Mihail Sadoveanu — Povestiri Din Razboi

Mihail Sadoveanu 


Mihail Sadoveanu 


POVESTIRI DIN RAZBOI 


CUPRINS: 

MOARA PĂRĂSITĂ 2 

ÎN BATERIE 15 

27 AUGUST 28 
PRÂNZUL 42 
CĂLĂRAŞUL 52 

LUAREA GRIVIŢEI 61 
DOUĂ DURERI 71 
PANCIUC 82 

DASCĂLUL IRIMIA 97 
CEASURI DE PACE 110 
MÂNIA MOŞULUI 118 

ÎN SPITAL 131 
CONVOIUL 144 

Din alte volume. 
BOTOLAN 158 

UN OM PIERDUT 170 
UN VITEAZ 179 
FÂNTÂNA 184 

PAJURA 188 

MANDACHE SACAGIUL 194 
PLANUL LUI DULHAN 200 
ORDONANŢA 210 
OTRAVA 219 

LA COTA 536229 
JERTFELE 239 

SONDE 249 

CU OCHII LA CER 260 
NOTE DE PE FRONT 265 
MĂRĂŞTI 265 


MĂRĂŞEŞTI 290 
GHEORGHE BACIU 300 
EROII 313 

Postfaţă 319 


MOARA PĂRĂSITĂ. 

Mă trezii ca dintr-un vis; asfinţitul parcă-mi strecurase o 
taină mare în suflet. Ridicai sabia, care căzuse de-a lungul 
piciorului, întorsei capul spre oamenii mei, care aşteptau 
tăcuţi şi foarte liniştiţi, şi şoptii: 

— Înainte! 

Caii se urniră şi pornirăm la pas. 

Malurile pârăului prin preajma căruia ne strecuram erau 
pline de verdeață bogată; ici-colo sălcii cu frunzele pălite 
atârnau nemişcate deasupra ciuruirilor de unde. La o 
cotitură, o rață sălbatică bătu apa cu aripile, măcăi aspru, 
se repezi în sus şi se îndreptă ca o săgeată spre asfinţit. 
Liniştea adâncă se întinse iar, fumegarea înserării se făcea 
din ce în ce mai deasă. 

Eu nu mă simţeam tocmai bine. La zborul raţei îmi 
tresărise inima. 

— Ce va fi când se vor arăta capetele duşmanilor printre 
sălcii? Frică în adevăratul înţeles al cuvântului nu-mi era, 
dar simţeam o greutate în piept, o presimţire tristă parcă. 
Îmi închipuiam cu toate acestea că, după întâia clipă, 
zvâcnirile vor înceta, înflăcărarea mă va cuprinde şi mă voi 
simţi în stare să înfrunt lumea. Dar acestea erau idei; 
niciodată nu făcusem proba. 

Gândind aşa, mă întorsei în şa şi privii spre cei zece 
oameni care mă urmau. Erau liniştiţi, se cumpăneau înainte 
şi înapoi, după paşii regulaţi ai cailor. Farmecul înserării le 
cucerise şi lor sufletele, ochii cercetau cu lene şi cu 
nepăsare împrejurimile; fruntaşul Pintilie chiar zâmbea în 
sine răsucindu-şi mustaţa; numai sergentului Savin îi 


scânteiau, sub sprâncenele groase ca două mustăţi, 
picăturile de păcură, şi parcă sfredeleau malul pârăului 
înainte; iar urechea lui ar fi auzit şi lunecarea unui şarpe 
prin ierbării. 

Îl întrebai încet: 

— Ce zici tu, Savin? Nu mai vin cercetaşii... 

El răspunse cu linişte: 

— Poate-au dat de ceva, trăiţi, domnule sublocotenent! 

Ceilalţi se înălţară în şăi şi se aşezară mai bine; unii oftară, 
ca tulburaţi din gânduri. Savin zise iar: 

— În josul pârăului este o moară părăsită, din podul căreia 
se vede satul. Poate s-au oprit acolo. 

— Deodată ridică oapul şi duse mâna la ureche. 

— Pst! S-aude ceva! 

— Stai, şoptii eu, tresărind. Ce este? 

Oamenii se opriră şi-şi plecară carabinele în lungul 
coapselor. Un pas rar, greu, amestecat cu altul mai uşor, se 
apropia. 

— Vine Grecu! 

— Zise Savin. Apoi rosti ceva mai tare: Grecule! 

— Ele! Se auzi un glas întunecat de o răguşeală uşoară. 

Şi deodată ieşi de după o salcie călăraşul, mărunt şi bine 
legat, ducându-şi calul de căpăstru. 

— Vine şi Năstase pe celălalt mal, zise el, oprindu-se 
înaintea mea. 

— Bine, zisei eu, ce veste? 

— Trăiţi, domnule sublocotenent, în josul pârăului este o 
moară părăsită. Am văzut eu, cu ochii mei, şi a văzut şi 
Năstase, cum au intrat în ea opt cerchejil. 

— De unde veneau? 

— Din sat: de la furături pesemne... 

Sergentul Savin începu a se scărpina în cap: 

— Opt! Măi tată Marcule, cum o să-i mai măcinăm! 

— Trăiţi, domnule sublocotenent, şopti tainic şi fruntaşul 
Pintilie; cu râşniţa cea mare! 


Eu tăcui. Aveam ordin să fac o recunoaştere în josul 
pârăului şi să atac, dacă întâlnesc, detaşamente mici pentru 
a face prizonieri. Dar aici mergea cam greu. Erau opt, 
aproape cât noi, şi în moară nu era uşor de pătruns, dacă 
păgânii ar fi prins de veste. Afară de asta, inima, pârdalnica, 
se zbătea, şi presimţirea ceea nu-mi dădea pace! 

Prin sara din ce în ce mai întunecoasă se auziră iar paşi, o 
piatră se rostogoli în pârău, undele bolborosiră şi Năstase, 
celălalt cercetaş, se arătă negru printre pletele sălciilor. 

— A venit Grecu? Şopti el. 

— Venit, răspunse cineva. 

— Trăâiţi, domnule sublocotenent, nici nu mişcă. Parcă s-au 
culcat în moară... 

Trecu pe lângă mine şi se aşeză în rând cu ceilalţi. 

Vedeam eu bine că aveam de-a face cu oameni boclucaşi: 
ei mai intraseră în foc şi prinseseră gust. Afară de asta, 
după cât îmi spuseseră camarazii, pândele şi hărţuirile în 
recunoaşteri erau plăcerea lor. Se trezeau, ghiorlanii, 
bătându-se ca acasă la ei, şi învârteau carabina cum ai 
învârti o ghioagă. Acu tăceau şi aşteptau porunca mea. 

— Şi mă gândeam că ticălosul de Pintilie, fruntaşul, s-o fi 
uitând la mine pieziş, cu un zâmbet de batjocură. Ce eram 
să fac? Afară de asta, începu a mă furnica şi pe mine un fior 
iute, o dorinţă. Mă înălţai deodată pe şa şi rostii îndesat: 

— Înainte, băieţi! 

O şoaptă iute tremură ca o bucurie printre flăcăi. Şi 
pornirăm încet prin umbra neagră a sălciilor. 

Pe şesuri şi-n văi era o tăcere nemărginită. Numai 
departe, pe fânețe, o pasere ţipa ascuţit, ca un fierăstrău 
sub pilă. Şi un întuneric orb acoperea văzduhul şi pământul. 
Sus, peste clipirile stelelor, treceau grămezi uriaşe de 
nouri. 

Merserăm o bucată bună de vreme. Deodată acoperişul 
ascuţit al morii se zugrăvi pe zarea mohorâtă, în făgaşul 
larg al pârăului. 

— Şi îndată se şterse. 


Intrarăm într-o roată de sălcii bătrâne. Iarba foşnea uscat 
în mersul cailor; altfel nici un zgomot, desişurile parcă erau 
împietrite. 

— Aici ar fi bine să descălecăm... şoptii eu. 

— Trăâiţi, domnule sublocotenent. 

— Să descălecăm! Răspunse sergentul. Şi mai avem de 
făcut ceva: cu câteva fire de iarbă să ne legăm rotiţele 
pintenilor, să nu simtă nici greierii din moară. Pe urmă 
tecile le lăsăm aninate la şăile cailor, mergem numai cu 
penele săbiilor, ca să fim mai sprinteni... 

— De bună-samă! Rostii eu cu pătrundere. Iar în gând îmi 
ziceam: Mă, al dracului sergent! Eu am învăţat atâţia ani 
prin şcoli şi habar n-am de toate pregătirile acestea! 

Şi, pe când descălecam şi ne pregăteam în cea mai mare 
tăcere, îmi treceau prin măruntaie fulgerări de căldură şi 
frig, îmi venea să mă întind, n-aveam suflet îndeajuns. 

Un flăcău rămase cu caii. Noi ceilalţi, după ce ne 
pregătirăm, coborârăm în albia pârăului şi începurăm a ne 
strecura cu luare-aminte spre moară. 

Şi, dintrodată, după un cot al apei, acoperişul ascuţit se 
arătă iar, foarte aproape de noi. Ne oprirăm. Grecu şi 
Năstase trecură înainte, ca să cerceteze cu de-amănuntul 
împrejurimile. Ceilalţi ne aşezarăm pe un pat moale şi umed 
de ţărână măcinată din malul înalt. 

Încet-încet ochii mi se obişnuiră cu întunericul. Trupul de 
jos al morii nu-l vedeam, pentru că se amesteca cu malurile 
pârăului, dar vedeam aproape, înaintea morii, o sticlă 
întinsă de apă neclintită. Era vechiul iaz înomolit... Pe 
margini, câteva pâlcuri de trestii. În fundul apei iarăşi 
acoperişul ascuţit, neclintit, al clădirii pustii. Putreziciunile 
bălții împrăştiau în aerul nopţii miasme înţepătoare. 

Un fluier străpunse tăcerea, şi zborul întortochiat, în 
fâlfâiri rare, al unui lăstun mare de apă trecu ca un fulger 
negru pe sticla bălții: cercetaşii noştri ajunseseră. 

Eu, aşteptând şi privind cătră moară, mă gândeam: Ce va 
fi peste câteva clipe? Va bubui carabina şi va curge sângele, 


şi parcă nu-mi venea a crede că-n liniştea aceea de 
mormânt se vor putea petrece asemenea lucruri. Ce fac 
oare păgânii? Au plecat, de nu se simte nimic? Dorm? Poate 
au dat, în satul de unde veneau, peste băutură, şi, unor 
haimanale ca ei, puţin le pasă de poruncile Coranului. Au 
băut, s-au ameţit şi acum horăiesc în podul morii. Atunci 
treaba ar fi uşoară, n-am pierde nici vreme multă, nici 
oameni. 

— 'Trăiţi, domnule sublocotenent! 

Tresării. Era glasul lui Grecu; nici nu-i simţisem 
întoarcerea. Răspunsei: 

— Ce este? 

— Am încunjurat moara, domnule sublocotenent, şi n-am 
dat peste nimic. Uşa e deschisă. Lăptocul e zdrobit, apa se 
prelinge pe pământ: prin groapa aceea nimeni nu poate 
intra, nici ieşi. 

— Dar Năstase a venit? 

— A venit şi el... 

— Bun. Înlăuntrul morii nu se aude nimic? 

— Nimic. 

Mă întorsei spre flăcăi. Întunericul malului era aşa de 
mare, că nu vedeam pe niciunul. Acu era acu. O sudoare 
rece mă înţepa la rădăcina părului. Strigai încet pe Savin. 
Glasul lui de abia adie: 

— Aici sunt... 

— Ce facem, mă Savin? 

— Intrăm în moară... 

Aşa-i! Mă gândeam eu; are dreptate... Îmi strecurai stânga 
în toc, trăsei încet revolverul, îl pipăii, îmi aşezai şi dragonul 
săbiei la pumnul mânei drepte şi mă mişcai spre moară, 
păşind în vârful picioarelor. Ceilalţi veneau după mine. Dar 
mergeam aşa de încet, încât nici eu n-auzeam paşii. 

Deodată răsări înainte-mi, drept pe malul bălții, uşa 
deschisă a morii, ca o intrare neagră de peşteră. În clipa 
aceea, fiorii care mă cutreierau stătură, inima începu a bate 


mai tare, dar nu simţeam absolut nici o frică. Putea să mi se 
întâmple orice. O tărie nebună îmi încorda mădularele. 

În moară, stăturăm multă vreme neclintiţi, cu răsuflările 
oprite, ascultând prin întunericul acela orb. Dar nimic, 
nimic nu se simţea. 

Deodată mă pipăi o mână. Cineva mi se aplecă la ureche. 
Bănuii că e Savin. De abia pricepui: 

— S-au îmbătat... Dorm în pod... ori au plecat... 

Scara podului trebuia să fie în dreptul uşii şi-n mijlocul 
morii. Pipăind, ne strecurarăm pe scară. La dreapta 
simţeam pe cineva: era sergentul; aveam şi la stânga un 
tovarăş, dar nu ştiam cine-i. 

Sus, scara scârţăi, un foşnet se auzi înainte. Ca fulgeraţi 
de acelaşi gând, ne oprisem. Cerchezii erau în pod şi 
dormeau; dar cineva dintre ei trebuia să fie treaz, căci s-a 
mişcat la pârâitul scării. 

Stăteam neclintiţi şi nici nu suflam. Inima îmi bătea tare, 
rânduri de amețeli îmi veneau, dar nu-mi era frică. Drept 
înaintea mea se deschideau în scândurile podului trei 
ochiuri rotunde, ca la orice moară. Mă uitam neclintit în 
zarea lor: aşteptam să se ridice, din clipă în clipă, o umbră 
în dreptul întunericului slăbit, care pătrundea prin ele. 

Dar tăcerea ne învălui iar, şi după un răstimp ridicarăm şi 
cele din urmă două trepte. 

Acum auzii bine un mormăit nedesluşit. Nu ştiam încă de 
unde a pornit: dinainte, dindărăt, ori de pe laturi? 

Eram subt acelaşi acoperiş cu nişte oameni, care din clipă 
în clipă puteau să sară ca nişte fiare asupra noastră. lar noi 
pândeam ca moartea, şi carabinele stăteau gata. Cu toate 
acestea, în cine să tragi? Era prostie să începem a face 
larmă aşa cum eram grămădiţi, trei sus şi ceilalţi pe 
treptele scării. Toţi simţeam lucrul acesta şi aşteptam. Afară 
de asta, fără porunca mea, nimeni nu putea face nici o 
mişcare, iar eu nici gând n-aveam să dau vreo poruncă. 

Dar duşmanul, cel ce era treaz undeva, într-un colţ al 
podului, simţise, în buimăceala şi-n somnul amorţitor care-l 


cerca, că o mişcare neobişnuită trece prin tăcerea ruinii. 
Un glas răguşit, care mi se păru sălbatic şi fioros, mormăi 
vorbe străine. Întreba ceva. Apoi tăcu. Iar noi aşteptam. 

Şi, dintrodată, prin deschizăturile rotunde ale podului 
trecu ceva neobişnuit, o lumină slabă de vis. Şi-n fund, 
dincolo de deschizături, pe zarea răsăritului, deodată luna 
îşi arătă printre nourii negri o margine, apoi izvori ca o 
lucire de spaimă. Trei dungi de lumină slabă se strecurară 
în pod. Şi-n dungile acelea, ca într-un fulger, răsări ceva 
rotund, negru, un cap omenesc. Şi tot în clipa aceea un 
tunet grozav izbucni. La fulgerarea limbii de foc, podul 
parcă se întinse în laturi dezvălindu-se, şi văzurăm lămurit 
pe ceilalţi şapte cerchezi întinşi pe podele. Iar capul negru 
parcă plesnise în bucăţi ca o ghiulea. 

— Şi parcă el detunase aşa. 

Clădirea se umplu de miros de pulbere. 

O clipă tăcerea păru că ne prăbuşeşte iar în noapte. 

— Apoi un răcnet cumplit umplu moara, mă simţii abătut la 
o parte ca o pană, un duruit surd cutremură duşameaua. 

— Săbiile sunară ciocnindu-se, auzii trântituri grele, 
gemete şi ţipete de spaimă. O limbă de foc şi un tunet 
tresăriră iar în noaptea adâncă, şi în rumeneala fugară se 
arătară spinările încordate ale călăraşilor şi obrazul 
întunecos al sergentului Savin. 

Totul trecu ca o furtună repede. Cineva scăpără, o iască se 
aprinse. Faţa lui Savin se rumeni, pe când buzele se 
rotunzeau suflând în punctul de foc. Apoi un capăt de 
lumânare se înflăcără şi limba de foc începu a ne tremura 
umbrele pe păreţii negri de scânduri. 

Duşmanii zăceau unul lângă altul zdrobiţi, şi, subt ei, 
sângele care curgea întindea un covor vişiniu. Unii căscau 
ochii îngroziţi, unii erau cu gurile căscate şi cu ochii închişi, 
unii erau lungiţi, alţii zgârciţi, cu genunchii la gură. Numai 
unul trăia şi sta plin de spaimă în roata flăcărilor; clănţănea 
înfrigurat şi, din când în când, fără să privească pe cineva, 
murmura cuvinte răzlețe în limba lui, parcă se ruga de 


iertare. Fesul îi căzuse, şi capul rotund, mic, sta plecat, 
aşteptând lovitura din urmă; obrazul măsliniu, veşted, şi 
ochii vârâţi sub frunte spuneau o durere aşa de adâncă, 
încât te prindea mila. 

Sergentul se uită lung la el, apoi se apropie şi-l bătu cu 
palma pe umăr. Îi zise tare: 

— Nu te teme, mă, că nu-ţi facem nimic... 

Cerchezul ridică cu frică ochii, fără să înţeleagă. Fruntaşul 
Pintilie crezu că trebuie să-şi schimonosească vorba şi să 
dea din mâni: 

— Bre! Nu facem nimic la tine... Luăm prezoner. Şi-şi 
întinse buzele într-un râs tăcut, plin de încurajare. Prinsul 
zâmbi şi el cu frică. 

Dar se făcea târziu, nu mai era vreme de stat. Vorbii cu 
glas tare: 

— Să mergem! 

— Trăâiţi, domnule sublocotenent, răspunse Savin, să 
mergem! Atâta ne-a trebuit: un prins. De la dânsul vom afla 
noi multe... 

Lăsarăm în podul ruinii pe ceilalţi şapte cerchezi, care 
trecuseră mări şi veniseră să moară într-un colţ singuratic, 
pe malul unui pârău. 

— Şi ieşirăm. 

Luna se înălţase, nouri treceau pe deasupra ei umplându- 
se de lumină vânătă. Iazul scânteia ca o oglindă mare de 
argint: nici o aburire nu-l încreţea. 

După ce ajunserăm în roata de sălcii, încălecarăm, iar 
prinsul fu suit îndărătul unui călăreț. Înainte de a pleca, 
scosei tabacherea, îmi răsucii o ţigară, apoi dădui tutunul şi 
tovarăşilor mei: 

— Na, mă, faceţi-vă şi voi câte-o ţigară, că v-aţi purtat 
bine... 

— 'Trăiţi, domnule sublocotenent! 

Sergentul Savin făcu două ţigări. Pe una o dădu 
prizonierului: 

— Na şi ţie! [i-o fi fiind poftă... 


Apoi, după ce prinsulo luă cu sfială, sergentul îi dădu 
iasca aprinsă, şi zise zâmbind cătră mine: 

— Săracul! Ce-o fi gândind el acu! 

Când pornirăm, fruntaşul Pintilie şopti: 

— Aista-i de cei care taie pe răniţi şi-i pradă... 

Nimeni nu răspunse. Prizonierul îşi fuma pe furiş ţigara, 
trăgând cu coada ochiului la faţa aspră a sergentului Savin. 

Pârăul licărea în lumina lunii, caii mergeau liniştiţi şi 
oamenii tăceau. 

ÎN BATERIE. 

Se dădu ordinul de plecare de la Verbiţa spre Griviţa. 
Sergenţii se zvârliră pe cai şi prinseră a geme comande 
scurte. Ofițerii alergau săltând în şa ca să-şi găsească 
bateriile. Călăreţii prinseră a-şi înmlădia bicele, şi caii, 
înţepenindu-se, se întinseră năprasnic între ştreanguri, cu 
capetele în piept. Chesoanele şi tunurile porneau huruind 
înăbuşit. Apoi când bateriile se înşirară, freamătul şi 
neregula începutului se potoliră, nu mai rămase decât 
cutremurul şi bubuitul grămezilor de fier şi oţel. 

Noaptea aceea de august era foarte întunecoasă - şi cele 
patruzeci şi opt de tunuri, şi caii, şi oştenii mergeau spre 
vrăjmaş pe drumuri care nu se vedeau, ca înspre un ţărm 
necunoscut. Vântul venea din dreapta, de pe lagărele 
duşmanului, şi, în răstimpuri, avea câte-o aburire caldă ca 
duhul unui bolnav. 

Soldaţii tăceau, păreau că dormitează; în sufletele lor, 
însă, ardeau focuri mari. În întunericul sufletelor clipeau, ca 
nişte stele, luminile zilelor trecute, cu bucuriile şi părerile 
lor de rău, şi, peste ele, ca nişte nouri, rătăceau supărările 
şi grijile războiului. 

— Şi teama crâncenă, care pândeşte ca o fiară în 
întunecimea dinainte. 

Grămezile sumbre se mişcau pe drumurile rele, prin 
vâlcele şi văi; din când în când strănutau caii, din când în 
când un glas se ridica cu un sunet neobişnuit prin duruirile 
înăbuşite. La locuri primejdioase se opreau; marea de 


întuneric era cucerită dintrodată de o tăcere adâncă; apoi 
un glas sfâşia noaptea, tropotele îl acopereau şi marea de 
umbră parcă îşi pornea valurile nevăzute într-o bântuire de 
furtună. 

Taberile turcilor erau aproape de drumul obişnuit, şi 
trebuia ca bateriile să facă un ocol mare înainte de-a ajunge 
deasupra Griviței. 

— Altfel ar fi fost simţite: duşmanul era cu grija şi cu frica 
în spate. De aceea toată noaptea bateriile săltară şi se 
zdruncinară prin viroage şi drumuri rele. 

Când înfumurarea alburie a zorilor pătrunse văzduhul, 
pâlcurile de oşteni tăcuţi, în jurul tunurilor care scânteiau 
întunecos, se dezvăliră în locuri noi şi necunoscute. 

Caii stătură, flăcăii descălecară şi îndată începu o 
frământare iute în jurul chesoanelor şi tunurilor. 
Sublocotenenţii fără mustăţi, băieţi frumoşi, albi la faţă, 
alergau în toate părţile dând porunci, vagmiştrii cu 
mustăţile mari se mişcau legănându-se, amestecau glumele 
cu înjurăturile, dădeau din mâni parcă voiau să şi le smulgă 
din umeri; brigadiri, sergenţi, fruntaşi scăpărau în toate 
părţile, şi soldaţii cu mantalele răsfrânte împresurau 
maşinile de oţel, se opinteau, le purtau, le aşezau. Privirile 
furau întruna spre asfinţit, unde sta duşmanul ascuns, dar 
din întunecimea de-acolo nu venea nici un zgomot, nu se 
simţea nici o mişcare. 

Hârleţe şi cazmale scormoneau cu hărnicie pământul, 
ţărâna unduia în valuri negre, oamenii se plecau, se ridicau, 
alergau, se încrucişau - şi tunurile parcă de abia aşteptau, 
cu gurile negre întoarse spre tabiile turcilor. 

Dar era mult de lucru, şi la răsărit se crăpa zarea, lăsând 
să pătrundă focul zorilor. Dealurile, văile se rumeniră. 
Oamenii dădeau zor, şanţurile se lărgeau, parapetele se 
înălţau, se căptuşeau cu brazde. Ziua albă umplu văzduhul, 
căpitanii se arătară în mijlocul soldaţilor, un călăreț veni c-o 
veste pentru domnul maior. Deodată scânteiară suliţile de 


lumină ale soarelui, răsăritul se înflăcăra într-o fierbere 
argintie, raze fulgerară pe tunuri, pe săbii. 

— Şi oamenii se opriră o clipă. După o noapte de nesomn, 
se uitau unii la alţii uimiţi, parcă de multă vreme nu se 
văzuseră. Şi fiecare se cunoştea că aşteaptă ceva, într-o 
nelinişte, într-o strângere de inimă, pe care nimeni n-o 
putea stăpâni. Ofițerii pe mică pe ceas scoteau 
ceasornicele, unii le priveau lung, pe gânduri, alţii le 
puneau iute în buzunăraşul de la pantaloni, pentru a le 
scoate în clipa următoare. Şi, la ceasurile şase. 

— Dintrodată, spre miazănoapte, la ruşi, în bateria 
Catartului, pufniră în limpezimea dimineţii rotogoale de fum 
lăptos, desfăşurându-se şi lungindu-se spre zare, şi 
douăsprezece tunuri mari mugiră, în fumegarea aceasta 
deasă. 

După semnal, scânteiară săbiile şi în bateria noastră de 
lângă şoseaua care iese din Plevna şi se înconvoaie spre 
Bulgăreni. Lucrările pentru cele douăsprezece tunuri nu 
erau gata, dar asta n-avea a face. Lopeţi lucrau la şanţuri şi 
parapete. 

— Iar servanţii stăteau gata lângă tunuri. Glasuri de 
comandă. 

— Foc! 

— Trăgătorii izbesc mosorul în nodurile curelelor, fulgere 
în nori de fum, apoi trăsnete asurzitoare. Ţipătul şuierător 
al ghiulelelor umplea văzduhul, ofiţerii ridicară ochianele şi 
le îndreptară spre Radişevo şi spre Abdul-Cherim-Tabia. 

Maiorul, liniştit, începu a vorbi cu căpitanii şi locotenenţii 
despre regularea tragerii. Sublocotenenţii cei fără mustață, 
lăsaţi pe vine, cu mânile pe genunchi, ochiau, vagmiştrii 
vorbeau gros şi certau pe molâi. Şi în graba care cuprinsese 
pe toţi, tunurile mai bubuiră o dată. 

Dar iată că şi la turci ţâşniră fumegări, şi zăvozii din 
Plevna începură să hămăiască. 

— Ham! Ham! Zise vagmistrul Chirilă; păzea, flăcăi, că ne 
vin şi nouă plocoane... 


Plocoanele veneau într-adevăr, vâjâind. Ofițerii, oamenii 
stăteau drepţi, păreau mai galbeni; unii, cu ochii aţintiţi, 
parcă aşteptau ceva. Ghiulelele trecură pe deasupra; şi toţi, 
despovăraţi, prinseră a se mişca vioi în jurul tunurilor şi a 
lucrărilor. 

— Cam greu, grăi iar vagmistrul Chirilă, îndesându-şi 
chipiul în cap; dintru-ntăi te ia cu răcori. Nu-i aşa, mă 
Buzămurgă? Iu ce zici? 

— Ce să zic? Răspunse ţiganul, aşa-i cum zici... 

Ţiganul, voinic, bine legat, cam întunecos la faţă şi cu nişte 
buze ca acelea, era trăgaci. 

— Le trimetem şi noi lucruri mai alese, zise el rânjind şi, cu 
mâna pe mosor, se îndreptă, aşteptând porunca. 

Vagmistrul era un bunduc mărunt cu mustaţa groasă, bine 
răsucită, cu vârfurile îndreptate spre ochii scăpărători, 
deasupra cărora sprâncenele bogate şi îmbinate păreau alt 
rând de mustăţi. 

— Alta, mă! Strigă iar Chirilă. Drepţi! Nu mişca, răgălie, 
nu mişca, că-ţi tai capul şi ţi-l pun ghiulea în tun! Ţi-i frică, 
ha? 'Ţi-i frică, Norocel taică? 

Norocel, într-adevăr, măcar că-şi ţinea drept trupul nalt, 
avea o ridată tremurătură pe obrazul bălan. De altminteri, 
în toţi trăia parcă ceva nou. 

Ghiuleaua veni, căzu şi se sparse scurt la zece paşi 
înaintea frontului. Schijele răscoliră pământul într-o 
fumărie amestecată cu țarină şi praf. Chirilă se crezu dator 
să spuie şi acum ceva: 

— Aşa-i la început. Crezi că prin mine nu trece săgeata de 
foc? Da' eu-s al dracului, mă, eu-s al dracului! 

Regulat, în baterie, năvălea fumul cu miros tare de 
pucioasă şi trăsneau tunurile. Oamenii se mişcau iute şi-n 
jurul maşinilor, şi-n şanţurile care se lărgeau din clipă în 
clipă. Ofițerii urmăreau cu binoclurile căderea ghiulelelor 
noastre, şi băgau de samă la cele oare vin. Şi ei erau foarte 
galbeni, dar îşi ţineau cumpătul. 

— Şi începeau să se obişnuiască. 


Dimineaţa se încălzea; - se încălzeau şi luptătorii, şi 
lucrătorii la şanţuri. Ghiulelele porneau vâjâind, bombele 
turceşti veneu cu bombăniri de moarte într-un fum 
înăbuşitor şi, odată, cele dintâi bine îndreptate, două, se 
năpustiră între lucrătorii şanţului. Fitilurile sfârâiră, 
schijele se sparseră ca două oale, şi din vârtej câteva ţipete 
înăbuşite tresăriră. Când fumul se risipi, brancardierii 
alergară. Un soldat zăcea cu faţa la pământ, cu ţeasta 
zdrobită. Alţii trei, căzuţi, gemeau cu feţele încreţite de 
durere. 

Toţi priviră o clipă spre sângele care se închegase şi spre 
cel care curgea încă. 

— Apoi îşi întoarseră feţele iar spre vrăjmaşul nevăzut, 
care trimitea moartea. 

Sublocotenentul Pietraru, tânăr, fără mustață, cu faţa 
galbenă şi osoasă, care până atunci tăcuse, izbucni deodată 
mânios, cu glas răguşit: 

— Mai repede, mai repede, băieţi! Să-i sfredelim bârlogul 
păgânului, să-l zvârlim dracului în văzduh! 

Se repezi la tunul lui Buzămurgă şi privi în lungul ţevii. 
Apoi se trase îndărăt şi porunci scurt: 

— Foc! 

Ţiganul trase, tunul trăsni, ofiţerul îşi puse binoclul la ochi. 
— Aşa! Aşa! Gemu el îndesat, cu sprâncenele încruntate, 
bine, băieţi, bine! Repede, mă, repede, că vă iau în frigare! 
Foarte bine, i-a împroşcat destul de frumos ghiuleaua; e-o 

prăfărie acolo, de nu se mai vede nimic! Chirilă! 

— Porunciţi! 

— Aş vroi să plătim dobânzi mari, Chirilă! M-ai înţeles? În 
văzduh să-i zvârlim! Ai înţeles? 

— 'Ţeles! 

— Buzămurgă! 

— Ordinaţi 

— Gata? 

— Gata! 


— Atunci nu sta! Gemu sublocotenentul. Foc! Allahul şi 
prorocul lor! Să-i zvârlim la muma dracului! 

Şi, pe când sublocotenentul Pietraru răcnea disperat 
întruna cu glasu-i răguşit, flăcăii, în jurul tunurilor începură 
a se frământa mai cu grabă, şi tunurile băteau mai des şi 
ghiulelele vâjâiau şi fumul năvălea şi se înălța. Şi de la turci 
veneau bombele regulat acum. Multe se spărgeau în 
văzduh, multe cădeau în grămezi, sfărâmând cărnuri şi 
oase. 

— Şi în fierbinţeala care creştea din ce în ce, neliniştile 
începutului se risipiră, ochii scăpărau şi glasurile se 
îngroşau în pâcla de cărbune şi pucioasă. 

Deodată un murmur iute se strecură de-a lungul şanţului: 

— Vodă! 

Ofițerii îşi aşezau coifurile, îţi scoteau pieptul înafară şi-şi 
trăgeau umerii îndărăt; sergenţii şi brigadirii primiră 
porunci. Şi lucrul începu şi mai înfrigurat. La tunuri mai 
ales, acuma, era fierbinţeală mare. Flăcăii se învârteau 
repede cu chipiurile pe ceafă, ghiulelele treceau iute spre 
cozile lătrătorilor; şi toţi erau plini de sudoare, de colb şi de 
fum; trăsnetele zguduiau bateria; şuierele proiectilelor 
duşmane se încrucişau într-o muzică fioroasă. 

Şi Vodă trecu, împresurat de o mulţime de ofiţeri de-ai 
noştri şi străini. Se oprea, privea mişcarea tunarilor, privea 
în depărtare spre parapetele de la Radişevo şi Abdul- 
Cherim-Tabia, vorbea cu cei din juru-i, şi toţi zâmbeau şi 
dădeau din cap: Da - da! Desigur! 

— Pe când flăcăii trăgeau cu coada ochiului şi-şi căutau de 
treabă. Domnul era foarte liniştit, mergea cu pas măsurat şi 
vorbea cu cumpătare. Schimbă câteva cuvinte cu maiorul 
bateriei, apoi trecu mai departe, prin fluieratul morţii şi 
pocnetele tunurilor. 

— Mă, aista-i Vodă... zise Norocel lui Buzămurgă. Ai văzut 
cum se uita la noi? 

— Frumos om! Grăi ţiganul; şi nici el nu se teme de 
ghiulele... 


— Cum să se teamă! Doar el e mai mare decât toţi... 
răspunse Norocel. 

— Păzea, mă! 

— Urlă Chirilă vagmistrul. 

— Ptiu! Scuipă Buzămurgă, vine iar scroafa cu cărbunele 
în rât. 

— Mă, şi mă tem să nu mă plesnească vreo schijă, când se 
sparge... 

Boamba neagră scobora cu iuţeală şi venea drept spre 
tunuri, vâjâind. Căzu pe parapet şi se rostogoli, cu fitilul 
arzând. Lucrătorii, tunarii se prăbuşiră în laturi. 
Buzămurgă se uita cu ochii holbaţi şi miraţi la fitil. 

Schija se sparse. Când se risipi fumul des, ţiganul scuipă 
negru. 

— Îţi umple gura de funingine! Mormăi el. Mai mare 
groaza! Dacă te păleşte o ţandără, te-ai dus! 

— Asta n-a avut noroc, zise Norocel, a pălit numa-n ţărână. 

Şi iar începură a lucra cu foc. Vagmiştrii erau pic de apă, 
ofiţerii cu obrajii aprinşi, sublocotenentului Pietraru nu-i 
mai tăcea gura. Numai Buzămurgă se tot oprea, privea 
văzduhul dinainte şi parcă aştepta ceva. După două 
trăsnete, deodată se auzi şi glasul lui: 

— Vine, mo! 

Când căzu boamba rostogolindu-se, ţiganul se repezi, 
alergă după ea, căzu deasupra, întinse mâna-i neagră, 
prinse fitilul şi-l stinse între degete. 

— Gata! Strigă el ridicându-se şi înghițind cu greutate 
ceva amar parcă. 

Flăcăii începură a râde: „A dracului cioară 
stătea neagră şi nemişcată între tunuri. 

Bubuirile, plesnirile bombelor, fumăria urmară, şi era o 
vâjâire şi un cântec îndrăcit de trebuia să răcneşti ca să te- 
audă cel de-alături. Şi încet-încet, cu obişnuinţa, veni şi 
voia-bună, şi, după pilda lui Buzămurgă, flăcăii pândeau 
căpăţânele cu fitil, fugeau după ele şi le stingeau. 


V 


iar boamba 


Când se puse soarele drept inimă, mugetul iadului era în 
toi. Flăcăii ajunseseră toţi de coloarea lui Buzămurgă. Pe 
obrazurile aburite ale unora, rămăseseră în negreaţă 
ciudate semne de degete, la alţii şuviţi de apă se scurgeau 
pe la tâmple. Răsuflările tuturor erau mai scurte şi mai 
repezi între buzele uscate. 

— Şi nu era chip să ai pic de hodină, nici să înghiţi o gură 
de apă rece, căci cea din bidoane era coclită. Cât despre un 
codru de pâne, batir ca cremenea, şi o bucată de carne cum 
o da Dumnezeu, nici pomeneală! Chiar dacă le aveai, ce să 
faci cu ele? 

— Înghiţeau cu toţii ţărână şi fum de pulbere, ăsta le era 
prânzul; şi le cânta o muzică cum nu auziseră, săracii, în 
toată viaţa lor! 

La dreapta, bateriile ruseşti tunau cu o repeziciune 
înspăimântătoare, de multe ori pârâiau salve după salve; la 
stânga, cealaltă baterie a noastră, de treizeci şi şase de 
tunuri, bătea regulat şi cu tact; dincolo, la turci, lătrau 
zăvozii fără mânie şi fără zăbavă, parcă voiau să spuie: 
Agale, agale, că mai este vreme! 

— Şi sutele de tunuri din împresurare şi apărare trăsneau, 
bufneau, umpleau văzduhul de nouri alburii. Drrum-dum- 
dum! Drrum! Bum! Baf! 

— Părea o darabană uriaşă în care bătea cineva fără 
întrerupere. Ghiulele prin văzduh ţipau, ca aţe de vânt 
toamna prin crăpăturile căpriorilor, fâşâiau ca zboruri de 
paseri, altele parcă veneau pe gânduri bombănind. În 
întăriturile turcilor se zăreau exploziile şi zbucnirile de 
flăcări; spre noi de multe ori se vedeau cu ochii cum vin 
bombele rotunde turceşti. Unele treceau pe deasupra spre 
câmpii goale; altele cădeau între tunuri şi flăcăi, şi, dacă n- 
apuca nimeni să le stingă mucul aprins, pocneau în 
fulgerări negre şi roşii, răscolind pământul şi rostogolind 
trupuri; altele crăpau deasupra şi plouau peste baterie 
funingine şi bucăţi de schijă. 


Iar sublocotenentul Pietraru, răguşit şi galben, cu buzele 
arse şi cu ochii crunţi, nu mai contenea, îi umbla gura ca un 
clopot, dădea din mâni în toate felurile, şi-şi fulgera sabia în 
toate părţile. Chirilă vagmistrul, ca totdeauna, c-o leacă de 
mânie şi c-o leacă de răutate, îşi încrunta mustăţile de 
deasupra ochilor şi cât glumea, cât înjura. Norocel râdea 
uscat, înghițind noduri de foc. Buzămurgă rânjea, şi, de 
câte ori se spărgea câte-o ghiulea duşmană, de atâtea ori şi 
glasul lui se spărgea într-o sudalmă înfricoşată. 

Şi toţi lucrau cu repeziciune, ca într-o-nfrigurare. Nimeni 
nu mai auzea strigătul rănitului, ori icnitul scurt al celui 
izbit de moarte. Brancardierii veneau încet şi se strecurau 
tot aşa, iar cei rămaşi lunecau prin bălțile de sânge 
amestecat cu ţărână, călcau cu inimile împietrite prin 
sângele fraţilor lor. 

Ziua trecu în viscolul acesta de foc şi fum. Parapetele se 
înălţaseră şi toţi se mişcau acuma mai în voie, la adăpost. 
Spinarea de pământ era aşezată şi bătătorită şi tunurile 
scuipau schija de la adăpost. La şase ceasuri, lătrătorii 
osteniră parcă şi tăcură pe toată întinderea. În baterie, 
oamenii făceau tauleta tunurilor şi umblau tăcuţi după apă. 

Şi pe dinaintea lui Buzămurgă şi Norocel, care se curăţau 
de slim şi funingine, şi pe dinaintea flăcăilor trudiţi, în 
liniştea mare ce se întinsese deodată, trecu cea din urmă 
pataşcă albă, cu cel din urmă rănit. Era sublocotenentul 
Pietraru. Şi pataşca era plină de sânge, şi ochii crunţi erau 
ca de sticlă. Acum nu mai putea răcni, acum tăcea, cu faţa 
mai galbenă şi mai suptă, şi-l duceau alţii îndărăt, spre 
corturile cu cruce roşie. 

27 AUGUST. 

Bateria noastră a doua, ascunsă în vii, pe deasupra 
Griviței, deschidea spre întăriturile duşmanilor treizeci şi 
şase de guri de oţel. 

După o zi de frământări în ploaia de foc şi de schijă, după 
neîntrerupta duruire de tunete sub nourii deşi de fum care 
acopereau taberile, flăcăii noştri trudiţi de abia putuseră să 


aţipească câte-o parte din noapte. Se rânduiseră la lucru, 
se rânduiseră la tunuri; şi când, în răstimpuri mari, lumina 
salvelor izbucnea ca o pânză de fulger, ei răsăreau negri, o 
clipă, izvorând parcă din întunecime, drepţi şi 
neînduplecaţi. Apoi în şanţuri, îndărătul coamelor netezi de 
pământ, în tăcerile adânci care urmau, tunarii vorbeau 
despre spânaticii lor ofiţeraşi zvârliţi în ţărână de 
zburăturile de schijă, aşa de buni în vremurile de pace, aşa 
de înflăcăraţi şi de încruntaţi în viforul care venise. 
Pomeneau şi de fraţii fulgeraţi. 

— Oameni cumpăniţi şi la bine şi la nevoie, şi cu o răbdare 
pe care nici sângele gâlgâind în răni adânci n-o înfrângea. 
Şi unii şi alţii zăceau acum îndărăt, la ambulanţe. 

După noaptea aceea, veni dimineaţa c-o linişte mare. Şi-n 
linişte, la şase ceasuri, deodată, ca din senin, porni întâiul 
tunet şi după dânsul se deslănţui brusc uraganul de fum şi 
foc din trei sute cincizeci de maşini. Fierberea clocotitoare. 

— Deasupra muncelelor şi văilor. 

— Nourii albi ca vata şi învălmăşiţi, prin care se strecurau 
şuierăturile şi bâzâirile fioroase ale ghiulelelor, umpleau 
cerul şi pământul de o mare furtună de jale. 

Şi-n vremea asta, valurile întunecoase ale infanteriei se 
încovoiau îndărăt prin zdruncinăturile pământului, în 
vecinătatea bateriilor. Batalioanele, gata de luptă, şedeau 
rânduite, tăcute, pe când văzduhul se cutremura. Şi-n 
inimile tuturora stăruia parcă un ghimpe. 

— Aşteptarea. Trecuse o zi şi nu se întâmplase nimic, dar 
fiecare clipă viitoare putea aduce ca un fulger ordinul, ş- 
odată cu el botezul de sânge. 

Aproape de liniile duşmanilor, spre Griviţa, sentinelele 
ascunse în tufişuri şi-n gropi stăpâneau cu ochii mişcările 
tabiilor, şi-n dosul acestui lanţ ş-al pâlcurilor posturilor mici 
şi gărzilor mari, divizia întreagă în două linii adânci îşi 
scânteia marile şiraguri de baionete. 

Mai departe, pe podişul din dreapta şoselei care venea de 
la Bulgăreni, trăsurile de ambulanţe îşi fâlfâiau pânzele cu 


cruce roşie. Pataştele, legănate în pasul regulat al 
sanitarilor, pe mică pe ceas ieşeau din văi aducând spre 
doctorii cu chipuri roşii trupuri zdrobite de tunari. 

Şi era în bateria din vii o frământare cumplită. Dinspre 
tabia Abdul-Cherim, din redanul scurmat în coastele ei, 
numai de la o mie de paşi depărtare de noi, venea un foc 
iute de puşti care izbea din plin şirurile servanţilor. Ofițerii 
înjurau şi dădeau ordine multe cu glas tare, soldaţii se 
învârteau mânioşi în jurul tunurilor dar, descoperiţi fiind din 
partea aceea, cădeau unul după altul, după fiecare 
izbucnire a focurilor, care tresăreau în văzduh ca nişte 
pârâituri de vreascuri. 

Era o mânie şi un năcaz de-şi scuipau flăcăii sufletul. Cu 
toate acestea lucrau în urgia şi-n fumăria aceea. 

— Şi tunurile îndopate zvârleau parcă cu disperare 
ghiulelele înspre furnicarele păgânilor. Şi zburau ţipând, şi 
cădeau bine, şi câte un murmur de mângâiere trecea prin 
rânduri. 

Într-un târziu veni ordinul să se tragă tunurile în rezervă - 
şi acolo la adăpost, îi găsi Domnitorul - şi generalul raportă 
cum stau lucrurile. 

Atunci un călăreț, un ofiţer, porni din baterie, în goana 
calului, îndărăt, c-o veste grabnică. Fugarul sforăia în galop 
aprins, şi trecu ca o săgeată prin râpi, prin rovine. 

— Până ce se arătară întunecoasele şi tăcutele valuri ale 
dorobăânţimii. 

Companiile erau gata. Soldaţii aşezaţi la pământ, păstrând 
rânduiala însă, aşteptau. Ici-colo grămezi mici vorbeau cu 
glasuri încete. Cei mai mulţi, însă, tăceau - duşi pe gânduri. 
Ofițerii batalioanelor sfătuiau strânşi în roate dese, ori se 
mişcau agale printre zidurile plutoanelor. Era o pânză 
întinsă şi întunecoasă de căciuli mari cu pene pestriţe, şi de 
chipiuri de infanterie, în care roşul şi albastrul însemnau 
cărări de flori. 

Călărețul venea în goană. Prin rândurile flăcăilor alergă 
un fior, o şoaptă petrecută cu grabă de la om la om. Ofițerii 


se întoarseră toţi spre partea de unde venea vestea; unii 
porniră nerăbdători şi se înşirară spre margine. 

Ştafeta se opri scurt în faţa statului major al diviziei, 
descălecă şi înmână plicul. În clipa următoare toată lumea 
era în picioare şi ştia, simţea despre ce-i vorba. 

În jurul celui ce venise se strângeau unii din ofiţeri. 
Gălăgiosul căpitan Corban de la al treisprezecelea de 
căciulari şi iubiții săi băieţi, locotenentul Avram şi 
sublocotenenţii Călinescu şi Sava, îl strânseră între piepturi 
şi-l luară din scurt. 

Corban îl întrebă: 

— Ce fac turcii, dragă? 

Ofiţerul de ordonanţă, bunduc cu mustăţile răsucite ca 
coada răţoiului şi cu ochii negri fulgerători, răsufla repede, 
nu ştia ce să răspundă. 

— Ostenit băiatul! Rosti cu glas gros şi cu convingere 
căpitan Corban, să-i dăm niţică flacără. 

— Şi-i întinse bidonul. 

— Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ţi crapă măseaua! 
Trage un gât şi te dezmorţeşte! 

— Nu. 

— Mulţămesc! Răspunse bunducul; mi-i cald de nu mai 
pot. Am alergat ca un nebun. 

— Nu vrei? Strigă căpitanul. Bravo, dragă! De ce nu spui? 

— Şi se întoarse spre „băieţii” lui: Nici vouă nu vă place? 
Ha? 

— Ba mie-mi place, răspunse locotenentul Avram zâmbind 
larg şi legănându-se ca o rață. 

Le plăcea romul şi sublocotenenţilor Călinescu şi Sava, 
băieţi subţiri, de abia ieşiţi din şcoală, ş-acum plini de 
admiraţie cătră mustăciosul şi negrul căpitan Corban. 
Înghiţiră tuspatru câte un gât zdravăn din băutura 
arzătoare, apoi, în îmbulzeala din ce în ce mai deasă a 
ofiţerilor, începură să descoase pe cel venit. 

Artileristul îşi ştergea sudoarea, îşi descheia la gât tunica, 
pe când toţi îl trăgeau care dincotro. Apoi începu să spuie 


despre redanul oare ne fulgera bateria din viile de 
deasupra Griviței, de la o departare de o mie de paşi numai. 
Băieţii, tunarii se luptau straşnic, dar ce folos! Păgânii îi 
luau ca din oală. Acu nu mai era de chip; trebuia să intre în 
foc infanteria, să puie pe necredincioşi pe goană. 

— Ei şi ce? Strigă cu glas mare căpitan Corban: crezi că n- 
o să-i luăm la goană? Tetea Corban să trăiască şi o să vedeţi 
voi şi minunea asta! Eu cu băieţii mei, mă! Ca nişte lei! Să 
fiu al dracului! În frigare o să-i luăm! Ce zici, Avrame? 

— E foarte bun romul! Răspunse cu convingere 
locotenentul. 

— Drepţi, răcane! Mi-ai băut toată sticla, trântite-ar 
sfântul Ilie într-o pivniţă cu antale! Ce facem, bă, mergem? 

— Cu tetea mergem şi-n iad! Răspunse Avram răsucindu-şi 
cu stânga mustaţa şi cu dreapta întinzându-i bidonul gol. 

Şi-n zvoana din ce în ce mai mare a batalioanelor prin care 
trecea un freamăt surd, zbucni ca un fulger şi ordinul. 
Ordonanţa încălecă iar şi se porni înapoi spre baterii în 
goană, iar ofiţerii îşi înălţară capetele şi, cu glasuri scurte, 
cu piepturile înfiorate, zvârliră spre companii comandele, 
pe când şiragurile de cuşme şi de baionete se tălăzuiau în 
undoiri negre şi-n fulgerări orbitoare. 

În frunte, în foc, trebuiau să intre două batalioane din al 
treisprezecelea regiment de căciulari şi unul din al cincilea 
de infanterie. 

Grăbit, ars parcă de un foc lăuntric, se frământa Tetea 
rânduindu-şi compania, iar în juru-i cei doi sublocotenenţi 
nu-şi mai găseau loc. 

Căpitanul, nalt şi spătos român, era renumit în întreaga 
divizie; bea ţapăn şi era în stare să mănânce la şapte mese. 
În marşuri, mai ales, la fiecare haltă gâlgâia un gât de rom 
şi trăgea în dinţi ori un picior de gâscă, ori o halcă de 
muşchi rece. 

Iar la popasurile mari, când se repezea, parcă dădea 
foametea. 


— Şi avea o inimă bună, cum nu prea se găseşte; rar se 
întâmpla să buzdugănească un căprar ori un soldat. Chiar 
din pricina inimii se muia aşa de curând şi prindea să cânte 
romanțe, cu glas plin de putere şi de dulceaţă, cu un tremur 
de duioşie şi de durere, de rămânea o lume încremenită 
ascultându-l. În clipele acelea îi zbura gândul înapoi, la 
căsuţa lui din Sărărie, în Iaşul vechi, unde-l aştepta cucoana 
Catinca, căpităneasa, „cea mai frumoasă femeie din ţara 
Moldovei”, pe care o iubea acum ca şi-n tinereţă, după cum 
mărturisea tainic Tetea. 

Locotenentul Avram, cel care se legăna ca o rață leşească 
şi se simţea foarte mândru de mustaţa-i neagră, era un 
omuleţ plin de draci, care din glume şi din cântece 
comedioase se putea lua la întrecere chiar cu căpitanul. Şi 
era veşnic amorezat, era o mină veşnic reînoită, care lua foc 
deodată, dintr-o scânteie. Când îl întrebau camarazii de 
sănătate, el punea mâna în partea stângă: Mă doare, iubite, 
butoiaşul cu pulbere! 

Călinescu era un băiat bun, sfios ca o fată mare. Se pudra, 
se ungea cu pomezi şi cu cosmeticuri şi visa o iubire într-o 
pustie. Celălalt sublocotenent, Sava, era un înfocat 
voltairian. La orice împrejurare te pocnea cu o anecdotă 
despre marele scriitor; şi pentru toţi camarazii lui avea un 
uşor dispreţ, o uşoară răsfrângere de buze când vorbea 
despre ei. Numai în admiraţia cătră căpitanul Corban se 
potrivea cu Călinescu. 

Toţi patru acuma stăteau gata între oamenii lor. După 
toate socotelile, şi ei cu flăcăii trebuiau să intre în rândul 
întâi al asaltului, şi o căldură mare le umplea piepturile. 
Căciularii vorbeau puţin; unii îşi strângeau pe ei curelele, 
apoi îşi făceau cruce. Alţii vorbeau în şoaptă cu tovarăşii, şi 
rămâneau după aceea pe gânduri, cu feţele visătoare. lar 
când suflarea din urmă, comanda plecării, trecu prin inimi, 
se întinse tăcere adâncă. Şi deodată se mişcară valurile 
întunecoase. 

— Şi porniră flăcăii noştri spre botezul de sânge. 


Căpitanul Corban era aprins tare; din când în când ducea 
bidonul cu „flacără” la gură, sorbea lung, apoi îl întindea 
spre locotenentul Avram. I-l întindea, ofta adânc, şi, cu ochii 
plini de lacrimi, îi vorbea despre căpităneasa lui cea 
frumoasă, rămasă singură în deal la Sărărie. 

— Măi Avrame, măi! Acugşi intrăm în şanţuri la păgâni, şi 
Dumnezeu ştie! Rămâne Catinca fără mine! Măi Avrame, 
băiete, să nu mă uiţi, şi să te duci să-i spui că m-am gândit 
întâi la dânsa şi m-am dus pe urmă la moarte... 

— Taci, domnule căpitan! Răspunse locotenentul. Să vezi 
că desară o să-i tragem flacără din bidon, la adăpost, în 
şanţuri! 

— Cine ştie! Da' mie mi-i jale de căpităneasa, bre! Apoi se 
întoarse spre companie: Viu, băieţi! Să luaţi sama, şi cu 
ochii la mine! Unde-i Sava? 

— Aici, domnule căpitan, cu băieţii... 

— Ce-ţi mai face filosoful cel franţuz? 

— Dă-l încolo. Acu-i altă daravelă! 

— Hei, bre, acu rămân toate prostiile în urmă şi se 
trezeşte omul cu inima curată... 

Şirurile de căciulari, cot la cot, înaintau repede, în tăcere. 
Glasul înăbuşit al căpitanului, glasurile sublocotenenţilor şi 
sergenţilor-majori le răsunau la urechi ca din depărtări, 
aproape nedesluşite; şi ochii cercetau zările unde rotocoale 
dese şi albe de fum se înălţau. Tunurile pocneau surd într-o 
duruire adâncă. Acolo era foc şi fum, era cuibul morţii. Şi 
batalioanele se strecurau într-acolo, suind şi ooborând 
spinări uşoare de dealuri. 

Când companiile din linia întâia - acele care făceau 
avanposturile în apropierea liniei tunurilor - se desfăşurară 
şi porniră în grabă la atac. 

— Focul duşmanului, oprit parcă o clipă ca după o 
surprindere, deodată se înteţi într-o izbucnire repede, într- 
o furtună nebună. Susţinerile noastre zvâcniră dindărăt în 
izbire mânioasă, se săltară parcă la lumină - şi pe toată 


întinderea porniră a ţâşni vălurele albe şi a pocni 
împuşcături. 

Bateriile trăsneau în toate părţile şi sutele de ghiulele 
vâjâiau prin fumegarea deasă, gloanţele bâzâiau rătăcind. 

— Şi companiile desfăşurate porniră mai repede. Pâlcuri 
se opreau, dădeau drumul la stoluri de plumbi, porneau 
înainte. În mersul vioi unii se opreau, prăvăleau capul pe 
spate, dădeau drumul armei şi se lăsau la pământ; alţii se 
prăbuşeau dintrodată cu faţa-n jos. Săbiile fulgerau 
înălțându-se, glasuri se ridicau trecând peste şiraguri 
grăbite. Moşiroiul turcesc înălța nouri deşi în care pârâiau 
împuşcăturile neîntrerupt; spre el treceau întinsele linii 
înfierbântate, şiruri de dorobanţi cu căciuli mari; baionetele 
scăpărau mii de fulgere amenințătoare. Odată cu plumbii 
turceşti, prinseră a curge din tunurile redutelor volburi de 
foc rupându-se în şuvoaie de şrapnele, care plesneau în 
văzduh, în rânduri, scurmau pământul zvârlind țarină 
amestecată cu sânge. 

Compania lui Corban mergea grăbită. Locotenentul Avram 
îşi uitase mustăţile, păşea galben, cu fălcile încleştate, îşi 
ştergea cu batista udă sudoarea de pe frunte, strângea 
nervos sabia, înălţând-o, şi striga cu un glas care, de 
răguşeală şi tulburare, se prefăcuse aproape în şuier. În 
juru-i, înainte, dindărăt, dorobanţii se repezeau tăcuţi, c-o 
dungă de întuneric sub cuşmele mari. 

Redanul, aproape acum, îşi vărsa grozavele unde de foc, 
părea mai mare, fioros, un cuib de moarte, în zgomotele de 
tartar. 

— Şi deodată izbucni strigarea vijelioasă a cornurilor: 
atacul! Şi ca izbite de suflarea unui orcan, tresăriră 
companiile, se plecară şi porniră într-o rostogolire uriaşă. 
Veneau şiraguri după şiraguri dese de flăcăi, cu buboasele 
căciuli în piept, cu baionetele lăsate licărind ca o apă de 
fulgere. 

Căpitanul Corban urlă: 

— Daţi greu, băieţi! 


Îşi îndesă chipiul cu stânga, pălindu-l de sus în jos cu 
revolverul, şi ridică drept deasupra capului sabia. 

— Nu vă lăsaţi, bre! 

Cu compania strânsă se zvârli la capătul drept al şanţului. 
Dincolo, spre mijlocul întăriturii, duduia compania a patra, 
cu a doua după dânsa, cu drapelul aplecat, scânteind din 
pajură şi fâlfâind în repezeala care-l mâna. Altă companie 
se îndesa în partea cealaltă, stânga, a redanului. 

Şi dincoace, în învălmăşeala care-l luase şuvoi înainte, 
căpitanul iar urla: 

— Greu, flăcăi! 

— Măăă! Întoarce puşca şi trage cu stratul, ghiogarule, ca 
pe malul Jâjâiei, măăă! 

Şi într-adevăr era greu altfel. Şirurile dese de baionete se 
încurcau. Turcii ţineau bine, într-un zid de oţel. Odată 
prinseră a răcni căciularii, se înălţară straturile şi căzură 
grele ca nişte stânci, pârâind în baionete şi-n ţeste 
omeneşti. 

— Înc-o dată, haidăilor! Răcni căpitanul, îndesându-şi iar 
chipiul cu revolverul. 

Şi înc-o dată se înălţară ghioagele cumplite şi zvâcniră 
flăcăii în îngrămădirea duşmanilor, şi-ntr-o rotire fierbinte 
prăvăliră şiraguri întregi. Ofițerii cu fesuri strigau cu ochii 
măriţi de încremenire: pentru întâia oară vedeau armată cu 
căciuli sfărmând capetele şi baionetele cu stratul armei. 
Şiraguri după şiraguri de păgâni dădeau înapoi. Căciularii 
suiau sus puştile, împingeau întâi la dreapta şi la stânga cu 
baioneta, făcându-şi loc, apoi trăsneau pe cei dinainte cu 
ghioaga. Şi lucrurile mergeau aşa de repede, parcă săreau 
scântei din toate părţile. 

— Zi-i, măăâă! Urlă iar căpitanul. 

Şi flăcăii ziceau de comedie. Hăouiau în şiruri dese ca cu 
îmblăciile. 'Trăsneau, răcneau, se prăvăleau înălțându-se ca 
nişte uriaşi în vârfurile picioarelor. Se prăvăleau pe coasta 
dreaptă şi roteau puşca din stânga şi, unde ajungeau, 
sfărâmau. 


— Aşa, taică, aşa! Striga căpitanul. lar locotenentul Avram 
umbla ca o fantasmă îndesându-se printre dorobanţi. Era 
alb ca varul la obraz, cu buzele strânse, cu fălcile încleştate, 
cu ochii mari, arzători. Îşi ridica din când în când revolverul 
şi bufnea în pâlcurile păgâne, apoi, umflat parcă de o 
căldură cumplită, ridica braţele, i se lărgeau ochii, căsca 
gura, şi iar se repezea. Sublocotenenţii ţipau ascuţit, 
înflăcăraţi, ieşiţi din minţi, vânturându-şi braţele ca nişte 
morişti de vânt. Se avântau printre căciulari, la izbucnirile 
groase ale căpitanului urlau şi ei, negri de colb şi de iarbă 
de puşcă, cu ochii plini de lacrimi. 

Şi ca-ntr-o furtună iute căciularii bătură rândurile dese ale 
păgânilor şi le zvârliră îndărăt. Alţii pătrundeau prin 
celălalt capăt, alţii săreau în şanţ prin faţă şi păgânii, 
zdrobiţi, călcaţi în picioare, fugeau îngroziţi de năvala 
cuşmelor. Îndată după retragerea duşmanilor, începu din 
nou a curge din întăriturile celelalte ale lor, asupra noastră, 
râul de foc şi de schijă cu o mânie, cu o disperare 
neînchipuită. 

— Degeaba, degeaba! Gemu căpitanul Corban, v-aţi dus 
dracului! Nu ne luaţi voi înapoi vizunia cât e cucul! 

Şi căciularii scoteau lopeţile de la cingătoare şi începeau a 
întoarce parapetul spre duşman. Tunurile noastre în ploaia 
de foc veniră duruind, se înălţară pe movila de alături, 
servanţii prinseră a furnica cu grabă, ofiţeri răcneau 
vânturând săbiile, un trăsnet, două, mai multe, repezi, unul 
după altul. 

— Uraaa! Ţipă sublocotenentul Călinescu. Se răsuci şi se 
abătu peste Sava; îl cuprinse de după cap şi începu să-l 
sărute. Uraaa! Ai noştri, ai noştri, iubitule! Şi-i curgeau 
lacrimile de bucurie. Dar o zburătură îl ajunse şi-l muie din 
mijloc. El tot striga, cu lacrimile şiroind pe faţă, întinzându- 
se pe spate. lar Sava uitase de filosofia franţuzească şi se 
pleca asupra rănitului, cu chipiul pe ceafă, cu glasul 
răguşit: 


— Nu-i nimica, dragă, o leacă de sânge... Îşi desfăcu iute 
tunica, trase din cămaşă repede o fâşie şi descheie şi pe 
căzut, ca să-i lege braţul. 

Tunurile duruiau pe movilă, dorobanţii lucrau, în furtuna 
de gloanţe la parapet. Iar căpitanul Corban îşi scoase 
bidonul cu flacără şi-l întinse lui Avram: 

— Trage un gât, măi băiete! După aşa nuntă, face. 

— Să fiu al dracului dacă nu face... 

Avram parcă era un cucoş cu cobe. Căsca pliscul şi nu 
putea scoate nici un sunet. Sta galben, cu ochii holbaţi, plini 
de un foc mare, de o bucurie sălbatică. 

— Să trăiască căpităneasa! Rânji căpitanul, ducând 
bidonul la gură. Şi tunurile noastre bubuiau cu mânie, şi 
dorobanţii dădeau la o parte morţii, se grămădeau gâfâind 
şi rostogoleau brazde mari la marginea şanţului, spre 
duşman. 

PRÂNZUL. 

Roşiorii şi călăraşii noştri, la sfârşitul lunii lui august, erau 
la Dolni-Etropol, aproape de podul de piatră de peste Vid. 
Sentinele se întindeau spre miazănoapte până la Bivolar şi 
spre miazăzi până la Dolni-Dubnic, unde erau ruşii la 
Lascarev. 

În dimineaţa de 28 august, pe la cinci ceasuri, după ce 
porniră iscoadele, începu a se pregăti mâncarea, mâncare 
ca pe vremea aceea: zamă lungă ca s-ajungă, porumb copt, 
pesmete sălciu şi alte bunătăţi de-acestea. Caii ronţăiau 
liniştiţi ovăsul şi porţia de fân şi flăcăii umblau printre ei 
potrivind halaturile şi cercetând chingile. 

Călăraşii de la garda-mare, din dreptul podului de peste 
Vid, aşteptau veşti de la turci. Iar, până una alta, Neculai 
Pintilie fruntaşul, ajutat de câţiva soldaţi, rânduise în jurul 
unui jar straşnic, în coloane de atac, câteva batalioane de 
păpugşoi. În preajma focului stăteau cinchiţi căprari şi oşteni 
şi ascultau palavrele fruntaşului Pintilie. 

Vremea era limpede şi liniştită, şi deasupra Vidului plutea 
încă ceața dimineţii. În urmă, prin marginea porumbiştilor, 


ori pe drumul singuratic al Dolni-Etropolului, se strecurau 
călăreţi în tăcerea dimineţii. O linişte mare plutea din cer. 
La răsărit, se grămădiseră munţi de nouri, şi o umbră 
posomorâtă umplea întinderile de jos; numai sus, în 
limpezimea văzduhului, unde cântau ciocârliile, săgetau 
fâşii luminoase. 

Fruntaşul Pintilie îşi mustra ajutoarele: 

— Mă Gavril Lungu! Mă dihanie! Când e vorba să te 
îndopi, te pricepi, dar un păpuşoi nu eşti în stare să întorci 
la vreme. La ce ţi-i gândul? Ţi-a stat pântecele de santinelă 
şi-acum i-i foame? Las' c-ai să crapi acuşi, nu te teme, de-au 
să-ţi pârâie fălcile! 

Gavril Lungu, ţiganul, rânji cu bunătate, apoi începu a 
întoarce iute porumbii. Îi apuca cu două degete, îi răsucea, 
apoi îşi scutura mâna friptă şi şi-o ducea la gură suflând 
într-însa. 

— Îs fierbinţi al dracului, domnule fruntaş! 

— Or fi fiind, mă camarade! Da's şi buni al dracului! 

Celelalte ajutoare urmăreau cu cea mai mare băgare de 
samă rumenirea boabelor, ca şi cum ar fi fost vorba de viaţă 
şi de moarte. Iar fruntaşul Neculai îi ţinea din scurt; numai 
din când în când obrazul lui ars de vânturi, cu ochii foarte 
vioi, se lumina într-un zâmbet poznaş; atunci zvârlea o 
glumă care aducea o rază de soare pe toate feţele. 

