STOICESCU, Contin. rom. (1980)_pypdf2

aici ef 
EA PV 


D 
ETE 
' 


R. E. 
AH 
i 


CONTINUITATEA ROMÂNILOR 


www.dacoromanica.ro 


Referenţi științiticis 


dr. FLORIN CONSTANTINIU 
dr. GHEORGHE BICHIR 


www.dacoromanica.ro 


NICOLAE STOICESCU 


CONTINUITATEA 
ROMÂNILOR 


PRIVIRE ISTORIOGRAFICĂ 
ISTORICUL PROBLEMEI, DOVEZILE CONTINUITĂȚII 


© 


EDITURA ŞTIINŢIFICĂ ŞI ENCICLOPEDICĂ, BUCUREȘTI 1980 


www.dacoromanica.ro 


Coperta: 
VASILE SOCOLIUC 


www.dacoromanica.ro 


CUPRINSUL 


Iniroducere: s-a caca cota bac oiueeraladaldie erei area Ea a lase aid 


Partea I-a [Istoricul problemei ..............ccc... ete 


Partea a Il-a Dovezile continuității ................ stă de-aia 


Capitolul I 
Dacii nu au fost distruși ...........c........ OET 


Capitolul II 
Romanizarea Daciei .............. PD O REE D DA 


Capitolul III 
Abandonarea și evacuarea Daciei de administrația romană .. 


Capitolul IV 


Unde s-au format limba și poporul român. Influențele străine. 
Argumentele filologice ale continuității ................ 


Capitolul V 


Creștinarea dacoromanilor .......c...................... 
Capitolul VI 

Mărturiile arheologice, numismatice şi epigrafice ale conti- 

nuităţii .........ocooeeoeeeeeoeeeeeeee VESE davai 


Capitolul VIJ 
Românii în izvoarele istorice literare medievale .......... 


5 
www,.dacoromanica.ro 


7—8 


9—86 
87—244 


89—101 


102—111 


112—127 


128—147 


148—158 


159—178 


179—202 


Capitolul VIII 
Românii, popor sedentar. Argumentele etnografice ale conti- 
multăţii nene eeeoe eee eeeemneeeeenneeenae 


Capitolul IX 
Continuitatea organizării social-politice ........ cc... 


Capitolul X 
Toponimia şi continuitatea ....... o.o oeer etteeoreeeereete 


Capitolul XI 
Argumente de logică istorică în favoarea continuității 
În loc de încheiere ........uonuonnonserrrerseeeeses eree 


Abrevierile folosite ......... gadget e ai urati E 0 are ulei a 000 a 


www.dacoromanica.ro 


203 -—218 


219.— 226 


227237 


238—244 


245 --246 
247 


INTRODUCERE 


„Dacă se mai ivește cite un neamț 
singular care caută să ne aducă 
de peste Dunăre, nu mai între- 
băm ce zice un asemenea om, ci 
ce voeşte el“ 


(M. Eminescu, Scrieri politice și literare, 
I, Buc., 1905, p. 139). 


„Ce poate fi mai străin de gindirea istorică decit negarea 
vieții unui neam sub o stăpînire nouă; ce poate fi mai absurd 
pentru istoricul obiectiv decît teoria dezrădăcinării totale a 
unui popor puternic, adînc înfipt în pămîntul străbun; ce 
poate fi mai lipsit de înțelegere decit crearea artificială a 
unor goluri de oameni şi de viață pe un pămînt binecuvîntat 
ca acela al țării noastre?“, se întreba cu ani în urmă savantul 
C. Daicoviciu}. 

Discutînd, la rìndu-i, absurditatea acestei teorii, C. C. 
Giurescu spunea: „l-a trecut cuiva oare prin minte să nege sau 
să conteste continuitatea poporului francez în Galia, a celui 
spaniol şi portughez în Peninsula Iberică sau a celui italian 
în Italia? A admis oare vreun istoric că galoromanii și-au 
părăsit locuințele plecînd din Galia, peste Alpi sau peste 
Pirinei, pentru a se întoarce mai tîrziu, după secole, îndărăt 
acasă? Sau că spaniolii au trecut peste strimtoarea Gibral- 
tar, în Africa, pentru a reveni, după sute de ani, în vechiul 
teritoriu? Simpla formulare a unor asemenea întrebări arată 
lipsa lor de temei, totala lor inanitate“2. Şi totuşi, dintre 
toate popoarele Europei, numai poporului român i se neagă 
continuitatea pe pămîntul străbun, fiind considerat de unii 
istorici „une enigme et un miracle historique“ | 

Lucrarea de faţă își propune drept scop să înfăţișeze citi- 
torilor problema atît de dezbătută a continuității românilor, 
modul cum a apărut şi a fost prezentată această problemă, 
care au fost argumentele aduse de adversarii şi de susținătorii 


1 „Transilvania“, 74, 1943, nr. 1, p. 1. 
a C. C. Giurescu, Formarea poporului român, Craiova, 1973, p. 6. 


y 
www.dacoromanica.ro 


continuității în lucrările lor. În partea a doua vom prezenta 
pe larg dovezile continuității care arată cît de lipsite de temei 
logic și istoric sînt argumentele celor ce susţin discontinui- 
tatea poporului român. 

Autorul acestei lucrări nu are pretenția că op=ra sa este 
originală; din dorinţa de a informa cît mai complet pe citi- 
tori, atît români cît şi străini, autorul a încercat o prezen- 
tare sistematică a imensei literaturi dedicate acestei probleme 
atit de controversate, utilizînd în acest scop toate lucrările 
predecesorilor şi însușindu-și concluziile specialiștilor care s-au 
ocupati de diverse aspecte ale problemei (istorici, arheologi, lin- 
gvişti, etnografi, geografi etc.) şi care au adus contribuţii deose- 
bite la lămurirea acesteia. 

Lucrarea de faţă răspunde astfel obligaţiei istoricilor de a 
contribui la elucidarea unor probleme controversate din isto- 
ria României şi de a informa cît mai complet pe cititori, 
îndeosebi pe cei străini şi de bună credinţă care nu cunosc 
suficient de bine istoria poporului nostru. 

După cum arăta preşedintele ţării noastre, tovarășul 
Nicolae Ceaușescu, în cursul ultimei sale vizite în Statele 
Unite, dacă publicul străin nu este informat prea bine sau 
este informat greșit cu privire la problemele românești, aceasta 
se datorește în bună măsură şi factorilor de răspundere din 
ţara noastră, care au datoria de a face cunoscut adevărul 
asupra acestor probleme și de a combate opiniile greșite sau 
tendenţioașe emise de diverşi învăţaţi. Lucrarea de față este 
izvorită din acest îndemn al conducătorului statului nostru de a 
face cunoscute mai bine peste hotare problemele de bază ale 
istoriei noastre, între care continuitatea ocupă astăzi din nou 
un loc importanti. 

În încheiere se cuvine să aduc caldele mele mulțumiri con- 
ducerii Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice, care — înţele- 
gind importanţa științifică și politică a acestei lucrări — 
a asigurat tipărirea ei, precum și conducerii Institutului de 
istorie „N. Iorga“, care m-a ajutat la publicarea lucrării. 


www.dacoromanica.ro 


Partea I-a 
ISTORICUL PROBLEMEI 


Problema conlinuilăţii este nu numai o problemă ştiinţifică, 
ci și una politică: ea nu s-a născut ca problemă decît în secolul 
al XVIII-lea cînd românii din Transilvania — care alcătuiau 
majoritatea populaţiei — au cerut egalitatea în drepturi cu 
celelalte naţionalităţi ale ţării; li s-a răspuns atunci că nu pot 
fi egali cu ceilalţi locuitori deoarece au venit mai tirziu în fară, 
din care pricină ar fi fost consideraţi „toleraţi“. 

Aspectul politic al problemei a fost subliniat de numeroşi 
cercetători români, dintre care vom cita pe doi din cei mai 
autorizați: A. D. Xenopol şi A. Sacerdofeanu. 

Iată ce spunea primul cu un secol în urmă: „Originea aces- 
tei nouă teorii nu este de căutat în dorinţa de a descoperi 
adevărul, ci cu totul în alte motive, care nu-şi au locul în 
istorie. Ungurii și sașii din Transilvania (este vorba de nobi- 
limea maghiară și patriciatul săsesc — N. S.) apăsau în se- 
colul trecut (XVIII — N. S.) pe români într-un mod cu totul 
neomenos şi chiar astăzi (1884)... vor să le ucidă viaţa morală, 
să le desființeze naționalitatea, înlocuind-o cu cea ungurească 
sau germană. Românii, văzîndu-se apăsaţi, protestau și pro- 
testă necontenit contra unui asemenea sistem de ocîrmuire; 
ei își întemeiază protestările lor pe dreptul istoric, sustinind 
că ar fi locuitorii cei mai vechi ai Transilvaniei, că dreptul 
de cucerire pe care-și întemeiază apăsătorii pretenţiile lor ar 
trebui să fie părăsit într-un veac de lumini şi de civilizaţie. 
Lupta între apăsători şi apăsaţi fiind pusă pe tărîmul dreptu- 
lui, cei dintii căutară s-o curme chiar pe acest tărim, tăgă- 
duind românilor tocmai dreptul istoric invocat de aceștia“. 
Motivul pentru care „apăsătorii“ i-au adus pe români de la 
sudul Dunării de abia în secolul al XIII-lea este limpede: 


9 
www.dacoromanica.ro 


„ungurii şi nemţii fiind veniţi în Transilvania înaintea ace- 
lei epoci, iată că şi dreptul istoric vorbea în favoarea aces- 
tora“l. 

La rindul său, A. Sacerdoţeanu constata: „pînă la sfîrşitul 
sec. XVIII nimănui n-a părut că românii din stinga Dunării 
n-ar putea fi băştinaşi. Simpla prezentare a discuţiei în aceas- 
tă privinţă e dovada cea mai categorică. Cu totul altfel se 
prezintă problema românilor... din sec. XVIII înainte. Anu- 
mite consideraţii pur politice provocaseră o discuţie: au sau 
nu au românii din Ardeal drepturi egale cu ceilalţi locuitori? 
Interesul care a dominat lumea imperiului (habsburgic — N. S.) 
în vremea aceea a făcut ca — în loc să se dea un răspuns 
categoric şi onest, bazat pe realitatea zilei şi pe puţinele măr- 
turii istorice (cunoscute atunci — N. S$.), dar concludente, — 
să se emită o serie de ipoteze care aveau să dăuneze naţiunii 
puse în discuţie. În felul acesta se aduceau însă foloase unor 
interese de cu totul alt ordin decît cele puse în serviciul ade- 
vărului istoric şi al eticei“2. 

Nu este în intenţia noastră de a prezenta aici toate opi- 
niile învățaţilor din evul mediu despre originea şi continui- 
tatea românilor pe teritoriul pe care locuiesc. Cele mai multe 
din aceste opinii se găsesc în lucrarea atit de bine informată 
a lui A. Armbruster, Romanilatea românilor. Istoria unei idei, 
apărută în 1972. 

Pentru a ilustra însă afirmaţia de mai sus că, pină în se- 
colul al XVIII-lea, românii erau consideraţi în chip firesc 
autohtoni pe aceste frumoase plaiuri, vom aminti cîteva din 
opiniile străinilor care au venit în contact cu poporul nostru 
sau care-i cunoşteau istoria și trecutul. 

Încă din primele izvoare care-i amintesc ca popor (izvoare 
pe care le vom prezenta în partea doua), românii apar ca fiind 
continuatorii populaţiei daco-romane aflate în spaţiul 
carpato-dunărean şi Balcani, cu prelungiri pînă în Pannonia. 
S-a arătat pe drept cuvînt că „una din cele mai puternice 
af irmări ale originii romane a românilor vine din partea cro- 
nicarilor maghiari (Anonymus şi Simon de Keza). În aceste 
cronici, anterioare întemeierii ţărilor române, nu se poate 


1 A.D. Xenopol, Teoria lui Rösler. Studii asupra stăruinței românilor 
in Dacia Traiană, laşi, 1884, p. 8. 

2 A. Sacerdoţeanu, Consideraţii asupra istoriei românilor în evul mediu. 
Dovezile continuității şi drepturile românilor asupra teritoriilor lor actuale, 
Buc., 1936, p. 12. Va fi citată mai departe A. Sacerdoţeanu, Considerajii. 


10 
www.dacoromanica.ro 


sesiza un ton de ostilitate faţă de români. În această perioadă, 
statul ungar nu suprimase Încă autonomiile locale, iar româ- 
sii, din Transilvania aveau aceleași drepturi cu ungurii şi 
saşii“3. 

Vom lăsa de-o parte părerile extravagante ale unor învă- 
aţi din secolele XIII—XIV, pentru care românii ar fi venit 
din Asia, teză care convine de minune unor adversari ai con- 
tinuităţii. Vom remarca însă teza greșită a adversarilor con- 
tinuităţii, care consideră că „ideea descendenţei românilor 
transilvăneni din coloniştii lui Traian urcă la Bonfini, isto- 
riograful curţii lui Matias Corvin“; de fapt, nu Bonfini a 
fost primul care a susținut această descendență. 

La mijlocul secolului al XV-lea, italianul Poggio Braccio- 
lini afirma continuitatea elementului roman în ţările române, 
locuite neîntrerupt de la Traian încoace de urmaşii coloniş- 
tilor5. Aceleași idei: popor de origine romană, născut dintr-o 
colonie antică romană, găsim și în opera învățatului Enea 
Silvio Piccolomini, care a încercat şi o explicație a numelui 
de vlahê. 

Deosebit de importante pentru problema noastră sînt şti- 
rile date de cronicarul Laonic Chalcocondil, care numește 
pe românii de la nordul Dunării daci, iar pe cei de la sudul 
fluviului vlahi; aceştia din urmă ar fi coborit din Dacia. 


3 A. Armbruster, op. cit., p. 41. 

4 L. Tamas, Romains, Romans et Roumains dans l'histoire de la Dacie 
Trajane, Budapest, 1936, p. 98. Alţi istorici maghiari au afirmat chiar 
că teoria continuității este o ficţiune istorică a umaniştilor (L. Gâldi, 
Az erdélyi român ăshaza kérdéséhez [În chestiunea patriei străvechi a româ- 
nilor ardeleni], Budapest, 1942). 

Ni se pare curioasă opinia lui L. Elekes, Die Anfänge der rumänischen 
Gesellschaft. Versuch einer rumänischen Entwicklungsgeschichte im XIII— 
XIV. Jahrhunderts (A E C O, 7, 1941, pp. 361—488), după care românii 
erau conștienți în această vreme că au venit din sud, fapt ce s-ar fi pe- 
trecut în sec. XIII. i 

5 A. Armbruster, op. cit., pp. 46—47. 

€ Ibidem, pp. 48—51. Despre ideile lui Eneas Silvio cu privire la 
români vezi mai recent Ion Dumitriu-Snagov, Papa Pius al II-lea — cro- 
nicar al istoriei medievale a românilor, în Omagiu lui Iosif Constantin 
Drăgan, i, Roma, 1977, pp. 227—238. 

Amintim aici un alt italian, Flavio Biondo, care, referindu-se la 
lupta de la Adrianopol din 1205, susține că la ea au luat parte și români 
de la nordul Dunării, care erau urmașii romanilor (valachi gens olim ro- 
mana, ultra Danubium ripam sita, Bulgari vicina). De la Biondo ştirea 
a trecut la Bartolomeo Platina, care, în Vitae pontificum, susține același 
lucru: valachos olim Romanos, ulteriorem Danubii ripam incolentes, et 
vulgaros vicinos (C. Şerban, O ştire privind pe românii din nordul Dunării 
în 1205, în R. Ist., 1979, nr. 10, pp. 1949—1957.) 


11 
wWww.dacoromanica.ro 


Deși nu cunoaşte istoria veche a românilor, Chalcoconâil 
constată că aceştia păstrează nu numai limba strămoşilor 
latini, dar că se aseamănă cu italienii „şi în alte privințe şi 
în întocmirea traiului de toate zilele și se folosesc de aceleași 
arme şi de aceleaşi unelte încă şi acuma ca:și romanii“?. 
Constatarea este deosebit de prețioasă deoarece atestă conti- 
nuitatea obiceiurilor, traiului zilnic şi ocupațţiilor din vre- 
mea romanilor. 

Unul dintre umaniștii care a susţinut continuitatea româ- 
nilor în sec. XV a fost Antonio Bonfini, cronicarul oficial al 
regelui Matei Corvin; el afirmă răspicat că românii sînt urmașii 
coloniștilor și ai legiunilor romane din Dacia, fapt dovedit de 
limba lor latină, de inscripţiile și ruinele romane, de toponi- 
mia romană și de numele de vlah. El afirmă în chip expres că, 
în vremea barbarilor, „coloniile şi legiunile romane care 
crescuseră de curînd n-au putut fi distruse“?. 

Se poate spune deci că, încă din secolul al XV-lea, ideia că 
românii sînt coboritori direcţi ai coloniştilor romani din Dacia 
era cunoscută și admisă de numeroși străini. 

În secolul următor aceste dovezi se înmulţesc. Pe la 1534, 
un italian, Francesco della Valle — trecînd prin Ţara Româ- 
nească — înregistra aici, din cele auzite, că românii se consi- 
derau ei înșiși urmaşii coloniștilor romani (dicono esser venuti 
anticamente da Roma ad habitar in quel paese. 

Sibianul Georg Reicherstorffer, bun cunoscător al Moldovei 
în vremea lui Petru Rareş, afirma la rîndu-i: „aşadar, românii 
sînt de seminţie italiană şi se trag (precum zic) din romanii 
cei vechi“ (igilur Valachi Italicum genus a veteribus (ut aiunt) 
Romanis derivatum). Acest „precum zic“, înregistrat de Rei- 
cherstorifer, arată că românii aveau, în secolul al XVI-lea, 
conștiința originii lor latine, considerindu-se descendenţii 
coloniilor romane”. 

Cam în aceeaşi epocă (1542), un alt sas, Johannes Lebel, 
considerat părintele istoriografiei săseşti, într-un cîntec isto- 


? A. Armbruster, op. cit., pp. 52—53. 

8 Ibidem, pp. 58—60. Idei asemănătoare despre originea latină a ro- 
mânilor și despre continuitatea așezărilor lor pe teritoriul fostei Dacii 
romane găsim și la alţi doi învăţaţi din această epocă: Pietro Ransano 
și Filippo Buonaccorsi (ibidem, pp. 60—63). 

? Ibidem, pp. 79—80. Despre opiniile lui Verancsics vezi N. Drăganu, 
Quelques remarques historiques (R. Trans., I, 1934, nr. 1, pp. 90—97). 

10 C. Göllner, Mărturii ale umaniștilor saşi despre continuitatea şi unitatea 
politică a poporului român („Apulum“, VII, 1969, pp. 77); A. Armbruster, 
op. cit., p. 82. 


12 
WwWw.dacoromanica.ro 


ric De oppido Thalmus, susținea cu convingere teza continui- 
tăţii elementului autohton, daco-roman, în Transilvania: 
românii sînt urmașii coloniştilor aduşi de Traian în Dacia 
învinsă; după „lupte grele“, coloniştii nu au părăsit Dacia, 
fiind şi în acea vreme (sec. XVI) locuitorii Transilvaniei: 

Hi posi tam duras, iam quas superaverant pugnas 

Mansere in Dacia ei nunc sunt tellure coloni. 

Întrucît la Lebel nu se constată o influență străină, s-a 
arătat că el exprimă o teorie autohtonă, conştiinţa românilor 
că ei sînt urmași ai coloniştilor aduşi de Traian în Dacial!. 

La rîndul său, umanistul 7. Dubravius, autorul lucrării 
Historica Bohemica, susţinea că vlahii sînt descendenți direcţi 
ai dacilor cînd afirma că Iancu de Hunedoara era „din neamul 
dacilor care acum se numesc vlahi“12. 

Deosebit de importantă pentru problema noastră este di- 
ploma de înnobilare acordată în 1548 de Ferdinand de Habs- 
burg umanistului de origine română Nicolaus Olahus, în 
care se recunoaşte nu numai originea romană a românilor, 
dar și faptul că ei ocupă vechea Dacie ca urmași de drept ai 
strămoșilor lot: „Așa sînt începuturile tuturor neamurilor 
celor prea lăudate, între care românii, neamul tău, nu sînt 
cei mai de pe urmă, despre care se știe că sînt prăsiţi din 
Roma, doamna şi stăpîna împărăţiilor, și s-au aşezat într-o 
parte a Daciei cei prea bogate, care se zice Țara Muntenească 
sau Valahia“13. 

Peste cîţiva ani, în 1552, generalul Castaldo — comandan- 
tul trupelor austriece din Transilvania — expunea la rîndu-i 
într-o scrisoare constatarea sa că românii sînt descendenţii 
coloniilor romane, fapt dovedit de mulțimea antichităţilor 
latine ce se găsește aici, ca şi de limba lor, asemănătoare cu 
italiana. 

În acelaşi an, un alt italian, Paolo Giovio, afirma vechimea 
românilor din Transilvania, ca şi faptul că au păstrat obice- 
iurile și legile romane!?. 

Peste alţi cîţiva ani, Antonio Maria Graziani, biograful 
lui Despot vodă, explica latinitatea românilor prin coloniza- 


n Ibidem, pp. 84—85; C. Göllner, op. cil., pp. 77—78. 

12 „Transilvania“, 1943, nr. 7—8, p. 594. 

12 Gh. Şincai, Opere, II, Buc., 1969, pp. 254—255; A. Armbruster, op. 
cit., p. 87. Despre ideile lui N. Olahus cu privire la originea românilor 
vezi ibidem, pp. 82—83. 

14 Ibidem, p. 92. 

15 Ibidem, p. 93. 


13 
WWw.dacoromanica.ro 


rea romană a Daciei, idee din care se degajă concluzia conti- 
nuităţii poporului român pe acest teritoriul€. 

Deosebit de importante pentru problema continuității 
românilor sînt cronicile polone din a doua jumătate a secolului 
al XVI-lea, îndeosebi ale lui St. Orzechowski, M. Cromer şi 
St. Sarnicki, ultimul cunoscut şi lui D. Cantemir şi folosit şi 
de corifeii Școlii Ardelene. După opinia primului, românii 
s-au născut din italici şi romani rămași în Dacia din: vremea 
colonizării romane; ei îşi dovedesc originea romană nu numai 
prin numele lor, dar şi prin firea, limba, felul de viață şi 
vitejia lor romană!?. 

Un italian, Giovanandrea Gromo, care a stat cîțiva ani în 
Transilvania în vremea domniei lui Ioan Sigismund, scria pe 
la 1571 că românii înşişi susţin că se trag din coloniștii ro- 
mani lăsaţi în Transilvania de împăratul Hadrian!8, aşa cum, 
la 1568, un alt italian, Giulio Ruggiero, susţinea: „sono questi 
Vallachi per antica origine Italiani, per esser colonia de Romani“!?. 

Concluzii asemănătoare trăgea pe la 1574 un francez care a 
vizitat Transilvania, Pierre Lescalopier: „Tout ce pays (la 
Walachie) et Moldavie et la plus part de Transilvanie a eté 
peuplé des colonies romaines du temps de Traian l'empereur... 
Ce du pays se disent vrays successeurs de Romains et nom- 
ment leur parler romanechte, c'est à dire romain“2. Lesca- 
lopier a fost printre primii culegători de inscripţii latine din 
Transilvania? bis, După cum susţin Lescalopier și Gromo, 
în sec. XVI românii știau ei înșiși că sînt urmașii coloniștilor 
romani din Dacia. 

Vom aminti în treacăt că păreri asemănătoare despre origi- 
nea şi continuitatea românilor au susţinut numeroşi alţi 
străini care i-au cunoscut pe români în ultimele decenii ale 
secolului al XVI-lea: Antonio Possevino, Ferrante Capeci, un 
însoțitor al lui Possevino, apoi François de Pavie, seigneur de 
Fourquevauz, Giovanni Botero etc.?!. 


16 Ibidem, p. 96 şi Călători străini despre fările române, Il, p. 382. 

17 A. Armbruster, op. cit., pp. 102—104; A, Sacerdoţeanu, op. cil., 
pp. 33—35. 

18 A. Armbruster, op. cit., p. 112. Textul lui Gromo în Călători străini, 
II, pp. 320, 337. 

19 A. Armbruster, op. cit., p. 113. 

2% Ibidem, p. 114. Vezi şi Călători străini, Il, pp. 428—429. 

20 bis I, I. Russu, Introducere la Inscripțiile Daciei romane, I, Buc., 
1975, pp. 38—40. 

31 A. Armbruster, op. cil., pp. 116—118, 122—123, 126 —127. Vezi 
și Călători străini, II, pp. 559, 605—606. 


14 


www.dacoromanica.ro 


De o deosebită importanţă pentru modul cum era văzută 
problema vechimii românilor din Transilvania către sfîrşi- 
tul sec. XVI este opera Dialogus, alcătuită de cancelarul lui 
Ştefan Bathory, Farkas Kovdcsocsy (1584); în această operă, 
sub forma unui dialog, se expun două păreri diferite despre 
vechimea românilor: una potrivit căreia românii din Tran- 
silvania erau urmaşii coloniștilor romani, ei mîndrindu-se 
„Și astăzi în mod public că sînt romani“, şi o alta care încearcă 
să o combată pe prima pe baza situaţiei de inferioritate în 
care se găseau atunci românii din Transilvania; personajele 
fictive care discută această problemă nutresc un sentiment 
de vădită ostilitate faţă de poporul român22. 

În secolul al XVII-lea numeroşi alţi învăţaţi şi-au expus 
părerile despre vechimea românilor şi despre continuitatea 
lor de viață pe aceste meleaguri. Iată cîţiva dintre aceştia: 

Martin Opitz, fost profesor la Academia din Alba Iulia în 
anii 1621 —1622, bun cunoscător al poporului român, susținea 
că românii sînt urmașii romanilor, dovadă fiind atît limba, 
păstrată mai bine decit în alte ţări de origine latină, cît şi 
obiceiurile moștenite de la romani: 


„În fiece colibă cu pae acoperită, 

Un singe nobil spune că limba moștenită 

Şi azi e tot aceiași, că datinele sînt 

Păstrate cu credinţă, c-al vostru îmbrăcămînt 
Şi jocul chiar e martor c-aveţi tulpină veche“. 


Deosebit de importantă pentru problema continuității 
românilor trebuie să fi fost lucrarea lui Opitz Dacia Antiqua, 
pierdută din nefericire în condiţii tragice?5. 

Despre continuitatea românilor vorbesc și Giovanni Bat- 
lista Montalbani, unul din apropiații lui Gaspar Gratiani, 
domnul Moldovei (1619-1620), Fredericus Menius, David 
Frölich şi alţi învăţaţi din prima jumătate a sec. XVII24. 

O atenţie mai mare merită misionarul catolic Marco Ban- 
dini, care a cunoscut ţările române spre mijlocul sec. XVII; 
el arată că Traian, după ce a supus Dacia prin luptă, a adus 


33 A. Sacerdoțeanu, op. cit., pp. 38—39; A. Armbruster, op. cil., pp. 
121—122. 

23 C. Göllner, op. cit., p. 78; A. Armbruster, op. cit., pp. 148—149; 
vezi şi Ilie Dăianu, Poetul silezian Martin Opitz şi românii din Transil- 
vania („Apulum“, II, 1943—1945, pp. 374—385). 

s4 A. Armbruster, op. cit., pp. 150—151, 152 passim. 


15 
www.dacoromanica.ro 


aici colonişti romani, iar din amestecul acestora cu băștinașii 
daci s-a născut un neam nou ce şi-a spus în limba proprie ro- 
mân?ă. 

Sibianul Johannes Trăster, autorul lucrării Dacia. Das ist 
die neue Beschreibung des Landes Siebenbürgen (1666) era con- 
vins şi el de faptul că „românii de azi ce trăiesc în Țara Ro- 
mânească, Moldova şi în munții Transilvaniei nu sînt decît 
urmaşii legiunilor romane de pază; ...după originea lor, ei 
sînt romanii cei nobili, cei mai vechi locuitori ai acestei ţări“ 
(aber ihrem herkommen, nach sind sie die edlen Römer, die 
ältesten Bewohner dieses Landes). Tröster este primul autor 
care-şi fundamentează constatarea sa pe citeva dovezi din 
domeniul etnograției, şi anume: portul, în primul rînd opin- 
cile, obiceiurile de înmorm întare şi dansul popular, toate de 
origine romană, păstrate de români prin continuitatea lor 
de viaţă28. 

Asemănarea portului popular românesc cu cel al dacilor de 
pe Columna lui Traian, ca şi numeroasele inscripţii şi mo- 
numente romane existente încă în Transilvania, au consti- 
tuit pentru un alt sibian din această epocă, Valentin Frank 
von Frankenstein, dovezi evidente că românii sînt urmaşii 
direcţi ai colonilor romani (existimamus tamen, variorem esse 
illam sententiam qua statuitur, e colonis eos Romanis, Trajani 
imperatoris... supermanisse: sicuti idem, Romae columna Tra- 


jana et in Transilvania, multae Romanae inscriptiones et mo- 
numenta lapidea testantur). După opinia sa, dintre toți locu- 
itorıi Transilvaniei „cei mai vechi sînt românii, care odinioară 
se chemau latineşte romani“??, 


Deosebit de însemnată pentru problema continuității este 
lucrarea Origines et occasus Transsilvanorum a lui L. Toppel- 
tinus (Töppelt), apărută în 1667. Acest cronicar sas din Me- 


23 Ibidem, pp. 156—157; A. Sacerdoțeanu, op. cit., pp. 50—51. 

2 J. Tröster, op. cit., pp. 338—342; C. Göllner, op. cit., pp. 80—81; 
A. Mureşianu, în „Țara Birsei“ 1936, p. 408; A. Armbruster, op. cit., 
p- 178. 

Despre opiniile lui M. Miles, care-i consideră pe români descendenți 
din coloniştii aduşi de Traian în Transilvania, vezi „Țara Birsei“, 1936, 
pp. 408—409. 

2 V., Frank von Frankenstein, Breviculus Originum Nationum et prae- 
cipue Sazonicae in Transsilvania, pp. 21—22; C. Göllner, op. cit., p. 81; 
A. Mureşlanu, în „Țara Birsei“, 1936, pp. 409—410; A. Armbruster, 
op. cit., pp. 216—217. O succintă prezentare a părerilor învăţaţilor saşi 
din sec. XVII la I. Hurdubeţiu, Die Deutschen über die Herkunft der 
Rumänen, Buc., 1977, pp. 27—29. 


16 
www.dacoromanica.ro 


diaș, studiind cu atenţie autorii antici şi umaniștii care 
au abordat problema originii poporului român, a ajuns şi el 
la convingerea că românii sînt descendenţii romanilor (At- 
que istorum Romanorum reliquias esse Valachos et Moldavos 
certum esse). Într-un capitol special al lucrării sale, Toppelti- 
nus a remarcat asemănarea portului popular românesc cu vest- 
mintele romanilor?8. 

Către sfîrșitul secolului al XVII-lea, cronicarul secui Lisz- 
nai Koâvăcs Pál afirma şi el că românii se trag din coloniştii 
romani cu care Traian a umplut Dacia; noul popor s-a năs- 
cut din amestecul coloniştilor romani cu băștinașii daci??. 

Pentru continuitate s-au pronunţat şi alţi învăţaţi saşi de 
la sfîrşitul secolului al XVII-lea; dintre ei amintim pe au- 
torul (anonim) al lucrării De origine, conditione, religione 
gentis Valachicae (1697), care susţine că plebea romană nu 
a fost retrasă de către Gallienus ci a rămas pe loc şi că din 
limba latină a acestora, amestecată cu cea a dacilor, s-a năs- 
cut limba română. 

În al doilea deceniu al secolului al XVIII-lea, un fruntaș 
al sașilor, judele Sibiului Andreas Teutsch, într-o istorie a 
Transilvaniei, susținea că românii din această ţară erau ur- 
maşii direcţi şi puri ai romanilor, deoarece dacii ar fi dispă- 
rut de pe scena istorieisl. 

În aceeași epocă, un italian, Anton Maria del Chiaro, se- 
cretarul lui C. Brîncoveanu, îşi exprima la rîndu-i convin- 
gerea că românii îşi trag originea din coloniștii romani sta- 
biliţi în Dacia32. 

Pentru continuitatea elementului daco-roman în Dacia s-au 
pronunțat categoric numeroşi alţi învăţaţi din prima jumă- 
tate a secolului al XVIII-lea, ca erudiţii saşi Georg Soterius, 


238 L. Toppeltinus, op. cit., p. 52. Vezi şi C. Göllner, op. cit., p. 79; 
A. Armbruster, op. cit., pp- 179—180 şi G. Togan, Zur Frage der Herkunft 
und Sprache der Rumänen bei Laurentius Toppeltinus („Forschungen zur 
Volks- und Landeskunde“, XI, 1968, nr. 2, pp. 55—58). 

Opiniile lui Toppeltin despre asemănarea portului românilor cu cel 
al romanilor au fost utilizate şi de M. Costin în De neamul moldovenilor, 
care a motivat „schimbarea hainelor“ după condițiile atmosferice diferite 
la noi față de Italia; oamenii mutați din regiuni calde „au căutat a-și 
schimba portu! hainelor după vremea acestor locuri“ (Opere, ed. P. P. 
Panaitescu, p. 270). 

2 A. Armbruster, op. cit., p. 172. 

30 Ibidem, p. 175, nota 65. Despre opiniile lui Thomas Scharsius și 
Georg Haner vezi ibidem, pp. 181—182. 

3l Ibidem, p. 221. 

33 A. Sacerdoțeanu, op. cit., p. 58. 


17 
2 — Continuitatea románięww.dacoromanica.ro 


Martin Schmeitzel, Johann Filstich? bis sau Laurentius Wei- 
denfelder3; ultimul a adus ca un argument nou în favoarea 
continuității daco-romanilor, și anume păstrarea obiceiuri- 
lor romane în exploatarea salinelor şi în extragerea metale- 
lor în Transilvania. 


Un alt susținător al continuității a fost istoricul maghiar 
Andras Huszti (1700? —1755), care afirma pe la 1740: „nici 
o națiune nu are limba atit de apropiată de aceia veche ro- 
mană ca națiunea valabilor, ceea ce este un semn sigur şi 
care nu poate înşela că ei sînt în Transilvania urmaşii ve- 
cbilor colonii romane“35 bis, 


Faptul că numeroşi învăţaţi din evul de mijloc au văzut 
în români pe urmașii fireşti şi de netăgăduit ai daco-roma- 
nilor din Dacia Traiană, care au trăit fără întrerupere pe 
pămîntul străbun, nu înseamnă că nu au fost şi unii care au 
negat continuitatea lor, fie din dușmănie pentru acest popor, 
fie dînd crezare unor izvoare istorice greșit înţelese. 


Unul dintre aceştia a fost cronicarul maghiar Ştefan Sza- 
mosk6zy care „neagă hotărît persistenţa românilor în Dacia, 
devenind astfel întîiul istoric (adică cronicar — N. S.) ungur 
care susţine în scris acest lucru“34. În prima sa lucrare, Ana- 
lecta lapidum veltustorum el nonnullorum in Dacia antiquita- 
tum, apărută în 1593, Szamoskâzy susţine, ca toţi ceilalți 
învățați din vremea sa, că românii sînt urmașii coloniştilor 
romani de la care s-au păstrat numeroase urme în Transil- 
vania. Mai tirziu însă, după domnia lui Mihai Vitea- 
zul în Transilvania, cînd a avut de suferit, Szamoskăzy şi-a 


32 bis Acesta susține că „nu toate coloniile romanilor și ostașii ple- 
cară din Dacia“ şi că „mulţi“ au rămas pe loc, părindu-le mai bine să 
locuiască între goți decit să plece la drum lung și greu, fără să știe dacă 
vor afla în altă parte locuinţă mai bună“ (1. Filstich, Încercare de istorie 
românească, ed. A. Armbruster, Radu Constantinescu, Buc., 1979, p. 81). 
Mai departe se arată că, după năvala hunilor, coloniile romane »„stăiură 
ascunse în întuneric, îndeletnicindu-se fie cu păstoritul, fie cu agricultura“ 
(ibidem, p. 89). 

33 A. Armbruster, op. ctt., pp. 224—230. Despre opiniile lui Fr. Fa- 
sching, Samuel Timon, Martin Felmer etc., vezi ibidem, pp. 230—235. 
Vezi, de asemenea, I. Hurdubeţiu, Die Deutschen, pp. 32—34. 

33 bis A. Huszti, O és ujj Dácia, az az Erdélynek régi és mostani 
állapotjáról való Historia... Viena, 1791, p. 135; vezi și „fara Birsei“, 
1936, p. 412. După cum s-a arătat de curind, Andras Huszti „formulează 
pregnant unele teze istoriografice ingenioase (parțial valabile chiar și azi) 
asupra situației etno-demografice și romanizării Daciei“ (I. I. Russu, 
Introducere la Inscripłiile Daciei romane, 1, Buc., 1975, p. 45). 

& A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 44. 


18 


WwwWw.dacoromanica.ro 


schimbat opinia, afirmînd că românii nu sînt urmaşii colo- 
niștilor aduşi de Traian în Dacia deoarece Gallienus a mutat 
pe romanii din Dacia în sudul Dunării, unde au rămas. A- 
ceastă nouă teorie a lui Szamoskăzy a fost combătută de L. 
Toppeltinus, care spune: „sed ridicula magis est Samoissij 
consequeniia quam vera“35. 


Un alt cronicar care şi-a exprimat unele îndoieli cu pri- 
vire la continuitatea românilor a fost dalmatinul Joan Lu- 
cius (Luci€) în lucrarea sa De regno Dalmatiae et Croatiae 
(1666). Pornind de la tăcerea izvoarelor antice tirzii despre 
persistenţa romanilor în Dacia, abandonată de Aurelian, Lu- 
cius consideră ca probabil faptul că bulgarii au strămutat la 
nordul Dunării întreaga populaţie romană și că aceasta s-a 
amestecat „cu acei romani care vor mai fi rămas acolo de pe 
vremea lui Aurelian ori care vor mai fi fost strămutați de alţi 
barbari. Aceasta e mai probabil decit că toţi valahii din Dacia 
şi-ar fi trăgînd neamul din vechii romani rămași acolo din 
timpul lui Aurelian“36. 


După cum s-a observat, Lucius nu neagă continuitatea ele- 
mentului roman în Dacia Traiană, dar crede că acesta a fost 
sporit printr-o imigrare provocată de către bulgari de la sud 
la nord de Dunăre. Teoria sa a fost reluată şi falsificată 
parțial de J. Chr. Engel%?. 


Spre sfîrşitul secolului al XVII-lea, într-o epocă în care 
începuse mișcarea de emancipare naţional-politică a români- 
lor din Transilvania, continuînd tradiţia maghiară mai ve- 
che a atitudinii ostile faţă de români, cronicarul ungur Mar- 
tin Szentivanyi susţine că numai românii din Ţara Româneas- 
că şi Moldova erau urmașii coloniştilor romani; cît priveşte pe 
cei din Transilvania, aceştia nu erau băştinaşi, ci au venit 
„în cursul timpului“ (tractu temporis) din cele două ţări ro- 
mâneşti de dincolo de €arpaţi38. Este teoria imigrării, care 
va deveni în secolul al XVIII-lea un instrument politic de 
combatere a revendicărilor românești. 


35 Ibidem, pp. 41—43; A. Armbruster, op. cit., pp. 139—140. 

Despre importanţa colecţiei de inscripţii strînse de Szamoskâzy, care 
a servit ca bază de plecare pentru studiile asupra Daciei antice în secolele 
XVII—XVIII, vezi introducerea lui I. I. Russu la Jnscripțiile Daciei 
romane, I, Buc., 1975, pp. 41—43. 


3 I. Lucius, op. cit., ed. Viena, 1758, p. 274; A. Armbruster, op. 
cit., p. 162; A. Philippide, Originea românilor, I, p. 664. 

3 A. Armbruster, op. cit., pp. 162—163. 

38 Ibidem, pp. 173—174. 


19 
wwWw.dacoromanica.ro 


Din cele expuse foarte sumar în aceste pagini se degajă 
concluzia că, pină în secolul al XVIII-lea, tofi străinii care 
au vorbit de istoria românilor erau convinși de faptul că acestia 
erau autohtonii şi cei mai vechi locuitori ai ţării lor; împotriva 
continuității — ca şi mai tîrziu, dealtfel — s-au pronunțat 
numai acei învățați care manifestau o atitudine ostilă faţă de - 
poporul român sau care nu-i cunoşteau istoria. 


s 


Știind că sînt urmașii populaţiei daco-romane, că sint adică 
autohtoni pe aceste plaiuri, românii nu şi-au pus în general 
problema vechimii lor decit în momentul în care aceasta le-a 
fost contestată, atunci cînd trebuiau să răspundă adversarilor 
continuității. Foarte revelatoare în această privință este 
următoarea întimplare: cu prilejul unei aniversări a coloni- 
zării saşilor în Transilvania, un sas a întrebat pe un țăran 
român din părţile Sibiului dacă şi românii ar putea sărbători 
asemenea evenimente, la care țăranul a răspuns scurt şi 
convingător: „Noi nu avem ce să sărbătorim, pentru că nu 
sintem veniţi de aiurea; noi sîntem de aici“2. Răspunsul 
acesta, izvorit din conștiința populară, sintetizează admira- 
bil realitatea istorică: noi sîntem de aici şi am fost totdeauna 
aici! 

Primul învăţat român care a pus această problemă a fost 
cronicarul Miron Costin, care — folosind o bogată literatură 
istorică — a căutat să combată „basnele“ care urmăreau să 
defăimeze poporul român şi originea sa. Nu vom insista prea 
mult asupra ideilor lui M. Costin în această privință, idei 
în general cunoscute şi expuse pe larg în diverse lucrărit. 
În lucrarea sa De neamul moldovenilor, cronicarul moldovean 
afirmă că, după abandonarea Daciei de către Gallienus, „ro- 
mânii din Țara Muntenească au trecut munţii, aşezindu-se 
la Olt, la Herţeg (= Haţeg) şi pe la Făgăraș“, iar cei din 
Moldova „au trecut munţii la Maramorăș“t!. Miron Costin 
este astfel primul cronicar care afirmă că, după retragerea 
legiunilor şi administraţiei romane din Dacia, populaţia 


[| % Ştefan Pascu, Istoria Transilvaniei, Blaj, 1944, p. 40. 


4 A. Armbruster, op. cit., pp. 198—199; Enache Puiu, Viafa şi opera lut 
Miron Costin, Buc., 1975; Ion Trăistaru, Preocupări pentru dovedirea 
originii latine a poporului nostru în operele lui Grigore Ureche şi Miron 
Costin („Analele Univ. din Craiova“, III, 1975, pp. 9—16) etc. 

& M. Costin, Opere, ed. P.P. Panaitescu, pp. 273—274. 


20 
www.dacoromanica.ro 


daco-romană s-a retras în locuri adăpostite în Transilvania 
şi Maramureş, de unde, mai tirziu, a „descălecat“ în Țara 
Românească şi în Moldova sub conducerea lui Negru vodă 
și, respectiv, Dragoş. 

Pentru continuitate s-a pronunţat și stolnicul C. Canta- 
cuzino. El se declară împotriva părăsirii Daciei (pe care o 
plasează în vremea lui Gallienus), susținind că această părere 
„impotriva crezului şi a socotelii iaste“. Două sînt motivele 
pentru care nu poate admite stolnicul părăsirea Daciei de 
către locuitori: 


1) „Cum au vrut acel împărat așa lesne a rădica atita sumă 
şi noroade de oameni, cu case, cu copii, aşezaţi pre aceste 
locuri fiind mai mult de 200 de ani ... Deci dară oameni înte- 
meiaţi ca aceia şi stăpîni mari şi bogaţi făcîndu-se și de mari 
neamuri romane aici întemeiaţi să-i ia Galien să-i mute 
într-alte locuri pe toţi ... Deci, dară, au nu mai lesne era 
şi acelora ce era oblăduitori acestor locuri să nu asculte (de 
ordin), decît moștenirile lor înţelinate de atiţia ani să le 
lase şi să meargă de a să așeza pentr-alte locuri mai aspre 
şi mai seci?“ 

2. „Şi această încă să mai socotește că nicăeri urme de ale 
acelora romani ce au fost în Dachia ca să fi fost mutaţi cu 
totul într-altă parte nu iaste“42. 

Deci, pe de o parte, imposibilitatea ca o populaţie nume- 
roasă să-și părăsească locurile unde era așezată cu temei Și să 
plece într-o ţară săracă, pe de alta, lipsa unor „urme“ (mărtu- 
rii) că daco-romanii s-ar fi mutat la sud de Dunăre, argu- 
mente valabile și astăzi. 

În secolul al XVIII-lea unul din cei mai mari învăţaţi ai 
poporului nostru, D. Cantemir, a susţinut cu argumente con- 
tinuilatea românilor pe teritoriul unde au locuit strămoşii 
lor43. Titlul cărţii a treia a marii lucrări Hronicul vechimii 
romano-moldo-vlahilor este chiar „să dovedeaște precum românii 
ceşti de astădzi în Dachiia sînt tot aceia romani pre care Ulpie 
Traian i-au adus atuncea“. Nu vom reproduce aci decit un 
fragment din această importantă lucrare: „Foarte depărtat 


423 C. Cantacuzino, Istoria Țării Româneşii, ed. N. Cartojan — Dan 
Simonescu, p. 58. Vezi şi A. Armbruster, op. cii., pp. 203—205. 

43 Vezi îndeosebi Ştefan Ştefănescu, Originea, continuitatea şi unitatea 
poporului român tn concepția lut Dimiirie Cantemir („Stuaii“, 26, 1973, 
nr. 5, pp. 915—922); I. Mitrea, Dimiirie Caniemir despre romaniialea, 
continuiiatea şi unitatea poporului român („Studii şi cercetări științifice“, 
Bacău, 1974, p. 20 și urm.). 


21 
WWwWW.dacoromanica.ro 


de socoteala dreaptă ar fi acela care ar dzice să romanii din 
Dachia şi firea cea de romani şi armele şi moşiia așt îndată 
să-şi fi uitat. Şi moşiia, mai de 200 de ani ţinută, înainte 
ochilor, numai peste o apă stind, aşe de tot să o fi părăsit. 
Mă criadză cititorul şi de pre inima sa să se adeveriască că 
moșiia de atita vreme, nu numai romanul, pre atuncea a 
lumii biruitoriu, ce aseși nime din neamuri aceasta a răbda 
ar fi putut, că dulce iaste dragostea moşii; de unde mai cu 
adevărat ar fi socoteala aceia care ar dzice că mai bucuroşi 
ar fi fost romanii aciia cu armele a mînă în moşie şi pentru 
moșie — pină la unul a pieri de cît blăstămăteşte, fără nici 
o primejdiitoare pricină înainte ochilor, casele, viile, țari- 
nile, oraşele şi cetăţile varvarilor și supuşilor lor să le lase“. 
Pe lingă argumente de logică, D. Cantemir introduce şi unul 
sentimental: dragostea de moşie a românilor, care i-ar fì împie- 
dicat să o părăsească. 

D. Cantemir a întreprins prima analiză ştiinţifică a izvoa- 
relor privind părăsirea Daciei de către Aurelian şi strămutarea 
provincialilor în sudul Dunării pe care a interpretat-o în sensul 
unei retrageri parţiale şi temporare, susținind stăruința 
romanilor în Dacia, unde au rămas „înfipţi şi nezmulţi“ 
şi de unde „niciodată piciorul afară nu şi-au scos“44. 


Ideile lui Cantemir despre originea, continuitatea şi unitatea 
românilor au fosi preluate de învățații ardeleni din secolul 
al XVIII-lea, care le vor dezvolia şi vor face din ele arme poli- 
lice peniru emanciparea naţională a românilor“. 


Primul care le-a utilizat a fost episcopul Inochentie Micu, 
care cumpărase manuscrisul Hronicului de la un negustor din 
Viena. În lupta dusă de el pentru emanciparea românilor, 
Micu a arătat că aceștia merită o soartă mai bună și pentru 
faptul că sînt cel mai vechi popor, că viețuiesc neîntrerupt în 
Transilvania din vremea împăratului Traian (Hinc, etsi con- 
stet, Nos priores uploie, a tempore Trajani Imperatoris, Tran- 
silvaniae Incolas esse}®. Era pentru prima oară cînd românii 


4 A. Armbruster, op. cit., p. 211. 
4 Vasile Netea, Dimitrie Cantemir precursor al Școlii Ardelene („Viaţa 
românească“, 1973, nr. 9, pp. 108—112). 


st G. Bogdan-Duică, Procesul episcopului Ioan Inochentie Ciain, Caran- 
sebeș, 1896, p. 74; A. Decei, Memoriul ( Supplex Libellus) lui I. Inochentie 
Klein către regina Maria Tereza, din anul 1744 (A 1! C, X, 1967, pp.7—41). 
Vezi și N. Nilles, Symbolae ad illustrandam historiam ecclesiae orientalis, 
II, p. 528, unde se spune: „căci noi de pe timpul lui Traian, încă îna- 


22 
www.dacoromanica.ro 


din Transilvania cereau drepturile ce li se cuveneau pe baza 
vechimii lor neîntrerupte în ţara pe care o locuiau. 

După cum s-a arătat, „începînd cu Inochentie Micu, ideea 
romanităţii românilor (care include și pe cea a vechimii, stă- 
ruinţei şi unităţii neamului) se transformă dintr-o stare la- 
tentă a conştiinţei colective într-o idee-forță politică, minu- 
ită și activizată de înşiși românii, după ce, cu veacuri înainte, 
străinii îşi dăduseră seama de importanța ideii romanității 
ca forţă politică“4?. 


* 


În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea problema con- 
tinuităţii românilor a căpătat un nou curs; așa cum am ară- 
tat în introducere, la argumentele ştiinţifice şi îndreptăţite, 
invocate de români în sprijinul vechimii lor, reprezentanții 
„naţiunilor“ privilegiate din Transilvania — care se vedeau 
amenințate în privilegiile lor tradiționale — au răspuns cu 
contraargumente şi teorii tendențioase și neștiințifice, menite 
să „dovedească“ caducitatea unor realităţi ancorate de veacuri 
în Transilvaniat8. Asupra acestor opinii și ale altora expri- 
mate începînd din această vreme vom insista în paginile ce 
urmează. 

Primul învăţat străin din această epocă ce şi-a pus problema 
continuității românilor a fost istoricul și filologul Z. Thun- 
mann într-o lucrare privind istoria popoarelor din Europa 
răsăriteană. „Vlahii de dincoace de Dunăre (de la nordul flu- 
viului — N.S.) sînt fraţi ai celor din Macedonia, coboritori 
din tracii, care, sub numele de geţi și de daci, jucară un rol 
atit de însemnat ... Sub stăpînirea romană au primit limba şi 
obiceiurile romane și, după ce sub Caracalla au căpătat drep- 
tul de cetăţenie, s-au numit romani. Nu se poate admite ca 
împăratul Aurelian să fi strămutat peste Dunăre pe toți lo- 
cuitorii Daciei; fără îndoială că au mai rămas încă mulţi 
într-o țară așa de mare şi așa de muntoasă. În timpul năvă- 


inte de a fi intrat națiunea săsească în Transilvania, am fost moșteni in 
acel pămint regesc“. 

Toth Zoltán, I., Az erdélyi român nacionalismus elsö százada 1697— 1792 
[Primul secol al naționalismului român în Transilvania, 1697—1792], 
Budapesta, 1946, consideră că Inochentie Micu a susținut că românii 
sint cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei pe baza afirmațiilor mai 
vechi ale umaniștilor maghiari. 

47 A. Armbruster, op. cit., p. 239. 

48 Ibidem. 


23 
www.dacoromanica.ro 


lirii vandalilor, goților, hunilor, gepizilor, slavilor, avarilor 
şi bulgarilor, ei căutară mîntuire în munții lor ... Năvălirea 
ungurilor la anul 896 i-a găsit în Transilvania şi în Ungaria 
de dincoace de Dunăre. Acest lucru îl spune notarul anonim al 
regelui Bela IV, care merită crezare ... Vlahii locuiau din 
timpuri străvechi și în Valahia și Moldova, unde nu au venit 
întiia dată sub Negru (Vodă) şi Bogdan în sec. XIII—XIV“. 

Thunmann afirmă deci că macedoromânii sint urmașii 
ilirilor romanizați, în timp ce românii din Dacia sînt urmaşii 
geto-dacilor romanizați care au rămas pe loc după retragerea 
aureliană. Fără să facă critică istorică amănunţită, învățatul 
german recunoștea ceea ce bunul simţ și logica impuneau ca 
realităţi de necontestat. 

Peste cîțiva ani, în 1778, într-o istorie a Transilvaniei, 
Iosif Benkö pleda și el pentru continuitate în Dacia: „valahii 
se trag din romani, din coloniile pe care Traian şi ceilalţi 
împărați le-au adus în Dacia“. El invoca mărturia unor scrii- 
tori de valoare care susțineau această descendență a româ- 
nilor din nenumăratele colonii romane din Dacia. Benkö ad- 
mitea că la abandonarea Daciei „o bună parte din romani au 
părăsit Dacia“, dar susţinea că „mulţi romani împreună cu 
dacii indigeni au rămas pe loc“, unde s-au adăpostit în munți. 
În afară de aceşti urmaşi direcţi ai daco-romanilor, Benkö 
afirmă că valahii s-ar mai trage și din coloniile de la sudul 
Dunării care, înmulțindu-se, „s-au lăţit încet, încet spre mia- 
zănoapte pînă la hotarele Podoliei şi Rusiei şi pînă în Tran- 
silvania“5%0. 

La 1780 apărea la Viena o istorie a Banatului Timișan dato- 
rată lui Fr. Griselini, italian de origine. Impresionat de ase- 
mănarea dintre limbile italiană şi română, el afirma că aces- 
tea nu sînt decît „două dialecte“ ale „uneia și aceleiași limbi 


49 I. 'Thunmann, Untersuchungen über die Geschichte der östlichen euro- 
păischen Völker, Leipzig, 1774, pp. 240, 324, 360. Vezi prezentarea lui 
Al. Philippide, Originea românilor, 1, Iaşi, 1925, pp. 666—667; A. Sacer- 
doţeanu, Consideraţii, pp. 104—106; „Țara Birsei“, 1937, pp. 118—119 
şi I. Hurdubeţiu, op. cit., pp. 41—48. 

50 Josephus Benkö, Transilvania sive magnus Transsilvaniae Princi- 
patus, I, Vindobonae, 1778, pp. 474, 476—478. Vezi şi Al. Philippide, 
op. cit., pp. 667—668. 

În același an, 1778, Stefan Katona susținea la rindu-i că nu este posibi} 
ca teritoriul Daciei să fi rămas fără locuitori, românii fiind urmașii colo- 
nilor romani aduși de Traian în Dacia (Historia critica primorum Hunga- 
riae ducum, Pestini, 1778, pp. 324—326). Vezi şi A. Mureșianu, în „Țara 
Birsei“, VIII, 1936, nr. 5, pp. 404—405, unde se dă întreg citatul. 


24 
www.dacoromanica.ro 


a poporului de jos, vorbită odinioară în acelaşi timp în Italia 
şi Dacia“. Pe Griselini l-a impresionat starea în care au ajuns 
„aceşti urmași ai vestitului popor care mînuia în acelaşi timp 
şi sabia şi plugul“. Griselini aduce şi un argument din etno- 
grafie despre continuitatea românilor: vorbind despre serbă- 
rile românilor bănăţeni din ajunul secerişului şi culesului vii- 
lor, el afirmă că acestea „se aseamănă foarte mult cu obiceiu- 


rile romanilor cînd aceştia serbau Cerealiile şi Bachanalii- 
les. 


Primul istoric care a pledat impotriva continuității a fost 
un sas, ofiţer de justiţie al armatei imperiale, Franz Joseph 
Sulzer, autorul unei istorii a ţărilor locuite de români:?2. El 
susţine că românii nu se trag din coloniştii romani din Dacia 
care a fost părăsită; românii s-au format ca popor în Peninsula 
Balcanică (în Moesia, Tracia), de unde au venit la nordul 
Dunării în număr mare în două etape: la sfîrşitul secolului al 
XII-lea, cînd au fost apăsaţi de Isac Anghelos (adică în vre- 
mea creării imperiului vlaho-bulgar — N.S.) şi după năvala 
tătarilor, din 1241, cînd Cumania era golită de toţi locuitorii. 
Sulzer formulează următoarele argumente în favoarea acestei 
teorii: nu există în limba română nici o urmă din timpul mi- 


51 Fr, Griselini, Geschichte der Zemescher Banaies, Viena 1780; ct. „Ţara 
Birsei“, 1936, pp. 413—414. 

52 Geschichte des transalpinischen Daciens, 3 vol., Viena, 1781—1782. 
Prezentarea lui Al. Philippide, Originea românilor, I. pp. 668—675; A. 
Sacerdoţeanu, Consideraţii, pp. 106—107; I. Hurdubeţiu, op. ctt., pp. 48— 
50. Despre autor vezi și Klaus Steinke, Tratatul de gramatică a limbii 
române al lui Fr. J. Sulzer (AL IL, 22, 1971, pp. 93—111). 

Combătindu-l pe Sulzer, pe care-l considera pătimaș, G. Bariț cita 
opinia lui M. S. Kovaci€ care afirma că Sulzer a fost „om ocăritoriu, min- 
cinos şi că foarte puţin au știut despre lucrurile de care au scris“ („Foaia 
pentru minte“, 1842, p. 280). 

După cum s-a arătat, pornirea lui Sulzer impotriva românilor se da- 
tora edictului de toleranţă al lui Iosif al II-lea din 1781 care proclama 
egalitatea românilor cu celelalte „naţiuni“; lucrarea sa și altele de acest 
gen au fost rezultatul reacţiunii impotriva „politicii iosefiniste“ („Ţara 
Birsei“, 1937, nr. 2, p. 117). 

Vezi și G. Brătianu, în RHSEE, 1943, p. 84, după care lucrarea 
lui Sulzer „est déjà une réaction, due sans doute à l'opposition des milieux 
saxons, qui se voyaient menacés dans leur situation priviltgice et enten- 
daient la défendre. Le meilleur moyen était assurément de combattre l’idée 
de la continuité daco-roumaine et de présenter les «Valaques +, non com- 
me une race ancienne et autochtone, privée des ses droits naturels, mais 
comme des immigrés de date récente accueillis sur le sol transylvain par la 
généreuse initiative des rois et des seigneurs hongrois de l'âre féodale et 
réduits à s’en tenir à la portion congrue, fort étroitement mesurée“. 


25 
www.dacoromanica.ro 


graţiilor care au durat 700 de ani; influenţa slavă (a cărei 
importanţă este mult exagerată) nu s-a putut efectua decit la 
sudul Dunării, deoarece nu au fost slavi în Transilvania; româ- 
nii s-au aşezat în Transilvania după venirea ungurilor, numai 
astfel putîndu-se explica faptul că sînt lipsiţi de drepturi; 
(de fapt, procesul este exact invers: cuceritorii lipsesc de drepturi 
pe locuitorii mai vechi pe care-i asupresc! — N.S.52); românii 
nu au putut îmbrăţişa credinţa ortodoxă decit la sud de Du- 
năre, aceasta explicind faptul că şi-au putut-o păstra în mij- 
locul unor populaţii catolice5t; datorită asemănării dialecte- 
lor daco-român şi macedo-român, nu este de admis o dezvol- 
tare aparte a românilor; valahii din Dacia au venit din ţara 
cuţovlahilor; un ultim argument este acela al părăsirii nume- 
lui de Dacia: „dacă valahii au trăit totdeauna în Dacia, pentru 
ce n-au păstrat acest nume Dacia?“ Acestea sînt pe scurt ideile 
lui Sulzer, pe care, la scurtă vreme, stăpînirea maghiară le va 
pune în slujba luptelor politice, pentru a contesta românilor 
din Transilvania drepturile pe care aceştia le cereau. 


Lucrarea lui Sulzer nu a convins pe toți învățații; în 1784, 
sasul Michael Lebrecht susţinea că românii sînt urmaşii roma- 
nilor şi „cei mai vechi locuitori ai acestor regiuni“55, ideie 
formulată în acelaşi an și de împăratul Iosif al II-lea. Acesta 
afirma că românii sînt „incontestabil cei mai vechi și mai nume- 
roși locuitori ai Transilvaniei“5 (subl. ns. — N. S$.). 


53 Argumentul lipsei de drepturi a românilor din Transilvania a fost 
folosit de istoricii Pray, Yhunmann și Schlăzer tocmai pentru dovedirea 
vechimii lor în această ţară, căci „nu este de crezut că românii să fi imi- 
grat aici din țări străine ca să sufere jugul robiei; este mult mai de crezut 
că românii, ca cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei, au fost învinşi cu 
armele şi reduși la servitute de mai puternicii maghiari“ (Fridericus Phleps, 
De Valachorum origine dissertatio, Cibinii, 1829, p. 23). Cf. „Țara Birsei“, 
1937, nr. 2, p. 120. 


5t Această opinie a fost combătută de A. Mureșanu în „Foaia pentru 
minte, inimă și literatură“, 1846, pp. 236—240, care a susţinut originea 
romană a creștinismului. 


55 Michael Lebrecht, Die Geschichie von Siebenbürgen in Abendunter- 
haltungen, Sibiu, 1784, p. 65. 

Opinii asemănătoare cu ale lui M. Lebrecht formulase, in 1780, un alt 
sas, Martin Felmer, care se pronunţase și el categoric pentru continuitate 
din aceleași motive ca cele invocate de Lebrecht (Primae linae M. Prin- 
cipatus Transilvaniae ..., Sibiu, 1780, pp. 19, 47 şi 63). Vezi şi prezenta- 
rea lui D. Ciurea în „Anuarul Inst. de istorie şi arheologie“, Iaşi, 1972, 
p. 187. 


56 C. Sassu, Deutsche Zeugnisse über Siebenbürgen im Laufe der Jahr- 
hunderte, în Siebenbürgen, I, Buc., 1943, p. 365. 


26 
www.dacoromanica.ro 


În 1787, un mare istoric al Imperiului roman, Gibbon, susţi- 
nea că după retragerea aureliană „a rămas în vecbea ţară o 
parte însemnată din locuitorii ei, care mai mare groază aveau 
de emigrare decit de stăpinitorul got“. Locuitorii daco-romani 
s-au amestecat apoi cu elementele migratoare, pe care le-au 
învăţat agricultura şi plăcerile unei vieţi civilizate, și au îor- 
mai cu vremea un mare popor”. 

Peste cîțiva ani, la 1790, Ioseph Kereszturi admitea la rîn- 
du-i prezenţa vlahilor în Transilvania înainte de venirea 
ungurilorst, pentru ca în anul următor, într-o altă lucrare, 
acelaşi M. Lebrecht să se pronunţe în favoarea continuității, 
ţinînd seama de preponderența numerică a românilor din 
Transilvania, de limba și de numele lor de origină latină5?. 


În 1791 avea loc un eveniment deosebit de important în 
istoria Transilvaniei: printr-un memoriu intitulat Supplez 
Libellus Valachorum, românii au cerut împăratului austriac 
o situaţie egală cu celelalte „naţiuni“ privilegiate ale Transil- 
vaniei şi restituirea drepturilor politice ce le fuseseră răpite. 
Principalul argument era tocmai vechimea lor în Transilva- 
nia, unde — se spune în Supplex — națiunea română este cea 
mai veche dintre toate „naţiunile“; ea se trage din coloniştii 
aduşi de împăratul Traian în sec. II, care de atunci trăiesc aici 
fără întrerupere. Năvălirile barbare nu i-au putut disloca. 
Înlăturînd pînă la venirea ungurilor stăpînirile străine, ei au 
trăit aici sub voievozi aleşi din neamul lor. Numele devlahi, 
sub care îi găsesc aici ungurii, nu este decit numele pe care 
popoarele slave l-au dat românilor. Mai departe se face istoria 
românilor din Transilvania, unde ei au fost găsiţi de unguri 
(după mărturia lui Anonymus) şi se arată că românii au înce- 
put a fi consideraţi „toleraţi“ în Transilvania numai în sec. 
XVII, în colecţia de legi Approbatae Constitutiones. Acest 
termen nu poate fi aplicat națiunii române deoarece se știe că 
ea este cea mai veche din țară, că s-a bucurat de drepturi reg- 


52 Apud Al. Philippide, op. cit., I, p. 675. 

58 Joseph Kereszturi, De velieri institutione rei militaris Hungariae, 
1790. 

5 Michael Lebrecht, Geschichte der aboriginen dazischen Völker in Abend- 
Unterhaltungen, Sibiu, 1791. 

Este interesant de amintit că argumentele lui Lebrecht au fost utili- 
zate în anul următor în favoarea continuității de preotul român Sava 
Popovici din Răşinari. Vezi I. Lupaş, Chestiunea originii şi continuității 
românilor, inir-o predică din 1792, în Studii, conferințe şi comunicări isto- 
rice, I, 1928, pp. 375—392. 


27 
www.dacoromanica.ro 


nicolare şi că nu există nici o lege care să o fi privat de drep- 
turi şi să o fi declarat „tolerată“0. 

Memoriul a ajuns în mîinile principelui de coroană Fran- 
cisc, care l-a trimis spre referat cancelarului aulic al Transil- 
vaniei Samuil Teleki. Acesta a respins tezele memoriului. E? 
a recunoscut că românii sînt cei mai vechi locuitori ai Transilva- 
niei, dar afirmă că sînt supuși cu sabia de unguri care i-au silit 
să se supună voinţei lor; ei n-au avut niciodată drepturi egale 
cu celelalte „naţiuni“, iar ridicarea lor între „naţiunile“ re- 
cepte ar fi primejdioas�. 

Opiniile lui Teleki fiind primite de sfetnicii împăratului, 
acesta a respins memoriul şi l-a trimis dietei, care, la rîndu-i, 
l-a încredinţat unei comisii să refere asupra lui. Comisia a răs- 
puns că românii din Transilvania nu sînt sau nu sînt decit 
puţini din aceia de care pomenea petiția lor, restul fiind urma- 
şii fugarilor și veneticilor din ţările vecine. Dintre toţi româ- 
nii, doar nobilii români din regiunea Făgăraşului și Hunedoa- 
rei erau consideraţi descendenţii românilor aflaţi aici la veni- 
rea ungurilors2. 

Văzînd că cererea lor e respinsă, românii au redactat un 
nou Supplex în anul 1792, în care, după ce reamintesc cuprin- 
sul primului, reafirmă convingerea lor că sînt cei mai vechi 

? 

€ David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Buc., 1967, pp. 12— 
15. Iată textul despre vechimea românilor: „Națiunea română este cu 
mult cea mai veche dintre toate naţiunile Transilvaniei din vremea noas- 
tră, intrucit este lucru sigur și dovedit, pe temeiul mărturiilor istorice, 
a unei tradiţii niciodată intrerupte, a asemănării limbii, datinilor și obi- 
ceiurilor, că ea îşi trage originea de la coloniile romane aduse la înce- 
putul secolului al II-lea de către impăratul Traian, în nenumărate rin- 
duri, în Dacia, cu un număr foarte mare de soldați veterani, ca să 
apere provincia“. („Est Natio Valachica omnium Transylvaniae huius aeta- 
tis Nationum longe antiquissima, cum a Romanis ipsam coloniis, per Impe- 
ratorem Traianum seculo II inchoante in Daciam frequenter copiosissimo 
veteranorum militum numero at tutandam Provinciam deductis, propagi- 
nem suam habere, fide historica, traditione nunquam interrupta, idiomatis 
et morum consuetudinumque similitudine sit certum probatumgue“ ). 

După textul Supplez-ului s-au mai făcut diverse copii sau prelucrări, 
dintre care unele au fost descoperite recent. Una dintre ele, intitulată 
Kurzer Abriss der Schicksaale, und des Zustandes der Walachischen Nation 
in Siebenbürgen, a fost publicată de David Prodan şi Elena Cernea, 
Încă un text din lupta politică a românilor din Transilvania („Lucrări ştiin- 
ţifice“, Inst. pedagogic Oradea, Istorie, 1973, pp. 3—17). Vezi şi Aurel 
Răduţiu, Ladislau Gyémánt, Supplex Libellus Valachorum în variantele 
românești de la Schei, Cluj-Napoca, 1975, 132 p. +8pl. 

ê C. Sassu, Românii şi ungurii. Premize istorice, Buc., 1940, pp. 119— 
120. 

s2 D. Prodan, op. cii., pp. 42—43. 


28 
www.dacoromanica.ro 


locuitori, aşa cum o dovedesc mărturiile istorice, tradiţia neîn- 
treruptă, obiceiurile și limba poporului. Cît privește afirmaţia 
că cei mai mulţi români ar fi venetici şi fugari din ţările ve- 
cine, aceasta este o simplă afirmaţie ce nu poate fi dovedită, 
românii alcătuind peste două treimi din populaţia Transilva- 
niei55. Nici această cerere nu a convins în ce priveşte revendi- 
cările exprimate; curtea din Viena a promis însă că va ţine 
seama de ele în viitor, după „dreptate şi echitate“s. 

Discuţiile în jurul Supplez-ului nu s-au încheiat aici; ele 
au fost deschise public de sasul T. C. Eder, în notele polemice 
din ediția sa şi au fost continuate din partea maghiarilor de 
profesorul piarist Martin Bolla din Cluj. 

Considerat de Petru Maior „cel dintii și credincios ucenic al 
lui Sulzer“ și „mare potrivnic al românilor“, Eder a tipărit la 
Cluj Supplez-ul însoţit de „note istorico-critice“ care cuprind 
numeroase ipoteze și erori. Bazîndu-se pe ideile lui Sulzer, el 
se îndoiește de originea romană a poporului nostru, contestă 
persistenţa elementului roman în Dacia Traiană, unde nu gă- 
seşte nici o urmă a coloniilor romane (deşi acestea erau încă 
evidente şi fuseseră descrise), susţine — după Sulzer — că 
românii au emigrat în nordul Dunării în sec. XIII. El aduce 
grave injurii românilor, considerînd Supplez-ul o amestecă- 
tură de insolenţe şi văicăreli după drepturi „iluzorii“. „Păti- 
maş şi rău intenţionat atunci cînd era vorba de lupta de eman- 
cipare socială şi naţională a românilor transilvăneni’, Eder 
nu se dă îndărăt să-şi dezvăluie pînă și sila ce l-a cuprins citind 


63 Ibidem, p. 51. 

6t Ibidem, p. 58. 

6 Supplex Libellus Valachorum Transilvaniae iura tribus receplis na- 
tionibus communa poșiliminio sibi adseri postulantium. Cum notis-historico- 
eriticis, Cluj, 1791. A 

9% Lucrarea lui M. Bolla poartă titlul: Dissertatio de Valachis, qui Tran- 
siluania incolunt. Scripta instar Responsionis ad Libellum Suplicum quem 
Aug. Imp. Leopoldo 11, an. 1791. Natio Valachica porrexit, şi a fost editată 
în 1931. Vezi şi Hunfalvy Pál, Bolla Márton és Eder Karoly meg az oláh 
incolatus Erdėlyben [M. Bolla şi Carol Eder despre locuirea românilor 
în Transilvania) („Szâzadok“, .13, 1879, pp. 510—518, 541—563, 668— 
688, 717—761) şi A. Bitay, Martin Bolla (1751— 1831) şi aşa-numitul Sup- 
plex Libellus (AI INC, II, 1923, pp. 373—377). 

7 Într-o recenzie făcută lucrării lui Eder în „Jenaer Allgemeine Lit- 
teratur Zeitung“, nr. 53—55 din 1798, se afirma: „fără îndoială că valahii 
sint locuitori mai vechi ai Transilvaniei decit saşii“. În răspunsul său, 
Eder a recunoscut că valahii sînt, într-adevăr, mai vechi în Transilvania 
decit sașii şi a declarat că a scris cu „zel antivalahic“! (Iosif Pervain, 
A. Ciurdariu, A. Sasu, Românii tn periodicele germane din Transilvania, 
1778—1840, Buc., 1977, pp. 242—243). 


29 
www.dacoromanica.ro 


anumite paragrafe din Supplez (i s-au răscolit măruntaiele), 
nici să profereze calificative incriminatoare. Pentru el româ- 
nii erau un fel de trintori“68. 


„Dizertaţia“ lui Bolla caută să demonstreze că românii nu 
sînt de origine romană, ci bulgară, de unde și numele de vo- 
lohi ( !); chiar dacă s-ar admite că românii descind din romani, 
nu s-ar putea deduce de aici nici un drept pentru ei în Transil- 
vania. ( Valachi cujuscumque sint originis, nihil juris in Transil- 
vaniam, iude a condito Rege Hungarico, attribuere sibi posini). 
Această dogmă a întrunit aprobarea unanimă a dietei, formată 
din reprezentanţii celor trei „naţiuni“ privilegiate. 

Acesta era punctul de vedere oficial“, care refuza românilor 
din Transilvania acordarea de drepturi politice pe motiv că ar 
fi venit tîrziu, acest punct de vedere nu era însă acceptat şi 
împărtăşit de toţi locuitorii provinciei şi nici de către străini. 

În 1792 apărea la Viena o broşură a lui G. Hermann care ad- 
mitea că românii sînt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei: 
„giebt gleich im l-ten zu erkennen, das die Vlacci oder Blacci 
ein Uberbleibsel der unter dem Kayser Trajan nach Dacien 
gekommenen Römer und die Vorfahren der heutigen Wala- 
chen, die ersteren gewesen, die sich hier herum aufgehalten“™. 


Românii au răspuns la notele lui Eder cu numeroase scrieri 
cu caracter polemic alcătuite între anii 1791 —1880. Dintre 
acestea amintim: Responsum ad crisim Josephi Caroli Eder, al 
lui Samuil Micu”! şi o scriere anonimă intitulată: Widerlegung 
der zu Klausenburg 1791 über die Vorteillung der Walaschischen 


68 I, Pervain, în „Studii“, 1969, nr. 2. Vezi și Alex. Lapedatu, Isto- 
riografia română ardeleană în legătură cu desfășurarea vieţii politice a nea- 
mului românesc de peste Carpaţi, Buc., 1923, pp. 11—13. 

4 Într-un Compendium Hungariae geographicum, 1792, „valahii“ erau 
considerați „inguilini tolerati“, un neam de oameni necivilizaţi care tră- 
iau n zonele muntoase și vorbeau o limbă compusă din elemente „italice“ 
și slave. 

% G. Hermann, Ubersicht der Grundverfassung der săchsischen Nation 
in Siebenbürgen, Viena, 1792. Vezi și I. Lupaș, Contribuţiuni la istoria 
politică a românilor ardeleni (AARMS II, 1915, p. 763). 

Amintim şi lucrarea croatului P. Katancsi€, De istro eiusque adcolis 
Commentatio, Buda, 1798, p. 8, care susţinea că românii „sînt singurii 
colonişti italici care au dăinuit pină astăzi“. 

7i Publicat de I. Pervain și C. Engel în „Lucrări științifice“, Insti- 
tutul pedagogic din Oradea, B, 1969, pp. 211—231. La 30 oct. 1791 
Samuil Micu comunica lui Ignatie Darabant intenţia sa de a răspunde 
lui Eder (Z. Piclişanu, Luptele politice ale românilor ardeleni din anii 
1790— 1792, Buc., 1923, p. 108). Vezi şi S. Micu, Scurtă cunoștință a 
istoriei românilor, Buc., 1963, p. 26 şi urm. 


30 
www.dacoromanica.ro 


Nation herausgefommenen Noten, atribuită de I. Pervain lui I. 
Budai-Deleanu?2. 

Samuil Micu nu a răspuns decit la 10 din cele 59 de „note 
istorico-critice“ ale lui Eder (sau poate restul nu ni s-au păs- 
trat). Folosind și alte lucrări ale sale ( Brevis historica nolitia 
şi Supplex Libellus Valachorum)?2i*, ca şi extrasele scoase de 
G. Șincai din scrierile autorilor străini (Notata ex variis auct- 
horibus), Maior a examinat cu seriozitate şi spirit științific 
continuitatea populaţiei băștinașe din Dacia, făcînd apel ade- 
seori la scriitorii antici și medievali pentru a dovedi netemei- 
nicia afirmațiilor lui Eder. 

Autorul lui Widerlegung combate opiniile lui Eder, afirmînd 
că populaţia autohtonă nu a fost exterminată şi respinge tezele 
lui Sulzer privitoare la imigrarea românilor de la sudul Dună- 
rii, conchizînd că românii sînt băştinaşi în Transilvania Și ce: 
mai vechi locuitori ai ţării. Citind cronica lui Anonymus, ` 
după ce pomenește de Gelu şi de Terra Blachorum, trage urmă- 
toarea concluzie: „Rezultă de aici că românii sînt cei mai vechi 
locuitori ai ţării, că la venirea ungurilor au fost națiunea stă- 
pinitoare, că ei s-au supus conducătorilor de oști ai ungurilor 
prin învoială (mit Accord); așadar, nu li s-au răpit bunurile și 
libertăţile și — cu atît mai vîrtos — nu au fost înrobiţi“. 

Aceleași idei le găsim într-un alt text românesc, alcătuit în 
1804, după modelul Supplez-ului, ceea ce dovedea că românii 
continuau să-şi susțină drepturile. În această nouă scriere 
(atribuită de David Prodan lui I. Budai-Deleanu) se afirmă 
din nou că românii din Transilvania „nu sînt vreun nation 
strein, ci chiar romanii cei vechi, cari din părțile Romei în 
Daţiia la anii de la Hs. 106 ca biruitori și vitezi au venit ... 
Aceşti romani cu descălecătoarea lor s-au așezat moşteni în 
Dacia, care să cuprinde din Ardeal, Valahia, Moldovlahia şi 
Bănatul“. Mai departe se afirmă că românii au primit pe unguri 
în Transilvania „cu această învoială ca românii cu ungurii 


72 I. Pervain, Ioan Budai-Deleanu şi „Supplex libellus Valachorum“ 
(„Studii“, 1969, nr. 2, pp. 207—217.) I. Budai-Deleanu l-a criticat pe 
Eder și într-o altă lucrare a sa, De originibus populorum Transylvaniae 
commenlatiuncula. Cum observationibus historico-critieis (ibidem, p. 211). 
Vezi şi I. Pervain, O scriere necunoscută a lui loan Budai-Deleanu („Lu- 
crări ştiinţifice“, Oradea, 1967, nr. 1, pp. 273—286); I. Budai-Deleanu, 
Scrieri inedite, pp. 37—114 şi C. Bodea, Mihai Mitu, Ion Budai- Deleanu 
scrisoare către Petru Maior „Pentru inceputul limbei românești“ („Ma- 
nuscriptum“, 1972, nr. 1, pp. 53—69). 

72 bis C. Câmpeanu, Introducere la Samuil Micu, Scurtă cunostinjă a 
istoriei românilor, Buc., 1963, pp. XIV—XVI. 


81 
www.dacoromanica.ro 


frăţește sa stăpinească Ardealul“, învoială pe care ungurii nu 
au respectat-o?3. 

În aceeași vreme în care românii îşi susțineau cu tenacitate 
vechimea în Transilvania apăreau două lucrări ale lui Z. Chr. 
Engel care afirma că, nemaiputind să apere Dacia, Aurelian 
a mutat pe romani (ostaşi şi provinciali) în Dacia Meditera- 
nea şi Ripensis, unde urmaşii lor au suferit influenţa slavonă 
şi unde au ajuns apoi sub stăpînirea bulgarilor de la Volga, de 
la care şi-ar fi luat numele (ideie susţinută şi de M. Bollal). 
Cind stăpînirea bulgară s-a întins la nord de Dunăre, în vremea 
lui Krum, acesta a trecut la nordul fluviului mulţi locuitori de 
origine romană pe la 811 —813 (ideie preluată de la I. Lucius). 
Întrucit îi aduce pe români la nordul Dunării în sec. IX, Engel 
nu contestă valoarea informaţiilor date de Anonymus şi nici 
prezența românilor în Transilvania înainte de venirea ungu- 
rilor?, 

La începutul secolului al XIX-lea, apărea o lucrare de sta- 
tistică privind Transilvania. Autorul ei, Michael Ballmann, 
recunoștea că românii alcătuiau 4/7 din totalul populaţiei, că 
erau răspîndiţi peste tot şi că limba lor era foarte cunoscută, 
„fiecare locuitor înţelege şi vorbeşte în valahă“. El îşi expri- 
ma teama că, prin creşterea lor rapidă, românii puneau în 
primejdie existenţa celor trei „naţiuni“ privilegiate din Tran- 
silvania ! 

Deşi recunoștea aceste realităţi, spre deosebire de Felmer 
şi Lebrecht, Ballmann se declara împotriva continuității, 
susținind că limba şi poporul valah s-ar fi format la sud de 


73 D. Prodan; Încă un Supplex Libellus românesc, 1804, Cluj, 1970. 


"1 Commentatio de expediilonibus Trajani ad Danubium et origine Va- 
lachorum, Vindobonae, 1794; idem, Geschichie der Moldau und Walachei, 
Halle, 1804. Vezi şi A. Sacerdoţeanu, op. cit., pp. 109—110 şi I. Hurdu- 
beţiu, op. cit., pp. 52—54. Într-o altă lucrare a sa, Fortseizung der Alge- 
meinen Welihistorie durch eine Gesellschaft, von Gelehrien in Teuischland 
und England ausgefertigei..., Halle, 1797, Engel a susţinut o pretinsă colo- 
nizare a Maramureșului cu vlahi din jurul Constantinopolului, trimiși 
de Andronic al II lea Paleologul în ajutorul lui Ladislau Cumanul împo- 
triva tătarilor. Vezi „Țara Birsei“, 1936, pp. 494—495. 

Ideile lui Engel au fost combătute de Gheorghe Bariț, Joan Hristian 
Engel („Foaia pentru minte, inimă şi literatură“, 7, 1844, nr. 1, pp. 
1—4, nr. 2, pp. 9—13, nr. 3, pp. 17—20). 

7% Engel a combătut opinia lui Sulzer despre imigrarea tirzie a româ- 
nilor, ca și pe aceia a lui Eder, „atit de predispus împotriva românilor, 
încit nu poate mistui nicidecum pe acest Gelu și repetă și acum atacu- 
rile sale rău susţinute împotriva lui Anonymus, fără nici un rezultat“ 
(„Țara Birsei“, 1937, p. 120). 


32 
Www.dacoromanica.ro 


Dunăre, în Bulgaria şi în munţii Haemus, şi că prima „urmă 
sigură“ a românilor din Transilvania datează din primul sfert 
al secolului al XIII-lea; cine-i considera pe români vechi 
locuitori ai Transilvaniei — susținea Ballmann — dovedea 
că nu cunoaşte istoria țării”$ (pe care, în realitate, n-o cunoş- 
tea el !). 


Nu toți istoricii maghiari de la începutul secolului trecut 
au împărtăşit însă ideile lui Sulzer şi Ballmann. Astfel, T. A. 
Fessler, acceptînd ştirile date de Anonymus, menționa pe 
harta statului maghiar din secolele X—XI ţara lui Gelu şi 
admitea prezența unei numeroase populații româneşti în 
Transilvania, populație condusă de cnezii găsiți aici de unguri 
în fruntea unor localități sau districte şi care se bucurau de 
„drepturi nobiliare“77. 


La 1806 un învățat mitropolit sirb, Ştefan Stratimirovici, 
consemna: „istoricii buni sau mai bine zis mijlocii, cît și cei 
răi, toţi deopotrivă, masa istoricilor, extrag proveniența vala- 
hilor de azi din coloniile romane pe care împăratul Traian le-a 
aşezat în Dacia“ şi-şi exprima convingerea că ar fi fost „impo- 
sibil“ ca toţi coloniştii să fi fost retraşi din Dacia Traiană, de 
unde au plecat doar armata, funcţionarii şi oamenii bogaţi; ` 
„cea mai mare parte a locuitorilor“ a rămas pe loc”. 


Cel care a combătut pe adversarii continuității (Sulzer, 
Eder, Engel) a fost învățatul Petru Maior care susţine că, 
după războaiele cu romanii, Dacia „se deșertă cu totul de lo- 
cuitori“, în locul cărora au fost aduşi numeroşi colonişti ro- 
mani. Polemizind cu Engel, care susţinea că românii ar fi nişte 
„corcituri de bărbaţi romani şi din femei dace“, Maior exage- 
rează afirmînd că „nici muieri nici prunci nu au mai rămas în 
Dacia“. Prin aceasta, Maior — ca şialţi fruntaşi ai Şcolii 
Ardelene — urmărea să susțină originea pur romană a popo- 


2 M. Ballmann, Statistik von Siebenbürgen, Sibiu, 1801, pp. 30, 31, 
36—38, 44. Vezi şi „Siebenbirgische Provinzialblătter“, LII, 1808, pp. 
217—242, unde se reproduc pasaje din compendiul de istoria Transilva- 
niei al lui Ballmann, în care acesta declară: „pentru a nu lăsa pradă bar- 
barilor pe numeroșii coloniști romani care se stabiliseră în Dacia, Aurelian 
i-a dus peste Dunăre“. 

72 L.A. Fessler, Die Geschichie der Ungern, Leipzig, I, 1815, pp. 72— 
73, 256—257. Vezi prezentarea lui A. Mureșianu, în „Țara Birsei“, 1936, 
pp. 406—407. 

78 Silviu Anuichi, Miiropoliiul Șiefan Siraiimirovici de Carlovif 
(2790— 1836) despre valahi. Vechimea şi staiornicia poporului român („Bis. 
ort. română“, 1975, nr. 3—4, pp. 419). 


33 
3 — Continuitatea românilor 5 
www.dacoromanica.ro 


rului român, excluzînd elementul dac, teorie greşită despre 
care vom vorbi în partea a doua a lucrării. 

Maior combate mai departe pe Engel, susținînd că cea mai 
mare parte a populaţiei romane a trebuit să rămînă în Dacia 
Traiană, fiind imposibil „a face să iasă atîta mulţime de 
ţărani romani din Dacia, unde erau înrădăcinaţi cu lăcașul“. 
Neobişnuite cu viaţa sedentară, popoarele migratoare aveau 
nevoie de munca acestor ţărani de la care primeau cele nece- 
sare pentru hrană. Pe lîngă argumente logice, Maior arată că 
Vopiscus nu inspiră încredere, fiind „om ca acela căruia nu-i 
era greață a minţi“ şi aduce ca dovadă a faptului că românii 
nu fugeau în faţa barbarilor un citat din Turoczi după care 
toţi locuitorii din Panonia ar fi fugit de frica hunilor numai 
românii au rămas”. 

Tot Maior a pus în circulaţie citatul din Eutropius după 
care şi Hadrian a vrut să părăsească Dacia dar nu l-au lăsat 
prietenii, pentru că ar fi fost părăsiţi o mulțime de cetăţeni 
romani în mîinile barbarilor. Maior se întreba: dacă Hadrian 
nu a putut strămuta cetăţenii romani peste Dunăre, putea să 
facă această operaţie Aurelian peste un secol și jumătate, cînd 
numărul cetăţenilor romani era cu mult mai mare? Și apoi 
de ce i-ar fi dus în Moesia, care era la fel de primejduită ca şi 
Dacia? În concluzie: strămutarea populaţiei din Dacia Traiană 
este o poveste, iar aducerea lor în secolele XII—XIII este o 
minciună „cît o poţi pipăi cu mîna!“ 

Cît priveşte argumentele lui Eder că româna nu are cuvinte 
de origine gotă şi că, în timpul luptelor dintre vlaho-bulgari 
şi bizantini de la sudul Dunării, primilor le-ar fi venit în 
ajutor cumanii, nu românii de la nordul fluviului, Maior arată 
că românii nu puteau primi influenţa germană cu care nu aveau 
nici o afinitate şi că, sub numele de cumani, se ascund de fapt 
românii80. 


7 Petru Maior, Istoria pentru inceputul românilor în Dacia, Buda, 
1812. Vezi și I. Lupaş, Scrierile istorice ale lui Petru Maior, în Scrieri 
alese, I, Cluj-Napoca, 1977, pp. 153—156; Emil Boldan, Petru Maior 
şi problema continuității românilor tn Dacia, în Cercetări de limbă şi lite- 
ratură, Oradea, 1971, pp. 223—232. 

% În textul lui N. Choniates se spune că Petru și Asan s-au retras 
la nordul Dunării pentru a se uni cu sciții şi că au înrolat de acolo 
„mare mulțime de aliaţi, după plac“ (Fontes Historiae Daco-Romanae, III, 
Buc., 1975, p. 239). Între acești aliaţi se găseau desigur și români. În 
plus, același Choniates afirmă că, în 1199, pe cînd Alexios al III-lea An- 
ghelos era suferind, „sciţii (cumanii), trecînd Istrul cu un corp de vlahi, 
au devastat mai multe orașe din Tracia“ (ibidem, p. 273 şi D. Onciul, 
Scrieri istorice, II, p. 50, nota 82). 


84 
Wwww.dacoromanica.ro 


Contemporanul lui Petru Maior, Gheorghe Șincai, a susţi- 
nut la rîndu-i descendența românilor din coloniştii aduși de 
Traian „din toată lumea romanilor“; dintre aceștia, unii au 
fost trecuţi de Aurelian peste Dunăre, dar cei mai mulţi au 
rămas în Dacia Traiană, din care s-au „prăsit“ românii din 
stînga Dunării. Șincai admite însă (ca și Engel !) că Krum ar 
fi trecut la anul 812 o parte din populația romanizată la nordul 
Dunăriit!, 

Cam în aceeași epocă, Dimitrie Philippide, autorul unei 
Istorii a României (editată la 1816), susţinea în mod just că 
Aurelian nu a strămutat decît garnizoanele și oamenii bogaţi 
care se temeau de barbari; „este evident însă că cei mai mulţi 
locuitori, mai ales cei de la ţară, au rămas în vechea Dacie ..., 
căci este greu ca oamenii care locuiesc o ţară înfiinţată, care 
au case şi ogoare şi vite, oameni cu stare și ptoprietari de pă- 
mint, ce nu sînt deprinși să trăiască în care și în corturi, să 
se strămute pe pămînt străin; ... cei mulţi, aproape toţi, au 
rămas în ţara lor şi au fugit pentru moment înaintea furtunei, 
retrăgîndu-se în locuri de refugiu, prin codri și munţi și prin 
părţile de dincolo de riîuri“82. 

Polemica începută de Petru Maior împotriva ideilor lui Sul- 
zer şi Eder a fost continuată de alţi învăţaţi români. Unul 
dintre aceștia a fost Joan Monorai. Într-o lucrare alcătuită în 
anul 1820, dar rămasă în manuscris, el susţine, ca şi Maior, 
că Dacia ar fi rămas „goală de oameni“, deoarece bărbaţii au 
fost uciși „mai toți“. Cu privire la continuitate, el declară: 
„nu e de crezut cum că toţi romanii i-au scos din Dachia 
aceasta, pentru că unde ar fi încăput atita mulţime care au 
fost adusă aici din toată împărăţia romană întru acel puţin 
loc între două Misii (Moesii — N. S.). Pentru aceaia, de au 
şi trecut o parte de romani din Dachia cea veache în cea noao, 
totuși cea mai mare parte a rămas; ba şi din care a trecut, 
după aceaia iar au avut prilej a să înturna iară în țara sa“8. 


81 G. Șincai, Hronica romanilor, Iași, 1853, pp. 7, 30 şi Opere, I, Buc., 
1967, pp. 48—49, 231. Vezi și A. Sacerdoţeanu, op. cit., pp. 117—118. 

Despre colonizarea tăcută de Krum la sud-vest de așezările maghiare 
vezi H. Grégoire, L'habitat primitif des Magyars („Byzantion“, 13, 1938, 
pp. 267—278). 

83 A. Sacerdoţeanu; op. cit., pp. 119—120; A. Philippide, op. cit., I, 
pp. 678—682. 

88 Ed. I. Găvănescu, Ioan Monorai, un istoric ardelean necunoscut, 
Arad, 1938, pp. 34, 37. Lucrarea lui Monorai se numește Scurtă cunoștință 
a lucrurilor Dachiei şi mai ales ale Ardealului ... 


35 
Wwww.dacoromanica.ro 


Pe Eder îl acuză că „numai ca să poată grăi ceva rău împo- 
triva românilor şi a cearerii lor cei dreapte“ (Supplex), uitind 
„de autorii cei vrednici de credinţă și vechi ..., zice că el nice 
au auzit de numele vlahilor sau a rumânilor pînă ce nu s-au 
stîrnit Petru şi Asan din munţii Imului“ (Haemus — N.S.). 
Cît despre Engel, acesta „greșeşte și mai cumplit“ cînd susţine 
că pe români i-ar fi adus Krum, fiind imposibil ca „din aceale 
vr-o oarecite mii de robi machidoneani să umplă și Dachia 
toată şi alte ţinuturi, care nice au fost supt stăpînirea lui 
niciodată“84. 

După cum a remarcat David Prodan — unul din cei mai 
buni cunoscători ai problemei — continuitatea şi originea 
latină a poporului român erau de mult cunoscute; ele n-au 
devenit active decît după ce a fost nevoie de ele ca arme 
politice, „după cum negarea descendenţei romane, continuită- 
ţii, autohtoniei românilor din partea adversă s-a născut sau a 
crescut în funcţie de aceiași luptă. A crescut cu deosebire chiar 
în urma lui Supplex Libellus. Revendicările româneşti înteme- 
indu-se pe istorie, trebuiau infirmate tezele ei. Întemeindu-se 
pe vechime, continuitate, autohtonie, românii trebuiau 
«dovediţi » venetici“85. Din această vreme deci continuitatea 
și autohtonia românilor din Transilvania au devenit arme de 
luptă politică utilizate în acţiunea de emancipare naţională pe 
care o ducea cea mai numeroasă populaţie din Transilvania care 
fusese lipsită de drepturi. 

