Academica — 2019 — Nr.6-7 — An XXIX — 344-345

ACADEMICA 


REVISTĂ EDITATĂ DE ACADEMIA ROMÂNĂ 


DIRECTOR: ACAD. IOAN-AUREL POP, PREȘEDINTELE ACADEMIEI ROMÂNE 


Nr. 6-7 IUNIE-IULIE 20109 


DIRECTORI: 


Acad. Mihai DRĂGĂNESCU 
(director fondator) 
octombrie 1990 — ianuarie 1994 


Acad. V.N. CONSTANTINESCU 
februarie 1994 — ianuarie 1998 


Acad. Eugen SIMION 
februarie 1998 — aprilie 2006 


Acad. Ionel HAIDUC 
mai 2006 — aprilie 2014 


Acad. lonel-Valentin VLAD 
mai 2014 — decembrie 2017 


Acad. Cristian HERA 
ianuarie 2018 — aprilie 2018 


Acad. loan-Aurel POP 
mai 2018 


COLEGIUL DE REDACŢIE: 


Redactor-şef _ 
Dr. Narcis ZARNESCU 


Redactori I 

Dr. Andrei MILCA 
Mihaela-Dora NECULA 
Elena SOLUNCA-MOISE 


E-mail: academica(4acad.ro 


revista _academica2006(Qyahoo.com 


CONSILIUL EDITORIAL: 


Acad. loan-Aurel POP 

Acad. Bogdan C. SIMIONESCU 
Acad. Victor SPINEI 

Acad. Răzvan THEODORESCU 
Acad. Victor VOICU 

Acad. loan DUMITRACHE 


Acad. Dan BĂLTEANU 
Acad. Alexandru BOBOC 
Acad. Cristian HERA 


Acad. Constantin IONESCU-TÎRGOVIŞTE 


Acad. Eugen SIMION 
Acad. Alexandru SURDU 
Acad. Maria ZAHARESCU 


SECTOR TEHNIC: 


Tehnoredactor 
Dr. Roland VASILIU 


Operatori-corectori 
Aurora POPA 
Monalisa STANCA 


Responsabili de număr: 


Mihaela-Dora NECULA 
Aurora POPA 
Narcis ZĂRNESCU 


Adresa web: http://www.acad.ro/academica2002/pag_academica.htm 


Tel. 021 3188106/2712, 2713 


Cuprins 


ARHIVELE VATICANULUI 


loan-Aurel Pop, De la Roma la Noua Romă: latinitatea răsăriteană a românilor ..... 6 
ES loan Robu, Despre Monumenta Romaniae Vaticana ..............cccccc.. 10 
Victor Voicu, lon Dumitriu-Snagov, un cercetător al istoriei românilor în Arhivele 
Vaticanului, reper şi îndemn pentru generațiile prezentului şi viitorului .......... 14 
Petre T. Frangopol, Ion Dumitriu-Snagov (1927-2001), un cercetător al trecutului 
românesc. Românii în arhivele Romei ..........cccn annue 16 


MIHNEA GHEORGHIU — 100 DE ANI DE LA NAȘTERE 


Răzvan Theodorescu, Drumul către Europa ...........ccmnn ee 21 
Eugen Mihăescu, Amintiri despre un senior ...........ccnen e 22 
Laurențiu Damian, Mihnea Gheorghiu şi actul de cultură în cinematograful românesc 24 
Dinu Săraru, O breşă în frontul nostru ideologic .......... u uuuuuauuaa eaaa 26 
Titus Vîjeu, Polivalența cărturarului .........ccn e 28 
Alexa Visarion, O cale spre Shakespeare ........nnnunnuna naana 31 
Lucian Sinigaglia, Modalitatea conformistă a dramei. Orientări în teatrul contemporan 
(1948). Teza de doctorat a tânărului Mihnea Gheorghiu ....................... 33 
Emil Boroghină, Auzit-ați de-un oltean .........ccne 35 


ROMÂNII DIN SUDUL DUNĂRII 


loan-Aurel Pop, Omagiu romanității şi românității ............. aaan 40 
Ion Caramitru, Scurt istoric al Societății de Cultură Macedo-Română .............. 42 
Nicolae Saramandu, Aromânii — istorie şi actualitate ............a uaaa 47 
Viorel Stănilă, Provocări identitare postmoderne: cazul românilor sud-dunăreni .... 52 
Manuela Nevaci, Conșştiinţa romanității și a românității la românii sud-dunăreni .... 72 


Emil Ţîrcomnicu, 140 de ani de la înfiinţarea Societăţii de Cultură Macedo-Română 83 


ZILELE ACADEMICE TIMIȘENE 


Dan Dubină, Zilele Academice Timișene — Ediţia a XVI-a, 2019. Preambul ......... 93 
Dan Dubină, Reflecţii asupra misiunii „universităţii” la începutul secolului XXI ....95 
loan Dumitrache, O nouă viziune asupra educaţiei în contextul evoluţiei tehnologiilor 
informaţiei şi comunicațiilor .........cnc ee 98 
Mircea Dumitru, Universitatea la începutul secolului al XXI-lea. Provocări şi 
perspective sois ei ia tt 009 a iar OE d a 0 a de 8 aa ta dă E a 102 


Dorel Banabic, Universitățile tehnice românești în fața sfidărilor celei de-a patra 
revolutii industriale 3 soc în ee scie a a i ta aa al el du ti ala e pu a 104 


Marilen Pirtea, Universitățile, integratorul dezvoltării oraşelor magnet şi a 


ecosistemelor urbane ale secolului 21 ...........cncne eee 111 
Viorel-Aurel Şerban, Sistemul de învăţământ superior tehnic românesc, astăzi: 
aşteptări şi realități cc cc, al aaa ea 0 a aia Male aaa data ai e 8 lea a a dia dada za 117 
Păun Ion Otiman, Universitatea Metropolitană (comprehensivă) — universitatea 
viitorului în România ee caza ae e a doi oa d ae enaere ereere 124 
CONVORBIRI 
Leonida Gherasim, „Medicina — o datorie şi o responsabilitate pe viaţă” ............ 132 


CERCETAREA ÎN ACADEMIA ROMÂNĂ 
Nicolae Anastasiu, Postfaţă la Conferința Cercetării Științifice din Academia 
Rómana. An arat eaa e ial 97 e n, a a N e Ed 141 


RELIGIA ÎN ATENȚIA PUBLICĂ 
Victor Opaschi, Dimensiunea pozitivă a libertăţii religioase: cum pot guvernele 
să sprijine organizaţiile religioase .............ccnen ee 146 


PERSONALITĂŢI ACADEMICE 
Nicoleta Stan-Țurcanu, File din viaţa lui Dimitrie A. Sturdza .................... 149 


SUB SEMNUL CENTENARULUI MARII UNIRI 


Stoica Lascu, Seria „Basarabica” ...........cccee eee eee eee 155 
EMINESCOLOGIE 
Theodor Rogin, Naționalismul lui Eminescu — de Paul Georgescu ............... 160 


IN MEMORIAM 


Ștefan Staicu (1940-2019)... <a aaa ec aaa meta tă aia e acea atata e a ta aa 165 
CRONICA VIEŢII ACADEMICE .......cee eee 166 
APARIȚII LA EDITURA ACADEMIEI .........ccme 168 


GHID PENTRU AUTORI ns sere sedea atat aa ala eng daca ai e ai aa ia det tz 169 


România 
în Arhivele Vaticanului 


6 


Arhivele Vaticanului 


De la Roma la Noua Romă: 


latinitatea răsăriteană a românilor* 


Acad. loan-Aurel Pop 


Preşedintele Academiei Române 


Românii sunt un popor greu de receptat și de 
cunoscut de către străini, din mai multe motive. 
Unul poate să fie bariera limbii. De-a lungul vre- 
milor moderne şi contemporane (cu oarecare 
timiditate şi cu intermitențe, de prin secolul al 
XVI-lea încoace), românii şi-au dezvelit sufletul 
în limba română, iar aceasta nu a fost niciodată și 
nu este una de circulație internațională. Un alt 
motiv al ignoranței altora faţă de români poate să 
fie destinul nostru istoric. Excentrici în raport cu 
Occidentul — care a oferit lumii modelul dominant 
de civilizație din perioada mai recentă —, românii 
apar în ochii opiniei publice internaţionale ca un 
popor atipic, situat într-o regiune preponderent 
slavă, dar un popor cu pretenţii de latinitate şi de 
apartenență occidentală, despre care se ştiu doar 
lucruri disparate și de senzație, de la legende până 
la frânturi de realitate. Aspectele stranii nu provin 
atât din modul de formare a românilor ca popor, 
cât din evoluţia lor ulterioară. Oricum, chiar şi 
specialiștii străini care se apropie de istoria româ- 
nilor rămân repede descumpăniți: prin nume, 
limbă, formă de creştinare și aspirații moderne, 
românii aparțin ariei de cultură occidentale („Noi 
de la Roma ne tragem!”), pe când prin ritul bizan- 
tin, prin limba medievală a cultului, culturii şi can- 
celariilor şi prin alfabetul chirilic (repudiat oficial 
abia în secolul al XIX-lea), ei sunt mai degrabă de 
tradiţie răsăriteană.| 

Românii s-au aflat, de la finalul etnogenezei lor 
(secolele VIII-IX), la frontiera dintre cele două mari 
arii culturale şi confesionale ale Europei, aria latină 
şi catolică, pe de o parte, şi aria bizantină, slavă şi 
ortodoxă, pe de alta. Unii autori, precum Samuel 
Huntington, spre finele secolului al XX-lea, au 


înțeles și au teoretizat această „frontieră” ca pe o 
precisă şi severă linie de demarcație plasată pe arcul 
Carpaţilor, linie prin care s-ar fi stabilit pentru eter- 
nitate destinul extra-european al românilor. De o 
parte a „liniei” s-ar situa popoarele (naţiunile) 
catolice și protestante, germanice şi romanice, crea- 
toare de civilizație și cultură, întreprinzătoare și 
tenace, europene, iar de cealaltă parte s-ar afla 
popoarele ortodoxe, slave, stagnante şi tra- 
diționaliste, „orientale”, un fel de „istm” între 
Europa şi Asia.? Aprofundând această judecată de 
valoare venită ca o sentinţă, se va vedea uşor că ea 
este grăbită, superficială şi simplistă. De altminteri, 
românii, grecii, ungurii, albanezii, balticii şi alții nu 
se încadrează decât foarte vag în această schemă. De 
exemplu, românii nu sunt slavi, dar sunt ortodocși, 
iar polonezii sunt slavi, dar sunt catolici. Frontiera 
pe care sunt situați românii există cu adevărat, dar ea 
nu este o linie, ci o fâşie cu o lățime de câteva sute 
de kilometri pe direcția vest-est, care porneşte 
(aproximativ pe linia nord-sud) de la Marea Baltică 
şi ajunge până la Dunărea de Jos şi la Marea Adria- 
tică. În această vastă regiune, spiritualitatea 
occidentală şi cea răsăriteană au interferat plenar, de 
la nivel oficial și elitar până la nivelul vieții coti- 
diene a oamenilor de rând. 

Izvoarele istorice pun în lumină pentru Evul 
Mediu, în această regiune, chiar persoane și 
comunități care și-au asumat concomitent, pentru 
un timp, o dublă identitate (bizantină şi latină, 
ortodoxă şi catolică, creștină şi islamică, mozaică şi 
creştină etc.), spre a se putea manifesta în societate, 
spre a se afirma, a supraviețui sau a se adecva 
exigențelor. De aceea în regate și în principate, pre- 
cum Ungaria, Polonia-Lituania, Țările Române, 


*Cuvânt susținut la sesiunea ştiinţifică „România în Arhivele Vaticanului. Documente cercetate de Ion Dumitriu-Snagov” 


(10 mai 2019, Aula Academiei Române) 


Bulgaria, Serbia etc., sunt consemnate deopotrivă 
ierarhii bisericești bizantine (ortodoxe) şi latine 
(catolice) care există concomitent, „conviețuiesc” 
pe aceleaşi teritorii, se transformă şi se influenţează 
una pe alta. Mai mult, în ţări considerate catolice, ca 
regatul Arpadienilor sau al Jagiellonilor, în care 
biserica oficială era cea occidentală, anumite mărtu- 
rii indică pentru secolele XIII-XVI proporții 
covârşitoare, de circa jumătate din populaţie, orto- 
doxe, cu biserici, mănăstiri, episcopii şi mitropolii 
corespunzătoare. La fel, în Principatele Române 
(Moldova şi Țara Românească), alături de ierarhia 
oficială ortodoxă, funcționează în Evul Mediu dio- 
ceze latine (catolice), pentru destul de numeroasa 
populație, mai ales urbană, locală sau venită din 
Transilvania și dinspre regatele catolice pomenite. 
Prin urmare, interferențele în această zonă largă a 
frontierei sunt maxime. 

Poporul român, format astăzi (după unele apre- 
cieri) din aproape 30 de milioane de oameni, locuind 
în majoritate la nord de Dunăre, este, aşa cum era şi 
în Evul Mediu, cel mai numeros popor din sud-estul 
Europei. El este singurul moştenitor actual al 
romanităţii orientale3, singurul izolat de marea masă 
a latinităţii, singurul popor romanic european a cărui 
limbă are un superstrat slav, singurul popor roma- 
nic de confesiune creştină răsăriteană (ortodoxă), 
singurul popor romanic ale cărui elite au avut în 
Evul Mediu ca limbă de cult, de cancelarie şi de cul- 
tură slavona, singurul popor romanic european care 
a trăit tragedia şi izolarea comunistă, singurul popor 
romanic confundat uneori (din cauza sonorități 
numelui său) cu alt popor etc. Românii mai sunt și 
poporul romanic cu istoria cea mai puțin cunoscută 
în Occident, legat câteodată de legenda unui vampir, 
de strălucirea unei gimnaste de geniu sau de tristul 
renume al unui dictator comunist. Dincolo de toate 
acestea, printr-o parte fundamentală a identității lor, 
românii se revendică dinspre Apus, iar prin alta, din 
răsăritul şi sud-estul Europei. 

Românii nu au participat la marile curente ale 
culturii apusene, n-au construit catedrale gotice, nu 
au dat epopei eroice, chansons de geste, romans 
courtois, commedia dell’arte, nu au avut uni- 
versități scolastice în secolele XIII-XIV, nici 
Renaștere ca în Italia sau Franța, nici mari filosofi, 
dramaturgi sau fabulişti în secolele XVII-XVIII. 
Au avut desigur alte valori, dar nu dintre acelea 
care au creat faima culturii occidentale5. 

O chestiune importantă, legată de orice popor, 
este şi cea a identității naționale. Românii au o 


anumită identitate, care nu s-a dizolvat odată cu 
intrarea României în Uniunea Europeană, şi nu 
cred că este în interesul cuiva să se întâmple acest 
lucru. Așa cum se știe, în linii mari, cine sunt ita- 
lienii, germanii, francezii, englezii, danezii, belgie- 
nii etc. sau, mai nou, polonezii, maghiarii, cehii, 
letonii ori bulgarii, trebuie să se cunoască şi 
ce/cine sunt românii. 

Românii, dincolo de aşezarea lor geografică 
excentrică, sunt categoric un popor romanic din 
romanitatea orientală, asemănător italienilor, spa- 
niolilor, portughezilor, francezilor etc. Este de ajuns 
pentru orice intelectual occidental să audă câteva 
fraze în limba română și, mai ales, să vadă un ziar în 
limba română, ca să-şi dea seama de acest lucru. 
„Înstrăinarea” de Apus le-a conferit românilor şi 
caracteristicile răsăritene menţionate mai sus, dar nu 
le-a putut șterge niciodată esenţa, adică numele, 
limba, credinţa venite de la Roma. 

Începuturile culturii scrise în limba română se 
produc în secolul al XV-lea, prin anumite texte reli- 
gioase rotacizante, elaborate tot în Transilvania, 
regiunea cu cele mai puternice influențe occiden- 
tale. Tot aici apar şi primele şcoli româneşti, pri- 
mele traduceri de cărți în româneşte, aici se trece la 
primele tipărituri româneşti, ca şi la scrierea cu 
caractere latine. Începând din secolul al XVI-lea, 
influența Occidentului (latin, neolatin, germanic) 
devine tot mai puternică (cu precădere în Transilva- 
nia) — prin umanism și Reformă — și odată cu 
aceasta se restrânge aria slavonismului cultural la 
români. Cronicarii secolului al XVII-lea scriu în 
limba română, Dimitrie Cantemir (principe al Mol- 
dovei) este un preiluminist, membru al Academiei 
din Berlin, care foloseşte mult latina şi româna, iar 
unirea românilor transilvăneni cu Biserica Romei 
(1697-1701) şi Şcoala Ardeleană — principalul 
curent iluminist românesc — apropie cultura româ- 
nească și mai mult de Occident. Prin aceasta, după 
mai multe secole de slavonism cultural şi biseri- 
cesc, poporul român își sincronizează cultura cu 
specificul său neolatin, occidental. Prima „revo- 
luție” în acest sens s-a produs prin umanism şi 
Reformă (care i-au influențat şi pe români), iar 
următoarea, prin unirea românilor transilvăneni cu 
Biserica Catolică, adică prin reluarea legăturilor cu 
prima Romă. Ca urmare, ajung şi românii să fie 
promotori ai curentului iluminist, în secolul al 
XVIII-lea, ceea ce a constituit un nou prilej de sin- 
cronizare cu Occidentul. Curentul latinist, deşi exa- 
gerat la un moment dat, a făcut din nou vizibilă 


între români şi în Europa romanitatea românilor şi 
latinitatea limbii române, contribuind și la impune- 
rea definitivă şi generalizată a alfabetului latin. 
Această mişcare a demonstrat absurditatea perpetuă- 
rii unui veşmânt slav pentru o limbă neolatină. Ca 
urmare, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, după 
mai bine de două secole de dualism alfabetic (încă 
din secolul al XVI-lea, se scria în românește, 
sporadic, şi cu alfabet latin), s-a impus oficial uzul 
exclusiv al literelor latine. 

Însă cea mai intensă şi eficientă reapropiere a 
românilor de Occident, adică de vechile lor rădă- 
cini — cum se spunea în ideologia națională a vre- 
mii —, s-a produs în secolul al XIX-lea, grație 
influenţei franceze din Principatele Dunărene şi 
apoi din România. Un fapt interesant este că 
această influenţă a venit parțial în timpul ocupaţiei 
ruse a Principatelor Dunărene (1828-1834), odată 
cu demnitarii şi ofițerii ruşi, vorbitori de franceză 
şi pătrunși de modelul francez. Ulterior însă, 
generaţii întregi de tineri români, mai ales fii de 
boieri, de orăşeni înstăriți şi de intelectuali, au stu- 
diat în Franţa, de unde s-au întors nu numai cu 
serioase cunoştinţe în varii domenii, ci şi cu limba 
lui Voltaire, pe care au continuat s-o vorbească şi 
s-o răspândească. 

Din secolul al XIX-lea până recent, inclusiv în 
marea parte a deceniilor comuniste, principala 
limbă străină studiată în şcolile din România a fost 
franceza. Ea a fost nu numai vectorul unei înalte 
civilizaţii şi al unei mari culturi, devenite „clasică” 
în sens de model, ci şi simbolul lumii occidentale, 
de care anumite curente, tendinţe şi forțe — mai ales 
comunismul — încercau să-i izoleze pe români. Şi 
astăzi, România este principala ţară francofonă din 
Europa Centrală şi Orientală. Mai mult, în cultura 
modernă românească, curentul cultural-ideologic 
care privilegia latinitatea, legăturile cu Occidentul, 
sincronizarea României cu structurile moderne 
europene era unul modern, pragmatic şi progresist, 
pe când curentul care susținea originea dacică, 
autohtonismul, tradiția ortodoxă, bizantino-slavă 
marca un trend conservator, paseist, letargic. Până 
la urmă, în secolul al XX-lea — punând între paran- 
teze cea mai mare parte a regimului de dictatură 
comunistă, străin de spiritul general al românilor — 
orientarea dominantă a României a fost spre mode- 
lul european occidental, spre civilizația şi cultura 
promovate de acesta. Fireşte, această orientare 
dominantă nu a putut şterge specificul sau identita- 
tea românilor, constituite în timp, pe fondul 


interferenţelor dintre Occidentul latin şi Răsăritul 
bizantin. 

În acest spirit, perioada slavonă la români nu tre- 
buie privită ca un accident al istoriei, ci ca o realitate 
de mai multe secole, fascinantă din unele puncte de 
vedere, rezultat al specificului „frontierei”. Românii 
au fost în Evul Mediu un popor romanic de credință 
ortodoxă și de cultură slavonă (este vorba de cultura 
elitelor), în primul rând datorită geografiei şi apoi 
datorită istoriei. Aşezat geografic în aria de influență 
bizantină, dar în vecinătatea imediată a celei latine, 
era firesc ca acest popor să oscileze un timp, dar 
apoi să aparțină sub aspect bisericesc şi cultural 
Bizanțului. Influenţa bizantină a fost însă mediată 
de slavi, aşezaţi geografic între Bizanţ şi români. 
Bizanțul a fost cel mai important centru de cultură în 
Europa la începuturile Evului Mediu. În plus, din 
secolul al XVI-lea, odată cu formarea ideologiei 
„celei de-a treia Rome” (Moscova), slavonismul 
românilor a primit impuls şi sprijin şi dinspre 
răsărit. Tradiţia bizantină însemna predominarea 
clasicismului, a concretului asupra abstracției şi 
intelectualismului; în politică a primat stăpânirea 
centrală în contrast cu feudalismul cavaleresc apu- 
sean etc. Această cultură bizantină era potrivită pen- 
tru un imperiu, pentru Noua Romă, pe când slavii și 
românii erau popoare de comunităţi rurale, cu 
monarhii patriarhale şi cutume agricole. Slavii au 
luat de la Bizanţ ceea ce au putut, ceea ce era potri- 
vit cu genul şi cu gradul lor de organizare socială: nu 
filosofia creştină sofisticată, ci predicile pentru 
mase ale călugărilor, nu scrierile istorice retorice de 
genul celor ale lui Tucidide, ci modelul cronicilor de 
curte, cu evenimentele anuale, nu arta luxoasă a 
mozaicurilor strălucitoare, ci pictura bisericească pe 
zid, care să-i înveţe pe cei ce nu ştiau să citească 
faptele Mântuitorului, ale sfinților, să povestească în 
imagini Cartea Sfântă; au luat apoi vieţile asceţilor 
şi mucenicilor, cântecele simple de laudă adusă 
Fecioarei, proverbele istețe etc., adică tot ceea ce se 
potrivea vieţii lor de ţărani€. Cu alte cuvinte, slavii 
şi românii au luat de la bizantini, de la marea cultură 
bizantină, numai părțile populare, inteligibile pentru 
ei. Este vorba despre o cultură bisericească de ori- 
gine bizantină-răsăriteană, în haină slavonă, adap- 
tată nevoilor spirituale ale unor popoare agrare 
patriarhale. Slavii au adaptat treptat slavonismul 
medieval la cultura lor modernă, tot de sorginte 
slavă, pe când românii, deşi rămaşi de rit bizantin, 
au revenit la cultura apuseană în haină latină. 
Revenirea aceasta a fost destul de problematică şi 


contradictorie: slavii i-au privit pe români ca pe 
nişte intruşi ciudați şi nerecunoscători, iar apoi ca pe 
nişte „trădători”, iar occidentalii, inclusiv romanicii, 
ca pe nişte rude sărace şi umile, cu pretenţii de a 
intra în clubul selecților. De fapt, românii nu au 
nicio vină pentru destinul care le-a fost rezervat, dar 
trebuie să fie responsabili pentru felul cum şi-au 
construit istoria, cu cele bune şi cu cele rele, în limi- 
tele acestui destin. Un popor neolatin de credință 
ortodoxă şi cu o cultură slavă în Evul Mediu, cu o 
viață modestă, situat la interferența Apusului cu 
Răsăritul, poate să fie o ciudăţenie pentru Europa, 
dar şi o provocare, un îndemn spre înţelegere și 
cunoaștere. 

Poporul român nu aduce, probabil, în concertul 
european lucruri excepționale, ci doar o experiență 
unică de viaţă: este vorba despre o comunitate cu 
rădăcini la Roma, mediată prin influența celei de-a 
doua Rome, cu o limbă neolatină, cu o confesiune 
bizantină şi o biserică de model slav, intrată azi în 
era calculatoarelor şi a telefoniei mobile. Toate 
aceste elemente atât de diferite au fost sintetizate 
prin experienţa de viaţă a românilor şi au format 
treptat o identitate de grup, numită românească, dar 
care este și europeană în acelaşi timp. Românii au 
şi experienţa alterităţii, trăind de multe secole ală- 
turi de maghiari, saşi, secui, șvabi, evrei, armeni, 
greci etc. Aceasta i-a făcut, dincolo de momentele 
tensionate, să-i respecte pe ceilalți, să le accepte 
valorile şi tradiţiile, calitățile şi defectele. Numai în 
România se văd, în acelaşi oraș, cupole bizantine, 
turnuri gotice, ornamente baroce, biserici ortodoxe 
ŞI greco-catolice alături de cele calvine, luterane, 
unitariene, situate la mică distanţă de sinagogi etc., 
numai în România sunt universități cu câte trei- 


patru facultăți teologice şi cu câte două-trei limbi 
oficiale de predare. Oscilând secole la rând între 
Occidentul latin, catolic şi protestant şi Orientul 
bizantin, slav şi ortodox, românii şi-au făurit 
civilizația şi cultura lor modernă cu privirea spre 
Europa Centrală şi Vestică. De-acolo şi-au luat 
modelele recente de progres, care — după cum cred 
românii — sunt pe cale să le asigure nu doar 
perpetuarea, ci şi prosperitatea. În ciuda crizelor 
repetate din ultima vreme, numai apărarea demo- 
crației, menţinerea echilibrului între valorile 
naționale şi cele comunitare, dialogul activ şi sincer 
cu țările şi popoarele extraeuropene, aprecierea şi 
respectarea specificului celuilalt pot păstra viu şi 
perpetua idealul de unitate europeană. 


Note 


lPentru o scurtă sinteză privind trecutul românilor, vezi 
Ioan-Aurel Pop, Romanians and Romania: A Brief History, 
New York, 1999. 


2 Samuel Huntington, The Clash of Civilizations and 
the Remaking of the World Order, New York, 1996. 


3 Haralambie Mihăescu, La romanite dans le sud-est de 
l’Europe, Bucureşti, 1993, passim. 


4Carlo Tagliavini, Le origini delle lingue neolatine, ed. 
VI, Bologna, 1972; versiunea românească idem, Originile 
limbilor neolatine. Introducere în filologia romanică, 
coord. Alexandru Niculescu, București, 1977, p. 253-257. 


5 pp. Panaitescu, „«Perioada slavonă» la români şi 
ruperea de cultura Apusului”, în idem, Contribuţii la istoria 
culturii românești, ediţie de Silvia Panaitescu, Bucureşti, 
1971, p. 28-49. 


6 PP, Panaitescu, op. cit., p. 40—41. 


10 


Despre Monumenta Romaniae Vaticana* 


ES Ioan Robu 


Arhiepiscop, Mitropolit al Arhiepiscopiei Catolice de Bucureşti 


Membru de onoare al Academiei Române 


Arhivele Secrete ale Vaticanului reprezintă pro- 
babil visul cel mai râvnit al unui cercetător. Multe 
dintre obiectele descrise de profesorul Dumitriu- 
Snagov în lucrarea sa provin din aceste arhive. 
Actualmente, Arhivele Secrete ale Vaticanului adă- 
postesc documente legate de istoria ultimilor 1200 
de ani, grupate în 600 de fonduri; lungimea totală a 
rafturilor este de 85 de kilometri, iar conţinutul lor 
continuă să reprezinte şi astăzi o sursă fascinantă 
pentru căutătorii de comori documentare. Arhivele 
Secrete, constituite ca fond de sine stătător prin 
separarea de Biblioteca Apostolică, au fost înfiin- 
tate acum 400 de ani pentru uzul personal al papi- 
lor. Ele nu sunt cu adevărat „secrete” — ideea se 
datorează unei traduceri eronate a termenului lati- 
nesc secretum, care de fapt înseamnă „privat”. 

Înaintea actualelor arhive a existat cu acelaşi 
scop, încă din secolul al IV-lea, un scrinium papal 
care funcţiona totodată şi ca bibliotecă. Din motive 
încă neclare, acest prim fond s-a pierdut circa 800 de 
ani mai târziu, în prima jumătate a secolului al 
XIII-lea. În următoarele şase secole, noi colecţii au 
fost create şi continuu lărgite, dar, pe fondul diver- 
selor evenimente politice, ele au fost mutate, confis- 
cate, retrocedate etc., suferind pierderi în conse- 
cinţă. Ca să dau doar un exemplu, în 1810 Napoleon 
Bonaparte a ocupat Roma şi a confiscat Arhivele 
papale, pe care le-a transferat la Paris (aproximativ 
3200 de lăzi şi coşuri cu documente). În 1814, 
schimbându-se sorții în defavoarea lui Napoleon, 
s-au demarat procedurile de retrocedare a Arhivelor 
papale de la Palais Soubise, din Paris, către Sfântul 
Scaun. După o întrerupere cauzată de scurta reve- 
nire a lui Napoleon la putere (aşa-numitele 100 de 
zile), operaţiunile de returnare au fost reluate, 


primul nucleu al documentelor revenind la Roma în 
decembrie 1815. Noi convoaie au continuat să 
sosească timp de doi ani, până în 1817, dar costurile 
ridicate de transport i-au determinat pe comisarii 
papali să distrugă sute de documente considerate 
„inutile” şi să vândă alte mii ca deşeuri. Multe docu- 
mente s-au pierdut pe drum, iar altele au fost livrate 
la adrese greşite şi nu au mai ajuns niciodată în arhi- 
vele originale. 

Scopul Arhivelor Vaticane este să conserve şi să 
consolideze memoria faptelor legate de activitatea 
Bisericii Universale. În primul rând, ele slujesc Pon- 
tifului Roman şi Sfântului Scaun. În al doilea rând, 
Arhivele se oferă ca instrument de studiu pentru cer- 
cetători de toate credinţele şi naţiunile. Papa Leon al 
XIII-lea a fost cel care, în 1881, a început să des- 
chidă uşile Arhivelor Secrete. Pontifii care i-au 
urmat — Pius al XI-lea, Paul al VI-lea şi loan Paul al 
II-lea — au extins tot mai mult accesul, făcând din 
Arhivele Vaticane unul dintre cele mai renumite 
centre de cercetare istorică din lume. 

Şi România a beneficiat în multiple cazuri de 
această deschidere; unul dintre rezultate este tocmai 
volumul pe care îl prezentăm acum — Monumenta 
Romaniae Vaticanal, publicat la Bucureşti în 1996. 
Este vorba de o iniţiativă cu caracter dublu omagial, 
pe care profesorul lon Dumitriu-Snagov mi-a pre- 
zentat-o prin anii 1993-1994. Tocmai sărbătorise- 
răm, în România, 110 ani de la înfiinţarea Arhie- 
piscopiei Romano-Catolice de Bucureşt, iar pe plan 
internațional Biserica se pregătea să celebreze 2000 
de ani de creştinism — celebrare ce corespundea în 
mod fast şi cu cei 2000 de ani de existenţă a româ- 
nilor. Profesorul Dumitriu-Snagov se gândea să ne 
integrăm în acest flux de evenimente comemorative 


*Cuvânt susținut la sesiunea ştiinţifică „România în Arhivele Vaticanului. Documente cercetate de Ion Dumitriu-Snagov” 


(10 mai 2019, Aula Academiei Române) 


prin organizarea unei expoziţii la Vatican, care să 
cuprindă mărturii despre viaţa şi cultura creştină din 
România, de la începuturi până în secolul XX. Pen- 
tru realizarea expoziţiei, domnul Dumitriu-Snagov 
urma să folosească o selecţie a documentelor despre 
România pe care le identificase atât în Arhivele 
Secrete, cât şi în Biblioteca Apostolică a Vaticanu- 
lui. Proiectul i-a reuşit, expoziţia fiind deschisă la 
Vatican între 18 ianuarie şi 2 mai 1996, timp în care 
a primit două milioane de vizitatori. Spre finele anu- 
lui, expoziţia a fost găzduită şi de Muzeul Naţional 
Cotroceni, înscriindu-se printre primele evenimente 
din seria comemorativă dedicată celor 2000 de ani 
de existenţă a românilor. În paralel cu pregătirea 
manifestării, lon Dumitriu-Snagov s-a ocupat şi de 
publicarea catalogului expoziţiei, în două ediţii 
bilingve: română-italiană şi italiană-engleză. Ambe- 
le ediţii, îmbogăţite de planşe şi ilustraţii color, pre- 
cum Şi de un aparat critic, au apărut în condiţii gra- 
fice deosebite în acelaşi an cu expoziţia, 1996, fiind 
tipărite de Regia Autonomă „Monitorul Oficial” din 
Bucureşti. 

Expoziţia şi volumul care au însoţit-o poartă 
titlul Monumenta Romaniae Vaticana — „amintiri”, 
„mărturii” sau „atestări ale României la Vatican”. La 
bază stă un dublu obiectiv: pe de o parte, acela de a 
face cunoscută istoria României creştine unui public 
internaţional, iar pe de altă parte, acela de a face 
cunoscută publicului românesc îndelunga relaţie pe 
care Biserica Catolică a întreţinut-o cu statul şi Bise- 
rica (de diferite confesiuni) din România. Mai ales 
acest al doilea obiectiv este de un interes deosebit 
pentru noi, românii, deoarece prezintă aceleaşi eve- 
nimente istorice ca în oglindă — o dată văzute prin 
prisma locală, a celor de aici, şi a doua oară din 
prisma documentelor păstrate de Sfântul Scaun, ofe- 
rind astfel detalii şi puncte de observaţie inedite. 

Roadele acestei activităţi laborioase s-au con- 
cretizat prin selectarea a 152 de exponate, dintr-o 
masă enormă de documente privitoare la România; 
în acest scop, profesorul Dumitriu-Snagov a cerce- 
tat nu numai Arhivele Secrete ale Vaticanului, ci şi 
Biblioteca Apostolică Vaticană (instituţie ce adă- 
posteşte azi 1,6 milioane de cărți tipărite, 180 000 
de manuscrise, 86 000 de incunabule etc.). Iniţial 
formând un corp unic cu Arhivele, Biblioteca a 
cunoscut avataruri similare acestora, dar a fost 
oarecum mai ferită; în timp s-a emancipat şi s-a 
dezvoltat, devenind de sine stătătoare. Diverşi papi 
s-au ocupat de achiziţionarea de noi şi noi colecţii, 
uneori prin încorporarea de biblioteci întregi, cum 


ar fi Biblioteca ducilor de Urbino, Biblioteca regi- 
nei Cristina a Suediei, colecţiile Barberini, Borgia, 
Chigi. Pentru a ne face numai o idee despre intere- 
sul Sfântului Scaun faţă de cultură, ajunge să ne 
gândim că în perioada renascentistă, în decursul a 
numai patru decenii (1447-1485), colecţia de ma- 
nuscrise a crescut de la 350 la 3500! Este perioada 
în care, la îndemnul Papei Nicolae al V-lea, Biblio- 
teca se deschide tot mai mult cercetării, în paralel 
cu lărgirea spaţiilor care să găzduiască fondurile 
tot mai bogate şi cititorii tot mai numeroşi. Printre 
numeroasele adăugiri, cea mai faimoasă este poate 
Salonul Sixtin, construit în timpul pontificatului lui 
Sixt al V-lea (1585-1590). Această încăpere de 
70 metri pe 15, cu pereţii complet acoperiţi de 
fresce, situată la ultimul etaj al Bibliotecii Aposto- 
lice, este spaţiul care a găzduit şi expoziţia „Monu- 
menta Romaniae Vaticana”. 

Conceptul după care a fost organizată expoziţia 
este cel istoric, dar nu în sensul strict cronologic al 
„datei de producţie” a documentelor care o compun, 
ci în sensul unei naraţiuni în care documente de date 
diferite sunt aduse ca mărturie pentru a puncta 
diverse evenimente de pe firul istoriei. Din acest 
motiv, este posibil ca documente de dată mai re- 
centă, dar care fac referire la fapte petrecute cu mult 
timp în urmă, să preceadă documente mai vechi; cri- 
teriul de aranjare fiind succesiunea temporală a eve- 
nimentelor istorice atestate de documentele expuse. 
Am ţinut să subliniez această opţiune metodologică 
a curatorului expoziţiei, deoarece ea formează şi 
structura volumului tipărit. 

Cartea Monumenta Romaniae Vaticana a apărut 
la Bucureşti, în anul 1996. Volumul se deschide cu 
un Proemio semnat de Cardinalul Luigi Poggi, 
bibliotecar al Sfintei Biserici Romane. Ca reprezen- 
tant al Sfântului Scaun, acesta avusese anterior „sar- 
cina de a asista viaţa religioasă din România în tim- 
pul asprei dictaturi de persecuție comunistă” (p. 7). 
Cunoscuse astfel bine ţara, unde spunea că „a des- 
coperit deseori mari valori morale şi sociale”, şi-i 
admira pe oamenii ei — „adevăraţi mărturisitori ai 
credinţei” — „pentru tenacitatea cu care a fost apă- 
rată credinţa aici” (îbid.). 

În prefața care urmează, subsemnatul explică 
motivul aniversar ce a prilejuit expoziţia şi volumul 
ataşat ei, subliniind modul în care, prin decizia ofi- 
cială a Suveranilor Pontifi, actele de organizare a 
Bisericii Catolice de pe teritoriul românesc au 
reflectat fidel aspiraţiile naţionale ale românilor, 
ajungând chiar să anticipeze cu ani buni exprimarea 


11 


12 


lor politică (mă refer aici, de exemplu, la instituirea 
Provinciei Ecleziastice Române Unite de Făgăraş şi 
Alba Tulia; provincia era creată cu sediul la Blaj, 
între graniţe etnice, în 1853, cu 65 de ani înaintea 
Marii Uniri, p. 9). 

În „Introducere” — un fel de editorial —, profe- 
sorul Dumitriu-Snagov caută să puncteze cele mai 
importante jaloane din arcul istoric cuprins: prima 
evanghelizare, condusă de Apostolul Andrei, pe fon- 
dul ocupaţiei romane care a dus la crearea poporului 
român; figuri de înaltă ţinută creştină ca Dionisie 
Exiguul şi loan Cassian; sprijinul Papei Sixt al IV- 
lea oferit lui Ştefan cel Mare contra ofensivei oto- 
mane; reafirmarea latinităţii, redescoperită în se- 
colul al XV-lea de un Poggio Bracciolini sau 
Paolo Pompilio, care susţin că „limba română este 
cea mai apropiată de latina vorbită” (p. 12); idealul 
unificator al lui Mihai Viteazul; mărturia de credinţă 
a lui Constantin Brâncoveanu; înaltele precepte 
moral-creştine ale unui Basarab sau Cantemir; 
Şcoala Ardeleană; iniţiativele de modernizare de la 
1848 care au dus la introducerea şcolilor catolice în 
spaţiul românesc; crearea statului român modern, cu 
etapele 1859-1879 şi 1918, etape pe care, aşa cum 
am arătat deja, Sfântul Scaun le-a secondat şi chiar 
le-a anticipat la nivel de organizare ecleziastică. 

După această „Introducere” urmează secţiunea 
cea mai amplă şi mai importantă, intitulată „Ma- 
nuscrise — Documente — Hărţi”. Secţiunea include 
descrieri mai mult sau mai puţin detaliate a 129 de 
exponate, fiecare spectaculos în felul său prin conți- 
nut şi, acolo unde există, prin imagine. Documen- 
tele, provenind din epoci diferite, sunt dispuse astfel 
încât să alcătuiască o „istorie creştină” a poporului 
român. Pe prima pagină a secţiunii vedem reprezen- 
tată chemarea Sfântului Andrei, evanghelizatorul 
Daciei, o reproducere după un manuscris de la 1595 
cu un poem de Ovidiu adresat regelui dacilor, 
Costis, probabil în a doua decadă a secolului I. Suita 
de documente continuă tot aşa, punctând etape 
semnificative: martiriul lui Sava Gotul; prietenia 
Sfântului Paolin de Nola cu Sfântul Niceta Reme- 
sianul, episcopul dacilor; răscoala românilor împo- 
triva bizantinilor la 1197, menţionată de Bartolomeo 
Platina într-o lucrare din secolul al XV-lea; scrisori 
ale Papei Grigore al XI-lea despre credincioşii 
români din Țara Oașului la 1377, din care reiese 
voinţa localnicilor de a apăra unitatea Bisericii, 
chiar înainte de Conciliul de la Florenţa; diploma de 
unire a Bisericilor creştine catolică şi ortodoxă la 
acelaşi Conciliu, în 6 iulie 1439; intervenţiile 


Papilor Sixt al IV-lea şi Inocenţiu al VIII-lea pentru 
pacea şi unitatea creștinilor, în vremea lui Ștefan cel 
Mare; sprijinul acordat de Petru Movilă 
(1595-1646), devenit Mitropolit de Kiev, creştinilor 
din lumea arabă; Ceaslovul arab tipărit la Bucureşti 
în 1702 de către patriarhul melkit Atanasie al IV-lea, 
pe cheltuiala lui Constantin Brâncoveanu şi îngrijit 
de călugărul Antim Ivireanul; documente legate de 
emanciparea românilor din Transilvania, revoluțiile 
de la 1821 şi 1848; însărcinarea lui Costache Negri 
de către Al.I. Cuza pentru a se ocupa de încheierea 
unui Concordat cu Sfântul Scaun şi, în fine, un fru- 
mos Atlas istoric al României, prezentat de Arhie- 
piscopul Cisar cu ocazia vizitei ad limina la Vatican, 
în 1928. Nu voi intra în mai multe amănunte. Din- 
tre ilustraţii, semnalez doar una pentru valoarea ei 
artistică: o planşă color de 40x50 cm ce reproduce 
o hartă pictată de Rafael între 1513 şi 1518, în 
faimoasa Terza Loggia sau Loggia della Cosmo- 
grafia, aflată chiar lângă apartamentele papale. Aici 
sunt reprezentate, cu munţii, apele şi cetăţile lor, 
cele trei provincii române: Valahia, Moldova şi 
Transilvania (volumul conţine multe alte hărţi vechi 
ce înfăţişează România, între care şi una în limba 
chineză, aprținând lui Matteo Ricci, de pe la anul 
1602-1603). Tot la capitolul ilustraţii aş dori să 
amintesc şi de Madona română, o miniatură 
dintr-un Prăznicar din secolele XVI-XVII, în care 
Maica Domnului şi Pruncul sunt îmbrăcaţi după 
portul românesc. Acestui fericit exemplu de incul- 
turare îi face replica în oglindă un altul deloc fericit, 
ba chiar de-a dreptul hilar — şi semnalez faptul cu 
titlul de anecdotă: este vorba de „Învățăturile lui 
Neagoe Basarab către... Ivan cel Groaznic”! Este 
un exemplar în limba greacă al celebrei lucrări a 
domnului valah, pe care Feodor Mamalachos, 
funcţionar zelos trimis de Ivan cel Groaznic la 
Constantinopol pentru a-i obţine titlul de bazileu, a 
găsit de cuviinţă să o plagieze. Pentru a îmbunătăţi 
profilul ţarului său, Mamalachos a luat pur şi sim- 
plu lucrarea lui Neagoe Basarab şi a substituit 
numele, astfel încât să pară că ar fi fost scrisă de 
țarul Vasile al III-lea fiului său Ivan, dar substi- 
tuirea de nume apare numai în didascalii, astfel 
încât falsul este cât se poate de evident. Manu- 
scrisul, un volum elegant, a fost descoperit de 
domnul Dumitriu-Snagov în colecția Bibliotecii 
Vallicelliana din Roma. 

Aş mai dori să fac o scurtă referire la aparatul 
critic. Volumul Monumenta Romaniae Vaticana 
este, de fapt, catalogul expoziţiei omonime. În carte, 


pe lângă titlul fiecărui document-exponat apare şi un 
comentariu, în unele cazuri însoţit de reproducerea 
obiectului respectiv (dar fără niciun fel de didasca- 
lii, care ar fi fost utile). Unele titluri, dar nu toate, au 
şi trimiteri bibliografice, precum şi o casetă tehnică 
în care se indică, sporadic, autorul, data, tipul de 
material folosit sau fondul arhivistic de provenienţă. 
Spre finele cărţii apar un index de nume proprii şi un 
index cronologic de referinţe (un fel de istoric punc- 
tat de documentele şi ilustrațiile din interiorul cărții 
— o soluţie ingenioasă şi utilă). Din păcate, ambele 
indexuri sunt doar în italiană, la fel ca şi lista cu sur- 
sele ilustraţiilor şi bibliografia selectivă de la sfârşit. 

Caracterul vizibil incomplet al aparatului critic 
denotă pe de o parte efortul imens de identificare şi 
selectare a documentelor, efort care nu i-a mai lăsat 
profesorului Dumitriu-Snagov puterea să şlefuiască 
şi aspectele tehnice. Pe de altă parte, situaţia indică 
şi faptul că ne aflăm totuşi în faţa unui volum publi- 
cat sub presiunea unor termene de moment. Faptul 
este recunoscut de autorul însuşi atunci când vor- 
beşte, în postfață (Cuvânt la ediţia a II-a), despre 
posibilitatea de a îmbogăţi ediţia a I-a cu noi 
piese — aflate în afara catalogului inițial — pe care le 
şi tratează amplu în aceeaşi postfață (p. 255-285): 
de la reconstituirea — prin tehnica nucleară — a culo- 
rilor originale de pe Columna lui Traian, la docu- 
mentul de înfiinţare a Arhidiecezei Romano-Cato- 
lice de Bucureşti, în 1883. 


Papa Francisc spunea la un moment dat? că un 
bun teolog sau filosof nu-şi duce niciodată gândul 
până la capăt; nu se complace într-un mod de 
gândire completă, închisă, ci îşi lasă ideea des- 
chisă pentru comentarii şi dezvoltări ulterioare, 


ştiind că adevărul este întotdeauna mai mare decât 
cel care îl rosteşte. Ne aflăm pe un drum al cunoaş- 
terii în care înaintăm progresiv. Aici se poate situa şi 
lucrarea profesorului lon Dumitriu-Snagov, o lu- 
crare care se cere sigur reluată, revizuită, continuată 
şi dezvoltată, aşa cum el însuşi anticipa chiar din 
prefaţă, atunci când propunea realizarea unor vo- 
lume tematice (p. 15). 

Monumenta Romaniae Vaticana a avut drept 
scop să marcheze un eveniment istoric, un moment 
aniversar. Dar drumul pe care l-a deschis nu se poate 
opri aici. Recomand călduros aprofundarea date- 
lor strânse cu trudă de Ion Dumitriu-Snagov, 
într-un mod care să permită o mai bună mediere a 
informaţiei către publicul larg, sub formă de sinteze 
tematice corelate şi cu alte surse. Ştiu că este o pro- 
vocare majoră, dar tocmai de aceea o formulez aici. 

Profesorul Dumitriu-Snagov ne-a pus în mână o 
mină de aur, iar forul în care ne aflăm este cadrul cel 
mai propice pentru a găsi experți pe măsură să 
exploateze această mină. Celor care se vor simţi 
îndemnați în inima şi conştiinţa lor să continue 
lucrarea lui lon Dumitriu-Snagov, le dau încă de pe 
acum binecuvântarea. 


Note 


Hon Dumitriu-Snagov, Monumenta Romaniae Vati- 
cana, Monitorul Oficial, București 1996. 


2Michelina Tenace (coord.), De la cui la cheie. Teolo- 
gia fundamentală a Papei Francisc, Editura ARCB, Bucu- 
reşti, 2018, p.8. 


13 


14 


Ion Dumitriu-Snagov, un cercetător 
al istoriei românilor în Arhivele Vaticanului, 


reper şi îndemn pentru generaţiile 
prezentului și viitorului* 


Acad. Victor Voicu 
Vicepreşedinte al Academiei Române 


Cu ocazia vizitei oficiale la Vatican a Biroului 
Prezidiului Academiei Române, din mandatul 
respectiv, în perioada 7-13 noiembrie 2017, în 
afară de onoarea de a fi primită de Sanctitatea Sa 
Papa Francisc, delegația a beneficiat și de alte 
vizite şi primiri oficiale. Printre acestea menţionez 
primirea şi întâlnirea cu Cardinalul Gianfranco 
Ravasi, preşedintele Consiliului Pontifical pentru 
Cultură al Sfântului Scaun. Întâlnirea ne-a lăsat o 
impresie aparte. Cardinalul Gianfranco Ravasi 
este o personalitate deosebită, un erudit de an- 
vergură. Expert în domeniul Bibliei şi al limba- 
jelor biblice, monseniorul Ravasi a publicat 
lucrări de mare relevanță în domeniu. Este mem- 
bru al unor prestigioase Academii. În discuţiile cu 
Domnia Sa am reținut printre altele îndemnul 
ferm, răspicat: „Trimiteţi tineri aici, la Vatican, să 
studieze istoria românilor”. M-a marcat acest 
mesaj şi sunt preocupat, alături de alți colegi, să 
găsim calea cea mai eficientă şi mai rodnică pen- 
tru materializarea acestui demers. 

Avem un exemplu relevant, adus în atenție astăzi 
la inițiativa profesorului Petre Frangopol, membru 
de onoare al Academiei Române. Mă refer la 
omagierea profesorului profesor Ion Dumitriu- 
Snagov, un remarcabil istoric. 

O scurtă incursiune în trecutul distinsului pro- 
fesor lon Dumitru-Snagov ne evidențiază un 
moment crucial pentru un destin care nu se poate 
anticipa. Este momentul considerat providențial 
de viitorul istoriograf, şi anume întâlnirea 
tânărului student la medicină și jurnalist cu epis- 
copul de Cluj-Gherla, dr. Iuliu Hosu. Într-un anumit 


context acesta îi spune tranșant: „Dumneata 
trebuie să studiezi la Roma”. A fost de fapt mo- 
mentul debutului unei activităţi dedicate studiului 
ŞI cercetării, mai întâi în Universitatea Pontificală 
Gregoriană din Roma, continuată cu o perioadă de 
peste 30 de ani în Biblioteca Apostolică Vaticană 
şi în Arhivele Secrete ale Vaticanului. Cu ocazia 
vizitei delegației Academiei Române la Vatican și 
a primirii de către Sanctitatea Sa Papa Francisc, 
am vizitat şi Universitatea Pontificală, unde am 
avut plăcerea, în prezenţa rectorului, să ne întâl- 
nim cu câteva de zeci de studenți, masteranzi şi 
doctoranzi români. 

Este general acceptată importanţa majoră a 
preoțimii române, slujitori ai bisericilor creştine, la 
păstrarea şi dezvoltarea limbii române, a acestor 
„luminatori-educatori ai satelor şi orașelor” (Romul 
Munteanu, 1971), neobosiţi apărători ai identității 
româneşti. 

Am enunțat şi noi acum, aici, în Aula Academiei 
Române, un context relevant pentru prezent. Exem- 
plu dat posterității de lon Dumitriu-Snagov, de- 
dicația lui pentru studiul aprofundat al unor docu- 
mente aflate în Arhivele Vaticanului ne poate insufla 
convingător reluarea unui proces, a unui demers 
pentru a forma ca istorici o nouă generație de 
cercetători români, aşa cum ne-a sugerat Eminența 
Sa, Cardinalul Gianfranco Ravasi. 

Studenţi eminenți din domeniul istoriei, teolo- 
giei, literaturii pot fi potenţialii candidaţi pentru 
obținerea unor burse cu destinația definită: studiul 
istoriei românilor în Arhivele Vaticanului. Sursa 
financiară poate fi, desigur, identificată. 


*Cuvânt susținut la sesiunea ştiinţifică „România în Arhivele Vaticanului. Documente cercetate de Ion Dumitriu-Snagov” 


(10 mai 2019, Aula Academiei Române) 


În volumul Românii în arhivele Romei (Secolul 
XVIII), lon Dumitriu-Snagov îi prezintă pe români 
aşa cum rezultă din documentele tezaur, în contextul 
unei imagini a Europei acelor vremuri în care 
românii se pot identifica prin trăsături distincte. 
După formularea relevantă a lui George Călinescu, 
„românii au trăit şi trăiesc întotdeauna în universul 
contemporan al Europei”. 

Sub influența și conducerea spirituală a „lu- 
minatorilor-educatori” din bisericile satelor și 
orașelor — fie ele ortodoxe, fie greco-catolice sau 
catolice — aceştia aveau un scop, unitatea românilor 
în limitele permisivităţii epocii. Era vorba despre 
unirea românilor într-o accepţiune ecumenică de 
mare anvergură, prin cultură, așa cum spune lon 


Dumitriu-Snagov, subliniind sugestiv personalitatea 
uriaşă a lui Ion Inocenţiu Micu, ca lider al idea- 
lurilor românilor. 

Cultura, aşa cum comentează distinsul istoric şi 
savant român în context, a reprezentat un Status ple- 
narius, a reprezentat rezistența unui popor, cu forţa 
conspirativităţii, un bun inseparabil de trecut, un 
tezaur cu care un popor vine în întâmpinarea viitoru- 
lui altor popoare. Cred că acesta a fost şi rămâne un 
deziderat major al prezentului şi viitorului 
românilor. 

Ion Dumitriu-Snagov ne trimite acest mesaj 
peste timp definindu-l ca un reper şi o proiecție 
vizionară pentru tinerele generații ale neamului 
nostru. 


Prof Dr. ION DUMITRIU-SNAGOV 


MONUMENIA 
ROMANIAE 
VATICANA 


15 


16 


Ion Dumitriu-Snagov (1927-2001), 


un cercetător al trecutului românesc. 
Românii în arhivele Romei“ 


Petre T. Frangopol 


Membru de onoare al Academiei Române 


Domnule preşedinte al Academiei Române, 
Domnule vicepreşedinte al Academiei Române, 
Stimaţi colegi, 

Onorată asistenţă, 

Personalitate de o deosebită valoare în studiile 
istoriei României, cercetător neobosit în bibliotecile 
Romei şi ale Parisului, în fondurile de manuscrise 
vechi şi străvechi, lon Dumitriu-Snagov ne-a lăsat o 
operă uriaşă, un adevărat izvor pentru studiile de 
istorie veche, mai ales dinaintea întemeierii Princi- 
patelor Române. 

Licenţiat al Facultăţii de Filologie a Universită- 
ţii din Bucureşti, cu lucrarea Roma şi luminile cultu- 
rii române în documentele de arhivă, secolul XVIII, 
cu doctorat în istorie la Universitatea Pontificală 
Gregoriană din Roma cu titlul Le Saint-Siège et la 
Roumanie moderne (1850-1866), Ion Dumitriu- 
Snagov s-a dedicat studierii documentelor legate de 
latinitatea limbii române, de legăturile poporului 
român cu Europa. 

Importanța volumeleor Românii în arhivele 
Romei şi Principatele Române în secolul al XIV-lea 
[1], ca şi a altor volume [2] din bogata sa activitate 
ştiinţifică de reputat cercetător în studii orientale, 
este atestată şi de colaborarea cu personalităţi ştiin- 
țifice de peste hotare: prof. J. Filliozat (College de 
France), prof. A. Guillermou şi R. Etiemble 
(Sorbona), prof. Thani Nayagam, Universitatea 
Columbia (Ceylon) ş.a. Ion Dumitriu-Snagov fost 
membru al unor societăţi ştiinţifice internaţionale. 

În Biblioteca Apostolica Vaticana de la Roma şi 
în Archivio Segreto Vaticano, savantul român a des- 
coperit numeroase manuscrise şi tipărituri vechi pri- 
vind istoria noastră şi istoria creştinismului româ- 
nesc. El a studiat, de asemenea, documente din 


Biblioteca de la Congregatio de Propaganda Fide de 
la Roma, din mănăstirea benedictinilor de la Basi- 
lica Sen Girolamo, de la Pontificia Academia Eccle- 
siastica, acolo pe unde în urmă cu peste două sute de 
ani trecuseră alți români, care la rândul lor s-au 
dovedit a fi mari istorici ai României, dintre care, un 
loc de frunte îl ocupă Gheorghe Şincai şi Petru 
Maior. 

Profesorul lon Dumitriu-Snagov ne-a lăsat o 
impresionantă operă tipărită, lucrări de mare va- 
loare, dintre care menţionez Românii în arhivele 
Romei (secolul XVIII), mai multe volume din seria 
„Le Saint Siege et la Roumanie moderne”, tipărită în 
Italia, la Pontificia Universitas Gregoriana. 

Din documentele istorice din bibliotecile Romei 
privind România, a organizat o mare expoziție 
„Monumenta Romaniae Vaticana”, cu facsimile în 
culori şi un catalog impresionant. Expoziţia rea- 
lizată la Roma, chiar în salonul sixtin al bibliotecii 
Vaticanului, a fost organizată cu sprijinul Arhiepis- 
copiei Romano-Catolice din Bucureşti, prin bună- 
voinţa Excelenței Sale, Arhiepiscop dr. loan Robu, 
şi la Bucureşti, la Muzeul Cotroceni, în perioada 
decembrie 1996-mai 1997. 

Lucrările lui lon Dumitriu-Snagov pun la dispo- 
ziţia cercetătorilor, şi nu numai lor, o adevărată 
bancă de date privind trecutul nostru, în special 
începând cu interzisa carte din 1973, Românii în 
arhivele Romei (secolul XVIII), Editura Cartea 
Românească, Bucureşti, 566 pagini. Ea a fost recen- 
zată de specialişti din străinătate, dar niciodată în 
ţară, sub motiv că „face propagandă greco-catolică” 
sau că „susţine Şcoala Ardeleană, o invenţie cato- 
lică”! I-a supravieţuit topirii ordonate de cenzură şi 
a fost tipărită datorită eforturilor lui Marin Preda, 


*Cuvânt susținut la sesiunea ştiinţifică „România în Arhivele Vaticanului. Documente cercetate de Ion Dumitriu-Snagov” 


(10 mai 2019, Aula Academiei Române) 


directorul editurii, care a convocat un consiliu de 
zece specialişti care să dea „OK” pentru apariţia 
acestei cărți, dar şi a enciclopediei tehnice din 1390 
a lui Paulus Sanctinus Ducensis, Despre arta mili- 
tară şi maşinile de război, tradusă de Ion Dumitriu- 
Snagov şi apărută mai târziu (1979), pe care a gă- 
sit-o la Bibliothèque Nationale din Paris. Manuscri- 
sul prezintă întregul nivel al ştiinţei şi al tehnicii 
militare a epocii, din jurul anului 1390. Invazia oto- 
mană, în plină desfăşurare, focaliza în acest areal 
atenţia întregii lumi. România medievală era parte 
integrală a teritoriilor în care ofensiva turcească lua 
proporţii de calamitate. 

Subsemnatul a făcut parte dintre cei zece 
specialişti invitaţi de Marin Preda pentru 
a-şi da avizul apariţiei acestor cărţi. 

Ion Dumitriu-Snagov, ca salariat al Institutului 
de Fizică Atomică (IFA) de la Măgurele, în cadrul 
Serviciului relaţii internaţionale, s-a bucurat de spri- 
jinul total al Direcţiei IFA pentru deplasările sale în 
străinătate, dar şi de cel al cercetătorilor din Institut, 
care l-au ajutat în folosirea calculatoarelor electro- 
nice în studiile sale de lingvistică matematică. 

Publicarea acestor volume, în 1974 şi 1979, de 
către Editura Cartea Românească [1], a adăugat 
numele IFA ca loc de realizare a unor lucrări impor- 
tante pentru istoria culturii româneşti. Astfel a fost 
continuată tradiția locului pe care a fost construit 
Institutul, şcoala lui Oteteleşanu. După cum se ştie 
din numeroasele atestări ale istoriografiei literare, 
Ioan Slavici, în timpul cât a funcționat ca director al 
şcolii lui Oteteleşanu, invita adesea la Măgurele pe 
prietenul său, Mihai Eminescu. Vizitele au prilejuit 
lui Eminescu crearea Scrisorii II] şi a poeziei Som- 
noroase păsărele; inspiraţia: lacul (actualul bazin) şi 
copacii seculari din incinta parcului Institutului. 

La baza volumului Românii în arhivele Romei 
(secolul XVIII) se păstrează ceva din fascinația 
exercitată asupra autorului de frământările sufle- 
teşti, politice şi naţionale ale românilor. A izbutit să 
refacă documentar „problematica valahă” a epocii, 
prin 148 de acte transcrise integral în limbile origi- 
nale, traduse în limba română şi interpretate într-un 
studiu dens, din care şi un cititor diletant poate 
extrage folosul cunoaşterii unor aspecte istorice 
inedite. 

Românii în arhivele Romei (secolul XVIII) se 
referă la loan Inocenţiu Micu-Klein, la Gheorghe 
Şincai şi Petru Maior, la oameni şi întâmplări din 
Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan. Studiul con- 
sacrat lui loan Inocenţiu Micu-Klein, „cel mai 


exilat dintre exilați”, cel care voia să aducă la 
cunoştinţa alor săi tot ce se acumulase la Roma în 
pergamente şi hrisoave îngălbenite de veacuri, 
subliniază personalitatea de excepţie a acestuia. 
Documentele din acest volum au ca principal scop 
să dea cititorului imaginea Europei, aşa cum se 
păstrează ea în tezaure, unde românii îşi au perso- 
nalitatea lor distinctă. Probele istorice atestă că 
unirea religioasă a unor români cu biserica cato- 
lică nu a fost declanşată de un fenomen de mase; 
ea a fost, în fond, opera Vienei şi a vârfurilor 
ecleziastice din Transilvania. Totuşi, în timp, a 
cucerit un număr destul de mare de adepţi, toţi pe 
poziţia neînglobării în catolicism. Pentru aceşti 
oameni de rând sau luminători — educatori ai sate- 
lor şi oraşelor —, unirea religioasă a devenit forma 
refulată a unirii în planul naţional. 

Trebuie subliniat că nu era o reunire cu Roma 
imperială, ci era dorinţa de unitate a românilor, 
exprimată în posibilităţile epocii. Judecată în 
dimensiunile istoriei, națiunea valahă îşi urmărea 
scopul de organizare în acţiuni diplomatice colec- 
tive. Şi concluzia, dincolo de graniţele unui singur 
veac, este realizarea în cel mai larg sens: cultura. 
Dacă politic sau economic, românii au putut fi divi- 
zaţi, aceste diviziuni nu au avut decât o existenţă 
temporară. 

Documentele prezentate în acest volum con- 
stituie o probă evidentă a perenităţii culturii române. 
Lupta lui loan Inocenţiu Micu-Klein — aşa cum se 
desprinde din numeroasele piese — se constituie în 
aspiraţiile mulţimii dincolo de punctele de dogmă, 
cărora în primii ani le-a atribuit o importanţă pri- 
mordială. 

Interesant este răspunsul lui Ion Dumitriu-Sna- 
gov în interviul acordat lui Constantin Vişan [3], 
când este întrebat despre farmecul cercetării de ar- 
hivă: „Dincolo de interesul cercetării ştiinţifice, 
întâlnirea cu imaginea României medievale, păstrată 
în mărturiile vremii, capătă din primul moment 
dimensiuni de simbol. Şi cum emoţiile provocate de 
raportul direct cu certificatele de epocă nu sunt rare, 
responsabilitatea istorică impune o analiză riguroasă 
şi obiectivă. Când ai sub ochi chipul României în 
principatele medievale din culorile pastelate ale 
Codexului Latin din Paris din 1396 sau pergamentul 
ce păstrează relieful în culorile încă proaspete ale 
laboratorului lui Fra Mauro Camaldoleze din Mu- 
rano, din 1450, când priveşti harta sobră a lui Marco 
Beneventano din 1508, când poţi să urmăreşti con- 
cepția cartografică a lui Piro Ligorio din încrustările 


17 


18 


în aramă executate de Sebastiano Da Redi Chioggia 
din 1560 sau când te confrunţi fizic şi intelectual cu 
fresca monumentală a bătrânului Giovanni da Udine 
din 1562, în Loggia Bella a lui Rafael din Palatul 
Vaticanului, te simţi prezent în timpul istoric, te 
simţi prezent într-o Europă care exprimă plastic uni- 
tatea poporului român”. 

Ce merită a fi subliniat este că în paginile volu- 
mului Românii în arhivele Romei sunt traduse pentru 
prima dată documente din arhive care să poată reface 
din fragmente secolul de frământări cu repercusiuni 
pentru întreaga istorie a culturii, de exemplu, docu- 
mente publicate în original de Octavian Bârlea, lon 
Lupaș, dar traduse de Ion Dumitriu-Snagov. 

Studiul acestor documente şi al celor (mult mai 
multe ca număr) rămase în rafturile arhivelor 
Romei ajută să apreciem acţiunile luminătorilor 
educatori, mult mai numeroşi decât corifeii Școlii 
Ardelene, ca fermenţi ai limbii române pe structura 
ei legică. 

În istoria sa, limba română mai suferise înnoiri 
prin greacă şi slavonă, dar documentele prezente în 
acest volum arată că, în secolul al XVIII-lea, latina 
şi limbile romanice se apropiau organic de limba 
română. Românii nu au avut numai greaca şi sla- 
vona ca limbi oficiale administrative, ci şi latina. 
Existau preoţi care slujeau româneşte şi foloseau în 
cancelariile lor latina şi italiana. 

Din numărul imens de documente, lon Dumi- 
triu-Snagov a selectat pe acelea ce conţin o cantitate 
de informaţii care ajută la stabilirea datelor de isto- 
rie a culturii, care vor contribui esenţial la lămurirea 
istoriei secolului al XVIII-lea. 

Temele alese sunt următoarele: 

I. loan Inocenţiu Micu-Klein — personalitate 
dominantă a secolului; 

II. Popasul la Viena al lui Gheorghe Şincai şi 
Petru Maior în anul 1779; 

III. Scrisori spre Roma, corespondenţa lui 
Gheorghe Şincai, Petru Maior şi a altor profesori cu 
Congregația de Propaganda Fide, din care reiese 
efortul lor susținut pentru promovarea limbii ro- 
mâne, a literaturii şi pentru educarea poporului 
român; 

IV. Detalii din Răscoala lui Horia, Cloşca şi 
Crişan, în ţară şi în afară tării; 

V. Confruntări: concepţiile iluministe ale lui 
Gheorghe Şincai şi Petru Maior în raport cu cele ale 
autorităţilor de stat şi religioase. 

Ion Dumitriu-Snagov a fost atras de frumuseţea 
ştiinţifică pe care o oferă monumentalitatea tăcută a 
arhivelor. 


Dincolo de interesul cercetării ştiinţifice, întâlni- 
rea cu imaginea României medievale păstrată în 
mărturiile vremii capătă din primul moment dimen- 
siuni de simbol, şi trebuie să subliniez emoţiile care 
îi sunt provocate de responsabilitatea istorică ce îi 
impun o analiză riguroasă şi obiectivă. 

Loggia lui Rafael este una dintre marile hărți 
care consemnează nume de localităţi româneşti. 
Urmărind pe o astfel de hartă fie traseul stabilit 
pentru Cruciada de la Nicopole din 1396, fie marea 
densitate a localităţilor românești, peste 100 de 
denumiri, eşti integrat într-un continent în care con- 
stelaţiile statale nu sunt întâmplătoare şi unde 
observi că spaţiul valahilor este replica prezenţei 
lor politice. 

Bogăția colecţiilor cartografice ale Romei, care 
a atras spre studiul istoriei noastre pe cercetătorii 
străini numai în raport cu istoria popoarelor lor, face 
ca prezența românilor în fiecare pagină de manu- 
scris să devină o mărturie de aur. 

Documentele descoperite atestă, pe de-o parte, 
o viziune unitară despre poporul român la nivel 
european, iar pe de altă parte, demonstrează grija 
cu care este păstrată în tezaurele de cultură ale 
Europei imaginea despre poporul nostru. De exem- 
plu, în harta Borgiana V, pe mijlocul pergamentu- 
lui, Dunărea albastră, în culorile Renaşterii, stă 
străjuită înainte de a se despărţi în Deltă de Cetatea 
Vicina. Apoi un nume cu rezonanţă de poem ovi- 
dian: Tristia. 

Ion Dumitriu-Snagov a descoperit documente 
literare în arhivele Romei. Dintre acestea a subliniat 
realizarea poetică a unuia dintre cei mai renumiți 
umanişti ai secolului al XV-lea, Enea Silvio Picco- 
lomini, devenit, din 14 august 1458, papă, sub 
numele de Pius al II-lea. El a determinat numeroase 
acțiuni politice de interes continental. 

Un document literar leagă pe Pius al II-lea de 
istoria poporului român. Este vorba de un cântec al 
Dunării. El a realizat, de asemenea, o istorie a Euro- 
pei, lucrare ce a rămas secole în şir la baza studiului 
trecutului şi al cronicilor popoarelor din bătrânul 
nostru continent. În această istorie a găsit nume- 
roase date despre poporul român, despre unitatea sa 
etnică, despre latinitatea şi continuitatea sa neîntre- 
ruptă pe teritoriul naţional, probate cu argumentele 
ştiinţifice ale epocii. 

Piccolomini aminteşte că a avut contacte cu 
diferite personalităţi româneşti şi îşi mărturiseşte 
admiraţia faţă de poporul român, faţă de prezenţa sa 
activă în viaţa continentului. 


Berta etas müdi 


KEE că falusaut. Salue cruz fanctasă in corpe rpi medicâta 
S| es:zermebas ePtâ margaritis omata, Yn cruce 
= aŭt biduo vinens apparente demü circa că fplendoze 


=! loco cü aromatib’ fepeliut. Lurus fane copus vige- 
Ra fimo conitantij cefaris anno că ofid? beati luce euâge 
lifte ex cade ciuitate in câftantinopolum trâflată eft: 
quio ferunt Y nücrequicfeit in ciuitate malfitaira se 
rú etus caput poftea papa pius e? nominis fecădua 
f c peloponcho romă auecti in beati Serri templo ms 
runacum veneratione collozauit. 


ges fymons petri frater : 2 in paffione cru 
N cis foa?, 35 primo finit difcipulus Jobânis ba 
pritte:poftea fecut? eftibm que obânes oñdit dices. 
Zece agn x. [Soft adueneii fpüffancti in achataz gre 
cie puuctă pfectus eft.adbuc vefpafiano imperâte: 
cü farbis cuâgeliă pdicaffetz in achaia plures ad fi- 
dem cOuertiflet.2 papuce marinullă egee ponie p 
uincie proze apud patras acbare cutate ab egea com 
Pbefus:poft longa orfputationé ze rpo in carcerê trn? 
dif einde a viginti fatellitib? gramffime cedit -z ad 
vliimi im cruce funib’appendif vt longiozë cruciatus 
fufterret.z că popul?fedinione mouit cotra pfide obni 
Xe rogauut: ne impediret martirit e?. Mă magifter co 
run in fua paffione patiëtiã exbibuit . Edes crucem 


vitimo noncbas dre martyri cOfămauit, AParinulla 
vo tpfi?egee vro: cofeftim apti cozp? rapirea optimo 


Documentarea pe care a întreprins-o la Roma 
Ion Dumitriu-Snagov a avut un multiplu scop. 
Concret este vorba despre descoperirea de informa- 
ţii istorice (deci, muncă de profil arhivistic) prin tra- 
tarea acestora cu mijloacele filosofiei şi lingvisticii, 
iar în final, interpretarea lor în lumina specificului 
istoriografiei. 

În concluzie, recomandat de o carte de vizită 
impresionantă, istoricul lon Dumitriu-Snagov este 
mai puţin cunoscut publicului român. A fost deținut 
politic timp de 15 ani pentru „activitate naţională”. 
Student fiind la Facultatea de Medicină din Cluj, în 
1945, a fost, împreună cu alți colegi de-ai săi, la un 
miting alături de Lucrețiu Pătrăşcanu, când acesta 
a spus: „Mai întâi sunt român şi apoi comunist”. 
Spre deosebire de politicienii de astăzi, pentru care 
interesele personale şi de partid sunt înaintea in- 
tereselor ţării. 

Prin studiile publicate, Ion Dumitriu-Snagov 
este considerat unul dintre cei mai valoroşi specia- 
lişti în istoria diplomaţiei Vaticanului şi, indiscuta- 
bil, cel mai de seamă cunoscător al izvoarelor apos- 
tolice privitoare la România. 

Sesiunea ştiinţifică organizată astăzi de Acade- 
mia Română reprezintă o nouă recunoaştere a unei 
activităţi ştiinţifice de zeci de ani a profesorului Ion 
Dumitriu-Snagov în Arhivele secrete ale Vaticanu- 
lui, pentru a scoate la lumină documente care atestă, 
printre altele, şi prezenţa Sfântului Apostol Andrei 
în Dobrogea. 

Martiriul Sfântului Andrei este relatat de către 
Wolfgang Wohlgemuth, în Cronica de la Nurem- 
berg, din 1493. 


Existenţa Sfântului Andrei în Dobrogea dove- 
deşte prezenţa continuă a creştinismului în ţara 
noastră, încă de la începutul secolului I, imediat 
după Răstignirea şi Învierea Mântuitorului Iisus 
Hristos, din zorii formării poporului român, timp de 
2000 de ani. 


Bibliografie 


1. Ion Dumitriu-Snagov, Românii în arhivele Romei 
(secolul XVIII, lat. + trad. rom.), Bucureşti, Editura Cartea 
Românească, 1973, 566 p. + 21 planşe; Principatele Ro- 
mâne în secolul al XIV-lea — Codex latinus Parisinus, Edi- 
tura Cartea Românească, 1979, 762 p. 

2. Ion Dumitriu-Snagov, Pelerin la Şiva, Bucureşti, 
Editura pentru Literatură, 1969, 242 p. + 24 planşe; India 
— meridianul Ghandi, Bucureşti, Editura Sport- Turism, 
1978, 143 p. + 68 planşe; Le Saint-Siège et la Roumanie 
moderne (1850-1866), Roma, 1982, 658 p. + 1 hartă 
(Miscellanea Historiae Pontificiae), La Romania nella 
diplomazia Vaticana, 1939-1944, Roma, Editrice Pontifi- 
cia Università Gregoriana, 1987, 169 p.; Le Saint-Siège et 
la Roumanie moderne (1866-1914), Roma, 1989, 1028 p. 
+ 1 hartă (Miscellanea Historiae Pontificiae); Monumen- 
ta Romaniae Vaticana, Bucureşti, Monitorul Oficial, 
1996; România în diplomația Vaticanului (1939-1944), 
Roma, Editrice Pontificia Universita Gregoriana, 1987, 
170 p. şi Bucureşti, Editura Garamond, 1991, 238 p.; 
Relaţiile Stat-Biserică, Bucureşti, Editura Gnosis, 1996, 
188 p. 

3. Ion Dumitriu-Snagov, O expediţie în trecutul popo- 
rului român, interviu consemnat de C. Vişan, „Lomis” 
(Constanţa), august 1979, nr. 3, p. 12. 


19 


Academicianul Mihnea Gheorghiu 


Mihnea Gheorghiu — 100 de ani de la naştere 


Drumul către Europa* 


Acad. Răzvan Theodorescu 
Vicepreşedinte al Academiei Române 


S-au împlinit de curând o sută de ani de când, 
dintr-un neam de olteni, se năştea cel care avea să 
devină intelectualul român plin de farmec, distincție 
şi contradicții, Mihnea Gheorghiu. Cu o biografie de 
roman ilustrativă, cu asupra de măsură, pentru ma- 
rele zbucium al secolului în care a trăit, cărturarul şi 
profesorul, omul de acţiune, eseistul, dramaturgul, 
scenaristul, traducătorul, dar şi conducătorul de 
ziare, de reviste, de instituţii de cultură a fost, con- 
stant şi fără abdicări, un om de stânga. De stângă 
culturală şi europeană. 

Ostracizat în epoca stalinistă când s-a crezut 
chiar a fi spion britanic, activist eclatant şi conso- 
nant cu deschiderile spirituale din anii hberalizării 
comuniste, Mihnea Gheorghiu a fost neabătut un 
lider cultural român care a ştiut că ţara sa profund 
europeană are nevoie de cultură, ca întreaga Europă. 

În 1961 a contribuit la întemeierea revistei 
„Secolul 20” al cărei redactor-şef a fost până în 
1963, după anul crucial 1968 a fost prim-vicepre- 
şedinte al Institutului Român pentru Relaţiile 
Culturale cu Străinătatea, a fost de la începutul 
anului 1973 preşedintele Academiei de Ştiinţe 
Sociale şi Politice, preşedinte al Uniunii Cineaşti- 
lor până la moartea sa în 2011, membru corespon- 
dent al Academiei Române în 1974, membru titular 
în 1996 şi preşedinte al Secţiei de arte, arhitectură 
şi audiovizual. 

În tinereţe a fost membru al Grupului Studen- 
tesc Democrat, opus legionarilor din Universitatea 


din Bucureşti, alături de viitori lideri ai stângii 
naţionale, redactor-şef la „Scânteia tineretului” 
între 1944 şi 1946, ani în care era atras şi de avan- 
garda literară şi artistică europeană, traducător con- 
sacrat al lui Shakespeare şi al poeţilor americani, 
dar şi iubitor de eroi naţionali şi cultură naţională — 
de Mihai Viteazul, de Dimitrie Cantemir, de Tudor 
Vladimirescu. 

Mihnea Gheorghiu a fost un personaj proteic, 
complex şi carismatic. 

L-am cunoscut bine în ipostaza de preşedinte al 
Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice într-o 
perioadă neagră şi foarte grea pentru intelectualita- 
tea românească şi pot să afirm apăsat şi sonor că îi 
datorăm bruma de linişte academică pe care noi, cer- 
cetătorii domeniilor umaniste, am avut-o în anii '70 
ŞI '80 ai veacului trecut. 

Mihnea Gheorghiu a ilustrat — am spus-o chiar 
din acest loc acum mai bine de 20 de ani, când a fost 
titularizat academician — drumul nostru către Europa 
într-o vreme când alţii ne doreau asemenea Asiei 
Extreme, iar zbaterile şi tribulațiile unui conducător 
de Academie supus rigorilor Partidului s-au desfăşu- 
rat, să nu uităm, cel mai adesea în avantajul nostru, 
atât cât acesta a putut exista. 

Omagiez memoria lui Mihnea Gheorghiu la un 
secol de la naştere şi depun mărturia cuiva care ştie 
cu câte sacrificii de imagine şi de conştiinţă acest 
oştean al culturii a luptat pentru ca domeniul cultu- 
rii să nu dispară. 


*Cuvânt rostit la sesiunea comemorativă „Academician Mihnea Gheorghiu — 100 de ani de la naştere” 


(7 mai 2019, Aula Academiei Române) 


21 


22 


Amintiri despre un senior* 


Eugen Mihăescu 


Membru de onoare al Academiei Române 


Întotdeauna am fost convins că asupra lui Mih- 
nea Gheorghiu veghea cineva... Şi acel cineva nu 
putea fi decât Dumnezeu! Întâi l-a creat, cum se 
spune, „bărbat frumos”, apoi mintos şi curajos. 
Mihnea avea convingerile lui de neclintit şi de aceea 
era drept. Se trăgea din rasa oltenilor lui Mihai 
Viteazul şi ai lui Tudor din Vladimiri. Era un 
luptător. Activitatea lui din anii războiului este mai 
puțin cunoscută, deşi poeziile și textele sale ascun- 
deau, de fapt, lupta lui împotriva nazismului. Într-o 
vreme când tânăra noastră intelectualitate paria pe 
victoria Germaniei, Mihnea Gheorghiu, George 
Tomaziu, cel care a ilustrat Craii de Curtea Veche, 
şi pictorul Vasile Brătulescu, adevărați patrioți, au 
luptat cu arma în mână, de partea aliaților, împotriva 
naziștilor. Atunci s-au călit! Misterul acelor ani se 
perpetuează, dar dacă Mihnea ar fi descris într-un 
jurnal vremurile acelea de urgie, rândurile sale ar 
depăși cu mult confidenţele consemnate de Mihail 
Sebastian, cel care se resemna ascunzându-se în 
propria frică. Mihnea Gheorghiu a fost, în primul 
rând, un Român cu „R” mare. Un om cu iubire 
pentru Ţară, pentru țărâna ei şi pentru toți înaintaşii 
lui, țărani ce dorm somnul de veci înveliți în ea. 
Napoleon spunea: „Devotamentul față de patrie este 
cea dintâi dintre virtuţi!” 

Când te privea Mihnea, îți insufla putere şi 
simţeai că alături de el totul devine posibil. În 
tulbura perioadă a anilor '50-60, în acele ore dra- 
matice când oamenii se frângeau ca surcelele, el a 
rămas neclintit. Mai mult, a străbătut meteoric 
azimutul şi eu am știut că se află în paza Celui Atot- 
puternic. Mai cred că a pus o vorbă bună și pentru 


mine și datorită lui am scăpat şi eu neatins. În 
perioada aceea l-am cunoscut mai bine. 

Într-o zi de toamnă a anului 1960, ploua şi l-am 
văzut pe Mihnea în faţa cinematografului „Patria”, 
venind probabil de acasă. Era îmbrăcat într-un 
impecabil impermeabil „Burberry”. Era unul dintre 
cei mai eleganţi oameni pe care îi ştiam. Întotdeauna 
era la patru ace, deşi uşor boem, în contrast cu 
eleganța americană a lui George Ivașcu, redactorul 
şef de la „Contemporanul”. Mihnea Gheorghiu avea 
o eleganţă britanică, se lipise Londra de el într-un 
fel. Era un bărbat frumos, întotdeauna bronzat, 
brunet, cu o privire pătrunzătoare, cu o figură 
senină. În acea zi, aproape că m-am izbit de dum- 
nealui; m-a apucat de braţ şi mi-a spus: 

— Trebuie să vorbim. Voi scoate o nouă revistă 
de literatură universală contemporană, care se va 
numi „Secolul XX”. O publică Uniunea Scriitorilor. 
Apare şi acum, dar foarte sporadic. Aș vrea ca tu 
să-i faci prezentarea grafică. 

Eram entuziasmat şi l-am întrebat neîncrezător 
dacă intenționează să mă angajeze. 

— Da, sigur că da. Pune-te și pregăteşte o 
machetă. 

Sub copertina de la „Patria”, în câteva cuvinte 
mi-a explicat ce vrea să facă. M-am dus acasă și 
m-am apucat de treabă. Primul lucru pe care l-am 
decis a fost formatul. O revistă de literatură 
universală trebuia să arate ca o carte. l-am gândit 
forma, grosimea, oglinda paginii cu titlurile aliniate 
descentrat, în partea dreaptă. Am hotărât că nu îmi 
place numele şi l-am schimbat în „Secolul 20”, scris 
fără majusculă și cu cifre arabe. Am ales corpul de 


*Cuvânt rostit la sesiunea comemorativă „Academician Mihnea Gheorghiu — 100 de ani de la naştere” 


(7 mai 2019, Aula Academiei Române) 


literă şi am plasat titlul pe coperta pe care am 
gândit-o dublă, ca pentru un adevărat roman. Am 
lucrat intens vreo douăzeci de pagini. 

lar Mihnea mi-a acordat încrederea lui, deşi 
eram un puşti abia scăpat de pe băncile şcolii. Acea 
machetă a devenit revista pe care o cunoaşte toată 
lumea şi astăzi. Mihnea Gheorghiu a făcut acea 
revistă care, pentru mulți ani, avea să deschidă un 
nou orizont în presa din România. Ca şi cum, într-o 
cameră cu atmosferă înăbușitoare, cineva a reuşit să 
deschidă, într-un colţ, un geamlâc, lăsând să intre 
un alt aer. Nu cred că voi putea să-i mulțumesc 
vreodată lui Mihnea Gheorghiu pentru încrederea şi 
oportunitatea pe care mi le-a oferit atunci. În 1993, 
dacă nu ar fi fost el, nu aș fi devenit membru de 
onoare al Academiei Române. El a scris, cu propria 
mână, recomandarea mea către ceilalți academi- 
cieni, pe care o păstrez şi astăzi cu evlavie. 

Atunci când în redacția „Secolului 20” a apărut 
din neant Dan Hăulică, nimeni nu s-a gândit că 
sfârşitul colectivului redacţional era aproape. Întâi 
s-a descotorosit de mine acuzându-mă că fac „con- 


cesii unui gust viciat de ieftine extravaganţe”... 
Apoi, rând pe rând, i-a îndepărtat pe toți redactorii, 
însuşindu-și revista ca pe propria creaţie...” Mis- 
terul care l-a înconjurat pe Mihnea Gheorghiu, 
curajul şi cultura lui, talentul şi dexteritatea în 
mişcare i-au atras ura pigmeilor. Dar Mihnea a tre- 
cut seniorial peste toate piedicile pe care i le-au ridi- 
cat în cale veneticii netalentaţi. Numai în pomul plin 
de roade se azvârle pietre... 

Prea Român și prea dintr-o bucată, Mihnea 
Gheorghiu nu a fost potrivit ca prim-ministru sau 
ministru de Externe măcar. În acest „timp al 
lichelelor”, alții s-au înfipt în faţă, tranșând 
România și vânzând-o au plus offrant. Tot ceea ce a 
urmat după „Marea îmbulzeală” din decembrie 1989 
îmi arată că absența unor oameni ca Mihnea 
Gheorghiu a folosit cu prisosință unor neica-nimeni. 
De oameni ca el nu era nevoie, ci de culturalnici 
gata să fie de acord cu orice prostie, şi de aceea 
suntem astăzi unde suntem... 

Mihnea Gheorghiu a străbătut însă un secol şi a 
creat unul, revista „Secolul 20”. 


* Aserţiunea aparţine strict autorului (nota redacţiei) 


23 


24 


Mihnea Gheorghiu şi actul de cultură 


în cinematograful românesc* 


Laurenţiu Damian ** 


Academicianul Mihnea Gheorghiu a reprezentat 
fără îndoială o impresionantă personalitate a culturii 
româneşti. Aşa trebuie să îl privim şi aşa trebuie să 
discutăm despre opera lui, atât ca scriitor, scenarist, 
profesor, traducător şi, nu în ultimul rând, unul din- 
tre principalii creatori a ceea ce numim astăzi statu- 
tul cinematografului românesc. 

Dacă citim cu atenţie suita de poeme Anna-Mad 
şi Ultimul peisaj al orașului cenușiu, adică debutul 
scriitorului Mihnea Gheorghiu în 1937, observăm o 
linie poetică extrem de vizuală, fiindcă poetul 
acorda mult mai multă importanță imaginii decât 
jocului de cuvinte generator de stare. Cred că a fost 
un prim semn care s-a concretizat mai mult în roma- 
nul Enigma din Strada Presei, care conţine nu doar 
imagini, ci filme în suită. 

lată de ce pasul făcut ca scenarist nu a surprins. 
A existat în cinematografia românească apelul la 
scriitori, în ceea ce priveşte scenariul. Scriitorii au 
venit spre cinema fie cu nuvele, fie cu romane, dar 
de cele mai multe ori această materie literară a fost 
prelucrată în formulă scenaristică de regizori. Sce- 
nariul ad litteram — adică nu literar, ci literal — a fost 
de cele mai mule ori un corp străin în modul de 
înțelegere și exprimare al unui scriitor. Aceştia erau 
cultivați de regizori și pentru faptul că numele și 
opera lor erau un argument important pentru intrarea 
în producţie în timpuri pe care astăzi le numim ale 
dictaturii. Astfel au intrat în lumea filmului Marin 
Preda (Marele singuratic în regia lui Iulian Mihu, 
Moromeţii în regia lui Stere Gulea), D.R. Popescu 
(Duios Anastasia trecea în regia lui Alexandru 
Tatos), Horia Pătraşcu cu nuvela Reconstituirea, 
care a dat unul dintre cele mai bune filme româneşti 
(Reconstituirea în regia lui Lucian Pintilie), Fănuş 
Neagu (Lișca în regia lui loan Cărmăzan), ca să 


citez doar pe câțiva dintre cei care au girat practic 
scenariul cinematografic. 

Nu a fost cazul cu Mihnea Gheorghiu care a 
înțeles repede avatarurile scrierii unui scenariu, 
axându-se mai mult pe verb, situație, personaje, 
secvenţe, construcția în rimeme și mai puţin pe sti- 
lul care exemplifica într-un fel maniera stilistică şi 
estetica autorului. 

În scenariile lui Mihnea Gheorghiu vezi practic 
filmele: de la Porto Franco, adaptare după romanul 
lui Jean Bart în 1961, şi până la Burebista în 1980. 

În 1962, omul de cultură Mihnea Gheorghiu a 
lansat conceptul de epopee naţională, scriind scena- 
riul la filmul Tudor, realizat de Lucian Bratu. Acest 
concept, Mihnea Gheorghiu nu l-a înţeles în sens 
patriotard şi nici ca formulă film istoric- 
superproducție. Atracţionismului, Mihnea Gheor- 
ghiu i-a opus filosofia şi frământările unui personaj 
legendar. Nu am privit niciodată filmul Tudor ca pe 
un film istoric, ci ca pe un film psihologic. Şi poate 
multe dintre replicile personajului principal amin- 
tesc de marele traducător Mihnea Gheorghiu, legate 
de Shakespeare. Să nu uităm că nu doar scenariul la 
filmul Tudor a fost consacrat personajului de 
legendă, ci şi piesa Tudor din Vladimiri, reprezen- 
tată pe scenele din România şi din străinătate. 

Am ţinut să fac această precizare, legată nu doar 
de scrierea unui scenariu, ci şi de semnificația lui 
culturală, de autenticitatea istorică, bazată pe o atentă 
cercetare, fiindcă epopeea națională a continuat mai 
mult în formulă de superproducţie (Dacii, Mihai 
Viteazul, ambele în regia lui Sergiu Nicolaescu, 
Columna şi Fraţii Jderi în regia lui Mircea Drăgan, 
Buzduganul cu trei peceți în regia lui Constantin 
Vaeni, dar la acest ultim film există referinţe cultu- 
rale certe, datorate scriitorului Eugen Mandric). 


*Cuvânt rostit la sesiunea comemorativă ,„ Academician Mihnea Gheorghiu — 100 de ani de la naștere” (7 mai 2019, 


Aula Academiei Române) 


** Profesor universitar dr., președintele Uniunii Cineaştilor din România 


În cazul lui Mihnea Gheorghiu, epopeea 
națională a continuat prin evocarea unui domn lumi- 
nat Dimitrie Cantemir, film realizat de Gheorghe 
Vitanidis în 1973, şi s-a încheiat cu Burebista în 
1980, tot în regia lui Gheorghe Vitanidis. 

În cazul filmului Burebista, el a fost produs ca să 
omagieze un eveniment, asta nu înseamnă că, lectu- 
rând scenariul, nu descoperim aceeaşi aplecare spre 
veridicitate istorică şi replici care dau anvergură 
personajelor. Dar poate cel mai interesant scenariu 
rămâne, după opinia mea, Zodia Fecioarei, după 
care Manole Marcus va realiza, în 1966, un film de 
referință, de o modernitate surprinzătoare în care 
Mihnea Gheorghiu propune realismul magic. Este 
drept, el fusese abordat în Viața nu iartă, în 1958, de 
către lulian Mihu şi Manole Marcus. 

Zodia Fecioarei, care iniţial s-a concretizat 
într-o piesă de teatru, rămâne ca o tentativă reușită și 
in ceea ce priveşte scriitura care astăzi ar putea fi asi- 
milată ca postmodernă. Piesa Zodia Fecioarei este 
total diferită de piesele Zodia Taurului, Capul şi 
Cantemir, lucrări ale lui Mihnea Gheorghiu premia- 
te de Uniunea Scriitorilor şi de Academia Română. 

Situaţiile din Zodia Fecioarei nu au greutatea 
dramaturgică din piesele citate anterior, dar conțin 
inefabil, mister, magie și, nu în ultimul rând, intra- 
rea subtilă în lumea visului. Surprinzător cum un om 
pragmatic şi care avea mereu în vedere construcții 
dramaturgice bine articulate planează în Zodia 
Fecioarei alături de un Manole Marcus extrem de 
inspirat, în sensul citirii exacte a demersului. Parţial 
acelaşi lucru se întâmplă și în Pădurea pierdută, 
film realizat de Andrei Blaier. 

După momentul Zodia Fecioarei, scenaristul 
Mihnea Gheorghiu propune alte două scenarii deve- 
nite filme de referință pentru vremea aceea, doi 
tineri cineaşti. Este vorba de scenariul filmelor 
Hyperion, realizat de Mircea Veroiu, şi Tănase Sca- 
tiu, ecranizare după romanul lui Duiliu Zamfirescu, 
film realizat de Dan Piţa. 

Scenariul filmului Hyperion este extrem de inte- 
resant, pentru că propune practic un SF emoţional. 
Păstrând proporțiile este un fel de Solaris avant la 
lettre, ca să nu mai amintesc faptul că acest scenariu 
este prima citire vizuală a mitului eminescian. Fil- 
mul a surprins, la vremea aceea, dar puţini au înţeles 
semnificaţia şi valoarea culturală a acestui demers. 

Cu Tănase Scatiu Mihnea Gheorghiu propune 
într-o formulă dramaturgică inedită farmecul unui 
cuib de nobili, agresat treptat de mitocănia nu doar 
a unui arendaș, dar a unei lumi îmburghezite care nu 


are scrupule, totul într-o cheie romantică, trist- 
romantică, cu regretul spus în multe replici că o 
lume nobilă dispare şi va fi de neînlocuit. Imaginea 
trăsurii cu boierul care moare, iar trăsura se îndepăr- 
tează încet, fără vizitiu, parcă mergând în neant, este 
edificatoare, atât pentru film, cât şi pentru felul de a 
fi al academicianului Mihnea Gheorghiu. 

