere. 

— A plecat la Hong-Kong, răspunse Malko. 

Mina intră în apartament şi traversă livingul până la 
fereastră. Acolo, ridică perdeaua şi inspecta piscina. Malko se 
apropie de ea. 

— La ce vă uitaţi? 

Ea se întoarse spre el. 

— Mă uit după soţul meu. La ora asta îşi face siesta pe 


marginea piscinei. l-am spus că am de gând să urc aici. Trebuie 
însă să fiu foarte atentă. 

Ea scoase din pareo o bucată de hârtie pe care o întinse 
lui Malko. 

— lată aici este informaţia pe care trebuia să v-o dau. 
Malko văzu patru cuvinte scrise cu majuscule şi două cifre: 45 
Sogyo Dong, Mapo-Gu. 

— Ce înseamnă asta? întrebă el. 

— Este adresa secretă a reţelei logistice nord-coreene din 
Seul, spuse ea. Am obținut-o cu mare dificultate. Nimeni nu o 
are. Nici măcar Serviciile secrete chineze sau japoneze. 

— Dar nu mai aveţi nimic în plus? făcu Malko nedumerit. 
Un nume, numărul etajului... 

Mina schiţă un zâmbet de scuză. 

— Nu. Era prea periculos. Este drept că e o informaţie cam 
incompletă. Nu ştiu nici măcar dacă e vorba de o casă sau de un 
imobil cu mai multe apartamente. Cred însă că dacă zona va fi 
supravegheată, veţi reuşi să descoperiţi ceva. Am făcut tot ce 
am putut. 

— Şi reţeaua asta există de multă vreme? 

— Nu, nu cred. Dar are ca scop să intervină în Jocurile 
Olimpice pentru a sabota atleţii americani. 

Ea lăsă perdeaua să cadă şi făcu un pas câtre Malko. 
Privirea întunecată a fetei era impenetrabilă. El îi zărea 
sfârcurile întărite ale sânilor prin țesătura fină a veşmântului 
oriental. Mina era o făptură superbă, cu talia ei de viespe şi 
picioarele lungi, frumos modelate. 

— Ce faceţi aici în Macao? o întrebă el. 

Nu ar fi dorit ca fata să plece imediat. Mina surâse: 

— Nu mare lucru. 

— Nu aţi muncit niciodată? 

— Ba da, într-un cazinou. Am fost crupieră la o masă de 
joc. Era destul de amuzant. 

În vocea ei se simţea o nuanţă de regret. 

— Veţi rămâne mult timp în Pattaya? o întrebă Malko. 

— Doar câteva zile, zise ea, dar să nu încercaţi să mă 
revedeţi, este foarte periculos. Soţul meu lucrează cu nord- 
coreenii şi este extrem de bănuitor. Când vine la hotel mituieşte 
personalul care trebuie să mă spioneze ca să vadă dacă mă 
întâlnesc cu cineva... 


Ce plăcut... Malko simţi dorinţa puternică de a face 
dragoste cu acea păpuşă de porțelan. Ea simţi acest lucru şi se 
îndreptă către uşă. 

— La revedere, făcu ea. Sper ca această informaţie să vă 
fie de folos. 

Ea deschise uşa iar el o urmă. Uşa apartamentului dădea 
într-un culoar destul de sinistru. Malko o însoţi către capătul lui. 
Brusc, femeia se răsuci spre el înspăimântată. Atunci Malko zări 
ceva mai departe un băiat de serviciu care îi privea atent. Fără 
nici un preambul, Mina se aruncă în braţele lui Malko. El simţi 
gura ei dulce strivindu-i gura cu un sărut, iar trupul ei se lipi de 
al lui. 

Fericit la culme, Malko o trase înapoi în cameră închizând 
usa cu piciorul. Când vru să o ducă în braţe până la pat, ea se 
degajă din braţele lui. 

— Lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă! Am făcut asta din cauza băiatului 
care era pe culoar. Dacă crede că îmi înşel soţul nu-i va mai 
spune nimic, pentru că îi veţi da o sută de dolari... 

Malko o mai ţinea de talie, dar ea se chinuia să scape. Din 
cauza asta, tunica îi alunecă de pe umeri descoperind o superbă 
lenjerie de corp cu imprimeu blană de panteră. 

Pulsul lui Malko sări peste orice limită. 

— Sunteţi sublimă, făcu el. 

Mâinile lui o mângâiau peste tot, mângâindu-i curbele 
şoldurilor şi apoi a feselor cambrate. Apoi îi cuprinseră sânii grei. 
Privirea Minei se întunecă. 

— Lăsaţi-mă, vă rog din suflet! făcu ea aproape plângând. 

Era ultimul lucru pe care Malko l-ar fi făcut. El o trase spre 
pat cu buzele lipite de gâtul ei fierbinte şi mătăsos. Femeia i se 
înmuie în braţe. 

Sub mâinile flămânde ale bărbatului, ea simţi fiori ce-i 
străbătură trupul ca o descărcare electrică. 

Imediat se treziră amândoi în patul confortabil. Malko se 
eliberă din halatul moale, rămânând doar în slipul vizibil 
deformat de o erecţie de zile mari. În încleştarea lor, cocul 
asiaticei se desfăcu. Ea scoase un geamăt. 

— Opriţi-vă! Nu voi putea să-mi refac coafura. Vă implor 
să-mi daţi drumul. 

In vocea ei se ghicea o disperare atât de mare, încât 
Malko o lăsă liberă. Ea alergă la oglindă, roşie ca focul şi cu 


răsuflarea tăiată. Malko o ajunse din urmă şi se lipi de spatele ei 
cald, apucându-i sânii cu amândouă mâinile. Timp de câteva 
secunde, rămaseră nemişcaţi, apoi se produse miracolul. El o 
simţi pe Mina cum cedează şi i se abandonează. 

Ea însă îşi reveni imediat. 

— Trebuie să plec. Mi-e frică. Soţul meu îşi va da seama că 
lipsesc. Trebuie să se trezească în orice moment. 

In loc să-i răspundă, el o sărută îndelung. Mina era în 
aceeaşi stare ca şi el. 

— Văd că şi tu mă doreşti, zise el. 

— Da, dar nu pot să mai stau. Poate mă voi întoarce mai 
târziu. 

Nu ştia să mintă prea bine. El o luă de mână şi o traşe 
lângă fereastră. Se puteau vedea clar persoanele care se 
bronzau la piscină. 

— Observaţi-l de aici. Îl zăriţi? 

— Da. 

— Şi ce face? Doarme? 

Un „da” imperceptibil se ghici pe buzele ei. Acum nu se 
mai zbătea. El începu să o mângâie iar. Abia dacă mai rezista 
dorinţei. 

In clipa în care reuşi să o penetreze, trupul femeii fu 
scuturat de un spasm puternic şi se auzi un geamăt. 

Orgasmul nu se lăsă mult aşteptat. Malko ar fi fost în stare 
să facă dragoste cu ea toată după-amiaza. Femeia se trezi din 
letargie şi începu să-şi aranjeze veşmintele şi părul. 


— Acum trebuie să plec, spuse ea cu o voce dulce. Înainte 
de a închide uşa după ea, adăugă: 

— Şi nu uitaţi de cei o sută de dolari. Acestea fură ultimele 
ei cuvinte. Malko aşteptă câteva clipe, apoi se întoarse la 
fereastră. El o văzu pe Mina ieşind din ascensorul exterior şi 
traversă podul ce se arcuia peste piscină. Ea îşi scoase pareo şi 
se lăsă să alunece în apă. 

Malko îşi puse halatul, luă banii şi ieşi pe culoar. Băiatul de 
servici era în acelaşi loc. Luă banii şi îi vări în buzunar zâmbind. 
Mina era la adăpost. Incă tulburat, el cobori la piscină. Ar fi 
rămas pentru mult timp în Pattaya. 

Cu Mina, bineînţeles. 

Incepu să înoate în piscina cu multe meandre. Reuşi în 


cele din urmă să o repereze pe Mina. Era culcată pe saltea, cu 
ochii ascunşi după nişte ochelari de soare. Lângă ea, era tolănit 
un munte de slănină, cufundat în lectura unui ziar chinezesc. 
Malko îşi spuse că lumea era prost alcătuită şi se hotări să se 
refugieze în jacuzzi. 

Trebuia să comunice informaţia primită celor din Viena şi 
să se urce apoi în primul avion ce decola pentru Paris. Pleca din 
Pattaya cu o amintire de neuitat: Mina, pe care nu avea să o mai 
revadă vreodată. 


KKK 


Când pătrunse în biroul şefului centralei CIA din Bangkok, 
Malko avu senzația că trece dintr-o saună direct sub un duş 
îngheţat. Afară se topea asfaltul, la 45° la umbră şi umiditate de 
150. Jack Early îi întinse mâna cu căldură. 

— Am noutăţi pentru dumneavoastră. Nu vă mai întoarceţi 
în Europa. 

Malko se uită consternat la el. Tocmai venea de la agenţia 
Air France de unde îşi reţinuse un loc pentru zborul din acea 
seară, către Paris. 

— Veţi pleca la Seul, continuă Jack Early. Acestea sunt 
instrucţiunile sosite de la Langley. 

El îi înmâna un telex proaspăt descifrat ce purta 
menţiunea: Secret. COS only. Textul era scurt: „Malko Linge 
este aşteptat la Seul. Salutări.” 

— Dar este absurd. Ce să caut eu acolo? protestă Malko. 

— Habar n-am, făcu calm Early. Ideea nu-mi aparţine mie. 
Cei din Langley vor să exploataţi dumneavoastră informaţia 
primită de la Mina. 

— lar sud-coreenii ce vor face? 

— Cei de la Langley nu doresc ca să le destăinuim nimic 
pentru moment. Şi asta nu e tot. Mai vor să luaţi legătura cu 
acea suedeză, Anita Kalmar, şi să aflaţi tot ce ştie. 

— Cum, încă nu a fost interogată? 

— Nu încă. Se tem că acea ucigaşă asiatică, Obok Hi Kang, 
ar putea încerca să-i dea târcoale. Se ştie că doar 
dumneavoastră aţi fi capabil să o identificaţi. 

— Dar până la Jocurile Olimpice mai sunt încă şase luni 
făcu mirat Malko. 


1 Secret. Numai pentru şeful staţiei (n.a.) 


Jack Early îl privi cu un zâmbet ironic. 

— Păi, în cazul acesta veţi avea timp la dispoziţie ca să 
învăţaţi coreeana. Eu, un funcţionar corect şi disciplinat v-am 
rezervat un bilet pentru Seul şi o cameră la hotelul Shilla. Nu pot 
spune că vă invidiez. În perioada asta, la Seul e un frig 
îngrozitor. 


Capitolul VI 


În faţa Primăriei din Seul clipea un panou pe care erau 
afişate trei cifre: 173. Malko întoarse capul spre şoferul de taxi 
care vorbea o engleză stricată. 

— Ce înseamnă numărul acela? Coreeanul îi zâmbi 
mândru. 

— Olimpic Games, sir. In 173 days.! 

încântat, el se îndreptă spre labirintul de străduţe, 
mergând cu viteză maximă. Un autobuz îi şterse o aripă cu un 
muget sălbatic. Coreenii conduceau la fel cum munceau, ca 
nişte adevărate brute. Cinci minute mai târziu, ei intrară în 
tunelul  Kumhwa, unul dintre nenumăratele tuneluri ce 
transformau colinele Seul-ului în strecurătoare. Era straniu acel 
oraş în care zgârie-norii evocau America, autostrăzile, Tokyo, iar 
cartierele cu căsuțe cu acoperişuri multicolore, Asia tradiţională. 

Avea la fel de multe coline ca şi Roma. Multe erau 
acoperite cu o vegetaţie anemică sau cu căsuțe minuscule. 

Şoferul le arătă o plăcuţă semnalizatoare. 

— Am ajuns în Sogyo Dong! 

Era un bulevard cu sute de buticuri, aflat în partea vestică 
a oraşului. Cartierul Mapo-gu se întindea până la Han River şi nu 
prezenta nici un interes particular. Taxiul se opri, iar şoferul îi 
dădu lui Malko bucata de hârtie cu adresa primită de la Mina. 

Malko era acum pe trotuar, în faţa unui magazin cu 
animale, în vitrina căruia se aflau vreo zece canişi. La numărul 
45, se înălța un imobil vechi cu trei etaje şi cu trei magazine la 
parter. 

El pătrunse pe culoarul de la intrare ce mirosea puternic a 
usturoi, ca de altfel tot oraşul. Nu degeaba Seul era supranumit 
„Garlic City”. În spatele clădirii era o curte ce deservea un alt 
corp de clădire, apoi un alt culoar şi încă un imobil. Pe cutiile de 
scrisori, numele erau scrise în alfabetul coreean, deci erau 
indescifrabile... Malko privea neajutorat şi încordat în jurul său. 

Ca şi cum, în orice moment, ar fi putut apărea Obok... 

Revolverul său extraplat, ce fusese pus în valiza diplomat, 
încă nu sosise. Prin faţa lui treceau copii şi femei încărcate cu 
sacoşe pline. 

Ajunsese la capătul călătoriei. 


1 jocurile Olimpice încep peste 173 zile (n.t.) 


Oare cum avea să se folosească de informaţia obţinută 
Necunoscând limba coreeană, îi era complet imposibil să facă 
ceva. Descurajat, el făcu cale-ntoarsă în bulevard. Făcuse 
degeaba douăzeci de mii de kilometri până acolo... 

Când ajunse pe partea cealaltă a drumului, aruncă din nou 
o privire către numărul 45, căutând cu disperare o soluţie. Chiar 
dacă Obok ar fi locuit acolo, ea l-ar fi reperat cu uşurinţă 
imediat, mai ales pentru că era singurul străin în acel cartier. 
Nimic însă nu confirma prezenţa ucigaşei în Seul, un oraş în care 
aceasta s-ar fi aflat în primejdie de moarte, iar până la 
începerea Jocurilor Olimpice mai erau încă şase luni. 

Singura cale logică era ca informaţia să fie comunicată 
sud-coreenilor care să acţioneze după metodele clasice. 

Dezgustat, Malko începu să caute un taxi. Cu mare 
greutate izbuti să găsească unul. Oboseala se făcea tot mai 
simțită. Decalajul de fus orar îşi spunea cuvântul. 

— American embassy, spuse Malko şoferului. Coreeanul 
făcu semn că nu ştie unde este. Resemnat, Malko spuse: 

— Hotel Shilla. 

De astă dată şoferul ştia adresa. Shilla, cu cele douăzeci 
de etaje în cărămidă roşie, se înălța în faţa unei enrme coline, 
Namsan, pe care se afla turnul televiziunii, a mai înaltă 
construcţie din Seul. 


KKK 


Ambasada Americană era într-o clădire identică cu 
Ministerul Culturii şi a Informaţiilor, pe marele bulevard 
Sejounno ce ducea către Muzeul Naţional. O pădure de antene şi 
zidurile protejate de beton o diferenţiau de clădirea vecină. 
Malko se prezentă la santinela de serviciu, care îl conduse la 
etajul patru, la şeful centralei CIA, Michael Kotter. Americanul, 
un bărbat brunet, cu ochelari şi cu un aspect jovial, specific 
graşilor, îl întâmpină cu căldură. 

— Ce aţi reuşit să găsiţi în Mapo-gu ? 

— Absolut nimic, spuse Malko mohorât. Kotter îi ascultă 
relatarea apoi spuse oftând: 

— Şi totuşi este vorba de o sursă sigură de informaţii... 

— Este nevoie să ştii să vorbeşti coreeană. Nu ştiu de ce 
nu furnizaţi această informaţie celor de la KCIA ? La urma 
urmelor, este vorba de ţara lor. 


— Da, dar cei care sunt în pericol sunt atleţii noştri, 
adăugă americanul. Deocamdată instrucţiunile cer să acţionăm 
discret. Omologii noştri au nişte metode care nu dau 
întotdeauna rezultatele aşteptate. Sunt capabili să-i ridice pe 
toţi cei ce locuiesc la numărul 45 ca să-i ducă la Bingo Hotel. 

— Ce-i acolo? 

— Este cel mai mare centru de tortură al KCIA din oraş, 
aflat în cartierul Bingo. Acolo, victimelor li se smulg toate 
organele care pot fi smulse. În asemenea condiţii, torturaţii 
mărturisesc orice. 

— Singura soluţie ar fi să mă instalez în faţa intrării zi şi 
noapte, remarcă Malko. 

Michael Kotter îi adresă un zâmbet încurajator. 

— Trebuie să mai reflectăm. Vom trimite un telex la 
Langley. Până primim răspuns, vă puteţi ocupa de frumoasa 
noastră suedeză, cea care a evadat din Pan Mun Jom. 

— Nu aţi interogat-o încă? 

— Noi, nu. Dar am primit versiunea în engleză a 
declaraţiilor făcute de ea presei. 

— Şi sunt interesante? 

Kotter rânji. 

— Bineînțeles, dar lipseşte  esenţialul... După cele 
întâmplate la Viena, va trebui să-i punem nişte întrebări acestei 
suedeze. La urma urmelor, a fost şi ea amestecată în afacerea 
cu cinematografia... 

— Are de gând să rămână la Seul? 

— Aşa se pare deocamdată. A devenit un fel de eroină 
naţională în Coreea de Sud. Priviţi. 

El îi întinse lui Malko mai multe fotografii făcute la nişte 
parade ale modei. Malko simţi că i se taie răsuflarea: Anita 
Kalmar era pur şi simplu splendidă. Avea nişte picioare 
interminabile, un aer ce amintea de Anita Ekberg în Dolce Vita, 
cu o gură imensă şi cu ochii albaştri migdalaţi. lar sâni abia 
încăpeau în bluzele parcă prea strâmte. Pe lângă ea coreenele 
erau ca nişte pitice. Nici un bărbat nu ar fi putut să-i reziste. El 
înapoie fotografiile americanului. 

— Există vreun bărbat în viaţa ei, aici? 

— După câte ştiu, nu. S-ar părea că tipa asta este atrasă 
mai mult de femei decât de bărbaţi. Circulă nişti zvonuri în 
genul acesta. 


— A spus cât mai are de gând să rămână pe aici? 

— Directorul lui Koreea Herald, cel mai important ziar în 
limba engleză din Seul, i-a oferit un sac cu aur ca să rămână ca 
reporter pentru Jocurile Olimpice. Până atunci, este instalată 
într-un apartament în hotelul Chosum, scăldată în lux. Nici un 
ziarist aflat în trecere prin Coreea nu-i scapă. Tipa îşi joacă rolul 
într-un stil cât se poate de sexy. Îşi povesteşte aventura 
sejurului ei în Coreea de Nord, condimentată cu tot felul de 
detalii, gen scenariu horror. 

— Ìn orice caz, întâlnirea cu ea nu pare deloc 
dezagreabilă, făcu Malko. 

— Inainte de a da ochii cu ea, ar fi de îndeplinit o mică 
formalitate. Trebuie să cerem autorizaţia din partea coreenilor. 
Cei din KCIA sunt extrem de susceptibili. Avem noroc că cel ce 
răspunde de supravegherea străinilor este un vechi prieten de- 
al nostru: generalul Ching Jong Kim. Un fost combatant din 
batalionul „Calul Alb”! din Vietnam. Din când în când ne mai 
dezvăluie câte ceva. Coreenii sunt cunoscuți pentru 
secretomania lor. 

— Ce legătură are el cu Anita Kalmar? 

— La el se află dosarul ei. 

— l-aţi vorbit de pericolul ce ameninţă pe atleţii americani 
participanţi la Olimpiadă? 

Michael Kotter tocmai voia să-i răspundă când, de afară, 
se auziră strigăte şi scandări de sloganuri. Ei merseră la 
fereastră. În faţa Ministerului de Finanţe, era o platformă întinsă 
unde se adunaseră o mulţime de manifestanți, mai toţi studenţi, 
ce purtau banderole albe în jurul capului şi strigau „TOKCHAE 
TADO”?. 

Altădată erau întâmpinați cu gaze lacrimogene, acum însă 
nu mai stârneau nici o reacţie. Autorităţile nu doreau să facă 
valuri, din cauza Olimpiadei care se apropia. Se părea că asta 
era acum unica grijă în această ţară. 

— Generalul Ching Yong Kim nu crede în atentate, spuse 
americanul, în schimb se teme de un atac frontal pe paralela 
38°, fapt cu totul neverosimil. Coreenii sunt paranoici pe tema 
asta. Omologii noştri ne agasează cu frica lor în faţa amenințării 
nord-coreene. Ne pun în stare de alertă ori de câte ori strănută 


1 Corp expediționar sud-coreean (n.a.) 
2 Jos cu dictatura (n.a.) 


un general nord-coreean. Însă niciodată nu vin cu ceva concret. 

— l-aţi vorbit de Mina? 

— În nici un caz. 

— Credeţi în informaţiile chinezilor şi ale japonezilor? 

— Sunt credibile. L-am întâlnit pe Hwong, şeful Securităţii 
Jocurilor Olimpice. Are în subordine 120.000 inşi şi este foarte 
sigur de el. Dacă biata Cynthia Jordan nu ar fi fost ucisă, am fi 
fost şi noi la fel de liniştiţi. 

— Dar informaţiile obţinute de la Mina? 

— Acestea dovedesc că în oraş sunt nişte reţele nord- 
coreene. Nici nu e de mirare. De fapt, omologii noştri prind 
mereu câte un suspect care dispare fără urmă. Se spune că 
KCIA dispune în Bingo de o imensă baie cu acid unde sunt 
scufundate persoanele nedorite, care se dizolvă complet. Aşa că 
niciodată nu are loc vreun proces... Coreenii nu sunt deloc 
tandri. Nici în Nord, nici în Sud. În 1980 au fost ucişi în Kwungjo 
două mii de oameni care au manifestat împotriva regimului. 

Americanul îşi consultă agenda. 

— Aveţi întâlnire cu generalul la ora 12 fix, la hotelul 
dumneavoastră. 

— Cu Ching Yong Kim... 

— Numele Kim este purtat de o treime din coreeni. O altă 
treime se numeşte Park, şi cealaltă, Lee. Mai bine reţineţi 
prenumele şi fizionomia persoanelor. 

— Practic, nu am ce zice... 

— Eu am fotografii şi numere pentru omologii noştri. Şi ei 
afirmă că şi noi suntem asemănători în ochii lor. Apropo, 
încercaţi să fiţi punctual. Coreenii nu admit nici două minute de 
întârziere, parcă ar fi înghiţit câte o pendulă. 

— Ce ştie generalul acesta în legătură cu mine? întrebă 
Malko. 

— l-am spus că sunteţi aici trimis de Companie ca să 
studiaţi problemele de securitate ale atleţilor noştri, fără a avea 
însă o misiune precisă. Sunt convins că nu a crezut nici o iotă. 
Va încerca să vă tragă de limbă. 

— Ştie ce s-a întâmplat cu Cynthia Jordan? 

— Nu. 

— Credeţi că voi afla ceva mai mult de la Anita Kalmar? 

— Nu ştiu, poate că da, poate că nu. S-ar putea ca Kim 
Yong Il să-şi fi făcut poftele cu ea. Şi un coreean poate avea 


sentimente, nu? 

Nimic nu era imposibil, dacă te gândeai la cum arăta acea 
femeie... 

Malko ieşi din ambasadă. Manifestanţii urlau în continuare, 
iar taxiurile se fereau să se apropie prea mult. Avu nevoie de 
vreo zece minute ca să găsească unul. 

Generalul Ching Jong Kim era acolo aproape mort de beat, 
când Malko ajunse la etajul 15 al hotelului Shilla, unde se găsea 
un fel de salon-bar. 

El îl întâmpină vesel pe Malko, ţinând în mână un pahar 
plin cu whisky Johnny Walker. Era un omuleţ rotofei, cu chipul 
ridat. El îi strânse mâna lui Malko şi ochii îi dispărură în pliurile 
pleoapelor în momentul când îi zâmbi. 

— Oso oseyo! Oso oseyo!! Am început să beau fără să vă 
mai aştept, dragă prietene, făcu el vesel. La ora asta nu ai 
altceva de făcut, nu-i aşa? 

Râzând, el comandă un alt Johnny Walker. 

— Veniţi pentru prima dată în Coreea? mai spuse el. 

— Da, zise Malko. 

— Aţi venit într-un moment bun, nu-i aşa? Noul guvern 
este unul popular şi este şi o vreme frumoasă, nu-i aşa? 

Acest „nu-i aşa ?” revenea ca un lait-motiv. Generalul îşi 
bău paharul până la fund şi spuse: 

— Vă duc la un restaurant coreean excelent, dar aici noi 
servim prânzul cam devreme, nu-i aşa? 

Era abia ora douăsprezece şi cinci... 

Când ieşiră din hotel, generalul dădu un ordin portarului 
care repetă ordinul la un megafon. In câteva secunde, îşi făcu 
apariţia un Daewoo negru plin de antene. Şoferul parcă era 
dintr-un film cu Bruce Lee. Avea părul lung şi negru şi un 
zâmbet a la Charlie Chan. 

— Ibul este cu noi din Vietnam, îi explică generalul lui 
Malko. Este un om de încredere. Vorbeşte japoneza şi engleza. 
Hei, Ibul. You speak English? 

— Yes, generale, făcu lbul. 

— Zi şi tu ceva în engleză. 

— Yes, generale, mai spuse Ibul zâmbind fericit. 

Păcat că nu era şi Chris Jones acolo, cu siguranţă că s-ar fi 
simţit tare bine amândoi... 


1 Bun venit. Bun venit! (n.a.) 


— Vom merge la Dae Won, spuse generalul. Acolo se 
găteşte cea mai bună mâncare coreeană, nu-i aşa? Şi vom 
putea sta liniştiţi. 

Numai de linişte nu putea fi vorba acolo... Marea sală al 
restaurantului Dae Won era animată ca un peron de gară la 
sosirea unui tren aglomerat. În aer plutea un fum dens, emanat 
de zecile de barbecues instalate pe fiecare masă. Folosind 
beţişoarele, generalul Kim se delecta savurând o cantitate 
enormă de cărnuri cu tot felul de garnituri şi sosuri coreene, 
stropite din plin cu piper şi boia iute. Generalul trecu apoi de la 
Johnny Walker la soju, otrava locală. 

— Vă place mâncarea? îl întrebă Kim pe Malko. 

— La nebunie, răspunse acesta încercând să-şi răcorească 
cu o bere gâtlejul ars de sosul iute. Ştiţi de ce am venit aici? Aţi 
auzit ceva despre prepararea unui atentat împotriva atleţilor 
americani? 

Generalul Kim dădu pe gât un pahar cu soju înainte de a 
izbucni într-un râs homeric. 

— Păi nord-coreenii încearcă tot timpul să comită 
atentate, zise el. Nu au renunţat nici o clipă la aceasta. Acum 
sunt furioşi la culme că am reuşit să obţinem dreptul de ao 
organiza Jocurile Olimpice la noi. Până acum însă nu au reuşit să 
ducă nimic la bun sfârşit pentru că suntem extrem de vigilenţi. 
KCIA şi-a schimbat numele în Agency for National Security 
Planning. Cu toate astea, cei care ne cunosc ne numesc oamenii 
din Namsan...Pe colina Namsan se ridicau clădirile în care activa 
CIA coreeană. 

— Cine este responsabil de această stare de fapt? 
Generalul făcu o grimasă dispreţuitoare. 

— Roh Tae Woo, noul preşedinte, se teme de popor. De 
opinia publică. El ne reneagă. Şi-a trădat chiar şi propriul 
prieten. 

— Pe preşedintele Chun? 

— Da. Şi-a trimis chiar fratele la închisoare. lar acum, este 
nevoie de ordine scrise pentru începerea unei anchete. Eu mi- 
am înaintat demisia, dar mi-a refuzat-o pe timp de şase luni. 
Trebuie să treacă Olimpiada. După aceea, vom mai vedea... 

El tăcu brusc. Ordonă cafele, zahăr şi coniac Gaston de 
Lagrange. 

Malko era perplex. lată un element pe care îl ignorase. 


Generalul Kim se clătina pe picioare, iar şoferul îi sări în 
ajutor. Ofiţerul din KCIA îi făcu lui Malko un semn cu ochiul. 

— Acum o să merg la saună la Riverside Hotel. Cred că am 
băut cam mult. 

Coreenii erau nişt băutori sportivi... 

Când se văzu în Daewoo, generalul Kim zise. 

— Apropo, am aranjat o întâlnire cu Miss Anita Kalmar, la 
ora opt, la restaurantul chinezesc din hotelul Lotte. 

— Ce părere aveţi despre ea? Kim fuma o pipă. 

— Cred că este o persoană plină de curaj. Şi-a bătut joc de 
nord-coreeni. 

— Nu aţi aflat nimic de la ea despre serviciile de dincolo? 

— Dar noi deja ştim o mulţime de lucruri, făcu el. Avem 
sute de ofiţeri şi înalţi funcţionari care se ocupă de Coreea de 
Nord. Miss Kalmar este o victimă, ca multe altele. Aici, a 
descoperit o altă Coree, nu-i aşa? Veţi vedea ce fericită este aici. 

Ajunseră la hotel Shilla, iar generalul îi dădu lui Malko 
cartea sa de vizită. 

— Sunaţi-mă dacă aveţi nevoie de ceva. 

Malko pătrunse în marele hol trist. Era uimit. Nu aflase 
nimic deosebit de la general. Spera să poată parcurge dosarul 
Anitei Kalmar mai înainte de a se întâlni cu ea. 

încerca o senzaţie ireală. De la începutul acestei afaceri, 
oamenii apăreau şi dispăreau ca într-un teatru al umbrelor, ce 
nu puteau fi corelate. Totul părea impalpabil şi incert. 

Cynthia Jordan, Obok Hui Kang, Mina, generalul Kim şi 
acum Anita Kalmar. Păreau a fi piesele unui puzzle care nu se 
potriveau unele cu altele. Şi totuşi, un al şaselea simţ îi spunea 
că totul avea un sens şi că în aer plutea un pericol de moarte. 


Capitolul VII 


Michael Kotter asculta relatarea lui Malko încercând cu 
greu să nu izbucnească în râs. 

— Generalul Kim este un pungaş bătrân, făcu el. Este 
adevărat că actualul preşedinte Roh Tae Woo nu are încredere 
în KCIA şi că încearcă din răsputeri să dea o imagine liberală 
guvernării sale. Oamenii din Namsan au avut într-adevăr o 
reputaţie foarte proastă. Acum au nevoie de aprobare scrisă ca 
să poată smulge o unghie... 

— Tipul nu pare să ia deloc în serios amenințările cu 
atentate... 

Şeful centralei CIA zâmbi. 

— De ani de zile sud-coreenii se chinuiesc să ne convingă 
că nord-coreenii le fac tot felul de mizerii. În realitate, nu prea 
au ce face. Oamenii lor nu fac decât să vadă peste tot pericolul 
comunist. Pe aici cuvântul „comunist” este unul obscen... 
Adevărul este că cei din Nord au de gând de data asta să se 
răzbune rău. Văd cu ochi răi viitoarele Jocuri Olimpice. Parcă au 
înnebunit. Aţi văzut ce s-a întâmplat la Viena. Din nefericire tot 
ce ştim se bazează doar pe zvonuri. 

— Vă referiţi la informaţia dată de Mina? 

— Da. Am de gând să i-o comunic generalului Kim, dar nu 
imediat. 

E| căscă. 

— Vă invidiez pentru că vă veţi întâlni cu suedeza aceea. 
Se spune că este o femeie trăsnet. Aţi citit dosarul ei? 

— Da, răspunse Malko, dar nu am găsit mare lucru. Totuşi 
am de gând să-i pun câteva întrebări. 

Americanul făcu un gest de lehamite. 

— E unul, nu. Nu sper nimic deosebit. Coreenii au făcut tot 
ce era de făcut fără să descopere nimic. 


KKK 


În restaurantul chinezesc din subsolul hotelului Lotte 
domnea o căldură sufocantă şi un miros de untură prăjită. 

Malko se uită la ceas. Era opt şi patruzeci şi cinci minute 
dar Anita Kalmar nu venise încă. 

Restaurantul era gol, iar el îşi potolise foamea cu un ci 


foarte dulce. 

În rândul personalului chinez trecu un freamăt care atrase 
atenţia. El întoarse capul. 

Blonda ce apăruse în cadrul uşii avea un trup sculptural cu 
o atitudine lascivă. Ochii ascunşi după ochelarii de soare scrutau 
sala. O fustă scurtă de o palmă lăsa privirilor nişte coapse ce 
puteau înnebuni şi pe cel mai pretenţios ayatolah. lar sânii erau 
strânşi într-un tricou ce era pe punctul de a plesni sub greutatea 
lor. O centură lată din piele neagră scotea în evidenţă talia de 
viespe şi pântecele plat. Din cauza ochelarilor nu se vedea 
decât gura imensă, cărnoasă şi roşie, ca un fruct copt ce se voia 
muşcat. 

Ce mai, era un animal superb! 

Malko se grăbi să-i iasă în întâmpinare. 

— Miss Kalmar? 

Ea îşi scoase ochelarii, iar el fu săgetat de doi ochi un 
albastru spălăcit ce îl priveau cu ingenuitate. 

— Sunteţi Malko Linge, prietenul generalului Kim, nu? 
Lucraţi pentru serviciile americane... 

— Exact, zise Malko. 

Ea se aşeză în faţa lui la masă. În ciuda fizicului 
desăvârşit, femeia emana un soi de răceală. Tot personalul 
restaurantului era acum strâns în jurul lor, iar ea zâmbi cu 
indulgență. 

