Peter deunov — In imparatia naturii vii

A Bă 


mi 
a Pirey 

Po V > 
797 igawad 


Orice corp ceresc primeşte energie prin polul său negativ şi o emană prin 
polul pozitiv. Când un centru este pozitiv, dăruieşte; când este negativ, 
primeşte. Energia pozitivă creează şi energia negativă edifică. 


Dinasty Books 


Proeditură şi Tipografie 


PETER DEUNOV 


ÎN IMPĂRĂŢIA NATURII VII 


INFLUENŢA ENERGIEI SOLARE 


Soarele este o sursă de energie vie pentru întregul sistem 
solar; în raport cu Pământul, energia Soarelui* este pozitivă. 
Această energie se dezvoltă în electricitate pozitivă şi 
electricitate negativă. În raport cu Soarele, energia terestră este 
negativă (Pământul are ambele feluri de energii, dar predomină 
cea negativă; Soarele are şi el cele două energii, dar 
preponderentă este cea pozitivă). Contactul dintre aceste două 
feluri de energii produce viaţa pe Pământ. 

Mediatorul puternic care uneşte şi transformă aceste 
energii a fost numit de savanţi eter. El trece prin spaţiu şi prin 
întregul Pământ. Ocultiştii îl numesc plasma dătătoare de viaţă, 
iar misticii, duh. In Geneză se spune (1, 1-2): „La început, 
Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. Pământul era pustiu şi 
gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric, şi Duhul lui 
Dumnezeu Se mişca pe deasupra apelor". 

Soarele este o sursă de energie vie pentru întregul sistem 
solar. In raport cu Pământul, energia Soarelui este pozitivă. 
Această energie se dezvoltă în electricitate pozitivă şi 
electricitate negativă. In raport cu Soarele, energia terestră este 
negativă (Pământul are ambele feluri de energii, dar predomină 
cea negativă; Soarele are şi el cele două energii, dar 
preponderentă este cea pozitivă). Contactul dintre aceste două 
feluri de energii produce viaţa pe Pământ. 

Mediatorul puternic care uneşte şi transformă aceste 
energii a fost numit de savanţi eter. El trece prin spaţiu şi prin 
întregul Pământ. Ocultiştii îl numesc plasma dătătoare de viață, 
iar misticii, duh. In Geneză se spune (1, 1-2): „La început, 
Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul. Pământul era pustiu şi 
gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric, şi Duhul lui 
Dumnezeu Se mişca pe deasupra apelor”. Structura Soarelui 
este asemănătoare cu aceea a celulelor. Soarele este format din 
trei regiuni: una dintre ele pregăteşte energia, a doua o 
acumulează, o remodelează şi o transformă, a treia o trimite 


către Pământ. Cele trei regiuni există şi în celule: regiunea 
exterioară primeşte energia solară, a doua o acumulează şi 
regiunea interioară o modelează şi o transformă în forţă vitală. 
Aceste trei regiuni se găsesc şi în organism într-o formă 
perfecționată. Reconstituirea lor este mai uşoară în embrion. 

Prima, învelişul embrionar extern, se numeşte ectoderm 
(cea vizibilă); cea intermediară se numeşte mezoderm, iar cea 
din centru, din interior, se numeşte endoderm. 

Energia pe care soarele nostru o primeşte de la soarele 
central al universului nostru vizibil este întâi pozitivă, dar se 
polarizează apoi în pozitivă şi negativă. 

Există o lege importantă pe care, vorbind despre Pământ, o 
putem formula în felul următor: capacitatea sa de receptare a 
energiei solare este cu atât mai mare cu cât aceea este mai 
negativă, şi invers, capacitatea de receptare a Pământului este 
cu atât mai mică cu cât aceea este mai pozitivă. 

Orice corp ceresc primeşte energie prin polul său negativ şi 
o emană prin polul pozitiv. 

Când un centru este pozitiv, dăruieşte; când este negativ, 
primeşte. Energia pozitivă creează şi energia negativă edifică. 

Cea mai mare parte a energiei pe care soarele nostru o 
primeşte de la soarele central este consumată de Soarele însuşi. 
Doar o parte relativ minimă merge spre planete. Energiile pe 
care Pământul le primeşte de la Soare se transformă 
considerabil, căci, atunci când pătrund în straturile terestre, 
acestea din urmă le absorb toate elementele nutritive şi ce 
rămâne nu mai este de niciun folos. De aceea, Pământul 
respinge în spaţiul cosmic energiile astfel transformate şi care 
nu sunt potrivite pentru dezvoltarea lui. De aici, urmând 
anumite căi determinate, aceste energii se reîntorc la Soare, 
care, la rândul lui, le trimite înapoi la soarele central, unde 
suferă o modificare ce le redă ritmul iniţial. 

De la miezul nopţii până la amiază, Pământul (în realitate, 
partea respectivă) este negativ şi primeşte, deci, mai mult, în 
timp ce de la amiază la miezul nopţii este pozitiv şi dăruieşte, în 
consecința, mai mult. De la miezul nopţii, Pământul începe să 
proiecteze în spaţiul cosmic energii negative şi primeşte în 
schimb energii pozitive de la Soare. La apusul soarelui, 
Pământul este pozitiv în cel mai înalt grad şi, în consecință, 
atunci dăruieşte mai mult. După-amiază, Pământul începe să 


proiecteze în spaţiul cosmic energii pozitive şi, după ce a emis o 
cantitate suficientă, devine negativ. Aceasta se face treptat, şi 
pe la miezul nopţii energiile negative sunt preponderente faţă 
de cele pozitive. 

Pământul este negativ în cel mai înalt grad dimineaţa, la 
răsăritul soarelui, ceea ce înseamnă că primeşte atunci cel mai 
mult. Trebuie să fim convinşi de importanţa extraordinară a 
acestui fapt ca să putem aprecia la adevărata ei valoare 
semnificaţia răsăritului de soare. Trebuie să luăm în considerare 
următoarea lege: suntem parte din organismul terestru, ceea ce 
face să primim când el primeşte, şi invers, când Pământul 
dăruieşte, omul dăruieşte şi el (Conform ştiinţelor oculte, când 
vom deveni independenți de influențele Pământului, nu vom mai 
primi prin el, ci direct de la Soare. Şi exact în aceasta va consta 
libertatea noastră. De exemplu, sfinţii şi ființele avansate 
primesc direct de la Soare. Chiar când soarele a apus, omul de 
geniu, sfântul sau iniţiatul îl văd şi îşi alimentează forțele. In 
cursul zilei, suntem mai liberi, mai independenți, dar, seara, 
depindem de Pământ, căci se găseşte intre noi şi Soare). Şi iată 
de ce primele raze ale soarelui exercită acțiunea cea mai 
puternică. În acel moment organismul omenesc este cel mai 
receptiv şi fiecare organism în general este mai dispus să 
primească energii. Dimineaţa există întotdeauna mai multă 
prana sau energie vitală decât la amiază şi organismul viu 
absoarbe atunci o cantitate mai mare de energii pozitive 
(prana), care sunt, de altfel, cele mai puternice în acel moment. 
Primele raze ale soarelui (la răsăritul lui) sunt cele mai active; 
Soarele se află atunci la apogeul activităţii sale. 

Energia solară se manifestă zilnic în patru feluri diferite: de 
la miezul nopţii la amiază se manifestă fluxul energiei solare, iar 
de la amiază la miezul nopţii, este refluxul. Fluxul, care începe la 
miezul nopții, atinge punctul culminant la răsăritul soarelui; se 
află atunci în deplinătatea forței sale şi este dătător de viaţă în 
cel mai înalt grad. Scade apoi treptat până la amiază, şi atunci 
începe refluxul, care îşi desfăşoară cea mai mare forţă pe la 
apusul soarelui. Potrivit legii mişcării, acea parte a Pământului 
care se roteşte constant spre Soare şi se apropie de el se 
găseşte în condiţiile cele mai favorabile dezvoltării sale, în timp 
ce partea care se îndepărtează de Soare îşi pierde majoritatea 
condiţiilor. Cu o oră inainte să răsară, Soarele exercită, prin 


energia lui, o influenţă pur psihică asupra omului: este o baie a 
sufletului şi întreaga fiinţă se simte împrospătată interior. 
Această forţă acţionează asupra celulelor corpului, le reînnoieşte 
energia şi creează în ele un elan pentru acţiune. 

Inainte de răsăritul soarelui, razele care se refractă prin 
straturile atmosferice îşi exercită acţiunea în principal asupra 
creierului. La răsăritul astrului, razele care ajung în linie dreaptă 
acţionează asupra aparatului respirator şi a sensibilităţii 
noastre, în timp ce aceleaşi raze, când ne apropiem de ora 
amiezii, au o influenţă mare asupra aparatului digestiv. Astfel, 
efectul curativ al energiei solare variază în funcţie de orele zilei: 
înainte de răsăritul soarelui, ameliorarea sistemului nervos 
cerebral; la răsăritul soarelui, vindecarea aparatului respirator; 
de la ora nouă la amiază, vindecarea stomacului, adică, în acele 
ultime ore ale dimineţii, razele solare exercită o acţiune curativă 
asupra stomacului bolnav. După-amiaza, rezultatele curative ale 
energiei solare sunt, în general, foarte puţin importante. 

La prima vedere, ar părea că efectul curativ al razelor 
solare ar trebui să fie mai intens pe la orele unu-două după- 
amiaza, când este cel mai cald. Dar, dacă acţiunea curativă a 
razelor solare s-ar datora căldurii lor, atunci de ce căldura unei 
sobe n-ar putea să înlocuiască această acţiune? Dar nu căldura 
soarelui este factorul curativ predominant, această funcţie 
aparţine unor energii foarte înalte cărora le putem da numele de 
prana (energie vitală) (Electricitatea şi magnetismul au o relaţie 
mai intensă cu starea anorganică a materiei, iar prana, cu 
starea organică a materiei, cu viaţa.), şi dimineaţa este 
Pământul în mod deosebit apt şi dispus să le primească. 

După ultimele cercetări ştiinţifice, se spune că razele solare 
sunt cel mai curative înainte de amiază, dar s-ar putea obiecta 
că, atunci când la noi răsare soarele, la alţii e amiază şi la alţii 
soarele apune. Atunci, de ce această diferenţă în acţiunea 
curativă a razelor în funcţie de orele zilei? Cauza acestei 
diferenţe o constituie diversitatea pe care o remarcăm în 
aptitudinea de primire a Pământului şi a organismului. 

Să vedem acum analogia care există între ceea ce am 
expus şi ceea ce se petrece în cursul anului. Razele solare nu 
acţionează în mod uniform în toate anotimpurile anului. La 
începutul primăverii, Pământul (este vorba de locul respectiv) 
este mai negativ şi acesta este motivul pentru care primeşte 


mai mult atunci. De aceea, acţiunea curativă a razelor solare 
primăvara este superioară celei din toate celelalte anotimpuri 
ale anului. Începând cu 22 martie, Pământul devine treptat 
pozitiv. Vara, deoarece a progresat destul în acelaşi sens, el 
primeşte mai puţin. (Razele de vară acţionează şi ele, dar într-o 
măsură mai mică.) 

La începutul primăverii, există mai multă prana şi 
organismele o primesc într-o cantitate mai mare. Vara, e doar 
mai multă căldură, dar mai puţin din acea prana sau energie 
vitală care există din abundență la începutul primăverii. Există 
anumite semne după care se poate recunoaşte când natura e 
mai bogată în prana. 

Astfel, energia solară produce patru feluri de influenţe în 
cele patru anotimpuri ale anului. Primăvara şi vara, avem fluxul 
energiei solare; toamna şi iarna, avem refluxul. Şi iată de ce 
influenţa atât de binefăcătoare a Soarelui începe la 22 martie. 
Toate organismele bine constituite beneficiază de această 
energie, dar ea epuizează organismele mai slabe, care slăbesc 
şi mai mult. 

Pământul intră în rolul lui creator începând de la 22 martie. 
Forţele sale creatoare sunt în plină activitate. Primăvara, când 
energia solară pozitivă creşte pe Pământ, activitatea creatoare a 
acestuia din urmă creşte proporţional şi are loc acea dezvoltare 
puternică observată şi admirată în toate părţile. Acţiunea 
organică cea mai intensă are loc în această perioadă. 

Timpul cel mai favorabil dezvoltării începe la 22 martie şi 
continuă în lunile aprilie şi mai, până la 22 iunie. La această 
ultimă dată, orice creştere se opreşte. 

Ziua poate fi împărţită în patru perioade de şase ore: de la 
miezul nopţii la şase dimineaţa (primăvara); de la şase 
dimineaţa la amiază (vara); de la amiază la şase seara, până la 
apusul soarelui (toamna); de la şase seara până la miezul nopţii 
(iarna). Ca urmare a mişcării Pământului, într-o anumită 
perioadă a anului, ea este mai lungă vara şi iarna, mai scurtă. 

Noi, locuitorii Pământului, trebuie să urmăm în viaţa 
noastră exemplul pe care ni-l dau plantele; ele înţeleg mai bine 
decât noi legea creşterii. Energia solară ajunge la noi printr-un 
curent amplu, care învăluie Pământul de la Polul Nord la Polul 
Sud, de unde se întoarce la Soare. Unii savanţi susţin că tocmai 
această energie face Pământul să se mişte în jurul axei sale. 


Când plantele simt că această energie potenţială începe să se 
manifeste şi să vină spre Pământ, ele înmuguresc, se pregătesc; 
şi, când această energie se intensifică, vedem crescând frunzele 
şi apoi florile ce dau naştere fructelor. Eforturile plantelor au ca 
scop culegerea acestei energii ca să poată produce fructe. 
Această energie se transmite plantelor prin plasma dătătoare de 
viaţă. 

Şi iată de ce este bine, în momentul în care vedem plantele 
înmugurind şi înflorind, ca în sufletul omului să se nască o 
bucurie interioară la presimţirea că ziua eliberării este aproape. 
Omul trebuie să simtă în toate fibrele fiinţei sale o recunoştinţă 
tandră faţă de acea forţă dătătoare de viaţă care îl învăluie; 
trebuie ca el să se deschidă cu iubire ca să primească influenţa 
binefăcătoare pe care i-o aduce reînnoirea forţelor şi care 
conferă o nouă prospeţime gândurilor şi sentimentelor sale. 

Am face bine, primăvara şi vara, în fiecare an începând de 
la 22 martie, să ne culcăm şi să ne sculăm devreme şi ar fi 
recomandabil ca fiecare om „să asiste” la răsăritul soarelui şi să 
ia partea care îi revine, la fel ca albinele ce culeg nectarul 
florilor. Ar fi de ajuns să faceţi o încercare câţiva ani la rând ca 
să vă convingeţi de adevărul spuselor mele. Nu se cere în 
această privinţă o încredere oarbă, dar fiecare om ar putea reuşi 
să-şi facă treptat o idee a lui, să aibă concepţii proprii despre 
problema acţiunii binefăcătoare a soarelui. Aici nu poate fi vorba 
de eroare, ci de o justă şi profundă înţelegere a legii 
fundamentale a augustei naturi. Trebuie să ne supunem de 
bunăvoie cerinţelor ei şi să înţelegem că regulile pe care ni le 
impune conţin tocmai metodele care se potrivesc vieţii noastre. 
Şi, dacă suntem în armonie cu ele, vom putea fi întotdeauna 
inteligenţi, sănătoşi, robuşti şi fericiţi. 

In consecinţă, trebuie să avem inima plină de cele mai 
bune sentimente când mergem la întâlnirea cu slujitorii naturii. 
Şi unul dintre aceşti slujitori este soarele. De aceea, psalmistul 
spune: „Ei se întorceau şi se îndreptau spre Dumnezeu de 
dimineaţă” (Psalmi 78:32). Şi: „Frumos este să lăudăm pe 
Domnul şi să preamărim Numele Tău, Preaînalte, să vestim 
dimineaţa bunătatea Ta” (Psalmi 92:1). Nu zice: „Doamne, te 
voi preamări seara”. Când natura începe să lucreze, trebuie s-o 
facem şi noi. Şi tocmai acesta este divinul, sublimul în viaţă: să 
gândim şi să simţim aşa cum vedem că se manifestă suprema 


Raţiune a măreţei Naturi vii, nu ca oamenii care au inventat tot 
felul de sisteme Şi de credinţe. Pentru că cea mai corectă 
concepţie despre viaţă este Adevărul; esenţa însăşi a vieţii este 
lubirea şi ceea ce dă sens vieţii este înţelepciunea. 

Am amintit înainte analogia existentă între sistemul solar şi 
organism. Ceea ce se întâmplă în organism este analog cu ceea 
ce se întâmplă în sistemul solar. Când ajunge la creier energia 
solară, suferă acolo aceleaşi modificări ca în Soare când ajunge 
la el de la soarele central. Este un fapt destul de greu de 
explicat având în vedere că oamenii au în general doar o 
concepţie mecanică, în loc să aibă concepţii raţionale, psihice. 
Simţurile, sensibilitatea sunt polul negativ şi gândirea este polul 
pozitiv. In organismul omului, creierul este pozitiv şi sistemul 
nervos simpatic este negativ. La fel şi în univers, în partea 
stângă a corpului omenesc, energia coboară spre piciorul stâng 
şi urcă apoi pe piciorul drept şi pe partea dreaptă. Şi există un 
curent electromagnetic asemănător în jurul fiecărui organ. De 
exemplu, energia pozitivă trece prin sprânceana dreaptă. De 
acolo, se roteşte şi trece pe sub acelaşi ochi, unde se 
transformă în energie negativă. Urcă apoi deasupra ochiului 
stâng, unde este din nou pozitivă, ca să redevină negativă 
trecând pe sub acelaşi ochi. In acest fel, această energie, 
mişcându-se, formează ceva ce seamănă cu cifra 8. 

In punctul dintre sprâncene, exact la rădăcina nasului, se 
găseşte un centru înzestrat cu rațiune care reglează aceşti 
curenţi în jurul ochilor. Putem numi acest centru Tăcutul, acel 
ceva plin de Raţiune în natură, care reglează forţele. 

Circulaţia sângelui este generată în principal de curenţii 
electromagnetici. Dacă ei n-ar susţine mişcarea arterială a 
sângelui, inima singură n-ar fi de ajuns. Dar sângele se mişcă în 
organismul omului mulţumită impulsului cosmic care există în 
lume şi care reglează în mod constant circulaţia sângelui în 
toate organismele. Mişcările protoplasmei în celule, circulaţia şi 
rotația, precum şi mişcarea Soarelui, a planetelor şi a altor 
corpuri cereşti, toate sunt generate de acelaşi curent 
electromagnetic cosmic. 

Energia pe care Pământul o ia de la Soare poate să fie 
comparată cu sângele venos. Soarele nostru îndeplineşte rolul 
de inimă, dar soarele central îndeplineşte acest rol şi mai bine. 
Aşa cum sângele impur trebuie să revină din ţesuturi la inimă şi 


să se deplaseze de acolo la plămâni ca să se purifice, la fel 
energiile Pământului sunt  retrimise la Soare ca să-şi 
redobândească acolo ritmul iniţial (Dacă vrea să fie în armonie 
cu curenții cosmici, omul trebuie să doarmă cu capul la nord sau 
la est). 

Nu considerăm Soarele un corp mort, ci o fiinţă vie. Să ne 
închipuim, de exemplu, că un savant trimite de departe obuze, 
ca salut, societăţii contemporane. Ce idee ne-am face despre 
acea fiinţă? Studiul pe care l-am putea face s-ar referi doar la 
partea lui fizică. Pe de altă parte, să presupunem că acelaşi 
savant, cu un anumit reflector, ne trimite razele lui, poeme 
frumoase scrise prin care ne salută, sau ne trimite fructe, în 
primul caz, energia sa va fi distrugătoare, în al doilea, 
stimulatoare, în al treilea, dătătoare de viaţă. În prezent, 
studiem doar cele două feluri de energie a Soarelui. Toate bolile 
de pe Pământ sunt cauzate de Soare. Astfel, dacă suntem duri, 
puţin îngăduitori, excentrici, soarele ne salută cu explozia 
obuzelor sale; dacă suntem înţelepţi, ne trimite poemele lui 
luminoase, care ne bucură inima; dacă suntem deja evoluaţi 
spiritual, ne trimite fructele lui vii şi aşază în noi sămânţa vieţii 
noi, ceea ce în religie se numeşte înviere. 

Ignoranţii vor înţelege natura prin legile sale fizice 
restrictive; înţelepţii, prin poemele sale luminoase, şi fiinţele 
spirituale, prin fructele sale dătătoare de viaţă, de unde decurge 
viaţa pentru omenirea întreagă. 


STAREA ACTUALĂ A OMENIRII 


Până în prezent, această problemă a fost privită din cele 
mai diferite puncte de vedere, dar este indispensabil şi oportun 
s-o examinăm dintr-un punct de vedere nou ca s-o putem 
prezenta mult mai clar. Indiferent cât de înalt este minaretul, 
hogea (preotul turc) cântă acolo ce ştie, mereu acelaşi lucru. Nu 
trebuie să repetăm ce repetă hogea. In toate sferele vieţii, în 
manifestările sale individuale, sociale, politice şi spirituale, 
avem obiceiul să repetăm, aşa cum face hogea. Nici în viaţa 
individuală a oamenilor nu există indicii care să arate că au 
renunţat la vechile concepţii; abia dacă se observă ici şi colo 
(aceste cazuri sunt foarte rare) unele persoane interesate cât de 
cât de evoluţia proprie. 

În domeniul instruirii, am rămas tot la vechea învăţătură a 
hogii. Incepem, vezi, Doamne, să reformăm viaţa politică, să 
împingem, vezi, Doamne, Popoarele pe o altă cale, dar, 
asemenea hogii, repetăm mereu vechiul cântec. Propovăduim, 
răspândim diferite idei mari, vorbim despre Dumnezeu, despre 
idealuri comune, despre popor, omenire, dar, până la urmă, 
fiecare face cum îl taie capul. 