Cele două scenarii au fost şi un semn prin care 
Mihnea Gheorghiu a înțeles valoarea unei noi 
generații de cineaști pe care în repetate rânduri a 
susținut-o, aşa cum Secţia de teatrologie-filmologie 
a Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică 
„I.L. Caragiale” (IATC), secție înfiinţată de profeso- 
rul Mihnea Gheorghiu, a dat prima generație de 
critici şi istorici de teatru şi film, gest pe care eu îl 
consider de o mare anvergură culturală. 

Festivalul filmului de la Mamaia, iniţiat de 
Mihnea Gheorghiu, a devenit în epocă Micul 
Cannes. Participările unor delegații româneşti la 
mari festivaluri internaționale i se datorează. Lansa- 
rea filmului Codin şi influenţa pe care Mihnea 
Gheorghiu a avut-o în acordarea Premiului pentru 
scenariu lui Dumitru Carabăţ au rămas o pagină 
memorabilă. Obţinerea distincției „Palme d'Or” 
pentru filmul documentar Cântecele Renașterii, rea- 
lizat de Mirel Ilieşiu, i se datorează, în mare măsu- 
ră, Mihnea Gheorghiu fiind preşedintele juriului. 

Prietenia cu mari regizori, mari actori de talie 
internațională şi mai ales relaţia cu totul specială pe 
care a avut-o cu Jean Negulescu a însemnat mult 
pentru promovarea filmului românesc. Fundația 
„Jean Negulescu” a fost creată de preşedintele 
Uniunii Cineaștilor Mihnea Gheorghiu ca un sprijin 
pentru regizorii tineri. Sunt gesturi care nu trebuie 
doar amintite, ci păstrate în memorie, fiindcă ele 
reprezintă nu doar recompense, ci donații spirituale 
ale unui om de spirit. 

Mihnea Gheorghiu nu a înființat doar o Secție de 
critică la IATC, el a adus acolo personalități de 
marcă, precum Mihaela Tonitza Iordache, Florian 
Potra, George Littera, Manuela Cernat. 

Într-un moment de confesiune, l-am întrebat pe 
Mihnea Gheorghiu de care scenariu de film se simte 
mai legat. Afectiv. Şi mi-a răspuns de primul, Porto 
Franco, scenariul care a stat la baza filmului cu 
același titlu în regia lui Paul Călinescu. Poate că 
lumea din Porto Franco era lumea lui. Poate că 
obârşia îl ducea spre Tudor, anvergura intelectuală îl 
ducea cu siguranță spre Cantemir şi imaginaţia spre 
Zodia Fecioarei. Aşa a trăit şi aşa a gândit un mare 
cineast: Mihnea Gheorghiu. 


25 


26 


O breșă în frontul nostru ideologic* 


Dinu Săraru ** 


La mijlocul veacului XX, în chiar toamna anului 
1950, când, abia venit de la Slătioara, îmbrăcat în 
haine de dimie săină, ţesută în război de fina Anica 
a lui Codin Turică din Turicești și fugit de la Liceul 
„Mihai Viteazul”, cuceream prin concurs locul de 
reporter 2 la Carnetul cultural al postului de Radio 
național, elita „intelighenţiei” Universităţii bucu- 
reştene era dominată de tripleta de platină alcătuită 
din — nici nu bănuiam, nici nu visam — viitorii mei 
mentori, care aveau să mă onoreze mai târziu cu 
atenția lor prietenească: anglistul Mihnea 
Gheorghiu, căruia 1 se mai spunea şi „Mexicanul”, 
pentru deschiderea lui spre lumea literar-artistică 
sud-americană, italienistul Alexandru Balaci şi cel 
mai elegant vorbitor de limbă franceză, Valentin 
Lipatti. Toţi trei erau conferențiari universitari și toți 
se aflau, fericit, în apropierea marelui profesor 
Alexandru Rosetti, directorul celebru al Editurii 
Fundațiilor Regale, cunoscut şi sub apelativul de 
„Cher ami”. 

Sunt dator cu o mereu vie recunoștință şi 
admiraţie să vorbesc astăzi despre Mihnea 
Gheorghiu, pe care îl comemorăm la 100 de ani de 
la naştere la Academia în care a fost cel mai de 
seamă preşedinte al Secţiei de arte, arhitectură şi 
audiovizual. 

Acest oltean cu spirit de pandur, fiu de 
învățătoare vâlceancă şi de anticar craiovean 
ambițios și citit, a dedicat inspirate pagini de litera- 
tură teatrală, de proză şi de scenarii de film lui Tudor 
Vladimirescu. Împătimit de fiinţa acestui erou, i-a 
construit un portret devenit clasic. În egală măsură, 
edificiul Cinematografiei noastre îi poartă pecetea. 
În timpuri complicate i-a dat aripi şi prestigiu 
internațional. Ceea ce i-a adus, evident, destituirea. 


M-am bucurat de ocrotirea prietenească a lui 
Mihnea Gheorghiu 70 de ani din viaţa mea, iar 
câțiva ani buni, zi de zi, am lucrat împreună cu el și 
cu studentul, atunci exmatriculat pentru formalism, 
Eugen Mihăescu, viitor grafician şi pictor de 
rezonanță mondială, la prima revistă românească de 
literatură universală, „Secolul 20”, unică în spațiul 
estic supus tăvălugului globalizării realist-socialiste 
sovietice. 

La începutul anilor °60 Mihnea Gheorghiu era 
deja traducătorul consacrat al marii poezii engleze 
ŞI, mai presus de toate, cercetător şi traducător 
curajos şi inspirat în versuri, iscusit potrivite, al tra- 
gediilor shakespeariene, dar şi al poemelor america- 
nului Walt Whitman. 

Avea să fie sufletul şi creatorul, filă cu filă, al 
„Secolului 20”, pentru editarea publicației dăruin- 
du-se cu o energie, o ştiinţă şi o fantezie inepuiza- 
bile, clădind cu fiecare număr, trei ani de zile la 
rând, o oază de informație, de gândire și de 
cunoaştere directă, prin traduceri, ale celor mai de 
seamă valori ale scrisului european, în primul rând, 
apoi american şi sud-american, dar şi sovietic disi- 
dent. Pentru că, să nu uităm, „Secolul 20” a tipărit 
atunci celebra nuvelă a lui Alexandr Soljeniţân, O zi 
din viața lui Ivan Denisovici, la numai câteva luni de 
la apariţia ei în rusește, dar și versiuni românești ale 
marilor poeți Voznesenskii şi Vinokurov şi a ilustrat 
revista cu reproduceri ale tablourilor marelui pictor 
pravoslavnic Ilia Glazunov, la doar câteva luni de la 
închiderea scandaloasă de către Hruşciov a 
expoziţiei acestuia — Mama Rusia. 

Secondat şi inspirat în ambiția lui de a da 
publicaţiei înfăţişare grafică occidentală, de fantezia 
explozivă a lui Eugen Mihăescu, și slujit solidar de 


*Cuvânt rostit la sesiunea comemorativă , Academician Mihnea Gheorghiu — 100 de ani de la naștere” (7 mai 2019, 


Aula Academiei Române) 


**Dramaturg, eseist, publicist, romancier, membru al Uniunii Scriitorilor 


însuflețirea şi dăruirea Jurnalistică a secretarului 
general al publicaţiei, Mihnea Gheorghiu a conferit 
revistei o autoritate de far, în războiul cu cenușiul 
universului realist-socialist care umbrea nemilos 
atâtea tentative de evadare ale talentului scrisului 
românesc al vremii. 

Anii consacraţi „Secolului 20” au fost însemnați 
şi pentru ecoul național şi internaţional al revistei. 
Nu se putea însă ca acea ofensivă cuceritoare a 
spiritualității românești, împotriva tiparelor timpu- 
lui, să nu stârnească reacții de împotrivire şi de 
hărţuire ministerială şi de partid, la cel mai înalt 
nivel. Fiecare număr era rezultatul unei bătălii 
sleitoare şi nu o dată umilitoare, însoțită de analize 
pustiitoare şi reacții şi admonestări prin presa de 
partid, până când, la un moment dat, un comando 
realist-socialist, condus de criticul de artă al „Scân- 
teii” de atunci, a creat toate premisele şi argumen- 
tele ca, după apariția unui număr întreg consacrat 
lui Hemingway, la moartea acestuia, „Secolul 20” 
să fie considerat „o breșă în frontul nostru 
ideologic” şi trioul Mihnea Gheorghiu, Eugen 
Mihăescu şi secretarul general de redacţie Dinu 
Săraru să fie dat afară, iar comandoul mai sus 
pomenit să preia conducerea. 

În vremea aceea am iscodit cu o curiozitate 
firească, dar poate rănind fără să vreau, credeam eu, 
biografia lui Mihnea Gheorghiu, abordând un domn 
ce venise să-l caute la redacție. Semăna izbitor cu 
aristocrații care puteau fi văzuți, dimineaţa mai ales, 
la Cofetăria „Nestor”, unde-şi beau cafeaua cu lapte 
sau ceaiul de plante, salutându-se protocolar când se 
întâlneau: „Am onoarea, domnule ministru!”, „Cu 
plecăciune, prințesă, bucuros să vă văd!”, „Am 
onoarea, domnule ambasador!”, „Am onoarea, 
prințe!”, ultimii reprezentanți ai amurgului 
aristocrației. (Despre această lume aveam să tipă- 


resc, ca director general la Editura Pro, cartea Doi- 
nei Tudorovici, Amurgul nobililor, cu două prefețe, 
una semnată de Răzvan Theodorescu, cealaltă de 
către mine, eu evocând şi nobilimea țărănimii româ- 
ne din închisorile comuniste.) 

Domnul abordat în redacția din Calea Victoriei 
era fostul diplomat, secretar şi apropiat al lui Nico- 
lae Titulescu, boierul de neam mehedințean Iosif 
Igiroşianu, tatăl biologic al fiicei adoptive a lui Mih- 
nea Gheorghiu, fiică a cărei mamă era atât de fru- 
moasă, doamna Anda Boldur, urmașă directă a cele- 
brului Boldur de la Curtea lui Ştefan cel Mare, des- 
cris de Delavrancea în Apus de Soare, şi urmaşă, pe 
linie maternă, a boierului Luca Stroici, cel care a tra- 
dus în româneşte şi a tipărit cu litere latine rugăciu- 
nea Tatăl nostru. ŞI, de asemenea, această doamnă 
era verişoară şi cu prințul Antoine Bibescu, priete- 
nul lui Marcel Proust. Doamne, m-am gândit eu 
atunci în sinea mea, în ce lume de legendă am intrat, 
pentru ca, mulți ani mai târziu, să întâlnesc legenda 
scrisă în cartea Clepsidra amureului a prozatorului 
Iosif Igiroşianu şi să descopăr în el un mare stilist şi 
memorialist al limbii şi literaturii române. 

Atunci, în după-amiaza acelei zile, Mihnea 
Gheorghiu, venind la redacție, mi-a adus și, deloc 
supărat, cum bănuiam eu cu îngrijorare, pentru că 
stătusem îndelung de vorbă cu primul soț al neves- 
tei lui, mi-a dăruit o antologie Ernest Hemingway — 
The Man and His Work, apărută de curând la 
Washington și cuprinzând primele eseuri privitoare 
la viața şi opera „celui mai mare dintre noi”, cum îl 
numea William Faulkner pe Hemingway. Pe pagina 
de gardă a volumului, Mihnea scrisese: 

„Lui Dinu Săraru”, şi subliniat, „în ziua în care 
nu m-am putut supăra pe el. 6 noiembrie 1962”. 


27 


28 


Polivalenţa cărturarului“ 


Titus Vijeu ** 


În toamna anului 1970, odată cu intrarea în cel 
de-al cincilea an de studiu la Institutul de Artă 
Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din 
București, am fost invitat de profesorul Mihnea 
Gheorghiu să discutăm planul lucrării mele de 
absolvență a Secţiei de teatrologie-filmologie, pe 
care Domnia Sa o înființase şi o condusese mai 
mulți ani. Discuţia noastră a avut loc în biroul său de 
la sediul Institutului Român pentru Relaţii Culturale 
cu Străinătatea (din bulevardul Dacia) al cărui prim- 
vicepreşedinte era. În acea încăpere plină de cărţi 
reprezentând diverse domenii (țin minte că pe masa 
de lucru era un tom masiv în limba spaniolă — La 
medicina deportiva — fapt ce m-a condus cu gândul 
că ţinuta sa impecabilă avea la temelie oarecari 
îndeletniciri sportive), în clipa în care i-am prezen- 
tat proiectul lucrării a tresărit, nu fără a-şi manifesta 
încântarea. Propunerea viza Aderenţa la cinemato- 
graf a epicii lui Panait Istrati, prilej pentru a-și 
aminti faptul că, elev al unui important colegiu cra- 
iovean fiind, ajunsese în 1934 la întâlnirea intelec- 
tualilor din Bănie cu faimosul autor al Chirei Chira- 
lina. Spovedania lui Istrati avusese darul de a-l 
orienta pe adolescentul din sală spre cauza celor săr- 
mani, lansându-l mai apoi într-o acțiune politică a 
stângii antebelice. A ținut să-mi precizeze însă fap- 
tul că „nu acest comunism instituționalizat l-am avut 
noi în minte”. Mărturia sa m-a urmărit decenii la 
rând şi, la jumătatea anilor '90, la întâlnirea 
cineaștilor români cu marele regizor polonez Jerzy 
Kawalerowicz, am făcut publică această convingere 
a preşedintelui UCIN. „Vă mulţumesc că nu ați uitat 
asta, după atâta timp. De fapt chiar speram ca un om 


tânăr să recepţioneze mesajul şi să-l comunice mai 
departe, în forma pe care o va considera potrivită.” 
Cred că avea în vedere în primul rând evitarea cap- 
canelor pe care regimul comunist le întinsese chiar 
şi propriilor militanţi. 

Ştiam că biografia sa din anii '50 înregistrase, 
ca şi cea a lui Shakespeare din perioada 1584-1585 
şi 1592, un „spaţiu gol” sau — cum s-a spus foarte 
frumos — „un hiatus neexplorat”. Poate cheia ne va 
fi oferită, aşa cum însuşi Mihnea Gheorghiu va con- 
semna în cartea sa Scene din viața lui Shakespeare 
(1964), de faptul că „nu numai frânturi de 
microcosm şi macrocosm trec prin câmpul 
observației shakespeariene, ci şi din societatea în 
care poetul a trăit şi pe care răsfrânt-o cu toată 
opera sa”. 

Mai înainte însă de a descoperi faptul că „deose- 
birea dintre timpul istoric și cel filosofic (...) să fie 
făcută (...) prin pluralul substantivului scris de data 
aceasta fără majusculă — times”, el îşi aflase marele 
model cultural în principele Dimitrie Cantemir. 
Adevărată obsesie a adolescenţei viitorului cărturar, 
acesta avea să devină personajul literar al romanului 
Două ambasade (1958), republicat un deceniu mai 
târziu sub genericul A venit un om din Răsărit, dar şi 
eroul unui film de succes regizat de Gheorghe Vita- 
nidis pe scenariul lui Mihnea Gheorghiu. Este vorba 
de Cantemir (1974), a cărui extensie cinematogra- 
fică se va produce un an mai târziu în Muschetarul 
român. 

După cum bine se ştie, decenii la rând, Mihnea 
Gheorghiu (n. 5 mai 1919) a fost prezent în varii for- 
mule (de creator sau de manager cultural) în câmpul 


*Cuvânt rostit la sesiunea comemorativă ,„ Academician Mihnea Gheorghiu — 100 de ani de la naștere” (7 mai 2019, 


Aula Academiei Române) 


** Profesor universitar dr., membru al Uniunii Cineaștilor din România 


de acțiune al artei și industriei cinematografice. A 
vizualizat proza lui Jean Bart (în Porto Franco, 
regia Paul Călinescu, 1961) şi Duiliu Zamfirescu 
(Tănase Scatiu, regia Dan Piţa, 1976). 

Filmul Tudor, din 1963, are la bază piesa de tea- 
tru Tudor din Vladimiri (1955), scenaristica sa evo- 
luând apoi pe o scară tematică felurită, de la Zodia 
Fecioarei (1967) şi Pădurea pierdută (1972) la 
Burebista (1980). 

Teoreticianul s-a retras din păcate din fața sce- 
naristului, deși ideile exprimate în anii '60 în mate- 
rie de film şi literatură erau foarte originale. Astfel, 
el consideră încă din 1956, într-un articol publicat în 
fosta revistă „Film” (nr. 4/1956), intitulat 
Shakespeare şi ecranul, că „realismul poetic 
shakespearian şi caracteristicile sale scenice ne 
îndreptăţesc să credem că «omul de la Stratford» a 
preconizat o artă democratică a viitorului pe care 
cinematografia o poate considera, cu mândrie, drept 
o moştenire plină de învățăminte”. 

Altundeva, într-un articol din revista „Secolul 
20”, al cărei fondator şi redactor-şef i-a fost, scria că 
„printr-o reflectare de valori estetice proprie sincre- 
tismului artelor moderne, cinematograful a devenit 
o şcoală de literatură”. 

lată o poziție care-l apropie de gândirea unui alt 
important autor contemporan, întâmplător născut în 
aceeași zi, în acelaşi an şi în aceeaşi arie geografică. 
Este vorba de George Uscătescu, fost profesor al 
unor importante universități iberice, un filosof şi 
estetician care a acordat artei cinematografice o 
aleasă prețuire în cărți, precum Estructuras de la 
imaginacion (1976) sau Idea del arte (1975), ce 
observase că arta filmului „constituie, indubitabil, o 
experiență importantă pentru a actualiza ideea artei 
ca limbaj”, că în sfera cinematografului se află 
„ideea de Praxis a limbajului filmic” şi că „în con- 
cluzie, cinematograful, ca orice artă, posedă, da, un 
cod, mai puțin definit şi riguros decât alte arte, dar 
funcția acestui cod, a acestei «limbi», rămâne, «în 
circumstanțele realităţii estetice, în afara experienţei 
spectatorului și a actului creator» (Dufrenne)”. 

Am putea spune că, în primul rând, ceea ce-i 
apropie pe cei doi cărturari este „destinul Culturii ca 
expresie a sensului istoriei” (G. Uscătescu). 

Puţină lume ştie astăzi că Mihnea Gheorghiu a 
debutat ca poet, cu Anna-Mad (1941) la Editura 
Cadran, volum perceput drept unul dintre frumoa- 
sele poeme de dragoste ale liricii noastre moderne: 


„Peste pădurile umede ale plămânilor tăi, 
printre stepele arse ale coapselor tale, 
Anna-Mad, a trebuit să dai seamă... 

Sunt îndrăgostitul algelor, Anna-Mad, 

Îţi spuneam atunci, sunt și spărgătorul de visuri, 

teme-te de mine.” 

Din păcate, elanul avangardist avea să se ate- 
nueze după război în Ultimul peisaj al oraşului 
cenușiu, definit drept poem-reportaj (Editura Coresi, 
1946) şi să se convertească în proza ritmată din Pri- 
măvara în Valea Jiului. Două poeme (EPLA,1949) 
ori în rețeta rapsodică din Balade (1956). 

Înţelegând că realismul socialist nu era făcut pen- 
tru el, a preferat să traducă din William Shakespeare, 
Walt Whitman, Robert Burns, din marii dramaturgi 
moderni ai Americii, de la Arthur Miller la 
Tennessee Williams. S-a specializat în timpul stu- 
diilor universitare din preajma celui de al Doilea 
Război Mondial în limba şi literatura engleză, 
făcând parte, cu Leon Leviţchi şi Dan Duţescu, din 
promoţiile formate sub semnul autorității ştiinţifice 
a profesorilor Ana Cartianu și Dragoş Protopopescu, 
admirabili anglişti. 

De-a lungul carierei sale, Mihnea Gheorghiu a 
publicat numeroase studii despre Swift, Byron şi 
Dickens, despre Walt Whitman, Mark Twain, Th. 
Wilder, Eugene O"Neill şi Th. Dreiser, dar şi despre 
autori aparținând altor literaturi decât celei anglo- 
americane. Textele sale despre Cervantes şi Lorca, 
despre Jean Anouilh, Jean Giraudoux şi Françoise 
Sagan pot fi citite şi recitite şi astăzi cu deplin folos 
intelectual. 

Nu întâmplător, prefaţându-i Scene din viața lui 
Shakespeare, Tudor Vianu îl numise Poeta doctus 
(poet savant). Marele profesor, care scrisese chiar 
mai înainte despre tragicul destin al poetului 
Nicolae Labiş „mort fără noimă, ca Mercutio al lui 
Shakespeare”, aflase formula potrivită pentru a 
cuprinde în ea esenţa operei lui Mihnea Gheorghiu. 
Astăzi, la centenarul nașterii sale îi putem anexa 
fără teamă și titlul de Poeta natus (poet înnăscut). 
Şi pentru că e vorba de centenar, să amintim faptul 
că el este și traducătorul unei cărți despre un alt 
secol, cel de singurătate. Prefaţând admirabilul 
roman al lui Gabriel Garcia Márquez Cien años de 
soledad, Mihnea Gheorghiu scria că „romanul 
acesta este o carte continuă, pe care autorul n-a 
părăsit-o niciodată, în tot ce a scris înainte şi după 
ea, fiindcă este expresia infinitei sale nostalgii, de 


29 


30 


care viaţa lui refuză să se desprindă, de teamă să 
nu-i trădeze adevărul şi puritatea copilăriei pier- 
dute”. Cred că nota acest lucru gândindu-se la 
„epopeea propriei sale nostalgii infinite” de a-şi 
lega viața de aceea a unor înaintași celebri numiţi 
William Shakespeare ori Dimitrie Cantemir, pentru 
a-şi păstra statutul de cărturar european ce crede în 
litera scrisă, căci, altfel, cum spune Will în Mac- 
beth, actul V: 

„Ni-i viaţa doar o umbră călătoare, 

Un biet actor ce strigă şi se-nfoaie 


Pe-o scenă, cât i-i rândul lui, un ceas. 

Şi după-aceea nu se mai aude...” 

lar dacă ar fi să sintetizez într-o formulă unică 
opera cărturarului român, aș apela la aceea pe care 
Andre Gide a lansat-o în Nourritures... şi pe care 
i-a conferit-o în Journal şi lui Panait Istrati, scrii- 
torul franco-român, ce a jucat un rol capital în 
orientarea spre lumea literelor a alumnului craio- 
vean de la „Fraţii Buzești”: „Assumer le plus 
possible d'humanite — voilà la bonne formule.” 
Căci, cu adevărat, Mihnea Gheorghiu a ştiut să-şi 
asume din plin această umanitate superioară. 


ROMÂNIAFILM PREZINTĂ O PRODUCŢIE A CASEI DE FILME NUMĂRUL PATRU 


TANASE SCATIU 


scenariul MIHNEA GHEORGHIU 
regia A 


imaginen NICOLAE MĂRGINEANU muzica ADRIAN ENESCU 


decoruri HELMUTH 


mm 
inspirat din romanul lui 
DUILIU ZAMFIRESCU 


VICTOR REBENGIUC 
ELIZA PETRĂCHESCU 
VASILE NIŢULESCU 
MRR 


DAN 
CRISTIN 


CORINA CONSTANTINIEGA ! 
VICTOR ŞTRENGARU 
ARISTIDE TEICA 
IOANA CIOMIRTAN 
COSTEL CONSTANTIN 
MITICA POPESCU 


H STÜRMER costume LIDIA LULUDIS 


montajul CRISTINA IONESCU sunetul ing.BUJOR SURU 


O cale spre Shakespeare* 


Alexa Visarion * * 


Elev fiind la Botoşani, la Liceul „Mihai Emi- 
nescu”, am deschis „fereastra” spre universul teatral 
al Renaşterii citind dintr-o suflare volumul Scene 
din viaţa lui Shakespeare. Cu minte înfierbântată de 
minunile mărturisite acolo, în densitatea gândurilor 
am văzut că ceea ce însemna pentru mine, atunci, 
„bucuria cea mare” a întâlnirilor era studiul scris cu 
har de Mihnea Gheorghiu. 

Cartea povestea o viaţă necunoscută, prin deta- 
liile unei opere desăvârşite. Mi-a rămas în minte 
numele autorului şi, apoi, am văzut filmul Tudor. 
Începusem să cred că Mihnea Gheorghiu este 
călăuza mea, atât în taina artei scenice, cât şi în 
explorările sentimentelor adânci legate de ţară, de 
credință, de ideal. Au trecut anii şi am aflat că pro- 
fesorul Mihnea Gheorghiu a contribuit esențial la 
renașterea în structura Institutului de Artă Teatrală 
şi Cinematografică a Secţiilor de regie de teatru şi 
film, i s-a datorat întemeierea Secţiei de teatrolo- 
gie-filmologie. 

I-am recitit cartea când m-am pregătit pentru 
studiul doctoral, având ca temă spectacologia 
shakespeariană. Traseele de creativitate ale autoru- 
lui iluminau universul marelui Brit și viaţa drama- 
turgului era cuprinsă în adâncimea operei poetice. 

L-am cunoscut apoi pe profesorul universitar, pe 
scriitorul şi scenaristul, coordonatorul unor proiecte 
culturale de anvergură și, în acelaşi timp, am pătruns 
personalitatea omului Mihnea Gheorghiu. Am vor- 
bit de nenumărate ori despre cultura anglo-saxonă, 
despre rolul pe care Domnia Sa l-a avut ca intelec- 


tual de prim rang în timpul celui de al Doilea Răz- 
boi Mondial în susținerea necondiționată a puterilor 
aliate împotriva Germaniei naziste, atât de puternică 
şi influentă în ţară în acea perioadă. Avea 
recunoştinţa Marii Britanii pentru tot ce făptuise 
atunci, riscându-și viaţa şi libertatea. De obicei, 
discuţiile noastre aveau loc cu ocazia recepțiilor 
date de Ambasada Statelor Unite. 

Mi-a bucurat sufletul și prin traducerea, atât de 
inspirat numită de Domnia Sa, Un veac de singură- 
tate. l-am văzut filmele, i-am citit piesele scrise, 
unele şi jucate, am vorbit despre Edgar Allan Poe şi 
despre valoarea misterioasă a poeziei acestuia. Pre- 
fera Corbul... 

Odată, cu o privire arzândă, cu nuanţă ironică, 
cu o tristețe plină de melancolie, mi-a spus că ne 
leagă ceva pentru totdeauna. „Ce?” am întrebat eu... 
„Ascultă: «Suntem aruncaţi în această lume ca în- 
tr-un mare teatru, unde sursele şi cauzele fiecărei 
întâmplări ne sunt în întregime ascunse; nici nu 
avem suficientă înţelepciune să prevedem ori putere 
să prevenim unele nenorociri cu care suntem 
continuu ameninţaţi. 

Atârnăm perpetuu între viaţă şi moarte, sănătate 
şi boală, bunăstare şi nevoi, care sunt distribuite în 
specia umană prin cauze secrete şi necunoscute. 
Aceste cauze necunoscute devin astfel obiectul 
speranţelor şi al temerilor noastre; şi în timp ce pa- 
siunile noastre sunt ţinute în alarmă permanent de o 
neliniştită aşteptare a evenimentelor, imaginaţia 
noastră este, în mod egal, angajată în formarea 


*Cuvânt rostit la sesiunea comemorativă ,„ Academician Mihnea Gheorghiu — 100 de ani de la naștere” (7 mai 2019, 


Aula Academiei Române) 
** Profesor universitar dr., regizor, scenarist 


31 


32 


ideilor noastre despre aceste puteri, de care suntem 
atât de deplin dependenţi». Acest citat din David 
Hume, l-am găsit într-un studiu al dumitale despre 
Cehov, din Cortina de cuvinte. Este tocmai citatul 
care şi mie mi-a marcat viaţa...” Am zâmbit amân- 
doi, solidari, apărând astfel noblețea solitudinii. 
x 
x x 

Două evenimente teatrale semnate de marele 
regizor Radu Penciulescu, Richard I la Teatrul Mic 
şi Regele Lear pe scena Naţionalului, şi-au susținut 
anvergura și prin valoarea remarcabilă a traduceri- 
lor în versuri semnate de Mihnea Gheorghiu. 


Odată, în biroul lui de la Uniunea Cineaștilor, 
mi-a mărturisit: „Când am tradus Regele Lear am 
simţit ceea ce doar la Tate Gallery a pătruns în mine 
privind fascinat ultimele lucrări ale lui Turner... şi 
(după o lungă tăcere) mi-a şoptit: «Eu cred că 
nimeni, nu-i nimeni vinovat cu adevărat...Vă 
grațiez pe toţi...» Vezi? Măreţie şi durere îngemă- 
nate...” a întins mâna ușor pentru a lua ceva de pe 
birou... nu era nimic acolo. Maestrul vedea din ce 
în ce mai neclar această lume... 

Pentru mine, academicianul Mihnea Gheorghiu 


a fost şi va rămâne o cale spre Shakespeare. 


Modalitatea conformistă a dramei. Orientări 


în teatrul contemporan (1948). Teza de 
doctorat a tânărului Mihnea Gheorghiu* 


Lucian Sinigaglia ** 


Mihnea Gheorghiu a scris şi a publicat la Editura 
Cartea Românească teza de doctorat Modalitatea 
conformistă a dramei. Orientări în teatrul contem- 
poran, în 1948, pe când avea frumoasa vârstă de 29 
de ani. Un demers curajos, dacă ţinem seama de vre- 
murile pe care le trăiau oamenii României, călăuziți 
de lumina de la Răsărit, aşa cum spunea eternul 
colaboraționist, marele scriitor Mihail Sadoveanu. 
Asezonată cu câteva citate de complezență, 
aparținând unor ideologi sovietici, cartea lui Mihnea 
Gheorghiu aducea în atenția cititorului, în exclusi- 
vitate, analiza unor creații aparținând unor dra- 
maturgi occidentali. 

Substanța novatoare a demersului lui Mihnea 
Gheorghiu stă în semnificația mai puțin obişnuită pe 
care o dă noțiunii de conformism. Parafrazând unele 
idei aparținând lui Aleksandr Fadeev și lui V. Bie- 
linski, autorul român defineşte conformismul ca pe 
un deziderat al oamenilor artei de a oglindi funda- 
mentele, esența şi adevărul vieții sociale, ale cărei 
meandre le cuprind în operele lor. 

În susținerea tezei sale privind conformismul, 
Mihnea Gheorghiu reuneşte dramaturgii occi- 
dentali în două grupări, într-un mod cu totul ori- 
ginal. Astfel, unui curent denumit irlandez, după 
originea autorilor dramatici a căror operă se 
subsumează ideii de conformism, autorul îi opune 
un curent continental. În primul grup sunt 
analizate lucrările dramatice ale lui John Synge, 
Sean O’Casey şi Eugene O'Neill. În cel de-al 
doilea, al nonconformiştilor în raport cu comanda- 
mentele sociale ale epocii, sunt prezentate detalii 


despre creaţiile dramaturgilor Jean Anouilh, 
Thornton Wilder şi Federico Garcia Lorca. 
„Revitalizarea teatrului britanic (...) nu putea 
veni decât din ţinutul stâncos și neospitalier al 
Irlandei, care povesteşte singur despre locuitorii 
săi, ca o carte deschisă”, nota Mihnea Gheorghiu. 
Pornind de la faptul că şcoala literară irlandeză 
s-a înviorat prin contribuția substanțială a poetului 
şi dramaturgului William Butler Yeats, autorul 
tezei de doctorat prezintă caracteristicele dra- 
maturgiei lui John Synge, analizând substanța 
ideatică a pieselor Năzdrăvanul Occidentului 
(cunoscută şi publicului bucureștean), Călători pe 
mare şi Deirdre a suspinelor. Remarcabile sunt 
profunzimea analizelor operelor lui Synge și 
construcția prin care Mihnea 
mentează situarea creatorului 


Gheorghiu argu- 
irlandez pe glo- 
rioasa traiectorie Shakespeare — Cervantes. Se 
poate afirma că demersurile autorului român 
depăşesc prin amplitudine cadrul sociologizant, 
oarecum îngust pe care și-l fixase ca scop funda- 
mental al tezei sale de doctorat. 

Oprindu-se asupra creațiilor lui Sean O'Casey 
ŞI, în special, ale lui Eugene O'Neill, autorul își 
consolidează opinia despre curentul irlandez ca val 
revitalizant al dramaturgiei contemporane. Accen- 
tuând „substanțializarea transcendentă” (sublinierea 
aparține scriitorului român) a valorilor umane 
prezente în ansamblul creației lui O'Neill, autorul 
tezei de doctorat se distanțează categoric de coman- 
damentele realismului socialist, de care complezent 
amintea la începutul lucrării sale. 


*Cuvânt rostit la sesiunea comemorativă , Academician Mihnea Gheorghiu — 100 de ani de la naștere” (7 mai 2019, 


Aula Academiei Române) 


** Cercetător ştiinţific dr., Institutul de Istoria Artei ,„ George Oprescu” 


33 


34 


În partea a doua, Mihnea Gheorghiu tratează 
grupul de nonconformişti, deşi s-ar putea formula 
multe rezerve în ceea ce priveşte neancorarea dra- 
maturgilor, încadraţi aici, în profunzimile aspectelor 
sociale ale vremii. 

În singura cronică găsită, aceea publicată de 
Jacob Popper în „Flacăra”, se dovedeşte că recen- 
zentul nu receptează mesajul fundamental al tezei 
de doctorat a lui Mihnea Gheorghiu. Comanda- 
mentele ideologice erau dure, iar cei care făceau 
cronici acționau ca nişte mercenari. Aşa erau 
Simion Alterescu, Florin Tornea, Silvian losifescu 
şi alți ejusdem farinae. Popper începe prin a-l 
departaja pe autorul cărții de scrierile recente ale 
iluştrilor săi contemporani, Alice Voinescu și loan 
Massoff, pe care-i minimalizează cu o impar- 
donabilă, specifică epocii, impoliteţe. Criticul ne 
informează că Mihnea Gheorghiu ocoleşte me- 
todele formaliste şi că aplică principii marxiste. 


Ajunge însă, prin peripatetizări ideologice confuze, 
specifice epocii, la următoarea concluzie: „Modali- 
tatea conformistă a dramei este un exemplu tipic 
pentru felul cum nu trebuie scris astăzi, când avem 
nevoie de o orientare precisă şi clară a publicului 
nostru pe calea înţelegerii ştiinţifice a fenomenului 
de cultură de către cei care pretind a utiliza 
principiile şi metoda marxistă. Ea ne demonstrează, 
în acelaşi timp, că aderarea la marxism trebuie să 
meargă în adâncime şi că ea nu poate fi decât 
integrală. Compromisuri ca cele acceptate de 
tovarășul Mihnea Gheorghiu conduc la concluzii 
grave şi primejdioase, care ne îndreptățesc să 
conchidem că lucrarea sa este dăunătoare”. 

Nu atât ridicolul acestor informaţii, cât bogăția 
de informaţii şi idei pe care o conţine lucrarea de 
doctorat a lui Mihnea Gheorghiu ne îndreptăţesc să 
năzuim spre o retipărire a acesteia, în folosul celor 
care au nevoie de adevărată cultură. 


Auzit-aţi de-un oltean* 


Emil Boroghină ** 


Mulţumesc Academiei Române pentru onoarea 
ce mi se face de a vorbi despre olteanul Mihnea 
Gheorghiu la această omagiere prilejuită de cente- 
narul naşterii sale. Nu este vorba de o comunicare, 
ci de reamintirea câtorva informaţii privitoare în 
principal la legăturile sale cu Craiova, la copilăria 
şi anii de şcoală, la formarea sa, la autorul drama- 
tic, teatrologul şi shakespeareologul Mihnea 
Gheorghiu. 

Academicianul Mihnea Gheorghiu a fost oltean, 
un oltean sută la sută, ca să nu folosesc termenul 
„pur sânge”. Tatăl său, Dumitru Gheorghiu, cunos- 
cut anticar al Craiovei, era din Cernăteştii Doljului, 
iar mama, Alexandrina, învăţătoare, născută Moldo- 
vanu, din Drăgăşanii de Vâlcea, oraşul lui Gib 
Mihăescu. 

S-a născut în 5 mai 1919 la Bucureşti, unde tatăl 
său îşi încercase probabil norocul. Se stabilesc în 
Craiova un an mai târziu, în 1920, Mihnea Gheor- 
ghiu petrecându-şi o parte din anii copilăriei la buni- 
cii dinspre tată, la Cernăteşti. Urmează cursurile 
şcolii primare între anii 1925 şi 1929 la „Madona 
Dudu”, în impunătoarea clădire care găzduieşte 
acum Muzeul Regional de Istorie şi Ştiinţele Natu- 
rii. Din 1929 este elev la Liceul „Fraţii Buzeşti” din 
Craiova, pe care îl absolvă în 1937, liceu care a dat 
dintre elevii săi strălucite personalităţi, printre care 
Ilie Murgulescu, fost ministru al Învăţământului şi 
preşedinte al Academiei Române, profesorul Ion 
Zamfirescu, autorul monumentalei lucrări Istoria 
universală a teatrului, pe colegii de generaţie ai lui 
Mihnea Gheorghiu, Horia Davidescu, fondatorul 
Teatrului de păpuşi din Craiova şi vicepreşedinte al 


Uniunii Internaţionale a Marionetiştilor, şi Radu 
Voinea, preşedinte al Academiei, dar şi pe Sabin 
Bălaşa şi Marin Sorescu. 

Scrie poezii încă din liceu, la revista „For” a 
elevilor craioveni, apărută în 1935, unde publică o 
parte dintre creaţiile citite în cadrul cenaclului 
„Panait Istrati”, care reunea elevi şi studenţi veniți 
în vacanţă. 

Frecventează cercul scriitorilor din jurul Elenei 
Farago şi grupul literar „Gând şi slovă oltenească” şi 
colaborează la revista „Meridian”, fondată de profe- 
sorul Tiberiu Iliescu, fost director al Teatrului Naţio- 
nal Craiova. 

În perioada interbelică, oraşul Craiova putea fi 
considerat o adevărată Cetate a Cărţii. Cred că multe 
dintre bibliotecile boierilor craioveni s-au constituit 
şi cu contribuţia anticarului Dumitru Gheorghiu, 
mare parte dintre acestea trecând poate şi pe sub 
ochii adolescentului Mihnea Gheorghiu, formându-l 
şi dezvoltându-i pasiunea pentru lectură şi setea 
pentru cultura universală. 

În urmă cu mai mulţi ani am intrat în posesia 
unei cărți apărute la Editura „Samitca” din Cra- 
iova, Monografia Shakespeare, traducere din 
limba engleză, tipărită în 1896. A fost, probabil, 
prima de acest fel din România, care, citită, sunt 
convins că a contribuit la marea sa deschidere 
către opera Lebedei de pe Avon, alături de specta- 
colele shakespeariene ale Naţionalului craiovean, 
de dinaintea mistuitorului incendiu din 1927; l-aş 
aminti pe Hamlet, regizat de Victor Bumbeşti, cu 
Ion Manolescu în rolul nefericitului prinţ al Dane- 
marcei. 


*Cuvânt rostit la sesiunea comemorativă , Academician Mihnea Gheorghiu — 100 de ani de la naștere” (7 mai 2019, 


Aula Academiei Române) 


** Preşedinte-fondator, Fundaţia „Shakespeare ” din Craiova 


35 


Nu întâmplător în timpul studiilor liceale este 
apreciat şi premiat în mai multe rânduri pentru 
cunoaşterea limbilor străine, devenind un împătimit 
cercetător al fenomenului literar de limbă engleză. 

Între anii 1937 şi 1941 urmează cursurile Facul- 
tății de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucu- 
reşti, specialitatea engleză, franceză şi istoria artei. 
Profesorii săi Nicolae Iorga, Nicolae Cartojan, Ovid 
Densuşianu, Mihail Dragomirescu, Alexandru 
Rossetti, Tudor Vianu, Mihail Ralea şi George Căli- 
nescu au jucat un rol determinant în formarea sa ca 
strălucit om de cultură. 

În 1938, împreună cu alţi tineri scriitori, editează 
revista „Cadran”, la care colaborează cu diverse 
comentarii despre literatura străină, iar în 1940, stu- 
dent fiind, Mihai Ralea şi George Oprescu îl anga- 
jează ca secretar tehnic la „Viaţa Românească”. 
Colaborează cu poezii şi articole despre cultura 
engleză şi americană la revistele „Azi”, „Dacia 
nouă”, „Vremea” şi la „Ecoul” lui Miron Radu 
Paraschivescu. Revine la Craiova pentru satisface- 
rea stagiului militar. În perioada războiului absolvă 
Şcoala superioară de ofiţeri de artilerie din Craiova 
şi este trimis pe front. În toamna lui 1944 ia parte la 
fondarea cotidianului craiovean „Înainte”, iar la 1 
noiembrie devine redactor responsabil al ziarului 
„Scânteia tineretului”. În 1947, la 28 de ani, susţine 
doctoratul cu teza Orientări în teatrul contemporan, 
ce cuprinde eseuri despre Sean O'Casey, Eugene 
O’Neil, Jean Anouilh, George Bernard Shaw ş.a. 
Pornind de la această teză va publica în 1948 la Edi- 
tura „Cartea Românească” volumul Modalitatea 
conformistă a dramei, partea I. 

Scriitor polivalent, poet, prozator, dramaturg, 
critic, eseist, traducător, scenarist şi jurnalist, ne 
place să credem că domeniile sale predilecte au fost 
totuşi teatrul şi filmul. Autor de evocări şi reportaje 
dramatice, Mihnea Gheorghiu este atras în special 
de temele istorice. Este fascinat de cele două figuri 
emblematice ale Olteniei, Tudor Vladimirescu şi 
Mihai Viteazul, dar şi de figura domnitorului cărtu- 
rar Dimitrie Cantemir sau a regelui geto-dac Bure- 
bista. Piesa Tudor din Vladimiri vede lumina rampei 
în toamna anului 1957, în distribuţie fiind câţiva 
dintre absolvenţii așa-numitei promoţii de aur din 
1956, în frunte cu Gheorge Cozorici, care la nici 25 
de ani realizează „un Tudor statuar, de o înaltă ten- 


siune eroică”. Tot la Craiova, în 1926, pe dealul 


36  Bucovăţului, se toarnă exterioarele filmului Tudor, 


în care, alături de Emanoil Petruţ — Tudor — şi alți 
mari actori, apar foarte mulți dintre actorii craioveni 
ai acelor ani. Scenariul filmului, semnat de Mihnea 
Gheorghiu, este distins cu „Premiul de stat” în 1964 
şi „Crucea sudului” — Premiul special al juriului 
internațional la Festivalul de la Mar del Plata. 

Pentru marcarea, în 1971, a 150 de ani de la 
Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, Mihnea Gheor- 
ghiu rescrie textul poemului dramatic Tudor din 
Vladimiri, prezentându-l într-o nouă formulă pentru 
scenă, spectacolul Zodia Taurului, în regia lui Vlad 
Mugur, cu Valeriu Dogaru în rolul lui Tudor, a cărui 
premieră a avut loc în primăvara anului 1971, fiind 
unul dintre marile succese ale Naţionalului craio- 
vean Şi ale teatrului românesc de la începutul anilor 
"70, distins cu patru premii I la Concursul naţional 
de creaţie şi interpretare, premiile pentru dramatur- 
gie, regie şi scenografie şi Premiul colectiv pentru 
interpretare. 

Câţiva ani mai târziu, în decembrie 1975, are loc 
la Craiova premiera piesei Capul, dedicată uriaşei 
personalități a lui Mihai Viteazul, prilejuindu-i o 
excepţională creaţie în rolul titular lui Petre Gheor- 
ghiu-Dolj, „un Mihai Viteazul sobru, fără ostentaţie, 
dar dincolo de care simți în fiecare clipă patosul dra- 
matic al omului erou” (Mihai Vasiliu — Capul lui 
Mihnea Gheorghiu, Revista „Teatrul” nr. 1, ianuarie 
1976). 

Cu prilejul Centenarului independenţei de stat a 
României, într-o montare fastuoasă, vede lumina 
rampei, în ziua de 9 mai 1977, Patetica '77 de 
Mihnea Gheorghiu, după Duiliu Zamfirescu, o 
amplă frescă de epocă, o imagine complexă a 
momentelor decisive ale câştigării independenţei 
noastre de stat. După cum se menţionează în Istoria 
Teatrului Naţional din Craiova, avându-i autori pe 
Alexandru Firescu şi Constantin Gheorghiu, „misiu- 
nea craiovenilor nu a fost deloc uşoară, montarea 
având nu mai puţin decât 48 de tablouri şi solicitând 
47 de interpreţi (între care m-am aflat) şi o nume- 
roasă figuraţie”, regizoarea Georgeta Tomescu reu- 
şind să construiască „un spectacol de vaste proporţii 
şi de reală emoție”, muzica semnată de Iancu Dumi- 
trescu „intensificând în momentele cele mai drama- 
tice patosul de o foarte bună calitate al interpreţilor”. 

Mihnea Gheorghiu este autorul excepționalei 
monografii Scene din viaţa lui Shakespeare, apărută 
în anul 1958 la „Editura Tineretului” în colecţia 


„Oameni de seamă” şi reeditată în anii 70. Aceasta 


alături de cea a lui Haig Acterian din a doua parte a 
anilor "30, de studiile lui Dragoş Protopopescu şi 
Introducere în shakespeareologie a lui Dan Amedeo 
Lăzărescu, care a văzut lumina tiparului de-abia în 
1974 la Editura „Univers”, pot fi considerate adevă- 
rate contribuţii româneşti la shakespeareologia mon- 
dială. Mihnea Gheorghiu este şi coordonatorul şi 
prefaţatorul primei ediţii româneşti a Operelor com- 
plete ale lui William Shakespeare, operaţiune uriaşă, 
începută în anul 1955 şi încheiată în 1963, cu un an 
înainte de marcarea a 400 de ani de la naşterea 
marelui dramaturg. Excelentele traduceri ale lui 
Mihnea Gheorghiu la A douăsprezecea noapte, Doi 
tineri din Verona, Richard al II-lea şi Regele Lear au 
stat la baza unor excepţionale spectacole realizate în 
teatrele româneşti. Le-aş reaminti, firesc, pe cele 
craiovene: A douăsprezecea noapte, din 1962, cu un 
„lon Pavelescu strălucitor în Feste-Bufonul”, Doi 
tineri din Verona, în regia lui Vlad Mugur, din 1963, 
Regele Lear din 1969, cu Vasile Cosma în Lear, des- 
pre care criticul de teatru Dinu Săraru scria: „Azi 
Vasile Cosma este poate singurul nostru actor capa- 
bil să abordeze celebra partitură tragică şi reuşita lui 
mi se pare că stă în crearea perspectivei pentru o 
mare creație”. 

În 1981, Mircea Cornişteanu pune în scenă 
Richard al II-lea, cu Tudor Gheorghe, iar în 2004, 
Silviu Purcărete realizează spectacolul-bijuterie A 
douăsprezecea noapte (Cum doriţi — sau noaptea de 
la spartul târgului), cu Ilie Gheorghe, Valer Della- 
keza, Valentin Mihali, Cerasela losifescu, distins cu 
„Premiul pentru cel mai bun spectacol” şi „Premiul 
pentru cea mai bună regie — Silviu Purcărete” la 
Gala Premiilor UNITER din 2005, precum şi „Pre- 
miul pentru cea mai bună regie”, acordat de aseme- 
nea lui Silviu Purcărete, la Festivalul Internaţional 
de Teatru MESS de la Sarajevo, din 2006 şi „Pre- 
miul special al juriului” la Întrunirea Teatrelor 
Naţionale de la Varşovia din 2009. 

Nu putem să nu amintim şi spectacolul Richard 
al II-lea de la Teatrul Mic şi Regele Lear, de la Tea- 
trul Naţional din Bucureşti, ambele în regia lui Radu 
Penciulescu, primul cu Victor Rebengiuc în rolul 
titular, cel de-al doilea cu George Constantin, în care 
cei doi uriași actori realizează creaţii memorabile. 

Revenind la legăturile directe ale lui Mihnea 
Gheorghiu cu Craiova, este de reţinut că, în anul 
1964, prezidează prima şedinţă a Colegiului redac- 
tional al noii serii a revistei „Ramuri” şi că în 1966 


conferențiază la „Săptămâna Shakespeare”, organi- 
zată de Ion D. Sârbu, al cărui centenar de la naştere 
îl vom marca tot în acest an, la sfârşitul lunii iunie, 
„Săptămână” acoperită în totalitate cu spectacole 
craiovene, două dintre acestea — A douăsprezecea 
noapte şi Doi tineri din Verona — beneficiind de 
excelentele traduceri ale lui Mihnea Gheorghiu. 

În 1994, când am fondat Festivalul Shakespeare 
de la Craiova, Domnia Sa a acceptat să fie preşe- 
dinte de onoare al Fundaţiei „Shakespeare”, prin- 
cipalul organizator al Festivalului, în vreme ce pre- 
şedinte de onoare al Festivalului propriu-zis era 
maestrul Radu Beligan. Cu acel prilej, domnul 
Mihnea Gheorghiu ne-a dăruit cu dedicație un 
volum cu Operele complete ale lui William 
Shakespeare — copie după prima ediţie in folio din 
1623, pe care se pare că îl primise la rândul său în 
dar cu ocazia unei invitaţii la regina Elisabeta a II-a 
a Marii Britanii. 

Tot în 1994, Secţia de arte, arhitectură şi audio- 
vizual a Academiei Române, avându-l preşedinte pe 
academicianul Mihnea Gheorghiu, a acordat lui 
Ştefan Iordache — interpretul lui Titus din marele 
spectacol Titus Andronicus al lui Silviu Purcărete de 
la Teatrul Naţional din Craiova, prezentat pe scene- 
le lumii de pe patru continente — Premiul „Aristizza 
Romanescu” al Academiei Române pentru anul 
1992. 

În anul 2001, Craiova îl declară pe academicia- 
nul Mihnea Gheorghiu cetățean de onoare al New 
Orleans-ului, cetățean de onoare al Craiovei. Perso- 
nal, în calitate de director-fondator al Festivalului 
„Shakespeare”, i-am rămas dator academicianului 
Mihnea Gheorghiu, o datorie morală, pentru acordul 
său pentru ca în seria liliput englezo-română de 
„Opere esenţiale” ale lui William Shakespeare, apă- 
rută la Editura „Fortuna” din Râmnicu Vâlcea, spe- 
cial pentru Festivalul Shakespeare, să folosim tradu- 
cerea sa la Regele Lear şi acordul pentru publicarea 
ultimei ediţii a monografiei Scene din viața lui 
Shakespeare, revăzută de Domnia Sa, apărută la 
Editura craioveană „Scrisul românesc” şi lansată în 
cadrul Festivalului internaţional Shakespeare de la 
Craiova şi din Bucureşti din anul 2008. 

Ne-am bucurat că începând cu „Operele com- 
plete” ale lui William Shakespeare, apărute între 
1955 şi 1963 la Editura pentru Literatură Univer- 
sală, serie coordonată de Mihnea Gheorghiu, şi până 
la seria de traduceri în totalitate noi, coordonată de 


37 


38 


eminentul traducător şi shakespeareolog care este 
profesorul George Volceanov, apărute la Editura 
Tracus Art, toate de până acum (vorbesc de cea 
îngrijită de Leon Leviţchi din anii '80, de la Editura 
Univers, sau de cea din colecţia „Opere fundamen- 
tale” a Academiei Române, coordonată de academi- 
cianul Fugen Simion, editată de Fundaţia Naţională 
pentru Ştiinţă şi Artă şi Muzeul Naţional al Literatu- 
rii Române, gândită şi începută de Dan Grigorescu 
şi finalizată de George Volceanov) au cuprins cele 
patru traduceri din Shakespeare ale academicianului 
Mihnea Gheorghiu, semn al permanentei actualități 
şi al valorii acestora. 

Ne-am bucurat, de asemenea, că în această 
serie („Pleiade”) a Academiei Române Dan Grigo- 
rescu a înscris şi Studiul introductiv „Miracolul 
shakespearian”, din 1936, al lui Dragoş Protopo- 
pescu, cel considerat, pe drept cuvânt, în deceniul 
al patrulea şi în primii ani ai celui de-al cincilea 
„cel mai de seamă reprezentant al shakespeareolo- 
giei româneşti”, traducător între 1938 şi 1945 a 
unsprezece piese ale lui Shakespeare, între care A 
douăsprezecea noapte, Doi domni din Verona, 
Henric al V-lea, Coriolan, Hamlet şi Regele Lear, 
apărute în Editura Fundațiilor Regale şi în seria 
veche „Biblioteca pentru toţi”. 

Vă rog să-mi permiteţi să fac o întoarcere în 
timp, în urmă cu 60 de ani, în toamna anului 1959, 
când eram student în anul I al Institutului de Artă 
Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale” 
din Bucureşti. Profesorul nostru de Arta actorului, 
regizorul de film Dinu Negreanu, pentru a ne testa 
ne-a trasat ca obligativitate tuturor studenţilor, între 
care Ştefan Iordache, Sandu Simionică şi Valeriu 
Dogaru, să învăţăm Sonetul 66 al lui William 
Shakespeare, în traducerea lui Mihnea Gheorghiu. 


Mărturisesc că a fost prima mea apropiere de 
Shakespeare, cel care mi-a marcat viaţa. Acest Sonet 
66 deschidea, 15 ani mai târziu, recitalul meu 
shakespearian „A fi sau a nu fi”, la care am trudit 11 
ani; din cauza celor spuse în sonet, recitalul nu a 
avut, până în decembrie 1989, decât o singură repre- 
zentaţie, cea din 22 aprilie 1974. Am reluat recitalul 
care începe cu Sonetul 66 şi cuprinde o bună parte 
din marile monologuri shakespeariene — care vor- 
besc despre condiţia umană — între care cel al lui 
Richard al II-lea din închisoarea de la Pomfret, al lui 
Feste din A douăsprezecea noapte şi al Bufonului 
din Regele Lear, traduse excepţional de Mihnea 
Gheorghiu în urmă cu șapte ani, în 2012, şi l-am sus- 
ținut până acum la câteva Festivaluri Shakespeare 
din Europa şi Asia, la New York şi în mai multe 
oraşe canadiene. 

Închei modestul meu omagiu adus academicia- 
nului Mihnea Gheorghiu, rememorând împreună 
traducerea acestui Sonet 66: 


Sonetul 66 


Sunt istovit, şi-n tihnă voi să mor, 
Decât să-l văd slăvit pe ticălos 

Iar pe sărman de râsul tuturor, 

Să-l văd tăgăduit pe credincios, 

Pe vrednicul de cinste oropsit, 

Şi pe femei batjocorite crunt, 

Pe cel făr 'de prihană pedepsit, 

Și pe viteaz răpus de cel mărunt, 

Şi artele sub pintenul despot, 

Să văd prostia doctor la deştepţi, 

Şi adevărul, „vorbă de netot”, 

Și strâmbul, poruncindu-le la drepți. 
Mă uit scârbit la tot, şi bun rămas! 
Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las? 


Românii din sudul Dunării 


40 


Românii din sudul Dunării 


Omagiu romanit 


Acad. loan-Aurel Pop 


Preşedintele Academiei Române 


Romanitatea orientală, deşi este o noţiune-cheie 
a genezei românilor ca popor şi apoi ca naţiune, se 
înscrie printre realitățile aproape uitate astăzi de 
opinia publică românească şi rămase doar ca temă 
erudită pe la unele dintre facultățile de litere şi de 
istorie ori pe la puţinele departamente de studii cla- 
sice care mai funcționează. lar românitatea orien- 
tală — căci există şi una occidentală, formată mai 
recent și compusă din câteva milioane de români 
bejeniți — nu mai există nici ca temă de studii 
superioare, astăzi nefiind de bonton evocarea şi 
invocarea unității românești, catalogate grăbit, 
superficial și interesat drept subiect „naţionalist”, 
opus iluzoriului trend globalizator, înţeles ca omo- 
genizare forțată a bogăției şi varietății popoarelor și 
limbilor. 

Romanitatea orientală părea să nască inițial mai 
multe popoare, dar i-a adus până la contemporanei- 
tate doar pe români, cel mai numeros popor din sud- 
estul Europei, care are (în ciuda risipirii prin lume 
din deceniile din urmă) cel puțin de două ori mai 
mulți membri decât popoarele grec, bulgar, sârb, 
croat, ungar, albanez, macedonean, bosniac, munte- 
negrean etc. Românitatea aceasta a noastră are, de 
când există ea deplin constituită (adică de pe la 
finele mileniului I, aşa cum consemnează de tim- 
puriu memoria colectivă savantă europeană), două 
ramuri, una nord-dunăreană și alta sud-dunăreană, 
care au format un singur trunchi etnic și geografic, 
moştenit din unitatea romanității orientale. Trun- 
chiul etnic unitar s-a păstrat în mare măsură, dar cel 
geografic s-a frânt, începând cu primele decenii ale 
secolului al VII-lea (după anul 602), când şuvoaiele 
slave au rupt linia Dunării şi au năvălit spre sud, 
atrase de mirajul oricărui neam migrator — Roma 
(Vechea Romă ori Noua Romă). Așa, românii de la 
sudul fluviului, grupaţi în mare parte între Dunăre şi 


Balcani, au fost împinși spre sud, spre Grecia, spre 
sud-est şi est, spre Macedonia, Albania, Serbia, 
Croaţia etc. şi chiar spre nord, spre frații lor daco- 
români. La această risipire va fi contribuit şi 
ocupația de bază a acestor români, anume păstoritul, 
dar impulsul principal al bejeniei a fost, totuși, 
violenţa și răpirea pământurilor și munţilor lor. 

Lumea savantă a constatat, tot foarte devreme, 
existenţa celor patru dialecte ale limbii române — cel 
dacoromân (vorbit azi de românii din România, de 
cei din Republica Moldova, din Ucraina, din Serbia, 
din Ungaria, din nordul Bulgariei, din Occident, 
adică de vreo 28-30 de milioane de oameni), cel 
macedoromân sau aromân (vorbit de câteva sute de 
mii de oameni), cel meglenoromân (vorbit de câteva 
zeci de mii de români) şi cel istroromân (care se mai 
vorbește de către bătrânii din câteva sate ale Pe- 
ninsulei Istria). Ultimele trei se mai cheamă dia- 
lectele româneşti sud-dunărene şi fac parte din 
marele corp al limbii române în general. 

Am ajuns, eu, ardeleanul provenit din nordul 
spațiului românesc, pentru prima oară în contact cu 
această zestre culturală a noastră sud-dunăreană în 
liceu, grație unui mare profesor de latină al 
Colegiului Naţional „Andrei Şaguna” din Braşov, 
numit Spiru Hoidas (provenit el însuşi dintre românii 
de la sud). De la el am aflat nu numai despre latini- 
tatea care domină azi spiritualitatea mondială şi care 
vine de la Cicero, Horaţiu, Vergiliu, Ovidiu, Seneca 
sau Caesar (cu rădăcini la Platon şi Aristotel), dar şi 
despre originea aromână a patronului faimoasei şcoli 
braşovene, Andrei Şaguna, şi despre marile virtuți 
lingvistice şi literare ale lui George Murnu, mace- 
doromânul care-l tradusese măiestrit pe Homer în 
românește („Cântă zeiță mânia ce-aprinse pe-Ahil? 
peleianul, patima cruntă ce-aheilor mii de amaruri 
aduse ...”), respectând măsura și ritmul din originalul 


* Cuvânt susţinut la sesiunea ştiinţifică „Românii din sudul Dunării — istorie şi actualitate ” 
(7 mai 2019, Amfiteatrul „Ion Heliade Rădulescu” al Bibliotecii Academiei Române) 


grecesc clasic, în funcție de tehnica scandării. Mai 
apoi, în facultate, la Cluj, am avut de citit la istoria 
medievală, ca bibliografie obligatorie, cartea lui Sil- 
viu Dragomir despre vlahii din nordul Peninsulei 
Balcanice. Ulterior am văzut că acest vajnic istoric 
ardelean de pe Valea Mureșului, profesor la 
Universitatea Naţională a Daciei Superioare (apoi 
„Regele Ferdinand I”) din Cluj şi membru al Acade- 
miei Române, s-a ocupat şi de aromâni, și de 
morlaci, adică de mai toate ramurile neamului său. 
Apoi am aflat că în Clujul academic şi universitar 
puseseră umărul la dezvoltarea A/mei Mater 
românești o pleiadă de aromâni de la Theodor 
Capidan până la Marian Papahagi. 

Academia Română, fondată la 1866, l-a avut ca 
prim președinte al său pe Ion Heliade Rădulescu (de 
origine aromână) şi între primii săi membri doi 
aromâni, pe loan D. Carageani şi Dimitrie Coza- 
covici. „Societatea de Cultură Macedo-Română” 
s-a creat în același an în care „Societatea Academică 
Română” şi-a luat numele oficial de Academia 
Română, adică în 1879, acum 140 de ani. De atunci, 
Academia a avut zeci de membri dintre românii de 
origine sud-dunăreană, care au devenit mari 
lingvişti, literați, scriitori, profesori, medici şi 
ingineri de cel mai înalt prestigiu. 

România modernă, mai ales după recunoașterea 
independenţei sale absolute, a avut mereu grijă — 
aşa cum a putut şi cum s-a priceput — de acești 
români sau vlahi sud-dunăreni. Pe unii dintre ei, 
cei mai periclitați de procesul deznaţionalizării, în 
număr de câteva zeci de mii, i-a adus în sânul său, 
le-a dat rapid cetăţenia română și i-a împroprietărit 
în Dobrogea de Sud (Cadrilater). În unele state bal- 
canice, aceşti frați români au fost amenințați cu 
asimilarea, au fost declarați membri ai etniei 
majoritare şi numiţi adesea altminteri decât 
români. 

Numele de vlah sau valah a fost folosit adesea — 
şi mai este şi astăzi, uneori — în sens politic, pentru 
a inventa o minoritate nouă, acreditându-se ideea 
mincinoasă şi periculoasă că românii ar fi un popor, 
iar vlahii alt popor. Este ca și cum ai spune că 
ungurii sunt diferiți de maghiari sau elenii sunt 
diferiți de greci. Mai toate popoarele au un nume 
intern, diferit de acela folosit de străini pentru a le 
denumi. Noi, românii, ne-am chemat mereu cu 
numele de români/rumâni, armâni, aromâni, rumeri, 
rumări etc., provenit din latinescul Romanus, iar 
străinii ne-au numit vlahi sau valahi, cu diferite va- 
riante (nume venit, se pare, de la felul cum s-a 
chemat primul trib celtic/galic romanizat, Volcae). 


Că unii români, mai ales de la sudul Dunării, au 
început, din vremurile mai apropiate, să se cheme ei 
înşişi altfel decât români (mai ales vlahi) se 
datorează popoarelor dominante şi politicilor ofi- 
ciale din statele în care ei trăiesc. Indiferent cum ar 
fi numiţi, românii de oriunde alcătuiesc unul şi 
acelaşi popor, iar românii sud-dunăreni cu atât mai 
mult. Ei au lăsat românității o zestre extraordinară, 
fără de care poporul român în ansamblul său nu ar 
mai fi fost el însuşi. 

A cinsti această moştenire şi această realitate a 
noastră nu este numai un act de istorie, ci mai ales 
unul de cultură română contemporană. Unitatea 
românilor nu este o lozincă sau o formă de 
manifestare a naţionalismului (înţeles azi ca 
ultranaționalism), ci este o modalitate supremă a 
noastră de existenţă, care a trecut peste granițele 
efemere și multe pe care imperiile şi regatele din jur 
le-au tras printre noi. 

Între 1848 şi 1918 ne-am adunat cum am putut 
şi atât cât am putut, dar am rămas mulți dintre noi în 
afara României. Mijlocul care ne-a ţinut, totuși, 
împreună a fost limba română, cu toate cele patru 
dialecte ale ei. Patria noastră a tuturor, nu cea de pe 
hartă, ci aceea din suflete continuă să fie limba 
română, cu formele sale dialectale și regionale şi cu 
forma sa literară. Societatea de Cultură Macedo- 
Română şi Academia Română pot aduce în aceste 
momente de bilanț mărturia marilor lor contribuţii la 
unitatea limbii şi culturii româneşti. 

Acţiunea de astăzi, închinată memoriei și 
moştenirii românilor din sudul Dunării, este un 
îndemn la studiu aprofundat şi la cunoaștere, la 
seriozitate şi la acribie, pentru că romanitatea 
orientală şi românitatea nu sunt doar noțiuni seci, 
istorice, ci realități vii, care rodesc astăzi, în ciuda 
vicisitudinilor, provenite unele din ignoranță, iar 
altele din interes politic. Românii sud-dunăreni — câți 
au mai rămas — sunt buni cetăţeni ai statelor în care 
trăiesc, vorbesc limbile oficiale din aceste țări, dar, 
câtă vreme mai rostesc şi gândesc în vorbe româneşti, 
ei fac parte din marele nostru corp național și trebuie 
tratați ca atare. Să facem un apel autorităților statului 
român pentru sprijinirea materială și culturală a aces- 
tor români, iar intelectualilor de la nord de Dunăre să 
le adresăm îndemnul de acorda atenţia cuvenită tuturor 
ramurilor poporului nostru, de a cultiva şi a cunoaşte 
dialectele româneşti sud-dunărene, mai ales zestrea 
literară şi folclorică rămasă de la aromâni. Numai aşa 
ne vom putea înfățișa demni la judecata istoriei și 
vom putea spune, precum Vasile Pârvan, că ne-am 
făcut „datoria vieţii noastre”. 


41 


Scurt istoric 


al Societăţii de Cultură Macedo-Română* 


Ion Caramitru ** 


Dragi prieteni, aromâni, rămâni, armâni, 
cuţovlahi, țânțari, cum vreți să vă numiţi, 

Vă rog să îmi permiteți mai întâi să citesc cum a 
sunat, la 1880, în Monitorul Oficial, recunoaşterea 
oficială a Societăţii de Cultură Macedo-Română: 
„Este cunoscută ca persoană juridică, prin legea 
votată de Corpurile legiuitoare şi promulgată prin 
Înalt Decret Domnesc cu nr. 1298 din 15 aprilie 
1880, publicat în Monitorul Oficial nr. 93 din aprilie 
1880”. Este actul oficial de constituire prin Înalt 
Decret Domnesc, votat în Parlamentul de atunci, 
care se numea cum aţi auzit, prin care această Socie- 
tate apare în lumea atât de complicată a românității, 
plimbată şi ca idee şi ca realitate prin toate conti- 
nentele lumii, dar, mai ales, ajunsă în disperare, sau 
la disperare în Balcani. 

Rostul meu este de a vă reaminti ce este această 
Societate, pentru că noi, de fapt, asta sărbătorim în 
acest an — împlinirea a 140 de ani de la crearea 
Societăţii, mai precis la 23 septembrie 1879. De fapt, 
ea urma Comitetului Macedo-Român, creat la 1860, 
acesta fiind contemporan cu ASTRA — Asociația 
Transilvană pentru literatură și cultură a poporului 
român, fondată la 23 octombrie 1861 la Sibiu. 

Îmi permit să fac un efort de imaginaţie şi să îmi 
amintesc copilăria mea, extrem de bogată în poveşti 
adevărate, aflate de la bunici, de la părinți şi care, în 
imaginația mea infantilă, căpătau dimensiuni cos- 
mice. Lumea noastră din această zonă a Balcanilor a 
trecut, în 35 de ani, prin trei mari transformări dra- 
matice. După lradeaua din 9 mai 1905, prin care se 
recunoșteau drepturile românilor din Balcani, a 
început o campanie nebună de exterminare a 
comunităților românești. Au urmat căderea Imperiu- 


lui otoman, ca urmare a războaielor balcanice 
(1913), Primul Război Mondial şi schimbul de 
populaţie care s-a făcut între greci şi turci, ca urmare 
a Tratatului de la Lausanne din 24 iulie 1923. În 
urma acestora, aromânii, nemaiavând încotro, deve- 
nind o minoritate acolo, au constituit o delegaţie 
care a venit la Bucureşti şi a cerut venirea în țara- 
mamă. Lucrul acesta s-a petrecut dramatic, astfel 
încât, lăsând tot ce aveau în Grecia, au venit în ţară. 
Fac o paranteză şi spun că străbunicul meu era cel- 
nic mare, avea un munte al lui şi 10 000 de oi. Dacă 
vă gândiţi numai la mulsul oilor şi ce înseamnă asta, 
ca să nu mai vorbesc și de tuns, vă puteți imagina ce 
activitate economică era acolo. 

Iată-i venind în 1925 prin implicarea extrem de 
benefică a guvernului român de atunci, colonizând 
Cadrilaterul, cam 35 000 de oameni. O parte nu a 
vrut să vină şi s-a grecizat definitiv şi irevocabil. 
Spre exemplu, familia bunicului meu din partea 
mamei, cu numele Celea, şi-a păstrat numele româ- 
nesc, în schimb, vărul lui primar și familia acestuia 
şi-au grecizat numele şi se cheamă Tselios şi n-a 
venit niciodată în România. Există acolo, în Grecia, 
începutul tuturor problemelor noastre, dorinţa impe- 
rioasă de a fi asimilați mai mult sau mai puţin forțat. 
Nu există niciun fel de etnie, niciun fel de minoritate 
în Grecia. Există o lege care prevede că cine este 
născut în Grecia automat este grec. Că este turc, că 
este român, că este altceva, el este considerat ca 
fiind fie romanizat, fie musulmanizat, cum vreți să 
numiți aceste fenomene. Or, nu este adevărat! Toată 
istoria neamului nostru spune ce evenimente au 
făcut ca aceşti oameni să fie în afara țării. Dacă luăm 
puţin în calcul distanţa în kilometri între Bucureşti şi 


* Cuvânt susținut la sesiunea ştiinţifică „Românii din sudul Dunării — istorie şi actualitate” (7 mai 2019, Amfiteatrul 
„Ion Heliade Rădulescu ” al Bibliotecii Academiei Române) 


** Preşedintele Societăţii de Cultură Macedo-Română 


Salonic, care a fost înainte capitala vechii Macedo- 
nii, supuse Imperiului otoman, sunt vreo 700 km. În 
procesul de transhumanță, 700 km sunt ca şi cum nu 
ar fi! Ce caută păstorii? Caută vara păşuni la munte 
şi iarna la mare. Acolo avem muntele şi marea cam 
în același loc. Este o zonă benefică pentru păstorit. 
Apoi, aromânii nu s-au amestecat cu alte neamuri, 
nici cu greci, nici cu turci, nici cu alte popoare. Mai 
mult decât atât, şi se poate verifica, bătrânii, dacă 
aflau că o fată se îndrăgosteşte de un grec, luau o 
hotărâre chiar dramatică. 

lată-ne supraromâni, cum spune un vechi și 
important intelectual al nației noastre: Petre Ţuţea. 

Dar să revin la istoricul Societăţii noastre. Apos- 
tol Mărgărit, care a fost inspector şcolar pentru 
şcolile noastre în Balcani, îl implora pe V.A. Ure- 
chia să grăbească constituirea Societăţii de Cultură 
Macedo-Română. Astfel, la Ateneul Român, în 23 
septembrie 1879, a avut loc prima şedinţă în care 
s-au pus bazele teoretice ale înființării acestei 
Societăţi. O săptămână mai târziu, la Universitatea 
din București, mai precis pe 30 septembrie, s-a tre- 
cut la fapte, s-au înscris membrii fondatori, a fost 
ales președinte V.A. Urechia, el fiind anterior secre- 
tarul general al Societăţii. Făcând toate diligențele 
necesare, în 1880 Societatea a apărut oficial în 
forma pe care v-am descris-o. 

Aş vrea să vă amintesc care au fost membrii fon- 
datori. Circulaţi în Bucureşti astăzi pe străzi şi multe 
dintre ele poartă numele unor membri fondatori ai 
Societăţii; în afară de capii bisericii de atunci, 
Mitropolitul Calinic Miclescu, Episcopul Dunării de 
Jos sau Episcopul Atanasie al Râmnicului şi Noului 
Severin, principii Dimitrie Ghica şi Ion Ghica, Ion 
Câmpineanu, Dimitrie Sturdza, generalul Christian 
Tell, Ion Caragiani, Alexandru Davilla, Nicolae 
Kreţulescu, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, dr. 
Kalinderu, C.A. Rosetti, Vasile Alecsandri, dr. 
N.G. Kernbach, Constantin Demetriade, Constantin 
Belimace, Ştefan Mihăileanu, Constantin Djuvara și 
Nicolae Catargi. Aceștia reprezintă o parte din ma- 
rile nume ale epocii care au făcut posibilă apariția 
Societăţii. 

Ce scopuri și-a propus această Societate? Sco- 
purile erau simple: întreținerea spiritualității 
româneşti în şcoală şi în biserică. Aceste două ele- 
mente fundamentale au fost principiile de bază ale 
funcționării Societăţii. S-au deschis școli în mai 
toate satele unde erau aromâni, s-au deschis trei 
licee, unul chiar cu specific economic la Salonic, 
liceu pe care l-a făcut şi tatăl meu, care a primit şi 


bursă şi a putut fi găzduit, când a venit la București 
la studii la Academia Comercială, în şcoala internat 
a Societăţii, cu bursă şi cu întreținere completă. De 
asemenea, preoții întrețineau serviciile divine în 
limba română. Sunt controverse în materia asta. Se 
spune că această operă a guvernului şi a neamului 
nostru, de a deschide şcoli şi de a-i face să înveţe 
limba literară pe aromânii de acolo, a făcut ca ei să 
îşi uite identitatea lor neromânească şi că este o 
crimă a Guvernului României de atunci, pentru că 
i-a îndepărtat de ceea ce ar fi de fapt identitatea lor. 
Aşa consideră o facțiune a armânamei noastre că ar 
trebui să respectăm: că aromânii nu sunt români, că 
sunt un popor aparte, ce vorbim nu este un dialect şi 
că este o limbă de sine stătătoare. 

Ceea ce vreau să vă spun este că dacă nu am fi 
avut şcoli şi biserici acolo, noi nu mai eram de mult 
pe lumea asta altceva decât greci. Asimilarea ar fi 
fost instantanee. Să ne amintim, şi cine studiază 
documentele vechi știe, că, acolo, în Grecia, capii 
bisericii lor spuneau: „Cine vorbeşte aromâna, 
vorbeşte limba dracului!”; „Aromânii trebuie 
desființaţi, omorâţi şi îngropați”. Expresii de capete 
bisericeşti! Eram de nesuportat acolo și gata de a fi 
eliminați! 

Spuneam despre copilăria mea. Două lucruri pot 
să relatez, pentru că sunt multe poveşti. Întâi despre 
bunicul meu, Gheorghe Celea, care a fost învățător 
în satul din care proveneau el şi familia lui, numit în 
dialectul aromân Gramaticova, în grecește Grama- 
tikon. Este la vreo 60 km de Salonic. Îmi povestea şi 
eu ascultam cu ochii măriți, de copil, cum trebuia să 
vină la şcoală cu pușca, pe care o ținea pe catedră, 
iar elevii mari veneau cu puşca de acasă, făcând 
orele cu toate clasele la un loc, pentru că odată 
veneau mercenarii, numiți antarți, şi dădeau foc 
satului, încercând să-i extermine pe aromâni. A doua 
poveste a bunicului, pe care am păstrat-o ca pe o 
carte de căpătâi, a fost faptul că, plecând călare cu 
cei doi frați ai lui din Gramaticova, din vârful mun- 
telui, au fost aşteptaţi de antarți, în pădure, jos. Au 
tras ca să-i împuşte. Pe cei doi frați i-au împuşcat, 
i-au omorât. El a scăpat, i-au rănit calul. A fugit. 
Frații lui au fost tăiaţi bucăţi şi puşi în desagi pe caii 
care au fost biciuiți să meargă acasă. Calul bunicu- 
lui meu, rănit, a primit şi el bice. S-au întors, 
obişnuiţi acasă, iar mama şi bunica mea îmi poves- 
teau, cum după tropotul cailor pe ulițele pietruite, au 
realizat că oamenii au murit. Și au început să-i 
jelească înainte să vadă ce s-a întâmplat. Această 
istorie este plină de dramatism. Nu mai vorbesc de 


43 


44 


preoți care au fost ucişi, de sate care au fost incen- 
diate, numai pentru că ei, aromânii, se considerau 
altceva decât greci. 

Chestiunea care atinge, aş spune, neverosimilul, 
astăzi este că statul grec a instituit două lucruri 
importante: să dea pensii de până la 250 euro, dacă 
nu mă înșel aceasta este suma pentru aromânii care 
se declară greci. Informațiile mele au oarecare 
vechime, dar ţin de aceşti 20 de ani cel puțin. lar 
cine voia să meargă să lucreze în Grecia, unde piaţa 
muncii era mai bună, trebuia la graniță să se declare 
grec. 

Cred că am spus destul despre aceste poveşti. 

La 10 mai, neamul nostru românesc sărbătoreşte 
mai multe evenimente importante: în 1866, princi- 
pele Carol jură credință ca domnitor al Principatelor 
Române; în 1877, Declaraţia de independență față 
de Imperiul otoman; în 1881, ziua încoronării Rege- 
lui Carol I, devenită și Ziua Regatului; iar la 1905, 
aici ating din nou un punct sensibil al zilelor noas- 
tre, apare oficial Iradeaua (decretul) sultanului 
Abdul Hamid al II-lea, la presiunile Guvernului 
României, care a reuşit să obţină prin acest decret să 
fie recunoscută identitatea românească a aromânilor. 
Astăzi se speculează şi se spune că s-a recunoscut 
„Identitatea aromânească”. Nu exista atunci decât 
identitate românească în Balcani, pentru care statul 
român făcea eforturi deosebite. 

Încă de la 1860, statul român a început să 
deschidă şcoli şi biserici, să le întreţină, în interiorul 
Imperiului otoman, care avea o flexibilitate mai 
mare decât statele creştine de mai târziu față de 
minoritățile nemusulmane din imperiu. Au fost 40 
de ani de eforturi diplomatice pentru recunoaşterea 
existenţei româno-valahe, cum se numea atunci, sau 
macedo- şi meglenoromâne. Sau, cum se spunea la 
București, românii din Macedonia. Iradeaua a fost 
inserată pe 10 mai în toate publicațiile din Imperiul 
otoman, ca și în publicația „Lumina”, revista popu- 
lară a românilor din Imperiul otoman. 

Societatea de Cultură Macedo-Română de azi 
întreţine această identitate şi noi susţinem că suntem 
români cu origine aromână sau macedo-română. Și 
că suntem români, căci suntem numai români până 
la urmă, pentru că nu considerăm că aromânii nu 
sunt români. Să fie limpede şi clar! 

Vreau să vă povestesc câteva lucruri care s-au 
petrecut după evenimentele din 1989. Imediat, în 
ianuarie, am primit vizita domnului Vasile Barba, 
un intelectual din Braşov, profesor de geografie, 
care a emigrat înainte, de '89, cu întreaga familie şi 


s-a stabilit în Germania, la Freiburg. Domnul 
Barba a venit la mine, cum bine ştiţi eram atunci 
vicepreşedinte al Parlamentului Provizoriu, răs- 
pundeam de cultură şi de problemele tineretului, 
trei-patru luni, şi mi-a spus: „A venit vremea noas- 
tră! Tu va trebui să deschizi ușile spre ideea că noi 
nu suntem români, că noi suntem altceva!” l-am 
spus: „Domnule Barba, cum poţi să-mi spui aşa 
ceva? Eu am trăit în poveştile [despre care v-am 
spus puţin], cu flacăra românismului în mine. 
Dumneata nu poți să vii să-mi ceri să întrețin o 
minciună istorică”. Tot în aceea perioadă, la cere- 
re, pentru că nu am fost invitat, am fost martor la 
vizita delegaţiei statului grec, formată din adjunc- 
tul ministrului de Externe, nu-mi mai amintesc 
cum îl chema, şi generalul Nikos Grilakis, adjunc- 
tul Marelui Stat Major. Aceştia au venit să aducă 
salutul de prietenie al statului grec față de noua 
orientare politică a României postrevoluţionare şi 
au avut o întâlnire cu domnul Iliescu, la care am 
participat la cerere. Am asistat la următoarea scenă. 
Dacă n-aş avea o dovadă palpabilă, poate că n-aș 
avea curajul să vă povestesc. Dar pentru că există 
dovada, vă spun. Salutul a fost diplomatic, statul 
grec recunoștea noua orânduire a României, îl 
saluta pe domnul Iliescu şi îi transmitea personal 
susținerea morală şi materială a guvernului grec în 
eventualitatea că va participa la alegeri pentru 
funcția de preşedinte. Cu o singură condiție, au 
spus: „Să nu agitaţi problema românilor din Bal- 
cani”. Ceea ce domnul Iliescu chiar n-a făcut, cum 
nici Ceauşescu n-a făcut-o. Ştim foarte bine atitu- 
dinea lui Nicolae Ceauşescu şi a Partidului Comu- 
nist vizavi de aromâni. Ştim şi mai mult decât atât, 
că Ceaușescu a fost, nu pentru multă vreme, 
prim-secretar al judeţului Constanţa şi a participat 
chiar la arestări şi deportări de aromâni care refu- 
zau să intre în gospodăriile colective. Dovada de 
care v-am spus că există este aceea că generalul 
Grilakis şi-a publicat memoriile, în care se află şi 
un capitol în termenii pe care eu vi i-am descris. 
Există un interes imens ca statul român, prin efor- 
turile unor aromâni inconștienți sau motivaţi, să 
spună, negând toată istoria reală a neamului nostru 
şi istoria specială a aromânilor, că nu suntem 
români. Influenţa vine din Grecia, fără doar şi 
poate, şi se petrece pe un traseu care, aş putea să 
ZIC, îşi are „popota” în județul Constanţa. 
Societatea de Cultură Macedo-Română a partici- 
pat ca intervenient în procesul deschis de aşa-zisa 
„comunitate aromână”, în care se cerea revizuirea 


unei Hotărâri de Guvern, guvern condus de Emil 
Boc, în care se specifica modul de constituire a 
Comitetului de Conducere al Organizației Mino- 
rităților Naţionale. Nu mai ştiu dacă chiar aşa se 
numea. Acum este Departamentul pentru Relații 
Interetnice. Adică, toate minoritățile din România, 
care sunt recunoscute oficial ca fiind minorități 
naționale, au un comitet de conducere. Hotărârea de 
Guvern specifica cum se constituie aceasta şi care 
sunt condițiile. Această organizație de aromâni, la 
inițiativa domnului Costică Canacheu, a dat în jude- 
cată Guvernul, cerând ca aromânii, mai precis 
această organizație, să intre sau să aibă un post de 
membru în conducerea organizației respective, nefi- 
ind declarată vreodată minoritate națională. Deci era 
un element absurd la prima vedere. În plus, domnul 
Emil Boc era şeful de partid al domnului Canacheu, 
care, dacă nu mă înșel, era chiar vicepreşedintele lui 
de partid şi în Parlament președintele Comisiei de 
apărare şi securitate naţională. Într-un fel, vice- 
preşedintele dă în judecată preşedintele, pentru o 
cauză care nu avea fond, iar noi am aflat de acest 
lucru de la domnul Ionel Haiduc, preşedintele Aca- 
demiei Române de atunci, care primise o înştiinţare 
de la Tribunal cum că e nevoie de un punct de ve- 
dere al Academiei la acel proces. Și am intrat ca 
intervenient în acel proces şi am câștigat procesul. 
Cu o specificare: avocatul Guvernului nu s-a pre- 
zentat niciodată la niciun termen, nici măcar când 
s-a judecat pe fond! 

Se sărbătoreşte în România Ziua Naţională a 
Aromânilor, legată de data de 10 mai, mai mult sau 
mai puțin. Nu există o „zi națională a aromânilor”, 
poate să existe o zi a aromânilor oricând! Dar 
„națională” nu poate să existe, e un fals istoric! Pe 
de altă parte, nu exista niciun fel de rațiune de a 
bloca Legea românilor de pretutindeni, cum s-a 
făcut în Parlament, în Camera Deputaţilor, întoarsă 
de domnul preşedinte Traian Băsescu, care a cerut, 
în mod logic, să se specifice cine sunt „românii de 
pretutindeni”. Cine sunt ei? Nu „români de pre- 
tutindeni”. S-a blocat această dezbatere, cu largul 
concurs al domnului Canacheu, şi s-a retrimis la 
domnul Băsescu care a promulgat-o ca atare. 
Recent, acum câţiva ani, s-a făcut o nouă dezbatere 
în Parlament și acel articol a fost rediscutat, revotat, 
şi în noua Lege a românilor de pretutindeni aromâ- 
nii apar ca fiind printre românii de pretutindeni, cu 
toate definițiile lor: aromâni, țânțari, cuţovlahi, 
râmâni, armâni, rămâni, ei sunt acolo. S-a făcut 
dreptate! 


Academiei Române îi mulţumesc pentru respec- 
tul pe care îl are față de realitățile istorice, întrucât 
susține până la capăt, prin declaraţii publice, realita- 
tea care nu vine numai de la noi... Aş dori să vă 
citesc, pentru că îl iubesc mai mult decât vă puteți 
închipui şi îl studiez mereu pe Eminescu, ca o mică 
curiozitate: „Cât despre limba macedo-românilor, 
este astăzi un adevăr cunoscut de toţi că este numai 
un dialect al limbii daco-române şi că n-are a face 
deloc cu limbile neolatine ale Occidentului. Studiile 
recente ale lui Miklosich au dovedit-o cu toată 
evidenţa. Atât dialectul din Istria, cât şi cel macedo- 
român sunt varietăți ale limbii daco-române, cu mici 
deosebiri fonologice şi cu mari şi hotărâtoare ase- 
mănări. Ne rămâne numai să admirăm ignoranța 
grecilor moderni în privinţa istoriei şi etnografiei 
unor ţări asupra cărora pretind a avea drepturi. Dacă 
se află români în Macedonia care vor redeşteptarea 
poporului lor şi readucerea lui la conştiinţa naţio- 
nală, ei au cuvânt să lucreze în acest sens, şi nu inju- 
riile foilor greceşti îi vor opri. În mozaicul de po- 
poare orientale, credem că e loc şi pentru români şi 
că nu există nicio necesitate să fie anexaţi la Gre- 
cia” (Mihai Eminescu, Erori istorice şi filologice, 11 
august 1882). 

Ar trebui să vă citez din renumiți intelectuali, 
dar Eminescu spune atât de precis... Și vă mai redau 
un text al lui: „Nu există un stat în Europa Orientală, 
nu există o ţară de la Adriatică până la Marea 
Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naționalitatea 
noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la mor- 
lacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas 
fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii 
Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca şi în 
Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub 
zidurile Atenei, apoi dincolo de Tisa, începând în 
toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nis- 
tru, până aproape de Odesa şi de Kiev” (Mihai Emi- 
nescu, Românii Peninsulei Balcanie, 26 septembrie 
1878). lată până unde ne aflăm! Ca să nu mai vor- 
besc de contribuţia aromânilor, considerându-se 
români până la capăt, la ştiinţa şi cultura României. 
Am amintit membrii fondatori. Aş vrea acum să 
citez academicieni aromâni: membru fondator şi 
primul președinte al Academiei a fost Ion Heliade 
Rădulescu; apoi membri fondatori: loan D. Cara- 
giani, Dimitrie Cozacovici, Andrei Mocioni; 
membri de onoare: Andrei Șaguna, lon Pacea, loan 
Jac Rene Juvara; membri titulari: lon Ghica, care a 
fost de patru ori preşedinte al Academiei Române, 
Athanase Joja, Alexandru Odobescu, Nicolae Iorga, 


45 


46 


Pericle Papahagi, Theodor Capidan, Sextil Puşcariu, 
Gala Galaction, Şt.O. Iosif, Octavian Goga, Victor 
Eftimiu, Lucian Blaga, Constantin Noica şi alții. 

De ce vă spun aceste lucruri? Pentru că eu cred 
că aromânii trebuie să fie nu numai mândri de 
această substanță românească a neamului lor, ci şi că 
trebuie să mulțumească statului român. 

V-am pomenit de colonizarea în Cadrilater. Știţi 
foarte bine, apropo de cetăţenie, că lucrurile acestea 
nu s-au schimbat şi cât durează, în fiecare ţară, 
obţinerea ei: de la minimum cinci ani până la 12, 
chiar 15 ani de aşteptare pentru câştigarea calității 
de cetățean al ţării respective. Statul român, prin 
documentele eliberate de Societatea de Cultură 
Macedo-Română, a dat peste noapte cetăţenie ro- 
mână aromânilor care au venit, disperaţi, din Grecia, 
cam 35 000 de oameni, şi i-a colonizat gratuit în 
Cadrilater. Au primit 10 ha pe cap de familie, drept 
să-şi facă case gratuit, fără taxe, fără nimic, locuri de 
case. În 15 ani cât au stat acolo, până în 1940 când 
s-a pus în operă Pactul Ribbentrop-Molotov şi s-a 
cedat Cadrilaterul Bulgariei, au muncit ca nişte 
câini, au făcut averi acolo. Se făcea până şi export 
de cereale direct în centrul Europei. Era perioada 
despre care râdeau comuniştii de noi că eram o ţară 
eminamente agrară. Eram şi agrară, dar aveam ce 


exporta. Când au venit în ţară au venit înflăcărați de 
românism, s-a întâmplat accidentul dramatic cu 
intrarea în special a tineretului în Mișcarea Legio- 
nară. De ce-or fi intrat aceștia în Mişcarea Legio- 
nară? Că dacă ei nu erau români erau niște venetici 
puşi pe rele... Dar dacă erau români şi înflăcărați de 
românismul lor, naivi, păstori simpli, oameni fără 
pregătire intelectuală... Cum vom aprecia această 
mişcare istorică ce s-a manifestat în epoca 
respectivă? „[ara-mamă a aromânilor unde este?”, 
am întrebat retoric. Mi s-a spus: „În Balcani”. Păi, 
dacă este în Balcani, aşa în general, înseamnă că ei 
nu au o țară-mamă, sunt un popor migrator, plecaţi 
cu căruța și cu caii peste tot. De ce le-or fi dat 
românii cetățenia atât de repede şi de cinstit? Pen- 
tru că îi consideră frați şi i-au considerat 
întotdeauna. Şi acesta este, după părerea mea, 
argumentul fundamental al operei noastre de 
astăzi, al Societăţii de Cultură Macedo-Română, 
care întreține acest adevăr. 

Voi încheia cu o declaraţie scrisă a academicienei 
Matilda Caragiu-Marioţeanu, una dintre cele mai 
mari specialiste în dialectologie și în dialectul aro- 
mân: „A legaliza o comunitate aromânească minori- 
tară în România, astăzi, ar constitui cea mai mare 
absurditate a istoriei contemporane a aromânilor”. 


Aromânii — istorie şi actualitate“ 


Nicolae Saramandu 


Membru corespondent al Academiei Române 


Simpozionul nostru de astăzi se intitulează 
„Românii din sudul Dunării — istorie şi actualitate”, 
pentru că nu putem aborda problemele de actualitate 
ale acestor români fără a avea cunoştinţă despre 
istoria lor trecută şi recentă. Eu mă voi referi în 
expunerea mea la grupul cel mai important al româ- 
nilor din sudul Dunării — aromânii —, dar cele mai 
multe dintre observaţiile noastre sunt valabile şi 
pentru meglenoromâni şi istroromâni, a căror istorie 
recentă (secolele XIX-XX) este comună cu a aro- 
mânilor. 

Scopul intervenţiei mele este să pun în evidenţă 
două aspecte cu privire la identitatea etnică şi 
lingvistică a aromânilor: 

a) sentimentul alterităţii față de popoarele din 
Balcani, în mijlocul cărora trăiesc: greci, slavi, alba- 
nezi; 

b) conştiinţa romanității, devenită — în perioada 
modernă — conştiinţă a românității, a unității de 
limbă şi de neam cu românii din nordul Dunării. 

Aceste două aspecte — care sunt cele două com- 
ponente de bază ale identității etnice şi lingvistice a 
aromânilor — străbat cu atâta limpezime din întreaga 
documentație istorică privitoare la aromâni, încât 
aproape se impun de la sine. 

Înainte de a intra în subiectul expunerii noastre, 
permiteți-mi să mă refer la raportul limbă-dialect 
din perspectiva unor date recente sau mai puţin 
cunoscute. Ideea că aromâna, ca şi celelalte dialecte 
româneşti sud-dunărene — meglenoromâna şi istro- 
româna — sunt limbi deosebite de limba română a 
fost lansată în anii "60 ai secolului trecut pentru a fi 
folosită în susţinerea opiniei neştiinţifice a existen- 
tei unei limbi moldoveneşti diferite de limba ro- 
mână. La bază stă negarea fazei de comunitate — a 


românei comune — din care s-au format ulterior, prin 
separare teritorială, dialectele românești actuale. S-a 
susținut că pornind de la latină — latina balcanică — 
s-ar fi format cinci limbi: română, moldoveană, aro- 
mână, meglenoromână şi istroromână. Această 
chestiune l-a preocupat pe Eugeniu Coşeriu, care — 
nefiind în acea perioadă în ţară — nu a putut interveni 
direct în dezbaterea din România. Şi-a exprimat, 
însă, poziţia în scris şi am găsit-o în manuscrisele 
sale, pe care le-am publicat în 2005 sub titlul Limba 
română — limbă romanică |. lată ce găsim în manu- 
scrise (text în limba germană, tradus de noi în ro- 
mână): „Dialectele româneşti. Literalmente altfel 
decât celelalte limbi romanice. Acestea din urmă 
provin direct din latină. Siciliana, de exemplu, sau 
wallona nu au apărut ca rezultat al diferențieri ita- 
lienei, respectiv a francezei (în aceste cazuri un dia- 
lect a devenit limbă literară, iar celelalte dialecte 
abia apoi au devenit «dialecte» ale acestei limbi). 
Macedoromâna, meglenoromâna, istroromâna, dim- 
potrivă, au luat naştere literalmente prin diferenţie- 
rea «românei»”. În completarea acestei consemnări 
din manuscrise, Eugeniu Coşeriu afirmă: „Asta 
înseamnă că siciliana, sau toscana, sau abruzzeza 
provin direct din latina vulgară şi sunt, la origine, 
diferite. Şi, cu toate astea, spunem că sunt dialecte 
ale italienei şi nu s-a spus că sunt limbi diferite, 
deşi diferențierea merge până în latina vulgară. Tot 
aşa în cazul spaniolei. Este, deci, vorba că, tocmai 
în cazul românei, se poate susţine contrariul [...], 
adică se poate susține că există o bază comună, 
care nu mai e, pur şi simplu, latină vulgară, ci e 
deja românească”?. 

