Revista Cinema/1990 — 1998/015-CINEMA-anul-XV-nr-10-1977

Vă recunoașteți? 


Tinerii nostri 
faţă-n față cu imaginea lor de pe ecran 


Profilul unei generaţii 


Cinematografia română a trăit în luna septembrie un eveniment festiv, 
emoționant chiar prin semnificaţiile lui: pe țărmul Mării Negre, în Com- 
plexul pentru tineret de la Costineşti, s-a desfășurat prima ediție a Festi- 
valului Filmului pentru tineret, organizat sub egida C.C. al U.T.C. și al 
Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste 


În fața entuziasmului vădit 
de spectatori, în fața prizei 
de-a dreptul extraordinare a 
ema peliculelor prezentate (să nu 
uităm că multe dintre ele 
fuseseră reluate chiar și de 
televiziunel), ne-am amintit 
o dată mai mult de răspunderea pe careo 
are cinematograful în formarea acestui 
tineret. Şi ne-am mai amintit că preocupa- 
rea pentru funcţia educativă a cinemato- 
gratului are o veche tradiție în România, 
căci la noi în ţară a văzut lumina tiparului 
una dintre primele lucrări apărute în lume 
pe această temă. În 1912, la numai un an 
după ce Manitestul celor șapte arte 
publicat de Riciotto Canudo la Paris sem- 
nase actul de naștere al filmologiei, intr-un 
moment, deci, în care scrierile teoretice 
destinate noii arte se aflau în faza lor de 
inceput, în România unde industria cine- 
matografică luase un spectaculos avint, 
apărea în urbea Botoșanilor, broşura-eseu 
Cinematogratul și educația a profesoru- 
rului Constantin Iordăchescu. Lucrarea, 
extrem de pertinentă pentru acea vreme, 
interesantă și astăzi incă, era axată pe o în- 
trebare-cheie: «invenţia care atrage cu o 
putere magică tinerimea noastră, foloseşte 
sau vatămă cu privire la educaţie?» 


Neelucidată total nici pină în zilele noas 
tre de către sociologii și psihologii din 
lumea întreagă, această întrebare şi-a găsit 
totuși partial răspunsul: valoarea educativă 
a unui film este direct proporțională cu 
responsabilitatea socială a autorilor lui 
Cu alte cuvinte, cinematograful este un 
pom miraculos pe ale cărui ramuri pot rodi 
fructe de aur sau poame sterpe. Totul 
depinde de grădinar. 


Cinematografia noastră socialistă, atlată 
de cițiva ani intr-o evidentă ascensiune, 
datorată în parte și debutului unor noi pro- 
moţii de realizatori, regizori, operatori, sce- 
nografi, scenariști și tehnicieni și-a dovedit 
nedezminţit preocuparea pentru continua 
ridicarea nivelului calitativ, și implicit educa- 
tiv al filmelor sale. În artă, pentru a îi eficient 
discursul etic nu se poate lipsi de suportul 
discursului estetic. Netranstigurat artistic, 
mesajul autorilor rămine la un nivel didactic, 
deci rebarbativ pentru public. Confruntarea 
de la Costinești a demonstrat încă o dată 
saltul indiscutabil operat în viața cinema- 
togratică a țării atit la nivelul producției cit 
şi al receptării de către public. De fapt, 
inaugurat într-o stațiune a tinereţii, Festi- 
valul a însemnat încununarea firească a 
unui fenomen semnalat deja de citiva ani de 
presa de specialitate: prezenţa, alături de 
personalitățile de mult consacrate, a unor 
nume noi, impuse opiniei publice prin 
talent şi protesionalitate. Pentru prima dată, 
marele public a avut şi el revelaţia existenţei 
unui Nou Val compact, pe care l-am putea 
numi generația '70. 


Selecţia de filme propusă la Costineşti, 
inerent limitată, a reunit, timp de o 
săptămină, pe același ecran, lung-metraie, 
scurt-metraje documentare şi filme de di- 
plomă a citorva din cei mai reprezentativi 
cineaşti ai generaţiei afirmate cu incepere 
din 1968, cind, după o cezură de ma: bine 
de un deceniu, pe porţile Institutului de 
Artă Teatrală și Cinematografică au re- 
început să iasă absolvenţi ai secţiilor de 
regie, operatorie şi filmologie. Termenul 
de «Nou Val» propriu anilor '60 fiind deja 
revolut, lor continuă să li se aplice formula, 
nu tocmai fericită de «tineri cineaști». Nu 
tocmai fericită, pentru că de ani de zile epi- 


2 


tetul de «tinăr» a folosit drept scuză jenată 
a unor repetate eșecuri individuale sau co- 
lective, şi mai ales pentru că el implică 
o neloială şi nedorită diferențiere de ordin 
biologic. În realitate, absolvenţii de după 
1968 aparțin unei generaţii unitare nu prin 
virstă, ci prin apartenenţa la acelaş! clima! 
social-cultural. Nu data nașterii înscrisă 
în buletinul de identitate importă, ci faptul 
că noi veniţi au deprins tainele meserie: 
lor într-o altă etapă din dinamica istoriei 
contemporane a României socialiste, în- 
tr-un alt moment al evoluției esteticii fiimice 
decit predecesorii lor. Aşa și numai așa se 
explică și trebuie înțeles timbrul distinct a! 


lilmelor semnate de ei, care fie că se inspiră 
din actualitate sau dintr-un trecut mai mult 
sau mai puţin îndepărtat, poartă pecetea 
dragostei pentru adevăr, pentru o artă 
cinematografică realistă, o artă care refuză 
cărările bătătorite. Există în filmele cineaști- 
lor acestui deceniu o indirjită dorință 
de a folosi fiecare centimetru pătrat al 
ecranului ca o oglindă a vremurilor în care 
fiecare spectator să se poată privi şi intra 
in dialog cu imaginea răsfrintă. Există mai 
ales, la cei mai buni dintre ei, un energic 
retuz al banalului, al rutinei și un la fel de 
energic refuz al spectaculosului gratuit, al 
senzaționalului. Cursa, Filip cel bun, 
Mere roșii, De bună voie... Căldura, 
Toamna bobocilor și altele vorbesc sim- 
plu despre oameni ai zilelor noastre, fără 
să mistitice, fără să Intrumuseţeze cu ni- 
mic realitățile, dimpotrivă, nestiindu-se să 
le critice acolo unde se cuvin. Luate global, 
ceea ce impresionează în filmele pentru 
tineret văzute la Costinești, ca şi în cele- 
lalte rămase în afara selecției, este since- 
ritatea tonului, căldura cu care ne sint 
întățișate personajele, prospețimea privi- 
rii asupra lumii noastre. Chiar atunci cind 
slăbiciuni de scenariu imping narațiunea 
pe făgaşuri deja cunoscute, sau o ane- 
miază. Pentru că trebuie să recunoaștem, 
aproape cu resemnare, că scenariul ră- 
mine marea hibă a cinematografiei romă- 


ilor se afirmă răspicat: «vrem filme de actualitate!» 


(Cursa de Mircea Daneliuc. Premiul pe 


ru cel mai bun lung-metraj 


artistic și Premiul pentru cea mai bună interpretare feminină actriţei 
Tora Vasilescu 


cer să privim viața cu umor — și atunci cînd e cazul — cu sar- 
casm / Toamna bobocilor de Mircea Moldovan) 


ne. Generaţie după generaţie, talentul ci- 
neaștilor se izbește de acest dig dincolo 
de care prea puţine tiime răzbesc și cele 
mai multe stagnează în ape incerte. Cu atit 
mai mare este meritul noilor promoții de 
regizori care n-au pregetat să atace tema- 
tica de actualitate, chiar cu riscul de a trebui 
să compenseze carențele dramaturgiei prin- 
tr-o şi mai elaborată scriitură cinematogra- 
fică. 

Ceea ce frapează, în general, la aceste 
filme, privite în ansamblu, este și ceea ce 
am putea numi «emoție estetică», Poate 
pentru că sint rodul elanului și nestinsei 
credințe în arta imaginii a unor cineaşti 
cu adevărat indrăgostiții de arta lor. Am 
putea spune că decantarea valorilor s-a 
tăcut în rindul colegilor de promoție prin 
auto-eliminarea celor care după debut sau 
chiar de la debut au renunțat la orice com- 
bustie artistică preferind rutina clișeelor 
si a filmării «corecte». Or tocmai din com- 
bustia interioară derivă cea de-a doua con- 
stantă a celor mai interesante personalități 
regizorale, preocuparea pentru stil, pentru 
adecvarea limbajului la conţinut. Un film 
de Dan Pita, Mircea Veroiu, Mircea Dane- 
liuc, Constantin Vaeni, Cristiana Nicolae, 
Alexandru Tatos, se remarcă, de îndată, 
prin grija cu care a fost compus şi gindit 
fiecare cadru In parte. Astfel, prin talent 
și cultură cinematogratică, simbioza între 
limbaj şi comunicare se îndeplineşte ar- 
monios. 


Nu cine face filmele, ci cum le 
tace 


Ne aflăm în deceniul al treilea al industriei 
filmice socialiste. Cinematografia noastră 
nu mai este «tinără», ea este pur și simplu 
în rind cu oricare alta a lumii. Alirmarea, 
puternică, hotărită a unei noi generaţii nu 
trebuie să Insemne o delimitare discri- 
minantă între «vechii» şi «noii» regizori. 
Ajunsă plenar la anii maturității, cinemato- 
gratia noastră trebuie discutată astăzi 
exclusiv in termeni de eticientă culturală, 
politică și educativă. Important nu este 
cine face filmele, ci cum le face. Pe drumul 
deschis cindva de Victor Iliu au păşit, la 
vremea lor, debutanții lulian Mihu, Manole 
Marcus, Mircea Drăgan, apoi au apărut 
Andrei Blaier, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie. 
Astăzi, pe generice, apar semnăturile de 
prestigiu a zeci deregizori, scenariști, opera- 
tori, scenografi, compozitori, tehnicieni, 
pină mai ieri necunoscuți. Școala română 
de operatorie se poate mindri astăzi cu 
numele lui losi! Demian. Călin Ghibu Florin 
Mihăilescu, Dinu Tănase Nicolae Märgi- 
neanu si ceilalţi. Şi o asemenea statistică 
s-ar putea face, dar spațiul nu ne ingadure 
din păcate, pe fiecare compartimeni de 
creație 

Înclinindu-ne în fața acestei dialectici, 
avem dreptul să cerem noilor generatii 
de cineaști să nu depună armele talentului 
de dragul rutinei, cum au făcut unii din 
înaintaşii lor și cum fac de pe acum unii 
din colegii lor de promoție. Avem dreptul 
să le cerem să exploreze în continuare 
actualitatea, răspunzind astfel dorințelor 
exprimate de publicul de la Costinești în 
lungile şi pasionantele. dezbateri purtate, 
cu și în fața a sute de spectatori. Destinate 
cum e şi firesc în primul rind tineretului, 
filmele lor trebuie să acopere acele zone 
tematice neglijate pină acum sau abordate 
doar sporadic: filmul de dragoste, comedia 
si satira. Martori ai unei societăţi în plin 
proces de mutatie, ei trebuie să inegistreze 
ca un seismogral sensibil punctele fier 
binţi ale acestei evoluții. Prin feed-back-ui 

perat de limele de acluaiitale asupra psi- 
lologiei de masă, cinematogratul are un 
potențial educativ neexplorat încă decit 
parțial. Cu cit mai autentice și mai acute 
vor fi subiectele dezbătute, cu atit impactul 
lor etic va fi mai energic. Trăim vremuri 
curajoase, construim o societate in avan- 
gardă și arta nu poate rămîne mai prejos 
decit realitatea. 

Festivalul de la Costinești a dovedit incă 
o dată că ne aflăm în faţa unei generatii 
de artiști și nu de artizani, o generație de 
artişti cetățeni. conştienţi de faptul că 
istoria veacului nostru nu se înscrie numai 
imi de marmoră, ci şi in role de peli- 
culă. 

Manuela GHEORGHIU 


«Cîntarea României» 
a dat un puternic impuls 
muncii creatoare 
a poporului nostru, 
a dus la apariția 
de noi talente, 
a pus mai puternic 
în evidență 
forța de creaţie 
manifestată întotdeauna 
în rîndul poporului nostru. 
Această acțiune 
a contribuit, fără îndoială, 
la creșterea conștiinței 
şi răspunderii oamenilor muncii 
față de întreaga dezvoltare 
a țării». 


Nicolae CEAUȘESCU 


(Din cuvintarea la Plenara Consiliului 
Naţional al Frontului Unităţii Socialiste) 


Costinesti, Anul Unu 


Ai şi tu dreptate, 
iubite iubitorule de film... 


Există la Costinești o aromă ameţitoare 
de alge sărate, care te face să juri, de fie- 
care dată, că arunci ţigara și intri în prima 
ligă antifumigenă. 


Cred că un festival în vecinătatea unoi 
mări, ia neapărat ceva din aceasta. M-am 
întors de curind de la unul aflat la o mare 
nordică. L-am oăsit cam rece... 


La Costineșu era un septembrie cu apă 
calmă, echilibrată, «solidă», dacă se poate 
spune așa. Tot ce-am găsit acolo mi-a 
lăsat impresia unui lucru croit bine de la 
început. ŞI foarte serios. Aveam să rea- 
lizez asta la ceea ce numeam noi «confe- 
rinte de presă» şi care nu erau, în fond, 
decit niște simple și bune și fireşti schim- 
buri de impresii şi vorbe cu cei pe care, 
atunci cind îţi realizezi filmele, i intuiești 


ca pe niște teoretici beneficiari, şi care 
acum, la modul cel mai concret, se așezau 
în jurul nostru pe plajă și întrebau pur și 
simplu: «de ce sint proaste filmele noastre 
de tineret, stimaţi tovarăşi?» (Fiecare spec- 
tator care pune o asemenea întrebare as- 
cunde în el un suflet tandru, de artilerist...). 
Filmele «noastre»! Diferența specifică între 
creator şi spectator s-a şters de la prima 
întrebare. Unul dintre noi trebuia să răs- 
pundă și nu era deloc simplu, pentru că 
judecata se limita numai la numărul de 
filme pe care-l văzuse persoana ghinio- 
nistă şi care acum cerea dreptate. (Jude- 
cata globală evidențiind totuși oarecare 
«flori de cimp», citeva dintre ele destul de 
flatante și pentru glastre mai nepretenţioa- 
se). Dar, una peste alta, ai şi dumneata 
dreptate, iubite iubitorule de film, care vrei 


Tinerii vor filme despre tineri, cu protagonişti tineri (Filip cel bun: Premiul 
pentru cea mai bună interpretare masculină, actorului Mircea Diaconu) 


AIASCÀ PARTID 
JA FRUNTE CU SECA 
ETOVARAŞUL NICOLA 


să prelungești, prin scrisoare, discuția In- 
cepută acolo, pe țărm. 

Da, nu sar cam sus filmele la care te 
reteri. Personal, nu cred într-o lipsă de 
interes față de filmul de actualitate şi față 
de cel pentru tineret în special. Mă refer 
la cei care-l fac. Filmul nostru pentru ti- 
neret e asimilat, în general, cu cel de ac- 
tualitate și figurează, ca procent tematic, 
într-un plan de producție. Asta cred eu că 
nu te satisface. Nu există încă o preocupare 
specială în această direcţie, cum ar fi, de 
pildă, pentru Epopeea Naţională. Sint de 
părerea ta că filmul pentru tineret tace parte 
dintr-o «politică a tineretului», iar posibili- 
tatea înființării unei case de filme speciali- 
zată pe acest profil o dorim şi noi de mulţi 
ani. 

De ce sint neadevărate, asta-i altă po- 
veste... Problematica tineretului, ca orice 
lucru de pe lumea asta, e o noțiune dialec- 
tică. Dacă problemelor de azi li se aplică 
criterii de acum 20 de ani, filmul n-are nici 
o șansă să fie adevărat, în schimb le are 
pe toate pentru a fi artificios. Nu da vina 
numai pe scenariști. Există, v-o spun sigur, 
scenarii de actualitate care zac de ani de 
zile nefăcute. Pe aceleaşi criterii. 

A propos de adevăr și etic! E normal ca 
filmul să-și aibă sarcina lui educativă, ca 
orice operă, de orice gen şi de oricind. 
Dar spui că te Intristează lecţiile moraliza- 


nerii vor filme «adi 


Ea 
e tă 


toare care se fac Indeobște în finalurile 
filmelor noastre. Şi pe mine. Educaţia efi- 
cientă e cea implicată, care se adresează cu 
mijloacele artei zonelor celor mai intime 
ale sufletului omenesc. Explicitarea e lec- 
ție de dirigenţie, dacă nu cumva şi acestea 
şi-au mai perfecționat sistemele. E un alt 
lucru Invechit, din categoria celor de care 
tti vorbeam inainte. Să așteptăm Costinești, 
anul Il. Categoric se va îmbunătăţi cite 
ceva. Organizarea acestui festival demon- 
strează că interes pentru filmul de tineret 
există. Dacă există interes, vor exista şi 
roade. E un festival cu mari posibilități, 
putem invita şi tineri creatori din ţările 
prietene. Căci e rar în lume un loc în care 
aprecierea unei opere să se facă prin 
«vox populin» 

Ce mi s-a părut minunat acolo, ecă nu 
numai filmul și-a adus, sau și-a impus crea- 
torii. Am avut bucuria descoperirii în per- 
soana lui Ypsilant loan Groșan, pe care 
nici azi nu-l cunosc la față, un condei ce 
ar putea să strălucească în orice redacție 
de mare cotidian. Sau Lorin Vasilovici — 
un organizator ingenios și plin de har, un 
comper cum nu tin minte să fi văzut pe la 
emisiunile televiziunii noastre. 

Cine se apucă de o asemenea treabă, 
ascunde în el un suflet tandru de genist 


Mircea DANELIUC 


i și înalte» (Zidul: Premiul pentru cel mal 


interesant subiect. Scenariul Dumitru Carabăţ şi Costache Ciubotaru) 


Filmele de tineret în. 
dezbaterea tineretului 


Ce vor tinerii? 


Exigenţele unei generații 


filme în care să se simtă 


«pulsul clocotitor al vieții adevărate» 


comedii «pe teme de actualitate» 

filme de dragoste «care să elogieze 
puritatea sentimentelor, dar fără dulcegării» 
filme «cu personaje care 


să întruchipeze aspiraţiile tinerilor, dar şi 
descumpănirile lor de moment» 


Cu greu se poate imagina 
emoția care a însoțit pleca- 
rea la drum a organizatorilor 
primei ediţii a Festivalului 
filmului pentru tineret. Se- 
lecţionind filme realizate de 
regizori care au debutat după 
1970, organizatorii s-au străduit să înles- 
nească un dialog sincer şi rodnic între 
spectatori şi tinăra generaţie de cineaști, 
in cadrul unor discuţii pe care le-au gindit 
intr-o formă cit mai atractivă. Laconica 
știre de presă cuprindea o parte din in- 
tenţiile festivalului: «Comitetul Central al 
U.T.C. și Consiliul Culturii şi Educaţiei 


sentiment 
tineresc 
numit 
voie bună 


asociația cineaștilor 


Cineaști 
și activiști 


9 99 Din juriul Festivalului filmului 
de amatori cu tematică educativ-sani- 
tară de Cruce Roșie au tăcut parte lon 
Popescu Gopo — preşedinte, ing. Aurel 
Mişcă — secretar, și operatorul Ştetan 
Horvath — membru. @@@ Casa de 
filme Unu, împreună cu Comitetul ju- 
dețean de partid Buzău au organizat, 
pentru activul de partid iudețean, o 
avanpremieră cu filmul Regăsire. Au 
participat lon Bucheru, director al Casei 
de filme, actrițele Violeta Andrei şi 
Margareta Pogonat, regizorul Ștefan 
Traian Roman, pictorul scenograf Vic- 
tor Japu, compozitorul Gabriel Mărgă- 
rit şi producătorul-delegat Beno Meiro- 
vici 9 09 Casa de filme Trei a fost 
reprezentată la spectacolele de gală 
cu filmul Buzduganul cu trei peceți, 
care au avut loc în orașele lași, Botoșani, 
Deva, Călan şi Craiova, de către scena- 


Socialiste organizează în perioada 7-14 sep- 
tembrie, în Complexul turistic pentru tine- 
ret Costinești, Festivalul filmului pentru ti- 
neret, al cărui scop este de a contribui la 
mai buna valorificare a filmului ca modali- 
tate de educare și formare a tinerei gene- 
raţii, la stimularea creaţiei de filme inspi- 
rate de istoria şi lupta partidului și poporu- 
lui nostru. În cadrul acestei manifestări 
tinerești se vor organiza dezbateri și intil- 
niri ale publicului cu creatorii de film, cri- 
tici de specialitate. Filmele participante in 
cadrul primei ediţii a festivalului vor fi 
prezentate tinerilor de la Şantierul naţio- 
nal al tineretului Canalul Dunărea-Marea 


Un 


Dan Pița, autorul 
unui film într-adevăr 
cu şi despre tineri: 
Filip cel bun 


ristul Eugen Mandric, regizorul Constan- 
tin Vaeni și interpreții Olga Bucătaru, 
Anca Szony, Ştefan Veliniciuc, Cornel 
Nicoară, Fabrian Ferenc, Istvan Gyar- 
mathy, Andras Csabo. 9 9 9 La cursu- 
rile de la Universitatea populară «Nico- 
lae lorga» din Vălenii de Munte, scrii- 
torul loan Grigorescu — vicepreşedinte 
al Asociaţiei cineaștilor — a conferen- 
tiat despre Centenarul independenţei şi 
arta cinematografică românească. 900 
La dezbaterile şi intilnirile cu publicul 
prilejuite de Festivalul filmului pentru 
tineret de la Costineşti au participat di- 
rectorii caselor de filme Dumitru Fer- 
noagă, Corneliu Leu, Eugen Mandric, 
regizorii Nicolae Cabel, Mircea Dane- 
liuc, Maria Calas-Dinescu, Mircea Mol- 
dovan, Cristiana Nicolae, Dan Piţa, 
Alexandru Tatos, Constantin Vaeni, 
actorii Florina Luican, Mihaela Mari- 
nescu, Ovidiu luliu Moldovan, Irina Pe 
trescu, Maria Ploae, Tora Vasilescu, 
operatorii Cornel Diaconu și Florin 
Mihăilescu, criticii Cristina Corciovescu, 
loana Creangă, Dana Duma, Manuela 
Gheorghiu, George Littera, Paul Sil- 
vestru, Olteea Vasilescu. 


Ovidiu GEORGESCU 


Neagră, din Valea Jiului și Tirgu-Mureș.» 

Ştirea punea accentul pe caracterul ti- 
neresc al festivalului, dar nu exprima și nu 
avea cum să exprime arzătoarea dorință a 
organizatorilor de a face din această primă 
ediţie o manitestare prestigioasă, care să 
se impună prin caracterul ei educativ şi 
prin fertilitatea discuţiilor. Vizind deci un 
statut demn şi conştient de posibilitățile 
sale educative, Festivalul a pornit la drum 
cu mijloacele și argumente! sale spegi 
fice: de la semnalul muzical semnat de 
compozitorul Adrian Enescu și afişele sau 
ecusoanele desenate în culori vii, la un 
bogat program care pe lingă dezbateri 
înscria o serie de acțiuni menite să-i pre- 
zinte cit mai convingător pe tinerii regizori 
înscriși în concurs, evoluția artei lor fiind 
argumentată prin includerea în program şi 
a filmelor de diplomă. Febrilele pregătiri ale 
acestei prime ediții experimentale au făcut 
apel la tinerescul sentiment numit entu- 
ziasm. 


Fără acest sentiment, fără această mo- 
bilizatoare stare, puţine din sarcinile testi- 
valului s-ar fi putut îndeplini. Ce altceva 
decit entuziasmul i-a făcut pe acei aproape 
douăzeci de studenţi să se inscrie volun- 
tar în echipa de organizare, mobilizind 
spectatorii veniți pe acest tărim al vacan- 
tei, poate prea puţin pregătiți să participe 
la acțiuni cu caracter educativ. Sacriti- 
cindu-și orele de plajă, ei au contribuit 
efectiv la buna desfăşurare a festivalului: 
au lipit afişe pină noaptea tirziu, au aştep- 
tat sau au condus la gară invitaţii, au furni- 
zat informaţii în holul splendidului hotel 
in care am fost găzduiți, au făcut fotogra- 
fii şi au scris «foaia festivalului». Con- 
cepută iniţial ca un mijloc de popularizare 
a acţiunilor zilnice, «foaia», elaborată fe- 
bril, noapte de noapte, de un colectiv re- 
strins, a devenit unul din punctele de 
atracție ale Festivalului, însumind mate- 


telex Sahia 


Documentarul 
şi disciplina 


Redactorii grupelor de creaţie de la 
studioul «Alexandru Sahia» ne comu- 
nică, În ordine alfabetică, după cum 
urmează: 9 99 Marion Ciobanu: Cu- 
noscuta realizatoare de filme-anchetă, 
filme cu copii, filme de artă, filme-repor- 
taj, ș-a.m.d. — Florica Holban,a încheiat 
lucrul la un nou documentar: Procesul 
minutelor. Filmările au avut loc la Şan- 
tierul naval Giurgiu, în centrul lor afiin- 
du-se o valoroasă iniţiativă a organiza- 
tiei U.T.C. din această întreprindere, 
menită să contribuie la întărirea disci- 
plinei în producţie. W O formație de 
excepție a documentarului românesc, 
laureată anul trecut pentru filmul Henri 
Catargi — regizorul Mirel Ilieșiu, criti- 
cul Dan Hăulică şi operatorul Doru 
Segal — se dedică In prezent creaţiei 
regretatei autoare de tapiserii Mimi Po- 
deanu. MI Paula și Doru Segal sint 


riale serioase și argumentate, filmografii 
ale regizorilor şi cronici de film, dar şi pa 
rodii sau proze satirice care vorbeau cu 
fin umor despre clişeele filmelor noastre. 
Redactorul ei șef, studentul clujean loan 
Groșan, dovedește nu numai talent lite- 
rar, dar și o aprinsă dragoste pentru film 
și pentru revista «Cinema». ingenioasa 
prezentare grafică şi caricaturile pline de 
umor s-au datorat lui Tiberiu Ban, student 
la drept, Universitatea din Cluj-Napoca. 

Un alt mijloc eficient de popularizare a 
festivalului şi chiar de susținere a unor 
acțiuni a fost stația de radioamplificare la 
care s-au transmis zilnic știri, interviuri 
cu regizori sau actori, păreri ale spectato- 
rilor. Datorită talentului innăscut de «om 
de radio» al lui Lorin Vasilovici, activist 
U.T.C„ prezentator voluntar al emisiuni- 
lor, s-a putut întreține un contact perma- 
nent cu tinerii spectatori, care, deși la 
plajă, au fost informaţi permanent asupra 
filmelor din concurs sau asupra regizori- 
lor, au fost mobilizați pentru a se înscrie 
în juriul festivalului. Premiile au fost acor- 
date de tineri, pe baza unor democratice 
buletine de vot. Dincolo de entuziasmul 
unanim, cel mai important ciștig al acestui 
festival este Insă confruntarea realizatori- 
lor cu tinerii lor spectatori, învățămintele 
care s-au tras în urma aprinselor discuţii. 


şi arta: tață in față 


O imagine-amintire stăruie ca un echiva- 
lent simbolic al concluziilor acestui festi- 
val. În amliteatrul-cinematograt boltit cu 
stele, în care spectatorii urmăresc cu in- 
teres peripețiile unor oameni într-o gigan- 
tică mașină, privirile tuturor se îndreaptă 
deodată spre stinga ecranului, unde un 
tren grăbit sfişie intunericul nopții. Spec- 
tacolul vital al trenului plin de lumini şi de 
oameni se intrecea cu spectacolul cinema- 
tografic. Momentul acela de ezitare gene- 
rală, de victorie de scurtă durată a spec- 


autori ai unui nou documentar din seria 
deschisă cu 12 ani in urmă prin Marile 
emoții mici. Noua lor peliculă despre 
copii se intitulează concludent Șoimii 
Patriei. 9 99 Petru Jaleş: Regizorii 
Dumitru Done și |. Moscu semnează 
împreună un film-sinteză, dedicat tutu- 
ror categoriilor de manifestări din cadrul 
primei ediții a Festivalului naţional «Cin- 
tarea României». W Culorile Bucovi- 
nei sint aduse, sub acest titlu, în lumina 
ecranului de către regizorul lon Visu și 
operatorul Constantin Teodorescu, în- 
tr-un film etnografic comandat de Agen- 
ţia «Publiturism». W În aceeași ordine 
de preocupări se situează Brașovul 
turistic de Eugenia Gutu (imaginea 
Dumitru Gheorghe). 999 Georgeta 
Meţianu: Un film științific de populari- 
zare a cunoştinţelor din domeniul bio- 
logiei moderne a realizat regizorul Paul 
Mateescu impreună cu operatorul Tra- 
ian Boțco. Titlul: Plante şi animale. 
Scenariul: Georgeta Meţianu, comen- 
tariul: Eva Sirbu. 9 e 9 loana Popescu: 
Diferența dintre automatismele îizi 
biologice şi activitatea conştientă, cre- 
atoare, unică a omului este revelată în 
noul film al lui Alexandru Sirbu, Munca 
— activitate specific umană. 


tacolului vieţii asupra artei m-a tulburat și 
m-a făcut apoi să înțeleg mai bine exigen- 
tele tinărului public. 


Am reținut din discuții, în primul rind, 
opțiunea unanimă pentru filmul de actua- 
litate. Aceasta s-a exprimat şi prin acor- 
darea premiului «cel mai bun lung metraj 
artistic» filmului Cursa. Premiile pentru 
interpretare ilustrează şi ele aceeaşi pre- 
ferință, actorii Tora Vasilescu și Mircea 
Diaconu fiind interpreții unor personaje 
din filme de actualitate (Cursa și Filip cel 
bun). interesul firesc al publicului din 
Costinești pentru filmele prezentate în con- 
curs se datorează și tematicii acestora, 
preocupării pentru problematica persona- 
jului tinăr. Selecţia a cuprins Cursa (regia 
Mircea Daneliuc), Zidul (regia Constan- 
tin Vaeni), 7 zile (regia Mircea Veroiu), 
Filip cei bun (regia Dan Piţa), Toamna 
bobocilor (regia Mircea Moldovan), De 
bună voie și nesilit de nimeni (regia 
Maria Callas Dinescu) și Întoarcerea iui 
Magellan (regia Cristiana Nicolae). 


Participarea tinerilor la aprinsele discu- 
ţii a avut drept premisă cunoaşterea exactă 
a problematicii acestei virste biologice și 
sociale. Ca o primă observaţie s-a impus 
preocuparea destul de slabă a cineaștilor 
noştri pentru această tematică, filmele 
despre tineret putindu-se număra pe de 
getele a două miini. Un alt leitmativ al 
discuţiilor a fost criteriul veridicității. «Ma- 
rea deficiență a filmelor noastre sint sce- 
narille» opina studentul Sandu Pompiliu 
de la institutul de petrol și gaze. Incapaci- 
tatea unor regizori de a surprinde pulsul 
clocotitor al vieţii a fost adesea obiectul 
criticilor formulate în aceste discuţii. Sim- 
patia generală pentru filmul Toamna bo- 
bocilor a fost explicată de studenți ca 
decurgind din interesul lor pentru proble- 
matica filmului, care după părerea lor sa- 
tisface şi criteriul veridicităţii. Absența co- 
mediilor a fost și ea reproșată scenarişti- 
lor, regizorilor și directorilor de case de 
filme prezenți. Un alt gen destul de rar 
ilustrat de cinematografia noastră şi a că- 
rui absenţă a fost semnalată de tineri este 
filmul de dragoste. La intilnirea cu realiza- 
torii filmului De bună voie și nesilit de 
nimeni tinerii şi-au exprimat aprecierile 
lor pentru acest «love-story» românesc 
(Petre Floare). Studenta Gabriela Hogea 
de la Facultatea de limbi germanice — 
București declara că a impresionat-o «in 
primul rind puritatea». Regia n-a încercat 
să diminueze aceste sentimente curate. 
Se simte nevoia unor filme de dragoste cu 
protagoniști tineri, elogiind puritatea sen- 


timentelor, dar evitind să alunece în dul 
cegărie. Sint numai unele din observațiile 
făcute de tineri în discuţiile noastre. Ape- 
lurile lor către cineaști au fost limpezi și 
argumentate: sint așteptate filme cu per- 
sonaje care să semene tinerilor de azi la 
chip și la grai, cu personaje care să întru- 
chipeze aspiraţiile lor, dar și descumpăni- 
rile de moment. 


Alte concluzi 


O primă, imbucurătoare concluzie este 
evoluția spectatorului tinăr. Informat, cu 
spirit de observaţie și mai ales iubitor de 
cinema, el a depăşit de mult faza evaluării 
unui film în funcţie de simpatia pentru 
actorii protagonişti. interesați de proce- 
deul realizării filmului, mulți dintre tinerii 
de la Costineşti au cerut amănunte privind 
imaginea, relația dintre regizor şi scenarist, 
coloana sonoră sau lucrul cu actorii. Lui 
Mircea Daneliuc sau lui Constantin Vaeni 
li s-au cerut detalii privind motivele unor 
anumite mize in scenă. Operatorul Cornel 
Diaconu a fost întrebat ce fel de peliculă 
a folosit în filmul De bună voie și nesilit 
de nimeni și care sint avantajele utiliză- 
rii ei. Prezent printre tineri cu ocazia pre- 
zentării în avanpremieră la Costineşti a 
filmului Buzduganul cu trei peceți, sce- 
naristul Eugen Mandric a fost solicitat să 
explice alegerea stilului colocvial pentru 
dialog, mai puțin obișnuit In filmul istoric. 


O constatare importantă este aceea 
privind receptivitatea tinărului spectator la 
formele noi de exprimare în cinematograf 
Filmul de animaţie Geneză de Mihai Bă 
dică, prezentat în afară de concurs, a tos! 
foarte bine primit de spectatori. Mesaju 
filozofic al filmului a fost deplin înţeles 
iar noutatea mijloacelor a generat întrebăr 
privind noua tehnică de animaţie a plasti 
linei. Premiul acordat muzicii filmului Zi- 
dui, semnată de Cornelia Tăutu, a dove- 
dit receptivitatea față de o linie melodică 
mai puțin folosită în filmele noastre. 


A fost implicat în discuţie și rolul criti- 
cii, atit tinerii spectatori cit și cineaștii 
apelind la obiectivitate, la rolul ei de ain- 
drumător» şi la posibilităţile sale de a 
furniza un suport teoretic cinematografiei 
noastre. Trebuie spus că prezența tineri- 
lor critici s-a făcut simțită la festival atit In 
discuţii, cit şi In explicarea filmelor din 
concurs, fiecare regizor fiind prezentat pe 
scena amfiteatrului de Manuela Gheorghiu, 
George Littera, Horia Pătraşcu sau Paul 
Silvestru. 


La colocviul-dezbatere, desfășurat într-o 
zi ploioasă într-un cadru restrins, unde 
au participat regizorii, actorii, operatorii şi 
criticii s-au tăcut propuneri de solidarizare 
a tinerei generaţii de cineaşti, ca un pas 
înainte în alcătuirea şcolii naţionale de 
film românesc. Un liant în fuzionarea efor- 
turilor cineaștilor noștri poate deveni fil- 
mul de actualitate. Cineaștii au tras multe 
invățăminte din aceste zile, In care au stat 
aproape oră de oră în mijlocul spectatori- 
lor. Festivalul a confirmat dragostea tine- 
rilor spectatori pentru filmul românesc, dar 
a evidenţiat și exigenţele lor exprimate cu 
emoţionantă sinceritate. Deci, stimaţi ci- 
neaşti, spor la treabă şi aveţi grijă să nu-i 
dezamăgiţi! Poate ținind seama de exigen- 
tele şi observaţiile formulate aici, ediția 
următoare a Festivalului va marca un spor 
calitativ al selecţiei de filme. Sint aștep- 
tate, deci, cu mare interes filmele despre 
tineri. 


