Burt Hirschfeld — [Dallas] 02 Femeile Ewing

Femeile Ewing 


VOLUMUL 9 


vi ztual-p tofe ct.eu 


BURT HIRSCHFELD 


Seria DALLAS 


Volumul Il 


FEMEILE EWING 


Original: The Women of DALLAS (1981) 


Traducere de: 
RUXANDRA CULCER 


y 


virtual-project.eu 


EDITURA GRIFON 
1992 


e PARTEA I œ 


MISS ELLIE 
e Capitolul 1 


Valul de căldură se răspândi de-a lungul sud-vestului ca un 
nor gros, otrăvitor. In Texas temperatura trecuse de 40°, aerul 
era uscat și plin de praf, cerul de un galben obosit. Peste tot, în 
ranchuri și ferme, vacile și caii se deshidratau și mureau. In 
coteţele de păsări fermierii se plimbau în zadar încoace și încolo, 
încercând să împiedice puii să alunece într-o letargie din care nu 
mai exista cale de întoarcere. Râurile secaseră, lacurile și 
fântânile se transformaseră în noroi gros și crăpat. In curând se 
auzi la buletinele de știri că începuseră să moară oameni și 
mulțimea se ruga pentru scăparea de secetă și pentru ploaie. 
Dar nu fu nici ploaie, nici scăpare. 

In dimineaţa celei de-a douăzeci și una zi de când venise valul 
de căldură, Ellie Ewing era hotărâtă. Işi terminase toaleta de 
dimineaţă, se îmbrăcase și acum se privea în oglinda de 
deasupra mesei de toaletă. Faţa care o privea din oglindă părea 
diferită, o faţă vag familiară, amintindu-i de cineva pe care-l 
cunoscuse bine odată, dar nu-l văzuse de mult timp. Liniile moi 
erau confuze și riduri vagi o îmbătrâneau și o făceau să se 
îngrijoreze de imaginea din oglindă. Oh, părul era încă galben, 
ochii erau încă albaștri, chiar dacă nu așa de limpezi. Dar era în 
expresia ei o notă de supărare, semnul fricii, care nu mai putea 
fi nici suportată, nici anulată. Viaţa, cu obișnuitul el dispreţ 
pentru sentimente și fantezii, o lovise cu cruzime. Nu mai era 
femeia tânără și frumoasă care fusese odată. Anii pătrunseseră 
în fiecare cută a fiinţei ei, prevenind-o că timpul merge înainte. 
Pentru prima oară de când își amintea, Miss Ellie intră în panică 
pentru ea însăși. 

Işi adună energia, se sculă și cobori scările spre sufragerie. 
Aceasta fusese dintotdeauna una din camerele ei favorite, 
rustică și bărbătească, cu miros bogat de piele moale și lemn de 


3 


esențe tari. Acolo, amprenta familiei ei era puternică și 
rezistentă în timp, asigurând-o că drumul pe care și-l alesese cu 
atâta timp în urmă era unul bun, sănătos, productiv, împletit cu 
respect și afecţiune. Mirosuri și aspect natural: Închise ușa după 
ea și ridică receptorul. Ezitând o clipă, formă un număr. Îi 
răspunse o voce de femeie. 

— Biroul domnului doctor. 

— Ellie Ewing la telefon. Pot vorbi cu doctorul Danvers, vă 
rog? 

— Doctorul nu a sosit încă. Vă pot ajuta cu ceva, doamnă 
Ewing? 

— Aș vrea să vin și să-l întâlnesc pe doctorul Danvers. 

— Da, doamnă. Joi dimineaţă vă convine? Ora zece. 

— Vreau să spun că vreau să-l văd chiar acum. Astăzi. 

— Înţeleg. Avem un program încărcat. 

— E ceva important. 

Vocea impersonală de la celălalt capăt al liniei nu păru 
impresionată. 

— E o urgenţă? 

Miss Ellie nu încercă să-și ascundă supărarea din glas. 

— Ascultă, fetițo, am spus că e ceva important. Am fost 
pacienta doctorului Danvers de foarte mult timp. Vreau să-l văd 
în dimineaţa asta. Imi convine la ora zece. Fixează întâlnirea, te 
rog. 

Secretara înţelese că toate încercările ei fuseseră zadarnice. 
Ellie Ewing nu era o femeie cu care să discuti. 

— Ora zece, doamnă Ewing. V-am trecut în registru. 