În jurul şirurilor cinchite, umblau ofiţerii. Vorbeau de 
Plevna, de Opanez, de Osman, îi priveau în zare, peste Vid, 
cu binoclurile. Dar în depărtări nu se vedeau decât 
fantasmele albe ale negurilor, încet-încet însă, hohotirile 
înăbuşite ale celor care coceau păpuşoii şi ale privitorilor îi 
câştigară, îşi lăsară binoclurile să atârne şi se apropiară şi 
ei. 

— Trăiţi, domnule căpitan! Zise fruntaşul Pintilie, aici se 
pregăteşte mare ospăț! 

— Or fi fiind buni porumbii, mă Pintilie? 

— Care nu se mai află, domnule căpitane! Mierea lui 
Dumnezeu! 


— Atunci ia zvârle unul încoace, mă camarade! 

Pintilie alese câţiva porumbi bine copţi, se sculă, trecu 
printre rânduri şi-i împărţi căpitanului şi ofiţerilor. 

— Aşa friptură bună rar întâlneşti, vorbi el întorcându-se 
la locul lui. Nici cazacii, ieri, când au trecut pe la Trestenic, 
n-au dobândit ceva mai de samă. 

— Dar ce-au făcut cazacii ieri, la Trestenic? Întrebă 
căpitanul, cu gura plină. 

— Ce să facă, trăiţi, domnule căpitan? Au dosit un godac 
de-un an. Îţi era mai mare dragul să te uiţi la el. Şi să vezi 
cum l-au curâţit şi l-au grijit: neam de neamul lui nu cred să 
fi avut aşa cinste. 

— Cum, mă, s-au apucat să fure? Se poate una ca asta? 

— D-apoi păpugşoii, crezi că i-am cumpărat, domnule 
căpitan? 

Şi fruntaşul începu a împărţi friptura la cei din jur. 

— Oamenii iştia de pe aici ori îs cărpănoşi ori prea năcăjiţi! 

— Aşa-i, strigă un sublocotenent pitic, poreclit Clopot, 
pentru că de obicei nu-i mai tăcea gura. l-am văzut eu, 
domnule căpitan, cu ochii mei, cum au ascuns mâncarea, 
când am intrat în casă. Şi pe loc au început a se văita că n- 
au şi n-au şi iar n-au! Ce vrei să facem? 

— Bine, aşa-i. 

— Zise căpitanul muşcând cu poftă de porumb; dar legea-i 
lege... 

— Legea-i lege! Strigă Clopot crăcănându-se şi dând din 
mâni; dar soldatul oare sufere şi tace, să moară de foame? 
Şi începu a se răsuci în loc şi a repezi un potop de vorbe în 
toate părţile, de i se făcuse obrazul roş şi ochii i se 
bulbucaseră în cap ca două cepe. Soldaţii îl priveau 
îngrijoraţi, ronţăind grăunţele coapte. Mai ales fruntaşul 
Pintilie se uita cu o deosebită luare-aminte la căpitan şi 
dădea repede din cap la vorbele potrivite ale 
sublocotenentului. 

— Ei! Destul, destul! Zise căpitanul, zvârlind ciocălăul şi 
zâmbind. Şi mie mi-e foame de nu mai pot şi cu asta m-ai 


încredinţat mai mult decât cu orice. la să mai cercăm gustul 
la câţiva. 

Pintilie se strecură iar prin îngrămădeală, cu un braţ de 
porumbi. După ce-i împărţi, se întoarse la locul lui şi începu 
a râde. 

— De ce râzi, mă? Strigă Clopot. 

— Râd de godacul ruşilor, trăiţi, domnule sublocotenent. 

— Ei, cum a fost cu godacul? 

— Păi, cum să fie? Godacul muşluia pe lângă o poartă, în 
ograda unui gospodar. A trecut un pluton de cazaci, şi 
godacul ori s-o fi luat după ei, ori l-au luat ei cu de-a sila. 

— Bine nu ştiu. Ştiu atâta că la popas era grijit gata, numai 
bun de pârpâlit. Dar creştinul cel cu paguba într-un suflet la 
domnul ghinărar: că au trecut cazacii şi i-au răpit toată 
averea un porc frumos şi mare la care ţinea ca la un frate! 
Şi plângea aşa de tare bietul om, că s-a milostivit ghinărarul 
şi i-a zis: 

— Hai să cercetăm! 

Şi s-au dus să cerceteze. Ce să cercetezi într-atâta 
sumedenie de oameni? N-au găsit nimica. Dar în plutonul 
din urmă, jale mare. Unul murise pesemne în drum, şi- 
acuma ceilalţi îl acoperiseră bine cu mantaua, îi puseseră 
lumânare la cap şi iconiţă pe piept şi tot treceau şi îşi 
făceau cruce şi sărutau iconiţa. Ce-i? Întreabă ghinărarul. 

— Vai! Vai! A murit Ivan, săracul, a murit sergentul nostru! 

— Şi de ce-l bociţi aşa? 

— Era bun, săracul, şi de treabă! 

— Şi s-a înduioşat şi ghinărarul şi a pus o rublă pe pieptul 
lui Ivan, pentru vodcă, şi s-a înduioşat şi cel cu purcelul şi a 
pus şi el cinci capeici. Pe urmă s-au dus şi de godac n-au 
mai dat... 

— Pe urmă? Întrebă căpitanul. 

— Pe urmă, zâmbi Pintilie fruntaşul, ca oameni de treabă, 
au cumpărat vodcă de-o rubla şi cinci capeici şi au mâncat 
pe Ivan sergentul lor... 


Căpitanul izbucni într-un hohot nestăpânit, şi după el tot 
escadronul. Sublocotenentul Clopot dădea din mâni cu ochii 
bulbucaţi; căpitanul, cu gura căscată, sta îndoit de mijloc şi- 
şi bătea coapsele cu palmele; pe ceilalţi parcă-i zguduia 
cineva de umere. Era hohot mare; până şi caii îşi 
întorseseră miraţi capetele. Numai fruntaşul Pintilie 
zâmbea şi-şi răsucea gânditor mustaţa neagră. 

Deodată în depărtare, spre Plevna, izbucni un tunet surd. 
Râsul conteni, ofiţerii se întoarseră şi începură a cerceta 
zarea. Al doilea tunet mugi, apoi bubuiturile surde se 
înmulţiră. Băteau una după alta, izbucneau şi mai multe 
odată, umplând văzduhul depărtării de freamăt. Încet-încet, 
în zare se ridică o pânză alburie de fum, care se înălța 
răsfirându-se şi se pierdea în nemărginire. 

După ce priviră o bucată de vreme, căpitanul lăsă binoclul 
în jos şi se întoarse cătră foc, urmat de ofiţeri. 

Păpuşoii se făcuseră nevăzuţi, şi Pintilie sta gânditor lângă 
jăratic. Din când în când ridica ochii şi se uita lung şi cu 
înţeles la ţiganul Gavril Lungu. 

Căpitanul scoase o ţigară, şi-o aprinse cu un tăciune, care 
trecu grăbit din mână în mână, apoi se întoarse cătră 
ofiţeri: 

— Ei, dragii mei, ce ne facem noi azi? Ce mâncăm? Eu 
unul ştiu atâta că aş devora un Ivan întreg... 

Ofițerii zâmbiră, se priviră. Unul zise: 

— N-avem nimic. Proviziile n-au venit. Trebuie să răbdăm. 

Căpitanul dădu desnădăjduit din cap şi se întoarse iar spre 
foc, căâtră fruntaşul Pintilie. 

— Ce zici tu, fruntaş? Ai ceva pentru căpitan? 

— Trăiţi, domnule căpitan, dacă nu-i voie... Aşa-i legea! 

— Aşa-i legea, mă, dar mie mi-i foame a dracului! 

Fruntaşul zâmbi răsucindu-şi mustaţa şi privi cu înţelegere 
spre Lungu. Țiganul sta cinchit şi ochii negri scăpărau, 
ţintind când pe căpitan, când pe fruntaş. Deodată obrazul 
negru ca fundul ceaunului şi stricat de vărsat se lumină şi 


gura mare i se întinse într-un rânjet larg, până la urechi. 
Fruntaşul clipea şiret din ochi şi-i dădea a înţelege ceva. 

— Ei, ce zici, fruntaş? Întrebă iar căpitanul. 

— Trăiţi, domnule căpitan, eu nu mai zic nimic, dar mi se 
pare că Lungu ştie o poveste ca cea cu Ivan... 

Căpitanul privi pe ţigan. 

— Eu nu ştiu nimica, trăiţi, domnule căpitan... suspină 
Gavril, scărpinându-se în cap şi uitându-se cu frică la 
fruntaş. 

— Nu te face, Gavrile! Strigă Pintilie. O ştie, domnule 
căpitan! 

— Spune-o, mă! Vorbi căpitanul. O ştii, ori n-o ştii? 

— Trăâiţi, domnule căpitan, o ştiu, cum să n-o ştiu? Dar las' 
s-o spuie mai bine domnul fruntaş Pintilie. 

Soldaţii, căprarii, sergenţii stăteau grămadă în jur. Caii, la 
o parte, sfârşiseră mâncarea de dimineaţă şi stăteau cu 
urechile ciulite ascultând zvonul depărtărilor. Căpitanul se 
lăsă jos pe iarbă, ofiţerii se aşezară în jurul lui, iar fruntaşul 
îşi drese glasul. 

— Trăiţi, domnule căpitan, ieri, ai noştri au trecut pe la 
crâşma unui creştin - şi, acolo, ştiţi prea bine că unul a scos 
un fluier, şi ceilalţi s-au pus pe jucat. Aşa se întâmplă 
câteodată. Dar crâşmarul, om hapsân cum nu se mai află, 
domnule căpitan, nu ne-a miluit nici măcar c-o fărâmătură 
de pâne, ori c-un castravete murat şi o bucată de 
mămăligă... Pe la noi, oamenii sunt altfel, domnule căpitan... 

— Aşa-i! Strigă Clopot, altfel! 

— Şi, cum spun... urmă fruntaşul, unii jucau, alţii cereau 
ceva de mâncare şi crâşmarul tot îi da: nema! Nema! Măi, 
al dracului om! Cum nema, când în ograda de dindos ţipau 
curcile şi râdeau curcanii la chiuiturile flăcăilor, de-ţi venea 
să strângi pe crâşmar de gât. Dar unul - nu ştiu care o fi 
fost - zice: Ptiu! Da-te-aş dracului de om rău, lasă că-ţi arăt 
eu! 

— Şi se înţelege cu Gavril Lungu... Domnule căpitan, să nu 
vă fie cu supărare, dar Gavril al nostru fură şi ouăle de sub 


cloşcă... Nu rânji, Gavrile, că aşa-i! Şi se înţelege cu Gavril 
Lungu - şi, ca printr-o minune, domnule căpitan, opt curci 
grase ies din ograda crâşmarului şi s-ascund ba în sacul 
meu, ba al altuia, cum se întâmplă... Acu ne trebuie şi o 
leacă de băuturică, domnule căpitan... Ce era să facem? Am 
vândut şi noi două curci crâşmarului, şi el ne-a dat rachiu, 
iar curcilor le-a dat drumul pe uşa de dindos... În ogradă 
însă le aştepta Lungu cu ghiarele întinse... Şi iaca aşa, 
domnule căpitan, dacă legea-i lege, ce să-i faci... M-am 
gândit şi eu, domnule căpitan, că-i lege şi mai bine să dau 
curcile înapoi stăpânului lor... 

— Şi cum, nenorocitule, i le-ai dat? Strigă cu disperare 
căpitanul. 

— Le-ai dat? Urlă şi sublocotenentul Clopot. 

Pintilie, îşi răsuci mustaţa şi zâmbi: 

— Trăiţi, domnule căpitane, nu le-am dat, dar aşa merge 
vorba... Dacă-i lege, ce să-i faci, bat-o s-o bată de lege! Acu 
Lungu, săracul, să vedem ce-a putea face cu ele... Nu ştiu 
pe unde le-a îndosit el... 

Căpitanul izbucni iar într-un hohot vesel, şi după el 
escadronul tot. Se bătea cu palmele peste genunchi şi 
râdea cu lacrimile în ochi. Şi ofiţerii râdeau şi soldaţii 
râdeau. 

— lar Pintilie se sculă, se apropie şi dădu un pumn 
ţiganului: 

— Măi Lungule măi, ce fac curcile? 

— Bine, mersâi! Gemu soldatul, îndoindu-se sub pumnul 
fruntaşului. Stau legate cu cordele roşii la gât şi aşteaptă să 
fie puse în ţăpuşă... 

— Bravo vouă, măi băieţi! Strigă căpitanul. Aşa oştire îmi 
place şi mie... 

— Dă, domnule căpitan, răspunse umilit fruntaşul, parcă 
nu ne răbda inima să mâncăm curcile singuri... Aşa-s 
oamenii pe la noi. 

— 'Ticăloşi, dar cu suflet bun! 


Curând începură curcile a sfârâi deasupra jarului, şi a 
răspândi o mirodenie care nu se mai află. Iar ofiţerii, până 
una-alta, îşi dregeau stomahul din bidoanele soldaţilor cu 
băuturică luată pe curci de la crâşmar. Şi se ameţiră, cât de 
mirodenia fripturii, cât de apa din bidoane. 

În depărtare, pe Vid, fantasmele de neguri se risipiră şi 
soarele ieşise deasupra munţilor de nouri şi umplea şesurile 
cu pulberea lui de lumină. În jurul Plevnei, sutele de tunuri 
bubuiau, parcă era prăpădenia pământului. lar domnul 
căpitan privea cu învierşunare curcile, ca şi cum ar fi fost 
vorba de un duşman foarte primejdios. 

CĂLĂRAŞUL. 

Malurile Vidului erau tăcute, în lumina amiezii. Prin 
tufişuri şi râpe nici o mişcare; în singurătate, rar, tresărea 
ţipătul unui pescăruş, care fâlfâia încet cu aripile-i albe, 
lungi şi ascuţite, pe deasupra apei sfărâmate în bucăţi de 
oglinzi scânteietoare. Şi uneori câte-un uliu, care plutea sus 
în undele înălțimilor, cădea şuierând ca o săgeată în 
tufişurile de sălcii ale bălților. Încolo nici o mişcare, dar 
omul, ascuns, pândea în dosul dâmburilor şi la marginile 
porumbiştilor. 

La două ceasuri după amiază, însă, liniştea aceasta se 
tulbură. Dincolo de Vid, dinspre taberele lui Osman-Paşa, se 
arătară fesurile turceşti şi, odată cu ele, fulgerările armelor. 
Îndată sentinelele române, care se dosiseră bine dincoace, 
ieşiră în lumină, puseră mânile streşină la ochi, cercetând 
malurile de dincolo, apoi îşi pregătiră carabinele. 

Din cutele văilor izvorâră grămezile adânci şi dese ale 
osmanlâilor şi se îndreptară spre podul de peste Vid. 
Călăraşii încălecară şi se şterseră din lumină. lar taberele 
turcilor, după ce se subţiară în trecătoarea podului de 
piatră, dintrodată se lărgiră, şi fruntea se răsfiră repede în 
tiraliori. 

Valea tăcută a râului se umplu de oameni. Liniştea fu 
sfâşiată de câteva împuşcături răzlețe: se retrăgeau 
avanposturile cavaleriei noastre. Apoi, deodată izbucni 


dinspre Dolni-Dubnic tunul. La a treia bătaie, în rândurile 
dușmane se iscă un nour cenuşiu, o frământare grăbită; 
câteva ţipete lungi sfredeliră văzduhul. Pe urmă, regulat, 
după bubuirile tunetelor, cădeau şi trăsnetele în 
batalioanele vrăjmaşului, deschizând răni în rândurile 
strânse. 

Dar tiraliorii se apropiau şi coloanele urmau şi ele. Tunul 
bătea din ce în ce mai des, sfârtecând grămezile. 

— Când, odată, regimentele roşiorilor noştri izbucniră de 
pe podişul Dolni-Dub-nicului, revărsându-se ca un şuvoi de 
sânge pe costişă. După ele venea tălăzuindu-se o pânză 
întunecoasă de călăraşi. 

Tunurile începură mai cu putere. Batalioanele vrăjmaşe se 
frământau, artileria lor umbla rătăcită cătând loc prielnic, 
călăreţii se răsfirau şi se strângeau alergând de pe laturi. 

Din prumbiştile înalte din josul Vidului începură a cădea 
pocnituri de carabină. Nouri uşurei, ca pufăieli de lulele, se 
ridicau deasupra ogoarelor verzi, şi pocniturile scurte se 
grămădeau tremurând ca o pârâire prelungă, apoi bătăile 
se răreau o clipă, răzleţindu-se. 

— Şi dintrodată o salvă rupea văzduhul; apoi se răsfira iar 
în pârâiri când mai lungi, când mai scurte... Batalioanele 
inamicului, luate din coastă, începură a se mişca, a se 
întinde în ziduri lungi: ostaşii cădeau unii după alţii izbiţi de 
gloanţe, grămezi întregi se zvârcoleau învăluite de 
izbucnirile înflăcărate ale ghiulelelor. Şirurile lor veneau 
repede, dar grindina de plumb îi opri. Tiraliorii se 
răsfrânseră înapoi, căzură în grămezi, şirurile şovăiră şi se 
opriră. 

Şi în clipa aceasta trâmbiţele roşiorilor zvârliră în văi 
ţipete mânioase. Şivoiul roşu porni furtunos, săbiile se 
ridicară scânteind, lăncile se plecară şi miile de steguleţe 
zbârnâiră; călăreţii se aplecară pe oblâncuri, caii zguduiră 
pământul în ropotul copitelor; peste batalioanele păgâne, 
trecu parcă un freamăt de vânt. 


Când strigătele sălbatice izbucniră, coloanele turceşti 
dădură îndărăt. În avântul lor, roşiorii şi călăraşii, 
răsfirându-se, dădură izbitura în tot zidul vrăjmaş: săbiile 
şuierară, lăncile străbătură trupuri omeneşti, vârtejuri 
după vârtejuri se învăluiau. Tunurile şi carabinele 
conteniră, numai urletele năvălitorilor şi răcnetele celor 
zdrobiţi se amestecau şi se ridicau, ca o muzică a mâniei şi 
a urii, câătră cer. 

Şi taberele osmanlâilor, răzbite, se întoarseră şi începură o 
fugă iute, în risipă, spre podul Vadului. lar călăraşii şi 
roşiorii zburau după ei, întinşi înainte, ca nişte pajuri. 
Îngrămădiră la pod cele din urmă pâlcuri, spulberându-le 
ca într-o furtună; iar dincolo, peste ape, fuga se risipise în 
văi, în ogoare şi-n tufişuri. 

— Pe când de dincoace pârâiau carabinele. 

Încet-încet, împuşcăturile slăbiră; cea din urmă puse 
parcă un punct de încheiere, şi liniştea se întinse. 

În ziua aceea nu se dădu ordinul să se îngroape morţii, şi 
când asfinţitul împânzi asupra Vidului licăririle-i de aur, în 
singurătatea ţărmurilor liniştea era deplină. Morţii păgâni 
erau risipiţi pe câmpie între arme şi cai nemişcaţi, parcă-i 
zvârlise un vârtej. Şi printre ei zăceau trei de-ai noştri: doi 
roşiori şi un călăraş. 

Tufişurile de sălcii erau tăcute, pescăruşul, ca şi 
dimineaţă, ţipa ascuţit, fâlfâind rar pe deasupra miilor de 
oglinzi ale apei. Un stol de nagâţi rătăcea din baltă în baltă 
cu miorlăituri dureroase. Departe, înspre răsărit, tunete 
surde mugeau şi sârme de foc se încovoiau în văzduh. 

Luminile amurgului scădeau din ce în ce şi cei trei flăcăi îşi 
dormeau somnul fără deşteptare. 

Unul, un roşior, zăcea încovoiat, cu faţa în sus, grămădit 
asupra pământului; mâna dreaptă înţepenise pe lance, 
stânga era strânsă la piept, parcă voia să smulgă ceva. Al 
doilea roşior stătea pe o coastă, lancea i se frânsese, mânile 
se întindeau cu pumnii strânşi pe lângă trup, şi ochii 
deschişi mari, sticloşi, ţinteau cu mânie faţa pământului, 


spre zarea răsăritului. Călăraşul, cu ochii închişi, părea că 
doarme, cu faţa la cer, cu braţele răstignite în laturi. Peste 
obrazul liniştit, pe care sprâncenele şi mustăţile trăgeau 

dungi negre, trecea vântul de sară ca mângâierea unui vis. 

Si tustrei zăceau în singurătatea aceea; pâlcurile de sălcii 
murmurau, fâşâiau, tremurau un cântec tainic în aburirile 
vântului. 

Cei doi roşiori erau doi târgoveţi, doi feciori de negustori 
cu dare de mână. Crescuseră în bielşug, fără nevoi şi fără 
dureri, văzuseră târguri şi oraşe, învăţaseră multe. Mamele 
lor îi jeleau, ştiindu-i încă în viaţă; un trai de noroc şi de 
bine îi aştepta. Dar ei lăsaseră bocetele mamelor, lăsaseră 
avuţia şi porniseră să se lupte pentru ţară. Şi muriseră cu 
vrednicie, şi acuma nu le mai păsa nici de bogăţie, nici de 
nimic. Se vor scrie însă, drept răsplată, cuvinte frumoase 
despre ei prin gazete, se va lăuda dragostea lor de ţară: au 
lăsat mamă, tată, avere şi s-au dus! 

— Prin moartea acestora se vor înălța mai mult decât 
printr-o viaţă pe care ar fi petrecut-o fără avânturi şi fără 
doruri mari. 

Se va vorbi mult despre aceşti adevăraţi eroi. 

— Numai pe tine, călăraşule necunoscut, nu te vor lăuda 
prin gazete ca pe un mare viteaz. Tu n-ai lăsat averi şi bine, 
tu ai fost sărac şi umilit şi nu te-a chemat decât Vasile al lui 
Tudor. 

Tatăl tău o viaţă s-a luptat cu nevoile, şi rareori râdea. 
Când era mânios, bătea pe maică-ta; dacă te vedea 
plângând, răcnea şi te plesnea şi pe tine. Când era amărât, 
se abătea pe la crâşmă şi-şi mai punea inima la loc; atunci 
era mai bun şi mai uita de năcazuri, atunci îşi săruta 
nevasta, iar pe tine te punea să cânţi şi să joci. 

Când ai crescut, au rămas acasă fraţii tăi cei mai mici şi tu 
te-ai lăsat cu vitele în islazul din bălți. Acolo ai învăţat a 
cânta din fluier şi a chiui strigăte de horă. De multe ori şi 
nopţile le petreceai în desişul luncilor, cu tovarăşii de sama 
ta. Aprindeaţi focuri de vreascuri, stăteaţi la poveşti în 


lumina rumănă, pe când piedicile cailor sunau sec în 
tăcerea câmpiilor. Acolo te-au bătut vânturi şi ploi, te-au 
apucat vijelii şi te-au spulberat viscolele cu măzăriche ale 
sfârşiturilor de toamnă. 

Şi a răsărit deodată din tine un flăcău mândru, nalt şi 
vânjos. Puterea stejarilor era şi-n tine, murmurele apelor şi 
freamătul pădurilor erau cântece pe care tu de mult le 
cunoşteai, nemărginirea zărilor îţi pătrundea sufletul. Şi ai 
fost năcăjit, ai muncit din greu şi ai ridicat pe spatele tale 
gospodăria grea a tatălui tău, şi a fost viaţă mai ticnită la 
vatra voastră şi maică-ta cea bătută şi horopsită a ajuns 
ceasurile liniştii. 

Îţi aduci tu aminte, Vasile, după aceea, de horele din satul 
vostru? Duminicile şi sărbătorile, ograda lui lon Săcăreanu, 
cel cu şase fete, se umplea, şi venea Dimachi cu scripca, şi 
ţiganca lui cu cobza. Şi fetele, cu flori în păr şi cu cămăşile 
înflorite, se prindeau de mână cu flăcăii încinşi cu brâie 
verzi, cu pălăriile mari pline de păuni şi de hurmuz. Şi 
scripca lui Dimachi zicea cu foc, iar ţiganca lui cea tânără, 
cu ochii ca jăraticul, zdrăngănea plecată asupra cobzei şi 
îngâna şi ea pe nas, cu glas dulce, cântecul. Ştii cu cât foc 
duceai tu brâurile şi cum strigai. 

— Şi, când venea amurgul şi liniştea se întindea asupra 
satului, numai glasul tău se auzea, cu melodia subţire a 
scripcei şi cu murmurul cobzei. Şi prin înserările limpezi, 
petreceaţi fetele acasă, cu lăutarii după voi; pe hudiţele 
străjuite de copaci umbra era din ce în ce mai deasă, râsete 
şi ţipete înăbuşite treceau, apoi taina nopţii se întindea, şi, 
într-un târziu, undeva, departe, trecea şi cântecul 
lăutarului. 

Îţi aduci tu aminte, Vasile, de fetele cu care ai trăit bine? 
Ţi-au fost dragi, şi le jucai numai pe ele în horă, şi pe ele le 
strângeai de subsuori sara, când le petreceai acasă. Dar, 
una câte una, dragostile uşurele s-au dus, şi a venit 
dragostea cea mare, care ţi-a cucerit tot sufletul şi ţi-a adus 
zile arzătoare de chin şi nopţi nedormite. 


Ai dus-o o toamnă, o iarnă şi o primăvară cu dragostea, şi 
primăvara a fost mai mândră decât totdeauna, şi luncile mai 
pline de flori, şi potecile mai tainice. Şi, deodată, în fericirea 
ta a suflat trâmbiţa războiului. 

În ajunul zilei când trebuia să pleci, te-ai îmbătat cu flăcăii, 
şi ai chiuit, şi ai strigat tuturor că te duci să te iei de piept 
cu Turcul. Dar, cum a venit sara, te-ai trezit, parcă ţi-a 
suflat cineva peste pleoape, şi te-ai dus la dragostea ta 
pecetluită cu logodnă. Fata şi-a şters lacrimile, şi aţi stat 
toată noaptea uitându-vă unul la altul. 'Te-a întrebat: 

— Und! te duci? Şi tu ai răspuns: 

— Ne ducem departe, să ne batem cu turcii... lar fata a zis 
iar: 

— Poate-a da Dumnezeu şi Maica Domnului şi te-i 
întoarce... Şi aţi vorbit cum să întemeiaţi gospodărie nouă, 
unde să vă faceţi casa, cât pământ să semănaţi, şi iar aţi 
tăcut. Şi vremea trecea, şi încet-încet o flacără mare vă 
cuprinse la amândoi sufletele, crescu şi vă învălui ca într-un 
vârtej. 

— Şi în zori, la plecare, fata hohotea ca o nebună, iar tu ai 
încălecat şi te-ai dus. Când te-ai uitat înapoi, din capătul 
uliţii, Ruxanda nu mai plângea, dar sta rezemată în prag şi 
se uita pierdută după tine. 

Şi aşa s-a sfârşit dragostea voastră. Tu ai pornit cu 
regimentele de călăraşi, fără frică şi fără părere de râu. Mai 
întâi te gândeai că, ce ţi-i scris, în frunte ţi-i pus, şi după 
aceea ştiai că, cu Turcul şi cu Tătarul, şi strămoşi tăi au dus 
zile grele. Poate a venit acum şi pentru păgâni ziua 
răsplăţii. 

Ai trecut Dunărea, ai auzit tunul bubuind şi-a prins a-ţi 
fierbe sângele în vine. Şi iată că, dintrodată, ai auzit ţipătul 
de năvală al goarnei şi te-ai repezit, te-ai simţit dus în 
vârtej, ai izbit în păgâni cu sabia, te-a ameţit mirosul 
pulberii, ai început a te zbârli şi a chiui, şi într-o clipă a 
pătruns prin inima dragostei tale un glonte, ai căzut, te-ai 
întins la pământ şi ai adormit de veci. 


lată s-a făcut noapte; pescărugşii şi nagâţii au tăcut; numai 
vântul cu un freamăt dulce se strecoară prin pletele 
sălciilor. Tu ai murit, şi o inimă dreaptă s-a stâns cu tine. În 
viaţa ta, n-ai răcnit zadarnic, n-ai năpăstuit pe văduvă şi pe 
orfan, n-ai lovit în aproapele tău. Ai avut un suflet limpede şi 
ai murit cu cinste. 

Iar, în satul tău, Ruxanda ta o să afle odată că n-o să te mai 
întorci, dar durerea ei n-are să te mai ajungă în culcuşul tău 
rece. Dimachi şi cu ţiganca lui au să cânte altora, şi tu te vei 
odihni, căci ţi s-au sfârşit jocurile. Numai câteodată, în 
nopţile de iarnă, la vetrele cu jar, oameni cu sufletul curat 
îţi vor pomeni numele, măi frate Vasile, şi vor vorbi cu 
glasuri potolite despre tine, vor vorbi cu glasuri potolite ca 
despre un stejar mândru pe care l-a prăvălit furtuna. 

LUAREA GRIVIŢEI. 

Dragii mei, ziua de treizeci august a fost o zi de groază şi 
de sânge. Nici o minte omenească nu-şi poate închipui câtă 
vrednicie s-a desfăşurat atunci şi câţi flăcăi de-ai noştri au 
căzut ca să nu se mai scoale! 

O ploaie rece şi subţire cădea neîntrerupt şi-n văi şi pe 
dealuri plutea ceaţă lăptoasă. Pământul desfundat era 
moale şi cleios. Prin văzduhul închis veneau, de departe, 
împuşcături înăbuşite. Tunurile izbucneau des fără să se 
ştie unde; se auzea numai şuierul ascuţit, ca de bici, al 
ghiulelelor. 

Batalioanele noastre porniseră, la ceasurile trei, cu 
dorobanţii din Regimentul 10 în frunte. Flăcăii erau tăcuţi şi 
cu feţele îngrijate, dar în toate rândurile se simţea o 
îndârjire sălbatică. Fiorul cald al aşteptării umplea toate 
piepturile. Ofițerii tineri erau foarte aţâţaţi, necontenit se 
plecau spre semiplutoanele lor, le zvârleau vorbe repezi cu 
glasuri înăbugşite, apoi îşi îndreptau piepturile, căutau să 
pătrundă negura depărtării, îşi pipăiau revolverele de la 
coapsă şi-şi întăreau, în jurul pumnului, laţul dragonului. 

Măntălile dorobanţilor, ale „opincarilor”, şi tunicile 
infanteriştilor erau ude şi presărate de pulberea albă a 


burei. 

Aşa înaintară prin umezeala rece. Suiră, într-o jumătate de 
ceas, dealul spre redută. Acolo, tăcere. În redutele turceşti, 
nici o mişcare. Şi de-acolo, de pe coastă, văzură cu toţii 
valea la care nu se aştepta nimeni, Valea sângelui. 

Coborâră repede în vâlcea, îşi alcătuiră din nou rândurile 
şi prinseră a sui costişa cealaltă. Suiş greu: se căţărau de 
tufe, se sprijineau în baionetă, îşi dădeau unii altora mâna. 

— Dar mergeau cu grabă, se apropiau în tăcere de 
duşman. 

Deodată izbucniră cele dintâi focuri ale păgânilor, drept de 
deasupra. Parcă ar fi strigat cineva: înainte! Toţi se zvârliră 
spre creastă cu învierşunare. Maiorul Şonţu căzu; 
dorobanţii apărură într-un salt fierbinte pe culme, tăcuţi, 
încruntaţi, cu căciula buhoasă pe ochi, cu baioneta lungă 
amenințătoare. Turcii din şanţul de dinafară se traseră 
îndărăt, în întărituri. 

Şi, pe când puştile turcilor pocneau repede, năvălitorii 
ajunşi pe culme văzură şi celălalt lucru grozav la care nu s- 
aşteptau: două redute în loc de una, două redute în care 
mişunau păgânii, în care fulgerau oţelele, de unde trebuia 
să se prăvălească moartea, ca un vifor. 

Ce era de făcut? Înainte! Ofițerii îşi înălţară glasurile, 
băieţii se avântară! Atunci reduta dinainte parcă se înălţă în 
picioare. Un şir de păgâni se zvârli pe parapet, alte două 
şiruri rămaseră dedesubt, tunurile încărcate cu şrapnele îşi 
deslănţuiră trăsnetele, şi trei şiruri ucigătoare de foc 
începură a dobori rândurile noastre. Era un uragan de 
gloanţe, de sfărâmături de schijă, de urlete, de răcnete, de 
văluri de fum, de licăriri de fulgere şi de trăsnete: parcă 
venise sfârşitul lumii! Pământul dudui, văzduhul se zgudui 
ca într-un gemăt uriaş, flăcăii se izbiră într-un iureş 
cumplit. 

— Dar se retraseră ameţiţi îndărăt. Pământul umed se 
umplu îndată de sânge; morţii rămaseră în tină grămădiţi 
asupra armelor, răniții căzuţi îndreptau ochi de foc spre 


gura de iad care zvârlea trăsnet şi flacără, ceilalţi se 
întoarseră cu feţele încreţite de mânie şi durere. 

Dincolo, alt iureş, cu batalionul 2 de vânători în frunte, se 
zdrobi de urgia păgână. Trecuseră flăcăii peste piedici, 
fărmaseră totul până la marginea şanţului, suflarea lor 
arzătoare ajunsese la creasta meterezelor. 

— Dar mai înainte nu putură merge, se traseră în vâlcea 
ca să mai răsufle. Mulţi ofiţeri şi soldaţi căzuseră. Cei 
rămaşi se uitau în tăcere unii la alţii, parcă-şi spuneau cu 
ochii numele celor doborâţi sus, la asalt. Ofițerii începură a 
înjura cu mânie pe păgâni, apoi tăcură şi se aşezară 
încruntaţi la dreapta sfărâmăturilor de plutoane. Iar flăcăii 
aşteptau încordaţi, fără de nici o vorbă. 

La ceasurile patru, o frământare şi un murmur trecu. 
Ofițerii ridicară săbiile, soldaţii îşi plecară armele, 
comandele înăbuşite trecură ca fioruri prin rânduri. 

— Al doilea atac porni ca un vârtej ameninţător spre 
păgâni. Dar trăsnetele izbucniră iar mai cumplite, voinicii 
căzură în valuri de foc şi fum şi rândurile rărite se traseră 
iar îndărăt. 

Ofițerii se puseră jos osteniţi. Căpitanii scrâşneau. Îşi 
murmurau încet numele căzuţilor. Soldaţii îşi ştergeau de 
pe frunte sudoarea fierbinte şi şopteau, gâfâind: 

— Mă, cumplit foc zvârl păgânii, bată-i Dumnezeu să-i 
bată! Sergenţii înjurau printre dinţi şi scuipau în două cu 
funingine. 

Prinseră a vorbi apoi cu glasuri încete despre moartea 
vrednică a celor care rămăseseră sus. Mulţi săriseră în 
şanţuri târând cu ei pe împuşcătorii de deasupra 
parapetului. Dar curând mânia le închise glasurile. Tăceau 
şi aşteptau. 

La patru şi jumătate începură a sui şi şepcile ruşilor la 
atac. Un sergent zise: 

— Vin şi muscalii. Ofițerii se ridicară: 

— Sus, băieţi! Nu vă daţi. Să le arătăm ce putem şi noi. 

Flăcăii încuviinţau: 


— Vin, mă, muscalii. Să nu ne dăm! 

Şi iar porniră, odată cu ruşii. Când zbucni vijelia de foc, 
copiii ţarului strigară: Ura! Apoi se opriră. Căzu un rând, 
căzură două, plutoanele se cumpăniră, ofiţerii strigară: 
înainte! Într-o prelungă fierbere de răcnete şi de gemete, 
opincarii şi vânătorii se prăbuşiră încă o dată spre redută; 
ajunseră la parapet; împuşcătorii de sus se zvârliră în 
şanţuri îngroziţi. Urlete: Allah! Allah! Umplură văzduhul. 
Imamii se ridicară pe parapet, înălţară braţele spre cer 
urlând; rânduri nouă de trăgători se căţărară din şanţ, 
tunurile zguduiră pământul. 

— Şi flăcăii şovăiră. 

Erau toţi plini de fum, de sânge şi de noroi; le sticleau 
ochii într-o cumplită mânie şi îndârjire. Erau palizi de trudă; 
stăteau cu mânile încleştate pe arme şi nu mai ziceau nimic. 
Amurgul pâclos şi trist îi înfăşură ca o pânză întunecoasă, 
întunericul venea repede, şi era frig şi ploua încet. 

— Şi, în reculegerea plină de mâhnire a tuturor, inimile se 
muiară o clipă şi gândurile se întoarseră spre fraţii rămaşi 
sub şanţul redutei, ciuruiţi de gloanţe şi plini de sânge 
închegat... Frigul îi cuprinsese, stăteau cu capu-n tina rece 
şi umedă, cu mânile înţepenite pe armă, cu ochii crunţi 
deschişi sub cerul negru. Şi o tăcere adâncă ca înaintea 
unei furtuni se întinse în rândurile flăcăilor. Se auzeau în 
depărtări tuşind tunurile răpciugoase, se auzeau vuietele 
mai slabe şi mai înăbuşite, însoţite de pârâirea neregulată a 
împuşcăturilor, undeva în întunericul înserării. Apoi un 
călăreț veni, ofiţerii se ridicară, se adunară în jurul 
comandantului. După câteva vorbe schimbate, se 
întoarseră, şi comande în şoaptă înfiorară rândurile: 

— Drepţi! Vine domnu general! 

Un pâlc de călăreţi învăluiţi în măntăli se apropie prin 
umbra posomorâtă. Cel dinainte, înfăşurat în negru, cu 
chipiul pe ochi, era comandantul. 

Ofițerii întrebau, cu glasuri mişcate: 

— Sunteţi gata, băieţi? 


— Gata, domnule locotenent! 

Generalul nostru porni cu ceilalţi înainte, se cufundă în 
negura serii. Trupele prinseră iar a se frământa. Plutoanele 
soseau călcând greu şi lunecând prin noroi. Se rânduiau în 
tăcere. 

Comandanții şopteau: 

— Încă o dată, flăcăi! 

Iar flăcăii treceau, cu inimile împietrite. 

Însfârşit, porniră a patra oară. 

Aşa de iute se căţărară pe culme, încât ofiţerii cei sprinteni 
de abia se puteau ţinea de ei. Şi sus, se zvârliră spre 
parapet într-o tăcere aşa de înfiorătoare şi de mânioasă, şi 
într-un avânt aşa de sălbatic, încât pământul se zgudui. O 
volbură de foc se deschise. Nu era o pârâitură de arme, ci 
un tunet neîntrerupt; parcă toată reduta, presimţind ceva 
grozav, se ridicase în picioare şi zvârlea foc şi moarte. 

Imamii gemeau cu braţele la cer, ostaşii păgâni stăteau 
neînduplecaţi în picioare în fulgerul orbitor al 
împuşcăturilor. Dar, prin umbra deasă a înserării, şuvoiul 
negru de flăcăi venea zguduind pământul plin de apă; 
veneau cumpliţi ca răzbunarea; venea puterea cea mare şi 
cea din urmă a răbdării sleite. Intrară în şanţul dinafară, se 
zvârliră la metereze, se suiră deasupra. Acolo se deslănţui 
mânia lui Dumnezeu! Puşca avea două capete: stratul şi 
baioneta; omul avea două braţe: unul cu puşca şi unul cu 
pumnul care cădea ca un buzdugan de plumb. A fost 
izbitură de trăsnet, împuşcăturile conteniră. Cei de pe 
creasta parapetului se prăvăliră deodată în şanţ. Flăcăii 
săriră după ei, cu ochii mari, răcnind, scrâşnind, izbind. O 
furnicare repede, o învălmăşeală cu tălăzuiri adânci, o 
ploaie fierbinte de sânge. Din şanţ, soldaţii turci se 
năpustiră îndărăt. Dar mânia tăcută a flăcăilor nu-i lăsă. O 
înfricoşată izbucnire spre ei le cutremură rândurile slăbite; 
duşmanii se risipiră ca suflaţi de vifor. 

Acum începură împuşcăturile noastre. Cei din urmă 
duşmani cădeau; cei dinainte fugeau. Ai noştri puseră mâna 


pe tunuri. Intrară în şanţuri, scoaseră la margine 
nenumăratele leşuri turceşti, se aşezară în întăriturile 
cucerite cu atâta trudă şi sânge, îşi pregătiră armele şi 
aşteptară. 

Sublocotenenţii rămaşi erau nebuni de bucurie. Se 
îmbrăţişau, răcneau: 

— Mă! Românii noştri, săracii! Şi altceva nu puteau zice. 
Iar flăcăii tăceau neînduplecaţi şi mânioşi. Şi noaptea 
neagră şi neguroasă se întinse pretutindeni, şi ploaia 
subţire tot cădea şi fioruri de durere treceau parcă prin 
văzduhul de păcură. Se aprinseră felinare, şi luminile lor se 
deschideau ca nişte ochi trişti şi sângeroşi în durerea nopţii. 
În roatele de lumină, se vedeau sentinelele drepte, negre, 
veghind neadormite şi grupele celorlalţi flăcăi, care stăteau 
deştepţi şi tăceau cu ochii aţintiţi. 

Tunurile mugeau în văi. Câte un strigăt nedesluşit se 
auzea departe, în ceaţă. Într-un târziu, porniră ambulanţele 
noastre şi toată noaptea rătăciră felinare în preajma 
redutei şi în Valea sângelui, şi toată noaptea fură căraţi spre 
spitale flăcăi răniţi. Toţi îşi dădeau arma în primire, precum 
ca să se ştie că n-au lepădat-o la primejdie. 

Era târziu după luptă, şi eu eram aşa de trudit, că nu-mi 
mai simţeam picioarele din încheieturi. Mă aşezasem între 
doi dorobanţi. Între măntălile lor, o căldură umedă mă 
învăluise, şi genele parcă-mi erau de plumb. Un somn dulce, 
moleşitor, mă cerca. Sabia îmi scăpă din dreapta şi rămase 
atârnată numai de dragon. Mă simţeam aşa de bine şi, în 
piroteala mea, eram foarte fericit că flăcăii noştri s-au 
purtat cu o vrednicie aşa de înspăimântătoare. Mă 
gândeam la cei din Ţară, care aşteptau cu grijă veştile 
războiului; mă gândeam la un răsărit nou de soare pentru 
Moşia noastră. Pieptul îmi era cald şi plin de fiori; o 
abureală de lacrimi îmi umezea pleoapele. Uite, vedeam pe 
tata departe, într-un târguşor din fundul Moldovei. A ieşit în 
cerdac, s-a aşezat în jâlţ, desface gazeta, îşi aşează ochelarii 
şi ceteşte... Are să ştie că şi eu am fost botezat în sânge. Are 


să vie mama şi, când va afla vestea, are să înceapă a geme 
şi a plânge. lar tata îşi va pune ochelarii dinainte pe masă şi 
va începe a da din mâni cu tot cu gazetă şi a-i vorbi despre 
strămoşii noştri şi despre vrednicia trecută. Dar mama nu 
vrea să ştie de nimic, ea boceşte pe Mitică al ei, care poate 
a căzut în câmpiile bulgăreşti. 

Deodată aud un glas uşor: 

— A adormit? 

— Da, a adormit. Era şi ostenit, săracul! 

— Răspunde încet cineva de lingă mine. 

— Ce crezi? Zice celălalt glas; doar muncă am avut noi azi. 
Şi el nu-i deprins. Om trăit altfel, nu ca noi... 

Urmează câtăva vreme de tăcere. lar aud: 

— Măi Mihai, de la noi din sat a mai scăpat cineva? 

— Nu, numai noi doi am rămas. Cumplit vifor a fost azi. 

— Da, măi frate! Ş-are să mai fie! 

Iar tac. Ntr-un târziu, glasul de lângă mine vorbeşte din 
nou: 

— La noi trebuie să fi început clăcile. Dar fără flăcăi nu-i 
nimic de samă. Şi fetele, şi nevestele, şi mamele, toate 
plâng... 

— Ce să le faci? Aşa-s muierile, slabe de înger... Dar de 
maica tot mi-i jale când îmi aduc aminte... 

Pe urmă, tăcură şi nu-i mai auzii vorbind. Şi mă gândii la 
poporul cel năcăjit şi nebăgat în samă în care fierbe putere 
nemărginită, şi iar mi se umplu sufletul de mângâiere: 
vrednicia noastră a izbucnit şi tună în ţările străine, şi nu-i 
departe ziua învierii! 

DOUĂ DURERI. 

Îmi aduc aminte că am înălţat sabia, m-am repezit în faţa 
trupei şi am strigat: înainte! Nu ştiu dacă am sfârşit 
cuvântul. O undă fierbinte de ameţeală mă învălui odată cu 
o durere ascuţită şi, întins pe pământ, zăream ca prin sită 
şirurile plutoanelor zvârlindu-se la atac într-un avânt 
furtunos. 


În zvârcolirea mea dureroasă poate mă întorsesem spre 
Griviţa No. 2. Nu ştiu. Poate am avut şi o nălucire de groază 
şi de sânge. Un uragan de foc, un vârtej uriaş de fum 
zăream ca-n vis; şi, în frământarea aceasta scânteietoare, 
se scufundau şirurile întunecoase ale dorobanţilor unul 
după altul. Întunericul se întindea grabnic şi un vânt iute de 
toamnă venea aducând cu el învăluiri de pulbere măruntă. 
În întunericul acesta, deodată tresărea lumina salvelor ca o 
pânză de fulger şi-n volbura de foc se vedeau luptătorii 
negri furnicând, se auzea duduitul pasului, strigătul întins 
al năvălitorilor, răcnetele şirurilor de turci luate în baionetă. 

Apoi - ori m-am întors, ori am leşinat. Îmi era capul cercuit 
cu foc. Cât a trecut nu ştiu: un ceas sau zece? Poate n-a 
trecut nici un sfert de ceas. Prin întuneric, şiruri treceau 
repede îndărăt şi fulgerele salvelor clipeau des. Iar bătaia 
tunului izbucnea întruna, cu îndărătnicie, zguduind 
văzduhul. La fiecare tunat, parcă izbea cineva lângă capul 
meu într-o tobă şi lucrul acesta îmi făcea rău. Eram din ce 
în ce mai aţâţat, un val de sânge îmi trecu prin piept, mi se 
sui la cap şi închisei ochii. 

Când îi deschisei, văzui limpede cerul deasupra. Stele rare 
licăreau departe, printre îngrămădiri negre de nouri; 
vântul răcoros îmi mângâia obrajii fierbinţi... Nu simţeam 
nici o durere, eram foarte uşor, parcă şi mintea îmi era 
limpede. Ştiam că sunt rănit şi-s aproape de şanţurile 
Griviței noastre; îmi închipuiam că în jurul meu sunt mulţi 
răniţi şi morţi, poate răniții chiar gemeau încleştaţi de 
durerile din urmă; n-auzeam însă nici un suspin şi nici o 
tânguire. Judecam foarte limpede: îmi închipuii că încă nu 
m-am desmeticit de tot, pe urmă simţii un fel de vâjâit 
neîntrerupt în urechi, care mă împiedica să aud freamătul 
de noapte al împrejurimilor. Dar de ce nu simţeam dureri? 
Nu simţeam nimic, parcă nici trup n-aveam. Aş fi voit să 
mişc un picior, un braţ; nu se putea. Stam aşa cu ochii în 
noaptea văzduhului de deasupra. Vântul mâna munţii de 
nouri, descoperea constelaţiile, ursa mare, ursa mică, fusul, 


cobiliţa, le acoperea iar, şi eu urmăream mişcarea aceasta 
aşa, fără de nici o idee şi fără de nici o licărire de voinţă. 

Pe urmă, mă gândii deodată: O să mor! Şi ideea aceasta 
nu-mi aduse nici o tulburare. Bine, o să mor; o să fiu trecut 
în rândul vitejilor, în Monitor; cei care m-au iubit au să mă 
regrete, şi atât. O viaţă aşa de neînsemnată ca a mea nu 
putea cere mai mult. Şi, în gând, zâmbii. Ciudat! O să mor... 
De ce o să mor? Pentru că acum şapte ani, când eram 
copilandru încă, a venit moşul Dumitrache pe la noi... El m- 
a văzut, m-a sărutat şi, după masă, cam aprins de vin, a zis 
deodată tatei: Fă-l ostaş, dragă Grigori! De nu mă 
întâmplam lângă moşul meu atunci, nu mă făceam ofiţer şi 
nici nu stăteam întins acum pe pământul umed, aproape de 
ceasul cel mare. Şi iar zâmbii. Săracul moş Dumitrache! 
Dumnezeu să-l ierte! Parcă nu-mi pare rău de vorba lui. Era 
foarte bun om; bea ţapăn, povestea în gura mare fapte din 
viaţa lui, cu bătălii şi aventuri de dragoste, şi era un vânător 
fără pereche. Poveştile lui de vânătoare au rămas celebre 
pe la noi. Numai o imaginaţie fierbinte de vânător 
moldovean poate născoci aşa ceva. 

O înduioşare mă cuprinse deodată. Toţi ai mei s-au dus. Şi 
mama, şi tata, şi sora. Am rămas singur pe lume. La urma 
urmei, durere mare nu fac nimănui şi nu e cine ştie ce 
pagubă dacă mor. Pot să mă duc şi eu, cum s-au dus atâţi 
de-ai noştri. În adevăr, căutam să văd dacă simt în mine 
părere de rău. 

— Şi nu simţeam nimic. 

Băgai de samă că am închis ochii. Gândurile neliniştite mă 
duceau în fugă prin copilăria îndepărtată şi prin scurtele 
zile ale tinereţii. Icoane şi cuvinte nelămurite veneau: o 
vorbă spusă de mama într-o dimineaţă de sărbătoare, când 
nu-mi găseam pălăria: Săraca oaie, care-şi pierde lâna! Un 
zâmbet al tatei şi o privire peste ochelari, sara, la masa lui 
de lucru, în lumina dulce a lămpii, pe când cercam să 
descifrez pentru întâiaşi dată o gazetă... Pe urmă, îmi 
rămase deodată stăruitoare, înaintea ochilor, figura 


cuminte şi deşteaptă a măgăruşului meu Vasilache, pe care 
mi-l dăruise moşul Dumitrache când am împlinit 
doisprezece ani. Vasilache se uita la mine, clipea dintr-un 
ochi şi-şi mişca o ureche. Parcă voia să-mi spuie un lucru 
foarte poznaş. Şi eu eram gata să-l întreb: Ce mai faci tu, 
dragă Vasilache? Nu puteam însă scoate nici o vorbă şi 
Vasilache aştepta şi-şi mişca întruna urechea respectabilă, 
parcă mă ameninţa cu dânsa. 

Apoi figura lui cuminte pieri în întuneric şi eu mă gândii: 
Oare ce-o fi făcând prietinul meu cu urechile mari? 

— Uite. 

— Acuma e vremea rea şi poate şi la noi toamna a adus 
ploi. Casa noastră e goală şi grajdul e dărâmat şi măgarul 
stă afară, în ploaie, nemişcat, cu fruntea plecată, gânditor 
ca un filosof. N-are ce mânca şi i-i frig. 

— Bine, dar de ce nu intră la adăpost, undeva? Mă întreb 
eu. 

— Cum să intre? Răspund, în gând. El, săracul, e prost, nu 
ştie. Stă umilit în ploaie şi mă aşteaptă pe mine! 

Deschisei iar ochii. Îmi era capul fierbinte, de-aceea 
veneau aşa de încâlcite gândurile. Simţii sărutări reci: 
picura rar ploaie. 

Cerul, deasupra, era întunecos; vântul mâhnit de toamnă 
trecea domol. Şi urechea deşteptată prinse a deosebi 
zgomotele dimprejur. Vaiete încete se auzeau nu departe de 
mine. Erau răniții. Gemeau, se rugau, îşi chemau tovarăşii, 
şi glasurile lor întristate se înălţau singuratice ici, colo, prin 
noapte. Rănile şi setea-i ardeau. 

— Şi nici o nădejde! Îi ascultai multă vreme, cu inima 
zdrobită, şi mă gândii că şi pe mine mă aşteaptă acelaşi 
sfârşit. Şi-mi era şi mie sete şi capu-mi ardea încă fierbinte. 

Deodată pe vântul nopţii, veni răcnetul înfiorător al unei 
santinele: Stai! 

— Cine-i? Şi se auzi sunetul sec al armei gătite. Glasuri 
înăbuşite urmară; liniştea, din partea aceea, se întinse 


pentru câtăva vreme; apoi strigătul ameninţător izbucni iar, 
mai departe. 

Acolo e Griviţa noastră. 

— Mă gândii eu şi un fior ascuţit mă străbătu. Ai noştri 
sunt aşa de aproape şi eu am să mor ca un câne! Nu se 
poate... Şi încă un fior de nădejde, de teamă, îmi trecu din 
tălpi în creştet. Mă hotărâi să fac o silinţă disperată ca să 
mă ridic; mă simţii hotărât dintr-o dată şi îmi adusei mânile 
la piept. Întâi îmi pipăii trupul cu degete slabe, 
tremurătoare. Parcă era trupul altuia, iar mânile, parcă şi 
ele erau străine. Apoi deodată simţii că pot, înghiţii o gură 
de aer răcoros şi mă încordai din toate puterile. O durere 
ascuţită, grozavă, mă fulgeră prin şele şi mă întinsei iar 
zdrobit. Dar acum stăteam pe o coastă. Gândii: sunt lovit la 
coapse de vreo sfărâmătură de schijă. Picioarele îmi erau în 
adevăr ţapene iar durerea de sub şele stăruia ca un cui de 
foc. 

Acum simţii că moartea e aproape, îi simţii suflarea şi o 
disperare adâncă, fără cuvinte, mă cuprinse. Stam zdrobit, 
gâfâiam, mă gândeam că o să mă sting, mă gândeam că ai 
mei sunt aproape. 

— Şi setea cea mare de viaţă, setea adâncă îmi cuprinse 
sufletul. Acuma vedeam că de şi eram singur pe lume, totuşi 
am atâtea legături cu fiecare colţ unde poposisem o clipă, 
cu fiecare chip pe care-l zărisem în treacăt numai. Şi mi se 
arătă înaintea ochilor o faţă bălaie cu doi ochi albaştri, o 
icoană trecătoare, care-mi zâmbise la o fereastră, peste 
drum de locuinţa mea, în ajunul plecării... Şi durerea surdă 
îmi încinse sufletul şi o mâhnire mare se lăsă asupra mea ca 
aripile întinse ale unui corb prădalnic. 

Întinsei mânile, îmi înfipsei degetele adânc în pământul 
umed, mă încordai şi mă târâi în puterea braţelor, ca un 
şarpe. Mai aveam deci o nădejde. Mă odihnii puţin; o 
scăpărare de bucurie îmi dădu puteri şi, încet-încet, 
întinzând braţele şi trăgându-mă cu ele prin tină, începui a 
mă apropia de şanţurile noastre. Durerea cea mare de sub 


şele mă rodea greu; scrâşneam din măsele, gemeam din 
adânc, dar răbdam. 

Cât m-am târât eu aşa? Sub mine era umezeală, de 
deasupra picura rar; vântul îmi răcorea fruntea 
înfierbântată. Gemetele celorlalţi răniţi ajungeau slabe, 
sfâşietoare, până la urechile mele. Gândul meu era numai la 
şanţurile noastre. Cită vreme m-am târât? Multă vreme. 

— Căci eram sfârşit de oboseală, nu mai puteam; îmi 
dădeam sufletul. 

Atunci, în clipa din urmă, izbucni furiosul glas al morţii: 
Stăi! 

— Cine-i? Limba mi se mişcă în gură tremurând, dar glasul 
murise. Ridicai capul, întinsei mânile, cercai iar să răcnesc. 

— Şi atâta. Ce-a fost nu mai ştiu. 

Mă deşteptai în picurul unui glas domol. Eram zdrobit şi 
simţeam că sunt cuprins de friguri, că în curând voi începe 
a aiura şi a nu mai înţelege nimic din ce se petrece în jurul 
meu. Acuma totuşi, prin ochii pe jumătate închişi, zăream în 
şanţuri, la lumina roşietică a felinarelor, sentinelele negre, 
sclipirile armelor, grămezile de dorobanţi care se odihneau 
în ţărâna udă îmbrăcaţi şi încinşi. 

Câteodată o umbră se scula, se sprijinea într-o mână, 
privea în juru-i şi iar se lăsa în întuneric. 

Eu eram aşezat sub parapet, pe spate, învălit într-o 
pătură. Aproape de mine, unii cu spatele de zidul de 
pământ, alţii pe faşine2, stăteau câţiva flăcăi la cislă3. 
Lumina unui felinar ajungea până la ei şi feţele păreau 
pălite şi pline de o mâhnire stăpânită. Un soldat smolit, cu 
ochii scăpărători, povestea ceva cu glas încet. 

Pe jumătate ameţit de frigurile care mă scuturau, 
ascultam. Închisesem ochii. Cineva parcă-mi bocănea în 
urechi şi glasul venea ca de departe. 

— Tare-mi era dragă, măi frate! Suspină povestitorul. Şi ea 
ţinea, nu-i vorbă, la mine, că numai aşa am putut trece 
peste voia rudelor ei. Şi după ce ne-am luat, bre, câte-am 
îndurat! Eram săraci lipiţi pământului, numai cu cât era pe 


noi; în casa noastră puteai să vânturi o mâţă de coadă şi n- 
avea de ce se prinde cu unghiile; dar dragoste. 

— La cataramă! Şi-am dus-o noi aşa un an şi jumătate, măi 
dragă, şi când aveam mai mult mâncam dintr-un ou, iar 
posturile le ţineam ca nişte schivnici. 

Şi-am dus-o greu, bre, greu de tot, până ce-a dat 
Dumnezeu de-a venit un copil, un golan, un calic ca şi noi, 
dar ela venit cu mai mult noroc pe lume. Când îl vedeam 
râzând şi întinând braţele, parcă altfel mi se părea lumea. 
Şi azi oleacă, mâni oleacă. 

— Am început a ne înfiripa. 

Dar s-a întâmplat de-a murit boierul cel bătrân de pe 
moşia noastră şi a venit altul, un om gras şi stătut. Era 
burlac. 

— Şi altă patimă n-avea pe lume, fără decât numai femeile. 
Şi a prins a fi iar greu. Auzeam zvonindu-se prin sat de una, 
de alta. 

— Că boierul are obiceiul să intre în gospodării când nu-i 
acasă bărbatul, că femeile fug din drumul lui ca din calea 
unui lup. 

— Dar cum să crezi, aşa, o comedie ca asta? Până ce dă 
Dumnezeu şi trece într-un rând pe dinaintea căsuţei 
noastre, călare. Şi a întors, nu ştiu cum, spre Ilinca mea o 
păreche de ochi ca două măsline, de-am priceput 
numaidecât că n-are să fie bine. 

Şi chiar n-a fost bine. 

— A doua zi, m-a chemat la curte şi m-a trimes la pădure. 
În lipsa mea, a dat vatavul pe acasă şi a poftit, din partea 
boierului, pe nevastă la curte. Femeia nu s-a dus. Când m- 
am întors eu de la pădure, vatavul ieşea a doua oară din 
ograda mea. Şi eu am priceput, am priceput că s-a sfârşit 
cu binele. 

Nevasta a prins a plânge şi a se tângui, că i-a spus vatavul 
că boierul are să se mânie şi are să ne usture rău mânia lui. 
După bocetele ei, am văzut că n-aveam ce face, decât să 
aşteptăm, şi cum va vrea Dumnezeu, aşa va fi. 


Şi a vrut Dumnezeu să fie rău. Boierul a mai trimes vatavul 
în lipsa mea; după aceea s-a supărat şi a-nceput prigoană. 
Mi-a închis văcuţa; mi-a omorât doi purcei; a dat drumul 
boilor boiereşti în ogoraşul meu. 

— Şi câte şi câte, măi fraţilor, de-am rămas fără nimic, ca 
mai-nainte. Ce era să fac? Cui să te jăluieşti? Am răbdat şi 
am tăcut. 

Pe urmă, anul ista, a venit veste de război şi m-a chemat şi 
pe mine. Acu numai Cel-de-sus ştie ce-i acasă! Am lăsat 
ogoarele pline, dar cine să le culeagă şi cine să rânduiască 
totul cum trebuie! Dacă nu-i o mână de bărbat, degeaba! 
Ce poate un cap singur de muiere? 

Şi pe urmă. 

— Boierul... Când mă gândesc, mă apucă aşa de inimă... 
Eu stiu ce s-a mai întâmpla? 

Nu ştiu. Mare pacoste a fost el pentru satul nostru! N-a 
rămas gospodar neîncolţit de vrăjmăşia lui. Şi nimeni n-are 
ce-i face. Toţi rabdă. 

Soldatul tăcu. Prin văi, departe, trecu un freamăt; se auzi 
un strigăt slăbit prin văzduhul închis, o împuşcătură, apoi 
liniştea se întinse. În lumina roşie a felinarelor, căciularii 
tăceau gândindu-se. Unul oftă din greu. Altul ridică capul şi 
zise: 

— Şi la noi s-a întâmplat demult aşa ceva. Au răbdat 
oamenii zece ani, zece ani încheiaţi, pe urmă l-au prins pe 
boier şi l-au rupt în bucăţi. Eu eram copilandru pe vremea 
aceea... 

Povestitorul răspunse: 

— Când nu mai poţi răbda, ce să faci? 

Eu stăteam pe spate, şi ascultând, priveam cerul negru. 
Vântul se întărise şi stropii de ploaie conteniseră. Soldaţii 
tăceau iar; în şanţul plin de noroi şi de apă, flămânzi şi 
însetaţi, tăceau; trupurile le erau de criţă şi sufletele pline 
de o răbdare nemărginită. 

Şi unul întrebă iar, într-un târziu: 

— Oare are să mai ţie mult războiul? 


Cineva răspunse domol: 

— Până ce-om dovedi pe 'Turc. Are să mai ţie o bucată de 
vreme. 

Eu simţeam că fiori fierbinţi mă cutreieră din ce în ce mai 
aprig şi nu puteam vorbi; îmi era sete, simţeam cuiul de foc 
în şele, dar nu mă mai gândeam la moarte. Erau oameni 
oare sufereau mai mult şi nu se tânguiau. 

Vântul de toamnă bătea mai tare, trecea fâşnind prin 
fanionul înfipt pe creasta meterezului. Căciularii tăceau, 
dar multe doruri porneau pe vânt spre umilitele sate ale 
Ţării. 

PANCIUC. 

Ploua întruna, ploaie măruntă de toamnă, şi bătea un vânt 
iute şi rece care aducea câteodată nouri albi, din care 
săgetau ace de ghiaţă. Şanţurile noastre erau pline de apă 
şi de noroi; pământul moale se năruia, surpat de umezeală; 
dorobanţii stăteau până la genunchi în hleiul noroios şi 
rece. Dedesubt umezeală, deasupra umezeală. Tunurile 
lătrau a moarte şi zi şi noapte şi stropeau foc peste năcazul 
soldaţilor noştri. Câteodată şi puştile prindeau a pârâi şi 
veneau glonţii ca nişte pâlcuri de grindină şi intrau sfârâind 
în parapete. Nu era chip să aibă oamenii parte măcar de o 
îmbucătură de mâncare. Hojma erau cu ghiaţa-n spate: ba 
un obuz a scurmat adânc creasta parapetului, ba câteva 
sfărâmături de şrapnel au îngenunchiat şi au trântit în 
sânge câţiva camarazi care lucrau la canalul şanţului. 
Moartea ameninţa la fiecare bătaie de tun şi la fiecare 
bâzâit de albină al glonţului. 

În suflările triste ale vântului de toamnă, în cernerea 
necontenită a ploii reci, în faţa focului vrăjmaş, dorobanţii 
vegheau neadormiţi. Armele erau totdeauna gata. Turcii 
puteau să iasă din vizuniile lor în orice clipă şi era ruşine să 
nu fie primiţi cu alai mare şi petrecuţi îndărăt cu pocnituri 
de bice. Cizmele le erau pline de apă şi nu se mai vedeau 
din noroi; picioarele în ele erau sloi de ghiaţă; căciulile erau 
ude şi zbârlite de ploaie; măntălile şiroiau; mânile erau roşii 


şi reci; bucata de pesmet era înghițită greu, cu noduri de 
amărăciune; - dar nimeni nu se clintea de la locul lui, toţi 
stăteau pe picioarele ţapene la locul lor; mânile puteau să 
îngheţe şi n-ar fi slăbit arma; iar la mâncare niciodată n-au 
ţinut prea mult, şi pesmeţii nu erau tocmai răi cu zamă de 
ploaie. Stăteau răbdători în chinurile acelea mari, şi parcă 
erau de oţel, nu de carne şi oase. 