Este interesant de subliniat faptul că ideile din Supplez 
şi din lucrările polemice ce au urmat, prin care românii reven- 
dicau drepturile ce li se cuveneau pe baza vechimii lor în Tran- 
silvania, au fost reluate şi în alte cereri pe carg diverse cate- 
gorii sociale sau reprezentanţii lor le-au adresat autorităţilor, 
ceea ce dovedea că românii erau convinşi de vechimea lor și 
conștienți că aceasta constituia o armă de emancipare politică 
şi socială. De pildă, într-un memoriu din 1827 prin care ne- 
gustorii din Brașov solicită libertatea comerțului, aceștia își 
întemeiază revendicările pe vechimea şi egalitatea de drept a 
românilor de pe pămîntul regesc. Ca urmași direcţi ai roma- 
nilor, se găsesc cu mult înainte aici, iar după aşezarea sașilor 
s-au bucurat secole de-a rîndul de egalitate de drepturi, invo- 
cîndu-se pentru aceasta diploma andreiană de la 1224 („dum 


8 Idem, Ioan Monorai, Scurtă cunoştinţă a lucrurilor Bachiei, Buc., 
1939, pp. 44, 45. 
8% D. Prodan, Supplex Libellus Valachorum, pp. 446—447. 


36 
wWww.dacoromanica.ro 


Valachi Romanorum posteri a multis aniea saeculis, miziim 
cum aliis regnicolarium Hungaricae et Siculicae Nationum indi- 
viduis, loca sub nomenclatione Fundi Regii venientia libere 
incolebant ... quia Valachos longe ante advenas et hospites, pro 
qualibus per SA ndreanum Privilegium Saxones declarantur, jam 
in Transilvania praefuisse certum est“ 86. 

Continuitatea românilor a fost susținută de numeroși filo- 
logi din prima jumătate a secolului al XIX-lea: B. Kopitar*?, 


Î. C. Schuller, A. Fuch® şi alții. 

Slavistul Paul Joseph Schafarik a respins ca f iind fără „bază 
istorică“ afirmația lui Engel după care românii ar fi fost aduşi 
de bulgari dincoace de Dunăre prin secolele VII—X; el a 
arătat că toţi valahii (=români), atît cei de dincolo, cit şi cei 
de dincoace de Dunăre, au aceiaşi origine şi s-au născut în 
acelaşi timp din amestecul tracilor și geto-dacilor cu romanii. 
El admite că locuitorii daco-romani de la nordul fluviului s-au 
adăpostit în munţii fostei Dacii pînă în sec. VII—X, după 
care, cînd vremurile s-au liniștit, s-au răspîndit în cîmpie”, 

Cam în aceiaşi epocă se pronunţau pentru continuitate isto- 
ricii români Mihail KogălniceanuSi, Florian Aaron?? sau August 


2% D. Prodan, op. cit., p. 430; I. Moga, Înfiinfarea gremiului comercial 
levantin din Braşov („Analele Academiei de înalte studii comerciale și 
industriale din Cluj-Brașov“, I, 1939—1940, pp. 626, 630). 

În aceiași vreme, unii învăţaţi sași susțineau că, la începutul sec. 
XIII, românii din Făgăraș erau „nomazi și rătăcitori“ (Martin Reschner, 
De praedialibus Andreani, Cibini, 1824). Această opinie a fost combătută 
de Iosif Kemeny (despre care vezi mai jos). 

8 Albanische, walachische und bulgarische Sprache („Jahrbücher der 
Literatur“, Viena, 1829). Vezi și „Țara Birsei“, 1937, p. 125. 

88 Argumentorum pro latinitate linguae valachicae sive rumunae epicri- 
sis, Sibiu, 1831. Mai tirziu, Schuler susținea: „afirmaţia despre o imigrare 
tirzie a românilor în Transilvania, intrucit nu ar fi vorba despre imigra- 
rea succesivă a unor grupuri singuratice, ci a întregului lor ram etnic de 
aici, nu poale fi dovedită“ (Zur Frage über den Ursprung der Romănien und 
ihrer Sprache, Sibiu, 1855, p. 7). 

® Die romanischen Sprachen in ihrem Verhălinis zum Lateinischen, 
Halle, 1849. 

% P, J. Schafarik, Slavische Alterthümer, Leipzig, 1844, p. 205. Vezi 
şi Al. Philippide, op. cit., I, p. 686 și I. Hurdubeţiu, op. cit.. pp. 63—64. 

După cum arăta M. Eminescu — bun cunoscător al problemei — „teo- 
ria lui Safarik că resturile romane s-au retras la munte, de unde apoi s-au 
coborit pentru a umple şesul țărilor, ca cea mai apropiată adevărului, a 
fost împărtășită de slaviștii mai noi precum Kopitar, Miklosich și de învă- 
țaţii germani Hoff, Wietersheim și Th. Mommsen“ („Conv. literare“, 
X, 1876, nr. 6, p. 326). 

31 Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valagues lransdanubiens, 
Berlin, 1837. 

93 Manual de istoria principatului României ..., Buc., 1839, pp. 16, 22. 


87 
www.dacoromanica.ro 


Treboniu Laurian”, care au susţinut cu argumente logice că 
daco-romanii nu puteau părăsi cu toţii Dacia, de unde Aure- 
lian a retras numai legiunile romane. După opinia lui Kogăl- 
niceanu, locuitorii care au trecut în Dacia Aureliană ar fi reve- 
nit la nordul fluviului către sfîrşitul secolului a? VII-lea. 


În aceiaşi vreme continuau luptele de emancipare ale româ- 
nilor din Transilvania, reluîndu-se ideile din Supplez-ul din 
1791. Într-un memoriu întocmit la 1842, episcopii Ioan Le- 
meni şi Vasile Moga cer îndreptarea stărilor de lucruri de pe 
așa-numitul „pămînt crăiesc“, unde românii erau persecutați; 
în sprijinul cererii lor, ei invocă faptul că românii se aflau 
aici la venirea ungurilor, iar după colonizarea saşilor nici o 
lege nu i-a privat de drepturi. 

Ca şi Eder, la 1791, un sas, Carol Schuller, a combătut cere- 
rile juste ale românilor şi cu deosebire fundamentul lor: conti- 
nuitatea românilor pe acest pămînts. Drept replică, o bro- 
şură a unui „patriot iubitor de dreptate“ maghiar din Aiud, 
din 1846, caută să dovedească autohtonia românilor de pe pă- 
mintul crăiesc, combătînd tezele lui Schullers€. 


Cam în aceiași vreme, istoricul maghiar Josef Kemény — 
cunoscut editor de documente — susţinea la rindu-i că pînă la 


9% Tentamen criticum in originem, derivationem ei formam linguae roma- 
nae in utraque Dacia vigentis, Viena, 1840, pp. IX—XI. Despre contri- 
buția lui Laurian la stringerea materialului epigrafic din Oltenia și Banat 
vezi I. I. Russu, Introducere la Inscripfiile Daciei romane, Buc., 1975, pp. 
48—49. 

4 D. Prodan, Supplez Libellus Valachorum, p. 422. 

Despre evenimentele anului 1842 şi disputele avute de români vezi L. 
Gyemant, Problema tipăririi memoriului din 1842 in favoarea românilor de 
pe pămintul crăiesc (A IIC, XX, 1977, pp. 329—342), unde se indică 
întreaga bibliografie. 

În același an 1842, apăreau în „Foaia pentru minte, inimă şi literatură“, 
nr. 21—24, 34—36, două articole semnate de Gheorghe Bariț şi Ion Maio- 
rescu care susțineau continuitatea, polemizind cu revistele „Blătter fir 
Geist“ şi „Satellit“; titlul primului articol era: Ce să fie cu românii?, iar cel 
de-al doilea se intitula: Despre vechimea românilor in Ardeal şi deosebit in 
pămintul ce se zice „Fundus regius“, adică „pămintul sasescu“. G. Bariț a 
revenit la această problemă intr-un articol tipărit în aceiaşirevistă, în 
1846, cu titlul Românii în pămintul regesc, unde citează 18 documente din 
sec. XIII—XIV despre vechimea românilor din această regiune. 

% Titlul lucrării: Beleuchtung der Klagschrift gegen die sächsische Nation 
welche die beiden walachischen Bischâpfe auf dem Landiage von 1841— 1843 
die Ständen des Grossfirstenthums Siebenbürgen überreicht haben, Sibiu, 
1844. Lucrarea a fost tradusă și publicată în acelaşi an şi în limba ma- 
ghiară. 

% D. Prodan, op. cit., pp. 425—426. 


38 
www.dacoromanica.ro 


anul 1200 maghiarii nu cuceriseră încă Transilvania şi că de 
abia după această dată au inceput să organizeze comitatele; 
în această vreme, părți însemnate din Transilvania, ca ţara 
Făgărașului (terra Blaccorum) şi ţinutul Hațegului, aparţi- 
neau încă românilor”. În studiul său despre cnezii din Transil- 
vania el admite prezența românilor în această ţară în sec. X®8. 

La mijlocul secolului trecut numeroși străini care au cunos- 
cut poporul român și ceva din istoria acestuia s-au pronunţat 
categoric în favoarea continuității. Astfel, A. de Gerando — 
deși simpatizant declarat al nobilimii maghiare — considera 
că valahii erau „cei mai vechi locuitori“ ai Transilvaniei. El 
susţine că, la venirea maghiarilor în sec. X, țara era ocupată 
de români, care aveau aici un principat. (Les Valaques sont, 
en Transylvanie, les plus anciens habitants du sol. Ils occupaient 
le pays et y avaient fondé une principauté lorsque les Hongrois 
étendireni leur domination sur les montagnes de l'ancienne 
Dacie )®”. 

J. A. Vaillant — care a trăit în mijlocul românilor şi le-a 
înţeles aspiraţiile — se pronunţa și el pentru continuitate, sus- 
ţinind că, din cauza presiunii „barbarilor“, colonii romani 
din Dacia s-au retras în munţi, de unde — cînd a încetat „la 
tourmente des peuples“ — au coborit spre şes și au întemeiat 
cele trei „ducate“. I. A. Vaillant își exprima convingerea că 
masa populaţiei romanizate a rămas la nord de Dunăre atunci 
cînd administraţia romană a părăsit Dacia, aşa cum populaţia 


%? Joseph Kemény, Ueber die Entstehungszeit der ungarischen Komitate 
(„Magazin für Geschichte“, I, 1844, pp. 231—238); vezi și „Țara Birsel“, 
1937, pp. 204—205. 

98 Joseph Kemény, Ueber die ehemaligen Knesen und Knesiate der Wa- 
lachen in Siebenbürgen („Magazin für Geschichte“, voi. II, partea a III-a, 
1846, pp. 256—339). 

Vezi şi idem, Terra Blaccorum, districtul Făgăraşului de astăzi („Foaie 
pentru minte, inimă și literatură“, 1844, pp. 407—410), în care Kemény 
combate opiniile iul M. Reschner (vezi mai sus nota 86). Despre serviciiie 
importante făcute de Kemény epigrafiei romane a Daciei vezi I. I. Russu, 
Introducere ia Insecripļiile Daciei romane, 1I, p. 48. 

9 A. de Gerando, La Transylvanie et ses habitants, I, Paris, 1845, p. 
309. Vezi şi p. 64, unde se spune că, în sec. X, „ce pays âtalt occupé 
par les Vaiaques, qui y avait formé une principauté indépendante“ și se 
povestesc lupteie lul Geiu cu „bandeie“ maghiare ale lui Tuhutum. 

Vezi și Corneliu Popeți, Auguste de Gerando despre românii transilvă- 
neni („Tibliscus“, II, 1972, pp. 65—75). 

Într-o carte apărută ia Paris în 1836, cu titlul Les Deux Mondes, auto- 
rul M.G.D.E. susţinea ia rindu-i că românii sint urmașii coloniilor roma- 
ne stabilite de Traian „et ont conserve ie costume de leurs ancêtres“ („Ţara 
Birsel“, 1936, p. 415). 


39 
www.dacoromanica.ro 


franceză a rămas în Canada şi Louisiana'cînd Franța a pierdut 
aceste colonii!d0,. 

Pentru continuitate în „vechea Dacie centrală“ se pronunţa 
şi fostul consul prusian la Iaşi J. F. Neigebaue;, care adinite că 
urmașii vechilor daci şi ai coloniștilor romani cu care s-au con- 
topit s-au retras în munţi în fața cuceritorilor străinii. 

Cam în aceiași vreme, istoricul francez Amedée Thierry sus- 
ţinea: „Românii sînt coloniștii romani din Dacia, care n-au 
părăsit această provincie, ci au continuat să trăiască ca coloni 
liberi în timpul stăpînirii barbarilor“102. 

În 1857, învățatul sas E. A. Bielz susținea: „noi considerăm 
pe români nu,numai cei mai numeroși, ci şi cei mai vechi 
locuitori de azi ai Transilvaniei“; cît privește presupusa lor 
imigrare, Bielz era convins că aceasta „nu poate fi adeverită 
cu nici o dovadă istorică“102bis. 


În anul următor, Josif Fessler, profesor la Universitatea din 
Viena, afirma și el continuitatea românilor, cei mai vechi 
locuitori ai Transilvaniei, cînd spunea: „sedebani autem tres 
praecipue genies tunc in Transilvania, scilicet antiquissimi et 
primaevi Valachi seu Daco-Romani, ceteris omnibus numero 
longe potiores; his postmodum accesseruni immigrantes Hungari 
et Siculi ... denique Germani seu Sazones“103. 

Deşi filologii au respins în general teoria migrației admisă 
de Sulzer şi Engel, aceasta a găsit un susținător în persoana 
slavistului Fr. Miklosich. Spre deosebire de cei doi care-i 
„aduc“ mai tîrziu pe români la nordul Dunării, Miklosich pune 
emigrarea din Dacia Aureliană la sfîrşitul secolului al V-lea 
ca urmare a așezării slavilor în sudul Dunării, prin care ele- 


1% J.A. Vaillant, La Romanie, I, Paris, 1844, pp. 41—42. 

%1 I.F. Nelgebauer, Die Donau-Fiirstenihiimer, 11, Breslau, .1855, 
pp. 3—4. Neigebauer are merite şi pentru arheologia și epigrafia Daciei 
romane; el a strins numeroase inscripţii şi a descris monumente (în parte 
dispărute), în timpul călătoriei prin Transilvania în 1847, pe care le-a 
publicat în lucrarea Dacien aus den Ueberresien des Klassischen A lierthums, 
mit besonderer Riicksichi auf Siebenbürgen. Topographisch zusammengestellt, 
Braşov, 1851. 

193 A. Thierry, Histoire d'Atila, Paris, 1856. În acelaşi an apărea lu- 
crarea lui A. Ubicini, Provinces d'origine roumaine, Valachie, Moldavie, 
Bukovine, Transylvanie, Bessarabie, unde se afirmă (p. 22) că daco-ro- 
manii s-au adăpostit în munţi după retragerea legiunilor romane. 

103 bis E.A. Bielz, Handbuch der Landeskunde Siebenbiirgens, Sibiu, 
1857, pp. 139—143. 

103 Iosif Fessler, Relatio historica de Daco-Romanis in Transilvania et 
Hungaria cum ecclesia romana unilis vel uniendis, ed. 1. Sabău, Buc., 1942 
(extras din AARMSI, s. III, t. 24, mem. 20). 


40 - 
www.dacoromanica.ro 


mentul romanizat de acolo a fost împins parte spre sud (mace- 
doromânii), parte spre nord (dacoromânii)!%bis. Teoria lui 
Miklosich are la bază unele consideraţii filologice, care cer ca 
necesară o unitate teritorială pentru formarea limbii române 
înainte de separarea celor trei dialecte principale (daco-, ma- 
cedo- și istro-româu). Opiniile lui Miklosich s-âu schimbat 
mai tîrziu, cînd el considera că poporul român s-ar fi format 
chiar înainte de cucerirea Daciei, prin romanizarea Illyricului, 
deşi ilirii și tracii sint două neamuri diferite. 

Un partizan al continuității a fost W. Tomaschek, care, în 
1868, afirma categoric: „dacoromânii sînt daci şi geţi romani- 
zaţi, care n-au părăsit Dacia niciodată. Macedoromânii sint 
bessi romanizați, care, prin năvălirea bulgarilor, au fost 
împinși din locuințele lor primitive şi s-au dus în Pind“. El 
susține că asemănările dintre macedoromână şi dacoromână 
se datoresc fondului lingvistic înrudit, nu faptului că ambele 
popoare au locuit în același loc!04. Mai tirziu însă, sub influen- 
ţa lui Roesler, Tomaschek și-a schimbat opiniile, devenind, 
adeptul teoriei roesleriene şi susținînd că românii au venit la 
nordul Dunării în secolele IX —X105. 


s 


O dată importantă în istoria problemei o constituie anul 
1871, cînd a apărut lucrarea geografului german Robert Roesler, 
Romänische Studien. Untersuchungen zur älteren Geschichte 


103 bis Fr. Miklosich, Die slavischen Elemente in Rumunischen („Denk- 
schriften der Wiener Akademie der Wissenschaften“, 12, 1862, pp. 3—6). 
Prezentarea lui Al. Philippide, op. cit., I, pp. 687—689. Vezi şi Fr. 
Miklosich, Die Wanderungen der Rumunen („Denkschriften“, 30, 1879, 
p. 2), unde susține că „patria primitivă a românilor trebuie căutată la 
sudul Dunării“. 

În 1861, un profesor bănățean, Johann Heinrich Schwicker, susținea, 
la rtndu-i, că Aurelian a evacuat toată populația din Dacia, care a fost 
trecută tn Moesia (Geschichte des Temeserbanat, Becicherecul Mare, 1861). 
Ca răsplată, Schwicker a fost făcut profesor universitar la Pesta și mem- 
bru al Parlamentului maghiar ! Nu este o tnttmplare că tot Schwicker 
a tradus în limba germană lucrarea lui Hunfalvy din 1877. 

104 W. Tomaschek, Über Brumalia und Rosalia („Sitzunsberichte der 
Wiener Akademie der Wissenschaften“, 60, 1868). 

În același an, 1868, se pronunţa pentru continuitate și filologul Hugo 
Schuhardt, Der Vokalismus des Vulgărlateins. Vezi „Dacoromania “, V, 1929, 
pp. 886—889. 

105 W. Tomaschek, Zur Kunde der Haemus Halbinsel („Sitzungsberich- 
te“, 1881); vezi şi Al. Philippide, op. cit., I, pp. 698—703 şi I. Hurdu- 
beţiu, op. cit., pp. 87—90. 


41 
www.dacoromanica.ro 


Rumăniens!%, lucrare ce a devenit curînd cartea de căpătii a 
adversarilor continuității, numiţi după această dată roesle- 
rieni. Reluind tezele uitate ale lui Sulzer!?, autorul a creat 
așa numita „teorie“ a lui Roesler, ce avea să nască apoi nume- 
roase discuţii. Dind crezare afirmațiilor lui Vopiscus, Roesler 
susţine că populaţia daco-romană a părăsit Dacia, iar puţinii 
daci rămași „s-au topit în mulţimea germanilor“; poporul 
român s-a format la sudul Dunării, de unde a trecut la nordul 
fluviului la sfîrşitul sec. XII sau începutul sec. XIII, în tim- 
pul luptelor pentru independență a vlaho-bulgarilori08; ca 
argumente că poporul român s-a format la sudul Dunării se 
aduc: împrumuturile slave în limba română nu puteau să se 
facă decît în dreapta Dunării, deoarece în stinga fluviului 
„locuiau slavi de viţă ruteană“; existenţa unor cuvinte alba- 
neze în limba română, care nu puteau fi primite decit la 
sudul Dunării; utilizarea limbii bulgare în biserică şi stat de 
către români pînă în sec. XVII datorită faptului că „au trăit 
multă vreme în Bulgaria“. După opinia lui Roesler, formarea 
poporului român la nordul Dunării este exclusă, întrucît „nu 
apar nicăieri românii ori vlahii, cel puțin în izvoare demne 
de crezut. Căci povestirea așa numitului notar anonim al 
regelui Bela, unde ei apar sub numele de Blacci ca locuind în 


106 Vezi recenziile lui Pauler Gyula, în „Századok“, 1872, pp. 260— 
265; Gaston Paris, în „Romania“, I, 1872, p. 239, W. Tomaschek, în „Zeit- 
schrift für âsteuropische Geschichte“, 1872, pp. 141—157, care se declară 
în favoarea continuității, precum și prezentările lui Al. Philippide, op. 
cil., I, pp. 690—695, care consideră rezultatele lui Roesler „nule“; A. 
Sacerdoţeanu, Consideraţii, pp. 124—126 și I. Hnrdubeţiu, op. cit., pp. 
67—74. 

Lucrarea lui Roesler a fost precedată de alte două studii mai mici 
ale sale: Dacier und Romănen. Eine geschichtliche Studie, Viena, 1866 şi 
Die Anfänge des Walachischen Fürstenthums, Viena, 1867. 


107 „Teoria lui Roesler este în fond ipoteza lui Sulzer, expusă în formă 
mai ştiinţifică şi completată în datele privitoare la argumentele istorice 
și lingvistice“ (D. Onciul, Scrieri istorice, II, p. 147). 

Roesler a împrumutat şi unele idei ale lui Engel, de pildă o presu- 
pusă transmigrare de păstori valahi în Maramureș pe la anul 1284 care — 
spune el — „este dovedită“! (ist bezeugt) (Vezi „Ţara Birsei“, 1936, p. 
495). Unii istorici maghiari au luat de bună această „dovadă“! O temei- 
nică analiză a ideilor greșite ale lui Roesler a făcut A. Mureşianu în „Țara 
Birsei“, 1937, pp. 198—213, 307—329. 

108 După cum a arătat G. Brătianu, „rechercher dans l'insurrection 
vlacho-bulgare des Assenides le motif principal de l'émigration au Nord 
du Danube est le plus absurde des paradoxes, lorsque l'on connait le 
rôle prépondérant des Vlaques dans les premières guerres du nouvel empire 
balkanique“ (RHSEE, 1943, p. 162). 


42 


www.dacoromanica.ro 


Transilvania şi în tot răsăritul Ungariei nu poate fi luată cit 
de puţin în considerare“ (argumentul ez silentio). Ca urmare, 
ungurii ar fi venit în Transilvania înaintea românilor. 

Aşa cum s-a arătat, după publicarea lucrării lui Roesler, 
„s-a pornit un adevărat război între istorici, cu interpretări 
şi combateri de tot felul. Unii s-au declarat partizani ai conti- 
nuităţii, iar alţii au preferat teoria potrivnică. Au fost şi unii 
care au fost cînd de o părere, cînd de alta“10? (cazul lui W. 
Tomaschek). Din consideraţii de ordin politic, cartea lui Roesler 
a stirnit un larg ecou în Ungaria, unde se căutau arme din arse- 
nalul istoriei pentru a fi folosite în luptele politice!. 

La scurtă vreme după apariţia lucrării, unii istorici sași 
S-au şi declarat partizani ai teoriei lui Roesleriil. 

Numeroși savanţi străini au respins însă teoria lui Roesler, 
folosind fiecare argumente şi contraargumente proprii. Unul 
din primii care s-au declarat impotriva acestei teorii a fost 
istoricul german Julius Jung în mai multe studii ale salei12, 
în care a dovedit multă obiectivitate şi respect pentru adevăr. 


Mai întîi, el a arătat că teoria lui Roesler nu e nouă, ci este 
reluarea tezei mai vechi a lui Sulzer, care nu a fost un om de 
ştiinţă. Jung a arătat că Banatul, Transilvania, Oltenia şi 
parte din Muntenia, intens populate de daci, au fost destul de 
repede romanizate, aducînd numeroase dovezi despre intensi- 
tatea romanizării (inscripţii şi diverse mărturii antice). 


Jung a respins ca neintemeiate afirmaţiile lui Vopiscus 
despre părăsirea Daciei de către locuitori; dacă ar fi să-i dăm 
crezare acestuia, ar trebui să admitem şi părăsirea Raetiei de 


109 A. Sacerdoţeanu, op. cii., p. 126. 

uo D, Onciul, Scrisori istorice, Il, p. 147. 

111 Karl Goos, Studien zur Geographie u. Geschichte der Trajanischen 
Daciens, Sibiu, 1874; G. D. Teutsch, Geschichte der siebenbirger Sachsen 
fir des săchsische Volk, II, Leipzig, 1874. Vezi, de asemenea, Karl Goos, 
Die neueste Liieraiur iiber die Frage der Herkunft der Romănen („Korres- 
pondenzblatt“, I, 1878, nr. 2, pp. 17—22, nr. 3, pp. 28—38; II, 1879, 
pp. 26—31). 

13 Die Anfânge der Romănen, krilisch-ethnographische Studien („Zeit- 
schrift für die oesterreichischen Gymnasium“, 27, 1876); Die romanischen 
Landschaften des römischen Reiches, Innsbruck, 1881; Römer und Romanen 
in den Donaulândern. Historisch-einographische Studien, ed. Il-a, Inns- 
bruck, 1887, etc. Ediția I a acestei ultime lucrări a fost analizată de 
Vasile Maniu, Studiu asupra scrierii prof. dr. J. Jung, inittulată Romanit 
şi românii din fările dunărene, Buc., 1878. Jung recunoștea că această 
lucrare era îndreptată direct contra lui Roesler (Die erste Schrift war 
direkt gegen Rösler gerichtet). Vezi și prezentarea lui I. Hurdubeţiu, Die 
Deuischen, pp. 82—86. 


43 
Wwww.dacoromanica.ro 


către romani, deoarece Eugip, în viaţa Sf. Severin, afirmă că, 
potrivit cu prezicerile sfîntului, toţi locuitorii ţării au fost - 
strămutați, ceea ce s-a dovedit a fi cu totul falsi13. După opi- 
nia sa, „masa poporului dac, care nu cunoscuse de cît greută- 
ţile, nu și folosul stăpînirii romane, a rămas pe loc, plătind 
noilor domni dările pe care le plătise celor vechi“. Românii 
din Dacia sînt în mod sigur urmaşii dacilor romanizați, care 
au rămas în ţara lor. Jung a respins, de asemenea, argumentul 
ez silentio, ţinînd seama de faptul că izvoarele istorice privi- 
toare la aceste regiuni păstrează numele arhaice atît ale popoa- 
relor, cît şi ale ţărilor; în plus, românii nu au fost ignoraţi de 
izvoarele istorice, în care apar mai întii la dreapta Dunării, 
apoi şi în stinga fluviului. 

Împotriva teoriei lui Roesler s-a pronunțat în 1876 şi un 
istoric francez Edouard Sayous, prieten al Ungariei, care sus- 
ţinea că, după părăsirea Daciei de către Aurelian, a rămas aci 
un important element latin; el afirmă mai departe că „astfel 
de emigrări (ca cea presupusă a românilor din sec. XIII) sînt 
extrem de rare la popoare lucrătoare şi cu obiceiuri civilizate 
şi nu se întîmplă niciodată într-un număr atit de cov îrşitor“™4. 

Celebrul geograf Heinrich Kiepert a observat că principalul 
argument care se opune teoriei roesleriene este împrejurarea că 


nə „Zeitschrift für österr. Gymnasium“, 1876, p. 92. În recenzia făcută 
lucrării lui J. Jung, cu titlul Teoria lui Roesler despre originea românilor 
combătută şi infrintă („Transihania“, IX, 1876, pp. 214—215), G. Bari- 
țiu se declara de acord cu acesta că „ar fi mai bine ca teza lui Roesler 
să fie aruncată la o parte“. Vezi „Ţara Birsei“, 1937, p. 207. 

Menţionăm că lucrarea lui Jung din 1876 a fost recenzată și de Mihai 
Eminescu în „Convorbiri literare“, X, 1876, nr. 6, p. 326 (vezi și Scrieri 
politice şi literare, p. 304), care are cuvinte de laudă indeosebi pentru 
modul cum face Jung analogii cu evenimente asemănătoare, dovedind 
că „nicăieri popoarele nouă, venite asupra celor așezate, nu le-au nimicit 
pe acestea, ci le-au cucerit numai“. 

n4 E. Sayous, Histoire générale des Hongrois, Paris, 1876; cf. „Țara 
Birsei“, 1937, pp. 195—197. 

Mai amintim aici părerea altui francez, Emil Picot, care susținea în 
același timp că, după retragerea aureliană, „românii s-au împărțit în două 
grupe: unii s-au refugiat în Carpaţi, iar alţii s-au retras în Moesia“ (Les 
Roumains de la Macédoine, în „Revue de l'Anthropologie“, 1875). 

Într-o altă lucrare, Histoire des Roumains, dind dovadă de o largă in- 
formaţie, E. Picot a combătut părerile lui Roesler, susținind cu tărie că 
„românii s-au menţinut fără întrerupere pe ţărmul sting al Dunării“; 
el arată mai departe că o masivă emigrare a românilor la nordul Dunării 
nu putea să scape istoricilor bizantini, într-o vreme cind aceștia înregis- 
trau cu grijă toate mișcările popoarelor (Ion Ranca, Istoria românilor 
în viziunea unui savani francez din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, 
în R. Ist., 30, 1977, nr. 9, pp. 1673—1680). 


44 
www.dacoromanica.ro 


„cercul în care se vorbeşte astăzi limba română dincoace de 
Dunăre cade tocmai pe hotarele vechii Dacii“115 (ideie reluată 
mai tirziu de V. Pârvan). 

Jos. Ladislau Pić, profesor la Universitatea din Praga, a 
fost unul din cei mai fervenţi apărători ai continuității româ- 
nilor în cîteva lucrări ale saleli€. După cum recunoștea D. 
Onciul, „în ciuda unor lipsuri“, Pi€ a reuşit „să sprijine prin 
mai multe argumente solide teoria continuității elementului 
roman în Dacia Traiană“!!?. După opinia lui A. Sacerdo- 
ţeanu, Pić ar fi răsturnat „complet“ teoria lui Roesler!18. 

Mai întîi, Pić a arătat că, dacă daco-romanii ar fi părăsit 
Dacia, ei nu ar fi găsit nici o scăpare ìn Moesia, care era la 
fel de devastată de barbari ca şi Dacia de la nordul Dunării. 

Utilizind documentele țarilor sîrbi pentru vlahii sud- 
dunăreni, Pić neagă preponderența românilor la sudul Dună- 
rii Şi se declară partizanul hotărît al continuității acestora la 
nordul fluviului: „dacoromânii n-au părăsit Dacia în vremea 
lui Aurelian, ci s-au adăpostit în munţi, anume în munţii 
apuseni, începînd din Maramureş pînă în sud-vestul Transil- 
vaniei“. Utilizînd pentru prima oară datele antropologiei, P ić 
susţine că tipul etnic al românilor din Dacia ar fi de două 
feluri: roman, în regiunile intens colonizate, şi dac, în părţile 
nord-estice ale acestui teritoriu. Cit priveşte asemănarea 
dintre dacoromână şi macedoromână (unul din argumentele 
adversarilor continuității), aceasta se explică prin faptul că 
dacoromânii și macedoromânii au avut strămoși comuni 
pe traci. 

Tot Pić a pus în circulaţie şi o serie de izvoare ruseşti şi 
bizantine care dovedesc prezenţa masivă a românilor la nordul 
Dunării în secolul al XII-lea. Pentru a dovedi vechimea ro- 


ns Şi. IKiepert, Lehrbuch der alten Geographie, Berlin, 1878, p. 337; 
vezi și Al. Philippide, op. cit., 1, p. 696 și I. Hurdubeţiu, op. cit., pp. 
86—87. 

116 Über die Abstammung der Rumänen, Leipzig, 1880; Der nationale 
Kampf gegen das ungarische Staatsrecht, 1882; Zur rumäntsch-ungarischen 
Sireiifrage. Skizzen zur ältesten Geschichte der Rumänen, Ungarn und 
Slaven, Leipzig, 1886. La ultima lucrare recenzia lui D. Onciul, în Scrieri 
istorice, I, pp. 261—279. 

Despre Pić vezi Constantin Nastasi și Mircea Gherman, Un mare 
filoromân, savantul ceh I. L. Pié („Cumidava“, V, 1971, pp. 754—760) 
și T. Ionescu-Nişcov, Contacts établis entre l'historiographie roumaine et 
tchèque dans le probléme de la formation du peuple roumain, durant la seconde 
moitié du XIX-e siècle (""Romanoslavica“, 16, 1968, pp. 427—430). 

17 D, Onciul, op. cit., p. 279. 

118 A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 131. 


45 
www.dacoromanica.ro 


mânilor în Transilvania, Pi6 mai invocă și faptul că ei s-au 
bucurat de o oarecare autonomie şi că au avut un drept propriu 
românesc (jus valachicum), recunoscut de regatul maghiar, și 
nu acordat prin privilegii regale aşa cum s-ar fi întîmplat cu 
naţionalităţile aduse de regalitate. 

Pentru a-și îmbogăţi argumentele, Pić a întreprins chiar 
săpături arheologice pe dealul Sprenghi de la Brașov, pe baza 
cărora a conchis că valul de pămînt descoperit aparţinea întă- 
riturilor oraşului din sec. VIII, XI—XII!:?. El a întreprins 
şi o călătorie de studii la București, unde a luat contact cu 
oamenii de cultură ai epocii pentru a se documenta în proble- 
mele de istorie. Prin opera sa, Pić rămîne unul din cei mai 
consecvenţi apărători ai continuității românilor din secolul 
trecut. 

În aceiaşi vreme s-au declarat în favoarea continuității ro- 
mânilor şi doi din marii istorici ai secolului trecut Ranke!2 
şi Th. Mommsenitl. 

În aceiași epocă, însă, unii istorici maghiari au continuat 
să susțină tezele lui Roesler, la care nu au adăugat prea multe 
argumente noi. Unul dintre aceştia a fost P. Hunfalvy, în 
cîteva lucrări!22, El susţine că românii sînt traci romanizați, 
în special moesi şi bessi; românii din Dacia ar fi trecut cu 
toţii la sudul Dunării, unde s-au format ca popor în regiunea 
dintre Dunăre şi Balcani, de unde au trecut la nordul fluviu- 
lui în sec. X, mai întîi în Muntenia și Moldova. Emigraţia a 
devenit mai puternică în timpul celui de al doilea imperiu 
vlaho-bulgar. După opinia lui Hunfalvy (reluată şi de alţi 
istorici), în Transilvania românii nu ar fi venit decit tîrziu, 
cînd au fost împinși de tătari. Hunfalvy nutrește un vădit 
dispreţ pentru români, pe care-i numește Olâhok, numire 
care în maghiară are ur sens accentuat de dispreţ. 

Așa cum s-a observat, lucrările lui Hunfalvy — îndeosebi 
Die Rumänen und ihre Ansprüche — aveau un pronunțat 


u „Gazeta Transilvaniei“, 19/31 iulie 1886. Constatările lui Pić au 
fost verificate în ultimii ani prin noi cercetări arheologice ! (vezi partea a 
II-a, p. 165). 

120 Weltgeschichte, III, Leipzig, 1883. 

131 Römische Geschichte, V, Berlin, 1885. Vezi I. Hurdubeţiu, op. cit., 
pp. 64—65. 

133 Die Etnographie von Ungarn, Viena, 1877; Die Rumänen in Sie- 
benbürgen („Ungarische Revue“, I, 1881, pp. 988—955); Die Rumänen und 
ihre Anspruche, Viena, 1883; Der Ursprung der Romänen, Viena, 1887; 
Az Oláhok története, Budapest, 1894, etc. 


46 
www.dacoromanica.ro 


caracter politic: ele urmăreau să răspundă congresului româ- 
nilor transilvăneni ţinut în 1881 care ceruseră autonomia 
Transilvaniei pe baza drepturilor pe care le avea cel mai 
vechi şi mai numeros popor al acestei țări!25. 


În anul 1883 apărea în limba franceză Memorandum-ul, 
unul din cele mai importante memorii întocmite de românii 
din Transilvania pentru apărarea drepturilor lor naţionale. 
Dovedind o foarte bună informare istorică, autorii arată 
lipsa de temeinicie a afirmațiilor făcute de unii istorici des- 
pre venirea românilor în Transilvania de abia în secolul al 
XIII-lea, cînd sînt amintiţi în documente. Se arată că nici 
maghiarii nu sînt pomeniţi în Transilvania atunci cind isto- 
ricii lor susțin că ar fi venit (începutul sec. XI) și că, pînă 
spre sfîrşitul sec. XII, regii maghiari nu au avut o cancela- 
rie. „Des actes publics originaux et authentiques plus anciens 
que le XII-ème siècle pour l’histoire de la Hongrie et de la 
Transylvanie n'existent pas“124. Referindu-se la situaţia 
altor popoare din monarhia austro-ungară, autorii declarau: 
„demandons aux historiens qui écrivent avec des tendances 
politiques: quels et combien sont les peuples de cette monar- 
chie qui seraient en état d'6crire aussi bien l’histoire de la 
nation et de la province, mille ans en arrière? Nous disons 
l’histoire authentique, sans fables et sans traditions fabuleu- 
ses. Est-ce que, pour ne pas posséder des documents écrits, 
ces peuples n’en ont pas moine existé dans ce pays, même 
auparavant?“135. 


Invocînd mărturiile izvoarelor bizantine, cronica lui Ano- 
nymus, documentele de la începutul sec. XIII — cînd ro- 


123 A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 130. Nu numai românii, dar şi străinii 
au remarcat faptul că Hunfalvy era şovin. De pildă, Rudolf Bergner 
susținea că acesta „nu mai vorbeşte ca om de ştiinţă, care se închină 
adevărului, ci ca un reprezentant al şovinismului unguresc ... care înjo- 
seşte ştiinţa în serviciul politicii şi al urei naţionale“ (Siebenbiirgen. Eine 
Darstellung des Landes und der Leute, Leipzig, 1884, p. 246). Vezi şi Traian 
lonescu-Nişcov, op. cit., pp. 423—425. 

La întrebarea lui Hunfalvy de ce nu sint elemente românești în limba 
maghiară, N. Iorga a răspuns că la venirea tirzie a ungurilor în Transil- 
vania aceştia „își aveau limba cultivată deplin prin împrumuturile făcute 
de la slavi“ (Istoria românilor, IIl, p. 21). Cu toate acestea, V. Bogrea a 
dovedit existenţa unor împrumuturi românești în limba maghiară. Vezi 
mai nou, B. Kelemen, Cu privire la inceputurile influenței maghiare asupra 
limbii române („Cerc. lingvistice“, 1971, nr. 2, pp. 231—240). 

124 Mâmorandum composé et publié par le Comité élu par l’Assemblée 
générale des représentants des électeurs roumains, Paris, 1883, p. 42. 

1235 Ibidem, p. 36. 


47 
www.dacoromanica.ro 


mânii se aflau de mult în Transilvania — organizarea lor 
social-politică veche, cu voievozi și cnezi proprii, ca şi opi- 
niile unor istorici ca Gebhardi, Sohloezer, Fessler şi J. Kemeny, 
autorii Memorandum-ului susţin că maghiarii au găsit în Tran- 
silvania pe români, care sînt cei mai vechi locuitori ai ţării. 
Nu numai că românii nu au venit în Transilvania în sec. 
XIII, ci, dimpotrivă, în acest secol ei au fost în măsură să 
contribuie la sporirea populaţiei altor ţări şi să „descalece“ în 
Ţara Românească. 

Autorii Memorandum-ului erau conștienți de faptul că cei 
care negau autohtonia și vechimea românilor din Transil- 
vania urmăreau scopuri politice: să falsifice istoria „dans 
le but évident de faire croire au monde que trois millions à 
peu près de Romains établis dans ce pays ne sont tout sim- 
plement que des descendants d'étrangers et des vagabonds, 
des nomades, des bergers, des serfs deserteurs à peine sortis de 
Turquie et de Roumanie et colonisés des centaines d'annes 
après l'ctablissement des Hongrois et des Saxons“. „Les hom- 
mes qui sont payés pour écrire Phistoire de la patrie et des 
peuples avec une tendance politique et ayant dans l'esprit 
Pidée de subjuguer ces peuples, disputent au peuple rou- 
main son existence en Dacie et en Pannonie avant l'arrivee 
des Maghiars“126. Memorandum-ul din 1883 a fost prima pu- 
blicaţie românească destinată să lămurească opinia publică 
apuseană cu privire la suferinţele românilor din Transilvania 
şi la aspiraţiile lor politice și naţionale. 

Românii au răspuns destul de tirziu teoriei lui Roesler. 
Primul a fost B. P. Hasdeu, care, într-un scurt articol despre 
vechimea doinei, a afirmat că „Doina“ răstoarnă pe Roesler!??7. 
După opinia lui Hasdeu, nu se poate admite lipsa de conti- 


12 Ibidem, pp. 34—35. Vezi şi Ştefan Pascu, Mémoires el protestations 
des Roumains de Transylvanie et de Hongrie de 1791 à 1892 (R. Trans., 
V, 1939, nr. 3, p. 346). 

Aproximativ din aceiaşi epocă amintim şi articolul lui V. Mangra, 
Despre continuitatea netnireruplă a elementului român tn Dacia. Diseriajie 
istorică („Familia“, 1881, pp. 166—167, 174—175, 182—183 passim), care 
pune în discuție — printre altele — textul lui Priscus Rhetor despre 
elementul roman din Dacia tn vremea hunilor. 

137 „Columna lui Traian“, 1882, nr. 10—12, pp. 529—536. Reprodusă 
și în Scrieri istorice, II, Buc., 1973, pp. 151—197. 

O succintă trecere în revistă a istoriografiei româneşti în problema 
continuității, insistind asupra lui B.P. Hasdeu, A. D. Xenopol, D. Onciul, 
N. Iorga, V. Pârvan, G. Brătianu şi D. Prodan, a făcut recent Lucian 
Boia, L'histortographie el le problème de la continuité du peuple roumain 
(RRH, 1978, nr. 4, pp. 691—708). 


48 
www.dacoromanica.ro 


nuitate a românilor în Dacia ţinînd seama de faptul că „naţio- 
nalitatea română s-a născut şi s-a dezvoltat în Oltenia pînă 
în valea Hațegului“, de unde s-a răspîndit începînd din sec. 
X, iar cuvintele de origine albaneză — puse în discuţie de 
Roesler — se datoresc fondului comun traco-ilir!2%. 


Un răspuns mai amplu a venit din partea istoricului A. D. 
Xenopol cu titlul Teoria lui Rössler. Studii asupra stăruinfei 
românilor în Dacia Traiană!2?. Xenopol a combătut pe rind 
toate aserţiunile lui Roesler, folosind şi argumentele lui Jung 
şi Pić, la care a adăugat numeroase altele. El a arătat „impo- 
sibilitatea în care s-au găsit dacoromanii de a părăsi patria 
lor“: o asemenea populaţie numeroasă nu a putut locui în 
Moesia, ci s-a adăpostit în munţi, ca dovadă terminologia 
„muntelui“ este românească!%; limba românilor din Dacia 
diferă de aceia vorbită în Macedonia; termenii de origine 
latină folosiţi în agricultură dovedesc că românii au fost 
sedentari, nu păstori nomazi; „descălecările“ celor două state 
româneşti constituie o dovadă că populaţia românească era 
veche în Transilvania şi că a coborit spre şes din regiunea 
muntoasă; elementele maghiare din limba română sînt ace- 
leaşi la toţi daco-românii, dovadă că în cimpia răsăriteană 
ei au venit din Transilvania, unde se adăpostiseră și de unde 
au adus aceste elemente; românii sint amintiţi în izvoare 
istorice demne de crezare, ca notarul anonim, cronicarul 
Nestor şi documentele maghiare din secolele XII-XIII; to- 
ponimia, în mare parte de origine latină, dovedeşte că daco- 
romanii nu au părăsit teritoriul de la nordul Dunării; topicele 
de origine slavă sau maghiară din cîmpie se datoresc faptului 
că românii trăiau reirași în munţi; românii din Transilvania 


123 B, P. Hasdeu, Istoria crilică a românilor, I, Buc., 1875, pp. 294, 
305; idem, Cine stni albanezii? („Analele Acad. Rom., Mem. Secţiei lite- 
rare“, 23, 1900—1901); idem, Sirai și subsirai. Genealogia popoarelor bal- 
canice (ibidem, 14, 1891—1892). 

139 Publicat în „Rev. pentru istorie, arheologie și filologie“, vol. I, 
1882, fasc. 2, pp. 409—418, vol. II, 1883, pp. 83—139, 202—213; anul II, 
1884, vol. III, fasc. 1, pp. 111—127, 289—297 şi apoi separat, Iaşi, 1884. 
Lucrarea a fost tradusă in limba franceză, cu unele adăugiri şi îndreptări, 
sub titlul Une énigme historique. Les Roumains au moyen âge, Paris, 1885. 
Vezi prezentarea lui Al. Philippide, Originea românilor, I, pp. 704—740 
și L. Boia, op. cit., pp. 698—700. 

130 Observație făcută încă din 1863 de A. Schmidt, după care munţii 
Transilvaniei sint plini de numiri curat românești: Retezat, Paring, Găina, 
Surul, Subcunună etc. (N. Iorga, Istoria românilor, III, p. 47). N. Yorga 
se întreba — pe bună dreptate — dacă românii, ca nou veniţi, ar alerga 
să se îniunde în munte. 


49 
4 — Continuitatea românilor i 
www.dacoromanica.ro 


asimilaseră pe slavi înainte de venirea maghiarilor, dovadă 
numirile de origine slavă pe care le-au folosit numai românii 
etc. 

Cu privire la metoda de lucru utilizată de Roesler, Xeno- 
pol arată că — deși acesta face „o mulţime de tălmăciri 
false, închipuiri silite, etimologii peste putinţă“ — nu i se 
poate tăgădui „o mare știință în dezvelirea temeiurilor sale 
şi cu deosebire un talent însemnat în amestecarea adevărului 
cu falsul, astfel încît să le contopească într-un tot nedescur- 
cat“131, 

În concluzie, Xenopol considera că cei care susţin teoria 
lui Roesler „au fost nevoiţi a recurge la mijloace nedemne de 
ştiinţă pentru a stabili ceea ce ei numesc adevărul... Acest 
chip de a proceda nu este acela al unor învăţaţi care au de 
scop stabilirea adevărului, ci acela al unor avocaţi ce au de 
apărat o cauză. Este a degrada știința cînd ea este pusă în slujba 
altor interese decit acela al adevărului“. Cu toate lipsurile 
ei, lucrarea lui A. D. Xenopol a rămas pînă astăzi una din cele 
mai de seamă replici date adversarilor continuității românilor. 


Lucrarea lui A. D. Xenopol a constituit obiectul unei ample 
dări de seamă făcută (la îndemnul lui Titu Maiorescu) de 
tînărul istoric pe atunci D. Onciul132. Acesta a recunoscut că 
problema continuității (numită de el „chestiunea română“) 
era folosită de un secol „spre a lovi în dreptul nostru de exis- 
tenţă pe pămîntul ce locuim, și ca naţiune politică şi ca naţiu- 
ne istorică“. Onciul a făcut numeroase completări (îndeosebi 
de izvoare) la lucrarea lui Xenopol şi şi-a exprimat unele 
rezerve faţă de o serie de afirmaţii ale istoricului ieşan. Aflat 
sub influenţa lui B. P. Hasdeu, D. Onciul admite continui- 


231 A. D. Xenopol, op. cit., pp. 14—15. 

132 Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinței românilor în Dacia Tra- 
iană de A. D. Xenopol („Convorbiri literare“, XIX, 1885—1886); repro- 
dusă în Scrieri istorice, I, Buc., 1968, pp. 131—260. Vezi prezentarea 
lui Al. Philippide, op. cit., I, pp. 740—760 şi L. Boia, op. cit., pp. 700— 
701. 

Amintim aici și alte două studii despre lucrarea lui Xenopol: N. Den- 
sușianu, Note critice la scrierea d-lui A. D. Xenopol „Teoria lui Roesler“, 
Buc., 1885 și I. Nădejde, Teoriea lui Râssler. Studii asupra stăruinţei 
românilor in Dacia Traiană de A. D. Xenopol („Contemporanul“, IV, 
1884—1885, nr. 1, p. 108 și urm.). Primula combătut o serie de afirmaţii 
ale lui A. D. Xenopol relative îndeosebi la viaţa nomadă a poporului 
român și la relaţiile cu populaţia slavă, susținînd că Xenopol! introduce 
îm istoriografie „teoria slavistă“. I. Nădejde admite o imigrație parțială 
a românilor din sudul Dunării peste resturile populaţiei romanice rămasă 
în Dacia, teorie asemănătoare cu a lui D. Onciul. 


50 
www.dacoromanica.ro 


tatea elementului roman în Dacia numai „în regiunea dintre 
Olt și Timiș, cu partea apuseană a Ardealului“. 

În problema continuității daco-romanilor, D. Onciul a 
adoptat o soluţie de mijloc: el a admis că o bună parte a 
populaţiei daco-romane a rămas la nordul Dunării, dar a 
creat o teorie nouă, a admigrării, după care în nordul Dună- 
rii a existat un adaus de populaţie română venită de la sud 
de marele fluviu. „Eu am. ajuns anume la rezultatul, pentru 
mine aproape convingător, că daco-românii au primit în tim- 
pul dintii al stăpînirii bulgare (sec. 7—9) un adaus însemnat 
din cea parte a Dunării, în urma așezării slavilor și bulgari- 
lor în peninsulă“133. 

Onciul susține însă că „nu această imigrare a dat fiinţă 
poporului român în Dacia Traiană, a cărui existenţă din tim- 
pul dominaţiei romane o dovedeşte toată tradiţia istorică, ca 
şi aşezarea lui geografică. Un popor imigrat pe nesimţite, 
care de-a dreptul să ocupe același teritoriu pe care înainte de 
un mileniu îl părăsise străbunii săi; care îndată să fie recu- 
noscut, de către vecinii aflaţi, ca popor vechi în ţară, mai 
vechi chiar decît ei înşişi; care, abia venit, să absoarbă, pe 
un întins teritoriu și încă într-un stat organizat ca regatul 
ungar, neamuri de mult așezate, pînă atunci nedeznaţionali- 
zate de stăpînii lor, și dindată să se ridice la o stare socială 
şi politică precum cea a românilor în Dacia: acel popor al 
minunilor, istoria nu-l cunoaște, mintea noastră nu-l cuprin- 
det134. 

După aceste importante intervenţii românești în problema 
centinuităţii, discuţiile au urmat, unii învățați străini de- 
clarîndu-se partizanii continuității, alţii adversarii ei. 

Un susținător al continuității în această epocă a fost sa- 
vantul german Traugott Tamm, care se declară împotriva 
lui Roesler, admiţind cu argumente logice şi istorice că 
populaţia daco-romană a rămas în Dacia; el aduce ca argument 
expansiunea elementului românesc din centrul Daciei în 
cîmpiile de dincolo de Carpaţi. Ca și Kiepert, Tamm susţine 
că românii ocupau regiunile locuite de străbunii lor 1%. 


138 D. Onciul, Scrieri istorice, I, p. 45. Vezi și idem, Românii in Dacia 
Traiană pină la intemeierea principatelor (Chestiunea română), în Scrieri 
istorice, II, p. 163. 

1 Ibidem, p. 164. 

135 T. Tamm, Über den Ursprung der Rumänen. Ein Beitrag zur Ethno- 
graphie Südosteuropa, Bonn, 1891. Prezentarea lui A. D. Xenopol, în „Ar- 
biva“, 3, 1892, p. 387 şi I, Hurdubeţiu, op. cit., pp. 96—98. 


51 
www.dacoromanica.ro 


Un alt învăţat care a admis prezenţa românilor în Transil- 
vania din vechime a fost R. Bergner; el a susţinut că așa-nu- 
mitul „pămînt crăiesc“ nu era un „desertum“ în timpul colo- 
nizării saşilor, ci era locuit de români!%$. 

Apariţia vestitului Memorandum (1892) şi procesul ce i-a 
urmat, ca şi pregătirea serbării „mileniului“ de la venirea 
maghiarilor au contribuit la întărirea spiritului şovin al unor 
istorici maghiari. Unul dintre aceştia, L. Ovary — reluînd 
ideile lui Roesler — susține mai departe că românii au venit 
în Transilvania în sec. XIII cînd apar în documente „villae 
olachales“; după opinia sa, românii şi-ar fi făcut apariția 
de abia la 1222 şi mai sigur după năvala tătarilor din 1241, 
după care regele Bela al IV-lea ar fi repopulat Transiyania 
cu coloniştit??, 


Pe lîngă istoricii maghiari care ne aduc de la sudul Dunării 
în secolele XII și XIII sînt unii care — împotriva tuturor 
evidenţelor istorice — susțin că românii din Transilvania 
ar fi venit din Țara Românească şi Moldova de abia în seco- 
lul al XVIII-lea, cînd situaţia lor în aceste ţări era foarte 
grea!33. După cum s-a arătat, aserțiunea lui Jancsó Benedek 


136 R. Bergner, Topographie und Ethnologie Siebenbiirgens („Ausland“ 
1892, nr. 21—23, pp. 1—13) 


Problema atit de dezbătută despre sensul noţiunii de „desertum“, în 
care ar fi fost colonizați sașii, a fost reluată de Georg Miller, Die ursprung- 
liche Rechtslage der Rumänen im Siebenbitrger Sachsenlande, Sibiu, 1912; 
acestuia i-au răspuns I. Puşcariu şi colaboratorii săi în lucrarea Contri- 
buții istorice privitoare la trecutul românilor din pămintul crăiesc, Sibiu, 
1912, în care se aduc dovezi despre vechimea românilor din aceste locuri. 

Noţiunea de „desertum“ a fost lămurită definitiv de Thomas Năgler, 
care a arătat că „terra deserta“ nu inseamnă regiune nelocuită ci regiune 
„deşerială“, adică părăsită de unii locuitori peniru a veni alții (Zum Ge- 
brauch des Ausdrucks „terra deserta“ in einigen Urkunden des 12.— 13. Jahr- 
hunderis, în „Muz. Bruckenthal, Studii și comunicări“, 18,1974, pp. 51— 60). 

Vezi şi I. Hurdubeţiu, Puncte de vedere cu privire lu raporturile dintre 
coloniştii germani şi populația autohionă românească tn spațiul carpato- 
danubian în evul mediu timpuriu („Studii“, 26, 1973, nr. 6, pp. 1179—1193). 

137 L. Ovary, La questione daco-romana e lo stato ungherese, Roma, 
1894. Vezi şi critica lui A. D. Xenopol, À propos du milenium magyar, 
Paris, 1896 şi prezentarea lui A. Sacerdoțeanu, op. cit., p. 132. 

În acelaşi an apărea lucrarea lui J. H. Schwicker, Die national-poli- 
tischen Ansprüche der Rumänen in Ungarn, în care autorul relua tezele 
prietenului său Hunfalvy. 

138 Jancs6 Benedek, A român nemzetiségi törekvések története és jelen- 


legi állapota [Istoria străduinţelor naţionale românești și starea lor actu- 
ală], Budapesta, 1896. 


52 


Www.dacoromanica.ro 


se bazează pe nişte calcule imaginare!%. Cu toate acestea, 
ideia va fi reluată şi mai tirziu!%, oferind prilejul unuia din 
marii noştri istorici, David Prodan, să dovedească cu date 
concrete totala ei lipsă de temeinicie (la această problemă 
vom reveni mai departe). 


La sfîrşitul secolului trecut, un alt învăţat maghiar, L. 
Réthy, a emis o „teorie“ nouă despre originea românilor, şi 
anume că ei ar fi descendenţii unui popor de păstori din mun- 
ţii Apenini care ar fi trecut în Peninsula Balcanică, unde s-a 
format limba română în secolul al X-lea şi apoi peste Dunăre 
de abia în secolul al XIII-lea!!. Învăţaţii români au consi- 
derat această „teorie“ drept „cea mai lipsită de orice simţ 
istoric părere care s-a emis vreodată asupra originii români- 
lor“142. 


139 D. Prodan, Teoria imigrației românilor din Principaiele Române în 
Transilvania în veacul al XVIII-lea. Siudiu critic, Sibiu, 1944, pp. 22— 
24, care arată că „un asemenea temei, pentru o teorie atit de gravă şi 
mai ales atit de plină de consecinţe, desigur, nici'nu merita o discuţie“. 

Ahsurditatea acestei teorii a fost dovedită și de I. Conea, „Toia Tran- 
silvania ad nos venii“. Sau cti valorează teoria Iancs6 Benedek („Geopolitica 
şi geoistoria“, II, 1942, pp. 11—23), care au arătat că în sec. XVIII situ- 
ația s-a petrecut exact invers de cum arătă autorul „teoriei“. Vezi și I. 
Moga, Numărul românilor în principalul Transilvaniei („Transilvania“, 
1941, pp. 285—291) şi L. Boia, op. cii., pp. 705—706. 

140 La conferința de pace din 1918, încercînd să păstreze Transilvania, 
delegaţia maghiară s-a folosit de aceste date în memoriul Developpemeni 
de la situation eihnique ei confessionnelle en Transylvanie de 1700 à 1850, 
publicat în Les Négociations de la paix hongroise, vol. III. Vezi Z. Pteli- 
şanu, Siaiisiigue des Roumains de Transylvanie au XVIIl-e siècle („Revue 
de Transylvanie“, I, 1934, nr. 2, p. 204 şi urm.). Mai tirziu, într-o confe- 
rinţă de presă ţinută la Cambridge în 1933, contele Ştefan Bethlen afirma 
că românii din Transilvania s-au ridicat în sec. XVIII la o majoritate 
absolută prin imigrare, după ce la începutul secolului ei nu reprezentau 
mai mult de 1/4 din populaţia ţării (ibidem). 

mı L. Rethy, Daco-Roumains ou Ilalo-Roumains. Etudes historiques ei 
philologiques, Budapesta, 1897; idem, Die îialische Herkunfi der Rumănen, 
Budapesta, 1897; idem, Az oláhok iialiai eredete [Originea italiană a va- 
lahilor) („Budapesti Szemle“, 1897, pp. 161—171). 

242 Al. Philippide, op. cii., p. 768; vezi și A. Sacerdoţeanu, op. cit., 
pp. 133—134, care susţine că „teoria“ lui Rcthy „nu are nici o valoare 
istorică“. 

Neseriozitatea opiniilor lui Rethy rezultă şi din faptul că, în 1895, 
afirmase că poporul român s-ar fi format în Iliria ! (A romanismus Illyri- 
cumban [Romanismul în Illyricum), Budapesta, 1896; trad. în limba 
română de I. Costea cu titlul Desiegarea cesitunii originii românilor, Buda- 
pesta, 1896). 

Cu toate acestea, teoria fantezistă a lui Râthy a fost reluată de A. 
de Bartba, Maggars ei Roumains devani l'histoire, Paris, 1899, care sus- 
ţinea că românii ar fi venit prin nordul Adriaticei, s-ar fi oprit apoi 


53 
Wwww.dacoromanica.ro 


Un alt istoric din aceiaşi epocă, Marczali, afirma însă că 
românii ar fi fost aduşi la nord de Dunăre ca prizonieri ai 
pecenegilor, cumanilor sau chiar ai maghiarilor 1143 

Au fost însă şi unii istorici maghiari care au admis că la 
venirea ungurilor românii se găseau cel puţin în unele regiuni 
din Transilvania. Unul din aceștia a fost T. Lehoczky, care 
susţinea: „la marginea nord-estică a patriei, în comitatele 
Maramureş, Ugocsa şi Bereg, fără îndoială că încă pe timpul 
venirii maghiarilor au locuit românii de originea necunoscu- 
tă (11), cu deosebire în codrii vecini cu Galiţia, ai comita- 
telor Bereg şi Maramureş“144. 

Un alt adversar al continuității a fost Emil Fischer!%5, 
după opinia căruia „actualii vlahi se trag din vlahii din Bal- 
cani“; dacii nu s-ar fi romanizat pentru că nu au avut cînd 
în cei 150 de ani de stăpînire romană, iar limba română „pri- 
mitivă“ — din care s-au desfăcut apoi dialectele române — 
„a fost aproape gata“ în sec. IX—X., Specialiştii români au 
considerat teoriile lui Fischer drept „nişte afirmări goale'146, 


O teorie asemănătoare cu a lui Réthy a susţinut şi J. Ka- 
răcsony după care românii ar fi fost originari din Romagna 
din Italia, de unde ar fi trecut apoi în Peninsula Balcanică, 
unde s-a format limba română, fiind colonizați în Transil- 
vania după năvălirea tătarilor din 1241147. În alte lucrări 


în valea Drinei și a Vardarului, de unde au trecut peste Dunăre după 
sec. X, ajungind în Transilvania mai tirziu. Neseriozitatea acestei teorii 
a fost relevată de A. D. Xenopol, Magyars et Roumains devant l'histoire. 
Réponse d M.A. de Bartha, Paris, 1900; şi în limba română, Buc., 1900. 

143 „Programm“ al Gimnaziului din Sibiu, 1897, p. 24. 

14 T. Lehoczky, Adalékok az oláh vajdák, oláh és orosz kenâzek vagy 
soltészok és szabadatok intézményéhez hazánkban [Contribuții la instituția 
voievozilor valahi, a cnezilor sau șoltuzilor valahi și ruși] („Történelmi 
Târ“, 1890, p. 155). 

145 Die Herkunft der Rumänen. Eine historisch-linguistisch-ethnogra- 
phische Studie, Bamberg, 1904. Vezi recenziile lui G. Weigand, în „Zeit- 
schrift für romănische Philologie“, 1904, pp. 377—378; I. Ursu, în „Con- 
vorbiri literare“, 1905, pp. 278—288. 

146 Al. Philippide, op. cit., pp. 774—781. Vezi şi I. Hurdubeţiu, op. cit., 
pp. 99—100. Despre ideile altor învăţaţi germani sau austrieci din această 
epocă în problema continuității (Fr. Müller, etc.) vezi ibidem, p. 108 şi urm. 

147 J. Karácsony, Die Ansiedlung der Rumänen auf dem limken Donau- 
ufer („Mitteilungen des Fontes Rerum Transylvanicarum“, 1910, p. 22 şi 
urm.); idem, Az oláhok bevándorlása a Duna balpartjâra [Emigrarea româ- 
nilor pe malul sting al Dunării] („Erdélyi Târtenelmi Ertesită“, I, 1912, 
pp. 30—44); idem, Les droits historiques de la nation hongroise à Pintegrită 
territoriale de son pays, Budapest, 1919; idem, A székelyek ösei és a székely 
magyarok (Strămoşii secuilor și secuii maghiari], Cluj, 1924. 


54 
www.dacoromanica.ro 


ale sale Karâcsony susţine că românii ar fi venit în Transil- 
vania numai după 1526 1148 Dar nu numai pe români îi aduce 
Karâcsony tirziu în Transilvania; după opinia sa, slavii ar 
fi venit şi ei de abia în vremea regelui Geza al II-lea (1141 — 
1161) ca să repopuleze provincia golită de locuitori din pri- 
cina pecenegilor | Toate aceste ipoteze stranii ale lui Karácsony 
urmăreau să arate că ungurii nu au găsit în Transilvania 
decît pe secui!1?, consideraţi de el urmașii gepizilori*; ro- 
mânii ar fi venit la două, trei sau chiar patru secole după 
unguri |! După cum arată savantul italian C. Tagliavini, 
„le idee strane del Karâcsonyi... non possono assolutamente 
essere seguite senza grave danno della verită scientifica“I5l. 

Dintre ideile năstrușnice mai amintim şi pe aceia a lui 
Johann Peisker!52, după care românii ar fi fost păstori nomazi 
Şi, ca toţi păstorii, ar fi venit din Asia, fiind romanizați în 
Peninsula Balcanică în secolul al XII-lea ! 

La începutul secolului al XX-lea apăreau o serie de lucrări 
deosebit de importante în problema continuității datorate 
unor mari savanţi români: Nicolae Iorga, Sextil Puscariu şi 
Vasile Pârvan. 

N. Iorga a tratat problema continuității în cîteva lucrări 
ale sale153. El a arătat că nu poate fi vorba de o părăsire to- 
tală a Daciei; dimpotrivă, aşa cum elementul roman a per- 
sistat în toate fostele provincii ale Imperiului roman sub 
forma Romaniilor (Romaniae), aşa şi românii au format o 
Romanie orientală, ai cărei locuitori au coabitat cu popoarele 
aflate în migraţie. Nu poate fi admisă în nici un chip o 


148 A. Sacerdoţeanu, op. cit., pp. 151—152. 

1% Nu vom putea aborda aci problema originii secuilor, foarte discu- 
tată în istoriografie. Vom aminti doar că, în lumina ultimelor cercetări, 
ei s-au așezat în regiunea pe care o ocupă astăzi la începutul secolului 
al XIII-lea (Szekely Zoltan, Contribuţii la problema stabilirii secuilor în 
sud-estul Transilvaniei, în „Crisia“, IV, 1974, pp. 89—94). 

150 Teoria sa despre originea gepidă a secuilor a fost combătută chiar 
de istoricii maghiari. 

151 C. Tagliavini, Studi Rumeni, III, p. 115. Vezi şi Z. Piclişanu, 
Locuit-au românii tn Ardeal pe timpul venirii Ungurilor?, Blaj, 1912. 

153 Die Abkunft der Rumânen wirtschafisgesohichtlich untersucht („Zeit- 
schrift des Historischen Vereines für Steiermark“, 15, 1917, pp. 160—205). 
Prezentarea lui Al. Philippide, op. cit., I, pp. 840—848 şi A. Sacerdoţeanu, 
op. cit., pp. 146—150. 

153 Geschichte des Rumânischen Volkes, Gotha, 1905; Histoire des Rou- 
mains de Transylvanie et de Hongrie, Buc., 1915—1916 etc. Vezi prezen- 
tarea lui A. Sacerdoţeanu, op. cit., pp. 141—142 şi L. Boia, op. cit., pp. 
701—703. Asupra altor lucrări ale marelui istoric vom reveni mai departe, 
la locul potrivit. 


55 


www.dacoromanica.ro 


emigrare de la sudul Dunării pentru motivul că, în vremea 
cînd acest lucru ar fi fost posibil, situația valahilor de acolo 
era destul de bună; pe de altă parte, dacă ar fi înaintat spre 
nord, românii ar fi dat de ţinutul ocupat de barbari, de sub 
apăsarea cărora ar fi fugit mai curînd spre sud. 


La rîndul său, marele filolog Sextil Pușcariu!“ a dovedit 
netemeinicia argumentului roeslerian după care limba ro- 
mână s-ar fi născut la sudul Dunării. El a susţinut existenţa 
a două grupuri romanizate care au creat două forme lin- 
gvistice: una pentru românii orientali din Tracia şi Macedo- 
nia şi alta pentru cei din Dacia şi cei (dispăruţi) din Serbia. 
Mişcările de popoare ce s-au produs apoi au împins pe românii 
orientali spre Pind şi Tesalia, iar pe cei din Serbia către Is- 
tria. În Dacia nu au fost decit mişcări locale de populaţie 
(transhumanță). Cît privește asemănările cu limba albaneză, 
ele se datoresc contactului dintre strămoşii românilor şi al- 
banezilor. Puşcariu e considerat primul învăţat care a de- 
monstrat pe cale filologică imposibilitatea emigrării româ- 
nilor de la sudul Dunării. 

Numeroase şi valoroase argumente în sprijinul continui- 
tăţii a adus marele învățat Vasile Pârvan!55, argumente pe 
care le vom folosi pe larg în partea doua a lucrării. 


15 Zur Rekonstruktion der Urrumănischen, Halle, 1910; (retipărit 
în limba franceză în vol. Etudes de linguistigue roumaine, Cluj-Buc., 1937, 
pp. 64—120); Locul limbii române între limbile romanice, Buc., 1920. Vezi 
prezentarea lui A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 143. Asupra unor opinii ale 
lui S. Puşcariu vom mai reveni în partea a II-a a lucrării. Despre opera 
sa vezi: D. Macrea, Opera lingvistică a lui Sextil Puşcariu. La 80 de ani 
de la naşterea lui („Limba română“, V, 1956, nr. 6, pp. 5—21); V. Arvinte, 
S. Puşcariu despre formarea limbii şi a poporului român (AS UC, 14, 
1968, secţia III, fasc. 2, pp. 175—180); Istoria lingvisticii româneşti, Buc., 
1978, pp. 105—109; Romulus Tudoran, Sextil Pușcariu despre romanitatea 
limbii române şi continuitatea poporului român, în vol. 100 de ani de la 
naşterea lui Sextil Puşcariu, 1977, pp. 25—35. 

15 Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Buc., 
1911; Începuturile vieții romane la gurile Dunării, Buc., 1923. Vezi şi 
L. Boia, op. cit.. pp. 703—704. 

Dintre savanții români care s-au declarat împotriva continuității amin- 
tim pe Ovidiu Densuşianu și Augustin Bunea. Primul — fără a lua în con- 
siderație elementul istoric — susținea că locul formării limbii române 
ar fi fost in vestul Bulgariei, intr-un ţinut vecin cu Albania. După opinia 
sa, romanizarea profundă a Peninsulei Balcanice, ca şi relaţiile dintre 
elementul roman din Dacia și cel din sudul Dunării „interdisent d'isoler 
la naissance de la langue roumaine dans la région des Carpathes“ (Histoire 
de la langue roumaine, Paris, 1901). Opiniile lui O. Densușianu au fost 
combătute de I. Bogdan („Conv. lit.“, 1901, pp. 254—266), Ilie Gherghel, 


56 
www.dacoromanica.ro 


Nu vom insista aici asupra literaturii cu caracter mai 
mult politic prin care istoricii unguri căutau să convingă 
lumea despre „drepturile“ lor asupra Transilvaniei în vremea 
primului război mondial și a tratativelor de pace ce au urmat. 


După ce, la 1 decembrie 1918, Transilvania s-a unit cu 
„ţara“ prin voinţa locuitorilor ei, îndeplinind astfel dezide- 
ratul de veacuri al poporului român, discuţiile în problema 
continuității şi-au mai pierdut un timp din intensitate; la 
cîțiva ani după încheierea păcii care consfințea unirea Tran- 
silvaniei cu România, ele au fost reluate, dîndu-li-se încă un 
caracter mai ştiinţific decit în vremea lui Rethy și Karácsony. 

În 1922, C. Diculescu a dedicat o lucrare întinsă gepizi- 
lori56. Deşi a exagerat mult influența germană asupra limbii 
române!*?, el a adus dovezi despre convieţuirea gepizilor cu 
populaţia daco-romană, declariîndu-se partizanul continui- 
tăţii acestei populaţii (se ştie că unul din argumentele adver- 
sarilor continuității este acela al lipsei influențelor vechi 
germane asupra limbii române). 

În anii 1923—1928 a apărut lucrarea stufoasă, în două 
volume, despre Originea românilor, datorată unui alt filolog, 
Alex. Philippide. În primul volum, intitulat Ce spun izvoa- 


Zur Frage der Urheimat der Romănen, Viena, 1910, etc. Vezi prezentarea 
lui A. Sacerdoţeanu, op. cit., pp. 139—140. 

Într-o altă lucrare a sa, Păstoritul la popoarele romanice. Însemnătatea 
sa lingvistică și etnografică, Buc., 1913, O. Densușianu a susţinut că ro- 
mânii ar fi fost un popor de păstori căruia i-au trebuit citeva sute de ani 
ca să devină popor de agricultori, teză asemănătoare cu a unor istorici 
maghiari, asupra căreia vom reveni în partea a doua a lucrării. Vezi și Cor- 
neliu Bucur, Direcţii ale demografiei istorice românești: transhumania pas- 
torală (R. lst., 1978, nr. 12, p. 2303), care constată: „nimic nu considerăm 
mai fals în literatura noastră ştiinţifică cu caracter istoric decit acel «ade- 
văr nestrămutat» — afirmat de O. Densușianu — că noi am fost în primul 
rînd un popor de păstori“. 

La rîndul său, A, Bunea a susţinut că poporul român s-ar îi format 
la sudul Dunării şi căâ trecut în stinga Dunării în sec. X, cînd exista 
un „teritoriu neutral“ între unguri şi pecenegi. Ungurii au găsit însă pe 
români în Transilvania. (Încercare de istoria românilor pină la 1382, Buc., 
1912). 

356 C. Diculescu, Die Gepiden. Forschungen zur Geschichte Daziens im 
frühen Mittelalter und zur Vorgeschichte des rumänischen Volkes, Leipzig, 
1922. 

15? După cum arăta V. Bogrea, Diculescu, „respingtnd dogma apriorică 
a absenței elementelor vechi germene în româneşte, cade în extremul 
opus ... exagerat pînă la paradox“ (AIIN C, lI, 1923, p. 393), 


57 
www.dacoromanica.ro 


rele istorice (889 p.), autorul a discutat numeroase izvoare 
atestind prezenţa românilor (valahilor) la nordul și la sudul 
Dunării şi a rezumat sau reprodus (uneori foarte pe larg) 
opiniile exprimate de diverşi autori împotriva sau în favoa- 
rea continuității. În cel de al doilea volum, purtind subti- 
tlul Ce spun limbile română şi albaneză (829 p.), Philippide 
a întreprins o analiză comparativă a dialectelor macedo-, 
istro- și daco-român şi a acestora cu limba albaneză, conchi- 
zind că „toate asemănările cite există pe terenul lexical 
între română şi albaneză nu pot fi interpretate cu nici un preţ 
ca împrumuturi. Singura interpretare posibilă este aceea a 
unui fond etnic și limbistic comun“158 (opinie asemănătoare 
cu aceia susținută de Miklosich, Hasdeu sau Sandfeld-Jen- 
sen). 

După opinia lui Al. Philippide, poporul român — care 
este deosebit ca limbă de populaţia romanică din Dalmația — 
s-a format în Moesia Superior și Inferior, Dacia Traiană şi 
Pannonia Inferior. Cînd partea de la nordul Dunării a fost 
părăsită, teritoriul s-a restrins. Întrucît populaţia „a fost 
strămutată de-a dreapta fluviului, iar cîtă a rămas pe loc, 
ori s-a contopit cu năvălitorii, ori s-a păstrat pînă la venirea 
românilor de peste Dunăre..., românismul s-a dezvoltat 
numai în Peninsula Balcanică!5. Philippide consideră că 
data cînd au început să vină românii de la sudul Dunării ar 
fi sec. VII, spre deosebire de Roesler pe care-l combate: 
„începutul secolului XIII nu insemnează începutul migra- 
iei daco-romanilor, cum credea Rösler, ci sfîrşitul ei; la 
începutul secolului XIII tot teritoriul ocupat actualmente 
de români era umplut de dinşii“. După opinia (greşită) a lui 
Al. Philippide, ceea ce ar fi determinat trecerea românilor 
la nordul Dunării în sec. VII ar fi fost părăsirea Daciei de ma- 
sele slave după moartea lui Mauriciu; „în golul lăsat de din- 
şii s-au scurs dacoromânii“1%. Se ştie însă că slavii nu au 
părăsit cu toţii fosta Dacie Traiană, unde au continuat să 
convieţuiască cu autohtonii care i-au asimilat. Indiferent 
însă de aceste opinii, Philippide admite prezenţa românilor 


158 Al. Philippide, op. cit., II, p. 759. 

159 Ibidem, 1, p. 854. 

1% Ibidem, p. 858, vol. Ii, pp. 406—407. Ideile lui Al. Philippide au 
fost combătute de numeroşi învăţaţi care au arătat că argumentele sale 
nu sint convingătoare. Vezi D. Macrea, Probleme de lingvistică română, 
pp. 53—55; idem, Despre dialectele limbii române („Limba română“, V, 
1956, nr. 1, pp. 5—24), etc. Vezi şi Iorgu Iordan, Alexandru Philippide, 
Buc., 1969. 


58 
WWwWw.dacoromanica.ro 


în fosta Dacie la venirea ungurilor cind afirmă că Xenopol 
„a reuşit să probeze că românii erau în Dacia înainte de ve- 
nirea ungurilor“161. 


În perioada dintre cele două războaie mondiale s-au pro- 
nunţat în favoarea continuității numeroși învăţaţi străini: 
italieni, germani, englezi, francezi, cehi etc., dintre care 
amintim pe: Gino Lupi!S, Jaroslav Miulleris, Seton-Wat- 
son!6, Josef Maturek!, W. Wartburg!%, M. Besnier!t?, C. 
Palsch!6, Franz Altheim!6, Marcel Emerii!%, Hans Koch!!, 


161 Al. Philippide, op. citi., I, p. 740. 

Amintim aci și lucrările lui Th. Capidan, unul din cei mai buni specia- 
liști în studiul dialectelor aromân şi meglenoromân: Raporturile albano- 
române („Dacoromania“, II, 1921—1922, pp. 444—554); Elementul slav 
in dialectul aromân, Buc., 1925 sau Aromânii. Dialectul aromân. Studiu 
lingvistic, Buc., 1932, în care a adus contribuţii de seamă la lămurirea ra- 
porturilor dintre dialectele daco-român și aromân, ca și dintre limbile 
română și albaneză. 

162 /niorno all'origine dei Romeni („Annuario de R. Liceo Ginnasio 
A. Manzoni“, 1931—1932). 

163 Naši rumunsii sousede (Vecinii noştri români), Praha, 1932. 

18 A History of the Roumanians from Roman times io ihe completion of 
Uniiy, Cambridge, 1934, pp. 5—6, 9—10. Vezi I. Moga, Seion Waison 
ei les Roumains de Transylvanie (R. Trans., V, 1939, nr. 1, pp. 61—72). 
Lucrarea a fost criticată însă de istoricii maghiari, îndeosebi pentru pro- 
blema continuității. Vezi E. Horvâth, Transylvania and the Hisiory of 
the Roumanians. A Reply to Professor R. E. Setion Waison, Budapesta, 1935. 

165 Fisloire des Hongrois ei de l'Eial magyar, Paris, 1934; prezentarea 
lui Silviu Dragomir, în R. Trans., II, 1935, nr. 2, pp. 232—237. 

1% Die Ausgliederung der romanischen Sprachrăume, Halle, 1936. Vezi 
I. Hurdubeţiu, op. cii., pp. 121—125. 

167 [Histoire romaine, Paris, 1937, pp. 243—244. 

168 Der Kampfumden Donauraum unter Domitian und Traian, Berlin, 1937. 

169 Die Soldaienkaiser, Frankfuri am Main, 1939, pp. 103, 201—202; 
idem, Das ersie Aufireien der Goien im Donauraum („Germanien, Monats- 
hefte für Germanenkunde“, febr. 1939, pp. 49—56). 

Despre ideile altui învăţat german cu privire la continuitate vezi Frie- 
derich Schirr, Das Lebenswerk Mathias Friedwagners und die Koniinuilăi 
des Dakoromanischen („Acta Historica“, 10, 1972, pp. 81—92). Despre 
ideile lui Patsch și Altheim vezi I. Hurdubeţiu, op. cii., pp. 111—115. 

Trebuie să amintim insă că au fost şi unii învățați străini care și-au 
schimbat părerile: de pildă, Lilio Cialdea a devenit din susținătorul con- 
tinuităţii (Per la storia dei Romeni in Transilvania, Roma, 1930), adversa- 
rul acesteia (La Transilvania. Aspeiii diplomatici e politici, Milano, 1939). 
Vezi R. Trans, VI, 1940, nr. 1, pp. 122—138; A. Decei, Les éludes de 
Pliialien Lilio Cialdea sur la Roumanie (ibidem, V, 1939, nr. 3, pp. 369— 
380) şi Şt. Pascu, O carte italiană despre dreptul românesc în Ardeal (R I, 
26, 1940, pp. 170—198). 

170 Les derniers iravauz des historiens roumains sur la Dacie („Revue des 
études anciennes“, 1939, pp. 57—64). 

171 Die neue Propylăen- Weligeschichie, Berlin, 1940, p. 505. 


59 
www.dacoromanica.ro 


Emil Gamilscheg!”2, Karl Jaberg!*3, Mario Ruffini!?4 etc. 
Nu vom putea aminti aci — se înţelege — argumentele aduse 
de fiecare dintre aceştia în sprijinul continuității. 

O importantă contribuţie teoretică în sprijinul continui- 
tăţii a adus savantul german A. Dopsch care a arătat că nică- 
ieri în Europa nu a existat un hiatus între cultura antică și 
cea medievală deoarece barbarii nu au distrus civilizaţia 
romană pe care unii şi-au însușit-o, teză valabilă și în cazul 
Daciei. De asemenea, W. Wartburg a arătat că în toate 
regiunile evacuate de romani au persistat coloniile romane 
şi că Dacia nu putea face excepţie de la această regulă17%. 

În aceeași epocă numeroşi învăţaţi saşi (lingviști, isto- 
rici) au admis continuitatea cu argumente ştiinţifice. Gustav 
Kisch a dovedit astfel că elementele slave din limba sașilor 
au fost primite prin intermediul românilor care se aflau în 
Transilvania la venirea [coloniștilor germani!?. Acelaşi 
învăţat a arătat că o serie de numiri topice ungurești din 
Transilvania au fost preluate de la populaţia româno-slavă 
găsită aici!78 (teză susţinută şi de învățații români N. Drăga- 
nu, Emil Petrovici, I. Moga). 

H. Theil a susţinut și el continuitatea ţinînd seama de 
faptul că daco-romanii nu puteau părăsi o regiune atit de 
bogată unde au asigurat continuitatea de locuire în timpul 
migraţiilor; un alt argument este acela că ei sînt amintiţi 


172 Vezi „Dacoromania“, 1934—1935, p. 303 și lucrarea lui E. Gamill- 
scheg, Zur Herkunsifrage der Rumänen („Sudost-Forschungen“ V, 1940, pp. 
1—21). 

173 Die Rumänische Sprach-atlas und die Struktur des dacorumănischen 
Sprachgebieis („Vox Romanica“, 1940, p. 75 și urm.). 

174 7l problema della romanità nella Dacia Traiana. Studio storico- filo- 
logico, Roma, 1941. Prezentarea C. Daicoviciu, în „Transilvania“, 1942, 
p. 234. 

16 A. Dopsch, Wirtschaftliche und soziale Grundlagen der europăischen 
Kulturentwicklung, Berlin, 1923. 

179 W, Wartburg, Die Entstehung der romanischen Völker, Halle-Saale, 
1939. 

17 Gustav Kisch, Zur Wortforschung Erloschenes Slawenium in Sieben- 
biirgen („Korrespondenzblatt tür Volks und Landeskunde“, 1924, nr. 1— 
3, pp. 1—9, nr. 4—6, pp. 25—41). 

178 Idem, Siebenbürgen im Lichte der Sprache, ein Beitrag zur Kultur- 
geschichte der Karpathenländer, Leipzig, 1929. Vezi şi idem, Das Banat im 
Spiegel seiner Ortsnamen, 1928. Vezi prezentarea lui I. Hurdubeţiu, op. 
cit.. pp. 117—118. 


60 
www.dacoromanica.ro 


în izvoarele maghiare. Pe baza păstrării vechii toponimii 
a admis continuitatea şi R. Schullerito. 

Ist oricii și filologii maghiari au continuat însă cu înverşu- 
nare să susțină mai departe tezele din arsenalul creat de Roes- 
ler, deși cele mai multe se dovediseră caducelsi. Nu-i vom 
putea aminti aici pe toţi, ci ne vom mulţumi cu cîţiva mai 
reprezentativi. 


Unul dintre aceştia a fost Szekely János, care susţine că 
românii ar fi trecut pe malul sting al Dunării după ce ar fi 
fost înfrînți de împăratul Isac Angelos (pe care de fapt l-au 
înfrint împreună cu bulgarii, creînd aratul vlaho-bulgar)'s2. 
În recenzia făcută, N. Iorga a arătat că, dacă românii ar fi 
fost colonizați în Transilvania, aceștia ar fi avut o situaţie 
privilegiată, ca şi sașii183, 

Într-o altă lucrare, Székely a „precizat“ că românii ar fi 
fost aduşi în Transilvania între anii 1142 şi 1208 peniru 
apărarea frontierei în regiunea Oltului; după cîtva timp, 
mărindu-se mult numărul lor, au repopulat Transilvania 
devastată de tătaril8t. Cu acest prilej românii ar fi fost colo- 
nizaţi, avîndu-şi organizarea lor cnezială şi voievodală, ca şi 
dreptul lor românesc; ei ar fi primit „de bunăvoie oarecari servi- 
tuţi“, astfel încit „românii din Transilvania n-au fost nicio- 
dată liberi“ |! Cum de a fost posibil ca românii să fi primit 
servitutea în mod benevol Székely nu ne mărturiseşte. „Cum 


19 H., Theil, Die Ansiedlungen von Siebenbürgen, Sibiu, 1927 (din 
„Archiv des Vereines für siebenbiirgische Landeskunde“, 1927, pp. 163— 
228). 

180 Aus der Vergangenheit Klausenburgs, Cluj, 1925. 

381 După cum arăta romanistul german W. Wartburg, Die Entstehung 
der roman. Völker, p. 158, „sie stützt sich auf viele Argumente, von denen 
manche heute morsch geworden sind“. 

184 Székely Janos, La réforme agraire en Transylvanie et lhistoire (Comte 
rendu de ouvrage de Miiiţă Constantinescu: L'évolution de la propriete rurale 
et la réforme agraire en Roumanie), Budapesta, 1927 (din R E H, ian.— 
iunie 1927, pp. 164—196). Vezi prezentarea lui A. Sacerdoțeanu, Consi- 
derații, pp. 164—169. 

133 RHSEE, 4, 1927, pp. 380—383. 

Vezi și N. Iorga, Istoria românilor, III, p. 44, unde se spune: „dacă ro- 
mânii ar fi venit de aiurea, la o dată cind sistemul politic ungar era termi- 
nat și cancelaria regală organizată, ei ar avea un statut“. Vezi şi pp. 45— 
46, unde citim: „orice venire de populaţie în Ungaria trebuia să aducă 
sau privilegiul ocupanților, ca pentru sași, sau organizarea în ceată mili- 
tară, ca pentru cumani“, 

134 Székely János, Reponse à M. Nicolas Iorga. 1]. Roumains et Hon- 
grois en Transylvanie (R E H, 1928, nr. 2—3, pp. 269—283). Vezi şi răs- 
punsul lui N. Iorga, Encore une réponse (RH SE E, 6, 1929, pp. 89—95). 


61 
www.dacoromanica.ro 


s-ar putea oare să se explice o astfel de colonizare în care 
chiar de la început coloniştii sînt arătaţi numai ca șerbi, 
care nu aveau nici măcar dreptul să-și schimbe stăpînul?“. 
Și cum se poate explica faptul că românii au părăsit o situa- 
ţie mult mai bună la sudul Dunării „peniru a intra robi în 
condiții mult mai nenorocite? Cumpăna dreaptă a judecății 
nu 0 poate admite“185. 

Cînd afirmă că românii din Transilvania nu au fost nici- 
odată liberi, Szekely uită desigur faptul că, pînă în secolul 
al XIV-lea, românii nu au fost lipsiţi de drepturi politice, 
că reprezentanţii lor au luat parte la conducerea ţării alături 
de nobilii unguri, de secui şi de saşi, fiind amintiți ca mem- 
brii ai dietei; de pildă, la dieta din 1291, ţinută la Alba 
Iulia, au participat „universis nobilibus, Saxonibus, Syculis 
et Olachis in partibus Transilvanis“!®. Ei au fost privaţi de 
drepturi politice după 1366, nu peniru faptul că ar fi venit 
tîrziu în Transilvania, ci din alte considerente. La 1366 — du- 
pă consolidarea celor două state feudale româneşti — Ludo- 
vic cel Mare a hotărît să nu mai recunoască calitatea nobiliară 
a cnezilor români care nu aveau confirmări regale!8? și să 
excludă din categoria nobililor pe cei care nu erau catolici, 
adică pe români!88. Nu insistăm aci asupra acestor împreju- 
ràri, studiate de curind18?. 

În privinţa modului cum au venit românii în Transilvania, 
istoricii şi lingviștii maghiari propun soluţii diferite: după 
unii, românii ar fi venit în grupuri mari. Întrucît însă docu- 
mentele nu amintesc mișcări mari de populaţie, alţii preferă 
o soluţie mai „discretă“: românii s-au „furișat“ peste munți!®, 


185 A. Sacerdoţeanu, op. cit.. pp. 168—169. 

1% Doc. priv. ist. României, C., Trans., XIII, vol. II, p. 369. Vezi şi 
A. Decei, Contributton à l'âtude de la situation politique des Roumains de 
Transylvanie au XIII-e et au XIV-e siècles (R. Trans., VI, 1940, nr. 2, pp. 
194—232), indeosebi cap. II: Aux temps les plus reculés, les Roumains oni 
participé à la vie politique de la Transylvanie. 

187 „Ubi unusquisque kenezus per nostras litteras regales în suo kenezalu 
roboratus, pro uno vero nobili acceptetur; communis autem kenezus pro- 
villico fidei unius fertonis computetur“ (Hurmuzaki, 1/2, p. 120). 

188 „Nullus alter nisi vere catholicus et fidem quam romana tenei et 
profitetur ecclesia fideliter colens possessiones aliquas sub titulo nobilitatis 
aut sub titulo beneficiali tenere possit ac conservare et possidere“ (Documenta 
historiam Valachorum, Budapesta, 194Ł, pp. 207—208). 

189 Serban Papacostea, La fondation de la Valachie et de la Moldavie 
et les Roumains de Transylvanie; une nouvelle source {R R H, 1978, nr. 3, 
pp. 389—408). 

19 Referindu-se la acest aspect, G. Brătianu arăta cu fină ironie: 
„ce peuple attend patiemment, au coeur des montagnes inaccessibles, 


62 
www.dacoromanica.ro 


unde s-au înmulţit repede. În sfîrşit, alţii, ca Szekely, afirmă 
că românii ar fi fost colonizați (ca şi secuii) ca să apere gra- 
nita. 

La aserțiunea că românii ar fi fost colonizați în Transil- 
vania, cel mai bun răspuns ni se pare a fi acela dat de N. 
Iorga: „dacă i-ar fi aşezat regele Ungariei, i-ar fi pus în lo- 
curile pustei, nu în marginea unei ţări unde acelaşi element 
(românesc — N. S.) ajungea atunci la o conştiinţă de stat, 
ca să-i dea, prin urmare, ca aliaţi unor posibili duşmani“1P1. 

Cit priveşte afirmaţia lui Székely că românii ar fi repopulat 
Transilvania după devastarea ei de către tătari, vom da cu- 
vintul lui A. Sacerdoțeanu, care remarca cu mult spirit şi 
fină ironie: „înseamnă să credem că românii stăteau la pîndă 
Și, cînd vedeau că năvălitorii distruseseră cîteva sate, tre- 
ceau repede munţii Carpaţi, ocupau locurile devastate şi-şi 
făceau satele lor. Abia atunci interveneau bieţii regi ungu- 
reşti ca să le dea diplome — care nu există — legalizind 
aceste aşezări străine“. Istoricii maghiari nu ne spun „de ce 
turco-tătarii nu pustiau mai degrabă Moldova şi Muntenia, 
distrugind şi populaţia lor, căci doar trebuiau să treacă mai 
întîi pe acolo ca să ajungă în Transilvania; ori cum se face că 
au fost cruțaţi numai locuitorii din alte părți? Sau poate 
barbarii urau numai pe unguri şi le făcea plăcere să-i înlo- 
cuiască cu români?“182, 

În aceeaşi epocă cu Szekely, un lingvist maghiar Melich 
Jânos, a încercat să demonstreze pe baza toponimiei că, la 
venirea lor în Transilvania, maghiarii ar fi găsit numai bul- 
gari slavizaţi şi bulgari turci; contactul cu populația româ- 
nească ar fi avut loc de abia în secolul al XII-lea, deşi — ca 
şi alţi istorici (Pauler, Eckhardt) — Melich admite că în 
unele regiuni (de pildă în Făgăraş) au locuit românii încă 
din secolul al X-lea sau al XI-lea, deoarece mutarea lor din 
Balcani peste Dunăre ar fi început în secolul al IX-lea sau 
al X-lea?®, 


que les Bulgares et les Hongrois aient acquis au Nord et au Sud du Danube 
des titres indiscutables de priorité, pour apparaitre ensuite soudain, par 
une infiltration mystérieuse sur leur territoire“! (RH SE E, 1943, 
pp. 93—94). 

191 N. lorga, Romanilatea din jurul Braşovului (R 1, 1939, p. 366). 

193 A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 162. 

193 Melich János, A honfoglaláskori Magyarország (Ungaria în epoca 
constituirii sale], Budapesta, 1925—1929. Despre opiniile lui Melich vezi 
A. Decei, în R. Trans., VI, 1940. nr. 2, p. 194, nota 1. 


63 
WwWw.dacoromanica.ro 


În recenzia făcută de N. Drăganul?, acesta a arătat că 
teoria bulgaro-turcă a lui Melich „este lipsită de orice proba- 
bilitate“ şi că acesta cercetează mai ales numirile ulterioare 
venirii maghiarilor, nu pe cele mai vechi. Pentru a ne da 
seama de absurditatea teoriei lui Melich, vom arăta că acesta 
susține că numai un popor bulgaro-ture ar fi putut păstra 
numirile Timiș, Criş, Mureş şi Someş, despre care se știe că 
sînt numiri vechi, păstrate de populația românească!%5. 
Teoria lui Melicb despre o continuitate de limbă turcică prin 
huni, avari şi bulgaro-turei pînă la cucerirea Panoniei și 
Transilvaniei de către maghiari a fost repinsă chiar de filo- 
logii unguri (Istvan Kniezsa, de pildă). 