Dana DUMA 


A face dreptate ideilor 


După aproape două decenii 
de activitate regizorală, nu- 
mele autorului citorva filme 
de referință ale cinemato- 
grafiei noastre începe să ca- 
pete rezonanţa cvasi-simbo- 
lică a acelui tip de destin 
artistic în care etica actului de creaţie ră- 
mine neștirbită, netributară diverselor con- 
juncturi și mode, sinceră şi deschisă, lip- 
sită de infatuarea spre care ar fi putut 
duce succesul. Lui Lucian Bratu, ca om. 
îi sint proprii citeva verticalități de caracter 
pe care le-a presupus intotdeauna noţiu- 
nea de artist, dar care, din păcate, nu în- 
totdeauna pot fi alăturate cu certitudine 
tuturor celor care și-au descoperit vocația 
in minuirea cutioarei lui Lumière. Din acest 
unghi de vedere, există o filmografie obiec- 
tivă a creatorului, în care intră și monu- 
mentalui Tudor (1963 — două serii), şi 
Secretul citrului (1960), și Drum în pe- 


numbră (1972), și Orașul văzut de sus 
(1975), dar și o altă filmografie, una subi- 
ectivă, care cuprinde ceea ce regizorul ar 
fi putut da, filme care au fost la un pas 
de realizare, cum ar fi cel despre Bălcescu, 
şi care au rămas doar în stadiul de proiect. 
Un psiholog a! artei ar putea scrie un in- 
treg studiu despre Lucian Bratu, în care 
capitolul cel mai interesant ar fi acela al 
mobilurilor care-l determină pe artist să 
refuze cutare sau cutare scenariu, în virtu- 
tea cutărui sau cutărui argument, ceea ce 
a atras pentru regizor, uneori în forme 
spectaculoase, calificativul de dificil. Dar 
tocmai aici credem că subsistă principala 
calitate a lui Lucian Bratu. El refuză, fiindcă 
raportează actul cteaţiei la normele uni- 
versalului de tip etic care-i sint consub- 
stanțiale, face un act de dreptate al ideilor 
mai întii, fiindcă o dreptate a faptelor se 
poate dovedi oricind ca tardivă. Dacă nu 
ar fi asa (şi-i bine că a fost inzestrat de 


prezențe românești peste hotare 
teen CNI EEE i PERI PE E E SE NSE E DAI a a a e aa a 


D 


Între 18-24 septembrie 1977 
a avut loc, în cadrul Bienalei de la 
Veneția, al 31-lea Congres şi Festival 
al Asociaţiei Internaționale a Cinema- 
togratiei Științifice (AICS), la care au 
participat peste 100 de cineaști şi 
oameni de ştiinţă din 23 de ţări. În 
cadrul festivalului, care a prilejuit pre- 
zentarea a 112 filme de cercetare, 
învățămint și popularizare a științei, 
țilmul românesc Fermecătorul zim- 
bet (scenariul și regia Mircea Popescu, 
imaginea Laurenţiu Mărculescu) a tost 
distins cu o diplomă de onoare. În 
comitetul de conducere al AICS a 
fost reales regizorul român lon 
Bostan, care va indeplini atit funcția 
de trezorier cit și cea de preşedinte 
al grupului de lucru pentru istoria filmu- 
lui ştiinţific, constituit în cadrul asocia- 
tiei, iar regizorul Mircea Popescu a 
fost desemnat vicepreşedinte al Secţiei 
filmului de ştiinţă popularizată a AICS 


Zilele filmului românesc în 
Franța 


La Paris, în pregătirea zilelor filmu- 

românesc, a avut loc la 29 septem- 
brie, o prezentare pentru presă a 
Puterii şi Adevărului de Manole 
Marcus, după scenariul lui Titus 
Popovici, Săptâmina propriu-zisă a 
filmului românesc a inceput la 
19 octombrie, fiind prezentă şi o de- 
legaţie de cineaști alcătuită din Irina 
Petrescu și Manole Marcus. Pe lingă 
filmul mai sus menţionat s-au mai 
vizionat filmele: Zidul de Constantin 
Vaeni, Mere roşii de Alexandru Tatos, 
Instanța amină pronunțarea de Dinu 
Cocea, Cursa de Mircea Daneliuc, 
Nunta de piatră de Dan Piţa şi Mircea 
Veroiu, Canarul și viscolul de 
Manole Marcus, Patima de George 
Cornea, Zile fierbinți de Sergiu Nico- 
laescu, Ilustrate cu flori de cîmp 
și Prin cenușa imperiului de Andrei 
Biaier, Oraşul văzut de sus de Lucian 
Bratu, Premiera de Mihai Constanti- 
nescu, Pe aici nu se trece de Doru 
Năstase, Osinda şi Mihai Viteazul 
de Sergiu Nicolaescu și vechiul film 
de referinţă al cinematografiei noastre, 
realizat în 1912, Independența Româ- 
niei de Grigore Brezeanu 


Şi în lunile octombrie-noiembrie, 
cinematografia română va fi reprezen- 
tată la principalele festivaluri interna- 
tionale ale filmului organizate în dite- 
rite țări europene, cu mai multe selec- 
tii de filme artistice de lung metraj şi 
scurt metraj. 


Etica profesiei, reazemul 
întregii creații: Lucian Bratu 


MB La Festivalul filmului ştiinţific 
care va avea loc la Pardubice 
(R.S. Cehoslovacă) vor fi prezentate 
prod e Studioului «Al. Sahia», Ra» 
diații din atom (Zoltan Terner) și 
Spre aurul negru (Olimpia Robu), 

B O selecție din realizările cineaşti- 
lor de la Studioul «Animatilm» parti- 
cipă la s acestei luni la Festivalul 
filmului pen capii din Finlanda (23— 
28 octombrie): Clătite cu surprize 
(Eduard Sassu), Toro, Didi și Anton 
(Horia Ştefănescu), Bravo “Mihaela 
(Nell Cobar), Puiul şi clopoțelul de 
argint (Laurenţiu Sirbu) 

N Organizat sub același generic, 
Festivalul de la Teheran (31 octom- 
brie — ? noiembrie) marchează 


zenta cinematografiei noastre prin mu- 
sicalul Ma-ma (regia Elisabeta Bos 


an) şi metrajele Bălănel și puiul 
și Bălănel profesor de înot (ambele 
realizate de Eduard Sassu) 

N Tot la Teheran va fi prezentat, 

luna noiembrie, filmul rom 
Tănase Scatiu (scenariul Mihnea 
Gheorghiu, regia Dan Pița), cu 
Festivalului internațional al 
de lung-metraj. 

N Baladă pentru un erou con- 
temporan (Erwin  Szekler), 
dedicat Nadiei Comăneci, parti 
zilele acestea la festivalurile de la Plov- 
div (filme documentare) şi Oberhausen 
(filme sportive) 

N Cu prilejul Festivalului 
naţional! al filmului de animaţie 
mina» — Lisabona, 23—27 noimebrie 
— spectatorii portughezi vor putea 
vedea citeva din creaţiile cineaştilor 
de la «Animafilm»: Hidalgo (lon Trui- 

Întoarcere în viitor (Sabin Bä- 
iașa), Clătite cu surprize și Bălănel 
şi puiul (Eduard Sassu). 

E De t filmului tehnico-ştiinţitic, 
festivalul de la Katowice —R.P. Polonă, 
din luna noiembrie, va consemna parti- 
ciparea ţării noastre printr-o selecţie 
de filme prodi de Studioul «Al 
Sahia»: Radiaţii din atom (Zoltan 
Terner), Fermecătorul zimbet (Mir- 
cea D. Popescu). Arta medievală 
românească — Palatul de la Mogo- 
șoaia (D. Dădirlat), Un mare geograf, 
S. Mehedinţi (Stelian Penu) 


| Export | 


Reținem din ultimele contracte in- 
cheiate de Româniafilm, exportul filme- 
lor Accident in U.R.S.S. şi R.P. Un- 
gară, Tănase Scatiu, Cuibul sala- 

ndrelor, Trei zile și trei nopți 
in R.S. Cehoslovacă, Premiera în 
R.P. Polonă. 


inter- 
«Cina- 


Al. RAZDOLESCU 


natură cu acest har al refuzului izvorit din 
principii). Lucian Bratu ar fi avut la activ 
mult mai multe filme, dar cu certitudine 
că i-ar fi lipsit seninătatea și zimbetul. 

Există o lege secretă a succesului pe 
care Lucian Bratu o întrevede ori de cite 
ori face un film, la început, cronicile de 
specialitate sint contradictorii, apoi filmul 
circulă cu aprecieri și retineri, timpul trece 
şi deodată se petrece un fenomen inexpli- 
cabil pentru mulți. La un an sau dol după 
premieră, filmul capătă parcă altă față, 
intră pe făgașul altui destin. Publicul îşi 
spune cuvintul, omologhează exact sensul 
imprimat de Lucian Bratu încă de la prima 
secvență. O incertitudine se transtormă în 
certitudine, iar un succes relativ într-unul 
durabil. Zimbetul regizorului capătă atunci 
deplinătatea unei norme morale. 

Dificultos sau nu, Lucian Bratu este pen- 
tru casele de filme un soi de Sfinx care 
trebuie făcut să vorbească. Trec anii și el 
tace, asistă la succesele și insuccesele 
altora și el tace. E timpul să se ivească 
acel scenariu-Oedip care să declanșeze 
fapta, imaginația şi căldura acestui regizor 
care și-a făcut din etica profesiei reazemul 
întregii creații. 


Marcel PĂRUȘ 


Della aeroportul Salcia, mă 
-indrept spre locul de filmare în 
goană cu Volga, după maşina- 


á „operator din care aparatul inregis- 
trează o altă goană: urmărirea de 


„către jandarmi, pe cai, a trenului In care 

„m refugiat doi bărbati, goi pină la briu Pa- 
noramez din mers peisajul: dealurile molati- 
„ce din jurul Botoşamlor, plan-ganeral: echi- 
pa în maşină deplasindu-se după fugari; 
„plan american: Mircea Veroiu lingă aparat 
discutind cu Călin Ghibu; plan-detaliu: 
“mina 1 operatorului scotocind în lădița ima- 
inu. Voce din ott: «Unde-i manşa scurtă? 

mi trebuie manşa scurtă. Repede o mașină 


„la hotel s-aducă manşa scurtă» Directorul 


filmul drian Caracaș: «intr-o oră aveti 


manșa». Pină să-mi dau seama, Volga și 


dispăruse spre Botoşani. Regizorul: «Doar 


Niciun detaliu nici o mișcare de figurație fără 


ochiul regizorului Mircea Veroiu 


că noi trebuie să eliberăm linia in zece 

minute. În sfirşit, o să filmăm reacţiile 
jandarmilor pe linia a doua». Concesii? 
Mai degrabă o rapidă adaptare la situaţie, 
o înţelegere matură a condiţiilor în care 

_ trebuie să schimbi filmarea ca să nu-ți 
pierzi o zi sau o oră de lucru. În citeva 
„minute, locomotiva și cele citeva vagoane 
închiriate pentru filmare (locomotiva 
Pullman găsită cu greu în stocul strategic. 
nouă ne trebuia însă locomotivă Stevenson 
tip 1900, cu coș...») cu tiguranți, cai, jan- 
peir (arhitectul Nae Drăgan, scenograful 
filmului şi creatorul costumelor militare: 
«De ce le ziceţi jandarmi, nu-i vedeți că 
sint roșiori, cu brandemburguri?») au şi 
ajuns la halta Halunga. 


Incep discuţiile cu doi actori care au 
terminat filmarea şi se pregătesc de plecare: 
Silvia Popovici și Mihai Mereuţă. 


Protesia de cineast e 


4 ublimă. 
Cind e sublimă 


Silvia Popovici: E un rol episodic a- 
ceastă Henriette Halunga, stăpina moșiei. 
Încerc să redau forța unui personaj cu un 
puternic simț al proprietăţii, simţ care se 
extinde pină și în relaţiile cu oamenii. 
Dar prefer să vă spun cite ceva despre 
relația mea cu echipa. Munca noastră s-a 
dus intr-o atmosferă de respect artistic 
şi stimă care mi-au dat din nou convingerea 

„că profesia de cineast e sublimă. Cind e 
sublimă. Învățată cu cenzura ochiului exi- 
gent al Malvinei Urşianu, iată că lucrez 
„sub privirile. Intricoșător-scrutătoare de a- 
devăr ale lui Mircea Veroiu şi Călin Ghibu. 
Mircea Veroiu e un artist care elaborează 
cu mintea ceea ce nu vrea să arate cu inima. 
Are o atenţie distribuitivă asupra intregu- 
lui cim activitate al unei zile de filmare 

e să concentreze cu mare eco- 

nomie de mijloace un moment dramatic, 
un personaj, într-o pilulă de mare efect 


6 


artistic. Realizează la filmare o atmosferă 


La Botoșani, Tudora, Arghira și Hîrlău 
s-a filmat toată vara 
un episod dramatic al răscoalei de la 1907. 


Scenariul filmului în două serii, 
Cronica unor împărați desculți, 
scris de Alecu Ivan Ghilia. 


Fantezia  scenografică în 


de emoție şi vibraţie artistică ce se răs- 
fringe asupra actorului, îl aduce în forma 
lui cea mai bună şi îi dă un fel de nimb, 
de aureolă, un halo poetic. Pentru un ci- 
neast e esențială această capacitate de 
sintetizare, de focalizare a interesului pe 
linii de forță precisă. Mircea Veroiu e com- 


pletat de Călin Ghibu, un operator tăcut, 


serios, precis, care îl înțelege fără vorbe, 
doar din priviri. Ambii au iniţiative rapide, 
eficiente, eliminind piedicile din fața mo- 
mentului de creaţie. Se realizează astfel 
adevărate tablouri înnobilate de adevăr de 
viată și de adevăr estetic. 


Un rol pentru ovi 


Mihai Mereuţă: Cu citeva luni înainte 
de intrarea scenariului în producție, Mircea 
Veroiu mi-a propus să joc rolul unui țăran 
legat de pămint, de familie, un meșter clo- 
plitor ce face obiecte casnice cu fantezia 
unui adevărat artist. Am cerut scenariul, 
dar scenariul se scria încă. Mi se întimpla 
pentru prima oară ca un scriitor și un 
regizor să se gindească la mine de pe cind 
compuneau personajul. Propunerea m-a 
Incintat, dar mi-a dat și sentimentul unei 
mari răspunderi. Pină acum jucasem țărani 
veseli, simpatici, vorbăreți. Acum aveam 
ceva cu totul diferit: un bătrin tăcut, închis, 
judecat, cu sentimente profunde, un per- 
sonaj construit din puţine vorbe şi multe 
acţiuni interioare. Cunoscusem în copilă- 
ria mea un asemenea tip de țăran — eu 

în Shia de prin părţile Botoșaniului unde 


se petrece acțiunea filmului — un caracter 
putemic, în ciuda necazurilor pe care le 
are de înfruntat: o familie risipită, distrusă 


chiar de evenimente. Bătrinul meșter moare + 
cu regretul că lasă în urmă niște lucruri 


neterminate pe care nu mai are cind să le 
ducă la capăt, ca un bun gospodar. Am fil- 
mat în gară la Dorohoi o scenă care sper 


straie somptuoase (surorile 
interpretate de Silvia Popovici si Adina Popescu. Subreta: Maria Ploae) 


se refugiază aci 


Halunga 


să impresioneze și publicul, asa cum ne-a 
impresionat pe noi, la filmare. Cind bătri 
nul meu moare, în imensa hală se lăsa o 
asemenea liniște printre țăranii din figu- 
ratie, încît ne-au dat lacrimile. Eu evit, 
de obicei, să văd materialul filmat, mă tem 
de confruntarea pe parcurs pentru că am 
senzaţia că trebuie s-o iau de la capăt, să 
fac altfel rolul. Aici am avut o mare in- 
credere în regizor, în felul în care știe să-ți 
sugereze intenţiile, să-şi gindească mo- 
mentul incit să te facă să-l gindești și tu 
asemenea, și totodata e receptiv, capabil 
să primească o propunere judicioasă. Mă 
bucur mult că am putut colabora cu Mircea 
Veroiu. Sint la o virstă la care nu mai am 
voie să fac rabat în meserie. În filmele de 
pină acum, am avut roluri de mai mică 


importanţă; pentru prima dată mi s-a dat 


posibilitatea să mă destășor pe coordo- 
nate de mare profunzime sufletească, în- 
tr-un registru dramatic deosebit. Repet, 
nu ştiu cum va arăta pe ecran personajul! 
meu. Dar strădania noastră, a tuturor, din 
această echipă, îmi dă o mare încredere. 


Ştiţi, noi actorii din provinc 


Ajungem la un peron de lemn, o mini- 
gară cochetă, cu felinare punctind epoca 
şi un ceas care a renuntat s-o mai marcheze. 
«Halunga» scrie pe tăbliță, Arghira pe 
adevăratul ei nume. Aflu că gara a fost 
botezată după numele moşiei, așa cum se 
obişnuia cindva. Scenaristul Alecu Ivan 
Ghilia e de prin părțile locului, cunoaşte 
bine obiceiurile. În mica sală de așteptare 
, urmăriți de privirile 
curioşilor doi fugari: tatăl şi fiul (in tim), 
respectiv actorul Gheorghe Nuţescu de 
la Teatrul Naţional din Cluj și Emil Mure- 

şan de la Naţionalul bucureştean. 

Gheorghe Nuţescu: interpretez un fel 
de administrator al proprietăţii Halunga. 
Henriette m-a căsătorit cu sora ei ca să-i 
văd de mosie, s-o apăr împotriva țăranilor. 


să vă spun eu? Pină acum am făcut puţine 


Sint un fel de tampon. Pină intr-o zi... Ce 


filme, nu prea m-a pasionat cinema-ul, dar 
după experiența cu Mircea Veroiu, lucrurile 


imi apar altfel. Știţi,noi actorii din provincie 


sintem puțin solicitaţi, nu ne cunoaște 
lumea, regizorii nu vor să riște. Dar nu 


găsiți că ar mai trebui improspătată din 
cind In cind tipologia filmelor noastre? 


Prea au început să semene unele cu altele 
Există mulți actori foarte buni în provincie, 


figuri interesante, neuzate pe ecran. Să 


le mai dăm şi lor şanse. 


Între două «ecvestre», un galop 


Pină se montează trepiedul, de data- 


telex Buftea 
Deci, se poate 


e 99 Un nou film lansat In producție 
de casa 4; Nuntă bătrină, Scenariul: 
Alexandru şi lon Brad. Regia: Virgi! Calo- 
tescu. Scenografia: Mihai Beciu. Costume- 
le: Olteea Ionescu. Operator: Vivi Drăgan 
Director: Dumitru Tofan. Subiectul este 
inspirat din viața satului contemporan, spa- 
tiu şi timp în care cineaştii noştri canto- 
nează destul de rar. Investigind viata unei 
familii de țărani, filmul își propune o pă- 
trundere mai largă în viața socială a obștei, 
a satului... Interpretul principal: Mircea 
Albulescu. 


9.9 O pledoarie pentru prietenie şi 
camaraderie prin sport, așa cum arată și 
titlul Fair Play, este filmul la care s-au 
terminat ultimele operații de mixaj. Scena- 
riul şi regia: A. Donciu Satmari. O copro- 
cu clubul sportiv «Pro- 
Pe cind o coproducție cu cine- 


ducție a Cas 
gresul». 
cluburi? 


e 99 La Casa 1aintrat în producție un 
film cu o îndelungată gestație: Comuna 
din Scăieni. Scenariul: Florian Avramescu 
şi Nicolae Dragoş. Regia: Savel Stiopul 
Filmul evocă o personalitate care a intru- 
chipat idealul incandescent al unei 
Teodor Diamant, a căr 
falansterul de la Scăieni — avea să-l situeze 
printre cei mai important! socialişti utopici 
din Europa secolului al XIX-lea. Din echipa 
în curs de constituire nu cunoaşte deo- 
camdată decit autorul muzicii: H. Maioro- 
vici, fidelul colaborator al regizorului Savel 
Stiopul. 


O 9 9 Echipa regizorului Sergiu Nicola- 
escu a filmat în Dobrogea ultimii 500 de 
metri din cele două serii ale filmului Pentru 
patrie. 


F aceasta pe o drezină, profit de repaosul 
dat «militarilor» : şi mă apropii de un roşior 
re incearcă să-și domolească armăsarul. 
erzuh. Ofiţerul e Florin Codre, cunoscut 

K e în De. sa necinematografică. 
Florin Cod 
completez bugetul făceam cascadorie de 
film. A inceput să mă pasioneze și am 
prelungit «contractul». Între două «ecves- 
et un galop. Cinematogratic. Pe Merzuh 
l-am ales singur de la herghelia din Jegălia 

E un arab pur-sinye, de prăsilă. Eu am 
fo interpretat un personaj ditici: nu de 


wap ajuns preferatul boieroaicei care-l 
să ajungă ofițer. Dacă voi face ceva 
alel e exclusiv meritul regizorului. În film 
actorul valorează puțin mai mult decit o 
sabie. Ce legătură văd eu între plastică si 
cinema? Esenţială. Ambele arte au aceeași 
zonă de explorare. Ambele sint compuse 


figurativ-simbolică. E o problemă de pro- 
porție. La film, primordială e structura 
narativă, realizată desigur prin intermediul 
plasticii. Adică al imaginii. În plastică, 
- partea narativă e secundară, subordonată. 
Cinematograful a preluat menirea pictoru- 
lui de curte. Funcţia de document propriu- 
zisă, A lăsat astfel picturii şi sculpturii 


; Student fiind, ca să-mi 


Un cal pentru un regat (pierdut). 
(În galop, Florin Codre) 


e 99 Echipa Profetul, aurul și arde- 
lenii (Casa 3) aflată In sălile de montaj- 
sonorizare la Buftea, e In căutare de «zgo- 
motiști». Fără ei, nu se poate realiza post- 
sincronul de zgomote, care la un filme ca 
«sarea-n bucate». 


0 9 9 Echipa Mai presus de orice (re- 
gia Dan Piţa și Nicolae Mărgineanu) con- 
tinuă în luna octombrie filmările In Bucu- 
reşti. Filmul prilejuieşte «debutul» unui 
producător-delegat al Casei 3: Grid Mo- 
dorcea. 


0 99 Regizorul Al. Tatos s-a aflat in 
fata unor probleme mai dificile la post- 
sincron, trebuind să realizeze dialoguri 
bilingve (în română și germană) pentru 
țilmui Cerul împărțit, care într-o fază de 
lucru se mai numea «Drum cu întoarcere» 
Mai mult de o treime din film a fost realizat 
in R.D.G. cu colaborarea unor actori de la 
studiourile «DEFAv-Beriin. 


099 Revin în Buftea, la distanțe cam 
mari de timp, două actrițe de prestigiu 
In rolul principal din Urgia, actrița clujeană 
Luiza Orosz (cu ani În urmă obținuse pre- 
miul ACIN pentru rolul mamei din Vitor- 
nița), iar In Liniorii (de Andrei Blaier), 
Cronica unor împărați desculți (de Mircea 
Veroiu) și Întoarcerea lui Lăpuşneanu (de 
Malvina Urșianu) reapare Silvia Popovici. 


e Deși stagiunea teatrală a debutat 
febril, deşi locul de filmare (Botoșani) este 
la 600 km depărtare de Capitală, iar zilele 
n-au fost toate insorite, actorii de la Cro- 
nica unor impărați desculți (Casa 4, 
regia: Mircea Veroiu) au respectat Intocmai 
graficul zilelor de filmare (principala pro- 
biemă la un film cu o distribuție atit de 
mare). 

Deci, se poate... 
R. PANAIT 


mai multă libertate de expresie. Ar trebui 
să-i lim recunoscători. 


Roșiorii sint chemaţi la cadru. Mă in- 
drept spre un țăran desculț, zdrenţuit, cu 


mineca de la cămașă atirnind. Vă rog — 
îi spune pictorița de costume Hortensia 
Georgescu, aveţi grijă să nu se rupă mai 
tare. Nu mai avem racord. «Țăranul» e 
actorul Petre Tanasievici de la Teatrul 
«Alexandru Davilla» din Piteşti. 

Petre Tanasievici: Îmi zice Lazăr in 
film. M-a botezat un popă pe care-l joacă 
Albulescu. Nu ştiţi ce-a fost la filmare la 
cimitirul din Tudora! Mă ingropau de-a 
binelea la fiecare dublă și cind am ieșit, 
în sfirşit, eram chiar ca Lazăr Inviat din 
morți. O biografie toarte interesantă are 
acest țăran răzvrătit. O dramă omenească 
sobră, in film nu se rostesc decit două 
lozinci: accentul cade nu pe devastarea 
hambarelor şi incendierea conacelor, ci 
pe relaţiile incordate dintre stăpini şi opri- 
mati. Pe condiţii de viață, tipologii, carac- 


partimente. El e coordonat de regizor care-si 
alege colaboratorii în funcţie de un anume 


rafinament pe care i-l poate oferi, de 
pildă, decorul unui anume scenograf, 
costumul unui anumit pictor, lumina 


unui anume operator, un actor în funcţie 
de o anume viziune tipologică. Eu nu 
pot colabora cu un regizor căruia li e 
inditerent cine-i asigură imaginea: imi pro- 
pune să lucrez cu el şi cu aceeaşi ușurință, 
dacă eu retuz, îl ia pe colegul meu. Asta 
inseamnă că el nu are limpede în minte 
concepția viitorului film, cheia lui. Există 
particularități distincte, nu sintem piese 
interşanjabile. Neţinind seamă de acestea, 
cronicarii ajung să aprecieze nediferențiat 
contribuţia operatorului, așa incit pentru 
ei Iosif Demian este egal cu Girardi. La 
rindul său operatorul nu-şi poate demonstra 
talentul şi priceperea tehnică fără un bun 
mecanic de cameră, fără un maestru de 
lumini sau un travellingist serios și devotat. 
În condiţiile pe care ni le asigură la ora 
aceasta Buftea, aceşti oameni rămin 
singurele noastre ajutoare de nădejde. Lor 
li se adaugă un machior talentat. În cazul 
echipei noastre Mihai Mihăilescu, un 
fanatic al filmului. El ține pozele actorilor 
distribuiți deasupra patului ca să le stu- 


Schntela care aprinde focul: arestarea unui țăran 
(în rolul lui Ștefan, Viorel Comănici) 


tere. Uitați-vă în jur ce expresive sint chipu- 
rile țăranilor din figuraţie! Priviţi aerul lor 
istovit, fețele brăzdate de suferință, aceeasi 
aranyt și totuşi atit de diferită, în exprima- 
rea ei 


Variaţii pe tema descultilor 


Cum filmul a intrat In producţie doar cu 


zece zile de pregătire şi organizare, aflu 


că pictorița Hortensia Georgescu a plecat 
cu schițele să contecționeze costumele 
pe teren. A improvizat totul din materiale 
locale, sac şi cinepă, şi costumele i-au 
ieşit bine, pentru că ele se armonizează cu 
ambianța, manndu- autenticitatea. 
Hortensia Georgescu: Am incercat să 
transform lipsa de timp şi bani în virtute 
şi să recurg la materiale găsite la fața locu- 


lui Cind am început schiţele, filmul se 


chema 1907. A poi a devenit Cronica unor 
împărați desculți. Titlul m-a inspirat şi 


am refăcut toate desenele şi cromatica lor, 


punind-o de acord cu exterioarele: pămintul 
ars, uscat, parcă brăzdat de grijă ca feţele 
oamenilor. Aceşti Impărați desculți (eu 
i-am desenat cu o cunună de spini pe cap). 
chinuiţi, anonimi, am încercat să-i indivi- 
dualizez prin imbrăcăminte Lucru dificij 
tinind seama că era un grup social compact 
de aceeaşi condiție materială. Am găsit 
citeva detalii mici, un briu cărămiziu, de 
pildă, care să spargă puțin monotonia 
voită a bejurilor şi griurilor. Cromatica se 
schimbă brusc la conacul Halunga, unde 
am pus multă culoare în hainele invitaţilor, 
în oliv-cafeniul costumelor subretelor sau 
în ocru-rile rafinate ale toaletelor celor două 
surori Halunga. Continui și la acest film 
o veche preocupare a mea de a armoniza 
cite cu tipologia și drama personaje- 
or. 

Călin Ghibu: Nu-mi place să discut 
filmul pe bucățele, aşa cum faceţi dumnea- 
voastră, cronicarii. Pentru că filmul e un 
intreg artistic. Nu poate fi separat pe com- 


dieze şi să le completeze fizionomia cu o 
bărbuță sau mustață de crezi că au fost 
acolo din totdeauna. Nu, hotărit, filmul nu 
se poate discuta pe bucățele; fiecare sintem 
funcție de funcţia artistică principală: regi 
zorul. 


Regizorul e doar interpret 


Mircea Veroiu: Am — poate — greșita 
părere că regizorul e de fapt un interpret 
și nu un creator. Eu tratez scenariul cu 
multă fidelitate, aidoma unui dirijor care 
prin intermediul masei de instrumentiști 
interpretează partitura dată. Rari compozi- 
torii care au fost şi mari dirijori şi viceversa. 
Important e să-ți alegi cit mai bine instru- 
mentiștii şi să ai șansa unei | partituri intere- 
sante. Alecu lvan Ghilia mi-a oferit un 
scenariu pe care l-am iubit, am fuziona! 
de la început cu el. Ce titlu frumos i-a găsit: 
Cronica unor Impărați, desculți! De la 
scriitor am primit o cantitate mai mare de 
material dramaturgic decit permitea «eco- 
nomia» unui film, material pe care l-am 
prelucrat din punct de vedere ritmic. Şi 
numai atit. Cu excepția citorva personaje 
secundare și a unor mici detalii, a fost sce- 
nariul asupra câruia nu am simţit nevoia să 
ucționez mai mult. Ce e greu în acest sce- 
nariu? Condamnarea pe care ţi-o dă o 
temă arhicunoscută cum eaceea a răscoale- 
lor ţărăneşti (prelucrată mai mult de teatru 
şi televiziune e drept, decit de filmul obiş- 
nuit). Ce e bun? Sublimarea acestor locuri 
comune într-o suită de acțiuni foarte sem- 
nificative, de momente dramatice particu- 
lare, care să constituie un contrapunct la 
tema arhicunoscută. Punctele de interes 
dramatic sint multe. Cite una per secvență 
şi toate dau un suspens general pe care 
n-am de gind să-l deconspir. Atit adaptarea 
mea după Slavici. cit şi cea după Ghilia 
nu sint decit interpretări după bucăţi dra- 
matice date. Scrierea unui scenariu iți 
cere o forță epică deosebită. Eu n-am a- 


ceastă forță. Cred, in schimb, că știu să 
acționez pe materialul dramaturgic, așa 
incit el să-şi capete consistenţa cinema- 
tografică. Stiu să decupez, să transform 
în miscare, in ritm, traseele epice. Am in- 
cercai să creez niște familii fizionomice, 
expenenţă pe care n-am mai întilnit-o pină 
acum în cinema. Scenariul imi impunea 
un număr de familii în jurul cărora gravi- 
tează acțiunea: cea a meşterului țăran com- 
pusă din părinţi (interpretaţi de Mihai Mere- 
ută şi Eugenia Bosinceanu), doi fi (Fiotin 
Codre şi Viorel Comănici) şi o tată (Maria 
Ploae). Există apoi cele două surori Halunga, 
interpretate de Silvia Popovici şi Adina 
Popescu și o altă pereche de frați din lumea 
satului jucaţi de Florin Zamtirescu şi Mitică 
Popescu. 


Dramaturgia cu situaţii multe, ne- 
prevăzute, mi-a impus aici un decupaj în 


cadre scurte, un stil sincopat,cu un montaj 
mai mult de intenţie decit de succesiune, 
un montaj cu multe elipse In succesiunea 
obișnuită Cadrele scurte au avantajul că-ti 
dau posibilitatea ubicuității, simultaneității, 
urmăririi reacţiilor personajelor. Abia aștept 
să-mi sosească masa de montaj și colabora- 


Tot frați și ei, dar întru revoltă 
(Florin Zamfirescu și Mitică Popescu) 


toarea mea lolanda Mintulescu, ca să 
incepem să montăm de pe acum filmul, 
să-i simțim respiraţia. E foarte important 
să te inconjuri de colaboratori care să-ți 
ințeleagă intențiile, din păcate nu ti-i poți 
alege intotdeauna. La acest film lucrez, 
practic, cu cinci-şase oameni din echipă. 


Oameni pasionaţi și pricepuți. În rest, 
studioul mi-a pus la dispoziţie cadre dile- 
tante ori descalificate, care mai rău ne 
încurcă. Cu efortul oamenilor de care vor- 
beam şi a unei rapide adaptări la situaţie, 
am reuşit să atingem o medie de 65—70 
metri utili pe zi, filmind cite 12 ore pe zi, 
ca să realizăm în același termen (sfirșitul 
anului) nu una, ci două serii de film cum 
ni s-au propus pe parcurs. Şi aceasta în 
condiţiile pe care le cunoaşteţi. 


Norocul nostru a fost că am găsit repede 
şi bine exact decorurile de care aveam 
nevoie și am economisit astfel timp si 

energie. Conacul Maxut de lingă Hirlău 
n-a trebuit decit puțin reamenajat, încolo 
pină şi geamurile givrate de la 1880 s-au 
păstrat intacte. Scenograful Nae Drăgan 
l-a decorat splendid. În satul Tudora am 
găsit casa mesterului lemnar unde n-a 
trebuit să mișcăm nici un cui. Am respectat 
pină și ordinea in care erau așezate gos- 
podărește, în ograda meșterului de azi, 
uneltele pe care le foloseau la 1900 țăranii. 


În Dorohoi există un cartier senzaţional 
cu dughene vechi care vor asigura renda 
atmosfera de la inceputul secolului. 
timplarea ține cu noi. Măcar ea... 


Alice MĂNOIU 


larna bobocilor 


larna n-o prea aștepți. Vine 

ea singură. Dar larna bobo- 

ciior lui Petre Sălcudeanu 

și Mircea Moldovan o aștep- 

tam toți, cei care aplauda- 

serăm Toamna... lor de a- 

cum cîțiva ani. Şi ca intot- 

deauna cind te duci cu sacul prea mare... 
Dar s-o luăm cu începutul: veselul generic, 
animat de Florica Vintilă, rezumă în gaguri 
spirituale, pe care le-ar putea invidia filmul, 
tot story-ul lernii. Lansează vizual, fără 
să se mai sprijine pe replică și grimase, idei- 
le scenariului. Idei multe şi importante 
despre satul contemporan, idei cind mai 
grave (lipsa brațelor de muncă), cind mai 
amuzante (matriarhatul comunei sau peş- 
cheșurile doctorului Melișor), cind mai 
amărui (teama Silviei de a nu rămine fată 
bătrină din cauza fluctuației de cadre). 
După prologul inspirat, cu găinușe aler- 
gind, cu umbrele și lasso-uri să-și recupe- 
reze partenerii, după vocea comentatorului 
(Octavian Cotescu) ce lămureşte misterul 
acelui «unde vă sint bărbaţii, dragelor?» 
tunat de Varvara (Draga Olteanu-Matei) 
in şedinţa cu femeile, plonjăm într-un decor 
solemn filmat, antipatic, care taie orice 
dispoziţie spre glumă. Şi aici Incepe drama 
din această comedie. Comedie despre Vii 
șorence, despre chiulul celor citiva bărbat 
rămași să ducă greul muncilor de... iarnă 
Apare o nepotrivire nagrantă intre replicile 
de duh, între farsa pe care o pregăteşte 
satului pseudo-profesoara de greacă, aju- 
tată de entuziasmul milităroasei Varvara 
şi al sfiosului agronom (Constantin Diplan) 
şi tratarea plastic-cinematogratică, o tra- 
tare ternă, scorțoasă, repet — antipatică. 
Comicul situaţiei, al tipurilor, al detaliului 
scenografic (cind există) nu sint servite 
(aproape) niciodată de mișcarea aparatului, 
de unghiul de filmare, de iluminarea deco- 
rului sau de coloana sonoră. Un scenariu 
consistent ca probleme agrar-contempo- 
rane cerea în primul rind un anume firesc 
şi vioiciune a tratării, un minimum de inven- 
tivitate comică și În decupaj nu numai in 
replică, cerea gaguri de film, nu doar calam- 
bururi literar-teatrale (cu excepția citorva 
îngroşări întimplătoare, replica lui Petre 
Sălcudeanu are culoare și nerv, dar contind 
numai pe ea filmul iși interzice orice aport 
de spirit). N-aș vrea să-l supăr pe Mircea 
Moldovan, care la prima lui comedie găsise 
tonul sincer, naturalețea și verva atrăgă 
toare, sau pe lon Marinescu, operatorul 
care a mai dat cite ceva valabil în imaginea 


de film. Dar aici nu se mai simte ageioc 
efortul lor de a găsi cheia realist-spirituală 
adecvată genului; dispare cu totul aerul 
acela proaspăt şi degajat care să dea sen- 
zația de viață şi nu de inventar tehnico- 
agricol. Dispare simțul ambianţei, al acelui 
dute-vino al satului care ne impresionase in 
Toamna... Aici din motive tehnice pe care 
le cunoaștem noi, dar nu și spectatorul, 
(lipsa zăpezii pentru exterioare, de pildă) 
avem de a face cu un sat confecţionat la 
Buftea, fără ieșiri și intrări pe ulițe, retras 
în el ca într-o cutie fără rezonanţă, o larnă... 
asezonată cu clteva vederi generale din re 
giunea Brașov. Scenariul reia personajele 
principale din Toamna in situații noi 
Dar o dată declanșată situația, nu se preo- 
cupă şi de soarta comică a eroilor. Nu mai 
inventă și gagul, efectul de care vorbeam 
la Inceput. Noua ipostază a bărbatului 
Varvarei, Toderaș, fostul preşedinte al 
gospodăriei, astăzi pe funcţie de bucătar 
și dădacă, prilejuiește lui Marin Moraru 
citeva bune momente de haz conjugal 
(discuţiile cu Varvara) şi extra-conjugal 
(dialogul cu agronomul, în grajd). Draga 
Olteanu-Matei (Varvara) are în scenariu 
partea leului. A leoaicei care își apără 
unitatea cooperativei, gindindu-se zi şi 
noapte la viitorul ei (planul de insănătoșire 
agricolă, cu sere, pomicultură şi porcicul- 
tură). Dar năduiul ei comic funcționează 
ades în gol. Cu excepția citorva parteneri 
pe măsură (concepuţi ca atare în scenariu 
și susținuți cu haz de interpreți), care-i tin 
isonul comic (Marin Moraru, Sebastian 
Papaiani, Monica Ghiuţă, Ileana lurciuc, 
Constantin Birliba) replicile ei se izbesc 
de atmosfera glacială, academic filmată, 
mohorită sală de interminabile ședințe 
Spirituală şi inteligentă, Monica Ghiuţă 
găsește cheia personajului ei, Silvia, care 
își ia drept arme de seducţie clătitele și 
papricașul. Farmecul și dezinvoltura lui 
Constantin Diplan îmbogățesc tiparul cam 
incert al agronomului cochet. O tristețe 
contrastind cu farsa pe care o declanșează, 
aduce reporteriței de televiziune actrița 
Carmen Galin. Mai aproape de hazul bu! 
cerut de o asemenea farsă, Nae Gh. Mazilu, 
în dublă ipostază: omul cu copirșelul și 
șmecherul ce fructitică peşcheșurile pri- 
mite de doctorul Melișor (susținut de Virgil 
Ogășanu cu o ironie corectă și atit). Florina 
Cercel și Constantin Birliba dau sevă şi 
culoare perechii comice: Despina — trac- 
toristul Tiberiu. Repetindu-și doar replica 
sa de duh din Toamna bobocilor «și ce 


baârbaţi frumoși eram noi, măi Toderas, 
mai ales eu», Vasile Niţulescu ne trezește 
și nouă nostalgii: «unde sint, baciule, toam- 
nele de odinioară ?». 

