V.N.Madgearu — Agrarianism-Capitalism-Imperialism — Contribuțiuni la studiul evoluției sociale românești (1936)

NM NEMA DG EARE 


AGRARIANISM. 
CAPITALISM 
IMPERIALISM 


CONTRIBUȚIUNI LA STUDIUL 
EVOLUȚIEI SOCIALE ROMÂNEŞTI 


EDITURA ECONOMISTUL» S. A. 


www.dacoromanica.ro 


V. N. MADGEARU 


AGRARIANISM 
CAPITALISM 
IMPERIALISM 


CONTRIBUŢIUNI LA STUDIUL 
EVOLUȚIEI SOCIALE ROMÂNEȘTI 


INSTITUTUL DE ARTE GRAFICE «bBLCOVINA», 1. E. IUROUȚIV 
BUCUREŞTI, 1936 


www.dacoromanica.ro 


PREFAŢĂ 


Volumul de faţă cuprinde o serie de contribuţiuni la studiul evolu- 
ție: sociale româneşti, elaborate întrei 1922—1927. Unele dintre acestea 
au format obiectul unor cercetări, publicate în revistele de specialitate, iar 
altele sunt prelegeri, ținute la Institutul Social român; dintre acestea din 
urmă două sunt redate chiar după notele stenografice, fără să fi fost pre- 
lucrate cu citate şi indicaţiuni bibliografice. Sperăm că diferența de stil, 
ce deaurge din caracterul deosebit al prelegerilor nu va cădea în cumpănă 
în aprecierea valorii ştiinţifice a acestor contribuţiuni. 

Este lesne de înțeles, că studiile şi prelegerile adunate în acest 
volum, nu pot fi considerate ca părțile şi capitolele unei cărți. Ele sunt 
lipsite de simetria unei lucrări unitare, întocmită pe baza unui plan. 

Dar fiecare în parte şi toate împreună, servesc la lămurirea proce- 
sului de evoluţie socială a României in faza capitalismului. Numai studiul 
cel din urmă, care tratează despre problema imperialismului şi Societatea 
Națiunilor, cel puțin aparent, nu Sar integra. In fond, însă, structura so- 
cietăţii româneşti este adânc influențată de manifestările imperialismului 
economic, iar pentru desvoltarea Statului românesc, în granițele sale etnice, 
existența, organizarea şi forța de acţiune pozitivă a unei Societăţi a Na- 
țiunilor nu poate fi indiferentă. 

Celelalte cinci studiii şi prelegeri contribue direct la cunoașterea evo- 
luţiei sociale româneşti, în faza capitalismului. Primele două servesc la 
infelegerea procesului de zămislire a vieţii noastre agrare şi a clasei fără- 
neşti, după trecerea ei prin faza revoluției agrare şi la determinarea carac- 
ferului țărănesc al structurii sociale a economiei româneşti; iar celelalte 
«completează imagina despre evoluția specifică a economiei şi societății 
româneşti în era capitalismului. 

Aceste considerafiuni au determinat strângerea laolaltă a acestor 
studii şi prelegeri întrun singur volum, precum şi alegerea titlului. 


AUTORUL 


www.dacoromanica.ro 


REVOLUȚIA AGRARĂ ȘI EVOLUȚIA CLASEI ȚĂRĂNEȘTI 


MOTTO : «Agricultura, ca exploatare, nu se angrenează niciodată 
complet în sistemul capitalist» 1). 

«Niciodată nu se întâlnesc în istorie ţărani distruși prin superio- 
ritatea de exploatare a marilor concurenţi. Nu prin mijlocui unor 
servicii economice superioare, ci cu puterea armelor şi politica hopea- 
scă a stăpânilor sau distrus în massă gospodării țărănești şi sau 
rotunjit mari moşii boiereşti. In concurenţa liberă a muncii econo- 
mice n'ar fi reuşit niciodată cei mari ; în aceasta ţăranul a răsbit 
pretutindeni» 2). 


I. PROCESUL LICHIDĂRII VECHIULUI REGIM AGRAR. 


Problema revoluției noastre agrare a fost cercetată în vremea din 
urmă?) dintr'un punct de vedere care s'a afirmat ca nou, fiind privită 
ca un „proces natural” şi analizarea ei călăuzită de „principiile generale 
stabilite de cercetarea economică cu privire la revoluția agrară, pe care o 
deslănțue capitalismul în orice țară agricolă, în care pătrunde“ +). 

După Sombart, se deosebesc „două epoci de desvoltare agricolă : 
una, în care țara stă în relaţie de colonie față de alte țări cu capitalism 
înaintat, şi alta, în care capitalismul, desvoltându-se în propria ţară, îm- 
boldeşte agricultura să se industrializeze. Abia epoca din urmă aduce o 
schimbare hotărîtoare, revoluţionarea din temelie, pe când în cea dintâiu 
influența rămâne de obiceiu numai la suprafață“ 5). 

Adoptând această diviziune, ca punct de plecare al studiului, 
Zeletin adaugă, că în faza întâiu agricultura înapoiată este silită să pro- 
ducă pentru schimb și dă naștere în țara agricolă la capitalismul comercial 
şi cel de camătă, pentru ca în faza a doua să se transforme în capitalism 
industrial. „Aceasta — se conchide — revoluționează din temelie agricu!- 
tura indigenă, silind-o a lua și ea caracterul de producţie capitalistă”. 


Notă. Acest studiu a apărut în Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma socială, An. 
IV, No. 1. j 

1) K. Bücher: Entstehung der Volkswirtschaft, II (1920) p. 84. 

2) Ed. David : Sozialismus und Landwirtschaft (1922) p. 620. 

3) St. Zeletin: Revoluția agrară şi prefacerile clasei ţărăneşti. în Arhiva pentru 
Stiinţa şi Reforma socială, No. 1 (1923). 

4) Ibidem. p. 36. 

5) W. Sombart: Der moderne Kapitalismus, Editia I. vol. IL pag. 89. 


www.dacoromanica.ro 


Criteriul enunțat de Zeletin pentru cercetarea revoluției agrare 
este marxist. Întreaga operă a lui Karl Marx este străbătută ca de un 
fir roș, de ideea a se servi „evoluţia formaţiunii societăţii economice, ca 
un proces istoric natural“ 1). 

Marx era însă convins că normele evoluţiei organice nu pot fi în 
formularea lor simplă şi lapidară, aplicate raporturilor sociale complexe. 
Nu teoria selecţiunii naturale, ci ideea evoluţiei prin forme mai mult sau 
mai puțin constante era singurul punct comun între Marx şi Darwin. 
Concepţiunea fundamentală despre succesiunea formelor economice, este 
numai aceea a unei evoluţii determinate, ale cărei faze naturale „nu pot 
fi nici sărite, nici înlăturate prin decret“, însă „pot să scurteze şi să în- 
dulcească durerile facerii“ 2). 

Cercetări recente au relevat însă, că în formularea legii naturale a 
evoluţiei economice, Marx nu ţine seamă, în ce privește succesiunea for- 
melor economice, de punctul de vedere al eredității, care în legea evo- 
lutei biologice este centrul preocupărilor — şi echivalează în lumea so- 
cială cu recepțiunile, fie ale bazei tehnice a producţiunii, fie ale supra- 
structurii juridice: renaşterile şi procesele de decădere 2). Opera lui Marx 
nu dă nici un răspuns precis la întrebarea cum se produce transformarea 
unei forme economice, într'alta, ci afirmă numai vag că „o formă socială 
nu dispare niciodată, înainte să se fi desvoltat toate forțele de producţie 
pentru care ea e destul de avansată și că raporturi noui de producție mai 
înaintate nu apar până ce nu s'au format chiar în sânul societăţii vechi 
condiţiile lor materiale de existență“ 4). 

Tot în opera lui Marx se găseşte originea separaţiei în cele două 
faze ale revoluţiei agrare, formulată de Sombart și luată ca leit-motiv de: 
Zeletin 5). 

1) Kapital. (Ed. Hamburg 1903), vol. I, p. VIII. 


2) Ibidem. 

3) Vezi : Die vergleichenden Wiirtschafisbegriffe bei K. Marx von Dr. Ode nbreit 
(1919). 

4) Zur Kritik der politischen Oekonomie, p. LVI. 

5) «Este în afară de orice îndoială — şi tocmai acest fapt a produs concepții 
greşite — că în secolul 16 şi 17 marile revoluţii care. începură cu descoperirile geogra- 
fice în comerţ şi stimulară repede desvoltarea capitah.'ui comercial, formează un moment 
principal în grăbirea (Förderung) tranziţiei modului de producere feudal în capitalist. 
Extinderea subită a pieţei mondiale, înmulțirea mărfurilor în circulaţie, întrecerea na- 
țiunilor europene, să pună stăpânire pe producţiunile asiatice şi bogăţiile americane, 
sistemul colonial, au contribuit esenţial la sfărâmarea barierelor producţiei feudale. Mo- 
dul de producţiune modern sa desvoltat în perioada întâia, perioada manufacturii, 
numai acolo unde condiţiunile pentru aceasta se produseseră înlăuntrul evului de mij- 
loc. Şi când, în secolul XVI şi în parte încă în XVII, extensiunea subită a comerțului 
şi navigaţiei, și creearea unei pieţe mondiale noui exercitau o influerță hotăritoare 


www.dacoromanica.ro 


Sombart sintetizează şi simplifică formularea acestui „proces de 
evoluţie naturală“, iar Zeletin îl exagerează. Astfel, când Sombart 
afirmă : „capitalismul desvoltându-se în propria țară, îmboldeşte agricul- 
tura să se industrializeze“, Zeletin traduce: capitalismul industrial 
din propria ţară, „revoluționează din temelie agricultura indigenă, silind-o 
a lua caracterul de producţie capitalistă“ 1). 

Dacă expresiunile au un înțeles precis, „caracter de producţie capi- 
talistă“ nu poate avea agricultura decât dacă ia forma de întreprindere, 
care lucrează cu salariaţi, în vederea profitului. „Dacă — zice Marx — 
modul de producere capitalist presupune exproprierea muncitorilor de mij- 
Icacele de muncă, el reclamă în agricultură exproprierea lucrătorilor rurali 
de pământ şi subordonarea lor unui capitalist care se îndeletniceşte cu 
agricultura pentru profit“ 2). 

Este deci dovedit că punctul de plecare metodologic al lui Zeletin, 
nu este numai un criteriu de apreciere a faptelor istorice și succesiunii 
lor — acesta însuș discutabil — ci o determinare anticipată a etapelor 
una evoluţii fatale al cărei final — logic — trebuie să fie biruinţa între- 
prinderii capitaliste agricole. 


2. „Structura economică a societăţii capitaliste s'a născut din struc- 
tura economică a societății feudale. Dizolvarea acesteia a liberat elementele 
celelalte“ *). 

In ce constă structura economică a societăţii feudale ? Societatea 
este formată din stăpânitori de pământ și iobagi. Pământul este mijlocul 
de stăpânire, care creează toate raporturile de subjugare ale sătenilor față 
de stăpâni. Sătenii sunt legaţi de pământul stăpânului, căruia îi „aparțin“ 
şi cu care formează o unitate economică: sunt datori să dea dijmă şi să 
facă clacă pentru stăpâni, în care scop gospodăriile lor trebuie să fie în- 
zestrate cu vite şi unelte de muncă. 


asupra decăderii modului de producţie vechiu şi desvoltarea celui capitalist, aceasta se 
întânplă invers, pe baza modului de producţie capitalist odată creeat. Piaţa mondială 
formează însăşi baza acestui mod de producţie. 

Pe de altă parte, aceeaşi necesitate imanentă de a produce continuu pe o scară 
continuu mai mare, mână la extinderea continuă a pieţei mondiale, aşa că aci „nu re- 
voluționează comerțul industria, ci industria revoluționează comerțul>. (Kapital III} 
1 (Ed. II, 1904) p. 317). 

Şi in ce priveşte influenţa degvoltării industriei asupra agriculturii : 

«Industria mare procură, pentru întâia oară cu maşinile, baza constantă a agri- 
calturii capitaliste, expropriază radical marea massă a țăranilor şi desăvârşeşte separa- 
ţia între agricultură şi industria casnică rurală, ale cărei rădăcini le scoate (tor- 
cătoria şi ţesătoria)». Kapital, I, p. 714. 

1) Op. cit. p. 36. 

2) Kapital, III, 2, pag. 153. 

3) Kapital, vol. I, p. 680. 


www.dacoromanica.ro 





Gospodăriile sătenilor şi ale stăpânilor se întregesc și formează lao- 
laltă economia casnică închisă, înlăuntrul căreia se săvârşeşte întreaga 
circulaţie a vieţii economice 1). 

In această etapă munca agricolă este întregită prin activitatea de 
transformare a materiilor prime în gospodăria fiecărei familii şi încă nu 
există tendința producţiunii exclusive pentru schimb. 

Fireşte că schimbul nu era cu totul străin. gospodăriile agricole folo- 
sind surplusul producţiunii lor pentru a-şi dobândi produse de-ale meşte- 
șugarilor din lăuntru sau produse streine, necesare pentru întregirea vieţii 
lor. Dar atâta timp cât schimbul se face direct între producătorii agricoli 
şi meşteşugari, sau are ca obiect exclusiv sporirea şi rafinarea mijloacelor 
industriale de valoare mare, el nu cauzează nici o schimbare în strut- 
tura economică a societăţii feudale. 

Numai o forţă nouă a putut fi în măsură să o înrâurească adânc. 
Aceasta este capitalul, şi anume sub forma de capital comercial şi de 
camătă ?). 

„Circulatia mărfurilor este punctul de plecare al capitalului. Pro- 
ducțiunea de mărfuri şi circulația desvoltată de mărfuri. comerțul. for- 
mează condiţiile istorice în care se naște“ 2). 

Capitalul comercial și de camătă înlesneşte formarea unei avuţii ın- 
dependente de aceea a stăpânirii pământului. Pe de altă parte. existența 
capitalului comercial are ca urmare o îndreptare a producției exclusiv câtre 
schimb. Insă desvoltarea sa nu este suficientă ca să mijlocească trans- 
formarea completă a modului de producţie. Numai după ce capitalul co- 
mercial şi de camătă, cucereşte și stăpâneşte producțiunea industrială, 
atunci începe geneza capitalismului industrial 4). 

Acest proces se îndeplinește în Statele apusene. Spania, Portugalia. 
Anglia. Franţa şi Țările de jos. încă din secolul XVI. când se desvoltă, 
concomitent cu centralizarea politică, economiile naționale. Atunci se pro- 
duce în sânul fiecăreia din aceste țări. cu o intensitate deosebită. lupta 
cu forțele feudale și se nasc formele nouei ordini economice. 

Capitalul comercial și de camătă dând naştere unei forme noi de 
avuție. independentă de stăpânirea pământului. asupra căruia posesorul 
ei avea un drept absolut de dispoziţie. prezentă ipso facto şi o nouă formă 


1) K. Bücher: Entstehung der Volkswirtschaft (1920) I. p. 104 şi urm. 

2) Vieaţa feudală nu cunoaşte capitalul în înţelesul unui stoc de bunuri, destinat 
exclusiv câştigului. Cel mult se poate vorbi de existența unui capital fix, în sensul de 
mijloace de producţie. unelte şi instrumente, iar ceeace se înțelege azi sub numele de 
de capital circulant. exista doar sub forma bunurilor de consum. care încă nu sunt gata 
pentru a fi consumate. produse în curs de a fi gata. (K. Bücher. Entstehung I. p. 114). 
3) Kapital. I. p. 109. 

4) Marx. Kapital III/1 p. 311 şi II p. 137. 


www.dacoromanica.ro 


juridică de proprietate, faţă de stăpânirea pământului, care era de fapt un 
drept de folosință ereditar, mărginit de o sumă de îndatoriri față de 
țărani precum și în ce priveşte modul de folosință (drepturile de folosință 
comună a pășunilor, pădurilor şi apelor). A da o direcţiune orientată spre 
schimb producţiunii agricole, a o transforma în producție de mărfuri pentru 
piață, presupunea deci a crea proprietatea privată a solului. 

Această necesitate este pretutindeni simțită de stăpânitorii de pă- 
mânt, îndată ce se desvoltă economia banului şi a schimbului și se per- 
fecționează mijloacele de transport, care înlesnesc circulaţia mărfurilor. 
Stăpânii de pământ constată o micşorare continuă a veniturilor lor datorită 
faptului că sătenii, sub impulsul lipsei de interes în regimul muncii de 
clacă şi sub povara dărilor, lucrau prost pământul, producţia era scăzută 
şi în aceeași proporție şi venitul lor. ‘Aceasta nu este însă deajuns. Pă- 
trunderea capitalului comercial și de camătă în industrie, nu se putea pro- 
duce fără existența unor oameni liberi şi dispuși să-și vândă brațele de 
muncă. Producătorul direct, muncitorul, nu putea să dispună de persoana 
sa decât după ce ar fi încetat să fie legat de glie, să fie iobag sau subjugat 
față de altă persoană, dar mai ales după ce va fi fost răpit de toate mij- 
loacele de producţie şi toate garanţiile de existență, ce-i ofereau întocmirile 
feudale 1). 

Liberarea pământului de toate sarcinile și mărginirile folosinţei, crea- 
rea dreptului de proprietate privată, de o parte, şi liberarea deplină a 
muncitorului, prin despărţirea lui de mijloacele de producţie, formează cele 
două forțe de distrugere a vechiului regim agrar și pârghiile de rezistență 
ale noului regim capitalist. 

3. În realitate, acest proces de distrugere și creeare, care a avut loc 
în momente istorice şi în medii social-economice deosebite, n'a urmat sche- 
matic aceleași linii şi n'a avut aceleaşi urmări în evoluția diferitelor po- 
poare. 

Forma clasică a acestei transformări se întâlnește în Anglia. Ra- 
porturile agrare feudale erau la sfârşitul secolului XIV și inceputul se- 
colului XV pe cale de dispariţie, reducerea dărilor și dijmei şi transfor- 
marea lor în bani — reflexul creșterii comerțului și industriei — urmând 
cu pași repezi. Pământul Angliei era semănat de gospodării țărănești 
mici, întrerupte numai pe ici pe colo de moşiile stăpânilor. „Aceste îm- 
prejurări, împreună cu o înflorire a orașelor, care caracterizează secolul 
XIV, îngăduiau acea avuție a poporului pe care o descrie cancelarul For- 
tescue în „Laudibus Legum Angliae“, însă excludea bogăţia de capital °). 
In a doua jumătate a secolului XV începe un nou curs. Desvoltarea in- 


1) Kapital, I, p 680 şi urmare. 
2) Kapital, I, p. 683. 


www.dacoromanica.ro 


10 


dustriei lânei, sporind cererea de lână şi munca fiind rară şi scumpă !), 
lurzii preferă a utiliza pământul pentru creșterea oilor, care cerea brațe 
mai puţine. Această cultură necesitând îngrădirea câmpurilor (enclosure), 
mişcarea care începu fu un prilej pentru alungarea clasei cultivatorilor 
mici de pământ, care duse la desființarea micii proprietăți și extinderea 
marii proprietăţi. Această evoluţie a fost favorizată de o serie de împre- 
jurări speciale. În primul rând Reforma, care era o expresiune a indivi- 
dualismului, a creat starea de spirit, priincioasă desvoltării întreprinderii 
agricole şi comercializării pământului, socotită ca un izvor de profit. 
Apoi nici o forță socială nu s'a putut împotrivi exproprierii țăranilor. In 
alte părți, menţinerea cultivatorilor ţărani se datoreşte într'o largă măsură 
politicii de protecţie a țăranilor (Bauernschutz), urmată de monarhi, din 
consideraţia că absorbirea proprietăţii ţărăneşti era păgubitoare vistieriei 
şi armatei. În Anglia se stabileşte guvernarea parlamentară definitiv, încă 
dela ;688. Monarhul deţine puterea dela parlament și „parlamentul re- 
flectează interesele clasei lorzilor, din timp în timp, pe acelea ale comer- 
cianţilor“ 2). Monarhul, lipsit de domeniile sale. care trecuseră în mâini 
private, nu putea urmări o politică socială independentă. 

Ciasa lorzilor stăpâneşte încă dela 1688 întinderile deţinute astăzi, 
şi la 1793 cultivatorii mici erau extrem de rari, şi împrejurări sociale spe- 
ciale au întărit continuu poziţia marii proprietăţi 2). Urmarea acestui fapt 





1) Ciuma dela 1349 decimează populaţia Angliei, răreşte braţele de muncă, ridică 
conştiinţa ţăranilor despre valoarea clăcilor şi dijmei şi produce mişcări pentru redu- 
cerea şi transformarea lor în bani, urmate de părăsirea satelor în caz contrar, ceeace 
era tot una cu micşorarea valorii pământului. Măsurile coercitive luate împotriva ţă- 
ranilor duc la revolta dela 1381. (W. Ashley: 'The Economic Organisation of En- 
gland, Londra 1919, pp. 44—67). 

2) W. Ashley, op. cit., p. 120. 

3) Foormarea domeniilor foarte întinse are loc repede între 1720—1785. Expan- 
{unea comerțului exterior, privilegiile Companiei Indiei Răsăritene, progresul indus- 
triei lânei şi a mătăsii, contribuie la precumpănirea «moneyd interest» faţă de «landeg 
interest». Sânge proaspăt este infuzat în secolul 17 şi 18 clasei proprietarilor rurali din 
comerţ şi industrie. Cauza nu este numai siguranţa plasamentului în pământ, ci situaţia 
politică ce o acordă. Marele proprietar, în cele mai multe cazuri, împlinia funcţia în- 
semnată de «justice of peace». Sistemul englez de «selfgovernement> a fost una din 
cauzele principale ale dorinţei de a forma domenii rurale mari (Ashley, op. cit. 
p. 129. Un alt motiv a fost caracterul guvernului central — <oligarhia parlamentară». 
Puterea ministerului liberal sta în controlul voturilor în Parlament. Proprietatea 
rurală mare dădea stăpânitorilor ei influenţă politică mare în determinarea alegerilor. 
Acei cari controlau alegerile puteau cere o participare la patronajul ministerial. Şi cum 
succesiunea domeniilor lăsa fiii mai tineri ai lorzilor să fi altminteri desdăunaţi, ei 
trebuiau să fie plasați în armată, biserică şi servicii publice, Domenii întinse, admi- 
nistrație locală, guvern parlamentar, patronaj şi primogenitură, erau astfel asociate 
inseparabil. W. Ashley, op. cit., p. 130. 


www.dacoromanica.ro 


11 


a fost creearea bruscă a unui proletariat, care cât timp n'a putut fi absorbit 
de industrie, a format o massă de cerşetori, tâlhari şi vagabonzi +). 

In Anglia a fost aşadar o revoluţie agrară, graduală şi pacifică, care 
străbate trei secoli, trecând prin transformări succesive însă în aceeaşi 
direcţie : despărțirea producătorului agricol de instrumentul său de pro- 
ducţie — pământul — şi creearea exploatării agricole mari. 

Nicăiri nu s'a mai repetat acest proces, caracteristic mediului special 
al Anghei şi momentului istoric în care a avut loc. 

Un proces în direcţia opusă a avut loc în Franţa în timpul Marei 
Revoluții. 

Dar înaintea revoluţiei franceze, abolirea servituţilor agrare fusese 
luată în considerare aproape de fiecare guvern din Europa apuseană. 
Principii mai mici dădură exemplu. Astfel ducii de Savoia desființaseră 
dările feudale între 1770—80. | 

In Danemarca opera de proteguire a pământului țărănesc începe 
dela 1769, când se separă pământul stăpânului de acel al ţăranului şi se 
oprește exproprierea acestuia. In 1788 are loc emanciparea țărănimii. Ţă- 
ranul danez deveni om liber — mai ales prin faptul că emanciparea a fost 
însoțită de regularea şi consolidarea proprietăţilor şi de măsuri care în- 
lesneau ţăranului să acopere cheltuelile incidentale, prin crearea unei 
bănci agrare naţionale 2). 

Revoluţia franceză a oferit însă o soluţie, care endosată de Napo- 
leon, a fost acceptată rând pe rând de toate statele apusene, în măsura 
şi sensul forţelor sociale existente în fiecare. In acest scop se poate spune 
că „Marea Revoluţie a deschis ultima fază a problemei ţărăneşti [n 
apus" î), sau mai bine zis, a încheiat era feudalismului agrar în acea 
parte a lumii. i 

Ar fi eronat a se crede că disolvarea feudalismului agrar, în timpul 
revoluției franceze, s'a făcut prin hotărîrile luate într'o însuflețire în 
noaptea de 4 August 1789, sau prin „marile reforme” din 1790. „De fapt 
drepturile feudale s'au desfiinţat bucată cu bucată într'o luptă politică 
de mai mulți ani, şi măsuri atacând cu adevărat adânc raporturile feudale 
s'au luat numai când ultima luptă hotăritoare între regalitate şi burghezia 
liberalo-democrată, a împins adunarea naţională să-şi asigure bunăvoința 
țăranilor“. Aceasta s'a întâmplat în 1793. „Numai prin faptul că încetul 
cu încetul în cursul revoluţiei au ajuns la putere grupe de partide tot mai 


1) Kapital, I, p. 699. 
2) H. Westergaard : Economic Developements in Danemark (1922, p. 4). Dr. 
Kurt Albert Gerlach : Dänemarks Stellung in der Weltwirtschaft (1911, p. 22—23. 
3) Clapham : Economic Developement of France and Germany (1815—1914) 
Cambridge. 1921, p. 2. 


www.dacoromanica.ro 


12 


radicale şi mai puţin interesate la proprietatea mare agrară, a fost posibil 
să se înlăture complet drepturile feudale“ 1). 

Soluţia agrară a revoluţiei franceze poate fi pusă în contrast, faţă 
de acea a Angliei, prin direcţia opusă în care se operează transformarea 
— liberarea sătenilor de clăci şi dijmă, învestirea lor cu dreptul de pro- 
prietate asupra pământului muncit. de o parte, şi liberarea nobililor de 
orice îndatorire față de săteni, care restrângea libera lor dispoziție asupra 
pământului, de altă parte. 

Caracterul emancipării din celelalte țări este imprimat de împreju- 
rarea că ea nu sa operat în timpul unei revoluţii, deși adesea sub co- 
manda unor revolte ţărăneşti şi aproape totdeauna sub stăpânirea lecţiu- 
nii Marii Revoluții, însă pe cale paşnică legală. In chipul acesta o parte 
din pământ s'a dat țăranilor și alta nobilimii. Din acest punct de vedere 
aceasta a fost o soluție de compromis. Pentru o exactă apreciere a situa- 
țiunilor social-istorice, nu se poate trece însă cu vederea că dacă prin ac- 
tul revoluționar dela 1793 lichidarea raporturilor feudale s'a făcut în sen- 
sul sporirii pământurilor ţărăneşti, modul în care a trecut din mână în 
mână pământul dela 1789 până la 1815, în Franţa, care a avut ca rezultat 
o înmulțire a proprietarilor mari burghezi. a schimbat caracterul revoluției 
agrare ţărăneşti 2). 

Dacă se poate vorbi de forma radicală a emancipării iobagilor în 
Franţa, creearea unei pături largi de țărani liberi alături de trecerea unui 
număr însemnat de proprietăți mari în mâinile unor capitalişti mai mari 


1) H. Cunow: Die Parteien der grossen französischen Revolution und ihre 
Presse, 1912. p. 120. 

2) Domenii foarte întinse. proprietatea principilor, nobililor emigranţi, ale bise- 
ricii, devenite proprietate naţională, sau vândut sau schimbat pentru asignate. 

O mare parte din pământul cultivat de fermieri şi arendat în dijmă, cu păduri 
şi păşuni, care fusese definitiv în proprietate privată, a trecut în bună parte in mâinile 
unei noi clase de proprietari mari ori s'au reîntors vechilor proprietari la Restauraţie. 

La Restauraţie mai erau stocuri mari de pământ. care nu fuseseră vândute sau 
împărțite de Napoleon şi care fură restaurate sau răscumpărate de emigranții reîntorşi 
în patrie. <Prin răscumpărare şi predare înapoi, se socoate că în 1829 vechea nobilime 
s'a despăgubit de aproape jumătate din pierderile ei>. 

Nici pământurile bisericeşti şi laice. care fuseseră vândute de proprietarii 
lor originali, n'au mers probabil la țărănime; de siiur la țărănimea cea mică, o parte 
însemnată. 

Să mai adăugăm clasa speculanţilor de asignate şi speculanților de pământ, de 
origină, în mare parte, burgheză. cari au lucrat ca intermediari pentru nobilime şi bi- 
serică şi au realizat domenii pentru ea şi adausul. sub imperiu, al aristocrației napo- 
poleonicne noui, înzestrată din rezervele rămase din proprietatea naţională. 

Considerând toate acestea — încheie un istoric englez — «acest influx proaspăt 
de proprietari de pământ burghezi, este cel mai semnificativ rezultat al aşezării rurale 
revoluționare». Clapham. op. cit. p. 18—21. 


www.dacoromanica.ro 


13 


sau mai mici de origină burgheză, dovedeşte că, în fond, ea sfârșește tot 
ca soluţie de compromis. 

Ceeace deosebeşte însă opera antifeudală a revoluţiei franceze, de 
aceea din alte părţi, este tempo şi gradul în care s'a realizat şi sensul în 
care s'a desvoltat. 

Astfel, în Prusia, emanciparea începe în 1807 şi abia la 1870 este 
sfârşită partea legală. In Wiirtenberg la 1873. In Bavaria nici nu începuse 
la 1848 şi se legiferă încă în această materie la 1906, iar lichidarea finan- 
ciară a operaţiunilor a durat până la 1914. 

Edictul dela 1807 care proclamă libera folosință a proprietăţii pă- 
mântului aveă drept scop mobilizarea proprietăţii rurale. 

Intre acestea, „mişcările revoluţionare dela 1848 marchează un sta- 
diu definitiv în istoria agrară a Germaniei, care n'are paralelă în acea a 
Franţei“ 1). Abiă după 1848 se desființează în Germania, ca şi în restul 
Europei Centrale, servituţile de clacă şi dijmă. 

In Prusia răsăriteană emanciparea a mers încet şi a fost dominată 
de grija păstrării marii proprietăţi, în care scop ea a fost mărginită la 
oamenii cari aveau plug şi boi, excluzându-se celelalte categorii de ţă- 
rani, ca să rămână brațe de muncă pentru domeniile întinse și în acelaş 
scop s'au păstrat o mulțime de rămășițe din ordinea veche de lucruri. 

In Prusia apuseană, unde agricultura mare eră o excepţie, nu eră 
nici un imbold să se alunge sătenii de pe pământurile lor, nici de a sti- 
mulă formarea de brațe libere de muncă, astfel că țărănimea deveni stă- 
până deplină a celei mai mari părţi a solului, fu complet liberă în 1815 și 
acolo nu se formă o clasă de muncitori agricoli. 


4. Impulsul procesului de lichidare a vechiului regim feudal româ- 
nesc, a fost dat de capitalismul comercial. Revoluţia industrială, care ae 
loc în Anglia, către sfârșitul veacului al XVIII-lea, inaugurând producția 
în massă, trezeşte necesitatea debuşeurilor externe pentru scurgerea fa- 
bricatelor, dar şi căutarea teritoriilor bogate în cereale și materii prime. 

In această vreme încep a fi cerute cerealele românești pentru cen- 
trele industriale ale Apusului (Anglia şi Ţările de jos). Când prin pacea 
deia Adrianopole, din 1829, se asigură libertatea comerțului pe Marea 
Neagră, calea legăturilor economice cu Apusul este deschisă. Preţurile 
cerealelor fiind în acest timp în continuă urcare, se ivește tendința firească 
a stăpânitorilor de pământ să sporească întinderile eultivate ca să mă- 
rească producția şi să poată exportă cât mai mult 2). 

Ca să ajungă acest țel, boierii trebuiau să se elibereze de orice în- 
datoriri față de săteni, să devină proprietari exclusivi asupra pământului.. 


1) Clapham, op. cit. p. 185. 
2) Radu Rosetti: Pentru ce s'au răsculat țăranii, 1907, pg. 53. 


www.dacoromanica.ro 


14 


Regulamentul Organic poartă stigmatul acestei străduinţi și este semnalul 
luptei decisive între stăpâni şi săteni. Pentru întâia oară, într'un aşeză- 
mânt de drept românesc, stăpânitorii de moşii sunt calificați drept pro- 
prietari. Se recunoaşte totuş dreptul de folosinţă al țăranilor asupra pă- 
mântului, dar mărginit la două treimi din moşie, şi încărcat cu sarcini grele 
de muncă în favoarea stăpânilor. Răspunsul țăranilor a fost revolta dela 
1831. „Regulamentul Organic a fost triumful oligarhiei“ +) împotriva să- 
tenilor, lipsiţi de forţa ocrotitoare a unui şef de Stat ca în alte țări și dacă 
n'a însemnat exproprierea deplină a sătenilor, aceasta se datoreşte inter- 
venţiei în favoarea lor a unui protector străin 2). 

Lupta a continuat până la 1864. Boierimea reclamă dreptul de pro- 
prietate privată asupra pământului şi recunoștea numai libertatea indivi- 
duală a ţăranilor, iar aceştia pretindeau desființarea boierescului şi întă- 
rirea dreptului lor istoric asupra hotarului în care trăiau. 

Acest proces nu se puteă sfârşi nici prin exproprierea totală a săte- 
pilor de către boieri, nici invers. Cursul întâi nu l-ar fi putut urmă, cu 
toate că boierimea română formă oligarhia politică şi nu există nici o altă 
clasă socială formată, între altele, şi pentru că ţările româneşti erau sub 
suzeranitate şi mai în urmă sub protectorat străin. Dar cursul al doilea 
ar fi presupus o desfăşurare revoluţionară, care nu se puteă produce, pen- 
tru că burghezia care ar fi fost în măsură să o conducă, nu există. 

Intr'adevăr, revoluţia dela 1848, care marchează începutul etapei 
decisive a procesului agrar, este făcută în Moldova de boieri „diletanţi 
în conspirație“ cu spirit conservator, şi de „clasa nouă“ care o conduce în 
Muntenia, de noii privilegiați, îmbogăţiţi, arendași, negustori şi slugi *). 
Nu era deci o clasă intermediară între stăpânitori şi stăpâniți, cu interese 
revoluţionare, ca de pildă în Franţa. 

Dealtminteri, manifestările revoluţionarilor noştri dela 1848 trădează 
lipsa oricărui spirit de revoluţie reală. Iată o clasă revoluţionară care îşi 
ia rclul de mijlocitor: sătenilor le promite că „peste trei luni veţi fi cu 
toți moşneni peste un petec de pământ“ +) şi pe proprietari îi asigură că 
„nimeni n'are de gând să le răpească moşiile“ și îi solicită călduros să 
libereze pe ţăran „„declarându-l proprietar pe o mică părticică de pământ, 
trebuinuioasă pentru hrana lui“ 5). 


1) Radu Rosetti, op. cit. p. 249: Oligarhia se alcătuiă în Moldova din 28 
familii şi în Muntenia mai puţine. 

2) Este cunoscut rolul lui Kisselef în apărarea ţărănimii române şi învingerea 
lui de boieri, (vezi Radu Rosetti, op. cit. p. 640 şi urmare). 

3) R. Rosetti, op. cit. p. 261. 

4) Idem, op. cit. p. 177. 

5) Idem, op. cit. p. 178. 


www.dacoromanica.ro 


15 


In lipsa unei clase burgheze în luptă cu forţele feudale — economice 
și politice — rolul „revoluţionarilor“ este mărginit la forța de expansiune 
a ideologiei lor liberale, care nu eră o rezultantă a substratului economic 
dinăuntru, ci un produs al educaţiei streine, şi antagonismul lor faţă de 
boierime era mai mult de natură politică, decât economică. Aceasta reicse 
dealtminteri limpede, din atitudinea șovăelnică a revoluţionarilor cari, după 
ce agită țărănimea la 1848, părăsesc revendicările ei în Divanurile ad-hoc 
şi i se alătură din nou abiă când constată că legea electorală dela 1858 
menţine în favoarea vechei clase privilegiate monopolul puterii 1). 

De altă parte, țărănimea n'a stat câtuş de puţin pasivă. Odată tre- 
zită în mintea ei ideea împilării şi ura împotriva boierilor, ea reacționează *). 
Revoltele se ţin lanţ dela 1831 până la 1862. Țărănimea refuză recruţii 2). 

Apoi atitudinea ei în toate forurile, care au desbătut chestia agrară 
dela 1848 până la 1864, a impus prin cumințenia și hotărîrea reprezen- 
tanţilor e; 4). 

Forţele aflate în luptă se paralizau însă— dovadă durata îndelungată 
a procesului (1830—1864) — şi numai intervenţia unor forţe noi a pro- 
Gus desnodământul. În primul rând, interesul marilor puteri europene 
dictă crearea la Gurile Dunării a unor raporturi de vieață de Stat normale 
şi a unui teritoriu economic în stare să absoarbă fabricate şi să producă 
cereale şi materii prime *). Deaceea art. 46 din convenţia din Paris pre- 
vedeă că „se va procedă fără întârziere la revizuirea legii care regulează 
raporturile proprietarilor solului, cu plugarii, în vederea îmbunătățirii soar- 
tei țăranilor“. Puterea de realizare a acestei hotăriri internaționale eră 
însă paralizată, deoarece acelaş act de drept public menținea monopolul 
puterii în mâinile clasei privilegiate, care trebuiă să fie sacrificată. Acest 
cerc viţios nu putea fi spart, decât dacă, cu aprobarea tacită a puterilor 





1) R. Rosetti, op. cit. p. 325. 

2) «Faţă cu sacrificiile aduse cu sângele şi sudoarea noastră, nu este o ruşine 
ca noi să rămânem străini de pământul nostru 2 spune un ţăran boierilor în Camera 
deia 1848. (R. Rosetti, p. 234). 

3) R. Rosetti, op. cit. p. 337. 

4) Vezi jalba sătenilor în Divanurile ad-hoc. R. Rosetti, op. cit. p. 287 şi urm. 

5) Nu se poate exageră însemnătatea tendinţelor de expansiune economică, ca 
factor determinant al atitudinei Statelor apusene față de regimul nostru agrar. Dacă 
erâ un Stat care să aibă interes mai putenic, ca rezolvarea chestiei agrare să se facă 
în aş chip, încât să ridice buna stare a ţăranilor şi să sporească astfel massa consu- 
matorilor pentru fabricatele ei, la 1858, eră Anglia. Cu toate acestea, Comisarul Marei 
Britanii din Comisia Europeană dela 1858 «nu admitea transformarea săfeanului în 
propriefar al pământului ce-l exploatează astăzi», căci astfel făcând, sar violă prin- 
cipiile proprietăţii şi s'ar păgubi ţăranul, etc. (R. Rosetti, op. cit. p. 323). Se vede că inte- 
resul Angliei ca să importe grâne din Principate erâ mai mare şi există temerea că 
împroprietărind pe ţăran, producţia va scădea. Libertatea deplină a navigaţiei pe Dunăre 
dăduse, la 1856, un avânt puternic exportului. 


www.dacoromanica.ro 


16 





protectoare, se ridică o nouă putere de Stat absolutistă, care să dea o 
soluţie 1). 

Domnitorul Alexandru I. Cuza şi ministrul său M. Kogălniceanu, 
când au săvârșit lovitura de Stat decretând legea agrară dela 24 August 
1564, s'au înveştmântat cu puterile absolutismului, dar legea agrară n'a 
putut fi decât un compromis între tendinţele extreme şi soluţia ei a fost 
incompletă. Proprietarii erau ţinuţi a cedă numai două treimi sătenilor, 
restul, inclusiv pădurile în întregime, îl păstrau pentru sine. Improprie- 
tărirea se limită la țăranii cari aveau vite de luncă, însurăţeii erau excluși, 
împreună cu toţi clăcaşii, cari nu puteau fi împroprietăriți pe cele douâ 
treimi din moșie. Drepturile țăranilor la păduri se păstrează, urmând ca 
în 15 ani să se lichideze servituțile prin bună învoială sau hotărire jude- 
cătorească. 

In realitate, după acest interval, ţăranii au fost răpiți de acest 
drept °). 

Nu s'au asigurat islazuri suficiente şi nici indivizibilitatea lor în 
viitor. 

Insfârşit, aplicarea reformei s'a făcut astfel încât unii proprietari n au 
dat pământ, alții au împărțit pământul cel mai rău, alții au dat pământul 
în mijlocul moșiei boiereşti, fără acces la el sau la adăpători, etc., ca ță- 
rami să fie, într'o formă sau alta, legați mai departe de stăpânii lor de 
ieri ê). 


— 


1) Comisarul francez Talleyrand spune: «în condițiile politice şi sociale, în care 
se află Principatele, este vederat că această problemă socială nu poate să fie părăsită 
in voia inițiativei lor ocârmuitoare şi legiuitoare. Desbaterile Divanului moldovenesc, 
care n'au ajuns la nici un rezultat, dau o dovadă despre acest adevăr. Soluția, fie ea 
chiar mai echitabilă, va fi primită fără sguduire, numai dacă principiul care-i slujeşte 
de temeiu ar fi obţinut de mai înainte sancţiunea Puterilor»... (D. A. Sturdza. Acte şi 
documente, VII, p. 19%, ibidem p. 323). 

2) I. Mihalache: Dreptul ţăranilor la pământ, islazuri şi păduri (1922), p. 16—20. 
Se arată că în mai toate ţările lichidarea servituţilor la pădure sa făcut prin separarea 
Crepturilor proprietarului de ale ţăranului asupra pădurii, aceasta devenind pădure 
comunală. 

In Germania 24% din total sunt păduri comunale, în Wiirtenberg numai 15% 
din comune nau proprietăţi comunale. Adăugăm că în Franța pădurile şi păşunile 
alpine au rămas intacte. Intre 1/5;—!4 din toate pădurile aparţin comunelor, care regu- 
lează uzul lor. «Astfel satul francez poate trăi fără mult cărbune şi săteanul francez 
capătă lemn pentru nevoile gospodăriei lui». Clapham, op. cit. p. 167. 

In Germania, la începutul secolului XIX, sub influenţa gândirii secolului XVIII, 
toţi erau pentru desfiinţarea propriexăţii comunale. La mijlocul secolului XIX sa în- 
tâmplat un revirement şi împărţirea pădurilor a fost oprită. Idem, p. 203—204. 

3) D. B. Ionescu: Die Agrarverfassung Rumäniens, ihre Geschichte und ihre 
Reform (1904) p. 41—42. 


www.dacoromanica.ro 


17 


Proletarizarea unei părți a ţărănimii şi micșorarea pământului în 
folosinţa ţăranilor după emancipare. a creat substratul pe care sa clădit 
regimul de neoiobăgie. caracteristic structurii societății românești. 


II. REVOLUȚIA AGRARĂ ŞI STAREA ȚĂRANIMII. 


5. Sa afirmat sentenţios : ..Odată cu trecerea ţăranului dela vechiul 
sistemu de stăpânire a pământului la proprietatea individuală burgheză. 
se înfăptueşte şi o trecere dela vieața rurală patriarhală. la sărăcie şi la 
mizerie“ 1). 

Zeletin aduce în sprijinul tezei sale. constatarea următoare a lui 
Sombart. pe care o redăm întreagă: 

„Când afirm: domniă o supraofertă de braţe. prin aceasta trebuie 
să se înțeleagă: că în toate Statele dela secolul XV—XVIII există o 
massă mare de oameni fără nimic. săraci. în stare să muncească. cari nu-şi 
găseuu printr'o activitate productivă întreținerea lor sau nu şi-o aflau în 
măsură îndestulătoare și cari drept urmare. sau cerșeau sau flămânzeau. 
şi în ceie din urmă mureau de foame. Faptul existenței mizeriei în massă 
în timpul tuturor veacurilor de zămislire a capitalismului în toate ţările 
europene, poate fi privit. ca deplin întemeiat, printr'un îndestulător număr 


2 


de documente“ 2). 


Afirmă însă Sombart. cum pretinde Zeletin. că mizeria este da- 
torită transformării regimului agrar feudal? 

Sombart stabileşte, pe baza unor vaste cercetări. noi cauze ale naş- 
terii mizeriei rurale în massă*) şi precizează că în Anglia dela 1450— 
1550 s'au răpit pământuri comunale şi pământuri țărănești. pentru a fi 
transformate în păşune. dar acestea nu depășesc 3% din întregul sol 
arabil al Angliei. şi în secolul XVII şi XVIII, dacă s'au micşorat în acelaş 
fei gospodăriile ţărăneşti independente. nu sa scăzut cererea de lucră- 
tori. Suprapopulaţia constatată în secolul XVII şi XVIII este o cauză 
mai însemnată. Deasemenea şi sărăcirea treptată a producătorilor agri- 
coli şi industriali. Şi admițând că în Anglia. exproprierea ţăranilor. des- 
ființarea iobăgiei şi a gospodăriilor feudale. care începe încă din secolul 
XIV, a transformat existente care îşi găseau hrana în munca pământului. 


1) Zeletin op. cit. p. 48. 

2) Sombart: Der molerne Kapitalismus (ed. III) “vol. I. 788. Zeletin 
citează numai ultima parte. caracteristic pentru modul său original de a cită. ceeace 
convine argumentaţiei logice. 

3) Ingrădirea câmpurilor. desfiinţarea mănăstirilor. suprapopulaţia, sărăcirea trep- 
tată a producătorilor ţărani sau industriali. crize meri de desfacere, desfiinţarea iobăgiei. 
disolvarea gospodăriilor feudale. răsboaiele și apăsarea fiscală. (L. cit. p. 792—198). 

2 


www.dacoromanica.ro 


18 


în cerşetori, el se întreabă împotriva lui Marx : „Cum se poate insă chiar 
numai afirmă că evoluţia engleză reprezintă o lege generală 7‘ +). 

In Franţa, cauzele mizeriei în massă, constatată în secolul XVIII, 
sunt suprapopulaţia, lichidarea gospodăriilor feudale, apăsarea fiscală şi 
războaiele pustiitoare. 

Dar toate aceste împrejurări, ca şi mizeria rurală, sunt anterioare 
Revoluţiei franceze, care a produs lichidarea feudalismului agrar, ceeace 
nu împiedică pe Zeletin să stabilească efectul înainte să se fi produs 
cauza... 

Concluzia sa este totuş că mizeria rurală, provocată de revoluția 
agrară, „domnește pretutindeni la începuturile capitalismului, oricare ar fi 
fost felul emancipării țăranilor în regiunea privitoare“ 2). 

6. Rostul abolirii feudalismului a fost curățirea terenului, ca să se 
lase drum liber pentru acţionarea forțelor economice şi sociale noi ale 
capitalismului. Influenţa exercitată de acestea este însă în funcţie de in- 
tensitatea lor proprie, dar şi de rezistența opusă de forțele vechi, dacă 
şi în măsura în care mai dăinuesc, întreţinute prin regimul legal al eman- 
cipării, iar direcţia schimbărilor produse este dată de sensul emancipării 
(exproprierea țăranilor sau exproprierea stăpânilor). Astfel, în Danemar- 
ca, cea dintâi ţară în care se emancipează țărănimea, dar în care libe- 
rarea țărănimii este urmată de o serie de măsuri pentru consolidarea pro- 
prietăţii ţărăneşti în tot decursul veacului al XIX-lea, constatăm, în èra 
capitalismului, un progres continuu al agriculturii şi o preponderență din 
ce în ce mai pronunţată a exploatării țărănești °). 

Nici o urmă de neoiobăgie nu se întâlneşte după liberarea țăranilor. 
Constituţia liberală dela 1848 este întocmită sub egida desființării oricărei 
inegalităţi. Orice obligaţii de serviciu personal se desfiinţează un an înainte 
de Constituţie, orice drept al stăpânului de a-și pedepsi argaţii este des- 
fiinţat şi muncitorii agricoli sunt ocrotiţi de lege (1854) *). 

Danemarca are o populaţie rurală de țărani complet liberi, cari işi 
cultivă singuri pământul lor, întrucât numai o mică parte a suprafeţei agri- 
cole, cam t/o este cultivată de proprietari *). 


1) Loco cit. p. 796. lată pasajul din Marx: «Exproprierea pământului producă- 
torului rural, al ţăranului, formează baza acestui proces. Istoria sa capătă în diferite 
țări nuanţă deosebită şi străbate diferitele faze într'o succesiune diferită (?) şi la epoci 
diferite. Numai în Anglia, pe care deaceea o luăm ca exemplu, posedă o formă clasică». 
Kapital, I. p. 682. 

2) Zeletin, op. cit. 

3) Westergaard, op. dt. p. 11—15 

4) Westergaard, op. cit. p. 18. 

5) Kurt Albert Gerlach, op. cit. p. 17. 


www.dacoromanica.ro 


19 





Aşezământul rural revoluţionar din Franţa a privit mai mult relațiile 
legale şi de proprietate, decât bazele materiale ale acelor raporturi şi chiar 
partea legală a fost mai mult distructivă, decât creatoare. Dar a desfiinţat 
complet orice urmă din regimul feudal şi a trecut o mare parte a solului 
în mâinile țăranilor, creând astfel un teren liber pentru jocul forțelor noui 
în secolul al XIX-lea. Aşă se face că in Franța nu se naște neoiobăgia 1) 
şi agricultura progresează în libertate. 

„Fiecare decadă succesivă în secolul XIX a cunoscut o rată de pro- 
gres agricol mai rapidă. Această acceleraţie se datorește în parte rezul- 
tatelor cumulative ale desființării obstacolelor legale sau tradiționale, li- 
berului exercițiu al iniţiativei, ca urmare a Revoluţiei; în parte sporirii 
cunoştinţelor tehnice, întâiu între cei pe cari sătenii îl imitau, apoi între 
ţărani: înşişi, când se îmbogăţesc oportunităţile de educaţie, şi în parte 
vitalităţii sporite a poporului ridicat dintr'o stare de mizerie reală într'una 
de confort relativ. Dar îr principal, fără îndoială, perfecţionării mijloa- 
celor de comunicaţie“ 2). i 

Nu tot astfel se desvoltă lucrurile în Germania. 

S'a amintit că acolo emanciparea a mers foarte încet, că până la 
1648 ea n'a trecut peste decretarea libertăţii personale, păstrând vechile 
raporturi între săteni, pământ şi stăpân şi în răsărit, urmărind cu o deo- 
sebită grijă crearea unei clase de muncitori așezați sub comanda Jun- 
ker-ului 2). 

Agricultura a progresat dela 1815—1850, dar mai mult în Răsărit 
decât în Apus, datorită tradiţiei de conducere şi imboldului dat de creşte- 
rea exportului de grâne şi lână din răsăritul Germaniei, într'un timp când 
preţul grâului în Danzig eră cota regulată a Londrei şi comercianții en- 
glezi se duceau în fiecare an în Saxonia şi Silezia la târgurile de lână 

In schimb, agricultura țărănească în apus ca şi în răsărit n'a înain- 
tat simţitor înainte de èra căilor ferate 4). 

Avem deci, în rezumat, de o parte înlăturarea completă a barierelor 


1) D-l Zeletin recomandă cap. din Sombazt «Alte und neue Horigkeit», din Mo- 
derner Kap. vol. I, ca să convingă că neoiobăgia nu e un fenomen specific românesc, 
dar nu accentuează că nu e nici o urmare necesară a emancipării ! 

2) Clapham, op. cit. p. 27—28. 

3) In Prusia «ţăranul liber şi a fortiori muncitorul rămase, sub ochiul şi legea 
vechiului său stăpân». Chiar până la finele secolului puteă fi chemat legal să facă 
servicii cu mâinile şi cu carele pentru munci comunale. (Clapham, op. cit. p. 197). Tot- 
odată junkerii păstrară controlul asupra oamenilor prin ordonanța dela 1810 (Gesin- 
deordnung), care regulă raporturile dintre stăpâni şi argaţi în aşă chip, încât întemeiă 
de fapt o nouă iobăgie, care sa menţinut, ca şi în întreaga Europă centrală, până 
<ătre sfârşitul secolului al XIX-lea (W. Sombart, op. cit. 1, 2, p. 812). 

4) Clapham, op. cit. 50 şi 12, 


www.dacoromanica.ro 


20 


feudale şi înlcsnirea formării treptate a gospodăriilor ţărăneşti, într'un 
regim de libertate şi încurajare (Danemarca) sau creearea bruscată a unui 
procent de clemente burgheze în proprietatea mare rurală (Franţa), care 
îngăduie un progres agricol rapid și ridicarea bunei stări a sătenilor ; de 
cealaltă parte. emanciparea înceată şi incompletă, rămăşiţe feudale, mic- 
șorarea pământurilor țărănești și crearea forțată de braţe de muncă, care 
»mplică un progres mărginit la marea exploatare, dominarea regimului neo- 
iobag al muncii și mizeria rurală. (Germania de răsărit şi întreaga Eu- 
ropă centrală, şi, cum vom vedeă, mai ales răsăritul Europei până în zi- 
lele noastre !). 


7. Influența exercitată de desvoltarea capitalismului asupra clasei 
tărăneşti, este în funcţiune de regimul agrar sub care se găsește. 
Zeletin neagă aceasta și socoate că indiferent de regimul agrar de după 
emancipare, mizeria ţărănimii este fatală în starea de tranziţie. „La înce- 
puturile sale capitalismul e destul de tare, pentru a smulge țărănimea din 
vechea ei așezare feudală; este însă prea slab pentru a o ridică în noua 
aşezare burgheză. Cu alte cuvinte, capitalismul desleagă în faza aceasta 
pe ţăran de pământul de care îl lipise regimul feudal, şi-l preface în om 
liber, dar nu e încă în stare a da de lucru acestor armate de muncitori 
liberi (sic;, creaţi fie în chip brusc, ca în Anglia, fie prin fărămițarea 
treptată a ioturilor de împroprietărire, ca pe Continent“. Şi adaugă: 
„această menire socială o poate îndeplini capitalismul abiă târziu, cand 
izbutește a întemeiă o înfloritoare industrie naţională. 

Până atunci ţăranul liber trebuie să rabde de foame, căci uu are 
lucru de ajuns pentru braţele sale libere“ 1). 

Consecvent, Zeletin întăreşte această generalizare cu caracter de 
lege economică (ca şi dascălul Marx) prin cazul tipic al Angliei, fără 
a cercetă împrejurările de pe Continent. Deci, potrivit acelei „legi de evo- 
luţie naturală“, clasa țărănească din Danemarca, Franţa şi Germania, ar 
fi trebuit să zacă în mizerie până după nașterea capitalismului industrial. 

Insă Danemarca a fost şi a rămas o ţară agricolă. Ea n are, înăun- 
trul graniţelor ei, minerale nici mine de cărbuni sau altele. Ea este săracă 
în păduri. Industriile nu s'au putut deci desvoltă decât prin importarea de 
materii prime în mod artificial. Numai industriile agricole au avut o bază 
de existență naturală şi au putut proyresâ 2). Sporul populaţiunii rurale 
a fost absorbit în comerţ, industrie şi meserii, cu toate că prin separaţia, 
în gospodăria ţărănească a producţiei agricole, de activitatea de prelu- 
crare a produselor pământului, s'au liberat tot mai multe forțe dela țară, 


1) Zeletin, op. cit. p. 49—50. 
2) Westergaard, op. cit. p. 80. Kurt Albert Gerlach. p. 44 şi urm. 


www.dacoromanica.ro 


21 


care au trecut la oraşe, treptat, astfel că nu s'a produs o acţiune de pro- 
letarizare rurală 1). 

In privinţa formaţiunii industriei, observăm că în Franţa a fost o 
transformare graduală, o trecere înceată dela centrul ei economic de gra- 
vitate. agricultura, la industrie şi în special la formele de întreprindere 
capitaliste. Procurarea de cărbuni, coks, fier şi oţel, desvoltarea târzie a 
căilor ferate, evenimentele politice din secolul XIX, lipsa de încredere în 
capacitatea de guvernământ după 1871, au contribuit la limitarea oportu- 
nităților pentru desvoltarea industrializării pe o scară întinsă 2). Franța 
n'a cunoscut o revoluție industrială până la 1895. 

Cu toată această înapoiere industrială „nimic nu s'a întâmplat dela 
anii 60 ai secolului XIX, să schimbe structura materială a societății ru- 
raje a Franţei. 

"Țărănimea, proprietară de pământ, n'a fost desființată prin cumpă- 
rare; foarte departe de aşă ceva. Creşterea înceată a populaţiei şi declinul 
ei prezent la ţară au prevenit sporiri însemnate în subdiviziunea pro- 
prietăţilor. S'ar puteă de fapt zice, cu drept cuvânt, că populaţia nu sa 
înmulțit, tocmai ca să nu se subdividă proprietăţile; unele districte, 
unde predomină țăranul proprietar în plină prosperitate, sau fermierul în 
confort, fiind acelea în care procentul nașterilor e cel mai coborit... *). 

Mai mult încă, nici nu există o clasă reală de muncitori agricoli 
„sclavii salariului” din economia lui Marx. Nici industrializarea dela fi- 
nele secolului XIX n'a produs o asemenea clasă, cu toate aserțiunile 
contrarii, pentrucă „unitatea mijlocie de „afacere“ agricolă a rămas tot 
aşă de mică, cât a fost, şi reprezentantul ei tipic este tot ţăranul muncitor 
al fermei foarte mici“ 4). Şi „nu poate fi vorba de sclavie a salariului și 


1) Kurt Albert Gerlach, op. cit. p. 25—27 şi p. 50. 

Procentul diferitelor categorii profesionale faţă de totalul populaţiunii a evoluat 
gradual, după cum se constată în următoarele date: (în % faţă de populaţia totală). 
Agricultură Meserii și Industrii Comerţ 


1834 ... . . . 575 21.5 4.2 
1840 . . . . . 561 23.5 4.3 
1845 . . . . . . 51.2 24.7 4.4 
1855 . . o s . m 944 25.9 5.2 
1860 . . . . . . 533 26.4 5.9 
1870 . . . . . . 52.3 25.8 6.3 
180... . . . S’ 26.0 7.7 
1899 . . . . . . 4539 27.9 9.9 
1901 41.4 29.5 11.3 


Abiă după 1880, când criza agricultuni produce o schimbare în direcţia intensi- 
ficării agriculturii, observăm o diminuare a procentului în favoarea industriei şi comer- 
ului. (op. cit. p. 51). 

2) Clapham, op. cit. p. 240. 

3) Clapham, op. cit. p. 161. 

4) Ibidem p. 162. 


www.dacoromanica.ro 


22 


de un proletariat într'o societate în care numărul patronilor este mai mare 
decât al acelora în serviciul lor“ 1). 

Apoi nici mărimea nici caracterul fermei ţărăneşti nu s'a schimbat 
între 1860 şi 1914. Dispersiunea proprietăţilor, frecvenţa ei şi caracterul 
ei antieconomic, continuă să subsiste 2). 

„Fermierul tipic este dintre cei mai mici. Întrucât faptele sunt cu- 
noscute, n'a existat tendinţa spre consolidare a proprietăţilor. Fermele mari 
se găsesc unde au mai fost“ 5). 

Situaţia repartiţiei proprietăţii rurale a rămas, în ultimii 60 ani, sta- 
bilă +). 

Deşi după 1875 populaţia agricolă scade, absolut, începând exodul 
spre oraşe, acest fapt n'a avut câtuş de puţin drept urmare o diminuare a 
productivităţii agriculturii, care s'a raționalizat şi intensificat. 

In Germania, capitalismul industrial s'a desvoltat mai timpuriu. 'To- 
tuş atât de încet cum s'a săvârşit emanciparea țăranilor, a urmat şi disol- 
varea raporturilor medievale orăşeneşti, care au înlesnit așezarea unei so- 
cietăți industriale libere. N'a fost o ruptură bruscă a vechiului sistem de 
bresle în oraşe 5). 

Dacă se cercetează condițiile în care se găseau industriile în care 
s'a desvoltat capitalismul cel mai de timpuriu în alte ţări, se confirmă im- 
presia înapoierii Germaniei în organizarea industrială din întâia jumătate 
a secolului XIX. 

Insă, între 1845—1880 se lansează industria metalurgică foarte pu- 
ternică, înzestrată cu tehnica engleză a producţiei.în massă şi organizarea 
de fabrică. Pentru întreaga Germanie nu se greşește, dacă se consideră 
anul 1870 ca începutul erei capitalismului industrial. 

Coincidenţa desvoltării capitalismului industrial cu sfârşitul operei 
de emancipare, anul 1871, deşi fără nici o legătură cauzală, face cu ne- 
putinţă să se stabilească măsura în care desvoltarea clasei ţărăneşti după 
emancipare, s'a făcut în afară de sfera de influență a industrialismului. 
Totuş anume fapte sunt certe. 

In răsărit, domeniul proprietăţii mari şi latifundiare, raporturile de 
muncă au rămas neoiobage chiar şi după 1871, fără ca ambianța capitalis- 
mului industrial să le fi atins, pe când în Germania de vest — şi cu păr- 
ţile răsăritene, unde proprietatea țărănească eră regula — problema mun- 
citorilor agricoli aveă acelaş caracter, ca în Franţa. Aci cea mai mare 


1) Ibidem, p. 160. 
2) Ibidem, p. 164. 
3) Ibidem, p. 164. 
4) Ibidem, p. 166. 
5) Ibidem, p. 83. 


www.dacoromanica.ro 


23 


parte a muncii agricole — dela 1850—1880 — în întregime a fost făcută 
de familiile țăranilor parcelari şi de un grup foarte mic fără pământ. 

