Transilvania_1903_034_002

TRANSILVANIA 


ORGANUL 
ASOCIATIUNII PENTRU LITERATURA ROMÂNĂ SI CULTURA 
POPORULUI ROMAN, 


Nr. IL Sibiiu, Martie — Aprilie 1903. An. XXXIV. 


PĂRERILE ROMANISTILOR ÎN CHESTIA 
ORTOGRAFIEI ROMÂNE. 


„Mehr Licht“ Goethe. 

Linguistica, ca si istoriografia, a întrat aqdi in domeniul sciintelor pure. 
Amêndouë au acelaşi scop: adevěrul. 

„Cel-ee pentru un motiv patriotic, religios sau chiar moral, qice Gaston 
Paris, isi permite în faptele pe cari le studiază, în conclusiile pe cari le 
trage, cea mai mică disimulatie, cea mai uşoară alteratie, acela nu e demn 
să-și aibă loc în marele laboratoriu unde probitatea e un titlu de admisiune®. 

Aceasta însă e mai uşor de dis decât de făcut. 

Limba şi trecutul unui popor sunt sângele din sângele seu, justificarea 
sa de-a fi. Spiritele cele mai lucide nu sunt scutite de slăbiciuni în aceste 
chestiuni cari ating atât de mult amorul propriu national. În zadar inscrie- 
vom pe templul cultului nostru: „sic cogito“, unde singura devisă veridicä 
e: „sic sentio‘. 

Ortografia, limbei române reoglindesce toate fasele unui patriotism care 
a căutat să facă sciintä. Am avut scrierea etimologică cu Zepore (iepure) 
si taliateli (täiätei), înseilată din spoliile zdrentuite ale bătrânei Rome. Am 
avut etimologismul temperat cu inconsecuentele sale netemperate. În dilele 
noastre fonetismul pur pare a triumfa, fără a avé âncă sancţiunea quasi 
oficială a Academiei şi a ministerului instrucţiunii. 

În dorinţa de a afla păreri obiective în privința ortografiei noastre, 
m'am adresat, acum cât-va timp,*) celor mai reputați romanisti din sträi- 
nătate. Scrisorile lor pe cari le publie mai jos in textul original, au un 
îndoit interes acum când Academia română a readus chestia ortografiei 
la ordinea dilei. 


Eatä-le : 
Viena, 20/IV 1901. 


Riverito mio signore, 
E mia ferma opinione che un suono solo debba essere rapresentato da 
un segno semplice; se le desinenze ando-endo-indo si sono identificate, no 


#) În timpul când comitetul central al ,Asociatiuniit inifiase unificarea ortografiei 
şi a limbei literare, Red. 


42 


c’è nessun motivo di scriverle in modi diversi. Anche in francese-ando- 
antem; endo-entem; indo-intem si sono tutte identificate in ant. 


Il rumeno, per affermare la sua origine dal latino, non abbisogna di 
mezzi artificiosi, bastan le flessioni, a dimostrarlo ad evidenza.*) 
Mi creda sempre 


Suo dev-so servitore 
A. Mussafia. 


Beaulieu, 11 Avril}, 1901. 
Cher Monsieur, 

La question sur laquelle vous voulez-bien me consulter, rentre dans 
la grande question de la querelle des „anciens“ et des „modernes“, c'est 
un épisode du combat que se livrent la tradition et le progrés ou ce qu’on 
pense pour tel. 

Par goût et par profession, je suis pour la tradition, Je n’approuve 
pas qu'on défigure une langue sans nécessité. Il vaut mieux qu'on ait un 
peu plus de peine à apprendre l'orthographe et que la langue conserve 
son aspect, celui qui la rattache à son passé et qui fait reconnaître sa 
parenté avec ses soeurs. 

Quand on est d’illustre origine, quelle étrange idée de vouloir paraitre 
nés d’aujourd'hui ? 

On veut effacer d'anciennes inconséquences et on en fait naître de 
nouvelles. 

Tel est mon avis, cher monsieur. Je vous le donne sans réticence, et 
sachant bien qu'il ne satisfera pas tout le monde. Mais vous faites bien de 
faire entendre l'opinion d'un homme qui, comme vous l’avez fait, a étudié 
la question.**) 

Recevez, cher Monsieur, mes meilleurs souvenirs. 
Michel Bréal. 


+ 


*) Ferma mea opiniune e că un singur sunet trebue să fie representat printr'un 
semn simplu; dacă desinentele -ando -endo -indo s'au identificat, nu e nici un motiv dea 
le serie în diferite feluri. Şi în limba francesă -ando -antem; -endo -entem; -indo -intem 
s'au identificat toate și se seriu cu a peste tot. Limba română, spre a-si afirma originea 
din latina, nu are nevoe de mijloace artificiale, ajung flexiunile spre a o demonstra pănă 
la evidenţă. 

*») Chestiunea asupra căreia binevoiti a mě consulta, întră în marea chestiune a 
certei „celor vechi“ şi „celor moderni“, e un episod în lupta ce duc traditiunea şi progresul 
— sau ceea-ce se ia ca atare. Prin gust si prin profesie, eu sunt pentru tradiţie. Nu aprob 
ca să se desfigureze o limbă fără necesitate. E mai bine să avem puţin mai multe greutăţi 
de a învăța, ortografia si limba, să-i conserve înfăţişarea care o leagă de trecutul ei şi 
care face să i-se recunoască înrudirea cu surorile sale. Când cineva e de origine ilustră, ce 
stranie idee de-a vrea să pară născut de ieri de alaltă-ieri! Fără a mai socoti că aceste 
schimbări nu pot fi nici-odată desăvârgite, căci se scot inconveniente vechi si se nase nouă. 
Aceasta e opinia mea, scumpul meu domn. V'o dau fără nici o reticenţă si sciind bine că 
ea nu va satisface toată lumea. Dar’ faceţi bine să se audă opinia unui om care, ca și 
d-voastră, a studiat chestiunea. 


Paris, le 24/IV, 1901. 
Monsieur, 

Je vous dirai avec la plus entière franchise que je suis un partisan 
décidé de l'orthographe phonétique. Je suis d'avis qu'il est avant tout 
nécessaire d’avoir des signes uniques pour la transcription des voyelles & 
et î. Rien de moins satisfaisant, ce me semble, que d'écrire tantôt à, tantôt 
ê, tantôt î. Les savants de profession arrivent à grand’peine à rétablir dans 
une partie des mots roumains la voyelle organique: mais les autres que 
feront-ils? Comment écrira-t-on les mots dont l’origine est inconnue ou 
douteuse? Que de temps perdu chez les Français, par exemple, pour ne 
pas savoir l'ortographe! 

Je considère que le système cbonétione est le plus pratique de ceux 
qui sont actuellement en usage. C'est celui qul j'emploie à „l'Ecole des 
Langues orientales“. 

Vous avez beau écrire cântând, mergind, vous n'empâcherez, pas que, 
la forme roumaine ne se sépare nettement de la forme latine cantando, 
mergendo. Les fausses etymologies, introduites par la graphie sont déjà 
nombreuses. C’est ainsi qu'on écrit locui, locuitor, au lieu de lăcui, läcuitor, 
comme si la racine était, le latin locus (qui eût donné un verbe de la 1-ère 
conj.) et non le hongrois lak. 

J'estime que la ,Société géografique“ de Bucarest a rendu un service 
signalé aux études en adoptant pour son nouveau dictionnaire la méthode 
phonétique. L’anarchie est en effet plus grande encore quand il s’agit 
d'écrire un nom propre que quand on reproduit un nom commun.*) 


Je vous prie, Monsieur, d’agréer l’assurance de mes sentiments les 
plus distingués. Emile Picot. 


+ 


Praga, 6/IV 1901. 
Idealul unei ortografii este să fie cât se poate de fonetică. De prin- 
cipiul acesta se ţine şi cererea ca unul și același sunet să nu fie exprimat 


altfel decât prin unul si acelaşi semn. Bună-oară à î să se scrie, dacă nu 
*) Vě voiu spune cu cea mai deplină franchetä că sunt partisan decis al orto- 
grafiei fonetice. Sunt de părere că e necesar, înainte de toate, a avé semne unice pentru 
scrierea vocalelor à şi î. Nimie mai putin satisfăcător, după mine, decât de a serie când 4 
când é când î. (Chiar învățații de profesie numai cu mare greutate pot să restabilească în 
cuvintele românesei vocala organică; dar ce vor face ceilalţi? Cum se vor serie cuvintele 
cu origine necunoscută, sau îndoioasă? Eu consider sistemul fonetie ea cel mai practic din 
acele cari actual sunt în us. Pe acesta il întrebuintez la „Scoala limbelor orientale“, şi e 
singurul care permite să nu recurgem la alfabetul cirilic, pentru demonstratiunile grama- 
ticale. fnzadar veți serie cântând, mergând, nu veţi împedeca, forma românească să nu 
se separe de forma latină cantando, mergendo. Falsele etimologii întroduse prin scrierea 
aşa, disă sciintificä, sunt deja numeroase. Astfel se scrie si se pronunţă locut, locuitor în 
loc de lăcui, lăcuitor, ca şi cum rădăcina ar fi latinescul locus (care ar fi dat un verb de 
conj. I.) şi nu ungurescul lak. Socotese că societatea geografică, din Bucuresei a făcut un 
serviciu însemnat studiilor, adoptând scrierea fonetică în noul seu dicționar. Anarchia este, 
întradevăr, şi mai mare când e vorba de-a serie un nume propriu, decât atunci când se 
reproduce un substantiv comun. 


4* 


44 


este cu putinţă un semn anume făcut cu aceiași literă (ă şi î) prevădută 
cu acelaşi semn distinctiv. Originea vocalei n'ar trebui să între în consi- 
derare, ci numai modul cum se pronunţă. 

Acesta este idealul, însă se fac si compromise. Eu nu prea bucuros 
intrebuintez semnul 4 după guturalele c şi g, in casul acesta scriu d (cân- 
tând, mergând) cu toate-că recunose că este o inconsecintä. Mi-se pare 
însă cu totul greșit ca în scrierea vocalelor să se iee drept basă vocala 
corespundătoare latină. Aceasta fiind-că nu totdeauna este clar care a fost 
sunetul latin original. Astfel in cuvântul mergând sunetul î, precum sciți, 
nu se basează pe latinescul endum ci pe andum, luat dela conj. I, căci in 
casul contrar am fi avut ind și nu înd. Dacă, prin exceptiune, terminația 
ind o găsim la conj. I (tăind, muind) causa este muiarea prin vocala ? care 
precede. Afară de aceasta, de ce tocmai la vocale să se respecte origina 
când la consone nu se face. De ex. se scrie totdeauna f deși adesea pro- 
vine din c, astfel: braţ, lat, si nu: brac, lac. Ortografia etimologică întro- 
duce o sumă de etimologii cu totul greșite. Scriind eu, seu după norma lui 
meu, se uită că ar trebui scris in casul acesta tiu, stiu, sau cel putin tõu, sõu. 

Vă rog să primiţi expresiunea înaltei mele consideratiuni, al D-tră 


Dr. I. Urban-larnik. 
+ 


(A 2-a scrisoare a d-lui larnik), 
Praga, 16/4 1901. 
Prea stimate domnule, 

De plictisit nici vorbă nu poate fi. Să mă iertati dacă spun lămurit 
şi sincer opinia mea. D-voastră spuneţi că vreţi să mărginiţi derivatiunile 
numai pe terenul limbei române, făcând cu totul abstractiune de etimologia 
latină, astfel scrieţi: cunoasce, pasce însă: ştiinţă. Ortografia are menirea 
de a exprima cât se poate de lesne fie-care sunet al limbei, fără a privi 
în dreapta si în stânga. Dacă odată este constatat că limba română cunoasce 
sunetul $é, nimic mai firesc si mai simplu decât dea-l scrie totdeauna la 
fel. In casul contrar eată ce se întâmplă: călătorind prin România am vèqut 
cuvântul așteptare, scris în trei diferite moduri (așteptare, așceptare şi ascep- 
tare). Intrebând cum se cetesce cuvântul acesta, unii îmi spuneau ,asceptare“, 
alţii „asceptare“, adecă întocmai precum era scris. Ce vreme trebue să se 
peardă în școli cu deprinderi ortografice, care sar puté întrebuința cu 
mult mai bine pentru învăţarea limbei materne. Să mă iertaţi, vă rog, 
dacă am dat curs liber convingerii mele, gata a mě conforma si eu când 
va fi întrodusă o scriere întradevăr generală. Cu distinsă stimă: 

Dr. I. Urban-larnik. 


+ 
Graz, 26 Maiu 1901. 
Prea stimate domnule! *) 
Intrebarea ce mi-o faceţi conţine o parte cu totul generală, la care 
pot fără esitare să răspund: nu există decât un singur sistem raţional de-a 


*) Originalul e în limba germană. 


45 
scrie o limbă şi acesta e cel pur fonetic. La o limbă fără nici un trecut 
literar, acest sistem nu întimpină nici o dificultate. 

Cu totul altfel e în privinţa unei limbi care posedă deja o tradiţie 
literară de oare-care durată. Aceasta este partea specială a întrebărei Dv. 
la care nu cutez să răspund, de vreme ce nu pot să apreciez resistenta 
la care s'ar expune la D-voastră o inovaţie atât de radicală. Imi permit 
numai a observa că scrierea aceluiași sunet prin diferite vocale (à, ê, i; à, 
č) nu-mi convine de loc, căci ar pute nasce o idee falsă despre etimologia 
cuvintelor. 

Ar trebui întrodus o singură împreunare în locul acestor vocale mo- 
dificate. In privinţa aceasta, scrierea cirilică a fost, de sigur, mai avanta- 
gioasă decât scrierea modernă românească. Sunetul q încât e identic cu #, 
ar trebui cu totul înlăturat; iar sunetul ¢ fiind compus (ts), ar trebui re- 
produs printr'un semn compus. 

Cu distinsă stimă prea supus 
Hugo Schuchardt. 


Să resumăm. 


In concertul sufragiilor unanime al celor mai competenţi bărbaţi de 
sciinţă pentru ortografia fonetică, e numai o singură voce discordantă, acea 
a dlui M. Bréal: 

„Par goût et par profession je suis pour la tradition“. 

Argumentul e subțire. Gustul, care e un element superior în estetică, 
e nul în sciinţă. De altmintrelea, in cât-va e și firese lucru ca eminentul 
profesor de latină vulgară de la „College de France“ să militeze în favoarea 
tradiţiei latine. 

În fond, scrisoarea dlui Bréal e inspirată de un sentiment de curtenie 
şi delicată simpatie de cari a dat în totdeauna dovadă faţă de noi. 

Se vede cât de colo că a vrut să se folosească de ocasie spre a spune 
câteva vorbe măgulitoare pentru orgoliul nostru naţional. 

Restul scrisorilor e de o absolută obiectivitate. Autorii au ţinut să-şi 
declare intima convingere cu riscul de a ne displace. Argumentele lor 
sunt peremptorii, afară dacă nu voim să ne îmbătăm cu apă rece. 

Un sistem scientific oare-care nu poate fi bun decât fiind consequent 
cu sine însuși. 

Ortografia etimologică, pură sau temperată, e plină de concesii si com- 
promise; ori, sciinta nu admite nici unele, nici altele. 

Astfel etimologiștii scriau vent fiind-că vine dela ventus, însă scriau 
teu, seu deși coréspund lui tuus și suus. Ortografia etimologică temperată 
aduce în legătură singularul cuvînt cu pluralul cuvinte, lucru ce nu-l face 
la tu tale, seu sale si la altele. 

De fapt, tot ce ne spun savanții străini o sciam şi noi de mult. Ni- 
meni nu mai crede in etimologism, nici chiar cei cari, din obisnuintä, se 
folosesc de el. Fără a fi profeti — căci nimeni nu e profet în ţara sa — 
putem să prevedem că viitorul e al fonetismului pur. 


46 

Din parte-mi tiu a semnala câteva inconveniente cari, uşor s’ar puté 
înlătura din scrierea actuală fonetică întrebuințată de majoritatea ziarelor 
şi literatilor. 

1, Pluralul masculin articulat ,#%* în loc de un singur „t“, con- 
form pronunțării. Scriind „oamenii“, în loc de „oameni“ s'ar crede că 
se pronunţă „il“ ca în „cereril“, ceea-ce e falş. Afară de aceasta, o ana- 
logie avem la singularul feminin articulat si nearticulat ex. masă, masa, unde 
prin una si aceeași vocală modificată însemnăm articolul, deşi, evident, 
masa vine din masa — a. 

2. Punerea semnului scurtării asupra vocalelor ¿ şi u înainte de o 
vocală, ca în saŭ, mas, în loc de sau, mai. De ce semnul scurtării aici când 
este sciut că la noi vocală după vocală totdeauna e diftong? Dar’ aceasta 
mai e si o flagrantă inconsequentä căci ar trebui atunci însemnat pe î si 
pe u, peste tot când sunt diftongi ex. haine, air ceea-ce nu se face. In casul 
acesta, notarea vocalelor, nefăcând diftong, prin tremă (vărui, Leändru etc.) 
s'ar impune. 

lată câteva puncte asupra cărora rog să mediteze cei în drept. 


Aurel Sulutu. 


O SCRISOARE A LUI OBEDENAR CĂTRĂ MIKLOSICH 
ÎN CHESTIA DIALECTULUI ROMÂN DIN MACEDONIA. 


Seminarul de slavistică din Viena de sub conducerea d-lor Jagici si 
Jirecek a moştenit după moartea fie iertatului Miklosich mai multe din căr- 
tile lui. Între ele se află si un exemplar din Mostre de dialectul macedo- 
român de Vangeliu Petrescu, partea Il-a, despre care ne spune Miklosich 
în Beitrăge zur Lautlehre der rum. Dialekte, Lautgruppen (Wien 1883) p. 
66. următoarele: „die Herren Bianu und Obedenare hatten din grosse 
Freundlichkeit, mir ein von ihnen von Anfang bis zu Ende durchcorrigirtes 
Exemplar der Mostre Il. zur Verfügung zu stellen. Möchten sie finden, dass 
ihre grosse Miihe nicht verschwendet war!“ Acel exemplar a fost înzestrat 
cu o lungă scrisoare din partea lui Obedenar, care merită a fi reprodusă 
în întregime. Cred că nu supără de loc dacă nu o redau în original, con- 
siderând că nu toţi cetitorii nostri se vor împăca cu francesa. Tin însă a 
mulţumi dlui V. Jagici, care a binevoit a mi-o pune la dispositie. 

Evident că pentru noi după cercetările bogate din urmă asupra dia- 
lectului român din Macedonia epistola de faţă conţine putin nou. Merită 
însă a fi publicată fiind-că e o notă de mare însemnătate pentru desvol- 
tarea, dialectologiei române. Are de altfel pe lângă părţile fonetice și altele 
filologice nu de mai puţină valoare. Abstrag cu totului tot dela moda tran- 
scrierii sunetelor, care, mai cu samă la noi, depinde dela individi. N'am 
ajuns nici agi, nu numai noi, ci fonetistii peste tot a puté adapta un sistem 


47 


comun de transcrierea sunetelor dintr’o limbă viä. În Germania sistemul 
fonetic de transcriere se deosebesce de cel din ţările latine, tot asemenea 
si Slavii au diferite note, cari deosebesc obiceiu de obiceiu. 

Voința lui Obedenar de a presenta dialectul român din Macedonia 
într'o faţă adevărată e foarte frumoasă. După o comunicaţie de a dlui Meyer- 
Lübke, care a vădut un exemplar din Mostre cores si la dl E. Picot din 
Paris, se pare că Obedenar a lucrat fără pie de oboseală în mai multe 
părți de-odată. E o viuă datorintä a ne aduce aminte cu pietate de lu- 
crarea sa. Pe de altă parte trebue să adunăm toate petricelele cari s'au 
desbinat de zidurile dialectologiei române. Avem multe și foarte de pret. 
Că n'or fi toate după gustul nostru mare să ne supere de loc mai cu seamă 
fiind-că sunt din diferite vremi şi desvoltarea studiului limbei noastre e de 
tot alta după timp şi după province. 

Spiritul progresiv în desvoltarea studiului limbei române ne face pe 
di ce merge nouă surprinderi. În calitate de filologi trebue să primim totul, 
să culegem ce-i adevărat si să-l adaptäm folosului general. 

Natura epistolei lui Obedenar mě scutesce de diferite observaţii, cari 
între împrejurările de faţă ar pute päré superflue. Eu o presint aşa cum 
am aflat-o. Cine vrea s'o apretieze o va face si fără s'o laud. Sunt con- 
vins că nu fac ceva fără rost când o dau publicităţii. Scrisoarea e trimisă 
din Roma de sigur âncă la 1882, pe când Obedenar era primul secretar 
la legația română. Textul în traducerea română e următorul: 

„Am făcut număroase corectiuni și iată de ce. 

Autorul, dl Vangeliu Petrescu, a fost elevul meu. Eu l'am învăţat a 
ceti şi a scrie românesce, El şi-a cunoscut dialectul, dar’ n'a sciut nici 
să cetească nici să-şi serie limba. Tot eu l'am învăţat dialectul dunărean. 

DI Vangeliu Petrescu, vădend că la Dunăre (în România) se pronunţă 
icù, àl mare, ieste, aia, etc., şi că se scrie: eŭ, cel mare, este, aceea, etc., a 
conchis că și pentru dialectul macedo-român trebue să se scrie altfel 
decum se pronunţă si a scris ce, aceea, ftce, şedând, ajunse, de, eŭ, éste, disse, 
dicea, etc., pănă când în tara lui se pronunţă çi, agea, feçe, sedéndu sau şe- 
dendălui, agiumse, di, ieù, ieste, disse, digea, etc. 

În vremea când urmă, lectiunile mele și-a scris cele două basme și 
25 poesii poporale, mărturisesc că nu cunosceam âncă de ajuns dialectul 
macedo-român așa că l-am lăsat să scrie ce, aceca, cufit-lu, etc., de altfel 
însă trebuia să scrie çi, agea, cäfit-lu sau cițul-lu, etc. 

Această mică lucrare a fost compusă de cătră elevul meu în 1880. 
De atunci am studiat cât se poate de fundamental dialectul macedo-român 
şi adi, după-ce cartea a fost tipărită, sunt în stare a corege textul și dea 
scrie gi in loc de ce, agea în loc de aceea, etc. 

Deja pentru ultimele pagini ale cărţii a lăsat a îndrepta o parte din 
corecturi. 

DI Vangeliu Petrescu n'a putut să-şi revadă lucrarea, pentru-că acest 
simpatic tinăr a fost legat de pat prin o boală cronică cât se poate grea 


48 


si slăbitoare. Pentru a arëta pe cât se poate de fidel felul de pronunciă 
a subdialectului dela Crusova am pus (coregând cartea), 


agiumse în loc de ajunse 


féçe » n » fece 


ieù n» n €ă 
iel E 
ieste > n n este 


die, digea, disse în loc de dice, dicea, disse 

cuscrillă în loc de cuscrilli sau cuscrili 

părințilii, sau pärintilli în loc de părințilh sau pärinfili 

dintilli sau dinţiili in loc de dinfilli sau dingili 

cäfit sau cäfut în loc de cuțit 

cătră în loc de către 

Dulitic „p » » politie 

îl capii gi. n Sl 

al » n n% 

Se dice di sau de, ni-vizut sau nevăzut, nicriscut sau necrescut. Acesta 

e motivul că um pus pe ici pe colo di, ni şi în alte locuri am lăsat de, ne, 
ete. Cu un cuvânt există amândouă formele, în e si în î. 