Totuşi, viaţa actuală a decis să nu mai urce în vechiul 
minaret. Viaţa nouă a decis să nu-l mai asculte pe hogea, 
având în vedere că de mii de ani ne face să auzim una şi 
aceeaşi voce, unul şi acelaşi cântec. 

Ca să modifice societatea actuală, natura foloseşte doar 
două metode. Una dintre aceste metode sau legi este legea 
filtrării, prin care se înţeleg condensarea, refrigerarea şi 
coborârea în partea de jos (în straturile pământului unde trebuie 
lăsate) a tuturor depunerilor acumulate, pentru ca apa astfel 
împrospătată şi epurată să poată apoi să curgă într-o vale. Dar 
acest proces cere întotdeauna o mare presiune: apa trebuie să 
coboare de sus în jos. A doua metodă de care se slujeşte natura 
este aceea a evaporării, prin care picăturile de apă se dilată şi 
se transformă în vapori ce se ridică la mare înălţime. Şi aceasta 
se obţine prin legea căldurii sau prin legea atracției magnetice a 
vaporilor de apă în sus, în spaţiu. Aceste picături astfel 
reîmprospătate şi pline de energie se întorc pe pământ şi din 
atmosferă îşi revarsă binefacerile peste toate plantele, prin 
faptul că le spală frunzele şi le ameliorează astfel sistemul 


respirator. Pe de altă parte, înmuind solul în jurul rădăcinilor lor, 
le fac mai proaspete, mai viguroase şi sucurilor reţinute acolo 
iniţial le conferă posibilitatea de a fi absorbite de plantă şi 
răspândite în tot organismul ei. 

Primul proces, de filtrare, este asemenea dorințelor care se 
formează în inimă, iar al doilea corespunde gândurilor care se 
nasc în minte şi se îndreaptă spre înălţimi. Primul proces este 
necesar pentru ca picăturile din locurile înalte de pe pământ să 
poată trece spre părţile de jos şi să le dea tuturor seminţelor 
aflate în sol posibilitatea de a încolţi, de a-şi manifesta viaţa şi 
de a da roadele necesare oamenilor şi tuturor fiinţelor vii. Al 
doilea proces este indispensabil pentru ca umiditatea câmpiilor 
maritime să fie transportată spre uscat. Totuşi, aceste două 
metode trebuie să formeze una singură. 

În afara acestor metode, mai există una, care este metoda 
mişcării, ceea ce înseamnă că sus în spaţiu trebuie să aibă loc 
mişcări aeriene al căror rol este să aducă vaporii oceanului spre 
uscat. 

Fizica explică acest proces prin cei doi curenţi aerieni, cel 
cald şi cel rece. Curentul cald se deplasează de jos în sus şi cel 
rece, de sus în jos. 

Acolo unde aceşti curenţi se întâlnesc, apare viaţa. 
Observăm acelaşi fenomen în spaţiu. Când vaporii de apă se 
află între aceşti doi curenţi (cald şi rece), se intersectează şi 
formează picăturile de apă. Astfel se produce ploaia, bun de 
nepreţuit pentru dezvoltarea plantelor şi întreţinerea vieţii. 

În viaţa socială actuală, curentul inimii trebuie să fie trimis 
în sus ca să reîmprospăteze şi să purifice atmosfera vieţii 
oamenilor. Aşa cum umiditatea atrage şi adună în spaţiu toate 
particulele mici de praf, de funingine etc., la fel trebuie să se 
producă şi al doilea proces al refrigerării, procesul gândirii 
omeneşti (legea sacrificiului de sine), pentru ca toate picăturile 
să fie trimise pe pământ şi, odată cu ele, toţi musafirii nepoftiţi 
(praful fin din spaţiu) vor cobori ca să-şi realizeze utilitatea. 

Prin analogie, se poate spune că toate elementele negative 
de care se plâng oamenii de azi sunt tocmai acest praf fin, pe 
care natura l-a atras de sus într-un anumit scop (după felul în 
care vedem noi lucrurile), ca să formeze scheletul gândurilor 
noi, al dorințelor noi. În virtutea acestei legi, nu avem de ce ne 


plânge de situaţie, ci trebuie să întrupăm factorii sociali 
existenţi. 

Amintim aici o mărturie din Vechiul Testament. Unul dintre 
profeţii evrei, Ezechiel, a văzut un câmp plin de oseminte 
uscate. Şi Dumnezeu l-a întrebat pe profet: „Aceste oase pot să 
trăiască din nou?”. Profetul a răspuns: „Pot să trăiască din nou, 
Doamne, dacă vrei Tu”. Atunci, Dumnezeu i-a spus profetului: 
„Profetizează acum asupra acestor oase şi spune-le să se 
adune”. Profetul a făcut aşa cum i se poruncise şi a constatat în 
viziunea lui că oasele începeau să se apropie unele de altele, să 
se îmbrace cu muşchi şi să se acopere cu piele, să capete în 
cele din urmă formă omenească. Atunci, Dumnezeu i-a spus 
profetului: „Profetizează acum să vină Duhul Sfânt”. Şi, când 
profetul a rostit acel cuvânt puternic pentru Duhul Sfânt, după 
cum i se poruncise, a văzut toată acea mulţime ridicându-se în 
picioare şi formând o armată mare care înainta. 

Omenirea de astăzi seamănă cu acele oase uscate. Ele sunt 
răspândite pe toată suprafaţa pământului, fără nicio legătură 
interioară strânsă intre ele, şi conflicte provocate de mişcarea 
furtunilor pământeşti se iscă continuu între ele. lată de ce ele 
întreabă acum: „De ce există conflicte între noi?” Noi 
răspundem: „Pentru că nu există nicio legătură între voi”. 
Aceste oase sunt ca frunzele de toamnă pe care vântul le 
stârneşte întruna şi le împrăştie în toate direcţiile. Manifestările 
sociale actuale sunt rezultatul marilor probleme care privesc 
atât de mult omenirea, dar la care nimeni nu a găsit încă 
soluţie. 

Şi, acum, Dumnezeu îl întreabă din nou pe profet: „Aceste 
oseminte ale omenirii de astăzi pot să trăiască din nou? Pot să 
se unească şi să formeze un tot pentru instaurarea domniei lui 
Dumnezeu pe pământ?”. Şi profetul răspunde: „Se poate, 
Doamne, dacă vrei Tu”. Şi Dumnezeul cel viu îi zice profetului: 
„Rosteşte atunci cuvântul puternic în numele Meu”. 

Şi profetul a rostit deja cuvântul magic şi vedem deja toate 
acele oase unindu-se şi organizându-se, le vedem căpătând 
muşchi, carne, sânge şi acoperindu-se de piele. 

Se naşte o nouă idee de frăţie, ea se exprimă prin 
Societatea Naţiunilor, prin aspiraţia pentru apropierea dintre 
popoare, pentru reciprocitatea de acţiune, pentru înţelegere 
economică între naţiuni, prin dorinţa de a-i vedea pe toţi cei 


oprimaţi bucurându-se de libertate etc. Se aşteaptă doar ultimul 
moment, în care profetul va zice: „Să vină Sfântul Duh!” Atunci, 
toate oasele se vor ridica în picioare ca o mare unitate şi ne 
vom găsi în faţa faptului împlinit al omenirii unite întru legea 
frăţiei omeneşti. Şi va fi ziua învierii universale pe întreaga 
suprafaţă a pământului. 

Acestor oase vii, care au început să se unească, să capete 
nervi, muşchi, carne şi sânge şi care curând vor trebui să se 
ridice în picioare, le recomandăm cei doi curenţi menţionaţi 
înainte: cel cald şi cel rece, unul deplasându-se de jos în sus, 
celălalt, de sus în jos. Ei vor revigora aceste oseminte readuse la 
viaţă, le vor da impulsul pentru o activitate nouă, ca să producă 
ramuri, muguri şi frunze proprii, ca să formeze flori şi fructe, 
pentru ca seminţele vieţii să se coacă în ele. În consecinţă, este 
nevoie de conducători inteligenţi şi buni, cu o detaşare absolută, 
o integritate perfectă, care îşi vor lua sarcina de a trăi pentru 
ceilalţi. 

Aceste oase care se adună sunt oasele tinerilor şi tinerelor 
care se formează în acest moment, oamenii activi în societate 
care îşi încep acum lucrarea. Şi, pentru ei, întreaga filosofie este 
să nu se poticnească în munca lor. Totul se va petrece ca în 
vremea profetului. El a văzut atunci că oasele se uneau, dar n-a 
mers până acolo încât să le arate în ce fel trebuie să se 
unească, nu le-a arătat muşchilor locul pe care trebuiau să-l 
ocupe, nici sângelui în ce direcţie trebuia să se mişte, nici 
Duhului Sfânt cum trebuia să coboare. Aşa cum a făcut acel 
profet din vechime, fiecare să rostească acum cuvântul puternic 
cu toată credinţa gândirii sale, cu toată iubirea sufletului, cu 
toată speranţa sufletului. Acesta este viitorul grandios care ne 
aşteaptă. 

Şi dacă, în asemenea condiţii, aceste cuvinte sunt rostite 
separat fie de un om, fie de o singură familie sau o anumită 
societate, un popor, o întreagă omenire, nu are importanţă, căci 
legea acţionează în acelaşi fel în toate cazurile. Viitorul aduce o 
viaţă nouă şi toate oasele care se supun acestei mişcări a 
Sfântului Duh îşi vor găsi calea, locul şi vor şti cum să lucreze. 

Profetul din timpurile noi va întreba: „Aceşti oameni uscați, 
aceste cămine goale, aceste societăţi, aceste popoare uscate 
pot să trăiască din nou?”. Natura şi viaţa inteligentă îi răspund: 
„Pot să trăiască din nou”. Şi el rosteşte deja cuvântul puternic: 


„Oase uscate de pe toată suprafaţa pământului, din cele patru 
colţuri ale lumii, uniţi-vă. Recăpătaţi nervi şi muşchi, carne, 
sânge şi acoperiţi-vă cu piele, deoarece Duhul Macrocosmosului 
vine şi va intra în voi! Şi vă veţi ridica în picioare ca un mare tot 
şi veţi cunoaşte că sunteţi trimise ca să fiţi libere, ca să lucraţi şi 
să serviţi pentru marele bine al tuturor”. 


PROCESUL BIOLOGIC COMPARAT 
Analogii şi deducţii. Oamenii noi 


Dezvoltarea întregii omeniri se realizează după legi ale 
naturii strict determinate. Ceea ce se întâmplă sub ochii noştri, 
de un anumit număr de ani, în viaţa popoarelor de astăzi nu 
este altceva decât rezultatul inevitabil al aplicării acestor legi. 
Şi, dacă le studiem cu atenţie, întreaga dezvoltare a omenirii 
(de la crearea omului până în prezent) ne va apărea clară şi 
marile cataclisme distrugătoare care ni se semnalează nu ne vor 
uimi deloc. 

Ca ideea să fie mai uşor de înţeles, vom folosi o analogie. 
Să luăm celula şi să vedem cum se divizează. Se ştie că celula 
este acea formă vizibilă din care este format corpul tuturor 
felurilor de organisme: plante, animale şi oameni. Diviziunea 
celulelor numită cariochineză (de la cuvintele greceşti „caryo”, 
nucleu, şi „kinesis”, mişcare) este un proces foarte complex. 
Intâi, celula se află în stare de repaus: este perioada în care se 
pregăteşte pentru munca grea pe care o va face mai târziu în 
viaţă. Şi forţele acţionează atunci înăuntrul ei fără să poată fi 
văzute de afară. 

In faza următoare se produce ruperea filamentului nuclear 
şi două corpuscule polare apar spre cele două extremităţi ale 
celulei, unde se înconjoară de fibrile asteriene. Alte filamente 
ocupă spaţiul cuprins între cei doi poli şi formează un fel de fus. 
Filamentele nucleare (cromozomi) se dezvoltă în formă de 
potcoavă şi se depun la ecuatorul fusului, formând astfel un fel 
de stea (aster). Filamentele nucleare se despică apoi 
longitudinal şi jumătăţile sunt atrase unele spre un pol şi 
celelalte spre celălalt pol, formând în acel moment o stea dublă 
(diaster). Jumătăţile superioare se împletesc unele după altele şi 
formează filamentul nuclear al noului nucleu. Acelaşi proces are 
loc în jumătăţile inferioare. Intre cele două nuclee apare o 
membrană de separație. 

Vedem că divizarea celulei provoacă foarte mari perturbări 
(topirea membranei nucleare, dispariţia nucleului, ruperea 
filamentului nuclear, migrarea corpusculilor polari şi alte mari 
deplasări şi schimbări). 

Cel ce nu e iniţiat poate să-şi spună că s-a zis cu celula, că 
n-ai ce să mai aştepţi de la ea. Dar, în cele din urmă, se obţine 


ceva admirabil: două celule noi. Adică toate acele perturbări, 
care ar putea să stârnească teama ignoranţilor, ne duc în 
realitate spre ceva frumos, spre armonie, spre ceva înalt 
raţional. 

Între ceea ce am înfăţişat şi viaţa omului există o mare 
analogie. Să luăm ca exemplu starea omenirii actuale. Ea suferă 
în acest moment aceeaşi divizare în procesul biologic al 
dezvoltării sale: trece prin ultima fază, având în vedere că 
lumea umană primitivă din care s-a format este aproape de 
ultima perioadă, cea de-a şasea, dedublarea. In ştiinţele oculte, 
aceasta se numeşte apariţia celei de-a şasea rase. Dar, 
deoarece aceasta este de origine mai nobilă, pregătirile 
necesare venirii sale au amploare mai mare şi asistăm la tot 
felul de modificări, de deplasări, de distrugeri şi reconstrucţii în 
rândul popoarelor şi între popoare. Totuşi, aceasta nu trebuie să 
sperie pe nimeni. Ceea ce doar ni se par a fi distrugeri nu sunt, 
la urma urmelor, decât o simplă deplasare sau o transformare în 
care materialele trec dintr-o stare în alta. De exemplu, distrugeţi 
stânca unui munte; el era podoaba unui loc. Dar o faceţi cu 
intenţia de a vă construi drumurile şi oraşele. 

Zarva provocată de loviturile date în stâncă poate să 
stârnească îngrijorarea tuturor păstorilor din jur, care se cred 
îndreptăţiţi să presupună că se întâmplă ceva nenatural. Totuşi, 
oamenii civilizaţi care doresc să-şi facă drumuri şi locuinţe vor 
găsi sensul acestui zgomot şi al acestei distrugeri, căci astfel îşi 
procură materialele necesare realizării planurilor lor. Dar aceste 
materiale, dacă sunt doar transportate şi îngrămădite, fără a fi 
folosite, vor crea alte dificultăţi. 

Va trebui, aşadar, să fie transformate în pietre de 
dimensiuni mici ca să acopere drumul. Peste acest strat de 
pietre se va împrăştia nisip şi, după trecerea peste toate a 
cilindrului compresor, se va obţine un drum neted, fără noroi, 
potrivit pentru circulaţie, o adevărată cale de comunicare. Pe de 
altă parte, cu materialele adunate în oraşe se vor ridica clădiri 
frumoase, locuinţe comode, şcoli şi alte edificii necesare culturii. 
În consecinţă, ceea ce observăm în lumea exterioară este 
manifestarea vieţii care cuprinde lumea oamenilor despre care 
am amintit înainte. Nu vedem oare aceeaşi analogie la pictor, 
care nu poate să facă un tablou important înainte de a se fi 


„copt” la soarele gândirii sale ideea căreia i-a salutat vesel 
apariţia? 

Numai după reflecţii lungi şi serioase el îşi pregăteşte 
pânza, culorile şi pensulele, apoi se instalează în atelierul 
luminos şi comod şi începe să realizeze opera, dinăuntru în 
afară. Când un artist celebru începe să lucreze, nu-l vedem 
purtând hainele de sărbătoare, nu e încălţat cu pantofii cei mai 
frumoşi şi nu poartă pe cap o pălărie de ceremonie. Ţinuta lui 
este cât se poate de simplă: un veşmânt lung şi alb, legat la 
mijloc cu o centură îngustă. In picioare are papuci şi o pălărie 
obişnuită îi acoperă părul ciufulit. În picioare în faţa şevaletului, 
cu privirea pe pânză, ţinând în mâna dreaptă o pensulă şi în 
stânga paleta, este asemenea unei celule iniţiale în stare de 
repaus şi începe să lucreze. Dacă vrea să reprezinte o persoană 
din profil, artistul îi va desena doar un ochi (e prima stea); dacă 
vrea să ne arate faţa (a cincea situaţie, numită bistelară), va 
desena doi ochi, iar în a şasea, va fixa forma întreagă a figurii şi 
o va face să se detaşeze pe fondul alb al tabloului. 

Exact asta se întâmplă în acest moment. Pictorul celebru, 
care a început să-şi realizeze opera colosală, acoperă deja legile 
cu culorile lui Şi cititorii nu mai reuşesc să le citească exact. O 
schimbare interioară are loc în inima omului, ceea ce face să nu 
mai vadă ce vedea înainte, iar ceea ce era altădată plin de sens 
pentru el e acum total lipsit de acel sens. Se înţelege de la sine 
că totul e aparent, aşa cum aparente sunt pentru ciobani 
zgomotul şi distrugerea stâncii menţionate înainte. În ştiinţă, 
aceasta se numeşte degenerare. De exemplu, dacă încălzim 
apă, aceasta se transformă în abur şi „dispare”. 

Degenerarea este procesul trecerii dintr-o stare în alta. Şi 
omenirea de astăzi, în procesul dezvoltării sale, trece, conform 
aceleiaşi legi, dintr-o stare în alta. Oamenii vor ajunge curând în 
starea fluturelui care nu se mai bucură la vederea frunzelor aşa 
cum făcea înainte din necesitate, căci erau hrana lui; acum se 
aşază pe ele încet, fără să le facă niciun rău. Nu le deteriorează 
în niciun fel, căci atenţia îi este îndreptată spre altceva: sucul 
florilor. Acestea din urmă îi erau înainte indiferente, lipsite de 
conţinut, pe când era omidă. Dar, de când a părăsit acea stare 
ca să intre în cea „nouă”, au devenit ţinta vieţii sale, în 
consecinţă, trebuie să recunoaştem că o forţă nouă a intrat în 
lume şi acţionează într-un mod foarte sensibil. 


Schimbarea care are loc ne va deveni clară dacă luăm ca 
exemplu crearea omului. Când Dumnezeu l-a făcut din tină, 
omul avea o conştiinţă foarte puţin dezvoltată. Dar, când 
Dumnezeu i-a suflat în nări suflarea vieţii, a devenit un suflet 
viu, adică a fost înzestrat cu înţelegere, rațiune şi inteligenţă, 
ceea ce îl făcea capabil să discearnă situaţiile diferite şi 
schimbările din manifestările minții omeneşti. Aceasta 
înseamnă, deci, că omul a simţit că trăia altă viaţă din 
momentul în care a avut rațiune. Şi, prin rațiune şi înţelegere, 
prin conştiinţă şi acţiunea voinţei sale s-a deosebit imediat de 
animale: a intrat în altă cultură. A practicat grădinăritul şi i-a 
făcut plăcere să vadă cum creşte tot ce plantase şi să culeagă 
roadele. Tocmai aceasta este arta pe care a învăţat-o în raiul 
pământesc. Când a ieşit din el, a început să practice agricultura 
şi a învăţat să taie copacii, să spargă pietrele şi să construiască 
apoi case. 

În această etapă, în care a atins ultimele limite, el a trăit 
toate situaţiile vieţii, a încercat totul, a străbătut în toate 
sensurile şi a cunoscut cele mai mici unghere ale acestui mic loc 
(ale acestei mici lumi de pe pământ) unde a vieţuit. A băut tot, a 
mâncat tot şi, negăsind cu ce să se hrănească în acea lume 
mică, s-a expus foamei moderne cunoscută sub numele de 
neurastenie: această boală nu este altceva decât foame 
spirituală. Această boală este caracterizată prin faptul că omului 
îi lipsesc toate elementele în care viaţa lui ar putea să se 
manifeste în mod regulat. În aceasta constă schimbarea 
survenită în om ca individ. 

În consecinţă, concepţiile noastre despre lume, felurile 
diferite în care vedem viaţa individuală şi socială, religia, 
familia, şcoala, Biserica etc. trebuie să sufere o schimbare 
radicală. Toate aceste lucruri trebuie să devină altele atât din 
punctul de vedere al formei, cât şi al conţinutului şi semnificației 
lor. Dacă suntem raţionali, aceste schimbări se vor face după 
modul natural al evoluţiei, adică fără niciun fel de şoc sau 
catastrofa. Dacă există o reacţie din partea noastră, dacă 
recurgem la forţă, se vor face conform legii necesităţii, prin 
mijloace violente. Natura acţionează la fel şi în alte privinţe. 
Când o persoană este bolnavă, ea îi spune să „postească” un 
timp, până când forţele care funcţionează în organismul 
omenesc revin la starea lor naturală. Dar, dacă acea persoană 


bolnavă încalcă aceste reguli simple şi mănâncă la fel ca de 
obicei, fără să ţină cont de starea ei, trebuie să se aştepte 
obligatoriu la rezultate proaste. Şi societatea contemporană, 
care este şi ea foarte bolnavă, pentru că a înghiţit multe 
elemente nesănătoase, trebuie neapărat să le arunce departe 
de ea dacă vrea să se vindece. 