“Tot în răsărit, unde emanciparea a fost însoţită de o micșorare a 
pământului de muncă al ţăranului, pierderea industriilor anexe, cu care 
se ocupau țăranii înainte de invazia capitalismului, a fost un lucru serios 1), 

In general însă nu s'au întâmplat schimbări însemnate, în balanța 
diferitelor clase de proprietari rurali, deşi către finele secolului XIX eră 
o tendință ușoară de diminuare a tipurilor celor mai mari şi celor mai 
mici de proprietate rurală. Apoi „luând Germania ca un tot şi chiar cu- 
prinzând marile domenii din răsărit, proporția muncitorilor agricoli sa- 
lariaţi nativi, faţă de proprietarii cultivatori, a fost totdeauna coborită 
şi în timpul din urmă în declin ?). 

Agricultura a progresat. Până la 1850 numai pe marile domenii din 
răsărit. Dar în 1870 emanciparea fusese terminată şi căile ferate avu- 
seseră o influență de două decenii. Atunci, înzestrat, în cele din urmă cu 
controlul complet asupra pământului său, mai bine instruit, adus prin 
căile ferate în contact cu piețele îndepărtate, țăranul se treziă „din somnul 
cel lung“ 3). 

Nu aflăm deci în Danemarca, în Franţa şi nici chiar în Germania 
„armatele de muncitori liberi“, creaţi în urma emancipării şi trăind în mi- 
zerie până la ivirea capitalismului salvator. 

Dimpotrivă, o înflorire a agriculturii și gospodăriei ţărăneşti — 
înainte de industrializare — cu atât mai mare, cu cât emanciparea a fost 
mai imediată, mai desăvârșită şi mai țărănească (Danemarca și Franța); 
şi chiar unde a întârziat, a fost limitată în interesul stăpânilor şi a creat 
regim de muncă neoiobag (Prusia) în loc de „armate de rezervă“, agri- 
cultura mare sufere de lipsă de braţe — dela 1875 e silită a importă mână 
de lucru străină — nu numai pentrucă oraşele în desvoltare atrăgeau 
oamenii fără pământ, dar şi pentrucă regimul neoiobag îi respingea. 


8. Improprietărirea dela 1864 a înzestrat țăranii români cu câte o 
bucată de pământ, dar într'o măsură mai mare decât în Prusia chiar, a 
creat toate condiţiile pentru înflorirea regimului de muncă neoiobag. 

S'a încercat a se prezentă acest fenomen ca o urmare necesară și 
inevitabilă a înrâuririi comerțului exterior asupra agriculturii. Chiar C. 
Garoflid a afirmat 4) că până acum (1907) capitalismul a revoluţionat 
numai raporturile de proprietate, nu şi raporturile de muncă. Proprietatea 





1) Clapham, p. 95. 
2) Ibidem, p. 207. 
3) Ibidem, p. 215. 


4) C. Garoflid: Problema agrară şi deslegarea ei (1908). 


www.dacoromanica.ro 


24 


pămânluiu a devenit burgheză. munca a rămas feudală. Dacă această 
constatare ar fi adevărată, cum se face că aceleași împrejurări ale capi- 
talismului comercial n'au produs conservarea regimului de muncă feudală. 
după emancipare. în Franţa. sau în Danemarca. sau în Germania de vest, 
până la naşterea capitalismului industrial. singurul factor de natură a-l 
transfornia ? 

În realitate. cunoaşterea evoluției agriculturii dovedește că regimul 
muncii este în funcție de regimul stăpânirii pământului. Constituţia feu- 
dală a muncii eră un reflex al organizării feudale a stăpânirii pământului. 
care eră instrumentul de dominație al acelei societăți. 

Desființarea legală a raporturilor feudale de proprietate şi de muncă 
devine o realitate. numai dacă pământul transformat in proprietate pri- 
vată nu rămâne mijloc de dominațiune şi exploatare, dacă ţăranii „eman- 
cipați“ nu sunt constrânşi a se învoi cu munca şi vitele lor pe proprietățile 
boiereşti. Altminteri. forma legală contrazice fondul real. 

Aceasta-i situațiunea care s'a creat tocmai prin felul emancipării — 
întrun grad deosebit — în Germania de răsărit ca şi în Rusia şi în 
Pomânia. 

Dar nici această realitate n'a fost scutită de răstălmăcire. Axioma. 
că regimul de muncă feudal nu se transformă decât sub apăsarea desvol- 
tării capitalismului industrial. n'a fost socotită suficientă pentru a explică 
fenomenul neoiobăgiei şi s'a încercat o altă interpretare tot atât de ca- 
tegorică. 

„In urma emancipării iobagilor. burghezia trece pretutindeni (sic) 
printr'o criză specifică acestei epoci: anume criza brațelor de muncă '). 

S'a accentuat preocuparea generală a boierilor de pretutindeni de a 
se orândui astfel emanciparea. încât ei să rămână cu moșii cât mai întinse. 
să fie împroprietăriți un număr cât mai mic de săteni cu parcele mici, ca 
să se creeze braţe libere. Oriunde emanciparea na luat forma unui act 
revoluţionar. această tendință s'a realizat. şi nicăiri n'a existat în rea- 
litate o criză de braţe ca urmare a emancipării. Faptul că stăpânii atot- 
puternici au pretextat lipsa de braţe şi au impus munca forțată pe cale 
de lege. nare la bază grija lor de ..a sili țărănimea să se deprindă cu 
disciplina acelei munci uniforme. pe care o depunem cu toţii în regimul 
burghez“ 2). ci aceea de a-şi asigură putinţa unei exploatări cât mai in- 
tense a muncii şi nu mai puţin a-şi asigură prioritatea executării mun- 
cilor. de către sătenii învoiţi. cari mai erau legați de un petec de pământ 
propriu, 

Regimul neoiobag a fost numai consfințit prin legiuirea muncilor 


1) Zeletin. op. cit. p. 55. 
2) Zeletin, ap. cit. p. 56. 


www.dacoromanica.ro 


25 


forțate. Originea lui eră însă dată de mentinerea pământului, în mâinile 
marelui proprietar. ca instrument de dominație. Dovada o oferă cunoaş- 
terea prilejului introducerii regimului învoielilor la noi. 

Emanciparea desființase munca obligatorie a sătenilor. Proprietarii 
trebuiau să se tocmească cu sătenii pentru munca necesară cultivării mo- 
şiilor. Ei ştiau că regimul împroprietăririi și mai ales aplicarea lui creea 
noi prilejuri de exploatare a muncii sătenilor (lipsa de islaz), dar lipsiă 
chezăşia că obligațiunile contractate de săteni vor fi executate. 

Recolta rea din 1865 sili pe tărani a cumpără porumb dela proprie- 
tari, cari aveau în magazii din recolta veche. şi cum n aveau bani. se în- 
voiră a le plăti în muncă repartizată în cinci ani. Aceeași cale o urmară 
sătenii. când veni vremea să plătească rata pentru pământ. Proprietarii. 
cari continuau să stăpânească puterea politică. au izbutit ca să-şi asigure 
plata. să creeze dreptul legal de a constrânge pe săteni manu militari. 
să execute muncile pentru cari s'au tocmit *). 

Aceasta este origina regimului neoiobag al muncii. 


9. influenţa capitalismului asupra evoluţiei clasei țărănești este in 
funcţie de regimul agrar dominant, ale cărui transformări le înrâureşte. 
la rândul său. pe căi multiple. 

Cea dintâiu izbitură. care sguduie vieața patriarhală. o primeşte 
clasa țărănească odată cu ivirea economiei banului. Nevoia de bani a 
Statului nu poate fi preintâmpinată decât prin introducerea dărilor în 
bani şi ele cad în întregime. direct sau indirect. în sarcina țărănimii. 

Ca să poată răspunde dările. țărănimea trebuie să-și vândă o parte 
din produsele muncii. Un anume cuantum de 'dijmă şi clăci. dat pentru 
plata dărilor. înseamnă o diminuare a posibilităților de întreţinere a vietii. 
care se accentuează cu cât se măresc obligaţiile ţăranului față de stăpân 
şi stăpânire. Nevoile crescânde ale Statului şi stagnarea producției agri- 
cole. însoţită de secetele periodice. produc în această epocă feudală, care 
procedează emanciparea. mizeria adâncă a masselor țărănești pretutindeni. 

Dar nașterea formelor de vieață capitalistă exercită o acțiune mai 
puternică pentru disolvarea economiei naturale şi are o înrâurire mai 
adâncă asupra soartei clasei ţărăneşti. Capitalismul are nevoie. pentru 
existența şi desvoltarea sa. de pieţe de desfacere şi rezervorii de aprovi- 
zionare cu materii prime şi mijloace de hrană. Economia naturală nu-i 
oferă putinţa să-şi satisfacă nici una din aceste nevoi: ea nu produce 
pentru piaţă şi-şi satisface toate necesitățile prin producția proprie din- 
lăuntrul gospodăriei ei. dacă n'are nevoie de mărfuri. Capitalismul luptă 


1) Legea învoelilor agricole din 10 Martie 1866. (R. Rosetti. op. cit. p. 441-449). 


www.dacoromanica.ro 


26 


împotriva economiei naturale, ori în ce formă o întâmpină (deci şi împo- 
triva feudalismului) şi prin orice mijloace: revoluţii, răsboaie, presiune 
fiscală și ieftinătatea mărfurilor. 

După dărâmarea barierelor în ţara cu regim feudal se deschide 
drumul comerțului pentru țara capitalistă. Mărfurile acestea sunt un nou 
stimulent al producției pentru piață, al agriculturii aceleia. Dar orienta- 
rea agriculturii pentru a produce pentru piață este, cum s'a arătat, pri- 
cinuită chiar în regimul feudal, de presiunea fiscală şi, adăugăm, într'o 
oarecare măsură de necesitatea procurării articolelor industriale, lucrate 
de meseriașii dinlăuntrul țării. Impulsul acesta este cu atât mai puternic, 
cu cât, în momentul când are loc, împrejurările capitaliste din afară sunt 
mai avansate, dar efectul influenţei acestora este condiționat de situația 
mijloacelor de transport, în general, şi de ţara primitoare, în particular 1), 

Astfel, este cert că reacţiunea imediată a legăturilor comerciale asu- 
pra desvoltării agriculturii, după emancipare, n'a putut fi decât super- 
ficială în Franţa unde între 1789—1793 nu se aplicase încă nici aburul 
la navigaţie, mai pătrunzătoare în Germania unde se pun în circulație 
în 1821 primul vapor, 1828 locomotiva, 1833 linia Niirenberg-Fiirth şi 
1866 cabluri telegrafice; şi de sigur şi mai adâncă în România, cu primul 
vapor pe Dunăre (1835), prima cale ferată Bucureşti-Giurgiu (1870) şi 
rapida desvoltare a căilor ferate (în 1903 sistemul de c. f. erà gata 
(3.179 km.). ' 

Dar sensul şi intensitatea influenței capitalismului comercial sunt 
date de structura generală a vieții economice şi în special de regimul pro- 
prietàții şi al muncii, existent în țara respectivă. 

Repercusiunea pieţii mondiale asupra regimurilor de proprietate ose- 
bite, poate fi deplin clarificată prin exemplele clasice ale Angliei şi Da- 
nemarcei. Majoritatea Statelor europene s'au apărat împotriva concuren-— 
ţei cerealelor din răsăritul Europei și de peste Ocean, prin barierele va~ 
male. Numai două State n'au urmat această cale: Anglia și Danemarca.. 
Dacă în Anglia nu s'a revenit la protecționism, ca să se ocrotească agri- 
cultura, aceasta se datorește preponderenţei intereselor industriei, care 
aveă nevoie de pâine ieftină pentru muncitori, ca să nu fie silită a urcă 
salariile și a fi pusă în stare de inferioritate pe piaţa mondială. In Dane- 
morca introducerea unui regim vamal protecţionist agrar nu eră însă ne- 
cesară. 


Amândouă aveau acelaş regim de proprietate şi de muncă burghez. 





1) Conferinţa produselor agricole ale Americei începe abia după construirea re- 
telei liniilor ferate în prerii (1865—75) şi succesul navigaţiei cu aburi pe Ocean (1875). 


www.dacoromanica.ro 


27 





Intr'una preponderă proprietatea și exploatarea mare, şi în cealaltă cea 
mică 2). 

In Anglia, concurenţa externă a întâmpinat exploatarea agricolă ca- 
pitalistă. Urmarea a fost o repede dare înapoi a exploatării pământului la 
iorma extensivă. Cultura grâului fu redusă, întinderea pășunilor crescu. 
Economia naţională a trebuit să suporte o pagubă însemnată din cauză 
că exploatarea mare n'a fost în stare să treacă la felul de cultură inten- 
sivă. Erå o singură alternativă: să se împartă moşiile în exploatări țără- 
neşti, sau să se mențină exploatarea mare şi să decadă la folosirea exten- 
sivă a pământului, ceeace s'a şi întâmplat. 

In Danemarca 2) concurenţa cerealelor zonei externe îndepărtate a 
întâlnit gospodăria mică. Ascultând porunca necesităţii şi instinctul pro- 
priu, ţăranii trecură la un fel de cultură care cereă o intensitate mai mare. 
In 1883, Danemarca încetează de a fi o ţară exportatoare de cereale şi 
devine o ţară de gospodărie de vite intensivă, sprijinită pe o cultură de 
furaje. Ar fi însă fals dacă s'ar crede că desvoltarea gospodăriei vitelor 
a avut ca urmare o scădere a suprafeţei arabile cultivate. Dimpotrivă, ţă- 
rănimea daneză cumpără numai o parte din plantele furajere din străină- 
tate, şi nu şi-a câştigat poziţia ei economică mondială predominantă în 
producţia untului, cărnii şi ouălelor, cu preţul decăderii producţiei ce- 
realelor. , i 

Cultivarea ogorului s'a raționalizat, orientându-se spre posibilitățile 
creşterii în stil mare a vitelor de lapte şi porcilor, astfel încât, deşi supra- 
faţa cultivată cu grâu s'a micşorat, recolta totală a crescut. Acest exem- 
plu clasic dovedește „cât de intim sunt legaţi factorii interni cari hotărăsc 
felul reacţiunii unei ţări față de influențele economice mondiale. Intreaga 
structură a agriculturii engleze şi a economiei naționale a constrâns privat 
economic la extensivare, cu toate că însemnă o pagubă naţională; în Da- 
nemarca împrejurările erau mai favorabile şi capacitatea de adaptare a 
ţăranilor a reuşit să aducă schimbul internaţional în folosul lor şi al 
țării” 3), 

Influența pieței mondiale are însă urmări mult mai complexe şi de 
altă natură asupra desvoltării agriculturii şi soartei țărănimii într'un regim 
de proprietate burgheză şi muncă feudală astfel cum s'a creat în Rusia 
după 1861 şi în România după 1864. 

In primul rând invazia pieţei cu fabricate ieftine desăvârșeşte ultima 


1) Ed. David: Sozialismus und Landwirtschaft, ed. II, 1922, p. 469—470. 

Kurt Ritter: Die Einwirkung des weltwirtschaftlichen Verkehrs auf die Entwicke-- 
lung und den Betrieb der Landwirtschaft, 1921, p. 33, 39, 40. 

2) Vezi şi Dr. Kurt Albert Gerlach, op. cit. p. 4—10. 

3) Kurt Ritter, op. cit. p. 40. 


www.dacoromanica.ro 


28 


fază în dispariţia treptată a muncii industriale a ţăranului. Tendinţa acea- 
«sta se manifestă încă dinainte de concurența mărfurilor străine, odată cu 
cu concurența exercitată de meseriaşii de profesie, care se formează în- 
cetul cu încetul şi au asupra ţăranului superioritatea unei pregătiri tehnice 
şi a unui stoc de unelte perfecţionate. Momentul desfacerii gospodăriei 
tărăneşti de prelucrarea proprie a celor necesare nu e însă acelaş, pentru 
diferitele ramuri. Tăbăcăria şi facerea opincilor dispar, pe când torsul 
şi țesutul continuă multă vreme. Dar produsele de fabrică străine, adaptate 
special gustului țărănesc, izbutesc prin ieftinătate să împuţineze o seamă 
de munci industriale, săvârşite mai înainte de gospodăria țărănească. ' 
Acest proces a produs fără îndoeală, o sărăcire a țărănimii noastre şi a 
contribuit la mizeria ei după emancipare, tocmai datorită ambianţei spe- 
cifice a regimului neoiobag +). 

Concurența produselor agricole ale țărilor transoceanice, care se 
pronunță şi în România după 1875, a avut ca urmare să transforme repede 
agricultura noastră din regim pastoral primitiv în regim cereal. 

Preţul redus al cerealelor de peste Ocean eră cota după care se 
regulau transacţiile pe piaţa mondială, și o ţară care n'aveă piaţă internă 
puternică, aveă soarta să fie exploatată de străinătate. România a fost 
şi a rămas până la răsboiul mondial în această situație, datorită regimului 
neoiobag al muncei 2). 

Valoarea produsului pământului eră independentă de voința agricul- 
torilor — mici şi mari — şi sub regimul învoielilor, care paralizau orice 
iniţiativă tehnică, de natură a spori producţia, străduința proprietarului 
de a-şi mări partea lui nu se putea realizà decât micșorând partea ţăra- 
nuiui. Creşterea naturală a populaţiei de o parte şi reducerea părții cuve- 
nite ţăranului din produsul anual, de altă parte, aveă ca urmare sporirea 
mizeriei rurale și deci slăbirea forței de muncă a țăranilor, care combinată 
cu secătuirea pământului, prin repetarea culturilor pe acelaș loc, se mani- 
festă în diminuarea producţiunii brute. 

Aceasta îndemnă pe proprietar a micșoră partea ţăranului, ca să 
şi-o sporească pe a lui. Cercul viţios al regresului tehnic al agriculturii 
şi al degenerării clasei ţărăneşti eră astfel încheiat. 

Este dela sine înțeles că parcelările prin succesiune agravau an de 


1) Vezi Virgil N. Madgearu: Zur industriellen Entwickelung Rumäniens, 1912, 
p. 23. 

2) Vezi analiza acestui fenomen în art. «Rolul marei proprietăți în evoluţia 
“ebnică a agriculturii» de C Mihăilescu, în Arhiva p. ştiinţa şi reforma socială, anul 


IV No. 1. 


www.dacoromanica.ro 


29 


an această situație, înmulţind numărul țăranilor, condamnaţi a alege între 
a muri de foame sau a intra sub regimul învoelilor pentru a trăi în mizerie. 
Lipsit cu desăvârşire de posibilitatea de a economisi, ţăranul român, par- 
celar învoit, a trebuit să cadă victima cametei, ori de câte ori s'a ivit un 
eveniment extraordinar — secetă, moarte în familie, dispariţia unei vite 
de muncă, nevoia absolută de o unealtă nouă, etc.!). 

In aceste condiții — consecințe aie regimului neoiobag — este in- 
contestabil că pentru parcelarii neoiobagi învoiți, dispariţia industriei cas- 
nice a însemnat o sărăcire a gospodăriei lor, prin sporirea necesității de 
a cumpără obiecte de întrebuințare şi consum şi micșorarea în aceeaş mă- 
sură a posibilității de a-și procură instrumente de muncă. Extensivitatea 
culturii puneă săteanul român în situația de a fi silit a trăi un an cu pro- 
dusul muncii din cinci luni. 


10. Să examinăm care sunt urmările produse de capitalismul indus- 
trial asupra agriculturii şi clasei țărănești. 

Tendinţa fundamentală a evoluţiei agriculturii este separația deplină 
a producţiunii agricole propriu zisă din exploatarea mixtă agricolă-indus- 
trială, din faza patriarhală °). Acest proces s'a săvârșit cu o rapiditate 
deosebită în diferitele ţări ale Europei de mijloc şi apus *), chiar înainte 
de ivirea industriei capitaliste +). 

Evoluţia industriei capitaliste a creeat piețe orăşeneşti mari pentru 
desfacerea produselor agricole. Atunci „ţăranul a început să-şi îngraşe şi 
lucreze mai bine pământul, să mărginească pârloaga, să cultive plante 
furajere mai multe şi mai bune și să-şi mărească numărul vitelor. Aceasta-l 
făcu să se dedeă mai exclusiv agriculturii decât înainte“ 5). 

Când mijloacele de transport aduseră agricultura în concurență cu 
cerealele din zonele îndepărtate, în anii 80, lovitura fu primită de exploa- 
tarea mare, mărginită la producția cerealelor, și nu de cea mai mică țără- 





1) D. B. Ionescu, op. cit., p. 54 şi urm. 

2) David, op. cit. p. 333. 

3) Ibidem. 

4) «Atât se poate spune, că procesul de separație eră atât de avansat, încât înainte 
de ivirea producțiunii capitaliste, deci în prima treime a secolului 19 (în Europa Cea- 
trală şi Apus, N. A.), încât ţăranul lăsă în genere meseriaşilor specialişti dela sate şi 
orase fabricarea încălțămintei sale de piele, a hainelor de sărbătoare, lăzilor, meselor, 
dulapurilor şi paturilor, uneltelor de tinichea şi vaselor, topoarelor, ciocanelor, cuțitelor, 
căruţelor, plugurilor, grapelor, lopeţilor, uneltelor de seceriş, precum şi construcția 
și înzestrarea construcţiilor noui. David, op. cit. p. 333. 

5) David, op. cit. p. 335. 


www.dacoromanica.ro 


30 


nească, care pe lângă că erà intensivă, aveă mijlocul de a se adaptă cu 
atât mai ușor, cu cât nu trecuse exclusiv la agricultură 2). 

Aşadar, în împrejurări în care predomină proprietatea ţărănească 
şi raporturi de muncă libere, procesul de disolvare a industriei casnice nu 
produce o sărăcire a gospodăriei ţărăneşti, care-şi compensează pierderea 
producţiei industriale prin sporul de venit, datorit muncii agricole inten- 
sive, cu atât mai mult, cu cât sătenii nu renunță la o muncă industrială 
auxiliară, în măsura şi atât timp cât o socot de folos, ci se ocupă şi de 
alta nouă, dacă le pare folositoare. 

Credinţa lui Marx, formulată ca o „lege naturală“, cum că nimicirea 
„industriei casnice rurale“ care eră o întregire normală a exploatării agri- 
cole ţărăneşti, produce dispariția proprietății parcelare şi creearea de pro- 
letari, nu este exactă 2). 

Ed. David, care a analizat de aproape raporturile dintre gospodăria 
țărănească şi industria casnică rurală °), observă mai întâiu că Marx n'a 
clarificat, dacă înțelege sub industria casnică, prelucrarea produselor gos- 
podriei agricole pentru consumul propriu sau şi pentru desfacere, sau pre- 
lucrarea de materii prime neagricole în articolele de tot felul. Cât priveşte 
forma din urmă, ea „nu este nici o întregire normală“ a exploatării agri- 
cole, nici nimicirea ei, întrucât are loc; nu e de însemnătate generală pen- 
tru capacitatea de existență şi producere a exploatării agricole mici“ 4). 

Ce-i drept, Marx prevedeă situaţia când, datorită diviziunii pă- 
mântului prin succesiune, țăranii vor stăpâni parcele mici, care nu vor 
ajunge să dea familiei ţărăneşti ocupaţia completă şi deci o întreținere 
normală a vieţii din produsul muncii lor agricole. Evoluţia a evidenţiat 
însă în realitate contra-tedințe, care au paralizat acțiunea de parcelare 
şi proletarizare a succesiunilor, între care cea mai de seamă este intensi- 
ficarea agriculturii, care a făcut cu putinţă ca limita inferioară a mărimii 
lotului pentru o exploatare mică economică să se coboare mereu în decur- 
sul timpului 5). De sigur că în ţinuturile dela munte, unde pământul e 


T) «Industria casnică pentru consumul propriu a rezistat în ramuri importante 
chiar industriei capitaliste şi oferiă existenţei ţărăneşti încă destulă tărle internă şi 
independenţă faţă de piaţa externă, pentru ai uşura învingerea micşorării temporare 
a veniturilor». David, op. dt. p. 336. 

2) Kapital, III, partea :-a, p. 341. 

3) David, op. cit. p. 339 şi urm. 

4) David, op. cit. p. 340. 

5) <Ţaranul secolului XVIII cu ale sale 8—10 Ha. eră ţăran şi muncitor; par- 
celarul (Zwergarbeiter) secolul XIX cu 1—2 Ha. este muncitor cu creierul, întreprin- 
zător şi comerciant. David, op. cit. p. 355. 


www.dacoromanica.ro 


31 


sărac şi puţin, sporul normal de populaţie nu poate găsi mijloacele de 
traiu prin urcarea intensivității, şi trebuie să se îndrepte spre alte ocupații, 
de preferință să intre în armata lucrătorilor industriali, 

Dar „„gospodarul independent țăran aparține unei alte categorii 
economice, pentru care sunt hotărîtoare condiții de producere şi valori- 
ficare de altă natură și care, cu toate tranzițiile şi dislocările, şi-a păstrat 
în întregime poziţia sa economică de până acum şi înlăuntrul perioadei 
<apitaliste“ 1). 

Industria capitalistă a împins procesul separării producţiunii agri- 
cole de sfera prelucrării ei şi pe altă cale. Pentru prelucrarea mecanică a 
produselor agricole, avantajele tehnice şi comerciale ale exploatării mari 
asupra exploatării mici sunt evidente. Desvoltarea industriei spirtului, a 
berei, uleiurilor, zahărului, a dovedit că forma cea mai economică este 
aceea a exploatării industriale mari, separate complet de exploatările agri- 
cole. S'a socotit că aceste industrii agricole se pot desvolta perfect, ca 
anexe ale marilor exploatări agricole. Existenţa legăturii unui număr de 
exploatări agricole cu industrii anexe a îndemnat pe Kautsky şi alții să 
vorbească despre o „industrializare a agriculturii" şi să întrevadă perspec- 
tiva transformării grosului exploatărilor agricole mai mici în „anexe“ ale 
industriei capitaliste, care nu mai pot avea nici o mişcare proprie şi un rol 
hotăritor în evoluţia economică 2). 

„Astfel — afirmă Kautsky — se întoarce modul de producţie mo- 
dern — fără îndoială în două forme — a muncii salariate industriale a 
micului țăran şi a industriei agricole a marelui cultivator la sfârşitul pro- 
cesului dialectic (!) din nou la punctul său de plecare : la desființarea 
separaţiei dintre industrie şi agricultură. 

Insă, dacă în exploatarea primitivă ţărănească elementul hotăritor şi 
conducător era agricultura, acum raportul s'a inversat. Industria capita- 
listă mare stăpâneşte, şi agricultura trebuie să urmeze poruncile ei, să se 
adapteze nevoilor ei. Direcţia evoluţiei Itu etnie le devine hotăritoare 
pentru acea a agriculturii“ *). 

David caracterizează această concepție ca un „produs al fanteziei 
pure". Kautsky trece cu vederea că agricultura este „fundamentul oricărei 
alte vieţi productive”. 

Cât de puţin poate fi mecanizat fenomenul prodct organice, 
care alcătuește ființa ei specifică, tot atât de puțin se poate curma miş- 
<area ei proprie istorică economică şi îndruma evoluția ei în tiparul pro- 
ducţiunii industriale. 


1) Ibidem, op. cit. 346. 


David, op. cit. p. 355. 
3) K. Kautsky : Agrarfrage, p. 294, citat de David, p. 357. 


www.dacoromanica.ro 


32 


Calea progresului urmată de agricultură nu este unirea producțiunii 
organice cu prelucrarea mecanică, ci separaţia tot mai precisă a producţiei 
de prelucrare. 

Extracţiunea exploatării agricole pure, contrariul „industrializării , 
se săvârşeşte în continuarea diviziunii sociale a muncii, astăzi ca odinioară. 
Industriile agricole anexe noi născute urmează aceeași cale de evoluţie, 
ca şi vechile industrii; ele devin independente ca exploatare. Acest proces 
trebuie să aibă loc pentrucă tendinţa de evoluţie internă a exploatării, la 
producţiunea organică și la prelucrarea mecanică, se opune una alteea. 
Incongruența între mărimea rațională a exploatării de prelucrare, desvol- 
tată tehnic în grad înalt, şi mărimea rațională a unei exploatări agricole 
moderne desvoltată intensiv, devine tot mai mare. Interesul exploatării 
agricole și interesul exploatării industriale împing în acelaș fel spre sepa- 
raţie tehnică, o separație care, natural, nu exclude relația și adaptarea 
economică reciprocă, ci le aduce la o desfășurare din cele mai raționale“ 1). 

Forţaţi de realitate să recunoască că pământul nu s'a concentrat în 
mâini din ce în ce mai puţine și nu există nicăiri o asemenea tendinţă, ci 
dimpotrivă, şi că proletariatul rural n'a sporit, teoreticianii marxiști se 
mărginesc azi să afirme cum că agricultura se „industrializează'“ în con- 
tact cu capitalismul orașelor şi că țăranul nominal independent ajunge 
fatal să fie subjugat capitalului pe alte căi. 

Evident, fluctuațiile pieţei, datorită conjuncturii economice, pot fi un 
mijloc la îndemâna intermediarilor, să exploateze indirect munca țăra- 
nului, care n'are îndemânarea și pregătirea ca să-şi valorifice la maximum 
producţia sa. Chiar dacă admitem că săteanul ar rămâne în izolarea și 
ignoranţa lui, care îl face să plătească prea scump pentru unelte de gos- 
podărie sau alte lucruri de trebuință și să-și desfacă produsele mai ieftin 
decât ar putea, numai „riscul că săteanul poate să fie exploatat de către 
comerciant, poate fi privit ca o subjugare la capitalism, abia printr'o fi- 
gură de stil“ °). 

Fireşte, altfel se prezimă lucrurile dacă țăranul izolat se găseşte 
in faţa unei organizaţii financiare care exercită monopolul comerțului de 
cereale sau este constrâns a-și desface producţia la vreo întreprindere in- 
dustrială agricolă. 

In cazul întâiu, întreprinderea monopolistă pentru desfacerea ce- 
realelor — chiar fără nici un amestec al Statului — are în mână cheia 
fixării prețului şi poate izbuti a da ţăranului pentru produsul său, abia 
echivalentul salariului unui muncitor agricol. Independența sa economică 
rămâne în asemenea condiţii de fapt nominală. Mișcarea cooperativă des- 


1) David, op. cit. p. 358. 
2) Clapham, op. dt. p. 193. 


www.dacoromanica.ro 


33 


voltată pretutindeni; în a doua jumătate a secolului XIX, a izvorit tocmai 
din necesitatea de a scoate pe sătean din izolarea şi ignoranţa lui comer- 
cială şi a-i pune la îndemână un instrument pentru valorificarea cât mai 
deplină a muncii sale. . 

Şi legătura cultivatorului mic de întreprinderile industriale agricole 
poate fi un prilej de pierdere a independenței economice. S'a comparat 
această situație cu aceea creată meseriașilor sub influența capitalismului 
comercial. Meseriaşii, cari lucrau odinioară direct pentru consumatori, 
ajung să lucreze — pe un preț care curând devine de fapt un salariu — 
pentru un comerciant sau întreprinzător industrial. Dar nu se poate scăpa 
din vedere că există un număr restrâns de gospodării ţărăneşti, care să 
se specializeze astfel, încât să se poată spune că lucrează numai pentru un 
întreprinzător industrial. 

lată cazul sfeclei de zahăr. Aici s'ar putea vorbi de dependenţa com- 
pletă. Fabricile împart sămânţa şi fac contracte cu țăranii, din timp. S'ar 
părea că țăranul joacă aci rolul identic cu acela al lucrătorului la domiciliu, 
în industrie. Insă condiţiile naturale impun ca să nu se cultive sfeclă în 
fiecare an pe acelaș pământ. Astfel, dacă săteanul este dependent pentru 
o cultură în rotația sa, el este independent prin restul culturilor sale, pe 
care le poate folosi cum socoate. O apreciere justă a acestei situaţii, re- 
cunoscând în întregime existenţa pericolului, ca micul cultivator de sfeclă 
să fie exploatat de fabricantul de zahăr, recunoaşte totuş că este „o 
exagerare unilaterală“ când Kautsky vede în dependența micului culti- 
vator de sfeclă, faţă de fabrica de zahăr, „singura cumpărătoare a pro- 
ducţiei sale“, sfârşitul oricărei independenţe țărănești. "Țăranul nu devine 
prin aceasta câtuş de puţin „sclavul capitalului industrial, după ale cărui 
necesități trebuie să-și îndrepte activitatea sa” 1). 

Acelaș lucru se poate zice despre celelalte industrii agricole, care au 
impus regule și prețuri producătorului ţăran. Industria berei a făcut-o, 
dar nici un sătean nu poate cultiva continuu orz, industria spirtului, dar 
nu este probabil că vreun sătean va cultiva continuu cartofi, ş. a. m. d. De- 
pendenţa există totuș în această măsură şi până acum cooperaţia a făcut 
puțin progres spre controlul asupra industriilor agricole de acest gen 
(zahăr, bere, spirt) 2). 


11. Evoluţia agriculturii urmează calea ei proprie. 


Forma de exploatare a întreprinderii propriu zisă nu este niciodată 
realizată în agricultură, pentrucă, cu toate că ea are nevoie de cheltuială 


1) Kautsky : Agrarfrage, p. 272, citat de David, p. 353. 
2) Clapham, op. cit. p. 194. 


www.dacoromanica.ro 


34 


de muncă și capital, rămâne legată într'un grad cu mult mai înalt de con- 
dițiile natural: pământul şi clima. 

In industrie şi comerț s'a separat din ce în ce mai mult afacerea de 
gospodărie, formând fiecare unităţi economice deosebite. Industria produce 
marfă, producţia ei merge în întregime pe piaţă și se realizează în bani. 
In agricultură rămâne în mijlociu cu atât mai mult produs în propria gos- 
podărie, cu cât e mai mică. Niciodată agricultura nu ajunge să producă 
exclusiv mărfuri 2). 

In loc de concentrarea exploatărilor, se observă în agricultură o 
tendință contrarie. t)riunde — constată Ed. David — nu stau în cale 
piedici politice sau juridice, şi unde împrejurările generale economice cer 
şi răsplătesc o cultură intensivă, exploatarea mică învinge. 

Secretul succesului ei nu stă, cum s'ar putea crede greşit, în „hrană 
subomenească și muncă supraomenească“, ci în sporirea productivității 
muncii. 

Niciodată nu se întâlnesc în istorie țărani distruşi prin superioritatea 
de exploatare a marilor concurenţi. Nu prin mijlocul unor servicii econo- 
mice superioare, ci cu puterea armelor și politica hoţească a stăpânilor s'au 
distrus în massă gospodării ţărăneşti şi Sau rotunjit mari moşii boiereşti. 
In concurența liberă a muncii economice n'ar fi reuşit niciodată cei mari: 
în aceasta țăranul a răsbit pretutindeni 2). 

Cauza acestui proces stă în deosebirea fundamentală, care există 
între producţia agricolă şi industrială ; procesul de producţie propriu zis 
este în agricultură organic şi în industrie mecanic. Aceasta implică o altă 
metodă de lucru şi un rol deosebit al muncii omenești. 

Biruința industriei mari se datorește cooperării, diviziunii muncii şi 
mașinăriei. În agricultură, avantajele cooperării pe picior mare sunt limitate 
şi pot să fie apropiate de micii cultivatori prin cooperaţie. 

Desavantajele cooperării pe picior mare se înmulțesc cu întinderea 
câmpului de lucru şi greutăţile inerente controlului muncii, 

Diviziunea muncii are în agricultură un rol redus, căci natura pro- 
cesului de producţie biologic nu îngăduie transformarea succesiunii în timp 
a etapelor procesului de producție, într'o succesiune în spaţiu. 

Rolul şi caracterul maşinilor este asemenea deosebit. In primul rând, 
forța motrice, în loc să se capete dela o puternică centrală, ca în industrie, 
în exploatarea agricolă se produce de motori mici mobili, dintre cari rolul 
de căpetenie îl au animalele de tracţiune. Apoi oricât de perfecte sunt 


1) K. Bücher : Entstehung der Volkswirtschaft, 1920, vol. II, p. 77 şi urmare. 

2) Ed. David, p. 680. Pentru întregul paragraf ne călăuzim de concluziunile operei 
savante a Dr. Ed. David: Sozialismus und Landwirtschaft, ed. II, 1922, pp. 680—696 
şi de admirabila schiță a lui K. Bücher : Landwirtschaft, op. cit. pp. 63—85. 


www.dacoromanica.ro 


35 


unele dintre mașinile-unelte agricole, acţiunea lor este mărginită, din cauza 
izolării, a inactivităţii, săptămâni şi luni întregi, în comparaţie cu mașinile 
automate ale unei fabrici. 

Dar aplicarea maşinilor în agricultură nici nu este un apanaj al 
marei exploatări, cea mai mare parte fiind mici şi adaptate motorilor ani- 
mali, iar folosirea intermitentă a mașinilor mari: maşina de treerat cu aburi 
și plugurile motoare în exploatările mici, se poate organiza uşor prin 
.cooperaţie. 

Insfârşit, în producțiunea industrială mecanică, desvoltarea unel- 
telor este primordială; pentru producţia agricolă organică, nu descoperirile 
tehnice, ci cele ştiinţifice au produs revoluționarea ei. 

Deci „progresele tehnice sunt accesibile exploatării mici, iar pro- 
gresele ştiinţifice fără nici o excepție“ 2). 

Exploatarea mare luptă chiar la aplicarea progreselor în hrănirea, 
îngrijirea şi ocrotirea plantelor de cultură și animalelor, cu o greutate 
mare, pe care exploatarea mică nici nu o cunoaște. Aproape toate acele 
progrese cer o măsură crescândă de îngrijire şi îndemânare. Familia ţără- 
nească dispune de forţe de muncă îndestulătoare şi bune pentru săvârşirea 
lor, pe când marea exploatare este avizată la braţe închiriate, care n'au 
acelaş imbold de lucru. 

Producţiunea agricolă cere interesarea personală deplină a muncito- 
rului la rezultatul producţiunii, într'un grad cu atât mai mare, cu cât se 
urcă intensitatea exploatării mai mult. 

Ridicarea productivităţii muncii omeneşti (raportul între cheltueală 
şi produs) şi sporirea intensității exploatării agricole (îmmulţirea cantităţii 
de produse, câştigată pe o anume suprafață), ajung la un anume grad de 
intensitate în antagonism. 

Legea produsului descrescând al pământului, întemeiată pe conser- 
vatismul naturii organice și imposibilitatea de dominare a condiţiilor cli- 
materice naturale, impun capitalului în agricultură „să se adapteze pă- 
mântului şi să împărtășească imobilitatea lui“ 2). 

In industrie, sporirea producţiunii are ca urmare o reducere a pre- 
ţului de cost. In agricultură, se aplică principiul contrariu: costul de pro- 
ducţie este cu atât mai mare, cu cât creşte intensitatea exploatării. Urma- 
rea este că dacă preţul produselor se coboară sub costul de producţie, 
— datorită concurenței pe piața mondială — agricultura nu poate să facă 
față noii situaţii, când aceasta a atins limita optimă înainte. 


1) David, op. at. p. 683. 
2) K. Băcher, op. at. II, p. 82. 


www.dacoromanica.ro 


36 





Apoi, pe când sporirea intensității în industrie înseamnă o automa- 
tizare a procesului de producţie, prin sporirea maşinilor şi raționalizarea 
utilizării muncii, „exploatarea agricolă, devine cu creşterea intensității, tot 
mai artistică, munca individuală cere mai multă îngrijire, mai multă dra- 
goste de lucru. Fiecare parcelă, fiecare fruct, fiecare animal, are nevoie 
de un tratament potrivit firii sale speciale“ 1). 

Aceasta înseamnă că „tendința către o intensitate ridicată a folosirii 
pământului se desprinde din însăşi fiinţa gospodăriei familiare ţărăneşti ; 
sporirea prilejului de muncă şi posibilității de existenţă pe o suprafață 
mărginită este legea de vieață a ei“ 2). 

Aceste împrejurări evidenţiază că tendința naturală de evoluţie a 
agriculturii, care corespunde cu necesitățile progresului, mână cu o forță. 
elementară spre dominaţia exploatării mici. 

Fireşte, realizarea acestei tendințe mai târziu sau mai de vreme, 
atârnă de împrejurările social-politice, de condiţiunile de formaţiune a 
regimului de proprietate adecuat agriculturii ţărăneşti, de ridicarea gra- 
dului de cultură generală şi specială a țărănimii, de o organizare specială 
a mijloacelor de întreţinere a forțelor naturale ale pământului, selecțio- 
narea semințelor şi înnobilarea rassei vitelor, precum şi de posibilitățile: 
de organizare a unui sistem de cooperaţie, care să asigure organizarea 
rațională şi valorificarea maximă a muncii ţărăneşti în sistemul economic: 
dominant. 


III. REVOLUȚIA AGRARĂ IN RĂSĂRITUL EUROPEI 


12. Zeletin afirmă că „punctul de vedere fundamental din care 
trebuie privită agricultura, ca şi clasa țărănească în èra burgheză, este : 
ea încetează de a fi un factor de sine stătător și devine o simplă anexă 
a capitalismului, funcţionând după nevoile acestuia“ *). 


1) K. Bücher, op. cit. p. 83. 

2) David, op. cit. p. 688. 

3) Zeletin nu precizează în ce sens înţelege agricultura ca o anexă a capi- 
talismului». Intr'o parte afirmă că «de când agricultura îmbracă haina burgheză, devine 
o maşină automată de proletari, oricât pământ sar da de rumegat acestei maşini? 
(fenomen care nu este general !); în altă parte, spune: «Munca cu oameni salariaț:, 
făcută în vederea capitalizării, apare de regulă întâiu în industrie şi de aci se întinde 
asupra agriculturii», întrevede posibilitatea desvoltării întreprinderii capitaliste în agri- 
cultură, dar imediat urmează restrângerea forţată. «De unde nu voim să încheiem însă 
că producţia agrară, odată intrată pe calea industrializării, ar urma acelaş mod de des- 
voltare ca şi industria însăşi . Deci se admite acestei «anexe a capitalismului» un alt 


www.dacoromanica.ro 


37 


Cercetarea comparativă a transformărilor agriculturii, după eman- 
<ipare, a dovedit că „legea“ evoluţiei, statornicită de Marx, după „exem- 
plul tipic“ al împrejurărilor din Anglia, n'a aflat aplicaţie în alte părţi 
ale lumii. 

Influenţa capitalismului asupra desvoltării agriculturii depinde de 
regimul agrar, creeat de emancipare (exproprierea țăranilor, proprietate 
privată şi regim de muncă feudal, sau proprietate privată şi libertatea 
muncii), şi progresul agriculturii nu este legat exclusiv de naşterea indus- 
triei mari (Danemarca şi Franţa), deşi este îmboldit de ea, după cum 
formele superioare de întreprindere industrială nu se pot desvolta, dacă 
agricultura este înapoiată și clasa țărănească în mizerie. 

Emanciparea — ca atare — nu produce nicăiri „armatele de prole- 
tari“ (nici chiar în Anglia !), care trăiesc în mizerie, în aşteptarea salvării 
dela industria naţională, iar unde se produce fenomenul emigrării şi al 
„exodului rural“, el se datorește în special condiţiilor de vieaţă create de 
regimul de muncă neoiobag (Germania dè răsărit !). 

Agricultura îndeplineşte în vieaţa socială o funcţie primordială; na- 
tura ei proprie îi imprimă — în limitele interdependenţei create prin pro- 
cesul diviziunii sociale a muncii pentru fiecare gen de activitate socială 
— o mişcare proprie istorică economică, care culminează în împrejurarea 
că „agricultura, ca exploatare, nu se angrenează niciodată complet în sis- 
temul capitalist“ 1). 

Acesta este criteriul de cercetare a prefacerilor agriculturii și clasei 
ţărăneşti, în orice ţară, care intră într'o eră nouă. 

Era aceasta, caracterizată prin proprietate privată „absolută şi ex- 
clusivă“, „sacră şi inviolabilă“, şi prin libertate individuală, este denumită 
burgheză. Inlăuntrul ei s'a petrecut procesul de transformare a agricul- 
turii şi clasei țărănești, în toate Statele continentale, în care emanciparea 
s'a făcut sub egida Revoluţiei franceze. 

In Statele din răsăritul Europei, în care agricultura a trăit până ia 
răsboiul mondial sub regimul proprietăţii private (cu excepţia comunită- 
ţilor agrare ruseşti și a unor instituţii feudale în alte părți) şi al muncii 
feudale, emanciparea desăvârşită a ţăranilor se produce după răsboiul 
mondial în împrejurări deosebite. 





mod de desvoltare — o mişcare proprie — «odată intrată pe calea... industrializării». 

Zeletin contra... Zeletin, sau Marx contra Marx, cu deosebire că acesta lămuria noţiu- 

nile, iar Zeletin vorbeşte de «industrializarea» agriculturii, fără să precizeze în ce sens, 
1) Karl Bücher, op. cit. p. 84. 


www.dacoromanica.ro 


38 


13. Zămislirea noului regim agrar în răsăritul Europei se face sub 
egida revoluţionară. Iniţiativa a fost de astădată în mâna unei revoluţii 
sociale, al cărei steag era idealul socialist, dar ale cărei forțe motrice erau 
agrare. Aceasta lămureşte îndeajuns pentru ce „socializarea agriculturii 
în Rusia a produs o democratizare a proprietății pământului şi a realizat 
Vegalite des fortunes mai complet decât 1789/93 în Franța“ 1). De fapt, 
unicul succes sigur al revoluţiei ruse este fărănizarea agriculturii. 

In Jugoslavia, Cehoslovacia, Polonia, Lituania, Estonia, Letonia, ca 
şi în România, reformele agrare au fost direct influențate de ambianța 
revoluționară 2). 

Tendinţa generală a noii revoluţii agrare a fost democratizarea 
agriculturii prin acţiunea simultană de consolidare şi extensiune a pro- 
prietăţii țărănești şi partajarea marilor domenii funciare. Baza de realizare 
a acestei tendințe nu putea fi creeată decât prin desființarea sistemului 
feudal, oriunde mai exista (Bosnia și Herzegovina) şi a tuturor formelor 
de semifeudalism, care dăinuiau în întreaga regiune agrară răsăriteană. 

'Țelurile practice au fost pe de o parte consolidarea proprietăţii țără- 
neşti existente prin întregirea parcelelor ei până la minimum de suprafaţă 
necesar pentru organizarea unei gospodării raționale, care să ceară munca 
întregii familii ţărăneşti, iar pe de altă parte creearea de noii gospodării 
ţărăneşti, prin colonizarea internă, şi — pentru organizarea rațională a 
agriculturii ţărăneşti şi asigurarea independenței plugarilor — extinderea 
și crearea islazurilor comunale. 

Punctul de plecare în realizarea acestei politici a fost pretutindeni 
exproprierea marii proprietăți funciare, care depăşeşte o anume întindere 
maximă, contra unei indemnităţi calculată după valorile antebelice, făcân- 
du-se abstracţie de deprecierea banului, achitată în rentă producătoare a 
unui venit de 3,4 sau 5% *), şi împărţirea lor în loturi ţărăneşti economice. 


1) Max Sering : Die Umwâlzung der Agrarverfassung in Ost- und Mittel-Eu- 
ropa und ihre wirtschaftlichen Folgen, in «Manchester Guardian Comercial) No. 6 
(1922). 

2) Reformele agrare din Germania, Austria şi Ungaria, deşi produse post-revo- 
luţianare, se înfăţişează ca o ajustare a regimurilor agrare existente, ca o continuare 
a politicii de colonizare internă antebelice. Limitarea mijloacelor de procurare a pămân- 
tului. necesar pentru colonizare la dreptul de preemţiune, şi numai excepțional acordarea 
dreptului de expropriere, şi fixarea indemnităţii după valoarea integrală a pământului, 
precizează acest caracter. Vezi: Nouvelles Legislations agraires en Europe Centrale, 
în <Revue Internationale du travail», Vol. VI, No. 3 (1922). 

3) Im Cehoslovacia și Poloma sumele globale altfel calculate sufăr însemnate 
reduceri. Vezi: Nouvelles Jegislations agraires en Europe Centrale, op. dt. p. 368. 


www.dacoromanica.ro 


39 


Odată operaţiile de expropriere și împroprietărire sfârşite, prepon- 
derența regimului proprietății țărănești în fiecare ţară, va fi dată într'o 
măsură cu afât mai mare, cu cât maximum de proprietate funciară este 
mai coborit). 

Oricum, este evident că întreaga regiune semifeudală de ieri este 
pe cale a dobândi o structură agrară, întemeiată, într'o largă măsură, pe 
proprietatea țărănească de muncă. 

Dacă această situaţie nouă ar fi dominată de regimul dreptului de 
proprietate privată, evoluția agriculturii și a clasei țărănești în răsăritul 
Europei ar putea fi o repetiție a fazelor străbătute în apus după Marea 
Revoluţie. 

Procesul de formaţiune al noului așezământ agrar are loc însă în 
acelaș timp cu o reformă a dreptului de proprietate. Revoluţia franceză 
a însemnat începutul erei proprietăţii private şi pentru pământ. Folosirea 
pământului a fost lăsată la discreţia absolută a stăpânului lui. Pământul 
a devenit marfă şi ca ori şi ce altă marfă putea să fie vândut şi cumpărat. 
Nimeni nu contestă că această transformare revoluţionară a fost o po- 
runcă a progresului şi „întrucât proprietatea privată asupra solului s'a 
manifestat ca un drept de folosință asigurat a muncii personale încorpo- 
rate în pământ, a fost un factor absolut stimulent al progresului cul- 
tural“ 2). Dar exercitarea liberă a dreptului de proprietate asupra pă- 
mântului, „absolut şi exclusiv“, a evidenţiat, în cursul evoluţiei, urmări 
de natură contrarie, izvorite în special din împrejurarea că suprafaţa pă- 
mântului este mărginită și, ca urmare, posesiunea lui poate avea un ca- 
racter de monopol și poate deveni un instrument de exploatare şi do- 
minaţie. 

Din asemenea constatări şi din consideraţii analoage s'a desprins 
necesitatea unei reforme a dreptului de proprietate privată şi, ca o reac- 
țiune împotriva concepției individualiste, s'a ajuns la ideea proprietății ca 


1) Limita maximă a proprietăţii funciare diferă. In Cehoslovacia un proprietar 
nu poate stăpâni mai mult de 150 Ha. pământ arabil şi 250 Ha. în total. In Polonia 
cifra oscilează între 80 Ha—180 Ha. şi în cazuri excepţionale 400 Ha. În România: 
Vechiul Regat, 100 Ha., 150, 250, 300, 400 şi excepțional 500 Ha. În Transilvania 100 
jugăre la munte, 200 şi 500 jugăre la şes ; în Basarabia 100 Ha., în Bucovina 250 Ha. 
In Lituania orice proprietate peste 80 Ha. este expropriată şi în Estonia şi Letonia 
exproprierea totală a moşiilor nobililor (Rittergiiter). Vezi: Legislations agraires en 
Europe Centrale, p. 366-—67, şi M. Sering : Die Umwălzung der osteuropäischen Agrar- 
verfassung, 1921. 

2) Ed. David, op. cit. p. 651. 


www.dacoromanica.ro 


40 


funcţiune socială 1). Proprietatea nu mai este privită ca o instituţie din 
care decurg numai drepturi, ci care creează prin ea însăşi obligaţii față 
de societate 2). 

Aplicația acestui nou drept de proprietate în ce priveşte pământul, 
se evidenţiază în tendinţa de înlocuire a proprietăţii de exploatare, prin 
proprietatea țărănească de muncă *), manifestată în ţelurile revoluţiei 
agrare şi se oglindeşte în toate măsurile pentru conservarea structurii 
agrare, întemeiată pe proprietatea de muncă. Toate aceste prescripțiuni 
restrâng într'o largă măsură dreptul de dispoziţie al noilor proprietari de 
pământ (vinderea, ipotecarea şi transmiterea pe cale de succesiune în con- 
diţii limitative, exploatarea obligatorie a loturilor de către împroprietăriţii 
înşişi şi organizarea raţională a gospodăriilor) 4). 

Evoluţia agriculturii şi a clasei ţărăneşti în răsăritul Europei se va 
face într'un sens sau altul, după cum va fi călăuzită de noua instituţie de 
drept a proprietăţii de muncă, sau de vechea instituţie a proprietă- 
ţii private, „sacre şi inviolabile“. 


14. Noul regim agrar din România, deşi nu este o încorporare ideală 
a noii concepţii de proprietate de muncă, este produsul aceleiaşi tendinţe. 

Exproprierea proprietăţii funciare mari şi împărţirea ei în loturi 
țărănești. creează o situaţie preponderentă proprietăţii de muncă, iar între- 
girea ei prin constituirea islazurilor comunale — deşi într'o măsură res~ 
trânsă — micşorează împrejurările prielnice regimului de învoeli feudale. 

Nu s'a creeat încă instituția de drept a proprietății ţărăneşti de 
muncă, idealul legiuitorilor vremelnici fiind asigurarea creerii unei clase 
de mijloc de proprietari. Totuș, măsurile privitoare la circulaţia şi folo- 
sința loturilor ţărăneşti asigură deocamdată conservarea structurii agrare, 
întemeiată pe proprietatea de muncă 5). 


1) Vezi Leon Duguit: Les transformations générales du droit privé depuis le 
Code Napoléon. p. 160. 

2) Pentru întâia oară această concepție a aflat o expresiune oficială în Consti- 
tuţia germană dela 1919. Art. 153 glăsueşte: Proprietatea obligă. Folosinţa ei trebuie 
să fie în acelaş timp serviciu pentru binele obştesc. 

3) Lucrarea şi folosirea pământului este o datorie a proprietarului faţă de socie- 
tate (Constituţia germană art. 153). 

4) Nouvelles législations agraires en Europe Centrale. op. cit. p. 378. Maintien 
de la nouvelle structure agraire. 

5) Intradevăr. art. 120 legea Vechiului regat prevedea că vânzările lotu- 
rilor țărănești nu sunt permise cinci ani dela punerea definitivă în stăpânire. Deşi 
vânzările loturilor, după acest termen. sunt îngăduite faţă de orice cetăţeni români. 
cu condiţia de a le pune în valoare personal. totuş Statul îşi rezervă un drept de preem- 
țiune. şi limita superioară este de 25 Ha. la munte şi 100 Ha. la şes. 


www.dacoromanica.ro 


41 


Insfârşit, fixându-se maximum de proprietate intangibil, deosebit 
pentru diferitele provincii, proprietatea mare şi mijlocie va posedă întin- 
deri însemnate. 

Presupunând că aşezământul agrar va rămâne în ființă neschimbat, 
vor exista trei regimuri de proprietate şi exploatare: proprietatea şi exploa- 
tarea țărănească, proprietatea mare şi mijlocie, exploatată sub regimul 
învoelilor, şi proprietatea mare şi mijlocie, exploatată în regie cu lucrători 
agricoli şi argaţi. 

S'a dovedit în timpul din urmă pe temeiul scurtei experiențe de până 
acum, comparându-se condiţiile, în care e pus un țăran învoit şi unul 
emancipat, că o familie țărănească împroprietărită poate câștiga de pe 
un lot de 5 Ha. de două ori mai mult decât o familie învoită la proprie- 
tarul mare sau mijlociu, sau o familie care argăţeşte 1). Concluzia acestei 
constatări — făcută sub regimul taxelor de export care micșorează venitul 
săteanului, — este că condiţiile materiale astfel creeate gospodăriei țără- 
nești, pot chezășui progresul agricol, unei asemenea familii rămânându-i 
anual — presupunând chiar un spor de cheltueli pentru o vieață ome- 
nească — o sumă însemnată, pe care să o investească în construcţii, cul- 
turi de durată, inventar, etc. „„Neapărat, o asemenea situaţie favorabilă, 
la care se adaugă nestânjenirea ţăranului în lucrările sale și în alegerea 
momentului celui mai oportun pentru executarea acestor lucrări, e de 
natură să redea ţăranului inițiativa de plugar liber, să-i redea încrederea 
în sine, să facă într'un cuvânt — pe lângă condiţiile materiale favorabile 
în care-l pun — să capete şi acea stare sufletească indispensabilă pentru 
a dispune pe un plugar să încerce procedee tehnice noi, cum şi pentru a 
se avânta în întreprinderi la care țăranul dinaintea exproprierii, ca şi cei 
cari sunt avizaţi la terenul marii sau mijlociei proprietăți rămase, nu-i în 
stare nici să se gândească cel puţin 2). 

Regimul proprietății țărănești poartă deci într'însul condițiile obiec- 
tive şi subiective, prielnice progresului agricol. 





1) C. Mihăilescu : op. cit. Pe un lot de 5 Ha. un ţăran împroprietărit ar câştiga 
16.900 lei, pe când un ţăran învoit pe proprietate mare și mijlocie (inclusiv loturile 
demonstrative), când învoeala ar fi la parte (din două una), 8.000 lei anul, sumă care 
s'ar urca la 9.000 lei, dacă s'ar ajunge a se încheia învoeli capitaliste (adică împărțiri 
strict proporţionale cu capitalul fiecăruia). 

2) C. Mihăilescu : loc. cit. Pentru a face această dovadă, se compară rezultatele 
la care ar ajunge ţăranul sub cele trei regimuri: independent, învoeli feudale şi învoelh 
capitaliste, dacă ar încerca să adopte unele procedee tehnice avansate şi se dovedeşte 
<ă plusul pentru ţăran ar fi de 1.600 lei sub învoeli feodale, 2.130 lei sub învoeli 
„capitaliste şi 3.200 lei — adică dublu — sub regimul micii proprietăţi ţărăneşti. 


www.dacoromanica.ro 


42 


Regimul proprietăţii mari şi mijlocii exploatată în dijmă, dimpotrivă, 
păstrează în întregime condiţiile de paralizare a oricărui progres tehnic, 
atât de partea marii proprietăţi, cât şi de partea ţăranului învoit. 

Regimul proprietății mari şi mijlocii, exploatată în regie, în special 
în regiunile cu populaţie rară, dacă își va da o organizare rațională şi se 
vor aplica metode de exploatare intensivă, va putea colabora la progresul 
agricol în viitor. 


15. Regimul proprietăţii ţărăneşti nu creează numai condiţiunile 
subiective — materiale şi morale — de natură a spori capacitatea de pro- 
ducţie a ţăranilor plugari de sine stătători, ci şi condiţiile obiective, mediul 
social, prielnic intensificării gospodăriei agricole. 

Răspândirea bunei stări materiale în rândurile ţărănimii va contri- 
bui la ridicarea nivelului de trai, sporind şi trezind trebuinţe noi, ceeace 
va produce o extindere a pieței interne pentru produse fabricate. Aceasta 
este singura bază temeinică pentru desvoltarea unei industrii mari naţio- 
nale, care la rândul ei, îmboldind creşterea populaţiei orăşeneşti şi ridi- 
cându-i bună starea, va contribui la formarea unei pieţe întinse pentru 
produsele gospodăriei ţărăneşti — condiţie necesară intensificării ei. 

Dar tendinţa către un trai mai omemesc, care se manifestă astăzi 
în massele țărănești, există oarecum în sângele masselor orășenești, înainte 
de desvoltarea industriei, cuprinzând elementele din comerţ, bănci, trans- 
port, meşteşuguri, profesioniști liberi și funcţionari, astfel că piaţa internă 
pentru produsele gospodăriei ţărăneşti nu se creează odată cu naşterea şi 
desvoltarea industriei mari, ci se lărgeşte. 

In schimb însă, când lipsesc debușeurile externe, nu se poate creea 
o industrie naţională, dacă nu există o piață internă, capabilă de a ab- 
sorbi minimum de producţiune sub care nu se poate organiza producțiu- 
nea în massă, în fabrici, decât la adăpostul eternizat al barierelor vamale, 
care dacă nu sunt privite, de acord cu concepția lui Fr. List, ca mijloace 
de educaţie temporare, devin mijloace de spoliațiune, reducere a bunei 
stări generale şi împiedicare a progresului. 

Anemia industriei naţionale românești dinainte de război îşi găseşte 
astfel o explicaţie tocmai în situaţia agrară neofeudală, care zădărnicia 
creearea unei pieţe interne largi. Neoiobagul, care îşi împărția produsul 
muncii cu proprietarul (arendă, dijmă, clăci) şi cu Statul (dări), avea œ 
capacitate de cumpărare extrem de mărginită, care mai era redusă pria 
scumpetea fabricatelor interne, industriile încurajate, în lipsa posibiiită- 


www.dacoromanica.ro 


43 


ţilor de organizare a producţiunii în massă, fiind silite a vinde mărfurile 
sub pavăza tarifului vamal. Cercul viţios era astfel încheiat. 

Un regim agrar întemeiat pe gospodării ţărăneşti mici, va întreţine 
o populaţie densă, va intensifica producţia agricolă și va alcătui pentru 
producţia industrială a ţării o piaţă internă, capabilă să consume stocuri 
mari de mărfuri. 

Aceste consideraţii răstoarnă odată mai mult leit-motivul cunoscut : 
„revoluţia agrară ia fiinţă sub influenţa și din nevoile industriei“ 1) și 
întăresc adevărul că regimul de proprietate şi de muncă țărănească poate 
deveni punctul de plecare al desvoltării unei industrii naţionale. 