În vremea aceasta grea, ieşiră turcii din bârlogul lor şi 
dădură năvală la şanţurile noastre. leşiră în mai multe 
rânduri zvârlindu-se ca nişte nebuni; dar flăcăii îi aşteptau 
neclintiţi, împroşcându-i cu foc şi punându-le în piept şiruri 
de baionete reci, pe când dindărăt năvăleau schijele 
tunurilor, deschizând răni sângeroase în rânduri. Păgânii se 
traseră înapoi zdrenţuiţi lăsând şiraguri de morţi în bălți de 
sânge. În zilele acelea flăcăii fură mai neguroşi şi mai 
nemulţămiţi; nu puteau turcii aştepta o zi mai potrivită ca 
să se apuce de harţă? Dau năvală ca proştii pe ploaie şi pe 
vânt, când fiecare creştin îşi scuipă sufletul de năcaz! 

Aşa, într-o sară neguroasă, un pâlc de păgâni se apropie în 
tăcere de un capăt al şanţului, şi odată cu strigătul puternic 
al sentinelei noastre. 

— Cu baioneta înainte, dădură un iureş, o izbitură repede, 
pe când din urmă, plutoane dese veneau alergând, strânse, 
să sprijine asaltul. 

La strigătul sentinelei, o trâmbiţă, ca un glas de mânie, 
dădu alarma. Dar dorobanţii nu dormeau: ei erau 
totdeauna gata. Plutonul de la capătul şanţului primi cu 
trăsnet şi cu moarte pe năvălitori. La fulgerul armelor se 
arătară o clipă rândurile dese ale duşmanului într-o 
frământare sângeroasă. Al doilea fulger izbucni, împânzind 
pe zvârcolirea rândurilor, pe şanţurile negre şi pe 
dorobanţii întunecoşi, licărirea-i de sânge. 

Apoi ofiţerii sprinteni strigară înăbuşit: 

— Pe dânşii, băieţi! 

Sergenţii-majori se zvârliră înainte, mugind comande şi 
înjurături, soldaţii şi căprarii se căţărară pe parapet şi, de 


acolo, se prăbuşiră spre şirurile păgâne. Focul conteni, 
numai câteva felinare tremurau din şanţuri o lumină 
roşietică, obosită parcă de vegheri îndelungi. Straturile 
puştilor băteau surd; rândurile duşmanilor se răreau. Se 
auzi un glas răzleţ: Dă-i la cap! Urmat de o sudalmă 
înfricoşată, apoi în freamătul surd al luptei scurte, altă 
trâmbiţă sună melodia iute a atacului şi în şanţuri izvorâră 
şirurile strânse ale companiilor de ajutor. Plutoanele 
păgânilor se îndoiră şi căzură îndărăt răzbite; dorobanţii 
care luptau piept la piept se traseră iute la capătul şanţului 
şi de pe parapet porniră câteva pârâituri de salve. În lumina 
slabă din şanţuri, grămezile ude de dorobanţi se strânseră 
năcâăjite şi amenințătoare. 

În întăriturile duşmane, după vălmăşagul zgomotos al 
retragerii, se întinse încet-încet liniştea. Atunci şi ofiţerii 
noştri îşi scoaseră cuşmele şi îşi şterseră frunţile asudate. 
Un căpitan zise: 

— Puteţi să vă aşezaţi la locurile voastre, băieţi! 

Flăcăii începură a umbla greu prin noroiul şanţului. 
Gradaţii îşi chemau subîmpărţirile şi-şi numărau oamenii. 
După ce se orânduiră, se făcu raportul. Lipseau şapte 
soldaţi şi un căprar. Sanitarii se strecurară peste parapet şi 
căutară pe cei căzuţi. Se întoarseră cu trei morţi şi patru 
răniţi. Căprarul nu fu găsit nicăieri. 

Din pricina aceasta, la capătul şanţului, prin plutonul din 
care făcea parte căprarul, trecu un fior de nelinişte. 
Tovarăşii de aproape ai căzutului, prietinii lui, se strânseră 
ca să se sfătuiască. 

Cel mai bun prietin al căprarului Florea era, ştia oricine, 
Gavril Panciuc, o namilă de rezervist cât un munte şi un 
suflet bun cum nu-i găseai păreche în toată ţara 
românească. Umbla vorba că-i cam lălâu, că-i lung şi rece, 
că are pe-loc-repaos la cap - dar astea-s glume între 
camarazi şi râdea de dânsele chiar Gavril, întinzând o gură 
mare până la urechi. De altfel chiar el însuşi era mare 
poznaş şi, când începea cu năzbâtiile, se tăvălea o companie 


întreagă prin glod de râs. Mai ales când era şi prietinul lui, 
căprarul, cu chef, apoi să tot fi ascultat la pilde şi zicale! 

Mai întâi începea Panciuc singur să râdă de nasul lui cel 
lung: 

— Mă! De n-aş avea aşa comedie subt ochi, v-aţi duce pe 
copcă! Am un nas, săracul, Dumnezeu să mi-l ţie cu tot cu 
stăpânu-său. 

— Un nas cum nu se mai află! Ajunge la turci cu jumătate 
de ceas înaintea mea, şi ce iscoadă mai bună decât dânsul 
voiţi? 

După aceasta începeau toţi cu glumele pe socoteala 
nasului, până ce se plictisea şi bietul Gavril şi se răstea 
râzând: 

— Dar lăsaţi-l, bă, în pace, ajunge! Ce-l trageţi şi-l întindeţi 
atâta, că destul e el de lung! 

Câteodată, începea să cânte în pilda ţiganului Lascarache, 
toboşarul plutonului: 

Săraca nevastă-mea, Mult mă mai jeleşte ea! 

Şi urma cu un zâmbet îndrăcit pe buze, cântând durerile 
chirandei şi vorbind şi despre oarecare oaspeţi de noapte: 

Prin tindă nu mai încap, Pe-afară se trag de cap! 

Lascarache se scărpina la ceafă şi pufnea cu ciudă, pe 
când flăcăii hohoteau în jur. Într-un rând se zbârli biata 
pasere şi începu să croncănească: 

— Da' ce, mă! Eu nu-s gospodar în sat ca şi voi? 

— Cum nu? Răspunse Gavril. Gospodar cu casa-n trei 
păreţi, cu tinda în pod, cu ferestrele pe unde iese fumul şi 
cu măciuci pârlite pe sub streşini! 

Era bun camarad Panciuc: cu el nu li se ura căciularilor 
niciodată. Când era vremea mai neagră şi mai posacă şi 
când umezeala şanţului te pătrundea la os, el începea cu ale 
lui, descreţea frunţile şi împrăştia voie-bună. 

Dar acuma nu-i mai venea a râde lui Gavril. Acuma era 
foarte amărât. Căprarul Florea ori murise şi nu-l găsiseră 
brancardierii, ori fusese prins în vălmăşagul rândurilor 
turceşti şi dus spre şanţurile lor. Cine ştie! 


Şi pe când flăcăii vorbeau, unul una, altul alta, făcând 
felurite prepusuri, el tăcea cu îndărătnicie. Parcă avea o 
greutate mare pe suflet şi nu putea nici să răsufle în voie, 
nici să dea drumul glasului. De la o vreme, tăcură şi ceilalţi. 
Un om mai puţin: un fapt prea obişnuit. 

De sus, din nourii de păcură, tot cernea ploaie rece. 
Felinarele ardeau prin întuneric, ca pete de sânge: 
deasupra lor, în negura uşoară, se înălţau stâlpi nemişcaţi 
de fum. În şanţuri era tăcere. Numai paşii sentinelelor 
nevăzute fleşcăiau prin noroi. 

Într-un târziu, Panciuc se întoarse spre sergentul care 
şedea alăturea de el. 

— Domnule sergent Nistor, ce zici? Poate nu l-au căutat 
bine. 

— Se poate, răspunse sergentul. Dar eu nu-nţeleg ce jale 
aşa de mare te-a pălit acum. Bine, mă, prietin, prietin, dar 
aşa-i la război... 

— Am eu ce am cu el! Murmură înăbuşit rezervistul. 

— Ştiu că n-o fi înviat pe maică-ta. 

— Nu, altceva! 

— Apoi adăogi îndată: Am să mă duc să-l caut... 

Sergentul Nistor îşi răsuci mustăţile negre şi nu răspunse. 
Panciuc se sculă. Un glas zise domol: 

— Du-te întâi pe la domnul sublocotenent. 

Rezervistul făcu semn cu capul, se strecură pe lângă 
camarazi şi se cufundă în întuneric. Glasul domol se 
deşteptă iar: 

— Don' sergent Nistor! 

— Ce-i? 

— Eu îs dintr-un sat cu domnu căprar Florea şi cu Panciuc 
şi ştiu pricina. 

— Or fi fiind rude, bre! 

— Nu, domnule sergent, altceva. A fost o fată la mijloc. 

— Taci, bre! 

Sergentul îşi răsuci iar mustăţile. Împrejur, câţiva căciulari 
ridicară capetele. Până şi Lascarache, lângă darabana lui, 


holbase ochii şi căsca gura. Flăcăul cu gust de vorbă îşi 
scoase tutunul, îşi răsuci o ţigară şi o aşeză într-o ţigaretă 
turcească. Scoase amnarul şi cremenea şi scăpără, îşi 
aprinse ţigara şi trecu şi sergentului tutunul. Trase o dată 
adânc şi o licărire rumănă trecu peste obrazu-i ars de 
vânturi. 

— Iată cum a fost, rosti el şi scuipă printre dinţi înainte; lui 
Panciuc i-a fost dragă o fată, a unuia Gavril Ploaie, de la noi. 
Dar dragoste mare, nu aşa. Chiar a cerut-o de la tatu-său 
de nevastă, şi moş Gavril i-a făgăduit-o. 

S-au înţeles pe când să fie nunta şi au pornit hârtiile. Când 
colo, într-o bună zi, se scoală fata, Ilinca, şi zice: Nu mă duc 
nici moartă după Gavril; mie mi-i drag Dumitru, flăcăul lui 
Costache Florea! A răcnit bătrânul, a răcnit baba, că-i face 
de râsul satului, i-au tras o bătaie ca aceea; fata: nu şi nu. 
Bate-mă, taie-mă, ucide-mă. 

— Mie mi-i drag Dumitru al lui Florea! S-a făcut mare 
zvoană în sat. Dar Gavril şi cu Dumitru erau fraţi de cruce. 
Chiar eu ţin minte când s-au prins şi s-au legat cu jurământ, 
încă pe când erau băieţi şi păşteau vitele devale, în lunca 
Siretului. Ce-a fost între dânşii nu ştiu, dar asta pot să spun: 
că domnu căprar Florea a luat pe fata lui Ploaie. Şi asta 
numai Panciuc a făcut-o. Aşa suflet mai rar! Cică l-a 
întrebat: Ţi-i dragă, măi Dumitre? 

— Mii dragă! 

— Atunci ia-o, măi frate, şi să fie cu noroc! 

— Iar fetei i-a spus: 

— Fă Ilincă, mi-ai fost dragă ca ochii din cap, dar de la 
fapta asta te-am urât să nu te mai văd înaintea ochilor. Dar 
mai bine aşa: ia pe cel ce ţi-i drag, şi să-i fii cu credinţă, că 
mi-i frate de cruce! 

Sergentul îşi aprinse ţigara stinsă de la dorobanţ şi zise: 

— Aista-i Panciuc? Eu nu ştiam. 

— Te uitai la ghiduşiile lui? Întrebă flăcăul. Inimă ca a lui 
n-are nimeni. 

— Dar cu nevasta lui Florea cum o duce? 


— Bine. Poate tot i-i dragă, dar în inima omului numai 
Dumnezeu poate ceti. 

— De bună-samă! Zise sergentul dând din cap. Înghiţi 
repede câteva fumuri din ţigara pe sfârşite, apoi voi s-o 
arunce. Atunci Lascarache îşi întinse laba din umbră. 

— Trăiţi, don' sergent Nistor, să trag şi eu un fum! Şi după 
ce se grămădi cu mucul de ţigară lângă darabana lui, 
începu a-şi frige degetele şi buzele. 

Din capătul şanţului, prin întuneric, răzbătură glasuri. 
Apoi paşi se apropiară prin noroi. La lucirea slabă a unui 
felinar se zări chipiul ofițerului de rond, sub pâlnia neagră a 
glugii. Sergentul se sculă în picioare. 

— Stai jos! Zise încet ofiţerul, făcând cu mâna. Ce mai 
ziceţi, mă băieţi? A mâncat Turcul papară şi de data asta! 

— Şi. 

— Să trăiţi, domnule sublocotenent! Rosti Nistor. 

— Ei, dar cum dormiţi voi? Greu, hai? Umezeală straşnică! 

— Cam umed, ce să-i faci! Aşa-i vremea de toamna. 

Ofiţerul se înfăşură mai bine în manta şi trecu înainte 
lunecând prin noroi. În urmă-i izbucneau înăbuşit, pe rând, 
strigătele sentinelelor. Apoi, după ce se întinse linişte, se 
strecură încet în şanţuri, pe lângă pâlcurile căciularilor, şi 
trupul uriaş al lui Panciuc. 

— Ei? Ce-ai făcut? Şopti încet Nistor sergentul. 

— Nimic, gemu rezervistul. Am cătat degeaba tot locul 
unde a fost încăierarea. Nu-i... 

Amândoi tăcură. În amândouă Griviţele era linişte adâncă. 
Prin ţărcălanele felinarelor se zărea cernerea ploii, dar nu 
se auzea nici cel mai mic susur; picuşurile cădeau în noroi 
ca pe vată. 

Gavril Panciuc se aşeză încet pe un mănunchi de nuiele, cu 
coatele pe genunchi, cu bărbia în palme, cu ochii înainte, 
aţintiţi în gol. Sergentul deschise vorba: 

— Chiar frate să-ţi fie, bre omule, ce-ai să-i faci? Aşa i-a 
fost lui să-i fie! 

— Are nevastă şi copii..., şopti Gavril. 


— S-a găsi cine să îngrijească şi de dânsa şi de copii. 
Mare-i Dumnezeu! 

— Nu, domnule sergent, dacă nu vine Florea, moare şi 
muierea. 

— Ei şi? Dac-a murit omul, poate să moară şi ea! 

Rezervistul clătină din cap şi nu răspunse. Sergentul îşi 
răsuci iar o ţigară. Apoi zise: 

— Mai bine lasă-te şi tu pe-o coastă. Hodineşte-ţi ciolanele. 
Mâne poate începem altă horă. 

— Domnule sergent, am eu ceva pe suflet, de aceea mi-am 
ieşit din fire. 

— Ce-i fi având, omule? 

— Nu faci o ţigară? Ia de ici, mă, tutun turcesc. 

— Nu fumez, domnule sergent. 

Nistor scapără şi aprinse. În umbră se odihneau ceilalţi. 
Numai ei doi stăteau în capul oaselor. 

Deodată, în tăcerea nopţii, se înălţă un vaiet prelung, slab. 
Se auzea desluşit. Era tânguirea unui rănit care-şi venise în 
fire: 

— Măi fraţilor, nu mă lăsaţi! 

Panciuc se sculă în picioare: 

— E Florea, şopti el repede. L-a luat vălmăşagul turcilor şi 
a căzut aproape de şanţurile lor! 

— Nu cumva vei fi având de gând să te duci până acolo? 
Întrebă sergentul Nistor căscând. 

— Ba mă duc. Domnule sergent, că-l taie turcii altfel, cum 
li-i obiceiul. 

— Du-te atunci şi raportează domnului sublocotenent. A 
trecut chiar înaintea ta pe aici. 

Toboşarul Lascarache înălţă capul: 

— Numai două fumuri să-mi laşi - trăiţi, dom'le sergent. 
Nu-i da drumul, dom'le sergent, că nu se mai întoarce. 

— Ce să nu-i dea drumul? Şopti o voce. De-acuma, dacă a 
auzit glasul lui Florea, de ce să nu se ducă? 

Rezervistul se apropie de un felinar, îl desprinse, îl vâri 
sub manta, apoi porni încet spre capătul şanţului. În urma 


lui, unul câte unul, se sculară dorobanţii. Şoptiră încet 
câtăva vreme, apoi tăcură. Şi-n liniştea care se întinse, se 
auzi iar tânguirea sfâşietoare: 

— Nu mă lăsaţi, măi fraţilor! 

— Ştie obiceiul paginilor, de-aceea chiamă ajutor, vorbi 
Nistor. Numai de l-ar putea scăpa Panciuc! Mi-i greu, nu 
ştiu cum, când îl aud răcnind aşa. 

Se sculă, urcă banchetele şi se înălţă la creasta 
parapetului. Ceilalţi se suiră după el. 

— Mă Lascarache, şopti sergentul, tu ai obicei de urli ca o 
fiară, când vezi ceva. Să nu cumva să crâcneşti, că te vâr în 
fundul tartarului. Cască ochii şi taci! 

— Trăiţi, domnule sergent! Suspină încet toboşarul. 

Trecu o vreme: cât ai fuma o ţigară. Nicăieri nici o 
mişcare. Totuşi cei de la muchea meterezului puteau 
deosebi un pas uşor, furişat. În liniştea nopţii numai 
tânguirile rănitului tremurau, într-un timp conteniră. 

Se auzi deodată, apoi, o oarecare mişcare şi în şanţul 
turcilor. leşeau călăii. 

Şi, în întunericul adânc, plin de negură, dintro-dată răsări 
o lumină. 

— Felinarul lui Panciuc! Gemu tainic Lascarache. 

— Hai-hai! Şopti sergentul. 

Lumina stătu puţin nemişcată în negură, apoi deodată 
prinse să alerge la faţa pământului. Se oprea o clipă, apoi 
iar pornea în goană. Parcă rătăcea o flacără pe o apă 
întunecoasă. 

Dincolo, pe parapetul duşman, se auziră glasuri înăbuşite. 
Apoi o puşcă fulgeră şi pocni scurt. Scapără şi al doilea 
fulger, şi al treilea, şi tunetele cădeau înăbuşite în ceaţă. 

Lumina deodată se stinse. În şanţurile noastre flăcăii 
săriseră în picioare, cu mânile pe arme. Un murmur de 
astâmpăr trecu. Se dăduse ordinul să fie linişte, că nu-i 
NIMIC. 

Iar dincolo, sub şanţurile păgânului, tunetele conteniră; 
apoi tresăriră glasuri, gemete, şi se auziră pălituri tari, 


parcă izbea cineva cu maiul în pământ. O învălmăşeală 
fierbinte se încinsese în marea de umbră, dar nu se vedea 
nimic. 

Şi, după un răstimp, iar se întinse liniştea. 

— Până ce se auzi un pas grăbit venind. Dorobanţii se 
coborâră de la muchea parapetului, şi nu trecu mult şi se 
văzu şi trupul uriaş al rezervistului răsărind mare, încărcat 
cu ceva, în lacul de sânge al celui dintâi felinar. 

Se auziră glasuri trecând ca un freamăt: L-a scăpat! 

Panciuc păşi până la locul lui şi dădu drumul din spate 
rănitului; apoi cu stânga scoase de sub manta felinarul şi-l 
puse lângă capul căprarului. Faţa lui Florea era galbenă şi 
ochii închişi aveau un cerc adânc, vânăt. Dar, prin gura 
deschisă puţin, ieşea răsuflarea fierbinte a vieţii. 

Gavril Panciuc îşi şterse cu mânica măntălii broboanele de 
sudoare de pe frunte şi rămase uitându-se lung, fără de nici 
un cuvânt, la prietinul scăpat de moarte. Apoi se puse şi el 
jos, alături, se aplecă spre Florea şi întrebă încet: 

— Măi frate, mergi la abulanţie? 

Căprarul deschise puţin ochii şi-i închise îndată. 

— Vrea să meargă la abulanţie, zise domol rezervistul, dar 
eu nu-l pot duce... Şi se lăsă deodată într-o rână şi-şi duse 
palma dreaptă în deşert, sub coastă. Un pârău de sânge 
curgea pe sub manta, pe pantaloni şi pe cizme, în apa 
şanţului. 

— Mă camarade! Strigă Lascarache spăriat, nu-l lăsa, că 
moare! Şi se repezi să sprijine capul lui Panciuc. Ceilalţi se 
grămădiră, dar nu mai era nimic de făcut. Uriaşul se întinse 
cât era de lung şi muri fără de nici o vorbă. 

A doua zi, la raport, se dădu ordin de zi pe regiment 
pentru „vitejia soldatului Panciuc Gavril, care a scăpat de 
sub tranşeele inamicului pe caporalul Florea Dumitru şi a 
murit străpuns de patru gloanţe”. Deasupra inimii simple a 
viteazului, se aşeză Virtutea militară şi lângă groapa în care 
era să se coboare el la hodină, se ceti cu glas tare ordinul 


de zi. Dar Panciuc nu mai ştia nimic; el dormea somnul cel 
lin şi fără deşteptare. 

DASCĂLUL IRIMIA. 

Cum s-a auzit în sat de război, s-a început în toate părţile o 
jelanie de credeai că se apropie sfârşitul lumii. Plângeau 
muierile şi fetele şi se trăgeau de cap pe toate cărările. Noi, 
flăcăii, ştiam că bine mare nu ne aşteaptă acolo unde ne 
vom duce, dar, ca românul, gândeam şi noi în mintea 
noastră cea proastă: Ce poate să ni se întâmple acolo, în 
război? Cel mult o să murim. Ei şi? De asta nu ne spăriam 
noi. Nu ne spăriam nici de mai rău. Am lăsat femeile să 
bocească şi ne-am dus. 

Când am trecut Dunărea, eram flăcăi mulţi, din toată ţara. 
Când am ajuns în ţara bulgărească, am găsit ruşi puzderia 
pământului. Iar turcii cei cu fesuri roşii furnicau în taberile 
lor fără număr: câtă frunză şi iarbă. 

Se vărsase mult sânge rusesc. Turcul se împotrivea cu 
desnădejde. Au fost câteva zvârcoliri cumplite şi 
sângeroase, încleştări de moarte, din care turcii au trebuit 
să dea înapoi ca nişte fiare rănite. 

Eu o duceam şi mai rău şi mai bine, cum da Dumnezeu. Pe 
drum, îmi fusese dor toată vremea de cei de-acasă. Dincolo, 
peste Dunăre, numai noaptea, când stăteam cu faţa spre 
cer, cu ochii deschişi, în mijlocul miilor de flăcăi, mă 
necăjeau umbrele celor rămaşi în urmă, îmi veneau în minte 
luncile şi văile înverzite, în care petrecusem ani din viaţă, 
mă gândeam la pământul nostru cel vechi în care se 
odihneau oasele strămoşilor. 

— Şi mă lovea aşa o jale amară şi-mi spunea parcă cineva 
că n-am să mă mai întorc şi n-am să mai văd ce-am lăsat. 

Ziua însă, când se începea furnicarea taberei, când 
prindeau să bântuie furtunile gloanţelor şi obuzelor, mi se 
împietrea deodată sufletul, nu mă gândeam, nici nu mă 
uitam la ce lăsasem în urmă, mergeam cu un avânt pe care 
nu-l simţisem niciodată şi care mă strâbătea cu fiori din 
creştet în tălpi. 


Flăcăii noştri erau îndrăzneţi şi şmecheri, comedie mare. 
De multe ori dădeau în avanposturile turceşti, se luau la 
harţă, scăpau ca prin urechile acului şi se întorceau 
aducând arme şi prinşi. 

Într-un rând pornii şi eu în patrulă înaintată, cu sergentul 
Irimia, un uriaş cu capul mare, cu grumajii de taur. 

— Şi un pehlivan fără pereche. Afară de mine şi de 
sergent, mai erau cinci flăcăi. Era în luna lui brumar şi 
zorile se arătau ceţoase şi mohorâte. 

După ce ieşirăm din linia sentinelelor îndoite, dădurăm 
într-o porumbişte culcată la pământ şi zdrobită; sărirăm 
apoi, cu piciorul, un pârău mâlos şi ne îndreptarăm cu grijă 
spre costişa unui muncel care se ridica dincolo de pârău la 
câteva sute de metri. Departe, înaintea noastră, prindeau 
să mugească tunurile la Plevna; dar prin negură nu se 
vedea nimic. Mergeam împrăştiaţi, ne adăposteam prin 
tufele care înnegreau ici şi colo, prin pâclă, şi stam gata la 
orice, cu armele încărcate, cu degetul pe trăgaci. 

Teamă n-aveam. Ştiam pe Irimia ager şi deştept: cu el 
toate trebuiau să iasă bine. 

Dar deodată, cum nici nu gândeam, izbucni aproape de 
mine un strigăt scurt, iute înăbuşit. Mă repezii. Pe un hat 
buruienos, între două ogoare, Dumitru Lioara, fruntaşul, 
doborâse cu baioneta una din sentinelele păgânilor; 
sergentul Irimia se vânzolea cu cealaltă. Ceilalţi tovarăşi 
veneau şi ei în ajutor. 

— Însă, spre nenorocul nostru, mâna turcului, care se 
zvârcolea sub fruntaş, dădu peste armă. 

— O bubuitură izbucni scurt în liniştea zorilor. Turcii 
rămaseră zdrobiţi în tufe; noi, strânşi, porneam îndărăt. 
Dar prea mult înaintasem; posturile mici duşmane erau 
prea aproape. Zgomote de glasuri, împuşcături răzlețe se 
auziră; tropote de cal prinseră a bate pământul şi, 
dintrodată, ne simţirăm împresuraţi şi pierduţi. 

Irimia zise: 

— S-au dus boii dracului, măi băieţi! 


Ne zvârlirăm ca nişte turbaţi spre fesurile roşii, câteva 
puşti bubuiră, o zvârcolire repede se încinse - şi-atâta tot. 

Nu era alt chip. Turcii ne prinseră. Începură a vorbi pe 
nas, în limba lor; unii se năpustiră la noi să ne străpungă, 
alţii îi opriră. 

— Apoi furăm duşi, prin furnicarea avanposturilor, pe 
cărări întortochiate, şi ne trezirăm închişi într-o baracă de 
scânduri. În urma noastră, pârâiră multă vreme puştile pe 
lanţul sentinelelor. După aceea fierberea se linişti. 

Ziua leşietică venise. Noi stam jos, descinşi, fără arme, şi 
ne uitam unii la alţii, cu ochii holbaţi. Tănase a Vădanei 
lipsea, dar nimeni nu vorbea despre moartea lui, pentru că 
toţi ne gândeam la maică-sa, care rămăsese singură şi 
amărâtă în sat. 

Tăcurăm o bucată de vreme. Îmi făceam socoteală: de 
bună-samă că păgânii au să ne puie capăt zilelor! Dintru- 
ntâi mi s-a părut ciudat. Nu-mi venea la socoteală să-mi 
aştept aşa moartea, la un ceas hotărât. Dar pe urmă mă 
pătrunse din ce în ce mai tare gândul că duşmanii au să mă 
înalțe într-un copac, cu funia de gât, şi drept să spun, amar 
începu să mă doară sufletul. Un fel de întuneric mi se cobori 
peste minte. Apoi, într-un târziu, mi se deschise deodată 
înaintea ochilor satul nostru din munți... 

Ce făceau oare cei de-acasă? Ştiau ei că feciorul lui Ilie 
Şoimaru are să rămâie prin pustiurile bulgăreşti? Nu ştiau, 
săracii... Satul se întindea foarte liniştit în vâlcea, la poalele 
munţilor, departe, în fundul Moldovei bătrâne. Din ogrăzi, 
se înălța fumul spre cerul limpede; cumpenele fântânilor 
ţipau ici şi colo; fete în catrinţă treceau pe ulițele înguste, 
cu cofăiele în mână; pe coasta muntelui, spre sat, suiau 
nevestele cu şiraguri de cai încărcaţi cu desagi. Poate 
Marina lui Andrei sta pe prispă, cu ochii pierduţi departe, 
spre şesurile nemărginite. 

— Poate se gândea că într-acolo s-a dus feciorul 
Şoimarului şi poate se gândea că s-a dus să nu mai vie, 
poate ofta amar, gândindu-se... 


Şi mă trezii vorbind tare: 

— Ce să-i faci? Aşa ne-a fost scris... 

— Ce zici? Mugi lângă mine glasul sergentului Irimia. 

— Mă gândeam ce-a mai fi fiind prin sat pe la noi, domnule 
sergent... 

— Bine, pace, măi flăcău! Fetele oftează şi se gândesc la 
tine... 

După un răstimp de tăcere, întrebai: 

— Au să ne facă turcii felul, domnule sergent, nu-i aşa? 

— Se poate şi asta... 

Ceilalţi oftară. Aveau şi ei nădufurile lor. Irimia pufni cu 
ciudă şi zise: 

— Adică de ce oftaţi voi aşa de tare? Căta-ţi-vă de treabă; 
până mâni cine ştie ce se poate întâmpla: mare-i unul 
Dumnezeu! 

Fruntaşul Lioara suspină cu amărăciune: 

— Am ajuns rău de tot... Încaltea Tănase a Vădanei nu mai 
are nici o grijă! 

— Las' că ne vine şi nouă rândul! Mormăi înăbuşit Neculai 
Mazâlu. 

— Da-v-aş dracului! Izbucni sergentul. Ce te boceşti, 
Nevoie, înaintea morţii? De-om scăpa, am să vă pun să 
faceţi sărvici cu muierile! 

Apoi se întinse pe-o coastă, scoase tabacherea, îşi răsuci o 
țigară, scapără şi şi-o aprinse. 

Nimeni nu mai zise nimic. Uriaşul era mânios. 

Într-un târziu, porniră zgomote şi glasuri, baratca se 
deschise şi câţiva turci, cu un ofiţer de-al lor, pătrunseră 
înlăuntru. Oţelele armelor luciră ca nişte fulgere. Ofiţerul se 
opri între ele, se uită câtăva vreme la noi, răcni apoi nu ştiu 
ce, cu glas aspru, la soldaţii lui. 

— După aceea ieşiră cu toţii. Irimia sta întins pe-o coastă şi 
tăcea ca un moroi. 

Aşa trecu ziua. Sergentul nostru fuma ţigări după ţigări şi 
se uita urât la noi. 


Tunurile băteau surd în depărtări. Prin împrejurimi 
simţeam că vin şi trec pâlcuri de călăreţi. 

Spre sară auzirăm un freamăt mai mare, amestecat cu 
nechezări, cu sunete ascuţite de fluier, cu tactul greu şi 
surd al pasului gimnastic. Şi baratca se deschise iar, 
cutremurându-se. O droaie de păgâni bărboşi intră repede, 
desfăşurând cununi de funii. Ne făcură semn să ne sculăm, 
ne legară cu frânghiile cot la cot. 

— Eu într-un capăt, Irimia în alt capăt. 

— Şi ne împinseră spre uşă. Dar când să ieşim, sosi un 
călăreț în goană, se aplecă pe oblânc şi dădu un ordin. 
Furăm lăsaţi legaţi burduf în baratcă, se aşeză un planton 
înaintea uşii, iar ceilalţi se traseră spre bivuacul de 
aproape. 

Sergentul nostru părea nemulţămit. Începu să 
mormăiască: 

— Aista nu-i sărvici | Umblă, parcă calcă în străchini. Să le 
arăt eu miliţie, măi Săracu, să-mi umble ca o fată mare! 

— Domnule sergent, zise lon Munteanu, acum am ajuns şi 
mai rău, ne-au legat ca pe boi. 

— Nu-i nimica, măi flăcăi. Întindeţi-vă jos şi tăceţi... Rabdă, 
mă, că aşa scrie la carte! Rabdă! 

— Numai de un lucru îmi pare, bre, rău: mi-s mânile legate 
şi nu pot fuma măcar o ţigară, ca să-mi mai astâmpăr 
foamea. Mi-i foame, mă, de crăp. Parcă mi-au mas şoarecii 
în pântece! 

Nu mâncasem din zori, simţeam şi eu o mare jale la inimă. 
— Dar nu-i nimica, zise iar sergentul, bine că mi-a trecut 
mânia. Am să fac şi eu ca ţiganul: în dorul bucatelor, am să 

mă pun pe cântat... ca-n vremile bune, măi Săracu! 

Ne întinserăm jos grămadă; iar Irimia începu a zice cu 
glas moale: 

Omul! Ca iarba zilele lui. 

Ca floarea câmpului, Înfloreşte... 

Avea un viers frumos şi tremurător de te pătrundea la 
inimă. Sta cu faţa în sus, cu ochii spre podul barătcii; toată 


supărarea îi trecuse; şi acum, adevărat ca înaintea morţii, 
ne simţirăm şi noi mai uşuraţi, cu inimile liniştite. Şi 
dascălul nostru cânta drept ca la biserică la noi, cu glas 
duios, când mai tare, când mai slab, cu înmlădieri 
tremurătoare; şi, în jurul nostru, întunericul creştea încet- 
încet. Din depărtări, venea un murmur greu care umplea 
înserarea. În tabăra din jur se înălţau strigăte de comandă. 

Foamea noastră nu voia să se aline de loc, cu toate că 
sergentul îi cânta aşa de dulce. Ne rodea măruntaiele ca un 
lup. Irimia se opri şi grăi: 

— Tot nu-s turcii oameni de omenie! Ne lasă o zi întreagă 
să postim, înghiţi-i-ar gurile iadului de păgâni! Se opri şi 
scuipă într-o parte: Ptiu! Dă-i dracului! Şi începu iar: 

La râul Vavilonului, Acolo am şezut ş-am plâns, Şi de 
crengile sălciilor. 

Ne-am aninat organele noastre... 

Deodată tăcu. Sentinela se îndrepta cu paşi îndesaţi. 
Smunci uşa, se împlântă în prag, bărbos şi cu ochii holbaţi, 
şi începu a răcni la noi. 

— Du-te dracului! Zise cu greață Irimia. 

— Strigă la noi să tăcem, oftă Gheorghe Cojocaru. Nici 
atâta mângâiere nu mai avem. Măi-măi-măi! Ce-i şi cu 
păgânii iştia! 

— Bine, şopti Irimia; atunci am să mă mânii şi are să fie 
rău! 

— Are să-ţi pară rău! Strigă el apoi turcului. 

Sentinela se încruntă, făcu un pas şi aplecă arma, cu 
baioneta amenințătoare. 

— A dat boala-n tine, spurcatule! Gemu sergentul. Apoi se 
întinse foarte liniştit pe spate. 

Turcul închise uşa şi se trase la locul lui. Întunericul ne 
cuprinse, adânc, şi tabăra tăcea. 

Mai târziu se făcu atâta linişte, de se auzeau şi caii 
ronţăind la furgoane. În baratcă era întuneric orb, de 
puteai să-ţi dai cu degetele în ochi. Noi stăteam neclintiţi, 


dar nu dormeam niciunul. Deodată, glasul lui Irimia porni 
slab ca un oftat: 

— Tu eşti Domnul Dumnezeul nostru şi afară de tine, pre 
altul nu ştim! Nu ne lăsa în sama păgânului, Doamne! 

— Domnule sergent, zise Lioara, are s-audă santineaua! 

— Dă-l dracului de păgân, ucigă-l crucea! 

Trupul lui uriaş începu a se frământa. Apoi, după o bucată 
de vreme, glasul i se auzi iar: 

— Măi! Tare-aş fuma o ţigară! Mi-i foame de nu văd 
înaintea ochilor... Am să mă pun să rod la frânghie... 

Iar tăcu un răstimp. 

— Măi băieţi, şopti el iar, hai să cercăm un asalt. Eu zic să 
mergem la reghimentul nostru, sireacul, la 15, că ne-o fi 
aşteptând camarazii cu mâncarea. 

— Greu! Suspină un glas. 

— Nu face gât, că-ţi vâr pumnul pe gură! Mugi dascălul. 
Tot una ni-i. Dacă murim, atâta pagubă! 

Şi-n tăcerea adâncă, se frământa iar uşor; apoi auzirăm, 
foarte încet, ronţăitul dinţilor în cânepa răsucită. Acuma mă 
gândeam şi eu: Ce-o fi, o fi! Şi-aşteptam. Apoi dascălul 
prinse a trage vânt în piept. Se umfla. Îl simţirăm 
înţepenindu-se, încordându-se, ridicându-şi grumajii şi 
întinzând picioarele. 

— Şi, odată, ceva plesni scurt; iar glasul de buhai începu a 
cânta încetinel: 

— Cuvine-se cu adevărat să te fericim pre tine, născătoare 
de Dumnezeu! 

— Încet, măi băieţi, încet, că s-a dus dracului păgânul! 
Încet... Mergem să mâncăm la al nostru, la 15, sireacul! Mă, 
nu moare românul cu una cu două! 

— Domnule sergent, gemu Lioara, te-aude, domnule 
sergent... 

— Leagă căţeaua, fruntaş! Fără vorbă! 

Dar tot era s-o păţim. Turcul auzise poate ceva: paşii lui 
iar bocăniră pe pământul pietros şi uşa se dete în laturi. Ne 
lăţirăm la pământ fără suflet. Bătea inima-n noi, parcă voia 


să ne spargă pieptul. Prin uşa deschisă pătrundeau licăririle 
unui foc, care ardea înaintea barătcii. Santinela se opri în 
prag, neagră, se aplecă, cu mâna la ochi, cercetă toate 
colţurile cu luare-aminte, apoi se trase îndărăt la vatra lui 
de jar, lăsând uşa deschisă. 

— Face turcu-a moarte! Gemu sergentul - şi prinse a 
deslega pe fruntaş, care era lângă el. 

— Încet, măi băieţi, încet. Aşa, fruntaş! Nu sufla tare că te 
ia mama dracului! 

După ce deslegă pe Lioara, amândoi se târâră pe brânci, 
fără nici un zgomot, ca nişte şerpi, spre noi. Mânile lor 
lucrau repede prin întuneric. lar noi tremuram de 
nerăbdare. 

Când furăm gata, ne lăţirăm pe brânci, la pândă. Sentinela 
sta lângă focul de găteje care de abia pâlpâia, tremurându- 
şi pânza de lumină pe furgoanele de-aproape, unde 
ronţăiau caii. Sta rezemat în puşcă, asculta murmurele 
nedesluşite ale depărtărilor şi se gândea. Cine ştie la ce se 
gândea şi el, săracul! Mai încolo, se zăreau, nelămurite, 
prin întunecimea nopţii, bivuacurile. Trupa dormea. 

Sergentul şopti încet: 

— Ca vântul... la cai! 

Şi se strecură sprinten până la uşă. 

Noi ne uităm la el cum se pregăteşte, cum se lasă pe vine 
şi-şi încovoaie braţele. Vedeam roş înaintea ochilor. Acu s- 
alegea: trăim, ori ne ducem dracului! 

Deodată dascălul icni. 

A fost o scăpărare de fulger! Dintr-un salt, Irimia încălecă 
pe turc, îl dărâmă la pământ, ridică de două ori pumnul şi-l 
lăsă să cadă ca un ciocan de fier. Puşca se întinse uşor la 
pământ; sentinela îşi lăsă într-o parte, moale, capul plin de 
sânge. Nici un gemăt. 

Ce-a mai fost nici nu mi-am dat bine sama. Când am 
deslegat caii, când ne-am zvârlit pe ei, când ne-am prăbuşit 
în goană de vifor la vale spre taberile noastre? Nu ştiu. A 
fost o larmă în urmă şi o izbucnire de împuşcături, ca la o 


bătălie în regulă. Iar noi fugeam, pe deşelate, spre ai noştri, 
ca zvârliţi din tun. 

Pe urmă, cealaltă parte a războiului am dus-o tot aşa, când 
mai bine, când mai rău, cum s-a întâmplat. Ai noştri nu s-au 
plâns niciodată. Aşa-i datina românului, să se obişnuiască cu 
toate. Şi a dat Dumnezeu de-am scăpat cu viaţă. 

— Iar sergentul şi-acuma cântă la bisericuţa noastră de 
lemn. 

Câteodată, la un pahar dulce, istoriseşte fără fală cum am 
pornit de la turci, să ne astâmpărăm foamea la al nostru, la 
15, sireacul! Altfel, ce dascăl, măi frate! Parcă de când e el 
n-a cântat decât Ohtoicul şi n-a cetit decât Vămile 
văzduhului şi Moliftele sfântului Vasile! 

CEASURI DE PACE. 

În dimineaţa aceea de 9 octomvrie, soarele răsări cu o 
lumină prietinească, negura se risipi curând şi văzduhul se 
umplu de strălucire. Prin văi, se înmlădiau pale de ceaţă, se 
făceau din ce în ce mai străvezii, până ce se mistuiau în 
limpezimea aerului de toamnă. Tunurile bubuiau în Plevna 
şi în împrejurimi. Pretutindeni omul sta la pândă ca o fiară 
şi obuzele duceau moarte. Şi răniții stăteau palizi, cu feţele 
la cerul albastru, care le trimetea mângâieri tuturor 
deopotrivă, şi morţii îşi dormeau somnul veşniciei 
nesimţitori. 

La ceasurile nouă, un parlamentar ieşi din întăriturile 
turceşti, cu steag alb, în faţa Griviței noastre. Îndată, pe 
parapetul dorobanţilor se înălţă fâlfâind pânza păcii. 
Lătratul tunurilor conteni împrejur, apoi încet-încet, în tot 
cuprinsul bântuit de viforul morţii, focul se potoli, până ce 
se stinse. 

— Şi stâlpii cenuşii de fum se pierdură, şuviţe răsfirate, în 
nemărginire, şi adâncul văzduh de pace se umplu de 
strălucire mai mare. 

Oamenii se înfrăţiseră pentru un răstimp. Din întăriturile 
turceşti ale Griviței, ieşiră ofiţerii şi un şir de sentinele fără 
arme, care se rânduiră de-a lungul şanţului lor, cu faţa spre 


noi. leşiră şi din Griviţa noastră dorobanţi neînarmaţi şi se 
aşezară în faţa turcilor. 

— Flăcăi chipeşi, gătiţi ca de paradă, cu căciula pe-o 
sprânceană. Pe şuşăniţele de pământ din dosul celor două 
şiruri de sentinele, stăteau grămădiţi, putrezind, căzuţii 
luptelor trecute. 

Erau mulţi flăcăi de-ai noştri. Focul ucigaş îi zvârlise fără 
suflare pe pământul umed. 

— Şi acolo stăteau de săptămâni încheiate, pe pământul 
plin de apă, sub cerul plin de ploaie, sub schimbul vrăjmaş 
de plumb şi de schijă; stăteau cu armele alături, în somnul 
cel adânc, în noaptea cea adâncă. Zile şi nopţi trecuseră; şi 
ochii se scufundau în orbite, şi obrajii aveau coloarea 
pământului. Şi, pe deasupra lor, în văzduh, trecuseră nourii 
plumburii cu şuvoaiele de apă, şi trecuse peste ei pasul iute 
şi greu al asaltului, şi gemuseră tunurile, şi pocniseră 
puştile, şi căzuseră alţi tovarăşi peste leşurile lor ţapene. 
Acuma ei nu mai doreau nimic, dar la vetrele copilăriei lor, 
în satele umilite, stăteau bătrânii şi babele fără feciori, 
oftau, tăceau şi aşteptau. Treceau vânturile toamnei cu 
cântece triste, venind de pe ţărmuri depărtate. Vânturile ar 
fi putut spune ceva, căci trecuseră peste frunţile şi peste 
ochii feciorilor, dar bătrânii ştiau să aştepte numai şi nu 
ştiau că vatra va rămânea pustie şi cuiburi de dragoste, văi 
cu ape răsunătoare şi erânguri pline de soare, nu vor mai 
simţi paşii celor care nu se vor mai întoarce. Ei tăceau şi 
aşteptau. 

Iar acum, în lumina cea prietinoasă a soarelui de toamnă, 
prinseră a furnica brancardierii şi doctorii. Se opreau la 
fiecare mort, îl aşezau cu grijă pe năsălie şi-l porneau spre 
şanţurile noastre. Erau morţi de toate felurile. Erau cu 
capetele zdrobite şi negre, erau cu faţa senină; unii stăteau 
liniştiţi pe spate, alţii grămădiţi cu capu-n piept, încovoiaţi 
asupra pământului. Şi paturile porneau, curgeau 
neîntrerupt. 


Morţii turci erau duşi pe bucata de pământ neutru, între 
lanţurile de sentinele, şi năsăliile lor veneau şi-i luau. Şi-n 
ziua liniştită, toţi umblau încet, vorbeau cu glasuri scăzute. 
Ici-colo, dădeau peste trupuri pe care nimeni nu le mai 
putea ridica. Săpau o groapă pe loc, împingeau trupul cu 
hârleţele şi aruncau deasupra pământul. Nimeni nu ştia 
cine-i căzutul, cum îl chiamă şi de unde-i. 

Un pâlc de căciulari se opri dinaintea unui morman de 
leşuri de-ale camarazilor. Toţi tovarăşii de luptă căzuseră cu 
faţa spre duşman, pe-o coastă, într-un avânt furtunos, şi toţi 
stăteau cu ochii deschişi, privind parcă grozavul cuib de foc 
de unde veniseră izbiturile de moarte. Printre armele 
căzute, în mijlocul tuturora, stătea un sergent mândru, cu 
sprâncenele încruntate pe ochi tulburi, în somnul morţii. 

Un flăcău zise încet: 

— Iaca şi domnul sergent Axinte. Ce om bun era, bre! Cu 
dânsul nu ţi se ura niciodată. Ne-a spus multe năzdrăvănii 
în şanţuri, în nopţile de ploaie, când ne erau sufletele 
îndoite şi pline de amar. 

— Da, murmură altul, e din sat de la noi; e logodit cu fata 
judeţului... Dumnezeu să-l ierte! 

lar domnul sergent Axinte dormea dus, şi-n somnul lui 
negru şi fără de sfârşit poate tot se gândea la fata cea 
sprintenă a judeţului, fata cea cu ochii ca porumba şi cu 
cosiţele negre, cu care se avusese el bine în alte vremuri. 

— Iaca şi vărul Năstase, rosti un glas mişcat. Ce-are să 
zică mătuşa Ruxanda când a vedea că mă întorc singur! 
Uite şi Ilie al lui Tudor Păduraru, uite şi Vasile al 
Pânzarului... 

Şi cei vii îşi cunoşteau camarazii cu care duseseră greul 
războiului, ori prietinii vechi cu care hoinăriseră în 
copilărie, prin văile şi luncile ţării. Şi glasurile erau mai 
întunecate şi cuvintele puţine, fără izbucniri şi păreri mari 
de rău. Sufletele se închideau înaintea durerii; moartea nu 
mai înfiora pe nimeni. Mâni va porni iar viforul de foc, şi 
mulţi se vor aşeza la odihnă de veci ca şi vărul Năstase şi ca 


şi domnul sergent Axinte. lar peste podişul plin de morţi, 
peste liniştea de o clipă, lumina blândă a soarelui îşi 
tremura strălucirile. În Plevna era pace, în împrejurimi era 
pace, şi din pământul udat de sânge şi ploaie, din văi, se 
înălţau pânze subţiri, de abia văzute, de aburi. Pe sub 
pâlcurile albe de nouri, sus, în cerul adânc-albastru, se 
roteau vulturi; convoiuri de corbi se ridicau din zare. lar 
flăcăii îşi ridicau camarazii şi-i purtau spre şanţurile 
noastre. Şi fiecare viaţă umilită care se stinsese acolo, pe 
glia străină, şi care era să rămâie pe veci îngropată acolo în 
pământ străin, lăsase în urmă o fericire ori o durere. 

Flăcăi vrednici, cu suflete potolite! Voi, umiliţilor şi 
nebăgaţilor în samă! Sub pasul vostru s-a cutremurat 
pământul străin. Voi aţi răbdat şi-aţi suferit, aţi lăsat în 
urmă căminuri pustii şi lacrimi; dar cumplita voastră vitejie 
a suflat negura de pe moşia părinţilor noştri. 

Fraţilor, pace vouă! 

Cazmalele şi hârleţele săpau cu grabă gropi îndărătul 
întăririlor. Leşurile fură aşezate alăturea. Şi preotul îşi 
înălţă glasul, şi începu a ceti rugăciunile din urmă, pe când 
batalioanele se descopereau. Era o linişte în întinderi ca 
într-o biserică uriaşă, şi toţi tăceau. Numai glasul popii se 
auzea slab: „Veşnica pomenire, veşnica lor pomenire!” şi un 
gornist, într-un colţ, în dosul rândurilor, începu a suspina, 
din goarna înăbuşită cu palma, melodia trăgănată a morţii. 
Apoi pământul căzu peste cei adormiţi pe veci, gropile se 
umplură şi cornul nevăzut conteni. 

Dincolo, paturile brancardierilor tot încărcau morţii. 
Ofițerii noştri supravegheau lucrul şi lanţurile de sentinele 
tăcute privindu-se de la douăzeci de paşi. Apoi, în căldura 
mângâietoare a soarelui de toamnă, privirile duşmanilor se 
întâlniră. Ofițerii noştri şi cei turci se priviră zâmbind, se 
salutară, se apropiară. Erau toţi mai curat îmbrăcaţi, ca de 
sărbătoare. Fumau oa în vremurile liniştite de garnizoană, 
şi parcă voiau să se hotărască la pregătirea unei petreceri. 


Soldaţii tăcură o vreme, apoi unul de la noi zvârli o glumă. 
Un râs stăpânit se întinse. Un turc răspunse într-o 
românească stricată, şi alt râs porni. Apoi un căprar azvârili 
un pac de tutun, un fruntaş un pesmete. 

— Şi oştenii turci îşi arătau dinţii albi, rânjind foarte 
prietineşte. Schimbul de vorbe se întinse, din rândul celălalt 
veniră la noi pipe, țigarete şi alte „fleacuri turceşti”. 

Un căprar bălan, cu ochii foarte vioi, strigă: 

— Effendi! Hei, effendi! 

— Evala! Zise, de dincolo, un turc înalt şi bărbos. 

— Moclis hacanr! Vorbi foarte serios căprarul. Ghel burdr? 
Perpeliţa hacanr, ţangăr mangăr berlengher buf! 

Turcul rămase cu ochii holbaţi, fără să priceapă. 

— Nu priceput? Întrebă căprarul. Şi flăcăii prinseră a 
râde. Turcul îşi întinse şi el gura, cu dinţii albi, într-un râs 
fericit, îşi scoase pipa din tunică şi o zvârli căprarului. 

— Sabalairusum! Strigă căprarul, ridicând luleaua. Şi 
turcii izbucniră în râs. De aici prietinia se întinse pe toată 
linia. lar căprarul care ştia turceşte sta mândru ca un paşă 
şi scotea, din când în când, câte-o vorbă năstruşnică, care 
stârnea râsul tuturor. 

Dar la amiază lucrul se isprăvi. Ofițerii se traseră spre 
şirurile de sentinele. Comandele se înălţară şi de o parte şi 
de alta, oştenii intrară în şanţuri. Urmă o clipă de linişte şi 
de tăcere; apoi, deodată, steagurile albe ale păcii se 
cumpăniră, şi se lăsară în şanţuri. 

Şi-n soarele amiezii, în întăriturile noastre, un şurub gros 
de fum alb se înălţă spre cer, desfăşurându-se grabnic; 
tunul izbucni şi scuipă căpăţâna de schijă spre reduta 
turcească. Ca după un semnal, bateriile îşi deschiseră focul. 
Glasul viforos al morţii prinse a bubui din dealuri în văi. 

Flăcăii stăteau în şanţuri. Erau mai tăcuţi şi mai gânditori 
decât în alte daţi. Căci era o lumină frumoasă de toamnă ş- 
un cer senin cum nu văzuseră ei de mult, şi gândurile 
pribegeau spre căminurile părinteşti. 


Din când în când, se spărgeau obuze deasupra 
parapetului, şi spărturile şuierau trecând peste capetele lor. 
Ei nici nu le băgau în seamă: erau prea obişnuiţi cu aşa fel 
de oaspeţi. 

Dar, spre sară, din asfinţit, se înălţară nouri negri, soarele 
se cufundă într-un noian de flăcări. Un vânt aspru porni 
odată cu amurgul şi, când veni întunericul nopţii, glasul 
vântului de toamnă cânta cu înmlădieri dureroase pe 
deasupra parapetelor. Tunurile bubuiau înspăimântate 
parcă, şi ghiulelele treceau ca nişte puncte roşii prin 
văzduhul negru. În şanţuri, flăcăii erau treji şi tăceau şi se 
gândeau, lângă mormintele mari ale fraţilor lor, şi gornistul 
necunoscut, într-un colţ, zicea din goarna înăbuşită cu 
palma un cântec încet, care aducea cu suspinele buciumului 
în munţii noştri. 

MÂNIA MOŞULUI. 

În vremea liniştitelor zile de garnizoană, cele mai de samă 
fiinţi din regiment fuseseră, fără îndoială, Moşu şi Ghiţă. În 
jurul lor se învârtiseră bucuriile şi supărările tuturora, de la 
mare până la mic. lar acuma, în viforul zilelor rele, tot 
amintirile întâmplărilor trecute luminau privirile şi 
încălzeau inimile. 

Ghiţă era un ţap de toată frumuseţa: capul mare, negru, şi 
trupul plăviţ; şi de la cap, o dungă neagră pe toată 
spinarea, până la coadă. Mergea drept, fluturându-şi barba, 
cu coarnele înălțate, şi ochii căprii scânteiau de veselie şi de 
şagă. Se făcuse mare cât un june, cu picioare puternice şi 
groase şi cu un grumaz care ţinea greutatea unui om. 

Fusese adus, de pe când era ieduţ, de tamburul-major 
Manoil, moşul regimentului. Întâi era o stârpitură, mic şi 
prizărit de-l da vântul jos, şi behăia aşa de jalnic, că-ţi era 
mai mare mila de el. Dar după ce începu a o duce bine, a 
mânca pâne şi zahăr din mânile soldaţilor, şi a bea lapte din 
gamela Moşului, din „pârciul” cel slăbuţ crescu un ţăpuşor 
vesel şi zburdalnic, care împrăştia veselie în toate 
companiile. 


Când se suna adunarea, dimineaţa, el era la locul de 
cinste, înaintea corniştilor şi toboşarilor, bătând măsura cu 
capul şi cu bărbuţa; când se suna ieşirea la câmp, tot el o 
apuca înainte, mândru ca un general. În repaosuri dădea 
goană la grecul cu plăcinte; orice cumpărător trebuia să-i 
dea şi lui o îmbucătură. La ruperea rândurilor, pornea în 
pas de atac după flăcăi, împingându-i cu coarnele prin 
plutoane. La masă făcea inspecţie în toate străchinile. 

— Iar ţiganului Boroiu, care horpăia ca un disperat şi nu-l 
băga în samă, de multe ori îi azvârlise strachina, cu 
coarnele, cine ştie unde. 

Noaptea făcea inspecția sentinelelor. Şi pe multe le 
scăpase de belea. Se întâmpla ca soldatul, trudit, să fie 
furat de somn şi să înceapă a moţăi; şi se mai întâmpla să 
dea atunci Ghiţă peste el. Era lună şi frumos ca ziua, şi 
ţapul se oprea foarte mirat de clătinăturile şi scăpătările 
capului de lângă gheretă. Începea şi el a face semne, a sări 
la dreapta, la stânga, şi a-şi scutura barba. Apoi deodată se 
avânta, cu capu-n piept, şi sentinela, izbită de scânduri, se 
trezea îngrozită, urlând: Cine-i? 

— Stăi! Ţapul răspundea dulce: Beee! Iar soldatul se freca 
la ochi, se trăgea de urechi şi-şi căra la pumni în cap ca să 
se desmeticească, îngânând: Mă săracu! Mâne fac cinste c- 
o plăcintă. Dacă nu erai tu, mă duceam dracului! 

Cu toţi era prietin Ghiţă, dar cu Moşul era mai mult decât 
atât: dragostea lor era duioasă. Moş Manoil era cel mai 
bătrân cornist din oastea ţării, începuse a trâmbiţa din 
tinereţă, de pe vremea nemților, şi era hotărât să moară 
cum trăise, tot între toboşari şi cornişti. Atâta patimă 
avusese şi el în viaţa lui: să înveţe marşurile cele vechi pe 
flăcăii cei noi, să soarbă regulat o stacană de roşior, şi să 
suduie nemţeşte. Acuma mai avea o bucurie: pe Ghiţă, 
băiatul lui. 

Moşul era nume dat cu ordin de zi pe regiment. De la 
colonel la răcan, nimeni nu-i zicea altfel. Dar Moşul era 
ţapăn încă, drept, cu capul sus, cu pasul îndesat. Deasupra 


bărbii cărunte şi a mustăţilor mari, deasupra nasului roş şi 
a obrazului rumăn, ochii negri aveau încă lucirea tinereţii. 
Când se-mbrăca în mare ţinută şi se aşeza înaintea 
învăţăceilor lui, când zvârlea după umăr şnururile, şi ducea 
cornul la gură, şi începea, cu capul înălţat, cu pieptul 
înflorit de brandemburguri scos înafară, se simţea că este 
cineva în fruntea batalioanelor, şi glasul goarnei lui trecea 
ca un fior şi prin inimile flăcăilor. 

Şi era bun şi blând ca un bunic. Se purta cu toţi soldaţii ca 
şi cu Ghiţă al lui. Şi totdeauna, sara, după ce-şi sorbea chilul 
lui de vin, îşi sugea mustăţile, îşi mângâia barba şi zicea: Eu 
sunt tata regimentului, mă... Voi sunteţi băieţii mei, şi-mi 
sunteţi dragi ca şi Ghiţă... Iar ţapul îşi scutura barba şi-şi 
vâra capul negru pe subsuoara moşneagului, clipind şiret la 
gradele şi soldaţii adunaţi în jur. 

Dar zilele frumoase trecură. Se duseră muştrurile de pe 
câmpiile pline de căldura şi lumina primăverii, se duseră 
danţurile de sară în curtea regimentului, după sunarea 
apelului şi a rugăciunii, când muzica zicea sârbe şi bătute, 
şi lanţurile de flăcăi se frământau în joc: se duseră iernile 
viforoase cu teoriile obositoare şi cu poveştile spuse încet la 
lumina scăzută; se duseră manevrele de toamnă, trecerile 
prin satele pline de grădini cu poame, glumele la popasuri 
cu fetele, marşurile şi luptele pe dealuri şi văi, bucuriile 
când Moşul cânta aşa de dulce încetarea manevrei, se 
duseră toate. 

— Şi veni vestea cea mare, cu războiul cel adevărat. 

Infanteriştii porniră cei dintâi. 

— Şi Moşul cu Ghiţă al lui, în fruntea tuturor. 

Acuma trecuseră şi prin grindină de plumbi, şi prin 
sângele duşmanilor şi a fraţilor. Toamna venise, era frig şi 
umezeala pătrundea mădularele. Tunurile bubuiau fără 
întrerupere, şi din Plevna şi din lanţurile împresurării, ca 
nişte zăvozi care latră toată ziua cu mânie unii la alţii. 

După ploile de sânge ale asalturilor, regimentele rărite se 
odihneau, dar sufletele lor erau nemulţămite, vremea 


trecea şi turcii stăruiau cu străşnicie în vizunia lor. Asalturi 
vijelioase se zdrobiseră la parapete şi mulţi flăcăi mânioşi 
căzuseră fulgeraţi. Şi parcă toată tăcerea şi mânia căzuţilor 
trecuse în inimile celor rămaşi. Veseliile erau rare şi 
glumele se rosteau cu zâmbete de mâhnire. 

Moşul, mai ales, era foarte amărât. Porţioara lui de vin, 
chilul lui, aici era lucru foarte rar, hrană pentru ţap nu se 
găsea. 

— Căci Ghiţă era deprins cu lucruri faine, şi Moşul înjura şi 
scuipa cu ciudă, de câte ori venea vremea chilului şi a cinei 
băiatului. Grozav! Războiul era o pacoste pentru moşneag 
şi nimeni nu ura mai straşnic decât el, mai din fundul 
sufletului, pe „haimanalele”, pe „tartorii” lui Gazi-Osman! 

Într-o dimineaţă, după o noapte cu brumă, se trezi Moşul 
mai morocănos decât totdeauna. [apul toată noaptea îl 
încălzise cu blana-i aspră, la spate, şi la trezire bătrânul voi 
să-l miluiască cu ceva, şi nu găsi „hapsalut nimic!” I se păru 
că Ghiţă a slăbit tare, behăitul lui de bună-dimineaţă îi sună 
în urechi stins şi plin de jale; şi-şi mai aduse aminte că de-o 
săptămână încheiată n-a pus un strop de vin în gură, şi că 
are nevoie de şapte clondire de câte un chil, ca să aducă 
lucrurile la adevărata lor cumpănă... Era slut de tot, şi 
Moşul îşi îndesă chipiul cu mânie până la sprâncene. 

Veni un cornist să raporteze că domnul sublocotenent 
Atanasiu a dat ordin să-şi curețe oamenii „amuniţia”. 
Moşneagul se încruntă şi mugi: 

— Marş! Haraus! 

Acestea erau vorbe de pe vremea nemților: greu! Moşul 
ajunsese la aman! Veni căprarul: 

— Să trăiţi, Moşule, a dat ordin domnul sublocotenent... 

— Com? Şi tu, idem, foră vorbă! 

— A dat ordin să curăţim amuniţia... 

— Îndrăzneşti? Marşir, farfluctăr! Haid! Scurt! Paşol! 

Bătrânul îşi trase chipiul şi mai tare pe ochi, se întoarse şi 
se uită lung la Ghiţă, fără să rostească nici o vorbă. Apoi îşi 


vâri mânile în buzunările pantalonilor, ridică capul şi începu 
a cerceta zarea pe sub cozoroc. 

De deasupra nu ploua, dar ziua era mohorâtă, fără soare, 
şi cerul se căptuşise cu nouri alburii. Un vânt rece venea de 
la miazănoapte; îngheţa degetele şi înroşa nasurile. Peste 
spinările de pământ se zăreau, cât cuprindea ochiul, 
desfăşurările grăbite ale sulurilor cenuşii de fum şi 
răsfirarea lor în goana vântului, apoi se auzeau mugind 
tunurile, unul după altul, mânios şi înăbuşit. 

Moşul privea toate cu o nepăsare de ghiaţă; părea că prea 
puţin îi pasă de frământarea din şanţuri, de mişcările 
coloanelor printre întărituri, de trecerile repezi ale 
ofiţerilor încolo şi încoace, de toată zarva depărtărilor. Se 
uita aşa ca şi cum le-ar fi dat toate dracului. Din când în 
când mormăia câte-o înjurătură cu „farfluctăr” şi cu „idem” 
şi scuipa cu greață într-o parte. 

Într-un târziu, îşi scoase pipa, şi-o umplu cu tutun şi privi 
cu mânie în jur. Un învățăcel ieşi ca din pământ cu un capăt 
de iască aprinsă, şi Moşul, după ce dădu foc tutunului, 
prinse a pufăi din greu, parcă îndeplinea o mare caznă. În 
jurul lui nimeni nu vorbea; numai la o parte, într-un dos, 
câţiva se sfătuiau, căutând să afle cum ar putea îmblânzi pe 
bătrân. Dar nu puteau găsi, sărmanii, nici un mijloc, căci 
toată mângâierea Moşului se cuprindea într-o gustare bună 
pentru Ghiţă. 

— Şi de când trăseseră în şanţurile Griviței, proviziile se 
împuţinau zi cu zi. 

Mânia şi tăcerea Moşului creşteau cu trecerea ceasurilor. 
Pe la amiază, însă, nu mai putu răbda. Sărută pe Ghiţă, îşi 
strânse centironul şi-şi cercetă revolverul, strigă la ţiganul 
Boroiu să-şi lase dracului toba şi să vie după el. 

— Şi o porni încet-încet, printre dungile şanţurilor, printre 
taberile tăcute, peste care suflarea aspră a lui noemvrie 
presura parcă fioruri de ghiaţă. Ghiţă şi Boroiu mergeau 
alături în urma lui: ţiganul zgribulit, cu umerile ridicate, 
ţapul dând repede din cap, după pas. 


Tunurile în toate părţile nu mai conteneau. Băteau întruna 
aşa de regulat şi aşa de multă vreme, încât nu le mai băga 
nimeni în samă. 

Moşul mergea la întâmplare, pe gânduri. Într-un răstimp 
se întoarse spre ţap: 

— Ghiţă-băiete, ţi-e foame tare, mă? 

Ţapul behăi încet şi Moşul gemu plin de năduf. Fără să mai 
spuie nimic, porni iar înainte. Griviţa rămase pe dreapta, în 
urmă; celelalte întărituri turceşti se desfăşurau spre 
miazănoapte în încâlciturile dealurilor şi văilor. Moşul 
mergea spre asfinţit, pe o întindere goală, cătră taberile 
ruseşti. Un sat se zărea pe o costişă, dincolo de adâncătura 
unui pârău, şi în răceala zilei mohorâte părea mort, fără 
nici un suflet în el. 

Deodată, din văgăuna pârăului se arătară capete de 
călăreţi. Moşul avea ochi buni, şi-i cunoscu de departe: erau 
călăraşi de-ai noştri. În tăcerea văii stăteau nemişcaţi, 
parcă aşteptau ceva. Bătrânul se îndreptă grăbit spre ei. 
Un călăreț ieşi din grămadă şi începu a face semne; Moşul 
le înţelese cum îi venea la îndămână, şi porni şi mai zorit 
spre pâlcul întunecos. 

Când ajunse, îi ieşi înainte un locotenent oacheş, cu barba 
neagră şi cu nasul turtit. Vorbea repede şi-i jucau ochii în 
cap ca la Necuratul. 

— Ce e, Moşule? Ce vânt te bate? Cum? Ce-i? 