— O, coreenii aceştia sunt de-a dreptul încântători! Ştiţi au 
ajuns să mă oprească pe stradă şi să-mi ceară autografe. Mă 
întreb, cum de mă recunosc... 

Desigur, străzile din Seul erau pline cu blonde de un metru 
şaptezeci şi cinci... Ea începu să ciugulească din platou cu 
beţişoarele. Mâinile ei lungi se terminau în mod curios cu unghii 
scurte şi pătrate... O adevărată bestie... Cu sânii scoşi afară din 
tricou pe trei sferturi, tânăra nu părea deloc jenată. 

— Mă tem să vă pun aceleaşi întrebări cu care aţi fost deja 
asaltată de sute de ori, zise Malko. De altfel, am văzut dosarul 
făcut de coreeni, care mi se pare foarte complet, povestea 
dumneavoastră este clară, deşi un pic cam nebunească. 

Anita Kalmar îi adresă un surâs ce ar fi topit şi un aisberg. 

— Probabil că mă credeţi cam nătângă, nu-i aşa? Noi, 
suedezii, suntem cam naivi. Am crezut în povestea asta. În afară 
de episodul evadării când am tras o spaimă teribilă, m-am 


plictisit enorm. Eram cazată într-un guest-house în Tongbuikri, 
aproape pe Pyongyang, păzită de poliţia secretă. Nu aveam voie 
să ies decât însoţită de doi paznici. Eram condusă la studioul de 
filmare şi eram adusă. Din când în când, mă întâlneam cu Kim 
Yong. Un bărbat cam gras, întotdeauna zâmbitor. Era foarte 
atent, dar vorbea prost engleza. Mă plimbam prin împrejurimi, 
dar era un loc foarte trist. Acolo oamenii sunt foarte săraci. Am 
reuşit să învăţ să vorbesc puţin în limba lor: yo, saltea, ibu/, 
cuvertură. Sufeream de frig şi îmi lipsea săpunul. 

— Nu aţi încercat să luaţi legătura cu ambasada 
dumneavoastră? 

Anita Kalmar îşi dădu pe spate pletele blonde, ce-i cădeau 
în ochi. 

— Cum să nu? Dar telefonul nu funcţiona şi mi se spunea 
mereu să aştept. Atunci m-am înfuriat şi m-am hotărât să 
acţionez. Sub pretextul că vreau să fac cumpărături, m-am dus 
în centru în Pyongyang şi am reuşit să mă urc într-un taxi. 
Atunci m-au prins şi m-au ameninţat. Cuprinsă de panică, am 
reuşit să obţin o autorizaţie ca să vizitez Pan Mun Jom. Nu 
credeam că voi putea trece dincoace, voiam numai să alertez 
opinia publică... Am reuşit însă până la urmă... 

— Prietena dumneavoastră, japoneza, nu a avut acelaşi 
noroc... 

Chipul suedezei se întunecă. 

— Nu era prietena mea, dar moartea ei m-a tulburat 
enorm. Era şi ea sechestrată. Cred că Kim Jong Il este total 
nebun. 

— Ce vă făcea? 

Anita Kalmar făcu ochii mari, plini de inocenţă. 

— O, nu...nimic! Mă privea, îmi spunea că sunt frumoasă şi 
că are de gând să scrie un scenariu de film pentru mine... 

Malko asculta distrat. In realitate, el voia să o întrebe doar 
două lucruri. 

— Nu aţi întâlnit niciodată o coreeană pe nume Obok? 
întrebă el. O specialistă în arte marţiale. 

Anita Kalmar îl sfredeli cu privirea ei albastră. 

— Obok? Nu. În afară de machieze, nu am întâlnit nici o 
femeie. 

Malko îi descrise înfăţişarea coreenei. Anita clătină din 
cap. 


— Nu, nu-mi spune nimic. 

— Dar de o actriţă americană, Cynthia Jordan, aţi auzit? 

— Nu, nu-mi amintesc. Multă lume din jur mi-a menţionat 
numele ei, ca să mă încurajeze. 

— Păcat, făcu Malko. În timp cât aţi stat în Pyongyang nu 
aţi surprins ceva pregătiri pentru vreo acţiune teroristă? 

De data asta, Anita zâmbi amuzată. 

— Adevărul e că nu mă ocup cu genul acesta de 
probleme. Sunt prea naivă. 

— In cazul acesta, aveţi mult noroc, trase concluzia Malko 

După două ore, Malko ştia totul despre Anita Kalmar. Cum 
prevăzuse, întâlnirea cu ea nu îl ajutase cu nimic. Deşi era deja 
ora zece seara, în restaurant rămăseseră doar ei doi. Suedeza 
se uită la ceasul brățară înconjurat cu briliante. 

— Mai aveţi nevoie de mine? Am o întâlnire la Chosun. Ea 
se ridică sub privirile extaziate ale chelnerilor. Crupa ei 
cambrată şi cărnoasă îi pasiona teribil pe coreeni. 

— Am de gând să beau ceva la Kanadu, discoteca din 
Chosun. 

Ea nu îl invită, dar nici nu-l concedie, iar Malko avea chef 
să îmbine utilul cu plăcutul... În taxi, nu schimbară între ei decât 
banalităţi. Poate că muzica o va mai dezgheţa... Anita Kalmar 
părea total inconştientă de efectul pe care îl producea asupra 
bărbaţilor. 

O privea pe furiş cu coada ochiului amintindu-şi de cele 
spuse de şeful centralei CIA. Dacă tipa era lesbiană, se ducea 
totul de râpă. Atunci el îşi aminti cu nostalgie de Alexandra, 
eterna sa logodnică. 

Discoteca Xanadu, aflată la subsolul hotelului Chosun, 
semăna cu toate localurile de acest fel din lume. Muzica era 
asurzitoare şi pe ecranele suspendate peste tot se viziona 
„Rambo II”. 

Fură imediat conduşi către o banchetă unde se afla o 
femeie stranie cu un pahar cu Cointreau în faţă. 

Semăna cu un personaj ieşit din paginile revistei „Art 
Deco”, cu rochia ei lungă încheiată în nasturi, cu pălăria şi cu 
voaleta neagră. In spatele acesteia se întrezărea o guriţă bine 
conturată de curtezană chinezoaică, nişte ochi oblici şi pomeţi 
bine pronunţaţi. 

Ea îl privi surprinsă pe Malko, în timp ce Anita o îmbrăţişa. 


— ŢI-l prezint pe Mr. Malko Linge, spuse Anita. Lucrează 
pentru americani. Voia să-mi cunoască povestea. Ea este Sun- 
Bong, prietena mea. Este manechin ca şi mine. 

— Dar îmi fac şi studiile în acelaşi timp, completă cu o 
voce timidă Sun-Bong. 

În timp ce Anita era bine făcută şi solidă, asiatica era 
firavă şi fină. 

Malko ceru o sticlă de şampanie Moet medaliată. Băutura 
reuşi să mai destindă atmosfera. Prezenţa sa părea să le 
stânjenească niţel pe cele două femei; el se aşteptase să 
găsească acolo un bărbat. Discoteca era plină de animatoare 
îmbrăcate cu rochii lungi, în aşteptare de bărbaţi... 

Sun-Bong îşi înmuie buzele în şampanie. Atunci Malko se 
hotări să o invite pe Anita la dans. 

Când încercă să se apropie de ea, corpul ei se înţepeni 
brusc, iar el nu mai insistă. După ce se întoarseră la masă, un 
chelner se opri şi-i şopti ceva la ureche Anitei. 

— Sunt chemată la telefon din Suedia, se scuză ea. 
Rămasă singură cu Malko, Sun-Bong se făcu şi mai mică parcă 
sub voaleta ei, ferindu-şi privirile de Malko. Îşi ţinea picioarele 
strânse lipite şi privirea în jos. 

— O cunoaşteţi pe Anita de multă vreme? o întrebă Malko. 

— De cincisprezece zile. O iubesc foarte mult. Admir 
enorm ce a făcut. Pentru noi, este o adevărată eroină... 

Recita bine lecţia... Dacă Anita nu ar fi existat, ar fi trebuit 
inventată... 

— Sunteţi în acelaşi timp şi studentă şi manechin? o 
întrebă el. Credeam că în ţara asta nu este văzută cu ochi buni o 
tânără care apare în reviste în ţinută mai... lejeră... 

Coreeana zâmbi stânjenită... N 

— Suntem o ţară plină de prejudecăţi. In primul rând, 
faptul că lucrez este privit rău. Am fost şi chelneriţă. Părinţii mai 
locuiesc in sud, în Taegu şi nu-mi dau nici un ban. La 
Universitatea Dong Guk sunt considerată ca o tânără ce duce o 
viaţă dubioasă... adăugă ea cu tristeţe. 

Ca să-i mai alunge gândurile negre, Malko o invită la dans. 
Era cu mult mai suplă decât Anita şi îl lăsă să apropie de ea. 
Malko află că locuieşte într-un mic apartament de vreo trei metri 
pătraţi, că era budistă şi că dorinţa ei era să lucreze într-o 
agenţie de voiaj. Manifesta o admiraţie neţărmurită pentru 


Anita. 

— Mi-ar plăcea să fiu înaltă ca ea! spuse ea oftând. Muzica 
lentă era însoţită cu un abur alb degajat de jos, ce învăluia în 
mister dansatorii. 

Sun-Bong nu manifesta nici o veleitate pentru o apropiere 
mai intimă de partenerul ei. 

Curând îşi făcu apariţia şi suedeza. Când o zări, Sun-Bong 
se îndepărtă de Malko de parcă i-ar fi fost frică să fie văzută cu 
el. Suedeza părea nervoasă şi contrariată. Fără să fie interesată 
de şampanie, ea comandă un Cointreau cu gheaţă. 

— Voi fi obligată să urc în camera mea, spuse ea. Aştept 
mai multe telefoane din Suedia şi din Statele Unite. Este vorba 
de nişte contracte de cinema. 

Malko renunţase deja la orice fel de iluzie cu privire la 
acea întâlnire. | se păru însă că Sun-Bong era la fel de 
contrariată ca şi el. 

Ei se ridicară toţi trei în acelaşi timp. Anita îi întinse mâna, 
arborând un zâmbet seducător. 

— Dacă mai aveţi vreo nelămurire, vă stăm la dispoziţie, 
Mr. Linge, făcu ea. Din nefericire, nu dispun de prea mult timp 
liber. Muncesc enorm de mult... 

El le lăsă pe cele două femei în urmă şi se îndreptă spre 
ieşire prin galeria comercială de la subsolul hotelului. 

Era înciudat şi frustrat. În timp ce admira o statuetă a lui 
Buda, din piatră cioplită, simţi o prezenţă străină lângă el şi se 
întoarse. Un coreean gras stătea în faţa vitrinei alături de el. 
Malko se grăbi să părăsească hotelul. 

Mai multe persoane aşteptau la coadă un taxi. Era târziu şi 
taxiurile se împuţinaseră pentru că în Coreea lumea se culca 
devreme. 

Malko se întoarse la recepţie, când uşa ascensorului se 
deschise şi apăru micuța coreeană. 

Sun-Bong părea adâncită în gândurile ei când, brusc, îl 
văzu. 

— Nu aţi plecat încă? îl întrebă ea. 

— Nu am găsit nici un taxi, făcu Malko. 

— Este adevărat, taximetriştilor nu le place să lucreze 
noaptea. Trebuie să chemi taxiurile cu staţie radio, dar acestea 
sunt de două ori mai scumpe. Portarul vă va ajuta să găsiţi unul. 

Ea ieşi pe peron, iar Malko merse la recepţie. Acolo i 


comandă un taxi. Peste zece minute, portarul îl anunţă că i-a 
sosit maşina. Afară staţiona un Daewoo alb, cu portiera 
deschisă. 

O singură persoană mai aştepta afară un taxi. Era Sun- 
Bong. Părea îngheţată. 

Malko se apropie de ea. 

— Vă conduc eu până acasă, îi propuse el. 

— Nu, lăsaţi, va veni până la urmă un taxi. Nu trebuie vă 
deranjaţi. 

Şoferul dădea semne de nerăbdare. Malko o prins uşurel 
de braţ şi o conduse la maşină. 

— Nu este nici un deranj, vă asigur... 

Ea se aşeză alături de el, vizibil intimidată şi murmură 
adresă. Ca de obicei, şoferul demară în viteză. Malko habar nu 
avea unde se aflau în acel oraş total străin... Zece minute mai 
târziu, taxiul se opri în faţa unui imobil vechi ia Sun-Bong îi 
întinse mâna lui Malko cu un surâs. 

— Vă mulţumesc mult. 

Ea cobori şi, prin portiera deschisă, Malko reuşi să vadă o 
vitrină încă luminată. Spoturile farurilor luminau mai mulţi canişi 
închişi în cuşti. 


Capitolul VIII 


Sun-Bong se făcuse nevăzută în imobil. Taxiul redemară. 
Malko îl bătu pe umăr pe şofer făcându-i semn să se oprească. 
El înţelese după ce parcursese vreo sută de metri şi se 
conformă. Malko se întoarse pe jos. 

Examina vitrina. Nu mai avea nici un dubiu. Numărul 45 
era la vedere pe faţada clădirii în care intrase tânăra. El intră pe 


culoarul întunecat şi ajunse în prima curte. Totul era cufundat în 
întuneric în afară de o fereastră de la etajul patru. El urcă o 
scară ce scârţâia sub paşi şi ajunse la uşa ce corespundea acelei 
ferestre. La lumina extrem de slabă, reuşi să distingă nişte 
caractere caligrafiate cu grijă pe un cartonaş lipit de uşă. Malko 
scoase o hârtie şi copie cu grijă fiecare caracter. Coreenii nu 
utilizau caracterele chinezeşti, ci un alfabet stilizat numit 
„hangul”. Pentru un neiniţiat era complet de neînțeles. 

Malko ieşi din imobil. Când ajunse în curte, lumina de la 
fereastră era stinsă. Sun-Bong se culcase... Fu nevoit să 
străbată mai mult de un kilometru până să întâlnească un taxi, 
orientându-se după înaltul turn al televiziunii de pe colina 
Namsan. La Seul, restaurantele închideau la zece seara. Seul-ul 
semăna cu un obscur orăşel de provincie, excepţie făcând 
cartierul lt'aewon, rezervat pentru a oferi plăceri turiştilor 
străini... 

Acum ştia că nu-şi pierduse timpul în van. Michael Kotter 
avea de ce să fie mulţumit. 


KKK 


În biroul şefului centralei CIA era cald ca într-o saună. 
Coreenilor le plăcea căldura. În cămaşă, Kotter vorbea la telefon 
luând notițe. Malko îl sunase în zori ca să-i comunice informaţia 
obţinută. Din acel moment americanul intrase în fierbere. 

— Am vorbit cu generalul Kim, spuse el. Se pare că-i are 
pe toţi cetăţenii în fişierele sale. Nu a vrut să-mi spună nimic la 
telefon. Trebuie să mergeţi acolo. Vă aşteaptă în biroul lui din 
Namsan. Vă voi da şoferul meu. 

Malko circula cu un Ford imens, condus de un coreean 
vesel. Era o circulaţie infernală şi ieşiră cu greu din străzile 
aglomerate. Curând maşina pătrunse într-o zonă mai liniştită şi 
urcă panta unei coline cu vegetaţie sărăcăcioasă. 

Maşina se opri în cele din urmă în faţa unei clădiri 
impunătoare, cu o peluză imensă în faţă. Era KCIA. În stânga 
clădirii era un post de control. Locul era împrejmuit cu sârmă 
ghimpată. Evoca mai degrabă un lagăr de concentrare decât un 
complex administrativ. Semne de staţionare interzisă erau 
pretutindeni. Dintr-un colţ răsări o santinelă în uniformă militară, 
însoţită de doi soldaţi înarmaţi cu M6. Malko simţi o furnicătură 
neplăcută în capul pieptului. Soldaţii aveau nişte capete de 


brute, ca nişte roboţi. Şoferul parlamentă un timp cu ei 
arătându-le autorizaţia. 

Poarta se deschise automat iar Malko pătrunse înăuntru. 

Generalul îl aştepta pe peron cu un ecuson în mână. El 
prinse ecusonul de reverul costumului din alpaca al lui Malko. 

— Trebuie să fim prudenti, nu-i aşa? exclamă el cu râsul 
lui zgomotos. Nord-coreenii sunt tari în ale spionajului... 

Malko îl urmă într-un birou lambrisat, mobilat şi echipat 
după ultimul strigăt al modei şi al tehnicii. 

Generalul Kim nu îşi refuza nimic. Într-un colţ trona o 
superbă mobilă din lac negru, cu bar şi cu echipament complet 
Akai, creaţie a lui Claude Dalle. 

Generalul începu să tragă din pipă, încântat. El se aplecă 
spre Malko. 

— Ţin enorm la Mr. Kotter, nu-i aşa? Din cauza asta nu le- 
am mai cerut autorizaţia superiorilor mei ca să îi pot comunica 
informaţii. La noi, regulamentul este foarte strict. 

— Aţi aflat ceva nou despre suedeză şi prietena ei? 

— Aproape nimic, făcu generalul râzând întruna. 
Domnişoara Sun-Bong învaţă la Universitatea Dong Guk. Este în 
anul Il. A fost chelneriţă în mai multe baruri din lt'aewon, şi la 
Xanadu, ca să câştige ceva bani, nu-i aşa? Apropo, de ce vă 
interesează această persoană? 

— Am întâlnit-o aseară cu Anita Kalmar, zise Malko. M-am 
întrebat dacă nu cumva nord-coreenii încearcă să se răzbune pe 
suedeză. Fata asta mi s-a părut destul de ciudată... 

— Foarte bine, foarte bine, aprobă generalul Kim. 

— Aţi aflat ceva despre ea? 

— Nimic special în afară de nişte manifeste nord-coreene 
găsite în geanta ei. Cei din nord aruncă mereu manifeste cu 
ajutorul unor baloane. Lumea le adună. Oamenii sunt obligaţi să 
le predea autorităţilor, dar uneori mai uită... 

El închise dosarul. 

— Sper că v-am fost util. Acum trebuie să merg la o 
întâlnire. Continuaţi să mă ţineţi la curent. Eu unul nu cred că 
viaţa domnişoarei Kalmar este ameninţată. Este foarte bine 
păzită. 

Malko părăsi sediul KCIA mai uimit ca oricând. 

Generalului Kim părea să nu-i pese de amenințările nord- 
coreene. Era însă adevărat că nu cunoştea toate detaliile 


problemei... 


KKK 


Michael Kotter asculta încruntat ultimele informaţii. 
Secretara vâri capul pe uşă şi spuse: 

— A sosit domnul Hakijima. 

— Este de la Serviciile japoneze, comentă Kotter. Cei de 
acolo sunt neliniştiţi. Sunt nişte experţi în interceptarea 
comunicărilor radio. Hikijima a cerut să-l primesc de urgenţă. 

Secretara îl introduse pe japonez. Acesta făcu patru 
plecăciuni şi strânse mâna lui Kotter. 

— Trebuie să vă transmit anumite informaţii de cea mai 
mare importanţă. 

Asta însemna că sud-coreenii nu erau la curent. Japonezii 
îi dispreţuiau şi îi urau. Sentimentele coreenilor erau pe măsură. 
Fuseseră ocupați de japonezi din 1910 şi li se interzisese să-şi 
vorbească limba chiar şi în familie... 

— Ce s-a întâmplat? întrebă şeful centralei CIA. 

—  Informatorii noştri ne-au semnalat o activitate 
importantă în mediile din Sekigun, spuse japonezul. Se pare că 
există o legătură între ei şi agenţii nord-coreeni veniţi pe mare 
în Japonia. Patrulele noastre au urmărit o navă, necunoscută 
care mergea cu o viteză de peste patruzeci de noduri şi s-a 
refugiat apoi în apele teritoriale nord-coreene. Se presupune că 
această navă a transportat agenţi coreeni. 

— Vă temeţi de ceva anume? întrebă Kotter. Japonezul 
râse politicos. _ 

— Nu, n-aş putea spune asta. In afară de câteva acţiuni 
limitate, nu avem nimic sigur. Suntem însă convinşi că nord- 
coreenii pregătesc o acţiune importantă pentru Jocurile 
Olimpice. Este mult mai uşor să intri în Coreea de Sud venind 
din Japonia decât traversând paralela 38. În Japonia există o 
puternică comunitate coreeană. 

— Mulţumesc, spuse Kotter, cam decepţionat de lipsa 
oricărei precizii. 

Japonezul păstrase însă ce-i mai bun pentru la sfârşit. 

— Informatorii noştri ne-au semnalat prezenţa pe teritoriul 
nostru a unei activiste periculoase, care a fost deja implicată în 
acţiuni teroriste. Numele ei este Obok Hui Kang. 

Malko schimbă o privire elocventă cu şeful centralei. 


— Aţi identificat-o în mod oficial? Japonezul râse stânjenit. 

— O, din nefericire, nu! Nu există nici o fotografie a ei. 
Este vorba de o informaţie neverificată. 

Japonezul bătea deja în retragere cu numeroase 
plecăciuni. După ce rămaseră singuri, Malko remarcă: 

— Să  recapitulăm. Există deja destule elemente 
neliniştitoare. Mai întâi, nord-coreenii asasinează pe una din 
agentele noastre, Cynthia Jordan, bănuită că ar deţine informaţii 
în legătură cu planurile lor. Apoi, noi localizăm una din bazele lor 
de aici. Şi o coincidenţă bizară: prietena uneia din victimele 
nord-coreenilor locuieşte în imobilul respectiv. Acum aflăm că 
ucigaşa Cynthiei Jordan se află în preajmă. 

— Dumneavoastră ce concluzie trageţi din toate acestea? 
întrebă Michael Kotter. 

— Consider că se pune la cale ceva. Mi se pare mai mult 
decât ciudată legătura Sun-Bong-Anita Kalmar. 

Americanul îl sfedeli cu privirea. 

— Credeţi că şi ea este amestecată în afacerea asta? 

— Eu nu cred nimic. Am citit dosarul ei ca şi 
dumneavoastră. A scăpat ca prin minune de la moarte când a 
evadat. E greu de crezut că a fost doar o înscenare. Totuşi 
rămâne un semn de întrebare. Or, eu cred că există o explicaţie 
la toate. 

— Care anume? 

— Nord-coreenii pregătesc ceva împotriva suedezei şi au 
trimis-o pe Sun-Bong pe urmele ei. 

— Asta numai în cazul în care ea face parte dintr-o reţea 
logistică, sublinie Kotter. Dar poate fi vorba doar de o simplă 
coincidenţă. _ 

— Desigur! Insă în cei douăzeci de ani de meserie am 
învăţat să nu cred în coincidenţe. In orice caz, generalul Kim 
pare să nu ia în seamă nimic. 

— Dar nu uitaţi că el ignoră încă nişte date vitale, remarcă 
americanul. Informaţia despre Sogyo Dong numărul 45 şi 
prezenţa lui Obok în Japonia. 

— Şi de asemenea moartea Cynthiei Jordan, completă 
Malko. 

În mintea lui începu să se contureze o idee. Era însă prea 
devreme să o comunice. Michael Kotter nu mai insistă. 

— In orice caz, cheia este Sun-Bong. Trebuie 


supravegheată, este singura noastră speranţă. 

— De ce nu colaborăm cu coreenii? 

— Pentru că ne vor forţa să le dăm anumite elemente pe 
care prefer să le ţin încă pentru noi, spuse şeful centralei CIA. 

— Aveţi ceva oameni aici? 

— Nu cine ştie ce. Avem 45.000 de soldaţi, dar coreenii s- 
au opus tot timpul la dezvoltarea centralei noastre. In afară de 
câţiva tipi cu scăfârliile rase, care pot fi recunoscuţi de la o 
poştă, nu avem nimic. 

— Mi se pare extrem de interesant. Nu-mi rămâne decât 
să iau un curs accelerat de limbă coreeană, zise zeflemitor 
Malko. _ 

— Staţi un pic! făcu Michael Kotter. Il avem pe şoferul meu 
personal, pe Ung Sam. Abia aşteaptă să obţină un „green cara” 
şi să emigreze la noi. Japoneza lui este mai bună decât engleza 
sa, dar sunt convins că vă poate fi util. 

— Chiar şi cu el, nu cred că pot face mare lucru, sublinie 
Malko. 

— Dacă într-o săptămână nu rezolvăm nimic, îl pun la 
curent pe generalul Kim şi-i pasez lui pisica moartă. Din 
momentul ăsta nu trebuie să o pierdem din ochi pe Sun-Bong. O 
să-i spun lui Ung Sam să vadă ce program are la Universitate. 

— lar eu o să-mi cumpăr o perucă neagră, completă 
Malko. 

— Nu trebuie să staţi la vedere. Am un Daewoo cu ferestre 
fumurii. Din exterior nu vă va putea vedea nimeni. 

—- Văd că aveţi încredere în minuni. Să sperăm că 
Dumnezeu este de partea noastră. 


XXX 

O siluetă fragilă în rochie lungă şi neagră aştepta ţeapănă 
de zece minute la intrarea Universităţii de pe bulevardul Chang 
Chung. Coreenele se acopereau până la glezne. Ascuns după 
ferestrele fumurii ale maşinii Daewoo, Malko o observa cu 
ajutorul unui binoclu... 

Ung Sam făcuse treabă bună... Ca toate universităţile 
coreene, Universitatea Ding Guk avea un program feroce... 
începea la ora opt dimineaţa şi se termina la şase după-amiaza. 
Asta simplifica filajul fetei, reducând-o la cea mai simplă 
expresie. Orele petrecute în Universitate nu puteau fi cenzurate. 


Având în vedere numărul mare de agenţi ai KCIA ce mişunau 
acolo, dacă Sun-Bong avea vreo activitate ilegală, trebuia să o 
desfăşoare numai în afara perimerului universitar... 

Un autobuz se opri, iar fata se urcă în el. Imediat Daewoo 
porni în urma autobuzului. Şoferul se întoarse spre Malko, 
ridicând un deget: 

— Number one! 

În acest fel se exprima satisfacția maximă în toată Asia... 
Autobuzul se îndrepta către sud lăsând colina Namsan la 
dreapta. 

Ung Sam, care se ţinea foarte aproape de bara de 
protecţie a autobuzului, deveni brusc nervos. Dacă îl prindea 
poliţia de trafic că circulă pe culoarul autobuzelor, adio filaj... 

Curând ajunseră într-un cartier foarte animat, cu 
trotoarele pline de vânzători ambulanți. Ung Sam se uită spre 
Malko, din nou vesel. 

— Ilt'aewon. Number one! 

Autobuzul abia înainta în traficul aglomerat. La parterul 
fiecărui imobil se afla câte un bar plin de chelnenţe primitoare. 
Era nevoie ca cei patruzeci şi cinci de mii de soldaţi americani 
staţionaţi în Coreea să fie bine distraţi. Ai fi crezut că te afli în 
sudul Statelor Unite din cauza mulţimii negrilor care vindeau 
orice, de la false valize Vuitton până la ceasuri Cartier, la 
douăzeci de dolari bucata. 

Pe o faţadă greco-romană se putea citi „Restaurant 
Lasserre 1988.” 

Sun-Bong sări din autobuz în faţa teatrului Tactyens şi se 
făcu nevăzută într-o clădire mică. Ung Sam îi arătă lui Malko 
faţada casei. 

— Tabong, Number one. 

In afară de nord-coreeni, aici totul era „number one”. 

Tabongs erau nişte cafenele micuţe, uneori încântătoare, 
care se aflau din belşug în Seul, la fel ca şi Roomsalangs, 
academii de biliard agrementate de câteva târfuliţe. Malko se 
dădu jos din maşină şi pătrunse la rândul său în clădire. La etaj, 
se afla o sală cufundată în penumbră. Sun-Bong îl cunoştea, 
deci nu putea să intre. El cobori şi merse la şofer. 

— You go and see!, îi ordonă el lui Ung Sam. 

Avu nevoie de cinci minute ca să-l convingă. Coreeanul nu 


1 Mergi şi vezi (n.t.) 


putea să admită că Malko ar putea trece la volan ca un simplu 
şofer. Exasperat, acesta din urmă reuşi să-l împingă afară. Apoi 
intră cu maşina pe o alee dosnică. 

Ung Sam apăru după un sfert de oră. 

— Another girl. explică el. Blue coat. Big. Sun-Bong se 
întâlnise aşadar cu o fată, înaltă, îmbrăcată cu o haină albastră. 

— Altceva? 

Bravul Ung Sam se poticni de astă dată. Singurul cuvânt 
inteligibil era „paşaport”. Cu ajutorul mimicii coreeanului, Malko 
reuşi să înţeleagă că Sun Bong îi dăduse necunoscutei un 
paşaport. 

lată deci un fapt concret. Malko privi la faţada luminată. 
Dacă necunoscuta era Obok? Sam Ung îl trase de mânecă şi 
făcu semn către intrare. 

O femeie înaltă, cu un palton albastru tocmai coborâse 
scara şi se îndepărta pe trotuar. Nu era Obok. Fata era foarte 
machiată, avea faţa turtită, un aer dur şi o gură cărnoasă şi 
roşie. Pulsul lui Malko se acceleră. Două prietene pot veni 
separat la o cafenea, dar arareori pleacă tot separat... 

Şi mai era şi povestea cu paşaportul... 

El se grăbi să coboare din Daewoo. In cartierul acela nu se 
putea face o urmărire cu o maşină. Necunoscuta se pierduse 
deja în mulţimea compactă. El grăbi paşii ca să o prindă din 
urmă. 

Oare unde avea să-l ducă? 


Capitolul IX 


Fata cu palton albastru era mai înaltă cu un cap decât 
restul pietonilor, aşa că lui Malko nu-i fu greu să o urmărească. 
Începură să se aprindă luminile de neon ale barurilor, iar 
zgomotul circulaţiei era îngrozitor. Malko îşi croia cu greu 
drumul prin mulţimea compactă. 

Străina intră brusc sub un fel de copertină transparentă 
instalată chiar pe trotuar. Era o terasă sub cerul liber. 

O masă cu două bănci, un recipient pentru încălzit apa şi 
pibimbap!, boluri cu kimshi, supă şi sushi. Se putea mânca acolo 
pentru câteva sute de wons?. 


1 Orez (n.a.) 
2 Moneda coreană (1 dolar = 700 wons) 


Malko se opri ceva mai departe, în faţa unui negustor de 
ţesături pluşate. După ce aşteptă vreun sfert de oră, o văzu pe 
necunoscuta în albastru că îşi continuă drumul şi apoi urcă nişte 
scări monumentale săpate în piatră. În partea de sus a colinei se 
afla un cartier cu străduţe întortocheate. Trei prostituate se 
încălzeau în jurul unui brasero în faţa unui bar. Peste tot mirosea 
a kimshi şi a parfum scump. 

Necunoscuta urcă pe peronul unui local Lucky Spot aflat la 
întretăierea a două străduţe. Locul amintea de Pigalle. Un beţiv 
mergea pe două cărări în mijlocul străzii. 

Malko aşteptă puţin, apoi intră şi el în local. Înăuntru era o 
înghesuială teribilă. Coreeni şi străini, gheişe în rochii de 
ospătăriţe... O fată într-un costum din latex mulat pe corp, cu 
imprimeu piele de panteră, era îngenuncheată pe o pistă şi 
primea lovituri de cravaşa de la un atlet. Necunoscuta se afla la 
o masă împreună cu nişte coreeni. Se vedea că lucrează acolo. 
Malko ieşi din local. Avea acum timp să discute cu Michael 
Kotter, dacă îl mai găsea la birou. 


KKK 


— Care va să zică, i-a dat un paşaport! strigă Michael 
Kotter. Cred că am prins un fir... 

Ung Sam discută îndelung cu şeful stației CIA. Din 
nefericire, el nu putuse înțelege ce vorbiseră cele două fete, dar 
după expresia chipurilor lor, erau lucruri serioase. 

Oare ce se ascundea în povestea cu paşaportul? 
Americanul îşi aprinse o ţigară. 

— Întoarceţi-vă şi porniţi la asalt. Tamponaţi-o pe prietena 
lui Sun-Bong. Având în vedere profesia ei, nu cred că este greu 
de abordat. Trebuie să vedeţi acel paşaport. Cu siguranţă că se 
află asupra ei. 

— Şi ce mă fac dacă are Sida? făcu Malko mai în glumă, 
mai în serios. 

— Nu există aşa ceva în Koreea, afirmă Michael Kotter. 

— Poate că între timp a dat altcuiva paşaportul, obiectă 
Malko. Eu însă voi încerca să aflu. 

l-ar fi plăcut mai mult să-şi petreacă seara cu superba 
Anita Kalmar... 


KKK 


— One seat, one seat! 

Chelneriţa îl luase pe Malko de braţ şi îl conducea la o 
masă de lângă ringul de dans. Lucky Spot era la fel de 
aglomerat ca şi în ajun. Trei fete se chinuiau să facă strip-tease 
pe nişte mese, altele dansau pe ring strâns lipite de partenerii 
lor. 

Malko o zări pe prietena lui Sun-Bong aşezată pe un scaun 
înalt lângă bar şi privirile li se încrucişară. Fata îi adresă un 
zâmbet comercial. Profitând de ocazie, el o întrebă pe 
ospătăriţă: 

— Aţi vrea să o invitaţi la masa mea pe tânăra de lângă 
bar? 

— Cum să nu? 

Zece secunde mai târziu, prietena lui Sun-Bong era lângă 
el, cu gura până la urechi. Malko comandă o sticlă cu Moet 
medaliată, fapt ce îl făcu să crească enorm în ochii chelneriţelor. 

— You American ? întrebă fata. 

— Nu. Sunt european, răspunse Malko. 

