Mihail Sadoveanu — Povestiri din Razboi (1977)

MIHAIL SADOVEANU 


POVESTIRI DIN RĂZBOI 


llustraţia copertei : Reproducere Theodor Aman La atac (1877) 


MIHAIL SADOVEANU 


POVESTIRI DIN RĂZBOI 


Antologia şi postfață de 
POMPILIU MARCEA 


EDITURA MINERVA Bucureşti — 1977 


Textele se reproduc după Mihail Sadoveaveanu : Opere, vol. 2, 3, 4, 6,7, 9, Bucu- 
reşti, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1955-1957 şi File însângerate, laşi, 
Editura ziarului „România", 1917. Bibliografia a fost alcătuită în redacţie 


POVESTIRI DIN RĂZBOI (1905) 


MOARA PĂRĂSITĂ 


Mă trezii ca dintr-un vis ; asfinţitul parcă-mi strecurase o taină mare 
în suflet. Ridicai sabia, care căzuse de-a lungul piciorului, întorsei capul 
spre oamenii mei, care aşteptau tăcuţi şi foarte liniştiţi, şi şoptii : 

— Înainte ! 

Caii se urniră şi pornirăm la pas. 

Malurile pârâului prin preajma căruia ne strecuram erau pline de 
verdeață bogată ; ici-colo sălcii cu frunzele pălite atârnau nemişcate 
deasupra ciuruirilor de unde. La o cotitură, o rață sălbatică bătu apa cu 
aripile, măcăi aspru, se repezi în sus şi se îndreptă ca o săgeată spre 
asfinţit. Liniştea adâncă se întinse iar, fumegarea înserării se făcea din ce 
în ce mai deasă. 

Eu nu mă simţeam tocmai bine. La zborul raţei îmi tresărise inima, — 
ce va fi când se vor arăta capetele duşmanilor printre sălcii ? Frică în 
adevăratul înţeles al cuvântului nu-mi era, dar simţeam o greutate în 
piept, o presimţire tristă parcă. Imi închipuiam cu toate acestea că, după 
întăia clipă, zvâcnirile vor înceta, înflăcărarea mă va cuprinde şi mă voi 
simţi în stare să înfrunt lumea. Dar acestea erau idei; niciodată nu 
făcusem proba. 

Gândind aşa, mă întorsei în şa şi privii spre cei zece oameni care mă 
urmau. Erau liniştiţi, se cumpăneau înainte şi înapoi, după paşii regulaţi ai 
cailor. Farmecul înserării le cucerise şi lor sufletele, ochii cercetau cu lene 


şi cu nepăsare împrejurimile ; fruntaşul Pintilie chiar zâmbea în sine 
răsucindu-şi mustaţa ; numai sergentului Savin îi scânteiau, sub 
sprâncenele groase ca două mustăţi, picăturile de păcură, şi parcă 
sfredeleau malul pârăului înainte ; iar urechea lui ar fi auzit şi lunecarea 
unui şarpe prin ierbării. 

ÎI întrebai încet : 

— Ce zici tu, Savin ? nu mai vin cercetaşii... El răspunse cu linişte : 

— Poate-au dat de ceva, trăiţi, domnule sublocotenent ! 

Ceilalţi se înălţară în şăi şi se aşezară mai bine ; unii oftară, ca 
tulburaţi din gânduri. Savin zise iar: 

— În josul pârăului este o moară părăsită, din podul căreia se vede 
satul. Poate s-au oprit acolo. — Deodată ridică capul şi duse mâna la 
ureche. 

— Pst ! s-aude ceva! 

— Stai, şoptii eu, tresărind. Ce este ? Oamenii se opriră şi-şi plecară 
carabinele în lungul coapselor. Un pas rar, greu, amestecat cu altul mai 
uşor, se apropia. 

— Vine Grecu ! — zise Savin. Apoi rosti ceva mai tare : Grecule ! 

— Ele ! se auzi un glas întunecat de o răguşeală uşoară. 

Şi deodată ieşi de după o salcie călăraşul, mărunt şi bine legat, 
ducându-şi calul de căpăstru. 

8 

— Vine şi Năstase pe celălalt mal, zise el, oprindu-se înaintea mea. 

— Bine, zisei eu, ce veste ? 

— Trăiţi, domnule sublocotenent, în josul pârăului este o moară 
părăsită. Am văzut eu, cu ochii mei, şi a văzut şi Năstase, cum au intrat în 
ea opt cercheiji. 

— De unde veneau ? 

— Din sat : de la furături pesemne... Sergentul Savin începu a se 
scărpina în cap: 

— Opt ! Măi tată Marcule, cum o să-i mai măcinăm ! 

— Trăiţi, domnule sublocotenent, şopti tainic şi fruntaşul Pintilie ; cu 
râşniţa cea mare ! 

Eu tăcui. Aveam ordin să fac o recunoaştere în josul pârăului şi să 
atac, dacă întâlnesc, detaşamente mici pentru a face prizonieri. Dar aici 
mergea cam greu. Erau opt, aproape cât noi, şi în moară nu era uşor de 
pătruns, dacă păgânii ar fi prins de veste. Afară de asta, inima, 
pârdalnica, se zbătea, şi presimţirea ceea nu-mi dădea pace ! 

Prin sara din ce în ce mai întunecoasă se auziră iar paşi, o piatră se 
rostogoli în pârău, undele bolborosiră şi Năstase, celălalt cercetaş, se 
arătă negru printre pletele sălciilor. 

— A venit Grecu ? şopti el. 

— Venit, răspunse cineva. 


— Trăiţi, domnule sublocotenent, nici nu mişcă. Parcă s-au culcat în 
moară... 

Trecu pe lângă mine şi se aşeză în rând cu ceilalţi. 

Vedeam eu bine că aveam de-a face cu oameni boclucaşi : ei mai 
intraseră în foc şi prinseseră gust. Afară de asta, după cât îmi spuseseră 
cama- 

9 

razii, pândele şi hărţuirile în recunoaşteri erau plăcerea lor. Se 
trezeau, ghiorlanii, bătându-se ca acasă la ei, şi învârteau carabina cum ai 
învârti o ghioagă. Acu tăceau şi aşteptau porunca mea, — şi mă gândeam 
că ticălosul de Pintilie, fruntaşul, s-o fi uitând la mine pieziş, cu un zâmbet 
de batjocură. Ce eram să fac ? Afară de asta, începu a mă furnica şi pe 
mine un fior iute, o dorinţă. Mă înălţai deodată pe şa şi rostii îndesat : 

— Înainte, băieţi ! 

O şoaptă iute tremură ca o bucurie printre flăcăi. Şi pornirăm încet 
prin umbra neagră a sălciilor. 

Pe şesuri şi-n văi era o tăcere nemărginită. Numai departe, pe fânețe, 
o pasere ţipa ascuţit, ca un fierăstrău sub pilă. Şi un întuneric orb 
acoperea văzduhul şi pământul. Sus, peste clipirile stelelor, treceau 
grămezi uriaşe de nouri. 

Merserăm o bucată bună de vreme. Deodată acoperişul ascuţit al 
morii se zugrăvi pe zarea mohorâtă, în făgaşul larg al pârăului, — şi 
îndată se şterse. 

Intrarăm într-o roată de sălcii bătrâne. larba foşnea uscat în mersul 
cailor ; altfel nici un zgomot, desişurile parcă erau împietrite. 

— Aici ar fi bine să descălecăm... şoptii eu. 

—  Trăiţi, domnule sublocotenent, — să descălecăm ! răspunse 
sergentul. Şi mai avem de făcut ceva : cu câteva fire de iarbă să ne legăm 
rotiţele pintenilor, să nu simtă nici greierii din moară. Pe urmă tecile le 
lăsăm aninate la şăile cailor, mergem numai cu penele săbiilor, ca să fim 
mai sprinteni... 

10 

— De bună-samă ! rostii eu cu pătrundere. lar în gând îmi ziceam : 
Mă, al dracului sergent ! Eu am învăţat atâţia ani prin şcoli şi habar n-am 
de toate pregătirile acestea ! 

Şi, pe când descălecam şi ne pregăteam în cea mai mare tăcere, îmi 
treceau prin măruntaie fulgerări de căldură şi frig, îmi venea să mă întind, 
n-aveam suflet îndeajuns. 

Un flăcău rămase cu caii. Noi ceilalţi, după ce ne pregătirăm, 
coborârăm în albia pârăului şi începurăm a ne strecura cu luare-aminte 
spre moară. 

Şi, dintrodată, după un cot al apei, acoperişul ascuţit se arătă iar, 
foarte aproape de noi. Ne oprirăm. Grecu şi Năstase trecură înainte, ca să 


cerceteze cu de-amănuntul împrejurimile. Ceilalţi ne aşezarăm pe un pat 
moale şi umed de ţărână măcinată din malul înalt. 

Încet-încet ochii mi se obişnuiră cu întunericul. Trupul de jos al morii 
nu-l vedeam, pentru că se amesteca cu malurile pârăului, dar vedeam 
aproape, înaintea morii, o sticlă întinsă de apă neclintită. Era vechiul iaz 
înomolit... Pe margini, câteva pâlcuri de trestii. In fundul apei iarăşi 
acoperişul ascuțit, neclintit, al clădirii pustii. Putreziciunile bălții 
împrăştiau în aerul nopţii miasme înţepătoare. 

Un fluier străpunse tăcerea, şi zborul întortochiat, în fâlfâiri rare, al 
unui lăstun mare de apă trecu ca un fulger negru pe sticla bălții : cerceta- 
şii noştri ajunseseră. 

Eu, aşteptând şi privind cătră moară, mă gândeam : Ce va fi peste 
câteva clipe ? Va bubui carabina şi va curge sângele, şi parcă nu-mi 
venea a crede că-n liniştea aceea de mormânt se vor putea petrece 
asemenea lucruri. Ce fac oare pagânii ? Au plecat, de nu se simte nimic ? 
Dorm ? Poate au dat, în satul de unde veneau, peste băutură, şi, unor 
haimanale ca ei, puţin le pasă de poruncile Coranului. Au băut, s-au 
ameţit şi acum horăiesc în podul morii. Atunci treaba ar fi uşoară, n-am 
pierde nici vreme multă, nici oameni. 

— Trăiţi, domnule sublocotenent ! 

Tresării. Era glasul lui Grecu ; nici nu-i simţisem întoarcerea. 
Răspunsei : 

— Ce este ? 

— Am înconjurat moara, domnule sublocotenent, şi n-am dat peste 
nimic. Uşa e deschisă. Lăptocul e zdrobit, apa se prelinge pe pământ: 
prin groapa aceea nimeni nu poate intra, nici ieşi. 

— Dar Năstase a venit ? 

— A venit şi el... 

— Bun. Înlăuntrul morii nu se aude nimic ? 

— Nimic. 

Mă întorsei spre flăcăi. Întunericul malului era aşa de mare, că nu 
vedeam pe nici unul. Acu era acu. O sudoare rece mă înţepa la rădăcina 
părului. Strigai încet pe Savin. Glasul lui de abia adie : 

— Aici sunt... 

— Ce facem, mă Savin ? 

— Intrăm în moară... i 

Aşa-i ! mă gândeam eu ; are dreptate... Imi strecurai stânga în toc, 
trăsei încet revolverul, îl pipăii, îmi aşezai şi dragonul săbiei la pumnul 
mânei drepte şi mă mişcai spre moara, păşind în 

12 

vârful picioarelor. Ceilalţi veneau după mine. Dar mergeam aşa de 
încet, încât nici eu n-auzeam paşii. 

Deodată răsări înainte-mi, drept pe malul bălții, uşa deschisă a morii, 
ca o intrare neagră de peşteră. In clipa aceea, fiorii care mă cutreierau 


stătură, inima începu a bate mai tare, dar nu simţeam absolut nici o frică. 
Putea să mi se întâmple orice. O tărie nebună îmi încorda mădularele. 

În moară, stăturăm multă vreme neclintiţi, cu răsuflările oprite, 
ascultând prin întunericul acela orb. Dar nimic, nimic nu se simţea. 

Deodată mă pipăi o mână. Cineva mi se aplecă la ureche. Bănuii că e 
Savin. De abia pricepui : 

— S-au îmbătat... Dorm în pod... ori au plecat... 

Scara podului trebuia să fie în dreptul uşii şi-n mijlocul morii. Pipăind, 
ne strecurarăm pe scară. La dreapta simţeam pe cineva : era sergentul; 
aveam şi la stânga un tovarăş, dar nu ştiam cine-i. 

Sus, scara scârţâi, un foşnet se auzi înainte. Ca fulgeraţi de acelaşi 
gând, ne oprisem. Cerchezii erau în pod şi dormeau ; dar cineva dintre ei 
trebuia să fie treaz, căci s-a mişcat la pârâitul scării. 

Stăteam neclintiţi şi nici nu suflam. Inima îmi bătea tare, rânduri de 
amețeli îmi veneau, dar nu-mi era frică. Drept înaintea mea se 
deschideau în scândurile podului trei ochiuri rotunde, ca la orice moară. 
Mă uitam neclintit în zarea lor : aşteptam să se ridice, din clipă în clipă, o 
umbră în dreptul întunericului slăbit, care pătrundea prin ele. 

Dar tăcerea ne învălui iar, şi după un răstimp ridicarăm şi cele din 
urmă două trepte. 

13 

Acum auzii bine un mormăit nedesluşit. Nu ştiam încă de unde a 
pornit : dinainte, dindărăt, ori de pe laturi ? 

Eram subt acelaşi acoperiş cu nişte oameni, care din clipă în clipă 
puteau să sară ca nişte fiare asupra noastră. lar noi pândeam ca moartea, 
şi carabinele stăteau gata. Cu toate acestea, în cine să tragi ? Era prostie 
să începem a face larmă aşa cum eram grămădiţi, trei sus şi ceilalţi pe 
treptele scării. Toţi simţeam lucrul acesta şi aşteptam. Afară de asta, fără 
porunca mea, nimeni nu putea face nici o mişcare, iar eu nici gând n- 
aveam să dau vreo poruncă. 

Dar duşmanul, cel ce era treaz undeva într-un colţ al podului, simţise 
în buimăceala şi-n somnul amorţitor care-l cerca, că o mişcare ne- 
obişnuită trece prin tăcerea ruinii. Un glas răguşit, care mi se păru 
sălbatic şi fioros, mormăi vorbe străine. Intreba ceva. Apoi tăcu. lar noi 
aşteptam. 

Şi, dintrodată, prin deschizăturile rotunde ale podului trecu ceva 
neobişnuit, o lumină slabă de vis. Şi-n fund, dincolo de deschizături, pe 
zarea răsăritului, deodată luna îşi arătă printre nourii negri o margine, 
apoi izvoră ca o lucire de spaimă. Trei dungi de lumină slabă se stecurară 
în pod. Şi-n dungile acelea, ca într-un fulger, răsări ceva rotund, negru, un 
cap omenesc. Şi tot în clipa aceea un tunet grozav izbucni. La fulgerarea 
limbii de foc, podul parcă se întinse în laturi dezvălindu-se, şi văzurăm 
lămurit pe ceilalţi şapte cerchezi întinşi pe podele. lar capul negru parcă 
plesnise în bucăţi ca o ghiulea, — şi parcă el detunase aşa. 


14 

Clădirea se umplu de miros de pulbere. 

O clipă tăcerea păru că ne prăbuşeşte iar în noapte, — apoi un răcnet 
cumplit umplu moara, mă simţii abătut la o parte ca o pană, un duruit 
surd cutremură duşumeaua. — Săbiile sunară ciocnindu-se, auzii trântituri 
grele, gemete şi ţipete de spaimă. O limbă de foc şi un tunet tresăriră iar 
în noaptea adâncă, şi în rumeneala fugară se arătară spinările încordate 
ale călăraşilor şi obrazul întunecos al sergentului Savin. 

Totul trecu ca o furtună repede. Cineva scăpără, o iască se aprinse. 
Faţa lui Savin se rumeni, pe când buzele se rotunzeau suflând în punctul 
de foc. Apoi un capăt de lumânare se înflăcără şi limba de foc începu a ne 
tremura umbrele pe pereţii negri de scânduri. 

Duşmanii zăceau unul lângă altul zdrobiţi, şi, subt ei, sângele care 
curgea întindea un covor vişiniu. Unii căscau ochii îngroziţi, unii erau cu 
gurile căscate şi cu ochii închişi, unii erau lungiţi, alţii zgârciţi, cu 
genunchii la gură. Numai unul trăia şi sta plin de spaimă în roata flacărilor 
; clănţănea înfrigurat şi, din când în când, fără să privească pe cineva, 
murmura cuvinte răzlețe în limba lui, parcă se ruga de iertare. Fesul îi 
căzuse, şi capul rotund, mic, sta plecat, aşteptând lovitura din urmă ; 
obrazul măsliniu, veşted, şi ochii vârâţi sub frunte spuneau o durere aşa 
de adâncă, încât te prindea mila. 

Sergentul se uită lung la el, apoi se apropie şi-l bătu cu palma pe 
umăr. Îi zise tare : 

— Nu te teme, mă, că nu-ţi facem nimic... 

15 

Cerchezul ridică cu frică ochii, fără să înţeleagă. Fruntaşul Pintilie 
crezu că trebuie să-şi schimonosească vorba şi să dea din mâni : 

— Bre !... nu facem nimic la tine... Luăm prezoner!...Şi-şi întinse 
buzele într-un râs tăcut, plin de încurajare. Prinsul zâmbi şi el cu frică. 

Dar se făcea târziu, nu mai era vreme de stat. Vorbii cu glas tare : 

— Să mergem ! 

— Trăiţi, domnule sublocotenent, răspunse Savin, să mergem ! Atâta 
ne-a trebuit : un prins. De la dânsul vom afla noi multe... 

Lăsarăm în podul ruinii pe ceilalţi şapte cerchezi, care trecuseră mări 
şi veniseră să moară într-un colţ singuratic, pe malul unui pârău, — şi 
ieşirăm. 

Luna se înălţase, nouri treceau pe deasupra ei umplându-se de 
lumină vânătă. lazul scânteia ca o oglindă mare de argint : nici o aburire 
nu-l încreţea. 

După ce ajunserăm în roata de sălcii, încălecarăm, iar prinsul fu suit 
îndărătul unui călăreț. Înainte de a pleca, scosei tabacherea, îmi răsucii o 
ţigară, apoi dădui tutunul şi tovarăşilor mei : 

— Na, mă, faceţi-vă şi voi câte-o ţigară, că v-aţi purtat bine... 


— Trăiţi, domnule sublocotenent! Sergentul Savin făcu două ţigări. Pe 
una o dădu prizonierului : 

— Na şi ţie ! ţi-o fi fiind poftă... 

Apoi, după ce prinsul o luă cu sfială, sergentul îi dădu iasca aprinsă, şi 
zise zâmbind cătră mine : 

— Săracul ! ce-o fi gândind el acu ! Când pornirăm, fruntaşul Pintilie 
şopti : 

— Aista-i de cei care taie pe răniţi şi-i pradă... 

Nimeni nu răspunse. Prizonierul îşi fuma pe furiş ţigara, trăgând cu 
coada ochiului la faţa aspră a sergentului Savin. 

Pârăul licărea în lumina lunii, caii mergeau liniştiţi şi oamenii tăceau. 


ÎN BATERIE 


Se dădu ordinul de plecare de la Verbiţa spre Griviţa. Sergenţii se 
zvârliră pe cai şi prinseră a geme comande scurte. Ofițerii alergau săltând 
în şa ca să-şi găsească bateriile. Călăreţii prinseră a-şi înmlădia bicele, şi 
caii, înţepenindu-se, se întinseră năprasnic între ştreanguri, cu capetele în 
piept. Chesoanele şi tunurile porneau huruind înăbuşit. Apoi când bateriile 
se înşirară, freamătul şi neregula începutului se potoliră, nu mai rămase 
decât cutremurul şi bubuitul grămezilor de fier şi oţel. 

Noaptea aceea de august era foarte întunecoasă — şi cele patruzeci 
şi opt de tunuri, şi caii, şi oştenii mergeau spre vrăjmaş pe drumuri care 
nu se vedeau, ca înspre un țărm necunoscut. Vântul venea din dreapta, 
de pe lagărele duşmanului, şi, în răstimpuri, avea câte-o aburire caldă ca 
duhul unui bolnav. 

Soldaţii tăceau, păreau că dormitează ; în sufletele lor, însă, ardeau 
focuri mari. În întunericul sufletelor clipeau, ca nişte stele, luminile zilelor 
trecute, cu bucuriile şi părerile lor de rău, şi, peste ele, ca nişte nouri, 
rătăceau supărările şi 

8 

grijile războiului, — şi teama crâncenă, care pândeşte ca o fiară în 
întunecimea dinainte. 

Grămezile sumbre se mişcau pe drumurile rele, prin vâlcele şi văi ; 
din când în când strănutau caii, din când în când un glas se ridica cu un 
sunet neobişnuit prin duruirile înăbuşite. La locuri primejdioase se 
opreau ; marea de întuneric era cucerită dintrodată de o tăcere adâncă ; 
apoi un glas sfâşia noaptea, tropotele îl acopereau şi marea de umbră 
parcă îşi pornea valurile nevăzute într-o bântuire de furtună. 

Taberile turcilor erau aproape de drumul obişnuit, şi trebuia ca 
bateriile să facă un ocol mare înainte de-a ajunge deasupra Griviței, — 
altfel ar fi fost simţite : duşmanul era cu grija şi cu frica în spate. De 
aceea toată noaptea bateriile săltară şi se zdruncinară prin viroage şi 
drumuri rele. 


Când înfumurarea alburie a zorilor pătrunse văzduhul, pâlcurile de 
oşteni tăcuţi, în jurul tunurilor care scânteiau întunecos, se dezvăliră în 
locuri noi şi necunoscute. 

Caii stătură, flăcăii descălecară şi îndată începu o frământare iute în 
jurul chesoanelor şi tunurilor. Sublocotenenţii fără mustăţi, băieţi frumoşi, 
albi la faţă, alergau în toate părţile dând porunci, vagmiştrii cu mustăţile 
mari se mişcau legănându-se, amestecau glumele cu înjurăturile, dădeau 
din mâni parcă voiau să şi le smulgă din umeri ; brigadiri, sergenţi, 
fruntaşi scăpărau în toate părţile, şi soldaţii cu mantalele răsfrânte 
împresurau maşinile de oţel, se opinteau, le purtau, le aşezau. Privirile 
furau întruna spre asfinţit, unde sta duşmanul ascuns, dar din 
întunecimea de-acolo 

19 

nu venea nici un zgomot, nu se simţea nici o mişcare. 

Hârleţe şi cazmale scormoneau cu hărnicie pământul, ţărâna unduia 
în valuri negre, oamenii se plecau, se ridicau, alergau, se încrucişau — şi 
tunurile parcă de abia aşteptau, cu gurile negre întoarse spre tabiile 
turcilor. 

Dar era mult de lucru, şi la răsărit se crăpa zarea, lăsând să pătrundă 
focul zorilor. Dealurile, văile se rumeniră. Oamenii dădeau zor, şanţurile 
se lărgeau, parapetele se înălţau, se căptuşeau cu brazde. Ziua albă 
umplu văzduhul, căpitanii se arătară în mijlocul soldaţilor, un călăreț veni 
c-o veste pentru domnul maior. Deodată scânteiară suliţile de lumină ale 
soarelui, răsăritul se înflăcăra într-o fierbere argintie, raze fulgerară pe tu- 
nuri, pe săbii, — şi oamenii se opriră o clipă. După o noapte de nesomn, 
se uitau unii la alţii uimiţi, parcă de multă vreme nu se văzuseră. Şi 
fiecare se cunoştea că aşteaptă ceva, într-o nelinişte, într-o strângere de 
inimă, pe care nimeni n-o putea stăpâni. Ofițerii pe mică pe ceas scoteau 
ceasornicele, unii le priveau lung, pe gânduri, alţii le puneau iute în 
buzunăraşul de la pantaloni, pentru a le scoate în clipa următoare. ŞI, la 
ceasurile şase, — dintrodată, spre miazănoapte, la ruşi, în bateria 
Catartuhri, pufniră în limpezimea dimineţii rotogoale de fum lăptos, 
desfăşurându-se şi lungindu-se spre zare, şi douăsprezece tunuri mari 
mugiră, în fumegarea aceasta deasă. 

După semnal, scânteiară săbiile şi în bateria noastră de lângă 
şoseaua care iese din Plevna şi se înconvoaie spre Bulgăreni. Lucrările 
pentru cele douăsprezece tunuri nu erau gata, dar asta 


9 
n-avea a face. Lopeţi lucrau la şanţuri şi parapete, — iar servanţii 
stăteau gata lângă tunuri. Glasuri de comandă, — foc ! — trăgătorii izbesc 


mosorul în nodurile curelelor, fulgere în nori de fum, apoi trăsnete 
asurzitoare. Ţipătul şuierător al ghiulelelor umplea văzduhul, ofiţerii 
ridicară ochianele şi le îndreptară spre Radişevo şi spre Abdul-Cherim- 
Tabia. 


Maiorul, liniştit, începu a vorbi cu căpitanii şi locotenenţii despre 
regularea tragerii. Sublocotenenţii cei fără mustață, lăsaţi pe vine, cu 
mânile pe genunchi, ochiau, vagmiştrii vorbeau gros şi certau pe molăi. Şi 
în graba care cuprinsese pe toţi, tunurile mai bubuiră o dată. 

Dar iată că şi la turci ţâşniră fumegări, şi zăvozii din Plevna începură 
să hămăiască. 

— Ham ! ham ! zise vagmistrul Chirilă ; păzea, flăcăi, că ne vin şi 
nouă plocoane... 

Plocoanele veneau într-adevăr, vâjâind. Ofițerii, oamenii stăteau 
drepţi, păreau mai galbeni ; unii, cu ochii aţintiţi, parcă aşteptau ceva. 
Ghiulelele trecură pe deasupra ; şi toţi, despovăraţi, prinseră a se mişca 
vioi în jurul tunurilor şi a lucrărilor. 

— Cam greu, grăi iar vagmistrul Chirilă, îndesându-şi chipiul în cap ; 
dintru-ntăi te ia cu răcori. Nu-i aşa, mă Buzămurgă ? tu ce zici ? 

— Ce să zic ? răspunse tiganul, aşa-i cum zici... Ţiganul, voinic, bine 
legat, cam întunecos la faţă şi cu nişte buze ca acelea, era trăgaci. 

— Le trimetem şi noi lucruri mai alese, zise el rânjind şi, cu mâna pe 
mosor, se îndreptă, aşteptând porunca. 

Vagmistrul era un bunduc mărunt cu mustaţa groasă, bine răsucită, 
cu vârfurile îndreptate spre 

21 

ochii scăpărători, deasupra cărora sprâncenele bogate şi îmbinate 
păreau alt rând de mustăţi. 

— Alta, mă ! strigă iar Chirilă. Drepţi ! nu mişca, răgălie, nu mişca, că- 
ţi tai capul şi ţi-l pun ghiulea în tun ! Ţi-i frică, ha ? ţi-i frică, Norocel 
taică ? 

Norocel, într-adevăr, măcar că-şi ţinea drept trupul nalt, avea o cidată 
tremurătură pe obrazul bălan. De altminteri, în toţi trăia parcă ceva nou. 

Ghiuleaua veni, căzu şi se sparse scurt la zece paşi înaintea frontului. 
Schijele răscoliră pământul într-o fumărie amestecată cu ţărână şi praf. 
Chirilă se crezu dator să spuie şi acum ceva : 

— Aşa-i la început. Crezi că prin mine nu trece săgeata de foc ? Da' 
eu-s al dracului, mă, eu-s al dracului ! 

Regulat, în baterie, năvălea fumul cu miros tare de pucioasă şi 
trăsneau tunurile. Oamenii se mişcau iute şi-n jurul maşinilor, şi-n 
şanţurile care se lărgeau din clipă în clipă. Ofițerii urmăreau cu binoclurile 
căderea ghiulelelor noastre, şi băgau de samă la cele care vin. Şi ei erau 
foarte galbeni, dar îşi ţineau cumpătul, — şi începeau să se obişnuiască. 

Dimineaţa se încălzea ; — se încălzeau şi luptătorii, şi lucrătorii la 
şanţuri. Ghiulelele porneau vâjâind, bombele turceşti veneu cu bombiăniri 
de moarte într-un fum înăbugşitor şi, odată, cele dintăi bine îndreptate, 
două, se năpustiră între lucrătorii şanţului. Fitilurile sfârâiră, schijele se 
sparseră ca două oale şi din vârtej câteva ţipete înăbuşite tresăriră. Când 


fumul se risipi, brancardierii alergară. Un soldat zăcea cu faţa la pământ, 
cu ţeasta zdrobită. Alţii trei, căzuţi, gemeau cu feţele încreţite de durere. 

22 

Toţi priviră o clipă spre sângele care se închegase şi spre cel care 
curgea încă, — apoi îşi întoarseră feţele iar spre vrăjmaşul nevăzut, care 
trimitea moartea. 

Sublocotenentul Pietraru, tânăr, fără mustață, cu faţa galbenă şi 
osoasă, care până atunci tăcuse, izbucni deodată mânios, cu glas răguşit : 

— Mai repede, mai repede, băieţi! să-i sfredelim bârlogul păgânului, 
să-l zvârlim dracului în văzduh ! 

Se repezi la tunul lui Buzămurgă şi privi în lungul ţevii. Apoi se trase 
îndărăt şi porunci scurt : 

— Foc! 

Ţiganul trase, tunul trăsni, ofiţerul îşi puse binoclul la ochi. 

— Aşa ! aşa ! gemu el îndesat, cu sprâncenele încruntate, bine, băieţi, 
bine ! Repede, mă, repede, că vă iau în frigare ! Foarte bine, i-a împroşcat 
destul de frumos ghiuleaua ; e-o prăfărie acolo, de nu se mai vede nimic ! 
Chirilă ! 

— Porunciţi ! 

-— AŞ vroi să plătim dobânzi mari, Chirilă ! m-ai înţeles ? în văzduh 
să-i zvârlim ! ai înţeles ? 

— 'Ţeles !... 

— Buzămurgă ! 

— Ordinati !... 

— Gata ? 

— Gata ! 

— Atunci nu sta ! gemu sublocotenentul. Foc ! Allahul şi prorocul lor ! 
Să-i zvârlim la muma dracului ! 

Şi, pe când sublocotenentul Pietraru răcnea disperat întruna cu glasu- 
i răguşit, flăcăii, în jurul tunurilor începură a se frământa mai cu grabă, şi 
tunurile băteau mai des şi ghiulelele vâjâiau şi fumul năvălea şi se înălța. 
Şi de la turci veneau 

11 

bombele regulat acum. Multe se spărgeau în văzduh, multe cădeau în 
grămezi, sfărâmând cărnuri şi oase, — şi în fierbinţeala care creştea din 
ce în ce, neliniştile începutului se risipiră, ochii scăpărau şi glasurile se 
îngroşau în pâcla de cărbune şi pucioasă. 

Deodată un murmur iute se strecură de-a lungul şanţului : 

— Vodă ! 

Ofițerii îşi aşezau coifurile, îşi scoteau pieptul înafară şi-şi trăgeau 
umerii îndărăt; sergenţii şi brigadirii primiră porunci. Şi lucrul începu şi 
mai înfrigurat. La tunuri mai ales, acuma, era fierbinţeală mare. Flăcăii se 
învârteau repede cu chipiurile pe ceafă, ghiulelele treceau iute spre cozile 
lătrătorilor; şi toţi erau plini de sudoare, de colb şi de fum ; trăsnetele 


zguduiau bateria ; şuierele proiectilelor duşmane se încrucişau într-o 
muzică fioroasă. 

Şi Vodă trecu, împresurat de o mulţime de ofiţeri de-ai noştri şi 
străini. Se oprea, privea mişcarea tunarilor, privea în depărtare spre 
parapetele de la Radişevo şi Abdul-Cherim-Tabia, vorbea cu cei din juru-i, 
şi toţi zâmbeau şi dădeau din cap : Da — da ! de sigur ! — pe când flăcăii 
trăgeau cu coada ochiului şi-şi căutau de treabă. Domnul era foarte 
liniştit, mergea cu pas măsurat şi vorbea cu cumpătare. Schimbă câteva 
cuvinte cu maiorul bateriei, apoi trecu mai departe, prin fluieratul morţii şi 
pocnetele tunurilor. 

— Mă, aista-i Vodă... zise Norocel lui Buzămurgă. Ai văzut cum se uita 
la noi ? 

— Frumos om ! grăi ţiganul; şi nici el nu se teme de ghiulele... 

24 

— Cum să se teamă ! doar el e mai mare decât toţi... răspunse 
Norocel. 

— Păzea, mă ! — urlă Chirilă vagmistrul. 

— Ptiu ! scuipă Buzămurgă, vine iar scroafa cu cărbunele în rât, — 
mă, şi mă tem să nu mă plesnească vreo schijă, când se sparge... 

Boamba neagră scobora cu iuţeală şi venea drept spre tunuri, 
vâjâind. Căzu pe parapet şi se rostogoli, cu fitilul arzând. Lucrătorii, 
tunarii se prăbuşiră în laturi. Buzămurgă se uita cu ochii holbaţi şi miraţi 
la fitil. 

Schija se sparse. Când se risipi fumul des, ţiganul scuipă negru. 

— Îţi umple gura de funingine ! mormăi el. Mai mare groaza ! dacă te 
păleşte o ţandără, te-ai dus ! 

— Asta n-a avut noroc, zise Norocel, a pălit numa-n ţărână. 

Şi iar începură a lucra cu foc. Vagmiştrii erau pic de apă, ofiţerii cu 
obrajii aprinşi, sublocotenentului Pietraru nu-i mai tăcea gura. Numai 
Buzămurgă se tot oprea, privea văzduhul dinainte şi parcă aştepta ceva. 
După două trăsnete, deodată se auzi şi glasul lui : 

— Vine, mo ! 

Când căzu boamba rostogolindu-se, ţiganul se repezi, alergă după ea, 
căzu deasupra, întinse mâna-i neagră, prinse fitilul şi-l stânse între 
degete. 

— Gata ! strigă el ridicându-se şi înghițind cu greutate ceva amar 
parcă. 

Flăcăii începură a râde : „A dracului cioară!..." iar boamba stătea 
neagră şi nemişcată între tunuri. 

Bubuirile, plesnirile bombelor, fumăria urmară, şi era o vâjâire şi un 
cântec îndrăcit de trebuia 

12 


să răcneşti ca să te-audă cel de-alături. Şi încet-încet, cu obişnuinţa, 
veni şi voia-bună, şi, după pilda lui Buzămurgă, flăcăii pândeau 
căpăţânele cu fitil, fugeau după ele şi le stingeau. 

Când se puse soarele drept inimă, mugetul iadului era în toi. Flăcăii 
ajunseseră toţi de coloarea lui Buzămurgă. Pe obrazurile aburite ale uno- 
ra, rămăseseră în negreaţă ciudate semne de degete, la alţii şuviţi de apă 
se scurgeau pe la tâmple. Răsuflările tuturor erau mai scurte şi mai repezi 
între buzele uscate, — şi nu era chip să ai pic de hodină, nici să înghiţi o 
gură de apă rece, căci cea din bidoane era coclită. Cât despre un codru de 
pâne, batâr ca cremenea, şi o bucată de carne cum o da Dumnezeu, nici 
pomeneală ! Chiar dacă le aveai, ce să faci cu ele ? — Inghiţeau cu toţii 
ţărână şi fum de pulbere, ăsta le era prânzul ; şi le cânta o muzică cum nu 
auziseră, săracii, în toată viaţa lor ! 

La dreapta, bateriile ruseşti tunau cu o repeziciune înspăimântătoare, 
de multe ori pârâiau salve după salve ; la stânga, cealaltă baterie a 
noastră, de treizeci şi şase de tunuri, bătea regulat şi cu tact ; dincolo, la 
turci, lătrau zăvozii fără mânie şi fără zăbavă, parcă voiau să spuie 


Agale, agale, că mai este vreme ! — Şi sutele de tunuri din împresurare şi 
apărare trăsneau, bufneau, umpleau văzduhul de nouri alburii. Drrum- 
dum-dum ! drrum ! bum ! baf ! — părea o darabană uriaşă în care bătea 


cineva fără întrerupere. Ghiulele prin văzduh ţipau, ca aţe de vânt toamna 
prin crăpăturile căpriorilor, fâşâiau ca zboruri de paseri, altele parcă 
veneau pe gânduri bombănind. În întăriturile turcilor se zăreau exploziile 
şi zbucnirile de flăcări ; spre noi de multe ori se 

26 

vedeau cu ochii cum vin bombele rotunde turceşti. Unele treceau pe 
deasupra spre câmpii goale; albele cădeau între tunuri şi flăcăi, şi, dacă n- 
apuca nimeni să le stângă mucul aprins, pocneau în fulgerări negre şi 
roşii, răscolind pământul şi rostogolind trupuri ; altele crăpau deasupra şi 
plouau peste baterie funingine şi bucăţi de schijă. 

lar sublocotenentul Pietraru, răguşit şi galben, cu buzele arse şi cu 
ochii crunţi, nu mai contenea, îi umbla gura ca un clopot, dădea din mâni 
în toate felurile, şi-şi fulgera sabia în toate părţile. Chirilă vagmistrul, ca 
totdeauna, c-o leacă de mânie şi c-o leacă de răutate, îşi încrunta mustă- 
tile de deasupra ochilor şi cât glumea, cât înjura. Norocel râdea uscat, 
înghițind noduri de foc. Buzămurgă rânjea, şi, de câte ori se spărgea câte- 
o ghiulea duşmană, de atâtea ori şi glasul lui se spărgea într-o sudalmă 
înfricoşată. 

Şi toţi lucrau cu repeziciune, ca într-o-nfrigurare. Nimeni nu mai 
auzea strigătul rănitului, ori icnitul scurt al celui izbit de moarte. Brancar- 
dierii veneau încet şi se strecurau tot aşa, iar cei rămaşi lunecau prin 
bălțile de sânge amestecat cu ţărână, călcau cu inimile împietrite prin 
sângele fraţilor lor. 


Ziua trecu în viscolul acesta de foc şi fum. Parapetele se înălţaseră şi 
toţi se mişcau acuma mai în voie, la adăpost. Spinarea de pământ era 
aşezată şi bătătorită şi tunurile scuipau schija de la adăpost. La şase 
ceasuri, lătrătorii osteniră parcă şi tăcură pe toată întinderea. În baterie, 
oamenii făceau tauleta tunurilor şi umblau tăcuţi după apă. 

14 

Şi pe dinaintea lui Buzămurgă şi Norocel, care se curăţau de slim şi 
funingine, şi pe dinaintea flăcăilor trudiţi, în liniştea mare ce se întinsese 
deodată, trecu cea din urmă pataşcă albă, cu cel din urmă rănit. Era 
sublocotenentul Pietraru. Şi pataşca era plină de sânge, şi ochii crunţi 
erau ca de sticlă. Acum nu mai putea răcni, acum tăcea, cu faţa mai 
galbenă şi mai suptă, şi-l duceau alţii îndărăt, spre corturile cu cruce 
roşie. 

28 


27 AUGUST 


Bateria noastră a doua, ascunsă în vii, pe deasupra Griviței, 
deschidea spre întăriturile duşmanilor treizeci şi şase de guri de oţel. 

După o zi de frământări în ploaia de foc şi de schijă, după 
neîntrerupta duruire de tunete sub nourii deşi de fum care acopereau 
taberile, flăcăii noştri trudiţi de abia putuseră să aţipească câte-o parte 
din noapte. Se rânduiseră la lucru, se rânduiseră la tunuri ; şi când, în 
răstimpuri mari, lumina salvelor izbucnea ca o pânză de fulger, ei 
răsăreau negri, o clipă, izvorând parcă din întunecime, drepţi şi 
neînduplecaţi. Apoi în şanţuri, îndărătul coamelor netezi de pământ, în 
tăcerile adânci care urmau, tunarii vorbeau despre spânaticii lor ofiţeraşi 
zvârliţi în ţărână de zburaturile de schijă, aşa de buni în vremurile de 
pace, aşa de înflăcăraţi şi de încruntaţi în viforul care venise. Pomeneau şi 
de fraţii fulgeraţi, — oameni cumpăniţi şi la bine şi la nevoie, şi cu o 
răbdare pe care nici sângele gâlgâind în răni adânci n-o înfrângea. Şi unii 
şi alţii zăceau acum îndărăt, la ambulante. 

După noaptea aceea, veni dimineaţa c-o linişte mare. Şi-n linişte, la 
şase ceasuri, deodată, ca din 

14 

senin, porni întăiul tunet şi după dânsul se deslănţui brusc uraganul 
de fum şi foc din trei sute cincizeci de maşini. Fierberea clocotitoare, — 
deasupra muncelelor şi văilor, — nourii albi ca vata şi învălmăşiţi, prin 
care se strecurau şuierăturile şi bâzâirile fioroase ale ghiulelelor, umpleau 
cerul şi pământul de o mare furtună de jale. 

Şi-n vremea asta, valurile întunecoase ale infanteriei se încovoiau 
îndărăt prin zdruncinăturile pământului, în vecinătatea bateriilor. Bata- 
lioanele, gata de luptă, şedeau rânduite, tăcute, pe când văzduhul se 
cutremura. Şi-n inimile tuturora stăruia parcă un ghimpe, — aşteptarea. 


Trecuse o zi şi nu se întâmplase nimic, dar fiecare clipă viitoare putea 
aduce ca un fulger ordinul, ş-odată cu el botezul de sânge. 

Aproape de liniile duşmanilor, spre Griviţa, sentinelele ascunse în 
tufişuri şi-n gropi stăpâneau cu ochii mişcările tabiilor, şi-n dosul acestui 
lanţ ş-al pâlcurilor posturilor mici şi gărzilor mari, divizia întreagă în două 
linii adânci îşi scânteia marile şiraguri de baionete. 

Mai departe, pe podişul din dreapta şoselei care venea de la 
Bulgăreni, trăsurile de ambulanţe îşi fâlfâiau pânzele cu cruce roşie. 
Pataştele, legănate în pasul regulat al sanitarilor, pe mică pe ceas ieşeau 
din văi aducând spre doctorii cu chipuri roşii trupuri zdrobite de tunari. 

Şi era în bateria din vii o frământare cumplită. Dinspre tabia Abdul- 
Cherim, din redanul scurmat în coastele ei, numai de la o mie de paşi 
depărtare de noi, venea un foc iute de puşti care izbea din plin şirurile 
servanţilor. Ofițerii înjurau şi dădeau ordine multe cu glas tare, soldaţii se 
învârteau mânioşi în jurul tunurilor dar, descoperiţi 

30 

fiind din partea aceea, cădeau unul după altul, după fiecare izbucnire 
a focurilor, care tresăreau în văzduh ca nişte pârâituri de vreascuri. 

Era o mânie şi un năcaz de-şi scuipau flăcăii sufletul. Cu toate acestea 
lucrau în urgia şi-n fumăria aceea, — şi tunurile îndopate zvârleau parcă 
cu disperare ghiulelele înspre furnicarele păgânilor. Şi zburau ţipând, şi 
cădeau bine, şi câte un murmur de mângâiere trecea prin rânduri. 

Într-un târziu veni ordinul să se tragă tunurile în rezervă — şi acolo la 
adăpost, îi găsi Domnitorul — şi generalul raportă cum stau lucrurile. 

Atunci un călăreț, un ofiţer, porni din baterie, în goana calului, 
îndărăt, c-o veste grabnică. Fugarul sforăia în galop aprins, şi trecu ca o 
săgeată prin râpi, prin rovine, — până ce se arătară întunecoasele şi 
tăcutele valuri ale dorobănţimii. 

Companiile erau gata. Soldaţii aşezaţi la pământ, păstrând rânduiala 
însă, aşteptau. Ici-colo grămezi mici vorbeau cu glasuri încete. Cei mai 
mulţi, însă, tăceau duşi pe gânduri. Ofițerii batalioanelor sfătuiau strânşi 
în roate dese, ori se mişcau agale printre zidurile plutoanelor. Era o pânză 
întinsă şi întunecoasă de căciuli mari cu pene pestriţe, şi de chipiuri de 
infanterie, în care roşul şi albastrul însemnau cărări de flori. 

Călărețul venea în goană. Prin rândurile flăcăilor alergă un fior, o 
şoaptă petrecută cu grabă de la om la om. Ofițerii se întoarseră toţi spre 
partea de unde venea vestea ; unii porniră nerăbdători şi se înşirară spre 
margine. 

Ştafeta se opri scurt în faţa statului major al diviziei, descălecă şi 
înmână plicul. În clipa următoare toată lumea era în picioare şi ştia, 
simţea despre ce-i vorba. 

În jurul celui ce venise se strângeau unii din ofiţeri. Gălăgiosul căpitan 
Corban de la al treisprezecelea de căciulari şi iubiții săi băieţi, locote- 


nentul Avram şi sublocotenenţii Călinescu şi Sava, îl strânseră între 
piepturi şi-l luară din scurt. 

Corban îl întrebă : 

— Ce fac turcii, dragă ? 

Ofiţerul de ordonanţă, bunduc cu mustăţile răsucite ca coada răţoiului 
şi cu ochii negri fulgerători, răsufla repede, nu ştia ce să răspundă. 

— Ostenit băiatul ! rosti cu glas gros şi cu convingere căpitan Corban, 


să-i dăm niţică flacără. — Şi-i întinse bidonul. — Ceva rom, băiete, rusesc, 
tare de-ţi crapă măseaua ! Trage un gât şi te dezmorţeşte ! 
— Nu, — mulţămesc ! răspunse bunducul ; mi-i cald de nu mai pot. 


Am alergat ca un nebun. 

— Nu vrei ? strigă căpitanul. Bravo, dragă ! de ce nu spui ? — Şi se 
întoarse spre „băieţii" lui : Nici vouă nu vă place? ha? 

— Ba mie-mi place, răspunse locotenentul Avram zâmbind larg şi 
legănându-se ca o rață. 

Le plăcea romul şi sublocotenenţilor Călinescu şi Sava, băieţi subţiri, 
de abia ieşiţi din şcoală, ş-acum plini de admiraţie cătră mustăciosul şi 
negrul căpitan Corban. Înghiţiră tuspatru câte un gât zdravăn din băutura 
arzătoare, apoi, în îmbulzeala din ce în ce mai deasă a ofiţerilor, începură 
să descoase pe cel venit. 

Artileristul îşi ştergea sudoarea, îşi descheia la gât tunica, pe când 
toţi îl trăgeau care dincotro. Apoi începu să spuie despre redanul care ne 
fulgera bateria din viile de deasupra Griviței, de la o depărtare de o mie 
de paşi numai. Băieţii, tunarii se luptau straşnic, dar ce folos ! păgânii îi 

16 

luau ca din oală. Acu nu mai era de chip ; trebuia să intre în foc 
infanteria, să puie pe necredincioşi pe goană. 

— Ei şi ce ? strigă cu glas mare căpitan Corban : crezi că n-o să-i luăm 
la goană ? Tetea Corban să trăiască şi o să vedeţi voi şi minunea asta ! Eu 
cu băieţii mei, mă ! ca nişte lei ! Să fiu al dracului ! în frigare o să-i luăm ! 
Ce zici, Avrame ? 

— E foarte bun romul ! răspunse cu convingere locotenentul. 

— Drepţi, răcane ! mi-ai băut toată sticla, trântite-ar sfântul Ilie într-o 
pivniţă cu antale ! Ce facem, bă, mergem ? 

— Cu tetea mergem şi-n iad ! răspunse Avram răsucindu-şi cu stânga 
mustaţa şi cu dreapta întinzându-i bidonul gol. 

Şi-n zvoana din ce în ce mai mare a batalioanelor prin care trecea un 
freamăt surd, zbucni ca un fulger şi ordinul. Ordonanţa încalecă iar şi se 
porni înapoi spre baterii în goană, iar ofiţerii îşi înălţară capetele şi, cu 
glasuri scurte, cu piepturile înfiorate, zvârliră spre companii comandele, 
pe când şiragurile de cuşme şi de baionete se tălăzuiau în unduiri negre 
şi-n fulgerări orbitoare. 

În frunte, în foc, trebuiau să intre două batalioane din al 
treisprezecelea regiment de căciulari şi unul din al cincilea de infanterie. 


Grăbit, ars parcă de un foc lăuntric, se frământa Tetea rânduindu-şi 
compania, iar în juru-i cei doi sublocotenenţi nu-şi mai găseau loc. 

Căpitanul, nalt şi spătos român, era renumit în întreaga divizie ; bea 
ţapăn şi era în stare să mânânce la şapte mese. În marşuri, mai ales, la 
fiecare haltă gâlgâia un gât de rom şi trăgea în dinţi ori un picior de 
gâscă, ori o halcă de muşchi rece. 

17 

lar la popasurile mari, când se repezea, parcă dădea foametea. — Şi 
avea o inimă bună, cum nu prea se găseşte ; rar se întâmpla să 
buzdugănească un căprar ori un soldat. Chiar din pricina inimii se muia 
aşa de curând şi prindea să cânte romanțe, cu glas plin de putere şi de 
dulceaţă, cu un tremur de duioşie şi de durere, de rămânea o lume 
încremenită ascultându-l. In clipele acelea îi zbura gândul înapoi, la 
căsuţa lui din Sărărie, în laşul vechi, unde-l aştepta cucoana Catinca, căpi- 
tăneasa, „cea mai frumoasă femeie din ţara Moldovei", pe care o iubea 
acum ca şi-n tinereţă, după cum mărturisea tainic Tetea. 

Locotenentul Avram, cel care se legăna ca o rață leşească şi se 
simţea foarte mândru de mustaţa-i neagră, era un omuleţ plin de draci, 
care din glume şi din cântece comedioase se putea lua la întrecere chiar 
cu căpitanul. Şi era veşnic amorezat, era o mină veşnic reînoită, care lua 
foc deodată, dintr-o scânteie. Când îl întrebau camarazii de sănătate, el 
punea mâna în partea stângă : Mă doare, iubite, butoiaşul cu pulbere ! 

Călinescu era un băiat bun, sfios ca o fată mare. Se pudra, se ungea 
cu pomezi şi cu cosmeticuri şi visa o iubire într-o pustie. Celălalt 
sublocotenent, Sava, era un înfocat voltairian. La orice împrejurare te 
pocnea cu o anecdotă despre marele scriitor ; şi pentru toţi camarazii lui 
avea un uşor dispreţ, o uşoară răsfrângere de buze când vorbea despre 
ei. Numai în admiraţia cătră căpitanul Corban se potrivea cu Călinescu. 

Toţi patru acuma stăteau gata între oamenii lor. După toate 
socotelile, şi ei cu flăcăii trebuiau să intre în rândul întăi al asaltului, şi o 
căldură mare le umplea piepturile. Căciularii vorbeau pu- 

17 

ţin ; unii îşi strângeau pe ei curelele, apoi îşi făceau cruce. Alţii 
vorbeau în şoaptă cu tovarăşii, şi rămâneau după aceea pe gânduri, cu 
feţele visătoare. lar când suflarea din urmă, comanda plecării, trecu prin 
inimi, se întinse tăcere adâncă. Şi deodată se mişcară valurile 
întunecoase, — şi porniră flăcăii noştri spre botezul de sânge. 

Căpitanul Corban era aprins tare ; din când în când ducea bidonul cu 
„flacără" la gură, sorbea lung, apoi îl întindea spre locotenentul Avram. l-l 
întindea, ofta adânc, şi, cu ochii plini de lacrimi, îi vorbea despre 
căpităneasa lui cea frumoasă, rămasă singură în deal la Sărărie. 

— Măi Avrame, măi ! acuşi intrăm în şanţuri la păgâni, şi Dumnezeu 
ştie ! rămâne Catinca fără mine ! Măi Avrame, băiete, să nu mă uiţi, şi să 


te duci să-i spui că m-am gândit întăi la dânsa şi m-am dus pe urmă la 
moarte... 

— Taci, domnule căpitan ! răspunse locotenentul. Să vezi că desară o 
să-i tragem flacără din bidon, la adăpost, în şanţuri ! 

— Cine ştie ! da' mie mi-i jale de căpităneasa, bre ! Apoi se întoarse 
spre companie : Viu, băieţi ! să luaţi sama, şi cu ochii la mine ! Unde-i 
Sava ? 

— Aici, domnule căpitan, cu băieţii... 

— Ce- ţi mai face filosoful cel franţuz ? 

— Dă-l încolo. Acu-i altă daravelă ! 

— Hei, bre, acu rămân toate prostiile în urmă şi se trezeşte omul cu 
inima curată... 

Şirurile de căciulari, cot la cot, înaintau repede, în tăcere. Glasul 
înăbuşit al căpitanului, glasurile sublocotenenţilor şi sergenţilor-majori le 
răsunau la urechi ca din depărtări, aproape nedesluşite ; şi ochii cercetau 
zările unde rotocoale dese şi albe 

35 

de fum se înălţau. Tunurile pocneau surd într-o duruire adâncă. Acolo 
era foc şi fum, era cuibul morţii. Şi batalioanele se strecurau într-acolo, 
suind şi coborând spinări uşoare de dealuri. 

Când companiile din linia întăia — acele care făceau avanposturile în 
apropierea liniei tunurilor — se desfăşurară şi porniră în grabă la atac, — 
focul duşmanului, oprit parcă o clipă ca după o surprindere, deodată se 
înteţi într-o izbucnire repede, într-o furtună nebună. Susţinerile noastre 
zvâcniră dindărăt în izbire mânioasă, se săltară parcă la lumină — şi pe 
toată întinderea porniră a ţâşni vălurele albe şi a pocni împuşcături. 

Bateriile trăsneau în toate părţile şi sutele de ghiulele vâjâiau prin 
fumegarea deasă, gloanţele bâzâiau rătăcind, — şi companiile 
desfăşurate porniră mai repede. Pâlcuri se opreau, dădeau drumul la 
stoluri de plumbi, porneau înainte. În mersul vioi unii se opreau, 
prăvăleau capul pe spate, dădeau drumul armei şi se lăsau la pământ; 
alţii se prăbuşeau dintrodată cu faţa-n jos. Săbiile fulgerau înălțându-se, 
glasuri se ridicau trecând peste şiraguri grăbite. Moşiroiul turcesc înălța 
nouri deşi în care pârâiau împuşcăturile neântrerupt; spre el treceau 
întinsele linii înfierbântate, şiruri de dorobanţi cu căciuli mari ; baionetele 
scăpărau mii de fulgere amenințătoare. Odată cu plumbii turceşti, 
prinseră a curge din tunurile redutelor volburi de foc rupându-se în 
şuvoaie de şrapnele, care plesneau în văzduh, în rânduri, scurmau 
pământul zvârlind ţărână amestecată cu sânge. 

Compania lui Corban mergea grăbită. Locotenentul Avram îşi uitase 
mustăţile, păşea galben, cu fălcile încleştate, îşi ştergea cu batista udă 
sudoarea de pe frunte, strângea nervos sabia, înăl- 

36 


ţând-o, şi striga cu un glas care, de răguşeală şi tulburare, se 
prefăcuse aproape în şuier. |n juru-i, înainte, dindărăt, dorobanţii se 
repezeau tăcuţi, c-o dungă de întuneric sub cuşmele mari. 

Redanul, aproape acum, îşi vărsa grozavele unde de foc, părea mai 
mare, fioros, un cuib de moarte, în zgomotele de tartar. — Şi deodată iz- 
bucni strigarea vijelioasă a cornurilor : atacul ! Şi ca izbite de suflarea 
unui orcan, tresăriră companiile, se plecară şi porniră într-o rostogolire 
uriaşă. Veneau şiraguri după şiraguri dese de flăcăi, cu buboasele căciuli 
în piept, cu baionetele lăsate licărind ca o apă de fulgere. 

Căpitanul Corban urlă : 

— Daţi greu, băieţi ! 

Işi îndesă chipiul cu stânga, pălindu-l de sus în jos cu revolverul, şi 
ridică drept deasupra capului sabia. 

— Nu vă lăsaţi, bre! 

Cu compania strânsă se zvârli la capătul drept al şanţului. Dincolo, 
spre mijlocul întăriturii, duduia compania a patra, cu a doua după dânsa, 
cu drapelul aplecat, scânteind din pajură şi fâlfiind în repezeala care-l 
mâna. Altă companie se îndesa în partea cealaltă, stânga, a redanului. 

Şi dincoace, în învălmăşeala care-l luase şuvoi înainte, căpitanul iar 
urla : 

— Greu, flăcăi ! — Măăă ! întoarce puşca şi trage cu stratul, 
ghiogarule, ca pe malul Jâjâiei, măăă !... 

Şi într-adevăr era greu altfel. Şirurile dese de baionete se încurcau. 
Turcii ţineau bine, într-un zid de oţel. Odată prinseră a răcni căciularii, se 
înălţară straturile şi căzură grele ca nişte stânci, pârâind în baionete şi-n 
teste omeneşti. 

37 

— Inc-o dată, haidăilor ! răcni căpitanul, îndesându-şi iar chipiul cu 
revolverul 

Şi înc-o dată se înălţară ghioagele cumplite şi zvâcniră flăcăii în 
îngrămădirea duşmanilor, şi-ntr-o rotire fierbinte prăvăliră şiraguri întregi. 
Ofițerii cu fesuri strigau cu ochii măriţi de încremenire : pentru întăia oară 
vedeau armată cu căciuli sfărmând capetele şi baionetele cu stratul 
armei. Şiraguri după şiraguri de păgâni dădeau înapoi. Căciularii suiau sus 
puştile, împingeau întăi la dreapta şi la stânga cu baioneta, făcându-şi 
loc, apoi trăsneau pe cei dinainte cu ghioaga. Şi lucrurile mergeau aşa de 
repede, parcă săreau scântei din toate părţile. 

— Zi-i măăă ! urlă iar căpitanul. 

Şi flăcăii ziceau de comedie. Hăcuiau în şiruri dese ca cu îmblăciile. 
Trăsneau, răcneau, se prăvăleau înălțându-se ca nişte uriaşi în vârfurile 
picioarelor. Se prăvăleau pe coasta dreaptă şi roteau puşca din stânga şi, 
unde ajungeau, sfărâmau. 

— Aşa, taică, aşa ! striga căpitanul. lar locotenentul Avram umbla ca 
o fantasmă îndesându-se printre dorobanţi. Era alb ca varul la obraz, cu 


buzele strânse, cu fălcile încleştate, cu ochii mari, arzători. Îşi ridica din 
când în când revolverul şi bufnea în pâlcurile păgâne, apoi, umflat parcă 
de o căldură cumplită, ridica braţele, i se lărgeau ochii, căsca gura, şi iar 
se repezea. Sublocotenenţii ţipau ascuţit, înflăcăraţi, ieşiţi din minţi, vân- 
turându-şi braţele ca nişte morişti de vânt. Se avântau printre căciulari, la 
izbucnirile groase ale căpitanului urlau şi ei, negri de colb şi de iarbă de 
puşcă, cu ochii plini de lacrimi. 

Şi ca-ntr-o furtună iute căciularii bătură rândurile dese ale păgânilor şi 
le zvârliră îndărăt. 

38 

Alţii pătrundeau prin celălalt capăt, alţii săreau în şanţ prin faţă şi 
păgânii, zdrobiţi, călcaţi în picioare, fugeau îngroziţi de năvala cuşmelor. 
Indată după retragerea duşmanilor, începu din nou a curge din întăriturile 
celelalte ale lor, asupra noastră, râul de foc şi de schijă cu o mânie, cu o 
disperare neînchipuită. 

— Degeaba, degeaba ! gemu căpitanul Corban, v-aţi dus dracului ! nu 
ne luaţi voi înapoi vizunia cât e cucul ! 

Şi căciularii scoteau lopeţile de la cingătoare şi începeau a întoarce 
parapetul spre duşman. Tunurile noastre în ploaia de foc veniră duruind, 
se înăltară pe movila de alături, servanţii prinseră a furnica cu grabă, 
ofiţeri răcneau vânturând săbiile, un trăsnet, două, mai multe, repezi, 
unul după altul. 

— Uraaa ! ţipă sublocotenentul Călinescu. Se răsuci şi se abătu peste 
Sava ; îl cuprinse de după cap şi începu să-l sărute. Uraaa ! ai noştri, ai 
noştri, iubitule ! şi-i curgeau lacrimile de bucurie. Dar o zburătură îl ajunse 
şi-l muie din mijloc. El tot striga, cu lacrimile şiroind pe faţă, întinzându-se 
pe spate. lar Sava uitase de filosofia franţuzească şi se pleca asupra 
rănitului, cu chipiul pe ceafă, cu glasul răguşit : 

—- Nu-i nimica, dragă, o leacă de sânge... Îşi desfăcu iute tunica, 
trase din cămaşă repede o fâşie şi descheie şi pe căzut, ca să-i lege 
braţul. 

Tunurile duruiau pe movilă, dorobanţii lucrau, în furtuna de gloanţe la 
parapet. lar căpitanul Corban îşi scoase bidonul cu flacără şi-l întinse lui 
Avram : 

— Trage un gât, măi băiete ! După aşa nuntă, face, — să fiu al 
dracului dacă nu face... 

20 

Avram parcă era un cucoş cu cobe. Căsca pliscul şi nu putea scoate 
nici un sunet. Sta galben, cu ochii holbaţi, plini de un foc mare, de o bucu- 
rie sălbatică. 

— Să trăiască căpităneasa ! rânji căpitanul, ducând bidonul la gură. Şi 
tunurile noastre bubuiau cu mânie, şi dorobanţii dădeau la o parte morţii, 
se grămădeau gâfâind şi rostogoleau brazde mari la marginea şanţului, 
spre duşman. 


21 


PRÂNZUL 


Roşiorii şi călăraşii noştri, la sfârşitul lunii lui august, erau la Dolni- 
Etropol, aproape de podul de piatră de peste Vid. Sentinele se întindeau 
spre miazănoapte până la Bivolar şi spre miazăzi până la Dolni-Dubnic, 
unde erau ruşii la Lascarev. 

În dimineaţa de 28 august, pe la cinci ceasuri, după ce porniră 
iscoadele, începu a se pregăti mâncarea, mâncare ca pe vremea aceea : 
zamă lungă ca s-ajungă, porumb copt, pesmete sălciu şi alte bunătăţi de- 
acestea. Caii ronţăiau liniştiţi ovăsul şi porţia de fân şi flăcăii umblau 
printre ei potrivind halaturile şi cercetând chingile. 

Călăraşii de la garda-mare, din dreptul podului de peste Vid, aşteptau 
veşti de la turci. lar, până una alta, Neculai Pintilie fruntaşul, ajutat de 
câţiva soldaţi, rânduise în jurul unui jar straşnic, în coloane de atac, 
câteva batalioane de păpuşoi. In preajma focului stăteau cinchiţi căprari 
şi oşteni şi ascultau palavrele fruntaşului Pintilie. 

Vremea era limpede şi liniştită, şi deasupra Vidului plutea încă ceața 
dimineţii. În urmă, prin marginea porumbiştilor, ori pe drumul singuratic 
al Dolni-Etropolului, se strecurau călăreţi în tăcerea dimineţii. O linişte 
mare plutea din cer. La 

41 

răsărit, se grămădiseră munţi de nouri, şi o umbră posomorâtă 
umplea întinderile de jos ; numai sus, în limpezimea văzduhului, unde 
cântau ciocârliile, săgetau fâşii luminoase. 

Fruntaşul Pintilie îşi mustra ajutoarele : 

— Mă Gavril Lungu ! mă dihanie ! când e vorba să te îndopi, te 
pricepi, dar un păpuşoi nu eşti în stare să întorci la vreme. La ce ţi-i 
gândul ? Ţi-a stat pântecele de santinelă şi-acum i-i foame ? Las' c-ai să 
crapi acuşi, nu te teme, de-au să-ţi pârâie fălcile ! 

Gavril Lungu, tiganul, rânji cu bunătate, apoi începu a întoarce iute 
porumbii. Îi apuca cu două degete, îi răsucea, apoi îşi scutura mâna friptă 
şi şi-o ducea la gură suflând într-însa. 

— Îs fierbinţi al dracului, domnule fruntaş ! 

— Or fi fiind, mă camarade ! da's şi buni al dracului! 

Celelalte ajutoare urmăreau cu cea mai mare băgare de samă 
rumenirea boabelor, ca şi cum ar fi fost vorba de viaţă şi de moarte. lar 
fruntaşul Neculai îi ţinea din scurt; numai din când în când obrazul lui ars 
de vânturi, cu ochii foarte vioi, se lumina într-un zâmbet poznaş ; atunci 
zvârlea o glumă care aducea o rază de soare pe toate feţele. 

În jurul şirurilor cinchite, umblau ofiţerii. Vorbeau de Plevna, de 
Opanez, de Osman, îi priveau în zare, peste Vid, cu binoclurile. Dar în 
depărtări nu se vedeau decât fantasmele albe ale negurilor. Încet-încet 


însă, hohotirile înăbugşite ale celor care coceau păpuşoii şi ale privitorilor îi 
câştigară, îşi lăsară binoclurile să atârne şi se apropiară şi ei. 

— Trăiţi, domnule căpitan ! zise fruntaşul Pintilie, aici se pregăteşte 
mare ospăț ! 

42 

— Or fi fiind buni porumbii, mă Pintilie ? 

— Care nu se mai află, domnule căpitane ! Mierea lui Dumnezeu ! 

— Atunci ia zvârle unul încoace, mă camarade ! Pintilie alese câţiva 
porumbi bine copţi, se sculă,trecu printre rânduri şi-i împărţi căpitanului şi 
ofiţerilor. 

— Aşa friptură bună rar întâlneşti, vorbi el întorcându-se la locul lui. 
Nici cazacii, ieri, când au trecut pe la Trestenic, n-au dobândit ceva mai 
de samă. 