— Nimic! Răspunse morocănos bătrânul, oprindu-se şi 
salutând. Am pornit şi eu, poate oi da de ceva proviant, că- 
mi moare băietul de foame... 

— Aşa? Strigă repede ofiţerul; bine, Moşule, bine! Stai 
colea! Ai răbdare. Vine un convoi turcesc, înţelegi? Scurt! 
În doi timpi şi trei mişcări dăm atacul. 

— Şi, ori, ori! 

— Farfluctăr! Murmură bătrânul; tot se gândeşte 
Dumnezeu la noi! 

Se întoarse spre ţap şi-i mângâie capul negru, pe când 
toboşarul Boroiu sta ţapăn, cu mânile la vipuşca 


pantalonilor şi cu chipiul împins până la ceafă. 

Bătrânul zise iar, mai blând: 

— Tot e bine când eşti bătrân. Te mai cunosc tinerii, şi 
altfel merg lucrurile... 

— Da, Mogşule, rosti iute locotenentul, te cunosc! Te 
cunosc! Desigur... 

Apoi îşi ridică calul în două picioare şi făcu câteva copce 
până la malul pârăului. Chiar atunci câteva împuşcături 
rare căzură una după alta: parcă celor care trăgeau le era 
lene. Şi glasul locotenentului începu a striga cu aprindere, 
şi sfârşi prelung şi răsunător: 

— Marrrş! 

Călăreţii dădură pinteni, un fâşâit aspru trecu, apoi prinse 
a dudui pământul. Se răsfirară, trecură pârăul şi suiră spre 
dâmbul care dosea un cot al şoselei ce ieşea din sat, pe 
după înălţimi. 

Moşneagul rămase singur cu Ghiţă şi cu Boroiu. Privi 
câtăva vreme lung în urma lor, apoi rosti: 

— Hai şi noi! Haimanale şi tartori! Am să-i rrrup cu dinţii! 

Îşi trase revolverul şi porni foarte grăbit. 

Împuşcăturile se îndesiseră; o larmă de glasuri deşteptă 
singurătăţile, crescu, sfâşiată de strigăte, de ţipete şi de 
urale. Şi când ajunse Moşul pe dâmb, bătaia era în toi. 
Şiragul de cară se oprise în mijlocul drumului, şi ai noştri 
încolţeau din toate părţile pe călăreţii păgâni. Caii, repeziţi, 
se prăbuşeau unul spre altul, învălmăşeala creştea, 
pocnetele de carabină se răriră, conteniră; şi lupta se 
răsfiră pe sub dâmb şi printre cară, şi oamenii cădeau, caii 
o porneau razna, cu coamele spulberate, pe când, între 
vârtejurile acestea de mânie, boii, grămădiţi cu capetele în 
fundurile carălor încărcate, suflau spărioşi şi frământau 
pământul cu picioarele. 

Moşul nu stătu mult la îndoială. Porni foarte liniştit, spre 
căruţa cea din urmă, de unde încăierarea trecuse. Pe drum 
îşi întoarse capul, şi băgând de samă că ţiganul s-a oprit, cu 
mânile pe coarnele lui Ghiţă, răcni: 


— Marşir! Cioară afurisită! Întinde aripile. 

— Că te zvârl în fundul fundului iadurilor! 

Ţiganul porni încovoiat, împins de coarnele lui Ghiţă. 

Bătrânul se apropie de căruţă, pe când lupta se 
înfierbânta spre vale, pe drum şi pe de laturi, într-o bubuire 
mare de răcnete. Scoase sabia şi înţepă un sac. Câteva fire 
de orez ieşiră prin tăietură. 

— Grâu turcesc! Mormăi bătrânul. Bun şi ăsta! 

Înşfacă un sac, făcu semn ţiganului să se apropie, şi i-l 
prăvăli din căruţă peste spate. Apoi răcni: 

— Porneşte-o, mă! 

Când să puie mâna pe al doilea sac, un fes se înălţă de 
ceea parte şi un cap bărbos se arătă la lumină. 

— Ce-i, bre? Întrebă bătrânul. 

Turcul nu voi să răspundă, se repezi de după căruţă şi 
ridică sabia. Moşneagul nici nu se clinti, ridică dreapta cu 
revolverul şi fulgeră pe turc drept între ochi c-o 
descărcătură. Voi să tragă sacul, când alt duşman se avântă 
pe drumul celui dintâi. 

— Idem! Zise scurt Moşul şi-l trăsni şi pe acesta în numele 
Tatălui de la două palme depărtare. Turcul căzu peste cel 
dintâi fără să geamă măcar. 

Moşneagul încarcă sacul în spate şi porni spre dâmb. De 
acolo cătă din ochi pe ţigan, şi-l văzu trecând pârăul, aşa de 
grăbit, parcă îl ajungeau din urmă tătarii. Ţapul, după o 
fugă iute, se întorcea să caute pe bătrân. Şi lupta 
împrejurul carălor, îndărăt, scădea. Turcii se risipeau 
alungaţi de călăraşi şi carabinele iar începură a bubui. 
Moşul se lăsă cu sacul la vale, pe când ţapu-i da târcoale, 
behăind tremurat. 

— Taci, craiule, zise bătrânul, c-am să-ţi fac o cină să se 
ducă vestea! 

Când ajunse la băieţii lui, Moşului îi trecuse mânia. Şi 
liniştea se schimbă în veselie, când află că un cornist i-a 
adus un clondir de roşior, şterpelit cu mari năcazuri, cine 
ştie de unde, numai pentru dragostea bătrânului. 


Sara, la focurile aprinse într-un dos, la un colţ de şanţ, 
flăcăii îmbucau pe un cap orez fiert cu sare şi cu apă, iar 
bătrânul, după ce-şi hrănise băiatul c-o fiertură ca aceea, îl 
culcase lângă el, ş-acuma, pe de-o parte se încălzea de foc, 
pe de o parte de blana lui Ghiţă, şi fuma cu mulţămire tutun 
arăpesc, sorbind cu poftă din clondir. Nasul era ceva mai 
înfocat ca de obicei, şi pofta venise iar, drept ca în zilele 
când o ducea el bine, la cazarma regimentului, între băieţii 
lui. 

Şi în lumina focului, în mijlocul roatei de flăcăi, începu a 
povesti, ca în vremurile bune, istoria de pe vremea nemților, 
când era el pompier. 

— Ce, mă? Ce căutau ştronţii la nunta unuia de-ai noştri? 
Şi încă cu scandal Şi cu batjocură. Când am umflat parul de 
stejar de la un hârdău şi când am prins a da, mămulică! 
Mămulică! Parcă erau nişte muşte... 

Şi Moşul pufăia, povestea şi-şi dregea glasul cu vin. Apoi 
ceru cornul şi începu a cânta băieţilor lui cântece vechi, 
înăbuşind sunetul cu palma. Şi după cea din urmă 
sorbitură, cântecele prinseră a curge duios şi dulce. De 
când trecuse Moşul Dunărea, niciodată nu cântase aşa. lar 
flăcăii nu puteau dormi; ascultau pe gânduri, cu ochii mari. 

Într-un răstimp, bătrânul se opri şi mormăi, mângâind 
capul negru al lui Ghiţă: 

— Farfluctăr! De ce nu-mi dădeau pace să-mi iau sacii? 

ÎN SPITAL. 

Însera, şi mă duceau brancardierii în pas legănat spre 
ambulanţă. În cel din urmă iureş de la Griviţa, o zburătură 
mă ajunsese la genunchi. Îmbrâncasem, tăiat parcă de un 
ascuţiş înroşit, ameţisem, ş-acuma deschideam ochii 
fierbinţi, deşteptat de glasuri, deşteptat de legănarea 
patului de pânză. Piciorul drept nu-l simţeam de la stinghie; 
o oboseală de friguri calde îmi aducea unde de înăduşeli. 

Mugetul tunurilor, în urmă, umplea amurgul; când şi când, 
pârâiau puşti în depărtare. Eu stăteam pe spate ameţit, 
străbătut de fiori. Gâceam înaintea şi-n urma patului meu 


şiraguri de răniţi purtaţi spre marile corturi dindărăt. Din 
când în când răsăreau aproape de mine chipuri palide de 
ofiţeri, obrazuri năcăjite de soldaţi; uneori pâlcuri mari 
treceau, se strecurau cufundându-se în umbra fumurie. 

Şi la ambulanţă licăreau felinare în toate părţile. Pe pături 
negre stăteau în capul oaselor flăcăi cu capetele îmbodolite, 
ori cu braţele înfăşurate în pânzături; pe perini, ici-colo, 
zăceau capete galbene cu ochii arşi de friguri adânc 
cufundaţi în găvanuri; şi, cum intrai, deodată îmi trecu 
parcă prin cap un țipăt grozav, sălbatic, scurt. Pe urmă, un 
glas liniştit rosti: 

— Gata. Repede bandajele! 

Atunci abia, întorcând ochii, zării o îngrămădeală de 
sanitari cu şorţurile dinainte în jurul unui om cu faţa 
blajină, trasă în laturi de două favorite cărunte. Pe cel care 
ţipase nu-l văzui, dar un flăcău trecu pe lângă mine cu un 
lighian plin cu apă sângerată, în care plutea ceva negru, 
nedesluşit, o mână zgârcită parcă. 

Simţii sudoare rece la rădăcina părului; un val de sânge mi 
se sui la cap. Dar un alt țipăt, lung de data asta, urmat de 
gemete adânci, răgete de animal înjunghiat, mă trezi din 
ameţeală. Şi mi se arătară în lumină pataştele noi, venite 
odată cu mine; şi doctorii umblau, cercetau, pipăiau, 
dezvăleau rănile. 

Urmară ţipete şi gemete în lumina tristă. Flăcăi voinici, 
frumoşi, căscau guri mari negre, cu ochii măriţi de 
suferinţă, tresăreau ca subt izbirea unor valuri în mânile 
celor care-i ţineau; apoi rămâneau lungi, întinşi, cu feţele în 
sus, gâfâind, apăsaţi parcă de greutăţi mari. Şi curgea 
sângele ca apa, bucăţi de carne cădeau în vase, împrăştiind 
stropi roşii; sanitari se strecurau repede, vorbeau grăbit, 
alţii desfăşurau suluri de pânze, ori întindeau scama. Apoi 
treceau mai departe. 

Un infanterist tânăr, cu mustăcioara de abia înfierându.-i, 
prinse a se ruga ca un copil: 


— Domnule doftor, să nu mă tai... Vai de mine, numai m-a 
pătruns un glonte, n-am nimic... 

— Să vedem! Zise doctorul cu favoritele cărunte. 

Pe când băiatul scâncea încă, ajutoarele îl desfăcură. 
Doctorul se spăla pe mâni de sângele celui dinainte. Se 
aplecă, se uită cu luare-aminte, apoi zise: 

— Ce spui dragă? O sfărâmătură de obuz ţi-a rupt trei 
coaste. Trebuie să le scoatem... 

Infanteristul prinse iar a se tângui, apoi, când sanitarii îl 
ţintuiră, tăcu deodată, cu ochii căscaţi. Doctorul îşi clăti 
cuțitul, îşi suflecă mânicile, întinse întâi stânga, apoi cu 
dreapta prinse a lucra cu răpegiune. Acelaşi țipăt, aceleaşi 
gemete, la care răspundeau altele din colţuri, unde se 
grămădeau alte şiraguri de oameni. 

Mai încoace, un vânător bunduc, cu fălcile încleştate, 
privea încruntat la cei mânjiţi de sânge, umezi de aburul 
sângelui, care se apropiau să-i brăzdeze şi lui cărnurile. 

Doctorul întreabă: 

— Unde te doare? 

El nu răspunse; privea încruntat. 

— Unde te doare? Întrebă a doua oară doctorul. Nu vrei să 
spui? 

— Şi zâmbi uşor. 

Îl împresurară, îl cercetară. Pe urmă auzii un icnit mânios. 
Doctorul tăia iute, vorbea repede, răstit, sanitarii se 
zvârcoleau în toate felurile şi în toate părţile, iar vânătorul 
bunduc tot tăcea cu îndărătnicie. 

— Şi rămase singur, pe spate, cu ochii plini de foc 
întunecos îndreptaţi în sus, sub sprâncenele încruntate, cu 
buzele strânse, răsuflând şuierător pe nări. 

Şi gemetele răzbăteau din multe părţi, sângele fumega, 
curgea, mânjea mânile şi şorţurile, sticlea legănându-se, 
gros şi întunecos, în lighiane, doctorii înălţau, în lumina 
slabă, braţe negre până la cot, şi deodată mă văzui şi eu 
împresurat. 


M-am zvârcolit, am icnit, am gemut, apoi am rămas întins 
pe spate, şi n-am mai ştiut nimic. 

Când m-am trezit, mă durea capul, parcă mi se clătinau în 
el creierii, şi simţeam cum frigurile mă muncesc. În cortul 
mare era tăcere, şi lămpile vegheau în felinare. Unii din 
răniţi se tânguiau încet, mulţi aţipiseră; ici-colo licăreau 
ochi în umbră. Un miros înţepător umplea încăperea. Şi eu 
simţeam cum fiorii de căldură şi de răceală îmi pregătesc 
aprige dureri; în ameţeala mea, priveam fără să înţeleg 
bine toate. 

Câţiva sanitari intrară, trecură pe lângă paturi aplecându- 
se. Apoi deodată unul se opri şi ridică o pătură. Se înclină; 
veniră şi ceilalţi. Şi-i văzui ca printr-o sită mişcându-se, 
descoperind patul şi ducând ca pe un lemn ţapăn pe cel 
care zăcuse acolo şi care se stinsese singuratic, neştiut de 
nimeni, în scrâşnirea aceea a dinţilor. 

Pe urmă m-am simţit năpădit de focul înăbuşitor pe care-l 
aşteptam; ameţii, şi întunericul mă învălui. 

Zilele care au urmat au fost numai clipele scurte de 
limpezeală, ce-mi deschideau destul de rar vederea asupra 
lumii aceştia. Parcă am trecut pe sub ceruri mohorâte de 
ploaie şi zloată, dar bine nu-mi pot da samă; parcă m-am 
strecurat prin preajma unor mari şiraguri de oşti tăcute, 
îngrămădite, în aşteptarea vuiturilor răsunătoare ale iernii, 
prin preajma unor sate pustii, sub privirile nepăsătoare ale 
unor ţărani morocănoşi, care nu erau din neamul nostru. Şi 
într-un târziu am intrat pentru odihnă mai lungă într-o sală 
mare şi curată, într-un spital, la Turnu-Măgurele. 

Era o linişte acolo, cum de mult nu-mi mai simţise sufletul. 
Mi se părea că ani trecuseră de la viforurile care bântuiseră 
în batalioanele noastre acolo, în măcelurile de la Plevna. Şi- 
n cea dintâi noapte liniştită, la lumina de vis oare se 
împânzea asupra paturilor albe, am prins a mă gândi la 
năcazurile care de abia trecuseră, şi la viaţa de altădată, 
din vremurile de pace. 


Nici nu visasem eu cu un an înainte, când plecasem acasă 
în concediu, ce cumpănă ne ameninţa. Eram foarte mândru 
de galonul de sergent, şi uitasem vechile mustrări ale tatei 
că nu-mi isprăvisem batîr gimnaziul. Îmi răsuceam puful de 
sub nas, mă strângeam în tunică, îmi plesneam pe-o 
sprânceană pălărioara de vânător şi făceam nişte plimbări 
ca acelea pe uliţile târgului nostru, pe sub geamurile în 
dosul cărora mă pândeau ochii multor fete. Pe urmă veniră 
baluri, unde eram un adevărat păun, petreceri de iarnă, în 
care jucam gajurile, inelul, preferansul de idei. Când 
lunecam pe sfoară inelul, strângeam degetele fetei de- 
alături; când mă sfătuiam în sală cu vreo bucătăriţă, după 
gajuri, despre felurile de bucate, îi strecuram la ureche o 
mulţime de prostii; şi la preferansul de idei făceam 
întrebări aşa de potrivite şi mă uitam în ochii unora din 
dudui cu atâta înţeles, încât sunt sigur că am lăsat pe urma 
mea multe piepturi suspinând şi mulţi ochi lăcrimând. 
Mama era foarte mândră de mine, şi se gândea cu dispreţ 
la pârtiile sărăcăcioase din târgul nostru. Doar eram cel mai 
bun dănţuitor, cel mai bun cântăreţ, şi declamam la 
petreceri aşa de bine, încât văduvele izbucneau în suspine 
totdeauna. Mai ales Cânele soldatului storcea multe lacrimi. 

Acum cât de departe erau toate! Tata, ştiam bine că a 
îmbătrânit de supărări şi griji, în urma mea. Maica toată 
ziua căuta poate în cărţi, să vadă cum s-arată norocul 
pentru feciorul dus cine ştie unde, peste Dunăre, în război 
cu Turcul. Pe urmă, ostenită, parcă o vedeam grămădită în 
fundul divanului, cu ochii pierduţi în gânduri, departe. 
Veneau cucoane bătrâne, cunoştinţa, şi prindeau să 
vorbească despre veştile care sosesc de la Plevna. Şi era 
mâhnire şi jale, căci despre mine nu se ştia nimic; şi mama 
ofta cu amar, închidea ochii, şi lacrimi încete îi curgeau pe 
obrajii zbârciţi. 

Toate aceste dureri însă mă lăsau liniştit; ştiam că o să mă 
întorc acasă şi o să le curm; iar bucuriile şi prostiile 
trecuseră, şi nu-mi mai era dor de ele. În faţa morţii, viaţa 


altfel mi se arătase, pentru ca să mă gândesc că trebuie iar 
să o vântur ca pleava. 

La multe mă gândeam. Şi-n icoanele şi gândurile încâlcite, 
adormii. 

Când mă trezii, zâmbea cineva lângă mine, şi zâmbetul îmi 
umplu ochii şi sufletul de soare. Era o femeie, o cucoană din 
lumea cea bună, una din multele care porniseră, sub crucea 
roşie, să îngrijească pe bieţii schilozi care veneau de la 
vulcanul Plevnei. Avea o pieliţă albă, cu pufuşor ca la 
piersică, şi doi ochi albaştri cu sprâncene negre. Atâta am 
văzut eu, ş-am simţit o înfiorare când şi-a pus mâna mică pe 
fruntea mea. 

O auzii vorbind: 

— Doctore, de ce-a suferit flăcăul acesta? 

Mai întâi mă izbi vorba flăcău. Mă socotea un simplu soldat 
de rând. 

— Şi parcă nu-mi venea la socoteală: pe vremuri doar 
învârtisem valsuri şi declamasem Cânele soldatului... 

— A fost rănit... auzii răspunsul. Şi, întorcându-mi ochii, 
zării un doctor ţapăn, ras, cu şorţul alb dinainte, şi după 
dânsul un şir întreg de oameni drepţi cu pestelci albe. A fost 
rănit - zise doctorul, şi băgai de samă că are dinţi foarte 
lungi. 1 s-a extras glontele şi a rămas rană foarte 
periculoasă. Era aproape-aproape să i se taie piciorul... 
Acuma e ceva mai bine. Febra a scăzut. 

— De unde eşti? Întrebă cucoana, întorcându-se spre mine 
şi privindu-mă lung. 

— Din târg de la Cămărăşeşti, răspunsei eu încet. 

— Nu eşti de la ţară? 

— Nu. 

Ochii aveau în ei parcă nişte firişoare aurii. Pe obraji abia 
acuma zăream o roşeaţă slabă, de abia pricepută. 
Sprâncenele se lăsau în jos, arcuindu-se pe deasupra 
ochilor şi subţiindu-se din ce în ce. 

Mă întrebă iar: 

— "Te simţeşti mai bine acuma? Nu răspunsei. 


Închisei ochii, şi icoana ei îmi rămase zugrăvită în lumină, 
albă, uşoară ca-ntr-un întuneric. Pe urmă băgai de samă că 
mâna ei nu-mi mai atingea fruntea. 

— Şi, când deschisei pleoapele, nu mai văzui pe nimeni la 
căpătâi. 

Au venit pe urmă iar doctorii, singuri, m-au cercetat; eu 
mă gândeam la altele, nu mai băgăm sama la ei. 

Când sala se goli şi tăcerea se întinse iar, bolnavii prinseră 
să şoptească. Cei vechi întrebau pe cei noi, care veniseră 
odată cu mine, despre suferinţile şi năcazurile celor ce 
rămăseseră acolo; voiau să ştie dacă Turcul s-a dat prins, 
dacă a mai fost vreo bătălie. 

— Multe. lar cei veniţi răspundeau cu glasuri potolite, cu 
ochii plini de suferinţă. 

Mă întrebară şi pe mine unii. Eu răspunsei întâi scurt, pe 
urmă nu mai răspunsei de loc. Auzii o şoaptă: Mă, ăsta-i 
cioclovină4... dar nici nu întorsei ochii. Mă gândeam. 

— Şi tăcerea încetul cu încetul se întinse; soarele de sfârşit 
de toamnă răzbătea prietinos prin geamuri, şi o reţea albă 
tremura mişcându-se pe duşamele. De-afară veneau glasuri 
slăbite, venea câte-un cânrec depărtat, de cucoş; şi 
înlăuntru, cu comanacele în cap, în cearşafurile albe, cei 
mai mulţi dintre bolnavi dormeau, unii pe-o coastă, alţii pe 
spate, cu gura deschisă, sforăind uşor. Mă simţeam foarte 
bine în liniştea aceea, şi mă gândeam cu stăruinţă la un 
singur lucru... 

A doua zi mă trezii dis-de-dimineaţă, cu o dorinţă mare. 
Toţi dormeau. Mie-mi umbla gândul, rătăcind, acasă, la tata, 
la mama, la fetele cărora le cântam, cu ochii umezi: 
„Frumoasă ca o roză ai fost în astă lume...”, la legănatele 
valsuri nemţeşti. 

— Apoi se întorceau, odată cu ochii, spre ornicul în colţuri, 
care ţăcănea răpegior, deasupra uşii, la intrare. 

Şi, când o văzui intrând pe cucoana cea cu ochii albaştri şi 
cu sprâncenele negre, îmi tresări inima într-un fior de 


fierbinţeală. Închisei pleoapele, şi aşteptai. Trecu vreme 
multă. 

— Apoi o mână călduţă mi se aşeză pe frunte. 

Şi-o văzui tot aşa de liniştită ca şi în ajun, cu doctorul ras şi 
cu dinţii mari îndărătul ei şi cu şiragul celorlalţi în urmă. Ba 
mai erau cu ea alte două cucoane îmbrăcate în negru; eu 
însă priveam cu îndărătnicie la cea care mă întreba cu un 
glas aşa de dulce şi care avea mâna moale cum e catifeaua. 

— Tu eşti cel care n-ai putut să răspunzi ieri. Cum te 
simţeşti azi? 

— Mai bine, răspunsei eu. Dar tot mă doare piciorul. 

La picior nu mă mai durea, dar ea mă privi cu milă, şi eu 
nici nu doream altceva 

— Are să-ţi treacă, să n-ai grijă... 

Iar eu închisei ochii. Şi ziua se scurse iar în linişte, cu 
reţelele tremurătoare de lumină, cu zvonul slăbit care 
pătrundea, ca într-un somn uşor, de-afară. Mă simţeam ca 
într-o baie călduţă, în aşteptarea mea; şi clipele ornicului 
cădeau una după alta în sala largă; gardienii treceau în 
vârfurile picioarelor; glasuri încete curgeau neînţelese, ca 
nişte adieri. 

Şi în fiecare zi venea cucoana cu ochii albaştri, cu glasul 
încet şi cu mâna mică şi moale; trecea lunecând parcă; eu 
acuma o urmăream cu ochii, o petreceam până ce ieşea, şi- 
mi simţeam coşul pieptului cald şi sufletul plin de taină. 

Zi după zi trecea. Ca dintr-o lume depărtată veneau veştile 
din afară, de la război. Noi toţi acolo, în lumină şi-n căldură, 
ne odihneam oasele zdrobite şi sufletele pustiite de furtună. 
O primăvară nouă liniştea inimile. Numai cei cu mânile şi cu 
picioarele tăiate aşteptau întunecaţi, fără nici o nădejde, cu 
o durere întunecoasă în ochi. Tăceau toată vremea, şi oftau 
des, cu o jale nemărginită: rana astupată pe trup era 
deschisă pentru totdeauna în suflet. 

Sara, unii istoriseau întâmplări de prin ţinuturile lor. 
Vorbeau domol, cu amănunte multe, şi la lumina scăzută 
ceilalţi ascultau, în capul oaselor, ori rezemaţi în coate. 


Până într-un târziu, glasul povestitorului umplea odaia largă 
de fiori şi de şoapte. Apoi glasul tăcea şi numai ceasul 
ţăcănea sus, în părete. Poveştile se înteţeau mai ales în 
nopţile de viforniţă când pe afară vântul bubuia şi trecea cu 
larmă de ape, şi şuiera ca un şarpe, strecurându-se pe coş. 
Eu mă gândeam, în zvonul acela al mâniei văzduhului, la 
fraţii rămaşi în câmpiile bulgăreşti, trecând prin vânturi de 
ghiaţă şi răzbătând prin volburile viforului. 

Ochii albaştri răsăreau în fiecare zi în liniştea odăii. Îi 
aşteptam, îi urmăream, şi rămâneam cu gândul aţintit la ei; 
şi simţeam cu spaimă cum se apropie clipa ieşirii din spital. 
Şi privirile mele aveau ceva aprig în ele, ceva dureros de 
bună-samă. 

— Căci totdeauna cucoana se oprea mai mult la căpătâiul 
meu, mă privea lung, cu un zâmbet uşor, un zâmbet aşa de 
dulce, şi-mi vorbea încet, cu un glas care-mi părea un 
cântec. Mă întreba despre trecut, aducea vorba despre tata 
şi mama; descoperise acum în mine cunoştinţi ceva mai 
deosebite, şi-i plăcea să-i vorbesc despre multe. 

Şi când îmi aduc aminte de noaptea din urmă pe care pe 
care am petrecut-o, la spital, mi se face şi acuma negru 
înaintea ochilor. N-am putut închide ochii cât e picul: în 
rana de abia astupată parcă prindea să mă înţepe un ac; 
sufletul îmi era plin de o sfâşiere adâncă, şi nu ştiam ce 
vreau, ce doresc. Îmi era dor de tata, de mama, de 
târguşorul nostru, cu toate astea aş fi vrut să rămân acolo 
unde eram, țintuit în patul meu, În lumina obişnuită a 
lămpilor, legănat în adormitoarele povestiri ale camarazilor, 
privind dimineaţa ceasul şi aşteptând cu ochii, cu sufletul, o 
clipă, când se deschide uşa... 

Şi a venit cea din urmă clipă. S-a deschis uşa, şi a intrat 
femeia cu ochii albaştri. Eu stam îmbrăcat pe marginea 
patului, o priveam galben, cu buzele strânse, cu ochii mari, 
pe care-i simţeam că ard. Ea zâmbea, venea zâmbind spre 
mine. S-a oprit şi m-a întrebat: 

— Vra să zică pleci, domnule sergent Văleanu? 


De abia am putut să murmur: 

— Sărut mâna... plec... Şi-am ridicat privirile spre dânsa. 
Ea se uita ţintă la mine, şi zâmbea. Mi-a urat încet drum 
bun; voi apoi să plece, dar se opri şi începu a râde uşor: 

— Nu mi-ai spus, Vălene, niciodată dacă te-aşteaptă vreo 
logodnică la voi în Cămărăşeşti. Dacă te-aşteaptă, să fie cu 
noroc... Dar nici pe noi să nu ne uiţi... 

Şi-şi plecă capul pe umăr, râzând şi privindu-mă lung. 

Răspunsei: 

— N-am nici o logodnică... 

Ea trecu înainte. Apoi de la uşă mi s-a părut că a strecurat 
o privire spre mine. Nu ştiu, mi s-a părut... De bună-samă 
că mi s-a părut... 

Am plecat chiar în urma ei, şi n-am mai văzut-o de 
atuncea... 

CONVOIUL. 

Al doilea convoi de prizonieri de la Plevna - escortat de 
trei companii din regimentul al treisprezecelea de 
dorobanţi şi de două escadroane de călăraşi - porni la 2 
dechemyvrie spre Ţară. A doua zi îl şi prinse în drum un 
viscol, mânia lui Dumnezeu. 

Venea un vânt aspru, care frigea obrazurile ca un brici rău 
ascuţit. Cu el se năpăstuiră şi valurile de zăpadă măruntă. 
Câteodată se întuneca lumea în marile vârtejuri albăstrii, 
care suiau omătul de pe pământ înapoi spre nouri. Pe 
crestele dealurilor năvăleau talazuri uriaşe, se înălţau în 
răsfrângeri tremurătoare, ca o stropire de spumă, apoi se 
rostogoleau într-o cernere viforoasă în văi. Prin freamătul 
sălbatic al acestui uragan de zăpadă, răzbăteau cei trei mii 
cinci sute de ostaşi păgâni care suferiseră şi se topiseră în 
Plevna. Mergeau strânşi unul de altul, încovoiaţi, cu 
capetele-n piept, sub biciuirea trâmbelor de zăpadă. 
Tremurau umezi, pătrunşi de răceala ascuţită. Înaintea, în 
urma lor, căciularii şi călăraşii de abia se zăreau ca într-o 
negură deasă. Era o îngrămădire mare de glugi ţuguiate şi 


de pulpane spulberate în toate părţile, în care scânteiau 
întunecos şirurile baionetelor şi oţelele carabinelor. 

Nu vorbea nimeni în toată mulţimea aceea de oameni. Pas 
cu pas, sforăind, caii deschideau pârtie largă înotând prin 
omăt; pas cu pas, suflând greu, pedeştrii treceau prin 
neaua măcinată, sprijinindu-se, cu fălcile încleştate. Vântul 
umfla pulberea, o înălța ca pe nişte steaguri mari albe, o 
încovoia şi o cernea peste grămezi. 

Ostaşii lui Osman nu mai puteau. În haine subţiri, cu 
încălţămintea stricată, slăbiţi de lupte şi vegheri, acum de 
abia mergeau, se poticneau, îmbrânceau. Zăpada se 
strecura prin cizmele rupte la picioare, prin hainele sfâşiate 
pe trup; ei înaintau cu umerele ridicate, cu braţele adânc 
vârâte în tunici subsuoară. Disperarea din urmă le mai 
dădea curaj, la aprindea ochii şi sub privirile dușmanului, îşi 
adunau puterile. 

Dar era foarte greu. Chiar flăcăii noştri, deprinşi cu 
năcazuri de acestea, înaintau anevoie. 

— Greu al dracului! 

— Gâfâia la ariergardă sergentul-major Michiu, scoţându- 
şi dreapta din mânici şi dându-şi jos, cu degetele, omătul 
din mustăţi; - să fie al dracului! Aşa vreme n-am pomenit de 
când maica m-a făcut! 

— Ce-i, Michiule? Strigă sublocotenentul Crăciun. Nici nu 
poţi înjura. Îţi umple viscolul gura de zăpadă, hai? 

— Ptiu! Decât aşa, mai bine... să ia dracul! 

— Şi dădu drumul unei înjurături straşnice. 

— Te crede taica! Răspunse sublocotenentul întinzându-şi 
buzele cu mustăţile tunse scurt, într-un surâs pe care frigul 
îl făcea rânjet. M-aş prinde şi eu să fiu colo, la căldurică, cu 
un pahar de vin fiert şi cu un pui rumenit dinainte. 

Michiu scoase un fel de oftat, un răget: 

— Eh-eh! Am şi uitat gustul puiului fript! Ofiţerul şi 
sergentul-major mergeau cot la cot, prietini buni din 
amarele vremuri ale asalturilor. 


— Unul soldat vechi înălţat din grad în grad, celălalt, 
sergent-major, rezervist, primar într-un sat din judeţul 
Vasluiului. Învăliţi în gugiurile sure, bătuţi de palele dese 
ale viscolului, se plecau unul spre altul când vorbeau şi 
parcă-şi zvârleau cuvintele, prin crivățul iute. Înaintea lor 
se tălă-zuia turma prizonierilor goi, după care, plecat pe 
oblânc şi învălit în manta, înainta căpitanul călare, iar 
dinapoi veneau rândurile strânse ale flăcăilor. 

— Nu-i nimica! Zise Crăciun. Bine că s-au sfârşit toate. 
Mult până departe nu mai este! Ai s-ajungi ş-acasă, ş-apoi 
după aceea are să fie bine! 

— Să fie, domnule sublocotenent, că şi rău a fost, de parcă 
nu-mi vine a crede când mă uit şi mă văd întreg. Zice că să 
nu dea Dumnezeu omului cât poate răbda... 

Sublocotenentul nu răspunse. Amândoi se gândeau la 
acelaşi lucru: la vijeliile de foc prin care trecuseră. 
Regimentul lor primise botezul de sânge, intrat cel întâi în 
sângeroasele lupte de la Griviţa, la 27 august. La 31, a doua 
zi după luarea Griviței, altă vijelie, cu batalioanele turceşti 
care năvăliseră să scoată pe-ai noştri din reduta cucerită. 
Dacă nu era al treisprezecelea, să intre şi să sfarme, tot ca 
la luarea Redanului, cu stratul puştei pe păgâni, dovedeau 
osmanlâii companiile noastre dărâmate de oboseala marii 
lupte din ajun. Pe urmă recunoaşterea de la 4 septemvrie, 
lucrările în şanţuri pe vreme rea, luptele de noapte cu 
pâlcurile de turci care izbucneau când şi când, noaptea, 
pentru a surprinde pe-ai noştri. 

— În adevăr regimentul lor fusese mult încercat. 

— Şi tăcerea aceasta plină de gânduri spunea mai mult 
decât un potop de cuvinte. 

Merseră aşa o bucată de vreme, când deodată, calul 
căpitanului sforăi şi dădu în lături. 

Michiu îşi înălţă capul: 

— Ce este? 

— Halt! Strigă căpitanul, au îngenunchiat trei prizonieri! 


Sergentul-major şi Crăciun se apropiară; flăcăii din urmă 
mai făcură câţiva paşi şi se opriră. În zăpadă, înaintea 
calului, din grămada care se mişca încet-încet înainte, 
căzuseră trei prinşi. 

— Răcniţi la ei să se scoale! Strigă iar căpitanul, cu glas 
înăbuşit de gluga care-i învăluia faţa. 

— Sus, bre! Grăi tare Michiu, plecându-se spre căzuţi. 

— Sus! Nu mai avem mult până în sat! 

Turcii stăteau grămădiţi în zăpadă, cu ochii plini de trudă 
şi somn. Nu înțelegeau nimic, li se lăsau pleoapele ca de 
plumb pe luminile ochilor. În straiele lor subţiri şi scurte 
tremurau vineţi de frig, cu bărbiile amorţite, cu buzele 
negre. Nu mai înțelegeau nimic. 

— Drepţi, bre! Strigă iar Michiu şi duse mâna la sabie; 
apoi se răzgândi şi şi-o trase înapoi. 

— Lasă-i săracii! Zise sublocotenentul. 

— Bine, dar ce facem cu ei? 

— Desigur, frate, ce facem cu ei? Întrebă căpitanul de sus. 
Uite, rămânem în urmă... 

— Dă, grăi Crăciun, de luat nu putem să-i luăm. Ş-aşa 
merg oamenii greu... 

Unul din căzuţi îşi înălţă o clipă ochii stinşi şi făcu cu 
mâna, uşor, un semn de renunțare, apoi se lăsă pe o coastă. 
Cei trei gradaţi şi soldaţii dindărătul lor se uitau fără nici o 
vorbă. Prizonierii se lăsară în omăt. Căpitanul îşi porni 
calul. Crăciun comandă înăbuşit: 

— Înainte! 

Trecură pe alături. 

— Şi căzuţii rămaseră în pustiul alb; rămaseră cu ochii 
închişi, primindu-şi sfârşitul tăcuţi. Şi multă vreme Michiu şi 
ofiţerul merseră alături fără să rostească nici un cuvânt. 

Târziu, sublocotenentul ridică capul şi zise arătând cu 
mâna: 

— Uite, mi se pare că ne apropiem de un sat... 

Sergentul-major îşi îndreptă şi el trupul. Prin viscolirea 
deasă, ceva umbrea la dreapta, ca la două sute de paşi. 


Vântul vâjâia ca o apă mare în răscoală. 

— Nu! Răspunse Michiu, trebuie să fie o luncă. 

Când se apropiară, văzură în adevăr un pâlc întins de 
mesteceni cu ramuri subţiri în care cânta înfiorător crivățul. 
Trunchiurile albe se zbuciumau în toate părţile, cu 
disperare, parcă voiau să se smulgă din rădăcini. 

Pe când priveau într-acolo, răsună iar glasul căpitanului: 

— Halt! 

— lar au căzut! Zise sublocotenentul. 

Era un singur prizonier, un uriaş palid la faţă, slăbit de 
suferinţi. Mormăia încet în limba lui, închidea şi deschidea 
ochii. 

— Sus! Bre! Zise Michiu. Ai să te încălzeşti în sat! 

Păgânul se lăsă în omăt. Căpitanul strigă: 

— Înainte! 

Flăcăii iar trecură pe alături. Viscolul venea din ce în ce 
mai vijelios, pe deasupra grămezilor de oameni parcă 
fâlfâiau paseri mari albe. Şi într-o clipă talazurile acoperiră 
pe oşteanul rămas singur în pustiul albăstriu. 

Prin drumul greu şi prin vifor, sergentul-major zise într-o 
vreme: 

— Şi de-ai noştri mulţi au murit din pricina lor... 

— Aşa-i soarta omului, bre, răspunse sublocotenentul. 

— Nici ei nu-s de vină... După ai noştri m-a durut rău 
inima, dar la urma urmei şi ăştia... 

— Ăştia-s nişte păgâni! Mormăi Michiu. 

— Ei au spintecat cu iataganele mulţi dorobanţi. 

— Adevărat, răspunse Crăciun. Apoi adaogă: Ai văzut cât 
de repede i-a acoperit omătul? 

— Pe cine, pe păgâni? Am văzut... răspunse sergentul- 
major cu glas mai muiat. 

Un val mare de omăt se năpusti şi le umplu obrazurile. 
Scuipară, înjurară şi răzbiră înainte. Mergeau umăr la 
umăr, albi de nea, arşi de suflarea crivăţului. Din când în 
când izbucnea glasul căpitanului, treceau pe alăturea de cel 


căzut, îl lăsau în urmă sub talazurile care se zbăteau 
deasupră-i. 

Când ajunseră în sat, ninsoarea, mai potolită, curgea prin 
umbrele vinete ale înserării. Năvăliră toţi repede, începând 
din capul coloanei, pe rând, în curţile înzăpezite. Sătenii 
ieşeau din casele joase, cercau să se înţeleagă cu sergenţii 
şi cu ofiţerii. Dar nimeni nu se uita la dânşii. Se îngrămădiră 
pâlcuri-pâlcuri, pe unde putură şi unde apucară. Rupseră 
pânze întregi de garduri, le aşezară în calea vântului, ori în 
jurul caselor, spintecară zăpada, aprinseră focuri în 
adăposturi. Era o frământare în care toţi parcă uitau de 
oboseală. Prizonierii, tăcuţi, bătătoreau omătul, pregăteau 
perdeaua, parcă înțelegeau glasurile dorobanţilor; un 
început de înfrățire le înmuia la unii privirile. Apoi zarva 
încet-încet se potoli; numai pe ici pe colo răzbeau glasuri 
purtate de vânt. Flăcările focurilor mari fâlfâiau în toate 
părţile. 

Michiu, cu pâlcul lui de dorobanţi şi cu grămada de 
prizonieri, înjghebase un adăpost între casa unui gospodar 
şi între şopronul larg de aproape, care se deschidea cu faţa 
spre casă. Dăduse o raită prin casă, urmărit de bulgarul 
tăcut şi morocănos, şi ieşise numai decât foarte nemulţămit. 

— Mare ticăloşie, domnule, mare ticăloşie! 

Bulgarul venea după el. 

— Ce te ţii, mă, după mine? 

— Răcni oşteanul tare, înturnându-se şi zvârlindu-i vorbele 
în nas. 

Săteanul se opri încremenit. Michiu îşi puse mânile în 
şolduri: 

— 'Te boldeşti la mine, ha? Cine s-a bătut la Plevna, potaie? 
Tu, ori ăştia? Tu ai crăpat aici mâncare cât ţi-a încăput în 
piele, te-ai prăjit la foc, ş-acu te boldeşti; ţi-au rupt gardul; 
ți-au pus pe foc lemnele! S-au pus şi ei, săracii, să se 
încălzească. 

— Ei şi? 


— Şi se dădu aproape de el, închinzând dintr-un ochi, 
tainic. 

— Adică poate ai ceva de zis dumneata? 

Omul n-avea nimic de zis; se dădu înapoi şi îşi mângâie o 
clipă pe gânduri mustăţile mari aduse a oală: se gândea ce- 
o fi însemnând potopul de cuvinte ale sergentului-major. 

— Spune, mă! Ai ceva de zis? Îi răcni oşteanul la ureche. 
Apoi duse mâna la straja săbiei: 

— Paşol! 

Săteanul se dădu repede înapoi şi intră în casă. Capul lui 
zbârlit, nemulţămit, apăru la ferestruică. 

— Măi-măi-măi! Mormăi Michiu aproapiindu-se de focul în 
jurul căruia prizonierii cinchiţi, grămădiţi strâns, făceau o 
roată mare; - straşnic, domnule! Aista-i mare iritic! 

— Domnule sergent-major, zise un căprar. 

— Iritic ca iritic, dar ce zgârcenie! Mămulică! 

— Hm! Oameni răi, băiete! Da' ia să-l iei în maşină şi să te 
faci a-i da! 

Un murmur uşor de râs tremură printre flăcăii răspândiţi 
ici-colo printre prinşi. Sergentul-major trecu la foc prin 
rândurile strânse, îşi scoase tabacherea şi-şi răsuci o ţigară. 
Apoi se întoarse spre soldaţi: 

— Voi puteţi să scoateţi câte ceva şi să mâncaţi. Eu până ce 
n-oi lua anafura de asta, nu pun nimic în gură... 

Prin copacii din jurul casei, prin căpriorii şurii sub care se 
zbătea arzând focul, fluiera cu învierşunare crivățul. 
Suflările lui mânioase zguduiau pânza de gard şi de trestii 
aşezate în cale-i, spulberau grămezi de omăt şi le zvârleau 
în cerneri de năsip în şură, asupra focului. 

Turcii suflau zgomotos şi-şi pârpâleau la flăcări mânile şi 
picioarele. Erau aşa de plini de frig şi de durere, încât nici 
mâncare nu le trebuia. Clănţăneau din dinţii rânjiţi, se 
întorceau pe o parte, se răsuceau pe alta, şi, în căldura 
umedă care le dezmorţea mădularele, ochii le scânteiau. În 
jur, viforniţa se învolbura cu valuri mânioase, şi acolo, la 


focul mare, un pic de mulţămire muia inimile împietrite de 
năcazuri. 

Din când în când, ici-colo, oameni răzleţi se sculau, ieşeau 
şi se întorceau cu grămezi de vreascuri şi lemne. Le 
aruncau pe foc, şi flăcările, înăbuşite un răstimp, izbucneau 
iar, albe şi vioaie. 

Deodată, din întunericul neguros, ieşi în lumină trupul 
voinic al sublocotenentului. 

— Ce mai ala-bala pe la voi, Michiule? Întrebă el, 
apropiindu-se. 

— Bine, domnule sublocotenent, răspunse sergentul- 
major. Mi se pârpâlesc dancii la foc. 

— Las' să se pârpâlească, bre, că mult frig au strâns! 

Căciularii îşi scoaseră glugile; stăteau cu obrazurile pălite 
în lumină. Frigul alungat, prindeau ici-colo să şoptească. 
Numai prinşii tăceau încă: în trupurile lor rebegite, răceala 
îşi sfredelise cuib adânc. 

Crăciun se lăsă jos, alături de prietinul de zile grele. 

— Zău, bre, zise el, de abia aştept s-ajung acasă! 

— Om ajunge ş-acasă, răspunse Michiu. Acuma nu mai zic 
nimica, dar numai Dumnezeu ştie cum are să mi se 
încălzească inima, când oi călca pragul şi mi-oi vedea 
nevasta şi copiii! 

Amândoi rămaseră gândindu-se, cu ochii în flăcările 
focului, ascultând glasul viforos al vântului. 

Soldaţii, prizonierii, începeau să roadă din provizii. 
Muşcau cu privirile aţintite, mestecau, muiaţi de căldura 
focului, şi nimeni nu zicea nimic. Târziu, după ce isprăviră, 
într-un răstimp de domolire a vijeliei, câţiva oftară prelung, 
din greu. 

Apoi, încet-încet, prinseră a grăi. Dorobanţii îşi spuneau 
nevoile de acasă şi glasurile lor deşteptau multe dureri 
vechi... prinşii şopteau pe nas, cu feţele chinuite, cu ochii 
plini de adâncă durere. lar Michiu şi sublocotenentul iar îşi 
aminteau şi acuma vorbeau despre valurile trecute, despre 
băieţii detreabă care căzuseră în volburile de foc, despre 


zilele negre pe care le petrecuseră... Toţi cei căzuţi zăceau 
în târna străinătăţii, sub pânza albă de omăt. Cei de-acasă 
nu-i vor mai vedea; vor rămânea pentru totdeauna pierduţi! 
Şi o amărăciune de care nu-şi dădeau sama le umplea 
piepturile, o amărăciune în care mila de mult alungată se 
întorcea pătrunzându-i încet-încet. Tăcură apoi şi se uitară 
la turma de duşmani goi care se frigeau pe lângă foc şi 
vorbeau trişti, cu glasuri domoale. Gândul li se întoarse la 
cei îngropaţi în vifor, în urmă, căzuţi fără murmur, cu 
lacrimile îngheţate în ochi şi cu gurile închise izbucnirilor 
durerii. Şi simțeau ceva fără să şi-o spuie, o milă pentru om, 
pentru omul nenorocit oricare ar fi el. 

Şi cântecele vântului de iarnă sunau jalnic în noaptea 
dimprejur, roiri dese de fulgi albi, sticlind în lumină, 
năvăleau spre grămădirea mare de jar a focului. Acum 
oamenii, moleşiţi, se plecau unii peste alţii, cu ochii 
împăienjeniţi. Din zvonul domol al glasurilor pătrundea 
povestirea unui căciular, care spunea despre muierea lui 
lăsată acasă, tocmai când din zi în zi îşi aştepta ceasul. 

După ce tăcu el, rămase de abia răsunând numai glasul 
moale al unui turc slăbuţ. Cei care mai vegheau, cu ochii 
deschişi, îl ascultau. Iar prinsul se înduioşa, avea înmlădieri 
grele de cuvinte, în care se simţea suferinţa cea mare. 

După aceea tăcu şi el. Şi dormitau alături oştenii noştri 
primitivi şi crânceni în lupte, şi păgânii care măcelăriseră 
răniții cu iataganele. 

Iar Crăciun înălţă bidonul cu rachiu, trase un gât şi-l trecu 
lui Michiu. Gustară ceva, mai băură, apoi sergentul-major 
prinse a spune c-o lumină mare în ochi: 

— Să vezi, domnule sublocotenent, am un ţânc de-o 
şchioapă; uite, numai atâta. 

— ŞIi-l chiamă Mihăiţă... 

Crăciun dădea zâmbind trudit din cap, cu ochii pierduţi. 
Frântura de convoi stătea răsturnată în zvonul viscolului, în 
lumina şi-n căldura focului. Oamenii se lăsaseră unii peste 
alţii, cu ochii închişi, cu inimile împăcate. 


Din alte volume. 

BOTOLAN. 

Vremuri de bejenie (1907) 

Pe Botolan îl aveam soldat în ecadron. Eu eram tinerel făr' 
de mustață pe atunci, şi-mi purta el grijă pentru mâncare, 
pentru culcare. 

— Şi era cu credinţă adevărată. Un om spătos, scund, cu 
nişte ochi verzi, plini de bunătate. 

Dintru-ntâi, mi se păruse cam sărac cu duhul; dar pe urmă 
am văzut că numai sfiala era de vină pentru încurcăturile 
lui. Pentru dânsul, târgul şi armata fuseseră o minunăţie ca 
aceea, la început. Toată tinereţa şi-o petrecuse la ciobănie, 
în pâcla munţilor, cu buciumul, cu oile. Când s-a însurat, 
iaca şi oastea; şi mai trece un an, doi, iaca şi războiul. Rău. 
Avea ş-un copil. Şi întruna se gândea la oile lui, la nevastă şi 
la fetiţă. 

— Şi ofta. Câteodată îmi era şi milă de el, cu toate că de la 
o vreme, după furtunile ce bântuiseră, după Griviţa, după 
toate, mi se făcuse inima ca de piatră. 

— Ce ai, mă Botolan, de oftezi aşa? 

— Ei, ce să am, domnule sublocotenent? Mă gândesc şi eu 
că multe îndură omul pe lumea asta! 

— "Ţi-i dor de casă şi de oi, bre? 

— Da, domnule sublocotenent. 

— Şi de nevastă... Ce să fac? Dacă aşa-i, ticălos, sufletul 
meu! 

Şi ofta, privind într-o parte. 

În rătăcirile noastre de călăreţi uşori, după bătaia vântului 
şi după zgomotele depărtărilor, nu mai aveam sălaş şi 
hodină ca lumea. Şăile nu se mai luau de pe cai, oamenii se 
hodineau, mâncau, cu frâiele trecute prin mână şi cu 
carabinele gata, alături. Unde mai pui că eram cu ruşii 
amestecați, şi ofiţerii lor cei mari şi mândri se uitau la 
schimbaşii noştri de sus tare, din văzduh: nişte sălbatici 
care şi-au prins caii din ceairuri, au încălecat şi au venit la 
bătălie! Dar când a fost cea dintâi ciocnire a noastră la 


podul Vidului, când am sfârticat cele dintâi batalioane 
duşmane spulberându-le. 

— Atunci, he-he, atunci din braţe! Şi din frate! Nu ne mai 
scoteau, din dragoste şi băutură... 

În toate rătăcirile acestea necurmate şi în hărţuielile 
sângeroase, Botolan avea grijă de mine ca de un frate mai 
mic. Într-o colibă pustie, într-o casă părăsită, într-o 
cărămidărie, într-o hrubă în pământ, ori unde cădeam, el 
venea cu braţul lui de fân, ori de paie, îmi înjgheba patul, ca 
să pot dormi un ceas, două mai pe moale. În opririle 
acestea, apoi, după această dintâi grijă, nu rareori îl 
zăream sfătuindu-se cu tovarăşii şi scoțând dintr-un fund de 
săculeţ, ori de prin halaturile şelei, câte-o bucată de slănină 
ori câte-o pasere cu gâtul răsucit... Mă ospăta şi mă privea 
lung cum mănânc, cu ochii lui verzi, plini de bunătate. Eram 
subţirel pe atunci, cu puf pe obraz şi-i era milă de mine. 
Pentru toată grija asta, cu sfială, abia îndrăznind, cerea şi el 
o plată: 

— Trăâiţi, domnule sublocotenent, aş vrea să trimet o 
scrisoare acasă... să ştie şi Mărioara mea, că încă n-am 
murit aici, prin străinătăţi, în ţara Turcului... Ea, săraca, zi 
şi noapte s-a fi gândind când mă întorc... Poate mă întorc 
azi, poate mă întorc mâni... Dacă vede că nici veste nu-i mai 
vine, socoate c-am şi murit... Vai de capul ei! Ce crezi, 
domnule sublocotenent, ea-i femeie singură, cu grijă, cu 
năcazuri... Ce poate un cap de muiere? Aşa, mă gândesc eu 
să-i trimet răspuns: să ştie că eu îs sănătos, ş-o duc bine, ş- 
am să vin cât de degrabă acasă, dac-a da Dumnezeu... 

Într-un rând, după ce rămase mult pe gânduri, cu privirile 
duse, îndrăzni, cu glas încet: 

— Oare mult avem să mai stăm noi prin sălbătăciile 
acestea, domnule sublocotenent? 

— Dă, bre Botolan, ce să-ţi spun? Nici eu nu ştiu... Până 
când s-a sfârşi războiul. 

— Când om răzbi pe Turc, domnule sublocotenent? 

— Da, Botolan, când l-om răzbi... 


— Hei, apoi atunci tot mai avem, domnule sublocotenent, 
că Turcu-i tare, ce crezi? Zicea şi tătuca, şi bunicu, că un 
turc răpune şi doi şi trei de-ai noştri... Dar a da Dumnezeu 
şi tot noi om dovedi... 

— 'Ţie, nu ţi-i frică de dânşii? 

— Ei, de ce să-mi fie frică? Nu mi-i frică... Ziceau aşa, 
bătrânii; da' acuma i-am cercat noi şi cu sabia, şi cu 
carabina, ş-am văzut că tot om e şi turcul... Cât despre asta 
n-am eu nevoie... Numai de s-ar sfârşi mai degrabă... Atâta 
amar am şi eu... 

Şi cum privea în lungul câmpiei pustii cu iarbă arsă, spre 
Dunăre, deodată ochii i se umplură de o lumină de jale, 
răsfrântă parcă din cele din urmă luciri ale asfinţitului. 

— Mă gândesc eu, domnule sublocotenent, ce-a fi făcând 
acu Profiriţa... E mititică, mititică şi bălaie, şi de abia umblă 
în picioare... Şi nici nu putea zice decât mamă şi tată... 
Acuma, când m-oi întoarce, nici n-are să mă cunoască... 
Doar e vreme de când am pornit de-acasă... Poate stau în 
clipa asta amândouă pe prispă şi Mărioara se gândeşte la 
mine şi se uită în lungul drumului... 

Aşa, prin mult amar şi năcaz am trecut noi, până ce-a dat 
Dumnezeu şi au început hărţuielile din jurul Rahovei. 

Au bubuit tunurile o zi încheiată, au pocnit carabinele 
neîntrerupt, şi toată vremea, până ce căzu asupra câmpiei 
pânza fumurie a înserării, escadroanele noastre s-au 
zbuciumat prin vântul morţii, prin bombănirile schijelor şi 
prin bâzâirile de albină ale gloanţelor. Flăcăii noştri, 
alungând pâlcuri de turci, se aplecau ameninţători pe 
oblâncuri şi dădeau zbor cailor în vijelie; descălecările se 
făceau cu iuţeală nemaipomenită, prin rovine, prin tufişuri, 
carabinele pârâiau sec ca vreascuri, oamenii încălecau iar şi 
zvâcneau în larg cu răcnete prelungi, după contenirea 
cărora rămânea freamătul galopului mulţimii. 

Cu cernerea cenuşii înserării în largul pustiu al acelor 
locuri, detaşamentul nostru a rămas în avanposturi. 


O trudă grozavă îmi îngreuia tot trupul. Simţeam fiori de 
frig, care alergau pe sub piele prin braţele amorţite, sub 
mantaua grea. Mergeam în pasul calului, şi puţinii flăcăi ai 
detaşamentului mă urmau tăcuţi, ca umbre, în întunecime. 
O casă pustie, la un colţ de muncel, se desluşea abia 
înainte-ne: acolo mergeam. În fund, întăriturile turcilor în 
Rahova se tăiau negre, puternic şi foarte desluşit pe slabul 
abur luminos al amurgului, în asfinţit. 

— După larma zilei, tăcerea care ne împresura părea a 
veşniciei. 

În pasul liniştit al cailor ajunserăm. Recunoscurăm casa şi 
împrejurimile prin desişurile mărunte de mlajă5, până la 
pâlcul de sălcii care mărginea mlaştina dinspre Rahova 
turcilor. Postul vecin al nostru, în dreapta, putea fi zărit pe 
orizont dacă sentinela se lăsa pe vine. Soldaţii descălecară 
în tăcere, dosiră caii şi le dădură grăunţe, îşi pregătiră 
armele, şoptiră abia auzit un timp, apoi tăcură, aşteptând. 

— Măi băieţi, să păzească doi spre zăvoi, unul să rămâie 
aici... Ceilalţi cercaţi a dormi cum veţi putea... Ce-a da 
Dumnezeu... La o nevoie, scurt în picioare; nici în somn să 
nu vă descleştaţi degetele de pe armă. 

— Trăiţi, domnule sublocotenent, zise sergentul, aşez eu 
totul... Loc de dormit este sub şopron... La o nevoie, mai 
curând simţim... Aici, în casă, este un fel de pat, da-i de 
pământ, domnule sublocotenent, ca vai de lume... Nu ştiu 
de te-i putea hodini... 

— Punem un braţ de fân, şopti Mitru Botolan, şi eu mă culc 
colea, lângă părete, afară... 

— Bine, puneţi un braţ de fân, şoptii eu; de abia îmi simt 
trupul, de ostenit ce sunt... Aşa... Să băgaţi de samă, măi 
băieţi, purtaţi-vă, măi, ca totdeauna... La o nevoie, ca 
fulgerul, şi să daţi cu toată nădejdea... 

— Las' pe noi, domnule sublocotenent... şopti Mitru. 

Câmpiile, cetatea, pieriseră în întuneric, încremenite în 
tăcere; prin răcoarea aspră a nopţii nici o fâlfâire de vânt 
nu adia. Numai un foc de puşcă se auzi departe, slab, 


singuratic, trist. Paşii oamenilor pe lângă păreţii casei, 
afară, conteniră, şoaptele amuţiră; rămăsei singur, zdrobit 
de osteneală, între păreţii goi, reci şi afumaţi, pe patul de 
pământ, deasupra maldărului de fân. Un timp, fiorul, glasul 
tăcerii, îmi ţârâi în urechi; apoi somnul de plumb mă 
copleşi. 

Într-un târziu, poate după două, poate după trei ceasuri, 
deodată tresării şi mă deşteptai, pe jumătate ameţit; 
simţisem prin somn, în urechi, un bubuit afară, sub păreţi. 
Nemişcat, rămăsei sub manta, cu faţa la părete. Mă 
gândeam, cercând a mă desmetici. Ce să fie? Vuietul s-a 
auzit de partea cealaltă, între uşă şi fereastră parcă... Era 
linişte moartă în juru-mi, nimic nu pătrundea de afară. Dar 
tot nemişcat stam, cu urechea aţintită. Poate s-a întors 
afară, sub părete, în somn, Botolan... El zicea că se culcă 
afară, aproape de mine. 

Dar deodată inima se izbi dureros în coşul pieptului. 
Încremenit, asudat rece, am stătut cu ochii zgâiţi în pata de 
lumină cenuşie pe oare o făcea lângă mine, drept deasupră- 
mi, la o palmă depărtare de ochi, singura fereastră din 
păretele de la spate. În pata aceea, ca într-o fulgerare, 
zărisem o mişcare de umbre. 

Toată fiinţa, înlăuntru, îmi tresărise, dar din locu-mi nu mă 
putusem clinti. Ca într-un fel de farmec simţeam cum 
încremenesc, şi aşteptam. Nici un zgomot nu se simţea, 
doar ceva ca-n vis, în răstimpuri scurte, ca strecurarea 
vântului în cercevele, ori clătirea unei ramuri, dar aşa de 
slab, în pulsaţii fără legătură, care n-aveau nimic omenesc. 
Jocul umbrelor dintru-ntăi grabnic, acuma se domolise: 
părea o mână care se întinde şi se retrage, marginea 
rotundă a unui cap care sta în cadrul cercevelelor o clipă, 
un tremur nedesluşit, o pată neagră apoi. Încordat, cu gura 
uscată, nu mă puteam clinti din locu-mi. Un zgomot mai 
desluşit mă cutremură, umbrele se şterseră de pe părete, 
pata cenuşie rămase goală ca taina unui ochi orb. 


Eu tot aşteptam, cu trupu-ndurerat de încordare. Cineva 
tuşi afară, lângă părete - şi farmecul deodată se risipi. 

— Tu eşti, Mitrule? Strigai tare, şi mă întorsei spre 
fereastră. 

— Da, domnule sublocotenent, noi suntem... 

— Ce este? Nu dormi? 

— Nu, domnule sublocotenent... De-acu trebuie să deştept 
pe domnu sergent, văd că cei din marginea luncii nu mai 
mişcă... Mi se pare că le-au făcut felul aiştia... 

Îmbrăcat cum eram, zvâcnii în sus şi mă aşezai în capul 
oaselor la marginea patului de pământ. Afară, prin 
întuneric, porni mişcare domoală. Mă ridicai, făcui doi paşi 
şi deschisei uşa. 

— Ce-a fost, Mitrule? 

Botolan îmi răsări înainte prin întunecime. Înspre şopron 
se auzea glasul înăbuşit al sergentului. 

— Asta a fost, domnule sublocotenent, răspunse soldatul. 

— Că au venit trei păgâni până aici... Mă mir cum au putut 
trece, cum s-au strecurat până-ntr-acoace... Voiau să intre 
în bordei pesemne... 

— În bordei, la mine? 

— Da, domnule sublocotenent! 

— Ei, şi ce-a fost? Acesta era zgomotul pe care l-am auzit? 
A fost ceva în dreptul ferestrei... S-au dus? 

— Nu, domnule sublocotenent, i-am prins eu şi i-am 
doborât... 

Un fior uşor mi se strecură prin piept. Botolan mă privea 
liniştit prin întuneric. Făcui doi paşi. În umbra ca păcura a 
păretelui, spre şopron, trei momâi negre zăceau întinse la 
pământ, alături. 

— l-am zărit cum veneau câte unul, şi i-am aşteptat aici, în 
umbră... Şi gata... Îs başbuzuci, domnule sublocotenent... 
şopti Mitru. 

— Cum a fost, bre? Cum s-a întâmplat? Nici zgomot, nici 
strigăt, nimic... 


— Nu, domnule sublocotenent, ce să mai fac larmă? Au 
venit pe rând. Am sărit celui dintâi în spate şi l-am sfârşit, şi 
pe ceilalţi i-am aşteptat lângă fereastră... Ei veneau, mă 
credeau de-ai lor prin întunericul streşinei, şi eu întindeam 
mânile şi-i apucam de gât, domnule sublocotenent... Şi pe 
urmă, gata! Asta a fost... Doar voiau să intre în bordei să te 
omoare, domnule sublocotenent! 

— Şi n-a strigat niciunul? 

— De ce să strige? N-a strigat niciunul! 

Prin noapte, cercam să zăresc mânile soldatului, care, îmi 
închipuiam, trebuiau să fie uriaşe. El tăcea. Sergentul şi doi 
oameni se strecurau uşor spre desişul de sălcii. 

— Şi cum i-ai doborât tu pe tustrei, bre? 

— Uite-aşa, domnule sublocotenent, i-am doborât... 
răspunse moale soldatul. 

Aveam simţirea gheţoasă că am trecut printr-o mare 
primejdie; câteva clipe rămăsei cu ochii aţintiţi în neştire 
spre trupurile necunoscuţilor care zăceau la doi paşi, cu 
feţele la pământ, muţi, fioroşi, fulgeraţi năprasnic. Şi un val 
de milă pentru mine, un val cald şi pentru soldatul care mă 
scăpase de la moarte, îmi umplu coşul pieptului. El tăcea, 
nemişcat, şi gânditor, la o parte. 

A doua zi, cu detaşamentul neştirbit, am intrat în rânduri. 
În grabă am făcut colonelului raportul, tot în grabă 
colonelul se opri în faţa lui Mitru şi-l privi cu luare-aminte, 
dădu poruncă pentru ordin de zi de vrednicie. 


— Şi tunul izbucnind, comandele trecură ca sfârcuri de 
bice printre rânduri, câmpia se umplu de ramăt mare şi 
pânza noastră de oaste, sclipind din săbii, amenințătoare şi 
întunecoasă, porni zguduind pământul ars al câmpiei. 

Prin fumegarea luptei, la cel întâi popas, Botolan se 
apropie de mine, şi mă ţinti cu ochii lui verzi, rugători, fără 
să îndrăznească a rosti vreun cuvânt. Eu mă simţeam 
purtat spre el cu toată inima, cu dragoste: 

— Ce-i, Mitrule? Iar ţi-i dor de-acasă? Vreo scrisoare, ceva, 
hai? 

— Da, trăiţi, domnule sublocotenent, o scrisoare... De-acu 
dac-am scăpat şi de acest năcaz, pot să zic că mult până 
departe nu mai este... Şi ast' noapte am avut un val... Cu 
primejdie a fost acela, domnule sublocotenent, dar acuma a 
trecut... Ş-aşa, mă gândesc eu, domnule sublocotenent, să 
trimet iar răspuns Mărioarei, o leacă de răvaş: să ştie că eu 
îs sănătos, ş-o duc bine, ş-am să vin cât de degrabă acasă, 
dac-a da Dumnezeu! 

Mă privea zâmbind, cu lumina-i de jale de amurg în ochi. 
Şopti domol: 

— Oare ce-or fi făcând ele acu acasă? Fetiţa nu poate zice 
decât mamă şi tată... Când m-oi întoarce, nici n-are să mă 
cunoască... 

Cum mă privea, neclintit în şa, deodată avu o zguduire 
uşoară. Zâmbetu-i crescu într-o fulgerare, se prefăcu în râs, 
ochii se lărgiră, şi fără nici un cuvânt, se plecă pe oblânc şi- 
şi îngropa obrazul în coama calului. Atunci, tresărind cu un 
geamăt săgetător, băgai de samă că tâmpla-i era sângerată: 
un glonţ rătăcit venise, de unde? Un glonţ rătăcitor venise, 
îi sfredelise tâmpla, şi acuma, brusc, totul se sfârşise. 
Acuma încremenise cu obrazul în coama calului blând şi 
nemişcat, cu braţul stâng sub piept, cu dreptul în lungul 
trupului, spre pământ. 