16. Exodul rural este un efect al regimului de mare proprietate şi 
muncă feudală. Oriunde s'a produs, el se datorește împrejurării că sătenii 
proprietari ai unui petec de pământ și învoiţi pe marea și mijlocia pro- 
prietate în regimul muncii forțate, nu se mai pot hrăni şi suporta condi- 
tiile animalice de vieaţă, sau că sătenii fără pământ, muncitori agricoli cari 
nu-și pot agonisi traiul pentru un an muncind cinci luni, își părăsesc ve- 
trele. Ei îngroaşe rândurile proletariatului industrial, când există o indus- 
trie naţională, capabilă să-i absoarbă, sau altminteri emigrează în țări 
străine. 

Agricultura țărănească întreține un număr mult mai insemnat de 
oameni la ţară decât agricultura mare °). 

Cu cât va fi deci mai răspândită gospodăria țărănească mică, cu 
atât va dispare mai repede şi mai complet cauza emigrării, treptat cu 
desăvârşirea operei colonizării, iar exodul rural către orașe va putea lua 
un curs normal şi în raport cu capacitatea de absorbţiune crescândă a 
industriei naţionale şi celorlalte ramuri de activitate economică în des- 
veltare. 

Dacă proprietatea mare şi mijlocie se va păstra în viitor în propor- 
ţiile rămase după expropriere, în regiunile cu populație densă, fenomenul 
exodului din aceste părți va avea un caracter mai grav, cu atât mai mult, 
cu cât va putea fi însoţit de o criză de braţe de muncă agricolă, îndată 
ce industria va lua un avânt considerabil. 

Limitarea posibilităților de diviziune a loturilor prin succesiune şi 


1) St. Zeletin, op. cit. 

2) «Statistica dovedeşte în (Germania că finuturile precumpănitor mici ţărăneşti 
cuprind şi păstrează un număr îndoit şi întreit de oameni, în comparaţie cu ţinuturile 
unde predomină exploatările mari». David, op. cit. pag. 541. 


www.dacoromanica.ro 


44 


regularea succesiunilor în vederea asigurării integrităţii lotului 1), vor stân- 
jeni tendința de pulverizare şi proletarizarea în massă. 

Insă în regiunile cu populație densă, în care împroprietărirea s'a 
făcut în loturi mici, neeconomice în situaţia de astăzi a plugăriei, este dela 
sine înţeles că parcelarea prin succesiune — chiar mărginită la 2 Ha. la 
şes şi 1 Ha. la munte — îşi va produce în parte efectul, dacă populaţia 
rurală nu va putea avea la îndemână ocupațiuni anexe adecuate, sau nu 
va putea fi absorbită în industrii şi alte ocupaţii. A fost, de sigur, o ten- 
dința conştientă a reformei agrare ca să favorizeze posibilitatea creerii 
proprietăţii ţărăneşti pitice, ca să creeze forţat în viitoarea constelație 
agrară săteni sateliți ai marii şi mijlociei proprietăţi, constrânşi să se în- 
voească să lucreze marea și mijlocia proprietate. Dacă această situaţie va 
rămâne neschimbată, ea va constitui o stânjenire a progresului agricol, 
atât în gospodăria țărănească, cât şi în gospodăria marei şi mijlociei pro- 
prietăţi, pe care n'o va putea tolera națiunea, avizată a spori prin toate 
mijloacele producţiunea naţională 2). 

Exceptând aceste urmări parţiale şi care nu pot avea un caracter 
de permanenţă — deoarece sunt produse de măsuri politice economice 
aleatorii — regimul inaugurat al predominării proprietăţii ţărăneşti, se va 
manifesta în toată amploarea sa, dacă în afară de condiţiile economice 
subiective şi obiective inerente, va fi pus în condiţii social-politice proprii. 

Desfășurarea completă a efectelor posibile ale regimului proprietăţii 
ţărăneşti de muncă, trebuie să producă : o sporire maximă a producțiunii 
agricole şi a venitului agriculturii și ridicarea culturală a naţiunii. 


1) Art. 126—136, Legea din Vechiul Regat. 

2) Cercetările conducătorului Secretariatului Țărănesc din Elveţia, Dr. Laur, 
dovedesc că produsul brut final — din cultura plantelor, gospodăria vitelor şi celelalte 
anexe — se prezintă astfel: 


Produs brut 
pe ha. 1901—1913 


Exploatări ţărăneşti mici 3— 5 Ha. . . . 900 frs. 100% 
„ ” mici mijlocii 5—10 Ha. . . . 786 „ 87% 
” n mijlocii 10—15 Ha. . . . 6%, 77% 
, „ mari mijlocii 15—30 Ha. . . . 61, 7220 
i „mari peste 30 Ha. .. . 55 „ 59% 


Se menţionează că în aceste exploatări ramura principală era gospodăria vitelor. 
'Totuş superioritatea exploatărilor mici e dovedită tot de Dr. Laur şi pentru produsele 
agricole. Cercetările D-rului Laur în Elveţia sunt întărite de cercetările făcute de Pro- 
fesorul Sering, Keup şi R. Miirer în Germania. 

Vezi David. op. cit. pag. 405—426. 


www.dacoromanica.ro 


IV. CLASA ŢĂRĂNEASCĂ IN ERA CAPITALISTĂ 


17. „Clasele sociale sunt un produs al evoluţiei economice, o comuni 
tate de interese izvorită din formațiunea economică, existentă la un mo-— 
ment dat“ 1). 

Originea lor stă în repartiţia inegală a averii şi venitului 2). Aceasta 
nu înseamnă însă că situația averii sau mărimea venitului ar alcătui 
caracteristica unei clase sau alteia. (Un ţăran independent, care scoate 
din munca ogorului său propriu un venit mai mic decât un muncitor in- 
dustrial, nu este pentru aceea proletar, căci nu se află într'un raport de 
salariu faţă de un întreprinzător). 

Ceeace hotărăşte aparţinerea la o clasă socială sau alta este, după 
Marx, situația economică identică, care derivă din poziţia indivizilor în 
procesul general economic, sau, cu alte cuvinte, „felul activităţii econo- 
mice şi poziția determinată de aceasta în procesul economic al socie- 
tății“ 3). 

Potrivit acestei concepții, Marx nu cunoaște decât trei clase prin-- 
cipale : 

„Proprietarii numai de forță de muncă, proprietarii de capital și 
proprietarii de pământ, ale căror izvoare de venituri respective sunt sa- 
lariul, profitul şi renta pământuiui, deci salariaţii, capitaliștii și proprie-- 
tarii de pământ, formează cele trei mari clase ale societății moderne, în-- 
temeiată pe modul de producţie capitalist“ +). 

Dar Marx recunoaște că nici în Anglia, unde societatea modernă 
s'a desvoltat „cel mai înaintat şi mai clasic“, nu se întâlnește acea împăr- 
śire tipică în clase, ci există „clase intermediare şi de tranziție”. Pentru 
sistemul lui Marx, aceasta era însă „indiferent“, deoarece se presupunea 
că există o „tendinţă constantă și este însăşi legea evoluţiei modului de 
producere capitalist“, ca mijloacele de producţie să se despartă din ce în. 
ce mai mult de muncă și să se concentreze mereu în grupe mari mijloacele 
de producţie fărâmițate; deci să se transforme munca în muncă salariată 
şi mijloacele de producţie în capital. Acestei tendințe îi corespunde de 
cealaltă parte separația completă a proprietății pământului de capital și 


1) H. Cunow: Die Marxsche Geschichts- Geselischafts- und Staatstheorie. Berlim 
1921 vol. II, p. 56. 

2) K. Bücher: Entstehung der Volkswirtschaft I, Arbeitsteilung und soziale 
Klassenbildung. 

3) H. Cunow, op. cit. vol. II, p. 53. 

4) K. Marx : Kapital, vol. III, partea II, cap. 52, p. 421. 


www.dacoromanica.ro 


46 


muncă sau transformarea întregii proprietăți a pământului în forma de 
proprietate rurală corespunzătoare modului de producțiune capitalist +). 

Cercetarea condiţiilor de evoluţie a agriculturii a dovedit, însă, că 
nu există în această ramură de activitate economică tendința naturală de 
concentrare a pământului şi de despărțire a muncitorului de instrumentul 
său de muncă, iar în loc de „transformarea întregii proprietăți a pămân- 
tului în forma de proprietate rurală, corespunzătoare modului de produc- 
ţie capitalist“, are loc un proces invers : prefacerea proprietăţii private a 
pământului, din instrument de exploatare şi dominație, în instrument de 
muncă — proprietatea de muncă. 

Această constatare contrazice trilogia claselor sociale, întrevăzută 
-de Marx, ca un rezultat fatal al legii evoluţiei societăţii capitaliste bur- 
gheze, şi nimiceşte valoarea caracterizării ţărănimii drept o clasă de tran- 
ziţie intermediară. "Țărănimea nu este, în èra capitalistă, o clasă de tran- 
ziţie mai mult și într'alt sens, cum sunt celelalte clase sociale principale, 
capitaliştii şi proprietarii, întrucât este dovedit că ea nu reprezintă în 
procesul muncii sociale o funcţiune pe cale de dispariţie, ci dimpotrivă. 
Deasemenea țărănimea nu poate fi socotită clasă intermediară, în sensul 
dat de Kautsky şi alți neomarxişti, după cari țăranii „nu sunt nici numai 
lucrători, nici numai capitalişti sau proprietari de pământ“ 2), pentrucă 
țăranul tipic n'are venit din proprietatea sa „ca şi capitalistul sau pro- 
prietarul de pământ“, produsul tras de el din cultivarea propriului său 
pământ, cu munca sa şi a familiei lui, fiind un venit din muncă şi nu un 
venit din exploatare, ca al capitalistului sau proprietarului de pământ. 

Numai în înțelesul că „ţăranul tipic nu este nici exploatator nici 
nu e direct exploatat" *) poate fi exact caracterizată țărănimea, drept o 
„„clasa intermediară“, între aceea a capitaliștilor de o parte şi proletarilor 
de altă parte. 

Aceasta este situaţia de fapt, oriunde, după emancipare, majoritatea 
covârșitoare a massei rurale este formată din ţărani, cari-şi lucrează pă- 
mântul cu mijloacele lor proprii de producţie şi exclusiv cu munca lor şi a 
familiei. Alături de aceşti țărani independenți, se întâlnesc de o parte 
ţăranii mari, cari stăpânesc întinderi de pământ peste puterea lor de 
muncă şi le cultivă cu brațe străine închiriate (proprietarii mijlocii), și 
de alta țăranii mici, cari posedă câte un petec de pământ care nu ocupă 





1) Ibidem. 
2) Kautsky: Georgien — Eine sozialdemokratische Bauernrepublik, 1921. 
3) E. Varga: Die Rolle der Bauernschaft in Verfallstadium des Kapitalismus : 


TDie Kommunistische Internationale No. 20, 1922, p. 66. 


www.dacoromanica.ro 


47 





complect munca lor şi nu le oferă hrană omenească, astfel că sunt con- 
strânși a-şi oferi braţele de muncă altora. Insfârșit, mai sunt şi muncitorii 
agricoli, propriu zişi, cari-şi agonisesc traiul exclusiv sau în cea mai mare 
parte din munca salariată. 

Se poate însă observă pretutindeni o tranziţie aproape continuă dela 
țăranul mare, care exploatează munca altara, la ţăranul independent care 
nu-i „nici exploatator nici exploatat“, până la ţăranul mic (constrâns a-şi 
vinde munca) şi la muncitorul agricol propriu zis, exploatat. 

Există în cadrul populațiunii ţărăneşti etape de tranziție, in jurul 
tipului reprezentativ, care rămâne totuş ţăranul independent, muncitor 
exciusiv al ogorului său propriu. 

Dar indiferent de aceste deosebiri, față de clasa agricultorilor mari, 
populaţia țărănească apare ca o clasă unitară. Numai dacă se face ab- 
stracţie de acest antagonism şi se analizeză structura lăuntrică a popula- 
tiei țărănești, se pot deosebi cele trei straturi: țăranii mari, cari întrebuin- 
țează muncitori salariaţi, țăranii independenţi cari-şi muncesc ogorul îm- 
preună cu familia lor şi țăranii mici cari nu-și pot ogonisi traiul muncind 
bucata lor proprie de pământ. 

Diferenţele între aceste categorii izvorăsc din mărimea proprietă- 
ţilor şi din situaţia lor în procesul de producţie. Termenul de comparaţie 
este muncitorul agricol, Acesta este lipsit de pământ şi n'are în procesul 
de producţie o situaţie de sine stătătoare. Țăranul mic, care-și munceşte 
petecul de pământ, dar nu poate trăi numai din rodul ogorului său, are 
o stare mai ridicată față de muncitorul agricol, dar nu este independent 
economiceşte. "Țăranul, care găsește în brazda lui de pământ ocupaţie 
deplină pentru el şi familia lui, are faţă de ţăranii mici avantajul unei 
depline independenţe economice. "Țăranul mare stă la rândul său deasu- 
pra celorlalte categorii prin averea lui, dar mai des prin rolul său de con- 
ducător al unei exploatări, în care foloseşte munca străină salariată. 

Muncitorii agricoli nu alcătuesc însă o clasă separată, față de țăranii 
muncitori ai ogorului lor propriu, deoarece speranțele şi posibilitățile de 
intrare în rândul cultivatorilor proprii, identitatea traiului şi a muncii lor, 
condiţionează un simțimând de solidaritate în aceste două pături +). 


1) Vezi şi Wilhelm Mattes : Die bayerischen Bauernrăte (1921), p. 16, <Pătura 
muncitorilor agricoli nu posedă până la Revoluţie '(1918) nici o organizaţie şi însem- 
nătate politică independentă mai mare. O cauză a acestui fenomen este sărăcia de cu- 
noştințe a muncitorilor agricoli. Insă deosebirile sufleteşti între pătura independenţilor 
şi salariaților sunt cu mult prea mici, ca să poată explică acest fenomen. Cea mai însem- 
nată cauză este caracterul țărănesc al agriculturii bavareze>. 

«Cel puţin patru cincimi din forţele de muncă străine în agricultură au un 
patron, care este, ca atare, aproape de ei şi săvârşeşte aceeaşi muncă», p. 33. 


www.dacoromanica.ro 


48 


Adesea se accentuează lipsa de omogenitate a populaţiunii ţărăneşti, 
scoțându-se în relief tocmai aceste diferențieri dinlăuntrul ei. Ca termen 
de comparaţie serveşte proletariatul, care este înfățișat cu o unitate de 
clasă desăvârşită. Există totuș diferențieri calitative şi înlăuntrul acestei 
clase: grupa muncitorilor intelectuali, de a parte, şi aceea a muncitorilor 
manuali de altă parte; apoi, între aceştia din urmă: muncitorii manuali 
fără nici o pregătire, muncitorii a căror pregătire sumară constă în deprin- 
derea servirii maşinilor, lucrătorii cu pregătire tehnică, meșteșugarii şi 
tehnicienii, etc. 

'Tranziţia spre patronat eră înainte vreme țelul fiecărui lucrător in- 
dustrial, şi este în bună parte şi astăzi, deşi biruința exploatării mari în 
industrie a împuținat şansele. Cu toate acestea, identitatea de interese, 
izvorită din antagonismul comun al tuturor categoriilor de muncitori faţă 
de patronat, creează solidaritatea de clasă a proletariatului; după cum tot 
identitatea de interese, izvorită din antagonismul comun întregii populaţii 
ţărăneşti muncitoare, față de stăpânii de pământ şi față de întregul regim 
de exploatare al societăţii capitaliste, lasă cel puţin presupunerea posibi- 
lităţii unei solidarități a clasei țărănești. 


18. Consolidarea clasei ţărăneşti nu se poate închipui fără existenţa 
în rândurile ei a unei conștiințe de clasă şi, ca urmare, a capacității de 
acțiune politică. A 

Conştiință de clasă înseamnă cunoaşterea intereselor proprii speci- 
fice şi a antagonismelor existente. 

Există contraste de interese între țărănime şi celelalte straturi ale 
societății ? 

Teoria socialistă afirmă că țărănimea ar fi „unită cu clasele stăpâ- 
nitoare, şi separată de proletariat, prin faptul că posedă ea însăşi mijloa- 
cele de producțiune“ 1). 

Pământul țărănesc, odată recunoscut şi organizat ca proprietate de 
muncă, lipsită de orice calificaţie de instrument de exploatare, „tendința 
naturală“ de unire a țărănimii cu clasele stăpânitoare rămâne fără nici un 
suport în realitatea socială. 

Dar chiar socialiştii recunosc că există antagonisme între țărănime 
şi diferitele pături ale claselor stăpânitoare. Inainte de toate, fireşte, țără- 
nimea stă față în față cu clasa marilor proprietari. Setea de pământ, a 
cărei extindere este în funcţiune de sporul populaţiunii şi gradul de in- 
tensitate a culturii, poate mână la lupte revoluționare. 


1) E. Varga, loco cit. p. 67. 


www.dacoromanica.ro 


49 


Ipotetic, gradul de saturație nu e atins decât când s'a distribuit tot 
pământul în loturi mici economice. In fapt, antagonismul rămâne latent, 
atât timp cât există proprietăţi mari sau mijlocii şi ţărani pitici, sau ţărani 
muncitori agricoli, constrânşi a se învoi sau a munci cu ziua, ca salariaţi. 

Contrastul de interese între țărănime şi burghezie se poate manifestă 
în diferite forme. Burghezia se prezintă la început ţăranului în haina capi- 
talului de camătă care-l exploatează, astfel încât este capabilă a-i reduce 
venitul muncii sub nivelul salariului obişnuit și îl constrânge a-şi vinde 
petecul de pământ. Organizarea creditului popular cooperativ poate reuşi 
în cele din urmă a pune capăt acestei situaţii. 

Rodul muncii gospodăriei ţărăneşti nu este însă deplin la adăpost, 
nici prin aceasta. Burghezia, în funcţie de clasă diriguitoare în Stat, are 
în mână cheia repartiţiei impozitelor, care îi înlesneşte a aşeză o cotă mai 
apăsătoare a sarcinilor fiscale asupra țărănimii, după cum fiind stăpână 
pe Banca de emisiune poate dirijă organizarea creditului cum îi convine. 
In plus, la adăpostul tarifelor vamale create de ea. cartelele industriale, 
folosind o situaţie de monopol, pot să urce în voie preţurile fabricatelor, 
consumate de țărănime. 

Transformările economice produse de răsboiu au creat antagonisme 
noi faţă de burghezie şi au accentuat unele vechi. Niciodată n'a existat 
un contrast atât de acut între interesul de valorificare maximă a produc- 
ţiei ţărăneşti şi tendințele capitalului comercial de acaparare şi speculare, 
ca în această epocă de hausse a preţurilor agricole. 

“Țărănimea a avut şi are încă o conjunctură favorabilă, care i-a în- 
lesnit şi continuă a-i înlesni să realizeze prețuri mari pentru produsele 
agricole. Deprecierea monedei i-a folosit la un moment dat să strângă 
bani, cu care a putut să-şi plătească dobânzile, scăpând de sarcini cu mare 
ușurință. Dar continuarea deprecierii banului i-a cășunat rău. La urcarea 
preţurilor agricole, s'a răspuns cu o urcare mai pronunțată a preţurilor 
industriale, astfel că procurarea utilajului necesar noilor gospodării ţără- 
neşti şi al celor refăcute după răsboiu, precum şi a articolelor de între- 
buinţare şi consum, au micşorat produsul muncii gospodăriilor săteşti. 
Aceasta n'a fost însă de ajuns. In cele din urmă, țărănimea se poate 
adaptă fluctuaţiilor valutei, urcând în proporţie preţurile produselor ei. 
Burghezia are însă interesul ca valuta să se stabilizeze şi să se urce 
repede. Aceasta nu-i cu putință, dacă nu se realizează un echilibru buge- 
tar. Atotputernică, burghezia poate concepe şi aplică un sistem de stoar- 
cere a muncii țărănești, prin taxe de export, preţuri maximale şi rechiziţio- 
nare a produselor agricole, punând astfel sarcini mari pe clasa țărănească, 

4 


www.dacoromanica.ro 


50 


ca să plătească datoriile de răsboiu ale Statului, care, într'o vreme de 
sărăcie generală, au avut ca efect crearea unei pături noi de îmbogăţiţi. 

Antagonismele acestea, manifestate cu forța brutală a împrejurărilor 
postbelice, au fost de natură să trezească conştiinţa de clasă a ţărănimii. 
Acest fapt este astăzi deplin recunoscut +). 

Aceasta nu înseamnă că sub impulsul transformărilor economico- 
sociale schițate s'a format o conştiinţă de clasă desăvârşită în massele 
ţărăneşti. Acest proces este mai complex. Conștiinţa de clasă nu poate fi 
la începutul desvoltării unei clase decât ceva vag, instinctiv, este im- 
presia opoziției de interese față de stăpânitori. Incetul cu încetul în toiul 
luptelor de clasă, se definesc deosebirile de interese, antagonismele față 
de celelalte clase şi se desluşesc în cele din urmă condiţiile de existență 
ale clasei, caracterul ei specific 2). 


19. Desăvârșirea conştiinţei de clasă țărănești este deci condiţionată 
de locul ţărănimii în lupta de clasă și de capacitatea ei de a jucă un rol 
politic independent. 

Insuș istoricul Guizot, ministrul lui Ludovic Filip, reprezentantul 
tipic al conservatismului, a recunoscut, în scrierea sa „Les moyens de 
gouvernement et d'opposition dans l'état actuel de la France“, apărută ın 
1821, că lupta de clasă nu e nici numai o teorie, nici numai o ipoteză, 
ci pur şi simplu o realitate, deaceea „nu mai e nici un merit a recunoaşte 
lupta de clasă, ci e aproape ridicol a o negà“ °). 

Teoria luptei de clasă a fost desvoltată de Marx şi Engels. Con- 
cepţia ei se întemeiază pe constatarea de ordin istoric că, la un moment 
dat, s'au născut în cursul evoluţiei omenirii, din însuş organismul activi- 
tății economice, diferite. clase sociale cu interese deosebite, potrivit pozi- 





1) Chiar doctrinarii comunişti, cari negau posibilitatea unei conştiinţe de clasă 
a ţărănimii, din cauza diferenţierii din sânul ei, astăzi. în special după experienţa revo- 
luţiei ruse, o recunosc. Astfel, E. Varga, fostul Comisar al poporului în Ungaria, spune: 
«Ţărănimea a ieşit din răsboiu cu o conştiinţă de clasă sporită. cu un interes mai mare 
pentru politică». Op. cit. p. 70. 

2) Cunow: Die Parteien der grossen französischen Revolution und ihre Presse 
(1912). p. 391. Cunow citează următorul pasaj din Marx: «lmprejurările economice au 
transformat mai întâiu massa populaţiei în muncitori. Dominația capitalului a creat 
pentru această massă o situație comună, interese comune. in lupta schițată numai 1m 
câteva faze. această massă se găseşte laolaltă, se constitue clasă pentru ea însăş. In- 
teresele pe care le apără devin interese de clasă». (Misère de la Philosophie). 


3) Citat de Cunow. op. cit. II. p. 61. 


www.dacoromanica.ro 


5i 


ţiei lor în economia națională şi cu tendința să-şi valorifice aceste interese 
prin luptă politică 1). 

„Istoria societăţii de până acum este istoria luptelor de clasă“ 2). 

Stratificarea claselor sociale se preface continuu în mersul evoluției 
muncii sociale. Fiecare clasă socială este supusă transformărilor, în struc- 
tura ei lăuntrică şi în raporturile ei față de celelalte clase sociale. Şi odată 
cu aceasta variază şi condiţiile sociale de luptă. 

` Antichitatea cunoaşte patricieni, cavaleri, plebei şi sclavi. Lupta de 
clasă se da atunci sub forma unei lupte între creditori şi debitori, şi sfâr- 
şeşte cu dispariţia plebeului debitor care e înlocuit de sclav (Roma) 2). In 
evul de mijloc avem stăpâni feudali, vasali, breslași, calfe, iobagi +). 

Lupta se încheie cu prăbuşirea datornicului feudal, care-şi pierde 
puterea politică, odată cu baza economică 5). Insfârşit, societatea mo- 
dernă burgheză, născută din prăbuşirea societăţii feudale, a produs 
„clase noui, condiţii noi de subjugare şi forme noi ide luptă în locul 
celor vechi“ €). 

După cum s'a amintit, marxismul recunoaşte în această fază numa: 
trei clase sociale principale : salariaţii, capitaliştii și proprietarii rurali. 

El merge chiar mai departe şi afirmă că „întreaga societate se des- 
parte din ce în ce mai mult în două mari tabere dușmane, în două clase 
mari cari stau direct faţă în faţă : burghezia şi proletariatul“ 7). 

Lupta de astăzi — astfel limitată între burghezie şi proletariat — « 
fost precedată de altele, ceeace înseamnă că ea nu poate fi privită decât 
-ca una din fazele luptelor de clasă. Teoria socialistă, consideră însă ca 
un novum credința că această luptă dintre burghezie şi proletariat va fi 
decisivă, şi va trebui să ducă în chip necesar la desființarea totală a cla- 
selor sociale. Şi numai proletariatul are menirea istorică să clădească noua 





1) Marx zice în Elend der Philosophie : «Odată cu desvoltarea civilizaţiei, pro- 
ducţia începe a se clădi pe antagonismul profesiunilor, stărilor, claselor, în cele din 
-urmă pe antagonismul dintre munca acumulată şi munca directă. Fără antagonism. nici 
un progres. Aceasta este legea căreia i-a urmat civilizaţia până astăzi. Până acum 
forţele de producţie s'au desvoltat pe baza acestei dominaţii a antagonismului de clasă». 
p. 3. 

2) Manifest comunist, p. 25. 

3) Marx: Kapital, I, p. 99. 

4) Manifest comunist, p. 26. 

5) Marx : Kapital, I, p. 99. 

6) Manifest comunist, p. 26. 

7) Manifest comunist. p. 28. 


www.dacoromanica.ro 


52 


societate — fără clase — deoarece „toate celelalte clase susțin proprie- 
tatea privată a mijloacelor de producție“ 1). 

S'a dovedit însă, că limitarea diviziunii claselor sociale, în era capi- 
talistă, la burghezie şi proletariat, este o ficţiune, întrucât clasa țărănească, 
care este o realitate, nu formează o pătură de tranziţie, menită a dispare: 
mecanic în proletariat 2). 

"Țărănimea şi-a manifestat în repetate rânduri şi în toate colţurile: 
lumii voinţa sa proprie, prin revoluţii împotriva clasei stăpânitoare. Scopul 
permanent al acestor izbucniri revoluţionare a fost o nouă repartiție a ave- 
rii, n'a fost deci numai decât îndreptat către o prefacere a constituţiei eco- 
nomice a societăţii 2). Aceasta este chiar secretul succesului revoluțiilor ță- 
răveşti. Pe când programele revoluțiilor socialiste, cuprinzând transforma- 
rea radicală a organizaţiei producţiei, nu se pot realiza imediat, dacă se a- 
plică brusc duc la dezastrul producţiei şi ca urmare la prelungirea regimu- 
lui politic revoluţionar, programele revoluțiilor agrare, limitându-se la o 
nouă repartiție a pământului, sunt aplicate în scurt timp şi pot duce țără- 
nimea la îndeplinirea idealului ei ?), 

Dar chiar potrivit concepției marxiste, lupta de clasă nu e socotită 
ca primum agens al transformării sociale, ci numai ca formă istorică, in 
care se exprimă schimbările structurii materiale, în raporturile dintre oa- 
meni. Rezultatele luptei de clase nu sunt urmări ale acţiunii conştiente, 
ci ale raporturilor de producţie date. In aceste împrejurări, este indife- 
rent dacă țelul mișcărilor revoluționare țărănești este o nouă repartiție a 
pământului ; căci aceasta odată realizată, dacă corespunde forţelor econo- 





1) K. Kautsky : Die proletarische Revolution und ihr Programm (1922), p. 10. 
Programul socialdemocrat dela Görlitz din 1921 a părăsit acest punct de vedere, de- 
clarând că «Partidul socialdemocrat german este partidul poporului muncitor dela oraşe 
şi sate». Kautsky combate acest reviriment. 

2) Şi Kautsky recunoaşte, dealtminteri, acest adevăr în noua sa lucrare: «ln 
concluziile scrierii mele asupra programului dela Erfurt mai aşteptam că ţăranii mici, 
cari se ruinau repede, se vor asocia proletariatului, îndată ce vor fi recunoscut situaţia 
lor desnădăjduită. Am arătat mai sus că ne-am înşelat asupra acestui punct. “Ţăranii 
nu se ruinează, ci prosperează mult, datorită scumpetei crescânde a mijloacelor de 
hrană». El adaugă apoi: «Nu proletariatului, ci marilor proprietari li-se asociază eip 
(p. 40), dovedind prin aceasta aceeaşi eroare de concepţie, ca în epoca redactării 
faimosului program dela Erfurt. 

3) Vezi acest punct de vedere la Max Weber: Wirtschaft und Gesellschaft: 
(Grundriss der Sozialoekonomik, II, Abt. I, 1921, p. 178). 

4) L. B. Namier: Agrarian Revolution în No. 6 din Manchester Guardian, Su- 
plement 1922. i 


www.dacoromanica.ro 


53 


mice reale, va trebui să aibă ca efect o transformare a raporturilor de 
producţie, deci a constituției economice a societăţii. 

Schimbarea distribuţiei pământului poate să lase în picioare sistemul 
de producţie existent, poate produce o decădere la forme de producţie mai 
coborite sau, dimpotrivă, poate alcătui baza unei ridicări la forme de pro- 
-ducţie mai ridicate. Numai în cazul întâiu raporturile de producţie rămân 
neatinse. Altminteri trecerea marii proprietăţi a pământului, concomitent 
cu schimbarea modului de producţie, nu poate să nu aibă urmări, deoarece 
ea cauzează o deplasare, dând clasei ţărăneşti o altă funcţiune în procesul 
general al producţiunii sociale. 

Aceasta contribue la rândul ei la prefacerea raporturilor de produc- 
ție, adică „a tuturor raporturilor economice, care se stabilesc între membrii 
societăţii, prin participarea lor la procesul dei producţie socială“ 1), a în- 
tregii structuri a societăţii. 

Dacă lupta de clasă este forma istorică, în care se manifestă schim- 
bările structurii economice, în raporturile dintre oameni, nimic nu poate 
deci justifica în teoria marxistă, negarea rolului țărănimii în lupta de clase. 


20. Socialiştii afirmă că îşi întemeiază această credință pe constatări 
istorice. In timpul revoluţiei dela 1789—1793, ţăranul s'a ridicat împotriva 
stăpânului feudal, pentru abolirea iobăgiei, clăcilor şi dijmei, pentru drep- ' 
turi la islaz şi pădure şi împărțirea pământului. Mijlocul său de luptă a" 
fost rebeliunea distrugătoare. Examinând acest eveniment, Marx afirmă 
că „țăranii sunt incapabili să-şi valorifice interesul de clasă în nume pro- 
priu, fie printr'un Parlament, fie printr'un Convent. Ei nu se pot repre- 
zenta, ci trebuie să fie reprezentaţi. Reprezentantul lor legal poate să 
apară în acelaş timp ca stăpânul lor, ca o autoritate peste ei, ca o putere 
absolută care-i apără în faţa altor clase și le trimite de sus ploaie și soare. 
Influenţa politică a ţăranilor lotaşi îşi găseşte expresiunea într'aceea că 
puterea executivă își subordonează întreaga societate“ 2). 

Marx neglijează însă a stabili cauzalitatea acestui fenomen şi aceeaşi 
eroare săvârşesc neomarxiștii cari îi dau caracterul unei legi sociale. Ță- 
rănimea din vremea Revoluţiei franceze trăia într'o stare apropiată de 


1) K. Marx în art. «Lohnarbeiter und Kapital» citat de Cunow, op. cit. II, p. 153. 

2) Marx: Der 18 Brumaire p. 102. Otto Bauer (Bolschevismus oder Sozial- 
demokratie, Wien 1920) din care extragem citatul, adaugă: «Puterea nemărginită a 
guvernului care liberează pe sătean de feudalism apare în acelaș timp în faţa lui, ca 
stăpânul lui — aceasta este teroarea Conventului, acesta este absolutismul militar al 
“ui Bonaparte. aceasta este dictatura Sovietelor, (p. 76). 


www.dacoromanica.ro 


4 


economia casnică, nu era în raporturi frecvente cu piața şi nu cunoscuse 
altă exploatare decât a stăpânului şi a dărilor, astfel că singurul ei anta- 
gonism era împotriva regimului feudal. In aceste condiţii, dela liberarea 
ei de feudalism şi până când forțele economice descătușate, creează un 
alt antagonism de interese, țărănimea a trebuit să rămână pasivă şi să lase 
conducerea Statului, orașelor în desvoltare, sub egida liberalismului econo- 
mic triumfător şi a dreptului de proprietate absolută, sacră şi inviolabilă. 

Pasivitatea ţărănimii durează până când, ţăranul liberat, intrând 
în agrenajul economiei banului, începe a simţi o nouă exploatare, fie sub 
forma cametei, izvorită din nevoia creditului, fie sub forma ipotecii, fie 
sub forma preţului redus, cu care este constrâns a-şi vinde grânele, pradă 
lanţului de intermediari, cari domină comerțul 'de cereale 1). 

In aceste împrejurări, se desvoltă în a doua jumătate a secolului 
XIX în Europa de apus şi centrală antagonismul țărănimii împotriva ca- 
pitalului comercial, cămătar, ipotecar şi a bursei, care se manifestă printr'o 
tendință vădită anticapitalistă. Momentul, în care se produce această 
exploatare capitalistă a ţărănimii, coincizând cu lupta întreprinderii capi- 
taliste din industrie şi comerţ împotriva micilor meseriaşi şi a detailiștilor, 
alianţa acestora cu ţăranii împotriva adversarului comun este firească — 
deşi sorții de izbândă nu erau aceiași, potrivit condiţiilor naturale de 
existenţă și desvoltare ale fiecăruia. Deasemenea, dacă această dispoziţie 
anticapitalistă a ţărănimii a fost exploatată ca instrument al clericalismului 
şi feudalismului împotriva liberalismului burghez şi a hrănit mișcările 
antisemite şi reacționare, în Europa centrală, aceasta se datorește domi- 
naţiei politice în acea vreme, a stăpânilor feudali și a regimului politic 
absolutist 2). 

De data aceasta, fără a se mai tăgădui deci țărănimii orice rol po- 
litic, se vădeşte tendința a o prezenta ca o anexă a curentelor reacționare. 

Nu se întrevede însă că dacă dispoziţia anticapitalistă a ţărănimii 
s'ar fi produs într'o epocă, în care ar fi dominat un regim politic demo- 
cratic și o mişcare politică muncitorească însemnată, nimic durabil n'ar fi 
împiedecat țărănimea să se afle alături de muncitorimea orașelor. Dar 


1) «In cursul secolului al XIX-lea interveni, în locul stăpânului feudal, cămătarut 
dela oraş, în locul obligaţiunior feudale ale pământului, ipoteca, în locul proprietarului 
rura! aristocrat, capitalul burghez. Parcela ţăranului este numai un pretext care-i în- 
găduie capitalistului să tragă profit, dobândă şi rentă din ogor şi să lase pe agricultor 
să vadă singur cum îşi scoate salariul său, K. Marx : Der 18 Brumaire, p. 105, citat 
de Otto Bauer, p. 76. 

2) Otto Bauer, care face constatarea afinităţilor politice ale ţărănimii în această 
epocă, nu descopere cauzele ei. Bolschevismus oder Sozialdemokratie, p. 76—78. 


www.dacoromanica.ro 


55 


regimul absolutist n'a dispărut în Europa apuseană şi centrală decât în 
cei din urmă cincizeci de ani. Anul democraţiei politice este 1867, când 
reforma electorală din Anglia acordă dreptul de vot aristocrației munci- 
torilor, când se creează Uniunea nordică germană pe baza sufragiului 
universal, în Austria începe o eră liberală şi, în Franța Napoleon inau- 
gurează un curs nou făcând concesii liberale. 

„Abia după anii șaptezeci începu să se simtă influența democraţiei 
asupra luptelor sociale şi chiar atunci, la început, într'un mod puţin pro- 
digios, dat fiind numeroasele reveniri, anume reacţiunea în Franţa după 
Comuna din Paris, care durează dela 1871—1874, şi legea contra socia- 
liștilor în Germania dela 1878—1890' 2). 

Insă, câtă vreme rămăşiţele feudale şi absolutiste nu dispăruseră și 
libertăţile democratice nu erau asigurate, țărănimea n'a fost în stare să se 
manifesteze ca factor politic independent, după cum nici proletariatul 
— a cărui însemnătate devenise preponderentă în statele apusene indus- 
triale — n'a izbutit a se organiza ca o forță unitară, capabilă de o luptă 
decisivă. 

Caracterul manifestării politice a ţărănimii apusene în ultimele de- 
cenii dinainte de răsboiu pare a contrazice această constatare. Faptele 
sunt cunoscute. Sub presiunea concurenței cerealelor de peste Ocean, 
gospodările ţărăneşti din Apusul şi Centrul Europei au fost constrânse 
să se raţionalizeze şi intensifice. Urcarea în urmă a prețului cerealelor 
fiind simultană cu sporirea rendementului pământului, a determinat ca 
datoriile ipotecare să nu mai fie simțite ca o sarcină apăsătoare. Propă- 
şirea creditului cooperativ a gonit cămătarii din sate. Cooperaţia de pro- 
ducţie şi desfacere în comun a micşorat posibilitățile de exploatare a ţă- 
rănimii de capital. 

Aceste împrejurări au părut îndestulătoare să se constate că „dis- 
poziţia anticapitalistă a ţărănimii a dispărut“ 2) şi că țărănimea a mers 
în această vreme mână în mână cu marea proprietate, ba chiar cu marea 
industrie, împotriva proletariatului, ca să obţină protecţia vamală. Mai 
mult încă, atracţia braţelor de muncă dela ţară în industria dela oraşe, 
tocmai când intensificarea agriculturii necesita mai multe, produce o lipsă 
de oameni la ţară, ceeace ar face ca „țăranul să privească în proletar pe 
duşmanul său“ °). 


1) K. Kautsky, op. cdt. p. 75. 
2) Otto Bauer, op. cit. p. 78. 
3) Ibidem. 


www.dacoromanica.ro 


56 


Ca să desprindă această concluzie. teoreticianul social-democrat Otto 
Bauer reduce întreaga massă țărănească la ..țărani mari“ (Grossbauer). 
cari stăpânesc proprietăţi mijlocii. cultivate cu ajutorul muncii salariate. 
cari au aceleași interese. ca şi agricultorii mari. atât în privința menţinerii 
preţurilor mari pentru produsele lor. prin taxe vamale. cât şi în privinta 
nevoii de braţe 1). Dacă este incontestabil că oriunde partea dominantă 
a populaţiei ţărăneşti este alcătuită din ..țărani mari“. antagonismul aces- 
tora faţă de proletariat poate influenţa atitudinea politică a întregii masse 
ţărăneşti. descoperirea unei tendinţe antiproletare în mijlocul întregii clase 
ţărăneşti este o generalizare lipsită de orice temeiu. 

Această a doua tendinţă. de a prezinta țărănimea într un antagonism 
oarecum natural faţă de proletariat. izvorăşte din necesitatea de a nu 
turbura armonia liniilor teoriei marxiste asupra evoluţiei sociale. 

Programul dela Erfurt începea astfel: „Evoluția economică a so- 
cietății burgheze duce cu forța necesităţi naturale la dispariţia exploatării 
mici. a cărei temelie este proprietatea privată a lucrătorului asupra mij- 
loacelor de producție“. la înlocuirea sa cu exploatarea mare. şi arăta ca 
rezultat al acestei evoluţii factorii economici noi: proletariatul şi bur- 
ghezia capitalistă exploatatoare. . 

In lupta dintre aceste două clase. proletariatul avea misiunea isto- 
rică de a purtă stindardul noii societăţi socialiste. care apărea astfel ca 
produsul unei evoluţii naturale necesare 2). 

Evident. dacă în lupta dintre cele două protagoniste. burghezia şi 
proletariatul. ar apare o altă clasă socială. evoluţia n'ar mai putea urma 
conform ..legii naturale“. In consecință. se impune constatarea că dacă 
„în agricultură nu se observă o decădere a exploatării mici. apoi nici 
decăderea exploatării mari“ *). dimpotrivă : exploatarea mare este supe- 
rioară din punct de vedere tehnic și ..exploatarea mică înseamnă fără în- 
conjur exces de muncă și barbarie“ +4). iar ţăranii sunt în opoziţie de in- 
terese. față de muncitorii dela oraşe 5). 

Verificarea legii marxiste a evoluţiei sociale nu sar putea face 
însă decât în statele apusene. Anglia. Statele-Ulnite ale Americei. Ger- 


1) In realitate. în Germania. care stă la baza cercetărilor lui Otto Bauer. Gross- 
bauern. ţăranii mari. formau o massă însemnată. Astfel, în 1895. erau circa 280.000 
proprietăţi ţărăneşti mari. care ocupau o cotă de pământ mai mare decât orice altă 
categorie. Clapham. op. cit. p. 200. 

2) K. Kautsky. op. cit. p. 10. 

3) Ibidem. p. 21. 

4) Ibidem. p. 22. 

5) Ibidem, p. 23. 


www.dacoromanica.ro 


57 


mania, Franța, Italia, unde s'a desvoltat o civilizație industrială capita- 
listă, nu însă în răsăritul Europei, care şi-a păstrat structura agrară. Aci 
asistăm la o mişcare țărănească, care s'a dovedit că nu este identică cu 
aceea din vremea Revoluţiei franceze. "Țărănimea din aceste părți, deşi 
înglobată într'un regim de muncă neofeudal, nu trăia în împrejurări de 
economie casnică înainte de emanciparea ei definitivă de acum, ci sub 
influența puternică a pieţei. Apoi, momentul în care are loc liberarea ei 
deplină şi punerea ei în stăpânirea pământului, coincide cu o ridicare a 
gradului de conştiinţă de clasă, datorită exagerării antagonismelor de in- 
terese, ca urmare a împrejurărilor social-economice postbelice. 


Regimul politic democratic, întemeiat pe votul obștesc, îngăduie 
o manifestare a tendinţelor de clasă, concretizată în formațiunea parti- 
delor țărănești 1). Dar chiar unde nu există libertăți democratice, ca în 
Rusia sovietică, influența hotăritoare a țărănimii n'a lipsit a se manifesta 
puternic, impunând un reviriment în întreaga politică bolșevică 2) : recu- 
noaşterea proprietăţii ţărăneşti, în forma unei folosințe ereditare, liber- 
tatea comerțului produselor agricole, înlocuirea rechizițiilor printr'un im- 
pozit în natură ş. a. m. d. Există chiar un partid mic al cărui program 
este egalitatea de reprezentare între țărani şi lucrătorii dela orașe. Dacă 
s'ar realiza, „această reformă simplă ar transforma întregul regim bol- 
şevic“ 2). 


1) Un observator apusean al împrejurărilor din răsăritul Europei, de după 
războiu, scrie: «In ţinuturile rurale, democraţia îşi găseşte expresiunea în partide 
ţărăneşti, cari, deşi în general sunt dispuse a aproba socializarea sau municipalizarea 
în oraşe sau controlul social al industriei, de fapt pretutindeni sunt partizanii proprietății 
ţărăneşti a pământului şi comerţului liber al mărfurilor». Dr. L. Halden Guest : The 
Struggle for Power in Europe 1917—1921 (London 1921, p. 23). 

2) lată cum o schiţează Andre Morizet, un socialist comunist francez în noua 
sa carte : Chez Lenine et Trotzki (Paris 1922): Elementul țărănesc se întăria constant. 
Revoluţia a dat ruralilor pământ şi vite. Armata roşie a fost şcoala unde au fost instruiți 
şi au căpătat conştiinţa intereselor lor. Ei cer libertatea comerţului şi constrângerea 
guvernamentală îi apasă. O ideologie mic-burgheză sa desvoltat între ei, ca şi între 
lucrătorii declasaţi, ideologie, care se exprimă în formula : «Pentru soviete fără partid, 
contra dictaturii partidului comunist. Această formulă a devenit cuvântul de ordine 
al revoluţiei dela Cronstadt»... Revoluţia a fost înfrântă, dar politica faţă de ţărani 
a fost schimbată; în locul rechiziţiilor sa introdus o dare în natură, comerţul mic sa 
lăsat liber, etc. p. 65—66. 

Insă Lenin însuş declară că a trebuit ca proletariatul să se alieze cu țărănimea 
(p. 70). 

Seria întreagă a concesiunilor zilnice, ca urmare a revoluţiei dela Cronstadt, 
este relatată p. 78—86. 

3) Dr. L. Halden Guest, op. cit. p. 103. 


www.dacoromanica.ro 


58 


In celelalte țări organizarea politică a ţărănimii sa desvoltat în 
măsura în care libertăţile cetăţeneşti și regimul juridic democratic au fost 
o realitate 1). 

Direcţia în care se desvolta mişcarea politică a țărănimii nu va fi 
puţin înrâurită de tendința pronunțată a se da noilor așezări agricole 
ţărăneşti caracterul de proprietate de muncă. Oriunde va predomina re- 
gimul proprietății de muncă, în massa populaţiei rurale, va fi cu desăvâr- 
şire exclus ca orientarea politică a ţărănimii să fie dată de o ideologie 
străină 2). 

. Mișcarea politică a țărănimii în răsăritul Europei își va urma dru- 
mul ei propriu, împrumutând, evident, coloarea locală a împrejurărilor din 
fiecare ţară, dar urmărind în esență aceleași tendințe, impuse de anta- 
gonismele de interese, alimentate de condiţiile capitaliste de după războiut 
mondial şi de preponderența numerică a țărănimii în aceste părți ale lu- 
mii. Nu există nici o indicație care să îndreptățească aşteptarea că evo- 
luţia socială, cel puţin în această parte a lumii, va urma linilie teoriei 


marxiste. 


1) Ua observator obiectiv apusean notează în această privinţă în 1921: «Diete 
poloneză este un corp, în care interesele ţărăneşti sunt în majoritate efectivă, cu repre- 
zentare socialistă de importanţă imediat următoare. Premierul este (Martie 1921) un 
ţăran veritabil». (p. 110). In Cehoslovacia «cele mai însemnate puteri sunt acelea ale 
muncitorilor industriali, uniţi în diverse partide socialiste, şi acelea ale ţăranilor, uniţă 
în diverse grupe ţărăneşti predominante». (p. 140). In Bulgaria, în Martie 1921, era 
guvernul cel mai tipic țărănesc din Europa. (p. 248). In Austria, «reprezentarea este 
împărţită între social-democraţi şi ţărănişti». (pog. 183). Chiar în Parlamentul ungar 
din 1921, din 208 membri, 96 aparţineau partidului țărănesc. (p. 200). Dr, Le Halden 
Guest, op. cit. 

2) «Fiecare clasă are interesele ei specifice de clasă, rezultate din poziţia ei în 
economia naţională, mediul ei de clasă specific şi concepțiile ei de clasă, ideologia ei 
de clasă. Deasupra diferitelor forme de proprietate, deasupra condiţiilor de existenţă 
socială, se ridică o întreagă supra-structură de sentimente, iluzii, gânduri, concepţii de 
vieaţă osebite şi înfăţişate în chip particular. Intreaga clasă le creează şi formează 
din bazele ei materiale, raporturile sociale corespunzătoare». K. Marx: Der 18 
Brumaire (Ed. IV), p. 34. 


www.dacoromanica.ro 


TEORIA ECONOMIEI ŢĂRĂNEŞTI 


Timp de aproape 50 de ani, s'a cultivat în Rusia, mai ales de către 
Zemstve şi celelalte autorităţi locale, statistica agrară, cu străduința de 
a se pătrunde până în adâncimile împrejurărilor economice ale vieţii agrare 
ţărăneşti. Lucrul este în parte lesne de lămurit, dacă se ţine seama că 
Rusia a fost şi a rămas, până în zilele noastre, un Stat agrar. Ceeace 
a contribuit însă la realizarea acelor monumentale cercetări, care nu-şi 
găsesc asemănare, în alte ţări, este faptul specific, că Rusia a dispus de 
un număr relativ mare de forțe capabile să se ocupe cu statistica agrară. 
Agronomii ruşi, cu cultură academică, s'au dedat numai puţin practicei 
în exploatările agricole mari. De cele mai multe ori, ei s'au îndeletnicit 
cu organizarea serviciilor de propășire agricolă de pe lângă zemstve, fie 
conducând staţiunile de încercări agricole, sau de selecţionare a se- 
minţelor, fie predând cursuri la şcolile de agricultură şi ocupându-se în 
acelaș timp cu culegerea și sistematizarea datelor statistice privitoare la 
gospodăriile ţărăneşti. 

Materialul acesta statistic, a fost prelucrat de economiștii ruşi timp 
de peste douăzeci de ani şi pe baza rezultatelor dobândite, s'a creat o 
direcțiune nouă în ştiinţa economică rusă şi o teorie a economiei ţărăneşti.. 

Lucrarea unuia dintre cei mai de seamă economişti ruşi, profesorul 
Aiexandru Ciajanov 1), apărută în limba germană, înlesneşte o privire în 
domeniul acestor cercetări ruseşti, cu atât mai mult cu cât ea se înfăţi- 
şează ca o sinteză a rezultatelor dobândite până în prezent. 


1. STRUCTURA ECONOMIEI ŢĂRĂNEŞTI INDIVIDUALE 


Punctul de plecare a lui Ciajanov este constatarea că problema ex- 
ploatării mari şi mici în agricultură, care se desbate în ştiinţa economică. 





Notă. Studiu publicat în revista «Independenţa Economică» An. VIII, No. 
3—4/925. 

1) Alexander Ciajanov : Die Lehre der bäuerlichen Wirtschaft. Versuch einer 
Theorie der Familienwirtschaft in Landbau. Berlin 1923. 


www.dacoromanica.ro 


60 


„de peste treizeci de ani, n'a dus prin rezultatele ei la o încheiere hotări- 
toare. Unii scriitori au crezut că au stabilit superioritatea tehnică a ex- 
ploatării agricole mari, prezicând că evoluţia agriculturii va urma ace- 
leași linii ca în industrie, iar alții au descoperit exploatării mici, avantaje 
mari faţă de cea mare şi au accentuat, că condiționarea biologică deose- 
beşte producţia agricolă de cea industrială, în așa măsură, încât nu se 
poate face nici o comparaţie. 

Polemica aceasta îngăduie totuș a se trage anume concluzii. Astfel, 
„se poate azi afirma, că forma de exploatare mare are o serie de avantagii 
față de cea mică, cu privire la o parte însemnată din elementele produc- 
ţiei agricole. Insă aceste avantagii technice, ating foarte repede limitele 
economice naturale ale mărimei optime, peste care exploatarea devine 
iraţională. Dar, cu toată superioritatea technică a exploatării mari faţă 
de exploatarea mică țărănească, aceasta nu numai că nu dispare, ci îrt 
ultimul timp, se dovedeşte tot mai mult, că și-a afirmat existența și nu 
numai că şi-a menținut pozițiile, dar le-a întărit. 

Cauza acestei situaţii stă în calitățile ei social-economice, cari re- 
zultă din tipul unei economii private, în care producţia este organizată. 
fără întrebuințarea muncii salariate, de către familie. 

'Ciajanov formulează, astfel, în termeni noi problema, întrucât nu 
mai pune în față exploatarea mare și mică, după caracteristicele cantita- 
tive, ci analizează calitativ capacitatea de viaţă a două forme economice 
«de natură deosebită: acea capitalistă și acea fără salariați. 

Dacă ştiinţa economică s'a deprins, dela Ricardo încoa, să privea- 
scă situaţia economică existehtă, ca o economie cu structura capitalistă, 
cercetarea caracterelor specifice ale economiei ţărăneşti din ţările, în care 
predomină exploatarea agricolă mică țărănească, întinsă asupra diferite- 
lor categorii economice — renta pământului, formarea preţurilor, etc. — 
a descoperit fenomene care nu-şi găsesc locul în cadrul Economiei clasice 
şi caie trebuiau să fie explicate. Analizându-se organizaţia internă a eco- 
nomiei țărănești, s'a constatat că ea se deoebeşte fundamental de între- 
prinderea capitalistă, bazată pe salariaţi, printr'o concepţie diferită despre 
profit şi printr'un alt fel de a calcula, precum şi prin întreaga psihologie 
economică. 

Ciajanov afirmă, că extensiunea exploatării capitaliste în agricul- 
tură este determinată de mărimea capitalului și de suprafața pământului. 
Dacă acestea rămân constante, ea se poate menţine în decursul timpului 
în aceleaşi limite. Dimpotrivă, mărimea gospodăriei ţărăneşti se schimbă, 
«dacă o urmărim un timp mai îndelungat (câteva decenii), potrivit cu fa- 
zele de evoluţie ale familiei. 


www.dacoromanica.ro 


61 


Dovada acestei teze, se produce prin analizarea compoziţiei familiei 
ţărăneşti și influența evoluţiei sale asupra activităţii economice. 

Noţiunea de familie, cu toată diversitatea rezultată din caracteristi- 
cile ei etnografice, își păstrează baza ei biologică : comunitatea de viață 
a unei căsnicii şi a urmaşilor, ca și a membrilor vrâstnici ai generaţiei 
inaintaşe. 

Natura biologică a familiei determină într'o măsură însemnată limi- 
tele ei,dar mai ales legile formaţiunii sale. De bună seamă, caracterul 
vieții poporului, în diferite ținuturi sau medii sociale, poate aduce cu sine 
complicaţii. Insă diversitatea are o însemnătate mai mare, când analizăm 
însemnătatea membrilor familiei, ca forţe de lucru şi consumatori. Ast- 
fel vom constata familii, constând numai dintr'o tânără pereche, cari abia 
au părăsit casa părintească ; altele fără copii; o a treia grupă va fi for- 
mată din familii, în care generaţia a doua ia parte la lucru. Multe familii 
formează o comunitate de viață a mai multor perechi înrudite între ele, 
însfârşit găsim familii în agonie, cari și-au pierdut urmaşii sau aceştia 
s'au despărțit de ele, astfel că ele constau numai din doi bătrâni cari 
se apropie de sfârșitul vieţii. 

Fiecare familie reprezintă, în raport cu vârsta ei, forța ei de muncă, 
mărimea trebuințelor, raportul între unităţile de consumatori şi de lucră- 
tori şi în raport cu posibilităţile de aplicaţie a diviziunii muncii, cari rezultă 
din compoziția ei, un aparat de muncă specific. 

Acest aparat de muncă specific trebuie să aibă o influență asupra 
activității economice a familiei, care nu face uz de salariaţi. Întrucât pen- 
tru familie imboldul principal către activitatea economică, stă în constrân- 
gerea ei de a satisface necesităţile consumatorilor ei, şi întrucât ea e avi- 
zată pentru aceasta la membrii ei capabili de muncă, este de presupus că 
extinderea activităţii economice a familiei, corespunde cantitativ, într'o 
oarecare măsură, acestor elemente principale. Cercetări statistice au în- 
lesnit să se stabilească existența unei corelațiuni strânse între numărul 
lucrătorilor și consumatorilor, deoparte şi produsul brut al exploatări 
agricole, de alta. 

Totuş chiar dacă se admite existența unui asemenea raport, sar 
putea pune întrebarea de ce natură este. S'ar putea afirma că extinderea 
activității economice nu e determinată de mărimea familiei; ci invers, că 
extinderea activităţii economice hotăreşte mărimea familiei sau, cu alte 
cuvinte, țăranul adaptează mărimea familiei sale măsurei siguranței sale 
economice. 

Dacă aceasta ar fi adevărat, țăranii ar trebui să limiteze naşterile 
artificial, aşa încât numărul relativ de nașteri să fie mai mic în familiile, 


www.dacoromanica.ro 


62 


cari cultivă pământ mai puţin. Sau dacă nu se dovedeşte aceasta, atunci 
ar trebui ca, în familiile țărănești cu pământ puţin, mortalitatea copiilor 
să fie mai mare. 

In realitate statisticile nu evidenţiază nici una nici alta din cele 
două ipoteze. 

Cercetându-se însă, în 1911, cât de mare este suprafaţa gospodării- 
lor, cari aparţineau în 1882 unei anume grupe, după mărimea suprafeței 
cultivate, s'a constatat următoarele : 

O mare parte din gospodăriile cu suprafețe cultivabile mici, au 
trecut într'o clasă superioară, cultivând o suprafață mai mare, ceeace 
denotă o sporire a activității economice; acestea au câștigat forţe eco- 
nomice noui, în măsura în care familiile au crescut ca vârstă și număr. 
Invers, gospodării, odinioară mari, s'au spart într'o serie mai mici. 

Procesele demografice ale creșterii familiilor și divizarea lor, după 
clase de mărime, determină într'o măsură însemnată și împărțirea gospo- 
dăriilor în clase după mărimea suprafeţelor cultivate şi a extensiunii creş- 
terii vitelor. 

Concluzia ešte clară: „vârsta și mărimea famililor influențează con- 
siderabil, am zice hotăritor, extensiunea activității lor economice". 

Se poate deci vorbi de o diferenţiere demografică, bineînţeles fără 
ca prin aceasta să se excludă diferențierea socială. 

Pentru a se evita interpretări greşite, Ciajanov accentuează că fa- 
milia nu este totdeauna singurul factor, care determină mărimea activi- 
tăţii economice. 

Aceasta mai atârnă de gradul de intensitate a muncii, cu alte cu- 
vinte de cantitatea de timp ce întrebuințează familia ţărănească, în reali- 
tate, la lucru, sau măsura în care poate folosi forța ei de lucru. Mai de- 
parte, rezultatul muncii atârnă de mijloacele technice de producţie, de 
care dispune familia țărănească, precum şi de condiţiile naturale și de 
conjunctura pieţii. 

De aceea, pentru a înţelege fiinţa economiei țărănești şi structura 
ei. trebuie să se cerceteze cum colaborează mărimea familiei cu ceilalţi 
factori la determinarea activităţii familiei ţărăneşti și care este greutatea 
specifică a fiecăruia. 

Să analizăm cel dintăi factor, pe care economiștii ruşi îl denumesc 
„exploatarea proprie a muncii. In acest scop este necesar a se cerceta 
rezultatul activităţii muncii ţărăneşti, — venitul anual! al familiei țărănești. 
Pe baza materialului statistic, Ciajanov stabilește, în primul loc, că în 
gospodăria țărănească. de regulă, forța de muncă nu e întrebuințată com- 


www.dacoromanica.ro 


63 


plet. Măsura folosirii forțelor de muncă disponibile este dată, în condiţii 
egale, de necesitățile de consum ale familiei. 

De bună seamă, venitul net al gospodăriei țărănești nu sporeşte 
numai proporțional cu raportul dintre unităţile de consum și forțele de 
muncă, ci şi cu înzestrarea ei cu pământ. Mai mult încă, se dovedeşte 
că, dacă venitul net al familiei ţărăneşti creşte, ca urmare a înmulţirii con- 
sumatorilor, aceasta nu are ca urmare o ridicare a nivelului vieții, dimpo- 
trivă în unele cazuri chiar o coborire. In schimb o urcare a venitului 
-anual, provocată de o îmbunătăţire a mijloacelor de producţie ridică sigur 
nivelul vieţii. 

In orice caz este cert că, energia pe care o desfăşoară lucrătorul 
în gospodăria familiară, stă subt imboldul necesităților de consum ale fa- 
miliei. Dacă acestea cresc, țăranul sporeşte gradul exploatării proprii a 
muncii sale. 

In acelaș timp, trebuie să se ţină seamă, că dificultatea muncii îm- 
piedică cheltuiala de energie. Cu cât e mai anevoioasă munca în raport 
cu produsul ei, cu atât mai scoborit este nivelul vieţii, la care famila 
țărănească nu mai sporeşte mai departe munca ei. Chiar realizarea ace- 
stvi nivel jos reclamă adesea sforțări mari. 

Se poate astfel adeveri că, gradul exploatării proprii a muncii este 
«determinat de un anume raport între măsura satisfacerii trebuințelor și 
măsura greutăţii muncii. 

Ciajanov, în afară de dovada materialului statisticii agrare, pre- 
zintă şi o explicaţie teoretică. Activitatea economică la care se foloseşte 
numai munca proprie se deosebeşte, de oricare alta, prin aceea că cvan- 
tumul valorilor în posesiunea cărora ajunge gospodarul activ, prin ea. 
corespunde cantității muncii fizice cheltuite. Pe de altă parte, familiile 
active valorează bunul, dobândit prin această muncă marginală, după 
mărimea folosului, care-l prezintă pentru ele, unitatea finală. Insă acesta 
se micşorează, când cantitatea totală de bunuri asupra căruia dispune 
subiectul economic sporește şi astfel, la o anume proporție a venitului, 
câştigat prin munca proprie, intervine un moment, când mărimea greu- 
tății cheltuielii de energie finală şi mărimea utilității finale a cantității de 
bunuri produsă prin această muncă apare subiectului economic egală. 

In acest punct al echilibrului natural, producţia muncitorului din 
gospodăria care întrebuințează numai munca proprie încetează, de oarece 
„orice plus de energie ar fi subiectiv desavantajos. 