— Dar ce-au făcut cazacii ieri, la Trestenic ? întrebă căpitanul, cu gura 
plină. 

— Ce să facă, trăiţi, domnule căpitan ? Au dosit un godac de-un an. Îţi 
era mai mare dragul să te uiţi la el. Şi să vezi cum l-au curăţit şi l-au 
grijit : neam de neamul lui nu cred să fi avut aşa cinste. 

— Cum, mă, s-au apucat să fure ? Se poate una ca asta ? 

— D-apoi păpuşoii, crezi că i-am cumpărat, domnule căpitan ? Şi 
fruntaşul începu a împărţi friptura la cei din jur. 

— Oamenii iştia de pe aici ori îs cărpănoşi ori prea năcăjiţi ! 

— Aşa-i, strigă un sublocotenent pitic, poreclit Clopot, pentru că de 
obicei nu-i mai tăcea gura. l-am văzut eu, domnule căpitan, cu ochii mei, 
cum au ascuns mâncarea, când am intrat în casă. Şi pe loc au început a 
se văita că n-au şi n-au şi iar n-au ! Ce vrei să facem ? 


— Bine, aşa-i, — zise căpitanul muşcând cu poftă de porumb ; dar 
legea-i lege... 

— Legea-i lege ! . .. strigă Clopot crăcănându-se şi dând din mâni ; 
dar soldatul care sufere şi tace, 

43 

să moară de foame ? Şi începu a se răsuci în loc şi a repezi un potop 
de vorbe în toate părţile, de i se făcuse obrazul roş şi ochii i se 


bulbucaseră în cap ca două cepe. Soldaţii îl priveau îngrijoraţi ronţăind 
grăunţele coapte. Mai ales fruntaşul Pintilie se uita cu o deosebită luare- 
aminte la căpitan şi dădea repede din cap la vorbele potrivite ale 
sublocotenentului. 

— Ei! destul, destul ! zise căpitanul, zvârlind ciocălăul şi zâmbind. Şi 
mie mi-e foame de nu mai pot şi cu asta m-ai încredinţat mai mult decât 
cu orice. la să mai cercăm gustul la câţiva. 

Pintilie se strecură iar prin îngrămădeală, cu un braţ de porumbi. 
După ce-i împărţi, se întoarse la locul lui şi începu a râde. 

— De ce râzi, mă ? strigă Clopot. 

— Râd de godacul ruşilor, trăiţi, domnule sublocotenent. 


— Ei, cum a fost cu godacul ? 

— Păi, cum să fie ? Godacul muşluia pe lângă o poartă, în ograda unui 
pospodar. A trecut un pluton de cazaci, si godacul ori s-o fi luat după ei, 
ori l-au luat ei cu de-a sila. — bine nu ştiu. Ştiu atâta că la popas era grijit 
gata numai bun de pârpâlit. Dar creştinul cel cu paguba într-un suflet la 
domnul ghinărar: că au trecut cazacii şi i-au răpit toată averea un porc 
frumos şi mare la care ţinea ca la un frate ! Şi plângea aşa de tare bietul 
om, că s-a milostivit ghinărarul si i-a zis : 

— Hai să cercetăm ! 

Si s-au dus să cerceteze. Ce să cercetezi într-atâta sumedenie de 
oameni ? N-au găsit nimica. Dar în plutonul din urmă, jale mare. Unul mu- 
rise pesemne în drum, şi-acuma ceilalţi îl acoperi 

23 

seră bine cu mantaua, îi puseseră lumânare la cap şi iconiţă pe piept 
şi tot treceau şi îşi făceau cruce şi sărutau iconiţa. Ce-i ? întreabă 
ghinărarul. — Vai ! vai ! a murit Ivan, săracul, a murit sergentul nostru ! 
— Şi de ce-l bociţi aşa ? — Era bun, săracul, şi de treabă ! — Şi s-a 
înduioşat şi ghinărarul şi a pus o rublă pe pieptul lui Ivan, pentru vodcă, şi 
s-a înduioşat şi cel cu purcelul şi a pus şi el cinci capeici. Pe urmă s-au 
dus şi de godac n-au mai dat... 

— Pe urmă ? întrebă căpitanul. 

— Pe urmă, zâmbi Pintilie fruntaşul, cazacii oameni de treabă, au 
cumpărat vodcă de-o rubla şi cinci capeici şi au mâncat pe Ivan sergentul 
lor... 

Căpitanul izbucni într-un hohot nestăpânit, şi după el tot escadronul. 
Sublocotenentul Clopot dădea din mâni cu ochii bulbucaţi ; căpitanul, cu 
gura căscată, sta îndoit de mijloc şi-şi bătea coapsele cu palmele ; pe 
ceilalţi parcă-i zguduia cineva de umere. Era hohot mare ; până şi caii îşi 
întorseseră miraţi capetele. Numai fruntaşul Pintilie zâmbea şi-şi răsucea 
gânditor mustaţa neagră. 

Deodată în depărtare, spre Plevna, izbucni un tunet surd. Râsul 
conteni, ofiţerii se întoarseră şi începură a cerceta zarea. Al doilea tunet 
mugi, apoi bubuiturile surde se înmulţiră. Băteau una după alta, 
izbucneau şi mai multe odată, umplând văzduhul depărtării de freamăt. 
Incet-încet, în zare se ridică o pânză alburie de fum, care se înălța 
răsfirându-se şi se pierdea în nemărginire. 

După ce priviră o bucată de vreme, căpitanul lăsă binocilul în jos şi se 
întoarse cătră foc, urmat de ofiţeri. 

23 

Păpuşoii se făcuseră nevăzuţi, şi Pintilie sta gânditor lângă jaratic. Din 
când în când ridica ochii şi se uita lung şi cu înţeles la ţiganul Gavril 
Lungu. 

Căpitanul scoase o ţigară, şi-o aprinse cu un tăciune, care trecu grăbit 
din mână în mână, apoi se întoarse cătră ofiţeri : 


— Ei, dragii mei, ce ne facem noi azi ? Ce mâncăm ? Eu unul ştiu 
atâta că aş devora un Ivan întreg... 

Ofițerii zâmbiră, se priviră. Unul zise : 

— N-avem nimic. Proviziile n-au venit. Trebuie să răbdăm. 

Căpitanul dădu desnădăjduit din cap şi se întoarse iar spre foc, cătră 
fruntaşul Pintilie. 

— Ce zici tu, fruntaş ? ai ceva pentru căpitan ? 

— Trăiţi, domnule căpitan, dacă nu-i voie ... Aşa-ilegea!... 

— Aşa-i legea, mă, dar mie mi-i foame a dracului ! 

Fruntaşul zâmbi răsucindu-şi mustaţa şi privi cu înţelegere spre 
Lungu. Ţiganul sta cinchit şi ochii negri scăpărau, intind când pe căpitan, 
când pe fruntaş. Deodată obrazul negru ca fundul ceaunului şi stricat de 
vărsat se lumină şi gura mare i se întinse într-un rânjet larg, până la 
urechi. Fruntaşul clipea şiret din ochi şi-i dădea a înţelege ceva. 

— Ei, ce zici, fruntaş ? întrebă iar căpitanul. 

— Trăiţi, domnule căpitan, eu nu mai zic nimic, dar mi se pare că 
Lungu ştie o poveste ca cea cu Ivan... 

Căpitanul privi pe ţigan. 

— Eu nu ştiu nimica, trăiţi, domnule căpitan... 

46 

suspină Gavril, scărpinându-se în cap şi uitându-se cu frică la fruntaş. 


— Spune-o, mă ! vorbi căpitanul. O ştii, ori n-o ştii ? 

— Trăiţi, domnule căpitan, o ştiu, cum să n-o ştiu ? dar las' s-o spuie 
mai bine domnul fruntaş Pintilie.... 

Soldaţii, căprarii, sergenţii stăteau grămadă în jur. Caii, la o parte, 
sfârşiseră mâncarea de dimineaţă şi stăteau cu urechile ciulite ascultând 
zvonul depărtărilor. Căpitanul se lăsă jos pe iarbă, ofiţerii se aşezară în 
jurul lui, iar fruntaşul îşi drese glasul. 

— Trăiţi, domnule căpitan, ieri, ai noştri au trecut pe la crâşma unui 
creştin — şi, acolo, ştiţi prea bine că unul a scos un fluier, şi ceilalţi s-au 
pus pe jucat. Aşa se întâmplă câteodată. Dar crâşmarul, om hapsân cum 
nu se mai află, domnule căpitan, nu ne-a miluit nici măcar c-o fărâmătură 
de pâne, ori c-un castravete murat şi o bucată de mămăligă... Pe la noi, 
oamenii sunt altfel, domnule căpitan... 

— Aşa-i ! strigă Clopot, altfel ! 

— ŞI, cum spun ... urmă fruntaşul, unii jucau, alţii cereau ceva de 
mâncare şi crâşmarul tot îi da : nema ! nema ! Măi, al dracului om ! Cum 
nema, când în ograda de dindos ţipau curcile şi râdeau curcanii la 
chiuiturile flăcăilor, de-ţi venea să strângi pe crâşmar de gât. Dar unul — 
nu ştiu care o fi fost — zice : Ptiu ! da-te-aş dracului de om rău, lasă că-ți 
arăt eu ! — Şi se înţelege cu Gavril Lungu... Domnule căpitan, să nu vă fie 
cu supărare, dar Gavril al nostru fură şi ouăle 

47 


de sub cloşcă... Nu rânji, Gavrile, că aşa-i ! Şi se înţelege cu Gavril 
Lungu — şi, ca printr-o minune, domnule căpitan, opt curci grase ies din 
ograda crâşmarului şi s-ascund ba în sacul meu, ba al altuia, cum se 
întâmplă... Acu ne trebuie şi o leacă de băuturică, domnule căpitan... Ce 
era să facem ? Am vândut şi noi două curci crâşmarului, şi el ne-a dat 
rachiu, iar curcilor le-a dat drumul pe uşa de dindos... In ogradă însă le 
aştepta Lungu cu ghiarele întinse... Şi iaca aşa, domnule căpitan, dacă 
legea-i lege, ce să-i faci... M-am gândit şi eu, domnule căpitan, că-i lege şi 
mai bine să dau curcile înapoi stăpânului lor... 

— Şi cum, nenorocitule ! le-ai dat ? strigă cu disperare căpitanul. 

— Le-ai dat ? urlă şi sublocotenentul Clopot. Pintilie, îşi răsuci mustaţa 
şi zâmbi : 

— Trăiţi, domnule căpitane, nu le-am dat, dar aşa merge vorba... 
Dacă-i lege, ce să-i faci, bat-o s-o bată de lege !... Acu Lungu, săracul, să 
vedem ce-a putea face cu ele... Nu ştiu pe unde le-a îndosit el... 

Căpitanul izbucni iar într-un hohot vesel, şi după el escadronul tot. Se 
bătea cu palmele peste genunchi şi râdea cu lacrimile în ochi. Şi ofiţerii 
râdeau şi soldaţii râdeau, — iar Pintilie se sculă, se apropie şi dădu un 
pumn ţiganului : 

— Măi Lungule măi, ce fac curcile ? 

— Bine, mersâi! gemu soldatul, îndoindu-se sub pumnul fruntaşului. 
Stau legate cu cordele roşii la gât şi aşteaptă să fie puse în ţăpuşă... 

— Bravo vouă, măi băieţi ! strigă căpitanul. Aşa oştire îmi place şi 
mie... 

— Dă, domnule căpitan, răspunse umilit fruntaşul, parcă nu ne răbda 
inima să mâncăm curcile 

25 

singuri... Aşa-s oamenii pe la noi, — ticăloşi, dar cu suflet bun ! 

Curând începură curcile a sfârâi deasupra jarului, şi a răspândi o 
mirodenie care nu se mai află. lar ofiţerii, până una-alta, îşi dregeau 
stomahul din bidoanele soldaţilor cu băuturică luată pe curci de la 
crâşmar. Şi se ameţiră, cât de mirodenia fripturii, cât de apa din bidoane. 

În depărtare, pe Vid, fantasmele de neguri se risipiră şi soarele ieşise 
deasupra munţilor de nouri şi umplea şesurile cu pulberea lui de lumină. 
În jurul Plevnei, sutele de tunuri bubuiau, parcă era prăpădenia 
pământului. lar domnul căpitan privea cu înverşunare curcile, ca şi cum ar 
fi fost vorba de un duşman foarte primejdios. 

49 


CĂLĂRAŞUL. 


Malurile Vidului erau tăcute, în lumina amiezii. Prin tufişuri şi râpe nici 
o mişcare ; în singurătate, rar, tresărea ţipătul unui pescăruş, care fâlfâia 
încet cu aripile-i albe, lungi şi ascuţite, pe deasupra apei sfărâmate în 
bucăţi de oglinzi scânteietoare. Şi uneori câte-un uliu, care plutea sus în 


undele înălțimilor, cădea şuierând ca o săgeată în tufişurile de sălcii ale 
bălților. Încolo nici o mişcare, dar omul, ascuns, pândea în dosul dâm- 
burilor şi la marginile porumbiştilor. 

La două ceasuri după amiază, însă, liniştea aceasta se tulbură. 
Dincolo de Vid, dinspre taberele lui Osman-Paşa, se arătară fesurile 
turceşti şi, odată cu ele, fulgerările armelor. Îndată sentinelele române, 
care se dosiseră bine dincoace, ieşiră în lumină, puseră mânile streşină la 
ochi, cercetând malurile de dincolo, apoi îşi pregătiră carabinele. 

Din cutele văilor izvorâră grămezile adânci şi dese ale osmantiilor şi 
se îndreptară spre podul de peste Vid. Călăraşii încălecară şi se şterseră 
din lumină. lar taberele turcilor, după ce se subţiară în trecătoarea 
podului de piatră, dintrodată se lărgiră, şi fruntea se răsfiră repede în 
tiraliori. 

26 

Valea tăcută a râului se umplu de oameni. Liniştea fu sfâşiată de 
câteva Împuşcături răzlețe : se retrăgeau avanposturile cavaleriei 
noastre. Apoi, deodată izbucni dinspre Dolni-Dubnic tunul. La a treia 
bătaie, în rândurile duşmane se iscă un nour cenuşiu, o frământare 
grăbită ; câteva ţipete lungi sfredeliră văzduhul. Pe urmă, regulat, după 
bubuirile tunetelor, cădeau şi trăsnetele în batalioanele vrăjmaşului, 
deschizând răni în rândurile strânse. 

Dar tiraliorii se apropiau şi coloanele urmau şi ele. Tunul bătea din ce 
în ce mai des, sfârticând grămezile, — când, odată, regimentele roşiorilor 
noştri izbucniră de pe podişul Dolni-Dubnicului, revărsându-se ca un şuvoi 
de sânge pe costişă. După ele venea tălăzuindu-se o pânză întunecoasă 
de călăraşi. 

Tunurile începură mai cu putere. Batalioanele vrăjmaşe se frământau, 
artileria lor umbla rătăcită cătând loc prielnic, călăreţii se răsfirau şi se 
strângeau alergând de pe laturi. 

Din prumbiştile înalte din josul Vidului începură a cădea pocnituri de 
carabină. Nouri uşurei, ca pufăieli de lulele, se ridicau deasupra ogoarelor 
verzi, şi pocniturile scurte se grămădeau tremurând ca o pârâire 
prelungă, apoi bătăile se răreau o clipă, răzleţindu-se, — şi dintrodată o 
salvă rupea văzduhul; apoi se răsfira iar în pârâiri când mai lungi, când 
mai scurte... Batalioanele inamicului, luate din coastă, începură a se 
mişca, a se întinde în ziduri lungi : ostaşii cădeau unii după alţii izbiţi de 
gloanţe, grămezi întregi se zvârcoleau învăluite de izbucnirile înflăcărate 
ale ghiulelelor. Şirurile lor veneau repede, dar grindina de plumb îi opri. 
Tiraliorii se răsfrânseră înapoi, căzură în grămezi, şirurile şovăiră şi se 
opriră. 

Şi în clipa aceasta trâmbiţele roşiorilor zvârliră în văi ţipete mânioase. 
Şivoiul roşu porni furtunos, săbiile se ridicară scânteind, lăncile se plecară 
şi miile de steguleţe zbârnâiră ; călăreţii se aplecară pe oblâncuri, caii 


zguduiră pământul în ropotul copitelor ; peste batalioanele păgâne, trecu 
parcă un freamăt de vânt. 

Când strigătele sălbatice izbucniră, coloanele turceşti dădură îndărăt. 
În avântul lor, roşiorii şi călăraşii, răsfirându-se, dădură izbitura în tot zidul 
vrăjmaş : săbiile şuierară, lăncile străbătură trupuri omeneşti, vârtejuri 
după vârtejuri se învăluiau, tunurile şi carabinele conteniră, numai 
urletele năvălitorilor şi răcnetele celor zdrobiţi se amestecau şi se ridicau, 
ca o muzică a mâniei şi a urii, cătră cer. 

Şi taberele osmanliilor, răzbite, se întoarseră şi începură o fugă iute, 
în risipă, spre podul Vidului. lar călăraşii şi roşiorii zburau după ei, întinşi 
înainte, ca nişte pajuri, îngrămădiră la pod cele din urmă pâlcuri, 
spulberându-le ca într-o furtună ; iar dincolo, peste ape, fuga se risipise în 
văi, în ogoare şi-n tufişuri, — pe când de dincoace pârâiau carabinele. 

Încet-încet, împuşcăturile slăbiră ; cea din urmă puse parcă un punct 
de încheiere, şi liniştea se întinse. 

În ziua aceea nu se dădu ordinul să se îngroape morţii, şi când 
asfinţitul împânzi asupra Vidului licăririle-i de aur, în singurătatea ţărmu- 

52 

rilor liniştea era deplină. Morţii păgâni erau risipiţi pe câmpie între 
arme şi cai nemişcaţi, parcă-i zvârlise un vârtej. Şi printre ei zăceau trei 
de-ai noştri : doi roşiori şi un călăraş. 

Tufişurile de sălcii erau tăcute, pescăruşul, ca şi dimineaţă, tipa 
ascuţit, fâlfâind rar pe deasupra miilor de oglinzi ale apei. Un stol de 
nagâţi rătăcea din baltă în baltă cu miorlăituri dureroase. Departe, înspre 
răsărit, tunete surde mugeau şi sârme de foc se încovoiau în văzduh. 

Luminile amurgului scădeau din ce în ce şi cei trei flăcăi îşi dormeau 
somnul fără deşteptare. 

Unul, un roşior, zăcea încovoiat, cu faţa în sus, grămădit asupra 
pământului ; mâna dreaptă întepenise pe lance, stânga era strânsă la 
piept, parcă voia să smulgă ceva. Al doilea roşior stătea pe o coastă, 
lancea i se frânsese, mânile se întindeau cu pumnii strânşi pe lângă trup, 
şi ochii deschişi mari, sticloşi, ţinteau cu mânie faţa pământului, spre 
zarea răsăritului. Călăraşul, cu ochii închişi, părea că doarme, cu faţa la 
cer, cu braţele răstignite în laturi. Peste obrazul liniştit, pe care 
sprâncenele şi mustăţile trăgeau dungi nefre, trecea vântul de sară ca 
mângâierea unui vis. 

Si tustrei zăceau în singurătatea aceea ; pâlcurile de sălcii murmurau, 
fâşâiau, tremurau un cântec tainic în aburirile vântului. 

Cei doi roşiori erau doi târgoveţi, doi feciori de negustori cu dare de 
mână. Crescuseră în bielşug, fără nevoi şi fără dureri, văzuseră târguri şi 
oraşe „învăţaseră multe. Mamele lor îi jeleau, ştiindu-i încă în viaţă ; un 
trai de noroc şi de bine îi aştepta. Dar ei lăsaseră bocetele mamelor, lă- 

27 


saseră avuţia şi porniseră să se lupte pentru ţară. Şi muriseră cu 
vrednicie, şi acuma nu le mai păsa nici de bogăţie, nici de nimic. Se vor 
scrie însă, drept răsplată, cuvinte frumoase despre ei prin gazete, se va 
lăuda dragostea lor de ţară : au lăsat mamă, tată, avere şi s-au dus ! — 
prin moartea acestora se vor înălța mai mult decât printr-o viaţă pe care 
ar fi petrecut-o fără avânturi şi fără doruri mari. 

Se va vorbi mult despre aceşti adevăraţi eroi, — numai pe tine, 
călăraşule necunoscut, nu te vor lăuda prin gazete ca pe un mare viteaz. 
Tu n-ai lăsat averi şi bine, tu ai fost sărac şi umilit şi nu te-a chemat decât 
Vasile al lui Tudor. 

Tatăl tău o viaţă s-a luptat cu nevoile, şi rareori râdea. Când era 
mânios, bătea pe maică-ta ; dacă te vedea plângând, răcnea şi te plesnea 
şi pe tine. Când era amărât, se abătea pe la crâşmă şi-şi mai punea inima 
la loc ; atunci era mai bun şi mai uita de năcazuri, atunci îşi săruta 
nevasta, iar pe tine te punea să cânţi şi să joci. 

Când ai crescut, au rămas acasă fraţii tăi cei mai mici şi tu te-ai lăsat 
cu vitele în islazul din bălți. Acolo ai învăţat a cânta din fluier şi a chiui 
strigăte de horă. De multe ori şi nopţile le petreceai în desişul luncilor, cu 
tovarăşii de sama ta. Aprindeaţi focuri de vreascuri, stăteaţi la poveşti în 
lumina rumănă, pe când piedicile cailor sunau sec în tăcerea câmpiilor. 
Acolo te-au bătut vânturi şi ploi, te-au apucat vijelii şi te-au spulberat 
viscolele cu măzăriche ale sfârşiturilor de toamnă. 

Şi a răsărit deodată din tine un flăcău mândru, nalt şi vânjos. Puterea 
stejarilor era şi-n tine, murmurele apelor şi freamătul pădurilor erau cân- 

54 

tece pe care tu de mult le cunoşteai, nemărginirea zărilor îţi 
pătrundea sufletul. Şi ai fost năcăjit, ai muncit din greu şi ai ridicat pe 
spatele tale gospodăria grea a tatălui tău, şi a fost viaţă mai ticnită la 
vatra voastră şi maică-ta cea bătută şi horopsită a ajuns ceasurile liniştii. 

Îţi aduci tu aminte, Vasile, după aceea, de horele din satul vostru ? 
Duminicile şi sărbătorile, ograda lui lon Săcăreanu, cel cu şase fete, se 
umplea, şi venea Dimachi cu scripca, şi ţiganca lui cu cobza. Şi fetele, cu 
flori în păr şi cu cămăşile înflorite, se prindeau de mână cu flăcăii încinşi 
cu brâie verzi, cu pălăriile mari pline de păuni şi de hurmuz. Şi scripca lui 
Dimachi zicea cu foc, iar ţiganca lui cea tânără, cu ochii ca jăraticul, 
zdrăngănea plecată asupra cobzei şi îngâna şi ea pe nas, cu glas dulce, 
cântecul. Ştii cu cât foc duceai tu brâurile şi cum strigai, — şi, când venea 
amurgul şi liniştea se întindea asupra satului, numai glasul tău se auzea, 
cu melodia subţire a scripcei şi cu murmurul cobzei. Şi prin înserările 
limpezi, petreceaţi fetele acasă, cu lăutarii după voi ; pe hudiţele străjuite 
de copaci umbra era din ce în ce mai deasă, râsete şi ţipete înăbușite 
treceau, apoi taina nopţii se întindea, şi, într-un târziu, undeva, departe, 
trecea şi cântecul lăutarului. 


Îţi aduci tu aminte, Vasile, de fetele cu care ai trăit bine ? Ţi-au fost 
dragi, şi le jucai numai pe ele în horă, şi pe ele le strângeai de subsuori 
sara, când le petreceai acasă. Dar, una câte una, dragostile uşurele s-au 
dus, şi a venit dragostea cea mare, care ţi-a cucerit tot sufletul şi ţi-a 
adus zile arzătoare de chin şi nopţi nedormite. 

29 

Ai dus-o o toamnă, o iarnă şi o primăvară cu dragostea, şi primăvara 
a fost mai mândră decât totdeauna, şi luncile mai pline de flori, şi potecile 
mai tainice. Şi, deodată, în fericirea ta a suflat trâmbiţa războiului. 

In ajunul zilei când trebuia să pleci, te-ai îmbătat cu flăcăii, şi ai chiuit, 
şi ai strigat tuturor că te duci să te iei de piept cu Turcul. Dar, cum a venit 
sara, te-ai trezit, parcă ţi-a suflat cineva peste pleoape, şi te-ai dus la 
dragostea ta pecetluită cu logodnă. Fata şi-a şters lacrimile, şi aţi stat 


toată noaptea uitându-vă unul la altul. Te-a întrebat : — Und' te duci ? Și 
tu ai răspuns : — Ne ducem departe, să ne batem cu turcii... lar fata a zis 
iar : — Poate-a da Dumnezeu şi Maica Domnului şi te-i întoarce... Şi aţi 


vorbit cum să întemeiaţi gospodărie nouă, unde să vă faceţi casa, cât 
pământ să semănaţi, şi iar aţi tăcut. Şi vremea trecea, şi încet-încet o 
flacără mare vă cuprinse la amândoi sufletele, crescu şi vă învălui ca într- 
un vârtej, — şi în zori, la plecare, fata hohotea ca o nebună, iar tu ai 
încălecat şi te-ai dus. Când te-ai uitat înapoi, din capătul uliţii, Ruxanda 
nu mai plângea, dar sta rezemată în prag şi se uita pierdută după tine. 

Şi aşa s-a sfârşit dragostea voastră. Tu ai pornit cu regimentele de 
călăraşi, fără frică şi fără părere de rău. Mai întăi te gândeai că, ce ti-i 
scris, în frunte ţi-i pus, şi după aceea ştiai că, cu Turcul şi cu Tătarul, şi 
strămoşi tăi au dus zile grele. Poate a venit acum şi pentru păgâni ziua 
răsplăţii. 

Ai trecut Dunărea, ai auzit tunul bubuind şi-a prins a-ţi fierbe sângele 
în vine. Şi iată că, dintr-odată, ai auzit ţipătul de năvală al goarnei şi te-ai 
repezit, te-ai simţit dus în vârtej, ai izbit în 

29 

păgâni cu sabia, te-a ameţit mirosul pulberii,ai început a te zbârli şi a 
chiu, şi într-o clipă a pătruns prin inima dragostei tale un glonte, ai căzut, 
te-ai întins la pământ şi ai adormit de veci. 

lată, s-a făcut noapte ; pescăruşii şi nagâţii au tăcut ; numai vântul 
cu un freamăt dulce se strecoară prin pletele sălciilor. Tu ai murit, şi o ini- 
mă dreaptă s-a stins cu tine. In viaţa ta, n-ai răcnit zadarnic, n-ai 
năpăstuit pe văduvă şi pe orfan, n-ai lovit în aproapele tău. Ai avut un 
suflet limpede şi ai murit cu cinste. 

lar, în satul tău, Ruxanda ta o să afle odată că n-o să te mai întorci, 
dar durerea ei n-are să te mai ajungă în culcuşul tău rece. Dimachi şi cu 
tiganca lui au să cânte altora, şi tu te vei odihni, căci ţi s-au sfârşit 
jocurile. Numai câteodată, în nopţile de iarnă, la vetrele cu jar, oameni cu 
sufetul curat îţi vor pomeni numele, măi frate Vasile, şi vor vorbi cu 


glasuri potolite despre tine, vor vorbi cu glasuri potolite ca despre un 
stejar mândru pe care l-a prăvălit de furtuna. 
30 


LUAREA GRIVIŢEI 


Dragii mei, ziua de treizeci august a fost o zi de groază şi de sânge. 
Nici o minte omenească nu-şi poate închipui câtă vrednicie s-a desfăşurat 
atunci şi câţi flăcăi de-ai noştri au căzut ca să nu se mai scoale! 

O ploaie rece şi subţire cădea neîntrerupt şi-n văi şi pe dealuri plutea 
ceaţă lăptoasă. Pământul desfundat era moale şi cleios. Prin văzduhul în- 
chis veneau, de departe, împuşcături înăbuşite. Tunurile izbucneau des 
fără să se ştie unde ; se auzea numai şuierul ascuţit, ca de bici, al ghiu- 
lelelor. 

Batalioanele noastre porniseră, la ceasurile trei, cu dorobanţii din 
Regimentul 10 în frunte. Flăcăii erau tăcuţi şi cu feţele îngrijate, dar în 
toate rândurile se simţea o îndârjire sălbatică. Fiorul cald al aşteptării 
umplea toate piepturile. Ofițerii tineri erau foarte aţâţaţi, necontenit se 
plecau spre semiplutoanele lor, le zvârleau vorbe repezi cu glasuri 
înăbuşite, apoi îşi îndreptau piepturile, căutau să pătrundă negura 
depărtării, îşi pipăiau revolverele de la coapsă şi-şi întăreau, în jurul 
pumnului, laţul dragonului. 

30 

Măntălile dorobanţilor, ale „opincarilor", şi tunicile infanteriştilor erau 
ude şi presărate de pulberea albă a burei. 

Aşa înaintară prin umezeala rece. Suiră, într-o jumătate de ceas, 
dealul spre redută. Acolo, tăcere, în redutele turceşti, nici o mişcare. Și 
de-acolo, de pe coastă, văzură cu toţii valea la care nu se aştepta nimeni, 
Valea sângelui. 

Coborâră repede în vălcea, îşi alcătuiră din nou rândurile şi prinseră a 
sui costişa cealaltă. Suiş greu : se căţărau de tufe, se sprijineau în baio- 
netă, îşi dădeau unii altora mâna, — dar mergeau cu grabă, se apropiau 
în tăcere de duşman. 

Deodată izbucniră cele dintăi focuri ale paginilor, drept de deasupra. 
Parcă ar fi strigat cineva : înainte ! Toţi se zvârliră spre creastă cu 
înverşunare. Maiorul Şonţu căzu ; dorobanţii apărură într-un salt fierbinte 
pe culme, tăcuţi, încruntaţi, cu căciula buhoasă pe ochi, cu baioneta lungă 
amenințătoare. Turcii din şanţul de dinafară se traseră îndărăt, în 
întărituri. 

Şi, pe când puştile turcilor pocneau repede, năvălitorii ajunşi pe 
culme văzură şi celălalt lucru grozav la care nu s-aşteptau : două redute 
în loc de una, două redute în care mişunau paginii, în care fulgerau 
oţelele, de unde trebuia să se prăvălească moartea, ca un vifor. 

Ce era de făcut ? Inainte ! Ofițerii îşi înălţară glasurile, băieţii se 
avântară ! Atunci reduta dinainte parcă se înălţă în picioare. Un şir de pă- 


gâni se zvârli pe parapet, alte două şiruri rămaseră dedesubt, tunurile 
încărcate cu şrapnele îşi deslănţuiră trăsnetele, şi trei şiruri ucigătoare de 
foc începură a doborâ rândurile noastre. Era un uragan de gloanţe, de 
sfărâmături de schijă, de 


59 
urlete, de răcnete, de văluri de fum, de licăriri de fulgere şi de 
trăsnete : parcă venise sfârşitul lumii ! Pământul dudui, văzduhul se 


zgudui ca într-un gemăt uriaş, flăcăii se izbiră într-un iureş cumplit, — dar 
se retraseră ameţiţi îndărăt. Pământul umed se umplu îndată de sânge ; 
morţii rămaseră în tină grămădiţi asupra armelor, răniții căzuţi îndreptau 
ochi de foc spre gura de iad care zvârlea trăsnet şi flacără, ceilalţi se 
întoarseră cu feţele încreţite de mânie şi durere. 

Dincolo, alt iureş, cu batalionul 2 de vânători în frunte, se zdrobi de 
urgia păgână. Trecuseră flăcăii peste piedici, fărmaseră totul până la mar- 
ginea şanţului, suflarea lor arzătoare ajunsese la creasta meterezelor, — 
dar mai înainte nu putură merge, se traseră în vâlcea ca să mai răsufle. 
Mulţi ofiţeri şi soldaţi căzuseră. Cei rămaşi se uitau în tăcere unii la alţii, 
parcă-şi spuneau cu ochii numele celor doborâţi sus, la asalt. Ofițerii 
începură a înjura cu mânie pe păgâni, apoi tăcură şi se aşezară încruntaţi 
la dreapta sfărâmăturilor de plutoane. lar flăcăii aşteptau încordaţi, fără 
de nici o vorbă. 

La ceasurile patru, o frământare şi un murmur trecu. Ofițerii ridicară 
săbiile, soldaţii îşi plecară armele, comandele înăbuşite trecură ca fioruri 
prin rânduri, — al doilea atac porni ca un vârtej ameninţător spre păgâni. 
Dar trăsnetele izbucniră iar mai cumplite, voinicii căzură în valuri de foc şi 
fum şi rândurile rărite se traseră iar îndărăt. 

Ofițerii se puseră jos osteniţi. Căpitanii scrâşneau. Îşi murmurau încet 
numele căzuţilor. Soldaţii îşi ştergeau de pe frunte sudoarea fierbinte şi 
şopteau, gâfâind : 

60 

— Mă, cumplit foc zvârl păgânii, bată-i Dumnezeu să-i bată ! Sergenţii 
înjurau printre dinţi şi scuipau în două cu funingine. 

Prinseră a vorbi apoi cu glasuri încete despre moartea vrednică a 
celor care rămăseseră sus. Mulţi săriseră în şanţuri târând cu ei pe 
împuşcătorii de deasupra parapetului. Dar curând mânia le închise 
glasurile. Tăceau şi aşteptau. 

La patru şi jumătate începură a sui şi şepcile ruşilor la atac. Un 
sergent zise : 

— Vin şi muscalii. Ofițerii se ridicară : 

— Sus, băieţi ! Nu vă daţi. Să le arătăm ce putem şi noi. 

Flăcăii încuviinţau : 

— Vin, mă, muscalii. Să nu ne dăm! 

Şi iar porniră, odată cu ruşii. Când zbucni vijelia de foc, copiii ţarului 
strigară : Ura ! apoi se opriră. Căzu un rând, căzură două, plutoanele se 


cumpăniră, ofiţerii strigară : Înainte ! Într-o prelungă fierbere de răcnete şi 
de gemete, opincarii şi vânătorii se prăbuşiră încă o dată spre redută ; 
ajunseră la parapet ; împuşcătorii de sus se zvârliră în şanţuri îngroziţi. 
Urlete : Allah ! Allah ! umplură văzduhul. Imamii se ridicară pe parapet, 
înălţară braţele spre cer urlând ; rânduri nouă de trăgători se căţărară din 
şanţ, tunurile zguduiră pământul, — şi flăcăii şovăiră. 

Erau toţi plini de fum, de sânge şi de noroi ; le sticleau ochii într-o 
cumplită mânie şi îndârjire. Erau palizi de trudă ; stăteau cu mânile 
încleştate pe arme şi nu mai ziceau nimic. Amurgul pâclos şi trist îi 
înfăşură ca o pânză întunecoasă, întunericul venea repede, şi era frig şi 


ploua încet, — şi, în reculegerea plină de mâhnire a tuturor, inimile se 
muiară o clipă şi gândurile se întoarseră 
61 


spre fraţii rămaşi sub şanţul redutei, ciuruiţi de gloanţe şi plini de 
sânge închegat... Frigul îi cuprinsese, stăteau cu capu-n tina rece şi 
umedă, cu mânile înţepenite pe armă, cu ochii crunţi deschişi sub cerul 
negru. Şi o tăcere adâncă ca înaintea unei furtuni se întinse în rândurile 
flăcăilor. Se auzeau în depărtări tuşind tunurile răpciugoase, se auzeau 
vuietele mai slabe şi mai înăbuşite, însoţite de pârâirea neregulată a 
împuşcăturilor, undeva în întunericul înserării. Apoi un călăreț veni, ofiţerii 
se ridicară, se adunară în jurul comandantului. După câteva vorbe 
schimbate, se întoarseră, şi comande în şoaptă înfiorară rândurile : 

— Drepţi ! Vine domnu general ! 

Un pâlc de călăreţi învăluiţi în măntăli se apropie prin umbra 
posomorâtă. Cel dinainte, înfăşurat în negru, cu chipiul pe ochi, era 
comandantul. 

Ofițerii întrebau, cu glasuri mişcate : 

— Sânteţi gata, băieţi ? 

— Gata, domnule locotenent ! 

Generalul nostru porni cu ceilalţi înainte, se cufundă în negura serii. 
Trupele prinseră iar a se frământa. Plutoanele soseau călcând greu şi lu- 
necând prin noroi. Se rânduiau în tăcere. 

Comandanții şopteau : 

— Incă o dată, flăcăi !... 

lar flăcăii treceau, cu inimile împietrite. 

Însfârşit, porniră a patra oară. 

Aşa de iute se căţărară pe culme, încât ofiţerii cei sprinteni de abia se 
puteau ţinea de ei. Şi sus, se zvârliră spre parapet într-o tăcere aşa de în- 
fiorătoare şi de mânioasă, şi într-un avânt aşa de sălbatic, încât pământul 
se zgudui. O volbură de foc se deschise. Nu era o pârâitură de arme, ci un 
tunet neîntrerupt; parcă toată reduta, presim- 

62 

ţinând ceva grozav, se ridicase în picioare şi zvârlea foc şi moarte. 


Imamii gemeau cu braţele la cer, ostaşii păgâni stăteau neînduplecaţi 
în picioare în fulgerul orbitor al împuşcăturilor. Dar, prin umbra deasă a 
înserării, şuvoiul negru de flăcăi venea zguduind pământul plin de apă; 
veneau cumpliţi ca răzbunarea ; venea puterea cea mare şi cea din urmă 
a răbdării sleite. Intrară în şanţul dinafară, se zvârliră la metereze, se 
suiră deasupra. Acolo se deslănţui mânia lui Dumnezeu ! Pușca avea două 
capete : stratul şi baioneta ; omul avea două braţe : unul cu puşca şi unul 
cu pumnul care cădea ca un buzdugan de plumb. A fost izbitură de trăs- 
net, împuşcăturile conteniră. Cei de pe creasta parapetului se prăvăliră 
deodată în şanţ. Flăcăii săriră după ei, cu ochii mari, răcnind, scrâşnind, 
izbind. O furnicare repede, o învălmăşeală cu tălăzuiri adânci, o ploaie 
fierbinte de sânge. Din şanţ, soldaţii turci se năpustiră îndărăt. Dar mânia 
tăcută a flăcăilor nu-i lăsă. O înfricoşată izbucnire spre ei le cutremură 
rândurile slăbite ; duşmanii se risipiră ca suflaţi de vifor. 

Acum începură împuşcăturile noastre. Cei din urmă duşmani cădeau ; 
cei dinainte fugeau. Ai noştri puseră mâna pe tunuri. Intrară în şanţuri, 
scoaseră la margine nenumăratele leşuri turceşti, se aşezară în întăriturile 
cucerite cu atita trudă şi sânge, îşi pregătiră armele şi aşteptară. 

Sublocotenenţii rămaşi erau nebuni de bucurie. Se îmbrăţişau, 
răcneau : — Mă ! Românii noştri, săracii ! şi altceva nu puteau zice. lar 
flăcăii tăceau neînduplecaţi şi mânioşi. Şi noaptea neagră şi neguroasă se 
întinse pretutindeni, şi ploaia subţire tot cădea şi fioruri de durere treceau 
parcă 

33 

prin văzduhul de păcură. Se aprinseră felinare, şi luminile lor se 
deschideau ca nişte ochi trişti şi sângeroşi în durerea nopţii. In roatele de 
lumină, se vedeau sentinelele drepte, negre, veghind neadormite şi 
grupele celorlalţi flăcăi, care stăteau deştepţi şi tăceau cu ochii aţintiţi. 

Tunurile mugeau în văi. Câte un strigăt nedesluşit se auzea departe, 
în ceaţă. Într-un târziu, porniră ambulanţele noastre şi toată noaptea rătă- 
ciră felinare în preajma redutei şi în Valea sângelui, şi toată noaptea fură 
căraţi spre spitale flăcăi răniţi. Toţi îşi dădeau arma în primire, precum ca 
să se ştie că n-au lepădat-o la primejdie. 

Era târziu după luptă, şi eu eram aşa de trudit, că nu-mi mai simţeam 
picioarele din încheieturi. Mă aşezasem între doi dorobanţi. Intre 
măntălile lor, o căldură umedă mă învăluise, şi genele parcă-mi erau de 
plumb. Un somn dulce, moleşitor, mă cerca. Sabia îmi scăpă din dreapta 
şi rămase atârnată numai de dragon. Mă simţeam aşa de bine şi, în 
piroteala mea, eram foarte fericit că flăcăii noştri s-au purtat cu o 
vrednicie aşa de înspăimântătoare. Mă gândeam la cei din Ţară, care 
aşteptau cu grijă veştile războiului ; mă gândeam la un răsărit nou de 
soare pentru Moşia noastră. Pieptul îmi era cald şi plin de fiori ; o abureală 
de lacrimi îmi umezea pleoapele. Uite, vedeam pe tata departe, într-un 
târguşor din fundul Moldovei. A ieşit în cerdac, s-a aşezat în jâlţ, desface 


gazeta, îşi aşează ochelarii şi ceteşte... Are să ştie că şi eu am fost 
botezat în sânge. Are să vie mama şi, când va afla vestea, are să înceapă 
a geme şi a plânge. lar tata îşi va pune ochelarii dinainte pe masă şi va 
începe a da din mâni cu 

34 

tot cu gazetă şi a-i vorbi despre strămoşii noştri şi despre vrednicia 
trecută. Dar mama nu vrea să ştie de nimic, ea boceşte pe Mitică al ei, 
care poate a căzut în câmpiile bulgăreşti. 

Deodată aud un glas uşor: 

— A adormit ? 

— Da, a adormit. Era şi ostenit, săracul ! — răspunde încet cineva de 
lângă mine. 

— Ce crezi ? zice celălalt glas ; doar muncă am avut noi azi. Şi el nu-i 
deprins. Om trăit altfel, nu ca noi... 

Urmează câtăva vreme de tăcere. lar aud : 

— Măi Mihai, de la noi din sat a mai scăpat cineva ? 

— Nu, numai noi doi am rămas. Cumplit vifor a fost azi. 

— Da, măi frate !... Ş-are să mai fie ! 

lar tac. Într-un târziu, glasul de lângă mine vorbeşte din nou: 

— La noi trebuie să fi început clăcile. Dar fără flăcăi nu-i nimic de 
samă. Şi fetele, şi nevestele, şi mamele, toate plâng... 

— Ce să le faci ? Aşa-s muierile, slabe de înger... Dar de maica tot mi-i 
jale când îmi aduc aminte... 

Pe urmă, tăcură şi nu-i mai auzii vorbind. Şi mă gândii la poporul cel 
năcăjit şi nebăgat în samă în care fierbe putere nemărginită, şi iar mi se 
umplu sufletul de mângiiere : vrednicia noastră a izbucnit şi tună în ţările 
străine, şi nu-i departe ziua învierii ! 


DOUA DURERI 


imi aduc aminte că am înălţat sabia, m-am repezit în faţa trupei şi am 
strigat : Inainte ! Nu ştiu dacă am sfârşit cuvântul. O undă fierbinte de 
ameţeală mă învălui odată cu o durere ascuţită şi, întins pe pământ, 
zăream ca prin sită şirurile plutoanelor zvârlindu-se la atac într-un avânt 
furtunos. 

In zvârcolirea mea dureroasă poate mă întorsesem spre Griviţa No. 2. 
Nu ştiu. Poate am avut şi o nălucire de groază şi de sânge. Un uragan de 
foc, un vârtej uriaş de fum zăream ca-n vis ; şi, în frământarea aceasta 
scânteietoare, se scufundau şirurile întunecoase ale dorobanţilor unul 
după altul. Întunericul se întindea grabnic şi un vânt iute de toamnă 
venea aducând cu el învăluiri de pulbere măruntă în întunericul acesta, 
deodată tresărea lumina salvelor ca o pânză de fulger şi-n volbura de foc 
se vedeau luptătorii negri furnicând, se auzea duduitul pasului, strigătul 
întins al năvălitorilor, răcnetele şirurilor de turci luate în baionetă. 


Apoi — ori m-am întors, ori am leşinat. îmi era capul cercuit cu foc. 
Cât a trecut nu ştiu : un ceas sau zece ? Poate n-a trecut nici un sfert 

66 

de ceas. Prin întuneric, şiruri treceau repede îndărăt şi fulgerele 
salvelor clipeau des. lar bătaia tunului izbucnea întruna ,cu îndărătnicie, 
zguduind văzduhul. La fiecare tunet, parcă izbea cineva lângă capul meu 
într-o tobă şi lucrul acesta îmi făcea rău. Eram din ce în ce mai aţâţat, un 
val de sânge îmi trecu prin piept, mi se sui la cap şi închisei ochii. 

Când îi deschisei, văzui limpede cerul deasupra. Stele rare licăreau 
departe, printre îngrămădiri negre de nouri ; vântul răcoros îmi mângiia 
obrajii fierbinţi... Nu simţeam nici o durere, eram foarte uşor, parcă şi 
mintea îmi era limpede. Ştiam că sânt rănit şi-s aproape de şanţurile 
Grivi-ţei noastre ; îmi închipuiam că în jurul meu sânt mulţi răniţi şi morţi, 
poate răniții chiar gemeau încleştaţi de durerile din urmă ; n-auzeam însă 
nici un suspin şi nici o tânguire. Judecam foarte limpede : îmi închipuii că 
încă nu m-am desmeticit de tot, pe urmă simţii un fel de vâjiit neîntrerupt 
în urechi, care mă împiedica să aud freamătul de noapte al împrejurimilor. 
Dar de ce nu simţeam dureri ? Nu simţeam nimic, parcă nici trup n- 
aveam. Aş fi voit să mişc un picior, un braţ; nu se putea. Stam aşa cu 
ochii în noaptea văzduhului de deasupra. Vântul mâna munţii de nouri, 
descoperea constelaţiile, ursa mare, ursa mică, fusul, cobiliţa, le acoperea 
iar, şi eu urmăream mişcarea aceasta aşa, fără de nici o idee şi fără de 
nici o licărire de voinţă. 

Pe urmă, mă gândii deodată : O să mor ! Şi ideea aceasta nu-mi 
aduse nici o tulburare. Bine, o să mor; o să fiu trecut în rândul vitejilor, în 
Monitor; cei care m-au iubit au să mă regrete, şi atât. O viaţă aşa de 
neînsemnată ca a mea nu 

35 

putea cere mai mult. Şi, în gând, zâmbii. Ciudat! O să mor... De ce o 
să mor ? Pentru că acum şapte ani, când eram copilandru încă, a venit 
moşul Dumitrache pe la noi... El m-a văzut, m-a sărutat şi, după masă, 
cam aprins de vin, a zis deodată tatei : Fă-l ostaş, dragă Grigori ! De nu 
mă întâmplam lângă moşul meu atunci, nu mă făceam ofiţer şi nici nu 
stăteam întins acum pe pământul umed, aproape de ceasul cel mare. Şi 
iar zâmbii. Săracul moş Dumitrache ! Dumnezeu să-l ierte ! Parcă nu-mi 
pare rău de vorba lui. Era foarte bun om ; bea ţapăn, povestea în gura 
mare fapte din viaţa lui, cu bătălii şi aventuri de dragoste, şi era un 
vânător fără pereche. Poveştile lui de vânătoare au rămas celebre pe la 
noi. Numai o imaginaţie fierbinte de vânător moldovean poate născoci 
aşa ceva. 

O înduioşare mă cuprinse deodată. Toţi ai mei s-au dus. Şi mama, şi 
tata, şi sora. Am rămas singur pe lume. La urma urmei, durere mare nu 
fac nimănui şi nu e cine ştie ce pagubă dacă mor. Pot să mă duc şi eu, 


cum s-au dus atâţi de-ai noştri. În adevăr, căutam să văd dacă simt în 
mine părere de rău, — şi nu simţeam nimic. 

Băgai de samă că am închis ochii. Gândurile neliniştite mă duceau în 
fugă prin copilăria îndepărtată şi prin scurtele ziie ale tinereţii. Icoane şi 
cuvinte nelămurite veneau : o vorbă spusă de mama într-o dimineaţă de 
sărbătoare, când nu-mi găseam pălăria : Săraca oaie, care-şi pierde lâna ! 
un zâmbet al tatei şi o privire peste ochelari, sara, la masa lui de lucru, în 
lumina dulce a lămpii, pe când cercam să descifrez pentru întăiaşi dată o 
gazetă... Pe urmă, îmi rămase deodată stăruitoare, înaintea ochilor, figura 
cuminte şi deşteap- 

68 

tă a măgăruşului meu Vasilache, pe care mi-l dăruise moşul 
Dumitrache când am împlinit doisprezece ani. Vasilache se uita la mine, 
clipea dintr-un ochi şi-şi mişca o ureche. Parcă voia să-mi spuie un lucru 
foarte poznaş. Şi eu eram gata să-l întreb : Ce mai faci tu, dragă Vasila- 
che ? Nu puteam însă scoate nici o vorbă şi Vasilache aştepta şi-şi mişca 
întruna urechea respectabilă, parcă mă ameninţa cu dânsa. 

Apoi figura lui cuminte pieri în întuneric şi eu mă gândii : Oare ce-o fi 
făcând prietinul meu cu urechile mari ? — Uite, — acuma e vremea rea şi 
poate şi la noi toamna a adus ploi. Casa noastră e goală şi grajdul e 
dărâmat şi măgarul stă afară, în ploaie, nemişcat, cu fruntea plecată, gân- 
ditor ca un filosof. N-are ce mânca şi i-i frig. 

— Bine, dar de ce nu intră la adăpost, undeva ? mă întreb eu. 

— Cum să intre ? răspund, în gând. El, săracul, e prost, nu ştie. Stă 
umilit în ploaie şi mă aşteaptă pe mine! 

Deschisei iar ochii. Îmi era capul fierbinte, de-aceea veneau aşa de 
încâlcite gândurile. Simţii sărutări reci : picura rar ploaie. 

Cerul, deasupra, era întunecos ; vântul mâhnit de toamnă trecea 
domol. Şi urechea deşteptată prinse a deosebi zgomotele dimprejur. 
Vaiete încete se auzeau nu departe de mine. Erau răniții. Gemeau, se 
rugau, îşi chemau tovarăşii, şi glasurile lor întristate se înălţau singuratice 
ici, colo, prin noapte. Rănile şi setea-i ardeau, — şi nici o nădejde ! li 
ascultai multă vreme, cu inima zdrobită, şi mă gândii că şi pe mine mă 
aşteaptă acelaşi sfârşit. Şi-mi era şi mie sete şi capu-mi ardea încă 
fierbinte. 

36 

Deodată pe vântul nopţii, veni răcnetul înfiorător al unei santinele : 
Stai ! — Cine-i ? şi se auzi sunetul sec al armei gătite. Glasuri înăbuşite 
urmară ; liniştea, din partea aceea, se întinse pentru câtăva vreme ; apoi 
strigătul ameninţător izbucni iar, mai departe. 

Acolo e Griviţa noastră, — mă gândii eu şi un fior ascuţit mă străbătu. 
Ai noştri sânt aşa de aproape şi eu am să mor ca un câne ! Nu se poate... 
Şi încă un fior de nădejde, de teamă, îmi trecu din tălpi în creştet. Mă 
hotării să fac o silinţă disperată ca să mă ridic ; mă simţii hotărât 


dintrodată şi îmi adusei mânile la piept. întăi îmi pipăii trupul cu degete 
slabe, tremurătoare. Parcă era trupul altuia, iar mânile, parcă şi ele erau 
străine. Apoi deodată simtii că pot, înghiţii o gură de aer răcoros şi mă 
încordai din toate puterile. O durere ascuţită, grozavă, mă fulgeră prin 
şele şi mă întinsei iar zdrobit. Dar acum stăteam pe o coastă. Gândii : 
sânt lovit la coapse de vreo sfărâmătură de schijă. Picioarele îmi erau în 
adevăr ţapene iar durerea de sub şele stăruia ca un cui de foc. 

Acum simţii că moartea e aproape, îi simţii suflarea şi o disperare 
adâncă, fără cuvinte, mă cuprinse. Stam zdrobit, gâfâiam, mă gândeam 
că o să mă sting, mă gândeam că ai mei sânt aproape, — şi setea cea 
mare de viaţă, setea adâncă îmi cuprinse sufletul. Acuma vedeam că de 
şi eram singur pe lume, totuşi am atitea legături cu fiecare colţ unde 
poposisem o clipă, cu fiecare chip pe care-l zărisem în treacăt numai. Și 
mi se arătă înaintea ochilor o faţă bălaie cu doi ochi albaştri, o icoană 
trecătoare, oare-mi zâmbise la o fereastră, peste drum de locuinţa mea, 
în ajunul plecării... Şi durerea surdă îmi încinse sufletul şi o mâhnire mare 
se lăsă asupra mea ca aripile întinse ale unui corb prădalnic. 

Întinsei mânile, îmi înfipsei degetele adânc în pământul umed, mă 
încordai şi mă târâi în puterea braţelor, ca un şarpe. Mai aveam deci o 
nădejde. Mă odihnii puţin ; o scăpărare de bucurie îmi dădu puteri şi, 
încet-încet, întinzând braţele şi trăgându-mă cu ele prin tină, începui a mă 
apropia de şanţurile noastre. Durerea cea mare de sub şele mă rodea 
greu ; scrâşneam din măsele, gemeam din adânc, dar răbdam. 

Cât m-am târât eu aşa ? sub mine era umezeală, de deasupra picura 
rar ; vântul îmi răcorea fruntea înfierbântată. Gemetele celorlalţi răniţi 
ajungeau slabe, sfâşietoare, până la urechile mele. Gândul meu era 
numai la şanţurile noastre. Câtă vreme m-am târât ? Multă vreme, — căci 
eram sfârşit de oboseală, nu mai puteam ; îmi dădeam sufletul. 

Atunci, în clipa din urmă, izbucni furiosul glas al morţii : Stăi ! — Cine-i 
? Limba mi se mişcă în gură tremurând, dar glasul murise. Ridicai capul, 
întinsei mânile, cercai iar să răcnesc, — şi atâta. Ce-a fost nu mai ştiu. 

Mă deşteptai în picurul unui glas domol. Eram zdrobit şi simţeam că 
sânt cuprins de friguri, că în curând voi începe a aiura şi a nu mai înţelege 
nimic din ce se petrece în jurul meu. Acuma totuşi, prin ochii pe jumătate 
închişi, zăream în şanţuri, la lumina roşietică a felinarelor, sentinelele 
negre, sclipirile armelor, grămezile de dorobanţi care se odihneau în 
ţărâna udă îmbrăcaţi şi încinşi. Câteodată o umbră se scula, se spriji 

37 

nea într-o mână, privea în juru-i şi iar se lăsa în întuneric. 

Eu eram aşezat sub parapet, pe spate, învălit într-o pătură. Aproape 
de mine, unii cu spatele de zidul de pământ, alţii pe faşine, stăteau câţiva 
flăcăi la cislă. Lumina unui felinar ajungea până la ei şi feţele păreau 
pălite şi pline de o mâhnire stăpânită. Un soldat smolit, cu ochii 
scăpărători, povestea ceva cu glas încet. 


Pe jumătate ameţit de frigurile care mă scuturau, ascultam. 
Închisesem ochii. Cineva parcă-mi bocănea în urechi şi glasul venea ca de 
departe. 

— Tare-mi era dragă, măi frate ! suspină povestitorul. Şi ea ţinea, nu-i 
vorbă, la mine, că numai aşa am putut trece peste voia rudelor ei. Şi după 
ce ne-am luat, bre, câte-am îndurat! Eram săraci lipiţi pământului, numai 
cu cât era pe noi; în casa noastră puteai să vânturi o miţă de coadă şi n- 
avea de ce se prinde cu unghiile ; dar dragoste, — la cataramă ! Şi-am 
dus-o noi aşa un an şi jumătate, măi dragă, şi când aveam mai mult 
mâncam dintr-un ou, iar posturile le ţineam ca nişte schivnici. 

Şi-am dus-o greu, bre, greu de tot, până ce-a dat Dumnezeu de-a 
venit un copil, un golan, un calic ca şi noi, dar el a venit cu mai mult noroc 
pe lume. Când îl vedeam râzând şi întinzînd braţele, parcă altfel mi se 
părea lumea. Şi azi oleacă, mâni oleacă, — am început a ne înfiripa. 

Dar s-a întâmplat de-a murit boierul cel bătrân de pe moşia noastră şi 
a venit altul, un om gras şi stătut. Era burlac, — şi altă patimă n-avea pe 
lume, fără decât numai femeile. Şi a prins a fi iar greu. Auzeam zvonindu- 
se prin sat de una, 

38 

de alta, — că boierul are obiceiul să intre în gospodării când nu-i 
acasă bărbatul, că femeile fug din drumul lui ca din calea unui lup, — dar 
cum să crezi, aşa, o comedie ca asta ? până ce dă Dumnezeu şi trece într- 
un rând pe dinaintea căsuţei noastre, călare. Şi a întors, nu ştiu cum, spre 
linca mea o păreche de ochi ca două măsline, de-am priceput 
numaidecât că n-are să fie bine. 

Şi chiar n-a fost bine. — A doua zi, m-a chemat la curte şi m-a trimes 
la pădure. În lipsa mea, a dat vatavul pe acasă şi a pofitit, din partea boie- 
rului, pe nevastă la curte. Femeia nu s-a dus. Când m-am întors eu de la 
pădure, vatavul ieşea a doua oară din ograda mea. Şi eu am priceput, am 
priceput că s-a sfârşit cu binele. 

Nevasta a prins a plânge şi a se tângui, că i-a spus vatavul că boierul 
are să se mânie şi are să ne usture rău mânia lui. După bocetele ei, am 
văzut că n-aveam ce face, decât să aşteptăm, şi cum va vrea Dumnezeu, 
aşa va fi. 

Şi a vrut Dumnezeu să fie rău. Boierul a mai trimes vatavul în lipsa 
mea ; după aceea s-a supărat şi a-nceput prigoană. Mi-a închis văcuţa ; 
mi-a omorât doi purcei; a dat drumul boilor boiereşti în ogoraşul meu, — 
şi câte şi câte, măi fraţilor, de-am rămas fără nimic, ca mai-nainte. Ce era 
să fac ? cui să te jăluieşti ? Am răbdat şi am tăcut. 

Pe urmă, anul ista, a venit veste de război şi m-a chemat şi pe mine. 
Acu numai Cel-de-sus ştie ce-i acasă ! Am lăsat ogoarele pline, dar cine să 
le culeagă şi cine să rânduiască totul cum trebuie ! Dacă nu-i o mână de 
bărbat, degeaba ! Ce poate un cap singur de muiere ? 

38 


Şi pe urmă, — boierul... Când mă gândesc, mă apucă aşa de inimă... 
Eu ştiu ce s-a mai întâmpla? 

Nu ştiu. Mare pacoste a fost el pentru satul nostru ! N-a rămas 
gospodar neîncolţit de vrăjmăşia lui. Şi nimeni n-are ce-i face. Toţi rabdă. 

Soldatul tăcu. Prin văi, departe, trecu un freamăt ; se auzi un strigăt 
slăbit prin văzduhul închis, o împuşcătură, apoi liniştea se întinse. În 
lumina roşie a felinarelor, căciularii tăceau gândindu-se. Unul oftă din 
greu. Altul ridică capul şi zise : 

— Şi la noi s-a întâmplat demult aşa ceva. Au răbdat oamenii zece 
ani, zece ani încheiaţi, pe urmă l-au prins pe boier şi l-au rupt în bucăţi. 
Eu eram copilandru pe vremea aceea... 

Povestitorul răspunse : 

— Când nu mai poţi răbda, ce să faci ? 

Eu stăteam pe spate, şi ascultând, priveam cerul negru. Vântul se 
întărise şi stropii de ploaie conteniseră. Soldaţii tăceau iar ; în şanţul plin 
de noroi şi de apă, flămânzi şi însetaţi, tăceau ; trupurile le erau de criţă şi 
sufletele pline de o răbdare nemărginită. 

Şi unul întrebă iar, într-un târziu : 

— Oare are să mai ţie mult războiul ? 

Cineva răspunse domol : 

— Până ce-om dovedi pe Turc. Are să mai ţie o bucată de vreme. 

Eu simţeam că fiori fierbinţi mă cutreieră din ce în ce mai aprig şi nu 
puteam vorbi ; îmi era sete, simţeam cuiul de foc în şele, dar nu mă mai 
gândeam la moarte. Erau oameni care sufereau mai mult şi nu se 
tânguiau. 

74 

Vântul de toamnă bătea mai tare, trecea fâşiind prin fanionul înfipt pe 
creasta meterezului. Căciularii tăceau, dar multe doruri porneau pe vânt 
spre umilitele sate ale Ţării. 


PANCIUC 


Ploua întruna, ploaie măruntă de toamnă, şi bătea un vânt iute şi rece 
care aducea câteodată nouri albi, din care săgetau ace de ghiaţă. Şanţu- 
rile noastre erau pline de apă şi de noroi ; pământul moale se năruia, 
surpat de umezeală ; dorobanţii stăteau până la genunchi în hleiul noroios 
şi rece. Dedesubt umezeală, deasupra umezeală. Tunurile lătrau a moarte 
şi zi şi noapte şi stropeau foc peste năcazul soldaţilor noştri. Câteodată şi 
puştile prindeau a pârâi şi veneau glonţii ca nişte pâlcuri de grindină şi 
intrau sfârâind în parapete. Nu era chip să aibă oamenii parte măcar de o 
îmbucătură de mâncare. Hojma erau cu ghiaţa-n spate : ba un obuz a 
scurmat adânc creasta parapetului, ba câteva sfărâmături de şrapnel au 
îngenunchiat şi au trântit în sânge câţiva camarazi care lucrau la canalul 
şanţului. Moartea ameninţa la fiecare bătaie de tun şi la fiecare bâziit de 
albină al glonţului. 


În suflările triste ale vântului de toamnă, în cernerea necontenită a 
ploii reci, în faţa focului vrăjmaş, dorobanţii vegheau neadormiţi. Armele 
erau totdeauna gata. Turcii puteau să iasă din vizuniile lor în orice clipă şi 
era ruşine să nu fie primiţi cu alai mare şi petrecuţi îndărăt cu pocnituri 
de bice. Cizmele le erau pline de apă şi nu se mai vedeau din noroi; 
picioarele în ele erau sloi de ghiaţă ; căciulile erau ude şi zbârlite de 
ploaie ; măntălile şiroiau ; mânile erau roşii şi reci ; bucata de pesmet era 
înghițită greu, cu noduri de amărăciune ; — dar nimeni nu se clintea de la 
locul lui, toţi stăteau pe picioarele ţapene la locul lor ; mânile puteau să 
îngheţe şi n-ar fi slăbit arma ; iar la mâncare niciodată n-au ţinut prea 
mult, şi pesmeţii nu erau tocmai răi cu zamă de ploaie. Stăteau răbdători 
în chinurile acelea mari, şi parcă erau de oţel, nu de carne şi oase. 

În vremea aceasta grea, ieşiră turcii din bârlogul lor şi dădură năvală 
la şanţurile noastre. leşiră în mai multe rânduri zvârlindu-se ca nişte 
nebuni ; dar flăcăii îi aşteptau neclintiţi, împroşcându-i cu foc şi punându- 
le în piept şiruri de baionete reci, pe când dindărăt năvăleau schijele 
tunurilor, deschizând răni sângeroase în rânduri. Păgânii se traseră înapoi 
zdrenţuiţi lăsând şiraguri de morţi în bălți de sânge. In zilele acelea flăcăii 
fură mai neguroşi şi mai nemulţămiţi ; nu puteau turcii aştepta o zi mai 
potrivită ca să se apuce de hartă ? Dau năvală ca proştii pe ploaie şi pe 
vânt, când fiecare creştin îşi scuipă sufletul de năcaz ! 

Aşa, într-o sară neguroasă, un pâlc de păgâni se apropie în tăcere de 
un capăt al şanţului, şi odată cu strigătul puternic al sentinelei noastre, — 
cu baioneta înainte, dădură un iureş, o izbitură repede, pe când din urmă, 
plutoane dese veneau alergând, strânse, să sprijine asaltul. 

La strigătul sentinelei, o trâmbiţă, ca un glas de mânie, dădu alarma. 
Dar dorobanţii nu dormeau : ei erau totdeauna gata. Plutonul de la ca- 

77 

pătul şanţului primi cu trăsnet şi cu moarte pe năvălitori. La fulgerul 
armelor se arătară o clipă rândurile dese ale duşmanului într-o frământare 
sângeroasă. Al doilea fulger izbucni, împânzind pe zvârcolirea rândurilor, 
pe şanţurile negre şi pe dorobanţii întunecoşi, licărirea-i de sânge. 

Apoi ofiţerii sprinteni strigară înăbuşit : 

— Pe dânşii, băieţi ! 

Sergenţii-majori se zvârliră înainte, mugind comande şi înjurături, 
soldaţii şi căprarii se căţărară pe parapet şi, de acolo, se prăbuşiră spre 
şirurile păgâne. Focul conteni, numai câteva felinare tremurau din şanţuri 
o lumină roşietică, obosită parcă de vegheri îndelungi. Straturile puştilor 
băteau surd ; rândurile duşmanilor se răreau. Se auzi un glas răzleţ : Dă-i 
la cap ! urmat de o sudalmă înfricoşată, apoi în freamătul surd al luptei 
scurte, altă trâmbiţă sună melodia iute a atacului şi în şanţuri izvorâră 
şirurile strânse ale companiilor de ajutor. Plutoanele păgânilor se îndoiră 
şi căzură îndărăt răzbite ; dorobanţii care luptau piept la piept se traseră 
iute la capătul şanţului şi de pe parapet porniră câteva pârâituri de salve. 