Îl priveam şi mă gândeam la cele două fiinţi care-l 
aşteptau în munţi, în fundul Moldovei, la Profiriţa lui mai 
ales, cu părul ca fulgul de păpădie, care de abia umblă în 


picioare şi nu poate zice decât mamă şi tată. Ca-ntr-o izbire, 
mă zgudui năvala lacrimilor. 

Acu, şi pe mormântul lui creşte iarbă... 

Aşa ne-a spus nenea Cerceluş istoria soldatului Botolan. 

UN OM PIERDUT. 

Povestiri de sară (1910) 

Sublocotenentul Grigore Damian cătră ai săi 

— La 6 spre 7 septemvrie 1877. 

Deşi sunt trudit peste măsură, nu pot să dorm în noaptea 
asta. Au tăcut tunurile Plevnei, au tăcut ş-ale împresurării; 
o împuşcătură iute, care ne-a scos buluc afară, a contenit, 
nu ştiu unde a fost. 

— Poate au mai căzut câţiva de ai noştri... Acuma 
dorobanţii mei din vizunii dorm somn de plumb; numai cei 
din şanţuri, în măâzga pământului şi în răceala nopţii, ştiu 
că-şi vor fi blăstămând, săracii, zilele. Cât îs de tari şi cum 
rabdă în tăcere oamenii aceştia; parcă mă străbate un fior 
de înduioşare! 

Azi, înainte de amiază, când îi pregăteam pentru atacul de 
la Griviţa a doua, se rânduiau tăcuţi, îşi cercetau puştile şi- 
şi strângeau centuroanele. Erau cu ochii duşi, cu gândurile 
călătorite pe la vetrele lor. Dar n-auzeam un glas de 
tânguire, de păreri de rău, nimenea nu pomenea de cei de- 
acasă. Doi au îndrăznit să glumească chiar, doi 
mehedinţeni: eu îi ştiam oameni tăcuţi şi cumpăniţi. 
Amândoi din compania mea. Dumitru Sultan din Padina şi 
Dumitru Hapciu din Pluta. O glumă ciudată. 

Hapciu a zis cătră celălalt: 

— Măi camarade, când om intra în şanţurile lor, au să te 
înalțe turcii sultan! 

Iar Sultan a răspuns strănutând: 

— Hapciu! 

Cei din jur au prins a râde. 

La atac amândoi au căzut cei dintâi şi au pierit zbătându- 
se subt ochii mei. 


Acuma în noaptea asta, vreau să vă scriu ce s-a petrecut 
cu Neculai Călin, văru-meu: tot m-aţi întrebat de el. Îmi 
spuneţi că nici o veste n-a venit de la el nevestii lui, nici 
nimănui. Nici de acum înainte n-are să mai primească 
nimeni veste de la el; a murit azi. 

— Eu, mulţămesc lui Dumnezeu, am scăpat cu zile. Am 
trecut prin mare cumpănă şi am avut mare noroc. 

Ieri sară, vine Călin la mine. Nu-l văzusem de-o 
săptămână. Mi se părea aţâţat ca niciodată şi foarte serios. 
Eu îl ştiam omul petrecerilor şi al ticăloşiilor. Am stat şi m- 
am uitat la dânsul. S-a întâmplat să fim numai noi singuri în 
bordei. 

Mi-a întins mâna, m-a întrebat: 

— Ce mai faci, Grigoriţă? 

— Bine, domnule locotenent, zic; da' dumneavoastră cum 
o mai duceţi la comandament? 

El m-a privit în tăcere, apoi s-a aşezat lângă mine pe un 
scăunaş. A zis cu glas scăzut: 

— Am să vorbesc ceva cu tine, Grigoriţă... Dintre toţi de 
aici, numai pe tine te am mai de aproape... Poate-or întreba 
cei de acasă cândva de mine; să ştii şi tu ce să le spui. 

M-am uitat cu mirare la el. A prins a râde privindu-mă 
drept în ochi, un râs prefăcut, vedeam eu bine, apoi şi-a 
plecat ochii într-o parte şi cu dreapta a început a-şi răsuci 
neliniştit mustaţa. 

Începu, tresărind parcă: 

— Tu ştii, dragă, că dacă n-aş fi avut o leacă de protecţie, 
aş fi prăpădit cu ruşine epoletele... Acu mă gândesc eu cu 
jale la toate prostiile pe care le-am făcut! Ce te uiţi mirat la 
mine? Ştii şi tu de toate, precum ştiu toţi: că am cheltuit 
averea nevestii, că am făcut datorii, că am jucat cărţi ş-am 
pierdut de vreo trei ori solda oamenilor... Parcă eu nu ştiu 
că le cunoşti toate? De când am venit aici, alăturea cu 
camarazi vechi, cu foşti prietini, nu simţesc eu privirile 
tuturora? (începu a râde în silă.) Acuma nu mai sunt dintre- 
ai lor; vorbesc cu mine numai când sunt nevoiţi, în interes 


de serviciu; mă ocolesc oricând pot; ba unii povestesc 
despre ofiţeri osândiţi pentru fapte rele, povestesc într-un 
chip anumit, de mi se ridică tot sângele în obraz de mânie şi 
de ruşine! Toţi, şi cel mai tânăr dintre dânşii şi cel sosit 
acuma din şcoală, ştiu că am fost dat în consiliul de reformă 
şi era cât pe ce să fiu alungat cu ruşine... Dar erau copii, 
era guri flămânde, era nevasta, sărmana, care alerga cu 
lacrimi, îngenunchind pe la cei mari... Nu m-au reformat; 
am trecut în rezervă; am îndurat sărăcia; am scăpat de 
ruşine; dar şi sărăcia duce la aceeaşi cumplită disperare... 
Şi toate le ştiu toţi aceştia care mă împresoară acuma: ştiu 
că am încercat de toate ca să mă pot ridica din sărăcie, ştiu 
că n-am fost în stare nimica să fac! Am ajuns să-mi pierd 
nopţile prin casele de joc în Bucureşti; copiii umblau pe la 
uşile rudeniilor şi nevasta, săraca, ducea casa, mă ţinea şi 
pe mine, din lucrul mânilor ei! De asta acuma, de când am 
fost chemat sub steag, se uită cu dispreţ la mine toţi şi mă 
ocolesc! Şi aici le dau dreptate... le dau dreptate! 

Glasul lui crescuse într-o mânie înăbuşită. Mă privea cu 
ochii umezi, plini de o pornire nebună. Nu-l mai cunoşteam. 
Înaintea mea nu mai stătea Călin al nostru, ticălosul 
blăstămat de toate rudele Măriei; nu mai era Călin 
împotriva căruia tuna unchiul Toma: La ocnă! Criminalistul! 
A mâncat banii! Şi-a nenorocit nevasta şi copiii! 

— Era altul! Mă îngrozeau ochii lui. Tăceam, nu ştiam ce 
să spun. 

— Şi tu mă dispreţuieşti! Zise el, greu, privindu-mă ţintă; 
nu-i aşa? Mă dispreţuieşti... 

Am început a îngâna: 

— Nu-i adevărat, domnule locotenent... dimpotrivă... 

— Nu te apăra! Urmă el c-un fel de mânie, nu te feri! Tu 
eşti rudă cu Măria, eşti văr: toţi, şi tu, ş-ai tăi, aţi strigat 
totdeauna c-am nenorocit-o... 

— Domnule locotenent... 

— Aşa-i, am nenorocit-o. Vrei să spui că n-am nenorocit-o? 


Eu n-am răspuns. El avea un rânjet dureros. Un răstimp a 
tăcut, privind înainte-i, parcă vedea ceva. 

— Tu, Grigoriţă, nu ştii câte au fost între noi, urmă el cu 
glas înduioşat... Acuma îmi aduc aminte de toate şi mi se 
umple inima de jale... Când îmi luam pensia, mă duceam 
întins să-mi încerc norocul la cărţi. Şi ea mă ruga pe toţi 
dumnezeii să nu mă duc, suspina şi gemea, că puţinul acela 
e al copiilor, e haina lor, e pânea lor! Cădea în genunchi, îmi 
împiedica picioarele cu braţele. 

— 'Ţipa după mine... eu mă duceam... O găseam plânsă; se 
istovea, murea pe picioare... 

— Ascultă, Grigoriţă, şopti el cu glas schimbat, eu din 
dragoste am luat-o pe Măria... Noi ne-am luat din 
dragoste... Ş-acuma în bătaia puştilor ş-a tunurilor, singur 
stând aici, fără un prietin, fără o vorbă bună. 

— Mi-am adus aminte de trecut... Ticăloasă viaţă am avut! 
Ticăloasă viaţă... 

Şuierul glasului lui m-a făcut să tresar. Am ridicat fruntea, 
l-am privit; în ochii lui ardea ca o flacără de nebunie şi de 
disperare. 

A stat un timp aşa, pierdut, şi mie parcă mi se muiase 
inima de înduioşare. Afară suspina un vânt de toamnă, uşor. 

— Abia îi auzeam modulaţiile chinuite... 

Într-o vreme Călin a oftat, deşteptat din gânduri şi s-a 
ridicat în picioare. A încercat să zâmbească: 

— Poate vei uita de ce ţi-am spus... dar poate să-ţi şi aduci 
aminte... Ştii că mâni mergem la atac? 

Am tresărit. Numai din ochi i-am cerut lămuriri. 

— Da. Am cerut să merg şi eu cu coloana... O să merg într- 
un batalion cu tine... 

Începu a râde: 

— Mergem tovărăşie... Poate luăm Griviţa număru doi! 

În mine a început să bată cu tărie inima; a doua zi, vra să 
zică, trebuia să intru în fierberea morţii. Mi s-a pus un 
painjeniş sângeros pe ochi. În neştire am întins mâna, am 
răspuns în neştire glasului lui Călin. 


— M-am trezit apoi singur, tulburat şi înfierbântat; am 
uitat mărturisirea pe care o primisem; mă gândeam că a 
doua zi poate o să rămân întins, în sânge, sub şanţurile 
păgânului. 

Nu ştiu cum am izbutit să dorm; m-am sculat trudit; am 
primit înfrigurat ordinele; mi-am pregătit oamenii; de zece 
ori le-am inspectat cartuşierele şi le-am rostit datoriile lor la 
atac în ziua aceea. Foarte des mă uitam la ceas, de multe 
ori fără să văd minutarele. Şi într-un târziu băgai de samă 
că tunurile bat cu tărie şi fără întrerupere. M-am mirat 
când mi-au spus soldaţii că artileria a început focul la 
răsăritul soarelui... 

Pe urmă nu-mi mai dau sama cum au trecut ceasurile cele 
două din urmă. Când ne-am mişcat spre parapetele Griviței 
noastre, deodată cineva m-a apucat de mână. M-am întors, 
Călin m-a oprit, m-a cuprins în braţe şi m-a sărutat. Mi-a zis 
încet: 

— Grigoriţă, adă-ţi aminte de mine... 

Nu era înduioşat, mi se părea hotărât şi tare şi-i luceau 
ochii. Mie, în îmbrăţişarea aceea, mi-au dat lacrimile; m-am 
gândit la toţi ai mei. 

Şi dintrodată, după ce ne-am aşezat la rezervă, am auzit 
semnalul de atac. 

— Şi dorobanţii Sucevii au zvâcnit din şanţurile din 
apropiere, s-au risipit, ş-au pornit ca o furtună spre reduta 
turcilor. Am simţit în ochi izbirea unui val de sânge. Pe urmă 
s-a limpezit ca o arie înainte-mi, şi de unde eram, am văzut 
lămurit zvârcolirea luptei... Dorobanţii au stropşit într-o 
clipă pe turcii din şanţul înaintat, apoi cu scările şi faşinile 
au dat năvală în tabie, ş-acolo au pornit luptă crâncenă cu 
baioneta. 

Am tresărit iar: al nouălea de dorobanţi ieşise şi el din 
şanţuri ca să sprijinească pe suceveni. Cineva a strigat 
lângă mine: Trebuia să iasă odată! 

— Tunuri porniră a trăsni aproape, cu repeziciune, 
împuşcăturile parcă se înmulţiră; coloana a doua se opri la 


jumătate de cale, batalionul întreg se culcă la pământ... 

Atuncea am înţeles că sucevenii au rămas fără sprijin; am 
înţeles că se luptă cu străşnicie, că-i căsăpesc încă nizamii 
acolo, în redută... Am început a tremura; n-am auzit, însă 
am simţit porunca de înaintare. M-am văzut luat înainte ca 
de o volbură. 

— Şi deodată în jurul meu începură a cădea... În mine era 
o hotărâre: să năzuiesc la redută, să mă salvez înainte! În 
juru-mi cădeau oşteni, bătuţi de plumbi şi schije. În vântul 
acela de spaimă, câteva glasuri se înălţară: La pământ! Că 
ne potopesc! Şi lunecând în mâzga de sânge, s-a poticnit şi 
batalionul nostru la pământ... Stam pe brânci şi priveam ca 
prin sită spre zvârcolirea de la redută... Şi deodată băgai de 
samă că cineva dintre ai noştri rămăsese în picioare. Am 
cunoscut numaidecât pe locotenentul Călin; şi ca o zguduire 
m-a străbătut de la creier prin spinare... Mergea domol 
spre redută, singur; luase de undeva o puşcă: o încărca 
mergând, apoi se oprea, ochea şi trăgea... L-am urmărit aşa 
o vreme. A mers ca la o sută de paşi, apoi l-am văzut slăbind 
din piciorul stâng, a îngenunchiat, s-a sprijinit în armă. 

— A zvâcnit deodată în picioare, şi după aceea a căzut ca 
fulgerat, pe spate. 

Acuma iar s-a făcut linişte şi vântul suspină ca şi-n noaptea 
cealaltă când eram singur ş-a intrat la mine, cu ochii arşi, 
Neculai Călin. S-a mărturisit dispreţuindu-se cu disperare 
şi eu nu înţelegeam atuncea că el hotărâse să pregătească 
Măriei şi copiilor pensia unui oştean mort cu cinste pe 
câmpul de bătălie. 

UN VITEAZ. 

File însângerate (1917) 

O povestire a locotenentului Eug. Ştefănescu din 
regimentul 9 infanterie. 

Aveam de străbătut un drum de vreo patruzeci de 
kilometri pe un viscol de nu se vedea înainte-ne la zece paşi. 
Vântul ne ardea faţa cu biciuiri de foc. Caii de la sanie, nişte 
roibi deprinşi cu toate necazurile, înaintau greu. 


— Dar sileau pe cât puteau, săracii. Pe părul lor 
promoroaca se prinsese ca o spumă îngheţată. 

Umblam printre dealurile ondulate din Nordul Moldovei, 
printre păduri cufundate sub domnia albă a iernii. Drumul 
ne părea din ce în ce mai greu şi aşteptam un popas, cu 
sălaş cald ş-un pahar de băutură fierbinte. 

Ajungem în sfârşit. Trimitem caii la hodină şi ovăs. 
Degeraţi. 

— Intrăm într-un local de jandarmerie. 

Se ridică de la o masă, unde scria, un jandarm înalt, cu 
sprâncenile tufoase umbrindu-i ochii şi c-o mustață enormă 
roşie. Avu onoarea să ne salute, după obicei, şi ne împinse 
câte un scaun. Ne întrebă de unde venim, încotro mergem 
şi se informă dacă n-am dori să bem un ceai. Era, cum se 
vede, un om cu întrebări geniale. 

Cum ieşi să se intereseze de această nobilă băutură. 

— Observai într-un colţ, în umbră, aşezat pe-o lădiţă, un 
soldat care se silea să se salte din locul lui. Voia să ne 
salute, însă nu putea. Un picior îi era aproape zgârcit, şi 
drumul lung, pe vremea rea, îl vlăguise peste samă. 

Îi făcui semn să rămâie la locul lui. Mă privi cu doi ochi 
plini de vioaie strălucire. Obrazu-i bronzat, cu toată 
suferinţa şi truda, oglindea un suflet plin de energie. 

Mă apropiai de el; îl privii cu prietinie. Intrarăm îndată în 
vorbă. 

— Ai fost rănit? 

— Da, domnule locotenent. 

După un răstimp de ezitare, urmă: 

— Am fost până ieri într-un spital. Acuma sunt trimis la alt 
spital, de convalescenţi, în Botoşani. Aştept aici să treacă o 
sanie, să m-agăţ şi eu. 

— Şi unde ai fost rănit? 

— Am fost rănit în cinci locuri, domnule locotenent. 

— Ai cinci răni? 

— Cinci. 

— Cum aşa? 


Faţa deodată i se rumeni uşor şi ochii îi scânteiară. Îi dădui 
o ţigară. Şi-o aprinse şi începu să-mi povestească. 

— Apoi... eu am luptat la Oituz. Era prin luna lui noiemvrie 
şi era o vreme cum nu se poate mai potrivită. 

— Cu cerul îmbrobodit de nouri şi fără vânt. O vreme 
liniştită de toamnă. 

Toată noaptea săpasem la tranşee. Când veni peste noi 
ziua albă, începurăm a ne învârti ca guzganii prin găurile 
noastre pândind pe duşman. Care cum scotea capul. 

— Pac! Îi trimeteam răvaş dulce pentru lumea cealaltă... 

Cătră prânzişor, începu a bate artileria lor. Bine. 

— Las-o să bată. Noi ne vedem de treburile şi pregătirile 
noastre. 

Se sparge o căldare nu departe de mine, scurmă ţărâna, 
împrăştie fum şi m-ajunge o schijă la braţul stâng. Nu-i 
NIMIC. 

— Pot merge ş-aşa înainte. Bine că-s picioarele sănătoase. 

Dar se sparge încă un obuz cu zgomot grozav şi iar îmi 
umple sufletul de fum şi de putoare. O ţandăra îmi rătează 
vârful urechii. 

— Ce vârful. 

— Observai eu: după cât văd ţi-a luat jumătate... 

— Ce să fac? Zic: de văzut, văd. 

— De mers pot merge... Hai înainte cu toţii! 

Şi pe când artileria noastră începea a trage cu mare 
străşnicie, de râdea inima în noi, văzând ce se petrece la 
inamic. 

— Punem baionetele şi ieşim ca fantasmele din gropile 
noastre... 

Facem un salt; ne oprim într-un întâi adăpost... Foc 
groaznic curgea asupra noastră... Hai mai departe! 

— Ne ridicăm. Un glonte mă plesneşte în picior. Aud: pâc! 
În cizmă. 

— Pot merge? Da. Atunci hai înainte. Pâc! Alt glonte în 
genunchiul stâng. O zgârietură... Înainte! Încă un salt. Şi 
răpăiala de puşti şi mitraliere, şi muget de tun. 


— Şi din urmă veneau ai noştri cu baionetele, ca valurile... 

Încarc şi trag. Petrec un încărcător, două. Rana din 
genunchi începe să mă înţepe. N-are a face. În tranşeele 
nemţeşti observ mişcare înfrigurată şi pregătiri de 
retragere. 

Atunci izbucneşte ura! 

— De la noi - ca tunetul. Şi se prăvălesc şirurile noastre cu 
baionetele sclipind. 

— Inamicul fugea - parcă-l ducea un vânt rău cătră 
pustie... 

Vreau să mă răped şi eu, căci un fior aprig mă fulgera din 
creştet în tălpi. Piciorul mi-a înţepenit însă. O bombă se 
sparge iarăşi în dosul meu la zece paşi şi-mi smulge arma 
din mână, făcându-i bucăţi condacul... 

Ce fac eu fără armă? Încep să strig: măi băieţi, eu nu mă 
mai pot purta, daţi-mi o armă... să le trimit şi eu de aici 
veste despre sănătatea mea... 

Atuncea s-au apropiat de mine brancardierii şi m-au luat 
cu targa. 

Când mă duceau, am băgat de samă că eram plin de 
sânge, care curgea din toate rănile. 

Asta-i... Pe urmă m-au dus la spital... Şi mi-au dat domnii 
ofiţeri carte. 

Scociorându-se într-un buzunar, scoase o carte poştală, pe 
care mi-o întinse cu un zâmbet de mândrie şi vanitate 
copilărească. 

— Poftim, cetiţi aicea. 

Luai cartea; cetii: „Viteazului nostru camarad. 

— Amintire din 10 noiemvrie 1916” - şi dedesubt erau 
iscăliţi un colonel, un maior şi alţi zece ofiţeri. 

Eu citeam. Rănitul dădea din cap, aprobând. 

— Săracii! Murmură el când citii numele ofiţerilor; cine 
ştie câţi au căzut dintre ei! 

Şi rămase cu ochii aţintiţi în gol. 

— Cu gândul la camarazii lui şi la crunta vijelie de la Oituz. 

FÂNTÂNA. 


File însângerale (1917) 

Sublocotenentul A. Stegărescu din regimentul 38 
infanterie povesteşte următoarele: 

Era într-o zi din septemvrie 1916. Ocupam cu plotonul 
meu o tranşee săpată în vârful unui deal care domina 
ţinutul. La poale se înşira, risipit, satul Arabagi. Dincolo, 
altă înălţime c-o sprinceană de pădure la creastă. Acolo era 
inamicul. Între noi şi el satul şi valea: o depărtare între opt 
sute şi o mie de metri. 

Era un început de toamnă dobrogeană, cu soare arzător. 

Îmi aduc aminte că sufeream de o sete grozavă. Mâncarea 
şi băutura ni se aduceau noaptea. Ziua drumul 
aprovizionării era măturat de gloanţe. Acuma de foame nu 
ne plângeam noi: mâncam noaptea ca să ne ţie şi ziua. Dar 
apa. 

— Se mistuia într-o clipă sorbită de atâtea guri arse şi ziua 
parcă simţeam în noi un jăratic nestins. 

Stăteam în adăposturi cu ochii ţintă spre o fântână din 
marginea satului. Acolo era cea mai mare bunătate a vieţii, 
apa, alinătoarea tuturor suferințelor noastre. Dar între ea şi 
noi pândeau gloanţele inamicului, pândea moartea. 

În după amiaza aceea însă nu mai putui răbda. Cu toată 
primejdia, mă hotărâi să încerc pe soldaţii mei. Şi întrebai 
cu glas tare: 

— Ascultaţi, băieţi! Care din voi coboară la fântână? 

Din ascunzătorile lor s-au ridicat în picioare, privindu-mă 
cu hotărâre, doi soldaţi: Andrei Nicolae şi Chiva Voicu. Erau 
oameni tari, îi cunoşteam: puteam să-mi pun credinţa în ei. 
O clipă stătui la îndoială. 

— Ne ducem noi, domnule sublocotenent... rosti Andrei. 

— Vă bizuiţi? 

— Fireşte; altfel nu ne-am duce, domnule sublocotenent. 

— Bine, plecaţi; dar fiţi cu băgare de seamă. 

Au luat câte o găleată de pânză, şi-au trecut armele pe 
după găt şi s-au strecurat cu fereală din şanţuri. 


Tiptil s-au lăsat la vale. Inamicul i-a lăsat să se apropie. Îi 
urmăream cu încordare de sus, şi inima-mi bătea. 

Au ajuns la fântână: scripetele a început a scârţăi deodată 
în tot satul. Şi din gospodăriile pustii, deodată au prins a 
ieşi ş-a alerga spre fântână porcii şi toate orătăniile 
însetoşate. Guiţau, găgăiau, măcăiau, cotcodăceau şi-şi 
cereau partea lor. Cei doi soldaţi turnară întâia găleată în 
jghiab, şi animalele şi păsările dădură năvală de-a valma. 
Cei doi soldaţi râdeau cu bunătate şi le turnară ş-a doua 
găleată de apă. Apoi traseră din fundul fântânii şi provizia 
noastră. 

Când tocmai mă miram în mine de liniştea desăvârşită a 
împrejurimilor. 

— Începură împuşcături înteţite de la inamic spre fântână. 
Un purcel începu a coviţa cu durere. Soldaţii se aruncară 
răpede în dosul ghizdelelor şi începură şi ei a trage spre 
dealul dimpotrivă. Atunci şi de pe dealul nostru începu o 
pârâială grozavă, care umplea de freamăt şi de sunete 
valea. La loviturile duşmanului în jurul fântânei se răscolea 
şi fierbea pulberea. Vieţuitoarele satului fugiseră care- 
ncotro putuseră. 

Deodată soldatul Andrei Nicolae se ridică de la locul lui cu 
linişte; ia în cele două capete ale armei găleţile de pânză, 
ca-ntr-o cobiliţă, aşază pe umăr arma şi porneşte către noi. 

M-a apucat un fel de furie ş-o frică pentru viaţa lui. De sus 
am început să urlu cătră el: Zvârle găleţile! Adăposteşte-te! 
Au să te ucidă, nenorocitule! 

— El părea că n-aude. În juru-i, printre picioare, pulberea 
răscolită arăta locul căderii gloanţelor inamice. El umbla 
lin, în pas cadenţat şi suia nepăsător la deal. 

— Poftim apă rece! Zise el vesel intrând în tranşee. 
Soldatul celălalt, Chiva Voicu, se făcuse şi el nevăzut de la 
fântână. Intrase în sat. După o vreme, când era soarele spre 
asfinţit, îl văd şi pe el ieşind dintre case şi suind spre noi c- 
un stup de miere în braţe. Venea legănându-se ca un urs. 

Bătură şi spre el câteva împuşcături zadarnice. 


Râdea şi acesta: 

— Andrei a adus apă, zise el, punându-mi dinainte 
ştiubeiul; eu, domnule sublocotenent, ţi-am adus dulceţi! 

PAJURA. 

File însângerate (1917) 

Regimentul 57 infanterie lupta pe valea Jiului cătră 
mijlocul lui octomvrie, în poziţiile de la Dobriţa, Rasoviţa şi 
Ursăţei. Cu vrednicie şi cu durere pentru ţară se băteau 
flăcăii Olteniei. Era în acele neuitate zile când bavarezii au 
fost zdrobiţi, risipiţi şi fugăriţi pe toate văile şi măgurile 
munţilor. 

La 12 octomvrie, la amiază, batalionul domnului căpitan 
Bădescu ocupă înălţimea Tufaia, şi lupta începu îndată cu 
un inamic de trei ori mai numeros decât ai noştri. 

Noi ne ţineam bine. 

— Povesteşte sublocotenentul M. Vulpescu; duşmanii 
atacau cu putere. Vedeam în juru-mi soldaţi îndâriţi şi 
aţâţaţi cercându-şi necontenit baionetele. Tunul bubuia ca o 
darabană uriaşă, şi gloanţele piuiau ca nişte gângănii 
deasupra noastră. 

Aveam în plotonul meu soldaţi tari şi neînfricoşaţi. Mă 
puteam bizui pe ei. Îi cercetam cu ochii, îi îmbărbătam; ei 
îmi răspundeau zâmbind, îşi dădeau capetele pe ceafă şi se 
grămădeau asupra armelor împroşcând moartea în liniile 
inamicului. Observ că unul, cel mai bun, Tudor Pecingină, 
lipsea. Întreb pe şeful lui de secţie: 

— Unde-i Pecingină? 

— Trăiţi, domnule sublocotenent, e dus în patrulă cu 
caporalul Mischie. 

— L-ai trimes tu? 

— Domnule sublocotenent, s-a cerut el singur, m-a rugat 
chiar; zicea că el vrea să-şi facă un gust, să ia pipa lui lanoş. 

— Bine. 

Am început a râde, urmărind toată linia de foc care 
scăpăra în nouraşi uşori, răpede risipiţi. 


— Domnule sublocotenent! Domnule sublocotenent! Mă 
strigă deodată sergentul. Vine Pecingină! 

În adevăr din încreţitura unui dâmb, de după nişte tufişuri, 
venea soldatul cu Mischie şi cu patrula. Râdea vesel cu 
toată gura, şi când mă văzu începu să se scarpine sub 
capelă, cum îi era obiceiul. 

— A adus bavarezi! Zise sergentul. 

În adevăr, cei opt oameni mânau în dosul crestei 
şaptesprezece nemți cam uluiţi şi speriaţi. 

— Ce-i, Pecingină? Îl întreb eu pe soldat. 

— Păi, domnule sublocotenent, eu m-am dus cu domnul 
caporal Mischie, după lanoş, să-i iau pipa; da pe drum am 
dat de bavarezi. Ce să fac? Pe dânşii, băieţi! Dă cu puşca, dă 
cu pumnul - mai omorâm, mai fugărim; pe aceştia-i 
prindem şi vi-i aducem plocon, trăiţi domnule 
sublocotenent! 

— Bine, Pecingină, cu tine nu se-ntovărăşeşte românul 
degeaba. Eşti om de ispravă. 

— Am noroc la vânat, domnule sublocotenent, îmi 
răspunde râzând soldatul. N-am dat peste lanoş, mi-a ieşit 
în cale Friţ. Parc-am ştiut. După ce i-am prins, am şi început 
a întreba: Bă! Pe care-l chiamă Friţ? Şi mi-a răspuns unul. 
Uite-l: cel cu capul mare şi cu nasul roş! Nici nu se putea 
sa-l cheme altfel, domnule sublocotenent! 

Soldaţii întorceau capul spre el zâmbind. Asta era 
specialitatea lui Pecingină de la începutul campaniei: 
vânătoarea. Nu era zi lăsată de la Dumnezeu să nu iasă el 
în potici şi ţiitori, cercetând, pândind şi adulmecând pe 
inamic. 

Umbla în primejdie ca peştele în apă şi paserea în văzduh. 

— Eu ştiu c-am să mor, domnule sublocotenent, zicea el cu 
nepăsare; dar vreau să cad cu vrednicie ca un voinic. 
Bunicul meu a fost pandur al Vladimirescului. Pe iarbă 
verde, domnule sublocotenent, şi cu faţa la cer! Să-mi 
îngheţe ochii aţintiţi cătră Dumnezeu! 

Căuta moartea. 


În ziua de 13 octomvrie, după ce am schimbat poziţia de la 
Tufaia, Pecingină nu răspunse la apel. Întreb pe caporalul 
Mischie: 

— Ce s-a făcut Pecingină? Unde-i? 

— La vânătoare, ca de obicei, domnule sublocotenent. A 
plecat la Laleşti cu patru camarazi. Zicea că are o datorie 
cătră lanoş. De-atunci nu s-a mai întors. 

— O fi căzut, mă băiete. 

— O fi căzut, domnule sublocotenent. De două luni îşi bate 
joc de moarte... A înfruntat-o în fiecare clipă. A străpuns 
atâţia duşmani cât nu le mai ştiu sama. Le-a pierdut şi el 
socoteala, i-a lovit unde i-a găsit: în post, în patrulă, în 
şanţurile lor, la un loc, rătăciţi... prăpăd a făcut, domnule 
sublocotenent. Acum i-o fi venit şi lui vremea şi rândul... 

Caporalul Mischie vorbea astfel, însă nici el singur nu 
credea ce spune. Nu credeau nici ceilalţi camarazi. Nu 
credeam nici eu în moartea celui mai vrednic soldat al 
plutonului. 

Dar Pecingină nu veni nici peste noapte. 

În ziua de Sfânta Paraschiva, începurăm lupta de la 
Racoviţa. Şi pe când făceam o recunoaştere la aripa stângă 
a vrăjmaşului cu plotonul. 

— Deodată, într-o vâlcică, la poale de pădure, găsii pe 
Pecingină. 

Căzuse în adevăr. Sta cu spatele pe pat de iarbă şi muşchi, 
cu ochii sticloşi spre albastrul cerului, cu faţa solemnă şi 
severă. Sângele cursese râu din el, prin multe răni şi se 
aşternuse în juru-i ca o pânză de purpur. 

Dar nu era singur. Şase bavarezi zăceau în juru-i. Patru 
erau morţi, fulgeraţi, unul cu capul zdrobit, trei străpunşi 
de baionetă. Doi erau răniţi de moarte, stăteau încovrigaţi, 
gemeau şi nu se mai puteau târi. 

Unul din aceştia îngăima româneşte. El ne-a spus 
trudindu-se, că ei şase au vrut să facă prizonier pe soldatul 
căzut. 


— Dar n-a vrut să se predea. A sărit ca o fiară. Cu o bucată 
de stâncă a zdrobit unuia capul. Cu baioneta şi cu patul 
puştii a doborât şi pe ceilalţi. 

— Aşa om n-am văzut niciodată, zicea rănitul cu trudnic 
glas. L-am lovit, a rămas în picioare. Îi curgea sânge din 
răni. 

— El urla şi se bătea cu noi. Am căzut cu toţii; a căzut şi el, 
dar cel din urmă. 

Soldaţii, în juru-mi, ascultau în tăcere. Multora le erau 
ochii umezi de lacrimi. 

Pecingină îşi dormea somnul din urmă pe iarbă verde, cu 
faţa la cer, aşa cum voise. M-am descoperit. L-am salutat 
fără nici un cuvânt. Apoi, fără să vreau, mi-am ridicat 
privirile în sus, acolo unde părea că se uită şi el. În fundul 
cerului curat, departe, se rotea lin o acvilă regală cu aripile 
întinse. Părea o cruce plutitoare pe undele înălțimilor... 

— Şi încet-încet. 

— Se ridică sus, tot mai sus. 

— Până ce se mistui deodată tainic şi fără de urmă. 

MANDACHE SACAGIUL. 

File însângerate (1917) 

O interesantă povestire a d-lui sublocotenent de rezervă, 
Ţipoaia Vasile din regimentul 9 infanterie. 

Când am plecat de la regiment, aveam fireşte în batalionul 
nostru tot flăcăi unul şi unul: tari în năcaz şi semeţi în faţa 
morţii. O veche prejudecată însă - de multe ori îndreptăţită 
- ne făcea să ne uităm cu oarecare îndoială la câţiva din 
camarazii noştri. 

— Unii erau negustori din acel vechi neam care se zice că 
are o ciudată respingere pentru câni; alţii erau dintr-o 
nobilă viţă, înrudită chiar cu faraonii egipteni, mai cu samă 
prin coloarea pielei... Comandantul nostru căuta să 
întrebuinţeze pe cei din categoria aceasta mai mult la 
servicii în dosul frontului... „Fiecare cu ale lui...” zicea el 
zâmbind. 


Asta ar explica de ce pe Mandache Stan, camarad cam 
brunet, l-a însărcinat să care apă luptătorilor noştri. I-a 
încredinţat o saca mare de zinc pusă pe două roate şi i-a 
dat în primire o iapă blândă şi ascultătoare, care să poarte 
sacaua. Bălana lui Mandache, aşa-i ziceau toţi iepei. 

— Iapa bălană, şi sacagiul în culoarea ceaunului. Amândoi 
se înțelegeau bine şi-şi făceau cu credinţă datoria. 

Am trecut Carpaţii. Camarazii, după ce-şi astâmpărau 
setea la popasuri, începeau cu felurite glume şi împunsături 
împotriva Sacagiului. Ba că apa-i neagră de-o bucată de 
vreme, ba că Bălana pare mai albă de când umblă în 
tovărăşia lui Mandache. 'Ţiganul zâmbea şiret şi avea 
răspunsuri potrivite la toate. 

— Hei, ofta el; apa-i cum a lăsat-o Dumnezeu. 

— Dar se tulbură şi se cătrăneşte când o bea unul ce nu 
ştie să mulţămească pentru o facere de bine! 

— Dar cu Bălana cum merge, Mandache? 

— Merge bine, măi frate-meu... Dac-a vrea Cel-de-Sus, are 
să intre cu sacaua în Pesta şi eu am să merg pe lângă dânsa 
ş-am să mă hlizesc la unguri. 

În sfârşit, veni şi ziua când batalionul nostru primi botezul 
sângelui. 

Mandache avea ordin să stea cu sacaua într-un anume loc, 
îndărăt. Dar lupta se înfierbânta în defileu; s-auzeau 
pocnetele neîntrerupte ale armelor şi mugetul tunului. 
Ţiganul cugetă că în asemenea fierbinţeală e nevoie să-şi 
aline setea fraţii lui c-un strop de apă: şi porni foarte liniştit 
cu sacaua spre linia de luptă. 

— Haide, Bălano, zicea el, să ducem apă la fraţii noştri. 

Bălana, dând din cap, începu a păşi liniştită pe minunata 
şosea care suia ca o panglică curată pe sub coastă. 

— Apă curată şi rece de izvor... urmă Mandache. Păcat că 
n-avem şi nişte chisele de dulceaţă. 

Bălana întorcea capul şi-l privea, ca şi cum voia să-i spuie 
că-i pare şi ei rău de asemenea lipsă, dar n-are ce-i face. 


Cum mergeau aşa cei doi tovarăşi cu sacaua prin defileu, 
în drept cu Turnul-Spart, deodată începe a năbăi cu 
repeziciune o mitralieră. 

— Stăi! Zise Mandache. 

Bălana se opri. Sacagiul îşi aplecă carabina, întoarse 
piedica de siguranţă şi se dădu după saca. De acolo începu 
a cerceta împrejurimile. Era după un bun adăpost. 
Mitraliera nemţească clămpănea şi gloanţe izbeau zincul şi 
ricoşau zbârnâind. 

Bălana căzu. Se zbătu între hulube şi rămase nemişcată. 
Lui Mandache i se făcu negru înaintea ochilor. Crâşnind din 
măsele şi pomenind mulţi sfinţi din calendar, îşi scutură 
capul, îşi holbă din nou privirile - şi descoperi deodată 
mogâldeţe întunecate care se mişcau sus, pe ruine, la 
depărtare de trei sute de paşi. 

Atunci puse lin puşca la ochi. Trase un foc, două, trase tot 
încărcătorul. Peste surpăturile zidului, ca la o comedie, se 
dădu de-a tumba o mogâldeaţă, apoi încă una şi iarăşi una. 
Mitraliera amuţi. Mandache pândea de după saci. Linişte. 

— Atunci, cu mâna pe trăgaci, sacagiul ieşi din adăpost; 
privi cu jale spre Bălana care încremenise pe-o coastă cu 
ochii ei blânzi, sticloşi şi îngheţaţi; - şi, ca scăpat dintr-un 
arc, se repezi spre Turnul-Spart. 

Ajunse în scurt. Acolo găsi, între surpăturile de bolovani, 
trei „bavarezi” morţi şi mitraliera amorţită în poziţie, cu 
banda de cartuşe trase numai pe jumătate. 

Împinse cu piciorul pe inamici în râpă, luă în spate 
mitraliera şi cobori la vale. Când ajunse în şosea. 

— Iată un automobil pufăind şi împrăştiind fum. Mandache 
se opreşte. Se uită. E un automobil de-al nostru. Atunci 
mergem mai departe! 

Da. Dar în automobil e domnul general, care dă poruncă 
de oprire. 

— Stai. Ce-i cu tine, băiete? 

Mandache pune mitraliera jos şi salută scurt. 


— Trăiţi, domnule general, eu soldatul Mandache Stan, 
ducând apă cu sacaua la camarazi am fost bătut de focuri 
de mitraliră, care văzând, m-am pus în poziţie de apărare, 
împuşcând pe inamic şi luându-i mitraliera. 

Atunci domnul general întreabă de amănunte, se uită la 
poziţie. Înţelege cum a fost împrejurarea şi bate pe umăr pe 
oştean. 

— Bravo, Mandache, eşti om vrednic. Mai întâi primeşte 
100 de lei premiu. Al doilea, cincisprezece zile concediu... 

— Trăiţi, domnule general... atât poate răspunde 
Mandache şi rămâne încremenit în faţa domnului general 
ca o stană de piatră. 

După două zile l-am întâlnit pe Mandache la Câineni 
fumând ţigări de lux, cu flori la capelă şi puţintel cam vesel. 
— Tot îs buni şi barbarezii la ceva... Îmi zice el clipind din 

ochi. Şi pe obrazu-i de abanos se ivi zâmbetu-i şiret. 

— De ce, Mandache? Pentru că te-ai făcut cu concediu şi 
țigări? 

— Aş! Nu! Am mai fumat eu şi altă dată ţigări „dinte-club”. 
Dar acuma s-a văzut că suntem şi noi buni să ne luptăm în 
linia întâia... 

Căci şi noi, domnule sublocotenent, ne iubim cu durere 
pământul nostru care ne hrăneşte! 

Mandache şi-a făcut concediul. Când s-a întors, a intrat în 
foc şi a luptat cu o deosebită vrednicie o bucată de vreme. 
Apoi, într-o luptă fierbinte, pe când întrebuința patul puştei 
împotriva barbarezilor lui, a căzut rănit ca un viteaz. 

De-atunci l-am pierdut din vedere. 

PLANUL LUI DULHAN. 

Frunze-n furtună (1920) 

Era cătră mijlocul lui noiemvrie. 

— În zilele cele cumplite când năboiau duşmanii ca apele 
prin toate strâmtorile munţilor. Şi mă aflam cu regimentul 
50 de infanterie pe lângă Dragoslave, într-un loc căruia îi 
zice Valea Cârstei. Acolo erau pripoarele arse de brume şi 
cruşite de sânge. Se băteau oamenii în pustietăţi, sub colții 


muntelui Pietrosul. Pe poteci pe care nu le călcaseră din 
veacuri bătrâne decât ciobanii cu căciuli de oaie, se arătase 
„limbă străină”, cum ziceau năcăjiţii noştri soldaţi. Şi 
tunurile treziseră vechile singurătăţi; le ţineau deştepte zi 
şi noapte, într-o bubuire înfricoşată, al cărei profund fior 
trecea din stâncă în mine. 

— Când îmi plecam fruntea istovită de vegheri şi trude pe 
aspra cremene... 

Eram cu compania mea îngropat în coborâşul văii. 
Troieneau vânturile de toamnă peste noi frunzarele c-un 
foşnet de mâhnire. Şi pâclele de sară parcă intrau şi-n 
sufletele noastre: căci viaţa ce-o ducem, între cer şi râpă, 
între necunoscuturi, între ţiuiturile gloanţelor, sub 
zvâcnirea necontenită a tunului, era mai mult o nelinişte 
înfrigurată. 

Şi eu şi trupa, de săptămâni nu ne dezbrăcasem. Din 
trecutul cel fericit, moale şi îmbielşugat, ieşisem deodată 
violent şi pentru totdeauna. Căzuseni parcă într-un infern al 
trudei fără somn. 

Duşmanii erau foarte aproape, între zimţii suri ai 
muntelui. Apăruseră într-o dimineaţă rece, într-o bruscă 
învălmăşire de granate şi focuri de armă, şi se tupilaseră în 
vecinătate. 

Îi vedeam: erau oameni blonzi, cu ochii trişti, nedumeriţi 
parcă de furtuna care-i smulsese de la căminuri şi-i 
îmbulzise în aceste pustii depărtări. Ca ascultând de 
impulsiuni mecanice, se mişcau spre noi, se zbăteau în 
descărcările armelor şi mitralierelor, şi se prăbuşeau 
îndărăt când chinuiţii noştri oameni ieşeau cu baionetele. 

— Contraatacând cu mohorâtă mânie. 

După crude jertfe, se lipiră de stâncă istoviţi, aşteptând 
alte valuri, din urmă. Trudiţi, vegheam şi noi, observându-i, 
în zilele acelea de răpciune, scurte şi de coloarea brumei. 
Vegheam şi-n lungul nopţilor reci: patrulele se şupureau ca 
sălbătăciunile, necontenit, dincolo de şanţuri. 


Oamenii noştri simțeau cu disperare că în curând vom fi 
covârşiţi. Ş-atunci îndârjirea îi purta spre lovituri de 
îndrăzneală. Împingeau recunoaşterile de noapte până în 
şanţurile nemților şi uneori lăsau să cadă în sfaturile lor 
granate, care clipeau aprig, izbucneau şi umpleau 
prăpăstiile de un fel de muget fioros. După asemenea 
isprăvi împuşcăturile pârâiau toată noaptea şi tunurile cele 
mari începeau lătrături fantastice de dihănii nevăzute şi 
enorme ascunse în cotloanele munţilor. 

Între oamenii aceştia mâhniţi şi îndrăzneţi aveam acolo pe 
unul - Dulhan. Era un soldat prost, lat în umeri, cu ochii 
blajini, cu obrazul ars de soare. Vorbea încet, umbla moale, 
bălăbănindu-şi mânile mari. 

— Nişte labe bătătorite şi negre, cu degetele noduroase. 

Toată ziua sta ticnit fumându-şi capetele de ţigară, într-o 
cugetare adâncă. Sara, mânile-i uriaşe începeau să se 
frământe în juru-i, ca nişte gângănii străine de el... Îl 
întrebai într-un rând: 

— Ce tot te foieşti? Ce cauţi întruna, Dulhan? 

El îmi răspunse, cu ochii înainte, ţintă, spre „limbile 
străine”: 

— Mă uit la dânşii, domnule locotenent, şi le pregătesc o 
leacă de nuntă pe la noapte... 

Între noi şi nemți se ridica o colibă mare de scânduri. 

— O odaie, cum îi spuneau oamenii din văi. Din ascunzişul 
ei deseori clămpănea spre noi cu răutate şi îndârjire o 
mitralieră. Patrulele de noapte încercaseră atacuri mute 
asupra odăii; nu izbutiseră însă să facă vreo ispravă. 
Nopțile erau oarbe, locurile priporoase, căpcăni pândeau la 
fiecare pas: drumul spre odaie era un fel de cale a morţii. 

— Domnule locotenent, îmi zise Dulhan, tot stau eu şi mă 
chitesc cum am face cu căţeaua ceea a neamţului. Fel şi 
chip mă gândesc. Mitralira ceea îi aşezată pe cale 
neîntoarsă. Cum să fac s-o prindem? 

— Dulhan, îi zic eu; cu puţintel curaj toate se pot face. 


— Coraj este, domnule locotenent, îmi răspunse soldatul 
cu vocea-i groasă; dar aicea se vede treaba că trebuie ş-o 
leacă de glagori. Au pornit împotriva ei, domnule 
locotenent, mulţi oameni de la noi: ş-au lăsat acolo capetele. 
Acu o săptămână s-a dus şi dus a fost domnu sergent 
Danţuş. Era om viteaz, domnule locotenent. Păcat de 
dânsul! Eu, ce-aş putea face, la asta mă gândesc. Planuri n- 
am. Da' poate m-or lumina într-o noapte Dumnezeu şi 
Maica Domnului! 

Cu mânile-i bătătorite tot mângâia şi rânduia lângă eltrei 
granate mari, lungăreţe. 

— Dulban, fii cuminite şi bagă de samă... Îi zisei eu cu 
prietinie, părăsindu-l. 

El se ghemui în şanţ, cu fruntea încreţită şi cu ochii 
aţintiţi, cu obişnuita-i înfăţişare amărâtă. 

Noaptea se scurse cu tresăririle obişnuite, cu focuri de 
armă şi cu bătăi spărioase de tun. În zori, amorţit de frig şi 
nesomn, tocmai mă pregăteam să fac obişnuita inspecţie pe 
linia santinelelor, când zării pe Dulhan lângă postul de 
comandă. 

— Ce-i Dulhan? De unde vii? 

— Domnule locotenent, vorbi el amărât; am cercat, dar 
degeaba! Dacă n-am eu carte, aşa ca un domn ofiţer, să mă 
uit pe hartă şi să fac un plan... laca, mi-am pierdut noaptea 
degeaba. Aşa mă chinuiesc de-o mulţime de vreme. Mergeţi 
pe linie, domnule locotenent? 

— Da. 

— Merg şi eu cu dumneavoastră. 

— Bine, Dulhan, haidem. 

— Da, domnule locotenent. În astă dimineaţă, urmă el, a 
dăruit Cel-de-sus o pâclă aşa de deasă, că-şi dă neamţul cu 
degetele-n ochi. Aşa-i de deasă că poţi s-o tai cu baineta... 
Astănoapte, străluceau stelele ca lumânările. De asta n-am 
putut face nimica. Acu mi se pare că s-ar putea face ceva, 
dar ştiu eu ce? Dacă nici acu nu m-apropii de odaie, apoi 
mai bine mă făcea maica un mânz şi mă mânca un lup! 


Pe când el încă vorbea stăpânit, pornirăm cu luare-aminte 
în lungul liniei. Dulhan se ţinea la stânga mea, spre inamic, 
cu puşca sub braţ. Nu vedeam nimic. Străjile răsăreau 
deodată înainte-ne, ca din pământ. 

— Uite, domnule locotenent, îmi şopti deodată Dulhan; aici 
este un brăduţ rupt. Pe-aici am trecut noi, drept azi e 
săptămâna, cu domnu sergent Danţuş, la odaie. El râdea şi 
spunea câte-o drăcie. Câţi nemți şi unguri călcase el 
domnule locotenent, să am eu atâtea oi, aş fi om de samă, 
domnule locotenent, şi m-aş alege dipotat... Dar i-a fost 
scris să-l muşte şi pe el căţeaua. Nu s-a mai întors. 
Totdeauna viaţa noastră-i în mâna lui Dumnezeu. Nu-i aşa, 
domnule locotenent? 

— Aşa-i, Dulhan. 

— De aceea şi eu, domnule locotenent, umblu prin războiul 
ista fără teamă. Cum mi-i scris. Sărac, amărât şi trudit, pot 
cădea oricând subt o tufă. Cine să-ntrebe de mine? Unde-i 
Dulhan? Nu mai este Dulhan. Trec ceilalţi şi el rămâne. Pot 
să pier oricând şi la mine-n sat, în Vrancea, poate n-ajunge 
nici numele. Dar dacă Dumnezeu vrea să-mi mai văd 
nevasta şi copiii şi să mă-ntorc la sărăcia mea, nu se prinde 
glonţul de mine, domnule locotenent, cum nu se prinde 
nuca de părete. Pân' ce-a zice Dumnezeu destul, trebuie să 
năcăjim şi să ne facem datoria! 

Vorbind aşa încet, prin pâcla deasă a zorilor, soldatul coti, 
se depărta de mine şi se îndreptă cu linişte spre odaie. 

Deodată se opri şi păru a asculta, atent. Mai făcu vreo 
câţiva paşi, iar se opri ascultând; apoi se întoarse cătră 
mine. 

— Domnule locotenent, îmi şopti el, întinzându-se spre 
mine, cu mâna pâlnie la gură; sunt nemți la odaie. Îi aud 
cum desprind scânduri. Rebegesc, săracii, şi le trebuie foc. 

Îndată, în adevăr, se auziră desluşit pârâituri de scânduri 
rupte şi desprinse. Oameni, dindărătul meu, din şanţuri, se 
ridicaseră pe creste şi se apropiau. Zgomotele din pâclă 
parcă-i aţâţau şi-i îndemnau într-acolo. 


— Trăâiţi, domnule locotenent, şopti repede Dulhan, 
dumneavoastră aţi ieşit fără armă. Luaţi-o pe a mea. 

Îmi întinse arma. Şi pe când eu stam încă la îndoială, el 
trecu repede spre zgomotele înteţite. 

— Ne trebuieşte un prizonier, Dulhan, strigai eu înăbuşit. 
EI îmi făcu semn de linişte cu mâna, şi se întoarse atent 
spre odaia nevăzută. 

— Nu ştiu cu ce plan să-i iau... mormăi el şi se scărpină 
năcăjit la ceafă. Soldaţii trecuţi peste creste se ţineau în 
dosul lui. 

Deodată o suflare de vânt rece veni din văgăunile munţilor. 
Ca la o comandă, perdeaua de negură se dădu la o parte de 
peste coliba de scânduri. Soldaţii duşmani, dezarmaţi, 
rămaseră parcă în aer. Lepădară scândurile; braţele le 
căzură. Priveau cum pâcla luneca, cum descopere pe 
Dulhan şi pe tovarăşii lui. 

Cu capetele aplecate înainte, cu ochii holbaţi, priveau 
spărioşi şi nehotărâţi. Dulhan, care era ca totdeauna chinuit 
de ideea unui plan. 

— Tresărind, puse mâna la geantă şi trase pânea. 

— Măi Iohan! Strigă el c-un fel de prietinie; iaca o pâne, 
măi lohan! Lucru rar în ţara voastră. Na pâne, măi! 

Şi hotărât, trecu spre nemți cu pânea întinsă. Străinii 
şovăiau încă. Dar la vederea oşteanului singur şi dezarmat, 
se hotărâră pripit. Se repeziră ferindu-şi unul altuia 
braţele. Din cei zece care erau la colibă, doi ajunseră întâi 
la Dulhan şi-i răpiră pânea din mână, parc-ar fi încleştat-o 
cu ghiarele. Când se întoarseră aceştia, ceilalţi îi primiră 
între piepturi, şi mâni multe începură a se zbate, aproape 
cu duşmănie, în jurul pânii lui Dulhan. 

În sfârşit, din pânea îmbucătăţită începură a muşca hulpav 
cu toţii, întorcând peste umăr zâmbete largi şi prietineşti 
cătră Dulhan. Unii se scotoceau prin buzunări şi scoteau 
ţigări. 

— Făcând şi ei la rândul lor semne spre noi: 

— Cigaretten! Cigaretten! 


Dulhan, deodată, sprinten, păşi spre ţigări. Le primi, 
râzând, apoi prinse a frământa cu limba, răsunător, o vorbă 
străină: 

— Faer! Faer! Şi adăogi româneşte: Scoateţi, bre, careva o 
drăcie cu benzin... 

Şi făcea semne, ca şi cum ar fi scăpărat. 

În acelaşi timp, aplecându-se fulgerător printr-o spărtură 
a colibei, apucă ceva şi trase cu hotărâre. Avea mişcări 
rupte, grabnice şi sigure. Scoase mitraliera şi o împinse 
cătră ceilalţi oameni, care se apropiau şovăitori. 

Dar nemţii isprăviseră de înghiţit bucăţile de pâne. Cei 
care scoaseră „drăciile cu benzin” le cufundară repede 
înapoi în buzunare, şi, îndemnându-se cu strigăte scurte şi 
guturale, se năpustiră la Dulhan. 

Mitraliera făcuse picioare. lar Dulhan rămăsese singur, 
învălmăşit. Eu, de la locul meu, puşca n-o puteam 
întrebuința. Îmi socoteam soldatul pierdut. Îi strigai 
aproape fără voie: 

— Nu te lăsa, Dulhan! 

— Da' nu mă las eu, domnule locotenent, îmi răspunse el 
foarte natural, îndesându-şi c-o mişcare bruscă pe ceafă 
căciula de oaie. Şi dintrodată, tresărind năprasnic din 
liniştea lui, se scutură de cei care-l atinseră şi începu a-i lovi 
cu pumnii lui uriaşi. 

Fiecare lovitură dărâma. Era o privelişte comică, în circul 
de negură. Unii, loviți după cap, îngenuncheau. Alţii, 
năvălind din nou, se prăvăleau în dreapta şi-n stânga lui, 
loviți când cu umărul stâng, când cu cotul drept. Şi mânile-i 
negre aveau mişcări fantastice. 

— Parcă erau nişte ghioage cu rădăcinile răşchirate. 
Năvălitorii rămaseră zvârliţi îndărăt ca nişte lucruri 
netrebnice. Scuturându-se şi mârâind ca un zăvod, Dulhan 
se trase pe potecă, spre mine. 

Cei căzuţi în tină se ridicau într-o rână şi priveau după el 
cu spaimă şi cu mirare. Cu larmă, alţii se năpustiră spre 
şanţurile lor, intrară în ceaţă; şi îndată izbucniră 


împuşcături. Gloanţe ţiuiră în juru-ne, pe când Dulhan mă 
împingea rânjind la adăpost, printre cei care târâiau 
gâfâind mitraliera. 

Pregătindu-şi o ţigară din cele dăruite, soldatul îmi zise cu 
oarecare mândrie, făcând cu ochiul spre „limbile străine”: 
— Ei cred c-aşa merge: tot cu puşca şi cu şurubării. Acu 

văd că trânta dreaptă-i mai bună, că-i pe dreptate! 

Deodată păru a înţelege că toată afacerea asta a fost un 
plan de război, şi se aşeză întunecat şi serios la locul lui. 

— Mi-a venit aşa dintrodată, domnule locotenent, grăi el 
zâmbitor. Aşa a vrut Dumnezeu să le iau catolnicilor 
căţeaua! 

Cu ochii pe mânile-i bătătorite, tăcu neputând să mai deie 
nici o lămurire. 

ORDONANȚA. 

Frunze-n furtună (1920) 

În valea Uzului, într-un rând, în zori-de-ziuă, mă 
pregăteam de atac cu compania. 

Eram pe-o vreme posomorâtă de toamnă, în zilele acelea 
când ne istoveam pe graniţă stând bulziş pretutindeni în 
bătaia puhoiului. 

Ne aveam săpate adăposturile pe-o costişă ponorâtă, 
lângă o poiană. În vale scânteia un fir argintiu de apă şi 
dincolo stătea Ungurul în vizunii. Toată ziua bătea din două 
mitraliere, de-mi era lehamite. Parcă ieşeau la sfadă două 
muieri rele. Din când în când s-amesteca ş-un tun de 
dincolo de dealul lor, c-o bubuire adâncă şi surdă. Cum îl 
auzeau, mitralierele porneau mai hărţăgoase. Răspundea 
una subţire şi iute de la noi. Şi câteodată porneau şi puştile 
de pretutindeni ca o pârâire neîntreruptă de vreascuri, şi 
răspundeau strigătele sălbatice ale oamenilor, cu prelungi 
ecouri în văi. 

Zile după nopţi şi nopţi după zile petreceam aşa. Fagii îşi 
troieniseră frunza şi prin cetina neagră trecea vântul de 
toamnă ca o susurare de ape fără hodină. Prin poiana 
pustie, câteodată, când lucea slab luna şi era linişte, 


treceau cerbi, alinaţi o clipă de spaima care cuprinsese 
împărăţia lor. Păreau siluete fantastice, mărite de ceața 
uşoară... De obicei, nopţile erau negre şi ungurii veneau la 
atac prin întuneric... Era o larmă, o nebunie de focuri de 
armă şi de explozii de granate. 

— O încordare aprigă în necunoscut, în beznă... Oamenii 
singuri atuncea, totdeauna trezi şi obişnuiţi cu noaptea, 
ieşeau la baionetă şi zvârleau îndărăt umbrele acelea de 
groază. 

Aşa de zece zile petreceam încordat şi frământat. Rareori 
puteam aţipi la postul meu, în capul oaselor, rezemându-mi 
fruntea pe braţul stâng, cu dreapta pe carabină. 

Şi într-un rând, în zori, mă pregăteam să ies iar, cu 
oamenii mei, spre stânga ungurilor. În vale, asupra 
pârăului, se ridicase peste noapte o punte lăptoasă. 

Cu harta pe genunchi, sfătuiam încet cu sublocotenentul 
meu. Sergenţii în picioare, în jur, ascultau. Era un fel de 
solemnitate tainică şi cenuşie. 

Tocmai isprăvisem, când ordonanța mea, domnu Iordache, 
îşi făcu loc cu umărul şi-mi înfăţişă ceaiul. Eu cuprinsei 
teica. 

— Şi el nu lipsi să-mi atragă luarea-aminte obişnuită cu 
glasu-i protector: 

— E fierbinte, domnule locotenent! 

Apoi, nalt, slab şi mustăcios cum era, se uită de sus la 
mine, atent, şi dădu din cap c-un fel de grijă. Îl întrebai: 

— Ce te uiţi aşa lung la mine, domnule Iordache? 

— Mă uit, domnule locotenent, îmi răspunse el părinteşte; 
căci nu te-ai ras tocmai de la Vinerea Mare: de zece zile! 

— Ei, ce să-i faci, domnule Iordache? Aşa vine 
împrejurarea. N-avem vreme! 

Sergenţi se uitară unul la altul zâmbind. Mai auziseră şi ei 
asemenea dezbateri între mine şi-ntre „moşneagul” meu: 
căci lordache Păun era leat vechi din rezervă. 

— Ştiu eu, domnule locotenent, vorbi Iordache serios; dar 
omului bărbierit îi şade mai frumos. Pare mai tânăr. 


— Peseme ai înţeles, domnule Iordache, că mergem la bal. 

— Am înţeles, domnule locotenent. Am eu aşa idee că 
trebuie să fii cu grijă, hrănit şi curat: c-apoi atuncea te 
ocoleşte! 

Ştiam acuma că Iordache Păun, dădaca mea, avea părerea 
că acea tainică, teribilă şi nevăzută Moarte, pe care n-o 
numeam nimeni, dar la care toţi ne gândeam. 

— Are predilecţii ascunse şi protejează cu hotărâre anume 
oameni, în furtuna care ne purta ca pe frunze de toamnă... 
Bărbieritul meu, indispensabil după părerea lui, venea 
deseori în dezbatere, şi cam în acelaşi chip... Alăturea cu 
asemenea grijă ordonanța mea nu uita şi pe celelalte, 
pentru el tot aşa de importante. Printr-însele el aşezase 
asupra mea o adevărată epitropie. Îmi ţinea nu numai 
socoteala rufelor, ci şi a mâncării, şi a banilor. Ţinea să mă 
convingă să nu fumez decât cincisprezece ţigări pe zi. 
Mormăia îngrijorat când jucam pocher, într-un ceas de 
răgaz. Îmi dovedea că la război omul trebuie să mănânce 
mult şi să bea bine, şi-mi punea totdeauna înainte un 
praznic întreg. Mă privighea totdeauna de aproape cu ochii 
lui negri, cu obrazul serios pe care stăteau zbârlite ca de 
vânt două mustăţi groase şi ţăpoase de coloarea mătasei 
uscate de porumb. 

— Trebuie să te razi! Hotări el cu gravitate. 

— Bine, îi răspunsei eu. Întâi să ne facem datoria şi pe 
urmă ne bărbierim. Acuma nu mai este vreme! 

El dădu din cap cu îndoială. Totuşi se resemnă. Întrebă: 

— Atuncea pe la ce ceas? 

— Apoi poate pe la nouă să fim gata, domnule Iordache. 

— Am înţeles! Încheie el cu linişte. 

Pe urmă, înălţând fruntea, se uită la pâcla munţilor şi la 
nourii din urmă, de pe ţară. Clătină iar din cap. Mai avea 
ceva de spus: 

— Are să ploaie, domnule locotenent. Să-ţi aduc pelerina. 

Fără să aştepte hotărârea mea, se întoarse în loc, 
coborând în moşiroaiele noastre întortochiate. Iar eu, încă o 


dată, lămurii celor din juru-mi ordinele. 

Când sergenţii, solemni, cu ochii întunecaţi de umbra 
ceasului de primejdie, trecură la unităţi. 

— Ridicai ochii şi privii mişcat pe mititelul şi sprintenul 
meu sublocotenent. Îi strânsei mâna. 

— Ne sărutarăm de despărţire. Ca totdeauna în faţa 
atacului, un bolnav sentiment de jertfă, de dragoste 
nemărginită pentru Moldova noastră, îmi umplea pieptul ca 
un zăgaz de lacrimi abia stăpânit. Aşteptai un scurt răstimp 
pe gânduri, clădind cu imaginaţia episoade fierbinţi, în care 
mă urmăream cu inima bătând pe mine însumi. Apoi, când 
vântul zorilor începu a mâna pâcla peste capetele 
oamenilor mei tăcuţi, mă ridicai şi dădui semnalul. 

Pe nesimţite ieşirăm din adăposturi. 

În văile noastre era linişte. Numai de pe alte meleaguri, de 
departe, ca de sub pământ, vibrau tunete. 

La pârăul din vale, între tufari, cercetaşii noştri dădură 
peste o patrulă de honvezi. Un foc de armă rupse tăcerea. 
Îndată simţii înspre şanţurile inamice mişcare. Cum nu 
eram departe, dădui semn de grabnică înaintare. 

— Şi toată compania izbucni într-o larmă grozavă. 

Eram încă în perioada când făceam războiul naiv, cu 
asalturi cinstite, îndârjite şi eroice. Urcam stâncile în ploaia 
de gloanţe, ne opream scurte răstimpuri, şi iar porneam cu 
sunet. 

Pâcla începu să se risipească. Cele două mitraliere 
prinseră a clămpăni. 

Din nourii vineţi de la răsărit pornea a cerne ploaie. Îmi 
aduc aminte că primele picături le simţii pe fruntea 
fierbinte când tocmai priveam spre sublocotenentul 
lonaşcu, băiatul meu cel mititel, cum, căţărat între muchi 
de stânci, cu plotonul după el, lua o poziţie prielnică în 
contra ungurilor. 

Îndată, ca prin farmec, simţii pe cei din faţa mea slăbind. 
Instinctiv oamenii mei aplecară baioneta şi zvâcniră într-un 
ultim avânt. Văzui căzând în jurul meu: unul, trei, cinci. 


Cădeau scurt, răsucindu-se în loc. Ceilalţi, cu buzele 
întredeschise, cu ochii mari, se duceau suflând pripit şi 
furtunos... 

Ca într-un vis roşu, îmi bătea în auz furioasă clămpăneala 
mitralierelor. Nu mai eram stăpân pe mine; eram purtat 
înainte printre ţiuituri şi zvâcnituri stranii. Printre 
zigzagurile, căderile şi salturile oamenilor mei, printre 
buturugi, peste bolovani, prin gropi de obuze, treceam ca 
furat de o putere străină. Ţipete, urale, pârâiri de armă, 
bătaia tunului. Ca o vedenie îmi tremură pe dinainte 
privelişti. 