Într-o altă lucrare a sa, Melich a reluat ideea lui Sulzer 
și Roesler, potrivit căreia limba română nu s-a putut forma 
decît la sudul Dunării deoarece nu cuprinde elemente germa- 
nice, Întrucît asemenea cuvinte există (fară, tufă, pungă 
etc.) şi cum, pe de altă parte, P. Skok a arătat că „este sigur 
că elemente germane s-au găsit și în latina balcanică“1%?, 
acest argument nu are nici o valoare (asupra sa vom reveni în 
partea doua, cap. IV). 

Unul din cei mai redutabili adversari maghiari ai conti- 
nuităţii în perioada dintre cele două războaie mondiale a 
fost Lajos Tamas (Treml), autorul unei serii de lucrări în 


194 „Dacoromania“, 7, 1931 —1933, pp. 224—259 şi R. Trans., II, 1935, 
nr. 2, pp. 240—269. Mania lui Melich de a vedea peste tot popoare „tur- 
cice“ a fost criticată şi de Elemer Moor, în „Zeitschrift für Ortsnamen- 
forschung“, VII, p. 266 şi urm. Cu toate acestea, au fost unii istorici 
care au fost influenţaţi de Melich; de pildă, I. Horvath susţinea că maghia- 
rii au găsit în Transilvania bulgari (Die Geschichte Sieberbiirgen, Danubia, 
1943, p. 10). 

195 Vezi şi J. Melich, Réponse à M. Nicolas Iorga. Noms de lieux en Tran- 
sylvanie (REH, 6, 1928, nr. 2—3, pp. 264—268), unde cele patru nume 
de ape sint considerate maghiare. În răspunsul său, N. Iorga a arătat că 
părerile lui Melich despre filologia română „pourraient faire sourire“ 
(RHSEE, 1929, p. 96). 

19 J. Melich, Gepides et Roumains, Gelou du Notaire Anonyme (R E H, 
6, 1928, pp. 62—79). Despre metoda utilizată de Melich vezi A. Sacerdo- 
teanu, op. cit., pp. 157—160. 

19? p. Skok, Gibt es altergermanische Elemente im Rumănischen? („Zeit- 
schrift für romänische Philologie“, 43, 1923, p. 167); „Dacoromania“, 
1931 —1933, p. 221. Vezi şi E. Gamillscheg, Romania Germanica, Sprach- 
und Siedlungsgeschichie der Germanen auf dem Boden des Alien Römerreichs, 
Berlin —Leipzig, 1934—1935. 


64 
www.dacoromanica.ro 


această problemă!%8. În ultima lucrare, tradusă în limba 
franceză, reluind ideile lui Roesler, Melich, Weigand, şi Ho- 
man, Tamas susține că poporul român s-a format la sudul 
Dunării şi că oricine afirmă că românii sud-dunăreni au ve- 
nit la nordul Dunării în sec. IX sau X „quitte de même coup 
le terrain de l'argumentation scientifique et devient en quel- 
que sorte déserteur“! Principalele sale argumente sînt: în 
răsăritul Europei, latina nu a putut fi menținută decit de un 
popor de păstori cum au fost valahii; raporturile lingvistice 
dintre albanezi şi daco-români s-au prelungit pină în sec. 
X, în timp ce contactele maghiaro-române nu au început 
decit în sec. XII—XIII, iar toponimele românești nu sint 
mai vechi decit sec. XIII; în concluzie, afirmă că înainte de 
sec. XII—XIII, nu existau români sedentari, că românii 
erau puţini în Transilvania în sec. XIII, unde s-au înmulțit 
prin salturi începînd din sec. XVII. 


Autorul se declară adept convins al unei patrii străromâne 
pe un teritoriu restrins din Peninsula Balcanică şi consideră 
„iantaşti“ pe savanții români care susțineau continuitatea. 
Spre deosebire de Székely, care susține că românii au fost 
colonizați, Treml afirmă că aceştia „s-au infiltrat“ ca păstori 
nomazi şi transhumanți la nordul Dunării, idee reluată apoi 
şi de alți istorici. 

Fără să ţină seama că devine „deserteur“ — cum spunea 
Treml — un alt istoric maghiar din această epocă, Fr. Eck- 
hardt, aduce ceva mai devreme pe români din Peninsula Bal- 


195 A románok ăshazaja és a koniinuiiâs (Patria străveche a românilor 
şi continuitatea], Budapesta, 1931 (extras din Jancsó Benedek emlekkânyo, 
Budapesta, 1931); recenzia lui N. Drăganu, în „Dacoromania“, 7, 1931 — 
1933, pp. 218—224 şi R. Trans., I, 1934, nr. 3, pp. 397—407; Romaniak, 
románok és olahok Dâcia Trajanaban (Romanii şi românii in Dacia Tra- 
iană), Budapesta, 1935; ultima lucrare tradusă în limba franceză cu ti- 
tlul Romains, Romans ei Roumains dans Vhisioire de la Dacie Trajane, 
Budapesta, 1936, 277 p. Vezi prezentarea lui G. Brătianu, Une enigme 
el un miracle historique, Buc., 1937, pp. 17—27 şi în RHSEE, 1943, 
pp. 88—100. 

În recenzia făcută în „Siidost-Forschungen“, 5, 1940, pp. 1—21, E. 
Gamillscheg arată că lucrarea lui Tamas convinge numai pe cei care sînt 
de aceeași părere cu autorul, deoarece nu aduce nici o dovadă nouă. Vezi 
și recenzia lui E. Petrovici în „Transilvania“, 72, 1941, nr. 1, pp. 72— 
75, care combate citeva din argumentele lui Treml. 

Menţionăm că, la recenzia publicată de savantul Paul Henry, în R. 
Trans., IV, 1938, pp. 347—353, L. Treml a răspuns foarte violent în 
„Nouvelle Revue de Hongrie“, iulie 1939, pp. 22—28. A se vedea răs- 
punsul lui P. Henry în R. Trans., V, 1939, nr. 4, pp. 505—506. 


65 
5 — Continuitatea românii W.dacoromanica.ro 


canică; după opinia sa, „daco-romanii ardeleni au pornit 
din patria lor balcanică în sec. IX—X şi cete dintii cete de 
păstori nomazi sau refugiaţi ale lor au putut ajunge în Ardeal 
mai întîi în jumătatea I a secolului X.şi au locuit acolo nu- 
mai în treacăt“! Întrucît însă acelaşi istoric susține că de 
abia „la începutul sec. XIII hotarele ţării (Ungaria — N. S.} 
au ajuns linia naturală, puternica catenă a Carpaţilor şi li- 
nia Dunării“25?, înseamnă că el admite implicit prezenţa 
românilor în Transilvania înainte de venirea ungurilor2%0. 


Dar nu numai istoricii maghiari au negat continuitatea 
românilor în această epocă. Un istoric bulgar, P. Mutafciev 
susținea, de pildă, că după abandonarea Daciei şi ocuparea 
ei efectivă de către barbari, în fosta provincie romană nu s-a 
putut menține decit o slabă populaţie romană de păstori 
nomazi, în munţi. Cît priveşte populaţia romanizată de la Du- 
nărea de Jos şi de la sudul Dunării, aceasta ar fi fost distrusă 
complet de invaziile germanice din sec. IV; după opinia lui 
P. Mutafciev, în secolele V—IX nu ar fi existat nici un fel 
de populaţie romanizată nici la nordul nici la sudul Dunării, 
regiuni ocupate de barbari. Cît priveşte pe strămoşii româ- 
nilor, aceştia ar fi trăit ca păstori în munţii inaccesibili ai 
Carpaţilor sau în Macedonia. Despre modul şi locul unde s-a 
format poporul român în aceste condiții misterioase, Mutaf- 
ciev declară că aceasta e o problemă care l-ar duce prea de- 
parte şi pe care nu o poate aborda 1200bie 


199 Fr. Eckhardt, Magyarország története, Budapesta, 1933, pp. 55, 62. 
Într-o altă lucrare a sa, Introduction à Phistoire hongroise, Paris, 1928, 
Eckhardt susţinea că păstorii valahi s-ar fi infiltrat in Transilvania ince- 
pind de la sfirșitul sec. XII! Vezi și A. Sacerdoţeanu, op. cit., pp. 161— 
164, care remarcă cu ironie cit de precise erau ideile lui Eckhardt. 

Un alt învăţat maghiar din aceeaşi epocă, Deer Jozsef, aduce pe ro- 
mân!i în Transilvania la mijlocul sec. XII („Magyar Szemle“, 22, 1935, 
pp. 194—205); prezentarea lui A. P. Todor, în RIR, V—VI, 1935— 
1936, p. 507 și urm. 

200 Pe baza izvoarelor istorice, a descoperirilor arheologice şi a datelor 
toponimice, K. Horedt a stabilit următoarele etape de pătrundere a re- 
gatului feudal maghiar în Transilvania: „în prima fază se ocupă, pe la 
900, linia Someșului Mic; în a doua fază, pe la 1000, valea Mureșului, 
și în a treia, pe la 1100, linia Tirnavei Mari. Pe la 1150, în a patra 
fază, se ajunge pînă la Olt şi în ultima și cea de a cincea fază, pe la 
1200, se ocupă linia Carpaţilor răsăriteni și sudici“ (Contribuţii la istorta 
Transilvaniei în sec. IV— XIII, Buc., 1958, p. 130). Vezi și SCIV, V, 
1954, nr. 2, pp. 499—506. 

20% bis P, Mutafciev, Bălgari i Rumâni v istorijata na Dunavskite zemi 
[Bulgarii și românii în istoria ţărilor danubiene), Sofia, 1927. Vezi pre- 
zentarea lui P. P. Panaitescu, Les relations bulgaro-roumaines au moyen 


66 
www.dacoromanica.ro 


O deosebită importanţă pentru problema continuității o 
au studiile lingvistului Nicolae Drăganu%! dezvoltate în 
marea sa lucrare Românii în veacurile IX—XIV pe baza topo- 
nimiei şi onomasticii, apărută în 193322. În această lucrare, 
autorul a dovedit pe baza studiului toponimiei şi onomasti- 
cii că „românii au fost găsiţi de unguri (la venirea acestora) 
nu numai pe teritoriul pe care-l locuesc astăzi, ci chiar pe o 
întindere mult mai mare, în locuinţe statornice şi în orga- 
nizaţii politice și militare“ (p. 588). Numele de origine ro- 
mânească, atestate începînd din 850 în Panonia și în Moravia, 
1075 în Transilvania, în sec. XI în Galiţia etc. „sînt dovezi 
sigure că afirmaţiile Anonimului privitoare la românii din 
Panonia, Banat şi Ardeal erau întemeiate“. În concluzie 
„imigrația românilor numai în secolul al XIII-lea pe teri- 
toriile acum românești, «strecurarea lor neobservată în col- 
țul sud-estic al Ardealului», cum susţine teoria lui Roesler 
şi mai ales învățații unguri, şi înaintarea lor din spre sud- 
est pe coama Carpaţilor pînă în Moravia este exclusă. În 
secolul al XIII-lea se poate vorbi cel mult de încheierea ma- 
rei expansiuni românești“. 

În prezentarea făcută lucrării lui Drăganu de Sextil Puș- 
cariu, marele savant arată: „printr-o justă interpretare a 
toponimiei din Ardeal, Drăganu a izbutit să arate, în mod 
evident, pe de o parte, prioritatea noastră față de unguri, 
pe de altă parte, o comunitate îndelungată româno-slavă în 
aceste regiuni“2%3. 

Una din cele mai importante contribuţii la lămurirea pro- 


âge („Rev. aromânească“, I, 1929, nr. 1, pp. 8—31), care arată imposibi- 
litatea ca un popor numeros să trăiască vreme atit de îndelungată în munţii 
inaccesibili. 

Opinii asemănătoare cu ale lui Mutafciev a mai susţinut și un alt isto- 
ric bulgar St. Romanski, Makedonskile Rumâni („Makedonski pregled“, 
1, 1925, fasc. 5—6, pp. 63—96), care afirmă: „cu nici o dovadă serioasă 
nu se mai poate susţine părerea că românii de astăzi din ţinuturile Daciei 
de altă dată, despre prezența cărora istoria nu pomenește nimic pînă 
în sec. XIII, sînt urmaşii coloniștilor şi dacilor romanizați“. Vezi recenzia 
lui Th. Capidan, în „Graiul românesc“, 1, 1927, nr. 3, pp. 64—67. 

201 Din vechea noastră toponimie, Cluj, 1920 (extras din „Dacoromania“); 
Toponimie şi istorie, Cluj, 1927; Ampoiu, în vol. Închinare lui N. Iorga, 
Cluj, 1931, pp. 133—137; Vechimea şi răspindirea românilor pe baza topo- 
nimiei şi a onomaslicei, Vălenii de Munte, 1934 etc. 


23 Recenzii mai importante: N. lorga, în R 1, 19, 1933, pp. 305—307; 
Sextil Pușcariu, în „Dacoromania“, 8, 1934—1935, pp. 284—289. 


303 Ibidem, p. 346. Despre opera sa vezi Iorgu lordan, Nicolae Dră- 
ganu (1884—1939), Buc., 1942, şi „Cerc. lingvistice“, 1961, nr. 1. 


67 
WwWw.dacoromanica.ro 


blemei continuității a adus Aurelian Sacerdojeanu intr-o 
lucrare apărută în 193624, considerată de N. Iorga drept 
„cel mai bun răspuns dat roslerismului“25. După ce prezintă 
pe larg istoriografia originii poporului român și a continui- 
tăţii sale și modul cum a luat naștere așa-zisa „problemă ro- 
mânească“, autorul aduce o serie de dovezi istorice și filolo- 
gice în sprijinul continuității. Arată că, pînă în secolul al 
VII-lea, „Romania orientală“ alcătuia o singură unitate, cu 
o limbă latină unică, străromâna, şi că din acest secol s-a 
fragmentat în mai multe „Romanii locale, de o parte şi de 
alta a Dunării“. Concluzia sa este că „romanizarea perfectă 
a Daciei, păstrarea elementului roman în această provincie, 
continuitatea limbii, a religiei, toponimiei preromane şi 
străromâne, izvoarele istorice, atit narative cit şi documen- 
tare în care e vorba precis de români, cum și permanenţa 
vieţii autohtone sub barbari“ constituie dovezile concludente 
ale continuității. 

În anul următor, 1937, unul din marii istorici ai Europei, 
Ferdinand Lot, considera poporul român „une énigme et un 
miracle historique“ şi se pronunţa împotriva continuității 
bazîndu-se pe următoarele argumente: dispariția civilizației 
romane, identitatea idiomului aromân cu cel moldo-vlah, 
liturghia slavă, toponimia și mai ales tăcerea izvoarelor: 
„Jamais, entre la fin du IV-e et le XIll-e siècle, il n'est 
question d'une population romaine vivant dans l'ancienne 
Dacie. Ce mutisme de dix siècles est impressionnant“26. 

În acelaşi an 1937, marele istoric G. Brălianu a răspuns 
lui F. Lot printr-una din cele mai frumoase pledoarii în fa- 
voarea continuităţii2%7, în care a discutat o serie de probleme 


204 Consideraţii asupra istoriei românilor tn evul mediu. Dovezile conti- 
nuității şi drepturile românilor asupra teritoriilor lor actuale, Buc., 1936. 
Lucrarea dezvoltă o alta mai veche Considerations sur l’histoire des Rou- 
mains au Moyen âge, Paris, 1928. 

205 R I, 1936, p. 349. Vezi şi completările lui Aurel A. Mureşianu, 
O nouă contribuție la istorta românilor în evul mediu („Țara Birsei“, VIII, 
1936, nr. 5, pp. 401—415, nr. 6, pp. 494—508, IX, 1937, nr. 2, pp. 109— 
127, nr. 3, pp. 195—214, nr. 4—5, pp. 307—329) și extras, Brașov, 1937. 

208 F, Lot, Les invastons barbares et le peuplement de l’Europe, considé- 
rés comme introduction à l'intelligence des dernières traités de paix, Paris, 
1937, cap. III: Une énigme et un miracle historique: le peuple roumain. 
Vezi răspunsul lui A. Oțetea, O enigmă și un miracol istoric: poporul român 
(„Însemnări ieșene“, 3, 1938, vol. I, pp. 532—541). 

2? G. Brătianu, Une énigme et un miracle historique: le peuple roumain. 
A propos de livre de M. Ferdinand Lot sur les invasions barbares et de 
quelques ouvrages récentes sur les origines du peuple roumain, Buc., 1937. 


68 
www.dacoromanica.ro 


importante ca: evacuarea Daciei, unitatea lingvistică a po- 
porului român, izvoarele literare vechi care amintesc pe ro- 
mâni, legăturile cu patriarhia de Ohrida etc. El a scos în evi- 
dență contradicţia flagrantă dintre învățații străini, dintre 
care unii ne neagă la sudul Dunării iar alții la nordul ei şi 
s-a întrebat dacă nu cumva românii constituie un caz de ge- 
nerație spontanee ! 


. Într-o a doua lucrare, apărută în 1939, G. Brătianu a ară- 
tat că abundența materialelor arheologice descoperite indică 
o continuitate de viaţă la nordul Dunării şi a susţinut că este 
imposibil să se refuze continuitatea poporului român atîta 
vreme cît aceasta este recunoscută fără dificultate altor fos- 
te provincii ale Imperiului roman%8. 


În anul 1938 avea loc o polemică între istoricii N. Iorga% 
şi Al. Domanovszky?10 în problema continuității, într-o vre- 
me în care această problemă căpăta un tot mai pronunţat 
caracter politic. Istoricul maghiar susţinea că daco-romanii 
au părăsit Dacia la anul 260, că primele dovezi despre exis-: 
tența românilor în Transilvania datează de la începutul sec. 
XIII, dar că „vîrsta de aur“ a pătrunderii românilor în Tran- 
silvania este incontestabil sec. XV, procesul acesta conti- 
nuînd în secolele XVI—XVII şi mai ales în sec. XVIII, da- 
torită Fanarioţilor (despre această problemă a mai fost 
vorba în paginile precedente). 

În același an, un lingvist maghiar, Istvån Kniezsa — ele- 
vul lui Melich — studiind toponimia Transilvanie: şi uti- 
lizind argumentele lui Homan Balint şi J. Karâcsony, susți- 


208 Idem, Les origines du peuple roumain: les données archéologiques, 
Buc., 1939. Cele două lucrări au fost publicate şi în limba română sub 
titlul O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, Buc., .1940. 

Ferdinand Lot a revenit la discutarea problemei continuității, invo- 
cind împotriva acesteia: dispariţia oraşelor şi a monedelor, identitatea 
limbii române cu aromâna, liturghia slavă și toponimia (R HSE, 
20, 1943, pp. 48—52), probleme pe care le vom discuta în partea a doua 
a lucrării. 

Utilizind rezultatele cercetărilor lui C. Daicoviciu, S. Pușcariu, Al. 
Rosetti, M. Macrea etc., G. I. Brătianu a dat un nou răspuns cu titlul 
Le problème de la continuité daco-roumaine. A propos des nouvelles re- 
marques de M. Ferdinand Lot (RHSEE, 20, 1943, p. 46—79). 

20 L'origine et la patrie première des Roumains. Reponse à une agres- 
sion, Buc., 1938. 

210 L'origine et ia patrie première des Roumains (AE CO, 4, 1938, 
pp. 508—514). Vezi și A. Sacerdoţeanu, M. Domanovszky el l'histoire des 
Roumains. À propos d'une méthode historique (R. Trans., V, 1939, nr. 1, 
pp. 3—26). 


69 
www.dacoromanica.ro 


nea că nu existau români aici în secolul al XI-lea şi că numele 
de locuri au fost preluate de unguri de la populaţia slavă spre 
mijlocul secolului al XI-lea2i!. După opinia sa, românii ar 
fi pătruns în Transilvania de abia în a doua jumătate a se- 
colului al XII-lea, mai întîi în cîmpiile şi văile ocupate de 
unguri şi saşi şi apoi, în secolele XIV —XV, în regiunile mun- 
toase, care erau nelocuite pînă atunci. În realitate, lucruri- 
le stau exact invers: „le fait que la toponymie des régions de 
près alpins est purement roumaine; que dans la région des 
collines elle est mixte, slave et roumaine; que dans les larges 
vallées et les plaines jusque dans la région des collines, elle 
est hongroise et saxonne, prouve, par analogie avec d'autres 
régions européennes, que la population la plus récente est 
celle de la plaine; ce sont les Hongrois et les Saxons“212, 

După Kniezsa, cu excepţia numelor Bălgrad (Alba Iulia) 
şi Tîrnava, numirile române de origine slavă nu apar decit 
la marginile Transilvaniei, în regiunea de munte, celelalte 
fiind împrumutate de români prin intermediul maghiarilor 
atunci cînd au venit în Transilvania în secolul al XII-lea. 
După cum a arătat E. Petrovici, păstrarea numirilor slave 
Bălgrad, Tirnava, Bistra, Zlaşti etc. constituie o dovadă 
evidentă că românii au convieţuit cu slavii înainte de venirea 
maghiarilor?13. 

Analizînd opiniile lui Kniezsa, acelaşi Emil Petrovici a 
arătat netemeinicia acestora, aducînd numeroase dovezi din 
toponimia transilvăneană în sprijinul continuității și demon- 
strînd existenţa populaţiei româneşti în Transilvania în sec. 
XI. Cît priveşte toponimia maghiară, aceasta nu poate fi 
invocată ca o dovadă despre prezenţa unei numeroase populaţii 
maghiare, deoarece este o toponimie medievală, tzie. În 


211 Kniezsa István, Ungarns Vâlkerschaflen im XI. Jahrhundert, Buda- 
pesta, 1938 (din AE CO, 4, 1938, pp. 241—412); Die geographischen 
Namen Siebenbürgens, in vol. Siebenbürgen, Budapesta, 1940, p. 47 şi 
urm.; idem, Siebenbürgen zur Zeit der Landnahme und die Ansiedlung des 
Ungartums, în vol. Siebenbürgen und seine Volker, Budapesta, 1943; idem, 
Keletmagyarország helynevei [Numele de locuri din Ungaria răsăriteană], 
în voi. Magyarok €s românok, Budapesta, 1943, etc. 

212 I. Moga, Les Roumains de Transylvanie, pp. 40—41. 

313 £. Petrovici, Continuitatea daco-romană şi slavii („Transilvania “, 
73, 1942, p. 871). De aceiaşi părere sint: Sextil Pușcariu, N. Drăganu, 
G. Weigand, G. Kisch etc., toţi citați de I. Moga, op. cit., pp. 54—55. 


70 
www.dacoromanica.ro 


concluzie se arată că nu se poate vorbi de o continuitate ma- 
ghiară în estul fostei Ungarii pe baza toponimiei21i. 

În aceeaşi epocă, în marea sinteză de istorie maghiară a 
lui Homan Bálint — Szekfu Gyula se relua vechea ideie a lui 
Jancsó Benedek de la sfîrşitul secolului trecut după care ro- 
mânii din Transilvania s-ar fi înmulţit în secolul al XVIII-lea 
prin emigrare din Ţara Românească și Moldova, unde ar fi 
trăit în condiţii mult mai grele decît în Transilvania; această 
situaţie ar fi împins „aceste popoare semisălbatice“ (!) să 
se „îmbulzească spre Ungaria ca spre pămîntul făgăduinţei“ 
(11)315. După opinia celor doi istorici, aceasta era „cheia“ 
istoriei românilor din Transilvania în sec. XVIII, conside- 
raţi o populaţie de păstori seminomazi şi semisălbatici, 
care stinjeneau necontenit opera civilizatoare a statului stă- 
pînitor | 

Acestor idei greşite le-a răspuns David Prodan într-una din 
cele mai serioase lucrări dedicate problemei continuităţii216. 
Utilizînd cifrele cunoscute din statisticile vremii, ca şi di- 
verse alte izvoare, el a dovedit că migrațiile româneşti peste 
Carpaţi „se soldează pentru Transilvania mai curînd cu de- 
ficit decît cu profit; românii din Transilvania mai mult 
emigrează decît imigrează“21?. D. Prodan a citat, printre al- 
tele, o descriere a Transilvaniei din sec. XVIII, în care se 
spune: „vedem necontenit, an de an, un mare număr de ro- 
mâni ardeleni care trec în Țara Românească şi în Moldova, 
dar vedem foarte rar un număr însemnat de români de dincolo 
care ar veni în Ardeal“, și aceasta din pricină că româbii 
din cele două principate aveau o situație mult mai bună decit 
cei din Transilvania218, 


214 E. Petrovici, La population de la Transylvanie au XI-e siècle (R. 
Trans., X, 1944, nr. 1—2, pp. 71—98+1 h.) și recenzia din „Dacoroma- 
nia“, X, 1943, partea a II-a, pp. 517—545. 

215 Hóman B. — Szekfu Gy., Magyar történet, ed. VI-a, vol. IV, pp. 
442—444. Într-o altă lucrare a lui Hóman, Gli Angioini di Napoli in Un- 
gheria [1290— 1403], Roma, 1938, p. 559, acesta afirmă că deplasarea în 
masă și pătrunderea românilor in regiunile limitrofe cu Transilvania a 
avut loc la stirşitul sec. X și începutul sec. XI. (Vezi „Revue de Tran- 
sylvanie“, VI, 1940, nr. 1, p. 138). 

315 D. Prodan, Teoria imigrației românilor din Principatele Române 
tn Transilvania tn veacul al XVIII-lea. Studiu critic, Sibiu, 1944. Lucra- 
rea a apărut şi în limba franceză în 1945. 

217 Ibidem, p. 165. 

218 Ibidem, p. 99. Problema emigrării românilor din Transilvania 
peste Carpaţi în sec. XVIII a fost tratată și în alte studii din această epocă, 
studii din care rezultă că procesul nu era și invers, deoarece situația 


71 
WWw.dacoromanica.ro 


Un alt savant român care a susţinut cu fermitate în această 
epocă continuitatea a fost C. Daicoviciu, unul din marii noș- 
tri arheologi şi unul din cei mai buni cunoscători ai istoriei 
Daciei. Într-o lucrare apărută în 1940, el a adus „precizări 
noi şi lămuriri suplimentare“ de ordin arheologic în spriji- 
nul tezei continuității. El a arătat că nu poate fi vorba de 
părăsirea Daciei de către toţi locuitorii, că romanizarea Da- 
ciei a continuat și după plecarea autorităţilor romane, cînd 
„Romania“ se întindea la nordul și la sudul Dunării. În timp 
ce în nordul Dunării există numeroase dovezi ale prezenţei 
daco-romanilor după sec. III e. n., la sudul fluviului „nu 
avem mărturii directe (epigrafice) despre o populaţie refu- 
giată din Dacia Traiană în Dacia Aureliană“219. 


Un adversar redutabil al continuității a fost arheologul 
A. Alföldi. El a susţinut că toţi dacii ar fi fost ucişi de către 
zomani, astfel încît nu au putut fi romanizați; întrucît popula- 
ţia romană a fost retrasă din Dacia de către Aurelian, „dis- 
parut naturellement en Transylvanie toute trace de vie 
romaine“ și, deci, posibilitatea continuităţii?%. 

Răspunsul cel mai bun l-a dat învățatul C. Daicoviciu, 


iobagilor era foarte grea: A. Golopenţia, A fost Transilvania tin veacul 
al XVIII-lea țintă sau punct de plecare de migrafiuni româneşti? („Geopo- 
litica şi geoistoria“, 1941, pp. 90—97); C. Racoviţă, Migraţiuni din Ardeal 
peste Carpaţi tn lumina toponimiei (ibidem, II, 1942, pp. 69—73). 

219 C. Daicoviciu, Problema continuității în Dacia. Clieva observații 
şi precizări de ordin istoric-arheologic, Cluj, 1940 (apăută și în limba 
franceză, Buc., 1940). Vezi şi. idem, La Transgivanie dans l'antiquité, 
Buc., 1938. 

Din aceiași epocă amintim și lucrarea lui G. Popa-Lisseanu, Continui- 
tatea românilor în Dacia. Dovezi nouă, Buc., 1941 (extras din A AR MSI, 
s. III, t. 23, 1940—1941, pp. 145-257) care stringe la un loc 
numeroase dovezi arheologice, istorice (toate izvoarele de la Ammianus 
Marcelinus pînă la Rogerius), lingvistice, din toponimie și onomastică 
din epoca sec. III — întemeierea principatelor. 

320 A. Alföldi, Daci e Romani in Transilvania, Budapesta, 1940; tra- 
ducere a lucrării Dakok és Rómaiak Erdélyben [Dacii şi romanii în Tran- 
silvania] („Szâzadok“, 74, 1940, pp. 129—180). 

Vezi și A. Alföldi, Zu den Schiksalen Siebenbürgen im Altertum, Buda- 
pesta, 1944, unde — criticind lucrarea lui C. Daicoviciu, Siebenbiirgen 
in Altertum — susţine din nou că Traian a exterminat pe toţi dacii, astfel 
încît nu poate fi vorba de continuitate după retragerea romanilor. 

În recenzia pe care a făcut-o cărţii lui C. Diculescu, Die Gepiden, Alföldi 
afirmase: „este imposibil să se dovedească o supravieţuire romană în 
ţinutul Transilvaniei“ deoarece „se ştie (de unde? — N.S.) că poporul 
român nu s-a format în această regiune, ci cu mult mai la sud, într-o 
oarecare parte din Balcani, la cursul inferior al Dunării, ori chiar mai 
jos“. În plus, după opinia sa, goții şi ceilalţi barbari care au trecut prin 


72 
wWww.dacoromanica.ro 


care — atilizind cercetările altor savanţi ca C. Patâch, Jung, 
R. Syme etc., ca şi rezultatele descoperirilor arheologice şi 
epigrafice cunoscute la acea dată — a arătat că nu se poate 
vorbi de o exterminare a dacilor de către romani??! (asupra 
acestei probleme vom reveni în partea a II-a, cap. I). 

În anii aceştia — cînd se punea din nou în discuţie proble- 
ma Transilvaniei — „Ll'historiographie magyare a declenche... 
une véritable offensive de popularisation de théories ancien- 
nes et nouvelles concernant la discontinuite de la vie roumaine 
sur le territoire de l’ancienne Dacie, soutenant la théorie de 
l'immigration des Roumains en Transylvanie aux XIII-e 
et XIV-e siècles“??2, Nu ne vom putea ocupa de toată această 
literatură cu un puternic iz şovin care avea menirea să înve- 
nineze relaţiile dintre popoarele român şi maghiar. 


Nu vom putea omite unul din cele mai violente atacuri 
împotriva poporului român cuprins în volumul Documenta 
historiam Valachorum in Hungaria illustrantia (1941), editat 
de E. Lukinich, L. Gâldi, A. Fekete-Nagy şi L. Makkai. În 
introducere se consideră „avec certitude qu'il est erroné de 
parler de la présence d'une population roumaine en Hongrie 
avant la fin du XIl-e sitcle“225, adică teza roesleriană, deve- 
nită dogmă pentru toţi adversarii continuității. Lucrarea 
cuprinde trei capitole dedicate vieţii pastorale a românilor, 
imigrării lor în Transilvania și amintirii lor în documentele 


Transilvania „au ras coloniile romane, fără a lăsa să se păstreze măcar 
numele“! (RE H, IV, 1926, pp. 187—188). 

Alföldi a avut numeroși susţinători ; după opinia lui L. Treml, „aproape 
toţi cercetătorii moderni“ ( ! 1!) ar fi fost de acord cu teza lui Alföldi (Ro- 
mains, Romans et Roumains, p. 58). În capitolul Römische Kaiserzeit, scris 
de Alföldi în Historia Mundi, IV, Berna, 1956, se susţine din nou că dacii 
au fost distruşi. . 

231 C. Daicoviciu, Le problème de la continuité en Dacie (R. Trans., 
VI, 1940, nr. 1, pp. 24—35). Vezi și „Dacia“, VII—VIII, 1940—1941, 
pp. 456—459. 

332 I, Moga, Les Roumains de Transylvanie au moyen âge, Sibiu, 1944, 
p. 5. După cum declara Z. Toth, „une partie des jeunes savants ont 
fait des Roumains l’objet primordial de leurs recherches et le programme 
de leur vie“ (Recherches historiques sur les probltmes roumaines, în „Revue 
d'historie comparée“, XXI, 1943, p. 242). 

2283 Un alt istoric din această vreme, E. Dark6, susţinea că românii 
ar fi fost aduşi în Transilvania in sec. XIII, din regiunea Nis—Sofia — 
Constanţa, pentru a păzi graniţa împotriva bulgarilor şi cumanilor ! (Die 
Ubersiedlung der Wlachen von Süden nach Norden der Donau, în Recueil 
dédié a la mémoire du prof. P. Nikov, Sotia, 1940, pp. 173—180). Lucrarea 
a fost criticată de N. Bănescu, „Colonizare“, nu imigrație. O nouă teorię 
maghiară (R 1, 30, 1944, pp. 1—5). 


73 
WWw.dacoromanica.ro 


maghiare?2t. (Asupra opiniilor acestor autori vom mai reveni 
în partea a Il-a a lucrării). 

Afirmațiile autorilor lucrării Documenia Valachorum au 
fost discutate pe larg de I. Moga235. Acesta a arătat că priori- 
tatea românilor în Transilvania este dovedită de simbioza 
slavo-română, anterioară venirii ungurilor; absenţa români- 
lor din documente pînă la sfîrşitul sec. XII nu poate constitui 
un argument împotriva continuității deoarece nici ungurii, 
saşii şi secuii nu sînt amintiţi în această vreme; românii nu 
au fost păstori nomazi, ci sedentari, legaţi de sate stabile; 
toponimia slavo-română, preluată de maghiari, este o altă 
dovadă a continuității, aşa cum continuitatea unor forme 
vechi de organizare social-politică dovedește existenţa popu- 
laţiei româneşti autohtone, care a jucat un important rol po- 


litic, social şi economic în istoria Transilvaniei în sec. XIII — 
XIV. 


I. Moga a mai remarcat apoi dezacordul dintre autorii 
volumului Documenta Valachorum şi filologul St. Kniezsa: 
în timp ce autorii volumului susțin că românii au pătruns în 
Transilvania în secolul al XIII-lea, infiltrindu-se mai întîi 
în regiunile muntoase, de unde au coborit în cimpie în seco- 
lul următor, Kniezsa susţine că românii au venit în a doua 
jumătate a secolului al XII-lea în cîmpiile şi văile ocupate 
de unguri și sași, suind în secolele XIV—XV spre munte, 
asife! încit „mit der Besiediung von neuen, bis dahin nicht 
ausgebeuteten Gebieten, haben die Rumănen erst im 15. sogar 
im 16. Jahrhundert begonnen“226. 


În aceeaşi epocă, reluînd tezele istoriografiei maghiare 
şovine, Herbert van Leisen a susţinut că patria primitivă a 
poporului român a fost la sudul Dunării, în regiunea dintre 
Tesalia şi Vardar22?. Răspunsul i l-a dat învățatul Silviu 


324 Cele trei capitole au apărut și separat cu titlul Zur Geschichte der 
Ungarlăndischen Rumănen bis zum Jahre 1400 auf Grund der neuesten 
Forschungen, Budapest, 1941. 

325 Mai întii in recenzia din „Leipziger Vierteljahrschrift für Siidosteu- 
ropa“, VI, 1942, nr. 1—3, pp. 99—113, apoi in Păreri istorice ungurești 
privitoare la românii din Transilvania medievală, Sibiu, 1941; I Romeni 
di Transilvania nel Medio Evo, Buc., 1942, (extras din RHSEE, 19, 
1942, pp. 183—287); Les Roumains de Transylvanie au moyen âge, Sibiu, 
1944. Vezi și G. Brătianu, L”histoire roumaine écrite par les historiens hon- 
grois (RHSEE, 20, 1943, pp. 80—109). 

226 Siebenbürgen, 1943, p. 82. Asupra argumentelor lui I. Moga vom 
reveni pe larg în partea a Il-a a lucrării. 

237 Herbert van Leisen, Das siebenbiirgische Problem, Genève, 1943. 


74 
www.dacoromanica.ro 


Dragomir într-una din cele mai importante lucrări în proble- 
ma continuității. El a arătat că patria „primitivă“ a români- 
lor a fost foarte întinsă, cuprinzind şi o regiune din sudul 
Dunării ce nu se poate limita precis. Ca dovezi că românii 
nu au putut veni din sudul Dunării se invocă faptul că nici 
un izvor nu vorbeşte de o mişcare de populație de asemenea 
amploare şi că, dacă ar fi venit din sud, românii ar îi trebuit 
să aducă de acolo forme de organizare socială care nu se în- 
tilnesc în Transilvania (fraternităţi, celnici, primichiuri etc.). 
În plus, este greu de crezut că țăranii liberi din sudul Dunării 
ar fi acceptat să devină iobagi ai nobilimii maghiare??8. „L’hy- 
poth&se d'une immigration roumaine partie de la Peninsule 
Balkanique au Xll-e, XIIl-e ou XIV-e siècles équivaudrait 
à jeter un défità la vérité historique la plus élémentaire. 
Il n'y a ni de régions géographiques ni un moment dans le 
temps qui nous autoriserait à localiser un événement de ce 
genre“229, 

În aceeaşi epocă apărea o carte foarte bine informată în 
problema continuității datorată lui Al. Procopovici?™®. După 
ce arată care sînt părerile umaniștilor străini şi români cu 
privire la continuitate, în partea a doua a lucrării autorul 
aduce dovezi filologice, istorice, etnografice și de toponimie 
în sprijinul continuității. Lucrarea — foarte bine organizată — 
avea menirea să facă cunoscut lumii apusene adevărul asupra 
acestei probleme atit de discutate în acea epocă. 


kad 


După eliberarea patriei noastre și cucerirea puterii de către 
clasa muncitoare, aliată cu țărănimea muncitoare, „a avut 
loc o transformare radicală în orientarea şi activitatea istorio- 
grafiei româneşti“. „Organizarea şi orientarea ideologică a 
studiilor istorice au primit un puternic impuls în 1948 odată 
cu reorganizarea Academiei Române şi înfiinţarea institutelor 
de istorie din București, Cluj şi laşi“, ca şi a institutului de 
arheologie din București. Pe baza numeroaselor izvoare scoase 
la iveală şi publicate în inod științific, a rezultatelor cerce- 
tărilor arheologice, ca și a prelucrării ştiinţifice a întregului 


228 Silviu Dragomir, La patrie primitive des Roumains et les frontières 
historiques („Balcania“, 7/1, 1944, pp. 63—101). 

229 Ibidem, p. 98. 

2% Die Rumänenfrage. ( Beiträge zum Aufbau ihrer wahrhaflen Geschich- 
te). Priorität, Kontinuität und Struktur der dakischen Latinität, Sibiu, 1944. 


75 
wwWw.dacoromanica.ro 


materia! acumulat de vechea istoriografie, s-au întreprins 
cercetări noi asupra unei serii întregi de probleme importante, 
nelămurite încă sau greșit prezentate de istoriografia mai 
veche, română sau străină?31. 

S-a reluat studiul formării limbii şi poporului român, pro- 
blemă strîns legată de aceia a continuității sale pe pămîntul 
strămoşesc. În acest domeniu au apărut două lucrări mai im- 
portante: prima, datorată lui C. Daicoviciu, E. Petrovici şi 
Gh. Ştefan, apărută în 1963, cu titlul La formation du peuple 
roumain et de sa langue?32, utilizînd toate datele istorice, 
arheologice, filologice, de toponimie etc., a denionstrat că 
poporul român s-a format ca rezultat al romanizării autohto- 
nilor daco-moesieni în ultimele secole ale primului mileniu 
în spaţiul carpato-dunărean, avind ca teritoriu 'nucleu regi- 
unile de deal şi munte ale Daciei. Totdeodată, invocîndu-se 
numeroase argumente, s-a demonstrat inconsistenţa tezei roes- 
leriene a discontinuităţii poporului român, considerată în 
contradicţie cu mersul norma! al istoriei. ! 

Cea de a doua lucrare, apărută în 1973, a fost alcătuită de 
C. C. Giurescu şi poartă titlul Formarea poporului român. În 
ea se dovedeşte că „formarea poporului român și persistența 
sa în spaţiul carpato-danubian unde locuiseră strămoșii săi, 
daco-geţii, nu este nici o «enigmă » și nici un «miracol 3, aşa 
cum s-a afirmat de unii antecesori şi cum se susţine şi astăzi 
de cercetătorii neinformaţi. Ea se integrează, dimpotrivă, în 
procesul normal şi general de formare a popoarelor romanice, 
adică al francezilor, italienilor, spaniolilor şi portughezilor, 
comportînd elemente constitutive similare și continuindu-şi 
viaţa neîntrerupt pe teritoriul pe care au luat naștere“233. 

În domeniul istoriei limbii amintim, mai întîi, vol. II 
din Istoria limbii române (1969) care a urmărit reconstruirea 
fazei de trecere de la latină la română din secolele V—VIII, 
ultimul secol reprezentînd epoca de dislocare a dialectelor?34. 


Deosebit de preţioase pentru unele aspecte ale continuității 


31 Ştefan Ştefănescu, Iniroducere la Enciclopedia istoriografiei româ- 
neşii, Buc., 1978, pp. 16—17. 

232 Vezi şi Gh. Ştefan, Formarea poporului român şi a limbii sale, Buc., 
1973. 

233 Idei ascmănătoare şi dovezi ale continuității sc găsesc şi în opera 
aceluiaşi învăţat Transilvania in istoria poporului român, Buc., 1967, 
apărută şi în citeva limbi străine. 

244 Vezi prezentarea din Istoria lingvisiicii româneşii, Buc., 1978, pp. 
135—137. 


76 
www.dacoromanica.ro 


sînt lucrările lui Z. IZ. Russu, dedicate elementului autohton 
din limba română: Limba traco-dacilor (1959, 1967) şi Ele- 
menie autohtone în limba română. Substratul comun româno- 
albanez (1970)2%; prima a dovedit că românii au păstrat nu- 
meroase cuvinte de la geto-daci, ceea ce demonstrează în mod 
clar că aceştia nu au putut fi distruși, iar în cea de a doua se 
lămuresc raporturile dintre limbile română și albaneză, fo- 
losite ca argument în sprijinul afirmației că limba română s-a 
format .la sudul Dunării (vezi partea a Il-a, cap. IV). 

Într-o serie de alte lucrări (la care ne vom referi în acelaşi 
capitol) s-au reluat alte probleme, ca de pildă influenţa slavă 
asupra limbii române. 

Legală de cele precedente este lucrarea lui Silviu Dragomir 
despre Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu 
(1959)23, care a dovedit că nu poate fi vorba de migrații 
masive de vlahi din Peninsula Balcanică spre nord începînd 
din sec. X, ci, dimpotrivă, că „totul vorbeşte în favoarea 
unei mişcări pornite din regiunea Dunării spre sud și de la 
Morava spre vest... În sec. XI se constată caracterul difuz al 
vlahilor «din toată Bulgaria» şi prin aceasta se veritică impli- 
cit nepultinţa de a iradia spre nord o populaţie atit de nume- 
roasă ca cea dacoromână“. Acelaşi învăţat a mai remarcat fap- 
tul că „organizaţia vieţii patriarhale“ la românii de la nordul 
Dunării are un alt caracter decit la sudul Dunării, ceea ce do- 
vedeşte că românii nu au putut veni de acolo. 

Progrese mari s-au realizat şi în domeniul publicării izvoa- 
relor vechi. S-a început editarea marei colecţii Inscripţiile 
Daciei romane, din care au apărut pînă acum trei volume: 
I, Introducere istorică şi epigrafică. Diplomele militare. Tăbli- 
{ele cerate (1975); II, Oltenia şi Muntenia (1977) şi 111/1, Dacia 
Superior. Zona de sud-vest (teritoriul dintre Dunăre, Tisa şi 
Mureș) (1977)23%?. După cum se arată în prefața la vol. I, ur- 
mătoarele volume vor cuprinde inscripţiile din jud. Hunedoa- 
ra şi restul Daciei Superior, apoi, separat, cele din Dacia 


235 Acelaşi autor a publicat şi lucrarea Zlirii. Istoria. Limba şi ono- 
mastica. Romanizarea, Buc., 1969. 

23% Apărută sub auspiciile Comisiei pentru studiul formării limbii 
şi poporului român. 

23 Primul volum a fost realizat de I. I. Russu; al II-lea de Grigore 
Florescu și Constantin Petolescu, iar al III-lea de I.I. Russu, Milena 
Dusani€, N. Gudea și Völker Wollmann. Pentru studiul limbii acestor 
inscripţii vezi Sorin Stati, Limba latină şi inscripțiile din Dacia şi Scythia 
Minor, Buc., 1961 şi H. Mihăescu, Limba latină in provinciile dunărene 
ale Imperiului roman, Buc., 1960. 


77 
wWww.dacoromanica.ro 


Porolissensis, Dacia Inferior (Malvensis); seria a II-a va cuprin- 
de inscripţiile din Scythia Minor (Dobrogea). 

Separat de aceste volume privind Dacia romană, a apărut 
un volum masiv cuprinzind ÎInscripțiile grecești şi latine din 
secolele IV —XI111 descoperite în România (1976), elaborat de 
Emilian Popescu, volum asupra căruia vom reveni în partea 
a II-a, cap. VI. 

A început, de asemenea, publicarea (text original şi tra- 
ducere românească) a textelor autorilor romani, greci şi bizan- 
tini privitoare la daci, daco-romani și populaţia românească; 
din această colecţie, intitulată Fontes Historiae Daco-Romanae, 
au apărut pînă acum trei volume: primul volum (1964) cu- 
prinde izvoarele de la Hesiod pînă la Itinerariul lui Anto- 
ninus (sfîrşitul sec. III); cel de-a! doilea (1970) de la anul 300 
pînă la anul 1000, iar al treilea (1975) scriitorii bizantini din 
sec. XI—XIV. 

O deosebită dezvoltare au luat în ultimele decenii cercetă- 
rile arheologice, care au îmbogăţit substanţial cunoștințele 
noastre cu privire la continuitatea românilor, furnizînd unul 
din argumentele cele mai convingătoare în sprijinul acesteia338. 
După cum s-a arătat pe drept cuvînt, „datorită rezultatelor 
obținute pînă acum, arheologia s-a dovedit a fi izvorul principal 
şi nou al cercetărilor actuale peniru dovedirea continuității“ 239 
(subl. ns. — N.S.). 

Dintre lucrările apărute în acest domeniu se cuvin amintite 
în primul rînd acelea ale lui Dumitru Protase care a strîns şi 
publicat în 1966 toate mărturiile arheologice ale continui- 
tății (anii 271 —450)24%0. Același autor a dovedit într-o altă lu- 
crare, tot pe baza descoperirilor arheologice, păstrarea vechi- 
lor rituri funerare ale dacilor și romanilor pe teritoriul fostei 
Dacii Traiane24l. 

Dintre lucrările de interes mai larg din acest domeniu 
amintim pe cele ale Eugeniei Zaharia, dedicate culturii Dridu, 
cultura populației autohtone din secolele VII—XI, din epoca 


238 Em. Condurachi, Vingi années de recherches archéologiques en Rou- 
manie (1944— 1964) („Dacia“, VIII, 1964, pp. 27—35). Rezultatele acestor 
cercetări au fost utilizate în primul volum din tratatul de Istoria Ro- 
mâniei, apărut în 1960. 

23 Eugenia Zaharia, Ciieva observafii despre arheologia şi istoria sec. 
VIII— XI pe teritoriul R.S. România („Aluta“, I, 1969, p. 117). 

20 D, Protase, Problema continuității în Dacia în lumina arheologiei 
și numismaltcei, Buc., 1966. 

241 Idem, Riturile funerare la daci şi daco-romani, Buc., 1971. 


78 
www.dacoromanica.ro 


de formare a poporului român 242, apoi pe cele ale lui Octavian 
Toropu şi Dan Gh. Teodor; primul a făcut o sinteză a descope- 
ririlor arheologice privind perioada 275 —1025 din Dacia Tra- 
iană sud-carpatică (Oltenia)245, iar cel de al doilea „o sinteză 
a tuturor rezultatelor obţinute prin cercetările arheologice 
întreprinse în Moldova în ultimul sfert de veac cu privire la 
perioada secolelor VI—XI e.n.“24, ambii aducînd dovezi de 
necontestat cu privire la continuitatea elementului daco-ro- 
man şi romanizat în cele două provincii. 

Tot pe baza rezultatelor cercetărilor arheologice au fost 
lămurite relaţiile între popoarele migratoare şi populația 
autohtonă în secolele III—XIII, aducîndu-se dovezi noi des- 
pre persistenţa acestei populaţii, singurul factor de continui- 
tate pe teritoriul Daciei245. 


În acelaşi domeniu al arheologiei amintim citeva studii de 
sinteză privind problema continuității datorate unor arheologi 
de renume, ca: I. Nestor246, K. Horedt?®, M. Petrescu-Dimbo- 
vița248, D. Tudor24, Eugenia Zaharia?™, D. Berciu?™! etc., 


“2 Eugenia Zaharia, Săpăturile de la Dridu. Contribuţie la arheolo- 
gia şi istoria perioadei de formare a poporului român, Buc., 1967. 

Pentru regiunea de sud a Munteniei deosebit de importante sînt săpă- 
turile de la Dulceanca, dovedind continuitatea populaţiei daco-romane 
în sec. III—VI (Suzana Dolinescu-Ferche, Așezările din secolele III și 
VI e.n. in sud-vestul Munteniei. Cercetările de la Dulceanca, Buc., 1974). 

243 Octavian Toropu, Romanitatea tirzie și străromânii în Dacia Tra- 
iană sud-carpalică, Craiova, 1976. 

244 Dan Gh. Teodor, Teritoriul est-carpatic în veacurile V— XI e.n. Con- 
iribuţii arheologice şi istorice în problema formării poporului român, Iași, 1978. 

245 Relations between the autochthonous population and the migratory 
populations on the territory of Romania, culegere de studii în redacţia lui 
Miron Constantinescu, Ştefan Pascu şi Petre Diaconu, Buc., 1975. 

e Les données archéologiques et le probleme de la formation du peuple 
roumain (RRH, III, 1964, nr. 3, pp. 383—423). 

247 Das archäologische Bild der romanischen Elemente nach der Räumung 
Daziens („Dacoromania“, 1973, pp. 135—148) (este o sinteză a rezultatelor 
cercetărilor arheologice în problema continuității în ultimele două decenii 
dinainte de 1973). 

245 Die wichtigsten Ergebnisse der archäologischen Forschung über den 
Zeitraum vom 3. — 10. Jh. östlich der Karpaten (ibidem, pp. 162—173). 

249 Dovezile arheologice despre menţinerea stăptnirii romane la nord de 
Dunăre, după evacuarea aureliană a Daciei (sec. III—V) („Historica“, 
III, 1974, pp. 93—109). 

250 Sursele arheologice ale continuității daco-romane („Apulum“, XII, 
1974, pp. 279—294). 

251 Probleme privind formarea poporului român în lumina cercelărit 
arheologice recente (R. Ist., 28, 1975, nr. 8, pp. 1155—1169); idem, Pro- 
blămes concernant la formation du peuple roumain å la lumitre des recherches 
archtologiques récentes ( „Roumanie. Pages d'histoire“, 1/1, 1976, pp. 7—26). 


79 
WwWw.dacoromanica.ro 


care au scos în evidenţă aportul deosebit de însemnat al desco- 
peririlor arheologice din ultimele trei decenii la elucidarea 
problemei continuității. „Rezultatele obţinute de cercetarea 
arheologică românească îndeosebi în ultimii 15 ani — spunea 
D. Berciu în 1975 — constituie cel mai bun și ştiinţific răs- 
puns care trebuie dat celor care mai contestă vechimea, 
continuitatea şi unitatea poporului român“252. 

„Romanizarea Daciei, ca şi continuitatea populaţiei şi civi- 
lizaţiei daco-romane, graţie avîntului săpăturilor arheologice, 
au căpătat o bază solidă. Extinderea cercetărilor arheologice 
asupra perioadei de formare a poporului român a făcut ca spa- 
ţiul dintre secolele IV —X, considerat altădată ca o perioadă 
obscură, să: capete noi lumini cu fiecare campanie, devenind 
posibilă identificarea pe cale arheologică a populaţiei româ- 
nești“253, 

Cit priveşte istoriografia problemei continuității, aceasta 
s-a îmbogăţit recent cu o nouă lucrare datorată lui I. Hurdube- 
iu25: este vorba de un inventar cronologic şi de un comentar 
critic al istoriografiei de limbă germană (germană, austriacă, 
elveţiană-alemanică, săsească) în problema continuității, 
începînd de la F. A. Biisching pînă în zilele noastre. Din aceas- 
tă lucrare rezultă că marea majoritate a autorilor prezentați 
(50) au susținut continuitatea românilor, în timp ce numai 
12 s-au declarat împotrivă (Sulzer, Eder, Engel, Roesler, 
Teutsch, Goos, Stadtmiiller, Weczerka etc.). 

Putem spune în concluzie că istoriografia română actuală 
„a consolidé le fondement scientifique sur lequel s'6lăve 
cette permanence de I'historiographie roumaine du XVIl-e 
siècle et jusqu’à nos jours, à savoir l'existence dès l’origine 
et la continuité des Roumains dans l’espace carpato-danu- 
bien...; Phistoriographie roumaine s’est efforcée de montrer, 
à l’aide de l'information et des investigations de l’époque, 
que les Roumains sont «les mâitres de la terre» qu’ils ha- 
bitent“255, 


353 D, Berciu, în R. Ist., 1975, pp. 1155—1156. 

353 Stefan Ştefănescu, Introducere la Enciclopedia istoriografiei româ- 
neşti, p. 17. 

354 Die Deutschen über die Herkunft der Romänen, Buc.; 1977, Pre- 
zentarea lui Valentin Georgescu, în R. Ist., 31, 1978, nr. 10, pp. 1907— 
1909. 

255 FI. Constantiniu — V. Cioctltan, 2944—1974: Trente années de 
recherche historique en Roumanie (R RH, 1974, nr. 4, p. 631). 


80 
www.dacoromanica.ro 


Cu toate progresele înregistrate de istoriografia românească în 
lămurirea problemei continuității, o serie de istorici, etno- 
grafi, lingviști străini din vremea noastră continuă să susțină 
vechile teze perimate ale lui Roesler. Aşa cum s-a arătat 
în ultima vreme într-o serie de publicații românești, unii 
dintre acești savanţi sau ziarişti urmăresc să învenineze re- 
laţiile de prietenie existente între popoarele român şi maghiar, 
slujind astfel unor cercuri reacționare şi revanşarde. Nu vom 
putea aminti aci toate lucrările de acest gen, mulțumindu-ne 
cu citeva exemple care au fost discutate în istoriografia ro- 
mânească din ultimii ani. 

Printre adversarii continuității se află G. Stadimiller care 
susține că extinderea poporului român în teritoriul carpatin 
s-a făcut „de păstorii valahi migranţi din regiunile muntoase 
interioare ale Peninsulei Balcanice“ şi că, „după cit se pare, 
cumanii au avut un rol însemnat în această migrare mare 
valahă spre nord“256, 

Într-o altă lucrare, apărută în anul 1962, se afirmă: „Les 
Valaques n’ont pu être autochtones dans les vastes régions 
situées au nord du Danube. Cela ne fait aucune doute car ils 
ouvrent de nouvelles voies et apparaissent en des territoires 
sur lesquels ne s’exerça jamais la domination romaine... Vers 
la fin de l'antiquité ils traversèrent en masse le Danube pour 
peupler la Dacie et les contrées avoisinantes, qu’ils avaient 
visitées antérieurement comme pasteurs nomades“?57, 

Printre adversarii continuității se numără şi unii istorici 
şi etnografi maghiari. Astfel, într-o serie de lucrări ale lui 
Gy. Györffy"! se reia vechea teză a istoriografiei maghiare po- 


26 G. Standtmiiller, Geschichte Siidosteuropas, München, 1950; idem, 
Saeculum Weltgeschichte, V, 1970. Replica lui C. Daicoviciu, D-! prof. 
G. Stadtmüller şi continuitatea („Tribuna“, 20 ian., 3 febr. 1972). 

2% T. P. Vukanović, Les Valagues habitants autochtones des Pags bal- 
kaniques („L’Ethnographique“, Paris, 1962, nr. 56, pp. 11—41). Vezi și 
observaţiiile lui Valeriu Bulgaru, Quelques observations en marge d'une 
élude d'ethnographie. Les Roumains, pasteurs nomades, autochtones des 
Pays balkaniques et „colonisateurs“ de la Transylvanie? (R R H , IV, 1965, 
nr. 5, pp- 995—1006). 

258 A honfoglaláskori népesség és népsürüsėg. A népggarapodás a 
XI—XII. században (Populația şi densitatea populației în epoca ocupării 
patriei. Creşterea populației în sec. XI—XII), în vol. Magyarország 
történeti demografiája [Demografia istorică a Ungariei], Budapesta, 1963; 
idem, Ein Wohħnerzahl und Bevălkerungsdichte in Ungarn bis zum Anfang 
des XIV. Jahrhunderts, in Etudes historiques, Budapesta, 1960, pp. 186— 
187; idem, Adatok a románok XIII századi történetéhez és a román állam 
kezdeteihez [Contribuţii la istoria românilor în sec. XIII şi la originile 
statului român} („Törtenelmi Szemle“, 1964, pp. 1—25). 


81 
86 — Continuitatea ro . 
zi Wtw.dacoromanica.ro 


trivit căreia românii nu sint amintiţi în documentele din se- 
colele XI—XII ci doar în cele din sec. XIII, cînd ei ar fi 
venit în Transilvania ca păstori nomazi. 


În 1974 a apărut o istorie a Ungariei în limba franceză, 
urmată, în anul următor, de o ediţie în limba engleză, alcă- 
tuită sub egida Institutului de istorie al Academiei de ştiinţe 
ungare. În aceste lucrări de popularizare peste hotare a isto- 
riei Ungariei se reiau (cu mici modificări) vechile teze roes- 
leriene: se susține, de pildă, dispariţia quasi-totală a dacilor, 
sau că părăsirea Daciei a fost însoţită „de plecarea unei părţi 
considerabile a populaţiei romanizate; cei care au rămas au 
terminat, la capătul a două secole, prin a se asimila popula- 
iei autohtone care nu vorbea latinește și noilor imigraţi“. 
Ca urmare a acestui fapt, cînd au ocupat Transilvania, un- 
gurii nu au dat decît de slavi care sint consideraţi populație 
băștinașă25%. Românii nu ar fi apărut decît în sec. XIII, 
cînd sint amintiţi în documente ! 

Lipsa de temeinicie a unor astfel de afirmaţii a fost dovedită 
de C. C. Giurescu, care a arătat că autorii acestor lucrări 
aplică vechea dogmă a istoriografiei maghiare de a trece sub 
tăcere izvoarele ce nu se potrivesc cu o teză preconcepută20. 


Idei asemănătoare găsim și în vol. I din masiva lucrare 
Magyar Néprajzi Lexikon (Dicţionar etnografic maghiar), 
apărut în 1977 sub redacţia lui Ortutay Gyula, unde se afir- 
mă — de pildă — că, la sfîrşitul sec. IX, cînd maghiarii ar 
fi pătruns în interiorul arcului carpatic (deşi la această dată 
ei de abia se așezau în Panonia !), ar fi găsit în Ţara Birsei o 
populaţie bulgaro-slavă, că de abia din sec. XVI se înregis- 
trează prezenţa românilor în zonele muntoase ale Banatului, 
că românii au început să se aşeze masiv în interiorul arcului 


259 Într-un articol apărut în revista „Vizgazdâlkodâs“, 1974, nr. 6, 
se afirmă chiar că, la venirea ungurilor, Transilvania era „pămint pustiu, 
anonim și nelocuit. Strămoșii noștri, hunii şi avarii, nu au întiinit oameni 
pe întinderi de sute de mile ale acestor meleaguri minunate“ |! 

260 C. C. Giurescu, Istoria românilor în unele lucrări străine recente 
(R. Ist., 28, 1975, nr. 6, pp. 941—948). La replica lui L. Makkai 
din „Történelmi Szemle“, 1975, nr. 4, C. C. Giurescu a răspuns cu noi 
argumente sub titlul: Răspuns la „nifel desciniec“ al unui vraci al istorio- 
grafiei maghiare (R. Ist., 29, 1976, nr. 8, pp. 1231—1235). 

Vezi şi Kristó Gyula, Râmaiok és vlahok Nestor és Anonymus Króni- 
kåjåban (Romani şi vlahi la Nestor și Anonymus) („Szâzadok“, 1978, 
nr. 4), în care autorul neagă valoarea celor două izvoare în favoarea con- 
tinuităţii şi susține teza mai veche privind „infiltrarea păstorilor români 
in Transilvania“ în sec. XII, venind din Balcani. 


82 
Www.dacoromanica.ro 


carpatic în secolele XIV—XVII, cînd şi-au făcut apariţia 
în toate regiunile Transilvaniei etc.261. 

Numeroși alţi istorici sau lingviști străini din vremea 
noastră au înţeles absurditatea teoriei roesleriene şi s-au de- 
clarat cu convingere adepţii continuității. 

Pentru continuitate s-a pronunţat astfel marele lingvist 
suedez Alf Lombard, bun cunoscător al limbii române că- 
reia i-a dedicat o serie de studii. Într-una din aceste lucrări, 
tipărită în suedeză în 1967, Lombard a citat numeroasele 
dovezi ale continuității, aduse în special de filologi, afir- 
mâînd că cei mai mulţi cercetători sînt convinşi de faptul că 
„latina orientală a trebuit să se dezvolte, la sfîrşitul antichi- 
tăţii şi la începutul evului mediu, atit la nord, cit şi la sud 
de Dunăre. Concordanţele dintre antichitate şi timpurile 
moderne sint prea evidente pentru a ne permite să inlăturăm 
teoria menţinerii limbii latine la nord de Dunăre“2%2. Un alt 
mare filolog care a susținut continuitatea a fost G. Reichen- 
kron285, 

Argumente arheologice şi de altă natură au fost invocate 
în favoarea continuității de savanta iugoslavă Draga Gara- 
sanin în coraportul prezentat la Congresul internaţional de 
studii sud-est europene din 197024. 

Pentru continuitatea românilor la nordul Dunării s-au 
pronunţat şi unii istorici bulgari care neagă existenţa vlahi- 
lor la sudul marelui fluviu. De pildă, Penio Rusev susţine că 
românii existau în Transilvania înainte de venirea unguri- 
lor deoarece nu puteau adopta limba slavonă decit înainte de 
ocuparea ţării de către regatul maghiar?65. 

Numeroşi alţi istorici din ţările socialiste au susţinut şi ei 


361 Vezi observaţiile făcute de Fl. Constantiniu, H. Daicoviciu, Radu 
Popa, Marginales historiques à un volume d'ethnographie anhistorigue 
(RRH, XVI, 1977, nr. 4, pp. 751—761). 

262 Alf Lombard, Destinele latinităţii orientale („Ramuri“, 1976, nr. 
3, p. 16). Vezi și G. Bulgăr, Repere fundamentale: latinitatea, continuita- 
lea, originalitatea limbii române, în Omagiu lui Iosif Constantin Drăgan, 
I, Roma, 1977, pp. 112—114. 

23 Die Enistehung und Geschichte des Rumănischen (Das Dakische, re- 
konsiruieri aus dem Rumănischen), Heidelberg, 1966. 

364 „Steaua“, 1970, nr. 6, p. 78. 

265 Penio Rousev, La civilisalion bulgare el les peuples balkaniques auz 
IX-e — XIl-e ss („Etudes balkaniques“, 1969, nr. 1, p. 28). 


83 
www.dacoromanica.ro 


continuitatea românilor; dintre aceştia amintim pe: Juliusz 
Demel2%, V. D. Koroliuk2%, N. A. Mohov288, etc. 

Dintre istoricii apuseni amintim pe profesorul american 
Paul Mac Kendrick care arată: „În Dacia retragerea birocra- 
ţiei imperiale din toată provincia, exceptind capetele de pod 
de la Drobeta și Sucidava, înseamnă pentru noi absenţa to- 
tală sau aproape totală a documentelor oficiale. Dar săparea 
așezărilor şi cimitirelor pledează pentru continuitatea popula- 
ţiei băştinaşe, iar monedele și miliarii demonstrează că viața 
economică și traficul comercial s-au desfășurat în vechile 
oraşe romane şi după ce acestea au rămas pe mîna 
dacilor“288 bis, 


* 


Am făcut această trecere în revistă :. diverselor opinii re- 
lative la problema continuității românilor nu din dorința de a 
răscoli patimi pe care noi, românii, le credeam stinse pentru 
totdeauna, ci cu scopul de a informa pe cititori despre isto- 
ricul acestei probleme, ca şi despre arsenalul de argumente al 
adversarilor continuității, rămas aproape neschimbat de la 
Roesler incoace. 

În discutarea acestor probleme am pornit de la constatarea 
făcută de Valentin Georgescu: „continuitatea este atit de firească, 
de logică şi de temeinic dovedită, încît numai susținătorii 
ei pot recurge la simpla dezbatere ştiinţifică și senină, în spiri- 
tul unei constructive vecinătăți şi conlocuiri a popoarelor inte- 
resale“288. 

În încheiere ar mai trebui să subliniem citeva dintre con- 
tradicțiile evidente existente între adversarii continuității, ìn- 
deosebi cu privire la data la care românii ar fi venit la nor- 
dul Dunării şi la motivele ce i-ar fi determinat să o facă. 
Ori, tocmai această nesiguranță arată netemeinicia teoriilor 
roesleriene. 

Astfel, după Miklosich, evenimentul s-ar fi petrecut la 
sfîrşitul sec. V, cînd slavii au cuprins Peninsula Balcanică; 
după Engel, românii ar fi fost aduşi la nordul Dunării de 


2% Historia Rumunii, Wroclaw-Warszawa-Krâkov, 1970, p. 69—86. 

2%? Slaviane, vlahi, rimleane i rimskie pastuhi Vengreskogo „Anonyma“, 
în Jugo-vostocinaia Evropa v srednie veka, Kişinev, 1972, p. 139—159. 

258 Legăturile slavo-valahe, Chişinău, 1978 (volum alcătuit de mai 
mulţi istorici sub redacţia lui Mohov). 

268 bis Paul Mac Kendrick, Pietrele dacilor vorbesc, Buc., 1978, p. 130. 

26 R, Ist., 31, 1978; nr. 10, p. 1909. 


84 
www.dacoromanica.ro 


Krum la începutul sec. IX (811—813); după opinia lui B. 
Homan, românii ar fi venit la sfîrşitul sec. X — începutul 
sec. XI sau între 1131 —1196, în vremea lui Anonymus; alţi 
savanţi îi aduc pe români în sec. XII (Melich, Kadlec, Knie- 
zsa etc.) sau XII—XIII (Tamas—Treml); cei mai mulți 
susţin însă că românii au venit în sec: XIII, dar indică fiecare 
o altă cauză: după Roesler, în timpul luptelor pentru inde- 
pendenţă ale vlahilor și bulgarilor (cînd primii, victorioși 
fiind, nu aveau nici un motiv să plece din ţara unde erau 
stăpîni 1); după Hunfalvy, ar fi fost împinşi de tătari; după 
Karacsony, ar fi venit în urma invaziei tătare, cînd s-au fă- 
cut colonizări în Transilvania etc. Mai sînt şi unii care îi 
aduc mai tirziu pe români, fie în sec. XVI (Karácsony) sau 
chiar în sec. XVIII (lancs6 Benedek). 

Să mai amintim apoi că sînt şi unii care ne aduc în mai 
multe etape: astfel, după Sulzer, românii ar fi venit la sfir- 
şitul sec. XII, cînd au fost apăsaţi de Isac Angelos şi după 
năvala tătarilor din 1241; după Marczali, tot în etape, dar ca 
prizonieri ai pecenegilor, cumanilor şi maghiarilor etc. 
Alţii, în sfîrşit, „precizează“ chiar datele intre care românii 
ar fi putut veni în Transilvania; de pildă, J. Székely susține 
că ei au fost aduși între 1142 și 1208; W. Tomaschek susține 
că românii ar fi venit la nordul Dunării între 1074 şi 1174 etc. 

Adversarii continuității nu s-au hotărtt deci asupra datei 
cînd românii ar fi trecut Dunărea şi nici asupra cauzelor care 
i-ar fi determinat să o facă. 

Mai amintim apoi că unii îi transportă pe români în gru- 
puri mari, fie veniţi singuri, fie aduşi în calitate de colonişti, 
pe cînd alţii îi furişează pe nebăgate de seamă pentra a explica 
de ce emigrarea lor nu e amintită în documente; unii afirmă 
că românii au venit mai întîi în regiunile de cîmpie, pe cînd 
alţii îi aşază mai întîi în munţi, de unde ar fi coborit apoi în 
cîmpie etc. 

Dar ceea ce este şi mai interesant este că, în timp ce cet 
mai mulți adversari ai continuității neagă prezenţa românilor 
la nordul Dunării pînă în sec. XIII, alți învăţaţi (de pildă 
Mutafciev) susţin că ei nu au ezistat nici la sudul Dunării !2%. 


%0 De altfel, trebuie să arătăm că negarea existenţei populaţiei roma- 
„nizate sau vlahe la sudul Dunării constituie o teză a istoriografiei bulgare 
actuale. Vezi Vasilka Tăpkova-Zaimova, Genèse des peuples balkaniques 
et formation de leurs états, coraport la al III-lea Congres Internațional de 
studii sud-est europene, 1974 sau D. Angelov, La formation de la na- 
tionalite bulgare („Etudes balkaniques“, IV, 1969, pp. 14—37). Ultimul 


85 
www.dacoromanica.ro 


Ţinind seama de acest fapt, G. Brătianu se întreba: „Mais 
alors, d'ou sont venus les Roumains? Serait-ce un cas de géné- 
ration spontanée, à l'aube des temps modernes? L'Enigme 
demeure entière et la concordance de toutes ces opinions 
autorisées, qui nous obligent à chercher l’origine des Rou- 
mains du Moyen Age partout, sauf en Roumanie, aboutit à 
cette conclusion paradoxale, mais évidente, que ce peuple... 
n’a pas d'origine et de patrie. Ce serait vraiment à désespérer, 
si ce n'etait risible“271. ILa rindul său, istoricul francez F. 
Lot putea să afirme cu acelaşi spirit că românii „au ieșit din 
infern ori au căzut din cer“ 1272; aceasta deoarece — aşa cum 
arăta C. Daicoviciu — „roeslerienii nu s-au sinchisit de cea 
mai elementară datorie ştiinţifică, de a studia, în general şi 
îndeajuns, şi posibilitatea, mult mai logică şi mai verosimilă, 
ca populaţia să fi rămas pe loc, adică în Dacia. E una din 
voitele sau nevoitele greşeli de metodă în cercetarea istoriei 
comisă de adversarii continuităţii“273. 


autor susține că, la venirea bulgarilor, exista la sudul Dunării doar un 
număr mic de traci, care își păstrau caracterul etnic original, restul fiind 
slavizaţi. 

Unii cercetători, ca V. Bezevliev, au afirmat că teoria romanizării 
tracilor, susținută de Tomaschek, Jung etc., nu are nici o bază temeinică 
(V. Besevliev, Uber manche ältere Theorien von den Romanisierung der Thra- 
ken, în „Etudes balkaniques“, I, 1964, pp. 147—158). 

Alţi autori susțin că, în sec. IX pînă la începutul sec. XI, exista 
totuși o populaţie romanizată în Peninsula Balcanică, care nu reprezenta 
însă un „ansamblu unit“, trăind răspîndită în toată peninsula; o parte 
a acestei populaţii a fost împinsă de slavi in regiunile muntoase. Mai ttr- 
ziu această populaţie s-a concentrat și a jucat un rol în viaţa econo- 
mică şi socială a peninsulei; în această concentrare și unire a „naţionali- 
tăţii române“ din Balcani un rol de seamă ar fi jucat adoptarea limbii 
slave ca limbă de cultură ! (Penio Rousev, La civilisation bulgare et les 
peuples balkaniques aux IX—XI ss., în „Etudes balkaniques“, 1969, nr. 1, 

. 27). 
i an G. Brătianu, Une énigme et un miracle historique, p. 34. 

%3 „Era socialistă“, 1976, nr. 7, p- 44. 

23 C. Daicoviciu, Observaţii privind romanizarea şi continuitatea („Tri- 
buna“, 22 oct. 1970, p. 4). 


86 


www.dacoromanica.ro 


Partea a II-a 
DOVEZILE CONTINUITĂȚII 


După cum rezultă din partea I a studiului nostru, principalele 
argumente ale adversarilor continuității, rămase aproape 
aceleaşi de la Roesler încoace, ar fi următoarele: 

— Dacii ar fi fost distruși ca popor în urma războaielor cu 
romanii; 

— Dacia nu a putut fi romanizată într-un timp atît de 
scurt de la Traian pînă la Aurelian; 

— Toţi locuitorii Daciei şi-ar fi părăsit ţara la evacuarea 
ordonată de Aurelian; 

— Ca urmare, poporul și limba română s-ar fi format la 
sudul Dunării, ideie în sprijinul căreia se aduc următoarele 
argumente: 

1) fondul lexical comun din limbile română şi albaneză; 

2) asemănarea dialectelor daco-român și macedo-român; 

3) influenţa slavă care nu putea fi primită decit la sudul 
Dunării, de unde românii ar fi adus şi limba slavonă, utili- 
zată în biserică; 

4) lipsa elementelor germanice din limba română; 

5) faptul că românii nu puteau deveni ortodocși decît la 
sudul Dunării; 

— Nu există izvoare istorice care să ateste existența româ- 
nilor la nordul fluviului înainte de sec. XIII sau, oricum, 
înainte de venirea maghiarilor (argumentul ez silentio); 
aceasta înseamnă că ei au venit tirziu la nordul Dunării; 

— Românii ar fi fost un popor de păstori nomazi; 


87 


WwWw.dacoromanica.ro 


— Vechea toponimie dacică sau dacoromană ar fi dispărut 
datorită exterminării populațţieil. 

În partea a II-a a lucrării — folosind toate contribuţiile 
înaintaşilor — vom stringe la un loc pentru prima oară 
toate dovezile continuilății, care arată cit de nefondate ştiin- 
țific şi lipsite de bază sînt argumentele din arsenalul roesle- 
rienilor. La răspunsurile date acestor argumente, vom adăuga 
contribuţiile aduse de cercetările arheologice, care consti- 
tuie unul din cele mai puternice argumente în favoarea con- 
tinuităţii, ca şi alte argumente de ordin logic şi istoric. 


1 Vezi şi consideraţiile lui C. Daicovieiu în vol. Unitate şi continuitate 
în istoria poporului român, pp. 84—85. 


883 
www.dacoromanica.ro 


Capitolul I 
DACII NU AU FOST DISTRUȘI 


Unul din argumentele celor care susțin lipsa de continuitate 
este acela că dacii ar fi dispărut ca popor, resturile lor topin- 
du-se în masa goților, idee formulată de Roesler! și preluată 
în forme diferite de adversarii continuității (în special A. 
Alföldi), ca şi de unii învăţaţi români care doreau ca originea 
noastră să fie pur romană?. 

Roesler a formulat acest argument pornind de la afirmaţiile 
lui Eutropius, după care Dacia pierduse prin lungul război 
împotriva romanilor populaţia sa bărbătească (Dacia enim 
diuturno bello Decebali viris erat exhausta). Eutropius nu 
afirmă deci că Dacia a fost lipsită de orice populaţie, ii doar 
că, datorită războiului, a fost secătuită de bărbaţi?. În plus, 
Eutropius făcuse această afirmaţie pentru a justifica intensa 
colonizare întreprinsă de Traian, care „a adus în Dacia în- 
vinsă din toate părţile Imperiului roman o nenumărată mul- 
time de oameni“ (victa Dacia, ez toto orbe romano infinitas eo 
copias hominum transiulerat)t. După cum a arătat A. D. 
Xenopol, Roesler şi discipolii săi primesc fără control şi fără 
critică numai afirmaţiile care se împacă cu teoria lor; „şi 


1 R. Roesler, op. cit., p. 47. 

3 Pentru istoricul problemei, bibliografia şi argumentele privind con- 
tinuitatea dacilor sub stăpînirea romană a se vedea îndeosebi C. Daicoviciu 
în „Anuarul Inst. de studii clasice“, III, 1941, pp. 200—233 şi idem, La 
Transylvanie dans V'antiguiit, Buc., 1945, pp. 104—126. 

3 O dovadă importantă în acest sens, pusă de curînd în lumină de H. 
Daicoviciu, este textul unei inscripții relative la războaiele purtate de 
Traian, care „a învins neamul dacilor şi pe regele Decebal“; nu este vorba 
deci de exterminare ! („Muzeul Naţional“, III, 1976, pp. 39—40). 

“Eutropius, VIII, 6, 2 în Fontes histortae Daco-Romanae, ïi, p. 37. 


89 
www.dacoromanica.ro 


aceasta se cheamă cercetare istorică, descoperirea adevăru- 
lui“ 15 

Dispariţia dacilor ca popor a fost susţinută în istoriografia 
românească de D. Cantemir, dar a fost combătută de alţi 
cronicari ca Miron Costin sau stolnicul C. Cantacuzino. 

De la D. Cantemir teza dispariţiei dacilor a fost preluată 
de Școala Ardeleană care urmărea să demonstreze că românii 
sint numai urmaşii romanilor, „români adevăraţi din romani 
adevăraţi“, cum spunea Petru Maior?. 

Această teză a fost apoi reluată și amplificată de aşa-nu- 
mita școală latinistă din secolul trecut, care a ajuns la unele 
exagerări prin reprezentanţii ei Timotei Gipariu, August T. 
Laurian şi Massim?. 

Primul savant român care s-a ridicat împotriva exagerări- 
ior școlii latiniste a fost B. P. Hasdeu într-un articol tipărit 
în 1860 cu titlul Perit-au dacii?8. Ela demonstrat netemeini- 
cia afirmațiilor învăţaţilor latinizanţi, dovedind, pe de o 
parte, slaba valoare a unui izvor ca Breviarul lui Eutropius, 
iar pe de alta, greșşita interpretare dată pasajului aflat în 
discuţie. El a dovedit, totdeodată, supraviețuirea populaţiei 
autohtone (pe care romanii nu aveau interes să o extermine), 
bazindu-se pe izvoare mult mai valoroase decit Eutropius 
(în primul rînd pe Cassius Dio) și a susținut persistenţa ele- 
mentului băştinaş cu argumente lingvistice?. Deși lucrarea 
lui Hasdeu a stirnit numeroase proteste, ideile sale aveau 
să cîştige teren încetul cu încetul, renunțîndu-se treptat la 
exagerările școlii latiniste. 

Ulterior, însă, teoria exterminării dacilor a fost reluată 
şi repetată ca o axiomă de unii istorici străini (în primul rînd 
A. Alföldi) care au făcut din aceasta o premisă a negării 
oricărei continuităţi daco-romane la nordul Dunării; în aceas- 


57A. D. Xenopol, op. cit., p. 30. 

ê Ioan Lupaș, Scrierile istorice ale lui Petru Maior, în Scrieri alese, I, 
Cluj-Napoca, 1977, pp. 153—154. 

7 M. Ruffini, La scuola latinista romena (1780— 1871). Studio istorico- 
filologico Roma, 1941. 

August Treboniu Laurian, de pildă, în Istoria românilor, Iași, 1853, 
considera istoria poporului român ca o continuare a istoriei romanilor; 
„secțiunea S“ din vol. II al operei sale trata epoca „de pe timpul crucefe- 
rilor (cruciații stabiliți la Constantinopol — N.S.) ptnă la Ştefan I domnul 
Moldovei“. 

8 Apărut în „Foiţă de istoriă şi literatură“, 1860, nr. 3—5; retipărit în 
Scrieri istorice, I, Buc., 1973, pp. 78—106. Vezi şi lucrarea aceluiași inti- 
tulată Strat şi substrat. Genealogia popoarelor balcanice, Buc., 1892. 

9 Cicerone.Poghirc, B. P. Hasdeu, lingvist şi filolog, Buc., 1968, pp. 


90 
WwwWw.dacoromanica.ro 


tă discuţie, patima și interesele politice șovine au umbrit 
adeseori obiectivitatea ştiinţifică!o. 

Întrucît dispariția dacilor constituie una din tezele cele 
mai scumpe adversarilor continuității, ea a fost reluată în 
unele lucrări recente ale istoriografiei maghiare, unde se poate 
citi: „pierderile de vieţi cauzate de război, zecile de mii de 
prizionieri vînduţi ca sclavi şi fugarii care, mai tirziu, tre- 
buiau să constituie tribul dacilor liberi, lăsară în urma lor un 
veritabil vid demografic. Pătura aristocraților a trebuit să 
fi pierdut mult sînge... Dar supraviețuirea însăşi a poporului 
dac a trebuit să fie profund compromisă, căci regiunile mun- 
toase, odinioară foarte populate, se goliră literalmente; în 
jurul cetăților dărimate, agricultura dispăru, astfel încît 
arheologii nu mai descoperă acolo actualmente nici o urmă de 
viaţă. Nu se ştie cu certitudine nici măcar dacă în populaţia 
din văile rîurilor, prezentînd trăsăturile civilizaţiei l-a Tène, 
trebuie să vedem pe daci şi, în caz afirmativ, în ce măsură“ii. 

Un prim argument în favoarea persistenţei dacilor este de 
ordin logic: problema trebuie considerată ținînd seama de 
situaţia similară din celelalte provincii romane, în primul rind 
de Galia și Spania. „A dispărut oare populația galică din Galia 
sau cea iberică din Spania după cucerirea romană? Nimeni 
n-a susținut o asemenea enormitate. De ce ar fi dispărut 
atunci populația dacică din Dacia?“, arăta pe drept cuvînt 
C. C. Giurescu, combătînd unele aserţiuni recente ale istorio- 
grafiei maghiarel?2. Un popor vechi şi numeros cum au fost 
dacii nu putea fi distrus. 

După cum arăta M. Macrea, „cu greu s-ar putea imagina 
cum un popor numeros, ajuns la un înalt nivel de dezvoltare 
economică, socială și culturală, cum era acela al dacilor în 
preajma cuceririi romane, ar fi putut să dispară pînă la unul 


167—168. Vezi şi I. H. Crişan, B. P. Hasdeu şi daco-geții („Scînteia 
tineretului“, 9 martie 1976). 

10 M. Macrea, Viafa în Dacia romană, Buc., 1969, p. 257. 

11 Histoire de la Hongrie, Paris, 1974, p. 20. Vezi critica făcută de C.C. 
Giurescu, în R. Ist., 28, 1975, nr. 6, p. 941 şi urm. Unalt istoric maghiar, 
László Gyula, susține însă că „armata romană nu i-a nimicit pe daci în 
întregime“ ! (De la Vertesszăllăs la Pusztasger. Vezi ibidem, p. 941). 

12 R. Ist., 29, 1976, nr. 8, p. 1233. Vezi şi C. C. Giurescu, Formarea 
poporului român, p. 40, unde se arată că, chiar dacă o parte a bărbaţilor 
a căzut în lupte, nu au pierit femeile şi copiii lor; în plus, „romanii n-aveau 
nici un interes să extermine populaţia rămasă, fiindcă ar fi exterminat, 
odată cu ea, și pe viitorii contribuabili, soldaţi și producători, de care 
imperiul avea nevoie“. 


91 
www.dacoromanica.ro 


în cursul a două războaie, oricît de aprige şi de nimicitoare 
ar fi fost ele, sau după terminarea lor...; era chiar în intere- 
sul romanilor cuceritori dea nu extermina sau alunga popu- 
laţia dacică, ci, dimpotrivă, de a o păstra şi menţine pe loc, 
pentru a o folosi ea masă de producători de care ei aveau 
nevoie pentru exploatarea bogățiilor teritoriului cucerit“13. 

Tot ca argument de ordin logic se poate aduce și acela că 
Transilvania, care alcătuia una din regiunile cele mai populate 
de daci, nu putea rămîne tocmai ea deșartă de locuitori. Dato- 
rită faptului că dacii se găseau pretutindeni în munţii Tran- 
silvaniei, pe care i-au apărat cu îndirjire, scriitorul antic 
Florus, care a trăit în vremea lui Traian şi Decebal, susţinea 
că „dacii se ţin strîns lipiţi de munţi“ (Daci montibus inhae- 
rent)i&. Nu este o simplă întîmplare că, peste un mileniu şi 
jumătate, în secolul al XVI-lea, italianul Ascanio Centorio 
va face o remarcă asemănătoare despre români, urmaşii da- 
cilor: „le montagne de la Transilvania sono tutte habitate da 
Valacchi“15, 

Această continuitate se remarcă și în privinţa cetăților, 
a locurilor întărite: „în Ardeal e un: lanţ întreg de cetăţi, 
mai totdeauna pe locul aşezării romane, ea însăși urmînd 
întăriturii dace“1€. 

În afară de aceste argumente de simplă logică, există do- 
vezi certe că dacii nu au fost distruşi şi că au continuat să 
trăiască sub noua administrație romană. Este, mai întîi, 
mărturia lui Cassius Dio care arată că, la începutul războiului 
din 105—106, mulţi daci au trecut de partea romanilori?. 
Afirmația sa este confirmată de cîteva scene (7 la număr) 
de pe Columna lui Traian care înfăţişează acte de supunere a 
dacilor; în plus, după cum au arătat învățații Reinach și 
Patsch, sculpturile finale, care înfăţişează daci mînînd turme 
de vite, se referă la revenirea populaţiei dacice la locuinţele 
părăsite!?. În mod sigur, această populaţie care s-a supus cuce- 


13 M. Macrea, op. cit., p. 257. 

M Siebenbürgen, I, Buc., 1943, p. 175; Fontes Historiae Daco- Romanae, 
I, p. 524. 

15 C. C. Giurescu, op. cit., p. 20. 

18 N. Iorga, Istoria românilor, III, p. 36. 

1? Cassius Dio, LXXVII, 11, 1, tn Fontes Historiae Daco- Romanae, | 
I, p. 691. Vezi și I. I. Russu, Daco-gefii în Dacia romană („Sargetia“, III, 
1956, pp. 35—36). 

18 C. C. Giurescu, op. cit., p. 56. Vezi şi H. Daicoviciu, în „Dacia“, III, 
1959, pp. 311—323. 


92 
www.dacoromanica.ro 


ritorilor a continuat să trăiască sub noua siăpînire care avea 
nevoie de locuitori în fara cucerită. 


Este adevărat că inscripţiile păstrate în Dacia îi atestă 
în primul rînd pe colonişti, deoarece aceştia aveau mijloace 
să ridice monumente cu inscripţii. Populaţia nevoiașă, mai 
ales aceea din lumea satelor, a rămas anonimă, fiind foarte 
rar amintită-iîn inscripţii sau în alte izvoare scrise. „Situaţia 
de populaţie supusă, menită a susţine doar prin munca ei 
istovitoare întreg edificiul măreț al stăpînirii romane, nu 
i-a permis să se manifeste decît rareori în formele superioare 
de cultură introduse de noii stăpîni. Acei dintre autohtoni 
care se ridică la situaţii mai bune îşi iau nume romane. De 
aceea, prezenţa populaţiei autohtone în Dacia a putut fi 
numai cu'greu sesizată, şi nu de la început, în documentarea 
privitoare la epoca romană“2. 

Cu toate-acestea, o serie de nume dacice apar în inscripţiile 
latine păstrate. Amintim aci că A. Dobo a strîns circa 80 de 
atestări epigrafice relative.la peste 130 de nume de persoane 
civile şi militare originare din Dacia?!. Iată cîteva din nu- 
mele dacice întilnite în inscripții: Brasus, Costas, Diales, 
Dizo, Drigiza, Duras, Eptala, Mucatra, Mucapor Mucatra- 
lis (fiul primului), Mucasenus Cesorini, Rescuturma, Sco- 
rilo, Tarsa, Tzinto etc.22. 

Numeroși alţi locuitori poartă nume romane şi dacice, 
acest fenomen dovedind modul cum se desfășura procesul de 
romanizare: Valeria Dula, Aurelius Duda, Aurelius Denzi 
etc.; iar alţii chiar romane pure ca Iulius Secundinus, despre 
care inscripţia afirmă totuşi că era „natione dacus“. 


19 Așa cum s-a arătat recent, pe monedele bătute de Traian după cuce- 
rirea Daciei, împăratul apare călare, în galop, cu lancea îndreptată spre 
un dac căzut în faţa calului său, sau care, cu un genunchi și cu o mină 
pe pămint, cere îndurare cu cealaltă mină, scene deosebit de grăitoare 
pentru supunerea, nu exterminarea dacilor (H. Daicoviciu, Monedele tra- 
iane şi cucerirea Daciei, in „Steaua“, 1978, nr. 2, p. 43). 

2 M. Macrea, Viafa in Dacia romană, p. 256. 

21 A. Dobo, Inscriptiones extra fines Pannoniae Daciaecque repertae ad 
res earundem provinciarum pertinentes, ed. II-a, Budapesta, 1940; pentru 
ed. IV-a, Budapesta, 1975, recenzia lui I. I. Russu» în R RH, 1977, nr. 
1, pp. 173—178. 

32 M. Macrea, Viafa în Dacia romană, p. 256—269. Vezi și I. I. Russu, 
Onomasticon Daciae („Anuarul Inst. de studii istorice“, IV, 1941—1943, 
pp. 217—222); C. C. Giurescu, Formarea poporului român, pp. 57—58; 
Inscripțiile Daciei romane, vol. I— III, Buc., 1975—1977 (indice). 


93 
WWwWw.dacoromanica.ro 


Prezenţa unei puternice populaţii geto-dace în Dacia ro- 
mană mai este dovedită de numeroșii ostaşi recrutaţi de ro- 
mani din această regiune intens populată, ostași care ajung 
pînă în Britannia, Africa, Siria, Moesia etc.22 şi care sînt re- 
prezentaţi şi pe arcul de triumf al lui Galeriu de la Salonic 
ridicat după luptele cu perşii din anul 25024. 

Astfel, în Panonia (Ungaria de azi) se găseau Cohors II 
Aurelia Dacorum şi Cohors II Augusta Dacorum pia fidelis 
velerana milliaria equitata; în Cappadocia, Ala I Ulpia Da- 
corum; în Macedonia, Cohors III Dacorum equitata; lîngă 
Tigru și Eufrat, Vezillatio Dacorum Parthica, ce păzea ho- 
tarul cu parții; în Siria, Cohors I Ulpia Dacorum; în Bri- 
tania există o altă cohortă de daci, Cohors I Aelia Dacorum, 
care purtau nume caracteristic dacice (Decibalus, Dida etc.) 
şi care luptau cu sabie încovoiată, specific dacică. 


După cum s-a arătat, se admite existența a 15 asemenea 
corpuri de armată formate din daci, dar nu este exclus ca 
numărul lor să fie şi mai mare?5. Ele dovedesc prezența unei 
numeroase populații bărbăteşti de vîrstă tînără în Dacia 
Traiană, care constituia, începînd din vremea lui Hadrian, 
una din principalele furnizoare de trupe auxiliare pentru 
Imperiu26. 

Persistenţa dacilor sub ocupaţia romană este dovedită 
apoi de numeroase descoperiri arheologice. Nu le vom putea 
aminti aci pe toate??, mulţumindu-ne doar cu cîteva mai 
importante, și anume cele făcute la: Cașolţ-Sibiu28, Soporul 


33 K. Kraft, Zur Rekrutierung der Alen und Kohorien an Rhein und 
Donau, Berna, 1951. 

4 W. F. Kinch, L'Arc de triomphe de Galtre, Paris, 1890; Constantin 
Iordache, Zraco-dacii în sculpturile arcului de iriumf al lui Galeriu („Săp- 
tămina“, 26 martie 1976). 

25 Istoria României, 1, p. 394; Din istoria Transilvaniei, 1, ed. III-a, 
p- 54; C. C. Giurescu, Transilvania în istoria poporului român, p. 24. 

29 M. Macrea, Viafa în Dacia romană, pp. 266—267. 

Opinia lui L. Makkai, după care aceste corpuri „erau formate probabil 
din motive de securitate din daci trimişi departe de patria lor“, nu are 
importanţă în această discuție; important este că ele existau și că erau 
format din tineri originari din Dacia (R. Ist., 1976, nr. 8, p. 1232). 

2? Vezi D. Protase, Problema continuității in Dacia în lumina arheolo- 
giei şi numismaticii, Buc., 1966, pp. 16—84. 

28 Nicolae Lupu, Istoricul cercetărilor necropolei de la Caşolţ— Sibiu 
(„Studii şi cercetări ştiinţifice“, Cluj, ştiinţe sociale, 6, 1955, nr. 3—4, 
pp. 97—126). 


94 
www.dacoromanica.ro 


de Cîmpie2?, Ocna Sibiului”, Breţcu şi Comalău-Covasna, 
Dedrad, Lechinţa de Mureş şi lernut-Mureş, Obreja, Ciunga 
şi Noşlac-Alba, Mehadia și Vărădia — Caraș-Severin, Mu- 
geni-Harghita, Orheiul Bistriţa — Bistrița-Năsăud, Stolni- 
ceni-Vilcea, Bucium-Sălaj*2, Bologa-Cluj5, Slimnic34 etc. 

După cum s-a remarcat, „aşezările dacilor în epoca romană, 
cercetate sau sesizate arheologic, se găsesc mai ales în Jumă- 
tatea de est a Daciei, unde oraşele lipsesc, colonizarea romană 
a fost mai puţin intensă, iar trupele sînt masate în castre de-a 
lungul hotarului provinciei“35. Unele din aceste așezări dăi- 
nuiesc mai departe pe locul celor vechi (Slimnic, Noșlac, Ciun- 
ga etc.), altele se întemeiază ca urmare a deplasării unor gru- 
puri de daci în timpul sau după terminarea războaielor, iar în 
altele (de pildă, la Cristești) populaţia dacă trăiește alături de 
colonişti36. 