Miss Ellie puse receptorul în furcă chiar în momentul în care 
Jock, soţul ei, intră în încăpere. Era un bărbat înalt, bine făcut, 
cu o claie de păr alb înconjurându-i faţa bărbătească, de om 
trăit în aer liber. In cizme negre de lucru și blugi, părea pregătit 
să mâne o cireadă toată ziua. Işi luă soţia de cot. 

— Te-am așteptat, Miss Ellie. Nu-mi place să iau micul dejun 
de unul singur. Ce-ai zice de niște cârnaţi și niște prăjituri calde? 

— Nu mi-e foame. 

— Perfect. Atunci, cafea? 

Ea clătină din cap și se desprinse din strânsoarea lui. Jock o 
privi atent. 

— Te simţi bine, Miss Ellie? 


— Foarte bine, Jock. Cred că mi-e capul baniţă în dimineața 
asta. Am o mulţime de treburi mărunte de făcut prin oraș și nu 
mai știu cum să mă descurc cu toate. 

— O.K. Mă gândeam că m-aș duce mai târziu la birou. Te-aș fi 
luat cu mine. 

— Nu, spuse ea, încercând să-și păstreze o voce naturală. 
Pam merge la Dallas. Mă ia cu ea. 

Fără niciun cuvânt, Miss Ellie părăsi încăperea. Jock, puţin 
uimit de nevastă-sa, cum fusese adesea în timpul celor patru 
decenii ale căsătoriei lor, se duse să-și ia micul dejun. 

e 

Tot în dimineaţa aceea, ceva mai devreme, Ray Krebbs, 
administratorul Southfork-ului și Bobby Ewing se îndreptau spre 
grajduri într-un Ford vechi să ia și să ţintuiască o șa recent 
reparată. 

Bobby își șterse sprâncenele. 

— Căldura asta devine insuportabilă și pentru oameni și 
pentru animale. 

Ray aprobă. 

— Nu știu ce-o să se întâmple dacă nu va ploua mult timp. 

Trecură pe lângă mașina lui Bobby, parcată alături. 

— Vii în casă să iei micul dejun, Ray? 

— Cred că da. Mă așteaptă o zi lungă. 

Bobby ezită, apoi se hotărî să meargă la ţintă. 

— Intenţionezi s-o vezi iar pe doamna aceea a ta? 

Ray își cântări răspunsul. 

— Nu imediat. Dar am vorbit cu Donna în ziua când am fost la 
rodeo. l-am spus că nu i-am citit scrisorile. 

Bobby scutură din cap. 

— Eşti un caz, omule. Nu pot să înțeleg cum le-ai putut aduna 
așa, grămadă, fără să citești niciuna. 

Ray se trase de bărbie. 

— Păi, Bobby, uite ce-i. Când am auzit că Donna și bătrânul 
Sam Culver s-au împăcat, mi-am închipuit... 

Ray se opri și privi în zare. 

— Ţi-ai închipuit ce? Că Donna a alergat după tine doar pentru 
trupul tău frumos? Omule, dacă doamna vrea să se tăvălească 
prin fân, nu trebuie să-i cerșească asta lui Ray Krebbs. Vreau să 
spun că este o femeie frumoasă. 


— Știu, știu. Credeam că vrea să mă tragă pe sfoară. Nu 
aveam idee că Sam Culver era pe moarte. 

— Ăsta era motivul pentru care ea s-a întors la el. Îţi spun eu, 
te-ai înșelat în privinţa Donnei. 

— Când te-ai fript cu ciorba, sufli și-n iaurt. 

Ray își aruncă ochii înainte și Bobby îi urmări privirea. O 
mașină venea pe Braddock Road. 

— Cam prea devreme pentru Sue Ellen s-o pornească de 
acasă, nu-i așa? 

— Poate că a fixat o întâlnire mai de dimineaţă ca să scape de 
căldură. 

Ray dădu din cap. 

— Și ieri a plecat tot la ora asta. Am văzut-o pierind și nu era 
în apele ei. În fond e treaba ei șia lui J.R. 

— Așa e. Ne vedem mai târziu, partenere. 