În lumina slabă din şanţuri, grămezile ude de dorobanţi se strânseră 
năcăjite şi amenințătoare. 

În întăriturile duşmane, după vălmăşagul zgomotos al retragerii, se 
întinse încet-încet liniştea. Atunci şi ofiţerii noştri îşi scoaseră cuşmele şi 
îşi şterseră frunţile asudate. Un căpitan zise : 

— Puteţi să vă aşezaţi la locurile voastre, băieţi ! 

Flăcăii începură a umbla greu prin noroiul şanţului. Gradaţii îşi 
chemau subâmpărţirile şi-şi numărau oamenii. După ce se orânduiră, se 
făcu raportul. Lipseau şapte soldaţi şi un căprar. Sa- 

78 

nitarii se strecurară peste parapet şi căutară pe cei căzuţi. Se 
întoarseră cu trei morţi şi patru răniţi. Căprarul nu fu găsit nicăieri. 

Din pricina aceasta, la capătul şanţului, prin plutonul din care făcea 
parte căprarul, trecu un fior de nelinişte. Tovarăşii de aproape ai căzutu- 
lui, prietinii lui, se strânseră ca să se sfătuiască. 

Cel mai bun prietin al căprarului Florea era, ştia oricine, Gavril 
Panciuc, o namilă de rezervist cât un munte şi un suflet bun cum nu-i gă- 
seai păreche în toată ţara românească. Umbla vorba că-i cam /ălîu, că-i 
lung şi rece, că are pe-loc-repaos la cap — dar astea-s glume între cama- 
razi şi râdea de dânsele chiar Gavril, întinzând o gură mare până la 
urechi. De altfel chiar el însuşi era mare poznaş şi, când începea cu 
năzbâtiile, se tăvălea o companie întreagă prin glod de râs. Mai ales când 
era şi prietinul lui, căprarul, cu chef, apoi să tot fi ascultat la pilde şi zicale 
| 

Mai întîi începea Panciuc singur să râdă de nasul lui cel lung: 

— Mă ! de n-aş avea aşa comedie subt ochi, v-aţi duce pe copcă ! Am 
un nas, săracul, Dumnezeu să mi-l ţie cu tot cu stăpânu-său, — un nas 
cum nu se mai află ! Ajunge la turci cu jumătate de ceas înaintea mea, şi 
ce iscoadă mai bună decât dânsul voiţi ? 

După aceasta începeau toţi cu glumele pe socoteala nasului, până ce 
se plictisea şi bietul Gavril şi se răstea râzând : 

— Dar lăsaţi-l, bă, în pace, ajunge ! ce-l trageţi şi-l întindeţi atita, că 
destul e el de lung! 

Câteodată, începea să cânte în pilda ţiganului 

Lascarache, toboşarul plutonului : 

79 

Săraca nevastă-mea, 
Mult mă mai jeleşte ea! 

Şi urma cu un zâmbet îndrăcit pe buze, cântând durerile chirandei şi 

vorbind şi despre oarecare oaspeţi de noapte : 
Prin tindă nu mai încap, 
Pe-afară se trag de cap! 


Lascarache se scărpina la ceafă şi pufnea cu ciudă, pe când flăcăii 
hohoteau în jur. Într-un rând se zbârli biata pasere şi începu să croncă- 
nească : 

— Da' ce, mă ! eu nu-s gospodar în sat ca şi voi ? 

— Cum nu ? răspunse Gavril. Gospodar cu casa-n trei păreţi, cu tinda 
în pod, cu ferestrele pe unde iese fumul şi cu măciuci pârlite pe sub stre- 
şini ! 

Era bun camarad Panciuc : cu el nu li se ura căciularilor niciodată. 
Când era vremea mai neagră şi mai posacă şi când umezeala şanţului te 
pătrundea la os, el începea cu ale lui, descreţea frunţile şi împrăştia voie- 
bună. 

Dar acuma nu-i mai venea a râde lui Gavril. Acuma era foarte amărât. 
Căprarul Florea ori murise şi nu-l găsiseră brancardierii, ori fusese prins în 
vălmăşagul rândurilor turceşti şi dus spre şanţurile lor. Cine ştie ! 

Şi pe când flăcăii vorbeau, unul una, altul alta, făcând felurite 
prepusuri, el tăcea cu îndărătnicie. Parcă avea o greutate mare pe suflet 
şi nu putea nici să răsufle în voie, nici să dea drumul glasului. De la o 
vreme, tăcură şi ceilalţi. Un om mai puţin : un fapt prea obişnuit. 

80 

De sus, din nourii de păcură, tot cernea ploaie rece. Felinarele ardeau 
prin întuneric, ca pete de sânge : deasupra lor, în negura uşoară, se înăl- 
tau stâlpi nemişcaţi de fum. În şanţuri era tăcere. Numai paşii sentinelelor 
nevăzute fleşcăiau prin noroi. 

Într-un târziu, Panciuc se întoarse spre sergentul care şedea alăturea 
de el. 

— Domnule sergent Nistor, ce zici ? poate nu l-au căutat bine. 

— Se poate, răspunse sergentul. Dar eu nu-nţeleg ce jale aşa de mare 
te-a pălit acum. Bine, mă, prietin, prietin, dar aşa-i la război... 

— Am eu ce am cu el! murmură înăbuşit rezervistul. 

— Ştiu că n-o fi înviat pe maică-ta. 

— Nu, altceva ! — Apoi adăogi îndată : Am să mă duc să-l caut... 

Sergentul Nistor îşi răsuci mustăţile negre şi nu răspunse. Panciuc se 
sculă. Un glas zise domol: 

— Du-te întăi pe la domnul sublocotenent. Rezervistul făcu semn cu 
capul, se strecură pe lângă camarazi şi se cufundă în întuneric. Glasul 
domol se deşteptă iar : 

— Don' sergent Nistor ! 

— Ce-i ? 

— Eu îs dintr-un sat cu domnu căprar Florea şi cu Panciuc şi ştiu 
pricina. 

— Or fi fiind rude, bre ! 

— Nu, domnule sergent, altceva. A fost o fată la mijloc. 

— Taci, bre ! 


Sergentul îşi răsuci iar mustăţile. Împrejur, câţiva căciulari ridicară 
capetele. Până şi Lasca 

43 

rache, lângă darabana lui, holbase ochii şi căsca gura. Flăcăul cu gust 
de vorbă îşi scoase tutunul, îşi răsuci o ţigară şi o aşeză într-o ţigaretă 
turcească. Scoase amnarul şi cremenea şi scăpară, îşi aprinse ţigara şi 
trecu şi sergentului tutunul. Trase o dată adânc şi o licărire rumănă trecu 
peste obrazu-i ars de vânturi. 

— lată cum a fost, rosti el şi scuipă printre dinţi înainte ; lui Panciuc i- 
a fost dragă o fată, a unuia Gavril Ploaie, de la noi. Dar dragoste mare, nu 
aşa. Chiar a cerut-o de la tatu-său de nevastă, şi moş Gavril i-a făgăduit-o. 

S-au înţeles pe când să fie nunta şi au pornit hârtiile. Când colo, într-o 
bună zi, se scoală fata, Ilinca, şi zice : Nu mă duc nici moartă după Gavril ; 
mie mi-i drag Dumitru, flăcăul lui Costache Florea ! A răcnit bătrânul, a 
răcnit baba, că-i face de râsul satului, i-au tras o bătaie ca aceea ; fata: 
nu şi nu. Bat-mă, taie-mă, ucide-mă, — mie mi-i drag Dumitru al lui Florea 
! S-a făcut mare zvoană în sat. Dar Gavril şi cu Dumitru erau fraţi de 
cruce. Chiar eu ţin minte când s-au prins şi s-au legat cu jurământ, încă 
pe când erau băieţi şi păşteau vitele devale, în lunca Siretului. Ce-a fost 
între dânşii nu ştiu, dar asta pot să spun : că domnu căprar Florea a luat 
pe fata lui Ploaie. Şi asta numai Panciuc a făcut-o. Aşa suflet mai rar ! 
Cică l-a întrebat : Ţi-i dragă, măi Dumitre ? — Mi-i dragă ! — Atunci ia-o, 
măi frate, şi să fie cu noroc ! — lar fetei i-a spus : — Fa Ilinca mi-ai fost 
dragă ca ochii din cap, dar de la fapta asta te-am urât să nu te mai văd 
înaintea ochilor. Dar mai bine aşa : ia pe cel ce ţi-i drag, şi să-i fii cu 
credinţă, că mi-i frate de cruce ! 

43 

Sergentul îşi aprinse ţigara stinsă de la dorobanţ şi zise : 

— Aista-i Panciuc ? Eu nu ştiam. 

— Te uitai la ghiduşiile lui ? întrebă flăcăul. Inimă ca a lui n-are 
nimeni. 

— Dar cu nevasta lui Florea cum o duce ? 

— Bine. Poate tot i-i dragă, dar în inima omului numai Dumnezeu 
poate ceti. 

— De bună-samă ! zise sergentul dând din cap. Înghiţi repede câteva 
fumuri din ţigara pe sfârşite, apoi voi s-o arunce. Atunci Lascarache îşi 
întinse laba din umbră. 

— Trăiţi, don' sergent Nistor, să trag şi eu un fum ! Şi după ce se 
grămădi cu mucul de ţigară lângă darabana lui, începu a-şi frige degetele 
şi buzele. 

Din capătul şanţului, prin întuneric, răzbătură glasuri. Apoi paşi se 
apropiară prin noroi. La lucirea slabă a unui felinar se zări chipiul ofițerului 
de rond, sub pâlnia neagră a glugii. Sergentul se sculă în picioare. 


— Stai jos ! zise încet ofiţerul, făcând cu mâna. Ce mai ziceţi, mă 
băieţi ? A mâncat Turcul papară şi de data asta ! 

— Şi, — să trăiţi, domnule sublocotenent ! rosti Nistor. 

— Ei, dar cum dormiţi voi ? greu, hai ? umezeală straşnică ! 

— Cam umed, ce să-i faci ! aşa-i vremea de toamnă. 

Ofiţerul se înfăşură mai bine în manta şi trecu înainte lunecând prin 
noroi. În urmă-i izbucneau înăbuşit, pe rând, strigătele sentinelelor. Apoi, 
după ce se întinse linişte, se strecură încet în 

844 

şanţuri, pe lângă pâlcurile căciularilor, şi trupul uriaş al lui Panciuc. 

— Ei ? ce-ai făcut ? şopti încet Nistor sergentul. 

— Nimic, gemu rezervistul. Am cătat degeaba tot locul unde a fost 
încăierarea. Nu-i... 

Amândoi tăcură. În amândouă Griviţele era linişte adâncă. Prin 
ţărcălanele felinarelor se zărea cernerea ploii, dar nu se auzea nici cel 
mai mic susur; picuşurile cădeau în noroi ca pe vată. 

Gavril Panciuc se aşeză încet pe un mănunchi de nuiele, cu coatele pe 
genunchi, cu bărbia în palme, cu ochii înainte, aţintiţi în gol. Sergentul 
deschise vorba : 

— Chiar frate să-ţi fie, bre omule, ce-ai să-i faci ? Aşa i-a fost lui să-i 
fie ! 

— Are nevastă şi copii..., şopti Gavril. 

— S-a găsi cine să îngrijească şi de dânsa şi de copii. Mare-i 
Dumnezeu ! 

— Nu, domnule sergent, dacă nu vine Florea, moare şi muierea. 

— Ei şi? dac-a murit omul, poate să moară şi ea! Rezervistul clătină 
din cap şi nu răspunse. Sergentul îşi răsuci iar o ţigară. Apoi zise : 

— Mai bine lasă-te şi tu pe-o coastă. Hodineşte-ţi ciolanele. Mâne 
poate începem altă horă. 

— Domnule sergent, am eu ceva pe suflet, de aceea mi-am ieşit din 
fire. 

— Ce-i fi având, omule ? — Nu faci o ţigară ? la de ici, mă, tutun 
turcesc. 

— Nu fumez, domnule sergent. 

Nistor scapără şi aprinse. In umbră se odihneau ceilalţi. Numai ei doi 
stăteau în capul oaselor. 

Deodată, în tăcerea nopţii, se înălţă un vaiet prelung, slab. Se auzea 
desluşit. Era tânguirea unui rănit care-şi venise în fire : 

44 

— Măi fraţilor, nu mă lăsaţi ! Panciuc se sculă în picioare : 

— E Florea, şopti el repede. L-a luat vălmăşagul turcilor şi a căzut 
aproape de șanțurile lor ! 

— Nu cumva vei fi având de gând să te duci până acolo ? întrebă 
sergentul Nistor căscând. 


— Ba mă duc, domnule sergent, că-l taie turcii altfel, cum li-i obiceiul. 

— Du-te atunci şi raportează domnului sublocotenent. A trecut chiar 
înaintea ta pe aici. 

Toboşarul Lascarache înălţă capul : 

— Numai două fumuri să-mi laşi — trăiţi, dom'le sergent. Nu-i da 
drumul, dom'le sergent, că nu se mai întoarce. 

— Ce să nu-i dea drumul ? şopti o voce. De-acuma, dacă a auzit glasul 
lui Florea, de ce să nu se ducă ? 

Rezervistul se apropie de un felinar, îl desprinse, îl vâră sub manta, 
apoi porni încet spre capătul şanţului. În urma lui, unul câte unul, se 
sculară dorobanţii. Şoptiră încet câtăva vreme, apoi tăcură. Şi-n liniştea 
care se întinse, se auzi iar tânguirea sfâşietoare : 

— Nu mă lăsaţi, măi fraţilor ! 

— Ştie obiceiul păgânilor, de-aceea chiamă ajutor, vorbi Nistor. Numai 
de l-ar putea scăpa Panciuc! Mi-i greu, nu ştiu cum, când îl aud răcnind 
aşa. 
Se sculă, urcă banchetele şi se înălţă la creasta parapetului. Ceilalţi 
se suiră după el. 

— Mă Lascarache, şopti sergentul, tu ai obicei de urli ca o fiară, când 
vezi ceva. Să nu cumva să crâcneşti, că te vâr în fundul tartarului. Cască 
ochii şi taci ! 

— Trăiţi, domnule sergent ! suspină încet toboşarul. 

45 

Trecu o vreme : cât ai fuma o ţigară. Nicăieri nici o mişcare. Totuşi cei 
de la muchea meterezului puteau deosebi un pas uşor, furişat în liniştea 
nopţii numai tânguirile rănitului tremurau, într-un timp conteniră. 

Se auzi deodată, apoi, o oarecare mişcare şi în şanţul turcilor. leşeau 
călăii. 

Şi, în întunericul adânc, plin de negură, dintro-dată răsări o lumină. 

— Felinarul lui Panciuc ! gemu tainic Lascarache. 

— Hai-hai ! şopti sergentul. 

Lumina stătu puţin nemişcată în negură, apoi deodată prinse să 
alerge la faţa pământului. Se oprea o clipă „apoi iar pornea în goană. 
Parcă rătăcea o flacără pe o apă întunecoasă. 

Dincolo, pe parapetul duşman, se auziră glasuri înăbuşite. Apoi o 
puşcă fulgeră şi pocni scurt. Scapără şi al doilea fulger, şi al treilea, şi 
tunetele cădeau înăbuşite în ceaţă. 

Lumina deodată se stinse. in şanţurile noastre flăcăii săriseră în 
picioare, cu mânile pe arme. Un murmur de astâmpăr trecu. Se dăduse 
ordinul să fie linişte, că nu-i nimic. 

lar dincolo, sub şanţurile păgânului, tunetele conteniră; apoi tresăriră 
glasuri, gemete, şi se auziră pălituri tari, parcă izbea cineva cu maiul în 
pământ. O învălmăşeală fierbinte se încinsese în marea de umbră, dar nu 
se vedea nimic. 


Şi, după un răstimp, iar se întinse liniştea, — până ce se auzi un pas 
grăbit venind. Dorobanţii se coborâră de la muchea parapetului, şi nu 
trecu mult şi se văzu şi trupul uriaş al rezervistului răsărind mare, încărcat 
cu ceva, în lacul de sânge al celui dintăi felinar. 

46 

Se auziră glasuri trecând ca un freamăt : L-a scăpat! 

Panciuc păşi până la locul lui şi dădu drumul din spate rănitului ; apoi 
cu stânga scoase de sub manta felinarul şi-l puse lângă capul căprarului. 
Faţa lui Florea era galbenă şi ochii închişi aveau un cerc adânc, vânăt. 
Dar, prin gura deschisă puţin, ieşea răsuflarea fierbinte a vieţii. 

Gavril Panciuc îşi şterse cu mânica măntălii broboanele de sudoare de 
pe frunte şi rămase uitându-se lung, fără de nici un cuvânt, la prietinul 
scăpat de moarte. Apoi se puse şi el jos, alături, se aplecă spre Florea şi 
întrebă încet: 

— Măi frate, mergi la abulanţie ? 

Căprarul deschise puţin ochii şi-i închise îndată. 

— Vrea să meargă la abulanţie, zise domol rezervistul, dar eu nu-l pot 
duce... Şi se lăsă deodată într-o rână şi-şi duse palma dreaptă în deşert, 
sub coastă. Un pârău de sânge curgea pe sub manta, pe pantaloni şi pe 
cizme, în apa șanțului. 

— Mă camarade ! strigă Lascarache spăriat, nu-l lăsa, că moare !... şi 
se repezi să sprijine capul lui Panciuc. Ceilalţi se grămădiră, dar nu mai 
era nimic de făcut. Uriaşul se întinse cât era de lung şi muri fără de nici o 
vorbă. 

A doua zi, la raport, se dădu ordin de zi pe regiment pentru „vitejia 
soldatului Panciuc Gavril, care a scăpat de sub tranşeele inamicului pe 
caporalul Florea Dumitru şi a murit străpuns de patru gloanţe". Deasupra 
inimii simple a viteazului, se aşeză Virtutea militară şi lângă groapa în 
care era să se coboare el la hodină, se ceti cu glas tare ordinul de zi. Dar 
Panciuc nu mai ştia nimic ; el dormea somnul cel lin şi fără deşteptare. 

87 


DASCĂLUL IRIMIA 


Cum s-a auzit în sat de război, s-a început în toate părţile o jelanie de 
credeai că se apropie sfârşitul lumii. Plângeau muierile şi fetele şi se 
trăgeau de cap pe toate cărările. Noi, flăcăii, ştiam că bine mare nu ne 
aşteaptă acolo unde ne vom duce, dar, ca românul, gândeam şi noi în 
mintea noastră cea proastă : Ce poate să ni se întâmple acolo, în război ? 
Cel mult o să murim. Ei şi ? De asta nu ne spăriam noi. Nu ne spăriam nici 
de mai rău. Am lăsat femeile să bocească şi ne-am dus. 

Când am trecut Dunărea, eram flăcăi mulţi, din toată ţara. Când am 
ajuns în ţara bulgărească, am găsit ruşi puzderia pământului. lar turcii cei 
cu fesuri roşii furnicau în taberile lor fără număr : câtă frunză şi iarbă. 


Se vărsase mult sânge rusesc. Turcul se împotrivea cu desnădejde. 
Au fost câteva zvârcoliri cumplite şi sângeroase, încleştări de moarte, din 
care turcii au trebuit să dea înapoi ca nişte fiare rănite. 

Eu o duceam şi mai rău şi mai bine, cum da Dumnezeu. Pe drum, îmi 
fusese dor toată vremea de cei de-acasă. Dincolo, peste Dunăre, numai 

47 

noaptea, când stăteam cu faţa spre cer, cu ochii deschişi, în mijlocul 
miilor de flăcăi, mă necăjeau umbrele celor rămaşi în urmă, îmi veneau în 
minte luncile şi văile înverzite, în care petrecusem ani din viaţă, mă 
gândeam la pământul nostru cel vechi în care se odihneau oasele 
strămoşilor, — şi mă lovea aşa o jale amară şi-mi spunea parcă cineva că 
n-am să mă mai întorc şi n-am să mai văd ce-am lăsat. 

Ziua însă, când se începea furnicarea taberei, când prindeau să 
bântuie furtunile gloanţelor şi obuzelor, mi se împietrea deodată sufletul, 
nu mă gândeam, nici nu mă uitam la ce lăsasem în urmă, mergeam cu un 
avânt pe care nu-l simţisem niciodată şi care mă străbătea cu fiori din 
creştet în tălpi. 

Flăcăii noştri erau îndrăzneţi şi şmecheri, comedie mare. De multe ori 
dădeau în avanposturile turceşti, se luau la harţă, scăpau ca prin urechile 
acului şi se întorceau aducând arme şi prinşi. 

Într-un rând pornii şi eu în patrulă înaintată, cu sergentul Irimia, un 
uriaş cu capul mare, cu grumajii de taur, — şi un pehlivan fără pereche. 
Afară de mine şi de sergent, mai erau cinci flăcăi. Era în luna lui brumar şi 
zorile se arătau ceţoase şi mohorâte. 

După ce _ ieşirăm din linia sentinelelor îndoite, dădurăm într-o 
porumbişte culcată la pământ şi zdrobită ; sărirăm apoi, cu piciorul, un 
pârău milos şi ne îndreptarăm cu grijă spre costişa unui muncel care se 
ridica dincolo de pârău la câteva sute de metri. Departe, înaintea noastră, 
prindeau să mugească tunurile la Plevna ; dar prin negură nu se vedea 
nimic. Mergeam împrăştiaţi, ne adăposteam prin tufele care înnegreau ici 
ŞI 

47 

colo, prin pâclă, şi stam gata la orice, cu armele încărcate, cu degetul 
pe trăgaci. 

Teamă n-aveam. Ştiam pe Irimia ager şi deştept : cu el toate trebuiau 
să iasă bine. 

Dar deodată, cum nici nu gândeam, izbucni aproape de mine un 
strigăt scurt, iute înăbuşit. Mă repezii. Pe un hat buruienos, între două 
ogoare, Dumitru Lioara, fruntaşul, doborâse cu baioneta una din 
sentinelele păgânilor ; sergentul lrimia se vânzolea cu cealaltă. Ceilalţi 
tovarăşi veneau şi ei în ajutor, — însă, spre nenorocul nostru, mâna 
turcului, care se zvârcolea sub fruntaş, dădu peste armă, — o bubuitură 
izbucni scurt în liniştea zorilor. Turcii rămaseră zdrobiţi în tufe ; noi, 
strânşi, porneam îndărăt. Dar prea mult înaintasem ; posturile mici 


duşmane erau prea aproape. Zgomote de glasuri, împuşcături răzlețe se 
auziră ; tropote de cal prinseră a bate pământul şi, dintrodată, ne 
simţirăm împresuraţi şi pierduţi. 

lrimia zise : 

— S-au dus boii dracului, măi băieţi ! 

Ne zvârlirăm ca nişte turbaţi spre fesurile roşii, câteva puşti bubuiră, 
o zvârcolire repede se încinse — şi-atita tot. 

Nu era alt chip. Turcii ne prinseră. Începură a vorbi pe nas, în limba 
lor ; unii se năpustiră la noi să ne străpungă, alţii îi opriră, — apoi furăm 
duşi, prin furnicarea avanposturilor, pe cărări întortochiate, şi ne trezirăm 
închişi într-o baratcă de scânduri. În urma noastră, pârâiră multă vreme 
puştile pe lanţul sentinelelor. După aceea fierberea se linişti. 

Ziua leşietică venise. Noi stam jos, descinşi, fără arme, şi ne uitam 
unii la alţii, cu ochii hol- 

48 

baţi. Tanase a Vădanei lipsea, dar nimeni nu vorbea despre moartea 
lui, pentru că toţi ne gândeam la maică-sa, care rămăsese singură şi 
amărâtă în sat. 

Tăcurăm o bucată de vreme. Îmi făceam socoteală : de bună seamă 
că păgânii au să ne puie capăt zilelor ! Dintru-ntăi mi s-a părut ciudat. Nu- 
mi venea la socoteală să-mi aştept aşa moartea, la un ceas hotărât. Dar 
pe urmă mă pătrunse din ce în ce mai tare gândul că duşmanii au să mă 
înalte într-un copac, cu funia de gât, şi drept să spun, amar începu să mă 
doară sufletul. Un fel de întuneric mi se coboră peste minte. Apoi, într-un 
târziu, mi se deschise deodată înaintea ochilor satul nostru din munţi... 

Ce făceau oare cei de-acasă ? Ştiau ei că feciorul lui Ilie Şoimaru are 
să rămiie prin pustiurile bulgăreşti ? Nu ştiau, săracii... Satul se întindea 
foarte liniştit în vâlcea, la poalele munţilor, departe, în fundul Moldovei 
bătrâne. Din ogrăzi, se înălța fumul spre cerul limpede ; cumpenele 
fântânilor ţipau ici şi colo ; fete în catrinţă treceau pe ulițele înguste, cu 
cofăiele în mână ; pe coasta muntelui, spre sat, suiau nevestele cu 
şiraguri de cai încărcaţi cu desagi. Poate Marina lui Andrei sta pe prispă, 
cu ochii pierduţi departe, spre şesurile nemărginite, — poate se gândea 
că într-acolo s-a dus feciorul Şoimarului şi poate se gândea că s-a dus să 
nu mai vie, poate ofta amar, gândindu-se... 

Şi mă trezii vorbind tare : 

— Ce să-i faci ? aşa ne-a fost scris... 

— Ce zici ? mugi lângă mine glasul sergentului Irimia. 

— Mă gândeam ce-a mai fi fiind prin sat pe la noi, domnule sergent... 

91 

— Bine, pace, măi flăcău ! Fetele oftează şi se gândesc la tine... 

După un răstimp de tăcere, întrebai : 

— Au să ne facă turcii felul, domnule sergent, nu-i aşa ? 

— Se poate şi asta... 


Ceilalţi oftară. Aveau şi ei nădufurile lor. Irimia pufni cu ciudă şi zise : 

— Adică de ce oftaţi voi aşa de tare ? Cătaţi-vă de treabă; până mâni 
cine ştie ce se poate întâmpla : mare-i unul Dumnezeu ! 

Fruntaşul Lioara suspină cu amărăciune : 

— Am ajuns rău de tot... Încaltea Tanase a Vădanei nu mai are nici o 
grijă ! 

— Las' că ne vine şi nouă rândul! mormăi înăbuşit Neculai Mazilu. 

— Da-v-aş dracului ! izbucni sergentul. Ce te boceşti, Nevoie, înaintea 
morţii ? De-om scăpa, am să vă pun să faceţi sărvici cu muierile ! 

Apoi se întinse pe-o coastă, scoase tabacherea, îşi răsuci o ţigară, 
scapără şi şi-o aprinse. 

Nimeni nu mai zise nimic. Uriaşul era mânios. 

Într-un târziu, porniră zgomote şi glasuri, baratca se deschise şi câţiva 
turci, cu un ofiţer de-al lor, pătrunseră înlăuntru. Oţelele armelor luciră ca 
nişte fulgere. Ofiţerul se opri între ele, se uită câtăva vreme la noi, răcni 
apoi nu ştiu ce, cu glas aspru, la soldaţii lui, — după aceea ieşiră cu toţii. 
Irimia sta întins pe-o coastă şi tăcea ca un moroi. 

Aşa trecu ziua. Sergentul nostru fuma ţigări după ţigări şi se uita urât 
la noi. 

Tunurile băteau surd în depărtări. Prin împrejurimi simţeam că vin şi 
trec pâlcuri de călăreţi. 

49 

Spre sară auzirăm un freamăt mai mare, amestecat cu nechezări, cu 
sunete ascuţite de fluier, cu tactul greu şi surd al pasului gimnastic. ŞI 
baratca se deschise iar, cutremurându-se. O droaie de păgâni bărboşi 
intră repede, desfăşurând cununi de funii. Ne făcură semn să ne sculăm, 
ne legară cu frânghiile cot la cot, — eu într-un capăt, Irimia în alt capăt, — 
şi ne împinseră spre uşă. Dar când să ieşim, sosi un călăreț în goană, se 
aplecă pe oblânc şi dădu un ordin. Furăm lăsaţi legaţi burduf în baratcă, 
se aşeză un planton înaintea uşii, iar ceilalţi se traseră spre bivuacul de 
aproape. . 

Sergentul nostru părea nemulţămit. Incepu să mormăiască : 

— Aista nu-i sărvici ! Umblă, parcă calcă în străchini. Să le arăt eu 
miliţie, măi Săracu, să-mi umble ca o fată mare ! 

— Domnule sergent, zise lon Munteanu, acum am ajuns şi mai rău, 
ne-au legat ca pe boi. 

— Nu-i nimica, măi flăcăi. Întindeţi-vă jos şi tăceţi... Rabdă, mă, că aşa 
scrie la carte !... Rabdă ! — Numai de un lucru îmi pare, bre, rău: mi-s 
mânile legate şi nu pot fuma măcar o ţigară, ca să-mi mai astâmpăr 
foamea. Mi-i foame, mă, de crăp. Parcă mi-au mas şoarecii în pântece !... 

Nu mâncasem din zori, simţeam şi eu o mare jale la inimă. 

— Dar nu-i nimica, zise iar sergentul, bine că mi-a trecut mânia. Am 
să fac şi eu ca ţiganul: în dorul bucatelor, am să mă pun pe cântat... ca-n 
vremile bune, măi Săracu ! 


Ne întinserăm jos grămadă; iar Irimia începu a zice cu glas moale : 
50 

Omul ! Ca iarba zilele lui. 

Ca floarea câmpului, înfloreşte... 

Avea un viers frumos şi tremurător de te pătrundea la inimă. Sta cu 
faţa în sus, cu ochii spre podul barătcii; toată supărarea îi trecuse ; şi 
acum, adevărat ca înaintea morţii, ne simţirăm şi noi mai uşuraţi, cu 
inimile liniştite. Şi dascălul nostru cânta drept ca la biserică la noi, cu glas 
duios, când mai tare, când mai slab, cu înmlădieri tremurătoare ; şi, în 
jurul nostru, întunericul creştea încet-încet. Din depărtări, venea un 
murmur greu care umplea înserarea. In tabăra din jur se înălţau strigăte 
de comandă. 

Foamea noastră nu voia să se aline de loc, cu toate că sergentul îi 
cânta aşa de dulce. Ne rodea măruntaiele ca un lup. Irimia se opri şi grăi : 

— Tot nu-s turcii oameni de omenie ! Ne lasă o zi întreagă să postim, 
înghiţi-i-ar gurile iadului de păgâni ! Se opri şi scuipă într-o parte : Ptiu ! 
dă-i dracului ! Şi începu iar: 

La râul Vavilonului, 

Acolo am şezut ş-am plâns, 

Şi de crengile sălciilor 

Ne-am aninat organele noastre... 

Deodată tăcu. Sentinela se îndrepta cu paşi îndesaţi. Smunci uşa, se 
împlântă în prag, bărbos şi cu ochii holbaţi, şi începu a răcni la noi. 

— Du-te dracului !... zise cu greață Irimia. 

— Strigă la noi să tăcem, oftă Gheorghe Cojocaru. Nici atâta 
mângiiere nu mai avem. Măi-măi-măi ! ce-i şi cu păgânii iştia !... 

50 

— Bine, şopti Irimia ; atunci am să mă mânii şi are să fie rău ! — Are 
să-ţi pară rău ! strigă el apoi turcului. 

Sentinela se încruntă, făcu un pas şi aplecă arma, cu baioneta 
amenințătoare. 

— A dat boala-n tine, spurcatule ! gemu sergentul. Apoi se întinse 
foarte liniştit pe spate. g 

Turcul închise uşa şi se trase la locul lui. Intunericul ne cuprinse, 
adânc, şi tabăra tăcea. 

Mai târziu se făcu atâta linişte, de se auzeau şi caii ronţăind la 
furgoane. În baratcă era întuneric orb, de puteai să-ţi dai cu degetele în 
ochi. Noi stăteam neclintiţi, dar nu dormeam nici unul. Deodată, glasul lui 
Irimia porni slab ca un oftat : 

— Tu eşti Domnul Dumnezeul nostru şi afară de tine, pre altul nu ştim 
! Nu ne lăsa în sama păgânului, Doamne ! 

— Domnule sergent, zise Lioara, are s-audă santineaua ! 

— Dă-l dracului de păgân, ucigă-l crucea ! Trupul lui uriaş începu a se 
frământa. Apoi, după o bucată de vreme, glasul i se auzi iar: 


— Măi ! tare-aş fuma o ţigară ! Mi-i foame de nu văd înaintea ochilor... 
Am să mă pun să rod la frânghie... 

lar tăcu un răstimp. 

— Măi băieţi, şopti el iar, hai să cercăm un asalt. Eu zic să mergem la 
reghimentul nostru, sireacul, la 15, că ne-o fi aşteptând camarazii cu 
mâncarea. 

— Greu ! suspină un glas. 

— Nu face gât, că-ţi vâr pumnul pe gură ! mugi dascălul. Tot una ni-i. 
Dacă murim, atâta pagubă ! 

Şi-n tăcerea adâncă, se frământa iar uşor ; apoi auzirăm, foarte încet, 
ronţăitul dinţilor în cânepa 

51 

răsucită. Acuma mă gândeam şi eu : Ce-o fi, o fi ! şi-aşteptam. Apoi 
dascălul prinse a trage vânt în piept. Se umfla. II simţirăm înţepenindu-se, 
încordându-se, ridicându-şi grumaijii şi întinzînd picioarele, — şi, odată, 
ceva plesni scurt; iar glasul de buhai începu a cânta încetinel : 

— Cuvine-se cu adevărat să te fericim pre tine, născătoare de 
Dumnezeu ! — Încet, măi băieţi, încet, că s-a dus dracului păgânul ! 
încet... Mergem să mâncăm la al nostru, la 15, sireacul ! Mă, nu moare 
românul cu una cu două ! 

— Domnule sergent, gemu Lioara, te-aude, domnule sergent... 

— Leagă căţeaua, fruntaş !, fără vorbă ! 

Dar tot era s-o păţim. Turcul auzise poate ceva : paşii lui iar bocăniră 
pe pământul pietros şi uşa se dete în laturi. Ne lăţirăm la pământ fără 
suflet. Bătea inima-n noi, parcă voia să ne spargă pieptul. Prin uşa 
deschisă pătrundeau _licăririle unui foc, care ardea înaintea barătcii. 
Santinela se opri în prag, neagră, se aplecă, cu mâna la ochi, cercetă 
toate colţurile cu luare-aminte, apoi se trase îndărăt la vatra lui de jar, 
lăsând uşa deschisă. 

— Face turcu-a moarte ! gemu sergentul — şi prinse a deslega pe 
fruntaş, care era lângă el. — Încet, măi băieţi, încet. Aşa, fruntaş ! nu 
sufla tare că te ia mama dracului ! 

După ce deslegă pe Lioara, amândoi se târâră pe brânci, fără nici un 
zgomot, ca nişte şerpi, spre noi. Mânile lor lucrau repede prin întuneric. 
lar noi tremuram de nerăbdare. 

Când furăm gata, ne lăţirăm pe brânci, la pândă. Sentinela sta lângă 
focul de găteje care de abia pâlpiia, tremurându-şi pânza de lumină pe 
fur 

51 

goanele de-aproape, unde ronțăiau caii. Sta rezemat în puşcă, asculta 
murmurele nedesluşite ale depărtărilor şi se gândea. Cine ştie la ce se 
gândea şi el, săracul ! Mai încolo, se zăreau, nelămurite, prin întunecimea 
nopţii, bivuacurile. Trupa dormea. 

Sergentul şopti încet : 


— Ca vântul... la cai !... 

Şi se strecură sprinten până la uşă. 

Noi ne uităm la el cum se pregăteşte, cum se lasă pe vine şi-şi 
încovoaie braţele. Vedeam roş înaintea ochilor. Acu s-alegea : trăim, ori 
ne ducem dracului ! 

Deodată dascălul icni. 

A fost o scăpărare de fulger ! Dintr-un salt, Irimia încalecă pe turc, îl 
dărâmă la pământ, ridică de două ori pumnul şi-l lăsă să cadă ca un 
ciocan de fier. Puşca se întinse uşor la pământ ; sentinela îşi lăsă într-o 
parte, moale, capul plin de sânge. Nici un gemăt. 

Ce-a mai fost nici nu mi-am dat bine sama. Când am deslegat caii, 
când ne-am zvârlit pe ei, când ne-am prăbuşit în goană de vifor la vale 
spre taberile noastre ? Nu ştiu. A fost o larmă în urmă şi o izbucnire de 
împuşcături, ca la o bătălie în regulă. lar noi fugeam, pe deşelate, spre ai 
noştri, ca zvâărliţi din tun. 

Pe urmă, cealaltă parte a războiului am dus-o tot aşa, când mai bine, 
când mai rău, cum s-a întâmplat. Ai noştri nu s-au plâns niciodată. Aşa-i 
datina românului, să se obişnuiască cu toate. Şi a dat Dumnezeu de-am 
scăpat cu viaţă, — iar sergentul şi-acuma cântă la bisericuţa noastră de 
lemn. 

52 

Câteodată, la un pahar dulce, istoriseşte fără fală cum am pornit de la 
turci, să ne astâmpărăm foamea la al nostru, la 15, sireacul ! Altfel, ce 
dascăl, măi frate ! Parcă de când e el n-a cântat decât Ohtoicul şi n-a cetit 
decât Vămile văzduhului şi Moliftele sfântului Vasile ! 

98 


CEASURI DE PACE 


în dimineaţa aceea de 9 octomvrie, soarele răsări cu o lumină 
prietinească, negura se risipi curând şi văzduhul se umplu de strălucire. 
Prin văi, se înmlădiau pale de ceaţă, se făceau din ce în ce mai străvezii, 
până ce se mistuiau în limpezimea aerului de toamnă. Tunurile bubuiau în 
Plevna şi în împrejurimi. Pretutindeni omul sta la pândă ca o fiară şi 
obuzele duceau moarte. Şi răniții stăteau palizi, cu feţele la cerul albastru, 
care le trimetea mângiieri tuturor deopotrivă, şi morţii îşi dormeau 
somnul veşniciei nesimţitori. 

La ceasurile nouă, un parlamentar ieşi din întăriturile turceşti, cu 
steag alb, în faţa Grivitei noastre. Îndată, pe parapetul dorobanţilor se 
înălţă fâlfâind pânza păcii. Lătratul tunurilor conteni împrejur, apoi încet- 
încet, în tot cuprinsul bântuit de viforul morţii, focul se potoli, până ce se 
stinse, — şi stâlpii cenuşii de fum se pierdură, şuviţe răsfirate, în 
nemărginire, şi adâncul văzduh de pace se umplu de strălucire mai mare. 


Oamenii se înfrăţiseră pentru un răstimp. Din întăriturile turceşti ale 
Griviței, ieşiră ofiţerii şi un şir de sentinele fără arme, care se rânduiră de- 
a lungul şanţului lor, cu faţa spre noi. leşiră 

53 

şi din Griviţa noastră dorobanţi neînarmaţi şi se aşezară în faţa 
turcilor, — flăcăi chipeşi, gătiţi ca de paradă, cu căciula pe-o sprânceană. 
Pe şu-şăniţele de pământ din dosul celor două şiruri de sentinele, stăteau 
grămădiţi, putrezind, căzuţii luptelor trecute. 

Erau mulţi flăcăi de-ai noştri. Focul ucigaş îi zvârlise fără suflare pe 
pământul umed, — şi acolo stăteau de săptămâni încheiate, pe pământul 
plin de apă, sub cerul plin de ploaie, sub schimbul vrăjmaş de plumb şi de 
schijă ; stăteau cu armele alături, în somnul cel adânc, în noaptea cea 
adâncă. Zile şi nopţi trecuseră ; şi ochii se scufundau în orbite, şi obrajii 
aveau coloarea pământului. Şi, pe deasupra lor, în văzduh, trecuseră 
nourii plumburii cu şuvoaiele de apă, şi trecuse peste ei pasul iute şi greu 
al asaltului, şi gemuseră tunurile, şi pocniseră puştile, şi căzuseră alţi 
tovarăşi peste leşurile lor ţapene. Acuma ei nu mai doreau nimic, dar la 
vetrele copilăriei lor, în satele umilite, stăteau bătrânii şi babele fără 
feciori, oftau, tăceau şi aşteptau. Treceau vânturile toamnei cu cântece 
triste, venind de pe ţărmuri depărtate. Vânturile ar fi putut spune ceva, 
căci trecuseră peste frunţile şi peste ochii feciorilor, dar bătrânii ştiau să 
aştepte numai şi nu ştiau că vatra va rămânea pustie şi cuiburi de 
dragoste, văi cu ape răsunătoare şi crânguri pline de soare, nu vor mai 
simţi paşii celor care nu se vor mai întoarce. Ei tăceau şi aşteptau. 

lar acum, în lumina cea prietinoasă a soarelui de toamnă, prinseră a 
furnica brancardierii şi doctorii. Se opreau la fiecare mort, îl aşezau cu 

53 

grijă pe năsălie şi-l porneau spre şanţurile noastre. Erau morţi de 
toate felurile. Erau cu capetele zdrobite şi negre, erau cu faţa senină ; unii 
stăteau liniştiţi pe spate, alţii grămădiţi cu capu-n piept, încovoiaţi asupra 
pământului. Şi paturile porneau, curgeau neîntrerupt. 

Morţii turci erau duşi pe bucata de pământ neutru, între lanţurile de 
sentinele, şi năsăliile lor veneau şi-i luau. Şi-n ziua liniştită, toţi umblau 
încet, vorbeau cu glasuri scăzute. Ici-colo, dădeau peste trupuri pe care 
nimeni nu le mai putea ridica. Săpau o groapă pe loc, împingeau trupul cu 
hîrleţele şi aruncau deasupra pământul. Nimeni nu ştia cine-i căzutul, cum 
îl chiamă şi de unde-i. 

Un pâlc de căciulari se opri dinaintea unui morman de leşuri de-ale 
camarazilor. Toţi tovarăşii de luptă căzuseră cu faţa spre duşman, pe-o 
coastă, într-un avânt furtunos, şi toţi stăteau cu ochii deschişi, privind 
parcă grozavul cuib de foc de unde veniseră izbiturile de moarte. Printre 
armele căzute, în mijlocul tuturora, stătea un sergent mândru, cu 
sprâncenele încruntate pe ochi tulburi, în somnul morţii. 

Un flăcău zise încet: 


— laca şi domnul sergent Axinte. Ce om bun era, bre !... Cu dânsul nu 
ţi se ura niciodată. Ne-a spus multe năzdrăvănii în şanţuri, în nopţile de 
ploaie, când ne erau sufletele îndoite şi pline de amar. 

— Da, murmură altul, e din sat de la noi; e logodit cu fata judeţului... 
Dumnezeu să-l ierte ! 

lar domnul sergent Axinte dormea dus, şi-n somnul lui negru şi fără 
de sfârşit poate tot se gândea la fata cea sprintenă a judeţului, fata cea 

54 

cu ochii ca porumba şi cu cosiţele negre, cu care se avusese el bine în 
alte vremuri. 

— laca şi vărul Năstase, rosti un glas mişcat. Ce-are să zică mătuşa 
Ruxanda când a vedea că mă întorc singur ! Uite şi Ilie al lui Tudor Pă- 
duraru, uite şi Vasile al Pânzarului... 

Şi cei vii îşi cunoşteau camarazii cu care duseseră greul războiului, ori 
prietinii vechi cu care hoinăriseră în copilărie, prin văile şi luncile ţării. Şi 
glasurile erau mai întunecate şi cuvintele puţine, fără izbucniri şi păreri 
mari de rău. Sufletele se închideau înaintea durerii ; moartea nu mai 
înfiora pe nimeni. Mâni va porni iar viforul de foc, şi mulţi se vor aşeza la 
odihnă de veci ca şi vărul Năstase şi ca şi domnul sergent Axinte. lar 
peste podişul plin de morţi, peste liniştea de o clipă, lumina blândă a 
soarelui îşi tremura strălucirile. In Plevna era pace, în împrejurimi era 
pace, şi din pământul udat de sânge şi ploaie, din văi, se înălţau pânze 
subţiri, de abia văzute, de aburi. Pe sub pâlcurile albe de nouri, sus, în 
cerul adânc-albastru, se roteau vulturi ; convoiuri de corbi se ridicau din 
zare. lar flăcăii îşi ridicau camarazii şi-i purtau spre şanţurile noastre. Şi 
fiecare viaţă umilită care se stinsese acolo, pe glia străină, şi care era să 
rămiie pe veci îngropată acolo în pământ străin, lăsase în urmă o fericire 
ori o durere. 

Flăcăi vrednici, cu suflete potolite ! voi, umiliţilor şi nebăgaţilor în 
samă ! sub pasul vostru s-a cutremurat pământul străin. Voi aţi răbdat şi- 
aţi suferit, aţi lăsat în urmă căminuri pustii şi lacrimi ; dar cumplita 
voastră vitejie a suflat negura de pe moşia părinţilor noştri. Fraţilor, pace 
Vouă ! 

54 

Cazmalele şi hârleţele săpau cu grabă gropi îndărătul întăririlor. 
Leşurile fură aşezate alăturea. Şi preotul îşi înălţă glasul, şi începu a ceti 
rugăciunile din urmă, pe când batalioanele se descopereau. Era o linişte 
în întinderi ca într-o biserică uriaşă, şi toţi tăceau. Numai glasul popii se 
auzea slab : „Veşnica pomenire, veşnica lor pomenire ! .. ." şi un gornist, 
într-un colţ, în dosul rândurilor, începu a suspina, din goarna înăbuşită cu 
palma, melodia trăgănată a morţii. Apoi pământul căzu peste cei adormiţi 
pe veci, gropile se umplură şi cornul nevăzut conteni. 

Dincolo, paturile brancardierilor tot încărcau morţii. Ofițerii noştri 
supravegheau lucrul şi lanţurile de sentinele tăcute privindu-se de la 


douăzeci de paşi. Apoi, în căldura mângiietoare a soarelui de toamnă, 
privirile duşmanilor se întâlniră. Ofițerii noştri şi cei turci se priviră 
zâmbind, se salutară, se apropiară. Erau toţi mai curat îmbrăcaţi, ca de 
sărbătoare. Fumau ca în vremurile liniştite de garnizoană, şi parcă voiau 
să se hotărască la pregătirea unei petreceri. 

Soldaţii tăcură o vreme, apoi unul de la noi zvârli o glumă. Un râs 
stăpânit se întinse. Un turc răspunse într-o românească stricată, şi alt râs 
porni. Apoi un căprar azvârli un pac de tutun, un fruntaş un pesmete, — şi 
oştenii turci îşi arătau dinţii albi, rânjind foarte prietineşte. Schimbul de 
vorbe se întinse, din rândul celălalt veniră la noi pipe, țigarete şi alte 
„fleacuri turceşti". 

Un căprar bălan, cu ochii foarte vioi, strigă : 

— Effendi ! hei, effendi ! 

— Evala ! zise, de dincolo, un turc înalt şi bărbos. 

— Moclis hacana ! vorbi foarte serios căprarul. 

55 

Ghel burda ? Perpeliţa hacana, ţangăr mangăr berlengher buf ! 

Turcul rămase cu ochii holbaţi, fără să priceapă. 

— Nu priceput ? întrebă căprarul. Şi flăcăii prinseră a râde. Turcul îşi 
întinse şi el gura, cu dinţii albi, într-un râs fericit, îşi scoase pipa din tunică 
şi o zvârli căprarului. 

— Sabalairusum!... strigă căprarul, ridicând luleaua. Şi turcii izbucniră 
în râs. De aici prietinia se întinse pe toată linia. lar căprarul care ştia 
turceşte sta mândru ca un paşă şi scotea, din când în când, câte-o vorbă 
năstruşnică, care stârnea râsul tuturor. 

Dar la amiază lucrul se isprăvi. Ofițerii se traseră spre şirurile de 
sentinele. Comandele se înălţară şi de o parte şi de alta, oştenii intrară în 
şanţuri. Urmă o clipă de linişte şi de tăcere ; apoi, deodată, steagurile 
albe ale păcii se cumpăniră, şi se lăsară în şanţuri. 

Şi-n soarele amiezii, în întăriturile noastre, un şurub gros de fum alb 
se înălţă spre cer, desfăşurându-se grabnic ; tunul izbucni şi scuipă 
căpăţâna de schijă spre reduta turcească. Ca după un semnal, bateriile îşi 
deschiseră focul. Glasul viforos al morţii prinse a bubui din dealuri în văi. 

Flăcăii stăteau în şanţuri. Erau mai tăcuţi şi mai gânditori decât în alte 
dăţi. Căci era o lumină frumoasă de toamnă ş-un cer senin cum nu vă- 
zuseră ei de mult, şi gândurile pribegeau spre căminurile părinteşti. 

Din când în când, se spărgeau obuze deasupra parapetului, şi 
spărturile şuierau trecând peste capetele lor. Ei nici nu le băgau în 
seamă : erau prea obişnuiţi cu aşa fel de oaspeţi. 

55 

Dar, spre sară, din asfinţit, se înălţară nouri negri, soarele se cufundă 
într-un noian de flăcări. Un vânt aspru porni odată cu amurgul şi, când 
veni întunericul nopţii, glasul vântului de toamnă cânta cu înmlădieri 
dureroase pe deasupra parapetelor. Tunurile bubuiau înspăimântate 


parcă, şi ghiulelele treceau ca nişte puncte roşii prin văzduhul negru. În 
şanţuri, flăcăii erau treji şi tăceau şi se gândeau, lângă mormintele mari 
ale fraţilor lor, şi gornistul necunoscut, într-un colţ, zicea din goarna 
înăbuşită cu palma un cântec încet, care aducea cu suspinele buciumului 
în munţii noştri. 


MÂNIA MOŞULUI 


în vremea liniştitelor zile de garnizoană, cele mai de samă fiinţi din 
regiment fuseseră, fără îndoială, Moşu şi Ghiţă. In jurul lor se învârtiseră 
bucuriile şi supărările tuturora, de la mare până la mic. lar acuma, în 
viforul zilelor rele, tot amintirile întâmplărilor trecute luminau privirile şi 
încălzeau inimile. 

Ghiţă era un tap de toată frumuseţa : capul mare, negru, şi trupul 
plăviţ ; şi de la cap, o dungă neagră pe toată spinarea, până la coadă. 
Mergea drept, fluturându-şi barba, cu coarnele înălțate, şi ochii căprii 
scânteiau de veselie şi de şagă. Se făcuse mare cât un june, cu picioare 
puternice şi groase şi cu un grumaz care ţinea greutatea unui om. 

Fusese adus, de pe când era ieduţ, de tamburul-major Manoil, moşul 
regimentului. Întîi era o stârpitură, mic şi prizărit de-l da vântul jos, şi 
behăia aşa de jalnic, că-ti era mai mare mila de el. Dar după ce începuao 
duce bine, a mânca pâne şi zahăr din mânile soldaţilor, şi a bea lapte din 
gamela Moşului, din „pârciul" cel slăbuţ crescu un ţăpuşor vesel şi 
zburdalnic, care împrăştia veselie în toate companiile. 

56 

Când se suna adunarea, dimineaţa, el era la locul de cinste, înaintea 
corniştilor şi toboşarilor, bătând măsura cu capul şi cu bărbuţa ; când se 
suna ieşirea la câmp, tot el o apuca înainte, mândru ca un general. In 
repaosuri dădea goană la grecul cu plăcinte ; orice cumpărător trebuia să- 
i dea şi lui o îmbucătură. La ruperea rândurilor, pornea în pas de atac 
după flăcăi, împingându-i cu coarnele prin plutoane. La masă făcea 
inspecţie în toate străchinile, — iar ţiganului Boroiu, care horpăia ca un 
disperat şi nu-l băga în samă, de multe ori îi azvârlise strachina, cu 
coarnele, cine ştie unde. 

Noaptea făcea inspecția sentinelelor. Şi pe multe le scăpase de belea. 
Se întâmpla ca soldatul, trudit, să fie furat de somn şi să înceapă a moţăi; 
şi se mai întâmpla să dea atunci Ghiţă peste el. Era lună şi frumos ca 
ziua, şi ţapul se oprea foarte mirat de clătinaturile şi scăpătările capului 
de lângă gheretă. Incepea şi el a face semne, a sări la dreapta, la stânga, 
şi a-şi scutura barba. Apoi deodată se avânta, cu capu-n piept, şi senti- 
nela, izbită de scânduri, se trezea îngrozită, urlând : Cine-i ? — Stăi ! 
Ţapul răspundea dulce : Beee !. .. iar soldatul se freca la ochi, se trăgea 
de urechi şi-şi căra la pumni în cap ca să se desmeticească, îngânând : 
Mă săracu ! mâne fac cinste c-o plăcintă. Dacă nu erai tu, mă duceam 
dracului ! 


Cu toţi era prietin Ghiţă, dar cu Moşul era mai mult decât atât : 
dragostea lor era duioasă. Moş Manoil era cel mai bătrân cornist din 
oastea ţării, începuse a trâmbiţa din tinereţă, de pe vremea nemților, şi 
era hotărât să moară cum trăise, tot între toboşari şi cornişti. Atîta patimă 
avusese şi 

57 

el în viaţa lui : să înveţe marşurile cele vechi pe flăcăii cei noi, să 
soarbă regulat o stacană de roşior, şi să suduie nemţeşte. Acuma mai 
avea o bucurie : pe Ghiţă, băiatul lui. 

Moşul era nume dat cu ordin de zi pe regiment. De la colonel la răcan, 
nimeni nu-i zicea altfel. Dar Moşul era ţapăn încă, drept, cu capul sus, cu 
pasul îndesat. Deasupra bărbii cărunte şi a mustăţilor mari, deasupra 
nasului roş şi a obrazului rumăn, ochii negri aveau încă lucirea tinereţii. 
Când se-mbrăca în mare ţinută şi se aşeza înaintea învăţăceilor lui. Când 
zvârlea după umăr şnururile, şi ducea cornul la gură, şi începea, cu capul 
înălţat, cu pieptul înflorit de brandemburguri scos înafară, se simţea că 
este cineva în fruntea batalioanelor, şi glasul goarnei lui trecea ca un fior 
şi prin inimile flăcăilor. 

Şi era bun şi blând ca un bunic. Se purta cu toţi soldaţii ca şi cu Ghiţă 
al lui. Şi totdeauna, sara, după ce-şi sorbea chilul lui de vin, îşi sugea 
mustăţile, îşi mângiia barba şi zicea : Eu sunt tata regimentului, mă... Voi 
sunteţi băieţii mei, şi-mi sunteţi dragi ca şi Ghiţă... lar ţapul îşi scutura 
barba şi-şi vâra capul negru pe subsuoara moşneagului, clipind şiret la 
gradele şi soldaţii adunaţi în jur. 

Dar zilele frumoase trecură. Se duseră muştrurile de pe câmpiile pline 
de căldura şi lumina primăverii, se duseră danţurile de sară în curtea 
regimentului, după sunarea apelului şi a rugăciunii, când muzica zicea 
sârbe şi bătute, şi lanţurile de flăcăi se frământau în joc : se duseră iernile 
viforoase cu teoriile obositoare şi cu poveştile spuse încet la lumina 
scăzută ; se duseră manevrele de toamnă, trecerile prin satele pline de 

57 

grădini cu poame, glumele la popasuri cu fetele, marşurile şi luptele 
pe dealuri şi văi, bucuriile când Moşul cânta aşa de dulce încetarea 


manevrei, se duseră toate, — şi veni vestea cea mare, cu războiul cel 
adevărat. 

Infanteriştii porniră cei dintăi, — şi Moşul cu Ghiţă al lui, în fruntea 
tuturor. 


Acuma trecuseră şi prin grindină de plumbi, şi prin sângele 
duşmanilor şi a fraţilor. Toamna venise, era frig şi umezeala pătrundea 
mădularele. Tunurile bubuiau fără întrerupere, şi din Plevna şi din 
lanţurile împresurării, ca nişte zăvozi care latră toată ziua cu mânie unii la 
alţii. 

După ploile de sânge ale asalturilor, regimentele rărite se odihneau, 
dar sufletele lor erau nemulţămite, vremea trecea şi turcii stăruiau cu 


străşnicie în vizunia lor. Asalturi vijelioase se zdrobiseră la parapete şi 
mulţi flăcăi mânioşi căzuseră fulgeraţi. Şi parcă toată tăcerea şi mânia 
căzuţilor trecuse în inimile celor rămaşi. Veseliile erau rare şi glumele se 
rosteau cu zâmbete de mâhnire. 

Moşul, mai ales, era foarte amărât. Porţioara lui de vin, chilul lui, aici 
era lucru foarte rar, hrană pentru ţap nu se găsea, — căci Ghiţă era 
deprins cu lucruri faine, şi Moşul înjura şi scuipa cu ciudă, de câte ori 
venea vremea chilului şi a cinei băiatului. Grozav ! războiul era o pacoste 
pentru moşneag şi nimeni nu ura mai straşnic decât el, mai din fundul 
sufletului, pe „haimanalele", pe „tartorii" lui Gazi-Osman ! 

Intr-o dimineaţă, după o noapte cu brumă, se trezi Moşul mai 
morocănos decât totdeauna. Ţapul toată noaptea îl încălzise cu blana-i 
aspră, la spate, şi la trezire bătrânul voi să-l miluiască cu ce 

58 

va, şi nu găsi „hapsalut nimic !" | se păru că Ghiţă a slăbit tare, 
behăitul lui de bună-dimineaţă îi sună în urechi stins şi plin de jale ; şi-şi 
mai aduse aminte că de-o săptămână încheiată n-a pus un strop de vin în 
gură, şi că are nevoie de şapte clondire de câte un chil, ca să aducă lucru- 
rile la adevărata lor cumpănă... Era slut de tot, şi Moşul îşi îndesă chipiul 
cu mânie până la sprâncene. 

Veni un cornist să raporteze că domnul sublocotenent Atanasiu a dat 
ordin să-şi curețe oamenii „amuniţia". Moşneagul se încruntă şi mugi : 

— Marş ! Haraus ! 

Acestea erau vorbe de pe vremea nemților : greu ! Moşul ajunsese la 
aman ! Veni căprarul : 

— Să trăiţi, Moşule, a dat ordin domnul sublocotenent... 

— Com ? Şi tu, idem, foră vorbă! 

— A dat ordin să curăţim amuniţia... 

— Îndrăzneşti ? Marşir, farfluctăr ! Haid ! scurt ! Paşol ! 

Rătrânul îşi trase chipiul şi mai tare pe ochi, se întoarse şi se uită lung 
la Ghiţă, fără să rostească nici o vorbă. Apoi îşi vârâ mânile în buzunările 
pantalonilor, ridică capul şi începu a cerceta zarea pe sub cozoroc. 

De deasupra nu ploua, dar ziua era mohorâtă, fără soare, şi cerul se 
căptuşise cu nouri alburii. Un vânt rece venea de la miazănoapte ; 
îngheţa degetele şi înroşa nasurile. Peste spinările de pământ se zăreau, 
cât cuprindea ochiul, desfăşurările grăbite ale sulurilor cenuşii de fum şi 
răsfirarea lor în goana vântului, apoi se auzeau mugind tunurile, unul 
după altul, mânios şi înăbuşit. 

58 

Moşul privea toate cu o nepăsare de ghiaţă ; părea că prea puţin îi 
pasă de frământarea din şanţuri, de mişcările coloanelor printre întărituri, 
de trecerile repezi ale ofiţerilor încolo şi încoace, de toată zarva 
depărtărilor. Se uita aşa ca şi cum le-ar fi dat toate dracului. Din când în 


când mormăia câte-o înjurătură cu „farfluctăr" şi cu „idem" şi scuipa cu 
greață într-o parte. 

Într-un târziu, îşi scoase pipa, şi-o umplu cu tutun şi privi cu mânie în 
jur. Un învățăcel ieşi ca din pământ cu un capăt de iască aprinsă, şi Moşul, 
după ce dădu foc tutunului, prinse a pufăi din greu, parcă îndeplinea o 
mare caznă. În jurul lui nimeni nu vorbea ; numai la o parte, într-un dos, 
câţiva se sfătuiau, căutând să afle cum ar putea îmblânzi pe bătrân. Dar 
nu puteau găsi, sărmanii, nici un mijloc, căci toată mângiierea Moşului se 
cuprindea într-o gustare bună pentru Ghiţă, — şi de când trăseseră în 
şanţurile Griviței, proviziile se împuţinau zi cu zi. 

Mânia şi tăcerea Moşului creşteau cu trecerea ceasurilor. Pe la 
amiază, însă, nu mai putu răbda. Sărută pe Ghiţă, îşi strânse centironul şi- 
şi cercetă revolverul, strigă la ţiganul Boroiu să-şi lase dracului toba şi să 
vie după el, — şi o porni încet-încet, printre dungile şanţurilor, printre 
taberile tăcute, peste care suflarea aspră a lui noemvrie presura parcă 
fioruri de ghiaţă. Ghiţă şi Boroiu mergeau alături în urma lui : ţiganul 
zgribulit, cu umerile ridicate, ţapul dând repede din cap, după pas. 

Tunurile în toate părţile nu mai conteneau. Băteau întruna aşa de 
regulat şi aşa de multă vreme, încât nu le mai băga nimeni în samă. 

111 

Moşul mergea la întâmplare, pe gânduri. Într-un răstimp se întoarse 
spre tap : 

— Ghiţă-băiete, ţi-e foame tare, mă ? 

Ţapul behăi încet şi Moşul gemu plin de năduf. Fără să mai spuie 
nimic, porni iar înainte. Griviţa rămase pe dreapta, în urmă ; celelalte 
întărituri turceşti se desfăşurau spre miazănoapte în încâlciturile 
dealurilor şi văilor. Moşul mergea spre asfinţit, pe o întindere goală, cătră 
taberile ruseşti. Un sat se zărea pe o costişă, dincolo de adâncătura unui 
pârău, şi în răceala zilei mohorâte părea mort, fără nici un suflet în el. 

Deodată, din văgăuna pârâului se arătară capete de călăreţi. Moşul 
avea ochi buni, şi-i cunoscu de departe : erau călăraşi de-ai noştri. În 
tăcerea văii stăteau nemişcaţi, parcă aşteptau ceva. Bătrânul se îndreptă 
grăbit spre ei. Un călăreț ieşi din grămadă şi începu a face semne ; Moşul 
le înţelese cum îi venea la îndămână, şi porni şi mai zorit spre pâlcul 
întunecos. 

Când ajunse, îi ieşi înainte un locotenent oacheş, cu barba neagră şi 
cu nasul turtit. Vorbea repede şi-i jucau ochii în cap ca la Necuratul. 

— Ce e, Moşule ? ce vânt te bate ? Cum ? ce-i ? 

— Nimic! răspunse morocănos bătrânul, oprindu-se şi salutând. Am 
pornit şi eu, poate oi da de ceva proviant, că-mi moare băietul de foame... 

— Aşa ? strigă repede ofiţerul; bine, Moşule, bine ! Stai colea! ai 
răbdare. Vine un convoi turcesc, înţelegi ? Scurt! în doi timpi şi trei 
mişcări dăm atacul, — şi, ori, ori !... 

— Farfluctăr! murmură bătrânul; tot se gândeşte Dumnezeu la noi ! 


Se întoarse spre ţap şi-i mângiie capul negru, pe când toboşarul 
Boroiu sta ţapăn, cu mânile la 

60 

vipuşca pantalonilor şi cu chipiul împins până la ceafă. 

Bătrânul zise iar, mai blând : 

— Tot e bine când eşti bătrân. Te mai cunosc tinerii, şi altfel merg 
lucrurile... 

— Da, Moşule, rosti iute locotenentul, te cunosc ! te cunosc ! 
desigur... 

Apoi îşi ridică calul în două picioare şi făcu câteva copce până la malul 
pârăului. Chiar atunci câteva împuşcături rare căzură una după alta 
parcă celor care trăgeau le era lene. Şi glasul locotenentului începu a 
striga cu aprindere, şi sfârşi prelung şi răsunător : 

— Marrrş !... 

Călăreţii dădură pinteni, un fâşiit aspru trecu, apoi prinse a dudui 
pământul. Se răsfirară, trecură pârăul şi suiră spre dâmbul care dosea un 
cot al şoselei ce ieşea din sat, pe după înălţimi. 

Moşneagul rămase singur cu Ghiţă şi cu Boroiu. Privi câtăva vreme 
lung în urma lor, apoi rosti : 

— Hai şi noi ! Haimanale şi tartori !... Am să-i rrrup cu dinţii!... 

Îşi trase revolverul şi porni foarte grăbit. 

Împuşcăturile se  îndesiseră ; o larmă de glasuri deşteptă 
singurătăţile, crescu, sfâşiată de strigăte, de ţipete şi de urale. Şi când 
ajunse Moşul pe dâmb, bătaia era în toi. Şiragul de cară se oprise în 
mijlocul drumului, şi ai noştri încolţeau din toate părţile pe călăreţii 
păgâni. Caii, repeziţi, se prăbuşeau unul spre altul, învălmăşeala creştea, 
pocnetele de carabină se răriră, conteniră ; şi lupta se răsfiră pe sub 
dâmb şi printre cară, şi oamenii cădeau, caii o porneau razna, cu coamele 
spulberate, pe când, între vârtej- urile acestea de mâ- 

60 

nie, boii, grămădiţi cu capetele în fundurile carălor încărcate, suflau 
spărioşi şi frământau pământul cu picioarele. 

Moşul nu stătu mult la îndoială. Porni foarte liniştit, spre căruţa cea 
din urmă, de unde încăierarea trecuse. Pe drum îşi întoarse capul, şi 
băgând de samă că ţiganul s-a oprit, cu mânile pe coarnele lui Ghiţă, 
răcni : 

— Marşir ! cioară afurisită !... întinde aripile, — că te zvâri în fundul 
fundului iadurilor ! 

Ţiganul porni încovoiat, împins de coarnele lui Ghiţă. 