Faptul că aromânii — de când sunt atestaţi de 
către străini ca grup etnic constituit, secolul al X-lea — 


*Cuvânt susținut la sesiunea ştiinţifică „Românii din sudul Dunării — istorie şi actualitate” 
(7 mai 2019, Amfiteatrul „Ion Heliade Rădulescu” al Bibliotecii Academiei Române) 


47 


au avut conştiinţa originii lor române şi a unităţii de 
neam cu rămânii din nordul Dunării rezultă din toate 
sursele istorice: latine medievale, bizantine, slave, 
maghiare. Mă rezum la o singură menţiune. Unul 
dintre ultimii scriitori bizantini, Laonic Chalco- 
condyl, scria în a doua jumătate a secolului al XV- 
lea despre „neamul care locuieşte din Dacia până în 
Pind şi care se întinde în Tesalia. Vlahi se numesc şi 
unii şi ceilalţi. [...] Dacii vorbesc o limbă apropiată 
de a italienilor”3. 

Mărturii ale acestei unităţi de neam şi de limbă 
găsim la cărturarii români din secolele al XVII-lea 
şi al XVIII-lea: Miron Costin, Stolnicul Constantin 
Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, aşa cum a arătat 
într-o contribuţie recentă academicianul Grigore 
Brâncuş. Deosebit de sugestive sunt însemnările 
Stolnicului Constantin Cantacuzino: „Sunt dară 
aceşti coţovlahi, cum ne spun vecinii lor şi încă şi 
cu dintr-înşii am vorbit, oameni nu mai osebiţi, nici 
în chip, nici în obicine, nici în tăria şi făptura tru- 
pului, decât rumânii, ceştea, şi limba lor rumânescă 
ca acestora [...]; şi unii şi alţii, cu puţinea vreme 
într-un loc aflându-se şi vorbesc adese, pe lesne pot 
înţelege”. 

În legătură cu sentimentul comunităţii de limbă 
şi de neam al aromânilor cu românii din nordul 
Dunării, s-a afirmat de către unii că ar fi apărut ca 
urmare a „propagandei româneşti” în Balcani în a 
doua jumătate a secolului al XIX-lea. Este o opinie 
total nefondată, pentru că este contrazisă de întrea- 
ga desfăşurare a atestării şi afirmării aromânilor în 
istorie. 

Chiar de la primele manifestări în scris, înce- 
pând cu secolul al XVIII-lea, aromânii îşi afirmă 
pregnant, pe de o parte, sentimentul alterităţii faţă 
de popoarele cu care convieţuiau în Balcani — greci, 
albanezi, slavi — şi, pe de altă parte, conștiința roma- 
nității şi a identităţii de neam şi de limbă cu românii 
din nordul Dunării’. 

Pe o gravură din anul 1731 (descoperită la 
mânăstirea Ardeniţa din Albania), reprezentând-o pe 
Fecioara Maria cu Pruncul, apare primul text aro- 
mânesc, datorat ieromonahului de origine aromână 
Nectarie Tărpu, alături de textul în limbile greacă şi 
albaneză, toate fiind transpuneri ale textului latinesc 
Regina mater et virgo auxiliare servis tuis, în 
aromână: Viryină, mumă al Dumnidă, oară tră noi 
pecătoş! i (Vergură [= virgină, fecioară], mumă a lui 
Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii). Prin tra- 
ducerea textului latinesc în aromână, alături de 


48 greacă şi albaneză, ieromonahul Nectarie Tărpu, 


originar din Moscopole, îşi exprima cu pregnanţă 
sentimentul alterităţii față de vorbitorii acestor 
limbi. Nu este lipsită de semnificaţie prezenţa textu- 
lui în limba latină, lucru mai puţin obişnuit pe o 
icoană ortodoxă, prin care Nectarie Tărpu evidenția 
originea graiului său şi apartenenţa la lumea roma- 
nică. De alfel, învățatul prelat şi-a sfârşit viaţa în 
exil, la Veneţia, oraş cu care Moscopole avea vechi 
legături. 

La Veneţia se tipăreşte, în 1770, MHpæœtoreipia 
[Prima învățătură) a aromânului Theodor Anastasie 
Cavalioti, profesor la Academia din Moscopole, o 
carte de citire pentru clasele elementare, scrisă în 
greceşte, care este însoţită de un vocabular de 1770 
de termeni, unde cuvintele greceşti sunt traduse în 
aromână (pe care o numeşte Bàáywa) şi albaneză. 
Lucrarea lui Cavalioti pune în evidenţă acelaşi sen- 
timent al alterităţii: delimitarea aromânilor de greci 
şi albanezi. 

Importanţa acestei lucrări este însă mult mai 
mare. Ea a ajuns în mâinile învățatului german (de 
origine suedeză) Johann Thunmann, fiindu-i oferită 
acestuia de un tânăr student aromân la Universitatea 
din Leiden (Olanda), originar din Moscopole, 
Constantin Hagi Cegani, despre care Thunmann 
spune: „Domnul Cegani mi-a oferit multe informa- 
tii despre aromâni şi albanezi, precum numele, răs- 
pândirea, numărul, limba lor”. Întemeiat pe cartea 
lui Cavalioti, dar şi pe informaţiile primite de la 
tânărul student aromân, Thunmann scrie cunoscutul 
studiu, Uber die Geschichte und Sprache der Alba- 
ner und der Wlachen (Leipzig, 1774), în care afirmă 
că aromânii, pe care îi numeşte 7hrakische Wla- 
chen, vorbesc aceeaşi limbă cu fraţii lor din nordul 
Dunării, pe care îi numeşte Dakische Wlachen: „Sie 
reden eben dieselbe Sprache, als ihre Brüder 
diesseits der Donau””. În continuare, Thunmann 
precizează că ei înşişi îşi spun români: „Sie nennen 
sich selbst Rumanje oder Rumunje”8. 

Această conştiinţă a unității de neam şi de limbă 
a aromânilor cu dacoromânii exista deci la Mosco- 
pole, centrul renașterii culturale a aromânilor în 
secolul al XVIII-lea. 

Un alt învățat aromân, Daniil Moscopoleanu, 
tipăreşte în 1794, tot la Veneția, un manual de con- 
versație în greacă, tradus în aromână, bulgară şi 
albaneză. Daniil precizeză chiar din titlul lucrării 
sale că traduce textul grecesc ev Moroia Biayikns?, 
adică „în româna din Moesia” [= româna sud-dună- 
reană], ceea ce subliniază unitatea lingvistică dintre 
aromână şi dacoromână [româna vorbită în nordul 


Dunării], stabilită anterior de Johann Thunmann. Tot 
din mediul moscopolean provine Constantin Ucuta, 
autorul lucrării Néa /loz6ayowyia [Noua pedagogie], 
cu subtitlul (în limba greacă, în original) „abecedar 
lesnicios pentru a-i învăţa pe copii carte romano- 
vlakă [subl. n.], în cazul curent al romano-vlahilor 
[subl. n.]”, lucrare tipărită în 1797 la Viena, în tipo- 
grafia fraților Markide Puiu, de origine aromână. 
Este interesant de observat că Ucuta nu-i mai 
numeşte pe aromâni vlahi (şi nici idiomul vorbit de 
ei, vlahica, aşa cum apărea la Cavalioti, sau vlaha 
din Moesia, ca la Daniil), ci romano-vlahi, denumire 
prin care se evidenţiază clar românitatea lor. La 
data scrierii lucrării, Ucuta era hartofilax şi proto- 
pop în colonia ortodoxă din Posen [Poznan] (Pru- 
sia orientală, formată, probabil, în majoritate de 
aromâni) şi este de presupus că se informase din 
medii intelectuale din Austro-Ungaria sau prin 
contact direct cu vorbitori de limbă română, despre 
unitatea de origine şi de limbă a românilor nord- şi 
sud-dunăreni. 

La scurtă vreme după Ucuta, aromânul Gheor- 
ghe Constantin Roja, „cetăţeanul academicesc şi 
candidatul clinicesc, doftor la Spitalul Universităţii 
Ungureşti din Pesta”, publica la Pesta, în 1808, în 
limba germană, o lucrare despre istoria aromânilor, 
pe care îi numeşte români (Untersuchungen über die 
Romanier oder sogenannten Wlachen, welche jen- 
seits der Donau wohnen). Roja este important şi 
pentru o altă lucrare, în care încearcă să creeze o 
limbă literară comună românilor nord- şi sud-dună- 
reni, scrisă cu alfabet latin: Măestria ghiovăsirii 
româneşti cu litere latineşti, care sânt literele Romă- 
nilor ceale vechi (Buda, 1809). 

În aceeaşi perioadă publică la Viena, în 1813, 
Mihail C. Boiagi, o gramatică a dialectului aromân 
scrisă cu alfabet latin: Romanische oder Macedo- 
nowlachische Sprachlehre [Gramatică română sau 
macedovlahă]. În prefața lucrării, autorul afirmă că 
limba sa română maternă (walachische Mutter- 
sprache) este vorbită de 4 milioane de locuitori în 
Transilvania şi în alte ţinuturi! |, de unde rezultă, aşa 
cum observă istoricul austriac Max Demeter Peyfuss 
într-o importantă lucrare, Die aromunische Frage 
(Viena, 1974), că pentru Boiagi „era de la sine înţe- 
les faptul că limba sa maternă era pricepută de patru 
milioane de oameni, aşadar şi de dacoromâni”12. În 
aceeaşi lucrare, Max Demeter Peyfuss, care descin- 
dea dintr-o veche familie de aromâni stabilită la 
Viena cu peste două secole în urmă (după o mărtu- 
rie proprie), formula concluzia: „Aromânii au ajuns, 


printr-o evoluţie relativ continuă, de la conştiinţa 
individualităţii limbii lor, la conştiinţa originii lor 
latine şi, în cele din urmă, la o formă modernă de 
conştiinţă națională, care implica şi ideea apropia- 
tei înrudiri, dacă nu chiar a identităţii cu daco- 
românii” 13. 

În operele reprezentanţilor Şcolii Ardelene — 
Samuil Micu-Klein, Petru Maior, Gheorghe Şincai — 
găsim numeroase informaţii despre aromâni, pe care 
i-au cunoscut direct, ideea dominantă fiind de rele- 
vare a identităţii de limbă şi de neam. 

Momentul de redeşteptare naţională a aromâni- 
lor, sub influenţa Şcolii Ardelene din Transilvania, 
are ecou în Principate. În 1837, Mihail Kogălniceanu 
scrie că aromânii sunt „romani prin nume, sânge şi 
curaj”, că „se numesc ei înşişi întotdeauna români şi 
iau drept insultă celelalte nume ce li se dau” şi că 
„limba română [...] se mai vorbeşte încă şi [...] în 
Macedonia, Tracia”14. În primele două numere din 
„Curier de ambe sexe” (din 1837 şi 1838), Ion He- 
liade Rădulescu menţionează, pe lângă dialectul 
„românilor din Dacia”, pe cel „al românilor din 
Macedonia”. La el reapare ideea lui Roja şi Petru 
Maior de a se crea „o limbă de obşte” comună tutu- 
ror românilor, pe baza celor două dialecte. 

Preocuparea pentru aromâni, ramura sudică a 
poporului român, este vie la paşoptişti. Redeştepta- 
rea lor naţională era considerată o necesitate de către 
Nicolae Bălcescu, care, într-o scrisoare adresată lui 
Ion Ghica din exil în octombrie 1848, îi mărturisea 
acestuia intenţia de a se angaja personal în acest 
scop: „Eu aveam hotărârea, viind la Constantinopol, 
d-a mă așeza între vlahii din Balcani, căci socot de 
neapărat a developa naționalitatea într-acest 
avantpost al românismului”. Aflat, de asemenea, în 
exil (de unde revine în 1857), Christian Tell l-a 
întâlnit la muntele Athos pe arhimandritul Averchie, 
aromân, care se va angaja ulterior în acţiunea de 
înfiinţare a şcolilor româneşti din Macedonia. 

În 1854, Ion Ghica, în spiritul intenţiei expri- 
mate de Nicolae Bălcescu, îl trimite într-o călătorie 
la Athos şi în Macedonia pe Dimitrie Bolintineanu, 
care, prin tatăl său, avea origine aromânească. 
Bolintineanu a intervenit la Poartă în favoarea aro- 
mânilor, printr-un memorandum cuprinzând dezide- 
ratele pentru a căror realizare guvernul român avea 
să se angajeze ulterior. 

În anul 2014 a apărut la Bucureşti traducerea în 
limba română a volumului I din cunoscuta mono- 
grafie a romanismului german Gustav Weigand, Die 
Aromunen, |. Land un Leute (Leipzig, 1895). Titlul 


49 


50 


lucrării în traducere românească nu este Aromânii, 
aşa cum ne-am fi aşteptat, ci Armânii, forma din dia- 
lectul aromân, deşi textul tradus nu este în dialect, ci 
în limba română literară. Justificarea dată de editoa- 
rea volumului, Mariana Bara, este surprinzătoare şi 
tendenţioasă: „Folosirea denumirii «aromâni» şi nu 
«armâni» s-a datorat în bună parte, alături de nein- 
formare, «tezelor ideologiei naţionale româneşti în 
problematica armânească»”15. În concepţia editoa- 
rei, aromâna şi româna ar fi limbi diferite, punct de 
vedere care ar rezulta şi din lucrarea învățatului ger- 
man. O greşeală totală şi o inducere în eroare a citi- 
torului, editoarea omiţând intenţionat în comenta- 
riile sale pasajele din epoca lui G. Weigand, precum 
acesta, în care savantul german vorbeşte cu căldură 
de „neamul românesc, din care aromânii noştri sunt 
o ramură. Prin limbă, cele patru neamuri româneşti, 
dacoromânii, aromânii, megleniţii şi istrienii sunt 
legate în modul cel mai strâns şi limba lor nu dove- 
deşte nimic altceva decât că neamurile care trăiesc 
azi separat trebuie să fi fost odată unite în spaţiu”I6. 
Orice comentariu este de prisos. 

În ultimele decenii a apărut în România un curent 
radical, susținut de câteva organizaţii create după 
1990, care reproşează statului român că s-a ocupat în 
trecut de soarta conaționalilor din sudul Dunării. 
Este vorba de un curent separatist, care a ajuns să 
ceară statutul de minoritate pentru aromânii din 
România şi care, în aceeaşi direcţie a diferenţierii, a 
modificat scrierea cu alfabet latin a dialectului aro- 
mân. Este vorba de înlocuirea sistemului de scriere a 
dialectului aromân, întemeiat pe tradiția scrisului 
românesc literar, cu sistemul întocmit cu peste două 
veacuri în urmă, la 1813, de Mihail C. Boiagi şi 
folosit de acesta în gramatica sa. Meritul lui Boiagi 
era că, influenţat de ideologia Şcolii Ardelene, a 
folosit alfabetul latin într-o vreme când în scrierea 
românească se folosea predominant alfabetul chiri- 
lic. Soluţiile grafice pe care Boiagi — urmând modele 
străine (maghiare, germane) — le-a găsit în redarea cu 
alfabet latin a unor sunete (vocale, consoane) inexis- 
tente în latină, specifice limbii române, nu au fost, în 
general, reținute în ortografia românească. A reveni 
la sistemul de scriere al lui Mihail C. Boiagi înseam- 
nă a ignora cu bună ştiinţă evoluţia scrisului cu alfa- 
bet latin a limbii române, cu intenţia implicită de a da 
scrierii aromâneşti o imagine grafică diferită de 
scrierea română literară, în slujba ideii că româna şi 
aromâna ar fi limbi diferite. 

Urmările în această direcţie sunt imprevizibile şi 
s-ar putea să se ajungă la scrierea dialectului aromân 


cu un alt alfabet, cum s-a şi întâmplat recent prin 
publicarea în Grecia a unei culegeri de folclor aro- 
mân scrisă cu alfabet grecesc, în ciuda tradiţiei sta- 
bilite în lingvistica greacă (monografii, gramatici, 
studii, texte şi glosare dialectale) de a reda cu alfa- 
bet latin textele în dialectul aromân (dialect al limbii 
române, recunoscut ca atare de lingviştii greci). 

În discursul de recepţie la Academia Română 
din 29 mai 2013, Istoria şi semnificaţia numelor 
român/valah şi România/Valahia, acad. loan-Aurel 
Pop demonstrează în legătură cu numele de Rumâ- 
nia sau România că nu a fost „un nume inventat” în 
epoca modernă (secolul al XIX-lea) de către istorici 
sau oamenii politici, că „era un nume păstrat în 
memoria colectivă, venit dintr-un trecut îndepărtat, 
nume pe care-l purtaseră într-un fel sau altul, la un 
moment dat, toate alcătuirile politice ale români- 
lor”!7. În sprijinul acestor constatări vreau să aduc 
la cunoştinţă faptul că acest cuvânt, românie, nereţi- 
nut până în prezent în literatura de specialitate, 
există în dialectul aromân, în graiul aromânilor făr- 
şeroţi, sub forma rămănie „mulţime a aromânilor; 
(p. ext.) ţinut locuit de aromâni”. Eu l-am întâlnit în 
ancheta de teren la aromânii fărşeroți din Beala de 
Sus, lângă oraşul Struga (Republica Macedonia de 
Nord, la graniţa cu Albania)!$, dar termenul fusese 
consemnat de Constantin N. Burileanu în lucrarea 
De la românii din Albania (Bucureşti, 1906), unde 
ne spune că „înainte vreme [...], pe acest munte 
[Tomor], după vorba fărşeroţilor, «venia Rrmănia 
tută» [venea românimea toată]”!9. Există şi atestări 
recente ale acestui cuvânt, rămănie, în dialectul aro- 
mân, în lucrarea Manuelei Nevaci20. 

Aş vrea să închei cu un caz individual, pe care 
îl consider edificator pentru grandoarea şi decăde- 
rea unei istorii inventate, prin destinul unui fruntaş 
al noii „mişcări” separatiste armâneşti. Este vorba 
de ing. Nico Popnicola din Republica Macedonia 
de Nord, preşedinte, la un moment dat, al unui 
Comitet internațional al aromânilor, care promova 
ideea separatistă. La un simpozion pe teme aromâ- 
neşti organizat în 1998 la Constanţa, ing. Nico 
Popnicola reproşa faptul că expunerile se făceau în 
româna literară: „Aestâ limbâ noi nu u ştimu” 
[„„Această limbă noi nu o ştim”]?!. Unele comuni- 
cări fiind susținute de cercetători de la Academia 
Română, prezentă fiind şi acad. Matilda Caragiu- 
Marioţeanu, ing. Nico Popnicola a ripostat: „Ți 
Academie, ţi-are s-facâ Academia tu lucurlu a nos- 
tru?” [Ce Academie, ce are să facă Academia pen- 
tru lucrul nostru?”]22. Întâmplarea a făcut ca, după 


de 20 de ani, în 2018, să-l întâlnesc la Bitolia 
(Republica Macedonia de Nord) pe, de-acum, 
bătrânul inginer Nico Popnicola, care, cu durere în 
suflet, mi-a făcut câteva mărturisiri. Cimitirul 
românesc (unde îşi au locul de veci personalităţi 
proeminente ale istoriei aromânești: Constantin 
Belimace, Apostol Mărgărit, membru al Academiei 
Române), proprietate a statului român până în 
1990, intrat ulterior în proprietatea asociaţiei aro- 
mâneşti din Bitolia, nu mai aparține în prezent 
acestei asociaţii, cum nu mai aparține statului 
român clădirea cunoscutului liceu românesc din 
Bitolia. De curând, asociaţia a pierdut şi sediul, iar 
situația bisericii româneşti „Sf. Constantin şi 
Elena” e precară. Conştient de „rezultatele” dezbi- 
nării, bătrânul inginer solicită în prezent sprijinul 
statului român şi al Academiei Române. 


Bibliografie 


Bara 2014 — Mariana Bara, Note finale la „Cuvânt- 
înainte” la ediţia în limba română a lucrării lui Gustav Wei- 
gand, Armânii, vol. I, Editura Tractus Arte, 2014. 

Boiagi 1813 — Mihail C. Boiagi, Romanische oder 
Macedonovlachische Sprachlehre, Viena, 1813. 

Brâncuş 2011 — Grigore Brâncuş, Informaţii despre 
aromâni în cultura noastră veche, în Studia linguistica et 
philologica. Omagiu profesorului Nicolae Saramandu la 70 
de ani (editor: Manuela Nevaci), Editura Universităţii din 
Bucureşti, 2011, p. 141-143. 

Burileanu 1906 — Constantin N. Burileanu, De /a romă- 
nii din Albania, Bucureşti, 1906. 

Caragiu Marioţeanu 2006 — Matilda Caragiu Mario- 
teanu, Aromânii şi aromâna în conștiința contemporană, 
Editura Academiei Române, București, 2006. 

Coşeriu 2005 — Eugeniu Coşeriu, Limba română — 
limbă romanică. Texte manuscrise editate de Nicolae Sara- 
mandu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005. 

FHDR IV — Fontes historiae Daco-Romanae (Izvoarele 
istoriei României), ediderunt Haralambie Mihăescu, Radu 
Lăzărescu, Nicolae-Şerban Tanaşoca, Tudor Teoteoi, IV, 
Bucureşti, 1982. 

Nevaci 2018 — Manuela Nevaci (coordonator), autori: 
Manuela Nevaci, Carmen-lrina Floarea, Ionuț Geană, 
Teodora Toroipan, Convergenţe lingvistice balcano-roma- 
nice în dialectele româneşti sud-dunărene, Editura Univer- 
sităţii din Bucureşti, 2018. 

Pop 2013 — Ioan-Aurel Pop, Istoria şi semnificaţia 
numelor român/valah şi România/Valahia, Academia 
Română. Discursuri de recepţie, Editura Academiei 
Române, București, 2013. 


Peyfuss 1974 — Max Demeter Peyfuss, Die Aromuni- 
sche Frage, Hermann B6hlaus Nachf., Wien-Köln-Graz, 


1974. 
Saramandu 2004 — Nicolae Saramandu, Romanitatea 


orientală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004. 

Saramandu 2013 — Nicolae Saramandu, Momentul 
Moscopole în istoria raporturilor lingvistice româno- 
albaneze, în „Fonetică şi dialectologie”, XXXII, 2013, p. 
129-137. 

Thunmann 1774 — Johann Thunmann, Uber die 
Geschichte und Sprache der Albaner und der Wlachen, 
Leipzig, 1774. 

Weigand 1895 — Gustav Weigand, Die Aromunen, |. 
Land und Leute, Leipzig, 1895. 


Note 


l Eugeniu Coşeriu, Limba română — limbă romanică. 
Texte manuscrise, editate de Nicolae Saramandu, Editura 
Academiei Române, Bucureşti, 2005. 


2 Coşeriu 2005: 12. 
3 FHDR IV: 455; apud Saramandu 2004: 49. 
4 Brâncuş 2011: 143 (cf. şi Peyfuss 1974: 30). 


5 Pentru prezentarea de ansamblu, vezi Saramandu, 
2013. 


6 Thunmann 1774: 179-180, notă. 
7 Thunmann 1774: 174. 

8 Ibidem. 

9 Cf. Saramandu 2013: 133. 

10 Cf. Capidan 1932: 61. 

11 cf. Boiagi 1813: Vorrede: ı. 
12 Peyfuss 1974: 27. 

13 Idem: 30. 

14 Cf. Capidan 1932: 90. 


15 Bara 2014: 335 (cu trimitere la lucrarea autoarei, 
Limba armânească, Bucureşti, Cartea Universitară, 2007, 


p. 13). 
16 Weigand 1895: 271. 
17 Pop 2013: 23. 
18 în ancheta dialectală din 4 octombrie 1978. 
19 Burileanu 1906: 158. 


20 Nevaci 2018: 149 (tu Camăria 2ima/tută 
Rămănt'a/tuţ erâ picurâr— “în Gamăria jos [Albania] 
toată Rămănia, toţi erau păstori”). Pe DVD-ul ataşat 
cărții se aude cuvântul rămănie, atestat la aromânii 
fărşeroţi. 

21 Caragiu-Marioţeanu 2006: 77. 

22 Idem: 58. 


51 


Provocări identitare postmoderne: 


cazul românilor sud-dunăreni* 


Viorel Stănilă ** 


O definiție a postmodernismului nu-şi mai are 
locul în studiul de față, după multele astfel de încer- 
cări deja făcute. La fel, nu voi acorda spaţiu unei 
dezbateri cu argumente pro şi contra — există sufi- 
ciente critici pertinente ale postmodernismului, de 
pe poziţii conservatoarel, creștine?, ale criticii aca- 
demice3, ale filosofiei? și chiar ale anarhismuluis. 
Este suficient să precizez că, pentru orice om al 
ştiinţelor zise exacte, în Universul fizic lumina se 
deplasează cu viteza limită. Deci nu orice ierarhie 
poate fi abolită. 

Pentru orice persoană avizată este evidentă 
continuarea şi după 1989 a unui drastic proces de 
alienare identitară în comunitățile istorice româneşti 
de la sudul Dunării, în ciuda priorităților de politică 
externă declarate ale Ministerului Afacerilor Ex- 
terne român, a existenţei unei structuri guvernamen- 
tale dedicate acestor români (departament/minister 
pentru românii de pretutindeni), a existenței unei 
legi a românilor de pretutindeni (299/2007) şi a fon- 
durilor special alocate. Deromanizarea, cum numea 
Nicolae-Şerban Tanaşoca acest proces, este prea 
complexă pentru a putea fi pusă în exclusivitate pe 
seama măsurilor etnopolitice implementate în țările 
unde românii sud-dunăreni sunt autohtoni, chiar 
dacă contextul cultural postmodern este favorabil 
unor astfel de politici asimilaționiste. 

Dar, pentru relevanţa temei alese, voi trata cazul 
unui actor non-statal — Consiliul Makedon-Armân 
(CMA) ca exponent al curentului identitar neoaro- 
mânist6: o mişcare internaţională (și interna- 
ționalistă) a cărei principală componentă activează 
în România”, inclusiv în forme politizate, şi care are 
drept scop alienarea aromânilor față de românitate 


prin metode etnopolitice exersate anterior asupra 
vlahilor timoceni din Serbia sau asupra moldoveni- 
lor din Ucraina şi din actuala Republică Moldova. 
Obiectivul declarat este „protejarea” aromânilor (în 
România și în ţările de origine) de asimilare, prin 
obținerea statutului de minoritate națională şi a 
drepturilor aferente, ca popor balcanic aparte, fără 
stat înrudit. 

Voi pune în evidență modul în care câteva trăsă- 
turi definitorii ale canonului postmodern influen- 
țează, reconfigurează identitatea unor grupuri de 
aromâni sub influența propagandei neoaromâniste. 
Contestarea centrelor tradiționale de autoritate (aca- 
demică, politică, instituţională), transformarea ra- 
porturilor de inclusivitate între întreg și parte în 
opoziții de tip majoritate/minoritate, privilegierea 
subiectivităţii şi negarea criteriilor de validare epis- 
temologică cu pretenţie de obiectivitate, deconstruc- 
tivismul istoric, atenuarea diferenței virtual/real sunt 
câteva dintre aceste trăsături. 

Ca situare temporală, am ales să mă refer în pri- 
mul rând la evenimente, evoluții şi situații din anii 
"80 ai secolului trecut, atât din cauza ebuliției post- 
moderne care a caracterizat gândirea universitară a 
acelui deceniu, cât şi din cauza importantelor 
mutații istorice şi geopolitice care au avut loc în 
Europa acelui timp. Desigur, trimiterile către actua- 
litate vor completa relevanţa expunerii mele. 


Neoaromânismul: ambiguităţi „productive” 

Decizia de înființare a Consiliului Makedon- 
Armân (CMA) s-a luat oficial cu ocazia unei în- 
truniri a asociaţiilor neoaromâniste în anul 20058, 
la Korcea (Albania). Organizaţia cu vocaţie 


*Cuvânt susținut la sesiunea ştiinţifică „Românii din sudul Dunării — istorie și actualitate” (7 mai 2019, Amfiteatrul 


„Ion Heliade Rădulescu ” al Bibliotecii Academiei Române) 
52 ** Cercetător, Institutul de Studii Sud-Est Europene 


panarmânească declarată se dorea interlocutorul 
statelor de origine şi al instituţiilor internaționale 
în ceea ce priveşte drepturile aromânilor. 

Preşedintele şi secretarul general ai CMA au fost 
aleși cu o singură excepție dintre liderii neo- 
aromânişti originari din România sau rezidenți în 
țara noastră”. Mulţi dintre militanţii care s-au regă- 
sit la un moment sau altul în structurile de condu- 
cere ale CMA şi ale asociaţiilor afiliate sau satelite 
au susținut în trecut politica României în chestiunea 
aromânească. 

Dar această fază militantă a neoaromânismului a 
fost precedată în anii '80 ai secolului al XX-lea de o 
etapă de inseminare şi de germinare intelectuală, 
urmată de o fază de dezvoltare în anii '90. 

Este util de notat că ideologiile stângiste şi 
extremiste se află printre acelea care au resimţit cel 
mai pregnant în ultima jumătate de veac influența 
paradigmei postmoderne. lar ideologiile şi con- 
strucțiile identitare au în comun tocmai instrumentul 
predilect: reprezentările sociale!0, din cauza compo- 
nentei lor simbolice, orientate spre imaginar. 

Dacă acceptăm, odată cu istoricul ameri- 
can Richard Wolinl!, că postmodernismul şi fascis- 
mul au rădăcini intelectuale comune, vom înţelege 
poate mai clar de ce neoaromânismul, ca expresie 
postmodernă a unui anumit curent identitar, se reven- 
dică de la gânditori şi activişti cu trecut legionaroid: 
Constantin Papanace, Tiberius Cunia, lancu Perifan. 
În ceea ce îl priveşte pe Vasile Barba, iniţiatorul neoa- 
românismului, el se cunoştea cu Iosif Constantin 
Drăgan şi Constantin Papanace, pe care îi vizitase la 
Salo, respectiv la Milano (potrivit soției sale, Katha- 
rina12). Investigaţii la CNSAS ar putea oferi date 
interesante despre trecutul lui Vasile Barba. 

Înfiinţarea de către el a Uniunii pentru Limba și 
Cultura Aromână (ULCA), în orașul Freiburg im 
Breisgau, a avut loc în același an în care a murit 
Constantin Papanace (1985). În acel oraş își publi- 
case C. Papanace unele dintre cele mai importante 
lucrări despre aromâni, în anii 1952-196513, la 
Institutul Român de Cercetări/Biblioteca română. În 
jurul Institutului se strânseseră, încă din 1949, 
români originari de la nord şi de la sud de Dunăre 
deopotrivă, opozanți ai puterii comuniste de la 
Bucureşti. 

În Freiburg, V. Barba a fost expus la influenţele 
unor universitari care promovau teze elaborate în 
centre ale revizionismului occidental despre etnoge- 
neza poporului român şi despre formarea limbii 
române. 


Urmărind activitatea sa atât înainte, cât şi după 
1989, vom decela ambiguitatea și duplicitatea ca 
principale trăsături ale ei. 

Chiar şi în anul 2006, în plin avânt al neoaromâ- 
nismului, Vasile Barba recurgea public la sprijinul 
românesc pentru salvarea identității aromânilor, 
după ce dusese timp de peste douăzeci de ani o luptă 
tenace pentru ca aromânii să se considere şi să fie 
considerați altceva decât o ramură istorică sud- 
dunăreană a poporului român: 

„Eu sunt azi în vârstă şi privesc cu mare teamă 
la evoluţia destinului aromânilor. Peste tot în Bal- 
cani soarta lor este îngrijorătoare: o splendidă cultu- 
ră apune încet, fără să trezească regrete nimănui. Nu 
am ce face şi trebuie să-mi pun speranţele tot în 
România. Ea este, dacă nu patria noastră natală, pre- 
cum în cazul daco-românilor, în schimb singura 
noastră patrie pe acest pământ. lar istoria şi cultura 
noastră sunt depozitul vechi — și, credem noi, stima- 
bil — al înseși originilor și culturii sale.” (Traian, 
2006) 

În primii ani de după 1989, V. Barba şi ceilalți 
lideri nu ceruseră încă oficial României să aplice 
aromânilor de pe teritoriul ei tratamentul rezervat 
minorităților naționale, deşi, prin Revista „Zborlu a 
nostru” (din 1994) şi prin Uniunea pentru Limba și 
Cultura Armână (ULCA, din 1985), el susținuse 
timp de cel puțin un deceniu după ce plecase din 
România (1983) că aromânii sunt un popor neolatin 
diferit de români şi vorbind o limbă romanică pro- 
prie, derivată direct din latina balcanică!7. 

Prof. univ. dr. Nicolae-Șerban Tanaşoca, fostul 
director al Institutului pentru Studii Sud-Est Euro- 
pene al Academiei Române şi prim-vicepreşedinte 
al Societăţii de Cultură Macedo-Române, considera 
că V. Barba îmbrăţişase această teorie din idealism: 
„Eu cred că, în anii 1980, Vasile Barba a susţinut 
această teorie din idealism. Cei care au venit în urma 
lui o fac din interes”. (EvZ, 2010) 

Vasile Barba ar fi continuat astfel linia de 
gândire şi acțiune lansată de Constantin Papanace 
(1904-1985), potrivit căreia aromânii din Occident 
angajați în susținerea drepturilor pentru frații lor 
rămași în statele de origine nu mai puteau aştepta 
nimic de la România comunizată: „Dacă ar fi conti- 
nuat mişcarea românizantă, grecii i-ar fi acuzat pe 
aromâni că, fiind români, le aduc comunismul în 
țară”15. (EvZ, 2010). 

Unii exegeţi ai operei sale decelează şi la 
Constantin Papanace o anumită duplicitate, între 
textele ştiinţifice (în care s-ar fi menţinut pe linia 


53 


tradițională a proromânismului) şi demersurile sale 
publice (în care ar fi susținut că aromânii sunt o 
etnie sud-dunăreană distinctă de români). 10 

Nu împărtăşim o astfel de interpretare, mai ales 
că în toate scrierile sale C. Papanace afirmă explicit 
românitatea aromânilor sau foloseşte etnonimele 
aromân, valah şi român ca echivalente. Acelaşi 
lucru este valabil pentru lucrarea de sinteză Reflecţii 
asupra destinului istoric şi politic al aromânilor 
(1947), în care autorul vedea acțiunea internațională 
a aromânilor în strânsă dependenţă cu destinul 
României și al poporului român: 

„Toţi românii se regăsesc sub acelaşi destin și nu 
se pot sustrage acestei situaţii, oricâte eforturi ar 
face. Aceasta cu atât mai mult, cu cât toate 
posibilitățile de dezvoltare ale României, din toate 
punctele de vedere, sunt în Balcani. [...] 

În această operă de asanare morală şi refacere a 
prestigiului românesc, cu deosebire în viaţa citadină, 
rolul aromânilor stabiliți în Țară poate fi considera- 
bil. Ei trebuie, prin spiritul lor de luptă, jertfă şi 
inițiativă, precum şi prin tenacitatea, energia, 
sobrietatea şi autoritatea lor caracteristică, să dea 
posibilitatea de dezvoltare şi polarizare a adevăratu- 
lui instinct aromânesc, formând axa principală pen- 
tru o sănătoasă dezvoltare. În lupta de emancipare a 
neamului românesc, la care trebuie să participe cu 
un inepuizabil spirit de emulație toate ramurile 
româneşti, aromânii, ca şi în trecut, vor trebui să fie 
în primele rânduri. [...] 

Fără un stat Român tare şi sănătos, cu 
sentimentul național organic dezvoltat, nu se poate 
concepe o eficace ajutorare a românilor rămaşi peste 
hotare, sub stăpâniri străine. 

Deci problema aromânilor — văzută chiar prin 
prisma unui punct de sprijin — este în funcțiune şi 
strânsă legătură de însănătoşirea internă româ- 
nească.” (Papanace 1996: 270, 280, 281) 

Desigur, pentru perioada contemporană, 
C. Papanace fusese obligat de însăşi orientarea poli- 
ticienilor de la Bucureşti să nu se mai refere la 
România ca la statul înrudit (kin-state) al aromâni- 
lor, în textele sale cu adresare oficială (rapoarte, 
memorandumuri, referate, comunicări, petiții etc.). 
Dar C. Papanace continua să recurgă și în aceste 
documente la argumentele istorice, între care era 
menţionată constant contribuţia României la prezer- 
varea fiinţei etnice a aromânilor. 

Dacă unele dintre ideile sale au fost preluate în 
argumentaţia neoaromânistă, aceasta s-a întâmplat 


54 doar în urma unui proces de denaturare. Astfel, în 


accepțiunea lui C. Papanace, aspiraţiile aromânilor 
de a trăi într-un spaţiu comun balcanic lipsit de deli- 
mitări frontaliere nu aveau nicio conotaţie etnică, 
cum a primit mai târziu la epigonii neoaromânişti, ci 
erau determinate mai ales economic!7. 

Pachetul de măsuri puse astăzi în operă de 
organizaţiile neoaromâniste a fost cu siguranţă pre- 
conizat de C. Papanace (1996): re-autohtonizarea, 
promovarea dialectului, exaltarea în mase a specifi- 
cului etnic, organizarea tineretului şi a femeilor, asu- 
marea unui discurs cosmopolit, inserția în posturi 
cheie, atragerea sprijinului extern. Dar niciodată C. 
Papanace nu concepuse destinul aromânilor în afara 
destinului românităţii, ci ca parte a lui. În viziunea 
lui nu intrase şi o construire a identității aromâneşti 
în opoziţie cu identitatea românească. 18 

Ca emul al lui Constantin Papanace, încă înainte 
de plecarea sa definitivă din țară, Vasile Barba îi tri- 
misese lui Iosif Constantin Drăgan un document 
intitulat Aromânii: o minoritate naţională uitată, 
care conţinea ideile de bază ale programului neoaro- 
mânist. Textul a fost publicat în revista „Noi, Tracii” 
nr. 2 din 197619. 

În 1980, prin intermediul Asociaţiei „Tră Armâ- 
name” a Francezilor Aromâni, condusă de I. Perifan, 
V. Barba a transmis Conferinţei pentru Securitate şi 
Cooperare în Europa (CSCE) un memoriu cu 
conținut similar: Une nation europeene sans droits 
nationaux. Astfel de demersuri vor fi repetate cu 
ocazia fiecărei întruniri majore a CSCE într-o capi- 
tală europeană (Madrid — 1980, Viena, Paris — 1981, 
Copenhaga — 1990, Geneva — 1991, Moscova — 
1991), ca şi la ONU (New York, 1981)2. 

În anul 1982, încă în România fiind, V. Barba a 
publicat la Bacău volumul Latina sud-dunăreană 
azi: texte pri grailu armânescu, în traducerea ger- 
mană efectuată de soţia sa. Conștient că manuscrisul 
său contravenea liniei oficiale în privinţa istoriei 
aromânilor, economistul obținuse aprobarea de 
publicare de la Florea Dudiţă, rectorul Universităţii 
din Braşov, explicând că e vorba de „texte latine”?l. 
În fapt, era o încercare de acreditare a tezei anti- 
ştiinţifice şi cu orientare politică anti-românească, 
potrivit căreia latina orientală s-ar fi dezvoltat în 
două ramuri distincte, la sud şi respectiv la nord de 
Dunăre, fenomen ce a dus în final la apariția a două 
limbi diferite: aromâna şi dacoromâna. 

La paginile 82-83 apărea, doar în aromână, un 
text care va fi cunoscut mai târziu sub numele Scri- 
soare către nepoți: era prefigurarea viitorului pro- 
gram de revendicări neoaromânist. 


Modelul promovat era cel al minorităţii lingvis- 
tice reto-romane, căreia statul elvețian îi asigura 
drepturile la educaţie şi informare în limba maternă. 
În articolul programatic intitulat Scrisoare către 
nepoți, V. Barba insista ca şi statele balcanice în care 
aromânii sunt autohtoni („în anul 1913 am fost 
împărțiți la patru state unde suntem cei mai vechi/ 
băştinaşi”) să le acorde acestora drepturi similare cu 
ale reto-romanilor din landurile elveţiene de limbă 
germană: 

„În şcoala primară dascălii să-i înveţe, pe tinerii 
vlahi, carte cu limba lor macedo-română care este 
limba părintească, limba inimii. De două ori pe săp- 
tămână, câte un dascăl să-i înveţe şi limba statului 
(limba greacă în Grecia, limba albaneză în Albania, 
o limbă slavă în Iugoslavia şi Bulgaria). Liceele 
unde învaţă tineri vlahi, să fie licee cu limba statu- 
lui, dar, acolo unde învaţă mai mult de zece tineri 
vlahi, să li se dea şi profesor care de două ori pe 
săptămână să-i înveţe limba şi literatura macedo- 
română. 

Să cerem să ni se dea voie (drepturi) ca să scoa- 
tem jurnale, reviste cu limba macedo-română. Să 
cerem să ni se facă programe în limba noastră la 
radio şi televiziune. Cu bani de la stat trebuie să fie 
întreţinute case de cultură unde tinerii vlahi să în- 
veţe cântecele şi jocurile care ne sunt lăsate de stră- 
buni ca scumpă avere.” (Barba V., Barba K., 1982: 
82-83; Barba V., 2011, consultat la 12 august 2016) 

De remarcat faptul că V. Barba nu cerea aceleași 
drepturi şi în România, iar idiomul la care se referea 
era denumit „limba macedo-română”, în corolarul 
etnonimului macedo-români folosit în cazul aromâ- 
nilor, pentru a indica deopotrivă originea lor 
geografică şi apartenenţa etnică, aşa cum apare în 
denumirea Societăţii de Cultură Macedo-Română??. 

Chiar în anul 1985, când V. Barba a înființat 
ULCA, la Universitatea din Mannheim avusese loc 
primul congres internațional cu tema Limba și cul- 
tura armânească. 

Rezoluţia nr. 3 a Congresului se referea la dreptu- 
rile culturale ale aromânilor. Între altele, se cerea ca: 

— aromânii să fie recunoscuţi oficial ca popor 
aparte de limbă neolatină şi să li se acorde drepturi 
culturale la fel ca celorlalți europeni, în toate statele 
unde trăiesc; 

— în statele în care trăiesc, aromânii să aibă drep- 
tul la predarea limbii materne în toate şcolile unde 
învaţă mai mult de zece tineri aromâni; 

— să aibă dreptul să asculte Evanghelia la bise- 
rică în limba părintească, să-şi audă limba lor la 


radio şi la televizor şi să aibă reviste şi cărți şi jur- 
nale [în limba maternă]; 

— să aibă asociaţii culturale, ajutate financiar de 
stat, ca să îşi păstreze limba, portul, cântecele şi obi- 
ceiurile lor; 

— limba aromână să nu fie discriminată, ci să fie 
pedepsiți oficial aceia care fac propagandă de dis- 
criminare [contra ei]. 

În Rezoluţia nr. 3 se prevedea ca, an de an, să se 
organizeze o tabără de vară la care „aromâni din 
toată Europa să se adune și să înveţe limba aromână, 
după carte”25. 

Un an mai târziu, la Universitatea „Albert 
Ludwigs” din Freiburg a avut loc prima ediție a 
cursurilor de Limbă şi cultură armânească, organi- 
zate de ULCA în parteneriat cu Catedra de romanis- 
tică de la acea universitate. De altfel, profesorii 
universitari Hans-Martin Gauger (Freiburg) și 
Rupprecht Rohr (Mannheim), participanţi la deschi- 
derea cursului, erau membri în consiliul de condu- 
cere al ULCA, potrivit lui V. Barba. Între cursanţi 
s-au numărat 11 aromâni din RSI Macedonia, doi 
din RSI Serbia, unul din RSI Croaţia, opt din Grecia 
(Epir, Tesalia, Macedonia Egeeană), şapte din 
România, doi din Bulgaria. Au participat la acel curs 
şi unii dintre liderii de mai târziu ai neoaromânis- 
mului: Iancu Perifan, ing. Iani Manţu şi Chira 
Iorgoveanu-Manţu. 

Când a vorbit Luminiţa Fassel, cadru didactic de 
origine română, Apostol Caciuperi, secretarul 
ULCA, a asigurat „traducerea” din dacoromână în 
aromână, la cererea cuiva din audiență. 

Luminiţa Fassel şi-a exprimat convingerea că 
poate fi înțeleasă şi fără traducător, fapt pentru care 
A. Caciuperi s-a simțit dator să intervină corectiv: 

„Antevorbitoarea mea a vorbit despre aromână 
ca despre un dialect al limbii române. Dacă am fi 
vorbit un dialect, atunci nu avea rost să avem un 
curs de limba armână, ci unul de limba română. Vă 
spun ce cred eu: limba armânească este a zecea 
limbă romanică din Europa. Toţi savanții români, 
străini, aromâni de până azi au vorbit de un dialect 
al limbii române. Putem să vorbim de dialectele lim- 
bii romane orientale. Atunci şi limba română, şi 
limba aromână, şi dalmata au fost dialecte ale limbii 
romanice orientale, balcanice”. 

În întâlnirea pe care cursanţii au avut-o cu 
primarul orașului Freiburg, Iancu Perifan s-a refe- 
rit la Johannes Thunmann şi la Gustav Weigand ca 


55 


56 


la cercetători „ai istoriei poporului armân”, cât se 
poate de departe de adevăr. 

La ceremonia de închidere a cursului, V. Barba a 
descris aromâna ca o limbă neolatină, veche de două 
mii de ani, vorbită de autohtoni în Balcani. După el, 
limbile dacoromană şi „makedoromană” ar fi fost 
fiicele limbii protoromâne, limbile romanității 
orientale24. 

Dacă tiparul de acţiune preconizat de V. Barba 
pentru protejarea etnicității armâneșşti era copiat 
după modelul reto-roman, teoria pe care îşi întemeia 
programul de acţiune nu era nici ea originală. 
Într-un articol publicat într-o revistă românească, 
militanta neoaromânistă Chira lorgoveanu-Manţu îl 
citează pe romanistul H.M. Gauger: „armâna este o 
limbă clar separată de română”, care face parte „din 
marea diversitate însă şi unitate a Romanității”25. 

Romanistul prof. univ. dr. Rudolf Windisch, și el 
devenit membru al ULCA, consideră că protoro- 
mâna/româna comună/româna primitivă este un sta- 
diu de limbă nedovedit istoric, iar aromâna continuă 
un stadiu târziu al latinei sudice. Astfel, aromâna ar 
reprezenta un idiom derivat din latina vulgară mai 
vechi decât dacoromâna?6. 

Potrivit altor doi lingviști germani, Johannes 
Kramer şi Wolfgang Dahmen?7, autori ai unora din- 
tre articolele despre Romania balcanică în Manualul 
limbilor romanice, din rațiuni care ţin de promova- 
rea aromânei ca limbă minoritară, în prezent este din 
ce în ce mai susținută în afara României teoria potri- 
vit căreia aromâna, istroromâna şi meglenoromâna 
ar fi limbi diferite, descinse direct dintr-un conti- 
nuum romanic balcanic (Avram, Sala 2001: 176).28 

Date fiind aceste precizări, înţelegem de ce unii 
specialiști cu care am discutat afirmă: 

„Postbelic, cauza aromânilor din Balcani a fost 
agitată de diaspora din Germania, SUA, Franţa, 
Austria; aşadar, o influenţă externă, care urmăreşte 
acum să atragă şi România în această problemă. 

Trebuie să vedem ce factori internaţionali sunt în 
spatele Asociaţiei Comunitatea Aromânilor din 
România (ACAR). În Germania predomină curente- 
le de opinie care nu acceptă continuitatea româneas- 
că în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi nici româ- 
nitatea aromânilor. 

Freiburg a funcţionat ca o citadelă universitară a 
anti-continuităţii, aliniată vechilor teze ungurești”. 

În perioada 18-20 septembrie 1987, la iniţiativa 
lui Vasile Barba şi a profesorului Rupprecht Rohr, 
şeful Catedrei de romanistică de la Universitatea din 
Mannheim, a fost organizată prima expoziţie docu- 


mentară de carte şi artă aromână „SOS — Aromânii”, 
în cadrul secţiunii „Latinitatea balcanică — aromâ- 
nii” a Congresului Romaniştilor organizat de Uni- 
versitatea „Albert Ludwigs” din Freiburg??. 

În paralel cu preocupările pentru o nouă standar- 
dizare („barbar-cuniaformă”) a scrierii în aromână30, 
care să înlocuiască alfabetul folosit de clasicii pro- 
români ai culturii aromâne, V. Barba a acţionat pen- 
tru crearea unor noi ancore simbolice în jurul cărora 
să se agrege noua identitate aromânească — neoaro- 
mânismul, definit mai sus. Astfel, în anul 1988 a 
propus lansarea unei dezbateri pentru stabilirea unei 
„Zile Naţionale a Armânilor”, avansând datele de 
21 sau 22 mai, motivând că Iradeaua sultanală din 
9/22 mai 1905 ar fi reprezentat o primă recunoaștere 
oficială a aromânilor, ca „popor” aparte în Imperiul 
otoman3l. 

Aici se despărțea net de mentorul său, Constan- 
tin Papanace, care recunoștea contribuția României 
la emiterea celebrei Jradele32. De asemenea, Vasile 
Barba se despărțea şi de adevărul istoric. 

O comparație între modalitățile de acțiune şi 
abordările doctrinare ale lui Constantin Papanace şi 
Vasile Barba arată că, în timp ce ambii au folosit cu 
asiduitate aceleaşi oportunități oferite de instituții 
internaționale mai mult sau mai puţin avizate asupra 
chestiunii aromâneşti (ONU, FUEN, respectiv 
ONU, CSCE, Consiliul Europei), între cei doi apar 
diferenţe majore de concepție în ceea ce priveşte 
identitatea aromânească. 

Pe de o parte, C. Papanace rămâne consecvent 
în afirmarea românității aromânilor, chiar dacă nu 
mai invocă statutul de stat înrudit al României 
comunizate. 

Pe de altă parte, V. Barba derapează treptat de la 
argumentația ştiinţifică ce constituie baza obiectivă 
a identității aromâneşti ca ramură istorică a poporu- 
lui român, invocând concepte elaborate în centre de 
gândire revizioniste din Occidentul anilor 1980: lati- 
nitatea balcanică (vs. latinitatea orientală) ca pre- 
cursoare a unei populaţii vorbind la sud de Dunăre o 
limbă neolatină diferită de limba română; existența 
unei limbi neolatine, denumite mai întâi „macedo- 
română”, iar apoi „makedo-romană” şi „macedo- 
latină”, în funcție de stadiul de cristalizare a propriei 
sale teorii despre etnogeneza şi istoria aromânilor şi 
de gradul de absorbţie în această teorie a 
influențelor revizioniste din mediul german în care 
era cultivat. 

Prin  duplicitatea  discursurilor, diferit în 
România față de extern, prima garnitură de lideri 


neoaromâniști spera încă să obţină pe căi amiabile 
susținerea autorităţilor române pentru proiectul 
identitar propriu. Începuse agitarea publică a tezelor 
neoaromâniste, dar nu în documentele cu caracter 
oficial adresate autorităţilor române. 

Se explică astfel de ce Vasile Barba, preşedinte 
al ULCA şi mentor al mişcării neoaromâniste, parti- 
cipa în anul 1992 la Forumul Românilor şi Origina- 
rilor din România (Neptun, 22-27 iunie). Acolo el 
făcea o expunere a formării poporului român la nord 
şi sud de Dunăre şi se referea la drama pe care o tră- 
iesc aromânii în Peninsula Balcanică. Încă de atunci 
el arăta că „noua Europă, al cărei proiect prinde tot 
mai mult contur, oferă cele mai bune condiţii pentru 
recâştigarea conștiinței originii aromânilor de pe 
ambele maluri ale Dunării”. Dar, în acelaşi timp, se 
adresa României, ca „singura Valahie care ne-a mai 
rămas”, pentru a-i sprijini pe aromâni în vederea 
obţinerii unor burse de studiu în instituţiile româ- 
neşti de învăţământ3ă. 

În deschiderea Forumului de la Neptun, Augus- 
tin Buzura, preşedintele de atunci al Fundaţiei 
Culturale Române, îi salutase, alături de fraţii din 
Basarabia, Bucovina şi Ucraina, şi pe fraţii din 
Peninsula Balcanică, „români şi aromâni treziți la 
viață”. 

La al treilea Congres de Limba şi cultura armâ- 
nească (Freiburg, 20-23 iulie 1993), în Rezoluția 
adoptată se afirma că, în România, „vlahii sudici, 
aromânii, cei circa 100 000, adăpostiţi la fraţii lor 
pentru a-și salva graiul și propria cultură [...], nu 
sunt o minoritate etnică” 34. 

În ciuda acestui joc al ambiguităţii practicat de 
liderii neoaromânişti în anii '90, dintre aromâni s-au 
ridicat voci care au semnalat încă de la început 
potenţialul de risc al creării unor organizaţii neoaro- 
mâniste, mai ales după oficializarea lor pe baza unor 
statute care vizau transformarea aromânilor din 
România în minoritate naţională. 

Astfel, într-un articol publicat în anul 1993, prof. 
univ. dr. Stoica Lascu de la Facultatea de Istorie şi 
Ştiinţe Politice a Universităţii „Ovidius” Constanţa, 
preşedinte al Asociaţiei Aromâne din Dobrogea 
„Picurarlu de la Pind”, atrăgea public atenţia că este 
vorba despre „o aberaţie”, prin care se atentează, „în 
chip inconştient, la dominantele istoriei şi etnogene- 
zei românești”: 

„...din ultimele zile ale lunii decembrie 1989 au 
început să se vehiculeze la Constanţa idei potrivit 
cărora aici, în ţară, aromânii ar forma un popor 
aparte de poporul roman (sic!) şi, prin urmare, este 


necesară organizarea unei comunități etnice de sine 
stătătoare (precum turco-tătarii, evreii, lipoveni, 
țiganii etc.), care să exprime «interesele specifice» 
ale aromânilor, inclusiv din punct de vedere politic 
(111), respectiv printr-un reprezentant în Parlament al 
«poporului» aromân!” (Lascu S., 1993) 

Dar, în anul 1994, climatul din comunitatea aro- 
mânească din România permitea încă o oarecare 
coabitare a tendințelor identitare divergente: Vasile 
Barba şi reprezentanţii unor organizații aromâneşti 
din R. Macedonia au participat la Seminarul 
Internaţional cu tema România — latinitate, per- 
manenţă şi independenţă, organizat de Filiala 
Craiova a Fundaţiei Europene Titulescu împreună 
cu Universitatea Craiova, Fundaţia Europeană Dră- 
gan, Mitropolia Olteniei şi Muzeul de Istorie din 
Craiova, în perioada 8-9 mai35. 

Însă, la 11 aprilie 1994, în apelul adresat 
Parlamentului şi Consiliului European, ULCA 
cerea asigurarea existenţei aromânilor ca „popor cu 
o limbă distinctă” şi acordarea de drepturi egale 
pentru toate minoritățile lingvistice (inclusiv aro- 
mâni), potrivit unui cod unic, „în toate statele din 
Europa”.36 

În același an, la Congresul aromânesc desfăşurat 
sub preşedinţia lui Aureliu Ciufecu la Bridgeport 
(SUA, 2-5 septembrie), participanţii au evidenţiat 
prin expuneri ştiinţifice „originea comună a tuturor 
românilor, de la nord şi de la sud de Dunăre, ca 
urmaşi direcţi ai traco-daco-geţilor romanizați înce- 
pând încă din secolul II î.Hr., odată cu cucerirea şi 
transformarea în privincie romană a Macedoniei, iar 
apoi a întregii regiuni carpato-balcanice, până în 
veacul al II-lea d.Hr.”37 

În numărul 3 din 1994 al revistei „Dimândarea”, 
Zahu Pană semna articolul Nostalgia robiei sau 
abject oportunism, în care atrăgea atenţia asupra 
activității desfăşurate de Comunitatea Armânjiloru 
din România, ca subsidiară a Uniunii pentru Cultura 
şi Limba Aromână (ULCA) din Freiburg im Breis- 
gau, Germania. În acel moment, Z. Pană considera 
că ACAR ar fi avut aderenţă doar în rândul persoa- 
nelor din România înrudite cu familia Barba. 

Indiscutabil, adoptarea, în anul 1997, a Reco- 
mandării 1333 a Adunării Parlamentare a Consiliu- 
lui Europei asupra „Culturii și Limbii Aromâne”38 
este rezultatul activităţii militante de peste un dece- 
niu a lui Vasile Barba. ULCA şi AFA au contribuit 
consistent (cu texte lipsite de obiectivitate şi, în 
general, defavorabile României) la redactarea de 
către Luis Maria de Puig a Raportului însoțitor. În 


57 


58 


acelaşi sens a contribuit şi Uniunea Femeilor 
(Makedon)Armâne de Pretutindeni (preşedintă 
Chirața Meghea, sora lui V. Barba). Luis Maria de 
Puig îşi exprima în Raport mirarea că autoritățile 
române ar face diferenţa între aromâni şi macedo- 
români, neînţelegând că e vorba de etnonime pe care 
aromânii şi le asumă în mod egal şi că statul român 
le-a menționat în formularul de recensământ tocmai 
în spiritul inclusivităţii şi din respect pentru dreptul 
la autoidenti ficare. 

Aşa cum observa prof. univ. dr. Nicolae-Şerban 
Tanaşoca, textul R 1333/1997 se pretează şi inter- 
pretării potrivit căreia aromânii nu ar fi o ramură 
istorică a poporului român, ci un popor neolatin sud- 
dunărean diferit de români, iar aromâna nu ar fi un 
dialect istoric al limbii române, ci o limbă romanică 
aparte: 

„Această teză, lansată după al Doilea Război 
Mondial de unii reprezentanți ai diasporei 
aromâneşti din Europa și din cele două Americi — în 
fapt, foşti cetăţeni români, formaţi în şcolile 
româneşti din Peninsula Balcanică, imigraţi în Apus 
din pricina poziției lor faţă de regimul comunist — a 
devenit acum lozinca, dacă nu şi crezul autentic, al 
unei adevărate mişcări internaționale. Militanţii ei 
îşi propun să determine statele balcanice, inclusiv, la 
nevoie, România, să recunoască existenţa unei 
minorități naționale aromâneşti pe teritoriile lor şi se 
străduiesc să creeze o limbă națională şi o cultură 
aromânească scrisă. Sub înaltul patronaj al 
Universității Freiburg, ei au şi elaborat ortografia — 
din capul locului controversată şi generatoare de 
aprige polemici — a acestei noi limbi romanice.” 
(Tanaşoca 2004: 280) 

O singură completare aș avea la interpretarea pe 
care directorul de atunci al Institutului de Studii 
Sud-Est Europene o dădea R 1333/1997: România 
este enumerată în rândul țărilor cu diasporă aromâ- 
nească, alături de Australia, Germania şi SUA, nu 
între ţările balcanice unde aromânii sunt autohtoni. 
În mod corespunzător, cele două grupuri de ţări pri- 
mesc recomandări diferite, cf. Paragrafului 8, alin. 
8.1, lit. a-d, respectiv alin. 8.2 (alin. 8.3—8.7 se adre- 
sează Comitetului Miniștrilor, adică tuturor statelor 
membre ale Consiliului Europei). 

Ca la un (con)semn, în acelaşi an 1997, Curtea 
de Apel din Constanţa a aprobat, la 28 noiembrie, 
înființarea „Uniunii Comunităţilor Aromâne din 
România” (UCAR), pe baza avizului pozitiv primit 
de la Ministerul Culturii, deşi în Articolul 1 din sta- 
tutul UCAR erau stipulate prevederi ce acreditau 


separatismul etnic al aromânilor de trunchiul româ- 
nesc: 

Art. 1. Uniunea Comunităţilor Aromâne din 
România... îşi propune să contribuie la conservarea 
şi cultivarea limbii aromâne, să contribuie la reali- 
zarea unei scrieri unitare...39 

În articolul Aromânii şi destructurarea naţio- 
nală, publicat de Hristu Cândroveanu în numărul 
din 7 iulie 1998 al cotidianului „România Liberă”, 
autorul observa înlocuirea sintagmei corecte din 
punct de vedere ştiinţific „dialectul aromân” cu for- 
mularea tendenţioasă „limba aromână” şi pretenția 
UCAR de a reprezenta în relațiile cu statul român 
„comunitățile aromâne”, prin „comunitate aromână” 
înțelegându-se „colectivitățile (sic!) de aromâni ai 
căror membri folosesc între ei, ca mod de expri- 
mare, limba aromână”. 

Odată adoptată de către APCE Recomandarea 
1333/1997, a crescut şi asertivitatea demersurilor 
neoaromâniste pentru îndeplinirea programului 
propriu în România. În prezent ea este invocată, 
fără temei, în somaţiile trimise instituțiilor 
româneşti şi în reclamaţiile adresate organizațiilor 
internaționale. 

Dar în apelul Tragedia aromână continuă, 
adresat APCE şi Comisiei de Cultură și Educaţie a 
CoE, la 27 mai 2000, delegația ULCA (Vasile 
Barba, Cezar Druia, Octavia Duma, Valentin 
Florian) analiza doar situaţia din Albania, Grecia şi 
R. Macedonia%0. România nu avea, încă, o problemă 
(makedon)armână deschisă pe plan intern. Așa cum 
am arătat mai sus, nici în Prima Opinie asupra 
României, a Comitetului Consultativ al Convenției- 
Cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale nu 
era semnalată vreo astfel de problemă. 

De altfel, într-o revistă de netă orientare neoaro- 
mânistă, cum era „Bana Armânească”, încă era posi- 
bil să apară între coperţile aceluiaşi număr articole 
aparținând unor exponenţi ai orientărilor identitare 
antagonice, proromânească şi neoaromânistă: 

— Iani Manţu, viitorul preşedinte al Consiliului 
Makedonarmân, semna un articol în dacoromână, 
preluând integral din „România Literară” nr. 41, 
18—24 octombrie 2000, o scrisoare adresată lui 
Z. Ornea de către acad. Matilda Caragiu- 
Marioţeanu, în care aceasta din urmă reafirma româ- 
nitatea aromânilor. 

— Alexandru Gica, viitorul militant nearomânist 
în cadrul Societăţii Culturale Armâne, scria un 
necrolog monahului Nectarie — fostul partizan aro- 
mân Nicolae Ciolacu, erou al luptei anticomuniste 


din Dobrogea. Desigur, Al. Gica nu făcea nicio refe- 
rire în rândurile sale la apartenenţa lui N. Ciolacu la 
Mişcarea Legionară?! şi la românismul fervent al 
acestuia. 

— Aurica Piha, jurnalist la Secția aromână a 
Radio România Internaţional, semna un articol 
despre prezențele aromâneșşti în Ţara Sfântă, referin- 
du-se la Andre Scrima, Gala Galaction şi Arsenie 
Papacioc, fără a nega încă românitatea acestora. 

— Editorul revistei, Dumitru Piceava, un promo- 
tor al makedonarmânismului încă din acel timp, 
publica articolul Biserica creștin-ortodoxă şi 
neamul aromânesc, în care cita copios din autori 
aromâni sau români care afirmaseră răspicat româ- 
nitatea aromânilor: Theodor Capidan, Tache Papa- 
hagi, Gheorghe Zbuchea. De asemenea, el enumera 
o serie de evergheţi aromâni din Ungaria şi Transil- 
vania care, în virtutea românității lor, dăruiseră bani 
pentru construirea în secolul al XIX-lea a unor bise- 
rici la Cluj, Miskolc, Oradea, Timişoara, Arad, 
Lugoj, Braşov, Alba Iulia, Blaj, Beiuş, Caransebeş. 
Desigur, scopul articolului nu era de a recunoaște 
comunitatea de limbă, neam şi istorie a aromânilor 
şi dacoromânilor, ci de a încerca să confişte în bene- 
ficiul neoaromânismului câteva aspecte şi episoade 
ale istoriei românilor. 

— Mihali al Prefti, din Toronto, semna o 
corespondență în care contesta reprezentativitatea 
pentru aromâni a Congresului de Cultură Macedo- 
Română de la Bridgeport, deoarece acest respectabil 
for susţinea românitatea aromânilor (p. 26). Între 
argumente se aflau: 

e lipsa unei patrii comune a aromânilor şi daco- 
românilor (sic!); 

e „absolutele” diferenţe lexicale, morfologice şi 
de pronunție între aromână şi dacoromână (sic!); 

e diferenţele tematice între mitologia aromână şi 
cea dacoromână (sic!); 

e lipsa de legături între istoria aromânilor şi cea 
a dacoromânilor sau legături istorice „cum sunt și cu 
celelalte popoare ale Europei”; 

e diferenţele şi chiar incompatibilităţile între sti- 
lurile artistice, culturale şi civilizaţionale (sic!) ale 
românilor şi aromânilor (ale căror cântece, dansuri, 
arte plastice, morală şi maniere ar fi „neînţelese şi 
nedorite de poporul de la nord de Dunăre”). 

Teza românităţii aromânilor era caracterizată 
drept imperialistă. 

Tot în anul 2000, la o întâlnire a Cenaclului 
Literar „Athanasie Nasta” al Societăţii de Cultură 
Macedo-Române, prezidată pe atunci de Hristu 


Cândroveanu, I. Perifan ajungea să declare că 
„aromânii sunt un popor deosebit de dacoromâni, 
că vorbesc o limbă aparte, nu un dialect al româ- 
nei, şi că ei ar trebui să fie recunoscuţi ca minori- 
tate naţională aromână în toată Europa, inclusiv în 
România. Aici, la nord de Dunăre, ei sunt în exil”. 
I s-a răspuns de către alți participanţi cu argu- 
mente ca acesta: 

„Primii aromâni au venit în România, în secolul 
trecut, din cauza persecuțiilor greceşti. Grecii ne-au 
persecutat mai rău decât turcii şi îi persecută pe fra- 
ţii noştri de acolo şi în prezent. Niciodată dacoro- 
mânii nu ne-au privit pe noi, aromânii, ca pe străini. 
Să-i condamnăm pe străbunii noştri că au venit în 
România? Cum să fim noi, aici, în exil, minoritate în 
România? Oare şvabii şi saşii ar spune că nu sunt 
nemți şi că acum sunt o minoritate în Germania? 
Cine i-a ocrotit, vreodată, mai mult pe aromâni 
decât România? Suntem rude cu dacoromânii nu 
numai prin sânge, ci şi prin limbă. Să le fie ruşine 
celor ce s-au contaminat de boala separatismului! 
Exemplul nostru să fie eroul Ilie Ilaşcu, care stă în 
închisoare pentru tot poporul român! Toţi macedo- 
românii au fost primiţi cu braţele deschise de Româ- 
nia. Cine ne-a împiedicat vreodată să vorbim aro- 
mâneşte? România a fost şi este mama noastră 
bună.” (RL, 2000) 

În anul 2001, prof. univ. dr. Nicolae-Şerban 
Tanaşoca şi-a asociat prestigiul luărilor de poziție 
împotriva devianței neoaromâniste, într-un articol 
publicat în volumul colectiv Politics and Culture in 
Southeastern Europe, coordonat de acad. Răzvan 
Theodorescu: 

„The reopening of the Aromanian issue was 
recently initiated by certain groups of extremely 
active Aromanian émigrés in Western Europe. For 
the time being, it is too early to venture an opinion 
as to these attempts. However, it is noticeable that 
the goal of these efforts is different from earlier 
efforts. These partisans insist upon the separateness 
of Aromanians in regard to the Romanian state and 
its citizens. To them, Aromanians are ethnically 
different from Romanians, and they view the Aroma- 
nian dialect as a separate language. These points- 
of-view, however, are not innovations derived from 
accurate study. Rather, they are dictated by political 
opportunism. In major national issues, such distrac- 
tions can only be detrimental. At any rate, they are 
out of place. ” (Tanaşoca 2001: 159) 

În numărul din martie 2004 al Revistei „Zborlu 
a nostru” 2004, V. Barba publica într-un editorial 


59 


60 


preluat şi de buletinul signalectic „Hâbarea Armâ- 
neascâ” al Societăţii Culturale Armâne: 

„A venit momentul ca aceia care conduc acum 
asociaţiile, dacă nu au curajul sau nu vor sau nu pot 
sau nu le convine Rezoluţia 1333 (sic!, n.n.), să se 
dea de-o parte şi să fie schimbaţi cu Armâni cărora 
le pasă de neamul nostru şi vor să pună în practică 
cerințele de la Strasbourg, cu care au fost de acord 
toate statele din Europa — împreună cu acelea din 
Balcani, unde armânamea este dintodeauna popor 
autohton”®?. (s.m., V.S.) 

În acelaşi an 2004, activiștii neoaromâniști 
ieşiseră din Societatea de Cultură Macedo-Română, 
pe care o infiltraseră până la vârf: urma „despărțirea 
apelor”, ca să reluăm o expresie lansată de prof. 
univ. dr. Stoica Lascu. 

Dar chiar şi în anul 2005, când a fost adoptat 
documentul programatic neoaromânist intitulat 
Vrearea a armânjiloru, V. Barba continua să păs- 
treze în interacțiunile cu instituțiile statului român o 
convenabilă ambiguitate asupra adevăratei sale 
concepții privind identitatea aromânească. 

Într-un interviu acordat lui Ilie Traian pentru 
revista „Agero” din Stuttgart, V. Barba se referea la 
aromână ca la „limba macedo-latină, soră bună cu 
daco-latina”, iar la aromâni ca la o „ramură sudică a 
latinităţii est-europene”. Pleda pentru studiul 
aromâne în şcoli ca limbă maternă, pentru folosirea 
ei în biserică şi în mass-media, dar nu era de acord 
cu obținerea acestor facilități în baza unui statut de 
minoritate națională, soluție care i se părea „nefi- 
rească” pentru aromânii din România: 

„Fără doar şi poate, o asemenea soluţie este nefi- 
rească. Aromânii n-au venit în Cadrilater ca să 
mărească numărul popoarelor străine, «minoritare». 
Ei au în România un statut juridic special. Sunt un 
caz atipic. Ei fac parte din ramura sudică a romani- 
tăţii/latinităţii răsăritene. În perioada 1925-1930, au 
fost «colonizat» în Dobrogea de Sud, devenind stă- 
pâni pe pământurile abondonate de turci, după cinci 
secole de ocupaţie otomană, cu misiunea de a 
«româniza» Cadrilaterul.” (Traian, 2005, consultat 
la 12 august 2016) 

În acelaşi interviu, V. Barba solicita sprijinul 
României pentru prezervarea identităţii aro- 
mâneşti în dreapta Dunării (prin acțiune diploma- 
tică, alocarea de burse și de fonduri pentru 
activități comunitare etc.), în timp ce ULCA şi 
organizaţiile afine din ţară şi din străinătate lucrau 
asiduu pentru alterarea componentei româneşti a 
identității aromânilor. 


Lipsa fundamentării ştiinţifice a proiectului 
identitar neoaromânist, ca şi oportunismul politic 
semnalate de N.S. Tanaşoca au fost constatate şi de 
alți analişti ai fenomenului. Aceste caracteristici 
rămân definitorii şi în prezent, anti-scientismul fiind 
chiar asumat de conducerea ACAR, la un moment 
dat, prin vocea lui Stelian Damov, preşedinte al 
Filialei București a ACAR: „Nu pot înţelege de ce 
un cadru universitar aduce în discuţie tot felul de 
argumente istorice sau neistorice, cât timp fondul 
problemei este cu totul altul: cultura şi limba aro- 
mânilor sunt în pericol!” (Damov, 2006) 

Fostul lider al ACAR dezinforma în articol în 
legătură cu semnificaţia şi conținutul R 1333/1997 şi 
contesta modul în care fusese prezentată până atunci 
istoria aromânilor, ca fiind rezultatul manipulărilor 
ideologice comuniste: „Istoria României a fost falsi- 
ficată, este un lucru ştiut. Este cazul ca toţi oamenii 
din această ţară să pună la îndoială ceea ce au 
învăţat în şcoli, în perioada comunistă, despre aro- 
mâni”. (Damov, 2006) 

Aceeași atitudine, de contestare fără argument a 
instanţelor ştiinţifice, se constata şi la Dumitru Rida, 
preşedintele Filialei Constanţa a ACAR, în anul 
2006: 

„Există şi voci contra, sunt opiniile unor politi- 
cieni, oameni de cultură aromâni care susţin că aro- 
mânii sunt ramura sud-dunăreană a poporului 
român. Or, este clar o ruptură dintre academicieni şi 
marea masă de aromâni, în sensul că marea masă de 
aromâni au trăit şi se simt aromâni, îşi respectă tra- 
diţiile moştenite de la străbuni, faţă de lumea acade- 
mică ce susține prin miile de tomuri că suntem 
români”. 4 

Potrivit unora dintre neoaromânişti, în locul 
„falsurilor” susţinute de propaganda oficială româ- 
nească cu privire la originea comună a 
dacoromânilor şi a românilor, ar trebui promovat 
„adevărul istoric” rezumat în articolul Un alt punct 
de vedere asupra aromânilor, semnat de Dumitru 
Piceava (de profesie stomatolog), preşedinte al 
Federaţiei „Liga Aromânilor din România”, inițiator 
al Fundaţiei „Bana Armânească” şi editor al revistei 
omonime: 

— Aromânii se consideră urmaşii lui Filip al 
II-lea şi Alexandru Macedon, care le-ar fi strămoşi, 
aşa cum Burebista și Decebal sunt considerați 
strămoşii românilor. 

— Prin expansiunea Romei după moartea lui 
Alexandru Macedon (323 î.Hr.), suveranitatea 
Imperiului macedonean a decăzut, Macedonia 


însăşi fiind transformată în provincie romană 
(148 î.Hr.). 

— Astfel a început romanizarea populației mace- 
donene, proces îndelungat ce a dus la naşterea unui 
popor nou, vlahii (armânjii, aromânii etc.), ca ur- 
mare a simbiozei dintre băştinaşii macedoneni şi 
nou-veniţi. 

— Dacă substratul etnic la români este dac, la 
aromâni baza etnică este formată de către macedo- 
neni. 

— „Limba latină a fost cea care s-a impus şi a dus 
în final la îndepărtarea definitivă a limbii macedo- 
nene, cea care nu era înțeleasă nici de greci şi nici de 
către iliri.” 

— În urma Păcii de la Bucureşti (10 august 1913) 
teritoriul Macedoniei a fost împărțit între Grecia 
(51%), Albania (11%), Serbia (29%) şi Bulgaria 
(9%). De atunci, aromânii au intrat într-un proces 
„necruţător şi neîntrerupt” de deznaționalizare şi 
asimilare. 

— Teoria potrivit căreia limba aromână ar fi un 
dialect al limbii române a apărut după anul 1848, 
când revoluționarii pașoptişti au luat contact cu aro- 
mânii din Macedonia. 

Precaritatea acestor alegaţii poate fi ușor 
demonstrată de o analiză istorică şi filologică oricât 
de sumară. Cu toate acestea, ele stau la baza mitului 
identitar în jurul căreia s-a dezvoltat o mișcare et- 
nică al cărei activism afectează coeziunea națională, 
pe plan intern, şi capacitatea României de a inter- 
veni în favoarea comunităților istorice înrudite, pe 
plan extern. 

D. Piceava şi alții asemenea lui reiau şi interpre- 
tează falsuri lansate de V. Barba („limba macedo- 
latină”; Macedonia istorică — teritoriu de etnogene- 
ză a aromânilor etc.) în melanj cu fapte confiscate 
din istoria poporului român (unele din primele sem- 
nalări istoriografice ale poporului român se refereau 
la aromâni: formula „torna, torna, fratre”, în secolul 
al VI-lea+5; prezenţa vlahorinhinilor la Mănăstirea 
Kastamonitou, secolul al IX-lea46; răscoala vlahilor 
din Thessalia”, păstorii vlahi de pe domeniile Marii 
Lavre athonite48, subordonarea vlahilor din thema 
Bulgariei faţă de Arhiepiscopia Ohridei%, în secolul 
al XI-lea; incidentul de la locul numit „Stejarii 
frumoşi”50, consemnările Anei Comnena și ale lui 
Ioan Kinnamos şi relatările lui Beniamin de Tudela, 
în secolul al XII-lea; Țaratul Asăneștilor etc.) şi 
impregnate cu ideologia macedonismului primitiv, 
asumată de elitele politice actuale ale Republicii 
Macedonia. 


Într-un text scris de Alexandru Gica în anul 
2009, ideea de „segregare între aromâni şi români” 
apare enunțată explicit, el atribuind-o ca premieră 
istoricului Alexandru D. Xenopol (2009: 188). 
Oferă apoi alte exemple în acelaşi sens (Taşcu 
Ionescu în 1940 şi 1945; Constantin Papanace după 
1947, Vasile Barba după 1982, Dumitru Piceava 
după 1996; Thede Kahl; Asociaţia „Comunitatea 
Armână din România”, din 2003), pentru a argu- 
menta legitimitatea unei astfel de orientări. 

Prin acele exemple de persoane sau organizaţii, 
Al. Gica încearcă să argumenteze că ideea „segre- 
gării față de români” e veche şi răspândită în toate 
mediile aromânești, inclusiv în România, contrar 
afirmației lui N.Ş. Tanaşoca, potrivit căruia redes- 
chiderea problemei aromâneşti ar fi rezultat al acti- 
vismului unor grupuri de „armânji” din Occident. 

În realitate, exemplele nu prea îl servesc pe 
Al. Gica, deoarece numele cele mai importante din 
listă, Constantin Papanace și Vasile Barba, au acti- 
vat înainte de 1990 în Occident, Taşcu Ionescu nu 
este reprezentativ pentru cazul în speţă, deoarece 
demersurile lui poartă amprenta dirijării cominter- 
niste, iar ACAR a devenit activă în direcția neoaro- 
mânistă în 2003—2004 (potrivit chiar lui Al. Gica), 
așadar după ce prof. Tanaşoca îşi scrisese textul’! 
combătut de Gica. 

În ciuda eforturilor pe care autorul le face pentru 
a salva aparența de imparțialitate, lipsa sa de 
onestitate ştiinţifică transpare din felul în care ma- 
nipulează informaţia, citează trunchiat din Reco- 
mandarea 1933/1997 a APCE şi interpretează forţat 
un text dialectal, ca să-şi susțină ideea că imigrarea 
interbelică masivă a aromânilor în România s-ar fi 
datorat „în principal presiunii economice suportate 
de aromâni în Grecia”, din cauza împroprietăririi în 
zonele lor de locuire a refugiaților greci din Anato- 
lia, Bulgaria şi Caucaz (Gica 2009: 174). Al. Gica 
menționează şi imigrarea aromânilor din Albania şi 
Bulgaria, inexplicabilă prin argumentul dat în cazul 
celor din Grecia, dar se referă la întregul fenomen ca 
la un târg din care statul român, pe de o parte, şi aro- 
mânii, pe de alta, încercau să obțină foloase cât mai 
mari, unii pe seama celorlalți. Nu explică militantul 
neoarmânist cum puteau aromânii să condiționeze în 
vreun fel colonizarea în Cadrilater, de vreme ce ei 
fuseseră aceia care o ceruseră, emulați exact de acel 
spirit patriotic pe care Al. Gica li-l refuză. 

În demersurile CMA sunt identificabile măsuri 
active puse în operă pentru a se crea pe plan inter- 
naţional iluzia că în România există o comunitate 


6l 


62 


(makedon)armână, parte a unui popor regional, 
supusă discriminării şi asimilării forţate: nenumă- 
rate plângeri adresate forurilor internaționale pri- 
vind abuzuri nedovedite ale autorităţilor române faţă 
de o minoritate inxistentă; inundarea pieţei cu litera- 
tură pseudoştiinţifică (v. Thede Kahl, Mariana Bara, 
Nicolas Trifon etc.); saturarea spaţiului mediatic cu 
mesaje manipulatoare, crearea unei false multiplici- 
tăți a surselor. 

În documentul intitulat The Armans/Aroma- 
nians Council — The Survival through Unification, 
având-o ca autoare pe Chirana Darlaiane, vice- 
preşedinte ACAR, se postulează că relaţiile dintre 
CMA şi OSCE trebuiau să plece de la misiunea Înal- 
tului Comisar OSCE pentru Minorităţi Naţionale: 
„identificarea şi soluţionarea tensiunilor interetnice 
în spaţiul organizației”. 

Printre victimele acestei ample şi susţinute cam- 
panii propagandistice se numără instituţii şi perso- 
nalităţi politice europene’? altfel respectabile. Sem- 
nificativ este cazul Consiliului Europei şi al institu- 
țiilor sale subsidiare: 

— În Opiniile a II-a (2005) şi a III-a (2012) asu- 
pra României ale Comitetului Consultativ al Con- 
venţiei-Cadru pentru protecția Minorităţilor Naţio- 
nale, există pachete de evaluări asupra aromânilor 
(şi ceangăilor), precum şi recomandarea ca acestora 
să le fie aplicat tratamentul rezervat minorităților 
naţionaleS3, deşi există cel puţin 18 enciclopedii şi 
dicționare internaționale care includ aromâna printre 
dialectele limbii române, iar pe aromâni îi consideră 
ramură istorică a poporului românsf. 

— În respectivele documente se apreciază că inclu- 
derea aromânilor, istroromânilor şi macedoromânilor 
în numărul românilor, la recensăminte, ar putea să nu 
fie conformă cu principiul autoidentificării, aşa cum 
este acesta formulat în Articolul 3 al Convenției- 
Cadru, deşi Paragraful 35 din Raportul Explicativ al 
Convenţiei-Cadru (ETS no. 157) stipulează că din 
Paragraful 1 al numitului Articol nu trebuie înţeles că 
o persoană are dreptul să îşi aleagă arbitrar aparte- 
nenţa la o minoritate naţională, ci această alegere 
individuală este inseparabil legată de criterii obiecti- 
ve relevante pentru identitatea persoanei respective55. 

Trebuie menţionat că în Prima Opinie (6 aprilie 
2001) nu existase nicio referire la aromâni, iar prin 
Legea 299/2007 amendată de Legea 176/201356, 
etnonimele aromân, istroromân şi macedoromân au 
fost incluse între apelativele sub care pot fi recu- 
noscute persoanele de origine română sau acelea 
care aparțin filonului lingvistic şi cultural româ- 


nesc, în măsura în care îşi asumă în mod liber 
această apartenenţă. 

În Parlament, Costică Canacheu minţea, prin 
omisiune, atunci când susținea în 2007 că prin 
Legea 299 este confiscată colectiv identitatea 
aromânilor. Așişderea Alexandru Gica în presă3”, 
când scria că prin acea Lege Parlamentul i-a decla- 
rat pe aromâni ca „români de pretutindeni”. În reali- 
tate, Legea respectivă este aplicabilă doar individual 
acelor persoane care îşi asumă în mod liber 
apartenenţa la filonul cultural românesc. 


Concluzie 

Am ilustrat cu o largă gamă de exemple acele 
trăsături ale canonului postmodern care influențează 
construcția identitară și ideologia subsecventă a 
unui grup de aromâni — neoaromâniștii. 

Potrivit propagandei neoaromâniste, aromânii 
din România ar fi în pericol de asimilare, într-un stat 
ale cărui autorităţi sunt refractare la orice dialog cu 
CMA şi cu asociaţiile afine, nu le îndeplineşte 
solicitările și, mai grav, se interesează de soarta 
aromânilor şi a meglenoromânilor în ţările lor de 
autohtonie. 

S-a ajuns astfel ca normalitatea gesturilor Româ- 
niei, de sprijinire a acestor români sud-dunăreni în 
menţinerea identităţii lor, să fie percepută pe plan 
internațional ca un abuz împotriva dreptului lor la 
autoidentificare şi ca o ingerință în viaţa respective- 
lor comunități de români. 

Este prima dată când un experiment etnopolitic 
de asemenea amploare se desfăşoară pe teritoriul 
României, cu largi implicaţii pentru ansamblul 
românităţii: 

— rescrierea istoriei mai vechi şi a celei recente a 
românilor; 

— crearea unui model pentru exaltarea particula- 
rismelor, care să amplifice diviziunile regionale în 
corpul național şi eventualele tendinţe centrifuge ale 
identităților regionale; 

— obstrucționarea implicării diplomatice a 
României în sprijinul comunităților istorice înrudite 
din vecinătate. 

Cu rare excepții explicabile politic (Ion Coteanu, 
Alexandru Graur), există o remarcabilă continuitate 
între perioada de dinainte de 1947 (proclamarea 
R.P. Române) şi aceea de după, în privinţa susținerii 
ştiinţifice a originii comune a dacoromânei şi aro- 
mânei, ca dialecte ale românei comune/pri- 
mitive/protoromânei, vorbite pe un areal incluzând 
ambele maluri ale Dunării.58 


Sub influenţa unor romaniști germani contempo- 
rani, Vasile Barba a înlocuit această teorie a etnoge- 
nezei poporului român cu alta, a derivării latinei bal- 
canice în două ramuri: una sud-dunăreană, din care 
ar proveni aromânii, ŞI una nord-dunăreană, din care 
ar descinde dacoromânii (este eliminat stadiul româ- 
nei comune). Oricâte neajunsuri ar fi avut explicația 
susținută de V. Barba şi de ULCA, era totuşi mai 
departe de absurd decât makedonarmânismul asu- 
mat oficial de organizația internaţională neoaromâ- 
nistă CMA în prezent. Dar ambele devieri poartă o 
amprentă vădit politică. 

În raport cu existenţa unui corpus consistent de 
documente ştiinţifice, româneşti şi internaţionale, 
care confirmă că aromânii sunt o ramură istorică a 
poporului român şi că aromâna este un dialect isto- 
ric al limbii române, fenomenul neoaromânist se 
distinge prin caracterul sau antiştiințific şi prin 
recursul la un tip de gândire consensuală5”, potenţat 
de mentalitatea postmodernă care atomizează iden- 
titățile colective, nivelează paradigmele identitare şi 
atenuează diferenţele specifice. 

Înţeleasă în sens constructivist, identitatea etnică 
este rezultat proces de edificare şi rafinare în câmp 
cultural, pe baza posibilităților oferite inițial de 
natură, prin origine. 

Componenta naturală a etnicităţii (apartenența la 
un neam, prin ascendenți) îi conferă acesteia reali- 
tate. Dar raportarea individului la această realitate 
etnică proprie, ca şi raportarea celorlalți membri ai 
etniei sau a celor din afara ei sunt determinate cul- 
tura160. 

Este nevoie de intervenția etnopoliticii pentru ca 
aspectul natural al etnicității să fie esenţializat şi să 
capete astfel valențe simbolice, pentru a putea fi 
instrumentat politic prin mecanismul de separație: 
originea, linia de sânge, este încărcată cu prestigiul 
unei glorificări mitizate, care trebuie protejat de 
orice contaminare — în cazul neoaromânist e vorba 
de ascendenţa antică macedoneană. De aici decurg 
promisiunea eliberării culturale/etnice/naţionale şi 
stimularea unui anumit orgoliu al diferenţei/unicită- 
ţii (prin vechimea originilor „macedonene” şi a lim- 
bii), produs al unei „intelighenţii” care proiectează 
asupra grupului-ţintă propriile constructe elitiste, 
fără ca aceste constructe să aibă neapărat legătură cu 
realităţile culturale şi sociale din grupul-țintă res- 
pectiv (aromânii în ansamblul lor)€l. 

În articularea makedonarmânismului, elita 
neoaromânistă a mobilizat mitologeme preexis- 
tente în cultura populară a etniilor balcanice, pentru 


care Alexandru Macedon este un referențial 
comun, prezent deopotrivă în eposurile de limbă 
greacă, albaneză, slavă macedoneană sau română. 
Prin metodele etnopoliticii, aceste teme folclorice, 
împreună cu concepţii difuze, au fost agregate 
într-o teorie a identității de tip esențialist: „armân- 
Jilji sunt membrii unei culturi unice, moştenite dit 
zămane (din începuturi), dar care a fost obnubilată 
de presiunea culturilor majoritare şi menținută voit 
într-o stare de latenţă de către agenții puterii ofi- 
ciale. Dar cultura noastră nu a dispărut niciodată şi 
a venit momentul ca ea să fie redescoperită, iar 
armânjilji să se trezească şi să îşi asume identitatea 
etnică aparte”62. 

În construcţia identităţii neoaromâniste obser- 
văm că atacate au fost tocmai elementele naturale, 
care îi identifică pe aromâni ca români: s-a teoreti- 
zat (prost) existența unei limbi armâne diferite de 
limba română şi s-a inventat o origine diferită de 
aceea a românilor nord-dunăreni. 

„Dacă ar fi să aplicăm hermeneutica fractală a 
lui I.P. Culianu la tectonica geopoliticii balcanice, 
am spune că neoaromânismul e doar actualizarea 
unei variante de scenariu identitar, prin logica jocu- 
lui de combinaţii între diferiţi invarianţi [...]. 

Se consideră că regulile de combinare sunt 
transpersonale, ţinând de un spaţiu multidimensio- 
nal al psihologiei abisale. O profunzime în care 
subiectivitatea transgresează în obiectivitate şi care 
îi transformă pe actanţi în simple instrumente prin 
care scenariul identitar să se poată concretiza.” 
(Stănilă 2010) 

Pe de altă parte, identitatea este un construct 
binar, în care autoidentificarea nu poate exista decât 
în corelare cu identificarea sau recunoaşterea de 
către Celălalt63. De aceea, rămâne de domeniul 
absurdului pretenţia neoaromâniştilor că aromânii 
trebuie să aibă dreptul exclusiv de a-şi defini identi- 
tatea individual şi colectiv. 

Ca de atâtea alte ori în istoria aromânilor, cei 
angajaţi faţă de neoaromânism acţionează împotriva 
chiar a intereselor propriului grup etnic. Dar este o 
premieră că ei acţionează astfel de pe teritoriul 
României în forme care afectează şi coeziunea 
națională. Neoaromânismul este o formă de frag- 
mentare etnică, ameninţare de tip asimetric menţio- 
nată în Ghidul Strategiei naţionale de apărare a 
țării pentru perioada 2015-2019 (p. 33). În acest 
sens, putem spune că este vorba şi de un test la care 
este supusă capacitatea autorităţilor române de a 
gestiona o mişcare etnică separatistă. 


63 


Obstinaţia acţiunii mistificatoare neoaromâniste 
la toate nivelurile de autoritate în stat şi pe plan 
regional sau european, resursele angajate şi sprijinul 
extern reprezintă parametri care contribuie la rele- 
vanţa acestui separatism din perspectiva intereselor 
de securitate şi externe ale României$?. 


Bibliografie 


Acum, 2006: Fără autor, Sărbătoare sau protest?, coti- 
dianul „Acum”, 6 februarie 2006. 

Avram, Sala 2001: Mioara Avram, Marius Sala 
(ed.), Enciclopedia limbii române, Editura „Univers Enci- 
clopedic”, București, 2001, 634 p. 

Badie e.a. 2011: Bertrand Badie, Dirk Berg-Schlosser, 
Leonardo Morlino (eds.), International Encyclopedia of 
Political Science, SAGE Publications, Inc., 2011, 3991 p. 

Barba K., 2009: Katharina Barba, Vasile Barba: un 
alumtător ti ascăparea a limbăljei shi a culturăljei armă- 
nească, revista „Zborlu a nostru”, nr. 1-2, An XXV, 2009, 
pp. 1—45. (https://es.scribd.com/document/502 19776/Zbor- 
lu-a-Nostru-Nr-1-pi-2009) 

Baumann 1999: Gerd Baumann, The Multicultural 
Riddle Rethinking National, Ethnic, and Religious Identi- 
ties, Routledge, New York and London, 1999, 188 p. 

Brâncuş 2005: Grigore Brâncuş, Introducere în istoria 
limbii române (I), Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 
2005. 

Brezeanu, Zbuchea 1997: Stelian Brezeanu, Gheorghe 
Zbuchea (coord.), Românii de la sud de Dunăre. Documente, 
Arhiva Naţională a României, Bucureşti, 1997, 400 p. 

Caragiu-Marioţeanu, 2005: Matilda Caragiu-Mario- 
teanu, în Aromâna şi aromânii — azi, cotidianul „Ziua”, 
21.03.2005, referitor la comunicarea sa Aromânii — criza de 
identitate, susţinută în cadrul sesiunii „Aromâna şi aromânii 
— azi”, organizată de Secţia de filologie şi literatură a Aca- 
demiei Române, la 28.01.2005. (http://www.ziua.ro/dis- 
play.php?data=2005-03-21&id=172114) 

Ciucă, 2014: Răzvan Ciucă, Deutschland über alles, 
publicaţia „Obiectiv online”, 15 mai 2014. 

(http://obiectiv-online.ro/?p=15796) 

CSAT 2016: Consiliul Suprem de Apărare a Țării, 
Raportul CSAT nr.DSNI1/312 din 09.03.2016 privind activi- 
tatea desfăşurată în anul 2015, Bucureşti, 2016. 
(http://csat.presidency.ro/documente/RAPORTY20CSAT 
%20privind%20activitateaY620desfasurataY020in%20anul 
%202015_14436ro.pdf) 

Damov, 2006: Stelian Damov, Aromânii vor ca Româ- 
nia să fie o fară europeană, cotidianul „Cuget Liber”, 
Constanţa, 6 ianuarie 2006, p. 11. 