— Până ce, gâfâind, mă oprii la şanţurile inamicului. 

— Fug! l-am răpus! Strigau sergenţii. 

În juru-mi oamenii îşi scoteau din cap capelele şi se 
ştergeau de sudoare. Sublocotenentul, aproape, se uita la 
mine râzând şi trăgea spasmodic dintr-o ţigară. Iar din 
nouri ploua tot mai des şi mai rece. 

— Au să se întoarcă! Observă apoi ofiţerul, zvârlind ţigara 
şi venind cătră mine. 

În adevăr, honvezii încercau să se întoarcă, cu ajutoare; 
dar ei nu ne mai puteau surprinde, cum îi surprinsesem noi. 

Începu o luptă de împuşcături îndelungi. Tunurile se 
întărâtară peste culme şi obuze începură a se sparge în 
apropierea noastră. Oamenii trăgeau din adăposturi cu 
linişte şi prindeau să întoarcă şanţul. Trimesei agenţi de 
legătură spre companiile din dreapta şi din stânga şi la 
artileria noastră. Apoi mă apucai să-mi scriu raportul căâtră 
batalion. 

Atunci simţii lângă mine silueta naltă a lui Iordache şi-i 
auzii glasul liniştit. 

— Trăiţi, domnule locotenent, plouă. E greu de scris. 
Aşezaţi-vă întâi bine pelerina pe umeri. 

— Da' ce, domnule Iordache? Mi-ai adus pelerina? 

— Am adus-o; de ce să n-o aduc? 

— Te-ai ţinut după noi? 

— M-am ţinut. Am adus şi briciul, ca să te bărbiereşti. 


— Cum se poate? 

— Apoi aşa ne-a fost vorba. Nu te-ai ras de zece zile: de la 
Vinerea Mare. 

— Vra să zică, tu umblai printre gloanţe, după noi. 

— Umblam, de ce să nu umblu? Era opt ceasuri jumătate. 
Ştii, când eşti cu toţii, la iureş, e altfel... Aşa, umblam singur 
şi auzeam ţiuind gloanţele ca albinele şi-mi pocneau 
deasupra capului şcrapnele... Se făcuse inima-n mine cât un 
purice. 

— Vra să zică ţi-a fost frică? Întreb eu mirat. 

— Se-nţelege că mi-a fost frică. Da' vedeam că plouă şi 
trebuia să-ţi aduc pelerina. Pe urmă mă gândeam că, după 
ce se mântuie toată daravela, la ceasul nouă, trebuie să mă 
înfăţişez aici cu briciul, că mai mult de zece zile nu te pot 
suferi nebărbierit. Da' de frică mi-a fost frică, ce să zic? 

— "Te temi de moarte, domnu lordache? 

Ordonanţa mă privi lung cu ochii lui gânditori. 

Îmi răspunse: 

— Nu, asta nu. De ce să mă tem de moarte? Mai mult 
decât o viaţă nu sunt dator. 

— Aşa-i, dar te gândeai la nevastă şi la cei patru copii. 

— Da, mă gândeam. Uite briciul şi soponul, adăogă el cu 
blândeţă, c-un fel de condescendenţă cătră un frate mai 
mic, care nu înţelege toate câte sunt pă lumea asta. Te aşezi 
colea, pui oglingioara într-o cotruţă, ca să n-o spargă vreun 
glonte, şi te bărbiereşti frumos. Eu mă duc să chibzuiesc ce 
mâncăm pe ziua de azi! 

Soldaţii din preajmă ascultau convorbirea asta fără să 
zâmbească. lar domnu lordache, serios, ieşi din adăpost 
prin ploaie, printre explozii de obuze, şi porni la afacerile 
lui cu linişte. 

Nu ştiu de ce de-atunci, după mărturisirea lui simplă, până 
ce-a căzut sfârticat de un obuz în Poiana Linului, am simţit 
în faţa ochilor lui adânci oarecare încurcătură. Noi avem se 
vede despre eroism păreri pe care omul meu nu le cunoştea 
deloc. 


OTRAVA. 

Frunze-n furtună (1920) 

Soldatul Ţipa Gheorghe sta înaintea noastră şi ne aţintea 
cu ochi rotunzi, negri, înţepaţi de două ace de lumină. Era o 
arătare: un trup uscat şi istovit, în zdrenţele uniformei. 
Obrazul negru şi dureros era ars de vânturi, geruri şi 
suferinţi. În glasul lui trudit parcă gemea un accent de 
îndârjire şi de ură. Toată strălucirea primăverii, care vibra 
în juru-ne cu miresme de flori, freamăt de frunzare şi 
lumină de aur, trecea peste el ca peste o stană de piatră: 
ochiul lui 'Ţipa privea numai înlăuntru şi-n trecut, la crunta 
lui durere. 

Abia căzuse din depărtate locuri, între şanţurile şi vizuniile 
noastre, în faţa liniilor nevăzute ale duşmanului, într-o zi 
prin excepţie, liniştită şi moartă. Blândeţa lui april ne 
umplea tuturor sufletele ca de un abur de melancolie şi de 
doruri nedesluşite. În răgazul acesta de-o clipă al 
chinuitelor noastre ceasuri, soldatul fantomatic sosit din 
teritoriul ocupat părea un sol al mustrării şi al crudei 
aduceri aminte. 

— Cum am scăpat din linia lor, prin mlaştinile Dunării, nu 
m-am mai oprit pân-aici. Eu pot să zic aşa, domnule maior, 
că vin de pe ailaltă lume... 

— Tu eşti dintre prizonierii căzuţi astă toamnă? 

— Da, trăiţi, domnule maior. 

— Eu am căzut pe Argeş. Şi de-atuncea nu mai am răgaz şi 
odihnă... 

Ne privirăm în tăcere. Ochii celor cu familii rămase dincolo 
erau umezi. Chinuitor, ca o înţepătură în inimă, tresări în 
mine amintirea tragicei noastre retrageri, vâltoarea sură a 
disperării ş-a morţii... 

— Trăiţi, domnule maior, începu a povesti întunecat 
soldatul; noi ne băteam zi şi noapte pe Argeş. Nu ne 
schimba nimeni, nu ne sprijinea nimeni, mâncare n-aveam. 
Ne băteam cu toate liftele. 


— Şi tot la bainetă... Aşa vorbeam noi în de noi că să ne 
batem până ce murim. Atuncea s-a prăpădit săracu 
regimentu nostru. Au murit domnii ofiţeri. Pe mine şi pe alţii 
ne-au prins. Am zvârlit arma şi m-am pus gâfâind la 
pământ. Nu vedeam nimic şi nu mai puteam de trudă. 

Nici nu ştiu cât am stat aşa. Ştiu numai că băteau tunurile 
necontenit. Într-o vreme, m-au luat şi m-au dus. Era o zi 
urâtă, cu ploaie de toamnă. Am mers pe o şosea; pe urmă 
m-au băgat într-un canton. Acolo erau ofiţeri de-ai lor. Erau 
bulgari: i-am cunoscut. 

Se uită unul ţintă la mine şi grăieşte româneşte: 

— Din ce regiment eşti? 

Îi spun. Se vedea scris şi pe capelă. 

— Unde-i comandantul brigăzii voastre, ş-al diviziei? 

— De unde pot pentru ca să ştiu eu? Nu ştiu! 

— Răspunde, bre. Altfel ştii ce te aşteaptă. Te punem lângă 
zidul cantonului şi te-mpuşcăm. 

— Da, zic, împuşcaţi-mă. Eu nu ştiu treburile oştilor în 
lume. Eu sunt un biet soldat: mi-am făcut datoria; alta nu 
ştiu. De-acum sunt în voia lui Dumnezeu! 

M-au mai întrebat una, alta. Eu nu ştiam nimic. Eram aşa 
de flămând şi de trudit, încât cugetam că mai bine m-ar 
linişti c-un glonte. 

Dac-au văzut ei că sunt prost, m-au lăsat. M-au luat soldaţi 
de-ai lor, bărbogşi, şi m-au dus înapoi, cu alţii de-ai noştri. 

Ne-au dus aşa, ca pe-o turmă. Am răbdat de foame. M-am 
plecat ş-am băut apă din ploaia strânsă în făgaş la marginea 
drumului. Răcneau la mine când nu mai puteam merge, mă 
înţepau cu baineta şi mă ghionteau cu condacul. Mergeam 
aşa şi gemeam în mine cu obidă: parcă-mi era sufletul în 
cătuşe... Şi mă uitam numai pe sub capelă la bărboşii care 
ne duceau... 

A dat Dumnezeu ş-am poposit. Ne-au aruncat de departe, 
în noroi, câte-un codru de pâne uscată. Bine, gândeam; 
sunt prizonier, trebuie să rabd. Rodeam în colții câneşti 
codrul de pâne şi mă uitam în jurul meu. Era un sat mare. 


— Şi ardeau într-o margine casele, şi muierile se boceau, 
cu palmele la tâmple... Rumâni porneau cu carăle cu boi, în 
rechiziţie... Soldaţi de-ai lor umblau de la praguri şi luau ce 
le trebuia... leşeau femei în bătături şi se rugau, cu mânile- 
ntinse. Ei râdeau, vorbeau tare unul la altul, făceau cu 
ochiul şi apucau pe femei de mânică... Văd un om de-al 
nostru, care vine la ei dârz şi se pune pentru muierea lui. 
Atuncea l-au dărâmat la pământ şi l-au bătut cu cizmele. 
Aşa. 

— Mă gândeam. 

— Face soldatu în ţară străină: pradă, ruşinează, ucide... 
Cine-l poate opri? Şi mă uitam eu. 

— Domnule maior, şi tăceam şi mă gândeam la satul meu, 
şi la gospodăria mea, şi înghiţeam venin şi strângeam din 
fălci de simţeam cum îmi scârţâie şi-mi ţiuie oasele 
capului... 

Ne-am ridicat ş-am mers mai departe. Şi iar ne-am oprit... 
Şi tot oaste străină vedeam, câtă frunză-n codru. Şi coloane 
îmbulzite, şi tunuri mari... Şi ţara se dezbrăca şi lepăda tot 
ce-avea, domnule maior. Era inima-n mine neagră şi rea ca 
zgura. Şi mă gândeam întruna şi pândeam cum aş putea eu 
să mă dau într-o parte, prin învălmăşeală. Eu numai pentru 
un gând mai trăiam. Dacă mă prind şi mă omoară, tot atâta 
e... 

Ş-aşa, domnule maior, cum mergeam din loc în loc şi 
făceam popasuri şi iar porneam, şirag lung de prizonieri, a 
vrut Dumnezeu ca să ne fie drumul prin părţi cunoscute, nu 
departe de locul meu... 

Pe asta am înţeles că-i un semn, şi trebuie să îndrăznesc. 
Am închis ochii şi m-am jurat în inima mea. 

Ş-aşa s-a făcut într-o sară, când treceam prin pădurea de 
la Merişor. Acolo este o poiană care se chiamă a Berbecului, 
cu ascunzişuri, cotloane şi râpi foarte bine cunoscute mie. 
Şi când am ajuns în poiană, la izvor, începea să se amestece 
întunecimea cerului cu a pădurii. M-am desprins de convoi, 


m-am dat pe după un fag şi m-am lăsat ca o nălucă într-o 
râpă. 

Au mai cercat şi alţii. Au început împuşcături. Străjile s-au 
răspândit pe urma fugarilor. Eu mergeam pe potecile 
fiarelor, şi, prin întunecime, ţineam drept cătră satul meu, 
ca cerbul cătră izvor. 

Ş-am nemerit, domnule maior, în sat la noi, cătră miez de 
noapte. 

Erau în margine coloane de muniții; caii ronţăiau fân la 
conoveţe; şi zăream santinele prin întunecime... 

Am intrat de-a dreptul prin grădinile oamenilor; am trecut 
prin şanţuri, prin mărăcinişuri şi dracilă. Era ca-n vremea 
nopţilor tinereţii, când băteam potecile dragostei: dar acu 
nu mai aveam inimă-n piept, ci un ghem de spini, domnule 
maior. 

Şi deodată străbat în umbra streşinei, la casa mea. Şi mă 
opresc, fără răsuflet. 

Dumnezeu a orânduit aşa: acuma văd. Când mi s-au 
limpezit privirile, zăresc o umbră la colţul casei. Ş-aud 
scâncind copii... M-apropii, pun mâna. Un trup zvâcneşte, 
un glas stins cearcă să ţipe. Cunosc glasul. Era muierea 
mea. Sta sub peretele casei, cu copiii strânşi de dânsa ca 
lipiturile. 

— Nu striga, Mărie; eu sunt! 

— Vai! Tu eşti, omule? Şopteşte ea şi se ridică tremurând 
în picioare. 

— Ce este? De ce stai cu copiii afară, în umezeală şi frig? 

— Ah! Ce să fie? Catane străine la noi în casă. Ne-au tăiat 
porcul; au risipit făina... 

— Şi pe tine te-au dat afară şi s-au culcat în patul nostru? 

Ea dintrodată a căzut cu fruntea în pieptul meu. 

— Şi parcă era la junghiere aşa gemea. 

— Omoară-mă, Gheorghe! 

— Cum? Ce este? 

— Omoară-mă şi dă-mă la câni! 

— Ce este, femeie? 


— Oh! Nu mă-ntreba, ci ridică-mi viaţa! Atât putea zice. 

Atuncea am înţeles. 

— Căci noi ne aveam însoţiţi din dragoste şi trăisem numai 
zile bune. M-am cutremurat; am zvârlit-o de lângă mine. Ea 
a căzut în tină, ş-a rămas aşa, la pământ, îngenuncheată în 
faţa mea. 

Copiii începuseră a suspina cătră mine: 

— Tu eşti taicâ? 

Mă cunoşteau şi ei şi se cereau în braţe. Mi-am înghiţit 
lacrimile şi nu le-am răspuns. 

În mine se zvârcolea ca un şarpe. Dar simţeam ş-o 
stăpânire, ş-o hotărâre, ca în ceasul cel din urmă al vieţii. 

M-am apropiat uşurel de geam. Am privit în casă. Ardea în 
vatră foc mare şi lumina obrazuri străine. Am numărat şase 
soldaţi. Stăteau pe scaune, descinşi, cu tunicile descheiate. 
Unul, suflecat, frigea într-o ţăpuşă, deasupra jarului, o 
jumătate de porc. 

— Frig din porcul nostru... şopti muierea de după umărul 
meu, din umbră. 

O împinsei în lături, cu cotul: 

— Tu taci din gură! 

Înlăuntru era larmă veselă. 

— Au adus de la cârciumă vin, cu doniţa... vorbi tot femeia. 

O întrebai fără să mă întorc spre ea: 

— Unde-s armele? Nu le văd. 

— Le-au pus în tindă cu toate ale lor. 

Cum am făcut? Nici nu-mi mai dau seama. Am deschis 
tinda. Femeia s-a furişat înlăuntru şi mi-a întins pe rând 
armele. Le-am rezemat de perete, afară. Desfac o curea, leg 
bine şi înţepenesc uşa, mă întorc apoi iar spre femeie: 

— Tu lasă copiii. Adă aici repede paie din şopru. 

A adus ea de mai multe ori, cât putea cuprinde cu braţele. 
Mi le lăsa la picioare şi pleca iar gâfâind. Eu le grămădeam 
la uşă şi sub streşină, la cornurile casei. Pruncul cel mai 
mititel râdea de asemenea petrecere. Ceilalţi aşteptau în 
tăcere, prin întuneric. 


Când am isprăvit, am scăpărat, am aprins un şumuioc ş-am 
pus foc în patru părţi. Am tras de lângă perete armele. Am 
cercat una, dacă-i încărcată. 

Femeia tremura ca varga. Parcă abia acum înţelegea. 

Îi spun: 

— Muiere, ia-ţi copiii. Du-te în lume. Dacă va vrea 
Dumnezeu, o să ne mai întâlnim. 

Ea sta la îndoială. 

— Du-te! l-am strigat eu. Şi ea s-a tras cu copiii în 
întuneric, îngrozită de mânia glasului meu. S-au dus. 

Îi auzeam plângând prin noapte. 

Am stat tăcut lângă tufele de dracilă de-aproape, până ce 
acoperişul de şovar s-a aprins. Atuncea cei din casă au 
simţit. Au năvălit urlând la uşă, s-au întors cu capetele 
zbârlite la ferestre. Când am ridicat arma ş-am tras cel 
dintâi foc, parcă s-a făcut în mine o linişte. Am petrecut un 
încărcător. M-am plecat ş-am luat altă armă. Am tras iar. 
Lumina jarului îi descoperea: glonţul îi găsea prin toate 
ungherele. 

Casa ardea ca un chibrit. Când au năvălit cei de la coloane, 
în flăcări se făcuse pace. Căpriorii şi grinzile se dărâmau 
înălţând spre cer roiuri de stele. Cele din urmă cartuşiere 
rămase în tindă pârâiau stârnind flăcări albastre, care se 
zbăteau ca nişte braţe de fantasme. 

Eu mă trăgeam nesimţit prin tufari. M-am depărtat. M-am 
dus. Asta a fost. 

Ş-apoi am rătăcit zile după zile, săptămâni după 
săptămâni, ca un câne. 

— Flămând şi degerat. Mă opream la o margine de sat, la 
o casă de pădurar. Şi, singur, mă gândeam la casa părinţilor 
arsă, la femeia şi copiii prăpădiţi; şi în inimă îmi picura 
otrava cea de moarte... 

Mi-a venit aşa un alt gând de la Dumnezeu. Să mă duc la 
Moldova, unde înţelesesem că-i oastea noastră. S-aşa am 
umblat cătră răsărit toată iarna, din vizunie în vizunie, 
ferindu-mă ca o sălbătăciune de duşmani. 


De multe ori a fost să mor; dar văd c-am scăpat ş-am 
ajuns. Acuma îmi trebuie bocanci şi puşcă. Şi să mă aşezaţi 
în locul meu, că eu am făcut în inima mea jurământ. De-acu 
am să stau împotriva lor până ce-oi cădea cu fruntea-n 
ţărână. 

Soldatul Ţipa Gheorghe tăcu şi rămase privind cu ochi 
crunt şi neguros zarea asfinţitului. Acolo erau liniile 
nevăzute ale inamicului: peste ele plutea în ziua aceea de 
pace o linişte aurie. 

LA COTA 536 

Frunze-n furtună (1920) 

Într-o zi se înfăţişează la redacţia noastră un oştean de pe 
front. 

— Din locul cel sălbatic, unde urlă tunurile morţii. Om bine 
legat şi sprinten, cu mustață bălaie şi zbârlită, cu obrazul 
ars de spulberul iernii. Priveşte drept, cu ochii cenuşii, 
vorbeşte apăsat şi hotărât. Schiţează gesturi energice cu 
mâni aspre şi bătătorite de lucrător. 

— Eu, în vremea păcii, am fost la Arsenal, lămureşte el. De 
loc sunt din Munţii Apuseni. Mă chiamă Valeriu Suciu şi-s 
nepot al lui Avram Iancu. 

Îl privim cu oarecare neîncredere. El zâmbeşte cu fală. 
Are toate documentele, de asta nu trebuie să se îndoiască 
domnii. lată-i „virtutea militară” pe piept; iată-i foaia din 
care se vede că a sosit într-un concediu de treizeci de zile 
„ca răsplată, pentru fapte de bravură...” lată şi situaţia lui... 
Are patruzeci şi şase de ani... 

— Cum, patruzeci şi şase de ani? Ai dumneata patruzeci şi 
şase de ani? 

— Am, zice el dârz, dar ştiu că nu se cunoaşte. Sunt încă 
tânăr. M-am bătut alături de leaturile cele mai proaspete. 

Da. A intrat voluntar în armata Ţării la începutul 
campaniei. A luptat la Flămânda, la Braşov, la Predeal, la 
Bălării, la Buda-Cornet, în munţii Vrancei, în toate colţurile 
tragice unde vârtejul a năpustit pe copiii nefericitului 
nostru pământ. | s-au umplut ochii de flăcări în noaptea 


aceea fierbinte când sunau pretutindeni, până-n hotare, 
clopotele şi trâmbiţile... 

— Ş-atunci m-am hotărât să-mi pun viaţa pentru neamul 
nostru. 

— Şi te-ai bătut în toate părţile? 

— M-am bătut. Am câştigat cu puşca galoanele de 
subofițer. Eu am făcut multe. Eu sunt aşa, cam într-o parte! 
Şi-şi flutură lângă tâmple degetele răşchirate. 

Într-adevăr, acest moţ are în el ceva bizar şi eroic. Din 
povestirea-i colorată, presărată cu provincialismele 
munţilor lui de naştere, simţesc în el un suflet furtunatic, un 
amestec de vanitate bărbătească şi ură împotriva 
duşmanului vechi. 

El cu Ungurul şi cu Neamţul are o socoteală. El pe aceşti 
duşmani i-a adulmecat din prima zi. I-a pândit cu ochiul, a 
dat în ei cu puşca, i-a urmărit în cotloanele munţilor. El 
pentru asta a trăit, el de asta a fost născut. Toată suferinţa 
bătrânilor din moşi-strămoşi a trecut înveninată în sângele 
lui şi i-a întărit mâna bătătorită şi aspră de lucrător. 

Simţeam, privindu-l şi ascultându-l, o înfiorare stranie. 
Prin dibăcia lui ca conducător de detaşamente, prin 
execuţia hotărâtă şi fulgerătoare, prin imaginaţia diabolică. 

— Parcă ieşea de-a dreptul din veacul al optsprezecelea, 
din sângeroasa pâclă a haiducilor răzbunători. 

Fiind în regimentul 3 C, din Divizia 12-a, în poziţia care se 
chiamă Poiana Nicoară, în Putna, în noaptea de 10 spre 11 
fevruar 1917, a trecut la cota 536 şi „a furat un neamţ din 
post”, aducându-l întreg în liniile noastre „pentru 
informaţii...” 

lată povestirea acestei curioase isprăvi. 

Comandanții noştri, zice moţul, au dat poruncă: Trebuie 
un om viu de la inamic! Era în vremea unor zile moarte, 
când ceilalţi se pregăteau şi abia se aşezau, şi generalii de 
la noi aveau nevoie de „limbă...” 

— Cine izbândeşte s-aducă neamţu, e cinstit şi răsplătit. 
Care se prinde? 


Ce-mi trebuie răsplată? Ştiam eu că asta e treaba mea. 

— Trăâiţi, domnule căpitan, mă duc s-aduc neamţu. Eu sunt 
specialist! 

Căpitanul zâmbeşte: 

— Bine, Valerie, să te duci, dar să nu fie numai din gură. 

— A, îmi pare rău, domnule căpitan... Uite fir alb în 
mustață. Uite 46 de ani. Când spun un cuvânt, trebuie să-l 
împlinesc. Aici e vorba de onoare. Eu dacă n-aduc neamţu, 
nu mai pot trăi, trebuie să mor; poţi pune să mă împuşte, 
domnule căpitan. Numai să-mi daţi voie să-mi aleg eu 
oamenii. Mie-mi trebuie lucru fain, bătut frumos cu 
ciocanul... 

Domnu căpitan n-a avut ce spune; m-a lăsat în voia mea. 

Bine. Mi-am ales oamenii. Mi-am făcut, cum se zice, o 
patrulă tare. Adică mi-am ales nişte feciori voinici şi 
hotărâți. Mie care cârâie şi tuşeşte nu-mi trebuie. Care 
târâie piciorul, să se ducă-n treaba lui. Mie-mi trebuie 
pasere omenească. Mie-mi trebuie om nebun, ca mine. Mie- 
mi trebuie pe viaţă şi pe moarte! 

Ne pregătim iute. Şi cum iese noaptea din codru, trecem 
din ascunzişurile noastre la răţelele de sârmă; şi, de-acolo, 
prin tufe, prin râmături de obuze şi cotloane, cătră bârlogul 
nemților. 

Tăia vânt ascuţit şi opcina muntelui începea să scuture 
nea. Stăm noi la sfat într-un cuptor de râpă şi le spun aşa 
feciorilor: 

— Noi, copii, mergem la Neamţ muţeşte. Mergem prin trei 
locuri, aşa cum o să vă împărţesc. Voi. 

— Cu ochii la mine, şi ascultați de semnul meu. Noi trebuie 
s-ajungem unde trebuie ş-acolo văd eu ce facem. Dinainte 
nu se poate şti niciodată. 

Şi le hotărăsc eu toate; ne facem cruce şi ieşim pe omăt. 
Eu prin mijloc; ceilalţi ca umbre, legaţi cu ochii de mine. 

Aşa trecem prin locuri tari şi ne căţărăm cu baioneta pe- 
un pripor oblu. Mă opream, cercetam, iarăşi porneam. 
Nemţii nu căzuseră de mult acolo, ş-acuma îşi întăreau 


poziţia. M-am atins de linia întâia ş-am ocolit-o. Ne-am 
strecurat ca şerpii într-a doua. Acolo-i mai multă linişte şi 
mai puţină pază. 

Să vedem, ce facem? 

Vântul se umfla în vifor şi aducea cu sunet ţurţuri mărunți 
de ghiaţă. Vra să zică, de unde vine vântul? Vine de la noi, 
de la răsărit. Bate străjile nemţeşti în ochi şi le sileşte să-şi 
vâre nasu-n cojoc. 

Fac semn ştiut. Caporalul Ludoşanu cercetează cu 
foarfecele franțuzesc răţelele de sârmă. Încă nu erau 
întinse. Zăceau, valuri-valuri, în zăpadă. 

Prizonierii lucraseră la ele o vreme; murmurul lor îl 
auzisem noi ca un bâzâit din ascunzişurile noastre şi din 
poteci. Acuma se retrăseseră îndărăt, şi viscolul cernea şi se 
zbătea în pustie linişte... 

Trec, cu tovarăşii. Trebuia să păşim ca mâţa, căci omătul 
scrâşnea. Ici tufă de fag, dincolo pâlc de brăduţi. Rămân 
lângă ele străjile mele şi eu mă fur ca o umbră pe apă până 
la tranşeea duşmanului. Ascult: pace. Cobor două trepte, 
intru în şanţul de comunicaţie. Acuma nu mai am grijă. 
Acuma sunt la ei acasă. 

M-apropii de uşa bordeiului. S-auzea înlăuntru grăind 
nemţeşte. Bine. S-aude. Neamţ este. Dar cum îl scot eu 
afară?! 

les din şanţ. Îmi aduc oamenii sub malul de țarină, şi-mi 
vâr mustaţa în urechile lor. Iată cum facem. Sunt trei 
bordeie cu trei plutoane. Se zăresc uşile; se văd 
hogeacurile. Ne strecurăm câte unul la hogeacuri şi le 
slobozim pe coş câte-o granată. Asta are să-i tulbure ş-are 
să-i scoată ca pe viermi afară. Noi luăm ce ne trebuie şi ne 
ducem. 

Bun plan. Repede ne rânduim. Şi scoatem granatele. Dar 
de dincolo de bordei, din şanţ, straja s-a ridicat de la 
pământ în cojocu-i mare, ca un urs, ş-a întins gâtul 
ascultând. 


Din adăpostul unde sta ferit de viscol, a simţit ceva. Noi ne 
lipim de umbră cantr-un fulger. 

Acuma planul se schimbă. 

Fruntaşul Leca Mihai era la dreapta mea. Îi fac semn să fie 
gata. 

Santinela face câţiva paşi; înalţă capul: nu vede nimic. Cu 
toate acestea are îndoieli. E singur; noaptea-i vicleană. Se- 
ntoarce cătră uşa bordeiului şi strigă pe nemţeşte. Eu limba 
lor o înţeleg. 

— Herr Frederic! leşi puţintel afară. Numai o clipă. Vino 
până la postul de observaţie. 

A, asta-i bine. Tocmai asta-mi trebuie mie. 

— Leca Mihai, suflu eu fruntaşului printre palme; tu 
nimica altă să nu faci. Când l-oi atinge, numai să-i pui mâna- 
n beregată, să nu gârâie... Staţi frumos şi fără grijă, că 
vânatul vine el singur la noi. 

Aşteptăm un răstimp. Aud tuşind pe Herr Frederic. A ieşit 
la aer tare. 

— Apoi întreabă. Santinela răspunde. A auzit ceva; poate i 
s-a părut; poate nu-i nimic... 

Herr Frederic s-a hotărât. Urcă la şanţ, cu foaia de cort 
încopcită sub bărbie. C-o mână strânge la gât această 
apărătoare de viscol; cu cealaltă, ţine arma în cumpănă... 

Dar vremea-i aspră. El e om delicat, abia ieşit de la 
căldură. Şi se grăbeşte. Se ridică pe şanţ, ţupăind mărunt. 
Se uită la dreapta, se uită la stânga, cu mişcări repezi, şi iar 
țupăieşte câţiva paşi. Pare un iepure care-şi caută culcuş. 

Pe mine nu mă vedea. Zăceam în umbră. Santinela se 
liniştise. 

— Nu-i nimic, îi strigă cu voce blajină Herr Frederic. 
Întorcând îndărăt capul. 

Atunci m-am zvârlit eu la el. Când s-a întors şi m-a văzut 
răsucindu-mă ca să intru-ntr-însul, a tresărit năprasnic ş-a 
ridicat arma. A vrut să strige. Dar eu îi calc cu puşca mea 
ţeava dintr-o lovitură scurtă; iar Leca, după poruncă, i-a 
pus zece unghii în gât, ca să nu gârâie... 


Scot repede batista. Zic pe nemţeşte: 

— Herr Frederic, să nu cumva să ţipi, că aici te belesc. 

Îi pun degetul cel mare în osul de sub tâmplă, de deschide 
o gură cât şura. Îi vâr batista între fălci. Îl iau cu dreapta de 
grumaz. 

— Şi hai la noi! 

Ne-am dus repede. În urmă a fost o larmă, prin viscol. 

— Un tremur de împuşcături, un țipăt de semnale... Noi 
am intrat în noapte ca-n cenuşă. 

Când să ne prăvălim în pripor, îl înşfac pe Herr Frederic, îl 
sucesc cu genunchiul, îl încleştez. 

— Şi ne-am dus de-a berbeleacul pe coastă, ca „trenul” de 
la circ... 

Auzeam prin vârtej pe neamţ cum geme din greu. Zicea el 
în limba lui pesemne: Mein Gott! Mein Gott! Dar n-avea 
încotro: se ducea la vale. 

Cum veneam roată spre liniile noastre, patrulele care 
aşteptau începură a striga: 

— Ce este, măi flăcăi? Se vede venind ca o negreaţă! 

Eu răcnesc din crăcăna neamţului: 

— Staţi, feciori, nu puşcaţi, că eu-s. Vin cu acceleratu! 

În fundul văii, îl ridic pe neamţ. Se cumpănea ca bolobocul 
şi da să cadă în coadă. Îi scot batista. El pufneşte şi 
fornăieşte, ca de lup. 

Zic: 

— Herr Frederic, de-acu-i fertig! Mergem lang-sam... Eu 
sunt bărbat galant. Uite-o ţigaretă. (Şi scot tabacherea cu 
stânga. Cu dreapta îl ţineam de gât.) Ia tu una. Pune-mi şi 
mie una în gură. Aprinde un lemnuş. Să tragem câte-un fum 
şi hai la domnul comandant. Are el treabă cu tine. 

— Cu mine? Se miră holbat neamţul. Apoi începu să se 
înduioşeze: 'Țigaret bun... Român bun... 

— Da, da, Herr Frederic, bună ţigaretă, bun român... Dar 
dacă nu-ţi deslegi limba, cât îs ei de buni românii, să ştii că- 
ţi spânzură pielea-n grindă. 


— Spunem, spunem... oftează cu amărăciune domnu 
gefreiter Frederic. 

Eu îl împing înainte în scurmăturile noastre. Merg la 
domnu căpitan cu dânsul. C-o mână îl ţin de beregată, cu 
alta salut: 

— Trăiţi, domnule căpitan! Am adus neamţu! Şi gata. 

JERTFELE. 

Frunze-n furtună (1920) 

Sara părăsisem laşul, c-un automobil harnic. A doua zi 
intram în peisagiul munţilor, cu inima strânsă de urâte 
presimţiri. 

Auzeam tunul, depărtat şi neîntrerupt, spre Grozeşti. Pe 
şoseaua învăluită în pulberi răscolite, treceau întruna 
coloane de muniții. Necontenit le ajungeam din urmă. 
Soldaţii asudaţi, arşi de soare, cu piepturile descoperite, se 
cumpăneau liniştiţi şi tăcuţi pe cai. Rămâneau în urmă, în 
aureola pulberilor; şi automobilul meu fugea înainte, cătră 
alte şiraguri cenuşii, cătră campamente de artilerie ori de 
provizii, poposite la umbra unei dumbrăvi, cătră şiraguri de 
infanterie cu oameni cu ochi înfriguraţi, încovoiaţi adânc 
sub greutatea raniţei... 

Mă apropiam repede de cuptorul bătăliilor din iulie 1917. 
Trebuia să găsesc brigada colonelului Banta. În zori-de-ziuă 
aflasem că e angajată, subt o bruscă şi înfricoşată presiune 
a inamicului. Şi presimţirile mele luau forme. În Iaşi, în 
ceasul plecării, veştile de pe front erau îngrijitoare. Din 
informaţii de la aliaţi, se vedea că în aceste strâmte şi 
întortochiate coborâşuri ale munţilor, inamicul împingea 
rezerve puternice, cu disperare, cu hotărârea de a 
străpunge cu orice preţ. Din ştirile fulgerate din cealaltă 
parte a continentului şi prinse de staţiile noastre de 
telegrafie fără fir. 

— Se vedea că prietinii stau la îndoială asupra rezistenţei 
noastre. Era o chestie de zile, poate de ceasuri. 

Deşi lumea îmbulzită în Iaşi nu ştia nimic de aceste lucruri, 
deşi gazetele aveau note foarte încurajatoare, totuşi ceva 


nehotărât, tulbure, dureros, plutea pretutindeni. 

— Şi cu această dispoziţie de suflet a Capitalei plecasem 
eu. 

În adevăr, bătălia de la Oituz-Grozeşti, în lungul munţilor, 
părea că a ajuns la un punct culminant. Cu cât mă apropiam 
mai mult de pâcla albastră a codrilor de sus, cu cât simţeam 
mai aproape pulsaţiile înfrigurate de tun ale frontului, cu 
atât se înmulţea furnicarul omenesc, pe toate potecile, în 
toate cotloanele: cai, tunuri, chesoane, bucătării, cuptoare. 

— Şi acelaşi şi acelaşi soldat asudat, ars de soarele lui 
iulie, cu obrazul tras şi ochiul sumbru... 

Curând simţii c-am ajuns la o linie care nu se putea trece. 
Eram lângă un sat pustiu, ars şi dărâmat de obuze de toate 
calibrele. Pe culmea care suia repede de la râpa unui pârău 
erau nevăzute baterii de artilerie care tunau neîntrerupt 
spre depărtările de unde năboia inamicul. Un ofiţer cu 
cască cenuşie mă privea zâmbind, pe când îi lămuream 
scopul venirii mele, şi se arătă gata să mă întovărăşească 
până la postul de comandă al brigăzii. 

Încă nu-mi dădeam socoteală unde mă aflu. Curând simţii, 
înainte-mi, în codrii de brad, furtuna proiectilelor dușmane. 
Văzduhul avea vibrări stranii, fâlfâiri de paseri fantastice în 
depărtări, şuiete aspre, spargeri zgomotoase şi adânci, 
înmulţite de ecouri... Şi din cuibul lor, de deasupra, tunetul 
copleşitor şi strident al tunurilor apărării... 

— Au început de ieri-dimineaţă, îmi zise ofiţerul c-o voce 
blândă. Au fost zvârliţi săptămâna trecută înapoi, ş-acuma 
se-ntorc iară. Împing necontenit coloane în cotiturile 
râpilor... Domnul colonel le-a pus în faţă vânătorii noştri... 

— Dumneata faci parte din brigada Banta? 

— Da. Sunt locotenentul Cazimir. Eu de la începutul 
campaniei am fost cu domnul colonel. Am fost rănit, dar m- 
am întors înapoi... 

Pe când vorbea, îl priveam. Era un băiat cu mustăcioară 
bălaie, subţirel şi firav ca o fată. Avea în ochi şi-n vorbă ceva 
sfios şi şovăitor, ceva bun şi prietinos totuşi... 


— Uite, ajungem la muche. Postul de comandă e aici. 

Când ajunsei sus, mi se împăianjeniră ochii sub năvala 
sângelui. Pentru întâia oară mă apropiam de un loc unde 
bântuia vijelia oarbă şi absurdă a morţii... Eram pe un 
pământ mişcător. Culmea zvâcnea necontenit, tunând. O 
clipă văzui la câteva sute de paşi, printre brazi, două tunuri 
în jurul cărora se învârteau repezi oameni cu capetele 
goale, dezbrăcaţi de tunici şi cu mânicile de la cămăşi 
suflecate... Fuioare uşoare de fum urmate de trăsnete 
tresăreau în luminiş... 

— Uite domnul colonel... zise locotenentul Cazimir. Din 
locul unde-i el, ai să vezi valea. 

Dar colonelul Banta era ocupat. Prin ferestruicile vizuniei 
lui, care schiţau pe lumină două delicate peisagii, din clipă 
în clipă îşi îndrepta binoclul. În dreapta ţinea receptorul 
telefonului. 

Vorbea precipitat şi răguşit, grămădindu-şi în piept barba 
neagră... Îl priveam mişcat. 

Colonelul Banta era prea cunoscut. Un om mic, uscat şi 
negru. „Un bandit mic cu barba mare”. 

— Cum îl porecliseră nemţii încă din timpul luptelor celor 
mari de la începutul campaniei. Era un om brusc, rău de 
gură, cam „sărit”. 

— Însă foarte iubit de vânătorii lui... 

Cum mă văzu, sări la mine: 

— Ce cauţi, domnule, aici? Îmi aduci veşti de la Iaşi? Ce 
veste? Unde-i plicul? Ai scrisori? Ce s-aude printre papugiii 
dumneavoastră? Şi-au făcut bagajele? Şi n-au pregătit 
discursurile pentru nemți? Ce stai aşa? Poftim aici şi 
priveşte, dacă-i putea să vezi ceva... 

Îi înmânai scrisorile şi trecui spre crenelele adăpostului 
blindat. Locotenentul Cazimir îmi prezintă în vârful 
degetelor binoclul. Cu pieptul îmbulzit de bătăile inimii, 
privii spre văi nedesluşite unde se spărgeau în stâlpi de 
țarină şi fum obuzele. Nu vedeam mişcarea oamenilor... 


— Vezi ceva? Strigă grămădindu-şi barba la urechea mea 
colonelul. Aşa-i că nu vezi nimica? Acolo, între tufişuri şi 
râpi, sunt şanţurile noastre. Acolo, de ieri dimineaţă, curg 
neistovit obuzele. Bat. 

— De toate calibrele. Scurmă pământul, dărâmă 
tranşeiele, îmi îngroapă oamenii. Şi de azi dimineaţă, din 
ceas în ceas, cearcă coloane austriace să treacă... 

Începeam să deosebesc în valea frământată o zonă 
tulbure, unde izbucneau, pocneau, se învălmăşeau într-un 
fel de vârtej proiectilele. Priveam acolo cu îndărătnicie. 
Acolo erau oameni. 

— Erau o mulţime de oameni, cu obrazurile negre şi cu 
ochii arzători, pe care-i zdrobeau şi-i îngropau exploziile... 
Acolo erau morminte. 

Din clipa aceea ceva chinuitor păru că mă ţintuieşte pe loc. 
Într-o tulburare bolnavă simţii că în juru-mi şi înainte se 
desfăşoară un vis de nebunie. Războiul eroic, cu încleştări şi 
iureşuri, aşa cum eram deprins să mi-l închipui, îmi apăru 
ca ceva sarbăd şi copilăresc. Acolo, în vale, mulţimea de 
oameni era ucisă şi zdrobită fără putinţă de apărare. 

Colonelul vorbea la telefon, cu vocea-i răguşită: 

— Încep iar atacul? Prin aceeaşi vale? Bine. Fiţi gata cu 
granatele. 'Ţineţi-vă tare, căpitan Năstasă. Am hotărât a 
doua companie pentru contraatac... 

EI vorbea încă; îmi dădea şi mie lămuriri; când simţii 
deodată că obuzele inamicului vin spre noi, într-o tragere 
mai lungă. Şi-ndată, în juru-mi, bateriile îşi înmulţiră 
trăsnetele stridente. 

Cătră locul frământat şi sfărâmat de obuze, oameni 
veneau la atac, cu baioneta lucind. Îi vedeam limpede, 
mărunți, în valuri... Şi-ntre rânduirile lor prinseră a înflori 
explozii. Unele erau negre, altele cenuşii. 

— Pe altele le colora auriu soarele. Necontenit izvorau 
dintre unde de pământ şi veneau. Un tremur subţire şi 
uscat de împuşcături pornise în lungul văii. Deosebeam 


accentul grăbit şi monoton al mitralierelor. Şi dintro-dată 
mormintele văii părură a se mişca şi morţii zvâcniră... 

— les oamenii noştri la contraatac... Îmi şopti blând 
locotenentul Cazimir. 

Şi-ntre tunuri, puşti şi izbucnirile profunde ale granatelor, 
deosebii uralele vânătorilor. 

— Răcnetele vijelioase ale morţilor... 

— Uite, de zile şi nopţi, în lungul munţilor, asta se petrece, 
îmi zise într-un târziu, cu vocea-i răguşită, colonelul Banta. 
În ochii lui obosiţi, pe obrazu-i palid, era întipărită aspră 

tristeţă. Stătu la locul lui, împovărat, vreme îndelungată, 
cât ţinu desfăşurarea fantasmagoriei din văi. Simţii într-un 
târziu o destindere, un sfârşit trudnic şi chinuit... Bătăile 
tunurilor se răriră, o adiere prinse a mâna pe văi învăluirile 
de fum şi pulbere. De pe poteci, soseau ofiţeri negri, curieri, 
agenţi de legătură. Vorbeau repede, c-un fel de bucurie 
spasmodică. Înţelesei că-n colţul acela, vijelia s-a alinat. 

Văzui asta mai bine cătră sară, când tăcu şi artileria şi 
când de pretutindeni începură a răsări şi a roi în jurul meu 
ofiţeri şi oameni. Auzii pomelnice de morţi, grămezi de 
oameni anonimi şi nume de ofiţeri. Convoiuri de tărgi cu 
răniţi se strecurau prin poieni. 

Din văi, din păduri, mi se păru că se înalţă spre mine un fel 
de suflare a morţii. Mi se păru ciudat că ofiţerii strânşi la 
gustarea de sară în jurul colonelului, vorbeau foarte puţin 
despre cele petrecute. Ciudat mi se părea, mai ales, 
locotenentul Cazimir care mânca puţin şi liniştit lângă mine 
şi sorbea dintr-un păhărel c-un fel de sfială vinul. Stătea 
cuminte, cu ochii plecaţi, parcă greşise ceva. 

Colonelul, după câteva pahare de vin, se înfierbântă. 
Înfăţişarea trudită îi pieri; îşi scutură barba neagră şi privi 
batjocoritor în juru-i. 

— Ei, sunteţi gata? Întrebă el. Mâni începem de la capăt. 
Mâni atacăm noi, dacă n-or începe ei iarăşi, la noapte. 

— Domnule colonel, îl întrerupse deodată, de lângă mine, 
Cazimir; cred că acuma n-o să mă treceţi cu vederea! 


Banta se întoarse cătră el şi-l privi sever. Apoi mi-l arătă cu 
degetul. 

— Dumneata, domnule loan, nu ştii ce năcaz am eu cu 
băieţelul ista... 

— Domnule colonel... 

— Cum? Ce domnule colonel? Să taci din gură! Puşchiul 
ista. 

— Urmă colonelul c-un fel de răutate, vrea numaidecât să- 
mi facă pe eroul. Aicea, domnule, nu-i ca la dumneavoastră, 
unde lumea aşteaptă veştile cu groază. Aicea noi am intrat 
în împărăţia morţii. Stăm cu semnele de identitate la piept 
şi aşteptăm... Aşa fiind, chiar băieţelul pe care-l vezi în 
fiecare zi caută pe dracul! 

Ofițerii zâmbeau; nu prea păreau surprinşi de izbucnirea 
colonelului. 

— Aista-i om? Strigă iar Banta. Uită-te la el! 

— Cazimir îşi plecase nasu-n farfurie. 

— Aista-i duduie: menit să steie în ietăcel, nici soarele să-l 
ardă, nici vântul să-l bată! Ştii dumneata de ce s-a apucat 
toamna trecută, când ne frământam cu ungurii? Aveam 
nevoie de ofiţer pentr-o recunoaştere, întreb: cine vrea să 
se ducă? Însărcinare primejdioasă! Între alţii, iată-l şi pe 
dumnealui, cu mâna întinsă, parcă venise să ceară ceva de 
pomană... Că se duce el! Şi se ruga aşa de frumos şi de 
dulce! Cine? Tu? Cine te-a făcut pe tine ofiţer? ŞI-l 
răsucesc, să văd dacă n-are încă cumva basmaua la spate... 
Fugi încolo, Ţâncule, pesemne că ţi s-a urât cu viaţa! 

— EI, că domnule colonel aşa, că domnule colonel pe 
dincolo, că numaidecât vrea să se ducă. 

— Bine, du-te, dar să dea dracu să te întorci fără ispravă, 
c-ai păţit-o! 

S-a dus. Eu, drept să-ţi spun, eram îngrijat. Au să-l plângă 
neneaca şi surorile... 

— Dar îl văd că se întoarce. Îmi aduce raportul. 

— Şi prizonierii... Bine, duduie, zic. Brava ţie! Şi ce mai ai 
de spus? 


— Nimica, domnule colonel. Să mă trimeteţi la spital, că m- 
au împuşcat! 

Da' ştii ce rană avea? Mă mir cum se ţinea pe picioare. 
Tunica lui la piept era scoarță de sânge! 

A stat două luni la spital. Pe urmă iar a venit pe capul meu. 
Şi-ntr-o zi - că iar să-l trimet în recunoaştere. 

Şi iar mi-a venit rănit. lar l-am trimes la spital. 

Acu s-a întors de-o săptămână. Şi de-o săptămână se ţine 
de mine să-l trimet şi pe el unde-ai văzut dumneata astăzi. 
El zice că acolo vrea să se ducă. El nu vrea să steie lângă 
mamaia, să cetească romanţuri; el vrea să se bată. Eu ştiu 
ce să fac cu el? 

Colonelul, zbârlit şi supărat, bău încă un pahar de vin, pe 
când ofiţeraşul cel firav nu ştia parcă unde să se ascundă de 
ruşine. 

— Acu, a treia oară, să ştii că n-ai să te mai întorci! Sfârşi 
colonelul, ameninţându-l cu degetul. 

Băiatul tăcu, dar în ochii lui surprinsesem o hotărâre ş-o 
îndărătnicie neobişnuită. 

Abia atunci înţelegeam deplin ce se petrecuse peste zi. 
Înţelegem nesomnul şi suferinţile, cumplita răbdare, 
ciudata stăruinţă a miilor de oameni pe colţul acela de 
pământ bântuit de suflarea morţii; înţelegeam sufletul nou 
care ieşise la suprafaţă din rezervele bietei fiinţi omeneşti... 

Fireşte, locotenentul Cazimir a căzut peste două zile, la cel 
dintâi atac. Ţăranii colonelului Banta l-au adus, galben, 
liniştit pentru totdeauna. Şi parcă se sfiau să-l atingă cu 
mânile lor mari şi noduroase. 

Colonelul îl privea sever, frământându-şi în palmă barba 
neagră. Şi alte multe tărgi, cu sute, cu mii de căzuţi treceau 
prin poienile munţilor. 

— Pe când în vale celelalte jertfe stăruiau în furtună cu 
aceeaşi îndărătnicie. 

SONDE. 

Frunze-n furtună (1920) 


Treceam printre podgorii, suind dealuri, coborând văi, 
într-o strălucită lumină argintie. Vii se întind în toate 
părţile; nuci rotaţi cu umbra deasă sunt presăraţi 
pretutindeni. lerburile par aburite de pulberea fină a 
drumurilor. Căsuţele se iţesc ici-colo cochetând parcă prin 
verdeață în fuga automobilului. Bărbaţi rari; multe femei cu 
feţele învăluite parcă într-un zăbranic de tristeţă. Ţepu, 
Buciumeni, 'lecucelu. 

— Aşezări vechi de răzăşi, amintiri istorice, locuri pe unde 
au mai trecut şi odinioară vijelii, îngropând cu arma în 
mână pe năcăjiţii noştri strămoşi... 

Iată o vilă albă. Parcă zâmbeşte depărtărilor de pe culmea 
ei, dintr-un buchet de arbori. Au fost flori în preajmă, 
trandafiri acăţători la ferestre. Acuma e pustie. Locuitorii ei 
au fugit, ca paserile înaintea furtunii. În vale la Siret, în 
poeticele dumbrăvi, dormind sub pâclă viorie, urlă întărâtat 
şi fără contenire tunurile morţii. 

Trecem repede. Soarele asfinţeşte între nouri, în fulgere 
încremenite şi bizare. Se face sară. Negura parcă izvorăşte 
din pământ, ca o răsuflare vie a adâncurilor. Se văd deodată 
licărind tunurile aproape, apoi departe, în zarea 
posomorâtă. 

Incendiul din timpul zilei, lângă Mărăşeşti, tresare în 
scăderi şi creşteri. Zările s-au apropiat. Şi fulgeră în senin. 

— Şi mugesc straniu bestiile de oţel născute din ura 
omului. 

Am coborât pe un drum prăpăstios, prin păduri în care 
intră ca un râu nesimţit răcoarea. Trecem încet Siretul pe 
un pod de lemn. Fugim prin întunericul unei şosele, ne 
oprim. 

Pe poteci necunoscute cotim undeva, cătră un cotlon, într- 
un punct al liniei de luptă, în preajma Mărăşeştilor. E postul 
de comandă al unui regiment. 

Inamicul e în fund, în întuneric, în vizunii. Aproape, în 
tranşee, nevăzuţi, sunt ai noştri. Tunul bate încă. 


— Dar asta se chiamă linişte. E ceea ce comunicatele 
numesc „foc rar de artilerie”. 

Colonelul e un om nalt, cu statura puternică. Sub casca de 
fier ochii îi scânteie când vorbeşte şi dă ordine scurte. 
Sublocotenentul lui e un tânăr subţirel, brun, cu ochii mari, 
circazieni. 

Sergenţi de legătură, bronzaţi de soare, cu mânile negre, 
cu privirile tari, vin ca să raporteze şi să ia ordine. Salută 
scurt, ascultă drept poruncile, ies cu paşi elastici. Vine ş-un 
maior liniştit, cu mustaţa căruntă, fumând alene o ţigară. 
Dă din cap, întreabă din ochi. 

— Ce e, Panaite? Îl întâmpină colonelul. 

— Mă gândesc, domnule colonel, răspunde maiorul, dacă 
la noapte voi putea să lipesc un ceas genele. Aş vrea să 
dorm o ţâră şi să visez pe Anişoara mea cea bălaie... E de 
paisprezece ani. Zâmbea când am plecat, e mult de-atunci. 

— Şi-i scânteiau ochişorii în lacrimi... 

Colonelul se face că-şi întoarce spre hartă privirile 
licăritoare. Apoi se răsuceşte şi întreabă brusc: 

— Prietine Panaite, bei o cafea? Lucru scump şi rar în ziua 
de azi... 

— Mai ales, domnule colonel! He-hei! Ce timpuri erau 
odată, domnule colonel, ce timpuri! 

Ordonanţa trece cu pas nesimţit, vârându-şi prin unghere 
tainice botul de vulpe. 

În noaptea de-afară canonada a încetat. În lumina discretă 
a unui felinar bine potrivit în adăpostul nostru de pământ, 
începem a vorbi de cumplitele lupte în care zeci de mii de 
oameni s-au zvârcolit cincisprezece zile şi cincisprezece 
nopti. 

— Am petrecut ceasuri aspre cât ne-a bătut puhoiul... zice 
colonelul zvârlind ţigara şi aprinzându-şi îndată alta. 

— Acuma a trecut... răspunde ca un ecou domnul maior, c- 
un fel de accent de satisfacţie, de voluptate, ca-n 
apropierea unui somn alinător. 


— Se poate, dragul meu, dar cine garantează? Nu ştii 
dumneata că ei au obicei să cerce întruna şi să pipăie? Ne 
putem aştepta oricând la sondele lor... 

Maiorul îşi primi cafeaua c-un oftat de mulţămire. 

— Domnule colonel, zise apoi cu glasu-i blând; mult m-am 
mirat eu de-un lucru... Noi, dihănii bătrâne, nu ne prea 
înfiorăm de toate câte sunt în jurul nostru. Dar ai văzut 
dumneata cum s-au purtat unii dintre tineri? Eu îi 
dispreţuiam ca pe nişte secături, şi i-ai văzut? Căpitanul 
Guriţă nu era un pudrat care-şi prăpădise anii umblând 
după conchiste, cu inele în dreapta, cu brățară la stânga, cu 
lanţujele şi panglicuţe? Ce legătură putea fi între el şi 
mizeria aceasta? L-am văzut, domnule colonel, murind între 
oamenii lui, foarte îndărătnic şi semeţ; ş-am fost foarte 
mişcat... Ciudat! 

— Fără îndoială, răspunse colonelul. Am avut şi pe alţii, pe 
care am stat şi i-am privit cum se bărbieresc şi se 
parfumează sub bombardament de artilerie... Aceşti 
fecioraşi pe care noi ne deprinsesem a-i dispreţui, dragă 
Panaite, aveau în ei, fără s-o cunoască, bărbăţia eroică... Au 
murit ca nişte nebuni! 

— Ciudat! Rosti a doua oară, pe gândutri, maiorul. Şi 
începu să înşire nume de ofiţeri morţi pe câmpul de onoare 
în înfricoşatele zile trecute. Picurau în auzul meu nişte 
nume numai. 

— Însă la fiecare pomenire parcă izvora din umbră înainte- 
mi câte-o fantomă fină. 

— Şi se înşira într-un convoi misterios, tăcut şi mistic. 

Vorbeam de dragostea pământului, de legăturile 
indestructibile cu trecutul, de acel fior necunoscut care a 
rămas în noi de la generaţii de mult stinse şi care ne înalţă, 
ne preface şi ne schimbă în faţa morţii. 

Colonelul zâmbea: 

— Ce spui, dumneata, vorbi el, sunt mai mult nişte cuvinte 
frumoase. 

Doi soldaţi intrară. 


— Ce este? 

— Domnule colonel, am fost răniţi acum treisprezece zile, 
amândoi odată. Ne-am făcut bine. Acuma ne întoarcem iar 
la locul nostru... 

Vorbăreţul are nişte ochi mici, ca picături de păcură. E un 
bunduc scurt şi îndesat. Alăturea de el stă un uriaş liniştit şi 
zâmbitor, care ar vrea să vorbească, dar îi ia înainte 
celălalt. Comandantul se întoarce cătră dânsul, blând: 

— Tu eşti Manole Istrate? 

— Eu sunt, trăiţi, domnule colonel, răspunde bucuros 
uriaşul. 

— Ne cunoaştem. Şi tu eşti Prepeliţă Irimia? 

— Da, domnule colonel, se grăbeşte scundul. 

— Ei, cum a fost? 

— Bine, domnule colonel, răspunde moale Istrate. 

— A fost fierbinte straşnic, domnule colonel, se 
înghesuieşte celălalt, pe când tovarăşul lui rămâne cu gura 
căscată. Nemţii tot năzuiau, tot năzuiau... Şi toată ziua şi 
toată noaptea îi băteam în cap cu granate. Veneau ca apa la 
opust. Ş-aduceau cu ei o putoare de dihor, de ne stupeam 
sufletul. Noroc că bătea un vânt al lui Dumnezeu de pe 
Siret... 

Colonelul se întoarse spre uriaş: 

— Da' tu ce spui, Manole? 

— I-am pus cu botul pe labe, domnule colonel... Îndrugă 
alene soldatul. 

Colonelul zâmbeşte. Se luminează, cu bunătate şi 
prietinie, şi figurile soldaţilor. 

— Bine, băieţi, duceţi-vă la compania voastră... 

Şi domnul colonel le strânge cu gravitate mânile arse şi 
bătătorite. 

După ce rămânem singuri, îşi aprinde iar ţigara şi cearcă 
să lămurească în câteva cuvinte un sentiment năvalnic. 

— Domnilor, noi nu i-am cunoscut şi nu i-am prețuit 
îndeajuns pe oamenii aceştia. Simpli, liniştiţi şi tari. 


— Ei sunt datoria şi jertfa. Energia lor năprasnică e ca o 
sevă a acestui pământ hrănit atâtea veacuri cu lacrimi şi 
sânge... 

Tace, deodată mişcat, şi-şi întoarce iar ochii cătră hartă. 

— Mă surprind făcând fraze... adaoge el, puţintel ruşinat. 

Soarbe cafeaua, cu ţigara nestinsă între degete. Domnul 
maior Panaite, după ce isprăveşte de sorbit cu adâncă 
satisfacţie, se ridică zâmbind: 

— Apoi, mi se pare, vorbeşte el, că oaspeţii au venit 
degeaba... În noaptea asta, după cât văd, am să dorm cât 
un bei! 

Ne salută curtenitor şi satisfăcut. Tocmai urca treptele ca 
să iasă, când, în depărtare, trei, şapte, zece bătăi de tun 
sunară înăbuşit. După ele urmară altele, grăbite şi violente. 
Avui o impresie ciudată de jenă. O ameninţare tulbure şi 
mânioasă răsufla, parcă din fundul zării ş-al întunericului. 

Maiorul se întoarse spre noi: 

— Aha! Aha! 

Şi fruntea i se încreţi supărată. 

— Bine, urmă el, apoi; să ne pregătim lădiţele cu granate! 

Şi ieşi. 

Colonelul trecu atent la observator. Sună la telefon şi 
începu a da ordine. 

Mai erau două ceasuri până la miezul nopţii. 

Canonada se înteţi. Din poziţiile noastre începură a trăsni 
tunuri multe, şi auzeam prin noapte fâşâind ghiulelele cu un 
sunet caracteristic de val. Explozii rupeau pământul brusc 
în liniile noastre. Meteori depărtaţi punctau întunericul la 
inamic, unde cădeau proiectilele fulgerate de la noi. Bombe 
începură a cădea în apropierea postului de comandă. 
Curând noaptea se umplu de un freamăt fioros. 

— De un fel de muget de artilerie. Lângă noi tresăreau 
piipâiri alburii, care parcă lungeau o aripă de lumină cătră 
cer. În fund, ca-n necunoscut, clipeau fantastic gene de 
fulger. 


Simţeam sub mine cutremurul pământului. Am avut într- 
un timp, când bombardamentul ajunse la un maximum de 
intensitate, sensaţia că pielea pământului se încreţeşte şi se 
înfioară. 

Cătră ora 11, sorii rachetelor începură a se înălța în 
noapte, la inamic. Era un joc minunat de lumini multicolore, 
care se încrucişau, se încovoiau, se risipeau şi luminau 
câteva secunde pământul sumbru şi spăimântat parcă. 

Colonelul sta liniştit la observatorul său. 

Telefonul nu mai funcţiona. Agenţii începură a sosi. 

— Ofiţeri şi soldaţi cu căşti şi arme. Vorbeau repede, 
raportau asupra sectorului de atac, asupra recunoaşterilor 
făcute; ascultau atenţi ordinele şi ieşeau; şi noaptea îi 
înghiţea. Dintr-odată parcă intrau în vâltoarea de foc a 
necunoscutului. Liniştea aceasta mi se părea ciudată şi 
nenaturală. 

Colonelul avu un zâmbet uşor la observaţia mea. 

— Omul e un animal care se deprinde cu toate... Îmi zise el 
filosofic. Ascultă: acuma se produce atacul infanteriei. 

Deodată începuseră a pârâi mitralierele şi a tuna oribil 
granatele. De pe linie, se ridică un freamăt sălbatic de 
glasuri. Auzeam limpede o voce sonoră care vocifera ceva 
cu îndârjire. Colonelul îmi dădu lămuriri: 

— Acesta e un plutonier al meu, Băncilă, care însoţeşte 
fiecare granată de înjurături grozave. 

— Da? 

— Închipuieşte-ţi! E un personagiu fără educaţie! 

Acuma pământul fierbea pe linia de luptă. Simţirea de 
sunet se stinsese într-un huruit fără nume. Când izbucneau 
rachetele, într-o clipă, în întunericul de păcură de 
dedesupt, vedeam mişcarea de înaintare a coloanelor 
inamice într-un fel de viermăt de umbre bătute de nebunie. 

Alţi agenţi veniră, cu obrazurile negre, cu straiele 
mirosind a fum. Îi priveam: aveau o căutătură de criţă, o 
încreţitură aspră la colţul buzelor. 


Inamicul a fost strivit cu granate şi cu mitraliere. Pe 
alocuri a fost bătut şi cu patul puştii. Se retrage în 
neorânduială. 

Rachetele au tresăriri tot mai rare în noapte. Se alină 
mitralierele nervoase şi tunurile. 

Cât a durat acest vis fantastic şi înfricoşat? 

— Abia s-a alinat, o jumătate de oră. 

— Şi tunurile din noaptea depărtării porniră din nou. Altă 
canonadă furibundă, alt atac subt aceleaşi tresăriri înflorite 
de rachete. Altă îmbulzeală de fantasme nebune... 

Priveam la colonel. Îşi trăgea încet mustaţa cu stânga, 
pufăia fumul de ţigară scurt, şi ochii, sub cască, mi se părea 
că lucesc crud şi neînduplecat. Aceeaşi atitudine. 

— Neînduplecare crâncenă şi mânie. 

— O aveau şi sergenţii şi ofiţerii care veneau la ordine. 

În vijelia monstruoasă de foc care bubuia şi se frământa 
afară, aceeaşi înfăţişare cumplită o aveau toţi oamenii 
colonelului, pământii, trudiţi şi amărâţi... Înţelegeam în 
sfârşit acum deplin că energia disperării e mai tare decât 
focul şi decât apa... 

Mi se strângea inima de tulburare şi de durere. 

— Şi-mi plecai ochii săgetaţi de lacrimi spre pământul 
acesta al părinţilor pe care oamenii de azi mor apărându-l 
cu tărie. 

Iar tunurile bubuiau. 

— Tresăreau rachetele, începură granatele a pocni şi văzui 
pe colonel zâmbind iar uşor când auzii în freamătul de pe 
linie aceeaşi voce sonoră care înălța în larma luptei 
blesteme omerice... 

CU OCHII LA CER. 

S 

Frunze-n furtună (1920) oldatul Petrea Neguţ zăcea pe 
malul Neajlovului cu faţa în sus, lovit de-o schijă de obuz. 
Parcă se rupsese ceva în el: nu se mai putea clinti. O 
amorţire grea îl cuprinsese când deschisese ochii. Acuma 
nu-l mai durea parcă nimica. 


În juru-i se deschidea o lumină ciudată şi se făcea sară. 
Undeva, departe, se auzeau mugete de tunuri. Pârâituri de 
puşti tresăreau pe o boare de vânt. Bătălia se depărtase. El 
zăcea singuratic, aproape de o salcie desfrunzită. O vedea 
pe cele din urmă luciri ale amurgului; părea un cap zbârlit 
şi spăimântat care se uita la el. 

— Pe cer fugeau nouri despletiţi şi între ei deodată zări o 
stea. Şi cum se simţea liniştit deplin şi aproape de alinarea 
din urmă, îi veni aşa ca o mângâiere şi i se păru că pluteşte 
spre scaunul împărăției, în locuri necunoscute, nedesluşite 
şi depărtate, unde stă risipită o lumină dulce, ca sub flori de 
cireş primăvara. 

Şi văzu o faţă blândă de împărat bătrân şi din a dreapta lui 
chipul lui Hristos, aşa cum era zugrăvit în bisericuţa de la el 
din sat. Amândoi se uitau la dânsul zâmbind. Şi soldatul 
simţi un nod în gât şi i se umplură ochii de lacrimi. 

— Tu eşti Petrea al lui Toma Neguţ? Îl întrebă încet 
împăratul. 

— Da, Doamne. 

— El e, şopti chipul cel bălai de-alăturea. Îl cunosc de când 
era copil. Venea în biserică la Boureni şi se uita cu ochii 
mari la mine, cum stam răstignit pe o cruce veche, în 
pridvorul de lemn. 

— Aşa este, se gândi cu mirare soldatul. De-atuncea-i mult, 
dar El n-a uitat. Mă duceam cu bătrânii pe sub codrul cel de 
fag la biserică şi auzeam toaca şi clopotele şi vedeam cum 
scânteie departe, printre zăvoaie apele Moldovei. 

— Şi ce-ai făcut tu pe lumea asta, Petrea al lui Neguţ? Îl 
întrebă iarăşi împăratul. 

