Revista Cinema/1990 — 1998/016-CINEMA-anul-XVI-nr-6-1978

Vizita tovarășului Nicolae Geaușescu 
şi a tovarășei Elena Ceauşescu în 
Marea Britanie,o nouă și strălucită 
confirmare a politicii de pace 
şi prietenie a României socialiste 


«O cerință esențială a evoluției mondiale este 
lichidarea stării de subdezvoltare în care trăieşte 
cea mai mare parte a globului, făurirea unei noi 
ordini economice și politice internaționale, înteme- 
iată pe relaţii de deplină echitate între națiuni. 

În vederea soluționării juste și durabile a acestor 
probleme sînt necesare participarea activă la viața 
internațională a tuturor statelor, precum și inten- 
sificarea colaborării dintre ele în toate domeniile, 
lărgirea schimbului de valori materiale și spirituale, 
aprofundarea cunoașterii reciproce pe planul marilor 
creaţii sociale, culturale, artistice — pornind de la 
adevărul că fiecare popor, indiferent de mărime, 
aduce o contribuţie originală la tezaurul civilizaţiei 
universale». Nicolae CEAUȘESCU 


Consecvenţa cu care Româ- 
nia socialistă iși extinde re- 
laţiile de prietenie și coo- 
perare cu toate statele și 
popoarele lumii dispuse să 
contribuie la asigurarea unui 


climat de pace și destindere, și-a găsit 
o nouă și strălucită afirmare prin vizita 
președintelui Nicolae Ceaușescu și a 
tovarășei Elena Ceaușescu în Marea 
Britanie, la invitația reginei Elisabeta a 
Il-a şi a prințului de Edinburgh. 


«Luna culturii cinematograficeworganizată la Botoșani,în cadrul Festivalului national 
«Cintarea României», de Comitetul județean pentru cultură şi educație socialistă și 
Întreprinderea cinematografică a județului, a avut darul să evidențieze cit de important 
este talentul publicului în dialogul care constituie însăși rațiunea de a fi a artei noastre 

Talentul publicului, ca şi cel al creatorilor, își vădește virtuțile şi strălucirea atunc: 
cind îl stimulează o a treia forţă a unei culturi —talentul de a pune în lumină talentul 

Am apreciat, în această ordine de idei, atenţia și sprijinul călduros acordate unei 
suite de intilniri între interpreţii filmului, Septembrie" — în premieră la Botoșani — și 
spectatorii din localitate, după cum am fost impresionați de participarea în corpore, 
alături de peste cincizeci de cinefili, la colocviul nostru pe marginea filmului, desfășurat 
la Biblioteca judeţeană, a tovarășilor Dumitru Ignat, vicepreședinte al Comitetului 
judeţean de cultură și educaţie socialistă, Vasile Mareci, director al Întreprinderii cine- 


Recentul dialog româno-britanic a căpă- 
tat prin contribuția eminentului om de 
stat al epocii noastre, tovarășul Nicolae 
Ceaușescu, semnificația unui eveniment 
de excentională importanţă în viaţa con 
temporană. Agenţiile de presă din lumea 
întreagă, ziarele, posturile de radio și 
televiziune consemnează cu deosebit in- 
teres această primă vizită oficială pe care 
un șef de stat din țările socialiste o face 
în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei 
de Nord, la invitația suveranei acestuia, 
întimpinat cu cele mai înalte onoruri ce 
se acordă aici celor mai distinși oaspeţi. 
Fructuoasele acorduri economice, ştiin- 
țifice şi culturale încheiate cu acest prilej 
reprezintă un moment de maxim prestigiu 
din istoria relațiilor dintre România și 
Anglia. Discutarea unor probleme de 
cea mai mare importanţă pentru destin- 
derea internaţională, asupra cărora cele 
două ţări au avut puncte de vedere comune 
sau apropiate, ca şi propunerile eficiente 
formulate în Declarația comună, sint do- 
vezi concludente ale posibilității găsirii 
unui limbaj rodnic comun între state cu 
sisteme sociale diferite, dar vital intere- 
sate în cooperare și colaborare paşnică, 
vital interesate de a găsi forme noi și 
concrete în procesul destinderii, astfel 
încit acest proces «să devină ireversibil», 
aşa cum se formula în documentele ofi 
ciale 

Aceste documente au reafirmat prin 
cipiile politicii externe a României — 


larg recunoscute și apreciate astăzi pre- 
tutindeni, cum ar fi principiul respectării 
suveranităţii și independenţei naționale, 
al dreptului popoarelor mari sau mici 
de a-și făuri singure propriul destin, fără 
vreun amestec din afară. Un interes larg 
au stirnit propunerile noi cuprinse in De- 
clarația comună româno-britanică, ce pre- 
văd necesitatea elaborării unei «strategii 
puse de acord» capabilă să conducă trep- 
tat statele la dezarmarea generală și com- 
pletă sub un control internaţional strict și 
echitabil. S-a constatat deasemeni că 
progresul înregistrat în domeniul politic, 
prin diversele întilniri la nivelul cel mai 
înalt, trebuie însoțit de etortul popoarelor 
mari sau mici pentru diminuarea cursei 
înarmărilor și realizarea unei concrete 
dezangajări militare. 

Luciditatea și realismul politicii externe 
a României acţionind în virtutea princi- 
piului conviețuirii pașnice, «singura alter- 
nativă raţională» a popoarelor, cum o 
apreciază tovarășul Nicolae Ceaușescu, 
prodigioasa activitate a eminentei perso- 
nalități contemporane căreia îi datorăm 
elaborarea principiilor unei noi politici 
întemeiate pe relaţii echitabile între state, 
au stirnit din nou un mare respect şi 
admiraţie în întreaga lume. Înaltele dis- 
tincţii conferite tovarăşului Nicolae 
Ceaușescu cu ocazia vizitei în Anglia, 
cît și recunoașterea meritelor ştiin- 
țitice deosebite ale tovarășei Elena 
Ceaușescu și, prin aceasta recunoașterea 


matogratice judeţene, Dana Pietraru, directoare a Bibliotecii județene, Lucia Olaru- 
Nenati, directoare a Teatrului de păpuși, Dumitru Atudoroaie, director al Casei corpului 
didactic 

Reproducem și recompunem succint, in cele ce urmeaza, dialogul care a avut loc cu 
acest prilej, lipsit de ambiția unui verdict şi struin de pretenţia de a oferi evidenţa tuturor 
aspectelor filmului. Dincolo chiar de premiera in discuţie, am ţinut să marcăm cota de 
interes și de receptivitate, capacitatea spectatorilor nu de a împărți complimente sau 
negaţii, ci de a formula criterii şi a face diferențieri valorice, de a da un răspuns și dea 
propune alternative la problematica inclusă, în genere, în filmele noastre. 
Alături de noi s-au aflat, excelenți reporteri voluntari, interpreții rolurilor principale 


din filmul lui Timotei Ursu: Anda Onesa și Geo Costiniu. 


cronica beneficiarului 


colocviul revistei 


„Cinema“ 


la Botoşani 


Actualitate. Tinerețe. Artă. 


Eroina față în față cu prototipul 


Anda Onesa: Ceea ce m-ar bucura pe 
mine ar fi să facem o legătură între film sı 
viața noastră cea de toate zilele — nu sa 
burtăm discuţii sterile asupra unor curiozi- 
tăti tehnice. Ne intereseaza impresia ge 
nerală pe care v-a făcut-o filmul şi mai ales 
sentimentele pe care vi le-a trezit sau nu. 
De aceea am să vă întreb: V-a plăcut fil- 
mul? (Pauză).ŞI tăcerea poate spune ceva. 
ințeleg că nu v-a plăcut. Din ce cauză nu 
v-a plăcut? 

Margareta Atudoroaie, elevă în clasa 
XI-a: Am 18 ani, ca și tine, Anda, şi am 
venit aici tocmai ca să spun că filmul Sep- 
tembrie mi-a plăcut. După părerea mea, 
eroina filmului are o psihologie cu totul di- 
ferită de a multora dintre fetele de virsta 

ei. Este, în primul rind, foarte singură, si 
mai ales a fost singură, ca orfană, dar și-i 
creat o lume a ei, visează la acel «Făt 
Frumos» unic și dacă ar fi apărut altcineva 
n-ar fi plecat nicăieri cu el. Însă a venit 


2 


tocmai cel așteptat, deci ea a plécat. Poa- 
te, la un moment dat, filmul ar crea unora 
o părere falsă despre personaj, ca despre 
o fată care nu ia viaţa în serios și urmează 
primul impuls, de dragul unei aventuri. 
Cred că trebuie să spunem însă foarte 
clar: Anişoara nu este o fată superficială, 
este un om foarte profund, ea l-a înțeles 
loarte bine pe Vali, a fost capabilă să-l 
urmeze și în momentul cind şi-a dat seama 
că el nu reprezintă tocmai acel ideal mult 
dorit. Este una dintre frumoasele eroine ale 
țilmului românesc — nu știu dacă pină la 
ea am mai avut altele de acest fel. Aș vrea 
s-o felicit pe Anda, colega noastră de ge- 
neraţie, pentru rolul pe care l-a creat și 
cred că o actriță de profesie, deci de altă 
virstă, n-ar fi reușit atit de bine ca Anda 
Onesa. 


Gabriela Coreliuc, muzeograf principal: 
Mie filmul mi-a lăsat mai degrabă un gust 
"mar, nu pentru că sfirșește tragic. Dimpo- 
trivă, filmul ar fi putut chiar să înceapă cu 
sfirşitul, iar apoi să urmărim cum s-a ajuns 


la acel accident. Gustul amar mi-a veni! 
din faptul că această producţie cinemato 
grafică nu mi s-a părut prea diferită de 
altele. Poate că dacă scenaristul ar fi în- 
ceput cu finalul, cu moartea eroilor, aş fi 
lost din ce în ce mai curioasă pe parcurs 
să văd cum și din ce cauză s-a ajuns in 
acest deznodămint. Dar așa, ne dăm sea 
ma că s-a pornit de la un caz divers, care 
nu a fost suficient prelucrat artistic. 


O schemă verosimilă, 
dar inconsistentă 


Ecaterina Moraru, muzeograf: Într-ade- 
văr, nu putem contesta că ceea ce se 
întîmplă pe ecran, în acest film, se poate 
intimpla şi în viață. Privind filmul, ne 
dăm seama cu toții că este posibil să 
se intimple ce vedem, dar drama ca atare 
nu credem că e reală în cazul unui om atit 
de puţin consistent prin formaţia lui inte- 
"oară, cum e personajul numit Vali. Rea- 
izatorii s-au mulțumit să ni-l arate așa 


cum l-au cunoscut probabil din ancheta 
necesară într-un asemenea caz și de aceea 
liimul nu ne aduce nimic în plus, adică un 
credit omenesc care să-l facă interesant. 
Este prea gol, prea superficial, prea «din 
ulară», prea acceptă tot ce i se întimpli 
sı nu-și pune nici un fel de întrebări, nici 
«nd ajunge în criză. Cind se întilneşte cu 
fala în restaurant, după ce tatăl nu-l aju- 
tase şi pierduse deci ultima șansă, eu cre- 
deam inițial că Vali se gindeşte cumva să 
olere o bucurie fetei, ducind-o la mare. Ar 
i fost manifestarea unei calități umane 
din partea lui, dar gestul rămine la nive- 
lul faptului divers, fără vibrație. De aceea 

în final, cînd ajunge ia concluzia că tre- 
buie să-și dezvăluie adevărata identitate 
in faţa fetei, el are foarte puţin de spus. 

Pentru că, practic, nu avea nevoie de 
această destăinuire, nu am simţit această 
nevoie din felul cum a făcut-o și din ceea 
ce a spus. Că reactia lui Vali e pe lol par 

cursul formală se vede şi din faptul câ el nu + 
nici un moment uimit sau interesat de reac- 
tia Anişoarei, care de altfel a apărut și ea 


succeselor ştiinţei româneşti prin atri- 
buirea unor inalte titluri academice, sint 
importante dovezi ale preţuirii şi admira- 
ției de care se bucură astăzi în lume 
președintele României socialiste și tova- 
rășa Elena Ceaușescu. 

n acest tablou al prestigiului mondial pe 
care l-a ciștigat țara noastră datorită poli- 
ticii înțelepte a partidului său și a se- 
cretarului său general, eforturile noastre, 
ale celor ce ne consacrăm artei de largă 
audiență —cinematogratia, se cere să do- 
bindească o nouă strălucire și forţă artis- 
tică, Extinderea colaborării economice 
bilaterale, identificarea a noi posibilități 
de cooperare în multiple domenii între 
România și Anglia, între România și alte 
țări din Europa și alte continente, deschid 
vaste perspective şi în ceea ce priveşte 
schimbul internațional de valori artistice 
şi culturale. Pătrunderea filmelor româ- 
nești pe piața mondială, fapt tot mai 
frecvent în ultimii ani, se poate intensifica 
numai prin ridicarea valorii competitive 
a filmelor noastre, a realizării unui înalt 
prestigiu, garanție a unor acorduri artis- 
tice pe termen lung. 

În condiţiile sporirii numărului de filme, 
imperativul ridicării calității producţiei ci- 
nematografice include şi o mai bună 
cunoaştere şi folosire a posibilităților 
tehnice și organizatorice, o planificare 
mai riguroasă a capacităţii de producţie 
în vederea asigurării unor ritmuri moderne 
de lucru. Această ritmicitate va putea 
alunga munca în asalt și improvizaţia, 
intrarea în producţie a unor scenarii ne- 
finisate ce conduc la filme nereprezen- 
tative. 

Sub semnul inaltelor răspunderi şi exi- 
genje în care ne înscriu evenimentele 
recente, sintem datori să asigurăm con- 
diții optime pentru realizarea unor opere 
care să exprime capacitatea creatoare, 
inteligența și cutezanța de care facem 
dovadă în foarte multe sectoare de activi- 
tate. Trebuie să ne valorificăm mai bine 
puterile, să ne mobilizăm talentul şi prote- 
sionalitatea pentru a ne ridica la înălțimea 
reală a geniului românesc, la înălțimea 
epocii pe care o străbatem azi sub condu- 
cerea partidului, in frunte cu secreta- 
rul său general tovarășul Nicolae 
Ceaușescu. 

CINEMA 


de undeva, din afară, adusă în scenă ca o 
creatură făcută din fum, nelegată — ca tot 
filmul — de nimic consistent omenește. 
Sintem informaţi că e crescută la căminul 
de orfani şi că are intenţia să continue li- 
ceul seral, dar ea nu găseşte să-i spună 
nimic lui Vali. ÎI ia așa cum îl găsește — 
toarte bine, îi acordă tot creditul, iubindu-l 
poate din prima clipă, apoi, cind îşi dă 
seama din ce in ce mai limpede care e 
adevărul, rămine cu el pentru că-l iubeș- 
te — iarăși foarte bine, dar nu încearcă 
să-l convingă de nimic. 


Cinema: Între ei nu există, ziceți dum- 
neavoastră, o relație propriu-zis dra- 
matică. 


Ecaterina Moraru: Nu există. 


Cinema: Personajele, dacă pot să vă 
rezum în continuare opinia, nu au pro- 
priu-zis un caracter al lor distinct. 


Ecaterina Moraru: Nu sint construite, 
sint aeriene. 


Înainte de a lua lucrurile didactic, 
să le privim omeneşte 


Margareta Atudoroaie: În primul rind, 
eu n-aș fi de acord cu soluţia pe care ante- 
vorbitoarea o oferă, diferită de film, ca 
acesta să fi inceput cu moartea celor doi. 
Totul ar fi semănat, în această variantă, 
cu o lecție de morală: uitaţi ce-au păţit 
dacă n-au fost cuminţi. În al doilea rind, 
nu cred că sintem în fața unui film obișnuit 
sau care spune prea puţin. Septembrie 
spune foarte mult, tocmai prin aceea că 
întățișează un fapt de viață, pentru că ti- 
neri ca Anișoara și Vali putem intilni ori- 
cind printre noi. Personajele nu mi se par 
atit de simpliste, cum le-aţi prezentat. Vali, 
de pildă, spuneți dumneavoastră, ar fi sche- 
matic, un băiat rău și atit. Nu știu însă dacă 
ați observat că în film există doi Vali. Vali 
cel real, care e așa cum aţi spus, acţio- 
nează din inerție, şi Vali aşa cum îl vede 
Anișoara, student la Politehnică, ceea ce 
ar fi dorit el însuși să devină. lar personajul! 
are în film reacţii și momente în care se 
comportă ca şi cum ar fi într-adevăr Vali 


acela văzut de fată. Cu atit mai mult, Ani- 
şoara nu mi se pare deloc aeriană, sau este, 
ca în viață, cînd noi, oamenii, sintem une- 
ori «aerieni», În sensul că trecem prin anu- 
mite stări fără să le sesizăm profunzimea 
ori, dimpotrivă, trăindu-le atit de intens in- 
cit nu ne exteriorizăm In nici un fel şi nu 
răspundem la alte semnale. În concluzie, 
acest film nu trebuie, cred, analizat numai 
dintr-un singur punct de vedere, trebuie ca 
inainte de a lua lucrurile moralist sau di- 
dactic, să le privim omenește. 

Cinema: Deci, afirmați dumneavoas- 
tră, sintem în tața unui film al suges- 
tiilor, poate în fața unui film care mi- 
zează pe subtext și nu ar trebui să-i 
opunem schema unei construcții dra- 
matice care ar aparține altui gen. Dum- 
neavoastră prețuiți autenticitatea și na- 
turalețea faptului de viață reconstituit 
in film, sugestia poetică a gesturilor și 
nu considerați obligatorii o analiză mai 
insistență, o elaborare dramatică ex- 
plicită. 

Margareta Atudoroaie: Exact. 


Şi totuși ar ti fost de dorit.. 


Artur Aanei, profesor: Totuși, după mine 
în film nu prea se justifică acest caracter 
vag conturat al eroinei. Este adevărat că 
ea manifestă o sensibilitate foarte vie, prin 
modul cum îl privește pe băiat, cum admiră 
marea, cum stringe scoicile. E o calitate 
pe care trebuie s-o remarcăm — În favoa- 
rea eroinei şi a interpretei — reprezentind 
sensibilitatea virstei, a generaţiei, care ne 
incintă, ca întotdeauna cind vedem trăiri 
curate şi constatăm o anume receptivitate 
la fantezie. Dar țesătura conflictului mi s-a 
părut, după cum s-a mai spus, rectilinie, 
prea schematic trasată. Și incă un fapt. 
«Nebuniile» acestea ale tinereții, infăţişate 
in film, nu trebuiau prezentate ca fatale, 
prin moartea celor doi 

Ecaterina Moraru: Părerea mea este, 
dimpotrivă, că era firesc ca ei să sfirşească 
așa. Eu sint foarte de acord cu acest final 
şi consider că, Intrucitva, el salvează fil- 
mul ca film artistic. Ca să-i fi lăsat în viaţă 
pe acești eroi, autorii ar fi trebuit să-i arate 
mult mai consistenţi, mai puternici. Moar- 
tea era şansa lor estetică minimă, care nu 
le putea fi refuzată. 


Sergent T.R. Silviu Deleanu: Sint 
aproape de virsta eroilor şi poate şi de 
adevărul lor de viață, de măsura acestui 
adevăr. Mie mi-a plăcut filmul Septembrie, 
l-am găsit foarte realist, sugerindu-ne unele 
legături cu mica noastră experienţă perso- 
nală. Dar cred că el poate fi bine înțeles 
numai dacă sesizăm că eroii se află, vorba 
lui Alvin Toffler, într-un moment de şoc, 
de modificare a existenței lor. Amindoi 
erau sufletește goi — dar asta nu ca un 
detect al lor sau al filmului, ci ca o conse- 
cinţă a unui mod de viață, de care amindoi 
erau puțin obosiţi. Este un moment cind 
pentru ei problematica abstractă şi ideile 
generale se suspendă oarecum, rămin față 
în față cu ei Inșişi, sint poate prada unui 
sentiment difuz, tocmai pentru că se află 
în acest moment de... 


Caporal T.R. Kelemen Zoltan: ...de 
căutare. 


Silviu Deleanu: Exact. Şi ceea ce aș 
reproşa eu filmului ar fi tocmai lipsa de 
insistență a autorilor asupra căutărilor ce- 
lor doi de a se reabilita. Nu in sens didac- 
tic, ci existenţial. Cei doi puteau să devină 
ei înşişi, în ciuda simplităţii lor structurale, 
iar Anda Onesa și Geo Costiniu ne-au su- 
gerat foarte bine și foarte frumos această 
capacitate a personajelor. Dar... 


Kelemen Zoltan: ...in film, căutarea in- 
cetează în momentul cind ea de-abia in- 
cepuse. Cei doi tineri se intilnesc, pleacă 
la mare și atunci căutarea ia sfirşit. Ei s-au 
găsit, aș putea spune că s-au înțeles foarte 
bine şi aici au pus punct. Or, căutarea de 
sine și căutarea semenului trebuia să con- 
tinue. 


Cinema: În film există o replică sau 
o simplă piruetă verbală care pare să 
vă dea dreptate, justiticind critica adusă 
filmului: — N-am venit să te caut, am 
venit să te găsesc! 


Kelemen Zoltan: De-a dreptul! De aceea 
moartea pare, la sfirșit, ca o pedeapsă a 
greșelilor săvirşite, care nici nu erau gre- 
șeli. Între punctul de plecare şi pedeapsă 


lipseşte o evoluţie, o semnificaţie în plus. 
Dincolo de altă piruetă verbală, cu nu ştiu 
care coridor pe care se întorc navele cos- 
mice văzute la televizor, trebuia un pic de 
real pămintesc în dramă. 


Silviu Deleanu: Nu. Totul este real in 
film, însă... Cineva a spus aici că plecarea 
la mare trebuia să aibă un suport afectiv, 
ca o manifestare generoasă din partea băia- 
tului. Cu această obiecție nu sint de acord. 
Puteam rămine la faptul ca atare. Dar, ulte- 
rior, cind cei doi ajung la mare, m-aş îi 
așteptat la mai mult, fiindcă nu poţi fi im- 
păcat în momentul cind ajungi, undeva, cu 
bucuria primului pas. Atunci cind te-ai 
oprit, nu mai exiști. Atit. 


Geo Costiniu: Ca răspuns la întrebările 
și opiniile ascultate şi pentru că la un mo- 
ment dat, aici, s-a vorbit despre construc- 
tia poetică a filmului, mi-aş permite să 
explic şi să caracterizez relația celor doi 
din film, prin citeva versuri ale lui Gheorghe 
Tomozei — de care mi-am adus aminte, 
pentru că a venit vorba de el astăzi, cind 
am vizitat Ipoteştii. Versurile nu au legă- 
tură directă cu acţiunea filmului, dar ele 
definesc o stare de spirit. Sună cam așa: 
«Se căutau de mult, se cunoșteau bine, 
numai că nici el, nici ea, nu-și cunoşteau 
chipurile, glasurile, pașii, strada, numărul 
casei — în rest știau tot. De pildă, el știa 
că fata are părul negru sau auriu — alte 
alternative nu admitea. Că-n tot ce face 
pune un neobișnuit farmec, mişcindu-se 
printre oameni cu o linişte complicată, că 
e mereu uimită, mereu cu tulburătoare ciu- 
dățenii, ca o veveriţă cintind la pian — dacă 
se poate imagina așa ceva — și se poate. 
A trebuit să existe un orășel de provincie, 
cu o gară mică, cu lespezile crăpate, prin- 
tre care creştea iarba, pentru ca, în sfirşit, 
să se vadă. El s-a apropiat de ea, i-a luat 
mica valiză cafenie din mină, a ajutat-o să 
urce scara, apoi, o dată ajunşi în comparti- 
ment, ea l-a privit o clipă ostil, apoi şi-au 
dat seama că de fapt se cunosc, că totul 
nu e decit o revedere și atunci s-a făcut 
dintr-o dată liniște». 


Valerian SAVA 


— Stimate Dinu Săraru, 
sinteţi cunoscut ca roman- 
cier, mai precis ne-ați tăcut 
surpriza să deveniți roman- 
ni, mult 
tă virsta 

medie a debutului literar 
de azi. «Nişte țărani», apărut in 1972,a 
fost distins cu Premiul Academiei. Du- 
pă alți trei ani apare ai doilea roman, 
«Clipa», și după cite știu, în mai puțin 
de un an s-a ridicat la trei tiraje insu- 
mind 150000 exemplare. Pe scurt, ați 
devenit în numai cițiva ani un scriitor 
celebru, cumulind dublul succes de cri- 
tică și de lectori. Acum aţi transtormat 
«Clipa» în scenariu și se discută și 
cranizarea romanului «Nişte țărani». 

nainte de a începe însă o discuţie 

despre scenaristul Dinu Săraru, v-aș 
propune un dialog oarecum extracine- 
matogratic, rugindu-vă să vă prezen- 
taţi cititorilor revistei noastre ca scriitor. 

— Vin, dacă se poate spune așa, din OI- 
tenia, dintr-un sat, Slătioara, de sub munții 
Căpăţinii, și trebuie să vă mărturisesc că 
şi după treizeci de ani de cetăţenie bucu- 
reşteană mă simt aici ca la internat, aștep- 
tind vacanța ca să mă întorc acasă. 

Slătiorenii au aproape toți vocaţia po- 
vestirii, nu în sensul în care se înțelege ea 
în Moldova, dar sint oameni care acceptă 
fantezia, intrind cu uşurinţă în poveste. 
Sint ironici și autoironici, povestind, sau 
mai exact, fabulind cu răutate și autorău- 
tate, uneori chiar cu cinism; niciodată n-am 
auzit la Slătioara o poveste plingăcioasă 
Cred că sărăcia i-a înrăit și aproape că se 
distrează de propria lor soartă. Apoi acești 
țărani au un extraordinar de puternic simt 
al concretului revelator. Nu pot să-l uit de 
pildă pe Gheorghe Oţăt — l-am descris in 
«Nişte țărani» — un sobar care lucra și 
prin satele din împrejurimi. Într-o vară lu- 
cra într-un sat celebru de oieri, Vaideeni, 
șiîntorcindu-se de la lucru, m-a întiinit pe 
drum, m-a oprit îngrijorat și mi-a spus: 
«Am văzut ceva nemaipomenit! Am văzut 
un negrul» Şi era atit de uimit încit cred că 
nici primul om care a pus piciorul pe lună 
n-a fost mai sufocat de uimire ca el. «L-am 
văzut în biserică la Vaideeni! Era atit de 
niegru»... a stat niţel pe ginduri, apoi și-a 
scos pălăria de pe cap și,trăgindu-mă de 
mineca hainei, scuturindu-mă aproape, a 
continuat: «Mai niegru ca pălăria mea...» 
şi ochii lui mă făceau foarte limpede să 
înțeleg că ceva mal negru ca pălăria lui 
nu era pentru el de închipuit. 

— Vă ascult, Dinu Săraru, şi imi dau 
seama că tăcind portretul de povestitor 
a! consătenilor dumneavoastră, nu ta- 
ceți decit să vă caracterizați stilul pro- 
priu care este atit de direct, vivace, 
decontractat, concret, de-o mare pias- 
ticitate. 

— Am debutat tirziu, dar — cum am mai 
spus — primul meu roman l-am scris cind 
aveam 17 ani. Era un roman despre revo- 
luție şi despre dragoste, acțiunea se pe- 
trecea prin '46-'47. Nu ştiu cum, dar s-a 
pierdut. Apoi m-am apucat să scriu critică 
literară și am fugit de la şcoală. Am avut 
norocul să-l intilnesc pe Alexandru Balaci 
care a avut destulă incredere în mine şi 
m-a ajutat să intru ca reporter la radio. În 
acei ani radiofonici am scris «Moartea pin- 
guinului albastru», cel de al doilea roman al 
meu. L-am dat să-l citească unui scriitor 
important din zilele noastre şi l-a pierdut. 
Un al doilea exemplar a fost pierdut la o 
editură. Şi ca să vedeţi cit de nepregătit 
eram în ale vieţii literare, eu nu mi-am 


scriitorii și filmul 


Am scris «Clipa» 
dintr-o nevoie polemică 


© 
Mă aducea la exasperare 
a idilică 
ni 


A avea forța 
de a sacrifica 
propria ta putere 
pentru ideea de libertate 
a celor mulți 


e 
Lipsa 
scenariștilor profesionişti 
şi a actorilor «de film», 
conjugată cu graba, 
cu improvizația 


păstrat nici o copie, crezind că dacă cineva 
il citeşte şi îmi spune că romanul e bun, 
gata, se și publică. Acţiunea se petrecea 
tot prin '47-'48, era un roman despre tra- 
gedia micii burghezii care pendula între 
«şansa», în viziunea ei, de a supraviețui 
dacă scăpa România de socialism și «ne- 
șansa» şi implicit pieirea ei, dacă România 
devenea socialistă. Era un moment tragic 
iar eu m-am străduit să-l surprind și în 
ipostaza lui comică. Mai tirziu am publicat 
în «România literară» o poveste cu țărani. 
Un cronicar m-a făcut zob. Mi-a reproșat 
că nu cunosc țăranul român și habar n-am 
ce se întimplă la ţară. Desigur, eu care 
veneam de la țară am fost deconcertat, dar 
cred că nu înțelesesem la timp cit de pu- 
ternică poate fi ipocrizia carierist-politică. 
Am renunţat o vreme la scris, apoi, furat 
de gazetărie, de vocaţia — nefericită poate 
— de organizator, de animator de cultură, 
am tot aminat. Într-o zi Adrian Păunescu 
m-a invitat să ţin o rubrică în «Flacăra», 
«Opinia unui alegător». Aşa am scris a- 
tunci, în cadrul ei, o tabletă intitulată «Năiţă 
Lucian». Păunescu, care de mult insista să 
scriu un roman, mi-a cerut să incep și eu 
i-am adus primele 21 de pagini — primul 
capitol — pe care el le-a publicat imediat. 
Dar urmarea nu exista. M-am văzut astfel 
constrins să mă aşez la mașina de scris și 
scriam de la o săptămină la alta continua- 
rea, terorizat că Păunescu va publica o 
notă arătind că nu sint în stare să scriu 
romanul. Așa s-a născut «Nişte țărani». 
Povestea o aflam şi eu pe măsură ce scriam. 
Și continuam să scriu din curiozitate, să 
văd ce li se va întimpla personajelor mele 


telex Sahia 


e Învățăm muncind este titlul su- 
gestivipe care Willi Goldgraber — opera- 
tor şi regizor — îl anunţă pentru filmul la 
care lucrează, şi care iși propune så 
demonstreze sensul profund al legării 
activității practice de studiul teoretic. 
Observaţia cineastului are ca teren ac- 
tivitatea studenţilor facultății de tehno- 
logie în construcții din București. 

© Nu există păminturi rele este fil- 
mul pe care-l anunţă regizorul Nicolae 
Cabel. Operatorul este de această dată 
Romeo Chiriac. Va fi vorba aici despre 
o mai veche preocupare a documenta- 
ristului nostru: păminturile erodate din 
zona subcarpatică. Misiunea nu este 
ușoară, tocmai pentru că de aceleași 

` păminturi pelicula s-a mai ocupat și 
de aici pericolul repetării. Cabel și 


Să fim serioși ! 
A fi scenarist e 

o profesie total diferită 

de cea de scriitor 


Ştiam un singur lucru. Ideea pe care do- 
ream s-o pun În discuție. Dar toate acestea 
le-am mai spus şi cu un alt prilej. 


— Înţeleg că și de astă dată aţi con- 
tinuat buna tradiție de povestitor din 
satul natal. 

— Mă aducea la exasperare imaginea idi- 
lică creată în literatură și în filmul nostru, 
despre un ţăran care după război n-a fñ- 
cut altceva, decit să aștepte colectiviza- 
rea. În realitate, lucrurile,cum bine ştim, nu 
s-au petrecut așa. Foarte mulți țărani au 
înțeles atunci istoria ca pe un tăvălug. 
Dar istoria i-a transformat într-un alt tip 
de clasă socială. Aceasta a fost legea pro- 
gresului, dar în anii '50-'60 țărănimea nu o 
putea înțelege ca atare. 


— Un scriitor român vorbea de scurtul 
intermezzo dintre cele două războaie 
mondiale cind oamenii «nu au fost con- 
tiscați de istorie». lar George Bernard 
Shaw spunea că individul nu poate îi 
niciodată liber în fața societății. 

— Niciodată! Mă interesează chiar să 
scriu o carte despre zbaterea omului mo- 
dem de a rămine el însuși. Pe mine m-a 
preocupat Intotdeauna mecanismul isto- 
riei, Acesta constituie mobilul ambițiilor 
mele literare. Întotdeauna destinele indi- 
viduale au fost determinate de mersul is- 
toriei, şi mai ales în această ultimă jumă- 
tate de veac. Mă pasionează să urmăresc 
cum ne zbatem să scăpăm de acest angre- 
naj fantastic ca să putem supraviețui ca in- 
divizi liberi în forul nostru intim, pentru că 
pretutindeni mecanismul social este atit 


de complicat și de puternic incit nu poți 
să te eliberezi de el. 

— Totuși «Clipa» pare să transpună 
în primul rind o experienţă personală 

— Am scris «Clipa» dintr-o nevole pole- 
mică. Şi pot spune că este rezultatul unei 
experiențe personale. În unele capitole sînt 
eu Dumitru Dumitru. În altele sint Tudor 
Cernat. Am vrut să arăt că viața a fost mult 
mai dură decit a fost descrisă în articolele 
de fond şi, din nefericire, în multe pagini 
de literatură sărbătorească. Ca activist de 
partid — şi am fost activist de la 18 ani — 
am cunoscut bine lumea. ŞI în privința aces- 
tui erou al timpului nostru — activistul de 
partid — a apărut o literatură nefericită iar 
filmul a imitat-o. Cred că un scriitor, dacă 
nu vrea să-i fie rușine de ce lasă în urmă, 
trebuie să arate istoria făcută de noi așa 
cum este și cum a fost. Pot spune că acest 
«să nu-ți fie ruşine» a devenit pentru mine 
din criteriu moral un criteriu estetic fun- 
damental pentru că numai așa cuvintul 
scris poate să rămină ca o mărturie a tim- 
pului nostru. Acum mă preocupă să aduc 
în discutie nevoia reabilitării sentimentului 
fundamental: dragostea. Făcind revolutia, 
am tost atit de prinşi de ea incit la un mo- 
ment dat am Inceput «să ne jenăm» de 
dragoste. Credinţa mea este că un milion 
de ziduri nu fac cit o secundă de dragoste. 
Cred că trebuie să pretuim mai mult valoa- 
rea sentimentului. Cum nu trebuie să uităm 
nici o clipă, pentru «a nu rata clipa», că 
munca este doar un mijloc — nu un scop 
— pentru a da omului dreptul să se bucure 
de viaţă. Cu atit mai mult în socialism avem 
nevoie de marile sentimente. Nu de senti- 


Chiriac au căutat şi au găsit aspectele 
inedite ale acestei probleme Incă des- 
chise. Tot ei fac pregătirile în vederea 
unui viitor film-portret, al nonagenaru- 
lui artist Franyo Zoltan. 

e Operatorii Gheorghe Feher și 
Sorin Popescu străbat impreună cu 
regizorul Ervin Szekler Intreaga țară, în 
vederea realizării documentarului turis- 
tic Patru anotimpuri pe patru roți. 
Aparatul lor incearcă să se substituie 
privirii vizitatorului surprins, la fiecare 
pas, de ineditul peisajului natural şi 
edilitar. 

e Liviu Niţu continuă semnind ima- 
ginea la filmul Lacuri glaciare (regia 
Maria Săpătoru), serialul despre Rete- 
zat. El va folosi cu precădere o imagine 
cu valori plastice ca de altfel şi în Pădu- 
rea oamenilor (regia Paula Popescu- 
Doreanu). 

Viorel BINDEA 


mentalism. Să nu facem ca în cealaltă parte 
a lumii, unde există o vidare de sentimente. 
Pierderea iubirii ar însemna ratarea uma- 
nizării fără de care nu se poate concepe 
ideea de comunism. 

— Sinteţi ca multe dintre personajele 
dumneavoastră;un romantic revoluțio- 
nar.. 

— Este foarte greu să crezi în capacita- 
tea de înțelegere a unui om, a unui activist, 
care nu are timp de iubita lui, sau de ne- 
vasta lui, de copiii lui, de familia lui, de sen- 
limentele lui. Sint oameni care propovădu- 
iesc iubirea de familie fără să o practice. 
Graba vieţii noastre ne face uneori să nu 
observăm că a venit primăvara, că Imbătri- 
nim, că trecem prin lume. Această grabă 
este un viciu fantastic, iar literatura sau 
tilmul trebuie să ne ofere o sursă de medi- 
tație salvatoare. Cu aceste ginduri m-am 
aşezat la mașina de scris și am început 
un nou roman care va fi compus din trei 
părți şi care va fi intitulat «Dragostea și 
revoluţia». 

— Să trecem acum la prima dumnea- 
voastră colaborare cu cinematografia. 
Casa 5, director Dumitru Fernoagă, reali- 
zează un film în regia lui Gheorghe Vi- 
tanidis după romanul dumneavoastră 
«Clipa». 

— M-am mirat Intotdeauna că într-un 
stat cu un Inalt nivel politic, ca al nostru, 
filmul de actualitate politică este aproape 
inexistent. De ce să se producă un film ca 
Z într-o altă ţară, iar în socialism, unde 
construim un mecanism social cu totul 
nou, unde creâm un nou model umanist, 
să nu putem determina un film cu adevărat 
politic? Ecranizările unor romane de actua- 
litate sint binevenite. Dar ele nu vor putea 
substitui carența scenariilor originale. lar 
a scrie un scenariu original, un dialog de 
film, este o altă meserie. Am început co- 
laborarea cu cinematografia la invitația 
acesteia. Dar lucrind cu Vitanidts la sce- 
nariu, Îmi dădeam seama că nu am talent 
de scenarist. 

— Dinu Săraru, trebuie să vă spun 
din nou. că asemenea țăranilor descriși, 
şi dumneavoastră practicați autoironia 
şi chiar cinismul... 