Dobre 2008: Cezar Dobre, Constantin  Papanace 
(1904-1985) un aromân naţionalist, revista „Cadran Po- 
litic”, nr. 56, 16 mai 2008. (http://www.cadranpoli- 
tic.ro/?p=3502, consultat la 29 august 2015) 

EvZ, 2010a: Lali Vasili a stat 20 de zile pe pământ 


64 după moarte, cotidianul „Evenimentul Zilei”, 4 octombrie 


2010. (hrtp://www.evz.ro/lali-vasili-a-stat-20-de-zile-pe- 
pamant-dupa-moarte-901037.html) 

Fundaţia Culturală Română 1992: Primul Forum al 
românilor şi originarilor din România (Neptun, 22-27 iunie 
1992), Editura Intergraph, Bucureşti. 

Gica 2009: Alexandru Gica, Recent History of the Aro- 
manians in Romania, „New Europe College Yearbook 
2008-2009”, New Europe College, 2009, p. 173-200. 

(www.nec.ro/data/pdfs/publications/nec/2008- 
2009/ALEXANDRU_ GICA.pdf) 

Gica, 2013: Alexandru Gica, Romanian Parliament: 
Vlachs Are Romanians, Not Vlachs, „Fărşărotul”, Volume 
XXVI, Issues 1&2 (Fall 2011/Spring 2012) & Volume 
XXVII, Issues 1&2 (Fall 2012/Spring 2013)-combined 

(http://hww.farsarotul.org/nl32_2.htm) 

Haşotti 1997: Puiu Haşotti, Consideraţii pe marginea 
înregistrării la tribunal a Uniunii Comunităţilor Aromâne 
din România, intervenţie în Şedinţa Camerei Deputaţilor, 23 
decembrie 1997. 

(http://ww.edep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=6 
26&idm=1,07&idl=1) 

Lascu S., 1993: Stoica Lascu, Mistificare sau blamabilă 
inconștiență: aromânii — minoritari în propria țară!, coti- 
dianul „Cuget Liber” nr. 927, 22 iulie 1993, p. 1,6. 

Lascu S., 1994: Stoica Lascu, Apel pentru crearea 
Federaţiei Europene a Comunităţilor şi Asociaţiilor 
Aromâne, cotidianul „Cuget Liber” nr. 1167, 30 mai 
1994, p. 7. 

Klump e.a. 2014: Andre Klump, Johannes Kramer, 
Aline Willems (edt.), Manuel des langues romanes, De 
Gruyter GmbH & Co KG, Berlin/Boston, 2014, 766 p. 

Manţu C., 2010: Chira lorgoveanu-Manţu, Ar- 
mânii/Makedonarmânii — recuperarea identității în mileniul 
III, în Revista „Familia română”, An II, nr. 4 (39), Baia 
Mare, decembrie 2010, 133 p. 

Merry 2010: Michael S. Merry, Identity, în Barry 
Mcgraw, Eva Baker, Penelope Peterson (eds.), International 
Encyclopedia of Education, Elsevier Ltd., 2010, p. 
152-157. 

Mihăescu 1976: Haralambie Mihăescu, Torna, torna, 
fratre, „Byzantina”, nr. 8, Salonic, 1976, p. 21-35. 

Moscovici 1997: Serge Moscovici, Fenomenul repre- 
zentărilor sociale, în Adrian Neculau (coord.), Psihologia 
câmpului social. Reprezentările sociale, laşi, Editura Poli- 
rom, 1997, p. 15-75. 

Papanace 1996: Constantin Papanace, Reflecţii asupra 
destinului istoric şi politic al aromânilor (scrisă în 1947, la 
Tagliacozzo, Italia), ediție îngrijită de Carol Papanace 
(frate) şi Florica Papanace (soră), cu o Prefață de Ionel 
Zeană, Editura „Crater”, Bucureşti, 1996, 310 p. 

Papanace f.a.: Constantin Papanace, Fermentul aro- 
mån (macedo-român) în sud-estul european, format elec- 
tronic, Proiectul „Avdhela” — Biblioteca Culturii Aro- 
mâne, f.a., 58 p. 

(http://www.proiectavdhela.ro/pdf/constantin papana- 
ce_fermentul aroman in sud estul ecuropean.pdf) 

Saramandu 2004: Nicolae Saramandu, Romanitatea 
Orientală, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2004, 
344 p. 


Stancu, 1992: Natalia Stancu, Forumul Românilor și 
Originarilor din România, cotidianul „Curierul Naţional”, 
30 iunie 1992. 

(http://hwww.aromanul.ro/cronologie/2014/itemlist/date 
/2012/9) 

Stănilă 2007: Viorel Stănilă, Reprezentări sociale şi 
discurs mediatic în determinarea clivajelor identitare 
recente la aromânii din România (| — III), Revista „Tomis”, 
Constanţa, 2007 

Stănilă 2010: Viorel Stănilă, Neoaromânismul în con- 
text politico-diplomatic sud-est european, p. 123-134, în 
Adina Berciu-Drăghicescu (coord.), Aromânii din Albania — 
prezervarea patrimoniului lor imaterial, Biblioteca Metro- 
politană, Bucureşti, 2010, Adina Berciu-Drăghicescu 
(coord.), Aromânii din Albania — prezervarea patrimoniului 
lor imaterial, Biblioteca Metropolitană, Bucureşti, 2010, 
323 p. 

Tanaşoca 1993: Nicolae-Şerban Tanaşoca: , Torna, 
torna, fratre” et la romanite balkanique au VIe siè- 
cle, „Revue roumaine de linguistique”, XXXVIII, nos. 1-3, 
Bucharest, janvier-juin 1993, p. 265-267. 

Tanaşoca 2001: Nicolae-Şerban Tanaşoca, Aperçus of 
the History of Balkan Romanity, in Răzvan Theodorescu 
and Leland Conley Barrows (eds.), Politics and Culture in 
Southeastern Europe, UNESCO, Bucharest, 2001, p. 
97-174 (159). 

Tanaşoca 2004: Anca Tanaşoca, Nicolae-Şerban Tana- 
şoca, Unitate romanică şi diversitate balcanică, Bucureşti, 
Editura Fundaţiei Pro, 2004, 322 p. 

Traian, 2005: Ilie Traian, Despre problema aromână: 
„Ce e rău în asta pentru România? ”, interviu cu prof. dr. 
Vasile Barba, publicaţia on line „AGERO”, Stuttgart. 
(http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTO- 
RIE/Despre%20problema%20aromana%20-%20Inter- 
viu%20cu%20V asile%20Barba.htm 

Trifon 2012: Nicolas Trifon, Aromânii, pretutindeni, 
nicăieri, Editura „Cartier”, Chişinău, 2012, 607 p. 

Trifon 2014: Nicolas Trifon, Unde e Aromânia?, Edi- 
tura „Cartier”, Chişinău, 2014, 191 p. 

Windisch 2006: Rudolf Windisch, Studii de lingvistică 
şi filologie românească, editori: Eugen Munteanu şi Oana 
Panaite, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 
2006, 404 p. 

Windisch, 2009: Rudolf Windisch, Pentru noi, roma- 
nistica a fost, aşa cum am învăţat-o de la Coșeriu, cataliza- 
torul care ne-a dezvăluit problemele şi metodologia lingvis- 
ticii romanice şi generale, interviu realizat de Cristinel 
Munteanu, revista „Limba Română”, nr. 5-6, anul XIX, 
2009. 

(http://www.limbaromana.md/index.php?go=artico- 
le&n=390) 

Windisch, 2012: Rudolf Windisch, Cele mai vechi 
menționări ale românilor în izvoare antice, bizantine, 
medievale şi renascentiste, conferință, Oradea, 21 noiem- 
brie 2012. (http:/Avww.ovidan.ro/?p=articles.details.7834) 

Winnifrith 2002: Tom J. Winnifrith, The Vlachs, p. 
112-122, în Richard Clogg (coord.), Minorities in Greece. 
Aspects of a Plural Society, Hurst & Company, London, 
2002, 203 p. 


Wolin 2019: Richard Wolin, The seduction of unrea- 
son: the intellectual romance with fascism : from Nietzsche 
to postmodernism, Princeton, Princeton University Press, 
2004, 400 p. 

Zborlu a nostru, 1988: Redacţia, Revista „Zborlu a nos- 
tru”, Freiburg i. Br., Germania, nr. 4(21), 1988, p. 180. 


Note 


1 Roger Scruton, Modern philosophy: an introduction 
and survey, New York, Penguin Books, 1996, 624 p.; Dick 
Hebdige, Postmodernism and „the other side, în John 
Storey (ed.), Cultural Theory and Popular Culture: A 
reader, London, Pearson Education, 2006, 296 p. 

2William Lane Craig , God is Not Dead Yet, „Christia- 
nity Today”, 3 iulie 2008. (https://www.christian- 
itytoday.com/ct/2008/july/13.22.html, consultat la 3 iunie 
2019 

Eliana de Castro, Camille Paglia: ,„ Postmodernism is 
a plague upon the mind and the heart”, Fausto Mag, 12 
decembrie 2015; Christopher Hitchens, Why Orwell 
matters, New York, Basic Books, 2002, 211 p. 

4 Daniel C. Dennett, On Wieseltier v. Pinker in the New 
Republic: Let’s Start With A Respect For Truth, „Edge”, 9 
octombrie 2013. (http://edge.org/conversation/dennett-on- 
wieseltier-v-pinker-in-the-new-republic, consultat la 3 iunie 
Ama 

Noam Chomsky, On Post-Modernism. (http://www.- 
bactra.org/chomsky-on-postmodernism.html, consultat la 
3 iunie 2019). 

Termen lansat de acad. Matilda Caragiu-Marioţeanu 
(Caragiu-Marioţeanu, 2005). 

O suşă aparte a neoaromânismului este makedonarmă- 
nismul, denumit cu un termen ad hoc creat chiar de pro- 
motorii săi, pentru a accentua diferențierea identității aro- 
mânești în raport cu românitatea. Din perspectivă istorică, 
makedonarmânismul s-ar referi la acei aromâni care se con- 
sideră descendenți ai macedonenilor antici (romanizați sau 
nu, în funcție de aderenţa la o interpretare sau alta), în vir- 
tutea unor resorturi colective interne şi sub influența curen- 
tului antichizant promovat în societatea slavă macedoneană 
de partidele politice naționaliste. 

Din punct de vedere organizațional, makedonarmânis- 
mul reprezintă ansamblul formelor de structurare şi de acti- 
vism ale asociaţiilor regrupate în Consiliul (Makedon) 
Armân (CMA). 

Prin Asociaţia „Comunitatea Armână din România” 
(ACAR), având ca aripă de tineret Consiliul Tinerilor 
Armânji (CTArm) şi ca paravan cultural Societatea Cultura- 
lă Armână (SCA). 

8 Cu statut de persoană juridică abia din anul 2008, 
prin Decizia nr. 2325 din 17 iulie a Tribunalului din Tirana 
(cf.http://makedonarman-council.org/wp-content/up- 
loads/2009/10/cma-informative-bulletin-nr.40- 
19.02.2013.pdf). 

9 2005-2008: preşedinte Mariana Bara (România) şi 
secretar general Dumitru Mita” Rida (România); 


65 


66 


2008-2014: preşedinte Iani Manţu (Germania, originar din 
România) şi secretar general Niculachi Caracota (Franţa, 
originar din România); 2014-—prezent: președinte Niculachi 
Caracota, secretar geneneral RrapoZguri (Albania). 

(http://makedonarman-council.org/structure/executive- 
board/; https://vdocuments.mx/ema-informative-bulletin- 
nr44-25012014-1.html). 

„Reprezentarea socială este un sistem de valori, de 
noţiuni şi de practici relative la obiecte, aspecte sau dimen- 
siuni ale mediului social care permit nu numai stabilirea 
cadrului de viaţă al indivizilor şi grupurilor, dar constituie în 
mod egal un instrument de orientare a percepţiei şi de 
elaborare a răspunsurilor.” (Moscovici 1997: 6.) 

V. şi Stănilă 2007: „Psihologii câmpului social au 
observat deja că procesul de reprezentare socială dezvoltă şi 
o dimensiune ideologică. În strânsă legătură cu practicile 
mediatice, latura ideologică a reprezentării sociale face din 
aceasta cea mai proprie formă de structurare a propagandei, 
definită ca «modalitate de exprimare a unui grup într-o 
situaţie conflictuală şi ca elaborare instrumentală, în vederea 
acţiunii, a reprezentării pe care grupul şi-o face despre 
obiectul conflictului»: auto-definirea identitară şi impunerea 
versiunii identitare asumate, în cazul de faţă.” 

11 „In academic quarters, postmodernism has been nou- 
rished by the doctrines of Friedrich Nietzsche, Martin Hei- 
degger, Maurice Blanchot and Paul de Man all of whom eit- 
her prefigured or succumbed to the proverbial intellectual 
fascination with fascism.” (Wolin 2004: XII) 

2 Evz, 2010. 

Mică antologie aromânească (1952), Consideraţii 
asupra trecutului macedo-românilor şi a dialectului lor 
(1952), Noul album macedo-român I (1959), II (1965). 

„De la Freiburg im Breisgau, Barba a promovat teo- 
ria potrivit căreia aromânii sunt un popor distinct de cel 
român, iar vorbirea lor este limbă de sine stătătoare, nu unul 
dintre cele patru dialecte ale proto-românei — varianta Aca- 
demiei Române.” (EvZ, 2010) 

5 „Greece has a long tradition of fearing an enemy 
invasion from the North, weather the enemy be Turk, Slav, 
German or Communist.” (Winnifrith 2002: 121) 

16 Dobre 2008. 

7 Papanace f.a.: 44—45. 

În cartea sa Aromânii, pretutindeni, nicăieri, când 
prezintă volumul Reflecţii asupra destinului istoric şi poli- 
tic al aromânilor de C. Papanace, N. Trifon vorbeşte despre 
„naționalismul” aromânesc, fără a-l pune în relaţie cu 
românitatea, aşa cum face C. Papanace. Mai mult, N. Trifon 
afirmă că în cartea lui C. Papanace se vorbeşte puţin des- 
pre români (2012: 399) deşi, în realitate, există un întreg 
sub-capitol dedicat României (1996: 269—286), ca şi o des- 
criere critică a implicării României şi a liderilor politici 
români în chestiunea aromânească (1996: 25—68). 

În altă parte, N. Trifon argumentează statutul aromânei, 
ca limbă diferită de română, citând raportul pe care un 
ambasador comunist fără pregătire de specialitate, Teodor 
Rudenco, îl adresa ministrului Afacerilor Externe, Ana 
Pauker, la 10 aprilie 1948 (2012: 405 sq.). 

9 Barba K., 2009. 

20 Barba K., 2009: 5. 


2l Das Stiddonaulatein heute: aromunische Texte 
[Latina sud-dunăreană azi: texte pri grailu armânescu], 
ediție bilingvă aromână-germană, Piatra Neamţ, 1982, 125 
p. (Barba K., 2009). 

Înființată la 23 septembrie 1879. Recunoscută prin 
Înaltul Decret Domnesc nr. 1298 din 19 aprilie 1880. 
Preşedinte actual, Ion Caramitru, directorul Teatrului Na- 
tional „Ion Luca Caragiale” din București. 

3 Vasile Barba, în cadrul expunerii de inaugurare a 
primului curs de Limbă și cultură armânească (Universita- 
tea „Albert Ludwigs” din Freiburg, 1986), filmare de la eve- 
niment; trascrierea din dialect şi adaptarea textului îmi 
aparţin. (Primlu curs ti cultura shi limba armaneasca Frei- 
burg 1986, https://www.youtube.com/watch?v=e44ZU- 
xv9gt0, consultat la 15 iulie 2016) 

Primlu curs ti cultura shi limba armaneasca Frei- 
burg 1986. 

(https://www.youtube.com/watch?v=e44ZUxv9gt0, 
consultat la 15 iulie 2016) 

25 Apud Manţu C, 2010: 9. 

26 Windisch 2006: 187; Windisch, 2009; Windisch, 
2012. 

27 Coordonatori ai colectivelor care au realizat Aromu- 
nischer Sprachatlas [Atlasul lingvistic aromân, Ali4], Vol. 
I (Helmut Buske Verlag gmbh., Hamburg, 1985, 291 p.) şi 
Vol. II (A. Lehman  Wissenschaftlicher Verlag, 
Veitshâchheim bei Wurzburg, 1994, 333 p.). 

28 Klump e.a. 2014: 309 sq. 

În 1995, Rupprecht Rohr, Rudolf Windisch, Johannes 
Kramer, Wolfgang Dahmen şi Hans-Martin Gauger au 
devenit membri în Consiliul Ştiinţific al Centrului de Studii 
Armâneşti înfiinţat de Vasile Barba la Freiburg (Barba K., 
2009: 21, consultată la 12 august 2016). 

29 Ciucă, 2014 (consultat la 30 iunie 2015), Barba K., 
2009: 23. 

30 Congrese au avut loc la Mannheim (1985) şi Frei- 
burg (1988, 1993, 1996, 1999), cf. Barba K, 2009: 23. 
Cunia, 1997 (consultat la 9 august 2016). 

31 „Zborlu a nostru”, 1988: 180. 

2 c, Papanace publicase în Noul Album Macedo- 
Român (|, Freiburg, 1959) un articol al diplomatului Raoul 
Bossy: Un succes diplomatic românesc: Iradeaua din 1905 
(p. 167-169). 

33 Stancu, 1992. V. şi Fundaţia Culturală Română 
1992: 5, 12, 14, 22, 23, 24, 25, 81. 

4 Brezeanu, Zbuchea 1997: 366 sq. În prima parte a 
Rezoluției, cu referire directă doar la Albania, Bulgaria, 
Grecia, R. Macedonia şi Serbia, unde aromânii sunt 
autohtoni, se cerea întreprinderea măsurilor necesare pen- 
tru introducerea aromânei ca limbă de predare sau ca 
obiect de studiu în grădiniţe şi şcoli, ca limbă de cult în 
bisericile construite de aromâni, ca limbă de serviciu în 
mass media. 

Aşa cum se preconiza şi în Rezoluţie, astăzi aromâna 
este în şcolile româneşti obiect de studiu (opţional), ca „dia- 
lect istoric al limbei protoromâne (sau protoarmâne) din 
care se trage şi vorbirea de azi a ramurii nordice, dacoro- 


păstreze şi să îşi exprime specificul lingvistic şi cultural. 


35 Lascu S., 1994. 

6 Brezeanu, Zbuchea 1997: 367 sq. 
7 Brezeanu, Zbuchea 1997: 370 sq. 

„«Cum ar putea să nu fie români fraţii noştri din Balcani 
— spunea cu gravitate poetul Constantin Colimitra — când şi 
ei spun frate, tată, soră, pâne, apă, sare, piper şi zic bună 
dzuua, bună dimineaţa, bună seara? Ce înseamnă orbirea 
unora dintre noi, care vor să facă din macedoromâni un alt 
neam decât cel românesc? Ce nevoie avem noi de alfabete 
străine, sârbo-nemţeşti, pe care vor să ni le impună anumiţi 
renegați de neam?»[...] Totodată a fost subliniat faptul că 
aceşti ciudaţi «teoreticieni», cu toții fără operă, deci 
improvizaţi, nu sunt nici filologi, nici istorici, ei neavând 
prin urmare căderea de a se manifesta pe un teren ce le este 
străin, filologia şi istoria.” 

La 30 mai 1994, deputatul socialist Giulio Ferrarini 
a depus în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei o 
Moțiune asupra comunității aromâneşti. Moţiunea era 
co-autorată şi de parlamentari români (Adrian Severin, 
Florin Rădulescu Botică), se referea la „câteva state balca- 
nice” în care trăieşte comunitatea aromână, cerea protejarea 
drepturilor fundamentale ale comunității aromâne de a fi 
recunoscută ca minoritate etnică şi de a-şi vorbi limba stră- 
veche, solicita în viitorul apropiat un raport asupra situației 
specifice a comunităţii aromâne. Ca raportor a fost desem- 
nat parlamentarul socialist catalan Luis Maria de Puig, 
membru al grupului care a depus Moţiunea. El şi-a prezen- 
tat raportul în plenul APCE la 24 iunie 1997. 

Documentul este organizat în trei părți: 

I. Un Rezumat, în care se fac referiri la cultura şi limba 
aromână prezente în Balcani de peste 2000 de ani. Statele 
balcanice în care locuiesc aromâni sunt încurajate să sprijine 
folosirea limbii acestora în mass media, biserică şi şcoală. 

II. Un proiect de Recomandare, care va fi adoptat în 
aceeaşi zi cu R 1333 (1997). România este inclusă în grupul 
ţărilor cu imigrație aromânească recentă, spre deosebire de 
statele balcanice în care aceştia sunt autohtoni şi care sunt 
vizate de un set aparte de recomandări. 

III. Un Memorandum explicativ în care se afirmă că 
aromânii sunt înrudiți cu românii de pe malul stâng al Dună- 
rii, dar „limba macedoromână” este o ramură a limbilor 
romanice, ca și „dacoromâna”, „meglenoromâna” şi „istro- 
româna”. Lipsa de acuratețe ştiinţifică a textului creşte de la 
un paragraf la altul: aromâna ar avea o structură comună cu 
albaneza, ceea ce ar susţine ipoteza că aromânii sunt iliri 
romanizați (şi despre limba română se poate spune acelaşi 
lucru, potrivit lui Nicolae Iorga, care considera că albaneza 
şi româna sunt cele două feţe ale aceleiaşi limbi; dalmata 
este limba romanică născută prin romanizarea populaţiei 
ilire de pe coasta Mării Adriatice, începând cu secolul 
III î.e.n., m.m., V.S.); aromâna s-ar fi format pe teritoriul 
Macedoniei istorice; „limba vlahă” ar fi fost puternic 
influenţată de latină în timpul ocupaţiei romane a Macedo- 
niei etc. 

Sprijinul cultural al României pentru aromâni la sud de 
Dunăre este interpretat negativ într-o cheie dublă: ar fi atras 
suspiciunea aromânilor că România vrea să îi românizeze; 
ar fi atras neîncrederea statelor de origine faţă de aromâni, 
priviți ca români, şi nu ca autohtoni (!?). Totuşi, se 


aminteşte că România a finanţat şcoli pentru aromânii din 
Grecia până în anul 1948, deşi reprezentantul permanent al 
Greciei la CoE a declarat: 

„Aromânii sunt parte integrantă a populaţiei greceşti şi 
au o conştiinţă etnică pur greacă. Tradițiile lor sunt complet 
greceşti... nu şi-au pierdut niciodată sentimentul 
apartenenţei etnice la Grecia, nu s-au identificat niciodată cu 
elemente străine şi nu au aspirat niciodată să fie identificați 
ca o entitate naţională separată.” 

În Raport, ca şi în Recomandare, se subliniază că aro- 
mânii au doar revendicări culturale, nu politice. De altfel, 
Recomandarea nu face referire la vreun statut care ar trebui 
acordat aromânilor, spre deosebire de Moţiunea Ferrarini: 

„Calls for the protection of the Aromanian communi- 
ty 's fundamental rights to be recognised as an ethnic mino- 
rity and to speak its ancient language; ” 

(http://www.assembly.coe.int/nw/xml/XRef/X2H- 
Xref-ViewHTML.asp?FilelD=8090&lang=EN4+P26_207, 
Moţiunea Ferarrini , consultat la 9 august 2016) 

(http://assembly.coe.int/nw/xml/XRef/X2H-Xref- 
ViewHTML.asp?FilelD=7661&lang=enFootnotel, 
Raportul de Puig, consultat la 9 august 2016) 

9 Haşotti 1997, consultat la 9 august 2016. 

„Iniţierea acestei malversaţiuni sub o deghizare cultu- 
rală reprezintă o falsificare grosolană a istoriei poporului 
român, recunoscut de mai bine de un mileniu drept o enti- 
tate etnico-lingvistică formată şi afirmată în spaţiul balcano- 
carpatic. [...] 

Ţin să atrag atenţia asupra tendinței de a rupe din popo- 
rul român o parte însemnată, viguroasă a acestuia, aromânii, 
şi de a-i trata ca subiect colectiv internaţional şi cultural, 
indiferent în ce ţară s-ar afla ei. Altfel, nu se poate explica 
referirea la dialectul aromân ca «o limbă neolatină» sau 
menţiunea expresă de «limbă aromână»! Gravitatea demer- 
sului atinge, între altele, şi epoca glorioasă a statului român, 
când acesta a sprijinit decisiv activarea conştiinţei naţionale 
a românilor din Peninsula Balcanică, prin finanţarea de şcoli 
cu limba de predare română şi de biserici ortodoxe, cu limba 
liturgică română. 

Iniţiatorii înţeleg istoria de la nivelul propriei lor dimen- 
siuni, probabil, şi a propriilor lor interese, sfidând astfel 
conştiinţa de neam românesc a aromânilor. Pentru aceasta, 
aromânii au suferit prigoana persecuțiilor etnice, precum 
românii din Transilvania, au luptat împotriva acesteia, mulţi 
dintre ei plătind cu viaţa. Aromânii nu vorbesc o limbă 
«neolatinăy, alta decât limba română, nu vorbesc o limbă 
«aromână», nici în sens filologic şi nici în sens instituţional 
lingivistic, pe care iniţiatorii îl atribuie dialectului aromân, 
cu scopul nedeclarat, dar uşor de surprins, de a-l delimita de 
limba română, de a-i conferi autonomie lingvistică, drept 
temei ulterior al recunoaşterii calităţii de subiect colectiv de 
drept public, cu străpungerea reprezentării politice. 

Mai mult, intenţia, de data aceasta declarată prin for- 
mularea art. 5 lit. d) din statut, este de a coagula şi a credita 
noţiunea de «popor aromân vieţuitor în diferite formaţiuni 
statale suverane, altele decât România» şi, prin urmare, de a 
contesta şi a obţine anularea oricărui drept al statului român 
de a se interesa de respectivele minorităţi şi de a le proteja 
identitatea culturală şi lingvistică. Fondatorii nu urmăresc 


67 


68 


altceva decât alungarea statului român de la procesul de 
sprijinire a comunităţilor aromâne existente în alte state, în 
condiţiile în care aceste comunităţi nu ar fi considerate acolo 
ca «române» din punct de vedere etnic. [...] 

Nimeni nu a pretins până acum aberaţia ca aromânii să 
aibă autonomie cultural-lingvistică, contrapusă practic celei 
a daco-romanilor. În același sens al diversiunii se înscrie şi 
înaintarea unui proiect de lege intitulat «Lege pentru pro- 
tecţia minorităţilor lingvistice a aromânilor, vlaho-români- 
lor», din fericire, respins de comisiile de specialitate ale 
Camerei Deputaţilor.” 

0 în Revista „Zborlu a nostru” nr. 102, 2000, p. 28 

(http://ww.oocities.org/zborlu/apeleng.htm, consultat 
la 9 august 2016). 

4LASRI Constanţa, fond P, dosar 1408, vol. IV, f. 
101-107: 23. Declaraţia lui Iancu Beca în legătură cu 
reţeaua rezistenţei dobrogene în 37 de comune din ju- 
deţele Constanţa şi Tulcea, 10 august 1949 (cf. Cojoc 
2004: 100). 

„În această comună, la o şedinţă care a fost ţinută de 
Gogu Puiu Ghiuvea şi Haşoti a venit şi Cresu Gheorghe 
împreună cu banditul Nicolae Ciolacu din comuna Sinoe 
care au discutat cu Gogu Puiu despre felul de organizare pe 
linia lui Horia Sima, insistând că Gogu Puiu nu are nici o 
legătură cu comandamentul şi el este acela care are legătura 
cu comandamentul şi trebuie să asculte de el, nu de Gogu 
Puiu.” (V. şi Ciolacu 1998: 7-37) 

„Vini oara ca niscântsă di atselj tsi cumăndâsescu 
tora sutsatili, ma s-nu aibă curagiu, i nu voru, i nu potu,i 
nu-lj ariseashti Dimândarea 1333, lipseashti si s-tragă 
nanăparti shi s-hibă alăxits cu Armâni cari doru ti fara a 
noastră sh-voru s-bagă tu practică dimâăndărli di Strasburg 
cu cari fură sinfuni tuti statili/craturli ditu Europa — deadu- 
nu cu atseali ditu Balcani iu armâănamea casti di totna laolu 
a loclui.” (V.G. Barba, Armânamea Bâneadză!, Revista 
„Zborlu a nostru” — Revistă culturală armâneascâ/ „Unser 
Wort” — Mazedoromanische kulturelle Zeitschrift, apud. 
„Hâbarea Armâneascâ”, Sutsata Culturală Armânească, 
Anlu III, Nr. 3(19), Martsu, 2004.) 

43 Acum, 2006. 

44 Replică la interviul pe care Alexandru Mihalcea i 
l-a luat lui Stoica Lascu, publicat în cotidianul „România 
Liberă” din 15 aprilie 2006, sub titlul În România, aromânii 
nu sunt minoritari. Ei au fost, sunt şi vor rămâne români. 

5 Mihăescu 1976: 21 sqq; Tanaşoca 1993: 265 sqq; 
Saramandu 2004: 93 sqq. 
6 Brezeanu, Zbuchea 1997: 103. 

47 Brezeanu, Zbuchea 1997: 105. 

48 Brezeanu, Zbuchea 1997: 107 sq, 110 sq.. 

49 Brezeanu, Zbuchea 1997: 109 sq. 

0 Brezeanu, Zbuchea 1997: 111 sq. 

„.„.Năruirea sistemului mondial comunist şi dezmem- 
brarea Iugoslaviei, criza balcanică născută din aceste eveni- 
mente majore, cu perspectiva îngrijorătoare a adâncirii şi 
amplificării ei în continuare, în Macedonia și Epir, au rea- 
dus pe aromâni în primul plan al atenției factorilor politici 
activi în Sud-Estul Europei. Din nou, ca în perioada destră- 
mării Imperiului otoman, se scontează pe rolul care ar putea 
fi jucat de aromâni în beneficiul uneia sau alteia dintre 


părțile angajate în această criză. Dacă în Albania romanita- 
tea aromânilor este redescoperită şi reafirmată pentru a se 
contracara, în numele ei, o eventuală extindere a influenței 
Bisericii greceşti asupra lor, în fosta Macedonie iugoslavă, 
caracterul de minoritate etnică al aromânilor este invocat 
pentru a se da consistență conceptului de «Macedonie a 
macedonenilor», o formulă de organizare politică elaborată 
în urmă cu decenii, pentru a fi aplicată la o scară geografică 
mult mai largă decât a fostei republici create de Tito.” 
(Tanaşoca 2004: 318) 

În numele unei inexistente minorități naționale, 
diverse organizații neoaromâniste din România accesează 
deja fonduri europene destinate minorităților etnice, în 
cadrul Planului Financiar al UE 2014-2020. 

3 Advisory Committee on the Framework Convention 
for the Protection of National Minorities, Third Opinion on 
Romania, Strasbourg, 5 October 2012 (adopted on 21 
March 2012, ACFC/OP/III(2012)001): paragrafele 31, 
33-37, 39, 40, 47. 

54 The Encyclopaedia Americana (vol. 23, p. 
767K-767L): „Izolată de Occidentul roman, începând din 
secolul al şaptelea, limba română este singurul supra- 
viețuitor reprezentând latina vorbită în Imperiul Roman de 
Răsărit şi constituie evoluția sa normală. Unitatea lingvis- 
tică a limbii române în regiunea carpato-balcanică este con- 
stituită de următoarele dialecte: 

— dialectul dacoromân, cel mai important, vorbit la nord 
de Dunăre; 

— dialectul aromân sau macedoromân, vorbit în sudul 
Balcanilor; 

— dialectul meglenoromân, vorbit la nord de Salonic; 

— dialectul istroromân vorbit în sud-estul Triestului. 

Aceste patru dialecte au o rădăcină comună, adică pro- 
toromâna, care, deşi nu s-a prezervat, reprezintă totuşi pre- 
lungirea normală a latinei orientale... Teoria continuității 
este în general acceptată în zilele noastre şi dezvoltată, în 
sensul că limba română s-a născut concomitent, atât în 
nordul, cât şi în sudul Dunării.” 

De asemenea, Encyclopaedia Britannica (vol 19, p. 746 
— 747), The New Encyclopaedia Britannica, Macropaedia 
(vol. 15, p. 1092), Encyclopaedia International (vol. 16, p. 
29), Mario Pei, A Dictionary of Linguistics (p. 129), Enci- 
clopedia Universal Ilustrada (vol. 52, p. 803-804), Diccio- 
nario Enciclopedia Salvat Universal (vol. 18, p. 171), 
Grand Larousse Encyclopedique (vol. 1, p. 592): „Aromânii 
sau cuțovlahii sunt o populație de limbă română, stabilită în 
sudul Iugoslaviei, în nordul Greciei, precum şi în Bulgaria 
şi Albania”, Larousse du XXeme siècle (vol. 6, p. 67), Ency- 
clopedie de la Pleiade — Le Langage (p. 1135), Encyclope- 
dia Universalis (vol. 14, p. 359-360), Brockhaus Enzyklo- 
paedia (vol. 17, 234), Mayers Neues Lexikon (vol. I, p. 396), 
Schweizer Lexikon (vol. 6, p. 656), Dizionario Enciclope- 
dico Italiano (vol. 10, p. 547), Encyclopedia Europea (vol. 
9, p. 955), Grande Dizionario Enciclopedico VTET (vol. 16, 
p. 255), Enciclopedia Italiana (vol. 30, p. 22), apud. Vasile 
Tega, Unitatea Limbii Române în Marile Enciclopedii ale 
Lumii (variantă digitalizată), Biblioteca Culturii Aromâne, 
Editura Predania, f.a. 


55 „Article 3 

33. This article contains two distinct but related princi- 
ples laid down in two different paragraphs: 

Paragraph 1 

34. Paragraph l firstly guarantees to every person 
belonging to a national minority the freedom to choose to be 
treated or not to be treated as such. This provision leaves it 
to every such person to decide whether or not he or she 
wishes to come under the protection flowing from the prin- 
ciples of the framework Convention. 

35. This paragraph does not imply a right for an indivi- 
dual to choose arbitrarily to belong to any national mino- 
rity. The individual’s subjective choice is inseparably linked 
to objective criteria relevant to the person’s identity. 

36. Paragraph l further provides that no disadvantage 
shall arise from the free choice it guarantees, or from the 
exercise of the rights which are connected to that choice. 
This part of the provision aims to secure that the enjoyment 
of the freedom to choose shall also not be impaired indi- 
rectly. 

Paragraph 2 

37. Paragraph 2 provides that the rights and freedoms 
flowing from the principles of the framework Convention 
may be exercised individually or in community with others. 
It thus recognises the possibility of joint exercise of those 
rights and freedoms, which is distinct from the notion of col- 
lective rights . The term “others” shall be understood in the 
widest possible sense and shall include persons belonging 
to the same national minority, to another national minority, 
or to the majority. ” (Framework Convention for the Protec- 
tion of National Minorities. Explanatory Report (ETS No. 
157), https://rm.coe.int/CoERMPublicCommonSearchSer- 
vices/DisplayDCTMContent?documentId=09000016800cb 
Seb) 

În mod evident, Paragraful 35 din Raportul Explicativ 
al Convenţiei-Cadru (ETS no. 157) relativizează drastic o 
afirmaţie a lui Max Demeter Peyfuss, des citată în literatura 
de inspiraţie neoaromânistă în sprijinul ideii că autoidentifi- 
carea este singurul criteriu de apartenenţă etnică: 

„La soluționarea problemei, atât de viu disputată astăzi, 
dacă aromânii din România sunt o minoritate etnică/- 
națională sau nu, slujitorii lui Clio nu pot contribui altfel 
decât prin apelul la judecata rațională: nu există criterii 
ştiinţifice pentru determinarea naţionalității cuiva în afara 
propriei sale conştiinţe” (Peyfuss 1994: 122) 

De altfel, scriitorul Hristu Cândroveanu, preşedintele 
Societăţii de Cultură Macedo-Română, a criticat în 2006 
aserțiunea lui M.D. Peyfuss, folosind chiar un argument al 
preopinentului: 

„lar în ceea ce priveşte determinarea etniei unei 
populaţii prin pro» prin care să se poată stabili aceasta — sun- 
tem de acord, dacă această conștiință este motivată ştiinţific — 
căci numai așa, o simplă afirmaţie nefiind câtuși de puţin de 
luat în seamă, venind adesea, cum se ştie, din partea unor 
oameni total necultivaţi sau chiar cultivați, deci în cuno- 
ştinţă de cauză, dar motivaţi... politic! Argumentele noastre 
sunt limba, asemănătoare până la identitate, cum pe bună 
dreptate afirmă Th. Capidan și nu numai el, de la Gustav 
Weigand încoace (nu mai enumerăm nume de istorici, 


filologi/lingvişti români şi străini), până la Max Demeter 
Peyfuss însuşi, care scrie, totuşi fără echivoc, în cartea sa, la 
p. 18, despre românitatea aromânilor: 

«Limba aromânilor este (...) structural identică cu 
dacoromâna. » («Identic este şi substratul autohton al ambe- 
lor dialecte», notează în subsolul paginii istoricul, trimițând 
la Grigore Brâncuș). Dificultăţile ce apar într-o conversaţie 
dintre un dacoromân din Balta (R.S.S. Ucraineană) şi un 
aromân din Vlorë (Albania) nu trebuie exagerate şi nu con- 
stituie o dovadă a naturii foarte diferite a celor două 
idiomuri.»” (Tîrcomnicu 2006: 121) 

La alineatul (1) al articolului 1 din Legea nr. 
299/2007 privind sprijinul acordat românilor de pretutin- 
deni, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea 
I, nr. 261 din 22 aprilie 2009, cu modificările şi completă- 
rile ulterioare, litera a) se modifică şi va avea următorul 
cuprins: 

„a) Drepturile persoanelor care îşi asumă în mod liber 
identitatea culturală română — persoanele de origine română 
şi cele aparţinând filonului lingvistic şi cultural românesc, 
care locuiesc în afara frontierelor României, indiferent de 
modul în care aceștia sunt apelaţi (armâni, armânji, aromâni, 
basarabeni, bucovineni, cuţovlahi, dacoromâni, fărşeroți, 
herţeni, istro-români, latini dunăreni, macedoromâni, ma- 
cedoromâni, maramureşeni, megleniţi, meglenoromâni, 
moldoveni, moldovlahi, rrămăni, rumâni, valahi, vlahi, 
vlasi, volohi, macedo-armânji, precum şi toate celelelate 
forme lexicale înrudite semantic cu cele de mai sus), denu- 
mite în continuare români de pretutindeni”. 

7 „On October, 23, 2007 the Romanian Parliament 
adopted Law no. 299/2007 to support Romanians living out- 
side Romania (formally known as «Romanians from Every- 
where»). It was a harsh debate for an amendment that sta- 
ted that the Arumanians should be included in the category 
of ‘Romanians from Everywhere.’ We had the weird situa- 
tion of some Arumanians lobbying for the Arumanians to be 
considered ‘Romanians from Everywhere’ while other Aru- 
manians were lobbying for the opposite. The amendment 
was at first adopted but a technical error was invoked, and 
the voting procedure was repeated. The amendment was 
rejected the second time, but with a balanced vote. Six years 
later, on May 8, 2013, the Chamber of Deputies voted on 
Law no. 176/2013, which completes Law no. 299/2007 by 
specifying what ‘Romanians from Everywhere’ means. 
Among others in this category, the law included ‘Armani, 
Armanji, Aromani, Cutovlahi, Farseroti, Macedoromani, 
Macedo-Romani, Macedo-Armanji. This time the vote was 
very unbalanced (293 voted for the law, 2 voted against it, 
and there were 5 abstentions). The ACR lobbied against the 
law before the vote and strongly protested the law when it 
was passed. [...] 

What did the politicians in the Romanian Parliament 
who voted in favor of Law 176/2013 (which states that Aru- 
manians are ‘Romanians from Everywhere’) have in mind? 
It is only a matter of national pride? Or it is a sign that 
Romania will be involved again in the Arumanian Question 
in the Balkans? ” (Gica, 2013) 

8 „Româna descinde din latina dunăreană (sau car- 
pato-dunăreană), acel aspect al latinei orientale vorbite în 


69 


70 


provinciile dunărene romanizate (Dacia, cele două Moesii şi 
Panonia Inferioară). [...] 

Româna comună este perioada de dinainte de separarea 
celor patru dialecte: dacoromâna, aromâna, meglenoromâna 
şi istroromâna. Româna comună avea caracter unitar, dia- 
lectele nu se conturaseră încă, iar vorbitorii acesteia, de la 
nord şi de la sud de Dunăre, aparţineau unui trunchi etnic 
unitar. În mod obligatoriu, atributele comun şi unitar se pre- 
supun cu reciprocitate. Rosetti precizează că „nu există 
niciun indiciu despre vreo sciziune dialectală a latinei vor- 
bite la nordul şi la sudul Dunării”. 

Româna comună se plasează în timp din momentul în 
care latina vulgară îşi pierde unitatea, fărâmiţându-se în 
limbile romanice de astăzi, deci după secolul al IV-lea, 
când Dacia este izolată de lumea romanică occidentală. 
Am văzut că există unele particularităţi, mai cu seamă 
fonetice, care au apărut înainte de perioada românei co- 
mune. De aceea, e de presupus că această perioadă, 
anterioară secolelor al VI-lea-al VII-lea şi posterioară lati- 
nei balcanice, ar aparţine romanicii balcanice (sau 
romanicii răsăritene), care se distinge de romanica 
occidentală (cf. Ov. Densusianu, ILR, I, p. 236; E. Vasiliu, 
Fonologia istorică a dialectelor dacoromâne, 1968, p. 23). 
Putem admite astfel că româna comună începe prin secolul 
al VI-lea (sau chiar al VII-lea), când ea se distinge de lati- 
na dunăreană şi de celelalte idiomuri romanice. Limita 
superioară a perioadei române comune poate fi stabilită 
prin secolele al XI-lea-al XII-lea, în funcţie de separarea 
celor patru grupuri de români. Se desprind de trunchiul 
român comun mai întâi aromânii în secolul al X-lea, care, 
de la malul drept al Dunării, se răspândesc în toate ţările 
balcanice. În secolul al XII-lea, istroromânii sunt împinşi 
din Banat, Hunedoara şi sudul Crişanei, în Istria, spre ves- 
tul Peninsulei. Meglenoromânii sunt, foarte probabil, o 
ramură de aromâni care, înainte de a se stabili la nordul 
golfului Salonic, au stat în contact mai îndelungat cu daco- 
românii. Această dispersare a unor grupuri de români spre 
sudul şi vestul Peninsulei Balcanice (şi chiar spre nord- 
vest, în Moravia) a fost provocată de interpunerea slavilor 
în sud şi de aşezarea maghiarilor în vest. O observaţie 
lingvistică prețioasă este aceea că în niciunul dintre dia- 
lectele româneşti din sudul Dunării nu există elemente 
ungureşti, acesta fiind argumentul decisiv că la stabilirea 
maghiarilor în Transilvania cele trei dialecte nu mai for- 
mau o unitate cu dacoromâna. De aci înainte, aceste dia- 
lecte evoluează independent unul de altul, dar evoluează 
ca dialecte, nu ca limbi diferite. 

Tendinţele de evoluţie ale românei comune se pot 
continua în dialecte. În felul acesta se explică inovațiile 
identice în aromână şi dacoromână care au loc după sepa- 
rarea acestora. Examinarea divergenţelor dintre aromână şi 
dacoromână ne duce la concluzia certă că grupul social 
care avea să devină aromân nu a fost separat de la origine 
de cel dacoromân. Toate grupurile sociale de români for- 
mau un trunchi unitar în perioada românei comune.” 
(Brâncuş 2005: 52 sq.) 

9 „Gândirea socială datorează mai mult convențiilor 
şi memoriei decât structurilor intelectuale şi perceptive 
obişnuite[...]. Înainte de a vedea şi auzi o persoană am şi 


judecat-o, am clasificat-o şi ne-am creat o imagine despre 
ea. Aşa că toate cercetările pe care le întreprindem, precum 
şi eforturile de a obţine informaţie, nu servesc decât la 
confirmarea acestei imagini.” (Serge Moscovici în Necu- 
lau 1997: 36) 

„Gândirea consensuală sau cunoaşterea naivă, de simţ 
comun se opune cunoaşterii ştiinţifice, care porneşte de la 
premisă ca să ajungă la concluzie. Cunoaşterea de simţ 
comun lasă concluzia să prevaleze asupra premisei, verdic- 
tul asupra judecății, similar gândirii tradiţionale.” (Stănilă 


2007) 
0 Baumann 1999: 63 sq. Pentru a face înţeleasă 
diferenţa şi totodată relaţia dintre aspectul natural şi acela 
cultural al identităţii, Gerd Baumann oferă exemplul 
strugurilor şi al vinului: 

„Wine is made of grapes, and it enjoys the reputation of 
a natural product, just as ethnic identities are usually asso- 
ciated with natural bonds as between forebears and descen- 
dents. Yet nature itself does not produce wine, just as little 
as ancestry by itself produces ethnicity: The natural ingre- 
dients need to be added to in order to achieve a process of 
fermentation, just as ethnic categorizations need political 
and economic interests to turn them into markers of identity 
that can operate in daily life. At the next stage, wine needs 
the right conditions to mature, just as ethnicity needs parti- 
cular social conditions to acquire meaning among those 
who see themselves as sharing it. Finally, a wine will deve- 
lop different flavors at different temperatures, and at some 
it will cease to be wine and turn to vinegar or water. Ethni- 
city, likewise, takes on different connotations and meanings, 
depending on the social climate in which it is experienced. 
Ethnic identities can be stressed or unstressed, enjoyed or 
resented, imposed or even denied, all depending on situa- 
tion and context. Both wine and ethnicity are thus creations 
of human minds, skills, and plans based on some natural 
ingredients, it is true, but far beyond anything that nature 
could ever do by itself.” 

| Baumann 1999: 65 sqq. „Ethnic identity and its 

practical upshot, ethnopolitics, base their authority on 
bonds of blood and descent, and even the bonds of language 
and culture are treated as if they were natural facts. This 
essentialist position does not hold water: Far from being a 
natural identity, ethnicity is a carefully cultivated, and not 
seldom a manipulated, strategy of social action led by une- 
lected elites who often exploit or mislead their supposed 
beneficiaries. ” 

62 Mecanismul reificării şi transformării deosebirilor 
culturale relative în mărci ale diferenței absolute este descris 


în Baumann 1999: 90 sq. 
63 


context of ascribed and assumed identity. One is what one is 


„Recognition is central to social anthropology in the 


seen to be, and one is as one believes one self to be. ” (Merry 
2010: 153) 

64 „O caracteristică esenţială a manifestărilor militare 
actuale este definită de «războiul hibrid», adoptat de anu- 
miţi actori statali şi, într-o manieră mai restrânsă, şi de 
actori nonstatali, care utilizează toate instrumentele speci- 
fice acestuia pentru a-şi proiecta interesele naţionale şi a-şi 


recâştiga sferele de influenţă. Tendinţa este ca ameninţarea 
hibridă să se menţină pe termen mediu şi lung, fiind opţiu- 
nea preferată de actori care vizează state-ţintă cu vulnera- 
bilităţi de ordin etnic, religios, economic sau social, ce pot 
fi exploatate printr-o astfel de abordare şi care îngreunează 
o intervenţie a organizaţiilor internaţionale de securitate în 
sprijinul lor.” (CSAT 2016: 11) 

„„..present day conflicts are of a new type: In the past, 
states fought each other, but now clans, ethnic groups and 
factions are challenging the state itself. Interstate warfare is 
therefore being replaced by ethnopolitical warfare. State 
actors are losing their monopoly on violence as infrastate 
players get in on the act. Supranational bodies are interve- 
ning in matters that were previously the exclusive preserve 


of states, in a bid to manage and control crises. It can be 
argued that the words war and conflict have taken on new 
meaning. ” 

„in the case of intrastate and ethnopolitical wars, 
there is disagreement between those who believe that war is 
inherent in the security dilemma (realist theorists) and those 
who argue, on the contrary, that war is constructed through 
the manipulation of identity by political entrepreneurs and 
decision makers (critical theorists). [...] 

Unconventional wars include psychological warfare, 
proxy or indirect wars, ‘nonwar operations’ and cold war 
(the potential for violence is ever present in all these types 
of warfare); new wars include information war...” (Badie 
e.a. 2011: 2724, 2726) 


71 


Conştiinţa romanităţii 


şi a românităţii la românii sud-dunăreni* 


Manuela Nevaci* * 


În expunerea de faţă ne vom ocupa de evidentie- 
rea prezenţei continue a elementului românesc în 
sudul Dunării, prin dialectele limbii române, aro- 
mân, meglenoromân şi istroromân, vorbite în Alba- 
nia, Bulgaria, Grecia, R. Macedonia, Croaţia, din 
perspectiva păstrării conştiinţei romanităţii şi a 
românităţii de către românii sud-dunăreni. Studiul 
nostru se întemeiază pe cercetări recente de teren pe 
care le-am efectuat în ţările menţionate în cadrul a 
trei proiecte, şi anume /dentitate românească în 
context balcanic (2011-2013), proiect POSDRU, 
derulat în cadrul Academiei Române; Convergenţe 
lingvistice balcano-romanice în dialectele romă- 
neşti sud-dunărene (2015-217), proiect finanţat de 
UEFISCDI, şi „Lecturi vizuale” etnolingvistice la 
aromânii din Republica Macedonia — Ohrida, 
Struga, Cruşova — Memorie, tradiție, grai, patrimo- 
niu, proiect finanţat de Ministerul pentru Românii 
de Pretutindeni şi de Societatea de Cultură Macedo- 
română; în cel de-al treilea proiect cercetările dia- 
lectale au fost făcute împreună cu Nicolae 
Saramandu, Emil Ţîrcomnicu şi Cătălin Alexa. 

Am urmărit în cercetările mele numărul de vor- 
bitori activi, gradul de conservare a dialectului, cul- 
tivarea obiceiurilor. Anchetele la faţa locului s-au 
făcut pe baza Chestionarului NALR, care a fost 
îmbogățit prin adaptarea la realităţile întâlnite pe 
teren. Toate materialele au fost înregistrate pe 
suport electronic. Am adăugat fotografii cu va- 
loare etnografică şi înregistrări audio. Interesul 
cercetării a constat în relevarea modului în care ele- 
mentul românesc, dialectele aromân, meglenoromân 
şi istroromân se conservă în mediu aloglot. 
Totodată, raportarea la dacoromână a condus la 


rezultate importante privind romanitatea nord- şi 
sud-dunăreană. 

Din constatările noastre — anchete exploratorii 
de teren în Grecia, Albania şi R. Macedonia, Bulga- 
ria, Croaţia efectuate în perioada 2011-2017 — 
există la românii sud-dunăreni un deosebit interes 
pentru păstrarea identităţii lor româneşti în contextul 
globalizării. Se constată la aromâni atât conştiinţa 
romanităţii, cât şi conştiinţa românităţii. 

În ceea ce priveşte manifestarea conştiinţei 
romanităţii şi a românităţii la românii sud-dunăreni 
vom lua în discuţie graiul, cultura, simbolurile. 


I. În ceea ce priveşte conștiința romanității la 
aromâni, ea se menţine trează prin: 

I.1. Vestigiile romane, păstrate, de exemplu, la 
Apollonia (azi Poian, în Albania), pe malul Adriati- 
cii, principala poartă de pătrundere a romanilor în 
Balcani, în secolul al II-lea î.Hr., când Iliria, Mace- 
donia şi, apoi, întreaga Grecie (anul 148 î.Hr.) devin 
provincii romane. Din Apollonia pornea faimoasa 
Via Egnatia (denumită până azi de către aromâni 
Calea Mare), principala arteră de circulaţie în 
Balcani pe direcţia vest-est, care ajungea până la 
Salona (arom. Sărună; Salonic). Când am vizitat 
Apollonia, persoanele care ne însoțeau — ca, de alt- 
fel, şi aromânii din localităţile aflate în apropiere de 
Apollonia — şi-au exprimat convingerea că roma- 
nitatea instalată aici s-a perpetuat de-a lungul seco- 
lelor. Menţionăm faptul că cele mai importante tre- 
cători montane din munţii Pindului în Grecia păs- 
trează denumiri latinești: Giug “jug” (< lat. jugum), 
gr. ¢úyoç, lângă Meţovo, la cumpăna apelor între 
Tesalia, Epir şi Macedonia. Lângă localitatea aro- 


* Cuvânt susținut la sesiunea ştiinţifică „Românii din sudul Dunării — istorie şi actualitate” (7 mai 2019, Amfiteatrul 
„Ion Heliade Rădulescu” al Bibliotecii Academiei Române) 


** Cercetător, Institutul de Lingvistică „Iorgu lordan-Al. Rosetti 


» 


~ — 
TONOAPOMIKO KENTPO 
BITAAZ 


Foto: Manuela Nevaci, Pisuderi 2011 


mânească Pisuderi se află pasul (trecătoarea mon- 
tană) Vigla (< lat. vigilia). Aici, lângă Pisuderi, 
între lacurile Castoria şi Prespa, au fost atestaţi 
pentru prima dată aromânii în istorie de către isto- 
ricul bizantin Georgios Kedrenosl, sub denumirea 
de vlahi oditi, “vlahii călători”, despre care autorul 
spune că l-au omorât pe David, fratele ţarului Bul- 
gariei, Samuil, în anul 976, la aşa-numiţii „Stejari 
frumoşi”2. Termenii greceşti fila şi ¢úyoç sunt 
termeni greceşti de origine latină (vezi Nevaci 
2013: 23) 

1.2. Toponime. Un aspect interesant în zona Pin- 
dului priveşte unele toponime, de origine latină, pe 
care le-am întâlnit în zone unde populaţia aromâ- 
nească a fost asimilată: Discáta (de la disic “despic” 
< lat. dissecare), Carpenisi (de la cărpiniş, der. de 
la cárpin < lat. carpinus). Alte toponime există azi 
în localităţi aromâneşti: Gug “jug” < lat. jugum, 
Ampirătoare < lat. (Via) Imperatoria (toponim înre- 
gistrat în apropiere de Meţovo, cea mai importantă 
aşezare aromânească din Pind). Altele sunt localități 
ale căror nume a fost tradus în greacă: Nchiare (de 
la Chiari “piere”, adică “locul unde apune soarele” < 
lat. perire), tradus de greci în Anilion “fără soare”, 
Amer (de la mer ‘măr’ < lat. melum), tradus de greci 
în Milia “măr” sau au fost lăsate ca în graiul aromâ- 
nilor: Cornu şi Paltin (cf. Nevaci 2013: 95). 

De asemenea, prin localitatea aromânească 
Beala de Sus (R. Macedonia de Nord, la graniţa cu 
Albania) trece un drum roman care leagă Macedonia 
de Epir. Nu este întâmplător faptul că lângă aceste 
importante trecători se află până astăzi aşezări 
aromâneşti (odinioară, puncte de pază). Şi nu este 
surprinzător faptul că la aromânii din toate zonele 
cercetate e atât de vie conştiinţa romanităţii şi a 
românităţii. „Se văd şi astăzi — scrie Th. Capidan — 


PUMCKu naT 
Via Egnatia 


a 


Foto: Țircomnicu, Alexa, în Saramandu, 
Țircomnicu, Nevaci, Alexa 2019: 36 


urme sigure ale acestei continuităţi; în primul rând, 
în limba vorbită atât de daco-români, cât şi de româ- 
nii din Peninsulă. Fa este de fapt identică, în ele- 
mentul ei constitutiv, şi pentru unii şi pentru alţii. 
În afară de limbă, există şi nume de localităţi de ori- 
gine romană, diseminate din nord în sudul Peninsu- 
lei, până în regiunea locuită azi de macedo-români.” 
(Capidan 1932: 154). 

Meglenoromânii păstrează şi ei toponime de ori- 
gine latină: Codru-Negru, Codru mare, Carpin gros, 
Doi căstoni, Făntăneali, Moara di-josa, Valea-di 
Hari, Ţitatea (cf. Saramandu 1990: 261) 

O dovadă vie a existenţei istroromânilor pe un 
teritoriu mai larg sunt numele de localități în care 
astăzi nu se mai vorbeşte româneşte: lerbulisce, 
Floricici, Dosani, Guran etc. (Puşcariu 1926: 17-18, 
Frăţilă 2016: 99). 

1.3. Păstrarea elementului latin în dialect. În 
Balcanisme sau romanisme?, Eugeniu Coşeriu ri- 
dică o problemă de ordin metodologic: nu toate 
paralelismele existente în limbile balcanice sunt 
specifice aşa-zisei „uniuni lingvistice balcanice”. 
Numeroasele „balcanisme”, luate în considerare de 
balcanişti, sunt de fapt „latinisme” sau, mai bine zis, 
„romanisme”, adică inovaţii nu ale romanicei balca- 
nice, ci ale latinei vulgare [...] Aşadar, „dacă e vorba 
de un «balcanismy» din română, înseamnă că, 
înainte de a urma alte căi, faptele respective trebuie 
să le căutăm mai întâi în latină şi în limbile romanice. 
Sub raport istoric, româna este, în primul rând, o limbă 
romanică şi abia apoi o «limbă balcanică” (p. 176). 

Discutăm, în continuare, despre unele particula- 
rități romanice întărite în context balcanic la nivelul 
dialectelor aromân şi meglenoromân. 

1.3.1. Dialectul aromân păstrează urme ale 
locativului din latină, unde ablativul locului şi al 


73 


74 


direcției exprimat prin nume de oraşe sau mici 
insule se realiza fără prepoziţie: Romam ire. 

Interesant este, în realizarea circumstanţialului 
de loc fără prepoziţie, că întâlnim aceeaşi situaţie ca 
în dialectul aromân în limbile balcanice, la nivel dia- 
lectal, în regiunile unde trăiesc aromâni; în Albania: 
Corcea, Vloră (regiunea unde se vorbeşte dialectul 
tosc), în Grecia de nord (în regiunea Pieria, Mace- 
donia, Epir) şi în R. Macedonia: în graiurile vorbite 
în Ohrida, Bitolia, Struga. Ilustrăm, în acest sens, cu 
exemple din dialectul aromân, din albaneză (dialec- 
tul tosc), greacă (graiul de nord) şi slava macedo- 
neană (graiul din Ohrid): 

Manastir vate qëndroi (KPL 829) ~ EI! nçási şi 
stătu Manastir. ‘El a mers şi a stat [în] Manastir’ 

Ilao Qeocaloviku ~ Neg Sărună (Merg [la] 
Thessaloniki). 

Kje odam Bitola. ~ U s mi duc Bitula 
merg [în] Bitolia’. 

Jas sum Ohrid. ~ Mini esc Ohârda? ‘Sunt [în] 
Ohrid”. (cf. Nevaci 2018: 20) 

Prezenţa acestui tip de construcţie în limbile bal- 
canice (albaneză, greacă, slavă macedoneană), la 
nivel dialectal, numai în zonele unde se vorbeşte şi 
dialectul aromân, sau unde se ştie că au fost locali- 
tăți aromâneşti (cum ar fi regiunea Pieria din Gre- 
cia), arată că fie este o influenţă a dialectului aromân 
asupra dialectelor limbilor balcanice meţionate, fie 
este vorba de populaţie aromânească asimilată care 
păstrează tiparul originar în actualizarea vorbirii. 
Este vorba de o dominare a tiparului romanic asupra 
celui balcanic, cu prepoziţie. 

1.3.2. În dialectul meglenoromân dativul se 
exprimă cu ajutorul prepoziției la, atât pentru sub- 
stantivele comune, cât şi pentru cele proprii, la 
singular şi la plural; articolele specifice -/ui, -lor nu 
apar: la mul'area, la ficoru, ca, dialectal, în dacoro- 
mână. Th. Capidan considera această structură influ- 
enţată de dativul din limba bulgară construit întot- 
deauna cu prepoziţia na “la” (Capidan 1925:146), 
însă Coşeriu o încadrează în rândul trăsăturilor de 
tip romanic (Coşeriu 2005). Putem considera mai 
degrabă că e vorba de o trăsătură romanică întărită 
în context balcanic, meglenoromâna nemaipăstrând 
flexiunea cazuală pentru G.-D., iar dativul analitic 
din meglenoromână este de dată recentă. 

Cazul dativ, realizat exclusiv analitic, cu prepo- 
ziţia la, reprezintă, de asemenea, o apropiere de tipa- 
rul romanic de realizare a dativului, cu prepoziţii 
provenind din lat. ad: it. parla al suo padre, fr. il 
parle à son pere, sp. habla a su padre. Tendinţa de a 


“O să 


înlocui dativul sintetic cu construcţii analitice for- 
mate din ad + acuzativ se manifesta încă din latina 
vulgară. În limba română vorbită, fenomenul e 
general: dau nuci la doi colindători. În dialectul aro- 
mân, în graiul fărşerot, dativul singular la masculin 
se realizează cu a+ forma de acuzativ, spre deose- 
bire de graiul grămostean, unde se relizează cu a+ 
forma de genitiv-dativ. 


a Omu a Omlui 
a băpbătu a bârbătlui 
a ficopu a ficorlui (vezi şi Nevaci 2018: 21) 


1.3.3. Un aspect interesant pus în evidenţă de 
cercetarea noastră este relevarea caracterului con- 
servator al zonei Pindului, zonă locuită de aromâni. 
În localităţile din Pind, deşi zona e muntoasă, fiind 
o enclavă în mediu grecesc, terminologia agricolă 
de origine latină s-a păstrat mai bine decât în alte 
părţi: arátru (< aratrum) “plug”, strâmburari (< lat. 
*stimularia) “strămurare”, Ðizmáre (< lat. vinde- 
miare) “a culege via”, vomeră (< lat. vomer) “fier de 
plug, brăzdar”, sărc/ed! (< lat. sarculare) “a prăşi”. 
În alte graiuri ale aromânei aceşti termeni, fie nu au 
fost atestați sau nu există (strâmburări, Yizmări, 
vomeră, sărclegdY?), fie au fost înlocuiţi cu împrumu- 
turi (dama/uc “plug”, cf. alb. damalug). 

La faptele deja cunoscute cercetarea noastră 
aduce multe elemente noi, de exemplu, adv. amu 
“acum”, înregistrat de noi în graiul din Siracu, Gre- 
cia, faţă de tóra (< gr. ropa), general în restul gra- 
iurilor. În Pind, zona cea mai conservatoare, am 
întâlnit cuvântul floare, înlocuit în restul aromânei 
cu împrumuturi din alte limbi: lulúðă (< gr. 
10v10v6a), lilice (formă derivată; cf. alb. lulë), Kíitcă 
(< sl. mac. kitka), sau cuvântul peară “pară”, înlocuit 
în alte graiuri cu dărdă (< alb. dardhë), sau gorțu (de 
origine slavă) (vezi şi Nevaci 2013: 91). 


II. Referitor la conștiința românităţii, ea este 
veche şi s-a manifestat prin: 

II.1. Cultura scrisă. Dintre românii sud-dună- 
reni, numai aromânii au cărţi, publicaţii în dialect. 

1.1.1. Momentul Moscopole. Manifestarea con- 
important fiind „momentul Moscopole” — Albania 
(sfârşitul secolului al XVIII-lea), când cărturari aro- 
mâni, precum Constantin Ucuta, au tipărit, la 
Viena, în 1797, Noua Pedagogie, un manual pentru 
învăţarea dialectului de către copiii aromânilor. Din 
aceeaşi perioadă datează şi Codex Dimonie (desco- 
perit la Ohrida, R. Macedonia), o colecţie de texte 


religioase traduse în aromână. Există informaţii că 
aceste texte s-au folosit în familiile de aromâni. 

1I.1.2. Școala Ardeleană. Conştiinţa româ- 
nească s-a întărit în cadrul curentului naţional pro- 
movat de Școala Ardeleană şi s-a afirmat public, la 
începutul secolului al XIX-lea, prin scriitorii aro- 
mâni Mihail C. Boiagi şi Gheorghe Constantin Roja. 

Printre cei care au luat contact cu ideile Şcolii 
Ardelene cel dintâi a fost Gheorghe (Constantin) 
Roja, care publică, în 1808, la Buda (în germană şi 
în greacă), Cercetări asupra Românilor sau aşa-nu- 
miţilor Vlahi care locuiesc dincolo de Dunăre, în 
care, pentru întâia oară, aromânii sunt consideraţi 
„traci romanizați dintr-o ramură a poporului 
român”, adică români. 

Referindu-se la conştiinţa naţională a aromânilor 
în timpul mişcării culturale a Şcolii Ardelene, Theo- 
dor Capidan afirma: „Din felul cum aceşti Români 
s-au comportat în provinciile româneşti în Ungaria 
rezultă că acolo unde, în înstrăinarea lor, dădeau de 
un mediu românesc, ei reveneau repede la conştiinţa 
naţională, identificându-se cu aspiraţiile Românilor” 
(Capidan 1942: 68). 

Maria Berényi, în lucrarea Cultură românească 
la Budapesta în secolul al XIX-lea, publicată la 
Giula, în anul 2000, subliniază rolul corifeilor Şco- 
lii Ardelene în manifestarea conştiinţei naţionale a 
comunităţii aromâneșşti din Pesta: „Pepiniera redeş- 
teptării naţionale pentru aromâni au fost Viena şi 
Budapesta, unde luaseră contact cu învățații români 
din Transilvania, ca: Petru Maior, Gheorghe Şincai, 
Samuil Micu Clain. Coloniştii macedoneni din 
Pesta, de la o vreme, revin la conştiinţa obârşiei lor 
naţionale şi sunt mândri de limba lor strămoşească.” 
(Berényi 2000: 26) 

II.2. Publicaţii şi asociaţii ale aromânilor. În 
ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi la înce- 
putul secolului al XX-lea se înregistrează o mişcare 
de redeşteptare a unei activităţi culturale, tot ca 
rod al conştiinţei romîneşti: se înființează asociaţii, 
se organizează congrese, apar publicaţii (periodice 
şi volume). În perioada 1864-1945, existenţa unor 
forme de învățământ în limba română literară pentru 
aromânii din ţările balcanice a grăbit procesul de 
apariție a unor publicaţii tipărite cu alfabet latin în 
româna literară şi în aromână. Revistele de cultură 
„Frăția întru dreptate” (1880), „„Macedonia” 
(1888-1889), „Pindul” (1898-1899), „Grai bun” 
(1906-1907), „Lilicea Pindului” (1910-1912) ş.a., 
ziarele „Peninsula Balcanică” (1893-1894, 
1900-1901), „Gazeta Macedoniei” (1897-1898), 


„Românul dela Pind” (1903-1912), „Tribuna Mace- 
doniei” (1906-1907), „Deşteptarea” (1908-1909), 
„Aromânul” (1913-1914) ş.a. şi almanahurile edi- 
tate (în perioada 1900-1912) de către aromânii din 
ţările balcanice — atât în aromână, cât şi în limba 
română literară — reflectă spiritul modern al vremii 
respective şi sunt influențate de modificările suferite 
de ortografia românească. La aceste reviste au cola- 
borat personalităţi de seamă ale culturii aromâneşti, 
precum Constantin Belimace, Nicolae Batzaria, 
Theodor Capidan, Anastase Hâciu, Petru Vulcan, 
Nicolae C. Velo, George Murnu, Pericle Papahagi, 
Marcu Beza, Nuşi Tulliu, Gheorghe Zuca, Zicu A. 
Araia, George Ceara, Ion Foti. Cu timpul, în aceste 
publicaţii s-a creat un sistem de scriere a aromânei 
cu alfabet latin, pe baza ortografiei româneşti. O 
primă fixare a acestuia apare în Antologie aromăâ- 
nească, publicată în 1922 de Tache Papahagi. 

Publicaţiile aromâneşti apărute în epoca mo- 
dernă în Balcani sunt oglinda societăţilor (sufatelor) 
aromâneşti, reînfiinţate după perioada comunistă, în 
marea lor parte. 

Şcoala. Vorbind despre rolul şcolii în cultivarea 
conştiinţei naţionale la aromâni, cunoscutul om 
politic Tache Ionescu explică clar poziția clasei 
politice româneşti faţă de „chestiunea aromână”: 
„Fără îndoială, niciun om politic român nu aspiră să 
anexeze Macedonia, nici să întemeieze acolo un Stat 
românesc. Se ţine totuşi ca naționalitatea Românilor 
din Macedonia să fie prezervată, ca noul regim, ori- 
care ar fi, să dea Românilor cel puţin ceea ce au 
astăzi, chezăşia că vor putea să-şi cultive limba 
maternă în toată libertatea” (Tache Ionescu, 
Chestiunea Balcanilor, ziarul „„Conservatorul”, 
21 martie 1903). 

Prin Tratatul de la Bucureşti încheiat la 
10 august 1913 după războaiele balcanice, statele 
balcanice s-au angajat: „a da autonomie şcolilor şi 
bisericilor aromânilor şi a permite crearea unui epis- 
copat pentru aceşti cuţo-vlahi, cu facultatea pentru 
guvernul român de a subvenţiona zisele instituţii 
culturale prezente şi viitoare.” (Despre învățământul 
românesc în Balcani, vezi Berciu-Drăghicescu, 
Petre 2004). 

Astăzi, în clădirea liceului român din Bitolia 
funcţionează o şcoală primară macedoneană 
(slavă). Copiii născuţi în familiile mixte, tot mai 
numeroase, cunosc în mică măsură limba părinţilor. 
Aromâna se studiază facultativ în clasele primare. 
Mulţi tineri se întorc către graiul strămoşesc după 
ce studiază în România. Aproape 300 de tineri din 


15 


76 


Foto: M. Nevaci, în Nevaci (coord.) 2018: 222-223 


statele balcanice beneficiază anual de burse de stu- 
diu în România. 

Bitolia a fost un important centru educaţional, 
aici funcționând încă din veacul al XIX-lea şcoli 
româneşti, finanţate de statul român. La Bitolia se 
află şi cel mai mare cimitir românesc, unde este 
înmormântat Constantin Belimace, care a compus 
imnul aromânilor „Dimândarea pârintească”. Poetul 
este înmormântat alături de figuri marcante ale aro- 
mânilor, precum Apostol Mărgărit şi Dimitrie Ata- 
nasescu, întemeietori de şcoli. 

În Albania, există o şcoală primară şi o grădiniţă, 
care funcţionează cu ajutor financiar din partea 
MRP. 

În Croaţia este o şcoală în Şuşnieviţa pentru cla- 
sele elementare, unde învaţă elevii istroromâni. 
Numărul vorbitorilor activi este de 80, dintr-un total 
de 200 de istroromâni, după numărătoarea lui 
Joseph Glavina, nepotul învățătorului Andrei Gla- 
vina, şi a cercetătorilor August Kovacec şi Goran 
Filippi. În Jeiăni funcţionează o şcoală de duminică. 

II.3. Dialectul. Prin păstrarea dialectului, pe 
care îl folosesc în conversațiile curente, românii 
sud-dunăreni din aceste ţări au păstrat vie conștiința 
românităţii. 

În 1779, francezul Pougueville şi, mai târziu, 
E.M. Cousinery afirmau despre romanitatea şi 
românitatea aromânilor că: „Toţi în genere reven- 
dică cu mândrie numele de rumân sau roman” 
(Pougueville). „Limba lor împiedică de a-i ig- 
nora, ei vorbesc mereu latina şi dacă-i întrebi ce 
naţiune sunteţi, răspund cu mândrie: rumăn” 
(E.M. Cousinery). 

Aromânii păstrează forme arhaice de civilizaţie, 
de grai şi de tradiţii, iar dialectul pune în evidenţă 
legătura dintre românii nord-dunăreni şi cei sud- 
dunăreni, ajutându-i pe vorbitorii dialectului să con- 
ştientizeze unitatea lor de limbă şi de civilizaţie. 


Progresul în domeniul cercetării istoriei limbii 
române nu poate fi conceput fără studierea în amă- 
nunt a dialectelor. Chiar studiul descriptiv al limbii 
române poate profita de pe urma cunoașterii mai 
aprofundate a modului de funcționare a sistemelor 
lingvistice ale dialectelor. „Nu poți să faci lingvis- 
tică românească de niciun fel fără să te gândești 
dacă şi în aromână e la fel, dacă şi în istroromână 
este la fel, afirma Eugen Coşeriu. Și vezi ce 
semnificație pot avea faptele când vezi că acolo este 
exact aşa, ca şi în dacoromână, de exemplu”. 
(Coşeriu 2005) 

1.3.1. Pentru a arăta unitatea lingvistică a dia- 
lectelor româneşti, dăm câteva exemple, care gru- 
pează dialectele în diferite moduri: ar. megl. mur 
(< lat. murus) — dr. perete (< lat. parietem); ar., dr., 
mgl. sănătos (< lat. *sanitosus) — ir. săr (< lat. 
sanus); ar., mgl. mes “lună de zile” (< lat. mensis) — dr. 
lună (< lat. luna) (cf. Saramandu, Nevaci 2013: 153). 

1.3.2. De asemenea, prezentăm o hartă din 
ALAR I, autor N. Saramandu, editor M. Nevaci, şi 
o hartă din ALAR II, realizată de N. Saramandu, în 
colaborare cu M. Nevaci pentru a demonstra pe baza 
a două cuvinte din vocabularul fundamental, inimă 
şi părinţi, identitatea de limbă a românilor sud- 
dunăreni cu românii nord-dunăreni. În toate graiu- 
rile dialectului aromân şi în meglenoromână este 
atestată aceeaşi formă. 

11.3.3. O direcţie de cercetare inaugurată de 
G. Murnu dar puţin cultivată ulterior este identifi- 
carea unor cuvinte de origine aromână în graiurile 
greceşti de nord. G. Murnu s-a ocupat de zona 
Pindului, unde există până în prezent o populaţie 
aromânească compactă, izolată în mediul grecesc. 
Un fenomen asemănător ne întâmpină în ţinutul 
Pieria din Grecia (zona oraşului Katerini, situată la 
graniţa dintre Tesalia şi Macedonia). În satele din 
această zonă, unde nu mai există în prezent populaţie 


Atlasul lingvistic al dialectului Aromân 


“inimă; ini 


OSKOPJE X - 
inimă; ini \ inimă; jinimi 
N a 
A 5 
inimă; iniń linimâ; linii, Ti) dinimi 6 
z 7 ÎN 8 inimâ: liniń 
z Pha” : x in mă: 10 
inămă; inimi 11 inimă; jinime RI e 
5 OTIRANA 213 minane T 
x "aa inimă; inime _ 12 jinimă; inimi 
= k 15 inimă; inimi i E 
I " c 16 inimă; inime 
inmă: inmi, inimă 
carôi [£], [V] inimă; inimi 17 d 19 linimă: linii 
= „inimi; inimi” 
sa linămă; Îinămi ZID 5 20 iinimă; Ìínim;; inimi 
inimăse Dinimă: Dinimi sa — i i 
Pee inămă; inimi ss 23+ aslinimă; linimi saonice S> 
24 26+ 
inimă; inimi r 52 inimă; inimi Pii 
Q 58 inămă; inimi, ni ia) 27 28 inimâ; ini 


inămă; inăme 


S 


inimă 
° inimă: ini 
PES] Ga Dinimâ: Diniú i 


MAREA EGEE 


so inimâ 


ATLASUL LINGVISTIC AL DIALECTULUI AROMÂN (ALAR) 


iinimâ; jinimi 


4 


5 inimă; iniń, [c] lįnimį 


_Slinimå; inimi] 


+23 inimå; inimi, [*] inimi 
+26) iinimă; linia, [*] inimă 


pLSYowv 


(ALAR) 


Q 


DIALECTUL MEGLENOROMAN 


iinimă; iinimi 


HARTA 158. INIMĂ, pl. [indic.] 'cceur” [298] 


ATLASUL LINGVISTIC AL DIALECTULUI AROMÂN (ALAR) 


; noai r P A 3 N ` o 
Atlasul lingvistic al dialectului Aromân SS K să rovov 
Li i ca PER 
H SKOJ ărinți; -rinti 
(ALAR) < ; omom inging YE 
N i 2 i a părință; -rinti 4 Părinţă; -rinti 
< f ` părințà; -rinti 
S pe f ` s Părinţi; -rj 
E i E i pârință; -rinti 
e ai Pi părinţă; -rinti 6 pårințå; 
2 > , 7 pârinţă; -rinti e pi 
[=] i FEPER AN ai 
=! $ i 
= id i Nea npărinţă; -rinte _3 Părinţă; -rinti na el 
EI DI OTIRANA A apărinţă; -rinte ă 
E: / A sapărinţi; -rinţi;-rinte i 12Părinți; -rinti 
F 
( +sprinţă; printi bi să 
[a PN 16prință; printe pif 
Y părinţ; -rinti | (N 17 prinţă; printi, Ji ] părinţă; rinti 
4 părin; -rinte 3 A „Päring int” Pai 
|n taia LA Bi zopărinţ; -rinti 
p aapărinţ; -rini ?1 „a părinţ; -rinti A 
56. ppinț; ppinti, [k] păpinti cătănie dat Pa Ec O 
(O srpărinț-rinti päring; -rintiss 2 A, päring -rinte mea SALONIC ES RED H k A 
păpinţ; -pinti 52 ;- S 
A > pring printi ý zapirindă; -rindí e 
W pårinț; rinte, prinț; printe pârință; -rinti zapârindă; -rindi < An 
j S a 
N t 
N prinț printi a aid j A gean N 
părinț; inte, prinţ; printe 59 { S YS N 
paring -rindi pg 2 păringă;-rindi, pringă; prindi ( IN LA 
\ părind; părinde 33_epărință; -rinti l Aa sp 
A sol nå E då “i sapărinţă; -rinti N = W 
Joe päríngä: päring; -ríndi P spring: prindi j 
CA işi 49 părindă; -rindi, pringă; prindi N MAREAEGEE 
Ce părinţă; rintess i \ 
X i Pi m \ +19: părință; -rinti 
(l < părin; -ríntie1 a 7 ) + 32: prindă; -rindi 
NJ E părind; -rindi+! | = Sp z= 
S s2- | DIALECTUL MEGLENOROMÂN 
"a 
N L tätóríi mel” părinţii mei' 
x ) 


HARTA 472. PĂRINŢI, sg. “parents” [281] 


aromânească, s-au păstrat în graiurile greceşti locale 
atât de multe cuvinte aromâneşti, încât trebuie să 
admitem că această populaţie a existat, dar a fost 
asimilată de populaţia grecească. Semnificativ este 
faptul că multe dintre aceste cuvinte păstrează fone- 
tismul aromânesc (de exemplu, consoanele ş, 6, care 
nu există în greacă): auş “bătrân”, cacula, capuşa, 
gușa, vitul “vătui, ied de un an” etc., termeni de 
substrat, discutaţi de acad. Grigore Brîncuş (1999). 

1.3.4. Inovaţiile dialectale la distanţă — dovadă 
a unităţii limbii române. În numeroase studii de dia- 
lectologie s-au relevat concordanţele dintre dialec- 
tele româneşti sud-dunărene şi unele graiuri ale 
dacoromânei (de obicei, din Banat şi Crişana). 
Unele trăsături importante prin care meglenoromâna 
şi anumite graiuri ale dialectului aromân se apropie 
de dacoromână se întâlnesc, în special, în graiurile 
sud-estice, adică în graiuri actuale munteneşti. 
Schimbări fonetice cum sunt trecerea africatelor £ şi 


d la fricativele j şi z (joc, judic, jug; zac, zadă, zic), 
sau rostirile coini, moini, poini, prin care megleno- 
româna se delimitează clar de aromână, sunt carac- 
teristice zonei sud-estice a teritoriului lingvistic 
dacoromân. (Capidan 1925:127; Saramandu 1993; 
Nevaci 2013:197). Aceeaşi apropiere de dacoromâ- 
na sudică o întâlnim în graiurile aromâneşti vorbite 
în localităţile Gopeş şi Mulovişte (fonetismul j faţă 
de é în restul aromânei: joc, joi, ajutor, faţă de £oc, 
oi, asutor). Remarcăm că în istroromână, la fel ca 
în meglenoromână, lat. g + iot > z: (fază mai nouă 
faţă de aromână şi dacoromână): ir. zerugcl'u; mgl. 
zinucl'u, sonzi, zeană. Faptul că dialecte diferite ale 
aceleiaşi limbi inovează în acelaşi sens, deşi nu sunt 
în acelaşi areal, este tot o dovadă a unităţii limbii. În 
acest sens putem numi dialectele istorice ale limbii 
române — dacoromân, aromân, meglenoromân şi 
istroromân dialecte la distanţă. Conceptul de dialect 
la distanţă ni se pare mai productiv decât cel de 


77 


78 


dialect divergent, folosit în dialectologia româneas- 
că. El ne îndreaptă atenţia spre relevarea concordan- 
telor, nu numai a diferenţelor. 

Referindu-se la unitatea limbii române, acad. 
Grigore Brâncuş, în studiul Informaţii despre aro- 
mâni în cultura noastră veche, arată că „Aromânii 
vorbesc aceeaşi limbă ca dacoromânii, ceea ce este 
o dovadă a unităţii originare. Deosebirile de la un 
dialect la altul se datoresc atât evoluţiei indepen- 
dente, cât şi influențelor externe. În aromână au pre- 
dominat influenţele, pe cale orală, greacă, turcă şi 
albaneză” (Brâncuş 2011: 143). 

În urma anchetelor dialectale efectuate la aro- 
mânii din Dobrogea, N. Saramandu a subliniat uni- 
tatea lingvistică a aromânilor şi a dacoromânilor: 
„[...] Aromânii din Dobrogea nu consideră că ar uti- 
liza o limbă diferită de cea vorbită de dacoromâni. 
Compararea dacoromânei cu limbile balcanice 
cunoscute de ei le-a întărit sentimentul comunităţii 
de limbă, al unităţii etnice pe care o formează cu 
dacoromânii” (Saramandu 1972: 20). 

Aceste constatări recente confirmă observaţiile 
lui Theodor Capidan: „Trecând la unitatea lingvis- 
tică din epoca de formaţiune a limbii, graiul Mace- 
doromânilor, în trăsăturile lui fundamentale, se arată 
identic cu limba Românilor de pretutindeni. Această 
unitate se arată în elementul latin, care a suferit ace- 
leaşi prefaceri pe temeiul aceloraşi tendinţe, în 
aspectul balcanic, în prezenţa unor cuvinte străvechi 
care se întâlnesc şi în limba albaneză [...]” (Capidan 
1942: 68). 

În textele înregistrate de noi la românii sud- 
dunăreni, în localitățile: Cristalopighi (Grecia) — 
pentru dialectul aromân, Oşiâi/Arhanghelos (Gre- 
cia) — pentru dialectul meglenoromân, Șuşnieviţa 
(Croaţia) — pentru dialectul aromân, subiecţii 
intervievaţi îşi afirmă identitatea românească, după 
cum se observă din materialul care urmează: 

e text în dialectul aromân (subiectul intervievat 
afirmă unitatea de limbă şi de neam): 


[limba iâsti ună isâpi | 
un reportâj ţi spunșă tu tilidrasi / ţi aviá luâtă 
nsus omos sti Rumânia psilă tu sinuri cu Muldaviia 
/ spuăiă rěmăń [români] ârmâni irá cum¥ irá pârințăl 
a noĉ unóră // cu ca! cu strunga di oi cu vilendi cu 
stráńli cum li-aveă muměńli a ngâsti // 
[Ş-aduţeă multi] multă ună_ isâpi tîş cânda irá 
ọámińľ -a noĉ // aţel aviá fudită di-auâ di Sela di 
Sust / SEI a di Supră] 


Nu ştiu di [e] di-u_aviă fudită ungră irá tîş când} 
irá rămăńi!ľ de-a no€ / cum irá a noĉ 

unóră // 

[ma i-avdăș cum! zburâ?] 

tîş ca noi // 

[tuş ca noi] 

[ş-iră români?) 

răměń irá // 

[Hilea Bazinos, grai fărşerot, 56 ani, Cristalo- 
pighi, Grecia, publicat în Nevaci (coord.) 2018: 
151-152] 

[limba este aceeași] 


[- un reportaj ce era arătat la televizor / ce era 
luat din România / de sus / la graniţa cu Moldova/ îi 
arăta pe români / români cum erau părinţii noştri 
odinioară: cu cai / cu strunga de oi / cu cergi / cu 
straie cum le aveau bătrânele noastre // 

[semănau mult] 

mult / la fel / la fel cum erau oamenii noştri // 

ei plecaseră de-aici din Selia de Sus5 / 

nu ştiu de unde plecaseră odinioară/ dar erau 
aidoma aromânilor noştri/ cum erau ai noştri odi- 
nioară // 

[dar i-ai auzit cum vorbeau?] 

la fel ca noi// 

[la fel ca noi] 

[şi erau români?] 

români erau// 


e text în dialectul istroromân (subiectul intervie- 
vat îşi afirmă identitatea românească) 


[istroromân] 
io do şâpte ân nu-âm ştiut négo sâmo rumunski 
// cân am mes ăn şc6lă [...] noi nu-âm ştiut ... 
[deci vorbeaţi numai românește] 
ia / româneşte / istro / noi zițeâm istro- 
rumunski // 
ia / iedino io m-am declarireit // ăn tot ánča stau 
/ óbčina / trei sute de uămir ăi // alóra / [e] uo sută / 
mai puţin de o sută / cuvintă limba românesca // io 
m-am declarireit // cănd am fost [...] piscit / io sámo 
io m-am declarirâit anţărg istrorumun // 
[Iosef Glavina, 62 de ani, Șuşnieviţa, Croaţia, 
publicat în Nevaci (coord.) 2018: 192] 


[istroromân] 
eu până la şapte ani nu am ştiut decât româneşte 
// când am mers la şcoală noi n-am ştiut [...] // 
[deci vorbeaţi numai româneşte?) 
da/ româneşte / istro [e] istroromâneşte // da // 


numai eu m-am declarat // în tot acest ţinut / trei sute 
de oameni sunt / deci / o sută / mai puţin de o sută 
vorbesc limba românească // eu m-am declarat / 
când am fost [...] scris / eu / numai eu m-am decla- 
rat aici istroromân // 


e text în dialectul meglenoromân (subiectul 
intervievat vorbeşte despre şcolile românești): 


[scul'6 vey] 

scul6 veu / ua untru an vea scul6 rumânesc/ ne/ 
anviţău ficorli noştri rumâneşte// 

[ştiia multi gîni?] 

ştiiău/ ne/ ştiiâu/ 

[căndu aistă?] 

ári mult an âri/ ári vără sută di, ań/ [...] şi câse 
ve/ ve rau vără su di câsi/ di rumáń/ şi ágri ve/ 
[Tanani Papapnasti, 61 de ani, Oşini (Arhanghelos), 
Grecia, publicat în Nevaci (coord.) 2018: 190-191] 


[şcoală românească] 

aveau şcoală /aici cu mulţi ani în urmă era 
şcoală românească /da/ învățau copiii noştri româ- 
neşte // 

[ştiau foarte bine?] 

ştiau / da / ştiau / 

[când era asta?] 

sunt mulți ani [de atunci (n.n)] / sunt vreo sută 
de ani / [...] erau şi case / erau vreo sută de case de 
români / şi ogoare aveau // 


III. Simbolurile reprezintă o altă modalitate de 
manifestare a conştiinţei româneşti de către românii 
sud-dunăreni. 

1. Unul dintre simboluri este steagul de nuntă. 
Aromânii fărşeroţi din Ohrida, R. Macedonia de 


Foto: C. Alexa, 
în Saramandu, Ţircomnicu, Nevaci, Alexa 2019: 36 


Nord ne-au arătat un astfel de steag cu tricolorul 
românesc cusut pe margini. 


aistă u am faptă mini / iasti ună flambură armâ- 
nească cu tricoloru mardzina //nu i faptă di mâna 
mea / ma mini u prânghilăsii /mini u minduii // [pe 
asta am făcut-o eu / este o flamură aromânească cu 
tricolorul pe margine / nu e făcută de mâna mea, dar 
eu am comandat-o / eu am gândit-o //] (comunicat 
de Ndona Labro, 79 ani, din Ohrida) Saramandu, 
Țîrcomnicu, Nevaci, Alexa 2019 


2. Aromânii din Samarina, localitate din Pind 
(Grecia), îşi exprimă alteritatea şi prin inscripții cu 
caracter latin, pentru a indica locul de întâlnire al 
femeilor aromânce după slujba de duminică. 

PRE PI Cr z 


a, * 


A: 


E eat. | LoS. i 
Foto: M. Nevaci, în Nevaci (coord.) 2018: 221 

3. În ciuda faptului că numele multor localităţi a 
fost schimbat (de exemplu, localitatea meglenoro- 
mână din Grecia, Oşani, azi se cheamă Arhanghe- 
los), locuitorii au păstrat denumirea în diferite 
inscripţii, firme. 

4. Icoanele din bisericile aromânilor din Ohrida 
şi Cruşova (R. Macedonia de Nord) au inscripţii în 
româna literară. 


79 


Foto: C. Alexa, în Saramandu, Tircomnicu, Nevaci, Alexa 2019: 121 


Foto: M. Nevaci, Ohrida 2011 


Foto: E. Tircomnicu, C. Alexa, Uma 2019 


5. Icoană din biserica meglenoromânilor din 
Huma (R. Macedonia de Nord) cu inscripţie în 
româna literară şi carte pentru serviciul religios, din 
secolul al XIX-lea, în limba română literară, ţinută 
permanent pe stativ. 


IV. Societatea de Cultură Macedo-Română şi 
identitatea românească a aromânilor 

În România, din iniţiativa unor remarcabile per- 
sonalități politice şi culturale ale vremii (D. Bră- 
tianu, I. Ghica, V. Alecsandri, T. Maiorescu. M. 
Kogălniceanu, D. Bolintineanu), s-a înființat în 
1860, cu sprijinul domnitorului Alexandru Ioan 
Cuza, Comitetul Macedo-Român, devenit la 23 sep- 
tembrie 1879 Societatea de Cultură Macedo-Ro- 
mână. Aceasta a fost recunoscută ca persoană juri- 
dică prin votul corpurilor legiuitoare, hotărârea fiind 
promulgată de către Carol I, domn al românilor, prin 


80 Decretul Domnesc nr.1289 din 15 aprilie 1880. 


În România aromânii au venit în număr mai 
mare începând cu a doua jumătate a secolului al 
XIX-lea, îndeosebi după unirea Moldovei cu Țara 
Românească, cerând de la Societatea de Cultură 
Macedo-Română certificat care să le ateste naţiona- 
litatea română, după cum se observă din documen- 
tele extrase recent din Arhivele Statului de către 
Emil Ţîrcomnicu. 


Concluzii 

Raportate la dacoromână, dialectele româneşti 
sud-dunărene actuale, prin elementele conserva- 
toare, îndeosebi în domeniul foneticii şi al fonolo- 
giei, se apropie în bună măsură de româna comună. 
Inovaţiile care se constată se explică atât prin evo- 
luţia internă a dialectului, cât şi prin influenţa exer- 
citată asupra aromânei de limbile balcanice. Ca 
impresie generală, aromâna actuală apare ca o fază 
mai veche în evoluţia de la latină la română. 


a T = 
K A E 


PD har pih 


T AERES A eee 


eanet E eaf eade ra 


Asie AL E 


Foto: Emil Țircomnicu, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti 2019 


Datele prezentate demonstrează cu elocvență că 
aromânii, meglenoromânii şi istroromânii repre- 
zintă ramura sud-dunăreană a românităţii şi a 
romanității orientale, cea din care s-au format, de-a 
lungul secolelor, la nord şi la sud de Dunăre, popo- 
rul român şi limba română. 

Rezultă din expunerea privind dialectele româ- 
neşti sud-dunărene actuale păstrarea particularități- 
lor moştenite din latină, care se constituie ca un fond 
comun tuturor dialectelor limbii române. Pe acest 
fond comun s-a clădit conștiința romanităţii, prin 
raportare la limba latină, dar şi — sub alt aspect — la 
antichitatea romană, prezentă pretutindeni, prin 
numeroase vestigii în ţinuturile locuite de aromâni, 
meglenoromâni, istroromâni. Pe acelaşi fond comun 
a apărut la românii sud-dunăreni, în perioada 
modernă, conștiința românității, a unităţii de neam 
şi de limbă cu românii nord-dunăreni. 


Bibliografie 


Atanasov 2002 — Petar Atanasov, Meglenoromâna 
astăzi, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2002. 
Atanasov 2008, 2013, 2015 — Petar Atanasov, Atlasul 
lingvistic al dialectului meglenoromân (ALDM), Editura 
Academiei Române, Bucureşti, I, 2008; II, 2013; III, 2015. 
Berciu-Drăghicescu, Petre 2004 — Adina Berciu-Dră- 
ghicescu, Școli şi biserici româneşti din Peninsula Balca- 
nică, 1864-1948, Editura Universităţii, Bucureşti, 2004. 
Boiagi 1813 — Mihail G. Boiagi, Romanische oder 
Macedonowlachische Sprachlehre, Viena, 1813. 


Grigore Brâncuş, Concordanţe lingvistice româno- 
albaneze, Institutul Român de Tracologie, Bibliotheca Thra- 
cologica XXX, Bucureşti, 1999. 

Brâncuş 2012 — Grigore Brâncuş, Atlasul dialectal al 
limbii albaneze. Elemente comune cu româna, în „Fonetică 
şi dialectologie”, XXXI, 5-19. 

Brâncuş 2013 — Gr. Brâncuş, Aromâna — dialect 
arhaic, în „Fonetică şi dialectologie”, XXXII, 2013, p. 
5-11. 