— Doamne, şopti smerit soldatul: eu am fost un băiet sărac 
şi am rămas devreme orfan. Bătrânii s-au petrecut din 
lumea pământească şi eu am rămas ca să muncesc cu boii 
cei porumbi pe bucăţica noastră de ogor. Cum ni-i rânduit 
nouă plugarilor, ieşeam primăvara şi zvârleam pe brazde 
sămânţa cea de tine binecuvântată. Aşa am muncit ani şi 


ani. Am suferit ca toţi cei de sama mea şi am avut şi bucurii 
în zilele tinereţelor mele. 

Împăratul îl privi pătrunzător. Şi Petrea Neguţ înţelesese 
că Cel ce toate le ştie îi ceteşte în suflet şi-n amintire ca-ntr- 
o carte deschisă. Ca aduse de-o poruncă i se perindau pe 
dinainte icoanele vieţii lui. Văzu cu uimire multe privelişti 
uitate şi-i păreau ca nişte icoane la panorama cea minunată 
de la iarmarocul din Paşcani. Şi deodată văzu şi pe Măriuca 
în Poiana Mărului, la un şipot, într-o zi de Sfântul Petru, 
când umpleau lumea de mireasmă teii împovăraţi de flori. 
Şi-i era parcă ruşine şi de vorbele trecătoare pe care le 
rostiseră ei atunci, şi de îmbrăţişările lor, şi de toate cele 
lumeşti trecute şi pe vecie prăpădite. 

— Nu te ruşina, îi şopti blând împăratul, căci iubirile eu le- 
am împrăştiat în lume, ca să înflorească zilele cele amărâte 
ale omului. 

— Au rămas la Boureni, în căsuţa noastră, trei băieţi cu 
părul bălai, răspunse cu glas înduioşat soldatul. 

— Pentru aceasta nu-i mustrare, vorbi iar bătrânul. Ci 
pentru alte păcate ale ţărânei din care eşti zidit. Căci ai 
pizmuit, ai băut mai mult decât se cuvine, ţi-ai asuprit 
muierea ş-ai uitat prea adesea poruncile mele. Ai făcut mult 
rău în juru-ţi cu prostia ta. 

— Aşa este, aşa este... se gândi omul cu amărăciune. 
Acuma mi s-a împlinit veleatul şi mă aflu la scaunul 
dreptului judecător. 

— Părinte! Rosti atuncea Hristos cu bunătate; pe mine m- 
au alungat răutatea şi ticăloşia omenească din lume. 

— Dar din când în când tot mă întorc printre cei umiliţi. 

— Ş-odată, într-un amurg, flămând, trudit şi bolnav. 

— Un cerşetor. 

— Am căzut la poarta acestui plugar; şi el m-a întâmpinat 
c-o vorbă bună şi m-a poftit la cina lui săracă... 

— Şi era în sara când sunau pe pământul acela clopote, 
chemând pe oameni la război. Şi l-am văzut pe acest Petrea 


Neguţ îmbrăţişându-şi soaţa şi pruncii şi pregătindu-se să 
plece cu inima dreaptă şi credincioasă la jertfă... 

— Da, Doamne, zise şi Neguţ; m-am dus cu toţi cei de 
sama mea. Ş-am suferit pe drumuri lungi, de foame şi sete; 
am trecut prin vijelii de foc şi prin tot ce a scornit ura şi 
ticăloşia omului; căci pământul părinţilor noştri a fost 
cotropit de neamuri străine... Ne-am ridicat, Doamne, 
pentru dreptate. Mi-am adus aminte de ce ne spunea 
„domnul” nostru cel bătrân la şcoala cea veche de la 
marginea satului, de toate amărăciunile trecute şi de 
faptele voievozilor pământului nostru, de sila şi durerea 
altor fraţi ai noştri din pământuri româneşti; ş-atunci mi-am 
pus şi eu viaţa mea pentru răscumpărare... Ş-am suferit şi 
m-am bătut în munţii noştri la hotar... Şi de-acolo am mers 
şi ne-am bătut în alte părţi, în locuri depărtate. Şi de la apa 
Moldovei am ajuns la Neajlov, în singurătăţi, ş-acolo a fost o 
bătălie cruntă, ş-acolo am căzut eu şi mi-a curs sângele în 
pământul pentru care luptăm, şi pentru neamul pe care l-ai 
aşezat tu în aceste locuri. 

— Fericiţi cei ce visează... şopti cu dulceaţă Împăratul. 

După aceste cuvinte, i s-a părut lui Neguţ că lumina din 
jurul scaunului împărăției creşte. Şi chipul cel blând al lui 
Hristos s-a plecat spre el, sărutându-l pe frunte. Îşi aduse 
aminte de cei trei ţânci cu părul bălai şi privi drept în ochii 
Mântuitorului, care-i zâmbea. 

După aceea soldatul Petrea Neguţ nu mai simţi nimic. Oftă 
uşurat şi muri cu ochii la cer, lângă salcia desfrunzită de pe 
malul Neajlovului. 

NOTE DE PE FRONI. 

MĂRĂŞTI. 

Frunze-n furtună (1920) 

Iulie 1917 

Un drum cu automobilul spre frontul nostru, spre cuibul 
Vrancei înecat în ceața zării. În ziua limpede şi strălucită mi 
se perindează repede pe dinaintea privirilor, din nou, locuri 
vechi şi cunoscute: dumbrava încântătoare de la Strunga, 


drumul lin spre Roman, străjuit de arbori străvechi, apoi, 
ajunşi în şoseaua naţională, valea Moldovei în dreapta, 
valea Siretului în stânga, subt uşoare pulberi argintii. Sunt 
aceleaşi icoane dragi ale vechiului şi frumosului nostru 
pământ: satele albe, livezile, drumeagurile cenuşii. Sunt 
aceleaşi lanuri de grâne, ca flăcări aurii, în imensul cuptor 
al lui iulie, şi aceleaşi covoare verzi de porumbişti. Dar 
peste toate pluteşte parcă un aer de tristeţă. În sate şi pe 
câmpuri au rămas numai femeile, copiii şi bătrânii. Bărbaţii 
stau cu arma în mână şi cu ochii neguroşi, în bătaia 
puhoiului duşman. 

Mergem multă vreme pe marea şosea umbrită de plopi 
tremurători. Am trecut repede prin Roman, ne oprim puţin 
la Bacău. 

— Apoi ne lăsăm prin zăpuşeala după-amiezii spre Adjud. 

Vin învăluiri grabnice de vânt şi de pe munţi se ridică 
nouri. Pe o vale, ni se deschide deodată ca un colţ nou de 
lume, între dumbrăvi rare. O ploaie iute a stropit aici 
cuprinsul c-o clipă înaintea noastră; ş-acum totul scânteie în 
soare în mii de curcubee mărunte, şi vine de pe fânaţuri un 
miros dulce şi cald de ierburi înflorite. 

Trecem grabnic, coborâm, ajungem cătră gura Trotuşului, 
la Adjud. 

Aici facem un nou popas şi începem investigaţii care ne-ar 
putea pune pe urmele unui restaurant. 

Soarele coboară cătră asfinţit în rostogoliri de nouri cu 
forme bizare. Vântul are tresăriri şi salturi prevestitoare de 
furtună. S-aude huruind departe sus: tunetul. Din câmpia 
Siretului, de la miazăzi, zgomote asemănătoare încep a 
răspunde. De data asta e tunul. 

Îl ascult deodată atent, cu sufletul mişcat. 

Duşmanul nu e prea departe. Colo, în fund, cătră miazăzi, 
taberile lui trag ca o linie neagră de doliu în lungul 
Siretului. Ş-acuma, în acest amurg cu adieri de furtună, ca- 
n nenumărate alte înserări din urmă, începe tunul muzica 
fioroasă a morţii. Închid ochii ş-o ascult şi mă gândesc la 


durerile şi nenorocirile noastre, la vijelia care ne-a călit, ne- 
a asprit sufletul, ne-a încordat toate puterile. 

Când ridic pleoapele, văd trecând prin apropiere soldaţi 
cenuşii de pulbere, cu feţele bronzate de soare. Sunt 
români de pe pământul acesta frământat iar cu sânge, ca-n 
vremi trecute. Sunt ruşi, veniţi de departe, din ţara ale 
cărei şesuri se întind la mările îngheţate şi la Oceanul cel 
Mare: sunt mohorâţi ca întinderile stepelor şi melancolici ca 
zările nesfârşite. 

De la munte năvălesc tot mai ameninţător talazuri de 
nouri. Vijelia se apropie. Pornim zornic. 

— Şi automobilul fuge pe şoseaua largă ca o pasere 
spăriată alungată de primele răsuflări ale furtunii. Zadarnic 
fuge. În lungul munţilor, râul de nouri trece înaintea 
noastră. Fulgere se încrucişează deasupra. Trăsnete se rup 
cu zgomot năprasnic, ş-odată cu vântul începe a ne izbi o 
ploaie furioasă. 

Curând înserează; se face întuneric deplin; ploaia stă; 
vântul se alină. Şi rămâne sub cerul negru numai bătaia 
surdă a tunurilor de pe Siret. Se văd prin întuneric licăririle 
tunurilor ruseşti. 

— Destul de aproape. Zarea parcă necontenit închide şi 
deschide gene de foc. 

Cerul se lămureşte: apare o stea drept în vârful bolţii. 
Apoi, în răsărit, luna jumătate se arată; dispare şi iar se 
arată prin straturi argintate de nouri. Prin întunecimea 
scăzută trec lungi coloane de trăsuri, sunând din obezi. 
Glasuri se îndeamnă din loc în loc, se chiamă. Din când în 
când se aude: na prava, na prava! 

Şi tunurile bat cu îndârjire, fulgerând necontenit. 

Suntem foarte aproape de frontul Siretului. De asta ne 
încredinţăm, îndată ce intrăm în Panciu. Intrăm nu în ştiutul 
orăşel vesel şi plin de pivniţi cu vinuri. 

— Ci între ruine. Case arse ori dărâmate de proiectile 
parcă privesc spăriate prin locurile unde au fost odată 
ferestrele. E o linişte de ţintirăm. Din când în când, la un 


colţ de stradă, se arată un soldat, o sentinelă tăcută, 
melancolică şi neclintită. 

Şi-n stânga fulgerele roşcate ale bateriilor ruseşti clipesc 
neîncetat la linia zării. 

Încă de cu ziuă se vedea că ne apropiem de front. Lângă 
Adjud, în vecinătatea şoselei, o îngrămădire de prizonieri 
parcaţi între răţele de sârmă, sub paza câtorva milițieni. 
Sunt germani toţi, cu bonete rotunde în cap. Stau liniştiţi la 
pământ, cu capetele plecate, trudiţi de drum şi bătuţi de 
pulberi. Vin de la armatele noastre din Vrancea. 

La o gară vedem înşirate în lungul liniei tunuri germane 
de fabricaţie nouă. Sunt o parte din prada de război a 
luptelor din ultimele zile. 

Apoi bubuiturile din zare, cimitirul Panciului, automobile 
sanitare... Acuma coboram prin Străoani, spre Varnița, şi 
simţeam în jurul nostru şi-n aer vecinătatea imediată a 
Morţii. Pe o adiere de vânt venea un miros pătrunzător de 
cadavru. În sate întuneric deplin, ca şi cum fiece căsuţă ar fi 
fost un mormânt. La o mică oprire, un soldat de la o trăsură 
dădu poveţe şoferului: 

— De-acuma să mergi domol, căci drumul e spart pe 
alocurea de obuze. 

Pantele şoselei încep a deveni mai repezi. Simţim răcoarea 
şi umezeala pădurilor. Trecem prin vaduri de ape 
sclipitoare. Suim, printre dealuri râpoase scormonite 
pretutindeni de bordeie. La lumina focurilor fantastice, în 
jurul cărora stau la sfat soldaţii, se arată ferestre şi uşi 
bizare, astupând săpăturile în lutul râpii. Parcă trecem 
printre primitive şi misterioase locuinţi de troglodiţi. Cai 
pasc liniştiţi printre copaci şi la marginea drumului. La o 
oprire scurtă, aud un murmur dulce de fluier. E o cântare 
uşoară, înăbuşită, plină de amărăciuni şi lacrimi. Focul 
pâlpâie peste un grup de soldaţi de la coloane, tolăniţi în 
ierburi. Cineva oftează, când fluierul tace: Of, of! 

— Pe urmă se face linişte în marginea de pădure şi noi ne 
strecurăm la deal prin umbră, pe când focul, în urmă, 


fâlfâie printre copacii bătrâni aripi de lumină şi umbră. 

Iar trecem pâraie zgomotoase şi intrăm tot mai adânc spre 
ţinutul muntos. Înaintăm prin Verdea şi Răcoasa spre 
Câmpurile. Din loc în loc şoseaua e ruptă de obuze. La un 
mal de apă, lucirea fugară a lanternei ne descopere capre 
de lemn pe care sunt încrucişate şi încurcate fire de sârmă 
ghimpată. 

— Apoi rânduri de răţele de sârmă în faţa unor şanţuri 
care se prelungesc şi dispar în umbra nopții. 

Case pustii, fără ferestre, fără uşi. 

— Pe-aici a fost, acum o săptămână şi ceva, frontul. 
Tristeţa locurilor, mirosurile grele ce vin pe boarea nopţii şi 
pământul sfredelit adânc de explozii, ne arată asta la 
fiecare pas. 

Târziu, după miezul nopţii, ajungem în Câmpurile, la 
comandamentul generalului V. 

— E un sat întins, mare şi frumos, unde şapte luni şi-au 
avut aşezarea germanii... 

Toată lumea doarme. Numai sentinelele veghează ici-colo 
în umbra sălciilor, şi spitalul, unde e lumină deplină. 

Luna e sus, cerul s-a limpezit. Peste sat şi-n împrejurimi, 
pace. La apus, linia neagră a munţilor acoperiţi de 
brădeturi. Deodată tresare de-acolo, din munţi, tunul. 
Loviturile se îndesesc. Sună şi împuşcături de arme. Apoi 
clămpănesc iute şi întărâtat mitralierele. E un atac de 
noapte cătră hotar, în prăpăstioasele viroage şi pâraie ale 
înălțimilor. Acolo, după bătălia de la dealuri, soldaţii noştri 
s-au suit urmărind, hărţuind, şi împingând îndărăt 
sfărâmăturile regimentelor duşmane. 

Aici e Vrancea, vechea Vrance a lui Ştefan-Vodă, cetăţuia 
în care n-au putut răzbate fără crâncenă pedeapsă 
duşmanii lui. E cetatea de piatră a Moldovei, unde 
năvălitorii noi au fost de curând rupţi, sfărâmaţi şi 
năprasnic bătuţi de oştenii noştri. 

A doua zi, luni, 17 iulie, stăm la vorbă o jumătate de oră cu 
generalul V. El a condus operaţiile care au adus 


străpungerea frontului inamic la 11 iulie şi retragerea 
dezastruoasă a germanilor cătră Valea Sărei şi hotar. E un 
om nalt, încă sprinten şi vioi. Din tot ce spune, respiră o 
dragoste nemărginită pentru vrednicul oştean al acestui 
pământ. 

— Aici e-n Vrancea, ne spune el între altele. Sub munte, la 
Soveja, se află două aşezări care se chiamă Rucăreni şi 
Dragosloveni. Sunt colonii statornicite în Moldova de Matei- 
Vodă Basarab, când s-a aşezat pace între el şi Vasile-Vodă 
Lupu. Atunci bătrânul Voievod al Munteniei a clădit, sub 
munţii moldoveneşti, o biserică în amintirea păcii. lar 
Vasile-Vodă a dat gospodarilor de la Dragoslave şi Rucăr 
pământuri şi scutiri... În aceste vechi locuri unde s-ar putea 
spune că s-a făcut un început de unire între Moldova şi 
Muntenia, le-a fost dat oştenilor de azi să lupte întruniţi, cei 
din Moldova şi cei din ţara robită, şi pentru aşezările 
moldoveneşti şi pentru rucărenii şi dragoslavenii veniţi 
odinioară de departe în pământul nou al înfrăţirii... A fost o 
bătaie crâncenă care, socot eu, a consacrat din nou în chip 
strălucit valoarea ostaşului nostru. Poziţia inamică a fost 
ruptă la Mărăşti în ziua de 11 iulie. O să vedeţi satul şi 
organizarea întregii poziţii şi o să vă daţi socoteală de toate. 
Aici nu este nevoie de vorbe mari. Faptele vorbesc singure. 
Spărtura a fost aşa de violentă şi neaşteptată, încât 
germanii au părăsit în cea mai mare grabă nu numai 
poziţia, ci şi Câmpurile, unde şi-au avut aşezământul de 
căpetenie şi de unde nu mai credeau să iasă până la 
încheierea păcii. A doua zi, spărtura s-a lărgit cătră 
Vizantea. A treia zi cătră Soveja. A patra cătră graniţă. N-a 
fost o retragere. Depozitele pline de materiale şi muniţiuni, 
tunurile, chesoanele şi armele abandonate pe toate 
drumurile şi râpile, dovedesc cu ce fel de fugă am avut de-a 
face. În tot timpul, soldaţii şi ofiţerii noştri s-au bătut cu un 
avânt care a cutremurat pe toţi cei ce-au putut fi martori la 
înfricoşata lor vitejie... În curând, când veţi vedea toate 
locurile pe unde a trecut furtuna, o să vă daţi samă mai bine 


de tot ce s-a petrecut şi ce însemnătate are pentru oştirea 
noastră ziua de 11 iulie. 

Într-adevăr, în curând am început a ne da sama. 

Câmpurile e un sat întins de gospodării cuprinse, în 
drumul Sovejei. 

Aici îşi alesese ştabul domnul general Gerok, comandantul 
forţelor nemţeşti. Grajdurile cailor, spitalul, cancelariile 
zidite de curând în cărămidă aparentă, depozitele 
numeroase de muniții, băile, toate dovedeau convingerea 
pe care o aveau duşmanii noştri, că ei stau bine şi tare în 
aceste locuri şi că vor sta îndelungată vreme... 

— Nemţii întruna ne spuneau că ei aicea au să hălăduiască 
până la încheierea păcii, ne încredința un gospodar din 
Câmpurile. 

Pe uliţa principală a satului am văzut, legănându-se în 
vântul dimineţii, franjurile arcurilor de cetină din vremea 
când domnul comandant hotăra pentru oştenii Germaniei 
serbări. Cântau muzicile, se bea vin şi şampanie. Era ş-o 
instalaţie pentru fabricarea limonăzii. Pâne era cam puţină. 

— O pâne pentru trei, patru zile. 

— Dar încolo, voie bună, siguranţă şi petrecere cât poftiţi. 

Gospodăriile unde se aflau cuartiruiţi soldaţii erau şi ele 
pregătite pentru o şedere mai lungă, în ori ce caz ca pentru 
plăcerile unei vilegiaturi. În toate părţile gărduţuri albe de 
mesteacăn în felurite linii şi ornamente. Ici-colo chioşcuri 
pentru zilele calde ale verii şi pentru nopţile răcoroase, 
pline de poezia munţilor Vrancei. În grădini toate soiurile 
de varză, de salată, de fasole şi cartofi, bine rânduite şi bine 
lucrate cu braţele nemernicilor autohtoni. 

Pentru a proteja această tihnă a oştenilor împăratului, 
tunuri formidabile erau aşezate în baterii bine alese şi bine 
mascate. Aeroplane numeroase aduceau în fiecare zi ştiri 
despre toate mişcările inamicului. Iar în multele depozite 
ale satului gemeau magaziile de cartuşe, de bombe de 
mână şi de obuze şi şrapnele. 


Pe lângă tunuri şi muniții, era însă ceva şi mai important. 
Era, pe linia frontului principal, poziţia Mărăştilor măiestru 
organizată. 

Satul Mărăşti aşezat deasupra unor râpi oable, domina 
liniile noastre, de care e despărţit prin apa pârăului 
Limpegioara. Locuitorii fuseseră evacuaţi încă de astă-iarnă 
în Câmpurile, Soveja şi Vizantea. Iar în satul pustiu 
săptămâni şi luni, ziua şi noaptea, lucrători nenumărați, 
copii, femei, fete şi puţini bărbaţi, scurmaseră pământul, 
deschiseseră galerii, adăposturi şi şanţuri de comunicaţie. 

Pe linia satului băteau valea şanţuri pentru trăgătorii în 
picioare cu banchete şi locuri pentru muniții. Feluritele 
elemente ale acestui sistem, legate prin răţele telefonice, 
puteau fi izolate prin uşi de sârmă ghimpată care cădeau de 
sus în jos ca nişte căpcăni. În stânga satului, privind spre 
liniile noastre, cătră Încărcătoarea, o serie de redute tari cu 
adăposturi blindate şi şanţuri întortochiate. Înaintea 
redutelor şi între ele, regiuni de răţele de sârmă ghimpată 
dispuse ca un labirint din care nu pot ieşi decât cei ce le 
cunosc. Toate rovinele şi văiugile erau flancate de mitraliere 
cu dibăcie aşezate. În unele locuri mai înaintate, se aflau şi 
uvraje de beton pentru mitraliere. 

Cu drept cuvânt, domnul general Gerok şi ofiţerii săi, şi cu 
dânsul toată trupa, puteau considera Mărăştii ca o poziţie 
pe care zadarnic ar fi încercat s-o atace şi s-o ia oricine ar fi 
fost în faţa lor. „Ei ziceau că poate să vie şi dracul şi nu se 
tem!” spunea o femeie întoarsă-n ruinele de la Mărăşti. 

Cu toate acestea, în planul nostru de atac s-a hotărât ca 
spărtura să se facă tocmai în punctul pe care inamicul îl 
socotea mai tare. 

Încă din timpul pregătirilor, aeroplanele noastre căutaseră 
să descopere şi să fixeze pe hartă locurile bateriilor 
inamice. Recunoaşteri necontenite şi îndrăzneţe se 
strecurau foarte des în timpul nopţii până la răţelele de 
sârmă ale poziţiei vrăjmaşe şi chiar până în şanţuri, pentru 


a aduce câte un prizonier şi ştiri asupra amănuntelor 
aşezării duşmanului. 

Încet-încet poziţia fu bine cunoscută şi pe hartă fură 
notate precis poziţiile bateriilor. 

Liniile infanteriei noastre erau dincolo de Limpegioara, pe 
dealurile Drăgoeştilor, Vârlan, Alba şi Budui. Deşi erau mai 
jos decât ale inamicului. 

— Tranşeele noastre pare că aveau unele avantaje în ceea 
ce priveşte focul artileriei inamice, care nu le putea bate în 
plin. 

Mai sus, în păduri, pe dealurile Bălan, Dragoş şi 
Curmătura erau instalate bateriile noastre. Artileria grea, 
de care nemţii n-au ştiut nimic până în aceste din urmă zile, 
era pe Dealul Mare. Ea putea arunca proiectile uriaşe la 
doisprezece kilometri depărtare. 

Acţiunea, cum se ştie, a fost angajată pe un front mai 
întins. Însă punctul unde s-a produs spărtura a fost 
Mărăştii; de aceea am şi dat detalii cu privire la această 
localitate. 

Germanii aveau artilerie multă, muniții mai mult decât 
îndestulătoare şi trupe numeroase. Se culcau în fiecare 
sară mulţămiţi şi se sculau dispuşi. Fiecare îşi îndeplinea 
conştiincios datoria şi fiecare era încredinţat că merită 
decorația pe care o aştepta de la maiestatea sa. 

În ziua de 9 iulie, la vremea prânzului, când soarele ardea 
dogoritor şi ei se trăseseră la umbră, tunuri din poziţiile 
româneşti începură a bubui. Nemţii zâmbiră: fleacuri! Dar 
canonada se înteţi şi deodată sute de tunuri de toate 
calibrele prinseră a zgudui pământul şi a umplea de clocot 
năprasnic văile. 

Un bombardament cumplit se deslănţui. Bombele cădeau 
c-o precizie neliniştitoare. Unele explodau la răţelele de 
sârmă, altele în tranşee, altele asupra satului. Era ceva 
sistematic, ceva care ţintea la anume scopuri. Căci trecu o 
oră, două, nouă, zece şi focul în loc să slăbească, era parcă 
mai în creştere. Bateriile lor răspundeau fără îndoială căci 


aveau de unde cheltui muniții, dar proiectilele cele mari le 
găsiră curând. 

— Şi asta era un lucru iarăşi vrednic de luare-aminte şi de 
cugetare. 

Telefonul, la Câmpuri, primi ştiri că s-a deslănţuit 
canonada pe un front foarte întins. În tranşee la Mărăşti se 
află despre asta, şi toţi ofiţerii fură de acord că se va da un 
atac probabil undeva. În orice caz la Mărăşti e aproape 
sigur că nu se va da: ar fi o nebunie. 

În vremea asta bombele de toate calibrele plouau, se 
cutremura pământul şi gemea văzduhul. Noaptea se părea 
că sute de guri de vulcan scuipă foc înspre stele. Şi muzica 
fioroasă a proiectilelor sfâşia atmosfera cu acorduri felurite. 

Două zile şi două nopţi a ţinut acest bombardament. În trei 
rânduri au fost răstimpuri de tăcere în care nemţii, spre a 
opri un atac presupus, deslănţuiau tiruri nebune de baraj în 
faţa tranşeelor noastre. 

Dar soldaţii noştri coborâseră în noaptea de luni spre 
marţi în fundul văii Limpegioarei şi stăteau gata. 

În noaptea de duminică spre luni patrule recunoscuseră 
locurile precise unde tunurile trebuiau să facă spărturi în 
răţelele de sârmă. Fiecare şef de coloană arătase nevoile ce 
mai aveau pentru curățirea drumului, apoi pichetase cu 
ţăruşi de mesteacăn calea asaltului. 

În noaptea de luni spre marţi artileria îşi desăvârşi opera. 
La punctele indicate pe hartă şi cunoscute de patrule, 
exploziile practicaseră spărturi, „breşe” cum se spune în 
termenul consacrat. Anume regiuni din sistemul de câţiva 
kilometri al fortificaţiei fuseseră complet distruse. Şanţurile 
şi adăposturile fură întoarse cu fundul în sus. Bombele 
grele araseră adânc pământul, adăposturile blindate, 
scurmând pâlnii enorme, distrugând tot, pisând trupuri 
omeneşti şi îngropând mii şi mii de oameni sub dărâmături, 
sub foc şi schijă. Drumul din urmă al rezervelor era barat şi 
el de un uragan de foc. Orice comunicaţie între Mărăşti şi 
Câmpuri era ruptă. 


Marţi, în zori-de-ziuă, la ora 4, o rachetă se înălţă 
deasupra pădurii la comandamentul Diviziei, şi coloanele de 
infanterie porniră. La oprirea artileriei noastre, de data 
asta nemţii nu mai răspunseră cu tir de baraj, crezând că e 
iarăşi la mijloc o păcăleală numai. Dar curând artileria 
noastră lungi tirul şi infanteriştii se zvârliră înainte. 

Nu-i mai putea nimic opri. De mult aşteptaseră ei ora 
aceasta. Gătiţi ca de paradă, bărbieriţi şi lustruiţi, făcuseră 
cel din urmă legământ cu inima lor şi se duceau cu îndârjire 
la jertfă. 

A fost o lovitură de trăsnet. Fiecare coloană înainta 
hotărâtă la strungă. Zadarnic fură cele din urmă silinţi ale 
inamicului. Unde era valea mai oablă îşi făceau scări cu 
lopata şi se căţărau. Veneau ameninţători ca valurile 
neoprite regimentele 2 Vânători şi 4 Argeş. Năboiră asupra 
redutelor, începând de la marginea satului cătră 
Încărcătoarea. 

— În vreme ce pe restul frontului alte trupe demonstrau; 
şi la un moment dat, de la postul de comandă al Diviziei, de 
pe dealul Curmătura, generalul M. Îmi spunea că vedea 
limpede cum oştenii noştri neopriţi se caţără, sar ca din 
arcuri asupra şanţurilor. 

— Şi deodată contururile redutelor se desemnară limpede 
în foc şi fum subt exploziile granatelor, pe când urale 
frenetice se amestecau cu urletele tunului. 

Dintrodată, după zilele şi nopţile de teribilă bombardare, 
după suferinţile morale ale aşteptării, lovitura aceasta 
bruscă a infanteriei noastre deslănţui panica în rândurile 
vrăjmaşilor. 

Unii începură a fugi spre sat şi spre drumurile de scăpare 
cu capetele goale, aruncând armele. Alţii înfingeau puştile 
cu baioneta-n jos înainte-le, înălţau braţele şi se constituiau 
prizonieri în masă, palizi şi tremurând de groază. Li se 
spuseseră lucruri cumplite despre barbaria soldaţilor 
noştri. 


— Spuneţi dac-aveţi să ne ucideţi ori să ne schilodiţi, ţipau 
unii; ca să ştim ce ne aşteaptă! 

Ţăranii noştri, tăcuţi şi cu sprâncenele încruntate, îi 
dezarmau şi-i trimiteau îndărăt. Alţii alungau cu baioneta în 
coastă pe inamic, care fugea risipindu-se. Panica, dâră de 
pulbere aprinsă, trecu asupra satului şi asupra celorlalte 
linii. La Încărcătoarea, duşmanul se mai împotrivi un timp 
atacurilor furioase, apoi se răsfrânse îndărăt. 

— Când a vorbit în sat la Câmpuri telefonu. 

— Zice o femeie. 

— Că la Mărăşti au intrat românii, domnul general 
nemţesc a ieşit cum era din casă şi a pornit-o la vale. 

La cazinoul ofiţerilor, o bombă mare se sparse sfărâmând 
stâlpul cu fanionul. Atunci răcnetele panicei răzbătură cătră 
ei: lăsară în farfurii ceştile cu cafeaua cu lapte, se năpustiră 
pe uşi şi se împrăştiară în toate părţile. Artileria grea bătea 
asupra Câmpurilor cu furie. Bombe mari cădeau în şosea şi 
săpau pâlnii adânci, înălţând stâlpi de foc, fum şi pulberi. 

Frontul era rupt; duşmanii, bieţi oameni îngroziţi, se 
risipeau fugind la codru... 

Comandantul de la Vizantea, care zâmbea în ajun, vorbind 
de poziţia Mărăştilor, ieşi cu capul gol şi-n papuci. Şi 
femeile îl priveau uimite cum năzuia undeva, spre deal, 
căutând o cărare ferită... 

Era ora 9. Trupele noastre înaintau neoprite. În curând 
năboiră la Câmpurile. Acolo totul rămăsese în rânduiala 
obişnuită: depozitele de alimente, de vinuri, de ţigări; 
depozitele de îmbrăcăminte şi muniţiuni. Nici fitilurile n- 
avuseseră vreme să le aprindă. În poziţii, tunuri nestricate. 
Pe drumuri arme, căşti, chesoane. Răniţi şi morţi risipiţi în 
pulbere: tablou crâncen şi convulsionat. 

— Fugeau urlând, îmbulzindu-se şi dându-se peste cap... 
ne spune alt sătean. 

Unul dintre primii noştri răniţi, maiorul Bereşteanu adus 
la doctorul francez Championiere, era palid şi slab, dat tot 
putea murmura zâmbind câteva vorbe. 


— Ce spune? Ce spune? Întrebă medicul. 

— Zice că de-acu poate să moară în pace: batalionul lui s-a 
purtat vrednic. 

Doctorul îşi întoarse capul şi-şi şterse lacrimile. 

Prizonierii treceau îndărăt. În poziţii o frământare de 
morţi, răniţi, sânge şi fumegări. Artileria tot bătea liniile de 
retragere. 

Morţii noştri erau căzuţi toţi avântaţi spre inamic, unii în 
poziţii ciudate. Unul asupra unui bavarez, strivindu-l parcă, 
străpungându-l cu baioneta, încremenit şi el cu casca 
sfredelită prin frunte de un glonţ. Altul înmărmurise cu 
arma în cumpănire ca o stană, cu braţul stâng înainte, cu 
gura căscată, cu ochii fioroşi, rezemat de un arbore. Şi alţi 
mulţi căzuseră. Unii dormeau somn mânios de veci; alţii, 
răniţi, aşteptau cu buzele palide-încleştate pe sanitari, cu 
ochii îndreptaţi spre cerul limpede şi strălucit. Printre ei 
trecu un convoi grozav: o mitralieră pe care o purtau doi 
prizonieri şi-n urmă, pe-o brancardă, dus de-ai lui, un soldat 
german, cu capul zdrobit. Stătuse în poziţie, călare pe 
mitralieră, până în ultima clipă trăgând. 

— Şi nu-i scăpă degetul de pe trăgaci decât atunci când un 
grenadier al nostru îl lovi în frunte c-o bombă. Soldaţii îl 
priveau gravi, în tăcere. 

Generalul comandant al diviziei recunoaşte pe-o targă pe 
un soldat oare gemea încet: 

— Ce-ai păţit, măi Stanică? 

Rănitul ridică fruntea, înfrigurat: 

— N-am păţit nimica, domnule general. E bine; am căzut 
pentru ţară... 

Mai departe, altul îl recunoaşte pe general şi-l cheamă cu 
mâna: 

— Am biruit, domnule general! I-am biruit! Şi faţa 
îndurerată i se crispează de un zâmbet. 

Ofițerii, negri de fum, îşi adunau elementele unităţilor cu 
glasuri răguşite. Aveau toţi o privire aprigă şi fioroasă sub 
căştile lor cenuşii. În toţi era o tărie ş-un avânt sălbatic. 


Era o biruinţă câştigată cu durerea urii şi a răzbunării. 

Am vizitat pas cu pas poziţiile ce păreau inexpugnabile de 
la Mărăşti până la Încărcătoarea. Satul era în parte ars. 
Când se simţiră zdruncinaţi şi măcinaţi, germanii 
incendiară marginea, ca să oprească înaintarea trupelor 
noastre. Altă parte a satului era dărâmată de proiectilele 
artileriei noastre. 

Acuma era linişte, subt un cer blând. 

— Şi peste ruine domnea o adâncă tristeţă. Ici-colo femei, 
cu copii, se întorceau la vetrele pustii. Treceau printre 
răţelele de sârmă, peste şanţuri, îşi căutau căminurile unde 
suferiseră şi fuseseră fericiţi. Ici era cenuşă, dincolo un 
morman de dărâmături. 

Mă opresc. Intru în vorbă cu femeile. 

— Ce faceţi? V-aţi întors la cuib? 

— Ne-am întors, domnule, ce să facem? Acuma s-a luat 
negura de pe capul nostru... 

O bătrână, alte două femei şi câţiva copii se adună la 
poarta căzută între ruini. Femeile şi fetele au trăsături 
frumoase şi delicate şi sunt îmbrăcate în catrinţă neagră, 
care se îmbină plăcut cu cămăşile albe discret înflorite cu 
cusături. 

— Of, Doamne, zice bătrâna, bine am trăit eu odată în 
lume, n-am de ce mă plânge; ş-acuma uite la ce jale şi 
prăpăd am ajuns... Dar când am văzut pe generalul nostru 
(generalul V.) intrând iar la noi, ni s-a luminat sufletul. Ne- 
am făcut cruce, ne-am închinat ş-am plâns. I-a alungat pe 
păgâni! Doamne, du-i, Doamne, la locul lor! 

Fetele şi femeile erau în Vizantea răzăşească la lucrul 
şoselelor... Şi când au văzut că fug nemţii, au umplut 
pădurile. „Ei au fugit şi noi am ieşit iar la lumină...” 

O fată sprâncenată, cu ochii căprii şi sânii îndrăzneţi, se 
apropie zâmbind: 

— Să vedeţi, dumneavoastră, nouă ne părea bine când 
vedeam că arde satul nostru. Las' să ardă! De-acu arde şi 
cuibul răilor! Bine că s-au dus, că ne-au chinuit destul. Astă- 


iarnă purtau femeile din loc în loc, pe ger, cu pruncii la 
sân... 

— V-au luat tot? 

— Tot ne-au luat. Şi cel din urmă fir de porumb. Şi pe 
urmă ni-l vindeau tot nouă cu 40 de bani kilogramul. Apoi 
au scociorât pivnițele şi ogrăzile pe unde ne îngropaserăm 
lucrurile mai de preţ şi zestrile... Nu ştiu cum au făcut. lot 
au găsit şi tot au luat. Acuma am rămas săraci: dar cel puţin 
ne-a luminat Cel-de-sus sufletele. 

Ne-au chinuit destul, adaugă apoi fata. Am robit la ei ca-n 
timpurile cele de demult. Ne scoteau la rând, şi pe fetele 
mai voinice şi pe cele mai crude, şi ne puneau să lucrăm din 
greu la şosele. Cu ce inimă lucram noi? Cum puteam noi 
face drumuri la străin, ca să apese şi să dărâme ţara 
noastră? Loveam cu cazmaua şi ne înghiţeam lacrimile. 
Când li se părea lor ceva, ne închideau, ne chinuiau şi ne 
băteau peste obraji... Ne băteau şi cu biciul, domnule... 

— Ce să-i faci? Zice cu tristeţă bătrâna. Aşa a fost 
pedeapsa noastră. Neam străin. Cel puţin un lucru tot l-au 
avut. C-au fost cinstiţi cu partea femeiască... 

Le privesc drept. Bătrâna îşi întoarce faţa spre căminul 
ars. Două din copile îşi pleacă ochii, pe care-i bănuiesc plini 
de umbră şi de lacrimi... 

— Da, aşa este... par a şopti buzele lor. Această ultimă şi 
tragică pudoare îmi strânge dureros inima. 

Umblu încă o zi pe urmele nemților, prin minunatele şi 
poeticele locuri de la Vizantea. Aici văd pe domnul general 
M., a cărui divizie a făcut spărtura la Mărăşti. Drumuri 
aspre de munte suie culmile până în fund la Dealul Sării. 
După ce spărtura în frontul inamic a fost lărgită, o parte din 
trupele noastre au mânat cătră sud coloanele zdrobite ale 
duşmanilor. În lungul drumului au rămas ş-acuma chesoane 
care nu se mai pot întrebuința. 

Regimentele noastre i-au ţinut pe nemți de-aproape, 
hărţuindu-i necontenit. Din vale în vale, de pe ţanc pe ţanc 
urmărindu-i, i-au dus până departe pe piscuri, unde au 


găsit rezistenţa unor regimente nouă, de curând aduse de 
von Mackensen din Macedonia. Aici urmează lupte aspre. 

— În Dealul Sării. Oştenii noştri se caţără ca nişte capre pe 
piatra sură şi se bat fără hodină zi şi noapte. 

— Aici, spune generalul, sunt locuri mai tari şi mai 
sălbatice decât în oricare parte a ţării. E Vrancea 
necunoscută şi aspră din vechile zile. Auzi cum urlă tunul şi 
sună în toate văile... Nu-i soldat al nostru care să nu tresară 
când i-aude glasul, şi să nu strângă patul puştii... Aici 
luptele se dau pas cu pas în întunericul sihlelor, în locaşul 
sălbătăciunilor. 

S-aude în adevăr mugetul tunurilor zvâcnind în adâncuri... 

Ş-aici vedem pradă de tunuri, materiale şi muniții. Apoi ne 
îndreptăm spre alt colţ al Vrancei: spre Soveja. 

Apoi mergem mai departe, spre graniţă. Ş-aici, pe 
minunata şosea şerpuită care duce spre Lepşa, prin locuri 
romantice, au mai rămas urme din fuga grăbită a nemților. 
Căştile lor mari şi grele stau împrăştiate şi răsturnate ca 
nişte ceaunaşe prin toate şanţurile. 

Ajunşi la liniile de sus, asistăm o oră şi jumătate la un duel 
de artilerie între bateriile noastre şi cele inamice. Văile 
sună strident şi formidabil de detunături şi proiectilele trec 
ca-n fâşâiri aspre de matasă. 

Inamicul răspunde. Bombele lui bat culmea şoselei. Vin c- 
un şuiet de spaimă parcă, cad şi se sparg cu vuiet, înălţând 
nouri negri şi cenuşii. Zburăturile trec ici-colo, ca nişte 
albine rătăcite. 

Un glas chiamă o brancardă. Un rănit vine curând întins 
sub manta, cu buzele şi cu ochii arzători. A fost lovit în 
coapsă de o schijă de obuz. 

În vale, pe Lepşiţa, liniile noastre înaintate au fost atacate 
de câteva companii germane. Postul de comandă e 
înştiinţat. Artileria îşi înteţeşte focul. Bateriile trăsnesc 
adânc şi asurzitor de pe culmi. 

La telefon, colonelul ascultă raportul din vale: 


— Alo! Ce este, locotenent Hancea? Te-atacă două 
companii? Ţine-te bine, băiete; să nu dai un pas înapoi... 

În vale sună împuşcături de armă, răpăituri de mitralieră. 
E o acţiune fierbinte. 

Locotenentul Hancea răspunde. Mai cere provizie de 
granate. Îndreaptă focul artileriei. Se pare că e într-o 
poziţie critică, atacat din două părţi. 

Colonelul zâmbeşte la aparat, emoţionat şi mişcat 
dintrodată. 

— Aşa, Hancea, bine... 

— Zice că piere acolo cu toţi ai lui, şi nu dă un pas înapoi! 

Artileria noastră tună. Bombele inamice se sparg pe rând, 
în apropiere. 

Împrospătători de muniții trec cu sacii cu granate cătră 
vale, umblă nepăsători şi obişnuiţi printre explozii. 

Într-o oră şi jumătate postul înaintat al locotenentului 
Hancea a respins trei atacuri inamice. l-a prăbuşit pe nemți 
în vale. Le-a aruncat cu granate în cap, i-a amestecat cu 
pământul... 

Apoi artileria încetează şi ecourile codrilor şi văilor se 
alină. 

La întoarcere, întâlnesc mulţi prizonieri. Numai germani. 

Un tânăr trist, cu faţa firavă, vorbeşte trudit. Arată că e 
din Dettmold. De trei ani a umblat pe toate fronturile 
Europei. Aici în Vrancea, cum spun şi ofiţerii lor, s-a 
întâmplat cu ei un lucru spăimântător. 

S-au bătut în alte părţi necontenit. De multe ori au fost 
biruitori. Au fost şi înfrânți. Dar în poziţiile tari de la 
Mărăşti au primit de la mânioşii noştri soldaţi o lovitură aşa 
de crâncenă încât nu şi-au venit în fire nici astăzi... 

Văd acum deplin că prin această bătălie, armonioasă în 
planul ei şi-n execuţia neşovăitoare şi exactă, indiferent de 
ce poate fi mâni, armata noastră şi-a câştigat un titlu 
nediscutabil de glorie. 

Bătălia de la Mărăşti va trece în istoria noastră ca o operă 
serioasă şi solidă de artă militară. Toată dezvoltarea ei a 


fost prevăzută şi s-a executat potrivit planului iniţial. Cel din 
urmă soldat a ştiut unde merge şi şi-a făcut datoria. 
Artileria a dovedit o preciziune înspăimântătoare. Ofițerii 
germani prinşi au mărturisit aceasta, cu mirare şi laudă. 

Dacă în grozava furtună care bântuie popoarele mai pot 
stărui ambiţii; dacă bietele suflete umbrite de moarte mai 
pot urmări răzbunări; dacă între ruini şi sânge ochiul 
omului mai poate luci. 

— Atunci asta nu s-a putut întâmpla decât la Mărăşti: după 
umilinţi, zdrobiri şi lacrimi, ţăranul soldat s-a năpustit, la 11 
iulie, ca-ntr-o nebunie a jertfei, ş-a ridicat în Vrancea 
hecatomba răzbunării lui. 

Pace morţilor necunoscuţi, trecuţi în veşnicia împăcării! 

MĂRĂŞEŞTI. 

Frunze-n furtună (1920) 

August 1917 

O amintire de acum doisprezece ani... 

Mă aflam în petrecere la prietini, în vestitele podgorii ale 
Tecuciului. 

— Undeva într-un sat de răzăşi ascuns în vii şi livezi. Era în 
august, pe-o vreme caldă şi limpede. 

Se pornise o nuntă, a poetului St. O. Iosif. 

— Cu zvoană şi alai şi cu gura pivniţii deschisă, ca 
odinioară în vremurile patriarhale ale părinţilor noştri. 

În ziua uncropului, după puţină hodină şi mult borş acru, 
tineretul o porni printre vii în zumzet de cobze şi alăute 
spre vestitul deal de la Cucuieţi. 

Pe coastă, la un popas, era un han al unui ungurean cu 
mutră de hoţ. Vinul se nimerise acru şi peştele sărat. 

— Dar noi eram tineri şi ferice. 

Un lăutar bătrân, cu obrazul negru şi barba albă, începu a 
zice sub sprânceană de codru cântecul lui Codreanu. Noi 
umblam încet spre ţanc şi adâncurile de sub noi sunau 
armonioase şi sonore la înmlădierile baladei bătrâneşti. Iar 
sus, pe vârful de la Cucuieţi. 


— Deodată se deschise zarea şi ochii mi se cufundară în 
cele patru vânturi ale ţării Moldovei. Câmpia Siretului se 
vedea pe o întindere nemărginită la miazănoapte şi miazăzi, 
cu sclipiri de ape, lunci, dumbrăvi şi sate, până unde putea 
bate ochiul şi unde depărtarea se amesteca într-o ceaţă 
liliachie. La apus erau treptele munţilor cu păduri 
posomorâte de brad. 

— Cu tonuri din ce în ce mai slabe şi mai stinse care 
mureau în cerul alburiu de august. În sus erau sate şi 
târguri cu nume vechi din cronici. În jos, câmpia cea întinsă 
de la Mărăşeşti. O ţară întreagă se desfăşura sub noi, cu 
sate albe, sclipiri de clopotniţi, câmpii semănate. 

— Şi Siretul trecea la Dunăre şi la Mare liniştit, printre 
zăvoaie, oglindind cerul şi cuibarul de foc al soarelui. 

Mă simţeam înseninat privind, şi primeam pe adierile 
vântului până-n fundul sufletului miresmele calde de 
peliniţă şi cimbrişor pe care ni le trimeteau depărtările. 

Era o ţară calmă şi fericită, şi lăutarii cântau balade în 
deal la Cucuieţi. 

Zilele acestea. 

— După ani şi ani. 

— Un automobil mă urcă repede pe dealurile Tecuciului, şi 
am iarăşi, deodată, înainte-mi, vechile privelişti. 

Luni, săptămâni şi zile liniştite au căzut în veşnicie. 
Anotimpurile s-au întors cu podoabele lor. Până ce deodată 
crângul lumii s-a cutremurat. Viforul războiului a bătut în 
depărtările munţilor, apoi s-a apropiat, s-a tot apropiat 
cătră Siret. Se văd ş-acum în miazănoapte depărtările 
estompate în ceaţă. Dar la miazăzi, spre Mărăşeşti, bate 
tunul fără contenire. Se ridică în cerul înalt fumuri de 
incendii. Se văd izbucniri de guri de foc, explozii de 
proiectile. Ochii cuprind toată priveliştea, de la podul de la 
Cozmeşti pe o linie de copaci care fug în lungul unei şosele, 
de dincolo de târguşorul Mărăşeşti, spre dealurile de la 
Panciu. Pe-acolo pretutindeni sunt îngropaţi în pământ 
luptătorii. Tunuri bat din apropierea mea şi din fundul zării. 


Aici, în decorul acesta uriaş care mi-a încântat odinioară 
ochii, s-a desfăşurat un episod al marei tragedii ce 
sângerează lumea. Între 23 iulie şi 7 august, cătră 
Cozmeşti, Mărăşeşti şi Panciu, s-a dat o bătălie crâncenă, 
pas cu pas, ceas cu ceas, zi şi noapte, fără oprire. A fost una 
din cele mai teribile bătălii ale războiului neamurilor. 

Stau subt un nuc, între vii, pe deal, deasupra Siretului. Cu 
ochii liberi văd tot câmpul bătăliei, şi domnul general B. Îmi 
lămureşte toată desfăşurarea ei cu simplicitate şi linişte. 
Din când în când tunul pune o pauză neprevăzută; din când 
în când depărtarea ne chiamă ochii spre alt punct, unde o 
explozie ori o coloană de fum a schimbat aspectul în 
aparenţă liniştit al peisagiului. 

Se pare că în decada a treia a lunii iulie, domnul general 
feldmareşal von Mackensen s-a hotărât să dea o lovitură 
disperată la Siret, spre a străpunge frontul nostru la 
Cozmeşti, cu obiectiv Adjudul. 

Planul era fără îndoială frumos. Executarea lui fericită ar fi 
însemnat izolarea liniei Trotuşului şi deschiderea drumului 
spre Basarabia. Scrisori găsite la prizonieri germani 
dovedesc câtă nădejde, în ceea ce priveşte sfârşitul 
războiului, se punea pe această „nouă lovitură măiastră” a 
feldmareşalului. - „Moldova”, „laşii”, erau cuvinte care 
sunaseră la urechile ofiţerilor şi soldaţilor germani. În 
oboseala acestui război care nu se mai sfârşeşte, erau ca un 
miraj în pustiuri. Erau o etapă, o apropiere de ţel şi de 
sfârşit. 

La 23 şi 24 august germanii atacară cu puteri mari liniile 
ruseşti de la Pădurea Neagră de lângă Siret, înspre Putna şi 
Suşiţa. Aliaţii noştri ruşi bătuţi de forţe numeroase, dădură 
îndărăt. În noaptea de 24 spre 25 august, trupele noastre 
urmau să schimbe pe cele ruseşti, obosite. Le schimbară, şi 
intrară în luptă cu o hotărâre îndârjită: 

— Trebuie să oprim puhoiul, ori să murim cu toţii! 

Bătălia s-a dezvoltat încet-încet pe un front de 60 de 
kilometri, de la Siret până la Panciu. Nemţii dădeau 


pretutindeni lovituri de berbece. Din cele dintâi zile însă se 
desemnă o primă intenţiune: străpungere în direcţia 
podului de la Cozmeşti. 

Mase mari de trupe erau concentrate pentru executarea 
unei asemenea operaţii - care fără îndoială trebuia să fie 
fulgerătoare. De obicei repeziciunea asigură succesul. 
Aceasta am văzut-o şi noi, au văzut-o mai ales duşmanii 
noştri, în bătălia de la Mărăşti. Douăsprezece divizii au fost 
aduse pentru această lovitură. O artilerie care şi-a făcut 
probele pe toate câmpurile Europei, deslănţuia vijelii 
nebune de foc şi schijă. În rândurile infanteriei noastre 
căzură proiectilele chimice şi se târâră la faţa pământului şi 
prin tranşee nourii de gaze asfixiante şi lacrimogene. 

Cu o furie care creştea din oră în oră, bătălia luă o 
dezvoltare uriaşă. 

Germanii trimiteau valuri după valuri. 

— Mase mari de asalt. Artileria lor deslănţuia un tir aşa de 
cumplit, încât în unele locuri nu se afla palmă de pământ 
neîntoarsă şi nerăscolită de obuze. 

— Urmau pauze mici, răgazuri în care duşmanul obosit 
căuta să se reculeagă şi vâra în foc trupe proaspete. Şi 
bătălia iar se aprindea, nemilostivă şi crâncenă. 

Ziua şi noaptea trupele noastre, cu mult inferioare în 
număr, au ţinut piept acestor rostogoliri repetate de foc, 
schijă, gaze şi oameni care urlau venind la măcel ziua şi 
noaptea, zile şi nopţi care păreau că nu se mai sfârşesc. 

— Şi care se legau una cu alta într-un fel de atmosferă 
fumurie. 

— Într-o umbră tragică de infern. De pe dealuri de 
deasupra Siretului se vedea câmpul de bătălie în fum, ceaţă 
şi nouri negri. Tunurile zguduiau pământul. Mitralierele, 
puştile, granatele, răcnetele omeneşti se amestecau. 

— Într-o huruire fantastică, într-o vedenie de apocalips. 

Astfel zile şi nopţi nesfârşite au luptat trupele noastre, 
cătră satul Străjescu, Moara Roşie, Moara Albă, Mărăşeşti. 
După două zile şi două nopţi, divizii germane au fost scoase 


din foc şi înlocuite cu altele, odihnite. Liniile noastre au 
simţit aceasta după vigoarea atacurilor noi. Ofițerii şi 
soldaţii au încruntat din sprâncene ş-au adus între ei lăzi 
noi de granate. 

În toată această bătălie, artileria noastră, aşezată foarte 
bine pe stânga Siretului, a bătut coloanele inamice în flanc, 
pricinuindu-le pierderi înspăimântătoare. Batalioane întregi 
au fost amestecate cu pământul. Altele treceau. 

— Şi altele, neistovite. Mai ales în timpul nopţilor, atacurile 
se dădeau fără întrerupere. Cerul atunoea se umplea de 
rachete ca de mii de lampioane venețiene. Cu pâlpâiri 
scurte luminau tragedia şi frământarea din umbră, în timp 
ce pretutindeni trăgeau linii de foc exploziile tirurilor de 
baraj. Pocniturile şi clipirile de mitralieră. 

— Păreau un joc vesel în această monstruoasă simfonie. 

Timp de aproape două săptămâni, cât a ţinut bătălia, 
soldaţii noştri au fost neadormiţi şi neobosiţi. Au respins 
atacuri, au contraatacat, s-au bătut cu o energie înfricoşată. 
Această energie fără seamăn, poate fără precedent în 
analele războiului de faţă, este cel mai mare titlu de glorie 
al oştirii noastre. 

În unele locuri împinşi îndărăt, covârşiţi în alte părţi, 
soldaţii şi ofiţerii nu şi-au pierdut niciodată cumpătul. Pas 
cu pas retrăgându-se, au luptat. S-au oprit, au contraatacat 
iar. Sufletul lor credincios pământului străbun şi violenţa 
amărăciunii lor au izbucnit într-o putere aşa de năpraznică, 
încât inamicul la urmă, cu tot numărul, a trebuit să se 
oprească sleit. 

Se ştie că răniții veneau foarte grăbiţi la posturile de prim- 
ajutor. 

— Li se făceau pansamentele şi se întorceau îndată la loc, 
îmbucând din mers o bucată de pâne. „N-aveam vreme de 
stat; n-avem vreme!” Numai pe cei cu mai multe răni şi cu 
lovituri grave îi puteau opri medicii. 

Nici gazurile, nici exploziile înfricoşatului bombardament 
n-au zguduit moralul năcâjitului ţăran. Cădeau mulţi; cei 


rămaşi, cu buzele strânse şi cu ochii crunţi, îşi înzeceau 
parcă puterile. Granata şi baioneta lor loveau fără cruţare. 

Unde părţi din trupele noastre au fost copleşite de număr, 
a rămas locul însemnat cu mormane de cadavre. 

Căpitanul G. din regimentul 8 de infanterie e vestit că 
trebuie să se tragă îndărăt, deoarece e ameninţat spatele 
batalionului pe care-l comanda. 

— Consemnul meu e să lupt pe această poziţie până la 
ultimul om, răspunde el simplu. Nu mă retrag fără ordin 
scris! 

— Şi se întoarce cu glas mişcat cătră trupă: 

— Băieți! Fraţilor! Murim aici până la unul pentru ţara 
noastră! 

Înconjuraţi, băieţii căpitanului G. s-au bătut cumplit. Au 
căzut unul câte unul; a căzut şi căpitanul; au căzut toţi. În 
locul acela fioros a rămas în câmpie un morman de leşuri. 
Spectacolul a înfricoşat liniile duşmane. 

Maiorul lonescu Atanase, care comanda un batalion din 
regimentul 32, îşi aştepta rândul să intre în foc, într-un loc 
unde izbirea de valuri necontenite ale duşmanului era mai 
aprigă. 

— Haidem, domnule maior! Îndemnau soldaţii. 

— Staţi, băieţi; aşteptaţi să vie vremea. 

Aşteptând să vie vremea, în arşiţa nemilostivă a soarelui, 
în pulberea şi fumul înecăcios care-i înconjura, soldaţii se 
făcură sprinteni. Lepădară bocanci şi haine, zvârliră 
coifurile; păstrară pe ei numai armătura şi muniţia. 

— Hai, domnule maior, că nu mai putem! 

Ş-atunci şi domnul maior a simţit că nu-şi mai poate ţinea 
răbdarea. Ş-au pornit; au izbit năprasnic în puhoiul 
duşman. Trebuiau să-i oprească înaintarea cu orice preţ. 
Soldaţi, ofiţeri, comandant, ca-n timpurile eroismului de 
odinioară, au scris cerc pe pământ în jurul lor, rostind o 
frază sacramentală: „Aici voi muri!” - Şi au murit acolo cu 
toţii până la unul, fără să dea un pas înapoi. 


Aceste sunt pilde puţine numai din măreaţa epopee pe 
care a trăit-o armata românească în cruntele zile şi nopţi de 
la Cozmeşti şi Mărăşeşti. 

Îndârjirea şi energia înfricoşată au câştigat în sfârşit 
marea bătălie. 

După două săptămâni, inamicul s-a oprit. Şi-a lăsat braţele 
în jos şi bărbia în piept cu descurajare. Gâfâind, s-a tras ca 
o fiară în cotlon, ca să-şi lingă rănile. Mareşalul von 
Mackensen a privit cu îndoială şi cu tristeţă harta şi a închis 
ochii gândindu-se la hecatombele pe care le-a înălţat la 
Siret. Zece până la douăsprezece divizii germane s-au topit 
în această bătălie... 

Când se vor scrie paginile epice ale acestui război al 
liberării şi al muceniciei neamului nostru. 

— Generaţiile viitoare se vor cutremura. Ca din întunericul 
bătrânelor poveşti, va răsări o veche imagine despre care 
povestesc vânătorii de odinioară. 

Un zimbru încolţit de o haită de lupi într-un pripor 
păduros, lângă un lac. E cu coama zbârlită, cu ochii mânioşi 
şi crunţi. Scurmă pământul cu copitele, suflă aburi fierbinţi 
pe nări şi mugeşte. În juru-i sânge, măruntaie şi trupuri 
spintecate. Dar fiarele sunt multe, urlă, îl împresoară, îl 
hărţuiesc necontenit. Sunt parcă din ce în ce mai multe şi 
de urletul lor clocoteşte pădurea. 

Cu dosul într-un gorun bătrân şi cu coarnele ţapoşe gata 
de atac, zimbrul a înţeles deplin primejdia. Dar el e cel mai 
liber şi mai măreț oaspete al codrilor. 

— Şi trebuie să cadă cu vrednicie. 

Haita, îndârjită, dă un ultim iureş. L-au încolţit, i-au sărit în 
spate. 

Atunci, scuturându-se şi mugind fioros, zimbrul îşi 
încordează grumazul, se avântă şi se prăpăstueşte în valuri, 
îşi duce la fund duşmanii, iese sforăind pe luciu, iar se 
cufundă. Apoi urcă dincolo, la mal, în luminiş, şiroind de 
sânge, însă măreț şi neînduplecat - în cele din urmă luciri 
de aur ale asfinţitului. 


De acest zimbru vechi. 

— Stemă a acestui pământ. 

— Îşi vor aminti cei ce vor veni după noi, când vor ceti 
tragicul război al oştenilor noştri. 

GHEORGHE BACIU. 

Ţi-aduci aminte... (1923) 

Gheorghe Baciu, ţigan negru şi destul de urât, era o 
prelungire a autorităţii în târguşorul nostru. Pe-o tunică 
veche şi jerpelită, purta câteva decoraţii de veteran; o 
şapcă de ofiţer, fără trese, îi sta „reglementar” cam pe-o 
ureche şi pe-o sprânceană. În ţinuta aceasta, cu pieptul 
scos afară, foarte pătruns de importanţa lui, deseori 
începea să bată de la deal, din capătul uliţilor, o darabană 
într-un duruit prelung. Se oprea din când în când şi c-un 
glas grozav începea să zvârlă cetăţenilor ordonanţele 
stăpânirii. 

— Ascultaţi, oameni buni! Să ştiţi, poruncă de sus, precum 
că nu este îngăduit să lăsaţi slobode animălile pe uliţi! 

Copiii se ţineau droaie după el, fericiţi de duruitul 
darabanei şi de glasul lui Gheorghe Baciu. Negustorii ovrei 
ieşeau în pragul dughenilor şi, c-un zâmbet, ascultau 
ordonanța şi priveau procesiunea de capete goale, picioare 
desculţe şi băsmăli felurit colorate, în mijlocul căreia păşea 
mândru crainicul. 

În târguşorul nostru aveam doi vardişti. Baciu era unul 
dintre ei; era plătit cu zece, ori cincisprezece lei pe lună, 
însă era slujbaş al stăpânirii şi el ştia să preţuiască această 
cinste. Şi ca să fie mulţămiţi cei mari, Baciu îşi împărțea 
puterea braţelor lui între domnu primar, domnu ajutor, şi 
domnu notar. De altfel slujba lui de vardist era mai mult în 
gospodăria părinţilor comunei. Din când în când mai bătea 
darabana, îşi umfla glasul şi privea de sus pe negustori. În 
zile de iarmaroc, putea să fie şi mai fudul de altfel, căci 
atunci, în mijlocul mulţimii îndesate, adunată din toate 
satele dimprejur, Baciu se înălța pe catalige cu darabana lui 


- şi trecea încoace şi încolo ameninţător, ca un uriaş sosit 
din ţara poveştilor. 

Crainicul nostru locuia sub dealul târgului, spre câmpia 
Siretului, într-unul din bordeiele rămase de demult, de pe 
vremea sălaşului celui mare ţigănesc, din care ieşiseră robii 
şi mai pe urmă slugile curţii boiereşti. În cocioaba lui avea o 
laiţă şi câteva ţoluri, şi, drept podoabă, o sabie turcească ş- 
o puşcă veche ruginită. Trăia singur acolo. Sabia o arăta 
unora şi altora, ca să poată istorisi nişte aşa-zise întâmplări 
din război; iar puşca o scotea la soare ş-o pregătea de 
vânătoare, căci Gheorghe Baciu era şi puşcaş. 

— Nu prea am eu vreme, zicea el, căci sunt acupat cu 
serviciul, dar altfel eu sunt grozav vânător... Numai când şi 
când mă pot repezi până-n zăvoi şi pân! la baltă... 

Crescusem în admiraţia lui Baciu, şi ajunsesem băieţandru 
de doisprezece ani. Îndrăznisem şi eu a-mi întinde 
recunoaşterile până-n coturile şi huceagurile Siretului. Ba 
sub halicele puştii mele căzuseră chiar câteva rațe. Aş fi voit 
însă să am tovarăş pe Baciu. El strigase ani şi bătuse 
darabana spre bucuria mea; îşi scosese la soare puşca la 
care priveam sfios. Acuma mult aş fi dat să am asemenea 
tovarăş deosebit la o pândă pe Siret. 

Dorinţa mi s-a îndeplinit, şi fără să dau prea mult. Într-un 
amurg m-am oprit în faţa cocioabei lui Baciu cu un pac de 
tutun în buzunar, cu puşca în spate şi cu torba la şold. Când 
a primit tutunul în degetele lui negre şi osoase, Gheorghe 
Baciu a înţeles dintrodată despre ce-i vorba. 

— Apoi aş merge, îmi zise el rânjind şi privindu-mă cu ochii 
mici, negri; dar nu prea am praf de puşcă... 

— Nu face nimic, am eu... 

— Apoi n-am nici halice. Da' altfel aş merge. Şi n-am nici 
capse... 

— Îţi dau eu tot. 

— Ehei! Apoi atuncea stăi să-mi iau puşca... Dumneata eşti 
un domnişor bun - te cunosc de pe când erai ia aşa, numai o 
palmă de la pământ. Dacă vrei să-nveţi vânătoarea, apoi 


numai eu ţi-oi fi maistru. Ca mine nu mai cunoaşte nimeni 
puşca şi vânatul. Ţi-o spun eu... Câte dihănii am împuşcat! 
Phii! Când mă gândesc, mi se ridică părul măciucă în vârful 
capului! 

În adevăr, ca martor parcă al adevărurilor pe care le 
rostea, părul lui negru, cu puţine fire cărunte, stătea 
zbârlit, încâlcit, învârtejit în vârful capului. Îşi căută şapca 
veche ş-o puse reglementar peste grămada de miţe. Apoi 
intră în casă şi ieşi cercetând cu o grozavă luare-aminte 
oţelele puştii. 

— Asta-i puşcă! Îmi zise el, cu admiraţie. 

Mă alăturai de el şi privii spre minunea pe care până 
atunci numai de departe o admirasem. 

Era o puşcă ruginită, numai cu o ţeava, şi, ca-n poveştile 
cu puşcaşii, legată cu sârmă... 

— Te uiţi că-i veche şi legată cu sârmă? Îmi zise zâmbind 
Gheorghe Baciu. Apoi aşa cum îi, eu, domnişorule, n-aş da-o 
nici pe toate puştile boierilor din târg... 

Îl crezui bucuros - mai ales că primise să-mi fie tovarăş. 
Apoi, voiam să-l fac şi binevoitor faţă de sărmana mea puşcă 
nouă, cu două ţevi... 

— E bună ş-a dumitale... Îmi zise el cu bunăvoință, după 
ce-mi cercetă arma. 

Pe când ne îndreptam, pe malul unui pârău, spre Siret, 
Gheorghe Baciu îşi umplu luleaua cu tutun de-al meu. 
Aşteptam să-mi spuie o istorie straşnică de vânătoare, ori o 
întâmplare din război; el mergea tăcut lângă mine şi trăgea 
cu mare mulţămire din pipă. Pe faţa lui neagră, stricată de 
vărsat, parcă nu era nici un gând, nici o dorinţă. Suferinţi 
vechi şi amărăciuni, în zbârcituri dese, păreau acum linişte 
adâncă pe obrazul lui nemişcat. 