Astfel, pentru producţia fiecărei gospodării familiare, se trage o 
limită naturală, prin faptul că tensiunea cu care lucrează familia în timpul 
anului, trebue că corespundă măsurii în care se satisfac trebuințele e1. 


www.dacoromanica.ro 


64 


Concluzia care se desprinde din această expunere, în ce priveşte 
gradul de exploatare proprie a gospodarului țăran, este următoarea: pe 
când limitele exploatării agricole capitaliste constau în aceea că maximul 
câștigului net este dat de mărimea optimă (nu maximă!) a exploatării; 
pentru extinderea economiei familiare există limite naturale în raportul 
dintre necesităţile și forţele de muncă ale familiei şi ea se călăuzeşte în- 
lăuntrul acestora după împrejurările externe, în care produce familia ţă- 
rănească. 

In această formulă nu se lămurește încă cum calculează, în cazuri 
concrete, familia țărănească. De aceea trebuie să ne întrebăm, dacă carac- 
teristicile expuse, au vreo influență asupra modului de calculare al familiei: 
țărănești, cu alte cuvinte dacă noțiunea profitului care îşi are locul ei în 
economia capitalistă şi pe care se clădește teoria lui Adam Smith, David 
Ricardo şi a întregii Economii poltice burgheze actuale, coincide cu no- 
ţiunea despre profit, care stăpâneşte în economia țărănească. 

Modul capitalist de calculație economică este concretizat în urmă- 
toarea formulă : 

i VB—Ch M—S=VN 
sau venitul brut (VB) minus cheltuelile materiale (Ch M) şi salariile 
(S), este egal venitul net. 

Această formulă nu se poate aplica în gospodăria familiară deoarece: 
categoria salariului îi este necunoscută şi ea nu poate exprima cheltuiala 
de muncă decât în unităţi naturale. 

Faptul fundamental pentru gospodăria familiară este venitul muncii 
anuale. 

Din osebirea concepţiei profitului, între economia capitalistă şi eco- 
nomia țărănească familiară, poate rezulta că, acolo unde economia capi- 
tastă încheie socotelile ei cu pierderi, economia țărănească să socotească 
cu profituri. Aceasta explică tăria extraordinară şi puterea de rezistență a 
gospodăriilor ţărăneşti. Ca urmare a raporturilor de echilibru, o gospo- 
dărie familiară poate să se mulțumească adesea cu venituri atât de mici 
pe unitate de muncă, încât să poată exista în condițiuni, cari condamnă 
economia capitalistă la dispariție. Pe de altă parte, o gospodărie ţără- 
nească, în cazul unei rente mari a pământului, trebuie adesea să renunțe 
a întrebuinţă munca ei la lucrări cari sunt avantajoase pentru o gospo- 
dărie capitalistă, la care însă produsul muncii este mai jos decât la acelea, 
prin care economia ţărănească îşi satisface trebuinţele. 

Înțelegerea complectă a acestor deosebiri presupune o analiză e 
structurii interne a economiei familiare în agricultură, întrucât aceasta 


www.dacoromanica.ro 


65 


prezintă o serie de caractere esenţiale, decurgând din felul specific al 
producţiunii agricole. 

Fiecare exploatare agricolă se caracterizează printr'un sistem, adică 
prin felul în care sunt unite laolaltă, cantitativ şi calitativ, pământul, 
munca şi capitalul. Combinația optimă a acestor elemente asigură venitul 
maxim. (Când organizatorul unei exploatări n'are destul capital sau pă- 
mânt, sau forţe de lucru, ca să poată desvolta exploatarea sa în limitele 
optime, el o clădeşte în proporţii mai reduse adaptate factorului, care se 
află în minimum. Întrucât celelalte elemente se pot combina cu acest 
factor în raporturi technice felurite, organizatorul este chemat a găsi acca 
combinaţie, care garantează venitul maxim. Însă în orice dimensiune este 
orânduită o exploatare, totdeauna există într'insa o anume proporţionali- 
tate a părților şi o anume regularitate în raportul lor, care e diferită pen- 
tru fiecare sistem de exploatare și e condiţionată prin oportunitatea şi 
necesitatea technică. Orice tulburare a acestei armonii duce la o micşo- 
rare a venitului. 

Aceste principii îşi găsesc aplicaţie în organizarea întreprinderilvr 
agricole cu salariați. Când voim a le aplica economiilor familiare agricole, 
bazate exclusiv pe munca proprie, descoperim un factor determinat de 
mai inainte: numărul forțelor de muncă, care este dat de membrii familiei. 
capabili de muncă şi nu poate fi înmulțit sau micşorat după voe. De aceea, 
pentru a corespunde necesității unei combinaţii oportune a celor trei faz- 
tori, trebuie să se aducă ceilalți doi, într'un raport optim, față de acest 
element fix. 

Dacă o gospodărie țărănească poate hotărî liber mărimea supra- 
feţei de exploatat şi are la dispoziție mijloacele de producție necesare, 
atunci ea combină factorii de producție, potrivit mărimii optime a exploa- 
tării proprii a forțelor de muncă ale familiei, într'un sistem technic optim, 
în ce privește dimensiunile şi raportul dintre părţile sale. Orice înzestrare 
a muncii cu mijloace de producţie sau pământ, care ar excede gradul tech- 
nic <ptim, ar fi o încărcare superfluă a exploatărei şi n'ar conduce la o 
mărire a gospodăriei, căci familia nu poate aduce o sporire a folosirii 
forţei sale de lucru, peste măsura anterioară şi rezultatul muncii sale nu 
poate fi sporit, nici printr'o creștere a intensității capitalului, dacă măsura 
optimă a înzestrării era deja atinsă. 

Dacă pământul se află în minimum, și nu există mijloace să fie 
sporit, activitatea economică se reduce, în ce priveşte toate elementele. 
Întrucât în acest caz, forţele de muncă ale familiei nu-și mai pot afla o 
întrebuințare adecuată înlăuntrul gospodăriei, ele sunt avizate la activităţi 

5 
Www.dacoromanica.ro 


66 


cari oferă câștig, în afară de exploatarea proprie, pentruca să-şi restabi- 
lească echilibrul. Ce-i drept, îndeltnicirile în afară de exploatarea pro- 
prie a familiei nu sunt totdeauna o consecință a lipsei de pământ. In 
Primul rând, aceasta este în multe cazuri o urmare a faptului că, împăr- 
ţirea în timp a muncii agricole este foarte inegală și sunt anotimpuri în- 
tregi — de ex. iarna, când este sezon mort. In al doilea rând însă — și 
aceasta este cauza principală — nu sunt puţine cazuri, când ţăranul caută 
câștig în afară de exploatarea sa agricolă, nu din cauză că n'are mijloace 
de producţie, ci deoarece, ca urmare a unei conjuncturi favorabile, lucră- 
rile din afara gospodăriei oferă un venit mai bun, cu o muncă mai redusă. 

Familia ţărănească procedează aci cu munca sa, întocmai ca şi capi- 
talistul cu capitalurile sale: le plasează acolo, unde îi produc venitul net 
maxim. 

Astfel se întâmplă în Rusia (şi în alte ţări agricole) ca în anii de 
secetă, când nu e cu putinţă ca țăranii să-și stabilească echilibrul economic 
în propria lor gospodărie, să se producă pe piaţa muncii o supraofertă de 
braţe ţărăneşti. Atunci se iveşte fenomenul paradoxal pentru Apuseni: 
epoci de prețuri urcate pentru cereale, sunt epoci de salarii joase. 

In caz însă când nu se găsesc ocupaţiuni auxiliare, ţăranul va fi con- 
strâns să contravină legii combinaţiunii optime a factorilor de producţie 
și va trebui să sporească intensitatea muncii, fie trecând la metode de 
lucru mai intensive, fie introducând culturi, cari cer o cantitatea mai mare 
de muncă. Venitul unităţii de muncă se va scobori, căci trebuie să se chel- 
tuiască o energie mai mare, dar venitul brut va spori. 

Cazul, în care suprafața pământului ajunge să fie minimă se poate 
ivi uşor, la orice înmulţire a familiei ţărăneşti, întrucât țăranul nu poate 
dobândi imediat la nevoie, pământ nou. Capital poate fi mai lesne adu- 
nat, desigur nu deodată. Totuşi în decursul timpului familia ţărănească 
se va strădui şi va izbuti să aibă cantitatea optimă de mijloace de pro- 
ductie. 

Trebue însă să se accentueze, că în economia familiară țărănească, 
rojul capitalului este altul decât în întreprinderea capitalistă şi circulația 
sa nu urmează pe aceleaşi linii — folosirea sa urmăreşte alte țeluri şi are 
loc în alte forme. 

Ştim până acum că, mărimea exploatării şi cantitatea de lucru rea- 
lizată într'o economie țărănească, nu e determinată de mărimea capita- 
lulu aflat în stăpânirea întreprinzătorului, ci de întinderea familiei şi 
echilibrui, care se stabilește între satisfacerea trebuinţelor şi greutatea 
muncii. Se poate ca deosebirea de mărime a capitalului să schimbe îm- 


www.dacoromanica.ro 


67 


prejurările, în care se săvârşeşte munca şi prin aceasta să influenţeze pu- 
ternic acest echilibru — aceasta este influenţa numai a unui factor între 
alţii, o influenţă indirectă; cantitatea de capital nu este nici cea mai în- 
semnată, şi nici factorul determinant. 

Deasemenea ştim că pentru o gospodărie țărănească, în care există 
lipsă sau exces de pământ, raportul elementelor de producţie, în special 
acela dintre pământ şi capital, nu corespunde acelui raport optim capita- 
list, care garantează cea mai mare remuneraţie capitalului pus în între- 
prindere. Adesea gospodăria ţărănească, în străduirea de a-şi ridica ve- 
nitui anual total, întrebuințează o cantitate de muncă şi capital pe uni- 
tatea de suprafață, care întrece cifra optimă şi, sau nu aduce nici un 
profit, sau unul extrem de redus. 

Insfârșit, s'a mai constatat, că gospodăria țărănească poate să spo- 
rească considerabil prin ridicarea cuantumului de muncă, atât extinderea 
cât şi venitul total al exploatării, deși capitalul rămâne neschimbat, de- 
sigur tot printro scoborire a venitului pe unitate de muncă şi a 
câştigului net. 

Dacă aceste constatări lasă să se întrevadă rolul specific al capita- 
lului în economia țărănească. pentru a-l lămuri pe deplin şi a cunoaşte 
ţelurile întrebuințării capitalului şi formele în care are loc, trebuie să se 
cerceteze. înainte de toate, împrejurările, în care se formează şi se re- 
face capitalul în gospodăria țărănească. 

Singurul isvor pentru formațiunea capitalului în gospodăria țără- 
pească este produsul muncii, din care familia țărănească trebuie, înainte 
de orice, să-şi satisfacă nevoile de trai. In aceste condiţii, există o strânsă 
legătură între alocările pentru refacerea şi formațiunea din nou a capi- 
talului şi bugetul de cheltueli. Dacă produsul muncii este limitat, astfel 
încât abia acoperă nevoile familiei ţărăneşti, nu se poate forma capital 
nou şi nici nu se poate întregi cel existent. Urgenţa necesităţilor elemen- 
tare nesatisfăcute este însă atât de mare, încât nu se poate concepe o 
restrângere a consumului, pentru a se alimenta într'o măsură cât de res- 
trânsă formațiunea capitalului. Numai treptat, când creşterea venitului 
muncii este de natură să sporească bugetul personal şi îngăduie satisfa- 
cerea, una după alta, a trebuințelor principale ale familiei, gospodarul 
este în stare să aloce o parte din venituri, pentru refacerea şi formațiunea 
capitalului. 

Ca să înfăţişeze succesiunea cheltuelilor pentru necesităţile perso- 
nale şi economice, Ciajanov, a stabilit următoarele scări : 


www.dacoromanica.ro 


€8 


Necesităţi personale : 


Hrann. . . . . . . 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1 
Imbrăcămintea . . . . 9 8 7 6 5 4 3 2 1 
Locuinţa . 8 7 654321 
Incălzit şi luminat . 7 65 432 1 
Lux ....... 654321 
Necesităţi culturale 5 4 32 1 

Necesităţi economice : 
Sămânţă . . . . . . 8 7 6 5 4 3 2 1 0 
Vite 7 6 5 4 3 2 1 0 
Inventar 7 6 5 4 3 2 1 0 
Clădiri . 6 5 4 32 1 0 
Diverse 5 4 3 2 1 0 


„In această ordine de succesiune a necesităţilor după urgenţa lor, 
o familie economică, care are în total 3 unităţi de valoare, nu poate între- 
buinţa nici una pentru necesități economice. Dacă dispune asupra 14 uni- 
tăţi de valoare, atunci poate satisface toate nevoile până la acelea a 
căror preţuire subiectivă este exprimată prin coeficientul 7. Pentru aceasta 
10 unităţi vor servi nevoilor personale și 4 celor economice. Cu 34 unităţi, 
familia își poate împlini încă necesitățile, al căror grad de urgență este 
dat de coeficientul 5 şi aci revin 21 unități nevoilor personale şi 13 pro- 
ceselor de formaţiune a capitalului“ 1). 

Cu aceasta se încheie analiza economiei ţărăneşti, considerată ca 
o categorie economică privată. 


Ii. ECONOMIA ȚĂRĂNEASCĂ, CATEGORIE NAȚIONAL- 
ECONOMICĂ 


Cercetarea economiei ţărăneşti ca o categorie naţional-economică 
trebuie să plece dela următoarea întrebare : 

Cum se alcătueşte din diferitele organizaţii economice individuale, 
cari se află în faze de desvoltare deosebite, după vârsta familiilor respec- 
tive, massa socială a economiilor ţărăneşti şi ce raporturi sociale întru- 
nesc diferitele economii într'un anume tot social ? 

Cu alte cuvinte, în primul rând, se cere a se lămuri dinamica com- 
poziției economiilor țărănești. 





1) Op. cit. p. 75. 


www.dacoromanica.ro 


69 


Dacă se urmăreşte statistica distribuției pământului se descoperă o 
mare diversitate. Alături de exploatări mici, se află exploatări mijlocii şi 
chiar exploatări relativ mari ţărăneşti. Diversitatea aceasta variază dela 
un ţinut la altul, însă curbele cari înfățișează grafic distribuția pământului 
în diferitele ţinuturi, prezintă acelaș curs tipic. 

Mai mult încă, dacă se compară cifrele relative la economiile țără- 
neşti dela sfârşitul sec. XIX cu cele relative la cele din sec. XVII şi XVIII, 
se constată că, diversitatea gospodăriilor țărănești, nu este un proces 
istoric al trecutului, ci trebue să fie dedusă din natura economiei țărănești. 

Această constatare este dovedită teoretic, prin analizarea schemei 
de evoluţie a familiei țărănești, dar este întărită şi empiric, prin analiza 
materialului de observaţie, strâns pentru mai multe districte din Rusia 
europeană. 

Cercetătorii ruşi au urmărit şi stabilit soarta fiecărei grupe de gos- 
podării ţărăneşti (în lucrările recente, a fiecărei gospodării țărănești) 
în cursul de timp dintre două recensăminte (1882—1911). 

O asemenea punere față în față a arătat că în massa largă a țără- 
nimii, au loc diverse fenoimene demografice foarte complexe. Când statis- 
ticianii s'au întors, 15—20 ani după cea dintâi numărătoare, la locul 
de observaţie, au avut în primul rând să stabilească că, unele gospodării 
dispăruseră, altele se strămutaseră în alte ţinuturi; multe se divizaseră, 
prin împărțirea familiei în 2 sau 3 gospodării şi numai puține rămăseseră, 
așa cum erau la cea dintâi numărătoare. 

Cercetările acestea au condus la anume încheieri extrem de în- 
semnate. 

Astfel, dacă se lasă deoparte gospodăriile, cari s'au strămutat in 
alte părţi sau au dispărut şi dacă se analizează gospodăriile, care au durat 
în întregime sau în parte, timp de trei decenii, se constată că acestea au 
trecut prin prefaceri considerabile, din punct de vedere economic : unele, 
mai ales cele tinere şi-au întărit poziția economică şi sau mărit, altele mai 
ales mari, vechi, apar dimpotrivă slăbite şi căzute în clase de exploatare 
mai joase. 

In special, se observă o creştere economică cu totul însemnată în 
grupa gospodăriilor cu suprafeţe cultivabile mici, mai ales la acele nedivi- 
zate; iar la gospodăriile, cari în 1882 erau considerate mari, o decădere 
și slăbire economică mare, mai ales la cele divizate. 

Se descoperă astfel două curente puternice: unul ridică, — mai ales 
gospodăriile tinere, nedivizate cu suprafețe cultivabile mici, cari subt pre- 
siunea înmulțirii familici își lărgesc întinderea — celălalt scoboară, — 


www.dacoromanica.ro 


10 


în urma divizării familiilor, într'o măsură considerabilă, familiile vechi; 
complexe. 

Fireşte, acele curente nu răsar numai din procesele de creștere şi 
desfacere a familiilor. Exploatările pot deveni mai mari sau mai mici, chiar 
dacă mărimea şi compunerea familiei rămâne neschimbată, din motive 
economice. Pe lângă aceasta, o conjunctură economică bună sau rea poate 
să ușureze sau să îngreueze familiei, ca să-şi desvolte exploatarea paralel 
cu creşterea ei. Rămâne însă neindoelnic, că împrejurările demografice 
joacă rolul întâi în această dinamică. 

Cercetările statisticianilor ruşi au scos în evidenţă însemnătatea pri- 
mordială a cauzelor demografice a diversităţii gospodăriilor țărănești, care 
apare la orice grupare după întinderea suprafeţei cultivate şi alte criterii 
economice cu un caracter cantitativ. Aceasta sa denumit „diferențierea 
demografică", pentru a se accentua, că motivul principal al diversităţii în 
mărimea gospodăriilor se află în procese demografice: creșterea familiilor 
şi nu în momente sociale: căderea gospodarilor ţărani în proletariat, sau 
ridicarea lor în clasa capitalistă, cum se considera mai înainte. 

Nu s'a negat prin aceasta, că în țărănimea rusă ar exista şi o dife- 
renţiere adevărat socială. De fapt, gospodăriile ţărăneşti nu se deosebesc 
numai cantitativ, ci şi calitativ. Oricine observă viaţa satelor va constata 
uşor elemente de „exploatare capitalistă“, deoparte capitaliştii, de alta 
proletari. Aceasta nu se poate constata însă prin grupări, după întinderea 
suprafeţelor cultivate, ci prin analizarea momentelor capitaliste în orga- 
nizarea producţiei, adică prin cercetarea dacă se întrebuințează în gospo- 
dării salariați şi în ce măsură. 

In ţările europene apusene şi în cele americane, gospodăriile orga- 
nizate jumătate prin muncă proprie şi jumătate capitaliste, întreprinderile 
„farmer “ilor, formează tipul cel mai răspândit de gospodărie țărănească. 

In Rusia acest tip economic are în țărănime o răspândire relativ 
mică; aşa că diferenţierea socială în mijlocul țărănimii ruse este la în- 
ceputul ei. 

Pentru a întregi cunoaşterea gospodăriilor țărănești ca massă so- 
cială, trebuie să se accentueze, că sutele de mii de economii familiare nu 
stau astfel una lângă alta, încât una e izolată de alta, ci toate sunt legate 
între ele printr'un sistem întreg de relații reciproce complex şi formează 
o țesătură socială specifică, aşa încât întreaga economie țărănească, în 
totalitatea ei, devine oarecum o unitate naţională economică. 

Asemenea raporturi există pe tărâmul proprietăţii şi folosirii pă- 
mântului (izlazul şi păduri comunale, servituți și alte forme de folosire 


www.dacoromanica.ro 


71 


comună a pământului, arendă și dijmă); apoi pe tărâmul muncii salariate, 
şi a creditului. 

Mai însemnate și mai tari sunt însă relaţiile cu piețele de mărfuri. 
Prin aceste raporturi fiecare exploatare mică ţărănească devine o părticică 
din economia mondială, simte evoluţia culturii național-economice a lumii 
şı sistemele de rentabilitate determinate de piață ale diferitelor produc- 
ţiuni; prin ele, în sfârşit, influențează impreună cu alte milioane, în- 
tzegul sistem al economiei mondiale. 

Cercetându-se evoluţia agriculturii, se poate constata, că capitalis- 
mul, ca sistem economic mondial nu pătrunde în massa largă a gospodă- 
riilor ţărăneşti prin organizarea producţiei pe baze capitaliste, ci prin 
aparatul comercial supunând întreaga ființă a gospodăriilor ţărăneşti po- 
runcilor pieţii capitaliste şi trăgând din munca țărănească „plus valoare“ 
în forma câștigului comercial. 

Chiar dacă s'ar obiecta că aceasta e o caracterizare prea pregnantă, 
nimeni nu va contesta că ea cuprinde un mare adevăr, acela că legătura 
economiei țărănești cu sistemul capitalist al economiei mondiale o face 
comerţul. Mai mult încă, treptat cu procesul de intensificare capitalistă, 
economia țărănească intră tot mai mult sub influenţa sistemului capitalist, 
care domină economia mondială, după cum observă Vladimir Iljin (Le- 
nin), mai ales când această intensificare se reazimă pe capital împrumu- 
tat, pe care-l pune la dispoziție piața financiară generală, cum se întâm- 
plă acum, mulțumită sistemului desvoltat al creditului mărunt. 

Dacă însă capitalul comercial și financiar stăpânește aceste căi şi 
legăturile gospodăriei țărănești cu piața mondială, el lasă complect 
neatinse gospodăriile ţărăneşti fără salariaţi și bazele existenței lor, le 
face, fireşte, obiectele activităţii sale exploatatoare, tot aşa cum ex- 
ploata Compania pentru India răsăriteană, populația agricolă muncitoare. 

De aceea ește datoria ţărănimii, ca clasă, să aducă sub stăpânirea 
ei, cu ajutorul cooperativelor ei, toate căile cari duc la piaţa mondială, 
pentru mărfuri şi capital şi să pună stăpânire pe întregul aparat de comerț 
şi credit, care serveşte masselor țărănești. Fructul acestei biruinţe de clasă, 
economic mondial va fi, că ceeace poate fi un mijloc de exploatare capi- 
talist, devine un simplu instrument technic, prin care economia familiară 
în agricultură îşi întărește poziţiile. 

Aproape dela David Ricardo există în ştiinţa economică tradiția de 
a se socoti regimul economic actual, exclusiv, ca economie capitalistă. 

Ştiinţa economică contimporană folosește în consecință categorii eco- 
nomice, cari sunt proprii acestei economii capitaliste : salariul, profitul, 
renta, etc. 


www.dacoromanica.ro 


12 


De fapt, în economia mondială contimporană, elementul capitalist, 
în deosebi în forma capitalului comercial și financiar, este cel mai activ 
şi ca urmare dominant. Insă alături, agricultura trăiește într'o măsură 
foarte mare în modul de producţie al economiei familiare, fără salariați. 
cu o concepție specială despre profit şi o organizaţie de exploatare cu 
totul specială. 

Starea actuală a statisticii agrare nu îngădue să se precizeze greu- 
tatea specifică a agriculturii ţărăneşti familiare față de acea capitalistă. 

In ţările, aflate în vâltoarea revoluțiilor agrare din 1917—1922 -— 
Rusia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Ceho-Slovacia, Jugo- 
Slavia, etc., în prezent, forma economică familiară sau semi-familiară este 
dominantă. 

Este evident, că o economie naţională, care se desvoltă pe tărâmul 
unor categorii privat-economice speciale, nu se poate orândui complet, în 
cadrul noţiunilor naţional-economice, proprii economiei capitaliste. De- 
aceea trebuie să se creeze, pe bazele formei economice fără salariați, 
noțiuni fundamentale corespunzătoare caracterului ei propriu, din sistemul 
cărora trebuie să se elimine complet categoria salariului. Prin aceasta se 
va modifica şi conţinutul altor noțiuni : renta, dobânda, etc. 

Intrucât însă, în viața economică modernă aceste categorii econo- 
mice ale economiei familiare şi categoriile corespunzătoare ale economiei 
capitaliste se găsesc unele lângă altele, ele trebuie să se ciocnească şi ca 
urmare structura național-economică a realității în care trăim, se pre- 
zintă într'o oarecare măsură, ca o rezultantă a acestor două sisteme na- 
tional- economice, care nu se suprapun. 

Numai cu ajutorul categoriilor economiei capitaliste nu se poate 
ajunge la o explicație complectă a sensului foarte multor fenomene ale 
vieţii economice contimporane. 

Numai dacă avem la îndemână categoriile economice ale economiei 
familiare fără salariați, vom putea proecta lumină asupra fenomenelor 
complexe din domeniul prețurilor pământului, formațiunii pieţii pentru 
produsele agricole, naşterii crizelor industriale în țări agrare, etc. — în 
care economiști ruşi ca: Kossinskii, Tşelinzev, Pervuşin, Makarov și alții 
au dovedit, că modul de explicaţie capitalist nu izbuteşte. 

Să analizăm mai întâi problema rentei pământului în economia țără- 
nească familiară. Economistul Tşelinzev a pus cel dintâi întrebarea: 
„Există în economia familiară o rentă?" 

Rezultatul cercetării sale este că economia ţărănească nu încasează 
nici o rentă şi că măsura, în care potrivit poziţiei exploatării şi calităţii 
nământului, ar putea da o rentă, aceasta se traduce numai într'un consum 


www.dacoromanica.ro 


73 


mai mare sau mai mic al familiei ţărăneşti. Se poate admite acest punct de 
vedere, dacă noțiunea de rentă este înțeleasă corespunzător categoriei 
« economiei din societatea capitalistă, adică ca un venit, care nu derivă 
din munca proprie, ci se plăteşte proprietarului de către întreprinzătorul 
capitalist, pentru cedarea pământului spre folosință. Nu se poate însă 
“explica pe deplin momentul rentei în economia țărănească prin relevarea 
unui consum sporit. 

Pentru fundamentarea unei teorii a elementelor rentei în economia 
țărănească, trebuie să se cerceteze ce acţiune au asupra ei factorii cari 
de obiceiu produc renta, cari lasă să se nască și determină cantitativ 
renta diferenţială în agricultura capitalistă. Dacă o familie țărănească 
are pământ de calitate bună, atunci sau se micșorează cheltueielile de 
materiale şi muncă, când produsul brut rămâne acelaș, sau produsul 
brut trebuie să se mărească, când cheltuielile de material şi muncă 
rămân aceleași. In amândouă cazurile rezultă o creştere a venitului pe 
unitatea de muncă. Acelaş fenomen se iveşte în cazul unei poziţii de 
piață favorabile, sau în cazul întrebuințării unor mijloace de producţie 
mai bune. Nu se deșchide deci un isvor de venit fără muncă; înainte, 
ca şi după aceea, curg toate veniturile din munca proprie; numai ra- 
porturile, în care se săvârşeşte munca au devenit mai favorabile. Tot atât 
de puţin înseamnă pentru economia familiară o pierdere, în înţeles capi- 
talist, trecerea la un pământ, care ar da o rentă negativă, dacă ar fi 
lucrat în sistemul capitalist. Ea are ca urmare numai o înrăutăţire a con- 
diţiilor, în care se săvârşeşte munca, 

Nu trebuie să se uite, că David”Ricardo, când a formulat teoria 
asupra rentei, avea de analizat un fenomen social economic determinat. 
Acesta consta în aceea că întreprinzătorul agricol, fermierul, care făcea 
uz de salariaţi, plătea o parte din venitul său, care nu era produsul 
muncii sale proprii, proprietarului solului. In acest fenomen era o cate- 
gorie economică determinată, care era precizată prin alte categorii eco- 
mice (salariul, dobânda și preţul) şi nu era imaginabilă în afară de acest 
sistem naţional-economic, după cum nu poate fi imaginată izolat eco- 
nomia capitalistă. 

O urcare a venitului muncii în economia țărănească și urmările ei : 
creşterea consumului și forței de formaţiune a capitalului sunt condiţio- 
nate de mecanismul echilibrului subiectiv al factorilor interni ai econo- 
miei ţărăneşti şi atârnă numai de o singură categorie naţional-economică, 
de preţul pieţii. Se pot însă imagina economii familiare complet na- 
turale, scoase complet de sub influența tuturor categoriilor național- 
“economice. Chiar în acestea, o deosebire de calitate a pământului posedă 


www.dacoromanica.ro 


74 





calitatea unui factor producător de rentă. Aceasta se manifestă însă ex- 
clusiv pnntr'o sporire a consumului și a forței de formaţie a capitalului, 
concomitent cu o mișcare a tensiunii muncii. 

Deci elementul rentă din economia țărănească poate fi gândit în 
afară de orice categorie naţional-economică, care pentru noțiunea rentei 
capitaliste, reprezintă o condiție sine qua non. 

In rezumat, se constată deci că factorii cari nasc renta, în economia 
capitalistă, produc fenomenul rentei pământului, ca un fel special de venit 
fără muncă. In economia țărănească fără salariați, aceiaşi factori măresc 
consumul și forța de capitalizare, fără ca aceasta să coincidă cantitativ cu. 
mă.imea rentei, pe care ar produce-o aceleaşi terenuri în economia capi- 
tahstă şi atârnă în grad înalt de caracteristicile subiective ale structurii 
fiecărei gospodării şi ale densităţii generale a populaţiei ținutului. 

De chestiunea rentei se leagă problema prețurilor pământului. 

Această problemă este extrem de însemnată, întrucât categoria 
prețului pământului, proprie economiei ţărăneşti, se ciocneşte în aceiaşi 
piață cu categoria corespunzătoare a economiei capitaliste, astfel încât 
putem observa aci pentru întâia oară coliziunea dintre ambele sisteme 
economice, şi avem astfel prilejul de a analiza mecanismul prin care se 
formează rezultanta. 

Pentru economia capitalistă, chestiunea prețului pământului, este 
determinată foarte clar, prin formula după care prețul pământului este 
ega! cu renta capitalizată cu procentul uzual în piața capitalurilor. Pentru 
economia familiară, o asemenea construcţie, este imposibilă, pentrucă nu 
există în ea o rentă, în înțelesul unui venit cu o existență separată real. 
Pentru economia ţărănească putem pune întrebarea numai în forma 
aceasta : ce preț poate să plătească o economie țărănească pentru pă- 
mânt? Pentru a lămuri această chestiune, se va proceda bine, dacă se 
va porni dela formarea arenzilor. O economie ţărănească va socoti avan- 
tajos să arendeze un pământ, când acesta îi înlesneşte să stabilească 
echilibrul economic intern între osteneala muncii şi satisfacerea trebuinţer 
lor la un punct favorabil. Aceasta este hotărâtor. Gospodarul ţăran va 
fi, în anume împrejurări, dispus să plătească o arendă, care întrece renta 
obișnuită a capitalului. De bună seamă, în acest caz îi rămâne numai 
un venit redus al muncii; totuşi asemenea „,„Hungerpachten“ pot fi de: 
folos ţăranului, când, dată fiind lipsa de pământ, înlesnesc stabilirea echi- 
hbrului în economia țărănească. 

Când ţăranul cumpără pământ judecă după criterii analoage, pre- 
țuind pământul după folosul, pe care îl are pentru gospodăria sa; şi el 
va fi gata să plătească cu atât mai mult, cu cât mai urgentă este nevoia 


www.dacoromanica.ro 


75 


de extensiune a pământului economiei sale, de unde rezultă consecința 
paradoxală, întărită totuşi de realitate, că în ţinuturi suprapopulate, toc- 
mai familiile țărănești cele mai sărace, plătesc cele mai mari arenzi şi 
preţuri de cumpărare de pământ. 

Dacă economia ţărănească se găseşte în concurență cu agricultura 
capitalistă la cumpărări de pământ, va supralicita în oferta sa prețul 
format după regulele capitaliste. Intreprinzătorul agricol capitalist este 
astfel pus în inferioritate şi pământul său e cumpărat de țărani. O dovadă 
prezintă cumpărarea de către țărani a proprietății mari rurale din Rusia, 
la finele sec. XIX-lea. Din pământurile, date la 1861 marei proprietăți, 
aceasta mai stăpânea 87% în 1877, 76% în 1887, 65% în 1905 şi 410/0 
în 1916 — şi dintre acestea două treimi erau arendate țăranilor. 

Tot în felul acesta calculează țăranul când e vorba de îmbunătățiri. 

De oarece ţăranul socotește atât de puţin cu procentul pieţii de 
capital, ori de câteori e vorba de a folosi, într'un fel sau altul capital, 
în gospodăria sa, nu rar se găseşte în economiile ţărăneşti o intensificare- 
de capital prea mare, față de aceea din întreprinderile capitaliste. Condi- 
ţionată de aceasta, merge mână în mână şi o intensificare a muncii peste 
gradul optim. O altă caracteristică a economiei ţărăneşti, care se des- 
prinde din natura circulaţiei capitalurilor, este capacitatea de a plăti 
procente mari pentru capitalurile împrumutate. 

Nu mai puţin trebuie să se țină seama de economiile ţărăneşti, 
când se cercetează prețurile pieței pentru materii prime şi mijloace de 
hrană de origină agricolă. | 

Culturi, cari necesită muncă multă, atrag gospodăriile ţărăneşti, 
din ținuturile suprapopulate, chiar când venitul muncii este redus şi în- 
treprinderea capitalistă n'ar afla nici o rentabilitate. 

' Acestea sunt consecințele naţional-economice ale concepţiei speci- 
fice despre profit şi ale celorlalte caracteristici ale bazelor privat-economice 
ale economiilor familiare ţărăneşti, în măsura în care se pot statornici în 
situația actuală a ştiinţei economice. Ele atrag după sine şi urmări în- 
semnate pentru teoria economică, impunând o revizuire a teoriei rentei 
pământului, a prețurilor pământului, a dobânzii capitalului, precum şi a 
teoriei factorilor cari determină preţurile. 

In scurt, dacă se urmăresc ideile, al căror punct de plecare este 
teoria echilibrului subiectiv al factorilor economici interni ai economiei 
familiare, se poate ajunge la construirea unui sistem de economie națio- 
nală, care nu cunoaște categoria salariului. 


www.dacoromanica.ro 


76 





III. NOUA ORIENTARE A ŞTIINŢEI ECONOMICE. 


In capitolele precedente s'a redat tot ceeace este esențial din opera 
economistului rus, afară de documentarea statistică, extrem de bogată 
şi instructivă. 

Punctul de plecare a lui Ciajanov este explicarea caracteristicelor 
social-economice ale economiei familiare țărănești, cari determină forța 
ei de rezistenţă, dovedită în cursul istoriei. Incheierea savantului rus este 
că se impune crearea unui sistem special de ştiinţă național-economică, 
al cărui obiect este o economie națională fără salariu. 

Autorul, nu numai că se limitează la această sugestie, fără să în- 
cerce a schiţa nici liniile generale ale unui asemenea sistem, dar nici nu 
întrevede clar consecințele operei sale. 

Critica apuseană a primit lucrarea lui Ciajanov cu o apreciere gene- 
nerală extrem de favorabilă, dar cu rezerve în ce privește sugestia de a 
se revizui actualul sistem de ştiinţe economice 1). 

Cum era și firesc, sa recunoscut că, antiteza economiei țărănești 
familiare, față de întreprinderea agricolă capitalistă, este nimerită pentru 
a lămuri forţele motrice şi funcțiunile economiei țărănești. Ceeace nu s'a 
putut accepta, cu aceeași înlesnire, este ideea de a se construi un nou sis- 
tem naţional-economic, pe baza rezultatelor cercetărilor economiei țără- 
neşti, fără salariat, sau crearea unei teorii economice, care să îmbrăţişeze 
sintetic toate formele prezente ale vieţii economice. 

Ce-i drept, nu s'a ridicat obiecţiunea, că construcția tipului de 
economie țărănească familiară ar fi schematică. Aceasta nici n'ar fi putut 
rezista celei mai sumare analize. Este notoriu, că întreaga ştiinţă eco- 
rumică clasică, începând dela Adam Smith şi culminând la David Ri- 
cardo, a fost întemeiată pe aceeaş metodă — abstracţiunea și izolarea. 
Nimeni nu mai contestă valoarea ştiinţifică a rezultatelor teoriei econo- 
mice pure care are ca punct de plecare pe homo economicus, şi ca formă 
fundamentală de activitate economică întreprinderea bazată pe sistemul 
salariatului. 

Nu trebuie să se uite însă, că teoria economică pură a clasicilor, 
își are obârşia în Anglia dela sfârşitul veacului al XVIII. Aceasta 
explică în intregime caracterul ei. Punctul de plecare al școalei clasice, 
tirul „omului economic“, care nu cunoaște alte interese în afară de cele 


1) Vezi Die Familienwiirtschaft als Grundlage für cin System der Sozial-oekono- 
mik de prof. Aug. Skalweit in Weltwirtschaftliches Archiv (1924) Bd. 29 Heft 2. 


www.dacoromanica.ro 


T 


proprii şi e convins că lucrează pentru binele general, dacă îşi împlineşte 
profesiunea sa, este un produs al atmosferii morale, creată de calvinism 
(cine-şi face datoria profesională lucrează pentru folosul omenirii !). 

„Fiecare teorie economică stă în legătură cu practica economică“ +). 

Desfăşurarea procesului economic în centrul căruia se află homo 
economicus are loc în economia capitalistă bazată pe ideea profitului şi a 
salariului. 

Nu este oare util pentru fundamentarea teoriei pure, ca să se cer- 
ceteze, prin acelaș mijloc al abstractizării şi izolării, cum acționează homo 
economicus în economia țărănească familiară, fără salariat ? 

Poate, dacă Adam Smith sau David Ricardo ar fi trăit întrun me- 
diu social economic, în care tipul economiei familiare ar fi fost predomi- 
nant, teoriile lor economice ar fi luat o asemenea direcție. 

Este fără îndoială un merit al lui Ciajanov de a fi sugerat însem- 
nătatea unei asemenea îndrumări a teoriei economice. Analizând cu aceeași 
metodă economia familiară, adică forma de activitate economică fără 
salariaţi, el a constatat că în condiţiile ei de existență în „cultură pură“ 
se găsesc condiții obiective pentru o motivare a activităţii economice, 
care sunt de altă natură, decât acelea dintr'o organizație economică, care 
întrebuințează salariați şi în conducerea căreia este determinată, exclusiv, 
străduința către venitul maxim. 

Aceste rezultate lasă să se întrevadă că, conducerea analizei pe 
această cale, poate fi bogată în urmări, pentru o nouă fundamentare a 
teoriei economice pure. 

Dacă în ştiinţa economică se admite necesitatea teoriei pure, cu 
atât mai clar apare necesitatea complimentului ei, teoria economică istorică. 

Istorică este în primul rând descrierea economică, (mai ales prin 
metoda statistică) sau istoria economică. 

„Teoria pură trebuie să construiască egal şi sistematic toate păr- 
țile teoretice ale științei economice. Teoria istorică, trebuie să prezinte: 
sistematic realitatea economică, în caracterul ei istoric, prelucrată în 
tipuri“ 2). 

Noţiunea centrală a teoriei istorice este „tipul“, fără de care chiar- 
istoricii recunosc că teoria istorică este o imposibilitate 3). 





1) Sven Hellander: Die Ausgangspunkte der Wirtsahaftswissenschaft (Iena 


1923) p. 8. 
2) Sven Hellander, op. cit: p. 50. 
3) Vezi Bellow : Probleme der 'Wirtschaftsgeschichte (Tiibungen 1920) p. 194 


şi urm. 


www.dacoromanica.ro 


78 


După definiţia clasică a lui Max Weber „tipul ideal se obţine prin 
accentuarea unilaterală a unuia sau câtorva puncte de vedere şi prin 
concentrarea unei mulțimi de manifestări individuale difuze şi discrete, 
aci mai multe, colo mai puţine, pe alocuri lipsind complect, care se sub- 
ordonează acelor puncte de vedere, reliefate unilateral, intro imagine 
abstractă unitară în sine“ 2). 

Teoria istorică apare, astfel, ca o caracterizare sistematică, în tipuri 
ale unei epoci economice, care nu este tot una cu descrierea economică 
(după metoda statistică) nici cu istoria economică, care incearcă să „re- 
dea" realitatea. Teoria economică poate să abstractizeze și să izoleze, 
accentuând, ceeace este însemnat şi lăsând la o parte ceeace este se- 
cundar. 

Pentru a alege, ceeace este însemnat şi deci trebuie a fi accentuat, 
‘teoria istorică are două mijloace : teoria pură, care îi spune ce poate să 
tie principal, însemnat şi realitatea istorică, care vădeşte măsura în care 
există de fapt anume fenomene. 

Teoria pură și teoria istorică se întregesc, astfel în chip reciproc, 
cea dintâi dând, prin categoriile sale, posibilitatea de cercetare pentru 
cea de a doua şi cea de a doua înlesnind de a se descoperi noi cate- 
gorii 2). 

Dar legătura dintre teoria pură și teoria istorică, reese din postu- 
latul lui Schulze-Găvernitz : să se construiască tipuri deferențiate de homo 
economicus 3). 

S'a stabilit că: 1. Teoria istorică e un compliment al teoriei pure; 
2. Teoria istorică se construeşte cu ajutorul teoriei pure şi a realităţii 
istorice economice ; 3. Teoria pură şi istorică se află într'o înlănțuire de 
influențe reciproce. f 

Dacă teoria pură nu cuprinde toate categoriile economice, ea nu 
numai că nu este un instrument pentru înțelegerea economiei mondiale 
în totalitatea ei, dar nu poate fi nici un auxiliar al teoriei istorice. In 
acest sens, analizarea economiei familiare fără salariați, apare ca un 
mijloc de verificare a categoriilor teoriei economice pure şi de complec- 
tare a ei, prin categorii noi. Ea înlesneşte astfel, şi reconstruirea teoriei 
economice istorice. 

Se poate însă ridica obiecțiuni, că „economia familiară“ așa cum a 
fost construită de Ciajanov, n'ar cuprinde caractere specifice, care să se 


— 


1) Arhiv. Soz. Wiss. Bd. 19 p. 65 (citat Hellander, op. cit. p. 50). 
3) Vezi Hellander op. ct. p. 51 și urm. 
2) Hellander op. cit. p. 52. 


www.dacoromanica.ro 


19 


găsească, în realitate, în economia ţărănească decât în anume părți ale 
lumii, dacă nu cumva numai în Rusia. Cu alte cuvinte, s'ar trece cu ve- 
derea că în agricultura germană, daneză, olandeză, belgiană şi franceză 
„cele mai multe economii țărănești — cel puţin după întinderea supra- 
feței cultivate — şi aceasta este hotărâtor în această privință — nu re- 
nunţă deloc în munca salariată, deci după teoria lui Ciajanov ar fi între- 
prinderi capitaliste“ 1). 

Este notoriu că în realitatea istorică există sub numele de „economii 
ţărăneşti“, formaţiuni economice de diferite categorii. In unele părți ale 
lumii predomină economiile ţărăneşti familiare pure, în altele sunt în mi- 
noritate față de exploatările semi-capitaliste. 

Pe globul pământesc trăiesc 1 miliard 900 milioane de oameni și 
peste jumătate, aproximativ 900 milioane se află în Asia 2). Dintre ace- 
ştia imensa majoritate, în China, India și Japonia sunt ţărani, care trăiesc 
în economii familiare. In răsăritul Europei, numai în Rusia din 133 mi- 
lioane de locuitori 111 milioane sunt țărani și dintre aceştia 96% trăiesc 
în economii familiare pure. Revoluţiile agrare de după război au creat 
situaţiuni analoage în toate țările din estul și sud-estul Europei. Chiar în 
Europa apuseană există tipul economiei familiare, în Elveţia, Cehoslo- 
vacia şi în Danemarca. 

N'are nici o însemnătate faptul, că sunt părţi ale lumii, în care 
economia țărănească familiară nu este reprezentată sau este întrun nu- 
măr disparent; ceeace este relevant, este împrejurarea că sute de mi- 
lioane de oameni își duc viața în economii familiare, cu o mentalitate 
economică specifică faţă de mentalitatea economică capitalistă. 

Putem deci să afirmăm că teoria economică istorică are un rol in- 
semnat : să prezinte realitatea economică din părţile lumii, unde trăsă- 
tura dominantă este economia țărănească familiară, în caracterul ei istoric, 
prelucrată în tipuri. , 

În acest scop, istoria economică și statistica economică trebue să 
adune şi să sistematizeze, în prealabil, materialul de fapte. 

Pe baza tipurilor stabilite de teoria istorică şi pe baza materialului 
istoric se vor schița etapele evoluției economice din ţările din răsăritul 
şi sudul Europei. 

„ O asemenea operă aşteaptă să fie creeată. Teoriile asupra etapelor 
economice formulate de economiștii apuseni — indiferent de valoarea 
fiecăruia — nu pot fi aplicate ţărilor din răsăritul și sudul Europei. Cri- 


1) Skalweit op. cit p. 240. 
2) N. Bucharin : Über die Agrarfrage 1925, p. 7. 


www.dacoromanica.ro 


80 


tica istorică trebue să arate în ce ţări şi în ce timpuri a fost caracteristică 
o etapă economică. Dealtminteri, nici una din teoriile existente nu pre- 
tinde a avea o valoare universală. Teoria lui K. Marx este proprie țărilor 
capitaliste industriale, cu o desvoltare de tip englez. „Capitalismul mo- 
dern“ al lui W. Sombart este limitat, chiar de autor, la țările apusene şi 
central europene, teoria lui Schmoller este limitată la Germania, teoria 
K. Bücher priveşte cercul popoarelor apusene şi centrale. 

Teoria economică, cercetează viața economică, izolată de celelalte 
manifestări omeneşti. Dar indiferent dacă punctul de plecare al ştiinţei 
economice poate fi „omul parte“, identificat cu homo economicus, sau 
„omul întreg", cercetarea vieții economice se poate şi trebue să se facă 
în condiționarea ei reciprocă cu celelalte manifestări culturale ale so- 
cietăţii. 

Ştiinţa economică realistă urmărește pe oameni, cum sunt ei în 
realitate mânaţi în acţiunile lor de toate felurile de motive şi aparținând 
unui anume popor, stat şi epocă. 

Pe această cale s'a desvoltat o Sociologie economică. Rând pe rând, 
economiștii apuseni au îndreptat preocupările lor asupra tuturor factorilor 
vieţii sociale, care ar putea să influențeze, întrun senz sau altul, activi- 
tatea economică. 

Astfel Max Weber, Ernest Troeltsch şi Werner Sombart au studiat 
influența religiei asupra activităţii economice. Interesul pentru economie, 
felul colaborării cu cei de aproape şi cu cei de departe, regularea pro- 
priilor trebuinți, toate acestea ar depinde de impulsurile date de religie. 
Ce religie este dominantă şi cât de intens stăpânește oamenii, este hotă- 
ritor pentru structura vieții economice a popoarelor. 

Ideile politice, credința în drepturile naturale, concepţiile politice 
despre despotism, iobăgie, parlamentarism etc. au deasemenea resfrân- 
geri asupra vieţii economice. . 

Apoi ideile sociale, concepția asupra căsătoriei, familiei, claselor 
sociale, aprecierea diferitelor profesiuni, moda, tradiţia etc. nu sunt indi- 
ferente pentru cursul vieții economice a popoarelor. 

Indiferent de atitudinea generală față de concepţia materialistă a 
istoriei, problemele sociologiei economice au fost cercetate de economişti, 
în ţările din apus, punându-se rând pe rând pietre unghiulare la edifi- 
ciul ştiinţei economice. Acesta nu poate fi însă desăvârşit, până când nu 
se vor fi luminat toate aceste probleme ale sociologiei economice în me- 
diile social-economice agrare din răsăritul și sudul Europei. 


Lă 


www.dacoromanica.ro 


8l 


„Economia mondială — spune cu drept cuvânt Ciajanov — este 
un conglomerat de formațiuni economice, în care forme capitaliste se 
amestecă cu atâtea și atâtea altele" 1). 

A se cerceta toate formele specifice ale vieţii mondiale și tendinţele 
lor fireşti, înseamnă a se înlesni desăvârşirea operii de sinteză generală, 
din care să răsară o ştiinţă economică atotcuprinzătoare. 

Din acest punct de vedere opera lui Ciajanov şi a celorlalţi cerce- 
tători ruşi din aceeaşi școală, indică economiştilor, din răsăritul și sudul 
Europei, drumul pe care își pot da contribuţia lor reală la construirea 
științei economice. 

Dar cercetarea lui Ciajanov este însemnată și din punctul de vedere 
al politicii economice, în special al politicii agrare. 

„Multe teze social-politice privitoare la agricultură trebue să fie re- 
vizuite“' încheie Ciajanov. 

De obiceiu politica agrară practică urmăreşte a realiza o rentă a 
pământului cât de mare cu putință. Aşa ceva este însă singurul scop al 
exploatării agricole capitaliste, după cum am văzut, pe baza analizei 
noastre, nici de cum totdeauna țelul urmărit de economia țărănească. 
Pentru ţări agrare suprapopulate, omul politic practic nu se poate da 
înapoi să aşeze pe planul întâi alte țeluri şi alte criterii, căci este cea 
dintâi chemare a sa să asigure massei pricipale a populaţiei, un nivel de 
viaţă, pe cât posibil de înalt şi un cât de mare venit brut. Insă acestui 
scop se opune străduința către o rentă maximă, care reclamă gradul de 
intensitate optim în agricultură“. 

„Omul politic practic a cărui activitate are loc într'o ţară de țărani 
suprapopulată, trebue să ia cu totul alte măsuri pentru întregul domeniu 
al culturii pământului, îmbunătățirilor, colonizării şi chiar al creditului și 
ale formării capitalului. 

El va trebui să corecteze momentul tehnic economic prin cel so- 
cial şi problema agriculturii va deveni pentru el, în multe privințe o 
problemă demografică“ 2). 

În perioada revoluțiilor agrare, străbătută de țările din răsăritul şi 
sud-estul Europei după 1917, problemele de politică agrară, a căror re- 
zolvare raţională presupune o cunoaştere a structurii economiilor țără- 
neşti individuale şi o înţelegere a economiei ţărăneşti drept categorie na- 
țional-economică, sunt mai complexe, decât cele schițate sintetic în rân- 
durile de mai sus. 


1) Ciajanov op. cit. 131. 
2) Ciajanov op. cit. 131. 


www.dacoromanica.ro 


82 


Felul așezării principiului de expropriere şi colonizare, caracterul 
de drept al proprietăţii pământului, condiţiile de cultură, formele de pro- 
curare a mijloacelor de exploatare, asigurarea posibilităţilor de valorificare 
liberă și integrală a produselor economiilor ţărăneşti, organizarea coope- 
raţiei și creditului — aceste probleme principale pot să fie soluționate, 
în conformitate cu condiţiile obiective de existenţă și desvoltare a eco- 
nomiei ţărăneşti şi în direcţia progresului social, numai dacă se ţine seama 
de rezultatele analizei structurii individuale şi celei social-economice a 
economiilor ţărăneşti. 

Insemnătatea scrierii lui Ciajanov şi a întregii şcoli a economiştilor 
ruși, reprezentată de el, depășește cadrul îngust, în care caută să fie 
aşezată, de criticii apuseni. 

In toate direcţiile, în care se îndreaptă preocuparea ştiinţei econo- 
mice — teoria pură, teoria istorică, descrierea şi istoria economică, socio- 
logia economică şi politica economică, — se deschid perspective largi de 
lucru pentru economiștii din răsăritul şi sudul Europei. 


www.dacoromanica.ro 


FORMAREA ȘI EVOLUȚIA BURGHEZIEI ROMÂNE 


Este o elementară datorie sociologică să privim totdeauna, atâc 
lucrurile cât şi oamenii, în spaţiu şi în timp. In acest fel trebuie să exami- 
năm revoluţiunea burgheză şi curentele de gândire, pe care ea le-a produs. 
Când vorbim, spre pildă, despre unul dintre cele dintâi curente, pe care 
le-a răscolit revoluția burgheză, despre junimism, nu putem să nu obser- 
văm că, dacă el a ajuns numai la o despicare superficială a procesului 
revoluţiunei burgheze, aceasta se datorește faptului că oamenii, care au 
dat naştere acestui curent, în împrejurările de atunci, nu aveau la îẹ- 
demână elementele necesare ca să pătrundă la o adâncime mai mare. 
De aceea, este greşit să privim cu dispreţ un curent, care a fost mânat 
de idealism şi a devenit un curent reacționar numai atunci când, îm- 
preună cu o aripă a organizațiunei noastre politice, s'a schimbat într'un 
curent conservator. Reacţionar a fost junimismul, numai privit în atitu- 
dinea pe care a avut-o față de revoluţiunea agrară, în atitudinea sa de 
consfinţire a regimului neoiobag ; dar tot atât de reacţionar a fost cu- 
rentul revoluționar burghez în atitudinea sa față de regimul neoiobag. 

In acelaş mod, trebue să privim şi cel de al doilea curent de reac- 
țiune, apărut în urma revoluţiunii noastre burgheze, curentul poporanist. 
Socotim straniu ca poporanismul să fie considerat drept curent reacțio- 
nar. Poporanismul a fost, în vremea când s'a născut, una dintre cele 
mai înaintate mișcări politice, mai ales prin atitudinea sa împotriva feu- 
dalismului agrar, înțelegând că numai prin desființarea feudalismului 
agrar se poate deschide calea progresului social în România. Poporanis- 
mul a fost, în această privință, un curent progresiv, cu caracter chiar 
revoluţionar pentru timpul când s'a născut. 

Poporanismul, este adevărat, n'a avut încredere în posibilitatea de 
desvoltare a unei industrii capitaliste într'o ţară înapoiată, pornind dela 


Notă. — Prelegere ţinută în ziua de 8 Martie 1925, la Institutul Social Ro- 
mån, în ciclul «Viața socială a României după război», (Stenografiată de d. H. Stahl). 


www.dacoromanica.ro 


84 


concepţiunea, împrumutată din doctrina social-revoluţionarilor ruși, după 
care o țară înapoiată nu poate să treacă dela regimul agrar la regimul 
capitalismului industrial, pentru că aceasta presupune înainte de toate 
debuşee, şi pentru ţările înapoiate, debușeele interne erau restrânse, iar 
debușeele externe închise, pentru că atât colonialismul cât și sferele de 
influențe sunt apanajele țărilor capitaliste înainte. 

Indiferent de atitudinea ce se poate lua în legătură cu posibilitatea 
de desvoltare a industrialismului în ţările agricole înapoiate din răsăritul 
și sudul Europei, nu este admisibil ca poporanismul să fie privit ca un 
curent reacționar, deoarece în ambianța în care s'a născut, a fost un cu- 
rent revoluționar, în raport cu structura noastră agrară, baza existenţei 
poporului român. 

In acelaş chip, trebuie să privim şi curentul social-democrat. Acest 
curent îşi găseşte reprezentantul cel mai strălucit în Dobrogeanu Gherea. 
Dobrogeanu-Gherea înțelegea, că după teoria marxistă, evoluţia normală 
Presupune anumite fapte elementare, care nu trebue să fie trecute cu 
vederea. Desvoltarea vieței economice în țările apusene, unde s'a petrecut 
revoluţiunea burgheză, în mod normal, a produs în sânul societăței o serie 
de elemente revoluţionare care, neputând să mai încapă în așezământul 
juridic şi social al acelei societăţi feudale, au străpuns în luptă cu forțele 
feudale acest așezământ juridic, punând mâna pe puterea politică, şi 
transformând Statul în instrumentul lor pentru a face cu putinţă propă- 
şirea capitalismului. 

In România, observă Dobrogeanu-Gherea, în momentul când s'au 
introdus instituțiunile juridice burgheze, suprastructura constituțională şi 
juridică, nu existau acei factori sociali, în sânul vieții economice sociale 
interne, cari să susțină această desvoltare, necum factorii cari să fi pro- 
vocat această transformare, deci moartea feudalismului s'a decretat 
înainte ca să fi apărut condiţiile materiale, care să formeze pârghiile 
noii ordini de drept. Era un contrast evident între formă şi fond. Deose- 
birea între concepţiunea lui Dobrogeanu Gherea şi concepţiunea juni- 
miştilor era că el nu socotea, că această transformare fusese produsă de 
ideile importate de revoluționarii noștri din apus, că existau totuş în 
socictatea noastră, anumite cauze materiale şi Dobrogeanu-Gherea 
— şi pentru memoria lui trebuie să accentuăm acest lucru — este cel 
dintâi, care a stabilit cauza movens a acestei transformări şi anume intra- 
rea României în orbita țărilor capitaliste. 

Fireşte că nici unul din aceste curente şi nici unul din reprezentanții 
lor n'au izbutit să desvăluie întreg procesul de formaţiune a burgheziei 


www.dacoromanica.ro 


85 


din Țara Românească, și de aceea, de bună seamă este rolul Sociologiei 
noastre științifice să ducă aceste cunoștinți mai departe. 

In loc de aceasta, Sociologia ştiinţifică se manifestă, astăzi, ca o 
reacțiune împotriva acelor curente cuprinzându-le, pe toate, în rubricarea 
generală a „Sociologiei beletristice", pentrucă ele au fost reprezentate de 
către critici literari. 

Să vedem care este schema de evoluţie a burgheziei române, pre- 
zentată, în numele Sociologiei ştiinţifice contimporane. 

Mai întâi se stabilește că evoluţia noastră burgheză este „normală“; 
nu se defineşte însă ce însemnează evoluțiune normală. S'ar putea vorbi 
de evoluțiune normală, dacă s'ar dovedi că fazele prin care a trecut socie- 
tatea noastră către capitalism sunt identice, cu acelea ale țărilor cu des- 
voltare capitalistă normală, care sunt țările din sfera de desvoltare ger- 
mano-romantică-celtică ; dar prin evoluţie normală, se poate să se înţe- 
leagă că n'a fost ceva artificial. Cu aceasta însă, noi socotim că nu se 
avansează prea mult. 

In fundamentarea acestei construcțiuni, care este mai mult ideolo- 
gică decât ştiinţifică, se aduc două serii de fapte: pe de-oparte procesul 
desvoltărei capitalismului român, al creaţiunii burgheziei, pe de altă parte, 
procesul distrugerei feudalismului și nimicirei claselor agrare, pentru ca 
să se tragă apoi concluziunea firească, că toate curentele care s'au pro- 


dus, ca reacțiune împotriva acestei desvoltări capitaliste, — atât juni- 
mismul, cât şi poporanismul și chiar socialismul ! — au fost curente ale 
reacțiunei. 


Burghezia e într'un marş triumfător ! In calea sa se iveşte un lucru 
de nimic: sufletul naţiunei române e protivnic acestei desvoltări. Să re- 
formăm şcoala și să silim sufletul să se adapteze materiei! 

Aceasta este construcţiunea acestei „Sociologii științifice", care pare 
a fi cel mult o metafizică a burgheziei sau, poate mai bine, o ideologie a 
burgheziei şi o apologie a oligarhiei. 

O enigmă: reprezentantul cel mai strălucit al acestei Sociologii 
ştiinţifice, Şt. Zeletin, ajunge exact la aceleaşi concluzii, în ceeace 
priveşte evoluțiunea noastră socială, cu unul din străluciții reprezentanți 
ai „„Sociologiei beletristice“, combătute de el, Henry Sanielevici, în 
cartea lui : „„Poporanismul Reacționar“. | 

Cercetând problema formaţiunii şi evoluțiunii burgheziei noastre 


vom încerca să aplicăm metoda istorică comparativă. 
Procesele istorice nu se petrec nici în acelaş mediu social-economic, 


nici în acelaș timp. Este deci de presupus, că există anumite deosebiri 


www.dacoromanica.ro 


86 





între diferitele procese istorice după momentul istoric, şi după mediul 
social economic, în care au loc. 

Putem deci să anticipăm, că dacă vom descoperi o distanţă istorică 
între momentul când începe revoluţiunea burgheză în România şi deo- 
sebiri esenţiale, între mediul în care are loc, faţă de cel din ţările, unde evo- 
luţiunea a fost normală, vom constata devieri dela normal, deci că pro- 
cesul n'a avut exact acelaș sens, n'a urmat aceeaș linie şi în sfârşit, n'a 
avut aceleaşi urmări sociale ca procesul revoluțiunei burgheze din țările cu 
evoluţia capitalistă normală. 

In acest scop e necesar să cercetăm, în primul rând, procesul de: 
lichidare a feudalismului agrar, pentrucă acesta creiază mediul în care 
se desvoltă burghezia capitalistă, şi în al doilea rând, procesul formaţiu- 
nei burgheziei şi evoluţiunea ei. 

Momentul, în care începe revoluţiunea burgheză în România este 
— şi toată lumea e de acord asupra acestui punct — când "Țările Româ- 
neşti intră în orbita ţărilor capitaliste. Aceasta se petrece la începutul 
veacului XIX, după ce în Anglia are loc revoluțiunea industrială, 
prin introducerea maşinismului şi producţiei în massă, care trezeşte ne- 
voia de materii prime şi pieţe de desfacere. Pacea dela Adrianopole din 
1829, odată cu deschiderea drumurilor de comerț are imediat ca efect, 
că cerealele noastre sunt căutate în Anglia, şi preţul cerealelor sporeşte. 
Stăpânii de pământ au interes, din ce în ce mai mare, ca să aibă dis- 
ponibilități de export cât mai mari şi aceasta îi face să tindă, din ce în 
ce mai mult, la îngustarea drepturilor de folosinţă, pe cari le aveau ţă- 
ranii asupra pământului, cu tendinţa de a ajunge proprietari absoluţi ai 
pământului. i 

Regulamentul organic dă semnalul luptei, care începe între ţărani, 
de o parte, şi boeri de cealaltă parte. Regulamentul organic introduce 
chiar temerar noţiunea de proprietate, fără să rezolve conflictul între 
boieri şi țărani. Dreptul de folosință pe care-l aveau țăranii asupra pă- 
mântului este lăsat, într'adevăr, la două treimi din totalitatea pământului, 
însă se înrăutățesc condiţiunile de muncă și toate angaralele, pe care 
ţăranii le datoresc proprietarilor, pentru ca proprietarii să aibă un câștig 
cât mai mare. 