Deosebit de importante sînt descoperirile de la Slimnic, 
unde, la distanţe de 4 şi 5 km de vechea aşezare preromană, 
care şi-a continuat existenţa în tot timpul stăpînirii romane, 
au luat fiinţă alte două aşezări daco-romane, a căror apariţie 
se explică atît prin sporul demografic firesc, cît și prin transfe- 
rarea populaţiei dacice din sudul Transilvaniei, din afara fron- 


29 D. Protase, Cimitirul de la Soporul de Ctmpie şi importanţa lui pentru 
problema persistenjei băștinașilor in Dacia romană, în Omagiu lui C. Daico- 
viciu, Buc., 1960, pp. 455—465. Vezi și Materiale şi cercetări arhevlogice, 
V, 1959, pp. 425—434 și VI, 1959, pp. 383—395; D. Protase, Le cimeiitre 
de Soporul de Ctmpie un nouveau temoignage de la présence des Daces en 
Dacie Romaine („Dacia“, 13, 1969, pp. 291 —318); idem, Un cimitir dacic 
din epoca romană la Soporu de Ctmpte. Contribuţie la problema continuității 
tn Dacia, Buc., 1976. 

% D. Protase, O aşezare dacică din epoca romană la Ocna Sibiului („Apu- 
lum“, VII, 1968, pp. 229—239). 

si D., Protase, Așezarea şi cimilirul daco-roman de la Obreja (Transilva- 
nia). O nouă dovadă despre permanenţa populajiei autohtone în Dacia romană 
şi postromană (AMN, VIII, 1971, pp. 135—160). 

32 N. Gudea, Ceramica dacică din casirul roman de la Bucium (jud. 
Sălaj) (SC 1V, 21, 1970, nr. 2, pp. 299—311). 

33 Idem, Ceramica dacică din casirul roman de la Bologa (jud. Cluj) 
(AMN, 10, 1973, pp. 503—508). 

34 I. Glodariu, Așezarea dacică şi daco-romană de la Slimnic (A M N, 
9, 1972, pp. 119—140). 

3 M. Macrea, op. cil., p. 261. 

36 D. Protase, Sur les etablissemenis ruraux de la Dacie Romaine (R R H, 
8, 1969, nr. 1, pp. 1—14). 

Vezi și consideraţiile lui Ion Glodariu, Aspecte ale politicii demografice 
romane în zona de sud a Transilvaniei (AMN, 14, 1977, pp. 95—109), 
care arată că în toate aşezările autohtone preluarea culturii materiale ro- 
mane este evidentă. 


95 
wwWw,dacoromanica.ro 


tierei romane, în interiorul provinciei, unde putea fi mai bine 
supravegheată și unde putea să valorifice bogăţiile existente.3? 

Foarte grăitoare sint descoperirile privind păstrarea ritului 
de înmormiîntare al dacilor, incinerarea, care era diferit 
de cel al romanilor care practicau cu precădere înhumarea. 

Ținind seama de inventarul funerar al mormintelor de la 
Caşolţ, cei mai mulţi cercetători au fost de părere că acestea 
au început a fi utilizate în epoca Daciei libere şi că cimitirul a 
continuat să funcţioneze în timpul ocupaţiei romane, moneda 
de la Antoninus Pius (138 —161) datînd necropola ca „terminus 
ante quem“. 

Cît despre cimitirul de la Soporu, importanța sa „constă în 
primul rînd în certitudinea cu care el poate fi atribuit, sub 
raport etnic, populaţiei dacice care a rămas şi a trăit, în con- 
diţii schimbate, pe teritoriul noii provincii romane. Ceramica 
dacică, reprezentată printr-un număr de şase urne funerare şi 
printr-un produs specific culturii materiale dacice, ceașca 
dacică — tolosită drept capac pe urnă — unică pînă acum 
într-o pecropolă din epoca romană pe cuprinsul Transilvaniei, 
arată că cei care se înmormîntau la poalele dealului Cuntenit, 
în general după ritul tradițional al incineraţiei, erau dacii 
din epoca romană, care trăiau într-o modestă aşezare rurală... 
Prezenţa în același mormînt a ceramicii romane provinciale, 
alături de urne de autentică factură dacică, constituie o dova- 
dă indiscutabilă că aceste morminte datează... din epoca do- 
minaţiei romane în Dacia. Acest fapt este integral confirmat, 
dealtfel, atit de monede, cit şi de totalitatea obiectelor de 
inventar funerar“. Descoperirile de la Soporu constituie deci 
„mărturia de neînlăturat că ... în secolele II—III se înmormîn- 
ta o populaţie dacică locală, care şi-a păstrat o bună parte 
din patrimoniul culturii sale materiale și spirituale, preluînd 
şi asimilind totodată multe din produsele și formele de civili- 
zație romane aduse în Dacia de coloniștii ajunși aici din di- 
ferite părți ale imperiului“38. 

Studiind riturile funerare ale dacilor pe baza descoperiri- 
lor arheologice, D. Protase a constatat perpetuarea acestora 


3? Despre această problemă vezi D. Protase, Le problème de la colo- 
nisation de Daces libres et des Carpes en Dacie romaine, în Actes da XIl-e 
Conftrence internationale d’études classiques, Cluj-Napoca, 1972, Buc., 
1975, pp. 583—587. 

33 D. Protase, Un cimitir dacic, p. 83. Menţionăm că, după alte opinii, 
cimitirul de la Soporu ar aparţine unui grup de carpi colonizați în Tran- 
silvania (M. Macrea, în „Apulum“, VII, 1968, p. 198). 


96 
www.dacoromanica.ro 


după abandonarea Daciei de către administrația romană, 
incinerarea fiind predominantă în mediul rural, iar înhumarea 
în vechile centre urbane. „Le maintien des principales for- 
mes d'inhumation ou d'incinâration en usage du temps de 
la province mettent en relief, sous cet aspect aussi, la conti- 
nuité de vie et de coutumes de la population romane dans 
V'ancienne Dacie romaine“3?. 


Un alt aspect important relevat de descoperirile arheolo- 
gice este perpetuarea în Dacia Traiană, prin numeroșii daci 
aflaţi aci, a tehnicilor vechi de lucru utilizate de populaţia 
autohtonă. Un exemplu grăitor îl oferă ceramica provincială 
romană din Dacia care este rezultatul unei sinteze între ce- 
ramica dacă autohtonă şi aceea romană, sinteză realizată în 
timpul stăpînirii romane. Este demn de subliniat faptul că, 
de la începutul acestei stăpîniri, ni s-a păstrat o bogată ce- 
ramică autohtonă în aşezările civile romane, ceea ce dovedeşte 
continuitatea de viaţă a dacilor sub noua stăpiniret. 


După cum a arătat C. Preda, o altă dovadă a continuității 
populaţiei dace sînt tezaurele monetare din sec. II—III e.n. 
„Admiţind că procesul de acumulare a acestor tezaure a 
început înainte de cucerirea Daciei, posesorii lor nu puteau 
fi decit reprezentanţi ai populaţiei dace, care continuă să 
trăiască şi să-și sporească avutul bănesc şi în epoca romană“tl. 


3? D. Protase, Considtrations sur les rites funéraires des Daces („Dacia“, 
VI, 1962, p. 196). Vezi şi idem, Riturile funerare la daci şi daco-romani, 
Buc., 1971, unde se descriu toate descoperirile făcute pină la acea dată, 
precum și M. Macrea, op. cil., pp. 262—265. 

Vezi și Ligia Birzu, Continuitatea creației materiale şi spirituale a po- 
porului român pe teritoriul fostei Dacii, Buc., 1979, p. 73, unde se spune: 
„unele detalii de ritual surprinse la Bratei (cimitirul 1), cum sint: depu- 
nerea resturilor de la incineraţie în gura gropii, starea fragmentară a cera- 
micii, marea cantitate de ofrande de carne, prezenţa vetrelor, explicabilă 
prin practica ospeţelor funebre pe mormint, preferința pentru unele ca- 
tegorii ceramice constituie ansamblul de tradiţii spirituale și materiale 
pe care daco-romanii le-au incorporat în cultura provincială romană din 
Dacia și le-au conservat pină în primele decenii ale secolului al V-lea“. 

4 G. Popilian, Traditions autochtones dans la ceramique provinciale 
romaine de la Dacie méridionale, în vol. Thraco- Dacica, Buc., 1976, pp. 
219 —286. Vezi și M. Macrea, op. cit., pp. 259—260, care arată că „o bună 
parte a ceramicii provinciale din epoca romană poartă pecetea tradiţiilor 
dacice, atit în ceea ce priveşte formele de vase, cit și ornamentarea lor“; 
Zoltan Székely, Date referitoare la cucerirea sud-estului Transilvaniei de 
către romani şi persistența elementului dacic („Cumidava“, IV, 1970, pp. 
49—55); N. Gudea, Ceramica dacică din centrul roman de la Bologa (A M N, 
VI, 1969, pp. 503—508) etc. 

41 „Era socialistă“, 1976, nr. 17, p. 37. 


97 
www.dacoromanica.ro 


În concluzie putem spune împreună cu Hadrian Daicoviciu: 
„Archaeological excavations dispelled once and for all the 
myth of the Dacians «extermination», «displaeement>, 
or «banishement») during Trajan's Dacian Wars and soon 
after their end. There are over one hundred places today 
on the territory of the province of Dacia where remains were 
identified as having belonged to the autochtonous population 
and yet dating from the period of the Roman rule. The pro- 
vince of Dacia was not therefore a deserted territory Romani- 
zed through the mere colonization of Latinophobe elements, 
but a territory inhabited by a relatively numerous Dacian 
population which had to be subjected to Romanization, that 
is, to the linguistic and spiritual assimilation“42. 

Argumentul filologic este şi el destul de convingător: dacă 
dacii ar fi pierit cu toţii nu s-ar putea explica faptul că în lim- 
ba română se păstrează 160 de cuvinte de origine geto-dacă. 
După cercetările făcute de I. I. Russu — cel mai bun specia- 
list în materie — acești termeni îmbrățișează o arie foarte 
largă, începînd cu mediul fizic (baltă, mal, măgură), fauna 
(balaur, barză, mistreţ, șopiîrlă, viezure), flora (brad, copaci), 
îndeletnicirile principale ale omului (țarină, mazăre, butuc 
şi curpen de viţă, strugure, baci, mînz, strungă, țarc, urdă, 
zară), corpul omenesc (buză, ceafă, grumaz, guşă), familia 
(copil, prunc, zestre), diverse acţiuni (a răbda, a speria, a 
zburda) etc.43. 


43 Hadrian Daicoviciu, Dacians and Romans in Trajan's Province, 
în Relations between the autochtonous population and the migratory populati- 
ons, Buc., 1975, p. 38. Vezi şi R R H, 1977, nr. 4, pp. 758—759, unde 
se afirmă: „la mise à jour d'établissements daciques de l’époque romaine à 
Caşolt, Obreja et Slimnic, des nécropoles autochtones datant de la même 
période à Soporul de Cimpie et Obreja, la découverte de matériaux daci- 
ques dans les ensembles archéologiques romains, tels que la villa rustica 
de Cinciş ou les camps fortifiés de Bologa, Breţcu, Orheiul Bistriţei etc. 
confirment pleinement la continuité de la population dacique sous la do- 
mination de Rome et sa coexistence avec les colonistea latinophones, con- 
ditions essentielles du processus de romanisation“. 

43 I, I. Russu, Limba traco-dacilor, ed. II-a, Buc., 1967, pp. 199—222; 
idem, Elemente autohtone în terminologia așezărilor („Anuarul Muzeului 
etnografic al Transilvaniei“ pe 1962—1964, Cluj, 1966); C. C. Giurescu, 
Formarea poporului român, p. 51. Vezi şi Vl. Georgiev, Le dace comun sub- 
strat de la langue roumaine („Revue roumaine de lingvistique“, X, 1965, 
nr. 1—3, pp. 75—89), precum şi I. I. Russu, Die autochtonen Elemente 
im Wortschatz des rumänischen Dialekte („Dacoromania“, 1973, pp. 189— 
196), care constată că numărul elementelor moștenite din traco-dacă este 
cu o treime mai mare în dialectul daco-român decit în dialectele sud-dună- 
rene luate la un loc, ceea ce dovedește că la nordul Dunării elementul 
autohton s-a păstrat cu mai multă tenacitate. 


98 


www.dacoromanica.ro 


Tot de la daci s-au păstrat o serie de nume de ape şi lo- 
calităţi pe care romanii nu aveau cum să le preia dacă ar 
fi ucis toată populaţia: Dunărea (Dunaris)%, Argeșul (A rges- 
sos), Biîrzava, Someşul (Samus), Crişul, Timișul46, Oltul, 
Tisa, Motru, Cerna, Buzău, Jiu, etc., apoi Apulum, Potaissa, 
Porolissum, Napoca, Drobeta% , ca şi numeroasele dave (Arci- 
dava, Cumidava, Sucidava, Buridava, Ramidava, Rusida- 
va etc.). După cum remarca pe bună dreptate A. Xenopol, 
„topografia acestei țări n-ar fi putut rămînea dacă poporul 
ce i-a dat naștere ar fi fost înlocuit în totul cu un altul“45. 

Un alt argument important în sprijinul persistenţei unei 
numeroase populaţii dacice sînt repetatele răscoale ale acestei 
populaţii împotriva stăpinirii romane+?. Dintre aceste răs- 
coale amintim pe cele din vremea împăraţilor Hadrian și 
Antoninus Pius sau marea răscoală din 166—175%. 


„Toate aceste categorii de fapte, şi anume mărturiile cro- 
nicilor, prezenţa în armata romană de «cohorte » şi de cale» 
formate din daci, onomastica păstrată de inscripţii, resturile 
arheologice, numele de ape și de oraşe, precum şi răscoalele 
repetate dovedesc în mod clar, fără putinţă de îndoială sau 


“4 Bibliografia privind numele Dunării este foarte bogată. Deosebit 
de importantă rămine lucrarea lui V. Pârvan, Consideraţiuni asupra unor 
nume de rluri daco-scitice, Buc., 1923 (din AA R MS 1, s. II], t. 1, 1923). 
Amintim aici și părerea savantului bulgar VI. Georgiev, după care forma 
românească continuă, fără intermediare străine. o formă daco-moesică 
(Zur dakischen Hydronomye, în „Acta Antiqua Acad. Scientiarium Hunga- 
riae“, XI, 1962, fasce. 1—3, pp. 115—117). 

45 N. Antonovici, Codrii și numele de Prut și Argeș tn continuitatea ro- 
mânilor in sud-estul Carpaţilor, Buc., 1937; C. Cihodaru, Sensul unor hi- 
dronime, toponime şi onomastice daco-gete („Analele Univ. Al. I. Cuza“, 
istorie, 19, 1973, fasc. 1, pp. 25—34). 

48 I. D. Suciu, Contribuţii la problema continuității: castrul Timiş 
(R. Ist., 29, 1976, nr. 7, pp. 1051—1058). 

47 Cicerone Poghirc, Etimologia şi semnificația toponimului dac Dru- 
beta şi relaţia lui cu drui, druele, dirmoz din româneşte („Drobeta“, 1976, 
pp. 30—33). 

48 A. D. Xenopol, op. cit., p. 36. 

Despre necesitatea de a se extinde cercetarea și la alte toponime, pro~ 
babil de origine dacă (Vertiporus, Gargheta, Orleta, Lueta, Buleta etc.), 
vezi C. Cihodaru, Continuitatea populaţiei băştinaşe romanizate tn regiunile 
nord-dunărene şi urmele ei în toponimie („Cerc. istorice“, 1977, pp. 249- 
266). 

43 D. Tudor, Răscoale şi atacuri „barbare“ in Dacia Romană, Buc., 
1957. 


5 M. Macrea, op. cit., pp. 278—282. 


99 


Www.dacoromanica.ro 


de răstălmăcire, existenţa unei numeroase populaţii dacice 
în cuprinsul provinciei romane Dacia“sl, 

Nu trebuie să uităm apoi că, în afară de dacii aflaţi sub 
stăpînire romană în Dacia Traiană, o numeroasă populaţie 
geto-dacă a rămas în afara acestei provincii, ale cărei hotare 
nu corespundeau cu acelea ale vechii Dacii5?. 

În secolele III—IV e. n., au pătruns pe teritoriul Daciei 
Traiane numeroşi daci liberi venind din vest55, precum și 
carpi veniți din est5t, populaţii care au reîmprospătat şi 
întărit elementul dacic romanizat sau în curs de romanizare. 

Se poate spune deci că „substratul geto-dacice din provin- 
cie va fi în permanenţă alimentat din punct de vedere demo- 
grafic prin pătrunderea dacilor liberi peste frontierele Daciei 
romane. În vremea stăpînirii romane a Daciei atari pătrun- 
deri au avut caracter sporadic și neorganizat, dar, după re- 
tragerea aureliană, fenomenul a căpătat proporţii de masă“55. 

În concluzie, putem afirma împreună cu D. Protase: „teo- 
ria perimată a discontinuităţii unui popor mare, cum era cel 
al dacilor pe vremea lui Decebal, capabil să creeze o civili- 
zaţie originală înfloritoare și să alcătuiască pe meleagurile 
străvechi un stat propriu, întins şi puternic, a trecut defini- 


51 C. C. Giurescu, op. cii., p. 60. Vezi și consideraţiile lui C. Preda, 
Faciorul auiohion şi romanizarea în formarea poporului român („Era socia- 
listă“, 1976, nr. 17, pp. 35—38). 

53 M. Macrea, Dacii liberi în epoca romană ( „Apulum“, VII, 1968, pp. 
171—200); Ioan Horaţiu Crişan, Coniinuiiaiea dacică în ctmpia Aradului 
(ibidem, pp. 241 —251); G. Bichir, Relations entre Daces libres ei Romains 
au Il-e— V-es siècles de n. è. à la lumière des recherches archéologiques, în 
Acies du VII-e Congrès Iniernational des Sciences Préhisioriques ei Proiohis- 
toriques, Praga, 1966, II, pp. 1034—1037; idem, Dacii liberi din zona ez- 
iracarpalică a României în secolele II—IV e.n. („Muzeul Național“, I, 
1974, pp. 23—34), S. Dumitraşcu, Dacii liberi din vesiul şi nord-vesiul 
României („Crisia“, 1977, pp. 65—76) etc. 

53 N. Vlassa, O păirundere din vesi a dacilor pe ieriioriul fostei provincii 
Dacia în sec. IV e. n. (SC IV, 16, 1965, nr. 3, pp. 501—518). Vezi și D. 
Protase, Problema colonizării de daci liberi și carpi in Dacia romană (ibidem, 
23, 1972, nr. 4, pp. 593—607). 

4 M. Macrea şi D. Protase, Tezaurul de monede romane de la Geomal 
şi invazia carpilor din anul 242 în Dacia („Studii și cerc. ştiinţifice“, Cluj, 
V, 1954, nr. 3—4, pp. 552—559). 

& Gh. Diaconu, Uniiaiea culiurii materiale și spiriiuale a populației 
daco-romane în sec. III—VI (R. Ist., 30, 1977, nr. 2, p. 310). Vezi şi G. 
Bichir, Les Daces libres de l'époque romaine à la lumière des données archèo- 
logiques, tn voi. Thraco-dacica, Buc., 1976, pp. 287—307, care trage ace- 
leaşi concluzii cu privire la reimprospătarea elementului daco-roman din 
Dacia Traiană prin dacii liberi din afara provinciei. 


100 


www.dacoromanica.ro 


tiv în domeniul legendei. Teoria exterminării de populaţii ori 
a alungării lor în masă din teritoriile de baștină și înlocuirea 
dezvoltării interne, fireşti, prin imaginare migraţiuni este 
incompatibilă cu evoluţia istorică reală“55, 


5 D. Protase, Problema continuității tn Dacia, p. 15. Vezi și C. Daico- 
viciu, în vol. Unitate şi continuitate, p. 86, care consideră extirparea daci- 
lor „în contradicție totală nu numai cu raţiunea istorică ..., dar şi cu fap- 
tele concret dovedite“. 

Ct. și Ligia Birzu, Continuitatea, p. 38 care conchide: „continuitatea 
dacică, locul pe care-l ocupă dacii in configuraţia etnică a provinciei, a 
fost demonstrată nu pe bază de logică istorică și pe interpretarea forţată 
a textelor antice, ci pe documente materiale indiscutabile și databile din 
întreaga perioadă de existenţă a administraţiei romane“. 

Dealtfel, amintirea dacilor şi a teritoriului pe care locuiau s-a păstrat 
şi in cartografia și istoriografia medievală. Vezi Al. Bărcăcilă, Dacia şi 
Dania in istoriografia şi cartografia medievală („Studii și mat. de istorie 
medie“, III, 1959, pp. 341—357). 


101 


www.dacoromanica.ro 


Capitolul II 
ROMANIZAREA DACIEI 


Un alt „argument“ adus de adversarii continuității, începînd 
tot cu R. Roesler, a fost acela al unei slabe romanizări a Da- 
ciei. După cum susținea părintele teoriei care-i poartă numele, 
„în Dacia, pe un teritoriu slab populat, înconjurat de o 
populaţie răuvoitoare,. s-a format o ţară pur colonială, în 
care romanismul n-a avut rădăcini adinci, pentru că nu se 
sprijinea pe baza largă și sigură a unei populaţii cucerită şi 
sufletește. De aici uşurinţa cu care romanismu! dintr-insa a 
putut să fie îndepărtat mai tirziu şi să dispară fără să lase 
măcar atitea urme cîte au rămas în Britannia sau în Noricum, 
unde el s-a şters după cum se şterge o lustruială“1.Ideea a 
fost reluată şi de alţi adversari ai continuității (Hunfalvy, 
Buday, Treml etc.)bPis care nu au ţinut seama de realitatea 


1 R. Roesler, op. cit., p. 45. 

Ar mai trebui să amintim aici şi observaţia lui C. Daicoviciu, care 
atrăgea atenţia asupra inconsecvenţei roeslerienilor în judecarea fenome- 
nelor istorice: „se neagă posibilitatea romanizării Daciei romane, dar se 
admite fără rezerve romanizarea munţilor balcanici, a Traciei şi Macedo- 
niei“ („Tribuna“, 3 febr. 1972, p. 12). Pentru a ilustra afirmaţia de mai 
sus, amintim că, în timp ce în Tracia şi Macedonia s-au găsit cca 800 de 
inscripţii latine, în Dacia s-au descoperit cca 3000 ! (H. Mihăescu, Limba 
latină în provinciile dunărene ale Imperiului roman, Buc., 1960, p. 5). 

1 bis, Vezi mai recent L. Balla, L'importance des colonisations en 
Dacie („Acta Classica Universitatis Scientiarium Debrecenensis“, X—XI, 
1974—1975, pp. 139—143), care susţine că procesul de colonizare nu a 
avut nici o importanţă pentru romanizarea Daciei. Absurditatea unei ase- 
menea teorii a fost arătată de Nicolae Gudea, Despre importanja colonizării 
in Dacia (Note critice in legătură cu lucrarea lui L. Balla (SC IV, 1979, 
nr. 3, pp. 393—398). 

Nu putem să nu amintim că și unii autori români au negat sau neagă 
romanizarea. De pildă, constatind că „n-a îndrăznit nimeni“ (1!) să pună 
„O problemă serioasă a dacismului“ şi pornind de la ideile romantice ale lui 


102 


www.dacoromanica.ro 


evidentă, aceea că românii sînt un popor de origine romană, 
singurul care-și mărturiseşte această origine prin numele său: 
român de la romanus şi a cărui origine romană a fost recunos- 
cută de numeroşi învăţaţi străini care au venit în contact cu 
poporul nostru încă din secolul al X-lea?. 


La argumentul lui Hunfalvy că romanizarea Daciei nu 
avea cînd să se producă în 165 de ani, A. D. Xenopol a arătat 
că „timpul întrebuințat pentru romanizarea tuturor provin- 
ciilor nu a fost nicăerea mai lung şi pentru citeva din ele 
chiar cu mult mai scurt“, şi a dat ca exemplu Galia şi Spania?. 
La aceasta trebuie să adăugăm argumentul adus de C. Paisch 
despre „intensitatea extraordinară“ a procesului de romani- 
zare petrecut în Daciat. În plus, „nu trebuie să uităm că Da- 
cia, fiind cea din urmă din şirul provinciilor romane, toată 
experiența ciştigată în celelalte provincii a perfecţionat 
mijloacele de romanizare ale stăpinirii“5. 


N. Densușianu care susține continuitatea limbii dacilor ca fiind înrudită 
cu limba latină, într-o lucrare recentă V. Cărăbiş neagă procesul de roma- 
nizare şi afirmă că „limba dacă e mama limbii române care s-a vorbit în- 
continuu pină astăzi“, aceasta deoarece „limba dacilor era asemănătoare 
cu limba latină rustică și înrudită cu limba galilor şi a iberilor“ (Despre 
„pierderea“ limbii dacilor, Buc., 1978). 

2 Vezi A. Armbruster, Romaniiatea românilor. Istoria unei idei, Buc., 
1972. 

3 A. D. Xenopol, op. cit., p. 40. 

4 C. Patsch, Beiträge zur Völkerkunde von Südosteuropa, II, p. 213. 
Cf. și M. Macrea, Viafa tn Dacia romană, p. 255, care afirmă: „Succesul 
deplin al romanizării Daciei, în timpul relativ scurt, de abia 165 de ani, 
cit a durat stăpinirea romană în nordul Dunării, este în primul rind o 
consecință a colonizării masive de la început a provinciei cu elemente ro- 
manizate aduse din tot imperiul, acţiune conştient continuată şi sprijinită 
apoi de împărații următori“. 

5 Sextil Pușcariu, în „Dacoromania“, 8, 1934—1935, pp. 298—299. 

Dintre studiile mai noi despre romanizarea Daciei amintim: C. Daico- 
viciu, Romantzarea Daciei („Apulum“, VII, 1968, pp. 261—271); idem, 
Romanisterung Daziens, în Betträge zur Alten Geschichte und deren Nachle- 
ben. Altheim Festschrift, 1, Berlin, 1969, pp. 535—547; C. Daicoviciu, 
Hadrian Daicoviciu, La Dacie et sa romanite, în Sources archéologiques de la ci- 
vilisation européenne, Buc., 1970,pp. 246—255; Andrei Aricescu Unităţile mi- 
litare tn procesul de romanizare a teritoriului dobrogean (S C 1 V, 23,1972, nr. 
4, pp. 581—592); Sever Dumitraşcu, Romanizare, romanicizare, românizare 
(„Crisia“, IV, 1974, pp. 19—27); D. Tudor, Romanizarea Muntentei („Apulum“, 
12, 1974, pp-111—117); Iudita Winkler, Procesul romanizării tn lumina 
monumentelor epigrafice din aşezările rurale ale provinciet Dacia (SC IV, 
24, 1974, nr. 4, pp. 497—515); Hadrian Daicoviciu, Dacians and Romans 
in Trajan's Province, în Relations between the autochtonous population and 
the migratory populations, Buc., 1975, pp. 33—53; Gh. Bichir, Date noi cu 
privire la romanizarea Munteniei (S CIV, 1978, nr. 3, pp. 385—393); 


103 
www.dacoromanica.ro 


Pe lingă aceasta, trebuie neapărat să amintim aci faptul 
că „romanizarea efectivă a dacilor supuşi se exercită asupra 
unei populaţii la care civilizaţia romană începuse să pătrundă 
cu cel puțin o sută de ani mai devreme“€, adevăr susținut de 
numeroşi învăţaţi români (V. Pârvan, N. Iorga, Radu Vulpe 
etc.), dintre care unii admit chiar un contact mai îndelungat 
înaintea cuceririi. „Cele dintii semănături cu sămînță romană 
la Dunărea noastră au fost cu două sute de ani mai vechi 
(decît supunerea Daciei — N.S.). Şi atunci cînd Traian a 
supus și Dacia, tot malul drept al Dunării, de la izvoare şi 
pînă la vărsarea în Marea Neagră, era plin de oraşe și sate şi 
cetăţi romane“?. După cum a arătat marele învăţat V. Pâr- 
van, „romanii pătrunseră mai întîi ca agricultori şi negustori, 
în cele mai multe cazuri pe urmele grecilor şi pe drumurile 
folosite de ei“. 

Acest lent proces de pătrundere a elementelor romane care 
a premers cuceririi Daciei de Traian a fost numit de N. Iorga 
romanizarea „populară“; el ar explica faptul că limba ro- 
mână nu este rezultatul exclusiv al unei romanizări oficiale, 
în ea găsindu-se „o întreagă parte adînc populară, păstorească 
şi plugărească romană“3. 

Relaţiile dacilor cu lumea romană înainte de războaiele 
ce au dus la supunerea Daciei sînt ilustrate mai întîi de nume- 
roasele tezaure monetare care dovedesc intense schimburi 


Ligia Btrzu, Continuitatea creaţiei materiale şi spirituale a poporului român 
pe teritoriul fostei Dacii, Buc., 1979, cap. Dacia în perioada premergătoare 
cuceriri! romane şi Dacia în perioada imperială romană, care susține că 
„nivelul de dezvoltare atins de lumea dacică în preziua cuceririi ei explică 
penetraţia la influenţa civilizaţiei romane şi rapiditatea cu care s-a desfă- 
șurat procesul de romanizare. Deschiderea spiritului dacic faţă de tot ceea 
ce înseamnă element de civilizaţie romană nu ar fi fost posibilă fără cele 
trei secole de contacte prealabile victoriei lui Traian“. 

6 C. Daicoviciu, Romanizarea, p. 263. 

Vezi şi Ion Horaţiu Crişan, Noi coordonate ale procesului romanizării și 
ale formării poporului român („Ziridava“, VIII, 1977, pp. 29—40), care 
arată că romanizarea a durat 6 secole și că asimilarea limbii latine a 
avut loc la siirșit, fiind precedată de însușirea modului de viaţă roman, 
în dualitatea aspectului său de cultură materială şi spirituală. 

2 V. Pârvan, Începuturile vieţii romane la gurile Dunării, p. 14. Vezi 
şi idem, Casirul de la Poiana, p. 13. 

8 N. Iorga, Istoria românilor, l, partea a Il-a, p. 15; vezi şi pp. 263—264, 
unde se spune că nu numai oamenii inscripţiilor din Dacia au putut crea 
un popor ca cel românesc şi că limba latină a venit „gata pregătită de la 
Dunăre“. Vezi şi idem, Les Latins d'Orieni, Paris, 1921, unde se arată că 
ocuparea militară a Daciei a fost precedată de o infiltraţie lentă de popu- 
laţie romanizată. 


104 
www.dacoromanica.ro 


economice între daci şi romani în secolele II î.e.n. — I ẹ.n.?, 
ca şi de folosirea scrierii şi a limbii latine înainte de cuce- 
rirea romană!0. Aceste aspecte ale relaţiilor daco-romane au 
înlesnit procesul de romanizare a populaţiei autohtone ce a 
urmat după cucerirea romană. 

După cum declara 7. I. Russu, „romanitatea acestei țări 
nu poate fi înţeleasă just şi integral decît luînd în conside- 
rare tot ce este greco-roman în perioada «preromană» de 
aproape două veacuri a ţării, cu niște realităţi social-econo- 
mice care se leagă direct, fiind continuate nemijlocit de acţi- 
unea... anexării Daciei carpato-danubiene la imperiu în anii 
101 şi 106%. 


? B. Mitrea, Moneda republicană romană şi unitatea lumii geto-dace, 
în vol. Uniiaie şi continuiiate, pp. 53—64; V. Căpitanu şi C. Buzdugan, 
Un tezaur de monede republicane romane descoperii la Cornii de Sus („Car- 
pica“, II, 1969, pp. 131—144); Maria Chiţescu și V. Ursachi, Două iezaure 
romane imperiale descoperite în Moldova (ibidem, pp. 145—156); Constan- 
tin Buzdugan, Tezaurul de monede republicane romane de la Vişina, jud. 
Galaţi („Memoria Antiquitatis“, SII, 1971, pp. 455—468); Bucur Mitrea, 
Reconsiderări istorice. Tezaurul de la Prejmer şi pătrunderea economică ro- 
mană republicană în esiul Daciei („Aluta“, 1971, pp. 97—117); idem, Spre 
o revalorificare a iezaurelor de monede romane republicane descoperile tn 
Dacia: tezaurul de la Ilieni (jud. Covasna) (S CN, V, 1971, pp. 81—90); 
Viorel Căpitanu și V. Ursachi, Două tezaure de denari romani republicani 
şi imperiali, descoperiie la Răcăiău şi Pânceşii (jud. Bacău) („Carpica“, IV, 
1971, pp. 167—195); M. Chiţescu, Ctieva tezaure moneiare republicane din 
Moldova (ibidem, pp. 159—166); M. Chiţescu — N. Anghelescu, Le irésor 
de monnaies romaines républicaines decouveri à Jegălia (dtp. de Ialomița) 
(„Dacia“, 1972, pp. 303—316); Marius Moga, Tezaurul de monede republi- 
cane romane de la Secusigiu (jud. Arad) („Rev. Muzeelor“, 1971, nr. 4, 
pp. 321—325); Bucur Mitrea, Dinu Rosetti, Un iezaur de denari romani 
republicani şi imperiali de începul descoperii la Celăţeni— Muscel („Studii 
şi comunicări“, Pitești, 1972, pp. 221—228); Em Moscalu şi C. Beda, Te- 
zaurul de monede republicane romane de la Orbeasca de Sus (jud. Teleorman) 
(SCIV, 25, 1974, nr. 2, pp. 265—275) etc. 

Despre dezvoltarea acestor schimburi vezi I. Glodariu, Relațiile co- 
merciale ale Daciei cu lumea elenistică şi romană, Cluj-Napoca, 1974, pre- 
cum și consideraţiile aceluiași, Comerțul roman şi cucerirea Daciei („Sarge- 
tia“, 11—12, 1974—1975, pp. 237—249, cu hărţi), unde se arată că inte- 
resele economice romane au apărut cu două veacuri înainte de cucerirea 
Daciei. 

1 D. Berciu, Scriere cu litere laline în complezul dacic de la Ocnița 
(Ocnele Mari), jud. Vticea (S C IV, 24, 1973, nr. 4, pp. 611—620); I. I. 
Russu, Scrierea greacă şi lalină in Dacia preromană (A IIC, 19, 1976, 
pp. 29—44). 

1 I. I. Russu, recenzie la lucrarea lui I. Glodariu amintită în nota 9 
(R. Ist., 1975, nr. 8, p. 1275). Vezi și D. Berciu, Coniinuiiaiea, facior de 
bază al einogenezei şi unităţii poporului român („Era socialistă“, 1976, nr. 
7, p. 43), unde se afirmă că săpăturile arheologice făcute în Câmpia Ro- 


103 
www.dacoromanica.ro 


Ceea ce nu trebuie iarăși pierdut din vedere este faptul că 
procesul de romanizare nu a încetat odată cu retragerea adminis- 
lrației romane din Dacia Traiană ci a continuat incă vreme de 
citeva secole, timp în care populaţia autohtonă şi-a creat o 
limbă şi o civilizaţie proprie!?. „Inexistenţa limes-ului dacic 
a creat posibilitatea răspindirii unei părţi din populaţia 
daco-romană a fostei provincii Dacia şi în teritoriile vecine, 
unde a contribuit nu numai la înmulţirea elementului roma- 
nic, ci şi la generalizarea obștii sătești“13, 

Pe lingă continuarea procesului de romanizare în cuprin- 
sul Daciei Traiane, avea loc romanizarea dacilor liberi, a 
carpilor şi costobocilor, care au pătruns în interiorul fostei 
provincii romane, precum şi a acelora care au continuat să 
trăiască la marginile ei, în regiunea Araduluilt, Careilori5 
sau în Moldova, de pildă. „La présence et l'expansion de la 
civilisation Bratei, en différentes variantes régionales, sur 
tout le territoire de la Roumanie prouve que le processus 
de romanisation avait englobé aussi la population des régions 
de la Valachie et de la Moldavie; ce processus historique est 
attesté archâologiquement aux V—Vl-e siècles dans le mi- 
lieu rural... En partant des données archéologiques, nous 
admettons que sur le territoire de la Valachie et de la Molda- 
vie il y a eu d’abord un processus de romanisation entre le 
'Il-e—Vl-e siècles et ensuite une roumanisation dans le sens 
du developpement graduel qui a eu lieu sur tout le territoire 
de la Roumanie, la clarification ethnique et culturelle, cris- 
tallisce dans les formes que nous discernons archéologique- 
ment à partir de VIll-e sitcle“16. 


mână și în Subcarpaţi „au dus la concluzia că zona extracarpatică se afla 
nu numai sub înriurirea economică și culturală romană, ci și sub controlul 
roman încă din vremea lui Augustus“. 

13 Maria Comşa, Sur la romanisation des territoires nord-danubiens auz 
III-e—Vl-e sitcles de n. è., în Nouvelles études d'histoire, III, 1965, pp. 
23—40; idem, Zur Romanisierung der Gebiete nördlich der Donau (Munte- 
nien, Siidmoldau) im 4. Jh. u. Z. („Dacia“, IX, 1965, pp. 283—298). 

13 Maria Comşa, în SC I V, 1967, nr. 3, pp. 432—433. 

14 Egon Dörner, Dacii liberi în cimpia Aradului și stadiul lor de roma- 
nizare tn secolele II—IV e. n. („Ziridava“, III—IV, 1974, pp. 93—106). 

15 Gh. Lazin, I. Nemeti, Descoperiri dacice din sec. II—IV e .n. în zona 
Carei („Crisia“, II, 1972, pp. 200—202). 

16 Eugenia Zaharia, Donntes sur l'archiologie des IV-e— XI siccles 
sur le territoire de la Roumanie. La culture Bralei el la culture Dridu („Da- 
cia“, XV, 1971, pp. 286—287). 

După cum s-a arătat de curind, „gradul de asimilare a civilizaţiei ro- 
mane de către diferitele grupuri de populație dacică rămase în afara pro- 


106 
www.dacoromanica.ro 


Trebuie să mai arătăm că populaţia de la nordul Dunării 
nu a întrerupt contactul cu Imperiul de la sudul fluviului, 
care continua să-și exercite influenţa fie prin capetele de 
pod rămase (Drobeta, Sucidava-Celei, Daphne, Turris, Le- 
derata etc.), fie şi mai viguros după recucerirea teritoriilor 
pierdute de la nordul fluviului in timpul lui Constantin cel 
Mare!? sau Justinian. De aceea se poate spune că „o a doua 
etapă importantă a procesului de romanizare s-a desfăşurat în 
cursul secolului al IV-lea e.n., cind puterea romană revine 
viguros la nord de marele fluviu, anexind o parte însemnată 
a teritoriului de la sud de Carpaţi“1$. 

După cum s-a arătat, „castrele romane de pe malul sting 
al Dunării, ca şi valul şi podurile lui Constantin cel Mare nu 
au fost construite, desigur, în pustiu, ci în inijlocul unei 
populaţii romane și romanizate, iar raza de acțiune a castre- 
lor și fortificațiilor romane a fost totdeauna mult mai întinsă 
decit zidurile lor propriu-zise“I?. 

Limita nordică a acestui teritoriu a fost puternic forti- 
ficată printr-un val care traversa Câmpia Română şi care era 
întărit cu càstre ca cele de la Hinova sau Pietroasele. „Impor- 
tanţa şi marea durată a acestui sistem defensiv este demon- 


vinciei nu este identic“; intensitatea lui a fost condiţionată de „poziţia lor 
geografică de care a depins intensitatea legăturilor culturale şi economice, 
natura relaţiilor politice şi gradul de control exercitat de autorităţile ro- 
mane“ (Ligia Birzu, op. cii., p. 40). 

1? Biruinţele lui Constantin cel Mare şi recucerirea unei părți din teri- 
toriul de la nordul Dunării au făcut pe unii istorici antici să afirme, exa- 
gerind, că împăratul ar fi reciştigat pentru imperiu vechea Dacie a lui 
Traian (M. Macrea, op. cii., p. 466). Vezi şi D. Tudor, Consianiin cel Mare şi 
recucerirea Daciei Traiane (R IR, XI—XII, 1941 —1942, pp. 134—148 +1h.). 

ł8 Gh. Diaconu, Uniiaiea culturii materiale şi spirituale a populaţiei 
daco-romane în sec. III— VI (R. lst., 30, 1977, nr. 2, p. 310). O constatare 
asemănătoare la Ligia Birzu, Coniinuitaiea, p. 51: „menţinerea unui im- 
periu de limbă latină la Dunăre pină la inceputul secolului al VII-lea a 
asigurat, în condiţiile permanenţei legăturilor de pe ambele maluri ale 
Dunării, continuitatea procesului de romanizare“. 

Vezi și N. Iorga, Isioria românilor, Il, cap. III intitulat Reromaniza- 
rea poliiică. 

19 D. Macrea, Probleme de lingvistică română, p. 15. Vezi și Eugenia 
Zaharia, Citeva observaţii despre arheologia şi istoria sec. VIII— XI pe leri- 
toriul R. S. România („Aluta“, I, 1969, p. 116), care constată că aglomera- 
rea și bogăţia așezărilor populaţiei autohtone „au fost considerabil crescute 
în perioadele în care imperiul era stăpin pe linia Dunării, cun ușor se 
poate observa în sec. IV, în timpul domniei lui Constantin cel Mare, în 
sec. VI, în vremea impăratului Justinian și apoi în sec. X—XI, în vre- 
mea împăraţilor loan Tzimisces şi Vasile II și în genere în toată perioada 
în care imperiul şi-a reaşezat graniţa la Dunăre“. 


107 
www.dacoromanica.ro 


strată de ansamblul arheologic de la Pietroasele (jud. Buzău) 
constînd din castru, terme şi mai multe necropole sigur da- 
tate din perioada constantiniană pînă la Valens“? bis. 

După cum spunea C. Daicoviciu, argumentul timpului scurt 
al romanizării trebuie înlătura! categoric dacă ţinem seama de 
scopul cuceririi Daciei de către Roma şi de organizarea con- 
ştientă a provinciei ca un bastion sigur al romanităţii, îm- 
plîntat în miezul „barbaricum“-ului2. 

„Intervenţiile cu caracter durabil sau trecător ale Impe- 
riului în regiunile de dincoace de marele fluviu, în cursul 
acelor 3—4 veacuri de după abandonare..., legăturile conti- 
nue între cele două maluri ale Dunării, răspîndirea crești- 
nismului în limba latină între populaţiile din fosta Dacie, 
caracterul limbii latine ca mijloc de comunicare între dife- 
ritele populaţii eterogene au făcut ca această limbă să se 
răspindească şi mai departe, iar procesul romanizării să con- 
tinue și după părăsirea provinciei. Istoria, arheologia și 
lingvistica arată o puternică romanitate ia Dunărea de Jos 
şi în Dobrogea, pînă la sfîrșitul veacului al VI-lea. Această 
romanitate a jucat un rol hotărîtor în răspîndirea și întărirea 
romanizării ținuturilor din cuprinsul fostei provincii şi după 
abandonarea ei oficială“21, 

Tot lui C. Daicoviciu îi aparţin consideraţiile următoare 
cu privire la romanizarea Daciei: în Dacia au fost aduşi nu- 
meroşi colonişti romani „ex toto orbe Romano“22, cum spunea * 
Eutropius. Populaţia dacă nu s-a izolat de acești numeroși 
coloniști, ci a trăit în cadrul civilizaţiei romane aduse de ei 
în Dacia, fapt dovedit de descoperirile arheologice?5. Limba 
dacilor, cu graiurile ei diferenţiate de la o regiune la alta, 
nu constituia o stavilă în faţa limbii latine; dimpotrivă, 
nevoile zilnice ale populaţiei locale şi ale coloniștilor impu- 
neau cu necesitate folosirea unei limbi comune, limbă înţe- 
leasă de toţi, şi aceasta nu putea fi decit limba la- 


19 bis Ligia Birzu, op. cil., pp. 54—55. 

2 C. Daicoviciu, op. cii., p. 263. 

21 C. Daicoviciu, in Istoria României, I. p. 779. 

32 După cercetările lui I. I. Russu, din cele cca 2600 de nume cunos- 
cute din inscripțiile din Dacia, marea majoritate (cca 1920, adică 74%) 
sînt romane sau de tip italic. Vezi discuția la M. Macrea, Viafa tn Dacia 
romană, pp. 254—255. 

23 D, Protase, Etablissements ruraux de la Dacie romaine (R R H, 
1969, nr. 1, p. 13). Despre convieţuirea autohtonilor daci cu coloniştii 
romani vezi şi Hadrian Daicoviciu, Continuitate şi romanizare în Dacia 
Zraiană („Steaua“, 1971, nr. 6, p. 25). 


108 
WwWw.dacoromanica.ro 


tină?4, care era limba administrației, a armatei, a justiţiei şi a 
vieţii social-economice. Intensitatea folosirii limbii latine este 
ilustrată de numărul mare (circa 3000) de inscripţii descope- 
rite pe teritoriul fostei Dacii. Nici religia dacilor nu consti- 
tuia un factor de izolare, deoarece încă înainte de cucerire 
se făcuse o apropiere între divinităţile dacilor liberi şi cele 
greco-romane. 

Ca în tot Imperiul roman, un rol de seamă în romanizarea 
Daciei l-au avut trupele romane, în majoritate provenind 
din provinciile occidentale supuse de mai multă vreme ro- 
manizării; „lagărele militare constituiau, prin durata lungă 
de serviciu, nu numai şcoli de limbă latină pentru soldaţi, 
dar, împreună cu nelipsitele canabae din preajma lor, şi 
adevărate focare de răspîndire a graiului simplu latinesc. 
Aşezarea normală a veteranilor în regiunile unde au servit, 
încuscririle cu băştinaşii continuau şi dădeau caracter de 
perpetuitate acestei acţiuni“. Se poate spune deci că, pe lingă 
oraşe şi centrele economico-comereiale24 bis, „aşezările rurale 
împinzite cu militari și veterani devin al doilea canal prin 
care în Dacia se propagă o limbă de înţelegere pentru toți, 
limba latină rustică“25. 

„Numărul veteranilor aşezaţi în Dacia trebuie să fi fost 
considerabil, de vreme ce, în limba română, noțiunea de om 
în vîrstă, cu mulţi ani, este exprimată tocmai de acest cu- 
vînt. Fiindcă bătriîn nu e altceva decît veteranus, modificat 
după regulile limbii române“26. 


24 H. Mihăiescu, Limba latină în provinciile dunărene ale Imperiului 
roman, Buc., 1960. 

24 bis Despre rolul acestora vezi C. Daicoviciu — H. Daicoviciu, Dé- 
veloppemeni urbain ei romanisation dans la province de Dacie, în Cenienar 
muzeal orădean, 1972, pp. 153—160. 

După cum s-a arătat recent, limba latină a fost adoptată în scurtă vre- 
me „pentru că numai folosirea latinei făcea posibilă înţelegerea între 
autohtoni și administraţie, între autohtoni și diverse grupuri de coloniști“ 
(Ligia Birzu, op. cii., p. 51). 

% C. Daicoviciu, op. cii., p. 268. 

O dovadă în acest sens o constituie inscripția descoperită la Gornea, 
în Banat, care „probează faptul că ostașii grăniceri, acei limitanei, 
vorbeau la sfirşitul secolului al III-lea sau la începutul celui următor 
o limbă latină destul de bună, asemănătoare cu cea vorbită în oricare alt colp 
al imperiului“ (N. Gudea — I. Dragomir, Cărămida romană cu iext cursiv 
din secolul al IV-lea descoperii la Gornea, în „Banatica“, III, 1975, 
pp. 99—121). 

3 C. C. Giurescu, Formarea poporului român, p. 88. Vezi şi M. Za- 
hariade, Factorul miliiar şi procesul simbiozei daco-romane, în Armaia și 
socielaiea românească. Buc. 1980, pp. 42—63. 


109 
wwWw.dacoromanica.ro 


Ca și în alte colonii romane, înflorirea vieții economice, 
promovată cu consecvență de stăpînirea romană, a consti- 
tuit un puternic mijloc de atragere a populaţiei autohtone la 
romanizare. 

După cum s-a mai arătat, procesul de romanizare a Daciei 
a fosi intens și rapid; el este ilustrat prin cîteva exemple ca- 
racteristice din care rezultă că numele localnicilor au ajuns 
curat romane după două-trei generaţii??. „În Dacia romană, 
asimilarea a fost tot așa de rapidă şi de completă; se poate 
afirma că pe la jumătatea secolului al III-lea, deci înainte de 
retragerea legiunilor, Dacia era o ţară deplin romanizată“28. 


„Romanismul a biruit în Dacia fiindcă el a cîștigat pe au- 
tohtoni. Dacă romanii nu izbuteau să cîştige pentru civili 
zaţia și cultura lor pe daci, s-ar fi întîmplat și în ţinutul car- 
patodanubian ceea ce s-a întîmplat în Panonia și în Britania: 
dispărea adică treptat romanismul. Pentru că numai cu func- 
ţionari şi cu oameni veniţi din altă parte nu poți imprima 
unui ţinut un nou aspect, o nouă viaţă. Trebuie să ai neapă- 
rat şi concursul băştinaşilor, care să se simtă atrași de această 
nouă viață“29. 

Romanizarea Daciei a fost recunoscută și de numeroşi 
învățați străini: V. Duruy o considera „la plus grande oeuvre 
de colonisation que l’histoire connaisse“%; C. Patsch o soco- 
tea un proces de o intensitate extraordinară?l, etc. 


Concluzia ce se poate trage din cele spuse mai sus este una 
singură: Dacia a fost romanizată efectiv, creîndu-se o populaţie 


2 Pentru detalii vezi I. Winkler, Procesul romanizării în lumina mo- 
numentelor epigrafice şi sculpturale din aşezările rurale ale provinciei Dacia 
(S C I V, 25, 1974, pp. 497—517); V. Wollmann, Epigrafia şi problema 
romanizării łn provincia Dacia (A I IC, XVIII, 1975, pp. 281—289). 

28 C. C. Giurescu, op. cit., pp. 91—92. Aceeași concluzie la D. Pro- 
tase, Les rapports entre Romains et Daces dans la province de Dacie, în 
vol. Assimilalion et résistance à la culture gréco-romaine dans le monde 
ancien, Buc., 1976, p. 499: „La romanisation des Daces a été un processus 
réel, rapide et puissant, assuré essentlellement par la colonisation mas- 
sive et par l’armée“. 

Despre influența romană asupra îmbrăcămintei dacilor vezi Lucia 
Marinescu, Despre îmbrăcămintea populaţiei din provincia Dacia („Muzeul 
Naţional“, III, 1976, pp. 125—132). 

39 C. C. Giurescu, op. cit., p. 88. Vezi şi M. Macrea, op. cil., pp. 
385—386; C. Preda, Factorul autohton şi romanizarea în formarea poporului 
român („Era socialistă“, 1976, nr. 17, pp. 38—40). 

æ V. Duruy, Histoire des Romains, IV, Paris, 1882, p. 758. 

al C. Patsch, op. cit., p. 213. Vezi şi opiniile invocate de C. Daico- 
viciu, op. cil., pp. 261—262. 


110 
www.dacoromanica.ro 


daco-romană, care a constituit nucleul singurului popor romanic 
în estul romanităţii. După cum a dovedit A. Armbruster în 
cunoscuta sa lucrare despre romanitatea românilor, poporul 
nostru a avut de-a lungul veacurilor conștiința originii sale 
latine, conștiință strîns legată de aceea a continuității sale pe 
pămîntul strămoșesc. Originea latină a poporului român şi 
a limbii sale a fost recunoscută, de asemenea, de numeroși 
străini care au venit în contact cu poporul nostru începînd 
din secolul al X-lea. 


www.dacoromanica.ro 


Capitolul III 


ABANDONAREA ȘI EVACUAREA DACIEI DE 
ADMINISTRAȚIA ROMANĂ 


Adversarii continuității (Roesler, Hunfalvy, Tamâs etc.) 
au folosit ca principal argument al lor afirmaţiile unor isto- 
rici romani (în special ale lui Flavius Vopiscus), după care 
Aurelian ar fi retras toată populaţia din Dacia. Pentru a da 
greutate acestor afirmaţii, Roesler susținea că Vopiscus a 
fost „un istoric prea înţelept, care-și întemeiază părerile sale 
pe o cercetare conştiincioasă a faptelor şi care dispunea de 
un bogat material istoric“l, afirmaţie cu totul neîntemeiată. 
Autorul uită că Vopiscus însuşi mărturiseşte că a scris isto- 
ria lui Aurelian la stăruinţele unei rude a împăratului, Iu- 
nius Tiberianus, care l-a sfătuit că nu trebuie să spună ade- 
vărul „căci ar avea tovarăși de minciună pe nişte autori a 
căror elocință istorică o admirăm“ (habiturus mendaciorum 
comites quos historiae eloquentiae miramur auctores)?. 

După cum s-a arătat, deosebirea de păreri dintre istorici 
îşi are originea în felul ambiguu, prea rezumativ şi nu îndea- 
juns de precis în care evenimentul abandonării oficiale a 
Daciei a fost prezentat de scriitorii antici, care nu sînt con- 
temporani cu acest eveniment. Întreaga discuţie a fost de 
multe ori viciată de unele tendinţe inspirate din interese 
politice, ceea ce a dăunat lămuririi pe baze ştiinţifice a pro- 
blemei?. 

Adversarii continuității nu au ţinut seama nici măcar de 
faptul că în Dacia locuiau numeroși daci liberi (în afara pro- 


1 R. Roesler, op. cit., p. 68. 

3 A. D. Xenopol, op. cit., pp. 22—23. Vezi şi „Foaia pentru minte“, 
1842, pp. 275—276. 

3 M. Macrea, op. cit., p. 445. 


112 
Wwww.dacoromanica.ro 


vinciei romane) care nu trebuiau să asculte de ordinele lui 
Aurelian de a-şi părăsi ţara. 

Izvoarele literare relative la părăsirea Daciei au fost su- 
puse unor atente analize de numeroşi cercetătorit; cei mai 
mulți dintre ei au arătat că acestea exagerează, că sînt scri- 
se din poruncă pentru a liniști spiritele şi a salva onoarea 
împăratului, susținînd că acesta arfi pus la adăpost populaţia. 

„Istoriile cele vechi n-au scris ce vedeau, ci ce auzeau. 
Învăţaţii aceia de atunci, scriind și ei numai după cărţi, nu 
şi după viaţă, au pus în povestea lor ştirea ce li s-a spus la 
Roma, care era așa de departe de Dacia noastră: «Dacia lui 
Traian a fost părăsită şi toți locuitorii ei au fost mutaţi la 
miazăzi de Dunăre ». Ar fi fost o ruşine mare şi pentru Roma 
şi pentru împăratul care a făcut isprava să se spună adevărul, 
că locuitorii nu s-au mutat, ci au rămas dincolo de hotar, cu 
barbarii stăpini peste ei şi peste ţara și munca lor. Pe urmă 
însă, cum la miazăzi de Dunăre nu se întimplase nimic nou, 
căci totul fusese numai praf în ochii lumii, firește nimeni n-a 
mai scris nimic și nici pe pietre, nici în cărţi, n-a mai rămas 
nici o știre despre ceea ce ar fi fost să fie viaţa cea nouă a 
noastră, în Peninsula Balcanică. Și au rămas numai știre 
despre romanii cei vechi de acolo, care erau foarte mulţi și 


4 N. Iorga, Le problème de l'abandon de la Dacie par l'empereur Auré- 
lien (RHSEE, I, 1924, pp. 37—58); C. Daicoviciu, Le probleme de 
la continuité en Dacie. Observations et précisions d'ordre historique ei archéo- 
logique („Revue de la Transylvanie“, VI, 1940, nr. 1, pp. 41—57); Şt. 
D. Marin, Părăsirea Daciei Traiane in izvoarele literare antice („Bul. Inst. 
Al. Philippide“, X, 1943, pp. 163—187); idem, I „provinciales“ ritirati 
della Dacia solto Aureliano („Revue des etudes roumaines“, III—IV, 1957, 
pp. 170—219); M. Macrea, op. cii., pp. 445—456; A. Bodor, Împăratul 
Aurelian și părăsirea Dacici („Studia Historica“, 17, 1972, fasc. 1, pp. 
3—16); idem, Emperor Aurelian and the Abandonmeni of Dacia („Daco- 
romania“, I, 1973, p. 29—40); Radu Vulpe, Consideraţii istorice tn jurul 
evacuării Daciei de către Aurelian („Studii şi art. de istorie“, 23, 1973, 
pp. 5—14); idem, Consideralions historiques autour de l'évacuation de la 
Dacie par Aurélien („Dacoromania“, I, 1973, pp. 41—51) etc. 

Asupra împrejurărilor în care au fost retrase legiunile romane vezi 
Ligia Birzu, op. cil., p. 61, care arată că nu este vorba de o panică gene- 
rală care să fi determinat evacuarea provinciei, ci, dimpotrivă, de o 
atmosferă relativ calmă: momentele dificile de la mijlocul secolului fuse- 
seră depășite, grupuri mari de carpi fuseseră colonizate în imperiu, iar 
agresivitatea carpogotică era în declin. Dealtfel, trebuie subliniat faptul 
că, în ultimul sfert al sec. III şi în cea mai mare parte a celui urmă- 
tor, „nu se constată în provincia Dacia Superioară şi la apus de limes-ul 
transalutan nici o mișcare de populaţie demnă de a fi luată în conside- 
rare“. 


113 
www.dacoromanica.ro 


au dăinuit acolo, cu tot puhoiul de slavi ce i-a copleşit, mai 
ales din veacul al şaselea înainte“5. 

Un alt învăţat român, G. Popa-Lisseanu, a arătat că nu se 
poate pune bază pe Vopiscus, deoarece acesta a scris din po- 
runcă un panegiric pentru împăratul Aurelian, fiind un „m is- 
tificator“; el arată că ceilalţi istorici care discută proble- 
ma părăsirii Daciei vorbesc numai despre evacuarea oficială a 
administrației. 

Iată textul lui Vopiscus: „Văzind Illyricul devastat și 
Moesia pierdutä, (Aurelian) a părăsit provincia întemeiată de 
Traian peste Dunăre, Dacia, disperînd de a o mai putea men- 
ține şi a retras din ea armata şi pe provinciali (sublato exercitu 
et provincialibus). Oamenii luaţi de acolo i-a așezat în Moesia 
şi a numit (noua provincie) Dacia sa (adică Aureliană) care 
acuma desparte cele două Moesii“?. 

După cum s-a observat, afirmaţiile lui Vopiscus conţin 
unele contradicții flagrante, astfel încît el nu poate consti- 
tui un izvor sigur despre retragerea „provincialilor“ din Da- 
cia. Mai întîi, dacă Illyricul era devastat și Moesia „pierdută“, 
cum ar fi putut Aurelian să retragă locuitorii într-o provin- 
cie „pierdută“? Apoi, dacă şi sudul Dunării era mereu pră- 
dat și nesigur, din cauza barbarilor, ce siguranță putea pre- 
zenta această regiune pentru locuitorii veniţi din nordul 
Dunării? 


5 V. Pârvan, Începuturile vieţii romane la gurile Dunării, Buc., 1923, 
p. 10. Cf. și A.D. Xenopol, op. cit., p. 26, care remarcă: „toţi istoricii 
romani ... copiază cu mai mult sau mai puţină credinţă o expunere ofi- 
cială, intocmită după ordinul împăratului Aurelian. Cine nu cunoaște 
valoarea unor asemenea acte, menite tocmai a ascunde adevărul! Pe 
de altă parte, potrivirea aproape identică a spuselor întrebuințate arată 
că toţi acești autori nu se îndeletniceau pe atit cu controlarea arătărilor 
găsite, dar că ţinta lor de căpetenie era de a da o faţă mai puţin ruși- 
noasă retragerii împăratului“. 

€ G. Popa-Lisseanu, Flavius Vopiscus și părăsirea Daciei, în Fraților 
1. şi Al. Lapedatu, Buc., 1936, pp. 709—728. Despre „lipsa de adevărată 
informaţie“ și falsurile lui Vopiscus vezi și N. Iorga, Istoria românilor, 
1/2, p. 330 şi urm. 

? Fontes Historiae Daco-Romanae, Ii, Buc., 1970, p. 108. 

8 C. C. Giurescu, Formarea poporului român, p. 102. 

Alţi învăţaţi au considerat însă că locuitorii din Dacia ar fi fost re- 
trași la sud de Dunăre pentru a „repara“ pierderile de populaţie ale pro- 
vinciilor lipsite de locuitori datorită invaziilor barbare „imediat anteri- 
oare“ (L. Tamas, Romains, Romans et Roumains, p. 80). Cum ar fi fost 
posibil un asemenea „transfer“ de populaţie tn locul uneia dispărule datorită 
aceloraşi barbari? 


114 
WwwWw.dacoromanica.ro 


Vopiscus nu este însă singurul izvor despre abandonarea 
Daciei; mai sînt şi altele care se contrazic în privinţa elemen- 
telor retrase din provincia lui Traian. Astfel, Eutropius vor- 
beşte vag de „romani din orașe și de pe ogoare“ (abduciosque 
Romanos ez urbibus et agris Daciae in media Moesia colloca- 
vit); Rufius Festus? se mulțumește cu simplul nume de „ro- 
mani“ (translatis exinde Romanis), în timp ce bineinformatul 
Iordanes nu menţionează decît „legiunile“ (evocatis exinde 
legioni bus)o. 

După cum s-a arătat, „nodul discuţiei îl constituie mai 
ales termenul provincialesi bi* din Historia Augusta și expre- 
sia ex urbibus et agris de la Eutropiusi!, interpretate într-un 
mod simplist și absolut. Or, aceste bicte cuvinte, scrise fugi- 
tiv, în rezumate extrem de concise, de către autori trăind cu 
mult mai tîrziu decît faptele pe care le pomenesc, sînt din 
capul locului lipsite de o adevărată autoritate documentară. 
Pe de altă parte, chiar acordindu-le atenţie, în lipsă de știri 
mai circumstanţiate, aceste cuvinte nu justifică deloc sensul 
de totalitate pe care unii se simt ispitiţi să li-l acorde. Ele 
nu prezintă nici o precizie care să oblige la o asemenea accep- 
țiune. Există în schimb o variantă care chiar i se opune cate- 
goric. Este expresia evocatis exinde legionibus a lui Iordanes, 
care se abține să vorbească de populația evacuată, limit îndu- 
şi aserțiunea la armată“12. 

O contribuție importantă la studierea izvoarelor literare 
relative la părăsirea Daciei a adus Vladimir Jliescu, care a 
dovedit existența a două tradiții istorice în această privință: 


9 Acesta afirmă că Dacia a fost pierdută (amissa) de Gallienus și că 
Aurelian ar fi mutat locuitorii (N. Iorga, op. cit., p. 337). Vezi şi M. 
Macrea, op. cit., pp. 446—447. 

Cit priveşte opinia lui Orosius (sec. V) că Dacia a fost definitiv pier- 
dută în vremea lui Gallienus (nam Dacta trans Danubium in perpetuum 
auferiur), aceasta „este lipsită de interes şi deci nu poate fi avută in ve- 
dere“ (M. Macrea, op. cit., p. 447). Pierderea Daciei in timpul lui Galli- 
enus a fost susținută de unii istorici străini ca A. Alföldi, L. Tamas 
(Trem?) etc. Vezi merarea ultimului Romains, Romans et Roumains, -pp. 
71—75. 

10 Radu Vulpe, Consideraţii istorice ..., p. 11. 

10 bis Amintim aci că, după opinia lui î.D. Marin, prin „provinciales“ 
ar trebui să se înţeleagă numai cetățenii romani cu reședința provizorie 
intr-o provincie, adică funcţionarii romani aflaţi la acea dată în Dacia 
(7 „provineiales...“). 

n După opinia lui N. Iorga, lucrarea lui Eutropius „arată nedume- 
eta nu poate servi de bază a unor concluzii sigure“ (op. cit., pp. 336— 

12 R. Vulpe, op. cit., p. 11. 


115 
www.dacoromanica.ro 


prima, care vorbeşte de o evacuare totală, atît a armatei, 
cît şi a populaţiei, este greşită şi tendențioasă, în timp cea 
doua, care indică doar o evacuare parțială sau oficială, re- 
prezintă tradiţia cea bună sau corectă, îndreptind în mod 
conştient tradiția greşită despre evacuarea totală a Daciei. 
După opinia sa, Eutropius urmărea să atenueze impresia pro- 
dusă de marea pierdere teritorială suferită de Imperiul roman 
şi să salveze atit prestigiul compromis al acestuia, cit şi pe 
acela al lui Aurelian, pe care-l idealiza. 


Analizind cu atenţie textul relativ la intenţia lui Hadrian 
de a evacua Dacia, autorul arată: „Pe vremea lui Hadrian era 
greu de conceput o evacuare a cetățenilor romani din Dacia, 
drept care împăratul a renunțat la ideea sa, deși ne aflăm doar 
la cîțiva ani după cucerire şi de aceea numărul cetăţenilor 
era în orice caz mai mic decit după 165 de ani de romani- 
zarel2 bis, Înseamnă că sub Aurelian, cînd imperiul era mult 
mai slab, iar populaţia romană mai numeroasă, operaţia ar 
fi fost imposibilă, cel puţin după logica lui Eutropius“, 
Acesta „nu şi-a dat seama de contradicţia ireconciliabilă a 
argumentării sale, care este ambiguă. Căci din moment ce 
Hadrian vroia cu adevărat să plece din Dacia, trebuia să 
retragă puţinii cetăţeni, dacă Aurelian a putut să-i retragă 
pe toți; iar dacă a rămas, fiindcă n-a putut să-i scoată pe cei 
puţini, nici Aurelian n-ar fi putut să procedeze la fel cu toa- 
tă populaţia“I?, 

Ideea abandonării Daciei de către întreaga populaţie daco- 
romană a fost respinsă de aproape toți istoricii români care 


13 bis. Observaţie făcută și de G. Bariț încă din 1842, cind spunea: 
„Dacă Aurelian urma a face aceea ce n-au făcut Adrian, au nu era pentru 
dinsul necinstea și pata cu atit mai mare cu cit de la Adrian și pină 
la el populaţia în colonii se înmulţise foarte“ („Foaie pentru minte“, 1842, 
p. 276). 

13 Vladimir Iliescu, Părăsirea Daciei în lumina izvoarelor literare 
(SC IV, 22, 1971, nr. 3, pp. 425—441). Vezi şi idem, „Evocatis exinde 
legionibus“. Zu Jord. Rom. 217 („Studii clasice“, XIV, 1972, pp. 149—160. 
Amintim aici şi alte opinii. De pildă, Andrei Aricescu, Despre o recentă 
interpretare a izvoarelor literare privind părăsirea Daciei (SC IV, 24, 
1973, nr. 3, pp. 485—493), după ce face unele observaţii și rectificări 
la primul articol al lui VI. Iliescu, consideră că „autorul care trebuie 
urmat şi cercetat cu mai multă atenţie este Eutropius“. 

Vezi, de asemenea, precizările făcute de H. Daicoviciu, În legătură 
cu retragerea aureliană („Steaua“, 1972, nr. 6, p. 22, nr. 8, p. 23), care 
susţine că relatarea lui Iordanes „nu reprezintă o dovadă a continuității 
daco-romane“. 


116 A 
www.dacoromanica.ro 


s-au ocupat de această problemă și care au susținut cu toţii 
că este vorba doar de retragerea legiunilor, administraţiei și 
a unei minorităţi a populaţiei civile. Iată cîteva din părerile 
expuse în această problemă: „Un popor aşezat nu fuge nicio- 
dată în întregimea lui înaintea unei năvăliri. Numai nomazii, 
care își duc viaţa în căruțele lor, umbiînd din loc în loc, se 
pot strămuta cu totul. Se poate oare găsi un singur exemplu 
în istorie unde un popor întreg aşezat să fi părăsit ţara sa 
pentru a căuta scăpare aiurea?... Pentru ce oare singura Dacia 
să fi făcut excepție de la această obștească lege?“14, 

„Condamnată de critica izvoarelor, teza unei evacuări to- 
tale a populaţiei din Dacia este respinsă și mai mult de rea- 
lităţile generale ale vieţii omeneşti și de ordinea firească a 
lucrurilor. Teritoriile Daciei Aureliene de pe malul drept al 
Dunării şi din Balcani nu ofereau nici întinderea, nici mijloa- 
cele de trai ale Daciei Traiane și nici nu erau depopulate 
pentru a-i primi pe toţi locuitorii acesteia pînă la ultimul 
om“15, 

„Părăsirea Daciei sub Aurelian trebuie înţeleasă în sensul 
că s-au retras peste Dunăre legiunile, funcţionarii și o mino- 
ritate a populaţiei civile, .aceea bogată, care, cu banii ei, 
putea trăi oriunde. Marea majoritate însă a populaţiei sa- 
telor şi oraşelor, plugarii, păstorii, meseriașii, micii negus- 
tori, descendenţii direcţi ai dacilor autohtoni romanizați și 
ai veteranilor, au rămas pe loc, sub noii stăpini, goții, că- 
rora le-au plătit dări și dijme. De altfel, goții luaseră în 
stăpînire Dacia în calitate de «federaţi», adică aliaţi, obli- 
gindu-se să nu mai atace imperiul, ba chiar să-i dea ajutor 
împotriva altor năvălitori. Nu e vorba, aşadar, de o părăsire 
în mîna unor adversari neîmpăcaţi, care să distrugă totul, 
aşezări şi oameni, în ţara cucerită“16. Și mai departe: „Isto- 
ria ne arată că, în toate timpurile și la toate popoarele, mul- 
ţimea, aceea legată prin îndeletnicirile ei de pămîntul care o 
hrănește, mulțimea nu fuge. N-au fugit nici galo-romanii în 
faţa francilor, n-au fugit nici italicii în fața goților şi apoi 
a longobarzilor, n-au fugit deci nici daco-romanii în faţa 


4 A. D. Xenopol, op. cil., p. 47. 
15 Radu Vulpe, op. cit., p. 12. 


189 C. C. Giurescu, Transilvania în istoria poporului român, Buc., 1967, 
p. 35; idem, Elementul daco-roman în spaţiul carpato-danubian în secolele 
III— XIII, Buc., 1970, p. 9. 


117 
www.dacoromanica.ro 


goților, cum nu vor fugi, un mileniu mai tîrziu, în faţa tă- 
tarilor“17. 

Dar nu numai istoricii români au respins ideea părăsirii 
Daciei de către întreaga populaţie daco-romană, ci și nume- 
roşi istorici şi învăţaţi străini. lată doar cîteva exemple 
din numeroasele ce se pot da: 

Mitropolitul Ștefan Siratimirovici de Carloviţ — contem- 
poran cu Petru Maior — susţinea cu justeţe la 1806: „mărtu- 
ria lui Vopiscus din această expresie «sublaio exercitu et pro- 
vinciali bus » şi a lui Eutropius tabductos Romanos ex urbis et 
agri Daciae » cel mai bine şi probabil aşa se poate înţelege 
dacă spunem că romanii şi-au retras de acolo armata lor, 
toate garnizoanele şi toți funcţionarii care au aparținut 
armatei sau aşa-zis conducerii, şi poate pe toţi cetăţenii ro- 
mani care s-au distins prin proprietăţi şi prestigiu, care au 
putut şi au vrut să plece. Acolo au lăsat întreaga prostime 
(vulgus ignobile, colluviem) a acelui popor, care întotdeauna 
a alcătuit cea mai mare parte a locuitorilor, neputiînd afirma 
că ei (romanii) au retras, în afară de funcționari, orăşeni 
şi familiile ilustre, şi marele număr al prostimii de acolo, 
răspîndită pretutindeni prin acei munţi şi dumbrăvi, majo- 
rată în timp de mai mult de un secol şi jumătate (între 106 — 
272 cît timp romanii au stăpînit acolo), obişnuită cu acele 
regiuni, cu clima, cu felul şi obiceiurile sale, decit să fie 
retrasă vrind sau nevrînd. Această ultimă posibilitate este 
aproape imposibilă la oricare popor, mai ales în timp scurt, 
numai dacă este întrebuințată forța despre care, însă, nu ştim 
nimic. Totuşi, putem presupune că acea prostime, după 
exemplul celorlalte, din Italia şi din alte regiuni ale Imperiu- 
lui roman invadate de barbari, a vrut să rămînă pe loc şi să 
se unească cu prostimea invadatorilor. A fost imposibil şi în 
acelaşi timp probabil ca romanii să nu dorească ca pe întreg 
poporul colonizat acolo de Traian să-l transfere în acea vastă 
provincie, ci, dimpotrivă, au transferat funcţionarii, oră- 
șenii şi poate pe nişte coloniști, pe care i-au aşezat în dreapta 
Dunării, în Moesia, aşa încît cel mai mare număr al poporului 
simplu a rămas pe locurile lui“. Învăţatul mitropolit consi- 
dera mai departe că numai astfel pot fi acceptate în mod fi- 


17 C. C. Giurescu, Transilvania, p. 36. Vezi și M. Macrea, op. cit., 
p. 455, care arată şi el că „evacuarea Daciei nu a putut fi totală și că 
o populație romană a rămas în nordul Dunării și după Aurelian. Însăși 
logica istorică și bunul simț au impus o asemenea opinie“. 


118 
www.dacoromanica.ro 


resc „expresiile istoricilor romani“!8. Am insistat asupra 
acestui punct de vedere deoarece este mai puţin cunoscut şi, 
în plus, este foarte apropiat de acela al istoriografiei româ- 
neşti. 

Marele istoric E. Gibbon afirma că Aurelian a retras numai 
armata din Dacia, dar că aici „a rămas, totuşi, un număr 
considerabil din locuitorii săi, care se îngrozeau mai mult 
de pribegie decit de stăpinul got. Acești romani decăzuți au 
continuat să slujească imperiului, atrăgind la viața civili- 
zată pe barbari, pe care i-au făcut să se lege chiar de Roma“!?. 

De aceeaşi părere se declara şi J. Jung, care considera că 
românii din Dacia sînt fără îndoială urmaşii dacilor romani- 
zați care au rămas în ţara lor; Aurelian nu a retras din Dacia 
decit o parte din colonişti, mai ales dintre cei bogaţi, însă 
marea majoritate a populaţiei, care cunoscuse destule greu- 
tăţi în timpul stăpînirii romane, a continuat să trăiască sub 
noii stăpîni, goții. 

L. Homo, unul din cei mai buni cunoscători ai epocii lui 
Aurelian, susţine și el că nu a fost posibilă părăsirea Daciei 
de către toată populaţia daco-romană: „Toute la partie de la 
population qui vivait à proximite des camps legionnaires: 
familles des soldats, vétérans retires du service, marchands 
etc., a suivi armée sur la rive droite du Danube. Mais il 
dut rester dans les campagnes un grand nombre d'anciens 
habitants qui vivaient en bon accord avec les Goths, et n'avai- 
ent aucun intcrât à abandonner la province. D'ailileurs, 
une évacuation complète eût probablement été inexécutable, 
sans une nouvelle guerre; les Goths ne se seraient pas prêtés 
un départ de toute la population civile. Si cette population 
s'accomodait du nouveau regime, Aurélien n'avait aucune 
raison de se montrer plus intransigeant qu'elle“22. 


18 Silviu Anuichi, Mitropolitul Ștefan Siratimirovici de Carlovij (1790 — 
1836) despre valahi. Vechimea și stalornicia poporului român („Bis. ort. 
română“, 1975, nr. 3—4, p. 420). 

19 E. Gibbon, The History of the Decline and Fall of the Roman Empire, 
I, 1788, p. 226. Vezi şi Sacerdoţeanu, Românii, pp. 107—108 și R R H, 
IX, 1970, nr. 4, pp. 712—713. 

20 J. Jung, Die Anfänge der Romănen, Krilisch-etnographische Studien 
(„Zeitschrift für die oesterreichischen Gymnasien“, XXVII, 1876, pp. 
87—88). Pentru părerile străinilor cu privire la evacuarea Daciei vezi 
N. Iorga, op. cil., 1/2, pp. 339—353. 

21 L. Homo, Essai sur le règne de l'empereur Aurélien, Paris, 1904, 
pp. 316—317. 


119 
www.dacoromanica.ro 


Un alt mare istoric Jacques Zeiller, susține la rîndu-i: 
„0 plecare în masă (a locuitorilor) ar fi fost inexecutabilă fără 
război. Goţii, înaintea cărora se retrăgeau romanii, n-ar fi 
admis o evacuare a întregii populaţii civile. Dacă această 
populație se acomoda noului regim, Aurelian n-avea nici un 
motiv să se arate mai intransigent decit ea... Înclinăm deci a 
crede că Dacia n-a fost evacuată complet la 275“22. 

C. Patsch invocă faptul că viaţa în Dacia Traiană a fost 
destul de neliniştită înainte de retragerea aureliană, astfel 
încît cei ce au reuşit să se acomodeze cu acest fel de viaţă au 
rămas pe loc; cei care-și temeau averile vor fi părăsit pro- 
vincia chiar înainte de evacuarea oficială. El citează cazul 
mamei viitorului împărat Gallienus care a plecat din Tran- 
silvania, refugiindu-se, în faţa invaziei carpilor, în apropiere 
de malul drept al Dunării, gata să se înapoieze imediat ce 
situaţia politică s-ar fi schimbat şi regretînd provincia pără- 
sită23, 

Unul din argumentele cele mai convingătoare pentru do- 
vedirea imposibilității strămutării unei populaţii atit de 
numeroase la sudul Dunării este faptul că această strămutare 
nu a lăsat nici o urmă materială în locurile unde se presupune 
că s-ar fi făcut, nici urme scrise, nici urmele sau amintirea 
unor aşezări noi care trebuiau să adăpostească pe noii veniţi. 
Acest argument a fost formulat deosebit de frumos de marele 
învăţat care a fost Vasile Pârvan, care spunea: „Povestea 
începuturilor naţiei noastre româneşti a încăput, de vreo sută 
de ani încoace, pe mîna unor învăţaţi străini, care citiseră 
multe cărţi despre noi, dar ţara, viaţa şi firea noastră nu le 
cunoşteau. Şi ei au scris aşa cum au găsit în nişte istorii vechi, 
că acum şaisprezece sute de ani strămoşii noştri daco-romani 
au plecat, în urma unei porunci împărăteşti, din ţara aceasta 
ce o locuim între Nistru şi Tisa, şi s-au dus dincolo de Dunăre 
pînă în fundul Balcanilor şi nu s-au întors înapoi decît acum 
şase sute de ani, cînd adică hrisoavele vechi vorbesc iară de 
ei ca fiind aici, în România.. Dar numai cu cărţile nu se poate - 
dovedi nimic hotărît... Căci aici trebuie întrebată şi viaţa, 
nu numai cărțile, care pentru zece veacuri nu ştiu să spună 
mare lucru despre noi în ţara noastră de azi“. 


23 J. Zeiller, Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes de 
("Empire Romain, Paris, 1918, p. 39. 
23 C. Patsch, op. cit., II, pp. 206—213. 


120 
www.dacoromanica.ro 


Pornind de la această constatare şi ţinind seama de desi- 
mea așezărilor omeneşti (sate și oraşe) din Dacia Traiană 
(fără a mai socoti Muntenia şi Moldova!), marele savant 
considera că la o suprafaţă de c. 100 000 km? şi o densitate de 
minimum 10 locuitori pe km?, „avem pentru Dacia lui Traian 
un milion de locuitori? >s la anul cind a venit porunca să 
părăsească toţi ţara“. „Şi zicem noi: dacă milionul ăsta de 
oameni a trecut tot la miazăzi de Dunăre, cum spun cele vreo 
două-trei scrieri vechi după care s-au luat învățații cei noi, 
atunci nu se poate să nu găsim dincolo de Dunăre, în ruinele 
şi pe pietrele scrise, ce ni s-au păstrat destul de multe din 
vremea aceea, semne că la anul 270 după Hristos populaţia 
de acolo s-a înmulțit dintr-o dată cu un milion. Dacă nu oraşe, 
măcar sate mai multe, dacă nici sate nouă, măcar lărgirea 
celor vechi, trebuie s-o întîlnim în semnele scrise ale vremii 
aceleia. Şi totuşi. Toate știrile ce avem de la miazăzi de Du- 
năre: ruine, pietre scrise, cărți vechi cu nume de orașe şi sate 
de atunci, nu arată, în afară de botezarea de către stăpinire a 
unor bucăţi de pămînt de aici cu numele Daciei pierdute, 
nici o schimbare în anii de după 270. Tot atitea sate, tot ati- 
tea orașe, tot atita bogăţie și sărăcie și înainte şi după anul 
aşa zisei noastre strămutări. Atunci, unde a intrat mulţimea 
aceea de oameni? Că nu un milion, ci numai cinci sute de mii, 
ba chiar și numai o sută de mii să fi fost şi tot s-ar fi păstrat 
vreo urmă“. 

Mai departe V. Pârvan arată că orice mișcare mare de popu- 
lație din acea vreme a lăsat urme scrise, în afară de aceea, inezis- 
tentă, a mutării daco-romanilor la sudul Dunării: „Căci iată: 
sînt aşezaţi aici cu de-a sila, tot prin vremurile acestea, nişte 
barbari carpi, rude cu dacii noștri, şi istoriile vechi ne-au 
păstrat numele satului lor, cum ne-au păstrat şi numele unor 
sate ale sarmaților, mutaţi în diferite timpuri la miazăzi de 
Dunăre. Şi tot aşa avem păstrate o mulţime de nume deale 
satelor dace ori barbare de la miazăzi de Dunăre, precum 
pietrele scrise ne dau ştire bună şi dreaptă despre atitea mutări 
de popoare de la miazănoapte la miazăzi de Dunăre, încă 


33 bis Cifra ni se pare rezonabilă ţinind seama de faptul că populaţia 
Dalmației în această epocă este estimată la c. 600 000 — 700 000 persoane 
pentru o singură generaţie (G. Alföldy, Bevölkerung und Ceselischaft der 
römischen Provinz Dalmatien, Budapesta, 1965, p. 19—26, Pierre Salmon, 
Population et dépopulation dans l’Empire romain, Bruxelles, 1974, p. 77). 


121 
www.dacoromanica.ro 


dinainte de vremea lui Hristos şi apoi mereu pînă în vremurile 
nouă“24, 

O serie de alţi istorici au dovedit că în alte provincii ale 
imperiului, părăsite de administraţia romană, locuitorii au 
rămas pe loc, ceea ce se va îi întîmplat şi în Dacia. Astiel 
Jung şi Friedwagner au invocat analogia cu situaţia provin- 
ciilor Noricum şi Vindelicia, unde stăpînirea romană a durat 
de trei ori mai mult decit în Dacia. Deşi la anul 488 s-a dat 
poruncă pentru părăsirea acestor provincii de către toţi lo- 
cuitorii (universi), mulţi dintre ei au rămas pe loc, astfel încît 
în secolul al IX-lea se găseau aici numeroşi ţărani care vor- 
beau o limbă romanică, trăind în satele lor denumite „vici 
romanisci“25. 

Un alt exemplu, invocat de N. Iorga, este acela al coloniş- 
tilor romani din oraşul Nisibis de la granița persană care, cu 
toate amenințările stăpînirii, s-au împotrivit ordinului de a 
părăsi oraşul în vremea lui lovianus (sec. IV e. n.)2. 

Dealtfel, aşa cum au remarcat numeroşi istorici (D. Cante- 
mir, P. Maior, A. T. Laurian, A. Sacerdojeanu etc.), locui- 
torii Daciei Traiane nu se puteau muta de pe locurile stră- 
bune într-o regiune săracă şi nesigură, pentru că şi la sud de 
Dunăre aveau loc dese incursiuni barbare. „În Dacia Aureliană, 
ca şi în toată Moesia, barbarii puteau să străbată fără nici 
o dificultate atit în sec. III cit şi în IV, după cum se probează 
prin devastarea generală a Imperiului, de unde rezultă că şi 
în dreapta Dunării viaţa romanilor era tot așa de expusă ca 
şi în Dacia“ şi se citează afirmaţiie lui leronim: „vastaiis 
urbibus, hominibusque interfectis... testis Illyricum, testis 
Thracia, solum terram et crescentos vepres, cuncta perieruni“??. 


Dealtfel, aşa cum s-a mai observat, barbarii însişi aveau 
nevoie de o populație stabilă în Dacia, în propriul lor interes. 
„Germanii — scrie E. Gamillscheg — care au venit înaintea 


2 V. Pârvan, op. cit., p. 7—9. Cu toate acestea, L. Tamas (Treml), 
op. cil., p. 81, putea să afirme, destul de naiv: „Nous ne comprenons 
par pourquoi on n’aurait pu, sous la protection d'une armée concentrée 
et dirigée par l'empereur même, transporter jusqu’à un demimillion de 
colons d'une rive à l’autre mais n’insistons pas“ (ca şi cînd lucrul acesta 
ar fi fost așa de simplul). 

25 M. Friedwagner, Uber die Sprache und Heimat der Rumänen, pp. 
648—649. Cf. şi G. Brătianu, Une énigme et un miracle historigue, p. 40, 
care adaugă că este vorba de o regiune germanică, de o populație mai 
puţin numeroasă și mai săracă decit aceea din Dacia. 

26 „Dacoromania“, 1934—1935, p. 300. 

3? A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 161. 


122 


WwWwWw.dacoromanica.ro 


gepizilor în Dacia și Panonia, vandali, goți, etc., nu se puteau 
dispensa de braţele populaţiei autohtone, care trăia din munca 
pămîntului. Ei erau siliţi s-o cruţe, întocmai ca francii în 
Galia şi goții şi longobarzii în Italia. Acești daci romanizați, 
panoni şi iliri erau pe jumătate liberi; deposedaţi fură numai 
marii proprietari“28. Și, într-adevăr, după cum vom arăta 
într-un alt capitol, cercetările arheologice au dovedit o coa- 
bitare a populaţiei băştinașe cu unii dintre migratori (goți, 
gepizi, slavi etc.). 

Pentru a ilustra interesul pe care-l aveau popoarele migra- 
toare faţă de populaţia băştinaşe care-i furniza hrana, s-a 
citat conflictul dintre Attila şi Bizanţ din pricina populaţiei 
romanizate fugite în Imperiu. „Regele hunilor ameninţă cu 
război pe împăratul bizantin dacă nu i se vor restitui şi nu 
vor fi expulzați acei «romani » care îi cultivă pămîntul cuce- 
rit de el“2?. 


Un alt argument adus în favoarea rămînerii populaţiei 
autohtone în Dacia îl constituie faptul că sub dominaţia mai 
mult nominală a unor barbari obligaţiile acestei populaţii 
faţă de noii stăpini erau mai suportabile decît acelea față de 
administraţia bine organizată a romanilor. „Că viaţa în noile 
împrejurări din ţinutul carpato-dunărean era suportabilă, 
mai mult chiar, că, în unele privinţe, era mai ușoară decit 
aceea dusă sub perceptorul şi militarul roman, ne-o dovedesc 
anumite pasaje ale scriitorilor epocii imperiale tirzii și în 
special pasajul următor din Silvianus: Într-un glas se roagă 
ţăranii romani să-i lase a trăi cu barbarii..... Și apoi să ne 
mirăm că nu pot fi învinși goții, cînd sătenii sînt mai bucu- 
roși să fie cu ei decit cu noi“%, 


28 „Dacoromania“, 1934—1935, p. 303. Vezi și J. Jung, Römer und 
Romanen, p. 183, care arată că goții n-au distrus populaţia nici unei 
ţări din Imperiul roman deoarece aveau nevoie de puterea ei de muncă. 

239 Istoria României, I, p. 784. Vezi și I. I. Nistor, Autohtonia daco- 
românilor in spaţiul carpalo-dunărean, Buc., 1942, p. 29, care invocă 
și afirmaţia lui Ammianus Marcellinus, după care hunii nu arau și nu 
se atingeau de coarnele plugului. 

30 C. C. Giurescu, Transilvania în istoria poporului român, p. 35 (ci- 
tatul din Silvianus este luat din De gubernatione Dei, V, 8). Vezi și 
M. Macrea, op. cit., p. 455, care arată: „populaţia săracă şi pină aici ex- 
ploatată, care reprezenta majoritatea populaţiei provinciei, nu era deloc 
interesată să urmeze pe foștii ei stăpini. Răminind pe loc, ea scăpa de 
foştii ei exploatatori, de plata impozitelor, de vexaţiile de tot felul 
ale funcţionarilor fiscali. Totodată, ea putea profita de pe urma plecării 
celor bogaţi, luînd în stăpinire pămintul și tot ceea ce aceștia nu puteau 
duce cu ei“. 


123 


www.dacoromanica.ro 


Alţi învăţaţi au evocat cuvintele lui Egipius: „Romani 
benevola cum Rugis societate vizerunt“3i sau au citat spusele 
unui cronicar sirian care mărturisea că avarii şi slavii spu- 
neau populaţiei supusdf „„semănaţi şi seceraţi, noi avem să 
vă luăm numai o parte“32. 


Dacă nu au trecut Dunărea la ordinul lui Aurelian ce vor 
fi făcut atunci strămoşii noștri? Răspunsul este simplu: au 
rămas pe loc la adăpostul munţilor și pădurilor foarte întinse, 
unde popoarele migratoare pătrundeau mai greu35. „Între teza 
păstrării autohtonilor în cel mai ferit loc al răspîntiei de la 
Dunărea de Jos (cetatea Carpaţilor cu anexele ei deluroase şi 
cu mantia de păduri ocrotitoare) şi cealaltă teză a emigrării 
din Balcani pe cale ocolită și expusă năvălirilor, oricare om 
normal se opreşte la prima“3€. 


Dealtfel, teza părăsirii Daciei la 272 a fost infirmată total 
pe cale arheologică. După cum s-a arătat, din secolul al IV-lea 
datează „foarte numeroase aşezări și cimitire, dovedind o locuire 
intensă și oarecum uniformă ca aspect cultural“35, concluzie 


Despre aspectele pozitive şi negative ale retragerii administraţiei ro- 
mane (primele exagerate de unii autori), vezi precizările lui H. Daicoviclu, 
Pozitiv şi negativ în două fenomene istorice („Steaua“, 1972, nr. 23, p. 16). 
Printre aspectele negative trebuie să amintim: distrugerea vieţii urbane 
și a sistemului rutier roman. Vezi E. Lozovan, Le „village“ dans la topo- 
nymie et Vhistoire roumaines („Zeit. für rom. Philologie“, 73, 1957, pp. 
124—144); idem, Les „rouies“ de la Romania Orientale („Revue int. ono- 
mastique“, 1957, pp. 213—226). 

31 M. Friedwagner, op. cit., p. 645. 

32 A. Philippide, op. cit., I, p. 422. Vezi și I. I. Nistor, op. cit., 
pp. 29—30 şi 40. 

33 După unele opinii, retragerea daco-romanilor s-ar fi făcut mai 
ales în întinsele păduri ce acopereau părți mari din teritoriul țării și 
care ofereau — pe lingă adăpost — şi posibilități de hrană. Vezi C. C. 
Giurescu, „Retragerea la pădure“, nu „retragerea la munte“ („Muzeul Na- 
tional“, III, 1976, pp. 13—16). Vezi și idem, Istoria pădurii româneşti, 
Buc., 1975, pp. 29—30, unde se repetă unele idei din discursul de re- 
cepție la Academia R.S.R., intitulat Românii în mileniul migrațiilor, 
conchizindu-se: „cum pădurea acoperea nu numai munţii, dar și dealurile 
şi o bună parte a cimpiei, rezultatul a fost că romanicii s-au putut 
păstra deopotrivă și la deal şi la șes“. 

4 Vintilă Mihăilescu, în „Transilvania“, 1943, nr. 9—10, p. 61. 


3% Eugenia Zaharia, Săpăturile de la Dridu. Contribuţie la arheologia 
şi istoria perioadei de formare a poporului român, Buc., 1967, p. 100. 

Vezi şi Ligia Birzu, Continuitatea, p. 62, care constată că „la apus 
de limesul transalutan lipsesc aproape cu totul descoperiri care să ateste 
prezenţa unei populaţii germanice în secolele III—IV“ și că „aşezarea 
goților în Muntenia şi Moldova, cu o concentrare importantă de-a lungul 
Dunării, nu este dovedită de cit pentru secolul al IV-lea“. 


124 
WWw.dacoromanica.ro 


ce nu are nevoie de nici un comentariu. (Asupra dovezilor 
arheologice ale continuității vom reveni pe larg într-un alt 
capitol). 

Faptul că daco-romanii apoi românii s-au retras în locuri 
mai adăpostite este dovedit şi de toponimie care este mai 
bogat românească în ásemenea regiuni. Studii speciale au 
dovedit astfel pe baza toponimiei că citadela muntoasă din 
sud-vestul Transilvaniei, cu părțile limitrofe din Banat şi 
Oltenia, „a fost teritoriul cu condiţii geografice optime pentru 
o continuitate daco-romană la nordul Dunării“36. 


Alte dovezi găsim în folclorul şi etnografia românească. 
Zicala „codru-i frate cu românul“ sau cîntecele care încep cu 
„frunză verde“ amintesc, după opinia unor savanţi români, 
vremea cînd poporul nostru găsea adăpost în pădurile mari ce 
acopereau o bună parte din teritoriul ţării3?. 


Obiceiul ca populaţia să se retragă în locuri adăpostite 
(munţi, păduri) a fost înregistrat şi de cronicari (Miron Cos- 
tin, D. Cantemir) pentru marea năvală a tătarilor din 1241. 
Retragerea locuitorilor din cîmpie spre regiunile adăpostite 
cu ocazia acestei mari năvăliri a fost verificată, dealtfel, şi 
pe cale arheologică3s. Putem presupune deci că aşa s-au petre- 
cut lucrurile şi în secolele precedente. 