— Nu. E adevărul cel mai curat. Mi-am 
dat repede seama că a fi scenarist este o 
profesie total diferită de cea de scriitor, 
tot aşa cum în literatură sint și poeţi, şi 
romancieri, și dramaturgi. În cinematogra- 
fia noastră se simte lipsa unor scenariști 
de profesie şi pentru a incuraja apariția 
lor trebuie să le acordăm un statut moral 
de creatori de sine stătători. În ceea ce mă 
priveste, am ales să rămin scriitor fără să 
tac parte dintr-o breaslă sau alta. 

— Şi totuși aţi tăcut scenariul după 
romanul «Clipa». 

— În colaborare cu regizorul Gheorghe 
Vitanidis. Dar nu l-aş numi scenariu, este 
mai degrabă o încercare de ecranizare a 
cărţii. Desigur au fost eliminate anumite 
aspecte, unele personaje, dar cronologia 
faptelor a fost respectată. S-a dorit să se 
obțină măcar sinteza povestirii, a senti- 
mentelor pe care ea le-ar putea declanşa. 

— Există în roman o multitudine de 
conflicte între putere și libertate, între 
curaj și frică, între puterea individuală 
şi colectivă. 

— Aş preciza În special raportul dintre 
putere şi sacrificiu, acela de a avea forța 
de a sacrifica propria ta putere în favoarea 
ideii de libertate a celor mulți. 

— O dată scenariul predat, vă numă 
raţi printre scenariștii care urmăresc 
filmările sau ați optat pentru retragere? 

— Repet, nu mă număr printre scenariști. 
N-am talent. Dar mi-ar place foarte mult să 
pot urmări filmul pe platou, scenă cu scenă, 
pentru că am și o oarecare experienţă de 
om de teatru și de televiziune. Mi-am dat 
însă seama că tocmai această experienţă 
ar jena și am optat pentru retragere. Im- 
portantă nu e fidelitatea față de literatură, 
care ar putea fi de-a dreptul fatală. Impor- 
tantă e fidelitatea față de arta filmului, res- 
pectind, desigur, ideea romanului. 

Din sumarul meu contact cu platoul,cred 
insă că filmul nostru suferă de o mare 
lipsă de pregătire. Nu de ordin administra- 
tiv. Îi lipsește răgazul unei pregătiri morale, 
aş spune chiar sufletești. Prea multe rămin 
improvizații. Aceasta se adaugă lipsei ac- 
torilor dedicați doar filmului. Așa se face că 
un actor sosește dimineaţa în zori, cu ma- 
şina, la filmare, după o seară de spectacol 
si o zi de înreaistrări la radio sau TV, plus 
repetițiile la teatrul propriu, şi așa, nedor- 
mit, obosit, Intră- în filmare. Intre timp re- 
gizorul, în loc să se gindească la creație, 
trebuie să dirijeze o întreagă mașinărie de 
culise pentru a obţine un actor sau altul. 
Cred că lipsa scenariilor originale, a sce- 
nariștilor profesioniști şi a actorilor anume 
pentru film, conjugată cu graba cu care se 
lucrează, constituie viciul de fond al pro- 
ducţiei noastre. 

Experienţa regizorală a lui Gheorghe Vi- 
tanidis, precum şi. cea de operator a lui 
Nicu Stan sint insă de natură să ne dea 
tuturor sentimentul că romanul va fi citit în 
film cu un ochi foarte sigur. - 

Ciipa va fi un film de Gheorghe Vitani- 
dis. Îmi rezerv plăcerea să-l văd o dată cu 
dumneavoastră în avanpremieră. 


Adina DARIAN 


profesiune 


de credinpi Înţelesul simbolic al realităţii 


Afirmația, discutabilă, a 
Doamnei de Stäël că melan- 
colia e muza adevărată a ar- 
tistului şi că numai cel ce 
suferă de melancolie poate 
aspira la adevărata celebri- 
tate, se referă, desigur la sta- 
tutul de esență al creației, dovedindu-se a 
ti, pentru o artă așa de nouă cum e filmul, 
mai adevărată decit pentru literatură sau 
plastică, egalind, într-un anumit sens, doar 
muzica, adevăratul imperiu secret al me- 
lancoliei. Cel ce se încumetă să pătrundă 
în aceste forme-matcă ale sensibilităţii — 
niciodată deliberat, intotdeauna printr-o 
chemare de dincolo de logica silogismelor 
meşteşugărești — işi descoperă acea de- 
osebită putere de simpatie (in sens etimo- 
logic), care singură dă posibilitatea de a 
veni în contact direct cu insăși viața sufle- 
tească ce pulsează dincolo de «fapte», 
pătrunzind în înţelesul simbolic al realită- 


Sint 
dintr-aceia 
care încep ` 
filmul 

cu 


o hirtie 
albă 


De multe ori am stat noi doi 
așa, privindu-ne, eu și hirtia 
albă, și de multe ori am 
nema «văzut» filme terminate ina- 
inte ca cerneala să lase 
urme, sau am «văzut» filme 
care n-au inceput niciodată. Mai toate 
hirtiile şi filmele mele incep cu «a fost 
odată»... a fost odată ieri, a fost odată azi, 
a fost odată miine... Cea mai frumoasă 
«a fost odată» a fost Scurtă istorie, o 
poveste care a plăcut atit de mult, încit 
a devenit pentru mine semnalul de recu- 
noaştere (chiar şi pentru cei ce n-au văzut 
filmul), așa cum pentru mulți, Beethoven 
înseamnă cele patru note din a V-a 

Scurtei istorii i-am adăugat alte istorii, 
și scurte și lungi, şi am încercat și cu 
desen şi cu actori, nu numai de-a face 
filme care să nu semene cu orice fel de 
tiime, dar. dacă-mi este permis să-mi 
trădez ambiția, de a face filme cit mai 
originale, 

Mă simt un singuratic, nu pentru că 
filmele mele nu se intrec cu niciunul din 
filmele colegilor mei, mă simt singur pen- 
tru că unii cred că-mi trebuie scenarii 
mai pe ințeles sau dialoguri sprintene sau 
fel de fel de ajutoare pentru a face filme 
cit mai asemănătoare cu oricare alte 
filme... 

Aş fi vrut să nu exemplific, dar trebuie 

Mă gindesc la filmul satiric S-a furat 
o bombă, film realizat in 1963, acesta 


este singurul film românesc care are ca 
temă pericolul armelor nucleare și dorința 
oamenilor de pace. Timp de 80 de minute, 
cit durează proiecția, nu se pronunță 
nici un cuvint — prin această originalitate 
filmul transmite mesajul oamenilor din 
Europa, Africa, Asia, America, fără titluri, 
fără dublaj. 

Aş mai putea exemplifica căutările mele 
de a inova, de a povesti poveşti cu ajutorul 
filmului, cu Pași spre lună, unde se vede 
clar că o treaptă importantă in ascensiu- 
nea omului către ceruri aparține românilor 
Vuia, Vlaicu, Coandă; cu Faust XX din 
care reiese că avem o părere despre 
conştiinţă sau cu Comedia umană ce 
devine fantastică in condiţii cosmice 

Nu pot să închei fără a aminti că basmul, 
basmele in general, sint poveşti de ieri 
pe care graiul străbun le-a păstrat pentru 
azi, că dacă un Făt-frumos — care semăna 
cu un purcel —creştea într-un an cit 
alții în zece, există o explicație pe care 
savanții o pot face ușor, iar filmele o pot 
demonstra. 

Vreau dintotdeauna și mă încăpăținez 
să cred că sint pe un drum, poate printre 
bolovani sau mlaștini care sint sigur că 
duce undeva... 

Pregătesc proiecte, poate sint mai am- 
bițios, ne privim mult noi doi, eu şi hirtia 

şi ne simțim singuri. 


lon POPESCU GOPO 


prezențe româneşti peste hotare 


Itinerariul străbătut anul acesta de filmul 
românesc peste hotare s-a îmbogățit de 
curind cu noi localități și cu noi state ale 
Europei, Asiei și Americii. 


Festivaluri 


Consemnăm, pentru început, Premiul | 
obținut de debutul cinematografic al re- 
gizorului Stere Gulea, larba verde de aca- 
să la Festivalul cinematografic internatio- 
nal «Omul, munca, creaţia» de la Lublin- 
Polonia. Aflăm de la regizorul realizator și 
de la producătorul delegat Atanasie Toma 
de la Casa de filme 4, participanți la festi- 
val, că ediția din acest an, a V-a, a avut o 
factură deosebită. După o prealabilă se- 
lecţie, filmele festivalului, sosite anul a- 
cesta din Bulgaria, Cehoslovacia, Franţa, 
R.D.G., lugoslavia, România, Ungaria, Uniu- 
nea Sovietică, precum şi din țara gazdă au 
fost supuse dezbaterii unor largi colec- 
tive de oameni ai muncii polonezi. Puncta- 
jul acordat de aceștia, la care s-a adăugat, 
firesc, opinia specialiştilor, a asigurat un 
binemeritat loc tiimului nostru. Festivalul, 
deschis în exclusivitate filmelor produse 
în 1977, s-a încheiat cu un interesant sim- 
pozion privind raportul dintre om şi pro- 
cesul muncii reflectat în cinematografia 
contemporană. 

Polonia, mai precis orașul Szczecin, a 
lost de asemenea gazda Festivalului filme- 
lor cu teme despre mare şi marinari. Stu- 
dioul «Al. Sahia» a fost reprezentat de 


două documentare: Un drum bun (Mirel 
lieşiu) și Cursă de probă (Pompiliu Gil- 
meanu). 

Documentul nostru de artă s-a aflat cu 
puțin timp în urmă în iran şi Irlanda. La 
Festivalul filmelor muzicale de la Teheran 
am participat cu scurt-metrajul Cintece 
românești de altădată de Mirel llieșiu. 
iar la Festivalul de la Cork, cu documen- 
tarul lui Constantin Vaeni dedicat sculpto- 
rului lon Jalea, și scurt metrajul lui lon 
Visu, Culorile Bucovinei. 

La rindul lor, Hidaigo (lon Truică), Cale 
lungă (Adrian Petringenaru), Odă (Sabin 
Bălașa), Condiţia Penelopei (Luminita 
Cazacu) şi Bălănei și cucul (Eduard 
Sasu) au intrat în programul Festivalului 
filmului de animaţie de la Zagreb. 

Cunoscuta realizare a lui Matty, Formica, 
a trecut dincolo de granițele Europei, în 
Asia, străbătind lungul drum pină în ca- 


ţii, beneficiind de un soi de putere magică 
în străbaterea sensurilor adinci ale vieții. 

De ce ne vin în minte aceste considerați 
tocmai în legătură cu filmele Malvinei Urşi- 
anu? Ei bine, nu atit din incercarea de a 
omologa un rezultat (aceasta. in mare 
măsură, a făcut-o critica de specialitate), 
cit din aceea de a face mai ințeles demersul 
artistic al regizoarei, singurătatea unui a- 
numit gen de impas care se constituie ca 
simbure și în Gioconda fără suris (1968), 
și în Serata (1971), şi in Trecătoarele 
iubiri (1974), o melancolie a subiectului 
filmic în sine, o problematică tulbure şi 
tulburătoare, izvorite nu din clarificări an- 
terioare filmului, ci făcute doar vizibile 
de acesta, scenaristei şi regizoarei revenin- 
du-i parcă, în final, enigmatica replică a lui 
Bernard Shaw: «Sint două tragedii în viață 
Una cind omul își atinge idealurile, alta 
cind nu și le atinge». La drept vorbind 
filmele Malvinei Urşianu sint mai bune deci! 
par, caz rarisim în lumea filmului, fiindcă, 
intre altele, au și acea mare calitate de a 
demonstra că realitatea. oricit ar fi ea de 
«cunoscută» prin tapte, nu linişteşte sufle- 
tul şi că omul, totdeauna, şi-a pus întrebări 
şi a găsit răspunsuri cum s-a priceput. 
Arta nu are ca obiect depistarea faptelor, 
ci căutarea explicării lor, fiindcă tot ce 
îndeamnă și conduce demersul artistic plea- 
că numai dintr-o mare constringere a sufle- 
tului, dintr-un impas al lui, conștient fiind 
că dincolo de hotarefe lui nu poate surprin- 
de nimic. Poate că de aceea Malvina Ur- 
şianu iși scrie singură scenariile, işi alege 
cu statornicie actorii preferați, iși organi- 
zează special filmările. Un amănunt pe 
care-l dorește prezent în cadru şi care, 
dintr-un motiv sau altul, este uitat de echipa 
de filmare, capătă proporțiile unul adevărat 
atentat la demnitatea sa intelectuală, de- 
clanşind o odisee de interpelări demne de a 
fi, întotdeauna, un al doilea film, paralel cu 
cel pe care-l realizează, mai dramatic Insă 
şi mai insetat de adevărul sufletului spus 


pitala malaysiană, Kuala Lumpur; gazdele 
au iniţiat aici un Festival al filmelor euro- 
pene. 


Veşti de curind sosite de la ambasadele 
noastre din mai multe țări se referă la gale 
ale filmului românesc. La Universitatea 
«Martin Luther» din orașul Halle au fos! 
proiectate, în cadrul unei manifestări cul- 
turale sub genericul «România, țara mea 
de studii», filmul Columna. Creaţia re- 
gizorului lulian Mihu, Felix şi Otilia, a 
lost oferită, cu prilejul unei gale, publicu- 
lui spectator din orașul israelian Ashod, 
iar documentarul România '77 (Nicolae 
Cabe!) a fost proiectat la Roma. 


O nouă manifestare cinematografică ro- 
mânească a avut loc în india, la Delhi. 
Federaţia societăților de filme din această 


larba verde de acasă de Stere Gulea 
„premiul II la cea de a V-a ediţie 


pină la capăt. Autor total, se vădeşte a-și 
diviza melancolia în segmente de singură- 
tate comparabile cu valurile, dar şi cu 
imensele fișii de nisip ce înconjoară mările 
singuratice ale sensibilităţii. 

În această vară, regizoarea filmează, după 
un scenariu propriu, încrincenata Întoar- 
cere a lui Vodă Lăpușneanu, cel care, 
după cum spunea lorga, «işi închidea ochii 
care demult nu mai vedeau decit fantomele 
iritante ale tuturor urilor lui... prefăcindu-se 
pe patul de moarte în smeritul monah 
Pahomie», urmată de Ultimii mușatini, 
filme care au ca subiect nu atit faptele, cit 
căutarea explicării lor, descoperirea unui 
sens contemporan în hățișul secolelor şi 
evenimentelor apuse. Spectatorii vor asista, 
nu la un film istoric, în sensul clasic al 
cuvintului, ci la o mărturie sensibilă a 
unuia dintre noi, la veşnica frămintare 
omenească, fiindcă ceea ce o interesează, 
in mod serios, pe Malvina Urșşianu e viața 
insăși și obiectul ei. 


Marcei PĂRUȘ 


țară a fost inițiatoarea unui Festival al fil- 
mului românesc ce a marcat, alături de 
alte acțiuni culturale, implinirea a şase de- 
cenii de la formarea statului naţional uni- 
tar român. Pe afișul festivalului s-au aflat 
Columna (Mircea Drăgan), Valurile Du- 
nării (Liviu Ciulei), şi Stejar extremă 
urgentă (Dinu Cocea). 


La Centrala «România-film» au tost sem- 
nate de curind noi contracte cu case de 
distributie din străinătate. Unul dintre a 
cestea prevede prezentarea în Cuba a filme- 
lor: Acţiunea Autobuzul (Virgil Calotes- 
cu), Profetul, aurul şi ardelenii (Dan Pita), 
Trepte pe cer (Andrei Biaier), E atit de 
aproape fericirea (Andrei Cătălin Bălea- 
nu) şi Doctorul Poenaru (Dinu Tănase). 
Acestea vor fi însoțite de numeroase epi- 
soade din serialele Mihaela și Bălănel. 
Televiziunea norvegiană va anuza în acest 
an filmul Osinda, iar cea elveţiană scurt- 
metrajul Geneza de Mihai Bădică. În R.P. 
Ungară vor rula Roşcovanul de Francisc 
Munteanu, seriile 1-4 ale lung-metrajului 
Chemarea aurului şi mai multe episoade 
cu Pătrățel și Mihaela, achiziționate pentru 
televiziune. Într-o altă ţară vecină, lugosla- 
via, va fi programat pe ecrane muzicalul 
Mama de Elisabeta Bostan. Vor mai fi 
prezentate, de asemenea, filmele Ciprian 
Porumbescu (Gh. Vitanidis) în China, 
Ediţie specială (Mircea Daneliuc), larna 
bobocilor (Mircea Moldovan), Profetul, 
aurul și ardelenii (în R.P.D. Coreeană) și 
Pintea (Mircea Moldovan) în Franţa. 


Coralia POPESCU 


iața la țară» fără dulci poetizări, 
dar cu încredere 
în farmecul ei real 


Nu era nimic spectaculos, 
nimic neobișnuit în filmarea 
la care asistam, în fața maga- 
zinului universal din comuna 
Lereşti — 15 km distanță de 
“Cimpulung-Muscel. — «De 
ce-or fi filmind şoseaua asta, 
cind avem atitea locuri frumoase în comu- 
nă?» mă întreabă unul din localnicii veniţi 
să vadă cum se filmează. Incerc să-i explic 
că în film nu va îi vorba de comuna lor, ci 
de un sat oarecare, sau mai exact de sat 
in general. Mă înțelege, dar continuă să 
privească nedumerit și neincrezător. Ce-or 
fi filmind oare? 3 

Pe șosea nu se întimplă aparent nimic. 
Circulaţie normală: elevi, o bătrină, un ci- 
clist și totuși, se aude cuvintul «Motor»! 

Din «bufetul» (aflat la parterul magazinu- 
lui universal) apare eroul principal al fil- 
mului, cu un mers relaxat, sigur pe el. Dă 
să-și aprindă o țigară și vede... venind de 
departe, pe şosea, o siluetă. O tată înaltă, 
cu părul lăsat pe spate, cu o pelerină lungă 
pină la cizme. O adevărată apariție. Dar 
cum fata e la 50-60 metri de el, şi tocmai 
dă colțul, și cum In acest moment se aude 
comanda «stopil», nimeni din cei care și-au 
lăsat treburile şi au venit aici, n-a înțeles 
Ac De fapt ce s-a filmat? O privire! 

ti 


O generaţie în otensivă 


Sub această aparenţă de insignitianță se 
ascunde o secvență importantă a filmului. 
E prima dată cind eroul principal, inginer 
agronom, o zărește pe uliţă, exact pe cea 
pe care se aștepta cel mai puțin... 

Inginerul agronom este Vladimir Găitan, 
la al 15-lea rol în film, (dintre care nu puţine 
principale). Ea, fata cu pelerină, este Mi- 
caela Caracas (studentă anul IV la l.A.T.C, 


(Vladimir Găitan, Iulian Voicu 
şi Andrei Bursaci) 


Vladimir Găitan: «Sint cel respins de 
tamilia fetei, în anii de studenție. Şi sint ce! 
care, atunci cind aude vorbindu-se de un 
președinte de cooperativă agricolă «impo- 
sibil» şi «al dracului», insistă să fiu trimis 


ţa inerției la innoire, conflictul dintre ge- 
neraţii... 

— Ce altceva iși mai propune această 
demonstrație? Să spunem, pe plan ar- 
tistic? 

— De mai multă vreme, filmul despre sat 
este sinonim cu filmul mediocru. Dacă am 
reuşi să-i clătinăm spectatorului această 
mentalitate... 


Nici o olvare nu trebuie 
să vină din atară... 


Dorinţa cea mai mare a regizorului Geor- 


interior. Nici o rezolvare nu trebuie să vină 
din afara personajelor. 


Cealaltă generaţie, care nu mai crede] 
«că tot ce zboară...» 


Dacă e vorba de un conflict Intre gene- 
rații, să vedem care sint «opozanții»... 

Preşedintele cooperativei agricole de pro- 
ducţie, cel despre care se spune că e «dat 
dracului» este interpretat de Ilarion Cio- 
banu: 

— Personalul vă seamănă? 


— În atara cinstei și a unei anume 
«durități»? s 

— O generozitate, uneori prost înțeleasă. 
Personajul acesta e tolerant cind ar trebui 
să fie radical. În numele unei afecțiuni vechi, 
oblăduieşte un om necinstit... dar nu e 
bine să spunem chiar tot... 

— Alte roluri în pregătire? 

— Aştept continuarea «ardelenilor» diñ 
Protetul,... iar în viață mă pregătesc peniru 
un rol serios și dificil, acela de tată... 

Geo Saizescu e actor nu numai in fil- 
mele sale ci și într-ale colegilor. În Au- 
diența are un rol episodic, pe care-l nu- 
meşte de «coloratură» (de haz, spunem 
noi) un slujbaș slugarnic, «un tip de ca- 
meleon, care ține întotdeauna cu cine-i 
mai tare». 

— Nu-i e greu actorului Geo Saizescu 
să-și reprime indicaţiile regizorale? 

— Nu. Ca regizor, am formula mea de 
colaborare cu actorii. lar ca actor, Imi men- 
țin aceeași formulă, colaborind cu regizo- 
rul. Uneori mă mai surprind cu hachițe de 
actor-vedetă, dar mi le reprim Imediat. 

— Aveţi vreun fiim în pregătire? 

— Lucrez cu trei scriitori diferiți: D.R. 
Popescu, Alexandru Struțeanu și lon Bă 
ieșu, la trei proiecte independente. Fiecare 
reprezintă o altă problematică, un alt tip 
de umor. 

Silviu Stănculescu: 

— Primarul, om de omenie, e un me 
diator Intre preşedintele gospodăriei și 
noul inginer. Rolul lui e să-i ințeleagă pe 
toți, să-i facă atenți la timp, fără a avea aerul 
că pune lucrurile la punct. Nu ştiu cum se 
tace Insă că în anii din urmă am jucat în 
multe flime, dar parcă niciun rol... 


dar deja la ai treilea rol pe marele ecran). 
Amindoi sint înalți, cu o anume tenacitate 
pe figură. l-am întrebat ce spun personajele 
lor despre tinăra generaţie de azi? 
Micaela Caracas: «Perseverentă şi am- 
bițioasă, tinăra profesoară vrea să trăiască 
pe picioarele ei. De muite ori acel viitor 
«mai liniștit» și «mai comod» pe care ţi-l 
aranjează părinţii, te împiedică să fii tu 
însuți, îți anulează personalitatea şi chiar 
vocația Aș vrea să se Ințeleagă drumul 
interior pe care-l parcurge personajul, de 
la aparenta supunere din scenele (retro- 
spective) de studenție, în care părinții (in- 
terpretaţi de Mitzura Arghezi şi Octavian 
Cotescu) nu sint de acord cu căsătoria ei 
şi pină la fermitatea cu care hotărăşte să 
plece la țară, să-şi urmeze profesia, acolo 
unde e nevoie de ea»... 


acolo. Orgoliu? Ambiţia celui care-și pro- 
pune cei mai inat prag? Spirit de trondă? 
Dorinţa de a demonstra că în această ge- 
nerație se poate avea Incredere? Toate la 
un loc sau din toate cite puțin. E un perso- 
naj care-și asumă şi victoria și eșecul, cu 
aceeaşi gravitate, cu aceeași exactitate şi 
cu același firesc — unii Ii spun nonşalanţă 
— care, zic eu, e una din caracteristicile 
generaţiei noastre. O revoltă interioară, o 
nerăbdare în recunoașterea unanimă a ade- 
vărului, în înlăturarea vechiului, Îi fac să 
nu priceapă cum de cei din jur nu-și dau 
seama imediat cltă dreptate are el... După 
cum se vede, e un rol pozitiv. Dar inginerul 
acesta Iși mai iese uneori din fire, mai 
ridică vocea, mai spune și «nu»... 
Mircea Diaconu: altreprezentant al ti- 
nerei generaţii din film. se bucură că va 


Regizorul George Cornea 
mu se poate despărți de operatorul 


- ieşi din tiparul acelui băiat liniștit, mucalit 
şi nu prea descurcăreţ, pentru care a fost 
mereu solicitat. De data aceasta va fi un 
tip întreprinzător, «ceea ce să recunoaștem, 
nu prea am aerul»... De fapt este o altă 
variantă, o altă ipoteză de tinăr inginer 
agronom. În concepția regizorului, el tre- 


buie să contrapuncteze reacțiile eroului 


principal. Aşa cum cuplul care se for- 
mează în bal — Rodica Negrea și Mircea 

„Diaconu (sub privirile matrimoniale, dar 
deloc blinde ale personajului interpretat de 
Draga Olteanu-Matei) a fost gindit ca pan- 
dant al perechii principale. 


Dumitru Buznea, autorul scenariului este 
redactor la ziarul «Ceahlău din Piatra 
Neamţ (în ultimii zece ani de gazetărie s-a 
ocupat În special de «problemele agrare») 
și autor al romanului «Noi şi pămintub 
apărut în Editura Eminescu. E încintat de 
colaborarea cu regizorul George Cornea și 
cu producătorul delegat al Casei 5, Mihai 
Opriş (există și scenariști care nu se pling 
că li s-a «stricat» scenariul!) 

— Adaptarea celor veniți de la oraş este 
“Intr-adevăr o problemă ordinea zilei, 
mai ales a acelor tineri care au urmat tacul- 
į tatea la București, locuind de pildă cu pă- 
| rinţii, Intr-o vilă... La 25 de ani a-ţi trăda 
însă profesia, preferind un «loc căldul» 
numai pentru a rămine la oraș, inseamnă 
a-ţi trăda virsta, a te rata Inainte de a in- 
cepe... Sigur că liniile de dramaturgie pe 
| care urmărim această demonstraţie, ati 
“| şi alte probleme, la fel de actuale: rezisten- 


George Cornea 


ge Cornea este ca din discuțiile despre 
noile metode din agricultură în zonele de 
deal să se desprindă de fapt principi, 
idei ale vieții noastre de azi, din orice ali 
zonă, din orice alt domeniu. O dezbateie 
despre ce inseamnă modem şi eficient 
nu numai in producție dar şi în relaţiile 
dintre oameni. 

— La «Patima» se putea crede că ope- 
ratorul și-a uneltele doar pentru 
a fi regizorul acelui film. «Audienţa» e 
Oaoa unei opțiuni mai de du- 
i = 


pot desprinde munca regizorului de opera- 
torul care l-a precedat. Un regizor trebuie 
să cunoască toarte bine tainele operatoru- 
lui... Nu am abandonat operatoria, cel puțin 
ca dascăl la I.A.T.C. Una din bucuriile pe 
care le am la acest film este dialogul crea- 
tor, profesionist, pe care-l am cu operato- 
rul filmului, Anghel Deca, pe care l-am 

avut student (şeful promoției din 1975). 
Mă pasionează munca cu actorul și cred 
că repetițiile din perioada premergătoare 
filmărilor sint foarte folositoare. Actorii se 
obișnuiesc nu numai cu rolurile, dar și cu 
acele relaţii care creează de fapt lumea fil- 
mului. 

re ce se cheamă filmul «Audien- 
ţa» 

— E un titiu provizoriu. A rămas dintr-o 
variantă anteri: „unde eroul principal 
mergea într-o audienţă şi primea o adevă- 
rată lecţie, care-i modifica hotăririle. Am 
_ renunțat la secvență, pentru că am vrut ca 
această clarificare să île un proces firesc. 


— Nu cred — zice George Cornea —că 


A început ploaia şi topi echipa se mută 
în interiorul «butetului». În forfota obişnuită 
pentru aranjarea unui nou cadru, Încerc 
să notez nume mai puţin «sonore» pentru 
cititor, fără de care Insă — nu voi osteni 
s-o repet — filmul nu ar putea exista. 

Doina Atanasiu — secretara de platou, 
şefii de producție — Schihar lon şi Vasile 
Ganea, — Sidonia Caracaș (unul dintre cei 
mai apreciați directori de film ai Buftei; 
peste 20 de filme), regizorul secund Rodica 
Niţescu (care ține în mină toate «firele» 
unei zile de filmare); scenogratul Vasile 
Rotaru, autorul costumelor Horia Popes- 
cu... 

Pentru oricare dintre ei, ca și pentru 
George Cornea, un film de actualitate nu 
e mai ușor decit unul de epocă... Actorii 
secvenței care se repetă: lulian Voicu, 
Dumitru Chesa, Andrei Antoci, Aurel Gru- 
sevschi, lon Albu, nu se deosebeau de 
figurația locală... Se filma deci ca și pe 
şosea, o realitate obişnuită, aparent insig- 
nifiantă. Incercam să-mi dau seama de ce 
cred mai mult în şansa de a descoperi 
semnificații în transparența acestui obiş- 
nuit, decit în insolitul spectaculos, care ia 
ochii. Poate pentru că gros-planul ca des- 
coperire a limbajului cinematogratic mi se 
pare mult mai important decit toate inven- 
tiile de trucaje sau efecte speciale. Poate 
fiindcă m-au obsedat mai puțin piramidele 
și mai mult versul: «fiecare fir de nisip 
poate fi piramida unui minuscul faraon». 


R. PANAIT 


loanide 


În sfîrşit, mult aşteptatul film se află 
pe platouri. Eugen Barbu iscălește 
scenariul. Dan Piţa iscăleşte regia 


— Stimate Dan Piţa, re- 
vista noastră a avut prile- 
jul să tipărească un inter- 
viu cu Eugen Barbu, înain- 
te de inceperea filmărilor 
ia «toanide». Dealtfel, pu- 
biicul cititor a putut iua 
cunoștința, încă din 1974, din revista 
«Secolul 20» de unele linii de structură 
ate acestei compoziții scenaristice pro- 
puse de scriitor, prin prelucrarea celor 
două romane ale lui George Călinescu — 
«Bietul Ioanide» și «Scrinul negru». 
Acum, la filmări, e rindul dumneavoas- 
tră să vă pronunţați. 

— Este, Într-adevăr, impresionantă per- 
severonta şi insistența lui Eugen Barbu, 
de a se face acest film după romanele lui 
Georye Călinescu. 

— Aportul unu: mare scriitor era ab- 
solut necesar intr-un asemenea caz, 
in care materialul romanesc, atit de bo- 
gat şi dificil sub raportul ecranizării, 
trebuia în prealabit. regindit, restructu. 
rat, literar vorbind, înainte de a trece la 
adaptarea propriu-zisă. 

— Fără îndoială. Deși numeroase scene 
din film sint asemănătoare celor din ro- 
manele respective, deci scenaristul a păs- 
trat personajele, atmosfera și problematica 
literaturii în cauză, el a trebuit, în virtutea 
nevoilor dramaturgice ale filmului, să eli- 
mine chiar şi unele scene pe care îşi pro- 
pusese să le menţină. Şi a păstrat, cred eu, 
ceea ce e mai viu, mai interesant, mai filmic. 
În cele două romane există, după o esti- 
mare fugară, peste 350 de personaje. Şi 
totuşi, Călinescu a izbutit să fixeze, în eco- 
nomia naraţiunii, locul fiecăruia, revenind 
asupra lor, cel puţin prin aluzii sau citin- 
du-le ideile. Ceea ce In film este foarte greu 
de realizat. Am încercat, toti, să mergem 
pe același tip de compoziţie, dar nu ilustrind 
soluţiile literaturii. nu prin cuvinte, ci prin 
prezența în imagine a personajelor, uneori 
şi acolo unde ele nu erau prevăzute în carte 
Dar «tratamentul» cinematografic diteră 
de la caz la caz. Unele tipuri rămtn neatinse 
sau sint foarte apropiate de modelul litera:, 
în timp ce altele vor suferi comprimări, di- 
latări sau chiar combinări, de genul ope- 
ratiilor cu grefe. Unele personaje au primit 
de la altele, mai puţin importante, trăsături, 
replici, acţiuni. De pildă, madame Vaisa- 
maky-Farfara, figură importantă în ambele 
romane de ia care plecăm, va avea şi unele 
date care aparținuseră lui Caty Zănoagă, 
A cărei poveste, din «Scrinul negru», am 
socotit-oa forma un subiect aparte, even- 
tual pentu un alt film. 

— George Călinescu a realizat, prin 
cele două romane, o frescă a epocii, 
dar şi o operă-portret, cu date aulobio- 
grafice. Veţi păstra acest echilibru? 

— Scenariul propune tocmai un aseme- 
nea echilibru, tinind seama că fresca — 
fără o galerie vie de portrete inedite, fără o 
multitudine de detalii şi nuanțe caracteris- 
tice — şi-ar pierde valoarea. Opțiunile noas- 
tre se vor putea citi prin faptul că unele 
părți de naraţiune vor apărea mai amplu 
în lumină, altele mai puţin, iar o parte vor 
rămine obscure, fără insă a fi uitate — pen- 
tru că le vom sry şi lor prezența, cel puțin 
in e situl secund. 

propos de planul secund, ce pon- 
dere va avea în filmul «loanide» deco- 
rul — tinind seama de spațiul pe care 
scriitorul îl rezerva descrierii creațiilor 
arhitectului? 

— Nu va fi în niciun caz un film «de arhi- 
tecturăn. Nu mă interesează, în mod ex- 
pres, monumentele pe care loanide le 
creează, pentru simplul fapt că acest perso- 
nai, ca arhitect, e inventat. El nici măcar nu 
paratrazează un Brâncuși sau un Pallady. 
Ceea ce interesează e tipul de intelectual, 
de creator, de artist. Nu uit că viața artistu- 
lui e o existenţă între două opere — deci, 
în film vor apare şi monumente sau case 
construite de loanide, dar nu mă preocupă 
partea descriptivă a construcțiilor. Mai intii 
pentru că aceasta ar fi fost foarte preten- 
tios, sub raportul realizării şi, mai ales, 
pentru că descriptivismul ar fi impins fil- 
„mul către o zonă mai puţin interesantă. 

— Dacă aţi vrea să concretizați și in 
planul ideilor, al sensului ultim al filmu- 
lui, opțiunile de care vorbeati. 

— loanide va fi in primul rind o confrun- 
tare Intre artist şi epocă, o dezbatere uneori 
surdă, alteori de subtext, dar și deschisă 
i explicită prin evoluția destinelor umane. 

teleg prin epocă nu numai evenimentele 


politice, ci şi mentalitățile particulare ale 
celor care trăiesc în ea. Filmul va fi, într-un 
fel, o cronică a anilor 1939—'40 — în prima 
parte, şi a perioadei 1949—'50 — în partea 
a doua. Dar nu vom avea o «parte negativă» 
şi o «parte pozitivă». loanide va trebui să 
lupte și cu mentalitatea vechii orinduiri si 
cu anumite anomalii din anii 1949—'50. 
Nu scăpăm, Insă, din vedere verdictul isto- 
riei, descompunerea unei lumi și semnalele 
celei noi. 


— Sinteţi, se vede, statornic în culti- 
varea surselor literare ale cinematogra- 
fului, 

— Orice scenariu e, in primul rind, lite- 
ratură. Romanele lui Călinescu au fost, 
dealtfel, obiectul multor tentaţii regizorale, 
mai vechi sau mai recente. 


— Numai «Enigma Otiliei» a ajuns pe 
ecran. 

— Dar a ajuns foarte bine. Filmul Felix 
şi Otilia al lui lulian Mihu e o stachetă ridi- 
cată sus. În ce măsură loanide o va depăși, 
rămine de văzut, pentru că totdeauna a 
vorbi despre un film Inainte de a-l fi termi- 
nat înseamnă, întrucitva, să faci pe prooro- 
cul. Sint un mare iubitor de cărți bune. 
Îmi doresc cel mai mult scenarii scrise după 
cărți, pentru că le găsesc mai profunde, 
mai temeinice, cu personaje a căror bio- 
gratie există, bine portretizate — ştiu şi eu 
în ce lume mă mișc. Sigur că nu exclud 
nici varianta scenariului original, după cum 
nu exclud nici un tip de film. Uneori am fil- 
mat înainte de a avea scenariul, la Apa ca 
un bivol negru sau, în acest an, la Mai 
presus de orice, filmul incă inedit care 
evocă experienţa tragică de la 4 martie 1977. 

— Revenind la «loanide», vă propun 
să trecem de la scenariu, de la sursele 
de inspiraţie, de la structura și factura 
filmului, la actori. Aţi ales pentru rolul 
titular un interpret neprotesionist. 

— Pictorul lon Pacea e un chip bărbă- 
tesc foarte rar Intilnit, Intr-o asemenea com- 
poziţie, printre fizionomiile noastre. Sea- 
mănă foarte bine cu Călinescu și exprimă 
o vigoare caracteristică a vieții intelectuale, 
cu doza necesară de scepticism lucid, un 
echilibru ideal între energia interioară și 
cea exterioară. Să nu uităm că rolul obligă 
la o comportare de artist foarte naturală, 


Un rol generos pentru o Marga Barbu acceptind 
cu entuziasm dificultățile compoziției: 


Madam 


Isamaky-Farfa 


Regizorul Dan Piţa: «Nu exclud nici un gen 
de filme, dar prefer... cărțile bune» 


După 
o atit 
de lungă 
prospectare, 
alegerea 
s-a făcut: 
«Bietul 
loanide» 
este 
pictorul 
lon Pacea 


iar acest personaj trebuie să fie, In același 
timp, un model tipologic. 

— lar «galeria»? 