Tot în acest timp sosesc solii capitalismului apusean în România. 
Cine sunt aceştia? Sunt comercianții de cereale şi împrumutătorii de 
bani... Cunoaştem chiar numele lor: Sechiari Derussi, Michail Daniel, 
Halfon, (1830) Ghermani, (1834) fraţii Elias, (1837) Hillel Manoh și 
lacob Marmorosch (1848). Aceştia sunt cei mai importanți dintre ne- 
gustorii şi împrumutătorii de bani cari vin în Principatele noastre până 


www.dacoromanica.ro 


87 


pe la 1848. Terenul activităței lor era deschis de Regulamentul Organic, 
care introduce noţiunea de bani şi noţiunea de capital şi credit, iar pe la 
1840 avem chiar un cod de comerț. 

Ce-i trebuia acestui capitalism apusean ? li trebuia numai să se 
introducă în Ţara Românească elementele burgheze necesare afacerilor 
sale : instituțiuni de transport, instrumente de credit şi monedă şi o or- 
dine juridică de drept burghez, deci instituţiile proprietății private. Atât 
şi nimic mai mult. De aceea, este explicabil că invaziunea capitalismului 
apusean nu aduce după sine o lichidare a feudalismului agrar şi nici o 
revoluţiune în modul de producţiune dela noi; capitalismul apusean n’a- 
vea nici un motiv să provoace o asemenea transformare, pentru că n'avea 
decât un singur interes „dar mare: să se poată organiza produc- 
țiunea de cereale, așa încât să existe disponibilităţi de export. Acest in- 
teres de a importa cereale dela noi era mai mare, în momentul când în- 
cepe revoluțiunea burgheză, decât acela de a exporta mărfurile lor la noi. 

Procesul a durat, foarte mult timp, dela 1830 până la 1864 continuu. 
Boerii, din ce în ce mai lacomi de câștig, față de urcarea preţurilor ce- 
realelor, înnăspresc, prin tot felul de manopere, regimul iobăgiei pentru 
ca să aibă cât mai mult de exportat. 

Care erau factorii în proces? Era boerimea, pe de o parte, care 
era şi rămăsese până la 1864 factorul şi economic şi politic cel mai im- 
portant în Principatele române, și era, pe de altă parte, țărănimea. 

S'a spus că la 1864 — şi acest punct este foarte important de men- 
ționat — boerimea noastră era decăzută, din punct de vedere economic 
şi din punct de vedere politic. Faptul acesta nu e exact. Ce ar fi putut 
să lucreze la slăbirea clasei boereşti ? Cămătărismul ? El nu putea decât 
să schimbe compoziţiunea internă a clasei boereşti. Atâta vreme cât can- 
titatea de pământ şi drepturile asupra țăranilor, rămâneau înlăuntrul uneia 
şi aceleaşi clase, care era clasa boerească, ea nu putea fi slăbită până 
la 1864. 

Țărănimea cu ce puteă răspunde ? Cu revolta. Şi revoltele de fapt 
se ţin lanț dela 1831 până la 1862. Alt mijloc țărănimea nu putea avea 
afară numai poate de refuzul de a da recruți. 

Care erau soluţiunile posibile? Teoretic erau două: exproprierea 
țăranilor sau exproprierea boerilor. 

Exproprierea ţăranilor, cum s'a întâmplat, într'un singur caz în 
istorie, în Anglia, nu se putea face la noi. Nu pentru că boerii nu erau 
tari, ci pentru că aceasta ar fi fost, în momentul acela, împotriva intere- 
sului capitalismului apusean: nu era în interesul capitalismului apusean 
sdruncinarea ordinei interne, pentru că se înțelegea de reprezentanţii ca- 


www.dacoromanica.ro 


88 


pitalismului apusean, că boerimea noastră nu putea să treacă dela regimul 
producţiunei feudale la regimul producțiunei capitaliste cu salariaţi. Boe- 
rimea noastră trebuia deci să fie lăsată, în ceeace priveşte modul de pro- 
ducţiune, în situațiunea în care se găsea. Prin urmare, capitalismul apu- 
seam avea un singur interes: interesul ca să se găsească un modus vi- 
vendi între proprietari şi țărani, care să asigure continuarea producţiunei. 
De aceea nu se poate produce exproprierea țăranilor şi tot de aceea Con- 
vențiunea dela Paris în art. 46 prevede : „Se va proceda fără întârziere la 
revizuirea legei, care regulează raporturile între proprietari şi plugari în 
vederea îmbunătăţirii soartei țăranilor“. 

Aşa fiind, fireşte că nu se putea face exproprierea țăranilor. Dar 
poate s'ar fi putut face exproprierea totală a boerilor ? 

Exproprierea boerilor, fie chiar parțială dacă nu totală, ar fi presupus 
existența unei burghezii, revoluţionare şi având la aripa stângă un pro- 
letariat industrial, cu batalioane de asalt împotriva proprietarilor, pentru 
împroprietărirea țăranilor. Insă, în situațiunea în care se găseau atunci 
Principatele noastre, n'aveam oraşe, n'aveam o clasă de meseriaşi, simbolul 
desvoltărei precapitaliste, şi nici vorbă nu putea fi de existența unei bur- 
ghezii şi a unui proletariat. In aceste condiţii, este lesne de înţeles, că 
toate revendicările revoluționarilor noştri, în afară de cele privitoare la 
proprietatea privată, circulația mărfurilor şi circulaţia banilor, erau de 
natură pur ideologică. Aşa fiind, nu s'a putut produce alt rezultat, decât 
cel dela 1864. 

Aceasta a fost însă numai o soluțiune de compromis şi nu s'ar fi 
putut obţine, dacă n'ar fi fost un act al puterei absolutiste a Domnito- 
rului Cuza. Actul dela 1864 însă nu schimbă absolut nimic, în rela- 
țiunile de producţiune. Aşa cum a fost alcătuit, atrăgea după sine o 
proletarizare a unei părți a țărănimei. Prin micșorarea pământului 
lăsat în folosința țărănimei, lipsa de islaz, furarea drepturilor de pădure 
ale țăranilor, la care se adaugă inalienabilitatea loturilor ţărăneşti, se creeau 
toate condițiunile, cari trebuiau să dea naștere regimului neoiobag. Pă- 
mântul se transformă, de drept, în proprietate privată dar, în condițiu- 
nile în care se făcea atunci așezământul agrar, pământul rămâne instru- 
mentul de dominaţiune şi de exploatare în mâinile proprietarilor, pen- 
tru că ţăranii, în situațiunea în care erau lăsaţi prin actul dela 1864, 
erau constrânși să se învoiască pe moșiile boerești. Boerii, conştienţi 
de lucrul acesta, având puterea politică în mâna lor, aşteptau un 
singur prilej pentru ca să poată consfinţi, și în drept, această situațiune 
de fapt. Aceasta se obţine când se votează legea tocmelilor agricole, care 
introduce execuţiunea manu militari, forțarea la muncă a țăranilor învoiți 


www.dacoromanica.ro 


89 


pe brazda proprietarilor şi se menţine chiar după ce Constituţiunea dela 
1866 introduce libertatea personală şi toate drepturile şi libertăţile cetă- 
țeneşti. Legile tocmelilor agricole, care dela 1864 înrăutăţesc continuu 
această situațiune iobăgistă a țărănimei române sunt deci în conflict 
juridic violent cu Constituţiunea. 

Se stabileşte astfel, un regim economic special cu o structură care 
este într'un contrast absolut cu structura juridică şi constituțională a so- 
cietăței. 

Dobrogeanu-Gherea a lămurit acest proces şi a botezat această 
situațiune neoiobăgie, considerând-o ca o epocă specială, prin care trebuie 
să treacă ţările înapoiate, ca să ajungă la regimul capitalist burghez. 

Inpotriva acestei concepţiuni, că neoiobăgia ar fi un specific al 
desvoltărei sociale a țărilor înapoiate, s'a ridicat în ultimul timp „Socio- 
logia ştiinţifică“. Sociologia ştiinţifică nu admite că neoiobăgia nu apare 
în toate părţile lumii şi este apanajul desvoltării sociale a răsăritului 
şi sudului Europei şi găseşte tot felul de explicaţiuni ciudate. De pildă, 
ea afirmă că odată ce se introduce regimul burghez, trebuie „să se si- 
lească țărănimea la muncă pentru ca să se deprindă cu disciplina acelei 
munci uniforme. pe care o depun toţi în regimul burghez“. După această 
teorie, însă. ar trebui să se descopere existența neoiobăgiei în Franţa, 
în Danemarca, in Germania etc. Insă ea nu există în primele ţări, iar în 
Germania, o găsim numai în Germania de răsărit nu şi în Germania de 
apus. Există în Germania de răsărit, pentru că condiţiunile în care se 
produce acolo revoluțiunea agrară sunt identice cu acelea din răsăritul şi 
sudul Europei şi de aceea acolo există neoiobăgie. 

„Sociologii ştiinţifici“ mai dau însă o altă explicaţie : emanciparea 
țăranilor afirmă ei, produce criză de brațe şi pentru că proprietarii au 
nevoie de muncitori, trebuie să se introducă muncă silnică, deci regim 
neoiobag, pentru ca să se asigure continuarea producţiunei. De fapt. în 
răsăritul Europei şi în România în special, nu numai că nu se semna- 
lează lipsă de braţe, dar este prisos de braţe și lipsa de braţe nu se gă- 
seşte nici măcar în ţările, în care desvoltarea se face în mod normal. In 
realitate, munca forțată din regimul neoiobag, are de scop asigurarea prio- 
rității muncilor pe ogoarele boerești şi exploatarea intensă a muncii ţă- 
răneşti. 

Consecința regimului neoiobag a fost un regres tehnic al agricul- 
turei şi o mizerie crescândă a clasei ţărăneşti. S'a căutat să se răstălmă- 
cească şi acest fapt, și să se dea altă explicaţiune mizeriei clasei țărănești. 
Explicaţiunea, pe care o dă „Sociologia ştiinţifică“ este următoarea : ca- 
pitalismul comercial este destul de puternic, ca să smulgă țărănimea din 


www.dacoromanica.ro 


90 

vechiul ei așezământ, dar nu poate ca să dea de lucru armatelor de pro- 
letari, pe care le creează emanciparea, fie brusc, ca în Anglia, fie pe 
încetul, ca în celelalte țări. Această operă socială, de a da de lucru ar- 
matelor proletare, pe care le creează emanciparea, o poate săvârși numai 
industria naţională capitalistă, salvatoarea. Potrivit acestei afirmaţiuni 
însă, ar trebui să constatăm mizeria fiziolagică a ţărănimei, în toate 
ţările, după revoluţiunea agrară : în Danemarca, în Franţa, în Germania 
şi această mizerie să dispară, numai când începe desvoltarea capitalis- 
mului industrial. În realitate, Danemarca de pildă, care este o țară agrară, 
fără păduri, fără mine, fără industrii, după emancipare se găseşte într'o 
stare de desvoltare, așa încât elementele dela ţară care se proletarizează 
pot fi absorbite încetul cu încetul în comerţ şi mica industrie, care se 
desvoltă la oraşe, şi nu apare proletariatul şi mizeria, nimic din aceea 
ce ar fi trebuit să se producă după acea concepțiune. Franţa nu trece 
prin revoluţia industrială decât la 1895 și până la 1895 nu găsim în 
Franţa o mizerie țărănească, o proletarizare extraordinară, ci dinpotrivă 
o propăşire continuă, o agricultură țărănească independentă. Acelaş fe- 
nomen îl observăm și în Germania, care a intrat mai repede în revoluțiu- 
nea industrială, pe la 1870. In Germania de vest însă cum am spus, nu 
este iobăgie, pe când în Germania de est există ; în vest, procesul este 
normal, se desvoltă și industria şi agricultura ţărănească; pe când în ră- 
sărit, este domeniul marii agriculturi şi acolo este neociobăgie. Şi ce 
constatăm în Germania de est ? Plus de braţe, sau lipsă de braţe ? Agri- 
cultura are continuu lipsă de braţe, nu numai pentru că prisosul e atras 
către oraşe, dar și prin faptul că regimul neoiobag împinge spre oraşe 
surplusul populaţiunei, din cauza condiţiunilor de mizerie materială și 
morală. De aceea, agricultorii mari din regimul neoiobag, care se orga- 
nizează în sistem capitalist în Prusia de răsărit, trebue să importe braţe 
de muncă, ca să-şi poată desvolta activitatea. 

Prin urmare, nu aflăm, nici în Danemarca, nici în Franţa şi nici în 
Germania de vest, nici masse proletare, nici mizerie rurală, pe care o 
descoperim, în schimb, în tot răsăritul Europei, inclusiv Prusia orientală. 
Acolo este domeniul mizeriei, cauzată de regimul neoiobag. 

Influenţa, pe care o are capitalismul asupra ţărănimei este în funcţie 
de regimul agrar, în care ea se găseşte şi de structura generală econo- 
mică. De aceea sunt deosebiri în ceea ce priveşte această influență în 
apus şi răsărit. 

In România, când se produce invazia pieţei cu fabricate engleze, 
franceze şi mai în urmă austriace și germane, dispare industria casnică. 
Dispariţiunea aceasta este pentru România o cauză de sărăcie, de mizerie, 


www.dacoromanica.ro 


91 


pentru că țăranii se găseau în regimul neoiobag. Pentru ce? Concurența 
producțiunilor agricole a țărilor transoceanice transformă regimul nostru 
agrar din pastoral în regim cereal. In regimul învoelilor, care paralizează 
orice inițiativă tehnică, de natură să sporească producțiunea, străduința 
proprietarului ca să-şi mărească cota de câștig, în fiecare an, nu se poate 
realiza decât micșorând continuu partea ţăranului şi atunci când se adaogă 
la aceasta: secătuirea pământului, prin repetarea culturilor pe acelaș loc. 
sporirea naturală a populațiunei şi fărămițarea loturilor prin succesiuni, 
presiunea fiscală şi camăta, mizeria țărănimii progresează, pentru că se 
află într'un cerc viţios : cantitatea de produse nu poate fi sporită, preţul 
nu poate fi influențat, proprietarul are tendința să sporească partea lui 
şi sporirea nu se poate face decât micșorând partea ţăranului, prin înrău- 
tățirea raporturilor de neoiobăgie dintre proprietari şi țărani. 

In aceste condițiuni, pentru ţăranul parcelar iobag, dispariţiunea 
industriei casnice a fost o cauză a sporirei mizeriei, prin creșterea nece- 
sităţei de cumpărare și a obiectelor de îmbrăcăminte şi a obiectelor nece- 
sare pentru gospodărie şi prin micşorarea posibilității de a cumpăra in- 
strumente de producţie. 

Acesta este regimul neoiobag înlăuntrul căruia se desvoltă regimuP 
nostru burghez. 

Care este schema normală a evoluției burgheze? E simplă: întîi 
se naşte capitalismul comercial, capitalismul comercial se transformă în 
capitalism industrial şi acesta, în sfârşit, în capitalism financiar. Motorul 
acestei evoluțiuni este pretutindeni invazia capitalismului din țări mai 
înaintate, însă calea transformărilor este diferită, după structura econo- 
mică internă din fiecare ţară. Capitalul format în comerț este impiedecat 
să se transforme în capital industrial de regimul feodal şi mai ales de 
existența breslelor. Totuş acest capital, în tendinţa lui de a se fructifica 
în producțiune naţională, ocolește şi instituţiunile feudale şi breslele. 
Acest capital începe să comercializeze industria casnică ţărănească şi 
meseriile din oraşe şi să întemeieze, în afară de oraș, manufacturi. Se 
plămădeşte din capitalul comercial un capitalism industrial, prin comer- 
cializarea industriilor casnice şi meseriilor şi transformarea lor în orga- 
nizaţii industriale capitaliste, în care comercianții devin întreprinzători 
capitalişti. Organizaţiunea producțiunii rămâne ceeace a fost înnainte, 
dar e aservită întreprinzătorului capitalist ; se lucrează de acum după 
comandă, după indicaţiunile întreprinzătorului capitalist, care de cele 
mai multe ori dă modelele şi avansează materiile prime. Se produce astfel 
fenomenul extrem de important, care constitue preludiul şi devine moto- 
tul revoluţiei industriale : pătrunderea capitalismului comercial în dome- 


www.dacoromanica.ro 


92 


niu] producţiunei industriale, chiar înainte de revoluțiunea industrială, 
care introduce organizațiunea fabricelor, bazate pe maşinism și pe pro- 
ducţiunea în massă. 

Se repetă oare această schemă a evoluţiei normale a capitalismului 
şi în răsăritul Europei şi în special în România ? 

Atunci cârd Anglia, care trecuse prin revoluția industrială, inva- 
<dează cu produsele ei Principatele române, efectul este pustiirea industrii- 
lor casnice, şi decăderea meseriilor, înainte chiar ca să fi existat un ca- 
pitalism comercial, atât de desvoltat, încât să ia el rolul de transformare 
capitalistă a industriilor casnice şi meseriilor. 

Dealtminteri, capitalismul comercial și de camătă, care se formează 
în România, este o creațiune anexă a capitalismului extern invadant, func- 
ţiunea lui e redusă numai la camătă şi comerț şi rolul său este limitat la 
promovarea şi desvoltarea instituţiunilor burgheze necesare capitalismului 
comercial : întărirea proprietăței private, desvoltarea aparatului de circu- 
laţiune şi instituţiunilor de drept modern şi comercializarea exportului. 
Ei nu poate avea astfel nici o influență asupra producţiunii naţionale. 

O altă cauză a acestei situaţiuni, este faptul că procesul de forma- 
ţiune al capitalului comercial intern este extrem, de lent, ca urmare a 
dăinuirei regimului neoiobag, care condamnă la regresul tehnic al agri- 
culturei, din care rezultă o limitare a economiilor, care pot fi transfor- 
mate, în fiecare an, în capital fie comercial fie industrial, mai târziu. 

Pentru a urmări firul acestei evoluţiuni, să ne întrebăm cine a avut 
sarcina de a prezida revoluțiunea burgheză a României și pe ce căi a 
fost ea îndrumată. 

In ţările apusene, unde evoluţiunea capitalistă, se face normal, 
acest rol a fost îndeplinit de absolutismul luminat. Din momentul când 
feudalismul este în apunere și până când se naşte clasa burgheză, abso- 
lutismul luminat călăuzește destinele acelor popoare. In România na 
existat absolutismul luminat, ci o oligarhie politică, care a pus mâna pe 
destinele Statului şi le conduce până în ziua de astăzi. 

Cum şi de cine s'a format această oligarhie politică? Desigur, ini- 
ţiativa a avut-o acea fracțiune boerească revoluționară, care joacă rolul 
de agent al capitalului străin. Dar această fracțiune este numai o parte 
din oligarhia politică, oligarhia politică este una şi nedespărțită, pentru 
că în tuată opera acestei fracțiuni revoluționare burgheze se descoperă 
un consens, nu atât de ideologie, cât de interese cu clasa boerească de- 
la noi. 

Ca să înțelegem caracterul revoluționar al acestei fracțiuni revo- 
“luţionare burgheze din România denumită de „Sociologia ştiinţifică“ agra- 


www.dacoromanica.ro 


93 


rienii comercializați — ei erau de fapt numai agenţi ai capitalismului ex- 
tern, nu erau de loc agrarieni comercializați, devin agrarieni comercia- 
lizaţi, mult mai târziu — n'avem decât să cităm atitudinea ei la 1858 în 


Divanurile ad-hoc, când spunea ţăranilor: „peste trei luni veți fi moșneni 
pe un petec de pământ“, iar proprietarilor: „nimeni n'are de gând să vă 
răpească moşiile“. Aceştia sunt membrii fracțiunei revoluţionare burgheze 
de la 1848 şi de la 1858, din divanurile ad-hoc. Este cert că ei au lucrat, 
în deplin acord, cu fracțiunea boerească; nu existau decât deosebiri de 
cultură şi temperament, dar identitatea de interese între aceste două frac- 
țiuni ale oligarhiei noastre, fracțiunea revoluționară şi fracțiunea boe- 
rească era perfectă. Ce urmează după 1864? O nouă împroprietărire a 
ţăranilor sau împroprietărirea boierilor mici? Urmează vânzarea bunurilor 
Statului la boerii mici, cari se transformă apoi în „agrarieni comerciali- 
zaţi". Ce instituțiuni se creează ? Instituţiuni împotriva intereselor boeri- 
mei? Se întemeiază Creditul funciar rural, la 1873. Această instituţiune 
era îndreptată împotriva cămătăriei, dar numai a cămătăriei față de marii 
proprietari, față de clasa boerească; cât despre cămătăria față de clasa 
țărănească, este lăsată să dăinuiască până în secolul al XX-lea. Abea 
la 1903 se întemeiază Casa centrală a băncilor populare, după 40 de 
ani de la întemeierea Creditului funciar rural. 

Care-i politica pe care o duce oligarhia? S'a spus că ea a urmat 
o politică identică cu aceea a absolutismului luminat din apus: politica 
mercantilismului. Dacă înţelegi prin mercantilism totalitatea măsurilor 
luare pentru promovarea intereselor comerciale și industriale, desigur că 
politica oligarhiei noastre, de la 1864 până astăzi este o politică mercan- 
tilistă. In sens restrâns însă, mercantilism înseamnă înlăturarea barierelor 
feudale, pentru a face cu putință desvoltarea factorilor noi de produc- 
țiune industrială şi toată seria de privilegii şi încurajări, pentru desvol- 
tarea industriei naţionale și în special pentru desvoltarea manufacturilor. 
Absolutismul luminat, care duce această politică mercantilistă, înţelege 
să-şi însușească şi desvoltarea culturală a poporului pentru ca prin în- 
vățământul public să se poată ajunge la crearea factorilor necesari în 
acest proces. Ce politică duce oligarhia în România? Ea e limitată la 
întemeierea instituțiunilor de credit, a instituţiunilor de transport şi a in- 
stitujiunilor de drept modern. Breslele mor încă de pe la 1830 prin pre- 
siunca fabricatelor străine care se importă şi dacă numai la 1873 se sem- 
nează actul de deces al breslelor, aceasta n'a fost decât constatarea unei 
stări de fapt. 

Adoptarea acestor instituţiuni era oare potrivnică intereselor clasei 
boereşti? Dimpotrivă, desvoltarea instituțiunilor de transport înseamnă în- 


www.dacoromanica.ro 


94 


lesnirea exportului cerealelor, deci sporirea posibilităţii de câştig și capi- 
talizare; desvoltarea instituțiunei Creditului funciar rural înseamnă lupta 
împotriva cametei. Toate aceste instituțiuni erau în interesul clasei boe- 
rești. Deci nu se poate vorbi de oligarhie, în înţelesul numai al frac- 
ţiunei revoluționare — oligarhia a fost un tot, ; 

Desigur, fracțiunea revoluționară burgheză a avut inițiativa şi 
drept urmare interesele ei s'au identificat cu ale Statului. Această con- 
topire de interese a început să se manifeste din ceasul când fracțiunea 
revoluţionară a înțeles, că forţa ei în Stat nu mai e asigurată, de oare- 
ce nu e rezemată pe o putere economică. Atunci fracțiunea revoluțio- 
nară burgheză adoptă o politică care e menită ră-i aducă stăpânirea eco- 
nomică, pentru ca prin ea să-şi asigure domi. aţiunea politică. 

In 1880 se întemeiază de fracțiunea revoluţionară liberală din oli- 
garhie Banca Naţională. Acest fapt este extrem de important. Banca 
Naţională sc înfiinţează de fracțiunea revoluționară burgheză română şi 
pentru apărarea intereselor Statului, pentru scoaterea Statului de sub 
aservirea creditorilor străini, dar în acelaș timp, şi pentru a se pune baza 
creațiunei unui bancarism român. 

Este semnificativ că primul proect de inițiativă economică, pe care 
îl realizează fracțiunea revoluţionară burgheză este legat de un drept de 
monopul, de concesiunea emisiunii biletelor de bancă. Monopol însă în- 
'seamnă câştig sigur, stăpânire şi atotputernicie. Aceasta caracterizează 
-o mentalitate şi caracterizează şirul evoluţiunei care va urma. Se mani- 
festă însă, cu acest prilej tendința fracţiunei acesteia revoluţionare ca să 
se transforme într'o oligarhie financiară. Se poate spune că în momentul 
întemeierei Băncei Naţionale, la 1880, clasa bancară română era în de- 
'venire. 

Până atunci însă, singurul mijloc de acumulare capitalistă al frac- 
ţiunii revoluționară burgheză, este exploatarea Statului. Statul, în con- 
“cer țiunea sa, înseamnă centralizare: biurocrație, armată, fisc şi monopol, 
şi toate acestea sunt prilejuri de afaceri politicianiste (delapidări, corup- 
ţiuni, bacşişuri, furnituri pentru armată, construcţiuni publice, etc.). 

In tot acest timp există un singur izvor de producţiune în Țara Ro- 
mâănească: producţiunea agricolă. Se produce însă curând un reviriment. 
Peutru construcţiunea aparatului nostru de circulaţiune: căi ferate, poştă 
docuri, porturi etc., Statul oligarhic trebue să se împrumute din străină- 
tate. Imprumuturile trebuiau să fie onorate, prin plata unei anuităţi și 
aceasta devenea din ce în ce mai grea. Pentru plata anuităţei, trebuia 
forţat exportul cerealelor. Această sporire exagerată a exportului avea 
un singur rezultat, în cercul viţios al regresului tehnic al agriculturei: 


www.dacoromanica.ro 


95 


<reşterea din ce în ce mai mare a mizeriei clasei țărănești. Oligarhia simte 
atunci un pericol: amenințarea independenţei politice a Statului nostru, 
Fa înţelege necesitatea asigurării independenţii economice prin complec- 
tarea izvoarelor noastre de producţiune naţională, agricultura prin in- 
dustrie. 

La 1886, după războiul vamal cu Austria, începe opera de protec- 
țonsm industrial şi oligarhia noastră inaugurează era neomercantilis- 
mului român. Se produce un antagonism între viața economică şi viața 
de Stat. Viaţa economică era satisfăcută de instituțiunile burgheze exis- 
tente; Statul însă se afla în fața acelui pericol de aservire, căci balanța de 
plăți era periclitată, deficitele erau constante și această presimţire pe 
care o are oligarhia română, duce la politica protecționismului indus- 
trial. Criza dela 1899—1900 care pune în pericol însăși independența Sta- 
tului nostru, este o confirmare. 

Erau însă două căi de urmat pentru salvarea balanței noastre co- 
merciale şi a balanței noastre de plăţi: cea dintâi era lichidarea feudalis- 
mului agrar pentru ca prin aceasta să se deslănțuiască forţele de produc- 
ţiune agricolă, să se sfarăme cercul viţios, care impunea regresul tehnic 
al agriculturei pentru ca, producţiunea noastră agricolă să crească şi să 
se sporească prin industrializarea ei şi veniturile Statului; a doua cale 
era, aceea de a se menține situațiunea feudalismului agrar și a se creea, 
ca un nou izvor de producţiune și de venituri, industria națională. Oli- 
garhia noastră alege pe cea de a doua. 

Am arătat însă că nu există un capitalism comercial, care să se fi 
putut transforma în capitalism industrial la noi în ţară, prin reorganizarea, 
pe căi capitaliste, a industriei la domiciliu și a meseriilor. Totuş, dela 
1886, intrăm în era desvoltărei industriei naţionale, în forma ei cea mai 
progresată : fabrica. 

Cum se pun bazele acestei industrii naţionale şi de către cine ? 

Primul imbold al desvoltărei noastre industriale este dat de pro- 
tecțiunea vamală şi sistemul de încurajare. Protecţionismul vamal creează 
pretutindeni o industrie înlăuntrul unei ţări, chiar înlăuntrul ţărilor celor 
mai înapoiate. O ţară capitalistă poate să exporte mărfuri, sau capitaluri 
şi tehnicieni. Când ea nu mai poate exporta mărfuri din cauza barierelor 
vamale, atunci furnizează instalaţiuni de fabrici şi tehnicienii, cari să le 
«conducă și astfel, strecurându-se înlăuntrul ţărilor apărate prin taxe va- 
male prohibitive. desvoltă industrii şi realizează câștiguri. Așa s'a în- 
tâmplat şi la noi: capitalismul apusean a exportat capital şi tehnicieni în 
«domeniul închis de bariere vamale al Țărei Româneşti. 


www.dacoromanica.ro 


96 


De aceea, în 1915 se constată că din capitalul acţionarilor, învestit 
în industrie, de 636 milioane lei, 514 milioane era străin și numai 122 
milioane românesc. Dela 1886 până la 1915, din capitalul produs din 
comerț, camătă, din exploatarea Statului, în România, s'au plasat deci 
în industria naţională abea 122 milioane lei. 

In acest timp, Statul român a trăit subt hegemonia economică 
austro-germană, care durează dela 1875 până pe la răsboiul mondial, 
după cum se aflase subt hegemonia franco-engleză dela 1830 şi până 
la 1875. 

Această industrie naţională a fost însă anemică. Dovadă: ea na 
schimbat configuraţiunea comerțului nostru extern. De ce? Pentru că 
trecerea unui Stat agrar la faza de Stat industrial nu este o problemă 
atât de simplă. Sunt condițiuni naturale şi sociale, care trebue înde- 
plinite. România veche n'avea cărbuni şi minereu de fier ; îi lipsea deci 
una din condițiunile esenţiale de vieaţă ale unei industrii, România n'avea 
debuşeuri — nici o piață internă mare şi nici pieţe externe — și n'avea 
un proletariat industrial. Capitalismul industrial, care s'a desvoltat n'a 
fost decât un capitalism de import şi un capitalism industrial de seră. A 
fost un capitalism anemic, de seră, pentru că regimul neoiobag micşorează 
posibilităţile de absorbţiune a produselor fabricate, regimul neoiobag este 
regimul mizeriei rurale; țăranul neoiobag îşi împarte produsele muncei 
sale cu proprietarul (în arendă, dijmă, clăci) şi cu Statul (dări!) iar din 
puţinul ce-i rămâne trebuie să se aprovizioneze și cu articole de consu- 
maţiune și cu instrumente de producțiune. Consumaţiunea internă a unei 
țări neoiobage este redusă; industria are nevoie de un minimum de de- 
bușeu; iar industria capitalistă presupune o producțiune în massă și are 
nevoie de debuşee externe şi interne. Debuşeurile externe erau ocupate 
însă de ţările capitaliste înaintate, care produc în massă şi în serii, în 
condițiuni de eftinătate, cari fac dificilă concurența ţărilor înapoiate, in- 
trate târziu pe calea industrializării. Debușeul intern era redus, iar pro- 
letariatul industrial nu există decât în măsură restrânsă pentru că regimul 
neoiobag reţinea toate forțele de muncă legate de glie. 

Se pune în chip firesc întrebarea: pentruce nu s'a desfiinţat feuda- 
lismul agrar, pentru ce a putut să dăinuiască în secolul al XX-lea? In 
evoluţiunea normală, după teoria marxistă, apariţia industrialismului este 
semnalul de moarte al feudalismului agrar. România intră pe calea indus- 
trializărei şi totuş, feudalismul agrar se menține până în seocolul al 
XX-lea. Pentruce ? 

Dacă ar fi existat o conducere de Stat burgheză desigur că ea ar 
fi lichidat feudalismul agrar în interesul desvoltărei industriei naționale. 


www.dacoromanica.ro 


97 


Conducerea Statului era însă oligarhică şi ea avea să se teamă, întâi, 
că liberarea iobagilor va însemna introducerea regimului politic demo- 
cratic corespunzător şi în al doilea rând, că desvoltarea industriei naţio- 
nale va creea o forță burgheză capitalistă, care ar putea la un moment dat 
să vină în concurenţă cu ea pentru puterea în Stat. 

Indată ce oligarhia română presimte pericolul, intervine al doilea 
moment istoric, când ea încearcă pătrunderea în economia naţională, 
pe drumul industriei naționale. 

A intrat întâia dată în economia naţională prin bancarism, odată 
cu întemeierea Băncii Naţionale, la 1880; acum caută un nou drum în 
economia naţională pe calea industriei, prin capitalismul financiar. Nu 
intră numai pe calea obişnuită a consiliilor de administrațiune, ci chiar 
cu participări de capital în industrie, după sistemul capitalismului finan- 
ciar. Indemnul şi pilda nu lipsea. Banca Marmorosch Blank care, până 
la 1904 a fost o comandită a băncilor austriace şi ungare, inaugurează, 
chiar înainte de a se transforma în societate anonimă, la 1904, acest 
sistem de participare industrială. Inainte chiar de 1904 avem participarea 
industrială a acestei bănci, la întemeierea următoarelor societăţi: Letea, 
Goetz, Societatea Română de comerț şi industrie şi în urmă Steaua Ro- 
mână. Banca Generală Română la 1903 și Banca Blanck, transformată în 
societate anonimă la 1904, ambele societăți cu capital străin, formaţiuni 
la cari participă instituţiunile germane sau austriace, inaugurează intra- 
rea lor în industrie, în special în industria lemnului şi industria petrolului. 
După ele urmează celelalte două bănci, cu capital străin, care existau 
înainte de răsboi: Banca de Credit şi Banca Comercială Română. Fi- 
nanța românească, întemeiată prin concentrarea băncilor provinciale sub 
auspiciile Băncei Naţionale, face oarecari încercări sporadice. Banca de 
Scont, chiar înainte, iar sistematic Banca Românească, fondată ca socie- 
tate anonimă la 1911, începe sistemul participărilor la 1914. 

Victor Slăvescu, istoriograful finanței române, observă că în 
această participare a Băncei Româneşti „se poate recunoaşte un plan de 
de lucru“. Banca Românească întemeiază înainte de războiu, S. R. D., 
Moara Românească şi Şantierele navale dela Dunăre. 

Ce semnificațiune are această nouă evoluţiune ? 

Întâi constatăm existența, în germene, a capitalismului financiar. 
Ce este capitalismul financiar ? Capitalismul financiar s'a născut din în- 
frățirea băncilor cu industria. Este o uniune personală între bănci şi in- 
dustrie. Această uniune personală e făcută cu tendința de monopolizare 
a vieței economice. Monopolizarea e la îndemână să se realizeze, prin 
faptul că industriile, desvoltându-se în special la adăpostul barierelor 


T 


www.dacoromanica.ro 


98 


vamale, înainte de a intra în sfera capitalismului financiar, își manifestă 
tendința de monopol, prin întemeierea trusturilor și cartelurilor indus- 
triale. 

Deci constatăm existenţa, în germene, a unui capitalism financiar, 
cu tendința de a instaura monopolismul în viaţa noastră economică. Dar 
mai constatăm şi un al doilea fapt caracteristic : se desvoltă, încă dinainte 
de războiu, un capitalism financiar naţional, un 'capitalism financiar cu 
tendinţe exclusiviste, capitalism financiar care are, cum am văzut, rolul 
să asigure dominațiunea în Stat a oligarhiei politice. Oligarhia politică 
îşi creează o nouă bază de acţiune economică, cu tendinţa de a trece dela 
sistemul rudimentar al exploatărei directe a Statului la sistemul mai per- 
fecţionat, mai progresist al exploatărei vieţei economice prin Stat. Acesta 
este punctul la care ne găseşte începutul răsboiului mondial : tendința de 
aservire a Statului țelurile trusturilor. 

Ce-i specific în această evoluțiune ? Prin ce deviează ea dela evo- 
luţiunea normală ? Printr'o serie de puncte, pe cari le voiu rezuma: 

1. S'a arătat că mediul ambiant, în care se desvoltă capitalismul 
român a fost neoiobag. Există un contrast între structura agrară iobagă 
şi organizațiunea liberală burgheză a societăţii. Acest mediu neoiobag 
întreținea mizeria progresivă a ţărănimii, impusă de regresul tehnic al 
agriculturei, singurul isvor de producţiune naţională. 

2. Capitalismul comercial şi de camătă care se desvoltă, ca agent 
al capitalului extern, are un rol limitat la promovarea instituțiunilor bur- 
gheze şi aparatului de circulațiune. Capitalismul acesta comercial şi de 
camătă, n'are nici o influență asupra desvoltării industriale, întrucât 
industria casnică și meseriile fuseseră dărăpănate mai înainte, prin 
invadarea fatricatelor țărilor, cari trecuseră prin revoluţiunea industrială. 

3. Statul, în loc să fie condus de absolutismul luminat, este în mâi- 
nile oligarhiei politice exploatatoare a Statului. 

4. Industria naţională capitalistă, când se întemeiează este o crea- 
țiune a protecţionismului şi are un caracter de industrie de import a 
capitalismului apusean și un caracter parazitar, iar desvoltarea ei este 
anemică, datorită în special mediului neoiobag. 

5. Paralel cu menţinerea ieudalismului industrial găsim desvoltarea 
unui industrialism, în germene. 

6. In sfârşit, pe când în ţăriie, cari au avut o evoluţiune normală a 
capitalismului, capitalismul trece dela cel comercial la cel industrial şi 
apoi la cel financiar, care este încoronarea sistemului capitalist, în sis- 
temul nostru, constatăm trecerea directă a capitalismului de camătă şi 
comercial la capitalismul financiar. Industria noastră naţională, ori este 


www.dacoromanica.ro 


99 


anexa capitalismului financiar apusean ori e anexa capitalismului financiar 
dinăuntru, intră dela început în sistemul capitalismului financiar. 

Desvoltarea burgheziei române în epoca de după război va sta 
sub doi factori dominanți : 

Prin întregirea teritorială, vechiul regat s'a unit cu teritorii, cari 
au avut o desvoltare istorică deosebită ; Basarabia mai asemănătoare cu 
<ea din Vechiul regat; Bucovina, Ardealul, Banatul cu o desvoltare eco- 
nomică şi politică deosebită. Prin întregirea teritorială s'au schimbat şi 
condiţiile naturale şi s'au deschis pieţe noi pentru existența industriei 
românești. 

Al doilea factor, care va domina această evoluţie, este, fără îndoială, 
desființarea regimului agrar feudal, ca o urmare a situaţiunei social- 
politice de după război şi creearea regimului agrar țărănesc. Această 
transformare are cu atât mai mare importanță, cu cât se face într'un 
moment, când asistăm şi la transformarea dreptului de proprietate, din 
drept de proprietate quiritar absolut, cu dreptul absolut de a uza şi abuza, 
într'un drept de proprietate, considerat ca o funcţiune socială. 

Dacă nu putem să prejudecăm asupra acestei evoluțiuni, putem 
totuși să observăm anumite fapte care s'au petrecut într'un trecut apro- 
piat şi să le rubricăm în două perioade, extrem de caracteristice, pentru 
că fiecare din ele înnoadă un fir din trecut. 

O primă perioadă nouă de exploatare directă a Statului este pe- 
rioada profitorilor de răsboiu şi profitorilor inflațiunii monetare, marcată 
prin regimul permiselor şi contingentărilor, al schimbului de ruble și 
coroane, al lichidărei stocurilor şi materialelor de războiu, al ravitalierilor, 
postbelice şi al camuflărei averilor dușmane. Este o perioadă de acumu- 
lare primitivă de capital, prin furtul economic. 

A doua perioadă. După ce încetează această recrudescenţă a celei 
dintâi metode de formaţiune a burgheziei româneşti, exploatarea directă 
a Statului, din timpurile primitive ale capitalismului român, se revine 
la tendința de exploatare a avuţiilor Statului prin mijlocirea puterei Sta- 
tului. Această tendință îşi găseşte, de astă dată, un instrument per- 
fect şi complect. Se petrece, în scurtul timp dela răztoiu, o sporire 
formidabilă a capitalului financiar român ; cele 11 institute financiare, 
grupate de istoriograful finanței private a României, Slăvescu, în 
grupa „finanței naţionale“ aveau, la sfârşitul lui 1921, un număr de 290 
participări industriale, şi cele trei institute care fac parte din rubrica 

Capitalismul industrial român este astăzi, la începutul întemeierii 
sale definitive. Se creează chiar, de istoriograful finanţei private a Ro- 


www.dacoromanica.ro 


100 


mâniei, „o doctrină a finanţei naționale“, care este mai mult un crez al 
finanţei naţionale. Dar mai importantă decât doctrina finanței naţionale 
este, în acest timp, acţiunea finanței naţionale, care tinde la naționali- 
zarea vieţei economice şi mai ales la naționalizarea vieței economice din 
provinciile noi. Această acţiune este ajutată de Stat. Statul funcţionează 
ca mijlocitor între finanța naţională şi industria din provinciile unite. 
„Comisiunea superioară economică“ — ca organ de Stat — trebuie să 
săvârşească opera de naţionalizare, pentrucă finanța națională este Statul 
şi Statul este finanța naţională. 

A doua direcţie de activitate a finanței naţionale este organizarea 
exploatărei avuţiei Statului. In acest scop" Constituţiunea nouă a prevăzut 
„naţionalizarea subsolului“. S'a creat un regim special pentru exploa- 
tarea subsolului și altul pentru „comercializarea“ tuturor bunurilor Sta- 
tului, care urmăresc aceeaşi tendință: trusturile financiare trebuie să 
ajungă la dominațiunea absolută asupra avuţiei Statului, să se întroneze 
dictatura economică şi trusturile să aservească definitiv Statul. 

Aceasta este evoluțiunea în curs și prin urmare nu putem să o 
discutăm mai departe. 

Dar, în această evoluţiune, s'a descoperit de „Sociologia ştiinţifică“ 
o „misiune istorică“ a oligarhiei financiare. Aceasta ar consta, în primul 
rând, în naționalizarea capitalului. „Sociologia ştiinţifică“, care vorbeşte 
de evoluțiunea normală a capitalismului român nu e de acord că naţio- 
nalizarea capitalului, într'o ţară sau alta, este tot un fapt natural? Na- 
ționalizarea capitalului nu se poate face decât atunci când din produsul 
muncei naționale se poate economisi o parte, din ce în ce mai mare, 
pentru ca aceasta să se transforme în capital financiar şi industrial na- 
ţional. Dacă în afară de acest proces de economisire şi transformare a 
economiilor naționale în capital, există şi asistența omenească a acestui 
capital, capacităţile tehnice, care să organizeze şi să conducă, procesul 
de naţionalizare a vieţei economice este asigurat. 

Dacă fenomenul capitalului național şi capitalului străin trebuie să 
[ie privit tot ca un proces natural, atunci, în ce constă, „misiunea isto~ 
rică“ a oligarhiei financiare de a naţionaliza capitalul şi viaţa economică 
a țării? 

Sunt semne cari dau de bănuit că avuţia Statului serveşte drept 
obiect de compensație pentru pierderile finanței naţionale, ca în cazul 
„naţionalizărei“ Stelei Române şi a Societăţei Petroşanilor. Avuţia na- 
țională serveşte, astfel: ca preț al satisfacției mândriei naționale, de a 
avea întreprinderi care să fie formal româneşti şi care în realitate să fie 


www.dacoromanica.ro 


101 
aservite aceluiaş capitalism internaţional. Avuţia naţională mai serveşte ca 
încurajare a rolului de mijlocitor între Stat și capitalismul internațional, 
un rol foarte remunerator. 

Dar ceeace e mai periculos poate decât toate acestea, este conse- 
cința, pe care poate s'o aibă această „misiune istorică” de naționalizare 
cu orice preţ a vieței economice, pe care și-a asumat-o oligarhia, asupra 
desvoltărei Statului, consecință care se manifestă prin întârzierea vino- 
vată a refacerei şi înzestrărei ţărei, care poate să ducă la o periclitare a 
existenţei noastre naționale, şi care se manifestă şi prin provocarea ine- 
rentă a conflictelor cu imperialismele. 

Iluziunea că se poate lupta împotriva trusturilor internaţionale prin 
întemeierea unor trusturi naționale, poate să ducă la o turburare a situa- 
ţiunei de drept a Statului român. Această iluzie, că prin trusturile naţio- 
nale se poate duce lupta împotriva trusturilor internaționale, este înte- 
meiată pe o mare şi periculoasă neînțelegere. Această iluzie nu ține seama 
de un fapt elementar: că îndărătul trusturilor internaţionale, stau Sta- 
tele capitaliste puternice. În sistemul capitalismului monopolist, Statul e 
aservit acestor trusturi şi nu se dau luptele între trusturi internaţionale, 
puternice prin capitalul lor şi forţele lor de expansiune, ci luptele se dau 
între Statele care stau îndărătul trusturilor internaționale şi între Statul 
care se luptă să întemeieze trustul național, ca să-şi apere avuţia sa na- 
ţională. 

In al doilea rând, se crede că „misiunea istorică“ a burgheziei este 
desvoltarea forțelor de producțiune națională. 

Desvoltarea forţelor de producţiune națională e la baza existenţei 
oricărui Stat, dar fiecare Stat trebue să recunoască care este structura sa 
social-economică. Baza existenței noastre de Stat este agricultura ; sun- 
tem, orice am zice şi orice am face, un Stat de țărani. Prin lichidarea 
forţată de război a feudalismului agrar, nouă zecimi din exploatările 
agricole sunt ţărăneşti. 

Organizarea producțiunei naționale înseamnă, înainte de toate, 
creearea condiţiunilor pentru ridicarea producțiunei naţionale a agricul- 
turei țârăneşti: creditul, cooperația și şcoala. 

Aceasta nu poate fi însă misiunea oligarhiei financiare, pentru că 
în tendinţa ei firească intră sistemul de exploatare a muncii ţărăneşti pe 
calea aparatului de circulațiune, și apăsării fiscale, care este împotriva 
intereselor de desvoltare a producţiunei naționale. Intensificarea produc- 
tiei agricole ţărăneşti este însă condiţia sine qua non pentru crearea unei 
industrii naţionale, în raport cu forțele naturale de existență. o industrie 
națională care să fie cu adevărat creatoare. 


www.dacoromanica.ro 


102 


O a treia „misiune“ a oligarhiei financiare ar fi organizarea pro- 
ducţiunei. Sociologii ştiinţifici se întorc la marxism. Idealul este ca for- 
tele de producţiune să fie organizate prin concentrare : fierul, cărbunele, 
petrolul, gazul metan, navigaţiunea, căile ferate, docurile, toate acestea 
vor putea fi organizate ca să dea maximul de rendement economic, când 
vor fi dominate de trusturile financiare ; trusturile financiare vor face 
opera de organizare a producţiunei naţionale; trusturile financiare vor 
pregăti, prin urmare, trecerea dela societatea capitalistă la societatea so- 
cialistă ; să așteptăm până când mărul va fi copt şi atunci să-l tăiem ! 

Până atunci să stăm cu braţele încrucişate și să așteptăm salvarea 
dela societatea socialistă ! 

România se găseşte însă, astăzi, la o răspântie. In apus, burghezia 
în luptă împotriva feudalismului, a introdus libertăţile cetăţeneşti şi a pus 
la baza desvoltărei societăţii democraţia şi parlamentarismul, pe care sa 
întemeiat civilizațiunea apuseană. 

Este adevărat că, îndată ce s'a născut capitalismul financiar s'a in- 
trodus monopolismul, tendința de stăpânire a Statului prin forța mono- 
polistă, dar în apus aceasta este ultima fază de desvoltare a societăței 
capitaliste ; civilizaţiunea apuseană e creată de lupta dintre feudalism şi 
dintre burghezie. Dobândirile acestei civilizaţiuni continuă să înflorească. 
“Toate tendințele de monopolizare ale capitalismului financiar au găsit, 
în toate fazele de evoluţiune, o contrapondere fie în agrarianism, fie în 
socialism, care a împiedecat să se producă un desechilibru social. 

In România capitalismul monopolist se întemeiază, în momentul 
când țărănimea se află într'o epocă de formaţiune şi proletariatul indus- 
trial într'o situaţiune de inferioritate, iar clasa marilor agricultori este 
desființată. 

Suntem în faţa pericolului unui mare desechilibru social şi politic 
al trecerei bruscate dela feudalismul agrar la feudalismul financiar, 
care provoacă o criză a civilizaţiunei. 

In vâltoarea acestei crize se pune chestiunea care este forma de 
guvernământ care duce la deslegarea ei: dictatura sau democraţia? Este 
de prevăzut, că se va da luptă între dictatură şi democraţie, şi forţele de 
producţiune țărănești vor mâna către democraţie iar forțele organizate 
ale finanței naţionale vor mâna către dictatură. In această luptă este 
simptomul unei mari crize a civilizaţiei româneşti. 

. În această criză factorul moral își are importanţa sa covârşitoare. 
Este nevoie de o reformă a şcoalei! Şcoala de mâine trebue să ne dea 
toate elementele, cu ajutorul cărora să se poată desvolta maximul de pro- 
ducțiune naţională. Desigur, această reformă a școalei trebue să fie ast- 


www.dacoromanica.ro 


103 


fel întocmită încât, dela umilul gospodar de pământ până la marele că- 
pitan de industrii, să dispunem, printr'o pregătire specială, de toate elemen- 
tele necesare desvoltărei complete a vieţei economice a poporului nostru. 

In acest înţeles, putem vorbi de necesitatea naţionalizărei școalei. 
Dac prin naţionalizarea şcoalei nu se poate înţelege nici într'un caz silui- 
rea conştiinţei populare, nici creearea unei şcoli, hrănită de ideologia 
fatalismului, ci a unei şcoli îndrumată de idealism social, care să formeze 
firi independente, cu voințe tari și caractere de luptători. 

Prin şcoala dintâi a trecut țara noastră! Cât timp a fost raia tur- 
cească şi sucursală a Fanarului, a avut școala fatalismului, școala su- 
punerii, a plecăciunei şi a indolenţii. Astăzi, însă, ne trebuie şcoala cea- 
laltă, școala energiei naţionale și a idealismului social! 


www.dacoromanica.ro 


ORAȘUL ECONOMIC 


Cu „Oraşul economic“ se încheie seria prelegerilor care au tratat 
problema oraşelor noastre. Este deci, poate, la locul său să începem 
această prelegere prin precizarea noţiunii de „oraş“. Nu este aşa de uşor, 
pentrucă nu este unanimitate de păreri în această privință. Unii defi- 
nesc oraşul ca o cetate, ca un loc întărit. Alţii spun că orașul, cel puţin 
în înţelesul medieval, este un loc care are privilegiu de târg. Statisticienii 
definesc oraşul, după noţiunea Institutului internațional de statistică, ca 
o localitate care are cel puţin 2000 de locuitori, iar un american spiritual 
a spus că oraş ar fi acea localitate, care are cel puţin o universitate. Wer- 
ner Sombart, care a cercetat această problemă, în cadrul desvoltării ca- 
pitalismului modern, a dat o definițiune cuprinzătoare orașului, în înțeles 
economic. 

„Un oraş — spune el — în înţeles economic, este o aşezare mai 
mare de oameni, care pentru întreținerea lor sunt avizaţi la produsele 
muncii agricole a altora“. Prin urmare, după această definițiune, un 
oraș în înţeles economic, poate să fie o comună rurală în înţeles admi- 
nistrativ, după cum un oraș, după terminologia administrativă a unei țări, 
poate să fie din punct de vedere economic un sat. 

Dacă voim să înţelegem cum s'au desvoltat orașele noastre, este 
nimerit să ne servim de oarecari directive teoretice, de o anumită schemă 
oarecum teoretică, pe care ne-o oferă Sombart. 

Mai întâi trebue să ne întrebăm de unde au venit oamenii care s'au 
strâns laolaltă înlăuntrul acestor aşezări omeneşti care se denumesc 
oraşe ? In al doilea rând, trebue să aflăm ce i-a îndemnat pe acești oa- 
meni să plece din satele lor şi să creeze noi așezări omenești ? Dar mai 
ales trebue să cercetăm, ce mijloace au avut ei la îndemână ca să înte- 


Notă. — Prelegere ţinută la Institutul Social Român, în ciclul «Sat şi oraş» în 
ziua de 27 Martie 1927. (Stenografiată de d. H. Stahl). 


www.dacoromanica.ro 


105 


meieze așezări omenești, după alte norme decât acelea ale satelor, în 
ceeace priveşte modul lor de existență naturală ? 

Dacă se pun aceste întrebări, se capătă îndată răspunsul teoretic, 
că oraşul trăeşte din excedentul satelor şi mărimea oricărui oraş este 
condiţionată de cantitatea de produse a teritoriului său de întreţinere, şi 
-anume de partea din acele produse, de care poate dispune orașul, cu alte 
cuvinte de plusprodusul lumii rurale înconjurătoare, plusprodus care stă 
la dispoziţiunea orașului. 

Cine sunt întemeietorii orașelor ? 

In legătură cu ipoteza stabilită mai înainte, întemeietorii oraşelor 
nu pot fi decât cei ce posedă forța sau capacitatea, sau desvoltă o acti- 
vitate, care să le înlesnească procurarea produselor agricole, dela lumea 
înconjurătoare a satelor. Asemenea oameni nu pot să fie decât sau un 
rege, capabil să adune un fond imens de existență, prin strângere de dări; 
sau un comerciant cu o activitate comercială dincolo de marginile orașu- 
ui, care capătă deci profit dintr'un comerț cu străinii, sau chiar un meşte- 
şugar aşezat înlăuntrul orașului, care desface produsele muncii lui în 
afară de oraș, la țărani; sau un medic cu clientelă la sate, deşi el şade 
la oraş; sau, însfârşit, un student care are părinții la sat şi îi trimit 
mijloace de existență. 

“Toţi aceştia pot fi întemeietori ai unor oraşe, în chip ipotetic, pen- 
trucă ei trăesc de pe urma altora și lasă şi pe alții să trăiască. 

Dar înăuntrul oraşelor se pot aduna şi alte elemente, care să spo- 
rească populațiunea, pentrucă găsesc chiar înăuntrul orașului, în exce- 
dentul pe care îl au acei întemeietori ai orașului, posibilități de trai. Aşa 
bunăoară sunt comercianții care fac negoţ numai cu locuitorii orașelor 
meseriașii care lucrează numai pentru locuitorii oraşelor, şi toți profe- 
sioniştii liberi a căror ocupaţiune este în legătură numai cu conlocuitorii 
din orașele lor. 

Putem să aplicăm această schemă teoretică şi la cercetarea originii 
şi desvoltării oraşelor noastre. O asemenea schemă teoretică este nece- 
sară pentru orice cercetare istorică, care nu este niciodată o simplă adu- 
nare şi şistematizare de material documentar, deoarece o simplă lucrare 
istoriografică nu poate duce niciodată la concluziuni. 

În ceeace privește origina orașelor noastre avem anumite ipoteze, 
<are au fost stabilite de N. Iorga şi de I. Nistor. lată ce spune N. Iorga 
în lucrarea: „Istoria industriilor la Români“ : 

„Nu e nici o îndoială astăzi că orașele noastre nu sunt întemeiate 
de Români. Unele din ele, ca Baia, Siretul, Suceava — în Moldova, iar 
în Ţara Românească — Câmpulungul, Târgoviştea, vin dela o aşezare 


www.dacoromanica.ro 


106 


străină, de Germani din Galiţia, de Sași, sau de Armeni ; altele, ca Ro~- 
manul sau cetatea lui Romașcu, Hotinul, Chilia, Cetatea Albă, Iaşul — 
iar la Munteni — Argeșul şi chiar București, o cetate zidită de Domnie, 
în jurul căreia s'au strâns meseriaşii ca şi negustorii. 

„Cele mai multe așezări urbane din principatul muntean sunt târ- 
guri ; adică, între mai multe sate, la locul întâlnirii lor, şi-au ridicat ne- 
gustorii de aşezare vremelnică șatrele, corturile lor prefăcute dela o bu- 
cată de vreme, odată cu putinţa unui câștig de toate zilele, în case cu 
largi planuri de lemn în faţă, cu tărăbi cari se puteau ridica spre streșină, 
închizând astfel prăvălia, sau lăsate în jos, întinse orizontal şi oferind 
meșterului putinţa de a se așeza acolo turcește şi de a lucra, după stră- 
vechiul obicei oriental, de față cu clientul sau trecătorul“. 

O părere similară o găsim şi la I. Nistor în foarte interesanta 
sa operă „Handel und Wandel in der Moldau in dem 16 Jahrhundert“, 
apărută înainte de război. lată ce spune Nistor: 

„Un mare număr de orașe moldovenești este de origină germană, 
altele s'au desvoltat din sate românești cărora li s'a insuflat treptat viața 
orășenească, altele se întemeiază pe așezările săseşti, secuiești, iar portu- 
rile au un caracter genovez“. 

Din aceste două citate, constatăm că ne găsim în fața a trei 
ipoteze. 

Intâia ipoteză este că orașele sunt de origină străină. Această ipo- 
teză nu poate sta în picioare pentru că se pune dela sine întrebarea: 
Cine erau străinii cari veniseră sau fuseseră chemați să colonizeze şi să 
alcătuiască aşezări orăşeneşti? Negustori sau meșteșugari — de bună 
seamă. Dar aceşti negustori în mijlocul cărei populații făceau negoţ? Și 
meseriașii, cărei populaţiuni își dedicau ei munca lor ? 

De bună seamă, puteau să existe negustori străini care să vie şi să 
cumpere produsele noastre pentruca să le ducă peste graniţă, sau să 
aducă ei produsele lor şi să le desfacă înăuntrul țării. Dar lucrul acesta 
se făcea de neguțătorii vremelnici, de acei neguţători cari veneau la târ- 
guri, cumpărau, vindeau şi plecau. Căci nu se puteau doar așeza negu- 
țătorii înainte de a exista o așezare omenească — preexistentă aşezării 
lor — care să poată să le creeze o piață, fie ea cât de mică pentru ac- 
tivitatea lor. Şi nu pot să existe meșteșugari a căror activitate să ia un 
caracter de statornicie. fără de această piață preexistentă. 

Istoria arată că prin colonizare se pot întemeia — şi s'au întemeiat 
în decursul veacurilor — sate. Orașe însă nu se pot întemeia şi nici nu 
s'au întemeiat vreodată orașe prin colonizare. 


www.dacoromanica.ro 


107 


Ipoteza a doua: N. Iorga arată că o serie de orașe au origina 
într'o cetate. 

Pentru ce se construiau acele cetăți? Pentru scopuri de apărare. 
Dar cine locuia în aceste cetăţi? Şi cum ajung acele cetăţi să aibă ca- 
racter de orașe, adică așezări omeneşti cari pentru traiul lor aveau ne- 
voie de a obţine, pe o cale sau alta, materii de hrană dela mediul încon- 
jurător sătesc ? 

Nici această a doua ipoteză, prin urmare, nu explică geneza ora- 
șului. 

Ipoteza a treia e foarte răspândită la toți istoricii din toate țările: 
este ipoteza oraşului-târg. 

Origina orașelor, ar fi în târgurile cari se organizau, în special la 
graniţa mai multor sate, sau la granița dintre un stat și alt stat. Târ- 
gurile, prin însuş caracterul lor sunt sau săptămânale, sau anuale, sau 
de mai multe ori pe an. In vremurile trecute toate privilegiile târgurilor 
stabileau datele când urmau să aibă loc şi numărul zilelor cari se acordau 
pentru durata târgului. Târgul prin însăși fiinţa lui presupune o activitate 
vremelnică. Negustorii cari vin la deschiderea târgului, pleacă la sfârşitul 
târgului. Prin urmare târgul nu este o aşezare omenească statornică, care 
să poată să ne explice geneza oraşului. 

In realitate, geneza orașului este satul. Prin transformări, cari au 
durat în toate țările secole întregi, unele sate au căpătat caracter de orașe. 
De aceea trebue să spunem dela început, că orașele s'au așezat ca centre 
de consumaţie, care nu-și plăteau existența lor printr'o activitate produc- 
tivă proprie şi aceasta nu pentrucă nu o puteau face, ci pentrucă nu 
aveau nevoie să o facă, deoarece aveau la dispozițiune anumite mijloace 
pentru a-şi procura cele necesare vieţii, din mediul sătesc înconjurător. 
Aceste mijloace sunt diversele drepturi, fie fiscale ale Domnului, fie drep- 
turi, cari constituiau fondul de rentă al mânăstirilor sau boerilor. Dom- 
nul era în ţara românească stăpân, — nu trebue să se uite aceasta — pe 
cea mai mare parte din solul țării. Mai mult încă, Domnul Țării româneşti 
dispunea de un drept de monopol asupra unui număr însemnat din pro- 
dusele țării şi în felul acesta el era în măsură să aibă la dispoziţia sa un 
imens fond de consumaţiune, pe care îl realiza prin comercializarea ace- 
lor produse ce le aduna pe calea „dăjdiilor“' impuse populaţiei. Domnii 
noștri au fost, până la sfârșitul veacului al 18-lea, cei mai mari neguţă- 
tori din Țara românească. Ei au avut la dispozițiune cea mai mare can- 
titate de mărfuri care se putea comercializa în acea vreme. 