36 I, Conea, L. Badea, D. Oancea, Toponymie ancienne témoignant 
de la conlinuité daco-roumaine dans les Carpathes Méridionales de l'ouest 
de l'Oli, în vol. VII Congresso internazionale di scienze onomastiche, Firenze- 
Pisa, 4—8 april, 1961, pp. 327—362. 

3? B.P. Hasdeu, Frunză verde, în Scrieri istorice, II, Buc., 1973, pp. 
30—45. 

38 Maria Comşa, Types d'habitations de caractere rural de la région 
comprise enire les Carpates Méridionales et le Danube aux XIll-e — XVII-e 
siècles („Dacia“, XXI, 1977, p. 317). 

Despre „pendularea“ populației autohtone în sec. V—VIII e.n. între 
cîmpie şi zonele împădurite vezi idem, Unele date privind regiunile din 
nord-vestul României în secolele V—VIII e.n., în Centenar muzeal orădean, 
1972, pp. 209—213. 

Nu este desigur întimplător faptul că cercetările arheologice au con- 
statat continuitate de viaţă mai ales în locurile adăpostite; de pildă, pe 
văile închise dintre dealurile de la Budureasca— Prahova locuirea este 
atestată din vremea dacilor pină în sec. VIII (SC IV, 15, 1964, nr. 4, 
p. 485). 

Dealtfel, aşa se explică puternica pulsaţie demografică din.rezervorul 
care devenise zona subcarpatică, pulsație care a dus în secolul al XIV-lea 
— după constituirea statului feudal "Țara Românească — la indesirea 
așezărilor umane din Cimpia Română. Vezi Panait I. Panait, Cercetarea 
arheologică a culiurii materiale din Țara Românească ?n secolul al XIV-lea 
(SCIV, 1971, nr. 2, pp. 247—262). 


125 
www.dacoromanica.ro 


Reiragerea locuilorilor în locuri mai adăpostite în timpul 
migrațiilor barbare nu este, dealifel, un fenomen specific țării 
noasire; la fel se petreceau Yucrurile şi în alte părți. De pildă, 
în Alsacia, părăsită și ea de legiunile romane, cind se apro- 
piau invaziile germanice, populația romanizată se refugia în 
locuri adăpostite, iar după un timp intra în legătură cu inva- 
datorii, care aveau tot interesul să o menajeze, pentru că din 
munca ei îşi. asigurau aprovizionarea și realizau venituri’. 
lată ce spune marele istoric Mommsen despre situația din 
Raetia: „muntele apărător era locul de scăpare cel mai apro- 
piat al provincialilor care fugeau în aceste timpuri pline de 
tulburări înaintea germanilor, atît din țările Dunării, cît şi 
din Noricum sau din valea Padului“%. 

Mai adăugăm aici și constatările marelui medievist Henri 
Pirenne privind situaţia din Tirol şi Bavaria: „on sait de 
plus que les Romains se sont maintenus longtemps dans les 
montagnes du Tirol et de la Bavière“st (este vorba de epoca 
ocupării lor de către neamurile germanice). lată deci că în 
numeroase alte foste colonii romane, populaţia romanizată s-a 
retras și a rezistat în locuri adăpostite în timpul migraţiilor. 

„Concluzia care se impune e că oficialitatea romană a eva- 
cuat din Dacia numai ceea ce îi aparținea direct: armata și func- 
ţionarii, precum şi ceea ce simţea de datoria sa să ocrotească în 
primul rînd: clasele bogate, cuprinzind pe marii proprietari 
agricoli, pe bancheri, pe negustori, pe oamenii de afaceri, 
pe exploatatorii de mine și de mari ateliere. Cît despre masele 
de muncitori, mai ales de ţărani, oameni prin excelenţă le- 
gați de pămînturile lor, ei au preferat să rămînă în cîmpiile 
Şi în munții lor, neavînd nici un motiv să le părăsească. Pro- 
tecția oficială nu le apărea neapărat indispensabilă acestor 
plugari şi păstori, care, în timpul diverselor invazii din ulti- 
mul secol, fuseseră de atitea ori siliţi să se descurce singuri 
în faţa năvălitorilor, pe cînd soldaţii și orășenii se apărau la 
adăpostul zidurilor lor, fără să le poată veni în ajutor... Ră- 
maşi singuri, nimic mai rău nu-i putea aștepta “42. 


3? R. Forrer, L'Alsace romaine, Paris, 1935, p. 200 şi urm. Pentru o 
epocă mai nouă vezi A.E. Vacalopoulos, Za retraite des populations grecques 
vers les régions éloignées et montagneuses pendant la domination turque („Bal- 
kan Studies“, IV, 1963, pp. 265—276). 

4 A. D..Xenopol, op. cii., p. 46. 

4 H. Pirenne, Mahomet et Charlesmagne, ed. a V-a, Paris — Bruxelles, 
1937, p. 17. 


$2 R. Vulpe, op. cit., p. 12. 


126 
www.dacoromanica.ro 


Putem spune deci, aşa cum arăta tovarășul Nicolae 
Ceauşescu, că, după abandonarea Daciei de către administrația 
romană, „poporul nostru, aflat în plin proces de cristalizare 
a fizionomiei sale etnice și spirituale, a rămas să facă faţă 
singur, prin propriile-i forţe, neamurilor migratoare ce aveau 
să treacă peste teritoriile sale“43. 


43 Nicolae Ceaușescu, Expunere prezentată la sesiunea solemnă comună 
a Comitetului Central al P.C.R., Marii Adunări Naţionale şi activului 
centrali de partid şi de stat consacrată sărbătoririi centenarului proclamării 
independenței de stat a României, 9 mai 1977, Buc., 1977, p. 8. 


127 | 
www.dacoromanica.ro 


Capitolul IV 


UNDE S-A FORMAT LIMBA ȘI POPORUL ROMÂN. 
INFLUENȚELE STRĂINE. ARGUMENTELE FILOLOGICE 
ALE CONTINUITĂȚII 


După cum s-a văzut din partea I a lucrării, cei mai mulţi 
dintre adversarii continuității au utilizat ca principal argu- 
ment al lor, pe lîngă părăsirea Daciei de locuitori, afirmația 
că poporul român s-ar fi format la sudul Dunării, acolo unde 
S-ar fi refugiat străbunii săi. Susținerea originii exclusiv 
sud-dunărene a limbii şi poporului român a fost strîns legată 
de ideea părăsirii totale a Daciei de către populaţia romană și 
romanizată, idee a cărei netemeinicie am arătal-o în capi- 
tolul precedent. 

Asupra regiunii unde s-ar fi format acest popor mare şi 
viguros, adversarii continuității sale nu au ajuns la un con- 
sens: după opinia unora, s-ar fi născut în munţii Haemus; 
după alţii, între Haemus și Dunăre; alţii îl mută în regiunea 
sudică a acestor munţi; alţii (în primul rînd Miklosich) consideră 
că patria primitivă a românilor a fost Illyricum; după opinia 
lui G.Weigand, „leagănul“ românilor ar fi fost „în împreju- 
rimile oraşelor Sofia, Niş şi Skopje, numită de cei vechi Dacia 
Mediterranea ... și Dardania“! etc. 

După cum arăta C. Daicoviciu, învățații respectivi „nu au 
reuşit pînă acum să demonstreze unde s-a format şi unde s-a 
menţinut poporul român în Peninsula Balcanică, mulţumin- 
du-se doar de a afirma că infiltrarea elementelor românești 
la nordul Dunării şi în special în Transilvania s-a făcut în 
cursul mai multor veacuri. Nu mai e nevoie de a releva că 


1 „Dacoromania“, IV, 1926, pp. 1335—1336. 


128 
www.dacoromanica.ro 


şi celebrul triunghi Naissus-Scupi-Serdica rămîne şi el o 
ipoteză cu nimic susținută“2. 

Ceea ce nu trebuie pierdut din vedere cînd se studiază 
spaţiul în care s-a format limba şi poporul român este faptul 
că acesta nu s-a putut forma într-o regiune restrînsă (situată 
indiferent unde, la nordul sau la sudul Dunării), ci într-o 
arie mult mai vastă, aceasta deoarece românii sînt urmașii 
romanităţii orientale. Cei care au studiat problema au arătat 
că nu este posibil ca de pe mica suprafaţă muntoasă, unde s-ar 
fi format poporul român după opinia adversarilor continuității, 
să se reverse apoi atîta mulţime de oameni în tot spaţiul carpato- 
dunărean. Problema nu poate fi înţeleasă decit dacă admitem 
că românii s-au format ca popor pe o arie mult mai mare. 


Această idee a fost expusă în numeroase lucrări ale sa- 
vanţilor români Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Th. Capidan, 
Sextil Puşcariu şi cîştigă tot mai mulți adepți. 

Primul a arătat în mai multe rînduri că românii sînt urma- 
şii unei „romanităţi cu mult mai întinse“. La rîndu-i, Sextil 
Puşcariu menţiona: „poporul nostru este singurul supravie- 
ţuitor al romanităţii care se întindea odinioară între cele două 
mări — Adriatică şi Neagră — pe ambele maluri ale Dunării 
şi ale afluenților ei“t iar „patria străromânilor trebue să fi 
avut o întindere mare, cuprinzind teritorii locuite de strămoșii 
bulgarilor, sirbilor și albanezilor de azi“. 


„Noi, românii de azi, sîntem nu numai urmașii romanilor 
din Dacia, ci, în aceeași vreme, urmașii, și ca sînge și ca su- 
flet, ai întregii împărăţii romane de răsărit, care alcătuia o 


3 C. Daicoviciu, Originea poporului român după cele mai noi cercetări, 
în vol. Unitate şi continuitate, p. 86. 

Vezi și Emil Petrovici, Studii de dialectologie şi toponimie, Buc., 1970, 
p. 243, care arată că, în faimosul iriunghi al lui Weigand, nu se găseşte nici 
un toponim major de origine românească, iar toponimele minore „nu pol servi 
drept dovadă că regiunea respectivă a constituit e leagănul» poporului român“. 
Vezi, de asemenea, P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii ro- 
mâneşti, p. 115, care afirmă la rindu-i „teoria unor filologi care susțin că 
cel mai mare popor al Europei sud-estice s-ar fi format în triunghiul muntos 
Sotia, Niș, Skoplje apare absurdă“. 

3 N. Iorga, Români şi slavi. Români și unguri. Două conferințe ale 
Institutului pentru studiul Europei sud-orientale, Buc., 1922; La „Rou- 
mania“ danubienne et les barbares au V I-e siècle („Revue Belge de philologie 
et d'histoire“, III, 1924, pp. 35—50). 

4 Sextil Puşcariu, în „Dacoromania“, 1934—1935, p. 340; vezi şi idem, 
Limba română, 1, 1940, p. 255. 

5 Idem, în „Dacoromania“, 1926, p. 1380. Vezi și idem, Roumain et 
roman, în Etudes de linguistique roumaine, Cluj, 937, p. 55 şi urm. 


129 
9 — Centinuitatea românilor x 
www.dacoromanica.ro 


singură ţară de limbă latină, peste toate ţinuturile care astăzi 
se chiamă: Slavonia, Croaţia, Dalmația, Bosnia şi Muntene- 
gru, Serbia, Ungaria de pe dreapta Dunării, România cu tot 
cu Dobrogea și, în sfîrşit, Bulgaria cea dintre Balcani şi Du- 
năre“, susținea marele învăţat V. Pârvan. 

În sfîrșit, E. Petrovici arăta, în 1942: „Serbia, vestul Bul- 
gariei, nordul Macedoniei, împreună cu Banatul, Oltenia şi 
Transilvania de vest trebuie considerate ca patria străveche a 
românilor, în care s-au format — la nord şi la sud de Dunăre, 
considerată « șira spinării» romanităţii de est — limba și po- 
porul românesc“?. 

Cît priveşte noua istoriografie românească, aceasta „a con- 
turat mai puternic concepţia despre poporul român ca descen- 
dent al întregii romanităţi răsăritene“8. 

Pentru o arie largă de formare a poporului român s-au 
pronunţat şi numeroşi învăţaţi străini. După opinia lui C. Ji- 
recek, „centrul limbii româneşti primitive“ l-a constituit 
sud-estul Pannoniei, Moesia superioară, Syrmia, Serbia, ves- 


€ V. Pârvan, op. cit., p. 14. 

Vezi şi A. Sacerdoţeanu, Cu privire la problema continuității poporului 
român („Studii, 23, 1970, nr. 1, p. 5), care arată: „la început un singur 
popor, cu o singură limbă, cuprindea întreaga Romanie orientală. Căzută 
pradă unor popoare migratoare, populaţia veche s-a restrins rind pe rînd 
în ţinuturi care ti puteau asigura viața proprie, pe de o parte şi de alta a 
Dunării sau sub protecţia văilor din munţii Carpaţi, Hemus sau Alpii Di- 
narici. Ei au ajuns aici impinși de alții și nu retrași de bună voie“. 

7 E. Petrovici, în „Transilvania, 1942, nr. 11, p. 865. Vezi şi N. Dră- 
ganu, în „Balcania“, 1938, pp. 25—46. Mai tirziu E. Petrovici a exclus Ser- 
bia din teritoriul de formare a limbii române (Studii de dialectologie și 
toponimie, Buc., 1970, p. 241). 

8 I. Nestor, Continuitate în istoria poporului român („Mag. istoric“: 
1969, nr. 5, p. 5). Vezi şi C. Daicoviciu, O probiemă de bază a istoriografiei 
noasire: Cind şi unde s-au format limba şi poporul român? („Tribuna“, 21 şi 
28 april. 1957); E. Condurachi — G. Ștefan, La romanite orientale („Nouvel- 
les études d'histoire“, IV, 1970, pp. 7—22); E. Lozovan, Unité et dislo- 
cation de la Romanie Orientale („Orbis“, 3, 1954, p. 123—137) etc. 

Vezi, de asemenea, P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii ro- 
mânești, p. 106, care afirmă „noi sintem urmaşii romanităţii orientale in- 
tregi“, și D. Berciu, Continuitatea, factor de bază al etnogenezei și unității po- 
porului român („Era socialistă“, 1976, nr. 7, pp. 41—44), unde se arată că 
vatra formării poporului român a fost vastă, cuprinzind regiunea dintre 
pantele nordice ale munţilor Haemus (Balcani), Carpaţii Păduroși, Tyras 
(Nistru) și Tissos (Tisa), înglobiînd şi ţinuturile din nord-vestul Bulgariei 
şi estul Serbiei vechi. „Cu alte cuvinte, este vorba de întreaga romanitate 
orientală“. Vezi şi idem, Procesul formării poporului român și a limbii ro- 
mâne. Elemente constitutive, aria geografică şi perioada istorică („Era socia- 
listă“, 1977, nr. 2, pp. 39—44). 


130 
www.dacoromanica.ro 


tul Bulgariei (este aşa-numita linie Jirecek). „Ramuri din 
acest domeniu de limbă cuprindeau, pe de o parte, ţărmul 
drept al Dunării pînă la gurile acestui rîu, iar pe de altă 
parte Dacia Traiană“?. Aceeaşi arie mare, care cuprindea 
atît nordul cît şi sudul Dunării, a fost acceptată și de alţi lin- 
gvişti din vremea noastră ca Alf Lombard! sau Carlo Taglia- 
vinil? bis, 

O altă constatare de care trebuie să ţinem seama este aceea 
că Dunărea nu a constituit un hotar între populația romanizală 
de la nordul ei și cea de la sud. Faptul acesta a fost arătat de 
numeroşi învăţaţi, atit istorici, cît şi geografi și filologi, atit 
români, cît și străini (Sandfeld, Friedwanger etc.). 

Invocînd întinderea statului lui Burebista, stăpînirea ro- 
mană, stăpînirea statului bulgar sau aceea pecenego-cumană 
la nordul și la sudul Dunării, Sextil Pușcariu arăta: „de cite 
ori în istorie putem constata o epocă de înflorire în viaţa 
uneia din naţiunile care s-au afirmat în sud-estul Europei, 
vedem că statul riveran cuprindea amîndouă malurile fluviu- 
luih, 

„Ni dans l'antiquité et ni au Moyen Age, la Danube n'a 
été un fleuve séparant des nations. De même que le Danube n’a 
point séparé les Germains et plus tard les Magyars, il n'a 
point isolé les Roumains Carpathiques de ceux des Balkans 
et, de cette façon, les éléments linguistiques ont pu circuler 
sans interruption au delá de ce fleuye, conservant dans leurs 
éléments essentiels lunité de la langue roumaine“!?. 


9 C. Jirecek, Die Romanen in de Städten Dalmatiens während des Mit- 
telalters („Denkschriften der Kaiserlichen Akademie der Wissenschaften 
im Wien“, Phil.-bist. Klasse, 48, 1901). Vezi „și prezentarea lui Al. Phi- 
lippide, Originea românilor, I. p. 774, care o consideră „un mare progres în 
istoriografia românească“. 

Vezi, de asemenea, E. Petrovici, Problema limitei sud-vestice a terito- 
riului de formare a limbii româneşti, în Studii de dialectologie şi toponimie, 
Buc., 1970, pp. 56—60+1 hb; idem, Les dlements sud-slaves orientaux de 
Pistro-roumain el le territoire de formation de la langue roumaine, în Actes 
du premier Congrès international des études balkaniques et sud-est européennes, 
VI, Sofia, 1968, pp. 203—210+1 h și V. Arvinte, Limita de vest a terito- 
riului romanizat de la baza limbii române (A L I L, 20, 1969, pp. 5—18). 

10 JDestinele latinității orientale ( „Ramuri“, 1976, nr. 3, p. 16). 

10 bis Originile limbilor neo-laline. Introducere in filologia romanică, 
Buc., 1977, p. 300, unde se afirmă: „majoritatea filologilor străini recunosc 
că locul de formare al limbii române trebuie să fie stabilit aproximativ 
în ținuturile sud-vestice limitrofe la nord și la sud de Dunăre“. 

i „Dacoromania“, 1934—1935, p. 339. Vezi şi S. Pușcariu, Limba ro- 
mână, I, Buc., 1940, pp. 337—338. 

12 I, Moga, Les Roumains de Transylvanie au Moyen Age, p. 130. 


131 
WwwWw.dacoromanica.ro 


La rindu-i, marele V. Pârvan arăta: „de altă parte insă în- 
vățaţii care cercetează chipul cum s-a alcătuit limba noastră 
românească ziceau că trebuie să aibă dreptate cei ce spun că 
nu sîntem aici acasă şi că am venit de la miazăzi de Dunăre. 
Căci, ziceau ei, românii din Macedonia, albanezii şi românii 
din România au trebuit odată să trăiască alăturea, fiindcă lim- 
ba lor e sau aceeași sau cu multe vorbe înrudite. Şi atunci 
mulţi dintre învățații aceştia au fost de părere că undeva 
prin Serbia de azi ar fi leagănul naţiei și limbii noastre“. 
După opinia lui Pârvan, aceşti învăţaţi „cu multă știință“ 
au uitat „că graniţa pusă la Dunăre de împăratul roman care 
a părăsit la 270 Dacia lui Traian n-a fost niciodată ţinută 
cum se cade de romani după anul acesta. Cînd erau barbarii 
mai tari, ei stăpîneau pînă îu Grecia; cînd erau romanii mai 
tari (ca, de pildă, pe vremea împăratului Constantin cel Mare 
şi a fiilor lui, în veacul al patrulea, ori pe vremea împăra- 
tului Iustinian, în veacul al şaselea) atunci se întindeau ei 
dincolo de Dunăre, stăpinind şi în fosta Dacie a lui Traian. 
Lucrul acesta nu e spus de ştirile vechi aşa de lămurit, dar se 
vede bine din înţelesul adevărat al vieţii ascunse de acele 
Ştiri. Astfel, nu e nevoie să mutăm pe strămoșii noștri din 
Oltenia, din Banat și din Transilvania tocmai în Serbia ori 
în Bulgaria ca să înţelegem de ce limba lor e aceeași cu a 
românilor din Macedonia. Iar cît despre asemănarea cu limba 
albaneză, mai e și altă poveste, pe care nu o mai depănăm 
aici, fiind de-ajuns ce am spus mai sus. E adică şi după anul 
270 aceeași singură ţară romană, trăind în aceleaşi nenoro- 
ciri, de la munţii de răsărit ai Ardealului şi pînă la graniţele 
Greciei“13. 

În sfîrşit, geograful S. Mehedinţi susținea: „Dunărea n-a 
fost hotar, ci axa vieţii poporului nostru încă din epoca 
geto-dacă“14, 

După cum a arătat P. P. Panaitescu, populația romanică 
din care a rezultat poporul român se întindea din nordul Du- 
nării pînă în Pind şi Salonic ca o „pînză de populație“, aflată 
într-o simbioză cu o altă „pînză de populaţie“, cea slavă. În 
timp ce populaţia romanică de la nordul îluviului a rezistat 


13 V, Pârvan, op. cit., p. 11—12. 

24 S. Mehedinţi, Unde s-a născut poporul român („Tribuna românilor 
de peste hotare“, 1923, nr. 3, p. 3—5). Vezi şi T. Papahagi, Din epoca 
de formaţiune a limbii române („Grai şi suflet“, 1, 1923, nr. 2, pp. 201 — 
234), care arată: „poporul român s-a format în neîntreruptă unitate teri- 
torială în sudul ca și în nordul Dunării“. 


132 
wwWw.dacoromanica.ro 


tendinței slave de asimilare, reuşind să-i asimileze pe slavii 
din acest spaţiu, cea din sudul Dunării nu a izbutit să se 
impună în fața celei slave în mijlocul căreia a dispărut în cea 
mai mare parte; nu este vorba deci de un transfer de populaţie, 
ci de un proces de asimilare reciprocă, cîștigat la nordul fluviului 
de populaţia romanizală care a constituit poporul român!?. 

Un moment important în acest proces îl reprezintă secolul 
al Vil-lea, cînd — după ce limesul dunărean a fost distrus la 
anul 60215 bis — şapte triburi de slavi au trecut la sudul Du- 
nării şi au împins treptat populaţia romanizată de aici spre 
Haemus, Pind şi Adriatica, spărgind unitatea populaţiei ro- 
manizate de pe ambele maluri ale Dunării!$. Cu acest prilej 
este posibil ca o parte a populaţiei de la sudul fluviului să fi 
trecut la nordul lui, idee exprimată de filologul Al. Philippi- 
de!? şi acceptată de arheologul C. Daicoviciu!8. 

Trecerea unei mase mari de slavi la sudul Dunării a împu- 
ţinat elementul slav de la nordul fluviului şi a ușurat astfel 
posibilitatea asimilării acestuia de către populaţia daco-ro- 
mană mai numeroasă. 

După opinia unor învăţaţi ca C. Daicoviciu, am avea două 
faze în formarea poporului român: pînă în secolul al VI-lea, 
cînd procesul de romanizare a fost activ, plămădirea poporu- 
lui român s-a făcut pe o arie largă balcano-carpatică; incepind 
din secolul următor, ea se restrînge la teritoriul fostei pro- 
vincii Dacia, care a devenit astfel „centrul de greutate“ al 
procesului. C. Daicoviciu face o deosebire netă între faza 
întîia: romanitate, ca rezultat al romanizării (pînă în sec. 


15 P, P. Panaitescu, Introducere în istoria culturii românești, pp. 120— 
121. 

15 bis Maria Comşa, Directions et étapes de la pénétration des Slaves 
vers la Peninsule Balcanique aux Vi-e—Vil-e siècles („Balcanosilavica“, 
1, 1972, pp. 9—28+2h.); idem, Unele consideraţii privind situația de 
la Dunărea de Jos in secolele VI—VII (AMN, 12, 1974, pp. 300—318+ 
1 h); Jovan Kovacevi€, Contributions archéologiques à la précision de la 
chronologie de l'instalation des Slaves dans les Balkans, în Publications 
spéciales, Sarajevo, 1969, pp. 57—83. 

1 Vezi C. C. Giurescu, Formarea poporului român, p. 128, unde se 
spune: „Așezarea slavilor la sud de Dunăre a avut un efect considerabil 
asupra populației romanice din răsăritul Europei. În afară de faptul că 
a impuţinat-o prin luptele ce însoțeau repetatele lor expediții, a și disio- 
cat-o, a împărţit-o în două mari grupe: una spre miazănoapte, cuprinzind 
pe dacoromâni, și alta spre miazăzi, cuprinzind pe macedoromâni“. 

1? Al. Philippide, Originea românilor, I, p. 857. 

18 C. Daicoviciu, Der Ursprung des rumänischen Volkes im Lichle der 
neuesien Forschungen und Augrubungen („Forschungen zur Volks- und Lan- 
deskunde“, 10, 1967, nr. 2, p. 14). 


133 
www.dacoromanica.ro 


VI) şi poporul român şi limba română, formată în ultimele 
două —trei secole ale primului mileniu (sec. VIII—X)I?. 
O opinie asemănătoare formulase ceva mai înainte şi N. Iorga, 
după care aşezarea slavilor la sudul Dunării a adus „concen- 
trarea romanităţii în părțile noastre“. 

Unitatea populaţiei romanizate de la nordul şi sudul Du- 
nării este confirmată şi de rezultatele săpăturilor arheologice, 
în primul rînd de existenţa culturii Dridu, care, „romanică 
şi autohtonă în esenţa ei... acoperă aproape întreg teritoriul 
românesc cit şi unele regiuni din sudul Dunării, fiind singura 
cultură materială locală atestată în spațiul carpato-dunărean 
în sec. VIII—XI“2! şi care aparţine astfel pînzei de populaţie 
românească (valahă) ce se desfăşura la nordul şi la sudul 
Dunării. 

+ 

Unul din argumentele aduse de R. Roesler şi de partizanii 
săi în favoarea ideii formării poporului român la sudul Dunării 
a fost existenţa unui fond lexical comun în limbile albaneză 
şi română: „Unde aiurea decit în peninsula sudică a putut 
primi limba daco-română cuvinte albaneze?“, se întreba 
Roesler22. 

Timp de un secol problema înrudirii limbilor albaneză și 
română a fost discutată de numeroși lingviști și istorici, înce- 
pind cu B. P. Hasdeu? şi Fr. Miklosich24, care au arătat că 


19 Vezi precizarea lui C. Daicoviciu din „Steaua“, 1971, nr. 4, pp. 
77—78. Într-un articol intitulat Observaţii privind romanizarea şi continui- 
tatea („Tribuna“, 5 nov. 1970, p. 5), C. Daicoviciu a arătat că „ptnă în sec. 
VII se poate vorbi de o limbă română comună daco-moesică“ și că în sec. 
VII—VIII comunitatea lingvistică se destramă în romanitate balcanică 
(macedoromânii) și carpatică (daco-românii). 

Vezi și excelentul articol despre formarea limbii și poporului român din 
Dicţionarul de istorie veche a României, sub red. lui D. M. Pippidi, Buc., 
1975, pp. 271—284 (autori Al. Graur și Gh. Ștefan). 

2% N. Iorga, Români şi slavi. Români şi unguri ..., Buc., 1922, p. 11. 

21 Istoria poporului român, p. 108. Vezi și „Mag. istoric“, 1969, nr. 6, 
pp. 25—27. 

331 R, Roesler, op. cit., p. 126. Pentru discuţiile purtate în acest dome- 
niu vezi I. I. Russu, Elemente autohtone în limba română. Subsiratul comun 
româno-albanez, Buc., 1970, pp. 13—47. 

23 istoria critică a românilor, 1, p. 294. Vezi și Al. Philippide, op. cit.» 
I, pp. 692—694 şi C. Poghirc, B. P. Hasdeu, lingvist şi filolog, Buc., 1968, 
pp. 169—170. 

24 Uber die Wanderungen der Rumunen in den dalmalischen Alpen und 
den Karpathen, Viena, 1879. 

Vezi și Al. Philippide, Originea românilor, XI, Ce spun limbile română 
şi albaneză, laşi, 1927, care susţine, ca şi Hasdeu şi Miklosich, că asemă- 


134 


wwWw.dacoromanica.ro 


este vorba de un fond lexical comun, dacii fiind traci iar alba- 
nezii iliri24 bis, Asemănarea dintre limbile română și albaneză 
se explică deci prin înrudirea dintre tracă şi iliră. 


Lingvistul danez Kristian Sanfeld a explicat la rindu-i- 
aceste asemănări prin influența reciprocă dintre cele două 
limbi, ca şi prin dezvoltarea lor în condiţii istorice asemănă- 
toare: după opinia sa, limbile balcanice (în care include gre- 
şit şi româna) ar forma o unitate comparabilă cu a limbilor 
Slave, germane etc.25. Lingviștii români n-au acceptat această 
teorie. 


Pe lingă numeroşi alţi savanți străini care au studiat pro- 
blema2€, contribuții însemnate au adus Lingviștii români 
Theodor Capidan??, Alexandru Rosetti?8, A. Balotă??, I. Şiad- 
bei% și Sextil Puşcariu. 

Primul a arătat că toate cuvintele preromane provin din- 
tr-o moştenire comună, traco-iliră, nu dintr-un împrumut 
din limba albaneză. După opinia lui Al. Rosetti, teritoriul 
pe care s-a format poporul român atingea în limita sa sudică 
regiunea locuită de strămoșii albanezilor?!; influența limbii 


nările dintre cele două limbi se datoresc unui fond etnic şi lingvistic co 
mun și că cele două limbi s-au dezvoltat separat, după cum o dovedeşte 
„marele număr de cuvinte latinești proprii limbii albaneze, care lipsesc 
limbii române“. „Deosebirile dintre fonetismul acestei limbi și cel româ- 
nesc sînt mai mari decit asemănările“. 

2 bis Vezi mai recent Les Illyriens ei la genèse des Albanais. 2ravaur 
de la Session du 3—4 mars 1969, Tirana, 1971, 253 p. 

3 Kristian Santeld, Linguisiique balkanique. Problèmes ei resuliais 
Paris, 1930. 

20 G. Meyer, Etymologisches W ârterbuch der albanischen Sprache, Strass- 
burg, 1890; W. Meyer-Lübke, Rumänisch, Romanisch, A lbanesisch („Mittei- 
lungen des rumänischen Instituts an der Universität Wien“, 1, 1914, p. 
1—42); L. Spitzer, Zu den linguisiischen Beziehungen der A lbanesen und Ru- 
mänen (ibidem, pp. 43—80); Carl Xreimer, Albanisch und Rumänisch 
(„Zeitschrift für rom. Philologie“, 38, 1914, pp. 385—411); H. Barić, 
Albano-rumânische Studien, Sarajevo, 1919 etc. 

% Raporiurile albano-române, Cluj, 1923 (din „Dacoromania“, II, 
1922—1923, pp. 444—554); idem, Romanitatea balcanică, Buc., 1936. 

28 Albano-romanica („Bulletin linguistique“, 10, 1942, pp. 82—86). 

29 Le problème thraco-illgrien ei les origines albano-roumaines, în vol. 
Le problème de la continutté. Contribuiions linguisiiques, Buc., 1941, pp. 
69—118 (comunicare ţinută la Zürich în 1938). 

3 Albanais ei Roumain commun („Revue roumaine de linguistique“, 
3, 1938, t. II, pp. 446—461). 

= O opinie asemănătoare a susținut H. Mihăescu, după care, în anti- 
chitate, albanezii se învecinau spre nord-est cu populația romanizată din 
valea Dunării și din Dacia (Les élėmenis laiins de la langue albanaise, în 
RESEE, 4, 1966, nr. 1—2, pp. 5—34 şi nr. 3—4, pp. 323—353). 


135 


www.dacoromanica.ro 


grecești asupra limbilor română şi albaneză s-a exercitat în 
moduri diferite, ceea ce dovedeşte că cele două limbi s-au 
format și dezvoltat separat. I. Şiadbei a arătat că tratamentul 
fonetic al elementelor latine diferă în limbile albaneză și ro- 
mână, dovedind astfel că cele două limbi s-au format pe teri- 
torii diferite. 

Au fost însă și unii savanţi străini, ca Gustav Weigand, 
care s-au declarat împotriva continuității pe baza elemente- 
lor albaneze din limba română, ceea ce ar dovedi că albanezii 
și românii au trăit la sudul Dunării pînă în secolele XI— 
XII, cînd albanezii au emigrat spre sud iar românii au emigrat 
spre nord, pe valea Moravei, în Banat și Transilvania, de 
unde au venit apoi în Muntenia și Moldova:?. 


Numeroși învăţaţi români au arătat netemeinicia unui ase- 
menea argument. Iată ce spunea C. Daicoviciu: „Argumentul 
adus de unii cercetători străini din existenţa în limba română 
a unor cuvinte comune cu limba albaneză, fenomen explicat 
cu o patrie comună, în Balcani, nu poate trage nici el în cum- 
pănă, deoarece aceste cuvinte comune se justifică uşor prin 
fondul străvechi indo-european (traco-iliric) al ambelor limbi, 
iar — pe de altă parte — după cum just s-a remarcat de în- 
vățatul bulgar D. Decevyĉ?tis, în cazul unei patrii comune 
albanezo-române în Balcani, ar fi trebuit să ia naştere şi o 
limbă comună şi nu două limbi total diferite una de cealaltă“33. 


32 Gustav Weigand, Albanische Einwanderung în Siebenbürgen („Bal- 
kan Archiv“, 3, 1927, pp. 208—226); vezi observaţiile lui Sextil Puşcariu, 
în „Dacoromania“, 4, 1924—1926, pp. 1333—1356. Weigand a revenit 
asupra problemei în studiul Sind die Albaner die Nachkommen der Ilyrer 
oder der Thraken? („Balkan Archiv“, 4, 1928, pp. 227—251). 

Vezi și L. Tamas, Romains, Romans et Roumains, pp. 156—170, care 
se declară de acord cu tezele lui Weigand, susţinind: „l'argument tire de la 
nature des rapports linguistiques albano-roumains suffit, à lui-seut, pour 
prouver l'origine balkanique de la langue et du peuple roumains“. 

În ultima parte a activităţii, Weigand a revenit la vechile sale păreri, 
susţinînd că limba română se înrudeşte structural cu cea albaneză prin 
substratul tracic comun acestor limbi (D. Macrea, Studii de istorie a limbii 
şi a lingvisticii române, Buc., 1965, pp. 243—245). 

Vezi, de asemenea, G. Stadtmiiller, Forschungen zur albanischen Früh- 
geschichie, Budapest, 1941 (extras din AECO, 7, 1941, pp. 1—196). 

32 bis Este vorba de lucrarea Charakteristik der thrakischen Sprache, 
Sotia, 1952, în care se spune, printre altele: „concordanţele limbii române 
cu albaneza pot îi explicate în chip mulțumitor prin faptul că prima s-a 
dezvoltat ca o limbă romană pe un fond tracic“ (p. 112). 

33 C. Daicoviciu, în Din istoria Transilvaniei, I, p. 51. Vezi și consi- 
deraţiile aceluiași în „Tribuna“, 3 febr. 1972, p. 12, unde se arată: „nu 
putem accepta pretinsa simbioză a vlahilor cu albanezii, de natură a duce 


186 
WwwWw.dacoromanica.ro 


La rîndul său, marele savant Seztil Pușcariu spunea: „al- 
banismele noastre — în parte, desigur, străvechi — şi coinci- 
dențele lingvistice cu albanezii dovedesc un singur lucru, mai 
presus de orice îndoială, şi anume că strămoşi de-ai noștri au 
locuit împreună cu strămoși de-ai albanezilor actuali“. 

După cum a arătat învățatul Z. I. Russu, faptul că nu există 
împrumuturi lexicale din albaneză în română şi nici invers 
după anul 600 anulează teoria neştiinţifică a convieţuirii 
albano-române şi unul din principalele argumente ale susţi- 
nătorilor teoriei lui Roesler%. 


la o înrudire lingvistică »și se citează din nou opinia lui Decev despre două 
limbi diferite. 

Vezi și Istoria limbii române, II, Buc., 1969, p. 365, unde se spune că 
„cel mal adesea este vorba de fapte moștenite independent în cele două 
limbi și a căror asemănare se explică prin originea comună indo-europeană 
şi veche balcanică, și nu prin identitatea substratului limbii române cu 
protoalbaneza“, 

34 „Dacoromania“, 1934—1935, p. 330. Vezi şi idem, Limba română, 
I, pp- 263—272. 

3 „Astra“, martie, 1967, p. 4. 

Vezi şi I. I. Russu, Formarea poporului şi a limbii române ( Romani- 
iatea şi elementele autohtone traco-dace) („Transilvania“, 1976, nr. 6, p. 39), 
unde se spune că elucidarea acestui aspect al problemei „albano-române* 
a făcut să dispară unul dintre cele mai importante argumente ale roesle- 
rienilor. 

Vezi, de asemenea, I. Petkanov, Lat. amurga, murga, murgă, Murgas. 
Une mise au poini, în XI-e Congrès international des sciences onomasliques, 
Sofia, 1970, p. 170, unde se arată: „la partie des Balcans comprise entre 
Bitolja et le Danube, Sofia et Montenegro ... jusqu’à l’arrivée des Slaves, 
pouvait être considérée comme le bastion de l'albanite et de la romanite“. 

În această problemă vezi mai nou: VI. Georgiev, Sur l'elhnogenise 
des peuples balkaniques. Le dace, b'albanais el le roumain („Studii clasice“, 
III, 1961, pp. 23—27); I. I. Russu, Elemente autohtone în limba română. 
Substratuli comun româno-albanez, Buc., 1970; recenzie A. Vraciu, în S C L, 
1971, nr. 1, pp. 85—92; Ariton Vraciu, Limba română și limbile balcanice, 
problema substratului, în Actele celui de al XII-lea Congres internaţional 
de lingvistică şi filologie romanică, II, Buc., 1971, pp. 965—973; Gr. Brân- 
cuș, A lbano-remanica, I. Metoda comparației româno-albaneze (S C L, 1971, 
nr. 4, pp. 411—416); idem, II, Cuvinte autohtone probabile (S C L, 1972, 
nr. 3, pp. 299—308); C. Poghirc, Réflexions sur les problâmes du daco- 
moesien („Studia balcanica“, V, 1971, pp. 171—177), care arată că e 
greu de stabilit gradul de înrudire între proto-albaneză și substratul ro- 
mânei: este posibil să fie vorba de două dialecte ale aceleiași limbi (daco- 
moesiana) sau de două limbi diferite (ilirica și daco-moesiana). Vezi şi 
Istoria lingvisticii românești, Buc., 1978, pp. 191—192. 

Încercarea lui G. Reichenkron („Romanisches Jahrbuch“, 1958 și 1960) 
de a explica unele trăsături comune între albaneză şi română printr-o 
influenţă armeană a fost respinsă de unii filologi. Vezi Eric Hamp, Deux 
fantâmes de l'elhnogenise balkanigues („Studia balcanica“, V, 1971, p. 
243 — 246). 


137 
Www.dacoromanica.ro 


Cei mai mulți învăţaţi români din vremea noastră (I. I. 
Russu, A. Vraciu, C. Poghirc etc.) au admis o moştenire di- 
rectă din substratul comun tracic; comunitatea de substrat 
etnic, social și lingvistic explică deci asemănările dintre 
cele două limbi. 


Un alt argument al adversarilor continuității, începînd cu 
Sulzer, este acela că, datorită asemănării dialectelor daco-ro- 


mân şi macedo-român, nu se poate admite o dezvoltare aparte 
a românilor. 


După opinia unor filologi, asemănarea se datorește faptului 
că macedonenii „au coborit în locurile pe care le ocupă astăzi 
prin sec. VIII, IX şi X, de prin părţile dunărene“, ceea ce 
explică asemănarea celor două dialecte3, sau că, „în epoca de 
formaţiune a poporului român, strămoșii macedonenilor tră- 
iau în strîns contact cu elementul românesc din nordul Dunării, 
prin mijlocirea populaţiei românești de pe amîndouă malurile 


De curind s-a arătat că există unele asemănări între portul popular 
albanez şi cel românesc datorită „afinităţilor strinse“ ce au existat între 
tract și iliri (Andromaqi Gjergji, Analogies albano-roumaines dans les 
costumes populaires, în Acies du premier Congres international des études 
balkaniques ei sud-est européennes, VII, Sofia, 1971, pp. 629—638). 


% Th. Capidan, Macedo-românii. Vechimea şi tnsemnălaiea lor istorică 
in Peninsula Balcanică (A I I N C, IV, 1926—1927, p. 177). Vezi şi idem, 
Aromânismele din dialectul daco-român şi problemele care se leagă de ele 
(„Junimea literară“, 14, 1925, nr. 8—10, pp. 275—291). 


Vezi și Valeriu Papahagi, Originea geografică a aromânilor. Note biblio- 
grafice („Rev. aromânească“, 1929, pp. 56—66), unde — după o trecere 
în revistă a opiniilor exprimate de diverși învăţaţi în această problemă — 
se arată că „toți filologii sini de acord că aromânii sini veniţi de la nord“ 
(subl. ns. — N.S.). Pentru a ilustra teza lui Th. Capidan, Octavian 
Răuţ amintește citeva toponime bănățene „care conservă o serie de 
apelative dispărute din graiul local dar încă vii la aromâni“; Agriș, 
Ciumu, Robu, Sturu, Șumig, Zana etc. (O. Răuţ-Vasile Ioniţă, Studii 
şi cercelări de istorie şi toponimie, Reșița, 1976, pp. 22—24). 

Asupra datei cind a avut loc despărțirea intre daco- şi macedo-români 
părerile sint împărţite: Al. Philippide susține că acest fapt s-a produs 
în sec. VI—VII; Ovid Densușianu în sec. IX—XIII; E. Petrovici sus- 
ține că „aromâna s-a despărţit de dacoromână prin sec. IX—X, cind 
strămoșii aromânilor s-au mutat spre sud, în Pind, Tesalia și Epir, din 
partea sud-estică a teritoriului de formaţie al limbii şi poporului român“ 
(„Transilvania“, 1942, nr. 11, p. 872), Vezi mai nou V. Romalo — Guţu, 
Siabilirea dailei de separație a aromânei de dacoromână cu ajutorul gloio- 
cronologiei (SCL, X, 1959, nr. 4, p. 573—586) și Elena Scărlătoiu, 
Nouvelles coniribulions à léiude des emprunis slaves dans le lezic aroumain 
(RESE E, 15, 1977, nr. 3, pp. 535—549), care admite că întreruperea 
contactelor între romanitatea nord-dunăreană și cea sud-dunăreană n-a 
putut avea loc înainte de sec. XI. 


138 
www.dacoromanica.ro 


acestui fluv iu“3?. După așezarea slavilor şi bulgarilor, contactul 
acesta a fost întrerupt, iar cele două dialecte s-au dezvoltat 
separat. 

După cum s-a arătat, „bazîndu-se pe faptul că dialectul aro- 
mân este, faţă de celelalte dialecte sud-dunărene, mai deo- 
sebit de dialectul daco-român, toţi lingviştii români sînt de 
acord că aromânii sînt cei dintii eare s-au rupt de grupul ro- 
mån primitiv“%8. Este vorba deci de o origine comună şi de 
două dialecte care s-au format în condiţii istorice diferite, 
fapt mărturisit de cronicarul bizantin Kekaumenos care știe 
că vlahii din Macedonia au venit din regiunea Dunării. 

Unii cercetători au dovedit că sînt cuvinte în limba română 
necunoscute de aromâni: aceră (aquilă), Negoiu, Crăciun, 
bour, păcură, papură% etc., aşa cum există în aromână unii 
termeni bizantini care nu există în daco-românăt0, ceea ce 
ilustrează dezvoltarea lor în condiţii deosebite, 


+ 


Unul din cele mai slabe argumente din arsenalul lui Rösler 
este acela că limba română nu putea primi influența slavă de- 
cît în dreapta Dunării, deoarece în stinga fluviului „locuiau 
slavi de viţă ruteană“4l. Acelaşi argument este utilizat şi de 
alţi adversari ai continuității: Sulzer, Engel sau Tamas 
(Treml). 

Netemeinicia acestei afirmaţii a fost dovedită de numeroşi 
învăţaţi, în primul rînd de Paul Joseph Schafarik, care a 
arătat că în sec. V—VII slavii ocupau în mare număr şi fosta 
Dacie Traiană, unde au exercitat o oarecare influență asu- 
pra populaţiei daco-romane; după părerea lui Schafarik, toţi 
românii (vlahii) au aceeași origine, trăgindu-se dintr-un ames- 


3 Th. Capidan, în ALINC, 1926—1927, p. 183. 
33 D. Macre&, Probleme de lingvistică română, Buc., 1961, p. 55. 


% P, Papahâgi, Dovezi dinestudiul limbii noastre despre continuitatea 
românilor in Dâdia Traiană ( „Dunărea“, I, 1923, pp. 105—112, 143—153). 

4% Idem, în „Pen. Balcanică“, 2, 1924, pp. 29—30; vezi şi idem, Quel- 
ques influences byzantines sur le dialecte aroumain ou macedo-roumain 
(RHS E E, 1925,pp. 185—196). Vezi și A. Sacerdoţeanu, în vol. Continui- 
tate şi unitate, p. 120, care constată prezenţa în limba română a altor 
cuvinte inexistente Ja macedoromâni (negustor, negoţ, ban etc.). 


4 R. Roesler, op. cit., p. 127. 


139 
www.dacoromanica.ro 


tec traco-geto-roman asupra căruia s-a exercitat influenţa 
slavăt2. ; 

Mai tîrziu, un alt specialist, Al. Iaļimirski, într-o lucrare 
intitulată Împrumuturile slave în limba română ca o dovadă 
în problema teritoriului de formare a poporului român. a res- 
pins teoria lui Roesler, arătînd la rîndu-i că populația romanică 
a primit influența slavă la nordul Dunării, într-o regiune 
muntoasă, unde au găsit-o slavii. „Lumea plantelor de pădure 
şi de grădină, a ierburilor de pe marginea riurilor, a florilor 
de platou şi de munte, a buruienilor şi ciupercilor sint în mare 
parte de origine slavă“43. 

Savanţii români care au reluat problema influenţei slave 
(nu ne interesează aici intensitatea acestei influenţe, exage- 
rată de unii învăţaţi) au arătat că aceasta nu s-a putut exer- 
cita decit la nordul Dunării, unde slavii au găsit o numeroasă 
populaţie daco-romană cu care au convieţuit. Astfel, Emil 
Peirovici — unul din cei mai buni cunoscători ai problemei 
— a arătat că „simbioza slavo-română din Transilvania a 
existat înainte de venirea ungurilor“, ea fiind o dovadă a 
continuității populaţiei autohtone pe acest teritoriu; dacă 
românii ar îi venit pe acest teritoriu în sec. XII sau XIII, ar 
fi trebuit să împrumute toponimele de la unguri „care aveau 
un prestigiu deosebit ca popor stăpiînitor, şi nu de la slavii 
sporadici, pe cale de a dispărea“44. 

La rîndul său, un alt mare slavist, P. P. Panaitescu, arăta: 
„din cercetarea particularităţilor daco-slave rezultă că romanii 
au primit aceste influenţe în limba lor la nordul Dunării“, de 
la populaţia slavă de acolo. Referindu-se la influența slavă 
asupra limbii maghiare, același învăţat preciza: „limba ma- 
ghiară a suferit şi ca înriurirea aceleiaşi limbi slave şi nimeni 
nu poate afirma că patria primitivă maghiară ar fi în Bulgaria 
sau Macedonia“ (aşa cum se afirmă despre poporul român). 

Dintre cercetările mai noi amintim pe cele întreprinse de 


42 P. J. Schafarik, Slavische Alierihiimer, Leipzig, 1, 1843, p. 32. 

43 Al. laţimirski, Slavianskie zaimsirovaniia v rumânskom iazike kak 
danntie dlea voprosu o rodine ruminskogo plemeni, în Sbornik Lainanskomu, 
St. erste 1908 şi în Rumâno-slavianskie ocerki, 1/2, St. Petersburg, 
1905. A 

“ Emil Petrovici, Daco slava („Dacoromania“, 10, 1943, partea a II a, 
pp. 233—277). 

4 P. P. Panaitescu, op. cit., pp. 83, 109. 


140 


WwWw.dacoromanica.ro 


arheologii Dan Teodor’ şi Maria Comșat? şi de lingviştii G. Mi- 
hăilăi3 şi I. Pătruļj®. 

Putem spune în concluzie că influenţa slavă asupra limbii 
române — îndeosebi toponimia de origine slavă, preluată de 
maghiari în Transilvania de la populaţia română aflată aci — 
este unul din cele mai puternice argumente în favoarea con- 
tinuităţii (asupra acestei probleme vom reveni în capitolul 
consacrat toponimiei). ` 

Un alt argument la fel de neîntemeiat al adversarilor con- 
tinuităţii — dar pe care nu-l putem neglija în această prezen- 
tare — este acelă că limba română nu s-a putut forma decit 
la sudul Dunării deoarece nu cuprinde elemente germanice; 
acest argument a fost invocat de Sulzer, Eder, Melich şi alţii. 

Învăţaţii români au răspuns în diverse feluri acestei pro- 
bleme; de pildă, Petru Maior a susţinut că asemenea elemente 
nu există datorită lipsei de afinități între cele două limbi, 
cea germană şi cea română, de origine latină“. 


Mai tirziu, filologul C. Diculescu a exagerat în sens invers, 
afirm înd că influenţa germană veche asupra limbii române a 
fost însemnată, putind fi comparată cu aceea a francilor asu- 
pra galoromanilor; el a alcătuit o listă de cca 300 de cuvinte, 


% Nalives and Slavs in ihe Easi-Carpalhian regions of Romania in tihe 
6 ih — 10 ih ceniuries, în vol. Relations belween ihe auiochihonous popu- 
lation and ihe migraiory populaiions on the terriiory of Romania, Buc., 
1975, pp. 155—170. 

+7 Socio-economic organizaiion of ihe Daco- Romania and Slav populations 
on ike lower Danube during ihe 6 ih- 8 ih ceniuries, în vol. Relalions, pp. 
171 —200. Vezi şi Mircea Rusu, Noile asupra relațiilor culiurale dinire 
slapi şi populația romanică din Transilvania (sec. VI— X) („Apulum“, IX, 
1971, pp. 713—730). 

45 Siudii de lexicologie şi istorie a lingoisiicii româneșii, Buc., 1973. 

4 Siudii de limba română şi slavisiică, Cluj, 1974; recenzie în „Etudes 
balkaniques“, 1975, nr. 3, pp. 130—133. 

Vezi și Istoria limbii române, II, Buc., 1969, p. 15, unde se afirmă 
că nu s-au adus dovezi concludente că vreun cuvint sau vreo formă slavă 
ar fi intrat în limba română înainte de sec. IX (I. Pătruţ susține că 
influența slavă ar îi început de-abia în sec. X, adică după transformarea 
latinei dunărene într-o limbă deosebită de latină şi de celelalte limbi 
romanice, în timp ce G. Mihăilă consideră că limita inferioară a pătrunderii 
împrumuturilor slave este sec. VI—VII (Criieriile determinării imprumu- 
lurilor slave tn limba română, în S CL, 22, 1971, nr. 4, p. 353). 

50 Vezi partea I, p. 34. 

Într-un articol intitulat Zina Filma, goții şi gepizii in Dacia, Buc., 
1877, B. P. Hasdeu a combătut teoria lui Roesler susținind prezenţa cle- 
mentuiui vechi german în limba română. Hasdeu este considerat primul 
savant care pune în mod științific această problemă. Vezi E. Lozovan, 
B.P. Hasdeu ei les dieux nordiques (RE R, 15, 1975, pp. 187—194). 


141 
www.dacoromanica.ro 


precum Şi o serie întreagă de nume de locuri și de persoane 
care ar fi de origine veche germană, 

Alţi savanţi, ca Ernst Gamillscheg? sau Sextil Pușcariu, 
au redus mult numărul cuvintelor de origine germană (tufă, 
pungă, rapăn, stinghe, targă etc.). 

Întrucît deci asemenea cuvinte există, şi cum, pe de altă 
parte, P. Skok a arătat că „este sigur că elemente germane 
s-au găsit și în latina balcanică“5t, acest argument nu mai 
are valoares5. 

În plus, după cum a arătat Sextil Pușcariu, românii au 
împrumutat de la germani verbul a cotropi care „e unul din 
cele dintii cuvinte auzite de noi de la germani şi cea mai 
caracteristică urmă din epoca invaziilor. Faptul că colropi 
se găsește numai la românii din nordul Dunării e şi o dovadă 
elocventă a continuității noasire“5% (subl. ns. — N.S.). 

Cît priveşte vechea influență greacă asupra limbii române, 
studiile lui H. Mihăescu au dovedit că aceasta arată clar că 
românii nu au venit din Peninsula Balcanicăs€ bis. 


+ 


5 C. Diculescu, Die Gepiden, Forschungen zur Geschichte Daziens im 
frühen Mittelalter und zur Vorgeschichte des rumänischen Volkes, Leipzig, 
1922. Vezi și recenzia lui N. Iorga, în RHS EE, 1925, pp. 55—64. 

54 Romania Germanica. Sprach- und Siedlungsgeschichte der Germanen 
auf dem Boden des alten Römerreichs, Berlin-Leipzig, 1934—1935, pp. 
233 —266. Vezi și observațiile lui Istvan Kniezsa în A EC O, 1937, nr. 
1—3, pp. 208—227. 

53 Pe marginea cărților („Dacoromania“, 8, 1934—1935, pp. 276—358) 
şi Limba română, i, pp. 272—274. Pentru alte opinii vezi Al. Philippide, 
op. cit., I, pp. 349—352; V. Arvinte, Cu privire la elementele vechi ger- 
manice ale limbii române (AL IL, 18, 1967, pp. 5—20) și Istoria limbii 
române, Il, pp. 368—370. 

5 P., Skok, Gibi es altgermanische Bestandteile im Rumânischen? („Zeit- 
schrift für romanische Philologie“, 50, 1930, pp. 257—279). 

55 Dealtfel, trebuie spus că nici în alte regiuni stăpinite de goți nu 
s-au păstrat urme în limbă sau in instituţii; este cazul Italici unde a 
existat un regat al ostrogoților (P. P. Panaitescu, op. cit., p. 79). De 
aceea lingvistul Alf Lombard putea să afirme: „mi se pare că o limbă 
germanică a putut pătrunde într-o ţară muntoasă fără a lăsa în limba 
acestei ţări trăsături durabile, perceptibile încă“ („Ramuri“, 1976, nr. 3, 
p- 16). 

5 „Dacoromania“, 8, 1934—1935, p. 292. 

După unele opinii, goții ar fi împrumutat la rindu-le unele cuvinte de 
la populaţia daco-romană. Vezi Vittoria Corazza, Un'altra prova della 
continuită dacoromana: le parole latine in Ulfila („Acta Historica“, Roma, 
VIII, 1968, pp. 41—48). 

56 bis H. Mihăescu, L'influence grecque sur la langue roumaine jusqu’au 
XV-e siccle, Buc., 1966, recenzia lui V. Horejs, în „Byzantinoslavica“, 
1969, nr. 2, pp. 300—301. 


142 
Www.dacoromanica.ro 


+ 


Din cele relatate mai sus rezultă că poporul român — ca 
urmaș al romanilăţii orientale — s-a format pe o arie largă, 
greu de delimitat cu precizie, dar din care nu poale lipsi, în 
nici un caz, fosta Dacie romană”. Începutul sec. VII marchează 
o dată importantă în acest proces prin ruperea unităţii roma- 
nității orientale datorită trecerii slavilor la sudul Dunării: 
vlahii rămaşi la sudul Dunării au fost treptat asimilați de 
slavi, în timp ce populaţia romanizată de Ja nordul fluviului 
a asimilat pe slavii din această regiune. 

Nu este în intenția noastră de a discuta aici procesul com- 
plex care a dat naştere poporului român și nici data la care 
s-a încheiat procesul de etnogeneză58. După opinia lui C. Dai- 
coviciu, „procesul de formare a poporului român și a limbii 
românești are loc în ultimele două sau trei veacuri din mile- 
niu! I al erei noastre“58. 

Pornind de la constatarea făcută de K. Jaberg: „ce qui, 
au point de vue de la geographie linguistique, caractérise les 
regions colonisâes, ce sont des grandes nappes unitaires qui 


5? Au fost şi unii învățați ca B. P. Hasdeu care au susţinut că po- 
porul român s-a format pe un spaţiu restrins din Dacia (Oltenia şi Haţeg). 
Peluind ideile lui B. P. Hasdeu, I. Bărbulescu afirma că poporul român 
s-ar fi format în sud-vestul Daciei, într-un „loc strimt ..., iar acel loc 
strimt n-a putut fi decit sigur o porțiune din Dacia Traiană, obirșia 
românismului“ (Problemele capitale ale slavisticii la români, Iaşi, 1906; 
prezentarea lui Al. Philippide, op. cil., I, pp. 804—824). 

La rindul său, C. Daicoviciu susţine: „spaţiul central în care se petrece 
și se desăvirșeşte acest fenomen de etnogeneză nu putea fi decit regiunile 
de deal și de munte ale fostei Dacii romane“ (Originea poporului român 
după cele mai noi cercetări, p. 95). Analizind toate mărturiile geografilor 
despre concentrarea deosebită a satelor vechi româneşti în regiunile de 
deal și munte ale României, I. Conea a afirmat la rindu-i că aceste regi- 
uni ar fi constituit „teritoriul nucleu“ unde s-a format poporul român 
(Cu privire la „teritoriul nucleu“ de formare a poporului român, în „Studii 
și cerc. de geografie“, 1967, nr. 1, pp. 3—14). 

Alţi cercetători adaugă la aceasta o zonă „arhaică“ danubiană, unde 
ar fi existat o numeroasă populaţie romană și romanizată, a cărei amintire 
se păstrează în toponimele Vlaşca și Codrii Vlăsiei (E. Lozovan, Byzance 
et la romanite scythique, în RER, V—VI, 1960, p. 244). 

58 Vezi V. Arvinte, Formarea limbii și poporului român in lumina 
cercetărilor recente (AL IL, 17, 1966, pp. 13—32); I. Mitrea, Formarea 
poporului român in lumina ultimelor rezultate ale cercetării istorico-arheo- 
logice („Atencu“, febr. 1972). 

5 C. Daicoviciu, op. cit., p. 95. În Istoria limbii române, vol. II, se 
vorbeşte însă de româna comună în sec. V—VIII, în timp ce Sorin Stati 
consideră româna comună limba vorbită în sec. VIII—XI (Le latin oriental 
et la reconstruction du roumain commun, în „Dacoromania“, 1973, pp. 
210—214). 


143 
www.dacoromanica.ro 


se sont formees grâce à l'action des centres colonisateurs et 
grâce au mâlange des dialectes parlâs par les immigrants“60, 
Sextil Pușcariu a susţinut că „unitatea linguistică din Mol- 
dova și Muntenia, faţă de varietatea de cuvinte şi forme din 
Ardeal, e un indiciu mai mult că leagănul poporului nostru 
e Ardealul din care s-a coborit mereu surplusul de populaţie 
româneascăfl. 

Hărțile Atlasului lingvistic român constituie o dovadă pu- 
ternică pentru susținerea continuității în Transilvania. Ele 
arată prezenţa unor termeni de origine latină (nea, păcurar, 
pedestru, aiu, june) numai în părțile de apus ale Transilva- 
niei, din Maramureş şi Crișana pînă în Banat, lipsind în res- 
tul regiunilor carpato-dunărene. Dacă stră-românii ar fi 
venit din sudul Dunării, lucrul acesta nu ar fi fost cu putinţă. 

Fenomenul a fost relevat de lingviștii români Seztil Puş- 
cariu€2 şi Emil Petrovicis3 ca și de unii filologi străini. Astfel, 
romanistul K. Jaberg susține că hărţile amintite „vorbesc o 
limbă limpede: cum erau să se păstreze atît de bine elemen- 
tele latine în nord-vestul actualei Românii dacă românii ar fi 
venit din Moesia?“84. O părere asemănătoare susține şi roma- 
nistul Ernst Gamillscheg, care consideră — tot pe temeiul 
hărților amintite — că unul din centrele de formare a limbii 
române a fost regiunea munților Apuseni". 


% K. Jaberg, Aspecis géographiques du langage, Paris, 1936, p. 31. 

« „Dacoromania“. IX, 1936—1938, p. 446. Ci. și Emil Petrovici care 
afirmă: „tărimițarea dialectală a Transilvaniei dovedește că aici n-a avut 
loc o colonizare mai nouă, ci că populaţia e aşezată din timpuri străvechi 
în aceleași locuri, astfel încit limba a avut timp să se diferențieze după 
unităţi geografice, determinate de sol, în nenumărate ceiule dialectale“ 
(Transilvania, vairă lingvistică a românismuiul nord-dunărean, tn „Tran- 
silvania“, 1941, nr. 2, pp. 102—106). Vezi şi articolul aceluiaşi, Românii 
veniți recent in Transilvania? Ce ne spune lingoisiica (ibidem, nr. 7, pp. 
467—470), unde se susţine, pe baza hărților lingvistice, că „un cureni de 
migrajiune românească din principale în Transilvania n-a exisiai nicio- 
dată" (subl. ns. — N.S.). 

62 Les enseignemenis de l'Atlas linguistique de Roumanie (R. Trans., 3, 
1936, nr. 1, pp. 13—22+15 h.); idem, Le rôle de la Transyloanie dans la 
formation ei l'Evoluiion de la langue roumaine, în vol. La Transylvanie, 
1938, pp. 339—348; idem, Limba română, I, Buc., 1940, p. 339. 

63 Siebenbürgen als Kernland der nördlich der Donau gesprochenen 
rumänischen Mundarten, în vol. Siebenbürgen, 1I, Buc., 1943, pp. 309—317. 

& Die Rumänische Sprach — Ailas und die Sirukiur des dacorumä- 
nischen Sprachgebieis („Vox Romanica“, V, 1940, p. 73 şi urm.). Vezi și 
idem, Romanidad orienial y romanidad occidenial („Cahlers S. Puşcariu“, 
1953, nr. 1, pp. 1—11). 

65 Uber die Herkunfi der Rumänen, Berlin, 1940; recenzia lui M. Macrea, 
în „Transilvania“, 1941, nr. 4, p. 320. 


144 


www.dacoromanica.ro 


După cum a arătat Seztil Puşcariu, „ar fi cel puţin curios 
ca o populaţie venită în evul de mijloc din sudul Dunării, 
unde era aria centrală și deci inovatoare a românismului, să 
aducă cu sine elementele vechi, şi mai curios ca ea să se așeze 
tocmai în ţinuturile vestice, unde știm că romanitatea fusese 
mai intensă înainte de părăsirea Daciei“®®, 

Un fapt important — relevat de Emil Petrovici — este 
acela că în apusul Transilvaniei se păstrează atit numele 
antice ale riurilor Timiş, Mureş, Criş, Ampoi, Olt, Someş, 
„al căror fonetism românesc dovedeşte că în preajma acestor 
rîuri au vieţuit neîntrerupt, din antichitate pînă astăzi, 
strămoși ai românilor“, dar și o seamă de termeni de origine 
latină dispăruţi în alte regiuni: nea (zăpadă), june (flăcău), 
aiu (usturoi), a custa (a trăi), pedestru“?, cuminecătură etc., 
dovedind astfel că în părţile apusene ale Transilvaniei ro- 
manizarea a fost cea mai intensă€8. 

Un puternic argument filologic — pus în valoare de C. C. 
Giurescu — este existenţa cuvîntului păcură, care derivă din 
latinul picula. „Acest cuvînt, care nu există în celelalte limbi 
romanice, nici în franceză, nici în italiană, nici în spaniolă, 
nici în portugheză, nu s-a putut forma şi păstra decît în stînga 
Dunării, unde păcura e cunoscută şi exploatată din vremi 
îndepărtate, iar nu în dreapta ei, unde nici romanii, nici po- 
poarele evului mediu n-au avut asemenea exploatări... Ori- 
ginea latină a cuvîntului păcură şi continua exploatare a 
acestui produs exclusiv în ţinutul carpatic — în Balcani n-a 
existat—, exploatare atestată documentar în prima jumă- 
tate a secolului al XV-lea, duc, cu necesitate, la concluzia 
continuității populației romanice în amintitul ținut“€?. 


e „Dacoromania“, 1934—1935, p. 326. 

Vezi şi D. Macrea, Limbă, istorie şi continuitate („Limbă şi literatură“, 
1976, nr. 2, p. 389), care consideră părerile de mai sus drept „cele mai 
convingătoare ... în problema locului de formare a limbii și poporului 
român și a continuității noastre neintrerupte in România de astăzi“. 

©? Valeriu Rusu, dr. Pedestru (S CL, 1970, nr. 4, pp. 491—493). 

68 Em. Petrovici, Dovezile filologice ale continuității („Transilvania“, 
74, 1943, nr. 3, pp. 11—12). Aceste consideraţii de ordin filologic 
sînt confirmate și de cele etnografice. Vezi R. Vuia, Studii de etnografie 
şi folelor, Buc., 1975, pp. 49—50, 80, 98 etc. 

© C. C. Giurescu, Vechimea exploatării petrolului și a „cerii de pămint“ 
în jările româneşti („Cibinium“, 1967—1968, p. 15—22); idem, Elementul 
daco-roman în spaţiul carpato-danubian în secolele III— XIII, Buc., 1970, 
p. 21—23. 

Întrucit autorul nu a amintit şi de topicele derivind de la cuvintul 
păcură existente în Transilvania, istoricul L. Makkai afirma că „in Ardeal 


145 
10 — Continuitatea românilor , 
Www.dacoromanica.ro 


Un alt argument de ordin filologic îl constituie utilizarea 
termenului de voloh de către slavii orientali. După cum se 
ştie, denumirea de vlah a fost preluată de bizantini de la 
slavii de sud, vecinii lor. Pentru slavii de est românii sint 
volohi; cu acest nume apar în Cronica vremurilor trecute, 
atribuită lui Nestor, care arată că ungurii, după ce au trecut 
munţii, „începură să se lupte cu volochii și cu slavii care 
locuiau aceste ţări“. „Dacă românii ar fi venit prin sec. X — 
XIII din Balcani, ei ar fi fost numiţi și de slavii de est tot 
cu numele de vlahi, luat de la slavii de sud. Slavii de est 
numindu-i însă pe români volochi, deci în forma proprie 
graiului lor, înseamnă că ei, slavii de est, au cunoscut popu- 
laţia românească aici, la nordul Dunării, în imediata lor apro- 
piere, încă dintru început“?. 

Tot un argument de acelaşi fel a fost adus de slavistul Z. 
Pătru, care a arătat că absența vocativului în o în nordul 
României dovedeşte existenţa aici a poporului român în 
secolele X—XI”. 

Însfirșit, să mai amintim şi constatarea slavistului Emil 
Petrovici, după care elementele romanice din limba şi topo- 
nimia bulgară nu sînt româneşti, cum ar fi trebuit să fie dacă 
românii ar fi venit din mediul bulgăresc în sec. X—XII, ci 
de origine latină?2. 


În concluzie se poate spune că „teoria roesleriană, cu tor- 
marea limbii şi poporului român în Balcani, cu imigrarea 
poporului român de la sudul Dunării în Dacia, nu poate fi 
considerată ca o teorie bazată pe analiza științifică și obiec- 
tivă a datelor de ordin arheologic, istoric şi lingvistic. În 


pînă în timpurile cele mai recente nu s-a găsit petrol, deci acolo nu se 
putuse forma cuvintul păcură nici în timpul dominaţiunii romane, nici 
după aceea. Așa că adversarii continuității pot să-i mulțumească lui C.C. 
Giurescu pentru un argument excelent“. În răspunsul său, istoricul român 
a citat și toponime transilvănene legate de păcură din sec. XVI, arătind 
la rindu-i că „adversarii continuității au o nouă și ... cexcelentă» do- 
vadă că teza lor e greşită“ (R. Ist., 1976, nr. 8, p. 1235). 

70 Din istoria Transilvaniei, 1, p. 50. 

21 I, Pătruţ, Referitor la cronologia elementelor de origine sud-slavă ale 
limbii române („Cerc. lingvistice“, 1967, nr. 1, pp. 21—27). 

Despre unele împrumuturi vechi făcute de limbile nord-slave din zona 
Carpaţilor din limba română vezi P. V. Kravciuk Iz Karpatskoi leziki, 
în vol. colectiv Karpaiskaia dialektologhia i onomastika, Moscova, 1972, 
pp. 118—139, care arată că aceste împrumuturi constituie o dovadă a ve- 
chimii românilor în acele locuri. Prezentarea lui Petru Zugun, Argumente 
ale continuității limbii şi poporului român („Cronica“, 2 sept. 1977). 

73 „Tribuna“, 10 febr. 1972, p. 12. 


146 


www.dacoromanica.ro 


schimb, toate argumenteie pledează pentru respingerea aces- 
tei teorii simpliste, care în mod cu totul de neînțeles caută 
să fixeze patria românilor nu acolo unde toate premisele 
istorice o așezau, adică în Dacia, ci, prin interpretările forţate 
şi absolut neverosimile, căuta spaţiul de formare a poporului 
român în interiorul Peninsulei Balcanice, sprijinindu-se 
doar pe existența în Balcani a unor frinturi de romanitate şi 
neluind în seamă masiva existenţă în nordul Dunării a mase- 
lor româneşti“73. 


23 C. Daicoviciu, Originea poporului român după cele mai noi cercetări, 
pp. 93—94. 


147 
www.dacoromanica.ro 


Capitolul V 
CREȘTINAREA DACOROMANILOR 


Un alt argument adus de adversarii continuității — înce- 
pind cu Sulzer — a fost acela că românii nu au putut îmbră- 
ţişa credinţa ortodoxă decît la sudul Dunării, aceasta expli- 
cînd faptul că şi-au putut-o păstra în mijlocul unor popoare 
catolicel; la acest argument Roesler a adăugat folosirea limbii 
slavone în biserică datorită faptului că românii ar fi stat mult 
timp în Bulgaria?. 

După cum am arătat în alt capitol, în Dacia Traiană au 
fost aduşi coloniști din toată lumea romană; printre ei se 
vor fi găsit desigur și numeroși creştini, fapt mărturisit de 
scriitorul Tertulian care susține că creștinismul pătrunsese 
în stînga Dunării înainte de retragerea legiunilor romane?. 

Întrucît libertatea practicării creștinismului nu fusese încă 


1 Pentru rezistenţa opusă de români la încercările de catolicizare, 
deosebit de grăitoare ni se par constatările iezuitului Antonio Possevino' 
„este uimitor cît au fost de îndărătnici pină acum (românii din Tran- 
silvania), împreună cu cei din Țara Românească și Moldova, în schisma 
lor şi în ritul grecesc“ (Călători străini, II, p. 567). 

3 A. D. Xenopol, op. cit., pp. 69—90. 

3 C. C. Giurescu, Formarea poporului român, p. 116. D. Pippidi, Con- 
tribuţii la istoria veche a României, ed. a Il-a, Buc., 1967, pp. 481 —496. 

Dintre numeroasele lucrări relative la vechimea creștinismului la” 
români a se vedea: V. Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului 
daco-roman, Buc., 1911; J. Zeiller, Les origines chrétiennes dans les pro- 
pinces danubiennes de l'Empire romain, Paris, 1918; D.M. Pippidi, Niceta 
din Remesiana și originile creștinismului daco-roman, în Contribuţii la isto- 
ria veche a României, Buc., 1967, pp. 497—516; Mircea Păcurariu, Creş- 
tinismul daco-roman la nordul Dunării în secolul IV („Mitr. Ardealului“, 
1972, nr. 3—4, pp. 191—209); P.P. Panaitescu, Introducere la istoria 
culturii româneşti, pp. 96—105 etc. 


148 
www.dacoromanica.ro 


recunoscută oficial (va fi recunoscută la 313), se poate spune 
că retragerea admiuistraţiei romane din Dacia a ușurat răs- 
pîndirea noii religii care nu mai era persecutată de autori- 
tăţi. În plus, după retragerea legiunilor şi administraţiei, s-a 
desfiinţat şi cultul împăratului, astfel încît populaţia daco- 
romană a fost liberă să îmbrăţișeze creştinismul. 

În această vreme (sec. II—III), marea majoritate a locuito- 

“rilor Daciei erau încă păgiîni, după cum o dovedeşte chiar 
acest termen din limba română, derivînd din latinul paganus 
care înseamnă „locuitor al satului“ (de la pagus=sat); popu- 
laţia rurală la care se referă acest termen s-a creştinat deci mai 
tîrziu, şi anume în secolul al IV-lea şi la începutul secolului 
al V-leat. (Dealtfel, şi in Galia creştinismul nu a pătruns la 
sate decît la sfîrșitul sec. IV.) 

Creştinarea daco-romanilor rămaşi pe teritoriul fostei 
Dacii Traiane este îu parte opera misionarilor veniţi îndeo- 
sebi din dreapta Dunării, unde existau numeroase episcopii 
(Tomis, Durostorum, Naissus etc.) ce căutau să răspîndească 
noua credinţăS. Un rol deosebit în răspindirea creștinismului 
în această regiune l-a avut episcopul Niceta din Remesiana, 
care a predicat și a scris în limba latină vreme de aproape o 
jumătate de secol (367—414). 

Faptul că misionarii predicau la nordul Dunării in limba 
latină este o dovadă că ei se adresau unei populaţii care vor- 
bea această limbă, adică populaţiei romanizate rămase aici. 
Astfel, scriitorul Auxentius ne-a păstrat ştirea că episcopul 


4 C. Daicoviciu, în „Anuarul Inst. de studii clasice“, 1936, pp. 192— 
209 şi în „Tribuna“, 24 febr. — 2 martie 1972; ©. C. Giurescu, op. cit., 
p. 117. Vezi și M. Macrea, op. cit., p. 476, care consideră că cuceririle 
din epoca lui Constantin cel Mare „au transplantat“ creştinismul în sudul 
Daciei. 

Vezi și Ligia Birzu, Continuitatea, p. 70, care arată: „absenţa unor 
elemente creştine sigure în aria culturii Sintana de Mureș... și constatarea 
faptului că toate descoperirile de caracter creștin (opaițe, geme, donarium) 
provin din foste centre romane ne obligă să admitem ideea că singurul 
mediu prepice difuziunii creștinismului rămine mediul urban și populația 
romană sau romanizată. Există o serie de fapte care ne fac să credem că 
în secolul al IV-lea satul rămîne eminamente păgin și cimitirul 1 de la 
Bratei de rit păgin pare să confirme această presupunere“. 

5 După opinia lui P. P. Panaitescu, op. cit., p. 101, „misionarii trecuţi 
în nordul Dunării urmăreau creștinarea barbarilor, ei nu stau aşadar la 
temelia creștinismului daco-roman“; acesta este „urmarea firească a con- 
tinuităţii imperiale la nordul Dunării în veacurile IV—VI“. 

* D. Pippidi, op. cit., Vezi şi I. Ionescu, Sansala, primul preot creștin 
daco-roman atestat documentar („Mitropolia Olteniei“, 1970, nr. 5—6, pp. 
485 — 490). 


149 


www.dacoromanica.ro 


Ulfila predica în limba gotă şi în limba latină. „Pe seama tui 
a putut predica episcopul amintit, în limba latină, dacă nu 
pe seama dacilor romanizați şi creştinați?“, se întreba pe bună 
dreptate I. Moga?. 

O altă dovadă că populaţia daco-romană s-a creștinat încă 
din epoca în care se forma poporul român este faptul că ter- 
menii care exprimă noţiunile fundamentale ale credinţei sint 
de origine latină8: biserică (Basilica)?, Dumnezeu (Domine 
Deus), cruce (cruz), a cumineca (communicare), a boteza 
(baptizare), creştin (christianus), înger (angelus), rugăciune 
(rogationem), tîmpla (templum) etc. Numeroase sărbători 
creştine uu, de asemenea, denumiri de origine latină: Rusaliile 
(Rosalia), Floriile (Floralia), Paştele (Paschae), Crăciun (de 
la calatio = convocare, întrunire sau de la creatio = creare), 

Dintre provinciile româneşti, Dobrogea (Scythia Minor) — 
rămasă mai multă vreme sub stăpinire romană — a cunoscut 
un proces mai timpuriu și mult mai intens de creştinare. 


1 „Transilvania“, 74, 1943, nr. 3, p. 15. 

La aceasta trebuie să adăugăm şi constatarea lui P. P. Panaitescu 
care arată că în sec. VI e.n. ținuturile de la nordul Dunării „sint legate 
de mitropolia de limbă latină de la Justiniana Prima, ceea ce arată şi lim- 
ba populaţiei de acolo“ (Introducere la istoria culturii românești, pp. 72—73). 

8 C. Diculescu, Vechimea creştinismului la români. Argumentul filolo- 
gic, București, 1910; I. Ionescu, Privire asupra cuvintelor cu sens religios 
din fondul principal lezical al limbii române („Mitropolia Olteniei“, XX, 
1968, nr. 3—4, pp. 341—343). 

? După cum a arătat A. Sacerdoţeanu, faptul că dacoromânii au adop- 
tat termenul latin biserică, nu pe cel slav corespunzător, dovedește „că 
dacoromânii erau creştini cînd au intrat în contact cu slavii şi că insti- 
tuția lor bisericească era consolidată şi nu a mai putut fi influențată de 
limba slavă“ (Elemente de unitate şi continuitate, p. 128). 

După opinia lui C. Daicoviciu, faptul că românii au păstrat termenul 
de biserică (de la basilica) şi nu au adoptat ecclesia, introdusă în sec. 
IV e.n., „dovedește că ei nu se găseau la acea dată în Peninsula Balca- 
nică, ci se aflau la nordul Dunării“ („Steaua“, 1967, nr. 7, p. 113). 

10 D. Bălașa, Cuvintul românesc Crăciun in antroponimie, toponimie, 
folclor şi etimologie („Mitropolia Olteniei“, 1973, nr. 1—2, pp. 97—140) 
(cu bibliografia mai veche). 

Cit priveşte termenii slavi privind organizarea bisericii, iată ce spunea 
Sextil Pușcariu: „Între lipsa unei terminologii creştine care să dovedească 
o organizaţie bisericească în epoca latină și lipsa unei terminologii cita- 
dine de origine latină este un paralelism perfect şi dovedește că creştinis- 
mul nostru a fost eminamente rural. Și precum multe din numele oraşelor 
latine din nordul Peninsulei Balcanice ni s-au păstrat în formă slavă, 
tot astfel termenii latini în legătură cu organizaţia bisericească ne-au 
venit prin filieră greco-slavă, un nou indiciu că pe strămoșii românilor 
nu avem să-i căutăm în orașele din sudul Dunării“ („Dacoromania“, 
1934—1935, p. 335). 


150 
www,.dacoromanica.ro 


Aici a existat în sec. IV—VI un episcop cu reședința la To- 
misi! şi tot aici ni s-au păstrat numele a numeroşi martiri 
din timpul persecuțiilor lui Dioclețian, dintre care: Chiril, 
Chindeas şi Tasios din Axiopolisi?2, Epictet şi Astion din 
Halmyris (lîngă Histria)!3. Cu cîţiva ani în urmă, în 1972, 
în nordul Dobrogei, la Niculiţel, s-a descoperit mormîntul- 
criptă a altor patru martiri din vremea persecuției lui Dio- 
clețian, probabil din anul 304: Zoticos, Attalos, Camasis şi 
Filippos; cpipta a fost ridicată pe locul mormintului mai 
tîrziu, în a doua jumătate a secolului al IV-lea!4. 


1t A. Ghimpu-Bolşacov, Organizarea bisericii din Scythia Minor in 
secolul al VI-lea („Glasul bisericii“, 1970, nr. 9—10, pp. 971 — 977); idem, 
Scythia Minor, prima mitropolie a fării noastre (ibidem, 1969, nr. 11—12, 
p. 1223—1225); Nicolae Șerbănescu, 1600 de ani de la prima mărturie 
documentară despre existența episcopiei Tomisului („Biserica ortodoxă ro- 
mână“ 1969, nr. 9—10, pp. 966—1026) etc. 

Vezi şi Emilian Popescu, Inscripțiile greceşti şi latine din secolele IV— 
XIII descoperite in România, Buc., 1976, p. 30, unde se spune: „inscripția 
inedită de la Callatis, conexată cu știrile literare şi arheologice, a permis 
să se conchidă că în Scythia Minor au existat, în secolele V—VI, 15 epis- 
copate, în frunte cu Tomis, metropola provinciei. Multe din aceste episco- 
pate funcționau în cetăţile de pe malul drept al Dunării, iar aria lor misi- 
onară se întindea şi în Muntenia și Moldova“. 

Vezi şi Ligia Birzu, Continuitatea, p. 71, care arată: „apariţia unor 
puternice centre religioase în Dobrogea şi de-a lungul Dunării, atestată 
prin construirea de lăcaşuri de cult (Sucidava, Troesmis, Beroe) şi prin 
organizarea unor episcopate cum sînt cele de la Tomis sau de la lustiniana 
Prima, au creat condiţiile desăvirșirii procesului de creştinare în spaţiul 
carpato-dunărean“. 

13 I. Barnea, Date noi despre Aziopolis (SCIV, XI, 1960, nr.1, 
pp. 69—80); idem, O inscripție creştină de la Aziopolis („Studii teologice“, 
1954, pp. 219—228). Vezi şi Ene Braniște, Martiri şi sfinți pe pămintul 
Dobrogei de azi, în vol. De la Dunăre la mare. Mărturii istorice şi mowi- 
mente de artă creștină, Galaţi, 1977, pp. 34—62. 

13 G. Moisescu, Șt. Lupșa, Al. Filipaşcu, Istoria bisericii române, I, 
Buc. 1957, pp. 48—51. 

1 Victor H. Baumann, Bazilica cu „martyricon“ din epoca romani- 
tății tirzii descoperită la Niculifel (jud. Tulcea). („Bul. Mon. istorice“, 
1972, nr. 2, pp. 17—26); I. Barnea, Un martyrium descoperit la Niculiţel 
(jud. Tulcea) (S C I V, 24, 1973, nr. 1, pp. 123—126); V. H. Baumann, 
Citeva precizări rezultate din cercetarea monumentului paleocreşiin din co- 
muna Niculifel (jud. Tulcea) (AMN, 14, 1977, pp. 245—267), care 
citează şi alte studii. 

Pentru alte descoperiri arheologice vezi C. Iconomu, Noi morminte 
paleocreştine la Mangalia („Pontica“, II, 1969, pp. 81—110); V. Culică, 
Obiecte cu caracter creştin din epoca romano-bizantină găsite la Pirjoaia- 
Dobrogea (ibidem, pp. 353—371); Silvia Baraschi, Observafii asupra necro- 
polelor din epoca feudală timpurie din Dobrogea (S C IV, 1977, nr. 3, 
pp. 403—418) etc. 


151 
www.dacoromanica.ro 


Tot în Dobrogea au fost descoperite numeroase bazilici, 
dintre care cea mai veche pare a fi cea de la Piatra Frecăţei- 
Tulcea, atribuită epocii lui Constantin cel Mare şi considerată 
cea mai veche bazilică din întreaga Europă sud-estică după 
oficializarea creştinismului’. 

Tot pe teritoriul Dobrogei s-au descoperit peste 200 de 
inscripţii şi insemne cu caracter creștin. Multe dintre acestea 
se află pe stele funerare sau sarcofage din secolele IV —VII 
descoperite la Tomis, Callatis, Histria, Lazu și în alte lo- 
curil€; numeroase altele se găsesc pe geme, opaițe și diverse 
vasel?, iar altele au aparţinut unor vechi basilici ca cea de la 
Tomis (sec. V—VI)!8. În afară de acestea, s-au găsit inscrip- 
ţii cu caracter creștin şi la diverse construcţii laice: în zidul 
de incintă al cetăţii Tomis (sfîrşitul sec. V — începutul sec. 
VI):9, pe un capitel de la Callatis2, în zidurile cetăților His- 
tria şi Axiopolis?! etc. Toate aceste descoperiri dovedesc inten- 
sitatea vieții creștine în Dobrogea începînd din sec. IV e. n. 

Descoperirile arheologice au adus o contribuție hotărîtoare 
la stabilirea vechimii creștinismului și pe teritoriul fostei 
Dacii Traiane începînd din sec. IV e. n., infirmînd teza că 
românii s-ar fi creștinat la sudul Dunării. Numeroşi cercetă- 
tori care s-au ocupat de această problemă: K. Horedt??, C. 


25 Petre Aurelian, Beroe I. Necropola din veacurile II—VII e.n. de la 
Piaira Frecăjei, Buc., 1975, p. 21 (rezumatul tezei de doctorat). Pentru 
alte bazilici vezi Epifanie Norocel Tomitanul, Bazilicile din Tomis, în 
vol. De la Dunăre la mare, p. 84—89 şi Adrian Rădulescu, Bazilicite creş- 
tine de la Axziopolis, Callatis și Tropaeum Traiani, în același volum, pp. 
90— 97. 

15 Emilian Popescu, Inscripțiile greceşti şi laline din secolele IV— XII 
descoperiie în Romănia, Buc., 1976, pp. 51—55, 56—567, 64—68, 71—86, 
140—141, 154, 187—188 passim. 

1? Ibidem, pp. 89—96, 120—124, 146, 155—156, 158—159, 161, 163— 
173, 196 passim. 

38 Ibidem, pp. 46—47. 

39 Ibidem, pp. 42—43. 

2 Ibidem, p. 134. 

21 Ibidem, pp. 151—153, 209. 

Vezi şi Marta Munteanu, Măriurii creştine păsirate in Muzeul de arheo- 
logie Consianja, în De la Dunăre la mare, pp. 98—104; Gavrilă Simeon, 
Vestigii şi măriurii creştine din zona gurilor Dunării, în acelaşi volum, pp. 
105—110; Emilian Popescu, Ctieva consideraţii cu privire la limba inscrip- 
fiilor ereşiine din Scythla Minor în secolele IV—VI, in acelaşi volum, pp. 
123—132. 

22 Efn chrisiliche Denkmal aus Poiaissa („Mitteilungen aus dem Baron 
Brukentbalischen Museum“, XI, 1946, p. 13). 


152 
www.dacoromanica.ro 


Daicoviciu?53, M. Macrea24, D. Protase?5, Closca L. Băluţă?6, 
I. I. Russu? etc. au studiat şi inventariat un număr impre- 
sionant de materiale arheologice paleocreștine descoperite 
pe teritoriul patriei noastre, îndeosebi în Transilvania. Nu 
le vom putea prezenta aici pe toate, ci ne vom mulțumi doar 
cu cîteva. 

Între cele mai vechi dintre aceste descoperiri trebuie amin- 
tită gema descoperită la Turda, care atestă pătrunderea creş- 
tinismului în Dacia încă de la sfirșitul sec. III — începutul 
sec. IV e. n.28. 

Fără îndoială că una din cele mai importante descoperiri 
de acest gen este inscripţia descoperită la Biertan care cu- 
prinde monogramul lui Hristos şi textul: „Ego Zenovius vo- 
lum posui“, adică „Eu Zenobie am pus (această) danie“. După 
forma literelor și a monogramului, specialiștii au datat in- 
scripţia din secolul al IV-lea e. n. 22. „Motivul pentru care se 
așează la Biertan această danie nu poate fi altul decit acela 
că aici se afla o comunitate creştină în jurul unui sanctuar 
sau loc de cult creștin“%. Faptul că inscripţia e scrisă în limba 
latină dovedește că autorul ei era un daco-roman care se 
adresa contemporanilor săi într-o limbă cunoscută acestora. 
Inscripția de la Biertan este în același timp o dovadă incontes- 
labilă a continuității populației daco-romane ca şi o dovadă 
peremptorie despre vechimea creștinismului daco-romană. 


23 Au sujet des monuments chrétiens de la Dacie Trajane, în Mélanges 
offerts à J. Marouzeau, Paris, 1948, p. 120—121. 

“ A propos de quelques découvertes chrétiennes en Dacie („Dacia“, XI— 
XII, 1945—1947, pp. 281—302); idem, Viafa tn Dacia Romană, Buc., 
1969, pp. 476—479. 

25 Problema continuității in Dacia in lumina arheologiei şi numismaiicii, 
Buc., 1966, pp. 141—158. 

2% O lucernă paleocreștină din Dacia („Apulum“, VI, 1967, pp. 619— 
623). 

=? Materiale arheologice paleoereștine din Transilvania („Studii teo- 
logice“, X, 1958, nr. 5—6, p. 311—314). Vezi și Marius Moga, Vestigiile 
paleocreştine in Banat, în vol. In memoriam C. Daicoviciu, Cluj, 1974, 
pp. 259—266 etc. 

23 Emilian Popescu, op. cit., pp. 391—392. 

2 K. Horedt, Eine lateinische Inschrift des 4. Jahrhunderis aus Sie- 
benbiirgen, Sibiu, 1941. 

3 C. Daicoviciu, O senzaţională descoperire arheologică in Transilvania 
(„Transilvania“, 72, 1941, nr. 8, p. 577). 

31 C. C. Giurescu, Însemnătalea inscripției creştine in limba latină de 
la Biertan (jud. Sibiu) („Mitropolia Olteniei“, 1970, nr. 5—6, pp. 473— 
478). 


153 
wWww.dacoromanica.ro 


Inscripţia de pe vasul descoperit la Biertan nu este singura 
de acest fel; cu cîțiva ani în urmă, un vas asemănător, cu 
monogram creştin şi cruci încrustate, a fost descoperit la 
Moigrad (fostul Porolissum). Datind din același timp cu cel 
de la Biertan, vasul cuprinde o inscripție asemănătoare, 
completată de N. Gudea jastfel: „ego (Pa)ulus vot (um) 
p(osui)“32 şi de P. I. David în felul următor: „ego (Zenoy- 
vius vot(um) p(osui)“33. După opinia ultimului autor, 
ţinînd seama de scrierea foarte asemănătoare de pe cele două 
vase, este posibil ca acestea să fi fost lucrate în același ate- 
lier şi „pentru aceeași persoană: Zenovius, probabil primul 
episcop daco-roman cunoscut pînă acum în Dacoromania, cu 
mult înainte de Niceta de Remesiana (sec. V)“. Aceste două 
descoperiri constituie documente indiscutabile ale organi- 
zării creștinismului strămoșilor noştri în limba latină. 

Tot în Transilvania s-au mai descoperit inscripţii cu ca- 
racter creştin la Tg. Secuiesc, Poian, jud. Covasna etc.3t 

În Oltenia numeroase descoperiri epigrafice cu caracter 
creştin s-au făcut la Sucidava — unde exista un puternic 
centru creştin — ca şi la Slăveni și Romula, unde au fiinţat 
în secolele, V—VI comunităţi creștine mai mici’, La Suci- 
dava a existat încă din sec. VI o bazilică creștină36. 

O deosebită însemnătate prezintă apoi descoperirea unui 
vas din secolul al VI-lea avînd pe el încrustată (după piatra 
tiparului) o cruce care este fără îndoială simbolul creștin. 
„Prezenţa tiparului de cruce în modesta așezare rurală de la 
Străulești-Lunca constituie încă o dovadă a fondului pro- 
fund autohton daco-roman al așezărilor Ciurel, iar factura 
lui reflectă legăturile strînse cu Imperiul în timpul lui Ius- 


33 „Flacăra“ 1978, nr. 35. 

33 „Săptă mina“, 20 oct., 1978. 

% Emilian Popescu, op. cit.. p. 385 şi urm. 

35 Ibidem, pp. 310—311, 314—321, 328—330, 333, 339—344, 346, 
350. 

% D. Tudor, Prima bazilică creştină în Dacia Traiană, laşi, 1948; 
E. Popescu, op. cit., p. 311. 

Despre bazilica de la Slăveni din sec. IV e.n. vezi D. Tudor, Biserica 
paleocreştină de la Slăveni-Oit (S C I V, 1979, nr. 3, pp. 453—458), care 
arată că descoperirea „documentează cimentarea puternică a creștinis- 
mului la nord de Dunăre în secolele IV—VI e.n.“. Vezi şi idem, Biserica 
Castrensis de la Slăveni pe Olt („Drobeta“, 1974, pp. 47—53). 


154 


Www.dacoromanica.ro 


tinian“37. Tipare asemănătoare s-au mai descoperit la Olteni 
(Teleorman) şi Cindeşti (Vrancea)38. 

De o deosebită importanţă sînt şi vechile cimitire creştine 
descoperite pe teritoriul României, dovedind existenţa unei 
populaţii creştine înainte de venirea ungurilor: „The Chris- 
tian cemeteries of the Ciumbrud-Blandiana B type (de adău- 
gat la acestea: Deta, Galoşpetreu, Sălacea ete. — N. S.) 
from the 9th — loth centuries which were prior to those of 
the Bjelo Brdo type, clearly prove that this territory was 
inhabited by a Christian population who, before the Christia- 
nizing of the Hungarians, could have been no other than 
Romanian-Slav population“3. 


Toate aceste date — şi se mai pot aduce şi altele — dove- 
desc că poporul român s-a creștinat la nordul Dunării, acolo 
unde s-a format şi în timpul procesului de etnogeneză. „Creşti- 
nismul românesc, ca şi graiul românesc, este de caracter la- 
tin. Românii sînt, în această parte a Europei, cei mai vechi 
creştini. Toate popoarele vecine: bulgarii, sirbii, ungurii, 
slovacii, polonii, ruşii au fost creştinate mult în urma lor“4. 


+ 


Cit priveşte limba slavonă folosită în biserică pînă în se- 
colul al XVII-lea, aceasta nu a fost adusă de români de la 
sudul Dunării — cum susținea Roesler — ci a constituit 
limba „sfintă“ a tuturor locuitorilor din această parte a Euro- 
pei, aşa cum latina era limba sacră, utilizată în slujbele re- 
ligioase, în Apusul Europei. 