Soarele asfinţea, topindu-se parcă într-un lac de aur şi foc; 
intrarăm în huceag. 

— Aici e balta lui Brumă, zise Baciu; aici s-a înecat unu 
Brumă, la doi ani după război... 


— L-ai cunoscut? Întrebai eu, dându-i încărcătura de praf 
şi halice. 

— Cum nu? Am fost amândoi în bătălie şi am scăpat cu 
viaţă... Lui de apă i-a fost dat să moară... 

Îşi încărcă puşca ş-o cercetă iar, cu luare-aminte, la oţele. 

— De-amu trebuie să vie şi rațele... zise el zâmbind. 
Poartă-te bine... 

Între răchitele dese şi nalte, aşteptarăm tupilaţi, pe când 
creştea umbra şi de pe baltă izvorau aburi uşori. Era linişte 
desăvârşită; în cerul albastru mai luceau raze de-ale 
asfinţitului... Se auzi un râs de ţarcă, apoi ţipătul unei 
paseri mărunte; un fâlfâit de rațe şuieră prin dosul sălciilor. 

— Ia sama! Îmi şopti Baciu, şi ochii îi scăpărară. 

Tiptil, începu a se strecura prin tufe. Eu nu îndrăzneam să 
vorbesc. Dascălii mei într-ale vânătoriei hotărâseră că 
pânda e nemişcare straşnică şi răbdare; şi nu-nţelegeam 
cum un vânător ca Baciu călca porunca unei legi. 

La uşoara înmlădiere a sălciilor, la trosnitura unui vreasc, 
rațele simţitoare săriră măcăind într-o bătaie mare de aripi. 
Atunci rămăsei şi mai uimit de repezile mişcări ale 
crainicului. Nu ştia ce să facă cu luleaua... Nu nimerea 
trăgaciul... Scuipă luleaua jos şi ridică puşca la obraz. Întâi 
plesni petiţa, apoi pocni ca un vreasc puşca. Rațele se 
înălţară şi se înşirară în cerul amurgului. 

Puşcaşul îşi căută luleaua pe jos şi se întoarse la locul lui, 
fără nici o vorbă. Îi dădui altă încărcătură, îşi aprinse iar 
luleaua, şi catadixi să dea o lămurire: 

— M-a încurcat o creangă, şi nu mi-a venit îndămână... 

Eu zâmbeam şi simţeam în mine o mare părere de rău. 
Omul meu, omul cu puşca minunată, omul cu care doream 
de-atâta vreme să fiu tovarăş la baltă, nu era vânător! Şi 
puşca îi era un hârb netrebnic! 

Rațele nu mai veniră. 

— Nu putui să dovedesc lui Baciu cine sunt şi ce puşcă am. 
Sara era viorie între ape, şi stelele umede începură a luci 
pe cer. 


Ne întorceam spre târg. Şi întrebam pe Baciu despre 
întâmplări din război. 

— Vrei să-ţi spun întâmplări din răzbel? Zise cu mândrie 
crainicul. Phiii! Când ţi-oi spune, ţi se ridică părul măciucă 
în vârful capului... 

Scoase iar tutunul şi mă privi cu bunătate. 

— Apoi când am trecut Dunărea, eram multă oaste... Eu 
ştiu câtă să fi fost? Câtă frunză şi câtă iarbă. Şi Împăratul 
era în frunte. 

— Care împărat? 

— Împăratul nostru, Regiul! Şi ne-a dus tocmai la Plevna şi 
ne-am bătut noi cu turcii, straşnic ne-am bătut! Când nu ne 
băteam, şedeam în şanţ. 

— Da' la Griviţa ai fost? 

— Fost. 

— Şi ce-ai făcut acolo? 

— Apoi ne-am luptat... Şi după ce ne-am luptat la Griviţa, 
ne-am luptat la Plevna... 

— Da' dumneata ai fost în foc? Văd că ai decoraţii... 

— Cum nu? M-am luptat... Când mă gândesc, mi se ridică 
părul măciucă în vârful capului. 

Săracu Baciu, clipă cu clipă scădea din mărirea lui. Căzuse 
jos de pe catalige şi, pâcâind din pipă, se uita cu bunătate la 
mine, clipind din ochii lui mititei. 

— Apoi să-ţi spun una straşnică, îmi zise el aproape de 
târg. Îtr-un rând, eram flămânzi tare şi ne-am strecurat 
până la un sat... Am cotrobăit noi la un bulgar, am dat peste 
făină de păpugşoi. 

Amlegat pe nevastă de stâlpul hornului, ş-am luat dintr-un 
poloboc o mulţime de carne murată... Pe-acolo oamenii 
murează carnea de porc... 

La amintirea asta, tovarăşul meu nu părea nici vesel, nici 
trist. 

Eu zâmbii; zâmbi şi el; şi, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de 
un lucru prea important, îşi trase puşca din spate şi o 
cercetă cu luare-aminte. 


— Puşca asta, halal! Da' nu ştiu cum, cu rața nu mi-a fost 
îndămână... 

Până la cocioaba lui îmi mai povesti o întâmplare, vrednică 
şi războinică, cât şi cealaltă. După asta ne despărţirăm. 

Mai trecură în alte seri spre puşcaşul meu pachete de 
tutun; dar îl lăsam liniştit la serviciul lui ş-acasă şi mă 
duceam singur la baltă. Făptura crainicului devenise 
deodată neînsemnată, ca şi rugina lui, ca şi războiul din 
care ştiam mai mult eu din cărţi, decât el care fusese faţă. 
Aveam pentru el acuma şi un fel de milă. Zâmbeam 
totdeauna gândindu-mă la puşca lui legată cu sârmă, care 
pocnise aşa de ciudat. 

— Întâi petiţa, pe urmă pulberea... 

Într-o zi, moşul meu Mitache, colonel în infanterie, sosi la 
noi în concediu. Ca vânător mare ce era, nici nu aşteptă să- 
şi desmorţească bine picioarele; desprinse din cui puşca 
tatei, şi mă luă cu el spre huceagurile Siretului. Eram 
fericit; îi spusei râzând întâmplarea cu Baciu. Pe urmă îl 
oprii în faţa cocioabei şi-i arătai pe crainic. 

— Hai, Baciule, cu noi la vânat... Îi strigai eu... a-ţi 
puşca... 

Gheorghe Baciu salută milităreşte, intră în bordei şi ieşi cu 
puşca. 

— Apoi eu îl cunosc pe Baciu, zise moşu-meu Mitache. A 
făcut războiul cu mine. Ce faci, Gheorghe? A fost şi cu mine 
la vânat. Tot rabla ceea de puşcă o ai? 

— "Tot aceea, răspunse cu umilinţă Baciu. 

— Şi tot aşa tragi, Baciule? Ai izbutit însfârşit să nimereşti 
un iepure ori o rață? 

Baciu zâmbea fericit şi nu răspundea. Aştepta ceva. 

Moşu Mitache trase o tabachere mare de piele, alese o 
ţigară de foi şi o întinse ţiganului; luă şi el una. Scăpărând, 
aprinse un fitil, dădu lui Baciu să aprindă şi aprinse şi el. 

— Ei, hai de-amu, să mergem... zise moşu Mitache. 

Pornirăm. Baciu venea liniştit, păşind uşor, fumând 
mulţămit, la câţiva paşi în urma noastră. 


După o vreme de gândire şi de tăcere, moşu Mitache 
întoarse spre mine obrazul lui de leu, cu mustăţi şi 
sprâncene cărunte. 

— Ştii tu, Codinuţă, de ce nu l-am uitat eu pe Baciu şi-i dau 
foc să-şi aprindă el ţigara? Să vezi tu de ce. Într-o noapte, în 
război, fiind în şanţurile Griviței No. 1, au ieşit turcii din 
întăriturile lor... A fost o luptă scurtă, dar a curs sânge 
mult... În învălmăşeală, un sergent a strigat: La drapel! În 
lumina felinarelor, repezindu-mă, am văzut zbătându-se în 
luptă sergentul cu câţiva, sub năvala harapilor... Căzu unul, 
căzură zece. Fanionul se cumpăni la pământ... Gheorghe 
Baciu, gâfâind, bătea cu stratul puştii şi împungea cu 
baioneta, apoi îl zării rânjind şi c-un urlet repezindu-se spre 
cel din urmă turc, cu dinţii. Dacă l-a apucat de beregată, nu 
ştiu. Ştiu că a rămas singur, tremurând şi gâfâind, ş-a 
cuprins în braţe fanionul... Se uita rătăcit în juru-i. Când m- 
a cunoscut, a început a râde, şi mi-a zis atât: „Irăiţi, don' 
sublocotinent, nu l-am dat!” 

Moşu Mitache fuma pe gânduri şi se uita spre huceagurile 
tainice care întovărăşesc apa Siretului. Gheorghe Baciu 
venea în urmă. Întorsei capul spre el c-un fel de sfială. El 
era fericit numai pentru ţigara lui; îşi ducea în cumpănă 
puşca legată cu sârmă, şi nu se gândea la nimic... 

Mie îmi bătea inima; eram mişcat, aveam păreri de rău... 
Figura lui Baciu se luminase deodată închipuirii mele. 

— Deodată se ridicase iar pe cataligele vechi. 

Intrarăm în zăvoaie; moşu Mitache îşi alese loc. Eu trecui 
lângă Baciu în altă parte de baltă. Abia aşteptam să-i pot 
vorbi. Îl întrebai, c-un clas înfierbântat de tulburare şi 
bucurie: 

— Ei. Baciule, poţi să-mi spui cum a fost la Griviţa? Mi-a 
spus moşu Mitache! Şi-l privii triumfător. 

EI întoarse capul spre mine: 

— Ţi-a spus domnu colonel? Bun om îi domnu colonel. Pe 
atuncea era tânăr, era numai sublocotinent! 

— Cum a fost cu drapelul? 


— Apoi m-am luptat pentru drapel... zise încet Baciu, fără 
să se uite la mine de data aceasta. 

Pe cuibul de foc al bălții, deodată fulgeră zborul unei rațe. 
Ochii grabnic, puşca pocni, paserea căzu. Gheorghe Baciu 
întoarse spre mine ochi grozav de uimiţi. 

— Ai împuşcat-o! Zice el c-un fel de îndoială. 

Eu începui a râde: 

— Am împuşcat-o. Ce? Te miri? 

— Nu, zise încet puşcaşul, c-o descurajare subită. Da' iaca, 
eu n-o mai pot scoate la capăt cu puşca. Nu mai trage 
vânatul la ea... 

Tăcu un timp, uitându-se la oţelele ruginite. Stătu mult 
aşa; parcă mă uitase. 

— Eu am avut o dragoste, urmă el cu tristeţă, da' demult, 
pân' a nu mă duce la răzbel. Era una Răduca, ţigancă de-a 
noastră. Ş-aicea mă întâlneam cu dânsa. Era frumoasă şi eu 
eram tânăr. Da' tot cu puşca asta... şi când puşcam eu câte- 
o rață... ea intra în apă şi mi-o scotea... Şi râdeam 
amândoi... Şi tare-mi mai era dragă, domnişorule... Ş-apoi 
cât am umblat eu printre gloanţe, n-am pierit; da' ea acasă 
a murit... Şi parcă de atuncea eu în zăvoi la Şiret nu mai am 
noroc... Rar pot nimeri... Eu ştiu ce să fie? Pe urmă nici 
plăcere n-am mai avut să iubesc pe alta... Am trăit aşa pe 
lume... 

O salcie fremăta uşor şi lumini mărunte tremurară pe 
obrazul ţiganului. 

— Baciule... zisei eu cu blândeţă... 

Şi nu ştiam ce să-i spun. Vorba lui îmi apărea deodată 
dramatică şi sufletul lui începea să aibă interes... Omul meu 
devenea romantic. 

— Spune-mi istoria cu Răduca, Baciule... 

— Care istorie, domnişorule? Apoi ţi-am spus-o. Era fata lui 
Zailic Judele. Şi când intra în apă râzând, ridica fustele. 
Avea o fustă roşă ca sângele. Pe urmă a murit, când eram la 
bătălie. 


— Când ai apărat steagul, Baciule! Şi-mi tremura inima în 
piept, când rostii vorbele acestea. 

Omul meu făcu un semn din cap - adică da - şi oftă. Şi 
deodată balta se acoperi de lumini. 

Şi-n imaginaţia mea aprinsă, în taina zăvoaielor, vedeam o 
dragoste din trecut şi un erou în negura Griviței, de şi lângă 
mine Gheorghe Baciu, sfârşindu-şi capătul de ţigară, nu 
îndreptăţea cu nimic aţâţarea mea. Privea neclintit cu faţa 
lui brăzdată şi tristă întoarsă spre baltă. Acuma mă gândesc 
că poate vedea ceva înainte-i: lucirea amurgului întindea 
într-un loc o pată de sânge, care părea rochia roşie a unei 
înecate... 

EROII. 

O întâmplare ciudată (1929) 

Spunea cu drept cuvânt Maeterlink, nu cu mulţi ani în 
urmă, că una din cele mai mari surprinderi ale războiului 
celui mare a fost eroismul neaşteptat pe care l-a dovedit 
omul în acea funebră catastrofă. 

Eram deprinşi încă din şcoli, să admirăm curajul şi 
eroismul oamenilor de odinioară, despre care istoria vorbea 
cu laude stereotipe. Profesorii ne înfăţişau antichitatea 
războinică ca pe ceva vrednic de mirare, ca o pildă pe care 
azi nimene n-ar putea s-o urmeze, nici n-ar îndrăzni s-o 
cugete. Maraton, Salamina, retragerea celor zece mii, 
războaiele lui Alexandru Macedon, războaiele punice cât 
ne-au fost cântate în orele de clasă, şi cât le-am ascultat cu 
gândul dus, cu ochii urmărind meandrele pe care le făcea în 
zbor o capricioasă muscă pe deasupra capetelor tunse ale 
colegilor noştri! Nu mai vorbesc despre intrarea bruscă a 
cavalerilor evului mediu în imaginaţia noastră. Aceste 
arătări cu pinteni mari şi zale grele, oameni „sans peur ni 
reproche”. 

— Care se băteau în toate cotloanele Europei pentru femei 
şi dreptate, aceşti paladini ai onoarei stârneau tot 
entuziasmul tinereţii noastre, şi fantezia fierbinte de la 


optsprezece ani ne ducea în zbor fulgerător îndărăt, în 
secolul ogivelor gotice. 

Acolo poposeam ca într-un Canaan al romantismului şi 
trăiam clipe înfiorate, înconjurați de umbrele eroilor de 
legendă. 

Anii încet-încet au trecut şi pulberea de aur prin care 
vedeam trecutul s-a depus. Am început a privi oamenii mai 
cu linişte şi a judeca faptele lor mai cu răceală. Şi totuşi, de 
şi limpeziţi, eroii antichităţii rămâneau pe soclurile lor. În 
consideraţiile noastre nouă, îi socoteam drept nişte fiinţi 
mai aproape de primitivitate, crescute armonic şi liber în 
mijlocul naturii. Erau oşteni antrenați pentru lupte grele 
corp la corp. Eroismul lor era simplu şi organic. 

— Un eroism pe care lumea subţiată a veacului nostru, 
după lung răstimp de pace, e cu neputinţă să-l mai poată 
da. 

lată că ne-am înşelat. Ca şi în alte împrejurări, n-am 
pătruns până în adâncurile cele mai afunde ale bietului 
suflet omenesc. 

Oamenii de odinioară erau mai tari, mai aspri, cu mai 
puţine nevoi fizice şi sufleteşti, mai deprinşi cu moartea şi 
cu suferinţa, cu epidemiile şi războaiele. Se pare că fratele 
nostru modern are alcătuirea mai complicată. Pe lângă asta, 
confortul pe care i l-a adus străduinţa veacurilor este în 
hotărâtă antiteză c-o viaţă de greutăţi şi lipsuri, întoarsă la 
primitivitate şi sălbătăcie. Ştiinţa a împuţinat şi suferinţa. 
Generaţii de oameni pot trece astăzi prin viaţă ocolind 
rânjetul morţii năprasnice. Un târgovâăţ al veacului XX 
suntem deprinşi a-l vedea mâncând fin, dormind tihnit, 
deplasându-se cu maşini rapide. 

Soldatul de odinioară era un profesionist. Cel de azi un 
cetăţean, un burghez, care-şi părăseşte cafeaua cu lapte şi 
somiera, ca să intre în vizunii, lăsând să-i crească barba şi 
înghițind mâncări pe care le-ar lăsa, acasă la el, prietinului 
său cânele. 


Raiterul de altădată bea bere, se bătea cu tovarăşii lui şi 
se umplea de sânge pentru-o vorbă ori o privire neplăcută; 
prăda, incendia şi viola. Domnu Petrescu sau Herr Schwartz 
sau monsieur Lebeau şi-au lăsat catedra sau ghişeul unde 
n-au cunoscut alt oficiu decât al zâmbetului şi-al vorbei 
amabile. 

Altădată oştile erau două trupe, care se căutau pe o 
bucată de pământ; se întâlneau şi se izbeau; şi hotărau în 
câteva ceasuri soarta unei provincii. Acuma am văzut 
încleştându-se milioane de fiinţi, pe fronturi uriaşe. Şi 
aceste milioane, îngropate în vizunii şi-n întuneric, nu 
întrebuinţează armele simple care, în ceasul învălmăşelii, 
doborau câteva sute de fiinţi. Acuma mintea neliniştită şi 
iscoditoare a ajuns să aibă la îndămână puterile 
necunoscutului ş-ale morţii. Demonii misterioşi, înlănţuiţi în 
linişte şi somn în sânul pământului, au fost urmăriţi şi 
descoperiţi: chimiştii au dat armatelor moderne explozibile 
formidabile. Ca şi-n poveştile vechi, curiozitatea, 
deschizând uşa oprită, deslănţuie nenorocirea. Demonii 
aceia, atacați în pacea lor eternă şi scoşi la lumină, îmbracă 
forme nouă şi-şi răzbună înfricoşat împotriva tulburătorilor. 

Au apărut deci pe fronturile enorme ale războaielor de azi 
maşini mari de distrugere, care par a lucra singure ca 
animalele deşănţate din epoca secundară. Tunuri şi tancuri 
se profilează în zări. Iar în văzduh s-au înălţat paserile 
fantastice a căror amintire ne-au lăsat-o în basme 
generaţiile de demult. Şi mările de asemenea s-au umplut 
de monştri distrugători. 

Aşa încât, subt această lumină nouă şi-n această 
perspectivă, războaiele de odinioară, fie ele şi de şapte şi de 
treizeci de ani - ne apar mici şi puerile. Astăzi, bietul om se 
simte plutind pe un ocean al morţii subt un cer opac. S- 
ascunde în măruntaiele pământului şi demonii cu răsuflări 
otrăvite îl descopăr ş-acolo. Zi şi noapte, săptămâni, luni şi 
ani, fără răgaz, fără armistiţii, fără „cartiere de iarnă”, 


nădăjduind cu groază salvarea şi aşteptând cu groază 
moartea... 

Cum au putut oamenii de azi îndura toate acestea, e greu 
de înţeles. Legea marţială nu explică nici măcar în parte 
această îndârjire, acest oţel mai rezistent decât oţelul 
tuturor uzinelor. Grindina de schijă, valurile de foc, izbirile 
maselor şi, mai presus decât acestea, panicile care fac din 
suflet o gânganie de cârpă... De ce nu s-au salvat deplin 
îndărăt? De ce nu s-au salvat înainte? De ce nu s-au 
suprimat singuri ca să nu mai sufere? De ce, mulţimea 
înfricoşată şi teribilă a rezistat suferinţii şi oroarei până la 
sfârşit! 

Nu. Profesionistul de odinioară, care făcea războiul 
apărându-şi, în primul loc, scump, pielea lui, trebuie 
coborât de pe soclu. Trebuie ridicat în locuri, în lumina 
admiraţiei ş-a nedumeririi, nenorocitul om de astăzi care 
ştie că se jertfeşte; care ar vrea să trăiască, căci socoteşte 
viaţa ca singurul bun pe pământ şi totuşi se jertfeşte, 
pentru o iluzie, pentru un ideal sau - şi mai grozav - fără 
SCOp. 

Trebuie ridicat în lumina admiraţiei ş-a nedumeririi. Dar 
jertfa apare cu atât mai mult vrednică de admiraţie şi 
nedumerire, cu cât chiar înainte de a se împlini întâia 
decadă de la consumarea cataclismului, emoția şi amintirea 
au zburat din ţintirimele de la hotare, din văile apelor şi de 
pe crestele munţilor. Ca nişte cocoare nedesluşite s-au 
micşorat în zări ş-au intrat în împărăţia umbrelor pe care 
nu le mai chiamă nimeni îndărăt. 

Eroism şi jertfă fără răsplata pietăţii. Cei salvaţi şi 
generaţia nouă râd şi danţează, ca şi cum ar aştepta un 
apocalips absurd al minciunii. Contrastul acesta pune 
generaţia războiului şi mai sus, acolo unde numai eroismul 
zădărniciei are drept să sălăşluiască. Prietini, să ieşim la 
aer curat, căâtră ţintirimele părăsite, peste care are să 
înverzească iarăşi iarba nevinovată! 

Postfaţă. 


EPOPEEA SADOVENIANA. 

Un cunoscător atent al literaturii române ar observa ceea 
ce putem denumi vocaţia zugrăvirii eroismului. Numeroşi 
sunt scriitorii de primă mărime care au nutrit aspiraţia 
construirii unei epopei naţionale care să ilustreze şi să 
eternizeze momente cruciale din istoria mai apropiată sau 
mai îndepărtată, a neamului. „Istoria noastră are destule 
fapte eroice, frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, 
obiceiurile noastre sunt destul de pitoreşti şi de poetice 
pentru ca să găsim şi noi sujeturi de scris, fără să avem 
pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte 
naţii”, se spune în acea înflăcărată chemare patriotică a 
Daciei literare care a declanşat puternicul curent naţional 
al patruzeci şi optului românesc. Cuvântul de deschidere 
ţinut de Kogălniceanu la cursul de istoria naţională de la 
Academia Mihăileană din 1843 vine cu noi precizări 
privitoare la îndatorirea scriitorului de a imortaliza marile 
fapte şi personalităţile eminente ale istoriei. Nu întâmplător 
corifeii curentului de la '48 au fost mereu ispitiţi de istorie: 
Eliade Rădulescu (Mihaiada), Bălcescu (Românii supt Mihai- 
Voievod Viteazul), Bolintineanu (Legende istorice), C. 
Negruzzi (Aprodul Purice, Alexandru Lăpuşneanu), 
Alexandrescu (Umbra lui Mircea, La Cozia, Mormintele, La 
Drăgăşani), Alecsandri (Dan, căpitan de plai, Dumbrava 
Roşie, Ostaşii noştri) etc. O scriere gândită „ştiinţific” cum 
este cea a lui Bălcescu este străbătută de un suflu eroic, iar 
grandoarea liniilor personajului principal aminteşte 
îndeaproape de titanii epopeilor vechi. Nu altfel procedează 
Haşdeu în Ioan Vodă cel Cumplit, care este mai degrabă un 
poem decât o monografie istorică, fapt ce a adus autorului 
reproşuri din partea „specialiştilor”. O epopee universală ar 
fi fost menită să devină Memento mori a lui Eminescu, în 
care episodul dacic urma să marcheze, cu pregnanţă, 
puternica prezenţă, pe aceste meleaguri, a unui popor de 
titani, intenţie realizată, parţial, şi în piesa postumă 
Decebal, recent valorificată într-un spectacol. Se pot cita în 


continuare, Ioan Slavici cu dilogia Din bătrâni, Coşbuc cu 
numeroase poezii (Paşa Hassan, Cetatea Neamţului, 
Moartea lui Gelu, Cântece de vitejie), Duiliu Zamfirescu (În 
război), Delavrancea ş.a. 

Dar scriitorul care avea să dăruiască literaturii poporului 
său o epopee vrednică de marile exemple ale genului din 
literatura universală este Sadoveanu. Geniul său creator, de 
dimensiuni grandioase, impunător prin suflul, şi mai ales 
adâncimea şi poezia lui, cunoaşterea istoriei şi psihologiei 
neamului său, stimulate de contextul favorabil creat de 
mişcarea naţională de la Semănătorul şi de mari 
personalităţi cum au fost acelea ale lui Nicolae Iorga şi 
Spiru Haret, toate acestea au determinat orientarea, într-o 
mare măsură a scrisului sadovenian în direcţia inspiraţiei 
istorice şi a imortalizării eroismului naţional. Nicolae Iorga 
aprecia că Sadoveanu „are simţul trecutului, un simţ cu 
totul special, care îl face a povesti basmele de atunci într-o 
surdină misterioasă”. E. Lovinescu, vorbind despre 
„romantismul eroic” al scriitorului, îl apropie de Gogol din 
Taras Bulba; M. Ralea, făcând referiri la ascendenţa olteană 
şi la „spiritul pandur” al creaţiei sadoveniene, găseşte că de 
acolo vine „gustul pentru epopee” al scriitorului. 
Perpessicius, referindu-se la Fraţii Jderi, subliniază „timbrul 
tot mai pronunţat de epopee, de povestire de două 
tărâmuri”, ceea ce-l apropie pe scriitor de „marile taine ale 
existenţei”. Într-un excelent studiu al lui Petru Comarnescu: 
Stilul epopeic al d-lui M. Sadoveanu faţă de romanul istoric 
al lui Walter Scott (1945), exegetul spune, după ce 
stabileşte că prin Fraţii Jderi „ne aflăm în faţa celei mai 
mari şi mai tipice creaţii epice româneşti de până acum”: 
„Socotim că una din însuşirile sau caracteristicile 
conducând la concluziile de mai sus este stilul epopeic al 
povestirii şi, dacă mergem mai adânc, un stil epopeic tipic 
sensibilităţii estetice româneşti. Suflu de epopee are 
povestirea Fraţii Jderi nu numai pentru că epicul se îmbină 
aici cu liricul, dar mai ales pentru că totul este închegat pe 


un plan de măreție fantastică, întâmplările, când calme, 
când vijelioase, chiar dacă scrise într-un ritm molcom şi fără 
grabă; eroii, atât de distincţi, fără să fie totuşi prea 
materiali şi cuprinşi de-o psihologie modernă; prezenţa 
naturii nu ca fundal, ci ca un element cel puţin egal cu 
oamenii şi acţiunile lor - toate acestea sunt contopite într-o 
atmosferă ademenitoare, fermecătoare, suficientă sieşi, 
care ne duce cu gândul la Homer, prin suflu-i măreț şi 
luminos, prin ritmul calm şi totuşi plin de variaţii, prin 
alternanţa de expresie umană şi surprize din partea 
destinului. Ne-am gândit şi la celelalte epopei mai stufoase, 
mai întunecate, mai iraționale, dar în loc de asemuire am 
constatat mai degrabă contraste cum este contrastul dintre 
vânătoaroa de la Izvorul Alb şi episodul uciderii balaurului 
de către Siegfried din Nibelungii.” 

Un alt exeget, Edgar Papu, vede în Fraţii Jderi nu un 
roman istoric, „creaţie provenită prin excelenţă din 
individualismul romantic”, cât o creaţie în care sunt 
„precumpănitoare elementele de epopee”. Argumentele 
aduse sunt puternice: „Litlul Fraţilor Jderi ne indică acea 
pluralitate familială cu reminiscenţe gentilice proprie 
epopeii începuturilor. Însuşi numărul de cinci al Jderilor 
aminteşte atât cifra cât şi legăturile de rudenie ale 
personajelor dintr-o bătrână şi celebră epopee, şi anume 
cei cinci fraţi Panddva din Mahabharata indiană, iar 
solidaritatea familială dintre ei implică existenţa aceluiaşi 
unic organism colectiv, ale căror membre aflându-se 
investite cu funcțiuni diferenţiate rămân totuşi indisolubil 
legate întreolaltă [...]. În al doilea rând, pe când romanul 
istoric se menţine în ritmul palpitant al aventurii, Fraţii 
Jderi îşi însuşeşte cadenţa lentă a vechilor epopei, înaintând 
pe căile ocolite ale popasurilor în natură, ale amintirilor, ale 
voroavolor tihnite. În cadrul acestor episoade se încheagă o 
rapsodie a pământului Moldovei, acest loc „imbielşugat şi 
desmierdat,, unde la treier boabele de grâu se desfac 
„grele şi tari, c-un sunet de sticlă, şi unde albinele fac „un 


fel de ceară care nu se găseşte nicăieri pe lume,, o ceară 
verzuie şi cu o mireasmă ameţitoare. Îndeobşte tablourile 
sale se prezintă cu ritmul coacerii lente a bucatelor pe 
câmp, aşa cum se prezintă, în virtutea cosmomorfismului 
său, şi figurile umane. La început, noile personaje introduse 
în vasta sa scenă apar neutre ca şi fructele crude, urmând 
să se coacă cu încetul sub ochii noştri, până devin 
captivante prin comoara de experienţă, de cunoştinţe şi de 
înţelepciune, care ajunge să se desprindă ca o aromă 
îmbătătoare dintr-înşii. Acest ritm al coacerii solare este 
propriu mai curând vechii epopei decât romanului istoric. 
În sfârşit, şi în Fraţii Jderi există un echivalent al registrului 
zeiesc, care mână evenimentele, ca în epopeele antice...” 
(1965). 

Dar întrepătrunderea dintre planul real şi cel fantastic sau 
mai bine zis supranatural, proprie tuturor epopeilor, 
amestecul dintre oameni şi zei, dintre imanent şi 
transcendent, uneori amestecul până la confuzie al 
planurilor, se ilustrează la Sadoveanu în portretele eroilor: 
reale şi în acelaşi timp legendare. Aşa este chipul lui Ştefan 
cel Mare din trilogie. Personalitatea domnitorului, 
grandioasă, se reconstituie mai mult din ceea ce spun 
despre el supuşii săi, ori din reacţiile acestora, atunci când 
vine vorba despre el, decât din comportarea directă a 
eroului. Este tehnica numită a răsfrângerilor, întâlnită, 
frecvent, şi la Homer, menită să creeze prin ascunderea 
eroului un fel de mister în jurul său, pentru ca apoi, printr- 
un fel de acumulare din exterior, dimensiunile reale să se 
amplifice enorm, căci fiecare ins poate da, despre erou, o 
versiune a sa, în timp ce autorul, pe calea portretului direct, 
nu poate da mai mult de o variantă. 

Încă din viaţă, prestigiul lui Ştefan, care obținuse victorii 
incredibile împotriva turcilor, căpătase dimensiuni de 
legendă şi înfăţişarea indirectă a eroului prin ecoul faptelor 
lui în sufletul mulţimii într-o perioadă de mitizare cum era 
evul mediu, este un procedeu, indirect pentru menţinerea 


în legendă. Prezenţa directă, repetată l-ar fi concretizat 
prea mult, îndepărtându-i aureola care, cum se ştie, rezultă 
de multe ori din liniile vagi, depărtate. Încă din primele 
pagini ale Uceniciei lui Ionuţ, vestindu-se sosirea lui Vodă la 
hramul de la mănăstirea Neamţ, în mulţimea îmbulzită 
circulă păreri ieşite din obişnuit. Unii susţin că părintele 
său, Bogdan-Voievod, l-ar fi blagoslovit în taină la o biserică 
de la Athos, ca să capete puteri mari în lupta cu „spurcaţii 
ismailiteni”, cu „balaurul” (voievodul ar fi un fel de non 
arhanghel); domnul este „cumplit la vedere” şi are un 
anume paloş cu care „scurtează”, ori „descăpăţânează” pe 
unii boieri. Din imaginaţia înfierbântată a oamenilor nu 
lipseşte nici calul năzdrăvan, desigur alb, de care se tem 
toţi duşmanii şi pentru care se vor da lupte aprige, întrucât, 
se spune, toată forţa şi norocul domnitorului stau în cal, 
întocmai ca în basmele cu Făt-Frumos. Devenit o fiinţă de 
proporţii şi semnificaţii mitologice, Voievodul impune 
venerație, dar mai ales teamă şi sfială. Când apare el întâia 
oară în faţa norodului, în timp ce ţinea o scurtă cuvântare, 
lumea asculta „cu uimire şi înfricoşare”, iar o femeie de la 
Drăguşeni, de mare emoție „a slobozit din măruntaiele sale 
un prunc”. Onofrei şi Samoilă Căliman, uriaşii feciori ai 
starostelui vânătorilor, adevărate forţe ale naturii, porecliţi 
pe drept Strâmbă-lemne şi Sfarmă-piatră, ducând o 
scrisoare a lui Vodă la Cetatea Neamţului, sunt stăpâniţi de 
o puternică nelinişte pentru că, simt ei, orice slujitor, 
indiferent de rangul ce-l deţine, primind o poruncă de la 
măria-sa, „îngălbeneşte”. Scriitorul notează, în alt loc, că 
toţi cei care erau chemaţi la Vodă, se înfăţişau „cu 
cutremur”. Deşi „scund la statură”, aşa cum l-a fixat 
Grigore Ureche, cei din suita sa, opriţi la zece paşi, păreau 
că se uită la el „de jos în sus”. Adoraţia domnului, 
amestecată cu teamă, este aproape generală şi 
neînsemnatele încercări dezidente, de subminare a voinţei 
sale, nu fac decât să dovedească, o dată mai mult, ridicolul 
acestor tentative şi tăria de granit a lui Ştefan. Nu altfel 


stau lucrurile în alte opere, aparţinând altor autori, 
consacrate acestui voievod, de pildă în Apus de soare, unde 
Delavrancea, încercând să scrie o dramă, n-a găsit 
suficiente elemente pentru alcătuirea conflictului şi piesa 
este mai degrabă un poem dramatic ori un imn închinat 
marelui domn. 

Pe de altă parte, Sadoveanu a reuşit să sugereze mult din 
caracterul demofil al lui Ştefan, primul domnitor moldovean 
care a anihilat forţa boierească şi s-a sprijinit pe oameni de 
jos pe care i-a ridicat până la cele mai înalte demnități ale 
ierarhiei locale şi ostăşeşti, după merite strict personale, în 
afara criteriului rangurilor şi evgheniei, anticipând, cu 
aproape trei secole, iniţiativele lui Napoleon, să spunem. 
Aceşti oameni, oştenii, formează o altă dovadă a 
caracterului epopeic al creaţiei istorice sadoveniene. Ei 
sunt recrutaţi desigur din toate straturile sociale şi toate 
îndeletnicirile, inclusiv cele ecleziastice, căci peste tot se 
află oameni vrednici, devotați ţării şi domniei. Sadoveanu 
este primul şi singurul scriitor din literatura noastră care a 
ridicat la rangul demnităţii literare tagma oştenilor, atât de 
cultivată în literatura europeană prin autori ca Walter 
Scott, Alexandru Dumas, Sienkiewiecz, iar mai aproape de 
noi Alexei Tolstoi, Heinrich Mann, Maurice Druon. Încercări 
nu lipsesc la noi nici înainte de Sadoveanu. Dar, cu excepţia 
lui Răzvan al lui Haşdeu, nici un alt oştean nu poate fi 
reţinut. Sadoveanu este, până astăzi, singurul scriitor 
român la care această tipologie umană a atins rangul 
clasicităţii. Jderii, Călimanii, Tudor Şoimaru, Costea 
Morocâne, Bogdan şi Ştefan Sococeanu, Nicoară Potcoavă, 
Petrea Gânj, Ile Caraiman, Ghiţă Botgros, Radu Suliţă, sunt 
numai câteva exemple. 

Dacă printr-o operaţie convenţională am selecta din proza 
sadoveniană numai cărţile cu oşteni, eliminând pe toate 
celelalte, Sadoveanu ar continua să ocupe acelaşi loc 
monumental în scrisul românesc. Ceea ce este, credem, 
suficient, pentru a le marca importanţa, cu totul 


excepţională. Căci oşteanul sadovenian, în acelaşi timp 
viteaz şi sentimental, dârz şi înţelept, provenind din toate 
straturile sociale şi din toate profesiile -ţărani, ciobani, 
boieri, haiduci, lotri sau feţe bisericeşti. 

— Rezumă cu fidelitate universul întreg al literaturii sale, 
umanitatea sadoveniană şi românească. 

Scriitorul înfăţişează, în acelaşi timp, scene epopeice ale 
eroismului colectiv, cu o suverană stăpânire a forfotei 
mulțimilor ce se înfruntă. Mişcarea Comisului Manole Jder 
cu cele şaisprezece steaguri în bătălia de împresurare şi de 
„pălire” a musulmanilor, la Podul înalt, moartea bătrânului 
şi a comisului Simion Jder, căzuţi unul lângă altul, cu arma 
în mână, străpunşi de multe suliţi, sunt de o grandoare 
epopeică, la fel ca moartea lui Tudoruţ din Bogdăneşti în 
Vremuri de bejenie, care avea în jurul său o leasă de 
duşmani. lată cum se strânge mulţimea din Vremuri de 
bejenie, în faţa hoardelor tătăreşti: „Din funduri de sate 
ascunse în văgăuni la poalele munţilor, din bordeiele lor 
sărace, ieşiseră toţi luptătorii aceştia la strigătul de durere 
al buciumelor. Chemarea aceasta din necunoscut, veche şi 
tristă, pe care copilăria lor o auzise, alungase muierile şi 
copiii în codri, şi scosese pe muncitorii umiliţi ai pământului 
spre vijelia primejdiei. Aşa făcuseră, aşa luptaseră, aşa 
muriseră părinţii lor; aşa cum da Dumnezeu, erau gata să 
lupte şi ei, cu durere, cu mânie, cu disperare, pentru 
bucăţica lor de pământ, pentru bordeiul lor, aşa erau gata 
să moară fără să geamă, împroşcând cu sânge pământul 
urmaşilor. Nu râdeau, nu vorbeau zadarnic; se strânseseră, 
se înţeleseseră; se adunau acum în preajma călăreţilor, şi 
aşteptau vremea să pornească, să le dea cu nădejde; 
priveau zarea înflăcărată fără bătaie de inimă, şi cu 
amărăciune se gândeau că aşa va arde şi căsuţa şi satul lor, 
şi biserica săracă, şi holda nestrânsă şi tot ce au agonisit în 
zilele grele, crunt muncind în sudoarea frunţii.” 

Eroismul ostaşilor sadovenieni este simplu, firesc, străin 
de orice emfază ori de pălăvrăgeala. Mulţi oşteni, soldaţi 


sau chiar ofiţeri nu au conştiinţa dimensiunii faptelor lor şi 
simt numai că îşi fac datoria. Eroismul sadovenian este 
propriu celor care-şi apără „sărăcia şi nevoile şi neamul”, n- 
are nimic spectacular ci se integrează rânduielii fireşti a 
lucrurilor. Explicaţia acestei tonalități discrete, aproape în 
surdină, a registrului eroic sadovenian o găsim şi în faptul 
că ostaşii sunt, de multe ori, oameni simpli, fără orgoliul 
ierarhiei şi fără reflexele spectacolului în sine, străini de 
efectele asupra propriei persoane. Ei luptă, se sacrifică fără 
crâcnire, cu conştiinţa că nu se poate altfel. Faptul rezultă 
cu claritate şi din povestirile consacrate războiului pentru 
independenţă, ori primului război mondial, adunate În 
volumele Povestiri din război (1905), File însângerate 
(1917), Frunze-n furtună (1920), Strada Lăpuşneanu 
(1921), Morminte (1939). Prozatorul ştie să înfăţişeze 
tablouri ale vacarmului colectiv, ale suferinţei şi durerilor, 
care nu duc însă niciodată la stări de disperare şi nu 
creează traumatisme psihice. Iată, întâmplător, imaginea 
unei baterii care participă la luarea Griviței de la turci: 
„Când se puse soarele drept inimă, mugetul iadului era în 
toi. Flăcâii ajunseseră toţi de coloarea lui Buzămurgă [care 
era ţigan, n.n.]. Pe obrazurile aburite ale unora, rămăseseră 
în negreaţă ciudate semne de degete, la alţii şuviţi de apă 
se scurgeau pe la tâmple. Răsuflările tuturor erau mai 
scurte şi mai repezi între buzele uscate - şi nu era chip să ai 
pic de hodină, nici să înghiţi o gură de apă rece, căci cea 
din bidoane era coclită. Cât despre un codru de pâne, batir 
ca cremenea, şi o bucată de carne cum o da Dumnezeu, nici 
pomeneală! Chiar dacă le aveai, ce să faci cu ele? Înghiţeau 
cu toţii ţărână şi fum de pulbere, ăsta le era prânzul; şi le 
cânta o muzică cum nu auziseră...” (În baterie) 

Autorul distinge apoi, în forfota gregară, grupuri reduse 
de puşcaşi ori tunari, ori de morţi distincţii: „Unul, un roşior, 
zăcea încovoiat, cu faţa în sus, grămădit asupra pământului, 
mâna dreaptă înţepenise pe lance, stânga era strânsă la 
piept, parcă voia să smulgă ceva. Al doilea roşior stătea pe o 


coastă, lancea i se frânsese, mânile se întindeau cu pumnii 
strânşi pe lângă trup, şi ochii deschişi mari, sticloşi, ţinteau 
cu mânie faţa pământului, spre zarea răsăritului. Călăraşul, 
cu ochii închişi, părea că doarme, cu faţa la cer, cu braţele 
răstignite în laturi. Peste obrazul liniştit, pe care 
sprâncenele şi mustăţile trăgeau dungi negre, trecea vântul 
de sară ca mângâierea unui vis.” 

Nu este însă, deloc, o descriere pură, detaşată, prozatorul 
simte nevoia să distingă, în cei căzuţi, semnificaţii sociale 
care devansează simpla zugrăvire a unei scene de front, şi 
să creeze un impact uman mai larg. Dacă cei doi roşiori, 
suntem informaţi, provenind din oameni „cu dare de mână”, 
vor căpăta, postum, aureola gloriei, înălțându-se prin 
moarte, e drept vrednică, „mai mult decât printr-o viaţă pe 
care ar fi petrecut-o fără avânturi şi fără doruri mari”, dacă 
se vor spune „cuvinte frumoase despre ei în gazetă”, 
călăraşul necunoscut, sărac şi umil, şi pe care nu l-a chemat 
„decât Vasile al lui Tudor”, va rămâne, şi după moarte, tot 
un necunoscut. Copil de oameni săraci, necăjiţi, bătut de 
vânturi şi ploi, de vijelii şi viscole, el a devenit o splendoare 
de om şi următorul portret este al unui exemplar privilegiat 
al naturii: „Şi a răsărit deodată din tine un flăcău mândru, 
nalt şi vânjos. Puterea stejarilor era şi-n tine, murmurele 
apelor şi freamătul pădurilor erau cântece pe care tu de 
mult le cunoşteai, nemărginirea zărilor îţi pătrundea 
sufletul.” 

Vasile al lui Tudor îşi sublimează frumuseţea şi vigoarea 
naturală într-un eroism tot atât de natural, căci el este 
legatarul strămoşilor asupriţi şi jefuiţi de turc: „Ai trecut 
Dunărea, ai auzit tunul bubuind şi-a prins a-ţi fierbe 
Dunărea în vine. Şi iată că, dintrodată, ai auzit ţipătul de 
năvală al goarnei şi te-ai repezit, te-ai simţit dus în vârtej, ai 
izbit în păgâni cu sabia, te-a ameţit mirosul pulberii, ai 
început a te zbârli şi a chiui, şi într-o clipă a pătruns prin 
inima dragostei tale un glonte, ai căzut, te-ai întins la 
pământ şi ai adormit de veci”. 


Necomemorat oficial, eroul necunoscut va intra, poate, 
mai profund în conştiinţa publică prin legendă, prin 
amintirea celor care l-au cunoscut, oameni la fel de 
anonimi: „Numai câteodată, în nopţile de iarnă, la vetrele 
cu jar, oameni cu sufletul curat îţi vor pomeni numele, măi 
frate Vasile, şi vor vorbi cu glasuri potolite despre tine, vor 
vorbi cu glasuri potolite ca despre un stejar mândru pe care 
l-a prăvălit furtuna” (Călăraşul). 

Soldatul Panciuc, „o namilă de rezervist cât un munte şi un 
suflet bun cum nu-i mai găseşti pereche”, salvează de la 
moarte pe consăteanul şi rivalul său în dragoste, căzut în 
liniile inamice, aducându-l între ai noştri. Dar cu preţul 
propriei vieţi. Narațiunea, având la bază, probabil, un fapt 
autentic, va inspira, credem, pe Liviu Rebreanu în Fapt 
divers, unde întâlnim un subiect aproape identic. Ţăranii 
plecaţi din sat unde-şi lăsaseră familiile împovărate de griji, 
dorobanţii sunt mereu preocupaţi de cele ce se întâmplă cu 
cei rămaşi. Un rănit „cu ochii scăpărători” îşi deapănă 
povestea vieţii lui „cu glas încet”. Plugar sărac: „în casa 
noastră puteai să vânturi o mâţă de coadă şi n-avea de ce se 
prinde cu unghiile.” Căsătoria cu Ilinca, întemeiată pe 
dragoste, îi mângâie pe amândoi. Se întâmplă însă că, după 
moartea boierului cel bătrân vine un altul, burlac, „gras şi 
stătut”, care altă patimă n-avea pe lume „fără decât numai 
femeile.” Când Ilinca este invitată la curte, omul a priceput 
că „s-a sfârşit cu binele.” [linca, refuzând, boierul trece la 
represalii: închide văcuţa omului, îi omoară purceii, dă 
drumul boilor boiereşti în „ogoraşul” plugarului ş.a. Gândul 
că boierul n-a renunţat la planurile lui îl terorizează pe 
rănit. Unul din cei care ascultau povestea intervine: „Şi la 
noi s-a întâmplat aşa ceva. Au răbdat oamenii zece ani, zece 
ani încheiaţi, pe urmă l-au prins pe boier şi l-au rupt în 
bucăţi. Eu eram copilandru pe vremea aceea...” 

Două dintre „povestirile din război”, şi anume: Moara 
părăsită (prima din volum) şi Convoiul (ultima) sunt 
remarcabile: prima, prin atmosfera de front, zugrăvită cu 


discreţie şi cu o notă de mister, în care faptele ce se petrec 
se supun aceloraşi legi ale tonalităţii difuze. Un grup de 
dorobanţi împuşcă pe cei şapte soldaţi inamici cerchezi, 
care dormeau în podul unei mori, pe un râu, într-o noapte 
cu lună. Din viaţă, cerchezii s-au trezit, poate pe nesimţite, 
în celălalt tărâm, al morţii. Cel care povesteşte, un dorobanţ 
sau un ofiţer, meditează pe marginea destinului uman: 
„Lăsarăm în podul morii pe cei şapte cerchezi, care 
trecuseră mări şi veniseră să moară într-un colţ singuratic, 
pe malul unui pârău şi ieşirăm.” 

Povestirea Convoiul este scrisă în aceleaşi acorduri stinse, 
generatoare de o atmosferă silenţioasă. În timp de iarnă, pe 
un viscol cumplit, trece, ca într-o pahodă siberiană, un 
convoi de prizonieri turci, capturați la Plevna. Starea lor e 
jalnică, mulţi cad în pustiul alb. 

Înfăşuraţi în giulgiul nămeţilor - falnicii ostaşi ai lui Osman 
deveniseră nişte epave în zdrenţe: „În haine subţiri, cu 
încălţămintea stricată, slăbiţi de lupte şi vegheri, acum de 
abia mergeu, se poticneau, îmbrânceau. Zăpada se strecura 
prin cizmele rupte la picioare, prin hainele sfâşiate pe trup; 
ei înaintau cu umerele ridicate, cu braţele adânc vârâte în 
tunici subsuoară”... „Prin freamătul sălbatic al acestui 
uragan de zăpadă, răzbăteau cei trei mii cinci sute de ostaşi 
păgâni care suferiseră şi se topiseră în Plevna. Mergeau 
strânşi unul de altul, încovoiaţi, cu capetele-n piept, subt 
biciuirea trâmbelor de zăpadă. Tremurau umezi, pătrunşi 
de răceala ascuţită.” 

Un asemenea tablou pare să fi inspirat pe Galaction în 
Papucii lui Mahmud, în fragmentul privind trecerea 
convoiului de prizonieri turci de la 1877. Dar ceea ce este 
înduioşător în acest tablou sadovenian este comportarea 
dorobanţilor faţă de duşmanii din redută. Este o atitudine 
adânc omenească, plină de compasiune faţă de soarta 
acestora şi de nefericirea celor ai lor, de acasă: „Ioţi cei 
căzuţi zăceau în țarina străinătăţii, sub pânza albă de omăt. 
Cei de-acasă nu-i vor mai vedea; vor rămânea pentru 


totdeauna pierduţi! Şi o amărăciune de care nu-şi dădeau 
sama le umplea piepturile, o amărăciune în care mila de 
mult alungată se întorcea pătrunzându-i încet-încet. Tăcură 
apoi şi se uitară la turma de duşmani... Gândul li se întoarse 
la cei îngropaţi în vifor, în urmă, căzuţi fără murmur, cu 
lacrimile îngheţate în ochi şi cu gurile închise izbucnirilor 
durerii. Şi simțeau ceva fără să şi-o spuie, o milă pentru om, 
pentru omul nenorocit, oricare ar fi el.” 

Eroi şi scene din războiul independenţei revin şi în alte 
bucăţi ale lui Sadoveanu, din diverse culegeri. Amintirea 
evenimentului este vie, iar cei care au participat la el sunt 
priviţi cu mare simpatie, chiar dacă în restul vieţii lor au şi 
ei păcatele lor. Aşa este vardistul Gheorghe Baciu din 
bucata ce-i poartă numele, în volumul Ţi-aduci aminte... 
„Ţigan negru şi destul de urât”, el îşi îndeplineşte slujba de 
poliţai cu aroganță, convins de importanţa ei pe care nu 
uita s-o sublinieze prin gesturi, vorbe, atitudini. Mai e şi 
flecar, căci deşi se declară vânător fără pereche, se face de 
râs la proba doveditoare. Personajul este însă total 
reabilitat în ochii cititorului care află că, în 77, Gheorghe 
Baciu a salvat, cu riscul vieţii, drapelul regimentului: „Trăiţi 
don' sublocotinent, nu l-am dat!” 

Cei mai mulţi dintre ostaşi aproape n-au frică de moarte, 
căci, oameni simpli, ei cad într-un destin dinainte stabilit şi 
imposibil de schimbat ori de deviat. Interesant însă că acest 
fatalism cu originea în superstiţiile de veacuri, care e mai 
ales un soi de consolare în faţa marilor nefericiri ale vieţii, 
devine, în vreme de război, un stimulent spre acte de 
temeritate în condiţiile în care oamenii n-au alt gând decât 
datoria. Dulhan, un „soldat prost”, de felul său din Vrancea, 
o adevărată forţă a naturii, e obsedat de un plan: cum să 
pună mâna pe o mitralieră nemţească ce făcuse atâtea 
jertfe în rândurile noastre şi iniţiază, aproape de unul 
singur, o expediţie din cele mai periculoase, căci el de 
moarte nu se teme: 


— De aceea şi eu, domnule locotenent, umblu prin războiul 
ista fără teamă. Cum mi-i scris. Sărac, amărât şi trudit, pot 
cădea oricând subt o tufă. Cine să-ntrebe de mine? Unde-i 
Dulhan? Nu mai este Dulhan. Trec ceilalţi şi el rămâne. Pot 
să pier oricând şi la mine-n sat, în Vrancea, poate n-ajunge 
nici numele. Dar dacă Dumnezeu vrea să-mi mai văd 
nevasta şi copiii şi să mă-ntorc la sărăcia mea, nu se prinde 
glonţul de mine, domnule locotenent, cum nu se prinde 
nuca de părete. Până ce-a zice Dumnezeu destul, trebuie să 
năcăjim şi să ne facem datoria.” Interesant, cum e de altfel 
de aşteptat, că o asemenea psihologie n-o întâlnim decât la 
cei săraci, pe care viaţa nu i-a fericit cu bunurile ei şi care, 
neavând ce pierde, o tratează cu disprețul cuvenit. La cei 
mai avuţi, cum este, de asemenea, de aşteptat, instinctul de 
conservare funcţionează, căci, până la proba contrarie, 
viaţa aceasta le oferea mai mult. 

Despre războiul întregirii din 1916-1918 Sadoveanu a scris 
romanul Strada Lăpuşneanu (1921), reluat, parţial, în 
Trenul fantomă (1933), iar în volumele File însângerate 
(1917), Frunze-n furtună (1920) şi altele întâlnim un număr 
de povestiri pe această temă. În opoziţie cu cei care 
dezeroizau războiul modern, aducând pe primul plan 
mizeriile vieţii omeneşti: frica, spaima, laşitatea (Erich 
Maria Remarque prin Pe frontul de vest nimic nou, englezul 
Sheriff cu piesa Călătoria din urmă, la noi, Camil Petrescu 
prin Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război), 
Sadoveanu crede că eroismul n-a dispărut din vremurile 
noi, numai că îmbracă alte forme: „Profesionistul de 
odinioară. 

— Observă scriitorul în bucata Eroii (volumul O întâmplare 
ciudată) - care făcea războiul apărându-şi, în primul rând, 
scump, pielea lui, trebuie coborât de pe soclu. Trebuie 
ridicat în locu-i, în lumina admiraţiei ş-a nedumeririi, 
nenorocitul om de astăzi care ştie că se jertfeşte; care ar 
vrea să trăiască, căci socoteşte viaţa ca singurul bun de pe 


pământ şi totuşi se jertfeşte, pentru o iluzie, pentru un ideal 
al său - şi mai grozav - fără scop.” 

Generaţia nouă, observă scriitorul în 1929, la un deceniu 
de-abia de la consumarea flagelului, ignorează „generaţia 
războiului” şi pe cei care s-au jertifit, şi o atare 
ingratitudine e un semn de descompunere. Artist înzestrat, 
înainte de orice, cu harul măsurii şi echilibrului, el nu 
retoricizează niciodată faptele şi pe autorii lor, după cum nu 
le poate, însă, trata cu detaşarea unui martor impersonal. 
Căci Sadoveanu a fost, mai întâi, el însuşi un luptător în 
tranşee, rămânând, nu o dată, adânc emoţionat de eroismul 
autentic, firesc, al ofiţerilor şi, mai ales, al soldaţilor de 
rând. 


Într-o carte care a făcut senzaţie, apărută în 1928, 
Temoine sur la grande guerre, Norton Cru, canadian de 
origine franceză, demonstrând falsitatea literaturii de 
război festiviste, apologetice, dar şi falsitatea celei aşa-zise 
„denunţătoare”, stabileşte, cum era de aşteptat, că 
adevărul despre război îl găsim în literatura întemeiată pe 
fapte autentice, verificabile, eliberate de prejudecățile 
deformatoare. lar creaţia sadoveniană ilustrează foarte 
bine o asemenea opinie. Şi trebuie subliniat că şi pe plan 
teoretic, cum am văzut, prozatorul român se situează pe o 
platformă de realism lucid şi înţelept. Căci la urma urmei 
una sunt părerile despre eroism şi alta este eroismul însuşi. 
Soldatul Iordache Păun din bucata Ordonanţa moare ucis 
de un obuz în focul luptei, cu conştiinţa că şi-a împlinit 
menirea ostăşească. „Noi avem, se vede - zice scriitorul - 
despre eroism, păreri pe care omul meu nu le cunoştea 
deloc.” Soldatul Ţipa Gheorghe, ţăran, scapă dintr-un 
convoi de prizonieri şi, ajungând acasă, găseşte nevasta şi 
copiii sub cerul liber iar înăuntru nemți care benchetuiau. 
Deşi se ştie cu câte jertfe se făcea altădată o casă la ţară, el 
îi dă foc, împuşcă pe duşmanii care ies repede, trimite 
nevasta şi copiii în lumea largă, iar el merge să întâlnească 
armatele româneşti în Moldova, hotărât să se bată cu 
duşmanul „până ce-oi cădea cu fruntea-n ţărână”. Un om de 
patruzeci şi şase de ani, Valeriu Suciu, nepot de-al Iancului, 
vine de bunăvoie pe front căci vrea „să se bată pentru 
neamul nostru”. Doi soldaţi, Manole Istrate şi Prepeliţă 
Irimia, după ce şi-au vindecat rănile cer să vină singuri pe 
front. Colonelul, primindu-i, e profund impresionat: „- 
Domnilor, noi nu i-am cunoscut şi nu i-am prețuit îndeajuns 
pe oamenii aceştia. Simpli, liniştiţi şi tari - ei sunt datoria şi 
jertfa. Energia lor năprasnică e ca o sevă a acestui pământ 
hrănit atâtea veacuri cu lacrimi şi sânge.” Poate că acest 
colonel al cărui nume nu se dă este acelaşi cu Oraţiu 
Demetrian, cel care, devenit general după război, 
redactează volumul Morminte, un eseu pe marginea 


războiului în care ideea fundamentală este tocmai 
admiraţia faţă de aceşti eroi anonimi, care alcătuiesc „sarea 
pământului românesc”. Colonelul cunoscuse pe front, prin 
soldaţii ţărani, însuşi poporul român. Eroul principal este de 
altfel ordonanța sa, soldatul Grigore Priceputu, ţăran, al 
cărui discipol colonelul se declară a fi. Se ilustrează astfel 
ideea că ierarhia spiritului este alta decât cea comună. 
Colonelul întreprinde un comentariu foarte interesant cu 
privire la asemenea oameni şi face o teorie a elitelor exact 
invers celor cunoscute. Capacitatea reflexivă a lui 
Sadoveanu, considerat în genere refractar demersurilor 
teoretice, se descoperă ca o faţă mai puţin cunoscută a 
autorului şi putem considera volumul Morminte, ca şi întâiui 
capitol, despre profesorul Stamatin, din Creanga de aur, ca 
şi Soarele în baltă, dovezi incontestabile ale unui spirit care 
a cunoscut, în egală măsură, voluptăţile răsfrângerilor 
înlăuntru. Grigore Priceputu este un ţăran ce practică 
ezoterismul, stăpânind taine ale naturii la care ştiinţa 
contemporană încă n-are acces. El mânuieşte o „baghetă 
ezoterică” cu care se sondează pământul viu, adică 
„pământul în care n-a săpat niciodată mână de om”. Un 
asemenea pământ este însă foarte rar, căci peste tot sunt 
morţi, ţara, toată, este înţesată de morminte, de unde şi 
titlul volumului. Pământ „hrănit atâtea veacuri cu lacrimi şi 
sânge”, cum spusese şi colonelul mai-nainte citat. Dar ideea 
pământului românesc brăzdat de morminte apăruse încă 
din 1920, în Lacrimile ieromonahului Veniamin: „M-am 
înfricoşat socotind cât sânge a curs pentru creştinătate pe 
pământul acesta, încât l-am putea socoti ca ţintirim, sălaş al 
morţilor, din munte şi până la mare”. lată explicaţia în 
volumul din 1939: „Pentru că la noi în ţară a binevoit 
Dumnezeu să crească de toate; iar în alte părţi de lume 
trăiesc seminţii leşinate. Cum adulmecă lupul stânele aşa 
adulmecă acele seminţii câtră noi. De aceea n-au avut nici 
bătrânii linişte...” 


În altă parte: „Primăverile acestui neam au fost scurte; 
iernile lungi. Aşa e rânduiala văzduhului Daciei; aşa a fost 
rânduiala istoriei sale. Soare şi vifor; bucurie scurtă, suflet 
schimbător. Holde bogate, grindină năprasnică... Credinţa 
în Dumnezeul vieţii, cunoaştere a nestatorniciei materiale. 

În aceste veacuri le-a fost dat uneori pământurilor din 
Dacia să biruiască; dar de multe ori sângele lor n-a avut 
răscumpărare. Din înfrângeri şi suferinţă a ieşit izbăvirea 
de acum. 

În aceste veacuri, deşi erau blajini din fire şi nu râvneau 
nimic al altora, destinul lor a fost să poarte arme. 

Ajunşi la acest popas de izbăvire, destinul lor e să meargă 
înainte întru duhul care-i călăuzeşte, ca să realizeze valori 
nobile pentru umanitate; dar destinul lor e să se apere 
încă.” 

Asemenea „valori nobile” sunt posibile ca un rezultat al 
istoriei noastre care, încă de la daci, a fost nu numai o 
mânuire a armelor ci şi un exerciţiu al spiritului, relevabil în 
exemplarele de elită: „Un popor nu valorează prin masa lui 
amorfă, ci prin elementele excepţionale; acestea sunt 
jaloanele ce indică posibilităţi viitoare ale colectivităţii... 
Grigore Priceputu nu fusese singur... ca el mai rămăseseră 
mulţi... 

Aceste individualităţi de elită îmi dovedeau că, în colţul de 
lume în care trăim azi, elementul primar „om” a urmat în 
timp anume legi de dezvoltare; că lumea aceasta de la 
Carpaţi a cunoscut când va o înflorire culturală, cel puţin 
una: aceea de acum două milenii, când împărăţia romană a 
acoperit şi teritoriul Daciei,. Deşi vicisitudinile istoriei au 
silit pe oameni la o viaţă materială elementară, „depozitul 
sufletesc şi l-au păstrat,. Prozatorul face, prin urmare, o 
distincţie între valorile civilizaţiei materiale şi ale culturii, 
între care nu există un raport de determinare directă. 
Probând prin jertfa lui Grigore Priceputu, care merge la 
moarte fără cea mai neînsemnată inhibare dar şi fără 
fanatismul, doctrinar sau sufletesc, al atâtor eroi din 


literatura lumii, scriitorul glosează pe marginea comuniunii 
fireşti, adânci, dintre om şi natură, pe întinsul spaţiului 
Carpato-dunărean, amintind seducătoarea idee a 
pământurilor amicale, indiferente şi ostile: „În cele dintâi 
viaţa e un joc; oamenii de aici sunt copiii complexului 
geografic; atitudinea lor e blândă faţă de un semen străin 
care vine cu sentimentul de supunere, ca să fie adoptat de 
comunitatea preexistentă. Natura amestecă aici şi lasă să 
se formeze tipul care-i convine, care se poate armoniza cu 
cerul, apele şi pământul, în vederea, poate, a scopului 
material divin. Restul piere prin nepotrivire ca o sămânță 
sterilă, în celelalte zone, îndâriiţii şi energicii îşi caută 
substanţe în excursii dramatice de hoţie şi pradă aşa cum 
au fost neamurile de năvălitori din pustie...” 

Evident, facem parte din prima categorie: „Dacia a fost un 
liman de viaţă uşoară; de aceea împotriva ei au venit 
desmoşteniţii lui Babel. E adevărat că, în asemenea colţ 
binecuvântat, localnicii şi-au ascuţit însuşirile inimii, lăsând 
să se aline răzvrătirile cele mai crâncene; dar pe urmă, 
când alţii au năzuit să le răpească ceea ce lise părea că e 
un drept al lor, s-au nevoit să ia armele, şi au fost oşteni din 
necesitate şi din durere...” 

Reflecţiile lui Sadoveanu îmbracă nu numai un veşmânt 
literar ci sondează în fiinţa intimă a oamenilor, a eroilor săi. 
Atât generalul Oraţiu Demetrian cât şi soldatul Grigore 
Priceputu din Morminte fac parte din acea familie a eroilor 
sadovenieni spiritualizaţi din seria: profesorul Stamatin, 
Kesarion Breb, Stefan Soroceanu, Alecu Ruset, Amfilohie 
Şendrea, Nicodim Jder etc. Cum se vede, exceptând pe 
primii doi, toţi ceilalţi sunt purtători de sabie şi, în egală 
măsură, rafinaţi ai spiritului. Volumul Morminte, aproape 
ignorat de critică, într-un moment greu pentru prozator, 
căruia cu doi ani înainte i se arseseră cărţile în pieţe 
publice, este una din cele mai sadoveniene scrieri din 
perioada de desăvârşire a geniului autorului. 


Cărţile lui Sadoveanu despre momentele cruciale din 
istoria neamului românesc, începând cu epoca anterioară 
formării statelor româneşti şi până la războiul unităţii 
naţionale, cuprinzând, prin urmare, peste un mileniu de 
istorie, constituie, ele singure, o literatură ce ar da 
prestigiu absolut creatorului ei. Ele formează, prin 
dimensiunea în timp şi spaţiu, prin forţa zugrăvirii 
eroismului şi vitejiei româneşti, precum şi prin adâncimea 
relevării virtuţilor sufleteşti ale poporului, una din cele mai 
grandioase epopei din literatura europeană a veacului 
nostru. 

POMPILIU MARCEA 


SFÂRŞIT 


1 Cerchez - persoană care aparţine Regiunii Cercheze; 
privitor la această regiune sau la populaţia ei; din tc. 
Cerkez. 

2 Mănunchi de nuiele folosit la întărirea terasamentelor. 

3 Adunare obştească pentru stabilirea părţii de impozit ce 
revenea fiecărei persoane. 

4 Termen de dispreţ dat unui om arogant, parvenit. 

5 Arbust cu ramurile flexibile, cenuşii sau verzi, cu 
frunzele lanceolate, puţin ondulate şi acoperite cu peri 
mătăsoşi, care creşte mai ales pe malurile şi pe prundişurile 
râurilor (Salix viminalis). Răchită.