Ea nu-l mai întrebă nimic. Trăsăturile însă i se 
destinseseră subit. Bărbatul de lângă ea devenise o fiinţă 
umană pentru că nu era nici american, nici japonez. Ea ridică 
paharul cu şampanie şi bău puţină. 

— Cum vă numiţi? 

— Susie. 

— Nu, vreau adevăratul nume! 

Fata râse. 

— Este greu de spus. 

— Spuneţi-l totuşi. 

— Ok Zun, făcu fata. Ok Zun Kim. 

... Kim, bineînţeles... Malko zâmbi. 

— Mie mi se pare mai frumos decât Susie... 

El o invită pe Ok Zun la dans. Fata se atingea de trupul lui 
fără să exagereze, cu alte cuvinte, avea o ținută demnă. 

Avea un corp masiv, de ţărancă, cu fese pline, şi picioarele 
lungi se zăreau prin despicătura rochiei. 

— Sunteţi mai înaltă decât marea parte a femeilor din ţara 
dumneavoastră, zise Malko. 

Ok Zun zâmbi flatată. 

— Sunt originară din Manciuria. Nu am fost însă niciodată 
acolo, adăugă ea cu o nuanţă de regret. 


— Nici măcar în Coreea de Nord? 

Ea îl privi mirată. 

— Dar asta este imposibil! Şi apoi, acolo este groaznic. Nu 
este mâncare şi seamănă cu o închisoare... 

Era ora unu noaotea, sticla de şampanie era goală şi la fel 
şi barul, iar Ok Zun era decisă să pună mâna pe teancul de bani 
pe care-l văzuse în portofelul lui Malko. 

Cei doi plecară împreună, salutaţi cu adânci plecăciuni de 
personalul impresionat. Malko se întreba cum va reuşi el să 
inspecteze poşeta cu semnătura falsă Chanel, atârnată pe 
umărul asiaticei. 

Singurul mod era să pătrundă în intimitatea ei... 

Când ajunseră la primul colţ mai întunecat al străzii, Ok 
Zun se lipi brusc de el şi îl întrebă: 

— You stay with me? 

Era ocazia visată. Nu simţea nici o tragere de inimă să se 
culce cu coreeana, dar dacă aceasta s-ar fi prins, se ducea totul 
de râpă... El intră în joc şi începu să o mângâie. 

— Să mergem la hotelul meu, la Shilla, îi propuse el. Dacă 
fata dormea acolo, el ar fi putut să-i cerceteze poşeta. 

Ok Zun scutură din cap înfricoşată. 

— O, nu, este imposibil! Trebuie să iscălesc într-un 
registru la intrare. Mi-e foarte ruşine. Sunt nişte reguli foarte 
stricte. 

Într-adevăr hotelul era plin de iscoade ce vegheau pentru 
ordinea morală... Animatoarea propuse: 

— Cunosc eu un loc nu departe de aici. 

Ea îl antrena pe o stradă alăturată. Urcară o scară îngustă. 
La primul etaj era un cazinou mic. Într-o săliţă se aflau câteva 
mese de Black Jack şi de ruletă, precum şi crupierii. Ei urcară 
mai sus trecând pe lângă o pereche ce cobora: un negru şi o 
coreeană minusculă ce părea că plânge. Ea şi Ok Zun schimbară 
câteva cuvinte repede. Negrul, cu privirea brusc iluminată, puse 
mâna pe fesele lui Ok Zun, râzând şi făcându-i cu ochiul lui 
Malko. 

— Nice piece of ass, fellow. Have a good fuck... 

Era sordid şi patetic totodată. La etajul patru, Malko plăti 
5.000 wons unui coreean pentru o cameră cu un pat atât de 
îngust încât nu ar fi fost bun nici pentru un lagăr de 
concentrare... Prin fereastră se vedeau neoanele multicolore de 


afară clipind enervant. Malko nu ştia cum va ieşi la liman. Nu 
simţea nici cea mai mică poftă să facă dragoste cu Ok Zun. 

Fata se apropie de el cu un zâmbet stereotip şi îi zise, 
frecându-se de el: 

— You give me 50.000 wons.! 

— O.K. 

— Acum. 

— Nu ai încredere în mine? o întrebă Malko zâmbind. Fata 
nu mai insistă. Se aşeză pe marginea patului şi începu să-l 
dezbrace murmurând câteva obscenităţi ce făceau parte din 
repertoriul obişnuit. Engleza ei era destul de aproximativă. 

Mângâierile ei erau maşinale, dar eficace. Malko reuşi să 
reacționeze în cele din urmă. Ok Zun nu dădea semne că ar 
vrea să se dezbrace. Cu toate acestea, mişcările ei abile reuşiră 
să-l excite. 

Atunci ea se aplecă de-asupra lui şi îl înfulecă. Era o 
profesionistă adevărată a celei mai vechi meserii din lume... La 
un moment dat se întrerupse şi spuse cu admiraţie: 

— You have a big dick.? 

Cu siguranţă, şi asta intra în repertoriul zilnic. Lui Malko îi 
fu milă de ea. Asiatica avea o figură patetică. 

Când fu pe punctul de a exploda, fata îi dădu drumul şi 
începu să-l masturbeze cu mişcări frenetice. 

Malko juisă, cu un spasm scurt. În tot acest timp, el nu 
pierduse din ochi geanta Chanel pusă pe scaun... În clipa 
următoare, asiatica dispăru în micul cabinet de toaletă. Malko 
întinse mâna după geantă, dar fata reveni cu un prosop şi îl 
curăţă cu atenţie. El se aranja, iar ea dispăru din nou în toaletă. 

De data asta se auzi curgând apa. Malko luă din buzunar 
cinci bancnote de zece mii de wons, deschise poşeta şi le vâri 
înăuntru, apoi examina conţinutul genţii. Nu era mare lucru 
acolo: câteva nimicuri pentru machiaj, un portofel mic, o batistă, 
chei. Dar mai era şi un paşaport de culoare brună, coreean. 
Malko îl scoase repede şi-l deschise la pagina a treia. 

Avu timp să vadă numele lui Ok Zun, numărul, dar 
fotografia lipsea! 

Ok Zun se repezi la el cu un aer agresiv. 

— Ce naiba faceţi acolo? 


1 Îmi dai 50.000 wons (n.a.) 
2 Aveţi o sculă mare (n.a.) 


— V-am pus banii în geantă, dar a căzut paşaportul acesta 
şi l-am luat de pe jos. 

Fata văzu banii şi se linişti. Apoi se îndreptă spre uşă. 
Distracţia se terminase. Ei părăsiră repede clădirea. Malko voia 
să o mai întâlnească. O luă de mână şi o întrebă: 

— De ce plângea fata de pe scară? 

— Pentru că negrul i-a făcut rău, răspunse ea după o 
ezitare. Unii se poartă ca nişte brute şi sunt mai răi decât nişte 
tauri. Eu una sunt grijulie. Nu mă culc niciodată cu vreunul. 

Malko era perplex. Ce căuta o asemenea prostituată în 
compania unei studente rafinate ca Sun-Bong? 

— Unde mergeţi acum? o întrebă Malko. 

— Mă duc acasă, sunt obosită. 

— Vă pot duce eu, se oferi Malko. 

— Nu. Nu puteţi urca la mine. Nu ar avea rost. Ea strigă 
după un taxi. 

— Mi-ar face plăcere să vă mai întâlnesc. Sunteţi foarte 
frumoasă şi atrăgătoare, spuse Malko cu toată convingerea de 
care era capabil. 

Era perfect în rolul de client satisfăcut. Ok Zun îl privi 
atentă. Niciodată nu strică cincizeci de mii de wons... 

— Veniţi mâine la Lucky Spot. 

— Nu pot mâine seară. Poate ne vedem mai devreme. Ea 
ezită. 

— Nu am timp în cursul zilei. Muncesc mult. 

— Am putea să ne întâlnim înainte, în cartier. 

— Bine, făcu ea fără entuziasm. Ne întâlnim la ora şase 
după-masă la tabong Zaza. Se află lângă magazinul Hamilton. 

Ea sări în taxiul care demară în viteză. Malko se uita după 
maşină uimit. Nu-şi pierduse seara. La urma urmelor informaţia 
primită de la Mina nu fusese atât de rea. 

Cui îi servise paşaportul lui Ok Zun? Absența fotografiei 
dovedea că acesta fusese utilizat de o altă persoană. 


KKK 


— Aţi dat lovitura. Nu vă mai rămâne decât să continuaţi 
pe filiera asta. 

Aşadar singurul fir era Ok Zun, dar Malko era mai puţin 
optimist decât şeful Centralei CIA. 

— Nu prea mai am ce face. Chiar dacă o văd azi pe Ok 


Zun, nu pot face nici un pas înainte fără să mă deconspir. Dacă 
bănuieşte că nu sunt un simplu client, am încurcat-o. Trebuie să 
cerem ajutorul coreenilor. Numai ei pot afla ce s-a întâmplat cu 
ajutorul paşaportului. Ar trebui să se ştie dacă a fost utilizat. Şi 
de către cine anume. Eu unul nu ştiu nici măcar adresa acestei 
fete. 

— Şi ea şi Sun-Bong fac parte dintr-o reţea logistică, făcu 
americanul. Această reţea se pare că a fost reactivată, în 
spatele ei se află persoane cu mult mai periculoase ca Obok Hui 
Kang. 

— Dar Anita Kalmar? Ce rol are ea în toată afacerea asta? 

Michael Kotter îi aruncă o privire încărcată de suspiciune. 

— Ştiu la ce vă gândiţi. Dar... 

— Eu nu cred că e o coincidenţă faptul că ea se află în 
centrul unei reţete nord-coreene, remarcă Malko. Doar şi ea a 
sosit din Nord. Nu există decât două posibilităţi: ori lucrează 
pentru ei... 

— Imposibil, îi tăie vorba americanul. 

— Atunci, ei o utilizează pentru scopul lor, ori au de gând 
să se răzbune pe ea pentru că i-a făcut ridicoli... 

Michael Kotter începu să se joace cu creionul. 

— Tot ce-i posibil. Ar trebui să o avertizăm, zise el. 

— Şi să-i prevenim şi pe sud-coreeni, adăugă Malko. 

— Întâi să aşteptăm întâlnirea din după-amiaza asta, făcu 
americanul. Vom apela la generalul Kim. Nu vreau să pierdem 
însă controlul operaţiunii. 

— Sunteţi de acord ca să vorbesc cu Anita Kalmar? Ea ştie 
că lucrez pentru CIA. Trebuie să o pun în gardă. 

Kotter zâmbi: 

— O, ştiu că muriţi de nerăbdare să o revedeţi. Aşteptaţi 
puţin. Am ceva pentru dumneavoastră. 

El trase de un sertar şi scoase de acolo pistolul extraplat 
al lui Malko, adus cu valiza diplomatică. 


KKK 


Anita Kalmar purta o bustieră albă şi se pregătea să se 
schimbe, când Malko fu introdus în loja ei. Suedeza participa la o 
paradă a modei, la etajul opt al marelui magazin de lux Lotte, 
aflat în spatele hotelului cu acelaşi nume. 

Erau în săptămâna Franţei, în care se expuneau colecţiile 


marilor creatori parizieni. Malko îşi simţi gura uscată. Fâsâitul 
dantelei punea şi mai mult în valoare sânii suedezei, iar 
picioarele în ciorapi de culoarea pielii păreau interminabile. Ea îl 
privi cu indiferenţă, mai degrabă rece. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Poate că nimic, făcu Malko. Vreau numai să vă avertizez 
în legătură cu ceva. 

Ea îl privi intrigată în timp ce o coreeană ce-i ajungea doar 
până la umăr, o ajuta să se îmbrace cu o rochie de seară din 
organdi roz. 

— Cu ce anume? Grăbiţi-vă, peste două minute trebuie să 
ies pe podium. 

— Cu ceva ce vă priveşte personal. După ce aţi fugit din 
Coreea, nu aţi avut nici o reacţie din partea lui Kim Jong II? 

— Nu. S-a publicat doar un comunicat de presă, ce spunea 
că sunt o spioană aflată în solda americanilor şi a sud- 
coreenilor. 

— Şi nu vă temeţi că ar putea să se răzbune? 

— Cum? 

— Aşa cum procedează de obicei. Asasinându-vă... Anita 
Kalmar deveni rigidă. 

— Cred că glumiti. 

— Nu, nu glumesc deloc. Deţin informaţii că unele 
persoane aflate în anturajul dumneavoastră sunt suspecte... 

— Aţi spus asta coreenilor? 

— Nu încă. 

Suedeza îşi netezi rochia. 

— Nu e nimic serios. Aici sunt bine protejată. Imediat ce 
ies seara, am gărzi de corp şi poliţia coreeană păzeşti hotelul. 

— Am vrut doar să vă previn, zise Malko. E bine să nu 
vorbiţi cu nimeni despre această conversaţie. 

— De acord. Dumneavoastră vedeţi spioni peste tot, făcu 
Anita râzând. 

Era atât de rece, încât el nici nu o mai invită să cineze 
împreună. 


XXX 
O maşină a poliţiei urla trist, cu girofarul în funcţiune în 
monstruosul ambuteiaj de pe strada It'aewon. 
Malko îl lăsase pe Ung Sam ceva mai departe. Ajunsese 


mai devreme. 

El urcă scările ce duceau la tabong Zaza. Palierul mirosea 
a usturoi. Tocmai se pregătea să deschidă uşa tabong-ului, când 
o altă uşă se deschise în spatele său. 

Un coreean mic de statură, cu chip de copil, apăru. Avea 
cravată şi purta un costum închis la culoare. Malko crezu că 
acesta vrea să intre în tabong şi, politicos, se dădu la o parte ca 
să-l lase înainte. Coreeanul se ghemui ca o pisică sălbatică, gata 
să sară. Mâna lui dreaptă făcu un arc prin aer şi se opri în gâtul 
lui Malko. Degetele de oţel se încleştară pe carotidele acestuia. 

După câteva secunde, Malko simţi că-şi pierde cunoştinţa. 
Coreeanul îl trase îndărăt în camera de unde ieşise. Apoi îi dădu 
drumul pe podea. 

Malko deschise ochii ceva mai târziu. Acum se afla pe un 
culoar întunecat şi prăfuit. Agresorul tocmai scotea un revolver 
mic din buzunar şi încerca să-l încarce. 

Culasa făcu un zgomot sec. Un glonţ era acum pe ţeava. 
Cu o mişcare calmă el ochi capul lui Malko, care încerca să se 
ridice de jos, cu privirea împăienjenită. 


Capitolul X 


În clipa în care agresorul său apăsa pe trăgaci, Malko fu 
brusc cuprins de ameţeală şi se prăbuşi. Glonţul ce-i era 
destinat trecu la câţiva centimetri de capul său şi se opri în 
perete... 

Malko se  rostogoli încercând să apuce revolverul 
extraplat. Se auzi o altă şuierătură şi simţi un mic şoc în umăr. 
Un glonţ îi traversase razant haina fără să-l rănească însă. 
Coreeanul rată şi a doua lovitură. Malko reuşi să-şi scoată 
revolverul din centură. Pe ţeava nu avea nici un glonţ. Celălalt 
avea timp de belşug pentru a-l masacra... 

Coreeanul făcu însă un salt înapoi. Nu se aşteptase ca 
Malko să fie înarmat. Sprijinit într-un genunchi, Malko armă 
culasa şi se sculă în picioare. Celălalt era însă deja la capătul 
culoarului şi dispăru. Încă ametit, Malko încercă să fugă după el, 
dar coreeanul reuşise să dispară în mulţimea din lt'aewon 
Street. Malko privi la picioarele sale. Agresorul lăsase să-i scape 


arma. Era un mic „Unic” belgian, un 6,35, prevăzut cu 
amortizor. Nu părea să fie o armă de profesionist. Cu toate 
astea, dacă glonţul l-ar fi nimerit în cap, acum ar fi fost mort... 

Perplex, el puse arma în buzunarul impermeabilului. 
Această tentativă de eliminare putea avea două explicaţii. Sau 
Ok Zun vorbise despre întâlnirea lor şi făcea parte dintr-o reţea 
activă, ori era doar manipulată, iar Malko fusese reperat şi 
urmărit. 

În primul caz, ea nu ar mai fi trebuit să-l aştepte în tabong, 
pentru că îl credea mort... 

El deschise uşa. Localul era încântător. Lumina era difuză, 
banchetele erau tapetate cu catifea neagră. Lângă şemineul în 
care ardea focul, se giugiuleau câteva perechi. De Ok Zun, nici 
gând. Malko străbătu sala fără să o zărească. Era clar că 
moartea lui fusese programată. Poate că Michael Kotter se va 
hotărî în cele din urmă să-i avertizeze pe sud-coreeni. 


KKK 


Gânditor, Michael Kotter răsucea între degete revolverul 
ce ar fi trebuit să-l ucidă pe Malko. 

— Există foarte puţine arme aici, în Coreea de Sud, zise el. 
Sunt interzise chiar şi armele de vânătoare. Eu cred că este 
vorba de profesionişti şi de o afacere într-adevăr serioasă. Au 
vrut să vă elimine pentru că aţi văzut acel paşaport fără 
fotografie. Acum Ok Zun trebuie să fie departe... 

— Nu neapărat, o dată ce eu aş fi fost mort... 

— Am încercat să-l previn pe generalul Kim, dar este 
plecat în provincie până mâine dimineaţă. 

— Am de gând să dau o raită pe la Lucky Spot, spuse 
Malko. Nu m-ar mira să dau de Ok Zun. Mă poate însoţi Ung 
Sam? 

— Sigur că da. Fiţi însă cu ochii-n patru... 

De data asta, avea să aibă pregătit un glonţ pe ţeava... 

Ung Sam opri maşina pe străduţa în pantă ce ducea în 
lttaewon Street şi Malko se îndreptă spre Lucky Spot. Acolo 
domnea o mare animaţie. Muzica urla, stripteuzele ţopăiau pe 
mese, iar ospătăriţele se agitau în jurul barului. Ok Zun se afla 
printre ele. 

Cei doi se zăriră în acelaşi timp. Fata întoarse capul în altă 
parte în mod ostentativ! Îl ignora pur şi simplu. Malko se duse 


direct la ea. 

— Bună seara. Nu aţi venit la întâlnire. Ea abia întoarse 
capul să-i răspundă: 

— Nu am avut timp. 

— Veniţi să bem împreună un pahar. 

— Nu, nu pot, am un client important. 

Chelneriţa era lângă ei şi cele două fete vorbiră ceva. Ok 
Zun se dădu jos de pe taburetul ei şi dispăru în fundul sălii. 

— Susie este foarte ocupată astă-seară. Aveţi însă aici o 
grămadă de fete drăguţe. Aveţi de unde alege. 

Engleza ei voit laborioasă era comică. Fără să o mai 
asculte, Malko traversă la rândul său sala. Ok Zun ieşise pe o 
uşă din spatele d/sc-jokey-ului. El ieşi din sală. Un bărbat îi tăie 
calea cu un zâmbet politicos. 

— Este interzis pe aici, domnule. 

Malko foşni între degete o bancnotă de cinci mii de wons. 

— Susie? 

Coreeanul înşfacă banii şi îi arătă uşa ce dădea în stradă. 

— Susie, gone!! 

Malko era deja în stradă. Nu se vedea nici un taxi în 
străduţa aflată în pantă. O zări pe animatoare ceva mai departe, 
stând la coadă în aşteptarea unui taxi... Ung Sam avusese buna 
idee de a-l urmări pe Malko. Acesta se urcă în maşină şi-i arătă 
spre fată. 

— We follow her.? 

Se vedea că apariţia lui Malko o speriase. Trebuia să stea 
de vorbă cu ea, cu orice preţ, câtă vreme era cuprinsă de 
panică. 

Se afla acum într-un cartier oribil, recent construit. Taxiul 
în care se urcase Ok Zun pătrunsese pe bulevardul Tosandaero, 
imens şi pustiu, străjuit de blocuri din beton înalte de sute de 
metri. In fiecare dintre ele se aflau mii de apartamente. Toate 
purtau un număr uriaş şi negru. 

Ung Sam făcu un semn către unul din blocuri. 

— Dong! 

Era numele coreean al acelor monştri care luaseră locul 
caselor cu acoperişuri multicolore. Un kilometru mai departe, 
taxiul se opri în faţa blocului cu numărul 22. Ok Zun cobori şi 


1 Susie, a plecat! (n.a.) 
2 O urmărim! (n.a.) 


intră imediat în al său „dong”. 

— Aşteptaţi-mă aici, îi spuse Malko lui Ung Sam. Culoarul 
şi scara miroseau puternic a usturoi. Blocul nu avea lift. Malko o 
ajunse din urmă pe Ok Zun la etajul patru, în momentul când 
aceasta vâra cheia în broască. Ea se întoarse brusc şi rămase 
încremenită. 

— What do you want?! 

Rostise cuvintele ca un lătrat, cu ochii reduşi la două linii 
subţiri şi cu spatele lipit de uşă. 

— Vreau să vă văd. 

— Eu nu vreau. Daţi-mi pace. Nu mă simt bine. 

Fata părea mai degrabă terorizată. Se uita tot timpul în 
spatele lui Malko de parcă se aştepta să mai apară cineva. 
Bărbia îi tremura. 

— Trebuie să vă vorbesc, insistă Malko. 

— Nu. Nu vreau. 

Ea descuie uşa şi o deschise. Se strecură în interior şi 
încuie repede în urma ei. In acelaşi timp, Malko văzu că pe uşa 
ei era desenată cu vopsea roşie cifra 4. Oare ce însemna lucrul 
acesta? 

Malko bătu în uşă de mai multe ori fără să capete vreun 
răspuns. Ok Zun refuza să-i deschidă. Nu-i mai rămânea altceva 
de făcut decât să se retragă. 

Pista Ok Zun intrase în impas; Dăduse o lovitură 
viesparului şi reuşise să-l stârnească. În rest, nimic... 

Numai cei din KCIA mai puteau acum să afle ceva de la Ok 
Zun. Şi asta, repede. 

Ung Sam îl aştepta afară, neliniştit. 

— You OK? ! 

— O.K., îl asigură Malko. 

— Shilla Hotel? întrebă coreeanul. Lui Malko îi veni brusc o 
idee. 

— Nu. Mergem la Chosun. 

Poate că Anita Kalmar avea să-l ia în serios acum. În orice 
caz, trebuia să-i pună câteva întrebări. Doar Ok Zun era prietenă 
cu Sun-Bong. 

In camera suedezei, telefonul suna în gol. Malko tocmai 
voia să plece din hotel, când recepţionerul îl întrebă: 

— O căutaţi pe Miss Kalmar? 


1 O urmărim! (n.a.) 


— Da. 

— Trebuie să fie la Xanadu, cu nişte prieteni. Se 
organizează acolo o mare petrecere organizată de Koreea 
Herald. Malko cobori la subsol. Un anunţ era vizibil de departe. 
„Tonight private party”! 

Malko intră fără probleme. Localul gemea de lume. 

Anita Kalmar se afla pe un fotoliu circular, înconjurată de 
manechinele coreene, împopoţonate ca nişte căţei caniche. 
Unele purtau hanbonk, costumul lor tradiţional, alcătuit din 
bolerou şi rochie lungă, foarte evazată, în culori vii. 

Anita Kalmar era îmbrăcată cu o rochie albă simplă, bine 
mulată pe trup şi despicată până sus. 

Sun-Bong nu părea a fi acolo. Malko se apropie de 
suedeză şi se înclină în faţa ei. 

— Voiam să vă felicit. Am asistat la prezentarea de modă 
din după-amiaza aceasta, făcu el. Aţi fost absolut senzaţională. 

Anita râse. 

— Mulţumesc. Aţi mai găsit ceva spioni? 

— Nu încă, răspunse el. 

Nu era cazul să atace direct problemele serioase. Cu un 
pahar plin cu Cointreau în mână, Anita părea destul de veselă. 
Ea îl pofti pe Malko să se aşeze pe canapea alături şi reîncepu 
să discute cu vecinele ei. 

De fiecare dată când îşi schimba poziţia picioarelor, Malko 
simţea o furnicătură în pântece. Nu era însă timpul pentru 
distracţie. 

Cuprins de o bruscă inspiraţie, Malko i se adresă vecinei 
din dreapta, îmbrăcate în costumul tradiţional. Din fericire, 
aceasta vorbea niţel engleza. 

— Ce semnificaţie are cifra „4” pentru coreeni? Fata râse 
puţin stânjenită. 

— Păi, este un număr nefast. Se numeşte „sev” la fel ca 
moartea. Cele două cuvinte se scriu diferit, dar se pronunţă 
identic. Puteţi observa că, la noi, nu există etajul 4 la nici o 
clădire sau hotel... 

— Moartea! făcu Malko. 

înţelegea acum reacţia lui Ok Zun. Era ameninţată. 
Trebuia să fie urgent contactată, altfel ar fi prea târziu... El se 
ridică în picioare şi se îndreptă spre cabinele telefonice din hol. 


1 Astă seară - o petrecere privată (n.a.) 


Michael Kotter era acasă. Dormea. Se trezi însă imediat ce 
află ultimele evenimente. 
— Vin şi eu la Chosun, peste un sfert de oră, făcu el. 


KKK 


Uriaşele blocuri de pe bulevardul Tosandaero se aliniau 
sub lumina lunii ca nişte gigantice piese de domino. 

Nici o fereastră nu era luminată. Nu se vedea nici ţipenie 
de om. Părea un oraş adormit, oprimant şi sinistru. 

Michael Kotter opri maşina în faţa numărului 22. Pe uşa 
apartamentului lui Ok Zun se vedea încă cifra 4. Malko sună. Nu 
primi însă nici un răspuns. La acea oră târzie, Ok Zun ar fi 
trebuit să fie acasă... 

— Mi se pare foarte ciudat, zise Kotter. 

Malko privi uşa. O împinse niţel şi aceasta se deschise. Nu 
era nici măcar închisă... Malko găsi repede comutatorul electric. 
Se aflau într-un salonaş plin cu bibelouri, postere şi reviste 
ilustrate. Intre canapea şi bibliotecă zăcea Ok Zun cu faţa în jos. 
După rigiditatea corpului ei se vedea că este moartă. 

— Shit! făcu Michael Kotter. 

Malko se aplecă deasupra fetei şi o întoarse cu faţa în sus. 
Capul îi atârna ca al unei păpuşi dezarticulate. Kotter îi pipăi 
gâtul îngrozit. 

— My God! Nu mai are nici o vertebră intactă! Ai zice că i- 
au strivit gâtul cu o maşină. 

Din gura fetei se prelingea o dâră de sânge. Nu se zărea 
nici o urmă de luptă. Ori asasinul o aşteptase în casă, ori ea îi 
deschisese uşa. 

Trupul fetei mai era cald. Moartea survenise de cel mult o 
oră. Malko îşi simţi gura amară. 

Dacă ar fi ştiut mai din timp sensul cifrei 4, poate l-ar fi 
surprins pe asasin şi ar fi aflat ceva mai mult. lar fata ar mai fi 
fost în viaţă... 

Michael Kotter percheziţiona micul apartament. În poşeta 
fetei, nici urmă de paşaport. Cei doi scotociră prin toate 
ungherele fără să-l găsească. Nu era telefon în apartament. 

— Să plecăm. Nu mai avem nimic de făcut aici, zise 
Kotter. 

Cei doi coborâră în tăcere. Malko tremura de furie şi 
remuşcare. 


— Sunt sigur că fata asta ştia ceva extrem de important. 
Din cauza asta a fost ucisă. Trebuie anunţat generalul Kim. 

— Daţi-mi revolverul acela, zise Kotter. Vreau să i-l dau lui. 
Vom merge împreună la el. 

El îl duse pe Malko la hotel Shilla, al cărui hol i se păru 
acestuia şi mai sumbru. Malko intră în bar ca să bea o votcă şi 
să-şi adune gândurile. Nu-i mai rămânea acum decât să o 
abordeze pe Sun-Bong. Ei îi dăduse lui Ok-Zun paşaportul. Cum 
putea însă să-i vorbească fără să-şi pună viaţa în pericol? 


KKK 


Era deja ora unsprezece când maşina neagră a lui Kotter 
intră pe poarta verde a KCIA. In Koreea Herald se menționa 
moartea animatoarei subliniindu-se faptul că noul guvern era de 
vină pentru escaladarea violenței în Seul. Se credea că fata 
căzuse victimă unui maniac sau a unui tâlhar. Oraşul era plin de 
vagabonzi înarmați cu cuțite, mai ales în cartierele din sud. 

Generalul Kim era, ca de obicei, foarte bine dispus. Malko 
remarcă o sticlă de Gaston de Lagrange, deschisă, aşezată în 
spatele biroului. Generalul îşi aprinse pipa şi se aşeză pe 
canapea lângă măsuţa pe care era revolverul ucigaşului. 
Generalul îl apucă şi îl examina atent. 

— Dar, dragul meu, este o armă foarte interesantă, spuse 
el. 

— De ce? întrebă Malko. 

— Am comparat numărul ei cu numerele celorlalte arme 
găsite la teroriştii de la Rangoon. Una din acele arme are 
numărul de serie ce diferă de acesta cu doar o cifră. Acest pistol 
„UNIC” face parte dintr-un lot cumpărat în 1985 dintr-o fabrică 
belgiană de către Ambasada Nord-coreeană. Ziceau că au 
nevoie de arme pentru autoapărare. Din lotul de douăsprezece 
arme, noi am reuşit să identificăm două... 

— Dar amortizoarele? 

— Acestea sunt fabricate în Coreea de Nord. Sunt destul 
de rudimentare. Am mai văzut şi altele. 

— Dar despre Ok Zun ştiţi ceva? întrebă Malko după ce 
bău câteva înghiţituri de ceai fierbinte şi dulce. 

Generalul râse zgomotos. Se părea că reuşeşte să se 
amuze din nimic. 

— Cazul este foarte curios, zise el. Am făcut cercetări la 


Serviciul pentru imigrare. Potrivit celor de acolo, Ok Zun a fost 
în Japonia săptămâna trecută şi s-a întors de acolo alaltăieri. 

— Altcineva i-a folosit paşaportul. Din cauza asta l-a 
împrumutat, spuse Malko. 

Generalul Kim nu mai râdea. 

— Aşa se pare. Am verificat contul ei din bancă. Pe 
numele ei sunt mai mulţi bani decât ar fi putut să câştige cu 
meseria ei. S-a servit de nord-coreeni din pur interes. Nu avea 
veleităţi politice. 

— Din cauza asta a şi fost ucisă. Cineva m-a reperat şi m-a 
identificat. Întâi au încercat să mă elimine şi, pentru că nu au 
reuşit, au hotărât să o lichideze pe Ok Zun ca ea să nu poată 
vorbi. 

Generalul Kim trase un timp din pipă, în tăcere, apoi se 
întoarse către Malko. 

— Cum aţi ajuns să o contactaţi pe fata asta? Malko şi 
Kotter schimbară o privire elocventă. Kotter se grăbi să 
răspundă: 

— Malko a urmărit-o pe Sun-Bong. Ea l-a dus până la Ok 
Zun. 

— Aha, aşa va să zică, făcu generalul. 

— Ce aveţi de gând să faceţi? întrebă Malko. Generalul 
Kim îşi recupera sticla cu coniac şi scoase trei pahare pe care le 
umplu. Coniacul părea a fi un bun aliat împotriva terorismului 
nord-coreean... 

— Nu suntem siguri că Sun-Bong ar fi implicată în această 
poveste neplăcută, nu-i aşa? Anumite scrupule mă fac să nu-i 
alertez pe colegii mei. Ştiţi doar ce brutali sunt, nu-i aşa? Am de 
gând să sondez în anturajul lui Ok Zun. Poate aflu cine este 
ucigaşul. 

— Ar trebui să aflaţi cine s-a introdus în Coreea cu 
paşaportul lui Ok Zun. 

— O, sigur că da, aprobă generalul. Voi cere un raport 
amănunţit de la Serviciul de Imigraţii. Vă voi ţine la curent. 

El se ridică, semn că întrevederea a luat sfârşit. Odată 
ajunşi în Daewoo, Malko izbucni furios: 

— Mi se pare că tipul ăsta îşi bate joc de noi. Nu pot să 
pricep cum de KCIA nu este interesată de existenţa unei reţele 
teroriste nord-coreene. 

Malko avea impresia că se află în mijlocul unei afaceri 


necurate în care toată lumea minţea. Generalul se comporta de 
parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Ok Zun era moartă, iar el vedea 
şi acum acel pistol îndreptat asupra sa. In timp ce străbăteau 
străduţele întortocheate din Namsan, Michael Kotter sugeră: 

— Ei ştiu acum cine sunteţi dumneavoastră. Trebuie să 
facem două lucruri. Să o strângeţi niţel cu uşa pe Sun-Bong şi să 
descoperim ce anume ne ascunde generalul Kim. E ceva ce 
nouă ne scapă acum. 

— Nu ne va fi deloc uşor, remarcă Malko. Singurul contact 
cu Sun-Bong rămâne Anita Kalmar. Stau şi mă întreb ce rol joacă 
suedeza sau ce rol este pusă să joace. 

Cei doi erau deja la hotel Shilla. Malko se dădu jos din 
maşină. În căsuţa lui aştepta un mesaj. Trebuia să-l sune pe 
generalul Kim de urgenţă. 

— Voiam să vă invit la cină, făcu acesta vesel. Ca să vă 
mai treacă emoţiile... 

— Cu multă plecere, dar... 

— Atunci, ne întâlnim la şapte diseară, îi tăie vorba 
generalul. 

Malko închise telefonul. Era complet uluit. De ce generalul 
nu-l invitase cu un sfert de oră mai devreme? Şi ce rost avea 
acea invitaţie? 