Şi am putea cita încă multe cazuri de analogie existentă 
între divizarea celulelor şi faza prin care trece omenirea. Într-o 
maşină, munca este distribuită între părţi, totuşi nu maşina face 
acea repartizare, ci forţa inteligentă care lucrează. Şi în celulă 
avem o structură stabilită unde o forţă inteligentă se ocupă de 
distribuirea sarcinilor, astfel încât nu celula prin ea însăşi 
produce schimbările, ci forţa inteligentă care se manifestă prin 
ea. Această celulă este câmpul unde lucrează legile înțelepte 
ale naturii. 

Celula este o proiecție a lumii spirituale în lumea fizică. Ea 
se modifică drept urmare a activităţii unei forţe raţionale. 
Aceasta din urmă generează trecerea celulei dintr-o fază în alta, 
precum şi schimbarea metodelor sale de activitate. În acest fel, 
celula se perfecţionează, trece de la o formă şi de la o structură 
mai simplă la ceva mai complex, aşa cum un câmp necultivat şi 
steril poate să fie schimbat în gradină fără să fi produs el însuşi 
acea transformare. 

Starea de repaus a celulei pe care o observăm la început 
este un proces subconştient. Celula este deja rezultatul unui 
trecut stabilit. Înmulțirea celulei este un proces inteligent. În 
acest proces de diviziune a celulei, avem forma cea mai înaltă şi 
care răspunde cel mai bine scopului, exact în momentul fisurării 
cromozomilor, căci astfel se obţine repartizarea egală a 
calităţilor ereditare în cele două celule noi. Acest proces este 
dovada raţiunii înalte care îl dirijează. Acest proces, precum şi 
formarea stelei duble (diaster) corespunde în cazul omului cu 
momentul în care el intră în activitatea conştientă cea mai 
elevată. 

Vedem aici cum subconştientul, care domnea în celula în 
repaus, este treptat înlocuit, spre sfârşitul diviziunii celulare, de 
o manifestare mai elevată a conştiinţei. 

Şi în dezvoltarea omenirii vedem cum treptele cele mai de 
jos ale conştiinţei sunt încetul cu încetul înlocuite cu altele mai 
înalte - astfel, după ce am început cu subconştiinţa, ne 


îndreptăm, cu ajutorul conştiinţei şi al conştiinţei de sine, spre 
supraconştiinţă. Subconştiinţa se găseşte la începutul unei 
forme şi supraconştiinţa, la sfârşitul ei. Omenirea are deja în 
urmă viaţa subconştientă şi conştientă. Dar intrăm treptat în 
contact cu o viaţă supraconştientă. Procesul supraconştient 
reuneşte în sine subconştiinţa, conştiinţa şi conştiinţa de sine. 

Viața supraconştientă este limita de care ne apropiem. 
Supraconştiința va imprima o altă direcție evoluției omenești. 
Subconştiința este viața involuției, iar supraconştiința este 
procesul evoluției. Conştiinţa şi conştiinţa de sine servesc doar 
ca să lege aceste două procese. Conştiinţa şi conştiinţa de sine 
sunt planul care se formează între coborâş şi urcuş şi care 
uneşte cele două mari procese: invol/uția şi evoluția. 

Mulţi savanţi nici măcar nu bănuiesc că există involuţia. 

Supraconştiinţa se manifestă când o fiinţă vie trece într-o 
altă formă, de exemplu, când un animal trece într-o formă 
umană sau când un om ia o formă mai elevată. Din adâncurile 
vieţii subconştiente, omul se ridică deja treptat până la o viaţă 
conştientă mai nobilă; se ridică îndeosebi până la punctul de a 
se sacrifica pe sine, ceea ce arată că viața supraconştientă 
începe să strălucească fo el, că divinul se manifestă. Acesta este 
noul tip de *m, este noua rasă care se anunţă. 

După cum am spus, părţile acestei celule iniţiale şi-au 
repartizat sarcinile. Unele au format organele digestive, altele, 
organele respiratorii; al treilea grup, sistemul cerebral; al 
patrulea, sistemul nervos simpatic; al cincilea, muşchii; al 
şaselea, oasele. Şi astfel s-a obţinut omul de azi cu forma lui 
actuală. Aceeaşi celulă, ale cărei părţi au reglat în acest fel 
distribuirea sarcinilor, continuă să acţioneze în acelaşi sens şi 
face organismul omului să treacă într-o formă perfecționată. Ea 
este lumea primordială care a organizat întreaga omenire 
colectivă. 

In acelaşi fel am văzut apărând diferitele clase, clasele 
sociale care lucrează îndeosebi la formarea anumitor organe ale 
omenirii: toţi cei care cultivă pământul şi cei care distribuie 
producţiile oamenilor formează un sistem stomacal, furnizează 
sucurile; toţi cei care luptă pentru binele omenirii organizează 
muşchii şi oasele, ceea ce înseamnă că stabilesc ordinea în 
acest organism, ca să poată sta în picioare şi să lucreze cu 
mâinile lui, acestea din urmă fiind emblema voinţei omeneşti. 


Taţii, mamele, clerul, corpul profesorilor, scriitorii şi moraliştii 
organizează sistemul cerebral; fraţii, surorile şi prietenii 
formează legăturile dintre sistemul cerebral şi sistemul nervos 
simpatic etc. Se mai poate vedea că lumea fizică are mişcările 
cele mai simple; urmează apariţia principiului vital, a 
sentimentelor şi se iveşte în sfârşit gândirea. Omenirea 
întreagă, adică ansamblul tuturor indivizilor, reprezintă 
diferenţierea de monada iniţială care a trecut prin toate stările 
şi a dat toate formele actuale. 

Fiecare formă arată în plus modul în care i se manifestă 
energia în regiunea planului fizic, a planului vital (lumea 
forţelor), a planului astral şi a planului mental. Rasele, 
popoarele, societăţile, familia, individul, toate sunt strâns legate 
între ele. Ceea ce se petrece în interiorul rasei se petrece, 
păstrând proporţiile, şi în interiorul poporului; ceea ce vedem în 
rândurile poporului vedem, într-o proporţie mai mică, şi în 
societate; ceea ce se întâmplă în societate se întâmplă, mai 
restrâns, în familie şi ceea ce remarcăm în familie observăm, 
într-o măsură mai mică, la individ. Manifestarea energiei nu se 
face în mod uniform, ci este foarte variată. 

Când dorim să supunem la uniformitate acţiunea tuturor 
forţelor naturii, facem să apară răul, în timp ce, dacă recurgem 
la diversitate, producem binele. Din acest punct de vedere, 
lucrurile imorale sunt acelea care nu se schimbă, iar cele bune, 
acelea care variază continuu. 

Uniformitatea este moarte şi diversitatea, viaţă, în această 
privinţă nu există nicio contradicţie, deoarece este evident că, 
dacă mai multe persoane vorbesc în acelaşi timp repetând 
mereu acelaşi lucru, produc doar zgomot şi e imposibil să le 
înţelegi sensul cuvintelor. Dar, dacă aceleaşi persoane execută 
într-o orchestră părţile diferite ale uneia şi aceleiaşi compoziţii, 
ele vor produce o armonie agreabilă. Oamenii de astăzi au 
devenit imorali deoarece vorbesc în acelaşi timp şi vor toţi unul 
şi acelaşi lucru: bani şi iar bani. Un om a studiat să devină 
profesor, dar vorbeşte numai despre bani; altul a ajuns preot, 
dar numai banii îl atrag. Şi institutorul, şi judecătorul etc., toţi au 
acelaşi ideal. Întreaga omenire nu vorbeşte în prezent decât 
despre un singur lucru: banii. Şi astfel a fost creată 
uniformitatea în lume. Dar sensul vieţii nu constă în bani; 
aceştia sunt doar un mijloc tranzitoriu sau o formă în 


dezvoltarea omului. În consecinţă, dacă atribuim unei forme o 
valoare mai mare decât cea pe care i-a destinat-o natura, creăm 
răul. 

Putem lămuri această idee şi altfel. Toţi oamenii vorbesc 
despre Dumnezeu, dar nu se gândesc să-l îndeplinească voinţa; 
se vorbeşte despre El aşa cum s-ar vorbi despre un milionar, 
adică doar în raport cu banii. Nu e vizat milionarul, ci banii lui. Şi 
noi, când vorbim despre Dumnezeu, avem în vedere doar forţa 
Lui, de care avem nevoie. Să ni-L reprezentăm ca lubirea din 
care provine viaţa. In /oc ca doar să ne străduim să profităm de 
forța Lui, este indispensabil să întelegem semnificatia, 
conținutul Iubirii Sale, care este izvorul tuturor binefacerilor. 
Trebuie nu numai să fim pătrunşi de această lubire, ci s-o şi 
punem în aplicare. Şi Dumnezeu ne va apărea atunci în toată 
diversitatea şi măreţia Lui. Este, deci, necesar să imprimăm o 
direcţie cu totul diferită dezvoltării noastre în societatea actuală, 
şi nu vom obţine acest rezultat decât suprimând această inutilă 
uniformitate a manifestărilor sale şi înlocuind-o cu o diversitate 
reconfortantă. Să luăm un exemplu care ne va ajuta să vedem 
mai clar. Dacă vom sta permanent într-o casă masivă bine 
construită, asemenea unui castel din Evul Mediu, şi nu vom face 
altceva decât să trecem dintr-o cameră in alta, care va fi sensul 
unei astfel de vieţi? 

Acel castel ne va deveni în cele din urmă “suportabil şi am 
încerca să scăpăm din el cât mai curând. În acest scop, va trebui 
să găsim uşa care ne va arăta drumul spre natura vie. Şi de 
acolo, din acea natură variată, vom lua toate elementele 
necesare elevării gândirii, inimii şi manifestării voinţei noastre. 
În acest moment ne aflăm toţi în acel castel, unde nu facem 
decât să trecem dintr-o cameră în alta. 

Acel castel al rasei albe, cu toate popoarele şi societăţile 
lui, a fost străbătut în toate direcţiile şi acum are loc diviziunea 
care ne arată drumul spre natura vie: în viaţa europeană, 
această diviziune se exprimă prin împărţirea în bogaţi şi săraci, 
în puternici şi slabi. Şi lupta care se dă în acest moment 
prevesteşte ruperea ultimelor fire care ne leagă încă de vechea 
ordine a lucrurilor. În momentul acestei rupturi definitive va 
apărea noua omenire: sunt oamenii iubirii, care vor transforma 
viaţa actuală şi vor arăta că e posibil să trăim în alt mod. Ei îi 
vor face pe ceilalţi oameni să înţeleagă că popoarele trebuie să 


se ajute între ele, că marile naţiuni trebuie să le protejeze pe 
cele mai slabe, că între popoare trebuie să se stabilească o 


înţelegere reciprocă şi că peste tot trebuie să domnească 
iubirea. 


VECHEA ŞI NOUA OMENIRE 
Involuţia şi evoluţia Metodele vieţii noi 


Există în natură două procese mari care participă la tot ce 
face aceasta. Unul este dirijat de la centru spre periferie şi se 
numeşte involutie, celălalt, de la periferie spre centru şi poartă 
numele de evoluție. Sunt două procese  reparatoare 
asemănătoare cu cele ale circulaţiei sângelui, care acţionează în 
fiecare organism; este mişcarea sângelui spre periferie, care se 
numeşte arterială, şi de la periferie spre inimă, care se numeşte 
venoasă. ln aceste două procese se naşte energia 
indispensabilă creării condiţiilor vieţii. Când vedem că apar 
deranjamente sau obstacole, vina nu este a procesului, ci a 
fiinţei în care are loc şi care nu-i înţelege semnificaţia. Să 
presupunem că un om duce o viaţă contrară bunului-simţ, o 
viaţă care îi stârneşte o lăcomie nesăbuită. Vom constata 
curând că unele materii inutile se vor aduna în el, împiedicând 
circulaţia regulată a sângelui arterial, ceea ce va împiedica în 
mod necesar mişcarea sângelui venos. 

Atunci, va apărea imediat o dizarmonie interioară care va 
genera condiţiile favorabile dezvoltării bolilor organice. Putem 
să constatăm faptele: mişcarea arterială nu se face în mod 
regulat sau survine o anumită oprire în mişcarea sângelui venos, 
şi zicem că tocmai aceasta a provocat numita dizarmonie. Dar, 
în realitate, cauzele constau în modul nesăbuit în care se 
hrăneşte acel om, adică în folosirea unui anumit fel de alimente 
şi substanţe pe care natura nu le-a destinat organismului acelei 
fiinţe. Şi, ca urmare a purtării sale nesocotite, ea îi dă de înţeles 
că i-a încălcat legile fundamentale, mişcarea regulată şi regulile 
schimbului natural de materii. 

In consecinţă, îl face pe acel om să treacă prin boli, prin 
suferinţe, ca să-l facă conştient, să reflecteze şi să se abată de 
la drumul greşit pe care a apucat. De exemplu, nu ne va fi 
posibil să forţăm o fiinţă vie, chiar un animal, care a înghiţit 
odată ceva otrăvit şi l-a dat apoi afară, să accepte a doua oară 
aceeaşi hrană: se dovedeşte că, în această privinţă, animalele 
profită mai bine de experienţele lor decât oamenii. 

Ceea ce este valabil pentru organismul omului este valabil 
şi pentru societăţile şi popoarele din prezent. Cele două procese 
funcţionează şi în acest caz. Dacă vedem apărând la un popor 


sau la o societate anumite anomalii, dacă moravurile 
degenerează, dacă apar un fel de declin general, o decădere a 
moralei publice, a credințelor religioase, a gândirii omeneşti, ale 
căror urmări nu pot fi decât rătăcirea raţiunii sau depravarea, 
ori, ca să folosim un termen mai ştiinţific, disoluția, cauzele 
acestei situaţii lamentabile trebuie căutate în substanţele 
străine pe care oamenii le adună în straturi groase în organismul 
social: acumulări de gânduri şi dorinţe contra naturii. 

Analogia următoare ne va lămuri mai bine. Dacă o 
locomotivă deraiază din cauza stării puţin sigure a căii ferate, nu 
e vinovat cel ce o conduce, ci acela care a construit greşit calea 
ferată. La fel, copiii nu sunt vinovaţi când fac greşeli, vinovaţi 
fiind părinţii care au creat pentru ei condiţii proaste. 

În consecință, trebuie să examinăm aceste lucruri 
îndeaproape şi să ne întrebăm ce solicită aceste procese. 
Curând, ne vom convinge că procesul de involutie vrea sânge 
curat, inimă caldă, plămâni sănătoşi şi creier energic sau, ca să 
folosim un limbaj social, principii morale curate, viață 
ireproşabilă, iubire dezinteresată şi gândire clară. Acestea sunt 
materialele ce trebuie să stea la baza organismului pentru ca 
spiritul omenesc să poată reînnoi în mod regulat organele, 
fiindcă acestea au nevoie de o reînnoire continuă în munca în 
care sunt folosite. Cât priveşte evoluţia, aceasta cere o muncă 
cinstită şi o activitate conştientă, ceea ce înseamnă că fiecare 
lucru trebuie să fie făcut aşa cum se cuvine, fără cea mai mică 
omisiune. Dacă membrii unei societăţi ar accepta să se supună 
acestor două mari procese atât de simple şi de clare ele însele, 
ar fi cruţaţi de multe suferinţe şi necazuri şi viaţa lor ar câştiga 
mult în frumuseţe şi demnitate. 

Căci nu este vorba doar să constatăm că maşina are un 
deranjament, ci şi să o punem în stare să poată fi utilizată, aşa 
cum nu e important doar să constatăm viciile societăţii. 
Important este să găsim cele mai bune modalităţi pentru a 
repara ce e defect. Şi nu este de ajuns să constatăm că religia 
este în decadenţă, ci trebuie să descoperim şi cauzele care au 
produs acest rezultat şi să le înlăturăm. Ştiinţa de astăzi, care 
studiază stările nesănătoase ale organismului omenesc, dispune 
de unele remedii care nu numai că nu ameliorează situaţia 
bolnavului atunci când i se administrează, ci o şi agravează. 
Numim acest moment criză. După fiecare criză de acest gen, 


simptomele alarmante se reduc treptat, se face simțită o 
ameliorare şi întregul organism se întăreşte. Totuşi, cel care nu 
este la curent cu legea va zice că acel remediu nu se potriveşte 
deoarece produce o agravare, dar tocmai de asta depinde 
vindecarea. Un vechi proverb bulgar spune: „Cât timp apa nu e 
tulbure până la fund, nu poate să se limpezească”. 

Dar despre ce apă este vorba? Nu despre apa stătătoare, ci 
despre apa curgătoare. Trebuie ca ea să fie tulbure până la fund 
înainte de a putea deveni limpede. In consecinţă, dacă nu 
îndepărtăm din adâncul vieţii noastre impurităţile care o 
împiedică să se dezvolte în mod regulat, ea nu va putea să fie 
limpede sau, altfel zis, nu se va putea ameliora. Să ne explicăm 
mai exact gândul. Toţi igieniştii din prezent declară că toate 
clădirile ce se construiesc trebuie să fie igienice, adică făcute 
din materiale fără umiditate - trebuie să fie prevăzute cu 
ferestre mari care să lase să intre mult aer. Ei recomandă ca 
aceste ferestre să fie cu faţa spre est, sud sau vest şi în faţa 
fiecărei case să fie o mică grădină cu arbori şi flori. După 
părerea lor, acestea sunt casele cele mai sănătoase (După 
părerea noastră, casele la construirea cărora s-au folosit copaci 
sunt şi mai sănătoase. Urmează cele făcute din cărămidă şi apoi 
cele făcute din piatră. Totuşi, cele mai bune, mai salubre, vor fi 
casele din sticlă). Să luăm, de exemplu, o casă construită după 
toate regulile. Numai că fiinţa care locuieşte acolo uită, din 
neglijenţă, să deschidă des ferestrele şi, după ce a locuit mult 
timp în acea casă atât de igienică, ajunge să se simtă ciudat de 
indispusă şi, din cauza aerului viciat pe care îl respiră, începe să 
creadă că acolo şi-a găsit culcuşul vreun duh rău. Dar acest duh 
nu este altul decât ea însăşi. Ce sfat i-am putea da? 

Să deschidem uşile şi ferestrele ca să lăsăm să intre aerul 
de afară, pentru a se putea realiza cele două procese, involuţia 
şi evoluţia. În această acţiune, individul respectiv va simţi că se 
produce în el o anumită ameliorare. Exact ce vrea să spună 
proverbul bulgăresc: după ce a devenit în întregime tulbure, 
adică după ce s-a făcut acea mişcare din afară înăuntru şi 
invers, apa se limpezeşte. Şi în privinţa societăţilor religioase 
din prezent zicem că ferestrele au rămas închise secole la rând 
şi că duhul rău care le chinuie nu este altul decât ele însele. In 
consecinţă, le recomandăm acest proces foarte simplu: să 
deschidă toate ferestrele şi uşile ca să poată intra aerul curat şi, 


odată cu aerul, să pătrundă şi lumina divină în ele. Toate 
geamurile înnegrite trebuie înlăturate, totul trebuie să fie foarte 
clar, pentru ca omul care priveşte din interior să vadă şi să 
distingă totul perfect, nimic să nu-l poată înşela. 

Natura zice: celor care sunt buni şi inteligenţi, 
binecuvântare, pace şi bucurie; celor lipsiţi de inteligenţă, care 
se lasă conduşi de propriile capricii, suferinţă, sărăcie şi lipsuri. 
De ce? Pentru că cei din urmă nu le permit aerului curat şi 
luminii pure din jurul locuinţelor lor să pătrundă înăuntru. 

Toate acestea sunt spuse în termeni generali. Este vorba de 
principii generale proclamate de mii de ani, dar care nu s-au 
concretizat încă şi nu sunt aplicate încă în formele lor naturale. 
Toate mediile, toate popoarele suferă de mii de ani. intreg 
pământul e acoperit de cimitire; timpul a făcut să dispară un şir 
întreg de popoare; se numără cu miile locurile devastate, 
oraşele ruinate, care sunt dovezi concludente ale vieţii puţin 
raţionale duse acolo. În locul oraşelor dispărute, societatea de 
astăzi a ridicat altele, care se pot aştepta la acelaşi destin dacă 
nu se schimbă modul de a trăi. Se va spune că aceasta este 
soarta omenirii. 

Nu! Aceasta era soarta tuturor acelor vechi popoare care 
nu înţeleseseră încă marea lege divină. Dar omenirea nouă, care 
a dobândit experienţa trecutului, îşi ridică deja glasul, îşi 
formulează gândirea corectă, se exprimă în cuvinte sfinte şi 
concretizează primele formule necesare adevăratei dezvoltări a 
societăţilor şi popoarelor. Or, prima formulă este că toți oamenii 
trebuie să se simtă apropiați, trebuie să simtă că sunt părțile 
inerente ale unui tot, asemenea organelor unui organism 
comun, care are nevoie în egală măsură atât de cele mai mici, 
cât şi de cele mai mari, deoarece şi cele mici, şi cele mari 
îndeplinesc la un moment dat lucruri foarte importante pentru 
organism. A doua formulă spune: moartea unei părți înseamnă 
moartea tuturor părților şi viața uneia este viața tuturor. Dacă 
mama e curată, fiica ei va fi şi ea la fel; dacă tatăl e curat, la fel 
va fi şi fiul lui; dacă mama e inteligentă, la fel va fi şi fiica, dacă 
tatăl are caracter, fiul va avea şi el; dacă mama are suflet, fiica 
va avea şi ea, aşa cum fiul se va distinge prin nobleţe dacă tatăl 
lui este un om cu suflet nobil. Căci legea spune: din bine iese 
binele şi din iubire iese iubirea; din echitate iese echitate; 
cunoaşterea vine din înţelepciune şi succesul, din adevăr. 