Capidan 1925, 1928, 1935 — Th. Capidan, Meglenoro- 
mânii, I. Istoria şi graiul lor, Cultura Naţională, Bucureşti, 
1925; II. Literatura populară la meglenoromâni, Cultura 
Naţională, Bucureşti, 1928; III. Dicţionarul meglenoromân, 
Imprimeria Naţională, Bucureşti, [1935]. 

Capidan 1929-1930 — Th. Capidan, Fărşeroții. Studiu 
lingvistic asupra românilor din Albania, în DR, VI, 
1929-130, p. 1-210 (şi separat: Cartea Românească, Bucu- 
reşti, 1931). 

Capidan 1932 — Th. Capidan, Aromânii. Dialectul aro- 
mân. Studiu lingvistic, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 
1932. 

Capidan 1936 — Th. Capidan, Romanitatea balcanică, 
Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1936. 

Caragiu-Marioţeanu 1975 — Matilda Caragiu-Mario- 
teanu, Compendiu de dialectologie română (nord- şi sud- 
dunăreană), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 
1975. 

Coşeriu 1982 — Eugeniu Coșeriu, „Balkanismen oder 
Romanismen? Methodisches zum sogenannten Balkan- 
sprachbund”, în Fakten und Theorien. Beiträge zur roma- 
nischen und allgemeinen Sprachwissenschaft (Festschrift 
für H. Stimm zum 65. Geburtstag), Tübingen, Gunter Narr, 
1982, p. 37—43 [citat după Eugeniu Coşeriu, Limba 
română — limbă romanică. Texte manuscrise editate de 
Nicolae Saramandu, București, 2005, p. 169—176]. 


81 


82 


Coşeriu 2005 — Eugeniu Coşeriu, Limba română — 
limbă romanică. Texte manuscrise editate de Nicolae Sara- 
mandu, Bucureşti, 2005 

DDA -— Tache Papahagi, 1974, Dicţionarul dialectului 
aromân, general şi etimologic, ediţia a doua augumentată, 
Editura Academiei Române, Bucureşti. 

Frăţilă 2016 — Vasile Frăţilă, Studii istroromâne, Ediţie 
îngrijită şi studiu introductiv de loan-Mircea Farcaş, Editura 
Universităţii din Bucureşti, 2016. 

Lausberg 1988 — Heinrich Lausberg, Lingüística romă- 
nica, II, Biblioteca Románica Hispánica, Madrid, 1988. 

Nevaci 2011 — Manuela Nevaci, Graiul aromânilor făr- 
şeroți din Dobrogea, Editura Universitară, Bucureşti, 2011. 

Nevaci 2013 — Manuela Nevaci, Identitate românească 
în context balcanic, Editura Muzeului Naţional al Literatu- 
rii Române, București. 

Nevaci (coord.) 2018 — Manuela Nevaci, Carmen-lrina 
Floarea, Ionuț Geană, Teodora Toroipan, Convergențe 
lingvistice balcano-romanice în dialectele româneşti sud- 
dunărene, Editura Universităţii din Bucureşti. 

Puşcariu 1905-1906, 1926, 1929 — Sextil Puşcariu, Stu- 
dii istroromâne (în colaborare cu M. Bartoli, A. Belulavici, 
A. Byhan), Bucureşti, I. Texte, în Academia Română. 
Memoriile Secţiunii Literare, XXVIII, 1905-1906, 
p. 117-182 (şi separat, 1906); II. Introducere, gramatică, 
caracterizarea dialectului istroromân, Bucureşti, 1926; 
III. Bibliografie critică, listele lui Bartoli, texte inedite, 
note, glosar, Bucureşti, 1929. 

Reinheimer Rîpeanu 2001 — Sanda Reinheimer 
Rîpeanu, Lingvistica romanică. Lexic — Fonetică — Morfo- 
logie, BIC ALL (All Universitar) , Bucureşti, 2001. 

Saramandu 1972 — Nicolae Saramandu, Cercetări asu- 
pra aromânei vorbite în Dobrogea. Fonetică. Observaţii 
asupra sistemului fonologic, Editura Academiei, Bucureşti, 
1972. 

Saramandu 1984 — Nicolae Saramandu, Aromâna, în 
Tratat 1984, p. 423-476. 

Saramandu 1987 — Nicolae Saramandu, Concordanţe 
lingvistice între aromână şi graiurile din Banat, în LR 
XXXV, 1986, 3, p. 225-233. 

Saramandu 1990 — Nicolae Saramandu, Raporturile 
între romanitatea nord- şi sud-dunăreană în lumina toponi- 
miei, în vol. Studii de onomastică, V, Cluj-Napoca, 1990, p. 
244-263. 

Saramandu 1993 — Nicolae Saramandu, Din istoria 
raporturilor interdialectale (cu privire la originea megleno- 
românilor), în FD, XII, 1993, p. 151-156. 

Saramandu 2004 — Nicolae Saramandu, Romanitatea 
orientală, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004 
(ediţia în limba franceză, Editura Academiei Române, 
Bucureşti / Gunter Naar Verlag, Tübingen, 2008). 

Saramandu 2007 — Nicolae Saramandu, Aromâna vor- 
bită în Dobrogea. Texte dialectale. Glosar, Editura Acade- 
miei Române, Bucureşti, 2007. 


Saramandu / Nevaci 2013 — Nicolae Saramandu, 
Manuela Nevaci, Sinteze de dialectologie română, Editura 
Universităţii, Bucureşti, 2013. 

Saramandu 2014 — Nicolae Saramandu, Atlasul lingvis- 
tic al dialectului aromân, volumul I (editor: Manuela 
Nevaci), Editura Academiei Române, Bucureşti. 

Saramandu 2018 — Nicolae Saramandu, Teritoriul şi 
perioada de formare a limbii române, în Istoria limbii 
române (coordonatori: Marius Sala, Liliana lonescu-Ruxăn- 
doiu), Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2018 . 

Saramandu, Ţîrcomnicu, Nevaci, Alexa 2019 — Nicolae 
Saramandu, Emil Ţîrcomnicu, Manuela Nevaci, Cătălin 
Alexa Lecturi vizuale emolingvistice la aromânii din Repu- 
blica Macedonia — Ohrida, Struga, Crușova — Memorie, 
tradiție, grai, patrimoniu, Editura Universităţii din 
Bucureşti, 2019. 

Saramandu, Nevaci (în colaborare) 2019 — Nicolae 
Saramandu, în colaborare cu Manuela Nevaci, Atlasul 
lingvistic al dialectului aromân, volumul II, Editura Acade- 
miei Române, Bucureşti (sub tipar). 

Vătăşescu 1997- Cătălina Vătăşescu, Vocabularul de 
origine latină din limba albaneză în comparaţie cu româna, 
Ministerul Educaţiei, Institutul Român de Tracologie, Bucu- 
reşti. 

Tanaşoca 2003 — Nicolae-Şerban Tanaşoca, Bizanțul şi 
românii. Eseuri, studii, articole, Bucureşti, Editura 
Fundaţiei PRO, 2003. 


Note 


1 Georgios Kedrenos, sfârşitul secolului al XI-lea şi 
începutul secolului al XII-lea. Pentru perioada anilor 
811-1057, în care se încadrează şi informaţiile cu privire la 
vlahi, Kedrenos a copiat integral opera istorică a lui loan 
Skylitzes, FHDR, vol. III, p. 122; 144-145. 

2 FHDR, vol. III, p. 144. Incidentul în care au fost 
implicaţi vlahii călători este relatat şi de către episcopul 
Mihail Diabolites, un interpolator al istoriei lui loan 
Skylitzes, Nicolae-Şerban Tanaşoca, Bizanțul şi românii. 
Eseuri, studii, articole, Bucureşti, Editura Fundaţiei PRO, 
2003, p. 187, n. 1. 

Cele două forme, Ohrid şi Ohârda, se datorează 
pronunției diferite în slava macedoneană şi în dialectul 
aromân. 

4Cr, şi Sala 1998: 31 („Dacă se compară între ele daco- 
româna, aromâna, meglenoromâna şi istroromâna se con- 
stată că principalele lor trăsături caracteristice comune 
inovatoare faţă de latină, pe de o parte, şi distinctive faţă de 
celelalte limbi romanice, pe de altă parte, se regăsesc în [...] 
cele patru dialecte”). 

5 Selia de Sus — aşezare de aromâni fărşeroţi lângă 


oraşul Veria (Grecia). 


140 de ani de la înfiinţarea 


Societăţii de Cultură Macedo-Română* 


Emil Ţircomnicu * * 


În acest articol prezentăm câteva aspecte referi- 
toare la înființarea Societăţii de Cultură Macedo- 
Română, care în acest an împlinește 140 de ani de 
existență, şi mă voi referi la perioada 1879-1899, 
dar şi la câteva momente anterioare înființării 
Societăţii. 

Se ştie că, în urma revoluţiei din anul 1848, o 
seamă de personalități române, refugiate sau călăto- 
rind în Imperiul otoman, au putut intra în contact cu 
reprezentanţi ai macedoromânilor din spațiul balca- 
nic. Dintre aceste personalități amintim pe Dimitrie 
Brătianu, Cezar Bolliac, lon lonescu de la Brad 
(administrator al unei moşii în Tesalia) şi Dimitrie 
Bolintineanu. Anterior, aşa cum a procedat şi Dimi- 
trie Bolintineanu pe la 1858, prin scrisoarea adresată 
lui Faud Pașa, dar şi după Unirea de la 1859 şi ale- 
gerea ca domn a lui Alexandru loan Cuza, aceste 
personalităţi, împreună cu macedoromânii stabiliți 
în Principate, cu profesiuni diverse, ca negustori, 
meșteșugari, profesori, medici ş.a., au încercat să 
vină în ajutorul fraților din Balcani, în vederea 
trezirii „conştiinţei de secole adormită, în inimele 
conaţionalilor din Pind”l. 

Cronicarii români, învățații moscopoleni, 
călătorii şi învățații străini scriseseră anterior despre 
legăturile dintre românii de la nord de Dunăre și 
românii din Balcani, încă din secolul al XVIII-lea, 
astfel că pașoptiştii nu veneau pe un teren gol. 
Informaţii despre vlahii de la sud de Dunăre existau 
şi din secolele anterioare. 

După înființarea Comitetului Macedo-Român în 
Bucureşti, în anul 1860, de către Dimitrie Casaco- 
vici, Costache şi Iordache Goga (originari din Cli- 
sura), Zissu Sideri (din Serres), Mihail Niculescu 


(din Târnova), Toma Tricopol (din Cruşova), Dimi- 
trie Bolintineanu, gen. Christian Tell, Cezar Bolliac, 
C.A. Rosetti ş.a., şi după un adevărat misionarism 
cultural românesc în satele şi oraşele cu populație 
română din Balcani, din Imperiul otoman, în 
preajma Congresului de la Berlin, de la jumătatea 
anului 1878, existau în acest spațiu, pentru românii 
din Macedonia, 11 şcoli la Târnova, Gopeși, Avdela, 
Vlaho-Clisura, Ohrida, Călive, Cruşova, Neveasta, 
Perivoli, Perlepe și Bitolia. 

Spunem „români din Macedonia” întrucât, după 
1860, așa se semnau în memoriile trimise către insti- 
tuțiile statului român, după cum arată documentele 
din fondul Societăţii de Cultură Macedo-Română de 
la Arhiva Naţională Istorică Centrală, ca şi articolele 
publicate în Monitorul Oficial (spre exemplu nr. 
28 din 6 mai 1895, p. 894 ş.a.), din care cităm: 
„Discutarea şi votarea proiectului de lege relativ la 
recunoașterea calităţii de cetățean român [alegem 
selectiv, n.n.]: D-lui Nicolae Pişotă, român din 
Macedonia; D-lui George Demitriade, român din 
Macedonia; D-lui Teodor A. Beffa,; D-lui N.C. 
Doga; D-lui Anton Margaritopolu; D-lui Leonida 
Eftimiu; D-lui D. Sterian; D-lui Lazăr Eftimiu; D-lui 
George Cosmescu; D-lui Dacu C. Ghiorghiu; D-lui 
Sterie G. Popas Dimitrie; D-lui Gabriel Diacu; D-lui 


99 A, 
1 


Ion G. Dan; D-lui Crisofi...”, de asemenea, români 
din Macedonia. 
Încă din 1863, prim-ministrul Mihail 


Kogălniceanu şi ministrul Cultelor şi Instrucțiunii 
Publice, Dimitrie Bolintineanu, prevăzuseră bani 
în bugetul statului pentru aceste şcoli şi biserici, 
ca şi pentru deschiderea unui internat şcolar în 
Bucureşti?. 


* Cuvânt susținut la sesiunea ştiinţifică „Românii din sudul Dunării — istorie şi actualitate” (7 mai 2019, Amfiteatrul 
„Ion Heliade Rădulescu ” al Bibliotecii Academiei Române) 
** Cercetător gradul I, Institutul de Etnografie şi Folclor ,, Constantin Brăiloiu” 


83 


84 


Foto 1: Vasile Alexandrescu Urechia 


Numărul şcolilor avea să crească cu încă 27, în 
ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea. 
Doar în anul 1880 s-au înfiinţat şcoli la Hrupişte, 
Magarova, Moloviște, Samarina, Furca, Grebena, 
Băiasa, precum şi liceul cu internat din Bitolia. 
Theodor Burada nota că acestea s-au realizat prin 
mijlocirea Societăţii înfiinţate în anul 18793. 

Trecem peste istoria întemeierii acestor prime 
şcoli şi rolul avut de învățătorul Dimitrie Atana- 
sescu, peste episodul aducerii copiilor din Pind la 
Şcoala de la Sfinţii Apostoli de către arhimandritul 
Averchie, peste eforturile de a publica primele cărți 
(Gramatică, Abecedar, Evanghelia ş.a.) pentru 
şcolile din Macedonia, realizate în cei aproape 15 
ani, şi ajungem la anul 1878, când, la 5 septembrie 
1878, Marele Vizir Savfel Paşa a dat un ordin vizi- 
rial care prevedea libera exercitare a învățământului 
şi a cultului bisericesc în limba română, fiind astfel 
autorizată funcționarea școlilor şi bisericilor din 
Imperiul otoman. Ele au funcționat, în ciuda multor 
dificultăți, având autorizații individuale sau fiind 
tolerate, până la acest ordin vizirial, care, de altfel, 
a fost dublat peste 25 de ani de Iradeaua imperială 
din 9/22 mai 1905, publicată în ziarele din Con- 
stantinopol în ziua de 10 mai. 

Textul ordinului vizirial era următorul: „Su- 
blima Poartă fiind informată pe de o parte că Româ- 
nii din Epir, din Tessalia, din Macedonia, din San- 
giacul Triccala, din Vilaetul Ianina şi din Vilaetul 
Şcodra doresc să înveţe carte în propria lor limbă şi 
să fondeze şcoli şi pe de altă parte clerul grecesc, 
îmbulzit de duhurile întunericului, împinge autori- 
tățile locale să le pună felurite piedici şi chiar să 


Foto 2: Apostol Mărgărit 


persecute pe profesorii români. Văzând însă că în 
Imperiul nostru nu este îngăduit nimănui a îm- 
piedica mersul şi deplina executare a cultului şi 
învăţăturii şcolare, veţi binevoi a face cunoscut 
funcționarilor civili ce aveţi sub ascultarea Ex- 
celenței Voastre, că ei nu trebuie să apese pe 
niciunul din locuitori şi să nu se împotrivească 
fără pricină la ori şi ce exerciţiu al cultului şi al 
învăţăturii; iar când ar cere, să apere chiar şi să 
ajute pe învățătorii români. Conţinutul acestui 
ordin a fost comunicat printr-o identică scrisoare 
vizirială Valiului din Ianina (ss) Savfet”?. 

După 1877, în preajma Congresului de la Berlin 
(desfăşurat între 13 iunie şi 13 iulie), macedoromânii 
din România şi Balcani, ca şi elita politică română, 
au lucrat pentru înființarea unei societăți culturale, 
numite Societatea de Cultură Macedo-Română, așa 
cum arată corespondenţa dintre V.A. Urechia 
(Foto 1) şi inspectorul Apostol Mărgărit (Foto 2). 

„Încă din 1878, această Societate îşi avea în mod 
clar făurite hotarele ei de acţiune, Statutele şi regu- 
lamentele de acţiune. Într-o scrisoare datată de la 26 
Sept. 1878, Apostol Mărgărit, inspector al Şcoalelor 
Române din Macedonia, într-o scrisoare pe care o 
adresează domnului V.A. Urechia, după ce îi 
mulţumeşte în numele fraților Macedo-Români, de 
«bună voinţa şi solicitudinea foarte patriotică» 
D. Sale pentru «desvoltarea şi propagarea Românis- 
mului în Macedonia», îl roagă cu multă ardoare de a 
stărui şi de a duce la bun sfârşit constituirea 
«Societăţei de Cultură Macedo-Română» proectată 
încă de când era în Bucureşti.”5 


w. 9 Anda + 
pt rate 
pe Bk d Fa 
x 23 Masidi pe 
k y mia 
tl, NA fe 
s aA faro 
za pe 
XE xI 
X4 x Z 
XX x 
x x% 
A + M 
x% gi x 
x M. 4 x 4 
x 7 = x 44 
X 4, z x4 
F : zi 
x A EA 
X 7 1 x A 
i 
4 Zei 
E PE 
ž A 
ZA Z foteren- É, 
ba i s 
xs 7. d 
X 5 h B 
X 72 Q. hrar 


i 
' 


xx x 
AJ 
SOY 
N 
i 
€ 
Di 


xX 
NN 
NALL 
N ATA 
4 
Ii 
pitt 
À 
K 


AŻ 
AEEA 
i bO Gotes 
X24 h Lepa 
She Ti Ga 
K Le 
O Gpl 
AZ A fants a 
A A Z 
PN ZA 
T f. 
FO 
AZ Z 
ie a A 
Xy s 
Lx Gy AA i 
pa gaz 
x Z/ (pa Capa 
È CD Kanat x pe 
pate PLZ e %2: Z 
e Pg Pi E 
K Ea PBe II pi tea Dire 


Foto 3: Document din Arhivele Istorice Naţionale ale 
României, Fondul SCMR, dosar 1 (1879-1880), file 1-2, 
reprezentând , Apel nominal” de înființare 
a Societăţii de Cultură Macedo-Română 


La 23 septembrie 1879, în sala Societăţii Literare 
„Ateneul Român”, de la Ministerul Instrucțiunii, a 
avut loc şedinţa de înființare a Societăţii de Cultură 
Macedo-Română, prezidată de Mitropolitul Primat 
Calinic Miclescu, moment în care s-a votat şi statutul. 

A doua şedinţă, de la 30 septembrie, a avut loc 
în Palatul Universităţii din Bucureşti, unde a fost 
votat un comitet format din 35 de membri, „din tot 
ce a avut societatea română mai ales, fără a se ţine 
seama de nuanța politică a fiecăruia, între care 
remarcăm pe: ÎPS Mitropolitul Primat Calinic 
Miclescu, ÎPS Episcopul Dunării de Jos Iosif, 
Principii Dimitrie şi loan Ghica, Dumitru Bră- 
tianu, C.A. Rosetti, V.A. Urechia, Vasile Alec- 
sandri, loan Câmpineanu, Alex. Orăscu, Nicolae 
Ionescu, generalul Christian Tell, Gheorghe 
Chițu, C. Porumbaru, Menelas Ghermani, P. 
Verusi, Vasile Popp, I. Goga, Rafail Hagiadi, 
Gheorghe Cotadi, T. Pişca, A. Beloianu, Alex. 
Lupaşcu, dr. Kalinderu, Dimitrie Sturdza, G. 
Misail, T.L. Maiorescu, C.F. Robescu, I. Cara- 
giani, V. Dan, G. Cionea şi D. Caprian”6. 


O a treia ședință a avut loc pe 11 noiembrie, iar 
hotărârile consiliului au fost: 

1. Mijlocirea pe lângă Guvern de a se înființa un 
episcopat român în Macedonia. 

2. Adresarea unei cereri către Ministerul de 
Interne pentru înlesnirea tipăririi publicațiilor 
Societății la Imprimeria Statului. 

3. Solicitare către Ministerul de Instrucțiune 
pentru întemeierea unui internat pentru elevii mace- 
doromâni. 

4. Solicitare către Mitropolitul Primat pentru a 
da concurs părintelui Chiriac, misionar al Societății, 
de a aduna cărți, a strânge adeziuni, să facă întruniri. 

5. Rezolvarea acțiunilor privind donațiile şi 
legatele. 

6. Stăruința pentru recunoaşterea Societății ca 
persoană morală şi juridică”. 

Numărul membrilor Societăţii, în anul 1879, era 
de peste 100 (documentul din Arhivele Istorice 
Naţionale ale României, Fondul SCMR, dosar 1 
(1879-1880), file 1-2, nefiind datat, are nominali- 
zate 130 persoane, dar este redactat ulterior, aproape 
de anul 1893, întrucât Al. Orăscu, în viaţă la data 
redactării, a murit la 16 decembrie 1894, iar episco- 
pul de Roman, Melchisedec, trecut ca decedat, a 
murit la 16 mai 1892 (a se vedea Foto. 3); o altă listă 
cu 102 persoane este prezentată în lucrarea lui 


IL — No. 143. 10 ABNI EXEMPLARUL VINERI 16 NOEMBRE 1879. 


OMANIA LIBERA 


IN TOATE ZILELE 
LAURIAN 


STATUTELE ` 
SOCIETATEI DE CULTURA - 
MACEDO-ROMANE i 


Art. 1. Societatea de onltură Macrdo-romănă 
are de scop: 


a) A respăndi prin seoli, iucepănal de la 
primare, in limba romănă, învățături 
ouitorit Romăni de peste Dunăre şi 
Balcani; 

b) A stărui pentru buna stares bisericilor co- | ! 
munităţilor romănesci, de a dreapta Dunăreă şi 
de peste Balcani; 

c) A priveghia mersul şcoaletor existent: în 
aceeaşi parte şi a lucra la imbimătăţirea lor 
sporitoare ; 

d) A le dota ou cărţi, bibliotece, aparate. A 
intreprinde insași şi a indemina editarea de cărți 
pontra Romănit din acele părți. 

Art, IL, Societ. de cultură Macedo-rominii va 
putea primi legaturi şi donaţinui, ce i ss vor 
face de bine-voitorii Romănilor transdanubieni. 

Art. II. Soo. de cultură Macedo-romănă va fi 
datoare a veghea şi a stărni, pentru ca oră cedo- 
naţiune sat legat, chiar anteriormente făcute con= 
stituirei Societăţei, se nu se distragă de la des- 
tinaţia lor, ci să se aducă intocmai In indepli- 
nire, după voinţa testatorilor şi douatorilor. 

Art. IV, Soc, decoltură Macedo-romănă se va 
sili a aduce bună invoire între diversele naţiuni 
conlocuitoare intre Romănii de peste Dunăre şi 
Balcan, fácěndu-le prin presă şi prin misiuni şi 
cu ori ce mijloace a inţelege că, salvarea comună 
este asigurată numai de la infrățirea sinceră, 
iar nu de la persecutarea reciprocă, nici prin 
tendinţe fatale de desnaționalisare mutuală. 

Art. V, Fie-cine poate deveni membru socie- 
tăţei de culturii Macedo-romănă, făcind cerere 
pentru aceasta comitetului Societăţei. 

Art. VI. Fie-care membru este obligat la o 
cotizaţiune de 40 lefpe au, plătiţi după voință, 
sat inainte saă auticipativ pre trimestru. 

Art. VII, Persoana care donează Sozietăţei 
donuri mat mari de căt 1000 (o mie) lï noi, se 
declară membru fondator al Societăţei. 

Art, VIIL Administraţiunea Societ., in vedere 
ou scopurile sale, este incredințată unui consilii 


Foto 4: Ziarul „România Liberă” din 16 noiembrie 1879, 
anul Il, nr. 743, reprezentând Statutul Societăţii 


85 


86 


BUCUREŞTI; 19 APRILIE 1880 
MINISTERUL AGRICULTURII. COMERCIULUI ŞI. LUCRĂRILOR PUBLICE 


CAROL 1 
Prin gratia lui Dumnezeu şi voința naţională, 
Domn al Românilor, i 
La toți de faţă şi viitori sănătate! r 
Văzind raportul ministrului nostru, secretar de stat la departamentul Agriculturii, Comerciuluil 
şi Lucrărilor Publice, cu nr. 5050. i 
În virtutea art. 90 din Constituţiune. 
Am sancţionat şi sancţionăm, 
Am promulgat şi promulgăm ce urmează: 


LEGE 


Articol unic. Societatea de Cultură Macedo-Română, cu reşedinţa în Bucureşti, se declară 
persoană juridică, cu toate drepturile ce legile civile recunosc unor asemenea persoane mo- 
rale. 

Această lege s-a votat de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din | Aprilie 1880 şi s-a adoptat 
cu majoritate de 62 voturi, contra |; fiind şi 2 abţineri. 

Preşedinte (ss) C.A. Rosetti. 
Secretar (ss) Gorgos 

Această lege s-a votat de Senat in şedinţa din 8 aprilie 1880 şi s-a adoptat cu majoritate 
de 22 voturi, contra |. 

Preşedinte (ss) Dimitrie Ghika 
Secretar (ss) D. Piala 

Legea de faţă ordonăm ca să fie învestită cu sigiliul Statului şi publicată în Monitorul 
Oficial. 

Dat în Bucureşti, la 15 aprilie 1880. 

ss Carol. 
Ministru Secretar de Stat la Departamentul Agriculturii, Comerciului şi Lucrărilor 
Publice ` . 
ss I.C. Brătianu 
Ministru de Stat la Departamentul Justiţiei îi 
ss. A. Stolojan 
Nr. 1298. 


Foto 5: Decretul de recunoaștere 
a Societăţii de Cultură Macedo-Română 


publicat în Monitorul Oficial nr. 93 din 19 aprilie 1880 


Stoicescu, Naum, Petrescu-Birina, Românii din 
Macedonia, 1900, p. 107-108). 


„Societatea de Cultură Macedo-Română 
Apel nominal 


1. Prea Santitul Mitropolit Primat Calinic 


Miclescu + 


2. - - Episcopul Dunărei de Jos Josif 
3. - - - noul Severin Atanase 
4. - - - de Roman Melhisedec + 
. Principele Dumitru Ghika tr. 
. Ion Ghica 
. Alexandru Oréscu tr. 
„C.F. Robescu tr. 
9. I. Câmpinenu + 
10. M. Cogălnicenu + 
11. Menelas Gherman tr. 
12. Vasile Dan tr. 
13. Niculae Ionescu + 
14. D. Sturza tr. 
15. D. Brătianu + 
16. Generalu Tell + 
17. Prof. Caragiani tr. 


OANA 


18. 
19. 
20. 
21. 
22: 
23. 
24. 
25. 
26. 
27. 
28. 
29. 
30. 
31. 
32. 
33. 
34. 
3; 
36. 
SNA 
38. 
39. 
40. 
41. 
42. 
43. 
44. 
45. 
46. 
47. 
48. 
49. 
50. 
51. 
52. 
53. 
54. 
55. 
56. 
57. 
58. 
59. 
60. 
6l. 
62. 
63. 
64. 
65. 


66 
67 


Dr. Davila + 

I. Reurénu tr. 

C. Porumbaru tr. 

N. Crezulescu tr. 

V. Paapa tr. 

T.L. Majorescu tr. 
Iacob Negruzi tr. 
Jordachi Goga + 

G. Cotadi + 

D. Pişca + 

Dr. Călenderu 

Pr. Circa + 

Hagiadi Rafael + 
C.A. Rossetti + 
Vasili Maniu tr. 
Alexandru Lupaşcu tr. 
G. Cionia 

Ştefănescu dir. la Culte tr. 
G. Mano tr. 

V. Alecsandri + 

C. Bozian + 

DM. Ionescu 

C. Jano 

Bonifacio Florescu tr. 
C. Dimetriadi 

I. Comănenu tr. 

I.G. Valentinénu tr. 
Dr. N.G. Chernbach tr. 
G. Troténu + 

C.N. Bobescu 

C. Bulimaca 

C.N. Aurel 

Ştefan Nicolici 

Ion Beiu tr. 

Eugen Costinescu tr. 
P. Verusi 

Şt. Ceresianu 

M. Eliescu 

. Zira 

N. Buzeianu 

I.G. Bibicescu 

Şt. Mihaileanu tr. 

G. Fălcojanu 

I.N. Augustin 

Ştefan Velescu 
Archimandrit Chiriac + 
G. Chițu + 

Elie Bozian 

. D. Capréanu 

. D. Periezianu-Buzeu 


68. 
69. 
70. 
71. 
12. 
73. 
74. 
75. 
76. 
ELE 
78. 
79. 
80. 
81. 
82. 
83. 
84. 
85. 
86. 
87. 
88. 
89. 
90. 
91. 
92. 
93. 
94. 
95; 
96. 
97. 
98. 
99, 
100 
101 


102 (66). D. Caprenu (se repetă) 


103 


104. 
105. 
106. 
107. 
108. 
109. 
110. 
111. 
112. 
113. 


114 


115. 
116. 


117 


Betolianu, deputat 
George Sefendache tr. 
St. Corlanescu 

Ales. Trişcu 

A. Vlădescu + 

N.D. Popescu 

St. Poppini 

I. Carabatescu 

A. Stolojan tr. 

N. Poppescu 

Dum. Margaritescu deputat 
C. Giuvara 

N. Catargi deputat 

P. Grădisténu senator 
G. Millian — Crajova 
I. Atmitescu idem 
G. Dobrescu idem 
G.I. Plesia 

C. Vallimarescu idem 


G. Bildirescu idem 
I.T. Chețianu idem 
G. Armian idem 
C.D. Stefu idem 
G.N. Peşicu 


C.D. Atanasiu 

I.V. Caranfil 

Major C. Bantas senator 
Menelas Dedu 

G.N. Gamulea — Folticeni 


Stancu P. Bechianu — Bucuresci 


Al. C. Niculescu idem 


C. Bucsan idem 
. C.I. Bădulescu idem 


. N.B. Lăcuştenu — Crajova 
. IL. Tatu — Bucuresci 


G. Sion Gherei — Piatra 
Gr. Buturianu idem 

Pr. Negrea idem 
Pr. Halunga idem 
Vasile Şoimariu idem 
V. Buzurianu 

C. Andriesu 

Dr. G. Zotu + 

P.I. Cernatescu 

. I. Buznea 

Romulus Scriban — Galazi 
M.L. Adamescu — Piatra 
. I. Mancaş 


Dr. Obedenaru + Constantinopol 


118. Teodor Dornescu primar idem 
119. C. Sorec idem 
120. Sotir Panaitiu idem 

121. G. Zurist idem 
122. D. Vicol economu idem 

123. D. Costinescu idem 
124. Aslan Caluda idem 
125. V. Dogariu idem 


126. D. Gusti — laşi 

127. V.A. Urechia 

128. G. Crețianu membru la C. de Casaţie 
129. Perticariu — Bucuresci 

130. P.S. Aurelian” 


Publicarea Statutului Societății s-a făcut în mai 
multe ziare, noi găsindu-l în „România Liberă” din 
16 noiembrie 1879, anul II, nr. 743. Scopul 
Societății era prevăzut în Art. 1: 

„a) A răspândi prin şcoli, începând de la cele pri- 
mare, în limba română, învăţătura între locuitorii 
Romăni de peste Dunăre şi de peste Balcani; 

b) A stărui pentru buna stare a bisericilor 
comunităților romăneşti, de a dreapta Dunărei şi de 
peste Balcani; 

c) A priveghia mersul școalelor existente în 
aceeaşi parte şi a lucra la îmbunătățirea lor spori- 
toare; 

d) A le dota cu cărți, bibliotece, aparate. A între- 
prinde însăşi şi a îndemna editarea de cărți pentru 
Romănii din acele părți” (Foto 4). 

Personalitatea juridică a Societăţii a fost recu- 
noscută prin legea votată în Corpurile Legiuitoare și 
promulgată prin Înaltul Decret Domnesc nr. 1298 
din 15 aprilie 1880, publicat în Monitorul Oficial nr. 
93 din 19 aprilie 1880 (Foto 5). 

Societatea a editat, începând din anul 1880, 
ziarul „Frățilia întru dreptate”, sub coordonarea lui 
V.A. Urechia, scris în dialectul aromân, din care au 
apărut 17 numere. S-a tipărit în dialect Vangheilu al 
Mattheu în dialectu Macedo-Român, Bucuresci, 
Tipografia Societăţii Albaneze Dituria, 1889 (cu tra- 
ducere de Lazulu al Dumi). 

Tot în 1880 a apărut Albumul Macedo-Român, 
cu o prefață de VA. Urechia şi binecuvântarea 
Mitropolitului Calinic. În acest album au semnat 
numeroase personalități române şi străine, numărul 
colaboratorilor fiind de 173, între care 147 de scrii- 
tori, 20 de desenatori și şase artişti în muzică. Este o 
primă acțiune la nivel european a Societății de 
Cultură Macedo-Română, având în vedere 


87 


88 


personalitățile de prim rang care au semnat în 
această lucrare (Foto 6). 

Societatea a ajutat la dotare cu aproxmativ 3000 
de cărți şi un cabinet de fizică la Liceul din Bitolia, 
înfiinţat în anul 18809, care era prevăzut cu internat 
pentru şcoala de fete și un număr de 50 de burse ofe- 
rite de statul român. 

Prezentăm un document (Foto 7) în care am 
găsit descrierea steagului Societăţii de Cultură 
Macedo-Română. Drapelul Societăţii a fost coman- 
dat la 2 februarie 1894, prin contractul semnat între 
casierul C. loanidi şi Anastasie Mihail, ceaprazar cu 
domiciliul în str. Gabroveni nr. 47, aşa cum arată 
documentul din Fondul S.C.M.R. de la Arhivele 
Istorice Naţionale, dosar 5 (1892-1896), filele 
64-65. Drapelul avea dimensiuni de 1,50 (lungime) 
şi 1,25 (înălțime), culorile roşu, galben și albastru, 
având pe una dintre feţe brodat cu fir de argint 
„Lupa şi cei doi prunci” (de lungime 35 cm și 
înălțime proporțională), deasupra căreia fiind scris 
cu litere de înălțime 5 cm, brodate cu fir de aur, 
„SOCIETATEA DE CULTURĂ MACEDO- 
ROMÂNĂ”; pe cealaltă faţă avea brodat o ghirlan- 
dă cu fir de aur în formă ovală, având scris deasupra 
„PERSOANĂ JURIDICĂ FONDATĂ LA ANUL 
1879”. Preţul drapelului a fost de 900 lei noi, 300 lei 
fiind plătiți la semnarea contractului, iar restul de 
600 pe măsura realizării drapelului şi predarea lui, 
ceea ce ne arată şi perioada realizării acestuia, după 
sumele plătite: 200 lei la 14 martie, 200 lei la 30 


Foto 6: Coperta Albumului Macedo-Român 7880 


martie şi restul de 200 lei la 13 aprilie 1894. Mode- 
lul a fost reconstruit pe calculator de designerul 
Casandra Cubreacov din Chişinău (Foto 8). 

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, formându-se 
Eforiile şcolare, prin care comunitățile macedo- 
române încercau să se administreze, a apărut 
necesitatea ca şi macedoromânii să fie puşi pe picior 
de egalitate cu celelalte națiuni creştine din Imperiul 
otoman, ca naţiune deosebită, română, în cadrul 


puma ral af 
TA la anal II 
Contract, e mr poa af 


Pesnena pen tiie 0 


4 
He naht [ih 
hoh ea eek 


Bebe tuh semnat. C. Danezii canir al socilati di 


ah m fre 
preal va galee de fi 
ple pe pt hiat 


urmă bare rirocata? 

IE Mirarlare Mekarl a ies PI, 
di bergi ma d, de un miku a erkege cenh nmake 
[r0 tin bougeinta- in por de la capra del voal de 
im melre a deea ete Pecite” ceutmenta [125 7. 

Mabara ce va vibe bariu LS Moti Mhar) da— 
ayachouareg acida “otropef va fi oi ferb iè malts, 
sr ecl her tabor maina romat, cenforu sa blana 
fue? arilal m obipeas la Z tapir C oaned’. 

Z mijloc etropebibas, pe una diu fifi, va fo 


fo goller de mer te 


PAI prt a ae rapi 


vinurile an fo 


apti r SJO Meada 
hre la PA 

ah arge bbei fet case egy 
pohilardi; [E ovak 


mlhi hasce. momen x SE foilor Mhart, e pre A a par, kodah 
pni etafrrojat, domsertal sbo Za sii DE ve ia marse ag 


pa debari sd sie i 
> poa mb nur eura, pre ang 


L peiral dropt le li se 
Cri heugi M erir eal mat 
Atel sapele re ra patoa defot i aa 
repra dft NE TE PNE A x 
me alama? 

Propel ae ra ptr a 


vaza A arma, tore n va por 


DIR 
pa gp Ieri Lea pi sane A oa f paa cnagea neta 
amet Vrea Î aus mere 4 esk dă de 
hel remediu arma d fa zerenaze 
Le ce honi ra porini posete di Le” ga oud [mod rr 
mil me b morc sul (foo: 4 au po miar bage Pale 
pane boren deea! praa fa Birnuriaren. meul ohra 
pel n pretor daa? 

Le Maatini Mikal m ljan predea 
drape laf Prin ha Pr dmti TIIp, pir 

Cod colac 3" feed si dakle venea 
(a rema ba pf | 
miti pupă da L eat Mka, 

„pacat A Jkruarii TĂI. 


Pa ae 


ae 
La ode e a ua. paran 


fi pala ot oru 


3 


EE NY AE RET 


+ Mii eare al fre biukra 


laza i da prit, 
nde de banel Apel: 


bordak eu fi obl di argint mm 6 fira un seama 
mepoprabid dopatu eu dri prune? ceuforu mot fu” 
me n poget. fum grinta pa om fi k ha pe a 
E A [e EA ou o rao hline popotne 
(În aceng fafo” ere Merolo—.t ferma de aem 
ereo urmehoren ridotpotă ou fiè ae aur turad 
min Llai i railing he erha fI) abimehe 3 gron 
e propui : “ocs h Ela rect nms 
Arta puri a drapelele ve fi pett h 
za v pub” de leut bedik” m pr ali ci 
a~ 


Íe aigal belila vn fi ce ulhar dehan F Gono 

zece u NE: popi) L sorana deo Tsaeed pae araroa e | 
Poprad va fe garud de be rublopi et e ee 

uu gner de girt pls ll 15 dee oprea ce E 

A Be Jan cu 4230 
fe Lorits lihat u mona afle arpa Mota eg ra 

turu uu por. dragul de prib de dae, pomul LIGIA 30 MAKE Mer fmit Ciida E 

a a e ate e dree Capotă Aadli lal. 

pa ara Lu ` PEAU TE eta Amar 
Violul meet) riba PE C. Manit e A png Pda Qr Pai tie gt Coa H dn ĂAŢ 

LLE 


pi lu laud malaro goues bi 


mur era fe 


Foto 7: Document din Arhivele Istorice Naţionale ale României, Fondul SCMR, 


dosar 5 (1892-1896), filele 64-65 


FONDATĂ 
LA ANUL 


1879 


Foto 8: Steagul Societăţii de Cultură Macedo-Română 
(reconstituire digitală de Casandra Cubreacov) 


Imperiului. Această dorință s-a concretizat, după 


diplomaţia română, prin reprezentantul la Constan- 
tinopol, Al. Emilian Lahovary, şi semnată în ziua de 
9 mai, publicată a doua zi, 10 mai, ziua Regatului 
Român. 

Prezentăm un extras din documentul (Foto 9) tri- 
mis de macedoromânii din Bitolia către Ministrul 
Cultelor, aflat în Fondul S.C.M.R., Arhiva Naţională 
Istorică Centrală, dosar 8 (1895) filele 132-133, în 
care sunt rezumate dorințele reprezentanţilor româ- 
nilor macedoneni: 

„...Pentru aceasta credem de cuviinţă a aduce 
la cunoşcinţa DVOâsire câteva din adeveratele 
dorinți şi aspirațiuni ale poporului român din 
Macedonia cu cari existenţa instituțiunei nostre e 
aşa de strâns legată, încât din momentul în care 
Dvoastra nu le veţi lua în consideraţiune Eforia 
n-are rațiunea de a mai fi. Poporul nostru, Dom- 
nule Ministru, voesce să aibă şcoli românesci bine 
organisate, profesori şi institutori români şi cu 
carte românescă cari să înțeleagă și să fie capabili 
a îndeplini conscincios misiunea lor, control serios 
ŞI, în genere, tot ce este de natură a ridica prestigiul 
instituțiunilor sale de educațiune culturală şi 
naţională. El nu pote îngădui în conducerea 

şcOlelor sale amestecul unor persone străine de 
limba n6stra şi duşmane neamului nostru. 
Poporul mai are o altă aspiraţiune. El voesce, în 
împrejurările de față mai ales să i se lase acțiunea 
liberă spre a se organisa, după exemplul celorlalte 


zece ani, prin lradeaua imperială obţinută de 
a ode ei bans a AP de aa, aul, 
S piè amago, se or ile pme dii ge Via abla PR 
E s ta imapak o JOEA L maat continuan e cai ACR ceea 
T Yamal Se aeisi basens, port Gas Madi strat, Ma mai 
[o mt Deea aa e fe a ce me ah pnl de Ea 
arsta í i x STRN PrI ja wa al nau w 
Pumipaskii ; p Ta pe Da. doinutan Se Lua APE w ae sanin, 3 a A ae lu al 
mape nr e Paume sembire De da obez Ee ca Par ma e 
Jrluebane, era spi RENS jota PA duosebia IER u h ma. ta natuma bE i 
oue ai- e w D d ee iti apee. ka malile Vinil pepe Datt în k 
arii ata pomi i ji să le five e Fas OP Aa, alma 
ETIA osuka tela -Ve ta fă ea spionat ln. TA aag ge 
lama a mie priit Lat. edim Je crime a we ae ji yN nda y bouie at E 
la unia G eah va hm set Y 4 AN Ke aisy u Wda Aaa 
E van nr, He tm pe ie mă pla te PE 
w N . w ü MN 
CE te ian a it, ue A retele atata 
ze lorate, îl m mamut în ang, VE E E tal Sb e mina 
la Vek Lua in tomina waw ra- n la IRUNE ia eea 
kalmak. Se h anmi ; moia Donme Au pakice ie pima rài w m n aaa 
moluu viete- da | ya | somme fw o w e ta a cl) waana tlo- 
sit ii a? aomi a ci aa A add ul gg n sura pna eta. pa: 
jk. toti ja at ia hi ae plimi tm- aa de lage Joger abea Da a pa 
Dmue mimea La onii dsr dv în mac tet îma mai de uma- N a pe SL Ve amt- 
a ERE dei r OT EEEE E ASET 
~ » i ? ` 
sale de meola eul ola n sakoneko . mata nalisnala care A pi MA MU Veta METEU 


Foto 9: Document (fragment) din Arhivele Istorice Naționale ale României, 
Fondul SCMR, dosar 8 (1895) filele 132-133 


90 


? 


art e dei RI EI., X ah ad 4 
tud edu, 1R Wa hedi ou t 27 ep saii v Malabia, 45 beerta M 3 
mahili hhl ndaka aad ua a Telit BE ET briho, urare 
ah djath ae p k deisha noda y e Vice 
Yungi prih anipaă uh k bg pi Lehis rai 

“Po 10 du ME ha & bui y. E 
Pagal hrig d ar edda y h4 E, ARELA 
ee dm. j blni d i 9l buat SU U men truha n 


PA AR 
thain În pete Petu, ar 
pidh pl Ti foi, 
ma f +h 2 e ora 
Phung, topal delih hu tol he, 
hahha A rima bu dim 
Piiri pulmi fie 

futi 


id, h tma... 6 h amma 
Pe pm ft umh, Mona po hnd 
* htttnna dig ou rap nimni” 


Ad 


A Mb M Dru, laill 
„cat ah m mea demb în ralig 
i ari) PAR 
i f: E uý 7 

nien ii AT 


mita, Mhi, ef ah megi? 


Pinmitadi, La ina? ce! baifian bila ant Vaal udumink 


ala Mak 


fi tala ua hani, qu Po 
Si punga, S opmga pată, & Îmi 

POA AA Ma iti 

manb; hasi Hr PEA PEA 
da male Taa truissahi Manini. 
fa hu bul i pulun ba dyt h 
Pr , aha: har Aana mehak. 
R MMB G ban mint, Alah 
pieh mal lyfta 
fatu mamă hini 


74. pian 


Foto 10: Document (fragment) din Arhivele Istorice Naţionale ale României, 
Fondul SCMR, dosar 176 (1899-1900) filele 3-10 


popore creştine din Imperiu şi a se afirma ca 
naționalitate deosebită. Bulgarii, Grecii, Armenii și 
chiar Evreii îşi au bisericele, şcolele, Eforiile, 
Mitropoliile lor naționale etc. şi le administrează 
prin representanţii lor. Tot aşa şi Românii voesc să 
aibă şcolile, bisericele, Eforiile şi Mitropoliile lor 
proprii, să le administreze ei înşişi prin repre- 
zentanţii lor şi să fie şi dânşii representați la auto- 
ritățile imperiale ca şi celelalte popore nemusul- 
mane. Cu un cuvânt, Românii nu înţeleg că e posibil 
să li se recunóscă şi lor individualitatea națională 
nici de guvernul Otoman, nici de alte guverne stră- 
ine, până când ei nu se vor bucura de aceleaşi drep- 
turi de cari profită celelalte neamuri conlocuitore, şi 
anume autonomia culturală și religi6să permisă de 
legile Imperiului...”. 

La Adunarea generală a Societăţii, din 8 februa- 
rie 1899, C. Naum, secretarul societăţii, a ţinut o 
cuvântare care arată importanţa acesteia în primele 
două decenii de activitate şi speranţele pe care 
românii macedoneni şi le puneau în aceasta (Fondul 
S.C.M.R., Arhiva Naţională Istorică Centrală, dosar 
176 (1899-1900) filele 8—10 (Foto 10): 


„...Au trecut până acum 35 de ani, 35 de ani de 
când, la plângerile fraţilor, la strigătul lor de ajutor 
cei de aci, cei cu dare de mână, au răspuns şi i-au 
ajutat cu bărbăție. 

Societatea de Cultură Macedo-Română timp de 
20 de ani le a fost arma, tribuna, câmpul de luptă, 
dar tot deodată le-a fost şi prima lor isbândă, întări- 
tură puternică... 

Priviţi în urmă... ce de nume, nume strălucite, 
pe cari, pe unele, istoria patriei le-a încoronat deja 
cu razele nemurirei, bărbaţi de frunte, eroi ai cause- 
lor sfinte românesci, îi vedem grupându-se, urnin- 
du-se cu toți, la 23 şi 30 Septembrie 1879, făcând să 
răsară puternică şi măreață Societatea noastră, 
Societatea de Cultură «Macedo-Română». 

Numele fostului Mitropolit Primat Calinic 
Miclescu, Episcopul Dunărei de Jos, Episcopului 
noului Severin şi al Rîmnicului, lui Dimitrie Bră- 
tianu, Principilor D. Ghica şi I. Ghica, Kogălni- 
ceanu, C.A. Rosetti, Alexandri, Bosianu, Costaforu, 
I. Cîmpineanu, Gh. Chițu, Al. Orăscu, Christian Tell 
etc. etc., cari azi nu mai sunt în viață, şi ale Venera- 
bilului nostru D? Preşedinte V.A. Urechia, ale 


Dhilor Menelas Ghermani, N. Gussi, N. Ionescu, 
V.I. Danu, Dr. A. Leonte, N. Filipescu, I.M. Rîu- 
reanu, I. Mitilineu, I. Grădișteanu, C.F. Robescu, 
col. Obedeanu, N.G. Papa, C. lanide, A. Blaţodima, 
Th. D. Baciola, M. Kiriţă, V. Dinischiotu, M. Eco- 
nomu, D. Papinian, D. Pupa, V. Hr. Târpa, Gh.G. 
Gheciu, Stavre Petrovici, P. Evangheli, P. Mussu, 
N. Cagiaia, Th. Nicolau, T. Dabo, V. Dodani etc. 
etc., care acum conduc Societatea nóstră, vor fi ui- 
tate vre-odată? 

Creatorii acestei Societăți, îndrumând-o pe calea 
cea bună, au predestinat-o să ajungă departe, să 
devină focarul luminos al Culturei Macedo-Ro- 
mâne; de aci să pornească totul, ca să dea învățătură 
românească Armânilor, să insufle dorul și puterea de 
a lupta, de a învinge, adică: de a-şi avea neclintite 
şcolile şi bisericile române, datinile, istoria celor ce 
au murit luptând pentru fericirea neamului şi cultul 
strămoșesc...” 

Societatea de Cultură Macedo-Română a 
funcționat neîntrerupt până în anul 1950, res- 
pectându-și statutul şi promovând activități culturale 
şi educaţionale pentru românii din Balcani. A 
susținut alte asociaţii ale românilor sud-dunăreni, 
cum au fost Societatea Studenţilor Macedo-Români 
de peste hotare, Societatea Culturală „Timoc” a 
românilor din Valea Timocului şi dreapta Dunării, 
Liga Culturală pentru Unitatea Tuturor Românilor, 
asociaţii și eforii școlare ale macedoromânilor din 
Balcani. De asemenea, a susținut din fondurile sale 
pe intelectualii vremii, preoți, profesori, bursieri, 
şcolari, persoane fără venituri etc. Din anul 1950 nu 
mai există documente privind funcționarea 


Societăţii, neexistând un ordin de desființare, ceea 
ce a făcut ca prin sentința 1209 din 12.04.1990, 
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti să recunoască 
faptul că „această societate, înfiinţată în anul 1880 
prin Înaltul Decret Domnesc Nr. 1298 din 15 aprilie, 
a funcționat încontinuu şi nu a fost desfiinţată prin 
nici un decret de la data înregistrării ca persoană 
juridică”. La 7 mai 2008, prin Hotărârea nr. 473, 
Guvernul României a recunoscut Societatea ca fiind 
organizație de utilitate publică. 


Note 


1Mihail- Virgiliu Cordescu, 1866-1906. Istoricul 
școalelor române din Turcia, Sofia şi Turtucaia din 
Bulgaria și al seminariilor de limba română din Lipsca, 
Viena şi Berlin, Bucureşti, Tipografia Curţii Regale, F. Göbl 
şi Fii, 1906, p. 9. 

2 Adina Berciu-Drăghicescu, Școli şi biserici româneşti 
din Peninsula Balcanică, vol. 1 (1864-1948), Introducere, 
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2004, p. 24. 

Vezi Theodor T. Burada, Cercetări despre școalele 
românesci din Turcia, Bucuresci, 1890, p. 29-69. 

4Ibidem, p. 53. 

SVirgiliu Stoicescu, Const. I. Naum, Const. Petrescu- 
Birina, Românii din Macedonia (Anii 270-1901),Bucuresci, 
Tip. „Viitorul” Nicolae M. Voicu, apărută sub egida Socie- 
tății de Cultură Macedo-Română, 1900, p. 92. Vezi şi 
scrisoarea, puţin modificată, în Mihail-Virgiliu Cordescu, 
op. cit., p. 35-36. 

SMihail-Virgiliu Cordescu, op. cit., p. 36. 

Tibidem, p. 36-37. 

STheodor T. Burada, op. cit., p. 30. 

9bidem, p. 29. 


91 


92 


ACADEMIA ROMÂNĂ 
FILIALA TIMIŞOARA 


Conferinţa inaugurală a 
ZILELOR ACADEMICE TIMIȘENE 


Ediţia a XVI-a 
cu tema 


Invăţământul academic românesc 
la începutul secolului XXI. 
Realităţi şi perspective 


Zilele Academice Timişene 


Zilele Academice Timişene — 


Ediţia a XVI-a, 2019. Preambul* 


Acad. Dan Dubină 


Preşedintele Filialei Timişoara a Academiei Române 


Potrivit tradiției, în cea de a doua jumătate a 
lunii mai, bienal, Filiala Timişoara a Academiei 
Române organizează, implicând şi colaborând cu 
mediul academic, cultural şi ştiinţific din arealul 
timişean, ciclul de manifestări numit Zilele 
Academice Timişene (ZAT). Anul acesta, conferința 
inaugurală cu tema „Învăţământul academic româ- 
nesc la începutul secolului XXI — Realităţi şi per- 
spective” a avut loc în data de 16 mai, în Aula Fi- 
lialei din Timişoara a Academiei Române. Mani- 
festările din cadrul acestei ediţii ZAT 2019 vor 
continua, însă, până în noiembrie 2019 ( http://acad- 
tim.tm.edu.ro/?page_id=1344 ). 

Tema conferinţei inaugurale a fost inspirată — am 
putea spune impusă — de conştientizarea degringo- 
ladei în care se zbate de trei decenii învățământul 
românesc, concentându-se asupra celui universitar, 
cu referințe şi asupra cercetării ştiinţifice, intrinsecă 
acestuia. Framântările actuale ale Ministerului 
Educaţiei Naţionale pentru construcția unei noi Legi 
a Educaţiei au constituit, desigur, o motivaţie în 
plus, o oportunitate pentru această temă. 

În ultimii 30 de ani, 26 de miniştri au avut în 
mâini frâiele învățământului românesc; dacă am 
considera, însă, separat mandatele actualului mi- 
nistru, doamna Ecaterina Andronescu, am putea 
spune că am avut succesiv, în perioade concatenate, 
28 de miniştri, cu portofolii ministeriale distincte la 
Ministerul Educaţiei. Aproape toți au simţit nevoia 
să facă, dacă nu o reformă, atunci să reformeze sau, 
măcar, să modifice câte ceva. După Revoluţie au 
fost adoptate două Legi ale Educaţiei, iar fiecare 
dintre ele a fost modificată de zeci de ori. Prima 
Lege a Educaţiei de după Revoluţie a fost adoptată 
în 1995. Potrivit site-ului Camerei Deputaţilor, 


* Zilele Academice Timişene 


legea din 1995 a fost modificată de de 61 de ori! 
Daniel Funeriu a adoptat o nouă Lege Naţională a 
Educaţiei, care a adus schimbări mari în învățământ. 
Principalele prevederi ale acestei legi, unele fund 
încă şi azi valabile, sunt: introducerea evaluărilor 
periodice şi includerea clasei a IX-a în gimnaziu; 
introducerea învățământului obligatoriu de zece 
clase, care cuprindea ciclul primar şi gimnazial, 
obligativitatea ca învățătorii să aibă studii supe- 
rioare, iar profesorii să urmeze un master didactic. 
Trei Ordonanţe de Urgenţă (!?), în 2012, 2013, 
2014, au introdus, succesiv, modificări semnifica- 
tive, care, practic, au deturnat spiritul acestei legi, 
iar apoi, pe parcurs, au mai fost aduse o mulțime de 
alte ajustări punctuale, dar cu impact asupra unor 
segmente întregi ale ciclurilor de educaţie, de la cel 
preşcolar la cel universitar. O a treia Lege a 
Educaţiei, de fapt un pachet de trei legi, după cum se 
preconizează, este aşteptat să fie prezentată în cursul 
acestui an. Nu ştim cum va fi această lege (unitară 
sau cu cele trei componente) în final, dar variantele 
parțiale, cele care au apărut până acum, nu ne fac 
prea optimişti. 

Menţinerea unor universități precare, 
susținute mai degrabă din rațiuni politice, pentru 
existența cărora criteriile de calitate s-au coborât 
la nivele neacademice, aplicate însă democratic, 
tuturor universităților, în condiții de finanțare 
care nu motivează şi nu susțin performanța, ne-a 
coborât la periferia Uniunii Europene. O universi- 
tate ar trebui privită ca o instituție profesional- 
ştiinţifică ce ținteşte excelența, nu subzistența, se 
evaluează, se certifică şi se finanţează pe baza cri- 
teriilor de performanţă şi în cadrul unor scheme de 
tip sindical! 


(16 mai 2019, Aula Filialei Timişoara a Academiei Române) 


93 


94 


Ne supără criteriile de clasificare a uni- 
versităților, care sunt recunoscute și se aplică în 
lumea academică internațională, ne deranjează crite- 
riile scientometrice, am vrea să nu se mai facă atâta 
caz de plagiarism, atenuăm exigența, la licenţă, la 
master, la doctorat, la corpul profesoral, la manage- 
mentul universitar, considerând că mediocritatea 
este democratică. Dar în strategii şi programe 
guvernamentale vorbim despre societatea bazată pe 
cunoaştere, despre societatea informaţională, dez- 
voltare tehnologică, orașe inteligente etc.! 

Acesta este, deci, contextul în care s-a ales tema 
conferinței care a deschis ZAT 2019. Pentru 
susținerea aceste teme cu prelegeri de înaltă ținută au 
fost invitați ca lectori academicieni şi rectori ai unor 
mari universități românești, reprezentând ponderat 
spectrul academic, respectiv domeniul umanist și cel 
tehnic, îmbinând experienţa ştiinţifică, creativă cu cea 
managerială în activităţi academice şi de cercetare. 

În cadrul conferinţei inaugurale au susţinut 
prelegeri: 

e acad. Dan Dubină, preşedintele Filialei din 
Timişoara a Academiei Române — Cuvânt de des- 
chidere: Reflecţii asupra misiunii „universității ” la 
începutul secolului XXT, 

e acad. loan Dumitrache, secretarul general al 
Academiei Române — O nouă viziune asupra 
educaţiei în contextul evoluţiei tehnologiilor 
informaţiei şi comunicațiilor; 

e prof. dr. Mircea Dumitru, membru corespon- 
dent al Academiei Române, rectorul Universităţii 


din Bucureşti — Universitatea la începutul secolului 
al XXI-lea; provocări şi perspective; 

e acad. Dorel Banabic, preşedintele Secţiei de 
ştiinţe tehnice a Academiei Române — Universitățile 
tehnice româneşti în faţa sfidărilor celei de-a patra 
revoluţii industriale; 

e prof. dr. ec. Marilen Pirtea, rectorul Uni- 
versității de Vest din Timişoara — Universitățile, 
integratorul dezvoltării oraşelor magnet şi a eco- 
sistemelor urbane ale secolului 21; 

e prof. dr. ing Viorel Aurel Şerban, rectorul 
Universității Politehnica din Timişoara — Sistemul 
de învățământ superior tehnic românesc, azi: 
așteptări şi realităţi, 

e acad. Păun Ion Otiman, preşedinte de onoare al 
Filialei din Timişoara a Academiei Române — Uni- 
versitatea metropolitană — universitatea viitorului? 

Să subliniem reprezentativitatea acestei echipe 
pentru tematica sesiunii, menționând că rectorul 
Mircea Dumitru a deținut funcția de ministru al 
Învăţământului (7 iulie 2016-4 ianuarie 2017), rec- 
torul Marilen Pirtea — senator, vicepreşedinte în 
Senatul României şi preşedintele în exercițiu al 
consorțiului universitar UNIVERSITARIA, care 
reuneşte principalele universități de stat generaliste 
românești, iar rectorul Viorel Aurel Şerban este 
preşedintele consorțiului universitar ARUT, care 
reuneşte principalele universități de stat în domeniul 
tehnic. 

În cele ce urmează se prezinta, în sinteză, 
conținutul prelegerilor. 


Reflecţii asupra misiunii 


„universităţii” la începutul secolului XXI* 


Acad. Dan Dubină 


Preşedintele Filialei Timişoara a Academiei Române 


Dinamica demografică coroborată cu cea a 
resurselor la dispoziție şi/sau necesare, progresul 
continuu în ştiinţă şi tehnologie, impactul acestora 
asupra complexului social-economic, în contextul 
globalizării, generează provocări asupra proceselor 
de educare şi formare profesională. Cerinţele 
privind competențele profesionale, dar și cele care 
vizează capacitatea de adaptare, abilităţile tinerilor, 
în primul rând, ale populaţiei active, în general, vor 
ține inevitabil seama de: 

e paradigma „Dezvoltării durabile”, care impune 
realizarea unei educaţii generale și a formării profe- 
sionale pentru conservarea mediului înconjurător şi 
a resurselor naturale; 

e evoluţia pieţelor, în tendinţa unei creșteri eco- 
nomice continue (?!), chiar şi atunci când aceasta 
devine divergentă faţă de criteriile dezvoltării dura- 
bile, care presează pentru 

— scurtarea continuă a ciclului de pro- 
ducție, în principal, în segmentele de concepţie şi 
coordonare; 

— globalizarea activităţilor corporative ce 
impune un transfer continuu şi sistematic de know- 
how către generaţia următoare. 

În consecinţă, trebuie intensificată capacitatea 
de răspuns la diversificarea continuă a cererii, prin 
strategii şi alocări de resurse în dezvoltarea sisteme- 
lor de producţie, în comunicare, în distribuție şi 
administraţie, în formare şi în cercetare-dezvoltare. 

Efectele schimbărilor climatice asociate cu 
cerințele pentru asigurarea unei dezvoltări durabile, 
turbulenţele economice, dinamica socială impun și 
acestea măsuri consistente pentru a le face față, pen- 
tru a asigura reziliența comunităților urbane — în 
sens larg, populaţie, resurse, infrastructură, social, 
cultural, economic. 


Pentru a răspunde acestor provocări, com- 
petențele profesionale, dar şi cele sociale, obținute 
prin educaţie şi formare, oricât de bune, nu pot 
rămâne la nivelul inițial, constante pe durata vieții 
active. Educaţia şi formarea trebuie să dea acestor 
competenţe valenţe pentru adaptare și linii de dez- 
voltare continue. 

Școala — generic vorbind — trebuie să-şi pre- 
gătească școlarii astfel încât, pe baza cunoștințelor 
fundamentale perene, să gândească continuând să 
învețe pe tot parcursul vieţii! Teaching knowledge 
more than teaching education trebuie să fie 
paradigma educaţiei în școli, în general, dar cu 
precădere în cele universitare, în contextul conturat 
anterior. 

Impactul asupra factorului uman al acestui con- 
text ar trebui să dea de gândit formatorilor — şcoli şi 
universități —, dar şi celor care concep şi coordo- 
nează programele şi strategiile de dezvoltare. Cu 
siguranță, schimbările dese și, de multe ori, arbitrare 
ale miniştrilor Educaţiei, ale cadrului normativ, 
reducerea continuă a bugetelor nu sunt de natură să 
susțină misiunea și progresul școlii, oricât de atrac- 
tiv ar fi discursul politic! 

Sistemul de educaţie — structura, programele, 
criteriile, actorii, resursele — este o componentă a 
sistemului național; strategia, programele pentru 
educaţie, rezultatele nu pot fi performante decât în 
cadrul programului de țară care, de fapt, ar trebui 
să-l conţină cu statut de prioritate. 

Diploma absolventului de studii superioare este, 
în general, acompaniată de un certificat de 
competenţe. În contextul discuţiei, aceste compe- 
tențe ar trebui să fie mai degrabă abilități, adică 
premise ale competenţelor, care, însă, sunt indispen- 
sabile competențelor aplicate la locul de muncă, 


*Cuvânt susținut în deschiderea manifestărilor dedicate Zilelor Academice Timișene 
(16 mai 2019, Aula Filialei Timişoara a Academiei Române) 


95 


96 


Knowledge Management Cognitive Pyramid 
WISDOM Decision 
SHARED Risk 
UNDERSTANDING 

Knowledge Management Crai 

Focus: d Why 

Create Judgment 

Organize Know 

Apply How 

Transfer 

Information Management 

Focus: 

Collect INFORMATION Know 

Process — - 

Disseminate What 

Store Processing 

Display 

Protect 

DATA 


Figura 1: Piramida cunoașterii (Rowley, Jennifer, 2007). „The wisdom hierarchy: 
representations of the DIKW hierarchy”. „Journal of Information and Communication 
Science” 33(2): 163—180. doi:10.1177/0165551506070706; US Army Techniques Publication 

(ATP) 6-01.1, Techniques for Effective Knowledge Management, published in March 2015 


după perioada de acomodare. Pentru a justifica 
această interpretare vom da definițiile conform 
Oxford English Dictionary, pentru conceptele de 
cunoaştere şi competenţă. 

Cunoașterea (Sciencia) este expertiza şi califică- 
rile dobândite de o persoană prin experienţă şi/sau 
educaţie; suma cunoștințelor teoretice şi practice 
acumulate prin investigare, studiu, observație şi 
raționament în legătură cu un subiect. 

Competența este capacitatea profesională de a 
realiza activitățile cerute la locul de muncă, la 
nivelul calitativ specificat în standardul 
ocupaţional. Competența profesională implică 
cunoaştere şi calificări. Prin urmare, școala, în 
general, poate pregăti furnizând baza şi instrumen- 
tele pentru manifestarea competenţelor, dar nu le 
poate certifica, excepție făcând, poate, anumite 
profesiuni, întrucât calificările sunt intrinsec aso- 
ciate cu standardele ocupaţionale specifice profe- 
siunii care, în contextul cerințelor specifice, se 
activează la locul de muncă. 

În managementul educaţiei şi al formării profe- 
sionale se operează cu două piramide care schema- 
tizează sintetic; prima este numită piramida 
cunoaşterii, acumularea cunoașterii în progresul 
formativ, iar cealaltă, numită piramida moti- 
vaţională, reprezintă motivaţia care susține efortul 
necesar pentru dobândirea cunoaşterii. 


Semnificaţia şi interacțiunea celor două pira- 
mide nu are nevoie de prea multe explicaţii: prima 
arată clar că învăţarea, ca instrument al cunoaşterii, 
nu se opreşte la nivelul absolvirii şcolii, ci continuă 
odată cu evoluția în profesiune; a doua arată de ce 
sistemul de educaţie nu poate evolua izolat de siste- 
mul global — aici (programul) naţional. 

Piramida „Maslow”, deşi este cunoscută de 
peste şapte decenii, neluată în seamă, ne poate face 
să înțelegem de ce cei mai buni absolvenţi din 
liceele şi universitățile noastre iau drumul străi- 
nătății, către ţări unde învăţătura, cunoaşterea şi 
competenţa sunt apreciate şi împlinite! 

Voi încheia aceste reflecții, personale, cu refe- 
rire la unele aspecte ale educaţiei şi formării de 
nivel universitar, cu precădere, cu particularizări 
pentru domeniul tehnic, care îmi este mai la înde- 
mână, văzută ca parte a sistemului, cel românesc 
în acest caz, cu câteva din panseurile lui Albert 
Einstein, selectate din articolul „Despre educație”, 
publicat în volumul Cum văd eu lumea (Editura 
Humanitas, 2008, p. 274-279). Mă gândesc că, 
dacă aserțiunile mele ar putea fi privite cu neîn- 
credere, gândurile acestui extraordinar savant şi 
dascăl, în ultimă instanță, cu privire la educaţie şi 
formare, vă vor atrage atenția. Eu m-am bucurat, 
citind ultimul paragraf, să-mi confirm propriile 
idei. 


Self- 
actualization: 
achieving one's 

full potential, 
including creative 
activities 


Esteem needs: 
prestige and feeling of accomplishment 


Belongingness and love needs: 
intimate relationships, friends 


Safety needs: 
security, safety 


Physiological needs: 
„water, warmth, rest 


Self-fulfillment 
needs 


Psychological 
needs 
Basic 
needs 


Figura 2: Piramida motivaţională (A.H. Maslow: A Theory of Human Motivation, 
Psychological Review, 1943, Vol. 50 #4, p. 370-396) şi 
https://Awww.simplypsychology.org/simplypsychology.org-Maslows-Hierarchy-of-Needs.pdf 


Albert Einstein: Despre educaţie (selecţie): 

„Şcoala a fost întotdeauna mijlocul cel mai im- 
portant pentru transferarea comorilor tradiţiei de la o 
generaţie la cea următoare. Lucrul acesta este şi mai 
adevărat astăzi decât în trecut, deoarece, prin dez- 
voltarea modernă a vieții economice, rolul familiei 
de purtător al tradiției şi al educației a slăbit. Viaţa şi 
sănătatea societății umane depind, astfel, de şcoală 
într-o măsură şi mai mare decât în trecut.” 


„Dacă aţi urmărit atent până aici reflecțiile 
mele, vă veţi mira probabil de un lucru. Am vorbit 
pe larg de spiritul în care, după opinia mea, trebuie 
instruit tineretul. Dar n-am spus încă nimic despre 
alegerea materiilor de predat şi nici despre metoda 
de predare. Trebuie să predomine studiul limbii sau 
educaţia științifică specializată? La asta răspund că, 
după părerea mea, toate acestea sunt de o impor- 
tanță secundară. Dacă un tânăr şi-a exersat mușchii 
şi rezistența fizică prin gimnastică şi mers, mai târ- 
ziu el va fi apt pentru orice muncă fizică. Analog 
stau lucrurile şi cu exersarea minții şi a aptitudini- 
lor intelectuale şi manuale. Nu a greşit hâtrul care a 
spus: «Educaţia e ceea ce îți rămâne după ce ai uitat 
tot ce ai învăţat la şcoală». lată de ce nu mă 
preocupă câtuşi de puţin să iau atitudine în lupta ce 


se poartă între partizanii educaţiei clasice filolo- 
gico-istorice şi cei ai educaţiei orientate mai mult 
spre ştiinţele naturii.” 


„Școala trebuie să urmărească tot timpul ca 
tânărul să părăsească băncile ei, nu ca un specialist, 
ci ca o personalitate armonioasă. Aceasta este vala- 
bil, după opinia mea, într-un anumit sens, chiar şi 
pentru şcolile tehnice, ai căror absolvenţi se vor 
consacra unei profesiuni bine determinate. Pe pri- 
mul plan trebuie pusă totdeauna dezvoltarea 
capacităţii generale de gândire şi de judecată inde- 
pendentă şi nu dobândirea de cunoştinţe de specia- 
litate. Dacă cineva stăpâneşte bazele domeniului 
studiat şi dacă a învăţat să gândească și să lucreze 
independent, el îşi va găsi cu siguranță drumul și, 
în plus, va fi mai bine pregătit pentru a se adapta 
progresului şi schimbărilor, decât cel a cărui 
educaţie a constat în principal în dobândirea de 
cunoștințe detaliate. În încheiere, vreau să subli- 
niez încă o dată că ceea ce am spus aici într-o 
formă oarecum categorică nu pretinde să fie mai 
mult decât opinia personală a unui om, bazată 
exclusiv pe experiența personală pe care a dobân- 
dit-o ca elev, student și profesor.” 


97 


98 


O nouă viziune asupra educaţiei 
în contextul evoluţiei tehnologiilor 


informaţiei şi comunicaţiilor* 


Acad. loan Dumitrache 
Secretarul general al Academiei Române 


Introducere 

Începutul acestui secol este marcat de o serie de 
provocări majore care pot afecta existența şi 
evoluția speciei umane. Diminuarea resurselor 
energetice naturale, încălzirea globală, reducerea 
resurselor de apă potabilă şi alimente, îmbătrânirea 
populației, creşterea populației și extinderea mo- 
bilității la nivel global sunt doar câteva dintre 
provocările acestui mileniu. Disparităţile economice 
şi cognitive între diferitele regiuni ale globului, 
sărăcia și lipsa mijloacelor de existență generează 
migraţia unor mase largi de cetăţeni cu efecte nu 
întotdeauna controlabile. 

Evoluţia ştiinţei şi tehnologiei a generat mutații 
de substanță în domeniul comunicării, a condus la 
transformări sociale şi tehnologice majore, trecând 
treptat spre un nou tip de economie și societate bazate 
esențialmente pe cunoaștere, creativitate şi inovare. 

Noua revoluție industrială — având ca suport sis- 
temele cyber-fizice, internetul obiectelor şi servicii- 
lor, societatea cognitivă, care se bazează pe 
cunoaştere şi inovare — impune o schimbare de para- 
digmă în procesul de educaţie şi formare a 
cetățenilor pentru a fi compatibili cu cerințele aces- 
tor transformări sociale şi tehnologice. 

Evoluţia spectaculoasă a tehnologiei informaţiei 
şi comunicaţiilor şi impactul acestora asupra vieții 
de zi cu zi a cetățenilor impun o nouă viziune a 
educației. 

Comunicaţiile între oameni, între oameni şi 
maşini şi între maşini vor impune în mod natural 
formarea continuă, adaptarea continuă a cunoș- 
tințelor şi un nou sistem relațional. 

Progresele în domeniul tehnologiilor emergente, 
inteligenţa artificială şi robotică, învăţarea automată 
conduc la apariția unor noi profesii şi meserii, la 


dispariția multor profesii tradiționale, impun crearea 
unui sistem național de educaţie și formare a resur- 
selor umane compatibil cu cerințele economiei şi ale 
societății bazate pe cunoaştere, creativitate şi ino- 
vare, având la bază valori, precum încredere, flexi- 
bilitate, diversitate, excelenţă, echitate, transparență 
şi stare de bine. 

Elementele definitorii ale sistemului național de 
educaţie îl reprezintă: dascălii (profesorii), organi- 
zarea structural-funcţională, programele de 
studiu şi metodologiile didactice, resursele 
materiale şi financiare, formarea continuă, 
guvernanţa. Un sistem de educație performant se 
caracterizează prin: continuitate, coerență, tran- 
sparenţă, eficienţă, adaptabilitate şi predictibilitate. 
Tratarea holistică a impactului tuturor factorilor 
definitorii pentru sistemul de educație în contextul 
evoluției științei și tehnologiei poate asigura atribu- 
tele necesare unui sistem performant integrat într-un 
program strategic de dezvoltare durabilă pe termen 
mediu și lung a ţării. 

În acest context se impune analiza impactului 
evoluţiei tehnologiei informației şi comunicațiilor 
asupra proceselor de educaţie și formare a resurselor 
umane. 


Progrese în domeniul ICT cu impact 

asupra proceselor educativ-formative 

Tehnologia informaţiei, calculatoarele şi co- 
municațiile au marcat esenţial toate sectoarele 
socioeconomice, au schimbat modul de viață a 
majorităţii populației globului. 

Noua revoluție industrială — bazată major pe 
integrarea calculatoarelor, comunicaţiilor şi condu- 
cerii în timp real a obiectelor fizice prin intermediul 
unor reţele avansate de comunicaţie — marchează un 


*Cuvânt susținut în deschiderea manifestărilor dedicate Zilelor Academice Timișene 
(16 mai 2019, Aula Filialei Timişoara a Academiei Române) 


salt calitativ în dezvoltarea noii economii, a 
societății bazate esențialmente pe cunoaştere, 
creativitate şi inovare. 

Progresele remarcabile în domeniul tehnologii- 
lor digitale, al sistemelor autonome cu reale 
capabilități de auto-organizare prefigurează crearea 
unor comunități colaborative de agenţi inteligenţi în 
care comunicarea om-maşină, maşină cu maşină 
generează în mod firesc probleme de etică, de 
standarde şi de evoluţie a speciei umane. 

Întrebările legate de rolul şi locul expertului 
uman, ale cetățeanului beneficiar al progreselor teh- 
nologice necesită în mod natural răspunsuri care pot 
fi date de cercetători, tehnologi, sociologi şi psiho- 
logi, având în vedere impactul tehnologiei asupra 
omului şi societății. 

Puterea de calcul şi viteza rețelelor de co- 
municaţii au crescut considerabil, internetul 
obiectelor şi serviciilor reprezintă suportul, alături 
de sistemele integrate complexe, cyber-fizice, pen- 
tru noua revoluţie industrială. Sunt deja concepute și 
realizate sisteme de calcul care realizează tascuri 
cognitive (recunoaşterea vorbirii, identificarea 
fetelor, interpretarea textelor, analiza datelor medi- 
cale, conducerea automobilelor etc). Educaţia online 
a cunoscut un avânt considerabil în ultimii zece ani, 
datorită tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor 
(MOOC). Realizări recente în domeniul învățării 
automate au permis predicția răspunsului pacienților 
la tratamentul medical, procesarea limbajului na- 
tural, apelând la rețele neuronale profunde și 
convoluţionale. 

Combinația eficientă a capabilităților umane cu 
cele ale calculatoarelor conduce în mod natural la 
inteligenţa colectivă, la crearea societăților de agenți 
inteligenţi naturali şi artificiali. 

Inteligența artificială, robotica cognitivă, bio- 
nica reprezintă tehnologii emergente care, alături de 
maşinile cu autoînvăţare, masivele de date, ştiinţa 
datelor, vor contribui major la schimbări de para- 
digmă în procesele educative/formative. 

Cercetarea ştiinţifică va fi restructurată, ca ur- 
mare a abilității calculatoarelor de a interpreta şi a 
extrage informaţii/cunoştinţe din texte nestructurate. 

Impactul IT este pervaziv şi a atins deja multe 
aspecte ale vieții personale și profesionale, a condus 
la crearea de noi joburi şi eliminarea altora, la 
schimbarea modului de realizare a educației şi for- 
mării profesionale. 

Telemunca şi telerobotica permit distribuirea 
activităților economice, relocarea producției şi a 
forței de muncă, conducând la creşterea competiției 


între regiuni în ceea ce priveşte infrastructura, 
capitalul, forța de muncă. 

Extinderea lucrului la distanță în echipe co- 
laborative prin telecommuting asigură o distribuţie 
geografică eficientă a lucrărilor, flexibilitatea în pla- 
nificarea activităţilor cu reducerea stresului şi 
creșterea satisfacției profesionale. 

Se poate aprecia că tehnologia influențează 
educația şi societatea, iar educația, cercetarea 
ştiinţifică şi inovația influențează tehnologia, 
economia și societatea. 

Automatizarea avansată, autonomia mașinilor, 
fabricaţia inteligentă, comunicația avansată, mode- 
lele inteligente de afaceri ar trebui să contribuie la 
creşterea calităţii vieții într-o societate bazată inten- 
siv pe tehnologie şi cunoaştere, fără riscuri şi vul- 
nerabilități asupra omului. 

Cetăţenii trebuie pregătiți pentru a face față pro- 
vocărilor tehnologice, să înțeleagă şi să aplice în 
folosul personal şi al societăţii rezultatele creatorilor 
de tehnologii inovative. 

Educaţia şi nivelul competenţelor şi abilităților 
deținute de cetăţeni contribuie esenţial la progresul 
societăţii, la valorificarea potențialului inovativ al 
ICT. 

Educația, cercetarea şi inovarea sunt elemente 
esențiale ale dezvoltării unei societăți cognitive 
avansate, iar suportul acestora poate conduce la o 
dezvoltare durabilă inteligentă. 

Evoluția semnificativă a calculatoarelor şi 
comunicațiilor, integrarea acestora cu rețele de 
senzori şi elemente de execuție conectate la obiecte 
fizice, automatizarea avansată conduc inevitabil la 
noi principii organizaționale ale economiei și impli- 
cit la un nou sistem de educare şi formare ale resur- 
selor umane pentru noua revoluție industrială. 

Relația naturală între educație, tehnologie şi 
economie ilustrează rolul celor trei piloni esențiali 
pentru dezvoltarea societății bazate pe educație, cer- 
cetare şi inovare. 

Digitalizarea economiei, a serviciilor, a fa- 
bricației, a educației, a guvernanţei implică o nouă 
etapă în evoluţia umană, noi modalități de lucru şi 
de comunicare, noi conexiuni cu mediul socio- 
economic şi, nu în ultimul rând, un nou mod de viaţă 
dependent de artefacte cu nivel ridicat de 
inteligență. 


Digitalizarea educaţiei 
In contextul progreselor tehnologiei informaţiei 
şi comunicațiilor, al evoluției ştiinţei şi tehnologiei, 


99 


se impune transformarea holistică a întregului pro- 
ces de educaţie prin accesul nelimitat la informaţii şi 
cunoştinţe, prin disponibilitatea de a învăţa oricând 
şi oriunde, unde timpul şi spațiul nu reprezintă con- 
strângeri. 

Educaţia capătă alte dimensiuni, reprezentând 
factorul esenţial al schimbărilor economice, sociale, 
culturale în contextul digitalizării societăţii. Se cer 
noi competenţe legate de creativitate, adaptabilitate, 
competenţe întreprinzătoare, capacitate inovativă. 

Încurajarea şi susţinerea cercetărilor inter- și 
transdisciplinare, pregătirea STEM în licee și 
universități, formarea continuă de abilități pentru 
noua economie digitală pot asigura suportul necesar 
pentru construirea societății bazate esenţial pe teh- 
nologie, creaţie și inovare. 

Restructurarea sistemului de educaţie în con- 
textul evoluției TIC, orientarea cercetării ştiinţifice 
pe direcţii prioritare ale domeniului TIC 
(Inteligența Artificială, Cloud Computing, Robo- 
tică cognitivă, Big-Data, Reţele colaborative de 
agenți inteligenți, Machine Learning, Sisteme 
Autonomie etc.) pot contribui la implementarea cu 
succes a noii revoluții industriale cu beneficii 
majore pentru om şi societate. 

Schimbarea mentalității elevilor (studenţilor) şi 
a profesorilor (educatorilor) în procesul de educaţie 
(formare) profesională pornind de la obiectivul 
esențial al pregătirii cetăţenilor pentru realitățile 
secolului al XXI-lea, secolul conectivităţii, al 
complexității, al societății bazate pe cunoaştere, 
creativitate şi inovare, compatibili cu cerințele noii 
revoluţii industriale, reprezintă o cerință esenţială. 

Implementarea noilor concepte în educaţie, 
având ca suport tehnologiile digitale, impune o nouă 
viziune asupra întregului sistem educațional, având 
în vedere pe de o parte pregătirea şi formarea gra- 
duală de competenţe şi abilități, iar pe de altă parte, 
modalitățile tehnologice de accesare şi valorificare a 
cunoştinţelor. 

Evoluţia societăţii este marcată de educaţie și 
tehnologie, se impun schimbări conceptuale şi struc- 
turale în procesele educativ-formative, regândirea 
rolului profesorului, regândirea procesului de acu- 
mulare de cunoştinţe şi de valorificare a acestora, 
reevaluarea rolului tehnologiilor digitale în 
educaţie, în contextul noii revoluţii industriale 
bazate esenţial pe concepte, ca: Cyber-Physical Sys- 
tems, Cloud Computing, Big-Data şi nu în ultimul 


100 rând pe aplicarea inteligenței artificiale. 


Introducerea TIC în educaţie presupune schim- 
bări radicale în procesul de predare, învăţare şi orga- 
nizare metodologică adaptată în funcție de capacita- 
tea cognitivă şi aspiraţiile beneficiarului (elev sau 
student). 

Utilizarea TIC este văzută ca un ansamblu de 
instrumente şi metodologii care determină schimba- 
rea stilului de învăţare de la forma tradiţională cen- 
trată pe dascăl la forma centrată pe utilizator, trece- 
rea de la teaching la learning. 

Dascălii trebuie să fie pregătiți pentru utilizarea 
TIC în procesele formativ-educative. Experienţa 
redusă, de multe ori sub experiența studenților, 
poate inhiba utilizarea TIC în educaţie. Predarea, 
apelând la Tehnologia Informaţiei şi Comunicaţiilor, 
necesită mai mult timp pentru pregătirea lecţiilor, cu 
atât mai mult pentru profesorii cu experiență redusă 
în domeniul utilizării TIC. 

Pregătirea profesorilor şi dezvoltarea profesio- 
nală reprezintă factori esenţiali pentru utilizarea TIC 
în educaţie, dezvoltarea profesională este un proces, 
nu un eveniment. 

Utilizarea TIC în educaţie ca suport pentru prac- 
ticile pedagogice tradiționale sau/și ca suport pentru 
introducerea metodelor bazate pe învăţare oferă 
acces universal la educaţie de calitate, dezvoltare 
profesională a dascălilor şi un management eficient 
al educaţiei. 


O nouă paradigmă în educaţia digitalizată 

„Smart Education” 

Ne propunem să asigurăm în viitor o „planetă 
mai inteligentă” prin crearea de infrastructuri și 
medii inteligente ușor compatibile pentru cetățenii 
educați prin mijloace şi modalități avansate de 
învățare. Factorii esențiali care definesc „educația 
inteligentă” sunt: motivarea, adaptarea, tehnolo- 
gia înglobată, auto-orientarea, resurse integrate. 

Trecerea de la învăţarea din manuale la învățarea 
din experiență, care presupune capacitatea ridicată 
de rezolvare de probleme, creativitate şi capacitatea 
de autoevaluare, reprezintă o cerință a noii etape în 
procesele educativ-formative. 

Adaptarea la cerințele dezvoltării unei cariere 
profesionale prin creşterea flexibilităţii sistemului 
educațional, învățarea personalizată în strânsă co- 
nexiune cu interesele personale, cu aspirațiile pen- 
tru cariera viitoare şi cu potențialul intelectual 
nativ, pot asigura nivelul de pregătire necesar pen- 
tru noua societate bazată pe cunoaștere, creativitate 
ŞI inovare. 


Utilizarea celor mai avansate tehnologii de 
informare şi comunicare, învăţarea oriunde şi ori- 
când, apelând la mijloace avansate TIC reprezintă o 
direcție de acţiune esenţială în optimizarea procesu- 
lui formativ. 

Crearea de platforme care încurajează învățarea 
centrată pe elev (student) cu posibilități de indivi- 
dualizare în funcție de interes şi capacitate intelec- 
tuală. 

Trecerea de la modul teaching la modul lear- 
ning 

— de la transmiterea de cunoştinţe la învăţarea 
„autodirecțională” prin evaluarea online a per- 
formanţelor, 

— profesorul” devine asistent (mentor) pentru 
învăţare. 

Smart education este susținută de trei piloni 
care au la bază evoluția tehnologiilor informației şi 
comunicațiilor: 

1. Mobile computing — dispozitive de calcul şi 
comunicare mobile (telefoane inteligente, tablete, 
dispozitive avansate de comunicare etc.) —, facili- 
tează accesul la informaţii şi cunoştinţe, oricând şi 
oriunde, creşterea eficienței procesului educaţional. 

2. Cărţile digitale — tehnologii video, animații, 
realitate virtuală, hiperlinkuri —, facilitează studiul 
individual prin interactivitate şi adaptare la apti- 
tudinile şi competențele elevilor (studenților). 

3. Cloud computing — lucrul în reţea oriunde de 
pe orice dispozitiv, materialele educaționale sunt 
postate în diferite formate, procesul de învățare 
devine mai atractiv, mai eficient. 

Cea mai avansată etapă în schimbarea educaţiei 
o reprezintă „educaţie inteligentă”, unde sunt 
folosite tehnici şi tehnologii specifice inteligenţei 
artificiale, roboticii, învăţării automate. Oraşele 
inteligente, mobilitatea inteligentă, coroborate cu 
medii inteligente de învăţare, reprezintă suportul 
trecerii la o nouă etapă în evoluția civilizației 
umane. Crearea de cyber-parcuri cu multiple 
capacităţi de comunicare va permite îmbunătăţirea 
abilităților de comunicare şi colaborare prin tehno- 
logii avansate care asigură suportul pentru învăţare 
şi educaţie interactivă. 

Se prefigurează o nouă societate bazată pe 
cooperarea şi interacțiunea agenților inteligenți în 
structuri integrate complexe de agenți inteligenți 
„naturali” şi agenţi inteligenți artificiali. 

Cetăţenii trebuie pregătiți pentru a face față pro- 
vocărilor generate de evoluţia tehnologiilor digitale, 


de a crea noi tehnologii inovatoare în folosul 
societăţii şi al creşterii calității vieţii. 

Dascăliui (profesorii) vor trebui să-şi restructu- 
reze rolul lor prin stabilirea căilor optime pentru ca 
elevii (studenții) să achiziționeze competenţe 
cognitive şi să gestioneze eficient acest proces în 
diferite situații. 

Tranziția de la educaţia tradițională la societatea 
bazată pe cunoaştere schimbă rolul dascălilor nu 
numai privind practicile metodologice, ci şi menta- 
litatea privind încrederea în diferite medii de 
învăţare care asigură flexibilitate şi adaptabilitate. 

Implementarea conceptului „Smart education” 
va schimba metodologiile de predare, verificare şi 
validare a competențelor şi abilităților, rolul 
deosebit şi desigur mentalitatea elevilor/studenţilor 
care îşi pot gestiona mai eficient pregătirea şi for- 
marea profesională robustă, cu reale capabilități de 
planificare şi autoevaluare. Constrângerile tem- 
porale și geografice nu vor mai influenţa procesul 
educativ-formativ, iar trecerea la educația centrată 
pe elev/student poate deveni realitate. 

Dascălii (mentorii) vor avea o misiune dificilă de 
optimizare a procesului formativ-educativ atât prin 
selecția informaţiilor/cunoştinţelor transmise, cât şi 
prin adaptarea metodei de predare în funcție de 
potențialul cognitiv şi aspiraţiile elevilor/studenţilor. 


Concluzii 

Tehnologia și în mod special tehnologia infor- 
mației şi comunicaţiilor influenţează educația, așa 
cum şi educația contribuie la dezvoltarea 
tehnologiei şi implementarea acesteia şi în 
economie şi în societate. 

Progresele deosebite obținute în domeniul teh- 
nologiei impun modificări de substanţă ale procese- 
lor educative şi formative. 

Digitalizarea economiei şi a societăţii în ansam- 
blul lor impune în mod natural digitalizarea 
educaţiei şi trecerea la noua paradigmă „Smart edu- 
cation”, care, coroborată cu cerinţele noii societăți 
bazate pe cunoştinţe, creativitate şi inovare, poate 
asigura cetățenilor nivelul de educaţie şi abilitățile 
necesare pentru crearea unei Europe mai inteligente. 

Materialul reprezintă o succintă sinteză a proble- 
maticii educației în contextul evoluției tehnologiei 
informaţiei şi comunicațiilor, inclusiv impactul teh- 
nologiilor emergente bazate pe inteligență artificială 
şi robotică cognitivă asupra formării cetățenilor 
compatibili cu societatea cognitivă. 


101 


102 


Universitatea la începutul 


secolului al XXI-lea. Provocări şi perspective* 


Mircea Dumitru ** 


Membru corespondent al Academiei Române 


Universitățile sunt unele dintre cele mai vechi, 
stabile şi durabile instituţii omeneşti. Caracterul lor 
durabil este o consecinţă a esenței lor perene. Chiar 
dacă stabilirea unor caracteristici specifice sau par- 
ticulare este controversată, ține de esenţa acestei 
instituţii exercitarea rațiunii în vederea cunoaşterii 
adevărului (cf. Chris Brink, The Soul of a Univer- 
sity. Why Excellence is Not Enough, Bristol Univer- 
sity Press, 2018). 

Democratizarea cunoaşterii, mobilitatea globală 
a studenţilor, integrarea cu industriile sunt doar 
câțiva dintre cei mai importanți factori ai schimbării 
universităţilor în plan global. Rolul universităților în 
educarea specialiştilor, în cercetarea ştiinţifică şi în 
furnizarea de expertiză pentru rezolvarea pro- 
blemelor sociale este de netăgăduit. 

Pe de altă parte, însă, suntem martori ai unei pu- 
ternice tendințe politice şi culturale globale care 
erodează și subminează cu o virulență alarmantă 
rolul şi locul experților în viața publică, până la 
punctul în care autori avizaţi şi lucizi ajung să 
vorbească despre „moartea expertizei”. De aceea, 
câteva dintre problemele cu care ne vom confrunta 
în viitor sunt legate de modul în care instituțiile 
democratice vor favoriza dezvoltarea cunoaşterii 
ştiinţifice, dar şi, în mod convers, de modul în care 
mecanismele prin care cunoașterea publică, mai ales 
aceea de natură ştiinţifică, va determina conso- 
lidarea și dezvoltarea democraţiei. 

Câteva dintre întrebările presante care așteaptă 
clarificări şi răspunsuri sunt: 

În ce termeni conceptualizăm relaţiile dintre 
ştiinţă şi democraţie? 

Sunt valorile tradiţionale ale cunoaşterii obiec- 
tive ale naturii armonizabile cu valorile rezona- 


bilității şi ale compromisurilor şi negocierilor 
politice democratice? 

Cum integrăm cunoașterea ştiinţifică şi valorile 
care îi dau substanță cu valorile democratice? 

Ce rol mai joacă experții şi cunoașterea lor, 
bazată pe dovezi şi pe metode ştiinţifice empirice, 
într-o lume a cărei retorică şi discurs public apasă 
obsesiv pe ideea dreptului egal al tuturor, deopotrivă 
experți şi profani, la exprimarea oricăror opinii, 
indiferent cât de puţin ar fi acestea garantate, prin 
lipsa scrutării critice sau a aplicării oricărei norme 
epistemice a raționalității şi raționării ştiinţifice? 

Cum susţinem autoritatea epistemică a cunoaş- 
terii ştiinţifice în faţa asaltului nesancționat al 
impunerii nediscriminatorii a opiniilor? 

Cât de periculoasă este condiția aceasta critică a 
unei evidente lipse de încredere publică în autoritatea 
ştiinţei, în adevărul faptelor şi în regulile obiective şi 
impersonale ale metodei empirice a cunoaşterii? 

Realizarea unui just echilibru între cei doi piloni 
ai oricărei societăți moderne evoluate — anume, 
cunoaşterea științifică şi valorile moral-politice 
democratice, — dezvoltarea unei well-ordered science 
(Philip Kitcher), prin instituţii care mediază 
interacțiunea şi dialogul dintre cercetători/savanţi și 
un public de nespecialişti avizaţi şi educați, care 
sunt interesați şi implicaţi în probleme globale cu 
impact social masiv, sunt şi vor rămâne și pentru 
viitorul previzibil atât provocări, cât şi ținte de atins 
pentru universitățile secolului al XXI-lea. 

O parte esenţială a acestui proces va consta în 
ajustarea reciprocă a disciplinelor care intră în struc- 
tura STEM cu disciplinele socioumaniste, care 
asigură cunoaşterea morală şi perspectiva axiologică 
asupra vieții sociale. 