Se scie că în macedo-română 1 are în multe casuri sunetul grupei 
italiene gli, care se întâlnesce în acest dialect şi în alte limbi romanice, în 
transcrierea mea se face prin doi ¿Z urmaţi de 2, d. e.: găllină, agelă. Dl 
Vangeliu Petrescu n'a indicat adesea cuvintele în cari l avea sunetul muiat. 
Eu folosesc V în legătură cu totdeauna când 1 are sunetul gli si aşa am scris: 


îl în loc de 1% hilliu în loc de hillu 

lli s dr ai h casälliei „ » „ casälet 
oclli n n » h puntelliei , „ „ puntelei 
Gmenălli » » „ omenili clliamă » » n cliamăete. 


Înlocuirea s'a făcut ca lectorul să poată pronunţa unde trebue 7 ca 
în gli italian. 

Am spus mai sus că am încercat a facilita pe cât se poate de exact 
felul de a pronunţa. Cu toate aceste am făcut o exceptiune cu pronumele 
se. În adevăr particula se, care ajută formarea conjunctivului (să fac) şi 
pronumele se (se duce) se pronunţă. (4, va să dică e are un sunet obscur, 
aproape asemenea lui e mut din francesă. În poesie e dispare de tot câte 
odată si nu se aude decât s. Dar ca să se distingă particula se de pro- 
numele se am pus semnul ~ deasupra particulei şi nu deasupra pronumelui. 
Așa am scris: cum se clliamä, cum se chiamă, vré sè clliamä, vrea să 
chieme, etc. 


Se scie că a treia persoană din singular a perf. ist. dela prima con- 


jugare se termină în română în d (4) și că accentul tonic e aşa-dară asupra 
silabei finale. Așa d. e. se ice în dialectul macedonean: 


49 


iel ahimtă (aA8mTZ) iel se luptă 
alumtă (4nYm'r4) se luptă 

află (AAG) află 

află (Apa2) afà 

giudică (JISAIKZ) el judecă 
giudică (MIBArkă) judecă 


Cum nu se folosesce două semne suprapuse 7, sau } şi scriind ca 
de obiceiu alumtä, află, giudică nu se scie dacă „se luptă, el află, el judecă“ 
sau dacă „se luptă, el află, el judecă“, adecă e confusie la mijloc. Cu un 
cuvânt servindu-se de & presintele se scrie întocmai ca istoricul. Ca să 
se evite ori-ce confusie și fiind-că nu se află ușor în ori-ce tipografie 
ună sau un à (4) mi-am luat refugiu la 6. Astfel pentru felul meu de a 
transcrie româna 0 are același sunet ca şi d (4), numai că intrebuintez pe 
d când accentul tonic cade pe silaba în care se află acest 6. Prin urmare 


eu scriu în macedo-română mâcă (MAKS) el mâncă, mâcă (MAKR) el mâncă; 
alumtă (anYmr 4) el luptă, 
alumtð (AASMTZ) el luptă; 
află (aa) el află, 
află (AbAZ) el află; 
giudică (NSAIK'4) el judecă, 
giudică (ISAIKZ) el judecă. 


\ N N 
Tot asemenea scriu luă luă; seulÿ seulă; întribă întrebă; ford fără; 
că că, cătră cătră, ete. Astfel am pus în corecturile ce le-am făcut cu ne- 


greală roșie ð pentru un A cu accent tonic. Tot asemenea pentru a indica 
accentul tonic am pus deasupra lui à si u accentul grav `, când accentul 
tonic cade asupra acestor vocale (ca în italiană). Astfel am scris ași, muntri, 
cădă, ete. (aşă, privi, căqu). În fine mai este un fel de indreptări ce am 
făcut. În dialectul dela Dunăre se pronunţă când, văzindă, vorbescii, vor- 
besci, rominesci, ete. 

În dialectul macedo-român se pronunţă à si u în întregime dacă aceste 
vocale sunt precedate de două consoane. Aşa se rostesce cindu, multu, 
mulți, sburăseu, arumânescu, arumânesci şi nu cindü, multă, ete. E drept că 
trebue adaus că chiar în macedo-română se pronunță cândă, multă, ete. în- 
poesie, dar’ nu totdeuna. E o licenţă poetică. Tipărindu-se cartea la 
Bucuresei şi fiind corecturile prin corespondenţă dificile s'a pus la tipar în 
multe casuri # în loc de u. Asemenea am ras cu cuțitul semnul v deasupra 
lui % și adesea am pus i în loc de. 

Atrag atentiunea cu mi şi ñi din această se pronunţă ca ni în spa- 
niolă sau ca gui din italiană. Grupa vh se pronunţă ca y (gamma) a Gre- 


50 


cilor de adi. Ça, ge, çi, go, çu, şi, cé se pronunță ca ja, je, ji, jo, fu, fi 
din dialectul dunărean, adecă tsa, tse, îsi, tso, tsu, tsi. 

Giă, ge, gi nu se pronunţă ca în italiană și ca în dialectul du- 
närean, ci ca dză, dze, dei; (margine se rostesce în dialectul macedo-român 
mardzine, in vreme-ce în dialectul dunărean se pronunţă margine ca in 
italiană.) 

Gio, giu se pronunţă cu toate aceste ca în italiană, chiar și în dia- 
lectul macedo-român. 

Dar’ in cuvintele împrumutate din turcă ge, gi se pronunţă chiar și 
în dialectul macedo-român ca in italiană. Exemple: kaug} (hotelier), gepe 
buzunar, geremadi pedepse, ete. 

Aici avem chiar un mijloc de a recunoasce dacă un cuvânt a fost îm- 
prumutat din Turcă. Dacă ge, gi din un cuvânt se pronunţă ca în italiană 
e sigur că cuvântul a fost împrumutat din turcă. Dacă ge, gi se pronunţă 
dze, dei e sigur că cuvântul e român. Da, de, di, do, du, di, de se pronunţă 
în macedo-română ca dza, dze, dzi, dzo, dzu, dai şi nu ca za, ze, zi, 20, zu, 
zi ca în dialectul dunărean. 

Am pus un accent grav dreasupra lui e final când această vocală are 


accentul tonic, aspărie (acnzpre )e. 


Paris, la începutul lui Aprilie 1903. 
Josif Popovici. 


GASTON PARIS x. 


(9 Aug. 1839 — A Mart. 1903). 


Mě prinde un sentiment de frică când încep a serie acest articol 
despre G. Paris, care nu de mult s'a mutat dela noi. E peste putinţa mea 
de a put caracterisa întocmai marea activitate a ilustrului savant. G. Paris 
a fost floarea rassei latine și triumful iubirei de adevăr, care a mărit pro- 
gresul studielor de limbi romanice. Şi-a început munca foarte de timpuriu 
sub scutul părintelui său Paulin Paris, care avea deja o mare reputatiune. 
Părintele şi fiiul au ţinut jumătate de secol catedra de limba si literatura 
medievală franceză în Collège de France. In vremea din urmă G. Paris a 
desvoltat o activitate enormă. Lecţiunile lui erau ţinute la Ecole des Hautes 
études si în College de France, elevii acestor cursuri erau de obiceiu străini. 
In G. Paris am perdut un om, care din ori-ce punct de vedere era de model. 
Sa stins savantul, a murit măestrul şi romanistica și-a perdut puternicul 
representant din timpul din urmă. Străinătatea deplânge perderea mare, 
fiind-că G. Paris aparţinea lumei întregi scientifice. Multe din universităţile 
de adi au ca măestri elevi de a lui G. Paris, și în timpul din urmă era 
un ce de nestimat de a pute fi elevul lui G. Paris. Tineri savanţi veniau 
cu focul în inimă din toate colţurile lumei ca să poată asculta glasul ilu- 
strului măestru. 

Era în toamna anului 1901 când am avut fericirea de a pute face 
cunoscinta lui G. Paris. Tot aceea frică care mě cuprinde acum, m'a în- 


bi 


fiorat și atunci când am pășit pragul casei măestrului. Un bétrin încäruntit, 
înalt, cu faţa senină şi cu ochii ţintă la mine ’mi iese înainte. Nu pot nici 
uita dar nici descrie aceea revelatiune, dacă pot numi astfel momentul în 
care vădusem pentru primadată pe G. Paris. Sciam că G. Paris e idolul 
adorat de toţi ai nostri, cari caută adevărul, dar nu puteam crede ca pu- 
terea lui să-mi lege limba deodată. A fost G. Paris care a deslegat frica 
mea şi așa am început a ne Cunoasce. Sperez că nu mi se va lua în nume 
de r&u îndrăsneala mea, că m'amestec şi pe mine in acest articol. E im- 
posibil, fiind-că aceea ce am păţit-o eu s'a întâmplat şi altora. Umblasem 
mult prin lume, dar nu aflasem âncă in aşa măsură puterea ce emanează 
cu toată forţa din inima unui măestru, care iubesce adevărul, studiul său 
Şi şi pe muncitorii de rînd. 

Lacrămile ce le-am vărsat și eu lângă cele ale altora nu sunt decât 
nesce stropi de rouă care improspătează memoria ilustrului savant. Acest 
mic articol al meu nu e decât un ce cât se poate de imperfect. El n'are 
altă chiemare, decât a face cunoscut şi nouă, Românilor, afară de regat, 
cine a fost G. Paris. 

G. Paris s'a născut la 1839. Crescerea şi-a început-o sub directa su- 
praveghiere a părintelui s&u Paulin. Dela ela moștenit nu numai iubirea de 
adevăr, ci şi felul cum trebue căutat adevărul. 

Rar se întâmplă ca fiiul să continue lucrul început de tatăl sëu. In 
casul nostru, cum spun cei chiemaţi, fiiul a întrecut părintele. Lucru cât 
se poate de natural pe lângă o educatiune ca a lui G. Paris, Din gura 
părintelui a audit pentru primadată băiatul despre puterea eroilor din umbra 
medievală, pe cari mai apoi i-a scos la lumină savantul matur. G. Paris 
a avut totdeuna respectul cuvenit faţă de părintele său şi i-a apreciat me- 
ritele lui pentru aceea ce i-a lăsat ca moștenire. Studiele înalte, şi le-a 
făcut în Franţa, dar a fost doi ani și în Germania, unde inima i-a fost 
răpită de E. Curtius. Re'ntors la Paris îşi câștigă titlurile francese într'un 
mod eminent. Deja pe la 1866 a început a suplini pe tatăl său Ja Collège 
de France în catedra de limba şi literatura medievală francesă, care fusese 
făcută anume la 1853. Tot in acel an a câştigat cu tesa sa „Histoire po- 
étique de Charle magne“ premiul Gobert, pe care l’a mai câștigat şi a 
doua oară la 1872 cu „La vie de saint Alexis“. Două opere de o valoare 
nepreţuită ; prefața de la cea din urmă va rămân pentru totdeuna model 
de critică. La încuviințarea ministrului a inceput tot la 1566 să facă dife- 
rite cursuri de filologiă in sala Gerson. La 1868 sa inființat apoi Ecole 
pratique des Hautes Etudes, unde G. Paris a inceput u-și desvolta marea 
si frumoasa activitate linquisticä. Puțin în urmă ajunge şi la Collège de 
France în locul părintelui său. In 1870 la 8 Dec. 'şi face lecţia de deschi- 
dere. Vorbesce cu un foc puternice si o iubire divină despre epopea nali- 
onală, despre cântecul lui Roland, în mijlocul Parisului imprejmuit de acel 
inel de fer al armatelor străine. In cursurile ţinute la Collège de France 
se tratau numai obiecte de natură francesă. Romanistica se făcea la Ecole 
des Hautes Etudes și Dumineca în cabinetul măestrului în mijlocul cărţilor, 


52 


Din conferintele de Duminecä dimineata au esit multi oameni de valoare. 
Aici se punea basa unei lucrări adevărate şi-şi desvoltau părerile tinerii 
insufletiti. G. Paris aştepta dar şi asculta cu plăcere contradicerile, e firesc 
că era greu a-l contradice. G. Paris nu era închis în zidul specialitätii lui, 
privirile lui aveau orisonturi mult mai largi. Surprinderile lui ce le făcea 
pe diferite terene erau uimitoare. 

La 1876 ajunge membru la Académie des Inscriptions et Belles-Lettres, 
unde a stat alăturea cu tatăl său în decurs de 5 ani, pănă la 1881 când 
bătrânul Paulin a murit. La 1886 e ales la Ecole des Hautes Etudes de 
president la secţiunea istorică-filologică in locul lui Renier. Imbunätätirile 
lui au fost apreciate de colegii săi și simţite de elevii scoalei, a căror 
număr crescea regulut. In anul 1895 e denumit administrator la Collège 
de France, unde pe lângă munca obicinuită a trebuit să învingă multe në- 
casuri faţă de cei de la putere, cari voiau să subordoneze Collegiul Sor- 
bonei. Collège de France e un fel de universitate liberă, unde există 
numai sciinţă şi nu titluri. E o rămăşiţă din vremile în cari sciinta nu co- 
cheta ca si adi cu industria. In multe privinte e âncă şi adi Collège de 
France de un idealism ne’ntrecut. La 1896 G. Paris fu ales de Academia 
francesă ca membru în locul lui Pasteur. Datele aceste puţine redau în 
mare evoluţia triumfului lui G. Paris. N'am voit să le amintesc pe toate, 
fiind-că atât timpul cât și spaţiul, dar și cunoscin{a nu-mi permit a o pute face. 

Cum a priceput și a lucrat G. Paris pentru desvălirea adevărului ne-o 
spune singur de nenumèërate-ori. Dar mai bine şi mai frumos își desvoaltä 
punctul sëu de vedere în magistralul discurs de receptiune la Academia 
Francesă în Ianuarie 1897. Dau in traducere o mică parte din acel discurs, 
nu pentru a'i stirbi insemnătatea ci a vedé ce adevăr și ce frumsete conţine 
si o părticică singură din el. Intre altele a dis G. Paris: „Se spune tine- 
rimii, că trebue să iubim, să vrem, să credem, să lucrăm, fără a-i spune, 
sau fără a-i puté spune, care trebue să fie obiectul iubirei sale, boldul vo- 
intei, simbolul credinţei, scopul acţiunei sale. Ar trebui înainte de toate, 
i-aş spune, dacă aş avé credinţa de a fi înţeles, a tubi dreptatea, a voi a 6 
cunoasce, a crede în ea, a lucra, dacă se poate, pentru desvälirea ei. Trebue 
a sci a o privi în faţă, si a se jura de a nu o falsifiea niciodată, a o scädé 
ori mări, chiar în vederea unui interes, care ar părea mai înalt decât ea, 
căci nu poute să fie ceva mai înali, şi în momentul când am tradat-o, fie 
măcar în ascunsul inimei noastre, am făcut o diminutiune intimă, care, 
fie cât de mică, se simtesce în curând în toată activitatea morală“. Vorbele 
aceste vorbesc şi fără comentar. dar arată totodată într'un mod clar felul 
cum a lucrat G. Paris, care a fost totdeuna fidel credincios evangheliei 
dreptăţii. Ca savant mai are, pe lângă dreptate si iubirea de adevăr, âncă 
si o metodă bine definită şi puternică în toate părţile ei. A moştenit si de 
la părintele său, dar a primit si de la străini. Tot ce a pututa dat și altora 
fără pie de jalusie şi prin faptul acesta s'a desvoltat acea puternică legă- 
tură, care a schimbat raporturile mult-puţin mai târdiu dintre măestru si 
elevi în prietenie, 


68 


Activitatea lui G. Paris e enormă. Titlurile lucrărilor lui, culese de un 
elev al său, fac 1500, cum se spune. Afară de opurile amintite în treacăt 
a mai publicat o mulţime de altele. A creat 2 reviste, Revue critique la 
1866 si Romania la 1872. Obiectul său de predilecție a fost Romania, unde 
în fie-care volum aflăm multe și nenumărate schintei din genialitatea lui. 

A fondat mai apoi în legătură cu alţii Société des anciens textes 
francais. Vine apoi Journal des savants, Histoire littéraire de la France si 
Collection des documents inédits, cari toate au să multämeascä foarte multe 
articole penei neobosite a lui G. Paris. N'am pretenţia de a pute ingira 
toate operele lui G. Paris. Si-atât cât si cum am spus arată marea va- 
loare a lui G. Paris. Toate aceste ‘si au însemnătatea pentru scintä. 
G. Paris are însă de-adreptul şi pentru noi Românii merite. Nu a făcut, 
ce e drept, publicatiuni speciale, dar a crescut sub ochii lui doi filologi 
români de mare valoare. Unul a fost reposatul Lambrior, care a introdus 
la Românii din regat metoda filologicä a lui G. Paston. Al doilea e di Ovid 
Densuşianu, care astădi singur face filologie serioasă in regat. Se poate 
făli cu măestrul ce a avut si munca lui va fi desigur rodnică. Românii 
afară de regat, nefiind expuși influenţei francese, au tras puţin câștig din 
raporturile amintite mai sus. 

Am ţinut de datorinta noastră, schitänd pe scurt, cât se poate, marea, 
ori mai bine dis uriașa activitate a lui G. Paris ca să aducem în semn de 
gratitudine și noi un mic tribut memoriei marelui savant, caracterului nobil, 
măestrului iubit, protectorului și amicului studielor referitoare la limba română. 


Paris, la 7 Aprile 1903. 
Josif Popovici. 


CÂTEVA PAGINI DIN TRECUTUL COMUNEI SÉLISTE. 


— Schitä istorică. — 


„La câteva ceasuri de Sibiiu se află intr'o frumoasă câmpie, în ve- 
derea munţilor, bogatul sat Săliștea, cu desăvirşire românesc. E una din 
cele mai frumoase înfățișări ale vieţii poporului nostru dela ţară. Case bine 
ținute, curţi imbelsugate de toată bogăţia gospodarului bun dela ţară, oameni 
isteti, sprinteni, cari sciu să împace lipsa de sfială inaintea străinului cu 
buna cuviinţă cea mai desăvirşită, porturi frumoase si simple, care îmbracă 
atât de bine această sănătate mândră şi aleasă. Cine vede invirtindu-se, 
cu toată orinduiala timpurilor înțelepte hora Săliștenilor, îşi intäresce cre- 
dinta, că în poporul nostru, acolo, unde e curat de amestecuri și duce o 
viaţă mai bună, se află un fel de iscusinţă în alegerea podoabei, de măsură 
subţire în mișcări şi vorbe, o consciintä de aristrocratie, care-l deosebesce 
și-l ridică cu mult mai presus de rasele greoaie si grosolane, ce-l incunjurä“.*) 

Aşa descrie un mare învăţat român comuna Sălişte și poporul ei, pe 
care abia în treacăt i-a cunoscut. — lar” mai departe dice: 


*) N. Iorga: Sate si preoţi, pag. 118—119. 


„Dar' nu numai că Săliștea are însușirea să fie un model de sat româ- 
nesc, astăqi; ea a avut norocul să i-se păstreze mai bine, decât ori-cärei 
aședări țărănești din Românimea largă, amintirea în slove a trecutului“. 

Despre acest trecut vom cerca să înfiripăm conturele unui tablou, 
ale unei schiţe istorice. 


I. Începutul Sélistei. 


SBliştea e poate una din cele mai vechi comune românesci din Ardealul 
întreg. În privinţa virstii ei însă nu ne putem pronunţa cu siguranţă. Despre 
întemeierea ei nu avem nici o scire, ceea-ce de altfel se pare a fi şi lucru 
prea firesc, dacă socotim pe deoparte viaţa retrasă și traiul de tot nebăgat 
în samă al Românilor de pe acele vremuri, in cari trebue să se fi inciripat 
satul nostru, jar’ pe de altă parte dacă ţinem samă de ceea-ce ne spun 
bătrânii despre chipul cum s'ar fi înjghebat acest sat. Așa s'a păstrat în 
amintirea lor, că în vremurile cele mai vechi satul nostru nu purta numele 
pe care il are adi, ci se numia Culibari şi nici nu i-se putea dice sat, căci 
consta numai din nişte colibi risipite pe coastele dealurilor. 


Dar’ ce ne spun bătrânii, nu se potrivesce numai la satul nostru, ci 
la toate satele din jur. Începutul tuturora trebue să se fi făcut din ase- 
menea colibi asedate pe dealuri. Aşa că vorba din bătrâni, despre înce- 
putul comunei Sălişte, nu ne poate da un fapt sigur, pe care să putem în- 
temeia povestirea noastră. Pe lângă aceasta nici timpul nu ni-l poate spune, 
cam când s'a întemeiat această comună. Âncă o dovadă despre vechimea 
ei, despre trecutul îndepărtat, care numără atâtea veacuri, încât si amin- 
tirea lor a trebuit să piară din pricina lungimii vremurilor călătoare. 


Tot ce am put sci despre inceputul acestui sat, ar sta în legătură 
cu numele lui şi cu deslusirile, ce ni le-am put câştiga asupra însămnă- 
tätii acestui nume. Cuvântul Sălişte e de origine slavonă si (după Miklosich) 
insemnează ţinut bun de locuit („teritor habitativ“). Între numirile de hotar 
găsim âncă alte multe tot de origine slavonă, cum d. e. Gruiu, Gruiul Prăjii, 
Tarnita, Mogoradia, Brata Steaza, Copăcel ş. a., dar” și mai multe, cari sunt 
curat românesei, ca: Intre pärauë, Fântâna-M&rului, Valea-Muerii, Dosul- 
Corbului, Vêna-Bradului, etc. 


Proporția dintre aceste numiri ne indreptätesce la presupunerea, că 
acest ţinut întreg a trebuit să formeze cândva o proprietate româno-slavä. 
Si timpul acesta, după-cum se scie, e foarte îndepărtat. Preste o mie de 
ani âncă câteva sute au trecut, de când Românii, retrași în munţi dina- 
intea näprasnicelor potopuri barbare, — după-ce vijelia vremurilor se mai 
contenise: au început a se lăsa cu încetul la vale şi au aflat aci asedati 
împrejurul dealurilor un soiu de oameni pacinici, eu cari s'au putut nărăvi. 
Aceştia erau Slavii cari au trăit împreună cu Românii destul timp, pentru-ca 
să poată imprumuta unii dela alţii datini, credinti, obiceiuri şi limbă. Traiul 
acesta comun se reoglindesce adi in numirile multor sate, dealuri, văi si 
munţi de prin aceste părţi. 


38 


Purceqând dară pe temeiul acestor mărturii ale trecutului, putem afirma 
că satul Sălişte a trebuit să existe âncă înainte de a fi venit Ungurii ori 
Sașii prin părţile noastre. În sprijinul acestei afirmaţii însă vre-o dovadă 
istorică, vre-o mărturie în scris a trecutului îndepărtat, nu putem produce. 
Pentru-că cine să fi crestat la révasul vremii înfiinţarea unui sätulet ascuns 
între dealuri, al cărui tainic început de nimenea nu a putut fi băgat în 
samă în acele vremuri de cutremur, de nestatornicie si de goană nebună?... 


Trecutul întemeiat pe dovedi istorice sigure se întinde numai pănă la 
leatul venirii Saşilor în Ardeal. De atunci încoace trăind Sélistenii cu Sasii 
în necurmată atingere, li-s'a dat de multe ori prilej a brăzda în cartea veaa 
curilor urme mai dăinuitoare despre fiinţa si vietuirea lor. 