Alice MĂNOIU 


Scenariul: Petre Să/cudeanu. Regia: Mircea Moldo- 


van. Imaginea: jon Marinescu. Decoruri: arh 
Adriana Păun. Costume: Fiorentina Ileana Mirea. 
Muzica: Paul Urmuzescu. Sunetul: ing. Bujor 


Cu: Draga Oiteanu-Matei, Marin Moraru, Con- 
stantin Diplan, Monica Ghiuţă, leana lurciuc, Nae 
Gh Mazilu, Emil Hossu, Sebastian Papaiani, Carmen 
Galin, Virgil Ogășanu, FlorinaCercel-Perian. 

O producție a casei de filme numărul Unu. 
Director; Jon Bucheru, Flim realizat în studiourile 
Centrului de producție cinematografică «București» 


Fără nici o indoială, noui 
film al regizorului Ştefan Tra- 
ian Roman are o bază pe 
cit de atrăgătoare pe atit 
de valoroasă: un caz din 
viaţă. Atrăgătoare, pentru că 
viaţa, cu poveştile ei tulbură- 
tor adevărate, exercită dintotdeauna o 
puternică fascinaţie asupra noastră; valo- 
roasă, pentru că nicăieri ca-n viață puterea 
exemplului nu funcționează cu o mai mare 
eficacitate. Asupra acestui caz au lucrat 
trei scenariști. Un om de televiziune, Anca 
Arion, un om de specialitate in «cazuii 
de viață», Gheorghe Robu, și dramaturgui 
Dorel Dorian. Sigur că este greu de spus 
ce, sau cit s-a pierdut sau ciștigat pe dru- 
mul de la viaţă la film, în mod cert și vi- 
zibil efortul scenariștilor s-a concentrat 
pe o construcție de maximă incârcâtură 
sentimentală. Efortul acesta vine, probabil, 
dintr-un raţionament foarte logic; dacă a 
vem de-a face cu o poveste care trăieşte 
prin şi din sentimente — sentimentul ma- 
tern, sentimentul de vinovăţie, de teamă, 
de responsabilitate, de dragoste — atunci 
ele, sentimentele, trebuie să fie legea 
acestui film. ŞI sint. Numai că, în felul 
acesta, ceea ce ar fi trebuit să fie «puterea 
exemplului», se pierde. Filmul se păstrează 
conştiincios, în limitele unei pledoarii fru- 
moase, pentru sentimente frumoase. La 
rindul său, regizorul a sprijinit din răspu 
teri această concepție, a imbogăţit-o, i-a 
luminat toate suprafețele, i-a pus în func- 
țiune toate mecanismele. Începind cu cel 
vizual, imaginea deci, semnată de Ma- 
rian Stanciu, o imagine. frumoasă cu mă- 
sură, și tandră cu sobrietate, expresiva 


şi vie şi foarte atentă la stările sufleteşti 
ale personajelor, continuind cu muzica 
semnată de Gabrie) Mărgărit, simplă, și 
din nou cu supunere, creatoare de emoție 
sentimentală, și sfirşind cu distribuţia. O 
distribuţie bună, de «capete de afiş» și 
actori de prestigiu, menită să acopere toată 
gama de sentimente conținută În scenariu. 
Violeta Andrei, cu căldură şi vibraţie, mamă, 
în egală măsură victima unei greșeli din 
tinereţe și a unui calcul meschin, și pertect 
opusă imaginii unei mame egoiste, ambi- 
țioase, calculate, mama fostului iubit, inter- 
pretată cu mare dezinvoltură de Margareta 
Pogonat; Florin Piersic, personificarea sen- 
limentului de dragoste și ințelepciune, în 
rolul soțului, un Florin Piersic fără zimbetul 
atit de iubit, dar cu un plus de pondere 
actoricească și, opus lul, Emil Hossu, dra- 
gostea din tinerețe, personificarea senti- 
mentului de vinovăţie complice, personaj 
incert, alunecos, cu răbuiniri rare de luci- 
ditate amară; Colea Răutu, aspru și cald 
cu măsură și fermecător ca ori de cite ori 
i se încredințează roluri de muncitor și 
tată de familie; Valeria Seciu, cu eleganiă 
prezentă Intr-un ro! microscopic de tinără- 
solie-parlidă-excelentă, Gilda Marinescu 
și loana Ciomirtan, din nou in gama tandră 
a personajelor cald pozitive și, In fine, 
eroina-mobil al intregii poveşti, Carla Nicu- 
lescu, irina, fetița părăsită fără știre şi 
regăsită printr-un hazard trist, apariţie 
scurtă, dar care, cu certitudine, va rămine 
in memoria spectatorilor, pentru că în fața 
ochilor el mari și puţin trişti, fixați cu gravi- 
tate asupra celor două mame, se vor vărsa 
calde şi imperioase cele mai multe lacrimi. 
Pentru că Regăsire este un film la care se 
va plinge. Se va plinge ca la poveștile de 
viață nefericite, în care «el» și «ea» s-au 
iubit, dar au fost despărțiți, pentru că o 
mamă..., pentru că o situaţie... se va piloga 
ca la poveştile adevărate în care o femeie 
naște un copil, dar copilul acela nu ei ii 
va spune mamă, ci alteia, se va plinge ca 
la poveştile cu oameni buni și cumsecade 
care se imbrățișează și i sărută și şi 
spun cu ochii în lacrimi: «imi pare bine că 
te-am cunoscut». Se va plinge, deci, în 
fața vieții. 

Nu este prima oară, în mod sigur nu este 
nici ultima. Dar, de fiecare dată, în fața 
acestui fel de plins, arta filmului face un 
pas Inapoi. Uneori cu respect. Alteori cu 
invidie. Alteori doar cu umilinţă. 


Eva SÎRBU 


Scenariul: Anca Arion, Gheorghe Robu, Dorei 
Dorian. Regia: Stefan Traian Roman. Imaginea: 
Marian Stanciu. Decoruri: Victor Tapu. Costume: 
Marilena Șerbănescu. Muzica: Gabriel Mârgări!. 
Cu: Violeta Andrei, Margareta Pogonat, Emil Hossu. 
Colea Răutu, Florin Piersic, Valeria Seciu, Constantin 
Guriţă, Mircea Șeptilici și Carla Niculescu. 
O producție a Casei de filme Unu. Director: 
lon Bucheru. Producător delegat: Beno Mero- 
vici 

Film realizat in studiourile Centrului de productie 
cinematografică «Bucureşti». 


Fotografii de Ileana MUNCACI 


Pentru Patrie 


Filmul dedicat celor care s-au jertfit 
pentru cucerirea independenței statului 
român modern — film realizat în regia 
lui Sergiu Nicolaescu, la Casa de filme 
Trei — are una dintre cele mai bogate 
și mai prestigioase distribuții întrunite 
vreodată pe genericele noastre: Amza 
Pellea, Mircea Albulescu, George 
Constantin, Emanoil Petruț, Serg 
Nicolaescu, Alexandru Dobrescu, Sil- 
viu Stănculescu, Colea Răutu, Draga 
Olteanu-Matei, lurie Darie, Horaţiu 
Mălăele, George Mereuţă, Emil Hossu, 
Ileana Popovici, Valentin Plătăreanu, 
George Motoi, Ilarion Ciobanu, Con- 
stantin Diplan, Adina Popescu, lon 
Dichiseanu, Cornel Coman, lon M 
rinescu, Mircea Başta; în total 204 ac- 
tori şi 80 actori-cascadori. 


Septembrie, mai exact 2 sep- 

| sonona; oara spisa gae 

ui, pe malul mării, la Costi- 

nema nești, o echipă de filmare 

Í care ar fi fost ca oricare alta 

i | fără aerul special de izbitoa- 

re tinerețe, își trăia cu o bucu- 

rie calmă, liniștită, momentul de sărbătoare 

numit, primul tur de manivelă. Primul tur 

de manivelă la filmul Septembrie. Scena- 

riul: Timotei Ursu după un subiect de 

Adrian Dohotaru. Regia: Timotei Ursu. 

Imaginea: Marian Stanciu. Interpreţi prin- 

cipali: Geo Costiniu de la Teatrul Giuleşti 

şi Anda Onesa, deocamdată elevă, desco- 

perire — după părerea întregii echipe — 

extraordinar de prețioasă pentru filmul 
acesta. 


De partea celor ciștigaţi 


Timotei Ursu despre Septembrie — 
scenariul, despre Septembrie — filmul: 

— Scenariul conține elemente ale unui 
caz real petrecut în 1968 şi pe care l-a 
exploatat într-un foarte interesant reportaj 
Adrian Dohotaru. l-am spus atunci că re- 
portajul său ar putea deveni un bun sce- 
nariu de film. Adrian Dohotaru a conceput 
un subiect extrem de ofertant pe care eu, 
presat fiind de lucrarea de diplomă, l-am 
scris direct în decupaj. De fapt, l-am dese- 
nat cap-coadă şi mi-am dat lucrarea de 
diplomă la I.A.T.C. cu el. În 1970, Petre 
Sălcudeanu intenţiona să facem filmul, dar 
au venit inundațiile şi şansa care mi s-a 
oferit atunci a fost Decolarea. 
a Asta a fost în '70, acum sintem în 

— Convingerea mea este că anii care au 
trecut, au trecut în avantajul filmului Sep- 
tembrie. În toţi anii ăștia am auzit de multe 
ori că sint absurd refuzind — am refuzat 
5 filme în 7 ani, inclusiv Cursa — și aștep- 
tind... Septembrie. lar acum nu-mi vine 
să vorbesc despre el pentru că tocmai il 
fac. lar faptul că se face nu- atribui unei 
mai mari puteri de convingere din partea 
mea, ci căldurii care s-a ivit în apropierea 
fată de intențiile regizorilor în general. De 
la producție și pină la ultimul maşinist, 
un scenariu care a trezit «mari nedumeriri» 
cu ani în urmă, acum a fost acceptat cu 
bucurie. Am avut și o şansă nemaivăzută: 
în plină perioadă de filmări,cind toţi oamenii 
buni din Buftea sint, fireşte, angajaţi la 
alte echipe, mi s-a constituit o echipă pe 
care eu o socotesc formidabilă. Te-a izbit 
tinerețea echipei și m-ai rugat să mă gin- 
desc la o medie de virstă. Cred că în ma- 
terie de film virsta este o noțiune cu totul 
relativă. Pentru că, de pildă, Enache Soare, 
directorul filmului, pare acum mai tinăr cu 
zece ani decit acum zece ani cind l-am 
cunoscut eu. Poate că nota de tinerețe o 
dă — în primul rind — excelentul operator 
Marian Stanciu cu care mă înțeleg foarte 
bine. Aproape niciodată ce-i propun eu nu 
rămine aşa la filmare, găseşte totdeauna 
adaosuri sau modificări în favoarea fil- 
mului, nu neapărat în favoarea operato- 
rului, ceea ce, sigur, că mă bucură foarte. 
Aş putea spune că, în cazul nostru, nu re- 
gizorul și-a găsit operatorul (deși în ce mă 
privește s-ar putea să-mi fi găsit operato- 
rul pentru toate filmele de-acum încolo), 
ci un operator și-a găsit un scenariu. De- 
butează In film ca scenograf arhitecta 
Margareta Moldovan care n-are de ridicat 
decoruri de pinză şi de lemn, în schimb 
are sarcina teribil de grea de a corecta 
realitatea în așa fel incit ea să pară reali- 
tate și pe ecran. Am găsit în echipa de 
producție un şet de producţie — și el tl- 
năr — care, cu certitudine, pot spune că 
va deveni un foarte bun director de film: 
Titi Popescu. Înainte de a începe filmările, 
70% din muzica filmului era gata scrisă de 
către şi el tînărul compozitor Adrian Enes- 
cu, și al să vezi cit de «septembrie» sună 
muzica lui. Este foarte mare efortul de 
producție la filmul ăsta, dar mare parte 
din acest etort cade pe umerii celor trei 
interpreți ai rolurilor principale: Geo Cos- 
tiniu care are acum la dispoziţie, cred eu, 
o partitură şi o mie şi una de probleme ca 
să poată demonstra că el este Geo Cos- 
tiniu, altul decit cel cunoscut de pe scenă 
sau de la TV. Pe Anda Onesa o prezint 
la premieră și să vedem atunci dacă ceea 
ce cred eu acum e adevărat, și anume că 
filmul românesc a ciștigat o mare actriță, 
ascunsă sub înfățișarea elevei din clasa 
XI-a. Sandu Popa, de la Teatrul din Sibiu, 
este actorul — fost coleg de institut cu 
care mi-am făcut toate cele patru filme 
«universitare». Cred că cu asta am spus 
tot. În roluri de mai mică întindere, am 
bucuria de a colabora cu Ştefan Mihăilescu- 


Primul rol principal 
pentru Geo Costiniu, 
i „prima întâlnire 
fcu filmul s 
pentru Anda Onesa 


Brăila, Ştefan Bănică, Jean Constantin, 
Sandu Sticlaru, Horațiu Mălăiele, Constan- 
tin Guriţă, Nicu Constantin și alți «consa- 
craţi», care joacă în filmul nostru realmen- 
te din plăcere, pentru că, repet, rolurile nu 
sint mari. l-am lăsat la urmă, dar asta nu- 
mai pentru că intotdeauna răminem ultimii, 
pe cei din echipa de regie: Dan Mironescu 
care este un excelent secund, și va fi în 
curind un excelent regizor şi Florica Ful- 
geanu, asistentă de regie și fostă colegă. 
Mai trebuie să spun că am fost şi sint 
extrem de mult ajutat de Casa de filme 5, 
şi că încă de la intrarea In filmări am reali- 
zat că directorul ei, Dumitru Fernoagă,ș 
producătorul delegat Mihai Opriș sint, ca- 
tegoric, de partea regizorului. Asta e foarte 
tonic. 

— Dar un regizor-scenarist de partea 
cui trebuie să fie? 

— Eu sint departe. Sint într-o sală de 
cinema, unde — să spunem — 50 de Vali 
Abrudan — așa se numește eroul tiimului — 
reuşesc să traverseze procesul de con- 
ştiinţă al acestuia, nu sfirşind tragic ca el, 
ci ciştigindu-se pe ei. Sint de partea celor 
50 ciştigaţi. Cu mine 51. 

— Nu mi-ai spus incă nimic despre 
film. 

— E un film de analiză psihologică și nu 
de acţiune, citeodată chiar cu suspens, 
așa cum pare. E un film-capcană. El incepe 

cu ceea ce place spectatorului și se 
slirşeşte cu ceea ce ne place nouă. 


Un băiat, o fată 
și o motocicletă, 
sau un film 

grav despre 
erorile tinereții 


— Care noi? 

— Noi cu N mare. De vreme ce categoria 
de virstă căreia i se adresează in principal 
filmul iubește cinema-ul, nu se poate ig- 
nora ce-i place «lui», «ei», «lor». Vali 
Abrudan nu e un personaj principal, ci 
esențial și lumea e văzută, în film, din un- 
ghiul lui. Inclusiv modificările pe care le 
suportă felul lui de a vedea în cele 48 de 
ore de dinaintea morții. Despre Septem- 
brie se poate vorbi, fie ca despre un tilm 
de dragoste cu un băiat, o fată și o motoci- 
cletă, fie ca despre un film grav, o medita- 
ție revelatoare în maniera — cel puțin așa 
imi doresc eu — unei bune tragedii. De 
altfel, asta a şi derutat multă vreme la 
Septembrie: «că nu se termină cu bine». 
Dar, din nou, după părerea mea, nu filmul 
trebuie să se termine cu bine, ci acei 50, 
500, 5000 de Vali prezumtivi trebuie să 
termine cu bine, adică altfel decit eroul 
filmului. 


Ce inseamnă pentru ei «Septembrie» 


Marian Stanciu, 25 de ani, debut «in 
colaborare» cu Mastodontul; un film sem- 
nat de unul singur Regăsire şi acum 
Septembrie. Un tinăr operator care a avut 
şansa să-și demonstreze foarte repede 
calităţile profesionale. Căci e o şansă, nu? 


care conține un 
nsc la tel de mare 
Gindiţi-va câ am ti da! 
gies cu Mastodontuli... 
Să taci film imediat ce 
sei din institui, sa teci de 
la cele 2—3 acte la mu de metri 
de peliculă, să intri într-un proces 
de producție care are ritmul lui şi le- 
gile lui de care sigur că tu habar n-ai, să 
ai de-a face cu mari actori, să simţi asupra 
ta privirea operatorilor vechi, cu experienţă, 
nu e ușor deloc, oricum ajunge pentru ca 
șansa de a debuta să devină în același 
tim o sansă de a claca. 

— Pe ce tip de imagine mergi? 

— N-aș vrea să merg pe un tip de ima- 
gine anume. Nu caut o imagine de dragul 
imaginii, ci o funcţionalitate estetică. La 
Septembrie, de pildă, mă interesează au- 
tenticitatea. Aş vrea un cinâ-verite pe tot 
filmul. Chiar și jocul actorilor să pară sur- 
prins. Filmul acesta este atit de contempo- 
ran, atit de aproape de noi. incn orice 
înfrumusețare l-ar face să sune fals. 
Plastica filmului este determinată de locul 
in care personajele noastre trăiesc şi simt 
viața, de zbuciumul sau liniştea lor sufle- 
tească, de oamenii pe care-i intilnesc, de 
situaţiile în care sint puși. Va fi un film 
color, dar nu colorat, ca o carte poştală 
pentru că mă strădui ca, în el, culoarea să 
trăiască — ca şi compoziţia, unghiulaţia, 
mişcările de aparat — alături de personaje. 

Geo Costiniu —29 de ani, actor la Teatrul 
Giuleşti, se află la primul rol principal în 
film, interpretul lui Vali: 

— Greutatea şi frumusețea acestui rol 
stă in structura specială a personajului. 
Vali e o victimă a lui însuși. El nu e un 
«furat» de anturaj, ci știe foarte bine ce 
face şi regretă ce face, așa cum minte 
şi regretă că minte, și de fapt, cel mai 
tare regretă că nu este așa cum a minţit 
că e... E un rol pe care și l-ar ti dorit orice 
actor tinăr. lar pentru mine, în momentul 
ăsta, cu tot ce am făcut pină acum în teatru 
și în televiziune, este exact ce-mi trebuie, 
pentru ca să mă implinească, să-mi rotun- 
jească perioada asta de start In meserie. 
Pină la Septembrie, filmul imi scăpa tot 
timpul printre degete. Acum am senzația 
că l-am prins. 

Anda Onesa — 17 ani, elevă în clasa 
XI-a de chimie anorganică a liceului din 
Pucioasa, interpreta Anișoarei: 

— Aș vrea ca Anișoara să fie exponenta 
virstei noastre care este a inceputului de 
drum, așa încit va trebui s-o fac cit mai 
reală, cit mai adevărată cu putință. Am văzut 
destule filme în care personajele erau cam 
forțate și mi-e teamă să nu pățesc și eu la 
fel. Îmi place să joc — nu să mă transpun 
pentru că nu am nevoie, şi eu aș putea să 
fiu o Anişoară — încerc să realizez ceea 
ce simt eu că trebuie, sub îndrumarea re- 
gizorului care este un om de factură cu 
totul specială. Şi-mi place lumea pe care 
am întilnit-o şi care mă fascinează, pentru 
că nu este o lume de vis aşa cum se crede, 
ci o lume în care se munceste cu seriozitate. 
lar mie-mi place să muncesc. Pentru mine. 
Septembrie este o experiență de mare 
valoare care cred că o să-și pună pecetea 
pe toată viața mea. O să-mi influențeze 
modul de a gindi, de a intelege lucrurile. 
De fapt, ce mai... Septembrie inseamnă 
inceputul maturizării mele. 

. 

Acelui 2 septembrie de sărbătoare, i-au 
urmat firesc zilele şi nopțile obișnuite de 
filmare în plin. Zile prelungite pină noaptea, 
nopți duse pină la lumina dimineții, dimi- 
neți în care oboseala se transforma într-un 
stimul ciudat al exigenței — i-am văzut pe 
toți cuprinși de beţia asta a exigenţei la 
capătul a 12 ore de filmare, din care nu i-a 
gonit decit lumina zilei — sărbătoarea a 
trecut deci, și a rămas această echipă de 
tineri, tineri de virstă, tineri de suflet, o 
echipă cu adevărat formidabilă, rapidă, efi- 
cientă, neobosită. Valerică şi oamenii lui 
de la lumini, Joițoiu proptit cu nădejde în 
travelling. Marian Stanciu cu problemele 
lui de autenticitate a imaginii, secundul lui, 
loan Frangopol, în chip de supraveghetor 
suprem al luminilor, Dan Mironescu, Flo- 
rica Fulgeanu şi Vilma Albert, secretara de 
platou, ochii de veghe ai lui Timotei Ursu, 
cărora nu le scapă nimic din ce-ar putea pri- 
mejdui soarta filmării, Zemlényi Csaba, pic- 
torul de costume. cu nelipsita lui «nunguţă 
cu minuni» din care scoate ba un colier pre- 
mos, ba un inel. Tit Popescu, gata să tacă 
față, la orice oră din zi sau din noapte la 
orice problemă neprevăzută și imprevizi- 
bilă «de producţie». A rămas dorința An- 
dei de a-și reprezenta generația — şi sint 
convinsă, alături de Timotei Ursu, că o va 
face cu mare talent Innăscut de actriță — 
și speranța lui Geo Costiniu de a fi «prins» 
în sfirşit filmul cu amindouă mlinile. Printre 
ei toţi, mișuna neobosit din colț în colţ, 
din unghi în unghi, în căutarea celui mai 
perfect dintre cele mai perfecte, Marcel 
Haragea, fotograful filmului, care fixa cu 
frenezie pe peliculă deopotrivă imagini de 
racord şi fotogramele de reclamă ale vii- 
torului film, Septembrie. 

După angajamentul regizorului Timotei 
Ursu, Septembrie va fi gata la sfirşitul 
anului. În decembrie. Eva SÎRBU 


000 aa rcn a aan — 


E OS n S, | 


] Nu e nevoie, evident,să Intr 
ponden sie o demonstrati: 
asupra locului și însemnă- 

nema tății majore a tilmului sovietic 

in ansamblul creaţiei cinema- 

tografice mondiale. Nu există, 

practic, nimeni care să con- 

teste acest rol și toți simțim că fără con- 

tribuția patriei lui Eisenstein, Vertov, Pudov- 

kin sau Donskoi, filmul contemporan, în 

nenumăratele sale ipostaze, nu ar mai fi 

fost ceea ce este Nu e de mirare, deci, că 

de-a lungul a şaizeci de ani de existenţă, 

cinematogralia sovielică și-a lormat un 

public constant și tidel, un public pe care-l 

regăsim nu numai în Uniunea Sovietică 

sau în țările socialiste (pentru care tema- 

tica filmelor sovietice este, firesc, mai 
apropiată), ci și in tot restul lumii. 


Ce caută şi ce găsește publicul larg, in- 
clusiv cel nemotivat strict din punct de 
vedere politic, la filmele sovietice? Răs- 
punsul, credem, nu poate fi căutat numai 
în criteriile de valoare artistică. Ca orișicare 
altă cinematografie vie, cea sovietică a 
avut perioade de strălucire şi perioade de 
relativă stagnare, a produs și capodopere 
(de loc puține) și filme de valoare medie. 
Priza la public a filmului sovietic poate fi 
căutată, În primul rînd, în ceea ce apare ca 
o notă specifică și într-o anumită măsură, 
inefabilă, într-o atitudine morală în fata 
vieţii pe care o regăsim nu numai în operele 
de mare valoare, ci și în creatiile de serie. 


După cum se știe, filmul sovietic se 
reclamă programatic de la realism. Or, in 
accepţia comună — nu numai teoretică, 
ci mai ales practică — realismul presupune 
luciditate, curajul de a arăta și uneori 
chiar de a insista și asupra ceea ce e râu 
şi mediocru în viață și in comportamentul 
oamenilor. În căutarea, fără concesii, a 
adevărului, realismul a mers, mai peste 
tot, cu sau fără intenția declarată a creatori- 
lor spre o anumită privire aspră, nesenti- 
mentală, uneori chiar dezabuzată asupra 
realității. Cei care au afirmat că nu se 
poate face artă mare, pe baza sentimentelor 
frumoase, au pornit, într-un fel sau altul, 
de pe poziții realiste. Altul este drumul 
cinematografiei sovietice, în ce are ea mai 
specific (excepţiile, bineînțeles, nu lip- 
sesc). În filmele sovietice, marile senti- 
mente nu sint puse în paranteză, ci, dim- 
potrivă, afirmate deschis şi fără complexe. 
Ele devin cheia de boltă a conflictelor etice 
dintre oameni, dar nu ca niște reci zeități 
neaccesibile, nu ca niște ideale repere de 
referință, ci trăiesc inserate in țesătura 
intimă a vieții de fiecare zi a eroului (sau 
anti-eroului) de pe ecran. O aură de umani- 
tate, de «sufietism» chiar, invăluie poveștile 
excepționale sau banale care se derulează 
pe ecranele cinematografelor. Un sufietism 
liber și declarat asumat, fără jenă, fără 
încercarea de a-l camutia sau atenua, un 
sufletism care se deosebește radical de 
melodramă, pentru că porneşte nu de la 
conflictul cu stihia evenimentelor, ci de la 
alirmarea demnității umane. 


In cele mai reprezentative filme sovietice, 
chiar aspectele cele mai neplăcute, mai 
mizere, mai «naturaliste» nu au, de aceea, 
un caracter sordid Cind eroina principală 
spală cu cirpa podeaua (şi sint oare multe 


Filmul lui Constantin Vaeni 
si Eugen Mandric — primit 
pe drept cuvint ca un eveni- 
nema ment, ca o indiscutabilă iz- 
bindă a cinematografiei noas- 
tre — m-a ispitit să scriu 
aceste rinduri. De unde vine 
succesul acestui film și, hai să riscăm un 
termen neacademic, farmecul acestui film? 
Dintr-o liber consimţită și nesilită de ni- 
meni renunțare la fastul exagerat, la un 
spectaculos monoton. Tropăitul cailor nu 
mai striveşte, sub copitele lor, ideea... Re- 
gizorii care s-au bazat prea mult pe fast, 
pe teere, pe cai, pe jupinite rumene au 
greşit, spectatorul nu mai distinge nimic 
omenesc, nimic viu, în această hărmălaie 
multicoloră. îti vine să le spui eroilor de la 
obraz: «Hai, potoliţi-vă oamenilor, spuneti 
o dată pentru ce vă bateti atita». Mi-am dat 
seama, incă o dată, ce sursă inepuizabilă 
rămine pentru un artist istoria, ea îl scoate 
pe artist din garsoniera problematicii mi- 
nore şi-l aruncă în lumea cea mare. Aș vrea 
ca în filmele noastre istorice — și aici 
Sadoveanu ne poate da oricind o mină de 
ajutor — să simţim aroma timpurilor tre- 
cute, a moravurilor, a iubirilor, a cintecelor 
de atunci, epoca să fie reconstituită cu mai 
multă exactitate şi, ca să folosim o expresie 
pe jumătate compromisă, cu mai multă 
grijă pentru «amănuniu! semnificativ». 
Desigur, ne interesează în cel mai înalt 
grad viața marilor voevozi, cei bintuiți de 


0 artă 
cu suflet 


Crucișătorul Potemkin, 
moment 
fundamental 
în istoria 
artei 
cinematografice 


În apărarea dreptului 
de a iubi 
pină la sacrificiul 
suprem despre dragoste 
și 
intransigență morală 
(Preţul vieţii) 
de Larisa Șepitko) 


filme în care să nu revina această imagine?), 
atenţia nu ne este atrasă în primul rind de 
modestia condițiilor de viață pe care o ase 
menea scenă o vizualizează, noi simiim 
că ea o face pentru ca iubitul sau copiii 
ei să găsească locuința curată și primi 
loare sau, dimpotrivă, pentru că iubilui 
„au copiii au părăsit-o sau au murit. Ochiul 
nu se oprește la aspectele mizere sau 
dizgrațioase, pentru că in spatele lor se 
intrevede drama umană, care-ţi umple ochii 
de lacrimi. 


În aceste filme, setea de absolut nu mai 
pare rezervată eroilor supra-oameni sau 
marilor vizionari, ci poate deveni un atribut 
corespunzător celui mai de rind dintre 
oameni. Într-un film care a rulat recent pe 
ecranele noastre, Pledoarie pentru dra- 
goste, eroina, o tinără avocată (profesiune 
nu neapărat legată de eroism și vizionarism) 
renunţă la coniortul material şi moral in 
care trăia, renunţă la bărbatul pe care, in 
fond, îl iubește și cu care urma să se căsă- 
torească, pentru că, în intilnirea cu o delinc- 
ventă pe care o apără, a avut revelația a 
ceea ce inseamnă dragostea absolută. to- 
tală, atotexigentă si atovertâtoare. Ca în 
vechile romane rusești, tata care trăiește 
o asemenea pasiune imensă, deși nespecta- 
culoasă, nu este un personaj de excepție, 
ci un om oarecare un «umilit și obidit», 
capabilă de sacrificiu total, nu neapărat 
pentru o cauză nobilă, ci pentru că nu 
poate altiel 


Intr-un alt tilm (admirabil) de asemeni 
prezentat de curind la noi (e vorba de 
Pretul vieții al regizorului Larisa Şepitko), 
vechea idee a frumuseții sufletești, a intran- 
sigenței morale care se ascunde uneori 
şi dincolo de aparenţe contrarii, innobilea- 
ză şi acordă o dimensiune pe care am 
putea-o numi optimistă, unei tragedii cum- 
plite. 


Există chiar in comedii, în vodeviluri 
(filmul sovietic mai practică Incă acest gen 
căzut in desuetudine pe alte meridiane), 
un substrat de gravitate tulburătoare, un 
apel patetic la sentimente majore, la intre- 
bări grele de conținut. Oamenii sint oameni 
numai pentru că-și pun asemenea întrebări, 
pentru că în ei nu se stinge nevoia de 
curățenie, de implinire. În aceste condiții 
mediocritatea cea mai crasă incetează de 
a mai fi ridicolă, pentru a deveni patetică 
(în această ordine de idei, nu negiijati 
pentru nimic în lume să vizionaţi cind va 
veni pe ecrane ultimul şi minunatul film al 
lui Nikita Mihalkov, Piesă neterminată 
pentru pianină mecanică!) 


Dacă există ceva care caracterizează cel 
mai profund filmul sovietic de ieri şi de azi 
e tocmai această dimensiune umană care 
se afirmă în pofida unei anumite tendinte 
spre solemnitate, in pofida unei perioade 
în care domina triumfalismul şi ilustrativis- 
mul didactic şi care dimensiune vine din 
adincuri, din tradițiile unei culturi vechi 
si admirabile și, mai ales, din transtigurarea 
artistică a ideilor semănate de Revoluţia 
din Octombrie. 


H. DONA 


patima Înaltă a dragostei de țară, dar ne 
interesează și viața supuşilor, cum trăiau 
țăranii, tirgoveții, negustorii, meșteșugarii. 
Dacă aș fi regizor, aș avea curajul să fac un 
film istoric în sensul cel mai propriu al 
cuvîntului, care să aibă în centru fig':ra 
unui asemenea supus, țăran, meșteşugar, 
oștean. E copilărească poate, dar fără în- 
doială legitimă, dorința noastră de a vedea 
cum trăiau, cum iubeau, cum iși ciștigau 
plinea înaintașii noştri. Din cărţile de isto- 
rie știm cite ceva, dar numai filmul ne poate 
apropia, palpabil, zilele de odinioară... Un 
spectator, după ce a văzut un film istoric, 
și-a pus cu glas tare o intrebare numai în 
aparenţă ușor ridicolă: «Dar ei, ei ce făceau 
duminica?» Se ascunde, în această naivă 
Intrebare, nostalgia omenească pentru con- 
cret... Se impune, deci, o mai atentă recon- 
stituire a epocii cu moravurile, legile, cin- 
tecele, nedreptăţile şi bucuriile ei. 

Desigur ar fi o stupiditate să cerem unui 
film istoric renunţarea la mari desftășurări, 
bătălii, cavalcade, etc., știm cu toţii că 
istoria s-a făcut cu singe și necruțare, dar 
îi putem cere o simplificare, o ordonare, o 
aerisire, în așa fel încit să ne putem uita 
mai cu luare aminte la chipul eroilor. 

Cu ani în urmă,aceste deziderate păreau 
o utopie sau, şi mai rău, o formă întorto- 
cheată de ironie. Filmul nostru istoric s-a 
maturizat; putem să-i cerem orice. 