* Cuvânt susținut la deschiderea manifestărilor dedicate Zilelor Academice Timişene 
(16 mai 2019, Aula Filialei Timişoara a Academiei Române) 


** Rectorul Universităţii Bucureşti 


Digitalizarea, inteligența artificială, industriile 
creative — piloni ai celei de-a IV-a revoluţii teh- 
nologice în curs — vor accelera acest proces de in- 
tegrare interdisciplinară care va conduce la consti- 
tuirea unei autentice instituții de educaţie şi de 
cercetare superioare, care să-şi merite numele de 
Universitate, în deplina sa accepţiune etimologică 
ŞI în acord cu etosul ei universalist. 

Pentru a articula şi mai bine cadrul în care 
urmează să funcţioneze şi să se dezvolte 
universitățile la începutul acestui mileniu, iată și 
câteva elemente de foresight (cf. University of the 
Future, Ernst & Young, 2012). 

Dacă digitalul a pătruns în educaţie încă din anii 
'90, prin diverse instrumente ale educației online, 
noua revoluție tehnologică — cea de-a IV-a, cum este 
ea cunoscută — are potenţialul unui proces disruptiv, 
inclusiv în educație şi, în cazul nostru, în 
învățământul universitar. 

Tehnologiile digitale vor transforma inclusiv 
modalitatea în care este produsă, valorificată şi 
valorizată cunoașterea. Dacă, până la acest moment, 
mediul academic avea un statut, să spunem, privile- 
giat în producerea, „depozitarea” şi folosirea 
cunoașterii, există o largă acceptare a faptului că, în 
acest lanţ al producerii și folosirii „valorii” — prin 
aceasta înțelegând inclusiv cunoașterea —, sectorul 
privat va juca un rol din ce în ce mai important în 
producerea cunoaşterii şi a inovării. 

Viitoarele modele de universități vor trebui să 
răspundă unei alte provocări/situații: mobilitatea 
globală a studenților. Accesul la studii a fost domi- 
nat, în mod tradițional, de o modestă parte a tinerilor 
provenind din pieţele aflate în dezvoltare sau cele 
emergente. Astăzi, accesul acestora la studii 
superioare creşte în mod semnificativ. Spre exem- 
plu, în prima decadă a acestui secol, rata de partici- 
pare la învățământ terțiar a tinerilor din China s-a 
triplat de la 8%, la 25,9%. Estimările spun că 
numărul se va dubla din nou, în următorii 10-15 ani. 

Democratizarea cunoaşterii şi a accesului va 
pune presiune inclusiv pe universități să se adapteze 
ŞI să îşi regândească modalitățile şi conținuturile în 
predare-învăţare, să inițieze şi să dezvolte partene- 
riate mai strânse cu sectorul privat care va juca nu 
doar rolul de partener şi client, dar şi cel de com- 
petitor. Mai mult, devine din ce în ce mai evidentă, 
pentru următorul deceniu, emergența unui număr 
mic al elitei”, a unui număr restrâns de 


„universităţi globale”, din care vor face parte atât 
universitățile deja consacrate, cât şi o serie de 
universități din China. Plecând de la aceste 
provocări, merită subliniată şi dimensiunea civică a 
unei universități, care se conturează în jurul pro- 
priului scop: înţelegerea profundă nu doar a chestiu- 
nii „la ce este bună universitatea”, ci şi a întrebării 
„pentru ce este bună, pentru ce foloseşte”. 

„Smart specializations” sunt elemente cheie în 
procesul de dezvoltare şi de implementare al unor 
curricula sau programe inovative. Specializările 
inteligente sunt interconectate. 

Universitatea din Bucureşti a introdus câteva 
programe de studiu care urmăresc să capteze ele- 
mente ale etosului acestor schimbări majore pe 
care le trăiesc universitățile de astăzi. Astfel, Fa- 
cultatea de Matematică şi de Informatică oferă un 
program de master în domeniul Security and 
Applied Logic. Programul este conceput având ca 
adresanți pe aceia interesaţi în cybersecurity; se 
concentrează asupra securizării informaţiei, a 
dezvoltării unor modele de instrumente de secu- 
rizare. Domeniile de cercetare şi de interes sunt: 
cryptography, computational logic, networks secu- 
rity, security of informatics systems. 

Facultatea de Filosofie a dezvoltat un masterat 
interdisciplinar în ştiinţe cognitive, în limba 
engleză, denumit „Open Mind”, care combină stu- 
diile avansate cu cercetarea şi care beneficiază de 
aportul unor profesori străini, veniți de la 
universități importante din Europa, Statele Unite și 
Canada. „Open Mind” oferă cursuri în psihologia 
comparativă, a dezvoltării şi evoluționistă, lingvis- 
tică cognitivă și pragmatică, logică pentru ştiinţele 
cognitive, neuroştiințe sociale şi neuropsihologie, 
antropologie cognitivă, cogniție animală. 

O inițiativă de dată foarte recentă este înființarea 
unei școli doctorale speciale, interfacultare şi cu ca- 
racter interdisciplinar, numită Interdisciplinary 
School of Doctoral Studies. Prima temă oferită ca 
subiect de studiu şi de cercetare studenţilor docto- 
ranzi care vor activa în această Şcoala Inter- 
disciplinară va fi „Mind and Cognition”. 


Bibliografie 


Chris Brink, The Soul of a University. Why Excellence 
is Not Enough, Bristol University Press, 2018. 
Ernst & Young, University of the future, 2012. 


103 


104 


Universitățile tehnice româneşti 


în faţa sfidărilor 


celei de-a patra revoluţii industriale“ 


Acad. Dorel Banabic** 


Introducere 

Ingineria reprezintă activitatea de aplicare a 
cunoştinţelor ştiinţelor matematice, fizice, chi- 
mice etc. dobândite prin studiu, experiență și prac- 
tică, pentru dezvoltarea de modalități de utilizare în 
mod economic a materialelor şi forțelor naturii în 
beneficiul omenirii. Cei care realizează această acti- 
vitate se numesc ingineri. Ca urmare putem spune că 
inginerii sunt acea comunitate profesională ce 
creează soluţii care să servească bunăstării omenirii 
şi nevoilor societății. Pentru realizarea acestei sar- 
cini de creaţie, inginerii au nevoie de cunoştinţe care 
sunt dobândite în cadrul universităților cu profil teh- 
nic sau al facultăților cu profil tehnic din universită- 
tile comprehensive. 

Primele şcoli tehnice pentru formarea de ingi- 
neri de mine şi de poduri şi şosele au fost înfiinţate 
în Germania, Franţa şi Rusia, începând cu mijlocul 
secolului XVIII. Urmând exemplul şcolilor de ingi- 
neri din ţările mai sus menţionate, pregătirea ingine- 
rească în România şi-a afirmat mai întâi preocu- 
pările în domeniile infrastructurii — poduri, şosele, 
căi ferate, edificii publice —, necesarul strigent pen- 
tru demarajul modern al dezvoltării ţării. Până la 
apariția primelor universităţi româneşti care au for- 
mat ingineri, aceştia au fost formaţi în universități 
din Europa, în special din Austria, Germania, 
Franţa şi Ungaria. În anul 1852 se creează pe terito- 
riul României prima şcoală de ingineri cu scopul 
pregătirii de conductori de lucrări publice. După 
anul 1918, învățământul tehnic superior se extinde 
în mod semnificativ prin transformarea Şcolii 
naționale de poduri şi şosele în Școala Politehnică 
din Bucureşti (1920), înfiinţarea Şcolilor Poli- 
tehnice din Timişoara (1920) şi laşi (1939). La 


Universitățile din Bucureşti şi laşi s-au organizat 
secţii de învățământ aplicat de mecanică, chimie etc. 
care au acordat diplome de ingineri. La Cluj, 
Cernăuţi şi Chişinău au funcționat şcoli de conduc- 
tori tehnici. După anul 1948, numărul facultăților cu 
profil tehnic, precum şi cel al numărului de absol- 
venţi, creşte semnificativ, ajungându-se la un maxim 
la mijlocul deceniului al IX-lea al secolului trecut. 
După anul 1989, învățământul tehnic românesc a 
suferit schimbări profunde, înființându-se facultăţi 
cu profil tehnic în aproape toate universităţile din 
România. Acest lucru a avut repercusiuni negative 
în ceea ce priveşte calitatea absolvenţilor. De-a lun- 
gul timpului au fost formaţi peste 850 000 de ingi- 
neri în facultăţile cu profil tehnic din România, ceea 
ce a făcut ca inginerii să fie cel mai numeros corp de 
specialişti cu studii superioare al ţării. 

Din analiza evoluţiei învăţământului tehnic ro- 
mânesc, prezentată în capitolul /storia învățămân- 
tului tehnic din România din Istoria tehnicii şi 
industriei româneşti (Istoria electrotehnicii, ener- 
geticii, transporturilor şi învățământului tehnic) 
[1], rezultă că acesta a urmat evoluţia tehnicii şi a 
dezvoltării societăţii, evoluând de-a lungul timpu- 
lui. Acesta s-a adaptat cerinţelor societăţii şi a 
reacţionat la schimbările semnificative de-a lungul 
evoluţiei tehnicii, aşa-numitele revoluţii indus- 
triale. Astfel, dacă la începuturile sale învăţă- 
mântul tehnic românesc era axat pe formarea de 
ingineri constructori şi mecanici (domenii speci- 
fice primei revoluţii industriale), începând cu 
prima parte a secolului XX au fost introduse spe- 
cializările electromecanică şi electrotehnică 
(domenii specifice celei de-a doua revoluţii indus- 
triale), iar în a doua parte a secolului XX au fost 


*Cuvânt susținut la deschiderea manifestărilor dedicate Zilelor Academice Timișene 
(16 mai 2019, Aula Filialei Timişoara a Academiei Române) 


**Preşedintele Secţiei de ştiinţe tehnice 


a 
Russian Federation 


454,436 


United States Sm KA —] LI) 


237,826 ian South Korea Ukraine France 
233,695 147,858 104,746 


Vietnam 
100,390 


Indonesia 
140,169 


* 2015 rank out of 124 economies. No data available for China, India 


Sources: World Economic Forum 2015/UNESCO 
Institute for Statistics 


909 


Forbes statista 74 


Figura 1. Ierarhia ţărilor în funcţie de numărul 
de absolvenţi de facultăţi cu profil tehnic (inginerie) 
în anul 2015 [3] 


introduse specializările de electronică, automatică 
şi de calculatoare (domenii specifice celei de-a 
treia revoluţii industriale). În ultima decadă numă- 
rul anual al absolvenţilor facultăţilor tehnice s-a 
menţinut aproximativ constant (între 25 000 şi 
30 000) pe fondul scăderii dramatice a numărului 
de absolvenţi de universităţi [2]. Scăderea puter- 
nică a numărului de absolvenţi în această perioadă 
s-a produs pe seama colapsului universităţilor pri- 
vate şi a scăderii semnificative a numărului de 
absolvenţi de la facultăţile cu profil economic şi 
juridic. Analizând datele prezentate în lucrarea [2] 
rezultă o creştere a ponderii unui domeniu relativ 
nou al ingineriei, ingineria economică, care 
împreună cu ingineria mediului şi ingineria indus- 
trială (noua denumire a domeniului de Tehnologia 


Construcţiilor de Maşini), ocupă poziţia a doua, cu 
un număr de absolvenţi comparabil cu cel al 
domeniului electric. Pe poziţia a treia este dome- 
niul Ingineriei Construcţiilor şi Arhitecturii urmat 
de cel al Industriei Alimentare. Aceste rearanjări 
ale distribuţiilor pe domenii reflectă cerinţele pie- 
tei forţei de muncă din România. În Figura 1 este 
prezentat numărul de absolvenţi de facultăţi cu 
profil tehnic (inginerie) al primelor zece ţări în 
ordinea numărului de absolvenţi (fără China şi 
India) pentru anul 2015.[3] 

Comparând numărul de absolvenţi anual în 
inginerie din România (între 25 000 şi 30 000) cu 
cele prezentate în Figura 1 putem trage câteva con- 
cluzii: numărul absolut al absolvenţilor în inginerie 
în România este mic în comparaţie cu cel al ţărilor 
prezentate; dacă raportăm numărul absolvenţilor la 
acela al populaţiei, situaţia este mult mai echi- 
librată: procentul de absolvenţi în inginerie din 
populaţia ţării este similar cu cel al Franţei şi Japo- 
niei, dublu faţă de cel al Statelor Unite şi jumătate 
faţă de cel al Rusiei şi Iranului. Dacă raportarea se 
face la PIB-ul ţărilor (care reflectă, printre altele, 
gradul de dezvoltare al industriei ţării respective), 
ierarhia se schimbă complet, România găsindu-se 
în acelaşi pluton cu Rusia, Iranul, Indonezia şi 
Ucraina. 

Dacă analiza se face pe domeniile Ştiinţă, Teh- 
nologie, Inginerie şi Matematică (STEM) şi se 
includ şi China şi India, atunci ierarhia se schimbă, 
arătând ca în Figura 2 [4]. Toate cele patru domenii 
incluse aici sunt esenţiale pentru realizarea obiecti- 
velor celei de-a patra revoluţii industriale. 


United States E D 568.000 
Russia == FI 561,000 


Iran Z II 225,000 
Indonesia "™ E] 206,000 


Japan e | J 195.000 


©0000 


EsratistaCharts Source World Economic Fonem 


ad 


Crina, AB, III e 
TEJ 2 sr 


Forbes statista Za 


Figura 2. Ierarhia ţărilor în funcţie de numărul de absolvenţi de facultăţi în 
domeniile Ştiinţă, Tehnologie, Inginerie şi Matematică (STEM) în anul 2016 [4] 


105 


106 


A patra revoluţie industrială — Industry 4.0 

În perioada 2000-2010, industria europeană a 
pierdut 10% în termeni de valoare adăugată faţă de 
țările emergente. Răspunsul ţărilor europene la 
această situaţie a fost dat printr-un program foarte 
ambițios numit „Industry 4.0”. Conceptul a fost 
introdus de cancelarul Merkel al Germaniei în 
anul 2011 şi prezentat în cadrul târgului de la 
Hanovra [5]. Ulterior această inițiativă a fost 
urmată de alte state atât europene, cât şi din afara 
Europei sub diferite denumiri: „Factory of the 
Future” (Franţa şi Italia), „Catapult” (UK), „Smart 
Manufacturing” în US, respectiv „Made in China — 
2025” în China sau „Innovation 2025” în Japonia. 

Conceptul Industry 4.0 a devenit mai cunoscut 
odată cu iniţiativa Forumului Economic Mondial 
de a organiza o dezbatere pe această temă în cadrul 
unei întâlniri la Davoz, organizate în ianuarie 
2016. Klaus Schwab, fondatorul şi coordonatorul 
acestei organizaţii, a publicat o carte [6] în care 
prezintă pe larg concluziile acestui forum. Cele 
două concepte, care stau la baza acestei noi revolu- 
ţii industriale şi care fac diferenţa faţă de etapele 
anterioare ale dezvoltării industriei, sunt: Siste- 
mele Cyber-Fizice (Cyber-Physical Systems) şi 
Internetul Obiectelor (Internet of Things). Tehno- 
logiile au evoluat disruptiv de la apariţia lor până 
în prezent, putând fi definite patru mari revoluţii 
industriale (denumite în literatură Industry 1 până 
la Industry 4) (Figura 3) [7]. Revoluţule industriale 


reprezintă transformarea radicală a structurii unei 
economii prin schimbarea tipului de energie folo- 
sită, utilizarea unor noi sisteme de maşini şi de 
forme de organizare a producției. Dacă preceden- 
tele revoluţii industriale erau caracterizate de 
mecanizare (prima revoluţie industrială de la sfâr- 
şitul secolului XVIII), electricitate (a doua revolu- 
ție industrială de la începutul secolului XX), digi- 
tizare (a treia revoluţie industrială din ultimul sfert 
al secolului XX), cea de-a patra revoluţie indus- 
trială este caracterizată de conectivitate. Mai multe 
informaţii despre revoluțiile industriale şi caracte- 
risticilor lor găsiţi în discursul de recepţie în Aca- 
demia Română al autorului [7]. 


România în faţa celei 

de-a patra revoluţii industriale 

Este pregătită România să se alinieze ţărilor 
europene care au demarat deja programe naţio- 
nale/europene pentru a răspunde acestei provocări şi 
a nu rămâne un outsider în această competiţie? Pen- 
tru aceasta trebuie ca una dintre direcţiile de dezvol- 
tare strategică a României să fie orientată pe dome- 
niul Industry 4.0. 

Spre deosebire de țările avansate din punct de 
vedere tehnologic, în România discuţiile privind 
Industry 4.0 nu au fost abordate în literatura de spe- 
cialitate. Cu toate acestea, conceptul Industry 4.0 
este promovat foarte intens de companiile 
multinaționale localizate în România (Siemens, 
Bosch, Continental, FESTO, Vodafone etc.). Din 


Motorul cu abur 


Gradul de complexitate 


aaa dÀ 
RAR 


Prima revoluție 
industrială 
- introducerea mecanizării 
energia apei şi aburului 


of 


Perioada 
preindustrială 
- energia umană, 
animală şi a apei 


Forța brută 


Mecanizarea 


1782 1913 


Linia de montaj Ford 


A doua revoluție 
industrială 
-introducerea producției de 
masă şi a diviziunii muncii 
- energia electrică 


Electrificarea 


Conceptul Industry A 


k a e d 


PLC Modicon 084 Ag 


A patra revoluție 
industrială 
- introducerea sistemelor 
cyber-fizic e 
- conectivitatea obiectelor 


A treia revoluție 
industrială 
- introducerea electronicii 
şi informaticii 
- automatizarea producției 


Conectivitatea 


Digitizarea 


2011 


1969 Timpul 


Figura 3. Evoluţia tehnicii de la prima la a patra revoluţie industrială [6] 


păcate încă nu se observă un interes major al com- 
paniilor româneşti pentru agenda Industry 4.0. Refe- 
rindu-mă la domeniul academic, menţionez faptul 
că doar Universitatea Politehnica din Bucureşti a 
introdus o specializare la masterat în domeniul sis- 
temelor cyber-fizice cu aplicații în domeniul siste- 
melor de fabricație [8]. 

În continuare se vor prezenta avantajele şi deza- 
vantajele României în agenda Industry 4.0 a Euro- 
pei, precum şi câteva propuneri pentru promovarea 
acesteia. 

Punctele tari: 

— existența forței de muncă înalt calificate în 
domeniul IT; 

— existența unui sector IT foarte performant, cu 
competenţe în domeniile esențiale pentru Industry 
4.0: inteligenţa artificială, securitatea datelor, Big 
Data, rețele de comunicaţii etc.; 

— existenţa unor centre de cercetare performante 
în câteva domenii importante pentru Industry 4.0: 
informatică, calculatoare, robotică, automatică; 

— existența unui masterat în sisteme cyber- 
fizice în cadrul Universităţii Politehnica din 
Bucureşti [8]; 

— existenţa unui workshop cu tradiție în dome- 
niul sistemelor cyber-fizice organizat anual de Uni- 
versitatea Politehnica din Bucureşti împreună cu 
Academia Romană; 

— existenţa unor nuclee de cercetare în teh- 
nologii specifice pentru Industry 4.0 (Aditive 
Manufacturing) sau în domeniul simulării avansate 
a proceselor de fabricație (multiscale modeling, sto- 
chastic modeling); 

— implicarea unor colective universitare în 
proiecte europene din domeniul Industry 4.0; 

— existenţa unei diaspore româneşti foarte active 
în acest domeniu; 

— existenţa unei infrastructuri de internet foarte 
performante; 

— existența unei industrii în plină dezvoltare, 
ceea ce o face atractivă pentru atragerea de investiții 
în facilități noi de producție; 

— existența unei industrii de furnizori pentru 
industria auto dezvoltată şi cu o dinamică accen- 
tuată, acest sector fiind unul dintre cele mai atractive 
pentru Industry 4.0; 

— existența unor companii care oferă expertiză în 
acest domeniu, precum Digital Twin, NTT Data, 
Evosoft, Fortech etc.; 

— existenţa unei excelente colaborări cu industria 
germană, promotoarea Industry 4.0. 


Punctele slabe: 

— lipsa unui program coerent al guvernelor 
României în domeniul Industry 4.0; 

— lipsa unei eficiente şi competente reprezentări 
în foruri internaționale unde se discută agenda 
Industry 4.0; 

— lipsa participării (cu câteva excepții) cercetă- 
torilor români la conferinţe internaționale în care se 
dezbat problemele Industry 4.0; 

— lipsa vizibilității cercetătorilor români din 
domeniul tehnologiilor de prelucrare (cu câteva 
excepții) în literatura de specialitate relevantă pentru 
comunitatea ştiinţifică internațională; 

— lipsa unei culturi organizaționale în industria 
prelucrărilor mecanice din România; 

— lipsa resurselor financiare ale întreprinderilor 
româneşti din domeniul prelucrărilor mecanice; 

— lipsa interesului băncilor româneşti în finan- 
tarea activităților specifice acestui domeniu; 

— lipsa specialiştilor în organizarea producției; 

— lipsa calificării forței de muncă în domenii 
interdisciplinare; 

— lipsa unor specializări interdisciplinare (calcu- 
latoare-senzorică-tehnologii mecanice-materiale- 
organizarea producţiei), cu excepția specializării de 
sisteme cyber-fizice menţionate în secțiunea ante- 
rioară; 

— calitatea slabă a studenților în unele domenii 
esențiale pentru Industry 4.0: construcții de maşini, 
mecanică, ştiinţa materialelor, organizarea pro- 
ducției etc. 

Dacă analizăm atât punctele tari, cât şi pe cele 
slabe prezentate succint mai sus putem răspunde la 
întrebarea din titlul secțiunii: România nu este pregă- 
tită încă pentru a face față sfidărilor celei de-a patra 
revoluții industriale, care a început deja de cinci ani şi 
care nu se reflectă încă în realitățile țării noastre. 

Ce este de făcut? 

1. Înființarea unui Think-Thank în domeniul 
Industry 4.0, care să cuprindă specialişti din 
universități, institute ale Academiei Române, 
Academia de Științe Tehnice din România, indus- 
trie, firme de IT. 

2. Definirea unei agende Industry 4.0 a 
României. 

3. Introducerea în Strategia de Dezvoltare a 
României a unei agende Industry 4.0. 

4. Introducerea în Programul Naţional de Cer- 
cetare, Dezvoltare şi Inovare 2015-2020, PNIII, spre 
exemplu în Programul 2, Creşterea Competitivităţii 
economiei Româneşti prin Cercetare, Dezvoltare şi 


107 


108 


Inovare, a domeniului Industry 4.0 ca domeniu prio- 
ritar. 

5. O promovare mai accentuată a conceptului 
Industry 4.0 în mediul academic, de cercetare şi 
industrial din România. 

6. Adaptarea universităţilor tehnice la cerinţele 
celei de-a patra revoluţii industriale. 

7. Continuarea şi dezvoltarea iniţiativelor exis- 
tente prin dezbateri, mese rotunde, workshop-uri de 
către Academia Română, Academia de Ştiinţe Teh- 
nice din România, Camerele de Comerţ, asociațiile 
profesionale (ARIES, AGIR, ACAROM, Asociaţia 
Universitară de Ingineria Fabricaţiei etc.) pentru 
promovarea conceptului Industry 4.0. 

8. Găsirea unor modalități de motivare de către 
Guvernul României de implicare a firmelor româ- 
neşti în Agenda Industry 4.0. 

9. Găsirea unor soluţii de interesare a băncilor 
românești în finanțarea unor inițiative de implicare 
ale întreprinderilor în programul Industry 4.0. 

10. Intensificarea colaborărilor cu specialiştii 
români din diaspora implicaţi în programele Indus- 
try 4.0. 

11. Promovarea unor persoane competente în 
platforme şi agenţii europene care au ca domeniu de 
interes Industry 4.0. 


12. Eficientizarea comunicării între repre- 
zentații României în forurile europene, unde se 
dezbat problemele din acest domeniu, şi cei din 
organismele naționale (agenţii de finanţare, uni- 
versități etc... 

Din cele de mai sus se poate concluziona că în 
acest moment, cu toate iniţiativele insulare men- 
ționate, România nu este încă pregătită să se inte- 
greze în agenda Industry 4.0 a Europei. Consider că 
întârzierea demarării rapide de acțiuni va duce la 
scoaterea României de pe harta agendei europene 
din acest domeniu, cu repercusiuni negative pe ter- 
men lung pentru companiile româneşti. Este nece- 
sară o campanie activă de conştientizare şi sprijinire 
a acestora pentru adaptarea lor la tendințele euro- 
pene şi mondiale de digitizare a fabricației. 


Universitățile tehnice româneşti 

în faţa celei de-a patra revoluţii industriale 

În ultima decadă a demarat cea de-a patra revo- 
luţie industrială, care produce schimbări profunde în 
industria mondială, ceea ce necesită o adaptare a 
învățământului tehnic la cerinţele acesteia. Este 
imperios necesară introducerea în programele de 
învățământ a unor cursuri interdisciplinare care să 
abordeze problematica Industry 4.0 la specializări, 


FoH 
E-LOGISTICS & 
SUPPLY CHAIN 
ORGANISATIONAL 
SYSTEMS SOCIETAL SYSTEMS 
E-AGRI STRATEGIC 
pe re MANAGEMENT 
MANUFACTURING 
Focwa E-HEALTH 
CUSTOMISATION 
BIGDATA CLOUD COMPUTING 
BIOFUELS & CYBERSECURITY 
RESILIENT 
ENERGY 30 PRINTING/ADOITIVE ADVANCED 
SYSTEMS MANUFACTURING ROBOTICS 
oT 
PRODUCT pe PERSONALISED 
VIRTUALISATION Modelling 
UFECVOE INTEULIGENCE MEOIONE 
omm MONITORING 
TECHNOLOGIES matamis 
AUTOMATION. HUMAN-CENTRIC DESIGN RATIONAL 
PLEXIBLE 8 MANUFACTURING MOBILE TECHNOLOGIES DRUG DESIGN 
MANUFACTURING 
SA SCENARIO PLANNING WEARABLES PEANO 
MANUFACTURING PHARMACEUTICAL 
MANUFACTURING 
ACTUATORS AND. pyBRID ADVANCED MATERIALS 
EMBEDDED 
paag S IMAGE ANALYSIS 
COGNITIVE HEALTH 
FSE COMPUTING INFORMATICS BIOINFORMATICS FBMH 


Figura 4. Competenţele facultăților Universităţii din Manchester 
corelate cu competențele cerute de Industry 4.0 [9] 


precum tehnologia construcțiilor de maşini, maşini- 
unelte şi sisteme de producţie, inginerie industrială, 
mecatronică, robotică, instrumentaţie şi achiziţii de 
date, reţele şi software de telecomunicaţii, calcula- 
toare, tehnologia informaţiei etc. 

Adaptarea universităţilor tehnice la cerinţele 
celei de-a patra revoluţii industriale este o pro- 
blemă globală. Universitățile din ţările puternic 
dezvoltate industrial au demarat programe de re- 
structurare pentru a se adapta sfidărilor tehnolo- 
gice din ziua de azi. Un studiu de caz este prezen- 
tat în continuare. Universitatea din Manchester 
(formată în anul 2004 prin unirea Universităţii 
Victoria din Manchester cu University of Man- 
chester Institute of Science and Technology, 
UMIST, fondat în anul 1824) a demarat un amplu 
program de adaptare la cerinţele Industry 4.0 prin 
includerea în acest program a trei facultăți: Faculty 
of Science and Engineering (FSE), Faculty of 
Humanities (FoH) and Faculty of Biology, Medi- 
cine and Health (FBMH) [9]. Au fost identificate 
competențele existente în cele trei facultăți (repre- 
zentate în cercurile din colţurile triunghiului şi 
le-au corelat cu competențele solicitate de Indus- 
try 4.0 (reprezenate în cercul din centru) (vezi 
Figura 4 [9]). Aşa cum rezultă din Figura 4, pentru 
obţinerea de competenţe cerute de Industry 4.0 nu 
sunt suficiente competențele date de cele trei facul- 
tăţi, ci, în plus, sunt necesare competenţe multidis- 
ciplinare, neabordate în cadrul niciuneia dintre cele 
trei facultăţi. Evident că acest lucru este mai uşor 
de realizat în cadrul universităţilor generaliste, de 
tipul Universităţii din Manchester, care au toate 
cele trei tipuri de facultăţi menţionate (sau similare 
acestora). 

Universitățile tehnice nu au, de regulă, cele trei 
tipuri de facultăţi, cum sunt cele menţionate mai sus. 
În acest caz, soluţia este de colaborare a acestora cu 
universităţile generaliste sau cu cele de medicină şi 
de ştiinţe agricole, în vederea realizării de labora- 
toare/centre/institute comune care să aibă compe- 
tenţe în domeniul Industry 4.0. 

Un alt aspect foarte important este acela al vite- 
zei de adaptare la sfidările Industry 4.0. Una dintre 
tendinţele existente la ora actuală este necesitatea 
recalificării angajaţilor din industrie, pentru a se 
adapta cerinţelor celei de-a patra revoluţii indus- 
triale. Spre exemplu, în industriile de automobile, 
aeronautică şi transport timpul necesar pentru reca- 
lificare este prezentat în Figura 5 [10]. Aceeaşi ten- 
dinţă se manifestă şi în alte domenii ale industriei. 


13% sub 1 luna 
11% 1-3 luni 
45% 
3-6 luni 
6-12 luni 
nu este necesara peste un an 


recalificarea 


Figura 5. Timpul necesar pentru recalificare 
în industriile de automobile, aeronautică şi transport [10] 


Pentru a răspunde adecvat rolului pe care îl au, 
acela de formare de specialişti pentru economia 
românească, universităţile tehnice trebuie să-şi 
regândească strategia de dezvoltare. Un accent tot 
mai mare va trebui pus pe recalificarea personalului, 
pentru a da specialiştilor cunoştinţele necesare în 
noul context al celei de-a patra revoluţii industriale. 
Principalele cerinţe pentru absolvenții univer- 
sităților tehnice sunt: dobândirea de cunoştinţe din 
domeniul digital; dobândirea de cunoştinţe din 
domenii multidisplinare; dobândirea de cunoștințe 
antreprenoriale necesare înființării de Start-up-uri şi 
Spin-off-uri; dobândirea de abilități de muncă în 
echipă (specifică activității inginerilor), dobândirea 
de cunoştinţe în domeniul managementului. 

Întrebările la care trebuie să răspundă universi- 
tăţile tehnice românești, pentru a face faţă sfidărilor 
celei de-a patra revoluţii industriale, sunt urmă- 
toarele: 

e Sunt relevante sistemul şi programele actuale 
pentru a patra revoluţie industrială? 

e Cum reconstruim sistemul pentru a-l adapta 
cerințelor celei de-a patra revoluţii industriale? 

e Cum implicăm întreprinderile în acest proces 
de reconstrucţie? 

e Sunt pregătite cadrele didactice pentru a se 
adapta la a transmite competențele necesare celei 
de-a patra revoluţii industriale? 

e Sunt pregătite pentru a se adapta globalizării? 

e Este susținută schimbarea de guvernele 
României? 

În funcţie de modul cum vor răspunde univer- 
sitățile tehnice la întrebări, acestea se vor adapta 


109 


110 


sau nu la ceea ce cere industria de la acestea, şi 
anume: absolvenţi cu solide cunoştinţe multi- 
disciplinare în domeniile Ştiinţă, Tehnologie, Ingi- 
nerie şi Matematică (STEM); cunoştinţe digitale; 
abilitatea de a lucra în echipă; cunoştinţe antrepre- 
noriale etc. 


Bibliografie 


[1] Popescu I., Banabic D., De Sabata C., Voicu M., 
Istoria învățământului tehnic, În: Istoria tehnicii şi in- 
dustriei româneşti (Istoria electrotehnicii, energeticii, tran- 
sporturilor şi învățământului tehnic), Coordonator Banabic 
D., Editura Academiei Române, Bucureşti, 2019. 

[2] Banabic D., Axinciuc V., Evoluția numărului de 
absolvenţi de învățământ tehnic din România în perioada 
1871-2016, În: Educaţia şi cercetarea românească. Starea 
prezentă şi perspectiva, Eds: Frangopol P.T., Banabic D., 
David D., Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2018, 
p. 92-114. 


[3] https://www.statista.com/chart/3559/the-countries- 
with-the-most-engineering-graduates/ 

[4] https://www.forbes.com/sites/niallmccarthy/- 
2017/02/02/the-countries-with-the-most-stem-graduates- 
infographic/#6e85d0cc268a 

[5] Recommendations for implementing the strategic 
initiative Industrie 4.0, Final report of the Industrie 4.0 
Working Group, ACATECH National Academy of Science 
and Engineering, Germany, April 2013. 

[6] Schwab K., The Fourth Industrial Revolution, 
World Economic Forum, Geneve, 2016. 

[7] Banabic D., Evoluția tehnicii şi tehnologiilor de la 
prima la a patra revoluție industrială şi impactul lor social, 
Discurs de recepție în Academia Română, 26 septembrie 


2018 
(https://academiaromana.ro/sectii/sectia08_tehnica/doc 


2018/2018-0926-Banabic-DiscursReceptie.pdf) 

[8] http://acs.pub.ro/doc/master/ro/courses/CPS-cour- 
ses-ro.pdf 

[9] http://www.digitalfutures.manchester.ac.uk/what- 
we-do/societal-challenges/industry-40/ 

[10] The Future of Jobs Report, World Economic 
Forum, Centre for the New Economy and Society, Geneva, 
2018. 


Universitățile, integratorul dezvoltării 
oraşelor magnet şi a ecosistemelor urbane 


ale secolului 21* 


Marilen Pirtea ** 


Prin soluția unui centru universitar integrat şi 
chiar prin pregătirea construcției viitoare a unei 
rețele universitare publice de cercetare, manage- 
mentul academic timişorean își poate propune să 
construiască oraşul universitar de mâine, de secol 
21. Transformarea şi rearanjarea strategică a patru 
universități publice într-o inițiativă comună, 
optimizată, care să permită concentrarea resurselor, 
poate poziționa centrul universitar timişorean pe 
harta celor mai importante zece instituții de educaţie 
superioară din aria Noii Europe, a ţărilor aderate în 
Uniunea Europeană după anul 2000. Acest potenţial 
salt în topul universitar european ar propulsa 
Timişoara şi zona de vest a ţării pe primul loc în 
România, sub aspectul vizibilității şi atractivității 
educaţionale, şi ar putea fi driver-ul cheie pentru 
dezvoltarea economică și creşterea întregii regiuni, 
în această parte a Europei. 


Universitatea de Vest din Timişoara (UVT) 
aniversează 75 de ani de la înfiinţare, un prag 
aniversar ce ne onorează, atât pe noi, profesorii, 
cât şi pe toți cetăţenii orașului, comunitatea 
timişoreană. Acest parteneriat, care împlineşte 
75 de ani în 2019, se cere dezvoltat, consolidat 
şi sprijinit manifest. 

Aşadar apare ca firească întrebarea: cum ne pre- 
gătim pentru următorii 75 de ani? Sau măcar pentru 
următorii zece ani? Este o întrebare la care sunt con- 
vins că nu mai avem cum să răspundem doar noi, cei 
care facem parte din comunitatea academică a 
Universităţii de Vest. Internaționalizarea, globaliza- 
rea, generalizarea comunicaţiilor şi revoluția 
industrială şi digitală ne îndreaptă spre o altă vi- 


ziune, în care nu mai putem să generăm răspunsuri 
calificate în educaţie doar prin specializare, ci mai 
ales prin integrare; pentru că dezvoltarea comu- 
nităților urbane mari din Europa se bazează pe 
resursele universitare, este, de asemenea, și rândul 
lor, al universităților, să avanseze spre integrare și 
concentrare a resurselor, pentru ca să fie într-adevăr 
un driver al creşterii şi dezvoltării ecosistemelor 
urbane ale secolului 21. 

Aşa ne dorim și aşa se cristalizează şi direcția 
dezvoltării Timişoarei, ca ecosistem urban, ale cărei 
expertiză şi inițiativă de creştere se regăsesc în 
facultățile universităților sale. Toate cele patru 
universități publice pot forma o reţea a viitorului, 
prin care să se lanseze proiectele de creştere ale 
orașului şi zonei, așa cum se întâmplă peste tot în 
Europa, în oraşe care cresc prin pivotarea 
cunoaşterii și investiţiilor pe resursa calificată uni- 
versitară. 

Suntem într-un moment de dezvoltare accele- 
rată, UVT este o universitate de elită a centrului uni- 
versitar timişorean, dar ne şi diferențiem foarte bine 
faţă de celelalte universități publice. Avem interese 
şi programe de studii complementare cu oferta 
celorlalte trei universități publice, cu care suntem 
acum, se poate afirma fără teama de a greşi, într-o 
armonizare și completare reciprocă. În plus, UVT se 
situează pe un loc foarte bun în clasamentul univer- 
sitar internațional, care clasifică performanțele 
universităților din cele 13 ţări aparținând Noii 
Europe, țări care au aderat la UE după 2004, în care 
sunt listate 53 de instituţii de educaţie superioară, 
cele mai relevante din acest spaţiu european, inte- 
grat de curând. Acest tip de clasament universitar 


* Cuvânt susținut la deschiderea manifestărilor dedicate Zilelor Academice Timișene (16 mai 2019, Aula Filialei 


Timişoara a Academiei Române) 


** Profesor universitar dr., rectorul Universităţii de Vest din Timişoara 


111 


are cel mai înalt grad de relevanţă, tocmai pentru că 
poziţionează după performanţe universități aflate în 
imediata vecinătate regională, dar care sunt şi rela- 
tiv similare ca tradiție şi cultură educațională. Prin 
urmare, acest tip de clasament internațional indică 
poziționarea reală a universităților românești într-un 
clasament al primelor cincizeci de universități ale 
zonei central şi est-europene, descriind tabloul 
concurențial real în care se află universitățile 
româneşti. În acest tablou se află 13 universități din 
Cehia, 12 din Polonia, 7 din Ungaria şi 5 din 
România. Așadar, după numărul universităţilor, 
România se află pe locul 5 în acest clasament. 

Urmărind însă poziţiile ocupate de universitățile 
românești, observăm că prima clasare o obţine Uni- 
versitatea din Cluj-Napoca, pe locul 17 (din 53), 
urmată de Universitatea de Vest din Timişoara, care 
este clasată pe locul 29 (din 53), după care sunt lis- 
tate Universitatea din laşi, Universitatea din 
București şi Universitatea de Medicină şi Farmacie 
din laşi. 

Excelenta plasare a Universităţii de Vest din 
Timişoara, înaintea celor din Bucureşti şi laşi, dar în 
urma celei din Cluj-Napoca, arată că o schimbare de 
strategie în privinţa centrului universitar timişorean 
este necesară în direcția integrării resurselor celor 
patru universități publice timişorene, o direcţie prin 
care educaţia superioară din Timişoara poate depăși 
impactul centrului universitar din Cluj-Napoca, pen- 
tru ca Timișoara să ajungă primul centru universitar 
românesc, situat chiar între primele zece universităţi 
ale Noii Europe. 

Dacă aş avea de formulat un obiectiv al centru- 
lui universitar timişorean pentru următorii zece ani, 
cu siguranță acesta ar fi acela care ar plasa noua 
reţea universitară publică de cercetare din Timişoara 
între primele zece universităţi ale Noii Europe, din 
cele 13 ţări central şi est-europene cele mai noi 
membre ale Uniunii Europene. 


Universitățile sunt epicentrul dezvoltării 
orașelor magnet, la fel ca peste tot în Europa, în 
cazul oraşelor de talie medie şi mare, oraşe care 
devin oraşe magnet prin puterea de atracție uni- 
versitară, economică, culturală şi socială, oraşe 
care dau trendul performanţei economiei 
naționale. 

Izvorul de creștere a ecosistemelor urbane medii 
şi mari în Europa se află în centrele universitare, 
care asigură capacităţi şi talente pentru toate palie- 


112 rele de competenţe necesare dezvoltării unui con- 


glomerat urban cu industrii tot mai competitive şi 
tehnologizate. Aceste oraşe accelerează atât de mult 
ritmul creșterii economice, încât devin cunoscute 
printr-o putere de atracție în creştere pentru tot mai 
mulți externi ce migrează spre aceste ecosisteme. 
Studiul Băncii Mondiale din 2017, intitulat „Oraşe 
Magnet — migraţie şi navetism în România”l, 
defășurat prin prelucrarea datelor socio-economice 
aparținând seriilor de timp cuprinse între anii 2000 
şi 2013, arată că din primele opt oraşe cu cel mai 
puternic ritm de creştere din Europa, șapte au fost 
din România (Timişoara, Bucureşti, Cluj-Napoca, 
Craiova, Braşov, laşi şi Constanţa). Datele au luat 
în considerare creşterea PIB pe locuitor, ajustată cu 
puterea de cumpărare medie pe ţară. Acest studiu 
arată că cele mai puternice economii naționale se 
bazează pe oraşe puternice secundare, care dau 
trendul performanţei economiei naționale. Oraşele 
secundare, numite şi oraşe de rang 2, sunt acele 
localităţi cu o populaţie de aproximativ 50% din 
cea a capitalei, în curs de dezvoltare, de cele mai 
multe ori fiind nişte Hub-uri ale inovației. Iar pen- 
tru a se dezvolta în continuare, România trebuie să 
prioritizeze creşterea oraşelor secundare ca oraşe 
magnet. 

Să reflectăm şi la un alt indicator, calitatea vieții, 
cel care contribuie semnificativ la potențarea 
oraşelor magnet. Într-un top al calităţii vieţii în ora- 
şele din întreaga lume?, în 2019, Timişoara se află 
pe locul 47 în Europa, în faţa unor oraşe precum 
Barcelona, Novi Sad sau Salonic. Interesant este că 
în ultimii doi ani Timişoara s-a apropiat de Cluj-Na- 
poca la doar 10 puncte (Clujul este la 155 puncte, în 
timp ce Timişoara a ajuns la 144 de puncte, după ce 
era acum doi ani era la sub 100 de puncte), urmă- 
toarele oraşe româneşti din acest top fiind laşi (locul 
54), urmat la o distanță semnificativă de Bucureşti 
(abia locul 65). 

Mai mult decât atât, Timişoara este plasată ală- 
turi de Cluj-Napoca în studiul realizat tot de Banca 
Mondială și numit Oraşe Competitive3, fiind 
singurele orașe secundare ale României capabile 
prin atractivitate şi competitivitate în atragerea de 
resurse umane să devină Pub-uri de dezvoltare de 
rang 2 (după capitală, care este oraş de rang 1 ca 
oraş magnet). 

Şi nivelul serviciilor publice impactează asupra 
capacităţii unui oraş de a atrage externi, cei mai 
mulți preluaţi de universități în programele lor. 
Administraţiile eficiente sunt şi optim dimen- 
sionate: Bucureştiul are peste 800 de angajați la 


două milioane de locuitori şi 228 kilometri pătrați 
suprafață de intravilan, în timp ce Berlinul are 200 
de angajaţi la 3,5 milioane de locuitori şi 900 de 
kilometri pătraţi de intravilan. Merită să amintim că 
şi Timişoara şi Clujul au câte aproape 900 de 
angajați. 

În sumar, capacitatea de atracţie a oraşelor secun- 
dare ale României ca oraşe magnet este dată de: 

— PIB-ul local pe locuitor/ajustat la puterea de 
cumpărare; 

— calitatea vieţii, atractivitatea pieţei muncii şi a 
vieţii socioeconomice și culturale; 

— capacitatea şi eficiența administrativă; 

— portofoliul educațional universitar şi pachetul 
de servicii asociate programelor de studii. 


Competiţia valorilor, desfăşurată între Timi- 

şoara şi Cluj-Napoca, este acum alterată de o 

istorie recentă care a dezavantajat permanent 

Timişoara, mai ales prin finanţările publice cen- 

trale, nejustificat de disproporționate, în avanta- 

Jul Clujului. 

Este indicat să analizăm în profunzime ce ne-a 
împiedicat până acum să fim pe primul loc în ierar- 
hia reală a mediului universitar românesc, un set de 
condiții defavorabile, pe care, dacă vom vrea să le 
demontăm şi să le depăşim, vom avea soluţia prin 
care să aducem centrul universitar timişorean pe 
primul loc în România și în topul primelor zece 
universități din aria ţărilor Noii Europe, între cele 50 
de universităţi semnificative din zonă. 

Deşi au o talie semnificativ egală ca mărime a 
populației şi infrastructurii urbane, ca şi centre re- 
gionale, Timişoara, laşi și Cluj-Napoca se află pe 
paliere diferite ale dezvoltării universitare, dacă 
evaluăm cantitativ. Timişoara este astăzi un centru 
universitar cu 35 mii studenţi, la laşi sunt 40 de mii, 
iar la Cluj-Napoca 50 de mii. 

Să nu ne ferim să o spunem, oraşele cu centre 
universitare puternice conştientizează că este foarte 
importantă voința comună demonstrată de mediul 
universitar, ca soluție pentru dezvoltarea forței de 
muncă cu înaltă specializare. Aceste oraşe au intrat 
deja în logica rolului primordial al mediului univer- 
sitar pentru dezvoltarea ecosistemului urban, sunt 
oraşe în care administrația şi mediul de afaceri 
investesc concret şi strategic pentru dezvoltarea cen- 
trelor universitare. 

lată de ce putem observa că orașe cu același ca- 
libru al dezvoltării ca şi Timişoara sunt avantajate 
de mai mulți ani în alocarea locurilor finanțate 


guvernamental: pentru Cluj-Napoca, alocarea este 
de 15,7% din totalul locurilor finanțate de la 
bugetul naţional pentru educaţia universitară, iar 
pentru lași este de 13%, în timp ce pentru centrul 
universitar timişorean finanţarea este de doar 9% 
din totalul locurilor finanţate de la bugetul naţional 
pentru învățământul universitar, aceasta fără să mai 
facem referire la Bucureşti, decât în plan secundar 
(29%). 

Această talie diferită a dezvoltării universitare, 
nefirească dacă o raportăm la dezvoltarea socială și 
economică a celor trei orașe, care sunt sensibil 
egale prin indicatorii demografici şi socioecono- 
mici, este explicabilă doar printr-o istorie mai mult 
sau mai puţin recentă a evoluției finanțărilor pu- 
blice pentru programele universitare din cele trei 
oraşe. Este vorba, mai pe scurt, de avantajarea 
celorlalte două centre, lași şi Cluj, în raport cu 
Timişoara, prin intermediul finanțărilor decise de 
Ministerul Educaţiei. 

Merită să aliniem cifrele reprezentând numărul 
de locuri finanțate de Ministerul Educaţiei 
Naţionale+ în 2018, pentru ca să fie limpede în ce 
situație defavorabilă se află Timişoara: UVT 3300 
locuri, UBB 8400 locuri, spre exemplu, ca total, în 
cele trei cicluri Bologna. Cifrele vorbesc de la sine! 

Cum să gândim altfel restartarea dezvoltării 
Timişoarei, decât începând cu o reformatare 
instituțională a prezenţei şi calibrului vieţii universi- 
tare, produsă prin concentrarea resurselor aca- 
demice din Timişoara, prin care vom repoziționa 
centrul universitar timişorean şi vom induce, 
inevitabil, un salt al nivelului de finanțare publică 
pentru programele universitare timișorene. Dacă ne 
vom apăra mai bine interesele în raport cu deciziile 
care se iau în Ministerul Educaţiei, mai ales printr-o 
strategie unitară pe centru universitar, avem şanse să 
trecem la un alt nivel de finanțare publică a locurilor 
oferite în facultățile timişorene. 

Astfel, la fel ca în multe dintre oraşele europene 
cu dezvoltare accelerată, în Timişoara vom putea 
vorbi de poziționarea educaţiei superioare ca prim 
driver în creşterea sustenabilă a comunității, vom 
avea în centrul universitar o resursă de cunoaștere şi 
tracțiune a creşterii economiei, care va deveni cea 
mai importantă cale de dezvoltare pentru oraş și 
regiune, alături, desigur, de ansamblul paletei de 
resurse de creștere specifice Timişoarei: resursele 
culturale, dinamica socială, infrastructura eco- 
nomică sau investițiile publice derulate de 
autoritățile publice. 


113 


În Timișoara putem vorbi despre un bazin 
uriaş de resurse universitare, pe care însă nu îl 
utilizăm la potențialul său. 

Oraşul central din regiunea de Vest, Timişoara, 
deține resurse semnificative, chiar foarte importante 
şi vitale pentru creşterea sustenabilă, dar care, din 
păcate, nu sunt puse în mișcare împreună, pentru ca 
să creeze sinergie şi un salt semnificativ al ecosis- 
temului comunității noastre. Vorbim de 5000 de 
angajaţi, 35 de mii de studenți, un buget anual de 
peste 500 de milioane de lei, un aport magistral la 
viața economică a Timişoarei şi la definirea so- 
cietății cunoaşterii din această regiune românească 
ŞI europeană. 

Timişoara deține astăzi o universitate com- 
prehensivă şi trei universități de specialitate 
(tehnică, medicală, agronomică), fiind un centru 
universitar de tradiţie, cu performanţe, dar insu- 
ficient finanțat şi încă subdimensionat. 

Universitatea de Vest din Timişoara (UVT), de 
profil comprehensiv, înființată în 1944, cuprinde în 
prezent 11 facultăți cu cicluri de studii de licenţă, 
masterat şi doctorat, cu peste 15 mii de studenți 
înscriși în peste 90 de programe universitare. UVT 
oferă 3000 de locuri de cazare şi deţine trei baze 
sportive. Personalul UVT cuprinde 650 de angajaţi 
în sector didactic (titulari şi pe perioadă 
determinată), 250 de angajați în sector didactic 
auxiliar şi 185 de angajaţi în sector nedidactic, 
adică un total de 1085 de angajaţi. Bugetul UVT 
depăşeşte 150 de milioane lei, din care puţin peste 
50% sunt cheltuielile de personal. 

Universitatea Politehnică din Timișoara (UPT), 
de profil tehnic, cuprinde în prezent zece facultăți cu 
cicluri de studii de licenţă, masterat şi doctorat. UPT 
oferă câteva mii de locuri de cazare şi deține 
cantină, policlinică studențească şi două baze 
sportive. 

Universitatea de Medicină şi Farmacie din 
Timişoara (UMFT), de profil medical, înființată în 
1945, în prezent cuprinde trei facultăți cu cicluri de 
studii de licență, masterat şi doctorat, în 14 pro- 
grame universitare. UMFT oferă, de asemenea, două 
mii de locuri de cazare. 

A patra universitate publică, Universitatea de 
Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului 
„Regele Mihai I al României” (USAMVBT), de 
profil agronomic şi medical veterinar, înființată în 
1945, cuprinde în prezent şase facultăţi cu cicluri de 
studii de licenţă, masterat şi doctorat, cu aproape 


114 cinci mii de studenţi înscrişi în peste 20 de programe 


universitare. USAMVBI oferă, la rândul său, 
aproape două mii de locuri de cazare. 

Cele patru universități publice timişorene 
cumulează astfel peste zece mii de locuri de cazare, 
aproape patruzeci de mii de studenţi și cinci mii de 
universitari şi angajaţi în serviciile suport, dar și o 
foarte dezvoltată reţea logistică şi de facilități 
educaţionale și conexe, un patrimoniu semnificativ, 
comparabil cu ceea ce regăsim în oraşele univer- 
sitare cele mai cunoscute ale Noii Europe, conform 
Topului Universităţilor din cele 13 țări ale ariei Noii 
Europes, în care primele zece universităţi sunt 
acum: University of Tartu (Estonia), Cyprus Uni- 
versity of Technology (Cipru), University of Cyprus 
(Cipru), Charles University in Prague (Cehia), 
Semmelweis University Budapesta (Ungaria), Uni- 
versity of Warsaw (Polonia), Masaryk University 
Brno (Slovacia), University of Split (Croaţia), Uni- 
versity of Maribor (Slovenia) şi Palacký University 
Olomouc (Cehia). 


Timişoara se va dezvolta în continuare, cu 
siguranță, dar devine important cum gestionăm 
dezvoltarea, printr-un efort comun de a imprima 
o viziune academică pentru creşterea oraşului ca 
ecosistem urban de secol 21. 

Creşterea oraşului nu se va realiza independent 
de dezvoltarea universitară. De la an la an apar tot 
mai multe semne ale scepticismului faţă de 
posibilitățile de dezvoltare şi talia la care va ajunge 
învățământul superior timişorean public, scepticism 
dat de cifrele seci ale declinului demografic natural 
şi ale contracție populaţiei, din cauza migrației tine- 
rilor spre alte țări ale Uniunii Europene. 

Dar nu avem doar motive de îngrijorare. Dim- 
potrivă, costurile învățământului superior în 
România ne avantajează şi ne pot oferi motive 
pentru ca să gândim scenarii de creştere a cifrelor 
de școlarizare. 

Dar mai avem nevoie de ceva, iar acest ceva este 
reprezentat de modelul de management universitar 
pe care îl aplicăm. Dacă vom rămâne tributari unei 
izolări, fiecare cu sigla universităţii lui, cu un număr 
de candidați, studenți şi absolvenţi tot mai mic, de la 
an la an, nu ne vom relansa. Avem nevoie de con- 
centrarea resurselor, pentru ca să ne obişnuim să 
lucrăm împreună, toți cei din managementul 
universitar timişorean, cred că în acest fel vom găsi 
scenariile pentru o regândire a cadrului instituțional 
în care se desfăşoară învățământul şi cercetarea din 
Timișoara, prin care să activăm scenarii de creştere 


şi dezvoltare, împotriva estimărilor pesimiste de 
acum. 

Sunt adeptul unei soluţii care pune accentul 
asupra unui format instituțional de tip rețea a 
universităților publice de cercetare, prin care vom 
pregăti oraşul universitar de mâine, de secol 21. 

Avem toate atuurile, talia, dar şi eterogenitatea 
economico-industrială a Timişoarei sunt atuuri pen- 
tru ca să orientăm viitoarea dezvoltare urbană prin 
pivotarea creșterii sustenabile pe baza puterii de 
tracțiune a centrului universitar, care va oferi 
Timişoarei soluţiile cele mai avansate de dez- 
voltare, ca societate a cunoaşterii şi cercetării. Asta 
fac cele mai multe oraşe europene de talia 
Timişoarei, care beneficiază de resurse univer- 
sitare, îşi fixează busola dezvoltării cu ajutorul 
cunoașterii oferite de centrele lor universitare. Nici 
nouă nu ne lipsește aproape nimic să ne construim 
politicile publice spre dezvoltarea societăţii 
cunoaşterii, prin resurse create pe baza educaţiei şi 
cercetării universitare. 

Investitorii străini, cei care au dezvoltat sectoare 
întregi ale industriei timişorene, ne vor fi parteneri, 
antreprenorii companiilor de înaltă tehnologie ne 
vor susține şi vor coopera cu noi, pentru că au mare 
nevoie de absolvenţi cu specializări înalte, ad- 
ministrația va veni spre mediul universitar cu mai 
multe inițiative şi facilități, pentru un parteneriat 
durabil. Totul va ține, însă, de capacitatea noastră, a 
celor din managementul universitar timişorean, cei 
care suntem în situația de a administra un proces de 
schimbare instituțională, pentru trecerea la un nou 
format de universitate a comunităţii, rețeaua uni- 
versitară publică de cercetare, care poate să concen- 
treze toate resursele bune din cele patru universități 
publice existente acum şi să le potenţeze prin rezul- 
tate multiplicate. 

Pe termen mediu şi lung vom obține mari avan- 
taje, noi toţi, universitari şi cetăţeni ai Timişoarei, 
deopotrivă. Concentrarea resurselor universitare 
publice este o decizie ce poate poziționa centrul 
universitar timişorean pe harta celor mai impor- 
tante 10-15 instituţii de educaţie superioară din 
aria Noii Europe. Această potențială poziționare în 
topul universitar european va propulsa Timişoara și 
zona de Vest a ţării pe primul loc în România, ca 
vizibilitate şi atractivitate în această regiune a 
Europei, ca ofertă educațională universitară, 
depășind centrul universitar din Cluj-Napoca şi 
aducând o altă abordare față de centrul universitar 
din București (în pofida faptului că numărul 


studenților centrului bucureştean este posibil să 
rămână superior față de cel din centrul timișorean). 
Viziunea timișoreană va fi cea a abordării integrate 
a resurselor universitare şi a cooperării comunitare 
cu administrația locală şi cu mediul antreprenorial. 

Acest model de schimbare instituțională a fost 
adoptat şi de universități mari şi de altele mai mici, 
din mari capitale sau din cele de talie medie. Proce- 
sul acestei reformări instituţionale este unul condus 
sistematic către obiective precise. lată trei exemple 
devenite clasice: 

Manchester Metropolitan University 
(MANCHESTER MET) a fost înfiinţată în 1992 prin 
preluarea Manchester School of Design (înființată în 
1843) şi a Manchester Polytehnic (înființată în 1970). 
Grupează aproape 33 mii de studenți. 

— London Metropolitan University (LONDON 
MET) a fost înființată la 1 august 2002 prin fuziunea 
Universităţii London Guildhall şi a Universităţii din 
Londra de Nord. Grupează peste 12 mii de studenţi 
şi un colectiv academic de 2400 de angajaţi. Buge- 
tul anual este de 127 milioane euro. 

— Oslo Metropolitan University (OSLO MET) a 
fost înființată la 12 ianuarie 2018 prin preluarea 
Colegiului Oslo și Akershus. Grupează aproape 20 
de mii de studenți şi un colectiv academic de peste 
1350 de angajaţi, dar şi 800 de angajaţi ca personal 
administrativ. 


Ce se va schimba în centrul universitar 
timişorean? 
În primul rând orizontul pe care îl vom avea, 

o altă talie şi poziționare în Europa Centrală şi 

de Est. Dar și asumarea unui rol social al centru- 

lui universitar, de pivot al proiectelor publice. 

O nouă aşezare instituțională a mediului uni- 
versitar timişorean aduce mai multe categorii de 
beneficii, cuantificabile chiar. Totul va porni de la 
ambiția stakeholder-ilor din comunitate de a con- 
tribui la dezvoltarea Timişoarei, pentru că efortul 
de schimbare şi rearanjare strategică a patru uni- 
versități publice într-o reţea universitară publică de 
cercetare, optimizată, nu o să fie deloc simplu. 
Estimăm obţinerea următoarelor output-uri insti- 
tuționale: 

e Creşterea numărului total de studenți (chiar 
până la dublarea capacității centrului universitar), 
pornind de la creşterea numărului de locuri finanțate 
public, de la un număr de 10 mii de locuri finanţate 
public astăzi către 20 de mii anual, o cifră totală 
corelată cu nevoi de creştere a capacităților de 


115 


cazare de la circa 15 mii de locuri (disponibile 
astăzi) la minim 30 de mii. 

e Un ranking internațional ce ne-ar situa în top 
15 universităţi ale Noii Europe (din aria celor 13 ţări 
ale Uniunii Europene ce au aderat după 2004), pe 
baza indicatorilor calitativi şi cantitativi ce ar lua în 
considerare concentrarea tuturor resurselor într-o 
singură rețea universitară publică de cercetare, 
dotată cu minim 30 de facultăţi şi 200 de programe 
universitare. 

e Creşterea importanței comunităţii academice 
timişorene, care şi-ar putea dubla numărul, de la un 
total actual de 5000 de cadre universitare şi angajați 
tehnici şi din serviciul suport, până la un palier de 
10 000 de angajaţi. 

e Creşterea bugetului total anual operat în în- 
tregul centru universitar timişorean, de la un buget 
total al celor patru universităţi publice, care se ridică 
în prezent la 540 milioane lei, către un buget estimat 
de peste 1 miliard lei anual. 

e Creşterea factorului de impact asupra eco- 
nomiei locale prin fixarea acestei rețele publice de 
cercetare drept pivot al creșterii întregii comunități 
(prin creșterea bugetului public pe centrul universi- 
tar de la 500 la 1000 de milioane de lei anual, dar şi 
prin atragerea suplimentară în economia locală a 
încă 500 de milioane de lei anual, prin bugetele 
aduse datorită efectivului suplimentar de studenţi, 
cât şi prin prin atragerea de noi programe de 
finanţare în cercetare). 

e Merită să subliniez, de asemenea, şi facilitatea 
creată prin această consolidare a rețelei universitare 
publice de cercetare a Timişoarei, reaşezate in- 
stituțional, reţea care va permite participarea 
semnificativă a autorităților locale la efortul de dez- 
voltare a centrului universitar. Primăria Timişoara şi 
Consiliul Judeţean Timiş vor avea astfel un cadru 
propice pentru stabilirea parteneriatului de lungă 
durată cu mediul universitar, pentru dezvoltare 
logistică şi economică în cooperare, printr-un plan 
multianual de investiţii publice. Implicarea majoră a 
autorităţilor locale pentru dezvoltarea centrului uni- 
versitar se poate exprima în investițiile pentru un 
nou campus (10 mii de locuri de cazare), cât şi pen- 
tru un nou centru de cercetare, inventică și inovare, 


cu dotări integrate (o nouă investiție polivalentă 
pentru cercetare aprofundată), însă şi prin acordarea 
de burse de cercetare municipale, pe toate nivelele 
universitare (studenți la ciclul licență şi master, 
burse doctorale şi postdoctorale, pe proiecte-pilot 
sau proiecte magistrale). Similar, dezvoltarea va 
include parteneriate cu sectoarele antreprenoriale 
reprezentative, pentru care centrele de cercetare uni- 
versitare ar putea să reprezinte laboratoarele de 
R&D şi HiTech, utilizate pragmatic în cercetarea 
industrială sectorială şi inovarea ştiinţifică. 

e Nu în ultimul rând, se cuvine să subliniez, tot 
în sensul apropierii modelului nostru de dezvoltare, 
ca oraş, de cel al multor oraşe europene, şi recenta 
afiliere realizată de UVT la rețeaua europeană a 
universităților metropolitane „E-Universities Net- 
work”, din care fac parte entități universitare din 
oraşe europene de dimensiuni medii, o reţea care 
cuprinde modele semnificative de dezvoltare 
instituțională universitară, exemple indicative pen- 
tru noi, mai ales în privinţa modului în care poate 
evolua centrul universitar timişorean în ansamblul 
său, în următorii zece ani. 

Merită să reflectăm, cu deschidere şi dedicare, la 
viitorul nostru comun, chiar astăzi acest viitor se 
schimbă prin ideile noastre, prin coerență şi respon- 
sabilitate publică. 


Note 


1 Oraşe Magnet — Migraţie şi Navetism în România. 

2 Quality of Life Index. 

3 Oraşe Competitive. 

4Totalul din cele trei alocări: 

https://www.edu.ro/sites/default/files/Repartitie_prlimi 
nara LICENTA _APR2018.pdf 

https://www.edu.ro/sites/default/files/repartitie_prelimi 
nara MASTER_APR2018.pdf 

https://www.edu.ro/sites/default/files/repartitie_prelimi 
nara DOCTORAT _APR2018.pdf 

5 The Times Higher Education New Europe ranking. 


Sistemul de învăţământ superior tehnic 


2 


românesc, astăzi: aşteptări şi realitățti* 


2 


Viorel-Aurel Șerban ** 


Universitățile se manifestă în societate ca având 
o funcție formativă, inovativă, culturală şi socială. A 
forma cetățeni activi şi o resursă umană calificată 
constituie o misiune principală a universităților. 

În cazul sistemului de învățământ tehnic supe- 
rior o provocare de actualitate o reprezintă acomo- 
darea la exigenţele angajatorilor de „astăzi” mani- 
festată prin: 

e corelarea ofertei actuale cu nevoile pieței 
muncii; 

e adaptabilitate şi flexibilitate; 

e formarea de specialişti cu competențe în intro- 
ducerea tehnologiei 5G; 

e implementarea strategiei Industry 4.0. 

O analiză fundamentată a stării învățământului 
superior tehnic din România acestor zile nu poate fi 
făcută fără a avea în vedere şi „zestrea” acumulată 
în decursul istoriei sale. 


I. Evoluţia învăţământului superior românesc 

Chiar dacă învățământul superior românesc îşi 
are începuturile în secolul XIX, prin înființarea 
Şcolilor superioare tehnice şi a Universităților, la 
laşi şi apoi la București, anii imediați Primului 
Război Mondial pot fi apreciați importanți pentru 
sistemul învățământului superior în limba română. 
S-au înfiinţat, prin decrete regale, mai multe 
universități, astfel că în anul 1935 în România sunt 
16 universităţi (cu un număr de peste 26 de mii de 
studenţi), iar în anul 1948 numărul acestora creşte 
semnificativ la 45 şi cel al studenților aproape se 
dublează, ajungând la 48 676. [1] 

Învăţământul românesc suferă transformări sem- 
nificative la sfărșitul celui de al Doilea Război 


Mondial. Noul regim politic instaurat, controlul 
discreționar al României de către regimul sovietic 
conduce și la modificări importante în sistemul 
educațional. Reforma învățământului din 1948, în 
pofida unor măsuri pozitive (accesul la educaţie 
primară generalizat, îmbunătăţirea bazei materiale, 
creşterea efectivelor de cadre didactice şi elevi), 
statucază copierea modelului educaţional sovietic, 
total străin tradiţiilor europene acumulate în Româ- 
nia în perioada interbelică și impune politicile pro- 
letcultiste [10]. 

Anii '60 sunt marcați de „distanțarea de Mos- 
cova” (Legea privind învăţământul din România, 
votată în 1968, este o dovadă în acest sens). Sunt 
aplicate măsuri, precum desfiinţarea taxelor în 
întregul învățământ, admiterea pe baze meritocra- 
tice prin concurs, înființarea de institute pedago- 
gice, universități şi centre de învățământ superior 
(Universitatea din Timişoara în 1962, Universita- 
tea din Craiova în 1966, Universitatea din Braşov 
în 1971, Universitatea din Galaţi în 1974), dez- 
voltarea învăţământului de scurtă durată.[ 10] 
Totodată, se remarcă creşterea importanţei institu- 
telor politehnice şi a specializărilor tehnice, con- 
secinţă şi a accelerării industrializării ţării. După 
anul 1970, o serie de institute pedagogice (Su- 
ceava, Oradea, Baia Mare, Piteşti) sunt transfor- 
mate în instituţii de învăţământ superior, acest 
proces a constat în adăugarea unor specializări 
tehnice de subingineri [1]. 

Criza generalizată în care s-a aflat România 
după anul 1980, care a condus la reducerea severă a 
alocaţiilor bugetare, s-a manifestat nefast şi în 
învățământul superior. A fost afectată dramatic 


* Cuvânt susţinut la deschiderea manifestărilor dedicate Zilelor Academice Timişene (16 mai 2019, Aula Filialei 


Timişoara a Academiei Române) 


** Profesor dr. ing., rectorul Universităţii Politehnica Timişoara 


117 


Perioada 1990/ 1999/ 2008/ 2010! 20121 | 2015/ 2047! 
1991 2000 2009 2011 2013 2016 2018 
Numar total de 56 126 104 108 107 98 96 
universitați, din care: 
în sistem public 56 59 56 56 56 55 
în sistem privat - 43 41 
Număr de facultăți, 186 567 561 
din care: 
în sistem public ` 624 648 422 405 409 409 
în sistem privat R 161 107 207 191 158 152 
Numărul de studenți, | „92 s10 | 521.483 | 1.035.513 | 871.842 | 618.157 | 535.218 | 531.586 
din care: 
în sistem public | 192.810 | 370.912 624.654 579.290 | 520.853 | 448.939 | 464.642 
în sistem privat 150.571 410.539 273.014 | 99.676 | 70.206 | 66964 


Tabelul 1. Date privind evoluţia învățământului românesc în perioada 1990-2018 [11] 


8 > 8 


8 8 83 


TELEFE 


perioada perioada perioada perioada perioada perioada perioada 
1990-1991 1996-2000 2007-2009 2010-2011 2012-2013 2015-2016 2017-2018 


Număr universități 


nr. univeristăți în sistem public E nr. universități însistem privat 


Figura 1. Evoluţia numărului de universități în perioada 
1990/1991-2017/2018 


funcționarea curentă a instituţiilor, iar dotările şi 
investiţiile în sistem au fost suprimate. 

Căderea regimului comunist în anul 1989, 
precum şi schimbările politice care au urmat au avut 
drept consecinţe modificări majore şi în sistemul de 
educaţie. 

Datele principalilor indicatori ce caracterizează 
învățământul superior sunt prezentate sintetic în 
Tabelul 1 şi Figura 1. 

Se disting trei perioade specifice: [2] 

1. Anii 1990-2000: perioada dezvoltării 
intensive şi a confuziei 

Apariția sistemului privat de învățământ, cu pro- 
grame de studii în special în domeniul economic și 
juridic, este însoțită de o creştere semnificativă a 


118 numărului universităților publice. 


-319333 


perioada perioada perioada perioada perioada perioada perioada 
1990-1991 1996-2000 2007-2009 2010-2011 2012-2013 2015-2016 2017-2018 
nr. studenti in sistem public m nr. studenti in sistem privat 


Numar studenti 


Figura 2. Evoluția numărului de studenți în perioada 
1990/1991-—2017/2018 


Dacă în anul universitar 1990-1991 nu se 
înființase încă nicio universitate privată, în numai 
şase ani numărul acestora ajunge la 44, iar numărul 
studenților înmatriculați atinge 26,4% din numărul 
total al studenţilor. 

Devine alarmantă absenţa preocupărilor pentru 
calitate şi performanţă. 

2. Anii 2001-2010: perioada expansiunii 
necontrolate 

Se caracterizează printr-o „explozie” a nu- 
mărului de universități şi înmatriculări masive de 
studenți. 

Cu o rată medie de 4655 de studenţi anual, 
România înregistrează cea mai mare creştere medie 
anuală din Uniunea Europeană. 


În anul universitar 2008-2009, numărul total al 
studenților depăşeste 1 milion (1 035 513). Sectorul 
învățământului terțiar particular acoperea aproape 
45% din totalul numărului de studenţi înmatriculaţi 
în România. 

În anul 2010, 41% din numărul studenților din 
sectorul învăţământului terțiar particular era la 
învățământ la distanță sau frecvenţă redusă (6%). 
Totodată, învățământul — juridic, economic şi uma- 
nist — a înregistrat creşteri masive ale numărului de 
studenți, pe când ponderea celui tehnic a scăzut dra- 
matic. 

Dezvoltarea extensivă a învățământului superior 
nu a fost cauzată și susținută de o creştere pe măsură 
a numărului de absolvenţi ai studiilor liceale, ci mai 
degrabă de intrarea în sistem fără niciun criteriu a 
absolvenților de liceu din anii precedenţi, ceea ce a 
avut ca efect şi scăderea numărului de studenți în 
anii următori. 

„Unele universităţi au valorificat din plin acest 
mediu confuz şi au abdicat rapid de la misiunea lor 
socială, neconsiderându-se responsabile în a forma 
studenţi care pot demonstra că stăpânesc anumite 
competenţe şi abilităţi şi nici pentru faptul că 
absolvenţii nu îşi găsesc locuri de muncă. 

Nimeni nu le-a evaluat după aceste criterii şi 
nimeni nu le-a tras la răspundere pentru eşecuri. 
Din interese financiare, singura preocupare cu 
adevărat relevantă a fost înmatricularea cât mai 
multor studenţi, indiferent de calitatea pregătirii 
acestora. Se realizează o suprasaturare cu diplome 
universitare”. [3] 

3. Anii 201 l-—prezent: perioada contracţiei 

În perioada 2011-2015, pe ansamblu, în Uni- 
unea Europeană s-a înregistrat un trend negativ cu 
o scădere medie anuală de aproximativ 290 mii de 
studenți. Şi în România se înregistrează un puternic 
trend negativ, înregistrându-se cea mai mare scădere 
medie anuală: aproximativ 79 mii de studenți. 

Astfel, în anul 2012, România avea cu circa 30% 
mai puţini studenți decât în anul 2008, iar în anul 
2018 s-a ajuns aproape la jumătate (531 586 studenți 
față de 1 035 513). 

Multe universități private au intrat în colaps 
(numărul total al studenților fiind astăzi de peste 
şase ori mai mic comparativ cu anul universitar 
2008-2009). Universitățile publice de dimensiuni 
mai mici se confruntă cu mari probleme de 
funcționare, fiind menținute pe linia de plutire doar 
prin intervenția ministerului de resort. 


II. Evoluţia învăţământului superior 
tehnic în România 

Primele date de care dispunem privitoare la 
ponderea învățământului tehnic sunt, începând cu 
anul universitar 1948—1949, prezentate în Tabelul 2. 
În acest an universitar, un procent de aproximativ 
26% din numărul total al studenţilor (adică puţin 
peste 12 000 de studenţi) studiază în domeniul 
tehnic. 


Perioada / 


1988/1989 
% Nr. stud. /domeniu / 


1948/1949 1958/1959 1968/1969 1978/1979 


Tehnic 26,1% 38,9% 36,3% 56,1% 68,8% 


Medical 20,6% 12,7% 6,5% 11,7% 10,3% 


Univ-pedagogic 19,1% 27,4% 39,0% 14,8% 9,5% 


Economic 17,0% 8,4% 11,7% 12,4% 9,4% 


Juridic 11,4% 4,3% 4,2% 3,7% 1,5% 


Arte 4,7% 2,1% 2,3% 1,3% 0,6% 


Tabelul 2. Ponderea procentuală a numărului de studenţi 
în principalele domenii de studii în perioada 1948-1989 


perioada 
1978-1979 


e5%tBb8a 


perioada 
1948-1949 


perioada 
1958-1959 


perioada 
1968-1969 


perioada 
1988-1989 


Figura 3. Evoluţia procentuală a numărului total 
de studenți în domeniul tehnic, în perioada 1948-1989 


Tendinţa de creştere a ponderii domeniului tehnic 
s-a accentual în anii '70, urmare a orientării 
învățământului superior către industrie, a reintroduc- 
erii specializărilor de subingineri şi a funcţionării 
acestora la seral, chiar şi în marile întreprinderi. Pro- 
cesul, numit de unii autori „politehnizarea” 
învăţământului, a condus astfel la sfârşitul anilor '80 
la o pondere a numărului de studenţi în domeniile 
tehnice de peste 68% (132 653 studenți). 

În anii de după revoluţie, marcați de expan- 
siunea fără precedent a învăţământului particular, 
axat majoritar pe domeniul sociouman (şapte din 
zece locuri noi în sistem aparțin acestui domeniu), 
ponderea studenţilor din domeniului tehnic coboară 
dramatic atingând 21,2% în anul universitar 
2008-2009 (Tabelul 3, Figura 4). În schimb, pon- 
derea celor din domeniile sociouman, economic şi 
juridic prezintă creşteri spectaculoase (Tabelul 3). 


119 


120 


Perioada / 1988/ 1998/ 2008/ 2011/ 2015/ 
% Nr. stud. /domeniu 1989 1999 2009 2012 2016 
Tehnic 68,8 27,6 21,2 25 26,13 
Medical , 9 10,03 
Total 34 36,16 
Socio — umane 27 29,1 
Economic 26 21 
Juridic 12 11 
Arte 1 1,1. 
Total 66 62,2 


Tabelul 3. Ponderea procentuală a studenților 
din principalele domenii de studii în perioada 1989-2016 


Clasificarea domeniilor de studii în două grupe: 
„Soft? (ştiinţe sociale, economice, juridice, ale 
educaţiei, umaniste şi arte), respectiv „hard” 
(ştiinţele inginerești, ştiinţe exacte şi medicale) [5] 
ne relevă uriaşa discrepanță între oferta univer- 
sităților şi cererea mediului economic de absol- 
venţi din domeniile asociate ştiinţelor inginereşti şi 
exacte (Figura 5). 

Grupa „soft” cuprinde ştiinţe sociale, econo- 
mice, juridice, ale educaţiei, umaniste şi arte. 

Grupa „hard” include ştiinţele inginereşti, 
ştiinţe exacte şi medicale. 


f 


perioada perioada perioada perioada perioada 
1988-1989 1998-1999 2008-2009 2011-2012 2015-2016 
E hard 79.1 35.5 26.6 34 36.16 
soft 11.5 64.5 73.4 66 62.2 


Figura 5. Reprezentarea grafică a ponderii procentuale 
a numărului total de studenţi în domeniile „hard” şi „soft” 
în perioada 1988-2016 


perioada 1988-1989 
perioada 1998-1999 
perioada 2008-2003 
perioada 2011-2012 
= perioada 2015-2016 


68.8 p 25 
40 3 
30 27. 


tehnic 


Figura 4. Evoluţia procentuală a numărului total 
de studenți în domeniul tehnic în perioada 1989-2016 


Astfel, în anul universitar 2008-2009, 58% din- 
tre absolvenţi erau din domeniul ştiinţelor sociale, în 
timp ce 72% au obținut diplome aparţinând grupei 
„soft”. Numai 24% au absolvit ştiinţele inginereşti, 
medicale şi exacte, clasând România pe o nedorită 
primă poziţie în Europa în privința acestui raport 
„soft/hard”. 

În domeniile de specializare tehnic, medicină 
şi farmacie, artistic, universităţile publice au fost 
şi au rămas dominante pe piaţa serviciilor educa- 
tionale. 

Universitățile private au ajuns să dețină în anul 
universitar 2008-2009 aproape 82% din piață în 
domeniul juridic, aproape 75% în domeniul econo- 
mic, iar în domeniul pedagogic 45%. 

Se poate afirma că în ciuda tuturor semnalelor 
date de mediul economic privind necesarul, în 
continuă creştere, de absolvenți în domeniul tehnic, 
numărul acestora este într-o uşoară descreştere — 
este drept „în sincron” cu scăderea numărului total 
de absolvenţi —, adâncind şi mai mult criza în acest 
sector (Tabelul 4). 


III. Posibile cauze ale stării actuale 
a învăţământului superior tehnic românesc 
Numărul scăzut al absolvenţilor din domeniul 
ştiinţelor inginereşti nu poate fi explicat numai ca 


Absolvenți Absolvenți Absolvenți Absolvenți Absolvenți Absolvenți 
2012 2013 2014 2015 2016 2018 


126972 


Nr. total | 139669 
absolvenți 


113304 


109350 103474 120901 


Nr. absolvenți 38481 37241 34043 32249 31349 34370 
în ETN 


|% inginerie | inginerie | 27,55% | 55% | 2933% | 33% 


| 30,05% | 05% 29,49% 30,30 % 28,42% 


Tabelul 4. Numărul total de absolvenţi al universităților publice şi în inginerie 
la ciclul licenţă în perioada 2012-2018 [4] 


urmare a declinului demografic, a emigrărilor şi a 
interesului scăzut al absolvenţilor de liceu pentru 
specializările tehnice. 

Din punctul nostru de vedere, o cauză o 
reprezintă şi diluarea semnificativă a ponderii pro- 
gramelor de studii tehnice în universităţile formate 
imediat după anii '90 din fostele institute de subin- 
gineri, acestea devenind în câțiva ani furnizoare de 
specialişti în domeniile promovate de universitățile 
particulare. 

Dacă universităţile mari de profil tehnic şi pre- 
ponderent tehnic au reuşit să se echilibreze după 
problemele cu care s-au confruntat şi manifestă în 
ultimii ani un trend pozitiv, universităţile nou-for- 
mate şi-au redus considerabil numărul de studenți 
din domeniul ştiinţelor inginereşti (Tabelul 5). Mai 


Universităţi 
cu ponderea studenţilor în domeniul tehnic 
sub 70% 


% studenți Nr. 
în domeniul | facultăți 
de profil 


Universitatea de Medicina, Farmacie, Știință și 


35 
Tehnologie Târgu- Mureș E 


Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești 46,4 
Universitatea Eftimie Murgu „Reșița” 


tehnic 


Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu — Jiu 
[universitatea „vaste meserii seu | e | a] 
Universitatea „Transilvania” Brașov 
5 


Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava 31,2 


Universitatea Ecologica București 1 


Universitatea „Valahia” Târgoviște 
Universitatea Ovidius din Constanţa 


Universitatea 1 Decembrie Alba lulia 9,7% 1 


Universitatea „Dunărea de Jos Galaţi 


bl 
2 


Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu 


Tabelul 5. Universităţi cu ponderea studenților 
în domeniul tehnic sub 70 % [9] 


[Universitătilan | 202 | 2073 | 


Universitatea „C Brâncuşi” Târgu 


mult, o bună parte a acestora au intrat după anul 
2012 în dificultăţi financiare, urmare, în principal, a 
scăderii numărului de înmatriculări şi a calității 
modeste a procesului educațional. Ministerul Edu- 
caţiei Naţionale le-a acordat repetat ajutoare finan- 
ciare, unele consistente (Tabelul 6), fără rezultate 
notabile în îmbunătăţirea activităţii acestora (urmare 
a lipsei unor măsuri de restructurare, managment 
defectuos). 

Din păcate, aceste universități au o prezență 
mai mult decât modestă și în peisajul științific 
(Tabelul 7). 

O altă problemă care afectează negativ sistemul 
de învățământ superior tehnic, şi nu numai, o repre- 
zintă structura actuală a nomenclatorului domeniilor 
şi specializărilor [7]. Restructurarea studiilor uni- 
versitare în cele trei nivele (licenţă, masterat, doc- 
torat) a impus reconsiderarea domeniilor şi a spe- 
cializărilor din învăţământul superior, astfel încât să 
poată fi asigurată legătura directă între competenţe, 
nivelul studiilor şi cerinţele pieţei forţei de muncă. 
Din varii motive (unele lipsite de seriozitate, pre- 
cum interese personale şi de grup pentru asigurarea 
normelor didactice suplimentare sau denumiri 
„spectaculoase” pentru potenţiali candidaţi) s-a 
ajuns astăzi la o structură mult prea stufoasă, 
ineficientă şi artificială a actualului nomenclator al 
studiilor universitare. 


Nr. in Rae Nr. publicaţii în Nr. Raportul nr Nr. cele 
crt. Universitatea rev ISI/an citări/an reviste/ digactice/ 
nr. citări 1 revista ISI 

1 UEM Resița 12,4 34 1,36 6,2 

2 U ” Alba-iulia 

3 U Tirgu-liu 

4 U Petrosani 23 28,2 1,22 6,6 

5 U Bacau 49 130 2,65 3.77 

6 UPBucuresti 1098 5629 5,12 1,94 

7 UBB Cluj 1016,6 5837,4 5,74 1,31 


Tabelul 7. Indicatori de evaluare a activităţii ştiinţifice 
pentru câteva universități cu probleme financiare (poz. 1-5) 
comparativ cu două universităţi româneşti de prestigiu 
(poz. 6-7) 


[2016 | 2017 | 2078 


| 2014 | 2015 | 
26,70 | 26,36 20,40 | 21,50 
% % % 


Universitatea „Valahia” Târgovişte | 23,45% 


24,74% 4,61% | 11,4% | 3,85% 


Universitatea EM Resita 20,44% 


27,26 | 17,35 


27,85% 8,83% 


9 


% d % 
P . i aa 17,47 
Universitatea din Piteşti 16,20% % 15,26% | 7,53 
o 


Universitatea din Petroşani 14,69 | 24,36 | 21,87 


31,44 


Universitatea “Petru Maior “Targu 


26,75 
-Mures 


14,10 


27,66 | 21,33 | 6.13 0,92 


Tabelul 6. Ponderea finanţării fără formulă (ajutoare directe) în total finanţare 
instituţională, pentru unele universităţi, în perioada 2012-2018 (%) [3] 


121 


Se constată un număr exagerat de mare al 
domeniilor şi specializărilor de licenţă, care pare să 
crească în fiecare an. În anul 2016 existau, numai la 
nivel de licenţă, 368 specializări (2640 de programe 
de studii) în 80 de domenii; în cazul ştiinţelor ingi- 
nereşti s-a ajuns la un număr de 34 de domenii şi 
187 de specializări de licenţă. 

O analiză a denumirii şi încadrării acestora re- 
levă o serie de aspecte negative, dintre care se 
menționează suprapuneri de conţinut atât la nivelul 
domeniilor, cât şi al specializărilor, specializări 
plasate greşit în alte domenii, paralelisme de conți- 
nut, specializări ce pot fi tratate în una, două disci- 
pline sau la limită pot funcţiona ca programe de 
master (exemple: Ingineria şi managementul 
calității, Logistica industrială, Ingineria securității în 
industrie, Ingineria fabricaţiei hârtiei), ori denumiri 
hilare ale unor domenii şi specializări (Protecția 
consumatorului și a mediului, Cinegetică, Ame- 
najarea și planificarea peisajului). 

Studiile de master sunt confruntate în mod simi- 
lar cu un număr mare de programe de master nere- 
levante. Funcționarea programelor de master este 
deseori ineficientă și necorespunzătoare, urmare a 
lipsei de interes real şi a unei motivații pentru 
înscrierea la master (nu există un cadru legislativ 
propice). Se impune, prin urmare, redefinirea 
rațională a portofoliului de domenii de licenţă şi 
master, astfel încât programele de licenţă să rămână 
la nivel de domeniu, iar specializarea inginerului să 
se realizeze la ciclul II de studii universitare-master, 
având ca efect integrarea reală a masterului ca nivel 
de pregătire cu scopul clar al asigurării aprofundării 
cunoștințelor, competenţelor şi a abilităților ingi- 
nereşti într-un anumit domeniu. 

Învăţământul superior tehnic se confruntă și cu 
o problemă structurală. În România, acordarea 
titlului de inginer se face după ciclul I de studii 
universitare (opt semestre). Modelul european 
astăzi este structurat în formatul şase-şapte semes- 
tre pentru ciclul licenţă, cu titlu acordat de licenţiat 
în domeniu, urmate de trei-patru semeste la ciclul 
master (rezultând un total de zece semestre), în 
urma căruia se conferă titlul de inginer (sau mas- 
ter în inginerie ori inginer diplomat). [8] 

Acordarea titlului de inginer după ciclul de 
licenţă (nefiind necesară din punct de vedere al 
ocupaţiilor oferite şi absolvirea unui program de 


122 master) limitează nivelul de abilităţi şi competenţe 


obţinute de un viitor specialist şi conduce la scăde- 
rea interesului pentru ciclul II de studii. 


IV. Concluzii şi aşteptări 

Învăţământul superior tehnic a avut în anii '90 o 
perioadă de scădere dramatică a interesului şi a 
numărului de studenți, atingând un minim în anii 
2008. 

În ciuda tuturor semnalelor date de mediul eco- 
nomic aflat în dezvoltare, cu referire la necesarul 
masiv de absolvenţi din domeniul tehnic, se ob- 
servă o stagnare/scădere a numărului de ab- 
solvenţi, ca urmare a: 

— declinului demografic, emigrărilor şi interesu- 
lui scăzut al absolvenților de liceu pentru ştiinţele 
inginereşti; 

— ofertei în continuă scădere de programe de 
studii în domeniul tehnic şi cu un număr redus de 
studenţi de către universităţi de dimensiuni medii şi 
mici; 

— problemelor de promovare şi menținere în 
universități a resursei umane calificate. 

Sistemul de învățământ tehnic superior se con- 
fruntă, de asemenea, cu aspecte legate de numărul 
excesiv de domenii și programe de studii, cu o struc- 
tură a ciclurilor de studii care limitează performanța 
şi calitatea procesului educațional. 

Cele prezentate conturează ideea că starea ac- 
tuală a învățământului superior tehnic necesită o 
serie de schimbări şi măsuri, unele cu impact major, 
dintre care se pot aminti: 

— restructurarea şi calibrarea sistemului de 
învățământ tehnic superior (cu referire la durata stu- 
diilor, nomenclatorul de domenii şi specializări, 
numărul de universități); 

— demersul legislativ pentru diferenţierea clară 
între absolvenţii de licenţă, master şi chiar doctorat 
pe piaţa forţei de muncă din punctul de vedere al 
ocupațiilor şi al salarizării; 

— promovarea de politici publice (inclusiv pe 
termen mediu şi lung) pentru dezvoltarea cercetării 
în universităţi şi creşterea performanţelor şi a presti- 
giului acestora (exemplul german: iniţiativa pentru 
excelență a Guvernului prin care 11 universități au 
primit prin competiție sume, dintr-un fond de 1,7 
miliarde euro, în primul exercițiu, respectiv 2,7 
miliarde de euro, în al doilea exerciţiu); 

— participarea/implicarea mediului economic în 
susținerea politicilor universităţilor de îmbunătățire 


a calității absolvenţilor, premisă esenţială în 
dezvoltarea şi viitorul economiei. 


Bibliografie 


[1] Dan Constantin Rădulescu, Învățământul românesc 
1948-1989 — între derivă şi recuperare instituţional 
funcţională, Revista „Calitatea vieţii”, XVII, nr. 3-4, 2006. 

[2] Banca Mondială (2011): Analiza Funcţională a Sec- 
torului Învăţământ Superior în România. 

[3] Curtea de Conturi a României (2016): Raport de 
audit a performanței. Tema „Analiza fundamentării şi 
evoluţiei situaţiei obiectivului privind creşterea procentului 
absolvenţilor de învăţământ superior, în conformitate cu 
prevederile Strategiei Europa 2020”. 

[4] Raport UEFISCDI 2016-2017 — Învăţământ Supe- 
rior. 


[5] Raport public anual — 2016 UEFISCDI-CNFIS 
2017, Starea finanţării învățământului superior şi măsurile 
de optimizare ce se impun. 

[7] loan Vida-Simiti, Viorel-Aurel Şerban, Romeo 
Resiga, Adaptarea nomenclatorului de domenii şi speciali- 
zări universitare inginereşti la cerinţele şi dinamica pieţei, 
Conferinţa Naţională CREDING Timişoara, 14-15 mai 
2015. 

[8] Viorel-Aurel Şerban, Procesul Bologna. La 10 ani 
de la implementare. Propuneri de modificare, Reuniunea 
ARUT Timişoara, 26 octombrie 2016. 

[9] ARACIS: Metodologia de clasificare a 
universităților, Reuniunea CNR Arad, 1-2 februarie 2019. 

[10] Andrei Florin Sora, Proiectul Evoluția calificărilor 
din învățământul universitar românesc 1968—2011, Pro- 
gram POSDRU 2007-2013 „Dezvoltarea unui sistem 
operațional al calificărilor din învățământul superior din 
România”, DOCIS. 

[11] Raluca Mariana Drăgoescu, Transformări în 
sistemul de învățământ superior din România după 1990, 
„Revista Română de Statistică” nr. 3/2013. 


123 


124 


Universitatea Metropolitană (comprehensivă) — 


universitatea viitorului în România“ 


Acad. Păun Ion Otiman ** 


Preşedintele de onoare al Filialei Timişoara a Academiei Române 


În finalul acestui regal al deschiderii Zilelor 
Academice Timișene, după ce am audiat excelente 
lucrări ştiinţifice prezentate în cadrul temei 
„Realităţi şi perspective în învățământul universitar 
românesc la început de secol XXI”, lucrarea pe care 
urmează să o prezint, în opinia mea, este mai apro- 
piată de ceea ce îndeobşte numim reforma structu- 
rală profundă şi concretă a sistemului universi- 
tar românesc, deoarece conţine analize, studii de 
caz și propuneri practice de restructurare universi- 
tară, atât de cerute de poziţia şi situația mai mult 
decât precare ale universităţilor româneşti actuale în 
context european şi internațional. 

De trei decenii, prin succesive modificări 
legislative paliative, de suprafaţă, universitatea 
românească se plasează în afara zonei de per- 
formanţă academică europeană. Cauzele acestei 
stări de fapt sunt multiple, având ca principali fac- 
tori resursele umane, managementul, finanțele şi 
compatibilitatea. 

Fără a respecta o riguroasă prezentare a ordinii 
cauzale, voi începe tocmai de la titlul lucrării Uni- 
versitatea metropolitană (comprehensivă) — univer- 
sitatea viitorului: istoric, necesitate, masă critică. 

Ideea unei universităţi timişorene, a Universită- 
ţii de Vest sau a Universităţii Banatului, ca univer- 
sitate comprehensivă, metropolitană, nu este nouă. 
Tema necesității învățământului universitar (supe- 
rior) în Banat a fost susținută public încă din seco- 
lul al XIX-lea de Andrei Mocioni (cel care va 
deveni, în anul 1866, membru fondator al Acade- 
miei Române din Banat) în Senatul imperial de la 
Viena, în şedinţa din 21 septembrie 1860, din care 
citez: „Trebuie să declar că pentru românii (şi sâr- 
bii) din Banatul timişan nu există institute înalte de 


educaţie [...] Îmi permit deci ca în baza preaînaltei 
rezoluţii din 19 aprilie a.c., să-mi exprim părerea 
că pentru recâștigarea încrederii generale şi pentru 
egala promovare a binelui tuturor popoarelor Aus- 
triei, e neapărat [...] o schimbare a sistemului de 
până acum şi înlocuirea lui cu o instituţiune 
democratică de administrare — guvernare pro- 
prie. Pe baza principiului de egală îndreptățire, 
stabilit din partea M. Sale apostolice; [...] în inte- 
resul legitim naţional al popoarelor, vreau să rea- 
mintesc ca neapărat necesară [...] instrucțiunea să 
se facă în limba respectivă naţională, să se creeze 
şcoale superioare naţionale şi să se decreteze 
libertatea învăţământului”. 