Atunci, dacă religia este în decadenţă, înţelegem că aerul îi este 
viciat şi că are în ea straturi enorme de depuneri nesănătoase. 
Şi zicem: Tulburaţi-vă apa, deschideţi ferestrele si, în loc de 
moarte, viaţa va veni în voi. Când este anunţat adevărul, nu 
trebuie să ne astupăm urechile, ci să le deschidem. 

Cei care răspândesc idei nu trebuie să acopere inteligenţele 
cu vălul erorii, ci să le facă să vadă liber lumina; nu trebuie să 
împresoare inimile cu ziduri, ci cu grădini pline de flori şi cu cele 
mai frumoase gânduri omeneşti; în plus, trebuie să vorbească 
nu despre ei înşişi, ci despre ceilalţi, să caute nu binele 
personal, ci binele general. Poate fi vorba de binele general 
acolo unde e sărăcie şi suferinţă? 

Şi, acolo unde domneşte violenţa, mai există dreptul 
comun? Acestea sunt produsele vechii omeniri şi urmările lor 
(cetăţi în ruină şi nenumărate cimitire), sunt dovezile ce arată 
că natura nu-i iartă pe cei care îi nesocotesc legile. 

In consecinţă, omenirea nouă susţine că fiecărei ființe 
trebuie să i se dea locul şi munca potrivite ei. Ea susține că 
fiecare fiinţă trebuie să aibă o locuinţă igienică, un corp sănătos, 
o inimă curată, o inteligență limpede, un suflet nobil şi o minte 
puternică şi elevată. Această omenire nouă consideră că nu 
trebuie să plângem la mormintele defuncţilor, ci să profităm de 
lecţia pe care ne-o dau prin moartea lor, căci spun: „Am murit 
pentru că n-am trăit conform legilor naturii. Oraşele noastre, 
idealurile noastre au căzut în ruină din cauza vieţii noastre 
dereglate, din cauza nesăţioasei noastre lăcomii şi a neglijenţei 
noastre stupide. Invăţaţi de la noi şi nu plângeţi, ci trăiţi 
raţional”. Omenirea nouă zice: „Fratele trebuie să-şi iubească 
fratele; familia trebuie să iubească familia; societatea trebuie să 
iubească societăţile; poporul trebuie să iubească popoarele şi 
toate popoarele reunite într- un tot trebuie să iubească 
omenirea, care e bătrâna lor mamă”. 

Nu aplicându-se unguente pot fi vindecate infirmităţile 
societăţii actuale, asta e o metodă veche. Omenirea nouă 
spune: „Fiecare rană trebuie să fie expusă la lumina soarelui; 
inteligenţa omenească trebuie să fie pusă în slujba omenirii; 
trebuie trimise mai multă lumină şi mai multă iubire inimii 
omeneşti şi viaţa trebuie să fie în perfectă armonie cu natura 
vie. Nu cel care trasează pe hârtie aceste planuri merită să fie 
numit învăţat, ci acela care le aplică. Nu poate fi considerat 


artist numai cel ce ne prezintă tablouri în care a pictat felurite 
fructe, căci adevăratul artist este acela capabil în acelaşi timp 
să le producă”. 

Pentru reînnoirea societăţii, trebuie adoptată metoda cea 
mai simplă. Dacă cel căruia îi este sete stă aşezat zile în şir 
lângă apă şi doar filosofează, întrebându-se dacă trebuie sau nu 
să bea, ce rezultat va produce această apă în el, ce beneficiu va 
avea de pe urma ei? Şi ce va câştiga un om înfometat care stă 
la o masă îmbelşugată dacă, în loc să mănânce, doar 
examinează ştiinţific alimentele şi le analizează? Este evident că 
trebuie să luăm în noi acea apă şi acea hrană. Cea mai mică 
experienţă are, în consecinţă, mai multă valoare decât vechile 
teorii care spun că omul este păcătos şi că mama l-a conceput 
în păcat. Aici se constată pur şi simplu că mama n-a trăit 
conform legilor naturii şi n-a putut decât să-l conceapă în păcat. 
Dar, dacă un om se naşte plăpând şi incapabil să formeze vreun 
gând, cine e de vină? Există trei situaţii: ori natura care a creat 
iniţial lucrurile, ori mama care le-a creat acum, ori omul însuşi 
se manifestă în acel moment. Dar toate datele ştiinţei actuale 
demonstrează că nu există devastări în natură; devastările 
provin de la fiinţele care trăiesc în ea. 

Să admitem că sunteţi sănătoşi, viguroşi, inteligenţi. Dar 
iată că cineva din afară vă aplică în cap lovituri atât de 
puternice încât rezultă o deranjare a creierului urmată curând 
de tot felul de manifestări anormale. Care e cauza schimbării 
survenite? Se înţelege de la sine că loviturile date de acel 
individ din afară. Pe de altă parte, să luăm o familie ai cărei 
membri se iubesc şi trăiesc în pace şi armonie. Sunt sănătoşi şi 
plini de viaţă. Dar, într-o zi, locuinţa le este cuprinsă de flăcări: o 
persoană rău-intenţionată şi împinsă de ură i-a lipsit astfel de 
locuinţă, de alimentele din cămară, de haine etc. şi toate 
necazurile se abat apoi peste acea familie nefericită: boli, 
suferinţe şi moarte. Cine e vinovat aici? Natura, familia, sau cel 
care a dat foc casei? Cel care a dat foc casei, fireşte. 

Şi acum lumea este plină de oameni care sparg capetele 
semenilor lor şi le incendiază casele. De ce o fac? Pentru că nu 
înţeleg sensul vieţii? Care sunt armele cele mai puternice ale 
unui popor, puştile şi tunurile, sau fiii şi fiicele lui, cinstiţi, activi 
şi muncitori? 


Care sunt fortărețele cele mai sigure, negustorii bogaţi ce 
dispun de capitaluri mari, sau institutorii şi preoţii cu caracter 
nobil şi dezinteresat? Fără nicio îndoială, forța, vigoarea unui 
popor constă în principiile morale vii manifestate în toate sferele 
existenţei. Aceste principii trebuie să fie aplicate peste tot, în 
toate sferele vieţii. Toţi oamenii trebuie să fie cinstiţi, drepţi, 
inteligenţi şi buni. Cinstea va crea coloana vertebrală a 
caracterului omului; dreptatea va fi forța lui; inteligenţa îi va 
imprima direcţia şi bunătatea va fi capitalul său. 


ÎN PRAGUL UNEI EPOCI NOI 
Dezvoltarea popoarelor; Venirea celei de-a şasea rase 


Călăuzele popoarelor actuale trebuie să se ocupe din nou şi 
foarte serios de legile care guvernează viaţa omenirii, ca să nu 
se lase influențate, în activitatea lor socială, de dispoziţii 
accidentale sau de interese temporare. Trebuie ca ele să 
reflecteze şi să-şi asume sarcina de a cunoaşte profund legile 
biologice ale vieţii sociale şi ale culturii, de a se conforma lor şi 
de a le urma cu stricteţe, fără să se abată vreodată de la ele. 
Astăzi, vedem toate popoarele europene rătăcind în cele mai 
diferite direcţii şi risipindu-şi energia materială Şi morală ca să 
obţină rezultate inutile. Cu alte cuvinte, locul ocupat de toate 
popoarele în Europa a devenit foarte nesănătos, e plin de 
otravă, de miasme infecțioase. 

lar metodele vieţii nu sunt conforme cu scopul Urmărit. De 
aceea, aplicarea lor nu duce la niciun rezultat practic. În această 
privinţă, popoarele din Europa de astăzi seamănă cu unele 
persoane care amână de la un an la altul plata datoriilor. E de la 
sine înţeles că acele datorii cresc. Acest mod de a acţiona le va 
duce oare la scopul urmărit? Nu, căci se vor vedea într-o zi în 
imposibilitatea de a le achita. 

Singurul model cărora toţi trebuie să i se conformeze, atât 
popoarele, cât şi guvernanţii şi simplii cetăţeni, este modelul pe 
care ni-l oferă natura. Trebuie să observăm cu atenţia cea mai 
minuțioasă cum aplică ea legile dezvoltării organice şi metodele 
pe care le foloseşte ca să atingă anumite scopuri. Tocmai astfel 
o vedem furnizând amplasamentul, condiţiile şi ajutorul pentru 
toate fiinţele raţionale care au tendinţa să lucreze în vederea 
binelui general. In acest scop, ea cere de la fiecare condiţiile 
următoare: 1) sămânța sau germenul de viată să aibă în sine 
forță, ca să se poată manifesta; 2) acestei seminţe îi dăruieşte 
sol, umiditate şi celelalte două elemente indispensabile, căldura 
şi lumina. 

E lesne de înţeles că, dacă sămânţa nu are forţă şi 
inteligenţă în ea, adică dacă poporul sau individul nu este 
înzestrat cu această inteligenţă, nu-i este posibil să se 
manifeste. În afara acestei prime condiţii, are nevoie de condiţii 
materiale: pământ şi spaţiu ca să-şi poată da frâu liber 
activităţii, pentru organism, lumina reprezintă principiile de care 


are nevoie fiecare popor ca să imprime o direcţie corectă 
gândirii sale; căldura reprezintă sentimentele nobile, aspiraţiile 
înalte ale inimii sale. Aceste sentimente, sprijinite de voinţă, îl 
împing să realizeze marile scopuri ale vieţii. 

Până în prezent, toate popoarele s-au străduit să respecte, 
în măsura ştiinţei şi putinţei lor, aceste exigenţe ale naturii. Dar, 
în drumul lor spre progres, au neglijat condiţiile exterioare, ceea 
ce le-a împiedicat să ajungă la realizarea completă a 
obiectivelor. Sau, dispărându-le în întregime umiditatea, au trăit 
în procesul invers, uscarea. Sau le-au lipsit lumina şi căldura şi a 
urmat o congelare generală în care creşterea s-a oprit. 

Corpul sau organismul unui om ori al unui popor este solul 
în care se seamănă sămânţa. Umiditatea reprezintă viaţa sa 
materială, iar prin lumină şi căldură se înţelege (în sens foarte 
larg) întreaga sa viaţă spirituală. Dacă lipsiţi oricare organism de 
una dintre aceste condiţii care îi sunt Indispensabile şi pe care 
trebuie să le folosească în activitatea sa, dezvoltarea se va opri. 
Sau, cu alte cuvinte, dezvoltarea este crearea unui şir de forme 
în care se manifestă viaţa. 

Toate formele existente în natură sunt întotdeauna 
încercări ce tind să amelioreze viaţa fiecărui organism. Şi 
această modificare neîncetată n-a fost întreruptă, ci continuă. În 
consecinţă, dacă natura însăşi face propriile experienţe în 
crearea şi perfecţionarea formelor, omul trebuie, în armonie cu 
ea, să-i urmeze exemplul. Dacă vreo formă nu dă cel mai bun 
rezultat, trebuie să-i impunem o schimbare, ca să-l obţinem 
după aceea. Aşa procedează toţi inventatorii: fac încercări 
continue până ajung la rezultatul dorit. Locuinţele se pregătesc 
şi ele în acest fel: se începe cu o anumită formă, se construieşte 
clădirea (fundaţia, zidurile şi acoperişul) şi se trece apoi la 
procesul interior - zugrăvit, mobilat -, şi abia după aceea se 
pregăteşte proprietarul să locuiască acolo. 

Popoarele actuale de rasă albă au atins deja culmea 
dezvoltării fizice exterioare. Şi acum trebuie să înceapă al doilea 
proces, dezvoltarea interioară. Niciun popor nu poate încă să 
evolueze. Popoarele de-acum pot să dea înapoi; de avansat în 
acelaşi sens nu mai pot. Toate aspiraţiile lor trebuie să aibă ca 
scop dezvoltarea interioară; trebuie să fie create, în măsura 
posibilului şi pentru toţi indivizii, condiţii care să le permită să 
lucreze. 


Întâi, trebuie ca popoarele de astăzi să-şi precizeze foarte 
clar idealurile, concepția despre lume, precum şi scopul spre 
care tind. Deoarece ştiu din experienţă ce este forţa materială; 
s-au bucurat până la saţietate de bogății şi plăceri, adică au 
savurat toate plăcerile din planul fizic. 

Dar natura nu suportă uniformitatea, repetarea (asta e 
legea), ci iubeşte diversitatea într-o mişcare progresivă şi 
ascendentă. /n consecință, singurul lucru necesar în acest 
moment este dezvoltarea spirituală în toată puritatea ei, 
manifestarea forței sufletului omenesc. Sentimentele cele mai 
înalte şi cele mai nobile, pe care se edifică cultura spirituală a 
oamenilor, sunt încă în stare latentă. Totuşi, trebuie să apară în 
toată puterea lor, pentru ca binele suprem din ele să se poată 
răspândi peste tot. Toate popoarele, societăţile şi indivizii, toate 
sistemele, indiferent care ar fi ele, trebuie să aibă în vedere 
doar acest domeniu. Dacă popoarele din prezent nu pornesc cât 
mai curând pe această cale, natura le va constrânge prin 
epuizarea sistemului lor nervos; ele vor deveni neurastenice şi 
astfel, vrând, nevrând, se vor vedea forţate să renunţe la 
concepţiile vechi, la înțelesurile şi aspiraţiile lor şi să apuce pe 
alt drum. Să luăm, de exemplu, un om bogat obişnuit să se 
hrănească doar cu bucatele cele mai pretenţioase. Ce se 
întâmplă? Sistemul nervos îi slăbeşte, stomacul uzat începe să 
dea afară alimentele. El înţelege că trebuie să pună capăt 
vechiului regim alimentar şi, vrând, nevrând, să se mulţumească 
cu o hrană mai simplă: să bea doar lapte. Totuşi, numai copiii se 
hrănesc cu lapte. 

Marele învăţător al omenirii a zis: „Dacă nu deveniți 
asemenea copiilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor”. Aceasta 
înseamnă că trebuie să primim „noul” care ne intră în viaţă aşa 
cum primesc copiii ceva nou. Fiecare ştie că, atunci când apar 
într-o casă, copiii le aduc bucurie părinţilor şi celor apropiaţi, 
fiind iubiţi de toţi. Copiii poartă în ei viaţa nouă, noile aspirații; 
poartă în ei puritatea şi o iubire naivă care nu este încă 
murdărită de bănuială, de violenţă şi de alte procedee. Poartă în 
ei un spirit de modestie şi de bunătate care îi face supuşi şi 
concilianţi. 

Popoarele europene trebuie, deci, să devină şi ele 
asemenea copiilor, adică trebuie să se resemneze să accepte 
noua ordine impusă acum de natură. 


Oamenii cu aspirații obişnuite, de zi cu zi, nu înţeleg încă 
aceste noi dispoziţii. Numai sufletele mult evoluate şi foarte 
sensibile, sufletele care prin eforturi nemaipomenite s-au ridicat 
peste nivelul concepţiilor şi înţelegerii obişnuite sunt în stare să 
înţeleagă acest „nou” care intră în viaţă. Ele sunt ca păsările 
trezite înaintea zorilor şi ca florile delicate care presimt 
apropierea primăverii şi răsăritul soarelui şi semnalează aceste 
lucruri  îmbucurătoare, primele, prin cântul lor melodios, 
celelalte, prin creşterea rapidă şi dăruirea de flori cu parfum 
plăcut. 

Este neapărat necesar (timpurile noi ne-o impun) să ne 
schimbăm vechea manieră de a vedea, să ne conformăm noului 
care avansează şi să începem să aplicăm metodele noi pe care 
viaţa le cere în prezent. 

O comparaţie va face totul mai clar. Când omul bogat 
ajunge sărac, trebuie să înceapă să muncească; când tânărul e 
lipsit de plăceri, trebuie să înceapă să studieze; când bolnavul 
îşi recapătă sănătatea, trebuie să părăsească spitalul; după ce 
deţinutul şi-a executat pedeapsa, trebuie să iasă din închisoare 
fără să se preocupe de felul în care se va descurca în noile 
împrejurări care îl aşteaptă. 

Condiţiile de viaţă ale deţinutului sunt diametral opuse faţă 
de cele ale vieţii din afara închisorii. Popoarele moderne sunt 
deja eliberate din închisoare, dar încă nu ştiu cum să se 
adapteze la condiţiile exterioare. 

În consecinţă, problema nu este să ne păstrăm închisorile şi 
să le reformăm, ci să ne confruntăm cu noile împrejurări 
exterioare ale vieţii, fiindcă închisorile sunt produsul lipsei de 
organizare a vieţii. Toate sistemele sociale trebuie să fie doar 
auxiliare, indicaţii pentru omenire, nu limitări, căci această 
ultimă modalitate nu duce la nimic pozitiv, închisorile şi toate 
instituţiile moderne create în vederea limitării libertăţii anumitor 
indivizi care nu se supun ordinii sociale stabilite nu numai că nu 
reduc răul, ci îl şi sporesc, căci, în limitări, unele energii 
neutilizate se întăresc şi rup formele care le limitează. Cu alte 
cuvinte, când cursul unui râu este blocat într-un loc, fără să i se 
dea acestei ape o altă direcţie în scopul de ao utiliza la stropitul 
grădinilor etc., blocarea curentului va pricinui pagube mari când 
digul se va rupe sub presiunea forţei tot mai mari a apei care se 


adună. Oamenii îmbătrânesc şi mor pentru că rețin prizoniere în 
ei anumite forţe care rămân, deci, nefolosite. 

Aceste forţe distrug formele care le împiedică să 
funcţioneze şi această distrugere a formelor o numim „moarte”. 
Această situaţie nu este valabilă doar pentru om, ci pentru toate 
fiinţele; toate trec prin acelaşi proces şi învaţă marea lege care 
spune că ne adaptăm la noile condiţii pe care le creează natura. 

lar omenirii de astăzi i s-a dat să rezolve o problemă socială 
importantă şi trebuie s-o rezolve conform matematicii şi 
geometriei vii. Matematicienii moderni trebuie să proiecteze o 
lumină puternică asupra acestor legi şi ştiinţa lor socială le va 
arăta în acest scop direcţia de urmat. Toate călăuzele omenirii 
trebuie să fie inspirate de Marele suprem, ca să găsească soluţia 
acestei sarcini nobile. 

Dacă aşa stau lucrurile, popoarele moderne vor atinge în 
dezvoltarea lor gradul la care vor ajunge precursorii noii rase. In 
timpul rasei negre, s-au dezvoltat sentimentele inferioare ale 
omului; în timpul rasei galbene, s-au dezvoltat forţele lui 
organice; în timpul rasei albe, i s-au dezvoltat forţele 
intelectuale. Totuşi, rasa nouă, care vine acum, are ca scop 
dezvoltarea forţei spiritului său în realizarea idealurilor care i-au 
fost transmise ca să poată ocupa primul loc şi să utilizeze toate 
forţele dobândite nu pentru a face rău, ci pentru a face bine. 

În consecinţă, rasa albă va deveni mama celei de-a şasea 
rase, care va purta în ea toate idealurile înalte despre care s-a 
vorbit în trecut şi despre care vorbesc şi în prezent poeţii, 
filosofii, savanții şi predicatorii. Popoarele civilizate se pot 
pregăti pentru venirea celei de-a şasea rase. 

Rasa latină a creat Inchiziția, nici ea nu şi-a atins, deci, 
scopul. Numai naţiunile raselor anglo-saxone şi teutone sunt 
relativ mai liberale şi au, de aceea, o legătură interioară mai 
puternică. Se înţelege că popoarele care ţin să aibă viitor 
trebuie să fie inspirate de idealuri înalte (nu abstracte), de 
idealuri care conţin legătura interioară între material şi spiritual. 
Se înţelege de la sine că ne referim aici doar la reprezentanţii 
cei mai avansați ai raselor anglo-saxone şi teutone. Popoarele 
nu trebuie să împiedice „noul” să-şi croiască drum, nu trebuie 
să se opună curentelor de idei purtătoare de iubire, frăţie, 
egalitate, libertate şi pace. 


Tocmai acestor nobile popoare pline de entuziasm pentru 
idealurile înalte le aparţine viitorul. În timpul fostului regat 
bulgar, şefii de atunci i-au alungat pe bogumili, a căror sublimă 
învăţătură tindea să reformeze viaţa şi ordinea socială printr-o 
modalitate ideală. Dar jugul turcesc sub care au fost nevoiţi să 
se plece bulgarii timp de cinci secole i-a făcut să plătească 
scump greşeala: un popor care se opune Celui mai mare şi care 
nu primeşte Cuvântul Divin care îi este trimis de providenţă şi 
nu-l pune în aplicare în viaţă este fatalmente abandonat sorții 
sale pentru a suporta suferinţa comportamentului său nesăbuit 
şi trebuie să se aştepte, atunci, la toate necazurile. Bogumilii 
alungaţi din Bulgaria şi-au purtat ideile şi cultura în Vestul 
Europei, iar popoarele care i-au înţeles şi au pus în practică 
ideile lor în reformele sociale au putut să înflorească cu 
adevărat. lar acum, dacă înţeleg greşelile comise în trecut şi nu 
le repetă faţă de mişcarea spirituală, bulgarii vor obţine 
rezultate mult mai bune în viaţa lor socială. 

Nu învăţăm nimic în plus repetând mereu aceleaşi greşeli; 
acest procedeu aduce doar deziluzii. Vedem că există puncte de 
contact între toţi oamenii activi din societate. Ideile lor nu diferă 
în mod esenţial şi ei pot, în consecinţă, să găsească un mod 
comun de acţiune, în care s-ar instaura, într-o adevărată 
armonie, o convergenţă de idei al cărei rezultat ar fi binele 
general, binele pentru noi toţi. 