Ray se întoarse înapoi la grajduri iar Bobby o luă în direcţia 
casei, încercând să nu-și facă probleme pentru plecările și 
venirile cumnatei lui. Avea propria lui viață de care să se ocupe, 
propria lui nevastă... 

e 

La început, Jock fu bucuros de compania nepoatei lui, Lucy, la 
micul dejun. Dar în curând se plictisi s-o tot audă trăncănind 
despre Alan Beam. Tânărul avocat nu era unul din preferaţii lui 
Jock și apoi, era prea preocupat de propriile lui probleme, așa că 
numai de entuziasmul lui Lucy nu-i ardea. 

— Ti-am spus, bunicule, cred că e important pentru oricine să- 
i ţină piept măcar o dată lui J.R. Și flutură către Jock un zâmbet 
strălucitor. Nu că vreau să spun măcar o vorbă rea despre J.R., 
bunicule. Dar a fost de-a dreptul fantastic felul în care Alan 
Beam l-a înfruntat la rodeo. Pur și simplu fantastic! 

— Lucy, spuse Jock, ameţit de atâta vorbărie. Avea poftă de o 
conversaţie domoală sau de nimic. Lucy, spuse el din nou. 

— Da, bunicule? 

— Astăzi nu te duci la școală? 

Ea făcu un gest de dispreţ: 

— Oh, mai am încă timp. Îmi place atât de mult să fiu singură 
cu tine, bunicule, să discutăm. N-am de multe ori norocul să-mi 
petrec timpul cu tine în felul ăsta. 

Jock îi mângâie mâna. 

— Ești o fată bună, Lucy. 


— Mulţumesc, bunicule. 

— Dar trebuie să-ţi spun pe șleau, am auzit tot ce voiam să 
aud despre Alan Beam în dimineaţa asta, dacă nu te deranjează. 

— Oh, nu mă deranjează deloc. 

— Ce anume nu te deranjează, frumoasă Lucy? spuse Bobby, 
pășind pragul, cu cămașa îmbibată de sudoare. 

— Bună dimineaţa, fiule, spuse Jock. 

— Bună dimineaţa, Bobby. Tocmai îi spuneam bunicului cât 
de mult apreciez felul în care Alan Beam s-a confruntat cu J.R. la 
rodeo. Mi se pare că el... 

— Lucy, spuse Jock prevenitor. 

Chicotind, ea se sculă în picioare. Îl săruta pe Jock, apoi pe 
Bobby. 

— Cred că este timpul să merg la școală. La revedere la toată 
lumea. 

După plecarea lui Lucy, Bobby își umplu o cană cu cafea. 

— S-a mai răcorit niţel? întrebă Jock. 

— Niciun pic, tată. Pământul e copt de uscat. Unii dintre 
fermierii aceia mai mărunți o să aibă necazuri serioase dacă nu 
plouă în curând. 

Jock dădu încet din cap. 

— Asta-i problema în ţara asta. Nu e problema dacă vom 
scăpa de secetă. Problema este când. 

Bobby mormăi drept răspuns: 

— Ti-am adus azi-dimineaţă şaua înapoi. Jed ţi-a reparat-o ca 
lumea. 

— Va trebui să-i mulţumesc omului. 

— Când vom avea timp mi-ar place să lămuresc notele astea 
de plată cu tine. Încep să arate ca o datorie naţională. 

— Poate mai târziu. 

Bobby își dădu cana de cafea la o parte. 

— Ai ceva în gând, tată? în ultimele două săptămâni ai părut 
preocupat. Ai vreun necaz - ei bine, necazurile tale sunt doar și 
ale mele. 

Jock își cântări răspunsul. 

— Nu, nimic important. Voiam doar să vorbesc ceva cu J.R. în 
dimineața asta. Problema e că nu a fost acasă astă-noapte. 

— Bănuiești că s-a întâmplat ceva între el și Sue Ellen? 

— Așa mi se pare. Credeam că acum lucrurile s-au schimbat 
de când cu copilul și toate celelalte. Cred că am greșit. 


— J.R. e destul de mare. Va trebui să-și rezolve singur 
problemele. 

Jock își puse mâinile pe masă și se ridică în picioare. 