Teodor MAZILU 


stop cadru pe: 
ÍO TOE 


Spaniole la Paris 


Ceea ce mi s-a părut interesant in 
cazul acestui film a fost starea lu 
medie — dacă pot spune aşa. Poziţia 
lui, aflată undeva la mijloc (dar nu 
«a grămadă»), pe acel tabel care, 
mendeleevian, începe calm de la ele- 
mentele uşoare şi sfirșește cu acelea 
4 grele, grele de tot. Spaniole la Paris 
al lui Roberto Bodegas nu e, așadar, 
o capodoperă, nici o catastrofă. El 
este, pur şi simplu, un film bun, pe 
alocuri foarte bun chiar, dar avind 
atirnată de încheietură ghiuieaua a- 
ceasta a «bunului» care, nu ştiu de ce, 
ne înnămoleşte nu odată şi nouă con- 
deiul, ca şi cum despre dealurile ce 
s-au înălțat deasupra şesului, dar căro- 
ra nu le-a crescut încă virtul de munte 
n-ar fi mare lucru de vorbit. Mie însă 
nu mi se pare deloc jenant să scriu că 
Spaniole la Paris este un admirabi! 
film bun, venindu-ne sub ochi dintr-o 
zonă cinematografică mai puțin fami- 
liară (de ce?), aflată în luptă serioasă 
cu ea însăşi, cu capodoperele (la cine- 
matogratul spaniol mă refer), dar şi cu 
Saritele şi Montielele ei. Ceea ce 
pune dintr-odată filmul nu este atit 


O umilă servantă din Spania 
față în față cu 
o distinsă doamnă din Paris 


a 


fară-cusurul cu care se leagă totul în 
slujba ideilor ce trebuie susținute, cit 
luciditatea ironică a acestui Roberto 
Bodegas. Spaniolele emigrate la Paris 
constituie o realitate, nu o ficțiune, şi 
aici impactul filmului cu evidența este 
limpede. Mai departe funcționează o- 
chiul şi foarfeca regizorului, care ne 
dă o operă de luat in seamă neapărat. 
Ea are echilibru şi rotunjime, a ieșit 
clar din mina unui om inteligent care 
(ce lucru rar!) ştie să fie vehement cu 
mult calm, un om care își poate pierde 
orice în fața spectacolului vieţii, nu- 
mai atenția ascuţită nu. Film elegant, 
«tăiat» subţire, Spaniole la Paris nu 
vrea să fie, nu este totuşi excepția. 
i Ei spune scurt ceea ce are de spus — 
nimic mai mult. Dar ce mult înseamnă 
— zic eu —să fii expresiv și exact pe 
acea muche care separă surisul de 
lacrimă, Hotărit lucru, Spaniole la 
| Paris este un foarte bun film bun 
| Triumful acelui «nici prea uşor, nici 
| prea greu, în nici un caz medioc 

O idee de reținut cu amindouă miiniie 


interim 


Cinci bărbați pun ţara la 

cale la un pahar, căci lumea 

nema —aşa cum e —cu bune și 

rele e opera oamenilor şi 

atunci tot de ei depinde să 

fie mai dreaptă sau mai 

strimbă. Un ceasornicar, un timplar, un 

comis-voiajor şi un circiumar-gazdă — 

sint obişnuiții acestor seri, lor li se ală- 

tură într-o zi şi un fotograf, oaspete in- 
timplător. 

Cinci bărbaţi discută în jurul unei mese. 
Sint multe de spus acum cind lumea e 
zbuciumată de o conflagrație mondială, 
iar ţara lor suferă din pricina fărădelegii 
naziste: acum cind mulţi mor pe fronturi 
departe de hotarele țării lor, fără să ştie 


Momentul , 


cînd vorbele 
dau examenul faptelor 


de ce, iar alţii se întorc invalizi —ca foto- 
graful acesta — știind sigur că nu era 
de datoria lor să lupte pentru stăpinire. 
Cinci bărbaţi stau de vorbă. Ei se in- 
treabă dacă este sau nu este drept ca 
țiecare să facă ce-i place, dacă o mină 
de oameni poate să hotărască soarta 
celor mulți, dacă opinia poate deveni 
delict, dacă e mai bine să fii stăpin şi să 
ai conștiința vinovată sau e mai bine sã 
fii slugă, să înduri, dar să ai sufletul curat, 
dacă... Vorbe, vorbe, vorbe. Cind mai în 
cinse, cind mai domoale, dar oricum vorbe 
aflate departe de fapte, de realitatea de 
afară. Fiecare dintre cei prezenţi crede, 
în felul său, că poate,la adăpostul ferestre- 
lor camufiate, să-și apere fericirea sau 
tihna, plăcerea sau profitul. Fiecare crede 
că,stingind lumina atunci cind pe stradă 
se aud Împuşcături, ei se pot feri de urgia 
hitleristă. Dar ceasul nu este al vorbelor 
ci al faptelor. Ora istoriei bate într-o seară 
și la cîrciuma lor. lar cei cinci bărbați vor 
fi dintr-o dată confruntaţi nu cu ideea de 
teroare, ci cu teroarea însăşi, vor fi puși 
nu în fața opțiunii ideale dintre răzvrătirea 
plătită cu singe și supunerea lașă, ci 
chiar în fața acestei brutale alegeri. Cine 
va avea acum forța să reziste, cine va ști 
să cintărească actul eroic, cine va ști să-si 
apere viața printr-o nouă umilință pentru 
a o arunca din nou în focul riscului drept 
pavăză pentru cei rămași fără altă apărare? 
Oamenii nu sint egali prin faptele lor, dar 
vine o clipă cind fiecare poate să dea 
măsura adevăratei sale conştiinţe. 
Regizorul maghiar Zoltan Fabri ne oferă 
în acest an cind împlineşte şase decenii 
de viață, o operă de o subtilă maturitate 
artistică şi de o mare profunzime de idei, 
o operă care nu se teme să facă din ecran 
o tribună filozofică. Un film pe care il 
putem numi şi politic, intrucit face din 
fiecare om nu un comentator mărginaș 


am mai văzut... 


Pelerina roșie 


Prea rar ne vin mesaje cinematografice 
din Suedia și Danemarca. Prezenta co- 
producție a celor două țări nu face decit să 
ne întărească regretul. Baladă nordică, 
aspră şi înflăcărată a unui Romeo şi a unei 
Juliete ce au precedat în timp shakespea- 
renii îndrăgostiţi din Verona, filmul imagi- 
nează, pornind de ia textul unei cronici 
nu mai lungi de 12 rinduri, lumea acelui 
îndepărtat ev XII. O lume a împăraţilor 
țărani şi a prinților desculți duciînd în scurta 
lor viaţă crincene lupte cu dușmanii, cu 
vicleniile lor, cu natura şi chiar cu dra- 
gostea. Imaginea, aproape eliberată de 
cuvint, reconstituie oameni, peisaje și obi- 
ceiuri de demult cu o infinită, dar sumbră 
poezie. (Filmul a fost prezentat cu ocazia 
Galei daneze în revista «CINEMA» nr. 
5/1977). 


Un film de Gabriel Axel. Cu: Gritte Haenn!n9, 
Oleg Vidov, Eva Dahibeck, Gunnar Bjârnstrand, Gisli 
Alfredson. 


Spada neagră 


Trecutul pentru incă o dată romanțat 
Căci ce se pretează mai bine la «romant» 


al realităţii, ci un participant la istorie, 
căruia îi revine — intr-un anume moment 
— un rol principal; un film politic ce se 
vrea un permanent examen de conştiinţă. 
Pornit în această pasionantă urmărire 
în căutarea adevăratelor valori umane, 
regizorul le separă ca griul de neghină, 
de nonsensul sau accidentul existenţei. 
Căci doar idealul pus în slujba unei lumi 
mai drepte și mai bune a putut da oameni- 
lor în acei ani ai urgiei fasciste, dimensiu- 
nea lor prometeică. Lucid şi sever, regi- 
zorul nu se teme de masca grotească sub 
care se ascunde adesea tragicul, nici 
nu se ferește să stingă umorul cu un gind 
amar. Viaţa, aşa cum e, cu bune și rele, 
este doar opera oamenilor și de ei depinde 
să fie mai dreaptă. Recompensa Marelui 
premiu al Festivalului de la Moscova din 
această vară, acordată filmului, omagiază 
în egală măsură filmul,cineastul și omul 
ce se simte răspunzător de epoca sa. 


Adina DARIAN 


Productie a studiourilor ungare. Scenariul și regia: 
Zoltan Fabri, după un roman de Ferenc Sánta, 
Imaginea: György lilés, Muzica: György Vukan 
Cu: Lajos Oze, Sândor Horvath, Laszio Markus, 
Ferenc Bencze, istván Degi, Zoltan Latinovits 


d 


dacă nu o poveste de dragoste dintre o 
prințesă-cenușăreasă (Isabel, regina Cas- 
tiliei) și un print tinăr, ferice și puternic. 
(Fernando de Aragon)? Reconstituire stră- 
lucitoare şi mondenă a evenimentelor care 
au dus la căsătoria celor doi, realizindunirea 
celor două provincii spaniole la sfirșitul 
secolului XV. Filmul sugerează că emanci- 
parea femeii a inceput cu multe secole în 
urmă. 


Un film de Francisco Rovira Beleta: Cu: 
Maribel Martin, Juan Ribó, José Maria Rodero, 
Carlos Ballesteros, José Calvo, Fernando Romero. 


Logodnic 


pentru Anna 


Un ecou neorealist întirziat ne apare acest 
destin al Annei, slujnica obligată să renunțe 
la modesta ei fericire pentru a-și mulțumi 
stăpinii, pentru a primi leafă, pentru a ajuta 
cei opt frați rămași acasă cu o mamă vă- 
duvă... O istorie mică scrisă însă cu un 
aparat de filmat care ştie să valorifice bana- 
lul, care ştie cum să redea: sub plictisul 
unei duminici de vară o întreagă lume. 
Căldura mare, dejunul servit sub vişini, 
siesta, cafelele, tablele, dansul, birfa— fraze 
în imagini conturind cu precizie şi sarcasm 
portretul fiecărui membru al acestei paș- 
nice familii, care nu se exprimă doar pe 
sine, ci o întreagă clasă socială căreia ii 
aparține. «Pașnicăn atita timp cit există o 
Annă care să-i servească, tăcută, supusă 


Nu miniatura, 
ci fresca 


Vă amintim două dintre ultimele filme 
ale lui Zoltan Fabri care atestă şi ele 
vocaţia regizorului pentru eseul politic: 
Fraza net inată (1975) și Furnica- 
rul (1976). În Fraza neterminată, regi- 
zorul reconstituia exemplar romanul lui 
Tibor Dery, amplă frescă a claselor 
sociale antagoniste din Ungaria ante- 
belică. Dind la o parte perdeaua de 
aparenţe a lumii bune, filmul descoperă 
trivialitatea, cupiditatea, crima. Protes- 
tul eroului din final care iși reneagă 
descendența burgheză, plătind cu viața 
noua sa alegere, aruncă o lumină asupra 
devenirii Ungariei postbelice. În Furni- 
carul, deşi acțiunea se desfășura între 
zidurile unei minăstiri, regizorul pune 
sub reflector aceleași contradicții de 
clasă, aceleași portrete umane marcate 
de apartenențe sociale. De la Călușeii 
(1955) la Profesorul Hanibal (1957), 
de la Douăzeci de ore (1965) la Familia 
Tót (1970) pină la filmele semnate in 
ultimii ani, Fabri a dovedit aceeași per- 
severenţă în investigarea proceselor so- 
cial-politice din țara sa și aceeași Incă- 
păținată Incredere în necesitatea sacri- 
ficiului pus în slujba idealurilor înalte 


şi speriată; atita timp cit există o Annă 
care nu are dreptul la o viață a ei. 


Un film de Pantelis Voulyaris. Cu: Anna Va- 
vena, Smaro Veaki 


ivan 


cel Groaznic 


După Anna Karenina și Spartacus 
avem din nou prilejul să intilnim pe ecran 
corpul de balet al Balșoi-ului. Zbuciumata 
istorie a marelui cneaz al Moscovei, primul 
țar al Rusiei, a inspirat una din capodoperele 
cinematografiei, semnată de Serghei Eisen- 
stein. Muzica scrisă atunci pentru film de 
Serghei Prokofiev a fost completată, după 
moartea sa, cu uvertura rusă din oratoriul 
«Aleksandr Nevski» şi cu fragmente din 
Simfonia a lll-a, constituind fundalul sonor 
al .unei opere-balet. Avem acum prilejul 
să o vedem interpretată de cea mai celebră 
trupă a lumii şi să constatăm că un spec- 
tacol la Balşoi este, într-adevăr, o sărbă- 


toare. 
AD. 


Un film de Vadim Berbenev, luri Grigorovici. 
interpretează soliști ansamblului de balet al Teatru- 
lui Mare din Moscova. Cu: luri Viadimirov, Natalia 
Bessmertnova. 


11 


Regizorul Veliko Bulajić a 

tost întotdeauna atras de te- 
mele spectaculoase. In- 
cepind cu Kozara, acel film 
rămas de referință, în care 
abordase un caz aparte, un 
caz-limită, și izbutise să 
lacă din «tilmul de partizani»,un gen; tre- 
cind apoi prin Bătălia pentru Neretva, 
f acea superdestășurare, pe toate planurile, 
de forțe cinematografice, pină la acest 
ultim film, cineastul și-a ales mereu su- 
biecte «tari». De data asta, s-a oprit la 
asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand de 
Habsburg şi a soției sale, Sophia, asasinat 
care a dus la declanşarea primului război 
mondial. Un subiect mult exploatat, ca 
atitea intimplări din istorie care, aureolate 
de un romantism tragic, au făcut vilvă la 
vremea lor și de atunci incoace. Ceea ce 
această poveste are insă în plus față de 
altele, față de tragedia de la Mayerling, de 
pildă, este că, după ea,a urmat potopul. 
Numindu-şi filmul cum nu se poate mai 
nemisterios, Atentatul de la Sarajevo 
(titlul cel mai atrăgător, de altfel, pentru 
marele public), Bulajic şi-a propus anali- 
zarea — in cauze și în efecte — a acestui 
faimos fapt istoric. Filmul, lucrat după 
toate regulile unei narațiuni cinematogra- 
tice tradiționale, urmăreşte, în paralel, pe 
eroii imperiali ai tragediei, ca şi pe tinerii 
răzvrătiți, hotăriți să curme firul unei anu- 
mite istorii, punind capăt vieții unui prinț 
moştenitor. Dar mai face ceva acest fiim şi 
acest ceva il deosebeşte de versiunile cine- 
matografice anterioare ale atentatului de la 
Sarajevo; el plasează clar acțiunea intr-un 
context istoric și sociai şi pune in discutie, 


R.P.Chineză 


Revoluția in cringul 
de cocotieri 


La cea de a 28-a aniversare a Re- 
publicii Populare Chineze, în repre- 
zentaţia de gală, filmul Comandamen- 
tul roșu de femei a adus pină la noi 
mesajul de luptă și sacrificiu, glorios 
încununat, al poporului chinez. 

La indicaţia şi cu sprijinul direct al 
partidului, în 1930, în insula Hai-Nan, 
parțial eliberată de Armata roşie a 
muncitorilor și țăranilor de sub domi- 
naţia guomindanistă, a luat ființă pri- 
mul detașament alcătuit numai din 
femei. Faptele lor eroice de arme, re- 
ținute de istorie, se regăsesc într-un 
film care potenţează destinul indivi- 
dual al eroinei la scara şi la forța des- 


dută ca sclavă încă din copilărie, cu- 
noscuse doar biciul și umilința stă- 

pinului care, tot el, îi ucisese părinții. 
"Două, generaţii de ură» —cum spune 


pentru propria ei eliberare, iar apoi 
cînd va înţelege necesitatea trecerii 
dela răzbunarea anarhică, individuală, 
la gestul revoluționar conştient şi co- 
lectiv — pentru eliberarea întregului 
popor. O fată fuge în noapte pe uli- 
tele satului. O fată fuge ge în plină zi pe 
aceleași uliţi. Fuge deznădăjduită, deşi 
ştie că nu poate trece de zidul viu al 
vătatilor. Din nou prinsă, din nou schin- 


tinului colectiv. O tinără țărancă, vin- 


fata, îi dau puterea să lupte acum 


Un atentat 
care a costat viața 
14 milioane de oamen 


cu multă insistență, ideea de revoluție 
opusă celei de răzmeriță anarhică. 
Vădit preocupat de a da o explicație 
obiectivă acestui «amănunt», de fapt, în 
contextul general al istoriei (pentru că —se 


stie — nu asasinarea arhiducelui Franz- 


Ferdinand a provocat războiul; ea a fost 
doar pretextul, picătura care a umplut 
paharul şi aşa prea plin al unei Europe în 
clocot), filmul are marele merit de a impune 
seriozitate şi dea inspira încredere. Seriozi- 
tatea cu care se analizează asasinatul po- 
litic ca o manifestare anarhică, fals revo- 
luționară, utopică, de a pune capăt, în 
cazul de față, dominaţiei imperiului austro- 
ungar asupra Serbiei, şi increderea pe care 
spectatorul o capătă în adevărul demonstra- 
tiei făcută de film. O demonstraţie care se 
tereşte de excese, care caută echilibrul, 

acel echilibru care dă, prin revelarea fapte: 
lor, măsura adevărului. Filmul nu imparte 
simpatii şi antipatii, ci discută idei juste și 
nejuste. Unul din personajele reușite, de 
pildă, care se conturează în citeva apariții 
doar, este Franz-Joset, «impărat al Austrici 
și rege al Ungariei», bătrin, obosit dar dorind 
să guverneze ca pe vremuri, absolutist, 

vrind să fie la fel de autoritar ca intot- 
deauna, încărcat de prejudecăţi, dar tinind 
la o înțelepciune care, în realitate, nu este 
altceva decit resemnare. Ar vrea să moară, 
„ostenit să mai asiste la zbuciumul unei 


ziteva replici, 


epoci, dar ar vrea să ṣi trăiască, gata (e! 
și nu altcineva, în nici un caz nepotul care 
a tăcut o căsătorie morganatică!) să scoată 
epoca din impas. Din citeva gesturi, din 
datorită şi unei prezențe 
actoricești remarcabile, acest personaj «ră- 
_ mine». Rămine mai mult chiar decit roman- 
tica pereche imperială. Franz-Ferdinand 
şi Sophia — Christopher Plummer şi Flo- 
rinda Bolkan — care, deși capete de aliş 
ale filmului, sint uneori la fel de străini 
de acesta ca şi personajele lor de po 
din Sarajevo, prin fața căreia defilează. 

Acest aer stingher convine, poate, perfect 
personajelor acestor austrieci care n-au 
ce căuta pe malurile Neretvei, dar stin- 
ghereala interpreților lor, în canavaua filmu- 
lui, este la fel de nelalocul ei. Şi aici am 
ajuns, cred, la principala slăbiciune a filmu- 
lui, slăbiciune care se află, după părerea 
mea, tocmai în distribuția torte şi inter- 
natională pe care regizorul s-a bizuit încă 
o dată. Nu pe celebriiChristopher Plummer, 
Florinda Bolkan şi Maximilian Schell îi 
reținem din acest film, ci pe actorii iugoslavi, 
pe tinerii care au jucat rolurile anarhiștilor 
Princip, 
tinerii romantici, ei, junii utopici, ei, patriotii 
anarhici, gata să se sacrifice pentru ca țara 
lor să fie liberă, ei, aceşti tineri minunati 
zare cred in poetul ce i-a Invățat că «cine 
vrea să trăiască trebuie să moară, cine e 


Danilo, Nedelko, Mehmed. 


Zilele filmului din: 


giuită, din nou hotărită să fugă. Pină 
va întilni nădejdea. 

«Un drum de 10000 de li incepe cu 
primul pas» spune un vechi proverb 
chinez. Cu acest prim pas începe și 
tilmul redind pină la capăt dramaticul 
drum. Colibe de bambus contrastează 
cu fastul reşedințelor feudalilor, im- 
podobite cu comori de artă milenară, 
făurite de mlinile poporului care nu 
avea dreptul să se bucure de ele. 
Hrana săracului, o rădăcină sau o 
nucă de cocos, contrastează cu zecile 
de feluri de la masa bogatului. Prin 
- aceste alternanțe. filmul compune, de- 
taliu cu detaliu, o amplă frescă socială, 
constituindu-se ca o imagine-docu- 
ment despre China dinaintea revoluției 
populare, despre China milioanelor de 
suflete care trebuiau să robească pen- 
tru bunăstarea citorva. Dintre nu- 
meroasele personaje atit de bine indi- 
” vidualizate pe parcursul unei acţiuni 
dramatice pline de neprevăzut, am re- 
ținut, în special, portretul secretarului 
de partid, devotamentul, ințelepciu- 
nea şi puterea sa de sacrificiu, ca şi 
dragostea sa, abia sugerată pentru 
tinăra și curajoasa luptătoare, dragos- 
te care dă acestei epopei o discretă 
notă lirică. Un sentiment „pur şi etern 
care se profilează armonios pe fun- 
dalul mării și al palmierilor din satul 
cu nume de poezie: Cringul de co- 
cotieri. 


Adina DARIAN 


Republica Venezuela 


Memoria peliculei 
este necruțătoare 


Juan Vicente Gómez şi epoca sa. 
Un film de montaj realizat de Manue! 
de Pedro, creaţie reprezentativă a do- 
cumentariştilor din Venezuela, se în- 
scrie pe filiera robustă a cinematogra- 
fului social-politic latino-american, a- 
firmat în ultimele decenii prin nume- 
roase creații reprezentative, care au 
transformat filmul într-o artă dinamică, 
activă, pusă cu vigoare în slujba unor 
nobile idealuri umanitare. Filmul inclu- 
de numeroase fragmente din jurnalele 
de actualități ale primelor decenii din 


secolul 20, capabile să ofere o imagine 


de ansamblu asupra unei perioade 


revolute din istoria Venezuelei. De 
fapt, în aceasta constă principala per- 


formanță politică şi artistică a filmului: 
recompunind — biografia contradic. 


torie a generalului Juan Vicente G6- 


mez, realizatorii recompun, practic, o 


intreagă epocă socială, cu Sue 


tiile ei. Avem de-a face în consecință, 


cu o privire lucidă, angajată asupra 
istoriei Venezuelei, dintre anii = 


1935, perioadă direct legată de numele 


guvernatorului Gómez, ale cărui fapte 


de arme au condus la lichidarea unui 
şir de războaie civile, dar a cărui 


ulația 


Dar un atentat care s-a soldat, mai 


Franța s-a aliat cu 


torul Angliei». Pentru că, că, 


austro-ungar, german, turc și rus 


Veliko Bulajić. Scenariul: Stevan Bulajić, Vi 


“ur, Rados M. Bajić. Jan aak ita Branko 
tibuse Safrankova, Charles Millot. 


prezență de peste 25 de ani pe scena 
istoriei venezuelene a lăsat și nume- 
roase urme dureroase, de tristă amin- 
tire. 

Memoria peliculei este dură, necru- 
țătoare. Memoria oamenilor la fel. Fil- 
mul recompune caleidoscopic, din ima- 
gini strict documentare, starea social- 
politică a ţării în primele decenii ale 
veacului nostru. 

Imaginile inregistrate de aparatul 
de filmat la Caracas şi Maracay, în 
alte și alte locuri din frumoasa țară 
traversată de apele Orinoco-ului şi 
scăldată de mările Caraibilor, devin 
adevărat act de acuzare la adresa 
stării de înapoiere în care a fost men- 
ținută Venezuela, timp de decenii la 
rind, sub guvernarea generalului Gó- 


mez. Imaginile vorbesc de la sine. 


gata să moară, va trăi veşnic», ei sint ade- 
văraţii eroi. Eroii atentatului, dar şi eroii 
filmului. “Ei şi populaţia din Sarajevo, care 
s-a constituit, sub conducerea acestui re- 
vizor, maestru în lucrul cu masele de figu- 
ranți, intr-un puternic personaj colectiv. 
Un personaj colectiv care asistă la atentat 
si, In telul lui, chiar participă. Un atentat 
-care s-a soldat cu moartea tuturor, a ataca- 

tilor, dar și a atacatorilor, unii uciși pe loc, 
alții după indelungi torturi In cui song 
ales, 
cu un mare război, primul de acest fel din 
istoria omenirii. Pentru că, după acea zi 
însorită de septembrie 1914, «Austria a 
declarat război Serbiei, Muntenegru. a decla- 
rat război Austriei, Rusia a sărit în. ajutorul 
Serbiei, Germania a declarat război Rusiei, 
Rusia, Germania a 
declarat război Franţei, Anglia a declarat 
război Germaniei, America a sărit în aju- 
după acea zi 
insorită de septembrie 1914, «patru imperii: 
s-au 
dezmembrat». Pentru că, o dată cu acea zi 
insorită de septembrie 1914, «a început o 
eră nouă A inceput secolul XX.» 


Rodica LIPATTI 


Coproductie a studiourilor din RSFI şi RSC. ege P 


Bor. imaginea: Jan Curik. Cw: Hina Vi pi 
mer, Florinda Bolkan, Maximilian Schell, Irfan en 
uri 


Vorbesc şi acuză marile inegalităţi 


sociale ale epocii întățișate. De la 


|. «tablourile vivante» ale spectacolelor 


«inaltei societăți» și pină la truda grea 
a lucrătorilor pe întinsele ferme din 


bazinul Orinoco-ului, de la sclipirile 
hotelului «Miramar» pînă la promiscui- 
tatea cartierelor în care-și duceau viaţa 
exploataţii petrolului, de la spectacu- 


loasele corride pină la torturile barbare 


din faimoasa închisoare de tristă amin- 


- tire «La rotunda» din Caracas —filmul 


oferă în montaj paralel « o imagine de 


ansamblu a vieţii venezuelene din epo- 
ca lui Gómez, la dispariţia căruia de | pe 
scena istoriei s-a spus «a murit un am 
trebuie să moară o epocă». 

Ritm, atitudine, obiectivitate, umor, 
un montaj viu şi dinamic: filmul Juan 
Vicente Gómez şi epoca sa este o 
mărturie de artă angajată. 


Călin CĂLIMAN 


A fost protagonistă W 


Într-un film = 
dedicat = 


«gloriei anilor '20»:- 


cîntăreața * 


Fanny Brice 


(aici cu Omar Sharif) 


! Foarte pretioasa şi preten- 
is revistă franceză ane 
ma '77 spune despre filmul 
mema acesta că «agonizează Intre 
două tresăriri de interes», 
| Fenomen rar la cronicarii 
occidentali, ei ne spun acum 
chiar și de ce filmul e prost. Mai întil,zic ei 
pentru că falsifică biografia eroului, a lui 
Woody Guthrie. Personajul a existat. A 
fost un răsculat şi un propagandist, un fel 
de apostol al săracilor, dedicat în intre- 
gime alienării suferințelor poporului în mi- 
zerie. Cronicarul nostru observă că în film 
acest al împărăției cerurilor» 
(clochard céleste), de hatirul «poporului» 
(ghilimelele aparțin cronicarului și indică 
ironie), părăsește fără ezitare alei apro- 
piate, nevasta și doi copii mici. ii lasă 
baltă și pleacă hai-hui într-o problematică 
Californie. | se mai reproşează acestui fals 
Woody că nu e un Cristos yankeu, ci un 
zăpăcit care nu ştie ce vrea (citez) «dacă 
să-și orinduiască o viaţă ordonată, se- 
rioasă, sau s-o ia razna prin lume; dacă să 
cinte toată ziulica, sau să se apuce serios 
să planteze legume». | se mai reproșează 
filmului că e un fel de plagiat al operei lui 
Ford, Fructele miniei, căci se petrece tot 
în acei ani '30, anii groaznicei crize şi 
descrie tot așa, băjenia spre vest, cu vehi- 
cule cărind căţel și purcel. Exact ca la 
Ford! Apoi i se reproșează dulcegăria 
imaginii, care nu se potrivește de loc cu 
cenuşiul din sufletul acelei mulțimi de 
imigranţi. Apoi i se reproșează filmului şi 
muzica «siropoasă» pe care o cîntă eroul, 
muzică presupusă a arde ca vitriolul și a 
tăla ca bisturiul. lar revista «Films In Re- 
view» spune, încă și mai grav, că filmul 
e bazat pe «o luptă de conștiință fraudu- 
loasă» (trumped-up conscience struggle»), 
căci dacă Woody (citez) «ar fi un mare 
idealist, nu ar fi fost ispitit să deradicali- 
zeze (adică să anuleze orice polemică) în 
cîntecele cintate de el la radio». 
Am citat aceste critici căci ele nu sint 
un rechizitoriu, ci o lectă, categorică 
pledoarie în favoarea filmului, pentru sim- 


9 Zina apelor. În 1975 s-au sărbătorit 
170 de ani de la nașterea şi 100 de ani de 
la stingerea din viaţă a lui Hans Christian 
Andersen. Cu acest prilej, cineaștii atraşi 
încă o dată de opera marelui povestitor 
danez au transpus pe ecran, mai ales, 
«Mica sirenă». După o animaţie de lung 
metraj japoneză, o «Ondină» produsă de 
Mosfilm, scenaristul Otto Golman și re- 
gizorul ceh Karel Kachyna s-au interesat 
de «Zina apelor». Filmul lor, ca şi povestea 
inițială, închină un imn de o mare poezie 
dragostei făcută din renunțare şi sacrificiu. 


Un film de Karel Kachyna. Cu: Miroslava Safran- 
kova, Radovan Lukavsky, Petr Srojta, Libuse Safran. 
kova, Marie Rosulkova, Milena Dvorska. 


e Atita timp cit bate ceasul. Comedia 
muzicală Atita timp cît bate ceasul an- 
trenează pe micii si , printr-o con- 


pectatori 
ventie ini în lumea ciudată și mi 
cele pagana de demult. Basmul 


Johnny Hollyday. 
Deocamdată 

nu-și interpretează 
biografia. 

Şi-o trăieşte 


Cîntece 
de la om la om, 
de la inimă la inimă 


Adevărata glorie 


pla pricină că toate obiecțiile sint simple 
minciuni, pure inexactităţi de fapte. 
Analogia cu Fructele miniei nu e pla- 
giat, ci fireasca, elementara datorie a unei 
povești să se petreacă undeva, Intr-un anu- 
mit cadru de loc şi timp. Ambele filme se 
petrec în lumea și epoca crizei din anii '30. 


Biogratiile marilor cintăreți au insp! 
rat Intotdeauna scenariști. lată citeva 
din filmele dedicate acestei teme: 

e Ai Joison (1883—1950), una dintre 
cele mai apreciate vedete ale teatrului 
de revistă american din perioada inter- 
belică și protagonist al primului film 
sonor (Cintărețul de jazz), a inspirat 
două filme biografice: Povestea lui 
Jolson (1946) și Jolson cintă din nou 
(1948). Interpret principal: Larry Parks 
Deși critica le-a considerat realizări mai 
mult decit modeste, succesul de public 
— mai ales al primului — a depășit as 
teptările, contirmind odată în plus popu 
laritatea lui Jolson. 

e Pentru noi Fanny Brice (1891 
1951) are trăsăturile Barbrei Streisand: 
urită şi fermecătoare, impulsivă și pa- 
sională, plină de umor și cu glas de 
aur — așa cum apare ea în Funny 
Girl (1968) și Funny Lady (1975). Desi 
accentul cade pe conflictul amoros, cele 
două filme punctează citeva momente 
principale din viața cintăreței americane: 
debutul, marele succes cu cintecul «My 


se. Deși sintem în lumea basmului, eroina 
nu este o zină, ci o fetiță In carne şi oase. 
o pionieră care pătrunde cu complicitatea 
unui ceasornic fermecat în regatul regelui 
Crocodil. În ținutul Imbelșugat și prosper, 
stăpinitorul cupid şi laş își asupreşte prin 
şiretenie și perfidie supușii. Pioniera, dind 
dovadă de cinste, curaj, demnitate ajută 


basmul se încheie printr-o veselă alegorie, 
cei răi transformindu-se în şerpi, șobolani, 
șoareci... Filmul este viu, bine jucat deo- 
potrivă de actori și de copii și presărat cu 
bune momente muzicale. 


Ileana DĂNĂLACHE 


Un tiim de Ghenadi Vasiliev: Cu: Rita Serghie: 
seva, Gheorghi Vitin, Nataşa Tenișcera, Vitali Gor 
dienko, Viaceslav Bogaciov, Liudmila Hitiaeva 


Daţi copiilor basme 


Filmul nostru, binelințeles, descrie acea 
lume cu totul altfel decit Ford. Dacă e 
vorba de asemănări, filmul ar semăna mai 
degrabă cu povestea (autentică și ea) a lui 
Joe Hill, care şi el apostolea mulțimile 
cîntind. Acele cintece, acuzate că-s siro- 
poase, sint în filmul nostru foarte satirice 


Man», colaborarea cu compozitorul și 
impresarul Billy Rose (interpretat de 
James Caan), cel de al treilea soț al 
:ău, Dar Barbra nu este singura inter- 
pretă care a întruchipat-o. Cu patru 
decenii în urmă, un alt film biografic, 
Marele Ziegfeld, a distribuit-o în rolul 
lui Fanny Brice pe Insăşi Fanny Brice. 

@ Lui Edith Piaf (1915—1963), urevo- 
luţionara de geniu a muzicii ușoare», 
cum o numea Maurice Chevalier, regi- 
zorul Guy Casaril i-a închinat un film 
inspirat după cartea scrisă de Simone 
Bertaut. Reconstituind începuturile ca- 
rierei sale, filmul se încheie în 1936, 
cînd Piaf apare pentru prima dată pe 
scenă, încheie primul contract și ob- 
line marele premiu al discului. Din acest 
moment porțile celebrității Ti vor fi și 
rămîne deschise pentru totdeauna. 

e Premiera filmului Povestea lui 
Gienn Miller (1954) a coincis cu Impli- 
nirea a zece ani de la moartea cunoscu- 
tului orchestrand american căzut îm- 
preună cu celebra sa formație, într-un 
accident de avion. Acest omagiu are 
si meritul de a reda evoluția muzicii de 
jazz între cele două războaie și de a 
readuce pe ecran pe citiva dintre marii 
clasici ai genului (Louis Armstrong. 
Gene Krupa). a 


e Saity. O focă refuză cu inteligență, cu 
lidelitate ṣi cu farmec să tie doar partener 
de vacanță. Ea vrea și pină la urmă se 
impune tovarăș de viaţă pentru tinărul ei 
stăpin. Film candid și voios, folosind ştiute 
rețete cinematografice cu care autorii merg 
drept la inima spectatorilor, a inimilor tinere 
fireşte, indiferent de virsta posesorilor, 
inimi care l-au îndrăgit şi pe blindul Ben 


* Căpitan la 15 ani 

Extraordinar! Da, cred că acesta este 
cuvintul ce trebuie rostit atunci cind vezi 
cum mesajul lui Jules Verne străbate din 
secolul trecut ajungind în zilele noastre, 
neintinat, într-o sală de pe «bulevardul til- 


si batjocoritoare. E drept că au acea dul- 
ceaţă a ritmului song-urilor de preerie. Dar 
asta e o calitate de realism, de culoare 
locală şi nicidecum cusur. Cit despre 
tehnicolorul «dulceag», nepotrivit cu ceața 
şi cenușa din inimă, asta iarăşi este cali- 
tate nu cusur. Aproape totdeauna natura 
are ironica idee de a fi maximum de tru- 
moasă în momentele cind nemernicia, ne- 
dreptatea, suferința sint maximum de urlte. 
Cit despre mesianismul de carton al erou- 
lui, care lasă baltă nevastă şi copii plecind 
să fluiere vint în lumea largă, asta e de 
asemenea o tă minciună. Eroul nu 
lasă nimic baltă. Din contra. De îndată ce 
a înjghebat un rost își aduce în California 
soţia și copiii. În sfirşit, e adevărat că, pre- 
sat de impresarul său să renunţe la cîntece 
subversive, el consimte şi îi dă o listă cu 
cintece inocente (de pildă in care bărba- 
tul Işi ucide soția). Dar... în momentul 
execuţiei la microfonul public de la radio, 
el sloboade cele mai revoluționare refrene, 
spre furia impresarului. El face asta nu o 
dată, ci de mai multe ori, pină ce impresa- 
rul exasperat, îl concediază, spre fericirea 
eroului care va lucra de acum înainte liber 
cu cîntecele,de la om la om. 

Cumplit de frumos trebuie să fie acest 
film dacă critica «bineginditoare» n-a putut 
să-l torpileze altfel decit declarind, de şase 
ori, declarind imperturbabi! că da este nu 
si nu este da. 

Şi este un model de film «politic», ade- 
vărat politic, ne-apăsat, ne-subliniat, ne- 
Samanna şi străbătut de o poezie infi- 
ni 


D.I. SUCHIANU 


Producţie a studiourilor americane. Regia: Hal 
Ashby. Sconariut Robert Gelcheil, bazal pe auto- 


John Lehne, Ji-Tu Cumbula, Randy Quaid 


mului» din București! Tinerii — şi ei în 
jur de 15 ani -- stau pe scaune şi chiar în 
picioare, privind fascinați la aventurile că- 
pitanului căruia undeva, pe o coastă afri- 
cană, i s-a ridicat o statuie. Statuia «unui 
tinăr delicat și dirz care privește impasibil 
zarea» — aşa ne spune autorul. Ce con- 
tează dacă pentru un ochi cit de cit cu- 
noscător povestea este însăilată elemen- 
tar, fără virtuţi cinematografice şi cam la 
repezeală? Contează doar că pe urmele 
lui Jules Verne merg de peste un secol 
tinerii de pe toate meridianele, însoțind 
cu aceeași pătimaşă curiozitate pe acest 
imaginar călător, în jurul pămintului în 
timpul record de 80 de zile, în centrul pă- 
mintului, pe solul lunar sau pe mările și 
oceanele Terrei. Da, extraordinar. Acesta 
e cuvintul! 