După cum arăta P. P. Panaitescu, istoricii care susțin că 
românii ar fi venit ca păstori de la sudul Dunării de unde au 
adus liturghia slavă „uită că păstorii nomazi și inculți nu 
puteau cunoaşte o limbă literară, nici nu puteau aduce cu ei 
din ţările slave cărţile traduse de Metodie şi Ciril. Dimpo- 


3? Margareta Constantiniu, Elemente romano-bizantine în cultura ma- 
lerială a populației autohione din partea centrală a Munieniel, în secolele 
VI—VII e.n. (SCIV, 17, 1966, nr. 4, pp. 674—675). 

38 Pentru Moldova vezi îndeosebi Coman Ghenuţă, Mărturii arheologice 
prioind creştinismul tn Moldova secolelor VI— XII („Danubius“, 5, 1971, 
pp. 75—100+8 pl.). 

33 Mircea Rusu, The autochtonous population and the Hungarians on 
ihe territory of Transylvanie in the 9 th — 11 th centuries, în Relattons 
between the autochthonous population and the migratorg populations, Buc., 
1975, p. 207. Vezi şi harta de la p. 214 şi lista de la pp. 215—217. 

« C, C, Giurescu, Formarea poporului român, p. 118- 


155 


www.dacoromanica.ro 


trivă, liturghia slavă la noi este o dovadă că românii, în vre- 
mea cînd au primit-o, erau un popor așezat, cu o clasă supe- 
rioară învăţată“4l. 

După cum o dovedesc inscripţiile citate, ca şi "mărturiile 
cronicarilor și fondul de cuvinte creştine de origine latină din 
limba română, în primele secole de creștinare dacoromânii 
au folosit în biserică limba laţinăt2. 

Asupra datei cînd au adoptat românii limba slavonă în 
biserică, P. P. Panaitescu susţinea că, întrucît ea a fost adop- 
tată de toţi românii, inclusiv de cei din Transilvania, este de 
presupus că adoptarea ei este anterioară cuceririi Transil- 
vaniei de către maghiari „căci această mare reformă religioasă 
nu s-ar fi putut produce sub scutul coroanei apostolice a sf. 
Ştefan“; ar fi vorba deci de secolele X—XI, epoca de expan- 
siune a liturghiei slave care tocmai atunci pătrundea și în 
Rusia423. 

O părere similară are A. Sacerdofeanu, care, pornind de la 
faptul că, în vremea coabitării româno-slave, limba română 
s-a îmbogăţit cu un vocabular slav, dar a rămas latină şi a 
contribuit la asimilarea slavilor, afirmă că „acest lucru nu ar 
fi fost posibil dacă în secolul al IX-lea biserica românilor ar 
fi întrebuințat limba slavă. Introducerea limbii slave în 
slujba bisericească a avut loc mai tirziu“44, 

Unii istorici, ca P. P. Panaitescu, au legat introducerea 
limbii slavone în biserică de dominaţia bulgară la nordul 
Dunării, dominație pe care alţi savanţi (N. Iorga, G. Bră- 
tianu, N. Bănescu etc.) au contestat-o.îfbis 


41 P, P. Panaitescu, Iniroducere la istoria culiurii româneşii, p. 197. 

42 P. St. Năsturel, Une reminiscence romaine de la messe laiinc à l'é- 
poque de la liiurgie slave („Romanoslavica“, 1, 1958, pp. 198—209). 

43 P, P. Panaitescu, La liiicraiure slavo-roumaine el sa imporiance pour 
lhisloire des lilierai: res slaves, Praga, 1931, p. 2. Vezi și tdem, Iniroducere 
la istoria culiurii româneşii, p. 185 și urm., unde se arată că „liturghia 
slavă a fost adoptită de români în sec. X“. 

4 A. Sacerdoţeanu, Elemenie de coniinuilale şi uniiale, p. 129. 

bis Vezi G. Brătianu, „Bulgaria de dincolo de Dunăre“ in izvoarele 
bizantine, în Omagiu lui I. Lupaş, Buc., 1943, pp. 127—132, care arată 
că stăpinirea bulgară la nord de Dunăre este o simplă tradiţie istorică 
ce nu corespunde decit pentru scurt timp realităţii istorice; N. Băneescu, 
Vechiul stal bulgar şi țările române, Buc., 1947; A. Sacerdoţeanu, Orga- 
nizarea bisericii ortodoxe române în secolele al IX-lea şi al XIII-lea („Stu- 
dii teologice“, 1968, nr. 3—4, pp. 242—257) etc. Vezi și M. Chisvaşi-Comşa, 
Clieva daie arheologice in legătură cu siăpinirea bulgară la nordul Dunării 
in sec. IX— X, în Omagiu lui C. Daicoviciu, Buc., 1960, pp. 69—79, care 
arată că sub numele de „bulgari“ se ascund uneori populaţiile care trăiau 
în Imperiul bulgar, adică slavii și străromânii. 


156 


www.dacoromanica.ro 


Cit priveşte faptul că în organizarea bisericii ortodoxe 
române se simte o oarecare influenţă slavonă (vlădică, sta- 
reţ etc.), aceasta nu înseamnă că creştinismul daco-romanilor 
este împrumutat de la slavi. După cum a arătat A. Sacerdo- 
feanu, „una este să fii creştin şi să trăieşti într-o organizare 
religioasă primitivă cu horepiscopi şi pseudoepiscopi (cum tră- 
iau daco-romanii în primele secole de la creștinare — N. S.) 
şi alta să ai o ierarhie bisericească stabilă și canonică, gen 
monarhie eclesiastică. În prima formă avem de-a face cu un 
misionarism creştin, care nu cunoaşte divergențe confesio- 
nale, în timp ce în a doua domină contradicţiile confesionale, 
însoţite de propagandă viguroasă în vederea ciștigării de 
prozeliţi. În ce priveşte poporul nostru, aceste condiţii nu au 
putut apărea decît mult ulterior schismei (1054) și ca un re- 
zultat al acesteia“. Întrucît ierarhia bisericească nu funcţio- 
nează independent de puterea laică, în Țara Românească și 
Moldova nu s-au creat condiţii de organizare a bisericii decît 
tîrziut5. 

Un alt argument utilizat de adversarii continuității în 
sprijinul faptului că poporul român s-ar fi format la sudul 
Dunării a fost presupusa dependenţă a bisericii române de pa- 
triarhia de Ohrida. După cum a arătat savantul M. Lascaris, 
nu a existat nici o legătură de dependenţă între această pa- 
triarhie şi biserica ortodoxă de la nordul Dunăriit$, astfel 
încît şi acest argument s-a dovedit neîntemeiatt?. 


45 A. Sacerdoţeanu, Cu privire la problema continuității poporului 
român („Studii“, 1970, nr. 1, p. 11). 

Vezi și Emil Petrovici, Daco-slava („Dacoromania“, 10, 1943, p. 277), 
care afirmă: „caracterul oriental și slav al bisericii daco-românilor nu 
poate servi ca dovadă a venirii acestora de la sud de Dunăre, căci misi- 
onari slavi au cutreerat, incepind din sec. X, regiunile de la nord de 
Dunăre (pină in stepele sarmate), aducind cu ei liturghia slavă și ter- 
minologia creștină slavonă la populaţiile de aci, deci și la populaţia din 
Daca“. 

4 M. Lascaris, Joachim, Mâiropolile de Moldavie, el les relations de 
V'eglise moldave avec le patriarchat de Pet ei archevêché d'Achris au XV-e 
siecle, Buc., 1927. Iată concluzia acestui învăţat: „il n'y a jamais eu ni 
dépendance canonique, ni relations culturelles étroites entre l'église 
moldave et le patriarcat d'Achris. Quant à la Valachie, il est inutile 
même de discuter si elle a jamais dépendu de l'archevêché d'Achris, puis- 
que rien n'autorise une pareille hypothèse“. 

47 Cu toate acestea, și după data apariției articolului lui Lascaris, 
unii iştorici maghiari au susținut ca un „loc comun“ în discuţia proble- 
mei da tenenta românilor la patriarhia de Ohrida (L. Tamas, op. cil., 
p. 297, 301). Vezi şi RHSEE, 1943, p. 96. 


157 
wwwW.dacoromanica.ro 


În concluzie, putem spune că nici unul din argumentele 
privind creștinarea românilor la sudul Dunării nu rezistă unei 
critici ştiinţifice, deoarece ele nu corespund realităţii istorice 
cunoscute. „Originea romană a creștinismului daco-roman, 
păstrarea și răspiîndirea lui pe bază populară prin instituții 
strict locale în vremea popoarelor în migraţiune și organi- 
zarea ierarhiei bisericeşti proprii cînd ierarhia laică a trecut 
la crearea statelor românești demonstrează o perfectă unitate 
etnică şi o continuitate de cultură, mereu în dezvoltare“t?. 


e3 A, Sacerdoţeanu, Elemente de continuitate şi unitate, pp. 129—130. 


158 
www.dacoromanica.ro 


Capitolul VI 


MĂRTURIILE ARHEOLOGICE, NUMISMATICE 
ȘI EPIGRAFICE ALE CONTINUITĂȚII 


Mărturiile arheologice au fost utilizate mai puţin în trecut 
pentru dovedirea continuității daco-romanilor!, aceasta deoa- 
rece arheologia a luat o deosebită amploare în ultimele de- 
cenii, cînd descoperirile arheologice au devenit unul din cele 
mai convingătoare şi palpabile argumente că majoritatea popu- 
lației autohtone a rămas pe loc. 

În situaţia de acum o jumătate de secol, cînd tăcerea izvoa- 
relor scrise despre populaţia autohtonă era coroborată cu 
pretinsa inexistenţă în Dacia a celorlalte materiale documen- 
tare (arheologice, numismatice, epigrafice) — inezistenţă da- 
lorată lipsei investigaţiilor — era oarecum firesc ca teoria lui 
Roesler și a adepților săi de mai tirziu să găsească credit în 
anumite cercuri de învățaţi?. În lumina cercetărilor şi desco- 
peririlor cunoscute acum, putem spune că modul de a pune 
problema în spiritul discontinuităţii daco-romanilor şi-a pier- 


1 Dintre lucrările mai vechi a se vedea îndeosebi: G. I. Brătianu, Les 
origines du peuple roumain: les données archtologiques, Buc., 1939; C. Daico- 
viciu, Problema continuității in Dacia. Citeva observaţii şi precizări de 
ordin istoric-arheologic, Cluj, 1940; idem, Dovezile arheologice ale continui: 
tății („Transilvania“, 74, 1943, nr. 1, pp. 1—6); idem, La Transylvanie 
dans l'antiquité, Buc., 1945, pp. 191—264. 

2 Constatare făcută incă de acum un secol de I. L. Pic, care spunea: 
„lipsa de izvoare pozitive istorice despre istoria cea mai veche a roinâni- 
lor a fost un rău, care totdeodată fu cauza că se născură atitea teorii 
nouă despre această temă care mai mult încurcară obiectul chestionat, 
decit au contribuit la lămurirea lui ...; sint astăzi încă destui necredin- 
cioși, care, sau din cauze uşor de priceput naţionale, sau în urma scrupu- 
lelor ştiinţifice, neagă adevărul luminat sau îl trag la îndoială și 
de aceea este necesar de a afla un argument mai palpabil pentru stabili- 
rea și  descălecarea cea mai veche și pentru continuitatea românilor în 
nordul Dunării“ („Cumidava“, V, 1971, pp. 755—756). 


159 
Www.dacoromanica.ro 


dut suportul ştiinţific?. După cum s-a spus de curînd, cînd pă- 
mintul vorbeşte, patimile ar trebui să amuțească. Şi totuşi... 

Nu vom putea enumera aici toate dovezile arheologice ale 
continuității, mulţumindu-ne să amintim pe cele mai impor- 
tante, ca și unele concluzii ale specialiștilor. 

O deosebită importanţă pentru problema continuității o 
prezintă lucrarea arheologului D. Protase care a strîns toate 
mărturiile arheologice ale continuității (între anii 271 —A450) 
descoperite pînă în anul 19665. Repertoriul său cuprinde 
așezări, cimitire sau morminte răzlețe şi diferite obiecte, 
asupra cărora nu e cazul să insistăm aici, ele sint descrise în 
lucrarea sa, unde se indică și bibliografia aferentă. Subliniem 
însă că lucrarea „se referă exclusiv la teritoriile care alcă- 
tuiseră odinioară provincia Dacia (Transilvania, Banatul, 
Oltenia şi Muntenia de vest)“. 

Concluziile lui D. Protase sînt deosebit de importante: 
„Les découvertes archéologiques et numismatiques datées de 
la période comprise entre la retraite aurélienne et l'effondre- 
ment de la puissance des Huns en Europe centrale et sud- 
orientale confirment pleinement la justesse de la thèse, sou- 
tenue par des nombreux historiens, roumains et étrangers, de 
P'impossibilite d'une évacuation par les Romains de la tota- 
lite ou de la majoritè de la population de la Dacie. Par leur 
frequence et leur diffusion, ces décóuvertes attestent que 
nous ne sommes en: présence, dans l’ancienne province, ni 
d'un vacuum ethnique autochtone, ni de simples restes d'une 


3 D. Protase, Problema continuității in Dacia în lumina arheologiei şi 
numismaticei, Buc., 1966, p. 133. 

4 Al. Constantinescu, Înire istoriasilențioasă și istoria zgomoloasă („Via- 
ţa românească“, 1978, nr. 9, p. 54). 

5 D. Protase, op. cit. Vezi şi idem, Considerations sur la continuite 
des daco-roumains en Dacie post-aurellienne, à la lumière des recherches arche- 
ologiques ei numismaliques („Dacia“, VIII, 1964, pp. 177—193); idem, Ritu- 
rile funerare la daci şi daco-romani, Buc., 1971. 

Pentru completarea repertoriului lui D. Protase cu descoperirile pri 
vind secolele VI— IX vezi îndeosebi Mircea Rusu, Transilvania și Banatul 
tn secolele VI— IX („Banatica“, IV, 1977, pp. 169—213), unde se anali- 
zează relaţiile populaţiei autohtone cu gepizii, avarii şi slavii şi se publică 
liste de așezări și cimitire descoperite din sec. VI—VII și VIII—IX, cu 
trimiteri la lucrările unde au fost publicate. 

Pentru contribuţia arheologilor clujeni la lămurirea problemei conti- 
nuităţii vezi M. Macrea, I. H. Crișan, Două decenii de cercetări arheolo- 
gice și studii de istorie veche la Cluj (1944— 1964) (AMN, 1, 1984, pp. 
307— 365), cu o listă a localităţilor unde au fost cercetate aşezări și cimi- 
tire feudale timpurii. 


160 
www.dacoromanica.ro 


population romanisâe qui se serait rapidement fondue dans 
la mase des «barbares», mais bien d'une population nombreuse. 
Celle-ci continua d'habiter tout l'espace de l'ancienne 
Dacie romaine, soit dans les anciens établissements du temps 
de la province, soit dans d’autres établissements nouvelle- 
ment fondés au cours des IV-e et V-e siècles... Les sources 
directes d’information, l'archéologie et la numismatique, 
mettent une fois de plus en évidence cette verité que largu- 
ment du silence des sources littéraires au sujet de la population 
daco-roumaine perd le crédit et la valeur qui lui ont été accordés 
d'une façon excessive et unilatérale par les adeptes de la dis- 
continuité de la romanité nord-danubienne. Elles démonstrent 
que le véritable fondement des transformations historiques 
qui survinrent dans l’ancienne province de Dacie c'est la 
romanité locale qui la constitue“. 

Continuitatea populației daco-romane este probată și prin 
păstrarea vechilor rituri funerare ale dacilor (incinerarea) şi 
romanilor (înhumarea). Numeroasele descoperiri de morminte 
sau de cimitire făcute la: Alba Iulia, Bratei, Cluj, Iernut, 
Lechința de Mureş, Moigrad (Porolissum), Proştea Mică, 
Sarmizegetusa, Sărăţeni, Sf. Gheorghe, Soporul de Cimpie, 
Turda (Potaissa) etc. i-au permis lui D. Protase să constate 
persistența principalelor forme funerare după abandonarea 
Daciei romane. „I-a persistance en Dacie postromaine, prouvée 
maintenant jusqu’au V-e siècle, des principaux types de tom- 
bes d'inhumation et d'incinération du temps de l'occupation 
romaine ne s'explique historiquement que par la continuité 
de vie et de coutumes d'une nombreuse population daco-ro- 
maine“, Astfel, studiul riturilor și ritualurilor funerare la 
daci şi la daco-romani aduce o contribuție substanțială în 
dovedirea continuității dace sub romani și a persistenței 
populației romanice în Dacia de după Aurelian pînă la pă- 
trunderea slavilor pe teritoriul României. 

După publicarea de către D. Protase a repertoriilor de des- 
coperiri arheologice care atestă continuitatea autohtonilor 
în Dacia Traiană s-au mai făcut numeroase alte asemenea 


e D. Protase, Riturile funerare la daci şi daco-romani, Buc., 1971, pp. 
204—206. Vezi şi Dardu Nicolaescu-Plopşor şi Wanda Wolski, O contri- 
buţie a antropologiei istorice la problema permanențelor în ritualul funerar 
(„Apulum“, IX, 1971, pp. 735—752). 


161 


11 — Continuitatea românilor 
www.dacoromanica.ro 


descoperiri?. Nu este scopul lucrării de faţă acela de a întoc- 
mi un inventar complet al acestora, inventar greu de făcut 
datorită numărului mare de descoperiri, din care unele nici 
nu au fost încă publicate. Amintim doar cîteva dintre aces- 
tea: Alba Iulia (sec. IV—XI)5, Arad, cartierul Grădişte (sec. 
III—IV)’, Biharea (sec. V—VIybi, Cluj (sec. IV), Comana 
de Jos-Braşov (sec. VIII—IX)”, Cristian-Brașov (sec. IV)2, 
Deva!3, Feldioara (sec. IV)'4, Felnac-Arad (sec. III—IV, 


7 O sinteză a acestora pînă la 1973 la K. Horedt, Das archäologische 
Bild der romanischen E lemenie nach der Raumung Daziens („Dacoromania“, 
1973, pp. 135—148). 

8 Gh. Anghel, Noi descoperiri arheologice în legăiură cu aşezarea feudală 
limpurie de la Alba Iulia („Apulum“, VII, 1968, pp. 469—481); „Dacia“, 
1977, p. 357; Radu Heitel, Noi descoperiri privind coniinuiiaiea aşezării de 
la Alba Iulia („Ştiinţele sociale şi politice din România. Sinteză informa- 
tivă“, 1975, nr. 2, pp. 18—19). Deosebit de importante sînt săpăturile din 
regiunea catedralei catolice care au dus la descoperirea unui monument 
din sec. X, ca și a unor materiale aparţinind culturii Dridu, dovedind că 
supușii lui Gyula erau români. Vezi Radu Heitel, Coniribuţii la problema 
genezei raporiurilor feudale în lumina cercelărilor arheologice de la Alba 
Iulia („Muzeul Naţional“, II, 1975, pp. 343—351). 

? Florian Dudaș, Un mormini auiohion din sec. III—IV e. n.. descope- 
rii la Arad-Grădişie („Ziridava“, V, 1975, pp. 13—17). Pentru alte des- 
coperiri făcute în această zonă vezi Egon Dörner, Cercelări și săpăluri 
arheologice în jud. Arad („Materiale“, 9, 1970, pp. 444—465); I. H. Cri- 
şan, Coniinuiiaiea dacică în ctmpia Aradului („Apulum“, VII/1, 1968, p. 
241 și urm.). 

9 bis Sever Dumitrașcu, Descoperiri arheologice din sec. V—VI e.n. 
de la Biharea („Ziridava“, X, 1978, pp. 81 —100), care subliniază „continui- 
tatea de locuire dacică, daco-romană și românească, dovedită de material 
arheologic concret descoperit în cetate și în aşezarea întinsă din jurul ce- 
tății“. 

10 Ioana Hica, Urme de locuire din secolul al IV-lea e. n. la Cluj-Mă- 
năşiur, in vol. In memoriam C. Daicoviciu, Cluj-Napoca, 1974, pp. 165— 
176; Ioana Hica-Cimpeanu, Cu privire la unele morminie romane itrzii de la 
Napoca (AMN, 14, 1977, pp. 221—237). 

u „Dacia“, 1977, p. 361. 

12 „Cumidava“, II, 1968, pp. 43—51. 

13 I, Andriţoiu, Ioan Petru Albu, Deva şi imprejurimile in sec. IV — 
XIV („Sargetia“, VI, 1969, pp. 57—71); Octavian Floca, Dovezi ale con- 
iinuei locuiri a zonei ceiăţii Deva în epoca dacică şi romană (ibidem, 11—12, 
1974—1975, pp. 407—410). 

14 „Cumidava“, V, 1971, pp. 25—44. 

Despre descoperirile recente de la Șercaia — Brașov (sec. IV. e.n.), 
care constituie dovada extinderii populaţiei romanizate din Dacia după 
retragerea aureliană, vezi H. Daicoviciu, Arheologie dacică („Steaua“, 
1979, nr. 1, p. 49). 

Despre diverse obiecte din sec. IV. e. n. care pledează pentru continui- 
tate vezi Ioana Cimpeanu, Piese din sec. IV e. n. în colecția Muzeului 
de isiorie a Transilvaniei (rezumat în „Steaua“, 1979, nr. 5, p. 48). 


162 


WWw.dacoromanica.ro 


VII—XIII)5, Ghidfalău-Covasna (sec. VII—X)!€, Hărman- 
Brașov (sec. IV, VIII—IX)?, Lazuri-Satu Mare (sec. 
VIII —IX)8, Remetea Mare-Timiş (sec. VIII—IX):9, Rupea- 
BraşoviSbis, Sălaşuri-Mureş?%, Streisingeorgiu-Hunedoara (sec. 
VIII—IX, XI—XII2, Şirioara-Bistriţa-Năsăud (sec. XI— 
XII)??, Şura Mică-Sibiu (sec. IX—X)22, Turdaş-Alba (sec. 
VIII—IX)24, Vladimirescu-Arad (sec. III—IV, IX—X1)5%, 
Voivodeni-Mureș (sec. IV—V)5bis. Zăbrani-Arad (sec. X— 
XII) etc., etc, 


15 „Ziridava“, VI, 1976, pp. 47—49, „Dacia“, 1973, p. 375, şi 1977, p. 
363. Unele considerații cu privire la apartenența etnică a populației din 
această regiune la Mihai Blăjan, Egon Dörner, Probleme de demografie 
istorică pe baza studiului căldăruşelor de lut (sec. XI— XIII) descoperite pe 
teritoriul județului Arad („Ziridava“, X, 1978, pp. 123—138). 

16 „Dacia“, 1973, p. 376. 

Despre descoperirile din această regiune vezi Székely Zoltán, Unele 
probleme ale cercetării epocii feudale timpurit tn sud-estul Transilvaniei (sec. 
X— XIII) („Aluta“, 1971, pp. 141—165), unde se arată că descoperirile de 
la Reci, Sf. Gheorghe, Cernat și Sincrăieni dovedesc prezența populaţiei 
românești în sec. IX—X şi că populaţia maghiară și secuiască s-a stabi- 
lit aici în sec. XI—XII. Vezi și idem, Așezări din sec. VI—IX e. n. in sud- 
estul Transilvaniei („Aluta“, 1974—1975, pp. 35—55); idem, Sud-estul 
Transilvaniei in secolele VI— XIII e. n. (ibidem, pp. 57—71) etc. 

1? „Cumidava“, V, 1971, pp. 11—23, 45—51, „Dacia“, 1971, p. 374, și 
1973, p. 378; A. D. Alexandrescu, I. Pop și M. Marcu, Raport asupra săpă- 
turilor de la Ilărman, jud. Braşov (1961— 1970). („Materiale“, X, 1973, pp. 
231 — 259). 

18 „Dacia“, 1977, p. 364. 

19 Ibidem, p. 367. 

19bis Mariana Dumitrache, Archäologische und Baugeschichtiiche For- 
schungen in der Repser Gegend Viscri- Deutschwelsskirch („Forschungen zur 
Volk-und-Landeskunde“, 21, 1978, nr. 2, pp. 35—53). 

2 Székely Zoltân, Așezarea prefeudală de la Sălaşuri („Marisia“, V, 
1975, p. 71 și urm.). Pentru regiunea Mureșului vezi și Liviu Marghitan, 
Vestigii arheologice ulterioare veacului al IV-lea descoperite pe cursul mij- 
lociu al Mureșului („Crisia“, IV, 1974, pp. 33—37). 

21 „Dacia“, 1977, p. 369. Vezi şi Victor Eskenasy, Cercetări şi sondaje 
arheologice pe teritoriul aşezării medievale de la Sireisingeorgiu (BM 1, 
1978, nr. 1, pp. 57—62). 

as „Dacia“, 1973, p. 392. 

23 Ibidem, 1977, p. 370. 

2 Ibidem, 1972, p. 354. 

25 Ibidem, p. 355, „Ziridava“, VI, 1976, pp. 50—55. 

25bis Mihai Petică, Elemente de continuitate pe valea Mureșului supe- 
rior — Sondajul arheologic de la Voivodeni (judeţul Mureş) („Marisia“, VIII, 
1978, pp. 81—89). 


28 V. Boroneanţ, Sondajul arheologic privind feudalismul timpuriu de la 
Zăbrani-„Sătuf“ („Ziridava“, VI, 1976, pp. 57—67). 

Pentru descoperirile făcute în judeţul Bihor (Cociuba Mare, Curtui- 
şeni, Ghenetea, Oradea etc.) vezi Sever Dumitrașcu, Descoperiri arheolo- 


163 
WwWw.dacoromanica.ro 


După cum rezultă din această listă şi după cum a subli- 
niat și K. Horedt în articolul citat mai sus, continuitatea de 
viaţă în sec. IV e.n. se constată nu numai în numeroase sate, 
dar şi în fostele oraşe daco-romane Apulum, Napoca, 
Potaissa, Sarmizegetusa etc., unde populația s-a adăpostit; 
aceste oraşe vor fi părăsite şi distruse însă în secolele V—VI. 

Una din cele mai importante descoperiri arheologice care 
constituie „dovada de neînlăturat a continuilăţii einice daco- 
romane“ a fost făcută la Bratei-Sibiu?7. După cum s-a arătat, 
importanţa excepţională a cimitirului descoperit aici „nu stă 
numai în documentarea existenței unui grup de daci romani- 
zați trăind în fosta provincie în a doua jumătate a secolului 
al IV-lea şi la începutul secolului al V-lea“, ci şi în dovedirea 
rămâînerii în Dacia, după evacuarea acesteia, a unui număr 
relativ mare de colonişti, ceea ce confirmă ideea continuării 
procesului de romanizare şi după încetarea stăpînirii romane 
la nordul Dunării28. 

Cel de al doilea cimitir descoperit la Bratei datează din 
secolele VII—VIII şi el dovedeşte continuitatea de locuire 
în această regiune2?. Descoperirile de la Bratei „sînt de impor- 
tanță fundamentală pentru dovedirea continuității daco- 
romane la nordul Dunării, de-a lungul mileniului întîi, pro- 
ces ilustrat de continuitatea de cultură materială, de carac- 
terul său daco-roman, de riturile şi ritualurile folosite, de 
continuitatea de locuire în acecași vatră“. 


gice din sec. IV—V e. n. în judeţul Bihor, în Centenar muzeal |orădean, 1972, 
pp. 197—208. Pentru alte descoperiri vezi Dan Teodor, Sesiunea ştiinţifică 
„Noi descoperiri arheologice din perioada formării poporului român“ („Ar- 
heologia Moldovei“, VII, 1972, pp. 399—401). 

27 Ion Nestor și Eugenia Zaharia, Raporti preliminar despre săpăturile 
de la Braiei, jud. Sibiu (1959— 1972) („Materiale şi cerc. arheologice“, 10, 
1973, pp. 191—201); Ligia Birzu, Continuitatea populaţiei autohtone în 
Transilvania tn secolele IV— V (Cimitirul 1 de la Bratei), Buc., 1973; idem, 
Continuitatea populației băştinașe din Transilvania la sfirşilul sec. IV şi 
inceputul sec. V pe baza descoperirilor de la Bratei („Analele Univ. Bucu- 
rești“, ştiinţe sociale, istorie, 15, 1966, pp. 35—48); idem, Romani şi daco- 
romani in sec. IV e. n. (ibidem, 19, 1970, pp. 19—33) cte. 

28 Ligia Birzu, Continuitatea populației autohtone in Transilvania ..., 
p. 95. 

3 Eugenia Zaharia, Populaţia românească in Transilvania tn secolele 
VII—VIII (Cimitirul nr. 2 de la Bratei), Buc., 1977. 

3 Ibidem, p. 5. Despre importanța acestor descoperiri vezi și Dumi- 
tru Popa, Dovezi arheologice privind continuitatea populației autohtone în 
mileniul I e. n. descoperite pe teritoriul judeţului Sibiu („Studii și comu- 
nicări“, Sibiu, Arheologie-istorie, 20, 1977). 


164 


www.dacoromanica.ro 


Deosebit de importante sînt apoi rezultatele săpăturilor 
arheologice făcute în Țara Birsei, unde acestea au dovedit o 
continuitate de viață autohtonă neîntreruptă pînă în secolul 
al XI-lea3l. Cercetările de aici au dovedit, de asemenea, că, 
în cursul secolului al XII-lea, comunităţile românești au 
părăsit așezările din cîmpie şi s-au retras spre locuri mai 
ferite, apărate natural, unde şi-au ridicat cetăţi de pămînt 
ca cele de pe dealul L.empeș, sau dintre comunele Hărman și 
Sîmpetru; aceste cetăţi erau menite să le apere de primejdia 
înaintării maghiare spre Ţara Birsei. Descoperirile din această 
regiune „constituie un argument în plus în combaterea înve- 
chitei teorii a unor istorici din trecut, după care, înainte 
de colonizarea germană, Țara Birsei ar fi fost pustie și nelo- 
cuită. Materialul arheologic de care dispunem dovedește că 
această regiune a fost locuită şi înainte de colonizare, aici 
existînd o numeroasă populaţie locală românească“3?. 

De o deosebită importanţă sînt apoi descoperirile arheolo- 
gice care dovedesc prezența în Transilvania, în secolul al 
X-lea, a unei numeroase populaţii slavo-române creştinate, 
descoperiri ilustrate de cimitirele de la Blandiana B, Alba 
Iulia, Ghirbom, Oradea etc.33. 


Despre ceramica prefeudală de tip Bratei din sec. V—VI e. n., descope- 
rită la Sinmiclăuş-— Alba, vezi Gh. Anghel și M. Blăjan, Săpăturile arheo- 
logice de la Stnmiclăuș (com. Șona, jud. Alba), 1974 (A MN, XV, 1977); 

31 Ioan Pop, Date arheologice privind continuitatea populației daco-ro- 
mane pe teritoriul regiunii Braşov tn perioada anilor 271—600 („Culegere de 
studii şi cercetări“, Muzeul regional Braşov, I, 1967, pp. 93—112); idem, 
Date arheologice privitoare la istoria Braşovului în sec. IX— XI („Cumida- 
va“, II, 1968, pp. 9—19); A. D. Alexandrescu şi loan Pop, Săpăturile de 
pe dealul Lempeș („Materiale“, X, 1973, pp. 231—234); I. Pop, Săpăturile 
de la poalele dealului Lempeș (ibidem, pp. 246—258); A. D. Alexandrescu, 
Contribuţii la cunoaşterea populaţiei autohtone In feudalismul timpuriu in 
Țara Birsei („Cumidava“, VII, 1973, pp. 47—52); Lucian Chiţescu, în R. 
Ist., 28, 1975, nr. 7, pp. 1059—1060. 

32 „Cumidava“, II, 1968, p. 19. 

33 Mircea Rusu, The autochtonous population and the Hungarians on th? 
territory of Transylvania in the 9ih— 11th centuries, în Vol. Relations bet 
ween the autochtonous population and the migratory populations on the 
territory of Romania, Buc., 1975, p. 210. Vezi şi: Sever Dumitraşcu — 
George Togan, Cimitirul de la Boarta („Studii şi comunicări“, Muz. Bru- 
kenthal, 18, 1974, pp. 93—107); K. Horedt, Un cimitir din sec. IX—X 
e. n. la Mediaş (S U BB, Historia, II, 1965, fasc. 2, pp. 7—23); N. 
C hidioșan, O necropolă din feudalismul timpuriu descoperită la Sălacea 
(SCIV, 20, 1969, nr. 4, pp. 611—615) etc. 


165 
www.dacoromanica.ro 


De asemenea, cercetările arheologice întreprinse la cetă- 
ţile: Morești, Dăbiîca34, Moigrad35, Şirioara36, Laz, Pianul de 
Sus3bi* etc. „have proved, due to archaeological inventory, 
to the building technique of the earthen walls and defence 
ditches, as well as due to the analogies they present (Stara 
Kourim, Bina, Werla, Griinwald etc.) that these fortresses 
existed during the 9th century; some of them showed signs 
of destruction and fires wich hawe been connected to the 
inroads of the Hungarians at the beginning of the 10 th cen- 
tury“??, 

De o deosebită însemnătate pentru a dovedi prezența ro- 
mânilor în Transilvania la venirea maghiarilor sînt o serie 
de descoperiri arheologice făcute în cetățile de pămînt ri- 
dicate de populația autohtonă, dintre care unele sînt amin- 
tite și de Anonymus (Byhor, Sătmar, castrul lui Gelu de pe 
Someş etc.). Astfel, materialul ceramic cules în cetatea de la 
Vladimirescu (Glogovăţ) lîngă Arad probează existența ce- 
tății încă din secolul al VIII-lea e.n., iar observațiile stra- 
tigrafice au dovedit că, în prima jumătate a sec. X (atunci 
cînd Anonymus plasează rezistența opusă de Glad, voievo- 
dul acestei regiuni), primul nivel al fortificaţiei de refugiu 


4 Vezi Ştefan Pascu, Voievodalul Transilvaniei, p. 47, care consideră 
cetatea Dăbica „o cetate voievodală la sfirşitul sec. IX şi la inceputul sec. 
X, aşa cum au fost Biharea şi Satu Mare, Orşova, Horom și Cuvin“. 

25 M. Rusu, Cetatea Moigrad și porțile Meseșului, în Sub semnul lui 
Clio, Omagiu lui Ștefan Pascu, Cluj, 1974, pp. 265—279. 

3 M. Rusu — Șt. Dănilă, Cetatea feudal-limpurie de la Șirioara, în 
File de istorie, Bistriţa, I1, 1972, pp. 47—62. 

La acestea trebuie adăugată și cetatea de la Cluj Mănăştur care a 
făcut și ea parte din sistemul defensiv al voievodului Gelu (P. lambor — 
St. Matei, Cetatea feudală timpurie de la Cluj-Mănăștur, în A 11C, 
XVII, 1975, pp. 291 —304); cetatea de la Orlat-Sibiu, unde s-a descoperit 
ceramică de tip Ciugud (sec. X—XIII) (Th. Năgler, Cetățile feudale de la 
Orlat şi continuitatea românilor în sudul Transilvaniei, în „Studii şi comu- 
nicări“, Sibiu, Arheologie-istorie, 20, 1977). 

36bis Despre aceste două cetăţi vezi I. Berciu, Descoperiri din epoca 
feudală timpurie in raionul Alba Iulia („Materiale“, IV, 1957, pp. 335— 
360+1 pl.). 

37 M. Rusu, în 1]. Internationaler Kongress fiir Slavische Archăologie, 
Berlin, Il, 1973, p. 112 şi urm. Vezi şi idem, Quelques remarques d'ordre 
archéologique et hislorique sur les places forles transylvaines des IX-e— XII-e 
siecles, în Actes du VIl-e Congres International des Sciences Prehistorigues 
et Protohislorigues, 11, Praga, 1971, pp. 1131—1135. 

Despre aceste cetăți şi importanţa lor pentru a dovedi prezența româ- 
nilor în Transilvania în sec. IX—XI vezi Mircea Rusu, Cetățile transilvă- 
nene din sec. IX— XI şi importanța lor istorică („Ziridava“, X, 1978, pp. 
159—171). 


166 
www.dacoromanica.ro 


a fost distrus de un puternic incendiu, cetatea fiind abando- 
nată în secolul următor38. 

Analizele asupra materialului ceramic descoperit la Bi- 
harea de Sever Dumilrașcu au dovedit că această ceramică 
era ornamentată cu striuri, peste care, la partea superioară, 
s-a tras o bandă de linii în val. Întrucit acest decor este tipic 
ceramicii vechi românești de tip Dridu din spaţiul carpato- 
dunărean (sec. VIII—XI), este logic să admitem că locuitorii 
de la Biharea aparţineau aceleiaşi arii de. veche cultură ro- 
mânească3?, Descoperiri asemănătoare s-au făcut la Dăbica 
şi în alte locuri. 

Unii istorici maghiari au încercat să susțină că aceste vechi 
cetăți de pămînt ar fi opera unor războinici nomazi, nu a 
unei populaţii sedentare de autohtoni. Dacă „descălecătorii“ 
maghiari ar fi fost constructorii acestor cetăți, ar fi fost fi- 
resc ca asemenea construcţii să fi apărut şi în Pannonia, unde 
s-au așezat mai întîi maghiarii; ori; asemenea cetăţi nu sînt 
cunoscute pînă acum, arheologii maghiari nereușind să des- 
copere decît vechi cetăţi rămase de la romani sau altele ceva 
mai noi, construite de slavit0. 

Am insistat mai mult asupra cercetărilor arheologice fă- 
cute în Transilvania, deoarece această provincie constituie 
partea cea mai contestată de către roeslerieni. Nu putem trece 
însă cu vederea nici rezultatele obţinute în celelalte pro- 
vincii, unde s-au făcut, de asemenea, numeroase și însemnate 
săpături arheologice. Ne vom mulţumi să amintim doar lu- 
crările şi concluziile mai importante. 


38 M. Petrescu-Dimboviţa, Cetăți medievale de pămini pe teritoriul 
României („Mag, istoric“, 1978, nr. 9, p. 31); Mircea Zdroba, Mircea Barbu, 
Săpăturile arheologice de la Felnac şi Vladimirescu („Ziridava“, VI, 1976, 
pp. 50—55); tdem, Noi cercetări privind cetatea de pămint de la Vladimi- 
rescu (ibidem, VIII, 1977, pp. 17—28); idem, Şantierul arheologic Arad- 
Vladimirescu. Campania 1977 (ibidem, X, 1978, pp. 101—122). 

Despre refolosirea cetăţii dacice de la Piatra Roşie de către „societa- 
tea românească hațegană“, refolosire datată după ceramică din sec. IX—X, 
vezi Radu Popa, Observaţii privind zidurile cu moriar din celăţile dacice 
hunedorene („Sargetia“, 13, 1977, pp. 282—283). 

æ „Crisia“, 8, 1978, pp. 60—61. Vezi şi M. Rusu, Conirtbuţii arheolo- 
gice la istoricul cetății Biharea (A I IC, III, 1960, pp. 7—25) şi S. Dumi- 
traşcu și L. Borcea, Sondajul arheologic din iulie 1973 in cetatea de la 
Biharea („Crisia“, IV, 1974, pp. 57—64), care susţin că cetatea mare, pa- 
trulateră, de pămint, a fost ridicată de Menumorut sau de urmaşii săi. 

4 M. Petrescu-Dimboviţa, op. cit., p. 32. Faptul că asemenea cetăți 
s-au ridicat în aceeași epocă și în alte regiuni ale ţării, de pildă în Moldova, 
dovedeşte că procesul a fost general în societatea românească. Vezi Dan 
Teodor, op. cit., p. 141. 


167 
www.dacoromanica.ro 


Pentru regiunea de la nordul Dunării (sudul Munteniei, 
Olteniei și Banatului) continuitatea este dovedită în nume- 
roase localităţi, unde s-au construit sau reconstruit în seco- 
lele IV sau VI, în vremea lui Constantin cel Mare şi Iustinian, 
numeroase fortificaţii: Pojejena, Gornea, Sviniţa, Orşova 
(Dierna), Drobeta-T. Severin, Hinova, Sucidava-Celei etc. 
Studiul acestor numeroase descoperiri l-a îndreptăţit pe 
D. Tudor să conchidă: „La 271 e.n. Dunărea nu a devenit 
un zid chinezesc, iar Aurelian n-a fost alungat din Dacia. 
Imperiul a rămas stăpîn pe multe capete de pod de pe malul 
stîng al fluviului sub al căror control militar se găseau zone 
adinci din Munţii Banatului, din cîmpiile Olteniei şi ale 
Munteniei. Constantin cel Mare a extins stăpînirea romană pe 
întreaga cîmpie olteană și munteană, reîntărind astfel ro- 
manitatea de la nord de Dunăre“. Această situaţie a durat 
pînă în vremea lui Attila42. 


Concluzii asemănătoare se degajă şi din lucrarea lui D. 
Toropu, 'care a strîns rezultatele descoperirilor arheologice 
făcute în 159 localităţi din Oltenia din epoca 275—1025, 
dovedind că regiunea a fost populată fără întrerupere în aceas- 
tă perioadă43. 


Cît privește Moldova, amintim sinteza asemănătoare fă- 
cută de Dan Teodor care a demonstrat continuitatea populaţiei 
românești pe acest teritoriu în secolele V —X I“. 


41 Despre acestea vezi mai recent M. Davidescu, Formarea şi continui- 
tatea poporului român in lumina descoperirilor arheologice de la Drobeta- 
Turnu Severin („Ramuri“, 1976, nr. 5). 

42 „Historica“, III, 1974, pp. 107—108. Vezi şi M. Macrea, Viafa în 
Dacia romană, pp. 466—468; D. Tudor, La domination romane au nord 
de Danube après Aurelien („Dacoromania“, 1973, nr. 1, pp. 149—161), şi 
O. Toropu, La frontitre nord-danubienne de la Dacie Ripensis depuis laban- 
don de la Dacie Trajane jusqu'aux invasions hunniques, în Actes du IX-e 
Congrès international d’études sur les frontières romaines, Mamaia 6-13 sept. 
1972, Buc., 1974, pp. 71—81. 

t3 O. Toropu, Romanitatea ttrzie şi străromânii în Dacia Traiană sud- 
carpatică, Craiova, 1976. 

Vezi și Gheorghe I. Petre-Govora, Continuitatea daco-romană in nordul 
Olteniei in sec. VI—VII e. n. în lumina noilor descoperiri arheologice și 
numismatice („Drobeta“, 1976, pp. 112—116); Gh. Ştefan, Justiniana 
Prima şi stăpinirea bizantină la Dunăre de Jos în secolul al VI-lea (ibidem, 
1974, pp. 65—70). 

4 Dan Teodor, Teritoriul est-carpatic în veacurile V— XI e.n. Contri- 
buţii arheologice şi istorice în problema formării poporului român, laşi, 1978. 
Vezi și idem, Unele probleme privind evoluția culturii materiale din Mol- 
dova în secolele VI—X („Carpica“, II, 1969, pp. 253—309), cu lista celor 
127 de descoperiri arheologice de pină la această dată; Coman Ghenuţă, 


168 
www.dacoromanica.ro 


Nu putem neglija, fireşte, Dobrogea, unde cercetările ar- 
heologice şi istorice au dovedit aceeaşi continuitate de viață 
ca pe întreg teritoriul patriei. 


Cercetările de antropometrie și antropologie, făcute pe 
baza descoperirilor arheologice, au adus şi ele argumente 
despre originea autohtonă a majorităţii locuitorilor. De pil- 
dă, la cimitirul Blandiana B in sec. X „predomină ca- 
ractere mediteraneene, care denotă elemente băștinaşe“46. 


Cercetări arheologice cu privire la secolele V— XI in sudul Moldovei („Arheo- 
logia Moldovei“, VI, 1969, p. 277—315), precum și datele sintetice publi- 
cate de M. Petrescu-Dimboviţa, Date noi arheologice de pe teritoriul Mol- 
dovei privitoare la formareg poporului român („Muzeul Național“, IIT, 1976, 
pp. 17—21). 

Vezi, de asemenea, Ioan Mitrea, Influențe bizantine în cultura mate- 
rială și spirituală din regiunea subcarpatică a Moldovei în secolele VI— IX 
(SC IV, 1979, nr. 2, pp. 145—162), care arată că descoperirile arheolo- 
gice „atestă în întreaga perioadă a secolelor VI—IX, în regiunea sub- 
carpatică a Moldovei, prezența unei populaţii autohtone, romanice, parte 
integrantă a romanităţii carpato-dunărene“. Despre importantele desco- 
periri de la Izvoare-Bahna (sec. VIII—IX e. n.) vezi idem, Așezarea pre- 
feudală de la Izvoare- Bahna („Carplea“, VI, 1973—1974, pp. 55—76 și X, 
1978, pp. 205—252). 

4 Petre Aurelian, Quelques données archéologiques concernant la conti- 
nuité de la population et de la culture romano-byzantines dans la Scythie 
Mineure aux VI et VIl-e siècles de notre cre („Dacia“, 7, 1963, pp. 317— 
354+1 h); C. Scorpan, Aspecte ale problemei continuității și romanizărit 
(„Pontica“, III, 1970, pp. 139—179); idem, Noi descoperiri getice in Do- 
brogea romană (ibidem, IV, 1971, pp. 137—153); idem, Date arheologice 
referitoare la sec. VI—VII pe teritoriul Dobrogei (ibidem, V, 1972, p. 349 
și urm.); idem, Continuitatea tn Dobrogea şi problema unității culturii geto- 
dace („Crisia“, 1972, pp. 155—174) etc. Vezi și Adrian Rădulescu, Contri- 
bulions à une meilleure connaissance du répertoire archtologique du haut 
moyen âge en Dobroudja, în Actes du VII-e Congres International des Scien- 
ces Prehistoriques et Protohistoriques, II, Praga, 1971, pp. 977— 982. 


Despre orașele de la Dunărea de Jos amintite la 971 vezi P. Diaconu, 
Une information de Skylitzas-Cedrenos à la lumière de l'urcheologie 
(RE SEE, 7, 1969, nr. 1, pp. 43—49). 

4 I. Russu, Kurt Horedt, Ion Șerbulescu, Date antropometrice la ose- 
mintele din cimitirul Blandiana B. — secolul X e. n. („Apulum“, V, 1965, 
pp. 297—308). Vezi și Dardu Nicolaescu-Plopșor și Wanda Wolski, O 
contribuție a antropologiei istorice la problema permanenfelor tn ritualul 
funerar („Apulum“, IX, 1971, pp. 735—752); Ioana Popovici, M. Adam, 
Consideraţii asupra structurii antropologice a populației descoperite in necro- 
pola medievală de la Streisingeorgiu (BM I, 1978, nr. 1, pp. 50—51) etc. 

După cum s-a arătat, „populaţiile autohtone care au precedat în timp 
cultura Sintana de Mureș—Cerneahov sînt puţin cunoscute antropologic, 
dat fiind practicarea ritului de Incineraţie“ (S. Antoniu-M. Onoirei, 
Studiul antropologic al scheletelor din necropola din sec. IV e. n. de la Lef- 
cani (jud. Iaşi), în „Arheologia Moldovei“, VIII, 1975, pp. 251—285). 


169 
wwWw,.dacoromanica.ro 


Pe lingă persistența populaţiei autohtone, daco-romane, 
cercetările arheologice au dovedit coabitarea acestei populații 
cu unii dintre miyratori. Astfel, în necropolele aparţinind 
culturii Sintana de Mureș-Cerneahov s-au găsit morminte de 
daci, goți şi sarmațţi, fiecare păstrindu-şi ritul şi ritualul 
funerart?, 

În schimb, între huni şi localnici nu se constată un aseme- 
nea amestecf$, În vremea dominaţiei politice (nominale) a 
hunilor și pînă la pătrunderea slavilor, în secolele V—VI, 
se dezvoltă o cultură foarte bine reprezentată a populaţiei 
autohtone din Muntenia, denumită Ipoteşti-Cindeşti, în care 
se simte o puternică influenţă romano-bizantină(?. 

Urmașii hunilor, gepizii, au întreţinut relaţii mai strinse 


4? Gheorghe Diaconu, Zirgşor. Necropola din secolele III—IV e.n., 
Buc., 1965; Bucur Mitrea şi Constantin Preda, Necropole din secolul al 
IV-lea în Munienia, Buc., 1966; G. Diaconu, Mogoşani, necropola din 
sec. IV e. n., Tîrgovişte, 1970; Idem, On the socio-economic relalions bet- 
ween nalives and Goths in Dacia, în vol. Relations between ihe autvchihonous 
population and ihe migralory populalions, Buc., 1975, pp. 67—75; Ion Io- 
nlţă, The social-economic siruciure of society during ihe Goihs imigration in 
the Carpaiho-Danubian area, în acelaşi volum, pp. 77—89. 


Vezi şi Géza Bakó, Aułohloni şi migratori la Tirgşor în 'sec. IV e. n. 
(„Studii“, 22. 1971, nr. 1, pp. 69—85), care arată că populaţia autohtonă 
se afla pe o treaptă mai avansată decît migratorii în evoluţia social-eco- 
nomică şi că trăia în grupe compacte, diferite de aceştia. 

Despre influenţa populaţiei dacice şi daco-romane asupra culturii 
Sintana de Mureș vezi G. Dlaconu, Getisch-dakische Elemente in der Stniana 
de Mureş-hullur, in Thraco- Dacica, Buc., 1976, p. 309 şi urm. 


Opinia lui K. Horedt, după care goții ar fi pătruns în Transilvania 
de-abia la 376 — ceea ce ar rezolva „de la sline“ problema continuităţil în 
primul veac de după abandonarea Daciei (Un nou aspeci al continuității, 
în vol. Unitate şi continuilaie în istoria poporului român, Buc., 1968, p. 82) 
a fost considerată fără şanse de a se confirma de C. Daicoviciu (acelaşi vo- 
lum, p. 88). 

48 Suzana Dolinescu-Ferche, On socio-economic relations beiween nali- 
ves and Huns ai ihe Lower Danube, in Relations, pp. 91—98. 


Vezi și Gh. Diaconu, Despre descoperirile de la Gherăseni- Buzău, în* 
Siudiui şi cercetări de istorie buzotană, Buzău, 1973, pp. 7—13; ldem, Aşe- 
zarea şi necropola de la Gherăseni-Buzău (S CIV, 1977, nr. 3, p. 431 şi 
urm.). 


Pentru problema relaţiilor popoarelor migratoare cu poporul român 
vezi şi C. C. Giurescu, Nomadic populations in ihe Euro-Asian area and the 
pari they played in ihe formation of mediaeval states, în Reporis XIV Inter- 
naiional Congress of ihe Historical Sciences, 11, New York, 1977, pp. 837— 
879. 


#SCIYV, 17, 1966, nr. 4, pp. 665—678. 


170 
www.dacoromanica.ro 


cu autohtonii, ilustrate de complexele de tip Moreşti-Bandu 
din Transilvania5%. 


De la sfîrşitul sec. VII şi în sec. VIII se surprinde şi un 
amestec de elemente autohtone şi avaro-slave, amestec da- 
torit în primul rînd contactului avarilor cu slavii, sub in- 
fluenţa cărora primii şi-au modificat modul de trai, trecînd 
la sedentarismsl. 


După cum s-a arătat, datorită contactului cu autohtonii 
găsiţi pe acest teritoriu, popoarele migratoare ajunse în Da- 
cia (goții, sarmațţii, iazigii) au trecut de la obştea gentilică 
la obştea teritorială52. Contactele au fost mai intense în rîn- 
dul populaţiei de rînd, între membrii liberi ai obştilor 10- 
cale şi membrii de rînd ai triburilor migratoare. 


Dar, dincolo de toate aceste numeroase descoperiri care 
atestă continuitatea de viaţă în diferite puncte ale ţării, cer- 
cetările arheologice au mai dovedit un lucru deosebit de pre- 
tios: continuitatea civilizaţiei materiale care presupune o con- 
linuitate etnică. „Par l'analyse du contenu, du developpe- 
ment et de l'expansion des civilisations de Bratei, d'Ipoteşti- 


5 K. Horedt, Untersuchungen zur Frühgeschichte Siebenbărgens, Buc., 
1958, pp. 71—111; M. Rusu, The prefeudal cemetery of Noşiac (VI th— VII 
th centuries) („Dacia“, VI, 1962, pp. 269—292); Szekely Zoltán, Săpă- 
durile arheologice de la Porumbenii Mici ( „Materiale“, VI, 1959, pp. 523— 
530); Radu Harhoiu, Aspecis of ihe socio-political situation in Transylva- 
nie during tihe 5th century, în vol. Relations, pp. 99—109; Kurt Horedt, 
The Gepidae, the Avars and the Romanic population in Transylvania, în 
acelaşi volum, pp. 111—112 etc. 

51 M. Comşa, în „Romanoslavica“, IX, 1963, p. 520—521 ; Mircea Rusu, 
Avars, Slavs, Romanic population in the 6ih— 8th centuries, in vol. Rela- 
tions, pp. 123—153. 

După cum a arătat D. Krandzalov, Commeni distinguer dans les mate- 
riaux archéologiques des pays balkaniques la population locale romanisée 
des Slaves ei des autres élėmenis ethniques („Acta Univ. Palackianae Olmou- 
censis“, Hist., 7, 1964, pp. 5—43), slavii au împrumutat linia ondulată a 
ceramicii lor din ceramica provincială romană a populației romanizate. 

Opiniile lui C. Daicoviciu, „Romanitatea scitică* de la Dunărea de 
Jos (AMN, VIII, 1971, pp. 189—195), despre dispariția romanității de 
la Dunărea de Jos, care ar fi fost slavizată, sint contrazise de descoperirile 
arheologice care dovedesc prezența populației daco-romane şi în aceste 
regiuni. Vezi Maria Comşa, Unele consideraţii privind situaţia de la Dună- 
rea de Jos tn sccolele VI—VII (AM N, 12, 1974, pp. 300—318). 

52 Maria Comşa, Cu privire la caracterul organizării social-economice şi 
politice de pe teritoriul țării noasire in epoca migrațiilor (SC IV, 18, 1967, 
nr. 3, p. 436). 


171 
www.dacoromanica.ro 


Cindeşti53 e de Dridus:f, ressortent les données suivantes d'ordre 
historique concernant la continuité des Daco-Romains en 
Dacie et la formation du peuple roumain: 1) le caractère daco- 
roumain de la culture Bratei et son integration dans l'aire de 
develloppement de la culture matérielle romano-byzantine 
des IV-e — VIl-e siècle; 2) cette aire étendue de la culture 
romano-byzantine est le territoire sur lequel s’est dévelop- 
pée la civilisation Ipotești-Cindești et ensuite la civilisation 
Dridu, que nous considârons €galement comme provinciale- 
byzantine, qui s’est élévé sur place, sur un fondement daco- 
romain et thraco-romainss; 3) une continuité de civilisation 


53 Despre această cultură vezi V. Teodorescu, O nouă cultură arheolo- 
gică recent precizată în fara noastră — cultura Ipotești-Cindești, în Sesi- 
unea de comunicări ştiinţifice a muzeelor de istorie, II, Buc., 1964, p. 104 și 
urm.; P. Roman și Suzana Ferche, Cercetările de la Ipotești (jud. Olt) (0b- 
servații asupra culturii materiale autohtone din secolul al VI-lea e. n.) 
(SCI V, 1978, nr. 1, pp. 73—93). 

Despre succesiunea culturilor Bratei 1 (cu varianta ei răsăriteană — 
cultura Costișa-Mănoaia -Botoșana, și sudică, cultura Cireșanu), Ipo- 
tești-Ciurelu-Cindeşti (pentru regiunea de la sud de Carpaţi), Bratei 2 
(pentru Transilvania), Suceava (Şipot)-Botoșana II (pentru Moldova), 
vezi Ligia Birzu, Continuitatea, pp. 81—88. 

5 Eugenia Zaharia, Săpăturile de la Dridu, Buc., 1967. 

55 Cu privire la caracterul culturii Dridu s-au purtat în ultima vreme 
o serie de discuții: unii istorici şi arheologi străini, ca Stancio Vaklinov, 
plecind de la ideea că populaţia autohtonă se retrăsese în munţi, unde 
ducea o viaţă pastorală, au susținut că o asemenea populaţie nu putea lăsa 
în cimpie o cultură caracteristice agrară, cultură care ar fi slavo-bulgară 
(Steaua“, 1970, nr. 6, p. 78). Vezi şi Zofia Hilczerowna, Le problème de la 
civilisation de Dridu („Slavia Antiqua“, 17, 1970, pp. 161—170); Ivan 
Bojilov, Kulturata Dridu i părvoto bălgarsko farstvo („Istoriceski Pregled“, 
1970, nr. 4, pp. 115—124), precum şi răspunsul Eugeniei Zaharia, Les 
sources arhtologigues de la continuité daco-romaine (AM N, 12, 1974, pp. 
279—294), care arată lipsa de obiectivitate ştiinţifică a acestor autori, 
care atribuie cultura Dridu oricărui alt popor numai românilor nu, deși 
aceștia sint singurul popor autohton din tot spaţiul carpato-danubian. 

Despre caracterul românesc al acestei culturi, extinsă peteritoriul. între- 
gii țări, vezi: Eugenia Zaharia, Citeva observații despre arheologia și isto- 
ria sec. VIII— XI pe teritoriul R. S. România („Aluta“, I, 1969, pp. 117— 
125); idem, Données sur l'archeologie des IV-e— XI-e siâcles sur le territoire 
de la Roumanie. La culture Bratei et la culture Dridu („Dacia“, XV, 1971, 
pp. 269— 287); Dan Teodor, Apartenența etnică a culturii Dridu („Cerc. 
istorice“, IV, 1973, pp. 127—142); idem, Contribuția ia cunoașterea culturii 
Dridu pe teritoriul Moldovei (S C I V, 19, 1968, nr. 2, pp. 287—314) etc. 

Vezi şi Maria Comşa, Cultura materială veche românească (Așezările de 
la Bucov- Ploieşti), Buc., 1978, pp. 148—151, care remarcă „pregnanta 
tradiţie autohtonă daco-romană“ prezentă în întreaga cultură materială 
a populaţiei de la Bucov din secolele VIII—X. Vezi și SCI V, 1979, 
nr. 3, pp. 469—476. 


172 
WwWwWw.dacoromanica.ro 


maicrielle implique aussi une continuite ethnique dans l'espace 
respectif“. 
* 


Un alt argument utilizat de adversarii continuității (în- 
deosebi F. Lot, Alföldi, Treml)*? a fost încetarea circulației 
monetare romane la nord de Dunăre. Problema a fost studiată 
îndeosebi de M. Macrea58, K. Horedt®, D. Protase% şi G. 
Preda. 


% Eugenia Zaharia, Données sur l'archéologie des IV-e— XI-e siècles sur 
le territoire de la Roumanie. La culture Bratei et la culture Dridu („Dacia“, 
XV, 1971, p. 286). Aceeași concluzie în „Aluta“, I, 1969, p. 122. Pentru 
unitatea dintre culturăie din Moldova şi cele din Muntenia şi Transilvania 
vezi Dan Teodor, op. cit., și Sever Dumitrașcu, Ceramica românească desco- 
perită in Crișana (sec. VIII— XI) („Crisia“, VIII, 1978, pp. 51—111) care 
arată că „ceramica românească din Crişana sec. VIII—XI este asemănă- 
toare pină ja identitate cu ceramica românească din Muntenia, Moldova şi 
Transilvania“, citind o bogată bibliografie despre aceasta. El susține că 
această ceramică se deosebește „fundamental“ de ceramica slavă, motiv 
pentru care nu poate fi numită decit ceramică românească. 

57 Recent în Istoria Ungariei, apărută în limba engleză la Londra, 
în 1975, se afirmă: „continuitatea circulaţiei monedei romane sau conser- 
varea tradiţiilor artei ceramice romane nu dovedesc nici nu infirmă supra- 
vieţuirea populaţiei romanizate“ (R. Ist., 1975, nr. 6, p. 944). 

58 Monelele şi părăsirea Daciei („Anuarul Institutului de studii clasice“, 
3, 1936—1940, pp. 271—305); idem, Părăsirea Daciei şi problema contt- 
nuităfii daco-romane in lumina izvoarelor numismatice, în Omagiu lui I. 
Lupaș, Buc., 1943, pp. 912—921; idem, Viaţa în Dacia romană, pp. 449— 
451. a 

Vezi și V. Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creștinismului daco- 
roman, Buc., 1911, p. 147, care arată: „Relațiile nordului cu sudul Dună- 
rii, după 270 pină la sfirşitul secolului al V-lea, sînt din belșug documen- 
tate prin numeroasele descoperiri de monede romane în toate părţile Da- 
ciei; Jung a putut stabili, cu ajutorul acestor descoperiri, circulaţia spre 
platoul transiivan, prin toate pasurile mai de seamă ale Carpaţilor”. 

59 Contribuţii la istoria Transilvaniei In secolele IV— XIII, Buc., 1958, 
cap. Circulația monetară din Transilvania intre 276—450 e. n. (pp. 11—40). 

Vezi şi ludita Winkler, Circulaţia monetară şi continuitatea populaţiei 
daco-romane la Potaissa („Potaissa“, I, 1978, pp. 55—57). 

% Problema continuității in Dacia, pp. 158—198. 

îi Circulaţia monedelor bizantine în regiunea carpato-dunăreană 
(SC IV, 23, 1972, nr. 3, pp. 375—415). Studiul a fost publicat și în limba 
engleză cu titlul The Byzaniine coins — an expression of the relations bet- 
ween the Empire and the populations north of the Danube in the 6 (h—13 th 
centuries, în vol. citat Relations, pp. 219—234. Vezi și idem, Circulaţia 
znoncdelor romane post-aureliene in Dacia (S C I V, 1975, nr. 4, pp. 441— 
486), unde se dă o listă completă a descoperirilor monetare făcute. 

Vezi şi Maria Comşa, Cu privire la caracterul organizării social-econo- 
mice ... (SC IV, 18, 1967, nr. 3, p. 437), care constată: „Numeroasele 
monede de bronz (deci fără valoare intrinsecă) descoperite de cele mai 
ulte ori izolat în cadrul așezărilor din secolele IV—VI e. n. dovedesc nu 


175 


Www.dacoromanica.ro 


Primul a arătat că există, într-adevăr, un hiatus în ulti- 
mul sfert al secolului al III-lea, datorită reformelor mone- 
tare, dar că monedele reapar în număr mare începînd din 
vremea lui Constantin cel Mare, aceasta fiind o nouă dovadă 
a continuității populaţiei daco-romane. „Reluarea pe scară 
largă a circulației monetare nu poate fi explicată decit da- 
torită populaţiei daco-romane, singura obișnuită să apre- 
cieze moneda ca mijloc de schimb, nu numai pentru va- 
loarea ei intrinsecă. Ele lipsesc sau sînt foarte puţine în aşe- 
zările sau cimitirele atribuite goților“. Cît priveşte tezaurele, 
acestea constau aproape numai din monede de bronz şi mai 
puţin din argint şi ele au fost atribuite pe bună dreptate au- 
tohtonilor daco-romani, căci noii veniți nu aveau de unde 
să-şi procure asemenea monede vechi, retrase din circulație, 
decit dacă am admite că şi le-au însușit de la populația daco- 
romană cu care au intrat în contact!?. Același învăţat a ară- 
tat că îngroparea de tezaure pe pămîntul Daciei, oricare ar 
fi cauzele care au determinat-o, „dovedeşte nu plecarea în 
masă a locuitorilor..., ci dimpotrivă, că cei care le-au îngro- 
pat considerau trecătoare situația şi că sperau în îndreptarea 
ei“. 

D. Protase a alcătuit un repertoriu de 161 localități unde 
s-au făcut (pînă în 1966) descoperiri monetare dintre ani: 
271 —A50, perioadă în care a distins trei faze: 1) 271 —305, 
care se remarcă printr-o pronunţată slăbire a circulaţiei mo- 
netare; 2) 305—392, cînd se poate vorbi de un reviriment 
general, de o remarcabilă amploare a circulaţiei monetare în 
fosta Dacie romană şi 3) 393 —450, cînd are loc o impresio- 
nantă reducere a numărului monedelor de bronz — folosite 
de populaţia autohtonă — şi o creştere a numărului monede- 
lor de aur. Analiza circulaţiei monetare din perioada 271 — 
450, prin aria de difuziune, frecvenţa mare şi compoziţia te- 
zaurelor arată că circulația monetară este un argument puter- 
nic pentru continuitatea populației autohtone de la nordul Du- 
nării, care a întreținut strinse legături comerciale cu lumea 
romano-bizantină pînă în secolul al VI-lea. 

C. Preda a dovedit la rîndu-i că „fondul etnic al populaţiei 
din secolele VI—VII e.n., în special din regiunile extracarpa- 


numai prezenţa unei populaţii daco-romane sau mai tirziu romanice pe 
teritoriul ţării noastre, dar și faptul că ea atinsese un nivel de dezvoltare 
care simţea nevoia monedei în relaţiile sale de schimb“, fie cu Imperiul 
roman, fie pe plan intern. 

+: M. Macrea, Viafa in Dacia romană, p. 473. 


174 


www.dacoromanica.ro 


tice, este acela care va genera pe cel din secolele XI—XII, 
atita vreme cit în procesul de circulaţie monedele apar în 
aceleași regiuni, în ambele perioade, şi se concentrează pe 
aceleași arii geografice“. După același autor, „teoria imigra- 
ționistă n-ar putea să explice persistenţa unor centre aglo- 
merate de locuire și nici repetarea unor fenomene de circu- 
laţie monetară care se succed în acelaşi loc şi în aceleaşi con- 
diţii...; din felul cum se prezintă situația descoperirilor de 
monede din secolele X—XII, în regiunile carpato-dunărene, 
nu rezultă că în procesul de circulaţie s-ar fi produs anumile 
tulburări şi cu atit mai mult că ar fi avut loc schimbări esen- 
fiale“. Descoperirile numismatice pledează deci şi ele în spri- 
jinul continuităţii02bis, 
+ 


O altă categorie de izvoare descoperite prin săpături ar- 
heologice sînt cele epigrafice care au fost strînse de curînd în- 
tr-un volum de Emilian Popescu$5. După cum a observat 
editorul acestor izvoare, numărul inscripţiilor din secolele 
IV —XIII nu este prea mare în comparaţie cu perioada ante- 
rioară. Această constatare nu este însă valabilă numai pentru 
Dacia Traiană: „o scădere simţitoare sau chiar dispariţie a 
documentelor epigrafice se constată în toate regiunile care 
au făcut parte cîndva din Imperiul roman“. Această scădere 
se explică prin aceea că numărul inscripţiilor a fost totdea- 
una în strinsă legătură cu existența așezărilor urbane și a 
unei organizații statale înfloritoare. „Mai ales inscripţiile 
pe piatră au constituit întotdeauna o caracteristică a vieţii 
orăşeneşti şi a bunăstării. l-a sate se săpau mai rar inscripţii 
de piatră chiar şi în perioadele de pace și avînt economic. 
Este normal deci ca în perioada care ne interesează, cînd ora- 


62bis Trebuie să mai amintim și de faptul că tezaurele monetare 
descoperite confirmă și pătrunderea tirzie a maghiarilor în Transilvania ; 
vezi Eugen Chirilă-Ana Hoptrtean, Tezaurul monetar de la Turda (Con- 
iribuții numismatice la problema penetraţiei ungurilor in Transilvania in 
secolul XI) („Potaissa“, I, 1978, pp. 59—72). 

63 Inscripţiile greceşti și latine din secolele IV— XIII descoperite în Ro- 
mânia, Buc., 1976. Studiind inscripţiile şi reprezentările simbolice pu- 
blicate, L. Stanciu a relevat faptul că „spiritualitatea autohtonă stră- 
veche... constituie temeiul unor sinteze culturale succesive, prin fuziunea 
cu spiritualitatea greco-romană și mai tirziu cu spiritualitatea creștină 
primitivă şi apoi creştină ortodoxă bizantină“ (Spiritualitatea populației 
autohtone din Dacia în secolele IV— XIII, în „Noi, Tracii“, sept.—oct. 
1979) şi idem, The spirituality of the autochtonous population in Dacia in 
the 4— 13 th centuries, în „Ethnologica“, 1978, pp. 57—66). 


175 
www.dacoromanica.ro 


şele se ruralizează sau dispar şi cînd organizaţia statală slă- 
beşte, să constatăm o diminuare a numărului de inscripţii. 
Pînă către sfîrşitul secolului al VI-lea tradiţia epigrafică 
continuă, deşi mai modest, în provinciile care au rămas în 
administraţia directă sau sub influenţa Imperiului roman de 
răsărit, adică în Scythia Minor (Dobrogea) şi o porţiune a 
Daciei (Oltenia şi Banat). În secolele următoare, pînă spre 
sfirșitul primului mileniu, numărul lor scade aşa de mult că 
abia putem pomeni ici şi colo cite una. Este perioada de 
<riză acută pentru tot sud-estul european, care se constată 
în toate domeniile. S-a vorbit de o cezură cu trecutul (Bruch 
mit der Vergangenheit) sub raport cultural, artistic-literar, 
dar nu de o întrerupere a continuității de populaţie... Această 
situaţie se constată, cu mai multă sau mai puţină intensitate, 
în toate ţările europene“%. 

„Sub aspect numeric, cele mai multe inscripţii provin din 
Dobrogea (Scythia Minor) şi din Oltenia şi Banat (pămîntul 
fostei Dacii romane). Provincia Scythia Minor a rămas ne- 
întrerupt, pînă la începutul secolului al VII-lea, sub admi- 
nistrație romano-bizantină, pe cînd Dacia a fost cu excepţia 
sudului, de la Aurelian înainte, eztira imperium. Muntenia şi 
Moldova, regiuni dintotdeauna în zona de supraveghere a 
imperiului, cu o mică excepţie în Muntenia, au rămas şi 
acum în aceeași stare, dar pe o porţiune mai restrinsă. Cu 
toate acestea, atit de aici, cît mai ales din Transilvania, 
Banat şi Oltenia, provin inscripţii datind din secolele IV —VI, 
lucru care atestă continuitatea populaţiei romanizate şi după 
părăsirea Daciei de către armata şi administrația romană. 
Materialul epigrafic vine astfel să completeze, în chip fericit, 
dovezile arheologice şi literare în privința continuității“ (subl. 
ns. — N. S.). 

În afară de Dobrogea — unde nu se contestă continuitatea 
populaţiei sub stăpînirea romano-bizantină de pînă în sec. 
VII — s-au mai făcut numeroase descoperiri epigrafice la: 
Sucidava-Celei, jud. Olt (după 275 — sec. VI), Slăveni, 
jud. Olt (sec. IV—V), Romula-Reșca, jud. Olt (sec. IV—V), 


“ E. Popescu, op. cit., p. 17. Vezi şi idem, Das Problem der Kontinut- 
tät in Rumānien im Lichle der epigraphischen Entdeckungen („Dacoroma- 
nia“, 1973, pp. 69—77). 

Despre valoarea statisticii epigrafice vezi mai nou A. Mócsy, Gesell- 
schaft und Romanisalion in der Provinz Moesia Superior, Budapest, 1970, 
pp. 261—266, şi Pierre Salmon, Population et dépopulation dans l'Empire 
romain, Bruxelles, 1974, pp. 173—174. 

Em. Popescu, Inscripţiile ..., p. 18. 


176 


www.dacoromanica.ro 


Desa, jud. Dolj (sec. IV), Virvoru de Jos, jud. Dolj (sfîrşitul 
sec. III — începutul sec. IV), Drobeta-Turnu Severin (înce- 
putul sec. IV — sec. V), Dierna-Orşova, jud. Mehedinţi 
(sec. IV), Băile Herculane şi Mehadia, jud. Caraș-Severin 
(sec. IV), Dubova, jud. Mehedinţi (sec. IV), Şviniţa, jud. 
Mehedinţi (sec. IV), Gornea, jud. Caraş-Severin (sfîrşitul 
sec. III — sec. IV), Pojejena de Sus, jud. Caraş-Severin 
(sec. IV), Cenad, jud. Timiş (sec. IV), Tg. Secuiesc, jud. Covasna 
(sec. IV—VI), Poian, jud. Covasna (sec. VI), Biertan, jud. 
Sibiu (sec. IV), Bratei, jud. Sibiu (sec. IV—V), Potaissa- 
Turda (sfîrşitul sec. III —începutul sec. IV), Cluj-Napoca 
(sec. III—IV), Micia, jud. Hunedoara (sec. IV), Turnu Mă- 
gurele, jud. Teleorman (sec. IV?), Socetu, jud. Teleorman 
(sec. IV), Curcani, jud. Ilfov (sec. IV). 

Materialul epigrafic foarte bogat descoperit în Oltenia şi 
Banat dovedeşte că împărații de la Constantinopol s-au preocu- 
pat intens de aceste teritorii. unde au construit drumuri şi 
cetăţi și au adus numeroase trupe; în două din cele mai impor- 
tante cetăţi, Sucidava şi Dierna, au instalat chiar prefecturi 
militare$?7. 

Continuitatea populaţiei autohtone poate fi urmărită şi 
sub aspect onomastic; în inscripțiile publicate se intilnesc 
nume folosite şi azi: Pricopie, Petre, Constantin, Iosif, Gheor- 
ghe etc.68. 


* 


Dovezile arheologice, numismatice şi epigrafice ale conti- 
nuităţii au convins pe toţi cercetătorii români. Iată citeva din 
părerile mai recente: „Les découvertes de D. Protase (Alba 
Iulia, Iernut etc.), celles du professeur I. Nestor à Bratei et 
ailleurs (Bezid, Sălaşuri et Filiaşi en Transylvanie), la civi- 
lisation d'Ipoteşti-Cindeşti, apparentee à celle de Bratei, 
Izvorul, Dridu dans la plaine du Danube, Botoșana etc. en 
Moldavie, constituent déjà d'importants chaînons dans le 
processus de la continuit€. Ainsi donc tous nos chercheurs 
sont d'accord sur l'existence de la continuité ethnique, en 


& Ibidem, pp. 293—399. 
6? Ibidem, p. 32. Vezi şi D. Tudor, Oltenia romană, ed. a III-a. 


68 E. Popescu, op. cit., pp. 88, 211, 228—229, 268—269, 270 passim. 
Despre numele Petre, descoperit pe un vas din sec. X, vezi A. Rădulescu, 
Un atestat străromânesc la Capidava („Dacia“, 14, 1970, pp. 311—323). 


177 
12 — Continuitatea românilor z 
www.dacoromanica.ro 


général dacique et daco-romaine, à la période des migra- 
tions“62. 

„Două monumente epigrafice, unul aflat la Biertan (lingă 
Mediaș), celălalt la Veţel (antica Micia, lingă Deva), diferite 
obiecte cu caracter creştin, circulaţia monedei mărunte de 
bronz, nefolosită de populaţiile migratoare, tezaurele mone- 
tare conținînd piese atit de dinaintea părăsirii, cît și de după 
efectuarea acesteia, şi alte descoperiri arheologice sînt argu- 
mente convingătoare în favoarea continuității populaţiei 
autohtone pe tot cuprinsul fostei provincii“?, 

„Sursele directe de informaţie, arheologice şi numismatice, 
prin însăşi materialitatea lor, pun din nou în lumină adevărul 
incontestabil că argumentul tăcerii izvoarelor literare cu 
privire la populaţia daco-romană își pierde creditul şi valoa- 
rea acordată excesiv şi unilateral de adepții discontinuităţii 
românităţii nord-dunărene. Ele demonstrează din plin că 
romanitatea locală formează adevăratul fundament, solid, al 
prefacerilor istorice din fosta provincie Dacia“7. 


© Gh. Ştefan, Le problème de la continuité sur le territoire de la Dacie 
(„Dacia“, XII, 1968, p. 348). 

2 C. Daicoviciu, în „Lupta de clasă“, 1960, nr. 9, p. 37. Vezi și M. 
Macrea, op. cil., pp. 473—474. 

71 D. Protase, Problema coniinuității, p. 202. 


178 
www.dacoromanica.ro 


Capitolul VII 


ROMÂNII ÎN IZVOARELE ISTORICE LITERARE 
MEDIEVALE 


S-a făcut mult caz de aşa-numitul argument ex silentio, 
formulat de Sulzer şi Roesler și reluat apoi de numeroși 
adversari ai continuității: poporul român nu s-a putut for- 
ma la nordul Dunării deoarece izvoarele bizantine nu-l 
amintesc. Dealtfel, aşa cum a rezultat din capitolul prece- 
dent, acest argument tras din tăcerea izvoarelor antice și-a 
pierdut cu totul valoarea, ținînd seama de mulţimea 
dovezilor arheologice, numismatice și epigrafice privitoare 
la existenţa şi la dezvoltarea istorică a populaţiei daco- 
romane în secolele ce au urmat după abandonarea oficială 
a Daciei. 

Pornind de la argumentul lui Roesler și Sulzer, unii istorici 
maghiari au afirmat că românii au trecut la nordul Dunării 
în secolul al XIII-lea, cînd sînt amintiţi în documente, afir- 
maţie eronată, așa cum vom arăta. 

Adevărul este că izvoarele istorice scrise (documente, cjo- 
nici) îi amintesc pe români cu acest nume începînd din secolul 
al X-lea, atunci cînd ei se constituie ca popor, atît la nordul, 
cît și la sudul Dunării. Pînă în acest secol în care sînt amintiți 
cu un nume propriu nou, este posibil ca daco-romanii să fie 
cuprinși de autorii bizantini sub diferite denumiri arhaizante 
sau sub numele popoarelor stăpînitoare, după cum este la fel 
de posibil ca între numeroasele „gentes“ sau „nationes“ peste 
care domneau hunii să se înțeleagă în mod tacit și masele de 


1 M. Macrea, op. cil., p. 470. 


179 
www.dacoromanica.ro 


autohtoni existente in fosta Dacie?, după cum au dovedit-o 
descoperirile arheologice. 

„Cauza acestor pomeniri tirzii nu poate fi alta decît faptul 
diferenţierii tirzii a vlahilor de populaţia romeică a imperiu- 
lui răsăritean. Abia în ultimele veacuri ale mileniului I din 
e. n. se poate vorbi de o populaţie aparte (viahă), deosebită de 
poporul grec şi de celelalte populaţii din cuprinsul întregii 
Peninsule Balcanice“3, 


2 Din istoria Transilvaniei, I, Buc., 1960, p. 50. Vezi și G. Brătianu, 

Origines et formation de l'unit€ roumaine, Buc., 1943, p. 77, care remarcă: 
„Il faut tenir compte du style des auteurs de ce temps, de leur manie des 
archaismes et de leur goût de l'€rudition classique, qui inspirera plus tard 
celui des historiens de la Renaissance. Pour désigner les peuples divers qui 
se pressent aux confins de l'empire, ils emploient le plus souvent, non les 
appellations qui sont en usage à leur époque, mais celles qui dâsignaient 
autrefois les habitants de ces mêmes contrées dans les écrits des géogra- 
phes et des historiens de l'Antiquit€. Les habitants des régions balkaniques 
septentrionales sont donc des «Moesiens +, parce que la province romaine 
s'appelait la Moesie. Ce n'est qu’au XII-e siècle qu'il sera question du 
«peuple barbare des Moesiens +, qui habitent dans les monts de l'Haemus 
et s'appellent maintenant les «Vlaques +. Tout ce qui est au Nord du Da- 
nube s'appelle uniformément Scythes, selon Hérodote, qu'il s'agisse des 
Goths, des Alains, des Huns ou des Avars; le nom d'un peuple mentionné 
par les auteurs du IV-e et du III-e siècles avant notre ère finit par s'appli- 
quer ainsi aux Tartars de Gengis-Khan, comme les croisés sont encore pour 
certains auteurs des eCelto-Galates ». Le silence des textes au sujet de quel- 
ques noms de peuples n'est, en une certaine mesure, qu'un déguisement (subl. 
ns. — N. S.). Nous devons également considérer le sens exact qu’il faut 
donner à ces appellations: il ressort d'un examen, même rapide et superti- 
ciel, des documents de l’époque médiévale, qu’il n’est nullement ethni- 
que, au sens moderne, mais bien et avant tout géographique“. 

Despre aşa-numiții „romei“ din sec. VI vezi C. Daicoviciu, „Romeii“ 
lui Maurikios („Apulum“, IX, 1971, pp. 731—733) şi P. P. Panaitescu, 
op. cil., pp. 88—89. 

Despre sciții amintiți la 865 și considerați de A. Sacerdoţeanu 
români vezi articolul acestuia Barbari, scifi sau români în anul 865 („Rev. 
macedoromână“, 1931, pp. 54—60). 

Despre diversele numiri sub care erau cunoscuţi locuitorii romanizați 
de la nordul Dunării vezi C. Cihodaru, Continuitatea populației băştinaşe 
romanizate în regiunile nord-dunărene şi urmele ei in toponimie („Cerc, isto- 
rice“, 1977, pp. 249—266), care subliniază faptul că, de la sfirşitul sec. 
VI, contactul dintre locuitorii amintiţi şi Imperiul bizantin s-a întrerupt 
prin așezarea slavilor. 

3 Din istoria Transilvaniei, I, p. 50. 

O constatare asemănătoare la A. Sacerdoţeanu, Consideraţii, pp. 5—6: 
„În special românii au fost socotiți, așa cum era și logic, ca însăși na- 
ţiune componentă a Imperiului oriental. De ce s-ar fi vorbit în special 
despre ei cind diferențierea între ei şi greci, poporul dominant, s-a făcut 
în mod foarte lent, nebăgată în seamă? Neluind în consideraţie aceste 
lucruri, istoricii au ajuns la concluzia simplistă că, negăsindu-se astfel de 


180 
www.dacoromanica.ro 


Această nouă realitate etnică este surprinsă documentar 
sub numele propriu de vlahi într-o scrisoare a împăratului 
bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul din anul 980, menţi- 
unea repetîndu-se apoi în anul 1020 într-un act emis de acelaş 
împăratt. „Apariţia acestui nume, dat românilor de către 
străini în evul mediu, marchează sfîrşitul etnogenezei poporu- 
lui român; el exprimă exact caracterul său romanic, conținu- 
tul de bază al expresiei fiind cel etnic“5. 

Înainte de această dată şi de folosirea termenului vlah, pe 
la mijlocul secolului al X-lea, împăratul bizantin Constantin 
al VII-lea Porfirogenetul, în lucrarea sa De administrando 
imperio, numea populația românească romani, pe care-i con- 
sidera urmaşii coloniștilor aduși de împărații romani; el face 
pentru prima oară deosebirea între populația bizantină, pe 
care o numește romei, și romani, populația romanică?. 


ştiri precise, care să menţioneze pe români fie ca atare, fie ca vlahi, 
înseamnă că nici n-au existat în acea vreme, nu numai în arcul carpa- 
tic ci nici în ţinutul bizantin“. 

Despre împrejurările istorice în care apare noţiunea de vlah vezi mai 
nou Stelian Brezeanu, De la populația romanizată la vlahii balcanici (R. 
Ist., 29, 1976, nr. 2, pp. 211—222). 

4 F. Dölger, Regesten den Kaiserurkunden des osirâmischen Reiches von 
565— 1453, I, München — Berlin, 1924, pp. 98, 104; A. Armbruster, Roma- 
nitatea românilor, p. 12. 

După opinia lui A. Decei, prima menţiune a numelui de vlah ar fi 
cuprinsă în geografia lui Moise Chorenaţ”i din a doua jumătate a sec. IX, 
care amintește „ţara necunoscută ce-i zic Balak“ (Românii din veacul al 
IX-lea ptnă în al XII-lea în lumina izvoarelor armenești, Buc., 1939, p. 
102). 

Despre numele Blakumen — sub care unii istorici vedeau pe românt 
în sec. XII — vezi mai nou K. Horedt, Blökumanaland și Blakumen („Ar- 
heologia Moldovei“, VI, 1969, pp. 179—185), care arată că e vorba de 
cumanii negri (blök, blak). 

5 A. Armbruster, op. cit., p. 15. 

6 Ibidem, pp. 17—18. Autorul amintit susține că „afirmația tmpăra- 
tului bizantin stă la cumpăna a două etape decisive din istoria psihicului 
poporului român: sfirşitul procesului de formare etnică și lingvistică a po- 
porului român și totodată prima manifestare a conştiinţei poporului nou 
constituit“. 

Cam în aceeaşi epocă, pe la 966, valahii erau amintiţi ca popor separat 
şi în opera lui Mutahhar al-Maqdisi (Aurel Decei — Virgil Ciociltan, La 
mention des Roumains (Walah) chez Al-Magdisi, în „Româno-arabica“, 
1974, pp. 49—54). 


181 
WWw.dacoromanica.ro 


Reţinem deci că românii nu puteau fi amintiţi în izvoarele 
scrise pină în secolul al X-lea, cind au apărui ca populație 
aparte, ca urmare a încheierii procesului de etnogeneză?. 


S-a arătat pe bună dreptate că „primele ştiri scrise despre 
români se referă la populaţia românească din sudul Dunării“8. 
Faptul se datoreşte în primul rînd situației lor politice supe- 
rioare — în primele veacuri de existenţă — în comparaţie cu 
cei din nordul Dunării. Totodată, în această perioadă roma- 
nitatea sud-dunăreană s-a aflat în contact mai direct cu ma- 
rile realități ale politicii europene și prin aceasta mai pre- 
zentă în conştiinţa și scrierile epocii“. Întrucît numele co- 
mun de vlah oglindeşte originea și limba comună, „chiar şi 


7 Ci. A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 229: „românii nu puteau să apară în 
izvoare atita vreme cit nu constituiau o naţiune distinctă“. 

Vezi şi Eugen Stănescu, Byzantino- Vlachica, I. Les Vlaques à la fin du 
X-e siècle — debut du XI-e et la restauration de la domination byzantine 
dans la Peninsule Balkanique (RESEE, 6, 1968, nr. 3, p. 432), care 
susține că românii nu au fost menționați în izvoare pină în sec. X deoarece 
nu au participat la evenimentele istorice notabile. 

După alte opinii, „aşezarea masivă și durabilă a slavilor între Dunăre 
şi Balcani a întrerupt timp de aproape trei veacuri legăturile directe ale 
românilor cu Imperiul bizantin și de aceea izvoarele scrise nu îi menţio- 
nează decit în secolul al X-lea, odată cu revenirea Imperiului bizantin la 
Dunăre“ (Lucian Chiţescu, Permanenţă și unitate în istoria poporului ro- 
mân în secolele III— XIV, în R. Ist., 1978, nr. 7, p. 1184). 

Trebuie să subliniem faptul că secolul al X-lea marchează totdeodată 
trecerea la o nouă orînduirea unui popor deja format. După cum susţine 
Ligia Birzu, Continuitatea, pp. 88—90, ţinind seama de „ansamblul trans- 
formărilor care sînt înregistrate pe plan economic, social şi în suprastruc- 
tura politică și ideologică“, se poate spune că „aspectele pe care le îmbracă 
cultura secolelor VIII—X constituie expresia materială a perioadei de 
afirmare etnică și politică a ronfânilor, de constituire a celor mai timpurii 
formaţiuni statale românești“. În aceeași vreme, „asistăm la refacerea 
“vechilor legături comerciale, a căror intensificare în cursul secolelor X— 
XII nu se poate să nu fie corelată cu restaurarea autorităţii bizantine la 
Dunăre“. 

Pentru izvoarele bizantine care amintesc pe români vezi și M. Gyoni, 
Les sources byzantines de l'histoire des Roumains („Actia Antiqua Academiae 
Scientiarum Hungaricae“, II, 1953, pp. 225—235). Amintim aci că, în 
ultima vreme, numărul izvoarelor din această epocă ce menționează pe 
români a crescut datorită excerptării metodice făcute de un colectiv al 
Institutului „N. Iorga“ pentru izvoarele apusene, bizantine, ruseşti și ori- 
entale. 

8 După alte opinii, „cea mai veche pomenire a românilor (vlahilor) e 
aceea a vlahilor din Transilvania (impreună cu slavii) pentru prima jumă- 
tate a sec. X, făcută de către anonimul notar al regelui Bela al III-lea“ 
(Din istoria Transilvaniei, I, p. 50). După alte păreri, primele informaţii 
scrise atît despre românii de la nordul Dunării, cit şi pentru cei de la 
sudul fluviului datează din sec. XI (P. P. Panaitescu, op. cit., p. 127). 


182 


www,.dacoromanica.ro 


în aceste împrejurări, ştirile privind originea romană a ro- 
mânilor îşi păstrează valoarea în egală măsură şi pentru ro- 
mânii din nordul Dunării“9. Dealtfel, atunci cînd izvoarele 
nu precizează despre care vlahi e vorba, este greu de arătat 
dacă e vorba de vlahii sud sau nord-dunăreni care alcătuiau 
o entitate etnică, problemă la care vom mai reveni. 

Mai tîrziu, în secolele XII—XIII, „în timp ce românii sud- 
dunăreni se dizolvă în masa slavă, dispărînd în cele din urmă, 
cu excepţia unor mici insule etnice, se afirmă şi se întăresc 
cei de la nord de Dunăre, lucru ce se poate observa şi în tot 
mai frecventa apariţie a lor în izvoarele medievale, dovadă a 
rolului şi importanţei lor istorice“10. 

Ținînd seama de faptul că poporul român, atît cel de la 
nord, cît şi cel de la sud de Dunăre, apare tirziu în izvoare, 
în sec. X, „argumentul pomenirii sau nepomenirii populaţiei 
românești în nordul Dunării — aproape tot atît de tîrziu ca și 
a celei din Peninsula Balcanică — nu poate constitui o dovadă 
a imigrării românilor în actuala lor patrie din ţinuturile sud- 
dunărene“! (subl. ns. — N. S$.). 


Dealtfel, trebuie să arătăm că şi alte popoare vechi din 
această regiune a Europei apar tirziu în documente, fără ca 
cineva să le nege din această cauză autohtonia; de pildă, alba- 
nezii sînt amintiţi prima oară în sec. XI!2. 


Un alt motiv pentru care valahii sînt amintiţi destul de 
rar în izvoarele bizantine este acela formulat de G. Brătianu: 
„les relations de l’époque ... ne s'occupent guère que de l'his- 
toire politique des conquérants, de leurs chefs et de leurs ar- 
mées, dans leurs rapports avec l'empire de la Nouvelle Rome... 
be chroniquer n'avait pas à s'occuper de la population d'ori- 
gine romaine ou romanisée des provinces envahies par les 
Barbares ... Il ne peut donc être question d'une population 


? A. Armbruster, op. cit., p. 16. 
10 Ibidem, p. 24. 


11 Din istoria Transilvaniei, I, pp. 50—51. Nu putem să nu amintim 
aci și altă constatare, potrivit căreia „numărul de izvoare referitoare la o 
epocă nu este nicidecum în funcție de popularea sau nepopularea teritoriu- 
lui de către populaţia autohtonă, ci în funcție de interesul mai mare sau 
mai redus pe care îl stirnea Dacia și locuitorii ei lumii «civilizate » și, 
deci, scriitorilor ei“ (N. Ursulescu, Problema continuiiății în lumina unei 
interpretări siaiisiice a izvoarelor liierare despre Dacia, în „Crisia“, 1972, 
p. 179). 

13 G. Weigand, Eihnographie von Makedonien, 1924, p. 59. Vezi şi P. 
P. Panaitescu, Iniroducere la isioria culiurii românești, pp. 111—112. 


183 
www.dacoromanica.ro 


indigène, non parce qu’elle n'existe pas, mais simplement 
parce qu’elle n'a pas de role politique ou militaire“12, 

Ideea a fost reluată de Șiefan Ştefănescu care precizează: 
„cronicarii notau nu atît stabilitatea, nu atît cursul normal în 
desfăşurarea istoriei, cît mai ales mișcarea, marile schim- 
bări, numele popoarelor nomade ajunse în stăpînirea ţinutu- 
rilor româneşti de unde amenințau Imperiul bizantin, eve- 
nimentele importante, confruntările războinice, marile vic- 
torii şi înfrîngeri. Numele poporului român se ascundea ade- 
sea sub numele popoarelor nomade, care în acţiunile lor mi- 
litare antrenau și pe supuşi. Aceştia au putut să fie desem- 
naţi cu numele lor numai în condiţiile în care criza se manifes- 
ta in rîndurile nomazilor stăpîni şi românii puteau să se 
impună în ochii contemporanilor ca elemente etnice distincte, 
cu interese adesea deosebite de cele ale popoarelor nomade“14. 

lată deci motivele principale pentru care românii sau vla- 
hii sînt amintiţi tîrziu în izvoare, iar după aceea sînt pome- 
niţi destul de rar! pînă cînd ajung să-și constituie state de 
sine stătătoare. Cu toate acestea, mențiunile lor în izvoarele 
istorice (documente, cronici, relaţii diverse) de pină în secolul 
al XIII-lea sînt destul de numeroase, ceea ce infirmă teoria emi- 
grării lor la nordul Dunăiii în această vreme. Ceea ce mai 
trebuie reținut este faptul că, încă de la începutul apariției lor 
în izvoare, vlahii sau românii apar ca un popor foarte numeros; 
unele din aceste izvoare vorbesc de „mazima Valachorum ingenti 
multitudine“16. 

Unii istorici maghiari au susţinut că românii sînt rar amin- 
tiţi în documentele din secolul al XIII-lea „din cauză că po- 
porul român a venit în teritoriul în chestiune tîrziu și în grupuri 
răzlețe“ şi că „numai în secolul al XIV-lea s-a îndreptat spre 
Ungaria o imigrare mai serioasă dinspre Balcani și a urmat 


13 G. Brătianu, op. cit., p. 77. O idee asemănătoare susținuse Toma- 
schek încă din 1878; după părerea sa, „cind se întimplă ca istoricii să 
vorbească despre aceste regiuni, este natural să vorbească despre naţiunile 
domnitoare, care se manifestau în mod activ, iar nu despre populaţia 
pasivă, deşi era mai numeroasă, a păstorilor şi muntenilor de neam româ- 
nesc; care stăpinise fără intrerupere vechiul teritoriu“ (Al. Philippide, 
op. cii., Í, Pp. 664— 665). 