— Asta e valabil pentru noi toţi. Poate pot să-l prind pe J.R. 
mai târziu la birou. Ne vedem diseară, fiule. 

incruntându-se, Bobby. Îl urmări cu privirea cum pleca. | se 
părea că atunci când un om atinge în viață condiţia lui Jock 
Ewing, realizările lui, vârsta lui, are dreptul să se bucure de 
puţină pace. Viaţa însă tindea să demonstreze altceva. 

e 

__Kristin reușea să arate splendid fără ruj sau fard de ochi. 
Imbrăcată doar în chiloţi și sutien, se întoarse în dormitorul 
întunecos cu câte o ceașcă de cafea în fiecare mână. J.R., 
răsturnat confortabil pe pat, dormea încă adânc. Ea îl strigă pe 
nume de două ori, a doua oară ceva mai tare. El își schimbă 
poziția, dar nu se trezi. Kristin puse cafeaua pe noptieră și-i 
mângâie spatele lat, mușcându-l ușor de ureche. El mormăi, 
protestând. 

— Scoală-te, J.R., și vezi ce ţi-a adus Kristin. Scoală-te și vezi 
ce poți avea, numai dacă te întinzi și te servești. 

El sforăi drept răspuns și ea se încruntă. 

— Scoală-te, J.R. Puţul a fost săpat. Ai un alt teren petrolifer. 

— Ha?... 

— Miezul e tot gri. Cementăm acum conducta de la suprafaţă 
și am sunat să vină pentru serviciile de siguranţă. Mai bine ţi-ai 
scoate nuiaua fermecată din sac și ţi-ai descoperi comoara până 
la capăt. 

Un ochi albastru, rău, se deschise. 

— Cât e ora, pentru numele lui Dumnezeu? 

— Când vorbești despre un teren petrolifer poţi scula orice 
petrolist care-și merită numele. 

J.R. se ridică. 

— La naiba, fato! E lumină! E dimineaţă! 

— Așa e, scumpule. Altă zi, alt milion de dolari. 

— M-ai lăsat să dorm peste noapte. 

— Te-am lăsat! Oh, omule, te-ai întors și-ai adormit pe loc. Mi- 
am închipuit că ţi-am provocat un șoc cardiac. 

— Nu glumi, Kristin. 

— Îți pare rău de noaptea trecută, iubitule? 


— Nu-mi pare rău. Dar ţi-am spus să mă dai afară de aici la o 
oră rezonabilă. 

— N-am avut inima. Printre altele, mi-am închipuit că după 
dragoste meritai o noapte de odihnă. Te mai pot interesa pentru 
încă o repriză, ca să începem ziua? 

— Ți-am spus să nu faci asta niciodată. Ar fi trebuit să mă 
trezești. 

Se repezi spre sala de baie și Kristin auzi dușul curgând. 

— Păi te-ai frământat și te-ai răsucit toată noaptea. Păreai 
epuizat. 

Vocea lui răzbătu prin zgomotul dușului: 

— Eşti o femeie tânără și foarte excitantă, scumpo. M-ai 
terminat. 

— Ăsta-i semnul de acord al lui Kristin. 

Își scoase o rochie din dulap și o îmbrăcă. 

— Doar un lucru, strigă ea - uneori ești terminat din motive 
greșite! 

— Unde-mi sunt hainele? strigă el. 

— Sunt murdare toate. Le voi da la curăţat. Am pus un alt 
costum după ușă, pentru tine. 

Kristin auzi cum încetează zgomotul dușului și și-l închipui 
ștergându-se. Era o imagine plăcută. 

— Mai dai pe aici diseară, J.R.? 

— Ești o dulce, numai să nu mai faci lucruri de felul ăsta. 

leși din baie, încheindu-și cămașa. 

— Îmi place așa de mult să mă trezesc și să te găsesc lângă 
mine, J.R. 

— Sigur că-ţi place. 

Cât de multe femei îi spuseseră asta. Cât de puţine o credeau 
într-adevăr. 

— Dar asta nu-i o scuză, continuă el. Sunt un om însurat. 

— Știu, cu sora mea. 

— Să-ţi amintești, data viitoare. 

— J.R., te-aș putea efectiv ajuta, dacă mi-ai permite. 

— Mă ajuţi perfect. 

— Vreau să spun că știu cât ești de supărat. 

El îi aruncă o privire rece. 

— Totul este sub control. 

— Nu este așa, nu atunci când tot ceea ce posedă Ewingii 
este ipotecat, inclusiv Southfork-ul. 


— Asta, spuse el rece, nu-i treaba ta. 

— Știu cât te preocupă că va afla Jock. 

— Scoate-l pe tata din asta. 

— Poate că dacă mi-ai fi spus mai multe, te-ar fi relaxat. 