S.D. 


E 


Există la New York pe strada 
Lafayette, colț cu Avenue a 
3-a, un restaurant, Lady 
inema Astor's, sau cum am spuni 
noi, «La Lady Astor». Doam 
na cu pricina, pe la jumăta 
tea secolului trecut, deci fără 
camere de televiziune şi reporteri de scan 
dal, a fost un fel de Jacqueline Kennedy 
«de la patru'ș'opt». O stea mondenă. S-a 
stins şi ea, ca toate stelele ce-s pieritoa- 
re, a lăsat în urmă nu ani-lumină, ci de- 
cenii de beznă-uitare, dar intimplarea a 
vrut ca numele să-i rămină în zodia unde 
gălăgia publicitară se confundă cu valoa- 
rea. Astăzi, în fostul salon cit un teren de 
fotbal al lui Lady Astor, pe sub candela- 
brele cu luminări şi aplicele cu luminărele, 
printre pereţii cu tapet stinjeniu și oglin- 
zile cit un perete, se aşează în canapele 
adinci, oameni de teatru ca să se vadă 
între ei şi, mă tem, mai mult ca să fie vă- 
zuți. Aceasta, în schimbul celei mai puțin 
costisitoare consumații a locului, un gin- 
ger-ale,o bere de ghimbir, străvezie, insi- 
pidă şi fără alcool. Proprietarul, negustor 
deștept, tolerează clientela pitorească si 
păguboasă, deoarece ea atrage de citeva 
ori pe atiția vizitatori profani — «fraieri», 
in dimbovițeană — care achită nişte note 
de plată cit un salariu mediu săptăminal 
în speranța că la același preț vor savura 
şi prezenţa vreunei mari personalități «in 
carne şi oase». 

O omenească nevoie de a schimba cit: 
o vorbă şi confirmarea promptă a expe 
rienței de acasă, că pulsul teatrului îl sim! 
nu din presa de specialitate, ci la şuetă 
mi-au purtat destul de des paşii către fir 
ma cu iz nobiliar de pe strada Lafayette 
Dar dolarul jumate al, ginger-ale-ului meu 
nu mi-a oferit niciodată prilejul de a savura 
vizual vreun fazan artistic mai acătării. |: 
schimb, am văzut alte minuni. 


Duplicate v 


Întiia oară cind am ridicat privirea către 
sursa vocii contraalte care ne întreba pe 
mine și un amic, scriitor dramatic, ce ser- 
vim, mi s-a tăiat respiraţia. Bette Davis — 
ediția de prin 1940! Primul impuls a fost să 
sar În picioare şi să mă inclin adinc. Al 
doilea. mai rational, să-i arăt că stiu si eu 
să aprind două țigări deodată și să-i ofer și 
Ei una. Al treilea, și mai rational, să nu mă- 
ninc şi să nu beau nimic din mina acestei 
Jezebel, femeie negreșit diabolică, pe cale 
de a deveni și mai negreșit Baby Jane 
Apoi mi-am dat seama că era numai o 
Bette Davis. Pe cea adevărată, septuage- 
nara, cu obrazul ca o hartă tragică a ero- 
ziunilor lăsate de scurgerea timpului, abia 
o contemplasem la televizor primindu-și 
premiul pentru întreaga carieră al Acade- 
miei de Arte Cinematografice. Copia con- 
formă a răspuns calicie: noastre gingera- 


O «greșală de distribuție» soldată 
cu un triumf: triumful curajului 
de a-ţi impune personalitatea 
(Liv Ullmann în Anna 

Christie, de O'Neill) 


Pi 


> 


Nul Brynner, «regele Siamului», 


şi Constance Towers, «iubita» 
din umbra majestăţii sale... 


superstarul 


(scenă i 
din spectacolul muzical ~ 


Regele gicu mine) 


oasele 


@ Pictura de gan 
ca şi kitsch-ul 
cinematografic 
își au 
consumatorii lor 
Actori-șomeri- 
chelneri 
care-și 

«confecţionează» 
chipuri gata celebre 
ca să-ţi servească 

un gin-fizz 

A fi actor 

şi a te oferi 

pe un afiș de teatru, 
precum 
«specialitatea casei» 


~ 


leşti cu o ocheadă complice şi s-a depăr 
tat, jur, cu o mină pe coapsă, clătinind 
nervos din cot, ca să fim siguri că pune 
la cale comanda. Ce poate să facă o Bette 
Davis cu un ginger-ale decit să-l pună la 
cale? 

Am privit mai atent imprejur, mi-am in 
terogat amicul și am început să mă dumi 
resc. Lady Astor's era deservit aproape 
exclusiv de actori și actrițe fără angaja- 
ment. Regizorilor, impresarilor, producăto- 
rilor care frecventau restaurantul-pepinieră 
de unemployement artistic li se ofereau 
pe tavă o sumedenie de amploauri actori 
cești. În martie-mai 1977 serveau la Lady 
Astor's şi o Deanna Durbin, și o Lauren 
Bacall, și o Kim Novak și un Gregory 
Peck (barmanul). Orarul nocturn le lăsa 
timp să-și incerce peste zi norocul la audi- 
țiile-concurs pentru piesele sau filmele la 
care tocmai se alcătuiau distribuții. Veni- 
turile îi ajutau să supraviețuiască, cit de 
cit demn, într-o luptă pentru existentă 
unde piața de desfacere a spectacolului 
nu putea oferi de lucru la mai mult de o 
treime dintre profesionişti. 

Remarcasem și pină nci prin antica- 
mere că multe secretare Bduceau a copii- 
xeros-color după Margaux Hemingway, 


$ 


nepoata marelui romancier, consacrată 
drept modelul feminin de publicitate al an: 
lor 1976-1977. Mă minunasem cite Marilyn 
Monroe surideau blond pe după tejghelele 
din magazine (ceea ce, să tim drepţi, nu 
dăunează deloc comerțului). Mă gindisem 
că faimosul aforism al sociologului Marshall 
Mc. Luhan, după care mijloacele modeme 
de informare în masă au transformat ma- 
pamondul într-un «tirg global», putea fi 
completat cu ideea unui muzeu-globai al 
figurilor de ceară după unicatele imprima- 
te pe hirtie și peliculă în triliarde de exem- 
plare. Poate că adevărata mare dramă a 
actorilor-şomeri-chelneri de aici consta, 
dincolo de aspirația artistică neimplinită 
in faptul că In loc să fie ei înşişi, impru 
mutaseră chipuri gata celebre şi celebrate 
Cu atit mai fără speranță cu cit, la lumina 
orbitoare a gloriilor înscrise în neon, izbu 
tesc, se știe, nu produsele in serie, ci con 
trariul lor. Insolitul. ineditul. Personalita- 
„a nemaiintiinită, 


Vedeam la un teatru de pe Broadway 
piesa «Equus» de Peter Schaffer, unde cap 
de afiş era Anthony Perkins. Vedeta ina 
inta pentru prima oară spre public, cind 
l-am auzit pe vecinul meu de stal șoptind 
consoartei: «—Tony, babe!» Familiar, di- 
urn, și la urma urmei, explicabil. ÎI văzu- 
seră de atitea ori intre cei patru pereți de 
acasă, pe ecranul mic al televizorului. Ii 
contemplaseră mai mare decit viu și na- 
tural, mai pregnant decit aievea pe ecra- 
nul copleșitor al cinematografului. Şi iată-l: 
Anthony -Tony, tin carne şi oase» are o 
semnificaţie direct comestibilă. A mînca 
din ochi o vedetă. A sorbi din privire o 
stea. A devora din toată ființa o apariție. 
Şi viceversa. A te oferi pe un afiș de tea- 
tru precum «specialitatea casei» pe un 
meniu de restaurant. A juca «Hamlet», 
precum, să spunem, cu mențiunea subințe- 
leasă «bucătarul şef vă recomandă». Con- 
sumatorii se imbulzesc, fac cozi, plătesc 
supraprețuri exorbitante. O serie de trei 
luni cu o piesă în care juca Al Pacino se 
vinduse integral în două zile. «Anna Chris- 
tie» cu Liv Ullman, la fel. Așa, de exemplu, 
un fost campion al magniticienţei virile, 
Yul Brynner, drapat ad-hoc în imprimeuri 
eteminate, apărea în chip de suveran al 
Siamului Intr-un musical, «Regele şi cu 
mine». Impresia de ridicul o agrava majo- 
ritatea feminină a publicului care, de ace- 
lași leat sexagenar cu protagonistul, chiț- 
căia ca puberele la concertele lui Elton 
John. El, Brynner, nu putea fi învinuit de 
chiul. Își dezvelea torsul şi bicepşii. Cinta 
conştiincios şi juca teatru din răsputeri 
Cind murea În final o făcea precum lebăda 
din soloul de balet al lui Saint-Saens. Nu- 
mai că, în loc să fluture din ce în ce mai 
stins din aripi, pilplia din pleoape și filfiia 


suspine, în acompaniamentul violoncelelor 
din orchestră (atit cit acestea se maiauzeau 
la concurență cu suflătoarele emoționate 
din sală). Demonstrația de star-system 
mi s-a părut pur şi simplu odioasă. O parte- 
neră vizibil mai dotată decit capul de afis, 
dar mai puțin precedată de reclamă, Con- 
stance Towers, nu numai că nu avea 
acces la neonul de pe fațada teatrului, dar 
şi pe scenă, în pofida diametrelor de crino- 
lină victoriană pe care le purta, abia-abia 
era lăsată să se vadă. Majestatea sa se 
indrăgostea la rampă sau in centrul sce- 
nei, iar ea se codea sfioasă în planul doi 
sau în cel mai bun caz, lateral. lar la aplau- 
zele finale, regele, de-a dreptul prost cres- 
cut, fiindcă acum nu mai putea invoca nici 
protocolul curții Siamului, i se așeza în 
față astfel incit omagiile publicului să i se 
adreseze lui și numai lui. În asemenea 
imprejurări, te gindești că poate intr-ade- 
văr stardom-ul, situația de star, rezultă 
mai mult din publicitate şi alte condimente 
extraartistice, în vreme ce carea și oasele 
sint cam puțintele. «Yul, babe!» 

Dar și Liv! Şi Al! Şi Tony! Şi alții, mult 
mai numeroși decit imposturile incorona- 
te! Cu ei se intruchipează, în carne şi oase, 
pe scenă o abstracțiune sută la sută ame- 
ricănească. Aceea de star quality. Însu- 
şirea de a fi star. Sumum-ul calităților de 
star. «Stofa» de star. 


Ba e mitu 


S-au consumat de la Lilian Gish incoace 
tone de cerneală despre componentele, 
textura şi densitatea acestei «stofe». Ade- 
vărul cel mai important fără de care toate 
eşafodajele eseistice despre star-system 
se năruie, mi se pare că l-am intilnit într-o 
propoziţie a regizorului Peter Bogdanovich. 
Anume că dinainte de a exista adularea, 
trebuie să existe obiectul adulării». Lumi- 
nile rampei au altă necruţare decit acelea 
ale platoului de filmare. Acestea — nu e 
un secret pentru nimeni — mai pot şi 
măslui, uneori, flacăra interioară. Dar dacă 
ea nu se stinge sub răsuflarea lacomă a 
sutelor de inşi dintr-o sală de teatru care 
au plătit bani grei ca să mănince din ochi, 
să soarbă din privire, să devoreze pe să- 
turate, şi în acelaşi timp, nespus de năzu- 
roşi cu ce li se oferă spre devorare, atunci, 
da, star quality EXISTĂ! În pofida at- 
mosferei sărbătorești de la reprezentațiile 
eveniment teatral cu staruri de cinema, re- 
laţia dintre spectatori şi vedetă am sim- 
țit-o ca fiind de o cruzime fundamentală. 
Cam ca aceea din arenele vechii Rome, 
unde publicul venea să ovaţioneze cite un 
gladiator reputat invincibil, dar şi să-i pin- 
dească posibila cădere. 

leşea victorioasă Liv Ullman, deși în 
«Anna Christie» de Eugene O'Neill, era, la 
prima vedere, greșit distribuită. Imposibil 
să crezi că femeia cu chip de madonă și 
sănătate scandinavă în fiecare mișcare, a 
fost vreodată prostituată de port. Dar, 
totodată, imposibil ca după filmele lui 
Ingmar Bergman cu ea, să crezi în ino- 
cența madonei Ullman. Actriţa care, evi- 
dent, știa aceasta, optase să-şi infățişeze 
pe scenă propria personalitate. Mitul 
Ullman. Adică o femeie matură, lucidă, 
deşteaptă, sensibilă, care, Impovărată de 
experiența tuturor impurităților vieții, îşi 
strigă, cu o sinceritate răscolitoare, aspi- 
rația şi dreptul ei omenesc la puritate. 

Izbindea, în fața amfiteatrului cu devo- 
ratori, Anthony Perkins. Fostul adoles- 
cent vulnerabil la suferințe sentimentale, 
tot uscăţiv, tot plin de farmec, te convin- 
gea că, maturizat, a devenit un bărbat în 
stare să sufere pentru umanitate. În 
«Equus», juca un psihiatru căruia i se în- 
credințase cazul unui băiat vinovat de o 
sălbatică violenţă faţă de un cal (de unde 
şi titlul piesei). Or, pe măsură ce trata- 
mentul înainta şi el descoperea rădăcinile 
violenţei, psihoterapia i se părea tot mai 
zadarnică. Degeaba încerci să vindeci ne- 
bunia individuală într-o lume care e ne- 
bună. Acest rol amar și nespectaculos era 
interpretat de Perkins cu o asemenea artă 
a filtrării fiecărei replici prin gind, cu atita 
concentrare gravă și responsabilă, incit 
interesul cvasi-polițist al anchetei psihia- 
trice pălea complet în favoarea diagnosti- 
cului social, transfigurat in cutremurare. 

Triumfa strălucit Al Pacino în «instruc- 
ţia recrutului Pavio Hummel» de David 


O actriță despre care cronicarii dramatici 


ar trebui să scrie în versuri: 


(din Alice nu mai locuieşte aici) 
în rolul Maşei 
i 


din «Trei surori». 


uron 


Rabe. Un răcan care o făcea pe prostălăul 
ca să scape cu viață din Vietnam. Care 
afla că la a doua rană de război avea șansa 
regulamentară de a fi trimis la vatră şi de 
aceea se vira singur în toate ambuscadele. 
Care se exaspera că ieșea nevătămat din 
toate băile de singe și, în cele din urmă, 
murea stupid într-un bordei, de glonţul 
unui comis-voiajor tot american, venit să 
culeagă profiturile și plăcerile ocupaţiei 
Pavlo era depus în sicriul de plumb cu care, 
în sfirşit, avea să fie trimis la vatră şi de 
acolo işi striga părerile despre războiul de 
agresiune. Ultimul cuvint era dintre acelea 
care la noi nu se pronunţă pe scenă. «Shit»- 
excrement. Pacino il răcnea la nestirşit cu 
un «i-i-i» ca un şuier de şrapnel care, li- 
teralmente, îți pătrundea printr-un timpan 
și-ți ieșea prin celălalt, și căruia îi punea 
capăt zgomotul sec al capacului de sicriu. 
Tinăra vedetă din Nașul, Sperietoarea și 
O după amiază de ciine demonstra pe 
scenă și harul înnăscut de a comunica pu- 
blicului, și virtuozitatea dobindită de a 
trece de la comedia feroce la drama fe- 
roce, amindouă la un nivel de memorabilă 
excepţie. Dacă admitem că există actori 
monștri sacri, atunci Al Pacino este unul 
monstruos de sacru. 

Subjuga amfiteatrul, Ellen Burstyn, in 
Maşa din «Trei surori» de Cehov. Timp 


Dacă putem admite că există actori 

«monștri sacri», atunci Al Pacino 

este unul monstruos de sacru (în 

rolul recrutului Pavlo Hummel din 
piesa lui David Rabe) 


de trei acte vedeam o femeie îndrăgostită 
pe care buna creștere de acasă o învățase 
să stea frumos și drept. În actul ultim, 
unde iubitul ofițer îi pleca pentru totdeau- 
na, iar Cehov i-a dat numai citeva replici, 
o simțeai cum cuviincioasa ținută dreaptă 
o doare pină în măduva spinării. Nu se în- 
doia nici acum, dar cind li spunea scurt 
«adio» se fringea brusc ca un animal rănit 
pentru a redeveni, în clipa următoare, dem- 
na soţie a profesorului de liceu, speciali- 
tatea limba latină. lată o actriță despre 
care, dacă aș fi cronicar dramatic, mi-ar 
fi ruşine că nu știu să scriu în versuri (mai 
cunosc citeva și pe scenele bucureştene, 
dar din păcate, lipsite de șansa unui sce- 
nariu ca Alice nu mai locuiește aici). 

Distanţa astronomică dintre duplicatele 
de la Lady Astor's şi unicatele de pe 
Broadway mi-aduce aminte de o anecdotă 
care circula în legătură cu lansarea în 
Franța a filmului Cum să furi un milion 
cunoscut și la noi. Cică distribuitorul fran- 
cez i-ar fi telefonat producătorului holly- 
woodian: — «Trimiteți-mi falsurile de ta- 
biouri din film să tac cu ele o expoziție 
publicitară — «Nu pot, că am făcut-o noi», 
răspunde celălalt. — «Atunci, cum mă 
descurc?» — «Păcăleşte-i cu originalele!» 

Ei, da, în materie de artă plastică,falsurile 
pot avea putere de circulaţie. in rama sce- 
nei de teatru insă, unde se expun în carne 
şi oase, stelele filmului ori sint ele, cele 
autentice, capodoperele histrionice, ori nu 
sint deloc. Yul Brynner era o făcătură, 
dar nu un fals. Pictura pompieristică şi 
de gang, ca şi kitsch-ul, îşi au consumatorii 
lor, cărora maeștrii genului le oferă tacimul 
preferat. Chestie de gust. Unii aspiră la 
bolta cerească. Alţii se opresc la cerul 
gurii. 


Radu Nichita RAPAPORT 


cartea de film 


Nu se poate 
creație cinematografică 
fără 
cultură cinematografică ! 


poze / 
* N 


MORIN ` 
AE AE AEA aE a a 


O carte incitantă ca un 
star, de iubit precum un 
star, de discutat şi contro- 
versat chiar, tot precum 
un star, este această... 
«Starurile» a lui Edgar 
Morin, pe care ne-o pune 
la indemină Editura «Meridiane» în tra- 
ducerea lui Paul B. Marian. 

Cartea este de maximă seriozitate, 
iar cine se așteaptă la o lectură de diver- 
tisment sau la detalii picante surprinse 
prin broasca ușii va fi dezamăgit. Morin 
se vrea și este — atunci cind cercetează 
fenomenul cinematografic — un filozof 
dublat de un sociolog. Demersul său 
are o finalitate explicit formulată: «În- 
cerc să situez starurile atit din punctul 
de vedere al unei sociologii fenomenale 
moderne, cit și din punctul de vedere al 
unei antropo-sociologii generative, ce 
se străduieşte să sesizeze principiile 
organizatorice fundamentale pe baza 
cărora fenomenele se actualizează și 
se dezvoltă istoriceşte». Apreciind că 
naşterea şi cristalizarea starului ar putea 
fi plasată la începutul deceniului doi, 
cercetătorul distinge două perioade 
esențiale în evoluția «divismului» pină 
astăzi (acel «azi» care insemna data 
apariției cărții, adică 1957. Este important 
de reținut acest lucru, pentru că ediția 
a treia a lucrării, cea din 1972, pe care 
o citim noi acum, cuprinde un capitol 
final scris ulterior, unde autorul urmă- 
rește succind mutaţiile conceptului în 
perioada de după 1957). 

Altfel, ar fi o primă perioadă, aceea 
în care condiţia starului ține de noțiunea 
mitului. Starul ca ființă divină, inaccesi- 
bilă, ca mit cu chip de om, ca summum 
al tuturor proiecțiilor spectatorului. Ti- 
pologia este variată (indeosebi cea temi- 
nină), rămine insă comun acest fond de 
idealitate (şi — de ce nu? — ușoară 
irealitate) al starului. O mutație funda- 
mentală distinge Morin după anii '30, 
cind — în funcție de transformarea cine 
matografului, de sociologizarea masivă 
a temelor sale — conceptul de star se 
modifică treptat, dar puternic: condiția 
mitica e serios diminuală (in unele 
cazuri pină la anulare), făcind loc unei 
tendințe de «profanizare», de aducere 
a starului cu picioarele pe pămint (ca 
să nu mă exprim mai prozaic). Aurei 
mitice li urmează o aură de realism. 
Starul nu mai este fabricat atit pentru a 
susţine proiecţiile spectatorului, cit do- 
rințele sale (noi) de identificare. Între 
ireala Greta Garbo şi «concretul» James 
Dean, de pildă, stau mai mult decit două 
decenii de cinematograf: stau două 
decenii de mutații în condiția socială 
şi psihologică a publicului. 

Îndeosebi aceste profunde sugestii 
degajate din solida cercetare a lui Morin 
rețin atenția, dar nu numai ele. Fiindcă 
autorul nu este doar un istoric al con- 
ceptului de star, ci și un critic (în sensul 
de analist) al său. Mecanismele com- 
plexe care funcționează în procesul 


de creare a starului şi apoi de menţiner: 
a lui în conştiinţa publică sint demontat: 
ia rece (nu fără o discretă malițiozitate) 
materialul exemplificator fiind organiza! 
sistematic, cu mare seriozitate, precun: 
într-un scurt tratat ştiinţific. Nu altceva 
putem afirma şi despre pasajele care 
demontează categoria de mecanisme 
nu mai puțin semnificative ale — cum 
să spun? — «fann-ismului, mecanis- 
mele care întrețin adoraţia divei în inima 
şi mintea suporterului (aici, citeva do- 
cumente reproduse sint de-a dreptul 
tulburătoare, iar declaraţia unei stu- 
dente de 22 de ani precum că Deanna 
Durbin «a avut mai multă influență 
asupra mea decit toate cărțile» m-a 
înghețat...) 

Sigur (aşa cum observă postfata sem 
nată de Ecaterina Oproiu, o postiață 
luciga, care știe să adore cu masiră 
cartea şi care nu se impiedică în reve 
rențe inutile) se poate discuta (eventua! 
pină la contradictoriu) asupra unor ide: 
formulate de Morin, după cum se poat: 
observa că ace! amintit capitol final, 
adăugat ulterior, nu este de natură — 
după opinia mea — să clarifice deplin 
şi să analizeze in profunzime mutațiile 
de ultimă oră în evoluția conceptelor 
de star și de star-sistem (acesta din 
urmă, ciudat, nemaituncţionind după 
părerea autorului...) Dincolo insă de 
aceasta, «Starurile» este o carte impor- 
tantă, de cea mai consistentă ţinută 
deatică şi științifică, opera unui on: 
care ştie că Înainte de a fi iubit sau (ma: 
știi?) ignorat, cinematograful trebuie 
ințeles și explicat. 


Aurel BĂDESCU 


istoricul francez de film 
Charles Ford a scris o 
carte despre Hollywood, 
o carte despre viața de 
toate zilele în fostul im- 
periu al filmului. O mono 
grafie adresată nu atit 
posterităţii, cit nouă, contemporani încă 
ai marilor stele și regizori, ai marilor 
patroni care au clădit cetatea filmului 
american. 

Nu este prima carte a autorului ce se 
referă la Hollywood, nici prima care reia 
în cuvinte o istorie inscrisă pe bandă de 
film; dar aceasta pare a-și propune 
scopuri noi. După ce face o incursiune 
în «datele istorice» și localizează «apa- 
riția industriei cinematografice», auto- 
rul trece la reconstituirea «vieții coti- 
diene în studiouri» care, dincolo de 
munca ce pare a fi respectată, mai 
înseamnă și diverse «miraje» sau «goa- 
nă după distracții» şi dacă mai adău- 
găm. «patima fastului», atunci iată că 
avem în fața ochilor «Hollywoodul sau 
noul Babilon», ce încearcă totuşi să se 
regăsească şi porneşte «in căutarea 
responsabilității», dar din nefericire prea 
tirziu, căci «luptele politice» şi «apariția 
sonorului» duc inevitabil la sfirşitul 
unei epoci. 

Acesta ar putea fi un sinopsis al 
evoluției şi căderii Hollywoodului, aşa 
cum îl vede, pe capitole, de la Paris, 
Charles Ford. Este o mică monografie 
adresată în primul rind contemporanilor, 
pentru că incearcă să înfringă exotismul 
care a învăluit, şi încă învăluie, ex-capi- 
tala filmului american. Hollywood a in- 
semnat o industrie cinematografică, un 
star-system — şi un miraj, fiecare 


j 


decurgind firesc din celălalt și creind 
un sistem mai curind închis, de auto- 
conexiuni şi interdependente. Star-sys- 
tem inseamnă industria vedetei, reglată 
de clasamente şi multe «office»-uri, 
iar mirajul vedetismului alimentează la 
rindul lui industria propriu-zisă. 

Cum s-a ajuns la o imagine exotică 
și ușor sentimentală în cazul unui «im- 
periu» ce s-a bizuit în primul rind pe 
bani, pe exploatarea vedetei și pe mira- 
jul efemer al gloriei? Destul de simplu: 
a furnizat-o el înşişi. În 1914, preşedin- 
tele Camerei deputaţilor, Paul Descha- 
nel, se adresa astfel cineaştilor ameri- 
cant «Dumneavoastră reprezentaţi rea- 
litatea, dar nu trebuie să arătaţi poporu- 
lui decit aspectele ei cele mai nobile». 
De ce oare? Poate pentru că părțile mai 
puțin nobile nu erau şi rentabile ca 
rețete. Iluzia «nobleţii» s-a arătat mult 
mai aducătoare de bani. Peste mai bine 
de zece ani, unul din comandanții su- 
premi ai «titanicului» hollywoodian, re- 
comanda mai departe filme distractive, 
optimiste, constructive, care să nu stir- 
nească indignarea nici unui strat social 
«Un film ar trebui să producă aceeași 
impresie ca şi predica unui pastor sau a 
unui bun pedagog» (Will H. Haye, citat 
de Charles Ford) și așa, incet-incet, 
tot căutind și nemaigăsind aspectele 
nobile ale vieţii, Hollywoodul a început 
să le producă înlăuntrul său, tot opti- 
mizind la nestirșit a apărut poleiala aurie 
și cea argintie care au luat locul defi- 
nitiv metalelor adevărate. O industrie 
a mirajului standardizat cu agenţi pur- 
tători: actorii-vedete. Tot ce a lăsat mai 
bun Hollywoodul filmului au fost, de 
tapt, excepţii anti-hollywood. 

Dacă Charles Ford observă cu minu- 
lie cei trei termeni — industrie, vedetă, 
miraj — nu li şi pune însă întotdeauna 
ìn relaţii dialectice; dacă vorbește cu 
venerație justificată despre munca pio- 
nierilor, greșește în schimb numindu-l 
pe Erich von Stroheim —cel carea refu- 
zat poleiala — victima «patimii gran- 
dorii». Dacă priveşte cu suspiciune, 
adesea, iluzia opulenţei sau boemei, 
nu coboară, în schimb întotdeauna pină 
la cauzele adevărate ale mistificărilor 
hollywoodiene. Dacă Charles Ford a 
scris o monografie a Hollywoodului cel 
de toate zilele pentru acum, poate că 
ar fi necesară încă una — mai profundă 
sau mai aspră — pentru posteritate. 


Paul SILVESTRU 


(Urmare din pag. 24) 


incidente în păstrarea proporției de aur, 
colaborarea rămine exemplară. Mai 
mult: demnă de invidie. Mai ales că in 
pagina 4, jos, cules cu litere microsco- 
pice este un nume căruia literatura cine- 
matografică, atit puţină cit s-a tipărit 
pină acum, îi datorează totuși enorm: 
Viorica Matei. Redactor — scrie pe filă, 
dar noi știm că adevărata sa funcţie se 
cheamă: animator. 


15 


$ 


Elvis Presley: 
un fenomen muzical. 


cronica 
eroului real 


<Ultimul spectacol> 


lată ce se zice că s-ar fi petrecut la 
inmormintarea lui Elvis Presley. Se zice 
că ar fi fost 10000, dacă nu 20000 de 
oameni veniți de peste tot, cu toate 
mijloacele de transport, de la căruță 
la avion; se zice că peste o sută de 
poliţişti au trebuit să se ranforseze ca 
să țină piept celor care voiau să pătrundă 
în casa unde era depus sicriul, pentru a 
arunca o ultimă privire spre cel care-i 
făcuse de atitea ori să leșine, «să 
moară» isterizați de rock-ul lui; se mai 
zice că, în loc de două, cit era prevăzut, 
«ultimul spectacol» al lui Presley, ar 
fi durat patru ore; se zice că toată 
noaptea admiratorii ar fi stat agățaţi 
pe grilajul locuinţei în care să găsea 
doar familia, in strictă intimitate; se 
mai vorbeşte de uluitoarea scenă în 
care un necunoscut automobilist ar fi 
pătruns, ca un nebun, cu mașina în 
mulțime și cu aceeaşi viteză ar fi dispărut 
urmărit de poliție, care nu l-a mai găsit; 
se zice că din acest original urlet de 
auto-durere, două femei tinere ar fi 
fost ucise pe loc, o a treia ar fi decedat 
la spital, iar alte şase persoane ar fi 
fost rănite, mai mult sau mai puțin 
grav, dacă asemenea nuanţe mai intere- 
sează. 

Ceea ce nu se mai zice şi se numără 
cash, este fabulosul profit adus de 
acea zi tristă casei de discuri R.C.A., 
firma la care Presley a înregistrat din 
1956 toate cintecele sale: vinzări fără 
precedent s-au înregistrat în ziua în- 
humării, pe tot teritoriul Statelor Unite. 
Doar la Indianopolis, In acea zi, s-au 
vindut 250 000 de discuri din celebrul 
«Moddy Blue». Atelierele de presare 
ale firmei — care scoteau în mod normal 
cam 100 000 exemplare pe zi — au lucrat 
24 de ore din 24 pentru a face faţă cererii 
de discuri. La cifra de afaceri a lui 
R.C.A., se adaugă — chiar dacă pare 
neinsemnat la nivelul lui — frumosul 
dever al supermagazinului vecin cu 


Rubrica 
«Filmul, document al epocii — 
Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 
de Radu COSAȘU 


casa decedalului care a «mers» in acea 
zi cum n-a «mers» niciodată in viața lui, 
vinzind cantități industriale de băuturi 
şi hamburgeri, laolaltă cu ediția de 
buzunar a vieții lui Presley. 

În sfirșit — ca să nu mai fie vorbe — 
chiar În prima noapte de veşnică amin- 
tire, patru şmecheri s-au introdus in 
cavoul idolului cu gindul de a fura 
sicriul şi a-l negocia In termenii unei 
răscumpărări fără de precedent Poliția 
a aflat la timp și n-a mai fost nimic de 
povestit. Rămine de ascultat doar 
muzica aceluia care a fost. orice s-ar 
zice, un fenomen sociologic, o expresie 
melodioasă a grabei și nerăbdării timpu- 
lui său. Va dura ea mai mult decit timpul 
unei înhumări? Cine are răbdare să 
se gindească la asta? 


carnet 
de lucru 


9 Kar! Marx, viaţa și opera — subiect 
pentru un serial de televiziune, o pro- 
ducţie a cineaştilor sovietici şi ai celor 
din Republica Democrată Germană. Re- 
gia: sovieticul Lev Kulidjanov. În rolul 
principal: artistul bulgar Venceslav Kis- 
sev. Exterioare şi filmări pe locurile 
unde a trăit Marx, printre care multe în 
Franţa, în Anglia, în Belgia. 

e O crimă la Roma. Și incă o crimă 
Comisarul-anchetator: Marcello Mas- 
troiani Implicații: o fostă vedetă de ci- 
nema căsătorită cu un print — Ursula 
Andress; un scriitor — Peter Ustinov 
Studiu de caractere și moravuri de la 
«Dolce vita» citire... Regia: Steno. Titlul, 
evident: O dublă crimă 

9 Boxerul Muhammad Ali reafirmă la 
Londra că va juca într-o superproducţie 
rolul lui Hanibal cartaginezul, avind la 
dispoziţie sute de elefanţi. După care 
va juca rolul unui faraon egiptean avind 
la dispoziție 10000 de cai. 

e 11 septembrie 1977: decernarea 
premiilor Emmy — Oscar-urile televi- 
ziunii americane. 37 de distincţii pentru 
Roots (Rădăcini), serial care urmăreşte 
viața, pină la cele mai indepărtate ori- 
gini, a unei familii de negri americani, 
foşti cindva sclavi. Premii pentru: Elea- 
nor și Franklin (serial de romanţare a 
vieţii lui Roosevelt), pentru Peter Falk 
și al său Columbo, pentru Angie 
Dickinson şi al ei Sergent Anderson 


actorii 
vremii noastre 


Un prea fericit 
şi nu prea 


Pentru acest actor, televiziunea e o 
specie de miracol. El consideră că a 
privi zilnic micul ecran e o sărbătoare 
E impută oamenilor că nu știu să se 
bucure de ceea ce este extraordinar în 
viața lor — iar a vedea acasă un spec- 
tacol e pentru el ceva extraordinar. 
El regretă că semenii săi preferă să 
cirtească decit să se minuneze. El ob- 
servă că de cite ori e frumos afară, 
oamenii zic că e prea cald, și că,atunci 
cind plouă,zic că e urit. El deplinge faptul 
că oamenii se pling prea mult. El se 
bucură de norocul său de a se simți tot 
timpul fericit. 

Acest actor mai ştie că în artă există 


Jean Mara; 


e frumos afară 
oamenii zic 
că e prea cald, 
iar cînd plouă, 
zic că e wit?» 


perioade şi perioade. El știe că există 
vremuri cu mulți oameni de mare talent, 
după cum există anotimpuri cu mulți 
artişti de talent ceva mai mic, El sus- 
ține că pe vremea lui Racine, de pildă, 
nu existau chiar zece capodopere pe an, 
ci poate una, hai două... 

Acestui actor îi place să lucreze pen- 
tru televiziune, dar admite totodată că 
ultimul său serial, Karatekas et Co., 
era într-adevăr prost. El spune pe șleau 
că la vizionarea unui episod, acasă, a 
adormit. El zice că nu i s-a mai intimplat 
așa ceva. El iși mărturisește vina că a 
acceptat acest rol din plictiseală. Dar 
acest actor nu se oprește aici și merge 
mai departe susținind că, dacă într-o 
seară pe un «canal» e un film cu el şi 
pe alt «canal» un film fără el — el 
preferă «canalul» fără el! De ce? Acest 
actor explică: Fiindcă intotdeauna vrea 
să vadă ceva ce n-a mai văzut; fiindcă nu 
Încearcă nici o plăcere, privindu-se! 

Cine e deci acest actor care amestecă 
att de armonios generozitatea și ele- 
ganta blazare, buna dispoziție cu acer- 
bia față de propria persoană, optimis- 
mul prea voios cu un discret negativism? 
Jean Marais. Jean Marais e cel care nu 
incearcă nici o plăcere, privindu-se. 
Ca să vezi... 


filmul 
politic 


Hitler. aşa cum n-a fost 


«La stirșitul războiului, Hitler a rămas 
soldat, apoi a devenit șef de gară»... «Hitler 
a tăcut prima aterizare pe lună»... «Adjunc- 
tul lui Hitler a fost Bismarck, aflat și azi, 
după 30 de ani, în închisoare undea încercat, 
anul acesta, să se sinucidă»... «Sub condu- 
cerea lui Hitler, nu-ți era teamă, ca azi 
că, venind acasă, iţi vei găsi copilul strangu- 
lat sau mama violată»... 

Aceste afirmaţii care par culese dintr-un 
spitali pentru demenți, aparțin unor tineri 
cu totul normali, elevi de școală, fete şi 
băieţi Intre 13 și 18 ani, cărora li s-a dat să 
tacă o compoziție despre Hitler, în 1977, 
la Frankfurt, în R.F. a Germaniei. 3042 elevi 
au participat la această experienţă iniţiată 
de un pedagog, Dieter Bosmann, și răs- 
punsurile lor integrale au fost strinse într-un 
volum care va apare în luna noiembrie. 
«Der Spigel» — cunoscutul săptăminal — 
s-a grăbit să dea in premieră pagini ale 
acestui volum, sub titlul: «Hitler, aşa cum 
n-a fost; felul în care copiii noştri văd 
istoria». Se anunţă, pentru stagiunea muzi- 
cală de toamnă, premiera unei opere rock 
intitulate («trebuia să te gindești la asta»... 