Caracterul seu de sat plăeşesc, sat de munte l-a avut Săliștea dintru 
început si l-a păstrat pănă în apropiate timpuri. Fiind comuna aședată chiar 
la marginea ţării, pe timpul primilor regi maghiari, locuitorii ei dimpreună 
cu cei din satele vecine aveau datorinta de a păzi plaiurile si de a impedeca 
năvălirile fără de veste ale vräsmasilor.*) Pentru împlinirea cu isbândă a 
acestei datorinte se afla în ţinutul lor si un castel bine întărit, aședat pe 
un vârf de deal, purtând numele „Salgo“. Că anume pe care deal va fi 
fost asedat acest castel, nu se scie. Presupuneri sunt două: ori că a fost 
aşedat pe dealul numit si adi Cetate (in apropierea Orlatului) *) ori pe dealul 
Tarnija sau Mogoradia lângă Sălişte. Pentru presupunerea dintâi stäruesce 
faptul, că lângă Orlat si adi se văd âncă urmele unei cetätui şi că in zidul 
ruinat s'ar fi aflat gravat pe o cărămidă anul 444, deci să fi existând ca- 
stelul âncă de pe aceea vreme (9). Pe dealul Mogoradie âncă s'ar fi vădut 
mai înainte urme de zid, cari însă astădi sunt astupate. Ori pe care deal 
ar fi fost aședat acest castel, atâta e sigur, că pentru apărarea lui au fost 
puși voinicii din Săliște (Villa Magna), Galeș (Villa Galli), Tilișca (Tuscania), 
Cacova (Villa Caucri), Sibiel (Sibirium) și Vale (Vallia), adecă Mărgineni. 
Si în schimbul îndeplinirii acestui serviciu militar Mărginenii erau scutiți 
de alte dänii si greutăţi, aveau slobode pădurile și munţii pentru pascerea 
turmelor si puteau trăi neimbulziţi si nestrimtorati de alţii. 

Însă după-ce regele Géza II (1141—1161) asedase pe Sasi în Ardeal, 
acestia au cuprins la început numai ţinuturile dela câmp, mai putin locuite, 
iar apoi rênd pe rând s'au întins tot mai mult pănă pe sub dealurile Ro- 
mânilor şi ajungând cu ei în nemijlocită apropiere, le-au făcut de multe-ori 
supărare prin silinta de a-şi extinde dreptul lor de stăpânire si asupra dea- 
lurilor, pe unde se simtiau Românii mai înainte la largul lor fără a fi tul- 
burati de amestecul cuiva în trebile lor private, ci trăind, după-cum sau 
pomenit din mosgi-strämosi, după obiceiul pământului. 


*) „ab improvisis adversariorum nostrorum invasionibus“, într'o diplomă a lui Carol 
Robert dela anul 1322 vedi: Pugeariu János: Emlékirat, melyiyel a Kirâlyfoldhăz tartozó 
Szelistye és Talmäcs fiékszékekbeli községek közjogi viszonyaiknak rendezését kérelmezik. 
Buda 1861. p. 9. 


##) De aci s'ar deriva gi numirea veche a Orlatului: Véralya. 


56 


De aci înainte istoria Sélistei, în întreagă curgerea celor 7 veacuri 
petrecute împreună cu Saşii, o formează ne mai isprăvitele pricini, certuri 
şi härtueli între Sasii asupritori, cari prin dijmuiri şi alte poveri se sileau 
să-i imbrâncească de tot pe Sélisteni si să-i aducă la starea de iobăgie — 
şi între Mărginenii (păzitori ui plaiurilor) plăieși, cari pe lângă toate greu- 
tätile intimpinate şi-au sciut apăra drepturile, de cari se bucuraserä pe 
când era pământul lor o posesie regală. Aceste härtueli une-ori se mai 
conteneau prin câte o invoială legată si întărită de ambele părţi certärete, 
alte-ori însă neînțelegerile se inäspriau în aşa măsură, incât numai cu 
vărsări de sânge şi omoruri se puteau isprăvi, după-cum vom vedé indată. 


2. Săliștea după venirea Sasilor. 


Prima amintire documentală a ținutului Sélistei, adecă a castelului 
Salgo, a cărui posesiune o forma acest ţinut, se face pe la anul 1265, când 
regele Bela IV dăduse lui Corrad de Tälmaci drept de stăpânire asupra 
castelului Salgo. lar pe la anul 1322, intr'o diplomă a regelui Carol Robert, 
întâlnim iarăși acest castel dimpreună cu satele aparținătoare lui. Se vede 
că Saşii, curând după venirea lor aici, se împroprietăriră asupra acestui 
castel. La suirea pe tron a regelui Carol Robert a fost mare neorinduială 
în ţară si multă împotrivire. Intre cei potrivnici încoronării lui Carol Robert 
era şi voevodul Ardealului Ladislau Apor si cu dânsul împreună și Sașii. 
Dară ei fură biruiti şi aduși la supunere. Intre aceşti Sași e amintit unul 
cu numele Nicolae, ficiorul lui Corrad din Tălmaci, ca posesorul castelului 
Salgo. Prin diploma din 1322 însă acest magistru Nicolae înapoiază regelui 
castelul dimpreună cu alte 9 sate, intre cari 5 erau românesci (villae olaccae).*) 

Astfel ajunse ţinutul acesta iar în posesiunea regelui. Mai târdiu, pe 
la anul 1365, formându-se ducatul Amlașului, se adause acestuia și Săliștea, 
cu satele invecinate, și dacă acesta este ducatul din titlul lui Mircea cel 
Bătrân (1386—1418), atunci Sélistea a trebuit să fie câtă-va vreme și sub 
stăpânirea unui Domn Român.**) De aci înainte numirea de Salgo nu se 
mai intâlnesce. Castelul se va fi ruinat cu timpul, după-ce satele din jur 
au fost încorporate în ducatul Amlasului si dăruite la 1383 episcopului tran- 
silvan Goblin, în posesiunea căruia însă n'au putut rémâné mult timp, 
căci între anii 1886—1418 Mircea cel Bătrân nu numai se întitulează de 


*) Diploma reprodusă în întregime la Simon Florent: Csatolmânyok a kirâlyfăldi 
Szelistye és Talmäes fiékszékek kérvényéhez Erdélyben. 

**) DI Hasdëu în Ist. crit. a Românilor nu admite lângă Sibiiu un ducat al Amna- 
șului, ci îl caută în Bănatul Timisan. Părerea dlui Iorga e, că „Un ducat deosebit al 
Amnasului nu există, ci el se adause numai în urmă la al Făgăraşului, creat în 1365 după 
un model frances din 1360“ (N. R. R. V. N 48. pg. 60, adnot. 3), iar' dl Onciu în studiul 
seu: Titlul lui Mircea cel Bătrân si posesiunile lui (Conv. lit. XXXVI. Nr. 8) stabilesce 
existenţa acestui ducat ca feud ungurese în posesia domnilor români, si susţine că Villae 
Olachales: Cacova, Sibiel, Valea, Sălişte si Galeş au fost unite eu Tara românească âncă 
de pe timpul interregnului în Ungaria, imediat după stingerea dinastiei Arpadilor, şi erau 
deci sub stăpânire românească chiar și atunci când ducatul Amlas lipsia din titlul Dom- 
nilor Munteni. | 


57 


duce al Făgăraşului şi al Amlagului, ci e posesorul faptic al acestor 2 du- 
cate. Cât timp va fi stat ducatul Amlașului sub stăpânire română, nu e 
sigur. Titlul de duce al Amiașului se menţine — după-cum arată d-nul 
Onciu — si după perderea acestui feud unguresc, mai des pănă în domnia 
lui Mateiu Basarab, apoi mai rar pănă sub Constantin Brâncoveanu. Dară 
in tulburările lăuntrice iscate in Muntenia intre urmașii lui Mircea cel Bë- 
trân probabil se va fi desfăcut raportul de atârnare faţă de Domnii Români; 
de aceea vedem mai târdiu pe Vlad Ţepeş năvălind în Ardeal, când cu 
resvrätirea boerului seu Albu cel Mare, si pustiind ţara Bârsei, Amlașul și 
Făgăraşul. Pe la 1460 insă tinuturile acestea sunt iarăşi în posesiunea, 
regelui unguresc Matia, care dispune păstrarea în bună rinduială și întărirea 
lor ca a unor ținuturi potrivite pentru apărare. Iar la 1485 ţinutul Amla- 
sului îl alătură cătră teritorul universităţii säsesci tot din pricina apărării. 

Astfel ajunge şi Săliștea cu satele românesci din jurul ei, ca să facă 
parte intregitoare din așanumitele şepte județe ale universităţii săsesci, dar‘ 
locuitorii acestor sate şi-au păstrat totuşi încât-va neatârnarea; aveau pe 
teritoriile lor tot aceleași drepturi ca si pănă aci, iar în organisatia lor 
comunală a r&mas tot obiceiul cel vechiu, 

Se vede însă, că păseându-'și turmele lor, vor mai fi trecut une-ori şi 
în hotarul Sașilor. Astfel de încălcări de hotar se vor fi făcut des din amân- 
două părţile. Din anul 1383 datează o legătuire făcută între Români si Sasi 
la Cristian, şi constätätoare din 6 puncte, in cari se deobligă, că vor trăi 
in pace unii cu alţii (pacis propter comunitatem amicabiliter et perpetuam 
pacem habituros). De aceea Românii nu vor mai trece cu vitele lor la 
pășune pe hotarul Sașilor, decât cu invoiala acestora (assumserunt illi 
Valachi, quod nunquam pascerent pecora nec pecudes in territorio Theutoni- 
corum, nisi liberrima licentia et admissione Theutonicorum, in quorum 
territoriis pascerent), vor purta toată paza şi ingrijirea muntilor (tertius 
articulus est iste: quod assumserunt ipsi Valachi custodiam servandam in 
omnibus alpis ab ‘Falmacs usque ad magnam villam valachicalem), pe om 
făcător de rele în casa lor nu vor primi, iar’ cel ce va da vre-unui om rău 
găzduire, să fie ars cu el dimpreună (si tales nocivos hospitaverint, cum 
ipsis sint comburendi) si in fine Românii nu vor purta arme (arc) cu ei, 
decât in cas de neapératä lipsă.*) 


Dar pe lângă toate aceste invoeli pricinile pentru încălcare de hotar 
și-au făcut calea lor mai departe. Ce era mai greu in purtarea acestor 
pricini, a fost, că Românii tot la Suşi trebuiau să-și înainteze jalbele, cari 
inșişi erau și judecători si impricinati. De aceea nu e de mirat, dacă Săliștenii, 
din câte procese au purtat pentru părţi de hotar, pe toate le-au perdut, 
deși une-ori cu multă hotărire le-au purtat pănă la cele mai înalte instantii. 


*) Sextus articulus est iste: quod assumserunt Valachi, quod eorum nullus arcum 
regere vel portare audeat nisi necessitas et utilitas requireret; qui cumque arcum portaret 
ultra hoc, talis in rebus et corpore sit puniendus. Presenti dintre Români: Fladmir, Sebucha 
(Bucur, Buca?) Petril ete., iar din partea Sagilor: Theodir Iuba, Cristian Pfaff et filius suus 
Radul (?) Acta sunt in insula Cristiana ete. Anno Dom. 1383. (Simon FI. Csatolmányok pg. 18). 


5 


58 


Astfel deja la 1570, când Sașii din Cristian se ridică cu proces asupra lor 
si pun bresdele pe unde le vine lor la socoteală, Săliștenii apelează la 
judecătoria din Sibiiu în potriva acestei păgubiri, mai pe urmă nemultämiti 
cu hotărîrea acesteia duc pâră pănă la curie.*) 


Raportul dintre Români si Saşi se regulează pentru mult timp printrun 
contract încheiat la anul 1585 între magistratul din Sibiiu representat prin 
Emericus Bidner și Blasius Weiss si între satele românesci representate 
prin judii și juratii lor comunali.**) 

Prin contractul acesta se statoresce, ca comunele din scaunul Săliştei 
să plătească în fie-care an la Crăciun 100 fl. pentru pășunatul oilor, iar 
12 fl. pentru porci. Judele din comună, dacă se amestecă in vre-o pâră, 
va fi pedepsit cu o marcă de argint, căci toate pricinile trebuese duse ina- 
intea celor 2 judeti aleși de scaun — afară de pârele mai mici, la cari 
pedeapsa nu se urcă preste 1 fl.; nimenea să nu prindă pesci din Päräul 
Domnilor, iar’ cel-ce se mută din comună, n'are drept să-și vândă nimic, 
ci toate rămân în sama judecătoriei; în sfârşit, când vin domnii judeti în 
vre-un sat, judele e dator să se îngrijască de găzduirea lui şi să-i ducă un 
car de lemne pentru foc. Aceste sunt dispositiile privitoare la afacerile 
comunale administrative, iar” încolo, în trebile lor private au voie să se 
ţină tot de obiceiurile lor cele vechi (p. 6. „Was ausserhalb dem Stubhle ist, 
mögen sie ihre alte Gewohnheit halten“). [Cf. Beleuchtung der dem hohen 
Abgeordnetenhause in Pest überreichten Denkschrift der angeblich zum 
Königsboden gehörigen Gemeinden der sogenannten Filialstühle Szelistye 
und Talmatsch wegen Regelung ihrer staatsrechtlichen Verhältnisse von 
Wilhelm Bruckner, Advocaten in Hermannstadt 1869. p. 55.] 


Prin acestea Saşii recunosc libertatea Românilor de a trăi după obi- 
ceiurile lor, de a fi neatârnători în treburile lor private; dar în schimb și 
Românii se invoesc la plătirea unei taxe anuale de 112 fl, despre care 
pănă aci nu era pomeneală, dar’ pe care Sasii se simțeau în drept s'o 
ceară. Căci la vre-o 60 de ani după venirea lor in părțile noastre printr’o 
lege crăiască (diploma Andreanum din 1224) li sa fost dat dreptul, ca 
pădurile, câmpul şi apele să le folosească împreună cu Românii, de-avalma. 


*) In procesul acesta satele rom. au fost apărate de Mathias Atzal din Szekely-Vâ- 
sârhely, iar' representanti au fost juratii comunali (iurati cives): Coman Comşa, primar din 
Sălişte, Oprea Oprian din Vale, George Buner (Cacova), Dragomir Zarone (Sibiel), si Burger 
Moga, apoi încă și alţi oameni bătrâni și cuminţi (cireumspecti ac providi) ca Dumitru 
Kriste senior, Stan Roman etc., vedi: Pușcariu op. cit. pg. 16. 

*##) Auszug aus dem Szelistyer Stuhl-Protocoll vom 1-ten Octob. 1585 bis 16-ten April 1709 
geführt: In Beiwesen ist gewesen Sude von Szelistye Petru Blotz Bürger 1. Bib Cristill 
2. Iohannes Sons 3. Bukur Durde 4 Dann Laeza, Sude de Kakova Pants Popa sein 
Bürger Opris Barczan, Joannes Sandor Sude de Sibiel, Volso Szorotschin sein Bürger, 
Stan Bunter, Sude de Valle Petru Durde, Sude de Tiliska, Stan Miklos sein Bürger, Don 
Kosse Sude de Galles. Dobrattya Zabrull. Die obgemeldete Amtleute haben alle in diese 
nachfolgende Stück consentirt — urmează apoi punctele învoielii — Simon Fl. Csa- 
tolmänyok pg. 18. 5, 


59 


Dară fiind-că Sasii dela început sau ocupat mai mult cu economia de 
câmp, nau avut aşa mare lipsă de pășunea de pe dealuri si așa s'a în- 
templat de au rămas dealurile tot numai ale Românilor, plătind ei Sagilor 
taxa amintită ca un fel de despăgubire. 

Aceasta a rămas basa relaţiilor dintre magistratul săsese si dintre 
locuitorii scaunului Sélistei de pe la 1585 pănă pe la începutul veacului al 
optspredecelea. Dar’ in decursul acestor o sută și mai bine de ani Sasii 
mereu se sileau să-i aducă pe Sălișteni cu totul sub jurisdictiunea lor. Asa 
pe cei 2 judeti ai scaunului, pe cari la început numai Românii aveau 
dreptul a-i alege, dela un timp încoace a început a-i denumi magistratul 
din Sibiiu, perqendu-și astfel Românii pe nesimţite dreptul lor de alegere. 
Se sileau apoi ca prin lege să-'şi asigure drepturile lor asupra scaunului, 
dar’ din partea legiuitorilor ţării Sașii au fost respinși cu rugările lor în mai 
multe rinduri. Așa la anul 1693 impăratul Leopold poruncesce, ca „scaunul 
Séligtei să nu se silească la mai multă slujbă fără plată, decât numai cât 
se cuvine. Agisderea jurisdictiunea sau judecătoria să fie tot la tisturile 
varmeghiei, cum a lost și mai înainte.“ *) 

Slujba cuvenită stătea intr'atâta, că 100 de insi trebuiau să lucre în 
băile de sare dela Ocna şi să ţină 2 cară cu câte 4 boi la capitlul din 
Belgrad. Incolo, dacă își plăteau in regulă darea impărătească, in sensul 
legii ar fi fost să fie scutiţi de alte dijme și poveri, afară de cei 112 zloți, 
pe cari îi plăteau anual pentru pășunat, 


3. Răscoala din 1774. 


Âncä si de mai "nainte, dar’ mai ales de pe la anul 1704 Saşii au în- 
ceput a stărui cu tot dinadinsul, ca să-i aducă pe Sălișteni în raport de 
hotărită atârnare, de supunere iobăgească faţă de dânşii. Inainte de toate 
se sileau să stângenească puterea și autoritatea judilor și juratilor comunali 
si a vătafilor și să-i facă pe acestia cu totul atârnători ca pe niște slujbaşi 
ai lor. Pe lângă aceasta din an in an măriau dările şi altele nouë näscociau. 
La 1585 plătiau numai 100 fl. pentru pägunatul oilor, iar” acum deosebit de 
aceasta li-se mai cerea după oi o altă danie numită: cdşărit, adecă fie- 
care târlă trebuia să dea déciuiala din cas, apoi li-se mai lua după miei 
o altă dare, care pănă la anul 1754 s'a urcat de-asemenea la suma de 
100—120 fl. Din grâu, orz şi ověs, din vin, din stupi, în sfârşit din tot 
avutul lor li-se lua dijma; nimic nu scăpa nedijmuit. Si de unde pe la 
1722 aceste dijme le puteau răscumpăra cu 90 fl., pe la 1750 suma lor se 
urca la 650 fl. Afară de aceasta li-s'a luat şi dreptul de crâșmărit, care 
pănă aci il putea câștiga ori-ce om din comună pe lângă o taxă neînsemnată, 
plătită in alodiul comunal. Dela 1754 începând însă numai 3 luni în an 
(după Sân-Mihaiu) avea comuna slobozenia crâşmăritului. De aceea se plâng 
Sélistenii la 1771, că „inainte de 1754 oamenii erau slobozi să facă rachiu 


*) in sede vero Szelistye maneat iurisdictio comitatus oficialium iuxta usum hactenus 
observari solitum: Puşcariu, Emlékirat pg. 27.; traducerca rom. făcută de dascălul din 
Săliște N. Grecu, păstrată în copie la învățătorul pens. D. Chirca. 


D*E 


60 


cu căldarea și-l] bea ori îl vindea fără a plăti vre-o taxă, dar” după aceéä 
Saşii le luau câte 2 fl. si 20 cr. de căldare pe lângă taxa împărătească de 
1 f^“ — Atâta însă nu era de ajuns, trebuiau âncă „să cosască, să adune, 
să secere, să îmblătească, să are și la alte lucruri, la toate tot întins îi 
mânau domnii dela Sibiiu“ **) şi ii sileau la tot felul de lucru pe la domnii 
din magistrat ca pe iobagi fără nici o plată, la care ei cu voia, fără voie 
trebuiau să lucre, că n'aveau încătro. Așa rînd pe rind i-au despoiat Saşii 
pe Sălişteni de toate drepturile şi libertăţile lor și i-ar fi iobăgit de bună 
samă. Noroc însă, că Sélistenii s'au sciut purta bărbătesce opunând resi- 
stenta cuvenită unor astfel de porniri vrăşmaşe. 

La început pe calea legii au încercat să înfrâne pofta de stăpânire şi 
asuprire a Sagilor şi pentru dobândirea perdutei lor slobodenii — după-cum 
înşişi die intr'o rugare înaintată cătră împărăție la anul 1776 — în toate 
părțile au alergat, totuși fără de nici un folos, pentru-că dreaptă hotärire 
cum puteau ei nădăjdui, când judecătorii lor erau Sasi? 

Rugările lor in cele mai multe casuri rămâneau nebăgate în samă ori 
erau de-adreptul respinse și tot cei asupriti căpătau dojană. Astfel la 
1764, după-ce inaintarä la guvern o jalbă în contra Saşilor, le vine urmă- 
torul răspuns aspru și ameninţător: „Voi v'aţi făgăduit, că veţi plăti si totuşi 
cu vicleșug v'ati îndărătnicit și n’ati vrut să plătiţi... iar dacă nici după 
această dojană nu vă veţi supune şi nu-ti da cele ce sunteţi datori, nu va 
lipsi crăiescul gubernium a trimite cătănime pe voi, care să vă facă cu sila 
ascultători şi să ve supună la jugul, care voi vreţi al scutura din grumazii 
vosirii ***),,, 

Si nu mai trecurä decât abia 10 ani, pănă când această promisiune 
solemnă ajunse fapt împlinit. Căci după-ce vădură Sélistenii, că plânsorile 
lor nu află ascultare, că zadarnic bat toaca la urechea surdului, au recurs 
la alt mijloc. Ce să mai bată cele uși domnesci, cari rămâneau vecinie 
închise în fața lor? Oare nu li-se părea cu mult mai scurtă calea dreptăţii, 
dacă vor cerca să-și facă singuri dreptate? Si incercară. 

Dela o vreme s'au hotărit să nu mai plătească nici o taxă și nici o 
dijmä Saşilor, cari de aci înainte puteau tot cere şi încărca la aruncuri, pe 
cari nimeni n'avea de gând să le mai dee. Stăruit-au Saşii in chip şi fel 
să încasseze aceste aruncuri, dar de geaba. Numai dela aceia mai puteau 
scoate câte o taxă, pe cari ii prindeau prin Sibiiu şi ii aruncau în temniță 
tinëndu-i acolo pănă se obligau a plăti. Astfel au păţit între alţii şi: Oprea 
Cristiu şi Oprea Mosora, cari cu foame au fost chinuiti pentru impotrivirea lor. 

După-ce la 1778 Săliștenii de nou se impotriviră şi cereau cu stäru- 
intä ştergerea dijmelor, magistratul sibiian a hotărit trimiterea unei comisii, 


*) Vălătaşul făcut la 1771 de o comisie dela tabla regească (Danil Arank, Ion Sandor 
sg. a. sau ascultat 281 martori). Trad. rom. la D. Chirca vre-o 7 coale scrise. De acolo 
sunt împrumutate și citatiile următoare relative la acest capitol. 

**) Nunc autem domini Cibinienses illorum calcare, cumulare, merere tritulare, arare 
ad quecumque privata sua continue compellunt illos. — Din conscripția dela 1722 la Bruckner: 
Beleuchtung p. 80. 