Bătrânul se apropie de căruţă, pe când lupta se înfierbânta spre vale, 
pe drum şi pe de laturi, într-o bubuire mare de răcnete. Scoase sabia şi 
înţepă un sac. Câteva fire de orez ieşiră prin tăietură. 

— Grâu turcesc !... mormăi bătrânul. Bun şi ăsta !... 


Înşfacă un sac, făcu semn ţiganului să se apropie, şi i-l prăvăli din 
căruţă peste spate. Apoi răcni : 

— Porneşte-o, mă ! 

Când să puie mâna pe al doilea sac, un fes se înălţă de ceea parte şi 
un cap bărbos se arătă la lumină. 

— Ce-i, bre ? întrebă bătrânul. 

Turcul nu voi să răspundă, se repezi de după căruţă şi ridică sabia. 
Moşneagul nici nu se clinti, ridică dreapta cu revolverul şi fulgeră pe turc 
drept între ochi c-o descărcătură. Voi să tragă sacul, când alt duşman se 
avântă pe drumul celui dintăi. 

— Idem ! zise scurt Moşul şi-l trăsni şi pe acesta în numele Tatălui de 
la două palme de- 

114 

părtare. Turcul căzu peste cel dintii fără să geamă măcar. 

Moşneagul încarcă sacul în spate şi porni spre dâmb. De acolo cătă 
din ochi pe ţigan, şi-l văzu trecând pârăul, aşa de grăbit, parcă îl ajungeau 
din urmă tătarii. Ţapul, după o fugă iute, se întorcea să caute pe bătrân. 
Şi lupta împrejurul carălor, îndărăt, scădea. Turcii se risipeau alungaţi de 
călăraşi şi carabinele iar începură a bubui. Moşul se lăsă cu sacul la vale, 
pe când ţapu-i da târcoale, behăind tremurat. 

— Taci, craiule, zise bătrânul, c-am să-ţi fac o cină să se ducă 
vestea !... 

Când ajunse la băieţii lui. Moşului îi trecuse mânia. Şi liniştea se 
schimbă în veselie, când află că un cornist i-a adus un clondir de roşior, 
şterpelit cu mari năcazuri, cine ştie de unde, numai pentru dragostea 
bătrânului. 

Sara, la focurile aprinse într-un dos, la un colţ de şanţ, flăcăii îmbucau 
pe un cap orez fiert cu sare şi cu apă, iar bătrânul, după ce-şi hrănise 
băiatul c-o fiertură ca aceea, îl culcase lângă el, ş-acuma, pe de-o parte 
se încălzea de foc, pe de o parte de blana lui Ghiţă, şi fuma cu mulţămire 
tutun arăpesc, sorbind cu poftă din clondir. Nasul era ceva mai înfocat ca 
de obicei, şi pofta venise iar, drept ca în zilele când o ducea el bine, la 
cazarma regimentului, între băieţii lui. 

Şi în lumina focului, în mijlocul roatei de flăcăi, începu a povesti, ca în 
vremurile bune, istoria de pe vremea nemților, când era el pompier. 

— Ce, mă ?... ce căutau ştronţii la nunta unuia de-ai noştri ? Şi încă cu 
scandal şi cu batjocură. 

115 

Când am umflat parul de stejar de la un hârdău şi când am prins a da, 
mămulică ! mămulică ! parcă erau nişte muşte... 

Şi Moşul pufăia, povestea şi-şi dregea glasul cu vin. Apoi ceru cornul 
şi începu a cânta băieţilor lui cântece vechi, înăbuşind sunetul cu palma. 
Şi după cea din urmă sorbitură, cântecele prinseră a curge duios şi dulce. 


De când trecuse Moşul Dunărea, niciodată nu cântase aşa. lar flăcăii nu 
puteau dormi ; ascultau pe gânduri, cu ochii mari. 

Intr-un răstimp, bătrânul se opri şi mormăi, mângiind capul negru al 
lui Ghiţă : 

— Farfluctăr! de ce nu-mi dădeau pace să-mi iau sacii ?... 


ÎN SPITAL 


însera, şi mă duceau brancardierii în pas legănat spre ambulanţă. În 
cel din urmă iureş de la Griviţa, o zburătură mă ajunsese la genunchi. Îm- 
brâncasem, tăiat parcă de un ascuţiş înroşit, ameţisem, ş-acuma 
deschideam ochii fierbinţi, deşteptat de glasuri, deşteptat de legănarea 
patului de pânză. Piciorul drept nu-l simţeam de la stinghie ; o oboseală 
de friguri calde îmi aducea unde de înăduşeli. 

Mugetul tunurilor, în urmă, umplea amurgul ; când şi când, pârâiau 
puşti în depărtare. Eu stăteam pe spate ameţit, străbătut de fiori. Gâceam 
înaintea şi-n urma patului meu şiraguri de răniţi purtaţi spre marile corturi 
dindărăt. Din când în când răsăreau aproape de mine chipuri palide de 
ofiţeri, obrazuri năcăjite de soldaţi ; uneori pâlcuri mari treceau, se 
strecurau cufundându-se în umbra fumurie. 

Şi la ambulanţă licăreau felinare în toate părţile. Pe pături negre 
stăteau în capul oaselor flăcăi cu capetele îmbodolite, ori cu braţele 
înfăşurate în pânzături ; pe perini, ici-colo, zăceau capete galbene cu ochii 
arşi de friguri adânc cufundaţi în găvanuri; şi, cum intrai, deodată îmi 
trecu 

62 

parcă prin cap un țipăt grozav, sălbatic, scurt. Pe urmă, un glas liniştit 
rosti : 

— Gata. Repede bandajele ! 

Atunci abia, întorcând ochii, zării o îngrămădeală de sanitari cu 
şorţurile dinainte în jurul unui om cu faţa blajină, trasă în laturi de două 
favorite cărunte. Pe cel care ţipase nu-l văzui, dar un flăcău trecu pe 
lângă mine cu un lighian plin cu apă sângerată, în care plutea ceva negru, 
nedesluşit, o mână zgircită parcă. 

Simţii sudoare rece la rădăcina părului ; un val de sânge mi se sui la 
cap. Dar un alt țipăt, lung de data asta, urmat de gemete adânci, răgete 
de animal înjunghiat, mă trezi din ameţeală. Şi mi se arătară în lumină 
pataştele noi, venite odată cu mine ; şi doctorii umblau, cercetau, pipăiau, 
dezvăleau rănile. 

Urmară ţipete şi gemete în lumina tristă. Flăcăi voinici, frumoşi, 
căscau guri mari negre, cu ochii măriţi de suferinţă, tresăreau ca subt 
izbirea unor valuri în mânile celor care-i ţineau ; apoi rămâneau lungi, 
întinşi, cu feţele în sus, gâfâind, apăsaţi parcă de greutăţi mari. Şi curgea 
sângele ca apa, bucăţi de carne cădeau în vase, împrăştiind stropi roşii ; 


sanitari se strecurau repede, vorbeau grăbit, alţii desfăşurau suluri de 
pânze, ori întindeau scama. Apoi treceau mai departe. 

Un infanterist tânăr, cu mustăcioara de abia înfierându-i, prinse a se 
ruga ca un copil: 

— Domnule doftor, să nu mă tai... Vai de mine, numai m-a pătruns un 
glonte, n-am nimic... 

— Să vedem ! zise doctorul cu favoritele cărunte. 

63 

Pe când băiatul scâncea încă, ajutoarele îl desfăcură. Doctorul se 
spăla pe mâni de sângele celui dinainte. Se aplecă, se uită cu luare- 
aminte, apoi zise : 

— Ce spui dragă ? o sfărâmătură de obuz ţi-a rupt trei coaste. Trebuie 
să le scoatem... 

Infanteristul prinse iar a se tângui, apoi, când sanitarii îl ţintuiră, tăcu 
deodată, cu ochii căscaţi. Doctorul îşi clăti cuțitul, îşi suflecă mânicile, în- 
tinse întîi stânga, apoi cu dreapta prinse a lucra cu răpegiune. Acelaşi 
țipăt, aceleaşi gemete, la care răspundeau altele din colţuri, unde se gră- 
mădeau alte şiraguri de oameni. 

Mai încoace, un vânător bunduc, cu fălcile încleştate, privea încruntat 
la cei mânjiţi de sânge, umezi de aburul sângelui, care se apropiau să-i 
brăzdeze şi lui cărnurile. 

Doctorul întreabă : 

— Unde te doare ? 

El nu răspunse ; privea încruntat. 

— Unde te doare ? întrebă a doua oară doctorul. Nu vrei să spui ? — şi 
zâmbi uşor. 

ÎI împresurară, îl cercetară. Pe urmă auzii un icnit mânios. Doctorul 
tăia iute, vorbea repede, răstit, sanitarii se zvârcoleau în toate felurile şi 
în toate părţile, iar vânătorul bunduc tot tăcea cu îndărătnicie, — şi 
rămase singur, pe spate, cu ochii plini de foc întunecos îndreptaţi în sus, 
sub sprâncenele încruntate, cu buzele strânse, răsuflând şuierător pe 
nări. 

Şi gemetele răzbăteau din multe părţi, sângele fumega, curgea, 
mânjea mânile şi şorţurile, sticlea legănându-se, gros şi întunecos, în 
lighiane, doctorii înălţau, în lumina slabă, braţe negre până la cot, şi 
deodată mă văzui şi eu împresurat. 

119 

M-am zvârcolit, am icnit, am gemut, apoi am rămas întins pe spate, şi 
n-am mai ştiut nimic. 

Când m-am trezit, mă durea capul, parcă mi se clătinau în el creierii, 
şi simţeam cum frigurile mă muncesc. În cortul mare era tăcere, şi 
lămpile vegheau în felinare. Unii din răniţi se tânguiau încet, mulţi 
aţipiseră; ici-colo licăreau ochi în umbră. Un miros înţepător umplea 


încăperea. Şi eu simţeam cum fiorii de căldură şi de răceală îmi pregătesc 
aprige dureri ; în ameţeala mea, priveam fără să înţeleg bine toate. 

Câţiva sanitari intrară, trecură pe lângă paturi aplecându-se. Apoi 
deodată unul se opri şi ridică o pătură. Se înclină ; veniră şi ceilalţi. Şi-i vă- 
zui ca printr-o sită mişcându-se, descoperind patul şi ducând ca pe un 
lemn ţapăn pe cel care zăcuse acolo şi care se stinsese singuratic, neştiut 
de nimeni, în scrâşnirea aceea a dinţilor. 

Pe urmă m-am simţit năpădit de focul înăbuşitor pe care-l aşteptam ; 
ameţii, şi întunericul mă învălui. 

Zilele care au urmat au fost numai clipele scurte de limpezeală, ce-mi 
deschideau destul de rar vederea asupra lumii aceştia. Parcă am trecut 
pe sub ceruri mohorâte de ploaie şi zloată, dar bine nu-mi pot da samă ; 
parcă m-am strecurat prin preajma unor mari şiraguri de oşti tăcute, 
îngrămădite, în aşteptarea vuiturilor răsunătoare ale iernii, prin preajma 
unor sate pustii, sub privirile nepăsătoare ale unor ţărani morocănoşi, 
care nu erau din neamul nostru. Şi într-un târziu am intrat pentru odihnă 
mai lungă într-o sală mare şi curată, într-un spital, la Turnu-Măgurele. 

Era o linişte acolo, cum de mult nu-mi mai simţise sufletul. Mi se 
părea că ani trecuseră de la 

64 

viforurile care bântuiseră în batalioanele noastre acolo, în măcelurile 
de la Plevna. Şi-n cea dintii noapte liniştită, la lumina de vis care se 
împânzea asupra paturilor albe, am prins a mă gândi la năcazurile care de 
abia trecuseră, şi la viaţa de altădată, din vremurile de pace. 

Nici nu visasem eu cu un an înainte, când plecasem acasă în 
concediu, ce cumpănă ne ameninţa. Eram foarte mândru de galonul de 
sergent, şi uitasem vechile mustrări ale tatei că nu-mi isprăvisem batâr 
gimnaziul. Imi răsuceam puful de sub nas, mă strângeam în tunică, îmi 
plesneam pe-o sprânceană pălărioara de vânător şi făceam nişte plimbări 
ca acelea pe uliţile târgului nostru, pe sub geamurile în dosul cărora mă 
pândeau ochii multor fete. Pe urmă veniră baluri, unde eram un adevărat 
păun, petreceri de iarnă, în care jucam gajurile, inelul, preferansul de idei. 
Când lunecam pe sfoară inelul, strângeam degetele fetei de-alături ; când 
mă sfătuiam în sală cu vreo bucătăriţă, după gajuri, despre felurile de 
bucate, îi strecuram la ureche o mulţime de prostii ; şi la preferansul de 
idei făceam întrebări aşa de potrivite şi mă uitam în ochii unora din dudui 
cu atita înţeles, încât sânt sigur că am lăsat pe urma mea multe piepturi 
suspinând şi mulţi ochi lăcrimând. Mama era foarte mândră de mine, şi se 
gândea cu dispreţ la pârtiile sărăcăcioase din târgul nostru. Doar eram cel 
mai bun dănţuitor, cel mai bun cântăreţ, şi declamam la petreceri aşa de 
bine, încât văduvele izbucneau în suspine totdeauna. Mai ales Cânele 
soldatului storcea multe lacrimi. 

Acum cât de departe erau toate ! Tata, ştiam bine că a îmbătrânit de 
supărări şi griji, în urma 


65 

mea. Maica toată ziua căuta poate în cărţi, să vadă cum s-arată 
norocul pentru feciorul dus cine ştie unde, peste Dunăre, în război cu 
Turcul. Pe urmă, ostenită, parcă o vedeam grămădită în fundul divanului, 
cu ochii pierduţi în gânduri, departe. Veneau cucoane bătrâne, cunoştinţi, 
şi prindeau să vorbească despre veştile care sosesc de la Plevna. Şi era 
mâhnire şi jale, căci despre mine nu se ştia nimic ; şi mama ofta cu amar, 
închidea ochii, şi lacrimi încete îi curgeau pe obrajii zbârciţi. 

Toate aceste dureri însă mă lăsau liniştit; ştiam că o să mă întorc 
acasă şi o să le curm ; iar bucuriile şi prostiile trecuseră, şi nu-mi mai era 
dor de ele. În faţa morţii, viaţa altfel mi se arătase, pentru ca să mă 
gândesc că trebuie iar să o vântur ca pleava. 

La multe mă gândeam. Şi-n icoanele şi gândurile încâlcite, adormii. 

Când mă trezii, zâmbea cineva lângă mine, şi zâmbetul îmi umplu 
ochii şi sufletul de soare. Era o femeie, o cucoană din lumea cea bună, 
una din multele care porniseră, sub crucea roşie, să îngrijească pe bieţii 
schilozi care veneau de la vulcanul Plevnei. Avea o pieliţă albă, cu pufuşor 
ca la piersică, şi doi ochi albaştri cu sprâncene negre. Atita am văzut eu, 
ş-am simţit o înfiorare când şi-a pus mâna mică pe fruntea mea. 

O auzii vorbind : 

— Doctore, de ce-a suferit flăcăul acesta ? 

Mai întăi mă izbi vorba flăcău. Mă socotea un simplu soldat de rând, 
— şi parcă nu-mi venea la socoteală : pe vremuri doar învârtisem valsuri 
şi declamasem Cânele soldatului... 

65 

— A fost rănit... auzii răspunsul. Şi, întorcându-mi ochii, zării un doctor 
ţapăn, ras, cu şorţul alb dinainte, şi după dânsul un şir întreg de oameni 
drepţi cu pestelci albe. A fost rănit — zise doctorul, şi băgai de samă că 
are dinţi foarte lungi. | s-a extras glontele şi a rămas rană foarte 
periculoasă. Era aproape-aproape să i se taie piciorul... Acuma e ceva mai 
bine. Febra a scăzut. 

— De unde eşti ? întrebă cucoana, întorcându-se spre mine şi 
privindu-mă lung. 

— Din târg de la Cămărăşeşti, răspunsei eu încet. 

— Nu eşti de la ţară ? 

— Nu. 

Ochii aveau în ei parcă nişte firişoare aurii. Pe obraji abia acuma 
zăream o roşeaţă slabă, de abia pricepută. Sprâncenele se lăsau în jos, 
arcuindu-se pe deasupra ochilor şi subţiindu-se din ce în ce. 

Mă întrebă iar: 

— Te simţeşti mai bine acuma ? Nu răspunsei. 

Închisei ochii, şi icoana ei îmi rămase zugrăvită în lumină, albă, 
uşoară ca-ntr-un întuneric. Pe urmă băgai de samă că mâna ei nu-mi mai 


atingea fruntea, — şi, când deschisei pleoapele, nu mai văzui pe nimeni la 
căpătăi. 

Au venit pe urmă iar doctorii, singuri, m-au cercetat; eu mă gândeam 
la altele, nu mai băgăm sama la ei. 

Când sala se goli şi tăcerea se întinse iar, bolnavii prinseră să 
şoptească. Cei vechi întrebau pe cei noi, care veniseră odată cu mine, 
despre suferinţile şi năcazurile celor ce rămăseseră acolo ; voiau să ştie 
dacă Turcul s-a dat prins, dacă 

123 

a mai fost vreo bătălie, — multe. lar cei veniţi răspundeau cu glasuri 
potolite, cu ochii plini de suferinţă. 

Mă întrebară şi pe mine unii. Eu răspunsei întîi scurt, pe urmă nu mai 
răspunsei de loc. Auzii o şoaptă : Mă, ăsta-i cioclovină... dar nici nu în- 
torsei ochii. Mă gândeam, — şi tăcerea încetul cu încetul se întinse ; 
soarele de sfârşit de toamnă răzbătea prietinos prin geamuri, şi o reţea 
albă tremura mişcându-se pe duşamele. De-afară veneau glasuri slăbite, 
venea câte-un cântec depărtat, de cucoş ; şi înlăuntru, cu comanacele în 
cap, în cearşafurile albe, cei mai mulţi dintre bolnavi dormeau, unii pe-o 
coastă, alţii pe spate, cu gura deschisă, sforăind uşor. Mă simţeam foarte 
bine în liniştea aceea, şi mă gândeam cu stăruinţă la un singur lucru... 

A doua zi mă trezii dis-de-dimineaţă, cu o dorinţă mare. Toţi dormeau. 
Mie-mi umbla gândul, rătăcind, acasă, la tata, la mama, la fetele cărora le 
cântam, cu ochii umezi : „Frumoasă ca o roză ai fost în astă lume...", la 
legănatele valsuri nemţeşti, — apoi se întorceau, odată cu ochii, spre 
ornicul în colţuri, care ţăcănea răpegior, deasupra uşii, la intrare. 

Şi, când o văzui intrând pe cucoana cea cu ochii albaştri şi cu 
sprâncenele negre, îmi tresări inima într-un fior de fierbinţeală. Închisei 
pleoapele, şi aşteptai. Trecu vreme multă, — apoi o mână călduţă mi se 
aşeză pe frunte. 

Şi-o văzui tot aşa de liniştită ca şi în ajun, cu doctorul ras şi cu dinţii 
mari îndărătul ei şi cu şiragul celorlalţi în urmă. Ba mai erau cu ea alte 
două cucoane îmbrăcate în negru; eu însă pri 

66 

veam cu îndărătnicie la cea care mă întreba cu un glas aşa de dulce 
şi care avea mâna moale cum e catifeaua. 

— Tu eşti cel care n-ai putut să răspunzi ieri. Cum te simţeşti azi ? 

— Mai bine, răspunsei eu. Dar tot mă doare piciorul. 

La picior nu mă mai durea, dar ea mă privi cu milă, şi eu nici nu 
doream altceva. 

— Are să-ţi treacă, să n-ai grijă... 

lar eu închisei ochii. Şi ziua se scurse iar în linişte, cu reţelele 
tremurătoare de lumină, cu zvonul slăbit care pătrundea, ca într-un somn 
uşor, de-afară. Mă simţeam ca într-o baie călduţă, în aşteptarea mea; şi 


clipele ornicului cădeau una după alta în sala largă; gardienii treceau în 
vârfurile picioarelor ; glasuri încete curgeau neînţelese, ca nişte adieri. 

Şi în fiecare zi venea cucoana cu ochii albaştri, cu glasul încet şi cu 
mâna mică şi moale ; trecea lunecând parcă ; eu acuma o urmăream cu 
ochii, o petreceam până ce ieşea, şi-mi simţeam coşul pieptului cald şi 
sufletul plin de taină. 

Zi după zi trecea. Ca dintr-o lume depărtată veneau veştile din afară, 
de la război. Noi toţi acolo, în lumină şi-n căldură, ne odihneam oasele 
zdrobite şi sufletele pustiite de furtună. O primăvară nouă liniştea inimile. 
Numai cei cu mânile şi cu picioarele tăiate aşteptau întunecaţi, fără nici o 
nădejde, cu o durere întunecoasă în ochi. Tăceau toată vremea, şi oftau 
des, cu o jale nemărginită : rana astupată pe trup era deschisă pentru 
totdeauna în suflet. 

Sara, unii istoriseau întâmplări de prin ţinuturile lor. Vorbeau domol, 
cu amănunte multe, şi 

67 

la lumina scăzută ceilalţi ascultau, în capul oaselor, ori rezemaţi în 
coate. Până într-un târziu, glasul povestitorului umplea odaia largă de fiori 
şi de şoapte. Apoi glasul tăcea şi numai ceasul ţăcănea sus, în părete. 
Poveştile se înteţeau mai ales în nopţile de viforniţă când pe afară vântul 
bubuia şi trecea cu larmă de ape, şi şuiera ca un şarpe, strecurându-se pe 
coş. Eu mă gândeam, în zvonul acela al mâniei văzduhului, la fraţii rămaşi 
în câmpiile bulgăreşti, trecând prin vânturi de ghiaţă şi răzbătând prin 
volburile viforului. 

Ochii albaştri răsăreau în fiecare zi în liniştea odăii. Îi aşteptam, îi 
urmăream, şi rămâneam cu gândul aţintit la ei ; şi simţeam cu spaimă 
cum s-apropie clipa ieşirii din spital. Şi privirile mele aveau ceva aprig în 
ele, ceva dureros de bună-samă, — căci totdeauna cucoana se oprea mai 
mult la căpătiiul meu, mă privea lung, cu un zâmbet uşor, un zâmbet aşa 
de dulce, şi-mi vorbea încet, cu un glas care-mi părea un cântec. Mă 
întreba despre trecut, aducea vorba despre tata şi mama ; descoperise 
acum în mine cunoştinţi ceva mai deosebite, şi-i plăcea să-i vorbesc 
despre multe. 

Şi când îmi aduc aminte de noaptea din urmă pe care pe care am 
petrecut-o, la spital, mi se face şi acuma negru înaintea ochilor. N-am 
putut închide ochii cât e picul : în rana de abia astupată parcă prindea să 
mă înţepe un ac ; sufletul îmi era plin de o sfâşiere adâncă, şi nu ştiam ce 
vreau, ce doresc. Imi era dor de tata, de mama, de târguşorul nostru, cu 
toate astea aş fi vrut să rămân acolo unde eram, țintuit în patul meu, În 
lumina obişnuită a lămpilor, legănat în adormitoarele povestiri ale 
camarazilor, privind dimineaţa ceasul 

126 

şi aşteptând cu ochii, cu sufletul, o clipă, când se deschide uşa... 


Şi a venit cea din urmă clipă. S-a deschis uşa, şi a intrat femeia cu 
ochii albaştri. Eu stam îmbrăcat pe marginea patului, o priveam galben, 
cu buzele strânse, cu ochii mari, pe care-i simţeam că ard. Ea zâmbea, 
venea zâmbind spre mine. S-a oprit şi m-a întrebat: 

— Vra să zică pleci, domnule sergent Văleanu ? 

De abia am putut să murmur : 

— Sărut mâna... plec... Şi-am ridicat privirile spre dânsa. Ea se uita 
ţintă la mine, şi zâmbea. Mi-a urat încet drum bun ; voi apoi să plece, dar 
se opri şi începu a râde uşor: 

— Nu mi-ai spus, Vălene, niciodată dacă te aşteaptă vreo logodnică la 
voi în Cămărăşeşti. Dacă te-aşteaptă, să fie cu noroc... Dar nici pe noi să 
nu ne uiţi... 

Şi-şi plecă capul pe umăr, râzând şi privindu- mă lung. 

Răspunsei : 

— N-am nici o logodnică... 

Ea trecu înainte. Apoi de la uşă mi s-a părut că a strecurat o privire 
spre mine. Nu ştiu, mi s-a părut... De bună-samă că mi s-a părut... 

Am plecat chiar în urma ei, şi n-am mai văzut-o de atuncea... 


CONVOIUL 


Al doilea convoi de prizonieri de la Plevna — escortat de trei companii 
din regimentul al treisprezecelea de dorobanţi şi de două escadroane de 
călăraşi — porni la 2 dechemvrie spre Ţară. A doua zi îl şi prinse în drum 
un viscol, mânia lui Dumnezeu. 

Venea un vânt aspru, care frigea obrazurile ca un brici rău ascuţit. Cu 
el se năpăstuiră şi valurile de zăpadă măruntă. Câteodată se întuneca 
lumea în marile vârtejuri albăstrii, care suiau omătul de pe pământ înapoi 
spre nouri. Pe crestele dealurilor năvăleau talazuri uriaşe, se înălţau în 
răsfrângeri tremurătoare, ca o stropire de spumă, apoi se rostogoleau 
într-o cernere viforoasă în văi. Prin freamătul sălbatic al acestui uragan de 
zăpadă, răzbăteau cei trei mii cinci sute de ostaşi păgâni care suferiseră 
şi se topiseră în Plevna. Mergeau strânşi unul de altul, încovoiaţi, cu 
capetele-n piept, sub biciuirea trâmbelor de zăpadă. Tremurau umezi, 
pătrunşi de răceala ascuţită. Înaintea, în urma lor, căciularii şi călăraşii de 
abia se zăreau ca într-o negură deasă. Era o îngrămădire mare de glugi 
ţuguiate şi de pulpane spulberate în toa- 

8 


te părţile, în care scânteiau întunecos şirurile baionetelor şi oţelele 
carabinelor. 

Nu vorbea nimeni în toată mulţimea aceea de oameni. Pas cu pas, 
sforăind, caii deschideau pârtie largă înotând prin omăt ; pas cu pas, 
suflând greu, pedeştrii treceau prin neaua măcinată, sprijinindu-se, cu 
fălcile încleştate. Vântul umfla pulberea, o înălța ca pe nişte steaguri mari 
albe, o încovoia şi o cernea peste grămezi. 


Ostaşii lui Osman nu mai puteau. În haine subţiri, cu încălţămintea 
stricată, slăbiţi de lupte şi vegheri, acum de abia mergeau, se poticneau, 
îmbrânceau. Zăpada se strecura prin cizmele rupte la picioare, prin 
hainele sfâşiate pe trup ; ei înaintau cu umerele ridicate, cu braţele adânc 
vârâte în tunici subsuoară. Disperarea din urmă le mai dădea curaj, la 
aprindea ochii şi sub privirile duşmanului, îşi adunau puterile. 

Dar era foarte greu. Chiar flăcăii noştri, deprinşi cu năcazuri de 
acestea, înaintau anevoie. 

— Greu al dracului ! — gâfâia la ariergardă sergentul-major Michiu, 
scoţându-şi dreapta din mânici şi dându-şi jos, cu degetele, omătul din 
mustăţi ; — să fie al dracului ! aşa vreme n-am pomenit de când maica m- 
a făcut ! 

__.— Ce-i, Michiule ? strigă sublocotenentul Crăciun. Nici nu poţi înjura. 
iți umple viscolul gura de zăpadă, hai ? 

— Ptiu ! decât aşa, mai bine... să ia dracul ! — şi dădu drumul unei 
înjurături straşnice. 

— Te crede taica ! răspunse sublocotenentul întinzîndu-şi buzele cu 
mustăţile tunse scurt, într-un surâs pe care frigul îl făcea rânjet. M-aş 
prinde şi eu să fiu colo, la căldurică, cu un pahar de vin fiert şi cu un pui 
rumenit dinainte. 

69 

Michiu scoase un fel de oftat, un răget: 

— Eh-eh ! am şi uitat gustul puiului fript ! Ofiţerul şi sergentul-major 
mergeau cot la cot,prietini buni din amarele vremuri ale asalturilor, — 
unul soldat vechi înălţat din grad în grad, celălalt, sergent-major, 
rezervist, primar într-un sat din judeţul Vasluiului. învăliţi în gugiurile sure, 
bătuţi de palele dese ale viscolului, se plecau unul spre altul când 
vorbeau şi parcă-şi zvârleau cuvintele, prin crivățul iute. înaintea lor se 
tălăzuia turma prizonierilor goi, după care, plecat pe oblânc şi învălit în 
manta, înainta căpitanul călare, iar dinapoi veneau rândurile strânse ale 
flăcăilor. 

— Nu-i nimica ! zise Crăciun. Bine că s-au sfârşit toate. Mult până 
departe nu mai este ! Ai s-ajungi ş-acasă, ş-apoi după aceea are să fie 
bine ! 

— Să fie, domnule sublocotenent, că şi rău a fost, de parcă nu-mi vine 
a crede când mă uit şi mă văd întreg. Zice că să nu dea Dumnezeu omului 
cât poate răbda... 

Sublocotenentul nu răspunse. Amândoi se gândeau la acelaşi lucru : 
la vijeliile de foc prin care trecuseră. Regimentul lor primise botezul de 
sânge, intrat cel întăi în sângeroasele lupte de la Griviţa, la 27 august. La 
31, a doua zi după luarea Griviței, altă vijelie, cu batalioanele turceşti 
care năvăliseră să scoată pe-ai noştri din reduta cucerită. Dacă nu era al 
treisprezecelea, să intre şi să sfarme, tot ca la luarea Redanului, cu stratul 
pustei pe păgâni, dovedeau osmanlâii companiile noastre dărâmate de 


oboseala marii lupte din ajun. Pe urmă recunoaşterea de la 4 septemvrie, 
lucrările în şanţuri pe vreme rea, luptele de noapte cu 


70 
pâlcurile de turci care izbucneau când şi când, noaptea, pentru a 
surprinde pe-ai noştri, — În adevăr regimentul lor fusese mult încercat, — 


şi tăcerea aceasta plină de gânduri spunea mai mult decât un potop de 
cuvinte. 

Merseră aşa o bucată de vreme, când deodată, calul căpitanului sforăi 
şi dădu în lături. 

Michiu îşi înălţă capul: 

— Ce este ? 

— Halt! strigă căpitanul, au îngenunchiat trei prizonieri ! 

Sergentul-major şi Crăciun se apropiară; flăcăii din urmă mai făcură 
câţiva paşi şi se opriră. In zăpadă, înaintea calului, din grămada care se 
mişca încet-încet înainte, căzuseră trei prinşi. 

— Răcniţi la ei să se scoale ! strigă iar căpitanul, cu glas înăbuşit de 
gluga care-i învăluia faţa. 

— Sus, bre ! grăi tare Michiu, plecându-se spre căzuţi. — Sus ! nu mai 
avem mult până în sat ! 

Turcii stăteau grămădiţi în zăpadă, cu ochii plini de trudă şi somn. Nu 
înțelegeau nimic, li se lăsau pleoapele ca de plumb pe luminile ochilor. În 
straiele lor subţiri şi scurte tremurau vineţi de frig, cu bărbiile amorţite, cu 
buzele negre. Nu mai înțelegeau nimic. 

—- Drepţi, bre ! strigă iar Michiu şi duse mâna la sabie ; apoi se 
răzgândi şi şi-o trase înapoi. 

— Lasă-i săracii ! zise sublocotenentul. 

— Bine, dar ce facem cu ei ? 

— Desigur, frate, ce facem cu ei ? întrebă căpitanul de sus. Uite, 
rămânem în urmă... 

— Dă, grăi Crăciun, de luat nu putem să-i luăm. Ş-aşa merg oamenii 
greu... 

Unul din căzuţi îşi înălţă o clipă ochii stinşi şi făcu cu mâna, uşor, un 
semn de renuntare, 

70 

apoi se lăsă pe o coastă. Cei trei gradaţi şi soldaţii dindărătul lor se 
uitau fără nici o vorbă. Prizonierii se lăsară în omăt. Căpitanul îşi porni ca- 
lul. Crăciun comandă înăbuşit : 

— Înainte ! 

Trecură pe alături, — şi căzuţii rămaseră în pustiul alb ; rămaseră cu 
ochii închişi, primindu-şi sfârşitul tăcuţi. Şi multă vreme Michiu şi ofiţerul 
merseră alături fără să rostească nici un cuvânt. 

Târziu, sublocotenentul ridică capul şi zise arătând cu mâna : 


— Uite, mi se pare că ne apropiem de un sat... Sergentul-major îşi 
îndreptă şi el trupul. Prin viscolirea deasă, ceva umbrea la dreapta, ca la 
două sute de paşi. Vântul vâjâia ca o apă mare în răscoală. 

— Nu ! răspunse Michiu, trebuie să fie o luncă. 

Când se apropiară, văzură în adevăr un pâlc întins de mesteceni cu 
ramuri subţiri în care cânta înfiorător crivățul. Trunchiurile albe se zbuciu- 
mau în toate părţile, cu disperare, parcă voiau să se smulgă din rădăcini. 

Pe când priveau într-acolo, răsună iar glasul căpitanului : 

— Halt! 

— lar au căzut ! zise sublocotenentul. 

Era un singur prizonier, un uriaş palid la faţă, slăbit de suferinţi. 
Mormăia încet în limba lui, închidea şi deschidea ochii. 

— Sus ! bre ! zise Michiu. Ai să te încălzeşti în sat! 

Păgânul se lăsă în omăt. Căpitanul strigă : 

— Înainte ! 

71 

Flăcăii iar trecură pe alături. Viscolul venea din ce în ce mai vijelios, 
pe deasupra grămezilor de oameni parcă fâlfâiau paseri mari albe. Şi într- 
o clipă talazurile acoperiră pe oşteanul rămas singur în pustiul albăstriu. 

Prin drumul greu şi prin vifor, sergentul-major zise într-o vreme : 

— Şi de-ai noştri mulţi au murit din pricina lor... 

— Aşa-i soarta omului, bre, răspunse sublocotenentul. — Nici ei nu-s 
de vină... După ai noştri m-a durut rău inima, dar la urma urmei şi ăştia... 

— Aştia-s nişte păgâni ! mormăi Michiu. — Ei au spintecat cu 
iataganele mulţi dorobanţi. 

— Adevărat, răspunse Crăciun. Apoi adaogă : Ai văzut cât de repede i- 
a acoperit omătul ? 

— Pe cine, pe păgâni ? Am văzut... răspunse sergentul-major cu glas 
mai muiat. 

Un val mare de omăt se năpusti şi le umplu obrazurile. Scuipară, 
înjurară şi răzbiră înainte. Mergeau umăr la umăr, albi de nea, arşi de su- 
flarea crivăţului. Din când în când izbucnea glasul căpitanului, treceau pe 
alăturea de cel căzut, îl lăsau în urmă sub talazurile care se zbăteau dea- 
supra. 

Când ajunseră în sat, ninsoarea, mai potolită, curgea prin umbrele 
vinete ale înserării. Năvăliră toţi repede, începând din capul coloanei, pe 
rând, în curţile înzăpezite. Sătenii ieşeau din casele joase, cercau să se 
înţeleagă cu sergenţii şi cu ofiţerii. Dar nimeni nu se uita la dânşii. Se 
îngrămădiră pâlcuri-pâlcuri, pe unde putură şi unde apucară. Rupseră 
pânze întregi de garduri, le aşezară în calea vântului, ori în jurul caselor, 
spintecară 

71 

zăpada, aprinseră focuri în adăposturi. Era o frământare în care toți 
parcă uitau de oboseală. Prizonierii, tăcuţi, bătătoreau omătul, pregăteau 


perdeaua, parcă înțelegeau glasurile dorobanţilor ; un început de înfrățire 
le înmuia la unii privirile. Apoi zarva încet-încet se potoli ; numai pe ici pe 
colo răzbeau glasuri purtate de vânt. Flăcările focurilor mari fâlfâiau în 
toate părţile. 

Michiu, cu pâlcul lui de dorobanţi şi cu grămada de prizonieri, 
înjghebase un adăpost între casa unui gospodar şi între şopronul larg de 
aproape, care se deschidea cu faţa spre casă. Dăduse o raită prin casă, 
urmărit de bulgarul tăcut şi morocănos, şi ieşise numai decât foarte 
nemulţămit. 

— Mare ticăloşie, domnule, mare ticăloşie ! Bulgarul venea după el. 

— Ce te ţii, mă, după mine ? — răcni oşteanul tare, înturnându-se şi 
zvârlindu-i vorbele în nas. 

Săteanul se opri încremenit. Michiu îşi puse mânile în şolduri : 

— Te boldeşti la mine, ha ? Cine s-a bătut la Plevna, potaie ? Tu, ori 
ăştia ? Tu ai crăpat aici mâncare cât ţi-a încăput în piele, te-ai prăjit la foc, 
ş-acu te boldeşti ; ţi-au rupt gardul; ţi-au pus pe foc lemnele ! S-au pus şi 
ei, săracii, să se încălzească, — ei şi ? — Şi se dădu aproape de el, 
închinzând dintr-un ochi, tainic. — Adică poate ai ceva de zis dumneata ? 

Omul n-avea nimic de zis ; se dădu înapoi şi îşi mângâie o clipă pe 
gânduri mustăţile mari aduse a oală : se gândea ce-o fi însemnând 
potopul de cuvinte ale sergentului-major. 

— Spune, mă ! ai ceva de zis ? îi răcni oşteanul la ureche. Apoi duse 
mâna la straja săbiei : 

— Paşol ! 

72 

Săteanul se dădu repede înapoi şi intră în casă. Capul lui zbârlit, 
nemulţămit, apăru la ferestruică. 

— Măi-măi-măi ! mormăi Michiu aproapiindu-se de focul în jurul căruia 


prizonierii cinchiţi, grămădiţi strâns, făceau o roată mare ; — straşnic, 
domnule ! aista-i mare iritic ! 
— Domnule sergent-major, zise un căprar, — iritic ca iritic, dar ce 


zgârcenie ! mămulică ! 

— Hm ! oameni răi, băiete ! Da' ia să-l iei în maşină şi să te faci a-i 
da !... 

Un murmur uşor de râs tremură printre flăcăii răspândiţi ici-colo 
printre prinşi. Sergentul-major trecu la foc prin rândurile strânse, îşi 
scoase tabacherea şi-şi răsuci o ţigară. Apoi se întoarse spre soldaţi : 

— Voi puteţi să scoateţi câte ceva şi să mâncaţi. Eu până ce n-oi lua 
anafura de asta, nu pun nimic în gură... 

Prin copacii din jurul casei, prin căpriorii şurii sub care se zbătea 
arzind focul, fluiera cu învierşunare crivățul. Suflările lui mânioase 
zguduiau pânza de gard şi de trestii aşezate în cale-i, spulberau grămezi 
de omăt şi le zvârleau în cerneri de năsip în şură, asupra focului. 


Turcii suflau zgomotos şi-şi pârpâleau la flăcări mânile şi picioarele. 
Erau aşa de plini de frig şi de durere, încât nici mâncare nu le trebuia. 
Clănţăneau din dinţii rânjiţi, se întorceau pe o parte, se răsuceau pe alta, 
şi, în căldura umedă care le dezmorţea mădularele, ochii le scînteiau. În 
jur, viforniţa se învolbura cu valuri mânioase, şi acolo, la focul mare, un 
pic de mulţămire muia inimile împietrite de năcazuri. 

Din când în când, ici-colo, oameni răzleţi se sculau, ieşeau şi se 
întorceau cu grămezi de vreas- 

73 

curi şi lemne. Le aruncau pe foc, şi flăcările, 
izbucneau iar, albe şi vioaie. 

Deodată, din întunericul neguros, ieşi în lumină trupul voinic al 
sublocotenentului. 

— Ce mai ala-bala pe la voi, Michiule ? întrebă el, apropiindu-se. 

— Bine, domnule sublocotenent, răspunse sergentul-major. Mi se 
pârpâlesc dancii la foc. 

— Las' să se pârpâlească, bre, că mult frig au strâns !! 

Căciularii îşi scoaseră glugile ; stăteau cu obrazurile pălite în lumină. 
Frigul alungat, prindeau ici-colo să şoptească. Numai prinşii tăceau încă : 
în trupurile lor rebegite, răceala îşi sfredelise cuib adânc. 

Crăciun se lăsă jos, alături de prietinul de zile grele. 

— Zău, bre, zise el, de abia aştept s-ajung acasă ! 

— Om ajunge ş-acasă, răspunse Michiu. Acuma nu mai zic nimica, dar 
numai Dumnezeu ştie cum are să mi se încălzească inima, când oi călca 
pragul şi mi-oi vedea nevasta şi copiii !... 

Amândoi rămaseră gândindu-se, cu ochii în flăcările focului, ascultând 
glasul viforos al vântului. 

Soldaţii, prizonierii, începeau să roadă din provizii. Muşcau cu privirile 
aţintite, mestecau, muiaţi de căldura focului, şi nimeni nu zicea nimic. 
Târziu, după ce isprăviră, într-un răstimp de domolire a vijeliei, câţiva 
oftară prelung, din greu. 

Apoi, încet-încet, prinseră a grăi. Dorobanţii îşi spuneau nevoile de 
acasă şi glasurile lor deşteptau multe dureri vechi... prinşii şopteau pe 
nas, cu feţele chinuite, cu ochii plini de adâncă durere. lar Michiu şi 
sublocotenentul iar îsi aminteau 

73 

şi acuma vorbeau despre valurile trecute, despre băieţii de treabă 
care căzuseră în volburile de foc, despre zilele negre pe care le 
petrecuseră... Toţi cei căzuţi zăceau în târna străinătăţii, sub pânza albă 
de omăt. Cei de-acasă nu-i vor mai vedea ; vor rămânea pentru 
totdeauna pierduţi ! Şi o a-mărăciune de care nu-şi dădeau sama le 
umplea piepturile, o amărăciune în care mila de mult alungată se întorcea 
pătrunzându-i încet-încet. Tăcură apoi şi se uitară la turma de duşmani 
goi care se frigeau pe lângă foc şi vorbeau trişti, cu glasuri domoale. 


A 


năbuşite un răstimp, 


Gândul li se întoarse la cei îngropaţi în vifor, în urmă, căzuţi fără murmur, 
cu lacrimile îngheţate în ochi şi cu gurile închise izbucnirilor durerii. Şi 
simțeau ceva fără să şi-o spuie, o milă pentru om, pentru omul nenorocit 
oricare ar fi el. 

Şi cântecele vântului de iarnă sunau jalnic în noaptea dimprejur, roiri 
dese de fulgi albi, sticlind în lumină, năvăleau spre grămădirea mare de 
jar a focului. Acum oamenii, moleşiţi, se plecau unii peste alţii, cu ochii 
împăienjeniţi. Din zvonul domol al glasurilor pătrundea povestirea unui 
căciular, care spunea despre muierea lui lăsată acasă ‚tocmai când din zi 
în zi işi aştepta ceasul. 

După ce tăcu el, rămase de abia răsunând numai glasul moale al unui 
turc slăbuţ. Cei care mai vegheau, cu ochii deschişi, îl ascultau. lar prinsul 
se înduioşa, avea înmlădieri grele de cuvinte, în care se simţea suferinţa 
cea mare. 

După aceea tăcu şi el. Şi dormitau alături oştenii noştri primitivi şi 
crânceni în lupte, şi păgânii care măcelăriseră răniții cu iataganele. 

74 

lar Crăciun înălţă bidonul cu rachiu, trase un gât şi-l trecu lui Michiu. 
Gustară ceva, mai băură, apoi sergentul-major prinse a spune c-o lumină 
mare în ochi : 

— Să vezi, domnule sublocotenent, am un ţânc de-o şchioapă ; uite, 
numai atâta, — şi-l chiamă Mihăiţă... 

Crăciun dădea zâmbind trudit din cap, cu ochii pierduţi. Frântura de 
convoi stătea răsturnată în zvonul viscolului, în lumina şi-n căldura 
focului. Oamenii se lăsaseră unii peste alţii, cu ochii închişi, cu inimile 
împăcate. 


DIN ALTE VOLUME 


BOTOLAN 


Pe Botolan îl aveam soldat în ecadron. Eu eram tinerel făr' de mustață 
pe atunci, şi-mi purta el grijă pentru mâncare, pentru culcare, — şi era cu 
credinţă adevărată. Un om spătos, scund, cu nişte ochi verzi, plini de 
bunătate. 

Dintru-ntăi, mi se păruse cam sărac cu duhul ; dar pe urmă am văzut 
că numai sfiala era de vină pentru încurcăturile lui. Pentru dânsul, târgul 
şi armata fuseseră o minunăţie ca aceea, la început. Toată tinereţa şi-o 
petrecuse la ciobănie, în pâcla munţilor, cu buciumul, cu oile. Când s-a 
însurat, iaca şi oastea ; şi mai trece un an, doi, iaca şi războiul. Rău. Avea 
ş-un copil. Şi întruna se gândea la oile lui, la nevastă şi la fetiţă, — şi ofta. 


Câteodată îmi era şi milă de el, cu toate că de la o vreme, după furtunile 
ce bântuiseră, după Griviţa, după toate, mi se făcuse inima ca de piatră. 

— Ce ai, mă Botolan, de oftezi aşa ? 

— Ei, ce să am, domnule sublocotenent ? Mă gândesc şi eu că multe 
îndură omul pe lumea asta ! 

— Ţi-i dor de casă şi de oi, bre ? 

75 

— Da, domnule sublocotenent, — şi de nevastă... Ce să fac ? dacă 
aşa-i, ticălos, sufletul meu !... 

Şi ofta, privind într-o parte. 

In rătăcirile noastre de călăreţi uşori, după bătaia vântului şi după 
zgomotele depărtărilor, nu mai aveam sălaş şi hodină ca lumea. Şăile nu 
se mai luau de pe cai, oamenii se hodineau, mâncau, cu frâiele trecute 
prin mână şi cu carabinele gata, alături. Unde mai pui că eram cu ruşii 
amestecați, şi ofiţerii lor cei mari şi mândri se uitau la schimbaşii noştri de 
sus tare, din văzduh : nişte sălbatici care şi-au prins caii din ceairuri, au 
încălecat şi au venit la bătălie ! Dar când a fost cea dintâi ciocnire a 
noastră la podul Vidului, când am sfârticat cele dintăi batalioane duşmane 
spul-berându-le, — atunci, he-he, atunci din braţe! şi din frate ! nu ne mai 
scoteau, din dragoste şi băutură... 

In toate rătăcirile acestea necurmate şi în hărţuielile sângeroase, 
Bolotan avea grijă de mine ca de un frate mai mic. Într-o colibă pustie, în- 
tr-o casă părăsită, într-o cărămidărie, într-o hrubă în pământ, ori unde 
cădeam, el venea cu braţul lui de fân, ori de paie, îmi înjgheba patul, ca 
să pot dormi un ceas, două mai pe moale. În opririle acestea, apoi, după 
această dintăi grijă, nu rareori îl zăream sfătuindu-se cu tovarăşii şi 
scotând dintr-un fund de săculeţ, ori de prin halaturile şelei, câte-o bucată 
de slănină ori câte-o pasere cu gâtul răsucit... Mă ospăta şi mă privea 
lung cum mănânc, cu ochii lui verzi, plini de bunătate. Eram subţirel pe 
atunci, cu puf pe obraz şi-i era milă de mine. Pentru toată grija asta, cu 
sfială, abia îndrăznind, cerea şi el o plată: 

75 

— Trăiţi, domnule sublocotenent, aş vrea să trimet o scrisoare 
acasă... să ştie şi Mărioara mea, că încă n-am murit aici, prin străinătăţi, 
în ţara Turcului... Ea, săraca, zi şi noapte s-a fi gândind când mă întorc... 
Poate mă întorc azi, poate mă întorc mâni... Dacă vede că nici veste nu-i 
mai vine, socoate c-am şi murit... Vai de capul ei ! Ce crezi, domnule 
sublocotenent, ea-i femeie singură, cu grijă, cu năcazuri... Ce poate un 
cap de muiere ? Aşa, mă gândesc eu să-i trimet răspuns : să ştie că eu îs 
sănătos, ş-o duc bine, ş-am să vin cât de degrabă acasă, dac-a da 
Dumnezeu... 

Intr-un rând, după ce rămase mult pe gânduri, cu privirile duse, 
îndrăzni, cu glas încet: 


— Oare mult avem să mai stăm noi prin sălbătăciile acestea, domnule 
sublocotenent ? 

— Dă, bre Botolan, ce să-ţi spun ? Nici eu nu ştiu... Până când s-a 
sfârşi războiul. 

— Când om răzbi pe Turc, domnule sublocotenent ? ... 

— Da, Botolan, când l-om răzbi... 

— Hei, apoi atunci tot mai avem, domnule sublocotenent, că Turcu-i 
tare, ce crezi ? Zicea şi tătuca, şi bunicu, că un turc răpune şi doi şi trei 
de-ai noştri... Dar a da Dumnezeu şi tot noi om dovedi... 

— Ţie, nu ţi-i frică de dânşii ? 

— Ei, de ce să-mi fie frică ? Nu mi-i frică... Ziceau aşa, bătrânii ; da' 
acuma i-am cercat noi şi cu sabia, şi cu carabina, ş-am văzut că tot om e 
şi turcul... Cât despre asta n-am eu nevoie... Numai de s-ar sfârşi mai 
degrabă... Atâta amar am şi eu... 

76 

Şi cum privea în lungul câmpiei pustii cu iarbă arsă, spre Dunăre, 
deodată ochii i se umplură de o lumină de jale, răsfrântă parcă din cele 
din urmă luciri ale asfinţitului. 

— Mă gândesc eu, domnule sublocotenent, ce-a fi făcând acu 
Profiriţa... E mititică, mititică şi bălaie, şi de abia umblă în picioare... Şi 
nici nu putea zice decât mamă şi tată... Acuma, când m-oi întoarce, nici n- 
are să mă cunoască... Doar e vreme de când am pornit de-acasă... Poate 
stau în clipa asta amândouă pe prispă şi Mărioara se gândeşte la mine şi 
se uită în lungul drumului... 

Aşa, prin mult amar şi năcaz am trecut noi, până ce-a dat Dumnezeu 
şi au început hărţuielile din jurul Rahovei. 

Au bubuit tunurile o zi încheiată, au pocnit carabinele neîntrerupt, şi 
toată vremea, până ce căzu asupra câmpiei pânza fumurie a înserării, 
escadroanele noastre s-au zbuciumat prin vântul morţii, prin bombiănirile 
schijelor şi prin bâzâirile de albină ale gloanţelor. Flăcăii noştri, alungând 
pâlcuri de turci, se aplecau ameninţători pe oblâncuri şi dădeau zbor 
cailor în vijelie ; descălecările se făceau cu iuţeală nemaipomenită, prin 
rovine, prin tufişuri, carabinele pârâiau sec ca vreascuri, oamenii 
încălecau iar şi zvâcneau în larg cu răcnete prelungi, după contenirea 
cărora rămânea freamătul galopului mulţimii. 

Cu cernerea cenuşii înserării în largul pustiu al acelor locuri, 
detaşamentul nostru a rămas în avanposturi. 

O trudă grozavă îmi îngreuia tot trupul. Simţeam fiori de frig, care 
alergau pe sub piele prin braţele amorţite, sub mantaua grea. Mergeam 
în pasul calului, şi puţinii flăcăi ai detaşamentului 

76 

mă urmau tăcuţi, ca umbre, în întunecime. O casă pustie, la un colţ 
de muncel, se desluşea abia înainte-ne : acolo mergeam. În fund, 
întăriturile turcilor în Rahova se tăiau negre, puternic şi foarte desluşit pe 


slabul abur luminos al amurgului, în asfinţit. — După larma zilei, tăcerea 
care ne împresura părea a veşniciei. 

In pasul liniştit al cailor ajunserăm. Recunoscurăm casa şi 
împrejurimile prin desişurile mărunte de mlajă, până la pâlcul de sălcii 
care mărginea mlaştina dinspre Rahova turcilor. Postul vecin al nostru, în 
dreapta, putea fi zărit pe orizont dacă sentinela se lăsa pe vine. Soldaţii 
des-călecară în tăcere, dosiră caii şi le dădură grăunţe, îşi pregătiră 
armele, şoptiră abia auzit un timp, apoi tăcură, aşteptând. 

— Măi băieţi, să păzească doi spre zăvoi, unul să rămâie aici... Ceilalţi 
cercaţi a dormi cum veţi putea... Ce-a da Dumnezeu... La o nevoie, scurt 
în picioare ; nici în somn să nu vă descleştaţi degetele de pe armă. 

— Trăiţi, domnule sublocotenent, zise sergentul, aşez eu totul... Loc 
de dormit este sub şopron... La o nevoie, mai curând simţim... Aici, în 
casă, este un fel de pat, da-i de pământ, domnule sublocotenent, ca vai 
de lume... Nu ştiu de te-i putea hodini... 

— Punem un braţ de fân, şopti Mitru Botolan, şi eu mă culc colea, 
lângă părete, afară... 

— Bine, puneţi un braţ de fân, şoptii eu ; de abia îmi simt trupul, de 
ostenit ce sunt... Aşa... Să băgaţi de samă, măi băieţi, purtaţi-vă, măi, ca 
totdeauna... La o nevoie, ca fulgerul, şi să daţi cu toată nădejdea... 

77 

— Las' pe noi, domnule sublocotenent... şopti Mitru. 

Câmpiile, cetatea, pieriseră în întuneric, încremenite în tăcere ; prin 
răcoarea aspră a nopţii nici o fâlfâire de vânt nu adia. Numai un foc de 
puşcă se auzi departe, slab, singuratic, trist. Paşii oamenilor pe lângă 
păreţii casei, afară, conteniră, şoaptele amuţiră ; rămăsei singur, zdrobit 
de osteneală, între păreţii goi, reci şi afumati, pe patul de pământ, 
deasupra maldărului de fân. Un timp, fiorul, glasul tăcerii, îmi ţârâi în 
urechi ; apoi somnul de plumb mă copleşi. 

Intr-un târziu, poate după două, poate după trei ceasuri, deodată 
tresării şi mă deşteptai, pe jumătate ameţit; simţisem prin somn, în 
urechi, un bubuit afară, sub păreţi. Nemişcat, rămăsei sub manta, cu faţa 
la părete. Mă gândeam, cercând a mă desmetici. Ce să fie ? Vuietul s-a 
auzit de partea cealaltă, între uşă şi fereastră parcă... Era linişte moartă 
în juru-mi, nimic nu pătrundea de afară. Dar tot nemişcat stam, cu 
urechea aţintită. Poate s-a întors afară, sub părete, în somn, Botolan... El 
zicea că se culcă afară, aproape de mine. 

Dar deodată inima se izbi dureros în coşul pieptului. Încremenit, 
asudat rece, am stătut cu ochii zgâiţi în pata de lumină cenușie pe care o 
făcea lângă mine, drept deasupră-mi, la o palmă depărtare de ochi, 
singura fereastră din păretele de la spate. In pata aceea, ca într-o 
fulgerare, zărisem o mişcare de umbre. 


Toată fiinţa, înlăuntru, îmi tresărise, dar din locu-mi nu mă putusem 
clinti. Ca într-un fel de farmec simţeam cum încremenesc, şi aşteptam. 
Nici un zgomot nu se simţea, doar ceva ca-n vis, 

78 

În răstimpuri scurte, ca strecurarea vântului în cercevele, ori clătirea 
unei ramuri, dar aşa de slab, în pulsaţii fără legătură, care n-aveau nimic 
omenesc. Jocul umbrelor dintru-ntăi grabnic, acuma se domolise : părea o 
mână care se întinde şi se retrage, marginea rotundă a unui cap care sta 
în cadrul cercevelelor o clipă, un tremur nedesluşit, o pată neagră apoi, 
încordat, cu gura uscată, nu mă puteam cilinti din locu-mi. Un zgomot mai 
desluşit mă cutremură, umbrele se şterseră de pe părete, pata cenuşie 
rămase goală ca taina unui ochi orb. 

Eu tot aşteptam, cu trupu-ndurerat de încordare. Cineva tuşi afară, 
lângă părete — şi farmecul deodată se risipi. 

— Tu eşti, Mitrule ? strigai tare, şi mă întorsei spre fereastră. 

— Da, domnule sublocotenent, noi sântem... 

— Ce este ? nu dormi ?... 

— Nu, domnule sublocotenent... De-acu trebuie să deştept pe domnu 
sergent, văd că cei din marginea luncii nu mai mişcă... Mi se pare că le-au 
făcut felul aiştia... 

Îmbrăcat cum eram, zvâcnii în sus şi mă aşezai în capul oaselor la 
marginea patului de pământ. Afară, prin întuneric, porni mişcare domoală. 
Mă ridicai, făcui doi paşi şi deschisei uşa. 

— Ce-a fost, Mitrule ?... 

Botolan îmi răsări înainte prin întunecime. Înspre şopron se auzea 
glasul înăbuşit al sergentului. 

— Asta a fost, domnule sublocotenent, răspunse soldatul, — că au 
venit trei păgâni până aici... Mă mir cum au putut trece, cum s-au 
strecurat 

78 

până-ntr-acoace... Voiau să intre în bordei pesemne... 

— În bordei, la mine ? 

— Da, domnule sublocotenent ! 

— EI, şi ce-a fost ? Acesta era zgomotul pe care l-am auzit ?... A fost 
ceva în dreptul ferestrei... S-au dus ? 

— Nu, domnule sublocotenent, i-am prins eu şi i-am doborât... 

Un fior uşor mi se strecură prin piept. Botolan mă privea liniştit prin 
întuneric. Făcui doi paşi. În umbra ca păcura a păretelui, spre şopron, trei 
momâi negre zăceau întinse la pământ, alături. 

— l-am zărit cum veneau câte unul, şi i-am aşteptat aici, în umbră... 
Şi gata... ÎS başbuzuci, domnule sublocotenent... şopti Mitru. 

— Cum a fost, bre ? Cum s-a întâmplat ? Nici zgomot, nici strigăt, 
nimic... 


— Nu, domnule sublocotenent, ce să mai fac larmă ? Au venit pe 
rând. Am sărit celui dintăi în spate şi l-am sfârşit, şi pe ceilalţi i-am 
aşteptat lângă fereastră... Ei veneau, mă credeau de-ai lor prin întunericul 
streşinei, şi eu întindeam mânile şi-i apucam de gât, domnule 
sublocotenent... Şi pe urmă, gata ! Asta a fost... Doar voiau să intre în 
bordei să te omoare, domnule sublocotenent ! 

— Şi n-a strigat nici unul ? 

— De ce să strige ? N-a strigat nici unul! 

Prin noapte, cercam să zăresc mânile soldatului, care, îmi închipuiam, 
trebuiau să fie uriaşe. El tăcea. Sergentul şi doi oameni se strecurau uşor 
spre desişul de sălcii. 

— Şi cum i-ai doborât tu pe tustrei, bre ? 

-— Vite-aşa, domnule sublocotenent, i-am doborât... răspunse moale 
soldatul. 

143 

Aveam simţirea gheţoasă că am trecut printr-o mare primejdie ; 
câteva clipe rămăsei cu ochii aţintiţi în neştire spre trupurile 
necunoscuţilor care zăceau la doi paşi, cu feţele la pământ, muţi, fioroşi, 
fulgeraţi năprasnic. Şi un val de milă pentru mine, un val cald şi pentru 
soldatul care mă scăpase de la moarte, îmi umplu coşul pieptului. El 
tăcea, nemişcat, şi gânditor, la o parte. 

A doua zi, cu detaşamentul neştirbit, am intrat în rânduri. În grabă am 
făcut colonelului raportul, tot în grabă colonelul se opri în faţa lui Mitru şi-l 
privi cu luare-aminte, dădu poruncă pentru ordin de zi de vrednicie, — şi 
tunul izbucnind, comandele trecură ca sfârcuri de bice printre rânduri, 
câmpia se umplu de ramat mare şi pânza noastră de oaste, sclipind din 
săbii, amenințătoare şi întunecoasă, porni zguduind pământul ars al 
câmpiei. 

Prin fumegarea luptei, la cel întăi popas, Botolan se apropie de mine, 
şi mă tinti cu ochii lui verzi, rugători, fără să îndrăznească a rosti vreun 
cuvânt. Eu mă simţeam purtat spre el cu toată inima, cu dragoste : 

— Ce-i, Mitrule ? lar ţi-i dor de-acasă ? Vreo scrisoare, ceva, hai ? 

— Da, trăiţi, domnule sublocotenent, o scrisoare... De-acu dac-am 
scăpat şi de acest năcaz, pot să zic că mult până departe nu mai este... Şi 
ast' noapte am avut un val... Cu primejdie a fost acela, domnule 
sublocotenent, dar acuma a trecut... Ş-aşa, mă gândesc eu, domnule 
sublocotenent, să trimet iar răspuns Mărioarei, o leacă de răvaş : să ştie 
că eu îs sănătos, ş-o duc bine, ş-am să vin cât de degrabă acasă, dac-a da 
Dumnezeu ! 

140 

Mă privea zâmbind, cu lumina-i de jale de amurg în ochi. Şopti 
domol : 

— Oare ce-or fi făcând ele acu acasă ?... Fetiţa nu poate zice decât 
mamă şi tată... Când m-oi întoarce, nici n-are să mă cunoască... 


Cum mă privea, neclintit în şa, deodată avu o zguduire uşoară. 
Zâmbetu-i crescu într-o fulgerare, se prefăcu în râs, ochii se lărgiră, şi fără 
nici un cuvânt, se plecă pe oblânc şi-şi îngropă obrazul în coama calului. 
Atunci, tresărind cu un geamăt săgetător, băgai de samă că tâmpla-i era 
sângerată : un glonţ rătăcit venise, de unde ? un glonţ rătăcitor venise, îi 
sfredelise tâmpla, şi acuma, brusc, totul se sfârşise. Acuma încremenise 
cu obrazul în coama calului blând şi nemişcat, cu braţul stâng sub piept, 
cu dreptul în lungul trupului, spre pământ. 

Il priveam şi mă gândeam la cele două fiinţi care-l aşteptau în munţi, 
în fundul Moldovei, la Profiriţa lui mai ales, cu părul ca fulgul de păpădie, 
care de abia umblă în picioare şi nu poate zice decât mamă şi tată. Ca- 
ntr-o izbire, mă zgudui năvala lacrimilor. 

Acu, şi pe mormântul lui creşte iarbă... 

Aşa ne-a spus nenea Cerceluş istoria soldatului Botolan. 

Vremuri de bejenie (1907) 


UN OM PIERDUT 


Sublocotenentul Grigore Damian 
cătră ai săi — la 6 spre 7 septemvrie 1877. 

De şi sunt trudit peste măsură, nu pot să dorm în noaptea asta. Au 
tăcut tunurile Plevnei, au tăcut ş-ale împresurării ; o împuşcătură iute, 
care ne-a scos buluc afară, a contenit, nu ştiu unde a fost, — poate au 
mai căzut câţiva de ai noştri... Acuma dorobanţii mei din vizunii dorm 
somn de plumb ; numai cei din şanţuri, în mâzga pământului şi în răceala 
nopţii, ştiu că-şi vor fi blăstămând, săracii, zilele. Cât îs de tari şi cum 
rabdă în tăcere oamenii aceştia ; parcă mă străbate un fior de 
înduioşare ! 

Azi, înainte de amiază, când îi pregăteam pentru atacul de la Griviţa a 
doua, se rânduiau tăcuţi, îşi cercetau puştile şi-şi strângeau centuroanele. 
Erau cu ochii duşi, cu gândurile călătorite pe la vetrele lor. Dar n-auzeam 
un glas de tânguire, de păreri de rău, nimenea nu pomenea de cei de- 
acasă. Doi au îndrăznit să glumească chiar, doi mehedinţeni : eu îi ştiam 
oameni tăcuţi şi cumpăniţi. Amândoi din compania mea. Dumitru Sultan 
din Padina şi Dumitru Hapciu din Pluta. O glumă ciudată. 

Hapciu a zis cătră celălalt: 

80 

— Măi camarade, când om intra în şanţurile lor, au să te înalțe turcii 
sultan ! 

lar Sultan a răspuns strănutând : — Hapciu ! 

Cei din jur au prins a râde. 

La atac amândoi au căzut cei dintăi şi au pierit zbătându-se subt ochii 
mei. 


Acuma în noaptea asta, vreau să vă scriu ce s-a petrecut cu Neculai 
Călin, văru-meu : tot m-ati întrebat de el. Imi spuneţi că nici o veste n-a 
venit de la el nevestii lui, nici nimănui. Nici de acum înainte n-are să mai 
primească nimeni veste de la el; a murit azi. — Eu, mulţămesc lui 
Dumnezeu, am scăpat cu zile. Am trecut prin mare cumpănă şi am avut 
mare noroc. 

leri sară, vine Călin la mine. Nu-l văzusem de-o săptămână. Mi se 
părea aţâţat ca niciodată şi foarte serios. Eu îl ştiam omul petrecerilor şi 
al ticăloşiilor. Am stat şi m-am uitat la dânsul. S-a întâmplat să fim numai 
noi singuri în bordei. 

Mi-a întins mâna, m-a întrebat: 

— Ce mai faci, Grigoriţă ? 

— Bine, domnule locotenent, zic ; da' dumneavoastră cum o mai 
duceţi la comandament ? 

El m-a privit în tăcere, apoi s-a aşezat lângă mine pe un scăunaş. A 
zis cu glas scăzut : 

— Am să vorbesc ceva cu tine, Grigoriţă... Dintre toţi de aici, numai 
pe tine te am mai de aproape... Poate-or întreba cei de acasă cândva de 
mine ; să ştii şi tu ce să le spui. 