Capitolul XI 


La telefon, Anita Kalmar fu mai puţin amabilă decât în 
ajun. Din nefericire, dacă suedeza nu îl ajuta să o întâlnească pe 
Sun-Bong, Malko era obligat să ia măsuri mai directe şi mai 
puţin agreabile. 

— Sun-Bong este foarte ocupată, răspunse ea la cererea 
lui. 

— Nu am putea prânzi toţi trei împreună? sugeră Malko. 

— Cred că stă toată ziua la universitate. 

— Atunci am putea cina împreună. 

— Vă voi suna eu, imediat ce aflu noutăţi, zise suedeza. 
Malko  închisese sunetul televizorului şi privea distrat la 
imaginile ce se perindau pe ecran. Sun-Bong, Anita, Obok. 


Aceste nume îi sunau în minte fără să se poată corela unele cu 
altele. 

Era din ce în ce mai convins că Anita Kalmar juca un 
anumit rol în cele petrecute. Ce rol juca însă? Suedeza îl sună o 
oră mai târziu. 

— Sunt dezolată.  Sun-Bong m-a sunat de la 
universitate. Nu are timp să vă vadă. Poate peste câteva zile... 

Malko îi mulţumi. Cel puţin, acum Sun-Bong ştia că o 
bănuieşte. Era puţin lucru, dar poate ducea la ceva. A doua zi 
avea să o urmărească din nou. Până atunci, se va duce la 
misterioasa întâlnire cu generalul Kim. 


KKK 


— Vă voi duce într-un loc foarte agreabil, îl anunță 
generalul cu zâmbetul lui obişnuit. Mergem la Dae Wob Gak... 

Ei se îndreptară spre centrul oraşului, apoi urcară o colină 
de unde se vedea „Casa Albastră” - palatul prezidențial. Ofițerul 
coreean trăgea din pipă fără să spună nimic. 

Probabil că se ferea de şoferul său. Ei străbătură un cartier 
rezidenţial ultraelegant şi sosiră la o cabană de munte, 
înconjurată de nişte pavilioane micuțe din lemn. Peisajul era plin 
de verdeață, cascade şi poduri. Din loc în loc erau grupuri de 
bărbați veseli. 

Cei doi intrară într-un bungalou, după ce se descălţară. Ei 
se aşezară pe jos la o măsuţă. 

Peste câteva clipe îşi făcură apariţia două creaturi de vis. 
Erau două coreene îmbrăcate cu rochii lungi tradiţionale şi 
aveau coafuri extrem de sofisticate şi machiaj de gheişe. Ele se 
înclinară şi se aşezară lângă cei doi. 

Gheişa de lângă Malko avea un chip de copil şi ochi veseli. 
Ea luă cu delicateţe beţişoarele şi puse în farfuria lui o crevetă. 
Era o gustare tipic coreeană. 

— Au de gând să ne hrănească, nu? făcu vesel generalul. 
Sunt cu mult mai drăguţe decât chelnerii dumneavoastră, nu-i 
aşa? 

Generalul dădu repede gata o jumătate de sticlă cu vin 
alb. 

Prin deschizătura decolteului vecinei sale, Malko văzu un 
sân alb. Prinzându-i privirea, fata lăsă ochii în jos şi îi oferi niţel 
Kimshi. 


Malko încă nu ştia ce rost are această cină. 

Generalul Kim abia mai reuşea să ţină ochii deschişi... 
Măsuţa era plină cu farfurii şi cele două fete ciripeau vesele. 

Conversaţia se desfăşura pe teme banale. Generalul 
comandase o sticlă de Gaston de Lagrange din care se servea 
cu generozitate. 

Vecina lui Malko se aplecă brusc ca pentru a-şi ridica de 
jos şervetul. Malko simţi atingerea delicată a degetelor ei ce se 
opriseră pe coapse. Ochii ei veseli spuneau însă mai mult decât 
atingerea. 

Cu capul aplecat, generalul Kim începu brusc să sforăie. 
Vinul alb îşi făcea efectul. Imediat, Tijisang, fata care se ocupa 
de el, îl întinse pe pernele ce înconjurau masa. Fata lui Malko 
făcu la fel. Degeaba încercă acesta să-i explice că nu vrea să-şi 
facă siesta. Fata nu înţelegea engleza. Ea îi desfăcu cravata, 
apoi cămaşa şi se instala călare pe el începând să-l maseze cu 
mişcări dibace. 

Incepu cu umerii, apoi cu pectoralii şi după aceea cu 
pieptul. Totul ar fi putut părea total nevinovat dacă fata nu s-ar 
fi balansat uşor pe pântecele lui. 

Generalul Kim, lungit pe perne, părea că doarme. Atunci 
Malko intră în jocul fetei şi începu să o mângâie şi el, mai întâi 
peste rochia din mătase foşnitoare, iar apoi pe sub ea. Fata 
continuă să-l maseze chiar şi când îi simţi mâinile fierbinţi pe 
coapsele goale şi pe pântecele descoperit. Fata îi spuse ceva 
colegei sale. Aceasta veni şi se instala lângă ei şi începu să-l 
sărute pe piept cu o dexteritate de profesionistă, în timp ce 
prietena ei îi scotea pantalonii. Prima „maseuză” începu să-i 
activeze sexul... Malko era în al nouălea cer... Alături de el, 
generalul dormea dus. 

Brusc, „maseuza” se ridică uşurel şi îi ghidă membrul în 
pântecele ei. Nu se putea spune că fac dragoste căci fata părea 
uşoară ca un fulg. Sprijinindu-se în genunchi, ea se ridica şi se 
lăsa, strângându-l cu toată forţa musculaturii ei interioare. 

Părea o gimnastă care execută un număr ce avea ca scop 
procurarea plăcerii masculine. Fata îşi acceleră mişcările. 
Curând Malko scoase un geamăt. Senzaţiile erau atât de 
puternice încât el explodă. 

Şedinţa de „masaj” se sfârşi. Fetele îşi aranjară ţinuta, 
apoi îl dichisiră şi pe Malko. Toţi arătau de parcă nimic nu s-ar fi 


întâmplat... 

O fată îl trezi pe general. Acesta se scutură şi zise cu un 
hohot de râs: 

— Am cam dormit un pic, nu-i aşa? 

Fetele îl ajutară să se redreseze şi, cu deosebit respect, îi 
încălţară pe cei doi convivi, făcură o plecăciune adâncă şi ieşiră 
din salon. 

Generalul se uită cu atenţie la Malko. 

— De ce aţi vrut să cinăm împreună? îl întrebă acesta pe 


general. 

— Pentru că biroul meu ar putea avea urechi... 

— Aşadar aveţi ceva important să-mi spuneţi? 

— Da. Deşi nu-mi este deloc uşor. Am primit anumite 
ordine. 


— În legătură cu ce? 

— Păi, cu afacerea asta. 

— Ce vi s-a cerut? Generalul râse un pic cam forţat. 

— De fapt, nimic! 

Malko avu nevoie de câteva secunde ca să priceapă. 

— Vreţi să spuneţi că KCIA nu doreşte să distrugă această 
reţea nord-coreeană? 

— Cam aşa ceva. 

— Dar cum se explică asta? Generalul râse iar. 

— Preşedintele Roh Tae Woo nu este prieten cu şefii mei. 
Şi nici şefii mei nu-l au la suflet. 

Cu opt luni mai devreme, seria de dictaturi militare se 
închisese, lăsând loc preşedintelui Roh Tae Woo, care fusese 
ales în mod democratic. Deşi acesta era foarte legat de fostul 
preşedinte Chun, i se atribuiau opinii moderate şi o dorinţă reală 
de a diminua puterea de care se bucura KCIA, lăsând astfel 
libere mâinile duşmanilor ei de moarte. 

Asta explica foarte multe lucruri. Malko se gândi că 
trebuie să-l anunţe imediat pe Kotter de starea de fapt. 


KKK 


— Văd că nu mă recunoaşteţi. Sunt Malko Linge. Ne-a 
întâlnit la Xanadu... 

Ea îl privi pe furiş şi-i spuse ceva bucătarului. El traduse lui 
Malko. A 

— Această tânără spune că nu ştie cine sunteţi, sir. În 


vocea bărbatului răsuna o nuanţă de reproş. 

— Mulţumesc. Aş dori un teppanyaki de vacă şi nişte sake. 

Bucătarul dispăru. Atunci Malko îi spuse fetei: 

— Sun-Bong, ştii foarte bine cine sunt. Trebuie să vorbim. 
Este ceva extrem de important. 

Ea continuă să tacă, cu capul lăsat în jos şi cu mâinile 
strânse în jurul ceştii cu ceai. Gura i se subţiase. Deodată, ea se 
ridică de pe scaun şi fugi către o cabină telefonică. Era prea 
departe şi Malko nu putea să o audă vorbind. Fata se întoarse la 
bar, ceva mai relaxată. Bucătarul încă nu apăruse, iar Malko îşi 
reluă ofensiva. 

— Sun-Bong, prietena ta a fost ucisă, iar eu cred că ştiu 
din ce cauză. 

Fata rămase imobilă, cu capul între umeri. Malko crezu că 
va începe să plângă. Dar ea continuă să tacă. Tensiunea 
devenise insuportabilă. Malko ştia că dacă nu reuşeşte să o 
convingă în câteva minute, totul se ducea de râpă... Nu-i mai 
rămăsese decât o singură cale. 

— Sun-Bong, ştiu că i-ai cerut paşaportul prietenei tale, Ok 
Zun. Ce ai făcut cu el? 

De astă-dată, văzu că se albeşte. Ea îl privi atunci şi, cu o 
voce plângătoare, îi spuse în engleză. 

— Please, let me alone. Please.! 

Fata avea lacrimi în ochi şi umerii îi tremurau. Dacă nu ar 
fi fost în joc o miză atât de mare, lui Malko i s-ar fi făcut milă de 
ea. Atunci, el dădu lovitura de graţie. 

— Sun-Bong, prietena ta a fost omorâtă din cauza acelui 
paşaport... 

Fata mai luă o înghiţitură de ceai. Părea un animal hăituit. 
Malko privi în jur. Clienţii care mâncaseră sushi îşi curăţau acum 
dinţii şi mirosea puternic a usturoi. Bucătarul se întoarse cu un 
platou plin cu bucăţi de carne. Era comanda lui Sun-Bong. Malko 
îşi spuse că e straniu ca o studentă săracă să vină într-un 
restaurant japonez unde carnea era considerată un mare lux. Cu 
siguranţă că avea întâlnire cu cineva. 

Din cauza asta era atât de nervoasă... Malko nu se dădu 
bătut. El îi spuse cu o voce amenințătoare: 

— Sun-Bong, trebuie să vorbeşti. Altfel te dau pe mâna 
celor din KCIA. 


1 Vă rog, lăsaţi-mă în pace, vă implor! (n. t.) 


La auzul acestor cuvinte, ea scoase un geamăt, se 
întoarse spre Malko cu lacrimi în ochi şi zise cu glasul sugrumat: 

— Nu ştiu despre ce vorbiţi. Eu nu am făcut nimic. 

— Atunci, de ce ai împrumutat paşaportul acela? Bucătarul 
i se adresă lui Malko: 

— Cum doriţi să fie carnea, bine friptă sau în sânge? 

— În sânge, răspunse Malko. 

Din nou, fata îi spuse ceva bucătarului pe un ton rugător. 

Acesta dădu din cap fără să-i răspundă, ca şi cum nu îl 
interesa... Tânăra coreeană părea distrusă. Malko îi spuse pe un 
ton mai blând: 

— Trebuie să mă crezi, tot ce vreau de la tine este să-mi 
spui adevărul. Dacă vei colabora cu mine, cei din KCIA nu vor 
afla nimic. Te vom proteja, ţi-o jur. 

Bucătarul asista la scenă fără să înţeleagă nimic, 
ascuţindu-şi cuțitul şi aranjând castroanele cu sosuri. Brusc, fata 
îşi puse mâna pe tejghea şi-i spuse lui Malko: 

— Priviţi ce mi-au făcut ultima oară ! 

El se uită la mâna ei. Inelarul şi degetul mijlociu nu mai 
aveau unghii! Îi fuseseră smulse. Malko simţi că i se strânge 
stomacul. 

— A fost din cauza manifestelor? 

— Cum de ştiţi acest lucru? 

— Nu are importanţă. Tot ce vreau e să obţin informaţii. 
Sun-Bong dădu din cap. 

— Sunt nişte brute. Niciodată nu cred, chiar dacă le spui 
adevărul. Eu am găsit manifestele pe stradă... 

În glasul ei era un amestec de ură şi panică. Malko puse 
mâna peste degetele mutilate. 

— Nu te teme, noi nu suntem nişte fiare sălbatice. Vreau 
numai să aflu pentru ce aveai nevoie de paşaportul lui Ok Zun. 

Ea nu răspunse. Se uita fix la bucătarul care era ocupat cu 
tranşarea cărnii. Nu se auzea decât zgomotul cuţitului ce 
atingea metalul plăcii încinse. 

— Să mergem în altă parte. Îi propuse Malko fetei. Este 
vorba de ceva extrem de grav. Este în legătură cu Jocurile 
Olimpice. 

Sun-Bong se uită la el şi şopti: 

— Chiar veţi putea să mă protejaţi de oamenii din KCIA? 

— Bineînţeles, spuse Malko. Dacă va fi nevoie te vom 


scoate chiar din ţară. Este în joc soarta atleţilor americani. 

— Sper că vă veţi ţine de cuvânt, murmură fata. Părea 
complet învinsă, copleşită de teroare, cu mâna strânsă la piept. 
Malko se cutremură la gândul suferinţei ei. Totuşi avusese 
noroc. De multe ori cei închişi în beciurile poliţiei nu mai vedeau 
lumina soarelui. 

— Să mergem, îi spuse el fetei. 

Bucătarul terminase de tăiat carnea. El luă o bucată de 
carne în vârful cuţitului şi o puse în farfuria lui Malko, pentru ca 
acesta să o guste. Avea aerul unui samurai cu banderola legată 
în jurul frunţii. Malko îi întâlni privirea şi tresări. În mod straniu, 
japonezul părea extrem de tensionat. În clipa următoare, braţul 
acestuia descrise o curbă în aer, de la dreapta la stânga. 

Sun-Bong nu mai avut timp să scoată un strigăt. Lama 
ascuţită ca un brici a cuţitului îi tăie beregata de la o carotidă la 
cealaltă. Două jeturi paralele de sânge ţâşniră spre plafon cu o 
forţă de necrezut. Coreeana îşi agită braţele şi se prăbuşi de pe 
taburet în spasmele agoniei. 

În aceeaşi mişcare, asiaticul se răsuci spre Malko, cu ochii 
ieşiţi din orbite. Braţul lui tăie aerul cu o rapiditate fantastică. 
Malko însă fu cu o secundă mai iute. Lama trecu ia o distanţă de 
numai câţiva milimetri de grumazul său. 

Toţi consumatorii din local erau încremeniţi de groază. Ei 
începură să urle şi să gesticuleze. Malko îşi smulse revolverul de 
la brâu. El trase piedica armei în clipa în care bucătarul se 
repezea din nou asupra lui. 

Cele nouă gloanţe se descărcară unul după celălalt. 
Clienţii erau deja sub mese. 

Bucătarul se opri brusc, cu ochii sticloşi. Jacheta albă era 
plină de sânge. El se clătină, apoi se lăsă pe spate, sprijinindu-se 
de tejghea. Din gură îi ţâşni un şuvoi de sânge. Cu toate 
acestea, încă nu se prăbuşea. Malko se întreba cum de mai 
putea rezista cu nouă gloanţe în trup... 

În local pătrunseră doi poliţişti. Ei se repeziră la Malko. 
Unul îi prinse braţul dezarmându-l, iar celălalt îi aplică o lovitură 
în ceafă. Malko se prăbuşi în genunchi. 

Poliţiştii începură să-l lovească unde nimereau. Degeaba 
încercară cei din jur să-l scape. 

Poliţiştii îi puseră cătuşe la mâini. Lui Malko îi era imposibil 
să se explice. Coreenii nu înțelegeau nici o boabă de engleză... 


Ei îl aşezară pe un scaun şi începură să-l percheziţioneze. 
Atunci, el se văzu într-o oglindă. Imaginea din oglindă era 
îngrozitoare. Era din cap până în picioare scăldat în sângele ce 
ţâşnise din grumazul fetei. Parcă era Jack Spintecătorul. Nu era 
de mirare să fie tratat cu atâta brutalitate... 

Consumatorii aflaţi în local începură să vorbească. Alţi 
bucătari îşi făcură apariţia. 

— Sunaţi-l pe generalul Ching Yong Kim, le spuse Malko 
poliţiştilor: Please call him! 

Cătuşele îi făceau rău. Trupul lui Sun-Bong fusese întins pe 
duşumea şi un prosop îi acoperea chipul masacrat. Malko începu 
să se enerveze. Incă o dată, adversarii săi acţionaseră cu o 
brutalitate şi o ferocitate ieşită din comun. 

El realiza acum adevărul: Sun-Bong venise să se 
întâlnească cu bucătarul. In clipa în care acesta a înţeles că fata 
cedează, s-a grăbit să o elimine... 

Incetul cu încetul, Malko descoperea ramificaţiile unei 
coaliţii puternice şi bine organizate. Ori de câte ori găsea un fir 
călăuzitor, cineva era asasinat. g 

Oare cine avea să fie următoarea victimă? Incepând de la 
Viena, drumul său era marcat de o sinistră dâră de sânge. 


1 Vă rog, sunaţi-l! (n.t.) 


Capitolul XII 


Generalul Ching Yong Kim era lângă telexul aflat la etajul 
şase al clădirii ultramoderne a poliţiei din Seul, situate aproape 
de Primărie. Nume japoneze îi defilau prin faţa ochilor pe 
măsură ce erau imprimate. Malko îşi frecă încheieturile mâinilor. 
Stătuse încătuşat două ore până ce fusese eliberat la intervenţia 
directă a generalului. Poliţiştii găsiseră asupra lui cartea de 
vizită a generalului Kim, lucru ce ajută mult la rezolvarea 
situaţiei. Ei îi cerură să dea o declaraţie în scris şi nu-i mai 
puseră alte întrebări. Fusese apoi adus la biroul generalului cu 
maşina. 

Când rămaseră singuri, Kim îi dădu revolverul extraplat 
râzând. 


— Să nu-l mai scoateţi la lumină! Aici se pedepseşte foarte 
aspru acest lucru. 

— Dacă nu aveam arma asta, acum aş fi fost mort. Acum 
ei încercau să afle cât mai multe despre misteriosul bucătar 
japonez... El intrase în Coreea cu acte legale, în urmă cu şase 
luni. Numai că numele trecut în paşaport era fals şi în Japonia nu 
i se putea da de urmă. Colegii lui de serviciu recunoscură că 
Sun-Bong îl vizita des. Când i se percheziţiona locuinţa, nu se 
găsi nimic. Generalul opri telexul. 

— Cred că este vorba despre el, făcu el triumfător. 
Trimisese poliţiei japoneze prin telefax fotografia bucătarului 
asasin. Acum primea răspunsul. Malko reuşi să citească peste 
umărul ofițerului coreean: 

— Akuri Sumamoto, 32 de ani, membru al Armatei Roşiii 
japoneze. A participat la numeroase atentate atât în Japonia cât 
şi în Europa. Ultima oară a fost reperat în Valea Bekaa din Liban. 
Extrem de periculos. Celibatar. A lucrat cu Shiganobu, vechiul 
lider al grupului. Chinezii l-au reperat de asemenea şi în Macao. 
Călătoreşte cu un paşaport japonez fals, MG 5741632. 

Macao, o bază a nord-coreenilor. Bucla se închidea... 
Malko tocmai identificase fără să vrea un nou membru al 
complotului. 

Prea târziu însă... Generalul Kim rupse foaia de telex şi 
dădu un telefon. După o discuţie destul de lungă, el îl anunţă pe 
Malko: 

— Vom face o percheziţie acasă la Sun-Bong. Am fost de 
autorizat de poliţia naţională. 

— Aţi vorbit cu superiorii dumneavoastră? Ce cred despre 
afacerea asta? 

— Mi s-a cerut să fac o anchetă. Dar nu am suficiente 
mijloace. 

— Dar nu-i miră acest val de asasinate? Două în două 
zile... 

Generalul Kim se puse din nou pe râs. 

— Spun că este foarte bine că se omoară între ei. Noi 
trebuie să intervenim mai târziu. 

KCIA era hotărâtă deci să saboteze ancheta. 

Cei doi coborâră în curte şi se urcară în maşina 
generalului. 

Traficul era atât de mare, încât abia reuşeau să se 


strecoare cu sirena şi cu girofarul în funcţiune. Malko încă nu 
putea să alunge din minte sinistra scenă din restaurantul 
japonez. 

Cu siguranţă, Sun-Bong ştia multe dacă fusese eliminată 
cu o asemenea cruzime. 

— Sun-Bong era deja în fişierele poliţiei, nu? Remarcă 
Malko. 

— Da, era clasată drept o simpatizantă nord-coreeană 
pasivă. Asta din cauza unor manifeste. Ca ea există sute de 
persoane. O dată ce sunt băgate în sperieţi nu mai fac nici o 
mişcare... 

Malko era din ce în ce mai uimit. Era convins că îi lipseşte 
un factor de mare importanţă ca să înţeleagă totul. 

— Este vorba de o coincidenţă stranie, remarcă el. Anita 
Kalmar, „eroina” dumneavoastră naţională se află amestecată 
într-o reţea logistică nord-coreeană. Sun-Bong, japonezul şi 
bărbatul care a vrut să mă ucidă şi care a lichidat-o pe Ok Zun 
fac parte din această reţea. Aceşti oameni nu sunt nişte 
sinucigaşi. De ce s-ar ucide între ei? Pentru a proteja pe cine? 

Generalul Kim trăgea gânditor din pipă. 

— Eu unul cred că tocmai încearcă să monteze o 
operaţiune, făcu el. Sun-Bong avea un rol important pe care noi 
încă nu-l cunoaştem. Ok Zun încetase să le mai fie utilă, deci 
putea fi înlăturată. Ea a fost folosită pentru introducerea în ţară 
a unuia sau mai multor membri ai acestui comando. Este vorba 
de nişte femei care se foloseau de identitatea ei. 

— lar Anita Kalmar ce rol ar putea să joace? insistă Malko. 

Generalul nu-i răspunse imediat. 

— Nu ştiu, zise el într-un târziu. Am recitit dosarul evadării 
ei. Nimic nu pare trucat. Există zeci de martori şi filmări. Nord- 
coreenii nu au reuşit să o ucidă, în schimb a plătit cu viaţa 
prietena ei japoneză care a fost hăcuită cu securea. Dacă nu 
intervenea sergentul nostru, Anita Kalmar ar fi avut aceeaşi 
soartă. Nu cred că ar putea fi vorba de a falsă evadare. 

— Aşadar credeţi că este doar o coincidenţă? 

— Da. Nu văd o altă explicaţie. 

Ajunseră la imobilul cu numărul 45 de pe Sogyo Dong. În 
faţă, staţiona o maşină a poliţiei. Uşa apartamentului tinerei 
ucise era întredeschisă şi păzită de un poliţist în uniformă. După 
un scurt dialog aflară că poliţia nu făcuse încă nici o verificare... 


Cei doi intrară în apartament. Era format din două cămăruţe 
pline până la refuz cu cărţi, cursuri de facultate şi vrafuri de 
hârtii. Generalul scoase un oftat de descurajare. 

— Aici e muncă de ore în şir, nu glumă... 

El vorbi ceva cu unul dintre poliţişti şi apoi îi zise lui Malko. 

— Vor face ei percheziţia şi tot ce vor găsi dubios îmi va fi 
trimis la birou. 

Ei coborâră. Malko se gândi brusc la ceva. 

— Sun-Bong a dat cuiva un telefon de la restaurantul 
japonez, după ce m-a văzut. S-ar putea afla cu cine a vorbit? 

— Dacă este vorba de o convorbire locală, nu se poate. O 
să interoghez martorii. Veniţi la biroul meu din Namsan pe la ora 
cinci. 


KKK 


Michael Kotter era negru la față la supărare. Şefii săi de la 
Langley îl obligaseră să facă o sinteză a întregii afaceri şi nu 
reuşea să-i vină de hac. 

Totul era complet aiurea. 

— Să încercăm să punem lucrurile în ordine, îi ceru el lui 
Malko. Noi avem o informatoare la nord-coreeni, dar aceasta nu 
reuşeşte să ne transmită ce a aflat pentru că este lichidată. Apoi 
descoperim că ar exista aici un nod al reţelei care ne conduce la 
trei membri ai unei reţele de susţinere, dar aceştia mor imediat 
ce reuşim să ne apropiem de ei. Ce ne mai rămâne acum? 

— Ar mai fi un ucigaş ce ne-a scăpat şi circulă în libertate, 
şi Anita Kalmar, care este singurul numitor comun. Ea a fost în 
Coreea de Nord, aici frecventează terorişti, dar cu toate astea, 
se află deasupra oricărei bănuieli... 

— Sud-coreenii sunt extrem de bănuitori, remarcă şeful 
staţiei CIA. Au verificat-o şi răsverificat-o... 

Malko bău o gură de cafea cu gust de spălătură de vase... 

— Ştiţi bine că adevărul orbeşte adesea. Eu unul nu cred 
în coincidente. 

— Deci credeţi că Anita Kalmar are un rol în toată afacerea 
asta? 

— Da, cred, pentru că asta este logic chiar dacă la prima 
vedere pare de necrezut. Noi nu mai avem nici o altă pistă. 
Singurul mod de a continua e să încercăm să o destabilizăm. 


— Cum anume? 

— Habar n-am, dar ştiu că în afară de ea nu mai avem pe 
nimeni altcineva. 

La hotelul Shilla, pe Malko îl aştepta un mesaj. „Sunaţi-o 
urgent pe Miss Kalmar, la hotelul Chosun”. Malko o sună din hol. 
Suedeza părea extrem de tulburată. 

— Sun-Bong a fost asasinată! strigă ea. Ştiaţi? 

— Nu, răspunse Malko după o fracțiune de secundă... Ce s- 
a întâmplat? 

— Poliţia spune că e vorba de un nebun. Este oribil. Acum 
mi-e frică. Mă gândesc la ce mi-aţi spus. Eu credeam că este 
vorba de o glumă. 

— Nici vorbă de aşa ceva, zise Malko. Aş fi vrut să stăm de 
vorbă... 

— Da, desigur. Poate ne vedem diseară. În cursul zilei sunt 
foarte ocupată. 

— Atunci voi trece la Chosun să vă iau pe la ora nouă. El 
închise telefonul. Era tulburat şi intrigat. 

Trebuia să existe şi un fir conducător în toată această 
harababură. Nu putea să se facă atâta vărsare de sânge doar în 
unicul scop de a se răzbuna pe Anita Kalmar. Asasinii încercau 
să protejeze o operaţiune importantă. Însă care anume? 

Întâlnirea cu generalul Kim va putea aduce poate element 
nou. 


KKK 


Generalul Kim fuma ca de obicei impasibil şi surâzător. 
Malko fu servit cu un ceai fierbinte fără zahăr. Era oribil. 
Coreeanul scoase la iveală câteva hârtii şi îşi puse ochelarii. 

— Cred că am mai făcut un pas în anchetă, zise el. Am doi 
martori care au auzit-o pe Sun-Bong când a telefonat din 
restaurant. 


— Ce-a spus? 
— Păi, nu au înţeles. Vorbea într-o limbă străină. Ei cred că 
în engleză. 


Una caldă, una rece... Malko îl privi pe general în ochi. 
Erau impenetrabili. 

— Aveţi idee cu cine a putut vorbi? Coreeanul izbucni într- 
un râs voios. 

— Ar însemna să fiu vrăjitor, nu-i aşa? 


— Aţi putea verifica, prin telefonistele din Chosun dacă 
Miss Anita Kalmar a primit un telefon la acea oră? 

Urmă un lung moment de tăcere. Generalul îl privea 
gânditor. 

— Chiar vă gândiţi la asta? 

— Tot ce vreau este să verificăm. Coreeanul râse din nou. 

— Bine, o să verificăm. Dar asta nu ar demonstra nimic. 
Sun-Bong ar fi putut să o sune din cu totul alt motiv. 

— Verificaţi totuşi, insistă Malko. 

El simţea jena interlocutorului său. Anita Kalmar fusese 
etichetată „eroina naţională” de către KCIA. Aşadar nu putea fi 
bănuită... 

Malko se ridică, gata de plecare, dar generalul îl reţinu: 

— Aşteptaţi, vreau să vă arăt ceva! 

El scoase o fotografie dintr-un plic şi i-o întinse. 

— Am găsit asta ascunsă acasă la Sun-Bong. Nu am putut 
să o verificăm. Credem că este a persoanei care s-a folosit de 
paşaport. _ 

Malko luă fotografia. In clipa următoare simţi cum i se taie 
picioarele. Fotografia reprezenta o asiatică al cărei păr era 
întins. Avea un chip dur, o gură mare şi ochi inexpresivi. Chiar şi 
fără părul vopsit în culorile curcubeului, el era sigur că este 
vorba de Obok, terorista din Viena, ucigaşa Cynthiei Jordan. 

— Da, eu o cunosc. Este o teroristă nord-coreeană. Se 
numeşte Obok Hui Kang. 

El îi povesti generalului despre împrejurările în care o 
cunoscuse. 

— Obok Hui Kang, repetă Kim. Am mai auzit acest nume, 
dar nu aveam fotografia. Mă miră faptul că această teroristă ar 
putea veni în Coreea de Sud. Ar trebui să aibă un motiv foarte 
serios să o facă. Voi difuza această fotografie la toate secţiile de 
poliţie. 

— Dacă a intrat deja în ţară, cred că stă foarte bine 
ascunsă, remarcă Malko. Nu este o debutantă. 

— Unde veţi fi diseară? întrebă coreeanul. 

— lau cina cu Miss Kalmar. 

Generalul nu arătă nici un semn de surpriză. 

— Se poate şti unde veţi cina? 

— Probabil că la Lotte, la Annabella, spuse Malko. Se 
spune că ar fi cel mai plăcut local din Seul. 


Generalul se ridică în picioare. 
— Vă voi ţine la curent. Până una alta, o să încerc să o 
localizez pe această Obok Hui Kang. 


KKK 


Frumoasă ca o zeiţă! Aceasta era comparaţia ce-i veni în 
minte lui Malko în clipa când o văzu pe Anita Kalmar. El se ridică 
să-i iasă în întâmpinare cu răsuflarea tăiată. Pletele blonde date 
pe spate scoteau şi mai mult în evidență imenşii ochi albaştri şi 
gura perfect desenată. Tânăra era într-o rochie din jerseu de un 
albastru electric, extrem de scurtă, ajustată ca o mănuşă. Nu 
avea sutien pentru că sânii grei se balansau în ritmul paşilor, de 
o manieră mai mult decât provocatoare. 

Ciorapii negri erau susținuți de jartierele care se desenau 
sub rochia ajustată. Suedeza îl întâmpină cu un surâs ameţitor. 
Părea că toată îngrijorarea i se risipise. 

Dimpotrivă, atitudinea ei contrasta total cu cea afişată la 
întâlnirile lor anterioare. Totul la ea evoca provocarea. 

— Bună seara, zise ea sărutându-l pentru întâia oară. 
Malko simţi brusc o dorinţă covârşitoare să o ducă în patul său. 
Bietul de el simţea că nu mai poate rezista mult ispitei. Când 
Anita trecu prin faţa lui, un nou val de adrenalină îi invada 
arterele. Spatele suedezei avea nişte forme de vis. Arăta ca o 
femeie ce se duce să-şi întâlnească amantul şi nu ascunde acest 
lucru. 

Când se suiră în taxi, ea întrebă cu o voce niţel răguşită, 
ca în filmele americane: 

— Unde mă duceţi? 

— La „Annabella”. 

— O, îmi place enorm de mult localul acela... Parfumul ei 
inunda taxiul. Malko nu pierdea din ochi genunchii rotunzi şi 
coapsele acoperite cu ciorapi negri de nailon. 

Anita puse picior peste picior făcând să foşnească 
ciorapii... 

Acest sunet îi provocă fiori de plăcere. Rochia se ridică 
niţel şi Malko zări o fâşie de piele albă. 

Anita îi surprinse privirea şi zise zâmbind. 

— Nu pot să sufăr ciorapii colanti. 

Malko ezită între a o viola acolo pe loc sau în ascensorul 
hotelului Lotte... Conştiinţa sa profesională îl obligă însă să 


renunţe la idee. 

— Mi se pare că sunteţi mai puţin tulburată decât aţi fost 
mai devreme la telefon, remarcă el. Sun-Bong era o prietenă 
destul de apropiată, aşa mi s-a părut. 

— Nu, nu a fost chiar apropiată, spuse suedeza cu un glas 
alterat, dar ţineam mult la ea. Ne întâlneam aproape zilnic. 
Când mă gândesc că... 

Ea tăcu, iar ochii i se umplură de lacrimi. Taxiul se opri în 
faţa hotelului Lotte şi ei coborâră. În ascensor, Anita se rezemă 
de perete ca şi cum i s-ar fi făcut rău. 

— Am băut cam multă votcă suedeză, spuse ea. Nu mă 
simt prea bine. 

Chipul îi era schimbat, cu privirea fixă. Malko avu senzaţia 
că femeia este chinuită de sentimente contradictorii. 

Restaurantul, aflat la etajul treizeci şi şapte, avea un decor 
cam prea încărcat, dar vederea oraşului Seul era splendidă. 

Cei doi se instalară la o masă, ceva mai departe de 
orchestră şi de ringul de dans. 