#%%) D. Chirca (coala XIII). 


l 


care însoţită de o companie de cătane înarmate (sub conducerea cäpita- 
nului Kökös) a şi sosit la Sălişte în 7 Iulie 1774, chiar înainte de Sân-Petru, 
venind aci cu gândul, să-i silească pe Sélisteni prin puterea armelor la 
plătirea restantelor și la încheierea unui contract pe placul lor. Ci-că ve- 
nind cu aceste cătane şi un medic, un om, care bolea de multă vreme, 
sa dus la el si l'a rugat să-i sloboadă sânge, ca să se tämäduiascä, iar 
medicul i-a răspuns: Las”, că ve slobodim noi mâne sânge la toţi... Comi- 
sarul Mihail Glantz, după-ce a sosit în Săliște, s'a dus de-adreptul la casa 
judelui, care era pe atunci Aleman Nan (după muere: Borcea); a chemat 
aci pe bătrânii satului si a voit să'i înduplece la subscrierea unui contract, 
prin care ei in numele scaunului întreg să se invoiascä, ca să dee pe an 
2 zloți de familie, să lase Sașilor dreptul de crâşmărit şi să plătească taxe 
pentru stăpânirea munţilor. Dar', neinvoindu-se bătrânii la aceasta, s'au 
conchemat pe diua de Sân-Petru la Sălişte toţi fruntaşii comunelor din 
scaun, ca sfătuindu-se împreună să poată ajunge la o invoială. Venind 
acestia au aflat casa judelui şi toată strada, în care se găsia acea casă, 
străjuită de o mulţime de cătane şi au oblicit îndată, că nu-i lucru bun, 
Comisarul a chemat în casă pe vre-o 20 dintre cei mai fruntaşi, iar’ mul- 
timea poporului rămânând pe stradă s'a îmbulzit în jurul căsii lui Aleman 
Nan și a zătonit amândouă stradele, căci Aleman Nan-Borcea sta cu casa 
chiar la colţul r&spântiei în strada Vale. După o scurtă sfătuire represen- 
tantii scaunului au ales pe Oprea Găvozdea, judele din Tilișca, om cu ager 
graiu, ca să poarte cuvântul şi să spună comisiei toate păsurile şi vrerile 
lor. Oprea Găvozdea a declarat în numele scaunului, că ceea-ce așteaptă 
Saşii, ei nici decum nu sunt invoiti a da, ci pretind, ca ei să rămână tot 
pläiesi, cum au fost mai "nainte, să aibă iară drept să-și aleagă judeţ de 
scaun; avutul lor să nu li-] mai dijmuească, ci dijmele să le poată de nou 
réscumpéra în bani, taxă pentru pășunatul munţilor să nu mai ceară, ci să 
se multämeascä cu câte un burduf de brânză de fie-care târlă și în sfirşit 
la nici un fel de slujbă să nu-i pună, că ei nu se învoiesc a mai sävirsi 
alta afară de aceea, cu care sunt datori împărăției (adecă să lucre la Ocna 
şi să ţină 2 care cu câte 4 boi la Bălgrad). 

Comisarii prefăcându-se, că se învoesc la toate acestea, i-au chemat 
pe cei 20 de insi să iscălească si prin siretlicuri i-au dus de i-au băgat 
intro pivniţă ameninţându-i, că de nu vor iscăli așa, după cum poftesc ei, 
îi vor lega și între baionetele cătanelor îi vor duce la Sibiiu în temniţă. 

Atunci judeceasa, care se numia Peanca Borcea, simțind primejdia a 
egit în ubtä strigând în gura mare: Săriţi, că-i leagă! Câţi-va din popor, 
cari au putut străbate prin şirul cătanelor au şi dat năvală asupra uşilor 
şi a porţii, iar” poporul a. început a lărmui înfricoşat. Căpitanul Kökös ca 
să-i sparie, a comandat foc, dar’ cătanele au puscat numai în vânt, ca să 
inspăimânte poporul. Insă oamenilor nu li-s'a făcut frică, ci tot cu mai 
mare furie cereau, să-i sloboadă pe cei prinși în cursă. Atunci căpitanul 
Kökös cu sabia scoasă a început a-i lovi, ca să-i împrăștie, pănă când un 
fecior curagios s'a repedit la el cu bâta sa ciobănească de corn şi când 


Pa lovit preste mână, i-a cădut sabia la pământ, ruptă în două, iar cäpi- 
tanul a rămas ametit. Acum încăerarea fu gata. Cătanele au început a 
pusca în oameni, iar' aceştia cu bete, cu sburături și cu petri svirleau în 
cătane așa, că s'au făcut zarvă mare, de au rămas vre-o 10 oameni morți, 
iar” alţii vre-o 10 s'au prăpădit după aceea din pricina rănilor, ce le-au 
căpătat atunci. 

Dar’ şi comisarii săsesci s'au spăriat de această împotrivire inversunatä 
şi au plecat la Sibiiu cu cătane cu tot. Au început apoi a se jelui pe la 
guvern, că uite cum au pätit si că poporul din Sălişte e rău şi neascultător, 
ba pricinas chiar. Deci ei cer o nouă comisie, care să cerceteze, cum stau 
lucrurile și pentru ce se împotrivese acei Sălișteni legii şi slujbaşilor ei. 
Guvernul a și dispus trimiterea comisiei cerute, care sub conducerea con- 
silierului gubernia) Mihail Hutter şi a secretarului Iosif Molnár sosesce la 
Sălişte în 20 Iulie (1774) însoţită acum însă de 3 companii de cătane și 
2 tunuri. | 

Comisia a pornit indatä cercetarea, dar” n’avea pe cine descoase, căci 
oamenii fugiră aproape toţi din sate pe la colibile lor de prin păduri: 
comisia a poruncit deci vătavului Oprea Hertia, să adune oamenii și să-i 
aducă la întrebări. Voiau să afle anume, că dintr'al cui sfat și indemn a 
pornit poporul răscoala și din ce pricină au fugit judele Aleman Nan, loan 
Bârzan şi alţi locuitori dela casele lor? Oamenii pe cari i-au putut prinde 
si aduce la mărturisire (välätas) au spus, că „pricina împotrivirii si a în- 
templării jalnice, ce s'a întâmplat o socotesc, că de-acolo se trage, că pro- 
visorul scaunului Mihail Glantz a făcut aruncuri si trăsuri mari pe bieţii 
Sélisteni, care mai ’nainte nu au fost în obiceiu — şi de acest fel de în- 
greuieri şi asupriri necăjiţi fiind locuitorii scaunului Sălişte, aşa a pornit 
numitul jude Aleman Nan și loan Bârzan a umbla prin ţară, ca să scoată 
drepturile si slobodenia, care o au avut mai 'nainte şi anumit au fost la 
Cluj și la Murës-Vasarheiu“. 

Cercetarea a durat vre-o 10 dile, pănă când în cele din urmă comisia 
a isbutit a aduna vre-o 40 oameni, cari de teama cătanelor şi pentru-ca să 
scape odată din acea incurcalä „in numele lor si ale obstilor, din care 
parte au venit s'au legat pe următoarele pontumuri: 1. În chip şi cu nu- 
mele de răscumpărarea taxelor vor plăti câte 2 zloți de familie. 2. Dreptul 
de crâșmărit îl vor lăsa Sasilor si dijmele le vor da în oi sau în bani. 
3. Vor plăti restanta taxelor (de pe crâsme, bucate, stupi ș. a.) care se 
află în sămădașul spanului şi 4. Toate greutăţile de obște le vor da şi le 
vor purta după putinţă“. 

Prin aceste 4 puncte Sasii s'au credut ajunşi la ținta lor și comisia 
a plecat înapoi la Sibiiu, mulțumită că i-a succes a aduce la brazdă pe 
protivnicii Sélisteni. Dar” nu le-a fost succesul deplin. Căci oamenii, mul- 
timea poporului indatä-ce prinseră de veste, că s'a depărtat miliția, s'au 
strins iară în satele lor, au început a huidui pe cei, cari din frică au iscălit 
acel contract păgubitor pentru dânşii, au ales oameni mai tari de duh, cari 
să umble şi să stăruiască pe la locurile mai înalte, ca să se nimicească 


63 
acel contract forţat. La 1776 ei dau o rugare cătră împărăție, ca să se 
milostivească în grabă a da poruncă Saşilor să mai contenească cu asu- 
pririle, iar’ pe cei închiși în temniţă, la Sibiiu, să-i sloboadă acasă. Cu un 
an mai târqiu aleşii scaunului Aleman Nan si loan Bârzan se aflau la ca- 
pitlul din Bălgrad protestând solemn în contra procedurii Sasilor si in contra 
siluirii lor la învoiala din 1774. *) 

Rugarea înaintată la împărăție trebuia să treacă prin cancelaria tran- 
silvană, unde informaţiile se dădeau tot din partea Sasilor; de aceea la 
1783 tot în favorul lor se decide, ca raportul dintre scaunul Săliștei şi cele 
7 judeţe să rămână deocamdată tot pe basa contractului din 1774 pănă 
la o altă regulatie nouă. Impăratul Iosif Ii. cetesce jalba Sëlistenilor, precum 
şi hotărirea cancelariei si se pronunţă astfel: „Eu întăresc deocamdată 
opinia cancelariei, însă cancelaria să nu se îndestulească numai cu vorbe 
goale, după-cum a fost sistemul săsesc pănă acum, ci să se silească, să 
facă odată acea regulatiet. 

Atunci se începe cercetarea din partea fiscal-directorului, care în 
relaţia sa dela 1788 spune guvernului, că „spre dovedirea dreptului seu la 
scaunul Săliştei, a dat magistratul Sibiiului 2 donaţii ale craiului Mateas, 
dar’ cu aceste cărţi, întru care despre scaunul Săliştei nici o slovă pome- 
nire nu se face, chiar nimica nu poate dovedi să aibă vre-un drept la 
scaunul Sélistei, nici se vede in acest proces altă dovadă pe partea ma- 
gistratului, decât usus, adecă cum-că mai de multă vreme s'au pus în cârca 
lor Sasii fără de nici un drept si i-au supus... asadarä la scaunul Săliștei nici 
umbră a cărui-va drept al Saşilor nu se vede, din care să se poată dovedi 
ei proprietaşii“. 

Cu toate că și înainte si după aceasta âncă multe alte cercetări scoa- 
seră la iveală adevărul, care era pe partea Sëlistenilor, starea de nesigu- 
rantä și de nelinisce se menţină mai departe, âncă multă vreme. 

Sélistenii nu voiau nici decum să se supună și să recunoască de obli- 
gator pentru dânșii contractul din 1774. La anul 1793 pregătesce baronul 
Bruckenthal, care ajunse la multă vadä și putere, un nou plan pentru re- 
gularea daraverilor din scaunul Sëlistei. În ,planumul, — după care vine 
de a se rîndui domeniul scaunului Săliştei, carele în marele principat al 
Ardealului îl stăpânese șapte judeţele a natii säsesci cu iuş sau drept ne- 
mesesc“ — lucrat de baronul Bruckenthal, 24 de paragrafi cuprind propu- 
nerile acestuia asupra regulării scaunului Săliştei, pe care nu numai că îl 
consideră drept un domeniu, o moșie săsească, — pe care ei ar putea-o 
arenda după place, — dar pretinde totodată ca locuitorii de nou să fie siliţi 
la supunere: cu ajutor ostășesc să se vestească din sat în sat porunca de 
supunere și să scoată dela oameni restantele, a căror sumă dela 1774—1793 
nu s'a urcat la mai puţin, decât 100,877 fl. 


*) huius modi obligationi qualitercumque demum contractae solemniter contradicunt 
et reclamant et eas tamquam vi et metu extorsas revocant — Capitulum Cathedralis Ecclesiae 
Albae — Anno 1777.) ad Puşcariu. Emlékirat p. 38). 


61 

Planul fă înaintat cräiescului guvern spre aprobare, dar’ acesta nu 
l-a aprobat, ci luându-l simplu spre sciintä, a hotărit la 1799, ca „S8liștenii 
pănă la asedarea urbariulni în tot printipatul Ardealului, în starea, în care 
se află acuma, nesmintiti să rămână şi aşa, dacă se vor lăsa în starea 
cea de mai nainte, nu se vor cere și pofti dela dânşii mai multe slujbe si 
dăjdii, va înceta nesupunerea și — precum se pretinde despre dânșii — aple- 
carea spre revoluţie sau răscoală cu atât mai anumit se va cionta și po- 
toli de tot, cu cât mai tare vor priveghia si vor impedeca tisturile cele 
mari, să nu se asupriască acei locuitori, s'au să-i batjocurească arêndasii 
si fără modru şi fără seamă să-i apese“. Dar soartea Săliștenilor nici după 
această hotărire nu s'a schimbat în mai bine, ci din potrivă, căci după 
anul 1800 Sașii începură a-i cârmui pe Sălişteni conform punctelor din planul 
lui Bruckenthal, punându-i sub jurisdictiunea unui inspector săsesc. Ne- 
multumirea locuitorilor a provocat în mai multe rânduri tulburări; în deo- 
sebi pentru recâștigarea dreptului de crâșmărit stăruiau mult oamenii. 

Si ca să-i facă pe Sași să nu aibă nici o hasnă din acel drept, se 
împotriviau pe toate căile, nimenea nu lua beutură dela ei și nimenea nu 
voia să le inchirieze casa ori vre-o pivniţă pentru ţinerea beuturilor aşa, 
că numai într'o baracă de scânduri s'au putut aciuia Sasii cu crâşma lor. 
Dar’ și pe aceasta le-a stricat-o Săliştenii intro Duminecă. Pentru pază și 
controlä Sasii au fost rânduit în Sălişte, pe lângă arêndas, 7 panduri. Cu 
unul dintre aceștia i-sa iscat pricină lui Petru Hertia, pe care Pau si omorit 
pandurii în tirg. Oamenii erau chiar în biserică la sfinta slujbă. Atunci 
sora lui Petra Herţia, Stanca, a fugit spăimântată în biserică și a strigat 
cătră fratele seu Dumitru: „Tu stai în biserică, iar pe frate-tău Petru îl 
omoară Saşii în tirg“. Audind acestea îndată a eşit tot poporul, bărbaţii 
cu bâtele lor de corn au tăbărit asupra pandurilor și pe 4 din ei i-au 
omorît, iar 3 au scăpat cu fuga; baraca cea din scânduri au mistuit-o 
flacärile. 

Si de atunci pricinele nu s'au mai isprävit. Trimisii scaunului n'au 
mai încetat de pe drumuri, umblând „după dobindireu perdutei lor slobo- 
genii“. Intre acesti trimişi Oprea Milea şi Petru Zeic au fost in 1824 la 
Viena la împăratu, în 1837 la Cluj si în mai multe rînduri pe la M.-Osorheiu 
si pe la Bălgrad. Pornindu-se apoi la unul 1841 proces pe calea legii, 
acesta a durat pănă la 1874, când s'au înaintat plânsorile de nou la dieta 
țării dimpreună cu toate actele, dupä-ce in 1861 s'a fost dat deja o jalbä 
în numele întregului scaun, jalbă cuprinsă într'o broșură redactată ungu- 
resce de dl loan cav. de Pușcariu fost pe atunci deputat dietal. La 1874 
documentele s'au predat societăţii istorice maghiare spre deliberare şi aceasta 
prin membrul seu Balăssy Ferencz”) s'a pronunțat, că pretensiunile Sașilor 
nu sunt întemeiate şi deci scaunul Săliştei nu poate rămâne sub jurisdicti- 
unea lor, La anul 1876, când cele 7 judeţe săsesci se desfiintarä, Sélistea 


*) Darea de seamă a lui Ballâsy F. despre chestiunea aceasta — se află tipărită 
în „Századók“ din 1872 cu titlu: Szelistye várának jogtürténelmi nyomozása. 


65 


devine pretură şi de-atunci pănă adi 3 bărbaţi aleși au funcţionat ca pretori 
în acest cere (constätätor din 11 comune curat românesci, pe când scaunul 
Sélistei avea numai 6 com.), desvoltând o activitate bogată pentru binele și 
înaintarea poporului. l 


4. Starea religionarä-bisericeascä. 


Pe când in cele comunale Sélistenit au fost în continuă frământare, 
in lucrurile atingétoare de credinţă, de biserică a domnit între ei pace și 
linişte, fiindu-le chiar si prin învoiala dela 1585 (constitutio gremialis Sedis 
Szelistye) garantată libertatea de a trăi după obiceiurile lor străvechi. 

Liniştea şi buna intelegere dintre credincioşi s'a tulburat insă încât-va 
în vremurile de după unire. Când s'a ţinut in toamna anului 1700 sinodul 
dela Alba-Iulia, în care s'a hotărit trecerea la unire, a fost de faţă și pro- 
topopul din Sălişte, dându-și şi el învoirea la acel act. In manifestul de 
unire e iscălit și protopopul Sava din Selişte cu 15 preoţi”). La 1701, când 
iarăși se ţine un sobor al uniţilor în care „toţi protopopii ţării Ardealului“ 
se declară pentru Atanasie, vedem un nou protopop al Sélistei declarând 
si el, că „Eu protopop Toader din Săliște tin una cu Vlădica“.**) Proto- 
popii aşa vor fi hotărit, dară poporul numai cu greu s'a lăsat convertit. 
După multe intimidări s'au hotărit unii să treacă, apoi alţii si alţii, pănă 
ce au trecut cu întreagă biserica ce o aveau pe atunci. Asta însă după- 
cum spun bătrânii s'a întâmplat numai de frică, fiind-că se adusese tunuri 
din Sibiiu, pe cari le aşedară pe un deal de-asupra satului și înspăimântară 
poporul, că de nu vor trece cu toţii, îi bubue. 

Credincioși legii răsăritene însă tot au mai rémas destui si după per- 
derea bisericii lor. Dovadă, că mulţi au trebuit să rămână, e și faptul, că 
pe la 1740—50 au deja altă biserică pentru trebuintele lor ortodoxe, iar 
la 1787, când cu visitatia episcopului Ghedeon Nichitici, se aflau de nou în 
Sălişte 6 preoţi neuniti si anume: Prot. Moise Moga, Popa loan Popovici 
cel bătrân, Popa Ioan Popovici cel tinăr, Popa Sava Popovici, Popa Aleman 
Popovici și Popa Stefan Marcu.**) Asa credincioşii s'au desbinat și între 
fraţi s'a furisat ură si dușmănie. Se feriau unii de alţii, de credeai că nu-i 
lucru bun, iar” preoţii se sileau a-și înmuiţi numărul credincioşilor defăimând 
unii legea celorlalţi. Fel de fel de mirozenii sciau iscodi. Şi pănă adi se 
mai află în popor babe, cari cred, că cel-ce sărută mâna unui preot unit, 
aceluia după moarte nu-i putrezesc buzele, că copilul mosit de moașă unită 
nu poate ajunge dile bune și âncă multe altele. 

Unirea a putut afla însă numai pentru scurt timp teren prielnic în 
cercul Săliştei. căci la 1742 trimițând metropolitul sârbesc Arsenie loanovici 
pe călugărul Visarion în Bănat şi Ardeal pentru apărarea dreptei credinti, 
acesta sosi în primăvara anului 1744 în Ardeal si înainte de Rosalii veni 
la Săliște. 


#) Dr. G. Popovici: Uniunea Românilor p. 121. 
#*#) N. Iorga: Studii si Documente IV. p. 71. 
+*+) Cf. Dr. Ilarion Puşcariu: Documente pentru limbă și istorie I., p. 87. 


66 


De Domnul D-deu find îndreptat 

Că acolo om uniat nu s'a aflat 

Ci singuri prostatici Români 

Si cu prostime buni erestini 

Ci numai Români eu aurul curati 
Ortodoxi răsăriteni adevăraţi — 

În Sălişte vro 5 qile el a sequt 

A cuvântat şi o feştanie a făcut 
Din apa dela fântâna cea sfântă 
Ce Fântâna Folti e polecritä 


(Din „Plângerea Sf. Mânăstiri a Silvagului“,)*) 

Că nici un om unit să nu se fi aflat, nu e adevărat, dar e sigur, că după 
aceea numărul unitilor s'a imputinat repede. Isprava lui Visarion a fost 
neașteptată. Pretutindenea, pe unde a umblat vestind, 

Că e trimis de sfinta Provedintä 

Să apere ortodoxa credinţă: 
s'a inversunat poporul în contra unirii. Dar’ resultatul obţinut în Sălişte, 
fu momentan. Nu mult după depărtarea lui de aci, veni episcopul unit 
Inocenţiu Clain la Sălişte, ca să facă slujbă în diua de Rosalii. Era însoţit, 
firesce, de teologul Balogh, pe care vădându-l poporul a început a striga: 

„Ce caută acest popă latin în biserica noastră?“ şi oamenii n'au voit 
să între în biserică la sfânta slujbă **). Episcopul trebui să plece de aci cu 
inima intristatà, iar” cu un an mai târqiu împărăteasa Maria Teresia înfruntă 
guvernul din Sibiiu pentru această batjocură întâmplată în Săliște tocmai 
cu Vlădica, 

De aci înainte legea răsăriteană începi a-'și recâștiga repede sufletele 
perdute. Săliștea deveni un fel de centru al pornirilor contra unirii; de 
aceea i-se și dădu din partea uniţilor numele de caput malorum (capul re- 
lelor).***) Pe de altă parte propaganda începută de Visarion și continuată 
apoi de Popa Ion din Aciliu şi de Sofronie, pe de altă parte nemulţumirea 
credincioşilor cu Vlädica Petru Aron: pricinuiră această schimbare. 

La stăruința lui Visarion şi a popii Ion din Aciliu, care de asemenea 
era un mare vräsmas al unirii, s'a hotărît pe la a. 1748—9 trimiterea unei 
deputatiuni, care in numele neunitilor să ceară dela Impă&răteasa libertatea 
credintii lor strămoşescei și îngrijirea bisericelor avute, dar’ scăpate de-amână. 
Trimiterea acestei deputaţii e povestită astfel în „Plângerea Sft. Mânăstiri 


a Silvaşului“ : 
Atuncea Săliştenii 
Si cei de lângă ei împrejurenii 
Au căutat oameni să găsească 
Treaba lor să le-o împlinească. 


Si cu toţii s'au sfătuit 
Pe trei oameni au găsit 
Doi preoţi evlavioşi gi un mirean 
Ca deputaţi din Sălişte şi scaun. 


+) Cronică versificatä, scrisă pe la a. 1762 de un călugăr ort. („Telegraful Români 


1898 — Nr. 27). 
+) G. Barițiu „Părți alese“ Vol. I. p. 495. 


###) Dr. A. Bunea: Eppii Petru Paul Aron și Dionisiu Novacoviei p. 124. 


67 


Preotul Mäcenie, Oprea Micläug 

Si preotul Ioan din satul Galis 

Pe acestia trei i-au ales 

Si la Cesaro-Crăiasa i-au trimes. 
Crăiasa rugăciunea lor a primit 

Şi cu drag li s'a făgăduit 

Cum-că ea silă lor nu le face 

Ci să se odichnească în pace 

Si cu unatia nimenea să nu-i sileascä 

Ci întru a lor pravoslavie să trăească. 


Atunci Aron ca un leu räcnind s'a sculat 
Şi prin scrisori după ei a alergat 
Şi pe câte trei în Viena i-a închis, 
Și acolo viaţa lor s'a stins. 