M-am uitat cu mirare la el. A prins a râde privindu-mă drept în ochi, 
un râs prefăcut, vedeam eu bine, apoi şi-a plecat ochii într-o parte şi cu 
dreapta a început a-şi răsuci neliniştit mustaţa. 

Incepu, tresărind parcă : 

— Tu ştii, dragă, că dacă n-aş fi avut o leacă de protecţie, aş fi 
prăpădit cu ruşine epoletele... Acu mă gândesc eu cu jale la toate prostiile 
pe care le-am făcut ! Ce te uiţi mirat la mine ? Ştii şi tu de toate, precum 
ştiu toţi : că am cheltuit averea nevestii, că am făcut datorii, că am jucat 
cărţi ş-am pierdut de vreo trei ori solda oamenilor... Parcă eu nu ştiu că le 
cunoşti toate ? De când am venit aici, alăturea cu camarazi vechi, cu foşti 
prietini, nu simţesc eu privirile tuturora? (Începu a râde în silă.) Acuma nu 
mai sunt dintre-ai lor ; vorbesc cu mine numai când sunt nevoiţi, în 
interes de serviciu ; mă ocolesc oricând pot ; ba unii povestesc despre 
ofiţeri osândiţi pentru fapte rele, povestesc într-un chip anumit, de mi se 
ridică tot sângele în obraz de mânie şi de ruşine ! Toţi, şi cel mai tânăr 
dintre dânşii şi cel sosit acuma din şcoală, ştiu că am fost dat în consiliul 
de reformă şi era cât pe ce să fiu alungat cu ruşine... Dar erau copii, era 
guri flămânde, era nevasta, sărmana, care alerga cu lacrimi, în- 
genunchind pe la cei mari... Nu m-au reformat ; am trecut în rezervă ; am 
îndurat sărăcia ; am scăpat de ruşine ; dar şi sărăcia duce la aceeaşi 
cumplită disperare... Şi toate le ştiu toţi aceştia care mă împresoară 
acuma : ştiu că am încercat de toate ca să mă pot ridica din sărăcie, ştiu 
că n-am fost în stare nimica să fac ! Am ajuns să-mi pierd nopţile prin 
casele de joc în Bucureşti ; copiii umblau pe la uşile rudeniilor şi nevasta, 
săraca, ducea casa, mă ţinea şi pe mine, din lucrul mânilor ei ! De asta 


acuma, de când am fost chemat sub steag, se uită cu dispreţ la mine toţi 
şi mă ocolesc ! Şi aici le dau dreptate... le dau dreptate !... 

82 

Glasul lui crescuse într-o mânie înăbuşită. Mă privea cu ochii umezi, 
plini de o pornire nebună. Nu-l mai cunoşteam. Inaintea mea nu mai 
stătea Călin al nostru, ticălosul blăstămat de toate rudele Măriei; nu mai 
era Călin împotriva căruia tuna unchiul Toma : La ocnă ! criminalistul ! A 
mâncat banii ! Şi-a nenorocit nevasta şi copiii ! — Era altul ! mă îngrozeau 
ochii lui. Tăceam, nu ştiam ce să spun. 

— Şi tu mă dispreţuieşti ! zise el, greu, privindu-mă ţintă ; nu-i aşa ? 
mă dispreţuieşti... 

Am început a îngâna: 

— Nu-i adevărat, domnule locotenent... dimpotrivă... 

— Nu te apăra ! urmă el c-un fel de mânie, nu te feri ! Tu eşti rudă cu 
Măria, eşti văr : toţi, şi tu, ş-ai tăi, aţi strigat totdeauna c-am nenorocit-o... 

— Domnule locotenent... 

— Aşa-i, am nenorocit-o. Vrei să spui că n-am nenorocit-o ?... 

Eu n-am răspuns. El avea un rânjet dureros. Un răstimp a tăcut, 
privind înainte-i, parcă vedea ceva. 

— Tu, Grigoriţă, nu ştii câte au fost între noi, urmă el cu glas 
înduioşat... Acuma îmi aduc aminte de toate şi mi se umple inima de 
jale ... Când îmi luam pensia, mă duceam întins să-mi încerc norocul la 
cărţi, . Şi ea mă ruga pe toţi dumnezeii să nu mă duc, suspina şi gemea, 
că puţinul acela e al copiilor, e haina lor, e pânea lor !... Cădea în 
genunchi, îmi împiedica picioarele cu braţele, — ţipa după mine ... eu mă 
duceam... O găseam plânsă ; se istovea, murea pe picioare... 

82 

— Ascultă, Grigoriţă, şopti el cu glas schimbat, eu din dragoste am 
luat-o pe Măria... Noi ne-am luat din dragoste... Ş-acuma în bătaia puştilor 
ş-a tunurilor, singur stând aici, fără un prietin, fără o vorbă bună, mi-am 
adus aminte de trecut... Ticăloasă viaţă am avut ! Ticăloasă viaţă... 

Şuierul glasului lui m-a făcut să tresar. Am ridicat fruntea, l-am privit; 
în ochii lui ardea ca o flacără de nebunie şi de disperare. 

A stat un timp aşa, pierdut, şi mie parcă mi se muiase inima de 
înduioşare. Afară suspina un vânt de toamnă, uşor, — abia îi auzeam 
modulaţiile chinuite... 

Într-o vreme Călin a oftat, deşteptat din gânduri şi s-a ridicat în 
picioare. A încercat să zâmbească : 

— Poate vei uita de ce ţi-am spus... dar poate să-ţi şi aduci aminte... 
Ştii că mâni mergem la atac ? 

Am tresărit. Numai din ochi i-am cerut lămuriri. 

— Da. Am cerut să merg şi eu cu coloana... O să merg într-un batalion 
cu tine... 

Începu a râde: 


— Mergem tovărăşie... Poate luăm Griviţa număru doi !... 

In mine a început să bată cu tărie inima ; a doua zi, vra să zică, 
trebuia să intru în fierberea morţii. Mi s-a pus un painjeniş sângeros pe 
ochi. În neştire am întins mâna, am răspuns în neştire glasului lui Călin, — 
m-am trezit apoi singur, tulburat şi înfierbântat; am uitat mărturisirea pe 
care o primisem ; mă gândeam că a doua zi poate o să rămân întins, în 
sânge, sub șanțurile păgânului. 

835 

Nu ştiu cum am izbutit să dorm ; m-am sculat trudit; am primit 
înfrigurat ordinele ; mi-am pregătit oamenii ; de zece ori le-am inspectat 
cartuşierele şi le-am rostit datoriile lor la atac în ziua aceea. Foarte des 
mă uitam la ceas, de multe ori fără să văd minutarele. Şi într-un târziu 
băgai de samă că tunurile bat cu tărie şi fără întrerupere. M-am mirat 
când mi-au spus soldaţii că artileria a început focul la răsăritul soarelui... 

Pe urmă nu-mi mai dau sama cum au trecut ceasurile cele două din 
urmă. Când ne-am mişcat spre parapetele Grivitei noastre, deodată 
cineva m-a apucat de mână. M-am întors, Călin m-a oprit, m-a cuprins în 
braţe şi m-a sărutat. Mi-a zis încet : 

— Grigoriţă, adă-ţi aminte de mine... 

Nu era înduioşat, mi se părea hotărât şi tare şi-i luceau ochii. Mie, în 
îmbrăţişarea aceea, mi-au dat lacrimile : m-am gândit la toţi ai mei. 

Şi dintrodată, după ce ne-am aşezat la rezervă, am auzit semnalul de 
atac, — şi dorobanţii Sucevii au zvâcnit din şanţurile din apropiere, s-au 
risipit, ş-au pornit ca o furtună spre reduta turcilor. Am simţit în ochi 
izbirea unui val de sânge. Pe urmă s-a limpezit ca o arie înainte-mi, şi de 
unde eram, am văzut lămurit zvârcolirea luptei... Dorobanţii au stropşit 
într-o clipă pe turcii din șanțul înaintat, apoi cu scările şi faşinile au dat 
năvală în tabie, ş-acolo au pornit luptă crâncenă cu baioneta. 

Am tresărit iar : al nouălea de dorobanţi ieşise şi el din şanţuri ca să 
sprijinească pe suceveni. Cineva a strigat lângă mine : Trebuia să iasă 


odată! — Tunuri porniră a trăsni aproape, cu repeziciune, împuşcăturile 
parcă se înmulţiră ; coloana a 

156 

doua se opri la jumătate de cale, batalionul întreg se culcă la 
pământ... 


Atuncea am înţeles că sucevenii au rămas fără sprijin ; am înţeles că 
se luptă cu străşnicie, că-i căsăpesc încă nizamii acolo, în redută... Am în- 
ceput a tremura ; n-am auzit, însă am simţit porunca de înaintare. M-am 
văzut luat înainte ca de o volbură, — şi deodată în jurul meu începură a 
cădea... În mine era o hotărâre : să năzuiesc la redută, să mă salvez 
înainte !... În juru-mi cădeau oşteni, bătuţi de plumbi şi schije. In vântul 
acela de spaimă, câteva glasuri se înălţară : La pământ ! că ne potopesc ! 
Şi lunecând în mizga de sânge, s-a poticnit şi batalionul nostru la 
pământ... Stam pe brânci şi priveam ca prin sită spre zvârcolirea de la 


redută... Şi deodată băgai de samă că cineva dintre ai noştri rămăsese în 
picioare. Am cunoscut numaidecât pe locotenentul Călin ; şi ca o zguduire 
m-a străbătut de la creier prin spinare... Mergea domol spre redută, 
singur ; luase de undeva o puşcă : o încărca mergând, apoi se oprea, 
ochea şi trăgea... L-am urmărit aşa o vreme. A mers ca la o sută de paşi, 
apoi l-am văzut slăbind din piciorul stâng, a îngenunchiat, s-a sprijinit în 
armă, — a zvâcnit deodată în picioare, şi după aceea a căzut ca fulgerat, 
pe spate. 

Acuma iar s-a făcut linişte şi vântul suspină ca şi-n noaptea cealaltă 
când eram singur ş-a intrat la mine, cu ochii arşi, Neculai Călin. S-a măr- 
turisit dispreţuindu-se cu disperare şi eu nu înţelegeam atuncea că el 
hotărâse să pregătească Măriei şi copiilor pensia unui oştean mort cu 
cinste pe câmpul de bătălie. 

Povestiri de sară (1910) 


157 


UN VITEAZ 


O povestire a locotenentului Eug. Ştefănescu din regimentul 9 
infanterie. 

Aveam de străbătut un drum de vreo patruzeci de kilometri pe un 
viscol de nu se vedea înainte-ne la zece paşi. Vântul ne ardea faţa cu 
biciuiri de foc. Caii de la sanie, nişte roibi deprinşi cu toate necazurile, 
înaintau greu, — dar sileau pe cât puteau, săracii. Pe părul lor 
promoroaca se prinsese ca o spumă îngheţată. 

Umblam printre dealurile ondulate din Nordul Moldovei, printre păduri 
cufundate sub domnia albă a iernii. Drumul ne părea din ce în ce mai greu 
şi aşteptam un popas, cu sălaş cald ş-un pahar de băutură fierbinte. 

Ajungem în sfârşit. Trimitem caii la hodină şi ovăs. Degeraţi, — intrăm 
într-un local de jandarmerie. 

Se ridică de la o masă, unde scria, un jandarm înalt, cu sprâncenile 
tufoase umbrindu-i ochii şi c-o mustață enormă roşie. Avu onoarea să ne 
salute, după obicei, şi ne împinse câte un scaun. Ne întrebă de unde 
venim, încotro mergem şi se 

84 

informă dacă n-am dori să bem un ceai. Era, cum se vede, un om cu 
întrebări geniale. 

Cum ieşi să se intereseze de această nobilă băutură, — observai într- 
un colţ, în umbră, aşezat pe-o lădiţă, un soldat care se silea să se salte 
din locul lui. Voia să ne salute, însă nu putea. Un picior îi era aproape 
zgârcit, şi drumul lung, pe vremea rea, îl vlăguise peste samă. 

Îi făcui semn să rămâie la locul lui. Mă privi cu doi ochi plini de vioaie 
strălucire. Obrazu-i bronzat, cu toată suferinţa şi truda, oglindea un suflet 
plin de energie. 


Mă apropiai de el ; îl privii cu prietinie. Intrarăm îndată în vorbă. 

— Ai fost rănit ? 

— Da, domnule locotenent. 

După un răstimp de ezitare, urmă : 

— Am fost până ieri într-un spital. Acuma sunt trimis la alt spital, de 
convalescenţi, în Botoşani. Aştept aici să treacă o sanie, să m-agăţ şi eu. 

— Şi unde ai fost rănit ? 

— Am fost rănit în cinci locuri, domnule locotenent. 

— Ai cinci răni ? 

— Cinci. 

— Cum aşa ? N 

Faţa deodată i se rumeni uşor şi ochii îi scânteiară. li dădui o ţigară. 
Şi-o aprinse şi începu să-mi povestească. 

— Apoi... eu am luptat la Oituz. Era prin luna lui noiemvrie şi era o 
vreme cum nu se poate mai potrivită, — cu cerul îmbrobodit de nouri şi 
fără vânt. O vreme liniştită de toamnă. 

Toată noaptea săpasem la tranşee. Când veni peste noi ziua albă, 
începurăm a ne învârti ca guz- 

85 

ganii prin găurile noastre pândind pe duşman. Care cum scotea capul, 
— pac ! îi trimeteam răvaş dulce pentru lumea cealaltă... 

Cătră prânzişor, începu a bate artileria lor. Bine, — las-o să bată. Noi 
ne vedem de treburile şi pregătirile noastre. 

Se sparge o căldare nu departe de mine, scurmă ţărâna, împrăştie 
fum şi m-ajunge o schijă la braţul stâng. Nu-i nimic, — pot merge ş-aşa 
înainte. Bine că-s picioarele sănătoase. 

Dar se sparge încă un obuz cu zgomot grozav şi iar îmi umple sufletul 
de fum şi de putoare. O ţandără îmi ratează vârful urechii. 

— Ce vârful, — observai eu : după cât văd ţi-a luat jumătate... 

— Ce să fac ? zic : de văzut, văd, — de mers pot merge... Hai înainte 
cu toţii ! 

Şi pe când artileria noastră începea a trage cu mare străşnicie, de 
râdea inima în noi, văzând ce se petrece la inamic, — punem baionetele 
şi ieşim ca fantasmele din gropile noastre... 

Facem un salt; ne oprim într-un întăi adăpost... Foc groaznic curgea 
asupra noastră... Hai mai departe ! — Ne ridicăm. Un glonte mă plesneşte 
în picior. Aud : påc ! în cizmă. — Pot merge ? Da. Atunci hai înainte. Pâc ! 
alt glonte în genunchiul stâng. O zgirietură... Inainte ! încă un salt. Şi 
răpăiala de puşti şi mitraliere, şi muget de tun, — şi din urmă veneau ai 
noştri cu baionetele, ca valurile... 

Încarc şi trag. Petrec un încărcător, două. Rana din genunchi începe 
să mă înţepe. N-are a face. In tranşeele nemţeşti observ mişcare 
înfrigurată şi pregătiri de retragere. 

160 


Atunci izbucneşte ura ! — de la noi — ca tunetul. Şi se prăvălesc 
şirurile noastre cu baionetele sclipind. — Inamicul fugea — parcă-l ducea 
un vânt rău cătră pustie... 

Vreau să mă răped şi eu, căci un fior aprig mă fulgera din creştet în 
tălpi. Piciorul mi-a înţepenit însă. O bombă se sparge iarăşi în dosul meu 
la zece paşi şi-mi smulge arma din mână, făcându-i bucăţi condacul... 

Ce fac eu fără armă ? încep să strig: măi băieţi, eu nu mă mai pot 
purta, daţi-mi o armă... să le trimit şi eu de aici veste despre sănătatea 
mea... 

Atuncea s-au apropiat de mine brancardierii şi m-au luat cu targa. 

Când mă duceau, am băgat de samă că eram plin de sânge, care 
curgea din toate rănile. 

Asta-i... Pe urmă m-au dus la spital... Şi mi-au dat domnii ofiţeri carte. 

Scociorându-se într-un buzunar, scoase o carte poştală, pe care mi-o 
întinse cu un zâmbet de mândrie şi vanitate copilărească. 

— Poftim, cetiţi aicea. 


Luai cartea ; cetii : „Viteazului nostru camarad, — amintire din 10 
noiemvrie 1916" — şi dedesubt erau iscăliţi un colonel, un maior şi alţi 
zece ofiţeri. 


Eu citeam. Rănitul dădea din cap, aprobând. 
— Săracii ! murmură el când citii numele ofiţerilor ; cine ştie câţi au 
căzut dintre ei ! 
Şi rămase cu ochii aţintiţi în gol, — cu gândul la camarazii lui şi la 
crunta vijelie de la Oituz. 
File însângerate (1917) 
161 


FANTANA 

Sublocotenentul A.  Stegărescu din regimentul 38 infanterie 
povesteşte următoarele : 

Era într-o zi din septemvrie 1916. Ocupam cu plotonul meu o tranşee 
săpată în vârful unui deal care domina ţinutul. La poale se înşira, risipit, 
satul Arabagi. Dincolo, altă înălţime c-o sprânceană de pădure la creastă. 
Acolo era inamicul. Intre noi şi el satul şi valea : o depărtare între opt sute 
şi o mie de metri. 

Era un început de toamnă dobrogeană, cu soare arzător. 

Imi aduc aminte că sufeream de o sete grozavă. Mâncarea şi băutura 
ni se aduceau noaptea. Ziua drumul aprovizionării era măturat de 
gloanţe. Acuma de foame nu ne plângeam noi : mâncam noaptea ca să 
ne ţie şi ziua. Dar apa, — se mistuia într-o clipă sorbită de atâtea guri arse 
şi ziua parcă simţeam în noi un jăratic nestins. 

Stăteam în adăposturi cu ochii ţintă spre o fântână din marginea 
satului. Acolo era cea mai mare bunătate a vieţii, apa, alinătoarea tuturor 


suferințelor noastre. Dar între ea şi noi pândeau gloanţele inamicului, 
pândea moartea. 

87 

În după amiaza aceea însă nu mai putui răbda. Cu toată primejdia, 
mă hotărâi să încerc pe soldaţii mei. Şi întrebai cu glas tare : 

— Ascultaţi, băieţi ! care din voi coboară la fântână ? 

Din ascunzătorile lor s-au ridicat în picioare, privindu-mă cu hotărâre, 
doi soldaţi : Andrei Nicolae şi Chiva Voicu. Erau oameni tari, îi cu- 
noşteam : puteam să-mi pun credinţa în ei. O clipă statui la îndoială. 

— Ne ducem noi, domnule sublocotenent... rosti Andrei. 

— Vă bizuiţi ? 

— Fireşte ; altfel nu ne-am duce, domnule sublocotenent. 

— Bine, plecaţi; dar fiţi cu băgare de seamă. Au luat câte o găleată de 
pânză, şi-au trecut armele pe după git şi s-au strecurat cu fereală din 
şanţuri. A 

Tiptil s-au lăsat la vale. Inamicul i-a lăsat să se apropie. li urmăream 
cu încordare de sus, şi inima-mi bătea. 

Au ajuns la fântână : scripetele a început a scârţâi deodată în tot 
satul. Şi din gospodăriile pustii, deodată au prins a ieşi ş-a alerga spre 
fântână porcii şi toate orătăniile însetoşate. Guiţau, găgăiau, măcăiau, 
cotcodăceau şi-şi cereau partea lor. Cei doi soldaţi turnară întâia găleată 
în jghiab, şi animalele şi păsările dădură năvală de-a valma. Cei doi 
soldaţi râdeau cu bunătate şi le turnară ş-a doua găleată de apă. Apoi 
traseră din fundul fântânii şi provizia noastră. 

Când tocmai mă miram în mine de liniştea desăvârşită a 
împrejurimilor, — începură împuşcături înteţite de la iamic spre fântână. 
Un purcel 

87 

începu a coviţa cu durere. Soldaţii se aruncară răpede în dosul 
ghizdelelor şi începură şi ei a trage spre dealul dimpotrivă. Atunci şi de pe 
dealul nostru începu o pârâială grozavă, care umplea de freamăt şi de 
sunete valea. La loviturile duşmanului în jurul fântânei se răscolea şi 
fierbea pulberea. Vieţuitoarele satului fugiseră care-ncotro putuseră. 

Deodată soldatul Andrei Nicolae se ridică de la locul lui cu linişte ; ia 
în cele două capete ale armei găleţile de pânză, ca-ntr-o cobiliţă, aşază pe 
umăr arma şi porneşte către noi. 

M-a apucat un fel de furie ş-o frică pentru viaţa lui. De sus am început 
să urlu cătră el : Zvârle găleţile ! adăposteşte-te ! au să te ucidă, 
nenorocitule ! — El părea că n-aude. In juru-i, printre picioare, pulberea 
răscolită arăta locul căderii gloanţelor inamice. El umbla lin, în pas ca- 
denţat şi suia nepăsător la deal. 

— Poftim apă rece ! zise el vesel intrând în tranşee. 

Soldatul cellalt, Chiva Voicu, se făcuse şi el nevăzut de la fântână. 
Intrase în sat. După o vreme, când era soarele spre asfinţit, îl văd şi pe el 


ieşind dintre case şi suind spre noi c-un stup de miere în braţe. Venea 
legănându-se ca un urs. Bătură şi spre el câteva împuşcături zadarnice. 
Râdea şi acesta : 
— Andrei a adus apă, zise el, punându-mi dinainte ştiubeiul ; eu, 
domnule sublocotenent, ţi-am adus dulceţi ! 
File însângerate (1917) 
164 


PAJURA 


Regimentul 57 infanterie lupta pe valea Jiului cătră mijlocul lui 
octomvrie, în poziţiile de la Dobriţa, Rasoviţa şi Ursăţei. Cu vrednicie şi cu 
durere pentru ţară se băteau flăcăii Olteniei. Era în acele neuitate zile 
când bavarezii au fost zdrobiţi, risipiţi şi fugăriţi pe toate văile şi măgurile 
munţilor. 

La 12 octomvrie, la amiază, batalionul domnului căpitan Bădescu 
ocupă înălţimea Tufaia, şi lupta începu îndată cu un inamic de trei ori mai 
numeros decât ai noştri. 

Noi ne tineam bine, — povesteşte sublocotenentul M. Vulpescu ; 
duşmanii atacau cu putere. Vedeam în juru-mi soldaţi îndârjiţi şi aţâţaţi 
cercându-şi necontenit baionetele. Tunul bubuia ca o darabană uriaşă, şi 
gloanţele piuiau ca nişte gângănii deasupra noastră. 

Aveam în plotonul meu soldaţi tari şi neînfricoşaţi. Mă puteam bizui 
pe ei. li cercetam cu ochii, îi îmbărbătam ; ei îmi răspundeau zâmbind, îşi 
dădeau capetele pe ceafă şi se grămădeau asupra armelor împroşcând 
moartea în liniile inamicului. Observ că unul, cel mai bun, Tudor Pe- 
cingină, lipsea. Intreb pe şeful lui de secţie : 

165 

— Unde-i Pecingină ? 

— Trăiţi, domnule sublocotenent, e dus în patrulă cu caporalul 
Mischie. 

— L-ai trimes tu ? 

— Domnule sublocotenent, s-a cerut el singur, m-a rugat chiar ; zicea 
că el vrea să-şi facă un gust, să ia pipa lui lanoş. 

— Bine. 

Am început a râde, urmărind toată linia de foc care scapără în nouraşi 
uşori, răpede risipiţi. 

— Domnule sublocotenent! domnule sublocotenent ! mă strigă 
deodată sergentul. Vine Pecingină ! 

In adevăr din încreţitura unui dâmb, de după nişte tufişuri, venea 
soldatul cu Mischie şi cu patrula. Râdea vesel cu toată gura, şi când mă 
văzu începu să se scarpine sub capelă, cum îi era obiceiul. 

— A adus bavarezi ! zise sergentul. 

In adevăr, cei opt oameni mânau în dosul crestei şaptesprezece nemti 
cam uluiţi şi speriaţi. 


— Ce-i, Pecingină ? îl întreb eu pe soldat. 

— Păi, domnule sublocotenent, eu m-am dus cu domnul caporal 
Mischie, după lanoş, să-i iau pipa ; da pe drum am dat de bavarezi. Ce să 
fac ? Pe dânşii, băieţi ! dă cu puşca, dă cu pumnul — mai omorâm, mai 
fugărim ; pe aceştia-i prindem şi vi-i aducem plocon, trăiţi domnule 
sublocotenent ! 

— Bine, Pecingină, cu tine nu se-ntovărăşeşte românul degeaba. Eşti 
om de ispravă. 

— Am noroc la vânat, domnule sublocotenent, îmi răspunde râzând 
soldatul. N-am dat peste lanoş, mi-a ieşit în cale Friţ. Parc-am ştiut. După 
ce i-am prins, am şi început a întreba : Bă! pe 

166 

care-l chiamă Friţ ? Şi mi-a răspuns unul. Uite-l : cel cu capul mare şi 
cu nasul roş ! Nici nu se putea să-l cheme altfel, domnule sublocotenent ! 

Soldaţii întorceau capul spre el zâmbind. Asta era specialitatea lui 
Pecingină de la începutul campaniei : vânătoarea. Nu era zi lăsată de la 
Dumnezeu să nu iasă el în potici şi ţiitori, cercetând, pândind şi 
adulmecând pe inamic. 

Umbla în primejdie ca peştele în apă şi paserea în văzduh. 

— Eu ştiu c-am să mor, domnule sublocotenent, zicea el cu nepăsare ; 
dar vreau să cad cu vrednicie ca un voinic. Bunicu meu a fost pandur al 
Vladimirescului. Pe iarbă verde, domnule sublocotenent, şi cu faţa la cer! 
Să-mi îngheţe ochii aţintiţi cătră Dumnezeu ! 

Căuta moartea. 

in ziua de 13 octomvrie, după ce am schimbat poziţia de la Tufaia, 
Pecingină nu răspunse la apel. Intreb pe caporalul Mischie : 

— Ce s-a făcut Pecingină ? Unde-i ? 

— La vânătoare, ca de obicei, domnule sublocotenent. A plecat la 
Laleşti cu patru camarazi. Zicea că are o datorie cătră lanoş. De-atunci nu 
s-a mai întors. 

— O fi căzut, mă băiete. 

— O fi căzut, domnule sublocotenent. De două luni îşi bate joc de 
moarte... A înfruntat-o în fiecare clipă. A străpuns atâţia duşmani cât nu le 
mai ştiu sama. Le-a pierdut şi el socoteala, i-a lovit unde i-a găsit : în 
post, în patrulă, în şanţurile lor, la un loc, rătăciţi... prăpăd a făcut, dom- 
nule sublocotenent. Acum i-o fi venit şi lui vremea şi rândul... 

89 

Caporalul Mischie vorbea astfel, însă nici el singur nu credea ce 
spune. Nu credeau nici ceilalţi camarazi. Nu credeam nici eu în moartea 
celui mai vrednic soldat al plutonului. 

Dar Pecingină nu veni nici peste noapte. 

In ziua de Sfânta Paraschiva, începurăm lupta de la Racoviţa. Şi pe 
când făceam o recunoaştere la aripa stângă a vrăjmaşului cu plutonul, — 
deodată, într-o vălcică, la poale de pădure, găsii pe Pecingină. 


Căzuse în adevăr. Sta cu spatele pe pat de iarbă şi muşchi, cu ochii 
sticloşi spre albastrul cerului, cu faţa solemnă şi severă. Sângele cursese 
râu din el, prin multe răni şi se aşternuse în juru-i ca o pânză de purpur. 

Dar nu era singur. Şase bavarezi zăceau în juru-i. Patru erau morţi, 
fulgeraţi, unul cu capul zdrobit, trei străpunşi de baionetă. Doi erau răniţi 
de moarte, stăteau încovrigaţi, gemeau şi nu se mai puteau târâ. 

Unul din aceştia îngăima româneşte. El ne-a spus trudindu-se, că ei 
şase au vrut să facă prizonier pe soldatul căzut. — Dar n-a vrut să se 
predea. A sărit ca o fiară. Cu o bucată de stâncă a zdrobit unuia capul. Cu 
baioneta şi cu patul puştii a doborât şi pe ceilalţi. 

— Aşa om n-am văzut niciodată, zicea rănitul cu trudnic glas. L-am 
lovit, a rămas în picioare. Îi curgea sânge din răni, — el urla şi se bătea cu 
noi. Am căzut cu toţii; a căzut şi el, dar cel din urmă. 

Soldaţii, în juru-mi, ascultau în tăcere. Multora le erau ochii umezi de 
lacrimi. 

Pecingină îşi dormea somnul din urmă pe iarbă verde, cu faţa la cer, 
aşa cum voise. M-am des- 

90 

coperit. L-am salutat fără nici un cuvânt. Apoi, fără să vreau, mi-am 
ridicat privirile în sus, acolo unde părea că se uită şi el. În fundul cerului 
curat, departe, se rotea lin o acvilă regală cu aripile întinse. Părea o cruce 
plutitoare pe undele înălțimilor... — Şi încet-încet, — se ridică sus, tot mai 
sus, — până ce se mistui deodată tainic şi fără de urmă. 

File însângerate (1917) 


MANDACHE SACAGIUL 


O interesantă povestire a d-lui sublocotenent de rezervă, Ţipoaia 
Vasile din regimentul 9 infanterie. 

Când am plecat de la regiment, aveam fireşte în batalionul nostru tot 
flăcăi unul şi unul : tari în năcaz şi semeţi în faţa morţii. O veche pre- 
judecată însă — de multe ori îndreptăţită — ne făcea să ne uităm cu 
oarecare îndoială la câţiva din camarazii noştri. — Unii erau negustori din 
acel vechi neam care se zice că are o ciudată respingere pentru câni ; alţii 
erau dintr-o nobilă viţă, înrudită chiar cu faraonii egipteni, mai cu samă 
prin coloarea pielei... Comandantul nostru căuta să întrebuinţeze pe cei 
din categoria aceasta mai mult la servicii în dosul frontului... „Fiecare cu 
ale lui..." zicea el zâmbind. 

Asta ar explica de ce pe Mandache Stan, camarad cam brunet, l-a 
însărcinat să care apă luptătorilor noştri. l-a încredinţat o saca mare de 
zinc pusă pe două roate şi i-a dat în primire o iapă blândă şi ascultătoare, 
care să poarte sacaua. Bălana lui Mandache, aşa-i ziceau toţi iepei. — 
lapa bălană, şi sacagiul în culoarea ceaunului. Amân- 

90 


doi se înțelegeau bine şi-şi făceau cu credinţă datoria. 

Am trecut Carpaţii. Camarazii, după ce-şi astâmpărau setea la 
popasuri, începeau cu felurite glume şi împunsături împotriva Sacagiului. 
Ba că apa-i neagră de-o bucată de vreme, ba că Bălana pare mai albă de 
când umblă în tovărăşia lui Mandache. Tiganul zâmbea şiret şi avea 
răspunsuri potrivite la toate. 

— Hei, ofta el; apa-i cum a lăsat-o Dumnezeu, — dar se tulbură şi se 
cătrăneşte când o bea unul ce nu ştie să mulţămească pentru o facere de 
bine ! 

— Dar cu Bălana cum merge, Mandache ? 

— Merge bine, măi frate-meu... Dac-a vrea Cel-de-Sus, are să intre cu 
sacaua în Pesta şi eu am să merg pe lângă dânsa ş-am să mă hlizesc la 
unguri. 

În sfârşit, veni şi ziua când batalionul nostru primi botezul sângelui. 

Mandache avea ordin să stea cu sacaua într-un anume loc, îndărăt. 
Dar lupta se înfierbânta în defileu ; s-auzeau pocnetele neîntrerupte ale 
armelor şi mugetul tunului. Ţiganul cugetă că în asemenea fierbinţeală e 
nevoie să-şi aline setea fraţii lui c-un strop de apă : şi porni foarte liniştit 
cu sacaua spre linia de luptă. 

— Haide, Bălano, zicea el, să ducem apă la fraţii noştri. 

Bălana, dând din cap, începu a păşi liniştită pe minunata şosea care 
suia ca o panglică curată pe sub coastă. 

— Apă curată şi rece de izvor... urmă Mandache Păcat că n-avem şi 
nişte chisele de dulceaţă. 

91 

Bălana întorcea capul şi-l privea, ca şi cum voia să-i spuie că-i pare şi 
ei rău de asemenea lipsă, dar n-are ce-i face. 

Cum mergeau aşa cei doi tovarăşi cu sacaua prin defileu, în drept cu 
Turnul-Spart, deodată începe a năbăi cu repeziciune o mitralieră. 

— Stăi ! zise Mandache. 

Bălana se opri. Sacagiul îşi aplecă carabina, întoarse piedica de 
siguranţă şi se dădu după saca. De acolo începu a cerceta împrejurimile. 
Era după un bun adăpost. Mitraliera nemţească clămpănea şi gloanţe 
izbeau zincul şi ricoşau zbârnâind. 

Bălana căzu. Se zbătu între hulube şi rămase nemişcată. Lui 
Mandache i se făcu negru înaintea ochilor. Crâşnind din măsele şi 
pomenind mulţi sfinţi din calendar, îşi scutură capul, îşi holbă din nou 
privirile — şi descoperi deodată mogâldeţe întunecate care se mişcau sus, 
pe ruine, la depărtare de trei sute de paşi. 

Atunci puse lin puşca la ochi. Trase un foc, două, trase tot 
încărcătorul. Peste surpăturile zidului, ca la o comedie, se dădu de-a 
tumba o mogâldeaţă, apoi încă una şi iarăşi una. Mitraliera amuţi. 
Mandache pândea de după saca. Linişte. — Atunci, cu mâna pe trăgaci, 
sacagiul ieşi din adăpost ; privi cu jale spre Bălana care încremenise pe-o 


coastă cu ochii ei blânzi, sticloşi şi îngheţaţi ; — şi, ca scăpat dintr-un arc, 
se repezi spre Turnul-Spart. 

Ajunse în scurt. Acolo găsi, între surpăturile de bolovani, trei 
„bavarezi" morţi şi mitraliera amorţită în poziţie, cu banda de cartuşe 
trase numai pe jumătate. 

Împinse cu piciorul pe inamici în râpă, luă în spate mitraliera şi coborâ 
la vale. Când ajunse în 

92 

şosea, — iată un automobil pufăind şi împrăştiind fum. Mandache se 
opreşte. Se uită. E un automobil de-al nostru. Atunci mergem mai departe 
| 


Da. Dar în automobil e domnul general, care dă poruncă de oprire. 

— Stai. Ce-i cu tine, băiete ? 

Mandache pune mitraliera jos şi salută scurt. 

— Trăiţi, domnule general, eu soldatul Mandache Stan, ducând apă cu 
sacaua la camarazi am fost bătut de focuri de mitraliră, care văzând m- 
am pus în poziţie de apărare, împuşcând pe inamic şi luându-i mitralira. 

Atunci domnul general întreabă de amănunte, se uită la poziţie. 
înţelege cum a fost împrejurarea şi bate pe umăr pe oştean. 

— Bravo, Mandache, eşti om vrednic. Mai întăi primeşte 100 de lei 
premiu. Al doilea, cincisprezece zile concediu... 

— Trăiţi, domnule general... atât poate răspunde Mandache şi rămâne 
încremenit în faţa domnului general ca o stană de piatră. 

După două zile l-am întâlnit pe Mandache la Cîineni fumând ţigări de 
lux, cu flori la capelă şi puţintel cam vesel. 

— Tot îs buni şi barbarezii la ceva... îmi zice el clipind din ochi.Şi pe 
obrazu-i de abanos se ivi zâmbetu-i şiret. 

— De ce, Mandache ? Pentru că te-ai făcut cu concediu şi ţigări ? 

— Aş! nu ! am mai fumat eu şi altă dată ţigări „dinte-club". Dar 
acuma s-a văzut că sântem şi noi buni să ne luptăm în linia întâia... 

Căci şi noi, domnule sublocotenent, ne iubim cu durere pământul 
nostru care ne hrăneşte !... 

92 

Mandache şi-a făcut concediul. Când s-a întors, a intrat în foc şi a 
luptat cu o deosebită vrednicie o bucată de vreme. Apoi, într-o luptă 
fierbinte, pe când întrebuința patul puştei împotriva barbarezilor lui, a 
căzut rănit ca un viteaz. 

De-atunci l-am pierdut din vedere. 

File însângerate (1917) 


PLANUL LUI DULHAN 


Era cătră mijlocul lui noiemvrie, — în zilele cele cumplite când 
năboiau duşmanii ca apele prin toate strâmtorile munţilor. Şi mă aflam cu 


regimentul 50 de infanterie pe lângă Dragoslave, într-un loc căruia îi zice 
Valea Cârstei. Acolo erau pripoarele arse de brume şi cruşite de sânge. Se 
băteau oamenii în pustietăţi, sub colții muntelui Pietrosul. Pe poteci pe 
care nu le călcaseră din veacuri bătrâne decât ciobanii cu căciuli de oaie, 
se arătase „limbă străină", cum ziceau năcăjiţii noştri soldaţi. Şi tunurile 
treziseră vechile singurătăţi ; le ţineau deştepte zi şi noapte, într-o 
bubuire înfricoşată, al cărei profund fior trecea din stâncă în mine, — când 
îmi plecam fruntea istovită de vegheri şi trude pe aspra cremene... 

Eram cu compania mea îngropat în coborâşul văii. Troieneau vânturile 
de toamnă peste noi frunzarele c-un foşnet de mâhnire. Şi pâclele de sară 
parcă intrau şi-n sufletele noastre : căci viaţa ce-o ducem, între cer şi 
râpă, între necunoscuturi, între ţiuiturile gloanţelor, sub zvâcnirea 
necontenită a tunului, era mai mult o nelinişte înfrigurată. 

Şi eu şi trupa, de săptămâni nu ne dezbrăcasem. Din trecutul cel 
fericit, moale şi îmbielşugat, ieşisem deodată violent şi pentru totdeauna. 
Căzu 

93 

sem parcă într-un infern al trudei fără somn. 

Duşmanii erau foarte aproape, între zimţii suri ai muntelui. Apăruseră 
într-o dimineaţă rece, într-o bruscă învălmăşire de granate şi focuri de 
armă, şi se tupilaseră în vecinătate. 

li vedeam : erau oameni blonzi, cu ochii trişti, nedumeriţi parcă de 
furtuna care-i smulsese de la căminuri şi-i îmbulzise în aceste pustii 
depărtări. Ca ascultând de impulsiuni mecanice, se mişcau spre noi, se 
zbăteau în descărcările armelor şi mitralierelor, şi se prăbuşeau îndărăt 
când chinuiţii noştri oameni ieşeau cu baionetele, — contraatacând cu 
mohorâtă mânie. 

După crude jertfe, se lipiră de stâncă istoviţi, aşteptând alte valuri, 
din urmă. Trudiţi, vegheam şi noi, observându-i, în zilele acelea de 
răpciune, scurte şi de coloarea brumei. Vegheam şi-n lungul nopţilor reci : 
patrulele se şupureau ca sălbătăciunile, necontenit, dincolo de şanţuri. 

Oamenii noştri simțeau cu disperare că în curând vom fi covârşiţi. Ş- 
atunci îndârjirea îi purta spre lovituri de îndrăzneală. Împingeau recunoaş- 
terile de noapte până în şanţurile nemților şi uneori lăsau să cadă în 
sfaturile lor granate, care clipeau aprig, izbucneau şi umpleau prăpăstiile 
de un fel de muget fioros. După asemenea isprăvi împuşcăturile pârâiau 
toată noaptea şi tunurile cele mari începeau lătrături fantastice de dihănii 
nevăzute şi enorme ascunse în cotloanele munţilor. 

Intre oamenii aceştia mâhniţi şi îndrăzneţi aveam acolo pe unul — 
Dulhan. Era un soldat prost, lat în umeri, cu ochii blajini, cu obrazul ars de 
soare. Vorbea încet, umbla moale, bălăbănindu-şi mânile mari, — nişte 
labe bătătorite şi negre, cu degetele noduroase. 

93 


Toată ziua sta ticnit fumându-şi capetele de ţigară, într-o cugetare 
adâncă. Sara, mâinile-i uriaşe începeau să se frământe în juru-i, ca nişte 
gângănii străine de el... Îl întrebai într-un rând : 

— Ce tot te foieşti ? ce cauţi întruna, Dulhan ? El îmi răspunse, cu 
ochii înainte, ţintă, spre „limbile străine" : 

— Mă uit la dânşii, domnule locotenent, şi le pregătesc o leacă de 
nuntă pe la noapte... 

Intre noi şi nemți se ridica o colibă mare de scânduri, — o odaie, cum 
îi spuneau oamenii din văi. Din ascunzişul ei deseori clămpănea spre noi 
cu răutate şi îndârjire o mitralieră. Patrulele de noapte încercaseră atacuri 
mute asupra odăii ; nu izbutiseră însă să facă vreo ispravă. Nopțile erau 
oarbe, locurile priporoase, căpcăni pândeau la fiecare pas : drumul spre 
odaie era un fel de cale a morţii. 

— Domnule locotenent, îmi zise Dulhan, tot stau eu şi mă chitesc cum 
am face cu căţeaua ceea a neamţului. Fel şi chip mă gândesc. Mitralira 
ceea îi aşezată pe cale neîntoarsă. Cum să fac s-o prindem ? 

— Dulhan, îi zic eu ; cu puţintel curaj toate se pot face. 

— Coraj este, domnule locotenent, îmi răspunse soldatul cu vocea-i 
groasă ; dar aicea se vede treaba că trebuie ş-o leacă de glagori. Au 
pornit împotriva ei, domnule locotenent, mulţi oameni de la noi : ş-au 
lăsat acolo capetele. Acu o săptămână s-a dus şi dus a fost domnu 
sergent Danţuş. Era om viteaz, domnule locotenent. Păcat de dânsul ! Eu, 
ce-aş putea face, la asta mă gândesc. Planuri n-am. Da' poate m-or 
lumina într-o noapte Dumnezeu şi Maica Domnului ! 

94 

Cu mânile-i bătătorite tot mângâia şi rânduia lângă el trei granate 
mari, lungăreţe. 

— Dulban, fii cuminite şi bagă de samă... îi zisei eu cu prietinie, 
părăsindu-l. 

El se ghemui în şanţ, cu fruntea încreţită şi cu ochii aţintiţi, cu 
obişnuita-i înfăţişare amărâtă. 

Noaptea se scurse cu tresăririle obişnuite, cu focuri de armă şi cu 
bătăi spărioase de tun. In zori, amorţit de frig şi nesomn, toomai mă 
pregăteam să fac obişnuita inspecţie pe linia santinelelor, când zării pe 
Dulhan lângă postul de comandă. 

— Ce-i Dulhan ? De undevii ? 

— Domnule locotenent, vorbi el amărât; am cercat, dar degeaba ! 
Dacă n-am eu carte, aşa ca un domn ofiţer, să mă uit pe hartă şi să fac un 
plan... laca, mi-am pierdut noaptea degeaba. Aşa mă chinuiesc de-o 
mulţime de vreme. Mergeţi pe linie, domnule locotenent ? 

— Da. 

— Merg şi eu cu dumneavoastră. 

— Bine, Dulhan, haidem. 


— Da, domnule locotenent. În astă dimineaţă, urmă el, a dăruit Cel- 
de-sus o pâclă aşa de deasă, că-şi dă neamţul cu degetele-n ochi. Aşa-i de 
deasă că poţi s-o tai cu baineta... Astănoapte, străluceau stelele ca 
luminările. De asta n-am putut face nimica. Acu mi se pare că s-ar putea 
face ceva, dar ştiu eu ce ? Dacă nici acu nu m-apropii de odaie, apoi mai 
bine mă făcea maica un mânz şi mă mânca un lup! 

Pe când el încă vorbea stăpânit, pornirăm cu luare-aminte în lungul 
liniei. Dulhan se ţinea la stânga mea, spre inamic, cu puşca sub braţ. Nu 
vedeam nimic. Străjile răsăreau deodată înainte-ne, ca din pământ. 

95 

— Uite, domnule locotenent, îmi şopti deodată Dulhan ; aici este un 
brăduţ rupt. Pe-aici am trecut noi, drept azi e săptămâna, cu domnu 
sergent Danţuş, la odaie. El râdea şi spunea câte-o drăcie. Câţi nemti şi 
unguri călcase el domnule locotenent, să am eu atâtea oi, aş fi om de 
samă, domnule locotenent, şi m-aş alege dipotat... Dar i-a fost scris să-l 
muşte şi pe el căţeaua. Nu s-a mai întors. Totdeauna viaţa noastră-i în 
mâna lui Dumnezeu. Nu-i aşa, domnule locotenent ? 

— Aşa-i, Dulhan. 

— De aceea şi eu, domnule locotenent, umblu prin războiul ista fără 
teamă. Cum mi-i scris. Sărac, amărât şi trudit, pot cădea oricând subt o 
tufă. Cine să-ntrebe de mine ? Unde-i Dulhan ? Nu mai este Dulhan. Trec 
ceilalţi şi el rămâne. Pot să pier oricând şi la mine-n sat, în Vrancea, poate 
n-ajunge nici numele. Dar dacă Dumnezeu vrea să-mi mai văd nevasta şi 
copiii şi să mă-ntorc la sărăcia mea, nu se prinde glonţul de mine, 
domnule locotenent, cum nu se prinde nuca de părete. Pân' ce-a zice 
Dumnezeu destul, trebuie să năcăjim şi să ne facem datoria ! 

Vorbind aşa încet, prin pâcla deasă a zorilor, soldatul coti, se depărta 
de mine şi se îndreptă cu linişte spre odaie. 

Deodată se opri şi păru a asculta, atent. Mai făcu vreo câţiva paşi, iar 
se opri ascultând ; apoi se întoarse cătră mine. 

— Domnule locotenent, îmi şopti el, întinzându-se spre mine, cu mâna 
pâlnie la gură ; sânt nemți la odaie. li aud cum desprind scânduri. Re- 
begesc, săracii, şi le trebuie foc. 

Îndată, în adevăr, se auziră desluşit pârâituri de scânduri rupte şi 
desprinse. Oameni, dindără- 

95 

tul meu, din şanţuri, se ridicaseră pe creste şi se apropiau. Zgomotele 
din pâclă parcă-i aţâţau şi-i îndemnau într-acolo. 

— Trăiţi, domnule locotenent, şopti repede Dulhan, dumneavoastră 
aţi ieşit fără armă. Luaţi-o pe a mea. 

Îmi întinse arma. Şi pe când eu stam încă la îndoială, el trecu repede 
spre zgomotele înteţite. 

— Ne trebuieşte un prizonier, Dulhan, strigai eu înăbuşit. El îmi făcu 
semn de linişte cu mâna, şi se întoarse atent spre odaia nevăzută. 


— Nu ştiu cu ce plan să-i iau... mormăi el şi se scarpină năcăjit la 
ceafă. Soldaţii trecuţi peste creste se ţineau în dosul lui. 

Deodată o suflare de vânt rece veni din văgăunile munţilor. Ca la o 
comandă, perdeaua de negură se dădu la o parte de peste coliba de scîn- 
duri. Soldaţii duşmani, dezarmaţi, rămaseră parcă în aer. Lepădară 
scândurile ; braţele le căzură. Priveau cum pâcla luneca, cum descopere 
pe Dulhan şi pe tovarăşii lui. 

Cu capetele aplecate înainte, cu ochii holbaţi, priveau spărioşi şi 
nehotărâţi. Dulhan, care era ca totdeauna chinuit de ideea unui plan, — 
tresărind, puse mâna la geantă şi trase pânea. 

— Măi lohan ! strigă el c-un fel de prietinie ; iaca o pâne, măi lohan ! 
Lucru rar în ţara voastră. Na pâne, măi! 

Şi hotărât, trecu spre nemți cu pânea întinsă. Străinii şovăiau încă. 
Dar la vederea oşteanului singur şi dezarmat, se hotărâră pripit. Se 
repeziră ferindu-şi unul altuia braţele. Din cei zece care erau la colibă, doi 
ajunseră întăi la Dulhan şi-i răpiră pânea din mână, parc-ar fi încleştat-o 
cu ghiarele. Când se întoarseră aceştia, ceilalţi îi pri- 

96 

miră între piepturi, şi mâni multe începură a se zbate, aproape cu 
duşmănie, în jurul pânii lui Dulhan. 

In sfârşit, din pânea îmbucătăţită începură a muşca hulpav cu toţii, 
întorcând peste umăr zâmbete largi şi prietineşti cătră Dulhan. Unii se 
scotoceau prin buzunări şi scoteau ţigări, — făcând şi ei la rândul lor 
semne spre noi: 

— Cigaretten ! Cigaretten ! 

Dulhan, deodată, sprinten, păşi spre ţigări. Le primi, râzând, apoi 
prinse a frământa cu limba, răsunător, o vorbă străină : 

— Faer ! Faer ! Şi adăogi româneşte : Scoateţi, bre, careva o drăcie 
cu benzin... 

Şi făcea semne, ca şi cum ar fi scăpărat. 

In acelaşi timp, aplecându-se fulgerător printr-o spărtură a colibei, 
apucă ceva şi trase cu hotărâre. Avea mişcări rupte, grabnice şi sigure. 
Scoase mitraliera şi o împinse cătră ceilalţi oameni, care se apropiau 
şovăitori. 

Dar nemţii isprăviseră de înghiţit bucăţile de pâne. Cei care scoaseră 
„drăciile cu benzin" le cufundară repede înapoi în buzunare, şi, îndem- 
nându-se cu strigăte scurte şi guturale, se năpustiră la Dulhan. 

Mitraliera făcuse picioare. lar Dulhan rămăsese singur, învălmăşit. Eu, 
de la locul meu, puşca n-o puteam întrebuința. Îmi socoteam soldatul 
pierdut. li strigai aproape fără voie : 

— Nu te lăsa, Dulhan ! 

— Da nu mă las eu, domnule locotenent, îmi răspunse el foarte 
natural, îndesându-şi c-o mişcare bruscă pe ceafă căciula de oaie. Şi 
dintrodată, tresărind năprasnic din liniştea lui, se scutură 


97 

de cei care-l atinseră şi începu a-i lovi cu pumnii lui uriaşi. 

Fiecare lovitură dărâma. Era o privelişte comică, în circul de negură. 
Unii, loviți după cap, îngenuncheau. Alţii, năvălind din nou, se prăvăleau 
în dreapta şi-n stânga lui, loviți când cu umărul stâng, când cu cotul 
drept. Şi mânile-i negre aveau mişcări fantastice, — parcă erau nişte 
ghioage cu rădăcinile răşchirate. Năvălitorii rămaseră zvârliţi îndărăt ca 
nişte lucruri netrebnice. Scuturându-se şi mârâind ca un zăvod, Dulhan se 
trase pe potecă, spre mine. 

Cei căzuţi în tină se ridicau într-o rână şi priveau după el cu spaimă şi 
cu mirare. Cu larmă, alţii se năpustiră spre şanţurile lor, intrară în ceaţă ; 
şi îndată izbucniră împuşcături. Gloanţe ţiuiră în juru-ne, pe când Dulhan 
mă împingea rânjind la adăpost, printre cei care târâiau gâfâind 
mitraliera. 

Pregătindu-şi o ţigară din cele dăruite, soldatul îmi zise cu oarecare 
mândrie, făcând cu ochiul spre „limbile străine": 

— Ei cred c-aşa merge : tot cu puşca şi cu şurubării. Acu văd că trânta 
dreaptă-i mai bună, că-i pe dreptate ! 

Deodată păru a înţelege că toată afacerea asta a fost un plan de 
război, şi se aşeză întunecat şi serios la locul lui. 

— Mi-a venit aşa dintrodată, domnule locotenent, grăi el zâmbitor. 
Aşa a vrut Dumnezeu să le iau catolnicilor căţeaua ! 

Cu ochii pe mânile-i bătătorite, tăcu neputând să mai deie nici o 
lămurire. 

Frunze-n furtună (1920) 


ORDONANŢA 


în valea Uzului, într-un rând, în zori-de-ziuă, mă pregăteam de atac cu 
compania. 

Eram pe-o vreme posomorâtă de toamnă, în zilele acelea când ne 
istoveam pe graniţă stând bulziş pretutindeni în bătaia puhoiului. 

Ne aveam săpate adăposturile pe-o costişă ponorâtă, lângă o poiană. 
În vale scânteia un fir argintiu de apă şi dincolo stătea Ungurul în vizunii. 
Toată ziua bătea din două mitraliere, de-mi era lehamite. Parcă ieşeau la 
sfadă două muieri rele. Din când în când s-amesteca ş-un tun de dincolo 
de dealul lor, c-o bubuire adâncă şi surdă. Cum îl auzeau, mitralierele 
porneau mai hărţăgoase. Răspundea una subţirel şi iute de la noi. Şi 
câteodată porneau şi puştile de pretutindeni ca o pârâire neîntreruptă de 
vreascuri, şi răspundeau strigătele sălbatice ale oamenilor, cu prelungi 
ecouri în văi. 

Zile după nopţi şi nopţi după zile petreceam aşa. Fagii îşi troieniseră 
frunza şi prin cetina neagră trecea vântul de toamnă ca o susurare de ape 
fără hodină. Prin poiana pustie, câteodată, când lucea slab luna şi era 


linişte, treceau cerbi, alinaţi o clipă de spaima care cuprinsese împărăţia 
lor. Păreau siluete fantastice, mărite de ceața 

183 

uşoară... De obicei, nopţile erau negre şi ungurii veneau la atac prin 
întuneric... Era o larmă, o nebunie de focuri de armă şi de explozii de 
granate, — o încordare aprigă în necunoscut, în beznă... Oamenii singuri 
atuncea, totdeauna trezi şi obişnuiţi cu noaptea, ieşeau la baionetă şi 
zvârleau îndărăt umbrele acelea de groază. 

Aşa de zece zile petreceam încordat şi frământat. Rareori puteam 
aţipi la postul meu, în capul oaselor, rezemându-mi fruntea pe braţul 
stâng, cu dreapta pe carabină. 

Şi într-un rând, în zori, mă pregăteam să ies iar, cu oamenii mei, spre 
stânga ungurilor. În vale, asupra pârăului, se ridicase peste noapte o 
punte lăptoasă. 

Cu harta pe genunchi, sfătuiam încet cu sublocotenentul meu. 
Sergenţii în picioare, în jur, ascultau. Era un fel de solemnitate tainică şi 
cenuşie. 

Tocmai isprăvisem, când ordonanța mea, domnu lordache, îşi făcu loc 
cu umărul şi-mi înfăţişă ceaiul. Eu cuprinsei teica, — şi el nu lipsi să-mi 
atragă luarea-aminte obişnuită cu glasu-i protector : 

— E fierbinte, domnule locotenent ! 

Apoi, nalt, slab şi mustăcios cum era, se uită de sus la mine, atent, şi 
dădu din cap c-un fel de grijă. Îl întrebai : 

— Ce te uiţi aşa lung la mine, domnule lordache ? 

— Mă uit, domnule locotenent, îmi răspunse el părinteşte ; căci nu te- 
ai ras tocmai de la Vinerea Mare : de zece zile! 

— Ei, ce să-i faci, domnule lordache ? Aşa vine împrejurarea. N-avem 
vreme ! 

98 

Sergenţi se uitară unul la altul zâmbind. Mai auziseră şi ei asemenea 
dezbateri între mine şi-ntre „moşneagul" meu : căci lordache Păun era 
leat vechi din rezervă. 

— Ştiu eu, domnule locotenent, vorbi lordache serios ; dar omului 
bărbierit îi şade mai frumos. Pare mai tânăr. 

— Peseme ai înţeles, domnule lordache, că mergem la bal. 

— Am înţeles, domnule locotenent. Am eu aşa idee că trebuie să fii cu 
grijă, hrănit şi curat : c-apoi atuncea te ocoleşte ! 

Ştiam acuma că lordache Păun, dădaca mea, avea părerea că acea 
tainică, teribilă şi nevăzută Moarte, pe care n-o numeam nimeni, dar la 
care toţi ne gândeam, — are predilecţii ascunse şi protejează cu hotărâre 
anume oameni, în furtuna care ne purta ca pe frunze de toamnă... 
Bărbieritul meu, indispensabil după părerea lui, venea deseori în 
dezbatere, şi cam în acelaşi chip... Alăturea cu asemenea grijă ordonanța 
mea nu uita şi pe celelalte, pentru el tot aşa de importante. Printr-însele 


el aşezase asupra mea o adevărată epitropie. Îmi ţinea nu numai 
socoteala rufelor, ci şi a mâncării, şi a banilor. Ţinea să mă convingă să nu 
fumez decât cincisprezece ţigări pe zi. Mormăia îngrijorat când jucam 
pocher, într-un ceas de răgaz. Imi dovedea că la război omul trebuie să 
mânânce mult şi să bea bine, şi-mi punea totdeauna înainte un praznic 
întreg. Mă privighea totdeauna de aproape cu ochii lui negri, cu obrazul 
serios pe care stăteau zbârlite ca de vânt două mustăţi groase şi ţăpoase 
de coloarea matasei uscate de porumb. 

— Trebuie să te razi ! hotărâ el cu gravitate. 

99 

— Bine, îi răspunsei eu. Intăi să ne facem datoria şi pe urmă ne 
bărbierim. Acuma nu mai este vreme ! 

El dădu din cap cu îndoială. Totuşi se resemna, întrebă : 

— Atuncea pe la ce ceas ? 

— Apoi poate pe la nouă să fim gata, domnule lordache. 

— Am înţeles ! încheie el cu linişte. 

Pe urmă, înălţând fruntea, se uită la pâcla munţilor şi la nourii din 
urmă, de pe ţară. Clătină iar din cap. Mai avea ceva de spus: 

— Are să ploaie, domnule locotenent. Să-ţi aduc pelerina. 

Fără să aştepte hotărârea mea, se întoarse în loc, coborând în 
moşiroaiele noastre întortochiate. lar eu, încă o dată, lămurii celor din 
juru-mi ordinele. 

Când sergenţii, solemni, cu ochii întunecaţi de umbra ceasului de 
primejdie, trecură la unităţi, — ridicai ochii şi privii mişcat pe mititelul şi 
sprintenul meu sublocotenent. Îi strânsei mâna, — ne sărutarăm de 
despărţire. Ca totdeauna în faţa altacului, un bolnav sentiment de jertfă, 
de dragoste nemărginită pentru Moldova noastră, îmi umplea pieptul ca 
un zăgaz de lacrimi abia stăpânit. Aşteptai un scurt răstimp pe gânduri, 
clădind cu imaginaţia episoade fierbinţi, în care mă urmăream cu inima 
bătând pe mine însumi. Apoi, când vântul zorilor începu a mâna pâcla 
peste capetele oamenilor mei tăcuţi, mă ridicai şi dădui semnalul. 

Pe nesimţite ieşirăm din adăposturi. 

99 

In văile noastre era linişte. Numai de pe alte meleaguri, de departe, 
ca de sub pământ, vibrau tunete. 

La pârăul din vale, între tufari, cercetaşii noştri dădură peste o patrulă 
de honvezi. Un foc de armă rupse tăcerea. Indată simtii înspre şanţurile 
inamice mişcare. Cum nu eram departe, dădui semn de grabnică 
înaintare, — şi toată compania izbucni într-o larmă grozavă. 

Eram încă în perioada când făceam războiul naiv, cu asalturi cinstite, 
îndârjite şi eroice. Urcam stâncile în ploaia de gloanţe, ne opream scurte 
răstimpuri, şi iar porneam cu sunet. 

Pâcla începu să se risipească. Cele două mitraliere prinseră a 
clămpăni. 


Din nourii vineţi de la răsărit pornea a cerne ploaie. Îmi aduc aminte 
că primele picături le simţii pe fruntea fierbinte când tocmai priveam spre 
sublocotenentul lonaşcu, băiatul meu cel mititel, cum, căţărat între muchi 
de stânci, cu plotonul după el, lua o poziţie prielnică în contra ungurilor. 

Îndată, ca prin farmec, simţii pe cei din faţa mea slăbind. Instinctiv 
oamenii mei aplecară baioneta şi zvâcniră într-un ultim avânt. Văzui că- 
zând în jurul meu : unul, trei, cinci. Cădeau scurt, răsucindu-se în loc. 
Ceilalţi, cu buzele întredeschise, cu ochii mari, se duceau suflând pripit şi 
furtunos... 

Ca într-un vis roşu, îmi bătea în auz furioasă clămpăneala 
mitralierelor. Nu mai eram stăpân pe mine ; eram purtat înainte printre 
ţiuituri şi zvâcnituri stranii. Printre zigzagurile, căderile şi salturile 
oamenilor mei, printre buturugi, peste bolovani, prin gropi de obuze, 
treceam ca furat 


100 
de o putere străină. Ţipete, urale, pârâiri de armă, bătaia tunului. Ca o 
vedenie îmi trecură pe dinainte privelişti, — până ce, gâfâind, mă oprii la 


şanţurile inamicului. g 

— Fug ! i-am răpus ! strigau sergenţii. In juru-mi oamenii îşi scoteau 
din cap capelele şi se ştergeau de sudoare. Sublocotenentul, aproape, se 
uita la mine râzând şi trăgea spasmodic dintr-o ţigară. lar din nouri ploua 
tot mai des şi mai rece. 

— Au să se întoarcă ! observă apoi ofiţerul, zvârlind ţigara şi venind 
cătră mine. 

În adevăr, honvezii încercau să se întoarcă, cu ajutoare ; dar ei nu ne 
mai puteau surprinde, cum îi surprinsesem noi. 

Incepu o luptă de împuşcături îndelungi. Tunurile se întărâtară peste 
culme şi obuze începură a se sparge în apropierea noastră. Oamenii 
trăgeau din adăposturi cu linişte şi prindeau să întoarcă şanţul. Trimesei 
agenţi de legătură spre companiile din dreapta şi din stânga şi la artileria 
noastră. Apoi mă apucai să-mi scriu raportul cătră batalion. 

Atunci simţii lângă mine silueta naltă a lui lordache şi-i auzii glasul 
liniştit. 

— Trăiţi, domnule locotenent, plouă. E greu de scris. Aşezaţi-vă întăi 
bine pelerina pe umeri. 

— Da' ce, domnule Iordache ? mi-ai adus pelerina ? 

— Am adus-o ; de ce să n-o aduc? 

— Te-ai ţinut după noi ? 

— M-am ţinut. Am adus şi briciul, ca să te bărbiereşti. 

— Cum se poate ? 

188 

— Apoi aşa ne-a fost vorba. Nu te-ai ras de zece zile : de la Vinerea 
Mare. 

— Vra să zică, tu umblai printre gloanţe, după noi. 


— Umblam, de ce să nu umblu ? Era opt ceasuri jumătate. Ştii, când 
eşti cu toţii, la iureş, e altfel... Aşa, umblam singur şi auzeam ţiuind 
gloanţele ca albinele şi-mi pocneau deasupra capului şcrapnele... Se 
făcuse inima-n mine cât un purice. 

— Vra să zică ţi-a fost frică ? întreb eu mirat. 

— Se-nţelege că mi-a fost frică. Da' vedeam că plouă şi trebuia să-ţi 
aduc pelerina. Pe urmă mă gândeam că, după ce se mântuie toată 
darave-la, la ceasul nouă, trebuie să mă înfăţişez aici cu briciul, că mai 
mult de zece zile nu te pot suferi nebărbierit. Da' de frică mi-a fost frică, 
ce să zic ? 

— Te temi de moarte, domnu lordache ? Ordonanţa mă privi lung cu 
ochii lui gânditori. 

Imi răspunse : 

— Nu, asta nu. De ce să mă tem de moarte ? Mai mult decât o viaţă 
nu sunt dator. 

— Aşa-i, dar te gândeai la nevastă şi la cei patru copii. 

— Da, mă gândeam. Uite briciul şi soponul, adăogă el cu blândeţă, c- 
un fel de condescendenţă cătră un frate mai mic, care nu înţelege toate 
câte sunt pe lumea asta. Te aşezi colea, pui oglingioara într-o cotruţă, ca 
să n-o spargă vreun glonte, şi te bărbiereşti frumos. Eu mă duc să 
chibzuiesc ce mâncăm pe ziua de azi ! 

Soldaţii din preajmă ascultau convorbirea asta fără să zâmbească. lar 
domnu lordache, serios, ie- 

101 

şi din adăpost prin ploaie, printre explozii de obuze, şi porni la 
afacerile lui cu linişte. 

Nu ştiu de ce de-atunci, după mărturisirea lui simplă, până ce-a căzut 
sfârticat de un obuz în Poiana Linului, am simţit în faţa ochilor lui adânci 
oarecare încurcătură. Noi avem se vede despre eroism păreri pe care 
omul meu nu le cunoştea deloc. 

Frunze-n furtună (1920) 


OTRAVA 


Soldatul Ţipa Gheorghe sta înaintea noastră şi ne aţintea cu ochi 
rotunzi, negri, înţepaţi de două ace de lumină. Era o arătare : un trup 
uscat şi istovit, în zdrenţele uniformei. Obrazul negru şi dureros era ars de 
vânturi, geruri şi suferinţi. In glasul lui trudit parcă gemea un accent de 
îndârjire şi de ură. Toată strălucirea primăverii, care vibra în juru-ne cu 
miresme de flori, freamăt de frunzare şi lumină de aur, trecea peste el ca 
peste o stană de piatră : ochiul lui Ţipa privea numai înlăuntru şi-n trecut, 
la crunta lui durere. 

Abia căzuse din depărtate locuri, între şanţurile şi vizuniile noastre, în 
faţa liniilor nevăzute ale duşmanului, într-o zi prin excepţie, liniştită şi 


moartă. Blândeţa lui april ne umplea tuturor sufletele ca de un abur de 
melancolie şi de doruri nedesluşite. In răgazul acesta de-o clipă al chinu- 
itelor noastre ceasuri, soldatul fantomatic sosit din teritoriul ocupat părea 
un sol al mustrării şi al crudei aduceri aminte. 