— vorba unui francez): «Der Fuhrer». 
«Stern» — unul din cele mai populare 
hebdomadare germane — a inceput la 


Specialiștii 

caută sub straturi 
de var arta 
lui Rubliov. 
Dar nici un 
strat de praf, 
nici o umbră 
de uitare pes 
Rubliov-ului 
lui Tarkovski 


è privirea 


tunelul 
timpului 


-e 


Vorbele nemuritoare 


După moartea lui Groucho Marx, lumea 
continua să se gindească la el, jucindu-se. 
Jucindu-se cu vorbele lui, cu «bancurile» 
lui, cu nebuniile lui, înveselindu-se instan- 
taneu. E poate supremul elogiu adus celui 
care a cerut — în epitaful său — să stea pe 
lumea cealaltă lingă un om normal, adică 
un om care ştie ce inseamnă umorul. 
«Le Nouvel Observateur» l-a sintetizat pe 
Groucho în 12 replici celebre, pe care dacă 
nu le-aţi știut le veţi uita astfel, iar dacă le-ati 
stiut tot le veţi uita — ca să vorbim în spiri 


snrșitul lunii august, publicarea «Carnetelor 
doctorului Goebbels». «Bunte llustrierte», 
alt săptăminal de tiraj, a cumpărat cu 
200 000 de mărci povestea evadării lui Her 

bert Kappler, fostul șef al Gestapo-ului 
de la Roma (crimele lui au constituit su 

biectul filmului Represalii la Roma, cu 
Richard Burton, văzut și la noi), poveste 
scrisă de doamna Kappler însăși, ea fiind 
cea care l-a scos (Intr-o valiză, se zice, dar 
nimeni nu crede!) din spitalul militar italian 
unde criminalul de război işi ispășea con- 
damnarea pe viață. Doamna Kappler a 
devenit în citeva zile un superstar pentru 
presa de dreapta. Operația Kappler a săltat, 
desigur, comerciul cu suveniruri barbare. 
Săltindu-se comerciul, filmul nu putea ră 
mine pe dinafară. 


Un istoric, serios pină acum, Joachim 
Fest, lansează în această atmosferă, filmul 
său documentar, de lung-metraj, «Hitler — 
o carieră», în care manipularea a nenumă- 
rator imagini autentice duce la concluzia că 
fuhrer-ul a fost «un om de pe stradă», care 
a izbit-o În soartă, cum se zice, reuşind 
să-și construiască «o carieră germană», 
un spectacol gigantic cu care a innebunit 
mulțimile. Condamnarea morală trece pe 
planul secund, distanța față de cel numit 
de Gollo Mann «cel mai respingător și mai 
mizerabil scelerat din istoria Europei», e 
abolită, din 500 de imagini ale sale, filmul 
consacră doar cinci lagărelor naziste de 
exterminare ignorind total, într-un chip 
evident provocator, «Mein Kampf» şi ideo- 
logia ei, plinsetele cehilor la Praga în fața 
tancurilor germane, «noaptea de cristal» 
care a dezlănțuit sălbăticia rasistă. «Hitler 
fără hitlerism. Cel de al 3-lea Reich fără stea 
galbenă» — titrează «Le Monde», chiar în 


tul celui dus. Să spicuim 7, pentru că 6 ar fi 
prea puţin: 

Despre mama lui: «Mama adora copiii 
Cind eram mic, ea ar fi dat oricit să fiu şi eu 
copil.» Către guvernatorul statului Idaho: 
«Mulţumesc pentru cartofii pe care mi l-ați 
trimis. Aţi fi putut totuși strecura cite puțin 
unt în fiecare». Către un club antisemit 
care a interzis fetiţei sale accesul în piscină: 
«Avind în vedere că fata mea e pe jumătate 
evreică, n-ar putea să ṣe scalde doar pină 
la talie?» Către un club în care se hotă- 
rise să se înscrie: «După o matură chib- 
zuință, iată demisia mea. Nu pot să ader la 
o organizaţie care merge pină acolo încit 
mă admite printre membrii el». Luînd pulsul 
unui mort: «Ori omul acesta a decedat, 
ori mi-a stat ceasul». Dintr-o scrisoare 
către marele poet englez T.S. Elliot: 
«Vă mulțumesc de mii de ori pentru căldu 
roasa dumneavoastră ospitalitate și sper 
că atunci cind veţi veni în țara mea să faceti 
la fel». Din testamentul său: «Nu uitat 
să daţi 10% din cenușa mea, impresarulu 
meu.» 


«Pe lumea ailaltă, 
Š vreau să stau lingă § 
un om normal, 


adică un om 
care ştie ce 


` 
Înseamnă umorul» ` 


(Epitaful lui 


Groucho Marx) 


iim est d'une authenti bso! 


LA CROIX GAMMEE 


O manevră de reabilitare a na- 

zismului: Hitler şi alți criminali 

de război trecuţi, ca, artiști nor- 

mali” pe genericul unul film. O 

banalizare a odiosului. Mai drept 
ar fi: «Atenţie, bandiți!» 


prima pagină, cronica sa profund politică 
la acest film. 

Dar şi la Paris, vinzătorii de film nu stau 
degeaba cind afacerea Kappler «bat son 
plein». Şapte cinematografe reiau un alt 
documentar, ceva mai vechi, al unui englez, 
Philip Mora, «Swastica», recomandat de 
istoricul Castelot ca un «film de o absolulă 
autenticitate... scene rupte din viaţă care 
vă vor permite să trăiţi în intimitatea lui 
Hitler și a Evei Braun, scene care aduc un 
aport considerabil la istoria omului. Şi ce 
oml», Mora, într-adevăr, aduce — in această 
amplă încercare de a banaliza odiosul și 


Se caută, 
se caută, 


se caută j 


„„în adincul mării. Se anunță că un 
pescar danez a tras în năvodul său, în 
Marea Nordului, o cutie care conținea un 
film. Fără să se poată determina cit a stat 
bobina în adinc, a fost în schimb foarte 
lesne a se desluși imaginea. E un film 
despre Lenin. Lenin, după revoluţie, tinind 
un discurs. Lenin acasă, cu soţia sa. Lenin, 
În camera sa cu o pisică. S-a confirmat rapid 
că filmul a aparținut unui operator ameri- 
can, din epoca mutului. O copie a bobinei 
a fost depusă în arhivele postului de radio 
Danemark. 


lan: 


prim-p 
secolul XX 


ae 
Contestarea anti-nucleară. 
Lupta împotriva 

poluării atomice 

a mediului. 

Manifestație 

în R.F. a Germaniei 

împotriva construirii 

centralei nucleare 

de la Brokdorf. 

Pe cenotaful 

de la Hiroşima, 

care înregistrează 

pe cei care mor 

încă și azi de moartea atomică 
s-a ajuns la cifra 


crima — un Hitler în papuci de casă, idilic, 
un om de treabă, mingiind cînd un ciine 
ciobănesc, cind prunci drăguţi, un cinefil 
ca toți cinefilii care se uită cu plăcere la 
Pe aripile vintului impreună cu lubita sa, 
Eva Braun, și amicii săi, Göring, Goebbels, 
Himmler, trecuți frumos în distribuția fil- 
mului ca actori cunoscuți ai ecranului, ca 
un Gary Cooper de pildă, ca un Ciark 
Gable... În fața acestor fenomene profund 
îngrijorătoare, în care bussines-ul, show-ul, 
afacerile și arta manevrează rapid pentru a 
reabilita o ideologie criminală, dar care s-a 
dovedit, fie și pentru scurtă vreme, foarte 
eficace în frinarea unei crize mortale a capi- 
talului, merită citit acest incisiv articol al 
unui tînăr publicist și cineast francez, 
Christian Zimmer, în același ziar «Le Mon- 
de», sub titlul «Spectacol»: 

«În această săptămină rulează pe ecrane 
un film cu o distribuţie strălucită: Swas- 
tika. În trunte, o supervedetă: Adolf Hitler. 
Ceilalţi interpreți sint actori serioşi de 
compoziție care şi-au dovedit capacitatea: 
Hermann Göring, Joseph Goebbels, Hein- 
nich Himmler, Rudolf Hess, Martin Borman 
Albert Speer, Joachim von Ribbentrop... 
Cit priveşte vedeta feminină, ea este pro- 
babil mai puțin cunoscută de mulțimi, dar 
pare să aibă un frumos viitor. Ea se numește 
Eva Braun. În aceeași săptămină pe afiş, 
Represaiii la Roma, unde colonelul Kapp- 
ler e întruchipat de o altă vedetă apreciată 
de public, Richard Burton. Filmul, povestind 
masacrul de la Grotele Adreatine, este, 
tără îndoială, ca și Swastika, de «o auten- 
ticitate absolută»... Acesta e comerțul spec- 
tacolului. Exploatarea intensivă a actuali- 
tății. Așa cum se exploatează un teren, un 
zăcămint, o tehnică. Cit priveşte pagubele 
— ele se vor vedea mai tirziu». 


„Sub straturi de var. Pe de altă parte, 
ziarul Komsomolskaia Pravda anunţă 
descoperirea unor fresce ale lui Andrei 
Rubliov, în cadrul lucrărilor de restauraţie 
din catedrala orașului Vladimir. Specialiştii 
au găsit, sub un strat de var, lucrări de im- 
presionante dimensiuni — 100 m.p. — 
semnate de genialul artist și de colabora- 
torul său apropiat, Danil Cernii, Danil-cel- 
negru, «Hei, ăla Negrul» cum îl strigă 
oamenii prințului, «tu eşti șetul aici?», 
dialogul acela în primăvara lui 1408, în 
drumul spre Vladimir, unde Rubliov va 
urla lui Dani! că el nu poate, nu poate, nu 
poate picta «judecata de apoi», fiindcă arta 
lui nu e făcută pentru a înspăiminta oa- 
menii... Dar dacă ce şi-a închipuit Tar- 
kovski așa a și fost...? Minunată viața 
noastră de cinefili care vedem în orice tele- 
gramă la zi, filmul de cinema, precum bă- 
trinul, în somn, lei. 


Se filmează: 


N Fiim în film —o tentaţie nu tocmai 
inedită în cinematografia franceză 
(Noaptea americană a lui Truffaut 
n-ar fi decit cea mai recentă) l-a vizitat 
pe regizorul Bertrand Tavernier (şi cum 
vom vedea nu numai pe el) aflat pe pla- 
tourile de filmare cu Les enfants gates 
— Copiii răstățați, adică. Regizorul, 
destul de zgircit la vorbă de astă dată, 
impărtășește gazetarilor citeva idei gene 
rale despre story-ul pe care-l reali- 
zează: «Este — spune el — o cronică a 
Parisului scrisă de un binevoitor». Bine- 
voitorul în cauză este Insă un scenarist 
(Michel Piccoli) un cineast deci, un 
martor receptiv, lucid și tandru, Indră- 
gostit în primul rind de metropola pari- 
ziană, de locuitorii ei şi de viaţa pari- 
ziană (bineințeles, nimic din viziunea 
operetistică a lui Offenbach de odi- 
nioară). Dimpotrivă, viața pariziană pe 
care scenaristul — Piccoli o iubeşte, exis- 
tă în toată atmosfera orașului, pe stră- 
zile lui, în metro, în bistro, în toți oamenii 
pe care-i întilneşte. Există însă ceva ce 
scenaristul-personaj detestă, care se 
numeşte: scandalul imobiliar, escroche- 
ria despre ceva care ziarele umplu pa- 
gini, poluarea, ambuteiajul, nemulțu- 
mirea şi neliniștea, cu tot cortegiul lor 
de proteste. Şi cind un cineast este 
în căutare de subiect (Piccoli cunoaş- 
te bine specia așa că nu i-a venit greu 
să interpreteze rolul cu toată fineţea 
şi convingerea), filmul s-ar putea numi 
şi «Cum se naște un scenariu». Nu 
lipsesc nici scenele, inevitabile și ele 
ochiului unui asemenea scenarist In- 
drăgostit de Paris, adică cele de dra- 
goste, care constituie partea lirică a 
povestirii. La acest capitol, Tavernier 
face o digresiune: «Ştiţi care este, după 
mine, scena de dragoste cea mai emo- 
ționantă şi cea mai frumoasă din istoria 
filmului? — li s-a adresat el corespon- 
denţilor de presă aflați pe platou. lal-o: 


Mereu în paginile 
s revistelor, 
tot mai rar 

pe ecrane 
Liz Taylor) 


Chabrol, care s-a deplasat la Montreal, 
in Canada, ca să-l turneze. Scenariul 
porneşte de la un roman al lui Ed. 
McBain — al 87-lea de pină acum. 
Începe aşa: e o noapte ca de catran, 
cu o ploaie deasă de nu se vede la doi 
paşi. U tinara, uda pina ia piele, dă 
buzna în localul comisariatului de poli- 
ție. Este Patricia (rolul II joacă Aude 
Landry, o canadiană). Abia a scăpat 
de urmăritorul ei care vola s-o ucidă 
cu un cuțit. Dar verişoara ei, Muriel 
(interpretată de Lisa Langlois, altă cana- 
diană), zace moartă în ploaia care nu 
mai conteneşte. Detectivul Steve Carella 
(rol în care apare Donald Sutherland, al 
doilea rol de detectiv după cel faimos 
din Klute) este însărcinat să se ocupe 
de caz. Primul suspect i se pare a fi un 
oarecare Doniac (interpretat de un foarte 
subtil actor, Donald Pleasance). ŞI ur- 
mează o reconstituire. 

E Unchiul din America — nu este 
nici pe departe titlul vreunei comedii 
sau al vreunei melodrame. Este titlul 
unui film care pornește de la o biografie 
a unui om care nu a fost chiar ca toți 
ceilalți, celebrul biolog francez, Henri 
Laborit. Scenaristul Jean Grual s-a 
documentat îndelung şi a oferit poves- 
tea cinematografică a acestui biolog, lui 
Alain Resnais, care a și pornit la treabă. 

m Anton vrăjitorul — o comedie, 
ca ton, dar cu accente şi observații 
extrem de serioase, este In curs de 
realizare pe platourile din Republica 
Democrată Germană, în regia lui 
Gunther Reisch. Personajul care con- 
duce intreaga acţiune este acela al unei 
tinere (pe care o interpretează actrița 
poloneză Anna Dymna). Actriţa vor- 
beşte despre rolul ei din acest film, 
spunind că li serveşte enorm experiența 
pe care a căpătat-o pe scena teatrului 
Stary din Cracovia si mai ales neui- 
tatele repetiții cu Andrzej Wajda. 

m O dramă a celor care s-au rătăcit 
pe drumurile drogului, o poveste cine- 
matogratică pornind — se spune încă 
de pe generic — de la documente, fapte 
şi Intimplări reale, se află pe platourile 
americane În regia lui Terence Young 
Titlul filmului este Opium. lar în fruntea 
distribuției, două nume la care puţină 
lume s-ar fi aşteptat să le găsească 
impreună: Alain Delon şi Tashiro Mi- 
fune. Şi nu vor fi rivali, ci parteneri, 
adică amindoi poliţişti în brigăzile spe- 
ciale anti-drog. Realizatorii mărturisesc 
că nu pun bază pe efectul polițist şi pe 
suspens, ci mai mult pe forța de con- 
vingere a faptelor reale la care ei s-au 
referit şi care, tot ei o spun, sint cutre- 
murătoare şi vor suna în film ca un 
avertisment. 

E O poveste de dragoste cu un titlu 
electrizant Scurtcircuit — o poveste 
cu multe peripeții insă, pentru că tinăra 
îndrăgostită (Corine Cléry) este foarte 
cuminte şi foarte candidă, dar pare că 
nu prea știe pe ce lume trăieşte, în timp 
ce tinărul pe care ea il iubeşte (Bruce 
Robinson) este tot ce poate fi mai 
invers, adică neliniștit, nemulțumit, veș- 
nic gata să iasă In stradă ca să demon- 
streze, să protesteze. Şi toată intim- 
plarea are drept cadru ltalia de astăzi, 
un fundal social care se vede tot timpul 
şi domină prin amploarea şi tensiunea 
lui povestea de dragoste, care pină la 
urmă devine doar un pretext pentru 
regizorul Carlo Lizzani pentru a sublinia 
antagonismul ce există între anumite 
categorii de cetățeni ai acestei ţări, 
astăzi. 

m Picnic la marginea drumului — 
romanul de mare popularitate al fraților 
Andrei şi Boris Strujarzki, a inspirat 
scenariul unui film pe care îl realizează 
Andrei Tarkovski. Cu această ultimă 
peliculă, el işi inscrie în biofilmogratie 
o adevărată trilogie care a inceput cu 
Solaris, a continuat cu Oglinda și se 
incheie acum. Tarkovski este succint 
in dezvăluirea intenţiilor în ce privește 
această nouă peliculă de calibrul ştiin 
țifico-fantastic, dar precizează că, des: 
este vorba despre viața unor oameni in 
cosmos, viziunea despre ei va fi mult 
mai păminteană şi mai aproape de pro- 
blemele realității. Noua poveste cinema 
tografică va privi întimplările într-o pers 
pectivă care s-ar situa pe la jumătatea 
drumului dintre o proiecție a prezentului 
spre viitor şi o reflectare a viitorului în 
prezent. 


umea filmului 


E Vechea poveste — zborul spre 
Hollywood sau racolarea de către acesta 
a descoperirilor actoricești europene 
s-ar părea că este din nou la ordinea 
zilei. Recent speranța ecranului fran- 
cez, Isabelle Adjani a fost angajată să 
joace Într-un fel de conglomerat de 
Adèle H și Love Story care avea 
neapărată nevoie — din punctul de ve- 


Irina Kupcenko 
face din nou 
dovada talentului 
ei în recentul ` 

` film al lui 
Ilya Averbach, 


r € 


Bran ține în mină o imensă tortă cu 
mere şi îl întreabă pe Stan: «La cine 
tii tu mai mult? La mine sau la tortă? 
La care Stan, neputindu-se hotări iz- 
bucneşte in plins. Ce-i drept, pe lingă 
asta Love Story este o parodie... 

n — se intitulează cel puțin 
pină se vor încheia filmările, ultima reali- 
zare a regizorului elvețian Michel Sout- 
ter. Repere este tot un film în film, dar 
pornind de la teatru, adică de la «Trei 
surori» de Cehov, piesă pe care eroul 
filmului în film, Victor(un regizor inter- 
pretat de Jean Louis Trintignant) o 
ecranizează. Cele trei surori devin în 
film Julie (rolul este deținut de actrița 
franceză -Delphine Seyrig), Cecilia (ac- 
trita italiană Lea Massari) şi Esther 


Nimeni 

nu-l consideră 
veteran, 

toți îl consideră 
«unul care 

face parte 

din rasa marilor 
actori» 
(Gregory Peck) 


(rolul a fost încredinţat unei sperante 
a cafe-teatrului parizian şi mai nou şi a 
ecranului, Valerie Mairesse). Filmările 
au loc la Bex în Elveţia, într-un hotel 
imens de pe la 1900, cu balcoane de 
lemn, cu holuri și săli interminabile, cu 
scaune-balansoar din «la belle epoque». 
Un fel de loc uitat de vreme. Peisajul 
este tandru şi calm, hotelul imens şi 
gol, textul scenariului — afirmă curioșii 
platoului — este perfect şi poartă o 
umbră discretă a lui Cehov (care a şi 
vizitat cindva oraşul Bex, pe vremea 
cind treceau prin el și prietenii săi, 
Tolstoi şi Dostoiewski). Se repetă scena 
si toată lumea se crede intr-un decor, 
pină-ntr-atit locul pare a fi mai degrabă 
o reconstituire decit o realitate. 

m Rude de singe — este un tilm 
polițist. Dar nu ca oricare altul, ci unul 
foarte în stilul regizorului francez Claude 


dere al producătorilor şi probabil dată 
liind lipsa de inedit a scenariului — de 
două capete de afiş senzaţionale și mai 
ales de un cuplu foarte comercial, la 
care să nu se fi gindit nimeni: Adjani 
şi Ryan O'Neal. Titlul filmului: The 
Driver, de fapt fiind vorba despre un 
pilot de curse, încă un film despre aler- 
gătorii pe bolizi de curse de formula 1 
Abia se lansase curind în rețea un film 
cu imensă reclamă, care avea la bază tot 
invocarea unor nume actoricești — Al 
Pacino și Marthe Keller — despre dra- 
gostea dintre un asemenea pilot şi o 
tinără suferind de o infirmitate gravă. 
Lansarea americană a Isabellei Adjani 
se face cu tot aparatul cunoscut: presa 
(a și apărut o copertă a revistei «Time» 
cu Isabelle Adiani), interviuri televizate 
«indiscreţii» regizate, etc. Comedia 
Franceză a plins-o cind a părăsit casa lui 
Moliere, cinematografia franceză o plin 
ge acum cind a părăsit platourile de la 
Billancourt. Să vedem cine va plinge 
la urmă. 

N O biogratie fără reverente. A 
apărut In această toamnă la Londa, 
după cum ne informează săptăminalul 
«Observer» o biografie care provoacă 
multă vilvă: Vivian Leigh, scrisă de o 
ziaristă americană, Ann Edwards. |n 
această biografie, la care a lucrat citiva 
anı, autoarea pune în lumină o față necu- 
noscută a actriței—flind colerică, săl- 
batică, spune ziarista, un caracter in- 
stabil şi intratabil, vanitoasă, alunecind 
fulgerător de la distincție la vulgaritate, 
de la atitudinea distantă la promiscui- 


Un rol pe care posteritatea îl mai 
discută și o actriță care plătește 
pentru el şi post-mortem (Vivien 
Leigh pe coperta revistei « Observer) 


tate. «Această doamnă coborită parcă 
dintr-o cadră de Gainsborough, era 
capabilă să se comporte atit de neaș 
teptat, în public sau în intimitate, incit 
ii îimpietrea pe cei din jur care credeau 
că a înnebunit». Este imaginea pe care 
caută s-o acrediteze ziarista americană, 
după ani petrecuţi să cerceteze, să stea 
de vorbă cu foarte mulţi dintre cei care 
au cunoscut-o ne Vivian Leigh Indea- 
proape. Şi de la toţi, cu excepția lui Lau- 
rence Olivier, ea desprinde imaginea 
unei femei extrem de atrăgătoare fizic și 
extrem de respingătoare ca fel de a fi. 
O ambiţie enormă și o irezistibilă forță 
de a obține ceea ce vroia. Cel mai uluitor 
exemplu în această privință este modul 
cum s-a autodistribuit ea în Scarlett 
O'Hara: «Îndată după ce romanul «Pe 
aripile vintului» a fost publicat în Anglia, 
Vivien a proclamat că ea este interpreta 
ideală a lui Scarlett în film, şi pe loc l-a 
şi anunţat pe agentul ei. La vremea 
respectivă numele multor actrițe mari 
ale Hollywoodului erau reținute pentru 
Scarlett, după indelungi căutări pe sea- 
ma cărora s-a făcut o enormă publici- 
tate. Vivien Leigh abia dacă era cunos- 
cută la Hollywood. Şi cu toate astea, ea 
a tras lozul ciştigător, în mai puțin de 
doi ani de cind a hotărit că rolul i se 
cuvenea. Cum? lată cum: agentul lui 
Laurence Olivier era fratele producă- 
torului filmului ce se pregătea, David 
Szelznick. În iarna lui 1938, Olivier a 
plecat în America să turneze un film. 
Vivien Leigh s-a decis să-i facă o scurtă 
vizită de cinci zile, inainte să-și înceapă 
repetițiile la «Old Vic». Ținea mortis 
să-l vadă şi pe Laurence (Larry îi spu- 
nea ea), dar şi pe agentul lui, Myron 
Szelznick. În avionul care o ducea spre 


CHANEL'5 


Să fi devenit oare reclama piscul 
Parnasului? 


Catherine Deneuve 
nu spune nimic. Pozează! 


Los Angeles (prima ei călătorie pe calea 
aerului) exersa «expresiile lui Scarlett 
O'Hara» privindu-se în oglinda pudrie- 
rei. De cum l-a intilnit pe Myron, l-a și 
convins că ea este tinăra pe care fratele 
lui o caută. Dar l-a convins și pe acesta 
din urmă. S-ar putea ca Vivien să fi fost 
o perfectă Scarlett dar fără stăruința 
și incăpăţinarea ei n-ar fi obținut acest 
rol». 

Vivien Leigh — potrivit tezei autoa- 
rei cărții de care ne ocupăm — a vrut 
să impună lumii aprecierea de «mare 
interpretă». 

Or, — susține Ann Edwards — în 
cele mai bune momente ale ei era o 
actriță bună. Totuși, prăpastia dintre ea 
şi Olivier era imensă și cu toată stră- 
dania lor comună, prăpastia asta deve- 
nea nesfirșită. Mulţi critici erau amabili 
cu ea în zilele ei de aur. Unii au onorat-o 
chiar cu atributul de «mare». Dar alții 
se arătau reținuți. T.C. Worsley, de 
exemplu, a pronunțat un verdict necru- 
țător scriind despre Cleopatra ei: «Leigh 
n-a fost și nu va fi niciodată o tragediană. 
Pur şi simplu n-are statura aceasta». 
Dar cel mai acerb a fost Keneth Tynan 
care a desființat-o cind Vivian Leigh a 
jucat alături de Olivier în «Macbeth»: 
«Ciuguleşte din rol cu prețiozitatea unei 
incepătoare care vrea să dea gata un 
holtei». 

Sigur că o asemenea carte stirnește 
vilvă în țara de baștină a actriței, mai ales 
că vine după zece ani de tăcere care s-au 
așternut de la moartea ei. Nu cumva este 
o răzbunare studiată a Hollywoodului 
care nu iartă? 


Cap de afiș 
pentru un film de serie: 
Isabelle Adjani 


efemeride 


Vestea morţii Mariei Cal 
las a provocat mare emo- 
ție în toată lumea. Dar și 
un subit interes pentru 
biografia ei nu lipsită de 
peripeții, evenimente mai 
mult sau mai puţin artis- 
tice. Pentru că marea cintăreaţă Işi 
vedea viața din afara scenei lirice des- 
tăşurindu-se pe o altă scenă. 

Pentru a reconstitui ascensiunea ti- 
nerei grecoaice născută la New York 
din părinţi emigranţi, patru ziariști de la 
«Sunday Times» au întreprins o cer- 
setare minuțioasă a tuturor surselor de 
informare. Şi,după cum ne inştiințează 
săptăminalul «Paris March», au refăcut 
pas cu pas drumul divei de la tinăra 
fără alte resurse decit o voce rar in- 
tiinită dar şi cu handicapul celor 105 
kilograme, pină la marea cintăreață ale 
cărei interpretări sint memorabile, dar 
şi ale cărei certuri cu directorii şi marii 
dirijori ai lumii sint nu mai puțin me- 
morabile. 

Lumea iși mai amintește că la începu- 
tul ascensiunii ei se numea Maria Me- 
neghini-Callas, Meneghini fiind primul 
ei soț, un industriaș italian care și-a 
părăsit preocupările de fabricant de 
materiale de construcţii spre a deveni 
managerul cintăreței, asigurindu-i suc- 
cesul, gloria și poate, cu ajutorul im- 
primărilor, nemurirea. Dar... 

«Era la Inceputul verii anului 1959 — 
relatează detectivii de senzaţional ai 
ziarului englez — Onassis şi soția lui, 
Tina, se aflau la bordul yacht-ului 
«Christina» într-unul din cele mai pre- 
lungite voiajuri de afaceri ale armato- 
rului. Yacht-ul se legăna majestuos la 
intrarea în marele canal al Veneţiei şi 
sezonul estival se afla abia la incepu- 
turile lui. Mulţi dintre membrii a ceea ce 
avea să se numească mai tirziu «jet- 
set», veniseră deja. La o zi după sosirea 
lor, Onassis și soția au primit invitaţia 
de a lua parte la balul dat de contesa 
Castelbarco, una din manifestările mag- 
nifice ale anului, momentul suprem al 
sezonului. Tina Onassis, purtind o dia- 
demă spectaculoasă, a sosit însoțită 
de Onassis. Era senzația balului. Dar 
a fost oarecum eclipsată de ivirea unei 
invitate de onoare, marea cintăreaţă, 
super-starul de operă, Maria Callas... 
Onassis, ca intotdeauna cind făcea cu- 
noştință cu personalităţi interesante, a 
invitat-o pe Meneghini-Callas în croa- 
zieră pe bordul yacht-ului «Christina». 
Docilă, Tina a repetat și ea invitaţia. 
«Da, veniţi!». Maria Callas a răspuns că 
i-ar face plăcere, dar că are un calendar 
foarte încărcat și că în iunie trebuia să 
creeze «Medeea» pe scena operei Co- 
vent Garden din Londra. Va fi pentru 
prima oară, de la 1870 incoace, că aceas- 
tă operă va fi reprezentată la Londra. 
Tinei nu i-a venit să-și creadă urechilor 
cind l-a auzit pe Onassis, care detesta 
opera, spunindu-i: «Vom fi și noi acolo». 

Așa a inceput cea de a doua etapă a 
vieţii extra-artistice a Mariei Callas. 
«Pur şi simplu — relatează investiga- 
torii de la «Sunday Times» — pentru ea 
Onassis era grecul cel mai celebru din 
lume. Dar și ea era grecoaica cea mai 
celebră din lume. La Callas trecea drept 


in memoriam 


0 voce de aur 


> femeie capricioasă, autoritară, supă- 
ăcioasă, ca o adevărată prima donna 
Maria cintărea 105 kilograme şi era 
aproape necunoscută In ziua in care 
s-a măritat cu Giovanni Meneghini 
Mulțumită lui, ea a reușit să slăbească 
pină la 63 de kg în ziua în care a strălucit 
pe scena Scalei din Milano. Era în 
1954. Se spunea că cele două mari 
miracole europene de după război erau 
economia germană și talia Mariei Cal- 
las»... 

Şi totuşi, zeița pe care Meneghini o 
crease se Indepărta şi Il abandona. 
Adulată, sigură de ea şi bogată, Maria 
Callas incepuse să se lase imbătată 
de societatea elegantă care îi deschidea 
calea succesului și In care soțul ei nu 
se simțea la largul lui. Timidă cindva, 
ea ținea acum să fie prezentă In locurile 
cele mai elegante și, mai ales, să fie 
văzută 


«Onassis și-a ținut tăgăduiala de a fi 
la Londra la premiera «Medeei» cu Maria 
Callas în iunie 1959. 160 de persoane 
au primit invitaţii din partea lui, redac- 
tate In felul următor: «Domnul și doamna 
Aristote Onassis ar fi fericiţi să vă aibă 
în compania lor la supeul ce va avea 
loc la Dorchester, miercuri 17 iunie, la 
ora 23,15, îndată după premiera «Me- 
deei». Maria Callas avea să fie invitata 
de onoare... 

Era doar inceputul. Soții Meneghini- 
Callas au acceptat apoi invitaţia lui 
Onassis de a merge în croazieră. Şi în 
ultima săptămină a lunei iulie, yacht-ul 
a ridicat ancora din- portul Monaco. 
Alături de cei doi Meneghini-Callas, pe 
bordul vasului mai erau Winston Chur- 
chill cu soția și fiica lor Diana, doctorul 
lor, lordul Moran, secretarul lui Chur- 
chill Anthony Montagu Brown, patronul 
firmei Fiat, Umberto Agnelli cu soția. 
Onassis era nu numai o celebritate, 
dar și un colecționar de celebrităţi. 
Lista invitaţilor la sărbătorile de pe 
bordul yacht-ului, în timpul croazierelor 
obişnuite, semăna cu un ghid al lumii 
alese internaționale. Şi în mod invaria- 
bil, exista un buchet de nume celebre 
hollywoodiene. Între acestea: Marléne 
Dietrich, Douglas Fairbanks, Greta Gar- 
bo, Ava Gardner, Jack Warner și Darryl 
Zanuck...» 

Pe bordul yacht-ului lui Onassis, cin- 
tăreața și-a inceput o altă viață, care a 
însemnat de fapt o continuă aventură, 
evoluind Intre fast şi recepții incredibile 
pentru un om obișnuit, multe avind loc 
pe acest vas pe care se lăsau invitate 
figuri dintre cele mai proeminente ale 
lumii occidentale. La loc de frunte s-a 
aflat tot timpul bătrinul Churchill cu 
canarul său Toby (care,scăpind odată 
din colivie la Monte Carlo,a provocat 
«o mobilizare» a cel puţin jumătate din 
locuitorii orașului ca să fie găsit. Și a 
fost găsit după 24 de ore şi predat 
ilustrului său stăpin). Animatorul aces- 
tei vieţi ca în filmele cele mai de serie, 
era unul singur: armatorul Onassis. lată 
cum II descrie medicul personal al lui 
Churchill, lordul Moran: 

«Onassis are aerul unui om vulgar. 
Ce-o fi găsind la el Winston? Să-l 
atragă oare omul sau yacht-ul? Onassis 
are o mutră tuciurie, păr lung și grizo- 
nant, nepieptănat, care îi formează un 
înveliș de trei centimetri peste frunte. 
De sub frunte îi răsare un nas ca un 
cioc de vultur. Cind e bine dispus, 
Onassis Işi dezvăluie nişte dinți albi 
ca de cline, însoţindu-i de un ris aspru. 
E scund, nici măcar cit Winston. Umblă 
cu un pulover albastru închis, un pan- 
talon de flanelă cenușie, e foarte trecut 


duceau În 
je mu- 


angajat la st 
în comedi 
găsim tot 


Regele jazz-ului. 
s-a desc 


prieten, Bo 
— exempla 


Dilige 


Pasolini declara: 
«Am făcut Medeea 


numai pentru 
Maria Callas» 


şi inform, iar picioarele lui mici sint 
cel mai adesea incălțate cu pantofi de 
tenis». 

Aventura Callas-Onassis s-a Infiripat 
pe yacht-ul care l-a costat pe armator 
4 milioane de dolari pentru înfrumuse- 
tare (instalaţii electronice, de aer con- 
diționat, băi în marmură și mozaicuri 
scumpe, cabine luxoase, saloane cu 
picturi celebre printre care El Greco etc.) 
Ea a dus la separarea lui Onassis de 
solia sa Tina (care mai tirziu s-a și 
sinucis) şi a Mariei Callas de Meneghini. 
Aşa cum afirmă ziariştii britanici, Onas- 
sis trăia, pare-se, pentru publicitate, 
avea pasiunea publicităţii — pe care la 
începuturi i-o dăduse căsătoria cu fiica 
altui armator, Livanosi;mai avea pasiu- 
nea marilor relaţii, şi incă o pasiune: 
aceea a marilor vapoare pe care le-a 
lansat și care s-au numit după aceea 
super-cargouri. 

Dar steaua Mariei Callas nu evolua 
pe aceeași orbită cu a armatorului, 
vocea ei rară (s-a spus că Maria Callas 
avea geniu în voce) a început să-şi 
piardă siguranța, o anumită notă acută 
nu mai putea fi atinsă și de aceea un 
rol trebuia abandonat. La Callas a in- 
cercat să se apropie de film cu înţele- 
gerea și prețuirea lui Pasolini, dar filmul 
n-a însemnat pentru ea mai mult decit 
un intermezzo de restrişte. Pe firma- 
mentul sentimental (sau poate numai 
publicitar) al armatorului în goană după 
prezența numelui său în coloanele unei 
anumite prese, se ridica o altă stea, 
aceea a unei văduve celebre, Jacqueline 
Kennedy. Maria Callas, tot mai puţin 
văzută în lumea care strălucește in 
paietele balurilor şi recepțiilog s-a retras 
și de pe scenă şi din viaţă, în aparta- 
mentul ei de lingă Etoile la Paris. Și 
Intr-o dimineață, pe cind fosta mare 
cintăreaţă privea pe fereastră urmărind 
cine ştie ce gind, inima i s-a oprit.. 
O lumea întreagă s-a trezit atunci stu- 
petiată, realizind că la Callas devenise 
o amintire. 


Antena vă aparţine 


În ultima duminică a lu- 
nii trecute, la o oră «de 
virf», micul ecran a lansat 
o emisiune nouă, căreia 
i-a spus, simplu și direct, 
Antena vă aparține. De- 
spre programul inaugural 
— şi despre unele dintre programele 
care au urmat în cadrul acesta duminical 
rezervat vocilor (la propriu și la figurat) 
din public — n-ar fi fost prea multe de 
spus, deși artiștii amatori şi profesio- 
niști din județul Ilfov, chemați cei din- 
tli să preia antena televiziunii, din Mureș, 
și apoi alții, au oferit multe bune clipe 
de artă şi de frumos. Despre inițiativa 
micului ecran se cuvine, insă, a spune 
mai multe. 