— Octavian Cotescu va fi Pomponescu- 
ministeriabilui, Marga Barbu-madame Val- 
samaky-Fariara, Mihai Pălădescu-Panai! 
Suilețel, cel cu studiul antichităţii, Tănase 
Cazimir, actorul de la Satu Mare, e Hagie- 
nus, comanditarul cavoului, Constantin 
Codrescu — Gaittany, omul care circulă 
fără incetare, prin toate cercurile societăţii, 
Oiga Tudorache — madame Hangeriiu, 
care se auto-inmormintează în farsă, lon 
Caramitru — Hangerliu, Leopoldina Bă- 
lănuţă — Elvira, nevasta lui loanide, Car- 
men Galin — Pica, fiica lui loanide, care 
moare chiar în cavoul construit de taică-său, $ 
la comanda lui Hagienuș, Mircea Constan- A 
tinescu, absolvent al IATC-ului şi tinăr 
actor la Oradea, va fi Tudorel Ioanide, 
Ovidiu luliu Moldovan — legionarul Ga- 
vrilcea, Gheorghe Dinică e Gonzalv lo- 
nescu, iar Petre Gheorghiu apare în rolul 
important al lui Manigomian. Sultana va fi 
interpretată de Anda Călugăreanu, iar 
Indolenta de studenta de la Tg. Mureș, 
Enniko Silaghy. Mai sint în distribuţie 
Jean-Lorin Florescu, Vasile Niţulescu, 
Dorel Vişan, și alţi actori de la laşi, Tg. Mu- 
reș, de la IATC. Este cea mai mare distri- 
buţie pe care am avut-o plină acum, o distri- 
buţie la care obligă un asemenea film de 
epocă. 

— Faceţi din nou un film de epocă, 
dar de data aceasta, spre deosebire de 
adaptările după lon Agârbiceanu sau 
Duiliu Zamfirescu, vorbiți de o perioadă 
pe care aţi cunoscut-o direct. 

— Deosebirea nu e așa de mare, pentru ~ 
că în loanide ca şi în Nunta de piatră 
sau Tănase Scatiu trebuie să reconstitui 
o lume care nu mai există. Au trecut aproa- 
pe 40 de ani de cind loanide construia 
cavoul lui Hagienuş, şi 30 de ani de cind 
înalță prima sală a sporturilor. Oamenii se 
comportă azi altfel, merg alttel, sint altfel 
îmbrăcaţi. 

— Chiar merg altfel? 

— Sigur că merg altfel. Acum vestimen- 
tatia e mult mai comodă și oamenii păşesc 
altfel, mai liber, făcind în acelaşi timp eco- 
nomie de gesturi. O lume nouă sau veche 
se caracterizează și prin vestimentaţie, 
printr-un anume aer al timpului și locului. 

— Vă preocupă în mod deosebit a- 
ceste detalii? 

— Nu sint maniac, dar nu pot să nu le 
am în vedere. Nu fac un film doar din plă- 
cerea de a recompune din detalii o epocă, 
dar fără aceste detalii, cit mai multe și mai 
sugestive, nu poate prinde viață lumea 
care a fost, 

— Am dori să revenim la această 
lume, în numerele viitoare ale revistei, 
pentru a vorbi despre actori, operator, 
despre întreaga echipă. 


Valenan SAVA 
Fotografii de 
Emanuel TÂNJALĂ 


7 


i a a 


a 


Tradiţionalul tostival cinema 
togratic unional a avut loc, 
anul acesta la Erevan, capi- 
tala Armeniei sovietice, un 
| oraş frumos și tinăr — deși 
G cele 2750 de arteziene, fie- 
care simbolizind cite un an, aflate într-unul 
din numeroasele parcuri ale metropolei, 
consemnează, împreună cu multe alte ves- 
tigii milenare, străvechea istorie a așezării 
Ospitalierul Erevan, cu oamenii săi de mare 
frumusețe sufletească, a fost o gazdă foarte 
primitoare pentru cel de al XI-lea Festival 
unional, care a cuprins, în trei concursuri 
paralele (de lung metraj, de filme pentru 
copii şi de filme documentare) peste o sută 
de pelicule, cele mai reprezentative ale 
tuturor studiourilor unionale. La capătul 
celor opt zile de proiecţii (pline «ochi» de 
tiime, prezentate non-stop, de dimineață 
pină seara, în modernele săli ale cinemato- 
grafului «Rossia»), juriile și-au exprimat 
opțiunile, consacrind — drept cele mai 
bune filme ale anului 1977 — citeva creaţii 
de incontestabilă valoare artistică, In mă- 
sură să definească momentul și preocupă- 
rile actuale ale cinematografiei sovietice. 

Pe prima treaptă a podiumului, în con- 
cursul filmelor de lung-metraj, au fost 
așezate patru pelicule, din patru zări ale 
Uniunii Sovietice. Cu bucurie particulară 
am aplaudat prezenţa în fruntea palma- 
resului a filmului Aripi frinte (titlul. apar- 
tine ecranelor noastre, denumirea origi- 
nală, Podranki, s-ar traduce prin Zdren- 
țăroşii); filmul a fost prezentat nu de 
mult la noi, cei care l-au văzut, fiind, 
desigur, impresionați de virtuțile realist- 
poetice ale demersului cinematografic. 
Regizorul Nikolai Gubenko (autor al til- 
mului cu rezonanță tragică A ven 
un soldat de pe front) evocă în Aripi 
frinte, prin flash-back-uri emoționante, anii 


Oberhausen '78 


Dacă cu numai cițiva ani in 
urmă, scurt metrajul putea 
> să se mai consacre filmării 
nema unui om care se plimbă in- 
| tr-o odaie, prin faţa ferestrei 
sale, — lăsindu-i spectato- 
rului grija să dezlege şarada 
cinematografică a cărei cheie o constituiau 
imperceptibilele modificări ale peisajului 
de-atară — astăzi, la același festival la 
care urmărisem cele de mai sus, este de 
neconceput să mai înfățișezi publicului 
atari exerciţii de stil. 


Exploratorii prez 


Cei trei ani de cind Festivalul Internaţio- 
nal de la Oberhausen și-a inaugurat un 
nou curs — datorită criticului de film 
Wolfgang Ruf și a echipei ce-l secondează, 
au marcat un ciștig treptat, dar term, în 
acordarea lui la realităţile și problematica 
vieţii contemporane. 

Nu este de mirare, aşadar, că printre 
filmele premiate cit și printre cele allate in 
competiție la festival, s-au numărat acelea 
care, folosind pelicula ca retină inteligentă 
ia nu ca mijloc de memorare a unor ex 
hibitii tehnice, au adus documentarului 
mari posibilități şi i-au deschis mari ori- 
zonturi. Ceea ce nu inseamnă că unora nu 
le-a produs un veritabil şoc. Însăşi pre- 
zenta a numeroşi realizatori tv pe genericul 
unor filme oferind spre meditaţie realitatea 
imediată, cu acutele ei probleme, într-un 
domeniu de creaţie populat cu nume ce- 
lebre — de la Flaherty la Joris Yvens — a 
trezit suspiciunea unei «căderi» a calității 
filmice. Pe de altă parte, lansarea unor 
tinere cinematogratii — realizată prin do- 
cumentare vizind condiţia social-politică de 
inechitate şi aspirații ce nu se pot înfăptui, 
în lumea de azi, decit prin luptă — a dat 
prilejul unor see ce disimulau stingaci 
o falsă exigenţă. Într-un cuvint, nemulțu- 
miţii au fost tentaţi — și n-au ezitat să 
îndrepte degetul spre ecran cu morga pro- 
tesorului de școală veche pe care nu-l in- 
teresează adevărul, ci modul cit ma eule- 
mistic în care el este rostit... Este limpede 
că, fată de atari nretentii, explorarea quasi 
didactică a astmei Yokkaichi și a cauzelor 
ei — poluarea mediului înconjurător — nu 
poate folosi unor speculaţii savante despre 
«originalitatea» mijloacelor documentarului 
In explorarea orașului industrial. Pe ci- 
neastul Mari Kanke, realizatorul filmului in- 
titulat de altfel poetic Pentru ca cerul să 
devină din nou albastru l-a interesat — 
e limpede — mai mult efectul social al 
creaţiei sale decit efectele pe care le-ar 
fi obținut filmind cu obiective și filtre spe- 
ciale particulele de mercur și cadmiu ce 
au invadat, aintr-o criminală neglijenţă, o 
plajă însorită. Elegia, ca formă de expresie 


post-belici ai unei copilării ultragiate de 
vicisitudinile războiului. Gubenko este un 
regizor cu un simț deosebit al detaliului 
semnificativ, şi filmul său confirmă perma- 
nent aceasta, prin notaţiile sale psihologice 


În fruntea palmaresului: «Aripi 
frinte», un film pe cit de realist, 
pe atit de poetic 


de mare finete sufletească, prin galeria 
portretistică la fiecare pas sugestivă, prin 
atmosfera de ansamblu a peliculei, care 
beneficiază de excelenți interpreţi copii. 
şi de buni actori ai ecranului sovietic, cum 
este şi Jana Bolotova, în rolul unei profe- 
soare blonde, ca un simbol nostalgic al 
purității. 

Ex-aequo, pe prima treaptă a podiumului, 
au mai fost situate, cum spuneam, incă 
trei filme. Unul dintre ele, Naapet (titlul 
filmului redă de fapt numele eroului princi- 
pal) constituie o realizare de virf, presti- 
gioasă, a cineaștilor Armeniei sovietice, 
realizată de G. Malian. Este impresionantă 
în film încrincenarea eroului în lupta cu 
viața, tentativa disperată a refacerii unei 
vieți, distrusă de torţe contrarevoluționare 
în anii Marii Revoluții din Octombrie. cind 
întreaga sa familie a fost mișelește și barbar 
ucisă. Sint citeva secvenţe antologice în 
acest film auster, de un dramatism aspru, 
tensionat. Juriul — prezidat de regizorul 
Timotei Levciuk şi avind în componenţă, 
printre alții, pe actrița Liudmila Ciursina — 
a mai acordat premii întii filmelor Preţul 
morții îl știu numai morţii (producţie — 
cu sigure virtuți imagistice — a studiourilor 
din R.S.S. Estonă) şi Mătușa Samanişvili 
(realizare a cineaştilor gruzini). 

Palmaresul a fost deosebit de bogat, 
fapt foarte firesc dacă ne gindim că acest 
al 11-lea lesiival unional a reunit cele mai 
bune creaţii din 1977 ale tuturor studiourilor 
unionale Mai notez aici doar premiile de 
interpretare. acordate frumoasei actrițe uz- 
bece D. Kambarova, și actorului circhiz 
S. Ciokmarov pentru rolurile din filmele 
Casa sub soarele arzător și — respectiv 
— Ulan. Chiar dacă n-au figurat chiar in 
huntea palmaresului, alte citeva pelicule 
s-au detașat de ansamblul masiv si etero- 
gen de noutăţi. Întii, Mimino de Gheorghi 


0 lume fără fard 


artistică, este aici secundară; ceea ce zgu- 
duie şi rănește privitorul sint duşmanii 
invizibili, creaţi din pofta unor imense pro- 
fituri, care asaltează bronhiile şi macină 
plăminii. Filmul stabilește mai puțin un 
contact estetic intre ecran şi sală, mai mult 
fizic, în sensul alarmei trase la nivelul auto- 
conservării speciei umane. «Mi-au furat 
marea și cerul» — izbutește să spună, 
printre accese de tuse, un pacient al astmei 
purtind un nume inexistent în cursurile de 
anatomie patologică — pentru că abia 
acum s-a născut şi face victime — și brusc 
simți că parcă şi tu, spectator, respiri 
mai greu... 

Fie că este sau nu socotită politică, op- 
țiunea documentaristului devine calitatea 
esenţială a talentului său, fermentul unui 
efort şi al unei împliniri ce stimulează mă- 
iestria dar nu o mai idolatrizează. 

Caracteristică pentru această devenire a 
scurt metraiului este prevalarea documen- 
tulw asupra interpretării lui cinematoara- 
tice. În numai unsprezece minute, Miguel 
Alcobendas ne prezintă adevărul despre 
cea mai sudică provincie a Spaniei, în 
Requiem andaluz. Filmind pe același me- 
leag favorit turiştilor — cu plajă însorită, 
cer de peruzea, hoteluri elegante — ci- 
neastul încredințează privirii o Andaluzie 
necunoscută, încremenită, purtind povara 
îndelungată a sărăciei: oamenii nu apar în 
imagine decit trudind sau urmind în aceeasi 
tăcere cortegiile de înmormintare. «Ca nişte 
păsări cu aripile secerate» — spune co 
mentatorul. Vidat de exuberanța vacante 
lor cu toreadori şi corride, ecranul reda 


totuși lumina şi culoarea vie a sudului. 
Pecetea tristeței pe acest peisaj, exprimă 
și mai concludent judecata aspră a ci- 
neastului. 

Potenţa grăitoare a documentului viu — 
ție că este o «tranșă de viață», dialogul cu 
oamenii sau traiectoria unei singure bio- 
grafii — devine maximă atunci cind cineas- 
tul își gretează opinia pe cursul evenimen 
telor, articulind rezultatele anchetei sale in 
succesiunea firească a cunoaşterii, a do 
rinței omului de a ști, nu de a fi «modela!» 
potrivit unei idei preconcepute. În aceast: 
privinţă, selecţia de la Oberhausen a evi- 
denţiat tendința tot mai categorică a multor 
cineaşti de a deveni mesagerii publicului 
în căutarea adevărului. Pe bună dreptate, 
cuplul realizatorilor olandezi Bert Schwit- 
ters și Barry van der Sluis (ambii dispunind 
de experienţă în realizarea de filme şi pro- 
grame tv) indicau că această cerință derivă 
dintr-o situație precară a informației in 
lumea modernă, dirijată de business. Por- 
nind de la această constatare, cineaștii 
amintiţi au creat «Dosarele documentare» 
la o suită de filme care ar corespunde — 
ca și ale altora, prezentate în Festival 
unui gen al cercetării cinematografice, un 
lel de expertiz ə realițătii, a părerilor răs 
pindite despre ea, a formulelor-tip care 
circulă fără a mai putea fi supuse unei 
contraziceri, linzind să cucerească prin 
naivitate sau automatism, opinia publică. 
Un astfel de film prezentat de către cei doi 
a fost Dosarul Interpol, o anchetă revela- 
toare în privința unui veritabil mit: al luptei 
impotriva banditismului internațional pe 


“Un film dramatic (și premiat), Toamna foametei, de Gon 


(India). Undeva, în lume, mamele și-au mincat copiii. Era în toamna 


anului 1970 


În orașul celor 2750 de arteziene... 


Danelia, o comedie spumoasă, antrenan!ă, 
cu umor de situaţii dar și cu o plăcută tenlă 
poetică. cu multe calambururi. da și cu 
notații satirice și psihice pline de tilc. Apoi 
Legenda despre Til, de Alov și Naumov, 
o transpunere liberă (în două serii) a bas- 
mului lui Charles de Coster, film valoros atit 
prin revşitele sale artistice cit și prin cop- 
temporaneizarea apăsată a povestirii des- 
pre Eulenspiegel. În stfirşit, ar fi de amintit 
sı himul de mare montare Soarta, de Ev 
gheni Matveev, un film de război care — 
tără a se ridica la nivelul lucrărilor devenite 
clasice — evocă în pagini realiste anii dra- 
matici ai conflagrației mondiale. Temele 
preferate ale cinematografiei sovietice au 
fost prezente, toate, în repertoriul de filme 
al festivalului. 

Dar festivalul de la Erevan n-a insemnat 
numai filme. A fost, pentru toți participanţii 
— reprezentanţi ai tuturor studiourilor uni- 
onale și delegații de cineaști din țări socia- 
liste ca România, Bulgaria, Cuba, R.D. Ger- 
mană, Polonia, Ungaria, lugoslavia, Mon- 
golia și Cehoslovacia — un amplu for de 
dezbateri cinematografice, un util schimb 
de experienţe, Şi a mai fost un excelent 
prilej de a cunoaște Erevanul și citeva din 
locurile de mare frumuseţe ale Armeniei 
sovietice. Drumurile festivaliştilor au trecut 
prin importante întreprinderi industriale con- 
temporane, pe la vechile mănăstiri de la 
Garni, de la Ghegard și de la Ecimiadzin, 
au despicat apele frumosului lac Sevan, au 
prins în orizontul privirii semețele culmi 
ale Araratului. Pretutindeni, oamenii Jocu- 
rilor şi-au arătat sufletul mare, frumos şi 
generos. Undeva, la Oşakan, o mică așezare 
i apropierea Erevanului, crește un măr pe 
care delegația de cineaști români l-a sădit 
ca simbol al prieteniei. 


Călin CĂLIMAN 


care numitul grup polițist particular, cu 
sediul astăzi la Paris, îl duce pe toate me- 
ridianele. Pornind de la constatări lesne de 
lăcut — că protagoniștii marilor infractiuni 
nu au fost descoperiți de «interpol» — 
cineașştii pătrund adinc în istoricul, struc- 
tura și chiar biografia lucrătorilor acestei 
organizaţii cu caracter privat. Mărturiile 
unor cercetători, documente secrete, ple- 
doaria şefului departamentului de poliţie 
de la Cartierul general al «interpolului» 
sint revelatoare pentru acțiunea cinema- 
tografică de lămurire a opiniei publice, pe 
care și-au propus-o realizatorii. 


Document și ficțiune 


Predilecţia pentru temele acute ale con- 
temporaneității — probată nu doar de ci- 
neaștii participanți ci și de comisia de se- 
lecţie a festivalului şi în final de membrii 
juriilor, după cum au dovedit premiile acor- 
date — nu a restrins nici evantaiul posibili- 
tăţilor scurt metrajului și nici efervescenta 
sa artistică. Faptul că un film intitulat E 
mai bine să fii sănătos și bogat decit 
bolnav şi sărac (Danemarca) a putut dez- 
bate antagonismele falsei prosperități a 
societății de consum în stilul unei farse 
care alternează și îmbină desenul animat 
cu filmarea documentară, demonstrează că 
tematica majoră nu exclude căutările şi 
reușitele originale. Însăși promovarea fil- 
mului experimental, la Festivalul de la 
Oberhausen, precum şi a tuturor genurilor 
de scurt metraje (cele artistice, cu inter- 
preți, precum și a tuturor speciilor de ani- 
maţie pe teme adresate maturilor) repre- 
zintă un impuls și o emulaţie într-un do- 
meniu vast al producției de filme în care, 
din fericire, acționează cu o mai redusă 
virulență acea forță distructivă a intereselor 
comerciale. Nu intimplător, vocaţia multor 
cineaşti de pe glob se implinește adesea 
prin eforturi materiale proprii iar, acolo 
unde nu e cu putință, creind cooperative 
de producție cinematografică. 

Înscriindu-se într-o specie mai puțin frec- 
ventată la acest festival — filmul etnografic 
— producţia studioului Al. Sahia — Un 
cămin cultural de Ada Pistiner, a trezit 
simpatia caldă a publicului şi interesul 
unor specialişti și distribuitori. Este de 
dorit, pe viitor, o acordare mai precisă a 
filmelor destinate reprezentării peste ho- 
tare cu specificul fiecărui festival inter- 
naţional. 

Cele aproape 40 de ţări participante la 
ediția din această primăvară a Festivalului 
de la Oberhausen, au obținut laolaltă mai 
mult deci puteau să le ofere premiile atri- 
buite citorva din tilmele ce le-au reprezen- 
tat: consensul că filmul documentar nu 
este o șaradă ci o cheie a realităţii, că in 
lumea grăbită, dificilă şi inechitabilă pe 
multe meridiane rostirea limpede a ade- 
vărului este menirea artei cu cei mai multi 
spectatori. 


Eugen ATANASIU 


mizau to 
ă realitatea r 


oielil 
jile 


Eroi au fost — pe 
Sebastian Papa 
sandri 


>De 


micul ec 


VA- 
ani-Peneş Curcanul şi Tudor G 
eroi sînt încă — Pentru Patrie 
Nicolaescu ari 


film pentru marele ec 


Grozea) 


on Ciobanu în rolul maiorului Mo 


fost i 


Arta filmului 


ain 
reconstituir 


ut 


J 


Fie 


& 


Întîmplări 


cu, despre 


şi pentru copii 


Parodia 
comediei muzicale 
Copiii-actori 


ironizează 
ticurile 
actorilor adulți 


Cu excepţia filmului prezen 
tat în gală, superproducția 
Un pod prea îndepărtat, 
care așa cum reiese din cro 
nica alăturată și-a propus să 
redea un episod «al celui de 
al doilea război mondial pro 
gramul «Zilelor !ilmului englez» se remarcă 
prin unitate tematică, fiind format din filme 
despre, cu sau penliu copu şi tineret 
Indiferent dacă este vorba de o parodie de 
musical cu gangsteri (Bugsy Malone), 
de o comedie dulce-amară (Optimiștii), 
de o mică aventură cu doi băieţi isteți 
(Mingea strălucitoare), de un nou episod 
al aventurilor lui Robin Hood (Cruciații), 
sau de un film știinţifico-tantastic cu mon- 
ştri preistorici (Lumea Atlantidei), elemen- 
tul comun sint copiii cu universul lor, cu 
talentul lor de actori precoce, cu preferin- 
tele lor pentru inedit şi aventură. 


La multi ani! 
La multe filme bune! 


090 La 1 iunie s-au implinit 20 de ani 
de cind și-a Inceput activitatea laboratorul 
de la Buftea. De aici, de unde Incepe lun- 
gul drum al imaginii spre ecran, au ieșit 
în acești 20 de ani, peste 260 de filme de 
lung-metraj (dintre care unele în douâ 
serii) şi peste 7500 de scurt-metraje. Şi 
numai pentru cine nu ştie, de pildă, ce im- 
portanță are fiecare nuanţă la etalonaju! 
unui film color, munca cineaştilor de la la- 
borator poate părea o operaţie simplă, sau 


10 


Inspirindu-se dintr-un roman propriu 
Anthony Simmons plasează acțiunea fil 
mului Optimiştii într-un cartier londone. 
sărman, dar botezat atit de poetic «Nou: 
ulmi». Aici se înfiripă prietenia dintre un 
bătrin cintăreț ambulant și doi copii, atrași 
inițial de ciudățenia bătrinului, apoi de 
bunătatea și înțelepciunea lui («Dă-i în- 
colo de oameni, dacă vrei un prieten ade- 
vărat ia-ţi un cline»), dar mai presus de 
orice, de universul strălucitor al cabare- 
tului căruia zdrențărosul cintăreţ îi apar- 
ținuse cîndva şi din care mai păstrează 
cu grijă citeva relicve inchise în «aparta- 
mentul» lui modest. Romanul lui Simmons 
aparține unei noi orientări în literatura 
pentru copii care Imbină fantezia cu pers- 
pectiva realistă, iar filmul urmează şi el 
aceeaşi linie. Autenticitatea se simte nu 
numai în portretul unei Londre redată 
printr-o acumulare de detalii concludente 
(de la busculada la coada de bilete pentru 
meci şi pină la maidanul cu gunoaie), ci 
şi în morala finală a filmului care pecet- 
luiește lipsa de coincidenţă a visului cu 
realitatea. 

Dar principalul punct de atracţie rămine 
interpretarea. În rolul cîntărețului ambulant 
regăsim un Peter Sellers, îmbătrinit, care 
mai păstrează ceva din obişnuitu-i stil 
caricatural, dar fără ostentaţia din Întoar- 
cerea panterei roz. Împreună cu Alec 
Guinness, deşi puţin în urma lui Sellers 
rămine fără îndoială marele scamator al 
cinematografului englez, specialist în tra- 
vesti-uri şi compoziţii. Aici masca este 
perfectă: mers legănat, gesturi largi, zimbet 
discret înțepenit pe buze, privire obosită 
sub pleoapele pe jumătate închise. Alături 
de el, cei doi copii Donna Mullane si John 


paravanul 

ştiinţei, § 

N ficțiunea ş 

se simte * 

în largul său | 

(Lumea Atlantidei 3 

A. ï de Kevin Connor) 4 


mecanică... Ce le putem dori cu ocazia ani- 
versării (sărbătorită, de altfel, într-un cadru 
festiv la studio)? La mulți ani! La multe 
filme bune! lar atunci cind va spori numărul 
de filme al producţiei anuale, să sporească 
capacitatea laboratorului! Le dorim, adică, 
să aibă tot ce le trebuie (chiar şi peliculă 
color pentru copiile de lucru). 999 Toate 
fortele echipelor de montaj-sonorizare 
sint antrenate în operație de finisare a 5 
filme, ce trebuie predate în copie standard 
pină la sfirşitul lunii. În termeni de plan, 
sint «filmele trimestrului | ustul și cu- 
loarea fericirii (regia: Felicia Cernăianu), 
Mai presus de orice (regia: Dan Piţa, 
Nicolae Mărgineanu), Acasă, (regia: Virgil 
Calotescu), Rev: (regia: Sergiu Nico- 
laescu) și Melodii, melodii (regia: Fran- 
cisc Munteanu). Inginerul de sunet Andrei 
Pap lucrează la două dintre ele: Revanșa 
si Mai presus de orice, dar s-a obişnuit 
cu lucrul în «paralel». 999 Două filme 
noi intrate In producţie. Primul, Banda 
de magnetofon, este al Casei Unu. Scena- 
riul: Haralamb Zincă și Nicolae Mărginea- 


Chatfey rivalizează, prin interpretarea lor 
nuanțată şi plină de farmec, cu echipa 
excelentă de actori-copii dintr-un alt film 
al acestui program: Bugsy Malone. 

Pentru debutul său de lung-metrajul de 
ficțiune, regizorul Alan Parker (care a 
ținut luna trecută afișul Festivalului de la 
Cannes cu cel de al doilea film al său 
Midnight Express) și-a propus și a reuși! 
fără cusur să răspundă, în felul sãu, modei 
retro apelind la arhetipurile celor mai de 
succes genuri ale cinematografului holly- 
woodian din anii '30 filmul cu gangsteri, 
musicalul, filmul cu copii-actori care paro- 
diază pe adulți. Un critic londonez scria că 
scenariul acestui film pare a fi făcut de un 
computer care a selectat cele mai trec- 
vente clișee din genurile menţionate. Com- 
paraţia este inspirată în măsura în care 
subliniază perfecțiunea rezultatului. Bugsy 
Malone este un desăvirşit repertoriu de 
situaţii, replici şi tipuri de personaje intil- 
nite în zeci şi sute de filme hollywoodiene. 
Cinetilul microbist este chiar tentat să 
incerce o identificare a surselor, dar nu 
reuşeşte pentru că Alan Parker nu face o 
inşirare de citate, ci o chintesenţă originală 
de prototipuri. p 

Numai că lupta pe viață și pe moarte din- 
tre bandele rivale conduse de Fat Sam 
și Dandy Dan, adică dintre italianul ameri- 
canizat, proprietar de bar şi englezul scli- 
visit, stăpin al unei case impunătoare cu 
parc şi gazon, nu se mai dă cu clasicele 
arme de foc ci cu frişcă. Echivalentul 
banalului pistol este celebra tartă din epoca 
de aur a slapstick-ului, în timp ce cores- 
pondentul mitralierei este un pușcoci, bine- 
înțeles demontabil și transportabi! într-o 
casetă, care împroașcă proiectile albe şi 
spumoase. Filmul este plin de asemenea 
găselnițe (automobilele cu pedale în loc 
de motor, băuturi răcoritoare divers colorate 
in loc de băuturi alcoolice) care dau sa- 
voare acestui joc de-a oamenii mari, jucat 
de copii și adolescenți. În ciuda virstei lor 
fragede (cel mai bătrin este Martin Lev — 
16 ani, iar cel mai tinăr Albin Jenkins — 
9 ani), performanţele actoricești sint ului- 
toare. Dintre toţi acești copii minune, un 
nume trebuie neapărat reținut: Jodie Foster, 
interpreta fatalei Tallulah, vedetă interna- 
țională la 13 ani. Toate aceste calități 
justifică succesul de public al filmului cit 
şi cele patru premii acordate de Academia 
britanică de cinema în 1976 (pentru actriță 
în rol secundar, pentru scenariu, sceno- 
gratie şi bandă sonoră). 

Ultimele două lung metraje ale progra- 
mului au un element comun: cel știin- 
țifico-fantastic. În Mingea strălucitoare, 
el constituie mai mult un pretext pentru o 
povestioară moralizatoare în care sint im- 
plicaţi doi băieți și un extraterestru cu o 
înfăţişare mai puţin «obişnuită», aceea de 
bilă argintie şi foarte mincăcioasă De 
reținut că această peliculă semnată de 
Harley Cokliss este produsă de Fundaţia 
britanică de filme pentru copii, firmă re- 
paia pentu eforturi sae de educate 
prin cinematograf a tineretului. 

În Lumea Atiantidei, ficțiunea științifică 
constituie însăşi esenţa tramei. Filmul în- 
cepe ca Onedin (comparaţie sugerată mai 
ales de prezenţa lui Peter Gilmore, pro- 
movat de la rangul de căpitan de vas la 
cel de tinăr savant), se continuă ca o Lume 
a tăcerii populată Insă de monştri şi sfir- 
şește prin a se asemăna cu Al șaptelea 
continent Efectele speciale sint însă cam 
stingace, iar suspensul pe alocuri deficitar. 

Nu putem încheia fără să menționăm 
prezenţa în program a cltorva scurt-metraje 
de excelentă calitate artistică (Aceasta 
trebuie să fie Londra, Wimbledon 100, 
Studiourile Pinewood) care ne oferă o 
altă față a cinematografiei britanice actuale. 


Cristina CORCIOVESCU 


nu. Regia: Nicolae Mărgineanu. Un film 
polițist ale cărui mobiluri sint plasate 
înainte de 1944, dar ai cărui suspens 
se desfăşoară în zilele noastre. Cel 
de al doilea, Pe firul apei, este o pro- 
ducţie a televiziuni (durata 90 de minute) 
şi este un film cu subiect de actualitate. 
Scenariul: Platon Pardău. Regia: Letiţia 
Popa. 999 Își continuă din plin filmările — 
ceea ce inseamnă maximum de randament 


Drăgan); Vis de ianuarie (regia: Nicolae 
Opriţescu). 999 Deşi Revanșa se apropie, 
vertiginos, de sfirşit, ultima secvenţă a fil- 
mului — dar se pare o secvență «cheie» — 
s-a filmat luna aceasta pe unul din platouri, 
unde a fost construit un ascensor, cu res- 
pectivele scări: trei etaje (autorul decorului, 
Marcel Bogos). Dacă reamintim că regizo- 
rul este Sergiu Nicolaescu și că dificila 


Ciudată primire a avut, la 
diverşi critici şi în diverse 
publicaţii de prima dimen- 
siune din lume, filmul lui 
Attenborough. Ciudată și a- 
proape inexplicabilă, dacă re- 
tuzul unora n-ar conţine chiar 
în subtext, explicația. «De ce să ne mai 
amintim astăzi de greșala unor comandanţi 
de acum mai bine de trei decenii?» spune 
un critic, sau «Pe cine mai interesează ce a 
fost şi cum a fost?» consideră alt critic că 
ar fi un argument suficient pentru a respin- 
ge filmul. Alţii se leagă de impresionanta 
listă a actorilor ca să ironizeze demersul 
regizoral, ca fiind axat pe «sonorități ono- 
mastice și nu pe idei artistice». 

Un pod prea îndepărtat, film de război, 
costisitor, într-adevăr și cu o distribuție 
foarte sonoră, iarăşi într-adevăr, nu depă- 
şeşte desigur condiţiile unei supraproduc- 
ţii cu care s-a obişnuit lumea. Dar această 
supraproducţie este importantă în mod 
special prin unghiul de urmărire a unui 
episod real din timpul celui de al doilea 
TG MORGIN — WARR ROE GE seriilor! 
Cornelius Ryan şi adoptat integral de reali- 
zatorul englez: cine plătește şi cum se plă- 
tește greșala şi stupiditatea unor coman- 
danţi militari, care privesc războiul ca un 
moment prielnic pentru vanitatea perso- 
nală şi-i transformă pe soldaţi în uneltele 
satisfacerii ei. Un pod prea îndepărtat 
povestește o intimplare declanșată de un 
comandament aliat al unui sector de front 
antitascist (Olanda anului 1944), comanda- 
ment pe care abia dacă-l vedem, pentru că 
privirea cinematografică ne transportă în 
urmărirea a ceea ce se numește, în termeni 
militari, îndeplinirea misiunii. Şi asttel îi 
urmărim pe oameni şi asistăm la efectul 
tragic al erorii de gindire, de strategie şi de 
tactică. De aici Inainte, totul se demonstrea- 
ză prin oameni, care rămîn oameni obiș- 
nuiți, capabili de acte curajoase, uneori 


construcție a fost necesară pentru a se re- 
aliza o tot atit de dificilă mizanscenă, ne 
putem tace o idee despre ceea ce s-ar pu- 
tea chema o revansă spectaculoasă. 999 0 
echipă de cineaști francezi filmează pe 
platoul nr. 4 din Buftea, o adaptare pentru 
televiziunea franceză (T.F.1) a operei lui 
Rossini, «Contele Ory», pe care o sem- 
nează ca regizor, Jacques Trebouta. Sce- 
nograful filmului este Georges Wakhevitch, 
unul dintre cei mai cunoscuţi pictori deco- 
ratori francezi care a creat decorurile la 
nenumărate filme, printre care «lluzia cea 
mare» şi «Doamna Bovary» de Jean Re- 
noir, «Serbările galante» de Rene Clair... 
Nu este o coproducție, ci o prestare de 
serviciu. Colaboratorii români sint arhitec- 
tul Marcel Bogos, pictorița de costume 
Nelly Merola, cameramanul Dan Niculescu, 
directorul de filme Lucian Gologan. 


R.P. 


îndepărtat 


inconştienţi, alteori infricoşaţi, mai totdea- 
una dirzi şi superbi în temeritatea lor, dar 
şi uluiţi de adevărul că riscurile, temeritatea 
şi sacrificiul lor nu servesc decit un orgoliu 
stupid. Totul se petrece în condiţiile-limită 
ale unei acţiuni militare cu caracter special, 
unde totul se precipită și astfel disimulările 
nu mai au timp să apară. Cu bune, cu rele, 
oamenii se dezvăluie aici in adevărata lor 
lumină, mesageri ai unei cauze drepte, 
puși s-o îndeplinească pe o cale greşită, 
într-un moment greșit, în cadrul acestei 
operaţii numită «Market Garden». Calea 
se dovedeşte a fi doar o cale a trufiei unui 
comandant de front. Analele celui de al 
doilea război mondial conțin nenumărate 
documente și dovezi — mai ales în privința 
acestei operaţiuni de pe frontul din Olanda. 
Filmul lui Attenborough, realizat într-un 
spirit de autenticitate a atmosferei, de rea- 
lism faptic şi psihologic, de o meșteșugită 
gradaţie a desfăşurării, se adaugă și el, ca 
document-reconstituit, la dosarul care a 
avut în Cornelius Ryan un martor şi cerce- 
tător acerb al episodului «Market Garden», 
ca şi al întregii debarcări aliate de pe coasta 
normandă. Asemenea realizări — chiar 
dacă nu se vor înscrie, probabil, în acea zo- 
nă destul de rarefiată a filmelor de excep- 
tie — se inscriu între acele pelicule care 
te tac uneori să spui că un bun film de război 
este o excelentă pledoarie pentru pace. 


Mircea ALEXANDRESCU 


Producţie a studiourilor americane. Regia: Ri- 
chard Attenborough. Scenariul: William Goldman 
— după cartea cu acelaşi nume de Cornelius Ryan. 
Imaginea: Geoffrey Unsworth. Muzica: John 
Addison. Cu: Dirk Bogarde, James Caan, Michae! 
Caine, Sean Connery, Edward Fox, Elliot Gould. 
Gene Hackmann, Laurence Olivier, Ryan O'Nea! 
Robert Redford, Liv Ulimann, Maximilian Schell. 
Hardy Kruger, Anthony Hopkins. 


clubul criticii 


Înainte de încheierea primei serii de 
reuniuni ale Clubului criticii (vom mai 
avea, totuşi, prilejul să comentăm în- 
trunirile iunii iunie —amănunte des- 
pre luna mai citiți în acest număr la 
rubrica «Asociaţia cineaştilor»), se 
impun citeva concluzii (în luna lui 
cuptor, ele ar îi mai greu de suportat), 

Nu concluzii-bilanț, pentru că nu ne 
tentează inventarierea rezultatelor şi 
nici frazeologia judecăților «înțelepte 
separind de pe acum ce e rău de ce 
e bine, ci citeva concluzii-perspectivă 
ginduri sugerate de experiența prime 
lor şase luni şi care ar putea găsi la 
2 octombrie 1978 (cind se redeschide 
clubul) pină la 25 iunie 1979, un spaţiu 
generos de implinire. 


Un bun film 
de război 
este o excelentă 
pledoarie 
pentru pace 


Genericul filmului, 

o colecție de 
capete de afiş: 
Dirk Bogarde, James 
Caan, Michael Caine, 
Sean Connery, Edward 
Fox, Elliot Gould, Gene 
Hackman, Anthony 
Hopkins, Hardy Kruger, 
Laurence Olivier, Ryan 
O'Neal, Robert Red- 
ford, Maximilian Schell, 
Liv Ullmann 


Ce a fost operațiunea 


«Market-Garden»? 


@ «Acest eşec a fost atit de bine ascuns, 
incit abia acum, pentru întiia oară, America 
află adevărul». (Cornelius Ryan, 1974) 


e «A fost o eroare multiplă,comisă de 
patru ofițeri superiori coborind în ordine 
ierarhică». (B.H. Liddell Hart , istoric englez) 


e «Operaţiunea a îndeplinit o parte din 
ceea ce aștepta de la ea feldmareșalul Mont- 
gomery — un coridor al aliaților pătrunzind 
pe o distanță de circa 100 km în interiorul 
Olandei, incluzind capetele de pod de pe 
rlurile Maas și Waal; dar, după logica ne- 
miloasă a războiului, operațiunea a fost un 
eşec. Ea n-a reușit nici să stabilească un 
cap de pod pe ultimul fluviu, cursul inferior 
al Rinului, nici să împartă In două terito- 
riul Olandei, nici să dubleze zidul de vest al 
apărării germane și nici să pună armata 
britanică într-o poziție favorabilă pentru a 
ataca Ruhr-ul. Dar, mai grav decit toate, 
este că a eșuat în a da o lovitură unui 
comandament german șovăielnic». (Char- 
les B. MacDonald, istoric american) 

e «Toate dovezile acumulate confirmă 
că, la fel ca la Galliopoli (în primul război 
mondial n.n.), aici a fost un dezastru bri- 
tanic în care curajul nebun a fost lipsit de 
o armătură în materie de strategie, de in- 
formaţie şi de tehnologie competente. To- 
tuşi scopul războiului este izbinda, nu 
Crucea Victoria, și a fost de-a dreptul 
rușinos că,in toamna anului 1944, noi pu- 
team fi încă atit de diletanţi» («The Times» 
— 19 septembrie 1974, Ronald Lewin). 