14 Ştefan Ştefănescu, Țara Românească de la Basarab I „Îniemeietorul“ 
pină la Mihai Viteazul, Buc., 1970, p. 16. 

35 După A. D. Xenopol, Teoria lui Răssler, p. 287, „retrași în munţii 
lor, românii fură uitaţi de istorie, care nu vorbeşte de ei decit atunci cind 
vreun mare stat vine în atingere cu dinșii. Iată explicaţia tăcerii pe care 
o păstrează asupra românilor scriitorii veacului de mijloc“. 

18 Sextil Puşcariu, în „Dacoromania“, 1934—1935, p. 307. 


184 
WwWw.dacoromanica.ro 


în cbip firesc că documentele referitoare la români au sporit 
în proporţie cu numărul noilor veniţi“:?. 

La această afirmaţie cel mai bun răspuns l-a dat istoricul 
I. Moga, care a arătat că raritatea documentelor relative la 
români se explică prin aceea că „majoritatea documentelor 
istorice transilvane şi-au avut depozitul în arbiva capitlului 
din Alba lulia, devastată de tătari la 1241, apoi arsă în două 
rînduri, la 1277 şi 1308, și, astfel, cea mai mare parte a docu- 
mentelor secolului al XIII-lea nu ni se păstrează în original, 
ci în confirmări ulterioare din secolul al XIV-lea. Or, aseme- 
nea confirmări nu erau solicitate de țărani sau de obştea lor, 
satul, care din vecie se ştia stăpin pe propriul pămînt, ci de 
cei ce ajungînd la neînțelegeri asupra dreptului de a stăpini 
sate și moşii, care le-au fost date sau uzurpate, aveau nevoie 
de dovedirea dreptului contestat. Confirmările erau solicitate 
numai în cazurile favorabile celor ce aveau interesul să łe ob- 
ţină în dauna situației reale din veacul al XIII-lea“. 

Cit priveşte numărul mare de documente din secolul al 
XIV-lea, el se datorește „necesității de a preciza raporturile 
de proprietate, devenite discutabile în urma atîtor distrugeri 
de documente, fapt care face organele administrative să se 
lovească pretutindeni de prezenţa românilor, amintindu-i“18. 


1? Documenta historiam Valachorum in Hungaria illusirantia, Buda- 
pesta, 1941, p. VII. Vezi și Gyorffy György, Adatok a románok XIII. szá- 
zadi történetéhez és a român âllam kezdełeihez [Contribuţii la istoria româ- 
nilor în sec. XIII şi la originile statului român) („Történelmi Szemle“, 
1964, pp. 1—25), care susţine că documentele maghiare din sec. XI—XII 
nu amintesc de români, care sint pomeniţi în 21 documente din sec. XIII. 

19 I, Moga, Păreri istorice ungurești privitoare la românii din Transilva- 
nia medievală, Sibiu, 1941, p. 6. Vezi şi idem, Les Roumains de Transylva- 
nie au moyen âge, p. 11, unde se spune: „le document apparait afin de 
créer un ordre du droit nouveau comparativement aux réalités prtexistan- 
tes ... Ainsi, les premiers documents faisant mention des Roumains de 
Transylvanie se rattachent à trois facteurs nouveaux apparus sur le terri- 
toire de cette province: la colonisation de Saxons, la fondation de l'abbaye 
de Cârța et la colonisation des Chevaliers Teutoniques ... Si ces trois évé- 
nements n'avaient pas eu lieu, la documentation sur les Roumains aurait 
été retardée jusqu’à la moitié du XIII-e siècle, ce qui eut servi aux auteurs 
du Documenta Valachica comme un argument en plus, comme un argument 
décisif, pour démontrer que les Roumains n’auraient émigré en Transyl- 
vanie qu'aprâs l'invasion des Tartares de 1241“ ! 

O opinie asemănătoare la Ştefan Pascu, Die mitielalierlichen Dorfsied- 
lungen in Siebenbürgen bis 1400 („Nouvelles etudes d'histoire“, II, 1960, 
pp. 135—148): data primei mențiuni documentare a unui sat nu corespunde 
vechimii sale reale ci momentului în care colectivitățile rurale intrà in 
sistemul relațiilor patrimonial-juridice care justifică interesul cancelariei 
pentru satele respective. 


185 


www.dacoromanica.ro 


Pe de altă parte, după cum a arătat I. Moga, autoritatea 
regală maghiară se infiltrează în Transilvania abia după colo- 
nizarea saşilor. „În asemenea împrejurări, zadarnic se împie- 
dică istoriografia maghiară de lipsa de documente privitoare 
la prezenţa românilor în Transilvania într-o vreme cînd 
pentru cancelaria ungară această provincie nu se deosebea 
mult de o «terra incognita». Aceste documente nu există peniru 
români cum nu există nici pentru unguri şi nici pentru secui, 
care apar documentar simultan cu românii şi cu sașii“ (subl. ns. 
— N. S.). Acestea fiind faptele istorice, pentru orice istoric 
obiectiv, apariţia tot mai spornică a mărturiilor documentare 
despre români'abia în a doua jumătate a veacului al XIII-lea 
nu se datorește vreunei imigrări tirzii a românilor din Balcani 
ci vremurilor tirzii în care autorităţile politice, administra- 
tive și bisericești ungare au ajuns să se poată organiza în inte- 
riorul Transilvaniei“. 

Opinia lui I. Moga este susținută și de un profesor sas, 
Rudolf David, care arată şi el că „numai în a doua jumătate 
a secolului al XII-lea s-a organizat cancelaria regilor unguri 
şi numai de atunci înainte a dat numeroase documente, pe 
cînd înainte multe lucruri s-au făcut numai verbal“2. 


Foarte semnificativ în această privinţă este şi calculul 
făcut de E. Szenipetery, care a arătat că din cele 1750 docu- 
mente eliberate de cancelaria maghiară între 1001 şi 1270 
numai 55 se referă la Transilvania?!; din aceste 55 documente, 
o treime se referă la români, ceea ce reprezintă o proporţie des- 
tul de însemnată. 

La aceste argumente mai trebuie să adăugăm și pe acela că, 
dacă ar fi să acceptăm ideea că românii s-au întors în sec. XIII 
la nordul Dunării, o asemenea strămutare nu putea rămîne 
neînregistrată de izvoare. lată ce spunea V. Pârvan: „la începu- 
tul veacului al XIII-lea românii sînt așa de mulţi la miază- 
noapte de Dunăre şi întinși pînă așa de departe, încît dacă ar 
fi venit din miazăzi, fie odată cu toţii, fie în cete mai mari 
ori mai mici, din veac de om în veac de om, ar îi trebuit să 
rămînă însemnare în cărţile vechi (care nu lipsesc pentru păr- 


19 I. Moga, Păreri istorice, pp. 32—33. Vezi şi „Țara Birsei“, 1937, p. 
208—209. Despre etapele pătrunderii regatului maghiar în Transilvania 
vezi partea I, nota 200. 

20 „Kronstidter Zeitung“, 1936, nr. 184; citat de N. Iorga, Istoria ro- 
mânilor, III, p. 40. 

21 E. Szentpetery, Az Arpâdhăzi királyaink okleveleinek kritikai jegy- 
zeke; citat de I. Moga, Les,Roumains de Transylvanie au moyen âge, p. 10. 


186 
www.dacoromanica.ro 


ţile și vremile acestea) despre o aşa mare strămutare de po- 
poare“22. 

„Aussi longtemps que dura la polémique scientifique autour 
de la prétendue immigration roumaine, l'historiographie 
magyare n'a pu, et ne peut maintenant encore, montrer un 
seul document authentiquement medieval ayant enregistré 
une immigration en masse ou sporadyque, d'ou râsulterait le 
caractère d'immigrés des Roumains de Transylvanie“2?3, 

De aceea nu putem decit să subscriem la observația lui N. 
Iorga: „întoarcerea (românilor — N. S.), fără pomenirea în 
cronici, fără observaţie în documente, fără oprelişti sau pri- 
vilegii pentru noii veniţi nu poate afla nici un argument“24; 
„izvoarele nu spun nimic despre această irecere“25. 

„O trecere masivă de români din sudul în nordul Dunării n-a 
putut fi dovedită pînă acum, nici din punct de vedere istoric 
nici din punct de vedere lingvistic“26. 


+ 


După această introducere cu privire la izvoarele istorice în 
care apar românii şi la data relativ tîrzie cînd aceştia sint 
menționați de izvoarele scrise, să prezentăm pe scurt aceste 
izvoare, utilizînd lucrările predecesorilor2?. 

După izvoarele bizantine amintite mai sus, datind din se- 
colul al X-lea, principalul izvor care atestă prezenţa români- 
lor (vlahilor) la nordul Dunării este cronica notarului anonim 
al regelui Bela, cunoscut ca „P. Dictus magister quondam regis 


33 V, Pârvan, op. cii., p. 12. 

23 I. Moga, op. cit., p. 146; vezi și p. 16. 

2 N. Iorga, Istoria românilor, III, p. 45. 

Vezi, de asemenea, C. Daicoviciu, care arată: „Cronicarii bizantini nu 
ştiu, fireşte, nici de o revenire din Haemus a vlahilor la Dunăre, prin sec. 
IX—XII, şi ar fi absurd să presupunem că din munții lor aceştia s-ar fi incu- 
metat să se intoarcă acolo unde fierbea mai grozav cazanul luptelor şi năvă- 
dirilor de tot felul“ („Tribuna“, 12 nov. 1970, p. 4) (subl. ns. — N. S.). 

25 N. Iorga, Romanitatea din jurul Brașovului („Rev. istorică“, 1939, 
p. 360). Marele istoric adaugă: „Şi apoi nimeni nu avea interesul să ne 
scoată de acolo și nici noi nu aveam interesul să părăsim un teritoriu unde 
eram privilegiați pentru a trece în teritoriul unguresc, teritoriu de catoli- 
<ism, de feudalism, lucruri cu totul deosebite de religia şi de felul nostru 
de viaţă“. 

26 D. Macrea, Probleme de lingvistică română, p. 52. 

2? A. D. Xenopol, Teoria lui Rössler, pp. 93—134; D. Onciul, Teoria 
lui Roesler; A. Sacerdoţeanu, op. cit., pp. 229—260; A. Armbruster, Ro- 
manitatea românilor, p. 19 şi urm., etc. 


187 
www.dacoromanica.ro 


Bele notarius“ sau Anonymus. Cronica sa și identificarea auto- 
rului au constituit subiectul a nenumărate studii28, 


Ţinînd seama de faptul că informaţiile notarului anonim 
dovedesc prezenţa românilor în Transilvania înainte de veni- 
rea ungurilor, numeroși istorici, începînd cu Sulzer și Roes- 
ler2?, au negat valoarea acestor informaţii“; unii dintre ei 
au considerat că Anonymus, care nu avea decît cunoștințe 
topografice foarte vagi despre Transilvania, „n-a făcut decît 
să plaseze în trecut şi într-o formă fantezistă condiţiile demo- 
grafice ale timpului său“2l. 

Ceea ce ni se pare curios este că unii dintre adversarii de 
astăzi ai continuității consideră drept „basme“ afirmațiile 
notarului anonim despre prezenţa românilor în Transilva- 
nia32, în timp ce cu ani în urmă susțineau exact contrariul. 
Iată ce spunea în 1946 acelaşi L. Makkai despre Anonymus: 
„critica modernă a izvoarelor a izbutit să precizeze într-un 


23 A. Armbruster, op. cit., p. 29, nota 58. Vezi şi V. D. Koroliuk, Slav- 
jane, vlachi, rimljane i rimskie pastuki vengreskogo „Anonima“, în Jugovostoă- 
naia Evropa v srednie veka, 1972, pp. 139—159. 

2 Acesta chiar într-un studiu special: Zur Kritik der aeltesten ungari- 
schen Geschichte, 'Troppau, 1860 şi în cap. IV din Rumaenische Studien 
(titlul Die Anfănge der Ungarn und der Anonymus). 

3 A, de Bartha susţinea, de pildă: „este împosibil să-l considerăm (pe 
Anonymus) ca un izvor serios în privinţa cuceririi ţării“ (Romains et Ma- 
gyars devant l'histoire, Paris, 1899, p. 70 şi urm.). Vezi şi Réthy László, 
Anonymus az erdely olâhokrâl [A. despre românii din Transilvania], Buda- 
pesta, 1880; Csetneki (Jelenik) Elek, Anonymus az erdely oláhokról („Egye- 
temes Philologiai közlöny“, 1881, pp. 229—254); Konrad Schünemann, 
Die „Römer“ des Anonymers Notars („Ungarische Jahrbuch“, 1926, pp. 
448—457); L. Tamas, op. cit., pp. 241—256 etc. Pentru bibliografia mai 
nouă vezi Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, 1, ed. II-a, pp. 26—28. 

Pentru poziţia mai nouă a istoriografiei maghiare a se vedea îndeosebi 
Kristó Gyula, Rómaiak és vlachok Nyesztornâl és Anonymusndl [Romani 
şi vlahi la Nestor și Anonymus] („Szâzadok“, 1978, nr. 4, pp. 623—661), 
în care autorul reia teoria mai veche a aceleiaşi istoriografii, potrivit căreia 
cronica lui Anonymus nu poate fi luată în considerare deoarece nu este 
contemporană evenimentelor prezentate şi nu face decit să transpună 
pentru epoca cuceririi Transilvaniei de către maghiari (sec. X) situaţia 
etnică existentă în vremea în care-și redactează opera (sec. XII—XIII). 
După opinia lui Krist6, „analizele referitoare la Nestor și la sursele medie- 
vale maghiare nu dovedesc, nici în cea mai mică măsură, teoria continui- 
tăţii daco-romane“. O opinie contrară a susținut V. D. Koroliuk, Slaviane, 
vlahi, rimleane i rimskie pastuhi vengreskogo „Anonima“, în Jugo-vostocinaia 
Evropa v srednie veka, Kişinev, 1972. 

3t Documenta historiam Valachorum, p. LXI. Vezi respingerea acestei 
teze la C. C. Giurescu, Transilvania tn istoria poporului român, p. 38. 

3: L. Makkai, în „Törtenelmi Szemle“, 1975, nr. 4; vezi şi R. Ist., 
1976, nr. 8, p. 1234. 


188 
www.dacoromanica.ro 


mod incontestabil că informaţiile privitoare la cucerirea 
ungară a Transilvaniei furnizate de cronici şi de notarul ano- 
nim provin dintr-o primă Gesta Ungarorum, operă compusă 
la finele secolului XI, adică la o dată relativ destul de apro- 
piată de evenimentele respective'“33. 

Pe de altă parte, unul din marii istorici maghiari, B. Ho- 
man, recunoaşte preciziunea informaţiilor şi autoritatea de 
necontestat a lui Anonymus: „Dans l’histoire de la conquête 
de la patrie, son recit, soigneusement élaboré, aussi bien au 
point de vue strategique que géographique, prouve la péné- 
tration de sa critique, sa réflexion methodique et la profon- 
deur de ses connaissances“34. 

"Ținînd seama de această situaţie, I. Moga se întreba: „un 
om cu atita simţ critic, înzestrat cu adîncă știință, cu precise 
cunoștințe geografice în ce priveşte Ungaria, cum de a rămas 
atît de vag informat privitor la împrejurările din Transilva- 
nia?“. Răspunsul nu poate fi decît că „lipsa de amănunte geo- 
grafice mai bogate privitoare la Transilvania, pe care o consta- 
tăm în cronica notarului regelui Bela II, atit de precisă și 
amănunțită în ce priveşte Panonia şi nordul Ungariei, este o 
dovadă concludentă că, în prima jumătate a veacului al 
XII-lea, prezența autorităţii regale ungurești în această pro- 
vincie era mai mult nominală decît efectivă sau, poate, lipsea 
cu totul“35. 

După cum a observat W. Tomaschek, cînd a criticat teoria 
lui Roesler, „Anonymus nu putea fi aşa de nepriceput încît să 
fi vrut să încredinţeze pe compatrioţii săi că valahii ar fi fost 
niște locuitori vechi ai ţării cînd toată lumea din jurul său ar 
fi trebuit să ştie că acest popor — după cum pretinde Roesler 


33 L. Makkai, Histoire de Transylvanie, p. 36. 

“U REH, III, 1925, p. 762. De părerea lui Homan sint și alfi istorici 
şi filologi maghiari, care acordă încredere lui Anonymus. „Va trebui să 
inceteze faţă de el punctul de vedere hipercritic şi nu trebuie să vedem 
in descrierile lui numai icoane de ale Ungariei de la sfirşitul sec. XII 
sau începutul sec. XIII“, deoarece cronica „păstrează urme istorice foarte 
importante“ (E. Jakubovich) sau „nu se poate pune la îndoială că lucrarea 
lui n-ar fi avut în vedere tradiţiile epocii mai vechi, poate chiar amănun- 
tele epocilor sincronice, păstrate din gură în gură“ (T. Ortvay). Vezi pre- 
zentarea lui N. Drăganu, Românii in veacurile IX— XIV pe baza toponi- 
miei şi a onomasticei, pp. 7—13 şi G. Brătianu, Zradifia istorică despre 
voievodatele românești din Ardeal, Buc., 1945, pp. 3—12. 

35 I. Moga, Păreri istorice ungurești privitoare la românii din Transiloa- 
nia medievală, Sibiu, 1941, pp. 30—32. Dealtfel, comitatele, ca formă de 
organizare administrativă, au început să apară de-abia în a doua jumăta- 
te a sec. XII. 


189 Ă 
www.dacoromanica.ro 


— nu era mai vechi în ţară decit de 60 de ani. Nu ! Tradiţia 
mai veche decît memoria oamenilor arăta ca popoare stră- 
vechi pe valahi și pe slavi. Dacă ar fi putut privi pe valahi 
ca pe niște vagabonzi nou veniţi, apoi el, care-i tratează drept 
cei mai netrebnici oameni, nu i-ar fi cruțat nici de această 
ocară“. În secolul al XIII-lea, cînd ar fi trăit Anonymus, 
„nimeni nu se gîndea să vadă în valahi niște emigranți veniţi 
de curînd“?! (subl. ns. — N. S.). 

După cele mai îndreptățite opinii, cronica lui Anonymus se 
bazează pe o cronică internă maghiară Gesta Ungarorum, 
scrisă probabil în vremea lui Ladislau cel Sfint. În plus, în 
redactarea cronicii sale, Anonymus compară realitățile din 
timpul său cu acelea din trecutul cunoscut lui din vechea 
cronică3?. 


Să vedem acum ce spune Anonymus. Relatind venirea 
maghiarilor în Panonia, el afirmă că aceştia au găsit acolo o 
populaţie numeroasă, alcătuită din mai multe neamuri, între 
care erau și românii (—vlahii) „adică păstorii romanilor“: 
„terram (Pannoniae) habitarent Selaui, Bulgarii et Blachii ac 
pastores Romanorum“38. În acest text deci Anonymus iden- 
tifică pe români sau „blachi“ cu descendenţii direcţi ai roma- 
nilor şi susține că „în spaţiul carpato-panonian a existat o 
continuitate romană permanentă şi că abia ungurii au izgonit 
pe români din Panonia ... Prin afirmaţia lui Anonymus — 
bun cunoscător al realităţilor majore contemporane din veci- 
nătatea sa — surprindem faptul că el era convins de continui- 


30 „Zeitschrift für österr. Geschichte“, 1872, p. 152. 

La acest argument trebuie să adăugăm și pe acela că Anonymus nu 
aminteşte pe sași (colonizați la mijlocul sec. XII) şi nici pe secui (menţio- 
nafi documentar la 1210), ceea ce l-a îndreptăţit pe E. Jakubovich să 
afirme că autorul cronicii a fost notarul regelui Bela al II-lea (1131—1141), 
care a domnit înainte de venirea sașilor (Emlékkönyv Dr. Grof Klebelsberg 
Kuno, Budapesta, 1925, pp. 169—213). 

37 A. Armbruster, op. cit., p. 29. 

38 Gesta Hungarorum, ed. G. Popa-Lisseanu, Buc., 1934, p. 32. Vezi și 
E. Gamillscheg, Blachi ac pastores Romanorum, în Omagiu lui Ioan Lupaș, 
Buc., 1943, pp. 270—276. Discuția textului cu citate din istoricii maghiari 
la N. Drăganu, op. cit., p. 13—20. După cum arată N. Drăganu, unii isto- 
rici maghiari (D. Pais) au admis prezenţa unei populaţii vlahe in Pannonia 
la venirea maghiarilor (ibidem, p. 31). După cum a observat I. Moga, folo- 
sirea formei blachi este o dovadă despre vechimea scrierii, deoarece maghia- 
rii au utilizat forma olah de-abia în sec. XIII, după pătrunderea lor în 
Transilvania. 


190 
www.dacoromanica.ro 


tatea elementului roman în spaţiul carpato-panonian și de des- 
cendenţa românilor din romanii antici, ca ramură a Roma- 
niei“32. 

În afară de această continuitate a populaţiei romanice, 
Anonymus mai dovedeşte că la venirea ungurilor Transilvania 
era locuită de o populaţie românească ce-si avea propriile sale 
formațiuni politice care s-au opus păirunderii maghiare“. -El 
afirmă că una din căpeteniile maghiare, Tuhutumt!, a aflat 
„despre bunătatea ţării Ultransilvane, unde domnia o avea 
în oarecare blac (=—român) Gelu“42; el a aflat că „pămîntul 
acela e udat de cele mai bune rîuri ..., că din nisipul lor curge 
aur, că aurul din acea ţară e cel mai bun aur, că de acolo se 
scoate sare şi materii sărate şi că locuitorii din acea ţară . 
sînt blachi și slavi, care nu au alte arme decit arcuri şi să- 
geţi“. El povesteşte mai departe lupta dintre Tuhutum și 
Gelu, ducele blachilor, luptă terminată cu înfrîngerea şi 
moartea acestuia din urmă. În afară de ducatul (voievodatul) 
lui Gelu, mai existau şi alte formațiuni politice asemănă- 


3 A. Armbruster, op. cit., p. 31. Vezi şi G. Brătianu, Zradijia isto- 
rică, pp. 13—16. 

Prezența populației romanizate în Pannonia a fost pusă în lumină și 
prin descoperirile arheologice ale așa-numitei culturi Keszthely. Vezi A. 
Kiss, The place of the Keszthely Culture in the Probleme of the roman conti- 
nuity in Pannonia („Archeologiai Ertesits“, 1968, nr. 1, p. 101 şi urm.). 

4 O bună prezentare a evenimentelor — asupra cărora nu insistăm 
aici — la Ştefan Pascu, op. cit., pp. 28—32, 40 şi G. Brătianu, op. cil., 
pp. 15—19. 

41 Acest Tuhutum „ar putea să fie pur şi simplu Ahtum din viața Sf. 
Gerard“ (N. Iorga, Istoria românilor, III, p. 42). 

42 După cum s-a arătat, ipoteza lui Toth Z. I. că Anonymus a creat 
numele voievodului influențat de existența, în Transilvania, a şefului 
tribului maghiar Gyula trebuie privită cu multă rezervă (Zuhutum és 
Gelou. Hagyomány és hitelesség Anonymus munkdjaban, în „Századok“, 
1945—1946, pp. 21—84). Tot astfel, părerea lui Györffy Gy. că 
cele 4 capitole în care este amintit Gelu (și numai acestea !) ar fi fost 
interpolate ulterior de către Anonymus pare cel puţin ciudată (Formation 
d'Etats au JĂ-e siècle suivant les Gesta Hungarorum du notaire Anonyme, 
în Nouvelles études historiques, I, 1965, pp. 43—53). Vezi Ştefan Pascu, 
op. cil., pp. 45, 50. 

Cit priveşte opinia lui E. Moor, după care Gelu ar fi personificarea 
localității Gilău (ung. Gyalu), dăm cuvintul marelui savant care a fost V. 
Bogrea care a arătat că Gyalu este „evident rom. Dealu (pron. Gialu), 
iar hărțile mai vechi indică de fapt acolo un «Dealu Mare»: adio, Gelu t“ 
(„Dacoromania“, I, 1922, p. 219). 


191 
www.dacoromanica.ro 


toare: a lui Menumorut, între Mureș şi Someș, şi a lui Glad, 
în Bauatt3. 

Din afirmaţiile lui Anonymus rezultă că, în secolul al 
X-lea, românii constituiau majoritatea populației din Transil- 
vania, unde îşi aveau propriile lor formaţiuni sociale şipoli- 
tice, formaţiuni ce s-au împotrivit cuceririi maghiare. 

Afirmațiile lui Anonymus despre existența acestor forma- 
ţiuni social-politice româneşti şi despre luptele purtate de 
unguri cu populaţia autohtonă au fost confirmate și pe cale 
arheologică“. Astfel, observaţiile stratigrafice făcute la ceta- 
tea de pămînt de la Vladimirescu (Glogovăţ), de lîngă Arad, 
au permis constatarea că, în prima jumătatea sec. X — atunci 
cînd Anonymus plasează rezistența opusă de Glad, voievodul 
acestei regiuni — primul nivel al fortificaţiei de refugiu a 
fost distrus de un puternic incendiu45. 

Cît priveşte cetatea Biharea, aici s-au descoperit cîteva 
morminte de maghiari din prima jumătate a sec. X, despre 
care arheologul M. Rusu crede că ar fi aparţinut celor căzuţi 
în luptă cu soldaţii lui Menumorut pentru cucerirea cetăţii. 

Situaţia demografică din secolele VIII—X din zonele la 
care se referă Anonymus îi confirmă pe deplin ştirile; cerce- 
tări mai uoi au dovedit o deplină concordanţă între aceste 
știri şi realitatea demografică pusă în evidenţă de cercetările 
arheologice efectuate în vremea noastră’. 


43 Gesta Hungarorum, ed. cit., cap. IX, XI, XXIV—XXVII; A. Sa- 
cerdoţeanu, op. cit., pp. 233—234. Vezi şi Geza Bakó, The relations of 
the Principality of the Banat with the Hungarians and the Petchenegs in the 
tenth century, în vol. Relations between the autochtonous population and the 
migratory populations, Buc., 1975, pp. 241—248. 

44 Vezi K. Horedt, Contribuţii la istoria Transilvaniei în sec. IV— 
XIII, p. 115 (cap. Etapele de pătrundere a feudalismului maghiar în Tran- 
silvania). 

4% „Mag. istoric“, 1978, nr. 9, p. 31. Despre concordanța dintre afir- 
maţiile lui Anonymus şi realităţile istorice cunoscute pe calea săpăturilor 
arheologice în această regiune vezi Eugen Glick, Unele informaţii pro- 
venite din cronicile medievale referitoare la zona Aradului (sec. VIII—X) 
(„Ziridava“, 6, 1976, pp. 73—87). 

« A IIC, III, 1960, p. 16. Vezi şi M. Rusu, Cetatea Moigrad şi Por- 
file Meseșului, în vol. Sub semnul lui Clio, Cluj-Napoca, 1974, pp. 265— 
279, unde se fac unele apropieri între afirmaţiile lui Anonymus și descope- 
ririle de la Moigrad. Vezi şi mai sus, cap. VI. 

4 Ştefan Olteanu, Realităţi demografice pe teritoriul Transilvaniei tn 
secolele VIII— X (R. Ist., 28, 1975, nr. 12, pp. 1833—1847+1 h.). Vezi 
şi idem, Baza demografică străveche a organismelor statale din sec. XILI 
din sudul şi estul Transilvaniei, în Sub semnul lui Clio, Cluj, 1974, 
pp. 63—69. 


192 | 
WWw.dacoromanica.ro 


Istoricii români — fără excepţie — au considerat înteme- 
iate afirmaţiile lui Anonymus și nu s-au îndoit de veracita- 
tea lor. Analizind aceste știri, marele istoric N. Iorga subli- 
nia faptul că „existența unor formațiuni teritoriale anterioare 
năvălirii (ungurilor) e sigură“, românii fiind amintiți ca 
„blaci“ sau „rustici“48. Autorii lucrării Din istoria Transil- 
vaniei au arătat şi ei că „esenţa povestirii“ lui Anonymus e 
vrednică de crezare, aceasta cu atit mai mult „cu cît anumite 
relatări (ale sale) au fost verificate prin alte izvoare“42. J. 
Moga afirma la rîndu-i: „prioritatea românilor în Transilvu- 
nia faţă de saşi, secui și unguri este dovedită de Anonymus, 
care şi-a cules informaţiile privitoare la această provincie în 
primele 'decenii ale veacului al XII-lea“30. 


Dar Anonymus nu este singurul cronicar ce atestă prezenţa 
vlahilor în Transilvania la venirea ungurilor. Cronica lui 
Nestor, zisă şi cronica rusă de la Kiev, alcătuită la sfirşitul sec. 
XI sau începutul sec. XII, susține că ungurii s-au așezat în 
Transilvania după ce au învins pe vlahi. El arată că, după 
ce au trecut Carpaţii, ungurii „începură să se lupte cu volo- 
hii şi cu slavii (volohov i slavian) care trăiau acolo“; „căci 
slavii se aşezaseră mai întii acolo, pe urmă au venit vlahii, 
care supuseră ţara slavă, apoi ungurii, alungînd pe vlahi și 
cucerind această țară, s-au aşezat acolo împreună cu slavii 
după ce i-au cucerit“5. „Prin urmare, o afirmaţie foarte ase- 


t8 N. Iorga, Les plus anciennes chroniques hongroises et le passé des Rou- 
mains, Buc., 1921 (și în limba română în RI, 7, 1921, pp. 1—22). În 
Istoria românilor, III. p. 42, N. Iorga susţine că Anonymus „arată starea 
de lucruri de pe la 1200“. 

« Din istoria Transilvaniei, I, p. 65. 

5 I. Moga, op. cit., p. 33. Tot I. Moga a atras atenţia asupra faptului 
că, chiar dacă nu am accepta valabilitatea constatărilor lui Anonymus 
pentru epoca venirii maghiarilor, ea trebuie acceptată pentru prima jumă- 
tate a sec. XII cînd autorul își stringea informaţiile: „mais ce qui ne peut 
être contesté dans le texte d'Anonyme est le fait que pendant la première 
moitié du XII-e siècle, avant la colonisation des Saxons, à l’époque où 
l’anonyme recueillait ses informations sur les circonstances de Transylva- 
nie, il existait au centre de cette province et nottament dans la vallée de 
l’Aries et du Someș e à l’ouest jusqu’à la Porte de Meseș, une masse com- 
pacte roumaine autochtone ayant à sa tête un voivode ..., à une époque 
où pour la cour du roi hongrois la Transylvanie n’était qu'une ltra 
silva», lontaine et aux contours indéfinis, d’où l’on apportait le sel“. 

5: Povest vremennih let, I, Moscova-Leningrad, 1950, p. 217. Urmind 
pe Roesler, care urmărea să nege valoarea acestui izvor, unii istorici ma- 
ghiari au susținut că voloh din cronica rusă nu se referă la românii din 
Transilvania, ci la franci |! Vezi Matyas Gyóni, Les Vlaques des Annales 
primttives de Kiev („Etudes slaves et roumaines“, II, 1949, pp. 56—92). 


193 


13 -- Continuitatea românilor A 
WwWw.dacoromanica.ro 


mănătoare aceleia din cronica notarului anonim. Faptul că 
două izvoare, din medii diferite şi scrise în limbi diferite, 
neavînd nici o legătură unul cu altul, dau aceeași 
informaţie despre prezența românilor în interiorul arcului 
carpatic la venirea ungurilor este concludent și lămurește 
definitiv chestiunea“52. 


După cum s-a mai arătat5?, constatările lui Anonymus nu 
sînt singulare în cronicile maghiare. Ele sint confirmate şi 
întărite de un alt cronicar de la sfîrşitul secolului al XII-lea, 
Simon de Keza, care a folosit ca sursă de informare Gesta Hun- 
garorum, compusă în vremea lui Ladislau CumanulS bis, 
Acest cronicar, „care a trăit în mijlocul românilor şi i-a cuno- 
scut bine, îi consideră drept singurii urmași ai Romaniei orien- 
tale: numai ei ar fi rămas în Panonia în vremea hunilor („Blac- 
kis, qui ipsorum <Romanorum>fuere pastores et coloni, 
remanentibus sponte in Pannonia“). Spre deosebire de 
Anonymus, S. de Keza plasează începuturile vlahilor în 
vremea hunilor, subliniind astfel ideia continuității elementu- 
lui roman, reprezentat în vremea sa de vlahi; după părerea sa, 
numai românii au rămas pe loc, în calitatea lor de sedentari 
şi păstori romani („coloni“ și „pastores“)55. 

După cum a remarcat I. Moga, S. de Kéza îşi redacta cro- 
nica exact în epoca pretinsei imigrări a românilor de la sudul 


Amintim aici că învățații străini mai vechi nu au pus la îndoială afir- 
maţiile lui Nestor cu privire la vlahi. Iată ce spunea, la 1806, mitropoli- 
tul sirb Ştefan Stratimirovici: „am o opinie foarte fermă şi hotărită că, 
în toate locurile acelei vechi istorii ruse, unde vorbește despre valahi, cu 
adevărat Nestor nu a înţeles pe alţii, ci pe cei de astăzi, din Valahia. Mol- 
dova, Transilvania și celelalte părţi în care se află valahii“ („Bis. ort. 
română“, 1975, nr. 3—4, p. 418). 

52 Constantin C. Giurescu, Formarea poporului român, Craiova, 1973, 
p. 113. Vezi și V. Pârvan, Românii în cronica Noltarului anonim al regelui 
Bela. Cercetare comparativă cu celelalte cronici ungurești şi cu cronica lui 
Nestor („Crisia“, VII, 1977, pp. 277—327). 

55 A. Armbruster, op. cit., p. 32. 

55 bis Vezi Gerics József, Domanovzsky Sándor, az Árpád-kori Krâni- 
kakutat6s úłllöröje [S. D., precursor al cercetărilor privind cronicile scrise 
în epoca arpadiană] („Szazadok“, 1978, nr. 2, pp. 235—250). 

5 Simon de Kéza, Gesta Hunnorum et Hungarorum, ed. G. Popa-Lis- 
seanu, Buc., 1935, p. 32. Despre continuitatea culturii romane în Panno- 
nia în sec. IV—V e.n. vezi J. Harmatta, The Last Century of Pannonia 
(„Acta Antiqua“, 18, 1970, nr. 3—4, pp. 361—369). 

% Vezi și A. Armbruster, op. cit., p. 32, care remarcă semnificaţia deo- 
sebită a pasajului relativ la români, singurul popor din Europa răsărit eană 
de origine romană. 


194 


Www.dacoromanica.ro 


Dunării”; cunoscîndu-i bine, pulea el oare să afirme că românii 
erau un popor vechi în cazul în care ei ar fi venit în 'Transilva- 
nia de abia în sec. XIII? Fără îndoială că nu ! 

Relatînd despre originea secuilor şi ataşarea acestora la 
triburile maghiare, S. de Keza precizează că secuii nu trăiau 
în cimpia Pannoniei, ci împreună cu românii în munții de 
margine, unde — fiind amestecați cu românii — secuii au 
învățat scrierea acestora (non tamen in plano Pannoniae, sed 
cum Blackis commixti montibus confinii sorlem habuerunt, 
unde Blackis commixti lileris ipsorum uti perhibentur )®. 

Afirmația făcută atît de Anonymus cît şi de S. de Keza că 
vlahii şi păstorii romanilor au fost găsiţi aici de maghiari are 
la bază „o tradiţie istorică temeinică în care latura esenţială 
nu este data — epoca lui Arpad sau a lui Atila — ci faptul 
priorităţii poporului român în regiunile care au ajuns pe urmă 
sub stăpînirea maghiară“58. 

Un alt izvor care confirmă pe Anonymus şi S. de Kéza este 
Descriptio Europae Orientalis, scrisă pe la anul 1308 de un 
autor francez pentru informarea lui Carol Robert și Carol de 
Valois, dornici să cunoască realităţile din această parte a 
Europei. „Ca realitate componentă a spaţiului descris şi fa- 
miliar autorului, românii apar în această descriere conform 
opiniei vremii, larg răspîndite de altfel, care în punctele ei 
esenţiale concordă cu cele din izvoarele maghiare: valahii sînt 
păstorii romanilor“, deci popor de origine romană şi, în plus, 
popor „foarte mare şi răspîndit“ (populus ualde magnus et 
spatiosus) care locuia o țară „mare și bogată“5?. Spre deose- 
bire de Anonymus şi S. de Keza, autorul Descrierii susţine că 
vlahii au fost goniţi din Panonia la sudul Dunării, fiind vorba 
deci — ca și la Kekaumenos — de o mișcare de populație în 
sens invers aceleia susținute de partizanii teoriei im igrării 
românilor de la sudul Dunării%. 


* 


5 I, Moga, Les Roumains de Transylvanie, pp. 16—17. 

5 Stefan Pascu, op. cit., pp. 51—53. 

58 A. Armbruster, op. cit., pp. 33—34. Vezi și G. Brătianu, op. cil., 
p. 18. 

5 Anonymi Descriptio Europae Orientalis, ed. G. Popa-Lisseanu, Buc., 
1934, p. 17. Vezi și idem, Românii în Descriptio Europae Orientalis (R |, 
20, 1934, pp. 101—112). 

% După opinia lui Sextil Puşcariu, autorul Descrierii, „cunoscind pe 
de o parte cronicile ungurești cu știrile despre vlahii care erau pastores 
Romanorum + locuind în Panonia la venirea hunilor și aflind pe de altă 
parte despre vlahii din Pind, care erau tot păstori şi vorbeau o limbă ro- 


195 
wwwW,.dacoromanica.ro 


Trecînd mai departe, vom aminti că, în anul 1027, în vre- 
mea expediției împăratului Constantin al VIII-lea în Sicilia, 
românii (vlachii) sînt amintiți ca făcînd parte din armata 
acestuia, alături de bulgari, macedoneni și alţii. 

Unul din cele mai importante izvoare narative despre ro- 
mâni este Sirategiconul lui Katakalou Kekaumenvus, general 
bizantin care şi-a scris opera pe la mijlocul sec. XI. Manifes- 
tind o oarecare ostilitate faţă de valahi, care „nu țin niciodată 
credinţă cuiva, cum nu au făcut-o nici vechilor împărați ro- 
mani“, Kekaumenos îi consideră urmașii dacilor supuşi de 
Traian. „Mai inainte trăiau în apropierea Dunării şi pe Saos, 
pe care azi îl numim Sava, ... în locuri întărite (de natură) şi 
greu accesibile“. Răzvrătindu-se împotriva bizantinilor, 
„romanii furioși îi zdrobesc“, silindu-i să se retragă spre sud, 
în Epir, Macedonia și Elada62. Pe lingă faptul că-i consideră 
pe viahi urmașii romanilor din Dacia lui Traian, Kekaumenos 
păstrează amintirea unei deplasări de populaţie românească 
de la nord la sud, şi nu invers cum au susţinut mai tirziu ad- 
versarii continuității. 


manică, păstrători -ai tradiţiei că sint veniţi din regiunile dunărene, a 
combinat cele două ştiri, făcînd din vlahii din Pind urmaşii păstorilor 
romani din Panonia“ („Dacoromania“, IV, 1926, p. 1389). Vezi și G. Bră- 
tianu, op. cit., p. 14. 

6 A. Sacerdoțeanu, op, cit., pp. 236—237. Vezi şi M. Gyóny, Vlahi 
Bartiskoi letopisi („Acta Antiqua“, 1951, pp. 235—245). 

63 A. Sacerdoțeanu, op. cit., pp. 237—238; A. Armbruster, op. cit., 
pp. 20—22 (cu bibliografia mai veche). Textul în Fontes historiae Daco- 
Romanae, III, p. 41. 

De curind a fost pus în valoare un nou izvor oriental care atestă pre- 
zența valahilor la nordul Dunării ła venirea cumanilor; este vorba de cro- 
nica numită Oguznameļ din sec. XI, in care se spune că oastea cumană 
a fost trimisă împotriva rușilor, valahilor fUlakes) şi altor popoare care 
nu vroiau să se supună. Existența unei „ţări a valahilor“ (Ulak ili) în sec. 
XI arată că la acea dată românii erau destul! de numeroşi şi de cunoscuți 
la nordul Dunării (Mehmet Ali Ekrem, O mențiune inedită despre români 
în Oguzname — cea mai veche cronică turcă, ms.). 

63 Unii istorici maghiari au pus la îndoială autenticitatea istorică a 
pasajelor relative la români, afirmind că Kekaumenos nu ar fi știut care 
este patria primă a vlahilor din Balcani, confundind Dacia Traiană cu 
Dacia Aureliană. Vezi Gyóni M., A legrégibb vélemény a român nép ere- 
deterăi. Kekaumenos măvei mint a român történet forrásai [Cea mai veche 
opinie despre originea poporului român. Opera lui K. sursă pentru istoria 
românilor), Budapesta, 1944. Reluind studiul! în anul următor, același 
istoric consideră că Kekaumenos nu poate fi utilizat în sprijinul continui- 
tăţii în Dacia şi că este „imposibil“ de găsit o singură dovadă despre pre- 
zența vlahilor la nord de Dunăre înainte de a doua jumătate a sec. XII 
(L'oeuvre de Kekaumenos source de l'histoire roumaine, în „Revue d'histoire 
comparte“, 23, 1945, pp. 96—180). 


196 
WWw.dacoromanica.ro 


În aceeaşi epocă (1094, după V. Minorsky sau 1049 —1053, 
după A. Decei), avem o ştire foarte importantă despre româ- 
nii de la nordul Dunării în scrierea persană a lui Gurdizi, 
Podoaba istorii lor: prezentind realităţile etnice și politice ale 
Europei răsăritene, Gardizi aşează între slavi (bulgari), ruşi 
şi unguri „un popor din Imperiul roman (âz Rum) și toţi sînt 
creştini și pe ei îi numesc N-n-d-r. Și ei sînt mai mulţi de cit 
maghiarii, dar sînt mai slabi“ (se înţelege din punct de vedere 
al organizării politice, așa cum afirmase şi Anonymus). Din 
dalele oferite de Gardizi rezultă deci că, în sec. XI, exista o 
numeroasă populație românească la nordul Dunării; cit pri- 
vește numele, A. Decei a arătat că sub grupul de consoane se 
ascunde probabil numele unui conducător al acestui popor“. 

Către sfîrşitul secolului al XI-lea, Ana Comnena, în opera 
sa Aleziada, amintește pe „geţi“ ca fiind un factor însemnat 
în raportul de forțe ce se înfruntau în regiunea Dunării; după 
unii autori, acești „geţi“ sînt foarte probabil românii de la 
nordul fluviului. Ana Comnena aminteşte, de asemenea, în 
cîteva rînduri şi de vlahii din Peninsula Balcanică®®. 


“ A. Decei, Asupra unui pasagiu din geograful persan Gardizi (a. 1050) 
Buc., 1936 (extras din vol. Omagiu fraţilor Al. şi Ion I. Lapedatu); vezi 
și A. Armbruster, op. cit., pp. 22—23; C. Cihodaru, Există ştiri despre ro- 
mâni in operele unor scriitori afgani sau persani din secolele X—XI? 
(A ȘUC, istorie, XV, 1969, fasc. 2, pp. 157—170). 

După opinia unor istorici bulgari, prin N.n.d.r. s-ar înţelege poporul 
bulgar ([. Bojilov, in „Etudes balkaniques“, 1971, nr. 3, p. 174). 

Obiceiul de a desemna popoare sau localități cu astfel de grupuri de 
consoane îl au şi alţi autori orientali; pe la mijlocul sec. IX, arabul Ma- 
sudi amintea orașul W.I.n.d.r. Vezi Nikos Oikonomides, Vardariotes — 
W.I.nd.r. — V.l.nd.r.: Hongrois installes dans la vallée du Vardar en 934 
(S. F., 32, 1973, pp. 1—8). 

Despre un alt izvor din sec. XI, care oferă ample informaţii cu privire 
la situația românilor din Transilvania (este vorba de Deliberatio, alcătuită 
de episcopul Gerard), vezi Eugen Glück, Une source précieuse de l’histoire 
de la Roumanie: le manuscrit „Deliberatio“ (XI-e siècle) (R RH, 1979, 
ur. 2, pp. 259—275). 

6 E. Stănescu, Les „mizobarbares“ du bas- Danube au X I-e siècle ( Quel- 
ques problèmes de terminologie des textes), în Nouvelles ¿études d'histoire, 
III, pp. 50—51. 

Pentru analogie vezi textul lui Ioan Cantacuzino care aminteste pe 
„geții de dincolo de Istru“ (=români) separat de sciți ( cumani) (Fontes 
historiae Daco- Romanae, III, Buc., 1975, p. 485). 

86 Fontes historiae Daco-Romanee, IlI, p. 85 (sub anul 1083), 109 (sub 
anul 1091), 115 (sub anul 1096). Ultimul pasaj dovedeşte existența unei 
populaţii vlake între Dunăre și munţii Balcani, existență contestată de 
unii istorici bulgari. 

Vezi și Matyas Gy6ni, La premiere mention historique des Vlaques des 
monts Balkans („Acta Antiqua“, 1952, nr. 3—4, pp. 495—515), care sus- 


197 
Wwww.dacoromanica.ro 


Mai amintim apoi că, la mijlocul secolului al XII-lea, cu 
prilejul expediției din 1148 la nordul Dunării împotriva cu- 
manilor, bizantinii au luat prizonier pe un şef cuman numit 
Lazăr. Întrucît, după nume, acesta nu are nimic turanic, 
unii cercetători îl consideră fie un feudal romăn supus cuma- 
nilor, fie un cuman creștinat sub influenţa supușilor săi%?. 


Peste alţi cîţiva ani, la 1164, povestind fuga lui Andronic 
Comnenul, cronicarul N. Choniates afirmă că acesta, înainte 
de a ajunge „la hotarele Galiției, către care se repezise ca spre 
un azil mâîntuitor, atunci cade în capcanele vinătorilor. Căci, 
prins de vlahi, la care ajunsese zvonul despre fuga lui, era dus 
din nou înapoi, la împărat“68. După opinia celor mai mulți 
dintre cercetători (W. Tomaschek, A. D. Xenopol, D. Onciul, 
C. C. Giurescu etc.), este vorba de românii de la nordul Dună- 
rii, şi anume de cei din Moldova de nord pe unde trecea 
Andronic în drumul său spre Galiţia$?. 


Unul din cele mai discutate pasaje relative la români din 
cronicile bizantine este acela furnizat de Kynnamos privitor 
la luptele purtate de Manuel Comnenul cu maghiarii la 1167. 


ine că prima menţiune datează din 1094, fiind cuprinsă într-un pasaj din 
A lexiada. Despre vlahii din Balcani care duc viaţă nomadă vezi idem, 
Le nom de „Vlachoi“ dans l'Alexiade d'Anne Comnene („Byzantinische 
Zeitschrift“, 1951, pp. 241—252). 

6? P, St. Năsturel, Coumans et Byzantins sous le règne de Manuel Com- 
nene („Byzantina“, 1, 1969, p. 175). 

Despre amestecul de populaţii, din care nu lipseau românii, vezi mai 
nou Nicolae Şerban Tanașoca, Les mizobarbares et les formations politiques 
parisiriennes du X I-e siècle (R R H, 1973, nr. 1, pp. 61—82). Menţionăm 
că unii istorici bulgari (de pildă Vasilka Fapkova-Zaimova) exclud pe 
români dintre așa-zişii mixobarbari. Vezi precizările lui P. Diaconu, în 
R. Ist., 1977, nr. 10, p. 1295 şi urm. 


88 Textul in Fontes historiae Daco- Romanae, III, p. 351. 


59 Ibidem, nota 20. Vezi și P. Diaconu, Despre situația politică la Du- 
nărea de Jos în sec. XII (S CIV, 1976, nr. 3, pp. 299—301). 

Amintim aci că sint unii istorici care consideră in mod eronat că prima 
mențiune a vlahilor pe teritoriul Moldovei ar fi scrisoarea papei Grigore 
al IX-lea din 1234 (Gy. Györffy, Sur la question de l'etablissement des Pet- 
chénėgues en Europe, în „Acta Orientalia“, 25, 1972, nr. 1—3, p. 287, nota 
17). Despre această problemă vezi: C. Cihodaru, Consideraţii in legătură 
cu populația Moldovei din perioada premergătoare invaziei tătarilor (1241) 
(„Studii şi cerc. științifice“, Iași, istorie, 14, 1963, nr. 2, pp. 240—241); 
V. Spinei, Informaţii despre vlahi în izvoarele medievale nordice (SCI V, 
24, 1973, nr. 1, pp. 65—66 şi nr. 2, pp. 277—278); idem, Informaţiile isto- 
rice despre populaţia românească de la est de Carpați în secolele XI— XIV 
(AITIA II, 14, 1977, p. 1—21), care face și unele consideraţii despre pu- 
ţinătatea ştirilor scrise privitoare la românii din Moldova în această pe- 
rioadă. 


198 


wWww.dacoromanica.ro 


El afirmă că împăratul ar fi trimis împotriva lor pe Alexios 
protospătarul pentru a face o demonstraţie, în timp ce Leon 
Batatzes, „adunindu-și din altă parte altă armată numeroasă 
și chiar mare mulţime de vlahi, care se zice că sint coloniştii 
italilor de odinioară, avea ordinul să năvălească în Ungaria 
din ţinuturile de lingă Pontul Euxin, de unde nimeni, nicio- 
dată, nu năvălise asupră-le“%. 

După părerea celor mai mulţi cercetători, atacul, îndrep- 
tindu-se din ţinuturile dinspre mare, nu putea porni decît 
din părţile de la nord și est de Dunăre, de unde se recruta acea 
„mare mulţime de vlahi“?1. Pe lingă această constatare, K yn- 
namos ne-a lăsat prima dovadă despre conştiinţa originii romane 
la românii nord-dunăreni?2. 

Către sfîrşitul aceluiași secol al XII-lea, românii de la nor- 
dul Dunării sînt amintiți adeseori de cronicarul bizantin N. 
Choniaies fie ca aliaţi ai vlahilor şi bulgarilor lui Petru şi 
Asan%, fie ca aliaţi ai cumanilor în incursiunile acestora la 
sudul Dunării?4. 

În sfirșit, mai menționăm că în Nibelungenlied, alcătuit pe 
la 1200, este amintit herțogul (ducele) Ramunc din Ţara Vla- 
hilor (Vlâchenlant)”. Cei mai mulți istorici (4. D. Xenopol, 
D. Onciul, G. Popa-Lisseanu, A. Armbruster etc.) au văzut în 


% N. Bănescu, în A I IC, I, 1921—1922, p. 154. Vezi şi Eugen Stă- 
nescu, Les Bhaxot de Kinnamos et de Choniates et la présence mili- 
taire byzantine au Nord du Danube sous les Comnènes (RESEL, 9, 
1971, nr. 3, pp. 585—593); A. Armbruster, op. cit., p. 24; Petre Diaconu, 
Despre situaţia politică la Dunărea de Jos în sec. XII (SC IV, 1976, nr. 
3, pp. 302—305). 

21 După unele opinii, pasajul din Kynnamos nu s-ar referi la vlahii 
din nordul Dunării, ci la cei din Balcani (C. Daicoviciu, Izvoare istorice 
greşit interpretate, în „Tribuna“, 3, 10, 17 și 24 sept. 1970). Vezi şi L. Ta- 
mas, op. cit., p. 103 şi Fontes historiae Daco- Romanae, III, p. 239. 

Despre corespondența izvoarelor bizantine cu descoperirile arheologice 
privind continuitatea populației romanizate la nordul Dunării vezi C. 
Cihodaru, Date istorice şi toponimice privind ezistenfa populaţiei romanice 
din regiunea carpato-dunăreană în sec. III—XI (A ŞU C, istorie, t. 15, 
1969, fasc. 1, pp. 1—19). 

22 A. Armbruster, op. cit., p. 24. 

73 Fontes historiae Daco- Romanae, III, p. 259; Ştefan Ştefănescu, op. 
cil., pp. 18—20; A. Sacerdoţeanu, op. cit., pp. 243—245. Nu insistăm aci 
asupra vlahilor din sudul Dunării care jucau în acest timp un important 
rol politic. 

74 Fontes historiae Daco- Romanae, IIi, pp. 267, 291. 

% A. Armbruster, op. cit., pp. 34—35. Vezi şi idem, Nochmals „Herzoge 
Râmunc üzer Vlâchen Lant“ (R RH, 12, 1973, nr. 1, pp. 83—100) şi 
P. P. Panaitescu, op. cit., p. 130, care arată că românii sìnt amintiți 
alături de pecenegi, vecinii lor din sec. IX—X. 


199 
www.dacoromanica.ro 


acest Ramunc un personaj fictiv, purtind numele poporului 
său; cît priveşte Ţara Vlahilor, aceasta este o formaţie social- 
politică locală, care prefigurează Ţara Românească, ce se va 
constitui peste un secol. 

+ 


Trecîind acum la documentele relative la Transilvania, adău- 
găm aci — pe lîngă constatările făcute în introducerea acestui 
capitol — şi o alta deosebit de importantă: în cele 480 de 
documente publicate în colecția Documenta Valachorum „nu 
se găseşte nici un singur act de danie sau de colonizare de 
români. Acte de acestea au emanat de la regii unguri in folo- 
sul clerului și nobilimii maghiare. 'În contextul acestor acte 
se menționează mereu de «Vlahi» și de «Terra Vlahorum », 
vlahii fiind mereu înfățişați ca o populație găsită acolo — in 
'ipsa terra Blaccorum existentem“76. În afară de aceasta, tre- 
buie să mai menționăm și faptul că românii apar în același 
limp în mai multe locuri și în ținuluri depărtate unele de altele, 
ceea ce dovedeșie că nu puluseră veni atunci în toate aceste regiuni. 

Nu vom înșira aici toate documentele în care sînt amintiţi 
românii din Transilvania în secolul al XIII-lea — operaţie 
făcută deja de citeva lucrări mai vechi”? — ci ne vom opri la 
citeva din cele mai importante și la concluziile ce se pot trage 
din ele. i 

Uitind desigur celelalte izvoare scrise, mărturiile arheolo- 
gice, toponimia etc., partizanii teoriei lui Roesler au acordat o 
mare importanțä documentului din 1210, considerat de ei drept 
prima menţiune documentară a românilor din Transilvania?. 


7% |. I. Nistor, Autohtonia daco romanilor in spaţiul carpalo-dunărean, 
Buc., 1942, p. 50. 

7 V. Motogna, Dovezi noi despre vechimea poporului român în Ardeal 
(R I., 9, 1923, pp. 28—32); A. Sacerdoţeanu, op. cit., pp. 252—260; C. 
Pavel, Ce ne spun cele dintii ştiri documentare despre românii din Bihor? („Ca- 
lendarul Bihorului“, 7, 1927, pp. 71—79); L. Tamas, op. cil., pp. 222 —229; 
P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, pp. 237—238, 
care citează documentele din 1202, amintind de Fecior, Fata, Micu, Tata 
etc. din Bihor, şi pe cel din 1205 relativ la un sat „scos de sub stăpinirea 
valahilor“, documente ce nu sînt cuprinse în colecţia Doc. priv ist. Ro- 
mâniei, seria C; Pompei Boca, Vechimea documentară a localităţilor din 
judeţul Bistriţa-Năsăud — Secolele XII— XIV („File de istorie“, Bistriţa, 
I, 1971, pp. 85—108). 

73 Szadeczky Lajos, Az oláh telepités legelsă okleveles emleke. {Prima 
dovadă documentară a colonizării româneşti] („Szâzadok, 42, 1908, p. 577 
și urm.); Karácsonyi János, Az erdélyi szekelyek elsă hadjârala 1210 ben 
[Prima campanie militară a secuilor din Transilvania la 1210), Budapesta, 
1912 (extras din „Századok“, 46, 1912). Vezi şi Ilie Minea, Romunu ina- 


200 
www.dacoromanica.ro 


În acest document se spune că Ioachim, comitele Sibiului, 
adunînd „sași, vlahi, secgi şi pecenegi“, i-a dat regelui Unga- 
riei ajutor contra ţarului Borilă”. Se înțelege din acest docu- 
ment că vlahii erau de mai multă vreme în Transilvania, par- 
ticipînd la oastea ţării, nu că acest act ar fi dovada coloniză- 
rii lor, cum au susținut unii istorici maghiari. 

Mai tirziu, la 1222, regele Andrei al II-lea şi papa Honoriu 
scutese de vamă pe cavalerii teutoni — aşezaţi în Țara Birsei 
— cînd vor trece prin ţara secuilor sau prin „ţara românilor“ 
(terra Blachorum)%0. 

În anul următor, acelaşi rege dă mănăstirii Cîrta „ţinutul 
luat de la români“ (terram ... exempiam de Blacis)81. 


Documentele din 1222 şi 1223 au fost atent analizate de 
istoricii români, îndeosebi de A. Bunea? şi Æ. Deceis3; ulti- 
mul învăţat a arătat că amintirea unei lerra Blaccorum la 
1222 iar în 1223 o terram ezempiam de Blaccis constituie dovezi 
categorice a existenţei, la începutul sec. XIII, a unor ţări 
româneşti autonome care nu se puteau constitui, fireşte, decit 
în decursul vremii. 

În anul următor, 1224, acelaşi rege Andrei dă saşilor pădu- 
rea românilor şi a pecenegilor (silvam Blacorum ei Bisseno- 
rum) dimpreună cu apele „să le folosească împreună cu sus- 
numiți vlahi şi pecenegi“84. Vorbind despre acest document, 
marele N. Iorga sublinia „tovărășia aceasta cu pecenegii, care 
nu s-a putut lega de cit în veacurile X—XI, ar ajunge cu să 
arate vechimea populaţiei românești în Ardeal“85. 


inte dé 1222. Noi contribuţiuni („Rev. pentru istorie, arheologie şi filolo- 
gie“, 13, 1912, pp. 226—233). 

Referindu-se la valahii chemaţi la oaste în 1210, L. Tamas susținea că 
aceștia „étaient encore sans exception des pâtres nomades ou transhumants“, 
afirmaţie la care E. Gamillscheg nota cu ironie că regele Andrei al II lea 
trebuia să alerge prin munţi pentru a descoperi pe acești valahi nomazi 
pe care ţinea totuși, dintr-un straniu capriciu, săi ia în armata sa! 
(RHSEE, XX, 1943, p. 91). 

739 A. Sacerdoţeanu, op. cii., pp. 255—256. 

80 Doc. priv. ist. Ron., C, vol. 1, p. 188. 

81 Ibidem, p. 200. 

82 Stăpinii [ării Oltului, Buc., 1910. 

83 Coniribulion å l'étude de la situation politique des Roumains de Tran- 
sylvanie au XIIl-e el au XIV-e siècle, Buc., 1940, p. 19. 

3 Doc. priv. isi. Rom., C, vol. I, p. 209. 

& N. Iorga, Istoria românilor, III, p. 30. Vezi şi Thomas Nägler, Silva 
Blacorum et Bissenorun („Tribuna Sibiului“, 1969, nr. 531), care arată 
că, la colonizarea lor, sașii au găsit în Transilvania „o străveche populație 
românească“. 


201 
www.dacoromanica.ro 


Prezenţa românilor în Transilvania înainte de data presu- 
pusei lor emigrări este atestată nuenumai de documentele şi 
cronicile de pînă lu începutul secolului al XIII-lea. dar și de 
alte documente mai tirzii care înregistrează o veche tradiţie. 
Una din cele mai interesante atestări de acest gen este cuprinsă 
în cîteva scrisori papale din anul 1377 relative la stăpînirea 
cetății Medieș din părțile Sătmarului; în aceste scrisori se 
spune că „această cetate cu anumite sate aparținătoare ei a 
fost dobindită de mult (—odinioară) din mîinile valahilor 
schismatici de regele de atunci al Ungariei şi de strămoșii 
acestei Caterina, iar (după aceia) locuitorii şi băştinașii aces- 
tei cetăţi şi acestor sate, care erau atunci pătaţi de întinare 
schismatică, fiind reîntorşi de la rătăcirile lor“, s-au conver- 
tit la religia catolică. 

Comentind această ştire şi ţinind seama de faptul că pă- 
trunderea dominaţiei maghiare în părţile sătmărene s-a făcut 
prin cucerire, Francisc Pall a arătat că scrisorile înregisirează 
o tradiție locală despre vechimea poporului român în aceste 
părți, vechime recunoscută în sec. XIV şi de cercurile feudale 
maghiare care ştiau că românii au stăpînit odinioară, în tim- 
puri imemoriale, atît cetatea cît şi satele din jur înainte de 
„dobindirea“ lor prin forță de regii Ungariei. 

Documentele respective aduc deci o contribuţie prețioasă în 
sprijinul tezei despre prioritatea şi persistența poporului 
român în părţile sătmărene8€. Nu este desigur întimplător 
faptul că tocmai aici la Medieş a existat o puternică aşezare a 
dacilor liberi2?. Putem presupune deci că la Medieș a fiinţat 
„una din străvechile organizaţii prestatale, cnezate și voievo- 
date locale, ca cele din Maramureș, Sălaj, Ardud etc., peste 
care s-a suprapus apoi, prin cucerire, feudalismul maghiar“58: 


Pentru alte documente de după 1224 vezi A. Sacerdoţeanu. op. cil.. 
pp. 257—260. 

% Francisc Pall, Românii din părțile sătmărene (finulul Medie) în 
lumina unor documenie din 1377 (A LLC. XII. 1969. p. 7—33). Docu- 
mentele au fost publicate de Aloisio Tăutu. Vechimea românilor tn Țara 
Oașului. Cinci documente papale. Roma, 1967. 

% S. Dumitrașcu — T. Bader, Aşezarea dacică de la Medieşul Aurit 
(AMN. IV. 1967. pp. 122—125). 

se Fr. Pall. op. cit.. p. 27. Această afirmaţie a fost verificată pe cale 
arheologică prin descoperirea unei cetăţi de pămint din sec. X—XI. peste 
care s-a ridicat cetatea de piatră. Vezi Sever Dumitraşcu, Săpăturile arheo- 
logice din anul 1970 la Medieşul Aurit-Castel („Crisia“. IV, 1974. pp. 101 — 
105). 


202 
www.dacoromanica.ro 


Capitolul VIII 


ROMÂNII, POPOR SEDENTAR. 
ARGUMENTELE ETNOGRAFICE ALE CONTINUITĂȚII 


Un alt argument utilizat de unii adversari ai continuității a 
fost acelu că românii nu au constituit o populaţie agricolă 
sedentară ci au fost un popor de păstori nomazi; unii dintre ei 
au mers atit de departe incit au susținut că termenul vlah nu 
este o denumire numai pentru români ci şi pentru păstoril. 


Primul român care a combătut această idee greşită a fost 
A. D. Xenopol care a adus argumente convingătoare că „ro~ 
mânii au fost totdeauna agricultori, fapt care se opune unei 
transmigrări complete dintr-o regiune în altă reginne“2. 

De aceeaşi părere a fost şi marele istoric N. Iorga, care 
susținea că „marea masă a poporului nosiru a fosi alcătuită 
iotdeauna din agricultori“?. 


Au fost şi unii istorici maghiari care au afirmat că „majo- 


1 B., Hóman, Gli Angioini di Napoli in Ungheria, Roma, 1938, p. 560; 
L. Tamas, Romains, Romans et Roumains dans l'histoire de la Dacie Tra- 
jane, pp. 47, 51. 

? A. D, Xenopol, Teoria lui Roesler, pp. 209—210. Despre ideile lui 
Nenopol în această problemă vezi M. M. Bulgaru Alexandrescu-Dersca, 
A. D. Xenopol și continuitatea poporului român In Dacia pe baza permanen- 
fei indeleihicirtlor sale agricole, în vol. A. D. Xenopol. Studii privitoare la 
viața si opera sa, Buc., 1972, pp. 47—61. 

Vezi şi N. Dunăre, /nterdependența ocupațiilor tradiționale la români, 
factor de stabilitate și continuitate („Apulum“, VII/2, 1969, pp. 529—550), 
care constată că aşezarea agricolă a constituit „tipul de bază, atit ca formă 
inițială, cat şi prin caracterul de masă al acestui tip, prin însumarea unui 
complex de factori de producție caracterizați prin stabilitate şi continui- 
tate“. 

3 N. Iorga, Popor de păstori sau de plugari? ( „Albina“, 1927, pp. 393— 
395). De altfel, aşa cum a remarcat P. P. Panaitescu, op. cit., p. 119, 
„viafa păștorească şi cea agricolă sint forme de viaţă care nu se schimbă uşor 
una pentru alta“ (subl. ns. —N. S.). 


203 
WWwWw.dacoromanica.ro 


ritatea românilor din Ungaria duceau în cursul veacului al 
XIII-lea şi al XIV-lea viaţă de păstori nomazi“ şi că parte 
din ei au devenit agricultori de abia după 1241, cînd năvala 
tătarilor a distrus populaţia maghiară din şes; după opinia 
lor, „românii, crescători de animale, au avut nevoie de mai 
multe veacuri pentru a se deprinde cu agricultura“i. 

La o asemenea aserțiune, I. Moga s-a întrebat cum este 
posibil ca tătarii să fi ucis numai unguri, cruţind restul popu- 
laţiei din Transilvania. „Acest pretins Hungaricidium a fost 
el atit de radical încit pe marile latifundii n-a mai rămas 
nici un ţăran ungur, silind astfel pe primitivul cioban român, 
adus pe moșiile nobiliare, să chinuiască veacuri de-a rindul 
pe bieţii proprietari unguri să le dea lecţii de agricultură?“ 
În cazul în care românii ar fi învăţat agricultura de la unguri, 
se întreba mai departe I. Moga, cum se explică lipsa totală a 
termenilor maghiari din agricultura română?$. 

În realitate, procesul este invers: „under the influence of 
the local population, the Hungarians, who formed a congio- 
meration of Finno- Ugric and Turkish tribes, gradual!y chan- 
ged their mode of life and became sedentary, at the same time 
assimilating the traditions of the material and spiritual cul- 
ture of the natives, so that after a long period of symbiosis 
a cultural synthesis was reached peculiar to the Carpatho-Da- 


nubian basin“?. 


+ Documenta historiam Valachorum, p. XIII, XVI. 

O dovadă elocventă despre importanţa agriculturii la începutui sec. 
XIV într-o regiune românească cum este Țara Hațegului o constituie cele 
12 pluguri reprezentate în altarul bisericii din Streistngeorgiu Adrian 
Andrei Rusu, Reprezentări de pluguri pe fresca monumentului medieval de 
la Streisingeorgiu, jud. Hunedoara, în R. ist., 29, 1976, nr. 7, pp. 1059— 
1065). 

5 Vezi I Moga, Les Roumains de Transylvanie au moyen ge, Sibiu, 
1944, p. 43, unde se citează un document din care rezultă că tătarii nu 
făceau nici o deosebire intre popoare: ei au jefuit „inter terras Olachornm 
de Kirch, Saxonum de Barassu et terras Siculorum de Sebus“. 

ë I. Moga, Păreri istorice ungurești privitoare la românii din Transilva- 
nia, Sibiu, 1941, p. 12. Vezi şi E. Petrovici, Continuitatea daco-română 
şi slavii („Transilvania“, 1942, nr. 11, p. 870), care remarcă numărul! mare 
de termeni de origine slavă din agricultură primiţi în timpul convieţuirii 
cu slavii. 

7 Mircea Rusu în vol. Relations between the autochtonous population and 
the migratory populations, Buc., 1975, p. 213. 

Despre stadiul semi-nomad la care se găseau maghiarii .vezi mai nou 
Gy. Györffy, Autour de l'état des semi-nomades: le cas de la Hongrie, în 
Etudes historiques hongroises, Budapest, 1975, pp. 220—238. . 


204 
www.dacoromanica.ro 


Afirmația făcută de unii istorici maghiari că românii ar 
fi fost păstori nomazi se bazează în primul rind pe confuzia 
între transhumanță şi nomadism: transhumanţa este plecarea 
dintr-un loc unde turmele au vărat, în altul adăpostit unde 
ele iernează şi ea a fost practicată de-a lungul veacurilor de 
ciobanii din munţii Transilvaniei în bălțile Dunării și în Do- 
brogeas. 

Deși autorii amintiţi ştiu că românii din Transilvania sint 
oameni de munte, „ne se rendent pas compte de la propricte 
conservatrice de la montagne en ce qui concerne la vie humaine 
et donc de l'impossibilite pour un peuple de montagnards de 
mener une vie nomade. Le nomadisme est un phenomâpe de 
steppe et non de montagne, et c'est pourquoi ceux sui gardent 
les réminiscences de la vie des steppes (comme les Hongrois — 
N.S:) ne peuvent comprendre le sens de la vie dans les montagnes“. 

În afară de aceasta, cînd afirmă că românii au venit ca păs- 
tori de-abia în secolul al XIII-lea (după unii chiar în sec. XV — 
XVI !), „ils négligent le fait que les pres alpins naturels et les 
pâturages ne sont pas une invention ou un produit du XIII-e, 
respectivement des XV-e—XVl-e siècles, qu’ils étaient ex- 
ploité déjà à l'epoque des Romains, qu’á l’époque des inva- 
sions des IIl-e—XIl-e siècles, ils ont pu nourrir et conserver 
une population pastorale dans une région ou aucun des enva- 
hisseurs n’a pus pénėtrer et que, dans ces régions, on peut 
encore reconnaitre aujourd’hui des terrasses agricoles recou- 
vertes des forêts séculaires, indiquant une vie humaine per- 
manente et que toute cette vie humaine est demeurėe en de- 
hors du rayon d’information des documents jusqu’au mo- 
ment ou les nécessités fiscales s'y sont étendues“!0, 

O importantă contribuție la lămurirea problemei păstori- 
tului românesc în evul mediu timpuriu a adus I. Donatii. El 


8 Şt. Meteş, Păstori ardeleni in Principatele Române, Cluj, 1926; Andrei 
Veress, Păstoritul ardelenilor ln Moldova și Ţara Românească, Buc., 1927; 
Sabin Opreanu, Contribuţiuni la transhumanfa din Carpaţii Orientali, 
Cluj, 1930; N. Dragomir, Oierii mărgineni şi transhumanța lor în Dobrogea 
de sud („Analele Dobrogei“, XIX, 1938, vol. II); R. Vuia, Tipuri de păs- 
iorii la români, Buc., 1964 (cu bibliografia mai veche). 

> I. Moga, Les Roumains de Transylvanie au moyen ge, p. 22. În 
plus, P. P. Panaitescu, op. cit., p. 119, a mai remarcat și deosebirea radi- 
cală dintre transhumanța nord şi sud-dunăreană: prima este ascendentă, pe 
cind cea de a doua este descendentă. 

2 I. Moga, op. cit., p. 40. 

u Păstoritul românesc şi problemele sale („Studii“, 19, 1966, nr. 2, pp. 
281 —305 +1 h.); idem, La vie pastorale chez les Roumains et ses problèmes 
(„Dacoromania“, 1973, nr. 1, pp. 78—103). 


205 
wwWw.dacoromanica.ro 


a arătat că la originea teoriei despre păstoritul itinerant al 
protoromănilor stau două fapte indiscutabile, dar greșit în- 
ţelese, şi anume: existenţa în Peninsula Balcanică, în Munţii 
Pindului, a unei populaţii aromânești care a practicat un păs- 
torit mai mult sau mai puţin nomad și existenţa la nordul 
Dunării a păstorilor transhumanţi. După opinia sa, teoria 
nomadismului are un viciu de logică; ea „ne obligă să accep- 
tăm, ca dovedită, următoarea evoluţie în istoria popoarelor 
din sud-estul Europei: pe de o parte, protoromânii, popor năs- 
cut din două neamuri sedentare și agricole — dacii şi romanii 
— şi-ar fi părăsit satele şi viaţa așezată din cauza migraţiu- 
nilor; pe de altă parte, în acelaşi spaţiu dunărean, popalaţii 
străvechi nomade, venite din stepa răsăriteană, şi-ar fi schim- 
bat la rîndul lor felul de viaţă, dar de data aceasta în sens 
contrar, spre a trece la agricultură. Ceva mai mult: se accep- 
tă implicit că migraţiunile au determinat numai pe urmașii 
daco-romanilor să adopte viaţa nomadă, în vreme ce toate 
celelalte populaţii sedentare din vecinătate şi-au putut păstra 
felul de viaţă. În plus, trebuie subliniată împrejurarea că 
poporul care, potrivit acestei teorii, a devenit nomad, din 
sedentar cum fusese înainte, şi ca atare a trăit mai multe 
secole fără un spaţiu naţional propriu, era tocmai poporul 
cel mai numeros și, cu excepţia grecilor și a albanezilor, cel 
mai vechi (deci cu cele mai adînci rădăcini în propriul său 
pămînt), din sud-estul Europei“12. Se înţelege că asemenea fe- 
nomene nu au fosi posibile. fn afară de aceasta, pe baza unor 
date statistice, același autor a dovedit că „transhumanța a 
fost un fenomen limitat din punct de vedere economic şi ex- 
cepțional din punct de vedere etnografic“, deoarece populația 
românească a practicat mai ales păstoritul agricol, bazat pe 
mişcări de mică amploare’. 


13 I, Donat, Păstoritul românesc, pp. 283—284. 

18 Ibidem, p. 294. O concluzie asemănătoare la R. Vuia, op. cit., pp. 
218—219, potrivit căreia tipul cel mai răspindit era păstoritul agricol lo- 
cal, iar al doilea ca frecvență și distribuție teritorială păstoritul agricol cu 
stina la munte. „Teoria momadismului + la poporul român apare astfel in 
toată absurditatea ei, căci atit dovezile istorice, clt şi cele etnografice, 
pledează și pentru trecut pentru o viaţă agricolă pastorală, chiar dacă 
uneori a existat o mai ridicată proporție în favoarea celei din urmă“. R. 
Vuia a arătat că nici la sudul Dunării nu se poate vorbi de „nomadism“, 
ci de o „transhumanță complexă“, cu o pendulare intre cele două pășuni: 
vara la munte și iarna la șes. 

Vezi mai nou Corneliu Bucur, Direcţii ale demografiei istorice romaă- 
neşti: transhumanța pastorală (R. Ist., 1978, nr. 12, pp. 2285—2304), care 


206 
Www.dacoromanica.ro 


Nu trebuie să uităm apoi nici constatarea foarte intere- 
santă pe care o face David Prodan: „toată discuţia în jurul 
păstoritului, seminomadismului român în emigrație, s-ar pu- 
tea încheia mai curînd cu o altă concluzie: dintre toate po- 
poarele “Transilvaniei, singuri românii locuiesc în toate ţinu- 
turile și în toate zonele ei, singuri ei exercitind, în măsuri 
corespunzătoare, toate activităţile economice indicate de 
solul său, ei sînt mai adaptaţi la natura și la toate variațiile 
ei fizice, ceea ce înseamnă că dintre toate (popoarele) ei sint 
cei mai puţin indicaţi de a fi socotiți populaţie imigrată. Nici 
calificativul de oameni de munte, păstori, cu care îi înzestrea- 
ză teoria (adversarilor continuității — N.S.) nu indică alt- 
ceva decit că Transilvania, cu conformația ei fizică, trebuie să 
fi constituit însăşi vatra lor biologică“14. Asemenea constatări 
nu au nevoie de nici un comentariu ! 


Ca străvechi popor sedentar, românii au moștenit și ocupa- 
ţiile strămoşilor lor, în primul rînd agricultura, practicată pe 
un sol atit de bogat ca cel al Daciei!4 bis. Deosebit de semnifi- 
cative pentru vechimea cultivării cerealelor și bogăţia recolte- 
lor pe teritoriul Daciei sînt informaţiile date de Arrian despre 
expediţia lui Alexandru cel Mare împotriva geților în anul 
336 î.e.n. Griul prin care treceau oștenii era atit de înalt, în- 


face deosebirea cuvenită între transhumanța practicată la nordul Dunării 
și aceea de la sudul fluviului: prima este o deplasare a turmelor însoţite 
doar de un număr redus de păstori „specializaţi“, pe cînd cealaltă constă în 
deplasarea în masă a turmelor şi populației satelor de munte din toamnă 
pînă în primăvară. 

14 D. Prodan, Teoria imigrației românilor din Principalele Române in 
Transilvania în veacul al XVIII-lea. Studiu critic, Sibiu, 1944, p. 153. 
Vezi şi A. Sacerdoţeanu, în vol. Continuitate și unitate, p. 118, care consta- 
tă legătura dintre agricultură şi creşterea vitelor, ca şi Al. Doboși, Un 
chapitre de VPhistoire économique des Roumains de Transylvanie. L'impât 
roumain de „Quinquagesima“ („Revue de Transylvanie“, III, 1936, pp. 
74—84). La opinia unor istorici maghiari după care românii ar fi adus 
acest impozit de la sudul Dunării, P. P. Panaitescu a arătat că nu con- 
tribuabilul aduce darea, care este stabilită de stăpinire, nu oferită de su- 
puşi (Imtroducere la istoria culturii româneşti, p. 239). 

14 bis Vezi Ligia Birzu, Continuitatea, p. 89, care afirmă: „nicăieri, 
din observaţiile arheologice înregistrate în așezări situate pe ambele ma- 
luri ale Dunării, nu se constată predominarea unei economii pastorale. Desco- 
perirea unor așezări cu mai multe nivele aparţinind unor faze evolutive ale 
aceleiaşi culturi (Hlincea, Spinoasa, Bratei ) dovedeşte permanenţa locui- 
rii pe acelaşi teritoriu şi transformările gradate înregistrate. Această con- 
statare nu face decit să întărească observaţia... că nu exisiă nici o dovadă 
serioasă in favoarea susținerii ideii că românii au făcut din păstorit o ocupație 
permanentă“ (subl. ns.). 


207 
www.dacoromanica.ro 


cît Alexandru a poruncit pedestrimii să înainteze „culcînd griul 
cu sulițele aplecate; iar călăreţii urmau îndată prin partea de 
lanuri unde inaintase falanga“25. Lanurile întinse de grîu ne 
arată că agricultura era una din îndeletnicirile de bază ale 
geto-dacilor. 

O altă informaţie prețioasă pentru importanţa pe care 
dacii o acordau agriculturii ne-o oferă lexicograiul Suidas de 
la care aflăm că, în timpul războiului cu romanii, Decebal a 
însărcinat pe o parte din nobilii săi să aibă grijă de bunul mers 
al agriculturii.. De aceea, pe bună dreptate, scriitorul roman 
Columella, în opera sa De re rustica, îi considera pe geto-daci 
printre popoarele „experte în lucrarea pămîntului“26. 

'Ținînd seama de aceste dovezi — ca şi de rezultatele săpă- 
turilor arheologice!? — nu este de crezut că urmașii unor agricul- 
tori atît de pricepuţi să fi devenit păstori nomazi. Dimpotrivă, 
concluzia arheologilor este aceea că: „le fondement de la vie 
rurale romaine en Dacie est reprâsente€ par les établissements 
d'agriculteurs et d'Eleveurs de bâtail, lesquels sont d'ailleurs 
les plus nombreux et qui de ce fait se retrouvent d'un bout 
à l’autre de la province, aussi bien dans les régions de plaine 
ou de collines, que le long de cours d'eaux, en somme partout 
où la nature permettait une bonne agriculture et des riches 
pâturages“18, 

În Dacia romană, o parte din teritoriul devenit în totali- 
tate „ager publicus“ — îndeosebi suprafețele din jurul castrelor 
militare — a fost cultivat de dacii autohtoni care erau obli- 
gați să predea cereale şi alte produse garnizoanei de care de- 
pindeau. Date concrete despre modul cum erau cultivate aces- 
te terenuri s-au descoperit în depresiunea Cimpulung”. „Cul- 


15 Izvoare privind istoria României, I, pp. 584—585. 

19 C. C. Giurescu, Formarea poporului român, pp. 41—42. 

17 A. Bodor, Agricultura în Dacia inainie de cucerirea romană (S C I V, 
8, 1957, nr. 1—2, p. 145 şi urm.); I. H. Crişan, Un depozit de unelte desco- 
perit la Lechinţa de Mureş (ibidem, 11, 1960, nr. 2, p. 292 şi arm.); V. Neam- 
ţu, La technique de la production céréalière en Valachie eten Moldavie jusqu’au 
XVIII-e siècle, Buc., 1975, pp. 18—22. 

18 D. Protase, Etablissemenis ruraux de la Dacie romaine (R RH, 
1969, nr. 1, p. 5). 

19 Flaminiu Mirţu, Agricultura din depresiunea Cimpulung- Muscel in 
secolele III t.e.n. — III e. n. („Terra Nostra“, I, 1969, pp. 53—64). Faptul 
că romanii aflaţi în castre erau aprovizionaţi cu cereale de pepulaţia dacă 
de agricultori este ilustrat de mulțimea rișnițelor aflate în aceste oastre, 
de pildă la Pietroasa — Buzău. Vezi Gh. Diaconu, Așezarea și necropola de 
la Gherăseni— Buzău (Noi dovezi despre continuitatea pepulaliei autohtone 
de la Dunărea de Jos) (SC 1V, 1977, nr. 3, pp. 431—456). 


208 
www.dacoromanica.ro 


tivarea cerealelor, reclamată cu necesitate pentru hrană, este 
o certitudine pentru că romanii aduceau aci unelte şi metode 
tehnice mai perfecţionate. Piugul roman, cu brăzdarul triun- 
ghiular, ce avea o suprafaţă mai mare faţă de cel dacic, 
dădea un randament comparativ mai ridicat“2. 

O altă dovadă importantă a continuității agriculturii pe 
teritoriul Daciei o constituie terminologia folosită care este 
în cea mai mare parte (îndeosebi pentru operaţiile şi cerealele 
mai importante) de origine latină: a ara (arare), a semăna 
(seminare), a treiera (iribulare), a secera (sicilare), a culege 
(cullige:e), grîu (granum), secară (secale), mei (milium), orz 
(hordeum), alac (alica) — termen folosii numai la nordul Du- 
nării — spic (spicum), paie (palea), neghină (nigellina), apoi 
pămînt (pavimentum), cîmp (campus), arie (area), falce 
(falx) etc.2. 


„Le maintieh, dans le tresor de la langue roumaine, de 
termes agricoles d'origine gâto-dacique, mais specialement 
le fait que la terminologie agricole fondameniale est d'origine 
latine, prouvent que, dans ces régions, les 6lements essentiels 
de la technique agricole n'ont pu se perpâtuer que par le 
truchement de la population daco-romaine“22. 


Pe lingă această terminologie de bază, continuitatea prac- 
ticării agriculturii pe teritoriul Daciei? is mai este dove- 


2% F, Mirţu, op. cit., p. 61. 

2 C. C. Giurescu, op. cit., pp. 96—97 şi D. Macrea, Originea și struc- 
tura limbii române, în Probleme de lingvistică română, Buc., 1961, p. 12. 

Despre continuitatea neintreruptă a ocupațiilor agricole pe teritoriul 
Daciei vezi și Al. Bocăneţu, Terminologia agrară in limba română, Cernă- 
uţi, 1926. Pentru dezvoltarea agriculturii în vremea feudalismului timpu- 
riu vezi Şt. Olteanu, Aspecte ale dezvoltării agriculturii pe teritoriul Mol- 
dovei și Țării Românești in secolele X— XIV („Terra Nostra“, II, 1971, pp. 
31 — 43), care arată că agricultura şi creşterea animalelor erau ocupaţii 
complementare, precum şi Dan Teodor, Descoperiri arheologice in Moldova 
referitoare la agricultura din secolele VI— XI e. n. (ibidem, III, 1973, pp. 
223- 232). 

22 V. Neamţu, op. cil., p. 267. Despre vechimea termenilor folosiți 
în agricultură vezi şi Al. Procopovici, Die Rumănenfrage, Sibiu, 1944, 
pp. 47—57, care discută opiniile greșite ale lui Dumke. 

Spre deosebire de români, la maghiari termenii agricoli sint de origine 
bulgaro-turcă (Z. Gombocz, Die bulgarisch-liirkischen Lehnwörter in der 
ungarischen Sprache, Helsinki, 1912, p. 190; Gy. Gyărtiy, Autour de l'état 
des semi-nomades: le cas de la Hongrie, în Etudes historiques hongroises, |, 
Budapest, 1975, p. 226). 

22 bis Părerea lui B. P. Hasdeu, după care agricultura română „s-a 
născut“ în Oltenia în sec. VIII e.n. este astăzi total depășită (Originile 
agriculturii la români, în Scrieri istorice, Il, Buc., 1973, pp. 56—72). 


209 


14 — Continuitatea românilor i 
www.dacoromanica.ro 


dită de utilizarea în cursul evului mediu a unor instrumente 
agricole moştenite de la geto-daci sau de la romanită, ca și 
de păstrarea unor practici şi obiceiuri agricole moştenite și 
ele de la daci sau de la romani2f. 

Cercetările lui L. Somesan au dovedit că românii din Tran- 
silvania au practicat agricultura şi în regiunile muntoase 
unde s-au refugiat; dovadă sînt ogoarele amenajate sub formă 
de terase succesive, cu răzoare înalte şi străvechi, care se 
întîlnesc pînă la 1200 —1300 m înălţime atît în Munţii Apuseni, 
cit şi în Munţii Banatului, în Carpaţii Meridionali, în Munţii 
Rodnei şi Căliman, în apropierea a numeroase sate?. „Pre- 
zența arăturilor în terase în aceste regiuni înalte, mai potrivite 
creşterii vitelor decit agriculturii, se poate explica numai prin 
retragerea unei populaţii agricole din zone mai joase în aceste 
regiuni mai înalte de refugiu“26, 

Practicarea agriculturii în regiunile de munte este dovedită, 
de asemenea, și de toponimie. După cum a arătat C. C. Giu- 
rescu, există numeroase urme de locuri, sate, coline şi versante 
în Carpaţi care amintesc de cultivarea cerealelor, în special a 
meiului (numit în vechime mălai) şi a secarei, plante care au 
nevoie de o perioadă de vegetaţie mai scurtă, cu puţină căl- 
dură, şi care pot fi cultivate şi în regiunile muntoase; dintre 


23 R. Braungart, Die Urheimal der Landwirischaft aller indogermani- 
schen Völker, Heidelberg, 1912; V. Neamţu, op. cil. 

2 H. H. Stabl, Comentarii etnografice pe tema plugușorului („Rev. 
de etnografie şi folclor“, X, 1965, nr. 2, p. 152); R. Vulcănescu, Agricul- 
tura de munte din vestul Carpaţilor meridionali (ibidem, XII, 1967, nr. 
2, p. 98); Tancred Bănăţeanu, „Zinjaua“. Persistenţa unor străveche rituri 
agrare tn cultura populară românească („Marmaţia“, I, 1969, pp. 58—61), 
etc. 

Vezi și R. Vuia, Studti de etnografie şi folclor, Buc., 1975, p. 92, care 
constată: „credinţele, legendele şi practicile în legătură cu această indelet- 
nicire (agricultura — N.S.) sint atit de numeroase, încît tratarea lor ar 
reclama volume întregi. Bogăția lor se poate explica numai considerind 
această ocupație ca una din cele mai vechi şi de căpetenie îndeletniciri ale 
poporului nostru ... Dacă românii ar fi fost numai un popor de păstori, 
ar fi cu neputinţă să găsim mulţimea obiceiurilor agrare conservate într-o 
formă arhaică, ce denotă vechimea şi importanţa ce le-a acordat poporul 
nostru prin păstrarea lor“. 

25 Laurian Someșan, Vechimea și evoluția agriculturii româneşti in 
Transilvania, Braşov, 1941, p. 20. Vezi şi idem, Alter und Entwicklung 
der rumänischen Landwirischafi Siebenbürgen, Buc., 1941. . 

2 R. Vuia, Dovezile etnografice ale continutiăfti („Transilvania“, 1943, 
nr. 1, p. 24). Vezi şi idem, Hautes cultures en terrasses en Transylvanie, 
Copenhague, 1938, şi P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româ- 
neșii, pp. 150—151, care remarcă faptul că „regiunea economică -de sub 
munte era pe vremuri cea mal dens populată şi mai bogată a fării“. 


210 


wwWw.dacoromanica.ro 


acestea amintim: satul Mălaia pe Valea Lotrului, valea Mălaele 
şi muntele Feţele Mălăii în Munţii Buzăului, valea Mălaiului 
în Subcarpaţii Buzăului, culmea Mălăeştea în județul Neamţ 
sau satul Secăria în judeţul Prahova??. Din aceeaşi categorie 
face parte şi numele muntelui Paringul, care vine de la nu- 
mele popular de cereală parîng ce desemnează două plante: 
dughia şi meiul. Este foarte probabil că s-a dat acest nume 
muntelui Parîng datorită ogoarelor de mei și de dughie de 
la poalele şi de pe versantele sale. Topicul Parîng „ilustrează 
limpede o pagină din agricultura românească în munţi, în 
evul mediu timpuriu, în timpul popoarelor migratoare“28. 

În domeniul viticulturii, pe lingă numeroşi termeni fie de 
origine dacică (strugure), sau romană (viţă, vie, coardă, căl- 
cătoare etc.), continuitatea este dovedită de folosirea aceloraşi 
instrumente începînd din vremea daco-romanilor pînă către 
zilele noastre. Astfel, tipul de teasc cu birnă orizontală, de 
factură greco-romană, a fost introdus de coloniștii romani și 
folosit mai ales în Transilvania, ca şi bota sau botul, vas de 
lemn tronconic, de aceeaşi origine; călcătoarea tronconică de 
tip mediteranean s-a impus tot în Transilvania împreună cu 
celelalte două piese aduse tot de romani. În sfirșit, tipurile 
de cosoare curbate dacice, călcătorile scobite rudimentar în- 
tr-un trunchi de copac, teascurile etc., toate au o mare vechi- 
me şi dovedesc continuitatea practicării viticulturii pe teri- 
toriul ţării noastre începînd din vremea dacilor”. 


La fel de veche este şi apicultura, în care cei mai importanţi 
termeni sînt tot de origine latină: albină (albina), miere (mele, 
mel), ceară (cera), fagure (favus, favulus), păstura (pastura) 


2? C. C. Giurescu, Formarea poporului român, pp. 8—9. 

25 Idem, Înfelesul topicului „Paring“. Dale despre agricultura româ- 
nească din Carpaţi in evul mediu, în Omagiu lui Alez. Roseiti, Buc., 1966, 
pp. 303—306. 

22 Paul Petrescu — N. Al. Mironescu, Die traditionellen Werkzeuge 
des Weinbaums („Cibinium“, 1966, pp. 61—78); Nicolae Alexandru Miro- 
nescu, Cu privire la istoricul viticulturii iradiționale româneşii („Apulum“, 
VII, 1969,.pp. 491—494); idem, Tradițiile milenare ale viliculiurii ro- 
mâneșii („Argeş“, 1967, nr. 10); idem, Practici, credințe şi obiceturi legate 
de viticultură („Rev. de horticultură și viticultură“, 1968, nr. 3, pp. 55— 
58); idem, Consideraţii privitoare la geneza şi istoricul răspindirii viței de 
pie pe ieritoriul României („Studii şi comunicări de istorie şi etnografie“, 
Mu zeul Golești, 1978, pp. 287—297) etc. 

Pentru un alt aspect important, și anume păstrarea numelor de plante 
şi buruieni, vezi Al. Borza, Corelaţia dinire flora României şi poporul 
român („Rev. Inst. Social Banat— Crişana“, 1943, pp. 149—172). 


211 
www.dacoromanica.ro 


ete.%. De mulţiinea albinelor din regiunea de la nord de 
Istru vorbeşte istoricul grec Herodot (set. V î.e.n.); ceara şi 
mierea geto-dacilor, care erau apicultori de seamă, erau măr- 
furi căutate de coloniştii greci de pe coasta dobrogeană înce- 
pînd din sec. VI î.e.n. La rindul lor, romanii au fost cei mai 
vestiți apicultori din antichitate. După anul 106 e.n., Dacia 
devenind provincie romană, „ţăranii localnici au început să 
practice și ei albinăritul după metode învăţate de lu coloniş- 
tii romani. Meşteşugul s-a perpetuat apoi în cursul întregii 
orinduiri feudale, pină în timpurile noastre, transmiţindu-se 
cu cea mai mare fidelitate, în toate lucrările legate de apicul- 
tură, tradiţia romană“3l. 

Tofi lermenii invocați mai sus, cu şi vechimea uneltelor uti- 
lizaie în agricultură şi viticultură, constituie dovezi sigure despre 
caracierul sedeniar al populaţiei daco-romane. „Dacă ar îi fost 
niște păstori nomuzi, umblind cu turmele prin toată Peninsula 
Balcanică şi învăţind tîrziu agricultura de la slavi. aşa cum vor 
să-i prezinte adversarii — unii interesați — ai continvităţii 
în Dacia Traiană şi unii istorici neinformaţi, o asemenea ter- 
minologie agricolă, viticolă şi pomicolă, nu s-ar putea explica. 
Ea este, dimpotrivă, foarte naturală dacă admitem că dacoro- 
manii şi-au văzut înainte de agricultură sub toate formele, 
plătind însă dijma (cuvîntul e slav !) noilor ocupanţi ai ţării“22. 

Ca popor sedentar, românii au utilizat o serie de instru- 
mente de lucru moştenite de la romani. Printre acestea, un loc 
important îl ocupă morile de apă, cunoscute încă din epoca 
daco-romană. „Există un argument foarte puternic în sensul 
continuității morii de apă, şi anume terminologia ei esențială 
care e de origină latină“. Dacă moara de apă ar fi fost intro- 
dusă mai tirziu (cum susţine etnograful Kos Karoly), fiind 
împrumutată de la popoarele vecine, „cum se explică că (ro- 
mânii) n-au împrumutat şi terminologia esențială aferentă a 
poporului vecin respectiv?“, se întreba pe bună dreptate 
€. C. Giurescu%. Vechimea neîntreruptă a utilizării morii de 


% Gh. Bartoş, Vechimea aibinăritului la români („Terra Nostra“, 1969, 
vol. 1, pp. 123—131); idem, Vechimea și continuitatea albinăritului în 
fara noastră („Apicultura“, 1969, nr. 4, pp. 34—36); N. Branga, Originile 
albinăritului românesc („Apicultura“, 1972, nr. 8, pp. 35—39) etc. 

a „Terra Nostra“, 1969, p. 124. Vezi C. Hristea, Apicultura in Dacia 
(„Apicultura“, 1970, nr. 12, pp. 30—31). 