Trebuie să înţelegem că orice om care se bucură de simţul 
vederii poate să perceapă lumina, dar nu toţi îi percep 
semnificaţia şi câştigul. Orice om care are urechi poate să audă 
muzica, dar nu toţi percep frumuseţea pe care o conţin acea 
muzică şi vocea omului şi nu înţeleg sensul profund al vieţii care 
se exprimă în muzică şi în cuvânt. Orice om care are inimă 
poate să simtă iubirea, dar nu toţi sunt în stare să înţeleagă 
elanul interior şi suprem cu care ea răsplăteşte sufletele 
pregătite să-i pună în aplicare forţa vie în viaţa lor. 

Astfel, numărul celor care trăiesc în deplinătatea sensului 
cuvântului este mic. Unii duc doar o viaţă plină de suferinţe, alţii 
trăiesc şi vegetează, alţii trăiesc şi mor, iar alţii trăiesc şi învie. 

în consecinţă, când această ultimă stare va fi starea 
conştientă obişnuită a societăţii, ne vom afla în pragul epocii 
noi, care aduce adevărata libertate pentru întreaga omenire. Şi 
ea bate deja la uşa fiecărei înţelegeri, fiecărei inimi şi fiecărui 


suflet. Şi cel care ştie să gândească, care poate să simtă şi să 
aibă elanuri nobile o va înţelege şi va merge în întâmpinarea ei. 


MINTEA, INIMA ŞI VOINȚA 
Influenţa lor asupra vieţii; Forma, conţinutul şi 
sensul vieţii 


Putem caracteriza aceste trei principii ale vieţii omeneşti ca 
fiind trei forţe care lucrează la edificarea ei. Ele sunt invizibile şi 
nu pot să fie concretizate şi simţite ca în cazul forţelor 
materiale, căci ele se manifestă în cele trei sisteme principale 
ale organismului omenesc, ceea ce ne permite să le constatăm 
manifestarea şi activitatea. Principiul inteligenţei sau forţa vieţii 
intelectuale depinde de sistemul nervos cerebral, unde rolul 
principal este îndeplinit de creier şi de simţurile omului. 

Principiul inimii sau forţa sensibilităţii este în relaţie cu 
aparatul respirator, aparatul circulator şi cel digestiv, unde 
plămânii, stomacul şi vasele sangvine joacă un rol important; 
ele sunt în raport cu sentimentele omului. Voința omului, care 
depinde de cea mai înaltă capacitate a sa, raţiunea, este forţa 
care se manifestă prin ceea ce se numeşte aparat motor, în care 
un rol important îl au oasele, muşchii, ligamentele şi 
extremităţile. Omul este inteligent doar dacă ştie să-şi 
folosească diferitele membre ale corpului. 

Când organismul acţionează în acest mod, zicem că o forţă 
conştientă superioară se manifestă chiar în sânul naturii potrivit 
principiului finalităţii. Dar acest principiu acţionează doar în 
anumite momente, când se simte necesitatea. De exemplu, 
omul care se hrăneşte se conformează exigenţelor principiului, 
având în vedere că hrana îi domoleşte foamea şi îl cruţă de 
suferinţele la care este expus dacă duce lipsă de ea. Dar numai 
o hrană potrivită este în măsură să-i domolească foamea. Ea 
trebuie să fie în relaţie strânsă cu organismul. Şi, de fiecare dată 
când nu este conformă legii şi nu corespunde scopului, o hrană 
produce boli chiar şi după ce a satisfăcut foamea celui care a 
folosit-o. 

In astfel de cazuri, oamenii instruiți, savanții declară că 
există anomalii care împiedică funcţionarea regulată a legilor 
naturii. Gândirea, ca forţă conştientă din natură, este legată de 
toate fiinţele vii care se străduiesc să-şi găsească o hrană 
potrivită, ceea ce înseamnă că ele caută condiţiile care să le 
permită să trăiască şi să-şi păstreze această viaţă mai mult 
timp. In consecinţă, vom remarca faptul că toate fiinţele au 


capacitatea să observe totul şi să efectueze căutări - sunt primii 
pionieri ai ştiinţei. O mică experienţă va dovedi adevărul acestei 
aserţiuni. Dacă puneţi un cârlig de undiţă într-o apă curgătoare 
foarte limpede şi vreun locuitor al acelei ape, un peşte, de 
exemplu, muşcă din momeală, dar după aceea reuşeşte să se 
elibereze, va începe să se învârtească în jur ca să examineze 
cârligul. Va păstra amintirea formei aceleia şi nu se va mai lăsa 
niciodată înşelat. S-au mai făcut şi alte experienţe: nişte melci 
au fost puşi într-o grădină înconjurată de o sârmă uşor 
electrizată; fiecare melc care a simţit o dată curentul şi a suferit 
nu s-a mai apropiat niciodată de sârmă. 

Cei care n-au făcut aceste observaţii fine în natură 
consideră că fiinţele inferioare n-au niciun fel de inteligenţă, dar 
adevărul este că vedem aceste fiinţe inferioare înțelegând atât 
de corect lucrurile câteodată şi dând dovadă de o capacitate 
inventivă atât de mare, încât îl depăşesc chiar şi pe om în 
anumite privinţe. Încă un exemplu. Dacă îi luaţi un picior, 
steaua-de-mare ştie cum să-l recreeze, ceea ce nu-i este posibil 
omului care şi-a pierdut un picior. Se va zice că natura face 
aceste lucruri. Dacă este aşa, de ce nu face să crească din nou 
piciorul care îi lipseşte omului? 

Steaua-de-mare are, prin urmare, o specialitate pe care 
omul n-o cunoaşte. Când un virtuoz interpretează o creaţie 
muzicală, cine este în realitate executantul, natura, sau omul? 
Omul, bineînţeles. In cazul dat, se distinge ca individ; nu toţi 
oamenii pot să cânte ca el, această interpretare este 
specialitatea lui. Dar n-a dobândit-o într-o zi, nici într-o lună, nici 
măcar într-un an. Ea se datorează eforturilor unui şir de 
generaţii de indivizi care au muncit în această direcţie. Totuşi, 
unul dintre ei a reuşit să exprime această specialitate într-un act 
inteligent şi zicem că natura lucrează în el. În lume, fiecare fiinţă 
exercită până la un anumit punct o oarecare influenţă care 
produce o schimbare în mediul înconjurător şi, prin anumite 
eforturi conştiente, încearcă să facă să apară în mod mai 
avantajos forţele depuse în firea sa. 

Aceste eforturi nu pot să ajungă doar într-o zi la cunoştinţa 
celor mai sus plasate fiinţe din jurul său, ci este nevoie de multe 
secole de activitate susţinută ca să se manifeste această 
tendinţă inteligentă depusă în ea de la început şi care 
acţionează la un moment dat. În consecinţă, tot conform 


aceleiaşi legi a analogiei, doar luând în considerare structura 
creierului, aranjarea celulelor sale şi repartizarea funcţiilor lui, 
prelungirea sistemului nervos care se întinde în toate părţile 
corpului, putem judeca activitatea acestei forţe individuale, 
inteligente, interioare, care a acţionat timp de secole în aceeaşi 
direcţie, ca să reuşească să producă acest organ de primă 
necesitate în ceea ce priveşte exprimarea gândirii omeneşti, 
crearea societăţilor actuale şi a culturii în toate manifestările ei, 
cele mai înalte ca şi cele mai joase. Acolo unde creierul este 
dezvoltat, adică unde urmează calea ascendentă a dezvoltării 
sale, apare o cultură înaltă a omului; acolo unde urmează calea 
descendentă a dezvoltării sale, se formează culturile inferioare. 
Şi pe aceasta din urmă, calea descendentă a dezvoltării, o 
numim răul. Putem să ne folosim şi de următoarea comparaţie: 
lupul urmează drumul descendent şi oaia, drumul ascendent. 

lar despre acei oameni care ţin calea ascendentă spunem 
că sunt inteligenţi şi nobili, în timp ce aceia care o ţin pe 
cealaltă sunt numiţi lipsiţi de cultură şi zicem despre ei că 
degenerează, iar eforturile pe care le fac devin întotdeauna 
cauza vreunui rău. 

Anomaliile aparente care există în natură provin din fapte 
care dovedesc că legile ei înțelepte au fost încălcate. Exact de 
aceste legi depinde viaţa, într-un sens sau altul. Şi astfel, când 
principiile înțelepte ale naturii urmează linia descendentă a 
dezvoltării lor, atunci apar toate formele şi toate organismele 
inferioare care constituie baza de unde începe linia ascendentă, 
cultura înaltă a omului. 

Istoria Pământului şi ştiinţa actuală sunt de acord în privinţa 
acestui punct şi îl confirmă. Mii de secole, a existat o luptă 
cumplită între aceste forţe inferioare, pentru supremație. 

Şi lor le datorăm mările, oceanele, munţii, vulcanii etc. 
Când această luptă interioară a atins limita extremă, au apărut 
alte forme mai elevate, una dintre ele fiind forma omenească. 
Evoluţia formelor capătă o altă direcţie, deşi această luptă nu a 
luat sfârşit. Totuşi, în comparaţie cu ceea ce era în trecut, şi-a 
pierdut de mii de ori intensitatea. Şi când, la rândul ei, această 
înaltă dezvoltare îşi va atinge apogeul, vom avea o cultură nouă 
cu baze cu totul noi şi legi cu totul diferite de cele care 
guvernează în prezent universul. 


Actualmente, orice activitate mentală a omului pe pământ 
este concentrată asupra celulelor care formează creierul. Este, 
deci, util să le studiem igiena. Ne vom folosi de o experienţă 
simplă. Dacă luăm ca exemplu celulele numite piramidale, care 
formează stratul superior al creierului, vom observa că ele sunt 
legate, parcă agăţate la extremităţi. Când creierul este normal, 
aceste legături dintre celule sunt armonioase şi prin 
extremităţile lor se transmite energia cerebrală al cărei rol este 
de a fi vehiculul gândirii. Zicem atunci că omul gândeşte şi 
simte corect, adică gândirea şi sentimentele omului se 
manifestă cu regularitate. 

Dar să ne fie permisă o mică digresiune. 

Dacă vom examina creierul ca un tot, vom vedea că partea 
sa anterioară serveşte la manifestarea forţei pur intelectuale, 
partea sa posterioară, la manifestarea sentimentelor personale 
şi familiale, că partea superioară este sediul sentimentelor 
morale şi că regiunile laterale servesc la manifestările 
impulsurilor volitive şi ale instinctelor combative, a căror acţiune 
este uneori destructivă, când voinţa nu le controlează. 

Prin voinţă înţelegem principiul înalt- inteligent care 
guvernează. Ceea ce înseamnă că, atunci când celulele 
piramidale funcționează în mod armonios, intelectul, 
sentimentele şi voinţa funcţionează şi ele la fel. Dar, dacă apar 
oboseala, surmenajul, când hrana nu e igienică sau viaţa nu 
este regulată, deseori din cauza acumulării a ceea ce se 
numeşte acid lactic, care la rândul lui paralizează activitatea 
acestor celule, mutilându-le, se observă că extremităţile se 
contractă şi între ele se formează interstiţii. 

Într-o astfel de stare, omul simte frecvent nevoia să 
doarmă, n-are niciun chef de muncă, e permanent într-o 
dispoziţie proastă, se enervează şi e victima altor manifestări de 
acelaşi gen. 

Cel care nu cunoaşte legile profunde ale lumii organice 
superioare nu ştie nimic nici despre activitatea minţii omului. 
Aceasta din urmă lucrează după tabele matematice create 
demult şi care formează ceea ce se numeşte Matematica divină 
şi imuabilă, după care este construit imensul univers actual, ale 
cărui activităţi sunt determinate strict şi în mod înţelept. Ni se 
pare uneori că acţiunile naturii sunt neinteligibile. Aceasta se 
datorează acumulării de acid lactic şi uric care paralizează până 


la un anumit punct micile celule piramidale ale creierului, ceea 
ce ne face să ne enervăm atunci când trebuie să observăm şi să 
acţionăm şi, când vine momentul să lucrăm, ni se pare că viaţa 
n-are sens. Ne aflăm atunci în cazul celebrului predicator 
american care avea un stomac foarte suferind, dar nu-i acorda 
nicio atenţie. Totuşi, când stomacul, prin acest deranjament, a 
produs în corp acizi nocivi şi i-a trimis la creier, care, din această 
cauză, a fost supraîncărcat, preotul a început să creadă că toţi 
cei care îi ascultau predica erau demoni ieşiţi din iad incapabili 
s-o înţeleagă. Şi a început să tune şi să fulgere împotriva lor 
pentru că nu înțelegeau cum trebuiau să trăiască. Dar auditorii 
pioşi şi-au trimis predicatorul la o clinică unde i-a fost spălat 
stomacul cu apă caldă, a fost supus unei diete potrivite, i-au fost 
îndepărtați din organism acizii nocivi şi, cu creierul astfel 
reîmprospătat, preotul s-a reîntors în amvon cu o minte nouă. În 
această dispoziţie, a declarat că domnia lui Dumnezeu venise pe 
pământ şi nu mai vedea în ascultătorii predicii sale demoni, ci 
fraţi şi surori. 

Oamenii Bisericii vor lămuri lucrurile declarând că fusese 
posedat de un demon; medicii vor susţine că creierul acelui 
predicator era normal. Cauza consta totuşi în faptul că nu 
respectase regulile elementare de nutriţie şi lăsase să-i 
pătrundă în organism otrăvuri care îşi exercitaseră acţiunea 
nefastă asupra bazelor capacităţii sale de a gândi, a simţi şi a 
acţiona. 

Oamenii „cultivaţi” moderni discută în stânga şi în dreapta, 
cer dovada existenţei sau nonexistenţei lui Dumnezeu. Dar 
problema e clară. Dacă viaţa se derulează conform legilor 
matematice ale minţii omeneşti, aşezate acolo demult, şi toate 
gândurile, toate sentimentele sunt raţionale şi produc bine 
omului şi apropiaților lui, Dumnezeu există fără nicio îndoială, 
asta se înţelege de la sine. Dar, când aceste legi sunt încălcate 
şi creierul omului este îngreunat de acizi, ceea ce face viaţa să 
se manifeste în rău pentru om şi pentru cei din jurul lui, se zice 
că nu există Dumnezeu şi în locul lui apar judecătorii. Insă, dacă 
Dumnezeu este prezent, nu mai este nevoie de niciun judecător. 

In consecinţă, din acest punct de vedere, considerăm că 
toate manifestările anormale (minciuna, furtul, asasinatul, 
invidia, ura etc.) sunt cauzate de iraţionala acumulare în om a 
acelor acizi inutili. Astfel, bulgarul, cu bunul lui simţ natural, zice 


pe bună dreptate despre cineva că „a devenit foarte acru” sau 
„ce s-a mai înăcrit!” 

Viaţa regulată va începe, deci, îndată ce vom putea să 
salvăm oamenii de această acidificare. In acest sens, pentru ca 
celulele piramidale ale creierului să poată fi dispuse în mod 
regulat, trebuie să simţim întotdeauna în noi elanurile, 
aspiraţiile cele mai nobile şi trebuie să folosim o hrană simplă, 
dar ea va trebui să fie, în fiecare caz, cea mai utilă. Când 
celulele piramidale menţionate, precum şi celulele întregului 
creier sunt normale şi funcţionează cu regularitate, capul şi faţa 
noastră capătă o formă regulată, extremităţile dobândesc o 
simetrie exterioară, plămânii şi stomacul funcţionează perfect şi 
ne aflăm în general într-o dispoziţie excelentă, suntem plini de 
bucuria de a trăi şi gata să ne sacrificăm pentru ceilalţi. Căci 
numai omul bun şi cu judecată se poate sacrifica. Omul fără 
judecată este sacrificat de forţele din jurul lui. 

Exact asta se întâmplă în acest moment cu oamenii de pe 
pământ: natura înconjurătoare îi sacrifică, adică le ia viaţa. Nicio 
teorie ştiinţifică nu a găsit până în prezent modalitatea de a 
scăpa de acest rău. De mii de ani, oamenii suferă şi mor, 
dezvoltă cele mai cumplite boli, sunt victimele celor mai rele 
chinuri şi viaţa lor exterioară e plină de cele mai mari 
vicisitudini. Totuşi, până în acest moment, n-am ajuns să ne 
dăm seama de cauzele reale ale acestei stări de lucruri şi ne 
consolăm zicându-ne asemenea oamenilor simpli: „Aşa a făcut 
Dumnezeu lumea”. Sau: „E un rău inevitabil al naturii”, după 
cum ne asigură raţionaliştii. Scolasticii afirmă că este o simplă 
iluzie. Materialiştii atribuie răul condiţiilor vieţii exterioare. Ei 
bine, să zicem că e „o iluzie”! Doar că e una destul de tangibilă 
şi care face toată lumea să plângă! 

Situaţia noastră seamănă cu cea a unui predicator care 
susţinea că n-are nevoie de bani, că banii sunt o „iluzie”. Dar 
unul dintre ascultători l-a jefuit şi predicatorul nostru a început 
să se tânguiască, repetând că îi fuseseră luaţi banii. Totuşi, cel 
care îl jefuise i-a zis: „De ce te plângi? Ai scăpat de ce era inutil 
în viaţa ta...” Banul este un mijloc introdus de oameni ca să 
pună toată lumea la muncă; serveşte în schimbul energiilor lor, 
este un mijloc de comunicare între ei, îndeamnă la muncă, la 
trudă. Dar, dacă banii, al căror rol este să circule în acest fel, 
sunt opriţi din adevărata lor funcţie ca să devină doar un 


instrument pentru crime şi nenorocire, pentru violarea 
conştiinţei aproapelui şi chinuirea celor slabi, zicem că, în acest 
caz, banii nu sunt necesari. 

În consecinţă, trebuie să ne recăpătăm pacea sufletească, 
să încercăm să cunoaştem ceea ce în noi este cu adevărat în 
conformitate cu raţiunea, şi o vom face nu negând, ci admițând, 
nu distrugând, ci clădind, nu prin metoda urii şi a răutăţii, ci prin 
metoda iubirii şi a nobleţei, adică prin toate metodele virtuţilor 
proprii spiritului omenesc. Când vom începe să studiem natura 
inteligentă în mod raţional şi să vedem în fiecare fiinţă vie un 
suflet viu şi conştient, ne vom afla foarte aproape de soluţia 
acestei sublime probleme a vieţii, adică vom şti cum să ne 
folosim mintea, inima şi voinţa: mintea, examinând atent 
condiţiile vieţii; inima, încercând să avem o idee corectă despre 
conţinutul acestei vieţi; voinţa, conştientizând exact rezultatele 
definitive ale vieţii. 

Trebuie să ştim că fiecare formă este necesară pentru ca 
un conţinut să se poată exprima prin ea şi fiecare conţinut este 
indispensabil ca să se exprime sensul interior, profund al vieţii. 
În consecinţă, forma, conţinutul şi sensul sunt strâns unite: 
forma, cu mintea, conţinutul, cu inima, sensul, cu voinţa 
omenească. 

Când gândim bine, când gândirea este corectă, înseamnă 
că posedăm toate formele frumoase şi bine potrivite în care 
putem aşeza conţinutul divin al vieţii. Şi, îndată ce avem acest 
conţinut, inima va începe să se manifeste în mod normal şi 
celulele piramidale vor lucra la unison. Şi, din moment ce avem 
conţinutul, vom avea şi forţa interioară care îi va conferi sens 
vieţii, acel sens în care se poate manifesta voinţa omenească. 
Pentru că numai atunci când ne folosim în mod judicios voinţa 
trăim o viaţă plină de sens. In consecinţă, a gândi, a simţi şi a 
acţiona în deplină corectitudine este indispensabil pentru buna 
funcţionare a minţii, a inimii şi a voinţei. 


MAI MULTĂ CONŞTIINŢĂ ŞI LUMINĂ 


Lumina este actul creator al Augustei Naturi. Ea stabileşte 
limite între fiinţă şi neființă, între veşnic şi temporar, între real şi 
tranzitoriu. Lumina este primul moment de trezire în viaţa 
Naturii. Şi prin „trezire” înţelegem trecerea de la starea 
nelimitată a naturii la starea limitată, de la supraconştiinţă la 
subconştiinţă. Acestea sunt cuvinte a căror esenţă interioară 
este greu de înţeles de unele persoane. 

Dacă vă adresaţi fizicienilor actuali ca să le aflaţi opinia 
despre lumină, ei o vor defini ca un şir de vibrații în care intră 
şapte culori (de la roşu la violet) şi vă vor spune că culoarea 
roşie are 428 bilioane de vibrații, violetul, 739 bilioane şi 
ultravioletul, 833 bilioane de vibrații. Aceasta este limita sau 
regiunea luminii în care ea se poate manifesta aici, în lumea 
fizică. Cu alte cuvinte, este punctul la care au ajuns oamenii, 
până în acest moment, în dezvoltarea receptivităţii lor. Aşa stau 
lucrurile în raport cu lumea fizică. Dar ce raport are lumina cu 
inteligenţa omenească? 

Observațiile şi experienţele făcute în prezent au dovedit că 
nicio activitate intelectuală nu este posibilă, nicio manifestare 
organică nu poate să aibă loc fără prezenţa luminii. Şi putem 
spune în general că gradul de dezvoltare al tuturor fiinţelor 
depinde de calitatea şi de cantitatea luminii prezente la un 
moment dat. Această delimitare se poate raporta şi la fiinţa 
omenească. Oamenii se deosebesc prin gradul de receptivitate 
a luminii şi prin modul în care o manifestă. Mai putem spune că 
însuşi caracterul omului, manifestarea lui spirituală, depinde de 
calitatea şi cantitatea acestei lumini. S-ar putea demonstra cu 
argumentele cele mai clare că aceasta este realitatea. Dar, 
deoarece ea se raportează la cea mai înaltă matematică, la 
matematica transcendentală, cunoscută de puţini oameni, şi ne- 
ar trebui în acest scop formule şi timp, vom folosi, ca să fim 
înţeleşi, unul dintre cele mai slabe argumente, dar de aceea mai 
clar. 