(Din volumul «Un pod prea Indepărtat» 
de Cornelius Ryan, 
Editura Politică — 1977) 


Dacă această planificare de mers al 
trenurilor îi face pe unii să zimbească, 
cu atit mai bine pentru noi. Este prima 
certitudine pe care am căpătat- 
aceea că întilnirile noastre săptăminale 
sint necesare, că această ritmicitate 
s-a transformat dintr-un pariu riscat 
într-un reper al vieţii noastre cineaste 
In perspectiva — deocamdată ținind 
mai mult de science-fiction — pe 
care am dori-o Clubului criticii, nive- 
lul celor şase luni pe care le-am 
parcurs am vrea insă să ne apară 
cindva de o modestie înduioșătoare. 


Ne-am putea, de pildă, propune ca 
una dintre şedinţele săptăminale ale 
fiecărei luni să fie în viitor dedicată 
unei teme-studiu, implicind comuni- 


cări și alte contribuții aplicate, de 
maximă rigoare, in măsură a fi publi- 
cate. Pe parcursul a trei luni, am putea 


Zilele filmului românesc la Londra 


„Aşteptăm în continuare 
filme noi din țara 


La «National 
Film Theatre», 
spectatorii britanici 
au avut prilejul să vadă 


timp de şapte zile, 
numai 
filme româneşti 


Pe malul sting al Tamisei, 
în apropiere de Waterloo 
Bridge, a fost inaugurat, în 
1952, un mare și modem 
complex arhitectonic com- 
pus din trei clădiri separate, 
dedicate fiecare in parte mu- 
zicii, artelor plastice şi filmului. «Queen 
Elisabeth Hall», ateneul din beton și sticlă, 


inema 


cu o sală de concert de trei mii de locuri, 


considerată a avea cea mai bună acustică 
din lume, a găzduit în ultimele două decenii 
și jumătate cele mai prestigioase orchestre 
simfonice, dirijori şi solişti din lume»; 
În sălile pe mai multe nivele de la «Royal 
Festival Hall» și-au găsit, de-a lungul anilor, 
locul cel mai potrivit expoziţii de desen, 
pictură, sculptură, clasice sau de avangar- 
dă, ca și reprezentații ocazionale de teatru 
sau conferințe; cea de a treia clădire, cu- 
noscută sub numele «National Film Thea- 
tre» prezintă anual — în cele două săli de 
cinema de o extremă eleganţă, de 519 și 
respectiv 165 locuri — peste opt sute de 
filme de lung-metraj şi tot atitea scurt- 
metraje, documentare sau de animaţie 
In incinta lui «National Film Theatre» 

unde se ține anual prestigiosul festival 
internațional al filmului — se află și o 
bibliotecă cu peste 20000 de volume, 
şı o filmotecă cu peste 2500 titluri 
pe 35 și 16 mm, care împrumută membrilor 


Strigătul | 

lui Darie + 
a răsunat 

la „National 
Film Theatre” 
în seara galei 
dedicată 
filmului 
românesc 
(Prin cenuşa 
imperiului 

de Andrei 
Blaier) 


întreprinde bunăoară retrospective 
metodice, cu vizionări selective, de 
reconsiderare a celor trei decenii de 
cinematografie nouă. 

Această înclinare spre studiu şi 
cercetare, am compensa-o printr-un 
ciștig şi în latura oarecum spectacu- 
loasă. Semestrial (primăvara şi toam- 
na) clubul —ciştigindu-şi eventual ti- 
tulatura de Club naţional al criticii de 
pe lingă Asociaţia cineaştilor —ar or- 
ganiza colocvii cu cineaştii şi cinefilii, 
deplasindu-se in acest scop în țară 
şi colaborind, prin rotaţie, cu intre- 
prinderi cinematografice judeţene care 
s-au dovedit mai intens preocupate 
de actul de cultură (de pildă, Botoşani 
Constanţa, Tg. Mureș), 

In această perspectivă dezbaterile 
ar lua deci, de două ori pe an, tur 
unor colocvii-festivaluri de critică de 
film, cu vizionări şi discuţii timp de 


dumneavoastră“ 


clubului, cărți şi filme la domiciliu. Tot la 
«National Film Theatre», sub auspiciile 
lui «British Film Institute», care a împlinit 
45 de ani de activitate, se organizează 
conferinţe, întiiniri între cineașşti britanici 
și străini cu cinefilii, sau se prezintă pro- 
grame speciale de diapozitive. 

În cadrul manifestărilor desfășurate în 
lenătură cu vizita de stat in Marea Britanie 
a președintelui Republicii noastre tovarăsul 
Nicolae Ceaușescu si a tovarăsei Elena 
Ceaușescu, la invitația reginei Elisabeta 
a li-a sı a ducetw de Edinburgh, la acest 
prestigios club al filmului, au avut loc 
intre 5 se 11 iunie, «Zilele filmului romå- 
nesc». In seara galei, a fost prezentat filmul 
lui Andrei Blaier, Prin cenușa imperiului, 
urmat de Dincolo de pod în regia lui 
Mircea Veroiu, Filip cel bun şi Tănase 
Scatiu în regia lui Dan Piţa, Mere Roșii 
de Alexandru Tatos, Osinda de Sergiu 
Nicolaescu și Actorul şi sălbaticii, în 
regia lui Manole Marcus. Aceeași selecție 
este programată la sfirșitul lunii, și In 
oraşul Newcastle. 

incă înainte de inceperea acestor «Zile 
ale culturii românești», al căror ambasador 
este filmul nostru, unul dintre cei mai 
reputați critici britanici, Alexander Walker, 
colaboratorul permanent al ziarului 
«Evening Standard», scria: «Dorința de 
a vedea filme româneşti a fost stirnită 
de prezentarea la «National Film 
Theatre» cu cîțiva ani în urmă, a unor 
filme, printre care amintim pelicula de o 
frumusețe poetică Nunta de piatră a lui 
Dan Piţa şi Mircea Veroiu, Amintiri din 
copilărie de Elisabeta Bostan, filmul de 
factură polițistă al lui Sergiu Nicolaescu, 
Cu miinile curate și, în sfirșit, poate cel 
mai remarcabil şi mai controversat, acel 
film politic atit de pătrunzător care este 
Puterea și adevărul de Manole Marcus. 
Aşteptăm cu nerăbdare noile filme romă- 
nești, pe care cetățenii britanici le vor 
vedea cu prilejul vizitei oficiale a Preşedin- 
telui Ceauşescu în Marea Britanie». 


A.D. 


2—3 zile, cu premii atribuite prin son- 
daje in public: pentru cea mai bună 
participăre la dezbateri a unui critic. 
a unui cineast, a unui cinefil. O primă 
ediție a Colocviului și Festivalului cri- 
ticilor de film, cineaştilor şi cinefililor, 
ar putea avea loc, să zicem, în octo 
brie 1978, cu tema «Contribuţia tinerei 
generaţii la dezvoltarea filmului romă- 
nesc», fiind organizată de Clubul cri- 
în colaborare cu un Comitet 
județean de cultură și educaţie socia- 
listă. 

Nu temele ne lipsesc fireşte, Şi nici 
ideile. Din fericire nu lipsesc nici 
acei care sint capabili să transforme 
astfel de iniţiative în fapte. De cind s-a 
inființat Clubul, aceștia au putut fi 
văzuţi în fiecare luni după amiază, la 
Club, la dezbateri... 


ticii, 


Valerian SAVA 


Pon Ie 


„New York, New York”- 


Martin Scorsese onorează cu 

brio ultimul nou val al reg: 

zorilor americani, adică acea 

generaţie născută în anii '40 

și care a accedat la faima 
internaţională din anii '70. 

Urmind asemenea multora 

dintre colegii săi de contingent, drumul de 
la scurt-metraj la filmul de ficțiune, Scor- 
sese se face remarcat pentru prima dată 
în 1973 chiar cu filmul său de debut, Străzi 
Hăturalnice; Ellen Burstyn Îşi adjudecă 
Oscar-ul pentru cea mai bună interpretare 
feminină a anului 1974, cu rolul din cel de 
al doilea film al lui Scorsese, Alice nu mai 
locuieşte aici; cel de al treilea fiim al său, 
Şoferul de taxi este incununat cu laurii 
Marelui premiu la Cannes, 1976. Au fos! 
primii trei timpi ai unui debut răsunător. 
Această tripletă este amplasată într-un 
același mediu social, anume cel care,avind 
acces la visele de afirmare conform dicto- 
nului sacrosant al Americii «Oricine tră- 
ieşte pe teritoriul Statelor Unite poate 
ajunge un Rockefeller», se izbește în rea- 
litate de nenumărate obstacole și capcane 
capabile să transforme la prima cotitură 
speranța în eșec. În fața obiectivului lui 
Scorsese defilează astfel o lume marginali, 
dacă nu chiar interlopă a străzilor lătural- 
nice, o lume a celor care nu reușesc, pină 
la urmă, să treacă dincolo de barierele 
ghetto-ului social sau comunitar în care 
s-au născut. Mulţi dintre ei sint emigranti, 
în special italieni (asemeni familiei regizo- 
rului) iar decorul din primul şi cel de a! 
treilea film al său este surprins chiar pe 
viu în cartierul new-yorkez numit Little 
Italy — Mica Italie. lată deci că primele trei 


Pentru o «retrospectivă» (am 
pus ghilimelele din două mo- 
tive: unul, pentru că cinci iil- 
me nu sint deajuns să se 
constituie într-o retrospec- 
tivă, decit dacă sint foarte 
pe alese, şi doi, pentru că 
din cele cinci, două au între 9 şi 10 ani 
buni în spate, iar celelalte trei au state de 
vechime în jurul a două decenii. În aceste 
condiţii, profilul unui regizor, care are azi 
56 de ani şi lucrează in continuare, rămin+ 
cumva ciuntit), deci, pentru această retro- 
privire asupra unei părți din activitatea ci- 
nematografică a lui Mauro Bolognini, s-a 
procedat, dintr-un anume punct de ve- 
dere, oarecum bizar: s-a preferat, pentru 
deschidere, filmul cel mai bun (din cinci 
posibile!?): Metello. Şi incepind prin a 
vedea Metello (cel mai recent: 1969), cu 
tine, spectator, care te pregăteşti pentru 
un vernisaj Bolognini, se petrece un teno- 
men ciudat de treabă luată de-a-ndarate- 
lea, de judecată «a rebours», pentru că 
ceea ce ai văzut în Metello, cel puțin to! 
pe atit, te aștepți să revezi și în celelalte 
patru filme. Or , ele sint mult anterioare și 
atunci nu-ți mai rămine decit să privesti 
fotografiile din tinerețe ale unui om care, 
intre timp, a trecut bine de maturitate. Ba 
mai mult, l-am văzut destul de tinăr, apoi 
l-am pierdut din vedere, l-am revăzut ma- 
tur, şi pe urmă... Pe urmă, ne uităm într-o 
istorie a filmului la zi. Ziceam că s-a pro- 


| depărtează 


filme sint plasate în zona cunoașterii di- 
recte, aproape autobiografice a autorulu. 

Stilul său cinematografic este cel răspin- 
dit printre aceşti noi apăruţi regizori ameri- 
cani. B iși compune povestirile dintr-un 
lanț de intimplări puse cap la cap, oferin- 
du-le prilejul să facă o infinitate de varia- 
țiuni pe o temă dată, coeziunea realizin- 
du-se printr-un personaj-subiect sau un 
cuplu-subiect. Un exemplu cit se poate de 
concludent este în această privinţă filmul 
lui George Lucas «American Graffiti», a 
cărui acțiune se petrece printre adolescen- 
ţii unui oarecare orășel și relatează cum isi 
trec, adică își pierd timpul într-o perfectă 
monotonie, regizorul prezentindu-ne timp 
de aproape trei ore exerciții pe tema plicii- 
sului provincial. 

Cu al patrulea film al său, New York, 
New York, Scorsese retrage acțiunea din 
prezent către un timp retro (anii '45—'55), 
aducind implicit un omagiu spectacolului 
hollywoodian din acea perioadă. Un omagiu 
în sensul în care stilul acelei epoci este 
readus În obiectiv, dar regizorul îl supune 
cu o maximă dezinvoltură unor interpretări 
tandru-ironice, comico-lucide. Compozi- 
tia, structura sa, este însă aceeași cu cea 


din filmele precedente. Filmul se lasă cu | 


ușurință descompus In secvenţe indepen- 
dente. Fiecare din scenele sale are un in- 
ceput, un punct culminant și un sfirsit 
propriu, fiind astfel, în ansamblu, din punc- 
tul de vedere al accentelor dramatice, oare- 
cum liniar. Înşirate cap la cap, aceste mini- 
schițe cinematografice cu o alură voit 
dezlinată, unele putind lipsi în favoarea 
altora, deși tiecare in parte — perfect stå- 
pinite de regizor — creează o senzaţie de 


cedat bizar la alcătuirea acestui program 
italian, cind se putea proceda măcar ri- 
guros, în așa fel încit recitalul Bolognini — 
cuprinzind anii 1960 și 1961, apoi pauză, 
apoi anii 1968 şi 1969 — să fi fost lăsat să-si 
urmeze, chiar şi în aceste condiţii, firescul 
curs cronologic, terminindu-se, în loc să 
inceapă, pe o notă ceva mai înalt cali- 
tativă. 

Dar se poate și așa, se poate incepe cu 
mijlocul, se poate deduce Inceputul, se 
poate intui chiar şi o anume evoluţie, că- 
reia să-i găsim şi explicaţiile. Se poate 
spune tabla Inmulțirii şi pe sărite. 

Şi totuşi: ce leagă aceste cinci tilme? În 
primul rind, faptul că pornesc de la mo- 
dele literare. Toate sint «după» cite un 
roman, după romanul omonim al lui Vasco 
Pratolini (Metelio), după romanul omonim 
al lui Ercole Patti (O prea frumoasă lună 
noiembrie), după romanul «Moștenirea» 
de Mario Pratesi (La Viaccia), după ro- 
manul omonim al lui Italo Svevo (Senili- 
tate), după romanul omonim al lui Vitaliano 
Brancati (Frumosul Antonio). Ecranizări 
mai puţin poate în litera, cit în spiritul ope- 
relor de la care au pornit, dar în orice caz, 
vădind o opțiune pentru un anumit tip de 
literatură. În general, filmografia regizoru- 
lui denotă o constantă — sau chiar mai 
multe — care-i fac ușor depistabile încli- 
naţiile. Apar, astfel, evidente, citeva linii 
directoare pe care Bolognini și le-a trasat, 
ca apoi să le urmeze aproape ucu sfințe- 
nier. 

Aspirațiile sale de fond tin de alegerea 
„unei substanțe literare, care să-i permită 
o anume pondere ideologică, o situare In- 
ti-o perioadă istorică care să-i vină în In- 
_timpinarea afinităţilor, o plasare intr-un 
context social care să-l intereseze, să-i în- 
văduie, în sfirşit, extragerea unor perso- 
naje din diterite medii sociale pe care să 
le portretizeze, nu o dată cu sensibilitate 
"si cu un ascuţit simţ al psihologiei specifice. 
Si mai există la Bolognini Incă o preocu- 
„pare, atit de evidentă de parcă ar fi înscrisă 
"intr-un caiet program, aceea de a surprin- 
de sitalienescul» sub toate aspectele lui, 
ialienescul Italiei, dar și al italianului de 


"| la unirea din 1870 şi pină astăzi. Portret 


"lingă portret, şirul devine, la stirşit, un fel! 
"de saga raportată la o naţiune. Un plan 
ambițios, trebuie să recunoaștem, o operă 
de anvergură, care presupune Indrăzneală 
şi tenacitate, o muncă pe cit de susținută, 
"pe atit de dificilă. Şi, mai ales, un crez. 

Explicaţia esteticii lui Bolognini, a stilu- 


“| lui său, o aflăm din biogratia sa. Regizorul 


a început prin a fi arhitect, apoi scenograf, 
inainte de a face asistenţă de regie. El isi 
gindește filmele aşa cum un arhitect își 


| concepe casele. Fiecare cadru este asttel 


| «luat», incit să dea un maximum de plà- 
cere vizuală. Fascinat, pină la obsesie, de 
| trumos, Bolognini îşi metamortozează ima- 
 ginile în pictură animată, de aici, impresia 
de expoziție pe care o lasă peliculele sale. 
Personajele lui, atunci cind aparatul se in- 
| de ele, evoluează ca siluetele — 
_măestru desenate — ale unei gravuri, sau 
"ale unei stampe. Nici un efort nu i se pare 
"prea mic acestui stilist, pentru ca specta- 


monotonie, tot aşa cum pe parcurs îți lasă 
impresia mai multor finaluri posibile. 

New York, New York poate îi luat drept 
o poveste de dragoste, :tory-ul incepind 
cu intilnirea dintre un bărbat și o femeie. 
continuind cu dragostea, căsătoria şi des- 
părțirea lor. Dar toate aceste anotimpuri 
sentimentale sint  agrementate muzical. 
Deci filmul ar fi putut îi de drept numit şi 
musical; totuşi nu atit povestea este rostită 
pe portativ, cit cei doi eroi, fiind fiecare in 
telul său, nişte profesioniști ai muzicii — 
ea cintăreață, el saxofonist, fac tot timpul 
muzică. Şi incă o muzică foarte bună. Deci 
ascultăm un musical mai aparte, în care 
povestea de dragoste se petrece, cum s-ar 
spune, «in proză», iar pe de altă parte, și la 
această latură se vede limpede că regizorul 
ţine mai mult, vedem un documentar privind 
evolutia jazz-ului în primul deceniu de după 
primul război mondial, contruntarea dintre 
noile interpretări ale ritmului (orchestrele 
de culoare din primele discoteci newyorke- 
ze) şi mai vechile linii melodice (cintecele 
din repertoriul interpretat de Liza Minnelli) 
ca și fuziunea lor. 

Liza Minnelli tace parte din aceeaşi fa- 
milie de vedete, ca propria sa mamă Judy 
Garland, sau ca Barbra Streisand. Un chip 
cu unghiuri mai dificile, vizibil asimetrice, 
dar cu o feminitate incontestabilă, un trup 
de o maximă expresivitate, mișcindu-se ca 
o adevărată profesionistă a dansului și o 
vote caldă, protundă, vibrantă. Un mare 
talent care concentrează filmul în jurul 
personalității ei artistice, lăsind impresia 
că am asistat la un one woman show. 

Ce partener i-ar fi putut face tată? Scor- 
sese l-a găsit in persoana lui Robert De 


zilele 


filmului italian 


Un musical. Da 
şi melodiile 


torul său să se bucure — alături de auto: 
pe care-l simţi îndrăgostit de orice ami- 
nunt care-ţi poate destăta privirea, şi prin 
ea, atinge sufletul — de bucuria frumuseti, 
al unui frumos tratat cu maximum de inte- 
legere şi summum de rafinament. Din pă- 
cate, însă, această căutare — și găsire. 
fără doar şi fără poate — a unei cit mai 
desăvirșite armonii estetice, pare uneori să 
lase În umbră cercetarea mai adincă a ace- 
lui conţinut de care, nu ne indoim, este la 
fel de legat. Bolognini are, ca aproape ni- 
meni altul, talentul de a te prinde în plasa 
privirii sale, inch nu o dată îţi dai seama 
că ai rămas după vizionare — și te intrebi 
cind, te intrebi unde, te întrebi In ce mo- 
ment al filmului — cu un sentiment de ne- 
implinire, ca o promisiune pe care te-ai 
bizuit cu toată increderea şi care nu a fost 
pe de-a-ntregul onorată. lar dezamăgirea 
se adincește cu cit te Indrepți spre tine 
însuți şi te Indepărtezi de tiim. De filmul 
pe care constaţi că mai mult l-ai privit, 
decit l-ai văzut. Și-atunci te întorci cu gin- 
dul la acel arhitect care a construit o casi 
trumoasă, distinsă, rafinată, in care şi cele 
mai aparent nesemnificative detalii işi au. 
in realitate — şi pentru cei ce ştiu să le 
observe — rolul lor deloc lipsit de semni 
licaţii, o casă, deci, arătoasă, dar cu o alcă- 
tuire șubredă, nestructurată antiseismic. 
O casă care, la prima zdruncinătură, se fi- 
surează. Şi se fisurează nu pe tencuieli. 
Să luăm, insă, filmele pe rind, în ordi- 
nea propusă de retrospectivă. Metello, 
realizat în 1969, nu numai cel mai «recent», 
dar şi cel mai izbutit, este povestea unui 
tinăr zidar în anii dinaintea și din timpul 
faimoasei greve a meșteșugarilor construc- 
tori de la Florența, din 1902. Metello — exce- 
lent interpretat de Massimo Ranleri — este 
căsătorit cu o femele frumoasă și «cumin- 
te» — Ottavia Piccolo (premiul de interpre- 
tare feminină pentru acest rol, la Cannes, 
in 1970) — are un copil și o droaie de ne- 
cazuri. Necazuri pe care și le face cu mina 
lui, ca tot omul, nevoind să se plieze voin- 
tei exploatatoare a patronilor și chemin- 
du-și tovarășii de muncă la grevă. Po- 
vestea principală e asezonată — ca tot ce 
tace Bolognini, care nu uită niciodată că 
publicul e format, de fapt, din tot felul de 
publicuri — şi cu o altă poveste, neprinc:- 
pală și «neprincipială», o aventură pe care 
Metello o parcurge (cu Tina Aumont) mai 
mult pentru că n-are de lucru, decit pentru 
că are chef. Deci, un dublu conflict: cel 
“social, greva, cu toate implicaţiile, șomaj, 
„inchisoare etc., şi cel sentimental, căsă- 
toria şi tentaţia infidelității, despărțirea și 
revenirea acasă. Rezumat așa, subiectul 
„poate fi banal. În realitate, e! se integrează 
' perfect temei — naşterea sindicalismului 
in Italia sfirşitului de secol XIX şi inceputu- 
lui de secol XX — şi asta graţie lui Bolog- 


nini, care izbutește să imbine atit de strins 
viața sentimentală a lui Metello cu conflic- 
tul social în evoluția lui, incit devine impo- 
sibilă ignorarea unui paralelism care nu 
este doar de formă. Dacă n-ar fi, de pildă, 
decit sugerarea — prin acel moment de 
slăbiciune al personajului titular, care-şi 
inșeală nevasta cu o înstărită — a unei ten- 
taţii de Imburghezire, de fugă de greutăți 
materiale și răspunderi familiale, şi de aici, 
evoluția lā — dar reprimată în cazul 
personajului Metelio — către egoism, in- 
diferență, renunțare. Există, în acest film, 
o subtilitate in analiza comparată individ- 
colectivitate, care face cinste autorului ei. 

Deşi mi-am propus să respect cronolo- 
gia programării filmelor, mă voi abate de 
la ea pe loc, pentru că, vorbind de Metello, 
imi vine imediat în minte. La Viaccia (rea- 
lizat în 1960). Ambele filme se petrec in 
aceeași perioadă și in același loc, Florența, 
numai că unul iarna, iar celălalt vara. Bo- 
lognini prinde, și nu din zbor, ocazia si 
lilmează «cel mai minunat oraș al Italiei», 
cu o dragoste şi o tandrete deloc disimu- 
lute. Mai cu seamă că amindouă filmele se 
situează În acea «belle époque» pe care 
de astă dată scenogratul-regizor nu putea 
să n-o exploateze la culme, la cea mai 
inaltă culme a frumosului. Ca și în Metello- 


Cardinale, 
actrița 
preferată 
a 

lui 
Bolognini 


r prin transparența 
lui — o epocă 


insă, epoca e frumoasă doar pe dinatară. 
E ca o mobilă incărcată — cit trebuie şi ci! 
li cere stilul ei autentic — cu bronzuri şi 
intarsii; pe dinăuntru, Insă, mincată de 
carii, Carii ce nu se văd decit dacă Incepi 
să tragi sertarele. Sertarul pe care-l trage 
Bolognini, in La Viaccia este, pe de o 
parte, lăcomia de bani a micului negustor 
venit de la sat, lăcomia familiei rămasă 
acasă, gata la orice compromis ca să pună 
mina pe moştenire, şi, pe de altă parte, 
lumpenul prostituatelor florentine din ace! 
an 1885, în care se prinde, ca musca în 
plasa unui păianjen, băiatul de la țară 
Acest Amerigo (Jean Paul Beimondo) 
este singurul bun din film, dar şi unicul 
care stirșeşte rău, moartea pentru el fiind 
singura soluție. Rănit, el se va tir! pină in 
satul lui şi,acolo, la citiva pași de casă, In- 
torcind spătele cimitirului din vale, va pieri 
cu ochii Inălțați spre culmile din deal. O 
moarte care are aparențele unei sinucideri, 
dar simbolizează un asasinat. Tăria lui 
Amerigo, pusă față în față cu forța viciilor 
celor din jur, se va fringe. Cangrena celor- 
lalți va învinge nu numai vigoarea, dar și 
germenii rigorii lui. 

Acest «față in față», care opune indivi- 
dul societăţii, un ins altui ins și pe fiecare 
sieşi, străbate, obsesiv, toate filmele lui 


itä socială 
ol de existență italiană 


i 


un documentar liric pe portativ 


Niro. Actorul american de orìgine italiană. 
asemeni regizorului, făcind parte din acs 

eaşi generaţie și aceeaşi echipă cu el, n: 
oferă la rindul său un recital de maxima 
complexitate. Talentul său pare să descind.: 
pe de o parte din cabotinismul spumos a! 
îndepărtaţilor săi strămoși din commedia 
dell'arte şi, pe de altă parte, din cea mai 
seniorială "tăpinire a mijloacelor realiste 
de joc ale școlii americane de film. Dacă 
o asociem ay Liza Minnelli cu Barbra 
Streisand, să-l alăturăm, nu numai printr-o 
oarecare asemănare fizică, pe Robert de 


Niro lui Vittorio Gassman, amindoi făcind 
parte din acea spiţă nobilă de actori care 
pot fi hamleți și clovni cu acelaşi geniu. 

Mai inti golan agresiv, mai apoi roman- 
tic îndrăgostit, tot timpul zgomotos şi exce- 
siv, turbulent și tenace, apoi surprinzător 


de timid în final — Robert de Niro schimbă 
măştile sufletului trecind cu un firesc cu 
totul original, de la momentele comic zelic- 
mitoare ia tonul dramatic violent. 

lar filmul? Filmul urmează, aşa cum spu- 
neam in numărul trecut, reterindu-mă la 
«Transamerica Express», moda ameste- 
cului de genuri şi registre: lovestory şi 
musical, dur și languros, document si 
fictiune. Un exerciţiu de stil în cadrul 
acesta destul de larg pe citeva teme date 

De pildă, sărutul. Sărutul tratat comic 
burlesc pe Scara taxiului în ploaie, patetic 
în regăsirile celor doi, agresiv feroce in 
certurile lor. Un alt exercițiu reia motivul 
disputei. Maestru de ceremonie: Robert 
De Niro. El se ceartă, cu o fantezie debor 
dantă, surprinzindu-ne şi agresionindu-ne 
In același timp, cu iubita, cu soţia, cu priete- 

nii, cu soferul din taxiul în care se află, cu 


retrospectiva 


Mauro Bolognini 


Bolognini. Obsesie ce se traduce şi prin- 
tr-un simbol concret — dacă se poate 
spune aşa — nelipsit din niciunul din fil- 
mele văzute: oglinda. Această oglindă ci- 
neastul o așază, ori de cite ori poate, ori 
de cite ori crede că e bine, ori de cite ori 
e convins că trebuie, între personaje, în 
fața lor și, nu odată, în fața spectatorului. 
Este oglinda realității dinafara, dar și din- 
tăuntrul nostru, pe care Bolognini vrea cu 
tot dinadinsul s-o utilizeze el mai intii, ca 
apoi să ne folosească şi nouă. 

Este oglinda pe care o pune în fața Gine: 
Lollobrigida, în filmul O prea frumoasă 
lună noiembrie (1968), dar şi în dreapta 
și la-ndemina tinărului ei nepot (Paolo 
Turco). Inutil. Inuti! pentru ea, o prea fru- 
moasă femeie în pirg, obişnuită de-o viață 
să-şi exploateze nurii ca să-şi facă exis- 
tența mai ușoară şi care nu poate da inapoi, 
nu numai pentru că n-ar mai avea cum, 
dar şi pentru că n-ar mai avea rost. Inutil 
pentru el, băiețandrul de 17 ani, care s-a 
născut în — şi din — acest clan al bună- 
stării, dar și al necuviinței și care nu are 
nevoie de mai mult de o prea romantică 
toamnă ca să treacă de la starea de inocentă 
la cea de indecență Ca și pentru perso 
najul interpretat de Gina Lollobrigida, aceas- 
tă adaptare la «regula jocului» familiei de-a 
minciuna și inșelăciunea, se va face pe 
pielea lui, e drept, o piele extrem de pa'. 
tumată. , 

Cu Frumosul Antonio (1960) și Seni- 
litate (1961), Bolognini ne introduce (apa 
rent) în universul mai special al unor cazut: 
mai particulare. Antonio (Marcello Mas- 
troianni), un bărbat atit de frumos incit nici 
o femeie nu rezistă, nici din capitală, 
dar mite din provincie, se vede pus în 
situația cea mai disperată și cea mai ridi- 
colă, aceea de a nu putea să «iubescă» 
singura femeie pe care o doreşte cu ade- 
vărat: propria- soție (Claudia Cardinale). 
Timp de un an, prea tinăra, prea frumoasa 
şi prea sănătoasa lui consoartă rabdă şi 
tace, iar cind, în sfirşit, vorbește, se des- 
tăinule părinţilor ei. Care vor profita de 
«ocazie» ca s-o pună să divorțeze spre a-i 
găsi apoi un milionar demn de ea «din 
toate punctele de vedere». Un sot pe 
măsură şi un bărbat după natură. Un film 

pe cit de comic în situaţii, pe atit de dra- 
lira în relaţiile umane, un film care amin- 
tește de tragi-comediile lui Pietro Germi, 
nu despre o căsătorie sau un divorț italian. 
ci, cumva, despre amindouă. În general, 
Bolognini te impinge la comparații şi-ti 
sugerează asemuiri cu alți mari contem- 
porani cinematografici de-ai lui, printre 
care şi în primul rind, Visconti, a cărui 
pecete artistică o poartă tără Indoială). 

Senilitate este povestea a trei perso- 
naje,- deloc senile ca virstă: un celibata' 


„de vreo 40 de ani (Anthony Franciosa), 


soferul de la volanul altei maşini, cu recep- 
"onerul de la hotel, cu patronul, cu mana- 
verul, cu chelnerul; se ceartă la beţie, din 
“lragoste, din gelozie, din comoditate, cu 
să trişeze; se ceartă bufon, feroce, zetic 
mitor sau cu consecințe dramatice, dar se 
reintoarce tot atit de repede in registrul co- 
mic (scena pseudosinuciderii la ofițerul 
stării civile de la miezul nopții). Scenă după 
scenă, Scorsese işi construiește astfel fil- 
mul din secvențe alăturate ca într-un mo- 
zaic. 

Da, Scorsese este un mare maestru ui 
frazei cinematografice. Frază ce poate li 
bine analizată in comparaţie cu cea a prozei 
americane din ultimile decenii. O frază 
scurtă, nervoasă, cu mare capacitate d» 
sugestie provenită dintr-o maximă concen- 
trare. Stil care decurge incontestabil şi din 
practica sa de documentarist. Dealtfel Scor- 
sese Însuşi se definește spunind că întot- 
deauna Încearcă să se păstreze la o echi- 
distanță de «documentarul obiectiv și de 
licțiunea lirică», Liric, filmul său este pe 
deplin. lar documentarul iși fixează în 
obiectiv lumea muzicanților și a orchestre- 
lor de jazz. 

O excelentă mostră de documentar este 
si prima secvenţă, prelungită pe parcursul 
a 24 bune minute de film, cind cei doi se 
intilnesc prima dată, la sărbătorirea mult 
așteptatei V-Day — Ziua Victoriei. Într-un 
hol gigantic,oamenii trăiesc euforic sfirşitul 
războiului, Pe ziarele calcate in picioare se 
pot citi titlurile articolelor: «Japonia a 

capitulat». Soldaţi şi marinari, veterani și 
recruți, tineri şi mal puțin tineri, fete fru- 
moase şi fete urite — înlănțulți în sute de 
perechi de dansatori intr-o exuberantă dez- 


funcționar corect de provincie în căutare 
tde aventuri galante şi, mai ales, lipsite 
de complicaţii, o tinără inimoasă, dar mai 
ales arătoasă (Claudia Cardinale), în goani 
după mai mulți bărbaţi care s-o ducă, in 
final, la acei unul singur în stare să-i asigure 
o viață lipsită de griji, şi o tată pe cale să 
rămină bătrină (Betsy Blaire), care lo- 
cuiește în casă împreună cu fratele ei. 
celibatarul din prima propozițiune 
«„Singurătateami se pare că ar îi tost ma: 
nimerit pentru titlu! acestui film, care des- 
crie, cu o înțelegere pornită dintr-o pro- 
tundă cunoaștere, provincia italiană cu 
prejudecățile ei, nu numa cu simboli- 
cele — în această peliculă (şi nu numai 
in ea) — ploi dezolante și umbrele cenușii. 
Prejudecăţi care imping oamenii, mai intii 
către disperare, mai apoi — tot căutinu 
să iasă din ea — către automințire, ca să 
shirşească In Insingurare. 

Vinătorul de aventuri fără urmări se va 
îndrăgosti de cine nu trebuie: de fata care 
ndulmecă urmele unui soț, situație-viageră 
(sau a unui bărbat, relație-prosperă), iar 
sora blindă și cazanieră va alerga şi ea după 
o himeră în persoana sculptorului (Philippe 
Leroy), tip de pseudo-intelectual de pe 
Strada Mare. Căutind fiecare altceva deci! 
și-ar fi dorit de fapt şi în realitate, ei nu tac 
dect să se indrepte cu pași cerți spre 
singurătate. Sau nu, poate au dreptate, 
atit scriitorul Italo Svevo cit şi regizorul 
Mauro Bolognini, ei se duc și se tot duc 
către senilitate. Pentru că ce altceva in- 


seamnă această Indărătnică, obstinată, în- 


dirjită autopăcâlire, decit ramolisment? Un 
ramolisment care poate începe chiar de 
cind te naști. 

M-am oprit mai mult, la început, asupra 
lormaţiei artistice a regizorului. Aş vrea să 
mai adaug un lucru (prin care, poate, şi 
oglinda și ploaia de care pomeneam, le- 
gindu-le de ideea de simbol, işi găsesc 
o explicație, dar, mai ales, se justifică 
filmarea cu insistență a amănuntului — 
aparent — exterior acțiunii, ca, de pildă, 
culoarele strimbe și intunecoase, sau lungi, 
cu geamuri prin care se strecoară, filtrat, 
cu mălestrie, soarele, odăile supraincăr- 
cate, gen Visconti, de mobile, porțelanuri 
şi fiori, stilizarea costumelor pină la anihi- 
larea, uneori, a personajelor ce le poartă): 
în ierarhia unui film decorul constituie, 
de regulă, «un fundal» (e drept, ce asigură 


ptnosieta) La Bolognini, de foarte multe 


r, fundalul se transformă în prim plan, 
pei rien cu eleganta lui frumuseţe, și 
te şi patimile omenești. Ceea ce nu 
inseamnă că, acest regizor, socotit a face 
parte din categoria B a cineaștilor italieni 


"de azi, cu o filmografie pe ch de bogată 


(numai în perioada 1960—1970, în care se 


” situează şi filmele văzute de noi, a semnat 


20 de opere), pe atit de structurată tematic, 
nu ne propune, în esenţă, o lume de mora- 
list. Din aceste cinci filme pe care am avut 
prilejul să le vedem — chiar şi numai din 
ele — se conturează limpede profilul unei 
colectivităţi pornind de la indivizi ei, por- 
tretul unor indivizi în raport cu semenii 
lor, dar și puşi față în față cu ei înșiși. 
O frescă socială raportată la un secol de 


lānțuire, trăiesc beţia victoriei, a vieții. 
Serpentine și contetii, explozia dopurilor 
de șampanie și a surtsurilor anunţă incepu- 
tul anilor de pace cind toţi aveau dreptul 
la speranțe, la increderea în ziua de miine. 
Că anii ce vor veni nu se vor dovedi atit de 
calmi pentru America, aceasta este o altă 
poveste. Scorsese dirijează această mul- 
time de oameni cu un realism extrem, 
individualizind-o ici şi colo prin nenumă- 
rate mini-portrete și sumedenie de detalii 
pline de semnificație, pină cind, treptat, 
ne apropiem de Intiinirea dintre cei doi 
protagoniști. Atunci se incheie această 
magistral realizată mărturie a bucuriei vic- 
toriei şi incepe de fapt filmul, cu seria 
schițelor care se vor derula timp de peste 
două ore. 

Intr-adevăr un documentar liric realizează 
Scorsese cu New York, New York, care 
fără să fie un mare film, este un film simpto- 
matic pentru starea de spirit euforică a unei 
Americi de după victorie, și totodată un film 
edificator pentru stilul cinematografului 
american de azi. Adică,pentru felul în care 
un regizor din avangarda contemporană 
privește Inapoi cu tandră ironie la tabu-urile 
care au tăcut celebră o cinematografie. 


Adina DARIAN 


Producţie a studiourilor americane. Regia: Marlin 
Scorsese. Scenariul: Ear/ Mac Rauch, Mardik 
Martin. imaginea: Laszio Kovacs. Cintece: John 
Kander, Fredd Ebb.. Cu: Liza Minnelli, Robert De 
Niro, Lioniel Stander, Barry Primus, Mary Kay 
Place, Georgie Auld, George Memoi, Dik Miller 


existență italiană, iată ce-și propune — 
și ne propune — Mario Bolognini. 