Neunitilor li-se puneau pedeci şi din partea guvernului, căci impěră- 
teasa Maria Teresia sprijinea si ea cu tot zelul unirea si dorea răspândirea 
ei. De aceea deputatia din 1749 n'a putut avé nici o isbândă, din contră, 
în Săliște şi in alte sate protivnice unirii s'au asedat cătane, ca să oprească 
poporul de a mai provoca tulburări. Valurile tulburării însă odată pornite, 
nu se puteau iezi cu una cu două; nu, mai ales fiind-că acele tulburări 
erau mereu alimentate prin circulare trimise dela metropolitul sârbese din 
Carlovit, prin cari se agita poporul. Şi între preoţii neuniti şi intre mireni 
se aflau oameni, cari luptau cu toată înverşunarea împotriva unirii. Asa 
se amintesce de popa Vasilie din Sălişte, care noaptea aduna poporul în casa 
sa și-l aţiţa impotriva unirii, pănă-ce la anul 1752 guvernul a poruncit 
să-l prindă şi să-l aresteze ca pe un tulburător al păcii obştesci. L-a şi 
prins protopopul unit din Sălişte şi l-a trimis cu 2 crâsnici la Blaj, dar' el 
pe drum a scăpat si a fugit.*) 

Ceva mai târdiu, la 1755 intâlnim pe vătaful Steflea, care împedecă 
pe preotul unit de a îngropa un mort, întră singur în biserică si luând că- 
delnita săvirşesce el ca mirean înmormântarea. Pentru aceasta fù prins şi 
aruncat în temniţă, de unde peste un an eliberat, îndeamnă poporul de 
nou la împotrivire faţă de vlădica Petru Paul Aron.*) 

Afară de acestia popa Ion din Aciliu tot aici în cercul Săliştei își 
desvoaltă activitatea sa de recuceritor al ortodoxiei pănă pe la anul 1758, 
când de teamă, se nu fie prins şi intemnitat, fugi in Rusia. El a conchemat 
pe diua de Sânzuene (1758) un sinod al preoţilor neuniti la Sălişte si pentru 
acest pas al lui îl urmăriau ca pe un făcător de rele. De aceea a trebuit 
să fugă. ***) 

La anul 1761, când împărăteasa trimise în Ardeal pe generalul Nicolau 
Adolf Buccow anume cu scopul de a sprigini înaintarea unirii şi pentru 
înfiinţarea regimentelor gränitäresci, neunitii se adunară la Sibiiu și dădură 
lui Buccow o cerere, în care se plâng pentru câte au ei să sufere din pri- 

=) Dr. Aug. Bunea op. cit. pag. 64. 

##) Dr. A Bunea op. cit. pag. 102 si 113. 

+++) Ibidem pag. 142, 


6e 
cina legii lor, dar’ nădăjduesc, că de aci inainte îşi vor puté tiné legea, 
căci — dic ei — „noi nu ocărim unirea nici o surpăm, ci numai nu o voim, 
căci nu © intelegem, ce este. Preoţii uniţi să o tie în numele lui Dumnedeu, 
că noi nici-odată n'am sciut, că am fi uniţi“, cer apoi un vlădică neunit, 
căci „noi cu dlui Vlădica Petru Aron dela început, de când a venit, n'am fost 
multämiti, nici nu l-am recunoscut, nici de acuma nu ne folosim de dânsul, 
nici voim a fi în vre-un chip supt el“, iar’ mai departe cer „a se da drumul 
la acei oameni, pe cari ei tot neamul i-au trimis la Prea milostiva Crăiasă 
pentru credinţă şi anume: Oprea Miclăuș din Sălişte, popa Mäcenic din 
Sibiel, popa Ioan din Galeș, popa loan din Sad, căci ei n'au mai multă 
vină decât toţi ceilalţi Români din Ardeal, cari i-au înduplecat pe dânşii 
să meargă pentru credința lor“, să fie scutiţi popii de contribuţie ca şi ai 
Saşilor, să nu li-se ia bisericele, „că nu le-au fâcut preoţii uniţi ei noi din 
banii noștri“ şi să i-se permită lui Sofronie să umble prin sate și să in- 
vete pe preoţii cei neuniti.*) 

Toate li-se promit, numai să fie pace. Dintre cei închişi popa Ioan din 
Sadu s'a şi eliberat, iar ceilalţi asemenea se vor libera, dar’ după mărtu- 
risirea „plângerii sf. Mănăstiri a Silvaşului“ nu sau mai liberat, ci acolo 
în temniţă li s'a stins viaţa, de unde numai Oprea Miclăuș a putut scăpa 
la anul 1756.**) z 

După acestea soartea neunitilor se mai imbunätäti. Impěrăteasa Maria 
Teresia le dă episcop neunit pe Dionisie Novacovici. Credincioşii încep a-şi 
zidi biserici şi a da înainte în cele bisericesci. Sélistenii âncă sub domnia 
Mariei Teresia capătă voie și incep se zidească o a doua biserică neunită, 
biserica cea mare din centrul Săliştii. Singur acest edificiu ar fi în stare 
să vestească timpurilor viitoare, că divergentele regretabile dintre credincioși 
au dispărut, că poporul iară s'a făcut una si cu toții umăr la umăr au ri- 
dicat credinţii un altar, pe care multe veacuri il vor admira. 


5. Starea economică. 
Baronul Bruckenthal în planul seu, compus la anul 1795, pentru re- 
. gularea scaunului Sălişte, redă si o descriere amănunţită despre starea lo- 
cuitorilor, spunând între altele, că „Locuitorii acestor (6) sate sunt Români 
și măcar-că hotarele lor numai bucate de primăvară rodesc, totuşi au folosul 
acela, că au aer bun şi ape bune de beut si au locuri de pășune largi si 
păduri mari, prin cari sunt în stare de a-şi agonisi şi hrana vieţii si a purta 
greutăţile cele de obște si cunoscut lucru este, că locuitorii din Ardeal, 
- care au acest fel de folosuri sunt mai fericiţi și mai avuţi, decât alţii, care 
în alte părţi ale ţării sedênd n'au aceste folosuri“. Insirä apoi foloasele si 
„benefitiumurile“, care le au aceste sate: 1. păşuni largi; 2. păduri mari; 
3. viile (în cari se face vin mai slab ca cel de mijloc); 4. grădinile (scutite 
de vânturi), 5. mori de făină, teascuri şi piuă; 6, fireze sau mori de scân- 
duri; 7. tirguri; iar scăderile sau malefitiumurile sunt: 1. hotarul petros și 


*) Vedi N. Iorga: Sate și preoți din Ardeal, pag. 255 et sequ. 
**) Dr. A. Bunea op. cit. p. 135. 


à W 


năsipos; 2. lipsa de sămănături, fiind-că „n'au loc oblu sau şes fără tot 
dealuri şi văi, din care pricină nici cu gunoitul nu-şi pot îndrepta locurile 
să fie roditoare, pentru aceea nici nu pot rodi atâtea bucate, co să le 
ajungă, ci trebue să si le agonisească cu mestesuguri şi negutätorie şi mai 
cu samă lucrând în parte pe hotarele altor sate“. 

Si din această expunere a foloaselor şi scăderilor se poate vedé, că 
Sélistenii, deja in urma însușirilor firesci ale hotarului lor, dintru inceput au 
trebuit să se ocupe mai mult cu economia de vite. Aceasta le-a fost, pănă 
bine de curând, principalul isvor de traiu si subsistentä. In timpurile mai 
vechi însă pe lângă acest ram cultivau âncă cu destulă stäruintä si eco- 
nomia câmpului, cu toate-că hotarul lor nici atunci, precum nici astädi, nu 
va fi résplätit în deajuns sudoarea plugarului strädalnie. Totuşi, după cum 
se poate vedé dintr'o conscriptie dela anul 1722 se făceau atunci cläi de 
grâu si secară 1192, clăi de ovăs si orz 330, cläi de cânepă 52. Vite cor- 
nute âncă ţineau mai multe: boi de jug 356, vaci 143, junci și juninei 19. 
Mai aveau apoi oi si capre 12,739, stupi 66, porci 463; vin 3709 vedre 
(o bute de 40 vedre se vindea la cules cu 10—12 fl), care de fên 332, 
sămănături de toamnă 1231, gălete. — Mai târdiu însă economia câmpului 
dă înapoi, numărul vitelor cornute scade si în locul lor se înmulţesc oile, 
pe cari le ţin nu numai de prăsilă, ci fac si multă negutätorie cu ele. 

, Vremurile cele bune“, cari trăesc si adi în amintirea bătrânilor, trebue 
se fi fost atunci când Sëlistenii stăpâneau 25 de munţi, unde, pe lângă o 
taxă neinsemnată, ce se plătea domnilor dela Sibiiu, își puteau mâna târlaşii 
turmele lor la pășune, puteau ingräsa câte 300 de porci în pădurile cele 
de fag și lemne de foc aveau berechet, pentru-că pădurile erau ale obștii. *) 

Dar şi mai târdiu, după-ce universitatea săsească le-a luat partea cea 
mai mare din munţi, oierii tot o duceau destul de bine, căci puteau trece 
cu turmele lor, fără mari greutăţi, in munţii şi pe câmpiile Ţării Romà- 
nesci, unde le-a umblat lor foarte bine pănă prin anii 80. 

De atunci încoace s'au stricat treburile şi pe acolo. Populaţia s'a 
înmulţit, locurile de păşune sau strimtat. Adi abia câte-va târle Săliştenesci 
dacă mai sunt pe hotarele României, iar’ dincoace şi mai puţine. 

Cu toate acestea e âncă si adi om cu rostire bună și cu vadă acela, 
care se scie oier. Se dice, că-i casa totdeauna indestulatä. S'a păstrat ceva 
din vrednicia oierilor de mai de mult şi în proverbul ciobänese, care dice: 

Séracä pălărie 
Tu tragi tot a sărăcie 


Dar căciula cea buhoasă 
Aduce de dulce ’n casă. 


*) Conscripția dela 1722: Ligna foeatia habent sufficientia, tempore suo 800 Porcos 
proprios in fagis suis saginare possunt. Habet verum sedes ista Szelistye 25 Montes, in 
quibus tempore fructificationis fagorum 2000 Porcorum saginare possunt et solent pro 
unoquoque porco inibi saginatodeni 15 exigere, sed in proventum Dominorum suorum Cibi- 
niensium. Pro pascuis ovium suarum et villis similiter huiarum a dominis suis Cibiniensibus 
arendant memoratos montes. (Bruckner: Beleuchtung etc. p. 81). 


70 


De avut, aveau si atunci greutăţi destule. Pe lângă darea împărătească, 
aveau să mai plătească âncă darea celor șepte judeţe, apoi dijma din toate 
productele lor. Pănă la 1750 dijma o rescumpărau cu câte 60 fl. şi banii 
intrau în casa satului ori într'a bisericii. După aceea au început Saşii a 
lua dijma în natură şi a face abusuri mari cu oamenii, astfel încât suma 
rescumpărării dijmelor cu vr'o 10 ani mai târgiu se urcă la 650 fl. De dare 
nu erau scutiţi, decât 18 pușcași (nobili armaliști, între cari 5 din Săliște, 
iar” ceialalti din satele vecine) si 20 plăeşi (milites limitanei). 

Obstea din Sălişte era datoare pe la anul 1722 dlui Bulgăr Werder 
cu 800 fl., pentru a căror camătă îi lucra viile dela Szäszsebes. Probabil 
acestia vor fi fost „buni bulgăresci“ amintiţi ca o danie deosebită. Alte 
slujbe mai aveau la Ocna in baia de sare, unde insă căpăta 60 cr. la qi 
fie-care muncitor; apoi la Bălgrad trebuiau âncă se ţină 2 care cu câte 4 boi. 

După cele 6 mori, pe cari le stăpâneau oamenii din sat, aveau un 
venit de 160 fl., iar venitul după crâşmărit îl socoteau la an cu 24 fl. 
Pe Ja 1754 insă Sasii le luară dreptul de crâșmărit lăsând satelor numai 
14, de an (dela Sf. Mihai — 1 Ian.) libertatea de a vinde beuturi. Astfel 
sătenii au rămas numai cu acest sfârtai pănă la 1876, când au r&scum- 
pèérat dela Sași dreptul de crâșmărit cu suma de 35,000 fl. plătită in 6 rate. 
Sașii însă şi-au reservat dreptul, ca la casul, când statul ar rescumpèra 
regaliile „dela ei să le rescumpere“. Asta s'a și întâmplat la anul 1891. In 
schimb la 1894 în urma stăruinţelor dlui Dr. Liviu Lemény, fost primpretor 
al cercului Săliște, universitatea săsească a votat pentru şcoala din Sălişte 
o rentă anuală de 400 fl. 


6. Viaţa oficială. 


Trebile satului în timpurile mai vechi, ca si astădi le purta o repre- 
sentantä comunală, constätätoare din 40 membri, cari se numiau sutaşi 
și erau, cum sunt astädi membri din comitet, oameni isteti si cinstiţi ori 
oameni bătrâni şi cuminţi (providi et circumspecti), dintre cari se ale- 
geau şi jurafii satului (a falu batrinjai). Aceşti sutasi alegeau din sinul lor 
pe judele satului, care se numia greav, iar” în timpurile mai depărtate: cneaz. 
Judele căpăta pentru purtarea afacerilor comunale 22 elăi de grâu dela sat. 

Când era să se săvirșască vrun lucru pentru obște, se adunau mai 
multe vecinătăţi, pentru-ca să reguleze vrun drum, să dereagă vrun pod ș. a. 
Peste fie-care vecinătate era pus un îngrijitor numit fighidiş (tată de veci- 
nătate), la porunca căruia avea să se adune vecinătatea întreagă la lucru 
. pe diua numită. 

Pentru siguranţa publică erau mdciucagii, adecă din fie-care vecinătate 
se rinduiau câte 2 inşi, cari păziau noaptea ulițele, purtând o măciucă, ce 
se da dela unul la altul. 

Afară de acești slujbasi ai satului, mai erau âncă și alţii, a căror slujbă 
se întindea preste scaunul întreg. Aceștia erau dregătorii scaunului, partea 
cea mai mare de neam străin. Cei mai de frunte erau cei doi judefi scäunali 
pe cari îi alegea magistratul din Sibiiu din sinul seu. Aceştia nu locuiau 


71 


în Săliște, ci la Sibiiu. Veniau numai câte-odată, să cerceteze, cum merg 
trebile satului și dacă sunt în ordine. Atunci judele satului trebuia să se 
îngrijască de bună găzduirea lor. Leafa lor era 100 de zloți pentru cel 
mai mare, care se numia iudex primarius sau iudex potior, şi 50 pentru 
celalalt, care purta numirea de iudex secundarius sau coiudez *). 

Mai târdiu în locul acestora întâlnim pe inspectorul, care avea cam 
acelaș rol în scaunul Sélistei, pe care îl are adi primpretorul în cercul seu. 
Sub controla lui era pus și aréndagul (spanus provisor) cu slujbaşii sei 
pandurii (boacterii), cari făceau multă nehasnă poporului. 

Între dregătorii scaunului erau şi Români, cum de pildă vätaful, pe 
care il alegea adunarea scaunului întreg. Vătaful si cu 12 jurati judecau 
în certurile ivite între ciobanii satelor. Vătaful (— vormanul de aqi) avea 
paza plaiurilor, tot el aduna dijmele de prin sate şi le trimetea primariului 
din Sălişte, mai târdiu la funcţionarii scaunului, dar aceasta ţinu numai 
pănă când universitatea săsească le luă Săliştenilor munţii. 

Vătaful poruncia peste gräniteri, păzitorii potecelor { — jutarii de aqi), 
cari la intrarea lor în slujbă făceau următorul jurământ: 

„Jurăm Tatălui, Fiului si Duhului Svint, prea svânta Troiță, un Dum- 
nedeu adevărat, Maicii preacurată, pe doispredece apostoli, pe Evanghelie, 
pe patru posturi într'un an, pe pită, sare, cuminecătura cea de moarte, 
cum, la slujba aceea, care ne-au dat domnii și scaunul înainte, la paza 
plaiurilor, vom griji și la qile bune și rele nu (ne) vom uita pe voia nimăruia, 
nici la părinţi, nici la frăţie, nici la rudă ce ne va veni înainte, care va 
umbla fără treabă. Vom prinde și vom da inaintea domnilor scaunului ve- 
nitul domnilor, după-cum au fost şi mai înainte. Nu vom pitula darea, de 
unde va fi, vom da în samă cu mare dreptate. Cuvântul vătafului si al 
domnilor vom asculta. Dacă sar întâmpla, că n'am umbla in dreptate, 
birșagul nostru să fie cum se va cädé după faptele noastre: fapa, roata 
au furcile şi de acolo să n'aibă alții a da samă pentru noi. Cu un cuvânt 
făgăduim a sluji la slujba noastră cu mare dreptate. Aşa să ne ajute Dum- 
nedeu și să ne folosească cuminecătura cea de moarte“.**) 

Joan Lupaș, stud. în filos. 


AMINTIRI DIN EPOCA SCLĂVIEI. 


Istoria neamului românesc e plină de cele mai amare constatări, despre 
persecutiunile nationale şi confesionale, ale acestui popor martir. Inima ti-se 
stringe, mintea îţi stă în loc si nu-și poate da seamă: cum s'au putut toate 
acele catastrofe rostogoli asupra acestui neum nefericit de oameni, fără ca 
să dai de urmă că s'au aflat bărbați, cari dacă n'au putut, cel putin au 
incercat să oprească torentul. 


#, La anul 1677 sunt amintiţi: Christianus Reichart iudex primarius Szelistyensis (ca 
al 8-lea senator în magistratul sibian) si Michael Haas iudex secundarius Szelistyensis (ca 
al 7-lea senator în magistratul sibian) Vedi: Bruckner L. e. p. 62. 

#%) Citatia împrumutată dela N. lorga: Sate gi preoţi p. 124, care a extras-o din 
Protocollum sedis selistensis (1750. 599). 


72 


Astfel de întrebare am cetit nu de mult întrun diar al tineretului nostru. 

Lucrul se explică de sine: nobilimea romànă trecuse deja in castrele 
nobilimei maghiare; jar” alt muritor n'avea întrare în adunări, unde se 
croia soartea popoarelor; dar’ întrare să fi avut, totuși mwar fi cutezat să 
dică nici câre, pentru-că numai nobilul era pus sub scutul legii, prin cuno- 
scutul articol de lege: „Homo nobilis nisi coram suo judice legitime citatus 
et convictus, dejudicare non potest“. 

Sau găsit însă şi dintre Maghiari bărbaţi luminati, iubitori de dreptate, 
cari au luptat cu o rară bärbätie în contra tirăniei. Astfel au fost baronul 
Weselenyi Miklos și baronul Kemény Dénes. Despre acest din urmă am scris 
eu în biografia lui Avram Iancu; am reprodus cuvântarea dênsului din anul 
1847, rostită în dieta din Cluj, in causa „Urbariului“. Cuvêntare, despre 
care lancu a dis că: „baronul Kemény a vorbit ca un semideu“. 

Cuvine-se deci să se eterniseze si lupta lui Weselenyi pentru apărarea 
téranilor în genere, în special pentru a Românilor, cari formau marea ma- 
joritate a foştilor iobagi. 

Sunt destui domni români, cari ar puté învăţa dela baronul Kemény 
Dénes si Weselényi, ce mare păcat e: a abusa de încrederea ţăranului 
pentru a-l exploata. 

Dar’ mai ales guvernanţii ar pute mult învăţa din inteleptele cuvinte 
ale celui mai mare maghiar. 

Baronul Weselényi Miklos „cel mai maghiar între Maghiari“, precum 
îl numesc istoricii, a fost cel mai puternic magnat în Ardeal. După tradi- 
tiunile sale familiare, după talentul seu de orator, după curagiul seu, si 
preste tot după întreagu sa înfăţişare imposantă, era o celebritate de primul 
rang, de nu cumva cel dintâiu dintre toţi contimporanii sei maghiari. A 
fost însă pururea persecutat, pentru-că avuse curagiul convingerilor sale, 
de-a spune adevărul faţă cu toţi puternicii contimporani. Cu atât mai tare 
îi crescea popularitatea. Culmea gloriei și-a atins-o in 1838 când cu inun- 
darea Dunärei, Inundare, cărei asemenea nu s'a mai védut: se părea că 
Dumnedeu vrea să șteargă oraşul Pesta de pe faţa pământului. Erau strade, 
unde nime și pentru nici un preţ nu măi cuteza să încerce scăparea ne- 
fericitilor locuitori, cari retrași prin podurile caselor, prevedeau înfiorătorul 
moment, când zidirea se va prăbuși si ii va îngropa. Deodată apare We. 
selényi pe o barcă, ca un fäcètor de minuni, despretuind moartea, si luptând 
cu valurile furibunde ale Dunării turbate, incarcä, din zori de qi, pănă în 
amurgul serii, pe cei condamnaţi de soarte, la moarte sigură. Astfel a 
scăpat sute si sute de familii. Tara întreagă l-a aplaudat; iar’ Vörösmarty 
inspirat de acea faptă nobilă și măreaţă, a eternisat-o în admirabila poesie: 
»AZ ärvizi hajós“. 

Acest bărbat, despre care scriitori maghiari spun că, Deák si Kossuth 
au fost discipulii lui, în anul 1848, când eu l'am vădut si lam audit vorbind 
în dieta din Cluj, era orb de ambii ochi. Cei-ce lau cunoscut mai nainte 
îmi spuneau că avuse ochi mari negri, cari aruncau foc şi flacără, când 
vorbia ; iar vocea lui era asemenea unui orcan. Originea familiei Wese- 


73 


lényi e dubioasă. Mai mulţi geneologi spun că ar fi de origine Bohemi. 
Nu oare cumva se repetesce istoria cu familia Huniadescilor ? 

lată vre-o câteva din vorbirile lui, pe cari le-a rostit întru apărarea 
téranului. 

În anul 1831, când guvernul dăduse ordin, ca să prindă feciorii cu 
funea, pentru armată, Weselényi a protestat în adunarea municipală din 
comitatul Solnocul-de-mijloc, qicend următoarele: „Pretindă legea si re- 
gele averea mea, las să ardă și cea de pe urmă rémäsitä din ea, pe altarul 
credinței mele, ce o consacrez lor; dar’ protestez, ca bietii mei jobagi (az 
én parasztaim), acest hărțuit popor să fie asuprit şi cu aceea ce nu e 
dator a face, și nu e trebuintä s'o facă, căci avem pace de mai multi ani. 
Să văd cum li-se turbură blânda lor liniște familiară, cum se răpese copiii 
din braţele părinţilor. Să věd eu că acești nevinovaţi vor îi legaţi cu mânile la 
spate, ca nisce tâlhari, sau martiri. Cu acele mâni cu cari ei ne hrănese 
pe noi; cu cari poartă sarcinile publice si apără teara; aceasta nu permit. 

N'am un singur snop de grâu, pe care arsita soarelui n'ar fi uscat 
sudoarea acestor iobagi; ei trebue să lupte cu toate tempestätile, cu arsita 
soarelui, cu gerul cumplit, pe lângă un nutremânt ce stă dintr'o bucată de 
pâne uscată, pănă când noi ne lenevim in locuinţele noastre plăcute, réco- 
roase vara, iar iarna încăldite cu lemnele tăiate şi aduse de ei. Noi-ne 
ospătăm în casele noastre pompoase, din banii câştigaţi prin lucrul mânilor 
lor; câștigați prin aratul, săpatul şi seceratul lor“. 