După ei, boerii aveau iarăşi la dispoziţie, grație regimului de ex- 
ploatare feudală care exista între ei și ţărani, fonduri importante de con- 


www.dacoromanica.ro 


108 


sumaţiune. De aceeași situațiune se bucurau mânăstirile, cari au jucat în 
trecutul vieţii noastre sociale un rol cu mult mai însemnat decât se crede, 
atât prin bogăţiile imense cu cari erau înzestrate — formând adevărate 
gospodării mari cu organizaţiune complectă — cât şi prin numărul şi răs- 
pândirea lor, în tot cuprinsul ţării. De fapt, toate oraşele însemnate, atât 
în Moldova cât şi în Muntenia, au fost sau scaune domneşti și în acelaş 
timp reședințe de Mitropolii, sau au avut numai una din aceste două cali- 
tăţi. Câmpulung, Târgovişte, Bucureşti, în Muntenia ; Suceava, Roman şi 
lași în Moldova — am denumit șase centre româneşti importante în tre- 
cutul nostru — toate s'au întemeiat pentrucă acolo au fost scaune de 
domnie şi scaune metropolitane sau episcopale. Despre Capitala ţării, 
Bucureşti, se ştie că încă de pe timpul lui Radu cel Frumos, ea devenise 
aşezare domnească pentru mai multă vreme. După 1476, este probabil, că 
veneau în Bucureşti „negustori turci cu marfă multă şi bună“, prieteni ai 
Domnului, care înştiința, el, pe braşoveni că pot să vină să se întâlnească 
cu negustorii, aici la Bucureşti, în chiar cetatea sa de scaun, pentrucă 
negustorii nu puteau să riște călătorii pe vremurile acelea de război con- 
tinuu. Aşa s'au întemeiat toate celelalte oraşe, care au fost rând pe rând 
scaune domneşti şi reședinți metropolitane. 

Târgurile au fost numeroase în toată ţara românească. Dar aceste 
târguri nu au putut să devină orașe, decât în momentul când în ele s'au 
aglomerat populaţii suficiente, care să creeze o piață, capabilă să înles- 
nească desvoltarea comerțului aşezat. 

Un comerţ a existat mai dinainte numai în centrele, care au fost 
punctele înaintate de export şi import: în porturi. Despre Cetatea Albă, 
Chilia, Brăila şi Galaţi se găsesc însemnări încă din secolul 15 şi 16-lea, 
cari dovedesc că acolo a fost centrul unui comerț aşezat însemnat. Pentru 
ce? Pentrucă se realizau profituri din comerțul cu străinii, din comerțul 
de import şi export, profituri cari creeau acel fond suficient pentru a în- 
treține, pe calea schimbului, viața celor ce locuiau în aceste oraşe-porturi. 

Galaţii au început în secolul al 14-lea ca un sat de pescari şi în 
secolul al 16-lea se vorbeşte de el ca de un centru de comerț locuit de 
orientali. 

. Ipoteza aceasta, după care întemeietorii oraşelor sunt Domnii, boe- 
rii, mânăstirile, prin fondurile de rentă rurală aglomerate în mâinile lor, 
care creeau centre puternice de consumaţiune, se găseşte confirmată şi de 
desvoltarea istorică a Țării româneşti. Intr'adevăr, la începutul secolului 
al 17-lea se constată că negustorii străini cari în sec. al 16-lea se găseau 
în toate aşezările mai mult sau mai puțin orășenești din țara românească, 
dispar. Ei emigrează. Cei din Moldova pleacă în Polonia. Pentru ce 


www.dacoromanica.ro 


109 


pleacă ? Nu pentru că regimul fiscal era aşa de apăsător încât ei nu mai 
găseau ocupaţiune rentabilă, ci pentrucă în acele vremuri în Polonia în 
urma împrejurărilor economice şi istorice de acolo, oraşele căpătau o 
desvoltare foarte mare, și ofereau prilejuri de profit acestor neguţători şi 
meșteșugari cari părăseau oraşele noastre. Rând pe rând, constatăm în 
cursul veacului al 17-lea cum decad Cernăuţii, Siretul, Câmpulungul. 
Piatra care odinioară erau o colonie ungurească, pe la 1650 se reduce la un 
târg de 300 case, în majoritate locuite de Români, cari se ocupau cu lemnă- 
ria. Aceeași situație o găsim şi în Bacău, în Roman, în lași chiar. Pleacă în 
acea vreme toți străinii, iar neguțătorii cari rămân acolo sunt aciuiaţi prin 
dughenele mânăstirilor, confirmând și prin aceasta că activitatea pe care 
putcau să o aibe era în legătură cu necesitățile egumenilor, călugărilor şi 
diecilor, cu numeroasa clientelă preoțească, care se găseau în mânăstirile 
şi bisericile din acele orașe. 

În Muntenia în sec. 17-lea se constată direct o țărănizare a ora- 
șelor. Care este explicațiunea ? Dacă orașele ar fi avut un fond de popu- 
laţiune îndestulător, pentruca activitatea negustorească începută în sec. 
al 16-lea să continue, de bună seamă că atunci nu ar fi putut să se 
ajungă, un secol mai târziu, la ţărănizarea orașelor. Din toate oraşele 
din Muntenia, un simgur oraş a reuşit în sec. al 17-lea să reziste ca 
centru orăşenesc propriu zis. Este Capitala, care după descrierea unui 
călător din 1630 ar fi fost: „un mare şi vast oraș“, toate străzile și pie- 
tele erau pline de mărfuri scumpe, pe care Italieni, Greci, Români, Turci 
şi Armeni le scoseseră în vânzare. Erau atâția oameni încât ai fi crezut 
că toată omenirea s'a îngrămădit acolo“. 

Explicaţiunea este simplă : în timpul acela între 1623—1627, curtea 
Domnului se stabilește în Bucureşti. Aglomerațiunea de lume pe care o 
atrăgea după sine, cu toate bisericile, care se întemeiază, cu preoțimea 
şi monahii, care se așează, creează un centru de populaţiune cara are 
nevoie de mijloace de întreținere. Comerţul vine cu dânșii. Aşa se ex-- 
plică cum atunci chiar când Bucureştii sunt părăsiți temporar, când un 
Matei Vodă strămută din nou capitala la Târgoviște, Bucureştii rămân to- 
tuşi un centru important de neguțătorie, pentrucă populațiunea se sta- 
tornicise acolo și era, prin urmare, un vad comercial şi un teren de exis- 
tenţă pentru meseriaşi. Şi despre Târgovişte, știm că se menține încă până 
în sec. al 17-lea într'o oarecare înflorire. Se vorbeşte de o mitropolie în sec. 
al 17-lea, care avea „o curte mare de călugări şi dieci, care părea aseme- 
nea cu a principilor italieni”. 

Deşi ipoteza este dovedită mai avem şi alte mijloace pentru a o» 
întări. Intr'adevăr să ne punem întrebarea: Din cine se forma populaţiu-- 


www.dacoromanica.ro 


110 


nea producătoare a oraşelor noastre ? Munca productivă a orașelor ar fi 
putut să fie un factor creeator de oraş, adică un factor de întărire a exis- 
tenţei orașelor și de sporire a posibilităţilor lor, numai în cazul când această 
muncă ar fi fost închinată lumii înconjurătoare ţărăneşti. Cu alte cuvinte, 
dacă s'ar dovedi că meseriaşii, strânşi în oraşe în sec. 17 şi 18 lucrau 
pentru locuitorii satelor înconjurătoare, atunci sar putea câștiga credinţa 
că ei au fost într'adevăr factori de creeare a orașelor noastre. Insă ce ştim 
despre meseriaşii noştri ? In primul rând, în sec. al 17-lea meseriaşii se 
adunau pe lângă curte, mânăstiri şi boeri, în calitate de poslujnici. Curțile, 
mânăstirile și boerii, cereau dela Domni, oameni scutiți de biruri, capabili 
de o anume activitate industrială înăuntrul gospodăriilor lor, înăuntrul 
mânăstirilor sau curților. Numai încetul cu încetul și treptat cu pătrun- 
derea mărfurilor streine, care micșorează câmpul de activitate produc- 
tivă a gospodăriilor boereşti, aceşti meseriaşi scutelnici şi poslujnici sunt 
parțial, apoi total liberaţi de către stăpânii lor. Ei formează cea dintâi 
pătură de meseriași, alături de meşteșugarii străini așezați întrun număr 
foarte restrâns în orașe. 

Dar aceşti poslujnici lucrau numai pentru marile gospodării ale 
mânăstirilor şi boerilor, ba, chiar după ce ajung meseriași independenți, 
lucrează tot pentru populațiunea orășenească. Găsim în sec. al 17-lea 
şi 18-lea postăvari, curelari, croitori, şelari, cismari, etc., dar din toți 
aceştia abia câţiva lucrează, în sec. 18-lea, în cantități foarte puţin în- 
semnate, pentru lumea înconjurătoare a satelor, vânzând produsele lor 
la târguri, cum ar fi de exemplu cojocarii, care de bună seamă, de pe 
timpul acela, lucrau pentru satele înconjurătoare, cari trăiau mai departe 
în economia naturală. lar meteșugarii de care avea satul nevoie se aflau 
chiar în interiorul satului, desvoltaţi din mijlocul sătenilor deprinşi cu 
munca casnică, ajunşi la o îndemânare specială, care putea să creeze la 
un moment dat baza unei existenţe. 

De o însemnătate mai mare pentru unele orașe, ca factor creator 
al orașelor, am văzut că a fost comerțul internaţional. în legătură cu por- 
turile. De bună seamă că un factor, care contribue într'o oarecare măsură 
la creearea oraşelor noastre a fost cămătăria, pe care o întâlnim în sec. 
18-lea reprezentată prin negustori de bani, Turci. Greci, şi mai târziu 
Evrei, care practicau împrumuturile cu dobândă. 

Se recunoaşte lesne că nu poate să fie nici o comparaţiune între 
rolul şi însemnătatea, pe care au jucat-o în desvoltarea orașelor medie- 
vale din ţările apusene, comercianții şi meseriașii şi mai ales meseriași. 
şi între rolul fără de nici o importanță decisivă pe care aceștia l-au putut 
iuca în mediul nostru social. Explicaţiunea este unică. Țările românești 


www.dacoromanica.ro 


Mu 


au trăit, în toată această vreme, într un regim absolutist, in care întreaga 
viață era concentrată mai ales în mâinile Domnilor care nu concentrau 
numai forţa politică ci și forța economică, fondurile cele mai importante 
de rentă, care erau realizate prin mijlocul birurilor și dăjdiilor. In aceste 
împrejurări, nu s'a putut desvolta nici o viaţă individuală, nici o liber- 
tate de producţie şi orașele n'au putut să devină decât locurile de așezare 
ale Domnilor, boerilor și slujitorilor. De aceea Țările româneşti au rămas 
până în a doua jumătate a secolului al 19-lea în faza organizaţiunii eco- 
nomice naturale. 

Sistemul de centralizare absolutist, întărit prin concentrarea avu- 
ţiilor în mâinile Domnilor, a fost favorizat prin contribuţiunea, pe care 
Domnii Țărilor româneşti trebuiau să o strângă, pentru a o plăti la Inalta 
Poartă. Această situațiune ajunge la paroxism, în special în timpul lui 
Brâncoveanu, care este silit să introducă un regim în care „toate oraşele 
sunt supuse numai Domnului“, care ajunge cel mai mare neguţător din 
țară. Meșeriașii şi neguţătorii, imitând obiceiurile turcești, se organizează 
atunci în „isnafuri“, un fel de bresle, nu în vederea apărării intereselor 
lor economice, ci numai pentru că astfel găsiau un adăpost împotriva 
fiscălităţii. 

In această vreme se constată o decădere a orașelor. Toată viața 
ţării se concentrează la Bucureşti. Boerii se strămută, dela reşedinţele lor 
din provincie, în Capitală și contribuie prin aceasta la decăderea oraşelor 
din provincie, lipsite de fondurile de consumațiune, de care dispuneau 
boerii. In Bucureşti, odată cu concentrarea aceasta a boerilor din ţară. 
observăm că se ridică un număr din ce în ce mai mare de biserici, spo- 
rind prin înmulţirea elementelor preoțești populaţiunea oraşului și creind 
noi fonduri de consumaţiune şi deci noi prilejuri de activitate comer- 
cială şi industrială. 

Acelaş proces se întâmplă, pe o scară mai redusă şi în Moldova, 
unde concentrarea boerilor se face în jurul scaunului domnesc de la Iași, 
care devine singurul centru de viață orăşenească în aceste timpuri. 

Din această expunere se desprind câteva concluziuni asupra ori- 
ginii şi desvoltării orașelor noastre. Este cert, orașele noastre nu au fost 
întemeiate de străini, comercianţi şi industriaşi. Intemeietorii oraşelor noa- 
stre sunt Domnii, boerii şi mânăstirile, care prin drepturile lor fiscale şi 
prir rentele lor rurale, îşi creează fonduri importante de consumaţiune. 
Domnii cu curţile lor, cu oamenii curţii, cu servitorii acestora, cu ostașii 
lor, mânăstirile şi bisericile cu preoți, călugării şi diecii lor, boerii cu oa- 
menii lor de casă, aceștia au format centrele, în care s'au desvoltat ora- 
şele. Cât timp aceste centre erau neînsemnate, comerțul nu era un comerţ 


www.dacoromanica.ro 


112 

aşezat, ci numai un comerţ, care se făcea paralel cu aglomerarea popula- 
țiunei în anumite centre. lar în ceeace priveşte viaţa meseriașilor noştri, 
ea rămâne foarte restrânsă, din cauza caracterului lor şi al vieții noastre 
economice. Comercianţii şi meseriaşii contribue la întemeierea și desvol- 
tarea orașelor, dar numai atunci când vând produsele lor dincolo de mar- 
ginile orașului, la locuitorii satelor. Or, comercianții orașelor noastre, până 
în a doua jumătate a secolului al 19-lea, făceau un comerț foarte mic cu 
satele, iar mizeriile regimului fiscalist fanariot împuţinează posibilitățile 
acestui comerț. În ceeace priveşte pe meseriaşi, activitatea lor cu satele 
este şi mai mică. 

Toate aceste împrejurări se oglindesc în micimea extraordinară a 
oraşelor noastre. Botoşanii, la 1828 avea Români: 14 negustori, doi bă- 
cani, un blănar, un făclier, cinci cojocari; Lipoveni: un negustor; Armeni: 
un negustor; Evrei: doi croitori, doi sticlari, un crâșmar şi alți 11 ne- 
gustori. Aceasta este toată populațiunea comercială şi industrială a ora- 
şului Botoşani, 1928. 

Oarecare excepţiune o făceau porturile, pentru motivul pe care l-am 
expus. "Totuşi nici aceste porturi nu aveau la începutul sec. 19-lea o acti- 
vitate prea mare. Galaţi la 1821 avea o populațiune de 7100 de locuitori. 

S'a accentuat schimbarea însemnătăţii şi rolului orașelor în sec. 16 
şi 17-lea, datorită mutării reşedințelor domneşti şi întemeierii de noi 
centre mănăstirești şi episcopate. S'a citat cazul plecării negusto- 
rilor străini în sec. al 17-lea, care a adus după sine o decădere a orașelor 
şi s'a arătat cum orașele se țărănizează şi cum în Muntenia și în Moldova 
centrele orăşeneşti se restrâng numai la două oraşe: București şi Iaşi, 
care concentrează toate fondurile de consumațiune. 

Din toate acestea putem trage încheerea generală că, până în a 
doua jumătate a sec. 19-lea oraşele noastre au fost centre de consuma- 
ţiunc, fără viață productivă proprie de oarecare însemnătate. 

Orașele noastre capătă, după pacea dela Adrianopole dela 1829, 
un nou avânt, în deosebi porturile, care se desvoltă foarte repede; de pildă 
Galaţii, care la 1843 are o populaţiune de 25.000 de locuitori, adică de 
trei ori mai mare decât la 1821. 

In această vreme, Anglia se interesează de principatele noastre ca 
de nişte locuri de desfacere, dar mai ales de aprovizionare cu hrană şi 
cu materii prime. Ca urmare, descoperim o desvoltare însemnată a co- 
merțului englez şi apoi a comerțului austriac şi mai târziu a comerţului 
german. 

"Țările româneşti progresează. Se construesc șosele care fac cu pu- 


www.dacoromanica.ro 


113 


tință intensificarea activităţii comerciale şi mai târziu începe să se con- 
struiască liniile noastre ferate. 

Dar toate acestea sunt posibile numai deoarece, ca urmare a in- 
fluenţii pe care o exercită capitalismul apusean, se desvoltă şi produc- 
ţiunea agricolă care se îndoeşte în foarte scurtă vreme, după deschiderea 
căilor de navigaţie, în urma tratatului dela 'Adrianopol. Se ridică în 
oraşe, încetul cu încetul, o clasă de negustori, care pentru întăia oară, ın 
a doua jumătate a sec. al 19-lea, încep să aibă într'adevăr un rol social, 
dovadă despre forţa economică de care dispun. 

Care este caracteristica orașelor noastre contimporane? 'Trebue să 
observăm, de la început, că orașele noastre în generalitatea lor, au carac- 
teru] de oraş comercial. Cele mai însemnate dintre ele sunt porturile. Dar 
şi oraşele noastre interioare au în principal o activitate comercială. 

Nu avem noi, orașe industriale? Şi dacă nu le avem, ne putem 
aştepta la desvoltarea apropiată a oraşului industrial, asemănător cen- 
trelor puternice din apusul Europei ? 

S'a văzut, din cele ce preced, că nu am avut în tot trecutul nostru 
oraşe de meșteșugari, un oraş prin urmare care să trăiască din desfacerea 
produselor industriale în satele înconjurătoare, sau, mai mult decât atât, 
care să ajungă la o prosperitate atât de mare, încât să înlesnească un co- 
merț chiar de export, cu produsele meseriașilor. Noi n'am avut în trecu- 
tul nostru orașe, care să se poată compara de pildă cu Florenţa, Milano, 
Niremberg. Am avut însă, în preajma noastră, în Transilvania, două 
centre industriale: Brașovul şi Sibiul, două oraşe care, în bună parte, au 
fost oraşe de meșteșugari şi manufacturiști, cu misiunea să prelucreze 
o mare parte din producțiunea ţării. Lâna noastră, de pildă, mergea la 
Braşov pentru ca la piuile de acolo să fie transformate în postav. 

Dar în Vechiul Regat, n'am avut asemenea orașe de meşteșugari. 
Astăzi avem oarecare centre, cu un caracter mai mult sau mai puțin in- 
dustrial. Ca să se înţeleagă despre ce este vorba, trebue să se arate că 
la începutul desvoltării industriale capitaliste, industria nu constitue ni- 
căeri un factor însemnat în creearea unui oraş. O industrie capitalistă se 
desvoltă prin reorganizarea industriei casnice ţărăneşti pe baze comer- 
ciale şi prin urmare este răspândită în toate satele. Sau o industrie capi- 
talistă apare în legătură cu anumite produse, care se găsesc la depărtare 
de oraș, de pildă lemnul din pădure, care silește fabricile să se aşeze 
departe de oraş, în preajma pădurii şi acea populațiune industrială care 
se fonmează acolo în jurul acestor fabrici depărtate de oraş, nu poate să 
desvoltarea pe lângă cursurile de apă, care oferă forţa motrice. Pe lângă 

8 


www.dacoromanica.ro 


114 





aceasta, cele dintăi manufacturi, care se ridică în orașe, sunt industrii 
producătoare de obiecte de lux, pentru un cerc restrâns de consumatori 
şi care deci, dau o contribuţie foarte mică la desvoltarea oraşelor. 

Insă în faza următoare a desvoltării capitaliste, când birue fabrica, 
industria capitalistă devine o forță de propulsiune în desvoltarea ora- 
şelor. Intr'adevăr, atunci, industria care se creează, de pildă în vecinătatea 
unei mine de cărbuni sau de fer, sau în vecinătatea terenurilor petroli- 
fere, atrage după sine o serie întreagă de alte industrii, de transformare 
a materiilor prime mai sus amintite, industrii auxiliare, construcţii de 
maşini, ateliere de reparaţii, etc. şi industrii complimentare, așa încât se 
crecază acolo o aglomeraţiune de industrii, care cheamă după sine şi ele- 
mente comerciale, în număr mare. Pe calea aceasta se formează puternice 
centre industriale. 

Avem noi însă asemenea centre industriale ? 

Putem să spunem, a priori, că nu ne putem aştepta ca pe tot întinsul 
țării românești să descoperim asemenea centre industriale, care să pre- 
zinte în structura populaţiunii lor, o precădere a elementului întrebuințat 
în fabrică. Dacă am avea la îndemână stastistici a profesiunilor din ţara 
românească, făcute la fiecare deceniu, pentru ca să se poată vedea trans- 
formarea aspectului orașelor noastre, am putea să înfățişăm structura lor 
socială. Dar nu avem, din nenorocire, decât o statistică din 1910, făcută 
de guvernul unguresc pentru Transilvania, din care putem vedea care 
este structura populațiunii din șase centre orăşeneşti din Ardeal şi din 
Banat. 

Nu ştiu pentru ce, în această statistică ungurească dela 1910, nu 
există nici-o indicație privitoare la Braşov şi Sibiu, ci găsim date numai 
privitor la Timişoara, Arad, Târgu Mureş, Sătmar şi Cluj. 

Din aceste date se constată, că în aceste orașe, între 33% şi 39% 
din populaţiunea activă economicește, îşi găsește ocupaţiunea în indu- 
stie. Putem dar să afirmăm că, aceste 6 orașe din Transilvania, au un 
caracter destul de pronunțat industrial. 

In centrele industriale, întemeiate în legătură cu desvoltarea minelor 
de cărbuni și de fer, peste 24 din totalul populaţiunii este ocupată în acti- 
vitatea industrială. Fără a avea date la îndemână pentru a putea oferi 
şi dovada precisă, putem spune că, în Vechiul Regat, avem câteva centre 
industriale în legătură cu industria petroliferă. Fără îndoială Câmpina 
este propriu zis, un centru industrial, care s'a desvoltat în legătură şi ca 
o consecință directă a exploatării petrolului, dintr'un simplu târg, într'un 
oraş destul de însemnat. In Ardeal avem Petroşanii, Hunedoara, Reşiţa şi 
Anina. 


www.dacoromanica.ro 


115 


Dar majoritatea celorlalte centre orăşeneşti din țara românească, 
pe care statistica le denumește „comune urbane", păstrează încă și astăzi 
un caracter rural, o parte din populațiunea mărginașe ocupându-se, până 
în zilele noastre, cu agricultura. lar cea mai mare parte din orașele noas- 
tre, repet, sunt orașe cu un caracter pronunţat comercial. 

Intrebarea care se pune este : vom avea în viitorul nostru apropiat 
oraşe industriale însemnate, care să se asemene cu acelea ale ţărilor in- 
dustriale apusene ? Răspunsul la această întrebare îl dă cercetarea unei 
probleme care nu intră în cadrul prelegerii noastre: Dacă România, care 
este astăzi, un stat agrar țărănesc prin structura populaţiunii sale, poate 
să devie un stat industrial ? 

Fără a documenta, cu acest prilej, răspunsul la această întrebare, 
“ăfirm că condiţiunile de existență naturală ale ţării noastre nu deschid 
perspective desvoltării dintr'un stat agrar într'un stat industrial. 

Care sunt perspectivele de desvoltare ale orașelor noastre ? Pro- 
blema se pune astfel: condițiunea esenţială și asigurătoare pentru des~ 
voltarea orașelor noastre este posibilitatea întreţinerii unei populațiuni din 
ze în ce mai mare înăuntrul oraşelor. Aceasta presupune creşterea exce- 
dentului producţiunii agricole, care să poată fi pus la dispozițiune, pe 
calea comerțului, pentru întreţinerea unei populaţiuni orășenești, în număr 
din ce în ce mai mare. Sau altfel formulat: creșterea populațiunii orășe- 
nești este în funcțiune directă de rendementul agricol al ţării. La o agri- 
cultură românească extensivă, corespunde o desvoltare înceată a orașelor. 
Cu cât agricultura noastră va deveni mai raţională şi se va intensifica, cu 
atât şi posibilităţile de existență ale oraşelor vor deveni mai ample. 

De bună seamă, că în prima fază a intensificării şi a raţionalizării 
muncii agricole se va produce o încetinire a procesului de creștere a ora- 
şelor noastre, care este o urmare a afluxului de populaţiune dela sate. 
Agricultura, devenind intensivă, un număr mai mare de brațe îşi va găsi 
ocupaţiunea în sate şi în consecință va rămâne un număr mai mic de 
prisos și se va revărsa spre oraș. Dar intensificarea agriculturii care este 
legată de industrializarea produselor agricole va deschide un debușeu 
însemnat de consumatori de produse industriale. Acest proces va asi- 
gura desvoltarea unei industrii interne, așezată pe o bază sănătoasă şi 
sigură. După ce procesul de intensificare a agriculturii va fi incheiat, sur- 
plusul de oameni dela sate, care se va îndruma spre orașe, va fi din ce 
în ce mai numeros, datorită diminuării mortalităţii infantile în mediul 
sătesc ca o consecinţă a bunei stări generale şi a ridicării culturale a sa- 
telor. Aceste forțe aruncate afară din sate își vor găsi o ccupaţiune în 


www.dacoromanica.ro 


116 


oraşe în activitatea economică generală, care sporeşte pe măsură ce se 
desvoltă toate forţele vitale ale ţării întregi. 

Acestea sunt perspectivele de desvoltare a oraşelor noastre. Pentru 
a lămuri, în scurte cuvinte, o problemă care agită foarte mult lumea noa- 
stră intelectuală şi politică: problema naționalizării oraşelor noastre, 
trebuie să căutăm să răspundem la o întrebare prealabilă: cine emigrează 
dela sate în centrele orăşeneşti? In primul rând, braţele superflue, lipsite 
de orice pregătire specială, care merg la orașe ca să găsească prilejuri de 
muncă în activitatea industrială sau în locurile de servicii personale în: 
gospodăriile orăşeneşti, în speranța să aibă o salarizare mai mare decât 
poate să le ofere agricultura în momentul când este prisos de braţe. Dar 
în afară de aceștia mai emigrează în oraşe şi mai ales în centrele însem- 
nate de populațiune, toate forţele intelectuale de mâna întâi, toţi acei din 
mijlocul satelor şi din centrele mici urbane, care simt în ei o vocaţiune 
şi caută posibilităţi de lărgire a sferei lor de activitate. 

Problema naţionalizării orașelor, agită foarte mult spiritele şi ser- 
veşte de element de agitaţiune. Ca orice problemă, oricât de complexă, 
ea nu este insolubilă. Nu este deci îndreptăţit pesimismul în ce pri- 
veşte posibilităţile de soluţionare. In urma vicisitudinelor istorice, prin 
care a trecut neamul nostru, în Ardeal, Banat, Basarabia şi Bucovina s'au 
desvoltat oraşe, cari au constituit insule alogene în mijlocul populațiunii 
naţionale româneşti. Şi tot datorită unor împrejurări istorice, afluența 
elementelor alogene, în special a elementelor evreeşti, mai ales în Nordul 
Moldovei, în Basarabia ca și în Bucovina, s'a produs pe o scară cu mult 
prea mare, pentruca să nu constitue un obstacol în desvoltarea noastră 
națională şi culturală. Iată care este situaţiunea în Ardeal: din 5 milioane 
de locuitori, numai 929.000, deci 16%, sunt orășeni. Din populaţiunea ro- 
mânească 8,69% sunt orășeni, iar 91,31% sunt săteni. Din populaţiunea 
orăşenească, români sunt numai 30% iar străini 70% anume Unguri, Ger- 
mani şi Evrei în cea mai mare parte maghiarizați. In schimb însă, din cele 
189 de sate de frunte cu peste 3000 de locuitori, Români sunt 52,21% : 
în cele 613 sate mijlocii, 1500—3000 locuitori, Români sunt 57% ; în 
cele 32$] de sate mici, cu o populaţiune de sub 1500 locuitori, sunt 72% 
Români și numai restul străini. 

Prin urmare, cu cât trecem dela centrele mari la cele mai mici, 
observăm o creştere mai accentuată a procentului de români, în Transil- 
vania şi Banat. 

Examinarea cauzelor unui fenomen morbid în viața socială din 
Ardeal și Banat, emigrarea populațiunii săteşti în America, explică în- 
treaga problemă. Pentru ce emigrau țăranii români peste Ocean? Pen- 


www.dacoromanica.ro 


117 


trucă în mediul lor natural: în agricultură, în creştere de vite şi în exploa- 
tări de păduri, ei nu-şi putea câștiga existența. Dacă Statul ar fi avut 
grijă, ca — concomitent cu împroprietărirea — să se creeze şi condițiuni 
favorabile, pentru ca agricultura şi creşterea de vite din Ardeal și Banat 
să se poată exercita cu maxim de folos pentru săteni şi exploatarea de 
păduri în cari Ardelenii sunt meşteri, să fie organizată astfel încât să 
asigure posibilităţi de lucru țărănimii din regiunile de munte, în cazul 
acesta nu am fi avut o emigrare pe o scară atât de întinsă. 

Este deci numai un proces de adaptare economică, care trebue să 
lie îndrumat de către Stat, prin încurajarea agriculturei mai progresive 
din Ardeal şi valorificarea produselor cu ajutorul unei rețele complete de 
cooperative. 

Unde va merge afluxul acestei populaţiuni rurale, care se va pro~ 
duce, chiar dacă se presupune că prin intensificarea muncii agricole cmi- 
igrările vor fi stăvilite, în măsura în care maximum de elemente locale 
îşi vor găsi o existenţă în mijlocul satelor? In oraşe ușile sunt închise. 
prin faptul că locuri sunt puţine, şi în mare parte stăpânii marilor între- 
prinderi nu sunt de aceeași naţionalitate cu populaţia rurală. In .ce 
priveşte faptul că locuri sunt puţine, am arătat că ele nu se vor putea 
înmulți, decât prin creearea posibilităților reale pentru o desvoltare indus- 
trială şi aceasta nu poate avea loc, decât ca o urmare a creerei debu- 
geului intern pentru fabricatele industriale în mijlocul satelor noastre, 
printr'o orientare a politicii noastre economice către intensificarea pro- 
ducţiei agricole. 

In ceeace priveşte caracterul etnic al capitalului, nu trebue să uităm 
nici o clipă că procesul de formaţiune a capitalului este un proces na- 
tural. Capitalul este o rezultantă a economiilor realizate prin munca pro- 
ductivă şi, prin plasarea acestora în comerț sau industrie se transformă în 
capital. Prin urmare, cu cât viața economică va deveni mai intensivă, cu 
atâta cota anuală a economiilor, care poate fi transformată în capital co- 
mercial sau industrial, sau financiar va fi mai mare. Este absolută nevoe ca 
acest proces de intensificare a întregei vieţi economice să fie accelerat 
înainte de toate, printr'o acţiune de ridicare a producţiunii şi valorificare 
optimă a produselor agriculturii românești răzimată pe organizarea coope- 
raţiei pe scara mare, în lumea satelor noastre. O asemenea activitate ar 
avea, de bună seamă, drept rezultat, să formeze rezerve ale economiei na- 


ionale care să înlesnească cu un ceas mai repede procesul de naţionalizare 


www.dacoromanica.ro 


118 


a vieţii noastre economice. (Capitalul acumulat în cooperative şi institu- 
ţiuni de economie, în care se plasează micile economii este capitalul nostru 
naţional, capabil să formeze pârghia pentru naţionalizarea vieţii noastre 
orăşeneşti, 

Evident, naţionalizarea orașelor noastre nu va putea fi un fapt 
împlinit decât în ziua când prin munca noastră culturală de fiecare clipă, 
vom fi întemeiat o aşa de puternică civilizaţiune românească, încât ea 
să servească drept punct de atracţie şi centru de asimilare, a tuturor ele- 


mentelor alogene. 


www.dacoromanica.ro 


CAPITALISMUL IN RĂSĂRITUL EUROPEI 


In celebra sa operă „Capitalismul modern", Werner Sombart se ra- 
portează în deosebi, la cercul țărilor romanice şi germanice şi numai 
excepțional la ţările din răsăritul Europei. Este potrivit a se releva aceasta, 
deoarece de o bucată de vreme la noi este monedă curentă a se trans- 
planta teoriile asupra evoluţiei capitalismului din occident asupra răsări- 
tului şi sud-estului european, fără nici o rezervă. Unii din sociologii noştri 
fac aceasta, rezemându-se aproape exclusiv chiar pe teoria lui Werner 
Sombart asupra evoluţiei capitalismului occidental, iar alţii însușindu-şi 
teoria evoluţionismului marxist. Cu toţii par a fi de acord că nu e nimic 
original, şi în orice caz, nu e nimic absolut original în evoluţia social-eco- 
nomică a răsăritului față de aceea a apusului european. 

Problema aceasta este însă nouă numai pentru sociologia noastră. 
Sociologii şi istoricii ruşi au desbătut-o, în formularea ei generală, încă 
dela 1820—30, unii afirmând ideea originalității complete, alţii neadmi- 
țând decât existența unei anume particularități în liniile de evoluţie ale 
vieţii sociale a poporului rus 1). 

Odată însă ce problema a fost pusă şi la noi, ea trebue să fie 
luată în cercetare. 


Notă. — Prelegere, ţinută la Instittutul Social Român în ziua de 7 Martie 1926 
în ciclul «Capitalismul în viața socială». 

1) Deşi cercetătorii ruşi erau împărţiţi în slavofili şi occidentali, primii susță- 
nând teza originalității absolute, ceilalţi a unei originalităţi relative, şi unii şi alţii 
erau de acord că «Istoria Rusiei nu se aseamănă întru nimic cu istoria occidentului», 
G. Plekhanov, Introduction à l'histoire sociale de la Russie (Paris 1926) pag. 1. Ceeace 
contestau occidentalii, era existența unei originalități absolute. Astfel, ei afirmau că nu 
poate exista o diferenţă fundamentală între structura vechei Rusii şi structura feudală 
a occidentului. Totus, în lipsa acestei diferențe fundamentale, pot să existe diferențe 
secundare «care dau acestui proces un anume caracter de originalitate» (pag. 4, op. 
cit.). G. Plekhanov, care ţine de şcoala marxistă, comentând aceste teze, adaugă: 


www.dacoromanica.ro 


129 


Pentru a descoperi, dacă evoluţia social-economică din răsăritul 
Europei a unmat pe aceleaşi linii și a creeat forme identice cu acelea ale 
capitalismului occidental, înainte de toate este necesar să cădem de acord 
asupra ceeace se înțelege prin capitalism. 

Expresia de capitalism e mai mult de origine politică decât ştiinţifică. 
Ea face parte din asenalul criticii sociale a socialismului. Ca atare ea nu 
redă numai caracterizarea structurii vieții economice moderne, ci şi toate 
stările bolnăvicioase pe care aceasta le-a produs. 

După originea expresiei, capitalismul s'a denumit „ordinea econo- 
mică contimporană privită prin ochelarii socialismului“ 1). Dar noțiunea 
capitalism a trebuit să fie introdusă şi în vocabularul științei academice 
oficiale. E demn de remarcat că în ultima ediție a marelui dicționar de 
științe de stat german, se găseşte pentru întâia oară o contribuţie specială 
despre capitalism, iar în manualele de ştiinţe economice, chiar dacă nu se 
dă definiţia capitalismului, expresiile „capitalism, capitalist, mod de pro- 
ducţie capitalistă, ordine capitalistă“, se întâlnesc foarte frecvent. 

Cu toate că noţiunea a fost introdusă în ştiinţa social-economică, 
recunoaştem că conţinutul ei n'a fost definit precis, așa încât să fie ac- 
ceptat de toată lumea. El este încă destul de vag şi de elastic 2). 

Noţiunea este înţeleasă în multe feluri, ceeace a îndemnat pe un 
cercetător german ë) să ceară eliminarea ei din vocabularul științei eco- 
nomice. 

Voiu încerca să dau definiția capitalismului prin ceeace este în ge- 
neral acceptat, lăsând deoparte ceeace poate fi controversă. 

Două premise trebue să fie prezente înainte de a se putea vorbi 
în societatea economică de ordinea capitalistă. Întâia este existența unei 
ordine economice individualiste. Ordinea economică individualistă presu- 
pune existența dreptului de proprietate privată și libertatea economică, 


«Sociologia nu cunoaşte originalității absolute şi fapt este că evoluţia Rusiei se deo- 
sebeşte de aceea a Franţei prin trăsături de o mare însemnătate. Anume particularităgă 
reamintesc evoluţia marilor despoţii orientale, însă, — şi aceasta complică şi mai mult 
problema — aceste particularităţi urmează, așa încât Rusia pare a oscila între Occi- 
dent şi Orient» *(pag. 4, op. cit). Iar istoricul Kliucewski constată că «edificiul social 
care s'a ridicat pe solul rus prezintă, în fapt, o structură originală şi forme nob (pag. 
7, op. cit.). 

1) L. Pohle: Kapitalismus, in Handwörterbuch der Staatswissenschaften ed. IV 
vol V, pag. 584. 

2) R. Passow : «Kapitalismus». Fine begrifflich-terminologische Studie (Iena) 
1918. 

3) R. Passow : op. citat. 


www.dacoromanica.ro 


121 


adică regimul liberei concurenţe şi libertăţii muncii. A doua premisă este 
intrarea vieţii economice în etapa producţiei de mărfuri. Aceasta înseamnă 
că gospodăriile individuale nu-şi mai procură cele necesare din munca 
lor proprie, în economie casnică şi nici prin legătura directă cu producă- 
torii, cu meșteșugarii sau cu ţăranii producători, ci prin mijlocirea unor 
organizaţii speciale de desfacere, prin mijlocirea organizaţiilor comerciale. 

Dar capitalismul nu apare şi'nu poate fi socotit ca fiind prezent de- 
cât în momentul, când se desvoltă exploatarea mare industrială şi între- 
prinderea devine forma tipică de activitate economică, celula predomi- 
nantă a organismului social. 

În viaţa economică nu pot să existe decât două moduri de produc- 
ție: modul de producţie achizitiv, sau modul de producţie cooperatist. 
Modul de producție achizitiv este acela în care organizarea producţiei se 
bazează pe salariat şi pe străduința către valorificare, către câștig ; modul 
de producţie cooperatist se bazează pe asociaţii de muncă şi pe elimina- 
rea profitului capitalului, capitalul fiind remunerat, iar surplusul, dobân- 
dit prin valorificarea muncei asociate, fiind repartizat, fie sub forma pri- 
mei de muncă, fie sub forma risturnei, dată consumatorilor asociați. 

Odată ce în procesul desvoltărei economice munca agricolă s'a se- 
parat de munca industrială, modul de producţie achizitiv a fost acela care 
a biruit, iar modul de producţie cooperativ a fost lăsat, în tot occidentul 
Europei, pe planul al doilea. 

Putem, prin urmare, să definim capitalismul, ca acea ordine econo- 
mică individualistă în care satisfacerea trebuinţelor societății se face, în 
genere, prin mijlocirea întreprinderilor economice 1). 

Când e vorba, deci, să se constate dacă o întreagă epocă sau o 
anume parte a omenirii poate să fie caracterizată drept capitalistă, trebue 
să se aibă în vedere dacă organizaţia societăţii e așa întocmită încât tre- 
buinţele ei nu pot să fie satisfăcute, în genere, decât prin mijlocirea între- 
prinderilor economice, Numai atunci putem să vorbim de existența unei 
ordine economice capitaliste, când, dacă ne închipuim o înlăturare a între- 
prinderilor economice, avem imaginea prăbușşirei totale a societăţii, printr'o 
imposibilitate de satisfacere a trebuințelor omeneşti 1). 

Capitalismul, odată definit, se pune întrebarea: există în toate 
părțile lumii ? Ordinea economică capitalistă trebuie să fie privită ca un 
produs fatal al evoluţiei sociale ? 

Capitalismul se găseşte cu începere din a doua jumătate a vea- 
cului al XIX-lea în occident. 


1) I: Poble : op. cit. p. 585 şi urm. 


www.dacoromanica.ro 


122 


Este adevărat că încă din veacul al XVI-lea au existat în țările 
apusene întreprinderi capitaliste, dar este tot aşa de adevărat că, dacă 
aceste întreprinderi capitaliste din secolul al XVI-lea ar fi fost distruse, 
ordinea economică a societăţii ar fi suferit foarte puţin. 

Unul dintre cei mai mari sociologi, apuseni, Max Weber, afirmă 
categoric că organizația capitalistă a societăţii este proprie numai occi- 
dentului, şi chiar aici cu începere din a doua jumătate a veacului al 


XIX-lea. „Nicăeri — spune el — nu mai regăsim această organizare a 
muncii în forma de întreprindere cum o cunoaşte occidentul“ +). 
„Dacă această evoluţie s'a produs numai în occident — explică 


Weber — motivul trebue căutat în anume trăsături din evoluția generală 
a culturii sale, care îi sunt numai lui proprii. Numai occidentul cunoaște 
un Stat în înțelesul modern, cu administraţie legală, funcţionari speciali 
şi drept constituțional; începuturi asemănătoare în antichitate şi în orient 
n'au ajuns la o desvoltare completă. Numai occidentul cunoaște un drept 
raţional, creat de juriști, interpretat şi aplicat rațional. Numai în occi- 
dent se găseşte noţiunea de cetăţean (civis Romanus, citoyen, bourgeois) 
pentrucă numai acolo există oraşul în înţelesul specific al expresiei. Mai 
departe, numai occidentul posedă ştiinţa în înţelesul actual al cuvântului: 
teologie, filozofie, cugetare asupra ultimelor probleme ale vieţii au cunoscut 
şi Chinezul şi Indianul, poate într'o profunzime, ca niciodată Europeanul ; 
însă ştiinţa raţională și technica raţională a rămas necunoscută acelor 
culturi. Insfârşit, cultura occidentală se deosebește de oricare alta şi prin 
prezența unor oameni cu ethos raţional în conducerea vieţii. Magie şi reli- 
gie găsim pretutindeni. Insă o bază religioasă a conduitei vieţii, care a 
trebuit să ducă în consecinţă la un raţionalism specific, este iarăși carac- 
teristică numai occidentului“ 2). 

Intrebarea. dacă în procesul de evoluţie socială toate ţările trebue 
să străbată faza capitalistă, şi-au pus-o poporaniștii ruși. Poporaniştii ruşi, 
ale căror idei au încolţit de prin anii 1850—75, au negat că trecerea prin 
etapa capitalistă este legea fatală de evoluţie economică a tuturor ţărilor. 
Mai mult decât atât, ei au afirmat că Rusia va trece spre socialism fără 
să treacă prin faza capitalistă burgheză. Astfel, de pildă, Cernișewscki, 
un poporanist rus cunoscut, neagă fatalitatea fazelor economice în evolu- 
ţia popoarelor şi demonstrează că forma capitalistă nu e capătul finał 
necesar al evoluţiei vieţii economice și nu e nici faza trecătoare obligatorie, 
care asigură producerea unui tip superior de structură economică. 


1) M. Weber: Wirtschaftsgeschichte, München (1923) pag. 239. 
2) M. Weber, op. cit. pag. 269—270. 


www.dacoromanica.ro 


123 


Un al doilea poporanist rus, W. W. Voronzov, încearcă să de- 
monstreze că capitalismul n'ar putea să prospere în Rusia, deoarece a 
venit prea târziu, faţă de rivalii din occident. Teza e cunoscută. Capi- 
talismul, pentru a se desvolta, presupune existența unor pieţe externe de 
desfacere; coloniile fiind însă ocupate dinainte, de țările din occidentul 
Europei, nu se putea presupune dobândirea unor debușeuri importante, 
fără de care este exclusă organizarea producţiei capitaliste. In consecinţă, 
oricare încercare ar fi făcut o ţară înapoiată din răsăritul Europei, chiar 
şi imensa Rusie, de a organiza o industrie, prin toate mijloacele, cu toate 
străduințele, întrucât această industrie n'are debuşeuri asigurate, încer- 
carea ar fi fost zădărnicită de concurența țărilor cari au ocupat cel dintâi 
loc sub soare. 

lar cunoscutul scriitor poporanist Nicolae Danielson (Nicolas-on) 
în faimoasa sa lucrare „Etudes sur l'économie russe après l&mancipation 
des serfs“ dovedește că în Rusia capitalismul, care s'a înființat prin poli- 
tica de Stat, departe de a fi un capitalism creator de valori este un capi- 
talism distrugător, un capitalism care produce toate mizeriile, fără a re- 
vărsa binefacerile cunoscute în regimul capitalismului apusean. 

Impotriva acestei teze a poporanismului s'a ridicat în Rusia între 
anii 1890—1900 reacţiunea social-democraţiei 1). Social-democraţia, repe- 
tând principiile marxiste, neagă că Rusia n'ar trece în chip fatal prin 
faza capitalistă şi că şi-ar avea destinele ei proprii şi afirmă că legea 
evoluţiei economice se aplică în chip fatal şi în desvoltarea Rusiei. 

Socialiştii ruşi atacă tocmai miezul doctrinei poporaniste, care se 
baza pe existența în Rusia a mirului, şi afirmă că comunităţile agrare, pe 
care se întemeiau toate speranțele că Rusia va trece direct la socialism, 
vor intra mai curând sau mai târziu într'un proces de degenerescență. Mai 
mult decât atât, ei au încercat să dovedească că Rusia va străbate revolu- 
ţia burgheză, prin care au trecut toate statele din occident şi va desvolta 
un capitalism industrial puternic, care va da naştere luptei de clasă între 
proletariat și capitalişti, al cărei sfârşit fatal va fi transformarea societăţii 
capitaliste, într'o societate socialistă, întocmai ca în toate celelalte țări din 
apusul Europei. 


1) I. Delewsski: Les idees des «narodniki? russes în «Revue d'Economie politique» 
(35-e annce No. 4 1921). Punctul de vedere marxist din această controversă îl expune 
Rosa Luxemburg în opera ei: Die Akkumulation des Kapitals (1921), pp. 239—295, 

O recapitulare a disputei în faza ei primă a făcut Achile Loria, La controversia 
del Capitalismo in Rusia in Nuova Antologia XI 1896 citat de W. Sombart. Das 
Wirtschaftsleben im Zeitalter des Hochkapitalismus (1927), p. 470. 


www.dacoromanica.ro 


124 


Social-democraţii ruşi îşi întemeiau acest atac împotriva popora- 
nismului pe teoriile lui Karl Marx. 

S'a întâmplat însă, în zilele noastre, un fapt foarte interesant mai 
ales pentru psihologi, specialiştii în manifestările morbide ale spiri- 
tului omenesc. S'a descoperit o corespondență între Vera Zasulici, o so- 
cial-democrată rusă și Karl Marx. Marx este întrebat de Vera Zasulici 
acum 55 ani, la 16 Februarie 1881, ce părere are asupra evoluţiei sociale 
a Rusiei, mai ales în legătură cu existența comunităţii agrare, a mirului 
rusesc. Şi Marx dă un răspuns. Despre această corespondenţă timp de 
45 ani lumea socialistă nu a ştiut absolut nimic. În timpul din urmă s'au 
găsit conceptele acestei scrisori a lui Marx către Vera Zasulici în arhivele 
lui Lafargue. Intr'un calendar rus din 1889 (Kalendar narodny voly) se 
amintea : „cu ce bună dispoziţie s'a hotărât Karl Marx în ultimii ani ai 
vieţii sale, la chemarea comitetului din St. Petersburg, să scrie special 
pentru Rusia o broșură asupra evoluţiei posibile a comunităţii noastre 
agrare „asupra unei chestiuni de așa interes arzător pentru socialiștii ruşi“, 
In vara anului 1923 s'a aflat că în arhiva lui Axelrod, alt socialist rus, 
care a trăit şi în Bucureşti, s'a găsit o scrisoare a lui Karl Marx. Făcând 
o comparaţie între conceptele găsite şi această scrisoare, s'a identificat că 
era răspunsul dat de Karl Marx, Verei Zasulici 1). 

Editorul, care a publicat această scrisoare, n'a putut să-și ascundă 
surprinderea că nu înţelege, nici până astăzi, „adevăratele motive pentru 
care această scrisoare a lui Marx, care se raporta la o chestiune atât de 
viu discutată în cercurile revoluționare ruse, a fost dată uitării şi a rămas 
necunoscută. Nici Axelrod, nici Plekhanov nici Vera Zasulici nu şi-au 
adus aminte de această scrisoare a lui Karl Marx. Şi doar Vera Zasu- 
lici, în scrisoarea către Karl Marx, cerea autorizarea „să publice răspun- 
sul său, traducându-l în limba rusă, pentru a pune în cunoştinţă pe socia- 
liştii ruși despre ceeace crede maestrul socialismului european în această 
problemă“. 

Din analiza acestui schimb de scrisori se va înţelege pentru ce n'a 
fost dat publicității timp de 45 ani. 

Vera Zasulici, întrebând pe Marx despre părerile sale asupra evo- 
Juţiei sociale a Rusiei, pune următoarea alternativă în privința mirului 
rusesc : „Comuna rurală liberată de exigenţele nemăsurate ale fiscului, 
de plăţile la stăpânii feudali şi de administraţia arbitrară, este capabilă 
să se desvolte pe calea socialistă, adică să organizeze, puţin câte puţin, 





1) Marx-Engels Archiv, Zeitschrift des Marx-Engels-Ianstituts in Moskau (1925) 
«editat de D. Rjazanov vol. I, pp. 309—345. 


www.dacoromanica.ro 


125 


producţia ei şi distribuţia pe baze colectiviste“, sau „dacă dimpotrivă co- 
muna este destinată pieirii, nu rămâne socialistului, ca atare, altceva de- 
cât a se deda la calcule mai mult sau mai puțin întemeiate pentru a afla, 
în câte zeci de ani pământul ţăranilor ruși va trece din mâinile lor in 
acelea ale burgheziei, în câte sute de ani poate capitalismul va atinge în 
Rusia desvoltarea asemănătoare celei din Europa apuseană“. 

Răspunsul lui Marx reese mai clar din cel dintâi concept în care 
ideile sunt mai desvoltate, deşi nu toate duse până la capăt. lată ce spune 
Marx : 

„Tratând despre geneza producției capitaliste am zis (secretul ei 
este) că există în fond separația radicală a producătorului de mijloacele 
de producție“ (pag. 315 col. I ediţia franceză a ,„Capitalului“) şi că „baza 
acestei întregi evoluţii este exproprierea cultivatorilor. Ea nu s'a săvârşit 
într'o formă radicală până acum decât în Anglia. Dar toate celelalte 
țări ale Europei occidentale parcurg aceeași mișcare“ (|. c. C. II). 

„Deci am restrâns expres fatalitatea istorică a acestei mișcări la 
ţările Europei occidentale. Comparaţi vă rog cap. XXXIII unde se cite- 
şte : mişcarea de eliminare, transformând mijloacele de producţie indivi- 
duală şi disparată în mijloace de producție social concentrate, făcând din 
proprietatea pitică a marelui număr, proprietatea colosală a câtorva, 
această dureroasă, îngrozitoare expropriere a poporului muncitor, iată 
originele, iată geneza capitalului... Proprietatea privată, întemeiată prin 
munca personală, va fi înlocuită prin proprietatea privată capitalistă, în- 
temeiată pe exploatarea muncii altora, pe salariat“ (pag. 340 C. H). 

„Astfel, în ultima analiză este transformarea unei forme de pro- 
prietate privată într'o altă formă de proprietate privată (mișcarea occi- 
dentală“. 

Marx precizează, deci, că a restrâns expres „fatalitatea istorică“ a 
evoluției capitaliste, la țările occidentale. 

„ Mai departe Marx se întreabă : cum se va petrece în Rusia această 
evoluţie „întrucât pământul în mâinile țăranilor ruşi, n'a fost niciodată 
proprietatea lor privată ?“. 

El relevă faptul istoric, că au existat şi aiurea comunităţi agrare şi 
s'au dizolvat, şi analizând presupusa inevitabilitate istorică a dizolvării 
comunităților agrare, afirmă că „în Rusia, datorită unei combinaţii de 
împrejurări unite, comuna rurală încă stabilită pe o scară naţională, se 
poate desface treptat de caracterele sale primitive şi desvolta direct, ca 
un element al producţiei colective pe o scară naţională. Tocmai datorită 


www.dacoromanica.ro 


126 


contemporanităţii producţiei capitaliste, ea îşi poate apropia toate dobân- 
dirile pozitive şi fără a trece prin peripeţiile ei teribile''-1). 

lar în conceptul al doilea, după ce schițează cursul evoluţiei occi- 
dentale a proprietăţii, Marx se întreabă cum ar putea fi introdusă în Ru- 
sia, unde pământul n'a fost niciodată „proprietate privată“ a cultivatoru- 
rului, şi afirmă următoarele : 

„Pentru a se întemeia producţia capitalistă în Rusia, ea trebue să 
înceapă prin abolirea proprietății comunale și exproprierea țăranilor, adică 
a marei masse a poporului. De altminteri aceasta este dorinţa liberalilor 
ruşi... însă dorința lor dovedeşte mai mult decât dorința Caterinei a Il-a, 
de a împlânta în solul rus regimul occidental al meşteşugarilor Evului de 
mijloc ?“ 2). 

„Cert. Dacă este ca producţia capitalistă să-şi aşeze regimul ei în 
Rusia, marea majoritate a țăranilor, adică a poporului rus, trebue să fie 
transformată în salariaţi şi, în consecință, expropriată prin abolirea prea- 
labilă a proprietăţii sale comunale. Insă în orice caz precedentul occi- 
dental n'ar dovedi nimic pentru «fatalitatea istorică» a acestui proces“ 2). 

Rezultă clar că cercetând evoluţia socială a Rusiei, Marx afirmă 
că acolo comuna agrară, existând încă, (la 1881) pe o scară națională, 
ea poate, tocmai din cauză că subzistă în acelaș moment, când în celelalte 
părţi al lumii se află un regim capitalist, să se transforme pe baze coope- 
rative, fnsuşindu-și anumite elemente tehnice şi să înlesnească astfel 
trecerea Rusiei la forma mai înaintată a producţiei colective, fără să mai 
străbată faza capitalistă. 

Marx priveşte deci problema evoluţiei social-economice a Rusiei 
ca şi poporaniştii, expunând teoria ocolirii fazei capitaliste. 

Mai mult decât atât, întocmai ca şi poporaniştii, el precizează că 
introducerea, „pe cheltuiala țăranilor şi în cultură de seră a ramurilor 
sistemului capitalist apusean, fără a desvolta în nici un fel condiţiile de 
producţie ale agriculturii, este mijlocul cel mai potrivit pentru a ușura şi 
precipita furtul roadelor ei, prin intermediari parazitari“ +). 

Fără îndoială că darea la iveală a acestei scrisori a lui Marx, către 
Vera Zasulici, dărâmă întregul eșafodaj teoretic al sociologilor, cari 
răzimaţi pe teoria marxistă, cu privire la mersul evoluţiei economice a 
popoarelor, au încercat să facă plauzibilă ipoteza identității evoluţiei ca- 





1) Op. cit. p. 319. 
2) Op. cit. p. 3%. 
3) Op. cit. p. 331. 
4) Op. cit. p. 327. 


www.dacoromanica.ro 


127 





pitalismului occidental, cu aceea a realităţilor social-economice din răsă- 
ritul Europei. 

După ce am constatat că un sociolog de valoarea lui Max We- 
ber descopere că evoluția capitalistă este specific occidentală, am dovedit 
că Marx însuși arată că „fatalitatea istorică“ a evoluției capitaliste este 
restrânsă la țările din Europa occidentală. 

Să verificăm aceste aserțiuni teoretice la lumina faptelor, aruncând 
o ochire generală asupra câtorva aspecte pregnante din desvoltarea social- 
economică a Rusiei. Am ales în special Rusia ca scenă de observaţie a 
împrejurărilor social-economice din răsăritul Europei, mai întâi ţinând 
seuma de extinderea şi populaţia ei; apoi, pentru a putea privi cu mai 
mare obiectivitate, ceeace se înfăţişează acolo, decât s'ar fi presupus că 
se poate face, față de realităţile noastre social-economice ; dar și pentru 
că noi facem parte din aceeași regiune a Europei şi urmăm aceeași linie 
în ceeace privește desvoltarea civilizației; în sfârşit și pentru motivul 
că acolo se întâlnesc fenomenele cele mai caracteristice, proprii să lumi- 
neze problemele până în adâncul lor. 

Unii sociologi au pus în legătură directă, aproape dela cauză la 
efect, mercantilismul cu desvoltarea capitalismului 1). 

Mercantilismul nu este o doctrină, ci este politica economică urmă- 
rită de Statele absolutiste din secolul XVI până în secolul XVIII în 
scopul organizărei forței şi independenţei lor politice şi naționale. Imbol- 
dul acestei politici l-a dat centralizarea teritorială şi politică, al cărei re- 
zultat a fost formarea Statelor moderne și tendințele lor de consolidare 
şi expansiune politică. 

Indeplinirea sarcinilor publice şi întărirea forței Statului înlăuntru 
şi în afară necesitau resurse financiare însemnate. Acestea nu se puteau 
realiza decât sau prin înmulțirea cantității de monedă, în special prin 
exploatarea minelor de metal prețios, sau prin deschiderea unor noi 
isvoare de impozite. Mijlocul întâi nu putea fi folosit decât de către 
țările cari erau în măsură a avea o parte din metalele preţioase dia 
America şi India fie direct prin participarea la exploatarea lor, fie indi- 
rect, prin câştigurile comerțului extern și ale navigaţiei, menite a aduce 
aurul şi argintul în țara proprie. 

Fără să fi identificat avuţia cu moneda, practica mercantilistă a 
urmărit mai ales printr'o serie de măsuri realizarea unei balanţe comer- 
ciale active pentru a se aduce în ţară moneda de care era nevoe, nu nu- 





1) Astfel Şt. Zeletin : Burghezia română (Cultura naţională 1925). «Mercantilis- 
wul e faza de formaţie a burgheziei», pag. 18. 


www.dacoromanica.ro 


128 


mai pentru Stat (administraţie şi armată), ci şi pentru viața economică 
privată. Mijlocul impozitelor şi taxelor nu putea fi folosit de către Stat, 
decât în măsura posibilităților economice. Se impunea deci, înainte de 
toate să se sporească avuţia țării şi forţele ei productive. Aceasta se pu- 
tea aștepta dela unificarea vieții economice a întregei ţări, dela sporirea 
populaţiei și a posibilităţilor ei de activitate. 

Unificarea vieţii economice s'a început prin sistemul monetar şi de 
măsuri şi greutăţi și s'a întregit prin înlesnirea schimburilor și circulaţiei 
interne prin desființarea vămilor intertoare și construirea de drumuri, ca- 
naluri și porturi. Politica demografică era călăuzită de ideea că oamenii 
formează temelia bogăției unei naţiuni. În consecință s'a aplicat un întreg 
sistem de măsuri privitoare la încurajarea căsătoriilor, grija de educaţie a 
copiilor, îngrijirea săracilor, oprirea emigrărilor și încurajarea imigrărilor, 
prin acordarea dc privilegii, exempțiuni de impozite, etc. Politica de pro- 
ducţie era stăpânită de ideea că Statul trebue să conducă, să reguleze: 
şi să controleze întreaga viaţă economică. Ea urmărea încurajarea, prin 
toate mijloacele, a industriei, comerțului, dar şi a agriculturii. Ceeace îi 
dă însă coloritul specific este străduința de promovare a comerţului extern 
şi protecţia specială a manufacturilor. 

Pentru creearea de industrii se acordau monopoluri, prin legi și avan- 
taje speciale — subvenţii, scutiri de impzite, cesiuni de terenuri, — se 
întemeiau manufacturi de Stat, se cumpărau secrete de fabricaţie, etc. ; 
producţia era reglementată și controlată; în caz de nevoe braţele de: 
muncă erau mânate cu forța în manufacturi sau puse la dispoziţie din 
aziluri de orfani şi închisori. Atragerea întreprinzătorilor și capitaliştilor 
străini, precum şi a tehnicienilor necesari completa seria acestor măsuri. 

Pentru a se garanta consumul producţiei interne, se prohibea im- 
portul produselor similare; în schimb exportul era înlesnit chiar prin 
acordarea de prime. 

Pentru stimularea comerțului exterior, se acorda monopolul unor 
companii privilegiate, iar coloniile erau rezervate exclusiv, ca debuşeuri 
pentru țările mame. In sfârşit navigația era protejată, excluzându-se cu 
rigurozitate vase străine, dela pescuit și transport. 

Nu trebue să se creadă, însă, că această schemă a politicei mercan- 
tiliste şi-a găsit aplicarea întocmai, în toate Statele. „Mercantilismul nu 
este dogmă moartă, ci o practică vie a tuturor oamenilor de Stat dela 
Carol al V-lea până la Frideric cel Mare“ (Karl Biicher). In realitate 
fiecare ţară a avut practica mercantilistă, deosebită după organizarea re- 


www.dacoromanica.ro 


122 


gimului absolutist, împrejurările economice şi posibilitățile de expan- 
siune 1). 

In liniile sale mari, mercantilismul apare ca o asociere a Statului 
cu interesele capitaliste. Statul este considerat ca fiind compus exclusiv 
din capitalişti şi întreprinzători şi toată politica economică este direcţio- 
nată de impulsurile date de interesele capitaliste 2). 