Acolo unde avem culoarea roşie în manifestarea ei cea mai 
de jos, viaţa se exprimă în gradul cel mai de jos. Toate ființele 
care, într-un fel, au acumulat această lumină în sânge, în 
organism, sunt peste măsură de active şi grosolane. 


Aceasta este valabil şi pentru om. Când este excesiv de 
excitat şi dă frâu liber nemulțumirii, furiei, indignării, această 
culoare se arată întotdeauna pe faţa lui. Şi, dacă cineva întreabă 
de ce acel om se află în acea stare, îi răspundem: pentru că a 
primit puţină lumină (numai pe cea roşie, n-a primit lumina în 
ansamblul ei), a luat în el mai multă lumină roşie, care nu 
găseşte unde să se manifeste. Furia izbucneşte când 
manifestarea naturală a luminii se opreşte. 

Dacă are această lumină roşie în cantitate mai mare şi 
lipsesc celelalte lumini, o persoană va fi predispusă să se înfurie. 
Nu trebuie oprită energia celei care e gata să se înfurie, ci 
trebuie dată o altă direcţie acelei energii ca să realizeze ceva, 
trebuie pusă la treabă. Este o modalitate prin care vom reuşi să 
ne corectăm. Există legi după care va fi guvernată societatea 
viitoare. Omul are în el energii de prisos pe care trebuie să le 
folosească în mod util. Furia sau nemulţumirea este la un 
moment dat, după părerea noastră, o stare prin care trebuie să 
înţelegem că există o nevoie interioară: ne lipseşte ceva şi 
luptăm să-l obţinem. Şi cine luptă în această lume? Cel căruia îi 
e foame. Cine năzuieşte să devină bogat? Săracul. Cine vrea să 
se instruiască? Ignorantul. Cine vrea puterea? Cel slab. Cine e 
însetat de glorie? Cel care e lipsit de ea. Cine caută viaţa? 
Mortul. 

Folosim aceste cuvinte într-un sens foarte larg. Prin 
cuvântul „moarte” înţelegem o stare limitativă sau potenţială ce 
trebuie să ajungă în starea cinetică; fiecare fiinţă este dornică 
să facă această schimbare. Moartea înseamnă cea mai mică 
posibilitate de viaţă. In consecinţă, când spunem: mai multă 
lumină, avem în vedere condiţiile care pot să aducă o schimbare 
în viaţa noastră actuală. 

Astăzi, toţi oamenii, toate societăţile şi toate popoarele 
suferă de lipsă de lumină. Ea se găseşte din abundență în lumea 
exterioară, dar nu rămâne înăuntrul nostru. Există puţină lumină 
în noi; n-are condiţiile necesare să se manifeste înăuntrul 
nostru. Şi, ca o consecinţă a acestei situaţii, apar toate 
sentimentele negative care împiedică dezvoltarea omenirii şi îi 
macină organismul, îi limitează mintea şi-i pervertesc inima. 
Dacă vă îndoiţi de spusele mele, faceţi o încercare simplă. 
Plasaţi orice individ într-o locuinţă care nu este igienică, unde e 
foarte puţină lumină şi veţi remarca în cursul câtorva ani ce 


mare schimbare s-a putut produce. Veţi fi frapaţi de 
dezorganizarea acelui individ, de slăbirea capacităţilor sale 
intelectuale şi morale. 

In natură, lumina este agentul cel mai puternic în opera sa 
creatoare. Am putea să ne împotrivim acestei aserţiuni zicând 
că plantele cresc mai degrabă noaptea decât ziua. Recunoaştem 
acest fapt, dar el ne arată că lumina acumulată de plante în 
timpul zilei este transformată în ele în cursul nopţii. Pentru o 
mai mare claritate, să observăm creşterea pepenilor galbeni. 
Oricine poate să facă această încercare. Semănaţi câţiva 
sâmburi, şi veţi observa curând că tulpina creşte uneori 30 cm 
într-o noapte, dar foarte puţin în cursul zilei. Dar, dacă seara 
apare o schimbare bruscă de la cald la frig, procesul se opreşte. 
Ce reprezintă frigul prin el însuşi? Din punctul nostru de vedere, 
frigul este o cantitate mică de lumină. Căldura indică 
întotdeauna prezenţa luminii. 

Acolo unde este lumină puţină, există şi căldură puţină, 
deoarece căldura nu este altceva decât prima manifestare a 
luminii ca mişcare şi noi o simţim prin pipăit, căci cu vederea nu 
putem să percepem căldura ca manifestare a luminii (lumina 
corespunde şi ea unor vibrații, dar de un alt gen). Vibraţiile 
căldurii fiind mai slabe, întâmpină o rezistenţă mai mare. Ele 
mai ales se dilată (ceea ce face ca ele să îndepărteze una de 
alta particulele corpului, care, din această cauză, câştigă în 
întindere), în timp ce vibraţiile luminii, fiindcă sunt mai 
puternice şi depăşesc mai uşor obstacolele, se răspândesc 
direct în mediul lor. 

Alte vibrații luminoase vin din cosmos spre pământ şi, când 
se apropie de el, se transformă în aşa fel încât rezultă lumina 
obişnuită. Dincolo de această lumină obişnuită, există alte 
energii de ordin mai înalt, şi dincolo de acestea se găseşte ceva 
prodigios de raţional. 

Fiecare culoare exercită o acţiune organică şi psihică. 

Culoarea roşie în starea ei cea mai pură are efect 
însuflețitor. Dar, dacă intră impură în om, produce iritare. 

Culoarea portocalie pură conferă o individualizare nobilă, 
dar, când e primită impură, întreţine egoismul. 

Culoarea galbenă pură produce echilibrul interior al 
sentimentelor, linişte şi pace. Când o primim într-o formă 
impură, generează o stare maladivă (diferite boli). 


Culoarea verde pură intensifică creşterea în toate privinţele 
(gânduri, sentimente, manifestarea unor elanuri pline de 
nobleţe). Intr-o formă impură, cauzează uscăciune fizică şi 
psihică. 

Culoarea albastră pură şi în mare cantitate produce elanul, 
expansiunea sentimentelor, manifestarea a tot ce e mai înalt în 
om. Primită în cantităţi mici şi într-un mod puţin natural, are un 
efect opus: omul se simte înclinat să se îndoiască, să respingă 
orice credinţă, să fie incredul. 

Albastrul-închis în manifestarea sa cea mai pură produce 
fermitate, hotărâre, forță în convingeri, în sentimente. În caz 
contrar, inconstanţă. 

Culoarea violetă pură conferă forţă de caracter. Primită în 
condiţii proaste, are ca efect laşitatea. 

Am putea studia semnificaţia educativă a culorilor cultivând 
în grădini florile cele mai diferite, şi vom vedea ce influenţă 
exercită din punct de vedere al educaţiei florile roşii, albastre, 
galbene etc. Dacă oamenii ar cunoaşte legile acţiunii culorilor, 
ar putea, până la un anumit punct, să fie educați de ele. 

Fiecare gând produce o culoare aparte. Forţa scriitorului 
depinde de culoarea pe care o generează în viaţa interioară a 
cititorului şi sunt numiţi scriitori buni tocmai cei care reuşesc să 
producă culori mai pure în sufletul cititorilor. Chiar şi oamenii 
care n-au habar de aşa ceva se folosesc de culori. Nu e nimic 
arbitrar în asta. Cei care acordă mai mare importanţă culorii 
hainelor respectă şi legile despre care am vorbit, dar o fac mai 
degrabă în mod inconştient. Şi nu există deja medici care îşi 
tratează bolnavii cu ajutorul culorilor? 

Şi să mai spunem că toate marile idei, sentimentele şi 
faptele elevate apar în lumina cea mai abundentă nu exterioară, 
ci interioară. Ca să ne convingem că aşa este, e de ajuns să ne 
amintim că pe indivizii cei mai elevaţi din omenire, care au atins 
dezvoltarea cea mai înaltă, îi numim sfinți sau „aureolaţi”, căci 
au aureolă; au devenit oamenii luminii. În consecinţă, când toţi 
oamenii se vor afla în această stare (de fiinţe luminoase), când 
societăţile, popoarele vor dobândi această capacitate, abia 
atunci vom avea o cultură înaltă. Din acest punct de vedere, pe 
pământ, plantele, animalele şi formele umane nu sunt nimic 
altceva decât lumină transformată în manifestările ei infinit de 
variate. 


Pe scurt, totul e lumină. Din ceea ce am spus înainte reiese 
că lumina nu este lipsită de viaţă şi nu constă doar din vibrații, 
după cum se afirmă în general, ci conţine ceva în plus. Din 
punct de vedere pur fizic, definim omul după manifestările lui 
exterioare - forma sa şi mişcările sale. 

Dar> ca să se mişte, trebuie să simtă în el o senzaţie şi, ca 
sa se întâmple asta, trebuie să se trezească în el un gând, şi, ca 
să poată să apară acest gând, trebuie neapărat să apară o 
luminiţă. Şi, când încercăm să descifrăm misterul creaţiei, avem 
în vedere, în realitate, principiul sublim al vieţii, acel principiu 
din care emană lumina; lumina, prin ea însăşi, a produs toate 
formele vii din natură. Şi, când spunem că trebuie să fim 
purtătorii ideilor noi - a tot ce este nobil şi elevat, a tot ce poate 
să contribuie la progresul căminului (în lucrarea sa 
pregătitoare), al societăţii (în munca sa de organizare), al 
poporului (în activitatea sa crescândă) şi al omenirii (în evoluţia 
ei), pentru realizarea înaltelor sale idealuri, pentru ca binele să 
înflorească şi să rodească în această lume; pentru ca viaţa 
superioară să se manifeste şi să se nască gânduri elevate; 
pentru ca pe pământ să apară mari caractere şi ca iubirea, cu 
manifestările ei infinite, să trăiască în supraconştiinţa omului, şi 
această iubire să aibă ca susţinere înţelepciunea divină; pentru 
ca drumul sufletului omenesc să fie luminat de razele emanate 
de adevăr şi aspiraţiile lui să atingă limitele stabilite de sublima 
dreptate a lui Dumnezeu, ca să se aşeze baza veşnică a virtuţii 
pe care trebuie să fie edificat totul -, înţelegem că trebuie să 
deschidem nu lucarne, ci ferestre mari şi largi prin care 
cunoaşterea să intre în noi din abundență. 

Dar nu este de ajuns. În plus, trebuie ca tot tavanul viitoarei 
locuinţe a omului să fie făcut dintr-o materie transparentă, din 
sticla cea mai fină, ca să lase să treacă lumina. Ne exprimăm 
simbolic, dar aceasta înseamnă: capul (craniul) trebuie să fie 
atât de flexibil, creierul atât de receptiv, inima atât de sensibilă 
şi voinţa atât de activă, încât să poată fi întotdeauna ecoul fidel 
a tot ce este nobil şi elevat în viaţă. Cele mai bune plăci 
fotografice sunt cele mai sensibile la lumină. 

Este nevoie, deci, de purtători de idei, şi nu putem să dăm 
acest nume decât oamenilor luminii, oameni cu care ne putem 
înţelege. Aşa cum lumina pătrunde în tot spaţiul şi nu se opreşte 
în faţa niciunui obstacol, aşa cum lumina descoperă ochilor 


noştri lumi îndepărtate, cosmosul întreg de unde ne aduce veşti, 
aşa şi gândurile, ideile, senzațiile noastre, care s-au născut din 
lumină, trebuie să aibă calităţile acestui principiu, strămoşul lor. 
Numai prin regulile luminii se poate stabili cel mai bine 
deosebirea dintre oameni. 

Prin ce se deosebeşte omul cultivat? Prin lumina lui. Prin ce 
se deosebeşte savantul? Prin lumina ştiinţei sale. Şi filosoful? 
Prin lumina raţiunii, care îi dezvăluie sensul profund a tot ce 
există. Prin ce se distinge poetul? Prin forţa divinei sale intuiţii. 
Şi prin ce se distinge omul spiritual şi sfânt? Prin forţa luminii 
care îl pătrunde în întregime şi îi conferă posibilitatea să-şi facă 
o idee corectă despre viaţa tuturor fiinţelor şi să le 
împărtăşească bucuriile şi durerile, oricât de mici ar fi. Dar omul 
de stat, politicianul activ, prin ce se distinge el? Prin lumina de 
care trebuie să fie luminat şi care îi este indispensabilă ca să fie 
perspicace, să remarce deja de departe direcţia pe care trebuie 
s-o dea carului poporului său şi să înţeleagă dacă acea cale este 
sau nu practicabilă, şi dacă se impun reparaţii în unele locuri, şi 
dacă punctele de oprire sunt îndeajuns prevăzute cu alimente 
pentru călători. Numai în acest fel oamenii din timpurile noi 
trebuie să examineze diferitele probleme. Trebuie să ne ferim să 
semănăm cu califul Omar, care a poruncit incendierea bibliotecii 
din Alexandria. 

Se spune că, atunci când subordonații lui, stupefiaţi în faţa 
numărului enorm de volume adunate în acea bibliotecă de mii 
de ani, l-au întrebat ce va face cu o astfel de bogăţie, a răspuns: 
„Dacă acele cărţi conţin ce este scris în Coran, sunt inutile; dacă 
nu-i aşa, sunt dăunătoare. În consecinţă, în niciunul dintre cazuri 
nu merită să fie păstrate”. Şi a dat ordin să fie încălzite cu ele 
băile din Alexandria. 

Dacă sunt prezentate unor călăuze ale popoarelor bogăţiile 
ideilor noi, scoţându-se în evidenţă că au devenit o necesitate, 
ele nu trebuie să se comporte ca Omar, adică să nu pretindă că 
fiecare învăţătură nouă macină organismul naţiunii şi că noile 
idei directoare nu se potrivesc cu tradiţiile strămoşilor noştri. ŞI 
cine ar putea să spună exact care erau tradiţiile strămoşilor 
noştri? Să ne fie descrise în mod specific. Ideile noi aduc viața şi 
tot ce e bun. Numai ele aduc viaţa şi binele. Numai lumina 
soarelui care răsare aduce binele oamenilor. 


O comparaţie va scoate în evidenţă valoarea ideilor noi ale 
progresului. Când spunem „diamant”, ne imaginăm un cristal cu 
cele trei atribute cele mai importante: e cel mai dur, refractă cel 
mai bine lumina şi materia din care este făcut se distinge prin 
marea sa puritate. Şi, când zicem „apă”, în starea sa cea mai 
slabă, ne imaginăm un lichid foarte puţin stabil: dacă sticla în 
care e închisă se sparge, apa se scurge. Nu puteţi conta pe 
stabilitatea ei; sunteţi, deci, înclinați s-o consideraţi criminală, 
lipsită de orice morală. Şi, dacă îi oferiţi cea mai mică pantă, o 
vedeţi imediat luând această direcţie. Este adevărat că, în 
privinţa coeziunii, apa este excesiv de slabă, dar, pe de altă 
parte, în viaţă e de o necesitate absolută. 

lar oamenii care poartă în ei ideile noi seamănă nu cu 
diamantul, ci cu apa. Şi, precum în cazul apei, li se pot face şi lor 
multe reproşuri,; totuşi, trebuie să ştim că fără ei nimic nu se 
poate face în lume. Sunt, aşadar, indispensabili. |n stare 
naturală, apa nu e periculoasă, dar devine astfel când opunem 
curentului ei un baraj, un dig ca să-i oprim mişcarea ce are o 
înclinaţie mare. 

În acest caz, ea devine foarte periculoasă pentru cei care 
se află mai jos. Şi putem să ridicăm digurile până la cer, ca s-o 
oprim? Se înţelege de la sine că nu se poate. Dimpotrivă, forţa 
apei creşte proporţional cu înălţimea digurilor şi ea va urma 
totuşi drumul pe care i l-a stabilit natura. 

S-o spunem în treacăt, nu este vorba aici decât de unele 
aluzii bune să ne facă să reflectăm şi n-avem deloc intenţia să-i 
facem cuiva vreun reproş. Nu trebuie să repetăm greşeala 
făcută de locuitorii din Johnstown (SUA) la sfârşitul secolului al 
XIX-lea. În partea de sus a oraşului, curgea de secole un râu 
liniştit. Dar acelor americani le-a trecut prin minte să-i blocheze 
cursul şi să formeze un lac pe care ar fi putut să se plimbe cu 
bărcile vara şi să patineze iarna. Zis şi făcut. Treaba a fost 
terminată şi locuitorii s-au putut bucura câţiva ani de frumoasa 
lor achiziţie, lacul. 

Dar a avut loc o mare inundație, digul s-a rupt, tot oraşul a 
fost invadat de apă până la etajul al treilea al caselor şi au murit 
două mii de persoane. Ce trebuie, deci, făcut? Biblioteca din 
Alexandria (o mare bogăţie strânsă timp de milenii) nu trebuia 
să fie arsă, ci folosită în scopuri înalte; râul din Johnstown nu 
trebuia să fie blocat, mai ales că trece prin partea de sus a 


oraşului, ci trebuia lăsat să curgă în albia lui naturală, ca să 
poată fi utilizat în mod raţional. 

In ceea ce priveşte lumina, trebuie s-o facem să treacă prin 
noi direct de la sursa ei. Şi vom vedea imediat apărând o 
strălucire, o gândire corectă care ne va arăta în mod firesc 
relaţiile şi legăturile tuturor lucrurilor care există în natură, 
precum şi metodele de acţiune. Calea gândirii noastre va fi 
luminată. 

Această lumină trebuie să fie introdusă în conştiinţa 
noastră; trebuie s-o facem să treacă în inima noastră ca să 
producă acolo o căldură plăcută, acţionând în felul razelor 
soarelui asupra plantelor. Sentimentele cele mai nobile vor 
apărea atunci în noi. Trebuie să aducem această lumină în 
voinţa noastră, ca să producă acolo acea forţă flexibilă pentru 
care nu există niciun obstacol în natură. Înainte cu mii de ani, s- 
a zis că pentru omul inteligent şi nobil totul e posibil, pentru că, 
în tot ce întreprinde, în tot ce face, el este întotdeauna în 
perfectă armonie cu legile luminii. Şi aceste legi poartă în ele 
armonia sublimă a universului. 

Şi, dacă ne întrebaţi ce trebuie făcut, vă răspundem 
folosind limbajul naturii: Hotărâţi-vă în deplină îndreptăţire 
sufletească să gândiţi clar, să simtiti nobil şi să actionati cu 
toată corectitudinea. După această încercare, veţi obţine 
rezultate de care veţi fi cu siguranţă mulţumiţi. Dacă generaţiile 
trecute ar fi respectat regulile amintite înainte, n-am fi avut 
rezultatele din prezent. 

Este de ajuns să urmăm exemplul naturii. Expuneţi orice 
floare la soare, şi o veţi vedea curând dând dovadă de o 
adevărată cunoaştere (va şti cum să înflorească); expuneţi orice 
pom fructifer la razele soarelui, şi va învăţa nu numai să 
înflorească şi să rodească, ci şi să aducă rodul la maturitate şi 
să pregătească seminţe de calitate. În consecinţă, tot potrivit 
aceleiaşi legi, dacă ne expunem la lumina divină, cunoaşterea 
care doarme în noi de mii de ani se va trezi neapărat. Nu 
căutăm lumina, o primim. Şi, dacă îi oferiţi pe deplin sufletul, va 
intra liber şi va recrea totul prin mijloacele noi pe care nu le 
cunosc deloc oamenii de astăzi. Când ne va lumina mintea şi va 
pătrunde profund în inima noastră, când va învălui voinţa, pacea 
va domni între toate clasele societăţii: nu vom mai auzi behăitul 
trist al mieilor, nici cotcodăcitul înspăimântat al găinilor, nici 


grohăitul sfâşietor al porcilor terifiaţi; nu ne vom mai feri de 
lătratul şi de muşcătura câinilor. 

Toate contestările şi certurile vor trece, şi abuzul de forţă, 
violenţa vor deveni doar o amintire îndepărtată, un fel de 
coşmar al trecutului. Gânduri mari şi nobile vor lua naştere 
atunci în mintea omului; vor apărea caractere pline de 
abnegaţie, mame şi taţi adevăraţi, a căror lumină va reda 
sănătatea tuturor bolnavilor. 

Şi profetul din timpurile de demult s-a exprimat foarte 
îndreptăţit zicând: „Dumnezeu va şterge toate lacrimile 
oamenilor”. 

A venit vremea în care fiecare trebuie să trăiască potrivit 
acestor înalte principii. 


FORŢELE CONŞTIENTE DIN NATURA VIE 
Rațiunea manifestată în structura organismelor 
Legea sfântă 


Natura vie în ansamblul ei este manifestarea unor forţe 
inteligente de diferite grade, trăind în deplină armonie, în cele 
mai bune relaţii şi în unire perfectă. Ele au un scop suprem pe 
care îl numim natură, lege, Dumnezeu, rațiune, adică ce este 
fără limite, fără început, în care există totul, se mişcă şi se 
dezvoltă. Viaţa aşa cum se manifestă în prezent este şi ea de 
aceeaşi natură. Se înţelege de la sine că nu este vorba de acea 
viaţă a pământului înveşmântat în aspirații şi dorințe 
pământeşti, ci de viaţa omului spiritual din sufletul căruia 
ţâşneşte ceva divin şi măreț. Toţi poeţii, filosofii şi scriitorii 
vorbesc despre acest ceva măreț, care există cu adevărat în 
om. 

Aceşti poeţi şi filosofi recunosc că, dincolo de ceea ce este 
în prezent vizibil, se întinde ceva inteligent ce este subordonat 
unor legi şi unde cea mai mică acţiune, fără excepţie, este exact 
determinată. Contradicţiile în lume există doar pentru ignoranti, 
ale căror calităţi distinctive sunt limitarea, cruzimea şi violenţa. 