— Cum am scăpat din linia lor, prin mlaştinile Dunării, nu m-am mai 
oprit pân-aici. Eu pot să zic aşa, domnule maior, că vin de pe ailaltă lu- 
me... 

102 

— Tu eşti dintre prizonierii căzuţi astă toamnă ?... 

— Da, trăiţi, domnule maior, — eu am căzut pe Argeş. Şi de-atuncea 
nu mai am răgaz şi odihnă... 

Ne privirăm în tăcere. Ochii celor cu familii rămase dincolo erau 
umezi. Chinuitor, ca o înţepătură în inimă, tresări în mine amintirea 
tragicei noastre retrageri, viitoarea sură a disperării ş-a morţii... 

— Trăiţi, domnule maior, începu a povesti întunecat soldatul; noi ne 
băteam zi şi noapte pe Argeş. Nu ne schimba nimeni, nu ne sprijinea 
nimeni, mâncare n-aveam. Ne băteam cu toate liftele, — şi tot la 
bainetă... Aşa vorbeam noi în de noi că să ne batem până ce murim. 
Atuncea s-a prăpădit săracu regimentu nostru. Au murit domnii ofiţeri. Pe 
mine şi pe alţii ne-au prins. Am zvârlit arma şi m-am pus gâfâind la 
pământ. Nu vedeam nimic şi nu mai puteam de trudă. 

Nici nu ştiu cât am stat aşa. Ştiu numai că băteau tunurile necontenit. 
Într-o vreme, m-au luat şi m-au dus. Era o zi urâtă, cu ploaie de toamnă. 
Am mers pe o şosea ; pe urmă m-au băgat într-un canton. Acolo erau 
ofiţeri de-ai lor. Erau bulgari : i-am cunoscut. 

Se uită unul ţintă la mine şi grăieşte româneşte : 

— Din ce regiment eşti ? 

Îi spun. Se vedea scris şi pe capelă. 

— Unde-i comandantul brigăzii voastre, ş-al diviziei ? 

— De unde pot pentru ca să ştiu eu ? Nu ştiu ! 

— Răspunde, bre. Altfel ştii ce te aşteaptă. Te punem lângă zidul 
cantonului şi te-mpuşcăm. 

102 

— Da, zic, împuşcaţi-mă. Eu nu ştiu treburile oştilor în lume. Eu sunt 
un biet soldat : mi-am făcut datoria ; alta nu ştiu. De-acum sunt în voia lui 
Dumnezeu ! 

M-au mai întrebat una, alta. Eu nu ştiam nimic. Eram aşa de flămând 
şi de trudit, încât cugetam că mai bine m-ar linişti c-un glonte. 

Dac-au văzut ei că sunt prost, m-au lăsat. M-au luat soldaţi de-ai lor, 
bărboşi, şi m-au dus înapoi, cu alţii de-ai noştri. 

Ne-au dus aşa, ca pe-o turmă. Am răbdat de foame. M-am plecat ş- 
am băut apă din ploaia strânsă în făgaş la marginea drumului. Răcneau la 
mine când nu mai puteam merge, mă înţepau cu baineta şi mă ghionteau 
cu condacul. Mergeam aşa şi gemeam în mine cu obidă : parcă-mi era 


sufletul în cătuşe... Şi mă uitam numai pe sub capelă la bărboşii care ne 
duceau... 

A dat Dumnezeu ş-am poposit. Ne-au aruncat de departe, în noroi, 
câte-un codru de pâne uscată. Bine, gândeam ; sunt prizonier, trebuie să 
rabd. Rodeam în colții câneşti codrul de pâne şi mă uitam în jurul meu. 
Era un sat mare, — şi ardeau într-o margine casele, şi muierile se boceau, 
cu palmele la tâmple... Rumâni porneau cu carăle cu boi, în rechiziţie... 
Soldaţi de-ai lor umblau de la praguri şi luau ce le trebuia... leşeau femei 
în bătături şi se rugau, cu mânile-ntinse. Ei râdeau, vorbeau tare unul la 
altul, făceau cu ochiul şi apucau pe femei de mânică... Văd un om de-al 
nostru, care vine la ei dârz şi se pune pentru muierea lui. Atuncea l-au 
dărâmat la pământ şi l-au bătut cu cizmele. Aşa, — mă gândeam, — face 
soldatu în ţară străină : pradă, ruşinează, ucide... Cine-l poate opri ? Şi mă 
uitam eu, — domnule 

103 

maior, şi tăceam şi mă gândeam la satul meu, şi la gospodăria mea, 
şi înghiţeam venin şi strângeam din fălci de simţeam cum îmi scârţâie şi- 
mi ţiuie oasele capului... 

Ne-am ridicat ş-am mers mai departe. Şi iar ne-am oprit... Şi tot oaste 
străină vedeam, câtă frunză-n codru. Şi coloane îmbulzite, şi tunuri mari... 
Şi ţara se dezbrăca şi lepăda tot ce-avea, domnule maior. Era inima-n 
mine neagră şi rea ca zgura. Şi mă gândeam întruna şi pândeam cum aş 
putea eu să mă dau într-o parte, prin învălmăşeală. Eu numai pentru un 
gând mai trăiam. Dacă mă prind şi mă omoară, tot atâta e... 

Ş-aşa, domnule maior, cum mergeam din loc în loc şi făceam popasuri 
şi iar porneam, şirag lung de prizonieri, a vrut Dumnezeu ca să ne fie 
drumul prin părţi cunoscute, nu departe de locul meu... 

Pe asta am înţeles că-i un semn. şi trebuie să îndrăznesc. Am închis 
ochii şi m-am jurat în inima mea. 

Ş-aşa s-a făcut într-o sară, când treceam prin pădurea de la Merişor. 
Acolo este o poiană care se chiamă a Berbecului, cu ascunzişuri, cotloane 
şi râpi foarte bine cunoscute mie. Şi când am ajuns în poiană, la izvor, 
începea să se amestece întunecimea cerului cu a pădurii. M-am desprins 
de convoi, m-am dat pe după un fag şi m-am lăsat ca o nălucă într-o râpă. 

Au mai cercat şi alţii. Au început împuşcături. Străjile s-au răspândit 
pe urma fugarilor. Eu mergeam pe potecile fiarelor, şi, prin întunecime, ți- 
neam drept cătră satul meu, ca cerbul cătră izvor. 

103 

Ş-am nemerit, domnule maior, în sat la noi, cătră miez de noapte. 

Erau în margine coloane de muniții ; caii ronţăiau fân la conoveţe ; şi 
zăream santinele prin întunecime... 

Am intrat de-a dreptul prin grădinile oamenilor ; am trecut prin 
şanţuri, prin mărăcinişuri şi dracilă. Era ca-n vremea nopţilor tinereţii, 


când băteam potecile dragostei : dar acu nu mai aveam inimă-n piept, ci 
un ghem de spini, domnule maior. 

Şi deodată străbat în umbra streşinei, la casa mea. Şi mă opresc, fără 
răsuflet. 

Dumnezeu a orânduit aşa : acuma văd. Când mi s-au limpezit 
privirile, zăresc o umbră la colţul casei. Ş-aud scâncind copii... M-apropii, 
pun mâna. Un trup zvicneşte, un glas stins cearcă să ţipe. Cunosc glasul. 
Era muierea mea. Sta sub peretele casei, cu copiii strânşi de dânsa ca 
lipiturile. 

— Nu striga, Mărie ; eu sunt! 

— Vai ! tu eşti, omule ? şopteşte ea şi se ridică tremurând în picioare. 

— Ce este ? de ce stai cu copiii afară, în umezeală şi frig ? 

— Ah ! ce să fie ? Catane străine la noi în casă. Ne-au tăiat porcul ; au 
risipit făina... 

— Şi pe tine te-au dat afară şi s-au culcat în patul nostru ? 

Ea dintrodată a căzut cu fruntea în pieptul meu, — şi parcă era la 
junghiere aşa gemea. — Omoară-mă, Gheorghe ! — Cum ? ce este ? 

— Omoară-mă şi dă-mă la câni ! 

— Ce este, femeie ? 


104 
— Oh ! nu mă-ntreba, ci ridică-mi viaţa ! atât putea zice. 
Atuncea am înţeles, — căci noi ne aveam însoţiţi din dragoste şi 


trăisem numai zile bune. M-am cutremurat; am zvârlit-o de lângă mine. 
Ea a căzut în tină, ş-a rămas aşa, la pământ, îngenuncheată în faţa mea. 

Copiii începuseră a suspina cătră mine : 

— Tu eşti taică ? 

Mă cunoşteau şi ei şi se cereau în braţe. Mi-am înghiţit lacrimile şi nu 
le-am răspuns. 

În mine se zvârcolea ca un şarpe. Dar simţeam ş-o stăpânire, ş-o 
hotărâre, ca în ceasul cel din urmă al vieţii. 

M-am apropiat uşurel de geam. Am privit în casă. Ardea în vatră foc 
mare şi lumina obrazuri străine. Am numărat şase soldaţi. Stăteau pe sca- 
une, descinşi, cu tunicile descheiate. Unul, suflecat, frigea într-o ţăpuşă, 
deasupra jarului, o jumătate de porc. 

— Frig din porcul nostru... şopti muierea de după umărul meu, din 
umbră. 

O împinsei în lături, cu cotul : 

— Tu taci din gură ! 

Înlăuntru era larmă veselă. 

— Au adus de la cârciumă vin, cu doniţa... vorbi tot femeia. 

O întrebai fără să mă întorc spre ea : 

— Unde-s armele ? Nu le văd. 

-— Le-au pus în tindă cu toate ale lor. 


Cum am făcut ? Nici nu-mi mai dau seama. Am deschis tinda. Femeia 
s-a furişat înlăuntru şi mi-a întins pe rând armele. Le-am rezemat de 
perete, afară. Desfac o curea, leg bine şi înţepenesc uşa, mă întorc apoi 
iar spre femeie : 

105 

— Tu lasă copiii. Adă aici repede paie din şopru. 

A adus ea de mai multe ori, cât putea cuprinde cu braţele. Mi le lăsa 
la picioare şi pleca iar gâfâind. Eu le grămădeam la uşă şi sub streşină, la 
cornurile casei. Pruncul cel mai mititel râdea de asemenea petrecere. 
Ceilalţi aşteptau în tăcere, prin întuneric. 

Când am isprăvit, am scăpărat, am aprins un şumuioc ş-am pus foc în 
patru părţi. Am tras de lângă perete armele. Am cercat una, dacă-i 
încărcată. 

Femeia tremura ca varga. Parcă abia acum înţelegea, îi spun : 

— Muiere, ia-ţi copiii. Du-te în lume. Dacă va vrea Dumnezeu, o să ne 
mai întâlnim. 

Ea sta la îndoială. 

— Du-te ! i-am strigat eu. Şi ea s-a tras cu copiii în întuneric, îngrozită 
de mânia glasului meu. S-au dus. Îi auzeam plângând prin noapte. 

Am stat tăcut lângă tufele de dracilă de-aproape, până ce acoperişul 
de şovar s-a aprins. Atuncea cei din casă au simţit. Au năvălit urlând la 
uşă, s-au întors cu capetele zbârlite la ferestre. Când am ridicat arma ş- 
am tras cel dintăi foc, parcă s-a făcut în mine o linişte. Am petrecut un 
încărcător. M-am plecat ş-am luat altă armă. Am tras iar. Lumina jarului îi 
descoperea : glonţul îi găsea prin toate ungherele. 

Casa ardea ca un chibrit. Când au năvălit cei de la coloane, în flăcări 
se făcuse pace. Căpriorii şi grinzile se dărâmau înălţând spre cer roiuri de 
stele. Cele din urmă cartuşiere rămase în tindă pârâiau stârnind flăcări 
albastre, care se zbăteau ca nişte braţe de fantasme. 

105 

Eu mă trăgeam nesimţit prin tufari. M-am depărtat. M-am dus. Asta a 
fost. 

Ş-apoi am rătăcit zile după zile, săptămâni după săptămâni, ca un 
câne, — flămând şi degerat. Mă opream la o margine de sat, la o casă de 
pădurar. Şi, singur, mă gândeam la casa părinţilor arsă, la femeia şi copiii 
prăpădiţi ; şi în inimă îmi picura otrava cea de moarte... 

Mi-a venit aşa un alt gând de la Dumnezeu. Să mă duc la Moldova, 
unde înţelesesem că-i oastea noastră. S-aşa am umblat cătră răsărit toată 
iarna, din vizunie în vizunie, ferindu-mă ca o sălbătăciune de duşmani. 

De multe ori a fost să mor ; dar văd c-am scăpat ş-am ajuns. Acuma 
îmi trebuie bocanci şi puşcă. Şi să mă aşezaţi în locul meu, că eu am făcut 
în inima mea jurământ. De-acu am să stau împotriva lor până ce-oi cădea 
cu fruntea-n țarină. 


Soldatul Ţipa Gheorghe tăcu şi rămase privind cu ochi crunt şi 
neguros zarea asfinţitului. Acolo erau liniile nevăzute ale inamicului : 
peste ele plutea în ziua aceea de pace o linişte aurie. 

Frunze-n furtună (1920) 


LA COTA 536 


Într-o zi se înfăţişează la redacţia noastră un oştean de pe front, — 
din locul cel sălbatic, unde urlă tunurile morţii. Om bine legat şi sprinten, 
cu mustață bălaie şi zbârlită, cu obrazul ars de spulberul iernii. Priveşte 
drept, cu ochii cenuşii, vorbeşte apăsat şi hotărât. Schiţează gesturi ener- 
gice cu mâni aspre şi bătătorite de lucrător. 

— Eu, în vremea păcii, am fost la Arsenal, lămureşte el. De loc sunt 
din Munţii Apuseni. Mă chiamă Valeriu Suciu şi-s nepot al lui Avram lancu. 

ÎI privim cu oarecare neîncredere. El zâmbeşte cu fală. Are toate 
documentele, de asta nu trebuie să se îndoiască domnii. lată-i „virtutea 
militară" pe piept ; iată-i foaia din care se vede că a sosit într-un concediu 
de treizeci de zile „ca răsplată, pentru fapte de bravură..." lată şi situaţia 
lui... Are patruzeci şi şase de ani... 

— Cum, patruzeci şi şase de ani ? Ai dumneata patruzeci şi şase de 
ani ? 

— Am, zice el dârz, dar ştiu că nu se cunoaşte. Sunt încă tânăr. M-am 
bătut alături de leaturile cele mai proaspete. 

199 

Da. A intrat voluntar în armata Ţării la începutul campaniei. A luptat 
la Flămânda, la Braşov, la Predeal, la Bălării, la Buda-Cornet, în munţii 
Vrancei, în toate colţurile tragice unde vârtejul a năpustit pe copiii 
nefericitului nostru pământ. | s-au umplut ochii de flăcări în noaptea 
aceea fierbinte când sunau pretutindeni, până-n hotare, clopotele şi 
trâmbiţile... 

— Ş-atunci m-am hotărât să-mi pun viaţa pentru neamul nostru. 

— Şi te-ai bătut în toate părţile ? 

— M-am bătut. Am cîştigat cu puşca galoanele de subofițer. Eu am 
făcut multe. Eu sunt aşa, cam într-o parte ! Şi-şi flutură lângă tâmple de- 
getele răşchirate. 

Într-adevăr, acest moţ are în el ceva bizar şi eroic. Din povestirea-i 
colorată, presărată cu provincialismele munţilor lui de naştere, simţesc în 
el un suflet furtunatic, un amestec de vanitate bărbătească şi ură 
împotriva duşmanului vechi. 

El cu Ungurul şi cu Neamţul are o socoteală. El pe aceşti duşmani i-a 
adulmecat din prima zi. l-a pândit cu ochiul, a dat în ei cu puşca, i-a 
urmărit în cotloanele munţilor. El pentru asta a trăit, el de asta a fost 
născut. Toată suferinţa bătrânilor din moşi-strămoşi a trecut înveninată în 
sângele lui şi i-a întărit mâna bătătorită şi aspră de lucrător. 


Simţeam, privindu-l şi ascultându-l, o înfiorare stranie. Prin dibăcia lui 
ca conducător de detaşamente, prin execuţia hotărâtă şi fulgerătoare, 
prin imaginaţia diabolică, — parcă ieşea de-a dreptul din veacul al 
optsprezecelea, din sângeroasa pâclă a haiducilor răzbunători. 

Fiind în regimentul 3 C, din Divizia 12-a, în 

200 

poziţia care se chiamă Poiana Nicoară, în Putna, în noaptea de 10 
spre 11 fevruar 1917, a trecut la cota 536 şi „a furat un neamt din post", 
adu-cându-l întreg în liniile noastre „pentru informaţii..." 

lată povestirea acestei curioase isprăvi. 

Comandanții noştri, zice moţul, au dat poruncă : Trebuie un om viu de 
la inamic! Era în vremea unor zile moarte, când ceilalţi se pregăteau şi 
abia se aşezau, şi generalii de la noi aveau nevoie de „limbă..." 

— Cine izbândeşte s-aducă neamţu, e cinstit şi răsplătit. Care se 
prinde ? 

Ce-mi trebuie răsplată ? Ştiam eu că asta e treaba mea. 

— Trăiţi, domnule căpitan, mă duc s-aduc neamţu. Eu sunt specialist ! 

Căpitanul zâmbeşte : 

— Bine, Valerie, să te duci, dar să nu fie numai din gură. 

— A, îmi pare rău, domnule căpitan... Uite fir alb în mustață. Uite 46 
de ani. Când spun un cuvânt, trebuie să-l împlinesc. Aici e vorba de 
onoare. Eu dacă n-aduc neamţu, nu mai pot trăi, trebuie să mor ; poţi 
pune să mă împuşte, domnule căpitan. Numai să-mi daţi voie să-mi aleg 
eu oamenii. Mie-mi trebuie lucru fain, bătut frumos cu ciocanul... 

Domnu căpitan n-a avut ce spune ; m-a lăsat în voia mea. 

Bine. Mi-am ales oamenii. Mi-am făcut, cum se zice, o patrulă tare. 
Adică mi-am ales nişte feciori voinici şi hotărâți. Mie care cârâie şi tuşeşte 
nu-mi trebuie. Care târâie piciorul, să se 

107 

ducă-n treaba lui. Mie-mi trebuie pasere omenească. Mie-mi trebuie 
om nebun, ca mine. Mie-mi trebuie pe viaţă şi pe moarte ! 

Ne pregătim iute. Şi cum iese noaptea din codru, trecem din 
ascunzişurile noastre la răţelele de sârmă ; şi, de-acolo, prin tufe, prin 
râmături de obuze şi cotloane, cătră bârlogul nemților. 

Tăia vânt ascuţit şi opcina muntelui începea să scuture nea. Stăm noi 
la sfat într-un cuptor de râpă şi le spun aşa feciorilor: 

— Noi, copii, mergem la Neamţ muţeşte. Mergem prin trei locuri, aşa 
cum o să vă împărţesc. Voi, — cu ochii la mine, şi ascultați de semnul 
meu. Noi trebuie s-ajungem unde trebuie ş-acolo văd eu ce facem. 
Dinainte nu se poate şti niciodată. 

Şi le hotărăsc eu toate ; ne facem cruce şi ieşim pe omăt. Eu prin 
mijloc ; ceilalţi ca umbre, legaţi cu ochii de mine. 

Aşa trecem prin locuri tari şi ne căţărăm cu baioneta pe-un pripor 
oblu. Mă opream, cercetam, iarăşi porneam. Nemţii nu căzuseră de mult 


acolo, ş-acuma îşi întăreau poziţia. M-am atins de linia întâia ş-am ocolit- 
o. Ne-am strecurat ca şerpii într-a doua. Acolo-i mai multă linişte şi mai 
puţină pază. 

Să vedem, ce facem ? 

Vântul se umfla în vifor şi aducea cu sunet ţurţuri mărunți de ghiaţă. 
Vra să zică, de unde vine vântul ? Vine de la noi, de la răsărit. Bate străjile 
nemţeşti în ochi şi le sileşte să-şi våre nasu-n cojoc. 

Fac semn ştiut. Caporalul Ludoşanu cercetează cu foarfecele 
franțuzesc răţelele de sârmă. Incă nu erau întinse. Zăceau, valuri-valuri, 
în zăpadă. 

108 

Prizonierii lucraseră la ele o vreme ; murmurul lor îl auzisem noi ca un 
bâzâit din ascunzişurile noastre şi din poteci. Acuma se retrăseseră în- 
dărăt, şi viscolul cernea şi se zbătea în pustie linişte... 

Trec, cu tovarăşii. Trebuia să păşim ca mâţa căci omătul scrâşnea. Ici 
tufă de fast, dincolo pâlc de brăduţi. Rămân lângă ele străjile mele şi eu 
mă fur ca o umbră pe apă până la tranşeea duşmanului. Ascult : pace. 
Cobor două trepte, intru în şanţul de comunicaţie. Acuma nu mai am grijă. 
Acuma sunt la ei acasă. 

M-apropii de uşa bordeiului. S-auzea înlăuntru grăind nemţeşte. Bine. 
S-aude. Neamţ este. Dar cum îl scot eu afară !? 

les din şanţ. Îmi aduc oamenii sub malul de țarină, şi-mi vâr mustata 
în urechile lor. lată cum facem. Sânt trei bordeie cu trei plutoane. Se ză- 
resc uşile ; se văd hogeacurile. Ne strecurăm câte unul la hogeacuri şi le 
slobozim pe coş câte-o granată. Asta are să-i tulbure ş-are să-i scoată ca 
pe viermi afară. Noi luăm ce ne trebuie şi ne ducem. 

Bun plan. Repede ne rânduim şi scoatem granatele. Dar de dincolo de 
bordei, din şanţ, straja s-a ridicat de la pământ în cojocu-i mare, ca un 
urs, ş-a întins gâtul ascultând. 

Din adăpostul unde sta ferit de viscol, a simţit ceva. Noi ne lipim de 
umbră ca-ntr-un fulger. 

Acuma planul se schimbă. i 

Fruntaşul Leca Mihai era la dreapta mea. li fac semn să fie gata. 

Santinela face câțiva paşi ; înalţă capul : nu vede nimic. Cu toate 
acestea are îndoieli. E singur ; noaptea-i vicleană. Se-ntoarce cătră uşa 
bor 

108 

deiului şi strigă pe nemţeşte. Eu limba lor o înţeleg. 

— Herr Frederic ! ieşi puţintel afară. Numai o clipă. Vino până la 
postul de observaţie. A, asta-i bine. Tocmai asta-mi trebuie mie. 

— Leca Mihai, suflu eu fruntaşului printre palme ; tu nimica altă să nu 
faci. Când l-oi atinge, numai să-i pui mâna-n beregată : să nu gârâie... 
Staţi frumos şi fără grijă, că vânatul vine el singur la noi. 


Aşteptăm un răstimp. Aud tuşind pe Herr Frederic. A ieşit la aer tare. 
— Apoi întreabă. Santinela răspunde. A auzit ceva; poate i s-a părut; 
poate nu-i nimic... 

Herr Frederic s-a hotărât. Urcă la şanţ, cu foaia de cort încopcită sub 
bărbie. C-o mână strânge la gât această apărătoare de viscol ; cu 
cealaltă, ţine arma în cumpănă... 

Dar vremea-i aspră. El e om delicat, abia ieşit de la căldură. Şi se 
grăbeşte. Se ridică pe şanţ, ţupăind mărunt. Se uită la dreapta, se uită la 
stânga, cu mişcări repezi, şi iar ţupăieşte câţiva paşi. Pare un iepure care- 
şi caută culcuş. 

Pe mine nu mă vedea. Zăceam în umbră. Santinela se liniştise. 

— Nu-i nimic, îi strigă cu voce blajină Herr Frederic. întorcând îndărăt 
capul. 

Atunci m-am zvârlit eu la el. Când s-a întors şi m-a văzut răsucindu- 
mă ca să intru-ntr-însul, a tresărit năprasnic ş-a ridicat arma. A vrut să 
strige. Dar eu îi calc cu puşca mea ţeava dintr-o lovitură scurtă ; iar Leca, 
după poruncă, i-a pus zece unghii în gât, ca să nu gârâie... 

Scot repede batista. Zic pe nemţeşte : 

109 

— Herr Frederic, să nu cumva să ţipi, că aici te belesc. 

Îi pun degetul cel mare în osul de sub tâmplă, de deschide o gură cât 
şura. Îi vâr batista între fălci. Îl iau cu dreapta de grumaz, — şi hai la noi ! 

Ne-am dus repede. În urmă a fost o larmă, prin viscol, — un tremur de 
împuşcături, un țipăt de semnale... Noi am intrat în noapte ca-n cenuşă. 

Când să ne prăvălim în pripor, îl înşfac pe Herr Frederic, îl sucesc cu 
genunchiul, îl încleştez, — şi ne-am dus de-a berbeleacul pe coastă, ca 
„trenul" de la circ... 

Auzeam prin vârtej pe neamt cum geme din greu. Zicea el în limba lui 
pesemne : Mein Gott! mein Gott ! dar n-avea încotro : se ducea la vale. 

Cum veneam roată spre liniile noastre, patrulele care aşteptau 
începură a striga : 

— Ce este, măi flăcăi ? Se vede venind ca o negreaţă ! 

Eu răcnesc din crăcăna neamţului : 

— Stati, feciori, nu puşcaţi, că eu-s. Vin cu acceleratu ! 

În fundul văii, îl ridic pe neamt. Se cumpănea ca bolobocul şi da să 
cadă în coadă. Îi scot batista. El pufneşte si fornăieşte, ca de lup. 

Zic: 

— Herr Frederic, de-acu-i fertig ! mergem langsam... Eu sunt bărbat 
galant. Uite-o ţigaretă. (Şi scot tabacherea cu stânga. Cu dreapta îl ți- 
neam de gât.) la tu una. Pune-mi şi mie una în gură. Aprinde un lemnuş. 
să tragem câte-un fum şi hai la domnul comandant. Are el treabă cu tine. 

109 

— Cu mine ? se miră holbat neamţul. Apoi începu să se înduioşeze : 
Ţigaret bun... Român bun... 


— Da, da, Herr Frederic, bună ţigaretă, bun român... Dar dacă nu-ți 
deslegi limba, cât îs ei de buni românii, să ştii că-ţi spânzură pielea-n 
grindă. 

— Spunem, spunem... oftează cu amărăciune domnu gefreiter 
Frederic. 

Eu îl împing înainte în scurmăturile noastre. Merg la domnu căpitan cu 
dânsul. C-o mână îl ţin de beregată, cu alta salut: 

— Trăiţi, domnule căpitan ! am adus neamţu ! Şi gata. 

Frunze-n furtună (1920) 


JERTFELE 


Sara părăsisem laşul, c-un automobil harnic. A doua zi intram în 
peisagiul munţilor, cu inima strânsă de urâte presimţiri. 

Auzeam tunul, depărtat şi neîntrerupt, spre Grozeşti. Pe şoseaua 
învăluită în pulberi răscolite, treceau întruna coloane de muniții. Necon- 
tenit le ajungeam din urmă. Soldaţii asudaţi, arşi de soare, cu piepturile 
descoperite, se cumpăneau liniştiţi şi tăcuţi pe cai. Rămâneau în urmă, în 
aureola pulberilor ; şi automobilul meu fugea înainte, cătră alte şiraguri 
cenuşii, cătră campamente de artilerie ori de provizii, poposite la umbra 
unei dumbrăvi, cătră şiraguri de infanterie cu oameni cu ochi înfriguraţi, 
încovoiaţi adânc sub greutatea raniţei... 

Mă apropiam repede de cuptorul bătăliilor din iulie 1917. Trebuia să 
găsesc brigada colonelului Banta. In zori-de-ziuă aflasem că e angajată, 
subt o bruscă şi înfricoşată presiune a inamicului. Şi presimţirile mele luau 
forme. În laşi, în ceasul plecării, veştile de pe front erau îngrijitoare. Din 
informaţii de la aliaţi, se vedea că în aceste strâmte şi întortochiate 
coborâşuri ale munţilor, inamicul împingea rezerve puternice, cu dis- 

110 

perare, cu hotărârea de a străpunge cu orice preţ. Din ştirile fulgerate 
din cealaltă parte a continentului şi prinse de staţiile noastre de telegrafie 
fără fir, — se vedea că prietinii stau la îndoială asupra rezistenţei noastre. 
Era o chestie de zile, poate de ceasuri. 

De şi lumea îmbulzită în laşi nu ştia nimic de aceste lucruri, de şi 
gazetele aveau note foarte încurajatoare, totuşi ceva nehotărât, tulbure, 
dureros, plutea pretutindeni, — şi cu această dispoziţie de suflet a 
Capitalei plecasem eu. 

In adevăr, bătălia de la Oituz-Grozeşti, în lungul munţilor, părea că a 
ajuns la un punct culminant. Cu cât mă apropiam mai mult de pâcla 
albastră a codrilor de sus, cu cât simţeam mai aproape pulsaţiile 
înfrigurate de tun ale frontului, cu atât se înmulţea furnicarul omenesc, pe 
toate potecile, în toate cotloanele : cai, tunuri, chesoane, bucătării, 
cuptoare, — şi acelaşi şi acelaşi soldat asudat, ars de soarele lui iulie, cu 
obrazul tras şi ochiul sumbru... 


Curând simţii c-am ajuns la o linie care nu se putea trece. Eram lângă 
un sat pustiu, ars şi dărâmat de obuze de toate calibrele. Pe culmea care 
suia repede de la râpa unui pârău erau nevăzute baterii de artilerie care 
tunau neîntrerupt spre depărtările de unde năboia inamicul. Un ofiţer cu 
cască cenuşie mă privea zâmbind, pe când îi lămuream scopul venirii 
mele, şi se arătă gata să mă întovărăşească până la postul de comandă al 
brigăzii. 

Incă nu-mi dădeam socoteală unde mă aflu. Curând simtii, înainte-mi, 
în codrii de brad, furtuna proiectilelor duşmane. Văzduhul avea vibrări 
stranii, fâlfâiri de paseri fantastice în de- 

111 

părtări, şuiete aspre, spargeri zgomotoase şi adânci, înmulţite de 
ecouri... Şi din cuibul lor, de deasupra, tunetul copleşitor şi strident al tu- 
nurilor apărării... 

— Au început de ieri-dimineaţă, îmi zise ofiţerul c-o voce blândă. Au 
fost zvârliţi săptămâna trecută înapoi, ş-acuma se-ntorc iară. Împing ne- 
contenit coloane în cotiturile râpilor... Domnul colonel le-a pus în faţă 
vânătorii noştri... 

— Dumneata faci parte din brigada Banta ? 

— Da. Sânt locotenentul Cazimir. Eu de la începutul campaniei am 
fost cu domnul colonel. Am fost rănit, dar m-am întors înapoi... 

Pe când vorbea, îl priveam. Era un băiat cu mustăcioară bălaie, 
subţire! şi firav ca o fată. Avea în ochi şi-n vorbă ceva sfios şi şovăitor, 
ceva bun şi prietinos totuşi... 

— Uite, ajungem la muche. Postul de comandă e aici. 

Când ajunsei sus, mi se împaianjeniră ochii sub năvala sângelui. 
Pentru întăia oară mă apropiam de un loc unde bântuia vijelia oarbă şi ab- 
surdă a morţii... Eram pe un pământ mişcător. Culmea zvâcnea 
necontenit, tunând. O clipă văzui la câteva sute de paşi, printre brazi, 
două tunuri în jurul cărora se învârteau repezi oameni cu capetele goale, 
dezbrăcaţi de tunici şi cu mânicile de la cămăşi suflecate... Fuioare uşoare 
de fum urmate de trăsnete tresăreau în luminiş... 

— Uite domnul colonel... zise locotenentul Cazimir. Din locul unde-i el, 
ai să vezi valea. 

Dar colonelul Banta era ocupat. Prin ferestruicile vizuniei lui, care 
schiţau pe lumină două delicate peisagii, din clipă în clipă îşi îndrepta 
binoclul. In dreapta ţinea receptorul telefonului. 

111 

Vorbea precipitat şi răguşit, grămădindu-şi în piept barba 
neagră... Îl priveam mişcat. 

Colonelul Banta era prea cunoscut. Un om mic, uscat şi negru. „Un 
bandit mic cu barba mare", — cum îl porecliseră nemţii încă din timpul 
luptelor celor mari de la începutul campaniei. Era un om brusc, rău de 
gură, cam „sărit", — Însă foarte iubit de vânătorii lui... 


Cum mă văzu, sări la mine : 

— Ce cauţi, domnule, aici ? Îmi aduci veşti de la laşi ? Ce veste ? 
Unde-i plicul ? Ai scrisori ? Ce s-aude printre papugiii dumneavoastră ?... 
Şi-au făcut bagajele ? Şi-au pregătit discursurile pentru nemți ? Ce stai 
aşa ? Poftim aici şi priveşte, dacă-i putea să vezi ceva... 

Îi înmânai scrisorile şi trecui spre crenelele adăpostului blindat. 
Locotenentul Cazimir îmi prezintă în vârful degetelor binoclul. Cu pieptul 
îmbulzit de bătăile inimii, privii spre văi nedesluşite unde se spărgeau în 
stâlpi de țarină şi fum obuzele. Nu vedeam mişcarea oamenilor... 

— Vezi ceva ? strigă grămădindu-şi barba la urechea mea colonelul. 
Aşa-i că nu vezi nimica ? Acolo, între tufişuri şi râpi, sânt şanţurile noas- 
tre. Acolo, de ieri dimineaţă, curg neistovit obuzele. Bat, — de toate 
calibrele. Scurmă pământul, dărâmă tranşeiele, îmi îngroapă oamenii. Și 
de azi dimineaţă, din ceas în ceas, cearcă coloane austriace să treacă... 

Începeam să deosebesc în valea frământată o zonă tulbure, unde 
izbucneau, pocneau, se învălmăşeau într-un fel de vârtej proiectilele. 
Priveam acolo cu îndărătnicie. Acolo erau oameni, — erau o mulţime de 
oameni, cu obrazurile negre şi cu 

112 

ochii arzători, pe care-i zdrobeau şi-i îngropau exploziile... Acolo erau 
morminte. 

Din clipa aceea ceva chinuitor păru că mă ţintuieşte pe loc. Într-o 
tulburare bolnavă simţii că în juru-mi şi înainte se desfăşoară un vis de 
nebunie. Războiul eroic, cu încleştări şi iureşuri, aşa cum eram deprins să 
mi-l închipui, îmi apăru ca ceva sarbăd şi copilăresc. Acolo, în vale, mul- 
ţimea de oameni era ucisă şi zdrobită fără putinţă de apărare. 

Colonelul vorbea la telefon, cu vocea-i răguşită : 

— Încep iar atacul ? prin aceeaşi vale ? Bine. Fiţi gata cu granatele. 
Ţineţi-vă tare, căpitan Năstasă. Am hotărât a doua companie pentru con- 
traatac... 

El vorbea încă ; îmi dădea şi mie lămuriri ; când simţii deodată că 
obuzele inamicului vin spre noi, într-o tragere mai lungă. Şi-ndată, în juru- 
mi, bateriile îşi înmulţiră trăsnetele stridente. 

Cătră locul frământat şi sfărâmat de obuze, oameni veneau la atac, 
cu baioneta lucind. Îi vedeam limpede, mărunți, în valuri... Şi-ntre rân- 
duirile lor prinseră a înflori explozii. Unele erau negre, altele cenușii, — pe 
altele le colora auriu soarele. Necontenit izvorau dintre unde de pământ şi 
veneau. Un tremur subţire si uscat de împuşcături pornise în lungul văii. 
Deosebeam accentul grăbit şi monoton al mitralierelor. Şi dintro-dată 
mormintele văii părură a se mişca şi morţii zvâcniră... 

— les oamenii noştri la contraatac... îmi şopti blând locotenentul 
Cazimir. 

112 


Şi-ntre tunuri, puşti şi izbucnirile profunde ale granatelor, deosebii 
uralele vânătorilor, — răcnetele vijelioase ale morţilor... 

— Uite, de zile şi nopţi, în lungul munţilor, asta se petrece, îmi zise 
într-un târziu, cu vocea-i răguşită, colonelul Banta. 

În ochii lui obosiţi, pe obrazu-i palid, era întipărită aspră tristeţă. Stătu 
la locul lui, împovărat, vreme îndelungată, cât tinu desfăşurarea 
fantasmagoriei din văi. Simţii într-un târziu o destindere, un sfârşit trudnic 
şi chinuit... Bătăile tunurilor se răriră, o adiere prinse a mâna pe văi 
învăluirile de fum şi pulbere. De pe poteci, soseau ofiţeri negri, curieri, 
agenţi de legătură. Vorbeau repede, c-un fel de bucurie spasmodică. In- 
ţelesei că-n colţul acela, vijelia s-a alinat. 

Văzui asta mai bine cătră sară, când tăcu şi artileria şi când de 
pretutindeni începură a răsări şi a roi în jurul meu ofiţeri şi oameni. Auzii 
pomelnice de morţi, grămezi de oameni anonimi şi nume de ofiţeri. 
Convoiuri de tărgi cu răniţi se strecurau prin poieni. 

Din văi, din păduri, mi se păru că se înalţă spre mine un fel de suflare 
a morţii. Mi se păru ciudat că ofiţerii strânşi la gustarea de sară în jurul 
colonelului, vorbeau foarte puţin despre cele petrecute. Ciudat mi se 
părea, mai ales, locotenentul Cazimir care mânca puţin şi liniştit lângă 
mine şi sorbea dintr-un păhărel c-un fel de sfială vinul. Stătea cuminte, cu 
ochii plecaţi, parcă greşise ceva. 

Colonelul, după câteva pahare de vin, se înfierbântă. Înfăţişarea 
trudită îi pieri ; îşi scutură barba neagră şi privi batjocoritor în juru-i. 

113 

— Ei, sânteţi gata ? întrebă el. Mâni începem de la capăt. Mâni 
atacăm noi, dacă n-or începe ei iarăşi, la noapte. 

— Domnule colonel, îl întrerupse deodată, de lângă mine, Cazimir ; 
cred că acuma n-o să mă treceţi cu vederea ! 

Banta se întoarse cătră el şi-l privi sever. Apoi mi-l arătă cu degetul. 

— Dumneata, domnule loan, nu ştii ce năcaz am eu cu băieţelul ista... 

— Domnule colonel... 

— Cum ? ce domnule colonel ? să taci din gură ! Puşchiul ista, — urmă 
colonelul c-un fel de răutate, vrea numaidecât să-mi facă pe eroul. Aicea, 
domnule, nu-i ca la dumneavoastră, unde lumea aşteaptă veştile cu 
groază. Aicea noi am intrat în împărăţia morţii. Stăm cu semnele de 
identitate la piept şi aşteptăm... Aşa fiind, chiar băieţelul pe care-l vezi în 
fiecare zi caută pe dracul ! 

Ofițerii zâmbeau ; nu prea păreau surprinşi de izbucnirea colonelului. 

— Aista-i om ? strigă iar Banta. Uită-te la el ! — Cazimir îşi plecase 
nasu-n farfurie. —Aista-i duduie : menit să steie în ietăcel, nici soarele să-l 
ardă, nici vântul să-l bată ! Ştii dumneata de ce s-a apucat toamna 
trecută, când ne frământam cu ungurii ? Aveam nevoie de ofiţer pentr-o 
recunoaştere, întreb : cine vrea să se ducă ? Insărcinare primejdioasă ! 
Între alţii, iată-l şi pe dumnealui, cu mâna întinsă, parcă venise să ceară 


ceva de pomană... Că se duce el ! Şi se ruga aşa de frumos şi de dulce! 
Cine ? tu ? Cine te-a făcut pe tine ofiţer ? Şi-l răsucesc, să văd dacă n-are 
încă cumva basmaua la spate... Fugi încolo, Ţîn- 


114 
cule, pesemne că ţi s-a urât cu viaţa ! — El, că domnule colonel aşa, 
că domnule colonel pe dincolo, că numaidecât vrea să se ducă. — Bine, 


du-te „dar să dea dracu să te întorci fără ispravă, c-ai păţit-o ! 

S-a dus. Eu, drept să-ţi spun, eram îngrijat. Au să-l plângă neneaca şi 
surorile... — Dar îl văd că se întoarce. Imi aduce raportul, — şi prizonierii... 
Bine, duduie, zic, brava ţie ! Şi ce mai ai de spus ? — Nimica, domnule 
colonel. Să mă trimeteţi la spital, că m-au împuşcat !... 

Da' ştii ce rană avea ? Mă mir cum se ţinea pe picioare. Tunica lui la 
piept era scoarță de sânge ! 

A stat două luni la spital. Pe urmă iar a venit pe capul meu. Şi-ntr-o zi 
— că iar să-l trimet în recunoaştere. 

Si iar mi-a venit rănit. lar l-am trimes la spital. 

Acu s-a întors de-o săptămână. Si de-o săptămână se ţine de mine să- 
| trimet şi pe el unde-ai văzut dumneata astăzi. El zice că acolo vrea să se 
ducă. El nu vrea să steie lângă mamaia, să cetească romanturi ; el vrea 
să se bată. Eu ştiu ce să fac cu el? 

Colonelul, zbârlit şi supărat, bău încă un pahar de vin, pe când 
ofiţeraşul cel firav nu ştia parcă unde să se ascundă de ruşine. 

— Acu, a treia oară, să ştii că n-ai să te mai întorci ! sfârsi colonelul, 
amenintându-l cu degetul. 

Băiatul tăcu, dar în ochii lui surprinsesem o hotărâre ş-o îndărătnicie 
neobişnuită. s 

Abia atunci înţelegeam deplin ce se petrecuse peste zi. Ințelegem 
nesomnul şi suferinţile, cumplita răbdare, ciudata stăruinţă a miilor de oa- 

114 

meni pe colţul acela de pământ bântuit de suflarea morţii ; 
înţelegeam sufletul nou care ieşise la suprafaţă din rezervele bietei fiinţi 
omeneşti... 

Fireşte, locotenentul Cazimir a căzut peste două zile, la cel dintăi 
atac. Ţăranii colonelului Banta l-au adus, galben, liniştit pentru totdeauna. 
Şi parcă se sfiau să-l atingă cu mânile lor mari şi noduroase. 

Colonelul îl privea sever, frământându-şi în palmă barba neagră. ŞI 
alte multe tărgi, cu sute, cu mii de căzuţi treceau prin poienile munţilor, 
— pe când în vale celelalte jertfe stăruiau în furtună cu aceeaşi 
îndărătnicie. 

Frunze-n furtună (1920) 

114 


SONDE 


Treceam printre podgorii, suind dealuri, coborând văi, într-o strălucită 
lumină argintie. Vii se întind în toate părţile ; nuci rotaţi cu umbra deasă 
sunt presăraţi pretutindeni. lerburile par aburite de pulberea fină a 
drumurilor. Căsuţele se iţesc ici-colo cochetând parcă prin verdeață în 
fuga automobilului. Bărbaţi rari ; multe femei cu feţele învăluite parcă 
într-un zăbranic de tristeţă. Ţepu, Buciumeni, Tecucelu, — aşezări vechi 
de răzăşi, amintiri istorice, locuri pe unde au mai trecut şi odinioară vijelii, 
îngropând cu arma în mână pe năcăjiţii noştri strămoşi... 

lată o vilă albă. Parcă zâmbeşte depărtărilor de pe culmea ei, dintr-un 
buchet de arbori. Au fost flori în preajmă, trandafiri acăţători la ferestre. 
Acuma e pustie. Locuitorii ei au fugit, ca paserile înaintea furtunii. În vale 
la Siret, în poeticele dumbrăvi, dormind sub pâclă viorie, urlă întărâtat şi 
fără contenire tunurile morţii. 

Trecem repede. Soarele asfinţeşte între nouri, în fulgere încremenite 
şi bizare. Se face sară. Negura parcă izvorăşte din pământ, ca o răsuflare 
vie a adâncurilor. Se văd deodată licărind tunurile aproape, apoi departe, 
în zarea posomorâtă 


115 
Incendiul din timpul zilei, lângă Mărăşeşti, tresare în scăderi şi 
creşteri. Zările s-au apropiat. Şi fulgeră în senin, — şi mugesc straniu 


bestiile de oţel născute din ura omului. 

Am coborât pe un drum prăpăstios, prin păduri în care intră ca un râu 
nesimtit răcoarea. Trecem încet Siretul pe un pod de lemn. Fugim prin 
întunericul unei şosele, ne oprim. 

Pe poteci necunoscute cotim undeva, cătră un cotlon, într-un punct al 
liniei de luptă, în preajma Mărăşeştilor. E postul de comandă al unui 
regiment. 

Inamicul e în fund, în întuneric, în vizunii. Aproape, în tranşee, 
nevăzuţi, sunt ai noştri. Tunul bate încă, — dar asta se chiamă linişte. E 
ceea ce comunicatele numesc „foc rar de artilerie". 

Colonelul e un om nalt, cu statura puternică. Sub casca de fier ochii îi 
scânteie când vorbeşte şi dă ordine scurte. Sublocotenentul lui e un tânăr 
subţirel, brun, cu ochii mari, circazieni. 

Sergenţi de legătură, bronzaţi de soare, cu mânile negre, cu privirile 
tari, vin ca să raporteze şi să ia ordine. Salută scurt, ascultă drept po- 
runcile, ies cu paşi elastici. Vine ş-un maior liniştit, cu mustaţa căruntă, 
fumând alene o ţigară. Dă din cap, întreabă din ochi. 

— Ce e, Panaite ? îl întâmpină colonelul. 

— Mă gândesc, domnule colonel, răspunde maiorul ; dacă la noapte 
voi putea să lipesc un ceas genele. Aş vrea să dorm o ţâră şi să visez pe 
Anişoara mea cea bălaie... E de paisprezece ani. Zâmbea când am plecat, 
e mult de-atunci, — şi-i scânteiau ochişorii în lacrimi... 

217 


Colonelul se face că-şi întoarce spre hartă privirile licăritoare. Apoi se 
răsuceşte şi întreabă brusc: 

— Prietine Panaite, bei o cafea ? lucru scump şi rar în ziua de azi... 

— Mai ales, domnule colonel ! He-hei ! ce timpuri erau odată, 
domnule colonel, ce timpuri ! 

Ordonanţa trece cu pas nesimtit, vârându-şi prin unghere tainice 
botul de vulpe. 

In noaptea de-afară canonada a încetat. In lumina discretă a unui 
felinar bine potrivit în adăpostul nostru de pământ, începem a vorbi de 
cumplitele lupte în care zeci de mii de oameni s-au zvârcolit cincisprezece 
zile şi cincisprezece nopţi. 

— Am petrecut ceasuri aspre cât ne-a bătut puhoiul... zice colonelul 
zvârlind ţigara şi aprinzându-şi îndată alta. 

— Acuma a trecut... răspunde ca un ecou demnul maior, c-un fel de 
accent de satisfacţie, de voluptate, ca-n apropierea unui somn alinător. 

— Se poate, dragul meu, dar cine garantează ? Nu ştii dumneata că ei 
au obicei să cerce întruna şi să pipăie ? Ne putem aştepta oricând la 
sondele lor... 

Maiorul îşi primi cafeaua c-un oftat de mulţămire. 

— Domnule colonel, zise apoi cu glasu-i blând; mult m-am mirat eu 
de-un lucru... Noi, dihănii bătrâne, nu ne prea înfiorăm de toate câte sânt 
în jurul nostru. Dar ai văzut dumneata cum s-au purtat unii dintre tineri ? 
Eu îi dispreţuiam ca pe nişte secături, şi i-ai văzut ? Căpitanul Guriţă nu 
era un pudrat care-şi prăpădise anii umblând după conchiste, cu inele în 
dreapta, cu bră- 

218 

ţară la stânga, cu lanţujele şi panglicuţe ? Ce legătură putea fi între el 
şi mizeria aceasta ? L-am văzut, domnule colonel, murind între oamenii 
lui, foarte îndărătnic şi semet ; ş-am fost foarte mişcat... Ciudat! 

— Fără îndoială, răspunse colonelul. Am avut şi pe alţii, pe care am 
stat şi i-am privit cum se bărbieresc şi se parfumează sub bombardament 
de artilerie... Aceşti fecioraşi pe care noi ne deprinsesem a-i dispreţui, 
dragă Panaite, aveau în ei, fără s-o cunoască, bărbăţia eroică... Au murit 
ca nişte nebuni ! 

— Ciudat ! rosti a doua oară, pe gânduri, maiorul. Şi începu să înşire 
nume de ofiţeri morţi pe câmpul de onoare în înfricoşatele zile trecute. 
Picurau în auzul meu nişte nume numai, — însă la fiecare pomenire parcă 
izvora din umbră înainte-mi câte-o fantomă fină, — şi se înşira într-un 
convoi misterios, tăcut şi mistic. 

Vorbeam de dragostea pământului, de legăturile indestructabile cu 
trecutul, de acel fior necunoscut care a rămas în noi de la generaţii de 
mult stinse şi care ne înalţă, ne preface şi ne schimbă în faţa morţii. 

Colonelul zâmbea : 

— Ce spui, dumneata, vorbi el, sunt mai mult nişte cuvinte frumoase. 


Doi soldaţi intrară. 

— Ce este ? 

— Domnule colonel, am fost răniţi acum treisprezece zile, amândoi 
odată. Ne-am făcut bine. Acuma ne întoarcem iar la locul nostru... 

Vorbăreţul are nişte ochi mici, ca picături de păcură. E un bunduc 
scurt şi îndesat. Alăturea de el stă un uriaş liniştit şi zâmbitor, care ar 
vrea 

117 

să vorbească, dar îi ia înainte celălalt. Comandantul se întoarce cătră 
dânsul, blând : 

— Tu eşti Manole Istrate ? 

— Eu sânt, trăiţi, domnule colonel, răspunde bucuros uriaşul. 

— Ne cunoaştem. Şi tu eşti Prepeliţă Irimia ? 

— Da, domnule colonel, se grăbeşte scundul. 

— Ei, cum a fost ? 

— Bine, domnule colonel, răspunde moale Istrate. 

— A fost fierbinte straşnic, domnule colonel, se înghesuieşte celălalt, 
pe când tovarăşul lui rămâne cu gura căscată. Nemţii tot năzuiau, tot 
năzuiau... Şi toată ziua şi toată noaptea îi băteam în cap cu granate. 
Veneau ca apa la opust. Ş-aduceau cu ei o putoare de dihor, de ne stu- 
peam sufletul. Noroc că bătea un vânt al lui Dumnezeu de pe Siret... 

Colonelul se întoarse spre uriaş : 

— Da' tu ce spui, Manole ? 

— l-am pus cu botul pe labe, domnule colonel... îndrugă alene 
soldatul. 

Colonelul zâmbeşte. Se luminează, cu bunătate şi prietinie, şi figurile 
soldaţilor. 

— Bine, băieţi, duceţi-vă la compania voastră... Şi domnul colonel le 
strânge cu gravitate mânile arse şi bătătorite. 

După ce rămânem singuri, îşi aprinde iar ţigara şi cearcă să 
lămurească în câteva cuvinte un sentiment năvalnic. 

— Domnilor, noi nu i-am cunoscut şi nu i-am prețuit îndeajuns pe 
oamenii aceştia. Simpli, liniştiţi şi tari, — ei sânt datoria şi jertfa. Energia 
lor năprasnică e ca o sevă a acestui pământ hrănit atâtea veacuri cu 
lacrimi şi sânge... 

117 

Tace, deodată mişcat, şi-şi întoarce iar ochii cătră hartă. 

— Mă surprind făcând fraze... adaoge el, puţintel ruşinat. 

Soarbe cafeaua, cu ţigara nestinsă între degete. Domnul maior 
Panaite, după ce isprăveşte de sorbit cu adâncă satisfacţie, se ridică 
zâmbind : 

— Apoi, mi se pare, vorbeşte el, că oaspeţii au venit degeaba... în 
noaptea asta, după cât văd, am să dorm câtun bei! 


Ne salută curtenitor şi satisfăcut. Tocmai urca treptele ca să iasă, 
când, în depărtare, trei, şapte, zece bătăi de tun sunară înăbuşit. După 
ele urmară altele, grăbite şi violente. Avui o impresie ciudată de jenă. O 
ameninţare tulbure şi mânioasă răsufla, parcă din fundul zării ş-al 
întunericului. 

Maiorul se întoarse spre noi: 

— Aha ! aha! 

Şi fruntea i se încreţi supărată. 

— Bine, urmă el, apoi ; să ne pregătim lădiţele cu granate ! 

Şi ieşi. 

Colonelul trecu atent la observator. Sună la telefon şi începu a da 
ordine. 

Mai erau două ceasuri până la miezul nopţii. 

Canonada se înteţi. Din poziţiile noastre începură a trăsni tunuri 
multe, şi auzeam prin noapte fâşâind ghiulelele cu un sunet caracteristic 
de val. Explozii rupeau pământul brusc în liniile noastre. Meteori depărtaţi 
punctau întunericul la inamic, unde cădeau proiectilele fulgerate de la 
noi. Bombe începură a cădea în apropierea postului de comandă. Curând 
noaptea se umplu de un freamăt fioros, — de un fel de muget de ar- 

118 

tilerie. Lângă noi tresăreau pâlpâiri alburii, care parcă lungeau o aripă 
de lumină cătră cer. În fund, ca-n necunoscut, clipeau fantastic gene de 
fulger. 

Simţeam sub mine cutremurul pământului. Am avut într-un timp, 
când bombardamentul ajunse la un maximum de intensitate, sensaţia că 
pielea pământului se încreţeşte şi se înfioară. 

Cătră ora 11, sorii rachetelor începură a se înălța în noapte, la inamic. 
Era un joc minunat de lumini multicolore, care se încrucişau, se încovoiau, 
se risipeau şi luminau câteva secunde pământul sumbru şi spăimântat 
parcă. 

Colonelul sta liniştit la observatorul său. 

Telefonul nu mai funcţiona. Agenţii începură a sosi, — ofiţeri şi soldaţi 
cu căşti şi arme. Vorbeau repede, raportau asupra sectorului de atac, 
asupra recunoaşterilor făcute ; ascultau atenţi ordinele şi ieşeau ; şi 
noaptea îi înghiţea. Dintro-dată parcă intrau în viitoarea de foc a necunos- 
cutului. Liniştea aceasta mi se părea ciudată şi nenaturală. 

Colonelul avu un zâmbet uşor la observaţia mea. 

— Omul e un animal care se deprinde cu toate... îmi zise el filosofic. 
Ascultă : acuma se produce atacul infanteriei. 

Deodată începuseră a pârâi mitralierele şi a tuna oribil granatele. De 
pe linie, se ridică un freamăt sălbatic de glasuri. Auzeam limpede o voce 
sonoră care vocifera ceva cu îndârjire. Colonelul îmi dădu lămuriri : 

— Acesta e un plutonier al meu, Băncilă, care însoţeşte fiecare 
granată de înjurături grozave. 


— Da ? 

119 

— Închipuieşte-ţi ! e un personagiu fără educaţie ! 

Acuma pământul fierbea pe linia de luptă. Simţirea de sunet se 
stinsese într-un huruit fără nume. Când izbucneau rachetele, într-o clipă, 
în întunericul de păcură de dedesupt, vedeam mişcarea de înaintare a 
coloanelor inamice într-un fel de viermăt de umbre bătute de nebunie. 

Alţi agenţi veniră, cu obrazurile negre, cu straiele mirosind a fum. Îi 
priveam : aveau o căutătură de criţă, o încreţitură aspră la colţul buzelor. 

Inamicul a fost strivit cu granate şi cu mitraliere. Pe alocuri a fost 
bătut şi cu patul puştii. Se retrage în neorânduială. 

Rachetele au tresăriri tot mai rare în noapte. Se alină mitralierele 
nervoase şi tunurile. 

Cât a durat acest vis fantastic şi înfricoşat ? — Abia s-a alinat, o 
jumătate de oră, — şi tunurile din noaptea depărtării porniră din nou. Altă 
canonadă furibundă, alt atac subt aceleaşi tresăriri înflorite de rachete. 
Altă îmbulzeală de fantasme nebune... 

Priveam la colonel. Işi trăgea încet mustaţa cu stânga, pufăia fumul 
de ţigară scurt, şi ochii, sub cască, mi se părea că lucesc crud şi neîndu- 
plecat. Aceeaşi atitudine, — neînduplecare crâncenă şi mânie, — o aveau 
şi sergenţii şi ofiţerii care veneau la ordine. 

In vijelia monstruoasă de foc care bubuia şi se frământa afară, 
aceeaşi înfăţişare cumplită o aveau toţi oamenii colonelului, pământii, 
trudiţi şi amărâţi... Inţelegeam însfârşit acum deplin că energia disperării 
e mai tare decât focul şi decât apa... 

223 

Mi se strângea inima de tulburare şi de durere, — şi-mi plecai ochii 
săgetaţi de lacrimi spre pământul acesta al părinţilor pe care oamenii de 
azi mor apărându-l cu tărie. 

lar tunurile bubuiau, — tresăreau rachetele, începură granatele a 
pocni şi văzui pe colonel zâmbind iar uşor când auzii în freamătul de pe 
linie aceeaşi voce sonoră care înălța în larma luptei blesteme omerice... 

Frunze-n furtună (1920) 


CU OCHII LA CER 


Soldatul Petrea Neguţ zăcea pe malul Neajlovului cu faţa în sus, lovit 
de-o schijă de obuz. Parcă se rupsese ceva în el: nu se mai putea clinti. O 
amorţire grea îl cuprinsese când deschisese ochii. Acuma nu-l mai durea 
parcă nimica. 

In juru-i se deschidea o lumină ciudată şi se făcea sară. Undeva, 
departe, se auzeau mugete de tunuri. Pârâituri de puşti tresăreau pe o 
boare de vânt. Bătălia se depărtase. El zăcea singuratic, aproape de o 
salcie desfrunzită. O vedea pe cele din urmă luciri ale amurgului ; părea 


un cap zbârlit şi spăimântat care se uita la el. — Pe cer fugeau nouri 
despletiţi şi între ei deodată zări o stea. Şi cum se simţea liniştit deplin şi 
aproape de alinarea din urmă, îi veni aşa ca o mângâiere şi i se păru că 
pluteşte spre scaunul împărăției, în locuri necunoscute, nedesluşite şi 
depărtate, unde stă risipită o lumină dulce, ca sub flori de cireş 
primăvara. 

Şi văzu o faţă blânda de împărat bătrân şi din a dreapta lui chipul lui 
Hristos, aşa cum era zugrăvit în bisericuţa de la el din sat. Amândoi se 

120 

uitau la dânsul zâmbind. Şi soldatul simţi un nod în git şi i se umplură 
ochii de lacrimi. 

— Tu eşti Petrea al lui Toma Neguţ ? îl întrebă încet împăratul. 

— Da, Doamne. N 

— El e, şopti chipul cel bălai de-alăturea. Îl cunosc de când era copil. 
Venea în biserică la Boureni şi se uita cu ochii mari la mine, cum stam 
răstignit pe o cruce veche, în pridvorul de lemn. 

— Aşa este, se gândi cu mirare soldatul. De-a-tuncea-i mult, dar El n- 
a uitat. Mă duceam cu bătrânii pe sub codrul cel de fag la biserică şi 
auzeam toaca şi clopotele şi vedeam cum scânteie departe, printre 
zăvoaie apele Moldovei. 

— Şi ce-ai făcut tu pe lumea asta, Petrea al lui Neguţ ? îl întrebă iarăşi 
împăratul. 

— Doamne, şopti smerit soldatul : eu am fost un băiet sărac şi am 
rămas devreme orfan. Bătrânii s-au petrecut din lumea pământească şi 
eu am rămas ca să muncesc cu boii cei porumbi pe bucăţica noastră de 
ogor. Cum ni-i rânduit nouă plugarilor, ieşeam primăvara şi zvârleam pe 
brazde sămânţa cea de tine binecuvântată. Aşa am muncit ani şi ani. Am 
suferit ca toţi cei de sama mea şi am avut şi bucurii în zilele tinereţelor 
mele. 

Împăratul îl privi pătrunzător. Şi Petrea Neguţ înţelesese că Cel ce 
toate le ştie îi ceteşte în suflet şi-n amintire ca-ntr-o carte deschisă. Ca 
aduse de-o poruncă i se perindau pe dinainte icoanele vieţii lui. Văzu cu 
uimire multe privelişti uitate şi-i păreau ca nişte icoane la panorama cea 
minunată de la iarmarocul din Paşcani. Şi deodată văzu şi pe Măriuca în 
Poiana Mă- 

226 

rului, la un şipot, într-o zi de Sfântul Petru, când umpleau lumea de 
mireasmă teii împovăraţi de flori. Şi-i era parcă ruşine şi de vorbele trecă- 
toare pe care le rostiseră ei atunci, şi de îmbrăţişările lor, şi de toate cele 
lumeşti trecute şi pe vecie prăpădite. 

— Nu te ruşina, îi şopti blând împăratul, căci iubirile eu le-am 
împrăştiat în lume, ca să înflorească zilele cele amărâte ale omului. 

— Au rămas la Boureni, în căsuţa noastră, trei băieţi cu părul bălai, 
răspunse cu glas înduioşat soldatul. 


— Pentru aceasta nu-i mustrare, vorbi iar bătrânul. Ci pentru alte 
păcate ale ţărânei din care eşti zidit. Căci ai pizmuit, ai băut mai mult de- 
cât se cuvine, ţi-ai asuprit muierea ş-ai uitat prea adesea poruncile mele. 
Ai făcut mult rău în juru-ţi cu prostia ta. 

— Aşa este, aşa este... se gândi omul cu amărăciune. Acuma mi s-a 
împlinit veleatul şi mă aflu la scaunul dreptului judecător. 

— Părinte ! rosti atuncea Hristos cu bunătate ; pe mine m-au alungat 
răutatea şi ticăloşia omenească din lume, — dar din când în când tot mă 
întorc printre cei umiliţi. — Ş-odată, într-un amurg, flămând, trudit şi 
bolnav, — un cerşetor, — am căzut la poarta acestui plugar ; şi el m-a în- 
tâmpinat c-o vorbă bună şi m-a poftit la cina lui săracă... — Şi era în sara 
când sunau pe pământul acela clopote, chemând pe oameni la război. Şi 
l-am văzut pe acest Petrea Neguţ îmbrăţişindu-şi soaţa şi pruncii şi 
pregătindu-se să plece cu inima dreaptă şi credincioasă la jertfă... 

— Da, Doamne, zise şi Neguţ; m-am dus cu toţi cei de sama mea. Ş- 
am suferit pe drumuri 

121 

lungi, de foame şi sete ; am trecut prin vijelii de foc şi prin tot ce a 
scornit ura şi ticăloşia omului ; căci pământul părinţilor noştri a fost cotro- 
pit de neamuri străine... Ne-am ridicat, Doamne, pentru dreptate. Mi-am 
adus aminte de ce ne spunea „domnul" nostru cel bătrân la şcoala cea 
veche de la marginea satului, de toate amărăciunile trecute şi de faptele 
voievozilor pământului nostru, de sila şi durerea altor fraţi ai noştri din 
pământuri româneşti ; ş-atunci mi-am pus şi eu viaţa mea pentru 
răscumpărare... Ş-am suferit şi m-am bătut în munţii noştri la hotar... Şi 
de-acolo am mers şi ne-am bătut în alte părţi, în locuri depărtate. Şi de la 
apa Moldovei am ajuns la Neajlov, în singurătăţi, ş-acolo a fost o bătălie 
cruntă, ş-acolo am căzut eu şi mi-a curs sângele în pământul pentru care 
luptăm, şi pentru neamul pe care l-ai aşezat tu în aceste locuri. 

— Fericiţi cei ce visează... şopti cu dulceaţă Impăratul. 

După aceste cuvinte, i s-a părut lui Neguţ că lumina din jurul 
scaunului împărăției creşte. Şi chipul cel blând al lui Hristos s-a plecat 
spre el, sărutându-l pe frunte. Işi aduse aminte de cei trei ţînci cu părul 
bălai şi privi drept în ochii Mântuitorului, care-i zâmbea. 

După aceea soldatul Petrea Neguţ nu mai simţi nimic. Oftă uşurat şi 
muri cu ochii la cer, lângă salcia desfrunzită de pe malul Neajlovului. 

Frunze-n furtună (1920) 


NOTE DE PE FRONT 


MĂRĂŞTI 
lulie 1917 


Un drum cu automobilul spre frontul nostru, spre cuibul Vrancei 
înecat în ceața zării. În ziua limpede şi strălucită mi se perindează repede 
pe dinaintea privirilor, din nou, locuri vechi şi cunoscute : dumbrava 
încântătoare de la Strunga, drumul lin spre Roman, străjuit de arbori stră- 
vechi, apoi, ajunşi în şoseaua naţională, valea Moldovei în dreapta, valea 
Siretului în stânga, subt uşoare pulberi argintii. Sunt aceleaşi icoane dragi 
ale vechiului şi frumosului nostru pământ : satele albe, livezile, 
drumeagurile cenuşii. Sunt aceleaşi lanuri de grâne, ca flăcări aurii, în 
imensul cuptor al lui iulie, şi aceleaşi covoare verzi de porumbişti. Dar 
peste toate pluteşte parcă un aer de tristeţă. În sate şi pe câmpuri au 
rămas numai femeile, copiii şi bătrânii. Bărbaţii stau cu arma în mână şi 
cu ochii neguroşi, în bătaia puhoiului duşman. 

Mergem multă vreme pe marea şosea umbrită de plopi tremurători. 
Am trecut repede prin Roman, ne oprim puţin la Bacău, — apoi ne lăsăm 
prin zăpuşeala după-amiezii spre Adjud. 