După cum rezultă din documentarea făcută de 
prof. dr. I.P. Popescu, la Timişoara a funcţionat în 
perioada 1845-1848 o Facultate de Drept şi Științe 
Politice, închisă de Comandamentul militar austro- 
ungar al garnizoanei în timpul Revoluţiei de la 1848, 
din motive politice. După închiderea Facultăţii, 
comunitatea intelectuală românească din Timişoara, 
din Banat, a solicitat, în repetate rânduri, înființarea 
unei universităţi la Timișoara. În anul 1907, prima- 
rul Timişoarei, Carol Telbisz, depune un memoriu 
foarte documentat guvernului maghiar cu privire la 
necesitatea înfiinţării la Timişoara a unei universi- 
tăţi, solicitare neaprobată de Budapesta sub pre- 
textul că oraşul nostru se află la mică distanţă de 
Szeged unde fiinţa, din anul 1872, o universitate. 

După Marea Unire, ideea înființării universităţii 
timişorene, alături sau împreună cu Școala Politeh- 
nică, este reluată şi cu mai multă vigoare de intelec- 
tualii bănăţeni, amintindu-i cu acest prilej pe Sever 
Bocu, dr. Emil Pocreanu, prof. dr. Traian Lalescu, 
rector al Școlii Politehnice, Stan Vidrighin, primarul 


* Cuvânt susţinut la deschiderea manifestărilor dedicate Zilelor Academice Timişene 
(16 mai 2019, Aula Filialei Timişoara a Academiei Române) 


Timişoarei, precum şi un număr însemnat de profe- 
sori care au funcţionat la Timişoara în cadrul Facul- 
tăților de Științe şi de Agronomie, refugiaţi de la 
Cluj în perioada Dictatului de la Viena. 

Abnegaţia cu care este susținută şi seriozitatea 
argumentației necesare înființării Universităţii de 
Vest în capitala Banatului devin realitate peste scurt 
timp, dar, din păcate, numai în Monitorul Oficial, 
prin Decretul-lege numărul 660 din 30 decembrie 
1944 şi 18 ianuarie 1945. 

Cine sunt însă autorii înmormântării Universită- 
ţii din Timişoara încă înainte de a se naşte? 

La scurtă vreme după legiferarea înființării Uni- 
versităţii de Vest, încep urzelile la adresa conducerii 
Eforiei Universităţii — promotoarea ideii de univer- 
sitate bănăţeană —, cu referire la Sever Bocu şi la 
grupul de intelectuali bănăţeni. Edificator în acest 
sens este articolul scris de lon Stoia-Udrea, la 
comandă politică comunistă, apărut în martie 1945, 
după evenimentele de la Ialta din februarie 1945 şi 
după instalarea Guvernului comunist dr. Petru 
Groza, la 6 martie 1945, în revista de orientare 
socialistă „Vrerea”, din care citez următorul text: 

„ŞI, astfel, primul episod al Universităţii de Vest 
din Timişoara se încheie încă înainte de a îşi des- 
chide porţile sale pentru tinerii studenţi din această 
parte de ţară. Prin Ordinul Ministrului Educaţiei 
Naţionale, Ştefan Voitec, s-au sistat lucrările de con- 
stituire a facultăţilor şi catedrelor Universităţii”. 

Apar, în schimb, la scurtă vreme, Decretele-lege 
104/1945 şi 667/1945, prin care se înfiinţează 
Facultatea de Medicină şi Facultatea de Agronomie 
în cadrul Școlii Politehnice. 

În august 1948 apare, în Monitorul Oficial 
nr. 177, Legea reformei învățământului, prin care se 
pun bazele sovietizării învăţământului românesc, iar 
în octombrie 1949, în baza acestei legi, se organi- 
zează învățământul superior din Timişoara, prin 
înființarea a patru „institute” (după terminologia 
sovietică a vremii) de învăţământ superior, şi 
anume: Institutul Politehnic (prin transformarea 
Şcolii Politehnice), Institutul Agronomic, Institutul 
de Medicină şi Institutul Pedagogic. 

Ceea ce a urmat din anul 1949 şi până în prezent 
în învățământul universitar timişorean, în învăţă- 
mântul românesc, în general, este cunoscut. Izola- 
rea îndelungată a României de lumea civilizată şi 
de Europa Occidentală a cauzat apariţia unui 
decalaj major între învăţământul european (şi 
mondial) şi cel românesc, mai cu seamă în dome- 
niul mentalităților, conceptului, filosofiei flexibile 


şi elastice a sistemelor educaţionale, mobilități- 
lor, compatibilizării şi al dotărilor necesare per- 
sonalului didactic şi de cercetare ştiinţifică. Dacă 
în anumite domenii, mai ales în planul pregătirii teo- 
retice, învățământul românesc, într-o oarecare 
măsură, a „ţinut pasul” sau a încercat să menţină un 
decalaj acceptabil, în schimb în multe domenii şi 
aspecte concrete (anume, când am început să 
cunoaştem, prin comparaţie, ce progrese s-au petre- 
cut în lume în învățământul superior, în cercetarea 
ştiinţifică şi în tehnologia didactică), cinstiți fiind, 
trebuie să recunoaştem că este necesar un imens 
efort de compatibilizare a învățământului, în 
general, şi a celui superior, în special, din toate 
punctele de vedere, cu sistemul educaţional euro- 
pean şi mondial. 

Aprecierea pe care nu puţini dintre noi o fac — 
aceea că am avut şi înainte de 1990 un învățământ 
performant —, pornind de la reuşita profesională a 
unor elite care s-au format în învățământul româ- 
nesc în perioada comunistă, cred că trebuie nuan- 
tată şi reconsiderată. Ştim cu toţii că mulți, foarte 
mulţi români, inclusiv foşti colegi sau studenţi din 
universităţile timişorene — medici, ingineri, profe- 
sori, economişti, arhitecţi, jurişti etc. — nu profe- 
sează în specialitatea în care s-au format în Româ- 
nia, cei mai mulți ocupând job-uri mult inferioare 
pregătirii conferite de diploma obţinută în ţară. Nu 
este necesar să exemplific, pentru că sunt cunoscute 
aceste cazuri. 

După 1990 a urmat „o explozie”, până la un 
punct firească, dar cu o remarcă necesară referitoare 
la extinderea haotică a învățământului universitar 
românesc, extindere la care au contribuit toți cei 
care, într-un fel sau altul, au decis cu referire la 
evoluția universitară. Legislația universitară adop- 
tată după 1990, inconsecvenţele în aplicarea 
acesteia (chiar şi atât de permisivă) au determinat 
„multiplicarea” galopantă, necontrolată a „univer- 
sităților”. Astfel, într-un timp scurt (circa 10-15 
ani), s-a ajuns ca în România să funcționeze peste 
100 de universități (circa jumătate de stat şi jumătate 
private), iar numărul studenților a crescut de peste 
10-12 ori. Creşterea numărului de studenţi a repre- 
zentat o necesitate, având în vedere extrem de re- 
dusa „intelectualizare” a societății românești în 
perioada comunistă (60 000 de studenţi la 22 mi- 
lioane de locuitori, respectiv 270 de studenţi la 
100 000 de locuitori, faţă de media europeană de 
circa 3500 de studenți/100 000 de locuitori). 
Această creștere necontrolată, rapidă (de la 60 000, 
în anul 1980, la circa 600 000 de studenţi, în anul 


125 


2010), produsă într-un timp extrem de scurt, a deter- 
minat apariția „unui contingent masiv” de cadre 
didactice, asupra calității academice a acestora, din 
decență, nu ne pronunțăm. Considerăm că aceasta 
este cauza principală a „diluării” calitative a 
învățământului universitar actual. În consecință este 
necesară o reformă structurală şi calitativă urgentă, 
o nouă arhitectură a universității româneşti. 

Ideea organizării Universității Metropolitane 
Timişoara — după cum am prezentat în istoricul 
acesteia înainte de 1945 — nu este nouă nici pentru 
perioada actuală (după 1990). În anii 1993—1994, un 
proiect cu finanțare şi asistență managerială bri- 
tanică a inițiat restructurarea aparatului administra- 
tiv al celor patru universități de stat într-unul singur 
la nivelul Timişoarei, care să deservească toate 
universitățile timişorene. Proiectul a eşuat din cauza 
incompatibilității principiilor manageriale şi admi- 
nistrative ale conducătorilor celor patru universităţi 
din acel moment. 

În anul 2003, cu prilejul Zilelor Academice 
Timişene, ediția a VIII-a, acad. Păun Ion Otiman, 
rectorul de atunci al Universităţii de Științe 
Agricole şi Medicină Veterinară a Banatului 
Timişoara, a prezentat lucrarea Universitatea din 
Timişoara — un proiect de universitate metropo- 
litană la început de secol XXI. Deşi au fost prezenţi 
la lucrări reprezentanți din conducerea Minis- 
terului Educaţiei şi Cercetării (ministrul şi un 
secretar de stat), precum şi toți rectorii timişoreni, 
nu au avut nicio reacție la lucrarea prezentată, ati- 
tudine ce a fost interpretată ca o respingere unani- 
mă (cu excepţia autorului) a ideii. În ultimul an de 
mandat (2016), rectorii prof. univ. dr. Ștefan 
Drăgulescu şi prof. univ. dr. Nicolae Robu şi sena- 
tele de la Universitatea de Medicină şi Farmacie 
„Victor Babeş” şi Universitatea Politehnica au 
purtat discuţii pentru o posibilă fuzionare — 
embrion al Universităţii Metropolitane din Timi- 
şoara —, fără, după cum s-a văzut, niciun fel de 
finalitate. 

În anul 2019, rectorul actual al Universităţii de 
Vest, prof. univ. dr. Marilen Pirtea, a prezentat în 
revista „Market Watch” nr. 213/2019 un punct de 
vedere, interesant şi rezonabil, privind organizarea 
la Timişoara a unui centru universitar de tip metro- 
politan. 

Consider că în cazul în care avem în vedere 
intenția de a compatibiliza în viitor învățământul 
nostru cu cel european — în care, de fapt, după ade- 


126 rarea la Uniunea Europeană şi la Declarația de la 


Bologna, ne aflăm — este necesar să cunoaştem şi să 
ne înscriem în principalele direcții de evoluție ale 
învățământului european, inclusiv prin luarea în 
dezbatere a ideii Universităţii Metropolitane din 
Timişoara. Dacă se va accepta și se va pune pro- 
blema restructurării universităţilor româneşti, în 
sensul concentrării acestora de la 49 de universităţi 
de stat, în prezent, la un număr de 10-15 universi- 
tăți, atunci acest proces trebuie pregătit temeinic, 
atât din punct de vedere conceptual, structural şi 
motivaţional, cât şi juridic. 

Libera circulație, atât de caracteristică comu- 
nității europene, prin care oamenii, ideile, produsele 
(atât cele materiale, cât şi cele spirituale) şi capitalul 
circulă fără restricţii, fără frontiere şi fără vămi, 
poate fi edificată numai într-o şcoală în care se îm- 
bină benefic educaţia naţională cu cea internaţio- 
nală, multiculturală, plurilingvistică, cu toleranța 
religioasă. În acest sens, spiritul universalităţii 
şcolii, al educaţiei trebuie să primeze. Ideea cosmo- 
politismului, atât de mult blamat în comunism, ca 
motivaţie a izolării noastre, ideea naţionalismului 
primitiv, atât de puternic susținut în prezent de 
extremiştii politici de stânga şi de dreapta, dar nu 
numai, ca doctrină a închistării, insularizării şi 
enclavizării aşa-zis națională sau identitară, ideea 
intoleranţei religioase contravin, acum, la început de 
nou secol şi mileniu, ideii europene. 

lată de ce ideea şcolii (universităţii) me- 
tropolitane, comprehensive, multiculturale, 
plurilingvistice, interetnice, îndreptată spre univer- 
salitate inter- și transdisciplinaritate, toleranță şi res- 
pect față de aproapele nostru, indiferent în ce crede 
şi în ce limbă maternă se exprimă, este ideea-simbol 
a contemporaneității şi a viitorului, este ideea fun- 
damentală a libertății. Ideea unității sau accepta- 
bilității spirituale a Europei, a armoniei sociale, 
interetnice şi interconfesionale şi a toleranței, 
constituie cel mai mare câştig după căderea fizică a 
Zidului Berlinului şi prăvălirea multor ziduri vir- 
tuale din mentalitatea noastră. 

În a doua parte a secolului al XX-lea (secol atât 
de zbuciumat, caracterizat de atâtea deznădejdi pen- 
tru locuitorii din jumătatea estică a Europei) s-au 
pus temeliile instituționale (politice, juridice, econo- 
mice, sociale, culturale şi morale) ale Uniunii Euro- 
pene. Din anul 1990 am început şi noi, românii, să 
învăţăm, este adevărat greu, chiar foarte greu, ce 
înseamnă să fii liber, să gândeşti liber, să te exprimi 
liber, să mergi liber, într-un cuvânt să fii în pas cu 
lumea liberă. Desigur, deprinderea şi învăţarea 


libertăţii nu reprezintă o lecţie atât de simplă pre- 
cum li s-a părut multora dintre noi la începutul liber- 
tății noastre, iar unora încă li se pare și acum la fel 
de dificilă. De aceea cred că şi în cazul învăţării lec- 
tiei libertăţii, cuvântul cel mai greu de spus îl au tot 
şcoala și universitatea, adică educaţia. 

Universitatea ca școală superioară, ca institu- 
ţie de înaltă educaţie, într-o societate democratică, 
are ca primă obligaţie faţă de studenţii săi, indiferent 
de vârstă, să-i înveţe corecta lecţie a libertăţii. Dar, 
pentru a reuşi în acest demers atât de necesar, în pri- 
mul rând universitatea sau, în sens mai larg școala, 
trebuie să fie un spaţiu al libertăţii, al exprimării 
libere a ideilor, un spaţiu al dezbaterilor libere a opi- 
niilor, un spaţiu al pluralismului, un spaţiu fără gra- 
niţe, fără îngrădiri, neenclavizat şi neinsularizat din 
niciun punct de vedere. Plecând de la aceste con- 
siderente preliminare, dar deosebit de importante 
pentru subiectul ales, prezint în deschiderea Zilelor 
Academice Timişene 2019 un punct de vedere refe- 
ritor la restructurarea şi reforma învățământului 
superior românesc, pornind de la o posibilă, utilă 
şi — de ce nu- necesară Universitate Metropo- 
litană la Timişoara. 

De la apariţia primei universităţi, cu aproape un 
mileniu în urmă, în anul 1088, la Bologna şi până 
acum, la trecerea într-un nou secol şi mileniu, uni- 
versitatea a constituit comunitatea academică de 
primă importanță pentru societatea omenească, 
jucând un rol determinant în domeniul cunoaşterii, 
al progresului şi evoluţiei ştiinţifice, economice şi 
sociale. 

Spaţiul eterogen, multicultural, interdisciplinar, 
câmp de interferenţă a principalelor idei-forță ale 
cunoaşterii, loc în care se reunesc cei mai evoluaţi 
actori ai societăţii umane — profesorii, cercetătorii şi 
studenţii — a reprezentat, dintotdeauna, cadrul de 
generare de noi cunoştinţe, de dezvoltare a gândirii, 
de formare şi performare ale purtătorilor de compe- 
tenţe, competitivitate şi cooperare. Totodată, comu- 
nitatea academică universitară a generat şi continuă 
să genereze, în acest univers entropic care este 
societatea umană, mari mutații politice, economice, 
sociale şi juridice, fiind, în majoritatea cazurilor, 
locul în care s-au plămădit cele mai multe idei 
revolute, dar, din păcate, şi involute, spaţiul care a 
germinat mari dinamici sociale. Este necesar să 
amintim însă, în acest context, că universitatea nu a 
constituit numai locul unde s-au făcut marile experi- 
mente generatoare a nenumărate descoperiri, ci a 
reprezentat, în acelaşi timp, şi obiectul a multiple 


experimentări educaţionale. În decursul timpului 
s-au experimentat şi au fost adoptate diferite modele, 
tipuri şi structuri ale universităţii cu scopul clar de a 
găsi soluţii optime pentru procesul didactic şi ştiin- 
tific din interiorul sistemului universitar. Este firesc 
ca acum, în condiţiile libertăţii academice, ale liber- 
tăţii de opinie şi exprimare, ca şi universitatea româ- 
nească — multe decenii încremenită — să caute solu- 
ţii de adaptare şi compatibilizare în spaţiul ştiinţific 
şi educaţional în care ne aflăm. Dacă acceptăm cu 
relativă uşurinţă, uneori formală, necesitatea unei 
reforme universitare profunde, îmi este teamă însă 
că, din cauza conservatorismului nostru funciar, 
abordarea acesteia se face cu sfială, cu neîncredere 
ŞI, de ce să nu recunoaştem, nu de puţine ori, şi cu 
teamă. 

Decizia cu privire la reformarea structurală a 
universităţilor noastre nu poate să fie luată fără a 
cunoaşte ce s-a întreprins în lume, în această direc- 
ție, până la această dată; după cum, desigur, se 
cunoaşte, pe plan mondial s-au conturat două ten- 
dințe, două modele, clare şi distincte totodată, în 
ceea ce priveşte structura universităţilor. Deci, tema 
la care doresc să mă opresc în continuare se referă la 
controversata paradigmă a structurii universităţilor 
româneşti şi la căile de reformare a acestora prin 
specializare domenială sau integrare complexă, 
comprehensivă, metropolitană, teme care s-au 
conturat de-a lungul timpului în arhitectura univer- 
sitară internațională. 

Universitățile din primul model, cel mai vechi, 
care a cuprins şi cele mai performante şcoli su- 
perioare din Europa, au evoluat, după secolul al 
XIX-lea, în ambele direcţii, adică atât pe structura 
universităţii domeniale, cât şi metropolitan-com- 
prehensive. 

Universitățile din al doilea model, majoritar în 
America, au învățământul integrat în universităţi 
comprehensive metropolitane, cele mai perfor- 
mante şcoli superioare şi centre de cercetare de 
excelenţă pe domenii din SUA le întâlnim în astfel 
de universităţi. 

Pe lângă cele două modele structurale domi- 
nante, în timp au apărut şi s-au diversificat uni- 
versitățile vocaţionale, în general de dimensiuni 
reduse ca număr de studenţi şi profesori, structurate 
pe specializări artistice (conservatoare, arte vizuale, 
teatru şi film) şi sportive. 

Analizând, în comparaţie internațională, numă- 
rul universităților din România, dispersia re- 
gională, fărâmițarea domenială, poziția acestora în 


127 


clasamentele universitare internaționale, finanțarea 
învățământului superior şi destinația fondurilor pen- 
tru cercetarea universitară, performanţele ştiinţifice, 
calitatea, eficacitatea şi poziția europeană a 
universității românești sunt, în opinia mea, mai mult 
decât precare. Prin urmare este absolut necesară o 
reformă profundă a universităţii românești, atât 
din punct de vedere structural, cât şi funcţional. 

Din analiza clasamentelor (topurilor) inter- 
naționale se desprinde, evident, că în top 100 se află 
96 de universități complexe de tip metropolitan- 
comprehensiv şi numai patru universităţi domeniale 
(Ecole Polytechnique Federale de Lausanne, ETH 
Zürich, Massachusetts Institute of Technology — 
MIT, California Institute of Technology — CIT-Cal- 
tech). Universitățile din Top 100, 200 şi chiar 500 
provin, în general, din ţări europene mici şi mijlocii 
care au masă critică calitativă şi cantitativă evidentă, 
în care se alocă peste 6% din PIB pentru educaţie şi 
1,5-2,8% pentru învăţământul superior (Tabelul 1, 
Figura 1). Aceste universități se plasează pe poziții 
academice superioare, deoarece finanțarea se ridică 
la peste 200 000 €/staff (comparativ cu 3200 €/staff 
în România) şi 15 000-12 000 €/student (față de 
2000 €/student în România). În aceste universități 
din fondurile financiare totale sunt alocate peste 
40% pentru cercetarea ştiinţifică (față de 10-12% în 
România). 

Alţi factori structurali negativi în România îi 
reprezintă alocarea extrem de redusă (cea mai 
de jos din Europa) pentru educaţie şi cercetare 
(Figurile 2, 3 şi 4), ponderea ridicată a costuri- 
lor aferente staff-ului neacademic, determinat de 
numărul ridicat al personalului administrativ (în 
cazul Timișoarei universitare staff-ul administra- 
tiv reprezintă 32,4%, enorm față de 8—10% în uni- 
versitățile europene), precum și structura defec- 
tuoasă a cheltuielilor destinate procesului de 
învățământ propriu-zis, unde ponderea cheltuie- 
lilor de personal depăşeşte 50%, cheltuielile afe- 
rente problemelor sociale studenţeşti ajung la 
20-25% din totalul cheltuielilor, iar procesul aca- 
demic propriu-zis (aparatură, consumabile, docu- 
mentare-informare, amortismente) consumă o 
parte nespus de redusă din cheltuielile aferente, 
cazul Timişoarei universitare fiind elocvent (Tabe- 
lul 2). Pe lângă acestea, universitățile româneşti, 
cu puţine excepții, au un număr mic de studenți 
(circa 5000-6000 de studenți în medie pe o 
universitate şi 400—500 de cadre didactice, compa- 


128 rativ cu 35 000-40 000 studenți și 4000-4500 staff 


în universităţile de top), fiind situate cu mult sub 
masa critică minimă necesară unei performanțe 
academice acceptabile. 

La structurile (deficitare) şi dimensiunile 
(reduse) și mai cu seamă la finanțările actuale 
(precare), cu rarisime excepţii (4-5 universităţi) 
cele peste 100 ale României nu întrunesc 
condițiile minime necesare pentru a fi compe- 
titive, în activitatea ştiinţifică, mai în toate ca- 
zurile, este absentă sau limitată, cea mai impor- 
tantă caracteristică a competitivităţii, pluri- şi 
transdisciplinaritatea. Această situație de non- 
competitivitate ştiinţifică este prezentă, între anu- 
mite dimensiuni, şi în cazul universităților 
timişorene de stat (Tabelul 2). 

După această prezentare, ne punem întrebarea 
firească: „Ce cale să urmăm, acum, în România, în 
Timişoara?” Fiecare model are avantajele şi deza- 
vantajele sale. Modelul pe care îl vom adopta, având 
în vedere evoluţia prezentă şi viitoare, mutaţiile 
structurale profunde, schimbări structurale interne 
în învăţământul superior sunt imperios necesare a se 
produce. Le cere realitatea, viaţa, piaţa şi dinamica 
acestora. 

Pentru a concretiza gândurile şi ideile de refor- 
mare a Universităţii Metropolitane din Timi- 
şoara pe modelul universitar exhaustiv, complex, 
voi prezenta, în continuare, câteva puncte de ve- 
dere personale cu privire la adaptarea structurii, 
rezultate din experiența internațională a uni- 
versităților de top. 

Referitor la masa critică necesară structurării 
unei universități metropolitane, din experienţa 
țărilor care au trecut prin acest proces de reformă şi 
care se plasează în Top 100, 200 sau (măcar) 500, 
rezultă următoarele: 

— structura complexă a domeniilor (specializări- 
lor) de licență, masterat şi doctorat în care sunt 
cuprinse ştiinţele fundamentale, IT, ştiinţele socio- 
umane, literele, ştiinţele vieții şi ale mediului, 
ştiinţele inginereşti (tehnice, agroalimentare, sil- 
vice), domeniile vocaţionale etc.; 

— preponderență (peste 40-50%) în finanțarea 
cercetării ştiinţifice universitare prin competiție des- 
chisă (caracteristică universităţilor de cercetare); 

— alocarea pentru învățământul şi cercetarea uni- 
versitară a minim 1,5% din PIB (pentru educaţie, în 
general, minim 6% din PIB); 

— cheltuielile finanțate public şi privat minim 
200 000 €/staft şi 12 000 €/student; 


Tabelul 1. Tabelul sintetic al universităților din câteva țări europene non-Uniunea Europeană 
şi membre al Uniunii Europene 


| Ig: 
uk | 7| o| a| so 25| rof er | i| 3651] 
pe A sd ed sd sof x] nof 452 | 122 | 373|] 
CH 3 5 7| 15 199 | 23,0 501 | 124 3544 
SE 7 17,0 4326 
5516 
4494 
5325 
5415 
4955 
3524 
4215 
3004 
2709 


O | |a 


(æ 


se | 


z 


OeReNWAR UANG 


Figura 1. Distribuția pe țări a universităților în clasamentele europene — Top 100, 200, 500, 1000 


Tabelul 2. Universitățile timişorene de stat* 


Personal Venituri, Cheltuieli (mil. lei) 
A/NA** mil. lei Personal Cercetare 
1780/620 
1060/300 
780/370 
510/90 
4130/1380 


Studenţi 


Sursa: *Rapoartele anuale ale rectorilor (2015-2018) 
** A — staff academic; NA -— staff neacademic 


129 


5.01 481 


9 
8 
7 
6 
5 
4 
3 
2 
1 
0 


iii 


NO DK SE UK BE FI 


AT NL CH PL DE CZ HU RO 


x =] 


wW Na = o 
> a ouw IT 


„Figura 2. % din Produsul Intern Brut alocat pentru 
educaţie în câteva țări europene 


SE DE FI FR NL HU PL BG RO 


Figura 4. % din Produsul Intern Brut alocat 
pentru cercetare-dezvoltare în câteva ţări europene 


18.0 
7.0 


1 


> 
© 


14.0 


14.0 
13.0 


12.0 


12.0 


4.8 
Er 
3 
3.2 


2.0 


iiti, 


0.0 
CH NO UK SE DK NL AT DE BE FI liita PL TM HU RO 


Figura 6. Cheltuielile cu studenţii în câteva ţări europene 
(mii euro/student) 


— dimensiunea fizică, minim 35 000-40 000 de 
studenți și 4000-4500 staff, din care maxim 8—10% 
staff-ul neacademic. 

Concluzie: Cercetând datele Tabelului 2, referi- 
toare la învățământul superior universitar ti- 
mişorean, prin comparaţie cu cerințele unei 
universităţi comprehensive metropolitane (repre- 
zentate de masa critică a acesteia), considerăm că 

130 pentru Timișoara universitară soluția structurii 


Figura 3. Ponderea cheltuielilor cu învăţământul 
universitar din PIB (%) în câteva ţări europene 


UK CH DE SE NLNODK BE FI AT CZ HU PLTMRO 


Figura 5. Alocările financiare în universități 
din câteva ţări europene, mii €/Staff 


_ w x N 
a a e a 


250 
E ce 


Figura 7. Numărul de studenți la 100 000 de locuitori 
în câteva țări europene (2016) 

metropolitan-comprehensive este necesar de 
acceptat şi de realizat. De altfel, acest model de 
universitate trebuie, cu prioritate, acceptat, 
legiferat şi realizat în toată România, concretizat 
în maxim 10-15 universităţi metropolitane, com- 
prehensive la nivelul întregii ţări. 


Notă 


l Botiş, T., Monografia Familiei Mocioni, Editura Aca- 
demiei Române, 2015. 


Interviu cu profesorul Leonida Gherasim, 
membru de onoare al Academiei Române 


131 


Convorbiri 


„Medicina — o datorie 


şi o responsabilitate pe viaţă” 


Leonida Gherasim 
Membru de onoare al Academiei Române 


S-a spus de mult că „medicina este ştiinţă şi 
artă”, o profesiune care include vocaţia, imposi- 
bil de cuantificat. Într-un sens mai larg, maxima 
cuprinde o mare parte de adevăr. Progresul 
ştiinţific şi tehnologic ajuns în prezent la un 
nivel nebănuit şi puţin înţeles şi cunoscut de unii 
„neiniţiaţi” nu a schimbat fundamental ecuaţia 
bolnav, boală, medic. 

Medicina modernă a asimilat rapid progresele 
din fizică, chimie, matematică, informatică, ştiinţele 
biologice şi le foloseşte — în mod esenţial — în diag- 
nostic şi tratament. Datele de imunologie, medicina 
celulară şi moleculară, genetica sunt elemente de 
bază „tehnologice” în medicină. Astăzi este de 
neimaginat medicina fără explorări imagistice — cu 
variate tehnici — ale tuturor aparatelor şi organelor şi 
fără diverse instrumente şi dispozitive care sunt 
esenţiale pentru supravieţuire. Medicul foloseşte 
toate aceste modele ştiinţifice — oferite de cercetare, 
tehnologie — şi poate rămâne prizonierul acestor 
date (medicina tehnică) sau le foloseşte prin prisma 
datelor ştiinţifice şi a practicii medicale în deciziile 
privind boala şi bolnavul (medicina clinică mo- 
dernă). Astăzi medicina este o ştiinţă în interrelaţie 
cu alte domenii ale ştiinţei, dar este o ştiinţă auto- 
nomă prin obiectivele sale de studiu şi prin metodo- 
logie de cercetare proprii. Dacă medicina are şi o 
componentă de artă? La o astfel de întrebare se 
poate răspunde indirect, subliniind că medicul se 
poate apropia de perfecțiunea omenească atunci 
când construcţia sa logică, de diagnostic şi tratament 
ajunge la un final fericit: vindecarea bolii şi restabi- 
lirea psihoemoţională a fostului bolnav. Medicul 
poate avea „arta” comunicării cu persoana suferindă 
şi „arta” integrării corecte a datelor oferite de explo- 
rarea tehnologică cu datele obţinute de la bolnav, 


132 experienţa sa şi datele ştiinţifice actualizate. 


În afara pregătirii de specialitate absolut 
necesare, de la medic se aşteaptă şi trăsături 
umane importante care conferă nobleţe unică 
urmaşilor lui Esculap sau Asclepios, zeul care 
patronează medicina. Se spune că templele ce-i 
erau închinate erau adevărate clinici. Ce calități 
intelectuale şi umane sunt proprii medicului? 
Câteva calităţi umane şi profesionale sunt nece- 

sare medicului pentru ca pacientul să-l perceapă fie 
ca pe un tehnician excelent, rece sau ca pe un 
medic cu vocaţie care are ştiinţă, experienţă, căl- 
dură, compasiune, reflecţie, echilibru, dăruire şi 
responsabilitate. Astfel de „calităţi” nu se regăsesc 
în robotică sau informatică — cu atât mai mult în 
robotica psihiatrică. Ele oferă foarte multe răspun- 
suri la întrebările ştiinţifice, dar nu oferă căldura 
umană a medicului devotat profesiunii medicale şi 
stăpân pe ştiinţa sa. Căile nelimitate ale minţii şi 
sufletului sunt necesare pentru a rezolva corect 
ecuaţia bolnav, boală, medic; aici intervine medi- 
cul cu ştiinţa, arta şi stilul său. 


Pe dumneavoastră ce v-a determinat să 
faceţi această alegere, dincolo de prestigiul 
indubitabil de care se bucură? De ce nu aţi optat 
pentru drept sau filosofie? 

Alegerea viitoarei profesii a fost pentru mine, 
ca şi pentru tinerii de astăzi, un proces dificil. 
Orientarea şi alegerea unui viitor domeniu de acti- 
vitate începe de la vârsta de 16-17 ani, când mate- 
riile de studiu din liceu au intrat în fondul de 
cunoştinţe generale. La această vârstă, elevul apre- 
ciază disciplinele şi domeniile pentru care are 
atracţie şi care îl interesează în mod special. Pentru 
mine —, deşi urmam Secţia matematică (vechea 
împărțire a liceului după Spiru Haret) — studiam 
intens şi disciplinele psihologia, logica, etica şi 


istoria, inclusiv istoria civilizaţiilor; acestea mi-au 
orientat gândurile spre un domeniu larg de înţele- 
gere a vieţii şi a societăţii. Cifrele matematice 
nu-mi păreau vii, iar matematica, un domeniu al 
metafizicii. Răsfoind în vacanțe cărțile de ana- 
tomie, fiziologie şi histologie ale surorii mele, stu- 
dentă la medicină, m-au stimulat suplimentar spre 
bazele ştiinţifice ale medicinei şi biologiei. Struc- 
tura şi funcţiile aparatului circulator şi ale rinichiu- 
lui, efectiv, m-au fascinat. Discuţiile cu colegii mei 
de liceu — aproape toţi orientaţi spre ştiinţele teh- 
nice — nu mi-au schimbat opţiunile. După lungi 
reflecţii şi îndoieli, m-am decis târziu pentru medi- 
cină, aproape de încheierea studiilor liceale. 


Cu asemenea preocupări, nu a fost ceva mai 
greu examenul de admitere la Medicină? 
Pregătirea propriu-zisă pentru examenul de 

admitere la Facultatea de Medicină din Bucureşti a 
fost scurtă, alături de un bun prieten care se pregă- 
tea pentru Politehnică. Am dat examenul de admi- 
tere la Facultatea de Medicină în septembrie 1947 şi 
am obținut notă mare, între cei 150 admişi (iniţial) 
din 1150 candidaţi. Aşteptând cu inima strânsă 
rezultatele la admiterea la Medicină, am dat concurs 
de intrare şi la Facultatea de Filosofie (încă existentă 
în toamna anului 1947), la care am fost admis. 
Audierea câtorva cursuri ale profesorului Florian 
mi-a despărțit gândurile, între formele vii imediate 
sau lumea ideilor sau a conceptelor, apropiate mate- 
maticii şi numerelor. Am renunţat la Filosofie, dar 
nu am renunţat la instruirea mea în filosofia culturii 
şi a educaţiei. Medicina a devenit, prin propria ale- 
gere, profesiunea care mi se potrivea, o datorie şi o 
responsabilitate pentru toată viaţa. 


Mai departe, cum ați ajuns să faceţi cardio- 
logie, poate specialitatea cu cea mai mare res- 
ponsabilitate? 

Din timpul anilor de facultate, în special din 
anul III, când începeau studiul şi practica medici- 
nei clinice pentru studenţi, m-am orientat spre 
medicina internă, specialitate mare, complexă, în 
care observaţia clinică şi datele ştiinţifice, obţinute 
în primii ani de facultate, sunt elemente importante 
în judecata medicului. Am început cu bagajul de 
cunoştinţe medicale obţinut în lunile de vacanţă la 
Spitalul Slatina, încă din anul I. Începând din anul 
III de facultate, disciplina de medicină internă, ca 


program de studiu şi practică, se întindea pe o 
durată de doi ani. Seria mea de studenţi a început 
medicina internă la Spitalul Colțea, la Clinica 
medicală unde l-am avut pe profesorul B. Theodo- 
rescu, cardiolog de mare valoare, cu studii de 
medicină în Franţa, activitate medicală în clinica 
maestrului Vaquez şi continuată la profesorul 
D. Danielopolu. 


Ce v-a cucerit, pentru că este mai mult decât 
admiraţie, la această personalitate de excepție 
care a format atâţia specialişti de prestigiu şi 
toți îi rostesc numele cu respect şi îndatorire şi a 
cărui reputaţie a trecut dincolo de hotarele 
(ării? 

De la început m-a cucerit şi m-a marcat, pentru 
întreaga mea viaţă medicală, omul blând, cu ome- 
nescul în privire, vorbire măsurată, precisă şi 
caldă; profesorul cu simţ şi vocaţie didactică, tot- 
deauna riguros şi sintetic; şeful de clinică aplecat 
în mod egal asupra tuturor bolnavilor internaţi, 
interesat de calitatea învăţământului studenţilor; 
profesorul cu experienţă mare în cardiologie şi cu 
informaţie ştiinţifică la zi, împărtăşită colaborato- 
rilor. Astfel, de când am făcut practică, îmi amin- 
tesc anii de studenţie din Clinica medicală Colțea, 
personalitatea profesorului B. Theodorescu (viito- 
rul academician B. Theodorescu) şi climatul uni- 
versitar din clinică au rămas hotărâtoare pentru 
viaţa mea profesională. Cursul vieţii m-a adus, în 
anul 1956, la Clinica medicală Colțea, după un sta- 
giu de trei ani ca medic la Şantierul Bicaz, urmare 
a obţinerii locului întâi pe ţară, la primul concurs 
de secundariat (rezidenţiat), reintrodus în sistemul 
sanitar. Revenirea la Clinica Colțea a fost pentru 
mine un eveniment fericit. Experienţa de la Şantie- 
rul Bicaz, maturizarea mea şi dorinţa de a realiza 
mai mult în medicină au constituit, împreună cu 
mult visata Clinică Colțea, elementele care şi 
astăzi, prin efortul şi dăruirea primelor generaţii de 
colaboratori, mi-au orientat viaţa. Profesorul 
B. Theodorescu m-a recunoscut imediat la sosirea 
în clinică (am fost student conştiincios) şi mi-a 
acordat încredere deplină. Am găsit un colectiv 
universitar de medici tineri (între 26 şi 35 ani), 
selectaţi de profesor, entuziaşti şi devotați medici- 
nei; o clinică foarte mare (140-160 de paturi), cu 
rulaj mare de bolnavi cardiaci, internaţi pentru 
marea competenţă a profesorului B. Theodorescu. 


133 


Care era atmosfera de lucru, relaţiile interu- 
mane dintre medici? 

Un climat de muncă exemplar, aproape fără 
limită de program, colegialitate şi prietenie sub 
autoritatea şi exemplul academicianului B. Theodo- 
rescu şi ale profesorului C. Păunescu (sarea şi pipe- 
rul clinicii). La Colțea, cei şase membri tineri, care 
s-au pregătit solid în medicină internă şi cardiologie, 
au obținut prin concurs toate gradele profesionale şi 
universitare şi cinci dintre aceştia au devenit profe- 
sori de cardiologie şi/sau medicină internă la Facul- 
tatea din Bucureşti. 

În 1978, după deschiderea Spitalului Universitar 
Bucureşti, am obţinut titlul de profesor universitar 
şi şef de clinică. Am organizat clinica formată din 
şase medici tineri, toţi şefi de promoţie, şi împreună 
am realizat o clinică de medicină internă într-un 
concept nou, cu preocupări principale de cardiolo- 
gie. După anii 1980-1982, clinica s-a dezvoltat pro- 
gresiv ca o unitate modernă de cardiologie, cu sub- 
specialităţile sale de bază: cardiologie clinică, inter- 
venţională, electrofiziologie şi unitate de cercetare. 
Colaboratorii mei au obţinut cunoştinţe medicale 
largi, au făcut toți stagii de minim un an în străi- 
nătate şi, din prima generaţie de colaboratori, şase 
au devenit profesori de cardiologie sau hematologie 
şi pneumologie. 

Acum, privind retrospectiv, pot spune că am 
avut curajul, în acei ani tulburi (1978-1980), să 
construiesc o unitate universitară solidă şi să diri- 
jez şi să mă implic în formarea unei echipe univer- 
sitare de primă valoare. Am încercat să realizez o 
punte între cardiologie şi medicină internă, specia- 
lităţi cu multe elemente comune. Activitatea medi- 
cală şi ştiinţifică s-a desfăşurat conform dorinţei 
mele de a fi profesor de medicină pentru studenți, 
medici tineri şi colaboratori şi de a merge înainte 
cu progresul ştiinţific. 


Ce modificări au apărut în patologia car- 
diacă, generate de condiţiile specifice de muncă 
şi viață ale omului contemporan? 

Omul contemporan este sub aspect biologic 
asemănător cu omul din epoca preindustrială, dar 
ca orice fiinţă are adaptabilitate, are mecanisme de 
contro-reglare ample, dar cu limite. În afară de zes- 
trea genetică, omul contemporan trăieşte într-un 
mediu prietenos sau neprietenos. El cumulează 


134 factori de risc pentru modificări biologice sau boli, 


dar în special factori de risc cardiovasculari: acti- 
vitate fizică redusă, tip de alimentaţie cu dezechili- 
bre, modificări metabolice „agresive” (disglice- 
mie, dislipidemie, factori protrombogeni), fumatul 
sau consumul excesiv de alcool, stresul (profesio- 
nal, economic, social), condiţiile culturale şi rela- 
tionale din comunitate. Răspunsurile la condițiile 
de viaţă schimbate se produc în toate aparatele şi 
sistemele organismului, dar mai ales în sistemul 
cardiovascular. La nivel populaţional, tipul de 
patologie cardiovasculară s-a schimbat din epoca 
preindustrială la cea industrială şi în cea postindus- 
trială. Dacă înainte valvulopatiile reumatismale şi 
hipertensiunea arterială erau dominante, în pre- 
zent, ateroscleroza — cu multiplele sale determinări 
(coronare, vasele cerebrale, aortă şi vasele perife- 
rice) — ocupă primul loc ca răspândire şi mortali- 
tate. Hipertensiunea arterială afectează peste 2/3 
din pacienţii peste 65 de ani, dar debutul ei începe 
în epoca actuală de la vârste mai tinere (aproxima- 
tiv 40-45 ani). Factorii psihoemoționali şi de 
mediu, însumaţi cu cei ereditari, influenţează major 
debutul şi evoluţia HTA (hipertensiune arterială). În 
epoca noastră, sindromul metabolic (combinaţia 
supragreutate-obezitate, HTA, diabet zaharat, disli- 
pidemie) a devenit o problemă majoră de patologie 
şi cu complicaţii cardiovasculare (boala cardiacă 
ischemică, AVC, boală arterială periferică, insufi- 
ciență cardiacă). Creşterea duratei de viaţă, prin 
ameliorarea condiţiilor socioeconomice şi sistemele 
de sănătate mai performante, a adus noi aspecte de 
patologie cardiovasculară la persoanele vârstnice 
(HTA  sistolică, insuficienţă cardiacă, bolile cu 
componentă de tromboză vasculară etc.). 


Se poate afirma că astăzi sunt mai mulți bol- 
navi sau faptul că pot fi diagnosticaţi mai repede 
şi mai eficient a schimbat imaginea despre 
această boală? 

Datele asupra numărului de bolnavi, tipuri de 
boli, gravitatea acestora, distribuţia în toate regiu- 
nile globului sunt analizate periodic (de exemplu, 
Eurostat) pe baze statistice. În general, în ultimele 
decenii, sunt semnalate şi dovedite scăderea cu 
20-30% a patologiei cardiovasculare în ţări ca SUA, 
Ţările Nordice, sudul Europei, dar și stagnarea sau 
creşterea, relativ mică, a bolilor cardiovasculare în 
centrul şi estul Europei, inclusiv în România. Re- 
zultate bune au fost vizibile în unele ţări, datorită 


ameliorării generale a stării de sănătate prin măsuri 
profilactice, optimizarea sistemului de îngrijire a 
cardiacilor, educaţia populației pentru sănătate şi 
progresele socioeconomice. 


Ce factori sunt implicaţi în apariția acestor 
maladii tot mai răspândite? 

Creşterea prevalenţei bolilor cardiovasculare în 
populaţie, de exemplu în România, este depen- 
dentă sau corelată cu o multitudine de factori care 
conduc la creşterea numărului de bolnavi: 

— creşterea numărului de persoane vârstnice şi 
a patologiei legate de vârstă; 

— starea socioeconomică precară la un segment 
relativ mare de populaţie; 

— sistem medico-sanitar mai performant (mai 
mulţi specialişti cardiologi) şi accesibilitatea cres- 
cută a populaţiei la unităţile specializate; 

— condiţii mai bune de tratament în urgenţă, 
care salvează vieţi; 

— tehnologia medicală mai performantă şi care 
descoperă boli în faze incipiente sau întâmplător: 
screening populaţional, în special la persoanele cu 
factori de risc sau la persoane aparent sănătoase şi 
studii epidemiologice corecte. 

Aceste condiţii sau alţi factori individuali au 
modificat structura bolilor cardiovasculare din 
România: de exemplu, creşterea numărului de bol- 
navi cu boală cardiacă ischemică (cu subliniere şi 
la populaţia mai tânără) sau insuficienţă cardiacă la 
scăderea bolilor valvulare reumatismale, dar creş- 
terea valvulopatiilor degenerative, creşterea acci- 
dentelor vasculare cerebrale, dar scăderea hiper- 
tensiunii arteriale severe. 


Toate în condițiile unui progres vizibil în ela- 
borarea şi aplicarea unor metode şi tehnici de 
diagnosticare şi tratament. 

În lumea modernă, postindustrială, a apărut un 
paradox sesizat la nivel populaţional: un sistem 
sanitar performant (specialişti, tehnologie, adresabi- 
litate, depistarea activă a „bolii”, măsuri profilactice 
eficiente etc.) conduce la înregistrarea unui număr 
mai mare de persoane cu boli cronice de severitate 
medie sau cu afecţiuni care necesită numai control 
periodic şi/sau tratamente prelungite. La datele sem- 
nalate este necesară o observaţie suplimentară. În 
lumea modernă se înregistrează mai mulţi „bol- 
navi”, pentru că sunt mai multe boli sau capitole de 


patologie diagnosticate prin tehnici medicale avan- 
sate şi apărute în noile condiţii de mediu, muncă şi 
viaţă. 


Care sunt cele mai frecvente afecțiuni car- 
diace şi ce răspândire au în lume şi la noi în 
fară? 

Patologia cardiovasculară (bolile inimii şi vase- 
lor) s-a modificat substanţial în ultimele trei-patru 
decenii, cel puţin pentru ţările dezvoltate din Europa 
şi America. Există însă diferenţe importante privind 
frecvenţa bolilor cardiovasculare în alte regiuni ale 
lumii (Africa, China, Asia de Sud). În prezent, la 
nivel european şi la noi în ţară, în ordinea frecvenţei 
şi parțial a gravităţii, cele mai răspândite boli sunt: 
boala coronară cu multiplele sale tipuri (cardiopatia 
ischemică); hipertensiunea arterială; insuficiența 
cardiacă (cu multiplele sale probleme); boala cere- 
brovasculară (în special accidentul vascular acut — 
AVC); boala arterială periferică şi a marilor vase; 
fibrilaţia atrială; valvulopatiile degenerative (în spe- 
cial stenoza aortică). Afecţiunile cardiovasculare 
amintite au gravitate diferită; astfel HTA este cea 
mai frecventă (2/3 din persoanele peste 65 ani), dar 
evoluţia ei este controlată prin tratament antihiper- 
tensiv eficient. Insuficienţa cardiacă este frecventă 
după 65 de ani, are evoluţie severă, cu supravieţuire 
la cinci ani la numai 1/2 din bolnavi. Exemplele pot 
continua. 


Dacă am face o comparaţie cu anii prece- 
denţi? 

În urmă cu trei-patru decenii, în România cele 
mai frecvente şi severe boli erau cardiopatiile reu- 
matismale, HTA severă şi insuficienţa cardiacă. 
Aceste condiţii patologice aveau tratamente extrem 
de limitate şi cu eficacitate mică. 

Cercetarea prevalenţei bolilor cardiovasculare, 
sub aspect statistic, necesită studii demografice 
riguroase, condiţii care se pot realiza la grupe limi- 
tate de populaţie. În România, datele statistice medi- 
cale utilizabile sunt extrem de limitate şi nu permit 
concluzii pertinente. 


Dar cifrele care indică mortalitatea? 

Mult mai precise sunt datele de mortalitate car- 
diovasculară pentru fiecare ţară din Europa, dar şi din 
România şi care se publică periodic într-o amplă lu- 
crare de statistică (European Cardiovascular Disease 


135 


Statistic, ed. 2017). Astfel, boala cardiovasculară 
reprezintă cauza cea mai frecventă (importantă) de 
deces în Europa, 45% din ansamblul mortalităţii, 
faţă de decesul prin cancer 24%. Mortalitatea car- 
diovasculară este extrem de diferită în ţările euro- 
pene (de exemplu, Franţa 22%, România şi Bulga- 
ria 60%). Dintre cazurile de deces cardiovascular 
pe primele două locuri se găsesc cardiopatia ische- 
mică cu 19% şi accidentele vasculare cerebrale cu 
9%; alte boli cardiovasculare determină şi acestea 
12% din mortalitatea generală. Datele statistice sunt 
ajustate pentru vârstă; durata de viață mai prelun- 
gită şi creşterea populaţiei vârstnice reprezintă fac- 
tori principali în schimbările demografice, îm- 
preună cu nivelul socioeconomic al ţării analizate 
de statistici. 

Ca să rezum: tipurile de boli cardiovasculare 
care se găsesc pe primele locuri în Europa şi în 
România sunt aceleaşi; depistarea, urmărirea şi tra- 
tamentul acestora au diferenţe, explicabil prin limi- 
tele actuale ale sistemului sanitar, ale condiţiilor 
socioeconomice şi ale educaţiei populaţiei pentru 
sănătate. 


Ce viitor are transplantul cardiac? Poate fi o 
soluţie ideală? 

Transplantul cardiac este o modalitate de trata- 
ment extremă pentru un grup limitat de pacienţi cu 
insuficiență cardiacă severă (clasa IV NYHA) şi 
care nu se ameliorează prin tratament optimal 
(maximal) medicamentos sau prin dispozitive car- 
diace (de exemplu, resincronizare). Cel mai frec- 
vent, transplantul cardiac are indicație urgentă, dată 
fiind starea severă a pacientului: insuficiența car- 
diacă gravă produsă de cardiomiopatia primară 
(dilatativă, restrictivă), de cardiomiopatia ischemică 
sau cardiopatii congenitale la copii sunt grupele 
de bolnavi din care se realizează selecţia pentru 
transplant cardiac. 

De la primul transplant cardiac efectuat în 
1982, până în ultimii ani s-au efectuat peste 100 
000 de transplanturi cardiace în centre hiperspecia- 
lizate europene şi extraeuropene. Rezultatele sunt 
relativ bune, dar transplantul nu reprezintă o solu- 
ție ideală: numărul de pacienţi transplantaţi este 
extrem de mic față de numărul extrem de mare de 
bolnavi care ar putea beneficia de transplantare. 
Transplantul cardiac poate creşte durata de viaţă în 


136 condiții de urmărire specializată şi tratament 


imunosupresor cu durată nelimitată. Supravieţuirea 
la un an este de aproximativ 86% dintre pacienţii 
transplantați şi apoi scade cu 3—4% pentru anii 
următori, dar rezultatele ţin nu numai de condiţiile 
tehnice şi medicale ale inimii transplantate, ci şi de 
condițiile generale ale primitorului (vârsta biolo- 
gică, afectarea concomitentă a altor organe, efecte 
adverse care ţin de imunosupresie etc.). În sinteză, 
transplantul cardiac ca rezultat tehnic este o soluție 
bună, dar nu ideală. El poate fi înlocuit temporar de 
dispozitive (pompe) mecanice, cu durată şi efi- 
cienţă limitată în timp, până la momentul transplan- 
tului care este greu de precizat, depinzând de 
disponibilitatea donorului. Numeroase situaţii 
restricționează efectuarea transplantului cardiac, 
care este totuşi singura soluţie bună pentru o parte 
dintre bolnavii cu insuficiență cardiacă severă 
(avansată), dar nu ideală până în prezent. 


Ce restricții sunt acum şi de ce natură? 

Cu toate progresele medicale şi tehnice ale 
metodei de tratament prin transplant cardiac, el 
rămâne o unică soluţie, posibil salvatoare, pentru 
bolnavi cu speranţă de viaţă extrem de limitată. 
Necesarul de transplant cardiac este mare la nivel 
mondial şi la noi în ţară. În SUA funcţionează o spe- 
cialitate „insuficienţă cardiacă şi transplant car- 
diac”, care asigură o accesibilitate mai mare pentru 
pacienţi şi rezolvarea optimă a transplantului car- 
diac prin echipe supraspecializate. 

Există numeroase elemente restrictive, care con- 
duc la folosirea extrem de limitată a oportunității 
salvatoare pe care le oferă transplantul cardiac: 

— Absența mai multor centre de cardiochirurgie 
specializate pentru transplant, cu personal medico- 
sanitar cu experienţă, platforma tehnică optimă de 
urmărire şi explorare pre- şi postoperatorie, 
colaborări cu multiple specialități (cardiologie, te- 
rapie intensivă, imunologie etc.). 

— Dificultăţi în organizarea şi funcţionarea 
optimă a unor echipe medicale specializate (perma- 
nent disponibile), care pot recolta inima donatorului 
şi transportarea foarte rapidă până la centrul medical 
cel mai apropiat de transplant cardiac. 

— Insuficienta pregătire a medicilor cardiologi în 
selecţia şi definirea pacienţilor care ar putea benefi- 
cia de transplant cardiac. Aceasta presupune însă 


A 


imunologice) complete. 


— Restricţiile majore ţin de: disponibilitatea 
obţinerii inimii donator (numărul mic de inimi care 
ar putea fi transplantate, selecția rapidă a inimilor 
care îndeplinesc condiția optimă de transplant; 
echipe operative care să realizeze toate etapele, până 
la ajungerea inimii în centrele specializate. 

— Probleme de histocompatibilitate între donator 
şi primitor (receptor) şi funcționarea unui sistem 
operativ de comunicare între mai multe centre (din 
ţară şi străinătate), care ar putea folosi rapid inima 
selectată pentru transplant. 


Ce anume se poate face ca să nu fie nevoie 
de transplant? 

Condiţia necesară pentru a nu se ajunge la reco- 
mandare de transplant cardiac este identificarea con- 
diţiilor care produc insuficienţa cardiacă şi tratarea 
corectă a acesteia pentru a nu se ajunge la insufi- 
cienţa cardiacă avansată şi necesar de transplant car- 
diac. Procesul de vindecare a bolii şi restabilirea stă- 
rii de sănătate este obiectivul şi substanța medicinei. 
La procesul de vindecare a unei condiţii patologice 
participă în primul rând mecanismele de autoapă- 
rare, răspunsul imunologic, dar şi alte mecanisme de 
adaptare şi, după caz, mijloace terapeutice, în pre- 
zent foarte diversificate. Vindecarea naturală a unor 
boli de origine virală (rujeola, rubeola, varicela, 
hepatita tip A etc.) este un fenomen comun; medicul 
intervine în cazul unor complicaţii. Multe fisuri sau 
fracturi osoase se vindecă „spontan”, în condiţii de 
respectare a unor reguli medicale simple. 


Un infarct miocardic se poate „vindeca ” de 
la sine? 

Mai exact spus: dacă infarctul miocardic se 
poate „vindeca” fără să fi avut simptome care să 
conducă la consult medical şi descoperirea bolii. De 
multe ori infarctul de miocard este descoperit 
„întâmplător”. Infarctul de miocard „vindecat spon- 
tan” se întâlneşte mai frecvent la persoane cu diabet 
zaharat sau la vârstnici, la care mecanismele neuro- 
gene de percepţie adeseori sunt disfuncționale. De 
altfel se ştie de mulți ani că aproximativ 25% dintre 
infarctele de miocard sunt descoperite foarte târziu, 
prin modificările electrocardiografice sechelare sau 
la examenul necropsic. Sensibilitatea electrocardio- 
gramei de descoperire a infarctelor miocardice vechi 
este modestă, dar rezonanţa magnetică are o sensibi- 
litate mai mare de detecție (15—30%) la persoanele 


„aparent sănătoase”, dar care cumulează mai mulţi 
factori de risc cardiovascular. 

Vreau să subliniez că afirmaţia „s-a vindecat de 
la sine” este parţial adevărată, adică în cazul unor 
boli uşoare sau a infarctului miocardic de dimen- 
siuni mici-moderate. Vindecarea presupune însă 
restabilirea completă a stării de sănătate, prin iden- 
tificarea şi înlăturarea cauzelor bolii. Practica şi 
ştiinţa medicală acţionează în acest sens. 


Sunt adesea citate cuvintele lui Pascal, că 
inima are raţiunile ei, pe care rațiunea nu le 
poate înțelege. Cum înţelege un medic şi un gân- 
ditor aceste cuvinte? 

Blaise Pascal, în înţelepciunea sa nemăsurată, 
a afirmat în puţine cuvinte un adevăr profund al 
vieţii: inima are raţiunile sale, pe care raţiunea nu 
la poate înţelege. Inima în sens fiziologic, psi- 
hologic şi metafizic este un centru şi expresia indi- 
vidualităţii profunde. Ea percepe rapid forma şi 
fondul lucrurilor din viaţă, ea păstrează memoria 
trecutului şi caută să deosebească frumosul de 
urât, visul de realitate. Inima orientează într-un 
sens bun sau greşit gândurile şi deciziile noastre. 
Relaţiile inimii cu mintea pot fi raționale sau de 
neînțeles. Rațiunea cântărește deciziile inimii şi de 
multe ori nu le poate schimba, dar aşteaptă ca tim- 
pul să aducă echilibru. Inima recunoaşte, dar nu 
totdeauna, că viaţa are doi poli — raţiunea şi sufle- 
tul — care trebuie să meargă în acelaşi sens. Echi- 
lbrul şi armonia dintre ele dau vieţii un sens (stil) 
ŞI o cale. 


Deci Pascal avea dreptate? 

Cuvintele lui Pascal sintetizează un adevăr care 
îşi păstrează şi astăzi valoarea aproape absolută. 
Dar cuvintele lui Pascal nu elimină contrariul lor: 
raţiunea are raţiunile sale (judecăţile), pe care 
inima nu le poate înţelege. În acest caz, deciziile 
iau un sens invers: creier-inimă. Viaţa în lumea 
contemporană trece prea repede peste raţiunile ini- 
mii profunde şi tinde să le considere secundare. 
Cred, însă, că inima, exprimând fondul profund al 
individului, îmbogăţeşte şi dă sens unei vieţi lumi- 
noase şi armonioase. Divorțul între inimă şi rațiune 
devine o dramă a vieţii. 


Inima este numită şi „organul transcenden- 
fei”. Micul Prinţ ne asigură din copilărie şi pe 


137 


viaţă că „limpede nu vezi decât cu inima, ochii 

nu pot pătrunde în mijlocul lucrurilor”. Că este 

aşa, putem constata uşor. Care este explicaţia 
specialistului? 

Grea întrebare, fiindcă trece de filosofia filoso- 
fului la explicaţia specialistului, care priveşte ochii 
ŞI inima ca organe vitale în interrelaţie. A vedea lim- 
pede cu inima presupune că inima este legată nu 
numai de perceperea afectivă a realităţii, dar este 
implicată în cunoaştere, care în final este atributul 
raţiunii şi al spiritului. A vedea limpede doar cu 
inima este etapa de cunoaştere a copilului şi a copi- 
Lăriei, când inima este liberă de raţiunile ei şi când 
ochii privesc liber la minunile lumii. 

Privind obiectiv ochiul ca organ de simţ, cel 
mai sensibil şi direct al realităţii, ar trebui adăugat 
ceea ce vede ochiul, în mod indirect: contribuţia la 
realizarea cunoaşterii ca proces, capacitatea de a 
pătrunde în mijlocul lucrurilor. Dar ochiul, folo- 
sind lentila optică şi microscopul, a prelungit 
cunoaşterea la nivel infrastructural şi molecular şi 
a condus la identificarea genomului uman. Cuvin- 
tele Micului Prinţ aşază inima în centrul vieţii şi al 
cunoaşterii, dar cunoaşterea şi pătrunderea în mij- 
locul lucrurilor, se realizează dincolo de inimă, în 
rațiune şi spirit. 


Pe drept cuvânt se spune: „Priveşte cu ochii 
minții”. Este prea puţin? 

Inima bună şi inima rea reprezintă trăsături ale 
individualităţii şi câteodată un mod de viaţă. Omul 
cu inimă bună este perceput la prima privire sau 
după o observaţie prelungită. Este generos, des- 
chis, are privirea caldă, luminoasă, este afectiv şi 
prietenos. Dăruieşte „din inimă” cu dragoste, neaş- 
teptând „răsplată”. Are inima bună pentru el şi pen- 
tru alţii şi este „om bun”. Inima rea este aproape 
complet diferită de inima bună, este o inimă rece, 
ce priveşte numai spre sine şi cu invidie sau adver- 
sitate faţă de cei din jur, care priveşte viaţa ca pe un 
obstacol nedrept şi pentru care luminile vieţii sunt 
de neînțeles. Inima rea orientează acţiunile şi atitu- 
dinile într-o viață în care lipsesc compasiunea, 
generozitatea şi toleranța. 

Inima bună şi omul bun şi inima rea şi omul rău 
nu sunt elemente care nu cunosc schimbarea; omul 
rău poate deveni bun prin experienţa nelimitată a 
vieţii, când partea bună, prezentă în orice inimă, 


138 intră în echilibru cu lumea interioară şi exterioară. 


Literatura prin Dostoievski şi Tolstoi transmite ast- 
fel de exemple care reflectă realitatea vieţii. 


Cum înţelege un specialist expresia „a muri 
de inimă rea”, destul de ades întâlnită? 

„A muri de inimă rea” este un adevăr care se 
referă atât la omul bun, cât şi la omul rău. O greu- 
tate pe inimă, o neîmplinire, o dramă personală sau 
a unei persoane foarte apropiate ori un stres puternic 
pot determina modificări patologice în „inima 
reală”, sănătoasă sau mai puţin sănătoasă. Moartea 
subită aritmică, infarctul miocardic acut, cardiomio- 
patia de stres, criza hipertensivă sau accidentul vas- 
cular acut pot fi determinate de evenimente extreme, 
care dereglează mecanismele de autoreglare şi auto- 
adaptare ale aparatului cardiovascular. „A muri de 
inimă rea” este un domeniu vast de cercetare pentru 
neurolog şi cardiolog. 


Se vorbeşte mereu, mai mult, de neurocar- 
diologie, în care se pun multe speranţe. Credeţi 
în viitorul ei şi de ce? 

Neurocardiologia este direcţia de cercetare şi 
practică care defineşte intercorelaţiile dintre cele 
două specialităţi de bază din medicină. Neurocar- 
diologia a început cu studii de fiziologie privind 
funcţiile SNC şi SNV asupra inimii şi vaselor şi a 
continuat cu studii de patologie cardiovasculară, pe 
domenii de intercorelaţie. În prezent, neurocardiolo- 
gia este o temă de mare actualitate în cercetarea 
medicală şi în practică. Neurologia şi cardiologia au 
teme de patologie comune, metode de explorare și 
diagnostice comune sau similare (de exemplu, 
explorarea ultrasonografică a inimii, a vaselor 
extracraniene şi intracraniene, metode invazive — 
angiografie etc., alte metode imagistice), mijloace 
terapeutice comune (medicale, intervenţionale, 
tromboliză). 

Dintre domeniile actuale de neurocardiologie 
mai frecvente sunt: boala cerebrovasculară, în spe- 
cial cardioembolismul cerebral sau boala coronară 
asociată cu ateroscleroza vaselor cervicocraniene; 
cardiomiopatia de stres (Takotsubo), condiţie pato- 
logică legată în principal de efectele hiperstimulării 
simpatice asupra inimii în condiții psihoemoţionale 
sau de patologie neurologică; modificările cardiace 
(electrocardiografice, ecocardiografice lezionale, în 
boli neurologice; de exemplu, AVC, hemoragia 
subarahnoidiană); creierul  hipoxic-ischemic, 


postresuscitare cardiacă şi complicațiile neurologice 
(simptomatice, asimptomatice sau la explorarea 
RMN) apărute în cardiologia intervenţională, 
chirurgia de bypass aortocoronarian sau în chirurgia 
arcului aortic. 

Există însă şi alte teme comune de cercetare şi 
practică interdisciplinară de neurocardiologie sau 
cardioneurologie. Acest fapt obligă la colaborare în 
echipă neurolog, cardiolog — specialist în cardiolo- 
gia intervenţională pentru rezolvarea optimă a pato- 
logiei din aria neurocardiologiei. În România există 
unităţi medicale care au în structura lor ambele spe- 
cialităţi, laboratoare specializate şi echipe cu expe- 
riență implicate în dezvoltarea acestui domeniu 
medical, cu rezultate excelente (Spitalul Universitar 
de Urgență Bucureşti, Institutul de Boli Cardiovas- 
culare, Spitalul Elias). 


Sunt medici, şi nu puţini, care spun cu 
modestie că ei tratează, de vindecat vindecă 
Dumnezeu. Din experiența dumneavoastră, ne 
puteţi spune dacă este o formulare atrăgătoare 
sau un adevăr? 

Ceea ce gândeşte medicul în faţa unui bolnav şi 
a bolii sale este un proces complex, care iniţial se 
bazează pe studii, experienţe sau intuiție. După 
urmărirea evoluţiei bolnavului îşi formulează răs- 
punsurile esenţiale: care este tratamentul optim şi 
posibil şi care este prognosticul bolnavului (vinde- 
care completă sau „sechele” , ameliorarea şi oprirea 
evoluţiei bolii, agravare şi caz fără soluţie salva- 
toare). Medicul întâlneşte, în practică, condiţii pato- 
logice „uşoare” care se termină „grav” şi condiţii 
patologice grave care pot evolua spre vindecare. 
Datoria şi responsabilitatea medicului este de a 
preveni boala (când este posibil), de a preciza diag- 
nosticul real, prin date clinice şi explorări corecte 
(ţintite), de a alege soluţia de tratament cea mai bună 
şi potrivită bolnavului şi de a urmări evoluţia bolna- 
vului şi procesul de vindecare deplină. Repet, de 
mai multe ori, termenii de bolnav şi de boală pentru 
că biologia fiinţei umane (pacient) şi „boala” ca ele- 
ment abstract şi sintetizator pot fi divergente. 
„Medicina personalizată” sintetizează în termenii 
actuali relaţia bolnavi-boală. 

Obiectivul major al medicinei şi al medicului 
este, în final, tratamentul bolilor şi redarea stării de 
sănătate a persoanei suferinde. Eficienţa tratamentu- 
lui ţine de capacitatea medicului de a găsi mijloace 


de tratament — atât de diversificate astăzi — şi de răs- 
punsul biologic al persoanei bolnave. În epoca 
actuală, posibilităţile de tratament medical (dincolo 
de tratamentul farmacologic) sunt atât de mari, încât 
dificultatea medicului şi a echipei de îngrijire este 
de a alege soluţia terapeutică optimă pentru bolnav. 

Rezultatele actuale privind ameliorarea stării de 
sănătate la nivel populaţional sunt relativ optimiste 
în ţările cu servicii medico-sanitare eficiente şi în 
special cardiovasculare este în scădere progresivă 
(cu aproximativ 20%). Acest răspuns la nivel popu- 
laţional este rezultatul îmbunătăţirii condiţiilor 
socioeconomice şi a mediului şi de eficienţa siste- 
mului sanitar, inclusiv a măsurilor terapeutice. 
Există însă şi boli grave (cu soluţii încă nedefinite) 
şi bolnavi gravi în care măsurile terapeutice sunt 
puţine sau cu eficienţă limitată. Epuizarea posibili- 
tăților şi soluţiilor terapeutice în cazurile grave 
reprezintă în acelaşi timp eşecul medicului şi al 
medicinei. În astfel de situaţii, medicul dezarmat 
poate spune „am făcut totul pentru a trata bolnavul, 
soarta este în mâinile lui Dumnezeu”. Există însă şi 
minuni în care măsurile terapeutice şi echipa medi- 
cală de îngrijire pot realiza imposibilul. Deci este 
voinţa Divinităţii. Posibilul este domeniul omenes- 
cului, imposibilul este al lui Dumnezeu. 


Domnule profesor, se cunoaşte, şi nu doar în 
lumea medicală, că dumneavoastră sunteţi un 
medic şi profesor universitar strălucit, autor a 
numeroase tratate, monografii şi articole. Aţi 
format o adevărată „școală medicală”. Ce rele- 
vanţă mai are şcoala medicală în viaţa univer- 
sitară? 

Ca să răspund la întrebare, am să fac iniţial o 
referire la o pictură-frescă celebră „Şcoala din 
Atena” a lui Rafael din „Muzeul Vaticanului”. 
Socrate în mijloc, retoric şi luminos, numeroşi elevi 
în dreapta şi în stânga (Platon şi Aristotel) şi vorbele 
care pluteau în aer aducând înţelepciune. Aceasta 
este „școala” de când lumea, posibilă la orice vârstă 
şi profesiune, izvorul cunoaşterii şi al înțelepciunii. 
În lumea universitară, „şcoala medicală” este un 
concept şi o realitate de când a început medicina cli- 
nică, practic din secolul XIX, şi continuă — sub 
forme diferite — şi în facultăţile de medicină de pre- 
tutindeni. Ea integrează într-un singur tot: 

1) „Maestrul” sau „Profesorul”, o personalitate 
medicală puternică sub aspect profesional şi uman, 


139 


140 


cu experienţă şi vocaţie didactică; profesorul deter- 
mină stilul de activitate. 

2) Alege colaboratorii şi elevii-tineri entuziaşti, 
dotați şi conştiincioşi. Activitatea medicală este des- 
chisă, colegială şi prietenoasă a „elevilor” pentru a 
învăţa de la profesor şi unul de la altul şi dorinţa de 
a cerceta şi scrie. 

3) Dorinţa tuturor de progres profesional şi şti- 
ințific învățând din ştiinţa şi experienţa profesorului 
şi aducând fiecare experienţa şi ideile sale. 

4) Dorinţa şi obligaţia morală de a instrui şi a 
educa pe cei tineri, stratificaţi pe generaţii. Aceste 
câteva elemente — inclusiv activitatea în jurul 
„Maestrului” de minim 10-15 ani — creează condiţii 
ca foştii elevi şi colaboratori să devină ei înşişi 
maeştri, ducând mai departe un stil de muncă şi un 
model de urmat. 

De la înfiinţarea facultăţilor de medicină din 
România, „școala medicală” a fost un organism viu 
şi un factor de progres în viaţa universitară şi ştiin- 
țifică, dar şi în sistemul medico-sanitar. Exemplele 
sunt numeroase la Facultatea de Medicină din Bucu- 
reşti (Gh. Marinescu, D. Danielopolu, N.Gh. Lupu, 
Bazil Theodorescu, N. Hortolomei etc.), Cluj (luliu 
Haţieganu, O. Fodor), Iaşi (I. Enescu, Baţureanu). 

În prezent, „școala medicală” îşi păstrează 
valoarea şi necesitatea cu forme noi educative (for- 
matoare), în concordanţă cu progresul ştiinţific şi 
folosind experienţa trecutului. Nevoia de „Profesor” 
ŞI „Şcoală” în medicină este permanentă, atât timp 
cât „Medicina este ştiinţă şi artă” (experienţă şi stil). 


În ultimii ani se vorbeşte din ce în ce mai 
mult de echipă în practica medicală. Este mai 
mult decât „școala medicală”? 


Construcţia denumită „echipă medicală” a 
devenit o necesitate în activitatea medicală, în 
etapa actuală de creştere extrem de rapidă a cunoş- 
tinţelor biomedicale şi multiplicarea specialităților 
şi supraspecialităţilor. Echipa este formată din 
medici cu specialităţi intercorelate, dar şi din alt 
personal, nemedical (fizicieni, statisticieni etc.), 
necesar în colaborarea medicală. În practica medi- 
cală echipa medicală multidisciplinară a devenit 
necesară în explorarea, formularea unui diagnostic 
complex şi în orientarea terapiei pentru un rezultat 
optim. 


Cum este în cardiologie? 

În cardiologie, de exemplu, echipa medicală este 
necesară în îngrijirea endocarditei infecțioase — car- 
diolog, microbiolog, cardiochirurg, la cardiacii în 
stare critică, postresuscitare, şoc cardiogen, şoc sep- 
tic — cardiolog intensivist, specialist în imagistic etc. 
De asemenea, în neurologie — cardiolog, internist, 
radiolog cu experienţă în activitatea intervenţională 
şi în special în oncologie — oncolog clinician, chi- 
mioterapeut, radioterapeut, hematolog etc. 

În cercetarea biomedicală, echipa se constituie 
în raport cu tematica de cercetare, care poate in- 
clude medici, biologici, specialişti în genetică, chi- 
mişti, fizicieni. Colaborarea în echipele de cerce- 
tare clinică sau cercetarea biomedicală a devenit o 
realitate în Universitate sau în centrele de cerce- 
tare. În toate situaţiile, echipa generează soluţii şi 
idei noi. Pentru „şcoala medicală” echipa medicală 
este un generator de idei şi un model de trecere de 
la medicina clinică la medicina personalizată, 
ambele direcţii de cercetare globală şi a stării de 
boală şi a bolnavului. 


Interviu realizat de Elena Solunca Moise 


Cercetarea în Academia Română 


Postiaţă la Conferinţa 


din Academia Română 


Acad. Nicolae Anastasiu 


Dimineaţa zilei de 6 mai. O neobişnuită 
aglomeraţie în jurul statuii Minervei din peluza cen- 
trală a Academiei. La uşile de intrare, de asemenea. 
Două afişe mari anunță Conferinţa Cercetării 
Științifice din Academia Română din Aula Aca- 
demiei Române. 


Ora 8:30 — Treptele care conduc la locul de 
înregistrare a participanților sunt din ce în ce mai 
pline. Urcă, alături, seniori şi tineri. Aproape toți 
poartă sub braţ Programul evenimentului — unul 
foarte încărcat. 


Ora 8:50 — Îmi arunc ochii în sală. Locurile din 
sectoarele laterale sunt deja pline. Jos au rămas li- 
bere doar primele două rânduri de fotolii. Sunt 
așteptați inițiatorii şi coordonatorii Conferinţei: 
Academicianul Bogdan C. Simionescu şi Academi- 
cianul loan Dumitrache. Cuvintele lor de deschidere 
exprimă un bun venit participanţilor şi stabilesc 
cadrul cercetării în Academia Română, obiectivele 
acesteia, principalele direcții de dezvoltare; sunt 
punctate şi motivațiile care ar trebui să stea la baza 
cercetării. Altfel spus, imboldurile care ne stimu- 
lează, dar ne şi obligă. Sunt alături şi moderatorii 
care vor conduce panelurile: acad. Răzvan Theodo- 
rescu, acad. Victor Voicu — toți vicepreşedinţi ai 
Academiei Române. Pe feţele lor se citește emoția. 
Este primul eveniment de acest fel din istoria presti- 
gioasei instituţii. Au venit să ne împărtășească din 
realizările lor 48 de institute şi centre de cercetare 
aflate în coordonarea celor 14 secții ale Academiei 
Române (Secţiuni, cum se numeau în anii '30). Au 
avut drept ghid un algoritm care să le impună 
concizia şi oglinda valorii: misiune, resurse, 


Cercetării Științifice 


Acad. Nicolae Anastasiu 


rezultate, indicatori de performanţă, valorificarea 
rezultatelor, perspective. 


Ora 9:00 — Primele alocuţiuni ale moderatori- 
lor deschid Sesiunea de prezentări. Puţine cuvinte, 
care motivau întâlnirea şi nevoia dialogului. Şi, 
mai ales, mesajul către societate. Academia Ro- 
mână trebuie să dea exemplul implicării, inovației, 
acțiunii, viziunii şi climatului de reală creație, pen- 
tru astăzi şi pentru mâine. Astfel încât înaintaşii 
noştri, care au umplut în trecut această Aulă, să fie 
mândri de noi. 


Ora 9:30 — Începe maratonul! Panelul I, cu 
Secţiile de ştiinţe tehnice şi exacte (matematica, fi- 
zica, chimia, tehnologia informaţiei) până la pauza 
de cafea, ca la orice simpozion sau alt eveniment 
care se respectă şi se bucură de sponsori (aici nu au 
fost sponsori). 


141 


142 


În sală este multă liniște, conferenţiarii se 
succed, după ce moderatorul întreabă asistenţa dacă 
are de pus întrebări (iar scenariul se repetă până la 
sfârşit). 

Matematica deschide seria prezentărilor, iar cei 
mai puțin avizaţi discern cu dificultate limbajul 
folosit, dar descoperă uşor legătura dintre Simion 
Stoilow, Gheorghe Mihoc şi Caius lacob. Indici de 
performanță ridicați, multiple schimburi inter- 
naționale, proiecte care apropie științele matematice 
de sănătate, de starea sistemelor ecologice, de 
riscuri economice. Precizia în exprimare şi deschi- 
derea spre nevoile societății impresionează. 

Chimia — prin diversitatea şi utilitatea abordărilor 
sale — se prezintă, constant, la înălțime. Cu rezultate 
şi vizibilitate, mereu în frunte. Personalităţi precum 
Ilie Murgulescu — rezistenţa prin cultură, Petru Poni, 
Costin Neniţescu, Cristofor Simionescu sau Coriolan 
Drăgulescu au creat şcoli, au avut discipoli şi 
moștenirea lor, transpusă peste generații, poate fi 
descoperită în proiectele echipelor de chimie orga- 
nică, chimia compuşilor heteroatomici, metabolo- 
mică, chimie verde, ştiinţa materialelor, aplicații bio- 
medicale şi de protecția mediului. Ce diversitate și 
câtă legătură cu viața noastră de zi cu zi! 

La Secţia de ştiinţe tehnice şi cercetări 
fundamentale şi avansate, în spatele acestor termeni, 
prea generali şi frecvent utilizați, se ascund desco- 
periri de excepţie, toate legate de nevoile omului şi 
de temerile lui în faţa hazardelor naturale: rețele 
electrice inteligente, energii regenerabile, infra- 
structuri şi clădiri cu risc redus la dezastre. Acade- 
micianul Dan Dubină a pus mult suflet în proiectele 
— astăzi împliniri — ale Centrului, care are 22 de cer- 
cetători, dintre care 20 sunt doctori în ştiinţe. 

Când am crezut că la acest panel s-a spus tot ce 
se putea spune pentru a nota performanţa, Institutul 
de Cercetări pentru Inteligență Artificială „Mihai 
Drăgănescu” (Știința şi tehnologia informației) 
ne-a făcut cadou primul corpus computaţional — 
CoRolLa — pentru limba română, o ontologie lexi- 
cală — RoWordNet — şi primul sistem de traducere 
automată — ELRL. Toţi vom avea nevoie de aceste 
instrumente. 

„..ŞI acum, pauza de cafea! 


* 


Ora 12:00 — Se reiau lucrările cu Panelul II. O 
parte dintre ştiinţele umaniste sunt prezente (istoria, 
arheologia, filologia și literatura, precum găsim în 
program), fiecare dintre ele cu realizări remarcabile. 
După sesiunea de dimineaţă, am crezut că nu voi 
mai putea folosi superlative. Dar trebuie să mă 
repet, deoarece alături de ştiinţă, cuantificată prin 
indici Hirsch sau Scopus, cultura scrisă, nein- 
dexabilă şi imposibil de indexat prin spiritul şi 
mesajul ei, ne ajută să ne descoperim istoria, talen- 
tele literare, vorbirea corectă şi moştenirea scriitori- 
cească. Zece institute, ce poartă numele lui George 
Călinescu, Sextil Pușcariu, Iorgu Iordan, A. Phi- 
lippide, Titu Maiorescu, George Barițiu, Vasile Pâr- 
van, Nicolae lorga, şi-au făcut bilanţul, au prins 
rădăcini adânci în cultura românească şi au născut 
valori incontestabile: enciclopedii, dicționare, cro- 
nologii, opere fundamentale, atlase lingvistice etc. 
Perseverența și vocaţia celor ce le conduc astăzi au 
răspuns exigențelor şi succeselor academice. O 
intervenție energică a academicianului Eugen 
Simion vizează mai tinerii cercetători care nu se 
ridică la înălțimea aşteptărilor şi nu se încadrează în 
spiritul şi creația institutelor de la care sunt 
salarizați. 


Ora 13:00-14:30 — Este pauza de prânz. 
Momentul /unch-ului în sala Clubului. Aparent, un 
moment de destindere. De fapt, urechile curioase 
surprind dialoguri interesante despre ce s-a prezen- 
tat în prima parte a evenimentului. Se transmit 
felicitări şi primele impresii: iată că se poate, o idee 
excelentă, avem vizibilitate internaţională, au ajuns 
în biblioteci lucrări de prestigiu, dicționare, 
enciclopedii şi opere fundamentale... 


Ora 14:30 — Academicianul Răzvan Theo- 
dorescu ne cheamă în sală. Începe Panelul III. Cu 
tactul şi distincția recunoscute, domnul academician 
dă cuvântul celor de la filosofie, teologie, psihologie 
şi pedagogie; mai apoi, celor de la arte, arhitectură 
şi audiovizual. Un prilej de a pune alături spiritul cu 
frumosul, culoarea şi muzica. 

Secţia de filosofie, teologie, psihologie şi peda- 
gogie coordonează institute cu nume de rezonanţă în 
cultura românească: Constantin Rădulescu-Motru, 


Ion I.C. Brătianu, Gheorghe Zane şi gestionează 
preocupări materializate în multe volume publicate, 
enciclopedii, reviste de profil, conferinţe naționale 
şi internaționale. În toate acestea frecvent se regă- 
sesc numele unor personalități rămase în memoria 
culturii noastre: Constantin Noica, Lucian Blaga, 
Ștefan Odobleja, iar dacă există reviste din care se 
publică patru sau şase numere pe an avem dovada 
unor eforturi prolifice, de creaţie constantă. 

Am reținut cu mare interes şi cu multă plăcere 
intelectuală și vizuală împlinirile celor de la Secția 
de arte, arhitectură şi audiovizual, care produc 
numeroase albume, pe care le găsim şi în biblioteca 
personală. 

Bilanţul realizărilor Institutului de Etnografie şi 
Folclor „Constantin Brăiloiu”, la cei 70 de ani de 
cercetare etnologică instituționalizată, este impre- 
sionant. Paleta preocupărilor, a evenimentelor orga- 
nizate, a vizibilității şi a mesajelor transmise către 
publicul larg este plină de culoare și tradiție româ- 
nească. Cifrele obiectelor care au trecut prin mâinile 
cercetătorilor pasionați din acest Institut sunt de 
ordinul zecilor de mii, și asta spune tot. 


Ora 16:00 — Au trecut opt ore de la deschide- 
rea sesiunii ȘI în sală se aud stropii de ploaie. După 
interesul avut, unii pleacă şi alţii vin. Sunt mulți 
încă prezenţi, pe care i-am simțit aproape şi în 
cursul dimineţii. La Panelul IV, scaunele şi fotoliile 
rămân mereu ocupate. A venit rândul academicia- 
nului Victor Voicu care are o sarcină grea — să 
menţină treaz interesul celor care au venit să as- 
culte realizările celor 38 de institute şi centre de 
cercetare de la Secţia de ştiinţe agricole şi silvice, 
Secţia de ştiinţe economice, juridice şi sociologice, 
Secția de ştiinţe biologice, Secţia de ştiinţe 
medicale, Secţia de ştiinţe geonomice. Dar anii 
mulți în care a fost secretar general şi 
vicepreşedinte l-au fortificat pentru a motiva pe 
alții, fără a da semne de oboseală. 

Academicianul Cristian Hera, preşedintele 
Secției de ştiinte agricole şi silvice, a sintetizat 
rezultatele Centrului de Studii şi Cercetări pentru 
Biodiversitate Agrosilvică „David Davidescu” şi a 
trecut în revistă proiectele reuşite ale Centrelor de la 


Cluj-Napoca, Timișoara şi laşi. Concepte noi, abor- 


dări inedite, infrastructură modernă, publicaţii 
numeroase, brevete şi premii. 

Secţia de ştiinţe biologice, Institutul de Biologie, 
Bucureşti și Centrul Procera şi-au făcut bilanţul prin 
cuvântul academicianului Maya Simionescu. Cu o 
infrastructură de cercetare foarte solidă, cu echipa- 
mente de o mare varietate şi performanţă ridicată, 
rezultatele au fost pe măsură. În ultimii ani, pro- 
iectele Institutului au vizat monitorizarea bio- 
acumulării metalelor grele, conservarea speciilor şi 
habitatelor, schimbările climatice, restaurarea eco- 
sistemelor din turbării, biologia moleculară cu 
aplicaţii în medicină. 

Domeniul economiei a fost bine reprezentat în 
numeroase Institute de Cercetări (Economice, de 
Economie Naţională, de Prognoză Economică, de 
Economie Mondială, de Economie Agrară) și 
Centre de Cercetare (Economia Industriei şi Servi- 
ciilor, Biodiversitate Agrosilvică, Informare şi 
Documentare Economică). Rezultate vizibile apar 
în volume publicate, sinteze, reviste, conferinţe in- 
ternaționale. 


B= 


CONFERINȚA 
CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE 


DIN 


ACADEMIA ROMÂNĂ 
CCSAR-2019 


r 


Luni, 6 Mai 2019 | ora 8.30 | Aula Academiei Române 


www.acad.ro 


143 


Aula Academiei Române 


Ora 19:30 — Au rămas puține minute pentru pre- 
zentarea Secției de științe geonomice şi a celor două 
Institute ale sale: Institutul de Geodinamică „Sabba 
S. Ştefănescu” şi Institutul de Geografie „Simion 
Mehedinţi”. 

Prin vocea dr. Crişan Demetrescu, membru 
corespondent al Academiei Române, am primit 
noutăţi legate de monitorizarea seismelor din 
România și de noile proiecte departamentale de 
electromagnetism, dinamica Pământului, hazard 
natural şi risc, rolul fluidelor în dinamica litosferei, 
observatoare geodinamice. 

Academicianul Dan Bălteanu, sub presiunea 
timpului, şi-a redus prezentarea şi ne-a informat 
despre proiectele fundamentale ale Institutului de 
Geografie: Atlasul Geografic Naţional, Evaluarea 
hazardelor naturale (seisme, alunecări de teren, 
inundaţii), Studiul geografic al Văii Dunării 
Româneşti. Am reţinut, însă, şi numeroasele volume 
publicate (sinteze, dicționare), studii de dezvoltare 
regională durabilă, om-mediu sau cooperare trans- 
sectorială. 


Ora 20:00 — Academicianul loan Dumitrache — 


permanent prezent în sală — mulţumeşte 
conferenţiarilor pentru efortul depus, pentru prezen- 
tările de înaltă ţinută ştiinţifică, precum şi audienței, 
pentru interesul arătat. O rezoluţie care va include 


concluziile ce s-au desprins la finele evenimentului 


144 va fi postată pe web-site-ul Academiei Române. 


Metronomul cu care în dimineaţa aceasta am 
pătruns în Aula Academiei Române cred că şi-a 
îndeplinit misiunea. 


ko x 


În drumul spre casă, am încercat să rememorez 
mesajele primite: 

— a fost o experiență inedită, cu mare încărcătură 
ştiinţifică; 

— a fost o bucurie generată de standardele 
înalte şi performanţele profesionale pe care colegii 
noştri din institutele şi centrele de cercetare le-au 
îndeplinit; 

— există o viziune clară despre ce avem de făcut, 
despre cum putem construi și transmite îndemnuri 
către tânăra generație, care așteaptă de la noi revăr- 
sarea ideilor, materializarea lor în proiecte şi pro- 
grame competitive; 

— există, însă, şi diferenţe clare între potențialul 
Secţiilor și realizările lor, uneori justificate, alteori 
nu, dar avem, acum, modele pe care le putem urma; 
există numeroase provocări, dacă vrem să ni le 
însuşim şi să le facem vizibile; 

— mediul academic este propice pentru creație, 
chiar dacă motivaţia materială nu există, dar, atenție, 
răbdarea seniorilor nu acoperă nerăbdarea tinerilor, 
care privesc din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai 
des dincolo de graniţe. Să găsim mijloacele prin care 
putem să-i ţinem lângă noi! Ei sunt viitorul. 


Aula Academiei Române 


Şi câteva întrebări care nu s-au pus: 

De ce sunt institute sau centre de cercetare care 
nu depun licitaţii pentru obținerea de fonduri UE? 

De ce nu se fac analize periodice ale membrilor 
din corpul de cercetare şi vizite ale membrilor 
secţiilor coordonatoare în aceste institute sau centre? 

De ce nu există mai multe colaborări-partene- 
riate cu universitățile/facultățile de profil (și în care, 
de multe ori, activează membri ai Academiei Ro- 
mâne sau predau cursuri cercetători ştiinţifici princi- 
pali I) pentru depunerea unor proiecte comune? 

De ce nu se externalizează servicii tehnico- 
administrative care, uneori, încarcă mult schema de 
personal? 


De ce nu se găsește o formulă prin care cărțile 
tipărite (şi care au avut sponsorizare) prin Editura 
Academiei Române să poată fi difuzate prin Centrul 
de librării sau, direct, printr-o librărie a Academiei 
Române? 

De ce nu au loc întâlniri mai dese cu 
reprezentanți decizionali ai instituţiilor guverna- 
mentale, cărora să li se prezinte rezultatele de 
excepție ale membrilor acestor institute/centre și, de 
ce nu, ale membrilor din secțiile coordonatoare? 

Aștept, cu mare interes, viitoarea conferință, în 
care dezbaterea academică să aducă alături mai 
mulți membri ai Academiei Române. 


Succes! 


145 


146 


Religia în atenţia publică 


w 


Dimensiunea pozitivă a libertăţii religioase: 
cum pot guvernele să sprijine 


organizațiile religioase 


Victor Opaschi* 


În cadrul seriei de evenimente organizate de 
Guvernul României cu ocazia preşedinţiei rotative 
la Consiliul Uniunii Europene, în zilele de 6-7 iunie 
2019, Secretariatul de Stat pentru Culte a organizat 
conferința internațională „Dimensiunea pozitivă a 
libertăţii religioase: cum pot guvernele să sprijine 
organizațiile religioase”. 


Obiectivul evenimentului 

Iniţiativa organizării acestui eveniment de către 
Secretariatul de Stat pentru Culte a fost generată de 
faptul că în ultimii ani, la nivel european, religia a 
revenit în atenția publică atât ca formă de integrare 
cetățenească şi incluziune socială, cât mai ales ca 
element stabil în construirea unei societăți a 
bunăstării şi consensului democratic. 

După ce o bună perioadă, guvernele europene 
au neglijat constant dimensiunea religioasă a vieții 
sociale, astăzi nevoia acută de alfabetizare reli- 
gioasă, ca antidot la extremismul religios, sau dez- 
voltarea de politici publice în zona religioasă, 
inclusiv prin sprijinirea financiară a cultelor reli- 
gioase, redevin priorități de guvernare în multe 
state europene. 

Pe fondul faptului că România are şansa ca în 
ultimii 30 de ani să nu fi neglijat dimensiunea reli- 
gioasă a societăţii şi mai ales dimensiunea pozitivă 
a libertăţii religioase, Secretariatul de Stat pentru 
Culte a organizat acest eveniment pentru a promo- 
va modelul românesc de relație stat-culte la 
nivel european. 

Cu ocazia acestui eveniment, care a reunit repre- 
zentanţi — conducătorii instituţiilor similare Secreta- 


* Secretar de stat, Secretariatul de Stat pentru Culte 


2 


riatului de Stat pentru Culte din Europa — ai cultelor 
religioase, profesori universitari şi experți guverna- 
mentali, Secretariatul de Stat pentru Culte şi-a pro- 
pus să promoveze faptul că sprijinirea financiară a 
cultelor religioase devine în Europa de astăzi nu 
doar un mijloc prin care guvernele asigură păstrarea 
unui climat de pace socială, ci mai ales o măsură 
concretă pentru blocarea elementelor de extremism 
şi fundamentalism religios. 

Cultele religioase, ca importante organizații ale 
societății civile, contribuie la un climat social 
echilibrat şi, totodată, prin activitățile lor specifice 
(spirituale, educaţionale, culturale, sociale şi chiar 
în zona de relaţii internaţionale), pot preveni dez- 
voltarea unui climat de radicalizare religioasă. Toate 
aceste aspecte constituie dimensiunea pozitivă a 
libertăţii religioase şi invită țările membre ale Uni- 
unii Europene la o reflecţie comună asupra consoli- 
dării parteneriatului dintre state şi organizaţiile reli- 
gioase, în beneficiul societății. 

La nivelul Uniunii Europene nu există o 
instituție cu atribuţii de armonizare a politicilor 
publice în domeniul vieţii religioase sau de coor- 
donare a instituţiilor/birourilor naționale, similare 
Secretariatului de Stat pentru Culte din România. 
Uniunea Europeană respectă competențele statelor 
membre în domeniul politicilor publice privind 
viaţa religioasă şi nu îşi asumă niciun fel de relații 
particulare cu vreo religie sau confesiune anume, 
în baza Articolului 17 al Tratatului privind 
Funcționarea Uniunii Europene. 

Uniunea Europeană recunoaşte rolul comu- 
nităților religioase, o identitate proprie şi o 


contribuție specifică în cadrul societăţilor euro- 
pene,  atribuindu-le rol consultativ în 
funcționarea Uniunii şi în dezvoltarea politicilor 
acesteia. 


un 


Nivelul de participare 

Conferința, cu un nivel de participare foarte ridi- 
cat, s-a bucurat în deschidere de prezența doamnei 
Viorica Dăncilă, prim-ministrul Guvernului Româ- 
niei, a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul 
Bisericii Ortodoxe Române, a domnului Florin Ior- 
dache, vicepreşedinte al Camerei Deputaților, a 
domnului Sergiu Nistor, consilier prezidențial, a 
doamnei Monica Gheorghiță, secretar de stat în 
cadrul Ministerului Afacerilor Externe, şi a domnu- 
lui Victor Opaschi, secretar de stat pentru culte. De 
asemenea, au fost prezenți ambasadori ai statelor 
membre acreditați la Bucureşti. 

În cadrul sesiunii de deschidere au susținut 
referate Ian Figel, Special Envoy for the Promotion 
of Freedom of Religion or Belief Outside of the 
EU, precum şi Kishan Manocha, şeful grupului de 
experți pe libertate religioasă al OSCE/ODIHR. 

În cea de-a doua zi a conferinţei, au susținut 
referate reprezentanți ai instituţiilor/birourilor care 
se ocupă de afaceri religioase din cadrul statelor 
membre ale Uniunii Europene, reprezentanți ai 
cultelor şi asociaţiilor religioase din România, 
reprezentanţi ai unor state din afara Uniunii Euro- 
pene (SUA, Norvegia, Georgia şi Serbia), profesori 
universitari şi cercetători ştiinţifici şi specialişti în 
domeniu. De asemenea, menţionăm prezența 
reprezentantului Departamentului de Stat al SUA şi 
al Institute for Religious Freedom (SUA), 
think-tank-ul care furnizează expertiză şi asistă 
Departamentul de Stat în ceea ce priveşte 
elaborarea şi prezentarea Raportului Internațional 
Anual pe Libertate Religioasă în peste 150 de ţări 
ale lumii. 

Prezența oficialilor americani ilustrează intere- 
sul crescând al Departamentului de Stat pentru poli- 
ticile în domeniul vieții religioase din Europa şi în 
mod particular din România, țară apreciată pentru 
garantarea şi sprijinirea libertăţii religioase. 