Malko încercă să găsească în meniu nişte mâncăruri mai 
digestibile. Anita comandă imediat Cointreau cu multă gheaţă. 

Piciorul suedezei îl atingea din când în când pe al lui 
Malko. Acesta se întreba cum oare avea să se termine acea 
seară, când îşi făcu apariţia un chelner ce agita un carton cu 
numele său. Malko îi făcu semn. 

— Sunteţi chemat la telefon, sir. 

Malko recunoscu imediat vocea generalului Kim. 

— Ştiu că vă deranjez, dar am făcut cercetări şi am aflat 
că la ora douăsprezece şi patruzeci şi cinci, Miss Kalmar a primit 
un telefon de la o femeie care vorbea prost engleza. 


Capitolul XIII 


Malko avu o senzaţie stranie. El însuşi nu crezuse decât 
jumătate din ipoteza sa. 

— Persoana a spus cum se numeşte? 

— Nu, dar telefonista îi cunoştea vocea, pentru că o suna 
foarte des pe Miss Kalmar. Sunteţi cu ea acum, nu-i aşa? 

— Da, zise Malko. 

— Vă doresc o seară plăcută, dar fiţi foarte atent. 

În glasul lui nu era nici o umbră de ironie. Malko nu se 


întoarse imediat în salon. Avea nevoie de un mic răgaz ca să 
digere acea informaţie. În mod special o minţise pe Anita 
spunându-i că nu cunoaşte detaliile morţii lui Sun-Bong. Or, 
dacă fata îi telefonase, îi spusese că se afla împreună cu el în 
restaurantul japonez... 

De ce Anita s-a prefăcut că nu ştia nimic? 

Desigur putea să fi fost altcineva la telefon. Era incredibil 
ca ea să fie o colaboratoare a teroriştilor nord-coreeni, ea, care 
tocmai scăpase cu viaţă ca printr-o minune... Asta ar fi fost 
posibil numai sub ameninţarea cu moartea... 

Malko se întoarse la masă, complet dezorientat. 
Schimbarea de atitudine a Anitei era la fel de stranie. 

Suedeza îl întâmpină cu căldură. 

— Sper că nu au apărut ceva probleme. 

— Nu, nu, aşteptam ceva noutăţi de la Washington şi am 
lăsat vorba la hotel să mă sune aici. 

Cina se terminase. Suedeza se servi cu Cointreau. 
Orchestra se instala pe estradă. 

— Ce-ar fi să dansăm? îl întrebă Anita. 

Acela nu era dans, ci o adevărată provocare... Femeia 
purta tocuri înalte şi era la fel de înaltă ca Malko. Pubisul ei se 
afla la înălţimea potrivită. Imediat, ea se lipi de trupul lui. Era un 
slow siropos, iar pântecele ei începu să joace o sarabandă lentă 
şi senzuală ce răscoli simţurile lui Malko. Când muzica se opri, 
acesta se simţea ca un cimpanzeu în călduri. 

Cei doi se întoarseră la masă, iar Anita începu să se 
distreze ducând la buze cuburile de gheaţă parfumate cu 
Cointreau. Apoi privirile li se întâlniră şi, fără să scoată un 
cuvânt, ea se apropie de el şi îl sărută cu buzele întredeschise. 
Sărutul avea savoarea băuturii. 

Malko reuşi cu greu să-şi păstreze sângele rece. 

Anita se purta ca o pisică în călduri, deşi până atunci 
fusese de o răceală excesivă. Cum se explica această schimbare 
bruscă? Era curios să vadă cum se va sfârşi totul. El îi puse 
mâna pe picior şi începu să o mângâie de jos în sus. 

Masa lor era într-un con de umbră şi nimeni nu putea să-i 
vadă. Anita continua să-l sărute. El sonda acum zona fierbinte, 
dar ea nu făcu nici un gest de apărare. 

— Opriţi-vă! şopti ea. Mă înnebuniţi... 

Vorbele îi contraziceau faptele. Stătea cu picioarele 


desfăcute, fără să-i pese de chelnerii care treceau pe acolo. 
Sânii îi palpitau repede sub rochia subţire. Malko era stârnit de 
dorinţă. 

Anita îl apucă de mână. 

— Opriţi-vă! 

El se făcu că nu aude şi continuă să-i sondeze coapsele 
tari şi fierbinţi. Suedeza nu se mai mişca. Malko simţi un fior. Era 
fantastic să mângâie în public o femeie atât de splendidă. 

Genunchiul Anitei lovi brusc masa, iar ea îl privi pe Malko 
cu ochii înceţoşaţi. 

— Ah, sunt gata. Aţi reuşit! 

O adusese la orgasm... Pentru o lesbiană nu era rău 
deloc... 

Malko se redresa şi îl chemă pe chelner să-i facă plata. 
Când părăsiră restaurantul, Anita părea o somnambulă ce păşea 
ţinându-se de braţul lui Malko. 

În ascensor, îi şopti cu gura lipită de ureche: 

— Sunt luni de zile de când nu am mai făcut dragoste. 

Şoferul de taxi nu pierdu nimic din ceea ce se petrecea pe 
bancheta din spate. Din păcate, traseul era prea scurt între 
Lotte şi Chosun. Malko se hotărî să îşi acorde un break. Anita era 
prea frumoasă şi viaţa era prea scurtă ca să nu profite. 

Înlănţuiţi, cei doi urcară în camera în care trona un imens 
pat acoperit cu mătase roz. 

Ea se întoarse către Malko cu un zâmbet ciudat. Acesta 
începu să-i ridice rochia cu amândouă mâinile. Anita avea nişte 
picioare fantastice, pline, fuselate, interminabile. Cuprins de 
dorinţă, Malko o atrase spre pat şi începu să o sărute peste tot. 
Curând simţi că nu se mai poate stăpâni. El o penetra cu putere 
dintr-o singură mişcare, smulgându-i un țipăt. Era atât de 
excitat încât explodă imediat ca un foc de artificii. 

Ceva mai liniştit, el putu să-şi dea seama că, în ciuda 
gemetelor şi mimicii Anitei, aceasta încă nu ajunsese la orgasm. 

— O, a fost minunat, zise suedeza. Acum cred că voi dormi 
foarte bine. 

Malko o privea intrigat. 

— De ce ai acceptat să faci dragoste cu mine? o întrebă el. 

— Cum, de ce? Pentru că aşa am vrut. 

— Atunci de ce nu ai dovedit-o prin fapte? 

— Vrei să spui că nu am juisat? 


— Nu şi adineauri. 

Ea râse cam stânjenită. 

— A trecut cam multă vreme de când nu am mai avut o 
viaţă sexuală. Poate că data viitoare va fi mai bine. 

Ea se lipi de el, leneşă ca o pisică. 

— Deja nu-ţi mai plac? 

— Ba da, spuse Malko, dar aş dori să ştiu de ce m-ai 
minţit. 

— Te-am minţit? Eu? 

— Da. În legătură cu Sun-Bong. Ai ştiut că eram cu ea 
atunci când a fost omorâtă. 

— Cum aşa? 

— Ştiu că te-a sunat cu puţin înainte. 

— Nu-i adevărat. De ce spui asta? 

Vocea Anitei era alterată şi privirea şovăitoare. Era clar că 
nu se aşteptase la acest atac. Cei doi se priviră în tăcere. El 
văzu cum se redresează repede. 

— Nu înţeleg ce vorbeşti, continuă ea. Ce făceai acolo cu 
Sun-Bong? 

— O urmăream. Ştii că lucrez pentru CIA. Americanii au 
aflat că nord-coreenii pregătesc un atentat contra atleţilor 
americani veniţi la Jocurile Olimpice. Noi vrem să le dejucăm 
planurile. 

Ea se aşeză pe pat picior peste picior, mai sexy ca oricând 
şi îi adresă o privire încărcată de reproş. 

— De ce îmi pui asemenea întrebări tocmai mie? 

— Pentru că m-ai minţit. Vreau să ştiu de ce? 

O tăcere apăsătoare se lăsă în cameră. Ea lăsă ochii în jos. 

— Te înşeli, spuse apoi Anita. 

Malko se ridică în picioare şi îşi aranja ţinuta. 

— Mai gândeşte-te. Te voi suna mâine. 

El ştia că nu va mai obţine nimic de la ea. Se îndreptă spre 
ascensor, cu un gust amar. În afară de acel intermezzo erotic, 
epuizase şi ultimele cartuşe fără să obţină vreun rezultat. 

Rolul suedezei părea extrem de ambiguu. Pentru că nu-i 
era deloc somn, el se îndreptă spre Xanadu, unde domnea o 
atmosferă foarte încinsă. Acolo se aşeză la bar şi comandă o 
votcă. Simţea nevoia să reflecteze asupra celor întâmplate. 

Se simţi singur. Făcuse un mic progres. li lipsea însă piesa 
principală a jocului de puzzle. 


KKK 


Anita Kalmar ascultă zgomotele de pe culoar, apoi 
deschise încetişor uşa ca să vadă dacă Malko a plecat. Se 
întoarse apoi în cameră şi se repezi la uşa de comunicaţie cu 
camera vecină, care-i servea ca garderobă şi dressing. 

Nu descuie bine uşa, că în camera ei năvăli o adevărată 
furie. Era îmbrăcată cu pantalon de piele şi avea părul prins într- 
un coc. Nu era machiată, iar ochii ei aruncau fulgere de mânie. 
Suedeza se dădu un pas înapoi, înlemnită. Niciodată nu o mai 
văzuse pe prietena ei într-un aşa hal. Aceasta o înhaţă de rochie 
şi, cu un gest impetuos, i-o smulse sfâşiind-o. 

— Târfă nenorocită! 

Anita deschise gura să protesteze. O palmă răsunătoare îi 
mută capul din loc. Apoi urmă o alta pe celălalt obraz. Ea se 
dădu înapoi cu răsuflarea tăiată. Cealaltă femeie, spumega de 
furie, proferând tot felul de insulte şi lovind-o metodic cu 
sălbăticie. Anita se sprijini de perete şi o imploră: 

— Opreşte-te! Opreşte-te! 

Cealaltă o apucă de beregată. Degetele ei erau dure ca 
oţelul şi ochii albaştri ai Anitei se umplură de lacrimi... 

— Am auzit tot! urlă noua venită. Scheunai ca o căţea în 
călduri! 

— M-am prefăcut! Ţi-o jur! protestă Anita. 

— Minţi cu neruşinare! Am văzut prin gaura cheii cum vă 
tăvăleaţi ca nişte nenorociţi. Te-am văzut exultând de plăcere. 
Tocmai cu porcul ăla de american, cel mai mare duşman al 
nostru... 

Străina întărâtată începu să o izbească cu capul de perete. 
Anita nu se apăra încercând să o convingă. Ştia că acea femeie 
putea să-i zdrobească vertebrele cu o singură mână... 

Ceva mai potolită, femeia îi mai dădu un picior în coapse. 
Anita căzu în genunchi înlănţuind-o cu braţele şi plângând în 
hohote. 

— Opreşte-te! Te implor! Sunt atât de fericită că te-am 
regăsit! Am făcut tot ce mi-ai spus. 

Aceste cuvinte aţâţară din nou jarul mocnit al nebunei, 
care o prinse pe Anita de păr şi o ridică în picioare. Cu 
trăsăturile schimonosite de ură, străina spuse: 

— Erai fericită că mă vezi iar, dar te-ai lăsat tăvălită de 


acel porc... Gemeai de plăcere. Am fost pe punctul să vă ucid pe 
amândoi. 

— Dar m-a luat prin surpriză, protestă Anita. Ştii doar cât 
de sensibilă sunt... Tot timpul m-am gândit numai la tine... 

— Asta-i prea de tot! răcni femeia. Te-ai gândit la mine, 
ha! Şi eu care am riscat atât ca să vin aici. Erai gata să ratezi 
totul. Eu ţi-am spus să-l aduci aici, să-l dezbraci în pielea goală 
şi să-l avem amândouă la dispoziţie! 

Ochii femeii erau roşii şi aruncau flăcări. 

Anita nu mai ştia cum să o implore. Când o văzuse pentru 
prima oară în Coreea de Nord, ea fusese fascinată de duritatea 
partenerei sale şi, în aceeaşi măsură, atrasă de ea. 

— Îți aminteşti, nu, ce i-am făcut nemernicei de 
thailandeze... 

Anita îşi înghiţi lacrimile. 

— Da! 

Era vorba de o thailandeză ce lucra pentru serviciile 
japoneze, care fusese descoperită de contraspionajul nord- 
coreean. 

Obok Hui Kang o legase de două maşini care au sfâşiat-o 
de vie. Anita vomase timp de trei zile. Numai amintirea celor 
întâmplate atunci îi dădea fiori de moarte. Obok o privea 
rânjind. 

— Asta este pentru ultima oară când te mai iert. 

Anita îi sări de gât şi se lipi de ea, şoptind vorbe de 
dragoste şi pipăind-o. Obok o respinse cu brutalitate. 

— Lasă-mă. Mă dezguşti. O lăsăm pe altă dată. Acum 
trebuie să plec. Ţi-am adus ce trebuia. Ai grijă. Ştii cum să mă 
găseşti. 

— Nu, nu pleca, mai rămâi! 

Fără să mai spună vreun cuvânt, coreeana se smulse din 
braţele Anitei şi lăsă pe masă o carte de vizită comercială. 

Când rămase singură, Anita izbucni într-un plâns nervos şi 
se trânti pe pat. Cu ochii închişi, ea începu să se gândească la 
Obok, la modul în care aceasta ştia să o muşte. In acelaşi timp, 
începu să se mângâie cu mişcări din ce în ce mai rapide până 
ajunse la un orgasm violent. 


XXX 
Malko tocmai ieşea din subsolul hotelului Chosun când 


observă silueta unei femei înalte care ieşea din lift. Era cu 
spatele, dar i se păru cunoscută. Ea se opri pe peron în căutarea 
unui taxi, luminată de spotul de la intrare. 

Atunci Malko o văzu din profil şi simţi că-i sare inima din 
piept. 

Era Obok! Nu era nici o îndoială! Chipul dur, ochii cu 
pleoapele un pic umflate nu puteau să-l înşele. 

Aşadar, cercul se închidea perfect. Ce căuta Obok la 
Chosun? 

Imediat se gândi la Anita. Ori aceasta era victima 
coreenei, ori era complicea ei. Malko apucă revolverul şi se 
repezi spre femeia de afară. 


Capitolul XIV 


Totul se petrecu în numai câteva secunde. În momentul în 
care Malko ajunse în spatele lui Obok Hui Kang cu revolverul în 
mână, un taxi se opri în faţa acesteia. Portiera din spate se 
deschise acționată în mod automat de către şofer, iar nord- 
coreeana se urcă. 

Taxiul demară în aceeaşi clipă cu viteză maximă. 

Negru de furie, Malko nu mai avu timp să reacționeze. Tot 
ce putu să facă fu să-şi noteze numărul de înmatriculare. El se 
duse la portar: 

— Vreau un taxi, imediat! 

— No taxi, Sir, zise dezolat coreeanul. 

Cât vedeai cu ochii, nu se zărea nici urmă de taxi. Malko 
îşi înghiţi necazul. Din fericire, avea deja o pistă serioasă. Obok 
Hui Kang nu venise la Chosun din pură întâmplare. 

Ca să fie şi mai împăcat, el îl întrebă pe portar. 

— O cunoaşteţi pe femeia care tocmai a plecat? Stă la 
hotel? 

— Nu ştiu, sir, adresaţi-vă la recepţie. 

Malko îl întrebă şi pe recepţionist. Nici acesta nu ştia 
nimic. 

Malko îşi zise că generalul Kim va identifica în mod sigur 
taxiul. Acum avea ceva mai bun de făcut. Se urcă la 
apartamentul Anitei Kalmar. După un răstimp de aşteptare, uşa 
se deschise şi, în pragul ei, apăru suedeza roşie la faţă şi cu 
trăsăturile schimonosite de groază. Când îl zări pe Malko, ea 
începu să se bâlbâie: 

— Ce vrei de la mine? întrebă ea şi încercă să-i închidă uşa 
în nas. 

— Vreau să vorbim un pic. 

El o împinse în interior. Anita era înfăşurată într-un halat 
din mătase bej. Chiar şi acum era superbă. 

— De ce te-ai întors? 


— Tocmai am văzut o teroristă nord-coreeană ieşind de 
aici, răspunse Malko, Se numeşte Obok Hui Kang şi a comis mai 
multe asasinate. Vreau să ştiu ce căuta în acest hotel! 

Anita se făcu albă ca ceara. Cu capul în jos şi cu 
maxilarele încleştate, ea rămase nemişcată într-o tăcere 
furioasă. 

Malko îi văzu sânii care se ridicau în mişcări convulsive. 
Curând, Anita îşi regăsi stăpânirea de sine şi spuse cu o voce 
normală: 

— Te înşeli, nu cunosc pe nimeni cu acest nume. 

— Cine te-a adus în starea asta? Ea se încăpăţâna să nege 
evidenţa. 

— Ce spui? Care stare? 

Halatul i se desfăcu brusc, iar Malko observă un enorm 
hematom pe şoldul ei stâng şi o zgârietură urâtă încă 
sângerândă. 

— Dar asta ce e? 

Ea îşi strânse halatul înfrigurată. 

— Pleacă! Nu am nimic de spus... 

— Atunci va trebui să le spui coreenilor, zise Malko. Este 
vorba de ceva extrem de grav. Acea femeie este o ucigaşă. De 
ce a venit să te vadă? 

— Pleacă! Pleacă imediat şi lasă-mă în pace! 

— Bine, dacă asta vrei, treaba ta. Eu cobor şi-i chem pe 
cei din KCIA. Poate că lor le vei spune adevărul. 

El se îndreptă către uşă. De astă dată, Anita Kalmar 
reacţiona cu lacrimi în ochi. 

— Aşteaptă! Aşteaptă! O să-ţi spun tot adevărul. Ea se lipi 
de el tremurând toată. 

— Ai dreptate. O cunosc pe femeia aceea. A venit să mă 
vadă. 

— De ce? 

— Îmi este greu să vorbesc. Am întâlnit-o când eram la 
Pyongyang. Ne-am simpatizat de la început. Ea are foarte multă 
personalitate, iar eu... mie îmi place mult. 

— Eşti îndrăgostită de ea? Anita lăsă privirea în jos. 

— Da. 

— Ce căuta aici? 

— Nu ştiu. A venit astă-seară după ce m-a sunat ieri. Mi-a 
spus că a intrat clandestin în Seul şi că-i este dor de mine. Nu 


m-am aşteptat să o mai întâlnesc vreodată. M-a aşteptat în 
camera alăturată şi a auzit totul. Asta a făcut-o să se înfurie 
îngrozitor. Este foarte geloasă. 

— Nu te-ai întrebat ce anume caută ea aici, în Seul? 

— Pe mine nu mă interesează politica, şopti Anita. Nu 
înţeleg nimic din toate astea. Eu sunt îndrăgostită de ea. Asta-i 
tot. 

— V-aţi întâlnit cu ajutorul lui Sun-Bong? 

— Nu, ea nu o cunoştea. 

Malko nu mai insistă. Suedeza îl minţea. Cel puţin acel 
puzzle era acum complet. Un singur lucru rămânea neclar: 
modul în care aceasta evadase din Pan Mun Jom. 

— Unde se află acum această Obok? 

— Nu ştiu. Nu a vrut să-mi spună. Aştept să mă sune ea. 

Deodată, suedeza se aruncă la pieptul lui Malko şi îi 
încercui gâtul cu braţele. 

Malko numai la făcut dragoste nu se mai gândea acum. 
Trebuia să-l anunţe imediat pe generalul Kim. Se desprinse de 
Anita deşi aceasta se lipise de el ca o liană. 

— Vino, îi şopti ea. Cred că te doresc. 

Asta era prea de tot după ce îi mărturisise că este 
lesbiană... 

Malko era un bloc de gheaţă în ciuda acelui trup de zeiţă. 
Peste umărul femeii, el zări pe masă un cartonaş. Ştia că mai 
înainte nu fusese acolo. Pe el era scris „Hyun Furniture. It 
'aewon Street. În faţa benzinăriei Esso şi a New Yongsan Hotel”. 

Cu o mişcare blândă, el o împinse pe Anita şi o privi drept 
în ochi. 

— Accept să nu te denunţ, dar cu o singură condiţie. Acea 
femeie este o teroristă periculoasă. În momentul în care te va 
contacta iar, trebuie să mă anunţi. Chiar dacă o iubeşti... 

— Înţeleg, murmură suedeza. Aşa voi face, îţi jur! 

Era o frumoasă candidată la medalia de aur pentru cea 
mai mare mincinoasă a anului... 

Anita îl conduse până la uşă şi îl sărută cu pasiune la 
despărţire. Malko luă ascensorul pradă unor sentimente 
contradictorii. Cel de satisfacţie că avusese dreptate şi cel de 
tristeţe pentru Anita Kalmar... 

Ştia că a intrat într-o cursă contracronometru... Obok 
venise la Seul ca să comită un atentat. Curând va afla că Anita 


este la curent şi va face totul ca să o lichideze... Avea un singur 
avantaj în acest moment: adresa anticarului. 


KKK 


Michael Kotter jubila. El îşi aprinse un trabuc enorm şi 
trase cu voluptate fumul în piept. 

— Abia aştept să văd ce mutră vor face amicii noştri din 
KCIA când vor afla că idolul lor lucrează pentru nord-coreeni! 
Sunt curios să aflu de ce Obok Hui Kong şi-a asumat riscul de a 
veni la Seul... 

— Nu cred că pentru a-şi revedea iubita, făcut Malko. Şeful 
centralei CIA era deja cu receptorul în mână. Il chemă pe 
generalul Kim şi stabili o întâlnire cu el. 

— Să mergem. Ne aşteaptă. 

— Ce vreţi să faceţi? îl întrebă Malko. 

— Ne-am asumat deja prea multe riscuri, făcu Kotter. Este 
deja formidabil că ştim unde se află acea teroristă. Acum să se 
descurce ei. 

— Dar nimic nu ne spune că Obok ar sta la acel anticar, 
protestă Malko. Poate că e vorba de vreo cutie de scrisori 
clandestină. 

— Să-i lăsăm pe coreeni să-şi bată capul cu asta. 


KKK 


Generalul Kim pufăia din pipă, ascultând relatările lui 
Malko şi ale lui Kotter. Ochii săi abia se mai zăreau între 
încreţiturile feţei. 

— Am descoperit taxiul, zise el. Obok Hui Kang a coborât 
la staţia de metrou din Wangshimni. De acolo putea merge 
oriunde. lar peste o oră oamenii noştri vor începe să 
supravegheze magazinul anticarului. Dacă terorista se află 
acolo, s-ar putea speria şi va încerca să fugă. O vom prinde 
uşor, nu-i aşa? 

— Şi dacă nu se întâmplă nimic? îl întrebă Malko. 
Generalul izbucni într-un hohot de râs. 

— În cazul acesta îl vom aresta pe Mr. Hyun şi îl vom 
interoga. 

Lui Malko i se strânse stomacul. Ştia ce însemna la ei „a 
interoga”. Nimănui nu i-ar fi plăcut să fie în pielea anticarului. 
Acum însă cursese deja prea mult sânge... 


— Şi cu Anita Kalmar ce facem? 

— Deocamdată o vom menţine la distanţă de toate astea, 
promise generalul. Problema ei este cam delicată pentru noi... 

— O. K., făcu Michael Kotter. Malko, te duc la birou şi de 
acolo, te va duce Ung Sam. Aştept cu nerăbdare să fiu mai 
bătrân cu câteva ore. 

În timpul dimineţii, It 'aewon Street avea un aer destul de 
dezolant, cu toate discotecile şi barurile încă închise. 

Malko reperă cu uşurinţă magaziul „Hyun Furniture” care 
avea o vitrină modestă încărcată cu mobilier aşa-zis vechi. 

El cobori din maşină la o distanţă apreciabilă pentru a nu fi 
observat dacă Obok ar fi lăsat nişte oameni la pândă. 

Din fericire, în acea zonă circulau destui străini, dornici de 
chilipiruri. După ce intră în toate magazinele din drum, el se opri 
şi în faţa prăvăliei lui Hyun. Nu se vedea nici picior de poliţai în 
zonă. Ştia că în curând îşi vor face apariţia. Locul era plin până 
la refuz de mobilier făcut din lemn închis la culoare, cu tot felul 
de intarsii din fildeş, statuete ale lui Budha, obiecte din cupru, 
măsuţe. Un coreean bătrân apăru din spatele prăvăliei. Parcă 
avea o sută de ani. 

— What do you want? 

— Nişte mobilă deosebită. Ceva vechi, zise Malko arătând 
către un dulăpior de farmacist, cu zeci de sertăraşe decorate cu 
caractere chinezeşti. 

— Am piese foarte frumoase, îl asigură anticarul. Le ţin 
într-o magazie pentru clienţii serioşi. Veniţi cu mine. 

— Cu plăcere, zise Malko. 

Cei doi ieşiră din magazin şi urcară o scăriţă din piatră ce 
lega lt'aewon Street de una din străduţele ce şerpuiau de-a 
lungul colinei. Bătrânul anticar se opri în faţa unei porţi din lemn 
încuiate cu lacătul. Înăuntru se aflau o mulţime de piese de 
mobilier: cufere, biblioteci, dulapuri de toate felurile, mese. 
Toate erau din lemn de teck sau din stejar şi umpleau trei 
încăperi legate între ele. 

— Mobilele cu adevărat vechi se află în ultima sală, spuse 
bătrânul coreean. 

Malko începu să circule printre munţii de mobile puse 
unele peste altele şi, în cele din urmă, se opri în faţa unei piese 
superbe lăcuite, pe care o admiră sincer. Apoi se întoarse. 

— Nu vă place nimic? întrebă bătrânul. 


— Trebuie să mă mai gândesc. Mă voi întoarce, răspunse 
Malko. 

In acest loc s-ar fi putut ascunde un regiment întreg... 
Oamenii generalului Kim aveau de lucru, nu glumă. Malko ieşi 
afară, la aer. In spatele lui, bătrânul anticar se pregătea să 
încuie. Privind către lt'aewon Street, Malko zări un Daewoo plin 
cu antene. Era maşina generalului Kim. 

Dispozitivul era la pândă. 

— Eu mai rămân un pic pe aici, spuse Hyun cu un zâmbet. 
Pe curând. 

Malko îl lăsă în depozit şi cobori scările de piatră. 

Mr. Hyun se îndreptă către un dulap imens ce se afla în a 
doua sală şi bătu de trei ori în uşă. Aceasta se deschise imediat 
şi ieşi Obok. Avea chipul răvăşit de furie. Urmărise printr-o 
crăpătură toată scena vizitei făcute de Malko. In sinea ei chiar ar 
fi dorit ca acesta să o descopere. In felul acesta, s-ar fi putut 
răzbuna pentru ce-i făcuse Anitei! 

— Sunt toţi jos în lt'aewon Street, spuse bătrânul în 
şoaptă. Este o maşină din Namsan. Va trebui să fugi de aici. 

Obok se sufoca de furie. Dacă agenţii din CIA şi KCIA se 
aflau acolo, era pentru că Anita o trădase. Ea scoase un fluierat 
ascuţit. Dintr-un alt dulap, apăru un omuleţ. 

— Trebuie să ştergem putina, Yechong, făcu ea. Bătrânul 
anticar era deja în spatele depozitului şi degaja accesul la una 
din uşile ascunse de mormanele de mobile, care dădea într-o 
altă stradă. Ceilalţi doi îi săriră în ajutor. 

— incearcă să te salvezi şi tu, îi spuse Obok bătrânului. 
Altfel ştii ce sunt în stare să-ţi facă. 

— Nu te teme pentru mine. 

Mr. Hyun îi privi cum se îndepărtează. Yechong ducea o 
geantă voluminoasă şi grea cu lucruri foarte valoroase pentru ei. 
Mr. Hyun ieşi în cele din urmă din depozit. Insă în loc să coboare 
marea scară, el o urcă. Furgonul lui, Kya, staţiona pe o străduţă 
de sus, şi nu putea fi văzut de pe lt'aewon Street. 

El ajunse la maşină, se urcă la volan şi demară fără să mai 
privească în urmă. Părăsea pentru totdeauna acest cartier în 
care petrecuse ultimii zece ani din viaţă. 

Generalul Kim cobori din maşina sa şi se îndreptă spre 
Ford-ul cu placă de înmatriculare CD. 

— Aţi văzut ceva până acum? întrebă el. 


— Nimic, răspunse Malko. Trebuie însă percheziţionat acel 
depozit. 

— Bineînţeles, făcu generalul. Unde este Mr. Hyun? 

— A rămas înăuntru. 

— Bine. Atunci o să-i facem o vizită. O să fie o surpriză 
pentru el, nu-i aşa? 

Kim jubila. Dădu câteva ordine scurte, apoi împreună cu 
Malko, Michael Kotter şi încă doi agenţi, se îndreptă către 
depozit. Aici însă îi aştepta o uşă cu lacătul pus. 

— Asta-i bună, doar nu a plecat încă, făcu Malko mirat. 

— L-am fi văzut cu siguranţă, obiectă generalul. 

Unul din agenţi trase un glonţ în lacăt şi deschise uşa 
depozitului. 

— Controlaţi absolut totul, ordonă generalul. 

Timp de mai multe minute locul fu răscolit într-un vacarm 
de nedescris. Din nefericire, nici Obok, nici anticarul nu se aflau 
acolo. Unul dintre poliţişti găsi în fundul unui dulap de spiţerie 
un obiect ce semăna cu un calup de săpun, de culoare galbenă 
şi de formă rectangulară. 

Generalul Kim îl mirosi. 

— C.4, făcu el. Este un exploziv militar de o putere 
extraordinară. 

Ei coborâră la prăvălie. O vânzătoare paralizată de frică 
stătea păzită de trei poliţişti. Generalul o interogă: 

— Unde este patronul tău? 

— Cred că este la depozit. 

— Nu, nu este nimeni acolo. 

— Atunci a plecat să livreze mobilă atelierului de reparaţii, 
cu furgonetele lui. 

— Unde este atelierul ăsta? 

— La Munsan. 

Generalul dădu un ordin şi un poliţist ieşi în fugă. După un 
răstimp se întoarse. Furgoneta dispăruse: Generalul dădu din 
cap îngândurat. 

— Munsan se află la nord, chiar lângă graniţă. Omul nostru 
a fugit. Vom încerca să-l interceptăm. Cu siguranţă ştie multe 
lucruri interesante. 

XXX 

Obok Hui Kang era atât de furioasă, încât nu putea să 

înghită ceaiul. Era instalată într-un mic tabong din centrul 


oraşului Seul, cu un revolver încărcat în geantă. Era convinsă că 
a fost trădată de ticăloasa de suedeză. Gândul acesta o 
înnebunea. Pusese cartea de vizită a magazinului „Hyun 
Fumiture” la vedere. Pentru cine nu ştia despre ce e vorba, nu 
avea nici o importanţă. 

Din păcate, mai avea încă nevoie de Anita. Altfel, clipele 
acesteia ar fi fost numărate... 

Misiunea sa se dovedea cu mult mai grea decât fusese 
prevăzut şi Obok avea senzaţia că va trebui să renunţe la ultima 
parte a ei. 

Nu reuşea însă să înţeleagă cum de fusese descoperită 
reţeaua ei logistică. Nici măcar Anita nu o cunoştea pe Ok Zun... 

Ea îşi bău ceaiul savurând de pe acum răzbunarea. 
Suedeza şi ticălosul de american erau primii pe listă... 


KKK 


Şoseaua numărul 1 şerpuia către colinele din nordul țării 
prin mijlocul unor întinse orezarii, trecând pe lângă sate cu 
căsuțe având acoperişuri multicolore. Hyun conducea cu atenţie 
ca să nu atragă atenţia poliţiei. În timpul zilei barajele pe 
direcţia sud-nord erau ridicate, dar poliţiştii rămâneau vigilenţi. 

Acum se afla între Kumchou şi Munsan. Imediat după ce 
va trece de Munsan, trebuia să treacă peste Imjin River pe 
Freedom Bridge, care era interzis cetăţenilor sud-coreeni. El 
avea însă un paspartu special din cauză că ducea mereu 
mobilier la reparat unui artizan ce locuia într-un sat aflat la nord 
de Imjin River. Nu departe de el se deschidea un tunel strâmt ce 
conducea în Coreea de Nord. Era săpat pe sub linia de 
demarcaţie. Era interzisă folosirea lui pentru a intra în mod 
clandestin în Coreea de Sud. În schimb, era foarte preţios pentru 
exfiltrări. 

Hyun observă un ambuteiaj înainte de bifurcarea drumului 
nr. 1. Inima începu să-i bată cu putere. Poliţiştii controlau fiecare 
vehicul şi o barieră era pusă de-a curmezişul şoselei. Dacă făcea 
cale-ntoarsă ar fi fost imediat observat. El continuă să înainteze 
în ralanti. Şirul maşinilor avansa destul de repede şi asta îi dădu 
speranţe. 

Brusc îşi dădu seama că oamenii legii controlau doar 
vehiculele utilitare, lăsând să treacă autoturismele... Sudoarea 
începu să i se prelingă pe trup. Când ajunse în dreptul barajului, 


luă un aer cât mai nedumerit. 

— Ce transporţi? îl întrebă un poliţist. 

— Mobilier pentru reparat. 

— Unde mergi? 

— La Pang-Mok. 

— Ai permis de liberă trecere? 

— Da. Acolo este un artizan care lucrează pentru mine. 
Mr. Hyun îi întinse documentul. Polițistul îl examina încruntat. 
Apoi ridică privirea spre el şi-i ordonă: 

— Coboară! 