Vin învăluiri grabnice de vânt şi de pe munţi se ridică nouri. Pe o vale, 
ni se deschide deodată 

122 

ca un colţ nou de lume, între dumbrăvi rare. O ploaie iute a stropit 
aici cuprinsul c-o clipă înaintea noastră ; ş-acum totul scânteie în soare în 
mii de curcubee mărunte, şi vine de pe fânaţuri un miros dulce şi cald de 
ierburi înflorite. 

Trecem grabnic, coborâm, ajungem cătră gura Trotuşului, la Adjud. 

Aici facem un nou popas şi începem investigaţii care ne-ar putea 
pune pe urmele unui restaurant. 

Soarele coboară cătră asfinţit în rostogoliri de nouri cu forme bizare. 
Vântul are tresăriri şi salturi prevestitoare de furtună. S-aude huruind de- 
parte sus : tunetul. Din câmpia Siretului, de la miazăzi, zgomote 
asemănătoare încep a răspunde. De data asta e tunul. 

Îl ascult deodată atent, cu sufletul mişcat. 

Duşmanul nu e prea departe. Colo, în fund, cătră miazăzi, taberile lui 
trag ca o linie neagră de doliu în lungul Siretului. Ş-acuma, în acest amurg 
cu adieri de furtună, ca-n nenumărate alte înserări din urmă, începe tunul 
muzica fioroasă a morţii. Închid ochii ş-o ascult şi mă gândesc la durerile 
şi nenorocirile noastre, la vijelia care ne-a călit, ne-a asprit sufletul, ne-a 
încordat toate puterile. 

Când ridic pleoapele, văd trecând prin apropiere soldaţi cenuşii de 
pulbere, cu feţele bronzate de soare. Sunt români de pe pământul acesta 
frământat iar cu sânge, ca-n vremi trecute. Sunt ruşi, veniţi de departe, 
din ţara ale cărei şesuri se întind la mările îngheţate şi la Oceanul cel 
Mare : sunt mohorâţi ca întinderile stepelor şi melancolici ca zările 
nesfârşite. 

122 


De la munte năvălesc tot mai ameninţător talazuri de nouri. Vijelia se 
apropie. Pornim zornic, — şi automobilul fuge pe şoseaua largă ca o 
pasere spăriată alungată de primele răsuflări ale furtunii. Zadarnic fuge. 
În lungul munţilor, râul de nouri trece înaintea noastră. Fulgere se 
încrucişează deasupra. Trăsnete se rup cu zgomot năprasnic, s-odată cu 
vântul începe a ne izbi o ploaie furioasă. 

Curând înserează ; se face întuneric deplin; ploaia stă ; vântul se 
alină. Şi rămâne sub cerul negru numai bătaia surdă a tunurilor de pe 
Siret. Se văd prin întuneric licăririle tunurilor ruseşti, — destul de aproape. 
Zarea parcă necontenit închide şi deschide gene de foc. 

Cerul se lămureşte : apare o stea drept în vârful bolţii. Apoi, în răsărit, 
luna jumătate se arată ; dispare şi iar se arată prin straturi argintate de 
nouri. Prin întunecimea scăzută trec lungi coloane de trăsuri, sunând din 
obezi. Glasuri se îndeamnă din loc în loc, se chiamă. Din când în când se 
aude : na prava!... na prava ! 

Şi tunurile bat cu îndârjire, fulgerând necontenit. 

Suntem foarte aproape de frontul Şiretului. De asta ne încredinţăm, 
îndată ce intrăm în Panciu. Intrăm nu în ştiutul orăşel vesel şi plin de piv- 
niţi cu vinuri, — ci între ruine. Case arse ori dărâmate de proiectile parcă 
privesc spăriate prin locurile unde au fost odată ferestrele. E o linişte de 
ţintirăm. Din când în când, la un colţ de stradă, se arată un soldat, o 
sentinelă tăcută, melancolică şi neclintită. 

Şi-n stânga fulgerele roşcate ale bateriilor ruseşti clipesc neîncetat la 
linia zării. 

231 


Încă de cu ziuă se vedea că ne apropiem de front. Lângă Adjud, în 
vecinătatea şoselei, o îngrămădire de prizonieri parcaţi între rațele de 
sârmă, sub paza câtorva milițieni. Sunt germani toţi, cu bonete rotunde în 
cap. Stau liniştiţi la pământ, cu capetele plecate, trudiţi de drum şi bătuţi 
de pulberi. Vin de la armatele noastre din Vrancea. 

La o gară vedem înşirate în lungul liniei tunuri germane de fabricaţie 
nouă. Sunt o parte din prada de război a luptelor din ultimele zile. 

Apoi bubuiturile din zare, cimitirul Panciului, automobile sanitare... 
Acuma coboram prin Străoani, spre Varniţa, şi simţeam în jurul nostru şi-n 
aer vecinătatea imediată a Morţii. Pe o adiere de vânt venea un miros 
pătrunzător de cadavru, în sate întuneric deplin, ca şi cum fiece căsuţă ar 
fi fost un mormânt. La o mică oprire, un soldat de la o trăsură dădu 
poveţe şoferului : 

— De-acuma să mergi domol, căci drumul e spart pe alocurea de 
obuze. 

Pantele şoselei încep a deveni mai repezi. Simţim răcoarea şi 
umezeala pădurilor. Trecem prin vaduri de ape sclipitoare. Suim, printre 
dealuri râpoase scormonite pretutindeni de bordeie. La lumina focurilor 


fantastice, în jurul cărora stau la sfat soldaţii, se arată ferestre şi uşi 
bizare, astupând săpăturile în lutul râpii. Parcă trecem printre primitive şi 
misterioase locuinţi de troglodiţi. Cai pasc liniştiţi printre copaci şi la mar- 
ginea drumului. La o oprire scurtă, aud un murmur dulce de fluier. E o 
cântare uşoară, înăbuşită, plină de amărăciuni şi lacrimi. Focul pâlpâie 
peste un grup de soldaţi de la coloane, tolăniţi 

124 

în ierburi. Cineva oftează, când fluierul tace : Of, of ! — Pe urmă se 
face linişte în marginea de pădure şi noi ne strecurăm la deal prin umbră, 
pe când focul, în urmă, fâlfâie printre copacii bătrâni aripi de lumină şi 
umbră. 

lar trecem pâraie zgomotoase şi intrăm tot mai adânc spre ţinutul 
muntos. |lnaintăm prin Verdea şi Răcoasa spre Câmpurile. Din loc în loc 
şoseaua e ruptă de obuze. La un mal de apă, lucirea fugară a lanternei ne 
descopere capre de lemn pe care sânt încrucişate şi încurcate fire de 
sârmă ghimpată, — apoi rânduri de rațele de sârmă în faţa unor şanţuri 
care se prelungesc şi dispar în umbra nopţii. 

Case pustii, fără ferestre, fără uşi. — Pe-aici a fost, acum o săptămână 
şi ceva, frontul. Tristeţa locurilor, mirosurile grele ce vin pe boarea nopţii 
şi pământul sfredelit adânc de explozii, ne arată asta la fiecare pas. 

Târziu, după miezul nopţii, ajungem în Câmpurile, la comandamentul 
generalului V. — E un sat întins, mare şi frumos, unde şapte luni şi-au 
avut aşezarea germanii... 

Toată lumea doarme. Numai sentinelele veghează ici-colo în umbra 
sălciilor, şi spitalul, unde e lumină deplină. 

Luna e sus, cerul s-a limpezit. Peste sat şi-n împrejurimi, pace. La 
apus, linia neagră a munţilor acoperiţi de brădeturi. Deodată tresare de-a- 
colo, din munţi, tunul. Loviturile se îndesesc. Sună şi împuşcături de 
arme. Apoi clămpănesc iute şi întărâtat mitralierele. E un atac de noapte 
cătră hotar, în prăpăstioasele viroage şi pâraie ale înălțimilor. Acolo, după 
bătălia de la dealuri, soldaţii noştri s-au suit urmărind, hărţuind, şi 

124 

împingând îndărăt sfărâmăturile regimentelor duşmane. 

Aici e Vrancea, vechea Vrance a lui Ştefan-Vodă, cetăţuia în care n-au 
putut răzbate fără crâncenă pedeapsă duşmanii lui. E cetatea de piatră a 
Moldovei, unde năvălitorii noi au fost de curând rupţi, sfărâmaţi şi 
năprasnic bătuţi de oştenii noştri. 


A doua zi, luni, 17 iulie, stăm la vorbă o jumătate de oră cu generalul 
V. El a condus operaţiile care au adus străpungerea frontului inamic la 11 
iulie şi retragerea dezastruoasă a germanilor cătră Valea Sărei şi hotar. E 
un om nalt, încă sprinten şi vioi. Din tot ce spune, respiră o dragoste 
nemărginită pentru vrednicul oştean al acestui pământ. 


— Aici e-n Vrancea, ne spune el între altele. Sub munte, la Soveja, se 
află două aşezări care se chiamă Rucăreni şi Dragosloveni. Sunt colonii 
statornicite în Moldova de Matei-Vodă Basarab, când s-a aşezat pace între 
el şi Vasile-Vodă Lupu. Atunci bătrânul Voievod al Munteniei a clădit, sub 
munţii moldoveneşti, o biserică în amintirea păcii. lar Vasile-Vodă a dat 
gospodarilor de la Dragoslave şi Rucăr pământuri şi scutiri... In aceste 
vechi locuri unde s-ar putea spune că s-a făcut un început de unire între 
Moldova şi Muntenia, le-a fost dat oştenilor de azi să lupte întruniţi, cei 
din Moldova şi cei din ţara robită, şi pentru aşezările moldoveneşti şi 
pentru rucărenii şi dragoslavenii veniţi odinioară de departe în pământul 
nou al înfrăţirii... A fost o bătaie crâncenă care, socot eu, a consacrat din 
nou în 

125 

chip strălucit valoarea ostaşului nostru. Poziţia inamică a fost ruptă la 
Mărăşti în ziua de 11 iulie. O să vedeţi satul şi organizarea întregii poziţii 
şi o să vă daţi socoteală de toate. Aici nu este nevoie de vorbe mari. 
Faptele vorbesc singure. Spărtura a fost aşa de violentă şi neaşteptată, 
încât germanii au părăsit în cea mai mare grabă nu numai poziţia, ci şi 
Câmpurile, unde şi-au avut aşezământul de căpetenie şi de unde nu mai 
credeau să iasă până la încheierea păcii. A doua zi, spărtura s-a lărgit 
cătră Vizantea. A treia zi cătră Soveja. A patra cătră graniţă. N-a fost o 
retragere. Depozitele pline de materiale şi muniţiuni, tunurile, chesoanele 
şi armele abandonate pe toate drumurile şi râpile, dovedesc cu ce fel de 
fugă am avut de-a face. În tot timpul, soldaţii şi ofiţerii noştri s-au bătut 
cu un avânt care a cutremurat pe toţi cei ce-au putut fi martori la 
înfricoşata lor vitejie... În curând, când veţi vedea toate locurile pe unde a 
trecut furtuna, o să vă daţi samă mai bine de tot ce s-a petrecut şi ce 
însemnătate are pentru oştirea noastră ziua de 11 iulie. 

Într-adevăr, în curând am început a ne da sama. 

Câmpurile e un sat întins de gospodării cuprinse, în drumul Sovejei. 

Aici îşi alesese ştabul domnul general Gerok, comandantul forţelor 
nemţeşti. Grajdurile cailor, spitalul, cancelariile zidite de curând în 
cărămidă aparentă, depozitele numeroase de muniții, băile, toate 
dovedeau convingerea pe care o aveau duşmanii noştri, că ei stau bine şi 
tare în aceste locuri şi că vor sta îndelungată vreme... 

125 

— Nemţii întruna ne spuneau că ei aicea au să hălăduiască până la 
încheierea păcii, ne încredința un gospodar din Câmpurile. 

Pe uliţa principală a satului am văzut, legănându-se în vântul 
dimineţii, franjurile arcurilor de cetină din vremea când domnul 
comandant hotăra pentru oştenii Germaniei serbări. Cântau muzicile, se 
bea vin şi şampanie. Era ş-o instalaţie pentru fabricarea limonăzii. Pâne 
era cam puţină, — o pâne pentru trei, patru zile, — dar încolo, voie bună, 
siguranţă şi petrecere cât poftiţi. 


Gospodăriile unde se aflau cuartiruiţi soldaţii erau şi ele pregătite 
pentru o şedere mai lungă, în ori ce caz ca pentru plăcerile unei 
vilegiaturi, în toate părţile gărduţuri albe de mesteacăn în felurite linii şi 
ornamente. Ici-colo chioşcuri pentru zilele calde ale verii şi pentru nopţile 
răcoroase, pline de poezia munţilor Vrancei. În grădini toate soiurile de 
varză, de salată, de fasole şi cartofi, bine rânduite şi bine lucrate cu bra- 
tele nemernicilor autohtoni. 

Pentru a proteja această tihnă a oştenilor împăratului, tunuri 
formidabile erau aşezate în baterii bine alese şi bine mascate. Aeroplane 
numeroase aduceau în fiecare zi ştiri despre toate mişcările inamicului. 
lar în multele depozite,ale satului gemeau magaziile de cartuşe, de 
bombe de mână şi de obuze şi şrapnele. 

Pe lângă tunuri şi muniții, era însă ceva şi mai important. Era, pe linia 
frontului principal, poziţia Mărăştilor măiestru organizată. 

Satul Mărăşti aşezat deasupra unor râpi oable, domina liniile noastre, 
de care e despărţit prin apa pârăului Limpegioara. Locuitorii fuseseră e- 

126 

vacuaţi încă de astă-iarnă în Câmpurile, Soveja şi Vizantea. lar în 
satul pustiu săptămâni şi luni, ziua şi noaptea, lucrători nenumărați, copii, 
femei, fete şi puţini bărbaţi, scurmaseră pământul, deschiseseră galerii, 
adăposturi şi şanţuri de comunicaţie. 

Pe linia satului băteau valea şanţuri pentru trăgătorii în picioare cu 
banchete şi locuri pentru muniții. Feluritele elemente ale acestui sistem, 
legate prin rațele telefonice, puteau fi izolate prin uşi de sârmă ghimpată 
care cădeau de sus în jos ca nişte căpcăni. În stânga satului, privind spre 
liniile noastre, cătră Încărcătoarea, o serie de redute tari cu adăposturi 
blindate şi şanţuri întortochiate. Înaintea redutelor şi între ele, regiuni de 
rațele de sârmă ghimpată dispuse ca un labirint din care nu pot ieşi decât 
cei ce le cunosc. Toate rovinele şi văiugile erau flancate de mitraliere cu 
dibăcie aşezate. In unele locuri mai înaintate, se aflau şi uvraje de beton 
pentru mitraliere. 

Cu drept cuvânt, domnul general Gerok şi ofiţerii săi, şi cu dânsul 
toată trupa, puteau considera Mărăştii ca o poziţie pe care zadarnic ar fi 
încercat s-o atace şi s-o ia oricine ar fi fost în faţa lor. „Ei ziceau că poate 
să vie şi dracul şi nu se tem !" spunea o femeie întoarsă-n ruinele de la 
Mărăşti. 

Cu toate acestea, în planul nostru de atac s-a hotărât ca spărtura să 
se facă tocmai în punctul pe care inamicul îl socotea mai tare. 

* 

Încă din timpul pregătirilor, aeroplanele noastre căutaseră să 
descopere şi să fixeze pe hartă 

126 

locurile bateriilor inamice. Recunoaşteri necontenite şi îndrăzneţe se 
strecurau foarte des în timpul nopţii până la răţelele de sârmă ale poziţiei 


vrăjmaşe şi chiar până în şanţuri, pentru a aduce câte un prizonier şi ştiri 
asupra amănuntelor aşezării duşmanului. 

Încet-încet poziţia fu bine cunoscută şi pe hartă fură notate precis 
poziţiile bateriilor. 

Liniile infanteriei noastre erau dincolo de Limpegioara, pe dealurile 
Drăgoeştilor, Vârlan, Alba şi Budui. De şi erau mai jos decât ale inamicu- 
lui, — tranşeele noastre pare că aveau unele avantaje în ceea ce priveşte 
focul artileriei inamice, care nu le putea bate în plin. 

Mai sus, în păduri, pe dealurile Bălan, Dragoş şi Curmătura erau 
instalate bateriile noastre. Artileria grea, de care nemţii n-au ştiut nimic 
până în aceste din urmă zile, era pe Dealul Mare. Ea putea arunca 
proiectile uriaşe la doisprezece kilometri depărtare. N 

Acţiunea, cum se ştie, a fost angajată pe un front mai întins. Insă 
punctul unde s-a produs spărtura a fost Mărăştii ; de aceea am şi dat de- 
talii cu privire la această localitate. 

Germanii aveau artilerie multă, muniții mai mult decât îndestulătoare 
şi trupe numeroase. Se culcau în fiecare sară mulţămiţi şi se sculau 
dispuşi. Fiecare îşi îndeplinea conştiincios datoria şi fiecare era încredinţat 
că merită decorația pe care o aştepta de la maiestatea sa. 

În ziua de 9 iulie, la vremea prânzului, când soarele ardea dogoritor şi 
ei se trăseseră la umbră, tunuri din poziţiile româneşti începură a bubui. 
Nemţii zâmbiră : fleacuri ! Dar canonada se înteţi şi deodată sute de 
tunuri de toate calibrele 

127 

prinseră a zgudui pământul şi a umplea de clocot năprasnic văile. 

Un bombardament cumplit se deslănţui. Bombele cădeau c-o precizie 
neliniştitoare. Unele explodau la răţelele de sârmă, altele în tranşee, al- 
tele asupra satului. Era ceva sistematic, ceva care ţintea la anume 
scopuri. Căci trecu o oră, două, nouă, zece şi focul în loc să slăbească, era 
parcă mai în creştere. Bateriile lor răspundeau fără îndoială căci aveau de 
unde cheltui muniții, dar proiectilele cele mari le găsiră curând, — şi asta 
era un lucru iarăşi vrednic de luare-aminte şi de cugetare. 

Telefonul, la Câmpuri, primi ştiri că s-a deslănţuit canonada pe un 
front foarte întins. În tranşee la Mărăşti se află despre asta, şi toţi ofiţerii 
fură de acord că se va da un atac probabil undeva. În orice caz la Mărăşti 
e aproape sigur că nu se va da : ar fi o nebunie. 

În vremea asta bombele de toate calibrele plouau, se cutremura 
pământul şi gemea văzduhul. Noaptea se părea că sute de guri de vulcan 
scuipă foc înspre stele. Şi muzica fioroasă a proiectilelor sfâşia atmosfera 
cu acorduri felurite. i 

Două zile şi două nopţi a ţinut acest bombardament. In trei rânduri au 
fost răstimpuri de tăcere în care nemţii, spre a opri un atac presupus, 
deslănţuiau tiruri nebune de baraj în faţa tranşeelor noastre. 


Dar soldaţii noştri coborâseră în noaptea de luni spre marţi în fundul 
văii Limpegioarei şi stăteau gata. 

In noaptea de duminică spre luni patrule recunoscuseră locurile 
precise unde tunurile trebuiau să facă spărturi în răţelele de sârmă. 
Fiecare şef 

128 

de coloană arătase nevoile ce mai aveau pentru curățirea drumului, 
apoi pichetase cu ţăruşi de mesteacăn calea asaltului. 

In noaptea de luni spre marţi artileria îşi desăvârşi opera. La punctele 
indicate pe hartă şi cunoscute de patrule, exploziile practicaseră spărturi, 
„breşe" cum se spune în termenul consacrat. Anume regiuni din sistemul 
de câţiva kilometri al fortificaţiei fuseseră complet distruse. Şanţurile şi 
adăposturile fură întoarse cu fundul în sus. Bombele grele araseră adânc 
pământul, adăposturile blindate, scurmând pâlnii enorme, distrugând tot, 
pisând trupuri omeneşti şi îngropând mii şi mii de oameni sub dărâmături, 
sub foc şi schijă. Drumul din urmă al rezervelor era barat şi el de un 
uragan de foc. Orice comunicaţie între Mărăşti şi Câmpuri era ruptă. 

Marţi, în zori-de-ziuă, la ora 4, o rachetă se înălţă deasupra pădurii la 
comandamentul Diviziei, şi coloanele de infanterie porniră. La oprirea 
artileriei noastre, de data asta nemţii nu mai răspunseră cu tir de baraj, 
crezând că e iarăşi la mijloc o păcăleală numai. Dar curând artileria 
noastră lungi tirul şi infanteriştii se zvârliră înainte. 

Nu-i mai putea nimic opri. De mult aşteptaseră ei ora aceasta. Gătiţi 
ca de paradă, bărbieriţi şi lustruiţi, făcuseră cel din urmă legământ cu 
inima lor şi se duceau cu îndârjire la jertfă. 

A fost o lovitură de trăsnet. Fiecare coloană înainta hotărâtă la 
strungă. Zadarnic fură cele din urmă silinţi ale inamicului. Unde era valea 
mai oablă îşi făceau scări cu lopata şi se căţărau. Veneau ameninţători ca 
valurile neoprite regimentele 2 Vânători şi 4 Argeş. Năboiră asupra 

128 

redutelor, începând de la marginea satului cătră Încărcătoarea, — în 
vreme ce pe restul frontului alte trupe demonstrau ; şi la un moment dat, 
de la postul de comandă al Diviziei, de pe dealul Curmătura, generalul M. 
îmi spunea că vedea limpede cum oştenii noştri neopriţi se caţără, sar ca 
din arcuri asupra şanţurilor, — şi deodată contururile redutelor se 
desemnară limpede în foc şi fum subt exploziile granatelor, pe când urale 
frenetice se amestecau cu urletele tunului. 

Dintrodată, după zilele şi nopţile de teribilă bombardare, după 
suferinţile morale ale aşteptării, lovitura aceasta bruscă a infanteriei 
noastre deslănţui panica în rândurile vrăjmaşilor. 

Unii începură a fugi spre sat şi spre drumurile de scăpare cu capetele 
goale, aruncând armele. Alţii înfingeau puştile cu baioneta-n jos înainte- 
le, înălţau braţele şi se constituiau prizonieri în masă, palizi şi tremurând 


de groază. Li se spuseseră lucruri cumplite despre barbaria soldaţilor 
noştri. 

— Spuneţi dac-aveţi să ne ucideţi ori să ne schilodiţi, ţipau unii; ca să 
ştim ce ne aşteaptă ! 

Ţăranii noştri, tăcuţi şi cu sprâncenele încruntate, îi dezarmau şi-i 
trimiteau îndărăt. Alţii alungau cu baioneta în coastă pe inamic, care fu- 
gea risipindu-se. Panica, dâră de pulbere aprinsă, trecu asupra satului şi 
asupra celorlalte linii. La Încărcătoarea, duşmanul se mai împotrivi un 
timp atacurilor furioase, apoi se răsfrânse îndărăt. 

— Când a vorbit în sat la Câmpuri telefonu, — zice o femeie, —că la 
Mărăşti au intrat românii, domnul general nemtesc a ieşit cum era din 
casă şi a pornit-o la vale. 

129 

La cazinoul ofiţerilor, o bombă mare se sparse sfărâmând stâlpul cu 
fanionul. Atunci răcnetele panicei răzbătură cătră ei : lăsară în farfurii ceş- 
tile cu cafeaua cu lapte, se năpustiră pe uşi şi se împrăştiară în toate 
părţile. Artileria grea bătea asupra Câmpurilor cu furie. Bombe mari că- 
deau în şosea şi săpau pâlnii adânci, înălţând stâlpi de foc, fum şi pulberi. 

Frontul era rupt ; duşmanii, bieţi oameni îngroziţi, se risipeau fugind 
la codru... 

Comandantul de la Vizantea, care zâmbea în ajun, vorbind de poziţia 
Mărăştilor, ieşi cu capul gol şi-n papuci. Şi femeile îl priveau uimite cum 
năzuia undeva, spre deal căutând o cărare ferită... 

Era ora 9. Trupele noastre înaintau neoprite. În curând năboiră la 
Câmpurile. Acolo totul rămăsese în rânduiala obişnuită : depozitele de ali- 
mente, de vinuri, de ţigări ; depozitele de îmbrăcăminte şi muniţiuni. Nici 
fitilurile n-avuseseră vreme să le aprindă. In poziţii, tunuri nestricate. Pe 
drumuri arme, căşti, chesoane. Răniţi şi morţi risipiţi în pulbere : tablou 
crâncen şi convulsionat. 

— Fugeau urlând, îmbulzindu-se şi dându-se peste cap... ne spune alt 
sătean. 

Unul dintre primii noştri răniţi, maiorul Bereşteanu adus la doctorul 
francez Championiere, era palid şi slab, dat tot putea murmura zâmbind 
câteva vorbe. 

— Ce spune ? ce spune ? întrebă medicul. 

— Zice că de-acu poate să moară în pace : batalionul lui s-a purtat 
vrednic. 

Doctorul îşi întoarse capul şi-şi şterse lacrimile. 

129 

Prizonierii treceau îndărăt. În poziţii o frământare de morţi, răniţi, 
sânge şi fumegări. Artileria tot bătea liniile de retragere. 

Morţii noştri erau căzuţi toţi avântaţi spre inamic, unii în poziţii 
ciudate. Unul asupra unui bavarez, strivindu-l parcă, străpungându-l cu 
baioneta, încremenit şi el cu casca sfredelită prin frunte de un glonţ. Altul 


înmărmurise cu arma în cumpănire ca o stană, cu braţul stâng înainte, cu 
gura căscată, cu ochii fioroşi, rezemat de un arbore. Şi alţi mulţi căzuseră. 
Unii dormeau somn mânios de veci ; alţii, răniţi, aşteptau cu buzele 
palide-încleştate pe sanitari, cu ochii îndreptaţi spre cerul limpede şi 
strălucit. Printre ei trecu un convoi grozav : o mitralieră pe care o purtau 
doi prizonieri şi-n urmă, pe-o brancardă, dus de-ai lui, un soldat german, 
cu capul zdrobit. Stătuse în poziţie, călare pe mitralieră, până în ultima 
clipă trăgând, — şi nu-i scăpă degetul de pe trăgaci decât atunci când un 
grenadier al nostru îl lovi în frunte c-o bombă. Soldaţii îl priveau gravi, în 
tăcere. 

Generalul comandant al diviziei recunoaşte pe-o targa pe un soldat 
care gemea încet: 

— Ce-ai păţit, măi Stanică ? Rănitul ridică fruntea, înfrigurat : 

— N-am păţit nimica, domnule general. E bine ; am căzut pentru 
ţară... 

Mai departe, altul îl recunoaşte pe general şi-l cheamă cu mâna : 

— Am biruit, domnule general ! i-am biruit ! Şi faţa îndurerată i se 
crispează de un zâmbet. Ofițerii, negri de fum, îşi adunau elementele 
unităţilor cu glasuri răguşite. Aveau toţi o privi- 

130 

re aprigă şi fioroasă sub căştile lor cenuşii. În toţi era o tărie ş-un 
avânt sălbatic. 

Era o biruinţă câştigată cu durerea urii şi a răzbunării. 

Am vizitat pas cu pas poziţiile ce păreau inexpugnabile de la Mărăşti 
până la Incărcătoarea. Satul era în parte ars. Când se simţiră zdruncinaţi 
şi măcinaţi, germanii incendiară marginea, ca să oprească înaintarea 
trupelor noastre. Altă parte a satului era dărâmată de proiectilele artileriei 
noastre. 

Acuma era linişte, subt un cer blând, — şi peste ruine domnea o 
adâncă tristeţă. Ici-colo femei, cu copii, se întorceau la vetrele pustii. 
Treceau printre răţelele de sârmă, peste şanţuri, îşi căutau căminurile 
unde suferiseră şi fuseseră fericiţi. Ici era cenuşă, dincolo un morman de 
dărâ-mături. 

Mă opresc. Intru în vorbă cu femeile. 

— Ce faceţi ? v-aţi întors la cuib ? 

— Ne-am întors, domnule, ce să facem ? Acuma s-a luat negura de pe 
capul nostru... 

O bătrână, alte două femei şi câţiva copii se adună la poarta căzută 
între ruini. Femeile şi fetele au trăsături frumoase şi delicate şi sunt 
îmbrăcate în catrinţă neagră, care se îmbină plăcut cu cămăşile albe 
discret înflorite cu cusături. 

— Of, Doamne, zice bătrâna, bine am trăit eu odată în lume, n-am de 
ce mă plânge ; ş-acuma uite la ce jale şi prăpăd am ajuns... Dar când am 


văzut pe generalul nostru (generalul V.) intrând iar la noi, ni s-a luminat 
sufletul. Ne-am făcut 

131 

cruce, ne-am închinat ş-am plâns. l-a alungat pe păgâni ! Doamne, 
du-i, Doamne, la locul lor! 

Fetele şi femeile erau în Vizantea răzăşească la lucrul şoselelor... Şi 
când au văzut că fug nemţii, au umplut pădurile. „Ei au fugit şi noi am ie- 
şit iar la lumină..." 

O fată sprâncenată, cu ochii căprii şi sânii îndrăzneţi, se apropie 
zâmbind : 

— Să vedeţi, dumneavoastră, nouă ne părea bine când vedeam că 
arde satul nostru. Las' să ardă ! De-acu arde şi cuibul răilor ! Bine că s-au 
dus, că ne-au chinuit destul. Astă-iarnă purtau femeile din loc în loc, pe 
ger, cu pruncii la sân... 

— V-au luat tot ? 

— Tot ne-au luat. Şi cel din urmă fir de porumb. Şi pe urmă ni-l 
vindeau tot nouă cu 40 de bani kilogramul. Apoi au scociorât pivnițele şi 
ogrăzile pe unde ne îngropaserăm lucrurile mai de preţ şi zestrile... Nu 
ştiu cum au făcut. Tot au găsit şi tot au luat. Acuma am rămas săraci : dar 
cel puţin ne-a luminat Cel-de-sus sufletele. 

Ne-au chinuit destul, adaugă apoi fata. Am robit la ei ca-n timpurile 
cele de demult. Ne scoteau la rând, şi pe fetele mai voinice şi pe cele mai 
crude, şi ne puneau să lucrăm din greu la şosele. Cu ce inimă lucram noi ? 
Cum puteam noi face drumuri la străin, ca să apese şi să dărâme ţara 
noastră ? Loveam cu cazmaua şi ne înghiţeam lacrimile. Când li se părea 
lor ceva, ne închideau, ne chinuiau şi ne băteau peste obraji... Ne băteau 
Şi cu biciul, domnule... 

— Ce să-i faci ? zice cu tristeţă bătrâna. Aşa a fost pedeapsa noastră. 
Neam străin. Cel puţin un lucru tot l-au avut. C-au fost cinstiţi cu partea 
femeiască... 

131 

Le privesc drept. Bătrâna îşi întoarce faţa spre căminul ars. Două din 
copile îşi pleacă ochii, pe care-i bănuiesc plini de umbră şi de lacrimi... 

— Da, aşa este... par a şopti buzele lor. Această ultimă şi tragică 
pudoare îmi strânge dureros inima. 

Umblu încă o zi pe urmele nemților, prin minunatele şi poeticele locuri 
de la Vizantea. Aici văd pe domnul general M., a cărui divizie a făcut 
spărtura la Mărăşti. Drumuri aspre de munte suie culmile până în fund la 
Dealul Sării. După ce spărtura în frontul inamic a fost lărgită, o parte din 
trupele noastre au mânat cătră sud coloanele zdrobite ale duşmanilor. În 
lungul drumului au rămas ş-acuma chesoane care nu se mai pot 
întrebuința. 

Regimentele noastre i-au ţinut pe nemti de-aproape, hărţuindu-i 
necontenit. Din vale în vale, de pe ţanc pe ţanc urmărindu-i, i-au dus până 


departe pe piscuri, unde au găsit rezistenţa unor regimente nouă, de 
curând aduse de von Mackensen din Macedonia. Aici urmează lupte as- 
pre, — în Dealul Sării. Oştenii noştri se caţără ca nişte capre pe piatra 
sură şi se bat fără hodină zi şi noapte. 

— Aici, spune generalul, sunt locuri mai tari şi mai sălbatice decât în 
oricare parte a ţării. E Vrancea necunoscută şi aspră din vechile zile. Auzi 
cum urlă tunul şi sună în toate văile... Nu-i soldat al nostru care să nu 
tresară când i-aude glasul, şi să nu strângă patul puştii... Aici luptele se 
dau pas cu pas în întunericul sihlelor, în locaşul sălbătăciunilor. 

132 

S-aude în adevăr mugetul tunurilor zvâcnind în adâncuri... 

Ş-aici vedem pradă de tunuri, materiale şi muniții. Apoi ne îndreptăm 
spre alt colţ al Vrancei : spre Soveja. 


Apoi mergem mai departe, spre graniţă. Ş-aici, pe minunata şosea 
şerpuită care duce spre Lepşa, prin locuri romantice, au mai rămas urme 
din fuga grăbită a nemților. Căştile lor mari şi grele stau împrăştiate şi 
răsturnate ca nişte ceaunaşe prin toate şanţurile. 

Ajunşi la liniile de sus, asistăm o oră şi jumătate la un duel de artilerie 
între bateriile noastre şi cele inamice. Văile sună strident şi formidabil de 
detunături şi proiectilele trec ca-n fâşâiri aspre de matasă. 

Inamicul răspunde. Bombele lui bat culmea şoselei. Vin c-un şuiet de 
spaimă parcă, cad şi se sparg cu vuiet, înălţând nouri negri şi cenușii. 
Zburaturile trec ici-colo, ca nişte albine rătăcite. 

Un glas chiamă o brancardă. Un rănit vine curând întins sub manta, 
cu buzele şi cu ochii arzători. A fost lovit în coapsă de o schijă de obuz. 

In vale, pe Lepşiţa, liniile noastre înaintate au fost atacate de câteva 
companii germane. Postul de comandă e înştiinţat. Artileria îşi înteţeşte 
focul. Bateriile trăsnesc adânc şi asurzitor de pe culmi. 

La telefon, colonelul ascultă raportul din vale : 

— Alo ! Ce este, locotenent Hancea ? Te-atacă două companii ?... 
Ţine-te bine, băiete ; să nu dai un pas înapoi... 

132 

In vale sună împuşcături de armă, răpăituri de mitralieră. E o acţiune 
fierbinte. 

__ Locotenentul Hancea răspunde. Mai cere provizie de granate. 
Indreaptă focul artileriei. Se pare că e într-o poziţie critică, atacat din 
două părţi. 

Colonelul zâmbeşte la aparat, emoţionat şi mişcat dintrodată. 

— Aşa, Hancea, bine... — Zice că piere acolo cu toţi ai lui, şi nu dă un 
pas înapoi ! 

Artileria noastră tună. Bombele inamice se sparg pe rând, în 
apropiere. 


Împrospătători de muniții trec cu sacii cu granate cătră vale, umblă 
nepăsători şi obişnuiţi printre explozii. 

Într-o oră şi jumătate postul înaintat al locotenentului Hancea a 
respins trei atacuri inamice. l-a prăbuşit pe nemti în vale. Le-a aruncat cu 
granate în cap, i-a amestecat cu pământul... 

Apoi artileria încetează şi ecourile codrilor şi văilor se alină. 

La întoarcere, întâlnesc mulţi prizonieri. Numai germani. 

Un tânăr trist, cu faţa firavă, vorbeşte trudit. Arată că e din Dettmold. 
De trei ani a umblat pe toate fronturile Europei. Aici în Vrancea, cum spun 
şi ofiţerii lor, s-a întâmplat cu ei un lucru spăimântător. 

S-au bătut în alte părţi necontenit. De multe ori au fost biruitori. Au 
fost şi înfrânți. Dar în poziţiile tari de la Mărăşti au primit de la mânioşii 
noştri soldaţi o lovitură aşa de crâncenă încât nu şi-au venit în fire nici 
astăzi... 

133 

Văd acum deplin că prin această bătălie, armonioasă în planul ei şi-n 
execuţia neşovăitoare şi exactă, indiferent de ce poate fi mâni, armata 
noastră şi-a cîştigat un titlu nediscutabil de glorie. 

Bătălia de la Mărăşti va trece în istoria noastră ca o operă serioasă şi 
solidă de artă militară. Toată dezvoltarea ei a fost prevăzută şi s-a exe- 
cutat potrivit planului iniţial. Cel din urmă soldat a ştiut unde merge şi şi-a 
făcut datoria. Artileria a dovedit o preciziune înspăimântătoare. Ofițerii 
germani prinşi au mărturisit aceasta, cu mirare şi laudă. 


Dacă în grozava furtună care bântuie popoarele mai pot stărui ambiţii 
; dacă bietele suflete umbrite de moarte mai pot urmări răzbunări; dacă 
între ruini şi sânge ochiul omului mai poate luci, — atunci asta nu s-a 
putut întâmpla decât la Mărăşti : după umilinţi, zdrobiri şi lacrimi, ţăranul 
soldat s-a năpustit, la 11 iulie, ca-ntr-o nebunie a jertfei, ş-a ridicat în 
Vrancea hecatomba răzbunării lui. 

Pace morţilor necunoscuţi, trecuţi în veşnicia împăcării ! 

Frunze-n furtună (1920) 


MĂRĂŞEŞTI 


August 1917 

O amintire de acum doisprezece ani... 

Mă aflam în petrecere la prietini, în vestitele podgorii ale Tecuciului, 
— undeva într-un sat de răzăşi ascuns în vii şi livezi. Era în august, pe-o 
vreme caldă şi limpede. 

Se pornise o nuntă, a poetului St. O. losif, — cu zvoană şi alai şi cu 
gura pivniţii deschisă, ca odinioară în vremurile patriarhale ale părinţilor 
noştri. 


În ziua uncropului, după puţină hodină şi mult borş acru, tineretul o 
porni printre vii în zumzet de cobze şi alăute spre vestitul deal de la 
Cucuieţi. 

Pe coastă, la un popas, era un han al unui ungurean cu mutră de hoţ. 
Vinul se nimerise acru şi peştele sărat, — dar noi eram tineri şi ferice. 

Un lăutar bătrân, cu obrazul negru şi barba albă, începu a zice sub 
sprânceană de codru cântecul lui Codreanu. Noi umblam încet spre tanc 
şi adâncurile de sub noi sunau armonioase şi sonore la înmlădierile 
baladei bătrâneşti. lar sus, pe vârful de la Cucuieţi, — deodată se 
deschise zarea şi ochii mi se cufundară în cele patru vân- 

250 

turi ale ţării Moldovei. Câmpia Siretului se vedea pe o întindere 
nemărginită la miazănoapte şi miazăzi, cu sclipiri de ape, lunci, dumbrăvi 
şi sate, până unde putea bate ochiul şi unde depărtarea se amesteca într- 
o ceaţă liliachie. La apus erau treptele munţilor cu păduri posomorâte de 
brad, — cu tonuri din ce în ce mai slabe şi mai stinse care mureau în cerul 
alburiu de august. În sus erau sate şi târguri cu nume vechi din cronici. În 
jos, câmpia cea întinsă de la Mărăşeşti. O ţară întreagă se desfăşura sub 
noi, cu sate albe, sclipiri de clopotniţi, câmpii semănate, — şi Siretul 
trecea la Dunăre şi la Mare liniştit, printre zăvoaie, oglindind cerul şi 
cuibarul de foc al soarelui. 

Mă simţeam înseninat privind, şi primeam pe adierile vântului până-n 
fundul sufletului miresmele calde de peliniţă şi cimbrişor pe care ni le 
trimeteau depărtările. 

Era o ţară calmă şi fericită, şi lăutarii cântau balade în deal la 
Cucuieţi. 

Zilele acestea, — după ani şi ani, — un automobil mă urcă repede pe 
dealurile Tecuciului, şi am iarăşi, deodată, înainte-mi, vechile privelişti. 

Luni, săptămâni şi zile liniştite au căzut în veşnicie. Anotimpurile s-au 
întors cu podoabele lor. Până ce deodată crângul lumii s-a cutremurat. 
Viforul războiului a bătut în depărtările munţilor, apoi s-a apropiat, s-a tot 
apropiat cătră Siret. Se văd ş-acum în miazănoapte depărtările estompate 
în ceaţă. Dar la miazăzi, spre Mărăşeşti, bate tunul fără contenire. Se 
ridică în cerul înalt fumuri de incendii. Se văd izbucniri de guri de foc, 
explozii de proiectile. Ochii cuprind toată priveliştea, de la podul de la 
Cozmeşti pe o linie 

134 

de copaci care fug în lungul unei şosele, de dincolo de târguşorul 
Mărăşeşti, spre dealurile de la Panciu. Pe-acolo pretutindeni sunt îngropaţi 
în pământ luptătorii. Tunuri bat din apropierea mea şi din fundul zării. 

Aici, în decorul acesta uriaş care mi-a încântat odinioară ochii, s-a 
desfăşurat un episod al marei tragedii ce sângerează lumea. Intre 23 iulie 
şi 7 august, cătră Cozmeşti, Mărăşeşti şi Panciu, s-a dat o bătălie 


crâncenă, pas cu pas, ceas cu ceas, zi şi noapte, fără oprire. A fost una 
din cele mai teribile bătălii ale războiului neamurilor. 

Stau subt un nuc, între vii, pe deal, deasupra Siretului. Cu ochii liberi 
văd tot câmpul bătăliei, şi domnul general B. îmi lămureşte toată des- 
făşurarea ei cu simplicitate şi linişte. Din când în când tunul pune o pauză 
neprevăzută ; din când în când depărtarea ne chiamă ochii spre alt punct, 
unde o explozie ori o coloană de fum a schimbat aspectul în aparenţă 
liniştit al peisagiului. 

Se pare că în decada a treia a lunii iulie, domnul general feld-mareşal 
von Mackensen s-a hotărât să dea o lovitură disperată la Siret, spre a 
străpunge frontul nostru la Cozmeşti, cu obiectiv Adjudul. 

Planul era fără îndoială frumos. Executarea lui fericită ar fi însemnat 
izolarea liniei Trotuşului şi deschiderea drumului spre Basarabia. Scrisori 
găsite la prizonieri germani dovedesc câtă nădejde, în ceea ce priveşte 
sfârşitul războiului, se punea pe această „nouă lovitură măiastră" a feld- 
mareşalului. — „Moldova", „laşii", erau cuvinte care sunaseră la urechile 
ofiţerilor şi soldaţilor germani. In oboseala acestui război care nu se 

135 

mai sfârşeşte, erau ca un miraj în pustiuri. Erau o etapă, o apropiere 
de ţel şi de sfârşit. 

La 23 şi 24 august germanii atacară cu puteri mari liniile ruseşti de la 
Pădurea Neagră de lângă Siret, înspre Putna şi Suşiţa. Aliaţii noştri ruşi 
bătuţi de forţe numeroase, dădură îndărăt. În noaptea de 24 spre 25 
august, trupele noastre urmau să schimbe pe cele ruseşti, obosite. Le 
schimbară, şi intrară în luptă cu o hotărâre îndârjită : 

— Trebuie să oprim puhoiul, ori să murim cu toţii ! 

Bătălia s-a dezvoltat încet-încet pe un front de 60 de kilometri, de la 
Siret până la Panciu. Nemţii dădeau pretutindeni lovituri de berbece. Din 
cele dintăi zile însă se desemnă o primă intenţiune : străpungere în 
direcţia podului de la Cozmeşti. 

Mase mari de trupe erau concentrate pentru executarea unei 
asemenea operaţii — care fără îndoială trebuia să fie fulgerătoare. De 
obicei repeziciunea asigură succesul. Aceasta am văzut-o şi noi, au văzut- 
o mai ales duşmanii noştri, în bătălia de la Mărăşti. Douăsprezece divizii 
au fost aduse pentru această lovitură. O artilerie care şi-a făcut probele 
pe toate câmpurile Europei, deslănţuia vijelii nebune de foc şi schijă. În 
rândurile infanteriei noastre căzură proiectilele chimice şi se târâră la faţa 
pământului şi prin tranşee nourii de gaze asfixiante şi lacrimogene. 

Cu o furie care creştea din oră în oră, bătălia luă o dezvoltare uriaşă. 

Germanii trimiteau valuri după valuri, — mase mari de asalt. Artileria 
lor deslănţuia un tir aşa de cumplit, încât în unele locuri nu se afla palmă 
de pământ neîntoarsă şi nerăscolită de obuze. — 

135 


Urmau pauze mici, răgazuri în care duşmanul obosit căuta să se 
reculeagă şi vâra în foc trupe proaspete. Şi bătălia iar se aprindea, 
nemilostivă şi crâncenă. 

Ziua şi noaptea trupele noastre, cu mult inferioare în număr, au ţinut 
piept acestor rostogoliri repetate de foc, schijă, gaze şi oameni care urlau 
venind la măcel ziua şi noaptea, zile şi nopţi care păreau că nu se mai 
sfârşese, — şi care se legau una cu alta într-un fel de atmosferă fumurie, 
— Într-o umbră tragică de infern. De pe dealuri de deasupra Siretului se 
vedea câmpul de bătălie în fum, ceaţă şi nouri negri. Tunurile zguduiau 
pământul.  Mitralierele, puştile, granatele, răcnetele omeneşti se 
amestecau, — într-o huruire fantastică, într-o vedenie de apocalips. 

Astfel zile şi nopţi nesfârşite au luptat trupele noastre, cătră satul 
Străjescu, Moara Roşie, Moara Albă, Mărăşeşti. După două zile şi două 
nopţi, divizii germane au fost scoase din foc şi înlocuite cu altele, 
odihnite. Liniile noastre au simţit aceasta după vigoarea atacurilor noi. 
Ofițerii şi soldaţii au încruntat din sprâncene ş-au adus între ei lăzi noi de 
granate. 

În toată această bătălie, artileria noastră, aşezată foarte bine pe 
stânga Siretului, a bătut coloanele inamice în flanc, pricinuindu-le pierderi 
înspăimântătoare. Batalioane întregi au fost amestecate cu pământul. 
Altele treceau, — şi altele, neistovite. Mai ales în timpul nopţilor, atacurile 
se dădeau fără întrerupere. Cerul atuncea se umplea de rachete ca de mii 
de lampioane venețiene. Cu pâlpâiri scurte luminau tragedia şi 
frământarea din umbră, în timp ce pretutindeni trăgeau linii de foc 
exploziile tirurilor de baraj. Pocni- 

136 

turile şi clipirile de mitralieră, — păreau un joc vesel în această 
monstruoasă simfonie. 

Timp de aproape două săptămâni, cât a ţinut bătălia, soldaţii noştri au 
fost neadormiţi şi neobosiţi. Au respins atacuri, au contraatacat, s-au 
bătut cu o energie înfricoşată. Această energie fără seamăn, poate fără 
precedent în analele războiului de faţă, este cel mai mare titlu de glorie al 
oştirii noastre. 

În unele locuri împinşi îndărăt, covârşiţi în alte părţi, soldaţii şi ofiţerii 
nu şi-au pierdut niciodată cumpătul. Pas cu pas retrăgându-se, au luptat. 
S-au oprit, au contraatacat iar. Sufletul lor credincios pământului străbun 
şi violenţa amărăciunii lor au izbucnit într-o putere aşa de năpraznică, 
încât inamicul la urmă, cu tot numărul, a trebuit să se oprească sleit. 

Se ştie că răniții veneau foarte grăbiţi la posturile de prim-ajutor, — li 
se făceau pansamentele şi se întorceau îndată la loc, îmbucând din mers 
o bucată de pâne. „N-aveam vreme de stat; n-avem vreme !" Numai pe 
cei cu mai multe răni şi cu lovituri grave îi puteau opri medicii. 

Nici gazurile, nici exploziile înfricoşatului bombardament n-au zguduit 
moralul năcăjitului ţăran. Cădeau mulţi ; cei rămaşi, cu buzele strânse şi 


cu ochii crunţi, îşi înzeceau parcă puterile. Granata şi baioneta lor loveau 
fără cruţare. 

Unde părţi din trupele noastre au fost copleşite de număr, a rămas 
locul însemnat cu mormane de cadavre. 

Căpitanul G. din regimentul 8 de infanterie e vestit că trebuie să se 
tragă îndărăt, deoarece e ameninţat spatele batalionului pe care-l 
comanda. 


255 
— Consemnul meu e să lupt pe această poziție până la ultimul om, 
răspunde el simplu. Nu mă retrag fără ordin scris ! — Şi se întoarce cu 


glas mişcat cătră trupă : 

— Băieți ! fraților ! murim aici până la unul pentru ţara noastră ! 

Înconjuraţi, băieţii căpitanului G. s-au bătut cumplit. Au căzut unul 
câte unul; a căzut şi căpitanul ; au căzut toţi. In locul acela fioros a rămas 
în câmpie un morman de leşuri. Spectacolul a înfricoşat liniile duşmane. 

Maiorul lonescu Atanase, care comanda un batalion din regimentul 
32, îşi aştepta rândul să intre în foc, într-un loc unde izbirea de valuri 
necontenite ale duşmanului era mai aprigă. 

— Haidem, domnule maior ! îndemnau soldaţii. 

— Staţii, băieţi; aşteptaţi să vie vremea. Aşteptând să vie vremea, în 
arşiţa nemilostivă, a soarelui, în pulberea şi fumul înecăcios care-i 
înconjura, soldaţii se făcură sprinteni. Lepădară bocanci şi haine, zvârliră 
coifurile; păstrară pe ei numai armătura şi muniţia. 

— Hai, domnule maior, că nu mai putem ! Ş-atunci şi domnul maior a 
simţit că nu-şi mai poate ţinea răbdarea. Ş-au pornit ; au izbit năprasnic în 
puhoiul duşman. Trebuiau să-i oprească înaintarea cu orice preţ. Soldaţi, 
ofiţeri, comandant, ca-n timpurile eroismului de odinioară, au scris cerc 
pe pământ în jurul lor, rostind o frază sacramentală : „Aici voi muri !" — Şi 
au murit acolo cu toţii până la unul, fără să dea un pas înapoi. 

Aceste sunt pilde puţine numai din măreaţa epopee pe care a trăit-o 
armata românească în cruntele zile şi nopţi de la Cozmeşti şi Mărăşeşti. 

137 

Îndârjirea şi energia înfricoşată au câştigat în sfârşit marea bătălie. 

După două săptămâni, inamicul s-a oprit. Şi-a lăsat braţele în jos şi 
bărbia în piept cu descurajare. Gâfâind, s-a tras ca o fiară în cotlon, ca să- 
şi lingă rănile. Mareşalul von Mackensen a privit cu îndoială şi cu tristeţă 
harta şi a închis ochii gândindu-se la hecatombele pe care le-a înălţat la 
Siret. Zece până la douăsprezece divizii germane s-au topit în această 
bătălie... 

„„Când se vor scrie paginile epice ale acestui război al liberării şi al 
muceniciei neamului nostru, — generaţiile viitoare se vor cutremura. Ca 
din întunericul bătrânelor poveşti, va răsări o veche imagine despre care 
povestesc vânătorii de odinioară. 


Un zimbru încolţit de o haită de lupi într-un pripor păduros, lângă un 
lac. E cu coama zbârlită, cu ochii mânioşi şi crunţi. Scurmă pământul cu 
copitele, suflă aburi fierbinţi pe nări şi mugeşte. În juru-i sânge, măruntaie 
şi trupuri spintecate. Dar fiarele sunt multe, urlă, îl împresoară, îl 
hărţuiesc necontenit. Sunt parcă din ce în ce mai multe şi de urletul lor 
clocoteşte pădurea. 

Cu dosul într-un gorun bătrân şi cu coarnele ţapoşe gata de atac, 
zimbrul a înţeles deplin primejdia. Dar el e cel mai liber şi mai măreț oas- 
pete al codrilor, — şi trebuie să cadă cu vrednicie. 

Haita, îndârjită, dă un ultim iureş. L-au încolţit, i-au sărit în spate. 

Atunci, scuturându-se şi mugind fioros, zimbrul îşi încordează 
grumazul, se avântă şi se prăpăs- 

257 

tueşte în valuri. Îşi duce la fund duşmanii, iese sforăind pe luciu, iar se 
cufundă. Apoi urcă dincolo, la mal, în luminiş, şiroind de sânge, însă măreț 
şi neînduplecat — în cele din urmă luciri de aur ale asfinţitului. 

De acest zimbru vechi, — stemă a acestui pământ, — îşi vor aminti 
cei ce vor veni după noi, când vor ceti tragicul război al oştenilor noştri. 

Frunze-n furtună (1920) 


GHEORGHE BACIU 


Gheorghe Baciu, ţigan negru şi destul de urât, era o prelungire a 
autorităţii în târguşorul nostru. Pe-o tunică veche şi jerpelită, purta câteva 
decoraţii de veteran ; o şapcă de ofiţer, fără trese, îi sta „reglementar" 
cam pe-o ureche şi pe-o sprânceană, în ţinuta aceasta, cu pieptul scos 
afară, foarte pătruns de importanţa lui, deseori începea să bată de la 
deal, din capătul uliţilor, o darabană într-un duruit prelung. Se oprea din 
când în când şi c-un glas grozav începea să zvârlă cetăţenilor ordonanţele 
stăpânirii. 

— Ascultati, oameni buni ! Să ştiţi, poruncă de sus, precum că nu este 
îngăduit să lăsaţi slobode animălile pe uliţi !... 

Copiii se ţineau droaie după el, fericiţi de duruitul darabanei şi de 
glasul lui Gheorghe Baciu. Negustorii ovrei ieşeau în pragul dughenilor şi, 
c-un zâmbet, ascultau ordonanța şi priveau procesiunea de capete goale, 
picioare desculţe şi băsmăli felurit colorate, în mijlocul căreia păşea 
mândru crainicul. 

În târguşorul nostru aveam doi vardişti. Baciu era unul dintre ei ; era 
plătit cu zece, ori cincisprezece lei pe lună, însă era slujbaş al stăpânirii 

259 

şi el ştia să preţuiască această cinste. Şi ca să fie mulţămiţi cei mari, 
Baciu îşi împărțea puterea braţelor lui între domnu primar, domnu ajutor, 
şi domnu notar. De altfel slujba lui de vardist era mai mult în gospodăria 
părinţilor comunei. Din când în când mai bătea darabana, îşi umfla glasul 


şi privea de sus pe negustori. În zile de iarmaroc, putea să fie şi mai fudul 
de altfel, căci atunci, în mijlocul mulţimii îndesate, adunată din toate 
satele dimprejur, Baciu se înălța pe catalige cu darabana lui — şi trecea 
încoace şi încolo ameninţător, ca un uriaş sosit din ţara poveştilor. 

Crainicul nostru locuia sub dealul târgului, spre câmpia Siretului, într- 
unui din bordeiele rămase de demult, de pe vremea sălaşului celui mare 
ţigănesc, din care ieşiseră robii şi mai pe urmă slugile curţii boiereşti. În 
cocioaba lui avea o laiţă şi câteva ţoluri, şi, drept podoabă, o sabie 
turcească ş-o puşcă veche ruginită. Trăia singur acolo. Sabia o arăta 
unora şi altora, ca să poată istorisi nişte aşa-zise întâmplări din război ; iar 
puşca o scotea la soare ş-o pregătea de vânătoare, căci Gheorghe Baciu 
era şi puşcaş. 

— Nu prea am eu vreme, zicea el, căci sunt acupat cu serviciul, dar 
altfel eu sunt grozav vânător... Numai când şi când mă pot repezi până-n 
zăvoi şi pân' la baltă... 

Crescusem în admiraţia lui Baciu, şi ajunsesem băieţandru de 
doisprezece ani. Indrăznisem şi eu a-mi întinde recunoaşterile până-n 
coturile şi huceagurile Siretului. Ba sub halicele puştii mele căzuseră chiar 
câteva rațe. Aş fi voit însă să am tovarăş pe Baciu. El strigase ani şi 
bătuse darabana spre bucuria mea ; îşi scosese la soare 

139 

puşca la care priveam sfios. Acuma mult aş fi dat să am asemenea 
tovarăş deosebit la o pândă pe Siret. 

Dorinţa mi s-a îndeplinit, şi fără să dau prea mult. Într-un amurg m- 
am oprit în faţa cocioabei lui Baciu cu un pac de tutun în buzunar, cu 
puşca în spate şi cu torba la şold. Când a primit tutunul în degetele lui 
negre şi osoase, Gheorghe Baciu a înţeles dintr-odată despre ce-i vorba. 

— Apoi aş merge, îmi zise el rânjind şi privindu-mă cu ochii mici, negri 
; dar nu prea am praf de puşcă... 

— Nu face nimic, am eu... 

— Apoi n-am nici halice. Da' altfel aş merge. Şi n-am nici capse... 

— lţi dau eu tot. 

— Ehei ! apoi atuncea stăi să-mi iau puşca... Dumneata eşti un 
domnişor bun — te cunosc de pe când erai ia aşa, numai o palmă de la 
pământ. Dacă vrei să-nveţi vânătoarea, apoi numai eu ţi-oi fi maistru. Ca 
mine nu mai cunoaşte nimeni puşca şi vânatul. Ţi-o spun eu... Câte 
dihănii am împuşcat !... phii ! când mă gândesc, mi se ridică părul 
măciucă în vârful capului !... 

In adevăr, ca martor parcă al adevărurilor pe care le rostea, părul lui 
negru, cu puţine fire cărunte, stătea zbârlit, încâlcit, învârtejit în vârful 
capului. Işi căută şapca veche ş-o puse reglemeatar peste grămada de 
miţe. Apoi intră în casă şi ieşi cercetând cu o grozavă luare-aminte oţelele 
puştii. 


— Asta-i puşcă ! îmi zise el, cu admiraţie. Mă alăturai de el şi privii 
spre minunea pe care până atunci numai de departe o admirasem. 

261 

Era o puşcă ruginită, numai cu o ţeava, şi, ca-n poveştile cu puşcaşii, 
legată cu sârmă... 

— Te uiţi că-i veche şi legată cu sârmă ? îmi zise zâmbind Gheorghe 
Baciu. Apoi aşa cum îi, eu, domnişorule, n-aş da-o nici pe toate puştile 
boierilor din târg... 

ÎI crezui bucuros — mai ales că primise să-mi fie tovarăş. Apoi, voiam 
să-l fac şi binevoitor faţă de sărmana mea puşcă nouă, cu două ţevi... 

— E bună ş-a dumitale... îmi zise el cu bunăvoință, după ce-mi cercetă 
arma. 

Pe când ne îndreptam, pe malul unui pârău, spre Siret, Gheorghe 
Baciu îşi umplu luleaua cu tutun de-al meu. Aşteptam să-mi spuie o istorie 
straşnică de vânătoare, ori o întâmplare din război ; el mergea tăcut lângă 
mine şi trăgea cu mare mulţămire din pipă. Pe faţa lui neagră, stricată de 
vărsat, parcă nu era nici un gând, nici o dorinţă. Suferinţi vechi şi 
amărăciuni, în zbârcituri dese, păreau acum linişte adâncă pe obrazul lui 
nemişcat. 

Soarele asfinţea, topindu-se parcă într-un lac de aur şi foc ; intrarăm 
în huceag. 

— Aici e balta lui Brumă, zise Baciu ; aici s-a înecat unu Brumă, la doi 
ani după război... 

— L-ai cunoscut ? întrebai eu, dându-i încărcătura de praf şi halice. 

— Cum nu ? Am fost amândoi în bătălie şi am scăpat cu viaţă... Lui de 
apă i-a fost dat să moară... 

Îşi încarcă puşca ş-o cercetă iar, cu luare-a-minte, la oţele. 

— De-amu trebuie să vie şi rațele... zise el zâmbind. Poartă-te bine... 

140 

Între răchitele dese şi nalte, aşteptarăm tupilaţi, pe când creştea 
umbra şi de pe baltă izvorau aburi uşori. Era linişte desăvârşită ; In cerul 
albastru mai luceau raze de-ale asfinţitului... Se auzi un râs de ţarcă, apoi 
ţipătul unei paseri mărunte ; un fâlfâit de rațe şuieră prin dosul sălciilor. 

— la sama ! îmi şopti Baciu, şi ochii îi scăpărară. 

Tiptil, începu a se strecura prin tufe. Eu nu îndrăzneam să vorbesc. 
Dascălii mei într-ale vânătoriei hotărâseră că pânda e nemişcare straşnică 
şi răbdare ; şi nu-nţelegeam cum un vânător ca Baciu călca porunca unei 
legi. 

La uşoara înmlădiere a sălciilor, la trosnitura unui vreasc, rațele 
simţitoare săriră măcăind într-o bătaie mare de aripi. Atunci rămăsei şi 
mai uimit de repezile mişcări ale crainicului. Nu ştia ce să facă cu 
luleaua... Nu nimerea trăgaciul... Scuipă luleaua jos şi ridică puşca la 
obraz. Întăi plesni petiţa, apoi pocni ca un vreasc puşca. Ratele se înălţară 
si se înşirară în cerul amurgului. 


Puşcaşul îşi căută luleaua pe jos şi se întoarse la locul lui, fără nici o 
vorbă, îi dădui altă încărcătură, îşi aprinse iar luleaua, şi catadixi să dea o 
lămurire : 

— M-a încurcat o creangă, şi nu mi-a venit îndămână... 

Eu zâmbeam şi simţeam în mine o mare părere de rău. Omul meu, 
omul cu puşca minunată, omul cu care doream de-atâta vreme să fiu 
tovarăş la baltă, nu era vânător ! Şi puşca îi era un hârb netrebnic ! 

141 

Rațele nu mai veniră, — nu putui să dovedesc lui Baciu cine sunt şi ce 
puşcă am. Sara era viorie între ape, şi stelele umede începură a luci pe 
cer. 

Ne întorceam spre târg. Şi întrebam pe Baciu despre întâmplări din 
război. 

— Vrei să-ţi spun întâmplări din răzbel ? zise cu mândrie crainicul. 
Phiii ! când ţi-oi spune, ţi se ridică părul măciucă în vârful capului... 

Scoase iar tutunul şi mă privi cu bunătate. 

— Apoi când am trecut Dunărea, eram multă oaste... Eu ştiu câtă să fi 
fost ? Câtă frunză şi câtă iarbă. Şi împăratul era în frunte. 

— Care împărat ? 

— Împăratul nostru, Regiul! Şi ne-a dus tocmai la Plevna şi ne-am 
bătut noi cu turcii, straşnic ne-am bătut! Când nu ne băteam, şedeam în 
şanţ. 

— Da' la Griviţa ai fost ? 

— Fost. 

— Şi ce-ai făcut acolo ? 

— Apoi ne-am luptat... Şi după ce ne-am luptat la Griviţa, ne-am 
luptat la Plevna... 

— Da' dumneata ai fost în foc ? Văd că ai decoraţii... 

— Cum nu ? M-am luptat... Când mă gândesc, mi se ridică părul 
măciucă în vârful capului. 

Săracu Baciu, clipă cu clipă scădea din mărirea lui. Căzuse jos de pe 
catalige şi, pâcâind din pipă, se uita cu bunătate la mine, clipind din ochii 
lui mititei. 

— Apoi să-ţi spun una straşnică, îmi zise el aproape de târg. într-un 
rând, eram flămânzi tare şi ne-am strecurat până la un sat... Am cotrobăit 
noi la un bulgar, am dat peste făină de păpuşoi. 

141 

Am legat pe nevastă de stâlpul hornului, ş-am luat dintr-un poloboc o 
mulţime de carne murată... Pe-acolo oamenii murează carnea de porc... 

La amintirea asta, tovarăşul meu nu părea nici vesel, nici trist. 

Eu zâmbii ; zâmbi şi el; şi, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de un lucru 
prea important, îşi trase puşca din spate şi o cercetă cu luare-aminte. 

— Puşca asta, halal !... Da' nu ştiu cum, cu rața nu mi-a fost 
îndămână... 


Până la cocioaba lui îmi mai povesti o întâmplare, vrednică şi 
războinică, cât şi cealaltă. După asta ne despărţirăm. 

Mai trecură în alte seri spre puşcaşul meu pachete de tutun ; dar îl 
lăsam liniştit la serviciul lui ş-acasă şi mă duceam singur la baltă. Făptura 
crainicului devenise deodată neînsemnată, ca şi rugina lui, ca şi războiul 
din care ştiam mai mult eu din cărţi, decât el care fusese faţă. Aveam 
pentru el acuma şi un fel de milă. Zâmbeam totdeauna gândindu-mă la 
puşca lui legată cu sârmă, care pocnise aşa de ciudat, — Intăi petiţa, pe 
urmă pulberea... 

Într-o zi, moşul meu Mitache, colonel în infanterie, sosi la noi în 
concediu. Ca vânător mare ce era, nici nu aşteptă să-şi desmorţească 
bine picioarele ; desprinse din cui puşca tatei, şi mă luă cu el spre 
huceagurile Siretului. Eram fericit; îi spusei râzând întâmplarea cu Baciu. 
Pe urmă îl oprii în faţa cocioabei şi-i arătai pe crainic. 

— Hai, Baciule, cu noi la vânat... îi strigai eu... la-ţi puşca... 

Gheorghe Baciu salută milităreşte, intră în bordei şi ieşi cu puşca. 

142 

— Apoi eu îl cunosc pe Baciu, zise moşu-meu Mitache. A făcut 
războiul cu mine. Ce faci, Gheorghe ? A fost şi cu mine la vânat. Tot rabla 
ceea de puşcă o ai? 

— Tot aceea, răspunse cu umilinţă Baciu. 

— Şi tot aşa tragi, Baciule ? Ai izbutit însfârşit să nimereşti un iepure 
ori o rață ?... 

Baciu zâmbea fericit şi nu răspundea. Aştepta ceva. 

Moşu Mitache trase o tabachere mare de piele, alese o ţigară de foi şi 
o întinse ţiganului ; luă şi el una. Scăpărând, aprinse un fitil, dădu lui 
Baciu să aprindă şi aprinse şi el. 

— Ei, hai de-amu, să mergem... zise moşu Mitache. 

Pornirăm. Baciu venea liniştit, păşind uşor, fumând mulţămit, la câţiva 
paşi în urma noastră. 