— Păi, dragă, dacă tu știi și eu știu, nu mai e nimic de spus 
despre asta, nu-i așa? Acum, dacă vrei într-adevăr să mă 
relaxez, ia-ţi codiţa ta frumoasă la spinare, du-mi costumul la 
curăţat și du-te la biroul Ewing Oil căruia îi aparții. Așa vei putea 
să fii la locul tău, ca să mă saluţi când îmi voi face măreaţa 
intrare. 

Bosumflată, Kristin ieși din apartament. J.R. termină să se 
îmbrace și-și ridică cana de cafea. În timp ce bea, se încruntă. 

— Blestemata asta de muiere, nu poate să facă nicio cană de 
cafea ca lumea. 


e Capitolul 2 


Harlan Danvers avea un mod experimentat, detașat, utilizat 
de atât de mulţi medici, de a se ţine la distanţă de problemele 
pacienţilor. Danvers se asigurase de mii de ori că doar așa 
putea fi aplicată importanta și știinţifica lui învăţătură într-ale 
medicinei, în folosul total al celor care aveau în cea mai mare 
măsură nevoie de ea. Totuși era - și întotdeauna fusese - un om 
care simpatiza adânc ființele necăjite. În fiecare săptămână își 
dedica o substanţială parte din timpul de lucru pentru a acorda 
o îngrijire medicală de calitate săracilor și băștinașilor, convins 
că era datoria lui, ca doctor, să se îngrijească de buna sănătate 
a comunităţii, la toate nivelurile ei. 

Acum, când intră în camera de consult, ţinea o radiografie, pe 
care o așeză așa încât să apară pe un ecran. Aprinse lumina. 

— Privește aici, Ellie, asta-i mamograma ta cu raze X. Cum 
poţi să vezi, nu sunt tumori. 

Ea respiră adânc. 

— Vai, asta-i o ușurare. 

El bătu în mamogramă cu un deget puternic. 

— Mamograma arată ceva ce ar putea să fie chisturi. 

— Asta am avut ultima oară. 

— Exact. M-am uitat atent pe ea, cu radiologul. A fost de 
acord cu mine. Mamograma nu arată că ai avea cancer la sân. 


10 


Ea îi zâmbi șters. 

— Trebuie să crezi că sunt o prostănacă teribilă, Harlan. Cred 
că sunt ipohonară. Dar am simţit un dul. 

— Bineînțeles că ai simţit. Dar cele mai multe duluri nu 
înseamnă cancer, Ellie. Când o femeie se examinează, poate 
descoperi o zonă de duluri, care sunt persistente și care revin. 

Buzele ei se întinseră, cu pete albe la fiecare colț al gurii. 

— Harlan, spuse ea ferm - ceea ce am simţit eu era ceva cu 
totul diferit. 

El scutură din cap, apoi spuse hotărât: 

— Ellie, toate celelalte teste sunt negative. Nu cred că te-ar 
primi la chirurgie cu felul ăsta de dovadă. Continuă să-ţi 
urmărești îndeaproape corpul, Ellie. De îndată ce voi primi 
rezultatele testului, te voi informa. 

Ea dădu din cap și zâmbi scurt. 

— Ceea ce înseamnă că totul e în suspensie până atunci? 

— Până când vom ști cu siguranţă. 

Nu era cel mai încurajator comentariu, gândi ea, încordată. 
Dar era o părere cu care voia să trăiască. 

e 

MITZI'S COFFEE SHOP - BRADDOCK, TEXAS - se putea citi pe 
reclama de afară. Inăuntru, de-a lungul pereţilor erau separeuri 
și câteva mese cu fețe de masă curate care umpleau spațiul 
până la tejghea. Reclame pictate pe pereţi atrăgeau atenţia 
asupra specialităţilor pentru micul dejun și pentru prânz. Cum 
timpul pentru micul dejun trecuse, doar câţiva consumatori se 
mai aflau acolo la ora aceea: doi camionagii, un fermier în 
separeul din spate, doi bărbaţi în costume de lucru lângă ușă. Și 
mai era și Sue Ellen, frumoasă, într-o rochie de la Neiman- 
Marcus, zăbovind lângă o cană de cafea și niște pâine cu unt 
prăjită, neatinsă. Ochii continuau să-i fie aţintiţi spre ușa din 
față, ca și cum aștepta pe cineva. Chelnerița se îndreptă spre 
masa ei. 

— Mai pot face ceva pentru dumneavoastră, doamnă Ewing? 

— Nu cred. Mă simt bine... 