Bătrânul Hyun luă decizia într-o fracțiune de secundă. 
Trânti portiera şi porni maşina. Văzu cum soldaţii se feresc, se 
auzi apoi o izbitură şi câteva împuşcături. Şoseaua înaintea lui 
era liberă. Uitându-se în oglinda retrovizoare, văzu că are vreo 
două sute de metri avans. Dacă reuşea să-i lase în urmă, poate 
găsea un loc în care să se ascundă înainte de a trece în Coreea 
de Nord. 


Capitolul XV 


Maşina poliţiei mergea cu viteză maximă pe îngustul drum 
cu numărul 32, depăşind orice vehicul cu sirena în funcţiune. 
Pornise după furgoneta care nu se mai vedea. 

Ea ajunse la o intersecţie. Şoferul opri şi întrebă un ţăran: 

— Ai văzut cumva o furgoneta Kya trecând pe aici? 

— Da. A luat-o în direcţia aceea. 

El le arătă un drum de ţară ce şerpuia printre coline şi 
maşina intră imediat pe el. Deci anticarul nu avea intenţia să 
treacă peste Imjin River. Cinci sute de metri mai departe, zăriră 
praful ridicat de furgoneta. Conducătorul ei îi văzu şi începu să 
meargă în zigzag pentru a-i împiedica să-l depăşească. Cu 
ajutorul unui megafon unul dintre poliţişti începu să-l someze, 
ordonându-i să se oprească. 

Fără nici un rezultat, însă... 

Un alt poliţist începu să tragă glonţ după glonţ în direcţia 
pneurilor. Furgoneta continua să înainteze în zigzag. După ce 
mai parcurse treizeci de metri, ea rată un viraj şi nimeri în şanţ. 
Patru poliţişti săriră din maşină şi se apropiară de furgoneta cu 
armele în mâini. 


— leşiţi din maşină! 

Şoferul era prăbuşit peste volan. Unul din poliţişti deschise 
portiera şi îl trase afară. Bătrânul anticar avea capul spart şi 
chipul plin de sânge. 

— Unde fugeai? îl întrebă un poliţist. 

Hyun rămase mut. Fu împins în maşina poliţiei. 

— Vei vorbi tu la Bingo Hotel, făcu un poliţist. 

Bătrânul lăsă capul în jos. Avea şaizeci şi opt de ani şi se 
simţea extrem de obosit. Toată viaţa îşi servise patria, Coreea 
de Nord. Venise la Seul de zece ani, lăsându-şi familia fără nici o 
posibilitate de a mai comunica. Făcuse totul din convingere. Din 
tinereţe, luptase în rândurile Partidului Comunist. Acolo erau 
familia şi prietenii săi. Ştia că nu va putea suporta tortura. Că îl 
vor face să vorbească şi că va deveni un trădător... 

De mult timp era pregătit pentru aceasta clipă. El îl 
întrebă pe polițistul de alături: 

— Am nişte ţigări în buzunar. Pot să iau una? 

Celălalt făcu semn că da. 

Hyun luă din pachet o ţigară cu filtru. Polițistul, generos, îi 
oferi un foc. Anticarul nu-i dădu atenţie. El muşcă din capătul cu 
filtru şi scoase un geamăt prelung. 

Avu timp să simtă un gust de migdale amare, apoi simţi 
cum inima i se contractă şi, cu un sughiţ, muri în câteva 
secunde. 


KKK 


Generalul Kim pătrunse în holul hotelului Chogun cu pipa 
aprinsă. Acolo îl aşteptau Michael Kotter, Malko şi doi poliţişti 
îmbrăcaţi civil. Ofiţerul coreean părea prost dispus. 

— Hyun a fost găsit, dar a avut timp să se sinucidă. Nu ne 
mai rămâne decât Miss Kalmar. Este singura persoană care ne 
poate ajuta să o găsim pe Obok. 

— Ea se află în camera ei, spuse Malko. Vă aşteptam. Ei se 
îndreptară tăcuţi spre ascensor. Malko bătu îndelung la uşa 
suedezei. Într-un târziu aceasta le deschise, în ciuda machiajului 
se vedea că este trasă la faţă. Când îl zări pe Malko, ea vru să-i 
închidă uşa în nas. 

— Ai face bine dacă ne-ai lăsa să intrăm, zise acesta. Anita 
fu nevoită să se supună. Bustul ei minunat era strâns într-un 
pulover din mohair bej şi pantalonii îi evidenţiau şoldurile 


perfect sculptate şi picioarele de nimfă. 

Malko vorbi primul: 

— Anita, am dat de Obok cu ajutorul adresei găsite în 
camera ta. Ştiu că m-ai minţit când ai afirmat că nu ştiai unde 
se află... 

Suedeza îşi aprinse o ţigară. Cu chipul descompus, ea îl 
asculta pe Malko, ce-i relată ultimele evenimente. 

— Concluzia noastră este că eşti complicea acestei 
ucigaşe teroriste. Coreenilor nu le place genul acesta de lucruri. 

Anita avea o paloare de moartă. Ea şopti: 

— Ce vreţi de la mine? 

— Să ne ajuţi să o găsim pe Obok şi să ne spui ce anume 
vrea să facă ea în Seul. 

Anita îi înfruntă privirea. 

— Nu ştiu. Vă jur. Mi-a lăsat adresa anticarului ca să-i las 
un mesaj. Tot ce v-am spus era adevărat. Habar n-am unde se 
află acum. 

— M-ar mira să nu ştii, insistă Malko. Spune mai bine 
adevărul. 

Ea lăsă capul în piept şi zise: 

— Nu ştiu nimic. 

Malko şi generalul schimbară o privire. Kim îi făcu semn 
să-l urmeze în camera vecină, în care se ascunsese Obok. Când 
fură singuri, coreeanul spuse: 

— Toată povestea asta este mai mult decât enervantă. 
Guvernul nostru a făcut din Miss Kalmar o eroină naţională. Ar fi 
o lovitură imensă să recunoască adevărul. KCIA nu şi-ar mai 
menţine prestigiul şi nici guvernul actual. Am fi acoperiţi de 
ridicol pentru că am tratat o spioană ca pe o soră a noastră. 

— Este o femeie dură şi extrem de îndrăgostită, remarcă 
Malko. Cred că nu vom afla nimic de la ea... 

— Va trebui să-i întindem o cursă, propuse generalul. 
Trebuie să o lăsăm să creadă că ne-a convins. In cele din urmă, 
ne va conduce până la iubita ei. 

— De acord, zise Malko. Cereţi-le însă oamenilor 
dumneavoastră să-i percheziţioneze camera. Dacă nu vor găsi 
nimic, asta va fi un bun pretext ca să părem convinşi de „buna 
ei credinţă”. 

Cei doi reveniră în living. Anita Kalmar stătea nemişcată şi 
tăcută. Kim ordonă ceva. Imediat, cei doi poliţişti începurăj să 


scotocească peste tot. 

— Ce faceţi? ţipă speriată Anita. 

— Facem percheziţie, nu-i aşa? Suntem obligaţi la asta, 
din cauza relaţiei pe care o aveţi cu acea teroristă. S-ar putea să 
aveţi pe aici arme ilegale, nu-i aşa? 

— Dar este grotesc! Ce anume? Nu am nici o armă, 
protestă Anita. 

Generalul Kim izbucni într-un râs vesel. 

— Dacă nu găsim nimic, vă vom cere scuze şi vă vom 
trimite un buchet de flori, nu-i aşa? 

Anita se mai linişti niţel, apoi spuse: 

— Este adevărat că am cunoscut-o pe acea femeie în 
Coreea de Nord, dar eu fac parte dintr-o ţară neutră care are 
relaţii cu ambele Corei. Nu este o crimă şi relaţia noastră este 
pur personală. 

Poliţiştii goleau sertarele în mod sistematic. Dintr-un 
sertar căzu un pachet ce conţinea tablete cu chewing-gum. 
Polițistul îl ridică de jos şi cu un gest maşina! vâri o tabletă în 
gură. 

— Este bun pentru dinţi, remarcă generalul Kim zâmbind. 

Polițistul care luase tableta tocmai deschisese dulapul cu 
rochii, când se clătină brusc şi se prăbuşi cu capul între pantofii 
Anitei! Aceasta sări furioasă. 

— Fiţi mai atent cu toaletele mele! 

Celălalt poliţist se repezi să-şi ajute colegul să se ridice. El 
îl trase din şifonier şi îl întinse pe spate. Michael Kotter se 
apropie de el exclamânad: 

— My God! Ce-a păţit omul ăsta? 


Capitolul XVI 


Mâna crispată a poliţistului mai strângea încă țesătura fină 
a rochiei. El avea gura deschisă şi chipul îi era vânăt... 

Colegul său se repezi să-i facă respiraţie gură la gură, dar 
generalul Kim îl îndepărtă. Văzuse prea mulţi morţi în Vietnam 
ca să-i poată recunoşte. 

— Lasă-l! Nu-i mai poţi face nimic. A fost otrăvit. 

Toţi se uitară la Anita Kalmar. Era lividă, cu ochii aţintiţi la 
cadavru. Părea şi mai tulburată decât cei patru bărbaţi. Buzele 
ei se mişcau dar nu reuşea să scoată nici un cuvânt. Brusc ochii 
i se holbară şi căzu leşinată pe duşumea. 

Lungită pe pat, Anita deschise ochii şi întâlni privirea lui 
Malko. Imediat, ochii i se umplură de lacrimi şi începu să spună 
cuvinte în suedeză... Apoi vorbi în engleză. Agăţându-se de 
braţul lui, ea spuse cu o voce rugătoare. 

— Crede-mă! Nu ştiam nimic. Sunt nevinovată! Trebuie să 
mă credeţi. 

Ea îl scutura ca ieşită din minţi... Generalul Kim vorbea la 
telefon, la fel şi Michael Kotter, în cealaltă cameră. Malko avu 
impresia că Anita nu mai juca teatru. 

— Anita, ne-ai minţit prea mult. Ceea ce s-a întâmplat 
dovedeşte că prietena ta Obok este cu mult mai periculoasă 
decât am bănuit. Ea ţi-a adus cutia asta cu chewing-gum, nu? 

— Da, mărturisi fata. 

— Şi ştiai ce conţine? Pare a fi cianură, după simptomele 


nefericitului acestuia... 

— Nu, nu ştiam... Ea mi-a spus altceva. 

— Să începem cu începutul, făcu Malko. Evadarea ta din 
Pan Mun Jom a fost o fugă veritabilă? 

— Nu, şopti ea, dar era cât pe-aci să mor. Acel soldat 
nord-coreean a vrut cu adevărat să mă omoare. 

— Dar japoneza? 

— Trebuia să vină cu mine. Moartea ei a fost un accident. 

— Cum aţi ajuns acolo? 

Ea îşi şterse lacrimile şi apoi îşi suflă nasul. 

— Este o poveste mai lungă. La început, am plecat în 
Coreea de Nord fără să bănuiesc ce se va întâmpla. Eram pe 
atunci Miss Suedia. Treaba mă amuza şi eram foarte bine 
plătită. Toţi s-au purtat frumos cu mine. Kim Yong m-a primit de 
mai multe ori şi mi-a propus nişte contracte extraordinar de 
generoase. Am acceptat să rămân câteva săptămâni. 

— Când ai întâlnit-o pe Obok? 

Ea lăsă privirea în jos şi continuă cu un glas mai stins: 

— Incă de la început. Mi-a fost prezentată drept interpretă. 
Mă însoțea pretutindeni şi ne înţelegeam foarte bine. Mergeam 
cu ea la munte în week-end-uri, stăteam în cort şi se ocupa de 
toate. Aşa că m-am ataşat mult de ea. 

— Este puţin spus „ataşat”... Privirea Anitei şovăi. 

— O sigur, dar... Da, este adevărat. M-am îndrăgostit de 
ea ca o nebună! Nu numai de fizicul ei ci şi de extraordinara ei 
personalitate. Era fascinantă. 

— Mai degrabă, o fanatică... 

— Poate. Încetul cu încetul, a început să-mi povestească 
tot felul de istorii şi am descoperit ce era cu adevărat: 
răspundea de acţiunile clandestine în străinătate şi se afla la 
ordinele directe ale lui Kim Yong lIl, fiul marelui lider. Mărturisesc 
că asta m-a fascinat. M-a orbit complet aproape că mi-a spălat 
creierul. Oricum, nu puteam face abstracţie de ea. 

— Ţi-a cerut să faci ceva? Anita îşi şterse nasul. 

— Da. 

— Ce anume? 

— Nu mi se părea ceva grav. Ea mi-a spus că sud-coreenii 
le-au interzis nord-coreenilor să participe la Jocurile Olimpice. Mi 
s-a părut complet nejust acest lucru. 

— Şi te-ai hotărât să faci, ce? Să otrăveşti lumea? 


— Nu, nu. 

Ea scutură furioasă din cap, apoi izbucni: 

— Nu, Obok mi-a explicat totul. Trebuia să pătrund aici 
într-un mod care să mă facă total de nebănuit şi să rămân aici 
până la Jocurile Olimpice. Apoi să fac astfel încât aceste pachete 
de chewing-gum să ajungă la atleţii americani. Mi-a spus că 
conţin un purgativ puternic. Obok urma să-mi aranjeze o 
uniformă de gazdă a Jocurilor Olimpice. Acelaşi lucru era 
prevăzut şi pentru japoneză. Când am aflat că va fi angajată la 
Coreea Herald mi-am dat seama că-mi va fi şi mai uşor să 
îndeplinesc sarcina primită. Planul era să distribui guma de 
mestecat atleţilor americani cei mai performanţi. In acest mod 
organizatorii Olimpiadei ar fi fost făcuţi de râsul lumii întregi. 

— Şi ai acceptat aşa ceva? întrebă Malko uimit. 

— Da, am acceptat. Coreenii mă puteau expulza sau, în 
cel mai rău caz, să mă vâre în închisoare pentru câteva 
săptămâni. Altfel ar fi fost ridiculizaţi. 

Ea tăcu. Generalul Kim, ascultase fumând din pipă. 

— Şi chiar aţi crezut toată povestea asta, Miss Kalmar? 


— Da. 
— Obok este o teroristă periculoasă. Nu se distrează 
provocând diaree oamenilor. li ucide. In aceste tablete de 


chewing-gum este otravă suficientă ca să ucidă fulgerător o 
sută de oameni. 

— Vă rog să mă iertaţi, nu ştiam, şopti Anita. Nu aş fi făcut 
aşa ceva dacă ştiam adevărul. 

— Trebuia să le distribuiţi personal? 

— Da. 

— Ştiaţi că Obok se va întâlni cu dumneavoastră aici? 

— Desigur. 

— Dar Sun-Bong? 

— Era persoana de legătură cu Obok. A fost recrutată mai 
de mult. 

— Îi cunoaşteţi şi pe alţi membri ai reţelei? Pe anticar şi pe 
Ok Zun? 

— Nu. 

— Unde este acum Obok? 

— Nu ştiu. Vă jur că acesta este adevărul. Sunt convinsă 
că nu mă va mai contacta acum, din cauză că l-aţi descoperit pe 
Hyun. Acum mă bănuieşte pe mine..., adăugă Anita pe un ton 


îndurerat. 

Malko era sigur că Anita încă o mai iubea pe teroristă. 
Cineva bătu la uşă. Era un bărbat cu înfăţişare sinistră. Anita îl 
privi îngrozită. 

— Vi-I prezint pe generalul Lim, din KCIA, spuse Kim. Cei 
doi începură să discute îndelung, cu voce joasă. Din când în 
când păreau că se ceartă. Michael Kotter îşi muşca unghiile. În 
cele din urmă, generalii se despărţiră şi Lim se apropie de patul 
pe care era Anita. 

— Miss Kalmar, spuse el pe un ton sever, suntem extrem 
de decepţionaţi de cele aflate. Ţara mea v-a primit cu braţele 
deschise şi dumneavoastră ne-aţi trădat cu neruşinare... 

— Vă cer iertare, şopti suedeza. 

— Dacă am fi fost la Pyongyang, aţi fi fost torturată şi 
executată. Noi însă considerăm că aţi fost o altă victimă a 
terorismului nord-coreean. Nu vă vom expulza imediat tocmai 
ca să nu mânjim imaginea dumneavoastră. 

— Vă mulţumesc. Generalul Lim continuă. 

— Bineînţeles, va trebui să faceţi o mărturisire în scris. 
Veţi continua să trăiţi normal şi veţi aştepta noi instrucţiuni 

El o salută cu un gest scurt şi părăsi încăperea. Polițistul 
termină de împachetat tabletele de chewing-gum într-o coadă 
de hârtie. 

O echipă nouă sosi şi începu să fotografieze cadavrul, pe 
Anita Kalmar, apoi pachetul cu chewing-gum... Chipul Anitei era 
scăldat în lacrimi. Tot circul dură aproape o oră. Apoi cadavrul fu 
ridicat. Malko se simţea destul de prost. Generalul Kim pufăia 
din eterna lui pipă. 

Anita îmbătrânise cu douăzeci de ani în numai două ore. 

Cearcăne mari îi încercuiau ochii albaştri. 

— Aş dori să mă odihnesc un pic, şopti ea. 

— Pe curând, făcu Malko. 

Odată ajunşi, pe culoar generalul Kim izbucni în râs: 

— Dacă prietenul meu Lim ar fi fost japonez, acum şi-ar fi 
făcut harakiri! Cred că s-a terminuat cu cariera lui în KCIA. Ela 
fost cel care a condus ancheta în cazul Anitei Kalmar... S-a făcut 
complet de râs. 

— lar Anita a scăpat iar cu faţa curată, zise Malko. 

— Mă cutremur la gândul că i-ar'fi putut otrăvi pe sportivii 
noştri, zise şeful centralei CIA. Aceşti nord-coreeni sunt nişte 


nebuni furioşi... 

— Mai bine zis, sunt diabolici! adăugă Malko. Au 
manipulat-o pe Anita cunoscând sentimentele ei pentru Obok. 
Frumoasă treabă! Acum va trebui să o căutăm pe furia aceea. 

Kotter făcu un gest de neputinţă când intră în lift. 

— Nu mai are nici un sens. Reţeaua a fost oricum 
descoperită şi sud-coreenii se ocupă de toţi. Vor avea ei grijă să- 
i mănânce de vii. 

— Eu nu sunt de aceeaşi părere, spuse Malko. Trebuie să o 
găsim pe Obok cât mai repede posibil. 

— De ce? făcu Kotter. 

— Obok nu avea de ce să vină aşa devreme în Seul. Guma 
de mestecat otrăvită putea fi adusă şi mai târziu. 

Până la Olimpiadă mai sunt destule luni. Fiecare zi 
petrecută aici este un mare risc. Aşadar există o altă explicaţie 
a prezenţei ei aici. 

— Care anume? 

— Un alt atentat, zise Malko. Despre care Anita nu ştie 
nimic. Poate că Obok i-a cerut un serviciu nevinovat ca să 
ascundă o capcană înfiorătoare. 

Generalul Kim scoase pipa din gură. 

— Cred că aveţi dreptate. Raționamentul dumneavoastră 
este impecabil. Obok Hui Kang a venit în Seul ca să comită un 
atentat. 

— Dar atleţii noştri încă nu au sosit, făcu Michael Kotter. 

— Există zece milioane de coreeni în Seul, domnule Kotter. 
Şi ei sunt o bună ţintă, nu uitaţi, zise generalul cu un zâmbet. 


KKK 


Obok Hui Kang înşira pe un cearşaf cartuşele de calibrul 
25 şi le ungea cu grijă înainte de a le vâri în încărcătorul micului 
revolver UNIC pe care îl purta prins deasupra gleznei piciorului 
drept, într-un etui făcut pe măsură. Nu avusese niciodată 
încredere în armele de foc, dar uneori erau şi ele necesare. 

Imbrăcată numai cu un slip, ea începu să facă gimnastica 
zilnică. 

Incăperea era atât de mică, încât putea să atingă pereţii. 
Pe jos erau o saltea, un reşou cu spirt şi puţină mâncare. În 
cameră plutea mirosul pătrunzător de kimshi. Prin fereastra 
deschisă se auzea zgomotul traficului de pe lt'aewon Street. 


Desigur acest loc nu era prea confortabil, dar avea două ieşiri în 
labirintul de străduţe al cartierului comercial. Ascunzătoarea 
fusese închiriată de complicele Yechong. Era ultimul ei refugiu. 
În zare se vedea silueta albă a hotelului Hyatt, ce domina tot 
cartierul. Privi într-acolo cu ură, ca şi cum ar fi dorit să-l vadă 
prăbuşindu-se. Din păcate, asta nu era în programul ei... 

După zece minute, Obok se înfăşură într-un prosop 
înmuiat în apă rece şi, după ce se zvântă, îşi puse un costum de 
nailon şi bascheţi. Se simţea perfect calmă. In acea duminică 
dimineaţa, cerul era senin şi totul părea perfect. Micul atelier de 
sub locuinţa ei era pustiu. În timpul săptămânii, zgomotul 
maşinilor de cusut făcea să se cutremure căsuţa din lemn cu 
acoperişul din ţiglă albastră. 

Odată îmbrăcată, Obok luă un rucsac de pânză şi scoase 
din el un mic radio Panasonic. În interiorul acestuia se afla un 
mecanism conectat la butonul de trezire. Cu multă grijă, Obok 
apăsă butonul. Circuitul se închise şi un bec roşu începu să 
clipească. Acum nu-i mai rămânea decât să regleze ora. 

Odată activat mecanismul, ea vâri radioul înapoi în rucsac. 
Conţinea o sută de grame de C4, cantitate suficientă pentru a 
arunca în aer o ţintă importantă. 

Ea îşi şterse mâinile umede de transpiraţie. Explozivii o 
speriaseră întotdeauna. Apoi, aşezată în poziţia „lotus”, cu ochii 
închişi, ea se concentra îndelung. Nu era şocată de ceea ce 
trebuia să facă. Trebuia să dea însă dovadă de o perfectă 
stăpânire de sine. După douăzeci de minute de meditaţie, simţi 
că este capabilă de acţiune. Cu rucsacul în mână, ea părăsi 
imobilul şi pătrunse în mulţimea din lt'aewon Street. Străbătu 
mulţimea, făcându-şi drum cu greu, temându-se pentru 
încărcătura rucsacului ei. Găsi un mic refugiu şi se opri în faţa 
porţii unui garaj. Avea cheia acestuia. 

Pătrunse repede în interior şi, după ce încuie uşa în urma 
ei, aprinse lumina. O maşină Hyunday „Le Mans” albastră, cu 
patru uşi, ocupa aproape tot garajul. In fund era un raft cu 
telefon şi scule. Maşina fusese furată din parkingul hotelului 
Chosun cu cincisprezece zile în urmă, de către Yechong, care 
venise în Seul de mai mult timp. 

Asiatica deschise portbagajul maşinii. Era burduşit cu 
pachete de C4 aduse în mod clandestin în Seul de către Hyun, 
anticarul. Erau acolo cam cincizeci de kilograme. In plus, se mai 


aflau şi două containere pline cu gaz. 

Nord-coreeana scoase Panasonic-ul din rucsac şi îl vârî 
printre pachetele cu exploziv. Acum nu-i mai rămânea decât să 
vegheze mecanismul. Ea ezită. Dacă asculta cu stricteţe 
ordinele primite, ar fi trebuit să scoată maşina din garaj şi să 
plece către obiectiv. Dar gelozia şi furia ce o copleşeau erau 
prea puternice. La fel era şi dorinţa de a demonstra că e 
puternică. Dacă risca ceva era numai viaţa ei... După ce îşi 
şterse mâinile, se duse la telefon şi formă un număr. 

— Hotel Chosun, bună ziua, se auzi vocea telefonistei. 

— Vă rog, cu Miss Kalmar. 

La acea oră, Anita era în pat. Obok se gândea la spionul 
americanilor şi murea de gelozie. Căţeaua putea fi acum cu el. 

— Alo? 

Era vocea Anitei. 

— Mr. Jones? întrebă Obok. 

După un moment de tăcere, răspunsul veni perfect 
natural. 

— Aţi greşit numărul. 

— Scuzaţi. 

Obok închise telefonul. Zarurile erau aruncate... După ce 
deschise uşa garajului, ea se urcă la volan şi porni motorul. 
Curând se pierdu în şuvoiul compact al vehiculelor de pe 
ltaewon Street... Maşini Hyundai ca a ei erau cu zecile de mii, 
mai ales într-o zi frumoasă de primăvară, când aproape toţi 
locuitorii oraşului plecau de acasă. 

Foarte curând avea să afle dacă Anita mai ţinea încă la ea. 


Capitolul XVII 
Malko o observa pe Anita care, înfăşurată cu un prosop, 


aducea platoul cu micul dejun la pat. De când aceasta i se 
confesase, nu o mai părăsise. Făcuseră din nou dragoste ca şi 
cum nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Presa nu aflase nimic despre afacerea gumei de mestecat 
otrăvite. 

Coreenii nu voiau să-şi înspăimânte vizitatorii străini. În 
coşmarurile lor, puţinii guvernanţi care erau la curent cu 
incidentul se întrebau dacă nu cumva acesta era numai vârful 
aisbergului. 

Anita Kalmar continuase să răspundă la interviuri în 
legătură cu fuga ei de la Pam Mun Jom. 

Singura diferenţă era că acum era în permanenţă însoţită 
de un aşa zis cameraman de la KBS, dar care era în realitate un 
agent KCIA. 

În afară de Malko şi de generalul Kim, nimeni nu mai 
credea în mod serios că ea o va mai revedea pe Obok. 

Telefonul sună. Malko era prea departe de el şi fu Anita 
cea care ridică receptorul. 

— Aţi greşit numărul, zise ea şi închise. 

Apoi începu să toarne cafea în ceşti şi să pună zahărul. 
Malko o privea cu atenţie. Ar fi zis că trăiau împreună de o viaţă. 

Suedeza întruchipa visul imposibil al oricărui celibatar 
normal. 

Şi cu toate acestea... 

— Cine era? 

— Nu ştiu. Întreba de domnul Jones. 

Tânăra se lungi alături de el. Malko îi mângâie şoldurile 
tari. 

Se înfruptase bine din ea. Doar era pradă de război... 

Nu mai pomeniseră numele lui Obok sau despre cianura şi 
nu se mai întâmplase nimic suspect. Anita se uită la cerul 
albastru. 

— Este o vreme superbă, am putea ieşi, nu? Aş vrea să 
cumpăr nişte cărţi. In subsolul de la Kyobo Building, există o 
enormă librărie. 

— Este o idee excelentă, făcu Malko. 

Ung Sam era încă la dispoziţia lui, împreună cu maşina lui 
Kotter, deşi acesta nu considera că arestarea lui Obok era o 
prioritate. Credea că asta era treaba coreenilor. Nu tot aşa 
gândeau Malko şi generalul Kim. 


Malko era convins că Anita va face o greşeală şi că se va 
întâmpla ceva. Un al şaselea simţ îl făcea să creadă că Obok nu 
părăsise încă oraşul. 

Acum purta în permanenţă cu el revolverul extraplat, cu 
un glonţ pregătit pe ţeava. Ştia cu cine are de-a face. 

O privi pe Anita în timp ce se îmbrăca. Privirile li se 
întâlniră, iar femeia îi citi gândurile şi spuse zâmbind: 

— Când ne vom întoarce... 

Era duminică dimineaţa şi circulaţia era ceva mai fluentă. 
Ung Sam aştepta jos lângă Daewoo. Falsul cameraman se sui şi 
el şi plecară către centru. Panoul luminos aşezat în faţă la City 
Hall indica 164. Steagurile olimpice fluturau deja deasupra 
hotelului Koreana. Kyobo Building, cu cele douăzeci şi două de 
etaje din sticlă fumurie, era demn de Manhattan. Ung Sam opri 
ca ei să să coboare, apoi plecă să lase maşina în parkingul 
subteran. Anita şi cu Malko, însoţiţi de cameraman pătrunseră în 
marele hol de unde plecau benzile rulante ce duceau la librăria 
de la subsol, cea mai importantă din Seul. Malko se urcă primul 
pe o bandă. El se întoarse, simțind că suedeza nu-l urmase. 
Admira imensele fresce ce decorau zidurile. Prins în mulţime, el 
fu nevoit să părăsească banda şi să se întoarcă pe o alta. 

Anita Kalmar era încă nemişcată în hol, cu cameramanul 
lângă ea. Ea urmărea ce se întâmpla afară, acolo unde pasagerii 
coborau din maşini. Malko tocmai apăru pe banda 
transportoare, când zări o Hyundai „Le Mans” care se opri în 
faţa intrării. Se auzi un sunet de claxon şi imediat suedeza ţâşni 
din loc. La volanul maşinii se afla o femeie cu ochelari fumurii. 
Geamul din dreapta era lăsat în jos. 

Anita Kalmar traversă holul în fugă şi se repezi în maşină 
deschizând portiera din spate. Cameramanul se luă după ea. 
Malko îşi croia drum prin mulţime încercând să o prindă din 
urmă cu revolverul în mână. Atunci văzu cum din maşină apare 
un braţ întins, cu un revolver imens. Cameramanul se prăbuşi cu 
braţele înainte şi rămase nemişcat în vreme ce maşina Hyunday 
demara ca o nălucă. 

Ea ieşi din parking şi şi dispăru repede pe o alee fără 
trotuare, plină cu restaurante şi cu pietoni. 

Din cauza mulţimii era imposibil să foloseşti o armă. 
Câţiva trecători săriră să-l ajute pe cameraman. O femeie 
scoase un urlet de teroare când îi văzu chipul acoperit de sânge. 


Malko se apropie. Coreeanul primise două gloanţe în cap. 
Nimeni nu auzise detonaţiile. Arma era cu amortizor. 

Negru de furie, Malko se repezi la microfonul de unde se 
chemau maşinile garate de subsol. 

— 10, 10, urlă el. 

Erau primele două cifre ale maşinii sale. Sam Ung îşi făcu 
apariţia abia după trei minute. Malko ştia că nu mai avea cum 
să ajungă din urmă maşina lui Obok. Era ca şi cum ar fi căutat 
un ac în carul cu fân... 

— Să mergem la KCIA, la generalul Kim, zise el. 

Obok Hui Kang o răpise pe suedeză de sub nasul său, îi 
ucisese garda de corp şi cu siguranţă se pregătea să dea o 
lovitură. Dar de astă dată nu mai aveau nici o pistă cât de mică. 
Afurisită treabă... 

— Repede, ordonă Obok alegând spre o alee înfundată. 
Acolo era maşina ei. 

Automobilul Hyunday pătrunse într-unul din tunelurile care 
străbăteau colina Namsan. În întuneric, Anita trecu începu să o 
mângâie pe Obok aflată pe scaunul din faţă. Plângea în hohote 
încercând să se bucure în acelaşi timp 

— Nu credeam că o să te mai văd! Este îngrozitor. De ce 
ai făcut acel lucru? 

— Ce anume? întrebă cu asprime Obok. 

— Guma de mestecat otrăvită. Eu... 

— Ce mai e şi cu povestea asta? 

Anita îi relată episodul cu polițistul otrăvit cu cianură. 

Obok făcu un gest din umeri. 

— Asta este o manipulare, o înscenare a celor din KCIA. Ei 
au înlocuit guma adusă de mine cu una otrăvită. 

Ea o privi pe suedeză cu un imens dispreţ. 

— M-ai trădat. Le-ai spus unde mă ascund. 

— Nu, nu-i adevărat! 

Anita îşi frângea mâinile de disperare. 

— Atunci cum de au putut afla? insistă furioasă Obok. 

— Este vorba de acel, acel bărbat... 

— A, de amantul tău, nenorocito! 

— Nu, da... A venit imediat după ce-ai plecat şi a zărit pe 
masă cartea de vizită a anticarului. A înţeles despre ce era 
vorba. Eu nu i-am spus nimic. Ţi-o jur. 

Obok ridică din umeri. 


— Acum nu mai contează, dar bătrânul Hyun a murit din 
cauza ta. Era un luptător curajos. 

Anita Kalmar se strânse pe scaunul ei de parcă ar fi 
cuprins-o frigul. Lacrimile îi inundau obrajii roşii ca focul. Era 
disperată. 

Intrară într-un garaj. Obok o apucă de păr o scoase afară 
în întunericul de langă maşină şi făcură dragoste după o pauză 
atât de lungă...Senzaţia era incredibilă 

Ele rămaseră un timp nemişcate, apoi Obok se uită la ceas 
şi spuse cu o voce egală: 

— Acum să trecem la treabă. 

Anita se ridică ascultătoare. Vru să o mai îmbrăţişeze o 
dată pe Obok, dar aceasta o respinse cu răceală. 

— Nu ţi-a ajuns? Eşti nesătulă ca o căţea! 

Cât ai clipi din ochi ea se îmbrăcă. O apucă de mână pe 
Anita şi o trase la maşină. 

— Vezi maşina asta? Ştii ce este înăuntru? 

— Nu. 

— Sunt cincizeci de kilograme de exploziv. 

Anita simţi cum o cuprinde panica. Ştia că Obok nu 
glumeşte. 

— Păi, chiar tu o să mă ajuţi. Doar aşa te voi ierta că m-ai 
înşelat. Eşti de acord să o faci? 

— Da, făcu Anita cu glasul stins. 

— Excelent. După ce ne îndeplinim misiunea, vom pleca în 
Nord. Vei putea rămâne cu mine cât vei dori. 

— Şi chiar trebuie să facem treaba asta? întrebă Anita. 

— Da. Acum dai înapoi? 

— O, nu, nu. 

Tulburată, suedeza nu mai ştia ce să spună. 

— Bine, atunci îţi voi explica ce ai de făcut. 