Ei nu ştiu că nu poţi fi violent cu apa, căci, indiferent cât de 
puternic ai clădi, oricât de crud ai pedepsi-o şi indiferent de 
măsurile pe care le-ai aplica împotriva ei, va rezista 
întotdeauna, nemodificabilă prin natura ei. Cum găseşte o ieşire, 
iese inevitabil. Ceea ce ne face să înţelegem că apa nu are nicio 
nevoie să fie modificată, ci pur şi simplu trebuie să fie folosită. 

Nu puteţi cere ca o frânghie să fie dreaptă, să nu se 
îndoaie. Îi puteţi cere să fie solidă şi flexibilă, acestea fiind 
adevăratele ei calităţi. Nu puteţi să-i cereţi unei stânci să fie 
moale şi mobilă, ci tare, în consecinţă, când vorbim despre viaţa 
omului, trebuie s-o comparăm cu apa; este important să folosim 
viaţa în mod raţional, fără s-o limităm şi fără să-i schimbăm 
natura. Şi exact asta înţelegem când, în înalta ştiinţă, spunem 
„viaţă”. Niciuna dintre civilizațiile trecute, indiferent cât a fost 
de avansată, n-a fost în stare să modifice natura vieţii: în toate 
epocile, ea s-a manifestat întotdeauna în acelaşi fel. Diferenţa 
consta doar în gradul de inteligenţă al celui care o trăia. 

Rațiunea care intră acum în viaţă o schimbă în sensul că îi 


A 


conferă o direcţie corectă. Concepţia filosofică ce pretinde că în 


viaţă există ceva rău este cauzată de o falsă concepţie despre 
viaţă, este o lipsă de înţelegere. Ea provine din puţina lumină pe 
care o au oamenii, pentru că răul se face doar în întuneric. 
Totuşi, ceea ce este rău în viaţă este un aliaj din afară. Ca 
dovadă, animalelor sălbatice le plac locurile întunecoase şi fug 
de lumină. 

Viaţa cere o purificare, o filtrare treptată, având în vedere 
că în cursul dezvoltării sale nu poate să evite imixtiunile din 
afară, care o fac să-şi piardă prospeţimea şi seninătatea. Dar, 
aşa cum apa este o condiţie indispensabilă a vieţii pe pământ, şi 
viaţa este o condiţie indispensabilă tuturor fiinţelor inteligente. 
Şi, după cum putem aduce apa în stare lichidă şi în stare de 
vapori, la fel fiinţele raţionale, tot conform aceleiaşi legi, pot şi 
ele să transforme viaţa şi s-o facă să treacă dintr-o stare în alta. 

Societăţile de astăzi care doresc să aibă un regim bine 
ordonat şi un guvern raţional trebuie, în consecinţă, să studieze 
legile acestor fiinţe foarte inteligente care dirijează totul în 
natură. Astfel se explică faptul că, în urmă cu mai multe mii de 
ani, Moise, om de stat eminent şi legislator al evreilor, a dat o 
lege poporului său prin aceste cuvinte: „îl vei iubi pe Domnul 
Dumnezeul tău din toată inima”. Apoi, în urmă cu două mii de 
ani, Hristos a zis: „îl vei iubi pe Domnul Dumnezeul tău din toată 
inima, cu toate gândurile, din tot sufletul şi din toate puterile”. 

Această rațiune înaltă din natura vie apare cu claritate 
peste tot. O găsim în orice organism, în orice plantă, în orice 
animal şi în om. Dacă examinăm în ce fel sunt construite ele, 
remarcăm această manifestare atât de inteligentă şi grija de a 
păstra întotdeauna limitele fixate de lege atât în structură, cât şi 
în funcţionarea organismelor vii. Se înţelege de la sine că, 
pentru a pricepe subtilităţile acelui ceva conştient care se 
manifestă în natură, omul are nevoie de o gândire clară, o minte 
pătrunzătoare, capacităţi puternice şi darul observaţiei. Să luăm 
ca exemplu sistemul respirator şi structura lui. Procesele pe 
care le observăm au ca scop purificarea sângelui omului. Să 
luăm sistemul digestiv, stomacul şi structura lui, şi vom vedea 
că-şi îndeplineşte sarcina într-un mod raţional şi perfect, aşa 
cum niciun mare chimist n-ar fi în stare să facă. Să luăm în 
considerare circulaţia sângelui, cu minunatul sistem arterial şi 
venos, să examinăm structura ochiului, a urechii, a limbii şi să 


ne oprim în sfârşit la creierul omului, cu organizarea lui 
excelentă, atât de ideală şi de practică. 

Toate acestea îl fac pe om să reflecteze, să se încline în 
faţa înaltei raţiuni care se află ascunsă în spatele a tot ce este 
manifestat, în spatele a tot ce este vizibil. Toate aceste organe, 
aceşti centri şi aceste simţuri indispensabile manifestării raţiunii 
se găsesc în creierul omului, repartizate şi dispuse pe suprafaţa 
lui, în diferite regiuni (pe care anatomia şi fiziologia actuală le- 
au numit lobi), în emisferele lui dreaptă şi stângă, în părţile 
anterioare şi posterioare ale creierului, în regiunile laterale şi în 
partea superioară, creştetul capului. 

Toate aceste regiuni sunt prevăzute cu o cantitate de fire 
subţiri care ies din centrul creierului şi prin care forţa motrice şi 
inteligentă se transmite în celulele ce se ocupă de funcţiile vieţii 
superior conştiente a omului. Ba chiar putem să stabilim cu 
precizie matematică cu ce fel de energie este prevăzută fiecare 
dintre aceste regiuni, pentru funcţionarea ei temporară. 

Proporția mică în care se manifestă forţa inteligentă nu ne 
dă dreptul să conchidem că ea nu există. Dacă luaţi o carte de 
filosofic, opera celui mai mare filosof al omenirii, scrisă cu cea 
mai mare grijă, veţi spune oare că inteligenţa autorului se 
găseşte în carte? Se înţelege de la sine că nu, se află în afara 
lucrării sale. In aceasta din urmă vedem doar simboluri, figuri, 
caractere prin care putem până la un anumit punct să intrăm în 
contact cu marele adevăr care există în afara cărţii. 

Şi, dacă ştergem aceste simboluri din interiorul cărţii, ce 
rămâne în ea? Dacă, prin faptul de a şterge, îndepărtăm ce este 
scris şi lăsăm doar filele albe, cartea nu câştigă în valoare, ci 
pierde. In consecinţă, prin aceeaşi analogie, considerăm omul o 
carte vie sau un univers viu în care înalta rațiune nu se 
manifestă decât într-o mică măsură. 

Când organismul face o greşeală uşoară, cum se întâmplă 
în cazul unei zdrelituri, de exemplu, va simţi o durere mică, care 
e glasul naturii vii ce subliniază că organismul a dat greş. Ea nu 
limitează în niciun fel acest organism, închizându-l, să 
presupunem, în vreo închisoare sau trimiţându-i servitori fie ca 
să-i facă morală, fie ca să-l potopească cu lovituri sau să-l ucidă 
pentru că s-a îndepărtat de la calea cea bună, ci îi spune doar: 
„Opreşte-te şi apucă acum pe drumul opus”. In acelaşi timp, în 
locul afectat, trimite mii de lucrători care încep imediat să 


repare răul. Şi, într-o oră sau în una- două zile, sau într-un an, 
totul va fi, foarte probabil, din nou în cea mai bună ordine: 
organismul viu îşi continuă sarcina fără oprire. Şi această 
rațiune, chiar dacă acţiunea ei abia poate fi remarcată, 
guvernează, în consecinţă, viaţa acestui organism fără să piardă 
vreodată din vedere scopul urmărit. 

Această înaltă rațiune este Dumnezeu însuşi care 
acţionează. Dacă luăm ca exemplu structura creierului 
omenesc, în compoziţia căruia intră 3 bilioane şi 600 de 
milioane de celule, vom observa că acestea din urmă diferă prin 
gradul de inteligenţă. De exemplu, celulele care formează 
organele observației, ale  conceperii formelor, mărimilor, 
greutăților, numărului şi ordinii au capacitatea de a observa şi 
de a înregistra exact relaţiile existente între lucrurile din lumea 
exterioară. Potrivit dezvoltării lor, ele se găsesc în partea 
anterioară a creierului şi sunt, comparativ, la gradul cel mai de 
jos al manifestării inteligente. Deasupra lor sunt rânduite alte 
celule, al căror grad de inteligenţă este mai ridicat: ele remarcă 
sunetele, culorile şi durata timpului, capacităţi pe care le posedă 
toate fiinţele vii. Grupul de deasupra celor din urmă este şi mai 
inteligent. Celulele sale raţionează, înţeleg şi trag concluzii din 
cauzele şi efectele faptelor care se întâmplă şi aduc la 
cunoştinţa gândirii omului aceste fapte. 

Psihologia actuală defineşte ceea ce am expus prin 
cuvântul „intuiţie”, care provine din particula in, care înseamnă 
„în”, şi rădăcina, dintr-o limbă veche, tao, care înseamnă 
Dumnezeu, Rațiunea Supremă, Armonia universală care 
lucrează în sufletul omului. Prin intao se înţelege Divinu/ din 
suflet. Este greu să-i faci pe oameni să înţeleagă realitatea 
acestei Raţiuni Supreme, pentru motivul foarte simplu că ei 
trăiesc încă într-o lume unde lumina pătrunde foarte slab. Astfel, 
ei îşi imaginează aceste regiuni ca pe nişte nebuloase 
îndepărtate sau pete întunecate. Şi a-i face să înţeleagă această 
realitate sublimă este la fel de greu ca a face o furnică cu o 
oarecare inteligenţă să-şi reprezinte corect viaţa omului în toate 
manifestările ei. Aceasta este situaţia, deoarece furnica n-are 
organe care să-i permită să se ridice până la marele adevăr prin 
care omul primeşte lucrurile. Pentru furnică, omul există ca un 
lucru separat, izolat şi format din mii de părţi mici. Dacă i se 
întâmplă să se mişte pe acest lucru, fiecare parte mică îi apare 


ca un obiect distinct. Şi, dacă ea ar face cercetări despre om, ar 
proceda asemenea celor care explorează acum pământul. 

Dar s-ar putea să ni se răspundă: „Ce ne interesează pe noi 
această cunoaştere abstractă care n-are nicio legătură cu 
situaţia actuală?”. Tocmai aici e marea greşeală. Rațiunea 
Supremă din lume este acel ceva veşnic prezent care intră în 
lucruri, în organisme şi în fiinţele vii şi le controlează viaţa în 
întregime. 

Dacă îl întrebaţi pe unul dintre contemporanii voştri, un om 
cultivat, de ce trebuie să mănânce, vă va răspunde: „Ca să 
trăiesc”. Dar noi spunem că viaţa este o condiţie necesară 
pentru manifestarea Raţiunii în lume şi punem atunci cea de-a 
doua întrebare: „De ce trebuie să trăiască omul?” La această 
întrebare, cei mai mulţi ridică din umeri şi răspund: „Trebuie să 
trăiască, dar nu ştim de ce”. Dacă vom continua, vom ajunge la 
această concluzie: „Trebuie să trăim pentru ca Rațiunea 
Supremă, pentru ca Divinul să se manifeste în noi”. Şi tocmai 
Divinul dă sens vieţii, aducându-i marele bine care este bucuria 
veşnică a sufletului. 

În consecinţă, din acest punct de vedere, este important să- 
i dăm vieţii actuale o direcţie raţională. Şi tot din acest punct de 
vedere, societatea contemporană ar putea să fie comparată cu 
un vas în care trebuie aşezată viaţă. Şi, în această viaţă, este 
esenţial să introducem principiul înaltei Raţiuni care va da sens 
societăţii. Dar să ne exprimăm mai simplu: valoarea fiecărui 
recipient depinde de conţinutul său. Conţinutul este aici viaţa 
superior inteligentă. 

Şi, în sfârşit, am putea să punem şi următoarea întrebare: 
Cum intenţionează societăţile actuale să-şi amelioreze situaţia? 
Oare negând sublimul adevăr expus înainte speră să dea sens 
vieţii? De peste tot se doreşte să ni se impună cultura, dar care? 
Cultura violenţei, a asasinatului, a închisorilor şi a altor limitări. 
Ni se propovăduieşte religia, dar care religie? Cea a formelor şi a 
erorilor. Dacă religiile sunt bazate pe înalta Raţiune, de ce nu 
sunt indicate ca fiind drumul sufletului spre supremul bine divin, 
pentru ca omul să împlinească voinţa lui Dumnezeu? Și care 
este voința lui Dumnezeul Ca omul să-L iubească pe Dumnezeu 
şi pe aproapele lui. Ni se spune că în societate trebuie să fie 
ordine, o organizare bună şi putere şi că toată puterea vine de 
la Dumnezeu. Dar puterea nu poate să existe decât dacă se 


sprijină pe rațiune, în afara căreia înseamnă violenţă. Violenţa 
care merge în întâmpinarea principiului divin pur îşi scrie ea 
însăşi condamnarea la moarte. 

De mii de ani, în cea mai veche dintre cărţile sfinte stă 
scris: „în ziua în care vei încălca legea înţeleaptă a iubirii, a 
înţelepciunii şi a adevărului, vei muri în mod cert”. Şi oamenii de 
astăzi şi toate societăţile mor pentru că toţi încalcă această lege 
sfântă. Este timpul ca societăţile de azi, toţi oamenii să se 
întoarcă la ei înşişi: trebuie să-L caute pe Dumnezeu, care se 
manifestă în viaţă, şi să aplice iubirea ca lege fundamentală. Da, 
este timpul să se întâmple astfel, căci Dumnezeu este lubire, 
înțelepciune şi Adevăr, iar iubirea dă viaţă, înţelepciunea dă 
lumină şi adevărul dă libertate şi spaţiu sufletului omenesc. Nu 
există viaţă pentru el în afara acestor condiţii. Aşadar, forţele 
inteligente din Natura Vie sau „Dumnezeu manifestat” sunt 
Iubirea, înțelepciunea şi Adevărul. 


SPRE MAREA ŢINTĂ 
Cauzele antagonismului internaţional Condiţiile unirii 
slavilor şi a tuturor celorlalte popoare care au în vedere 
propriul lor bine Menirea slavilor ca purtători ai noului în 
omenire 


Trebuie să luminăm marele scop al vieţii nu din punctul de 
vedere al mamiferelor, nici al oamenilor, căci aceştia consideră 
încă separat cauzele şi efectele din natură. 

Dar, pentru ca ideea de unire a omenirii să ne devină mai 
clară în dezvoltarea ei şi să înţelegem cauzele contradicţiilor 
internaţionale existente, ne vom ilustra gândirea printr-o 
poveste alegorică, având în vedere că în acest domeniu toţi 
scriitorii au recurs la parabole şi simboluri ca să explice sublimul 
ce nu poate fi interpretat în alt fel. 

Când măreaţa lume invizibilă a hotărât să salveze 
omenirea, a trimis pe pământ un mesager, pe Hristos, ca fiind 
cel mai priceput în principiile şi metodele mântuirii. A trebuit să 
meargă întâi la israeliți, popor mic care, aspirând la redresarea 
omenirii şi a sa însuşi, trebuia să se afle în fruntea mişcării, să 
fie călăuza. 

Şi, când Hristos a venit printre evrei, aceştia l-au primit 
întâi foarte bine, căci credeau că misiunea lui era să-i elibereze 
de jugul roman, să le dea bogății şi putere şi să-i trimită să 
cucerească alte naţiuni. Totuşi, când Hristos şi-a dezvoltat 
doctrina, declarând că eliberarea trebuia să fie egală pentru 
toate popoarele, fără excepţie şi fără întâietatea vreunuia dintre 
ele, când a propovăduit sacrificiul de sine şi iubirea pentru 
aproapele nostru, evreii s-au simţit foarte zdruncinaţi, căci 
această învăţătură leza naționalismul evreu, şi au zis: „Acesta 
nu numai că nu ne va elibera, ci ne va pune un jug şi mai greu, 
dacă îl ascultăm”. Şi au hotărât să-l piardă prin supliciul crucii. 
„Cel ce vrea să răstoarne ordinea stabilită de cei din vechime - i- 
au zis ei merită moartea pe cruce.” Hristos era nevoit să împace 
la evrei două forţe: una care trebuia să acţioneze perpendicular 
şi alta care acţionase orizontal, opusă celei dintâi. Cu alte 
cuvinte, primele idei, cele perpendiculare, sunt ideile universale 
despre întreaga omenire, iar cele orizontale sunt forţele 
naţionaliste şi pur egoiste, în consecinţă, moartea pe cruce este 


întotdeauna produsul egoismului în prima lui manifestare. 
Hristos nu şi-a reuşit misiunea. 

După aceea, le-a apărut popoarelor de rasă latină şi le-a 
prezentat planul ceresc: să ia parte la reformarea omenirii. Dar, 
deoarece ele dominau atunci lumea întreagă prin cultura lor, au 
considerat doctrina lui periculoasă. „Ne va distruge”, au zis ei, şi 
au început tot felul de persecuții, înființând Inchiziția, prin care i- 
au nimicit pe mesagerii de atunci, adepţii lui Hristos. Această a 
doua încercare a eşuat şi ea. 

A venit apoi rândul popoarelor de rasă anglo-saxonă. 
Hristos le-a prezentat planul lui în momentul în care aceste 
popoare abia se ridicaseră în cultura şi puterea lor şi le-a 
chemat la muncă. Dar ele au zis: „Ne vei da mijloacele?”. Și 
Hristos le-a răspuns: „Vă voi da cât doriţi”. Şi, într-adevăr, totul 
a mers la început foarte bine. Dar au cucerit lumea cu comerţul 
lor şi au epuizat astfel vlaga naţiunilor din jur. Şi aceasta a fost 
cauza care a făcut să eşueze planul al cărui scop era mântuirea 
omenirii. 

În fine, după atâtea încercări zadarnice, Hristos s-a 
prezentat în faţa rasei slave şi i-a înfăţişat planul lui. Popoarele 
din această rasă se aflau în piaţă ca să se angajeze ca 
muncitori, dar au spus: „E deja târziu, nu vom mai putea face 
nimic”. Totuşi, Hristos le-a răspuns: „Mergeţi şi munciţi. Veţi 
primi ceea ce vi se cuvine”. 

Să vedem acum ce înseamnă ideile conţinute în această 
parabolă simbolică. Toate rasele, triburile şi toate popoarele de 
pe pământ urmează un drum bine determinat ca să atingă 
scopul care le-a fost stabilit, dar care nu este încă bine imprimat 
în înţelegerea lor. 

În manifestările lor iniţiale, rasele profită de viaţă ca să se 
înmulțească, să se întărească şi să domine mediul înconjurător: 
triburile au luptat ca să-şi dobândească libertatea, şi popoarele, 
pentru viaţa lor. Totuşi, numai viaţa naturii ne arată adevărata 
cale. Când semănăm un sâmbure de măr, lucrul cel mai 
important nu este doar să găsim solul, ci trebuie să ştim şi cu ce 
strat de pământ trebuie să acoperim acest sâmbure şi de câtă 
umiditate are nevoie ca să poată încolţi şi creşte. Şi sensul 
acestei creşteri nu se găseşte doar în faptul că apar rădăcinile, 
că arborele se măreşte şi se acoperă de frunze, căci, ca să-şi 
perpetueze specia, trebuie neapărat să înflorească şi să 


rodească. Şi tocmai prin calitatea roadelor sale se va determina 
în ce relaţii era cu cel care l-a plantat. 

lată aplicaţia ce se poate face: omul nu e format numai din 
materie, nu este doar o fiinţă materială, ca să aibă doar nevoi 
exterioare. Independent de ce reprezintă prin oase şi muşchi, 
omul este o fiinţă spirituală, există în el o aspirație continuă, 
sentimente cu un caracter mai elevat care au creat relaţiile 
interioare ale vieţii sale de familie, şi asta denotă că /egea iubiri; 
este activă. Această lege importantă a creat sistemul respirator 
şi circulaţia sângelui în organismul omului şi ne arată prin asta 
că sucurile vitale nu trebuie să rămână închise în inimă, ci să fie 
răspândite în tot corpul, astfel încât organele să profite de 
aceste bunuri. Aceasta ne arată şi că nu este de ajuns să 
repartizezi bunurile, ci este necesar şi să arunci afară ce e inutil. 

Totuşi, pentru ca omul să priceapă acest plan vast al naturii 
vii, trebuie să aibă o înţelegere clară. Omul este, în consecinţă, 
o fiinţă care gândeşte. Natura a creat capul omului cu creierul 
pe care l-a înzestrat cu sistemul cerebral, prin care mintea 
acţionează şi conduce toate procesele din corp. 

Altfel spus, dacă interpretăm acest limbaj simbolic al 
naturii, putem să afirmăm că omul are nevoie de voinţă şi 
această voinţă are nevoie de forţe şi de sentimente care s-o 
împingă la activitate. Dar, pentru ca aceste forţe şi sentimente 
să poată acţiona, este nevoie de o metodă. Această metodă 
este dată întotdeauna de raţiunea omului. 

Deoarece între popoare există cauze de discordie şi 
ostilitate, vom indica metoda care li se impune slavilor ca să 
realizeze unirea, nu una parţială (doar între ei), ci unificarea 
generală a omenirii. Slavii trebuie să profite de latura pozitivă şi 
cea negativă a culturii evreieşti, latine şi anglo- saxone. În 
aceste culturi, plusul şi minusul se neutralizează. 