In 4 Decembre a. 1834, în adunarea municipală din Sătmar, a rostit 
o cuvântare, întru apărarea ţăranilor, pentru care Tabla reg. din Ungaria, 
în 5 Maiu 1835 la pus sub acusă. Pasagiul încriminat a fost că: ,Guver- 
nul, sub pretext, că ar apăra țărănimea în contra nobilimei, suge unsoarea 
țăranilor“. 


Presidentul l’a provocat să se explice pe cine înţelege sub numirea 
de „lipitoare“, nu cumva pe domnitor? 

Weselényi a răspuns că dânsul nici acum și nici odată n'a atins per- 
soana Maiestăţii Sale; apoi continuă astfel: „Nu arunc eu singur asupra 
guvernului vina că suge țărănimea; o sugem noi cu toţii, pentru-că din 
aceea trăim. 


Dar’ cine ar put6 nega că, guvernul n'a subt-o şi nu ar suge-0? Mi- 
lioanele pentru contributiune, stoarse din măduva oaselor ţăranilor; mili- 
oanele ce le dă teranul, ca nutremânt, pănă când el se luptă cu foametea; 
dar’ apoi viaţa copiilor ţeranilor, cari Ja mandatul guvernului se prind cu 
funea pentru armată, — toate aceste nu-s oare unsoarea ţăranului și nu 
Sau supt?“ 

In acelaşi timp, Tabla reg. din Murës-Osorheiu l’a pus sub acusă 
pentru cunoscutul seu op ,Balitéletek“ și pentru-că a lăsat să se tipărească 
pertractările dietei ardelene din a. 1834, într'o litografie înfiinţată de el însuşi. 

In a. 1841, când ţara era ameninţată de foamete, iată ce serie dânsul 
lui Kis Károly: „Ar trebui să mě privesc pe mine însumi cu dispreţ, feţele 

6 


74 


palide ale muribundilor mi-ar alunga somnul, dacă as fi atât de las, atât 
de fără de suflet, dacă mi-aş pute uita de datorinta mea de om, ca să las 
să moară de foame un singur om de pe moşiile mele, pănă când eu spesez 
şi consum cu mult mai mult, decât as avé trebuintä“. 

In adunarea municipală a comitatului Pesta, din 7 Iunie a anului 1831, 
a rostit memorabila cuvântare în favorul naţiunei polone, care lupta pentru 
libertate, în contra tirăniei. 

Între altele dise: „Regimul tiran e stricăcios naţiunilor preste cari 
domnesce, pentru-că îi aruncă in suferinţe şi miserie; dar strică si asupri- 
torilor, pentru-că asuprirea totdeauna nasce resbunare şi ascute arma în 
contra asupritorilor“. 

În anul 1830 şi-a ţinut în casa magnatilor din Pojon fulminanta cu- 
vêntare, intru apărarea limbei maghiare, care fusese alungată pe puste, s'a 
retras în sate şi tângea prin crâşme. A tras la aspră respundere pe aceia, 
cari lau „despoiat de dreptul pärintesc: de limbă. Limba maternă, dise el, 
e un drept incontestabil al natiunei; dacă națiunea e impedecatä de a si folosi 
limba, se plânge; dacă se susţine această restringere, provoacă amărăciune; 
dacă restringerea degenerează in asuprire, provoacă resistinţă periculoasă“. 
(Erdélyi muzeum 4 füzet 1903.) 

Mai repet din viata acestui mare bärbat al natiunei maghiare, ceea-ce 
eu scrisesem în „Memoriul“ meu part. VI pag. 257. 

In 27 August 1848, în şedinţa camerii magnatilor, înaintase baronul 
Weselényi un proiect de lege, ce avea de scop multumirea Românilor. Cu- 
vântarea cu care şi-a sprijinit proiectul termină astfel: „În proiectul meu 
m'am folosit de cuvântul „Român“, in loc de „Valach“, mai ales pentru-că 
ei aşa doresc. Cred că e bine să le facem pe voiă, dacă putem fără pre- 
judiciu; dar mai ales pentru-că dânşii într'adever sunt descendenţii vechilor 
Romani. O dovedesce aceasta figura lor (făula), fisonomia lor, trăsurile obra- 
zului, portul lor, datinile lor, şi mas presus de toate limba lor. În fine pentrucă 
ei înșişi în limba lor se numesc pe sine Români“. 

% 


Din viaţa privată a baronului Weselényi mai adaug că era un renumit 
vânător; an de an arangea în muntele Țibleș goană de urși. Avea un vestit 
vênätor, un favorit al seu, cu numele luon Opris. Acest brav vânător, cu 
ocasiunea unei vânătoare s'a nefericit: în luptă cu un puternic urs a fost 
sfășiat de acea bestie. 

Acest cas într'atâta l'a impresionat pe baronul Weselényi, încât toată 
viața sa mai mult în acel munte nu s'a dus. Venătorului seu a lăsat săi 
se ridice un monument, la locul catastrofei, unde șapte preoţi au celebrat 
un parastas. (Vedi „Memoriul“ meu partea a Vl-a pag. 255.) 

Pasiunea sa de vânător nici atunci nu s'a stins din el, după-ce i se 
stinse lumina ochilor. Mergea, însoţit de vânătorul seu, în parc, se oprea 
în faţa unui copaciu, pe al cărui creangă se afla, după spusa vânătorului 
seu, un fasan. 


75 


Vênätorul dela spatele baronului îndrepta pusca din mânile stăpânului. 
In momentul când fasanul era bine tintit, vânătorul dădea signalul: „trage“ | 


Bucuria baronului era mare, când audia că fasanul a căqut jos. 


+ 


Am reprodus, în scurt extras, vre o câteva cuvântări, cari ne intere- 
sează şi pe noi, in cari sa ocupat și cu Românii, pe acele timpuri când 
bietul ţăran era părăsit de toată lumea. Când în qisa baronului Weselényi 
„toată lumea, guvern și nemeșii ’i sugeau unsoarea, când nu era un singur 
snop de grâu, care n'ar fi fost ndat de sudoarea și — putem dice — de la- 
crimile ţăranului“. In puternice cuvinte ne spune Weselényi: cine a fost 
acela care cu milioanele de florini daţi în bani și în naturalie a susţinut 
tara; iar cu braţele lor a apărat'o de dușmani, deși — în qisa baronului 
Kemény Dénes — ţăranul scia că: „Nici acel pământ de trei coti, care 
după moartea sa i va acoperi truditul seu trup, nu-i proprietatea sa.“ 


E bine se cunoascem apretierile unor bărbaţi, precum au fost aceşti 
doi baroni, pe cari nimeni dintre Maghiari nu se va incumeta să-i combată; 
jar” unui Român i s'ar lua poate în nume de r&u, dacă le-ar dice dela sine, 
deși istoria e sciinţă, nu politică. Noi însă în aceste qile abnormale, trebue 
să incunjuräm chiar și umbra unei provocări, prin ce ne-am expune fără 
nici un folos. 


Cel-ce vrea însă să cunoască pe Weselényi în toată splendoarea sa 
providentialä, pentru națiunea maghiară, cetească imnurile ce i-au consacrat 
cei mai celebri poeţi și scriitori, cari s'au inspirat din faptele dânsului, 
cari fapte au spart drumul, care a condus pe Maghiari acolo, unde se 
găsesc astădi. A fost o cărare aceea, care a condus pe Weselényi la robie, 
unde şi-a perdut lumina ochilor; jar pe Maghiari la unirea Ardealului cu 
Ungaria: la ultimul dor al aspiratiunilor Maghiarilor ardeleni. „Ceea-ce am 
eu de temut — dice Weselényi in opul seu ,Balitéletek“, — înaintea aceleia 
se sfarmă ori ce putere a stăpânirei; independinta sufletului meu, lanţurile 
stăpânirei nu o pot incätusa, nici pot să-mi tulbure liniștea consciintei; alte 
lanţuri pe mine de asta lume nu mă leagă, numai fericirea patriei și a 
omenirei“. Şi martiriul lui Weselényi a trebuit să fie cu atât mai dureros, 
căci nu străinul, ci semenii sei l'au condamnat. Cartea dânsului, tipărită 
în 1833 în Bucuresci, a fost oprită. 


Ca să-şi poată face generatiunea de adi o idee despre intunerecul si 
despotismul ce domnia pe acele timpuri, âncă un exemplu: Tinerimea ma- 
ghiară, insufletitä de curagiul lui Wesel6nyi, care lupta în contra sistemului lui 
Metternich, arangease in Pesta la 30 Maiu 1836 o demonstratiune, în favorul 
lui Weselényi, indirecte in contra tirăniei. 


Conducătorul tinerimei era tinérul Lovassy László, care în fruntea ti- 
nerimei a ţinut o cuvântare şi a presentat sérbätoritului o adresă. 


Intreaga tinerime a fost arestată, iar’ Lovassy a fost condamnat la 10 
qi dece uni temniță ordinară, într'o fortăreață. 
ji 


76 


Doispredece ani în urmă, în 15 Martie 1848, noi tinerimea dela fa- 
cultätile din Pesta, am proclamat ștergerea scläviei, libertatea cuvântului 
şi a presei. 

De o fâceam cu un an mai înainte pe toţi ne-ar fi spânzurat, 

Lovassy în temniţă a compus o memorabilă poesie, ce o audisem 
odată, numai odată, în tineretele mele. O singură strofă, ce m'a impresionat 
mai mult mi-a rămas în memorie. E foarte semnificativă, o reproduc: 


„Nemde sötét szül tiszta sötétet ? 
Tiszta világnak magzata fény 

Rab maga hát ki tömlöczöt alkot 
Hogy nyomot ottan türjön az erény“. 


Recomând fraţilor mei Români, să iee exemplu din opurile si biografiile 
celebrilor bărbați maghiari, din care vor vedea: cum trebue să-şi iubească 
tot omul națiunea sa; cum are să jertfească pentru fericirea poporului seu. 
Atunci vor sci să deosebească adevěratele merite nationale, si nu vor suferi 
cultul „idoiolatriei“, pentru-că: „Numai acela e nemuritor, care se adapă 
din isvorul iubirei de ţară și naţiune“, dice un celebru bărbat al anticui- 
tăţii. Atunci numai vor înţelege: ce influintä enormă are un singur om, ale 
cărui fapte pe terenul national, au fost din leagăn pănă în mormânt, consecuent 
sincere; care nici-odată na umblat „cu doi bani în trei pungi“, atunci numai 
vor înţelege cuvintele lui Alexandri: „Dar cât timp un stilp e în picioare, nu 
cade templul dărimat; şi nici un neam viteaz nu moare, pe cât el mai are 
un fiu bărbat“. 

Atunci, cred că, şi în cel mai apatic Român, se va deştepta dorul de a 
ceti admirabilele opuri ale lui Bolintineanu, Alexandri etc., opuri, pe cari iţi 
vine să le sorbi cu lingura, iar adi le mâncă pulberea prin librării. Rar vei 
găsi un Maghiar de dai Doamne, care n'ar cunoasce din fir în păr, tot ce 
Kölcsey, Vörösmarty, Berzsenyi, Arany János, Petőfi, Kazinczy, Bajza, Garay 
şi alți autori celebri au scris. 

In tineretele mele am cetit cu nespusă plăcere si pasiune autorii 
amintiți. Efectul a fost că, au desteptat in mine admiratiune si simpatie 
pentru dânșii, dar’ în acelaşi timp o nemărginită iubire pentru națiunea 
mea. Firesce, regulatorul, isolatorul şi cristalisatorul meu, era casa părintească, 
ceea-ce pe acele timpuri numai rari şi foarte puţini Români puteau să aibă. 

Părinţii au să fie foarte precauti, cu ce lectură se ocupă copiii lor, 
căci lumea de adi e lipsită de moralitate si ideal. Dar’ mai ales conducă- 
torii poporului au să grijească, ca de lumina ochilor. Lectura e o floare, 
din care albina suge miere, iar' păiangenul venin. 

A nu cunoasce istoria si literatura unui popor, cu care, soartea te-a 
pus sub un coperiş, e o greșală; dar’ a nu cunoasce istoria şi literatura 
neamului tău, e o rușine şi păcat. 

Sibiiu, în 16 Aprilie 1908. 

Josif Sterca Sulutu. 


77 


ISTORIA SCOALELOR NĂSEUDENE 
de 
Virgil Sotropa. 


Școale comunale naționale. 
(Urmare.) 

Pentru ilustrarea situaţiei nefavorabile dintre anii 1855—65, voiu re- 
produce aci o corespondență „De sub Cibleş“, apărută în Nr. 27 al „Ami- 
cului Scoalei“ din 1861, în care — în unele privinţe cam exagerat, în altele 
însă adevărat si potrivit -— se qie următoarele: 

De mult doriam să fac On. public cunoscut starea scoalelor comunale 
din fostul confiniu militar de aci; totuşi aceasta dorire cu ardoare nu se 
putu realisa pănă în presinte. Nu mă voiu sfii dar”, de ar fi chiar spre de- 
tragerea onoarei noastre sau a cuiva, a mărturisi adeverul, descoperind 
morbul ce e de a se vindeca. 

Scoalele comunale din acest ţinut înainte de 1848, și mai cu samă 
sub fericitul Mărian, steteră în floare: în fie-care comună spre delectare 
vedeai o școală frumoasă, pănă la 100 și mai multi pruncuti în cea mai 
bună ordine frecventând şcoala; fie-care părinte, chiar fără voia lui, era 
astrins a-și da pruncuţii la școală. Cei de bună sperare se luau în clasele 
normale din Näsëud ori alte triviale, remânend ceialalti pănă atunci în 
şcoala comunală, pănă când pe lângă scriere. și cetire își procurau cuno- 
scintä bună despre economie și alte unui econom necesarie. Astfel se în- 
timpla și cu fetiţele. 

Romanticele văi si selbe estinse, cântecul paserilor în auroră si echoul 
musicei şi al tobelor, de cari résunau văile acestui ţinut, cuget, nu erau 
atât de încântătoare pentru fie-care călător, spre a nu-i răpi atentiunea 
juna teranä, care se ocupa între doine si salturi cu cetirea unei epistole 
dela fratele sau amoresul ei. 

Când din contră acum privind la scoalele comunale delăsate, ba multe 
ruinate, afundat în tristă melancolie trebue să suspini din inimă, dicend: 
O timpuri, o moravuri! In loc de progres, regres. 

Şi oare ce a fost causa acestei degenerări? Nu voi a tăia prea afund 
cu crisa (?), ci voi a observa, că deşi preoţii în privinţa scoalelor mai 
peste tot fură activi, totuşi poporul condus mai mult de unii, căror puţin 
le zăcea la inimă grija de şcoli; ba vădând, că chiar bărbaţilor lor, pre- 
cum notarii și judii nu le umblă prin cap şcoala, ci mai mult jupânul 
Moise, în loc de-a o repara cearcă numai ocasiuni de a-și umplea posu- 
narul propriu — firesce acestea toate traseră după sine cu mult mai tare 
neîngrijirea, neinteresarea și degenerarea poporului. 

Nu voiu dice, că nu s'ar da exceptiuni, cari acestea nici că le vor 
lua pe sine. Spre exemplu pentru aceia, cari ar denega a fi avut mijloace 
şi putinţa de a sta de școale, voiu aduce pe r&posatul bravul si demnul de 
memorie loan Beltiag, care ca jude în comuna Salva, unde se află o școală 
foarte frumoasă, însă mai apoi cu totul ruinată, sacrificandu-si toate puterile 
o aduse la starea de mai dinainte. Cuget că aceasta s'ar puté face ori-si- 
unde e de lipsă, numai zelul să nu lipsească. 

Uitând si ascriind toate fatalitätii timpului, singur aceea sperare më 
mângăe şi nutresce, că de acum înainte ne vom bucura de atari bărbaţi 
bine-simtitori, cari vor sci a ne vindeca durerile, vor sci a se folosi de 
obositele noastre puteri, conducându-ne la limanul dorințelor si al fericirei. 


78 


La 1868 prin art. de lege 38 se regulă mai bine mersul instructiunei 
în scoalele poporale. 

E de amintit, că tot în acel an fondurile scolastice comunale incepurä 
a fi administrate de perceptoratul municipal al fostului district al Näséudului, 
ceea-ce tinù pănă la 1876, când ele trecură în administraţia perceptoratului 
fondurilor şcolare gräniteresci, fiind toate concentrate în Năsăud. 

De aci încolo pentru toate afacerile şcolare au servit de normă legile 
şi ordinatiunile apărute în decursul timpului pănă astădi. Scoalele din 
ținutul nostru au progresat în toată privinţa, aşa că astädi ele stau la culmea 
chemării lor și nu cred să fie intrecute de alte școli sătesci din patrie. Edi- 
ficiile școlare în toate 44 comunele se află in starea cea mai bună, învă- 
tätorii sunt toţi cualificati si corespundător salarisaţi, iar copiii cercetează 
regulat şcoala şi, după-cum mărturisesc chiar organele superioare școlare, 
în privinţa culturală nu rămân cu nimic indérëptul copiilor de şcoală din 
ori-care alt ţinut al patriei. 

Ce privesce fondurile şcolare, acele la 1886 au fost predate în admi- 
nistrarea ordinariatelor confesionale, şi adecă fondurile școlare gr.-orientale 
ordinariatului archiepiscopesc din Sibiiu, unde ele se administrează si astädi, 
iar” cele gr.-catolice ordinariatului episcopese din Gherla. 

Fondurile gr.-catolice, cari au crescut pănă la finea anului 1901 la 
considerabila sumă de 713,677 cor. 12 fil. se administrează de present în 
Năsăud de un consiliu, constătător din 8 membri numiţi de episcopul din 
Gherla, şi de un birou instituit anume spre scopul acesta. Socotelile fon- 
dului fie-cărei comune se poartă separat si din el se plătesc lefile invétä- 
torilor, se procură cărţile, mapele și toate recuisitele de lipsă pentru școlari, 
se poartă spesele cu încălditul, curätitul şi ţinerea în ordine a edificielor 
şcolare. În fie-care an senatele şcolare în înţelegere cu consiliul fondurilor 
compun preliminariele de spese, cari apoi se trimit spre aprobare consisto- 
rului. Unde venitele fondului nu ajung pentru acoperirea tuturor trebuin- 
telor, acolo comunele și bisericile dau din al lor ajutoare spre scopul acesta. 


Scolarii. 


În timpul cât a esistat graniţa militară, scoalele noastre comunale au 
fost cercetate de copii si de copile în etate de 7—12 ani. După absolvarea 
scoalei poporale ei erau obligaţi să cerceteze școala de repetiţie în Dumi- 
neci și sărbători pănă ce ajungeau etatea de 16 ani. Scutiţi dela această 
instrucţiune erau numai copiii oficerilor și functionarilor, despre cari se 
putea presupune, că capătă acasă crescerea de lipsă. 

Pänä când scoalele noastre gräniteresci au stat sub conducerea direc- 
torilor Mărian și Panga, ele au fost bine si regulat cercetate, de oare-ce cu 
deosebire Mărian, punea mare pond pe faptul, ca să nu se sufere în privinţa 
aceasta nici o lenevire, și la cas de lipsă cerea intrevenirea organelor militare. 


Numărul scolarilor din toate cele 44 comune gräniteresci între anii 
1840—48 s'a urcat pănă la 2000, 


79 
Inspectorii școlari, cari pe atunci erau toţi militari, observau strict, ca 
şcolarii totdeauna să fie curaţi şi, intru-cât permitea starea materială a pă- 
rintilor, bine îmbrăcaţi și bine nutriti, ca așa să şi aibă poftă si plăcere de 
a învăţa. Din partea învăţătorilor erau tractati strict însă uman. Între 
şcolari domnia o disciplină exemplară, aşa că mai ales în privinţa aceasta 
şeoalele noastre intreceau mult alte școale din teară, unde pe acele timpuri 
disciplina în scoale era susţinută mai mult cu baston si cu nuiele. 

Copiii mai destoinici, talentaţi și din familii mai bine situate din punct 
de vedere material, dacă voiau să studieze mai departe, treceau în etate 
de 9—10 ani din şcoalele poporale în vre-o şcoală trivialä, si de aci după 
doi ani în el. HI. sau a IV. a școalei normale din Năsăud. 

Mişcările din anii 1848/9 au făcut să sufere mult școalele noastre, 
mai ales prin faptul, că toţi bărbaţii capabili de-a purta arme trebuiră să 
facă servicii militare şi să meargă cu regimentul în diferite părţi, unde erau 
comandati; iar pe acasă rămaseră numai copiii, cari înlocuiau pe părinţi 
în afacerile casnice si economice. Prin aceasta instrucţiunea în gcoale a 
încetat cu totul şi mulţi învăţători au luat lumea în cap. 

După încetarea turburărilor, ce e drept, scoalele la ordin mai înalt, 
s'au redeschis, însă multe dintre ele erau într'o stare deplorabilă, mai ales 
celea din valea Șieului, și lipsite de învăţători corespundétori. Nécasul cel 
mai mare era însă lipsa şi sărăcia, care a inceput să bântue prin comune, 
așa că oamenii nu-și mai puteau trimite copiii regulat la școală, având de 
ei nevoie pe acasă. La acestea se mai adause şi nefericirea, că în amintiţii 
ani multi dintre locuitorii gräniteri cădură în lupte, si acum trebuiau copiii 
să le stea în ajutor mamelor văduve. 

Din aceste cause a urmat apoi, că în anul 1850 numărul elevilor din 
scoalele noastre gräniteresci în raport cu anul 1848 a scădut deodată cu 933. 

La 1857 apärù ordinatiunea guvernului privitor la şcoalele poporale, 
în cari între altele se statori, că indatorirea de a cerceta școala începe 
pentru copiii de ambele sexe cu etatea de 6 ani şi înceată cu 12. Urmă 
apoi indatorirea de a cerceta școala de repetitiune pănă la împlinirea etätii 
de 15 ani. Inscrierile se făceau de preotul local în 1 Maiu şi 1 Novembre. 
Pe lângă organele școlare, aveau datorinta şi deregătoriile politice să con- 
troleze strict cercetarea regulată a şcoalei. 

Trecând şeoalele noastre la confesiuni, îngrijirea pentru scoale trecă 
-asemenea in cea mai mare parte în sarcina autorităţilor bisericesci, si mai 
ales în sarcina preoților sătesci, cari în prima linie aveau şi au datorinta 
a veghia asupra tuturor afacerilor şcolare din comuna lor. 

Prin legea de învăţământ din 1868 s'a regulat învăţământul în întreagă 
teara, și aceasta precum şi celelalte legi si ordinatiuni apărute de atunci 
pănă astădi au servit de normă şi pentru scoalele noastre, precum în alte 
cause școlare, așa şi în ce privesce pe școlari şi cercetarea $coalei, 

Numărul scolarilor, din scoalele poporale confesionale ale celor 44 
comune foste gräniteresci năsăudene, se urcă astădi la suma considerabilă 
de 5600, plus 2800, cari cercetează scoalele de repetiţie, 


en 


Mersul instructiunei. 