Acest Bolognini, privind prin decorul 
(att de obsedant pentru el) al unui secol 
de existenţă italiană, sugerează, printre 
cadrele frumoase și încremenite, fisurile 
care prevestesc rupturi. Poveştile lui nu 
sint poate expresia unui cineast morali- 
zator, dar au toate o morală Ceea ce le 
justifică. 


Rodica LIPATTI 


Metello. Cu Massimo Ranieri, Oitavia Piccolo, 
Lucia Bosé, Tina Aumont, Frank Wolff, Adolfo Geri. 
Producător: Documenio Film, 1969. 


O prea frumoasă lună noiembrie, Cu: Gina 
Loholiigiea, Paolo Turco, Gabriele Ferzetti, Danielle 
Godet, Margarita Lozano, Corrado Gaipa. Produca- 
tor Athena Cinematografica, 1968. 


La Viaccia. Cu: Jean-Paul Belmondo, Claudia 
Cardinale, Pietro Germi, Romoio Valli, Paul Frankeur. 


' Producător Titanus-Galatea-Arco Film, 1960. 


Frumosul Antonio. Cu: Marcello Mastroianni, 
Claudia Cardinale, Pierre Brasseur, Rina Morelli, 
Thomas Milian, Patrizia Rini. Producător: Cino 
Del Duca-Arco FiimiLyre Cinematographique, 1960. 


Senilitate. Cu: Claudia Cardinale, Anthony Fran- 
ciosa, Betsy Blair, Philippe Leroy. Producător: Zerba 
Film-Aera Film, 1961, 


Ottavia 


Piccolo 

a luat, 
pentru 

F” rolul ei 

in Merto, 
premiul de 
interpretare 
„Aaa 


la Cannes 


~ 


e 
——— 


“PR RI 


A 


T p i 


ve 


filmul cubanez 


în obiectiv: 


Mai intii citeva date despre 
| cinematografia cubaneză: 
9 20 martie 1959 — infiinta- 

nema rea Institutului cubanez de 

artă şi industrie cinemato- 
| grafică (ICAIC) reprezintă o 
cotitură în istoria cinemato- 
gralului cubanez, care în ultimele decenii 
fusese copleşit de concurenţa filmului a- 
merican. e Producţia anuală actuală: 12 
lung-metraje de fictiune, 50 documentare, 
15 scurt-metraje de animație, un jurnal de 
actualități săptăminal. e Filme care au a- 
dus cinematogratului cubanez consacrarea 
internaţională: Aventurile lui Juan (1967); 
Lucia (1968); Amintiri despre subdezvot- 
tare (1968); Primul atac cu macheta 
(1969). e Principalii realizatori: Enrique Pi- 
neda Barnet, Julio Garcia Espinoza, Manuel 
Octavio Gomez, Humberto Solas și... 
© ...Tomas Gutierrez Alea Născut Ìn 
1928. Studii la Centro sperimentale di cine- 
matografia (Roma). Debut în anii '50,cu un 
scurt-metraj confiscat de autorităţile epocii 
pentru că demasca viața grea a muncitori- 
lor. După revoluţie, co-fondator al ICAIC și 
autor a șapte lung-metraje de ficțiune, care 
îl consacră drept unul dintre cei mai de 
seamă reprezentanți ai filmului politic mon 
dial. 


Așa cum remarca criticul Margot Kernan 
«Spre deosebire de Costa Gavras și Gillo 
Pontecorvo, Alea se concentrează asupra 
problemelor propriei sale țări». El prezintă 
revoluția ca un proces continuu care s-a 
declanşat cu trei sute de ani în urmă. Prin 
prizma acestei continuităţi, trebuie privită 
și evoluția cinematografului său Inapoi spre 
rădăcinile revoluției, de la zugrăvirea actua- 
lității cu problemele ei stringente, inadapta- 
bilitatea intelectualilor burghezi la societa- 
tea de tip nou în Amintiri despre sub- 
dezvoltare, persistenţa unor tare burgheze 
in Moartea unui birocrat, la evocarea 
conflictelor sociale şi economice din timpul 
dominaţiei spaniole. Este drumul de la 
stilul direct la metaforă. 

inaugurată In Lupta cubaneză împotri- 
va diavolilor (1972), cea de a doua modali- 
tate de expresie revine în Cina cea de 
taină (pe care il vedem acum), cel de al 
şaptelea film al lui Alea și poate cel mai 
apreciat în cadrul unor festivaluri de presti- 
giu (Marele premiu pentru lung-metraj — 
Huelva 1976, Premiul special al Juriului — 
Chicago, 1977). 

Pe canavaua unui subiect simplu 
frecvent abordat — revoluția sclavilor pe o 
plantație de trestie de zahăr, la sfirșitul 
secolului XVIII — Alea construiește o com- 
plicată parabolă în care disprețul visceral al 
stăpinilor față de robi se travestește mai 
intii în haina cucerniciei, pentru a se dez- 


Uitima cină 


Producţie a studiourilor cubaneze. Regia și sce- 


nariul: Tomas Gutierrez Alea. imaginea: Mario 
Garcia Joya. Muzica: Leo Brouwer: Cu: Nelson 
Villagra, Silvano Rey, Luis Alberto Garcia, José 
Antonio Rodriguez. 


| 


Revoluţionarii sint muritori, 
revoluția este nemuritoare 


vălui în cele din urmă, în forme de o insupo' 
tabilă sălbăticie. Folosind elemente de tra- 
gedie antică, mister medieval şi baladă 
populară, filmul este o continuă acumulare 
de tensiune manitestată nu numai în scene- 
le violente (pedepsirea unei tentative de 
tugă),ci și în cele aparent calme (simulacrul 
creştinesc al cinei cea de taină). Interesant 
este modul cum regizorul gradează această 
tensiune pină la punctul paroxistic (vină 
toarea organizată impotriva celor 12 sclavi- 
apostoli). Ajunși aici, ne-am aștepta la o 
cascadă de orori prezentate la modul obiec- 
tiv. Alea ne rezervă, însă, o viziune subiec- 
tivă, de pe poziţiile vinătorilor, pină la ucide- 
rea propriu-zisă a victimelor. Deznodă- 
mintul, în tonuri de baladă, ne sugerează 
ideea de bază a filmului: revoluționarii sint 
muritori, revoluţia este nemuritoare, ase- 
menea trupului de pămint, de stincă, de 
arbori, de rîuri al ţării. 

Pliasat într-o epocă apropiată, dar evi- 
dent ulterioară, filmul Mercenarul (regia 
Sergio Giral) reia tema, conflictul, ideatica, 
ambianța, chiar și unele metafore din Cina 
cea de taină. Mai puțin elaborat, eliberat 
de parabola biblică, ce îngreuna filmul lui 
Alea dar îi conferea un incontestabil fior 
tragic, Mercenarul consemnează amplifi- 
carea fenomenului atit în spațiu (nu mai 
este vorba de o singură plantație, un singur 
stăpin, un singur vătaf, ci despre o întreagă 
regiune cu diferiți proprietari de sclavi, cu 
tărani liberi şi un aparat administrativ, 
ceea ce complică mult conflictul) cit şi în 
timp (cele cinci zile ale săptăminii patimilor 
sint înlocuite printr-un interval de timp 
nedefinit). Evoluţia importantă se petrece 
însă la nivelul procesului contestatar care 
depășește stadiul revoltei individuale şi 
Intimplătoare pentru a deveni o acțiune 
organizată, cu căpetenii, planuri de atac 
și simpatizanți. Se intrevede chiar o etapă 
ulterioară a luptei, cind țăranii liberi, cărora 
începe să li se aplice același tratament 
ca și sclavilor negri, vor fraterniza cu aces- 
tia. 

Leit-motivul celor două filme e acea cre- 
dinti in nemurirea revoluției — despre care 
am mai vorbit, şi care în Mercenarul este 
de natură să dea fiori reci și celui mai înrăit 
și dement vinător de fugari. Mama Melchora, 
cea care bate tam-tam-ul în munţi indem- 
nind pe negri să dea foc plantațiilor și să 
fugă, nu poate fi prinsă, pentru că ea se 
tace pasăre și işi ia zborul, se face şarpe 
și se strecoară printre ierburi, se face ploaie 
și se amestecă cu apele rlurilor. Această 
minunată confundare cu natura care asigură 
eroilor populari viață veşnică este familiară 
şi multora dintre baladele noastre populare 
şi a străbătut uneori pină în film. Să ne 
gindim la Pintea. 


loana CRISTIAN 


Mercenarul 


Producție a studiourilor cubaneze. Regia: Sergio 
Giral. Scenariul: Sergio Gira! și Jorge Sotolongo, 
după «Jurnalul unui urmăritor» de Cirilo Villaverde. 
Imaginea: Raul Rodriquez. Muzica: Leo Brouwer 


Cu: Reynaldo Miravalles, Adolfo Llaurado, Samuel 


Claxton, Omar Vai 


zilele filmului 
norvegian 


O cinematografie mai puţin cunosculă 
publicului nostru, o cinematografie matură 
însă, solid constituită de acum, ne-au 
revelat recentele «Zile ale filmului norve- 
gian». Ne-am aflat în faţa unui grup de 
patru pelicule aparținind unor autori, pre- 
ocupări și stiluri diferite, dar toate acope- 
rindu-şi intenţiile propuse, ceea ce ne dă 
dreptul să credem că perioada încercărilor 
forțelor, a tatonărilor și a experimentelor 
a rămas în urmă. 

De la drama cu unde tragice la comedia 
suculentă, de la filmul de război la o aspră 
povestire contemporană, am avut prilejul 
de a asculta «vocile» distincte, sonore ale 
unei cinematografii care, Inainte de a se 
institui Intr-o şcoală, a înscris pe ordinea 
de zi asimilarea marii lecţii a profesionalis- 
mului. Nu întimplător, desigur, spectacolul 
de gală a fost, în felul său, un omagiu adus 
marelui Henrik Ibsen, din a cărui operă 
cineaştii Ase Vikene (scenarist) și Sverre 
Udnaes au ecranizat piesa — mai puțin 
ştiută de noi — Doamna inger din Ostrot. 
O dramă a puterii, a întruntării ambițiilor 
şi orgoliilor, proiectate pe fondul unui 


apăsător secol al XVI-lea, o dramă din 
miezul căreia nu lipsește unul din motivele 
ibseniene ale dualității tragice «mamă-fiu», 
astfel ni s-a înfățișat, în austera lui frumu- 
sețe, filmul Doamna inger din Ostrat, 
care, pe lingă imaginea lui Odd Geir Sacther, 
a beneficiat şi de prezența unei protago- 


stop cadru pe: 


Transamerica 
Express 


S-au mai văzut filme în care vedeta 
era «jucată» de un automobil, de un 
avion, de un tren, etc. S-au mai văzut 
filme în care un ţel, o pasiune, o idee, 

ată com- 
ormindu-l în- 

-un misii 

Calitatea principală a filmului lui 
Hiller nu stă, deci, în originalitatea 
unei idei de ansamblu, ci în inventivi- 
tatea perpetuă, acumulare şi explo- 
zie, în ver taliului şi, bineinţeies, 
in ireproșabilul lui profesionalism 

Cit e cunoaştere a legilor comediei 
și cit e spontaneitate inspirată e greu 
de stabilit, dar oare talentul nu e 
tocmai această misterioasă fuziune? 

Situaţiile, caracterel replicile se 
îinlânţuie cu o logică şi un sentimental! 
ritmului care fac plau le conflictul 
cel mai fantezist și gag-ul cel mai 


am mal vaz 


Intoarcerea 
fiului risipitor 

După monumentala «Cronică a anilor 
de foc» care şi-a cîştigat laurii unui festival 
şi admiraţia unui public pretenţios, căutăm 
în noile filme venite din Alger originalitatea 
unei cinematografii. Dar în condiţiile a 
40 de pelicule cite s-au realizat de la eli- 
berare, din care majoritatea coproducții, e 
prematur să vorbim despre o școală cu 
trăsături bine distincte. Cu atit mai puţin 
în cazul acestei Întoarceri a fiului risi- 
pitor regizată de un egiptean, Yousset Cha- 
hine care, deși iși construiește filmul pe 
conflictele satului algerian antrenat într-o 
lentă modernizare materială şi spirituală, 
uzează de vechi formule ale spectacolului 
comercial (tip indian) cu numere cintate 
și dansate, inserate în plină dramă. Drama 
unui tinăr plecat la oraș să-l «cucerească» 
care se intoarce, după o tristă experienţă 
printre ai lui, să-și vindece rănile. De fapt 
să-și renege idealurile cu care plecase 
Citeva flash-back-uri trimit la mașşinaţiile 
unui patron care-l virise pe naiv într-o 
afacere necinstită, terminată cu închisoa- 
rea — o dezamăgire politică (tinărul in- 
cepuse ca un apărător al drepturilor sindi- 
cale) dublată de una sentimentală: fiica 
patronului care se foloseşte de el etc., etc. 
Dar partea cea mai interesantă a povestirii 
e încercarea rătăcitorului de a reface pun- 
tile sentimentale cu cei de acasă: cu pă- 
rinții care nu-l mai pot înțelege, cu logod- 
nica (măritată între timp), cu fratele cel 


Voci distincte 


niste de o excepțională forță dramatică: 
ingeride Vardung. 

Tot o ecranizare (după un roman de Axel 
Sandemose) este şi Dezertarea, delicatul 
film al unui love-story urgisit de război, al 
unei imposibile povești de iubire apărate 
cu toate puterile unor inimi tinere dar 
condamnate implacabil de legi absurde 
Poezie discretă, fineţe a creionării portre- 
telor, intuiție în alegerea actorilor, iată doar 
citeva atribute ce recomandă un alt cineast, 
şi anume pe Eldar Einorson. Cu Ultimul 
Fieksnes al lui Bo Hermansson ne-am 
afiat pe teritoriul comediei de situații dar 
si de moravuri, avatarurile nearătosului și 
păgubosului protagonist avind nu numai 
haz ci și un tlic ușor de transpus Intr-o 
lectura sociologica. 

De un deosebit interes pentru cinefili s-a 
dovedit filmul ce a încheiat selecția Nunta 
Linei, o «imposibilă iubire» și el, con- 
damnată însă nu de istorie ci de timpul 
neiertător, de neputința uitării de însăși 
firea colțuroasă și monopasională a eroilor 
săi, asupra cărora parcă planează, vag, 
umbrele strămoșilor ibsenieni. lreductibila 
și tragica opoziţie dintre condiția femeii și 
cea a bărbatului — atit de prezentă în 
dramaturgia clasică a nordului — îşi trimite 
ecouri puternice în filmul lui Knud Leif 
Thomsen, jucat admirabil de aceeași In- 


deride Vardung. 
Magda MIHĂILESCU 


aberant, dind răspuns la întrebarea 
aproape filozofică; de cite ori se poate 
pierde și prinde același tren pe par- 
cursul unui unic traseu?! 

Transamerica Expres este un film 
de acţiune, dar și unul de nuanțe 
psihologice, un film care țișneşte, 
fireşte, la succes de public, dar care 
își poate tra prestigiul şi în ochii 
spectatorului cu criterii pretenţioase, 
un fiim de divertisment care-şi per- 
mite să culmineze cu o catastrofă 
somptuoasă, un film în care actorii 

bil, fără nici un efort 
a t — într-un cuvint o performan- 
tă a unui gen pindit din e părţile 
de facilitate şi de înnăbușitorul aer de 
serie. 

Şi pentru că problema scenariului 
s-a dovedit atit de acută în sporirea 
calității producției noastre de filme, 
aş adăuga la comentariile de mai sus 
că ne aflăm în fața unui scenariu clar 
şi ferm, singurul capabil să asigure 
o atit de fermecătoare cursivitate şi 
naturalețe incit să pară improvizaţia 
unei echipe într-un ceas de foarte 
bună dispoziţie 


Nina CASSIAN 


mare (pe care-l înfruntă la început pentru ca 
apoi să-l ajute ca să facă să prospere, pe 
spinarea țăranilor, o mică fabrică locală), 
cu fratele cel mic, singurul care sfidează 
pactul familial şi pleacă la oraș în căutarea 
idealului pierdut al fostului romantic. Spu- 
neam că e interesantă această parte pentru 
că dezabuzarea treptată și capitularea ti- 
nărului se face cu destulă atenţie şi firesc 
psihologic,firesc care contrastează cu ma- 
niera comercială de intrerupere a acțiunii 
cu numere revuistice cum sint cintecele 
și dansurile moralizatoare ale tinerilor din 
fabrică. Fără acest balast, care Ingreunează 
epica, filmul în general, convingător ca 
atmosferă şi onorabil jucat, ar îi crescut 
în interes, dacă «socialui» n-ar fi fost 
redus la clișeele amintind seria (oare ine- 
puizabilă?) a «Vagabondului». 


Alice MĂNOIU 


Coproducție a studiourilor din Egipt și Alge- 
ria. Un film de Youssef Chahine. Cu: Mahmoud 
e! Meligul, Magda e! Roumy, Sheir Elmorchedi. 


Aminteste-ti de mine 


Filmul acesta are o calitate de loc negli- 
jabilă: e reprezentativ pentru tentativa tot 
mai hotărită şi mai necesară a filmului de 
actualitate de restituire neschematică a 
destinelor integrale, a vieții ne-dichisite în 
vederea filmării, «in acord cu însăși forța 
lucidă a societății noastre». lată-ne deci în 
tața unei «zile de azi», în care microbii 
nefericirii, singurătăţii şi, nu-i aşa, alți 
cițiva, sint vizibili cu ochiul liber, nici 
măriți la microscopul neorealist, nici esca- 
motați cu antiseptică exuberanţă... Filmul 


Bucuria 
de a te 
dărui 
celor 
din jur 
(Viaţă 
regăsită) 


zilele filmului 
cehoslovac 


Un oraș se zbate sub ocupaţia hitlerisii: 
din prima pină-n ultima zi a războiului 
Un oraș trăiește, în sfirşit, cele din urmă 
zile dinaintea Eliberării. Şi oamenii acelui 
oraș vor să fie părtași la propria salvare. 
Armata eliberatoare înaintează spre Praga, 
hitieriştii se retrag în spaima dizolvantă 
a conducătorilor, spaimă provocată de imi- 
nența pedepselor ce-i așteaptă, iar locui- 
torii capitalei işi concentrează energiile 
întru înlăturarea agresiunii măcar cu o zi 
mai devreme. Totodată, Eliberarea orașu- 
lui Praga insemna însăşi scurtarea răz- 
boiului, era o operațiune de importanță 
strategică europeană. Sigur profesionist, 
Otakar Vavra urmărește, paralel, pe zile, 
ore și minute, cele trei planuri de acțiune 
în datele lor esenţiale. Dar între acestea 
sint marcate momente care aduc o întreagă 
încărcătură dramatică: hăituirea ostatecilor 
de către detașamente SS, atrocități ce de- 
pășesc puterea de înțelegere (ce poate fi 
mai îngrozitor decit să fii executat în ultima 
zi a războiului numai pentru că un puber 
vrea să-şi demonstreze sieşi bărbăția?), 
tragedii personale. 

Amănuntul istoric exact, operațiuni mili- 
tare surprinse în amplitudinea lor, atenția 
pentru psihologia și comportarea indivi- 
duală, se orinduiesc în fresca unui moment 
istoric naţional, care este, totodată, fresca 
unui efort moral la fel de eroic. 

Cu următoarea peliculă, Viaţă regăsită, 
semnată de Frantisek Viacil, observația 
cineastului se concentrează asupra unei 
singure persoane, un om în puterea virstei 
care, parcă într-un dialog cu sine însuși, 
vrea să-și depisteze resursele de dăruire 
faţă de cei din jur. Cu o progresie lentă, 


începe și stirșeşte cu cite o despărțire; 
acțiunea intersectează traiectoriile unor 
oameni singuri. Dar regizorul Pavel Ciuhrai 
nu exploatează antonionian sentimentul 
însingurării, ci, pe aceste premize tragice, 
sugerează calm eventuale ieșiri din labirint, 
izbutește, fără pic de emtază,o demonstra- 
ție de o percutantă vitalitate; polii, un medic 
și un trapezist, gravitatea şi experiența 
de viaţă faţă în față cu entuziasmul zbură- 
tor... Tulburător — Nikolai Kriucikov, des- 
coperind că «nu ești bătrin atunci cind iți 
tremură miinile, ci atunci cind ţi pierzi 
locul în viaţă». 

Tentaţi să mai ignorăm (uneori) ceea ce 
scirțiie pe ici pe colo, Inclinaţi să mai con- 
tundăm (citeodată) optimismul cu frişca, 
realizăm (a cita oară?) cit de optimist poate 
deveni «un film trist», cit de stenică poate fi 
luciditatea. 


Producție a studioului «Mostilm». Un fim 
de Pavel Ciuhrai. Cu: Nikolai Kriucikov, Ley Pri- 
gunov, S. Kurbanov, 1. Averin, S. Gaizev, G. Ko 
marova 


Căsătoria 

Ceea ce a izbutit acest film ține în primul 
rind de plastica imaginii — e creată acea 
atmosferă apăsătoare, sufocantă, adecvată 
universului gogolian: semitonuri terne, gan- 
guri întunecoase, ceață, fum, fețe-crispate; 
izbutită e şi fixarea detaliilor privind perso- 
najele şi moravurile vremii. Dar necesara 
fuziune Între replica teatrală şi imaginea 
filmică nu se produce — nu uiţi nici o clipă 
că, de fapt, priveşti o piesă de Gogol: 
un Gogol din al cărui genial amalgam de 
ridicol, satiră şi bufonerie sint supralicitate 


Fresca unui 
efort moral 


atentă, şi cu receptivitate exemplară, se 
consemnează fiecare plipiire sufletească, 
aparatul reține cu grijă orice aspirație, 
orice manifestare a dorinţei de comunicare. 
Dincolo de aparenta banalitate a povestirii 
se desprind semnalele — uneori ample, 
alteori abia schiţate — ale unor drame, mai 
mici sau mai mari și,o dată cu ele,se difu- 
zează, parcă binetăcătoare, căldura unei 
nestirșite ințelegeri pentru cei din jur. 
Şi astfel o pledoarie care ar putea trece 
drept comună, poate chiar măruntă, se 
consolidează in conştiinţa spectatorului, 
nu ca un gest didactic rigid ci, dimpotrivă, 
ca o metaforă a însăşi preocupării omenești 
pentru tot ce este omenesc. 

Comedie de situații, Mașina de întinerit 
exploatează, cuminte, gag-uri stirnite de 
minunatul aparat a cărui funcționare nu 
este totuşi fără cusur. Eroii filmului, do: 
hoți imposibil de lecuit, sint pedepsiţi de 
autor cu o neașteptată duritate. Gluma se 
dovedește brusc a nu mai fi glumă. To! 
zbenguindu-se printre năstrușnice intim 
plări şi tot satirizind, regizorul ajunge parcă 
involuntar să-și abandoneze eroii, să-i scoa- 
tă chiar din narațiune. Şi in mod neaşteptat 
(ca toată evoluția acestui film), finalul ne 
recomandă să nu mai privim cu atita bună- 
voinţă slăbiciunile omenești, aparent mă- 
runte, în tond, nocive. Nu s-ar spune că 
autorul folosește chiar toate situaţiile co- 
mice pe care le-ar fi putut invoca o ase- 
menea structură narativă, dar trebuie recu- 
noscut că există o atitudine personală care 
compensează, cind abuzul consecvent de 
gag-uri, cind inconsecventa atenţie pentru 


eroii povestirii. Florica ICHIM 


grotescul și macabrul, în detavoarea vervei 
satirice. Miza textului apare anemiată, risul 
lui Gogol nu mai atacă răul permanent și 
esenţial al naturii umane. Asistăm așadar 
la o pseudă-căsătorie între o piesă — în 
fond — filosofică — și un film — în fond 


terestru. Eugenia VODĂ 


Producție a studiourilor «Lentilm». Un fim 
de Vitali Melnikov. Cu: Svetlana Krucikova, Alese: 
Peirenko. Oleg Borisov, Vladislav Strjelcik. 


Cintă pentru mine 


Un love-story cu protagonişti de compli- 
cată trăire interioară,cu peisaje de referință 
culturală, de la localitățile litoralului fran- 


cez străbătute şi evocate de Marcel Proust, 


la un Paris, reședință a artelor. O tinără și 
zgomotoasă eroină ascunde că are leuce- 
mie, sfidindu-și moartea cu giumbușiucuri 
copilărești, trăind deplin şi cu poftă fiecare 
zi. O poveste de iubire între fata cu tempe- 
rament exploziv și un compozitor cu două- 
zeci de ani mai virstnic, însingurat, frămin- 
tat și amenințat de spectrul ratării. Richard 
Johnson apare în acest rol cu farmecul 
cunoscut dar fără minunatul glas de actor 
shakespearean, stinjenit parcă de dublajul 
în limba italiană și de o parteneră (Pamela 
Villoresi) care exagerează cu vioiciunea. 
În rest, un apel destul de discret la bunele 
sentimente, o muzică bună şi o imagine 
de caldă cromatică fac din Cîntă pentru 
mine un film plăcut. 

Dana DUMA 


——————————————— 
Producție a studiourilor italiene. Un fiim de 
Luigi Cozzi, Cu: Richard Johnson, Pamela Vilio- 
resi, Maria Antonietta Beluzzi, Riccardo Cucciolla. 


Tîrgovişte '78 


într-un an! 


De şase ani, prin caracterul 
|! său competitiv, una dintre 
cele mai eficiente forme de 

DENA popularizare a filmului nos- 

tru o constituie «Concursul 

republican pentru intensifi- 

carea difuzării culturii prin 
filmul românesc». La consfătuire au parti- 
cipat, alături de cadre de conducere din 
Centrala România-tilm, directorii întreprin 
derilor cinematografice județene, directo! 
caselor de filme, studiourilor «Animafilm 
si «Alexandru Sahia» și Arhive: Nationale 
de filme, președintele ACIN, reprezentanti 
w presei centrale şi locale, activişti ai 
secţiei de propagandă ai Comitetului jude- 
tean P.C.R. Dimbovita, reprezentanţi ai 
organizaţiilor de masă şi obstești. 

Conform unei tradiţii, de fiecare dată, 
«gazdă» este Intreprinderea care s-a clasat 
pe locul i —anul acesta Întreprinderea 
cinematografică a județului Dimbovita; pre- 
miul Il a fost decernat întreprinderii cinema- 
tografice a județului Botoșani, iar premiul Il 
Întreprinderii cinematografice a județului 
Bihor; dintre cinematografe, amintim: cine- 
matogratul «Central» (București), «Mine- 
rul» (Baia Mare), «Viitorul» (Harghita) 
Aceste premii au în primul rind menirea 
să răsplăteasca strădania acelor anonimi 
cate, phinlr-o formulă genenică, sint numi 
«lucrători în rețea». 

Pasiunii lor pentru film în general și 
pentru filmul românesc în special, spiritului 
de inițiativă și inventivitate, tenacității lor 
atunci cind se izbesc de inerţii, numeroase- 
lor simbete și duminici petrecute «pe teren», 
acolo unde organizează acțiuni menite să 
înfringă comoditatea și prejudecata specta- 


torilor, lor li se datorează, în mare parte, 


aceste semnificative cifre: 62,8 milioane de 
spectatori la filmul românesc într-un an 
in care au fost infruntate urmările dezastru- 
lui de la 4 martie; 62,8 milioane care inseam- 
nă 30% din totalul spectatorilor. Acestei 
asidue munci — relevată de numeroși vor- 
bitori —i se datorează și penetrarea în 
pături largi a documentarului (zeci și sute 
de acțiuni organizate doar cu cicluri de 
documentare), a filmelor agrozootehnice 
sau de protecția muncii, filme aduse nu o 
dată chiar la locul de muncă, la ieşirea din 
mină sau în fabrici şi școli, pentru a veni în 
întimpinarea spectatorului. 

Din discuțiile purtate se desprind citeva 
idei: necesitatea concentrării eforturilor pen 
tru ca manifestările cu filmul să devină 
reale, acțiuni cu caracter cultural-educativ, 
înlăturindu-se tendințele de festivism și 
formalism; programarea filmelor şi a mani- 
testărilor pe marginea lor (numai sub egida 
'estivalului «Cintarea României» s-au reali- 
"at 10 000 de acţiuni) trebuie să fie judicios 
gindite, evitindu-se ghidarea doar dupa 
criterii economice; s-a subliniat de aseme 
nea preocuparea pentru a orienta aceste 
actiuni în funcţie și de specificul local, de 


sala de cinema 


Îmblinzirea 
turbulentului 


Ex/stă sah de cinematogral in București 
(şi nu numai, probabil) în care nu poți vedea 
un film liniştit, în starea — relaxată — nece- 
sară contemplării unei opere de artă. Şi 
cred că cinematograful «Luceafărul», plasat 
chiar. în centrul urbei — deși atmosfera sa 
este departe de urbanitate şi chiar de civi- 
lizaţie — deține recordul într-o ierarhie a 
dificultăților de vizionare. 

De cite ori am intrat în această sală, o 
dată cu stingerea luminilor, un ghemotoc 
dureros de nervi s-a așezat cam în regiunea 
plexului solar, iradiindu-și efectele furni- 
cătoare, de preferinţă pe traiectul șirei spi- 
nării, efecte benigne la început, acute în 
timp. Reflex condiționat de anterioare vi- 
zionări în sus-numitul cinematograf, în 
care nu se mai poate vedea mai nici un film, 
deși ca simplu spectator am și stomacul 
și nervii spinali într-o stare corespunză- 
toare liberei circulații prin cinematografe. 

ŞI totuși... Aştept cu temere, pur şi sim- 
pla apariţie a actriţei principale; aştept cu 
spaimă stringerea miinii eroinei în mina 
eroului; ascult cu groază cum se pregă- 
tește o declaraţie de dragoste și sint cu- 
prins de o spaimă rece cind sărutul prota- 
goniștilor devine implacabil; toate aceste 
manifestări psihosomatice sint cauzate (am 
analizat fenomenul cu mare atenţie psiho- 
terapeutică) de faptul că știu ce va urma, 
în sală, gesturilor filmice enumerate mai 
devreme: fluierături, tropote, interjecţii, adi- 
că țipete, comentarii într-o limbă urlată. 


63 milioane spectatori 


Filmul de actualitate pe locul întîi î 
atenția publicului («Accident» de Ser- 


giu Nicolaescu) 


tipul de public; organizarea de gale cu filmul 
românesc și in alte localităţi decit centrele 
tradiționale, gale urmate de discuţii cu 
spectatorii. 

Probleme organizatorice, aspecte ale co- 
laborării dintre casele de filme, studiouri 
și întreprinderi cinematografice, măsuri pen 
tru modernizarea unităţilor rurale, aprecieri 
la adresa filmelor românești din acest an 
şi ginduri pentru un apropiat viitor cind 
numărul lor va spori substanţial, schimb de 
opinii pe baza expoziţiei de afişe realizate 
de Româniafilm, deschisă în holul Casei 
de cultură, unde s-au desfășurat lucrările 
consfătuirii — toate acestea și încă multe 
alte propuneri şi idei au făcut ca și în acest 
an consfătuirea să nu rămină doar un 
moment festiv, un elogiu adus «premianţi- 
lor», ci o reală întiinire de lucru menită 
să găsească cele mai inspirate metode 
pentru popularizarea autenticelor valori din 
filmul românesc, în scopul ridicării nivelu- 
lui cultural și de educaţie a tinerei generatii 


Marina CONSTANTINESCU 


á E 

# 

` 
Musicalul îşi are deasemeni adepții săi 


nedesmințiți («Mama» de Elizabeta 
Bostan) 


Acest val de zgomote adiacente se destra 
mă greu pe nisipul liniştii şi murdărește 
întotdeauna locul pe care l-a călcat. 

Şi iată că, Impins de forța împrejurărilor, 
am intrat iarăși de curind In cinematograful 
cu pricina. Filmul de lung-metraj (un fil- 
mulet în tehnicolor) era precedat de un 
scurt-metraj al «Sahiei», Liceenii, semnat 
de Paula şi Doru Segal. Am avut surpriza 
unui film foarte bine făcut, Tinereţii subiec- 
ților îi corespundea un montaj rapid și 
ingenios, spontaneității replicilor îi răs- 
pundea un comentariu inteligent. Unui su- 
biect cald i-a răspuns un film cald și, mai 
important, ieșit din canoanele filmelor des- 
pre tineri prea perfecţi, cu coroniţă și cu 
replici bine învăţate, adică din basme care 
nu mai adorm pe nimeni demult. 

Ei bine, acest film foarte bine tăcut, scurt- 
metraj, adică din categoria acelora care 
deobicei în sala despre care vorbim sint 
ignorate în așteptarea marilor aventuri ce 
vor urma, ei bine, acest film a stirnit res- 
pectul total al unui public, să-i spunem atit 
de eterogen. 

Ros de îndoieli, cu sentimentul unui 
«dejă vu» am început atunci să-mi scoto- 
cesc memoria. Şi într-adevăr, am găsit: 
se mai întimplase o dată, în aceeaşi sală 
«supraincălzită», să văd un film într-o stare 
normală, dezinhibată (atit a mea cit și mai 
ales a celor din jur): «Noaptea americană» 
a lui Truffaut. Cei care îşi amintesc acest 
film vor înțelege cred ideea la care au ajuns 
îndoielile mele, tot rozind o falsă evidenţă, 
anume aceea că — doar turbulenții din sală 
ar fi de vină; sau, mai pe îndelete spus, omul 
care cumpără şi programează filme sfin- 
teşte locul, în speţă, sala de cinema. 


Paul SILVESTRU 


15 


hronicul 
vîrstelor 


Părul și ideile 


La 73 de ani bătuţi pe muchie, Cary 
Grant apare înfloritor, ca un artist — 
cum se spunea pe vremea lui — de cine- 
ma. Chipul îi străluceşte. de sănătate 
şi plăcere a vieții. Părul ii străluceşte, 
bine uns și pus la punct. Hainele stră- 
lucesc pină la ultimul nasture, pină în 
virful pantofilor. Omul trăiește înlesnit, 
liniștit şi — cum spunea o mătușă tot 
de pe vremea lui — nu-i dai virsta. El 
pare întruchiparea armonioasă a rolu- 
rilor sale armonioase, drăguțe, simpa- 
tice foc, fără mari angoase (deși Hitch- 
cock în Suspiciune, în Nord-Nord- 
Vest a căutat să extragă, și a reușit, 
o anume spaimă din acest facies surt- 
zător), de un farmec franc la publicul 
feminin. Mulţi bărbați au vrut să fie, 
cindva, ca dumnealui. 

Pe planul ideilor — de ce să n-o spu- 
nem? — găsim mai puțină strălucire 
decit în firele sale de păr. Personajul 
e un om cuminte, cumsecade, bine aşe- 
zat în şaua citorva conformisme dragi 
americanului liniştit, devotat fetiţei sale 
care li este cel mai bun prieten, şi pe 
care nu vrea s-o facă artistă («În toată 
cariera mea, nu am întilnit nici o actriță 
fericită!») ci să se mărite tinără și să 
facă cit mai mulți copil. De film nu vrea 
să mai audă — nu-și mai vede nici pro- 
priile filme, nici pe alte altora (pe Jack 
Nicholson, Al. Pacino, Dustin Hoffman 
i socotește actori minunaţi, nu după 
filmele ci după declaraţiile lor și croni- 
cile din ziari), doar Disney vede, tot cu 
fetița sa. Dacă ar mai face azi un film, 
l-ar vrea educativ, informativ pe cit de 
amuzant. «Nu citesc nici prea multe 
romane. Îmi place mai mult realitatea». 
Dintre gindurile mai miezoase, iată unul 
interesant: «Nu cred că există o mare 
diferenţă între starurile de azi ca Paul 
Newman, Steve McQueen sau Robert 
Redford şi cele de ieri, ca Gary Cooper, 
Clark Gable sau Ray Milland.. Noi 
avem tendinţa de a trăi în trecut, de a 
ne complace într-o nostalgie prin care 
înzestrăm anumite lucruri cu calități 
pe care niciodată nu le-au posedat. 
Fiecare generaţie iși aduce contribu- 
tia sa». 


carnet 
de lucru 


@ Pe strada Bocikov din Moscova, la 
5, a fost pusă o placă pe care stă 
«În această casă, a trăit şi a 
muncit — între 1972 şi 1974 — Vasili 
Şukşin, scriitor, regizor și actor, artist 
al R.S.F.S.R.». 
@ Se lucrează intens la un film despre 
viața lui Errol Flynn. Viaţa lui pină la 
sosirea în Hollywood, unde avea să 


Raquel Welch urmează a fi. în 
N-ai spune... Dar ce nu 


cronica 
subiectelor 


_ Unde 
am mai văzut asta... ? 


Un subiect — pare-se, de doi bani 
ne aduce totuși în minte, o piesă de neuitat 
Subiectele mici au asemenea merite impor- 
tante. Un visător nenorocit ar fi așa: 
Jerâme e un biet cascador, la margine de 
Paris. El trăieşte lingă proprietara terenului 
pe care au loc amăritele sale spectacole 
de acrobaţii-auto, în care-și riscă pielea 
pentru o rețetă mizerabilă. El o iubeşte pe 
Josepha, Josepha îl iubește pe acest Je- 
râme care mai are doar doi amici, un bătrin 
pilot-auto şi un tinăr, marginal și el, poet 
care se ignoră din autoironie... Într-o zi, 
Jerâme vede ieșind dintr-o patiserie, o 
femeie superbă, bogată, urcind într-o ma- 
şină de lux. Jerâme incepe să viseze și tot 
filmul e aventura mentală a sărmanului în 
căutarea limanului, fără de Josepha, fără 
de amici, după o himeră care-l aduce pină 
la linia ferată, unde va trece un tren, puf-put, 
în fața căruia, hop, JerSme va sări, numai 
că locomotiva o ia pe o altă linie, aşa că 
Jerâme va reveni la Josepha care-l aştepta, 
geloasă desigur pe iubitul ei, geloasă dar 
generoasă. Nu, nu-i «O seară, un tren». 
Mai degrabă o variantă la neuitatul «Billy- 
mincinosul» — nr. 1 în topul marilor mici 
visători, striviți de cotidian, dar inălțaţi de 
o imaginaţie la fel de furioasă ca violența 
inegalităților sociale. Interesantă e insă 
distribuția regizorului Jean-Marie P&rrier, 
fiul lui Francois — bătrinul: Josepha e 
Lea Massari, în primul ei rol de femeie 


devină celebru. Viaţa unui Errol Flynn 
oarecare. 