În pofida eforturilor lor neîncetate de atâţia ani, ele n-au 
niciun excedent la activ. Sunt culturi care n-au adăugat nimic la 
ceea ce aveau. Dacă poporul evreu a creat în Antichitate o 
religie monoteistă reformată, rasa latină a introdus organizarea 
popoarelor şi a generat sentimentul de „cetăţean”, în timp ce 
rasa anglo-saxonă a stabilit în rândul popoarelor relaţii bazate 
pe drept şi a ajutat până la un anumit punct la propagarea 
creştinismului sau, cum se mai spune, la evanghelizare. 


Totuşi, prin felul său de a înţelege dreptul, aceasta din 
urmă a limitat această evanghelizare, în sensul că i-a permis 
religiei să se amestece în toate, cu excepţia vieţii politice. 

Acum vine rândul slavilor. Destinul lor este să folosească, 
pentru unificarea generală a oamenilor, un element nou dintr-o 
concepţie mai vastă: trebuie să introducă în lume ceea ce este 
cu adevărat elevat şi nobil. Trebuie să facă această mică 
încercare asupra lor înşişi, căci sunt popoare cu un individualism 
foarte pronunţat, cu ambiţii mari, cu patriotism accentuat, cu o 
voinţă  impulsivă foarte puternică, dar cu un intelect, 
comparativ, puţin dezvoltat. Ce/ mai frumos la slavi este că au 
sentimentul religios profund înrădăcinat în suflet, şi acest 
sentiment este cu adevărat altruist. El îmbrățişează întreaga 
omenire şi nu este ataşat de fanatism. Aceste forţe cu care sunt 
înzestrați slavii au deci nevoie, pentru a se dezvolta, de un 
mediu spiritual puternic, capabil să le transforme şi să le facă 
apte pentru o activitate de utilitate generală. 

Tocmai Slavii trebuie să facă să se nască sentimentul 
frăţietăţii conştiente a popoarelor, pentru ca fiecare dintre ele 
să poată lua ce este indispensabil dezvoltării sale, fără a-şi 
prejudicia fratele sau vecinul. Lor le revine şi să aplice regula 
conform căreia fiecare popor, din punct de vedere politic, nu 
trebuie să acţioneze prin violenţă, ci prin forţa acţiunii morale şi 
să fie pătruns de un profund sentiment de omenie. Slavul 
trebuie să excludă cu totul violenţa din viaţa lui, căci violenţa 
seamănă cu un cuţit tăios, care nu recunoaşte niciun stăpân, 
niciun drept, în afară de dreptul aceluia în mâna căruia se 
găseşte. Şi acest cuţit, folosit ca să taie capul celorlalţi, va face 
acelaşi lucru dacă se întâmplă să cadă în mâna altuia. 

Slavii nu trebuie să rămână la politica pietrei abrazive şi a 
cuţitului; este politica cea mai veche, există din timpuri 
imemoriale şi a susţinut întotdeauna că acel cuţit trebuie să fie 
ascuţit şi că nu ne putem lipsi de piatra de ascuţit şi nici de 
cuţit. Dar întrebăm: Unde sunt toate cuţitele de care oamenii s- 
au folosit mii de secole? Nu suntem obligaţi să facem an de an 
cuțite noi şi noi pietre de ascuţit? Cuţitul şi piatra se uzează. ŞI 
ce câştigă acest cuţit? Şi ce câştigă piatra de ascuţit? Şi ea se 
uzează şi se micşorează. Aceasta arată că toate popoarele care 
folosesc metode violente se epuizează şi se uzează fizic şi 
psihic, se diminuează psihic şi se desfigurează. In limba actuală, 


aceasta înseamnă că degenerează. În consecinţă, piatra de 
ascuţit şi cuțitul reprezintă un sistem inventat de oameni, n-a 
fost creat de natură, astfel încât nu-şi găseşte niciun sprijin şi 
este condamnat să piară, fatalmente. Fiecare popor, fiecare 
societate, fiecare individ, toţi cei care folosesc violenţa şi 
nedreptatea se condamnă singuri şi vor pieri. 

Şi în viaţa slavilor există multe dovezi care confirmă acest 
adevăr. Astfel, ce a câştigat vechea Rusie dacă a ameninţat atât 
de mult Anglia din punct de vedere politic? S-a pomenit 
angajată într- un război cu Japonia şi în marele război european 
şi se zbate în prezent în contradicții şi nenumărate dificultăţi. Ce 
i-a adus războiul japonez? Retragerea regulată şi tactică a lui 
Kuropatkin. Şi ce-i promitea războiul mondial? Cucerirea 
Constantinopolului pe hârtie! Dar ştiţi cu ce seamănă asta? 

E ca şi cum ne-am afla lângă un om bogat care îşi măsoară 
grâul. Noi numărăm obroacele. Ne imaginăm că ne va 
împrumuta o cantitate bunicică şi le trecem în contul nostru. 
„Constantinopolul e al nostru.” Constantinopolul este un măr al 
discordiei care i-a provocat Rusiei slave un ulcer mare şi 
profund: poseda pe pământ cel mai mare amplasament care i-a 
fost dat vreodată unui popor, de la suveranii cei mai vechi din 
istorie. In loc să profite de această bogăţie incalculabilă, se 
interesa de problema Constantinopolului şi a strâmtorilor, în 
vederea viitoarei sale întâietăţi în lume. Se ocupa deci, de 
sarcina dificilă pe care regele Midiei, potrivit unei poveşti mitice, 
a impus-o celor mai învăţaţi dintre supuşii lui: să perforeze pe 
lungime tubul cel mai subţire şi să stabilească exact timpul care 
i-ar trebui apei de pe pământ să treacă prin acel tub. Noua 
Rusie arată acum drumul ce trebuie urmat, îndeosebi drumul 
sacrificiului de sine; cel care are mult trebuie să dea şi să nu 
încerce să ia şi mai mult. 

În toate statele slave tinere (Cehoslovacia, Polonia, 
lugoslavia, Bulgaria) s-au infiltrat în mod inevitabil concepţiile şi 
metodele vechi. Le recomandăm slavilor patru lucruri. 

Legea măreaţă a universului a produs, din substanţa ei 
pură, patru raze şi le-a proiectat în lume. 

Aceste raze sunt /umina, viața, iubirea şi libertatea. Fiecare 
popor, ca să-şi găsească drumul, trebuie să aibă mintea 
luminată de această lumină; fiecare popor, ca să-şi poată atinge 
scopul, trebuie neapărat să aibă în suflet o viaţă conştientă, îi 


trebuie o inimă curată şi dreaptă, trebuie să înțeleagă metodele 
iubirii, să simtă această iubire ca pe una dintre forţele cele mai 
puternice care leagă între ele fiinţele vii şi le pregăteşte să 
înţeleagă sensul intim al vieţii. În fine, are nevoie de libertate, 
acea libertate capabilă să facă să domnească armonia în mintea 
omului, care va reuşi să împace toate contradicţiile şi va da 
tuturor forțelor (intelectuale, spirituale şi fizice) o direcție 
corectă spre un scop înalt: Divinul din lume. 

Numai prin aceste patru raze va străluci viaţa nouă şi va 
apărea cultura nouă, unde se va deschide, pentru slavi şi pentru 
toate celelalte popoare, calea nouă care va duce la scopul 
suprem al unificării lor. 


VIAŢA RAŢIONALĂ 
Nu vă împotriviţi răului; Legea iubirii 


Viaţa raţională se manifestă doar în mediul cel mai 
armonios şi cu cea mai mică rezistenţă. Aceasta este una dintre 
importantele legi fundamentale ale naturii vii. Pe baza acestei 
legi este construit cosmosul întreg şi se sprijină siguranţa şi 
dezvoltarea tuturor fiinţelor inteligente: triburi, popoare, 
societăţi şi indivizi. Popoarele din vechime şi şefii lor care au 
înţeles această lege au avut culturi de lungă durată, o 
dezvoltare socială oportună şi bunăstare, iar istoria le-a 
semnalat ca popoare puternice, ca factori de dezvoltare a 
omenirii. Nu este nevoie de multe argumente în această 
privinţă. Este de ajuns să spunem că trandafirii frumoşi nu cresc 
la Polul Nord, ci în ţările calde, că nu vedem arborele de pâine 
pe malul Oceanului îngheţat, ci la tropice, că portocalele, 
lămâile, bananele etc. se recoltează din locurile calde, unde 
condiţiile climaterice sunt cele mai favorabile dezvoltării lor. Și 
graţie acestor condiţii au calităţile pe care le cunoaştem. 

La fel, cei mai frumoşi fluturi, împodobiţi cu cele mai 
strălucitoare culori, nu se găsesc la Polul Nord, ci în regiunile 
cele mai calde. Aşadar, tocmai aceste regiuni au produs această 
floră şi faună atât de bogată şi de variată, care ne ajută astăzi 
să ne susţinem viaţa. Şi ce-a creat Polul Nord? Gheţuri şi zăpezi. 
Aceasta arată că acel pol este aproape steril din punct de 
vedere organic, în timp ce regiunea tropicală este fertilă pentru 
că are condiţii mai bune şi mediul cel mai armonios pentru 
dezvoltarea organismelor vii. 

Dar, pe pământ, avem şi Polul Sud. Acolo, ca şi la Polul 
Nord, există o uniformitate monotonă din punct de vedere 
organic, ceea ce înseamnă că la aceşti doi poli forţele vitale 
sunt, ca să zicem aşa, oprite. Dar natura, care nu suportă 
această stare de lucruri, a înhămat aceşti poli la muncă 
proiectându-le sucurile vitale, ce nu se pot exprima la suprafaţa 
lor, spre ecuator. Acolo se face simțită activitatea lor. Ca 
urmare, avem acolo vegetaţia cea mai luxuriantă şi, în general, 
viaţa cea mai bogată ca formă şi conţinut. 

Atunci, prin analogie, putem să tragem concluzia că aceste 
rezultate vor fi aceleaşi pentru orice organism în care 
predomină influențele celor doi poli. Astfel, viaţa caută 


ecuatorul, adică inteligentul ecuator omenesc, ca să se pună la 
adăpost de contradicții. Dacă raţionăm în acest fel, este uşor să 
înţelegem că nu frigul egoist poate să rezolve marile probleme 
în lume, aşa cum concepţiile simple şi obişnuite ale oamenilor 
nu-i aduc omenirii creşterea bunăstării. Străvechile forme de 
animale antediluviene moarte nu susţin viaţa actuală fiindcă 
aceasta, trecând, în dezvoltarea ei, prin toate vechile faze, n-a 
păstrat în ea decât amintirile preţioase ale importantelor legi ale 
naturii şi continuă să le păstreze cu sfinţenie. 

Giganticele fiinţe antediluviene, care şi-au construit în mod 
nesăbuit organismul ca pe nişte munţi înalţi, au dispărut demult. 
Au rămas pe pământ doar fiinţele modeste, dar inteligente, care 
au prevăzut viitorul şi s-au conformat legilor naturii, ce nu 
tolerează nici risipa, nici marea rezistenţă. 

Dispariţia multor rase antediluviene a fost cauzată doar de 
continua lor luptă interioară. Din toate aceste rase numeroase, 
nu mai există decât cinci care au rămas pe pământ: cele care au 
înţeles marea lege că dreptul este întotdeauna de partea celui 
care opune cea mai mică rezistenţă. Aceasta nu înseamnă totuşi 
că omul nu trebuie să-şi susţină drepturile. Trebuie să şi le 
susţină, dar cugetat, fără pierderi inutile. Dacă doi luptători se 
omoară unul pe altul în arenă, ce se câştigă din această luptă? 
Nimic, evident. Dar, dacă cei doi luptători se duc acasă şi-şi 
consacră forţele binelui celor apropiaţi, fiecare va arăta atunci în 
ce constă superioritatea şi forţa sa. E mai multă artă în 
incendierea unei case decât în construirea ei? Este mai nobil să 
construim o şcoală, s-o amenajăm, s-o înzestrăm cu profesori şi 
cu elevi, sau s-o distrugem şi să-i împrăştiem pe profesori şi pe 
elevi? Desigur, este înţelept şi lăudabil să construim, să 
educăm, să le facem celorlalţi viaţa uşoară: sunt lucrări 
grandioase în care se manifestă Dumnezeu. 

Dar este posibil să ni se obiecteze: „Şi noi construim, orice, 
prin munca noastră. Totuşi, fapt e că noi construim”. Să zicem 
că e aşa. Construiesc casa unei persoane şi o umplu de bani. 
Dar, în acelaşi timp, o oblig să ia viaţa unui om sau să renunţe la 
morală şi să se gândească doar la sine, la interesele ei 
personale. In astfel de condiţii, pot să pretind că am făcut ceva 
util? Chiar am construit? Sau ai case de bani din lemn pline cu 
aur; eu le golesc şi-ţi dau în schimb case de bani din metal. 


Poate fi vorba de cultură în acest caz? Şi o ţară care e plină 
doar de închisori şi de deţinuţi poate să vorbească despre 
cultură? Spânzurătorile care se înalţă într-un stat sunt oare o 
dovadă de morală, de religie? Cu siguranţă că nu. Morala şi 
viaţa conştientă nu se implantează în viaţă în felul acesta. Şi 
astfel de fapte vor avea doar o consecinţă: totul se va 
transforma în gheaţă şi în zăpadă. Şi sevele unui astfel de popor 
vor trece la alte popoare, unde condiţii mai bune favorizează 
dezvoltarea şi progresul. De altfel, istoria ne dovedeşte că aşa 
stau lucrurile. Atâta timp cât a fost un ţinut tropical (Fo/osim aici 
cuvântul „tropical” ca să marcăm cele mai bune condiţii 
exterioare şi interioare care îi permit unei anumite culturi să 
înflorească), Egiptul s-a bucurat de o înaltă cultură. Dar, îndată 
ce a schimbat această stare cu frigul polilor, a devenit deşert. 
Atâta timp cât Babilonul şi Asiria au fost regiuni tropicale, 
literele şi civilizaţia au înflorit în ele. Dar, când au acceptat frigul 
polilor, s-au depopulat. Multe alte ţinuturi, precum Grecia, 
Palestina, Fenicia, chiar şi Roma etc., au avut aceeaşi soartă. ŞI 
la fel se va întâmpla cu ţările şi cu popoarele care imită 
exemplul culturilor şi popoarelor dispărute. 

Există în natură o lege menţionată şi în Evanghelii. Ea 
spune că acela care posedă cea mai mică energie şi n-o 
foloseşte va fi lipsit de ea. Şi mai spune: „Celui care are i se va 
da; dar celui care este la Polul Nord sau la Polul Sud i se va lua 
ce are”. Deocamdată, nu le este dat oamenilor să trăiască la 
Polul Nord sau la Polul Sud. Acestea sunt locuri rezervate doar 
zeilor, care şi-au ridicat bariere ca niciun picior de om să nu 
poată călca acolo. Din cele de mai sus, vom conchide că cel slab 
nu trebuie să se forţeze să ia forma celui puternic, pentru că nu 
va face decât să fie ridicol. 

Şi, dacă copilaşul ridică ciocanul greu al tatălui, pe care 
abia poate să-l ducă, credeţi că este în stare să-l folosească 
pentru vreo treabă? Nu! Doar îşi va pierde timpul. Să lăsăm 
ciocanele grele celor puternici şi să facem ceva pe măsura 
puterilor noastre. Şi ce ar fi pe măsura puterilor noastre? 

Ar fi viaţa raţională, care este la îndemâna oricui, căci în ea 
se află cea mai mică rezistenţă şi ea ne plasează în mediul cel 
mai armonios. Viaţa raţională vrea mame şi taţi puternici, cu o 
bună rezervă de energie spirituală şi plini de idealuri înalte, pe 
care trebuie să le inspire copiilor. Drept concluzie, vom spune 


că, dacă vreun popor din prezent se decide să-şi modifice 
situaţia interioară şi să facă să domnească ordinea şi o 
organizare înţeleaptă în viaţa lui, trebuie întâi să ia măsuri 
pentru ca mamele şi taţii să fie mult avantajaţi în toate 
privinţele. Trebuie să creeze pentru ei condiţiile cele mai 
favorabile. Dar care este poporul care aplică această lege 
astăzi? Niciun popor nu s-a ridicat încă la acest nivel. In sensul 
deplin al cuvântului, un popor atât de ideal nu există încă, în 
schimb, toţi caută viaţa raţională acolo unde este imposibil s-o 
găsească. Işi caută viaţa acolo unde nu vine, apărarea, acolo de 
unde le vine ruina, salvarea, acolo de unde le vine moartea. Ce 
e de aşteptat în astfel de împrejurări? 

Ce se poate aştepta de la nişte oameni al căror organism e 
degradat, dar care se află încă în fruntea societăţii şi pe care 
multe persoane (mai degrabă ignorante) îi venerează? Viaţa lor 
e raţională? Şi care le e baza spirituală? 

Aceasta este viaţa degenerării. Ea a apărut pentru că am 
început să ne dezvoltăm raţiunea în cea mai mare dizarmonie şi 
cu cea mai puternică rezistenţă. Şi, într-adevăr, oamenii de 
astăzi vorbesc de rațiune, dar fără să fi reuşit să se ridice până 
la ea; vorbesc despre cultură fără ca ea să le fi devenit trup şi 
suflet, fără s-o fi exprimat complet. Toţi lucrează pe credit, fără 
vreun capital. 

Şi, dacă este cu adevărat aşa, de unde le va veni acea 
înaltă cultură care poate să producă nu coeziunea mecanică, 
asemenea celei din particulele de gheaţă şi de zăpadă sau din 
pietre şi metal, ci organizarea şi înţelegerea pe care le 
remarcăm în fructele perfect frumoase, în boabele de grâu, în 
lumina soarelui, care poartă în sine viaţa? Se consideră în zilele 
noastre că, pe pământ, omul este fiinţa cea mai elevată, că este 
după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Dar numai 
respectându-l legea şi împlinindu-l voinţa va arăta că este după 
chipul şi asemănarea Lui. Şi în viaţa obişnuită, când un defunct 
a lăsat un testament moştenitorilor, aceştia au obligaţia să-i 
respecte ultimele dorinţe, aşa spune legea. Şi ce-i spune Hristos 
omenirii în testamentul lui? îi spune: „lubiţi-vă unii pe alţii, iubiți- 
vă duşmanii şi, mai presus de orice, iubiţi-L pe Dumnezeu şi fiţi 
întotdeauna gata să-l sacrificați totul”. Atunci, întrebăm: în faţa 
unei astfel de perspective, dacă un popor sau un om s-a hotărât 
să împlinească voinţa lui Dumnezeu, acel popor, acea societate, 


acel cămin sau acel individ s-ar afla într-o situaţie mai proastă 
decât este astăzi? Nu, s-ar simţi de mii de ori mai bine. 

O comparaţie între mijloacele folosite în viaţa privată şi în 
viaţa socială ne va clarifica gândul. Când vrem să scoatem o 
piatră, folosim un ciocan; când trebuie să doborâm fizic un 
duşman, recurgem la cuţit. Dar, dacă vrem să scoatem un mort 
din mormânt, vom reuşi oare cu ciocanul sau cu cuțitul? Nu. 
Aceasta se face doar prin puterea cuvântului. 

Când Hristos s-a dus la mormântul lui Lazăr, nu s-a slujit 
nici de ciocan, nici de cuţit ca să-l scoată de acolo. A folosit doar 
cuvântul. Şi a zis: „Lazăre, ridică-te!”. Dacă omenirea actuală şi- 
a putut găsi mântuirea prin ciocan, n-are decât să continue să-l 
folosească. Dacă popoarelor de astăzi, care se războiesc între 
ele, cuțitul le poate servi ca instrument de mântuire, să-l 
folosească. Dar, dacă ciocanul distruge, în loc să mântuiască, 
dacă cuțitul ucide, în loc să izbăvească, dacă cuțitul ucide, în loc 
să dea viaţă, ce se poate atunci spera de la ciocan şi de la cuţit? 

Şi, într-adevăr, dacă popoarele din prezent sunt pietre, să 
se utilizeze ciocanul contra lor. Dar, dacă sunt moarte spiritual, 
ca Lazăr, şi închise de patru zile în mormânt, cu ce ne vom duce 
să le vizităm? Cu cuvântul viu, se înţelege de la sine, cu legea 
celei mai mici rezistenţe, legea vieţii conştiente. Şi; legea celei 
mai mici rezistenţe şi a vieții raționale creează conditii pentru 
manifestarea Iubirii Divine. 

Şi, astfel, ceea ce s-a spus înainte ne îndeamnă să 
deducem că unica mare forţă care poate să facă miracole, să 
învie popoarele, să stabilească ordinea şi buna organizare, să 
cheme la lucru mamele şi taţii inteligenţi, să adune surorile şi 
fraţii plini de iubire, să reunească şi să unifice toţi oamenii şi să 
facă dreptate fiecăruia instituind domnia adevăratei bunăstări 
este iubirea în perfectă armonie cu viaţa raţională manifestată 
în mediul celei mai mici rezistenţe. Numai această forţă 
atotputernică are putinţa să facă fiinţa omenească demnă de a 
purta numele de om. 


CUPRINS 


INFLUENTA ENERGIEI SOLARE: sansa canina e i i a lt 2 
STAREA ACTUALA A OMENIRII. sa ian eat al a 14 
PROCESUL BIOLOGIC COMPARAT cin eee ae aaa ae erat atitea a 21 
VECHEA ŞI NOUA OMENIRE coerentei aice it e e 34 
ÎN PRAGUL UNEI EPOCI NOI... nenea nea 44 
MINTEA, INIMA ȘI VOINȚA. ea ati o a a e aaa 54 
MAI MULTA CONŞTIINŢA ŞI LUMINA... eee eee 65 
FORŢELE CONȘTIENTE DIN NATURA VIE... eee eee 78 
SPRE MAREA III Aosta atitea a) aaa A tt 87 


VIAŢA RAŢIONALĂ... aaa aa 96