În cele dintâiu rescripte şi ordinatiuni ale monarchului și ale consi- 
liului belie de curte, trimise între anii 1825—1829 comandei regimentului 
din Năsăud în causa înfiinţării scoalelor nationale, se spune expres, că 
obiectele de învăţământ în acele școale au să fie: cetire şi scriere în limba 
română, apoi ceva comput si religiune. 

Într'o ordinatiune din 1827 s'a dispus, ca în dilele de Duminecă în 
toate scoalele gräniteresci să se repeteze pe scurt materialul tractat peste 
săptămână; si tot în acest an s'a ordinat întroducerea instructiunei de re- 
petitiune în Dumineci şi sărbători pentru elevii dela 12—15 ani, ca aceștia 
să nu uite cele învăţate în școală. 

Instrucţiunea tinerimei din școala de repetitiune se ţinea în fie-care Dumi- 
necă si sărbătoare dela 10—12 oare a. m. sau dela 1—3 oare d. a. si adecă con- 
form unui rescript al Maiestăţii Sale din 1829 alternativ, odată cu elevii de 
sex bărbătesc iar” de altă-dată cu cei de sex femeiesc. În multe comune 
însă școala aceasta de repetitiune era cam neregulat cercetată din causa, că 
părinţii aveau lipsă de copiii lor mai mari ia lucrările economice și păzitul 
vitelor în locuri depărtate de sate, ba chiar și în munţi, de unde ei cu greu 
puteau să vină regulat la şcoală. 

La 1828 s'a ordinat instrucţiunea în exerciţii militare în toate scoalele 
de pe teritorul gräniterese näséudean, si adecă în fie-care di câte o jumătate 
de oară, după prelegerile din celelalte obiecte. În ordinatiunea respectivă 
se dice, că instructia are s'o dea o persoană militară expertă, căreia se 
impune strict să tracteze uman cu copiii. 

Cam de pe la 1835 a început a se introduce în școale instructia si- 
stematică in diferiţii rami ai economiei. Aceasta s'a făcut la îndemnul di- 
rectorului şi vicarului Mărian, care a grijit, ca comunele să destineze spre 
scopul acesta grădini, în cari elevii anume să se deprindă în ale economiei. 
Prin aceasta s'a sădit în gräniteri simţul și îndemnul spre o economie ra- 
tionalä și practică, | 

La intrevenirea lui Mărian s'a dat ordin în 1841, ca scoalele poporale 
să se organiseze mai bine şi instrucţiunea să fie mai extinsă si strictă. Lucra 
acest bărbat harnic din toate puterile, şi folosia toate mijloacele legale, ca 
nu cumva gräniterii nostri să peardă interesul pentru șşcoale, si ele să dea 
îndăr&pt. Si in adevăr activitatea lui deamnä de admirat avù și resultatul dorit. 

lată ce se dice în „Federaţiunea“, Nr. 8 din 1872 întrun articol pri- 
vitor la scoale: 


Scoalele create de fericitul Märian aveau o organisatiune bunä, practicä, 
corăspundătoare si conformă cu cerinţele poporului nostru, In aceste scoale 
copiii câstigau nu numai noţiunile necesare şi de folos din matematică, 
scriere bună şi frumoasă si vorbire, ci ele aveau de scop a introduce tine- 
rimea în cele mai de lipsă pentru viaţă: a-i escita dorința de a-se adäpa 
în sciintele reale si de a-se ocupa cu lucruri practice, a-i infiltra idea de 
a-se ajuta insasi pe sine, de a face şi posede ceva real. Spre a ajunge 
un asemenea scop, programul lui Mărian cuprindea studii despre agricultură, 
pomicultură, apicultură, despre cultivarea legumelor etc. Dacă sar fi urmat 


8t 


in toate părțile acest sistem, si dacă i-s'ar fi dat intinderea coréspundétoare, 
cred că națiunea română ar avea astädi multi bărbați independenţi. 

După-ce între anii 1850—1860 causa scoalelor poporale, din motivele 
amintite si la alt loc, dete întru câtva inděrěpt, ajungând ele sub ordina- 
riatele confesionale, aceste isi deterä toată truda pentru de a le ridica la 
nivelul cuvenit. Organele bisericesci, prin diferite ordinațiuni, normative si 
regulamente căutau să reguleze în tot chipul mersul instructiunei. Asa 
amintesc aci între altele ordinatiunea episcopului Joan Alexi din Gherla 

„adresată în 1863 tuturor preoților si protopopilor din diecesa sa, in care 
aceștia sunt provocati să veghieze cu zel asupra instructiunei poporale; apoi, 
conform planului de învăţământ alăturat la acea ordinatiune, li-se impune 
introducerea instructiunei în geografie şi în istoria patriei, mai ales a ca- 
pitolelor privitoare la istoria poporului român. 

E de observat aci, că âncă pe acel timp unii învăţători harnici si zelosi 
instruau pe copii și în sciintele naturale și în fisicä. 

Dela 1868 apoi s'a observat în scoalele noastre planul de învățământ 
si instrucţie, prescris prin legile si ordinatiunile apărute de atunci încoace, 
şi mai ales planul statorit in 1879 de ministrul de culte ungar pentru $coa- 
lele elementare nemaghiare. 

În timpul cât a stat graniţa şi după aceea pănă în timpul mai nou, 
la fie-care jumătate de an se tineau cu şcolarii examene publice în presenta 
organelor superioare şcolare. Acuma se tin examene numai la finea anului 
şcolar. 

Cărţile şcolare se criză îi mai înainte pentru copii din banii de 
şcoală, scoşi dela gräniteri; mai târdiu ele se procurau de comunităţile con- 
fesionale și se dedeau scolarilor gratuit în folosinţă, pe timpul cât umblau 
la şcoală.  Astădi cărţile se cumpără din fondurile școlare comunale, pu- 
nêndu-se spre acest scop în preliminarul fie-cărei şcoale comunale o anu- 
mită sumă. 

Organe superioare. 


Inspectiunea asupra tuturor scoalelor nationale din graniţă avea s'o 
îndeplinească comisiunea școlară din Năsăud, despre care am vorbit la 
istoria scoalei normale. Comisiunea aceasta avea ca organ executiv pe 
directorul scoalei normale, care ca un director şi inspector al tuturor şeoa- 
lelor gräniteresci le visita pe acestea în fie-care an, pentru de a-se convinge 
despre activitatea inspectorilor locali, cari de regulă erau comandanții de 
companii sau alți oficeri; apoi despre activitatea învăţătorilor, progresul sco- 
larilor ete. eu un cuvânt despre toate afacerile, cari priviau scoalele poporale. 

Directorul avea să asiste la examenele de vară ale tuturor școalelor 
gräniteresci, şi după examene el era obligat să facă în fiecare an un raport 
detailat despre mersul instructiunei şi starea scoalelor din întreg teritorul 
de graniţă. Acest raport, semnat si de ceialalti membri ai comisiunei școlare 
se trimitea prin organele militare consiliului belie de curte, care la rândul 
seu își făcea observările necesare, şi le comunica iarăşi prin organele mi- 
litare amintitei comisiuni școlare, 


82 

Afară de aceasta din timp în timp erau visitate unele şcoale poporale 
si de alte organe, mai ales militare, trimise de autorităţile superioare anume 
cu scopul să se convingă despre starea scoalelor noastre. 

E de observat, că după-cum disesem mai sus, inspectorii locali de 
şcoală erau de regulă comandanții companiilor, adecă căpitanii sau și alţi 
oficeri. În comunele în cari însă nu era staţiune sistemisată pentru oficer, 
acolo era încredinţat cu inspectiunea scoalei chiar şi câte un suboficer mai 
harnic. Inspectorii acestia erau datori să visiteze continuu şcoala, să gri- 
jască de bunăstarea ei, să dea îndrumările necesare învățătorului şi apoi. 
să raporteze despre toate comisiunei școlare din Năsăud. 

După desființarea graniţei in 1851, conducerea și inspectiunea șeoa- 
lelor gränitäresci a fost încredinţată singur directorului școalei normale din 
Năsăud, care si sub absolutism, ca si mai nainte, era dator să conducă si 
controleze mersul instructiunei în toate scoalele poporale; numai cât acum 
nu-și mai inainta rapoartele prin organele militare consiliului belic de curte 
din Viena, ci prin oficiile şi organele civile (Bezirks- şi Kreis-Amt) guverno- 
rului din Sibiiu. Guvernul apoi dispunea din când în când să se visiteze 
scoalele şi de autorităţile politice sau de comisarii școlari. 

Trecând la 1858 scoalele noastre la confesiuni, încetă funcțiunea di- 
rectorului normal, și toate trebile şcolare fură conduse de acum înainte de 
organele si autorităţile bisericesci. Conducerea scoalelor gr.-cat. spre pildă 
se regulă așa, că în calitate de organ de suprainspectiune peste toate scoa- 
lele poporale gr.-cat. a fost instituit senatul școlastie districtual în frunte 
cu Vicarul din Năsăud. 

Întreg districtul Naséudului se împărți la 1871 în cinei cercuri şcolare: 
Năsăud, Sângeorgiu, Rodna, Zagra şi Monor, și pentru fie-care cerc se alese 
de amintitul senat câte un referent școlar, care avea să veghieze în cercul 
seu asupra afacerilor interne ale şcoalelor, asupra modului de propunere a 
învăţătorilor, a planului de învăţământ etc., visitând din timp în timp şcoalele. 
Apoi au fost recercate si organele politice, ca să dea mână de ajutor re- 
ferentilor, mai ales în ce privesce afacerile externe ale scoalelor, pr. intre- 
ținerea edificiului şcolar, a grădinii etc. 

Pentru conducerea afacerilor singuraticelor şcoale se alese în fie-care 
comună câte un senat școlar comunal, în frunte cu preotul local. 

Vicarul Năsăudului, ea inspector suprem al tuturor scoalelor gr.-cat. 
din district, a fost şi este obligat să visiteze in continuu gcoalele, cari de 
altmintrelea în multe rânduri erau mai inainte visitate şi de organele die- 
cesane. 

Scoalele poporale gr.-or. din valea Bârgăului au fost şi sunt conduse 
şi inspectionate de organele instituite de consistorul archiepiscopesc din Sibiiu. 


Învățătorii. 


Scoalele comunale grăniţeresci la început au stat in privința învăţă- 
torilor foarte slab. Nu numai că comunele erau silite de imprejurări să-și 
aleagă ca învățători oameui necapabili si nepregätili pentru cariera aceasta, 


83 
dar” îi si dotau de tot rău, aşa că în multe comune leafa anuală a învă- 
tätorilor făcea 16—24 fl. mon. conv. In comunele cele mai bogate se urca 
leafa pănă la cel mult 30—40 fl. m. c. 

Erau angajaţi ca dascăli tot felul de individi: foști militari, scriitori 
comunali, cantori si feti etc. cu cari comuna încheia contract și contractul 
trebuia să fie aprobat de comanda regimentului, ceea-ce se făcea cunoscut 
şi guvernului. Cei mai mulţi dintre ei n'aveau nici o cunoscintä despre 
şcoală şi pedagogie, ci erau făcuţi învăţători de nevoie şi lipsă. 

Mărian a fost iarăși acela, care văqând situaţia deplorabilă, indatä-ce 
fù numit director al scoalelor năs&udene incepu la 1837 a tiné cu învă- 
tätorii poporali cursuri pedagogice de 6 luni, despre cari vom vorbi la 
istoricul preparandiei. Aceste cursuri, deși ţinute in timp relativ scurt, 
totuși au fost binefăcătoare pentru invétätorime, căci puteau acum învétä- 
torii să-și însuşească întru cât-va un anumit metod de instrucţiune cu apli- 
carea principiilor adevărat pedagogice. 

Tot Mărian a lucrat, ca comunele să asigure pentru învăţători lefe 
mai bunișoare, așa că acestea după 1840 în mai multe comune urcau pănă 
la 60 fl. m. e. Înțeleptul vicar a mijlocit dela locurile mai înalte și aceea, 
ca învățătorii să fie scutiţi dela toate serviciile şi impositele comunale și 
militare. In unele comune căpătau învățătorii pe lângă leafä, si lemne de 
ars, şi cu privire la lefe s'a ordonat în 1841, ca învățătorii să şi-le poată 
scoate decursiv la finea fie-cărei luni. 

Catechisarea o îndeplinea preotul local pentru o remuneratiune foarte 
modestă, sau în multe locuri si făr' de nici o remuneratiune. 

Dotatiunea cea slabă a fost causa, că între anii 1848—-50 multi dintre 
învăţători își părăsiră posturile, pentru de a-se aplica la alte cariere mai 
bine plătite. Astfel făcură învățătorii din Monor, Budacul-român, Gledini, 
Șieuț, Ragla, Ilva-mare si Ilva-mică, Les, Rodna-vechie, Sângeorgiu, Parva 
s. a. cari lăsându-și posturile, întrară în serviciu de stat, mai ales pe la 
preturi ca diurnisti şi cancelisti, sau la perceptorate şi chiar la miliţie, 
ajungând acolo mai târdiu la ranguri si lefuri frumoase. 

Mai era apoi si n&casul, că după 1849 in lädile comunale întrau foarte 
cu greu banii așa că învățătorii nici lefile modeste, cari le erau asigurate, 
nu le căpătau regulat. Asta fù o nouă causă din care învățătorii iși pă- 
răsiau cariera, şi prin aceasta scoalele suferiau foarte mult. In multe comune 
erau acum ocupate posturile de învăţător cu tineri absoluţi de cele 4 clase 
normale, şi directiunea scolarä dela Năsăud era nevoită să tolereze și aceasta 
în lipsa de alt personal. 

Peste tot în timpul dela 1850—58 directorul şcoalei normale din Nă- 
sèud, fiind aproape singurul organ de controlä al învăţătorilor sătesci, avea 
multe greutăţi si neplăceri în funcțiunea sa, trebuia în continuu să doje- 
nească pe mulţi învăţători tineri şi fără experiențe, şi in multe renduri spre 
scopul susţinerii disciplinei școlare trebuia să recurgă la ajutorul învăţăto.- 
rilor dela scoalele triviale, cărora le impunea supraveghiarea si controlarea 
dascălilor sätesci din cercul lor, 


__ 84 

Este adevărat, că guvernul din Sibiiu ordonase îndată după incetarea 
turburărilor din 1849 să se ţină din nou cursuri pedagogice si se si tinurä 
între 1850—58 doue cursuri, însă acestea nu au fost în stare să pregătească 
învăţători pentru atâtea gscoale, mai ales după-ce absolvenţii acestor cursuri 
nu rémâneau numai la scoalele de pe teritorul nostru de graniţă, ci multi 
dintre ei se aplicau la şeoale prin teară, fiind căutaţi și bine plătiţi. 

In fine deschidèndu-se la 1858 preparandia din Năsăud, din aceasta 
au esit timp de 10 ani o mulţime de învăţători cualificati si harnici, cari 
an dat instructiunei în scoalele noastre un avent imbucurätor. 

Organele confesionale, în înţelegere cu autorităţile politice, au lucrat 
intr'acolo ca din partea comunelor să se îmbunătăţească şi starea materială 
a învăţătorilor. Astfel in şedinţele comitetului districtual din Năsăud, ținute 
în 25—29 Septembre 1862 s'a hotărit, ca salarele învăţătorilor in comunele 
mai mari să fie 200 fl. la an, în cele mijlocii 150 fl., iar” în cele mai mici 
100 f. avênd învățătorii mai slab dotați dreptul de-a înainta cu timpul în 
comune şi lefuri mai mari. 

La 20 Martie 1863 ordinariatul din Gherla a trimis tuturor scoalelor 
instrucţiuni privitor la întreg mersul învăţământului si mai ales privitor la 
îndatoririle și obligamentele învăţătorilor. Invăţătorii se alegeau acum de 
senatele scolastice, de regulă prin concurs public, si se intäriau de ordina- 
riate, precum de altmintrelea se face si astădi, 

In comunele mai mari funcţionează de present chiar si 3—4 învăţători, 


Dela 1870 starea învăţătorilor în continuu s'a îmbunătăţit, lefurile si 
dreptul de pensiune le sunt asigurate conform, legilor existente, fiind ei 
acum toţi cualificati într'o formă. Insemn aci, că mult a făcut pentru pro- 
gresul cultural al corpului înv&ţătorese din ţinutul nostru „Reuniunea Ma- 
riană“, despre care voiu vorbi mai pe larg la alt loc. 

E de dorit ca si în viitor să se facă cât de mult în interesul si spre 
binele învăţătorilor, căci numai așa își vor pute implini învățătorii nostri 
cu zel și dragoste chemarea lor grea, si vor pute fi scutiţi de multele griji 
și neajunsuri, cari sunt în stare a-i împedeca în munca lor culturală. 

Pentru de a ilustra starea, în care se află invétätorimea din ţinutul 
nostru, voiu reproduce aci ceea-ce dice neobositul si vrednicul nostru scriitor 
loan Pop-Reteganul în nisce îns&mnări ale d-sale, făcute in fuga condeiului 
pe timpul când era învăţător în Rodna-veche: 


Invétätorii scoalelor elementare confesionale sătesci sunt înrolați dintre 
cei mai buni absolvenţi de pedagogie, căci sciut lucru este, că unde sala- 
rele dăscălesci — deşi modeste — le primesc invétätorii regulat, acolo con- 
curează cei mai harnici absolvenți de pedagogie la posturile vacante; şi 
putêndu-si scoate lefsoarele regulat, sunt în stare de a-și procura cărţile 
necesare și de-a tiné câte-o foiţă specială. Cu drept cuvânt dar pot dice, 
fără frică de păcat, că în genere luat învățătorii scoalelor din fostul district 
al Năs&udului sunt de a se număra între cei mai buni şi mai apți invètä- 
tori românesci din această patrie, şi aceasta o dic, nu căci si eu aparţin 
corpului lor, că de mine nu vorbesc aci, ci de ei. Eu voiu fi si sunt cum 
pot şi nu cum aș voi doară, dar’ sunt mândru a pute dice, că cunosc din 
propria-mi intuiţiane mare parte de invétätori din Ardeal, Ungaria și Bănat; 


85 


am convenit cu ei, la unii am fost în școală, cu alţii am convenit la adu- 
nări de-ale reuniunii lor, pe la adunări de-ale Asociaţiunii transilvane și 
prin alte locuri. Pot dar’ dice că-i cunosc, si că în general am o idee 
clară despre ei, şi deci în urma acestei cunoscinte, dic, că majoritatea, în- 
vétätorilor români din fostul district al Năsăudului nu este cu nimic mai 
jos, decât cei mai buni învăţători din patrie. 


Scoala de fete. 


Consiliul belic de curte din Viena hotări în 1895 înfiinţarea unei scoale 
de fete în Năs&ud, având în prima linie în vedere crescerea ficelor de ofi- 
ceri si funcționari ai regimentului grăniţerese näséudean. In înalta ordina- 
tiune dito 21 Octobre 1825, adresată in această causă comandei regimen- 
tului, aflăm statorite modalităţile înfiinţării scoalei, conform cărora şcoala 
de fete s'a și deschis în anul următor 1826, stând ea sub imediata condu- 
cere a directorului scoalei normale și sub inspectiunea comisiunei școlare 
a regimentului. Sustinutä fiind din fondul de provente, precum şcoala nor- 
mală si cele 5 scoale triviale, asemenea şi ea a avut caracter ,erarial“, 
trebuind să se facă şi despre starea ei aceleași rapoarte autorităţilor superi- 
oare militare, ca si despre celelalte scoale erariale. 

In amintita ordinatiune se statoresc obiectele de învăţământ si se 
dispune, că local de școală să servească vr'un edificiu erarial, însă la tot 
casul nu în apropierea școalei bäetilor. Apoi se dispune ca să fie angajată 
o învăţătoare, care după trebuintä să fie sprijinită în funcțiunea ei de oa 
doua învăţătoare ajutătoare, eventual de vr'un învăţător dela școala normală. 

Şcoala astfel deschisă în toată regula la 1826, era cercetată la început 
mai mult de ficele oficerilor şi era și numită şcoală de fete germană (Deutsche 
Mădchenschule). De aci urmă că la 1858, când scoalele de pe teritorul fost 
gräniteresc näséudean trecură la confesiuni, ordinariatul romano-catolic din 
Alba-lulia reclamă pentru sine această școală sub titlul, că copilele cari au 
cercetat-o în toţi anii mai dinainte, în majoritate absolută au fost fice de 
oficeri și amploiati romano-catolici, deci sar cuveni ca şcoala să fie decre- 
tată de şcoală romano-catolică. Lucrul acesta a rémas mai mult timp ne- 
hotărit, pănă în fine totuși școala de fete a fost privită ca școală greco- 
catolică, fiind ea cercetată după desfiinţarea regimentului de eleve, cari în 
majoritate erau românce greco-catolice, si fiind susţinută din fondul şeolastie 
central din Năsăud. 

Şcoala de fete a constat la inceput dintr'o singură clasă pănă la 1863, 
când, după etatea elevelor, s'au format 3 despärteminte; iar’ în 1870, s'au 
deschis trei clase. 

Încă de mult se simtia lipsa ca să se reorganiseze şcoala aceasta 
conform recerintelor timpului, având ea o misiune importantă cu privire la 
educatiunea sexului femeesc din acest ţinut. Comitetul şi comisiunea fon- 
durilor şcolare în mai multe rinduri luă în desbatere afacerea aceasta, așa 
la 1863, 1867 si 1870, când se statori și un nou plan de învăţământ; causa 
reorganisării insă rémase tot neresolvată, La 1881 apoi chestiunea reor- 
ganisărei din nou a fost resuscitată din partea corpului învăţătorese dela 


86 
şcoala normală, si cu deosebire de harnicul învăţător Jarda, care făcù pa- 
tronatului propunerea ca şcoala de fete să fie organisată cu 8 clase, dintre 
cari cele dintâiu 4 să se impreune cu cele 4 clase ale $coalei normale, așa 
ca elevele dela 6—10 ani să fie instruate la un loc cu elevii școalei nor- 
male. Prin aceasta, dicea propunătorul, fondul ar fi scutit să angajeze 
puteri didactice noue pentru primele 4 clase, iar în celelalte 4 clase supe- 
rioare ar puté tiné prelegeri profesorii gimnasiali, şi prin aceasta școala de 
fete ar put fi întreținută cu puţine spese. 

Propunerea a fost studiată de corporatiunile competente, cari luând 
în considerare toate imprejurările în fine hotăriră, ca şcoala de fete să fie 
organisată cu 6 clase, si întru-cât pe lângă învăţătoare ar fi lipsă de puteri 
didactice, acele să se angajeze dintre învățătorii scoalei normale. 

Astfel la şcoala de fete, care precum disesem dela 1870 avea 3 clase, 
in 1887 se deschise a 4-a clasă, la 1889 a 5-a si la 1890 a 6-a clasă, co- 
respundând ea acum prescriselor si recerintelor legii privitor la instrucţiunea 
şi crescerea fetelor, 

* 

Obiectele propuse în şcoala de fete pănă la 1850 au fost: religiune; 
limba germană, cetit, scris; calculat pănă inclusive regula de trei; lucrări 
de mână, între cari şi impletitul pălăriilor de pae. 

Oare de prelegere s'au ţinut în anul prim 1826, câte 4 la qi, şi adecă 
două înainte de ameadi și două după ameadi. La 1827 sa ordinat ca să 
se ţină câte 6 oare de propunere la di, si adecă 3 oare să se destineze 
pentru instrucţiunea scientifică, iar” celelalte 3 pentru lucrările de mână. 