Un regizor englez de tele-teatru- 
cinema se gindeşte la realizarea «Negu- 
țătorului din Veneţia» de William 
Shakespeare. Cu Louis de Funès în 
rolul principal. 

e Raquel Welch va interpreta rolul 
unei indience de 90 de ani care-și va 
aminti — în lungi flash-back-uri — de 
războaiele prin care a trecut, de cei 
trei soți pe care i-a avut și de tinerețea 
sine qua non. 

e Shiriey McLaine se plinge că toate 
scenariile citite în ultima vreme sint 
plicticoase și schematice, punind la 
cale o singură acțiune: furtul. În locul 
hoțului-bărbat, o femeie. «Nu mă in- 
teresează!» 


curînd, o indiancă de 90 de ani. 
poate face filmul din om? 


— «un nou Jean Gabin»? 


actorii 
vremii astre 


Un talent 
în care vorbește o lume 


După părerea prea supusului dumnea- 
voastră redactor, în anul care a trecut nu a 
apărut prin fata noastră, actor de cinema 
mai important — prin arta şi natura talen- 
tului său — ca Alesandr Kaliaghin, eroul 
principal din Piesă neterminată pentru 
pianină mecanică“). Kaliaghin e o apa- 
riție unică, prin ce? Printr-o sinteză nemai- 
pomenită a pateticului şi a derizoriului, 
printr-o conștiință dramatică la culme, în 
tiece pas pe sirma vieţii, în acea echili- 
bristică între ridicol și revoltă. Bogăția 
sufletească a personajului său e fastuoasă: 
comic, el emite accente de un tragism 
esențial; timid şi copleșit de situaţie, el 
intuieşte impertinente de maximă sfidare 
a soartei; trist pină în adincul adincului, 
el poate deodată exploda intr-o bucurie a 
dragostei de adolescent; leneș și apatic, 
ei găsește uluitor acea linie a neliniştii care 
transformă toate leneviile în hărnicii de o 
imensă energie a gindului, a risului şi a 
plinsului. Actor al tensiunilor venite din 
cea mai fertilă contradicție — aceea dintre 
inteligență şi materie — Kaliaghin are o 
torță neobișnuită de a pune in evidenţă inu- 
tilul şi a-i declara prin gesturi şi inflexiuni 
secrete dar printr-o privire deschisă, răz- 
boi, războiul unei revolte tragi-comice, de 
Hamlet obsedat de opera bufă italiană, de 
"Mișkin însoţit straniu și deturnat de 
Donizzetti. Amestecul acesta este — după 
părerea aceluiași redactor mai jos semnat — 
unic în arta actorilor de film, azi. 

Nu putem ocoli adevărul că revelația 
noastră e tirzie, deși în Sclava iubirii, 
în rolul regizorului rubicond și exasperat, 
artistul ne făcuse deja o puternică impresie, 
Dar spectatorii moscoviți de teatru, demult 
ii caută spectacolele, aleargă să-l vadă pe 
Kaliaghin, «subliniază cu creionul roșu, 
numele său, oriunde e anunțat», cum scria 
odată în revista «Filmul sovietic». Se zice 
că «Jurnalul unui nebun» de Gogoi, in 
regia și interpretarea sa, a fost pur şi simplu 
un eveniment la care a alergat toată Mos- 
cova. La cei 36 de ani — de neuitat urletul 
lui în Pianina.. aceea, noaptea, la capătul 
exasperării: «Am 35 de ani! Am 35 de ani!» 
— Kaliaghin trăieşte acum o teamă sfintă 


Să fie adevărat? Jacques Dutronc 


care se întoarce cu 3000 ani în urmă. 


la 40 de ani, probabil o cotitură a unei 
cariere care nu va uita niciodată «Aven- 
tura» antonionistă. Jerâme este un fost 
cintăreț fantezist și absurdist al anilor '60, 
Jacques Dutronc, care — după alte citeva 
filme mai puțin importante — găsește rolul 
aici, rolul cel mai potrivit pentru spiritul 
său sec, oe un antisentimentalism viclean, 
încărcat mai ales de o torță a tâceru șia 
privirii mute, capabil să intrige critica pină 


pentru un actor, teama că nu va mai găsi 
un rol ca Platonov. «El nu are forța de a se 
separa sufletește de Platonov şi refuză 
roluri care-i par fade». Dar — incheie 
Vera Sokolova acel articol mai sus citat 
din «Filmul sovietic» — în tristețea lui, 
Kaliaghin este fericit. 


*) În 1978, pină la jumătatea sa, optiunea, 
| la tel-de entuziasmată, ar merge spre Kate 
| Nelligan, a cărei Damă cu cam ni s-a 
părut — fără exagerare — absolut ne- 
pereche. 


Alexandr Kaliaghin — un actor 
dintr-aceia pentru o eternitate 


i a aaee 


i 


la întrebarea: «n-a apărut, oare,un nou 
Jean Gabin?». 


a fi acela al trilogiei cehoslovace: Colonia 


... Dar asta? 


Un subiect deajuns de gigantic se anunţă 


0 zi din frumoasa 
lună mai (1978) 


Dacă — ducind mai departe omagiul adus 
de Geo Bogza, în ziua morții lui Moro, regi- 
zorilor italieni, celor «care în ultimele zeci 
de ani au dezvăluit, cu forța și geniul unor 
maeștri egali cu maeștrii celorlalte arte din 
epocile lor de înflorire, cit de numeroase 
si de adinci sint, în lumea în care ne este 
dat să trăim, rădăcinile răului» — şi dacă 
i-am da ascultare lui Cezare Zavattini și 
am face un scenariu numai cu ce găsim 
intr-un ziar, în ziua unui eveniment socotit 
major pentru conștiința lumii, ce-am putea 
conspecta, pentru filmul interior al cinema- 
tecilor personale, din «Le Monde» datat 
11 mai 1978? 

Pe pagina intii, lingă «ltalia stupetiată» 
şi articolul de fond «llegitimă demenţă» 
(paratrază din «Legitime défense — Legi- 
timă apărare», această «legitime démence» 
— actrița Arlette — Léonie Bathiat, cea 
cunoscută de toți sub numele de Arletty, 
implineşte 80 de ani: «M-am născut în anu! 
afacerii Dreyfus — 1898. Părinţii mei au fost 
metalurgişti... Îi pun pe metalurgişti dea- 
supra tuturor. Ei sint pentru mine aristo- 
craţia... Prin filmele mele am onorat, la 
urma-urmei, «rasa» metalurgilor». Cel mai 
mare artist francez al secolului este — 
zice ea — Raimu. Prévert a fost poetul 
cinema-ului. El și Disney. Pe pagina urmă- 
toare, un fost stingist al anilor '68 refuză 
violența, teroarea, nu numai din punctul 
de vedere umanist, dar le socotește și ca 
dovezi ale unei incapacității de a convinge 
în lupta de idei a timpului nostru. Pe pagina 
a treia, autopsia lui Moro relevă cele 11 
tocuri trase în dreptul inimii și un deget al 
miinii drepte insingerat, semn că «ostatecul 
a dus instinctiv mina la piept, în acea clipă». 
Din analiza retluxului terorist în R.F.G. 
reiese «profilul» — stabilit de sociologi — 
al celor care conduc fracţiunile așa-ziselor 
brigăzi roșii: cei mai mulți sint de origină 
burgheză, proveniți din familii religioase, 
absolvenți de universități. La rubrica atri- 
cană, raidul aviatic sud-african în Angola, 
la Cassinga, impotriva unor centre de 
tranzit ale populației namibiene: «...ziariștii 
străini nu pot suporta imaginea unei gropi 
comune de 15/5, cu 460 de cadavre, dintre 


corbilor, Pe marele tiuviu și Chemarea 
speţei ci ne plasează cu trei mii de ani 
inaintea erei noastre, pe vremea cind un 
băiețel numit Pană-Micuţă-de-Corb e luat 
de apele primăverii, dus In Colonia Corbilor, 
pregătit acolo pentru a fi sacrificat zeilor, 
salvat și educat în spiritul vinătorii eroice, 
al luptei dure cu fiarele şi relele, impriete- 
nindu-se cu curajosul om numit Vulturul, 
cu fetița Clipă-tericită și alte personaje de 
basm à la Tarzan, Winettou, de pe acea 
«planetă a maimutelor» sui-generis. Regi- 
zorul |. Schmidt nu ascunde caracterul 
teeric al trilogiei — adresate și părinţilor 
şi copillor — nu face un secret din carac- 
terul educativ al acțiunilor care pun în 
evidență aptitudini umane fundamentale, 
şi nu neagă o anume lipsă de psihologie, 
argumentind că, «dacă am fi incercat să 
aducem psihologismul, i-am fi pus pe 
oamenii aceia în situații probabil străine 
de ei; binele rămine binele, iar răul e răul. 
Dintotdeauna a existat o problemă umană 
esenţială: ce să măninci, unde să locuiești, 
cum să trăieşti şi cum să-ți aperi speța». 
Aşa e. Mai captivant ni se pare că filmul 
se bazează pe foarte puţin dialog — domină, 
pe bună dreptate, strigătele, semnele și 
ordinele, numai in basmele slabe ale pre- 
istoriei e altfel — în schimb, suverană e 
imaginea, ca în orice basm cinematografic 
bun. Pentru a fi «in clar», fiecare din cele 
trei filme este precedat de un prolog 
(scurt!) care situează acţiunea în perioadele 
certificate de cercetările arheologice la zi. 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 
de Radu COSAȘU 


care — în zumzăit de muște, sub un soare 
greu, — răsar culorile fustelor femeilor 
moarte.» Alături — «Clayton-cămăşi» anun- 
tă că «lichidează totul», la «prețuri sacri- 
ticate» dar continuă «să ia măsuri» între 
9,30 și 19,—1, rue de Berry — Paris. La capi- 
tolul «Europa» — un conducător al Parti- 
dului Socialist spaniol declară că «nu se 
poate renunța la marxism, aşa cum nu se 
poate renunţa la legea gravitaţiei univer- 
sale». Un scriitor european grav bolnav — 
se pare incurabil, deci condamnat — de 
clară, prin soția sa, că reușește «să supra- 
viețuiască, scriind». La pagina «Societa- 
tea» — al 75-lea congres al notarilor francezi 
discută «statutul matrimonial»; intervenţiile 
marchează o certă tendință spre acordarea 
unei «egalităţi Intre soţi». Rubrica «Medi- 


cină» «Dioxina n-ar fi dus nici la avorturi, 


nici la malformații ale foetusului în regiu- 
nea Seveso», după catastrofa chimică din 
'77. Doctorii afirmă că specia, țesutul uman, 
sint mai rezistente la dioxină decit şoarecii 
din laborator. «La Sport»: «Fotbal — Finala 
cupei UEFA. Einhoven-Bastia: 3—0. Victo- 
rna celui mai puțin prost» «Box — Moham- 
med Ali (Cassius Clay) va lucra, după 
retragerea din box, pentru o firmă saudiană 
care vinde ape gazoase in Orientul-Mijlo- 
ciu», În paginile de artă — programul defi- 


cronica 
surisului 


Folon, grafician francez, regizor de lung 
metraj animat, gindind cu capul lui 


nitiv al festivalului de la Cannes. Pentru 
prima oară in istoria sa, festivalul se va 
deschide cu un film sovietic: O dramă la 
vînătoare, în regia lui Emil Loteanu (regi- 
zorul Șatrei). La «Mediul înconjurător»: 
un comitet restrins de vinători italieni, vest- 
germani şi francezi lucrează la un program 
de studii pentru conservarea păsărilor mi- 
gratoare în Europa. În Danemarca — «o 
nouă blocadă a tuturor porturilor», hotărită 
de către pescarii danezi, pină ce guvernul 
le va satisface revendicările. «La bursa din 
New York, scăderea acțiunilor se inceti- 
neşte. La Paris — «la baisse» se accele- 
rează. Ultima pagină, ultimul titlu: «Marea 
Britanie, 20 de vase luptă impotriva mareei 
negre pe coastele nord-estice» (coliziune 
între petrolierul grec «Eleni V» şi cargoul 
francez «Rosaline»). 

Ar mai trebui spus că ziarul acesta, datat 
11 mai 1978, e apărut în ziua de 10 mai 1978 
şi dă seamă, deci, de ceea ce s-a petrecut 
în ziua de 9 mai 1978. Ar mai trebui amintit 
că de 9 mai 1978 se implineau 33 de ani de 
la victoria asupra fascismului. Cum să 
numim scenariul care se leagă atit de 
evident și atit de ay în de tot acest freamăt 
al vieţii pe pămint? À la française — «După 
33 de ani»? À l'italienne — «Moro e morto!»? 
Ă ta roumaine — «Lumea într-o 2i?» 


AN 


$ 


ON 


Drä 


Ao 


Studiourile de animație din Praga au lansat un serial intitulat /m: face 
o deosebită plăcere. Realizator: Zdenek Smetana 


e toarcere la Marsilia — se 
numeste limul ale carui turnari au loc 
acum chiar la Marsilia in regia lui René 
Allio — care se decide atit de rar să 
facă film dar niciodată fără ecou. Noua 
poveste cinematogratică a lui Allio o 
are ca interpretă pe Claudia Cardinale. 

9 _Martorul, în regia lui Jean Pierre 
Mocky, se filmează alternativ In Franța 
şi italia, in cadrul unei coproducții. 
Unul dintre principalii interpreți este 
italian, Alberto Sordi, celălalt francez, 
Philippe Noiret. «Este o comedie ama- 
ră», spun comentatorii francezi; «este 
o intimplare ca-n viaţă», spun comen- 
tatorii italieni. De unde se deduce că 
fiecare își are neorealismul lui. 

e La Cinecittà se fac pregătiri 
intense pentru Tilmul pe care TI va m- 
cepe în luna iulie, Franco Giraldi. Su- 
biectul este inspirat de Mario Soldati 
și romanul său, «Haina verde». 

e O poveste de dragoste şi de o- 
noare se alla in curs de filmare pe pla- 
tourile DEFA, în regia lui Heiner Carow. 
Sigur că povestea de dragoste se si- 
tuează în prim-plan, dar spune realiza- 
torul din R.D.G. «nu va fi deloc o va- 
riație pe temă love-storystă, pentru că 
problemele legate de onoare introduc 
aspectul social și etic pe care îndră- 
gostiţii nu-l pot ignora». Katherine Sass, 
de la institutul de teatru din Ros- 
tock va fi interpreta feminină, iar Martin 
Seifert, de la celebrul «Berliner Ensem- 
ble» îi va fi partener. 

După o revenire cu mult tam- 
n la Paris, unde spora să şi lacă o 
îvintrare oile remarcată pe platouri, 
actrița Michele Mercier (Angelica de 
odinioară) s-a intors fără tam-tam la 
Hollywood, unde în anii din urmă se 
retrăsese într-un fel de repaos plin de 
speranţe. De astă dată, cauza voiajului 
ei in California o constituie un rol intr-un 
film pe care actrița îl consideră doar 
de relansare. 

© Maladie hamburgheză este titlul 
tilmului la care lucrează regizorul vest- 
german, Pater Fleischmann. El și-a ales 
o distribuție internațională: Maximilian 
Schell, Jean-Louis Barrauit, Dieter La- 
sar, Victor Lanoux, ca să povestească 


Celebrul detectiv al Agathei Christie, 
Hercule Poirot, într-o nouă interpretare; 


Peter Ustinov 


o intimplare cu tiic din marele port 
german. 


Soe d Rea Topa caie 
veo m. de idian. Trupa cafté- 
teatrului parizian «Le Splendide» tur- 
nează de zor în regia lui Patrice Lecomte, 
o satiră veselă — spun ei — despre 
cluburile de vacanţă. Pe lingă angajatii 
trupei amintite, și care nu au deloc fai- 
mă cinematografică, dar se pare că 
nimic nu-i împiedică să și-o facă, mai 
apar şi actorii Dominique Lavanante 
şi Guy Laporte, precum și Michel Cre- 
ton. 

e Familia loneză, după Henryk 
Sienkiewicz, va deveni un nou serial 
de televiziune la care lucrează în mo- 
mentul de față, regizorul varșovian Jan 
Rybkowski. interpreții lui: Anna Neh- 
rebecka, Jan Englert, Alicya Jachie- 
wicz și Anna Szykulska. 

e Adopliunea, titlu. anunţat ca pro- 
vi7OrTu, ceea ce nu împiedică insă fil- 
mările în ritm alert, va fi un nou film 
francez in care va apare ca interpret 
principal Jacques Perrin. El va inter- 
preta aici rolul unui pictor. Consoarta 
lui, în film, va fi Geraldine Chaplin, iar 
ambii, deși resursele financiare ale fa- 
miliei sint fragile, vor adopta un copil. 
Scopul gestului lor este să «consoli- 
deze afecțiunea», convinşi că adop- 
tarea unui copil este tocmai elementul 
de sudură. 

e Pe platourile Barrandow, regi- 
z010 ceh in Herz, lucrează simultan 
la limele Cea de a noua inimă și 
Tinăra. Marea curiozitate o stirneste, 
bineinteles, faptul de a lucra simultan 


e o e apariție deloc obişnuită. . 
Este vorba de Danielle Darricua ce 


revine pe platouri după o intrerupere, 
în serialul de televiziune realizat de 
Roger Pigaut. Serialul se va chema 
Miss, adică Domnișoara. 

$ Un roman american (de Theodore 
Sturgeon), un regizor francez Betrand 
Tavernier, o actriță germană în rolul 
principal, Romy Schneider şi în privința 
ei este de notat incă un amănunt: va 
fi primul ei film de știință — ficţiune. 
lată datele preliminare ale viitoarei peli- 
cule care se va numi Moartea directă. 

e Atenti in pompierii! — este 
titlul unei comedii care mizeaza totul — 
după cum aliimă presa de specialitate 


din R.D.G. — pe cinci excelenți actori ` 


de comedie. Este nevoie de multă co- 
medie, de optimism și peliculele grave 
au și ele:nevole de momente de destin- 
dere, spun unii comentatori ai producţiei 
cinematografice din Republica Demo- 
crată Germană. Aşa incit, un film ca 
Atenţie, vin pompierii! va fi bine- 
venit prin tonul şi apariţia unor aşi ai 
stilului comic. Situaţii burleşti, efecte 
comice dar — şi aici ni se atrage aten- 
tia — revelaţiile vor fi şi în registrul 
ne-comic, pentru că nu există comedie 
în stare pură. Dar putem vorbi despre 
realitate și glumi din cînd în cind. 
e Unchiul din America este cea mai 
recentă alegere asupra Careia s-a fixat 
regizorul francez Alain Resnais. Prie- 
tenii lui spun că nu s-a lăsat prea mișca! 
de marele număr de distincții pe care 
le-a primit într-un timp toarte scurt 
pentru filmul său Providența. Resnais 
este un om profund care n-are gustul 
mondenităţii şi pe care-l preocupă să 
spună ceva despre omul de astăzi, și 
despre contemporaneitate. «Cu Un- 
chiul din America — afirma Resnais 
— sper să realizez un film original, pe 
du-a-ntregul nou. Povestea pe care am 
scris-o impreună cu Jean Gruault (sce- 
naristul lui Truffaut la Jules et Jim, 
Adele H și Camera verde) este 


Arletty a împlinit 80 de ani și a 
refuzat orice festivitate de sărbăto- 


rire a acestei venerabile vîrste... 


inspirat de una din scrierile lui Henri 
Laborit. Este vorba despre un cerce 
tător științific ale cărui lucrări despre 
tranchilizante şi hibernare l-au făcu! 
celebru în toată lumea. Cărţile lui La- 
borit — «Omul și orașul», «Elogiul fu- 
gii», «Comportamentele» m-au pasio 
nat, și-am început să mă gindesc cum 
aş putea aduce într-un film ceva din 
teoriile şi reflecțiunile lui de biolog- 
moralist.» Pe de altă parte, Henri La- 
borit îl admiră pe Alain Resnais: «Ad- 
mirația mea — precizează el — datează 
de la Anul trecut fa Marienbad, 
unde a știut să traducă in imagine no- 
țiuni la care eu țin foarte mult, și anume 
cele legate de domeniul memoriei. Pe 


Filiera Nilului, titlu încă provizoriu al 
filmului după Agatha Christie, o aduce pe 
Bette Davis ca parteneră a lui Ustinov 


urmă,el s-a interesat de lucrările mele, 
si după cum afirmă el, cărțile mele i-au 
adus o anumită linişte interioară.» 


Lumea filmului 


e “Pentru a participa la clipa 


- îi Spune tegizorul ità 

Francesco Rosi unui ziarist de la 
«L'Express» in timp ce pregătea o altă 
scenă a filmului său inspirat de roma- 
nul lui Carlo Levi — «Christos s-a 
oprit la Eboli». Filmările au loc chiar 
în Lucania, pe care o descrie Levi, 
una dintre cele mai desmoștenite pro- 
vincii ale Italiei. Rosi este preocupat 
nu numai de filmări, ci şi de situaţia țării, 
de convergențele care se produc între 


poveștile cinematografice şi realitatea 


italiană. Filmele lui de pină acum au 
fost parcă un semnal de alarmă fali 
de ceea ce se vestea Italiei. «Situaţia 
actuală a Italiei este tragică. Ne ame- 
nință un fel de război civil. Cind mă 


de la o ureche la alta 


999 Filmu! Războlul stelelor, regia 
Georges Lucas, bate recordurile de Inca- 
sări din toate timpurile, realizind în mai 
puțin de un an fabuloasa rețetă de 
136 400 000 dolari. După acest succes 
de casă, Georges Lucas pregăteşte un al 
doilea film Războiul stelelor Il, de astă 
dată ca producător al societății 20 th 
Century Fox. Noua peliculă va fi regizată 
de Irvin Kerschner, avind ca protagonişti 
pe aceiaşi actori din seria l-a; Mark Hamill, 
Harrison Ford şi Carrie Fischer. Cind 

zorii cuceresc notorietatea, ei sint 
să devină producători, Şi nu numai 

ood... 999 Un fenomen, cu largi 

la televiziunea americană: pro- 

terarea pornografiei pe micul ecran. După 
unii cronicari, fenomenul nu este spontan, 
ci deliberat orchestrat pentru a umple 
vidul creat de banalizarea violenţei. Don 
O'Brien, directorul programelor rețelei de 
televiziune CBS, declară răspicat: «În 
evoluția actuală, pornografia tinde să în- 
locuiască violenţa». Opinia publică a re- 
acționat vehement, trăgind semnalul de 
alarmă. În Lumea Nouă pătrund moravuri 
vechi... 999 Louis de Funès, marele 
comic francez, işi aniversează 33 de ani 
de activitate neîntreruptă în cinematogra- 
ție. Primul său film a tost Tentaţia de la 
Barbizon (1945), regia Jean Stelli, iar 
ultima premieră pariziană La Zizanie 
(1978), regia Claude Zidi. Între aceste 
dovă coperte, un număr impresionant 
de filme de care marele actor nu-și mai 
aminteşte exact, dar pe care distribuitorii 
îl apreciază la 125 titluri. Într-o discuție 
recentă, Amza Pellea imi spunea că cine- 
matografia noastră «a trecut» pe lingă un 
actor de aceeaşi talie: Puiu Călinescu. 
Cred că are dreptate. 999 Cineciubul 
italian «L'Occhio, l'orrechio e la bocca», 
prezintă spectatorilor săi «pelicule ine- 
dite», printre c scene eliminate de 
cenzură din filmele regizoriior Pasolini, 
Scola, Antonioni, Fellini, Cavani, precum 
şi probe de actori, cum ar fi cele realizate 
de Maria Schneider inainte de a fi fost 
distribuită în Ultimul tango la Paris. 
Pai, dacă e aşa, e suficient ca cineclubul 


„Jane Birkin va fi, în acest film, o 


midinetă înfricoşată... 


trezesc dimineața, pornesc la treabă 
si spun «motori» mă întreb la ce bun. 
Totul pare zadarnic, ireal, şi propria-mi 
persoană Îmi pare sfişiată, rătăcită. Pe 
urmă, adunindu-mi gindurile şi cufun- 
dindu-mă în materia noului meu film, 
mă simt justificat. Mă simt la locul meu. 
Pentru că, într-un fel, munca mea e 
legată de situația Insăși din Italia de 
astăzi». Explicindu-și filmul pe care i 
l-a inspirat Carlo Levi, Rosi precizează: 
«Cu filmul ăsta am sentimentul că o 
pornesc de la zero, că m-am avintat 
în ceva prea mare pentru mine, ceva 
care mă depăşeşte şi sint momente 
cind mă simt strivit. Dar imi spun că 
e inevitabil să fie aşa cind abordezi pro- 
bleme ale vieţii reale și raportul dintre 
ele și factorii economici, istorici, so- 
ciologici şi politici.» Şi Incă un amănunt: 
ca deobicei, Francesco Rosi amestecă 
în distribuție actori profesioniști (lu- 
crează din nou, şi aici, cu Gian Maria 
Volonté), dar și oameni de pe stradă, 
țărani, «oamenii acelui pămint fără de 
care nu există autenticitatea povestirii» 


se numească doar «L'occhio...» 


realizatorul filmelor de răsun 


Cassidy, Cacialmaua, va incepe să tur- 
neze, în gust 1978, la Paris, Versailles 
oducție, intitulată ori- 
E me“ mon amour, adaptare 
romanul lui Patrick Cauvin. Să fie 
de aplicarea teoriei einsteiniene la 
ste? Producătorii işi pun mari s 
ranțe în reuşita filmului, tinind seama d 
na bună a regizorul Dar 


fiz nimeni nu este cre 


îne ca filmu 


0909 Proces de 


începutul lunii 


mplicat celebrul cuplu Carlo Ponti— 
Sophia Loren; fiscul italian il acuză 
export ilegal de capitaluri în valoare 

20 miliarde de lire în bânc franceze şi 
elvețiene, Carlo Ponti ş 


nalitate franceză din 1966, locuiesc ma 


multă vreme între Paris, New York și 


in fața justiţiei. În ace a 
impl incă 28 persoane, 


Banu-i ochiul diav 


— precizează regizorul. Lui Volonté în 
filmul de faţă îi dă replica și se spune 
că i-o dă Intr-un mod formidabil, un 
măturător municipal 

e _ ABBA-Cadabra, Acesta este ti- 
tiul pe care i l-a inspirat unui reporter al 
săptăminalului american «Newsweek» 
sosirea la Los Angeles a cunoscutei 
formaţii muzicale suedeze. Se pare, 
că, deși renumiţi, membrii acestui 
grup nu sint ușor recunoscuţi. Pe 
aeroportul orașului nu-i aștepta de- 
cit impresarul, nu s-a năpustit nimeni 
să le ceară autografe, n-a fost nevoie 
de măsuri de protecţie etc. De ce? 
Pentru că — spune reporterul — cei 
din ABBA sint faimoşi «din auzite» dar 
nu şi «din văzute». Modeşti, civilizati 
în comportament, gloria şi banii ne- 
alterindu-le felul de a fi, ei se comportă 
pe stradă și în viață ca nişte oameni 
oarecare. Mai există desigur și explica- 
ţia că n-au făcut decit un film, dar au 
sosit la Los Angeles tocmai pentru a 
pregăti un altul, care nu va fi de fic- 
tiune, ci un Documentar-ABBA. 

© După ce a primit laurii la Can- 
nes pentru personajul remarcabil pe 
care l-a realizat în filmul lui Hal Ashby, 
Întoarcerea, actorul Jon Voight a și 
primit o altă propunere care — se 
spune — presupune cutezanţă din par- 
tea lui: rolul unui boxer în viitorul film 
al lui Franco Zeffirelli. (Romeo și Ju- 
lieta, Viaţa lui Isus, etc.),film care se va 
intitula Campionul. Zeffirelli se explică 
scurt: «De fapt este vorba de un remake 
şi mărturisesc că din totdeauna m-a 
preocupat boxul şi viața boxerilor, în 
ring şi mai ales în afara ringului». Se 
pare că rolul propus lui Voight nu este 
uşor, căci scenariul are «părți delicate» 
cum le numeşte Al Pacino care l-a 
retuzat, că ar fi «o misiune cam riscantă 
şi eu nu-mi asum riscuri» cum s-a jus- 
tificat Stallone, că «rolul nu-mi vine», 
argument cu care l-a refuzat pur şi 
simplu, Jack Nicholson. Şi iată că Jon 
Voight reia mănușa refuzată de primii 
trei clasaţi în preferințele actoricești de 
peste ocean. 

@ Logodnica cinematografului es- 
te titlul unui volum de amintiri apărut In 
vitrinele Parisului. Autoarea este o ac- 
triță care a intrat în cinema nu pentru a 
face orice film, ci un anumit fel de fil 
«Nu-mi place cinematograful care toai 
ce ca motanul la gura sobei», spune 
Bernadette Lafont, căci ea este autoarea 
volumului, care ca actriţă şi-a îndreptat 
preferințele spre noul val, făcind din 
aceasta o adevărată profesiune de cre- 
dință. Din 1959 şi pină astăzi, Bernadette 
Lafont a jucat într-o serie de filme şi 
mai ales cu o serie de autori, între 
alții Truttaut, Chabrol, Nelly Kaplan, Luc 
Beraud. În goană de pe un platou pe 


in memoriam 


NR a a 


Paula Chiuaru 


are bijutierii 
m ne face, de 


t un personaj 

sau două, presupune 

un efort pe care pretarea 

ri de mai mare întindere nu-l 

eori echivala. Arta de a spune 
puțin este, dacă vreți 


furnica aturisită (Veronica se întoar- 
ce), o femeie (August în flăcări), o 
doamnă la ruletă (Departe de Tippe- 
rary), o țărar Ana (De bună voie 
şi nesilit de nimeni), o soră medicală 
(Tată de duminică), o spioană, Marta 
(Oaspeți de seară), o sec ă (Eu, 
tu și Ovidiu), şi o alta în recent termi- 
natul Gustul și culoarea fericirii, 
personaje cu sau fără nume, iată fij- 
mografia unei actrițe care şi-a făcut, 
din tr a pe platourile de filmare, 
nu o obligaţie de rutină, ci un act de 
credință artistică. Dacă ar îi să defl- 
nest mijlo le ce prin care 
Paula Chiuaru a reușit să dureze 
citeva personaje episodice în filmul 
românesc, m-aş referi la insuşirea ei 
de a-și compune identități dintre cele 
mai diverse, unde umorul, candoarea, 


feminitatea agreabilă erau atent dozate 
printr-o inteligentă dispunere a accen- 
telor in replici şi joc. Privirea, gustul, 


cartea de film 


Cetăţeanul Tudor Carantil, omul care 
a inventat «Virstele peliculei», emisiune 
cinematografică TV de incontestabil 
succes şi remarcabilă ținută, răposată 
din păcate între timp, cetățeanul acesta 
împătimit de cinema, care știe o mulţime 
de lucruri despre film (indeosebi despre 
capodopere), care nu are, ce-l drept, 
nimic extraordinar (dar, paradoxal, toc- 
mai de aceea poate place în ceea ce 
vorbește sau scrie), omul acesta privit 
cu îngăduință superioară de unii, cu 
reală înțelegere de alţii, ne dă acum o 
carte de tot interesul, de cel mai bun 
profesionalism, numită «Romanul» 
unui film: «Cetăţeanul Kane» (Edi- 
tura Meridiane, 1978; tiraj 31 000 ex. 
redactor: Viorica Matei). 

Ideea lui Caranfil este dintre acelea 
pe care, cu un termen comun, ne-am 
obişnuit a le numi bune (și, de nu mă 
înşel, în premieră în literatura noastră 
de specialitate): «Mai mult decît «istoria 
unui film», această carte se vrea «ro- 
manul» unor destine. Într-un fel, ea 
încearcă chiar să aplice evocării eveni- 
mentelor autentice metoda experimen- 
tată de Inşişi autorii filmului Cetăţeanul 
Kane. Se știe că Orson Welles și Her- 
man Mankiewicz au dorit să scrie un 
film «prismatic», personajul principal 
fiind definit printr-un număr de mărturii 
diferite și chiar contradictorii. Tocmai 
această suprapunere a diverselor punc- 


Artists lansează, în regia lui Martin Scor- 
sese, filmul The Racing Bull (Taurul 
de e), o poveste legată de memorabi- 
iul de box dintre Jack la Motta şi 
Cerdan, în care ultimul a pierdut titlul 
mondial. În rolu! campionului a fost ales 


atitudinea (studiase baletul), folosite cu 
migală şi pricepere, c tau putere de 
definiție. Emoţia şi seriozitatea cu care- 
şi pregătea fie roi, importanţa pe 
care o dădea fiecărai int cu publi- 


altul, actrița — acum și scriitoare — are 
grijă să schițeze portretul celor cu care 
a colaborat. Ea se exprimă succint şi 
neechivoc. Despre Truffaut spune, de 
exemplu, «Toată comportarea lui se 


te de vedere, tocmai această multipli- 
citate a perspectivelor conferă un relief 
particular imaginii lui Charles Foster 
Kane. În mod analog — și acesta este 
elementul inovator pe care încearcă 
să-l aducă lucrarea noastră — filmul 


rul Robert de Niro care pentru a 
e la greutatea boxerului Jack la 
Motta, va trebui så se ingraşe cu... 20 kg 


9909 (Adolf Hitler zis și Führerul» 


este titlul unei comedii satirice în care 


uz dansul şi gagurile se impletesc cu 
secvențe originale din jurnalele de actua- 
lități ale vremii. Rolul dictatorului este 
interpretat de Adriano Celentano, care 
semnează şi coloana sonoră a filmului. 


Constantin PIVNICERU 


află sub semnul urgenței, să înghită 
cuvintele, să descifreze misterul femi- 
nin fără un suspin, să obțină imediat 
rigoarea». Despre Chabrol zice: «Știu 
că nu e niciodată mulțumit de sine, și 
în asemenea momente se privește în 
oglindă şi se imaginează spunindu-și: 
u«Nătărăule!». Despre Nelly Kaplan, au- 
toarea unui film. Logodnica piratulu 

«Nelly iși are rădăcinile implintate în 
lumea profeților şi a vrăjitoarelor». Nu-i 
lipsește Bernadettei Lafont umorul și 
chiar sarcasmul: «Jacques Rivette îi 
întreabă pe actori cu un ton de băca 

ciți metri de peliculă au nevoie penti 

o scenă. Pe urmă, îl apucă ziua în fața 
unul joc electronic de poker vorbind 
de unul singur». 


alături de 
ului Oaspeți 
1eu de recitaluri în 
ul sinistraţilor) m-au făcut să 
ectez, n j la rigorile unei 
profesiuni căre 
deauna cinstirea m 
Încercăm s-o facem, ni se 
acum: o facem prea tir 
stupid a făcu 
să plece n 


Cornel CRISTIAN 


Cetăţeanul Kane este privit aici din 
patru puncte de vedere diferite, cores- 
punzătoare celor patru «capitole» ale 
«romanului» cinematografic pe care vi-l 
propunem: «Orson» (Welles) si «Wil- 
liam» (Randolph Hearst), «Herman» 
(Makiewicz) și «Marion» (Davies)». 
Cartea este, vasăzică, un colaj abil 
de informații de tot felul, informații și 
comentarii «de viață» şi «de cinema», 
adunate din cit mai multe surse posibile 
și alăturate într-un montaj inteligent, 
foarte de efect, potrivindu-se de mi- 
nune subiectului aflat în discuţie, filmu- 
lui adică, nepieritorului Cetăţeanul 
Kane, despre care, s-ar părea, nimeni 
nu mai poate spune acum cit e ficțiune 


pură şi cit realitate precisă (ușor, vag 
transfigurată). În fond, cartea lui Caran- 
fil devine de utilitate ṣi de o reală capa- 
citate de a incita exact în acele mo- 
mente cind (dincolo de marea cantitate 
de informaţie pe care o conţine) izbu- 
tește a transmite, în legătură cu capo- 
dopera evocată, senzaţia stranie și ne- 
liniştitoare a ficţiunii cinematografice 
care se confundă cu realitatea şi — 
mai ales! — invers. Jocul certitudinilor 
si al aparenţelor este expresiv surprins 
şi pus în pagină, 

Carantil este un excelent povestitor 
(Ştiam asta de la «Virstele peliculei»), 
un foarte bun «vinător» de tot felul de 
date «pescuite» dintr-o cuprinzătoare 
literatură de specialitate, indrăznind cite 
odată (dar de ce atit de rar și de pru- 
dent?) cite un punct de vedere personal, 
un Moș Ene care vine pe la gene, însă 
nu le închide. El are vocaţia de a instrui 
plăcut şi solid intr-ale cinematogratu- 
lui, ceea ce nue deloc puţin. «Romanul» 
unui film se citește într-adevăr ca un 
roman A 


«Mia Farrow va fi franțuzoaica 
Zeffirelli) este o fiică foarte cam- Jacqueline, temperament colonelului Race care ține morțiş 
didă (a doamnei Otterbourne)... foarte gelos... să facă cercetări «pe cont propriu» 


„Olivia Hussey (fosta Julietă a lui „„David Niven va apare în postura 


N.R.: F indoială că cititorilor nostri 
ie va face plăcere să cunoască şi punctul 
de vēðere al prestigiosului critic D.I 
ANS la această carte (vezi pag. 
20-21). 