Desigur, ideea aceasta cu «antena 
vă aparține» nu este nicidecum nouă. 
Ba mai mult, ea s-a aflat nu o dată în 
atenția micului ecran, care a încercat 
să prindă în obiectiv aspecte din rit- 
murile culturale — și firește, nu numai 
culturale — ale țării. Dar preocuparea 
televiziunii nu a fost constantă, a fost 
— cum se spune — «pe sărite» şi, ori- 
cum ar fi fost, oricum ar fi acționat 
pină acum televiziunea, faţă de ritmurile 
culturale — şi firește, nu numai cultu- 
rale — ale țării rămin intotdeauna, nu 
se poate să nu rămină, datorii neonorate. 
lată de ce o emisiune duminicală, pro- 
gramată la oră de virf a receptiei, inti- 
tulată simplu și direct «Antena vă apar- 
ține», nu poate fi decit binevenită. 

Sigur, este de dorit ca emisiunile 
acestea duminicale să fie cit mai bogate 
în fapte de artă, de cultură, de viață, 
deoarece una dintre menirile lor este 
de a Infățișa pulsul vieții spirituale de 
pe toate meleagurile României socia- 
liste. «Antena» nu trebuie să aparțină 
formal nimănui, doar așa, pentru că 
intervine vreo ordine alfabetică sau pen- 
tru că există un județ «nebitata (se mai 
întimplă să funcționeze citeodată ast- 
fel, greșit Ințeles, principiul exhaustivi- 
tății), trebuie să fie intermediar de gind, 
de valoare estetică, de fapt reprezen- 
tativ. Acest lucru mi se pare, insă, 
dincolo de orice discuţie, şi nu voi 
insista asupra lui. 

Ceea ce mi se pare util de spus, aici 
şi acum, este altceva... «Antena vă 
aparține» înainte de a fi o emisiune a 
micului ecran este, trebuie să fie, o 
idee, care să determine e atitudine 
mai activă a realizatorilor TV față de 
fenomenul dinamic, viu, complex al cul- 
turii și artei noastre contemporane de 
pe întreg cuprinsul țării. Ba mai mult, 
fată de oamenii, faptele şi preocupările 
ei. Nu o singură emisiune poate împlini 
acest deziderat. «Antena vă aparține», 
această idee-atitudine, trebuie să se 
simtă mai acuzat în toate programele 
micului ecran, de la acelea pentru toti 
pină la acelea cu destinaţie specială (da 
antena aparține clteodată cu folos, de 
pildă, școlarilor, şi n-ar fi rău ca această 
utilitate socială a micului ecran să se 
extindă) de la acelea cu cintec, dans şi 
vole bună pină la acelea cu «noapte 
bună» copii... 

Ar mai fi, da, de spus un lucru: pentru 
ca antena să aparțină cu adevărat tele- 
spectatorilor (cărora... le aparține de 
fapt), se simte nevoia unui spor de 
calitate în tot și în toate. 


Călin CĂLIMAN 


imperativul finalităţii 


Să observăm că reportajele dumini- 
cale ale lui Aristide Buhoiu, rostite cu 
o voce amicală şi discret lirică, au o ca- 
litate esențială exprimată limpede: fina- 
litate. Ceea ce spunem poate părea 
oțios — cum adică finalitate, orice lucru 
pe lume s-ar cuveni să aibă o finalitate, 
fie ea şi abstractă, dară-mi-te un re- 
portaj! Ei bine, nu. Atitea texte filmate 
nu o au, din păcate, nici pe aceea a 
bucuriei de a «rosti» sau bucuriei de 
a filma. E uimitor cit etort consumă 
clteodată unii reporteri ca să devină 
cit mai seci cu putință: de ce s-au dus 
de ce au văzut, de ce ne arată și nouă 
ce-au văzut, unde «bate», asta nu aflăm. 
pentru că nu e cine să ne spună: de 
fapt. omul care a asudat, a vorbit, a 


Temerară — dar și izbutită — punerea în scenă a piesei lui Goethe, 

Egmont, de către Sorana Coroamă. În rolul titular, wm Alexandru 

Repan romantic, tumultuos, convingător; în rolul Margaretei de 
Parma, o Gina Patrichi personală și «foarte în rol». 


luat legătura, a prospectat, a filmat, i 
montat, nu vrea nimic, cel puțin în cazul 
dat, istoria filmată de el, nu «bate» 
nicăieri. Foarte rar o să-l prindeți pe 
Buhoiu într-o astfel de postură. Chiar 
cînd ratează subiecte — şi e momentul 
să i-o spunem că uneori vin subiectele 
peste el și nu invers — în orice caz se 
vede ce a urmărit. Adică, reporterul 
consideră toate materialele adunate de 
el argumente într-o pledoarie, piese de 
dosar — dosarul s-ar putea numi «Frag- 
mente ale umanismului românesc În 
postura maximă a generozității sale». 
Vă invităm să vă amintiţi un astfel de 
reportaj despre un autodidact dintr-o 
comună dimbovițeană, țăranul savant 
lon Popescu din satul Riul alb. Omu! 
cu cinci clase primare şi șapte brevete 
autorizate, cultivator de grădină și pă- 
mint pe care-l fascinează centrul pă- 
mîntului ca pe Jules Verne. El zice că 
forța gravitațională crește în interiorul 
Terrei, nu se pierde, cum credem noi. 
Cum ar veni, că ceea ce ne tace să mer- 
gem şi să nu zburăm este supt de acest 
centru al pămintului ca de o gură ra- 
pace, ca-n filmul acela dat la televizor 
şi-n care se mai vedea o dată ce poa- 
te să însemne recuzita cind știi s-o 
inventezi. Țăranul lon Popescu vorbea 
despre Newton de parcă tocmai s-a 
certat cu el alaltăieri, de la egal la 
egal, şi despre contemporanii care cred 
altminteri decit el la fel. Această ne 
liniştitoare «trufie liniștită» aparține in- 
deobște sau impostorilor sau geniilor. 
Cele șapte brevete demonstrează că 
omul nu e impostor. Reportajul se 
putea opri aici — ce întrebări bune pu- 
nea Buhoiu, întrebări de profesionist! — 
și era oricum interesant. Dar n-ar fi 
avut «finalitate». În lume sint multe 
cazuri de astfel de intuitii excepţionale, 
la oameni cu preocupări simple. Dar 
reporterul a dat deodată o deschidere 
înaltă și patetică: ce s-ar fi intimplat 
cu acest om bătrin dacă astăzi ar fi 
fost tinăr? Dacă Inzestrarea sa excep- 
țională s-ar fi întiinit cu socialismul? 
Cu porţile larg deschise ale tuturor șco- 
lilor, pentru purtătorii de drapel ai uma- 
nismului românesc în postura maximă 
a generozităţii sale? Şi odată cu in- 
trebarea, un caz devine o pledoarie și 
ideea urmărită luminează Intregul. 


Smaranda JELESCU 


«Scena> la noi acasă 


Teatrul-tv impune o nouă emisiune: 
Telerecitalul. Un actor de prestigiu de- 
vine subiectul unei emisiuni prezen- 
tindu-și biografia artistică cu ajutorul 
colegilor săi care, în afară de replicile 
certe prin piesele alese drept exempli- 
ficări, mai au și rolul de a face caracte- 
rizarea celui aflat în lumina reflectoa- 
relor. Am îndrăzni o sugestie: în urma 
telerecitalurilor vizionate am constatat 
că ele au găzduit doar actori din Capi- 
tală, intr-adevăr stele de primă mărime 
ale scenei bucureștene — e suficient a 
da două nume: Leopoldina Bălănuţă și 
Gina Patrichi — dar, totuși, poate că 
realizatorii, cu puțină bunăvoință, vor 
oferi această rubrică și actorilor din 
țară. Avem și pe acolo stele de primă 
mărime. Oricind Silvia Ghelan de la 
Clui-Napoca sau Ileana Ploscaru de la 
Constanţa, ori lon Viicu de la lași (de 


ce bărbații sint foarte rar subiectul tele 
recitalului?) — pot susține o asttel de 
emisiune. 

Tot teatrul-tv ne-a oferit şi o adap- 
tare după romanul «Preţul succesului» 
de Hans Helmut Krist, apărut și epuizat 
și la noi ca pretutindeni unde a fost 
publicat. Adaptarea pentru televiziune 
semnată de Nicolae Popescu In regia 
lui Cornel Todea, e drept că a fost mult 
prea stufoasă în încercarea ei de a res- 
pecta litera romanului, dar a avut și 
două mari merite. A pus în contact 
marele public cu o carte în care se 
prezintă lumea capitalului cu tarele ei 
și totodată a oferit prilej unor realizări 
actoricești; să cităm aici rolurile con- 
cepute cu mult adevăr şi substanță de 
către George Constantin, Adrian Geor- 
gescu şi Mircea Albulescu. Regizorul 
Cornel Todea a lucrat spectacolul fo- 
losindu-se pe deplin de mijloacele de 
expresie ale televiziunii, astfel încît am 
asistat parcă la un «tilm» după «Preţul 
succesului». El a eliminat, pe cit a fost 
posibil, atmosfera de platou, a folosit 
un montaj alert şi variate unghiuri de 
cuprindere în planul acțiunii. 

-a deschis stagiunea teatrală cu 
multe premiere ale dramaturgiei origi- 
nale şi așteptăm ca şi teatrul tv să-și 
configureze mai cu precizie stagiunea 
sa, oferind texte ale dramaturgiei noas- 
tre în premieră absolută lucrate cu 
aceeași grijă pentru implinirea artistică 
cum au fost şi pînă acum. 


Ileana LUCACIU 


Homerice 


Ciţiva ani în urmă lăudam serialul 
Eneida pentru distincția tinutei artis- 
tice și intelectuale a ecranizării. M-am 
așteptat ca Odiseea in aceeași regie a 
lui Franco Rossi să fie şi mai strasnică; 
după ce de vreo 15-20 de ani mă tot 
gindesc la aceste capodopere literare, 


. am convingerea că homerica e mult 


mai filmică decit vergiliana. Dar iată că 
cei 4-5 scenariști imbulziți să prelucreze 
pe Homer nu prea s-au arătat inspirați, 
trecind cu oarecare superticialitate și 
mai cu seamă lipsă de inventivitate 
peste o istorie ce poate da naștere unui 
serial fastuos și splendid în zeci de 
episoade. 

Ce vedem? O plastică uneori izbutită, 
cu peisaje foarte bune si cu toalete fe- 
minine impecabile. Ele imbracă destule 
actrițe frumoase ce trec cu ochii ficși 
prin ecran, lăsindu-ne să înțelegem cit 
de tare îl iubesc pe Ulise. Bărbat fru- 
mos acest Bekim Fehmiu, dar actor de 
duzină, dezavantajat de statură și de 
inexpresivitatea feței ce arată o totală 
inaderență cu destinul și problematica 
eroului, din cele mai interesante din 
toată literatura antică (dar nu numai). 
Oricit de cow-boy era Kirk Douglas 
în același rol, avea o febrilitate și un 
retorism al gesticulaţiei mult mai fidel 
personajului. Cele mai nostime și mai 
originale momente pină azi au fost cele 
de la curtea lui Eol (episod cvasi-teiii- 
nian) ṣi scurta apariție a Atenei, șăgal- 
nică, pistrulată și «nonsalantă» (cum 
ar spune marele Oliver marelui Stanley). 
Ce splendide și amuzante momente ar 
fi putut produce relația dintre erou și 
zeița protectoare: era destul să le fi 
citit bine în text pentru a delecta ecra- 
nul. Dar nu: Politem a dezamăgit, si- 


renele n-au apărut, blonda si eterna 
Helenă avea o perfect pariziană perucă 
brună-lucioasă. 

Sigur că minimalizez oarecum; se- 
rialul place și Imi place; dar știu per- 
fect că e! putea fi ceva ce nu s-a mai 
văzut, ceva demn de opera ce stă de 
trei mii de ani pe primul raft al literaturii. 

Îmi pun însă mari sperante într-o 
altă viitoare ecranizare; mă angajez să-i 
scriu scenariul singur, ajutat doar de 
un gag-man. Astept oferte. 


Gelu IONESCU 


filme pe micul ecran 


e 36 de ore (George Seaton, 1973). 
Film bun, care stă pe o idee adincă: 
anume, ideea că un om ar putea, ba, 
uneori, chiar poate fi convins pentru o 
vreme că trăiește în altă lume decit în 
aceea în care trăieşte de fapt. E suti- 
cient însă un detaliu, o zgirietură să 
zicem, pentru ca firele jocului să se 
rupă, pentru ca omul acela să-și simtă 
pulsul bătind nervos acum, în clipa 
aceasta şi nu în alta. Peliculă exploatind 
tipic, fără milă, pină la capăt, un sce- 
nariu_incitant. 

e Emigranții (Jan Troell, 1969). Film 
de largă deschidere socială, cam sec 
pentru gustul meu, dar nu gustul meu 
contează ci pulsatia, zvicnetul de aripă 
care vrea mereu să înalțe pelicula pină 
la idee şi, în două-trei rînduri, izbutește. 
Drama emiarantului, surprinsă într-o 
operă exactă dar căreia, in ansamblu, 
nu i-ar îi stricat ceva în plus pe lingă 
exactitate. 

@ Van Gogh (Vincente Minelli, 1956). 
Una din eternele biografii romanţate 
cinematografice dedicate unei mari fi- 
guri din istoria artei și culturii. Şi, ca 
de obicei, rezultatul este — în ordine 
artistică — sub nivelul mării. De ce 
oare acest repetat eșec al cinemato- 
grafului în fața biografiilor de excep- 
ție? De meditat. 

e Luptători cu focul (Andrew Mc. 
Laglen, 1973). În loc să-şi dicteze me- 
moriile, John Wayne se joacă cu focul. 
Film de o remarcabilă platitudine. 

e Păienjenișul (Nadine Trintignant, 
1974). O încercare de a impleti datele 
filmului politic cu acelea ale filmului 
psihologic «pur singe». Operaţie dificilă 
şi nu tocmai reușită. Oricum, pacientul 
nu a ieşit mort ci, de bine de rău, în 
cîrje. Reţinem intenţiile critice şi pole- 
mice ale narațiunii, dar nu răminem cu 
mare lucru din punct de vedere cine- 
matografic. 

e O călătorie spre centrul pămin- 
tului (Henry Levin, 1965). Reconstitui- 
rea fără har a divinelor pagini ale «mo- 
şului» care nu s-a clintit nici o clipă 
din camera lui, mulțumindu-șe doar 
să-și închipuie adincurile mărilor şi ale 
pămintului, ba chiar pulberile de pe 
lună, drept care semna de fiecare dată: 
Jules Verne. 

e Orașul fără mască (Jules Dassin, 
1948). Operă onestă, în cel mai bun 
sens al termenului: ea nu caută să mă 
păcălească, nu vrea să-mi ia ochii, e 
ca un tip din aceia pe care, la Inceput, 
nu dau multe parale, dar despre care 
Imi dau seama apoi, treptat, că trebuie 
să țin seama. Vreau să zic că acest 
«policier», fermecător în desuetudinea 
lui, seamănă teribil cu protagonistul 
său: Barry Fitzgerald, omul care, exte- 
rior, are toate datele unui anti-actor, 
dar care este actor în toată puterea 
cuvintului, şi încă unul din cei ce nu 
pot fi întiiniți chiar pe orice cărare... 

e Elisabeth și Essex (Michael Curtiz, 
1939). inegalabila Bette Davis și prea- 
frumoşi! Errol Flynn și Olivia de Havil- 
land într-o amuzantă (involuntar) încer- 
care de «a citi» istoria (fie ea secretă și 
sentimentală)... x 

© Prima pagină (Billy Wilder, 1975). 
Admirabilă ecranizare (a treia, dacă nu 
mă inşel) a unei piese de mare succes. 
Sigur, nu vom căuta aici cine știe ce 
subtilități, dar trebuie neapărat să re- 
marcăm meseria fără cusur a regizo- 
rului, umorul enorm (dacă stăm să ne 
uităm atent) al poveștii și al vorbelor, 
precum și prestația actoricească extra- 
ordinară a unor Jack Lemmon și Wal- 
ther Mathau, într-un film suficient de 
acid la adresa gazetarilor pentru ca mie, 
gazetar, să Imi placă la nebunie (dacă 
îmi daţi voie să mă exprim ceva mai puțin 
protocolar)... 

e Şoarecele din America (Jean- 
Gabriel Albicocco, 1962). Fiindcă, fără 
exagerare, doar jumătate din imagine 
era vizibilă pe micul ecran, restul fiind 
(și nu se întimplă prima oară) acoperit 
de o bandă neagră, nu mă pot pronunța 
și eu aa pe jumătate. Voi spune aşa- 

ar că... 


Aurel BĂDESCU 


| Sub semnul incertitudinii, pe tema: s-ar 
putea ca aceasta să fie cea din urmă 
ediţie, date fiind condiţiile tot mai pre- 
care, mostra pesaresă își trăiește cu 
înțelepciune, ba chiar cu oarecare vo- 
luptate artistică, încărcata ei «progra- 
ma analitică». Pentru că, dintre toate 
manifestările cinematografice, aceasta are cel mai 
pronunțat caracter de studiu, de colocviu profesio- 
nal. În al 13-lea an al existenţei Mostrei, a venit rindul 
cinematografului spaniol să fie prezentat aici. O vastă 
monografie în imagini — peste 30 de fiime — care 
reprezintă patru decenii de cinematograf spaniol 
(1937—1977),începind cu epoca dictaturii fasciste pină 
în zilele noastre, prima monografie critic realizată 
pînă în prezent cu concursul a 50 de critici şi regizori 
din Madrid și Barcelona. Proiecţiile au început cu o 
demascatoare prezentare a Rasei de Saenz de Here- 
dia, comandă personală a generalului Franco, el 
însuși autorul scenariului sub pseudonimul Jaime de 
Andrade, scenariul fiind un adevărat program ideo- 
logic al cinematogratului talangist, şi s-au incheiat cu 
Camada negra (Banda neagră) de Manue! Gu- 
tierez Aragon, cel mai recent document (1977) al 
recrudescenţei tasciste în Spania postiranchistă. În- 
timplarea (oare așa se cheamă?) face ca, exact în 
zilele proiecției Bandei negre, să aibă loc la Madrid 
un asemenea atac-armat ca cel filmat de Aragon 
asupra unei librării progresiste și, concomitent, în 
Italia, un alt atentat asupra redacţiei cotidianului 
«Stampa» și rănirea gravă a criticului cinematografic 
de la «Unită», Nino Ferrero. «Pesaro roșu», cum îl 
numesc cei de dreapta, a reacționat prompt și de 
data aceasta printr-un protest Impotriva actului ban- 
ditesc comis asupra colegului comunist. Cinemato- 
graful este, cinematograful continuă să fie, la Pesaro, 
nu numai un interesant prilej de reflexie politică și 
estetică, un discurs asupra rolului social al cinema- 
togratului ci, mai ales, așa cum a reieșit din cea mai 
mare parte a filmelor prezentate și a discuţiilor ce 
le-au urmat, o tribună activ-angajată, a forțelor pro- 
gresiste din lume. Ca dovadă, un alt protest vehe- 
ment formulat de către cineaştii latino-americani 
prezenți la cea de a 13-a ediție a mostrei, denunţind 
actele 'samavolnice comise de către dictaturi militare 
direct responsabile de arestarea unor regizori, sce- 
nariști, operatori și actori. 


inen 


Spania, dar nu numai ea 


Desigur, cinematograful spaniol a fost obiectul 
analizat cu pătrunzătoare rigoare de acest non- 
festival — non-testival prin caracterul lui aplicat, de 
lucru. Pe rind ni s-a dezvăluit, cind un zimbet con- 
venţiona! oficial (selecţia n-a omis, și poate n-a 
făcut rău, pentru ca să ne dea măsura exactă a ta- 
bloului de ansamblu, pelicule mai comune, cu un 
grad mai pronunțat sau mai discret de comerciali- 
tate: ca Nunta Biancăi sau Pim Pam Pum. foc!)), 
cind fața reală, crincen îmbătrinită de cele patru de- 
cenii de teroare fascistă, a ţării care a traversat du- 
reroase, îndelungi experienţe istorice. Şi aici lista 
mărturiilor revelator-demascatoare, începind cu Los 
golfos, debutul neorealist al celui mai interesant la 
ora actuală regizor spaniol, Carlos Saura, şi conti- 
nulind cu Vinătoarea sa tragică, parabola unei ge- 
neraţii care-și ucide trecutul pentru a scăpa de obse- 
sia trădării ori ratării, pină la Strania călătorie de 
Fernan Gomez, tarsă macabră de un umor sinistru, 
tipic spaniol, lista aceasta e cu mult mai lungă. Din 
fericire. 

Consideraţii neașteptate mi-a provocat revederea 
unor filme-cheie din cariera lui Bardem şi Berlanga, 
Marco Ferreri, Carlos Saura, unele valori ce rămîn, 
dar şi multe care se pierd în tunelul timpului. Consi- 
derații neașteptate și vizavi de evoluția spre un 
anume tip de cinema, uneori prea elaborat, prea in- 
telectual, al noului film spaniol. Dar toate acestea, 
într-o analiză separată. Pentru că, parale! cu retros- 
pectiva filmului din peninsula Iberică, sălile de cine- 
ma din Pesaro şi-au completat programele cu inte- 
resante realizări din cinematogratii ale ţărilor de 
limbă hispanică: Bolivia, Mexic, Uruguay, Cuba, cu 
unele titluri cunoscute ca: Afară de aici al lui San- 
jines, Acolo unde se nasc condorii de Federico 
Garcia, Cuartelazo de A. Isaac și altele, multe pre- 
miəte la festivaluri internaţionale chiar din anul acesta 
şi altele apreciate ca reprezentative pentru «noul 
cinema» din Italia, Franța, Germania, S.U.A., Portu- 
galia etc. Așa am «văzut», nu atit idei cit premii (une- 
ori şi filme) importante, ca Antonio Gramsci (re- 
gizor Lino del Fra, Marele premiu de la Locarno 1977; 
Puntea (regia J.A. Bardem, Medalia de aur la Mos- 
cova), Rio Negro, film cubanez de M. Perez, Pre- 
miul special al juriului tot la Moscova, Trotuarul 
vagabonzitor, în regia tinărului Jean Louis. Daniel 
(Marele premiu la Hyères '77), Acolo unde se nasc 
condorii (F. Garcia, Peru), Harlan County (Bar- 
bara Kopple, S.U.A.), Vieţi paralele de Navarro și 
Bresonch (Chile), dar și altele cu mai puţine pretenții 
suscitante Insă, prin cantitatea de polemică stirnită 
în jurul lor. Cum a fost, de pildă Torre Bela, recon- 
stituirea datorată lui Thomas Harlan, de-o obiecti- 
vitate cam rece pentru ardoarea evenimentului: un 
moment important din recenta istorie a revoluţiei 
portugheze și anume constituirea unei cooperative 
agricole la Torre Bela din inițiativa muncitorilor 
agrari rămași fără lucru pe moşia ducelui de Lafoës, 
(care își transformase pămîntul arabi! în teren de 
vinătoare) și consfințirea, printr-o lege a consiliului 
superior al revoluției (ulterior legea a fost abrogată), 
a acestui act revoluționar înfăptuit de mase. Distan- 
tarea de eveniment a fost obiecţia principală adusă 
autorilor filmului. Film de altminteri pasionant toc- 
mai prin surprinderea, aproape pe viu, a procesului 


Un alt 
flamengo, 


o altă 
Carmencită 


O perspectivă critică 
asupra istoriei filmului spaniol. 
O polemică aprinsă asupra 
«noului cinema». 
Acesta a fost Pesaro, 
ediția a 13-a 


-amsci, coborit din rafturile bibliotecilor, 
pe platouri 


rul vagabonzilor, un film negru «despre sex 
cum îl consideră autorul Jean Louis Da- 
mizeria poate fi revolu- 


bani 
niel. Şi completează: 


interioare semnat de Nino Russo (nume de 
veți mai auzi) 


are 


revoluţionar, a dialecticii lui 
complicate. Filmările s-au re- 
alizat la un an după Intimplarea 
din 23 aprilie 1975 cu concursul 
țăranilor din sudul Portugaliei și a 
citorva unităţi militare revoluționare 
care i-au sprijinit. Ca o concluzie la 
observaţiile tinerilor critici italieni din cadrul 
mostrei, autorii (scenaristul și regizorul au ho- 
tărit ca, pe baza miilor de metri tilmați de care 
dispune echipa, să completeze imaginea revoluliei 
agrare din Portugalia și totodată să-și definească 
mai limpede poziția lor politică fată de «teribila expe- 
nenţă», cum au numit-o. De unde se vede că şi critica 
poate avea, uneori,o utilitate oarecare. 


Polemica — dar nu numai 


«Mai des citat decit citit, mai mult discutat decit 
înțeles, mai mult respectat decit iubit», aşa îl con- 
sidera un ziarist bolognez pe eroul filmului, poate cel 
mai controversat în cadrul mostrei, Antonio Gramsci. 
Îndeosebi colegii italieni, apreciind încercarea regizo- 
rului Lino del Fra (filozot ca formaţie) de a oteri o 
perspectivă mai realistă asupra idolului multor ge- 
neraţii de intelectuan, reoreticianul italian al revolu- 
liei socianste, au considerat că ı se creează lu 
Gramsci o proaspătă aureolă, aceea de martir al idei- 
lor sale foarte Indrăzneţe, revoluționare, devansind cu 
mult epoca. Inditerent de obiecțiile de strictă specia 
litate care i se aduc, filmul lui Lino del Fra (co-autor, 
alături de Lino Micicch6, al pateticului fiim de mon- 
taj, All'armi! Siami fascisti) apare publicului larg 
ca o deosebit de actuală meditație asupra existenţei 
dramatice a intelectualului într-o societate care ră- 
peşte individului dreptul la libertatea de opinie și 
exprimare. Cu adincă înţelegere a forței morale, dar 
şi a debilităţii fizice agravate de condiţiile închisorii, 
interpretul lui Gramsci, intelectualul condamnat la 
20 de ani de tăcere și izolare, actorul Ricardo Cucciola 
a construit într-un acut registru realist o personali- 
tate atit de complexă, de contradictorie. Abuzind de 
citate din «Scrisori» și «Quaderni», filmul devine mai 
mult pretext pentru afirmarea ideii, îmbrățișate azi 
de majoritatea intelectualității progresiste italiene, 
despre necesitatea construirii unui socialism izvorit 
din realitățile specifice societății italiene. 


Străin in propria tară 


Unul din gravele aspecte — după părerea lui Nino 
Russo, autorul unui film foarte ciudat, pe numele lui 
original I} giorno dell'Assunta (Sărbătoarea înăl- 
ţării)— ai Italiei contemporane este fenomenul margi- 
nalizării unor intelectuali meridionali, depeizaţi la 
Roma și completamente distruși prin ruperea de cul- 
tura, de modul lor de viață din sud. Rătăciţi aici, într-un 
oraș pe care nu-l înțeleg și care-i respinge pină ajung 
la totala depersonalizare, printr-o serie de compor- 
tamente cotidiene devenite simple retlexe de supra- 
vieţuire într-o lume ostilă sau doar indiferentă. Aproa- 
pe derutant în prima sa parte, pină cind înţelegi despre 
ce e vorba, de un comic al gestului mecanic, funcţio- 
nind după legile comicului absurd, tip Beckett, filmul 
se dezvăluie pe parcurs aproape brutal informativ la 
un moment dat, diminuindu-și misterul. Dar despre 
ce este vorba? Un fost cercetător istoric, ce începuse 
la el acasă să scrie o monografie a revoluţiei Neapo- 
lului, ajunge la Roma fotograf*de ocazie și cine- 
amator care-și alimentează nostalgia sudului, proiec- 
tindu-și pe pereții camerei, ca o celulă, o fastuoasă 
procesiune religioasă, tipică sudului, cu statuia fe- 
cioarei purtată în alai festiv de ziua înălțării. Fostul 
istoric se întiinește în fiecare duminică cu un alt 
naufragiat intelectual şi hoinăresc impreună, cu e 
ranită în spate si un aparat de diapozitive printr-o 
Romă pustie, nepopulată, rătăcesc ca niște spectre 
ale tristeţii şi nostalgiei după meleagurile dragi. Re- 
fuzul comunicării acestor autoexilați cu «blestemata 
metropolă» e inregistrat cu tandră ironie de autor in 
scena prinzului. Într-un cimitir de mașini abandonate, 
pe un cauciuc dezumilat, ei işi întind tacticos ospă- 
țul: salamul şi vinul roșu adus de acasă, și-l savu- 
rează fără grabă, după un «bun» obicei meridional. 
ironia regizorului acționează în dublu sens şi față de 
aceşti naivi idealizanţi ai sudului. Filmul este totodată 
şi un insolit discurs despre cinema, despre iluziile pe 
care le întreține acestor azvirliți la marginea vietii, într-o 
secvenţă de o strălucită semniticaţie. După o zi de 
rătăciri fără obiect, cei doi ajung la porţile Cinecittei 
şi aici, printre coifuri romane și costume indiene, 
dau de o imensă reclamă pe care o destășoară trep- 
tat, o naivă pictură turistică-indemn: «vizitaţi Nea- 
polul». Filmul se termină (de fapt mai are două fina- 
luri, dar acesta e cel mai semnificativ) pe truda lor, 
ridicolă și tragică totodată, de-a Inălța zmeul iluziilor, 
uriașul panou publicitar, legat cu sfori ca să nu fie 
luat de vintul nebuniei. Final grandios, fellinian, cu 
toate că tinărul regizor — de reținut acest nume Nino 
Russo Încă nou în cinema, dar cu o originală expe- 
rienţă în teatru şi televiziune — nu datorează, ca 
forță a expresiei, nimănui, nimic. Decit talentului și 
strălucitei sale inteligențe polemice. Operă de protun- 
zime şi rafinament intelectual care, impreună cu alte 
două eseuri spaniole, analizind fiecare într-un fel 
propriu alienarea (Vinătoarea de Carlos Saura și 
Dezamăgirea de J. Chavarri, film complicat, film 
proustian asupra căruia voi reveni) completează pa- 
nopticum-ul relațiilor tragice dintre societatea de 
consum și individ restituite de «noul cinema» occi- 
dental. 


Alice MĂNOIU 


— Intrebaţi-mă! 
— Stimate Dem 
Rădulescu, dacă ar 
fi după mine,nu v-as 
intreba nimic. V-aş lăsa 
să povestiţi, aș nota 
totul și aş face un recital- 
scris Dem Rădulescu. Eu n-aș 
ti decit calea de comunicare din- 
tre dumneavoastră și pubiic. 

— Să ştiţi că e o plăcere să poţi răspunde 
celor care te indrăgesc, să le spui niște 
ginduri, nişte frămintări ale unei existențe, 
ale unei pete de culoare în această paletă 
multicoloră, care e teatrul. Şi filmul. Că 
sint rude bune. Dacă am făcut bine, să 
judece posteritatea. Dacă am greșit, alţii 
să se ferească. Dacă s-au bucurat, asta a 
fost plinea mea zilnică. 

— Haideţi să vorbim atunci despre 
bucuria asta pe care o dați spectatori- 
lor. Să vorbim despre umorul dumnea- 
voastră. Pentru că există un umor «Dem 
Rădulescu». 

— Aţi pus punctul pe i. Mi se pare că ați 
atacat o problemă de bază. Originalitatea. 
Nu cred decit în arta originală. Pentru că 
nu văd un spectator să intre în sala de spec- 
tacol spunind: «Mă duc, că e acolo unu' 
care face ca ăla!» Adică vreau să spun, cu 
alte vorbe, că valoarea. valoarea in genera! 
stă in esenţă. Caragiale atrage alenļia asu- 
pra valorii din alt punct de vedere. El spune 
că intre amoeba, ființă minusculă care roade 
zi de zi piramidele şi care se naște dimineaţa 
şi moare seara, şi piramida care stă acolo 
de mii de ani, este o mare diferență: amoeba 
a trăit. O zi, dar a trăit. Deci, nu se poate 
vorbi de durată, ci de intensitate. De mo- 
mentul unic de creaţie care n-are impor- 
tanță cit a durat de vreme ce a existat, 

— Puteţi să explicați publicului cum 
ajungeţi la acest moment, puteţi să de- 
montați în fața lui mecanismul umorului 
dumneavoastră? 

— Nu pot. Dacă dumneavoastră credeți 
că cineva vrea să aibă umor, vrea să aibă 
farmec, vrea să fie popular și ajunge numai 
prin voinţa lui, vă Inşelaţi. Asta este exact 
grădina. Un pom. De la natură. Şi aici vreau 
să amintesc de mult discutatul talent. S-au 
întrebat, se întreabă, au răspuns și mai 
răspund şi azi, ce e talentul, dar nimeni n-a 
găsit o explicație mai clară a acestei stări 
psihice. Că e o stare psihică. Şi mă întorc 
la Caragiale, care spunea că fiecare om are 
in el o coardă dispusă la vibraţie, şi că 
talentul este arcușul pe care-l poartă cineva 
ca să facă să vibreze această coardă a 
semenului. Ce-ar fi, deci, arcușul ăsta, 
talentul, ce-ar fi el? E uşor să spui: om. 
Dar cine-i omul? E uşor să spui: mașină. 
Dar ce e mașina? Maşina e un tot. Omul e 
un tot Dar ce e un tot? Fiindcă e tot, 
inseamnă că înglobează nişte elemente. 
Toate. Care sint elementele ? Orice particu- 
lă din acest tot. Dacă lipsește una, mașina 
nu funcționează, sau funcţionează cu defect. 
Orice om cu lipsuri funcționează — dacă 
elementele sint secundare — cu defect. 
Dacă elementele sint principale, nu mai 
funcționează deloc. Talentul este un tot. 
Nu mă refer la talentul artistului în general, 
ci la talentul artistului dramatic. Nu-și 
lucrează glasul. Nu-şi lucrează corpul. Nu 
citește nici măcar ziarul. Dar pretinde căare 
talent. Ei bine, nu are. Sau dacă-l are, el nu 
este intreg. În măsura în care actorul se 
preocupă să dezvolte elementele compo- 
nente ale brevetului de profesarea acestei 


În genunchi 


ntorc 


meserii, se poate vorbi de talent. Aplauzele, 
bucuria, popularitatea, polarizarea atenţiei 
opiniei publice sint roadele muncii. Ale 
nopților de nesomn. Şi care se compen- 
sează şi recompensează cu acea clipă 
unică de creaţie. paranteză fie spus, imi 
pare rău că nu orice om poate să trăiască 
acea clipă. De ce credeţi că spunea cineva: 
«Artiştii sint copiii de duminică ai socie- 
tăţii»? Ei sint, sau în orice caz ar trebui să 
fie, sărbătoarea societăţii. 


— Nu vă puteți plinge. Sinteţi o săr- 
e pentru publicul dumneavoas- 
tr: 


— Sint unul dintre cei mai injurați actori 
din țara aceasta. Mai ales de către cronicari. 
Dar am să vă spun un lucru: mă credeți sau 
nu, dumneavoastră și ceilalți, vreau să știți 
că v-am tras pe sfoară. Şi vă trag pe sfoară. 
Eu joc pentru plăcerea mea. Plăcerea mea e 
mai mare decit a dumneavoastră. Eu cind 
joc, atita regret: că nu pot să mă văd. Dacă 
ați ști cit regret că nu pot să mă văd în 
finalul lui Svejk! Dar nu pot! Şi dacă m-ar 
filma, aş şti că sint filmat şi mi-ar distruge 
toată emoția... Aici vreau să fac o remarcă 
măgulitoare... 

— Pentru cine? 