32 C. C. Giurescu, op. cit., pp. 98—99. 

33 Formarea poporului român, p. 138. Vezi şi P. P. Panaiteseu, Intro- 
ducere la istoria culturii româneşti, pp. 148—149, care adaugă morile în- 
virtite cu cai, ţestul etc., și Corneliu Bucur, Considerații istorice şi eînolo- 


212 
WWwWw.dacoromanica.ro 


apă este dovedită şi de toponimul Riu de Moare din Țara 
Hațegului, care derivă din latinul vulgar ri(v)u de molae2. 

Alte două instalaţii hidrotehnice cu nume latin care, ca și 
moara de apă, au fost utilizate fără intrerupere, sînt piua și 
viltoarea care serveau la împislitul sau îngroșatul și bătutul 
țesăturilor de lină; primul derivă din pilla, iar cel de-al 
doilea din voltoria. În Vrancea se întilneşte și denumirea de 
vistiere dată instalaţiilor hidrotehnice în care se prelucrau 
ţesăturile; „acest termen, avînd ca etimon cuvîntul vestis, 
care înseamnă vesmiînt, este o dovadă în plus a continuității 
îndeletnicirii în legătură cu lucrul ţesăturilor“35. 

Faptul că poporul român a fost un popor sedentar este do- 
vedit nu numai de împrejurarea că a practicat fără întrerupere 
agricultura, dar şi de cîțiva termeni moşteniţi din limba la- 
tină, printre care ţară (de la lerra), sat (de la fossatum)”, 
pămînt (de la pavimentum) etc. 


Încă din 1939, N. Iorga cerea să se acorde o mai mare aten- 
ţie obiceiurilor poporului nostru, felului său de a se îmbrăca 


gice privind apariția instalaţiilor hidraulice pe teritoriul României („Biha- 
rea“, 1976, pp. 7—73+pl.), care consideră că moara de apă a apărut în 
sec. II—JII e.n. 

u G. Giulea, M. Homorodean, I. Stan, Toponimia comunei Rtu de 
Mori (Țata Iiajegului) („Fonetică şi dialectologie“, V, 1963, p. 42 și urm.); 
Daniel Popescu, De la „De architectura“ lui Vitruviu la toponimia româ- 
nească („Tribuna“, 9 iulie 1964). 

% C, C. Giurescu, op. cit., p. 143. Vezi şi Radu O. Maier — Lia Stoica 
Vasilescu. Meșteşugurile ca formă de manifestare a continuității poporului 
român („Muzeul Naţional“, III, 1976, pp. 315—320); Valeriu Butură, Con- 
tribuții la studiul instalațiilor tradiționale pentru extragerea şi prelucrarea 
metalelor din Munţii Apuseni, în Sesiunea de comunicări științifice a muze- 
elor. Etnografie și artă populară, Buc., 1969, pp. 208—222; Octavian Radu 
Maier, Vărăritul, o străveche ocupație populară, în același volum, pp.223— 
235; I. Iurasciuc, O tehnică străveche de vtltorit („Cibinium“, 1967 — 1968, 
pp. 179—184) etc. 

Mai amintim aci şi obiceiul roman de a purta sarcini ușoare şi vase cu 
apă pe cap, păstrat în regiunea cea mai intens romanizată și unde se con- 
servă cele mai multe elemente latine în limbă. Vezi S. Mehedinţi, Der 
Zusammenhang der rumănischen Landschaft mit dem rumänischen Volke și 
S. Puşcariu, Limba română, 1, Buc., 1940, harta 30. 

38 A. Balotă, Une témoignage historique: terra=fară (RHSEE, 
14, 1937, pp. 61— 69); reprodus în vol. aceluiași, Le problème de la con- 
finuii€. Contributions linguistiques, Buc., 1941, pp. 13—25. După cum 
arată autorul acestui articol, sensul dat lui terra în limba română dove- 
dește „atașamentul neintrerupt al poporului faţă de pămîntul său“. 

3 Idem, Un héritage aborigène: alb fshat (shat), roum. sat (fsat) 
-RHSEE, 14, 1937, pp. 243—250), reprodus în acelaşi volum, p. 29—39. 


213 
www.dacoromanica.ro 


„foarte deosebit de felul celor de peste Dunăre, ceea ce înseam- 
nă că n-au putut veni de acolo; să studiem o artă populară 
care nu este cu totul aceeaşi ca la sîrbi, bulgari, albanezi şi 
greci“; din acest studiu, considera marele istoric, se pot trage 
concluzii care să reducă la tăcere pe adversarii continuitățiis8. 

Una din cele mai însemnate contribuţii la lămurirea pro- 
blemei a adus etnograful Romulus Vuia. El a arătat că în Tran- 
silvania sînt două feluri de așezări: satele vechi de formă ne- 
regulată (cu case izolate, răsfirate, satele de vale şi satele 
îngrămădite) şi satele mai noi, create prin colonizare, după 
un plan stabilit, fie de-a lungul drumului (cum sînt satele să- 
seşti), fie de formă patrunghiulară (cum sînt satele mai noi 
din Banat şi Arad, din secoleie XVIII—XIX). 

Satele îngrămădite, răsfirate, cu case izolate şi cele de vale 
sînt cele mai vechi, fiind specific româneşti. Satul cu case 
izolate de tip arhaic se întilnește îndeosebi în regiunile mun- 
toase, unde se ştie că populaţia românească a fost foarte 
numeroasă. Întrucît românii sînt singurii care locuiesc în 
sate de tip arhaic, „putem afirma în baza studiului aşezări- 
lor — cel mai important factor cu privire la ocuparea unui 
ţinut — că în Transilvania și Banat elementul cel mai vechi 
şi deci autohton nu poate fi decît elementul românesc“. Se înţe- 
lege că dacă românii ar fi venit în Transilvania în secolele 
XII—XIII, în calitate de colonişti, satele lor ar fi trebuit 
să aibă o formă sistematizată, aşa cum au satele coloniştilor 
saşi®, 

Cît privește satele de vale, care formează tipul caracteris- 
tic românesc pentru regiunea subcarpatică, trebuie să mai 


3 N. Iorga, .Romanitalea în jurul Braşovului (R I, 1939, pp. 366— 
367). Despre asemănarea unor obiceiuri din Transilvania cu folclorul și 
etnografia din Italia vezi Italia inainte de domnirea romanilor („Foaie 
pentru minte, inimă și literatură“, XVI, 1853, pp. 133—135). 

3 R. Vuia, Chronologie des types de villages dans le Banat et la Transyl- 
vanie („Revue de Transylvanie“, III, 1936, nr. 1, pp. 33—67); idem, Le 
village roumain de Transylvanie et du Banat, în vol. La Transyivanie, 
Buc., 1938, p. 712 şi urm.; idem, Dovezile etnografice ale continuității 
(„Transilvania“, 74, 1943, nr. 1, pp. 21—24); idem, Ethnographische Be- 
weise für das Alter und die Kontinuität des rumänischen Volkes in Sieben- 
birgen, în vol. Siebenbürgen, I, Buc., 1943, pp. 35—56; vezi şi idem, 
Studii de etnografie şi folclor, Buc., 1975. 

Cf. şi I. Moga, Les Roumains de Transylvanie au moyen-âge, p. 117, 
care constată: „les données ethnographiques nous montrent que ces régions 
de montagnes étaient les dépositaires des établissements roumaines dis- 
persés et dissociés ainsi que des villages de la vallte“, constatare întărită 
de documente. 


214 
wwWw.dacoromanica.ro 


amîntim aici şi constatările lui Radu Popa referitoare la gru- 
parea acestor sate în aşa-numitele cnezate de vale constatate 
pe văile Vişeului, Cozăului, Izei, Marei etc. din Maramureș 
in secolul al XIV-lea, dar avînd o vechime mult mai mare®. 

Dar nu numai forma satelor, ci și aceea a curților atestă 
vechimea elementului românesc: pe cînd coloniştii au introdus 
în Transilvania curtea franconă, populația românească a 
folosit curtea de formă neregulată, îndeosebi de forme arhaice 
cum sînt curtea dublă şi ocolul pătrat. „În consecinţă şi 
curtea la români prezintă, în toate privinţele, forme arhaice 
ale populaţiei autohtone ... care lipsesc la celelalte două 
grupuri etnice din Transilvania“ ce folosesc în marea lor ma- 
joritate curtea franconă introdusă de saşi în sec. XII —XIII4. 

Un alt cunoscut etnograf, Nicolae Dunăre, studiind gospo- 
dăriile éu curte închisă şi întărită sau cu ocol, existente în 
diverse zone din Transilvania şi Banat, a arătat că acestea 
îşi au originea în gospodăriile cu curţi dacice asemănătoare 
descoperite în munţii Orăştiei, regiune învecinată cu zonele 
unde existau pînă de curînd asemenea gospodăriit?. 

Pe lîngă formă, şi terminologia curții este deosebit de grăi- 
toare: partea consacrată locuinţei şi agriculturii păstrează 
termeni de origine latină: poartă, casă, curte, arie etc., pe 
cînd pentru cea rezervată creşterii vitelor se folosesc denumiri 
de origine slavă: ocol, ogradă, grajd, poiată, colnă, vraniţă etc. 
Peste vechiul fond latin şi agricol se suprapune deci influenţa 
slavă, legată de creşterea vitelor. 

Casa păstrează nu numai numele latin, dar şi o seamă de 
elemente arhaice. S-a remarcat astfel că planul casei preisto- 
rice de la Ariușd corespunde tipului arhaic de casă, cu tîr- 
naţul în colţul casei, din Țara Hațegului. 


Un alt element arhaic este acoperișul ţuguiat şi extrem de 


4% Radu Popa, Țara Maramureşului in veacul al XIV-lea, Buc., 1970, 
p. 150 și urm. 

41 R. Vuia, Dovezile einografice, p. 25. 

42 N. Dunăre, Contribuţii la studiul gospodăriei fărăneşii cu curte inchisă 
şi iniăriiă la români („Cumidava“, III, 1969, pp. 497—521); idem, Gos- 
podării cu curie inchisă și intăriiă in zona finajelor din Munţii Apuseni 
(„Apulum“, VIII, 1970, pp. 525—539). Vezi și V. Butură, Einografia po- 
porului român, Cluj-Napoca, 1978, p. 46 şi urm. și N. Dunăre, Continuitate 
einoculiurală românească in Pădurenii Hunedoarei („Sargetia“, 11—12, 
1974—1975, p. 383—389+4-2 h.), unde se demonstrează continuitatea îndeo- 
sebi în domeniul extragerii și topirii metalelor, dar şi în alte domenii 
(locuinţă, port etc.). 


215 
WwWw.dacoromanica.ro 


înalt pe care-l au casele din Ţara Hațegului și Munţii Apu- 
seni, două din vechile regiuni locuite de daci. 

Un alt element străvechi al casei este vatra liberă cu coșul 
piramidal, denumit „căloni“ în Țara Hațegului, care păstrează 
numele latin, așa cum latine sînt şi căldare, cuptor şi ţest, 
accesorii folosite la gătit. 

Mărturiile etnografice invocate de R. Vuia sînt confirmate 
de rezultatele cercetărilor lingvistice și istorice, conform că- 
rora Banatul, Oltenia și Transilvania de vest (Ţara Haţe- 
gului, Munţii Apuseni) trebuie considerate ca vatra stră- 
veche a românilor; aici s-a păstrat aria palatizării dentale- 
lor, fapt ce dovedeşte o veche influenţă slavă ce nu s-a putut 
exercita asupra românilor decit în aceste regiuni de la nordul 
Dunării. 

Nu numai etnografia ci şi arta populară, cu vechimea ei 
milenară, vine în sprijinul continuității. După cum au dove- 
dit specialiştii, arta noastră populară este grefată pe un fond 
străvechi, atestat în supraviețuirea unor elemente de cultu- 
ră materială, ca şi în organizarea socialăt3. 

S-a demonstrat, de asemenea, elementul de continuitate 
din ceramica populară românească, cu forme, decoruri şi 
tehnici întilnite încă din neolitic. Ceramica neagră, asemă- 
nătoare ca tehnică și formă cu ceramica geto-dacică, s-a men- 
ţinut pe ambele versante ale Carpaţilor estici, ca şi în vestul 
Olteniei. Persistenţa elementelor preistorice a fost depistată 
mai ales în regiunile adăpostite și ferite de influenţe din 
afară. 

În domeniul ornamenticii s-a constatat, de asemenea, o 
continuitate elocventă. Un motiv vechi din arta populară 
este „pomul vieţii“; după cum au arătat specialiştii, există 
un tipar local, traco-dacic, care este cel mai vechi şi cu cea 
mai largă circulaţie în arta populară românească45. 


43 Paul Petrescu, Moștenirea artistică in domeniul artei populare 
(SCIA, XI,1964,nr.1,p.35—54); Wanda Wolski, Moşteniri preistorice 
in arta populară românească („Apulum“, VII, 1969, pp. 445—477). Vezi 
și P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii românești, p. 169, care 
arată: „centrul artei populare plastice este casa, ... podoaba ei de lemn 
sculptat, de scoarţe, icoane, cusături atirnate pe pereţi şi oale“ care „for- 
mează un tot. O dovadă în plus că poporul român n-a fost niciodată rătă- 
citor; el trăieşte în case, creaţia sa artistică e în legătură cu casa“. 

4 Barbu Slătineanu, Ceramica românească, Buc., 1958. Vezi şi „Apu- 
lum“, IX, 1971, p. 750. 

4% Paul Petrescu, „Pomul vieții“ în arta populară din România 
(SCIA, VIII, 1961, nr. 1, p. 41 şi urm.). 


216 
www.dacoromanica.ro 


O altă grupă însemnată de motive ornamentale o formează 
motivele sau semnele solare, utilizate incepind din neolitic 
pină în vremea noastră46. 


Să mai amintim apoi că numeroase elemente de port 
popular (cojocul, căciula, gluga, sarica, opincile etc.) işi au 
originea în portul dacilor, ilustrat pe Columna lui Traian”. 
Aşa cum spunea N. Iorga — citat mai sus — felul deosebit 
de a se îmbrăca al românilor faţă de locuitorii de la sudul 
Dunării constituie încă o dovadă că ei nu au venit de acolo. 


Dar nu numai arta populară, ci şi unele producţii literar- 
folclorice păstrează amintirea persistenţei elementului daco- 
roman în Dacia. Dintre acestea amintim legenda atit de 
cunoscută a Dochiei şi a lui Traian48, sau doina specific ro- 
mânească, al cărui nume trebuie legat de latinescul dolor 
(=durere) şi care e cu totul diferită de epicul balcanic şi 
slavt?. 


Putem spune în concluzie — impreună cu R. Vuia — că 
„civilizaţia noastră populară este mărturia cea mai sigură a 
vechimii poporului nostru pe aceste locuri, dovadă mai si- 
gură decit documentele scrise ale cancelariilor curților stră- 
ine, ce înregistrau numai evenimentele zgomotoase, de la 
suprafaţă, şi nu luau la cunoştinţă viaţa adinc înrădăcinată 
şi permanentă, dar fără istorie, a marilor mase de la ţară, 
care în tăcere au urzit temelia neclintită a neamului“%. 


4 Paul Petrescu, Imagini ale soarelui in arta populară (S CIA, X, 
1963, nr. 1); idem, Semnele solare in arta populară din România (ibidem, 
XIII, 1966, nr. 2). 

4? Florea Bobu Florescu, Geneza costumului popular (SCIA, X, 
1963, nr. 1, p. 32 şi urm.); idem, Opincile la români, Buc., 1957; R. Vuia, 
Studii de etnografie şi folclor etc. 

48 Grigore Buţureanu, Încă o dovadă la stăruința românilor in Dacia 
Traiană („Arhiva“, II, 1890—1891, pp. 470—485). Vezi și G. Popa-Lisseanu, 
Urme de sărbători păgineşti („Conv. lit.“, 1907, pp. 587—606). 

4 P, P. Panaitescu, op. cit., p. 173. Vezi și B. P. Hasdeu, Doina răs- 
toarnă pe Roesler („Columna lui Traian“, 1882, nr. 10—12, pp. 529—536). 

Despre moștenirea latină în folclorul românesc vezi Mihai Pop, Genuine 
romanische Elemente in der romănischen Volkstradilion („Dacoromania“, 
1973, pp. 255—262); Dumitru Pop, La question de Phériiage latin dans le 
folklore roumain (ibidem, pp. 263—269) (cu bibliografia mai veche). 

Nu vom putea aborda aci problema mai complexă a unor obiceiuri siră- 
vechi, unele moștenite de la daco-romani. Despre această problemă vezi 
mai nou Mircea Valea, Anghel Nistor, Unele consideraţii cu privire la 
obiceiuri slrăvechi românești („Sargetia“, X, 1973, pp. 373—382). 

% R. Vuia, Dovezile etnografice ale continuității, p. 30. 


217 
www.dacoromanica.ro 


Forţa de transmitere a unor elemente de cultură materială 
demonstrează astiel trăinicia firului neîntrerupt al conti- 
nuităţii spirituale pe teritoriul României și ea nu poate fi 
explicată decit printr-o continuitate de vieţuire, dovedită 
cu argumente irefutabile?!. 


5 „Apulum“, IX, 1971, p. 751. 


WwwWwWw.dacoromanica.ro 


Capilolul IX 
CONTINUITATEA ORGANIZĂRII SOCIAL-POLITICE 


Un alt argument — legat de precedentul — care pledează 
în favoarea continuității populaţiei daco-romane pe terito- 
riul fostei Dacii Traiane este continuitatea organizării so- 
cial-politice moștenite din timpul dacilor și al stăpinirii 
romane. „Faptul principal al istoriei societăţii din ţara noas- 
tră după retragerea stăpînirii romane stă în aceea că viaţa 
acestei societăţi a continuat timp de mai multe secole sub 
forma aproape exclusivă a obştilor teritoriale libere“, iar 
„continuitatea obştilor pe teritoriul ţării noastre de la geto- 
daci pină la fundarea statelor feudale înseamnă continui- 
tatea poporului român în Dacia, ca popor aşezat, teritoriali- 
zat, permanent legat de pămînt“. 

„Daco-romanii, deși rupţi de imperiu, aveau totuși o prac- 
tică socială mai avansată decît a migratorilor cotropitori. 
Şi, cum este și normal, veac de veac ei au îmbogăţit această 
practică, fie din necesităţi interne, fie prin adaptare la ce- 
rințele succesive ale noilor stăpîni, de origini atît de diferite“2. 


1 P, P. Panaitescu, Obştea țărănească tn Țara Românească și Moldova, 
pp. 19—20. Vezi și A. Sacerdoţeanu, Elemenie de uniiaie şi coniinuliaie tn 
istoria medievală a românilor, în vol. Uniiate şi coniinuiiale tn istoria po- 

e Porului român, Buc., 1963, p. 113, unde se afirmă „cel mai vechi și fără 
intrerupere element de continuitate și de unitate tl oferă obşiea“. 

Pentru situaţia din sec. III—V vezi Maria Comșa, Consideraţii cu pri- 
vire la obşiea săiească locală de pe teriioriui României tn sec. III— Y („Mu- 
zeul Naţional“, III, 1976, pp. 215—220). Interesante date despre stratifi- 
carea obștilor în epoca formării relaţiilor feudale la Geza Bako, Despre 
organizarea obşiilor săieșii ale epocii feudale iimpurii din sud-esiul României 
(SCIV, 1975, nr. 3, pp. 371—379). 

3 A. Sacerdoţeanu, Problema continuiiății poporului român („Studii“, 
1970, nr. 1, p. 7). Vezi şi idem, Elemenie de coniinuiiaie şi uniiaie, pp.105 — 
134. 


219 


WWw.dacoromanica.ro 


Limba română a păstrat numeroase noţiuni de origine la- 
tină sau autohtonă privind organizarea social-politică: gin- 
ta (gens), seminție, moş, sat (de la fossatum, loc întărit cu un 
şanţ de apărare care aduce aminte de vremea cînd satele se 
apărau cu mijloace proprii), cătun, jude, judec (judex), 
judeţ (judicium), ţinut (tenetum), lege (lex), domn (domi- 
nus), oaste (hostis)t, ceată (coetus), cetate (civitatis), spadă 
(spatha), arc (arcus), săgeată (sagitta), fuşt-suliţă (fustis) etc. 

Legătura aproape permanentă cu Imperiul romano-bizan- 
tin a făcut ca sigiliul Romei, prezent de la începuturile pro- 
cesului de etnogeneză românească, să marcheze puternic 
organizarea politică a românilor, ceea ce a determinat pe 
unii istorici ca I. Nistor să vorbească de „temeiurile romano- 
bizantine ale începuturilor organizaţiei noastre de stat“5. 

Persislența termenilor privind organizarea social-politică 
a daco-romanilor nu se poate explica altfel decît prin ezistenja 
unui popor de continuilaie, autohton, cît şi prin discontinui- 
lalea migratorilor şi a sistemului lor de administrare și de do- 
minare politică?. 

Unul din cei mai vechi termeni este acela de jude de la 
judex =judecător. Potrivit opiniei lui D. Onciul, „judecia, 
după numele ei latin, este o moştenire romană; ea ne reamin- 
teşte organizaţia comunală autonomă a coloniilor și muni- 
cipiilor romane, conduse de duumvirii iuri dicundo, adică 
judeci (iudices). Această instituţie a urmat să se păstreze, 
cum se vede, ca o organizaţie autonomă a românilor sub stă- 
pîniri străine, adaptindu-se noilor împrejurări“?. 

O altă veche instituție, legată de prima — este județul; 
după părerea lui A. Sacerdofeanu, acesta ar fi „cea mai lä- 
muritoare“ dintre vechile instituţii: „a început prin a fi 
instituţie juridică şi, păstrind această calitate, devine și 


3 V. Bogrea, Originea românescului sai („Dacoromania“, 1, 1921, pp. 
253—257). 

t Despre vechimea termenului de oaste vezi A. Sacerdoţeanu, Elemente 
de continuitate şi unitate, p. 118, lucrare fundamentală pentru problema 
continuității reflectată în organizarea social-politică. 

5 Este titlul unei lucrări apărută în anul 1943. 

6 A. Sacerdoțeanu, Problema continuității, p. 8. 

Despre dezvoltarea organizării social-politice pină la alcătuirea state- 
lor feudale româneşti vezi Emil Cernea, Le rôle de la communaule villa- 
geoişe dans la formation des Etats roumains ftodauz („Analele Univ. 
București“, Științe juridice, 21, 1972, nr. 1, pp. 19—28). 

? D. Onciul, Scrieri istorice, II, pp. 308—309. Vezi şi N. Iorga, Istoria 
românilor, II, pp. 155, 159—161, unde se arată răspindirea instituției in 
imperiul roman. 


220 


www.dacoromanica.ro 


instituţia administrativă principală din istoria poporului ro- 
mån. Prin aceasta se continuă direct însăşi ordinea romană“3. 

O altă instituţie veche românească a fost cnezul, conducă- 
torul unui cnezat. Originea acestei instituţii a format obiec- 
tul a numeroase studii”. Cei mai mulţi istorici plasează ori- 
ginea cnezilor în interiorul comunităţilor sătești libere exis- 
tente cu mult înainte de formarea statelor feudale. 

Unii istorici consideră pe cnezi a fi de origine gentilică 
(deci de la început ereditară), în timp ce alţii (I. Lupaș, 
Ştefan Pascu) îi consideră ca decurgînd din instituţiile admi- 
nistrativ-judecătoreşti, la început elective, ale comunităţii 
săteşti, funcţii pe care cnezul le-a preluat de la fostul jude de 
origime romană (judex). Cu excepţia unor istorici maghiari 
(Lehoczky, Máliusz etc.), care susţin că cnezatul ar fi fost 
creaţia elementelor militare ale ultimelor popoare migra- 
toare (pecenegi, cumani, tătari), care ar fi ajuns conducă- 
torii grupurilor româneşti din secolele XII— XIV, toţi 
istoricii români au susţinut vechimea instituţiei, întîlnită 
pe tot teritoriul locuit de poporul nostru. 

După cum a arătat P. P. Panaitescu, „identitatea cnezilor 
cu nobilimea prestatală rezultă din următoarele fapte: cnezii 
apar in documente atît în Transilvania, cît şi în Moldova şi 
în Țara Românească; ei formează o instituţie general româ- 
nească, deci anterioară separării poporului nostru în state 
diferite. Numele cnezilor, de origine slavonă, înseamnă în 
diferite limbi slave: principe, nobil, stăpin. Din analiza do- 
cumentelor din cele trei ţări române rezultă clar că ei formau 
o pătură arhaică de stăpîni de sate. 


8 A. Sacerdoţeanu, Elemente de unitate şi continuitate, p. 123. Vezi şi 
P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, p. 155, care con- 
stată formarea acestor unităţi economice și politice pe văi, dovadă numele 
judetelor după rturi. 

9 joset Kemény, Ueber die ehemaligen Knesen und linesiale der Wala- 
chen ın Siebenbürgen („Magazin für Geschichte Siebenbirgens“, II, 1846); 
I. Bogdan, Despre cnezii români, Buc., 1903; reprodus în I. Bogdan, Scrieri 
alese, Buc., 1968, pp. 180—206; Dinu C. Arion, Cnejii (chinejii) români. 
Contribuţii la studiul lor, Buc., 1938 etc. 

» P, P, Panaitescu, Obştea fărănească în Țara Românească şi Moldova, 
Buc., 1964, p. 67. 

Vezi şi Radu Popa, Țara Maramureșului tn veacul al XIV-lea, Buc., 
1970, p. 145, care arată cele trei accepţiuni acordate cnezului: 

— fruntaş al satului, cu atribuţii administrative și judiciare; 

— instituţie cu caracter politic din epoca primelor cristalizări statale 
roinânești şi 

— stăpin feudal al satului. 


221 
www.dacoromanica.ro 


Cnezatul „este o instituţie veche românească, anterioară 
cuceririi maghiare, cind cnezii se numeau judeci, iar judecia 
se prezenta ca o instituţie străbună, moştenită; din epoca 
romană, fapt ce se constată prin numele ei latin“10 bi. 

O opinie asemănătoare a formulat şi I. Bogdan, care sus- 
ţine că instituţia nu poate fi considerată „un împrumut de la 
vreunul din popoarele slave vecine“, fiind continuarea vechii 
judecii de origine romană, numele slav cnez suprapunîndu-se 
„de la slavii ce trăiau împreună cu romanii., 

Dealtfel, trebuie spus că instituția cnezului a evoluat 
altfel decît la slavi: în timp ce la aceștia cnezul era domn şi 
stăpîn cu drepturi depline (ca la ruşi sau la sirbi), iar voievodul 
numai un conducător secundar, însărcinat cu conducerea 
oştirii, la români evoluţia a fost inversă: voievodul a devenit 
domn Și stăpin, în timp ce cnezul avea un rol secundar, fiind 
în subordonare față de voievod (cazul Maramureşului este 
clasic: aici existau cnezi de sat şi cnezi de vale, subordonați 
voievodului)!2. 

Indiferent de originea instituţiei cnezului, un lucru e si- 
gur: ea este anterioară venirii maghiarilor în Transilvania 
şi reprezintă o formă proprie de organizare a populaţiei au- 
tohtone. Pentru atribuţiile cnezilor, deosebit de interesante 
sînt ştirile date de Rogerius în Carmen miserabile; potrivit 
acestui izvor, în timpul venirii tătarilor, cnezii jucau rolul dé 
intermediari: procurau pentru aceşti stăpini efemeri cai, vite 
şi arme, judecînd în acelaşi timp pricinile dintre locuitori’ 
(funcţie preluată de la juzi). 


30 bis D. Onciul, Scrieri istorice, 1, p. 54. Despre opiniile sale vezi A. 
Sacerdoţeanu, Les études de D. Onciul sur quelques anciennes institutions 
roumaines (RR H, 1973, nr. 1, pp. 23—39). 

După opinia lui A. Cazacu, cnez ar deriva din cuneus roman, de la care 
cnezul ar fi moştenit obligaţia ostășească de a servi cu calul (Vechile orga- 
nizări românești. O ipoteză asupra originii lor, Buc., 1947). 

Vezi şi I. Minea, Originea română a instituţiunii cnezatului la noi („Cerc. 
istorice“, I, 1925, nr. 1, p. 412). Dintre lucrările mai noi vezi: M. Holban, 
Variations historiques sur le probleme de cnèzes de Transylvanie (R R H, 
IV, 1965, nr. 5, pp. 901—923); Dragomir Silviu, Sabin Belu, Voievozi, 
cnezi şi crainici la românii din Alunţii Apuseni şi din regiunea Bihorului tn 
evul mediu (AMN, IJJ, 1966, pp. 173—181). 

11 1. Bogdan, op. cit. 

12 Radu Popa, op. cit. Despre vechimea cnezilor din Haţeg vezi idem, 
O spadă medievală din Valea Streiului şi citeva consideraţii legale de ea („Sar- 
getia“, 9, 1972, pp. 75—88). 

13 Roland Schilling, Cu privire la cele mai vechi informații scrise despre 
cnezii români (»Apulum“, 1970, pp. 41—48). 

Despre cnezii și districtele bănățene vezi V. Motogna, Contribaţii la 


222 
www.dacoromanica.ro 


O altă veche instituţie românească — pe care maghiarii 
au găsit-o la venirea lor în Transilvania — este voievodatul, 
constituit prin unirea mai multor cnezatelt. După cum a 
dovedit F. Bogdan, termenul este slav (vojevoda) şi înseamnă 
conducător de oaste; înainte de cucerirea maghiară, voievo- 
zii erau „şefii unor confederaţiuni de cneji“. Deşi termenul 
este slav, voievodatul la români s-a născut „în mod cu totul 
independent de influențele străine“; românii au împrumutat 
deci numai termenul, nu și conţinutul noţiunii!s. 

Termenul de voievod a apărut foarte probabil în vremea 
coabitării româno-slave, cînd a fost necesar să se organizeze 
cete săteşti de luptă împotriva incursiunilor barbare de pradă. 
După opinia lui A. Sacerdojeanu, „acest moment poate fi 
stabilit în timpul descompunerii puterii avare şi începutul 
organizării politice a slavilor, implicit și a daco-romanilor“1€, 

Dispunînd de putere militară, voievodul a acumulat cu 
vremea şi alte atribuţii (administrative şi judecătorești), 
întărindu-și astfel puterea. 

Cind statul maghiar a început cucerirea Transilvaniei, a 
găsit aci voievodatele (ducatele) cunoscute ale lui Gelu, Giad 
şi Menumorut, care au opus o rezistenţă dirză. Faptul că voie- 
vodatul este o formă de organizare politică anterioară cuce- 
ririi maghiare, că ea era puternic înrădăcinată în realităţile 
politice, explică păstrarea acestei forme de organizare a Tran- 
silvaniei sub noua stăpînire!?. „Temeiul argumentării contra" 
teorici unui vechi Ardea! fără români stă în existenţa, aici 
Şi nicăieri aiurea, a voievodului, şi anume într-o formă care 
nu corespunde cuvîntului slav întreg, ci prescurtării și pre- 
facerii lui românești... Nu vom putea explica, firește, exis- 


istoria românilor bănățeni in evul mediu. Disiricicle românești („Rev. Inst. 
Social Banat — Crişana“, 1943, pp. 3—30). Despre procesul de decădere al 
cnezilor vezi Maria Holban, Deposedări şi judecăţi in Banat pe vremea Anr- 
gevinilor şi ilusirarea lor prin procesul Voya (1361-— 1378) („Studii şi mat. 
de istorie medie“, V, 1962, pp. 57—128). 

14 Pentru modul clasic de alcătuire a voievodatului din mai multe 

cnezate de vale vezi Radu Popa, op. cil. 

15 I, Bogdan, Originea voevodatulut la români, Buc., 1902. 

16 A. Sacerdoţeanu, op. cit. 

17 Vezi A. Sacerdoţeanu, în vol. Continuilate şi unitate, p. 123, unde 
se spune: „cind ungurii au vrut să impună românilor o regalitate pe care nu 
o cunoşteau, ei au respins-o. Actul de respingere a putut fi posibil, deoarece 
atunci ei îşi aveau suficient de dezvoltată propria lor organizare, ajunsă la 
stadiul de ţară. Astfel se explică de ce regalitatea maghiară n-a putut des- 
fiinţa voievodatul Transilvaniei, după cum nu putuse desființa nici bănia 
croaților“. 


223 
www.dacoromanica.ro 


teuţa voievodului ardelean, copilărește, prin distanța teri- 
toriului“, afirma N. Iorga!s. 

La rîndul său, 7. Lupaș sublinia: „On ne trouve nulle part, 
dans le territoire de l’ancien royaume de l'Hongrie, le sou- 
venir d'une organisation territoriale et politique identi- 
que à celle du voivodat de Transylvanie. Îl en résulte qu’elle 
doit être considėrėe comme un ancien produit specifiquement 
roumain que la penctration hongroise dans cette région n'a 
pu dċraciner du sol natal et dont elle n'a pu empêcher plus 
tard le développement, malgré ses efforts soutenus comme on 
le constate dans les nombreux documents de l’ėpoque““??. 

La afirmaţia unor istorici maghiari că voievodatul ar fi o 
creație a regilor maghiari, după modelul mărcii germane, 
I. Moga a arătat: „faptul că atit sașii cît și secuii — departe 
de a avea instituția voievodatului — au primit de la rege 
autonomia lor administrativă și juridică, dindu-li-se drept 
conducător cîte un comite numit direct de rege, și anume în 
aşa fel ca numiții coloniști să nu fie supuşi autorităţii voie- 
vodului transilvan, ci numai regelui, constituie dovada că 
pînă la 1176 acesta nu dispunea încă de instituția voievodatului 
ca de un organ executiv al puterii regale și că voievodatul tran- 
silvan reprezenta o ordine juridică deosebită de cea adusă 
de sași şi de cea moștenită de secui, deci ordinea juridică 
autohtonă slavo-română“. „Organizarea unei mărci după 
model german în Transilvania s-a lovit de existența adînc 
înrădăcinată a voievodatului, care nu a putut fi desființat și 
nici înlocuit“. În concluzie, I. Moga arăta: „Voievodatul 
transilvan, asemenea celorlalte voievodate românești, își 
trage originea din instituţia voievodală româno-slavă autoh- 
tonă, cuprinzind o ordine juridică și socială cu totul deose- 
bită de cea a ungurilor descălecători şi de organizaţiunile de 
tip apusean, introduse de primii regi ai Ungariei în aceste 
părți“, 

După opinia lui A. Sace:doļeanu, faptul că ungurii nu au 
reușit să maghiarizeze populația autohtonă din Transilvania 


18 N. Iorga, Istoria românilor, III, p. 35. 

19 1. Lupaş, Realites historiques dans le voivodat de Transylvanie du XII e 
au XVI-e siècle, Buc., 1938, p. 61 (și in limba română). Vezi şi idem, Voie- 
vodatul Transilvaniei în sec. XII şi XIII, Buc., 1936. 

% I. Moga, Voievodatul Transilvaniei. Fapte şi interpretări istorice 
(AIINC, X, 1945, pp. 60, 61, 147). 

La aceste vechi instituţii (jude, cnez, voievodat), A. Sacerdoţeanu 
adaugă pe celnic (din lat. celsus= inalt) şi pe ban (Elemente de continuitate 
și unitate, p. 130—134). 


224 
WwWw.dacoromanica.ro 


„se explică prin aceea că ungurii au pus stăpînire pe această 
ţară destul de tîrziu, cînd poporul român era constituit, avea o 
pătură conducătoare capabilă să lupte pentru sine şi o supra- 
structură în măsură să nu mai primească influenţe noi. 
Vechile instituţii ale românilor, care au rămas intacte în 
Transilvania, şi fondul de cuvinte, chiar şi slav, pe care ro- 
mânii l-au transmis lexicului maghiar, sînt o dovadă certă 
in acest sens. La acestea se adaugă faptul foarte important că 
ungurii n-au putut face o colonizare proprie în Transilvania, 
mulţumindu-se cu o pătură neînsemnată de feudali. În această 
pătură va fi integrată mai tîrziu numai pătura feudală a 
românilor, acum numeroasă şi foarte puternică, atrasă prin 
privilegii, confesiune și funcţii politice şi administrative“2l. 

La toate cele de mai sus trebuie să adăugăm şi așa-numita 
„lege românească“ (jus Valachicum) pe care regalitatea maghiară 
a aflat-o în Transilvania şi pe care a respectat-o şi păs- 
trat-o022. 

Trebuie să subliniem faptul că instituţiile de care am amin- 
tit (voievod, cnez, jude etc.) se întîlnesc numai la românii 
din nordul Dunării. După cum a remarcat Silviu Dragomir, 
dacă ar fi venit de la sudul fluviului, românii ar fi adus de 
acolo o serie de instituţii care nu se găsesc la nordul fluviu- 
lui: „Si les Roumains étaient venus d'une région quelconque 
située au sud des Balkans et de la vieille Serbie, ils auraient 
apporté avec eux l’organisation sociale de leur région, à sa- 
voir le hameau, les fraternités, les grandes tribus, les «voinici» 
(les forts) et peut-être même les «voyageurs » (călători) ou 
les bergers (turmari), les celnici et les cătunari ou les «pri- 
michiuri »“23, Faptul că aceste instituţii se întîlnesc numai la 
sudul Dunării este o altă dovadă certă că românii nu au venit 
de acolo şi că şi-au creat propriile lor instituţii pe teritoriul 
locuit de ei la nordul fluviului. 


31 A. Sacerdoţeanu, Problema continuității, p. 9. 


33 V, Al. Georgescu, Momente principale ale dezvoltării dreptului româ- 
nese de la inceputuri pină la constituirea statului național român (R. Ist., 
29, 1976, nr. 10, pp. 1792—1793). 

33 Silviu Dragomir, La patrie primitive des Roumains et les frontières 
historiques („Balcania“, VII/1, 1944, pp. 98—99). 

La aceste instituţii trebuie să adăugăm ohaba, care, „neexistind la sud de 
Dunăre, rămine caracteristică numai teritoriului dacic cel mai intens ro- 
manizat și reprezintă continuitatea neîntreruptă a satului liber din vremea 
romană pină în secolul al XIV-lea“ (A. Sacerdoţeanu, în vol. Coniinuitate 
şi unitate, pp. 114—115). i 


225 
15 — Continuitatea românilor i 
www.dacoromanica.ro 


Să mai adăugăm la această prețioasă constatare şi o alta 
aparţinind lui A. Sacerdojeanu: „dacă românii din nordul 
Dunării ar fi venit de undeva din dreapta lui, unde viaţa 
orăşenească nu a fost în general întreruptă, ar fi trebuit să 
aibă ori polis greco-bizantin, ori grad al slavilor. Ei nu au 
adoptat nici unul, nici altul, fiindcă «orașul » lor era de fapt 
un sat aglomerat, iar oraşul s cel nou de tip apusean a tre- 
buit să fie acceptat cu numele dat de transmiţător: varoș, 
însă către 1400 era deja adaptat limbii române: oraș. Vechi- 
mea lui antestatală este evidentă“2, 


Concluzii asemănătoare şi în lucrarea aceluiași Silviu Dragomir, 
Vlahii din nordul Peninsulei Balcanice în evul mediu, Buc., 1959, pp. 179— 
180. 
s A. Sacerdoţeanu, Problema continuității, p. 16. 


226 
Www.dacoromanica.ro 


Capitolul X 
TOPONIMIA ȘI CONTINUITATEA 


Un alt argument utilizat de unii dintre adversarii conti- 
nuităţii este lipsa unei continuităţi corespunzătoare cu le- 
gile fonologiei române în toponimia Daciei, cu deosebire a 
numirilor de riîuril. Cei mai mulţi dintre cei tare s-au ocupat 
de această problemă au susținut însă contrariul. Chiar W. 
Tomaschek, unul dintre adversarii continuității, susţinea 
acum un secol că păstrarea numelor riurilor Mureş, Criș, 
Someș, Olt etc. nu se poate explica dacă nu admitem că unele 
resturi de populație daco-romană au rămas în Dacia?. La 
rîndul său, savantul german W. Meyer-Lübke era convins că 
numai cercetările în domeniul toponimiei ar putea rezolva 
problema continuității românilor?. 


„Celor ce pretind că sintem veniţi din sudul Dunării şi-şi 
sprijină teoria lor tocmai pe toponimia noastră, în mare parte 
străină, li se poate răspunde mai bine tot cu o întrebare: 
cum se face că nici în sudul Dunării, în regiunile în care roes- 
lerienii spun că s-a născut poporul românesc, nu avem nu= 
miri de localităţi care să continue, în consonanţă cu legile 


1 „Dacoromania“, 1934—1935, p. 326. 


De curind, într-o istorie a Ungariei apărută în 1975 la Londra, se sus- 
ține din nou: „faptul că niciun nume de oraş n-a supraviețuit dominației 
romane în Transilvania şi că românii evului mediu au designat chiar rtu- 
rile importante prin nume împrumutate de la slavi și de la unguri pare a 
dovedi“ că părăsirea Daciei a fost quasi-totală ! Vezi R. Ist., 1975, nr. 6, 
p. 944. 

2 Al. Philippide, 9p. cit., I, p. 703. Amintim aci că în Grecia numele 
antice de riuri au dispărut, după cum a arătat J. Jung, Römer und 
Romanen în den Donaulândern, Innsbruck, 1887, p. 352. 

3 A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 210. 


227 
www.dacoromanica.ro 


fonologice ale limbii noastre, vechile numiri“?, arăta pe bună 
dreptate cu ani în urmă Sextil Pușcariut. 

Cit privește dispariţia toponimelor de origine daco-romană, 
îndeosebi numele oraşelor, aceasta se explică prin încetarea 
vieţii urbane, ceea ce a dus la pierderea și uitarea vechilor 
nume de localităţi. „În amintirea vie a evului mediu n-a 
rămas decît prea puţin din toponimia daco-romană, așa cum 
din numeroasele construcţii de mare amploare ale Daciei 
carpatice s-au păstrat numai ruine şi materiale dislocate, 
risipite, îngropate, făcute una cu pămîntul... în urma răz- 
boaielor şi invaziilor şi a instabilității politice şi culturale. 
În atare cadru şi «conjuncturi», populaţia daco-romană (ca şi 
cea din dreapta Dunării de jos) era nevoită să se deplaseze 
din vechile-i aşezări, abandonînd centrele urbane şi rurale“; 
Trupîndu-se continuitatea aşezărilor, s-au pierdut în chip 
firesc şi vechile nume de localităţi, creiîndu-se altele noi5. 

O importantă contribuţie la lămurirea problemei topo- 
nimiei Transilvaniei a adus-o Gustav Kisch, care a dovedit 
că o serie de numiri topice ungurești din Transilvania au fost 


4 Numele satelor noastre („Țara Birsel“, VI, 1934, nr. 5, p. 382). Vezi și 
C. Daicoviciu, E. Petrovici, Gh. Ştefan, La formation du peuple roumain 
ei de sa langue, Buc., 1963, p. 30, care constată că în Peninsula Balcanică 
sint foarte puţine hidronime și toponime româneşti, care nu pot constitui 
o probă despre patria ancestrală balcanică a poporului român. 

O concluzie asemănătoare la I. Gălăbov, Coniribulton au probleme des 
contacis bulgaro-roumalins au sud du Danube, în Actes du premier Congres 
international des études balkaniques et sud-est européennes, VI, Sotia, 1968, 
pp. 213—221. 

$ I. I. Russu, Elementele iraco-gelice în Imperiul roman şi in Byzantium, 
Buc., 1976, p. 165. Vezi şi E. Petrovici, Continulttatea daco-romană şi slavit, 
care susține; „dispărind vechile sate și orașe, dispărea în același timp și 
amintirea acestor așezări, adică numele lor“. 

Aceeaşi idee în Istoria României, |, p. 628: „cind populaţia era mereu 
nevoită să-și părăsească așezările, tot mai modeste fără îndoială și mai pu- 
ţin durabile, e ușor de înţeles de ce pe teritoriul fostei Dacii ... toate numi- 
rile antice de localități s-au pierdut“. 

După C. Daicoviciu, la venirea slavilor, „vechile orașe și localități ru- 
rale (așezări deschise) erau abandonate, incit slavii nou veniţi au putut să 
dea numiri slave acestor localităţi, fără nici o rezonanţă cu numele original 
daco-roman. Excepţie fac doar riurile mari, la a căror denumire slavii s-au 
inspirat din numele curent daco-roman păstrat desigur în graiul autohto- 
nilor“ (în vol. Unitate şi continuitate, p. 89). Vezi și C. Daicoviciu, E. Pe- 
trovici, Gh. Ştefan, op. ctt., pp. 32—33 şi E. Lozovan, Le „village“ dans la 
topongmie et 'histoire roumaine („Zeit, für rom. Philologie“, 73, 1957, pp. 
124—144). 


228 
www,.dacoromanica.ro 


preluate de la populaţia româno-slavă găsită aici, idee sus- 
ţinută de toţi învățații români care s-au ocupat de această 
problemă: Nicolae Iorga, Nicolae Drăganu, Emil Pelrovici, 
Ion Moga, etc. 

Iată numai citeva din numeroasele numiri vechi din Tran- 
silvania preluate de maghiari prin intermediul românilor: 


Abrud (ung. Abrud, 1271). 
Bistriţa (ung. Beszterce, 1264). 
Bogata (ung. Marosbogât, 1291). 
Buda (ung. Bodonkut, 1283). 
Budila (ung. Bodola, 1294). 
Cîlnic (ung. Kelnek, 1269). 
Cluj (Clus, 1183, ung. Kolozsvâr). 
Coacă (ung. Tövis, 1290). 
Cricău (ung. Karako, 1205). 
Cristis (ung. Keresztes, 1197). 
Dobica (ung. Doboka, 1196). 
Gherla (Gerlahid, 1291, ung. Szamosújvár). 
Girbova (ung. Orb6, 1282). 
Grind (ung. Gerend, 1268). 
Lomnic (ung. Lewenek, 1206). 
Poiana (ung. Polyân, 1291). 
Sălicea (ung. Szelicse, 1297). 
Sincel (ung. Szancsal, 1252). 
Slimnic (ung. Szelindek, 1282). 
Stana (ung. Esztâna, 1288). 
Straja (ung. Oregyhâz, 1274). 
Veneţia (ung. Venice, 1235). 


è Gustav Kisch, Siebenbürgen im Lichte der Sprache, ein Beitrag zur 
Kulturgeschichte der Karpathenlănder, Leipzig, 1929. Concluzia lui Kisch: 
„Die lateinische (römische) Kontinuität der Rumänen kann ich sprachlich 
hierzulande nicht belegen; wohl aber glaub ich an die Prioritāt der Ru- 
mänen unter allen hierzulande lebenden Völkern, was ans zahlreichen O.N. 
hervorgeht“. Recenzia lui N. Drăganu, în AIINC, V, 1928—1930, pp. 
561—575. 

? I. Moga, Les Roumains de Transylvanie, p. 138. 

Dintre lucrările mai noi relative la această problemă vezi: V. Frăţilă, 
Vechimea unor toponime din centrul Transilvaniei („Limba română“, 
1970, nr. 3, pp. 229—238); I. Pătruţ, Vechi toponime româneşti In Transil- 
vania („Cercetări lingvistice“, 1972, nr. 2, pp. 287—294); Radu St. Popescu, 
Cu privire la numele topic bihorean Bulz („Crisia“, IV, 1974, pp. 349—351); 
V. Frăţilă, Originea toponimului românesc Ibru („Limba română“, 1972, nr. 
3, pp. 247—251); Vasile Dumitru făra, Mărturii istorice și toponimice 
despre vechimea românilor din Transilvania de nord-est („Analele Univ. din 
Timişoara“, Filologie, 1974, pp. 19—26); I. Conea, L. Badea, D. Oancea, 


229 
Wwww.dacoromanica.ro 


După cum s-a arătat, repartiția geografică a numelor pre- 
luate de maghiari de la populaţia autohtonă se întinde din 
nord-estul Transilvaniei pînă în Carpaţii sudici şi dovedeşte 
că în secolul al XIII-lea — data presupusei lor emigrări — 
românii se găseau nu numai în părţile sudice ale Transilva- 
niei — cum susțin adversarii continuității — ci erau răspindiţi 
în toată ţara. Dacă adăugăm la aceste numiri Bălgradul şi 
Tirnava, de origine slavă, preluate sigur prin intermediul 
românilor’, ca şi numirile vechi ale principalelor ape ale 
Transilvaniei şi Banatului: Mureş bis, Criş, Olt, Someș, 
Timiş, Ampoi, Birzava, Cerna etc., moştenite de la daco- 
romani?, avem 0 imagine reală a răspiîndirii românilor nu 
numai în regiunea muntoasă şi pe văile riurilor, dar și în 
cimpia Transilvaniei unde ei se găseau înainte de pătrunderea 
ungurilor’. 

N. Iorga a arătat că numai românii au putut avea rolul de 
mijlocitori, de transmițători ai toponimelor de origine slavă 
din Transilvania: „argumentul că ungurii şi saşii au trebuit 
să dea nume noi localităţilor ardelene, neaflind pe ale româ- 
nilor, nu mai poate fi invocat, pentru că multe din aceste 
nume sînt vechi, de la Bălgradul slavo-român, care nu poate 
fi o traducere, căci, atunci, cum românii nu vorbeau slavo- 
nește în veacurile al XIII-lea şi al XIV-lea, ale pretinsei lor 


Concluzii istorice in lumina unor toponime din Țara Hațegului, în Lucrările 
simpozionului de toponimie, Buc., 1975, pp. 29—36; A. Sacerdoţeanu, Topo- 
nimia färii, document important al permanenței, vieții istorice a poporului 
român, în același volum, pp. 37—49; Lupu Petrovan, Numele topic „Sighe- 
tu(l) Marmaţiei“, îm același volum, pp. 113—119; Marius Bizerea, Topo- 
nime dace și romane in sud-estul Banatului, în acelaşi volum, pp. 121—130; 
I. Pătruţ, Alte vechi toponime românești tn Transilvania („Cerc. de lingvisti- 
că“, 22, 1977, nr. 1, pp. 73—76). Vezi şi bibliografia anuală despre toponi- 
mie din „Limba română“. 

8 Nu poate fi, desigur, o simplă întimplare că tocmai la Bălgrad-Alba 
Iulia s-au descoperit urme arheologice sigure privind continuitatea și că aici 
a fost un voievodat. Vezi K. Horedt, Voievodatul de la Bălgrad-Alba Iulia 
(SCIV, V, 1954, nr. 3—4, pp. 494—498). Despre numele Bălgrad vezi și 
Emil Petrovici, Studii de dialectologie şi toponimie, Buc., 1970, pp. 246— 
247. 


8 bis De curind această identificare a fost pusă sub semnul întrebării de 
István Ferenczi, Poate fi identificat hidronimul Maris al lui Herodot cu hi- 
dronimul Mureş din Transilvania? Vezi „Steaua“, 1978, nr. 6, p. 54. 

? Opinia lui L. Tamas, op. cit., p. 194, după care numirile acestor rturi 
au fost păstrate de românii de la sudul Dunării, fiind vorba de o „conservare 
de la distanţă“ (11), nu poate fi luată în serios. 

10 I. Moga, op. cit., pp. 138—139; E. Petrovici, Continuitatea daco-ro- 
mană şi slavii („Transilvania“, 73, 1942, nr. 11, p. 870). 


230 
WWw.dacoromanica.ro 


«întoarceri », ar fi trebuit să-i zică Cetatea Albă; şi acelaşi e 
cazul cu Moigrad şi Grădişte. Așa și pînă la Turda, Cluj și 
Dej, fără a mai pomeni Bistriţa şi Zlatna..., apoi Rișnovul, 
cu aceeași finală slavonă, Sebeşul, Herina şi o sumă de nume 
bănăţene, ca Media, Tăpia, Lugojul, care n-au nici un sens 
în ungureşte, cum Zebin şi Braşov n-au nici un sens în săseşte, 
s-au păstrat“ll. 

„Dacă, după aşa-zisa teorie a lui Rösler, românii ar fi ve- 
nit abia în secolul al XIII-lea din Peninsula Balcanică, cum 
se face că numele de localităţi şi de rîuri nu le-au luat de la 
unguri, care erau stăpinii ţării, ci de la slavi“?, se întreba E. 
Petrovici. Şi tot el arăta că slavii dispăruseră complet în 
această vreme, astfel încît singurii care au putut păstra ve- 
chea toponimie au fost românii, aflaţi aici la venirea ungu- 
rilor!?. „Prin urmare, numele slave de rîuri şi localităţi, 
terminologia agricolă de origine slavă, precum și palatizarea 
dentalelor la românii din Transilvania dovedesc că în Ardeal, 
Banat și Crișana, înainte de venirea ungurilor, a existat o 
simbioză româno-slavă“!3, simbioză atestată, dealtfel, şi de 
Anonymus. 

Pentru a explica mulţimea toponimelor de origine slavă, 
va trebui să arătăm că numeroase astfel de toponime nu re- 
prezintă decît traducerea în limba slavă a numirii mai vechi 
româneşti, preluate de slavi de la populația autohtonă gă- 
sită aici. Iată citeva exemple mai semnificative: rîul Bistriţa, 
din partea de nord-est a Transilvaniei, poartă în partea supe- 
rioară, spre izvor, numele de Repedele. Bistriţa este nume slav, 
dat de populaţia slavă ce s-a așezat în această parte a ţării; 
el traduce numele românesc Repedele, pe care populaţia 
daco-romană, împinsă spre partea superioară a văii, l-a păs- 
tratt. 


11 N. Iorga, Istoria românilor, III, p. 49. 

12 E. Petrovici, Dovezile filologice ale continuității („Transilvania“, 
74, 1943, nr. 3, p. 11). 

Ca dovadă că slavii dispăruseră în sec. XII se invocă faptul că sașii, 
care au venit în acest secol, nu au nici un element primit direct de la slavi, 
ci doar prin intermediul românilor sau maghiarilor (E. Petrovici, Continut- 
lalea daco-romană şi slavii, în „Transilvania“, 73, 1942, nr. 11, p. 870). 

13 „Transilvania“, 1943, nr. 3, p. 11. Vezi șl E. Petrovici, Continui- 
tatea daco-romană și slavii, p. 871, unde se arată că păstrarea toponimelor 
slave este o dovadă peremptorie că românii au convieţuit cu slavii înainte 
de venirea ungurilor. 

14 E. Petrovici, La population de la Transylvanie au XI-e siècle, Buc., 
1944, p. 29; C. C. Giurescu, Formarea poporului român, p. 110; N. Drăganu, 
op. cil., p. 459. 


231 , 
WWw.dăâ€coromanica.ro 


O situaţie asemănătoare prezintă riul Sebeş, în partea de 
sud-vest a Transilvaniei: numele e maghiar şi înseamnă re- 
pede; un afluent al acestui riu poartă numele de Bistra, care 
în slavă înseamnă tot repede; în partea sa superioară, Sebeșul 
se numeşte Frumoasa, nume românesc. „Prin urmare, aceeași 
succesiune: în partea inferioară, un nume dat de unguri, în 
partea medie numele slav şi sus de tot, în munte, în regiunea 
cea mai greu accesibilă, numele românesc“15. Această succe- 
siune de hidronime este deosebit de grăitoare pentru felul cum 
s-au succedat românii, slavii și maghiarii, aceștia venii ultimii 
în Transilvania. 

Un alt exemplu — de data aceasta din Dobrogea — este 
acela al satului roman Petra, devenit în traducere slavă 
Camenalt; „această numire e desigur traducerea slavă a lui 
Piatra, din gura românilor care au continuat să locuiască unde 
stăteau odinioară strămoşii lor, vicani Petrensis“17. 


La aceste exemple trebuie să adăugăm şi constatarea fă- 
cută de P. P. Panaitescu, care arată că slavii au aflat de la 
populaţia daco-romană din Dacia unele nume antice, pe care 
le-au schimbat cu nume asemănătoare care sunau la fel în 
limba lor, dar care aveau alt înţeles; astfel, Berzava, nume 
slav care înseamnă repede, a luat locul numelui dacic Berzo- 
vis; la gura Cernei era orașul daco-roman Tsierna și, prin ase- 


15 C. C. Giurescu, op. ctt., p. 110. 

1% T, Sauciuc-Săveanu, O inscripție latină și alte obiecte antice şi ştiri 
din satul roman Petra, Camena de azi, tn județul Tulcea („Analele Dobro- 
gei“, 15, 1934, pp. 93—112); Gr. Florescu, Două monumente epigrafice și 
problema continuității (R IR, 10, 1940, pp. 164—174). 

Acest nume, ca și numeroase altele (Constantia, Drlstra, Vicina, Por- 
tiţa etc.) arată ctt de nefondată este opinia autoarei bulgare Vasilka Tăp- 
kova-Zaimova, Dolni Dunav. Granična zona na severnile i severozapadnile 
bălgarski zemi, kraja na X— XII v. (Dunărea de Jos, zonă de frontieră a 
occidentului bizantin. Contribuţii la istoria ținuturilor de nord și nord-es- 
tice bulgărești la sfirșitul sec. X—sec. XII], Sofia, 1976, p. 143, care sus- 
ţine că „in Dobrogea toponimia n-a păstrat nici o urmă a populației româ- 
neşti“. Vezi prezentarea lui Petre Diaconu, Istoria Dobrogei în unele lucrări 
străine recente (R. Ist., 30, 1977, nr. 10, p. 1898). Vezi și dovezile aduse de 
C. C. Giurescu, Continuitatea populației romanice in Dobrogea, în vol. De 
la Dunăre la mare, Galaţi, 1977, pp. 9—15. 

1? „Dacoromania“, 1934—1935, p. 349. Vezi și Iorgu Iordan, Nume de 
locuri in R.P.R., Buc., 1952, pp. VI—VII. 

La toate acestea e necesar să adăugăm și constatarea lui Emil Petrovici, 
după care „nu trebuie să uităm că toponimele cu aspect slav de pe terito- 
riul României provin în numeroase cazuri de la populația românească și 
de la autoritățile de stat românești“ (Românii creatori de toponime „slave“, 
în Studii de dialeciologie şi toponimie, Buc., 1970, p. 293). 


232 
WwWwWw.dacoromanica.ro 


mănarea numelor, slavii au numit riul Cerna (=—neagră) 
etc.17 bis, 


Unii învăţaţi din trecut au făcut mult caz de toponimia 
maghiară din Transilvania, afirmînd că majoritatea satelor 
româneşti poartă nume de origine maghiară!8 și că puţine 
sate au nume româneşti, primul dintre acestea fiind amintit 
la 1337 cu numele de Kaprevar!?. 

Savanţii români Silviu Dragomir?, N. Drăganu?! şi Emil 
Peltrovici?2 au dovedit însă prin studii serioase că cele mai 
multe din numirile vechi de rîuri și localităţi române sau 
slavo-române au fost traduse în limba maghiară, acesta fiind 
un obicei al administraţiei şi proprietarilor unguri. În Tran- 
silvania întîlnim astfel un caz asemănător cu Elveţia, unde — 
aşa cum a arătat marele filolog W. Meyer-l.dbke — toponi- 
mia de origine romană a fost înlocuită de cuceritorii germani. 


Prin traducere Rîul Alb a devenit Feherviz, Rîul de Mori, 
Malomvize, Riu Bărbat, Borbatvize, Mărul, Almafalva, 
Strîmtura, Szurdok, Cimpulung, Hossziimeză, Valea Porcu- 
lui, Diszn6pataka, Mesteacăni, Nyires sau Masztakon, etc. 


În unele cazuri documentele mărturisesc ele însele că tra- 
duc sau modifică numirile românești cînd spun: „Teglavar 
vulgariter secundum vero Olachos Charamida“ (1371); „Chir- 


17 bis P, P. Panaitescu, Introducere la istoria culiurii românești, p. 
112. 
19 Studiind toponimele terminate în d (formă arhaică maghiară) (Bu- 
zad, Şimand etc.), Radu St. Popescu a arătat că întinderea stăpinirii ma- 
ghiare în Transilvania răsăriteană este posterioară sec. XII (Mărturii to- 
ponimice privind isioria Transilvaniei medievale, în „Limba română“, 1973, 
nr. 4, pp. 309—314). 

19 Documenta Valachorum, p. XVII—XVIII. 

Pentru a înţelege pînă unde se poate merge cu exagerările în acest do- 
meniu, amintim aci că, după opinia recentă a lui Gy. Gyărtty, A honfog- 
laló magyarok ielepiilesi rendjéről („Archaeologiai Ertesit6“, II, 1970, 
p. 229), existenţa satului Călan pe cursul inferior al Streiului, atestat în 
sec. XIV, şi a satului Bar, de la izvoarele aceluiași rîu, atestat la mijlocul 
sec. XV, ar constitui dovada că, în sec. X, păstorii semi-nomazi din cîmpia 
Tisei ar fi venit pînă aici cu turmele lor mari. După cum remarca Radu 
Popa: „Pour qui connait la région, il est évident qu'il n'existe pas aux sour- 
ces du Strei des pâturages ou puissent paître en été des troupeaux de gros 
bétail lesquels seraient morts de faim ici“ (R RH, 1975, nr. 2, p. 300). 

2 Vechimea elementului românesc şi colonizările sirăine in Banat 
(AIINC, VI, 1924—1925, p. 276). 

21 Românii în veacurile IX— XIV, pp. 234, 308. 

33 Toponimia ungurească în Transilvania medievală („Transilvania“, 
74, 1943, nr. 2, pp. 113—130). Vezi și Sever Pop, Die Toponymie Sieben- 
biirgens, în vol. Siebenbirgen, I, Buc., 1943, pp. 319—348. 


233 
www.dacoromanica.ro 


nauoda, villa Feketeviz“ (1383), Nogfalu, „Magnam Villam 
Walachikalem“ (1354, 1383), numele satului Sălişte, care 
înseamnă exact „sat mare“23, „Tohou (Tohan) sive Oláh- 
te leky“24. 


În alte cazuri, ţinînd seama că proprietăţile de terenuri 
trebuiau înregistrate sub un nume oarecare, noii stăpini dă- 
deau ei înșiși alte numiri unor păminturi locuite din vechime, 
căutînd astfel să dovedească că nu există drepturi de stăpinire 
mai vechi; iată citeva cazuri: „possessionem quam idem do- 
minus Thomas woywoda Tagadoteluky vocari fecisset“ (1342); 
„terra quam Stephanus dictus Pagan, Banca nomine vocari 
fecisset“ (1350) etc.25. Modificarea arbitrară a numelui unui 
teren sau al unui sat constituia în acea epocă un mijloc obiş- 
nuit de uzurpare a unei proprietăţi'străine. 


Pentru a înţelege ce valoare aproximativă au toponimele 
maghiare din Transilvania vom mai cita două cazuri: pe teri- 
toriul satului Petrid (nume maghiar) se găsesc 80 de toponime 
românești, deoarece satul era şi este locuit de români2€. 
Numele satului Zalasd — considerat de unii autori drept 
maghiar — corespunde numelui slavo-român Zlaști, sat 
întemeiat de cneazul Stroia (român) şi de un anume Zeic??. 
De aici concluzia lui E. Petrovici: „numele ungurești ale 
satelor nu sînt o dovadă că ungurii sînt mai vechi“. 


După cum a arătat acelaşi E. Petrovici, traducerea numirilor 
de localităţi s-a făcut sistematic, ceea ce presupune existenţa 
unei voințe conștiente, a unei organizări; ea nu putea fi opera 
unor simpli păstori şi agricultori?8. În concluzie: „de cîte 
ori un toponimic se prezintă sub formă românească și ungu- 
rească, e sigur că forma din urmă e ulterioară și traduce pe 
cea dintii sau o înlocuiește cu o formaţie ungurească indepen- 
dentă. Numele de localităţi sînt nişte etichete. E natural ca 
clasa dominantă şi administraţia care o reprezintă să aibă 
tendinţa de a lucra cu etichete cu care este familiarizată și 
nu cu forme care i se par rebarbative. Nobilimea ungurească 


23 I, Șchiopu, Săliște („Dacia istorică“, I, 1937, nr. 2, p. 49 şi urm.). 


2 Emil Petrovici, Toponimia ungurească, pp. 114—115. Vezi şi S. 
Dragomir, op. cit., p. 276. 


25 I. Moga, op. cit., p. 58 şi urm. 
28 Ibidem, p. 65. 
27 I. Moga, Les Roumains de Transylvanie, p. 58. 


28 O constatare asemănătoare la G. Brătianu în R HSE E, 1943, p. 
104. 


234 
www.dacoromanica.ro 


sau maghiarizată şi administraţia ungurească au practicat 
maghiarizarea toponimiei în tot cursul evului mediu“2%. 

Citeva din aceste traduceri sînt deosebit de semnificative 
pentru a dovedi că numirea românească e cea mai veche. 
Într-un document din 1373 este amintit muntele „Wegsag- 
hauasa alio nomine Nedele“. Precum se știe, nedeia este pe- 
trecerea păstorilor care se ţine vara pe un munte; forma mo- 
dernă a numelui unguresc e Vigsâghavasa (vigsâg =petrecere, 
havas=munte). Întrucît „e sigur că nu o populaţie de păs- 
tori unguri serbau nedei prin munţii Maramureșului“, nu ne 
rămîne decit concluzia că termenul maghiar traduce aproxi- 
mativ pe cel românesc%. 

O serie de sate din Maramureş: Dragomirești, Năneşti, 
Oncești, Berbeşti, Budeşti, Deseşti, Călineşti etc. au fost 
maghiarizate sub forma Dragomârfalva, Nânfalva, Budial- 
va, Krâcsfalva, Kâlinfalva etc., deşi pe întemeietorii acestor 
sate i-a chemat: Dragomir, Nanu, Oancea, Barbu, Budu, De- 
sea, Călin etc., deci au fost români3!. Aceste cazuri l-au in- 
dreptățit pe învățatul E. Petrovici să considere pretinsa 
toponimie ungurească din Transilvania drept opera scribilor 
de cancelarie32. 

O altă dovadă că românii nu au tradus sau nu au românizat 
toponimele este aceea că ei au păstrat toponimia slavă (Băl- 
grad, Tirnava, Zlaşti, Răchitova etc.), pe cind ungurii au 


2 E. Petrovici, op. cii., p. 118. 

Un caz similar s-a petrecut în Ţara Românească şi Moldova începînd de 
la sfirşitul sec. XIV, cînd diecii cancelariei domneşti au tradus numele de 
locuri din româneşte în limba slavonă (I. Donat, Consideraţii isiorice asu- 
pra lvponimiei româneşii, în „Limba română“, XIII, 1964, nr. 6, p. 619) 
şi Alexandru Gonţa, Rolul cancelariei moldoveneşii în slavizarea numelor 
de locuri in secolele XIV— XVI (Originea istorică a Coblielor) (A 11A I, 
XIV, 1977, pp. 261—275). 

% E. Petrovici, Toponimia ungurească, p. 121. 

31 Vezi şi Radu Popa, Consideraţii istorice pe marginea ioponimiei vechi 
maramureşene (R. Ist., 30, 1977, nr. 8, pp. 1447—1464) care conchide: 
„Pentru Maramureş, ioponimia maghiară din documentele cancelariilor 
slalului medieval maghiar nu are justificări locale einice“. Vezi şi „Marma- 
ţia“, III, 1978, pp. 37—54. 

3 E. Petrovici, op. cii., p. 124. Cf. şi S. Dragomir, op. cii., p. 276, care 
arată: „Tendinţa această de maghiarizare a denumirilor slave şi române se 
poate recunoaşte uşor, căci numirile lor variază de la epocă la epocă, 
atîrnă deci de capriciile și cunoştinţele diecilor, pe cînd cele românești 
sînt stabile“. 


235 | 
www.dacoromanica.ro 


tradus aceste denumiri. „E evident prin urmare că numele 
ungurești din documentele medievale ale satelor :omâneșii nu 
poi fi considerate ca o dovadă a anieriorităţii unei populaţii 
ungurești în aceste localităţi“33 (subl. ns. — N. S$.). 

Toponimia (îndeosebi numirile de rîuri: Dunăre, Olt, 
Mureş, Criș, Timiș, Ampoi etc.) a fost considerată de toţi 
învățații români drept un argument în favoarea continuității. 
Iată cîteva din cele mai autorizate opinii în această privinţă: 
„nici toponimia, nici onomastica nu sînt lipsite de dovezi 
pentru continuitatea noastră, pe cînd în tot nordul Peninsu- 
lei Balcanice nu există nici un nume de localitate sau de per- 
soană care să se fi păstrat, în consonanţă cu legile fonologiei 
românești, din epoca latină pînă astăzi“34. 

„Nomenclatura Ardealului și părților vecine, fără să mai 
vorbim de ţinuturile de la sudul Carpaţilor, reprezintă cel 
mai puternic argument pentru păstrarea, nu numai a unor 
resturi de populaţie «slavă», «slavo-românească » sau curat 
românească, avind şi ea rămășițele unui slavism de mult 
dispărut ca atare, dar a unei numeroase populaţii, răspîndită 
asupra tuturor acestor ţinuturi. În adevăr, e neîndoielnic că 
elementele maghiare, sămănate cum sînt în oaze, fără a fi 
urmat linia unui rîu sau să fi coborit povirnișul unui munte, 
nu vin dintr-o pătrundere populară, datorită unui prisos de 
populaţie, că altfel regii n-ar fi recurs la colonizarea cu nemți, 
ca la Sătmar, cu flandri, ca în Ardeal, ci sînt datorite unei 
trimiteri de ostași şi de cîțiva dregători. Dacă aceștia ar fi 
găsit o ţară cu adevărat pustie, ar fi dat nume ca acelea din 
partea Americii de Nord şi de Sud unde n-au fost găsiţi indi- 
geni. Dar numele sînt, dimpotrivă, asemenea cu acelea pe 
care colonii englezi le-au păstrat, cu ale apelor și ale munți- 


33 E. Petrovlcl, op. cit., p. 127. Cf. şi I. Moga, op. cil., pp. 63 şi 69: 
„les dénominations hongroise ou allemande d'un village de Transylvanie... 
n’ont eu qu’une existence exclusivement officielle, diplomatique, perpt- 
tuée pendant des siècles dans les documents, mais n'ayant aucun lien avec 
le caractère ethnique de la population qui conservait la dénomination po- 
pulaire originaire“ sau „la toponymie enregistrée dans les documents hon- 
grois mâdievaux ... ne peut constituer un criterium pour la détermination 
ethnique du terrain auquel elle se réfère. C'est une toponymie artificielle, 
née de la traduction des anciennes dénominations autochtones ou de !'adop- 
tion ... de dénominations nouvelles pour d'anciens territoires ou-villages“. 


3% Sextil Puşcariu, în „Dacoromania“, 1934—1935, p. 328. 


236 
WwWwWw.dacoromanica.ro 


lor, în locurile unde indigenii existau ca un element insem- 
nat“35. 

„Păstrarea pînă astăzi a numelor antice ale principalelor 
rîuri din Transilvania dovedeşte că pe teritoriul ei n-a fost 
niciodată un hiat etnic“3. 


35 N. Iorga, Istoria românilor, III, pp. 46—47. 
% E. Petrovici, Continuitatea daco-romană şi slavii („Transilvania“, 
73, 1942, nr. 11—12, pp. 868). 


237 
Wwww.dacoromanica.ro 


Capitolul XI 


ARGUMENTE DE LOGICĂ ISTORICĂ 
ÎN FAVOAREA CONTINUITĂȚII 


Un argument deosebit de important al susținătorilor conti- 
nuităţii — rămas fără răspuns din partea adversarilor — 
este de natură logică, și anume: cum a fost posibil ca popoiul 
român să se întoarcă peste un mileniu exact în același loc de 
unde plecaseră strămoșii săi. lată-l formulat foarte frumos de 
V. Pârvan: „dacă mai adăugăm că ei (românii) sînt așezați 
acum, în veacul al XIII-lea şi al XIV-lea, tocmai acolo şi 
numai acolo unde au fost așezați strămoșii lor, daco-romanii, 
te cuprinde mirarea cum de n-au greșit după zece veacuri de 
lipsă de aici ca să se aşeze ceva mai la dreapta ori ceva mai 
la stînga. Şi iarăși, ce zapis (= înţelegere— N. S.) tainic vor 
fi avut ai noștri cu barbarii din părţile Daciei lui Traian ca, 
atunci cînd au venit iarăşi încoace, aceia să se dea binișor la 
o parte, ca oameni bine crescuţi, care, intrînd în casă stră- 
ină în lipsa proprietarului, pleacă îndată, ceriîndu-și iertare, 
la întoarcerea lui înapoi“. 

Continuind pe același ton de fină ironie, V. Pârvan constata 
că „învățații cărţilor n-au găsit nimic de mirare în toate 
aceste lucruri ciudate, care nu se întîmplă în viaţa popoare- 
lor; căci din cărţile lor ei nu pot afla că nimic în istorie nu e 
ciudăţenie sau minune, ci toate faptele și sorții neamurilor 
cresc după orînduirile firești și cu înţeles cuminte ale orică- 
rei vieţi lăsate în om și fiară și buruiană aici pe pămînt“, 

De aceea putem spune că fără continuitatea elementului daco- 


1 V. Pârvan, op. cit., pp. 12—13. 


238 


www.dacoromanica.ro 


roman nu se poale explica perfecta coincidenţă a frontierelor 
etnice ale statului român cu acelea ale Daciei pre-romane?. 

Un puternic argument că daco-romanii nu-și puteau părăsi 
pămîntul străbun este bogăția acestui pămini. lată-l cel mai 
bine formulat la C. C. Giurescu: „Bogăția pămîntului carpato- 
danubian a făcut ca el să fie necontenit locuit din cele dintii 
timpuri ale preistoriei, din paleolitic pină astăzi. Un ase- 
menea pămînt care-ţi dă hrană îmbelșugată și variată, care 
cuprinde în adîncurile lui sare și aur, spre a nu mai aminti 
celelalte bogății, un asemenea pămînt nu se părăsește. De 
aceea sint naivi sau de rea credinţă cei care-și închipuie că, 
la o poruncă a împăratului din Roma îndepărtată, ţăranii 
daco-romani și-au părăsit ogoarele, casele și tot rostul lor ca 
să se ducă peste Dunăre, în ţinutul mai sărac al Moesiei, tot 
atît de amenințat dealtfel. Aveau acasă tot ce le trebuia; 
au rămas deci pe loc și au plătit birurile altui stăpîn: năvă- 
litorului german, slav sau asiatic, care n-avea interes să-și 
ucidă supușii, fiindcă aceasta însemna să ucidă pe cei ce-l 
hrăneau, să-și ucidă izvorul de venit, să-și distrugă singur 
averea. Bogăția pămîntului românesc este o chezășie a conti- 
nuității dacoromanilor în Dacia Traiană“. 

Legat de precedentul este un alt argument, şi anune nece- 
sitatea existenței unui popor de continuitate pe acest pămînt 
în timpul trecerii popoarelor migraloare. „Nu încape nici o 
îndoială că în Dacia sistemul de stăpinire practicat de cele 
mai multe popoare năvălitoare a fost acela al dominaţiei 
indirecte, exploatarea făcindu-se prin înseși organele de gu- 
vernare ale poporului băștinaș, singurul dator să muncească 
şi să producă. Năvălitorii au fost totdeauna ostași, fie de tip 
staționar, fie de tip nomad. Şi unii și alţii nu puteau trăi nu- 
mai prin ei, nefiind agricultori, și aveau nevoie de băști- 
nași, care să le procure hrana pe care nu o puteau produce ei. 
Din produsele băștinașilor ei luau numai o parte, de regulă 
dijmă sau zeciuială... Avind în vedere succesiunea migrato- 
rilor și caracterul discontinuu al dominaţiei lor, imposibili- 
tatea conceperii unui gol de populaţie în Dacia, inclusiv 
Moldova, și necesitatea existenţei unui popor de continui- 
tate, care, în condiţii specifice cu greu și în timp îndelungat 
şi-a constituit propriile sale instituţii politice și religioase, 


3 Gh. Ştefan, Le probleme de la continuité sur le territoire de la Dacie 


(„Dacia“, XII, 1968, p. 354). 
8 C. C. Giurescu, Formarea poporului român, p. 17. 


239 


www.dacoromanica.ro 


este firesc să credem că acest popor a fost mai întii şi a ajuns 
să fie şi ultimul stăpin al pămîntului său. Acest popor a fost 
poporul român. A se contesta acest lucru însemnează a fi în 
afara istoriei“. 

Comparînd situația din partea apuseană a Imperiului ro- 
man, unde populaţia autohtonă romanizată a ieşit biruitoare 
şi a asimilat pe migratori, cu situaţia de la noi, unde proce- 
sul a fost același, A. Sacerdofeanu constata: „Este cit se poate 
de evident că autohtonii au fost singurul element de conti- 
nuitate capabil pentru devenire istorică, fiindcă erau con- 
ştienţi de originea lor imperială romană şi (care) totdeauna 
au fost mai numeroşi decît întimplătorii lor oaspeţi. Nu apare 
aici nici un semn de întrebare. Evoluţia este firească şi per- 
manența istorică se impune“. 

Şi mai departe: „Factorul de seamă al unităţii și conti- 
nuităţii poporului român în Dacia rezidă în disconiinuitatea 
«stăpînilor » săi formali sau de fapt. De obicei se vorbeşte de 
o mie de ani de stăpînire barbară. În realitate, în Dacia a 
fost un flux barbar cu refluxul corespunzător. Orice nou po- 
por venea cu o vigurozitate evidentă, dădea bătălii birui- 
toare și se declara stăpîn al cuceririlor sale. Dar mai repede 
sau mai lent venea oboseala, se domolea vigilenţa şi inter- 
venea moliciunea. Era timp suficient ca producătorii direcţi 
supraviețuitori să se redreseze, să se manifeste în modul lor 
propriu de trai şi chiar să primească în rîndurile lor pe acei 
estăpîni » care nu mai erau capabili să poarte războaie de 
cuceriri... Succesiunea popoarelor turcice dominatoare... a 
provocat o discontinuitate de stăpinire, de dominație directă, 
care a permis autohtonilor să se redreseze. Aceasta apare 
evident în dezvoltarea treptată a vieţii sociale şi politice a 
poporului român“?. 


4 Aurelian Sacerdoţeanu, Cu privire la problema continuității poporu- 
lui român („Studii“, 23, 1970, nr. 1, pp. 7, 16). 

Vezi și M. Constantinescu, Modul de producție tributal şi orlnduirea tri- 
butală („Probleme economice“, 1972, nr. 11, pp. 28—44), care susţine că 
existenţa acestui mod de producţie în sec. IV—XIII dovedeşte continuita- 
tea populaţiei băștinașe, fără de care nu se poate explica prezenţa nea- 
murilor în migraţie pe aceste teritorii. 

$ Aurelian Sacerdoţeanu, în vol. Continuitate şi unitate în istoria ro- 
mânilor, p. 109. i 

€ Ibidem, p. 112. Vezi şi P. P. Panaitescu, op. cit., pp. 89—90, care ara- 
tă: „Unde au fost barbari în Dacia trebuie să fi fost și băștinași, căci 
aici n-a fost o colonizare masivă germană sau slavă, ci mai mult o pătură 
barbară suprapusă, deznaţionalizată cu vremea de către masa mult superi- 
oară ca număr a băștinașilor“. 


240 


www.dacoromanica.ro 


Un alt argument furnizat tot de V. Pârvan este numele de 
roman de la romanus, care dovedeşte că românii s-au dezvol- 
tat în Dacia. „Dacă românii s-ar fi dezvoltat de-a dreapta 
Dunării, ar fi căpătat un nume provincial, aşa cum au căpă- 
tat nume provinciale, provenite ori de la vechile provincii 
ori de la barbarii năvălitori, spaniolii, francezii, italienii. 
Dacă s-au numit romani românii, motivul e tocmai că ei s-au 
dezvoltat în afară de imperiu. Şi, în adevăr, populaţia ro- 
mană rămasă în Dacia Traiană după anul 270 nu se mai putea 
numi dacă, precum se numeau înainte provincialii de aici, 
căci provincia Dacia era acum în sudul Dunării, iar pe de 
altă parte existau în Carpaţii nordici încă daci adevărați, 
liberi și neromanizaţi. Dacoromanii fură dară siliţi să se 
numească romani. Şi anume, din punct de vedere juridic, 
cetăţeni romani ei nu mai erau, căci se lepădaseră de imperiu, 
dar erau și rămîneau romani ca o nouă natio barbara“. 

Un alt argument de logică este acela furnizat de geograful 
Vintilă Mihăilescu: cum a fost posibilă existenţa unei nume- 
roase populaţii românești în Moldova şi Muntenia, regiuni 
expuse barbarilor, şi a lipsit această populaţie tocmai în 
cetatea naturală, bine adăpostită de munţi a Transilvaniei?8 


La aceasta trebuie să adăugăm şi constatarea lui A. Sacer- 
dofeanu, potrivit căreia „Dacia a fost totdeauna platforma 
centrală a unei mari unităţi economice și în acelaşi timp o 
cetate naturală inexpugnabilă“, asupra căreia nici unul din 
popoarele ce au încercat să o stăpînească nu a putut realiza 
o cucerire efectivă, fiind obligate să ajungă la o înţelegere 
cu populaţia autohtonă?. 

La argumentul ez silentio, după care românii nu sînt amin- 
tiţi în Transilvania, pînă în sec. XIII!0, se poate răspunde cu 
un argument de același fel, operind împotriva partizanilor 
migrării masive a românilor la nordul Dunării: „aucune sour- 


? V. Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creștinismului dacoroman, 
Buc., 1911, p. 92 și urm. O opinie contrarie la L. Tamas, Romains, Ro- 
mans ei Roumains, p. 31, care susține că numele roman „ne peut avoir au- 
cune relation avec la Dacie de Trajan“. 

2 „Transilvania“, 1943, nr. 9—10, pp. 638—640. 

* A. Sacerdoţeanu, op. cil., pp. 4—5. 

1 Un argument de același fel a fost invocat de autorii yolumului Do- 
cumenta Valachorum, potrivit cărora faptul că termenul Oláh a început a fi 
utilizat de maghiari numai către mijlocul sec. XIII este o dovadă că atunci 
au venit românii în Transilvania. La aceasta I. Moga a răspuns că utiliza- 
rea termenului s-a făcut după ce maghiarii au luat în stăpinire Transilva- 
nia, unde au găsit pe români (Păreri istorice, p. 28). 


241 
18 — Contismitatea nomânilor 
www.dacoromanica.ro 


ce du moyen-âge, à une époque ou elles ne sont pas rares, ne 
présente une transmutation des Roumains de la Peninsule 
des Balcans au delà du Danube“. 

Apoi, argumentul ex silentio este la fel de valabil şi pentru 
celelalte popoare din Transilvania; după cum a arătat I. 
Moga, „aceste documente nu există pentru români cum nu 
există nici pentru unguri şi nici pentru secuii care apar do- 
cumentar simultan cu românii şi cu sașii“12, după ce maghia- 
rii au luat în stăpînire Transilvania. 

Ținind seama de această situaţie, proba părăsirii Daciei 
și a revenirii tîrzii a românilor trebuie să o facă cei care con- 
testă continuitatea; aceştia afirmă doar că cei care susţin con- 
tinuitatea nu au dovezi. Or, o astfel de inversare a probelor 
este inadmisibilă sub raport logic și juridic, ţinind seama de 
binecunoscutul principiu onus probandi incubit illi qui agit. 

Un argument de aceeaşi natură priveşte apariția tîrzie în 
izvoare a romanităţii sud-dunărene (sfîrşitul sec. X). „Ce fait 
a constitué un argument de premier ordre contre la théorie 
roesslérienne: en effet, de même que la silence des sources à 
l'égard de la romanit€ sud-danubienne avant 976 ne prouve 
pas l'inexistence de celle-ci, de même le silence des sources à 
PEgard de la romanitt nord-danubienne n'exclut pas l'exis- 
tence de cette dernière dans l’espace carpato-danubien“13. 


Tot un argument de logică istorică este și modul cum s-au 
format cele două state româneşti: dacă românii ar fi venit de 
la sudul Dunării în sec. XIII ar fi format o singură ţară, nu 
două; așa-numitul „descălecat“ din Transilvania pledează 
pentru continuitatea românilor în această provincie dens 
populată!s bis. 


În plus, ţinînd seama de succesiunea capitalelor Ţării 
Românești, G. Brătianu arăta: „Dacă românii ar fi venit de 
la miazăzi de Dunăre şi dacă ar trebui să căutăm acolo ori- 


u N. Iorga, în RHSEE, VI, 1929, p. 90. Vezi și idem, în 
RH SEE, IV,1927, p. 382, unde — răspunzind lui Székely — marele is- 
toric se întreabă: „y a-t-il un seul acte prouvant que les Roumains 
«furent appelés en ce pays au XIII-e siècle par les rois de Hongrie» ?* 

Aceeași constatare la C. C. Giurescu, Transilvania în istoria poporului 
român, p. 65: „nu există nici un act care să ateste un curent în sens invers 
de trecere a ţăranilor români din Țara Românească și Moldova în Transil- 
vania în sec. XII şi XIII“. 

13 I. Moga, Les Roumains de Transylvanie, pp. 32—33. 

13 Eugen Stănescu, în RESEE, VI, 1968, nr. 3, p. 432. 

13 bis Eugenie Revent, Ipoteza întemeierii principalelor („Arhiva“, 
19, 1908, pp. 80—85). 


242 


www.dacoromanica.ro 


ginea statului lor, este evident că întîia lor capitală ar fi 
trebuit să fie aşezată pe ţărmul fluviului, iar de acolo să se 
urce mai pe urmă spre partea mai înaltă a ţării. E însă toc- 
mai contrariul care a avut loc“, 

Tradiţia „descălecatului“ politic, care aşază în Transil- 
vania leagănul formațiunilor politice de la nordul Dunării, 
constituie și ea un argument al continuității’. 

legată de aceasta este şi constatarea făcută de numeroşi 
istorici şi geografi (A. de Martonne, D. Prodan, I. Conea, 
C. C. Giurescu etc.) că Transilvania a formai tot timpul un 
pulernic rezervor de populaţie românească şi că, în tot cursul 
evului mediu, mișcările de populaţie au avut sensul invers 
celui susținul de adversarii continuității: nu din Țara Româ- 
nească şi Moldova spre Transilvania, ci din această provin- 
cie spre provinciile surori de la sud și est de Carpaţilt, 

La aceasta trebuie să mai adăugăm constatarea făcută de 
P. P. Panaitescu, după care, „o transhumanță a oilor din 
sudul Dunării și al Carpaţilor spre Transilvania nu e pome- 
nită niciodată; ea este o imposibilitate naturală, pentru că 
Transilvania, fiind aşezată pe faţa nordică şi apuseană a 
munţilor, nu are păşuni bune. Nici un păstor din sud nu s-ar 
gindi să-și ducă turmele în Transilvania, ţară cu pășuni să- 
race. Aceste împrejurări economice naturale infirmă părerea 
istoricilor care-și închipuie că neamul românesc din Ardeal 
s-a format prin venirea în masă a păstorilor români cu oile 
lor din Balcani și din Muntenia“!?. 


1 G. Brătianu, Tradiția istorică despre voievodatele româneşti din Ar- 
deal, Buc., 1945, p. 38. Despre această problemă vezi și „Conv. literare“, 
1886, p. 704. 

La aceasta trebuie să adăugăm și constatarea lui A. Sacerdoţeanu că 
numai la nordul Dunării — unde au fost stăpini pe soarta lor — românii 
şi-au putut forma state, în timp ce la sud, unde existau alte stăpiniri po- 
litice bine organizate, nu s-au putut ridica la stadiul de stat, ci au rămas 
doar popoare. Procesul indelunga! de cristalizare a statelor românești este 
rezultatul de necontestat al continuității poporului român (Elemente de 
continuitate şi unitate, în vol. Continuitate şi unitate, p. 117). 

2 G. Brătianu, Tradiția istorică a descălecatului Țării Româneşti în 
lumina noilor cercetări, Buc., 1942. 

1* E. de Martonne, La Valachie. Essai de monographie géographique, 
Paris, 1902, pp. 103—104, 233; I. I. Nistor, Emigraţiile de peste munţi, 
Buc., 1915; C. C. Giurescu, Transilvania în istoria poporului român, pp. 
47—67; E. Petrovici, Românii veniţi recent în Transilvania? Ce ne spune 
lingvistica („Transilvania“, 1941, nr. 7, pp. 467—470), care arată că „un 
curent de migrațiune românească din principate in Transilvania n-a existat 
nictodală“ (subl. ns. — N.S.). 

1? P, P. Panaitescu, op. cit., p. 146. 


243 l 
www.dacoromanica.ro 


În sfîrşit, la opinia unor istorici şi etnografi maghiari după 
care românii din Transilvania s-ar fi înmulţit repede deoa- 
rece erau ciobani și ar fi ajuns astfel să predomine numeric 
celelalte populaţii de acolo (nu zimbiţi că argumentul e con~ 
siderat serios 1), vom da cuvîntul geografului Vintilă Mihăi- 
lescu, care spunea: „Nu simte nimeni ridicolul şi artificialul 
acestei teme care transformă neamurile privilegiate ale Tran- 
silvaniei (unguri, secui şi saşi) în victimile invaziei ciobani- 
lor şi iobagilor valahi şi disprețuiește cele mai elementare 
legi demografice, geografice, sociale, economice şi istorice? 
Nu pare nimănui prea ieftină ușurința cu care se acordă cio- 
banilor noştri atît de mari calităţi vegetative şi o atît de impre- 
sionantă putere de digerare etnică?“18. 


18 Transilvania“, 1943, nr. 9—10, p. 641. 


www.dacoromanica.ro 


ÎN LOC DE ÎNCHEIERE 


Aşa cum a arătat în prefața lucrării, autorul nu are preten- 
ţia de a fi realizat o operă originală într-o problemă atit de 
discutată ca aceea a continuității românilor; intenţia sa a 
fost mult mai modestă, şi anume de a stringe la un loc şi de 
a sistematiza extrem de bogata literatură dedicată conti- 
nuităţii, alcătuind astfel „dosarul“ acestei controversate 
prebleme, dosar care oferă posibilitatea unei informări cit 
mai rapide şi complete în problema respectivă. 

Studiind probele din acest „dosar“ (care putea fi mult mai 
voluminos !), cititorii de bună credinţă vor înţelege uşor de 
partea cui e dreptatea în această disputată chestiune, unică 
în genul ei în istoriografia europeană. 

lucrarea se adresează deopotrivă românilor şi străinilor, 
susținătorilor și adversarilor continuității, precum şi acelora 
pe care problema i-a interesat mai puţin sau de fel. 

Pentru susţinătorii continuității — români sau străini — 
lucrarea constituie un inventar al stadiului cercetării şi, în 
acelaşi timp, o bază de pornire şi un îndemn la reluarea şi 
adincirea diverselor aspecte mai puţin cercetate. 

Autorul nu-şi face iluzii că lucrarea sa va convinge pe toţi 
- adversarii continuității că apără o teză absurdă și ilogică; 
el le adresează însă un apel călduros de a medita atent asupra 
tuturor dovezilor aduse în sprijinul continuității şi de a-şi 
verifica apoi poziţia în această problemă fără a porni de la 
idei preconcepute și a se lăsa mînați de alte scopuri decit 
cele ştiinţifice. 


245 
www.dacoromanica.ro 


Ținînd seama de realitățile istorice, toată agitația între- 
ținută de adversarii continuității apare în fond sterilă și 
inutilă; neputînd modifica aceste realităţi, ea nu poate con- 
tribui decit la înveninarea relaţiilor dintre oamenii de știință 
care au misiunea nobilă de a sluji cauza adevărului. 


Wwww.dacoromanica.ro 


ABREVIERILE FOLOSITE 


AARMSI = Analele Acad. Române. Memoriile Secţiei istorice. 


AECO = Archivum Europae Centro-Orientalis. 
AIIAI = Anuarul Inst. de istorie şi arheologie Iași. 
AIIC = Anuarul Inst. de istorie și arheologie Cluj. 
AIINC = Anuarul Inst. de istorie naţională Cluj. 
AMN = Acta Musei Napocensis. 

AŞUC = Analele ştiinţifice ale Univ. Al. I. Cuza, Iași. 
REH = Revue des études hongroises. 

RER = Revue des études roumaines. 

RESEE = Revue des études sud-est européennes. 
RHSEE = Revue historique du sud-est européen. 
RI = Revista istorică 

R. Ist. = Revista de istorie. 

RIR = Revista istorică română. 

RRH = Revue roumaine d'histoire. 

R. Trans. = Revue de Transylvanie. 

SCIA = Studii și cercetări de istoria artei. 

SCIV = Studii și cercetări de istorie veche. 

SCL = Studii şi cercetări lingvistice. 

SF = Südöstforschungen. , 

SUBB = Studia Universitatis „Babeş-Bolyai“. 


www.dacoromanica.ro 


Redactor: CORINA BUŞE 
Tehnoredactor: MIRCEA NASTA 


Coli de tipar: 15,50. Bun de tipar: 
5. VI. 1980 
Tiparul executat la Întrepr. poli- 
grafică Sibiu sub comanda nr. 296 
Republica Socialistă România 


4 
Jar 


www.dacoromanica.ro 


Lei 12 


www.dacoromanica.r