Discurs 
despre copilărie 


Nu neapărat, pentru că 

prima zi a lunii pe care 

ne pregătim s-o termi- 

năm a fost ziua copiilor 
| noştri, şi nici pentru că 

generaţia de mline, chiar 

in... vacante fiind, deține 
(trebuie să deţină) locul întii pe ordinea 
de priorități a preocupărilor cultural- 
educative — nu numai ale realizatorilor 
micului ecran, fireşte —, rindurile a- 
cestea m-am gindit să le rezerv unora 
dintre tele-emisiunile destinate copiilor. 
Adevărul gol-goluț este că într-unul 
din programele recente, la ceasul unei 
obișnuite ore a tineretului, în care s-a 
vorbit mult, foarte mult (şi numai ci- 
teodată spornic), despre tinerii aflați la 
virsta sfirşitului de şcoală, deci la virsta 
unor palpitante Inceputuri, am ascul- 
tat, printre mulți alții, vorbind, o fată. 
Vorbea despre ea, despre uniforma ei 
de care se pregătea să se despartă, 
despre școala ei pe care, de asemenea, 
o lăsa In urmă, despre gindurile ei de 
viitor pe care le avea cu minunată lim- 
pezime în față, vorbea despre clipă şi 
despre durată, despre copilărie și veş- 
nicie, despre holograme (da, despre 
holograme) și despre poezie. Simplu, 
fără vorbe mari, cu vorbe exacte însă, 
care se Inlănțuiau simplu, pe fir de 
gind incisiv, cu culori de pasiune, de 
voință, de crez. De la acest «discurs 
despre tinerete», pornesc. de fapt, și 
considerațiile de față. 

Despre darurile copiilor, aşadar, Ina- 
inte de toate. Cele mai frumoase au 
chip, voce şi trup de ciocănitoare buclu- 
cașă, sau de Tom, sau de Jerry, sint 
cam poznașe, ca toate darurile cu ade- 
vărat frumoase, darurile cuminţi fiind 
rezervate «prin definiție» copiilor poz- 
nași, impreună cu doza de morală care 
înlocuiește, se mai intimplă să inlocu- 
iască, untura de peşte sau siropul de 
tuse, În porții mai mici sau mai mari, 
administrată cu lingurita sau cu lin- 
guroiul, cu jordița sau cu binişorul. 
Emisiunea duminicală, cu acuzate fina- 
lități educative, destinată celor mai mici 
spectatori, işi împlinește, sigur, o bună 
parte din țeluri, făcind să se audă gla- 
suri, ginduri şi vorbe ale micii genera- 
tii, dar «discursul despre copilărie» este 
încă adesea întrerupt de «jocul oame- 
nilor mari» care își propun nu o dată 
imposibilul, să-i invete pe copii să fie 
copii, să le inoculeze copiilor gindurile 
şi glasurile (ca să nu mai spunem... 
vorbele) copilăriei. Sint, ştiu, foarte 
pricepuţi «minuitori de copii» la tele- 
viziune (este și asta o artă, este şi asta 
o necesitate, copiii nu s-ar putea des- 
curca altfel, nu se descurcă ei oamenii 
mari), dar nu totdeauna tele-scopul 
principal — acela de a-i ajuta pe copii 
să rămină ei inșişi, cu glasul, cu gindul 
şi vorba lor — este urmărit cu consec- 
venţă. Răminind printre tele-darurile 
adresate copiilor (tele-darurile pot fi de 
orice fel, lecţii şi jocuri, clipe de viață 
și clipe de artă, basme și realităţi, cin- 
tece şi filme), să nu trecem prea gră- 
biţi peste dialogurile posibile cu bene- 
ficiarii. Îţi plac filmele cu Charlot, Adi- 
na? «Da, dar Stan şi Bran Imi plăceau 
mai mult, că ei stăteau şi de vorbă cu 
noi»... Îți pare rău că s-a terminat 
Comoara din insulă? «Nu». Dar 


despre Cuore ce-mi spui? «E frumos 
cind seamănă cu Heidi»... Cu Don 
Quijote și cu Campionatele mondiale 
de fotbal din Argentina, lucrurile se 
complică niţel, așa incit am renunțat la 


ntiebări 
F Sreşte, copiilor li se adiesează multe 


emisiuni ale micului ecran, nu numai 
acele cu indicativ special, dorința de 
a şti a copiilor neputind încăpea in 
micuțele emisiuni cu adresă, şi nepu- 
tind încăpea (ce minunat lucru!) în di- 
tamai televizorul, cu toate planetele 
sale cu tot. Dar televizorul așa cum este 
el, îi poate face, sigur, mai buni şi mai 
frumoși pe copiii tuturor virstelor. Şi 
îi face, cind ştie s-o facă 


Călin CĂLIMAN 
Pionierii imaginii 
sau a fost odată... 


Este foarte bine că se incearcă «o 
consolidare» a programului doi prin 
programarea unor emisiuni deosebit 
de interesante: da, dar în cazul unora — 
ținindu-se cont de faptul că programul 
respectiv are o arie mai mică de vizi- 
bilitate — nu ar strica reluările pe pri- 
mul program, fie ele chiar şi în cursul 
dimineţii. Pentru cei ce n-au «umorul» 
de a urmări emisiunea de umor de 
simbătă, se programează uneori pe 
programul secund la concurență cu 
veselia de pe canalul unu, o emisiune 
de informare cinematografică deosebit 
de atractivă și interesantă, realizată în 
termeni profesionali. 

Un exemplu de reușită în cadrul a- 
cestei emisiuni l-a oferit Tudor Caranfil 
prin documentarul — credem că poate 
fi numit documentar — «Grigore Bre- 
zeanu». Realizatorul, în afara prezen- 
tării unuia dintre primii noștri cineaști, 
a reuşit să ne ofere o amplă descriere 
bine documentată a epocii în care Ca- 
pitala a cunoscut apariția primelor săli 
de cinema. Pilonii emisiunii au fost: 
imaginile de arhivă şi interviurile. Cu 
minuţiozitate „Caranfil a cercetat arhi- 
vele şi a selectat imagini din docu- 
mentarele vremii, din primele scurte 
filme şi fireşte din pelicula Indepen- 
dența României, prima realizare a 
cinematografiei româneşti pe care o 
datorăm lui Grigore Brezeanu. 

interviurile, de o bogată informaţie, 
avind drept protagoniști pe acei pio- 
nieri ai cinematografiei române, pe care 
puțin li știu, pe care alţii i-au uitat. Au 
fost invitaţi Eftimie Vasilescu,cel ce 
«vede film din 1903» şi Atanasie Men- 
glide, cel ce a deschis prima sală de 
cinematograf la noi. Ei au vorbit în stil 
bătrinesc, și atit de fermecător, despre 
acei primi ani ai filmului petrecuţi în 
Capitală. S-a descris modul în care la 
numai 20 de ani, Grigore Brezeanu a 
realizat acea memorabilă peliculă Răz- 
boiul independenței. Am aflat cum şi 
pe atunci şinele de tramvai, spre exem- 
plu, constituiau, unde erau neavenite — 
un impediment la realizarea unor cadre 
de epocă. Astăzi, antenele de televi- 
ziune sau noile blocuri mai incurcă 
citeodată pe cei ce fac un film despre 
Ștefan ceļ Mare. 

Emisiunea lui Tudor Caranfil rămine 
un documentar pentru o eventuală isto- 
rie în imagini a filmului românesc, un 
documentar de preţ despre acei pio- 
nieri ai imaginii care au luptat pentru 
a transforma o curiozitate, cum era 
considerat pe atunci filmul, într-o ade- 
vărată artă. 


Meana LUCACIU 


filme pe micul ecran 


© Armata umbrelor (Jean Pierre 
Melville, 1969). Un Melville dintre cele 


mai bune, eu aş spune chiar exceptio- 
nal, deşi nu uit că mai există şi un De- 
nunțătorul sau un Samuraiul. Omul 
acesta — zic biografii şi comentatorii 
săi — a fost un fanatic al filmului, a 
fost atit de fanatic — adaug eu — incit, 
într-o superbă «nebunie», a sfirşit prin 
a-şi inventa propriul cinematograf. Unii 
il adoră (deşi în estetică termenul aces- 
ta nu spune mare lucru...), alții îl con- 
testă. Personal, mărturisesc, fac parte 
dintre primii. Cinematograful Melville 
(și acest Armata umbrelor stă do- 
vadă) mi s-a părut intotdeauna unul al 
stărilor umane esențiale traduse In- 
tr-un limbaj filmic la rindu-i esenţiat, 
ca să nu spun esențializat, scutit ca 
prin miracol de discursivitate și redun- 
danţă, un limbaj al ideilor în stare pură 
si al enormelor, geologicelor tăceri care 
le inconjoară. Rareori în film patetismul 
unor existențe a «urlat» mai tulburător 
in tăcerea.-i. 

e Hamiet (Tony Richardson, 1969). 
Ecranizare insolită, şocantă la prima 
(şi poate şi la ultima...) vedere a capo- 
doperei. Ipoteza regizorului, anume că 
esența dramei ar putea fi înscrisă in 
perimetrul unui «război al nervilor», 
ideea aceasta, a unui Hamlet în afara 
retoricii clasice, Insă cufundat în adincul 
unei foarte subtile retorici a cotidianu- 
lui şi a elementarelor stări psihice care 
îl însoțesc, ideea unui Hamlet, a unui 
Horaţio, a unei Ofelii, a unui rege, a 
unei regine «de zi cu zi», de enervare 
cu enervare, de stăpinire sau de ce- 
dare psihică, ideea că la adevăr ajunge 
doar cel ce-și stăpinește și ştie să-și 
colinde propriile subterane fără a-şi 
pierde firea, mi se pare absolut seducă- 
toare. Şi esenţial in limpiditate şi lipsă 
de echivoc, tot atit precum un «A fi 
sau a nu fi?», cu o ușoară preferinţă 
pentru «A fi»... 

@ Sotia lui Jean (Yannick Bellon, 
1973). Admirabii, cu desăvirşire admi- 
rabil film despre... Dar despre ce oare 
este acest film? Să zicem că despre un 
bărbat și o femeie, la Inceput, și despre 
o femeie şi un bărbat pină la urmă — 
ceea ce e mai mult decit inversarea or- 
dinei unor substantive... Să zicem că 
despre un lung drum către sine sau, 
şi mai exact, către conștiința de sine, 
al unui om care este femeie. Să zicem 
că despre emancipare? Să nu folosim 
vorbe mari... Să zicem atunci că despre 
cum un om numit și soție ajunge cu 
capul sus și stringind demn din dinți 
la ideea că, totuși înainte de a fi soția 
lui Jean, este ea însăși. Cinematograt 
de finețe și subtilitate psihologică. 

© Alice nu mai locuiește aici (Mar- 
tin Scorsese, 1973). O femeie, trecută 
de virsta primei tinereți, ba chiar intrată 
binişor intr-a doua, işi reincepe viaţa, 
este obligată să-şi reinceapă viaţa, alt- 
fel, după o tragică despărțire de omul 
care a ocrotit-o şi i-a asigurat tihna traiu- 
lui cotidian, altfel mediocru şi fără ori- 
zont. O femeie, trecută de virsta primei 
tinereţi, ba chiar intrată binişor într-a 
doua, incearcă să infrunte viața cu pro- 
priile-i puteri, şi peregrinările sale prin 
lumea agitată și contradictorie a Ame- 
ricii contemporane inseamnă, deopo- 
trivă, un drum greu și intortocheat spre 
demnitate şi adevăr. Scorsese practică 
un realism poetic acaparant, cu intense 
culori de viață. 

e Stigomatul iubirii (Warris Hussein, 
1974). Foarte interesant film, în special 
prin ceea ce, producţie engleză fiind, 
se abate de la canoanele știute ale ci- 
nematografului englez. Subiect atit de 
plauzibil încit pare finalmente conven- 
tional, Insă mizanscenă, atmosferă şi 
tăietură de foarfecă întru totul speciale, 
nervoase, dincolo de previzibilul și «tea- 
tralismul» obișnuite. Un film englezesc 
foarte puțin englezesc. Tradiţia trasă 
de urechi amica! și rlzindu-i-se serios 
in nas. 


Aurei BĂDESCU 


vă recomandă 


Argument 


Prin acest ciclu intenționăm să restituim 
programatic o imagine proprie integrală a 
filmului de animaţie românesc și străin, în 
evoluția lui, în tendințele și orientările lui 
contemporane. Și este semnificativ faptul 
că, in acest efort, Cinemateca a renunțat 
să programeze filmul animat ca un adaos 
sau o introducere la filmul cu actori, așa 
cum procedează de ani de zile difuzarea 
noastră și cea străină. Se pare că este un 
tic internațional. Publicul român va putea 
viziona două ore de film animat dedicate 
cite unui regizor, unei școli naționale, în- 
ceputurilor mute ale desenului animat, incit 
el să poată distinge cu ușurință cel puţin 
4 nume mari de regizori americani contem- 
porani cu Disney, ori sa revadă un medalion 
lon Popescu Gopo. E doar un amânunt dar 
în aceeași zi a fost programat filmul japo- 
nez cu actori, Povestirile lunii palide 
după ploaie, al faimosului regizor Mi- 
zoguchi, după care a urmat un program 
aproape complet cu desenele animate ale 
regizorului român lon Truică, a cărui gra- 
fică, stil, culoare trădează o afinitate pre- 
cisă cu arta japoneză. 

Lingă marile școli naţionale iugoslavă, 
bulgară sau poloneză, s-au acordat spaţii 
largi unor personalități mondiale ca Jiri 
Trnka (Cehoslovacia), Dusan Vukotić (lu- 
goslavia), Borowczyc și Lenica (Polonia) 
Bruno Bozzetto (Italia). 

Prin bogăţia şi diversitatea celor 31 de 
spectacole, nădăjduim să se facă un pas 
în depășirea fazei în care filmul animat este 
inteles doar ca o frenetică goană motano- 
șoricească, astfel ca publicul să poată 
recepta efortul marilor creatori de a transmi- 
te spectatorului întrebări grave, inconfor- 
tabile uneori. Să se priceapă că destinul 
animației nu se numește numai Disney 
sau Fleischer, ci şi McLaren, Yoji Kuri, 
Jiri Trnka, Lenica, și că aici ca în orice 
artă, cuvintul creație se află la loc de cinste. 


Elvira TĂNASE 


medalion Rossellini 


Un explorator al 
adevărului 


«După părerea mea, realismul este torma 
artistică a adevărului»... «Neorealismul este 
un răspuns dat nevoii imperioase de a vedea 
oamenii aşa cum sint»... «Filmul realist are 
drept obiect lumea, nu redarea unei tra- 
me»... «Realitatea este mult mai fantastică 
decit ficțiunea»... 

lată citeva declarații răzlețe, piese ale 
unui puzzle care reconstituie imaginea 
unică a operei lui Rossellini. Pentru că oricit 
de diferită ni s-ar părea la prima vedere 
această operă, care îmbrățișează deopo- 
trivă ficțiunea şi documentarul, drama de 
război (Roma, oraș deschis, Generalul 
de la Rovere) şi melodrama sentimentală 
(Amore), filmul de actualitate (Paisa, Eu- 
ropa '51) și cel de epocă (ioana d'Arc, 
Francesco, butonul lui dumnezeu), ca- 
racteristica ei principală rămine coerenţa 
dată de incăpăținarea cu care autorul ei 
caută adevărul. 

«incă de la Roma, oraș deschis, am 


Cu prilejul 
unui film 


Alte două telerecitaluri vin să completeze preţiosul album dedicat istoriei teatrului și filmului nostru, pe care colegii 
noștri de la televiziune l-au înscris printre telescopurile lor permanente. De astă dată în teleobiectiv, cariera artistică 
a Lilianei Tomescu și a lui Mircea Șeptilici — doi actori care au onorat cu brio scena şi, din păcate pentru noi, prea 
puțin ecranul, Dintre apariţiile lor în film am reținut pe Liliana Tomescu, alături de Geo Barton şi Nae Roman, în 
comedia lui Manole Marcus, Nu vreau să mă insor, şi pe Mircea Șeptilici, alături de Silviu Stănculescu, în unul 
dintre filmele noastre dedicate luptei ilegaliștilor, La patru paşi de infinit în regia lui Francisc Munteanu 


Există trei surprize legate de istoria aces- 
tui film. Una: că Cetăţeanul Kane e plic- 
ticos şi banal. Vom spune, ca Eric von 
Stroheim: «N-am Ințeles nimic. Poate sint 
eu idiot — adaugă el — dar am întrebat și 
alte 50 de persoane care au simțit la fel». 

Surpriza nr. 2. De vreo 20 de ani incoace, 
se fac plebiscite anuale pentru întocmirea 
listei de 10 filme, cele mai bune din toate 
timpurile. Cetăţeanul Kane figurează în 
toate; iar în ultimii ani, a fost în capul listei. 
Pentru a doua oară, spectatorul nu mai 
intelege nimic. 

A treia surpriză vine de la cartea recentă 
a unui român: T. Caranfil care scrie, cum 
zice el, «romanul» acestui film. Şi asta ex- 
plică tot, lămureşte tot. O va arăta într-un 
foarte original fel. Nu printr-o «poveste 
nr. 2», cum scrie în capul său spectatorul 
după ce a văzut un tiim bun. Nu este o 
«poveste bis» imaginată, imaginară, ci alt- 
ceva, foarte curios. Caranfil povesteşte 
trei povești, tustrele adevărate, intimplate 


ei 
iian at 


Fantezii în major 


Mulţi pictori cu personalitate au fost 
atrași şi sperăm vor mai îi — spre animaţie. 
E un domeniu de cucerit în continuare, 
spre gloria ambelor arte. lon Truică e 
unul din cazurile fericite în care talentul 
plastic nu s-a adaptat, formal, expresiei 
cinematografice, el este de la origină ex- 
presie, fantezie pur cinematografică. Puris- 
mele, în orice domeniu, duc la segregatie, 
uneori la sinuciderea teritoriilor strict de- 
limitate. Aici hotarele sint mobile, fluide, 
creatoare de inepuizabile surprize. Nu pic- 
tura lui Truică e cinematogratică prin miş- 
care, topire și rafinată reconstrucție în 
spațiu a culorii (mai mult decit a desenului), 
ci gindirea, imaginaţia pictorului e, din 
pornire, film. Adică desfăşurare în timp a 
metaforei pină devine idee. O floare-inimă 
pulsează neliniștit în pieptul meşterului 
Manole urmărind drumul Anei prin furtună. 
Cind femeia trebuie zidită, floarea-inimă 
iși opreşte paipitul, bărbatul a albit, a murit 
parcă în clipa sacrificiului. Dar construcţia 
se poate Inălța, în fine, şi iată roza reluin- 


a ai 


Rossellini, părintele 
neorealismului 


nu pe ecran, ci în viaţa reală. Trei. Distincte. 
Şi comunicante. Personajele circulă de la 
o poveste la alta, trec și se intorc ca prin 
ușă. O poveste este aceea publică şi pri- 
vată a marelui miliardar William Hearst, 
regele presei americane. A doua poveste 
este aceea a războiului lung și crincen 
Intre artileria de ziare și bănci a trustului 
Hearst şi un om, Orson Welles, cu echipa 
lui de filmare. A treia poveste, petrecută 
Inainte de acestea două, e povestea unui 
ținăr de 23 de ani, Orson Welles, care In- 
tr-o bună zi, într-o jumătate de oră, a făcut 
o sinistră farsă întregii populaţii a Statelor 
Unite. Prin radio a convins lumea că locui- 
torii din planeta Marte, mult mai deştepţi 
decit noi, ne atacă, ne fac un război nimi- 
citor. A fost o panică generală: crahuri la 
bursă, bejenii, accidente de circulaţie în 
lureșul general, falimente, sinucideri, con- 
tesiuni făcute de „criminali nepedepsiţi și 
care, speriați, s-au grăbit să mărturisească 
de teamă să nu-i apuce, peste un ceas sau 
două, nespovediţi, judecata de apoi. O 
sută treizeci de milioane de americani în- 
nebuniţi de această gigantică bătaie de joc 
din partea unui tinerel. Cu mijloace jurna- 
listice. De un om care nici nu avea jurnal, 
nici jurnalist nu era. 

Fără această poveste, celelalte două n-ar 
fi fost posibile. Numai grație ei, formida- 
bilul băiat-minune a fost imediat angajat 


Pe 


e pur cinematografică /( Hydalgo ) 


du-și vibraţiile In chiar temelia construcției 
(Marea zidire). În pintecele munţilor tru- 
desc, în cercuri concentrice de serpentine 
și straturi suprapuse, ca în purgatoriu, 
minerii din Baia. (Furtuna). O singură 
lucire sparge bezna: flacăra aurului. Unii 
sint absorbiți, fatală gravitație, spre hăul 
pămintului. Minerii rămași pornesc la che- 
marea buciumelor spre locul revoltei, în- 
florind dealurile, răsărind din izvoare. Curg 
nestirșit o dată cu apele, șuvoaie adunate 
intr-un elan de obidă. Citeva scene anto- 
logice de film artistic cu ample mișcări de 
masă ar valora cit aceste momente con- 
cise, inspirate, figurind cu atita vibraţie, 
matca revoltei. Ori a sacrificiului. Ratinatul, 
debordind de fantezie Carnaval; poemul 
sublimului tragic (minus dimensiunea ridi- 
colului): Hidalgo; inventivul, spiritualul 
Cine aduce primăvara? și altele de mai 
mică inspiraţie (Văzduh, Vaporașut alb) 
definesc universul unui creator protund 
original de la care animația românească 
nu «cîştigă», ci se găsește pe sine în ceea 
ce are ea mai specitic, mai elevat. 


Alice MĂNOIU 


încercat în mod conștient și constant să 
inteleg lumea în care trăiesc, păstrind 
toată umilinţa şi respectul față de fapte și 
istorie». Întrucit pentru Rossellini aceste 
fapte de istorie sint cu mult mai intere- 
sante decit orice povești inventate, evoluția 
firească a operei sale se face de la ficțiune 
spre documentar, de fapt, de la o ficţiune 
cu elemente documentare (vezi filmele sale 
din perioada neorealistă) spre un docu- 
mentar cu elemente de fictiune. Este cazul 
realizărilor din ultimii zece-doisprezece 
ani, cind secondat de tiul său Renzo, se 
consacră serialului de televiziune (Pre- 
luarea puterii de către Ludovic al XIV- 
lea, Socrate, Biaise Pascal, Agostino 
di Ippona, Epoca familiei Medicis, In- 
dia 58). 

Părintele neorealismului a investigat fără 
încetare, în timp şi In spaţiu. Pe Rossellini 
nu l-au speriat nici miile de kilometri dintre 
India și Italia, nici sutele de ani dintre 
secolul 20 și cel al Regelui-Soare, nici 
nenumăratele hățișuri şi capcane ale sufle- 
tului omenesc. Pentru că, oricit de diferite 
ar fi aceste zone spre care l-a împns 
curiozitatea, pentru Rossellini ele nu sint 
decit diversele fațete ale aceleiași reali- 
tăți adevărul ființei umane. 


Cristina CORCIOVESCU 


de studiourile R.K.O, 


în condiţii fără pre- 


cedent în cinematografia hollywoodiană: 
adică cu obligația casei R.K.O. să nu se 
amestece în ce face el. Numai așa s-a putut 
naşte, În secret, filmul care a innebunit 
timp de zece ani pe cel mai puternic mag- 
nat, pe cel mai temut șacal al capitalismu- 
lui american, pe William Randolph Hearst. 

Cele trei povești conțineau două fapte 
principale, atit Kane cit şi Hearst, care se 
considerau stăpinii lumii, credeau că, prin 
bani şi publicitate, pot obține două soiuri 
de victorii: posturi politice înalte (guverna- 
to: de stat, poate și președinte de republică) 
si faimă mondială, pe scenă, pentru amanta 
lor, în lipsa oricărui talent artistic. Temă 
care pare banală. Este străvechea idee că 
in societățile moderne banul cumpără tot, 
chiar şi ființe omenești, mai ales sub două 
torme: popularitate de profet şi lansare de 
vedete. Cu bani poți cumpăra glorie: artisti- 
că sau socială. Ei bine, cele trei povești ana- 
lizate de Caranfil dovedesc ceva foarte, 
foarte nou, anume că banul nu poate cum- 
păra orice. Poate cumpăra amante fru- 
moase şi lichele sociale. Dar nu poate 
niciodată (am zis: niciodată) să cumpere 
o glorie ca aceea a unui Napoleon, Marx 
ori Valentino şi James Dean. Acestea se 
cumpără cu iubire. Sublimul amor al fana- 
ticului, al marelui public care votează, la 
urne sau la casa de bilete. pentru un idol — 


in memoriam 


Toma Caragiu: 
inteligența în acţiune 


Există mari actori in persoana cărora 
găsim întruchipată cu strălucire, o idee, 
aidoma muntelui care semnifică, în primul 
rind, ideea de înălțime. Există insă și 
actori născuți sub semnul lui «sint om și 
nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este 
străin». În preajma lor pot încolți toate 
ideile şi toate sentimentele, certitudinile 
si ezitările, Inălțările și Infringerile, «rlsu- 
plinsu». Acestei familii îi aparținea Toma 
Caragiu. Dacă ne obișnuisem să-i aştep- 
tăm, in primul rind zimbetul, acesta se 
datora unei vechi și tandru pact semnat de 
interpret și spectatori, era modul lui şi al 
nostru de a saluta, de a ne da binețe Inain- 
tea unei călătorii despre care știam că nu 
va fi presărată doar cu hohote de ris. La 
urma urmei, actori care ştiu să ne facă să 
ridem mai sint în lumea aceasta, și incă 
destui. Caragiu avea darul unic de a ne 
purta în chiar oaza de unde porneau rădă- 
cinile și pricinile risului. Jocul său nu era 
o simplă complicitate cu spectatorul, o 
așezare comică, într-o ecuație imposibilă 
a unor lucruri ştiute, ci promisiunea unei 
călătorii şi a unei descoperiri. O spune el 
însuși, într-un film care astăzi ni se pare 
premonitoriu, în Actorul și sălbaticii: 
«V-am învăţat să rideți»... Ne-a invățat a 
desluși, cu armele satirei urltul, neorin- 
duiala, obscurul, monstruozitatea, atenta- 
tul la demnitate și frumuseţe. Tuturor 
acestora nu li se putea spune pe nume fără 
stringere de inimă, fără durere, tocmai de 
aceea, pe chipul actorului masca comică 
se topea pe neștiute, lăsind locul celeilalte. 
Cu timpul îi invățasem semnele de recu- 
noaștere, știam că fiecare apariție a sa este 
o nouă luare aminte, fie că se ascundea în 
hainele «preacu viosului» din Buzduganui 
cu trei peceţi, fie că iși lega speranța 
somnului de o fantastică poveste cu o 
bicicletă galbenă in Operaţiunea Monstrul 
Omagiind intr-o semnificativă alăturare de 
filme una dintre personalitățile cele mai 
fascinante şi mai derutante ale artei inter- 
pretative româneşti, Cinemateca noastră a 
răspuns atitor cinefili care şi-au dorit să 
retrăiască, citeva ore, în tovărăşia celui 
care a fost, inainte de orice, actorul inteli- 


genţei sale. 
Magda MIHĂILESCU 


Rivala Gretei Garbo 


«New-York. Marţi, 10 mai, Joan Crawford, 
apilpisita doamnă Pepsi-Cola (cel de al 
patrulea soț al ei era Președintele director 
general al firmei Pepsi-Cola — N.n.) este 
răpusă de o criză cardiacă (la 69 de ani — 
N.n.). De la tinerica anilor nebuni şi pină 
la grimasanta cvincagenară Baby Jane, 
Crawford va fi o demnă reprezentantă 
mitologică a Hollywoodului epocii de aur». 

Așa scrie cronicarul francez M. Sandro 
Sub numele de Lucille Le Sueur, ea debu- 
tează în film la 17 ani, în Pretty Ladies. 
Numele de Jean Crawford a fost ales prin- 
tr-un «public relation» al Casei M.G.M. 
În peste o jumătate de veac de carieră 
cinematografică, a jucat peste 80 de filme. 
Dicţionarul românesc semnalează numai 
12. Probabil ca să aleagă pe cele mai 


acest amor se plătește nu cu bani, ci cu 
un egal amor din partea celuilalt. Vedeta 
işi jerttește viața, sănătatea, fericirea per- 
sonală, în slujba artei, în slujba dorului de 
a se dărui tuturor. Pină şi egoistul Bona- 
parte va iubi, va adora o singură categorie 
de oameni: pe soldații săi din «vechea 
gardă», 

Kane şi Hearst cereau o astfel de iubire 
publică, dar ei, afară de speze bănești, nu 
dădeau nimic. Simulau sentimente gene- 
roase. Țineau discursuri promițind ajuto- 
rarea neajutoraţilor. Dar trişau. Nu iubeau 
poporul. Caranfil a găsit documente auten- 
tice în care cei doi magnați, în cuvinte a- 
proape identice, se dezvinovățeau impotri- 
va celor ce li acuzau că işi trădează clasa 
şi explicau cum săracii nu trebuie lăsaţi pe 
mina unor apostoli săraci, ci cauza lor tre- 
buie pledată «de noi, milionarii, care avem 
sacrul respect al proprietății». 

Aceasta e marea, reconfortanta noutate 
a temei celor trei poveşti. Este ideea că 
niciodată, chiar în cea mai mercantilă so- 
cietate, gloria, fie politică, fie artistică, nu 
se poate cumpăra cu bani. lată de ce, de-a 
lungul a trei poveşti, toate planurile celor 
doi dau greș. E prima oară că asta a fosi 
demonstrat cu o rigoare aproape matema- 
tică. Şi asta explică marea valoare a unui 
film care, la prima vedere, părea banal și 
răsuflat. Şi asta, a fost explicat de o carte. 


Hotarul (sublim) 
gicul (Toma Caragiu împreună cu Ma- 
rin Moraru) 


importante. Cu o excepție, și anume tocmai 
filmul ei cel mai important, cel care a lan- 
sat-o la 20 de ani: «Our Dancing Daughters» 
de Harry Beaumont. 

S-a spus că «Joan Crawford a rivalizat 
cu Greta Garbo». Cred că asta, ca să lie 
adevărat, trebuie înţeles in sensul că i s-a 
intimplat acestei stele să joace admirabil 
in singurul film în care Greta Garbo jucase 
francamente prost: in Grand Hotel de 
Goulding (după Vicky Baum). 

Făptura fizică a Joanei Crawtord era de o 
drăcească frumusețe. Asta a observat (in 
său) si criticul citat adineauri, care spune că. 
de la Johnny Guitar incolo: «obrazul ei 
ireal va fi supus unei urițiri sistematice, cu 
ajutorul unui machiaj uimitor». Gura, ochii 
de drac, privirea ei vrăjitorească, toale 
acestea spectatorii români le-au putut vedea 
în admirabila poveste Johnny Guitar. 


D.I. S. 


Cînd Hollywoodul era populat de zei 
(diabolica doamnă Pepsi-Cola) 


unică în felul ei, cartea «in triadă» scrisă 
de Caranfil. 

Dar dacă nu o a patra surpriză, am putea 
găsi, pe urmele lui Caranfil, o a patra po- 
veste. După Mușchetari urmează Brage- 
lonne. Hearst a avut fii. Unul din ei era o 
tiică, care a vrut să arate că atit tatăl,cit 
sı bunicul ei au fost, în arta de a cum- 
pàra cu bani orice, niște bieţi începători, 
nişte agiamii timizi, mincinoşi şi fricoşi. E 
drept că ei înșelau, păcăleau. făceau să 
explodeze vapoare sau să izbucnească raz- 
boaie, incitau la asasinări de șefi de state. 
Fapte istorice dovedite. Dar toate se fă- 
ceau fricos, acoperite de textele legii. Ea, 
ultimul vlăstar al Hearst-urilor, va purcede 
vitejeşte la atacuri pe față, jafuri de bănci, 
hold-up-uri, ucideri de poliţişti. În fruntea 
bandei, domnișşoara Hearst va părăsi banca 
cu 20 de mii de dolari furați în văzul tuturor. 
Pe față. Dreptul de a viola fățiș codul pe- 
nal, nepedepsit, se poale cumpăra cu bani. 
Arestată, condamnată, uviteaza» noastră 
a fost eliberată pe cauțiune de un m- 
lon şi jumătate de dolari. Data viitoare va 
i poate mai mult. Nu importă. importantă 
e numai suma de 20 de mii furată pe față 
și mărturisită. Exemplară lecție dată de 
un vlăstar, impertecţilor săi strămoşi. 


D.I. SUCHIANU 


comicului cu tra- 


— N-ar fi rău să incepem 
cu o fişă filmografică a 
actorului Mihai Fotino, mai 
ales că am încercat s-o 
găsesc şi n-am izbutit. 

à, — Primul film in care am ju- 

cat era o comedie, se nu- 
mea Doamna de la etajul al il-iea, unde 
apăream alături de Mihai Popescu, Grigore 
Vasiliu Birlic, Mişu Fotino (tatăl meu). 
Mi se pare că filmul a ars, sau s-a pierdut. 
Dacă vă spun și anul (1937) o să spuneți 
că mă număr printre pionierii cinematogra- 
tului românesc. 

— Vă mai amintiţi ce rol aveaţi? 

— Pe atunci nu făceam compoziție. Ju- 
cam un copil de vreo patru ani, care cerea 
mereu ciocolată. După acest debut precoce, 
mi-am Becali aparițiile pe ecran (trebuia 
să mă mai duc și pe la școli) și le-am re- 
luat în Răsună valea, unde eram figurant 
special. Au urmat apoi Codin, Porto- 
Franco, Titanic Vals, Politică cu deli- 
catese, și aparițiile (mai mult disparitii) 
din Serbările galante și Steaua fără 
nume. Ultimul este Elixirul tineretii. 

— De ce atit de rar şi de puţin pe ma- 
tele ecran? 

— M-am Impăcat mai demult cu această 
idee. Probabil că nu sint fotogenic, vorbesc 
prea repede şi fac greu post-sincronul, 
sau poate, cineva, nu mă iubeşte... N-aș 
vrea să-mi aprind paie-n cap cu regi- 
zorii, dar adevărul e că la Buftea se intră 
greu. Se apelează deobicei la senatorii 
de drept. Şi nu spun că nu sint mulți ta- 
lentați printre ei. Dar cred că au rămas 
mulți pe dinatară, printre care, cu «mo- 
destie» mă număr şi eu: Irina Răchiţeanu, 
Marcela Rusu, Liliana Tomescu, Mihaela 
Dumbravă, Matei Alexandru, Damian Criş- 
maru, Marian Hudac, Cornel Vulpe (am 
citat absolut la intimplare și, firesc Imi 
vin în minte mai mult colegi de la Teatrul 
Naţional); cred că şi în provincie sint mulți 
care nici măcar nu au fost Incercaţi. Sint 
solicitați mereu aceiași actori. Poate şi din 
comoditate. O comoditate pe care eu o 
înțeleg, dar nu o admit. Avem o generaţie 
strălucită de actori Intre 40—50 ani, pentru 
care alţii ne-ar invidia. Ciţi dintre ei fac film? 
Uneori însă, cind ies de la cite un film, 
îmi spun că e mai bine să mă intrebe lumea 
de ce fac filme atit de rar, decit să mă în- 
trebe de ce am jucat în acel film. 

— Şi totuși, pe micul ecran apăreți 
frecvent... 

— Aceeaşi comoditate a realizatorilor. 
Sau principiul: a merge la sigur. Fotino se 
descurcă repede, învață un monolog de 
azi pe miine, s-a obișnuit cu specificul TV, 
işi face singur cadrele... 
plăcere de cite ori sint chemat, chiar dacă 
nu toate apariţiile pe micul ecran mă avan- 
tajează sau mă bine-dispun. Dar e bine să 
fii în pluton (vorbind sportiv). Meseria 
noastră este o meserie de «fond» (pentru 
că eu am văzut și stele căzătoare) şi de 
«pluton». E o meserie în care exiști, numai 
dacă ești prezent Mi se întimplă să merg 


uneori pe sira şi să-mi zimbească ne- . 


cunoscuţi. Le zimbesc și eu. Am fost cu 
siguranță la ei în casă, ei erau în papuci, 
mincau sau rideau, iar eu eram pe ecranul 
ie Sica, Se poate spune că nu ne 
cunoaştem? 

— Ce roi de film vi s-a părut că a tre- 
cut pe lingă dumneavoastră sau dum- 
neavoastră pe lingă el? 
~ — Mai toate au trecut pe lingă mine. Vor- 
besc de rolurile pe care le-am făcut. N-am 


MURNAU, Frederic. 
regizor-licențiat în 
filozofie, creiază 
şcoala expresionistă, 


pe ci 


Mă duc, însă, cu 


actorii 
noștri 


„Noi actorii | 
sintem 
într-un fel, 
de gară. 
Unele 

trenuri ! 


se prind. A 
Altele k 
nu.“ 


fost mulțumit de ele, sau cum se spune, 
nu cred că m-au servit. Nici eu pe ele, că 
nu prea aveam ce. Nu pot spune că sint 
un actor de film «neintrebuințat», ci mai 
degrabă un Incepător. Dar aș vrea să in- 
cep o dată! Cind voi ajunge să știu In cine- 
ma cit ştiu în televiziune, sau, de pildă, cit 
ştie Albulescu în film, ei, atunci va fi alt- 
ceva... E o meserie care se face şi «pe 
turate». Eu n-am prea avut prilejul «s-o fur». 
Dar aştept liniştit, sint un tip cu multă răb- 
dare. Deocamdată n-aş da bucuria sau 
aplauzele unui sfirşit de spectacol la «Co- 
medie de modă veche», să spunem, pe 
nici o premieră de gală la Scala, la orele 19, 
cind un coleg ne prezintă și spune ce buni 
vom fi în filmul care urmează şi pe urmă... 
se vede filmul. Asta nu inseamnă că nu 
aştept intilnirea cu un scenariu, cu un re- 
gizor, cu un rol... 

— Cum ar arăta acel film — ideal — 
acel rol și... nu, nu regizorul, ci mai 
curind partenerii? 