— Pentru mine. E un lucru care mi-a 
încălzit sufletul. Acest mare dramaturg 
al nostru,de la care am învăţat foarte mul- 
te, Aurei Baranga,a spus: «În afară de 
mine, mai recunosc un autor dramatic: 
Dem Rădulescu». ŞI l-a intrebat un cronicar: 
«Ce-a scris?» — Siciliana. Mă duc s-o 
văd şi eul» Stimată tovarăşă, eu sint un tip 
de commedia dell'arte. Pe mine trebuie să 


ion popescu gopo 


FLYNN, Errol 
actor american 


GENTLEMAN JIM 
(film) 


(7) 


FONDA, Jane 
actriță americană 


ŞI CAII SE 

IMPUŞCĂ 

NU-L ASAS 
4 (filu) 


FONDU 

procedeu 
cinematografic 
de topire 


la teatru 


mă laşi să mă dezlănțui. Dacă pui aparatele 
pe mine, mă termini. Eu nu sint incă gata 
făcut pentru film. Pe mine trebuie să mă vezi 
la teatru. De asta am renunţat la televiziune. 
Pe viață am renunțat. Nu mă redă. Teatrul. 
Mă reintorc la teatru. Vă rog să scrieţi 
asta chiar aşa: mă intorc în genunchi la 
teatru și-i spun: ulartă-mă că te-am părăsit 
atita vreme»! Chiar aşa să intitulați inter- 
viuk În genunchi mă-ntorc la tine. La el. 
La teatru. Ştiţi care e cea mai mare satis- 
factie a mea? Că sintem puţini. Puteam să 
spun că eu am gindit asta, dar n-o fac. 
Jerry Lewis, pe care-l iubesc din adincul 
sufletului, el a gindit-o. Ştiţi ce-a spus 
nememicul ăsta? «Cunosc 5 000 de actori 
de dramă, dar de comedie sintem vreo 
patru». Aşa a spus el. Şi eu spun la fel. 
Nu vreau să zic că artistul de dramă nu-i 
artist şi drama nu e artă, dar comedia este 
dramă plus încă ceva. 

— Ce? 

— E, acest ceva aș vrea să mi-l explice 
și mie cineva într-un articol sau la telefon. 
Am să vă spun o poveste: un tinăr cere mina 
unei fete de la tatăl ei. Tatăl îi spune: 
i-o dau. Dar o iubești? O iubesc — 
zice tinărul. De ce? Intrebă tatăl. Pentru 
că. Incepe tinărul și tatăl îl intrerupe: 
Dacă poți să-mi spui de ce-o iubeşti, 
nu ţi-o mai daul... Să vă spun eu de ce vă 
place comedia, de ce vă place risul? Nu 
pentru că-l atacă pe om cu relele lui, nu 
II iubiţi în mod egoist. Pentru că vă prelun- 
gește viața. Cel puțin pină la viitorul spec- 
tacol. 

— Dar dumneavoastră de ce il iubiți? 
— Poate tot egoist. Poate pentru că ar 


FINTESTEANU, Ion 
actor român 


referitoare 
la trecut 


fascicol 
modulat 
ce 
reproduce 
sunetul 


FONOTECA 
loc pentru 


tistului li place să fie răsplătit imediat 
Să ştie, pe loc, cum a fost. Că la «Nora» 
de Ibsen, de unde să ştiu eu cum a fost? 
Pot eu să văd dacă omul plinge sau nu in 
stal? De asta-mi place risul. Dar, para- 
doxal, Imi place şi liniştea. Ce frumos e cind 
după hohotele de ris, poţi face să increme- 
nească sala! Să ştiţi că nici publicul nu 
ride ca proasta-n tirg. Şi nici nu-i place să 
ridă şi să uite că a ris și de ce a ris. Omul 
vrea să ridă și să-și spună în gind: «Dă 
doamne să nu mi se intimple așa!». Îmi 
place risul expresiv, cu expresie și cu 
adresă precisă. Risul ăla în faţa clovnului, 
la care nu ştii dacă să rizi sau să plingi, 
şi te invinge risul. 

— V-ar fi plăcut să fiți clovn? 

— Abia aştept să joc un clovn. Împreună 
cu regizorul Gec Saizescu ne aflăm în 
stadiul de discuții cu clțiva scriitori pentru 
un film care să dezvăluie lumea circului. 
Dar un circ așa cum l-a văzut Shakespeare. 
EI [i spunea iarmaroc, dar tot asta inseamnă.. 
Comedia e o mare dramă. N-am spus-o eu. 
Ştiţi cind se naște comedia? Cind zimbetul 
incepe să fie amar. Comedia este drama la 
pătrat E ca risul alienatului căruia numai 
de ris nu-i arde. Este clipa cind fericirea se 
transformă în durere. Este clipa cind dra- 
gostea devine ură. Comedia este ultimul 
hotar al lacrimii. Comedia se naşte atunci 
cind eşti atit de impins din toate părțile, 
că nu mai știi incotro s-o apuci şi, ca să nu-ți 
pierzi minţile, incepi să rizi. Comedia e ceva 
foarte grav. Credeţi-mă! Din cauza asta 
n-am făcut și n-am să fac niciodată cu 
ochiul spectatorului, să-i atrag atenţia că 
se află la o comedie. Am spus că mă bucur 
cind joc. Dar e o bucurie estetică. Mă bucur, 
şi le spun și altora: stimaţi colegi, bucura- 
ți-vă că sinteţi făcători de artă, bucuraţi-vă, 
dar nu rideţi niciodată inainte să ridă spec- 
iatorul. Nu provocați risul. Dezvăluiţi-l. 
Provocarea nu e plăcută spectatorului. 
Grimasa nu e stare sufletească. Strimbă- 
tura nu e durere. Înainte de a deschide gura, 
deschideţi toracele şi lasă-ţi inima să vor- 
bească... ŞI un ultim gind pe care aş vrea 
să-l spun: totul, orice prezenţă pe scenă, 
trebuie să fie vitală, molipsitoare. Călcăm 
pe unde au călcat Nottara, Aristide Deme- 
triad, Grigore Manolescu, lon Petrescu, 
Liciu, Livescu... Să privim cu venerație 
trecutul, pentru că datorită lui, datorită lor, 
acelor actori uriași care n-au avut condi- 
tiile noastre, primim astăzi flori şi aplauze, 
trăim o viaţă de sărbătoare. Să nu ne gră- 
bim să fim «mari». Mare, într-adevăr, in- 
seamnă o acumulare, Înseamnă o expe- 
riență, state de serviciu serioase în slujba 
artei. Şi să nu ne mai mirăm atit cind ne 
wese» bine. E normal! Miră-te cind iese 
prost. Ca să iasă bine ai făcut şcoală, 
te-ai pregătit, ai muncit. Să mă mir că mi-a 
ieşit tractorul bine? ÎI trimet pe cimp, să 
arate acolo ce poate, să dea producţie 
bună... Dar gata, am spus prea multe... 

— Sinteţi modest? 

— Cind, acum? 

— Nu. În general. Pentru că ce spu- 
neaţi, suna ca o pledoarie pentru mo- 
destia profesională... 

— Ştiu eu? Sper. Pină acum am crezut 
că sint, dar după ce am spus, Incep şi eu 
să mă întreb dacă sint.. Ştiţi ce? Vă rog 
să daţi interviul ăsta cit mai modest cu 
putință: pe ultima pagină... 

—Nu se poate pe antepenultima? 


Eva SÎRBU 


FLOU 
efect vizual ce se 
obține dificil 


FORD, Alexander 
regizor polonez 


Conservarea sunetului 


FRANKHENSTEIN 
actor creiat 
de un medic 


pentru 
televiziune 


telex Animafilm 


Scurte 
istorii de umor 


099 Autor a două filme lucrate 
într-o tehnică originală — animația plas- 
tilinei — regizorul Mihai Bădică a reușit 
să se impună atit specialiştilor cit și 
publicului amator de subiecte așa-zise 
eterne, dar a căror universalitate implica 
şi o actualitate foarte acutăca un artist 
inspirat şi deplin stăpin pe mijloacele 
meseriei sale. Primul film, Icar, selec- 
ționat la festivalurile de la Los Angeles 
şi Ottawa, s-a bucurat de un bine- 
meritat succes de presă. Cel de al doilea 
film, Geneza, realizat după scenariul 
poetului Marcel Mihalas, a obținut pen- 
tru măiestria animației, premiul ACIN. 
Prezentat anul acesta la festivalul de la 
Annecy, unde a repurtat un succes de 
stimă, filmul Geneza poate că ar fi 
reușit să Incline în favoarea sa balanța 
juriului, dacă descurajarea nu ar f tost 
subiectul prioritar, care a făcut să fie 
pină la urmă preferate filmele mai sum- 
bre. 

Lăsind de o parte cintarele testivaluri- 
lor, unde acordarea premiilor este totuși 
un fel de «joc al dragostei și al intim- 
plării», cele două filme ale lui Mihai 
Bădică relevă un autor interesant care 
merge de la început pe un drum propriu, 
plin de perspective. În momentul de 
față, regizorul lucrează la un nou film, 
în care personajul său, un om plămădit 
din argilă, amestec de gravitate și gro- 
tesc, de tensiune dramatică şi fervoare 
ludică, deci nu atit un om, cit omul 
pur și simplu, urmează să descopere 
sensul şi grandoarea artei. Universul, 
se ştie, reflectă ca o oglindă chipul 
omului, nu în înțeles narcisit, ci în sensul 
că lumea este creată şi re-creată de om 
după măsura lui, sau cel puțin, așa ar 
trebui să fie... Ca oglindă a lumii, arta 
nu poate fi, la rindul ei, altceva decit un 
portret al omului ca măsură a tuturor 
lucrurilor. Ambiţia lui Mihai Bădică este 
aceea de a face din aceste abstracţiuni 
lilozotice biogratia unui erou și oO- 
biectul unui tim. Sperăm că va reuși. 

9 9 9 În noul film care va purta titlul 
Homo faber, lon Popescu Gopo ur- 
mează să demonstreze că eroul său 
predilect, adultul acela copilăros, cu 
pintecele cam proeminent și cu trei 
fire de păr în creștetul capului, a creat 
tot ceea ce există, cultura materială ca 
şi cultura spirituală, după chipul şi 
asemănarea lui. 

În lupta aspră pentru existenţă, omu- 
lețul a avut nevoie de arme și unelte 
pe care le-a inventat pentru a-și ampli- 
fica forţele, sporind indeminarea miini- 
lor și acuitatea simţurilor. In această in- 
deletnicire, deloc uşoară, şi atit de veche 
incit nici nu se mai știe cine a tost Intti, 
omul sau unealta, pentru că de fapt 
s-au creat, în mod dialectic şi fără su- 
părare, unul pe altul, omulețul, pe lingă 
cele cinci simţuri cunoscute de la Aris- 
totel incoace, a făcut mereu dovada unui 
al şaselea simţ, necatalogat, simțul umo- 
rului. Sperăm că acest simţ, caracte- 
ristic omulețului, s-a dezvoltat şi el în 
cei douăzeci de ani care s-au scurs ca o 
clipită de la momentul de nepieritoare 
glorie care a intrat în istoria animatiei 
sub numele de Cannes 1957, deoarece 
repetiţia, se știe este mama învățăturii, 
nu şi patroana artelor. 

ANIMATOR 


posibilități posibile 


A uimit ascultătorii, i-a uimit pe tele- 
spectatori, i-a uimit pe specialiștii care 
asistau la concursul radiotelevizat con- 
sacrat creației lui Beethoven. Era în- 
tr-adevăr o delectare să-l asculți, să-l 
priveşti ascultind muzică, era o încin- 
tare să-i vezi erudiția. 

La citeva zile după concurs, aflu a- 
dresa ciștigătorului cu brio al concursu- 
lui Beethoven și ajung undeva pe calea 
Dudești la o... cizmărie. Omul care Îşi 
ciștigase o binemeritată celebritate era 
cizmar. Avea o discotecă, cum cred că 
sint puține în țară, de două ori pe săp- 
tămină, în zile fixe, organiza acasă au- 
diții cu noutăți la care invita medici, 
studenți, ingineri, toţi iubitori ai muzicii 
lui Beethoven. 

Am vrut să fac un mic documentar 
despre acest cizmar. Mi s-a răspuns că 
respectivul caz nu e tipic. 

Neinţelegind prea bine cum vine ches- 
tiunea cu tipicul eu am făcut, totuși, 
filmulețul. 

ŞI, zău, nu mi-a părut răul 


Alexandru STARK 


Spectatori, nu fiți numai spectatori! 


scrisoarea lunii 


Prietenul meu și „Conversaţia“ 


«Aş fi vrut să vă spun în cuvinte și fraze mult mai frumoase că mie-mi place 
Disney la nebunie, că am fost odată la «Popular» să văd Pinocchio şi că tot tim- 
pul am fost bruiată de urletele unui plod din spatele meu. Vă place Disney? Dacă 
da, dacă aveţi cumva copii cărora le place să vadă și Chip and Dale, faceți-vă 
idee cam ce ar simţi ei dacă aţi deschide în același timp aparatul de radio, să as- 
cultaţi meciul dintre... E o senzaţie groaznică! Ce poți să spui cind un nebun cio- 
pirțeşte Rondul de noapte? Că a fost nebun. Atit. Simţi că dacă ai gindi că mai 


e și om pe deasupra, ar fi periculos tai 


să ti se lase ţie dreptul de a-l judeca. Ce 


spui cînd auzi un np cult spunind că a vizitat Louvru-ul în viteza nu din cauza tim 
pului, ci pentru că voia să vadă și el, în sfirşit, domnule, cum arata «dama ala a 
lui Da Vinci»... Pe mine asemenea chestii mă lasă fără grai. Se adună atitea sen- 
timente în tine, că în loc să reacționezi violent, arborezi un zimbet blind, de om 
bătrin. Am văzut Apartamentul, am văzut Conversaţia, am văzut Doi pe un 
balansoar, am mai văzut și alte filme, unele difuzate la cinematografe mai cură- 
tele, celelalte cocoțate pe la naiba-n praznic şi nu mai am putere să mă supăr. Nu 
mă mai necăjesc cind văd că Dick Turpin, Piedone au prioritate la sălile cele 
mai bune, iar Doi pe un balansoar la un cinematograf unde se dau numai filmele 
care «nu au avut succes la public»... La Doi pe un balansoar, de exemplu, mi 
se incrincena carnea pe mine auzind comentariile deștepților de pe margine. La 


Efectul razelor 


Gama..., cind priveam fără grai bătrinica din mijlocul străzii, cind 


priveam iepurele mort și replica Joannei Woodward: «Mi-e inima plină» — mă 
zgiițiia din temelii iar cei din spatele meu dormeau, hohoteau, storăiau sau chiar 
imi propuneau să merg cu el la plimbare după film; atunci mă întrebam, pentru ce 


ne mai spunem părerile, noi, 


pectatorii? (M.R: Nu fiţi atit de sceptică — noi ne 


vom spune părerile răspicat şi chiar tare, aceia poate că vor fi treziti pină la urmă din 


somnul rațiunii, care se ştie ce naște...). 


Mai în glumă, mai în serios, doresc din tot 


sufletul ca prietenul meu să știe să tacă la Conversaţia. 


problemă pasionantă: 
critica de film 


Articolul privind critica cinema- 
togratică (vezi «Cinema nr. 8/1977) con- 
tinuă să stirnească, spre bucuria noa 
tră, interesul cititorilor. Cîteva scriso 
ni s-au părut cu totul remarcabile. Citàm: 

B... «Nu sint prea numeroşi criticii nostri 
de film, şi dacă-i căutăm pe cei mai aleși, 
numărindu-i, ne ajung degetele unei sin- 
gure mlini. Ceilalţi nu sint niste critici 
proști; sint, mai rău decit atit, mediocri. 
Adică sint așa cum ne sint multe filme. 
Despre ei, mai ales, trebue discutat. Ei 
sint cei care scriu la modul! călduț, bijblind 
în nesiguranță, căutind — de ce oare? — 
lucruri bune în filme proaste și viceversa. 
Avea dreptate Ecaterina Oproiu cînd afirma 
că «fiecare cinematogratie iși are critica 
pe care o merită»... Criticii noștri sint exi- 
genţi cu filmele indiene, dau cu barda în 
Zorro, zimbesc înțelegători la Love Story, 
dar nu sint în stare să spună că Misterul 
lui Herodot este un fiim prost. (N.R.: 
Atentie — noi am publicat chiar de la cititori 
cronici elogioase la acest film; nu numai 
criticii se contrazic, dar chiar și spectatorii. 
Ce e foarte rău in asta?) Or o cinematogra- 
fie adevărată, cred eu, nu se poate forma 
decit avind critici obișnuiți să vadă pete 
şi în soare, adică nu cu o exigentă gratuită, 
ci pur și simplu cu exigentă. ŞI, la Inceput. 
chiar şi exigenţa exagerată ar fi prins bine, 
căci ea arfi eliminat din capul locului rebutu- 
rile regizorale, în loc să le impămintenească, 
așa cum a făcut «căldurica» așternută de 
cronicarii noștri. Criticii noștri acordă prea 
ușor calificative. Prea ușor acordă D.I. 
Suchianu titlu! de capodoperă și încă unor 
filme care, în majoritate, pentru istoria 
cinematogratului, nu înseamnă nimic. Pen- 
tru un spectator neavizat, verva învălui- 
toare şi perpetuu mobilă a lui D.I.S. este 
un pericol: îl leagă de mlini și de picioare, 
silindu-l să-i cinte, volens-nolens, în strună. 
Dar tot D.I.S. are ceea ce puțini critici au, 
are acel «ceva» care se numește stil, un 
stil inconfundabil, vivace, suculent, cul! 
artistic. După exigenţă, aș mai cere criticii 
sinceritate și, nu în ultimul rind, cultură: 


cinema 
Anul XV (178) 


Bucureşti 
Octombrie 1977 


Ecaterina Oproiu 


Stela lorga 
Bd. Republicii 18, bloc E, ap. 4 — Galaţi 


cultura «de specialitate» și cealaltă... Dar 
parcă mai important decit toate mi se pare 
a ti curajul: curajul de a spune lucrurilor 
pe nume, de a pune punctele pe i, fără 
teamă că va fi fost nedreptățită vreo ca- 
podoperă. Deocamdată, nu este cazul. Si 
dacă nu este cazul, o vină au şi cei care 
mai socotesc că la peste 30 de ani, cinema- 
tografia noastră mai trebuie încă încurajali 
si iertată pentru tot ce ne oferă.» (Ale- 
xandru Danga, str. Țepeș Vodă 24 — Bucu- 
rești) 

W «...Eu cred că trebuie eliminate cazu- 
rile particulare în care cronicarii confundă 
cronica cu pamiletul, dind astfel ocazia 
apariției In presa noastră a unor «păreri» 
nedemne de supus atenției publicului. Am 
citit pentru același flim cronici care, pur 
și simplu, se neagă — de pildă, anul acesta, 
cronicile la Accident-ul lui Sergiu Nicola- 
escu, În «Viața Studențească». ivirea unor 
astfel de articole duce la derută...» (N.R.: 
Poate că termenul de derută e exagerat, 
și poate că ar mai trebui luat in consideratie 
şi pericolul invers, al şablonului, la care duc 
numeroasele cronici care spun toate acelasi 
lucru.) (Stoica Mitică, Câlărasi-iud. Doti.) 

N «Desigur, pentru a fi critic nu trebuie 
să fii negru în cerul gurii, ca... (unii). Dar 
nici nu trebuie să bagi toți creatorii 
in aceeasi oală. Uneori mi se întimplă să 
găsesc judecăţile și reflecţiile cinefililor 
corespondenţi din Curier-ul revistei «Ci- 
nema» mult mai bune, mai pertinente și cu 
mai mult bun simţ decit cele ale cronicarilor 
profesioniști (N.R.: Vă mulțumim In numele 
şi al unora şi al altora.) (M. Gavrilută, 
loc. Corod-Galaţi) 


N Dragoste amară. «Cred că acest film 
este o operă de valoare a cinematografiei 
italiene, în special pentru modul curajos 
în care a fost abordată o temă ce, de obicei, 
se pierde într-un love story desuet, în scene 
patetice sau istericale amoroase. Filmul 
rămine o serioasă dezbatere a complexi- 
tății psihologice; de remarcat, stilul original 
al regizorului Florestano Vancini. Un film 
căruia n-am nimic de imputai» (Francisc 
Hegheduș, str. D. Coressi 125 — Timisoara) 


Trei actori care sint prezenţi zilele 
acestea pe ecrane: Margareta Pogo- 
nat («Regăsire»), George Motoi («Ma- 
rele singuratic») și Ovidiu luliu Moil- 
dovan («Buzduganul cu trei peceți»). 


Foto: Spirea Tomescu 


(N.R.: În ce privește obser- 
vația Dvs. că în paginile re- 
vistei noastre «lăsăm sla 
șanse marelui public de a-și 
expune punctul de vedere în 
legătură cu creația cinema- 
tografică», socotim și noi că 
oricite eforturi, nu lipsite de 
succes, am făcut în paginile 
Curier-ului nostru, ele încă 
merită a fi dezvoltate, așa 
cum doriţi, într-o nouă for- 
mulă; începînd din numărul 
viitor vom lărgi spațiul de 
cuvint al cititorilor noștri 
lansind o așa-zisă «cronică 
a beneficiarilor» care vor dia- 
loga — pe baza scrisorilor 
publicate — cu producătorii 
de filme din țara noastră. 
Anunţțăm de pe acum care 
va fi «premiera»: Buzduganul 
cu trei peceți. «Curierul» re- 
vistei va fi astfel răspindit în 
toate paginile, inclusiv în cele 
consacrate filmelor străine 
și televiziunii. Sperăm să fi 
avut o idee comună bună. 
Confirmaţi-ne sau contrazi- 
ceți-ne) 


E Repertoriu la Suceava: «Oare in- 
cotro se îndreaptă filmele de capă și spadă? 
Diavolii din Spartivento și Dick Turpin 
m-au dezamăgit total. Total. Bătrinul John 
Wayne este un actor foarte bun. Cine-l va 
urma? Mi-a plăcut mult Locotenentul McQ 
în acțiune. Un polițist se crede mai deștept 
decit șeful său, este dat afară, după care 
continuă ancheta pe cont propriu. În rest, 
țiuiturile mașinilor poliției. Potopul: fiimul 
m-a emoționat. Turnat cu multă căldură și 
pricepere. Şi caiil Oare ce s-ar face cine- 
matografia fără cai? Rocky — filmul nu 
mi s-a părut chiar așa de strălucit. Am stat 
si m-am întrebat ce au vrut realizatorii să 
demonstreze cu acest film? (Colea Cure- 
liuc, loc. Mărițeia Mică, jud. Suceava) 
(N.R.: /n sprijinul aceleiași aprecieri, ceva 
mai defavorabile la adresa acestui film pri- 
mit altfel cu multe elogii, iată şi părerea lu 
Colea Rusu, Sir. Avintwlui-Vaslui: «Rocky 
e un tilm oarecare, mult în urma altor fil- 
me tot americane, dind doar măsura abi- 
lului talent al operatorului și regizorului, 
leri Love Story cu palpitaţii de inimă, azi 
Rocky cu palpitații de mușchi, miine o 
«sinteză cosmică» cu palpitații de cre- 
ier»)... 

Acelasi corespondent fidel, Colea Cure- 
liuc, ne trimite în replică la top-ul «Ci- 
nema» stabilit de Molnar Csaba din numă- 
rul 8/1977, un top pe orașe, orașele cores- 
pondentților cel mai des publicați în pagi- 
nile noastre. Nu ştim cum a socotit Colea 
Cureliuc, dar îl publicăm cu plăcere: 1) 
Suceava (N.R.: bineinleles!) — 26 p. 2) 
Galaţi — 20 p. 3) București — 17 p. 4) Braşov 
— 16 p. 5) Arad — 13 p. 6) Vaslui — 12 p. 
7) Sibiu — 8 p. 8) Brăila — 6 p. 9) lași — 
5. p. 10) Medgidia — 4 p. Acelaşi «top» al 
lui Molnar Csaba a mai trezit harul statistic 
și lui ilonel Teaha din Arad (clasat pe 
primul loc în top-ul Csaba) care ne-a trimis 
un clasament pe puncte al celor mai buni 
cronicari de film publicaţi de revista noas- 
tră în ultimii ani! E prea mult... Chiar dacă 
un zZimbet, așa, de amuzament, tot ne-a 
trecut pe faţă. 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. 1, Bucureşti 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătale se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
București, str. 13 Decembrie nr. 3 


A 


Prezentarea graficà 
loana Moise 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 
«Casa Scinteii» — Bucureşti 


Un climat numit D.I.S. 


intre Turnul Măgurele şi 

| Vişeul de Sus, cine zice cri- 

tică cinematografică zice D.I. 

Suchianu. Fără el, fără acest 

juvenil patriarh, mereu în ver- 

vă, mereu In atac, mereu în 

clocol, scăpărător ca bradul 

unor milionari dintr-o producţie M.G.M., in- 
tlamabi! ca încărcătura din Salariul groa- 
zei, alert ca o goană a la Charlot. simpatic 
+a o creatură de Disney, «sir» ca un Lau- 


sence Olivier, năvalnic ca scena carurilor 


din Ben Hur, șarmant ca Maurice Chevalier 
in Văduva veselă, glamouros cao comedie 
briliantă dintre cele două războaie, fără el, 
zic, cinefilia noastră şi-ar pierde nu numai 
sarea, dar și panaşul. Cind intră în arenă 
are ceva din el ingenioso hidalgo de la 
Mancha. la cu asalt morile de vint, dar nu 
chiar pe toate. Nesăbuinţa sa e selectivă, 
căci flerul lui Sancho e mereu la post. 
Uneori Sancho îl impinge să supraliciteze 
în direcția pozitivului. Stimulul e în perfectă 
concordanță cu generozitatea criticului, 
generozitate de nabab, iar uneori de sama- 
fitean. Conturile sale estetice incheiate 
in stil Onassis îi fac k.o. chiar şi pe milio 
narii de complimente. Criticul pune micros- 
copul pe piatra seacă şi vede, descoperi, 
iar dacă nu descoperă,inventează molecula 
de clorofilă. Așa e el. Observă la tot pasul 
inovaţii, idei «senzaţionale», sau cel putin 
«trăznite» sau «nostime», aruncă în dreapta 
cu admirabil, în stinga cu excepţional, nu 
se codește să iscălească cecul de capo- 
doperă şi, pina ia urma, ca orice marini, 
se lasă cuprins de teama cå a tost zgiicil 
şi termină scuzindu-se că «n-am parveni! 
a-l lăuda Indeaiuns». 


Adevărul este că acestui Lucullus ii 
place să fie magnanim, dar nu mină-spartă, 
de aceea grija lui cea mare este sa-şi argu- 
menteze superiativele, să explice de ce 
De-aș avea un milion este primul şi 
ultimul dintr-un anumit gen («au încerca! 
şi alții să facă asta, dar nimeni n-a reuşit»), 
de ce Garbo «nu putea juca decit așa» 
personajul Gruzinskăi, de ce Françoise 
Sagan nu numai că nu este un autor super- 
licial, dar «aduce în literatură un personaj 
nou, un personaj grav şi profund, un peso- 
naj mitologic: Seriozitatea». De aici. din 
nevoia de a-și argumenta stiințific loate 
judecăţile de valoare, chiar şi pe cele mai 
excentrice (sau, poate, mai ales, pe acelea!), 
pornirea de a sistematiza aritmetic, ba chiar 
pe aceea de a numerota: limbajul in lilm 
are (precis!) 26 funcţii; Frumoasele noptii 
conțin trei (nu două, nu patru) idei noi; 
regulile meiodramei sint patru (patru sint 
şi procedeele filmului polițist); formele sub 
care «se pot trage palme» sint două, două 
ca și modurile de imbogățire (foarte lentă 
şi foarte bruscă). 

Volumul este o antologie de suchienisme. 
intocmai ca la televizor, sau ca în sala de 


- fluturi steagul alb, să ridici 


conferințe, tinerețea fascinanta a criticului 
(data de naștere trecută în dreptul numelui 
său de diferite dicționare este, desigur, 
o greșeală de tipar), personalitatea lui fără 
pereche circulă deasupra auditoriului, dea- 
supra cititorului trecind peste stopuri, căl- 
cind linia neîntreruptă și adevărul e că,dacă 
poți, uneori, să reziști în fața demonstra- 


|iilor algebrice şi a argumentelor numerota- 


te. în fata fluidului său ae inua să 

iinile, să te dai 
bătut. Pofta de a-l citi, strigătul: venii să-l 
vedețil, Imbulzeala de la conterințele sale, 
pe scurt,interesul trezit de critic şi în rìin- 
durile mari ale admiratorilor şi în rindurile 
mici ale ne-admiratorilor săi, deci interesul 
entuziast, mirat sau scandalizat (o perso- 
nalitate atit de bătătoare la ochi și-a asu- 
mat, fireşte, riscul de a fi controversată), 
interesul zic, vizează în primul rind nu 
sentința artistică — de multe ori discuta- 
bilă — cit judecătorul care este, incontes- 
tabil, un adevărat one-man-show. În gene- 
ral, cronicile cinematografice se citesc. 
bineinţeles, pentru filmele în cauză. Croni- 
cile iscălite D.I.S., inclusiv cele din volu- 
mul de faţă, se citesc nu atit pentru recenzat, 
cit pentru recenzent. 

„Obsesiile acestui volum de minuțioasă 
exegeză a citorva zeci de filme, care fiecare 
pe locul lui a marcat și marchează un mo- 
ment în istoria cinematografiei sau, in 
orice caz, au devenit un material de refe- 
rință, obsesiile, zic, sint cele pe care neobo- 
situl critic şi le dezvăluie săptăminal in 
articolele sale: una este unitatea de fru- 
musețe, considerată elementul constitu- 
tiv al artei, desghiocată minuţios, cu simțul 
suspensului, în perspectiva păcălirii şi des- 
păcălirii, a inșelării și desinșelării, idee 
moștenită de la Pudovkin, săpată de critic 
pe tablele legii și ilustrată de foarte detailate 
treceri în revistă ale story-ului — povestirea 


subiectului! reproșează unii, dar criticul 
explică că aici e vorba nu de istorisirea 


conflictului, ci de analiza «unităţilor» mai 
sus-menţionate; a doua ar fi originalitatea 
pe care, cu aceeași generozitate, o desco- 
peră chiar cind dimensiunile sale, ale ori- 
ginalității, sint atit de modeste, incit este 
foarte greu s-o remarci cu ochiul liber; 
a treia ar fi omul nou, noțiune-cheie, omni- 
prezentă, prezentă, deci, şi în Sufiete in 
ceată, film învinuit, spre furia autorului, 
de decadentism şi defetism. «În acest liim 
vechi de aproape 40 de an,găsim poale cea 
mai patetică intruchipare a omului nou, 
acest om care...». Explicind catastrofa care 
nu vine de la «soarta oarbă», cum cred 


«domnii critici», D.I.S., vede filmul prin 


prisma unui caz, «cind omul vechi otrăveş- 
te destinul unui suflet çare avusese togte 
calitățile omului nou». In Delir «e vorba 
tot de duelul dialectic dintre omul vechi 
şi omul nou». Aici — zice D.I.S. —e cazul 
cu deosebire emoţionant, «pentru că omul 
vechi care este ea — e un personaj stima- 


Oa 

de gravă 
sensibilitate: 
Violeta Andrei. 


LL Rila ronen m rai 


bil... Povestea Gretei Garbo arată cum, 
atunci cind omul nou ascultă de sfaturile 


„ orgolioase ale omului vechi...»; în Hôtel 


du Nord, «omul nou, In persoana unei 
tetişcane proletare, iși spune părerea sa 
dezaprobatoare asupra sinuciderii. De mul- 
tă vreme omul vechi, sub diferite forme, 
pledase pentru. De data asta, omul nou...»; 
Omul vechi e cel care practică «amorul 
de tip proprietar», omul nou e cel care ştic 
că «prima datorie a omului nou e de a nu 
tăcea, de a nu ascunde nimic, cind e vorba 
de adevăr și de dezvinovăţire». «Un film — 
zice criticul — nu face doi bani, dacă nu 
surprinde conflictele dintre omul vechi şi 
omul nou». De aici, fără indoială, această 
perpetuă contrapunere, violentă, excesivă. 
Dar savoarea vine locmai -din această 
angelică vehementă. 

raza este colorată de o lamiliaritate sim- 
patică şi antrenantă. Paginile gem de refe- 
rințe: de la Aristotel la Cin&monde, de la 
Racine la Boussinot, de la Alain la Spencer, 
la Stuart Mill, la Balzac, la D.I. Suchianu 
din Adevărul literar și artistic al anului 
1934, apoi la Suchianu deliciilor noastre 
hebdomadare. Erudiția sa n-are nimic glo- 
duros, «O! Mort vieux capitaine...» țișneste 
lingă «Es ist eine alte Geschichte doch 
bleibt...» si cheamă cu acelasi firesc un vers 
dintr-un sonet de Shakespeare spus şi în 
original şi traducere (proprie). Citatele au 
intotdeauna un aer necăznit, par un zbo: 
spontan respingind cu maximă neplăcer 
morga. Autorul se plimbă în regatul filmu 
Imi ca un prinț cordial (all felicităm pe 
W. Wyler si pe colaboratorii săi, pentru...») 
înrudit cu multe case domnitoare, de 
vreme ce Poincaré, Xenopol, Cournot ~ 
Bergson sint «distinşi amici ai noştri» 
Criticul adoptă parcă polemic (polemic 
față de păsăreasca breslei) un limbaj fără 
ştaif, o frază directă, orală, în care proverbul 
latinesc şi citatul franțuzesc curg fără 
fandoseală lingă cuvinte neacademice, ma 
estrul avind o adevărată slăbiciune pentru 
expresia familiară, plăcindu-i să bată pe 
umăr cu vorbele — amestecind cu dezin- 
voltură nu numai limbile, ci şi limbajurile, 
trecind fără nici o prejudecată, ba chiar 
impănind, cu un democratism lingvistic — 
pentru unii șocant — pe clasicii antichităţii 
cu vorbe ca: moftangiu, conțopist, amploiat, 
grangure, coșcogea, crai, pirlit, lichea, pi- 
piță, cocoană, măgărie, la ananghie, işi 
pune pofta-n cui, fsi bagă nasul, l-a pălit, 
l-a procopsit, ciorapi-s lucru dracului, tim- 
pit, stupid, deștept, deştept în sens de 
prost, prostia fiind parcă pentru decanul 
nostru un inamic personal care nu-l lasă să 
doarmă, să mănince, să scrie, de aceea se 
simte obligat să-l urmărească pe acest 
inamic oriunde s-ar ascunde, să-l caute 
prin colțuri, să-i pună momeli, curse, să-i 
deschidă trape, să-i dea cu flit, cu verde 
de Paris, cu substanțe deratizatoare, sau 
pur şi simplu să-i dea la cap numindu-l, la 
inceput, domnule — domnii critici, domnii 
comerciani, domnui director, domnul des- 
tin — arătind la inceput ce aberaţii, ce enoi 
mităti pot susține aceşti domni critici în 


| 


| 


| 


legătură cu „un anume film, pentru ca apoi 
să-i combată pe puncte, ca un maestru al 
barei, care dumontează mecanismul adver- 
sarului, pun cu punct, probă cu probă, 
pe ton malitios în vădită discordanță cu 
„adevărata flte a acestui inimos apărător a! 
bunului simţ. «Tare aș avea poftă să mă 
apuc să vorbesc mereu, timp de trei ani în 
„şir, numai despre Charlot. Asta pentru 
a-mi arăta paraponul Impotriva tuturor ace- 
lor «deştepţi» mai mult sau mai puțin 

„culturali pentru care...» ; i 

Darnic ca un fiu risipitor, iar uneori caun 
copil teribil, în fața gogomanilor, a sclifo- 
siților, a snobismului sau a ceea ce e pre- 
supus a conţine aere, fasoane, nazuri, 
„stiloul lui D.I., începe să scoată flăcări. Din 
„căldura lor s-ar putea termoțica şi Buftea 

„şi imprejurimile. 7 
Constantin Popescu este reputat ca un 
„foarte meticulos cercetător al arhivelor. O 
„apăsare pe butonul memoriei declanșează 
la acest extrem de bine informat filmolog 
o avalanșă de fişe, de cronologii, de biblio- 
grafii, de filmografii. Cită vreme colabora- 
torul rămine în perimetrul săpăturilor sale 
de arheologie cinematografică ne aflăm în 
fața unei foarte utile şi interesante secon- 
dări. Complementaritatea se defectează 
cind dosarul își uită menirea şi se ambiţio- 
nează să dubleze comentariul (așa cum se 
intimplă mai ales in cazul filmelor românesti 
si mai ales atunci cind diaconul vrea si 
cinte in locul protoiereului. Gestul are o 
anumită nesăbuinţă. Lingă D.I.S. cade can) 
greu la stomac proza cu «inspirată din rea- 
litatea fierbinte», care «reușește să sui- 
prindă cu autenticitate»... «pe fundalul lup- 
telor crincene» în «setea arzătoare pentru 
o viață nouă», etc. Trecind peste astfel de 
(Continuare la pag. 15) 


Ecaterina OPROIU 


g 


Nr. 10 


Anul XV (178) 


Revistă a Consillulu! 
Culturii și Educaţiei Socialiste 
Bucureşti - Octombrie 1977