Mercantilismul, privit ca uniunea Statului cu interesele capitaliste, 
a apărut în Anglia sub două aspecte. Sub aspectul mercantilismului mo- 
nopolist. Creearea de industrii se face numai pe bază de monopol şi co- 
merțţul prin societăţi privilegiate, care erau subordonate intereselor şi con- 
trolului fiscal al Regelui, în specie al Stuarţilor, pe vremea cărora s'a inau- 
gurat. Asemănător acestui sistem este mercantilismul lui Colbert în Franţa. 

Impotriva mercantilismului monopolist, britanic, au dus lupta Puri- 
tanii. Lupta lor în contra Regelui, a avut drept lozincă : „contra mono- 
polurilor““, care se acordau străinilor şi favoriţilor. Grupul restrâns de 
întreprinzători, cari s'a format înlăuntrul breslelor, dar şi în afară, a biruit 
în momentul în care Parlamentul a decretat „incapacitatea electivă a mo- 
nopoliştilor'. 

Al doilea aspect al mercantilismului britanic este mercantilismul 
național, care se limitează în a proteja industriile existente, nu pe acelea 
creeate prin monopoluri. Îndată ce s'a constatat că toate creeaţiile artifi- 
ciale ale Stuarţilor, bazate pe monopol, s'au prăbuşit, s'a înţeles că mer- 
cantilismul naţional nu trebue să protejeze decât ceeace se desvoltă în chip 
liber. 

In genere s'a constatat că efectele practicei mercantiliste au fost 
dubioase. Sistemul patentelor şi charte-lor, prin care se acordau mono- 
poluri s'a dovedit a fi fost mai mult păgubitor. Acordarea de monopoluri a 
dus la excese, impunându-se consumatorii în favoarea unor persoane, 
care nu aduceau niciun serviciu public. Companiile pentru comerț s'au 
arătat a fi cauza urcării de preţuri şi a unor conflicte cu ţările străine, cu 
care făceau comerț. 

Toate aceste creaţii n'au supravieţuit nicăieri. 

„Deaceea mercantilismul nu formează punctul de plecare al evolu- 
tiei capitaliste, ci aceasta s'a îndeplinit, mai întâi, în Anglia alături de 
politica monopolistă fiscală a mercantilismului şi anume, în aşa fel că o 
categorie de întreprinzători cari s'au ridicat independent de forţa Statului 


1) Vezi 1. W. Horrocks : A short hystory of mercantilism (Londra 1925); Georg 
Jahn. Mercantilismus, in Handwörterbuch der Staatswissenschaften ed IV vol. VI 
(1925). 

2) M. Weber: Wirtschaftsgeschichte (München 1923) pag. 29%. 


www.dacoromanica.ro 


130 


după prăbuşirea politicii monopoliste fiscale a Stuarţilor, au aflat în sec. 
XVIII concursul sistematic al Parlamentului. Pentru cea din urmă oară 
s'au aflat în luptă capitalismul irațional și rațional, capitalismul orientat 
după şansele fiscale gi coloniale și monopolurile de Stat, şi capitalismul 
orientat după şansele pieței, cercetate automat în virtutea serviciilor proprii 
comerciale. Punctul unde s'a isbit a fost Banca Angliei. Ea fusese înte- 
meiată de scoţianul Peterson, un aventurier capitalist din cei cultivați de 
Stuarţi prin acordarea de monopoluri. Insă din Bancă făceau parte şi 
oameni de afaceri puritani. Cea din urmă oară când Banca a deraiat 
în direcţia capitalului aventurier, a fost în chestia Companiei Mării de 
Sud. Insă făcând abstracţie de aceasta, putem urmări în gestiunea ei, pas 
cu pas, cum influența lui Peterson şi semenilor săi, a dat înapoi, în fa- 
voarea influenţei categoriei raţionale 'din membrii Băncei, cari erau de 
origină directă sau indirectă puritană, sau erau sub influența puritană“ 1). 

Mercantilismul monopolist a fost aplicat în toate formele sale și 
cu toată exagerarea în Rusia, de către Petru-cel-Mare, la începutul sec. 
XVIII. El a urmărit să așeze bazele unui Stat naţional, complet indepen- 
dent economicește, întrebuințând aproape toate mijloacele mercantilismu- 
lui din apus şi altele noi, prin puterea de Stat, extinsă până la paroxism. 
Nu s'a cruțat nimic pentru a se aduce meșteșugari străini ca să înveţe 
pe nativi. S'au creiat industrii noi, ca acelea a mătăsei şi lânei, şi pentru 
a se intensifica producția acestor industrii, li s'au acordat prohibiri de 
import, scutiri de dări, subsidii şi privilegii monopoliste. 

Manufacturile erau creeați ale Statului sau ale particularilor, sub- 
venționate şi susținute prin toate mijloacele politicii de Stat. Deoarece 
nu exista, în societatea rusă, o clasă de oameni liberi, din care să se re- 
cruteze muncitori salariaţi, aceste manufacturi întrebuințau servi, fie din 
cei aserviţi Statului, „țăranii Țarului“, fie din cei aserviţi domeniilor boe- 
reşti sau mânăstirești. 

Prin urmare, toate manufacturile întemeiate aveau aceeași bază ca 
şi cultivarea solului — servajul. 

Consecința firească a acestui sistem de organizare a muncii, era in- 
ferioritatea şi scumpetea producţiei, ceeace făcea ca toate acele manu- 
facturi să nu poată trăi decât atât timp cât se bucurau de subsidii, scu- 
tiri de impozite şi privilegii monopoliste. lar întreprinzătorii nu căutau 
profitul într'o administraţie economică a industriei lor, ci în subsidiile şi 
privilegiile de tot felul. 

Existenţa acestor manufacturi nu schimba, dealtminteri, întru nimic 





1) M. Weber, op. citat p. 299. 


www.dacoromanica.ro 


131 


structura economică a societății. Satele, populate de țărani servi, trăiau 
aproape exclusiv din munca gospodăriei lor, închise în afară. Manufac- 
urile produceau mai ales pentru clasa boerească şi foarte puţin pentru 
țărănime. Sistemul servajului oprea în loc orice desvoltare a oraşelor, 
şi făcea cu neputinţă o desvoltare industrială însemnată. 

Singura excepţie o face industria extractivă, în special a fierului, 
desvoltată de către întreprinzătorii străini, care întrebuinţau însă tot servi 
ca lucrători ; apoi manufactura îmbrăcămintei, sub imboldul necesităților 
„armatei 1). 

Toate aceste creeaţii ale politicei lui Petru-cel+Mare au fost efemere. 
Ecaterina Il-a a putut să constate rezultatele triste ale acestor întrepgin- 
deri artificiale, care se prăbuşeau rând pe rând, cum „fabricanţii erau nu- 
mai nominal fabricanți“ 2) şi s'a hotărât să înlăture sistemul monopoluri- 
Jor personale şi să introducă libera concurență. 

. Efectul sigur al politicii mercantiliste a lui Petru-cel-Mare a fost 
descreşterea populaţiei. Ea s'a produs ca o mişcare firească a regimului 
de aservire a țărănimei. In larga perioadă, care ţine dela Petru-cel-Mare 
până la generalul Kiseleff, condiția ţăranului rus s'a apropiat din ce în ce 
mai mult de clasa servilor din despoțiile orientale. Munca impusă țărani- 
lor în folosul stăpânilor sau a Statului, devenia din ce în ce mai teribilă. 
Incă de sub Petru-cel-Mare condiţia ţăranului rus se înrăutăţise consi- 
derabil. Miliukow, comparând cifrele generale ale populaţiei Rusiei după 
recensămintele din 1678 şi 1710 a demonstrat că această populaţie n'a cres- 
cut, cum s'ar fi putut aştepta, ci a scăzut cu o cincime. Acesta este preţul 
teribil pe care l-a plătit populația apăsată a Rusiei, pentru reforma lui 
Petru-cel-Mare 3). 

Pe când în apus mercantilismul coincide cu desvoltarea liberării 
“țărănimii din regimul servajului, în Rusia reformele mercantiliste ale lui 
Petru-cel-Mare se introduc paralel cu apogeul aservirii masselor țără- 
nești. Nu este deci de mirare că, pe la 1700, începe a-și face loc în poporul 
rus legenda, că sfârşitul lumii se apropie şi că Anticristul s'a urcat pe 
tron în persoana lui Petru-cel-Mare 4). 





1) James Mavor: An economic hystory of Russia (ed. II. 1925). Asupra politicii 
lui Petru-cel-Mare vol. | Cap. V, pag. 101 şi urm. ; asupra desvoltării industriale sub 
regimul servajului, cartea III pag. 431 şi urm. 
2) Dr. Karl Kramar: Die russische Krisis (München 1925) pag. 81 şi urm. 

Din cele 300 «fabrici» cari trăiau în timpul vieţii lui Petru-cel-Mare mai existau 
în 1780 numai 22, şi acestea mai erau în viaţă datorită comenzilor Statului. 
3) G. Plekhanov : op. cit. pag. 139. 
4) G. Plekhanov : op. cit. pag. 140. 


www.dacoromanica.ro 


132 


In asemenea împrejurări este explicabil că în realitate, până la 
emanciparea țăranilor, toate manufacturile din Rusia au vegetat, în pri- 
mul rând pentrucă n'au avut o piață internă de desfacere — țăranul rus 
iobag nu cupăra nimic, el trăia mai departe în „economia naturală“, cu 
nevoi foarte puţine şi cu mijloace şi mai puţine, stors de stăpânul feudal 
şi de fisc — şi 'n al doilea rând pentru că înainte de emancipare nu 
exista o clasă de lucrători salariaţi liberi. 

Numai când, după emanciparea dela 1861, începe să se formeze 
o piață internă, în măsura ridicării economice a ţărănimii, se desvoltă 
anumite industrii. 

Insă emanciparea dela 1861 a avut o pecetie asiatică. Țăranul eman- 
cipat a rămas, fără nici un drept față de Stat, care se sforța să menţină 
vechea formă de proprietate țărănească, cu redistribuţiile periodice ale 
câmpurilor în comunele rurale. Astfel țăranul „emancipat“ a sărăcit şi sără- 
cirea sa a împiedecat creşterea pieţei interne pentru produsele industriale 
şi ca urmare desvoltarea industrială. 

Cu toate acestea, după emanciparea dela 1867, se observă un oare- 
care avânt industrial, sub imboldul protecţiei vamale, dar în anume ramuri 
chiar și independent de acesta. Exemplul îl prezintă desvoltarea indus- 
triei textile, care s'a făcut fără orice alt ajutor din partea Statului, pentru 
că a găsit în massele largi ale ţăranilor liberaţi un debuşeu, pe câtă vreme 
industria fierului, fără subvenţii și comenzi dela Stat. n'a putut înainta, 
pentrucă ţăranii erau prea săraci ca să poată cumpăra mașini şi unelte 
agricole, şi alte articole de fier 1). 

|n loc să se înțeleagă că numai prin extensiunea pieței interne şi 
creearea unei clase de muncitori industriali, ca urmare a unei opere desă- 
vârşite de emancipare a casei tărăneşti. se mot pune temeliile pentru o 
industrie naţională reală, s'a încercat a se da imbold unui industrialism 
forțat printr'un protecţionism exagerat până la limitele prohibirii impor- 
tului. Urcările continue ale tarifului vamal, făcute sub presiunea indus- 
triaşilor, — în special ale cercurilor moscovite, a industriilor metalurgice 
din Ural, care lucrau în mod primitiv, întrebuințând brațe de muncă su- 
perflue şi lucrând cu lemne în loc de cărbuni și produceau scump, — au 
avut urmări dezastruoase pentru întreaga desvoltare economică și socială 
Rusiei. Astfel sub regimul taxelor vamale, prin care se ocrotea industria 
extractivă a fierului, se împiedeca desvoltarea industriei mașinilor agricole 
şi deci raționalizarea agriculturii. Dar pe această cale s'a mers şi mai 
departe. In 1891 s'au pus taxe vamale mari pe mașinile agricole şi pe 


— 


1)Dr. Karl Kramar : op. cit. pag. 80. 


www.dacoromanica.ro 


133 


îngrășămintele artificiale, adică pe ceeace era necesar pentru a se des- 
volta adevărata producţie naţională : agricultura rusă. "Țăranii lucrau cu 
pluguri de lemn pentrucă barierile vamale opreau introducerea mașinilor 
agricole pe care sărăcia gospodăriei ţărăneşti nu şi le putea procura. 

O consecință a acestui sistem de protecție exagerat a fost afluxul 
extraordinar de capital străin în Rusia. Preţurile fierului erau așa de mari, 
încât beneficiile cari se puteau aștepta din industria metalurgică erau ex- 
trem de importante. Aceste beneficii atingeau în industria metalurgică 
40%. Şi cine plătea aceste beneficii extraordinare, care se scurgeau în 
afară de graniţele Rusiei, prin dividende şi cupoane ?' Statul, cel mai mare 
consumator de fier, pentrucă el avea monopolul căilor ferate ; şi gospo- 
dăriile țărănești care lucrau fără plug de fier. 

Efectul acestor însemnate plasamente de capitaluri streine a fost 
„O deviere a desvoltării economice a țării. Exportul forțat artificial, favo- 
rizat de tarife reduse de căi ferate, subvenţionarea industriilor pe soco- 
teala agriculturii, a dus la mizeria şi nemulțumirea masselor ţărăneşti su- 
prataxate şi fără aceasta“ 1). 

Partizanii acestui protecționism extraordinar au fost pârghiile ab- 
solutismului rusesc, cari îşi primiau răsplata dela stăpânii absoluţi, pe cari 
ei îi sprijină la rândul lor. Exista un raport reciproc de interese între ei. 
Economistul Schultze Gaewernitz crede că într'un regim absolutist nu 
se poate descoperi cât de mic e numărul celor cari influențează şi stăpânesc 
întreaga politică economică a Statului, pe când în Parlament raportul 
numeric real se descopere. Pe lângă aceasta este mai ușor să se influen- 
teze de către capitaliştii interesați la protecţie vamală extraordinară, un 
regim absolutist, decât un Parlament întreg; numărul unui cabinet abso- 
lutist este mai restrâns decât numărul membrilor unui Parlament şi exer- 
citarea controlului asupra sa este mai ușoară decât asupra unui Parlament 
întreg, care este şi el la rândul său controlat de electorii provinciali şi de 
presă, care dă alarma şi nu se poate ajunge la rezultate atât de absurde 
ca tariful vamal rus din 1891, care stabilește aproape prohibiri pentru 
importul maşinilor agricole într'o ţară în care se lucra încă cu pluguri de 
lemn !2). 

Cu toată această politică de protecționism exagerat, capitalismul 
industrial rusesc îşi încheia bilanțul său dinainte de răsboiul mondial cu 
cifre foarte modeste în ceeace priveşte desvoltarea producţiei industriale. 


1) L. L. Thung (Thung Liang Lee) and M. S. Miller: The political aspect of 
International Finance in Russia and China, in revista «Economica» (Londra 1925) No. 
13, pag. 73. 

2) Kramar : op. cit. pag. 9%. 


www.dacoromanica.ro 


134 





Este adevărat că industria textilă, a zahărului, industria metalurgică, 
luaseră proporţii destul de însemnate, însă, cota parte a producției indus- 
triale faţă de producția agricolă și extracivă este încă extrem de redusă.. 
Industria metalurgică s'a putut ridica pentrucă avea drept client 
Statul, dar și ea, şi mai ales industria textilă, a trecut din criză în criză, 
ca urmare a recoltelor proaste și a foametelor periodice. 

Ce efecte sociale a produs acest regim al mercantilismului monopo-: 
list şi al protecţionismului industrial exagerat, aceasta este în amintirea 
tuturor celor cari au citit istoria socială contimporană a Rusiei, 
caracterizată prin regimul foametei cronice, ca rezultat tocmai al men- 
tinerei sistemului de exploatare feudal al masselor producătoare ţără- 
nești şi al suprapunerei unui regim de exploatare industrială prin monopol 
și prin protecţii vamale exagerate, care storceau ultimul ban pe care putea 
să-l aibă producătorul rural. 

Dacă privim acum transformarea în organizarea vieţii sociale, pe 
care ar fi trebuit să o producă capitalismul în Rusia — desvoltarea ora-— 
șelor — observăm, în primul rând, că nu există o cultură orășenească ru- 
sească şi puţina care s'a desvoltat a fost un produs recent al capitalismului 
de import, căruia îi lipsește tradiția seculară. Rusia a avut orașe bogate 
şi republici orășenești puternice în evul de mijloc ca Novgorod şi Pskov,. 
care erau de origine streină şi aveau o administraţie autonomă. Principii 
moscoviți au zădărnicit desvoltarea unor asemenea centre urbane libere, 
căci spiritul libertăţii orăşeneşti era în contrazicere cu principiul serva- 
jului, pe care l-a promovat și apărat absolutismul bizantin al potentaţilor 
ruşi. În consecinţă toate celelalte orașe ruseşti erau centre administrative 
și militare, fără niciun drept de viață proprie, fără nimic din apanagiile pe 
care le a avut orașul apusean, creeaţie a evului mediu, fără nimic din ceea 
ce el a creeat şi lăsat moştenire culturală pentru generaţia actuală. 

A lipsit însăși necesitatea de a se întemeia orașe mari, pentrucă nu 
existau în Rusia condițiile pentru naşterea unei vieți burgheze. Economia. 
naturală a durat până la emanciparea ţăranilor : industria casnică era pro- 
totipul organizaţiei economice ; meșteșugarii erau rari, cei cari fuseseră 
aduși din streinătate erau puţini şi au rămas streini. 

Deaceea s'au format în Rusia aşezări orășenești, cu străzi largi, cu 
case joase de lemn şi curți mari, dar a lipsit orașelor caracterul orăşenesc. 

Transformarea de după emanciparea țăranilor. când s'a introdus. 
la baza economiei rusești economia bănească și s'a desvoltat industria, 
ca urmare a afluxului de capital strein, n'a putut să aibă influență mai 
adâncă pentrucă s'a întemeiat pe un regim agrar feudal. Deaceea la 1910 


www.dacoromanica.ro 


135 


numai 13,7% din populaţie locuia la oraşe și restul de 86,3%, la ţară. 
In toată Rusia erau 678 orașe şi 491.840 sate. 

Dacă creşterea chiar americană a orașelor poate să înlesnească spo- 
rirea populaţiei, înmulţirea străzilor, a caselor înalte, şi chiar a sky-scra- 
pers-ilor, ea nu poate să creeze peste noapte o cultură, cu influenţe ca 
cele produse de oraşele apusene. Din contră, desvoltarea rapidă a oraşe- 
lor aduce după dânsa un pericol mare social, pentrucă lipseşte comuni- 
tatea de cultură, care formează fundamentul civilizaţiei orăşeneşti. O ase- 
menea populație orăşenească nu poate fi unită decât prin comunitatea 
deprinderilor, necesităților reciproce, instinctelor şi plăcerilor, pe care le 
poate satisface mai uşor în aglomeraţii omeneşti. 

Desigur însă. că lipsa aceasta de oraşe cu caracter orăşenesc în 
Rusia, ca şi aiurea în răsăritul Europei, n'a putut să n'aibă urmări sociale 
şi politice. Dacă, în Rusia absolutismul bizantin, indolent şi pasiv — spre 
deosebire de absolutismul luminat şi progresiv al apusului — a fost privit, 
Până la revoluţia dela 1905, ca o instituție religioasă și mistică, aceasta 
se datorește împrejurării că n'a existat o clasă burgheză cu cultura sa 
proprie. 

Nu se afirmă prin aceasta că n'au existat categorii sociale burgheze, 
cu interese capitaliste. Straturile superioare ale acestora se asemănau 
chiar cu cele ale burgheziei occidentale. Dar creşterea acestei „burghezii“ 
s'a făcut într'o atmosferă de protecționism, subvenţii, prime şi monopo- 
luri, astfel încât ea n'a putut să desvolte şi să manifeste un spirit de inde- 
pendenţă, singurele ei preocupări de ordin public fiind aranjamentele di- 
recte cu guvernele, pentru subvenții, prime şi protecție a „industriei na- 
tionale“. 

Insuş Plekhanov, marxistul prin excelență, recunoaște caracterul 
acesta original al burgheziei ruse 1). 

Totdeodată, în Rusia, nici după „emancipare“ nu sa desvoltat o 
clasă țărănească independentă, ci s'a întronat un nou feudalism, care sub 
influența industrialismului forțat, produs al politicii de Stat mercantiliste, 
a dus la regimul foametei cronice, care formează trăsătura fundamentală 
a structurii sociale a Rusiei. 

In aceste împrejurări este lesne de înțeles că absolutismul s'a men- 
ţinut dealungul atâtor veacuri dar tot atât de explicabilă apare şi prăbu- 


şirea sa în revoluția sovietică ?). 


1) Plekhanov : op. cit. pag. 154—155. 
2) Dr. Karel Kramar: Die russische Krisis (1925) pag. 77 şi urm. 


www.dacoromanica.ro 


136 


Revoluţia a desvăluit, în lumina puternică a flăcărilor ei mistui- 
toare, că structura social-economică a Rusiei este produsul unei evoluții 
speciale cu caracteristicile ei, fundamental deosebite de acelea ale lumii 
occidentale. 

In Rusia ca şi în tot răsăritul Europei, sociologul, cu privirea des- 
chisă asupra realităților sociale, descoperă existența unui mediu social 
agrar țărănesc, care implică desvoltarea unei ordine economice, deosebită 
de ordinea economică capitalistă. Dacă se desparte harta Europei, prin- 
tr'o linie, care porneşte dela Baltica şi coboară în spre Adriatica, toată 
întinderea dinspre răsăritul ei este alcătuită de ţări, a căror organizaţie 
socială este dominată de economiile rurale ţărăneşti. 

Revoluţiile agrare care au avut loc între 1917—1922 în Rusia, Es- 
tonia, Letonia, Lituania, Polonia, Ceho-Slovacia, Jugo-Slavia şi România, 
prin lichidarea definitivă a resturilor feudale şi prin extensiunea dome- 
niului proprietăţii ţărăneşti, pe calea exproprierei, au avut drept urmare 
desăvârşirea în toate aceste țări a structurii social-agrare ţărăneşti. 

In afară de aceasta, nu se poate trece cu vederea, că din cei 1900 
milioane locuitori de pe globul pământesc, jumătate trăesc în Asia, majo- 
ritatea în China, India și Japonia, şi nu sunt decât tot ţărani. lar în 
Rusia europeană, din 133 milioane oameni, 111 milioane sunt ţărani. 

In toate aceste părţi ale lumii, forma tipică de organizare economică 
este economia familiară sau semifamiliară, care nu lucrează cu salariați. 

Este deci timpul ca fără balastul teoriilor economice clasice, sau 
marxiste, care îşi au obârşia într'un mediu social-economic cu o structură 
deosebită, să se cerceteze realitatea agrar-țărănească din răsăritul Eu- 
ropei. 

Economiștii ruşi au întreprins, încă înainte de răsboi studii asupra 
structurii individuale a economiilor ţărăneşti, ca şi asupra economiei na- 
ţionale a popoarelor în care acelea formează tipul dominant *). 

Aceste studii au făcut dovadă deplină, că tradiţia, care există în 
Ştiinţa economică contimporană dela David Ricardo, de a se socoti regi- 
mul economic actual, exclusiv capitalist, trebue părăsită ). In toate ţările 
agrare, modul de producţie dominant nu este cel al economiei capitaliste, 
ci al economiei familiare, care nu întrebuințează salariați. Aceste economii 


1) A. Ciajanov: Die Lehre der bäuerlichen Wirtschaft, Versuch einer Theorie 
der Famillienwirtschaft in Landbau (Berlin 1923). 

2) A. Ciajanov tratează această problemă, în legătură cu teoria economică în 
studiul său: Zur Frage einer Theorie der nichtkapitalistischen 'Wirtschaftssysteme, în 
Archiv f. Sozialwissenschaft w Sozialpolitik şi Bd. III 1924. 


www.dacoromanica.ro 


137 


familiare țărănești au o concepţie cu totul diferită despre profit şi o orga- 
nizaţie de exploatare deosebită. Categoriile științei economice clasice, pro- 
prii economiei capitaliste : salariul. profitul, renta, etc. nu se regăsesc 
în economia familiară țărănească iar încercarea de a interpreta fenomenele 
ei vitale cu ajutorul lor, dă greș. 

Mlilioanele de economii familiare țărănești nu stau astfel una lângă 
alta, încât una să fie izolată de cealaltă, ci sunt legate între ele prin- 
tr'un sistem întreg de relaţii reciproce complex şi formează o țesătură 
social-economică specifică, devin oarecum o unitate naţional-economică. 

Cercetându-se evoluția agriculturii se constată că capitalismul ca 
sistem economic mondial nu pătrunde în massa largă a economiilor ţără- 
neşti, prin transformarea modului lor de producţie, pe baze capitaliste, ci 
numai prin aparatul comercial, supunând întreaga ființă a economiilor 
țărănești poruncilor pieței capitaliste şi trăgând din munca țărănească 
„„plus-valoare'' în forma câștigului comercial. 

. Legătura economiilor ţărăneşti cu sistemul capitalist al economiei 
mondiale o face comerțul și treptat cu procesul de intensificare capitalistă, 
economia țărănească intră tot mai mult sub influența sistemului capitalist, 
care domină economia mondială, mai ales când această intensificare se 
razimă pe capital împrumutat. pe care-l pune la dispoziţie piața financiară 
generală, cum se întâmplă acum, mulțumită sistemului desvoltat al credi- 
tului mărunt. 

Dacă însă capitalul comercial şi financiar stăpâneşte căile care fac 
legătura între economiile țărănești şi piața mondială, el lasă însă complet 
neatins modul lor de producție, bazele existenței economiilor țărănești. 
pe care le face obiectul activităţii sale exploatatoare. 

Există însă mijlocul ca toate căile care duc la piața mondială de 
mărfuri şi capital, să fie aduse în stăpânirea economiilor țărănești prin 
organizarea lor întrun sistem de cooperative, menite să ia în posesiune 
întregul aparat de comerț și credit, care servește anasselor țărănești. In 
chipul acesta, ceeace poate fi astăzi un mijloc de exploatare capitalistă. 
devine un simplu instrument tehnic prin care economia familiară țără- 
nească îşi întăreşte existenţa 1). 

In fața acestei realități social-economice din statele social-agrare 
din răsăritul Europei, deosebite ca structură de statele capitaliste indus- 
triale, se impune o revizuire a orientării lor politice. 

Orice organizaţie de Stat se întemeiază pe o economie națională, al 


1) A. Ciajanov: Die volkswirtschaftliche Bedeutung der laadwirtschaftlichen 
Genossenschaften. in W/eltwirtschaftliches Archiv Bd. 24/11/1926. 


www.dacoromanica.ro 


138 


cărei rendement condiționează întreaga manifestare a vieţii naționale şi 
desfășurarea civilizaţiei proprii a fiecărui popor. 

Orientarea politicii de Stat nu poate fi deci în dezacord cu struc- 
tura social-economică a societății. Când țesătura fundamentală a orga- 
nizaţiei economice este formată de milioane de economii familiare ţără- 
neşti, care nu cunosc aproape deloc sistemul salariatului şi au o concepţie 
deosebită despre profit şi rentabilitate, iar întreprinderile economice nu 
sunt elementul predominant în viaţa socială, când prin urmare ordinea 
economică nu este capitalistă, ci social-agrară, Statul aflat în această si- 
tuaţie, trebue să-şi orânduiască întreaga sa politică, în așa fel, încât să 
deschidă drumul larg pentru desvoltarea, în primul rând, a celulelor fun-- 
aamentale ale organismului social, a economiilor ţărăneşti. 

Ordinei economice social-agrare, necapitaliste, îi corespunde regi- 
mult cooperatist. Capitalismul nu poate avea nici o înrâurire asupra mo- 
dului de producţie al economiilor familiare. In schimb el le face obiectul 
exploatării sale în sfera procesului de circulaţie; prin aparatul de comerț 
şi de credit. Rezultatele acestei activități se traduc printr'o scădere a 
productivităţii economiilor familiare rurale şi pauperizarea progresivă a 
membrilor acestora. Regimul cooperatist, luând în posesiune toate căile 
comerțului şi creditului, care stabilesc contactul cu pieţele mondiale de 
mărfuri şi capitaluri, salvează economiile familiare rurale de pauperizare, 
şi organizând producţia, pe baze raţionale, asigură desvoltarea maximă a 
forțelor de producţie naţională. 

Fireşte, cooperatizarea ordinei economice a Statelor social-agrare. 
nu înseamnă o tendință de excludere a formelor de întreprindere capita- 
listă, din celelalte domenii ale vieţii sociale-economice, ci numai o limitare: 
a câmpului lor de activitate, impusă de condiţii de ordin natural şi de 
necesităţi naţionale. 


www.dacoromanica.ro 


IMPERIALISMUL ECONOMIC ŞI LIGA NAŢIUNILOR 


Când, în decursul răsboiului mondial, perspectivele cataclismului aw 
devenit clare pentru omenire, în mintea oamenilor luminaţi, din tranşee 
a pornit lozinca: „război războiului“. Ideologii au început să răscolească 
istoria şi să reînvie acea idee care de atâtea ori a fost pusă în discuţie în 
decursul timpurilor — pacea eternă ! Nu mai era însă vorba de formularea 
idealului pacifist, care frământase spiritul public înainte de marele răz- 
boi, ci era alt gând care străbătea cugetul uman de astădată, era ideea 
să se atace cauzele conflictelor militare dintre state. Se ştia că acele cauze 
sunt de două feluri: cauze economice și cauze spirituale. Cauzele econo- 
mice erau sintetizate în caracterizarea situaţiei social-politice, din epoca 
dinaintea războiului mondial drept imperialism economic. Războiu răz- 
boaielor presupunea dar o paralizare a acţiunii factorilor care produc 
conflicte dintre popoare, factori care sunt inerenţi sistemului imperialist 
capitalist; „război războaielor“ insemna o acţiune de limitare a impe- 
rialismului economic, dacă nu cumva o eliminare a acestui sistem econo- 
mic capitalist, în răsfrângerea sa social-politică. 

A însemnat Societatea Naţiunilor, care a fost întemeiată a doua zi 
după armistițiu, dacă nu o eliminare, cel puţin o paralizare a acţiunilor 
producătoare de război ale imperialismului economic? Aceasta este între- 
barea, pe care ne propunem să o cercetăm în această prelegere. In acest 
scop, este necesar să ne întrebăm înainte de toate, ce este imperialismul 
economic şi să cercetăm apoi cum s'a desvoltat. 

Pentru explicarea esenței imperialismului în genere, s'au elaborat 
o serie de teorii. Osebim trei categorii de teorii : teoria filozofică, teoriile: 
socialiste şi teoria sociologică istorică. 

a) Teoria filozofică a imperialismului este reprezentată de Ernest 
Seilliăre 1), care în opera sa „Introducere la filozofia imperialismului“ 


Notă. Prelegere ţinută la Institutul Social Român, în ziua de 10 Februarie 1924. 
1) Ernest Seillizre : Introduction à la philosophie de l'impérialisme (Paris 1911). 
L'imperialisme démocratique (1907). 


www.dacoromanica.ro 


140 


socoate a fi descoperit câteva tipuri reprezentative ale imperialismului, 
în Gobineau, Nietzsche, Jean Jacques Rousseau, Proudhon și Karl Marx. 

Gobineau este reprezentantul teoriei imperialismului rassei, al ideii 
dominării rassei ariene asupra tuturor celorlalte rasse, care este un derivat 
al ideii poporului ales, şi a străbătut gândirea conducătorilor marilor State 
din timpurile vechi şi până astăzi. Este ideea, dominantă în toate Statele 
imperialiste, şi care a fost formulată în cuvintele: „sarcina omului alb“ 
de a civiliza restul lumii. 

Nietzsche este reprezentantul imperialismului individualist, al „,na- 
poleonismului“. Este teoria stăpânirii unei personalități, mânată de glorie, 
a sa şi a poporului său ! Este filozofia prestigiului care este totdeauna 
unită şi cu credințe şi dorinţe strategice, care sunt totdeauna apanagiile 
unui Napoleon. 

Este apoi imperialismul lui J. J. Rousseau, „imperialismul plebeu'“, 
caracterizat prin străduinţa de dominație a burgheziei. 

Insfârşit, imperialismul lui Karl Marx, este un imperialism de clasă 
— dictatura proletariatului. 

In aceste teorii filozofice asupra imperialismului, găsim ideea gene- 
rală a luptei pentru existenţă a individului sau a clasei, sau naţiunii, care 
duce la concluzia că imperialismul ar fi legea eternă a vieţii. De aceea, 
conceptele acestea filozofice nu ne pot lămuri asupra esenței imperialis- 
mului economic. 

b) Școala socialistă, în special neomarxismul, a adus o contribuție 
serioasă la cunoașterea imperialismului economic. Şcoala socialistă ştie să 
osebească între răsboaiele naționale şi între răsboaiele imperialiste. Fire- 
şte, politica de cucerire a existat în toate timpurile. dar aceasta nu este 
în toate fazele istoriei, imperialistă. Imperialismul este produsul fazei celei 
mai progresate a capitalismului; imperialismul economic nu apare decât 
la sfârşitul secolului al XIX-lea. 

Pentru definirea esenței imperialismului economic teoreticienii so- 
cialişti au elaborat diferite teorii. 

Kautsky socoate că „imperialismul este produsul capitalismului in- 
dustrial, desvoltat întrun grad înalt. El constă în încercarea fiecărei na- 
țiuni industriale capitaliste de a subjuga și anexa un număr tot mai mare 
de teritorii agrare, fără consideraţie cu privire la naționalitatea căreia 
îi aparţin teritoriile agrare“ 1). Posibilitatea acestui imperialism al Statelor 
industriale este derivată din superioritatea forţei militare a Statelor indus- 


1) Vezi: The Foundations of Imperialist Policy de M. Pavlovitch (London 
1922. p. 46—54. 


www.dacoromanica.ro 


141 


triale asupra forţelor militare ale Statelor agrare. Imperialismul apare ast- 
fel, în această teorie, ca un rezultat al antagonismului dintre regiunile 
industriale şi regiunile agrare. Imperiul este înfățișat ca un întreg econo- 
mic; în centrul său se află aşezat Statul industrial, iar la periferii se întind, 
câteodată la distanţe mari, străbătând mări şi oceane, teritorii agrare cu- 
cerite. Este un fel de sistem planetar în care soarele 'ar fi Statul industrial 
şi planetele şi sateliții ar fi acele teritorii agrare. 

Teoria aceasta a lui Kautsky este şi incompletă şi inexactă. Este 
exact că lupta pentru teritoriile agrare, pentru colonii, este una din ca- 
racteristicile expansiunii imperialiste ; dar politica imperialistă nu se măr- 
gineşte la aceasta, ci constă şi în străduința de a anexa şi subjuga, sub 
o formă sau alta, şi provinciile industriale înconjurătoare. Nu mai departe, 
în timpul răsboiului mondial s'au fixat țeluri de această natură, şi de o 
parte şi de alta a lagărului de luptători. Franţa a fixat ca ţel Alsacia 
şi Lorena şi chiar basinul Saare, nu numai din imbolduri ideologice naţio- 
nale, ci şi pentrucă aceste regiuni erau teritorii industriale de mare va- 
loare. Germania a dorit basinul Brie, părți industriale din Belgia şi Rusia, 
în special Polonia industrială, iar Rusia a dorit Galiţia şi Silezia, în afară 
de Constantinopol. De asemenea tratatele de pace: dela Bucureşti, dela 
Brestlitovsk şi Versailles, cuprind tendinţe de stăpânire asupra unor te- 
ritorii, care nu sunt agrare ci au un caracter industrial, foarte însemnat. 

O teorie mai completă asupra imperialismului este teoria lui Hilfer- 
ding. autorul faimoasei opere „Das Finanzkapital'“. In această operă, Hil- 
ferding precizează că în faza din urmă a capitalismului, băncile au con- 
trolul definitiv asupra industriei. Hegemonia băncilor, a capitalului finan- 
ciar, a capitalului produs din emisiune de acţiuni, de scrisuri, obligaţiuni 
etc., aceasta este, caracteristica ultimei epoci a capitalismului. Trusturile 
bancare, care au dominaţia asupra întregei vieţi economice, asupra indus- 
triei, agriculturei şi comerţului, care stăpânesc Prin urmare întreaga vieaţă 
economică a popoarelor, acestea mână la conflictele imperialiste. 

Politica agresivă a statelor capitaliste derivă din necesitatea de er- 
pansiune a capitalului financiar, împingând Statele să urmărească o politică 
de cucerire. In această fază a capitalismului, impulsul spre expansiune nu 
este dat numai de necesitatea exportului de mărfuri al Statelor industriale, 
ci mai ales, de necesitatea exportului de capitaluri. Caracterul esenţial al 
exportului de capital este însă, că el nu cunoaşte absolut nici o limită. 
Chiar şi Sahara poate fi pentru capitalul financiar un ţinut, care să ofere 
o şansă de câştig, prin construcţia unei linii ferate sau orice ar necesita 
investiri de capital, cu o perspectivă de rentabilitate, pentru ca băncile 


www.dacoromanica.ro 


142 


emitente să poată să lanseze o subscripţie publică și să adune capitalul 
-necesar. 

Dacă exportul de capital nu cunoaște nici o limită, nici politica de 
cucerire, care este o consecință a exportului de capital, jn'are nici o 
margine. 

Subt influența acestei teorii a lui Hilferding, Kautsky şi-a modificat 
vechea teorie. El a socotit necesar a stabili o deosebire între capitalul in- 
dustrial şi capitalul financiar, în ce privește atitudinea în politica internă, 
şi în politica externă. 

Capitalul industrial, prin natura sa, este liberal şi pacific, pe câtă 
vreme tapitalul financiar, tot prin natura şi esența sa, este un capital agre- 
siv. Etapa desvoltării capitalismului industrial a fost o epocă de liberalism, 
a fost lupta burgheziei împotriva absolutismului. Interesul capitalului in- 
dustrial era să existe o ordine de drept şi această ordine de drept o re- 
prezenta constituţionalismul şi parlamentarismul. Anarhia şi corupţia ar 
fi fost împotriva capitalismului industrial. Ca să se evidenţieze mai bine 
„aceasta, se poate face o paralelă între desvoltarea capitalului industrial 
în Anglia şi în Rusia. In ultima decadă din sec. XIX burghezia îşi 
schimbă rolul ei: nu mai apără cuceririle liberale ; nu se mai interesează 
nici de constituționalism, nici de parlamentarism, nici de libertăţile publice. 
Cursul reacţionar al burgheziei contimporane este o rezultantă a fazei 
actuale a capitalismului, dominată de capitalul financiar, care este reac- 
ţionar prin natura sa. Capitalul financiar este legat de ideea de trust, de 
monopol şi de aceea de cucerire. In consecinţă, zice Kautsky, acest capi- 
tal financiar este deslănţuitorul imperialismului economic. 

Lenin 1) a făurit o altă teorie asupra imperialismului, prin care în- 
«cearcă să înfățişeze imperialismul, ca ultima fază de desvoltare a capita- 
lismului. Caracteristica esenţială a societăţii capitaliste moderne, este, după 
Lenin, nonopolismul. Sistemul sindical al capitalismului modern, repre- 
zentat prin trusturile mari de: cărbune, petrol, oţel, fier, etc., face ca impe- 
rialismul să apară ca stadiul monopolist al capitalismului. In această epocă 
„are loc o fuziune între capitalul financiar şi capitalul trusturilor şi carte- 
lurilor. Fireşte, acest proces s'a petrecut într'o serie de faze. Întâi, s'a 
produs concentrarea producţiei şi a capitalului, care a avut de urmare 
introducerea monopolului cu rol decisiv în vieaţa socială. In al doilea 
rând, a urmat fuziunea capitalului bancar cu cel industrial şi creearea 
une: oligarhii financiare. In al treilea rând, exportul capitalului, distinct 
de exportul mărfurilor, a ajuns la o oarecare însemnătate. In al patrulea 


1) Der Imperialismus als jüngste Etappe des Kapitalismus (1921). 


www.dacoromanica.ro 


143 


zănd, s'au format asociaţii monopoliste internaţionale de capitalişti, care 
au împărţit lumea între ele, asociaţii însă care n.au avut drept rezultat o 
excludere a cauzelor de conflict, ci dimpotrivă, o provocare de cauze noi 
de conflict (Ex. sindicatul şinelor, al electricităţii, etc.). Imperialismul nu 
se desvoltă decât după ce împărţirea lumii între popoare a fost terminată. 
Această împărțire a lumii s'a sfârşit în anul 1900. 

După Lenin, monopolismul — această fază din desvoltarea capita- 
lismului — are într'însul sâmburele de degenerare, prin faptul că numai 
libera concurență, care oțelea energiile, a dus la progresul tehnic, prin 
invenţiunile secolului al XIX-lea, pe câtă vreme monopolismul, care asi- 
gură câștiguri sigure fără nici o muncă și cu riscuri mărginite acestor fe- 
riciţi posesori ai capitalului, se transformă în parazitism gi nu poate duce 
decât la o decădere a civilizaţiei. Deaceea imperialismul apare ca ultima 
fază a capitalismului. Aceasta este teoria lui Lenin. 

c) Insfârşit, teoria sociologică istorică purcede dela analizarea 
<devenirii şi ființei imperialismului, prin exemple istorice tipice şi încearcă 
a uni imperialismul tuturor epocilor într'o privire sociologică +). 

Imperialismul apare astfel pentru sociologie ca un fenomen unic. 

„Imperialismul este un atavism. El intră în grupa mare de supra- 
vieţuiri ale epocilor trecute, care joacă un rol atât de important în fiecare 
situaţie socială concretă ; face parte din acele elemente ale fiecărei situații 
sociale concrete, care nu pot fi explicate din condiţiile de vieață ale pre- 
zentului, ci din condiţiile de vieață ale trecutului, din punctul de vedere 
al materialismului istoric, deci, totdeauna din raporturile de producţie tre- 
cute nu din cele prezente. El este un atavism al structurii sociale şi un 
atavism al deprinderii de simţire individual-psihice. Intrucât necesităţile 
de vieaţă, care l-au produs au dispărut pentru totdeauna, el trebuie să 
-dispară încetul cu încetul, cu toate că fiecare încurcătură răsboinică, deşi 
imperialistă, tinde să-i dea vieață — ca element al structurii, prin aceea 
că structura, care este purtătorul său, decade şi în procesul evoluţiei so- 
ciale este înlocuită prin alte structuri, care n'au loc pentru el, şi elimină 
factorii de putere, care îl sprijină ; ca element psihologic, prin procesul 
progresând al raționalizării vieții şi prin absorbirea necesităţii funcţionale 
prin alte funcțiuni, printr'o transformare funcţională a energiilor răsboi- 
nice de până acum“ 2). 

Considerat ca un atavism, imperialismul nu mai apare ca o fază a 
desvoltării capitalismului, dimpotrivă ca o rămășiță a unei epoci trecute. 

1) J. Schumpeter. Zur Soziologie der Imperialismus. Tübingen 1919. 
2) J. Schumpeter, op. cit. pag. 49. 


www.dacoromanica.ro 


144 


Tendinţele imperialiste prezente sunt o moștenire a absolutismului. 
Imperialismul absolutismului a înflorit înainte de revoluţia industrială, 
care a creeat lumea modernă, deci înaintea epoci în care consecințele au 
început să se manifeste în toate domeniile 1). 

Economia capitalistă, întemeiată pe libera concurență, nu este deci 
un teren fertil pentru impulsuri imperialiste, dimpotrivă ea produce tendințe: 
anticapitaliste. „Capitalismul este în ființa sa antiimperialist“ 2). 

Teoria sociologică istorică, în formularea lui Schumpeter nu neagă, 
că o lume pur capitalistă poate avea „interese de expansiune imperialis- 
te" 5). Socoate însă, că aceasta nu modifică întru nimic teoria, chiar din 
punct de vedere al materialismului istoric, „căci interese obiective devin 
numai atunci active și în special numai atunci forțe politice — ceeace 
interesează — când corespund dispoziţiilor popoarelor sau unor straturi 
populare destul de puternice“ 4). 

Dacă se constată, că există, în societatea capitalistă, „interese de 
expansiune imperialiste”, o privire sociologică istorică nu poate să nu 
observe, că acestea sunt totdeauna capabile să creeze dispoziţii favorabile 
imperialismului în straturile populare, prin mijloacele capitaliste de fabri- 
care a opiniei publice îndeobşte cunoscute. 

Deci, interesele de expansiune economică sunt în stare să trans- 
forme societatea capitalistă în purtătoare a tendințelor imperialiste. De 
bună seamă, interesele de expansiune economică n'au acelaş caracter şi 
aceeaşi forţă într'o lume organizată sub liberul schimb, ca într'una domi- 
nată de protecţionism. Dar în faza actuală a capitalismului, protecţionis- 
mul este un factor determinant în organizarea mondială, indiferent dacă 
— din punct de vedere teoretic — este sau nu un produs necesar al ca- 
pitalismului. 


1) J. Schumpeter. op. cit. pag. 50. 

2) J. Schumpeter crede că în societatea capitalistă se desvoltă următoarele ten- 
dinţe anticapitaliste : 

a) O duşmănie principială faţă de războaie, expansiune, diplomaţie de cabinet, 
armate permanente, înarmări. Ex radicalismul politic din Anglia ; b) In toate ţările 
capitaliste au apărut partide pacifiste, atât de puternice încât aproape orice război 
a însemnat o luptă politică internă; c) Muncitorimea industrială, creeată de capltalism, 
este antiimperialistă ; d) In epoca capitalistă sau inventat multe metode de prevenire 
a războiului şi de arbitraj; e) Dintre toate Statele capitaliste, Statele-llnite cuprind 
cele mai puţin elemente precapitaliste şi ca consecință imperalismul Statelor-Alnite ar 
f cel mai slab. Ibidem pag. 53—56. 

3) Ibidem pag. 56. 

4) Ibidem. pag. 53. 


www.dacoromanica.ro 


145 


Protecţionismul este un propulsor al imperialismului. Ingreuind apro- 
vizionarea cu materii prime şi hrană, creează o atmosferă favorabilă în 
jurul tendinței de lărgire a graniţelor vamale, în vederea realizării autar- 
chiei economice a fiecărui Stat, aşează întreprinzătorii diferitelor țări în 
poziţie de ostilitate reciprocă şi accentuiază lupta pentru cucerirea debu- 
şeelor. 

Dar, mai presus de orice, politica protecționistă favorizează for- 
marea trusturilor şi cartelurilor. Cartelurile şi trusturile sunt organizaţii, 
care oferă avantaje mari pentru întreprinzători — economii de cheltueli, 
o politică de preţuri monopolistă și o poziţie fermă faţă de muncitorime. 
Trusturile și cartelurile sunt în măsură să vândă în interior cu preţuri 
reduse, adesea sub cost, pentru a distruge industria concurentă pe pieţele 
străine şi a le stăpâni apoi monopolist. Această politică de dumping 
creează antagonisme puternice între întreprinzătorii din țara exportatoare 
şi cei din țara importatoare, şi ca urmare o atmosferă încărcată în ambele 
țări. Astfel exportul de mărfuri devine agresiv. 

Tot regimul protecţionist, aşezând bariere în calea importului de 
falricate, îmboldeşte întemeierea de industrii în străinătate, deschizând 
un nou drum exportului de capital. 

Dar exportul de capital ia un loc foarte însemnat, în activitatea 
economică mondială, și dă nota caracteristică fazei actuale a capitalis- 
mului. Impulsul exportului de capital este dat de sorții unei rentabilități 
sporite, prin plasarea în străinătate a plusului de capital. Desvoltarea 
exportului de capital a mers treptat cu perfecționarea mijloacelor de co- 
municaţie, cu posibilitatea culegerii de informaţii exacte asupra situaţiei 
din ţările înapoiate şi cu introducerea în aceste ţinuturi a unor regimuri 
politice şi legislative, care micşorează riscul capitalului. 

Organizarea în stil mare a exportului de capital a început însă odată 
cu desvoltarea, în marile ţări capitaliste, a unui sistem de mari Bănci, a 
căror politică urmează aceleași principii monopoliste, ca și aceea a trus- 
turilor şi cartelurilor industriale. 

Intre marea finanţă și marea industrie s'a încheiat o alianţă intimă. 
deseori cu caracter de uniune personală, astfel că în sistemul capitalismu- 
lui monopolist, marile Bănci fuzionate cu cartelurile şi trusturile indus- 
trale, posedă o organizaţie și conducere unitară, atotputernică şi tiranică. 

Marile Bănci, astfel organizate, dispunând de capitaluri ieftine, 
obținute sub forma de depozite spre fructificare, au posibilitatea să facă 
exportul de capital lucrativ pentru ele. Astfel, pornesc din diferite ţări 
capitaliste curente de capitaluri, care se întâlnesc, se încrucişează şi se 

10 


www.dacoromanica.ro 


146 





luptă între ele, cu ultima energie și cu toate mijloacele, dela diplomaţie 
până la ansemnţări răsboinice. 

In această situaţie concesia unei căi ferate, a unui izvor de energie 
sau stăpânirea unui teritoriu colonial alcătueşte un măr de discordie. 
Adesea din cauza concurenţei, rentabilitatea scontată este redusă şi totuși 
lupta se dă, pentrucă scopul principal este să se dobândească un -punct 
de reazăm pentru cucerirea de noi debușeuri și exploatarea lor intensivă. 

Cucerirea unei colonii capătă în această fază a capitalismului mo- 
nopolist, o semnificaţie deosebită. Dacă o colonie este administrată în re- 
gimul libertăţii economice, metropola are un câştig limitat. Dacă colonia 
este însă tratată monopolist, situația se schimbă. Munca nativilor este 
exploatată, mărfurile importate se desfac pe prețuri de monopol şi rata 
profitului este exagerată. Acelaş interes este urmărit şi față de ţările eu- 
ropene, în care se izbutește a se stabili „zone de influență“. E suficient 
ca industria Statului în expansiune să fie mai puternică ca forţă de ca- 
pital şi organizare, ca să trateze teritoriul „zonă de influență“ ca o co- 
lonie, să-şi asigure izvoarele de materii prime şi piaţa de desfacere, să 
stăpânească mijloacele de transport şi să exploateze munca ieftină. 

Este cert, protecţionismul, favorizând desvoltarea cartelurilor, ex- 
portul forțat de mărfuri — dumpingul — exportul de capitaluri, sub 
forma întemeierii de industrii în străinătate, şi exagerând tendinţele de 
autarchie economică, ca garanţie supremă în caz de război, dă impuls 
unei politici economice agresive şi ca urmare unei politici externe agresive, 
care culminează în războaie de expansiune. Insă protecţionism, lupta pen- 
rru debuşeuri, colonialism, tendinţa către autarchie economică și exportul 
de capital, sau formarea de imperii mondiale sunt exteriorizări ale impe- 
rialismului economic. 

Caracteristica esenţială a imperialismului economic este dată de 
forțele dinamice, care produc acele manifestări exterioare. Acestea sunt : 
Statul şi forța economică expansivă, unite „într'o comunitate de acțiune 
solidară astfel că el pune la dispoziţia acelei forțe economice, mijloacele 
sale de putere şi transformă scopurile acelei forțe economice în țelurile 
sale de Stat „naţionale“ *). 

Forţa economică expansivă aserveşte Statul, intereselor sale. Astfel 


1) Arthur Salz : Der Imperialismus der Vereinigten Staaten in Archiv fir Sozial- 
wissenschaft und Sozialpolitik 50 Band 3 Heft (1923) pag. 567. Erich Marcks : Die 
imperialistische Idee in der Gegenwart (Dresda 1903) se exprimă în acelaş sens: 
«Forţele noi economice sociale au nevoie de reprezentare puternică în lume; puterile 
Statului au devenit organele lor> pag. 7. 


www.dacoromanica.ro 


147 


Statul o apără şi întăreşte prin protecţionism, îi deschide calea expan- 
siunii prin colonialism şi sfere de influență, o însoțește în exportul de ca- 
pital, punându-i la dispoziţie flota, armata, administraţia şi diplomaţia. 

Forţa economică conducătoare este, în faza actuală a capitalismu- 
lui, capitalul financiar — marea finanță. Aceasta imprimă pecetea ei im- 
perialismului contimporan, care tinde tot mai mult să ia forma expansiunii 
«capitalului 1). 

Izvoarele imperialismului sunt concentrate în capitalul financiar al 
"marilor Bănci din Londra, New-York, Paris, etc., cărora Statele respective 
' le asigură concursul forței lor — administraţia, armata, flota și diploma- 

ţia, sanctificând scopurile privat economice ale capitaliștilor, prin aureola 
naţională, care se creează prin declararea lor ca țeluri naţionale. 

Statul contimporan este unit pe vieaţă şi moarte cu forța econo- 
"mică expansivă, care-i comandă politica imperialistă pe care el o urmează 
cu atât mai mare elan, cu cât în biruinţa ei întrevede o sporire a puterii 

şi a prestigiului său. 

Fireşte, formularea ţelurilor politicii imperialiste învăluie caracte- 
rul ei specific. Astfel ideea creerii unui imperiu, cate să afle înăuntrul 
graniţelor sale vamale satisfacerea tuturor nevoilor, ca o chezășie a pros- 
perităţii în timp de pace şi a siguranței maxime în timp de război, deci 
ideea autarchiei economice, îmbracă politica imperialistă într'o mantie 
naționalistă, care ascunde realitatea ei. Autarchia economică, deși este una 
din manifestările imperialismului nu formează caracteristica ei specifică. 
Imperiile mondiale, care realizează acel ideal: Statele-llnite și Marea 
Britanie, au practicat şi continuă a practica politica imperialistă, mânate 
de tendințele de expansiune ale capitalului financiar. 

Faza contimporană a capitalismului este caracterizată prin trans- 
formarea centrului de gravitate al vieţii economice a Statelor capitaliste 
dela industria textilă la industria metalurgică. Aceasta a favorizat des- 
„voltarea militarismului și navalismului. Industria metalurgică a înlesnit 
desvoltarea spiritului inventiv pentru a se creea noi arme de luptă. Civi- 
lizaţia modernă, întregul proces tehnic și ştiinţific, este întemeiat într'un 
grad înalt pe fier. 


1) Artur Salz (op. citat) socoate că poate face o deosebire între imperialismul 
lumii vechi și cel al Statelor-linite; cel dintâi ar fi un imperialism al cerealelor, pe- 
trolukui și bumbacului şi ar avea origina în îngustimea spaţiului de vieaţă; cel ameri- 
can ar lua forma expansiunii capitalului. Socotim că aceasta nu corespunde situaței 
de fapt. Capitalul financiar este dominant astăzi in toate Statele capitaliste; el este 
deci causa movens a imperialismului economic. 





www.dacoromanica.ro 


148 


Germania producea, de pildă, în 1910, o cantitate de 600.000 tone 
de fier mai mult decât Anglia și Franța la un loc. Aceasta a înlesnit Ger- 
maniei hegemonia ei militară dinaintea răsboiului. 

Conexiunea dintre industria metalurgică, militarismul și navalismul, 
clicele militare, consorţiile de bancheri şi trusturile industriale este cu- 
noscută. Krupp, Schneider, Armstrong, Vikers sunt reprezentanţii cei mai 
tipici ai imperialismului din epoca dinainte de răsboi. , 

Trebuie să mai accentuăm un fapt. Industria metalurgică domină 
asupra industriei cărbunelui, asupra cărbunelui negru cât şi asupra celui 
alb şi chiar asupra petrolului. Piaţa cărbunelui este absorbită în piaţa 
oţelului ; minele de cărbuni aparțin totdeauna regilor oţelului prin siste- 
mul trusturilor. 

Industria metalurgică este duşmana păcii, este o industrie militară. 
Industria metalurgică este însă interesată şi în alte direcţii decât în in- 
dustriile militare, şi tocmai în acea direcţie se află şi liniile cele mai în- 
semnate, care conduc spre imperialismul economic, este interesată în 
industria şinelor, a căilor ferate. Dacă ne dăm seama de marea expan- 
siune a căilor ferate înainte de răsboi — la 1845 erau numai 16.000 km. 
de şine, iar la 1911 erau un milion de kilometri de șine — înțelegem 
ușor că în legătură cu industria metalurgică, se poate vorbi și de o poli- 
tică a şinelor. Aceasta este legată de politica stăpânirii drumurilor mari 
ale lumii, care a dus la conflicte înainte de răsboiul mondial. Existau trei 
planuri cunoscute de drumuri mari, înainte de răsboi: era planul B. B. 
B: Berlin—Bizanţ—Bagdad, plan care avea menirea să aducă toate țările 
dintre Hamburg şi golful Persic sub influența economică germană ; la 
acest plan Anglia a răspuns prin planul C. C. C.: Captown—Cairo— 
Calcutta, care avea să lege Africa de răsărit, Arabia, Mesopotamia, Per- 
sia şi India ; în sfârșit al treilea plan era planul rusesc P. P.: Petrograd, 
golful Persic, linia indo-europeană sau transpersiană. 

Dar, în afară de aceasta, industria fierului şi a cărbunelui alcătuesc 
fundaţiunea întregei industrii şi condiţia principală a puterii armate a unei 
naţiuni. De aceea, în condiţiunile de pace a jucat un rol important indus- 
tria metalurgică. Am spus că Germania avea ţelurile sale după cum Fran- 
ta, Anglia, Rusia aveau pe ale lor. Germania avea ca țel districtele car- 
bonifere ale Belgiei, fierul din basinul Brie cum şi anumite districte po- 
lone; Rusia avea şi dânsa la rândul ei în vedere Polonia și basinul Don; 
Franţa a recăpătat Alsacia şi Lorena, Saare, şi pentrucă în aceste teri- 
torii erau cele mai importante depozite de minereu necesare pentru des- 
voltarea industriei ei metalurgice. In sfârșit, chestiunea cărbunelui a ju- 


www.dacoromanica.ro 


149 


cat, după încheerea păcii, un rol însemnat în împărțirea Sileziei, Poloniei 
şi Cehoslovaciei. 

Cum s'a desvoltat imperialismul economic? 1) Se poate spune că 
congresul dela Berlin din 1878 încheie o fază în istoria europeană. Se 
începe lupta pentru debușeuri, pentru colonii și sfere de influență, în 
care forța politică a Statelor este pusă conştient în slujba expansiunii 
economice. Cu un sfert de veac înainte se produsese penetraţia în Asia 
şi Africa, însă era o acţiune sporadică, fără plan şi fără mare influență 
asupra politicei Statelor europene. Relaţiile Europei cu Africa şi Asia 
erau în acel timp în întregime economice — erau relaţiile unor întreprin- 
deri comerciale private în căutarea de debuşeuri. Uneori se realizau chiar 
dobândiri de teritorii, de către diferite societăţi comerciale; se produceau 
intervenţii ocazionale ale guvernelor europene, dar Statele europene, ca 
atare, n'aveau nici o răspundere în promovarea şi protecţia intereselor 
economice ale supușilor lor în afară. Lumea încă nu cunoştea ideea, care 
în urmă a devenit principiul fundamental al politicei, după care puterea 
Statului trebuie să fie folosită sistematic şi conştient pentru ocrotirea in- 
tereselor de expansiune. 

Până atunci numai Anglia trecuse prin revoluţia industrială. In ul- 
timii 20—30 de ani ai secolului al XIX-lea însă, toate Statele continen- 
tale, apusene şi centrale, intraseră în această fază. 

Revoluţia industrială, adică trecerea dela dominarea agriculturii în 
vieaţa economică la dominarea industriei şi în special a celei mecanice, 
a avut însă două consecinţe: a sporit imens populaţia Statelor industriale 
şi a concentrat această populaţie în centre mari industriale. Acest fapt 
a avut la rândul său două urmări: a trezit preocuparea asigurării hranei 
populaţiei din Statele industriale, care necesitau produse şi materii prime 
din lumea agrară, deoarece nu se mai puteau satisface cu producţia agri- 
colă dinăuntrul teritoriului lor, şi în al doilea rând, această desvoltare 
industrială, ducând la producţia de fabricate în massă, a născut necesita- 
tea asigurării schimbului între produsele industriale şi cele agrare, asigu- 
rarea debuşeurilor. Aceasta a condus la o nouă epocă de colonizare şi de 
protecţionism vamal pentru apărarea debușeurilor. Noua religie şi filozo- 
fie care se naşte în acest timp e cuprinsă în cuvântul lui Chamberlain, fău- 
ritorul ideii imperialiste în Anglia, şi acceptată universal: „Comerţul este 
cel mai mare dintre toate interesele politice“. 

Industrializarea Europei apusene şi centrale impunea în mentalita- 


1) Achille Viallatte: Economic Imperialism and International Relations. (New 
York) 1923. Leonard Woolf: Economic limperialism (London) 1921. 


www.dacoromanica.ro 


150 


tea curentă a timpului, această idee. Această industrializare făcea nece- 
sară şi o emigrare de braţe, pentrucă sporirea populaţiei depășea posi- 
bilitatea de a găsi pentru toţi locuitorii țării ocupaţii. Pe lângă intensifi- 
carea exportului de mărfuri pe o scară întinsă, şi emigrările de oameni, 


exportul de capitaluri capătă în acest timp o însemnătate extraordinară 


şi devine un factor hotărîtor în conducerea politică. 