După o vreme de gândire şi de tăcere, moşu Mitache întoarse spre 
mine obrazul lui de leu, cu mustăţi şi sprâncene cărunte. 

— Ştii tu, Codinuţă, de ce nu l-am uitat eu pe Baciu şi-i dau foc să-şi 
aprindă el ţigara ? Să vezi tu de ce. Intr-o noapte, în război, fiind în 
şanţurile Grivitei No. 1, au ieşit turcii din întăriturile lor... A fost o luptă 
scurtă, dar a curs sânge mult... În învălmăşeală, un sergent a strigat : La 
drapel ! În lumina felinarelor, repezindu-mă, am văzut zbătându-se în 
luptă sergentul cu câţiva, sub năvala harapilor... Căzu unul, căzură zece. 
Fanionul se cumpăni la pământ... Gheorghe Baciu, gâfâind, bătea cu 
stratul puştii şi împungea cu baioneta, apoi îl zării rânjind şi c-un urlet 
repezindu-se spre cel din urmă turc, cu dinţii. Dacă l-a apucat de 
beregată, nu ştiu. Ştiu că a rămas singur, tremurând şi gâfâind, ş-a 

266 


cuprins în braţe fanionul... Se uita rătăcit în juru-i. Când m-a cunoscut, 
a început a râde, şi mi-a zis atât: „Trăiţi, don' sublocotinent, nu l-am 
dat !” 

Moşu Mitache fuma pe gânduri şi se uita spre huceagurile tainice care 
întovărăşesc apa Siretului. Gheorghe Baciu venea în urmă. Intorsei capul 
spre el c-un fel de sfială. El era fericit numai pentru ţigara lui ; îşi ducea în 
cumpănă puşca legată cu sârmă, şi nu se gândea la nimic... 

Mie îmi bătea inima ; eram mişcat, aveam păreri de rău... Figura lui 
Baciu se luminase deodată închipuirii mele, — deodată se ridicase iar pe 
cataligele vechi. 

Intrarăm în zăvoaie ; moşu Mitache îşi alese loc. Eu trecui lângă Baciu 
în altă parte de baltă. Abia aşteptam să-i pot vorbi. Il întrebai, c-un glas 
înfierbântat de tulburare şi bucurie : 

— Ei, Baciule, poti să-mi spui cum a fost la Griviţa ? Mi-a spus moşu 
Mitache ! şi-l privii triumfător. 

El întoarse capul spre mine: 

— Ţi-a spus domnu colonel ? Bun om îi domnu colonel. Pe atuncea era 
tânăr, era numai sublocotinent ! 

— Cum a fost cu drapelul ? 

— Apoi m-am luptat pentru drapel... zise încet Baciu, fără să se uite la 
mine de data aceasta. 

Pe cuibul de foc al bălții, deodată fulgeră zborul unei rațe. Ochii 
grabnic, puşca pocni, paserea căzu. Gheorghe Baciu întoarse spre mine 
ochi grozav de uimiţi. 

— Ai împuşcat-o ! zice el c-un fel de îndoială. Eu începui a râde : 

— Am împuscat-o. Ce ? Te miri ? 

143 

— Nu, zise încet puşcaşul, c-o descurajare subită. Da' iaca, eu n-o mai 
pot scoate la capăt cu puşca. Nu mai trage vânatul la ea... 

Tăcu un timp, uitându-se la oţelele ruginite. Stătu mult aşa ; parcă mă 
uitase. 

— Eu am avut o dragoste, urmă el cu tristeţă, da' demult, pân' a nu 
mă duce la răzbel. Era una Răduca, ţigancă de-a noastră. Ş-aicea mă 
întâl-neam cu dânsa. Era frumoasă şi eu eram tânăr. Da' tot cu puşca 
asta... şi când puşcam eu câte-o rață... ea intra în apă şi mi-o scotea... ŞI 
râdeam amândoi... Şi tare-mi mai era dragă, domnişoru-le... Ş-apoi cât 
am umblat eu printre gloanţe, n-am pierit; da' ea acasă a murit... Şi parcă 
de atuncea eu în zăvoi la Siret nu mai am noroc... Rar pot nimeri... Eu ştiu 
ce să fie ? Pe urmă nici plăcere n-am mai avut să iubesc pe alta... Am trăit 
aşa pe lume... 

O salcie fremăta uşor şi lumini mărunte tremurară pe obrazul 
ţiganului. 

— Baciule... zisei eu cu blândeţă... 


Şi nu ştiam ce să-i spun. Vorba lui îmi apărea deodată dramatică şi 
sufletul lui începea să aibă interes... Omul meu devenea romantic. 

— Spune-mi istoria cu Răduca, Baciule... 

— Care istorie, domnişorule ? Apoi ţi-am spus-o. Era fata lui Zailic 
Judele. Şi când intra în apă râzând, ridica fustele. Avea o fustă roşă ca 
sângele. Pe urmă a murit, când eram la bătălie. 

— Când ai apărat steagul, Baciule !... Şi-mi tremura inima în piept, 
când rostii vorbele acestea. 

Omul meu făcu un semn din cap — adică da — şi oftă. Şi deodată 
balta se acoperi de lumini. 

144 

Şi-n imaginaţia mea aprinsă, în taina zăvoaielor, vedeam o dragoste 
din trecut şi un erou în negura Griviței, deşi lângă mine Gheorghe Baciu, 
sfârşindu-şi capătul de ţigară, nu îndreptăţea cu nimic aţâţarea mea. 
Privea neclintit cu faţa lui brăzdată şi tristă întoarsă spre baltă. Acuma mă 
gândesc că poate vedea ceva înainte-i : lucirea amurgului întindea într-un 
loc o pată de sânge, care părea rochia roşie a unei înecate... 

Ți-aduci aminte... (1923) 


EROII 


Spunea cu drept cuvânt Maeterlink, nu cu mulţi ani în urmă, că una 
din cele mai mari surprinderi ale războiului celui mare a fost eroismul 
neaşteptat pe care l-a dovedit omul în acea funebră catastrofă. 

Eram deprinşi, încă din şcoli, să admirăm curajul şi eroismul 
oamenilor de odinioară, despre care istoria vorbea cu laude stereotipe. 
Profesorii ne înfăţişau antichitatea războinică ca pe ceva vrednic de 
mirare, ca o pildă pe care azi nimene n-ar putea s-o urmeze, nici n-ar 
îndrăzni s-o cugete Maraton. Salamina, retragerea celor zece mii, 
războaiele lui Alexandru Macedon, războaiele punice cât ne-au fost 
cântate în orele de clasă, şi cât le-am ascultat cu gândul dus, cu ochii 
urmărind meandrele pe care le făcea în zbor o capricioasă muscă pe 
deasupra capetelor tunse ale colegilor noştri ! Nu mai vorbesc despre 
intrarea bruscă a cavalerilor evului mediu în imaginaţia noastră. Aceste 
arătări cu pinteni mari şi zale grele, oameni „sans peur ni reproche", — 
care se băteau în toate cotloanele Europei pentru femei şi dreptate, 
aceşti paladini ai onoarei stârneau tot entuziasmul tinereţii noastre, şi 
fantezia fier- 

144 

binte de la optsprezece ani ne ducea în zbor fulgerător îndărăt, în 
secolul ogivelor gotice. 

Acolo poposeam ca într-un Canaan al romantismului şi trăiam clipe 
înfiorate, înconjurați de umbrele eroilor de legendă. 


Anii încet-încet au trecut şi pulberea de aur prin care vedeam trecutul 
s-a depus. Am început a privi oamenii mai cu linişte şi a judeca faptele lor 
mai cu răceală. Şi totuşi, de şi limpeziţi, eroii antichităţii rămâneau pe 
soclurile lor. În consideraţiile noastre nouă, îi socoteam drept nişte fiinţi 
mai aproape de primitivitate, crescute armonic şi liber în mijlocul naturii. 
Erau oşteni antrenați pentru lupte grele corp la corp. Eroismul lor era 
simplu şi organic, — un eroism pe care lumea subţiată a veacului nostru, 
după lung răstimp de pace, e cu neputinţă să-l mai poată da. 

lată că ne-am înşelat. Ca şi în alte împrejurări, n-am pătruns până în 
adâncurile cele mai afunde ale bietului suflet omenesc. 

Oamenii de odinioară erau mai tari, mai aspri, cu mai puţine nevoi 
fizice şi sufleteşti, mai deprinşi cu moartea şi cu suferinţa, cu epidemiile şi 
războaiele. Se pare că fratele nostru modern are alcătuirea mai 
complicată. Pe lângă asta, confortul pe care i l-a adus străduinţa 
veacurilor este în hotărâtă antiteză c-o viaţă de greutăţi şi lipsuri, întoarsă 
la primitivitate şi sălbătăcie. Ştiinţa a împuţinat şi suferinţa. Generaţii de 
oameni pot trece astăzi prin viaţă ocolind rânjetul morţii năprasnice. Un 
târgovăţ al veacului XX sântem deprinşi a-l vedea mâncând fin, dormind 
tihnit, deplasându-se cu maşini rapide. 

Soldatul de odinioară era un profesionist. Cel de azi un cetăţean, un 
burghez, care-şi părăseşte 

145 

cafeaua cu lapte şi somiera, ca să intre în vizunii, lăsând să-i crească 
barba şi înghițind mâncări pe care le-ar lăsa, acasă la el, prietinului său 
cânele. 

Raiterul de altădată bea bere, se bătea cu tovarăşii lui şi se umplea 
de sânge pentru-o vorbă ori o privire neplăcută ; prăda, incendia şi viola. 
Domnu Petrescu sau Herr Schwartz sau monsieur Lebeau şi-au lăsat 
catedra sau ghişeul unde n-au cunoscut alt oficiu decât al zâmbetului şi-al 
vorbei amabile. 

Altădată oştile erau două trupe, care se căutau pe o bucată de 
pământ; se întâlneau şi se izbeau ; şi hotărau în câteva ceasuri soarta 
unei provincii. Acuma am văzut încleştându-se milioane de fiinţi, pe 
fronturi uriaşe. Ş-aceste milioane, îngropate în vizunii şi-n întuneric, nu 
întrebuinţează armele simple care, în ceasul învălmăşelii, doborau câteva 
sute de fiinţi. Acuma mintea neliniştită şi iscoditoare a ajuns să aibă la 
îndămână puterile necunoscutului ş-ale morţii. Demonii misterioşi, 
înlănţuiţi în linişte şi somn în sânul pământului, au fost urmăriţi şi 
descoperiţi : chimiştii au dat armatelor moderne explozibile formidabile. 
Ca şi-n poveştile vechi, curiozitatea, deschizând uşa oprită, deslănţuie 
nenorocirea. Demonii aceia, atacați în pacea lor eternă şi scoşi la lumină, 
îmbracă forme nouă şi-şi răzbună înfricoşat împotriva tulburătorilor. 

Au apărut deci pe fronturile enorme ale războaielor de azi maşini mari 
de distrugere, care par a lucra singure ca animalele deşănţate din epoca 


secundară. Tunuri şi tancuri se profilează în zări. lar în văzduh s-au înălţat 
paserile fantastice a căror amintire ne-au lăsat-o în basme 

146 

generaţiile de demult. Şi mările de asemenea s-au umplut de monştri 
distrugători. 

Aşa încât, subt această lumină nouă şi-n această perspectivă, 
războaiele de odinioară, fie ele şi de şapte şi de treizeci de ani — ne apar 
mici şi puerile. Astăzi, bietul om se simte plutind pe un ocean al morţii 
subt un cer opac. S-ascunde în măruntaiele pământului şi demonii cu 
răsuflări otrăvite îl descopăr ş-acolo. Zi şi noapte, săptămâni, luni şi ani, 
fără răgaz, fără armistiţii, fără „cartiere de iarnă", nădăjduind cu groază 
salvarea şi aşteptând cu groază moartea... 

Cum au putut oamenii de azi îndura toate acestea, e greu de înţeles. 
Legea marţială nu explică nici măcar în parte această îndârjire, acest oţel 
mai rezistent decât oţelul tuturor uzinelor. Grindina de schijă, valurile de 
foc, izbirile maselor şi, mai presus decât acestea, panicile care fac din 
suflet o gânganie de cârpă... De ce nu s-au salvat deplin îndărăt ? De ce 
nu s-au salvat înainte ? De ce nu s-au suprimat singuri ca să nu mai 
sufere ? De ce, mulţimea înfricoşată şi teribilă a rezistat suferinţii şi 
oroarei până la sfârşit! 

Nu. Profesionistul de odinioară, care făcea războiul apărându-şi, în 
primul loc, scump, pielea lui, trebuie coborât de pe soclu. Trebuie ridicat 
în locuri, în lumina admiraţiei ş-a nedumeririi, nenorocitul om de astăzi 
care ştie că se jertfeşte ; care ar vrea să trăiască, căci socoteşte viaţa ca 
singurul bun pe pământ şi totuşi se jertfeşte, pentru o iluzie, pentru un 
ideal sau — şi mai grozav — fără scop. 

Trebuie ridicat în lumina admiraţiei ş-a nedumeririi. Dar jertfa apare 
cu atât mai mult vrednică de admiraţie şi nedumerire, cu cât chiar îna- 

146 

inte de a se împlini întîia decadă de la consumarea cataclismului, 
emoția şi amintirea au zburat din ţintirimele de la hotare, din văile apelor 
şi de pe crestele munţilor. Ca nişte cocoare nedesluşite s-au micşorat în 
zări ş-au intrat în împărăţia umbrelor pe care nu le mai chiamă nimeni 
îndărăt. 

Eroism şi jertfă fără răsplata pietăţii. Cei salvaţi şi generaţia nouă râd 
şi danţează, ca şi cum ar aştepta un apocalips absurd al minciunii. Con- 
trastul acesta pune generaţia războiului şi mai sus, acolo unde numai 
eroismul zădărniciei are drept să sălăşluiască. Prietini, să ieşim la aer 
curat, cătră ţintirimele părăsite, peste care are să înverzească iarăşi iarba 
nevinovată ! 

O întâmplare ciudată (1929) 


POSTFAŢĂ 


EPOPEEA SADOVENIANĂ 


Un cunoscător atent al literaturii române ar observa ceea ce putem 
denumi vocaţia zugrăvirii eroismului. Numeroşi sunt scriitorii de primă 
mărime care au nutrit aspiraţia construirii unei epopei naţionale care să 
ilustreze şi să eternizeze momente cruciale din istoria, mai apropiată sau 
mai îndepărtată, a neamului. „Istoria noastră are destule fapte eroice, 
frumoasele noastre ţări sunt destul de mari, obiceiurile noastre sunt 
destul de pitoreşti şi de poetice pentru ca să găsim si noi sujeturi de scris, 
fără să avem pentru aceasta trebuinţă să ne împrumutăm de la alte 
naţii", se spune în acea înflăcărată chemare patriotică a Daciei literare 
care a declanşat puternicul curent naţional al patruzeci şi optului 
românesc. Cuvântul de deschidere ţinut de Kogălniceanu la cursul de 
istoria naţională de la Academia Mihăileană din 1843 vine cu noi precizări 
privitoare la îndatorirea scriitorului de a imortaliza marile fapte şi 
personalităţile eminente ale istoriei. Nu întâmplător corifeii curentului de 
la '48 au fost mereu ispitiţi de istorie : Eliade Rădulescu (Mihaiada). 
Bălcescu (Românii supt Mihai-Voievod Viteazul), Bolintineanu (Legende 
istorice), C. Negruzzi  (Aprodul Purice, Alexandru Lăpuşneanu), 
Alexandrescu (Umbra lui Mircea, La Cozia, Mormintele, La Drăgăşani), 
Alecsan- 

147 

dri (Dan, căpitan de plai, Dumbrava Roşie, Ostaşii noştri) etc. O 
scriere gândită „ştiinţific" cum este cea a lui Bălcescu este străbătută de 
un suflu eroic, iar grandoarea liniilor personajului principal aminteşte în- 
deaproape de titanii epopeilor vechi. Nu altfel procedează Hasdeu în loan 
Vodă cel Cumplit, care este mai degrabă un poem decât o monografie 
istorică, fapt ce a adus autorului reproşuri din partea „specialiştilor". O 
epopee universală ar fi fost menită să devină Memento mori a lui 
Eminescu, în care episodul dacic urma să marcheze, cu pregnanţă, 
puternica prezenţă, pe aceste meleaguri, a unui popor de titani, intenţie 
realizată, parţial, şi în piesa postumă Decebal, recent valorificată într-un 
spectacol. Se pot cita în continuare, loan Slavici cu dilogia Din bătrâni, 
Coşbuc cu numeroase poezii (Paşa Hassan, Cetatea Neamţului, Moartea 
lui Gelu, Cântece de vitejie), Duiliu Zamfirescu (In război), Delavrancea 
ş.a. 

Dar scriitorul care avea să dăruiască literaturii poporului său o epopee 
vrednică de marile exemple ale genului din literatura universală este 
Sadoveanu. Geniul său creator, de dimensiuni grandioase, impunător prin 
suflul, şi mai ales adâncimea şi poezia lui, cunoaşterea istoriei şi 
psihologiei neamului său, stimulate de contextul favorabil creat de 


mişcarea naţională de la Semănătorul şi de mari personalităţi cum au fost 
acelea ale lui Nicolae lorga şi Spiru Haret, toate acestea au determinat 
orientarea, într-o mare măsură a scrisului sadovenian în direcţia 
inspiraţiei istorice şi a imortalizării eroismului naţional. Nicolae lorga apre- 
cia că Sadoveanu „are simţul trecutului, un simţ cu totul special, care îl 
face a povesti basmele de atunci într-o surdină misterioasă". E. 
Lovinescu, vorbind despre „romantismul eroic" al scriitorului, îl apropie de 
Gogol din Taras Bulba; M. Ralea, făcând referiri la 

148 

ascendenţa olteană şi la „spiritul pandur" al creaţiei sadoveniene, 
găseşte că de acolo vine „gustul pentru epopee" al scriitorului. 
Perpessicius, referindu-se la Fraţii Jderi, subliniază „timbrul tot mai 
pronunţat de epopee, de povestire de două tărâmuri", ceea ce-l apropie 
pe scriitor de „marile taine ale existenţei". Intr-un excelent studiu al lui 
Petru Comarnescu : Stilul epopeic al d-lui M. Sadoveanu faţă de romanul 
istoric al lui Walter Scott (1945), exegetul spune, după ce stabileşte că 
prin Fraţii Jderi „ne aflăm în faţa celei mai mari şi mai tipice creaţii epice 
româneşti de până acum" : „Socotim că una din însuşirile sau caracteris- 
ticile conducând la concluziile de mai sus este stilul epopeic al povestirii 
şi, dacă mergem mai adânc, un stil epopeic tipic sensibilităţii estetice 
româneşti. Suflu de epopee are povestirea Fraţii Jderi nu numai pentru că 
epicul se îmbină aici cu liricul, dar mai ales pentru că totul este închegat 
pe un plan de măreție fantastică, întâmplările, când calme, când 
vijelioase, chiar dacă scrise într-un ritm molcom şi fără grabă ; eroii, atât 
de distincţi, fără să fie totuşi prea materiali şi cuprinşi de-o psihologie 
modernă ; prezenţa naturii nu ca fundal, ci ca un element cel puţin egal 
cu oamenii şi acţiunile lor — toate acestea sunt contopite într-o atmosferă 
ademenitoare, fermecătoare, suficientă sieşi, care ne duce cu gândul la 
Homer, prin suflu-i măreț şi luminos, prin ritmul calm şi totuşi plin de 
variaţii, prin alternanţa de expresie umană şi surprize din partea 
destinului. Ne-am gândit şi la celelalte epopei mai stufoase, mai 
întunecate, mai iraționale, dar în loc de asemuire am constatat mai 
degrabă contraste cum este contrastul dintre vânătoarea de la Izvorul Alb 
şi episodul uciderii balaurului de către Siegfricd din Nibelungii." 

277 

Un alt exeget, Edgar Papu, vede în Fraţii Jderi nu un roman istoric, 
„creaţie provenită prin excelenţă din individualismul romantic", cât o 
creaţie în care sunt „precumpănitoare elementele de epopee". 
Argumentele aduse sunt puternice : „Titlul Fraților Jderi ne indică acea 
pluralitate familială cu  reminiscenţe gentilice proprie epopeii 
începuturilor. însuşi numărul de cinci al Jderilor aminteşte atit cifra cât şi 
legăturile de rudenie ale personajelor dintr-o bătrână şi celebră epopee, 
şi anume cei cinci fraţi Panddva din Mahabharata indiană. lar solidaritatea 
familială dintre ei implică existenţa aceluiaşi unic organism 


colectiv, ale căror membre aflându-se investite cu funcțiuni 
diferenţiate rămân totuşi indisolubil legate întreolaltă [...] în al doilea 
rând, pe când romanul istoric se menţine în ritmul palpitant al aventurii, 
Fraţii Jderi îşi însuşeşte  cadenţa lentă a vechilor epopei, înaintând pe 
căile ocolite ale popasurilor în natură, ale amintirilor, ale  voroavelor 
tihnite. În cadrul acestor episoade se încheagă o rapsodie a pământului 
Moldovei, acest loc «îmbielşugat şi desmierdat», unde la treier 
boabele de grâu se desfac «grele şi tari, c-un sunet de sticlă»-, şi unde 
albinele fac «un fel de ceară care nu se găseşte nicăieri pe lume», o 
ceară verzuie şi cu o mireasmă ameţitoare. Indeobşte tablourile sale se 
prezintă cu ritmul  coacerii lente a bucatelor pe câmp, aşa cum se 
prezintă, în virtutea  cosmomorfismului său, şi figurile umane. La 
început, noile personaje introduse în vasta sa scenă apar neutre ca şi 
fructele crude, urmând să se coacă cu încetul sub ochii noştri, până devin 
captivante prin comoara de experienţă, de cunoştinţe şi de înţelepciune, 
care ajunge să se desprindă ca o aromă îmbătătoare dintr-înşii. Acest ritm 
al coacerii solare este propriu mai curând vechii epopei decât romanului 
istoric. În sfârşit, şi în Fraţii Jderi există un echivalent al re- 

149 

gistrului zeiesc, care mână evenimentele, ca în epopeele antice..." 
(1965), 

Dar întrepătrunderea dintre planul real şi cel fantastic sau mai bine 
zis supranatural, proprie tuturor epopeilor, amestecul dintre oameni şi 
zei, dintre imanent şi transcendent, uneori amestecul până la confuzie al 
planurilor, se ilustrează la Sadoveanu în portretele eroilor : reale şi în 
acelaşi timp legendare. Aşa este chipul lui Ştefan cel Mare din trilogie. 
Personalitatea domnitorului, grandioasă, se reconstituie mai mult din 
ceea ce spun despre el supuşii săi, ori din reacţiile acestora, atunci când 
vine vorba despre el, decât din comportarea directă a eroului. Este 
tehnica numită a răsfrângerilor, întâlnită, frecvent, şi la Homer, menită să 
creeze prin ascunderea eroului un fel de mister în jurul său, pentru ca 
apoi, printr-un fel de acumulare din exterior, dimensiunile reale să se 
amplifice enorm, căci fiecare ins poate da, despre erou, o versiune a sa, 
în timp ce autorul, pe calea portretului direct, nu poate da mai mult de o 
variantă. 

Încă din viaţă, prestigiul lui Ştefan, care obținuse victorii incredibile 
împotriva turcilor, căpătase dimensiuni de legendă şi înfăţişarea indirectă 
a eroului prin ecoul faptelor lui în sufletul mulţimii într-o perioadă de 
mitizare cum era evul mediu, este un procedeu, indirect pentru 
menţinerea în legendă. Prezenţa directă, repetată l-ar fi concretizat prea 
mult, îndepărtându-i aureola care, cum se ştie, rezultă de multe ori din li- 
niile vagi, depărtate. Încă din primele pagini ale Uceniciei lui lonuţ, 
vestindu-se sosirea lui Vodă la hramul de la mănăstirea Neamţ, în 
mulţimea îmbulzită circulă păreri ieşite din obişnuit. Unii susţin că pă- 


rintele său, Bogdan-Voievod, l-ar fi blagoslovit în taină la o biserică de la 
Athos, ca să capete puteri mari în lupta cu „spurcaţii ismailiteni", cu 
„balaurul" (voievodul 

279 

ar fi un fel de nou arhanghel) ; domnul este „cumplit la vedere" şi are 
un anume paloş cu care „scurtează", ori „descăpăţânează" pe unii boieri. 
Din imaginaţia înfierbântată a oamenilor nu lipseşte nici calul năzdrăvan, 
desigur alb, de care se tem toţi duşmanii şi pentru care se vor da lupte 
aprige, întrucât, se spune, toată forţa şi norocul domnitorului stau în cal, 
întocmai ca în basmele cu Făt-Frumos. Devenit o fiinţă de proporţii şi 
semnificaţii mitologice, Voievodul impune venerație, dar mai ales teamă 
şi sfială. Când apare el întâia oară în faţa norodului, în timp ce ţinea o 
scurtă cuvântare, lumea asculta „cu uimire şi înfricoşare", iar o femeie de 
la Drăguşeni, de mare emoție „a slobozit din măruntaiele sale un prunc". 
Onofrei şi Samoilă Căliman, uriaşii feciori ai starostelui vânătorilor, 
adevărate forţe ale naturii, porecliţi pe drept Strâmbă-lemne şi Sfarmă- 
piatră, ducând o scrisoare a lui Vodă la Cetatea Neamţului, sunt stăpâniţi 
de o puternică nelinişte pentru că, simt ei, orice slujitor, indiferent de 
rangul ce-l deţine, primind o poruncă de la măria-sa, „îngălbeneşte". 
Scriitorul notează, în alt loc, că toţi cei care erau chemaţi la Vodă, se 
înfăţişau „cu cutremur". Deşi „scund la statură", aşa cum l-a fixat Grigore 
Ureche, cei din suita sa, opriţi la zece paşi, păreau că se uită la el „de jos 
în sus". Adoraţia domnului, amestecată cu teamă, este aproape generală 
şi neînsemnatele încercări dezidente, de subminare a voinţei sale, nu fac 
decât să dovedească, o dată mai mult, ridicolul acestor tentative şi tăria 
de granit a lui Ştefan. Nu altfel stau lucrurile în alte opere, aparţinând 
altor autori, consacrate acestui voievod, de pildă în Apus de soare, unde 
Delavrancea, încercând să scrie o dramă, n-a găsit suficiente elemente 
pentru alcătuirea conflictului şi piesa este mai degrabă un poem dramatic 
ori un imn închinat marelui domn. 

150 

Pe de altă parte, Sadoveanu a reuşit să sugereze mult din caracterul 
demofil al lui Ştefan, primul domnitor moldovean care a anihilat forţa 
boierească şi s-a sprijinit pe oameni de jos pe care i-a ridicat până la cele 
mai înalte demnități ale ierarhiei locale şi ostăşeşti, după merite strict 
personale, în afara criteriului rangurilor şi evgheniei, anticipând, cu 
aproape trei secole, iniţiativele lui Napoleon, să spunem. Aceşti oameni, 
oştenii, formează o altă dovadă a caracterului epopeic al creaţiei istorice 
sadoveniene. Ei sunt recrutaţi desigur din toate straturile sociale şi toate 
îndeletnicirile, inclusiv cele ecleziastice, căci peste tot se află oameni 
vrednici, devotați ţării şi domniei. Sadoveanu este primul şi singurul 
scriitor din literatura noastră care a ridicat la rangul demnităţii literare 
tagma oştenilor, atât de cultivată în literatura europeană prin autori ca 
Walter Scott, Alexandru Dumas, Sienkiewiecz, iar mai aproape de noi 


Alexei Tolstoi, Heinrich Mann, Maurice Druon. Încercări nu lipsesc la noi 
nici înainte de Sadoveanu. Dar, cu excepţia lui Răzvan al lui Hasdeu, nici 
un alt oştean nu poate fi reţinut. Sadoveanu este, până astăzi, singurul 
scriitor român la care această tipologie umană a atins rangul clasicităţii. 
Jderii, Călimanii, Tudor Şoimaru, Costea Morocine, Bogdan şi Ştefan 
Sococeanu, Nicoară Potcoavă, Petrea Gânj, Ile Caraiman, Ghiţă Botgros, 
Radu Suliţă, sunt numai câteva exemple. 

Dacă printr-o operaţie convenţională am selecta din proza 
sadoveniană numai cărţile cu oşteni, eliminând pe toate celelalte, 
Sadoveanu ar continua să ocupe acelaşi loc monumental în scrisul 
românesc. Ceea ce este, credem, suficient, pentru a le marca importanţa, 
cu totul excepţională. Căci oşteanul sadovenian, în acelaşi timp viteaz şi 
sentimental, dârz şi înţelept, provenind din toate straturile sociale şi din 
toate profesiile — 

151 

ţărani, ciobani, boieri, haiduci, lotri sau feţe bisericeşti, — rezumă cu 
fidelitate universul întreg al literaturii sale, umanitatea sadoveniană şi 
românească. 

Scriitorul înfăţişează, în acelaşi timp, scene epopeice ale eroismului 
colectiv, cu o suverană stăpânire a forfotei mulțimilor ce se înfruntă. 
Mişcarea Comisului Manole Jder cu cele şaisprezece steaguri în bătălia de 
împresurare şi de „pălire" a musulmanilor, la Podul Înalt, moartea 
bătrânului şi a comisului Simion Jder, căzuţi unul lângă altul, cu arma în 
mână, străpunşi de multe suliţi, sunt de o grandoare epopeică, la fel ca 
moartea lui Tudoruţ din Bogdăneşti în Vremuri de bejenie, care avea în 
jurul său o leasă de duşmani. lată cum se strânge mulţimea din Vremuri 
de bejenie, în faţa hoardelor tătăreşti : 

„Din funduri de sate ascunse în văgăuni la poalele munţilor, din 
bordeiele lor sărace, ieşiseră toţi luptătorii aceştia la strigătul de durere al 
buciumelor. Chemarea aceasta din necunoscut, veche şi tristă, pe care 
copilăria lor o auzise, alungase muierile şi copiii în codri, şi scosese pe 
muncitorii umiliţi ai pământului spre vijelia primejdiei. Aşa făcuseră, aşa 
luptaseră, aşa muriseră părinţii lor ; aşa cum da Dumnezeu, erau gata să 
lupte şi ei, cu durere, cu mânie, cu disperare, pentru bucăţica lor de 
pământ, pentru bordeiul lor, aşa erau gata să moară fără să geamă, 
împroşcând cu sânge pământul urmaşilor. Nu râdeau, nu vorbeau 
zadarnic; se strânseseră, se înţeleseseră ; se adunau acum în preajma 
călăreţilor, şi aşteptau vremea să pornească, să le dea cu nădejde ; 
priveau zarea înflăcărată fără bătaie de inimă, şi cu amărăciune se 
gândeau că aşa va arde şi căsuţa şi satul lor, şi biserica săracă, şi holda 
nestrânsă şi tot ce au agonisit în zilele grele, crunt muncind în sudoarea 
frunţii." 

15182 


Eroismul ostaşilor sadovenieni este simplu, firesc, străin de orice 
emfază ori de pălăvrăgeala. Mulţi oşteni, soldaţi sau chiar ofiţeri nu au 
conştiinţa dimensiunii faptelor lor şi simt numai că îşi fac datoria. 
Eroismul sadovenian este propriu celor care-şi apără „sărăcia şi nevoile şi 
neamul", n-are nimic spectacular ci se integrează rânduielii fireşti a 
lucrurilor. Explicaţia acestei tonalități discrete, aproape în surdină, a 
registrului eroic sadovenian o găsim şi în faptul că ostaşii sunt, de multe 
ori, oameni simpli, fără orgoliul ierarhiei şi fără reflexele spectacolului în 
sine, străini de efectele asupra propriei persoane. Ei luptă, se sacrifică 
fără crâcnire, cu conştiinţa că nu se poate altfel. Faptul rezultă cu 
claritate şi din povestirile consacrate războiului pentru independenţă, ori 
primului război mondial, adunate În volumele Povestiri din război (1905), 
File însângerate (1917), Frunze-n furtună (1920), Strada Lăpuşneanu 
(1921), Morminte (1939). Prozatorul ştie să înfăţişeze tablouri ale 
vacarmului colectiv, ale suferinţei şi durerilor, care nu duc însă niciodată 
la stări de disperare şi nu creează traumatisme psihice. lată, întâmplător, 
imaginea unei baterii care participă la luarea Griviței de la turci : 

„Când se puse soarele drept inimă, mugetul iadului era în toi. Flăcăii 
ajunseseră toţi de coloarea lui Buză-murgă [care era ţigan, n.n.]. Pe 
obrazurile aburite ale unora, rămăseseră în negreaţă ciudate semne de 
degete, la alţii şuviţi de apă se scurgeau pe la tâmple. Răsuflările tuturor 
erau mai scurte şi mai repezi între buzele uscate — şi nu era chip să ai pic 
de hodină, nici să înghiţi o gură de apă rece, căci cea din bidoane era 
coclită. Cât despre un codru de pâne, batâr ca cremenea, şi o bucată de 
carne cum o da Dumnezeu, nici pomeneală ! Chiar dacă le aveai, ce să 
faci cu ele ? Înghi-ţeau cu toţii ţărână şi fum de pulbere, ăsta le era 

152 i 

prânzul; şi le cânta o muzică cum nu auziseră..." (În baterie) 

Autorul distinge apoi, în forfota gregară, grupuri reduse de puşcaşi ori 
tunari, ori de morţi distincţi : 

„Unul, un roşior, zăcea încovoiat, cu faţa în sus, grămădit asupra 
pământului, mâna dreaptă înţepenise pe lance, stânga era strânsă la 
piept, parcă voia să smulgă ceva. Al doilea roşior stătea pe o coastă, 
lancea i se frânsese, mânile se întindeau cu pumnii strânşi pe lângă trup, 
şi ochii deschişi mari, sticloşi, ţinteau cu mânie faţa pământului, spre 
zarea răsăritului. Călăraşul, cu ochii închişi, părea că doarme, cu faţa la 
cer, cu braţele răstignite în laturi. Peste obrazul liniştit, pe care 
sprâncenele şi mustăţile trăgeau dungi negre, trecea vântul de sară ca 
mângâierea unui vis." 

Nu este însă, deloc, o descriere pură, detaşată, prozatorul simte 
nevoia să distingă, în cei căzuţi, semnificaţii sociale care devansează 
simpla zugrăvire a unei scene de front, şi să creeze un impact uman mai 
larg. Dacă cei doi roşiori, suntem informaţi, provenind din oameni „cu 


dare de mână", vor căpăta, postum, aureola gloriei, înălțându-se prin 


moarte, e drept vrednică, „mai mult decât printr-o viaţă pe care ar fi 
petrecut-o fără avânturi şi fără doruri mari", dacă se vor spune „cuvinte 
frumoase despre ei în gazetă", călăraşul necunoscut, sărac şi umil, şi pe 
care nu l-a chemat „decât Vasile al lui Tudor", va rămâne, şi după moarte, 
tot un necunoscut. Copil de oameni săraci, necăjiţi, bătut de vânturi şi 
ploi, de vijelii şi viscole, el a devenit o splendoare de om şi următorul 
portret este al unui exemplar privilegiat al naturii : 

„Şi a răsărit deodată din tine un flăcău mânaru, nalt şi vânjos. Puterea 
stejarilor era şi-n tine, murmurele apelor şi freamătul pădurilor erau 
cântece pe care tu 

153 

de mult le cunoşteai, nemărginirea zărilor îţi pătrundea sufletul." 

Vasile al lui Tudor îşi sublimează frumuseţea şi vigoarea naturală într- 
un eroism tot atât de natural, căci el este legatarul strămoşilor asupriţi şi 
jefuiţi de turc: 

„Ai trecut Dunărea, ai auzit tunul bubuind şi-a prins a-ţi fierbe 
Dunărea în vine. Şi iată că, dintrodată, ai auzit ţipătul de năvală al goarnei 
şi te-ai repezit, te-ai simţit dus în vârtej, ai izbit în păgâni cu sabia, te-a 
ameţit mirosul pulberii, ai început a te zbârii şi a chiui, şi într-o clipă a 
pătruns prin inima dragostei tale un glonte, ai căzut, te-ai întins la 
pământ şi ai adormit de veci". 

Necomemorat oficial, eroul necunoscut va intra, poate, mai profund în 
conştiinţa publică prin legendă, prin amintirea celor care l-au cunoscut, 
oameni la fel de anonimi : „Numai câteodată, în nopţile de iarnă, la ve- 
trele cu jar, oameni cu sufletul curat îţi vor pomeni numele, măi frate 
Vasile, şi vor vorbi cu glasuri potolite despre tine, vor vorbi cu glasuri 
potolite ca despre un stejar mândru pe care l-a prăvălit furtuna" (Călăra- 
şul). 

Soldatul Panciuc, „o namilă de rezervist cât un munte şi un suflet bun 
cum nu-i mai găseşti pereche", salvează de la moarte pe consăteanul şi 
rivalul său în dragoste, căzut în liniile inamice, aducându-l între ai noştri. 
Dar cu preţul propriei vieţi. Narațiunea, având la bază, probabil, un fapt 
autentic, va inspira, credem, pe Liviu Rebreanu în Fapt divers, unde 
întâlnim un subiect aproape identic. Ţărani plecaţi din sat unde-şi 
lăsaseră familiile împovărate de griji, dorobanţii sunt mereu preocupaţi de 
cele ce se întâmplă cu cei rămaşi. Un rănit „cu ochii scăpărători" îşi 
deapănă povestea vieţii lui „cu glas încet". Plugar sărac : „în casa noastră 
puteai să vânturi o mâţă de coadă şi n-avea de ce 

153 

se prinde cu unghiile." Căsătoria cu Ilinca, întemeiată pe dragoste, îi 
mângâie pe amândoi. Se întâmpla însă că, după moartea boierului cel 
bătrân vine un altul, burlac, „gras şi stătut", care altă patimă n-avea pe 
lume „fără decât numai femeile." Când Ilinca este invitată la curte, omul a 
priceput că „s-a sfârşit cu binele." Ilinca, refuzând, boierul trece la 


represalii : închide văcuţa omului, îi omoară purceii, dă drumul boilor bo- 
iereşti în „ogoraşul" plugarului ş.a. Gândul că boierul n-a renunţat la 
planurile lui îl terorizează pe rănit. Unul din cei care ascultau povestea 
intervine : 

„Şi la noi s-a întâmplat aşa ceva. Au răbdat oamenii zece ani, zece ani 
încheiaţi, pe urmă l-au prins pe boier şi l-au rupt în bucăţi. Eu eram 
copilandru pe vremea aceea..." 

Două dintre „povestirile din război", şi anume : Moara părăsită (prima 
din volum) şi Convoiul (ultima) sunt remarcabile : prima, prin atmosfera 
de front, zugrăvită cu discreţie şi cu o notă de mister, în care faptele ce 
se petrec se supun aceloraşi legi ale tonalităţii difuze. Un grup de 
dorobanţi împuşcă pe cei şapte soldaţi inamici cerchezi, care dormeau în 
podul unei mori, pe un râu, într-o noapte cu lună. Din viaţă, cerchezii s-au 
trezit, poate pe nesimţite, în celălalt tărâm, al morţii. Cel care povesteşte, 
un dorobanţ sau un ofiţer, meditează pe marginea destinului uman 
„Lăsarăm în podul morii pe cei şapte cerchezi, care trecuseră mări şi 
veniseră să moară într-un colţ singuratic, pe malul unui pârău şi ieşirăm." 

Povestirea  Convoiul este scrisă în aceleaşi acorduri stinse, 
generatoare de o atmosferă silenţioasă. In timp de iarnă, pe un viscol 
cumplit, trece, ca într-o paliodă siberiana, un convoi de prizonieri turci, 
capturați la Plevna. Starea lor e jalnică, mulţi cad în pustiul alb. 

154 

Înfăşuraţi în giulgiul nămeţilor —  falnicii ostaşi ai lui Osman 
deveniseră nişte epave în zdrenţe : 

„In haine subţiri, cu încălţămintea stricată, slăbiţi de lupte şi vegheri, 
acum de abia mergeu, se poticneau, îmbrânceau. Zăpada se strecura prin 
cizmele rupte la picioare, prin hainele sfâşiate pe trup ; ei înaintau cu 
umerele ridicate, cu braţele adânc vârâte în tunici subsuoară"... „Prin 
freamătul sălbatic al acestui uragan de zăpadă, răzbăteau cei trei mii 
cinci sute de ostaşi păgâni care suferiseră şi se topiseră în Plevna. 
Mergeau strânşi unul de altul, încovoiaţi, cu capetele-n piept, subt 
biciuirea trâmbelor de zăpadă. Tremurau umezi, pătrunşi de răceala 
ascuţită." 

Un asemenea tablou pare să fi inspirat pe Galaction în Papucii lui 
Mahmud, în fragmentul privind trecerea convoiului de prizonieri turci de 
la 1877. Dar ceea ce este înduioşător în acest tablou sadovenian este 
comportarea dorobanţilor faţă de duşmanii din redută. Este o atitudine 
adânc omenească, plină de compasiune faţă de soarta acestora şi de 
nefericirea celor ai lor, de acasă: 

„Toţi cei căzuţi zăceau în tarina străinătăţii, sub pânza albă de omăt. 
Cei de-acasă nu-i vor mai vedea ; vor rămânea pentru totdeauna 
pierduţi ! Şi o amărăciune de care nu-şi dădeau sama le umplea 
piepturile, o amărăciune în care mila de mult alungată se întorcea 
pătrunzîndu-i încet-încet. Tăcură apoi şi se uitară la turma de duşmani... 


Gândul li se întoarse la cei îngropaţi în vifor, în urmă, căzuţi fără murmur, 
cu lacrimile îngheţate în ochi şi cu gurile închise izbucnirilor durerii. Şi 
simțeau ceva fără să şi-o spuie, o milă pentru om, pentru omul nenorocit, 
oricare ar fi el." 

Eroi şi scene din războiul independenţei revin şi în alte bucăţi ale lui 
Sadoveanu, din diverse culegeri. Amintirea evenimentului este vie, iar cei 
care au participat la el sunt priviţi cu mare simpatie, chiar dacă 

155 

în restul vieţii lor au şi ei păcatele lor. Aşa este vardistul Gheorghe 
Baciu din bucata ce-i poartă numele, In volumul Ţi-aduci aminte... „Tigan 
negru şi destul de urât", el îşi îndeplineşte slujba de politai cu aroganță, 
convins de importanţa ei pe care nu uita s-o sublinieze prin gesturi, 
vorbe, atitudini. Mai e şi flecar, căci deşi se declară vânător fără pereche, 
se face de râs la proba doveditoare. Personajul este însă total reabilitat în 
ochii cititorului care află că, în 77, Gheorghe Baciu a salvat, cu riscul 
vieţii, drapelul regimentului : „Trăiţi don' sublocotinent, nu l-am dat!" 

Cei mai mulţi dintre ostaşi aproape n-au frică de moarte, căci, oameni 
simpli, ei cad într-un destin dinainte stabilit şi imposibil de schimbat ori de 
deviat. Interesant însă că acest fatalism cu originea în superstiţiile de 
veacuri, care e mai ales un soi de consolare în faţa marilor nefericiri ale 
vieţii, devine, în vreme de război, un stimulent spre acte de temeritate în 
condiţiile în care oamenii n-au alt gând decât datoria. Dulhan, un „soldat 
prost", de felul său din Vrancea, o adevărată forţă a naturii, e obsedat de 
un plan : cum să pună mâna pe o mitralieră nemţească ce făcuse atâtea 
jertfe în rândurile noastre şi iniţiază, aproape de unul singur, o expediţie 
din cele mai periculoase, căci el de moarte nu se teme : 

„— De aceea şi eu, domnule locotenent, umblu prin războiul ista fără 
teamă. Cum mi-i scris. Sărac, amărât şi trudit, pot cădea oricând subt o 
tufă. Cine să-ntrebe de mine ? Unde-i Dulhan ? Nu mai este Dulhan. Trec 
ceilalţi şi el rămâne. Pot să pier oricând şi la mine-n sat, în Vrancea, poate 
n-ajunge nici numele. Dar dacă Dumnezeu vrea să-mi mai văd nevasta şi 
copiii şi să mă-ntorc la sărăcia mea, nu se prinde glonţul de mine, 
domnule locotenent, cum nu se prinde nuca de părete. Până ce-a zice 
Dumnezeu destul, trebuie să năcăjim şi 

283 

să ne facem datoria." Interesant, cum e de altfel de aşteptat, că o 
asemenea psihologie n-o întâlnim decât la cei săraci, pe care viaţa nu i-a 
fericit cu bunurile ei şi care, neavând ce pierde, o tratează cu disprețul 
cuvenit. La cei mai avuţi, cum este, de asemenea, de aşteptat, instinctul 
de conservare funcţionează, căci, până la proba contrarie, viaţa aceasta 
le oferea mai mult. 

Despre războiul întregirii din 1916-1918 Sadoveanu a scris romanul 
Strada Lăpuşneanu (1921), reluat, parţial, în Trenul fantomă (1933), iar în 
volumele File însângerate (1917), Frunze-n furtună (1920) şi altele 


întâlnim un număr de povestiri pe această temă. În opoziţie cu cei care 
dezeroizau războiul modern, aducând pe primul plan mizeriile vieţii 
omeneşti : frica, spaima, laşitatea (Erich Maria Remarque prin Pe frontul 
de vest nimic nou, englezul Sheriff cu piesa Călătoria din urmă, la noi, 
Camil Petrescu prin Ultima noapte de dragoste, întiia noapte de război), 
Sadoveanu crede că eroismul n-a dispărut din vremurile noi, numai că 
îmbracă alte forme : 

„Profesionistul de odinioară, — observă scriitorul în bucata Eroii 
(volumul O întâmplare ciudată) — care făcea războiul apărându-şi, în 
primul rând, scump, pielea lui, trebuie coborât de pe soclu. Trebuie ridicat 
în locu-i, în lumina admiraţiei ş-a nedumeririi, nenorocitul om de astăzi 
care ştie că se jertfeşte ; care ar vrea să trăiască, căci socoteşte viaţa ca 
singurul bun de pe pământ şi totuşi se jertfeşte, pentru o iluzie, pentru un 
ideal al său — şi mai grozav — fără scop." 

Generaţia nouă, observă scriitorul în 1929, la un deceniu de-abia de 
la consumarea flagelului, ignorează „generaţia războiului" şi pe cei care s- 
au jertifit, şi o atare ingratitudine e un semn de descompunere. Artist 
înzestrat, înainte de orice, cu harul măsurii şi echili- 

156 

brului, el nu retoricizează niciodată faptele şi pe autorii lor, după cum 
nu le poate, însă, trata cu detaşarea unui martor impersonal. Căci 
Sadoveanu a fost, mai întâi, el însuşi un luptător în tranşee, rămânând, nu 
o dată, adânc emoţionat de eroismul autentic, firesc, al ofiţerilor şi, mai 
ales, al soldaţilor de rând. 

Intr-o carte care a făcut senzaţie, apărută în 1928, Temoine sur la 
grande guerre, Norton Cru, canadian de origine franceză, demonstrând 
falsitatea literaturii de război festiviste, apologetice, dar şi falsitatea celei 
aşa-zise „denunţătoare", stabileşte, cum era de aşteptat, că adevărul 
despre război îl găsim în literatura întemeiată pe fapte autentice, 
verificabile, eliberate de prejudecățile  deformatoare. lar creaţia 
sadoveniană ilustrează foarte bine o asemenea opinie. Şi trebuie subliniat 
că şi pe plan teoretic, cum am văzut, prozatorul român se situează pe o 
platformă de realism lucid şi înțelept. Căci la urma urmei una sunt 
părerile despre eroism şi alta este eroismul însuşi. Soldatul lordache Păun 
din bucata Ordonanţa moare ucis de un obuz în focul luptei, cu conştiinţa 
că şi-a împlinit menirea ostăşească. „Noi avem, se vede — zice scriitorul 
— despre eroism, păreri pe care omul meu nu le cunoştea deloc." Soldatul 
Ţipa Gheorghe, ţăran, scapă dintr-un convoi de prizonieri şi, ajungând 
acasă, găseşte nevasta şi copiii sub cerul liber iar înăuntru nemți care 
benchetuiau. Deşi se ştie cu câte jertfe se făcea altădată o casă la ţară, el 
îi dă foc, împuşcă pe duşmanii care ies repede, trimite nevasta şi copiii în 
lumea largă, iar el merge să întâlnească armatele româneşti în Moldova, 
hotărât să se bată cu duşmanul „până ce-oi cădea cu fruntea-n ţărână". 
Un om de patruzeci şi şase de ani, Valeriu Suciu, nepot de-al Iancului, 


vine de bunăvoie pe front căci vrea „să se bată pentru neamul nostru". 
Doi soldaţi, Manole Istrate şi Prepeliţă Irimia, după ce şi-au 

290 

vindecat rănile cer să vină singuri pe front. Colonelul, primindu-i, e 
profund impresionat : „— Domnilor, noi nu i-am cunoscut şi nu i-am 
prețuit îndeajuns pe oamenii aceştia. Simpli, liniştiţi şi tari — ei sunt 
datoria şi jertfa. Energia lor năprasnică e ca o sevă a acestui pământ 
hrănit atâtea veacuri cu lacrimi şi sânge." Poate că acest colonel al cărui 
nume nu se dă este acelaşi cu Oraţiu Demetrian, cel care, devenit general 
după război, redactează volumul Morminte, un eseu pe marginea 
războiului în care ideea fundamentală este tocmai admiraţia faţă de 
aceşti eroi anonimi, care alcătuiesc „sarea pământului românesc". 
Colonelul cunoscuse pe front, prin soldaţii ţărani, însuşi poporul român. 
Eroul principal este de altfel ordonanța sa, soldatul Grigore Priceputu, 
ţăran, al cărui discipol colonelul se declară a fi. Se ilustrează astfel ideea 
că ierarhia spiritului este alta decât cea comună. Colonelul întreprinde un 
comentariu foarte interesant cu privire la asemenea oameni şi face o 
teorie a elitelor exact invers celor cunoscute. Capacitatea reflexivă a lui 
Sadoveanu, considerat în genere refractar demersurilor teoretice, se 
descoperă ca o faţă mai puţin cunoscută a autorului şi putem considera 
volumul Morminte, ca şi întâiul capitol, despre profesorul Stamatin, din 
Creanga de aur, ca şi Soarele în baltă, dovezi incontestabile ale unui spirit 
care a cunoscut, în egală măsură, voluptăţile răsfrângerilor înlăuntru. 
Grigore Priceputu este un ţăran ce practică ezoterismul, stăpânind taine 
ale naturii la care ştiinţa contemporană încă n-are acces. El mânuieşte o 
„paghetă ezoterică" cu care se sondează pământul viu, adică „pământul 
în care n-a săpat niciodată mână de om". Un asemenea pământ este însă 
foarte rar, căci peste tot sunt morţi, ţara, toată, este înţesată de mor- 
minte, de unde şi titlul volumului. Pământ „hrănit atiâtea veacuri cu 
lacrimi şi sânge", cum spusese şi colo- 

291 

nelul mai-nainte citat. Dar ideea pământului românesc brăzdat de 
morminte apăruse încă din 1920, în Lacrimile ieromonahului Veniamin : 
„M-am  înfricoşat socotind cât sânge a curs pentru creştinătate pe 
pământul acesta, încât l-am putea socoti ca ţintirim, sălaş al morţilor, din 
munte şi până la mare". lată explicaţia în volumul din 1939 : 

„Pentru că la noi în ţară a binevoit Dumnezeu să crească de toate ; iar 
în alte părţi de lume trăiesc seminţii leşinate. Cum adulmecă lupul stânele 
aşa adulmecă acele seminţii cătră noi. De aceea n-au avut nici bătrânii 
linişte..." 

În altă parte : 

„Primăverile acestui neam au fost scurte; iernile lungi. Aşa e 
rânduiala văzduhului Daciei ; aşa a fost rânduiala istoriei sale. Soare şi 
vifor ; bucurie scurtă, suflet schimbător. Holde bogate, grindină 


năprasnică... Credinţa în Dumnezeul vieţii, cunoaştere a nestatorniciei 
materiale. 

In aceste veacuri le-a fost dat uneori pământurilor din Dacia să 
biruiască ; dar de multe ori sângele lor n-a avut răscumpărare. Din 
înfrângeri şi suferinţă a ieşit izbăvirea de acum. 

În aceste veacuri, deşi erau blajini din fire şi nu râvneau nimic al 
altora, destinul lor a fost să poarte arme. 

Ajunşi la acest popas de izbăvire, destinul lor e să meargă înainte 
întru duhul care-i călăuzeşte, ca să realizeze valori nobile pentru 
umanitate ; dar destinul lor e să se apere încă." 

Asemenea „valori nobile" sunt posibile ca un rezultat al istoriei 
noastre care, încă de la daci, a fost nu numai o mânuire a armelor ci şi un 
exerciţiu al spiritului, relevabil în exemplarele de elită : 

„Un popor nu valorează prin masa lui amorfă, ci 

292 

prin clementele excepţionale ; acestea sunt jaloanele ce indică 
posibilităţi viitoare ale colectivităţii... Grigore Priceputu nu fusese singur... 
ca el mai rămăseseră mulţi... 

Aceste individualităţi de elită îmi dovedeau că, în colţul de lume în 
care trăim azi, elementul primar «om» a urmat în timp anume legi de 
dezvoltare ; că lumea aceasta de la Carpaţi a cunoscut cândva o înflorire 
culturală, cel puţin una : aceea de acum două milenii, când împărăţia 
romană a acoperit şi teritoriul Daciei". Deşi vicisitudinile istoriei au silit pe 
oameni la o viaţă materială elementară, „depozitul sufletesc şi l-au 
păstrat". Prozatorul face, prin urmare, o distincţie între valorile civilizaţiei 
materiale şi ale culturii, între care nu există un raport de determinare 
directă. Probând prin jertfa lui Grigore Priceputu, care merge la moarte 
fără cea mai neînsemnată inhibare dar şi fără fanatismul, doctrinar sau 
sufletesc, al atâtor eroi din literatura lumii, scriitorul glosează pe 
marginea comuniunii fireşti, adânci, dintre om şi natură, pe întinsul 
spaţiului Carpato-dunărean, amintind seducătoarea idee a pământurilor 
amicale, indiferente şi ostile : 

„In cele dintâi viaţa e un joc ; oamenii de aici sunt copiii complexului 
geografic ; atitudinea lor e blândă faţă de un semen străin care vine cu 
sentimentul de supunere, ca să fie adoptat de comunitatea preexistentă. 
Natura amestecă aici şi lasă să se formeze tipul care-i convine, care se 
poate armoniza cu cerul, apele şi pământul, în vederea, poate, a scopului 
material divin. Restul piere prin nepotrivire ca o sămânță sterilă, în 
celelalte zone, îndârijiţii şi energicii îşi caută substanţe în excursii 
dramatice de hoţie şi pradă aşa cum au fost neamurile de năvălitori din 
pustie..." 

Evident, facem parte din prima categorie : 

„Dacia a fost un liman de viaţă uşoară ; de aceea împotriva ei au 
venit desmoşteniţii lui Babei. E ade- 


159 

vărat că, în asemenea colţ binecuvântat, localnicii şi-au ascuţit 
însuşirile inimii, lăsând să se aline răzvrătirile cele mai crâncene ; dar pe 
urmă, când alţii au năzuit să le răpească ceea ce li se părea că e un drept 
al lor, s-au nevoit să ia armele, şi au fost oşteni din necesitate şi din 
durere..." 

Reflecţiile lui Sadoveanu îmbracă nu numai un veşmânt literar ci 
sondează în fiinţa intimă a oamenilor, a eroilor săi. Atât generalul Oraţiu 
Demetrian cât şi soldatul Grigore Priceputu din Morminte fac parte din 
acea familie a eroilor sadovenieni spiritualizaţi din seria : profesorul 
Stamatin, Kesarion Breb, Ştefan Soroceanu, Alecu Ruset, Amfilohie 
Şendrea, Nicodim Jder etc. Cum se vede, exceptând pe primii doi, toţi 
ceilalţi sunt purtători de sabie şi, în egală măsură, rafinaţi ai spiritului. 
Volumul Morminte, aproape ignorat de critică, într-un moment greu 
pentru prozator, căruia cu doi ani înainte i se arseseră cărţile în pieţe 
publice, este una din cele mai sadoveniene scrieri din perioada de 
desăvârşire a geniului autorului. 

Cărţile lui Sadoveanu despre momentele cruciale din istoria neamului 
românesc, începând cu epoca anterioară formării statelor româneşti şi 
până la războiul unităţii naţionale, cuprinzând, prin urmare, peste un mi- 
leniu de istorie, constituie, ele singure, o literatură ce ar da prestigiu 
absolut creatorului ei. Ele formează, prin dimensiunea în timp şi spaţiu, 
prin forţa zugrăvirii eroismului şi vitejiei româneşti, precum şi prin 
adâncimea relevării virtuţilor sufleteşti ale poporului, una din cele mai 
grandioase epopei din literatura europeană a veacului nostru. 

POMPILIU MARCEA 

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA 

I. EDIŢII 9 

POVESTIRI DIN RAZBOI, Bucureşti, Editura Minerva, 1905. 

VREMURI DE BEJENIE, Bucureşti, Editura Minerva, 1907. 

POVESTIRI DE SARA, Bucureşti, Editura Minerva, 1910. 

FILE ÎNSÂNGERATE, „aşi, Editura ziarului „România", 1917. 

FRUNZE-N FURTUNĂ, Bucureşti, Editura Cartea românească, 1920. 

ŢI-ADUCI AMINTE..., Bucureşti, Editura Cartea românească, 1923. 

O ÎNTÂMPLARE CIUDATA, Bucureşti, Editura Naţionala Ciornei, 1929. 

POVESTIRI DIN RĂZBOI, Bucureşti, Editura Tineretului, 1952, colecţia 
„Biblioteca şcolarului". 

VREMURI DE BEJENIE, Bucureşti, Editura Tineretului, 1955, colecţia 
„Biblioteca şcolarului". 

OPERE, vol. 2, 3, 4, 6, 7, 9, Bucureşti, Editura de stat pentru literatură 
ŞI artă, 1955—1957. 

MĂRĂŞEŞTI, Bucureşti, Editura Militară, 1967. 

295 

II. REFERINŢE CRITICE 


Nicolae lorga : Povestitorii de ieri şi de azi, în „Sămănătorul", nr. 12 şi 
14, 1904 ; Doi povestitori, în „Sămănătorul", nr. 34, 1904. 

G. Bogdan -Duică: Dări de seamă [M. Sadoveanu : „Povestiri"], în 
„Convorbiri literare", nr. (6, 1904. 

Titu Maiorescu : Povestirile d-lui M. Sadoveanu. Raport citit în 
Academia Română pentru acordarea unui premiu (martie 1906). 
Reprodus în Critice, III, Bucureşti, Editura Minerva, 1908. Ediţie curentă, în 


Critice, Editura Minerva, colecţia „Biblioteca pentru toţi", vol. II, 1973, p. 
406—413. 

E. Lovinescu : M. Sadoveanu: „Povestiri din război", în „Voința 
naţională", 18 martie 1906. Reprodus în Paşi pe nisip, |, Bucureşti, 


Librăria naţională, 1906, p. 186—192. 

G. Ibrăileanu : „Ji-aduci aminte", în „Viaţa românească", nr. 2, 1923. 
Reprodus în Scriitori români şi străini, laşi, Editura Viaţa românească, 
1926. Ediţie nouă, în Opere, 3, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p. 20— 
22. Ediţie de Rodica Rotaru şi Al. Piru. 

Nicolae lorga : Povestirea nouă: Mihail Sadoveanu, în Istoria literaturii 
româneşti contemporane, Il, Bucureşti, Editura Adevărul, 1934. 

G. Călinescu: Istoria literaturii române de la origini până în prezent, 
Bucureşti, Editura Fundațiilor regale, 1941, p. 545—561. 

Tudor Vianu : Arta  prozatorilor români, Bucureşti, Editura 
Contemporană, 1941. Ediţie curentă, Editura pentru literatură, „Biblioteca 
pentru toţi", vol. II, p. 35—62. 

160 

Pompiliu Constantinescu : Sadoveanu în ediţie definitivă. Cronică 
radiodifuzată la 16 iunie 1945. Reprodusă în Scrieri, 4, Bucureşti, Editura 
Minerva, 1970, p. 539-543. Ediţie de Constanţa Constantinescu. 

Tudor Vianu : Patru decenii de la publicarea primei opere a d-lui M. 
Sadoveanu, în Figuri şi forme literare, Bucureşti, Editura Casa şcoalelor, 
1946. 

Dumitru Micii : Sensul etic al operei lui M. Sadoveanu, Bucureşti, 
Editura de stat pentru literatură şi artă, 1955. 

G. Călinescu : Prefaţă la M. Sadoveanu: Romane şi povestiri istorice, 
Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1961. 

Savin Bratu : Mihail Sadoveanu. O biografie a operei, Bucureşti, 
Editura pentru literatură, 1963, p. 243, 300, 335—343. 

Const. Ciopraga : Mihail Sadoveanu, Bucureşti, Editura 
Tineretului, 1966. 

Ov. S. Crohmălniceanu: Literatura română între cele două războaie 
mondiale, |, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 192—225. 

lon Rotaru: O istorie a literaturii române, Il, Bucureşti, Editura 
Minerva, 1972, p. 243—287. 


***, Mihail Sadoveanu interpretat de... antologie, comentarii, tabel 
cronologic şi bibliografie de Fănuş Băileşteanu, Bucureşti, Editura 
Eminescu, 1973. 

Zaharia Sângeorzan : Teme fundamentale, Dacica, Epopeea renaşterii 
naţionale, în Mihail Sadoveanu. Teme fundamentale, Bucureşti, Editura 
Minerva, 1976, p. 5—47, 109—123, 124—201. 

Nicolae Manolescu : Povestirile, în Sadoveanu sau utopia cărţii, 
Bucureşti, Editura Eminescu, 1976, p. 00—120. 

161 

Pompiliu Mareea : Lumea operei lui Sadoveanu, Bucureşti, Editura 
Eminescu, 1976, p. 310—321, 412—419, 443—449. 

G. I. Tohăneanu: Sadoveniana. Preliminarii, Nostalgie..., Vorbe, ziceri 
ale ţării, Argoul, Onomatopeea, interjecţia, Comparaţia — Războiul de in- 
dependenţă în opera lui Mihail Sadoveanu, în „Orizont", an. XXVIII, nr-ele 
1, 2, 3,5, 8 şi 9 din 6, 13,20 ianuarie, 3 şi 24 februarie, 3 martie 1977. 


CUPRINS 


POVESTIRI DIN RĂZBOI (1905) 
Moara părăsită. . . 
În baterie 
27 august. 

Prânzul . 
Călăraşul . 
Luarea Griviței . 
Două dureri. 
Panciuc . 
Dascălul Irimia 
Ceasuri de pace 
Mânia moşului . 
În spital . 
Convoiul . 


DIN ALTE VOLUME 
Botolan 
Un om pierdut 
Un viteaz 
Fântâna Pajura . 
Mandache Sacagiul 
Planul lui Dulhan 


Ordonanţa............. 183 
Otrava............... 191 
La cota 530.............. 199 


Cu ochii la cer............ 225 
Note de pe front 

Mărăşti „me... 229 

Mărăşeşti  ............ 250 
Gheorghe Baciu........... 259 
EFON o cererii 270 
Postfaţă............. 275 
Bibliografie selectivă......... 295 


În seria PATRIMONIU (corpus al literaturii române clasice) 

EDITURA MINERVA 

publică scriitori clasici români într-o largă selecţie, cuprinzând operele 
lor fundamentale ; textele sunt însoţite de un capitol de referinţe critice 
intitulat „Repere istorico-literare", care constituie un tablou sinoptic al 
receptării lor de la apariţie până în contemporaneitate 

Din catalogul acestei serii pe anii 1976—1977 

GR. ALEXANDRESCU : Poezii. Proză 

|. L. CARAGIALE : Teatru 

G. CALINESCU : Opera lui Mihai Eminescu 

GEORGE COŞBUC: Poezii 

BARBU DELAVRANCEA : Teatru 

N. FILIMON : Ciocoii vechi şi noi 

GALA GALACTION : Nuvele şi povestiri 

ION GHICA : Scrisori către V. Alecsandri 

|. HELIADE RADULESCU : Poezii şi proză 

302 

PANAIT ISTRATI : Chira Chiralina. Moş Angliei 

CONSTANTIN NEGRUZZI : Păcatele tinereţelor 

CEZAR PETRESCU :Întunecare 

LIVIU REBREANU : lon 

LIVIU REBREANU : Răscoala 

MIHAIL SADOVEANU : Nicoară Potcoavă 

IOAN SLAVICI : Mara 

IONEL TEODOREANU : La Medeleni 

Lector : GHEORGHE GHEORGHIŢA Tehnoredactor : ION GHICA 

Bun de tipar 5-IV-l977 Tiraj 80.120 ex. broşate Coli ed. 11,66 Coli 
tipar 9,5 

Tiparul executat sub comanda nr. 1037 la întreprinderea poligrafică 
Galaţi B-dul George Coşbuc 223 A, Galaţi Republica Socialistă România 


ARCADE 


În seria ARCADE 


Vor apărea: 


V. Alecsandri 
PASTELURI ȘI LEGENDE 
o |. Ai. Brătescu-Voinești 
L INTUNERIC ȘI LUMINĂ 
lon Minulescu 
EDITURA VERSURI 


MINERVA 


loan ‘Slavici 


BUDULEA TAICHII 
Au apărut : 


George Coşbuc 
CGINTECE DE VITEJIE 


lon Creangă 


POVESTIRI 


Mihai! Kogălniceanu 


SCRIERI! LITERARE 


Liviu Rebreanu 


CIULEANDRA