— Nu-mi fac niciodată iluzii (nici în tea- 
tru), ca să mă feresc singur de deziluzii. 
Dar dacă vorbim de ipostaza ideală, aș vrea 
să fie un scenariu de Mihail Sebastian sau 
de Anton Pavlovici Cehov. Ca parteneri să 
am Artisti (cu literă mare, ca să-i deosebim 
de actori). Carmen Stănescu, de pildă, ca- 
re-şi merita sigur o soartă mai bună în film 
(filmul Premiera era, evident, sub nivelul 
spectacolului de teatru). În teatru eşti 
obligat să distribui din colectivul pe care-l 
ai, In timp ce la film poți să chemi artişti 
din toată ţara, să faci o distribuţie ideală. 
Rolul meu în acel film? Un personaj apro- 
piat de firea mea. Deși, știu eu, mi-ar place 
şi o compoziție... Dar nu ca aceea din 
Elixirul tinereții, unde pentru citeva apa- 
riții ne machiam cu o imposibilă și inutilă 
mască de cauciuc, pe care apoi ne chi- 
nuiam două ore s-o smulgem de pe figură. 
Indiferent de rol, mi-ar place iarăşi să nu 
fiu limitat de 2,5 metri, cit s-a prevăzut în 
decupaj peniru o privire. Ca actor de film, 


depinzi de atitea lucruri tehnice... Degeaba 
mă uit eu cu o privire încărcată de sugestii 
la partener, dacă aparatul 'e fixat pe o floare 
din cadru. Şi asta eu n-am de unde s-o 
ştiu în momentul filmării. 


— Există o uimire serioasă în situații 
paradoxale, pe muchie de cuţit intre 
haz de necaz și haz, care vă e foarte 
proprie, cel puțin în apariţiile de la 
televizor. Să încercăm să definim tipul 
de comic specitic al actorului Mihai 
Fotino. 

— Da, e un fel de haz neliniștit... cu in- 
trebări subințelese. Tipul de comedie, știu 
eu?, cu zimbet şi nu cu hohot, mai apropiat 
de comediile lui Jacques Tati, decit de co- 
mediile suculente. Între Jerry Lewis şi 
Pierre Etaix, îl prefer pe Etaix, pentru că e 
ae aproape de mine. Ca spectator însă, 

la Stan și Bran m-aş uita oricind. Ce mari 
actori! Şi cit de bine își dădeau seama de 
acest lucru cei din jurul lor! Ei erau doi, 
iar în jurul lor erau vreo douăzeci care 
lucrau pentru umorul de tip «stanbranesc». 
Dar pentru Jean Gabin nu era la fel? 
Greșit se susține că el e același în toate 


filmele. El crease un tip şi pentru el, pentru 


acest tip, se scriau scenarii, apăreau idei, 
dialoguri... În timp ce la noi... Puiu Căli- 
nescu nu e mai puțin talentat decit Louis 
de Funés, dar pentru el nu scrie nimeni 
scenarii speciale. Nici măcar nespeciale. 


— Sintem un popor cu umor, cu tra- 
diție de umor, aș spune. Ce ne lipsește, 
atunci, de nu avem încă acea comedie 
la care să ridă şi publicul şi criticii? 

— Eu E pune altfel întrebarea: cum se 
tace că fiind un popor cu umor, cu actori 
de comedie vestiți, producem filme ca 
B.D.-urile? Ce-ar fi de făcut? Nu știu. 
Un film bun, ca şi un spectacol de teatru 
bun, trebuie să fie o întlinire fericită. Un 
scenariu bun, cu un regizor bun (dacă se 
poate cu haz), cu actori buni, cu o mon- 
teuză cu umor, un operator și un inginer 


MATERIE PRIMA 


a 


MAREY,Etiene-Jules. 
inventator de 


aparate cinematografice. 


actriță, 
fica 
copilului 
minune: 


Judy Garlana. 


MAGNETO-FON. 
captarea sunetelor 
ği magnetice. 


de sunet și ei cu umor... şi nici atunci nu 
poți fi sigur că ai tras lozul ciștigător. Dar, 
cel puţin, ai mai multe şanse de reușită. 

— Ce valențe credeţi că nu v-au ob- 
servat regizorii de pină acum, fie ei de 
teatru sau de film? Ce a rămas încă 
neexploatat din personalitatea actoru- 
lui Mihai Fotino? 

— Dacă vorbim de regizorii de film, ei 
nu le-au observat nici pe cele exploatate... 
Nici nu prea i-am văzut pe regizorii de film 
la teatru. Am jucat şi joc deobicei comedie, 
ceea ce nu Înseamnă că nu vreau să fac şi 
altceva. Meseria noastră e frumoasă și 
pentru că-ți oferă mereu şansa să fii altul. 
Cite probleme am avut cu Petrucchio, tipul 
feroce, dur, numai bun să mă complexeze... 
Nu-mi plac actorii care umblă la asertăra. 
şul» ştiut și eu cred că un contre-emploi. 
e obligatoriu din cind în cind. Dar noi, ac- 
torii, sintem într-un fel de gară, cu trenuri 
pe care le prindem sau nu. 

— Ce rol din teatru l-aţi fi dorit reținut 
de peliculă? 

— Bineinteles, îmi vine în minte ultimul: 


cel din «Comedie de modă veche». Sau din 


«Croitori cei mari din Valahia». Sint multe 


alte roluri pe care le-am iubit, le-am jucat — 


se spune — bine, dar care au trecut... am 
rămas cu nişte fotografii, cu nişte cronici, 
și cam atit. Dar rolul s-a dus, a murit ca şi 
un ziar. Teatrul e poate cea mai efemeră 
dintre meserii. Tocmai de aceea e păcat | 
că nu există un sistem periodic de înre- 
gistrare pe peliculă a unor spectacole, 
măcar a celor de referință. La radio se mai 
aud uneori distribuții de aur, și ne dăm 
seama ce bine a fost că s-au înregistrat 
la vreme. Dar una e «audio», și alta, avi- 
deo»... 

— V-aș intreba ca spectator, în ce 
moment ai tilmului românesc reden. 
că ne atiăm? 

— Mi se pare că sintem incă departe de 
ceea ce se cheamă film artistic. Cred că 
știm toți cauzele — secretul lui Polichi- 
nelle — dar nu știm încă pe ce buton să 
apăsăm. Exact ca și în fotbal. N-am prea 
văzut filme în ultima vreme (am avut mai 
multe spectacole decit zile). Ultimul film, 
văzut doar parţial, pentru că am leşit din 
sală, a fost Aurei Viaicu. Mi se pare 
inadmisibil ca la o asemenea distribuție 


să ureuşeşti» să faci un astfel de film; e 


o performanță! Am văzut mai demult și 
filme bune: Puterea și Adevărul, Prin 
cenușa imperiului... — nu vreau să mă 
duc mai departe în timp. A face film e 
şi o chestiune de profesionalism, de me- 
serie care se învață, nu numai de talent. 
Mă uit la «Familia Palliser»: cind se deschi- 
de o uşă, în spatele ei se vede o lume. Nu 
vreau să vorbesc prin comparaţie. Dar mă 
gindesc, fără să vreau, la stingăciile din 
planul doi sau trei al filmelor noastre. Ce 
să mai vorbim de cele flagrante din prim- 
plan? Alexandru Repan tăia lemne cu to- 
porul într-un cadru, şi în cel următor apă- 
rea cu braţul plin de lemne tăiate la joagăr... 
Aud că vom face, curind, mult mai multe 
filme. Printre ele, desigur, şi comedii. Dacă 
vom continua să le facem ca B.D.-urile, 
nu-i păcat? 

— Mi-e teamă că am vorbit prea mult 
despre film şi prea puțin despre 
Mihai Fotino. 

— Se întimplă uneori să ştii despre tine 
mai puţin decit știu sau cred ceilalți. Mă 
întreb, Insă, dacă după acest interviu, voi 

ilm... 
mal: faco vroadatii Roxana PANĂ 


Malluk Vincent, 


MANIVELA (primul tur de) Á 
simbol arhaic pentru 
începerea filmărilor, 


montaj. -operațiune 
cheie în etapa finalš.ĵ 


MÎNA (film) 
parabolă despre 
artist și opera sa. 


ureche ce transmite 
senzații sonore la mai 
szulte creiere deodată. 


MUT. (marele) 
film silencios. 


Mircea. 
regizor- film artistic. f 


telex Animafilm 
a a Da te E CE EEE 


Păpuși pentru șoimi 


999 Mai trebuie probat cit de 
mult le plac celor mici jucăriile, 
pâpușile? 

Cunoscindu-ne bine «beneficia- 
rii» — acești spectatori generoși — 
în serialul adresat  Șoimilor 
Patriei, am optat pentru formula 
filmului de obiecte animate. Edu- 
catorii ne spun că e și mai pedagogic 
așa, pentru că obiectele au, firește, 
volum şi tocmai prin asemenea ele- 
mente filmele vor fi mai aproape de 
realitate și, deci, mai familiare copii- 
lor. 

Așa că ne-am hotărit să facem fil- 
me cu păpuși pentru păpuşile vii 
care se mai numesc și șoimi 


Coe O baladă populară olte- 
nească despre felul de a fi al românu- 
lui, căruia și iarba și stelele îi sint 
la fel de familiare, va oferi substanța 
dramaturgică a unui film de grafică 
animată. 

Imaginile filmice vor primi o 
nouă dimensiune, cu reverberaţii în 
adînc, prin cîntecul rostit de Tudor 
Gheorghe. 

Balada se va vedea, astfel. şi cu 
sufletul și cu ochii. 


999 Sabin Bălașa va lua apăra- 
rea. copiilor lumii. Armele? lubirea 
revărsată în marele spectacol cro- 
matic — filmul său de pictură sub 
aparat — ce va purta titlul sugestiv 
Intensitate. 


299 Din măşti, Bob Călinescu 
face autentice opere de artă. Ciu- 
curi de lină viu colorați, petece de 
blană, bucăți de sac, mărgele, plus 
multă fantezie și un acut simț al 
artei populare, vor întruchipa în 
filmul său de măști animate, vigoa- 
rea, felul frumos și mîndru de a trăi 
al poporului nostru 


Lucia OLTEANU 
ad 


posibilități posibile 


Despre o discuție 


În dimineaţa aceea se discutase des 
pre: probleme de arhitectură contempo- 
rană — posibilitatea de a propune cl 
rea Casei de cultură la premiul Uni 
Arhitecţilor; necesitatea creării de 
modele pentru viitoare expoziții inter- 
naționale de tricotaje; pregătirea exa- 
menelor de admitere in Învățămintul 
superior. 

Se mai discutase de asemenea des- 
pre: urgentarea amenajării unei piscine 
problemele unor trasee turistice inter- 
naționale; deschiderea unui magazin de 
mobilă, precum și despre alte citeva 
prob!eme ale vieții moderne. 

Discuția asta merita un film,pentru că 
ea se desfășura Intr-un sat de moți 
(părinții lor mai plecau încă cu donițele 
prin țară ca să aducă un ban acasă), 
în satul Beliș, o aşezare complet nouă, 
complet urbanizată, de o frumusețe 
greu de descris chiar și într-un film 
color pentru ecran panoramic. Acum 
cițiva ani, 989 de suflete și-au strămutat 
locuințele din valea care le adăpostise 
de foarte multe multe secole, urcind 
cu încredere muntele pentru a-și con- 
strui noua așezare pe virful lui,la cota 
1 225. 

Satul care a urcat muntele pornind 
spre alte culmi de viață și mai ales 
discuția mai sus pomenită merită un 
film documentar care să stringă tot 
ceea ce s-a filmat plnă acum și tot ce se 
va întîmpla în timpul ce vine 

Zău că merită! 


Alexandru STARK 


Spectatori, nu fiţi numai spectatori! 


scrisoarea lunii 


Să nu vorbim în plus! 


Nu credem că greşim daca pentru odală publicăm la «Scrisoarea iunii» un text 
polemic cu «Scrisoarea lunii» precedente. Vrem, astfel, să sugerâm dorinia noastră 
de a vedea părerile cititorilor noştri ciocnindu-se și mai aprig... 

«Am citit de multe ori scrisorile corespondenților revistei «Cinema» pentru 


că, în general, mă interesează felul în care sint 


rimite filmele noastre și părerile 


nespecialiștilor despre cinematografia română. Însă din toate, cea care mi-a dis- 
plăcut cel mai mult este cea publicată In nr. 4/78, semnată de Luminita Porfir din 
Piatra Neamţ. După ceea ce spune dinsa, ar trebui să credem că cinematografia 
noastră abia acum s-a născut — idee ce mi se pare absurdă. Ca oricare adoles- 
cent, iubesc filmele noi, cu subiecte contemporane, Insă nu trebuie să uităm fil- 
mele şi actorii de certă valoare, din generaţia matură, cum sint Margareta Pogonat, 
Amza Pellea, Victor Rebengiuc, Florin Piersic și alții, care au fost în stare să facă 
publicul să plingă şi să ridă inainte de epoca lui Mircea Diaconu, a Torei Vasi- 
lescu sau a noii «revelații» a cinematografiei românești — Anda Onesa — care, 
după părerea mea, nu este decit o incepătoare cu talent. E normal să apreciem 
actorii tineri, dar să nu vorbim în plus, să nu uităm pe cei cărora le datorăm foarte 
mult. Cu multă afecțiune pentru redactorii revistei «Cinema», 


Filmul românesc 


delen 


Protetul, aurul 


e «...0 caracterizare seacă (deși dum- 
neavoastră vă place vorbăria, de pildă «Scri- 
soarea lunii» din nr. 4, care este un exemplu 
clasic de a bate apa în piuă), (N.R.: Mà 
rog, pule;i crede ce vreji, dar un lucru să 
vă fie clar: nu ne place vorbăria): 1) ca primă 
realizare a unui western românesc, filmul 
mi se pare foarte bun. Am văzut multe 
filme străine de acest gen, slabe de tot. 
2) coloana sonoră la înălțime; 3) peisaje 
excelente; 4) Ovidiu luliu Moldovan, un 
cow-boy «autentic»; 5) în filmele americane 
duelul între doi pistolari durează cam mult, 
în acest film se face imediat. (N.R.: Asta-i 
bine sau rău?) 6) Rebengiuc, ca mai toate 
personajele Intruchipate de acest mare ac- 
tor, este așa cum mi-am închipuit eu rolul; 
7) Şeritul, sub orice critică. Nu i s-a putut 
găsi măcar o stea autentică? 8) Judecăto- 
rul beţiv, in rol. 9) Nu s-au găsit citiva do- 
lari negăuriți pentru scena de Poker-Șep- 


“tic-Popa prostu? 10) Ardelenii? se putea 


să nu fie cu glume! Pentru inceput e bine. 
Aştept un western regizat de Sergiu N 
colaescun. (Colea Cureliuc — /oc. Mările..: 
Mică, jud. Suceava). 


e «...Dacă era un western și nimic mai 
mult, filmul avea sută la sută şanse să iasă 
un vax mare din simplul motiv că e de-a 
uiwptul absuid să taci western la ora ac- 
tuală, cind reteta a fost puricată şi pe fată 
și pe dos de toate cinematografiile din lume; 
nici filmul cu țărani români nu-i o noutate 
această temă nemafiind în nici un caz o che 
ie a succesului. În schimb, imbinarea lor a 
avut cel mai neaşteptat și mai simpatic rezul- 
tat: un western original — nici măcar o paro- 
die ca, de pildă, Un gentieman în westul 
sălbatic, o altă rețetă răsuflată. Filmul lui 
Dan Piţa se ridică mult mai sus, situaţiile 
parodice întiinite aici izvorind din firescul 
cel mai pur, avind calitatea (atit de rară) 
de a realiza un comic de viață necăutat 
și natural, generind cu dezinvoltură umorul 
românesc, sănătos și bogat, din fiecare 
cuvint». (Mihnea Sergiu Columbeanu — 
Ba. Păcii 116-126. Bucuresti). 


e «...llarion Ciobanu e din munţii noștri 
oriunde s-ar duce. Şi in acest film, soarele 
și luna i-au tinut cununa. Mircea Diaconu, 
creează propriul său scenariu, propriul său 
personaj de parcă scenaristul tocmai la el 
s-ar fi gindit... Convingător şi expresiv, 


cinema 
Anul XVI (186) 
Bucureşti 


nie — 1978 
— 


Redactor şef 


Ecaterina Oproiu 


Mioara Creţu 
str. 1 Mai nr. 41, Bloc B-7, sc. A, ap. 19 
Constan;a 


Ovidiu luliu Moldovan. (Florin Octavia” 
Molnar — str. Baba Novac 3, Bucureşti) 


© «...Ce mi-a plăcut mai mult? Cita că 
jocul unor actori ca Ilarion Ciobanu, Mir- 
cea Diaconu, Victor Rebengiuc. Ce nu 
mi-a plăcut: lipsa unei idei centrale; pre- 
zenta unui story cred că nu absolvă un 
film de ceva ce trebue demonstrat; un 
western, dacă nu este o parodie și se vrea 
serios, trebuie să fie dramatic, neexcluzind 
latura comică, ori dramatismul care să te 
țină cu sufletul la gură pentru scena urmă- 
toare, nu l-am prea simţit. În sfirşit, femeile. 
Deşi Profetul are 15 soții, deși printre ele 
figurează Olga Tudorache, Mariana Mihut. 
şi Carmen Galin, nu e niciuna care să fie 
Ea, unica, femeia inteligentă și ambițioasă, 
misterioasă şi plină de personalitate. Fe- 
meile reprezintă amănunte mai mult sau 
mai puțin picante care nu contribuie la per- 
țecțiunea întregului». (prof. F. Palaloga — 
str. Bradului, Bloc G4, sc. B, et. 2, ap. 11, 
lași). 

e «...Nesofisticant, nefăcut după rețetă, 
filmul se Incadrează total în gen, păstrin- 
du-și originalitatea românească, ceea ce 
este foarte bine». (Filip Ralu — Bd. N. 
Titulescu 92, București). 


e «...Ultimul film aj celui ce a debutat 
cu acea creație de excepție, numită Cursa, 
apare ca o Înaltă lecție de cinematograf: 
acel cinematograf în care imaginea ia lo- 
cul cuvintelor, care rescrie, ba mai mult, 
recreează o lume. Originalitatea acestui 
film nu trebuie căutată în ce spune ci în 
cum o face. Se vorbește puțin în acest 
film, dar se spune mult. Aparenta dezor- 
dine, mişcările bruşte ale aparatului de 
tilmat creează un sentiment de inconsis- 
tentă, de fragmentare. Și asta pentru că 
fluența acestui film nu vine din succesiu- 
nea «ordonată», pur cronologică a cadre- 
lor, sau din lungi comentarii explicative — 
care ar sufoca mesajul imaginii — ci din 
claritatea sugestiei. Există în acest film o 
dezvăluire treptată, matematică, discretă a 
întimplărilor — care ne duce cu gindul la 
un mecanism la fel de subtil, al dezvăluirii 
gradate din Conversaţia. Ce se mai poate 
spune despre jocul unui actor cu totul ex- 
cepțional — din păcate mult prea rar folosit 
în film: Ştefan Iordache?» (Eva Catrines- 
cu — str. Rahmaninov nr. 4, Bucureşti). 

e «...Limbajul și atmosfera situează, în 
timp, evenimentele aproape fără reproș. 
Există multă mișcare In cadru, mult nerv 
şi ritm, atit cit să și indispună în anumite 
situaţii. Soluţiile regizorale sint ingenioase 


Coperta I 


În filmul Audienţa, Micaela Caracaș 
este o tinără profesoară, Vladimir Găi- 
tan un tinăr agronom. Ei fac primii pași 
în viață acolo unde e nevoie de ei. 


Fotografie de E. TÂNJALĂ 


imbinind uneori hazul cu seriozitatea în 
modul cel mai fericit cu putință, dovedin- 
du-se critice în majoritatea situaţiilor. Ceea 
ce Imi pare nefiresc în acțiune este faptul 
că nu reporterul caută evenimentele ci 
acestea pe reporter... interpretarea Imi pare 
fără reproş.» (Manole Constantin — Bd. 
Republicii 25-23, Orașul Gh. Gheorghiu-Dej) 
(N.R.: Același corespondent, Intr-o cronică 
elogioasă la «Profetul...» socotește că acolo 
«există mai multă comedie decit in toate 
filmele noastre comice» şi «mai multă serio- 
zitate decit în toate filmele lui Dan Pisa».) 

9 «...Rămine regretul că, deși am apre- 
ciat coloana sonoră inovatoare, plină de 
sugestii, de idei şi atmosferă, am avut 
senzația că acea conștiință formată pe 
baricade era fabricată din prea multe zgo- 
mote, din prea multe geamuri în țăndări 
şi, din păcate, din prea puține tăceri, cu 
acustica lor mult mai puternică în interior». 
(S. Cohn — str. Plutei nr. 2, București). 

@ «Nu am înțeles nimic din Editie 


specială. Vă rog să mă credeți». (Mihai 
Mariana — Cisnădie). (N.R. Vă credem 


e «...Blaier iși elaborează singur sce- 
nariul, utilizind un dialog presărat cu ex- 
presii autentice, argotice, hazlii, tari, ceea 
ce denotă un contact strins cu realitatea. 
Calitatea de bază a filmului este că fiecare 
personaj vorbește așa cum trebuie. Nu 
toate personajele Insă sint aprofundate în 
scenariu. Unele sint simple sugestii. Dinică 
rămine unul dintre marii noștri actori. Petre 
Gheorghiu realizează un rol uimitor. Ceea 
ce lipsește filmului este forța închegării 
conflictului. Montajul nu are același suflu 
interior, aceeași cadență cu personajele, 
astfel că discrepanta se produce inevitabil». 
(Prof. Alexandru Jurcan — /oc. Ciucea, 
jud. Cluj). 

e «...Unul din cele mai realizate filme 
românești; a avut culoare, sare și piper, 
subiect, acțiune. Şi inedit. Un film de viață 
adevărată, cu oameni adevăraţi, cu oameni 
cărora le plac temeile, băutura, glumele dar 
pun mai presus munca. ŞI muncesc pe 
orice vreme. De ce să le pretindem atunci 
să vorbească puțin, doar «in interiorul 
dramei», de ce nu s-ar afla printre ei și 
plingăreţi, laşi, demagogi, dar în fond oa- 
meni și ei? Credeţi că nu există și din ăș- 
tia?» (Stela Bărbulescu — Bd. Dacia 26, 
București). 


Am zimbi la... 
«Asortarea» dulapului 


«O altă manie a filmului nostru est: 
aceea a ueleganței», de care suferă ca o 
femeie care se crede elegantă dacă are 
geantă şi pantofi de aceeași culoare. Ne- 
apărat dulapul trebuie să se asorteze cu 
maieul șoferului care va intra pentru mo- 
ment într-o încăpere, mărgelele cu scau- 
nele, cămașa primarului cu peisajul, cos- 
tumul de baie cu umbrela etc. Și dacă au 
vrut să fie remarcaţi creatorii decorurilor 
și costumelor, atunci să știe că am re- 
marcat cit de bine şi frumos «mergeau» 
mărgelele roșii ale unei eroine cu scaunul 
roșu din camera eroului, încit nici n-am 
mai știut ce-i explica ea, lui. Fiţi mai dis- 
creți, dragi plasticleni cind faceți expoziţii 
personale pe ecran! O altă întrebare: Oare 
de ce eroii filmelor noastre, unii dintre ei, 
desigur, cind se enervează sau suferă pro- 
tund lovesc cu picioarele în mobile, într-un 
scaun roșu care neapărat se asortează cu 
mărgelele roşii? (Niculina Florian — str 
Emil Racoviţă 3, Gherla). 


Rubrică realizată de 
Radu COSAȘU 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pol abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucureşti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea grafică: 
Ioana Moise 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


E 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucuresti 


AIE PIPI PER te ete n. 


aracterul feminist al actualei edi- 

ţii a festivalului de la Cannes se 

poate citi chiar din titluri. Un film 
trimis să reprezinte culorile S.U.A. se 
numește O femeie liberă. Un film trimis 
să reprezinte R.F.G. se numeşte O fe- 
meie stingace. Un film din săptămina 
criticii se numeşte Femeia de vizavi. 
Filmul cuplului Dassin-Melina Mercouri 
se numește Strigăte de femeie. Mititica 
(La petite — Pretty Baby) este titlul 
celui mai șocant film al competiţiei, șo- 
cant nu atit prin extravaganța de a repre- 
zenta maculata inocență a unei pros- 
tituate de 12 ani (secvența antologică: 
licitația virginității; aducerea fetiţei ca o 
tortă pe o imensă tipsie de argint, ca o 
păpușă într-o lectică; focul de artificii; 
euforia clienţilor încinşi; strigarea pre- 
tului ca la bursă urcarea prețului tot ca 
la bursă; triumful celui mai nesăbuit; 
inşfăcarea pradei, consumarea ei etc.) 
Dar, cum ziceam, partea cea mai şocantă 
nu e pe ecran, ci în afara lui. Ea stă în 
detașarea calmă, ba chiar placidă, ba, 
aş spune, chiar precoce senilă, a lui 
Louis Malle, reputat ca «om de lume», 
ca fiul uneia dintre cele mai aristocrate 
familii industriale a Franţei, ca «singurul 
regizor liber al Franţei» (de ce liber? 
Pentru că, întrebat fiind, «ce film ati face 
dacă ați avea o sută de milioane?» a 
fost singurul capabil să răspundă: «dar 
eu am o sută de milioane»). Lucrind sub 
pavilion american, răsfățul lui Malle s-a 
amplificat ca și insignifianța operei sale 
(«să luăm acest cuvint în sens etimo- 
logic; să înțelegem prin el absenţa semni- 
ficaţiilor, adică un anarhism al atitudinii»). 
Regizorul a găsit povestea despre Car- 
tierul roșu (roşu de la lanternele roșii 
de la intrarea anumitor case; New- 
Orleans-ul anului 1917) într-un fel de 
monografie. A retinut-o și, avind la disoo- 
ziție o creatură de vis (Brooke Shields) 
aflată la virsta păpușilor şi pe operatorul 
preferat al lui Ingmar Bergman, Sven 
Nykvist, s-a dedat cu binecunoscuta-i 
nonşalanţă la savuroase și gratuite re- 
constituiri. Faptul că prostituția devine 
în acest film infantilă, nu face decit sà 
ingroașe pitorescul şi să sporească hazul 
micii eroine, posesoarea unui vocabular 
care i-ar face să roșească şi pe marinarii 
de cursă lungă. 

Țara-gazdă nu a făcut excepție de la 
acest boom feminin. Dintre filmele cu 
care a luat parte la competiție, unul 
— Molière — a fost iscălit de o femeie 
(Ariane Mnouchkine) iar celălalt, filmul 
lui Chabrol, s-a ocupat de reabilitarea 
unui celebru personaj feminin al anilor "30 
— sinistră celebritate! — Violette No- 
zière, tinără care şi-a asasinat (cu suc- 
ces) tatăl și (fără succes) mama. 
De ce? Ziarele vremii scriau: «ca să 
le ia ultimele economii», dar regizorul 
Claude Chabrol incearcă să privească 
lucrurile dintr-un unghi nou. Nu! Violette 
Noziăre nu este vinovată! Vinovată este 
promiscuitatea unui apartament de două 
camere minuscule în care locatarii trăiesc 
ca sardelele. Vinovată este societatea 
care scoate tentaţia, bijuteriile, blănurile, 
și tinerii de bani gata în fața unei june 
mizere, dar lacome de viață — adică de 
mașini decapotabile şi de serate cu șam- 
panie. Condamnată la moarte în 1934,apoi 
grațiată și eliberată, Violette s-a căsă- 
torit cu fiul unui fost temnicer, a devenit 
mama a cinci copii, și a murit în 1963. 
În 1966,a fost reabilitată Ambiguitatea 
povestirii este cu atit mai derutantă cu cit 
tinăra actriță Isabelle Huppert izbutește 
să exercite asupra publicului o adevărată 
fascinaţie , demoniacă. Dar cum ne-am 
promis să nu intrăm deocamdată, în fon- 
dul problemei! 

ă răminem la titluri şi la strigă- 

S turi —strigăturile publicitare, bine- 

ințeles. Să recitim textul care in- 
tovărășește O femeie liberă: «lată — 
zice reclama — o femeie care este in 
stirşit liberă! Liberă să fie ea însăși, 
să iubească, să aleagă. Soțul o pără- 
seşte, Ea nu înțelege de ce. li e frică, 
ride, e vulnerabilă, e curajoasă, muncește 
—o muncă care-i face plăcere — iubește 
şi face cafea. lată o femeie care, în sfirşit, 
există». 

lată cum sună spotul publicitar la În- 
toarcerea acasă, filmul lui Hal Ashby, cu 
Jon Voight (premiul de interpretare mas- 
culină) şi cu o Jane Fonda care a repre- 
zentat una din cele mai luminoase senzaţii 
ale acestui festival, o actriță provocind 
cea mai furtunoasă conferință de presă, 
provocind-o cu o maximă dulceaţă femi- 
nină, cu o ascuțită inteligență masculină 
şi, deşi a trăit şi a lucrat atit de mulți an: 


mitologie 
în curs 
de autodemolare 


în Franța, cu un teribil de pronunţat, de 
comic şi, pînă la urmă, de fermecător 
accent american. Spotul publicitar zice 


«Întoarcerea acasă este trezirea la viațà | 


(«la prise de conscience») a unei femei 
oarecare, a unei burgheze californiene, 
nevastă de ofițer. Unul din veteranii răz- 
boiului din Vietnam o ajută să înțeleagă 
nu numai adevărata față a războiului, dar 
și propria ei existență. O existenţă de care 
ea părea foarte multumită. La sfirsit femeia 


ia o sucursală franceză. Ea stă acasă 
Amindoi trăiesc într-o foarte frumoasă 
vilă din suburbia pariziană. Femeia are tot 
ce-și doreşte, ba și citeva blănuri somp- 
tuoase pe deasupra, dar într-o bună zi 
află că prisosul nu e suficient Filmul 
este povestea curajului, a singurătăţii 
unei femei care are două picioare, dar nu 
știe încă să meargă. O femeie care își 
imaginează că e liberă,dacă urcă fluierind 
treptele mecanice ale supermarket-ului, 


Cohorte de personaje în căutarea unei vieți noi. 
Cum va arăta această viață, nimeni nu ştie, 
Important — deocamdată — este să fie altfel 


își dă seama că această viaţă e, de fapt, 
o oroare», 

șa cum ne-am propus să nu 

intrăm nici într-o dezbatere de fond 

și nici în consemnarea unor de 
talii, deşi detaliile conferinţei de presă 
mai sus amintite merită cu prisosință 
cea mai mare atenție, pentru că intreaga 
echipă a filmului, dar în primul rind, ea — 
motorul, ea — Jane Fonda, a transformat 
dialogul cineaștilor cu presa (un dialog 
de foarte multe ori exasperant de tehnic, 
de banal, de insipid) într-una din cele mai 
grave discuţii care pot avea loc în acel 
palat de sticlă fumurie, prin care se văd 
palmierii, şezlongurile, plaja, - doici de 
căţei de toate rasele, trupurile feminine 
în monochini. La conferința acestui film 
care vorbește de consecințele Vietna- 
mului, de rănile americanilor onești, răni 
fizice şi metafizice, răni adinci și deocam- 
dată necicatrizabile — Jane Fonda cerea 
ziariştilor veniţi din toate colțurile planetei 
să reflecteze la aceste cifre: 500000 de 
foști soldaţi intorşi acasă din Vietnam 
au încercat să se sinucidă. 50 000 au reușit. 
Asta nu-i propagandă, zice actrița pri- 
vind într-un anume fel un anume colț al 
sălii care-i cerea, să uite, cel puțin pe 
Coasta de Azur, de preocupările ei po- 
litice, Astea-s doar date statistice! 

ar, cum spuneam, să nu intrăm, 

deocamdată, în miez. Să contem- 

plăm, în continuare, coaja festi- 
valului, pancartele, prospectele, materia- 
lele publicitare, sinopsisurile. Femeia 
stingace de Peter Handke! Subiectul: 
o soţie de funcţionar german. El lucrează 


dacă încetează să mai șteargă praful, dacă 
se hotărăște să mănince cu băieţelul ei 
«pe jos», pe mochetă, așezați turcește, 
dacă într-o bună dimineaţă aruncă totul 
din frigider, dacă se apucă «să facă ceva», 
de pildă o traducere pentru o editură. 
Nici o șansă pentru această femeie stin- 
gace să devină cu adevărat dreptace în 
acea atmosferă de puf şi vulpe argintie. 
Dar festivalul a vrut să fie, cum se zice, 
dans le vent. Nu i-a trebuit un prea mare 
efort. Toată producţia de celuloid a apu- 
sului e plină-ochi de «femei în meta- 
morfoză». Acum vreo 15 ani se purtau 
tinerii furioşi, acum e la modă femeia 
revoltată... 
deseori, revolta e puerilă. Aproape 
A intotdeauna este o revoltă «de lux» 
in sensul că pentru acele frumoase 
eroine revolta este mai mult un spleen de- 
cit o necesitate, Actriţa Ingrid Thulin, ero- 
ina şi corealizatoarea unui film suedez, 
Unul și încă unul (un solid succes de cri- 
tică), işi dă seama de miopia unor astfel de 
emancipări, înțelege caracterul lor ilu- 
zoriu. «Sint prizoniera libertăţii burgheze» 
— strigă ea În filmul citat, film în care in- 
terpretează «o femeie trecută de 40 de 
ani», aflată deci la virsta bilanţului şi a 
crizei, pentru că un bilant, feminin este 
aproape intotdeauna o criză. Femeia iși pă- 
răsește bărbatul, un înalt funcţionar, rece 
ca un scandinav și permisiv tot ca un scan- 
dinav, Femeia «vrea să se dăruiască» și 
caută să trezească la viață un fost prieten 
impătimit de dulciuri (e colecționar de... 
prăjituri), un Oblomov boreal. Grăsuliul, 
tomnaticul Romeo,stă toată ziua sub un 


fastuos baldachin, citește aceeași carte, 
ronțăie zaharicale și nu se lasă urnit 
de sub cuirasa placidităţii. «Tu ai nevoie 
ca eu să am nevoie de tine» zice el, dar e 
evident că el n-are această nevoie. El 
n-are în general decit nevoia de a hiberna 
printre fursecuri. Drama lui e drama ne- 
putinței de a simți. Drama ei este drama 
de a nu putea înfăptui ceea ce simte. Dar 
ce simte această inteligentă femeie? Simte 
ceva demn de a fi reținut. Simte că: «dacă 
eu n-o să fiu pentru mine, atunci cine o să 
fie pentru mine? Dar dacă eu sint numai 
pentru mine, atunci de ce mai sint?». 
Din păcate, chiar atunci cind individul 
face parte dintr-un tip uman superior, 
ca cel de mai sus, se simte amprenta 
unui mediu în care dramele feminine 
sint vătuite, ba chiar, s-ar putea spune, 
tapisate cu catifea de Genova. E clar că 
cinematografia n-a luat încă în discuţie 
grosul femeilor incercănate, muncite, spe- 
tite. Deocamdată asistăm la noi variante 
ale «Norei». Deocamdată în vizor este 
conştientizarea fostei femei-păpușă. 
Uneori, datorită tensiunii unui talent 
de mare tonaj, precum Carlos Saura, 
povestirea devine «majoră». Așa se in- 


- timplă cu filmul spaniol Cu ochii legați. 


Femeia cu ochii legaţi (Geraldine Chaplin) 
este soția unui stomatolog din high-life. 
Într-o bună zi, femeia simte că nu mai 
poate și pleacă din frumosul ei aparta- 
ment, nu într-o cameră de hotel insalubru, 
e adevărat, ci într-un alt apartament ceva 
mai puţin luxos, dar important aici nu e 
«drama eliberării» acestui tip de femeie, 
ci contextul în care se desfășoară, căci, 
deși pusă în prim plan, adevărata eroină 
a filmului nu-i aici femeia, ci lupta cu 
teroarea. Cu terorismul. 

Exemplele se pot înmulţi, pentru că în 
ultimele sezoane cinematografice «drama 
femeii», somnul și trezirea ei au devenit 
o puternică obsesie colectivă. Scenariştii 
și regizorii de pe toate meridianele lumii, 
dar mai ales de pe cele transoceanice, par 
preocupaţi în mod special de zbuciumul 
personajului feminin, de etortul lui de 
a-şi căuta o nouă identitate. Pentru cu, 
aproape fără nici o excepție, «eroinele» 
nu se mai simt bine în pielea proprie, de 
aceea cu mai multă sau mai puțină saga- 
citate, pornesc în «căutarea unei vieți 
noi». Cum va arăta, de fapt, această viață 
nouă, rămine în majoritatea cazurilor un 
mister, şi pentru noi și pentru personajul 
respectiv. Dar ceea ce mi se pare clar, 
clar şi ireversibil, este că vampa, diva, 
cocheta, ingenua, falsa ingenuă, adică 
toată mitologia feminină pe care cinema- 
tograful în general și Hollywood-ul în 
special, au construit-o cu atita fast de-a 
lungul a opt decenii — se fisurează, 
scirțiie, se surpă, se prăbușește. 

În consecință, putem spune orice despre 
acest cinematograf numit cu o mai vagă 
sau mai apăsată ironie «cinematograf 
feminin» sau «feminist», dar să nu ne 
închipuim că el este numai o modă de 
primăvară, ca Şalvarii, uniforma feminină 
a Cannes-ului *78. - 

Este adevărat că toate filmele despre 
care vorbeam mai sus, ca și altele despre 
care nu vorbeam, conțin o cantitate apre- 
ciabilă de candori, de dubii, de utopii. 
Dar aceste șuvoaie tulburi fac parte din 
prețul de cost al oricărei limpeziri. Căci 
un vast proces de limpezire are loc în 
rindurile omenirii feminine. Din motive 
angelice sau oportuniste, ochiul cinema- 
tografului nu poate să nu vadă ceea ce se 
vede cu ochiul liber. Ştiţi cum se numeşte 
viitorul film al lui Fellini? — Cetatea 
femeilor! 


Ecaterina OPROIU 


Nr.6 


Anul XVI(186) 


Revistă a Consiliului 
Culturii și Educației Socialiste 
Bucuresti -- iunie 1978