Exportul de capital devine pentru oamenii de Stat o armă; bursele: 
şi ministerele de externe ajung în strânsă legătură între ele. Cifrele ur- 
mătoare arată importanța acestui fenomen: In 1900 învestirea de capitat 
era evaluată la 100 miliarde aur pentru Anglia, 40—50 miliarde lei aur 
pentru Franţa, 20—25 miliarde lei aur pentru Germania. Numai în căile 
ferate erau învestite atunci 20—25 miliarde lei aur. 

Atunci s'a putut vorbi despre „diplomaţia dolarului“. Fostul preșe- 
dinte al republicei americane, Taft, justifică aceasta când spune: „Dacă 
„politica noastră externă nu trebuie să se abată câtuş de puţin dela calea 
„justiţiei, poate foarte bine să fie astfel condusă, încât să implice o inter- 
„venţie activă, ca să asigure pentru marfa noastră şi capitaliştii noștri 
„oportunităţi de plasament favorabil, care trebuie să fie în folosul am- 
„belor ţări“. 

Se produce însă, pe la 1873, un alt fenomen: criza agriculturii eu- 
ropene, datorită concurenței Americei. Atunci, rând pe rând, Statele apu- 
sene, cu excepția Angliei, trec dela sistemul vamal liberal la sistemul pro- 
tecţionist. Protecţionismul este însă cel mai sigur val, îndărătul căruia 


prosperează cartelurile şi trusturile care produc acea transformare dela. 


sistemul liberei concurențe ca dominant în organizarea economică, la sis- 
temul monopolului. Odată cu această schimbare în 'desvoltarea vieţii eco- 
nomice, se ivește şi dumpingul, şi aceste împrejurări dau un puternic im- 
puls imperialismului. 

“Toate aceste fenomene imperialiste se manifestă în toată amploa- 
rea lor, după ce împărţirea lumii între Statele capitaliste industriale e pe 
punctul desăvârșirii. Aceasta se întâmplă înainte de 1900. Anglia avu- 
sese supremaţia completă asupra globului. Ea începe însă să simtă con- 
curenţa altor naţiuni industriale, în special a Germaniei și Statelor-Ulnite, 
care prin însăşi această desvoltare simt necesitatea de expansiune. Se duce 
atunci lupta pentru împărţirea Africei şi pentru expansiunea în Asia. 

In Franța mişcarea de expansiune este condusă de Jules Ferry, Eu- 
gene Etienne, Barthélemy, Saint Hilaire. Motivul este aceeaşi necesitate 
de expansiune. lată ce zicea Jules Ferry la 1883: „Este o chestiune de 
viitor, după 50—100 ani, de oarece va fi moştenirea copiilor noştri, pâi- 
nea lucrătorilor“. In urmă, doctrina colonială e pusă în legătură cu pro- 


www.dacoromanica.ro 


151 


tecţionismul. Franţa are nevoie de debuşeuri pentru industria şi capita- 
hirile sale și aceste debuşeuri nu pot fi mai sigure decât coloniile. Coloniile 
apar astfel ca o „supapă de siguranță“ pentru desvoltarea Statelor indu- 
striale. In Germania, Bismarck, după 1870, vedea cu ochi buni abaterea 
interesului Franţei prin această politică colonială, dela interesele conti- 
nentale. Deci, imedit după 1870, Germania trăeşte într'o epocă de indi- 
ferenţă colonială. La 1879 începe era protecţionismului, din necesitatea 
de desvoltare a industriilor şi mai cu seamă din imposibilitatea plasa- 
mentului muncii. La 1882 se întemeiază Kolonialverein-ul și se pretinde 
Statului a face o politică energică pentru ca şi Germania să participe la 
împărţirea Africei care încă nu era complet divizată. 

În expansiunea în Africa găsim afirmată tendinţa de cucerire şi sub- 
jugare a teritoriilor. In Asia lucrurile se schimbă. In afară de India, 
câteva părţi din China şi teritorii adiacente, unde procesul se întâmplă ca 
şi în Africa, în China, Persia şi Turcia, opera de expansiune nu se mai 
face prin cucerire şi subjugare definitivă, pentrucă se născuseră prea mulți 
concurenți, erau prea multe şi prea grele luptele de cucerire și atunci stă- 
pânirea se face prin așa numitele „sfere de influențe“ în jurul cărora se 
dau bătăliile imperialiste. 

Expansiunea în China nu e însă din ultimul sfert al veacului trecut. 
Dela 1842 când a avut loc cunoscutul răsboi al opiumului, dela 1858 când 
se încheie tratatul dela Tien Tsin, de atunci datează originele expansiunii 
în China. La sfârşitul secolului al XIX-lea, Rusia, Franţa și Anglia do- 
bândesc teritorii adiacente Chinei şi prin ele pătrund sub forma sferelor 
de influență înăuntrul Chinei. La 1894—95 are loc răsboiul chino-japonez 
şi rezultatul lui, afirmă o nouă forță între marile puteri, forța japoneză, 
care e în deobşte recunoscută, şi care a căpătat rangul de mare putere 
după răsboiul ruso-japonez. 

In 1895, Rusia construeşte calea ferată spre Manciuria, la Port- 
Arthur. In această vreme încep „luptele pentru concesiuni“ în diferitele 
sfere de influență. Un singur Stat se abţine dela această luptă: Statele- 
Unite, pentrucă nu ajunsese încă la o desvoltare capitalistă care să-i per- 
mită o expansiune imperialistă; şi deaceea poate să afirme „principiul 
porților deschise“; iar integritatea teritorială a Chinei este recunoscută, 

In 1900, după revoluția Boxerilor, se admite în China principiul 
porţilor. deschise şi integritatea teritorială a Chinei este recunoscută, 


ceeace limitează imperialismul economic pentru un timp. 


www.dacoromanica.ro 


152 


Dacă trecem acum la desvoltarea imperialismului Statelor Unite 1) 
observăm că abia la 1893 ele sunt în stare să facă export de fabricate 
în Europa, treptat însă industria lor s'a desvoltat, trusturile oțelului, pe- 
trolului, navigaţiei devin forţe atât de mari încât dela 1900 începe să se 
vorbească în Europa despre pericolul american. „Statist“, o revistă din 
Londra, scrie la 1900: „Capacitatea Statelor-Unite să concureze pe pie- 
tele străine cu cele mai avansate naţiuni ale Europei a devenit manifestă 
în chip superlativ. Răsboiul cu Spania pentru Cuba face din Statele Unite 
o putere colonială“. 

Statele-Ulnite îşi extind treptat stăpânirea şi influenţa asupra re- 
giunilor Nicaragua, Haiti, San Domingo, Havai, Filipine, Porto Rico. 
Incă în 1902 această expansiune ajunsese aşa de departe încât un scrii- 
tor entuziast putea să scrie despre America: „Națiunea debitoare a deve- 
nit principala naţiune <reditoare. Centrul financiar al lumii, care a cerut 
mii de ani să călătorească dela Eufrat la Tamisa și Sena, pare să treacă 
la Hudson între zorii zilei şi asfinţit“. 

Prevestirea aceasta era prematură, pentrucă criza financiară dela 
1907 avea să deştepte America şi să o facă să vadă că nu e încă coaptă 
pentru imperialism. Desvoltarea capitalistă mergea însă aşa departe, încât 
la 1913 Wilson putea să spună următoarele vorbe, care deşi n'aveau 
încă răsunet imperialist aveau totuși un colorit naționalist, care este, 
pentru marile State, preludiul imperialismului : 

„Auziţi de concesii la capitaliştii străini în America latină. N'au- 
„Ziţi de concesii la capitalişti în Statele-Ulnite. Nu li se acordă concesii ! 
„Sunt invitaţi să facă investiri. State, care sunt obligate, din cauză că 
„teritoriul lor nu se află înlăuntrul câmpului principal al activităţii și în- 
„treprinderii moderne, să acorde concesii, sunt într'o astfel de poziţie, că 
„interese străine sunt în măsură să domine afacerile lor interne, o situație 
„totdeauna periculoasă şi gata să devină intolerabilă”. 

Statele-Ulnite s'au opus concesiunilor la străini nu numai înăuntrul 
lor, dar în tot domeniul mării Caraibice şi această opunere a fost primul 
semnal al imperialismului american, care s'a putut desvolta cu uşurinţă 
la adăpostul tarifelor vamale. 


1) Der Imperialismus der Vereinigten Staaten de Arthur Salz în Archiv f. So- 
zialwissenschaft u. S. Politik (1923 Bd. 50 Heft 3). 


www.dacoromanica.ro 


133 


In Germania la 1895 se rupe echilibrul între agricultură și industrie, 
în favoarea industriei. Curând după aceea impăratul Wilhelm putea să 
proclame că „viitorul Germaniei e pe apă“. Se începe construirea flotei 
germane şi odată cu ea politica colonială. la 1897 ea ocupă Kiauciau în 
China. La 1902 tariful protecţionist susține această desvoltare. Emigra- 
rea şi exportul de capital încep să ia proporţii. Contele Appony spune 
în această privinţă: „Călcâiul lui Achille în Tripla alianţă este politica 
ei economică. Dacă este ca edificiul Triplei alianțe să fie construit durabil, 
dacă această cea mai puternică dintre toate garanţiile păcii europene, tre- 
buie să fie tare, pilaştrii politici cari singuri îl susțin astăzi, şi cari se pot 
dărâmă cu timpul, trebuie completaţi cu pilaştri economici“. 

Germania a aplicat acest program prin exportul de tehnicieni şi 
capitaluri în ţările Triplei alianţe şi în răsăritul apropiat. Planul liniei Ber- 
lin-Bagdad eră întocmit în acelaş scop. „Aceasta deschideă influenţei Ger- 
„maniei şi întreprinderii germane, spuneă Bülow, un câmp de activitate 
„între Marea Mediterană şi Golful Persic, pe fluviile Eufratului şi Ti- 
„grului şi pe malurile lor“... Germania erâ însă mortificată, îi lipsea un 
imperiu colonial şi aştaptă o reajustare politică generală, care să producă 
o redistribuire a coloniilor şi a sferelor de influență. 

In această fază a desvoltării economice imperialiste până |: 1914, 
fireşte că trebuiă să se stabilească un echilibru politic şi aceasta s'a făcut 
pe baza alianțelor şi contra alianțelor. La 1879 se întemeiază Tripla- 
Alianță, la 1891 Indoita Înţelegere. Anglia făceă până atunci politica 
de „.izolare splendidă“. La 1902 se face însă alianţa între Anglia şi Japo- 
nia, şi această alianţă eră semnificativă: se recunoșteă necesitatea unui 
echilibru mondial în afară de echilibrul european. La 1904 se încheie 
antanta anglo-franceză. 

Statele-Ulnite îşi păstrează această izolare și nu se interesează decât 
de aşa numita Pax americana. 

In tot acest timp de echilibru politic nestabil, Germania e răscolită 
de dorinţa de expansiune. Ambiţia ei erå motivată de o examinare critică 
a situaţiei ei geografice, de limitarea imperiului ei prin uniformitatea cli- 
mei la o varietate redusă de produse agricole din lipsa complementului ce 
i l-ar fi dat coloniile. 

Aceasta a dat naștere la pangermanism, militarism şi navalism. Pla- 
nul liniei Berlin—Bagdad nu erâ socotit suficient. Germania avea în tot 
acest timp impresia că Franţa, Anglia şi Statele-Ulnite îi blochează calea 
spre împlinirea menirii ei istorice. 

Imperialismul economic astfel desvoltat, din ultimul sfert de veac 
dinaintea răsboiului, a creat antagonisme mari între marile puteri ale lumii. 


www.dacoromanica.ro 


154 


A fost pace dela 1870 până la 1914, cu mici intermezuri, dar aceasta na 
fost decât o pace armată, care se învederează prin cercetarea bugetelor 
—  cheltuelile pentru armată şi flotă ajung la cifre fantastice. 

In această atmosferă se desvoltă răsboiul mondial. In timpul răs-- 
boiulu: mondial au apărut din nou străduințele și teoriile imperialiste. 
Germania reinviază teoriile dela 1904 ale lui Friedrich Naumann asu- 
pra Europei Centrale — teoria organismului economic complet, a in- 
dependenţei economice absolute de care nu se bucură în lume decât: 
Marea Britanie, Statele-Ulnite şi Rusia. Ca o contrapondere față de ace- 
ste organisme complete, Germania imaginează planul Europei centrale, 
care avea să completeze lipsurile fiecărei părți care avea să lintre în 
această organizație economică. 

Planul acestei Europe centrale este imperialist, pentrucă odată rea- 
lizat, ar fi dat naştere la noui tendințe de expansiune şi ca urmare, la 
noi conflicte între Statele imperialiste. 

Acest plan n'a rămas fără răsunet în lagărul celălalt și conferinţa 
interaliată dela 1916 ţinută la Paris a proclamat: „solidaritatea aliaţilor 
pentru restaurarea acelor ţări, cari au fost victimele distrugerii, spolierii: 
şi rechiziţiilor abuzive“ şi „s'au declarat de acord să păstreze în timpul 
întregii perioade a restaurării, izvoarele lor naturale pentru țările aliate, 
de preferință faţă de toate celelalte“. 

După armistițiu acest plan nu s'a realizat. Planul acesta eră şi el o 
opunere față de imperialismul german. Firește, dacă ar fi fost realizat, ar 
fi fost o fericire, căci se asigură colaborarea tuturor Statelor aliate pentru 
refacerea fiecăruia din ele, dar întrucât se rezervau izvoarele de bogății 
naturale pentru țările aliate de preferinţă şi se excludea lagărul celălalt, 
după încheierea păcii, prin acest fapt eră un contraimperialism. 

Dar planul nu s'a realizat şi între timp s'a lansat ideea Ligii Naţiu- 
nilor. Liga Naţiunilor trebuia să combată cauzele, care provoacă răz- 
boaiele. Inscrierea pactului ei în tratatul de pace dela Versailles însemnă 
însă dela început, că se creiă un organism pentru asigurarea păcii lumii 
înlăuntrul unei organizaţii a păcii care, în orice caz, şi nici nu se putea 
să fie altfel, însemnă o hegemonie a învingătorilor asupra învinșilor. In- 
frângerea unui imperialism, a imperialismului german, se făceă cu alte cu- 
vinte prin biruinţa altor imperialisme ! 

Pactul Ligii Naţiunilor începeă astfel : 

„Considerând că pentru a desvoltă o cooperare între naţiuni şi 
pentru a le garantă pacea şi siguranța, e necesar: de a acceptă anume 
obligaţii de a nu recurge la război; de a întreţine relaţii internaționale la 
lumina zilei, fondate pe justiţie şi onoare; de a observă riguros prescrip- 


www.dacoromanica.ro 


155 


ţiile de drept internaţional recunoscute de acum ca o regulă de conduită. 
efectivă a guvernelor; de a face să domnească justiţia şi a respectă scrupu- 
los toate obligaţiile tratatelor, în raporturile industriale ale popoarelor“, 
se întemeiază în acest scop o Societate a Naţiunilor. 

Care este organizarea acestei Ligi a Naţiunilor ? Ea are două orga- 
ne principale, în afară de secretariat: Adunarea şi Consiliul. Adunarea e 
alcătuită din reprezentanţii tuturor Statelor acceptate ca membre, şi Con- 
siliul, e compus din cinci reprezentanţi principali ai puterilor aliate şi 
patru reprezentanţi ai celorlalte State. In realitate, numărul de 9 este 
redus la 8 prin refuzul Americei de a participă la lucrările Ligii Naţiu- 
nilor. Consiliul are, ca şi Adunarea, o competență absolut nelimitată. 
Adunarea are un număr de 47 membri în care majoritatea o au repre- 
zentanţii celor patru mari puteri, pentrucă toate celelalte State, cu rari 
excepţiuni, sunt într'un raport de influență politică față de aceste patru 
mari puteri. Din această organizare, dela început, învinşii erau excluși, 
Rusia eră izolată, iar Statele-Ulnite ale Americei refuzaseră să intre. 

Să vedem care a fost atitudinea Ligii Naţiunilor astfel constituită 
faţă de cauzele economice, recunoscute ca producătoare a conflictelor din- 
tre popoare. 

In primul rând observăm că cu toate că art. 3 din pact prevede că 
adunarea S. N. „se preocupă de toate chestiile... care afectează pacea 
lumii“, art. 14 limitează efectul acestui principiu general, ridicând în fața 
S. N. zidul impermeabil al suveranităţii naţionale a Statelor participante, 
în termeni formali. „Dacă una din părți pretinde şi dacă Consiliul recu- 
noaște că diferendul priveşte o chestiune, pe care dreptul internaţional o 
lasă în competinţă exclusivă a acestei părți, Consiliul o va constată în- 
tr'un raport, chiar fără să recomande vreo soluţie“. 

Care sunt materiile pe care dreptul internaţional le lasă în compe- 
tința exclusivă a Statelor? Tarifele vamale, imigrarea și emigrarea, natu- 
ralizările, expulzările şi mai presus de toate controlul materiilor prime, 
cărbuni, minereuri, petrol, etc. 

Insă este inutil să mai insistăm, că toate acestea sunt obiecte gene- 
ratoare de antagonisme și tensiuni între State, astfel că dacă Societatea 
Naţiunilor este despoiată de orice drept de control şi intervenţie în aceste 
domenii, ea este dela început limitată, în opera sa de prevenire a cauzelor 
conflictelor dintre popoare. 

În punctul 3 din cele 4 puncte wilsoniane, stă scris: „Indepărtarea 
„pe cât posibil, a tuturor barierelor economice şi stabilirea unei egalitaţi a 
„condiţiilor comerciale între toate naţiunile, consimțind la pace şi asociate: 
„între ele pentru păstrarea ei. 


www.dacoromanica.ro 


156 


„Armele disciplinei economice şi sancţiunile trebuie să fie lăsate 
„acţiunii comune a tuturor naţiunilor, în scop de a pedepsi pe acei cari 
„nu vor să se supună unui program general de justiţie şi egalitate“. 

Iar într'alt loc: 

„Alianţele speciale, rivalitățile şi ostilitățile economice au fost izvo- 
„rul politic al planurilor şi pasiunilor care au produs război, în lumea 
„modernă. Ar fi o pace nesinceră şi nesigură aceea care nu le-ar ex- 
„clude în termeni precişi şi hotăriți. 

„Nu pot să fie combinaţii economice speciale egoiste înlăuntrul Ligii 
„Naţiunilor şi nici o întrebuințare a boicotului economic sau excluderea, 
„exceptând dacă forța sancţiunii va fi încredințată Ligii ca un mijloc de 
„control“. 

. Aceasta eră ideologia. Să vedem ce cuprinde Pactul. Amintesc doar 
în treacăt că în Pact se prevede, că doctrina lui Monroe nu e în conflict 
cu principiul Ligii Naţiunilor, pentruca dela început să apreciem aplica- 
rea acestei ideologii internaționale în ceeace priveşte interesele Americei. 

In art. 23 punctul e din Pact se prevede: 

„Sub rezerva şi în conformitate cu prevederile convențiilor interna- 
„tionale existente sau care se vor încheiă, membrii Ligii... vor luă măsuri 
„să asigure şi să menţină libertatea comunicaţiilor şi a tranzitului, precum 
„Şi un tratament echitabil pentru comerț pentru toți membrii Ligii“. 

Aplicarea însă a acestui principiu a fost dela început îndoelnică. 
Delegații americani, de pildă, cereau o tolerare a tratamentului vamal 
preferențial dintre colonii şi metropole, ceeace exclude tocmai această 
echitate în raporturile comerciale; dar mai cereau şi aprobarea posibili- 
tăţii fcrmării uniunilor vamale, care, când se realizează, aduc tocmai crea- 
rea acelor organisme economice complete, cetăţile imperialismelor. Nu nu- 
mai atât: delegaţii francezi au făcut propunerea foarte interesantă ca să 
se prohibeze concurenţa neloială în comerțul internaţional, să se ia mă- 
suri contra dumpingului şi să nu se aplice taxe de export şi import asupra 
materiilor prime. Scopul acestei ultime propuneri eră să se pună capăt, 
pe cât posibil, rivalităţilor economice în căutarea materiilor prime, să se 
suprime unele din cauzele conflictelor economice, care periclitează pacea 
lumii. 

In redactarea vagă, pe care am citat-o, a art. 23, această chestiune, 
ca şi altele principale, erau însă ocolite. 

Apoi progresul către echitatea comercială a fost neglijat de Pactul 
I igii Naţiunilor şi tratatele de pace l-au îngreuiat. lată ce spune în 
această privinţă unul din cei mai interesanţi experţi americani dela con- 


www.dacoromanica.ro 


157 
ferinţa păcii d-l Allyn Aboth Young — şi acest punct priveşte situaţia 
din Europa centrală şi răsăriteană : 

„Intro direcţie trebuie să fie admis franc, tratatele redactate la 
„Paris creează noi „bariere economice“... Urmând pentru cea mai mare 
„Parte linii de despărţire între naţionalităţi, aceste fruntarii taie canaluri 
„stabilite de relaţii economice şi separă teritorii care au fost şi rămân de- 
„pendente unele de altele. In parte vechile sisteme economice ale Euro- 
„pei centrale erau artificiale. Agricultura şi industria s'au desvoltat în- 
„lăuntrul barierelor înalte tarifare şi au găsit forțamente pieţile lor foarte 
„larg înlăuntrul acestor ziduri. Dar dacă eră artificial, sistemul vechi de 
„relaţii de schimb nu eră mai puţin real. Nu poate fi răsturnat brusc fără 
„un zdruncin mai mare decât poate fi suportat de noile State, în condi- 
„tiile lor prezente de slăbiciune etc.“ 1). 

Clauzele economice ale tratatelor de pace dela Saint-Germain și 
Trianon au prevăzut o încurajare a acestei situații prin suprimarea do- 
rinţei unor înţelegeri comerciale între Statele din fosta monarhie austro- 
ungară. Această dorință însă nu s'a realizat și aceste bariere economice, 
care s'au aşezat într'un mod nefiresc în raport cu situația reală, deși arti- 
ficial creeată, au avut urmări rele. 

Nici clauzele relative la transit n'au fost mai fericite. Principiul ca 
Statele fără ieșire la mare să aibă acces liber la mare, şi în tratatul de 
pace dela St, Germain și în cel dela Versailles, n'a dus decât la un sistem 
timporar, însă o convenţie generală care să asigure ieşirea la mare a Sta- 
telor, care n'au acces liber la mare, nici până acum nu s'a încheiat. 

Dar dacă eră un mijloc, prin care se puteă combate sigur expan- 
siunea imperialistă, eră introducerea în art. 22 al Pactului, a ideii manda- 
tului, care constă în 'a se dă unora din Statele mari mandat de a admini- 
strà sau a pune sub scutul lor teritoriile coloniale care fuseseră înainte 
de război stăpânite de Germania. Ideea călăuzitoare, exprimată în art. 
22, crà asigurarea bunei stări şi desvoltări a popoarelor, care nu sunt 
încă în stare a se conduce singure, dintre fostele colonii germane şi din 
Turcia asiatică. Eră astfel vorba de o misiune de civilizaţie, încredințarea 
tutelei acestor popoare înaintate, în calitate de mandatare ale Societăţii 
Naţiunilor. 

Eră o idee antiimperialistă. 

S'au creat dela început trei categorii de mandate: mandatele A, B 
şi C. Mandatele A, în care intrau fostele teritorii ale imperiului otoman, 
cari puteau fi recunoscute provizor ca națiuni independente, administra- 





1) In «What realiy happened at Paris> (1921) pg. 315. 


www.dacoromanica.ro 


158 


ia lor iiind condusă de un sfat şi cu asistenţa unui mandatar; mandatul 
B eră dat pentru Africa centrală, iar mandatul C pentru sud-estul Afri- 
cei, insulele din Pacificul austral, acestea urmând a face parte integrantă 
din teritoriul mandatarului. 

lată însă constatările pe care le face unul din cei mai entuziaști 
apărători ai Ligii Naţiunilor, d-l Leon Bourgeois : 

Nici regiunile care trebuiau să fie puse sub mandat nici cui trebuie 
să fie încredințate nu intră în competinţa S. N. Numai în lipsa convenției 
anterioare între membrii S. N. Consiliul poate statuă asupra gradului de 
autoritate, control sau administrare de exercitat de către mandatar. 

Consiliul S. N. a cerut încă în 1920 principalelor puteri aliate, să-i 
desemneze conf. art. 22 puterile mandatare, teritoriile şi condiţiile manda- 
telor şi nu primise nici un răspuns până la adunarea primă. In cursul 
anului 1920 a primit un răspuns parţial privitor la mandatele C, Dar re- 
gularea mandatelor A şi B întârzia, în special mandatul privitor la Asia 
Mică. In Februarie 1921 Consiliul S. N. a primit un protest, prin amba- 
sada americană din Paris, din partea Statelor-Ulnite în contra atribuirii 
şi definirii termenelor mandatelor, fără să se fi făcut aceasta în acord şi 
cu Statele-Ulnite. Dar Statele-Ulnite nu făceau parte din Liga Naţiunilor 
şi totuş Statele-Ulnite protestau contra atribuirii insulei Jap Japoniei. In- 
vitat să trimită un delegat pentru regularea mandatelor A și B, guvernul 
Statelor-Unite nici n'a răspuns dar se ştiă oficial că nu se stabilise încă 
acordul între puterile aliate şi Statele-Ulnite. Prin urmare acorduri se- 
crete se făceau nu înăuntrul Ligii Naţiunilor, ci între marile puteri. 

Mandatele A erau o chestiune de politică generală, care se aşteptă 
mereu să fie soluționată înainte da a se putea atribui definitiv mandatele. 
Cu privire la mandatele B s'a făcut un acord între Anglia și Franța, în 
Iulie 1922, când acordul s'a făcut și cu America. 

Erâ vorba de Africa orientală, Togu și Camerun. Mandatele A nu 
-se puteau regulă, erau negocieri între Franţa şi Anglia pe de o parte, 
Statele-Ulnite de alta. Abiă în Iulie 1922 se recunoaște Franţei un man- 
dat asupra Siriei şi Palestinei, mandat aprobat în principiu de Consiliu; 
rămâneă însă în suspensie hotărîrea definitivă până să se stabilească alt 
acord între Franţa și Italia 1). 

Concluzia este că creearea sistemului mandatului, deși oferea opor- 
tunitatea ca să se aplice principiul egalității condiţiilor comerciale în toată 
rigoarea lui, n'a fost câtuș de puţin riguros observat, decât doar în re- 

1) Vezi Leon Bourgeois: L'Oeuvre de la Societe des Nations (1920—1923), Paris 
1923 (pp. 303—313). 


www.dacoromanica.ro 


159 
iuni ca Africa centrală unde erau interese mari economice în joc; în 
ceea ce priveşte însă mandatele asupra teritoriilor importante, unde erau 
bogății şi mai ales bogății petrolifere, acolo această idee a fost sabotată. 

Ideea fundamentală în antiteză cu ideea imperialistă, ideea manda- 
tului, a fost deci denaturată în aplicarea ei şi nici litera, nici spiritul art. 22 
-din Pact nu s'a respectat şi Anglia şi Franţa au obținut drumuri largi 
pentru noi exploatări economice în Africa şi Asia. 

Nimic nu poate aruncă o lumină mai vie asupra situaţiei creeate, 
decât relatarea luptelor pentru petrol, care sunt intim legate cu acea operă 
de sabotare a ideii mandatului. 

La 1920 are loc faimoasa conferință dela San-Remo. Anglia este o 
“putere petroliferă răsăriteană. Ea are petrol în Persia, Egipt, India, Bur- 
mah, Borneo. Dar Palestina, Asia Mică, Persia Nordică, Baku erau în 
afară de sfera petroliferă a Angliei. Franţa eră destinată a fi puterea 
“mandatară pentru Siria. In convenția Sykes-Picot, încheiată la 1915, nu 
se fixa dacă Mosulul intră în granița Mesopotamiei, deşi eroarea fusese 
îndreptată ulterior. Când se încheie armistițiul, la 1918, Anglia înțelege 
necesitățile ei şi ocupă Mosulul. Convenţia dela San-Remo din 1920 a 
avut de scop să facă un aranjament între Franţa și Anglia în această pri- 
-vinţă. Se dau acestui aranjament două interpretări: interpretarea franceză 
í Fr. Delaisi) după care Lordul Curzon ar fi spus lu Millerand: ori sem- 
-nezi convenţia cu Royal Dutch ori nu dobândeşti Siria, și interpretarea 
americană care spune că acordul între Franţa și Anglia pentru Mosul 
sa făcut ca să se excludă America. 

Lupta pentru petrol apare însă mult mai însemnată dacă o privim 
ca o luptă între Anglia şi America 1). Lupta e dată de fapt între trustu- 
ile petrolifere: Standard Oil, Anglo-Persan şi Royal Dutch Shell. 

Ce însemnează Standard Oil? lată cum îl descrie un american : 

„O forţă galvanică inhumană“. „şi ţine cuvântul, totuș e imorală; 
„este continuu în câștig, totuş e insaţiabilă; este inatacabilă şi totuş per- 
„petuu agresivă. Pentru toate acestea este o mare instituţie americană °). 

lar pentru a defini puterea lui Standard Oil, facem următoarea com- 
paraţie: capitalul lui Standard Oil se cifrează la 700 milioane dolari şi 
capitalul trustului oțelului, cel mai puternic din lume, este de circa 850 


milioane dolari. 


1) Vezi extrem de documentata lucrare The Oil Trusts and Anglo-American 
Relations de E. H. Davenport and Sydney R. Cooke, London 1923. 
2) Ibidem, pag. 78—79. 


www.dacoromanica.ro 


160 


Politica externă petroliferă a Statelor-Ulnite după război se iden- 
tifică cu politica lui Standard Oil, așă de mult, încât s'a putut spune, cu 
drept cuvânt, că înalții demnitari din Washington au început a gândi, a 
vorbi şi a scrie ca funcţionarii lui Standard Oil. 

Lupta dintre Anglia şi America pentru stăpânirea petrolului reiese 
perfect din corespondența urmată între guvernul american și guvernul 
englez privitor la drepturile economice în teritoriile mandatare. Nota întâia 
a d-lui Davis, secretar de Stat la ministerul de externe american, către 
Lordul Curzon se referă la „impresia în spiritul public american“ că An- 
glia „s'a preparat în linişte" pentru monopolul petrolifer în Mesopotamia, 
ca parte integrantă din „politica generală petroliferă“. Se fac reproşuri 
reciproce între cele două guverne, şi reprezentatul Statelor-Ulnite declară 
la un moment dat următoarele : 

„In vederea asigurării D-v. că nu e intenţia puterii mandatare să 
„stabilească vrun monopol pe cont propriu sau orice fel de monopol,: nu 
„pot înţelege cum să interpretez dispoziţia convenției dela San-Remo, 
„după care orice societate petroliferă particulară, care va exploată petrol 
„în Mesopotamia, va trebui să fie sub control permanent englez“. 

Cu alte cuvinte se dă o lovitură împotriva acelui aranjament petro- 
lifer dela San-Remo, aranjament prin care Anglia arată că ea trebuie să 
aibă controlul permanent asupra tuturor câmpurilor petrolifere în Meso- 
potamia şi se atrage atenţia că aceasta este împotriva spiritului mandate- 
lor, care cereă tocmai egalitatea pentru toate puterile în această privinţă. 

S'ar păreă că Statele-Ulnite sunt pe un teren absolut sigur în această 
privință. Putem descoperi însă câteva contradicții în politica Statelor- 
Unite. Astfel se declară că Statele-Ulnite sunt îndreptăţite „să participe 
la orice discuţie privind situaţiunea unor concesiuni petrolifere“ cum eră 
Turkish Petroleum Company din Mesopotamia şi anume pe baza princi- 
piului egalității economice în teritoriile mandatate ; când însă Lordul 
Curzon aminteşte că această concesiune eră dinainte de dăzboi, atunci 
nota americană schimbă teza — lucru interesant pentru politica imperia- 
listă — şi spune că şi America trebuie să participe în această societate, 
în virtutea dreptului de a participă la câştigurile păcii, „consecință uzuală 
a asociației în război“. Prin urmare eră vorba de împărțirea prăzii! Sta- 
tele-Unite, care nu primeau să încheie pacea cu Turcia și să ia mandatul 
asupra Armeniei, cereau un privilegiu legal în exploatarea unor teritorii 
turceşti. 

Politica „porţilor deschise“ afișată de Statele-Ulnite eră cerută pen- 
tru străinătate, fără a fi aplicată în interior. De exemplu în regulamentarea 


www.dacoromanica.ro 


161 


navigaţiei în apele Statelor-Ulnite, navigația pe coaste eră rezervată va- 
selor americane. 

Petrolul apare ca un factor imperialist determinant după război. 
Dovada este că petrolul a slărâmat o serie de conferințe internaţionale 
ţinute după război. Petrolul a sfărămat conferința dela Genua întâi. 
La 1922 s'a ţinut acea conferință, convocată ca să se cetească celor de 
faţă evanghelia reconstrucției. Dar, s'a observat cu drept cuvânt, că acea- 
stă evanghelie a reconstrucției se citeă în faţa unor cinici. „Spaa fusese 
conferința cărbunelui, San-Remo prima conferință a petrolului, Genua a 
continuat pe San-Remo“ și la Haga tot conferință a petrolului a fost ?). 
La Genua s'a aranjat o mare lovitură petroliieră, lansându-se vestea că 
s'a încheiat acordul între Royal Ducth Shell cu Sovietele. Royal Dutch 
She!! eră evident interesat în Rusia, dobândise interese în diferite socie- 
tăţi petrolifere în Rusia, după cum eră interesat în Baku și Standard Oil. 
Francezii erau interesaţi indirect, căci Băncile franceze aveau anumite 
acţiuni ale supuşilor ruşi cari emigraseră în Franța în timpul şi după răz- 
boi. Ce se întâmplă? Sovietele aveau nevoie să înceapă opera de recon- 
strucție economică. Fusese un plan înaintat îm chestiunea refacerii indus- 
triei petrolifere, un plan de cointeresare pentru formarea unui mare cen- 
tru petrolifer în Rusia în care să participe 25% sovietele, 25% vechii pro- 
prietari şi 50% să se împartă între grupurile engleze, olandeze şi ame- 
ricane. Acest proect a căzut. A căzut mai întâi pentrucă nu a fost agreat 
complet de congresul panrus petrolifer, dar mai ales din cauza lui Stan- 
dard Oil, care n'a acceptat colaborarea cu Royal Dutch Shell Company. 
Guvernul american a repetat atunci refuzul său de a recunoaşte conce- 
siunile date de Soviete din proprietăţile petrolifere confiscate. Standard 
Oil puse în mișcare şi pe interesaţii francezi şi belgieni, America declară 
principiul porţilor deschise și pentru Rusia, dar în acelaş timp manevrau 
interesele franceze şi belgiene pentru ca acestea să nu accepte alt prin- 
cipiu în ceeace priveşte colaborarea cu Rusia decât retrocedarea proprie- 
tăților confiscate fără să se lase Sovietelor posibilitatea să dea compen- 
saţii foștilor proprietari ci să-i repună în vechile drepturi. Royal Dutch 
Shell a văzut însă mișcarea și, ca să poată începe a participă în exploa- 
tarea industriei petrolifere, a încercat a obține agenţia exclusivă pentru 
exportul petrolului dela o societate petroliferă rusă întemeiată de Soviete. 

Aceasta a fost destul pentru ca toate planurile frumoase de recon- 
strucţie economică, așteptate de ideologii din lumea întreagă, să fie lăsate 


~ 


1) Ibidem, p. 127—142. 
11 
www.dacoromanica.ro 


102 





de o parte şi conferința să se încheie într'o atmosferă de foarte mare ne- 
încredere între puterile Antantei. 

A urmat Conferința dela Haga. Țelul acestei conferinţe eră'să 
restaureze unitatea aliaților, ruptă la Genua, şi să se menajeze suscepti- 
bilităţile petrolifere ale Franţei. Observatorul american la această Confe- 
rință a intervenit din nou pentru interesele lui Standard Oil şi s'a făcut o 
„antantă petroliferă“, desvoltată în sindicatul franco-belgian pentru pro- 
tecţia intereselor franceze şi belgiene în industria petroliferă din Rusia. 
Apoi s'a format „un comitet internațional pentru apărarea drepturilor 
tuturor proprietarilor“ din teritoriile petrolifere ale Rusiei, comitet în care 
a intrat şi Royal Dutch Shell, trustul englez. Scopul eră să se organizeze 
un boicot împotriva Rusiei. Rusia începe însă să exporte petrol, să ofere 

2trol la Londra; atunci Royal Dutch Shell a încheiat un contract impor- 
tant pentru importul de petrol din Rusia. Sindicatul franco-belgian, sim- 
țindu-se trădat de Royal Dutch Oil, a început o acţiune pe lângă d-l 
Poincaré care, în Iunie 1922, a fost implorat să apere interesele petro- 
litere aie Francezilor şi Belgienilor. 

Astfel, această chestiune a petrolului a făcut ca şi a doua conferință 
dela Flaga să fie sacrificată pe socoteala intereselor mărunte ale capitali- 
ştilor interesaţi în petrol. 

A urmat Conferinţa dela Lausanne, în cele două etape Noemvrie 
1922-Februarie 1923, Aprilie-lulie 1923. La Genua şi Haga a fost vorba 
de Baku, la Lausanne a venit din nou în discuţie Mosulul. Conferinţa din 
L.ausanne mai e interesantă şi din alt punct de vedere, pentrucă ea înseamnă 
o reîntoarcere la vechea metodă diplomatică, la tocmeală şi troc, fără a 
fi măcar ascunsă îndărătul afirmărilor idealiste ale lui Lloyd George, care 
se manifestase la Genua şi Haga. Ideea păcii, a lui Lloyd George, era tra- 
dusă acum, în această conferinţă, în ideea mai conservatoare a unei „în- 
leegeri petrolifere“. Ințelegerea dela Lausanne e foarte însemnată căci 
a dus la formarea unui front solid în chestia petrolului. Franţa şi Anglia 
au încheiat imediat un acord cu Mussolini, fiindcă Italia fusese exclusă 
dela orice participare la împărţirea terenurilor petrolifere, prin acordul 
dela San-Remo. Guvernul englez de astădată s'a arătat conciliant faţă de 
guvernul american declarând: că nu e dispus să „conteste propunerea 
„americană, că Statele-Ulnite au titluri de drept în teritoriile mandatate..., 
„ca un rezultat al victoriei americane şi aliate asupra Germaniei şi Alia- 
„ților ei, inclusiv Turcia“. Deci Standard Oil trebuiă admis în „Turkish 
Petroleum Company“. 


Chestiunea petrolului eră însă legată de chestiunea graniţelor Tur- 


www.dacoromanica.ro 


162 





ciei. Izmet Pașa cereâ înapoi Mosul, Sulaimanich şi Kirkuk, de fapt pen- 
trucă erau teritorii petrolifere şi formal din motiv național turcesc. 

Conferinţa dela Lausanne a putut astfel fi rcprezentată în caricatură 
sub forma unui mare bidon de petrol în jurul căruia erau steguleţe ale lui 
Royal Dutch Shell, Anglo-persian şi Standard Oil. 

Ceea ce a exasperat mai mult conştiințele idealiştilor la conferința 
din Lausanne, a fost reîntoarcerea la sistemul diplemaţiei sordide. Când 
se ardea Smirna, când refugiații creştini din Asia Mică nu-și găseau un 
adăpost, America, Anglia şi Franţa luptau pentru stăpânirea petroli- 
feră. America afișă din nou ipocrit politica de „open door“ pentru a 
putea exploata de fapt petrolul din Mosul; Anglia afirmă tot aşă de ipo- 
crit că nu sa interesat de chestiunea Mosulului din cauza petrolului! „Se 
afirmă, spuneă Lord Curzon, ministrul de externe, că „atitudinea guver- 
„nului britanic în chestia reţinerii Mosulului ar fi influenţată de chestia 
„petrolului. Chestia petrolului din vilaetu!l Mosulului n'are nimic a face 
„cu argumentul meu. Am prezentat cazul englez cu totul independent de 
„orice resurse naturale, cari se pot găsi acolo. Nu știu cât petrol poate 
„există în vecinătatea Mosulului sau dacă poate fi lucrat cu profit sau 
„dacă după toate acestea s'ar puteă să se dovedească a fi o înșelăciune“. 

Vorbind astfel, Lordul Curzon, se prefăceă că nu știe că modificarea 
aranjamentului din 1915 se făcuse tocmai pentru a trece Mosulul în gra- 
nița Mesopotamiei şi a-l scoate din Siria și că Anglia erâ legată de Irac 
prin concesiile petrolifere. 

Aceeaş lipsă de sinceritate o descoperim în afişarea principiului 
„porţilor deschise“. Intr'adevăr, ce înțeles are acest principiu şi cum se 
practică? Statele-Ulnite, când vorbesc de porțile deschise, înțeleg adesea 
porţile deschise pentru Standard Oil; Anglia înţelege porţi deschise înăun- 
trul dominioanelor, pe care le stăpâneşte şi porți deschise pentru Rusia și 
alte ţări; iar Standard Oil. Royal Dutsch Shell înțeleg deschiderea por- 
ţilor pentru proprietăţile private petrolifere din Rusia. 

Teoretic ideea porţilor deschise este versiunea petroliferă a princi- 
piului libertăţii comerțului, este esența principiului egalității de oportuni- 
tate 1). În acest sens însă pricipiul „open door“ este cu totul străin de 
mentalitatea americană. Cine cunoaşte legile navigaţiei cu restrângerea 
drepturilor de a navigă numai pentru pavilionul american, şi protecţio- 
nismul american, şi înţelege monroismul american, știe că ideea porţilor 
deschise nu poate intră în concepția americană. Porţile Marii Britanii sunt 


1) Ibidem pp. 172—186. 


www.dacoromanica.ro 


164 
şi ele zăvorite în foarte multe direcții. Dreptul de explorare şi dreptul de 
exploatare a petrolului se dă numai Englezilor în India; restricţii naţio- 
nale se găsesc în legile tuturor celorlalte colonii şi dominioane; grosul pro- 
ducţiei este cu totul închis pentru străini. Astfel India și Burmah care 
produce 60%. Trinidad care produce 20%, sunt rezervate pentru capitalul 
englez. 

Legea concensiunilor din 1920 interziceă în Statele-Unite dobân- 
direa proprietăţilor în teritoriile petrolifere ale Statelor-Unite supuşilor 
țărilor care nu ar fi acordat drept de recipocitate Americanilor. Acest prin- 
cipiu eră înscris în contra Olandei şi Angliei. 

In aceste condițiuni, trebuie să ne aşteptăm la o desvoltare mai de- 
parte a imperialismului, tocmai din cauza luptei pentru petrol; 60% din 
rezervele de petrol ale lumii se află în republicile centrale şi sud-americane, 
Turcia, Rusia sovietică şi România, adică în ţările unde — cu excepția 
României! — guvernele nu sunt stabile şi unde nu există o ordine con- 
stituţională care să garanteze mersul civilizației înainte. El se mai află 
apoi în regiunile inaccesibile în parte. din cauza depărtării de porturi şi 
atunci evident că lupta pentru petrol va deveni din ce în ce mai intensivă. 

Această luptă pentru petrol se izbește în timpul din urmă de ten- 
dința de naţionalizare, sinceră sau nesinceră, a petrolului. Astfel de ten- 
dințe se găsesc în Mexic. Bolivia, Costa-Rica, Argentina. Polonia, Ro- 
mânia, Rusia și Turcia. Evident că tocmai din cauza acestei naţionalizări 
a petrolului în aceste State, se va înteți lupta pentru concesiunea terenu- 
rilor petrolifere, un nou factor de conflict între popoare. Această luptă 
constituie şi un pericol pentrucă înseamnă intervenţia nu numai a capita- 
liştilor străini dar şi a Statelor străine în această luptă. Pentru a arătă 
cât de departe a merş amestecul puterilor străine vom redă părerea nu a 
unui European ci a unni American privitor la lupta pentru acapararea 
petrolului în Mexic : 

„N'a fost nici o singură dezordine în Mexic în ultimii nouă ani, în 
„Care Americanii să nu fi dat ajutor opoziţiei... Americanii au ajutat pe 
„Madero contra lui Huerta, pe Huerta contra lui Madero, pe Carranza 
„contra lui Huerta. pe Villa şi Zapata contra lui Carranza. De fapt, de 
„câte ori guvernul american lucrează în opoziţie cu interesele marilor so- 
„cietăţi petrolifere americane, este sigur că anticipează activitatea revo- 
, luționară“ 1). 

Recrudescența imperialismului după război este notorie. Ea se des- 
prinde din tendința de acaparare şi de stăpânire a cărbunelui. a petrolului 


1) Ibidem p. 167. 


www.dacoromanica.ro 


165 


şi fierului. Rezultatul cel dintâi al ultimului război a fost o redistribu- 
ție a depozitelor de cărbune şi fier din Alsacia-Lorena, Saare şi Silezia. 
Acţiunea faimosului Comité des Forages, trustul metalurgiştilor din Fran- 
ţa, este cunoscută. In ceeeace priveşte în special petrolul, conferințele dela 
San Remo, Genua, Haga, Lausanne învederează aceeași tendinţă. Ten- 
dinţa aceasta imperialistă a zădărnicit planurile de reconstrucţie a lumii. 

Este însă un fapt, care îndreptățește să aşteptăm o întărire a ten- 
dinţei imperialiste după război: este sărăcirea generală. Această sărăcire 
a produs un fenomen curios: o supraproducţie relativă. Din cauza lipsei 
de debuşeuri naturale unde să se scurgă produsele lumii, deşi se produce 
astăzi mai puţin decât înainte de război, totuș există o supraproducţie rela- 
tivă. Aceasta va înteți lupta pentru debușeuri pentrucă toate Statele in- 
dustriale pentru a-și plasă produsele, vor da lupta pe de o parte închizân- 
du-se în ziduri înalte prin sistemul protecţionist, pe de altă parte luptând 
pentru a dobândi sfere de influenţă în toate părțile lumii: 

Mai presus de orice deducție logică, faptele întâmplate, dela răz- 
boiul mondial vorbesc în sensul recrudescenţei imperialiste. 

Statele-Ulnie ale Americei n'au pierdut nici un prilej de expansiune 
imperialistă în America Centrală şi de Sud. Activitatea lor în această 
direcție s'a produs programatic şi a creeat un tip de imperialism sui-generis. 
Moti%ul intervenţiei în teritoriile de expansiune este provocat. „O revo- 
luţie în acele țări este o chestie de spese“ 1). Lucrul principal este a se 
creea State vasale prin acordare de împrumuturi şi a le supune apoi prin 
forţa armată. Statele care urmează a fi anexate sunt silite a se împrumuta 
dela Statele-Unite, pentru asigurarea cuponului li se cere amanet toată 
averea puhlică, se stabilesc condiţii, care nu pot fi nici odată împlinite şi 
apoi la scadenţă flota şi armata fac gestul cel din urmă, în caz de opo- 
ziţie. 

Şi Liga Naţiunilor ce a făcut ea în această vreme, pentru a stân- 
jeni forţele imperialiste ? Mai bine zis ce a putut ea face la început? 
Pentrucă nu e îngăduită o condamnare a Ligii Naţiunilor, înainte să ne 
întrebăm, în ce moment psihologic s'a născut. Era a doua zi după război! 
Pacea a fost încheiată la Paris, în apropierea câmpurilor de luptă; mi- 
lioanele de morţi, milioanele de răniți chemau încă răzbunarea asupra 
celor cari erau socotiți provocatorii războiului. Acesta a produs fără îndo- 
ială pasiuni. Pacea a fost încheiată în această atmosferă, iar Liga Naţiu- 


2) Arthur Salz op. citat pg. 575. 


www.dacoromanica.ro 


166 


nilor este produsul ei şi este firesc că, în loc să fie un instrument de pace, 
ea apare, cel puţin la începutul ei, ca un instrument al învingătorilor 
pentru promovarea intereselor imperialiste. 

Forțele ei antiimperialiste au fost limitate dela început : ea n'avea 
nici un rol pentru organizarea cooperării economice şi financiare a lumii. 
Conferinya financiară dela Bruxelles organizată de Liga Naţiunilor a fost 
un act important pentru creearea unei atmosfere, dar atâta tot. Nici un 
atribut n'a avut Liga pentru rezolvirea chestiunii reparațiilor și datoriilor 
interaliate şi nici o competință precisă în chestiunea dezarmării. Confe- 
rința din Washington, care a încercat să studieze dezarmarea, a eşuat 
pentrucă n'a existat încrederea între puteri în ceeace priveşte dezarmarea, 
iar Liga Naţiunilor a fost absolut impotentă. 

In sfârşit, în ceeace priveşte egalitatea economică între popoare, 
prerogativele ei erau vagi şi inoperante, iar împuternicirea ei în chestiunea 
mandatelor, era limitată şi slabă. 

Oricine îşi dă seamă de necesitatea transformării sistemului politic 
dinaintea războiului, bazat pe alianţe şi contraalianțe, ca exponente ale 
sistemului imperialist, şi de înlocuirea lui prin sistemul cooperării popoa- 
relor, prin mijlocul unei Ligi a Naţiunilor, simte necesitatea unei reorga- 
nizări, a Ligii Naţiunilor. O asemenea reorganizare a Ligii Naţiunilor sau 
înlocuirea ei printr'o nouă organizație a fost invocată şi de fostul preșe- 
dinte al Statelor-Unite Harding, care, într'un Mesaj din 12 Aprilie 1921 
către Congresul american, spunea următoarele : 

. „Asociaţia internațională pentru pacea permanentă trebuie să fie 
„concepută numai ca un instrument de justiţie, despărțit de pasiunile de 
„ieri şi nu constituită astfel, ca să împlinească funcţia îndoită de instru- 
„ment politic al învingătorilor şi de agenţie de pace... Noi dorim ca noua 
„asociațe a naţiilor să fie concepută în pace și dedicată păcii şi nu vom 
„cruța nici o sforţare să aducem naţiunile lumii într'o asemenea tovărăşie, 
„nu prin renunţarea la suveranitatea naţională, ci bucurându-se într'o fo- 
„losire nobilă a ei, de progresul activităților omeneşti în mijlocul compen- 
„sărilor unei realizări pacifice“. 

Acest mesaj al lui Harding constituie un document pentrucă în- 
tr'insul găsim ideea că Liga Naţiunilor nu poate fi un instrument al în- 
vingătorilor, şi a doua idee, că o adevărată Ligă a Naţiunilor nu se putea 
alcătui a doua zi după încheerea păcii, ci în timp de pace. Niciodată n'a 
fost mai adevărată vorba că pacea nu se poate încheia niciodată la sfâr- 
şitul unui război | i 


www.dacoromanica.ro 


167 


Este lesne de înţeles, că pentru ca să se întemeieze și să se des- 
volte o asemenea Ligă a Naţiunilor este necesar, înainte de toate, să se 
schimbe poziția Statului față de „forţa economică expansivă“, capitalul 
financiar, în marile State capitaliste, ceace nu se poate realiza decât prin 
ascensiunea la putere a claselor muncitoare și producătoare, care să li- 
bereze Statul din vasalitatea capitalului financiar. 

Fireşte, aceasta este o problemă, a cărei deslegare în viitorul apro- 
piat atârnă, în primul rând, de raporturile de forţe sociale în desvoltare. 

Este însă, în al doilea rând, o problemă a trezirii conştiinţei demo- 
cratice. 

In această direcţie, se observă din ce în ce mai mult necesitatea să 
se constate o serie de falsități şi de exagerări ale imperialismului: una 
este colonialismul. Colonialismul apologiștilor este prezintat totdeauna ca 
supapă de siguranță pentru Statele industriale. Datele statistice dovedesc 
însă contrariul. Astfel Anglia exportă şi importă din totalul exportului și 
importului ei din posesiunile sale africane 1%. S'ar putea zice că aceasta 
e datorită sistemului liberal vamal. Deaceea să luăm cazul Franţei. Franţa 
nu exportă și nu importă din coloniile sale africane decât 1—2% din 
totalul exportului şi importului. 

Apoi ideea că coloniile sunt un izvor de materii prime rezervate nu- 
mai pentru un singur Stat e falșă. Nici un Stat n'a putut să realizeze 
până astăzi o adevărată acaparare completă a izvoarelor de materii prime 
sau de energii din teritoriile sale. S'a văzut de pildă cum, prin lupta dată 
în jurul petrolului din Mosul, Anglia a trebuit să ia în participare Franța 
şi Statele-llnite pentru a-și asigura pacea cu Turcia. Numai clasa conce- 
sionarilor, şi capitaliștilor cari exploatează oamenii și pământul în colonii 
şi sfere de influențe, alcătueşte beneficiari ai colonismului. 

Lupta pentru împărțirea Africei a dovedit, in deajuns, ce efect 
dezastros a avut asupra relaţiilor internaționale dintre 1870 şi 1914. 
Politica de ostilitate, care a urmat dela 1870 a avut o foarte mare parte 
în provocarea situației internaționale care a dus la războiul mondial. Pos- 
tulatul Germaniei, ca să dobândească un loc sub soare, a fost provocat 
de împărţirea Africei, iar chestiunea marocană (1911) a fost preludiul 
războiului mondial. 

In sfârşit pentru a se organiza o Ligă a Naţiunilor, capabilă să ga- 
ranteze pacea lumii, procesul conştiinţei democratice trebuie să ajungă să 
recunoască necesitatea cooperării în locul luptei imperialiste între po- 
pcare. Trebuie să se înţeleagă că opera de reconstrucţie a lumii şi de 


www.dacoromanica.ro 


168 


asigurare a civilizației nu se poate realiza prin sistemul alianțelor şi contra 
alianțelor, care exclude ideea dreptului, ca fundament al relațiilor dintre 
popoare și o înlocuește cu ideea forţei, pusă adesea în slujba nedreptăţii 
şi a exploatării. 

In conştiinţa Europenilor se va face repede acest proces, îndată 
ce-și vor da seama ce înseamnă, după război, Statele-Ulnite ale Ameri- 
cei. In faţa doctrinei lui Monroe trebuie să se opue, pentru a se ajunge 
la o adevărată Ligă a Naţiunilor, doctrina paneuropeană. 

Intr'adevăr, ce stăpânesc Statele-Ulnite după război? In balanța 
de plăţi dinainte de război, în 1910, Statele-Ulnite erau debitoare Euro- 
pei 595 milioane de dolari anual; după război, Europa este debitoare 
Statelor-Ulnite cu 333 milioane dolari aur, Anglia, cu toate coloniile ei, 
nu posedă decât 258 milioane lire sterline; Statele-Ulnite de 3 ori mai 
mult: 784 milioane lire sterline. Consiliul Băncilor federale (Federal 
Reserve Board) posedă ca acoperire 80% aur. Petrol: Statele-Ulnite, din- 
trun total de 851 milioane barile, produc 551 milioane, deci peste două 
treimi. Cărbuni: înainte de război aveau 38,5% din toată producţia, 
astăzi Statele-Unite au 45% ; Minereu de fier posedă 34,7%, ocupă locul 
întâi. Fier în 1913 stăpâneau 40%, în 1920 au ajuns la 63% din totalul 
mondial, iar oţel 42% în 1913 şi 60% în 1920. 

In ceeace priveşte navigația nu e nici o ţară care să fi proiitat dela 
război încoace mai mult decât Statele-Ulnite. Pe câtă vreme, înainte de 
război, Germania era a doua putere navală, astăzi Statele-Ulnite i-au luat 
locul, crescând la un tonaj de 12.416.000, reprezentând o sporire de 10,5 
milioane tone ! 

Numai când aceste cifre vor fi înțelese de toți conducătorii Statelor 
Europei, atunci se va face drum şi ideii că numai prin Paneuropa se va 
ajunge la acea cooperare mondială a tuturor Statelor, care să creeze o 
Ligă a Naţiunilor puternică, în măsură să garanteze efectiv pacea. 

Dacă Liga Naţiunilor nu va deveni un organism, care să asigure 
pacea şi să reguleze raporturile economice dintre popoare, atunci viitorul 
națiunilor mici va periclitat de avalanșa imperialismului, care a început 
a se deslănţui, din nou, a doua zi după război. Numai dacă o Ligă a 
Naţiunilor ar duce la dezarmarea popoarelor şi ar garanta pacea, numai 
atunci s'ar putea stabili raporturi normale între Statele mici şi mari şi nu- 
mai atunci Statele mici ar putea, din prisosul lor de bogăţie, să dea un 
prisos de civilizație pentru omenire. A înţelege acest lucru pentru Statele 
mici este de o însemnătate extraordinară astăzi. 


www.dacoromanica.ro 


159 


Ridiculizarea, în trecutul apropiat, a Ligii Naţiunilor, de către oa- 
menii de Stat ai ţărilor mici, a fost o greșală de neiertat. Țările mici au 
interes mai mare să existe o puternică Ligă a Naţiunilor decât Statele 
mari. Statele mai mari au găsit totdeauna prilej de înţelegere reciprocă 
pentru exploatarea celor mici. Numai când Statele mici vor avea asi- 
gurarea păcii, dela o Ligă a Naţiunilor, ca să-şi poată desvolta opera 
de civilizaţie, numai atunci îşi vor putea realiza misiunea lor. 

. Aceasta presupune însă un progres al ideii şi al spiritului interna- 
ţional la toate popoarele. În locul ideii naționalismului, ca factor unic şi a 
tot călăuzitor în acțiunea socială, trebuie să se trezească spiritul interna- 
ţional, de înţelegere şi de cooperare între popoarele lumii. 


www.dacoromanica.ro 


CUPRINSUL 


Prefaţă 
1 Revoluția agrară şi evoluţia clasei țărănești, 


I. Procesul lichidării vechiului regim agrar pie m că 

1. Metodologia marxistă aplicată la cercetarea evoluției agrare. 

2. Schema teoretică a ii de disolvare a feudalismului 
agrar . 

3. Procesul de saistoeiiate a egiala agrar r feudal î în regim 
burghez — diferite tipuri: în Danemarca, Franţa și 


Germania ; 
4. Lichidarea feudalismului agrar în Români sed: Cërcte 
rizarea operii dela 1864. . . . . . . 
II. Revoluţia agrară și starea țărănimii. 
5. Mizeria rurală şi emanciparea ţăranilor. . . .. A 
6. Influenţa capitalismului în funcţie de Sa Si al eman- 
cipării. 


7. Este mizeria rurală o asda fatală a emancipării până 
la desvoltarea capitalismului industrial salvator. 

8. Origina și caracterul regimului neiobag în România. 

9. Diferitele forme de influență capitalismului asupra evolu- 
ţiei clasei ţărăneşti. PI 

10. Urmare: Capitalismul industrial, amidina şi a ţără- 
nească. ; 

11. Legea evoluției agriéultuci şi oxizii capitalist. 

III. Revoluţia agrară în răsăritul Europei. 

12. Criteriul de interpretare. . . ge de pi 

13. Zămislirea noului regim agrar în răsăritul Europei şi ca- 
racteristicile sale. 

14. Noul regim agrar în România. în = 

15. Regimul proprietăţii ţărăneşti şi PE industu na- 
ționale. . . . 

16. Exodul rural şi O PE proprietăți ţărăneşti. 


www.dacoromanica.ro 


42 
43 


171 





Pag. 
IV. Clasa țărănească în era capitalismului. . . . . . 45 
17. Teoria marxistă asupra claselor sociale şi clasa țărănească. 45 
18. Conştiinţa de clasă a țărănimii. . . . . . . . 48 
19. "Țărănimea şi lupta de clasă. . . . . . . . . 50 


20. Rolul țărănimii în luptele de clasă în diferite faze istorice. 
“Țărănimea şi evoluția socială în răsăritul Europei. . . 53 


2. Teoria economiei țărănești. i a 59 
I. Structura economiei ţărăneşti individuale. 59 

II. Economia ţărănească, categorie naţional-economică. . . 68 

III. Noua orientare a ştiinţei economice. . . . . . 76 

3. Formarea şi evoluţia burgheziei române. . . . . . . 83 
4. Oraşul economic. . . . o bO4 
5. Capitalismul în răsăritul Rurogei. . . . . . 119 
1. Problema. po că s w a w e a e e te [109 

2. Noțiunea de capitalia, pie d so s a s a a 119 

3. Fatalitatea evoluţiei spre capitalism Poa ea ce e a 9 
Controversa dintre poporaniştii ruși şi marxişti. . . . 119 

4. Punctul de vedere postum al lui K. Marx. . . 124 


5. Aspectele istorice: a) mercantilismul şi semnificaţia lui în 
desvoltarea capitalismului, b) mercantilismul rus, des- 
voltarea industrială şi consecințele ei sociale; c) eman- 
ciparea dela 1861, protecţionismul industrial şi efectele 


social-economice; d) Desvoltarea oraşelor. . . . . 127 
6. Structura social economică din răsăritul Europei. . . . 136 
6. Imperialismul economic şi Liga Naţiunilor. . . 139 


1. Ce este imperialismul economic: a) teoria filozofică, b) teo- 
ria socialistă: Kautsky, iei. Lenin; is) teoria socio- 


logică-istorică. A a a 139 
2. Cum s'a desvoltat ieste isaac economic. . . . . 149 
3. Liga Naţiunilor — ideea, organizarea ei. . . . . 155 


4. Liga Naţiunilor şi cauzele economice ale războaie. 

5. Ideea mandatului, luptele pentru petrol și recrudescența im- 156 
perialismului. . . . E E e a: 

6. Liga Naţiunilor şi forţele perele <.. i 165 





www.dacoromanica.ro 





www.dacoromanica.ro 





60 lei 


www.dacoromanica.ro