Instituția organizatoare, Secretariatul de Stat 
pentru Culte, are o tradiție de peste 160 de ani în ela- 
borarea, implementarea şi monitorizarea politicilor 
publice în domeniul vieţii religioase, precum și o 


implicare consistentă în relațiile internaționale în 
domeniul vieţii religioase. În acest context, instituţia 
se bucură de o mare vizibilitate la nivel european şi 
este apreciată ca având una dintre cele mai consis- 
tente expertize în rândul instituțiilor/birourilor 
omoloage din țările membre ale Uniunii Europene. 

În condiţiile în care multe ţări europene nu au 
politici proactive în domeniul vieții religioase şi în 
unele cazuri au chiar reţineri pentru a pune în 
discuție teme sensibile, precum libertatea 
religioasă şi securitatea, relațiile dintre state şi 
organizațiile religioase în contextul creşterii 
extremismelor şi fundamentalismelor religioase în 
lume sau dimensiunea sprijinului financiar pentru 
cultele religioase, Secretariatul de Stat pentru 
Culte şi-a asumat responsabilitatea punerii pe 
agenda europeană a acestor teme la care România 
poate oferi expertiză solidă. 


Teme abordate 

e Neutralitatea statelor europene în domeniul 
vieţii religioase 

Neutralitatea statelor moderne în domeniul 
vieții religioase a fost asumată începând cu secolul 
al XIX-lea în Europa Occidentală, iar după căderea 
regimurilor comuniste și în Europa Centrală şi de 
Est. Astăzi, neutralitatea statelor europene este una 
dintre condiţiile de bază pentru a avea politici 
publice coerente şi democratice, care să includă 
toți cetățenii. Neutralitatea nu trebuie înțeleasă ca 
un termen exclusiv, ci mai degrabă ca unul inclu- 
siv: scopul său nu este acela de a elimina religia 
din viața publică, ci mai degrabă de a recunoaşte şi 
a folosi la maxim potenţialul social al acesteia. 

e Sprijinirea financiară a cultelor religioase în 
Europa 

Toate statele europene susțin financiar ac- 
tivitățile cultelor religioase, fie prin finanțare di- 
rectă, fie prin finanţare indirectă şi scutiri de taxe şi 
impozite. Indiferent de tipul de raport dintre stat şi 
culte specific fiecărei țări europene, cultele reli- 
gioase beneficiază de facilități fiscale. 

În cea mai mare parte a statelor europene 
funcționează o formă sau alta de finanţare a 
lăcaşurilor de cult (finanțarea de construcţii, 
reparații sau întreținere şi chiar funcționare). 
Finanţarea se face de către autorităţile centrale sau 
locale şi poate fi globală sau limitată la o anumită 


147 


148 


categorie de lăcașuri de cult (monumente istorice 
sau lăcașuri de cult aflate în proprietate publică). 

e Necesitatea intensificării eforturilor de alfa- 
betizare religioasă a societăţii 

Trebuie făcută o distincţie între analfabetismul 
religios şi cel care se referă la libertatea religioasă. 
Prin analfabetism religios se înțelege o lipsă acută 
a cunoştinţelor elementare despre religie, a princi- 
piilor minimale care însufleţesc teologic şi istoric 
viaţa cultelor. Pe de altă parte, analfabetismul în 
ceea ce priveşte libertatea religioasă, care denotă o 
lipsă de cultură democratică, se manifestă prin 
nerecunoaşterea statutului Bisericilor drept orga- 
nizaţii autonome faţă de stat şi libere în a-şi ex- 
prima propriile puncte de vedere faţă de agenda 
publică. Recent ONU a început o campanie de 
conştientizare legată de efectele analfabetismului 
în zona libertăţii religioase. 

e Caracteristici comune ale statelor membre ale 
Uniunii Europene în domeniul guvernării vieţii 
religioase: 

O existenţa unei legi a libertăţii religioase care 
prevede supremația libertăţii religioase şi de 
conştiinţă; 


O neutralitatea statului în materie de credinţe şi 


tradiții religioase; 


O respectarea autonomiei organizaţiilor re- 
ligioase şi a egalității acestora în fața legii şi a 


statului; 


O acceptarea unanimă a faptului că promovarea 
libertăţii religioase protejează societățile europene 


de discursuri şi acțiuni extremiste; 


O lipsa unei legislații care să incrimineze penal 


blasfemia. 


Dezbaterile din cadrul conferinței au subliniat 
necesitatea elaborării de strategii naționale sau chiar 
europene privind armonizarea libertăţii religioase cu 
exigenţele crescânde de securitate. De altfel, 
această temă este atât pe agenda Uniunii Europene, 
cât şi a OSCE/ODIHR care va publica la sfârșitul 
lunii august, după consultarea panelului de experți 
pe libertatea de religie şi credință, Guideliness on 


Religious Freedom and Security. 


Personalități academice 


File din viaţa lui Dimitrie A. Sturdza 


Nicoleta Stan- Turcanu * 


Motto: „Fiecare om datoresce lui Dumnezeu, 
care l-a creat, să se perfecționeze cât se poate mai 
mult. Nu putem niciodată ajunge la perfecțiunea 
Dumnezeirei, dar trebue să ne apropiem de ea”. 
Dimitrie A. Sturdza 


În ultimii ani, am avut prilejul să descopăr multe 
informaţii inedite din documentele de arhivă (atât 
din București, cât şi din ţară) privind viaţa privată a 
unuia dintre membrii marcanţi ai vieții politice şi 
culturale din Vechiul Regat — Dimitrie A. Sturdzal. 
De aceea doresc ca în aceste rânduri să prezint câ- 
teva aspecte din viața personală a lui Dimitrie A. 
Sturdza, care, deşi mai puţin cunoscută, nu este mai 
puțin importantă. 

La fel ca bunicul său patern, Dimitrie A. Sturdza 
a fost un om cu totul aparte al epocii sale. De altfel 
a şi moştenit multe dintre virtuțile bunicului patern, 
dar şi pe ale tatălui său. Destinul a fost, ce-i drept, 
darnic cu el, pentru că a avut norocul să se nască 
într-o familie bogată şi prestigioasă. Dar viaţa lui 
Dimitrie A. Sturdza avea să fie încă din tinereţe una 
tumultuoasă — cu multe răsturnări de situație — atât 
cea publică, cât şi privată. 

În primul rând trebuie să ţinem cont de faptul că 
tatăl său a murit destul de timpuriu, când Dimitrie A. 
Sturdza avea doar 15 ani. Poate de aceea s-a maturi- 
zat atât de repede. Fiind cel mai mare dintre frații lui 
a fost conştient de faptul că trebuie să își sprijine 
familia. El povestea că la moartea tatălui, mama sa 
i-a spus că îndatoririle pe care până atunci le-a avut 
tatăl său vor trece în grija lui. Se pare că greutățile 
prin care a trecut l-au întărit şi l-au maturizat. Astfel, 
Dimitrie A. Sturdza, încă de tânăr, a avut preocupări 
dintre cele mai diverse, explorând mereu noi dome- 


*Cercetător ştiinţific 


nii de activitate, încă din perioada în care era student 
la München. Poate şi pentru că din fire era activ şi 
inventiv şi iubea foarte mult munca. 

După ce a terminat studiile în Germania avea de 
gând să construiască o moară la Miclăuşeni. De 
aceea era interesat de agronomie şi chiar a făcut 
„Studii asupra căutării şi exploatării moşiilor”2. De 
altfel, această activitate îi făcea plăcere. 

Într-o epistolă trimisă prietenului său Gheorghe 
Sion, în ianuarie 1862, mărturisea: „Reîntors în țară, 
mă ocup de plugărie şi nu am trăit zile mai fericite 
decât acele la coarnele aratului pe zilele cele minu- 
nate de toamnă?. 

Un aspect mai puțin cunoscut din cariera lui 
Dimitrie A. Sturdza este faptul că a practicat şi avo- 
catura, profesie pe care a exercitat-o încă din 
tinereţe?. Cu toate activităţile în care era implicat, 
dorea să-și întemeieze o familie. În anul 1864 îi tri- 
mitea scrisori mamei sale în care îi mărturisea faptul 
că îi este dragă o fată Zenaida. Dorea să se căsă- 
torească cu ea așa cum reiese din următoarele rân- 
duri: „În toate zilele rog cu fervoare pe a Tot Puter- 
nicul să-mi împlinească dorința mea, căci în toate 
zilele, cu cât mai mult o văd, o iubescu şi o 
preţuiescu mai mult și sunt convins de norocirea 
fără margini ce ami avea”5. Însă, în ianuarie 18676 
s-a căsătorit? cu Zoe Cantacuzino (1847-1920), 
fiica lui loan C. Cantacuzino, ministru de Justiţie, şi 
a soției sale Maria Mavros, una dintre fetele genera- 
lului Nicolae Mavros?. Soţia sa, Zoe, s-a remarcat în 
epocă printr-o educaţie aleasă. Cunoştea foarte bine 
limbile franceză, germană, engleză şi italiană10. Pre- 
supunem că era atrasă mai mult de limba franceză, 
întrucât scrisorile ei erau scrise în limba lui Voltaire. 
Deşi era o femeie „foarte strălucită în lume” era, 


149 


însă, şi temută, deoarece avea obiceiul de a batjocori 
pe inamicii politici ai soțului ei”!!. Regina Maria o 
descria pe soția lui Dimitrie A. Sturdza astfel: „Avea 
limba cea mai tăioasă din toată România, duhul cel 
mai ascuţit din tot partidul, căci «laptele blândeții 
umane» nu curgea în vinele ei. Vorbele ei de spirit 
făceau senzaţie şi nu rămânea mare lucru din cei 
asupra cărora îşi ascuţea tăişul umorului. Era mică, 
uscățivă, mai mult temută decât iubită, şi fiind mai 
întotdeauna bolnavă, era de-o paloare de mort. Nu 
cred ca ochii ei să nu mă fi privit totdeauna cu 
îngăduință”!?. Scriitorul Duiliu Zamfirescu con- 
sidera că soția lui Dimitrie A. Sturdza „trebuie să fi 
dus, în tinerețe, traiul unei prepelite închise în coli- 
vie. Se spune despre D-sa că ar fi păcătuit în cele 
nelegitime”!5. 

Dimitrie A. Sturdza a avut un singur copil, 
Alexandru D. Sturdza, născut pe 3 iunie 186914 la 
Constantinopol, în perioada când, acolo, a fost agent 
diplomatic. După cum observăm, a primit la botezI5 
numele bunicului său patern. Când era mic era alin- 
tat „„Mustafa”16. A fost căsătorit cu vara sa primară 
Eliza Carp, fiica lui Petre P. Carp!”, şi au avut 
împreună trei fii: Alexandru, Dumitru şi loanlă. 
Astfel, Dimitrie A. Sturdza se înrudea a doua oară cu 
Petre P. Carp. Acum deveniseră și cuscri, pe lângă 
faptul că erau cumnaţi. Istoricul Ion Mihai Cantacu- 
zino caracteriza ironic relația celor doi, astfel: 
„Petre Carp şi Dimitrie Sturdza erau nu numai 
adversari politici, ei erau şi duşmani intimi, căci 
erau cumnați și, pe deasupra, deveniseră şi cuscri; 
singurul loc unde li se întâmpla să se întâlnească era 
salonul soacrei lor comune, Maria Mavros, văduva 
lui loan C. Cantacuzino. Şi uite că fiul lui Sturdza, 
Alexandru, se căsători cu fiica lui Carp, Elsa... Timp 
de mulți ani aşa se înfățișa «societatea bună»: toată 
lumea se înrudea cu toată lumea”!?. Dimitrie 
A. Sturdza dorea ca fiul său să ducă „onoarea terii” 
şi a familiei sale mai departe, „urmând tradițiunea 
Sturdzeştilor de la Miclăuşeni, carii au fost oameni 
sdraveni şi oameni ai datoriei. Așa am venerat pe 
străbunul tău care să apropiase de sută de ani, așa 
am iubit pe bunicul tău și astfel mă străduiesc şi eu 
să-mi închin viaţa, şi e o binecuvântare din ceriu că 
văd cu ochii că drumul tras e atât de bine bătut, încât 
să va menţine înainte”20. Din păcate, destinul fiului 
său avea să fie unul tragic. Se pare că anii de studiu, 
petrecuţi încă de mic în Germania?!, l-au influenţat 
atât de mult pe fiul său, încât în timpul Marelui Răz- 


150 boi a trecut de partea inamicului. Despre acest trist 


episod a relatat pe larg în cartea sa, publicată în anul 
1926, un martor ocular, anume baronul Valeriu 
Kapri, fost maior în cavaleria austro-ungară. Astfel, 
acesta nota că gestul colonelului Alexandru Sturdza 
a fost „aproape de neînțeles şi unic în felul său”22. 
Despre motivul care l-a determinat pe Alexandru D. 
Sturdza să recurgă la acel gest, tot baronul Valeriu 
Kapri nota explicit că la început „s-a crezut că a 
nutrit în sufletul său un adânc sentiment de germa- 
nofilism”23. Însă, când a intrat România în război, 
Alexandru D. Sturdza era în fruntea trupelor sale 
dovedind că este un „distins militar”. Erau mari 
aşteptări de la el. Pentru calităţile sale în luptă pri- 
mise de la regele Ferdinand o decorație înaltă. Poate 
şi de aceea, a fost inexplicabil pentru toţi militarii, 
„cum după patru zile de la primirea acestei înalte 
distincțiuni s-a putut hotărî Colonelul Sturdza să 
treacă în tabăra dușmanului”24. Alţi contemporani ai 
săi au criticat foarte dur gestul de trădare al lui 
Alexandru Sturdza. De pildă, generalul Alexandru 
Socec spunea, în jurnalul său, că Alexandru Sturdza 
„era un om încăpățânat, un germanofil [...] cum nu 
este permis unui militar român, chiar dacă vrea să 
se scuze că a primit o educaţie germană”25. Iar gene- 
ralul Alexandru Averescu i-a raportat Regelui Ferdi- 
nand, printre altele, faptul că „colonelul Sturdza nu 
scăpa ocaziunea de a face să pătrundă în spiritul 
inferiorilor săi, ideea de superioritate a armatei ger- 
mane, idee de care poate era însuşi sincer pă- 
truns”26. Nu vom şti niciodată cu certitudine de ce 
Alexandru D. Sturdza a ales să treacă la inamici. A 
fost dragostea sa pentru cultura și armata germană 
sau disprețul său pentru ruşi şi pentru modul cum se 
comportau aceștia, deși erau aliații noștri. Cert este 
faptul că în urma acestui gest a fost considerat un 
trădător şi a fost nevoit să trăiască în exil. A fost 
înmormântat însă lângă soția şi părinții săi la Cimi- 
tirul Bellu. 

Unii dintre contemporanii lui Dimitrie A. 
Sturdza i-au schițat portretul. De pildă, Sabina 
Cantacuzino scria că era „antipodul” soției lui. Era 
„tăcut, rezervat, serios, muncitor, conştiincios, aus- 
ter, evlavios şi mai presus de toate modest”27. De 
altfel şi din documentele sale reiese faptul că a fost 
un om chibzuit, energic, onest, cu un dezvoltat simţ 
al datoriei şi spirit de inițiativă; deşi, ce-i drept, a 
comis ŞI greşeli care l-au costat, mai ales, în viața 
politică. Dimitrie A. Sturdza făcea parte dintre 
acei oameni care impuneau respectul, ordinea, eco- 
nomia, regulile stricte în orice domeniu de activi- 
tate. În toate acţiunile și în felul său de a fi şi de a 


lucra păstra ordinea şi regula. Era omul de acţiune și 
de inițiativă şi îşi urmărea aspiraţiile cu o 
perseverență uimitoare. Nu admitea în niciun chip 
risipa banului public şi nerespectarea legilor, aşa 
cum reiese din lucrările sale. Era tipul de om prac- 
tic. Nu-i plăcea să piardă vremea, tot timpul mun- 
cea. Spunea că „zilele omului trec iute fără a le pute 
readuce înapoi şi nu trebue ca ele să treacă fără a le 
întrebuința pentru perfecționarea și cultura noas- 
tră”28. Toate aceste calități le-a moștenit de la 
părinţii săi, care erau oameni respectați de comuni- 
tatea din care făceau parte. Deşi lăsa impresia de om 
bun, blajin, Dimitrie A. Sturdza a dat dovadă în 
multe dintre acţiunile sale de exigenţă, fermitate, 
cutezanță. Regina Maria nota că „Dimitrie A. 
Sturdza era în adevăr omul care cu toată convinge- 
rea opunea veşnice obiecțiuni. Uscăţiv, cărunt, vio- 
lent, era un omuleţ pătimaș, sectar şi certăreţ ca un 
fox-terrier, dar era un om de valoare şi cât se poate 
de inteligent”?9. După cum reiese din documente, 
era mândru de originea sa moldoveană și de ceea ce 
lăsaseră în urma lor bunicul şi tatăl său. Spre exem- 
plu, într-o epistolă adresată fiului său, nota: „Opera 
vrednicului bunicu şi a patriotului părinte şi a mea 
propie trece în mâni care va purta-o înainte şi nu va 
lăsa să piară, ţiind sus şi nepătat numele cinstit a 
Sturdzeștilor de la Miclăuşeni”30. Dar, cu toate aces- 
tea, Dimitrie A. Sturdza a fost supus şi el la rândul 
său denigrării ca alți contemporani ai săi. 

Analizând documentele şi mărturiile contempo- 
ranilor săi observăm că pentru mulți dintre ei Dimi- 
trie A. Sturdza era o personalitate contradictorie. 
Ceea ce, dacă stăm bine să ne gândim, era și firesc 
pentru acea epocă. Ocupând funcții politice foarte 
importante în stat şi-a atras şi numeroase critici, în 
aceeaşi măsură în care a primit şi laude. Cert este 
faptul că nu a fost singura personalitate politică a 
vremii care a fost denigrată. Era obiceiul vremii ca 
omul ajuns la putere să fie criticat. Așa a fost 
dintotdeauna şi probabil aşa va fi mereu. 

Un alt contemporan al său, omul politic Ion 
Bălăceanu, relata în amintirile sale că Dimitrie A. 
Sturdza „pentru o treabă de doi bani înnegrea hâr- 
tie de zece franci fără să rezolve ceva”3l. În orice 
caz, putem spune că Dimitrie A. Sturdza a fost 
tipul de moldovean modest şi muncitor care a 
rămas mereu ataşat de locul natal unde s-a născut 
şi a copilărit. De aceea, de câte ori avea timp 
venea la Miclăuşeni ca să petreacă timpul liber. Se 
bucura de ceea ce-i oferea natura. Era chiar foarte 
pasionat de natură şi munte. lubea mult 


drumețiile. Vara, îndeosebi, venea în vizită la casa 
unde a copilărit, despre care vorbea mereu cu 
plăcere şi cu nostalgie după vremurile apuse. lată 
ce-i scria într-una dintre numeroasele scrisori 
adresate fiului său: „Ce bucurie, m-am aflat trei 
zile la Miclăuşeni ca să gust acolo liniscea sufle- 
tească, ce-mi lipseşte atât de mult în viaţa mea atât 
de agitată, să o gust într-un loc peste care au dom- 
nit spiritul a mai multor generațiuni de oameni 
buni, probi şi sdraveni. În mijlocul distrucțiunei și 
a ruinelor generale din trecut, Miclăuşenii este ca 
o mângâiere pentru present şi o asigurare pentru 
viitor”32. Tot aici venea deseori vara ca să scape 
de căldura din București: „La Miclăuşeni e foarte 
frumos şi am luat în fiecare zi câte o baie admira- 
bil de bună și de răcoritoare”33. 

Din câte reiese din bogata corespondenţă între 
Dimitrie A. Sturdza şi familia sa, era un om cât se 
poate de simplu care se bucura de lucrurile mărunte. 
Deşi deţinea funcții importante în stat, nu iubea 
luxul, fastul; mergea pe jos. Nu era pretenţios nici 
când era vorba de mâncare, cum am fi tentaţi să cre- 
dem. Mânca atât „cireşe, fragi şi zmeură, alivenci şi 
smântână”34, cât şi mămăligă cu brânză atunci când 
era în drumeţie şi făcea popas la câte o stână, cum îi 
povestea fiului său: ,„„După ce am mâncat mămăli- 
gă cu brânză ne-am culcat sub un acoperiş de scân- 
duri improvizat, pe pământ ascernut cu cetină”35. La 
zile importante sărbătorea şi cu vânat. De pildă, în 
anul 1881, într-o scrisoare adresată fiului său, aflat 
la studii în străinătate, îi mărturisea bucuros faptul 
că „un pădurar de la Ceahlău mi-a adus deunăzi o 
căprioară, cu care s-a făcut masă mare de zioa 
mamei”36, adică a soţiei sale Zoe, de care avea mare 
grijă după cum reiese din scrisori. 

De altfel nu doar cu soția şi cu fiul său era 
grijuliu şi protector, ci şi cu frații săi. Impresio- 
nanta corespondenţă purtată cu membrii familiei 
sale (soția, fiul, frații, mama) ne dezvăluie faptul 
că Dimitrie A. Sturdza era profund implicat în 
viaţa de familie. Tot timpul le oferea poveţe și 
sprijin. Avea şi o latură sensibilă37, pe lângă cea 
severă pe care o înfăţişa deseori. În cei din urmă 
ani, slăbit şi obosit după o viaţă plină de încercări, 
Dimitrie A. Sturdza s-a îmbolnăvit. Amărăciunea 
i-a fost provocată mai mult din cauze politice. 

Scriitorul Duiliu Zamfirescu nota că ultima dată 
când l-a văzut înainte de „decapitarea sa morală, era 
în cabinetul său de lucru, în casele ce avea în strada 


Mercur 13, faţă în faţă cu ale D-lui Marghiloman”38. 151 


Ziarul „Românul ”, Biblioteca Naţională a României, Serviciul colecții speciale, 
Cabinetul periodice româneşti vechi 


În anul 1914, la scurt timp după moartea Rege- 
lui Carol I, avea să se stingă din viață și octogenarul 
Dimitrie A. Sturdza. Istoricul Nicolae Iorga se în- 
treba retoric: „Va fi auzit bătrânul, care se stingea pe 
încetul în căsuța-i modestă din strada Mercur, 
sunetul trâmbiţelor care salutau la doi pași de locul 
suferințelor sale trecerea cea din urmă a lui Carol 
I-iu înaintea trupelor lui? Se va fi găsit pioasa min- 
ciună care să-i acopere un adevăr, straşnic pentru 
dânsul mai mult poate decât pentru oricare om? 
Dacă s-a găsit, atunci minciuna să fie binecuvântată! 
Căci de mulţi ani, fostul şef al partidului liberal nu 
trăia decât prin regele său şi pentru regele său”3%. 

Pe 9 octombrie 1914, ziarele vremii anunțau 
moartea lui Dimitrie A. Sturdza după o lungă 
suferință. De asemenea, și pe prima pagină a ziaru- 
lui „Universul” apărea un articol despre moartea lui 
Dimitrie A. Sturdza: „„Astă noapte, la ora 1, a încetat 
din viaţă la locuinţa sa din str. Mercur, Dim. A. 
Sturdza, fostul preşedinte de consiliu şi şef al parti- 
dului liberal. Starea d-lui Sturdza, care se afla bol- 
nav de mai multă vreme, se agravase în ultimul timp 
şi încă de eri după amiază medicii pierduseră orice 
speranţă de a-l mai putea salva. În clipa morţii nu se 


152 aflau la căpătâiul lui decât soţia defunctului, 


doamna Zoe Sturdza, și fiul său, domnul colonel 
Al. Sturdza”40. Iar în ediţia specială a aceluiaşi ziar 
erau date pe larg toate detaliile legate de înmormân- 
tarea sa. Astfel, opinia publică era informată că 
Guvernul a decis ca Dimitrie A. Sturdza să aibă 
funeralii naţionale. 

Corpul său neînsuflețit a fost depus la biserica 
Sfântul Gheorghe Nou. A fost înmormântat la Cimi- 
tirul Belluti. Lângă Dimitrie A. Sturdza au fost 
înmormântați, ulterior, soţia și fiul. 


Note 


l A se vedea: Nicoleta Stan-Ţurcanu, „Dimitrie A. 
Sturdza, istoric, publicist şi secretar general al Academiei 
Române”, în Ipostaze ale modernizării în Vechiul Regat, 
vol. VII, editori: Ion Bulei, Alin Ciupală, Cluj-Napoca, Edi- 
tura Mega, 2017, p. 126-150; Idem, Crâmpeie din viața lui 
Dimitrie A. Sturdza, în „Magazin istoric”, an LI, nr. 
2(611)/2018, p. 69-73; Idem, Dimitrie A. Sturdza şi Acade- 
mia Română, în „Magazin istoric”, an LI, nr. 6(615)/2018, 
p. 56-58. 


2 BAR, Cabinetul de manuscrise, Corespondenţă, Dimi- 
trie A. Sturdza către Matei Sturdza, S6 (30)/CMXII/1, nenu- 
merotat. 


NDRY 


> 
FIVL - LVI? “ALE X Ai TOMVRIE 191i E V 


ki POSAT TARA 


IA IRE W 


ANTA 


RGINIINA EA NI 
NEMA HINAT = INTR A CA rá PENON 


ua NGE KIEA AMIN i 


Mormântul lui Dimitrie A. Sturdza de la Cimitirul Bellu 
Sursa foto: Nicoleta Stan-Turcanu 


3 Ştefan Meteş, op. cit., p. 267. 


4 BAR, Cabinetul de manuscrise, Fond D.A. Sturdza, 
Mapa X Acte 54-56, nedatat, nenumerotat. 


5 Idem, Dimitrie A. Sturdza către Catinca Sturdza, S1 
(59)/CMXII/1, nenumerotat. 


6ANR, Direcția Arhivelor Municipiului Bucureşti, 
Fond Colecţia Registrelor de Stare Civilă-Bucureşti, 
Căsătoriți. Culoarea Galben, Registrul 15/1867, f. 4. 


7 Interesant este faptul că Dimitrie A. Sturdza, după 
cum reiese din notițele sale, înainte de căsătorie i-a trimis o 
scrisoare Regelui Carol I (la vremea aceea era domnitor), în 
care scria: „Măria Ta, în momente însemnate, cum sunt 
acele de față pentru mine, fiecare doresce a se apropia de 
acei cari, prin nume şi înrudiri, sunt mai aproape cu inima şi 
cu simțirea. E dar lucru natural şi îmi îndeplinesc nu numai 
o datorie, ci o trebuinţă a inimei, viind ca la capul vechii şi 
venerabilei noastre familii Sturzeşti, şi rugându-vă, atât pe 
M.V. cât şi pe Doamna, să-mi trimiteţi ale Voastre binecu- 
vântări părinteşti pentru căsătoria mea. Dumnezeu în îndu- 
rarea sa a vrut ca să fiu părtaş de norocirea cea mai mare, 
care poate omul să aibă în lume, aceia de a trece prin viață 
la mine unei soţii nobile şi iubitoare. În curând voiu ave de 
soție pe Zoe, fiica cea mai mare a Dlui Ioan Cantacuzino, 
actualul ministru al Justiţiei, fiul bătrânului Caimacam Can- 
tacuzino. Binecuvântările părinților fac fericirea copiilor şi 
dați-mi voie se aştept acele binecuvântări, ca de la părinți 
binevoitori şi iubitori, întocmai astfel precum le-aș fi căpă- 
tat chiar de la ei, carii astăzi nu mai sunt în mijlocul nostru. 

Totodată permiteţi-mi să vă rog pe M.V. şi pe M. 
Doamna să primiţi cu bunăvoință părintească pe fratemeu 
Iorgu, care va avea fericirea să vă înmâneze această 
scrisoare. Veţi cunoaşte, sper, în el un tânăr plin de idei, 
simţiri şi aspiraţiuni nobile. 

Aici, la noi, scăpaţi de un mare rău, căutăm cu toţii să 
alinăm ranele de care suferă țeara. Providența ne-a dat un 
Domn bun, conştiincios, lucrător neobosit, plin de voință 


binelui şi plin de energie. Cu toții rugăm pe Atotputernicul 
să ne lumineze ca să ajutăm toate întreprinderile ce faceți 
pentru binele terii”. A se consulta, ANR, Direcţia Judeţeană 
Neamţ a Arhivelor Naţionale, Fond Sturdza Miclăușeni, 
dosar 608, f. 104. 


8 Zoe Cantacuzino a primit ca zestre de la părinții săi 
moşia Cozlecii din judeţul Prahova, „uă parură de brillante 
(Broşă şi Cercei)” în valoare de nouă sute de galbeni şi alte 
mici bijuterii în valoare de două sute cincizeci galbeni şi un 
trusou în valoare de o mie de galbeni. A se vedea, pe larg, 
Mihai Dim. Sturdza, Familiile boierești din Moldova și 
Tara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi 
biografică, vol. III, Familia Cantacuzino, București, Editura 
Simetria, 2014, p. 271. 


9 Mihai Sorin Rădulescu, Elita liberală românească 
(1866-1900), Bucureşti, Editura All, 1998, p. 41. 


10 Sabina Cantacuzino, Din viața familiei I.C. Brătianu 
(1821-1891), ediția a Il-a, Bucureşti, Editura Universul, 
1934, p. 228. 


11 Ibidem, p. 229. 


12 Maria, Regina României, Povestea vieții mele, vol. 
II, traducere din limba engleză de Mărgărita Miller-Verghi, 
ediţie îngrijită şi note de Ioana Cracă, București, Editura 
Eminescu, 1991, p. 176. 

13 Duiliu Zamfirescu, Neinventivul Carol I şi câțiva 
dintre sfetnicii săi, în , Magazin Istoric”, nr. 10/1973, p. 
25-27. 


14 BAR, Cabinetul de manuscrise, Corespondenţă, 
Dimitrie A. Sturdza către Alecu Sturdza, S2(211)/CMXI/1. 
Aceeaşi dată de naştere este trecută şi pe inscripția de pe sar- 
cofagul său aflat la Cimitirul Bellu, unde este înmormântat 
alături de soția sa şi părinții săi. 

15 Dimitrie A. Sturdza a notat într-un registru, pe lângă 
multe alte cheltuieli, şi cele făcute atunci când s-a născut 
Alexandru în iunie 1869. Astfel reiese că a cheltuit pentru 


153 


154 


cele necesare unui nou-născut (leagăn, saltea, pânză, două 
albii, faşe etc.) suma de 547,56 lei. Iar pentru botezul lui a 
cheltuit şi mai mult, adică suma de 586, 91 lei. A trecut până 
şi „bacşişurile” de la botezul copilului, 290 lei. Apoi, din 
luna iulie 1869, a angajat o dădacă pentru copil. A se vedea 
mai multe în BAR, Cabinetul de manuscrise, Fond D.A. 
Sturdza, Mapa XII Varia 333, nenumerotat. 


16 BAR, Cabinetul de manuscrise, Corespondenţă, 
Ruxandra Balş către Dimitrie A. Sturdza, S18 
(169)/DCCCLV, nenumerotat. 


17 Mihai Sorin Rădulescu, op. cit., p. 41. 


18 A se vedea mai multe în Mihai Sorin Rădulescu, 
Sturdzeştii de azi, în „Magazin Istoric”, nr. 5/1994, p. 41. 


19 Ton Mihai Cantacuzino, O mie de ani în Balcani. O 
cronică a Cantacuzinilor în vâltoarea secolelor, traducere 
Maria Șerbănescu şi Sabina Drăgoi, Bucureşti, Editura 
Albatros, 1996, p. 375. 


20 BAR, Cabinetul de manuscrise, Corespondenţă, 
Dimitrie A. Sturdza către Alecu Sturdza, Bucuresci, 
$2(705)/CMXI/4, nenumerotat. 


2 Despre studiile lui Alexandru D. Sturdza în 
Germania şi despre cariera sa militară au scris pe larg Petre 
Otu, Maria Georgescu, Radiografia unei trădări:cazul colo- 
nelului Alexandru D. Sturdza, Bucureşti, Editura Militară, 
2011. 

22 Valeriu Kapri, Cazul fostului colonel Alexandru 
Sturdza, comandantul Diviziei a 8-a română. Un episod din 
războiul mondial (1914-1918) pe Frontul Român, Oradea, 
Editura Tip. Soc. pe Acţ. Adolf Sonnenfeld, 1926, p. 3. 

23 Ibidem, p. 3. 

24 Ibidem, p, 4. 

25 ANR, ANIC, Fond Socec Alexandru-general, dosar 
10, f. 164. 

26 A se vedea pe larg raportul strict secret al coman- 


dantului Armatei a Il-a, generalul Averescu, către coman- 
dantul Suprem din data de 5 februarie 1917, în Biblioteca 


Naţională a României, Serviciul colecţii speciale, Manu- 
scrise, Mss. 3866. 

27 Sabina Cantacuzino, op. cit., p. 231. 

28 BAR, Cabinetul de manuscrise, Corespondenţă, 
Dimitrie A. Sturdza către Alecu Sturdza, S2 (333)/CMXI(3), 
11 mai 1880, nenumerotat. 

29 Maria, Regina României, op. cit., p. 176. 

30 BAR, Cabinetul de manuscrise, Corespondenţă, 
Dimitrie A. Sturdza către Alecu Sturdza, S2 (432)/CMXI 
(3), 9 decembrie 1891, nenumerotat. 

31 Ion Bălăceanu, Amintiri politice şi diplomatice 
(1648-1903), traducere din limba franceză, introducere, 
note şi comentarii de Georgeta Filitti, Bucureşti, Editura 
Cavallioti, 2002, p. 257. 

32 BAR, Cabinetul de manuscrise, Corespondenţă, 
Dimitrie A. Sturdza către Alecu Sturdza, S2 (413)/CMXI 
(3), nenumerotat. 


33 Idem, S2 (343)/CMXI (3), nenumerotat. 

34 Idem, S2 (339)/CMXI (3), nenumerotat. 

35 Idem, S2 (258)/CMXI (2), nenumerotat. 

36 Idem, S2 (13)/CMXI (2), nenumerotat. 

37 Doctorul Ioan Catacuzino nota că pe Dimitrie A. 
Sturdza muzica lui Beethoven „îl stăpânea în mod suveran”. 
Îşi amintea că pe vremea când era la studii în Paris, aflân- 
du-se lângă Dimitrie A. Sturdza la un concert simfonic, l-a 
auzit plângând la audiția Simfoniei a S-a în Do minor. A se 
consulta BAR, Cabinetul de manuscrise, Arhiva dr. I. Can- 
tacuzino, Mapa X Varia 17 (5-7), nenumerotat. 

38 Duiliu Zamfirescu, op. cit., p. 25-27. 

39 Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, vol. II, Vălenii 
de Munte, Editura Neamul Românesc, p. 429. 

40 Universul”, an XXXII, nr. 278/1914, p. 1. 

4l A se vedea mai multe în ziarul „Universul”, an 
XXXII, nr. 278/1914, ediţia specială, p. 1. 


Sub semnul Centenarului Marii Uniri 


Seria „Basarabica” 


Stoica Lascu * 


Seria „Basarabica”, pilduitoare întreprindere 
ştiinţifică şi naţional-culturală, 

sub egida Academiei Române 

şi a Muzeului Brăilei „Carol P” 


În suita manifestărilor cultural-ştiinţifice puse 
sub semnul marcării Centenarului Marii Uniri din 
1918, slujitorii scrisului istoric din ţara noastră sunt 
prezenţi prin multiple şi varii iniţiative, unele cu 
deosebită semnificaţie naţională, ce se cuvine a fi 
consemnate şi relevate ca atare. Cum este cea de 
faţă, izvorâtă din iniţiativa a doi seniori ai lui Clio, 
academicianul Victor I. Spinei, vicepreşedinte al 
Academiei Române, şi profesorul Ionel Cândea, 
membru corespondent al Academiei, directorul 
Muzeului Brăilei „Carol I’, coordonatorii seriei 
„Basarabica”, editată în comun de către Editura 
Academiei Române şi Editura „Istros” a Muzeului 
Brăilei „Carol I”. Este de spus, în context, că de mai 
bine de două decenii cele două instituţiuni științific- 
editoriale au conlucrat la îngrijirea şi apariţia a 
numeroase şi valoroase tomuri în specialitatea isto- 
rie, astfel încât există o bună şi fertilă bază de conti- 
nuare a acestei colaborări. Cei doi istorici — ambii, 
reputați medievişti şi manageri, totodată, editori 
laborioşi — sunt, din anul trecut, la originea unei serii 
dedicate istoriei Basarabiei, asumare editorială 
unică, din câte cunosc, în peisajul ştiinţific naţional; 
în primăvara acestui an, acad. Victor Spinei (coor- 
donator, totodată, al Programului Centenar al Aca- 
demiei Române) avea să consemneze: „Am înregis- 
trat o indubitabilă eficiență în privinţa editării volu- 
melor din seria «Basarabica», în care publicăm 
lucrări semnificative ale savanților din Republica 
Moldova. Până în momentul de față, în cursul anu- 


*Profesor universitar dr. 


lui trecut [2017] şi în primele săptămâni ale anului 
în curs au văzut lumina tiparului șase volume, pre- 
gătite împreună cu profesorul Ionel Cândea, mem- 
bru corespondent al Academiei şi director al Muzeu- 
lui Brăilei «Carol I». La acestea se adaugă două 
tomuri complementare, din seria intitulată «Docu- 
menta Basarabiae», iar până la sfârşitul anului esti- 
măm ca posibilă publicarea a cel puţin încă patru 
volume din seria «Basarabica», mizând şi pe spriji- 
nul financiar al Institutului «Eudoxiu Hurmuzachi» 
pentru Românii de Pretutindeni, condus de profeso- 
rul Nicolae Brânzea”. 

Până acum au fost editate, în condițiuni grafice 
dintre cele mai bune, un număr de şapte volume — 
Ion Guceac, Constituţia la răscruce de milenii. 
Ediţia a 2-a revăzută şi adăugită. Prefață de Ion 
Dogaru. Volum îngrijit de Victor Spinei (Academia 
Română — Institutul de Arheologie Iaşi. Muzeul 
Brăilei „Carol I”), Editura Academiei Române, Edi- 
tura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I” ([Seria] 
„Basarabica” 1. Coordonatori: Victor Spinei şi Ionel 
Cândea), Bucureşti — Brăila, 2016 /534 p./; Vlad 
Mischevca, Geneza problemei basarabene — 1812 
(Academia Română -— Institutul de Arheologie Iaşi. 
Muzeul Brăilei „Carol I”). Prefaţă de Demir Drag- 
nev. Volum îngrijit de Ionel Cândea, Viorel Coman, 
Editura Academiei Române, Editura Istros a Muzeu- 
lui Brăilei „Carol I” ([Seria] „Basarabica” 2. Coor- 
donatori: Victor Spinei şi lonel Cândea), Bucureşti — 
Brăila, 2017/368 p./; Valeriu Popovschi, Biroul de 
organizare al Sfatului Țării (27 octombrie-—21 
noiembrie 1917)/Republica Democratică Moldove- 
nească (Formarea și evoluţia. 1917-1918) (Acade- 
mia Română — Institutul de Arheologie Iaşi. Muzeul 
Brăilei „Carol 1”). Volum îngrijit de Gheorghe E. 


155 


VLAD MISCHEVCA 


GENEZA PROBLEMEI BASARABENE - 1812 


să 


E-E 


Cojocaru. [Cuvânt-înainte: Gheorghe E. Cojocaru, 
Valeriu Popovschi, un istoric pasionat de istoria Sfa- 
tului Țării], Editura Academiei Române, Editura 
Istros a Muzeului Brăilei „Carol I” ([Seria] „Basara- 
bica” 3. Coordonatori: Victor Spinei şi Ionel 
Cândea), Bucureşti — Brăila, 2017 /368 p./; Sergiu 
Cornea, Organizarea teritorială a puterii locale în 
Republica Moldova: concept, mecanisme, soluţii. 
[Prefaţă: Victor Juc, doctor habilitat în ştiinţe 
politice, profesor universitar] (Academia Română — 
Institutul de Arheologie Iaşi. Muzeul Brăilei „Carol 
1”), Editura Academiei Române, Editura Istros a 
Muzeului Brăilei „Carol I” ([Seria] „Basarabica” 4. 
Coordonatori: Victor Spinei şi Ionel Cândea), 
București — Brăila, 2017 /614 p./; Victor Tvircun, 
Dimitrie Cantemir — Repere biografice (Academia 
Română — Institutul de Arheologie Iaşi. Muzeul 
Brăilei „Carol I”), Editura Academiei Române, Edi- 
tura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I” ([Seria] 
„Basarabica” 5. Coordonatori: Victor Spinei şi Ionel 
Cândea), București — Brăila, 2017 /374 p./; Ilie C. 
Spinei, Figuri proeminente de preoți din Basarabia 
(1700-1939) (Academia Română -— Institutul de 
Arheologie laşi. Muzeul Brăilei „Carol 1”). Volum 
îngrijit de Marcel I. Spinei. Cuvânt-înainte de Arhie- 
piscop dr. Casian Crăciun, Editura Academiei 
Române, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol P’ 
([Seria] „Basarabica” 6. Coordonatori: Victor Spinei 
şi lonel Cândea), Bucureşti — Brăila, 2017 /520 p./; 
Nicolae Enciu, În componența României Întregite. 
Basarabia şi basarabenii de la Marea Unire la no- 


156 tele ultimative sovietice (Academia Română — Insti- 


ILIE C. SPINEI 


FIGURI PROEMINENTE DE PREOȚI 
DIN BASARABIA (1700 - 1939) 


Q= arsa 


AX 


EDITURA ACADEMIEI ROMANE - EDITURA ISTROS 


tutul de Arheologie Iaşi. Muzeul Brăilei „Carol I”), 
Editura Academiei Române, Editura Istros a Mu- 
zeului Brăilei „Carol IP” ([Seria] „Basarabica” 7. 
Coordonatori: Victor Spinei şi Ionel Cândea), 
Bucureşti — Brăila, 2018/544 p. 

În primele două volume, iniţiatorii acestui pre- 
tios demers naţional-cultural pentru relevarea şi asu- 
marea ansamblului românităţii de astăzi inserează 
un articulat şi consistent Argument pentru , Basara- 
bica”: „Dincolo de fruntariile actuale ale ţării — cu 
precădere în Republica Moldova — locuiesc entități 
româneşti care produc valori culturale şi ştiinţifice 
notabile, adesea ignorate sau nu îndeajuns de bine 
cunoscute în România, motiv pentru care conside- 
răm oportun să se aibă în vedere publicarea contri- 
buţiilor celor mai reprezentativi erudiţi de la răsărit 
de Prut în volume consistente, destinate atât lumii 
savante, cât şi publicului larg interesat de domeniile 
umaniste şi de disciplinele ştiinţifice. După raptul 
teritorial, produs ca urmare a ultimatumului din 26 
iunie 1940 şi mai cu seamă după ocuparea Basara- 
biei de către trupele sovietice în vara anului 1944, 
represaliile obstinate împotriva populaţiei locale, 
orientate cu prioritate spre pătura sa cultă, au con- 
dus, pe de o parte, la încarcerări şi deportări masive, 
soldate frecvent cu suprimarea fizică a opozanților 
dictaturii, iar, pe altă parte, cu emigrarea în masă a 
comunităților amenințate de hecatomba războiului şi 
de instalarea regimului despotic. (...) 

După proclamarea independenţei la 27 august 
1991 şi crearea Republicii Moldova, tendinţele 
pozitive spre reînnoire s-au accentuat, societatea 


VALERIU POPOVSCHI 


BIROUL DE ORGANIZARE 
AL SFATULUI ȚĂRII 


REPUBLICA DEMOCRATICĂ 
MOLDOVENEASCĂ 


D= os >>> 


1i 


EDITURA ACADEMIEI ROMANE - EDITURA ISTROS 


locală parcurgând o perioadă de tranziție nelipsită 
de convulsii, dar aspirând la o altă dinamică exis- 
tențială. Cu toate dificultățile materiale, dar şi de 
altă natură, specifice tuturor entităților statale din 
jumătatea răsăriteană a Europei, care s-au debarasat 
de povara regimurilor dictatoriale şi de hegemonia 
tenebroasă a Kremlinului, lumea intelectuală din 
Republica Moldova a reuşit ca, prin har şi determi- 
nare, să obţină performanţe savante de netăgăduit, 
unele dintre acestea cu relevanţă nu numai pe plan 
naţional, ci şi internaţional. Confruntată cu un des- 
tin istoric presărat cu precarităţi, când însăşi fiinţa 
naţională s-a aflat la ceas de grea cumpănă, români- 
tatea dintre Prut şi Nistru a dobândit verticalitate 
umană şi profesională, probând o forță regenerativă 
cu totul şi cu totul remarcabilă, care se cuvine evi- 
denţiată şi care merită întreaga admiraţie. 

Dincolo de scindarea nefirească şi, desigur, vre- 
melnică a trunchiului neolatin ancestral, realizările 
confraţilor de la răsărit de Prut din toate sferele de 
activitate constituie un bun comun, indiferent de 
locul şi momentul în care au fost produse. De aceea 
este imperios necesar ca acestor împliniri, purtând 
pecetea sagacităţii şi a exigenţelor, să li se confere 
proliferare în tot spaţiul carpato-dunărean. Un belşug 
de noi roade va fi oricând bine-venit în grădina civi- 
lizaţiei româneşti. Demersul preconizat se bucură de 
adeziunea conducerii Academiei Române, fiind 
agreat totodată de numeroși colegi din mediul acade- 
mic şi universitar de la Chişinău, împreună cu care 
sperăm să identificăm oportunităţile cele mai bune 
pentru o cooperare fructuoasă şi viageră. Materiali- 


zarea acestui proiect urmează să se realizeze prin 
coeditarea asumată de Editura Academiei Române şi 
Editura Istros & Muzeului Brăilei «Carol I»”. 

Sunt, în ansamblul documentului, expuse pe larg 
circumstanţele contemporane şi istorice ale evoluţiei 
spaţiului românesc de dincolo de Prut, ca şi îndato- 
ririle ce li se incumbă generaţiilor de azi în ducerea 
unor acțiuni cât mai concertate pentru ca românita- 
tea dintre Prut şi Nistru să se dimensioneze tot mai 
eficient şi vizibil, prin susţinute acţiuni şi pe multi- 
ple planuri, în „grădina civilizaţiei româneşti”. Edi- 
tarea, până acum, a cărţilor şi autorilor în cadrul 
Seriei „Basarabica”, la nivel ştiinţific superior, pro- 
bează relevarea intențiilor programatice ale profeso- 
rilor Spinei şi Cândea. 

Punctăm, în acest sens, câteva repere ale impor- 
tanţei apariţiilor cu tematică istorică de până acum. 
Astfel, despre lucrarea monografică (,„Basarabica” 
2) a cunoscutului istoric basarabean din zilele noas- 
tre Vlad Mischevca (n. 1963), cercetătorul Nicolae 
Enciu subliniază (în articolul Problema basara- 
beană în noua istoriografie de la Chişinău, publicat 
în prestigioasa revistă de la Chişinău „Limba 
română”, nr. 2, 2017) că ea „se înscrie în cadrul 
general al istoriografiei noi de la Chişinău, ce s-a 
cristalizat începând mai ales cu ultimul deceniu al 
secolului al XX-lea ca parte integrantă a istoriogra- 
fiei române şi europene, constituind o contribuţie 
esențială la studierea şi cunoașterea obiectivă a tre- 
cutului românilor sub aspect politico-diplomatic” 
(p. 57). Recent (în articolul 7812 — geneza proble- 
mei basarabene, apărut în „Limba română”, nr. 1—2, 


157 


2018, p. 180-181), acest prolific şi angajant autor 
resintetiza chestiunea, relevând, între altele: 
„Trebuie menţionat că în istoriografia noastră s-a 
expus şi părerea cum că «antecedentele problemei 
basarabene, într-un sens mai îngust, încep cu anul 
1484, când a avut loc răpirea pământurilor şi 
cetăților moldovene de către turci». Vizavi de 
această teză consemnăm doar că esența chestiunii 
date este una de natură politică, reducându-se, de 
fapt, la integritatea național-teritorială a românilor 
moldoveni şi rezidă în cucerirea şi anexarea parțială 
a Moldovei (dintre Prut şi Nistru), fixarea hotarului 
la 1812 pe trupul viu al ţării, scindând-o în 
Jumătate, şi stabilirea Rusiei la gurile Dunării, sem- 
nificând, astfel, geneza unei noi probleme 
internaționale — cea a «Basarabiei». Fapt care poate 
fi conceput doar în contextul evoluţiei spinoasei 
probleme Orientale”. 

Autorul Cuvântului-înainte la lucrarea („Basara- 
bica” 3) lui Valeriu Popovschi (1950-2014), istori- 
cul Gheorghe E. Cojocaru (directorul Institutului de 
Istorie al Moldovei), consemnează despre impor- 
tanţa monografiei (la origine, teză de doctorat susţi- 
nută în 2001, publicată într-o formă prescurtată în 
2002) a fostului său confrate: „Poate mai puţine ca 
număr decât şi-ar fi dorit autorul însuşi, dar impună- 
toare prin rigoarea şi calitatea investigaţiilor şi 
enunţurilor, nu se va putea vorbi vreodată la modul 
profesionist despre Sfatul "Țării, fără a se face refe- 
rință la studiile şi lucrările monografice ale lui 
Valeriu Popovschi. Contribuţia sa la acest capitol al 
istoriei noastre contemporane este cu totul remarca- 
bilă şi admirabilă, iar privită din perspectiva celor o 
sută de ani de la inaugurarea lucrărilor Sfatului Țării 
(21 noiembrie 1917) şi o sută de ani de la votul 
memorabil de Unire a Basarabiei cu ţara-mamă, 
România (27 martie 1918), opera sa rămâne mai 
mult decât indispensabilă” (p. 6-7). Relevante, prin 
consistenţa şi acurateţea formulărilor, sunt conclu- 
ziile autorului lucrării: „....fiind, în conformitate cu 
forma de guvernământ, o republică parlamentară şi 
având aproape toate atributele formale ale unui nou 
stat, Republica Democratică Moldovenească cu 
greu făcea, însă, faţă situaţiei, iar fără ajutorul mili- 
tar acordat la timp de România situația ei s-ar fi 
înrăutățit şi mai mult. lată de ce, în împrejurările 
deosebit de dificile de atunci, mai ales de la sfârşitul 
lui decembrie 1917 şi începutul lui ianuarie 1918, 
când unirea încă nu se întrezărea, iar Basarabia risca 
să fie din nou acaparată deja de Rusia bolşevică sau 


158 de Ucraina, invitarea armatei române a constituit 


unica modalitate nu numai pentru a păstra integrita- 
tea provinciei şi cuceririle democratice dobândite, 
dar şi pentru a crea condiţiile necesare pentru reve- 
nirea ei, la momentul potrivit, la sânul Patriei- 
mamă; această revenire a avut loc, după cum se ştie, 
la 27 martie 1918, fiind singura cale firească de evo- 
luţie a Republicii Democratice Moldoveneşti (Basa- 
rabiei), care corespundea atât intereselor vitale ale 
populaţiei dintre Prut şi Nistru, cât şi intereselor fun- 
damentale româneşti, în ansamblu” (p. 324). 

Volumul lui Victor Ţvircun (n. 1955) („Basa- 
rabica” 5), cel mai avizat cantemirolog basarabean 
din zilele noastre, este compartimentat în cinci capi- 
tole: Cantemirologia — Trecut şi Prezent. Sinopsis 
istoriografic, Izvoare istorice privind viaţa şi activi- 
tatea lui Dimitrie Cantemir, Supus credincios al 
Sublimei Porţi, la mâna ţarului, Enigma post-mor- 
tem a lui Dimitrie Cantemir, plus Anexe (p. 
223-295) şi o Bibliografie selectivă (p. 299-315), 
hărți, facsimile, ilustraţii: „Autorul este departe de 
gândul că prezenta cercetare va umple toate lacunele 
în biografia lui Dimitrie Cantemir, legate de eveni- 
mentele din viaţa sa, de activitatea sa multilaterală, 
atât de bogată în fapte şi realizări. Mai mult decât 
atât, autorul — arată el însuşi — este absolut sigur că 
următoarele generaţii de oameni de ştiinţă vor con- 
tinua căutările în bibliotecile şi arhivele din Rusia, 
Turcia, Anglia, Ucraina, Austria, Franţa, Suedia şi 
din alte ţări, unde vor descoperi noi documente şi 
mărturii ale talentului şi geniului creator al acestui 
mare fiu al epocii luminilor” (p. 14) (nota bene — nu 
se face referire, pe parcursul lucrării, la editarea, încă 
în 2012, prin facsimilare, a primelor 25 de volume 
din manuscrisele lui Cantemir — Integrala manuscri- 
selor Dimitrie Cantemir — efort intelectual şi demers 
naţional-cultural deosebit al profesorului craiovean 
Constantin Barbu — discipol al lui Constantin 
Noica —, în cadrul unui mai amplu proiect ce vizează 
editarea a peste 100 de astfel de volume facsimilate, 
multe din opere cantemirene inedite). 

Despre lucrarea („Basarabica” 6) părintelui Ilie 
C. Spinei (1909-1974) (la origine, teză de licenţă 
susținută la Facultatea de Teologie din Chişinău, în 
1939, sub îndrumarea profesorului-părinte Gala 
Galaction), ţÎ.P.S. Casian, Arhiepiscopul Dunării de 
Jos, subliniază în Cuvânt-inainte: „Demn de remar- 
cat este ineditul acestei cărți de restituiri, mai ales 
prin structurarea ştiinţifică a materialelor cercetate 
atunci de autor, bogăţia şi inedita ilustrație portretis- 
tică, bibliografia fiecărui slujitor prezentat în teză şi, 
mai cu seamă, sublinierea contextului slujirii 


complete şi complexe a acestor mari sacerdoți ai lui 
Dumnezeu şi ai oamenilor. Este un model de evoca- 
re a personalităţilor ce nu trebuie uitate şi al căror 
lăsământ spiritual-cultural trebuie să ne îmbogă- 
țească şi să ne motiveze în continuarea idealului lor” 
(p. 35). Lucrarea are 15 capitole, referitoare la bio- 
grafiile următorilor: arhimandritul Chiril 
(1764-1825), preotul Pavel Florea/Florov 
(1831-1910), Iustin Ignatie/Ignatovici (1844—1916), 
loan Cornovan (1846-1909), Dimitrie Baltaga 
(1848-1917), Alexandru lanovschi (1848-1913), 
Macarie Untul (1859-1916), Nicolae Laşcu 
(1859-1933), Constantin Popovici (1860-1943), 
Alexandru Baltaga (1861-1941), Mihail Ceachir 
(1861-1938), Teodosie Volovei (1862-1920), Ioan 
Covaldji (1867—1928), Andrei Mădan (1869-1903), 
Alexie Mateevici (1888-1917). 

Ultimul dintre volumele apărute până acum 
(„Basarabica” 7) este al profesorului chişinăuian 
Nicolae Enciu (de la Institutul de Istorie al Moldo- 
vei) (n. 1960), unul dintre cei mai documentaţi şi 
prolifici istorici ai Basarabiei perioadei interbelice, 


fiind împărțit în opt capitole tematice: Basarabia 
interbelică: pământ, oameni şi locuri, Societate şi 
economie, Populaţia Basarabiei, Elemente de 
modernizare europeană în cotidianul basarabean 
interbelic, Viaţa politică în Basarabia interbelică, 
Renaşterea spirituală a Basarabiei, Contextul 
internaţional al evoluţiei Basarabiei în cadrul 
României interbelice, Chestiunea Basarabiei la 
Conferinţa de Pace de la Paris. Recunoaşterea 
internaţională a unirii Basarabiei cu România; de 
asemenea, această foarte elaborată monografie 
(are, nu mai puţin, şi 101 tabele) este întregită de 
Cronologie (463-505), Anexe (p. 507-539), un 
întins Eseu bibliografic (p. 431-462), respectiv În 
loc de încheiere sau „veacul de aur” al Europei de 
Est (p. 413-424): „Pentru Basarabia în special, 
unirea din 1918 a fost precondiția efortului de 
modernizare politică, economico-socială şi cultu- 
rală, efort produs în cadrul procesului de difuzare a 
unor valori şi forme de organizare instituţională şi 
economică dinspre Occident prin intermediul fac- 
torilor de decizie ai României”. 


Publicat în: „Destin românesc. Romanian Destiny”. 


Revistă de istorie şi cultură [Chişinău]. Serie nouă, XIII (XXIV), nr. 3—4 (105-106), 2018, p. 270-276. 


159 


160 


Eminescologie 


Naționalismul lui Eminescu — 


de Paul Georgescu 


Theodor Rogin * 


Mulţi gândi-se-vor, probabil, la Paul Georgescu 
(1923-1989), critic literar şi romancier (ecranizat!) 
care a suscitat — şi ca om — judecăţi atât de diver- 
gente de-a lungul timpului, încât cei care nu l-au 
cunoscut nemijlocit cu greu ar mai reuşi să-şi for- 
meze o imagine unitară asupra lui. El a debutat sub 
flamura stângismului în anii celui de al Doilea Răz- 
boi Mondial şi a devenit, după uzurparea de regim 
din 1947, unul din vârfurile de lance ale eseisticii 
realist-socialiste, pentru ca, odată cu liberalizarea 
survenită în anii '60, să „năpârlească” ideologic — nu 
întru totul, se înţelege —, orientându-se spre alte 
curente de idei (estetice). 

Nu, nu despre el este vorba, ci despre un alt 
Paul Georgescu, aflat şi el „supt vremi”, care şi-a 
semnat astfel o bună parte dintre studiile şi cărțile 
apărute până în pragul instaurării comunismului în 
România: Paul Alexandru Georgescu 
(1914-2001), a cărui operă anterioară anului 1967 
este cu desăvârşire ignorată, cel puţin de către lite- 
raţi, pentru simplul motiv că este una preponde- 
rent... juridică. Două diplome de licenţă — în drept 
şi în sociologie —, obţinute concomitent (1936), 
precum şi o bibliografie relativ consistentă vin să 
învedereze o promițătoare carieră în domeniul 
ştiinţelor juridice: Scopul dreptului în gândirea 
d-lui prof. [Mircea] Djuvara (1938), Conceptul şi 
ideea dreptului în doctrina lui R.|udolf] Stammler 
(teză de doctorat — 1939), Privire asupra filosofiei 
juridice contimporane: Pozitivismul (1941), Lo- 
gica probelor şi silogismul judiciar (1942), O 
încercare de tipologie juridică (1943), după care... 
tăcere. Până în 19601, când, auto-reinventat ca his- 
panist, Paul (+Alexandru) Georgescu revine în 
actualitate prin intermediul unei traduceri: Dom- 


nul preşedinte, roman de Miguel Ángel Asturias 
(scriitor guatemalez, „nobelizat” şapte ani mai târ- 
ziu, care va fi şi subiectul tezei sale de doctorat 
din 1970 — în litere, de data aceasta2). Între cele 
două, vede lumina tiparului cea mai cunoscută 
carte a lui Paul Alexandru Georgescu Teatrul 
spaniol clasic (1967. 

Tot sub semnătura Paul Georgescu i-a apărut şi 
studiul Naționalismul lui Eminescu, prefaţă de dom- 
nul P.P. Panaitescu, „Vremea”, [1941], 42 p., repu- 
blicat cu titlul Statul şi Națiunea în concepția lui 
Eminescu, în volumul Cercetări de filosofie juri- 
dică4. Nota de la finalul acestui ultim text a fost cea 
care ne-a „luminat” în direcţia prezentei restituiri: 
„Studiul de faţă a fost publicat sub o formă redusă 
în revista Gând Românesc, care apărea la Cluj în 
anul 1938, numărul 6-12, p. 314-323, iar sub forma 
actuală desvoltată în revista Vremea, din care s-a 
scos şi extras sub titlul Naționalismul lui Eminescu, 
Bucureşti, Vremea, 1941.65 (Aceasta n-a fost sin- 
gura colaborare „eminescologică” a lui Paul Al. 
Georgescu la revista clujeană.)” 

Materialul tipărit în „Vremea” este structurat 
astfel: INTRODUCEREE: Actualitatea gândirii emi- 
nesciene. Caractere formale; I. FILOSOFIA ISTO- 
RIEI: Organicism, stil, vârstă, libertate; II. TEORIA 
NAȚIUNII ŞI A CULTURII: Criteriul naţionalităţi: 
rassa, popor, naţiune în Apus şi Răsărit. Pătura 
suprapusă”, antisemitism. Cultură şi istorie, stil 
românesc; III. TEORIA STATULUI: Natura şi 
funcțiunile, caracterul etnic, condiţiunile conducerii 
şi ale aristocrației, critica partidelor şi a democraţiei, 
principiul totalităţii; IV. ETICA NAȚIONALISTĂ: 
Primatul etic al naţiunii, obiecţii. Situare filosofică. 
Unitate spirituală şi tinereţe. Lupta, legea elitelor. 


*Eseist, traducător, bibliograf, membru al Uniunii Scriitorilor 


Dacizare, răsplata morţii şi (nenumerotată): Des- 
tăinuire pentru viitor. 

În volumul Cercetări de filosofie juridică din 
194210, aceste tronsoane tematice au fost parţial (şi 
inspirat) reformulate ori simplificate prin epurare 
terminologică, pentru ca Actualitatea gândirii emi- 
nesciene, denumită/plasată anterior ca „INTRODU- 
CERE”, să devină concluzia întregului demers. 

* 

Orice teorie „naționalistă” încearcă să afirme şi 
să impună un triplu primat: al rasei, al etnicului, al 
naţionalităţii, în termenii purității rasei, preeminen- 
tei etnicului, predominanţei naţionalităţii şi, ca un 
corolar, pe cel al superiorității majorităţii în raport 
cu elementul alogen: iată originea tuturor intoleran- 
telor şi exceselor care au însângerat umanitatea în 
ultima mie de anill. 

Naționalismul eminescian a rămas, după mai 
bine de un secol şi oricum ai „muşca” din el, „fruc- 
tul otrăvit” al publicisticii marelui poet: fluturat de 
extremișştii din anii treizeci ca stindard al „cruciadei 
românismului”, evitat diplomatic şi chiar prohibit, 
din raţiuni de „corectitudine politică”, după a doua 
conflagrație mondială şi tragedia Holocaustului. La 
nivel strict teoretic, numeroşi intelectuali — critici şi 
istorici literari, jurişti, sociologi, filosofi — au son- 
dat, investigat şi evaluat cu pertinenţă subiectul, 
pentru ca, la antipozi, o pletoră de „angajaţi” în 
cauze nu tocmai benigne să răsucească, răstălmă- 
cească ori de-a dreptul siluiască acelaşi subiect, 
deturnându-l şi adaptându-l conjunctural. Eseul lui 
Paul Al. Georgescu se situează undeva la frontiera 
dintre cele două tendinţe/abordări, scris fiind într-o 
epocă de mari frământări sociopolitice, de domina- 
ție a regimurilor dictatoriale de extremă dreaptă, 
autopropulsate prin xenofobie, militarism şi impe- 
rialism, totul culminând cu uriaşul cataclism plane- 
tar din 1939-1945. 

Din fişa biobibliografică, schiţată în debutul res- 
tituirii la care am purces, se poate deduce că Paul 
Al. Georgescu poseda toate atuurile intelectuale 
pentru o confruntare principială cu un subiect aşa de 
sensibil. Dar din simpla enunţare a temelor eseului 
ŞI, îndeosebi, din parcurgerea textului, rezultă cât de 
dificil este să prezervi un echilibru cel puţin pruden- 
tial între domeniul investigat — „naționalismul lui 
Eminescu” — şi presiunea (derapajele) momentului 
istoric, pentru a nu destabiliza balanţa judecăților 
pro Şi contra unei perspective ideologice care să-i 
fie „redevabilă” lui Eminescu şi nu celui care, scru- 


| 


œ| I | 
<|170262 
m | PAUL GEORGESCU 


NAȚIONALISMUL 


LUI 


EMINESCU 


tând-o „cu ocheanul întors”, o „obligă” să „rimeze” 
doctrinar cu Mein Kampf. 

Aşadar, nu-i de mirare că, pentru Paul Al. Geor- 
gescu, Eminescu nu rămâne nici pe departe roman- 
ticul indefectibil, ci, dimpotrivă, gânditorul „care îşi 
depăşeşte epoca, prin insistența şi luciditatea cu care 
respinge ca sterilă democraţia şi prevede falimentul 
liberalismului individualist'.!? Din punctul său de 
vedere, acestea ar fi fost seminţe ideologice predes- 
tinate să rodească în „timpul nostru” (anii '40, se 
înţelege), dar nu oricum, ci sub forma militarismu- 
lui, a totalitarismului şi a cultului personalităţii: 
„Timpul nostru este timpul războaielor totale, al sta- 
telor dure şi compacte, al militarismului şi al politi- 
cii forţei: este timpul în care se cucereşte şi se orga- 
nizează stăpânirea lumii. [...]. Nimic nu mai este în 
afara statului şi cu atât mai mult, nimic împotriva 
lui. Conducătorul deţine puterea în mod direct, fără 
mijlocirea unor principii [...]. În serviciul statului şi 
totuşi dominându-l, apare o instituție complexă: 
partidul unic, instrument de guvernare şi tot- 
deodată mijloc de disciplină şi organizare politică 
totalitară a naţiunii. [...]. Misticismul, exaltarea 
acțiunii, spiritul de cucerire şi de abnegaţie, mersul 
tuturor împreună, cultul forței şi al Cesarului dau 


timpului perspectiva mondială — tragică, desigur — 161 


GAND 
ROMANESC 


No. 5-12 


E E E EI en 
ANUL VI. MAIU-DECEMVRIE 1938 


care lipsea epocii în care a trăit Eminescu.”15 (Entu- 
ziasmul autorului este doar... iluzia mea?) 
Capitolele studiului — în număr de patru — reiau 
şi dezvoltă, potrivit uzanțelor exegetice, ideile din 
Introducere. Spre exemplu, cel dintâi — Filosofia 
istoriei —, pe aceea referitoare la antiliberalismul 
eminescian, expus în detaliu (pe bază de citate din 
publicistica poetului-gazetar)!4; în cel de-al doilea — 
Teoria națiunii şi a culturii —, concepţia acestuia 
asupra „naţionalităţii” e subsumată ideilor de sânge 
şi de rasă, pentru a o face să se potrivească mănuşă 
cu ideologiile xenofobe promovate de extremismul 
anilor '30-40. Ca şi cum Eminescu nu s-ar fi arătat 
destul de sentenţios, afirmând că „limba singură nu 
constituie naționalitatea. Calitățile morale şi intelec- 
tuale ale rasei au o însemnătate cu mult mai 
mare”15, Paul Al. Georgescu supralicitează: 
„Numai sângele, numai rassa determină felul 
adânc de a fi al unui popor şi numai ea formează 
adevărata dovadă a naţionalităţii. [...]. Rassa 
este o realitate a sângelui în primul rând, dar sufle- 
tul şi pământul de care e legată îi aduc şi ele tainică 
şi nesecată sevă. [...]. Se poate susţine că, legate de 
sol, rassele nu pribegesc niciodată.”16 O alegaţie- 
antecameră menită să dea apă la moară celui mai 


162 nevralgic „ism” din toate timpurile, al cărui funda- 


PAUL GEORGESCU 


CERCETĂRI 


DE 


BI LOSOFIE 


JURIDICĂ 


«BUCOVINA» I- E- TOROUTIU BUCUREȘTI 
19 42 


ment autohton îl aflăm, de asemenea, în ziaristica 
marelui poet: „Antisemitismul lui Eminescu izvo- 
răşte tot din naturalismul său social şi politic, din 
năzuinţa sa spre un neam curat şi spre un stat sănă- 
tos. (subl. n. — Th.R.) [...]. Antisemitismul este deci 
o datorie a noastră faţă de neam şi a neamului faţă 
de el însuşi, este respect de sine. [...]. În al doilea 
rând, Eminescu reproşează Evreilor sterilitatea 
economică, oroarea față de munca productivă şi 
înclinarea spre speculă şi spoliațiune”.17 

În capitolul III Teoria statului, eseistul revine la 
una din ideile pe care şi-a sprijinit dintru început 
întregul studiu, şi anume viziunea poetului-gazetar 
asupra statului ca „organism viu”, chemat să asigure 
„armonizarea intereselor individuale”, dar — atenţie! 
— prin respingerea „egalitarismului”: „...egalitatea 
nu poate da naştere decât la două forme de stat, 
amândouă decadente: despotismul şi demagogia, 
adică egalitatea în sclavie şi egalitatea în suverani- 
tate, la fel de artificială şi periculoasă.”18 În ceea ce 
priveşte „regimul partidelor”, acesta „reprezintă sfâ- 
şierea şi învrăjbirea naţiunii”.!” (Pledoarie reiterată 
pentru monopartidism, pentru partidul-stat.) 

În cel de-al IV-lea capitol şi ultimul — Etica 
naționalistă —, exegetul şi-a propus să arate „cum 
motivele principale ale eticii eminesciene sunt tot 


atâtea moduri de înfrățire cu viaţa omului”, că 
„valoarea etică supremă, criteriul moral pentru 
Eminescu este existența neamului” (o „etică a 
dragostei”, spune Georgescu, pe când termenul 
adecvat ar fi fost „iubirii”), pentru a încheia cu 
îndemnul — tot eminescian — „la reînvierea fondu- 
lui dacic, la trăirea simbolului dacic”. Numai că 
„trăirea” unui „simbol” este una, „reînvierea” unui 
„fond”, cu totul altceva. 

Luată global, proza jurnalistică eminesciană — o 
culme fără egal a culturii române — dovedeşte că 
„Visătorul poet” a fost unul dintre oamenii multi- 
form conectaţi la realităţile vremii lui. Par- 
curgând-o, ai, legat de noi, românii, sentimentul, 
cumva neliniştitor, că „actualitatea lui Eminescu” — 
asociată cu aceea, şi mai frapantă, a lui Caragiale — 
e parte intrinsec-perenă a fatum-ului nostru naţional. 
Dar şi pe acela, reconfortant, că intransigenţa opi- 
niilor, exagerările verbale şi „tonale” sunt, la 
Eminescu, expresia ataşamentului — imens, necon- 
diționat şi, mai cu seamă, sincer până la durere şi 
sacrificiu de sine — faţă de românitate (cuvânt chin- 
tesenţial care i se datorează), în toate formele ei de 
fiinţare şi manifestare. Faptul le-a îngăduit unora, 
deci şi lui Paul Al. Georgescu, să extrapoleze „etica” 
eminesciană, profund aderentă etnopsihologic şi 
cultural, altui timp istoric şi comandamentelor lui 
politico-(a)morale. 

Bibliografia, deloc vastă, la care apelează eseis- 
tul, îi include pe Nae Ionescu, Oswald Spengler (ale 
cărui teorii privind „organicitatea” şi „stilul” cultu- 
rii l-au influențat mult pe Blaga, de asemenea citat) 
şi Paul Georgescu însuşi. 

x 

Paul (Alexandru) Georgescu n-a intuit că, prin 
tentativa de legitimare a totalitarismului de dreapta, 
îl cauționează, automat, şi pe cel de stânga. Dar pen- 
tru că — vorba francezului — „les extrêmes se 
touchent”, ele caută să se elimine reciproc. Un eseu, 
precum cel analizat în rândurile de mai sus, apărut, 
pe deasupra, într-o perioadă nefastă din istoria 
lumii, ar fi fost suficient pentru a-l trimite, după 
1947, pe autorul lui în spatele gratiilor. Şi nu pentru 
că idealul naţionalist-autoritarist-totalitarist al lui 
Paul Georgescu, pe urmele lui Eminescu, n-ar fi fost 
— în mod neoficial, desigur — (şi) pe placul noului 
regim (comunist) de la Bucureşti, ci pentru că purta 
„blazonul” altui stăpân ideologic. 

Este poate şi motivul — unul dintre ele — pentru 
care Paul (Alexandru) Georgescu s-a eclipsat din 


TIP 


Volumul şi anul 


IT JA 
Numărul volumelor Imprumutătorul 
i =) „ 
3 a = 
GA 56g. 
Nr. reg. 21 Nr. rgi 
| i dea iu 


viaţa culturală românească, pentru a reapărea, sub 
alt „chip” (de) intelectual, aproape două decenii 
mai târziu. 

Comme si rien ne s était passé... 


Note 


1 în Dicţionarul General al Literaturii Române, literele 
E-K, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 2005, este furnizat 
anul 1957, dar nicio altă sursă — catalogul BAR, înainte de 
toate, nu vine să confirme respectiva datare. 

2 Arta narativă a lui Miguel Angel Asturias, Bucureşti, 
Editura Didactică şi Pedagogică, 1971. 

3 În DGLR, cele două atribute apar — eronat — în ordine 
inversă: Teatrul clasic spaniol. 

4 Bucureşti, Bucovina — I.E. Torouţiu, 1942, p. 
157-180. 

5 Cu titlul: Încercare asupra naţionalismului emi- 
nescian. 

6 Este limpede că „forma actuală desvoltată” era 
menită să consune cu schimbările intervenite la vârful sta- 
tului român odată cu abdicarea lui Carol al II-lea şi instau- 
rarea dictaturii antonesciene (septembrie 1940). 

7 „Gând românesc” îi mai găzduise un foarte interesant 


eseu: Incercare de tanatologie eminesciană, 1937, nr. 1, 


163 


164 


ianuarie, p. 89-95, publicat anterior cu titlul Eminescu şi 
problema morţii, în: „Arhivele Olteniei”, 1936, nr. 83-85, 
ianuarie-iunie, p. 174-179. 

8 Am păstrat, inclusiv în citate, caracterele de tipar şi 
opţiunile (orto)grafice ale autorului. 

9 La Eminescu: superpusă. Devenită celebră sub titlul 
generic atribuit de către editorii jurnalisticii sale, această 
suită de şase texte polemice cu „Românul”, apărute intermi- 
tent în „Timpul”, în intervalul 29 iulie—3 septembrie 1881, 
şi în care Eminescu a vizat „antagonismul între elementele 
istorice ale acestei ţări şi cele neistorice”, adică „distingerea 
între românii de rasă şi românii de proveniență incertă”, 


x» 


constituie principala „sursă” de argumente „anti” a lui Paul 
Al. Georgescu. 

10 Buletinul de împrumut la sala de lectură a BAR, 
semnat P.Al. Georgescu şi purtând data de 2.V.2000, uitat 
între filele volumului, atestă că autorul însuşi a mai „trecut” 
o dată, nu cu mult înainte de intrarea în veşnicie, prin pro- 


pria-i operă „de filosofie juridică”. 


11 Colonialismul a fost cealaltă faţetă, nu mai puţin 
tragică, a fenomenului: o minoritate invazivă, „superioară” 
din punctul ei de vedere, a supus şi, adesea, nimicit civili- 
zaţii indigene, majoritare numeric (cele două Americi, 
Africa etc.) 

12 Naționalismul lui Eminescu, Introducere, p. 8. 
(subl.n. — Th.R.) 

13 Ibidem, p. 9-10. (subl.n. — Th.R.) 

14 Eseistul recurge la o dublă metodă: fie dă citatul 
din M.E., apoi îl comentează, fie îşi susține propriile 
afirmaţii împănându-le cu sintagme eminesciene. Pentru 
versiunea extinsă a studiului său, Paul Al. Georgescu 
face trimitere la Opere, vol. I-IV, ediţia I.[on] Creţu, 
1939. 

15 Opere, ed. cit. , vol. IV, p. 186. 

16 pAL.G., op. cit., p. 22-23. (subl.a.) 

17 Ibidem, p. 27-28. (subl.a.) 

18 Ibidem, p. 34. 

19 Ibidem, p. 34. 


In memoriam 


Ștefan Staicu (1940—2019) 


În ziua de 18 iunie 2019 s-a stins din viaţă pro- 
fesorul Ştefan Staicu, membru corespondent al Aca- 
demiei Române, personalitate de referinţă a aerodi- 
namicii şi mecanicii roboților. 

Ştefan Staicu s-a născut la 29 aprilie 1940 în 
comuna Goicea (sat Popoviceni), judeţul Dolj. A 
urmat cursurile Şcolii primare şi ale Ciclului II din 
comuna natală, apoi Colegiul naţional „Fraţii 
Buzeşti” din Craiova (1954-1957). A obţinut titlul 
de inginer (1963) la Facultatea de Mecanică (Secţia 
construcții de aviaţie a Institutului Politehnic din 
București) şi titlul de doctor inginer (1969), specia- 
litatea aerodinamică, cu teza de doctorat Contribuţii 
la teoria aripilor în regim supersonic cu separația 
curentului la bordurile de atac, la Institutul de 
Mecanica Fluidelor „Traian Vuia” al Academiei 
Române. A parcurs toate treptele didactice, de la 
preparator la profesor universitar (1963-2010), apoi 
profesor consultant (2010) şi profesor emerit (2012) 
la Universitatea „Politehnica” din Bucureşti, şi a 
funcționat ca maître assistant (1976-1979), maître 
de conferences, la Institut des Sciences Exactes 
(Departement de Physique), Universite d'Oran, din 
Algeria. 

Profesorul Ştefan Staicu este recunoscut pentru 
cercetările întreprinse şi lucrările publicate în reviste 
internaţionale de prestigiu în domeniile aerodinami- 
cii şi mecanicii roboților, asupra fenomenelor de 
curgere în jurul unor sisteme portante utilizate în 
aviația supersonică — aripi Delta şi ampenaje cruci- 
forme — dinamica zborului spaţial, mecanica teore- 
tică şi aplicată şi dezvoltarea unor modele dinamice 
pentru sisteme schematizate în spaţiu prin lanţuri 
cinematice cu arhitectură conexă. A introdus mode- 
lul cinematic sub formă matriceală a condiţiilor de 
conectivitate în cazul roboților paraleli şi a propus o 
formă compactă a ecuaţiilor fundamentale ale dina- 
micii roboților paraleli. Metoda matriceală 


recursivă, apreciată de alți autori ca Recursive 
Matrix Method (RMM), este aplicată pentru mode- 
larea dinamică a unor manipulatoare cu topologie 
hibridă şi cu diferite grade de mobilitate. Este auto- 
rul monografiei Aplicaţii ale calculului matriceal în 
mecanica solidelor (Editura Academiei Române, 
1986), recunoscută ca prima lucrare la nivel naţional 
în care mecanica teoretică este modelată integral sub 
formă matriceală. Profesorul Ştefan Staicu a primit 
Premiul „Aurel Vlaicu” al Academiei Române pe 
anul 2010. 

Academia Română şi şcoala de inginerie româ- 
nească îşi iau rămas bun de la profesorul Ştefan 
Staicu care, pe parcursul unei strălucite cariere didac- 
tice la Universitatea „Politehnica” din Bucureşti, a 
pregătit şi a format numeroase promoţii de ingineri, 
a condus teze de licenţă, masterat şi doctorat. 


165 


Cronica vieţii academice 


Iunie 


4 iunie: În Aula Academiei Române fost lansat 
cel de al treilea volum din ampla lucrare Resursele 
minerale ale României. Resurse energetice, coordo- 
nată de acad. Nicolae Anastasiu şi prof. univ. dr. 
Emil Constantinescu. Evenimentul a fost moderat 
de acad. Victor Voicu, vicepreşedinte al Academiei 
Române. Au susținut comunicări: prof. Emil Con- 
stantinescu; acad. Nicolae Anastasiu; prof. loan 
Petreuş de la Universitatea „Al. loan Cuza” din Iaşi; 
Răzvan Nicolescu, expert Deloitte; inginer geolog. 
Nicolae Dedu, manager Divizie Explorare, OMV 
Petrom şi Gelu Negrea, redactor-şef adjunct la Edi- 
tura Academiei Române. 


12 iunie: Personalitatea şi opera academicia- 
nului Mircea Malița au fost prezentate în cadrul 
unei sesiuni comemorative desfăşurate în Aula 
Academiei Române. La eveniment au participat: 
acad. Victor Voicu, vicepreşedinte al Academiei 
Române; acad. Nicolae Panin, preşedintele Secţiei 
de ştiinţe geonomie; prof. univ. Remus Pricopie; 
Nicolae Teodoroiu; prof. univ. Silviu Neguţ, vice- 
preşedinte al Fundaţiei Universitare Marea 
Neagră; prof. univ. Dan Dungaciu, directorul Fun- 
daţiei Universitare Marea Neagră; Mihaela Malița, 
fiica lui Mircea Malița. Cu acest prilej a fost lan- 
sată cartea O viaţă dedicată României, o amplă 
relatare a vieţii, operei şi activităţii academicianu- 
lui Mircea Malița. 


26 iunie: Aula Academiei Române a fost gazda 
ceremoniei de lansare a volumului aniversar Sub 
semnul lui Hippocrates al academicianului Victor 
Voicu, vicepreşedinte al Academiei Române și 
preşedintele Secţiei de științe medicale. Au luat 
cuvântul acad. loan-Aurel Pop, preşedintele Acade- 
miei Române, acad. Nicolae Breban, directorul 
Fundaţiei Culturale „Ideea europeană” şi directorul 
revistei „Contemporanul”, şi Aura Christi, membră 
a Uniunii Scriitorilor din România. În continuare, 
artista Maia Morgenstern a citit din cartea Sub sem- 
nul lui Hippocrates. Programul s-a încheiat cu un 
recital extraordinar al violonistului Alexandru 


166 Tomescu. 


28 iunie: În Amfiteatrul „Ion Heliade Rădu- 
lescu” al Bibliotecii Academiei Române a avut loc 
„Colocviul Mihai Drăgănescu”. Programul eveni- 
mentului a cuprins comunicările susținute de: 

— prof. Horaţiu Dragomirescu, Academia de 
Ştiinţe Economice Bucureşti — A memento of Pro- 
fessor Mihai Drăgănescu s inquiry and original 
contributions in Information Economics; 

— prof. Daphne Ruth Raban, Department of 
Business Administration, Faculty of Management, 
University of Haifa, Israel — Researching the Value 
of Information: Theory and Empirical Evidence. 

Au urmat discuţii care au reliefat valoarea gân- 
dirii ştiinţifice şi filosofice a academicianului 
Mihai Drăgănescu şi perspectivele unor viitoare 
dezvoltări. 


28 iunie-—3 iulie: Universitatea „Dunărea de 
Jos” din Galaţi a găzduit a 9-a ediţie a Congresului 
Matematicienilor Români, un eveniment important 
al comunității matematice româneşti, cu o tradiție 
de nouă decenii. Primul congres a avut loc la Cluj în 
1929, iar din 2003 congresele s-au desfăşurat regu- 
lat, la patru ani, în mari universități din ţară. Cu 
această ocazie şi-au prezentat cercetările, alături de 
sute de matematicieni români ori de origine română, 
şi specialişti de renume internaţional din numeroase 
țări ale lumii. La ediţia din acest an s-au înscris 
aproape 400 de participanţi din 40 de ţări, de pe 
cinci continente. Instituţiile organizatoare au fost: 
Academia Română — Secţia de ştiinţe matematice, 
Societatea de Ştiinţe Matematice din România, 
Institutul de Matematică „Simion Stoilow” al Aca- 
demiei Române, Facultatea de Matematică şi Infor- 
matică a Universităţii din Bucureşti şi Universitatea 
„Dunărea de Jos” din Galaţi. 

Deschiderea festivă a congresului a avut loc la 
28 iunie în Aula Magna a Universităţii „Dunărea de 
Jos” din Galaţi. La congres au fost decernate și două 
premii prestigioase pentru comunitatea matematică 
din România: Premiul „Nicolae Dinculeanu” al Aca- 
demiei Române şi Premiul Societății de Științe 
Matematice din România, care recompensează cer- 
cetări de valoare deosebită ale unor tineri cercetători 
români. 

Premiul „Nicolae Dinculeanu” este sponsorizat 
în mod generos de profesorul Nicolae Dinculeanu, 
stabilit în Gainesville, Florida, SUA. În acest an, 
Secţia de ştiinţe matematice a selectat doi tineri cer- 
cetători pentru a primi acest premiu ex aequo: 


Arghir Zărnescu de la Institutul de Matematică 
Simion Stoilow şi Ionuț Munteanu de la Universi- 
tatea din laşi şi Institutul de Matematică Octav 
Mayer. Arghir Zărnescu este cunoscut pentru rezul- 
tatele sale în teoria ecuaţiilor cu derivate parţiale, 
fluide clasice şi complexe, cristale lichide şi 
dinamica ecuaţiilor Schrödinger. Ionut Munteanu a 
obținut rezultate excelente în controlabilitatea şi 
stabilizarea ecuațiilor cu derivate parţiale, în 
special a ecuaţiilor Navier-Stokes, controlabilitatea 
şi stabilizarea ecuațiilor cu derivate parțiale cu 
memorie şi existenţa soluţiilor ecuaţiilor de tip 
parabolic. 

În zilele de 28 și 29 iunie a avut loc în paralel o 
conferință satelit a congresului, A I-a Conferință 
Internaţională de Problemistică şi Didactică Mate- 
matică, la Colegiul Naţional „Vasile Alecsandri” din 
Galaţi. Tot în ziua de 29 iunie, în Aula Magna, a avut 
loc o expunere pentru publicul larg, susținută de 
profesorul Peter Pâlfy de la Budapesta. 

La 2 iulie a fost prezentată o a doua conferință 
pentru publicul larg, despre teme actuale de mate- 
matică în industria IT, de către compania Bitde- 
fender. 

Congresul s-a bucurat de sprijinul financiar al 
Consiliului Judeţean Galaţi, Primăriei Municipiului 
Galaţi, Tehnopol Galaţi, Fundației „Patrimoniu” a 
Academiei Române, Fundaţiei „Familia Menachem 
H. Elias” a Academiei Române, Bitdefender, Centre 
Francophone en Mathématiques Bucarest — Agence 
Universitaire de la Francophonie, WorldQuant, 
Banca Comercială Română, APAN Group, SCDVV 
Bujoru. 


Iulie 


9 iulie: În Aula Academiei Române a fost lan- 
sată lucrarea Arta din România, din preistorie în 
contemporaneitate, apărută sub egida Editurii Mega 
şi a Editurii Academiei Române. Au rostit 
alocuțiuni: acad. loan-Aurel Pop, președinte al Aca- 
demiei Române; acad. Victor Spinei, vicepreşedinte 
al Academiei Române; prof. dr. Mihai Bărbulescu, 
membru corespondent al Academiei Române; prof. 
Georgeta Stoica, membru de onoare al Academiei 
Române; acad. Răzvan Theodorescu, vicepreşedinte 
al Academiei Române, şi acad. Marius Porumb, 
coordonatorii lucrării. 


10 iulie: Aula Academiei Române a găzduit 
sesiunea omagială şi deschiderea expoziției „Acade- 
micianul Augustin Buzura. Conştiinţa scrisului”. 
Despre scriitorul, gânditorul şi omul Augustin 
Buzura au vorbit: acad. loan-Aurel Pop, pre- 
şedintele Academiei Române; acad. Eugen Simion, 
preşedintele Secţiei de filologie şi literatură; acad. 
Răzvan Theodorescu, vicepreşedinte al Academiei 
Române; acad. Nicolae Breban, directorul Fundației 
Culturale „Ideea europeană” şi directorul revistei 
„Contemporanul”; Angela Martin, traducător şi 
eseist; conf. Paul Cernat, Facultatea de Litere a 
Universităţii din Bucureşti; Anamaria Maior- 
Buzura, președintele Fundaţiei Culturale „Augustin 
Buzura”; loan Cristescu, directorul Muzeului 
Naţional al Literaturii Române; conf. dr. Ileana 
Marin, Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii, şi 
Ana-Maria Vulpescu, Fundaţia Culturală „Augustin 
Buzura”. 


167 


168 


Apariții la Editura Academiei 


& din 
Biblioteca Academiei Române 


VoL. III J “PARTEA L-A 


PEIE ACADEMIEI ROMÂNE 


CATALOGUL MANUSCRISELOR 
SLAVO-ROMÂNE ŞI SLAVE 

DIN BIBLIOTECA ACADEMIEI ROMÂNE 
Volumul III/Partea I 


P.P. PANAITESCU, Zamfira MIHAIL 


Prin această lucrare, integral inedită, ştiinţa 
românească dispune de catalogarea ştiinţifică 
detaliată a manuscriselor uneia dintre cele mai mari 
colecţii de manuscrise slavo-române şi slave, 
realizare de excelenţă atât pentru cercetătorii din 
România, cât şi pentru specialiştii slavişti din toate 
țările lumii. 

Zamfira Mihail a descris, pentru prima dată, 
manuscrisele nou-intrate în tezaurul Bibliotecii 
Academiei Române, anume mss. sl. 729—822, şi a 
întocmit Studiul introductiv. 

Catalogul manuscriselor slavo-române şi slave 
din Biblioteca Academiei Române, volumul III, a 
apărut sub egida Bibliotecii Academiei Române şi a 
Institutului de Studii Sud-Est Europene al Acade- 
miei Române. 


CUVINTE ŞI SEMNE 
HERMENEUTICA PUNCTUAȚIEI 
ÎN POEZIA ANTUMĂ EMINESCIANĂ 


Nicolae GEORGESCU 


Lucrarea completează Ediţia critică Eminescu, 
publicată la Editura Academiei Române în anul 
2012, analizând, de data aceasta, cele mai 
importante ediţii critice ale antumelor eminesciene, 
de la Maiorescu până în zilele noastre. Autorul 
tratează fiecare ediție în parte după metoda 
monografică, stabilind momentul apariţiei, co- 
mentând critica de întâmpinare şi urmărindu-i 
comentariile de-a lungul anilor, supunând, apoi, tex- 
tul stabilit de fiecare editor în parte unui amănunţit 
examen filologic. Ies, astfel, în evidenţă profilurile 
fiecărei ediţii în parte, alegerea făcută de editorii 
antumelor lui Eminescu pentru o anume formă (din 
manuscris, din primele tipărituri sau din primele 
ediții maioresciene) ori un anume model de 
punctuație a textului, definind, de fapt, o filosofie a 
receptării poeziei lui Mihai Eminescu de-a lungul 
timpului. 


GHID PENTRU AUTORI 


Propunerile de articole se predau la redacţie în 
format electronic (CD, stick) sau se trimit prin e- 
mail, ca fişiere ataşate. 

Sunt returnate autorilor propunerile de articole 
care nu corespund indicaţiilor din prezentul ghid, 
care nu sunt culese cu toate semnele diacritice pen- 
tru limba română sau franceză şi care nu sunt corect 
scrise în limba română sau străină. 

Sunt respinse propunerile de articole care au fost 
publicate (parţial sau integral), care nu au conţinut 
ştiinţific pertinent, elemente originale, resurse 
bibliografice relevante şi de actualitate. 

Consiliul editorial decide acceptarea sau respin- 
gerea manuscrisului. Autorii sunt singurii respon- 
sabili asupra opiniilor şi ideilor exprimate. 

Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază! 

Din cauza volumului mare de lucru, nu se 
primesc materiale dactilografiate sau scrise de mână 
care necesită culegere. 

Pentru a scurta timpul de pregătire editorială, 
lucrările trebuie redactate, după cum urmează: 

- Redactarea manuscriselor va respecta standar- 
dele precizate de Dicţionarul explicativ al limbii 
române — DEX (ediția 2007, Editura Univers Enci- 
clopedic sau http://dexonline.ro/), Dicţionarul 
ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române — 
DOOM (ediţia 2005, Editura Univers Enciclopedic), 
Hotărârea Adunării generale a Academiei Române 
din 17.02.1993 privind revenirea la grafia cu „Â,, şi 
„sunt, în grafia limbii române (www.acad.ro/ alte- 
Info/pag_norme_orto.htm). 


- Cuvintele străine inserate în textul în limba ro- 
mână se vor culege italic. 

- Se menţionează referinţele despre autori: titlul 
ştiinţific, prenumele şi numele de familie ale 
autorilor, funcţia, locul de muncă, localitatea, ţara şi 
datele de contact (telefon, e-mail etc.). 

- Referințele bibliografice se scriu la sfârşitul 
articolului, în ordinea citării în text, numerotându-se 
cu cifre arabe, urmate de punct. 

- Citările se scriu cu caractere italice. Fiecare 
citare trebuie să fie însoțită de sursa bibliografică, 
obligatoriu, menţionată în lista de referinţe biblio- 
grafice. 

- Materialul ilustrativ se va prezenta separat de 
textul articolului, scanat cu rezoluţia de 300 dpi, alb- 
negru cu extensia TIFF, sau se vor prezenta origi- 
nalele ilustraţiilor, care vor fi scanate şi prelucrate la 
redacţie, după care se vor înapoia sub semnătură, 
autorului. 

- În cuprinsul articolului se va menţiona locul 
unde se va plasa figura sau tabelul, precum şi legen- 
da figurilor sau titlul tabelului. 

- Tabelele trebuie să fie alb-negru fără coloane 
evidenţiate cu alte culori. 

De asemenea, dacă există scheme nu trebuie să 
aibă evidenţieri în alte culori. 

Dimensiunile unui articol trebuie să fie 5-6 
pagini calculator, corp 12 şi 3-4 ilustraţii. 


169 


Redacţia revistei „Academica“ 
Casa Academiei — Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5, Bucureşti, tel: 
021.318.81.06/2712, 2713 


Abonamentele la revista „Academica” se pot face prin mandat poştal pe adresa 
revistei „Academica”, serviciul difuzare (Ioana Tălpeanu) 
sau cu ordin de plată în contul RO64TREZ7055005XXX006462, 
Trezoreria sector 5, Bucureşti. 


Preţul unui abonament pentru 12 luni este 36 lei. 


ISSN 1220-5737 170 PAGINI 


PREŢUL 6 lei