Capitolul XVIII 


O lovitură uşoară în uşa garajului o întrerupse pe Obok. Ea 
apucă iute revolverul prins la gleznă. Anita Kalmar se uita 


fascinată la ea. În clipele acelea era total copleşită de această 
femeie ieşită din comun. Obok aştepta cu arma aţintită către 
uşă. 

Se auziră alte trei lovituri. Obok se relaxa şi deschise uşa. 
Era Yechong. Suedeza îl privi cu ochi nedumeriţi: _ 

— Acesta este tovarăşul Yechong, spuse Obok. li voi 
spune imediat ce vei face tu. 

— Bine, ascult, zise Anita resemnată. 

Era într-o stare de dedublare a personalităţii. 

— Vei conduce maşina asta până în piaţa Youida. Ştii unde 
se află? 

Era cea mai mare piaţă din lume, în care puteau intra trei 
milioane de oameni şi se afla în sudul oraşului. 

— Da, ştiu. 

— Vei abandona maşina în partea de vest a pieţii, unde 
este parkingul de biciclete. Eu, împreună cu Yechong te vom 
aştepta în faţa clădirii KBS, într-o Kia albă. 

Anita făcu ochii mari. 

— Dar de ce trebuie să fac eu asta? 

— Ţi-am mai spus. Ca să-ţi răscumperi greşeala. Vreau să 
participi în mod activ la acţiunea asta. 

Anita lăsă capul în jos. Obok îi întinse cheile maşinii 
Hyunday. 

— Eu plec prima cu Kia. Te vom aştepta la capătul străzii. 
să nu faci vreo prostie căci ştii ce vei păţi... 

Obok îi întoarse spatele. Anita trecu la volan. Cu mâinile 
tremurând, abia reuşi să pornească motorul. Prin oglinda 
retrovizoare, ea zări maşina Kia albă cum se îndepărtează în 
marşarier... Anita plângea încetişor, conştientă că avea să 
comită o monstruozitate. 

Cu capul în flăcări, demară ştiind că trebuie să facă ceva, 
dar fără să ştie exact ce anume. In lt'aewon Street era un trafic 
demenţial. Cu coada ochiului Anita văzu Kia albă în urma ei. 
Cele două maşini coborau artera aglomerată cu viteza întâia. 
Anita căuta cu disperare o soluţie. Desigur, ar fi putut opri 
primul poliţist din calea ei ca să-i ceară protecţie. Dar nu ştia 
limba coreeană prea bine, iar agentul de circulaţie nu ar fi 
înţeles ce vrea. Obok ar fi avut suficient timp ca să o elimine şi 
să recupereze Hyundai-ul plin cu exploziv. 

Fiecare metru parcurs era o tortură imensă. Ea se întrebă 


brusc dacă nu cumva Obok nu-i întindea o cursă diabolică 
pentru a-i testa fidelitatea, ca să se răzbune pe ea. Nord- 
coreenilor le plăceau treburile de genul acesta, ca de pildă 
simulacrele de execuţii... Poate că în Hyundai nu era nimic 
periculos... 

Anita oscila între două ipoteze. Era atât de distrată, încât 
trecu pe stop la intersecţia cu Hannamno! Kia trebui însă să se 
oprească! _ 

Agentul din intersecţie fluieră furios. In Coreea nu se 
admitea o asemenea încălcare a disciplinei. Cum Hyundai nu se 
opri, el îi notă numărul şi îl comunică imediat prin radio la Q. G. 
al poliţiei. 

Anita ezită. În mod normal, ca să ajungă în Piaţa Youido, 
trebuia să vireze la dreapta. În schimb, ea vira la stânga, pe 
bulevardul Sowolgil, o arteră liniştită ce şerpuia, pe lângă 
Namsan. 

Ea acceleră şi lăsă în urmă intersecţia. Bulevardul era 
pustiu. Anita ezită. Obok o văzuse şi avea să o ajungă din urmă. 
Nu avea timp să caute un post de poliţie. Trebuie cu orice preţ 
să găseacă un ajutor cât mai repede. În acest timp, ea conducea 
ca un robot. 

Brusc, la o cotitură, zări o cabină telefonică. Văzând că 
maşina albă nu este la orizont, ea cobori şi se repezi la telefon. 


KKK 


Obok scoase o înjurătură furioasă. Agentul de circulaţie 
era chiar lângă Kia. Nu avea nici un rost să se facă remarcată. O 
văzu pe Anita cum virează la dreapta. Simţi cum stomacul i se 
strânge de nelinişte şi furie neputincioasă. 

— Nu ar fi trebuit să-i încredinţezi maşina! remarcă 
Yechong. 

— Tacă-ţi gura! ţipă Obok. Am încredere totală în ea. Când 
apăru lumina verde, ea demară şi intră pe bulevardul Sowolgil. 
Nu urmă de Hyundai! Concentrată asupra străzii, trecu fără să 
observe pe lângă cabina telefonică. 

— Priveşte! urlă Yechong. 

Ea întoarse capul şi simţi că i se face negru în faţa ochilor. 
Anita Kalmar tocmai forma un număr cu mişcări febrile. În acea 
clipă ar fi ucis-o pe loc şi i-ar fi smuls inima din piept. Virând cu 
brutalitate, ea puse o frână bruscă şi cobori din Hyundai ca o 


furie dezlănţuită. 

— Rămâneţi la telefon, se auzi vocea recepţionistei de la 
Shilla. 

Anitei îi venea să urle. Sunase fără rezultat la Chosun. 
Malko nu era acolo. El era singura persoană pe care putea să o 
prevină. Chiar în acel moment, ea se întoarse şi o zări pe Obok 
care venea către ea. Simţi că i se taie picioarele. Mai avea doar 
câteva secunde: 

— Sunt Anita. lartă-mă, dar ea mă obligă să... Este o 
maşină plină cu... 

Uşa cabinei fu practic smulsă din balamale. Anita simţi 
cum unghiile lui Obok îi sfâşie braţul şi urlă: 

— Lasă-mă! Lasă-mă! 

— Unde te afli? ţipă Malko în receptor. 

Cele două femei se luptau cu disperare. Obok încerca să o 
tragă pe Anita afară din cabină, dar aceasta se agăţase de 
receptor ca o nebună. Coreeana reuşi să i-l smulgă din mână. O 
apucă de păr şi o trase de acolo, lovind-o cu capul de muchia 
metalică a cabinei. Anita ţipa din răsputeri fără să ştie dacă 
Malko mai este pe fir: 


Ea căzu. Obok o lovi cu sălbăticie cu piciorul în stomac şi 
suedeza se ghemui de durere. Yechong se uita neliniştit în jur de 
teamă că vor fi observați din vreunul din rarele vehicule ce 
treceau nu departe de ei. Din fericire trupul Anitei era ascuns 
după maşina Hyundai. El zise cu o voce calmă: 

— Isprăveşte mai repede cu ea, tovarăşă, nu avem prea 
mult timp la dispoziţie. 

El ştia că Obok putea termina cu o singură lovitură de tae 
kwon do. Obok privi la şoseaua ce ducea către vârful colinei, ce 
era rezervată numai pietonilor. 

Ajutată de Yechong, ea o târî pe Anita în Hyundai. 
Coreeanul zâmbi. 

— Pentru căţeaua asta, am o idee mai bună, făcu Obok. 
Era răvăşită de furie şi ură. Ar fi fost capabilă să o jupoaie de vie 
pe biata Anita. 

— Să nu ne vadă cineva, făcu Yechong. 

— Nu te teme. Îmi voi îndeplini misiunea la fel ca de 
obicei... 

Coreeana sări la volan. 


— Tu suie-te în cealaltă maşină şi urmează-mă, îi spuse 
tovarăşului ei. 

Acesta se supuse. După ce merseră vreo trei sute de 
metri, observară că sunt singuri pe drum. Obok opri şi deschise 
portbagajul. 

— Ce ai de gând să faci? o întrebă Yechong pe Obok. 

— Să o pedepsesc după cum merită. 

Scoase din portbagaj un colac cu o funie extrem de 
rezistentă. Ghemuită pe planşeul maşinii, Anita gemea de 
durere. 

Obok o trase de păr afară din maşină. Chipul îi era 
schimonosit de ură. După ce o mai lovi în sâni cu picioarele, se 
apropie de ea şi-i spuse rânjind hidos: 

— Acum ai să mori, târâtură. Ţi-am ales o moarte după 
cum meriţi, căţea nenorocită. Îţi aminteşti de thailandeza din 
Pyongyang? 

Anita Kalmar fu scuturată de un spasm îngrozitor şi cu 
ultimele ei puteri se aruncă la picioarele coreenei. 

— O, nu! Te implor, nu face asta! 

Ţipătul ei se curmă într-un horcăit oribil. Obok îi zdrobise 
gura cu o lovitură de călcâi... 

În continuare ea îi legă glezna unui picior cu un capăt al 
corzii. În zadar se zbătea Anita, cu chipul complet acoperit de 
sânge... 

Cu latul palmei, Obok îi sparse nasul, declanşând un nou 
val de sânge. Yechong urmărea scena cu un aer reprobator. Ar fi 
dorit ca totul să se termine mai repede... 

Acum, Obok înnoda cealaltă extremitate a funiei de 
trunchiul unui copac. Suedeza se zbătea gemând şi râcâind 
ţărâna cu unghiile. 

Cu mişcări calme Obok luă o altă bucată de frânghie şi o 
legă cu un capăt de celălalt picior al Anitei, iar celălalt capăt fu 
fixat la bara de protecţie a maşinii. 

Apoi se întoarse către Yechong. 

— Urcă-te în Kia şi pleacă primul. 

El se supuse fără să mai privească spre Anita. Aceasta 
începuse să urle rugând-o pe Obok să o ierte. Coreeana spuse 
cu un zâmbet plin de cruzime: 

— Ţipi mai tare decât thailandeza. Îţi aduci aminte. Acum 
vei suferi şi mai mult. 


Ea se urcă la volanul Hyundai-ului şi demară cu ochii ţintă 
ia trupul Anitei, aflat în mijlocul drumului. Cele două funii se 
întinseră la maximum. Obok calcă brusc pedala de acceleraţie. 
Un urlet inuman se auzi atunci. Anita fu deşirată în două. 

Obok privi la picioarele larg desfăcute cu un amestec 
confuz de sentimente. Era ură, răzbunare dar şi o undă de 
tulburare. Ea prelungi cu sadism agonia victimei sale. 

În spate se auzi un claxon. Yechong îşi pierduse răbdarea. 

Cu ochii nedezlipiţi de coapsele Anitei, Obok apăsă din nou 
pe acceleraţie. 


KKK 


Malko se uita tulburat la receptorul telefonului. Ce se 
întâmplase oare? Trecuseră trei ore de când Anita dispăruse. 
Era căutată de toată poliția din Seul. Părea că suedeza trecuse 
în tabăra inamică, de bună voie. 

Cu toate acestea, strigătele ei la telefon nu erau o glumă. 
Oare ce se petrecea acolo? 

El formă numărul generalului Kim, care era de serviciu la 
QG al KCIA. 

— Am veşti noi, spuse el. 

— La fel şi eu, răspunse generalul. Un poliţist din It'aewon 
Street a văzut-o pe Miss Kalmar la volanul unui Hyundai. A 
trecut peste stop. 

— Cred că se pune ceva grav la cale, făcu Malko. 

El relată scurta lui conversaţie cu suedeza şi încheie: 

— Am senzaţia că Obok a pus-o să facă ceva împotriva 
voinţei ei. Poate că i-a cerut să conducă o maşină capcană. 

— De ce afirmaţi acest lucru? făcu tresărind generalul. 

— Anita a menţionat numele Youido şi o maşină... lar 
dumneavoastră aţi găsit la anticarul Hyun acel exploziv. 

Se lăsă o tăcere grea. Apoi generalul zise: 

— O. K. Voi da alertă generală. Toate căile de acces către 
piaţa Youido vor fi păzite de şamenii noştri. Sper să mai avem 
timp. 

— Vin şi eu acolo, zise Malko. Voi lua maşina lui Michael 
Kotter. 

Ung Sam era lângă maşină în faţa hotelului Shilia. Malko îi 
ceru să-l lase pe el să conducă. Acum reuşea să descurce destul 
de bine în Seul. 


— Vom merge în Youido Piaza, zise el. Căutăm un Hyundai 
de culoare deschisă condus ori de Anita Kalmar ori de o 
coreeană cu părul tuns scurt. 

El realiză brusc că era singurul care o văzuse pe Obok în 
carne şi oase. Fotografia de identitate găsită la Sun Bong nu era 
de prea mare ajutor. 


KKK 


Obok simţea o plăcere nemaipomenită. Anita, sfâșiată în 
două, urla încontinuu, scurmând pământul. Brusc, asiatica îşi 
dădu seama că este prea târziu. Apăsă pedala până la planşeu. 
Timp de o secundă, maşina nu se mişcă, apoi făcu un salt 
smulgând piciorul Anitei din trupul legat de copac. Sângele 
ţâşnea acum ca dintr-o fântână din artera femurală secţionată, 
iar Anita se zvârcolea pe pământ golindu-se de sânge... 

Calmă, Obok opri maşina şi detaşă coarda fixată de bara 
de protecţie din spatele maşinii. Nu simţea nici cea mai mică 
părere de rău pentru femeia ce murea acolo în cele mai mari 
chinuri. In sinea ei se bucura chiar că scăpase de ea. Se blama 
pentru uşurinţa cu care se încrezuse în relaţia aceasta. Acum 
trebuia să-şi ducă la bun sfârşit misiunea şi să plece în nord, la 
tovarăşii ei. 

Anita nu mai mişca. Obok urcă în Hyundai şi se îndepărtă 
lăsând-o acolo, într-un lac de sânge. 


KKK 


Malko pătrunse în piața Youido. În fața lui era o privelişte 
ameţitoare. Esplanada lungă de doi kilometri şi lată de cinci sute 
de metri era înconjurată de clădiri ultramoderne şi era plină cu 
lume venită la cumpărături şi la distracţie. 

El zări nişte poliţişti care stăteau lângă o maşină la ieşirea 
de pe un pod. Aceştia controlau fiecare vehicul ce trecea pe 
acolo. Pe cer se rotea continuu un elicopter, ce făcea un zgomot 
asurzitor. El se îndreptă către latura dreaptă, pe lângă parcul 
străbătut de Han River, şi ajunse la cel de al doilea pod, 
Wonhyo, urmărind indicaţiile date de Ung Sam, care se afla 
alături. Sute de vehicule se îndreptau către zona verde a 
oraşului în această duminică însorită. 

Malko ocoli uriaşa piaţă, revenind în locul în care intrase. 
Se opri apoi în faţa clădirii KBS, cu terasa plină cu antene, în 


acel loc, sute de oameni, tineri şi vârstnici, se plimbau veseli. 
Poliţişti nu se prea vedeau în zonă. Malko trecu pe lângă o 
maşină albă ai cărei ocupanţi scrutau atenţi împrejurimile. 
Elicopterul zbura acum mai aproape de sol. 

La un moment dat, un Hyundai garnisit cu o mulţime de 
antene îi făcu semn cu farurile şi se apropie de ei. 

O fereastră se deschise şi apăru chipul generalului Kim, cu 
pipa în gură. De astă-dată, era foarte serios. 

— Situaţia este foarte gravă, zise el. Un poliţist a 
descoperit pe colina Namsam corpul mutilat al unei tinere femei 
blonde care nu avea nici un act de identitate. Se pare că e vorba 
de Anita Kalmar. A fost sfâşiată practic în două între un arbore şi 
o maşină, adăugă generalul. E îngrozitor... 

Malko simţi un fior de gheaţă străbătându-i trupul. 

— Şi Obok...? 

— Nu se ştie nimic. Nu avem nici o urmă. Mă tem însă de 
un incident care ar putea avea loc în această piaţă, aşa cum aţi 
presupus dumneavoastră. 

— Nu ar putea fi evacuată? Generalul dădu din cap. 

— Este imposibil. Am crea o panică generală şi nu avem 
nici oameni suficienţi pentru asta. Trebuie să o găsim pe 
teroristă înainte ca aceasta să-şi pună planul în aplicare. 

Toţi poliţiştii din Seul sunt mobilizați aici cu ordin să tragă 
fără somaţie. Din nefericire, nimeni nu o cunoaşte. 

— O voi căuta şi eu, spuse Malko. Ung Sam, rămâi aici cu 
generalul. 

Prefera să fie singur. Fără armă, şoferul nu-i era de nici un 
folos. 

Generalul îi întinse un aparat Motorola: 

— Are frecvenţa reglată pe aceeaşi lungime de undă cu a 
mea. Dacă este ceva, vă sun. Să faceţi la fel. 

Malko plecă. Obok ştia că poliţia poate fi deja pe urmele 
ei, în urma apelului Anitei. Poliţiştii ce păzeau intrările în piaţă 
nu veniseră acolo degeaba. În acest caz exista posibilitatea ca 
ea să folosească o altă variantă, dar care era oare? 


Capitolul XIX 


Obok intră pe Songsan Bridge, aflat în partea de nord a 
pieţii Youido. Avea sufletul împăcat. Misiunea ei era pe trei 
sferturi îndeplinită. Prin oglinda retrovizoare putea vedea 
maşina condusă de Yechong. După uciderea Anitei, el trecuse la 
volanul automobilului Hyundai, iar explozivul fusese pus în Kia, 
condusă de ea. De asemenea, Obok reglase din nou dispozitivul 
ce comanda detonatorul. 

Ea încetini viteza: circulaţia era blocată împrejurul pieţei 
Youido. Un zâmbet crispat îi apăru pe faţă. Poliţia căuta un 
Hyundai albastru cu o femeie la bord, nu un Kia alb. În plus, ea 
nu era cunoscută ca persoană fizică de către serviciile sud- 
coreene. Singurul om care putea să o identifice era acel agent 
american. Acest gând făcea ca acţiunea ei să fie şi mai 
atrăgătoare. Avea să lucreze chiar sub nasul poliţiştilor. In afară 
de oroarea atentatului, îi mai făcea şi de râsul lumii... 

Yechong, aflat la volanul maşinii Hyundai nu risca nimic. 
Avea actele în regulă şi în jur circulau mii de automobile cu 
aceeaşi marcă. Imediat după ce-şi termina misiunea, Obok îşi va 
redobândi maşina şi îi va schimba numărul. Între timp, lucrurile 
aveau să se mai liniştească. 

Doi poliţişti o văzură şi-i zâmbiră. Cu gura ei frumoasă şi 
ochii mari, Obok era destul de apetisantă. Înainta cu greu pe 
Yoisoro Avenue, apoi trecu pe Yangwha Bridge. Pe râu naviga o 
ambarcaţiune a cărei sirenă răsună puternic. Pe maluri, o 
mulţime de oameni erau lungiţi pe iarbă şi se bronzau la soare. 
Ea se înscrise pe banda din dreapta ca să pătrundă pe 
esplanada pieţei Youido. Şoseaua era acum destul de goală. Mai 
avea de parcurs încă cinci sute de metri. Obok se uită la ceas. 
Avea suficient timp la dispoziţie. În spatele ei, Yechong venea 
pe aceeaşi bandă. 

Totul se desfăşura perfect. 

Din faţă veneau câteva vehicule, printre care era şi un 
Daewoo negru care rula extrem de încet. Era ceva rar la 
coreeni. Ea îl urmări cu privirea şi simţi că-i creşte tensiunea. La 
volanul maşinii era o singură persoană. 

Era un străin cu părul blond şi cu ochelari fumurii... El 
inspecta vehiculele ce veneau din sens opus, pe banda pe care 
rula Obok. Aceasta scoase o exclamaţie de furie. Agentul CIA îi 
descoperise manevra! Acum se afla la numai câţiva metri de ea 


şi cu siguranţă că o va zări. Cu mişcări febrile, ea scoase 
revolverul păstrat la gleznă şi îl armă, apoi lăsă geamul în jos şi 
aţinti arma spre capul străinului. Trebuia să acţioneze repede, 
ca poliţiştii să nu aibă timp să intervină... 

Obok întoarse capul. Yechong îi întâlni privirea. Acum 
Daewoo se afla la zece metri. Ea trecu arma în mâna stângă. 
Era practic invizibilă. 

Malko nu ar fi remarcat maşina Kia albă dacă nu ar fi zărit 
braţul ce ieşea pe fereastra deschisă. Brusc realiză că este 
vorba de o femeie. 

Kia se oprise şi la fel şi maşinile din spatele ei. Acest lucru 
îi atrase atenţia din nou. Brusc îşi dădu seama că era Obok. 
Pulsul îi crescu vertiginos. Aşadar, nu se înşelase. Cât ai clipi din 
ochi, el apucă revolverul extraplat aflat pe bancheta alăturată. 
Obok îl văzu şi întinse braţul. Cei doi traseră în acelaşi timp şi pe 
parbrizurile lor apărură două găuri. Obok nu mai insistă şi porni 
nebuneşte înainte, urmată de Hyundai. 

Malko văzu cum îi trec prin faţă cele două maşini şi zări 
chipul crispat de ură al coreenei. El făcu cale-ntoarsă. Avea 
mâinile ude de emoție. Sigur de intenţiile criminale ale 
teroristei, nu ştia cum ar putea opri-o. Un poliţist ieşi în calea 
maşinii Kia făcându-i semn să se oprească. Obok îl izbi şi-l 
azvârli în mijlocul şoselei. Hyundai nu-l putu evita şi trecu în 
viteză peste el. Malko apăru şi el, tot în viteză, şi îşi continuă 
cursa nebunească. Se gândi că ar fi fost o ironie a soartei ca să 
moară el în locul lui Obok... Parbrizul său se sfărâmă în mii de 
ţăndări sub gloanţele trase de poliţiştii aflaţi în zonă. Un proiectil 
pulveriza luneta. Poliţiştii alergau din toate părţile. Brusc îşi 
dădu seama că Obok a dispărut, în faţa lui. Bulevardul ce 
înconjura Yeuido Piaza era gol! 

El apucă radioemiţătorul Motorola şi îl chemă pe generalul 
Kim. Acesta însă nu răspunse! Mai încercă să-l contacteze încă 
de trei ori, dar fără nici un rezultat. 

Cu un nod în gât, el îşi continuă cursa virând pe prima 
stradă la dreapta, unde se gândi că ar fi putut dispărea Obok. 
Ocoli clădirea Dong A Ilbo, unde era sediul marelui cotidian de 
seară din Seul. Spumegând de necaz, Malko se întoarse din 
drum. Unde dispăruse oare acea nebună? Era imposibil ca 
cineva să se ascundă în aceste străzi perfect aliniate, pustii într- 
o zi de duminică. Din depărtare se auziră sirenele maşinilor 


poliţiei. 

Aproape ajunsese în Youido Piaza, când îşi aminti de 
parkinguri. Fiecare clădire avea câte unul! Din nou, el se 
întoarse din drum. 

Obok îşi trăgea sufletul şi îşi calma furia. Cu un singur 
zâmbet reuşi să pătrundă în parkingul clădirii Dong A Ilbo, 
urmată de Hyundai. Cei doi inspectară stricăciunile suferite. Din 
fericire, nici un proiectil nu atinsese părţile vitale ale vehiculelor. 
Obok vedea roşu în faţa ochilor la gândul că Anita avusese timp 
să anunţe poliţia, altfel acel ticălos de străin nu ar fi venit 
acolo... 

Ea îl privi pe Yechong care apăru pe intrarea furnizorilor şi 
se parcă în spatele marelui imobil. În curând trebuia să plece ca 
să-şi termine ultima etapă a misiunii. 

Kia fiind deja reperată, operaţiunea era extrem de 
delicată. Trebuia să plece imediat căci, mecanismul odată pus în 
funcţiune, putea să sară în aer cu ea împreună. Ştergându-şi 
mâinile ude de transpiraţie, ea reîncărcă arma şi apucă volanul. 

Traversă parkingul pustiu şi ieşi cu viteză mică, făcând un 
semn cu capul către paznic. Apoi vira la dreapta în bulevardul 
Uisadango, care era gol. La capătul acestuia se vedea esplanada 
înţesată de lume. Avea de parcurs cinci sute de metri. Trebuia 
să ajungă în faţa standului unde se puteau închiria patinele cu 
rotile. Acolo se afla un pasaj destinat vehiculelor pentru 
curăţenie. Chiar dacă locul era păzit de vreun poliţai, asta nu o 
va opri din drum. La urma urmelor, cu atât mai rău pentru el... 

Obok îşi verifică ceasul. Avea exact timpul necesar ca să 
se salveze după abandonarea maşinii cu exploziv. Dacă poliţia o 
repera, nu ar mai fi avut timp să intervină. Revolverul era 
pregătit pe bancheta de alături. Când ridică privirea văzu venind 
din faţă un Daewoo negru. 

Malko zări maşina albă Kia ieşind din parkingul clădirii 
Dong A llbo, în clipa în care se afla la o distanţă de o sută de 
metri. 

Simţi cum stomacul i se strânge cu violenţă. Nu se vedea 
nici picior de poliţist. Dacă Obok putea să treacă de el, nu va 
mai fi nici un obstacol între ea şi obiectivul ei. lar esplanada era 
plină cu femei, copii, lume venită să se plimbe. Maşina albă se 
apropia vertiginos. Malko simţi cum îl furnică palmele. Nu era 
însă pentru prima dată când îşi juca viaţa la ruleta rusească... 


Acum însă şansele erau şi mai reduse. Ori Kia exploda la şoc şi 
cu ea odată sărea şi el în aer, ori câştiga... 

Micuța maşină albă încercă să-l evite urcându-se pe 
trotuar. La rândul său, trase puternic de volan ca să-i bareze 
calea. Cerul era albastru şi era o vreme de vis şi moartea 
ameninţa o mare de oameni, total străini pentru el... 

Inima i se oprise parcă în piept. Cu o mişcare automată, el 
trase de volan şi se trezi faţă în faţă cu Kia. Acum putea să vadă 
chipul coreenei prin parbriz. Femeia ţipa înnebunită, iar în mâna 
ei dreaptă se afla un revolver. Ea încercă o ultimă manevră ca 
să treacă printre zid şi Daewoo, dar Malko nu o lăsă. Ţinând cu 
putere volanul, el intră în maşina albă. Mai avea o secundă de 
trăit atât el cât şi Obok, dacă acest şoc declanşa explozia 
maşinii capcană. 


Capitolul XX 


Daewoo izbi în plin micuțul vehicul Kia turtindu-i capota în 
formă de armonică. 

Şocul izbiturii îl proiectă pe Malko în parbrizul deja 
sfărâmat. Capul i se izbi în muchia de metal şi el îşi pierdu 
cunoştinţa cu o durere violentă în piept cauzată de volan. Când 
deschise ochii nu ştia cât timp se scursese. Văzu cum cineva se 
chinuia să iasă din sfărâmăturile maşinii Kia. Era Obok. Asiatica 
se clătina pe picioare. Malko crezu că se va prăbuşi, dar ea reuşi 
să meargă către parkingul clădirii, trecând pe lângă paznicul 
care venea alergând către Malko. Acesta îl ajută să iasă din 
Daewoo. 

Obok aproape că dispăruse în fundul parkingului. Malko îşi 
şterse sângele ce curgea din cele două tăieturi de pe faţă. 
Accidentul nu rămăsese neobservat de cei din Youido Piaza. 
Brusc, el îşi dădu seama că maşina albă putea exploda în orice 
clipă. Motorola rămăsese în maşină. Paznicul se tot învârtea în 
jurul lui întrebând: 

— 0.K.? 0.K.? O.K.? 

Malko îi făcu semn să fugă. El însuşi începu să fugă cât de 
repede putea către parking, în ciuda durerii din piept. 

Aproape că ajunse în celălalt capăt al parkingului, când se 
auzi o explozie puternică. Pe loc, fu trântit la pământ de suflul 
arzător al exploziei. Dacă nu ar fi fost ferit de un imens camion, 
ar fi luat foc şi ar fi ars de viu. 

Deschise larg gura după aer în timp ce timpanele îi ţiuiau. 
Ultima imagine înainte de a-şi pierde din nou cunoştinţa fu o 
imensă coloană de fum ce se înălța spre cer. 


KKK 


Malko clipi din ochi sub lumina violentă. În fața lui se afla 
generalul Kim. Simţi că ceva îl deranjează şi duse mâna la gură. 
Avea o mască de oxigen. 

— Vă simţiţi bine, domnule Linge? 

Vocea generalului tremura din cauza emoţiei. Malko 
observă că nu exista nici o lumină puternică. Era doar imaginea 


exploziei încă fixată pe retină. Îi durea tot trupul, mai ales 
pieptul, iar plămânii îl ardeau îngrozitor. Se afla întins pe o targa 
în faţă la Dong A Ilbo. El întoarse capul şi văzu un spectacol 
îngrozitor. Cele mai multe vehicule din parking erau distruse. 
Pompierii stropeau încă resturile ce mai ardeau. Pământul era 
plin cu cioburi şi bucăţi de lemn, de piatră, de metal, smulse din 
grilajul ce nu mai exista. 

Fațada clădirii Korean Federation of Small Business era 
rasă şi se puteau vedea interioarele birourilor. Un balcon atârna 
de-a lungul zidului, aproape smuls din locul lui. 

Atât din Daewoo, cât şi din Kia, nu mai rămăsese decât un 
morman de tablă înnegrită, în mijlocul şoselei. In locul exploziei 
se făcuse un imens crater. Malko se ridică. Generalul se repezi 
să-l ajute. 

— Fiţi atent. Aţi suferit un şoc puternic, nu-i aşa? 

— Unde este Obok? întrebă Malko. 

— A dispărut. O căutăm. 

— Dar paznicul? 

— Care paznic? 

Malko înţelese că bărbatul care dorise să-l ajute fusese 
spulberat în explozie... 

Ajutat de general, Malko izbuti să coboare de pe targa. 

Locul forfotea acum de oamenii legii şi peste tot fuseseră 
aşezate bariere ce opreau pe curioşi. Malko văzu că imensa 
piaţă era pustiită. 

— A fost o panică îngrozitoare când s-a produs explozia, 
spuse generalul. Mulțimea s-a împrăştiat imediat, dar în 
îmbulzeala îngrozitoare care s-a creat au murit oameni şi mulţi 
au fost răniţi. Însă fără intervenţia dumneavoastră, ar fi avut loc 
un adevărat carnagiu. Probabil că terorista a reuşit să fugă 
împreună cu complicele ei. Toate ieşirile din Seul sunt bine 
controlate şi mai cu seamă, drumurile ce duc spre nord. 

— Sunt sigur că va rămâne în Seul, zise Malko. Este 
deosebit de inteligentă. Cu siguranţă, are o ascunzătoare în care 
poate să aştepte câteva zile până ce se mai liniştesc apele. 

— Tot ce e posibil, admise generalul Kim, dar noi trebuie 
să fim foarte prevăzători, nu-i aşa? Mr. Kotter este foarte 
neliniştit. 

— Să-l lăsăm în pace pe Mr. Kotter, făcu Malko. Mâine 
vreau să-mi fac nişte radiografii şi să mă odihnesc. 


Cu paşi nesiguri, el se îndreptă spre maşina generalului şi 
se lăsă să cadă pe bancheta din spate. Avea senzaţia că nu a 
dormit de o lună. Imediat închise ochii şi se adânci într-un somn 
vecin cu moartea. 


KKK 


Obok Hui Kang alerga şi, din când în când, se întorcea. 
Chipul ei schimonosit se lăţea într-un rânjet oribil. Malko trăgea 
glonţ după glonţ, auzea detunăturile armei spărgându-i 
timpanele, dar proiectilele străbăteau trupul nord-coreenei fără 
să-i facă rău, de parcă ea era un zombi. Cei doi ajunseră la un 
pasaj cu plată, ce avea barierele lăsate. Obok sări peste ele cu 
un gest grațios. Malko rămase imobilizat în faţa lor, țintuit de o 
forţă invizibilă, în timp ce soneria ce anunţa trecerea unui tren îi 
zbârnăi în urechi. 

El deschise brusc ochii şi avu nevoie de câteva secunde ca 
să-şi dea seama că se află la hotel şi că sună telefonul. 

— Alo? 

— Mister Linge? 

Era vocea jovială a generalului Kim. 

— Mă temeam că aţi murit, nu-i aşa? 

Malko înghiţi fără voie acest umor tipic coreean. El privi la 
ceas. Era ora şase şi zece după-amiază. Dormise aproape 
optsprezece ore în şir. Işi trecu mâna peste faţă şi simţi crustele 
de sânge închegat. Când vru să se îmbrace, scoase un țipăt de 
durere. Il durea fiecare muşchi. Respiră profund, dar arsura din 
piept nu se domoli. Incepu să tuşească. La celălat capăt al 
firului, generalul aştepta îngrijorat. 

— Să vă trimit o ambulanţă. Trebuie să vă faceţi un 
control. 

— Mâine, făcu Malko, deloc încântat să intre într-un spital. 
Ce veşti aveţi? 

— Maşina Hyundai a fost găsită. Era abandonată într-un 
parking, undeva departe, în sudul oraşului. 

— Asta-i tot? 

— Nu chiar. Aş vrea însă să vorbim între patru ochi. Nu aş 
putea veni acolo? 

— Cum să nu? Până atunci o să fac un duş. 

Când puse receptorul în furcă simţi cum îi vâjâie capul. 
Parcă îmbătrânise brusc. Avea o sută de ani... 


KKK 


Generalul Kim trăgea din pipă degustând cel de al treilea 
whisky Johny Walker Carte Noir, la micul bar aflat la etajul 15 al 
hotelului. 