După 1850 la obiectele de sus s'a mai adaos: scrierea caligrafică si 
dictando si lucrări de mână mai variate ca d. e. brodăria, împletitul cu 
andreaua, împletitul de reţele etc. La 1860 au început a se propune: 
istoria biblică, învăţământul intuitiv, deprinderi în limba germană și română. 

E de observat că pănă la anul 1860 prelegerile li-se ţineau fetelor 
numai în limba germană, şi numai de aci incolo s'a întrodus şi propunerea 
limbei române, care apoi prin 1863 a devenit limbă de propunere, fiind 
acum cele mai multe eleve române. 

La 1861 a început a se propune limba maghiară, însă cu puţin succes, 
așa că ea a rămas cam neglijată pănă în 1874, când apoi s'a decretat ca 
obiect obligat. 

La 1866 s'a introdus în plan: istoria naturală şi fisica; la 1867 de- 
prinderi în stil si ortografie; la 1868: istoria și geografia; la 1870: economia, 
cântul şi ceva desemn. 

În 1870, cum amintisem, s'a organisat şcoala de fete cu 3 clase, iar’ 
dela 1887—1890 s'au deschis clasele 4—6, aşa că adi instrucţiunea în ea 
decurge conform legilor școlare existente. 

Examenele se ţineau si se tin cu fetele, precum in trecut aşa si în 
timpul mai nou, de regulă imediat înainte sau după examenele scoalei 
normale, 


8i 
Ce privesce numărul elevelor, acela pănă la 1860 varia la an între 
20—40. Dela 1860 a început a fi școala mai bine cercetată nu numai de 
copile din Năsăud, ci si din jur, ba chiar si din ţinuturi mai depărtate; 
așa că între anii 1880—90 numărul elevelor s'a urcat chiar și peste 100. 
În timpul din urmă iarăşi a mai scădut numtrul lor, după-ce s'au mai 


deschis si alte scoale de fete. 
* 


Pănă la anul 1860 școala de fete avea in persoana invëtätoarei sin- 
gura putere didactică. Începând însă a se inmulti numărul elevelor şi fiind 
de propus si studii mai multe, fondul susţinător și directiunea scoalei au 
trebuit să recurgă la ajutorul învăţătorilor normali, aşa că de atunci încoace 
în fie-care an după trebuinte, doi sau trei învăţători dela școala normală 
au început a propune fetelor diferite obiecte. 

În timpul mai nou, doi învăţători, aleși pentru şcoala normală, au dat 
instrucţiune exclusiv numai elevelor din şcoala de fete. 

Catechetul școalei de fete a fost totdeuna cel al școalei normale. 

Numirea invètätoarelor se făcea sub graniţă la recomandarea comandei 
regimentului, de comanda din Sibiiu, iar’ după 1850 de comitetul fondurilor. 
După 1860 alegerea si numirea se contrasemna de ordinariatul din Gherla 
pănă la 1885, de când şi ele, ca si ceialalti învăţători dela scoale susţinute 
din fondul scolastic central, se aleg de comisiunea fondurilor si se întărese 
de guvern. 

Leafa invétätoarei a fost dela 1826—1864 câte 150 fl. anual, apoi mai 
avea cuartir în natură și câte 6 stângini lemne de foc la an. La 1864 i-s’a 
urcat leafa la 200 fl, apoi locuinţă în natură şi 30 fl. bani de lemne; la 
1875 la 300 fl. și dela 1876 la 400 fl. după întrarea în statul definitiv. In 
fine dela 1895 învăţătoarea are acelaşi salar ca si învățătorii dela școala, 
elementară, fostă normală, adecă 550 fl. cuincuenalele de câte 50 fl. prescrise 
în lege si cuartir în natură, fiind asigurată la, fondul de pensiune al statului. 

Inv&ţătoarele şcoalei noastre de fete dela 1826 pănă astădi, precum 
şi învățătorii, cari pănă acum au propus numai fetelor, deci nu i-am amintit 
în șirul învăţătorilor dela norme, sunt: 

Teresia Weber, n. 1806 în Sibiiu, numită invétätoare la 1 Ianuarie 
1826; a servit aci pănă la 1829. 

Catarina Capaci, n. 1806 în Braşov, numită înv. la 26 Nov. 1829, a 
servit pănă la 1857, când a trecut in stare de pensiune. 

Eleonora Schwab măr. Căpitan, n. 1826, a servit dela 1857—1869. 

Ema Căpitan, inv. suplinitoare în 1869/70. 

Ludovica Olariu măr. Prädan, n. 1851 în Monor; după absolvarea 
institutului teresian din Sibiiu şi a cursului preparandial din Cernăuţi, a 
obținut diploma de cualificaţiune în 1869. Numită la 1870 invăţătoare în 
Năsăud, a servit pănă la 1875. 

Maria Verzariu, înv. suplinitoare în 1875/6. 

Valeria de Pap, n. 1848 în Alba-lulia. A absolvat în școala claustrului 
de călugăriţe de acolo cursul pentru lucru de mână, desemn si caligrafie. 


88 
La 1873 a deschis, impreunä cu Josefina Fuchs, un institut privat de fete 
în Orăştie, iar' în 1875 a fost aleasă învăţătoare la școala de fete din Orăştie, 
de unde in anul următor 1876, impreună cu J. Fuchs, au fost numite in- 
vétätoare la şcoala de fete din Năsăud. La 1879 a depus în Sătmar 
examen de cualificatiune pentru lucruri de mână. Rép. la 2 Faur 1889 ca 
înv. în Năsăud. 

Josefina Fuchs, n. 1853 iu Viehhausen (Bavaria); a câștigat diplomă 
de învăţătoare la 1869 în Straubing, și tot la 1869 a depus examen de cua- 
lificatiune din francesă şi englesă in Landshut. A servit dela 1870—73 ca 
înv. la şcoala cälugäritelor din Alba-Iulia; dela 1873—76 împreună cu Val. 
Pap, conducătoare a inst. privat de fete din Orăştie. Numită la 1876 înv. 
în Năsăud, a servit la scoala de fete de aci pănă la 1895, când a trecut 
la pensie. Träesce de present in Năsăud. 

Hedwig Utreich a instruat fetele în lucruri de mână dela 1889 — 1895. 

Alexandru Pop, n. 1856 în Monosturul-Copalnicului; după-ce absolvă 
cursul preparandial din Gherla şi își câștigă diplomă de cualificatiune in 
Blas, la 1879 fu numit înv. în Gilău, unde servi pănă la 1882, când merse 
ca înv. în Mănășturul-Clujului unde servi pănă la 1884. La 1884 a fost 
numit înv. în Runc, la 1885 in Mocod, iar' la 1886 la scoala trivialä din 
Telciu, de unde la 1889 a fost transferat la şcoala de fete din Năsăud. 
Aci a servit pănă la 1897, când a trecut în pensiune. Träesce în Telciu. 

Cornelia Lup, măr. Pop, născ. 1867 în Şieul-mare; după absolvarea 
scoalei elem. din Gherla, a întrat in preparandia din Cluj, unde la 1886 a 
câștigat diplomă de cualificaţiune. In 1886 a fost numită învăţătoare la 
şcoala de fete din Haţeg, unde a servit doi ani. La 1895 a fost aleasă 
înv. la școala de fete în Năsăud, unde servesce si în present. 

Antoniu Hungea, n. la 28 Ian. 1873 în Maier. A absolvat școala nor- 
mală din Năsăud în 1886, iar în 1890 cl. IV. a gimnasiului din Năsăud, 
apoi s'a înscris ca şcolar în cl. a V-a, dar’ âncă în decursul anului școlar 
1890/91 trecu ca elev de farmacie în orașul Botoşani (România). Intor- 
cându-se de aci după câteva luni iarăși în patrie, la 1 Septembre 1891 se 
înscrise ca elev la preparandia din Gherla, pe care o absolvă la 1893. In 
acelaşi an a făcut la școala din Vălcăul-ungurese (com. Sélagiului) anul de 
praxă, iar în anul 1894 câstigandu-si diploma de cualificatiune a fost ales 
invétätor la şcoala conf. gr.-cat. din Dej, de unde la 21 Oct. 1897 a fost 
ales şi intărit ca învăţător la şcoala de fete din Năsăud, unde servesce şi 
în present. 


Erate. In art. „Istoria scoalelor năsăudene“, de Virgil Sotropa, din 
Nr. I. al „Transilvaniei“ pro 1903 s'au strécurat următoarele greşeli: 

la pag. 95, alin. 4, şir. 3: în loc de 12 e de a se ceti 22; 

la pag. 29, alin. 1, sir. 1: în loc de 1815 e de a se ceti 1816; 

la pag. 34, alin. 1, şir. 1: în loc de 14 e de a se ceti 44. 


nee 


89 


PENTRU FRUNTAȘII ROMÂNI DIN MARAMUREȘ. 


Am publicat în numărul V al „Transilvaniei“ din anul trecut des- 
crierea trecutului „Asociaţiunii pentru cultura poporului român din Maramureş“ 
şi ne-am bucurat de nobilele stäruinte și frumoasele succese ale aceleia. 

Ne-am bucurat în deosebi, că fruntașii români din patria lui Dragoş 
ne-au dat prima Asociatiune culturală românească și prin aceasta și 
prin. jertfele aduse au dat dovadă de puterea de viață a poporului român 
din aceea regiune, cum si de grigea neadormită asupra celor mai pre- 
țioase interese ale neamului. De aceea laudă aducem în toată sinceri- 
tatea fruntaşilor români din Maramurăş. 

Nu putem însă lăsa fără observare sirele de încheiare s'au mai bine 
dis conclusiunile numitului articol. 

lată cum se închee articolul din vorbă: 

„Am aflat drept aceea de lipsă a da publicităţii aceasta sourtă des- 
criere pănă ce se va edita istoricul Asociafiunii pentru cultura poporului 
român din Maramurăş. 

„Dar şi pentru aceea, ca să se scie causa, din care în Maramureş nu 
se înființează un despărțemânt al Asociațiunii pentru literatura română, şi cul- 
tura poporului român. 

„Puţini câţi suntem în Maramurës cu jertfe mari susţinem Asocia- 
fiunea noastră şi convictul român din Sighet. A susjiné doué Asociaţiuni 
nu Suntem în stare“. 

Se scie, că prin organisatiunea sa actuală ,Asociatiunea pentru li- 
teratura română si cultura poporului român“ nisuesce înainte de toate a 
uni sub steagul său pe toți Românii din această ţară pe terenul culturei 
naționale. Tocmai de aceea ’si-a lărgit cercul său de activitate si peste 
granițele Ardealului în Bănat, Bihor si Sătmar şi a stăruit să angajeze 
la lupta sa culturală și pe fraţii din Maramurës. In acest scop comitetul 
central a făcut pașii de lipsă, ca si în Maramurés să se înfiinţeze un des- 
părțământ al Asociatiunii. 

Scrierea din care am citat vorbele de sus este, precum se vede, 
răspuns la apelul făcut de comitetul central în scopul înființării unui 
despärtémênt în Maramurës. 

Acest răspuns însă este contrar atât intereselor Asociatiunii în ge- 
neral și prin aceasta contrar intereselor românesci din această țară, dar 
în deosebi este contrar intereselor românesei din Maramurës. 

Prin refusul Maramurășenilor „Asociațiunea pentru literatura română 
şi cultura poporului român“ nu ar fi un tot complet si în organismul 
ei ar rémâné un gol simțit nu atât referitor la partea materială, cât mai 
mult în privinţa ideii unitare ce trebue să ne lege pe toţi Românii din 
această ţară. 

Intentiunea a fost din capul locului, ca corporatiunea aceasta să 
devină un organism cât mai perfect si ar fi trist din cale afară, când s'ar 
găsi oameni în Maramurăș, cari să nu înțeleagă rostul înființării unui 

? 


90 > 

despärtémênt al Asociatiunii noastre generale, care să încapă cât de bine 
lângă ,Asociatiunea pentru cultura poporului român din Maramurășe. 
Căci dacă Asociatiunea din Maramurăș a înființat si susținut odinioară o 
pedagogie de învățători, iar acum susține un convict pentru crescerea de 
preoți, profesori, advocati, diregători, notari, învățători, farmacisti, pădu- 
rari, etc., despărțământul Asociatiunii — să-i dicem — generale ar avé si 
el de lucru în scopul înfiinţării de agenturi comunale și de biblioteci po- 
porale cum şi cu conferenfe pentru poporul sătean, cu înființarea de însoțiri 
economice pe seama poporului ş. a. Iar ceea-ce s'ar aduna dela membri, 
în parte mare, s'ar pute întrebuința în folosul chiar a Românilor mara- 
murășeni. 

De aceea suntem convinși, că ori-cât de „puţini“ şi ori cât de „săraci“ 
ar fi frații nostri Maramuräseni nu e bine să se ţină departe de Asocia- 
țiunea tuturor Românilor din patrie, care are în vedere scopuri atât de 
multe şi mari. 

Să nu uite frații Maramureșeni, că e vorba de închegarea forţelor 
noastre atât de răslețe pănă acum, și e un interes capital să ne unim 
cu toții. Formula e dată și primită cu însufieţire pretutindenea. 

Nu ne putem închipui, ca numai Maramurăşul să nu între în hora 


frätiei. | Q 


CRONICĂ. 


Joan Popea |. Asociatiunea a perdut pe unul dintre cei mai de 
frunte membri ai sei, poporul român din Transilvania pe un binemeritat 
dascăl si distins scriitor. loan Popea, profesor în retragere dela gimnasiul 
român din Braşov, a murit acolo la 1/14 Aprilie a. c., putine qile după-ce 
își terminase ultima lucrare: „Casa părintească“ editată în Biblioteca pop. 
a Asociatiunii. 

Despre viata valorosului bärbat extragem urmätoarele date din discursul 
funebral, rostit la inmormêntare de directorul gimnasial din Brasov domnul 
Virgil Onitiu: 

„loan Popea, s'a născut in Satulung in 2 Iuliu v. 1839, ca fiu al pă- 
rintelui Neagoe Popea și al soţiei Voica. 

Prima instrucţiune a primit-o în comuna sa natală dela învățătorii 
George Manole si Procopie Deac. După anii agitati ai revolutiunei, tinărul 
loan îşi continuă învăţătura întreruptă, trecând la şcoala primară evangelică 
luterană, apoi la scoalele noastre centrale din Brașov. In timpul dela 
1852—1856 dinsul face cursurile gimnasiale inferioare la gimnasiul nostru, 
atunci âncă numai de 4 clase. 

Era epoca de însufleţire a redesteptärii nationale pe atunci, insufletire, 
care a pus basă atâtor institutiuni culturale românesci în Brașov. Dilnic 
îl vedea tinărul Ioan Popea pe venerabilul loan Popasu, cum aleargă fără 
preget imprästiind insufletire în jurul seu si muncind cu zel de apostol la 
realisarea idealelor sale românesci, dilnic uudia glasul invăpăiat de dragoste 
de neam al profesorilor sei plini de mândria inaltei lor vocatiuni si în dile 
mari de sărbătoare vedea faţă în faţă maiestousa figură a marelui archiereu 
Andreiu, care venia să insufle iubitilor sei Români din Braşov forte noue 
în titanica lor luptă pentru lumina naţională. 


91 


Aerul acesta idealistic, în care réposatul iși face prima şeoală, a fost 
de covirsitoare înriurire asupra firei sale blânde. Anii petrecuţi în şcoala 
din Braşov tocmai in această primă epocă a ei, și-au imprimat pentru tot- 
deuna pecetea lor în sufletul lui loan Popea, al acestui abnegat scutier al 
idealismului, al moralei și al virtuţilor nobile. 

Gimnasiul superior l'a absolvat în anul 1860 la institutul evang. luteran 
din Brașov. 

loan Popea, urmându-și firea sa blândă, contemplativă si religioasă, 
se dedică studiilor teologice, a căror basă şi-o câștigă în institutul nostru 
teologic din Sibiiu în anii școlari 1860/61 și 1861/62. In anul următor face 
praxă in cancelaria consistorială, unde admiraţiunea lui fată cu marele 
Andreiu, o notă caracteristică a intregei sale individualitäti, se potenteazä 
pănă la cea mai ideală veneratiune. 

Marele Andreiu recunoscând talentul tinărului teolog absolut și mai cu 
samă curăţenia morală a sufletului seu, îl trimite în anul 1863 cu stipendiu 
la Lipsca, pentru-ca să-și completeze studiile teologice. Timp de 2 ani de 
Qile tinérul loan Popea studiază la Lipsca paralel teologia si filosofia, ascultând 
cursurile celebrităților: Kahnis, Luthardt, Brückner, Drobisch, Ahrens si alţii. 

Era la anul 1865. La gimnasiul din Brasov era mare lipsä de pro- 
fesori. Şi astfel Şaguna se vědù îndemnat a-l chema pe loan Popea âncă 
inainte de ce și-ar fi putut termina studiile superioare, și a-i cferi o ca- 
tedră de profesor la gimnasiul nostru. 

De atunci activitatea lui s'a desfăşurat în toată a ei bogăţie în mijlocul 
nostru. O uriaşă si mănoasă lucrare. Timp de 35 de ani propagă loan 
Popea cuvântul lui Dumnedeu şi al neamului românesc, ca profesor de religie 
şi de limba si literatura românească, timp de 35 ani samënä el în rânduri- 
rânduri de tinere generaţii sentimentul religios, iubirea virtuţilor, admira- 
tiunea caracterelor morale și dragostea câtră tot ce e românesc. 

Caracterul religios-moral și consciinta viie naţională, — iată idealul 
seu pedagogic, iată ținta la cure a îndreptat dilnic ochii și inimile miilor 
sei de elevi. Si cine l’a cunoscut, scie prea bine în ce inalt grad a întrunit 
el în persoana sa proprie acest ideal, — un lucru, care ne explică admi- 
raţiunea şi iubirea tuturor elevilor sei, pentru cari memoria lui, sfântă și 
în veci neuitată va fi. 

Dornic de bine, gata la ori-ce acţiune nobilă, insufletit pentru ori-ce 
causă ideală, activitatea lui loan Popea nu s'a putut märgini întră cei 4 
päreti ai scoalei. El avea un capital spiritual cu mult prea bogat şi vast si 
ţinea să-l cheltuiască tot pentru binele obstese. 

Astfel îl vedem desfășurând o activitate rodnică in sinoadele archidie- 
cesane, ca deputat sinodal, îl vedem ca president al reuniunii învăţătorilor 
din protopopiatul Braşovului, muncind neobosit la ridicarea nivelului invă- 
țământului nostru primar, îl vedem ca redactor al foaiei „Şcoala şi Familia“. 
urmărind acelaşi tel al luminării neamului nostru, 

Si lăsatu-ni-a posterităţii, „aere perennius“ o colecţie bogată de lucrări 
literare-scientifice şi didactice, cari constitue o scumpă moştenire pentru 
urmaşii sei din neam în neam. 

La anul 1900, loan Popea trece la pensiune. Dar’ sufletul seu și in 
acest timp de retragere, nedespärtit rémâne de școala iubită la care a muncit 
35 de ani ca profesor. Venerabilul bătrân venia foarte ades la şcoală, ca 
să asiste la prelegeri si să convorbească cu iubiții sei colegi. O seninătate 
binefăcătoare se întindea atunci totdeuna în jurul seu şi dragostea lui ne- 
mărginită pentru cariera dăscălească, bucuria ce o avea pentru progresul 

q* 


9 


tinerilor şi vioiciunea lui senină, esercitau influintä încuragiatoare si înăl- 
ţătoare asupra spiritelor obosite de munca dilei, de multe-ori desgustate de 
deceptiile vieții.“ 

În fine mai întregim aceste date cu înșirarea publicatiunilor principale 
ale lui I. Popea. Ele sunt: Carte de cetire pentru cl. I si Il gimnasială și 
reală, 1885—97, 4 edit.; Religiunea creştină, mai multe edit.; Influinta 
binefäcëtoare a casei părint. asupra caracterului individilor; Greselile în 
crescerea copiilor; Cultura adevărată ; Idealele studentului român, ete.. 


Bibliografie. 


«Enciclopedia Română», editată din însărcinarea şi sub auspiciile 
Asociafiunii pentru literatura română şi cultura poporului român, de Dr. C. 
Diaconovich. Fasc. XXX. (Sabini—Simleu.) 


À apärut un nou fascicol a acestei mari publicatiuni, cu preste 2000 
articole, si se va trimite abonatilor preste câte-va dile impreună cu fasc. 
XXIX, terminat âncă în luna Februarie, dar” reţinut pănă acum din causa 
că stabilimentul Brockhaus nu terminase âncă harta ţărilor locuite de Ro- 
mâni, care avea să fie anexată la acest fascicol. Această hartă confecţionată 
cu mare ingrijire şi cu frumseta si exactitatea ce caracteriseazä toate edi- 
tiunile renumitului stabiliment geografic-artistie, din Lipsca, va fi o adevărată 
podoabă a publicatiunii, si cuprinde intreg teritorul locuit de poporul român 
din diferitele ţări. 


. Fasc. XXX e bogat în articole de interes special românesc, tractate 
toate în întinderea unui dicţionar enciclopedie mui mare. Între acestea 
amintim articolele biografice: Säineanu, Saligny, Sbiera, Scheletti, Scriban, 
Scurtescu, Serafim, Serpeaga, Seulescu, Sevastos, Siaguna, Sibleanu, Silasi, 
Simeon, Simiginovicz, ete. În materie literară remarcăm o bogată serie de 
articole mai importante de M. Străjan (Sanscrita, Schiller, Schlegel, Scott, 
Shakespeare) şi Dr. I. Popovici (limba sârbo-croată), iar in partea istorică 
şi geografică titlii Sasii (de prof. Dr. O. Wittstock), Sécuimea (de E. Câm- 
pian), Sibiiu (cu 3 ilustr.), Sălişte şi Sighişoara (cu 2 ilustratiuni), Metropolia 
Severinului (de C. Auner) şi in fine mai multe articole mai mari din ramul 
filosofiei (Schopenhauer, Scolastici, de G. Pletos, etc.), igienei (Säpun, Să- 
răcie, etc. de Dr. I. Felix) si medicinei (Scarlatina, ete. de Dr. Imerwoll). 
Sciintele naturale sunt representate prin cunoscuţii colaboratori specialiști 
ai Enciclopediei: membrii institutului botanic, prof. L. Mrazec (mineralogie), 
Dr. Popovici-Hateg (geologie), Antipa, P. Băznoșanu, Moisil, P. Voitesci 
(zoologie), Dr. Minovici (chimie), Murgoci {geogr. fisicä), Atanasiu (meteoro- 
logie) etc. 


Inaintând publicatiunea cu paşi mari, avem nădejdea a ved6 ,Enci- 
clopedia Română“ preste câte-va luni pe deplin terminată. 


Preţul de prenumerare face câte 2 K (Lei 2.50) pentru 32 fascicole. 
Pănă la 1 Iulie a. c. publicaţiunea se dă abonaților cari vor achita antici- 
pativ şi deodată preţul întreg, cu un pret redus de K 60:— (Lei 75), legată 
în 3 volume elegante. După terminare „Enc. Rom.“ se va vinde cu un preţ 
urcat, Abonamente se fac la Librăria W. Krafft în Sibiiu (Nagyszeben).