După un duş fierbinte prelungit, Malko se simţea ceva mai 
bine. Generalul îi dădu un teanc de periodice în limba engleză şi 
în coreeană. Pe prima pagină a fiecăruia era ştirea despre 
atentatul din Youido Piaza. Firma Samsung, care îşi serba a 
cincizecea aniversare, oferea un ajutor de zece milioane de woni 
familiilor victimelor exploziei. 

— Din nefericire, nu-i nici un rând despre adevărații eroi, 
nu-i aşa? remarcă generalul. Noi, cei din KCIA, ştim însă 
adevărul. Generalul Lim m-a rugat să vă transmit cele mai 
călduroase felicitări din partea sa. De fapt sunt ultimele din 
viaţa lui de general. Azi dimineaţă a demisionat, iar demisia i-a 
fost acceptată. 

— Ce se ştie despre Obok? 

Kim trase fum în piept, cu ochii înveseliţi. 

— Cred că este încă în Seul. Aşa cum aţi presupus. Şi cred 
că ştiu şi unde se ascunde... 

Malko tresări. 

— Glumiţi, nu? 

— O, nu! Vă explic numaidecât. Eu am o mică reţea de 
informatori, pe care îi plătesc cu generozitate, nu-i aşa? Sunt 
persoane pe care nimeni nu le cunoaşte. Printre ei, se află şi o 
tânără... în sfârşit... este vorba de o... prostituată... 

— Şi ce legătură are această tânără cu problema noastră? 

— Se numeşte Anh şi lucrează în Texas Alee, în Myari. 
Cunoaşteţi zona asta? 

— Nu! Kim râse. 

— O, este un loc extraordinar. Cu multe vitrine, în care 
stau fete, ca la Amsterdam. Printr-un canal foarte complicat, 
Anh mi-a transmis o informaţie extrem de importantă, azi 
dimineaţă. Trebuie să o verific însă. 

— Ea nu se poate deplasa? 

— Nu. Fetele acestea stau în camerele de le etaj, sub 
stricta supraveghere a unei mama-san. Ele nu părăsesc casa 
timp de mai multe săptămâni, dar după acest răstimp, au 
dreptul la o scurtă vacanţă în satul lor. Majoritatea au venit de la 


ţară. Eu nu pot să mă duc acolo şi nu am pe nimeni de mare 
încredere. 

— Fata asta vorbeşte engleza? 

— Puțin. 

— Ce-ar fi să mă prefac că sunt un client? 

— Excelentă idee! Vă voi explica unde o puteți găsi. Ea vă 
va face semn. In plus, pot să vă dau o fotografie. Era de dorit ca 
să nu aibă aceeaşi soartă cu Ok Zun... 

— Ce vă face să credeţi că informaţia ei se referă la Obok? 

— Am citit din nou dosarul afacerii, spuse generalul. Ok 
Zun, prostituata care i-a împrumutat paşaportul ei, a lucrat în 
Myari. Nu am putut găsi nici o urmă care să ateste că ar exista 
vreo legătură între ea şi Sun-Bong. Aşadar, cred că nord- 
coreenii au acolo o bază logistică. Intr-un asemenea mediu, este 
destul de uşor... Bănuiesc că, în cel mai rău caz, veţi petrece 
câteva clipe plăcuţe acolo, pentru că fătuca este foarte dulce. 

La gândul că ar putea da de urma lui Obok, Malko uită de 
toată oboseala. 

— Pot să merg acolo, chiar în seara asta, spuse el. 

— Perfect. Vă las chiar eu acolo. 


KKK 


Malko rămase mut de uimire. Ar fi putut crede că a nimerit 
pe un platou de filmare. În spatele unei vitrine puternic 
iluminate se aflau cinci fete, aşezate direct pe podea în poziţia 
lotus. Erau îmbrăcate în costume tradiţionale, machiate, coafate 
şi pictate ca gheişele. In spatele lor era un imens acvariu, plin 
cu peşti tropicali. Intr-un colţ, se afla un televizor la care se 
uitau. In stânga, se afla o scară ce ducea la etaj, iar în faţă, 
două rânduri de pantofi bărbăteşti. Erau ai clienţilor care tocmai 
consumau... Fetele aveau o ţinută discretă şi zâmbeau timid. 
Mama-san, care stătea la intrare, îl prinse pe Malko de braţ. 

— Please, you come in... 

El se desprinse şi îşi continuă drumul. Erau peste treizeci 
de vitrine, toate în acelaşi stil. Undeva, în faţă, se afla un 
bulevard imens, cu staţia de metrou Chang-Yongni. De jur 
împrejur, pe colinele din estul Seulului, străluceau crucile din 
neon ale nenumăratelor biserici ce vegheau deasupra acestui 
cartier deochiat. În Seul erau mult mai multe biserici creştine 
decât în Roma. 


Malko înainta fără să se grăbească. Informatoarea 
generalului Kim se afla la numărul 34, la capătul străzii. 
Cartierul era plin cu tarabe unde se vindeau de toate. Dar cel 
mai extraordinar lucru era prezentarea folclorică, sofisticată. 
Acele costume complicate, ce acopereau în totalitate trupul 
fetelor, emanau mai degrabă castitate, decât perversiune... 
Unele vitrine erau goale, semn că fetele se aflau în exerciţiul 
funcţiunii... Malko ajunse la numărul 34. Lângă un acvariu 
modest nu se aflau decât trei fete. Malko o reperă imediat pe 
Anh. Era o fată micuță, cu trăsături de copil. Când se opri în faţa 
vitrinei, mama-san se repezi să-i iasă în întâmpinare şi să-l tragă 
în interior. 

De formă, Malko opuse o uşoară rezistenţă, dar în cele din 
urmă făcu un semn către micuța Anh. Aceasta se ridică în 
picioare, făcu o plecăciune adâncă şi începu să urce scara în 
timp ce mama-san încerca să-l convingă pe Malko să-i dea o 
sută de dolari. Se mulţumi însă până la urmă doar cu şaizeci. 

Anh aştepta într-o cămăruţă cu un pat lat de treizeci de 
centimetri, lângă care se afla un mic reşou pe care se afla 
bulgogi. În cadrul prestaţiei era inclusă şi o gustărică... 

Malko se apropie de fată. 

— Tu eşti Anh? 

Ea făcu un semn că da. Apoi îi scoase haina, îi desfăcu 
cravata şi îl ajută să se întindă pe pat. Părea hotărâtă să îi 
trateze ca pe un client obişnuit. Cu o jumătate de voce, el o 
întrebă: 

— Ai un mesaj pentru generalul Kim? 

Ea duse un deget la buze, vizibil speriată... După câteva 
secunde, uşa se deschise şi mama-san vâri capul pe uşă, cu un 
surâs comercial. 

— Everything OK? 

Apoi se retrase. Malko înţelese de ce Anh se străduia să se 
comporte ca în prezenţa unui client obişnuit... Cu gingăşie, ea îi 
întinse o bucată de ghimbir, plantă cunoscută pentru calităţile ei 
afrodisiace. Apoi, cu ajutorul beţişoarelor, începu să-l hrănească. 
Fumul scos de bu/gogi făcea atmosfera aproape irespirabilă. Din 
nou, mama-san veni în inspecţie. Anh îşi unse mâinile cu o 
cremă parfumată şi, trecând la lucruri mult mai serioase, începu 
să-l masturbeze pe Malko. In acelaşi timp, ea se apropie de 
urechea lui şi-i şopti: 


— House Number 10. A new girl. No good. Malko vru să 
afle ceva mai mult. 

— Tall? 

Anh dădu afirmativ din cap. 

— No other Information? insistă Malko. 

— No. You turn on your side.! 

El o ascultă şi se răsuci cu faţa la ea. Fata îşi făcea treaba 
cu sârguinţă, ca o menajeră bună. Mâinile ei alunecau pe sexul 
lui Malko cu o viteză ameţitoare. Ea se aplecă şi-i spuse: 

— You too big, no fuck.? Coreenii erau xenofobi... 

Manejul fetei se acceleră şi mai mult. Malko nu mai rezistă 
mult. Un țipăt de plăcere se auzi în momentul în care ajunse la 
orgasm. 

Mândră de isprava ei, fata începu să-l curețe cu un şervet 
fierbinte, apoi îl ajută să se îmbrace. După ce făcu o ultimă 
plecăciune, ea îi arătă scara şi începu să facă ordine în 
cămăruţă. 

Malko ieşi în stradă urmărit de privirile indulgente ale 
vigilentei mama-san. În vitrină, nu mai era decât o singură fată. 

Trupul îi fu străbătut de un fior. Era încă ametit de plăcere. 
În mod irezistibil, paşii îl purtară către casa de toleranţă cu 
numărul 10. 


Capitolul XXI 


Obok Hui Kang simţi că îi îngheaţă sângele în vene. Mai 
întâi crezu că este vorba de o simplă asemănare, dar nu, în 


1 Întoarceţi-vă pe o parte, (n.tr.) 
2 Eşti prea mare, nu facem sex. (n.a.) 


stradă se afla chiar acel afurisit de agent al americanilor care se 
plimba prin faţa „vitrinei” ei! O căuta! Din fericire, era atât de 
iscusit machiată, încât era aproape de nerecunoscut, iar 
colegele ei erau şi mai înalte decât ea. Apucă o oglindă şi se 
prefăcu că îşi aranjează coafura. Când lăsă oglinda în jos, 
străinul dispăruse. 

Furia şi emoția o sufocau. Cum oare reuşise să-i dea de 
urmă? Nu se plimba el în Texas Allee din pură întâmplare... 

împreună cu Yechong, ea părăsise maşina Hyundai în 
celălalt capăt al oraşului şi venise în Myari cu metroul. Casa de 
toleranţă în care se refugiase era de multă vreme o bază 
logistică nord-coreeană ce servea drept acoperire multor agenţi 
în trecere prin Seul. Până acum, niciodată nu-şi văârâseră nasul 
acolo agenţii KCIA. Toate fetele recrutate erau contra regimului 
din Coreea de Sud. La fel ca Ok Zun, care acceptase cu 
entuziasm să-i ajute pe nord-coreeni. 

Acum nu mai conta nimic. Obok era reperată. Trebuia să 
acţioneze rapid. Nu mai avea nici o altă ascunzătoare de 
rezervă. Nu exista decât o singură soluţie. Să pună la cale un 
nou atac terorist. Măcar să nu moară singură... 

Ea se ridică şi se furişă spre scară. Yechong era la etaj 
unde se odihnea, fără să bănuiască pericolul ce-i ameninţa. 
Obok calcula situaţia cu răceală. Ideea că se va putea răzbuna 
până la urmă pe cel care o făcuse să-şi rateze misiunea o 
consola pentru orice i s-ar fi putut întâmpla în continuare. 
Dispunea încă de un ultim avantaj. Străinul nu ştia că ea ÎI 
văzuse. Alta în locul ei ar fi fugit. Nu şi Obok Hui Kang. 

Malko simţi că îl urmăreşte cineva. Întoarse capul şi, în 
penumbra ce domnea peste Texas Allee, îl zări pe generalul 
Kim. Era îmbrăcat cu un bluzon, fără cravată şi fără pipă. In 
picioare avea adidaşi! Coreeanul îl trase pe o străduţă laterală, 
cu un surâs amuzat. 

— N-am avut răbdare să mai aştept! Miss Obok ne-a tras 
prea mult pe sfoară, nu-i aşa? Aţi aflat ceva? 

— Da. Se află în casa de toleranţă de la numărul 10. 
Prietena dumneavoastră afirmă că a apărut acolo o suspectă. 

— La numărul 10... repetă gânditor generalul. Voi verifica. 
Am cu mine zece oameni. Sunt răspândiţi aproape peste tot. Tot 
cartierul este de fapt înconjurat. Presupun că vreţi să o 
înfruntaţi personal, nu-i aşa? 


În vocea sa nu era nici o urmă de ironie. Malko privi 
imensa cruce de neon ce domina colina şi îşi spuse că sosise 
poate ceasul în care lunga sa cursă avea să se termine... Avea 
revolverul extraplat la centură şi spera să o găsească pe Obok 
încă în viaţă. Ştia că nu-i va fi deloc uşor. Generalul îl privea 
ţintă. Apoi îl strânse de braţ cu căldură. A 

— Haideţi, noi vom fi cu ochii-n patru! Inţeleg că onoarea 
de a o pedepsi vi se cuvine dumneavoastră. 

Kim se făcu nevăzut. Malko se întoarse în Texas Alley cu 
inima strânsă. 

El înainta cu grijă prin mulţime nedând atenţie 
numeroaselor mama-san. În vitrina cu numărul 9, nu mai era 
nici o fată. Toate munceau... Mama-san îl privi cu un aer 
dezolat. Când ajunse la numărul 10, el se opri. Chiar în faţă, se 
afla un negustor de fructe de mare ce oferea stridii, crabi şi 
sushi la lumina unei lămpi cu gaz. În spate, o micuță trecere 
ducea la un parking. 

Ascuns în spatele tarabei vânzătorului, Malko observa 
vitrina cu numărul 10. Sub lumina puternică, şapte fete, ca nişte 
flori exotice multicolore îşi etalau eleganța. El le examina pe 
rând. Cu machiajul acela extrem de sofisticat, era foarte greu să 
le deosebească. După ce ezită o vreme, îşi spuse că Obok ar 
putea fi ori ultima fată din dreapta, ori cea din mijlocul celui de 
al doilea rând. Era obligat să se apropie ca să fie mai sigur. 

Cu stomacul strâns de nelinişte, el făcu un pas înainte. 
Risca să fie văzut de Obok, dar nu avea o altă soluţie. Din 
fericire, mai erau câţiva clienţi care cercetau vitrina, iar el se 
afla încă într-un con de umbră. 

De astă dată fu sigur. Obok era ultima fată din dreapta, de 
lângă acvariu. Machiajul îi transforma gura senzuală într-o guriţă 
minusculă, ca ale gheişelor. Sprâncenele îi erau aproape 
invizibile, iar machiajul alb o făcea să pară cu mult mai tânără. 

Malko simţi că i se strânge inima la gândul că acea tânără 
din faţa sa, îmbrăcată atât de minunat, a fost în stare să ucidă şi 
să tortureze atât de sălbatic. Părea atât de inofensivă... Ea 
stătea cu mâinile ascunse în faldurile rochiei, cu ochii în jos, cu 
un surâs înţepenit pe chip, la fel cu celelalte Tipisang. 

În casă intră un bărbat care începu să discute cu mama- 
san şi urcă apoi la etaj însoţit de colega lui Obok. Malko privi în 
jurul său. În întuneric era imposibil de observat unde erau 


agenţii generalului Kim. El se întrebă unde se afla complicele 
teroristei. 

Nişte hohote de râs îl făcură să se întoarcă. Mama-san de 
la casa cu numărul 10 îl forţa pe un bărbat să stea îngenuncheat 
reţinându-l cu putere şi râzând cu poftă. 

Malko scoase revolverul extraplat din centură, îl încarcă şi 
rămase cu el pregătit în mână. Dând la o parte un beţiv ce 
încerca să se agate de el, ieşi din conul de umbră. Inima îi bătea 
cu putere. Toate fetele din vitrină erau cu ochii aţintiţi asupra 
lui, zâmbind comercial. Obok nu putea să nu-l remarce. 

Cu toate acestea, ea nu schiţă nici cel mai mic gest de 
surpriză. Ridică uşor capul zâmbindu-i, ca şi cum ar fi fost un 
client obişnuit. 

El făcu un pas către intrare. Exact în acel moment simţi 
cum cineva îl prinde de antebraţul drept şi îl strânge ca o 
menghină de oţel, paralizându-l. Malko simţi o durere 
fulgerătoare şi scăpă arma din mână. Înainte să se poată răsuci, 
bărbatul din spatele său îl prinse în braţe cu o forţă herculeană 
şi îl strânse atât de tare, încât îi trosniră oasele. Cu răsuflarea 
tăiată, el încercă să se zbată. În zadar însă. Mâinile ce-i 
încercuiau toracele erau vânjoase, cu articulaţii monstruos de 
mari. Cu toate acestea, agresorul părea a fi de talie destul de 
mică. 

Cu siguranţă, era unul şi acelaşi cu bărbatul care mai 
încercase să-l omoare odată. 

Brusc, el simţi că este luat pe sus. Adversarul său îl ducea 
în casa de toleranţă! 

În jur se auziră râsete. Toţi credeau că este vorba de o 
glumă... 

Ca într-un coşmar, Malko o văzu pe Obok Hui Kang că se 
ridică mişcându-se grațios ca şi cum fusese aleasă de un client. 
El încercă să înţeleagă de ce agresorul său nu-l omorâse 
zdrobindu-i gâtul. 

Răspunsul era clar. În ochii teroristei era un amestec de 
ură şi satisfacţie. Ea prelungea răzbunarea cu sadism. Malko ştiu 
atunci că Obok îl va ucide. Nu ştia încă în ce fel. 

Agresorul îl purta în braţe pas cu pas ca într-un ritual de 
sacrificiu. 

Dintr-o dată în jurul lor se iscă o învălmăşeală şi îşi făcură 
apariţia nişte indivizi necunoscuţi, în uniforme albastre. Injurând 


furioşi ei se repeziră la agresorul lui Malko. Acesta îşi eliberă 
prada. Malko îşi umplu plămânii cu oxigen. Se uită după armă, 
dar îi fu imposibil să o găsească. 

Poliţiştii se luptau cu asaltantul, nereuşind însă să-l 
stăpânească. Atunci Malko îi recunoscu chipul de copil. Era chiar 
complicele lui Obok! În loc să fugă, acesta făcu o piruetă în aer 
Şi, cu piciorul, zdrobi maxilarul unui poliţist, care se prăbuşi 
urlând de durere. 

Yechong se mişca cu o viteză ameţitoare. Malko îi văzu 
pumnii enormi, gata să se destindă ca nişte fulgere. In ciuda 
trăsăturilor crispate, semăna încă cu un copil. 

Unul dintre poliţişti se aruncă asupra lui. Cu un strigăt 
sălbatic, Yechong îl atacă lovindu-l în coate. Ca izbit de trăsnet, 
omul legii se prăbuşi la pământ. Cel de al treilea poliţist scoase 
o armă şi o aţinti către Yechong. Mulțimea se îndepărtă 
înspăimântată. 

În loc să fugă, Yechong începu să se apropie de poliţist. 
Acesta îl aştepta bine înfipt pe picioarele îndepărtate, ca la tir. 
Apoi trase. Se auziră două detunături. 

Yechong se opri brusc şi timp de câteva secunde păru că 
oscilează. Apoi se prăvăli cu faţa în jos pe caldarâm. Un glonţ îi 
sfărâmase capul, iar celălalt îl nimerise în mâna enromă. Fetele 
se risipiră ţipând. Vecinele lui Obok se îngrămădeau pe scara ce 
ducea la etaj. 

Malko se uită atunci la Obok. Coreeana nu se clintise din 
loc. Privirile lor se întâlniră iar ea schiţă un zâmbet ciudat. 

Ca un automat, ea făcu un pas înainte. In spatele lui Malko 
era o întreagă bătălie. Din toate părţile apăreau poliţişti care 
împrăştiau zecile de curioşi adunaţi acolo. Malko auzi vocea 
generalului Kim. 

— Mister Linge! Atenţie! Atenţie! 

Malko nu înţelegea ce voia să spună. Atât casa cât şi 
întregul cartier erau încercuite, iar Obok se afla în faţa lui 
singură şi fără arme. Ce anume mai putea el să rişte? 

Desigur, mai rămânea teribilul tae kwon do. Dar era 
pregătit să se ferească. El o privi din cap până în picioarele 
încălţate cu şosete albe şi sandale de lemn. Deodată fu izbit de 
un amănunt. Obok avea nişte unghii exagerat de mari, de 
culoarea sângelui. Or, el era sigur că asiatica purta unghiile 
tăiate scurt. 


Obok îi simţi privirea. O lucire feroce trecu prin ochii ei 
negri şi, fără să scoată vreun cuvânt, ea se repezi într-un zbor 
de mătăsuri multicolore, cu unghiile scoase, ca o pasăre de 
pradă. Malko îşi încorda toţi muşchii ca să suporte şocul. 

Unul dintre oamenii generalului Kim se repezi să-i taie 
calea vijelioasei coreene. Imediat, pe chipul lui apărură patru 
dâre din care ţâşni sângele. Malko înţelese. Nişte unghii 
adevărate nu ar fi putut să sfâşie atât de adânc carnea. Obok 
avea nişte unghii false, din oţel, cu care ar fi putut să taie gâtul 
cuiva. Obok se repezea acum spre el. Generalul Kim îl îmbrânci 
cu putere. Malko avu timp să vadă cum braţul lui Obok se 
roteşte prin aer deşirând feţele a încă trei poliţişti, înainte ca ea 
să se prăbuşească sub greutatea mai multor atacatori. Cu toate 
acestea, femeia se lupta încă din răsputeri ca o furie 
dezlănţuită. 

Malko observă că primul poliţist atacat de Obok se rezemă 
de acvariu cu chipul vânăt şi se prăbuşeşte. Era mort. 

Fusese otrăvit. 

Malko simţi cum îi îngheaţă sângele în vene şi o gheară îi 
încleşta stomacul. Aşadar asta era capcana pe care i-o pregătise 
Obok! 

In loc să fugă, ea îl aşteptase acolo ca să se răzbune. 
Generalul Kim îşi făcu din nou apariţia. 

— Vă rog să mă scuzaţi, Mr Linge. Nu am avut timp să vă 
previn. Din cauza asta v-am îmbrâncit aşa. Ştiam că nord- 
coreenii folosesc adesea otrava, nu-i aşa, şi unghiile artificiale, 
nu-i aşa? 

El se bâlbâia mai mult ca oricând, din cauza emoţiei. 

Malko era îngrozit la gândul că ar fi putut avea aceeaşi 
soartă ca bieţii poliţişti. Acum toţi cei patru oameni, sfârtecaţi 
de ghearele de oţel, erau morţi, cu chipurile vinete. 

Obok fu în sfârşit imobilizată. Nord-coreeana zăcea 
doborâtă la pământ cu mâinile imobilizate de un flăcău puternic, 
iar un altul stătea călare deasupra. Alt poliţist îi vâri între dinţi o 
bucată de lemn ce o împiedica să închidă gura. 

Un agent apăru în goană aducând un cleşte. El se aplecă 
asupra femeii şi începu să-i smulgă unghiile otrăvile una câte 
una, punându-le într-un vas. Obok încă mai încerca să se lupte 
gemând sub povară ca un animal sălbatic. Generalul îi arătă lui 
Malko unghiile false. 


Erau într-adevăr din oţel, iar vârfurile lor erau tăioase ca 
briciul. In loc de lac, erau acoperite cu o substanţă de culoare 
brună. 

— Este cianură, explică generalul. Nord-coreenii au o 
adevărată pasiune pentru această otravă mortală. 

— De ce i-aţi pus în gură acel căluş din lemn? 

— Ca să nu se sinucidă. Agenţii lor au adesea în gură o 
pastilă de cianură. Este suficient să strângă bine maxilarele ca 
aceasta să se spargă, nu-i aşa? 

Obok Hui Kang făcea spume la gură, muşcând furioasă 
bucata de lemn ce o împiedica să închidă gura... 

Malko o privi îndelung. Slavă Domnului că fusese în sfârşit 
doborâtă! După ce lăsase în urma ei o lungă dâră însângerată! 
Cyntia Jordan, Anita Kalmar, Sun-Bong, Ok Zun şi câţi alţii... 
Acea femeie era o adevărată maşină ucigaşă. Oare ce era în 
capul ei acum? 

Generalul Kim îl prinse de braţ. 

— Veniţi, Mister Linge. Oamenii mei se vor ocupa de ea. 

Ei străbătură Texas Allee. Casele de toleranţă erau acum 
pustii. Fetele toate se refugiaseră la etaj. Singurele fiinţe ce mai 
animau decorul erau peştii din acvariu. 


KKK 


Malko intră intrigat în biroul generalului Kim. Acesta îl 
anunţase că are să-i spună ceva extrem de important, ce nu 
putea fi transmis telefonic. 

Malko voia să se oprească şi la agenţia Air France ca să-şi 
rezerve un loc. Obok fusese arestată de două zile şi toată presa 
vuia. Fotografiile ce o arătau din toate unghiurile făcuseră din 
ea persoana cea mai mediatizată din Seul. Ziariştii luaseră cu 
asalt casele de toleranţă ca să obţină cât mai multe informaţii. 

Unul dintre clienţii care apelaseră la serviciile ei, descria 
cu lux de amănunte cum fusese tratat... 

Guvernul declara că Obok mărturisise toate crimele 
comise, printre care se afla şi oribilul asasinat al suedezei. 
Versiunea oficială era că Obok a ucis-o din cauză că Anita ar fi 
denunţat-o autorităţilor ca fiind o spioană nord-coreeană. 

Deşi demisionase din funcţie, sinistrul general Lim apăru 
pe posturile de televiziune explicând cum reuşise KCIA să ducă 
la bun sfârşit toată afacerea. 


Bineînţeles, nimeni nu sufla o vorbă despre rolul jucat de 
Malko sau de CIA. Michael Kotter ameninţa furios că va convoca 
o mare conferinţă de presă... 

Generalul Kim îl întâmpină pe Malko. Era vesel ca o zi de 
primăvară. Soarele iradia luminând biroul. 

— Dragul meu prieten, aş vrea să vă invit la o promenadă 
în această după-amiază. 

— Asta era noutatea? întrebă puţin decepţionat Malko. 
Unde vreţi să mergem? 

— La Pan Mun Jom. 

— Ce să facem acolo? 

Generalul se uita la el vesel, prelungind un timp 
încordarea, apoi zise: 

— Mergem ca să o predăm pe Miss Obok Hui Hang 
autorităţilor din Coreea de Nord! 

Malko crezu că nu aude bine. 

— Cred că vă arde de glumă! După tot ce a făcut! 

— Remuşcările ei sunt sincere, făcu generalul fără să mai 
râdă. Noi considerăm că şi ea este o victimă a terorismului 
statului sud-coreean. Aşa că ne-am hotărât să o returnăm. Astfel 
vom demonstra încă o dată că iertăm ofensele, după cum 
recomandă învăţăturile lui Confucius. 

Dacă Michael Kotter ar fi fost acolo, ar fi scăpat cu 
siguranţă printre dinţi un „bu//shit”. Malko se mulţumi să-l 
întrebe: 

— Şi acum, vă rog să-mi spuneţi adevărul, generale. Kim 
se strica de râs. 

— O, ce rău sunteţi, nu-i aşa... De fapt motivele noastre 
sunt altele. În primul rând, dacă ar avea loc un proces, rolul lui 
Miss Kalmar ar fi dezvăluit. lar acest lucru ar aduce un enorm 
prejudiciu imaginii KCIA, nu-i aşa? Şi apoi... 

— Şi apoi? 

— Predând pe Obok în mâinile autorităţilor, le facem să-şi 
semneze crimele, nu-i aşa? 

— Şi ea ce spune? 

— Nimic. În afară de mărturisirile făcute, nu vorbeşte. 
Malko prefera să nu afle cum îi fuseseră smulse acele 
mărturisiri... 

Generalul se uită la ceas. 

— Maşina ne aşteaptă. Să plecăm. Aş vrea să fiţi prezent 


la acest ultim episod. Meritaţi din plin acest lucru. 

— Dar nu este prea riscant? Ea rămâne încă o persoană 
extrem de periculoasă. 

— Nu. Acum s-a fript deja. Pun pariu că nu va mai ieşi din 
Coreea de Nord. 

Maşina Daewoo, căptuşită cu zeci de antene, aştepta jos 
în curte. În spatele ei se aflau alte două Daewoo, identice. 

Generalul îl conduse pe Malko către prima maşină. 

Prin fereastra fumurie, acesta o zări pe Obok. Avea 
mâinile încătuşate şi doi poliţişti o încadrau. Avea aspectul unei 
drogate. Chipul îi era inexpresiv şi ochii aţintiţi în gol. 

— Să plecăm, spuse generalul. 

Cele trei vehicule ieşiră din incintă şi începură să coboare 
colina Namsan Hill. 

Sub razele soarelui strălucitor, posturile de control din 
spatele sârmelor ghimpate aveau un aer sinistru. Cele trei 
vehicule făcuseră o escală în lagărul Bonifas unde primiră încă 
trei vehicule militare ca escortă. Cu viteză redusă, convoiul 
traversă Join Security Area trecând prin faţa sediului lui Freedom 
House unde turiştii americani se înghesuiau să fotografieze zona 
nord-coreeană. 

Şi într-o parte şi în cealaltă, vegheau santinelele cu armele 
automate pregătite şi bine reglate. Din depărtare se auzeau 
megafoanele ce urlau slogane comuniste şi osanale la adresa 
măreţului lider Kim II Song. 

Cele trei Daewoo şi escorta lor coborau către Sachon 
River, ce marca frontiera între Nord şi Sud. Acea şosea asfaltată 
se termina într-o fundătură printr-o buclă ce servea drept loc de 
parcare aflată chiar în faţa unui pod de lemn ce traversa râul. 
Alături se ridica o mică construcţie cu acoperişul în formă de 
pagodă, aparent nelocuită. 

Generalul Kim cobori din maşină şi-i arătă lui Malko o 
inscripţie aflata la intrarea pe pod. În limbile coreeană si engleză 
era scris: Military Demarcation Line. 

— Aici se află singura legătură terestră între Seul si 
Pyongyang, spuse el. Noi îi spunem „The Bridge of No Return”! 
Aici se fac schimburile de prizonieri de război 

Malko se uita la peisajul bucolic. Râul era aproape secat, 
iarba era îngălbenită şi erau doar câteva boschete. 


1 Podul fără întoarcere (n.a.) 


În capătul nord-coreean al podului, se înălța o clădire albă 
care părea abandonată. In depărtare, se vedeau munţii. Locul 
părea complet pustiu. 

— Cei de dincolo ştiu că venim? întrebă el. 

— Desigur, dar nu vor să se arate, nu-i aşa... Sunt destul 
de ciudaţi... 

Locul acela părea atât de paşnic, încât nimeni nu ar fi 
crezut că acolo se dăduseră atâtea lupte... 

Obok Hui Kang cobori la rândul ei din vehicul, încadrată de 
cei doi agenţi din KCIA. | se scoaseră cătuşele, iar ea îşi 
frecţionă încheieturile, cu privirile absente. 

Generalul Kim luă un megafon şi rosti o lungă tiradă în 
limba lui. 

Nu se produse nici un fel de reacţie. 

Zâmbind, el ridică din umeri lăsând megafonul în jos. 

Malko o urmărea atent pe Obok. Privirile lor se întâlniră. 
Ea se comporta de parcă el nici nu ar fi existat. 

Mâinile îi atârnau de-a lungul trupului. Generalul Kim se 
apropie şi-i adresă câteva fraze în coreeană la care femeia nu 
răspunse nimic. 

Fără să scoată vreo vorbă, ea se îndreptă către pod. 
Mergea pe mijlocul lui, fără a se grăbi. Toţi sud-coreenii care o 
însoţiseră ieşiseră din maşinile lor şi o priveau cum se 
îndepărtează. Scena avea ceva ireal. Malko se aştepta ca ea să 
se întoarcă, să ţipe sau să fugă. 

In schimb, ea mergea ca un robot. 

Ajunsese la mijlocul podului când se auzi o detunătură. Era 
zgomotul surd al unei arme de mare calibru. Malko văzu cum o 
parte din craniul lui Obok se desprinde. Capul ei fu sfărâmat sub 
şocul împuşcăturii. Obok căzu peste balustrada din ciment. Toţi 
sud-coreenii erau cu revolverele scoase, iar soldaţii săriră în 
şanţul ce exista de-a lungul şoselei. Singurii care rămaseră 
nemişcaţi erau generalul Kim şi Malko. Acesta făcu un pas 
înainte, dar ofiţerul îl opri cu fermitate. 

— Nu! 

Din nou se lăsă tăcerea. Nimeni nu se arăta dincolo de 
râu. Franctirorul putea să se ascundă în clădirea albă, sau într- 
un boschet. Dacă nu ar fi existat trupul nord-coreenei, prăbuşit 
peste balustradă, ai fi crezut că totul este o halucinație. Incetul 
cu încetul, tensiunea scăzu şi armele dispărură. 


Numai militarii mai stăteau cu degetele pe trăgaci. 

Generalul Kim râse în felul său obişnuit şi zise: 

— Totul s-a petrecut exact cum a prevăzut prietenul meu, 
generalul Lim. Ştia exact cum vor reacţiona cei din Nord. 

— De ce au ucis-o? întrebă Malko. 

— Pentru că nu vor să se compromită, explică generalul. 
În felul acesta pot să declare că ea nu a lucrat niciodată pentru 
ei. Este logic, nu-i aşa? 

— Obok ştia ce se va întâmpla? Generalul râse din nou. 

— Probabil că bănuia. 

— Şi nu a protestat atunci când a aflat că vreţi să o 
trimiteţi înapoi? 

— Nu prea a avut posibilitatea. A luat prea multe 
medicamente sedative... Era prea nervoasă, nu-i aşa? Poate că 
nici nu şi-a dat seama de ce se întâmplă cu ea... Să mergem. Nu 
e bine să zăbovim prea mult în zona asta. S-ar putea să-i 
tentăm... 

Malko se îndreptă spre maşină, fără să-şi poată dezlipi 
privirea de la cadavrul de pe pod. 

— O să o lăsăm acolo? 

— Nu avem ce face. Deja este pe teritoriul lor zise 
generalul. Lor le revine sarcina de a face curăţenie... 

Celelalte maşini demarară. În timp ce se apropiau de 
Câmp Bonifas, Malko privi pentru ultima oară în urmă. 

Niciodată „The Bridge of No Return” nu-şi meritase mai 
bine numele. 


Sfârşit