Sue Ellen rămase ţintuită în loc când un cowboy înalt intră în 
restaurant. Acesta se îndreptă înspre ea și atunci își dădu 
seama că nu era acela pe care-l cunoștea. Se lăsă să cadă la 
loc, dezamăgită. 


11 


— Mulţumesc, îi spuse ea chelneriţei. Aduceţi-mi nota de 
plată, vă rog. Trebuie să mă duc în oraș. 

Chelneriţa îi prezentă nota. 

— Ne-ar face placere să mai veniţi, doamnă Ewing. Nu vezi 
prea des pe aici la micul dejun pe cineva dintre Ewingi. 

Sue Ellen lăsă să cadă o bancnotă pe masă: 

— Păstrează restul. 

— Mai veniţi și mâine, doamnă Ewing? 

Sue Ellen ezită, dădu repede din cap și plecă. 

e 

Jock păși în sala de primire a Întreprinderilor Ewing și salută 
secretarele. 

— Bună dimineața, doamnelor. J.R. e la el în birou? 

— Bună dimineața, domnule Ewing - spuse Connie. 

— Bună dimineața, unchiule Jock, spuse Kristin. J.R. încă nu a 
venit! 

Jock se încruntă. 

— Se ia după programul bancherilor, nu-i așa? Sper că n-a 
ratat nicio afacere importantă. 

Connie răspunse franc: 

— Loyal Hansen a sunat de două ori, părea nerăbdător să 
vorbească cu J.R. 

— Bine... începu Jock. 

Inainte să poată continua, ușa se deschise și J.R. păși 
înăuntru, plin de voie bună și zâmbind. 

— Bună dimineaţa, tată. Doamnelor. Sper că nu v-am făcut să 
așteptați? 

Trecu pe lângă ei și intră în biroul lui, aruncându-și 
sombreroul alb pe canapeaua de piele. După el intră Jock, 
închizând ușa. 

— Nu mă așteptam să te văd aici în dimineaţa asta, tată. Nu-i 
căldura asta ceva îngrozitor? Cred că ar fi mai bine să te întorci 
la ranch, unde-i mai răcoare, și mai confortabil. 

— Am o problemă. 

J.R. se așeză la birou, își adună laolaltă vârfurile degetelor, 
formând o clopotniţă și se adresă tatălui său: 

— Timpul meu e timpul tău, tată. 

Jock luă loc într-un scaun, își puse cizmele pe marginea 
biroului lustruit al lui J.R., ca și cum și-ar fi stabilit propria 
autoritate. 


12 


— Speram să am șansa de a vorbi cu tine seara trecută. In 
secret. 

— Am avut o ședință lungă cu câţiva dintre băieţi, spuse J.R., 
fără să clipească. Primul lucru pe care l-am știut a fost că era 
prea târziu ca să conduc înapoi la Southfork. 

J.R. apăsă pe butonul interfonului: 

— Care dintre dumneavoastră, doamnelor, a făcut cafeaua în 
dimineața asta? 

— Eu am făcut-o, spuse Connie. 

J.R. se simţi ușurat. E 

— Bine, adu-ne două căni, dacă nu te deranjează. Inchise 
interfonul și apoi continuă. Am rămas la Fairview și am dormit 
bine. Este încă pe departe cel mai bun hotel din oraș. 

Jock privi ameninţător, începu să vorbească, dar se opri când 
intră Connie cu cafelele. Așteptă să plece, înainte de a continua. 

— N-am făcut tot drumul până aici ca să discut unde ţi-ai 
petrecut noaptea sau cum ai dormit. 

J.R. gustă cafeaua. Era fierbinte, tare, satisfăcătoare: îl făcu să 
uite porcăria pe care o băuse mai devreme la Kristin. 

— O.K. Ce problemă ai cu mine? 

Sună interfonul. J.R. răspunse: 

— Da? 

Era Kristin. 

— Loyal Hansen la telefon. E a treia oară când sună. 

— O să-l sun eu. 

Închise și se întoarse spre Jock. 

— Ce spuneai, tată? 

Jock ezită. 

— Loyal Hansen ăsta e un expert în petrol pentru străinătate, 
dacă-mi amintesc bine. 

— M-a căutat să fac o mică investiţie peste ocean. 

— Peste ocean! Dar taxele de import? Ai idee cât ridică astea 
prețul pe baril? 

— Păi știi, tată, dacă găsești petrol acolo, poţi să-l vinzi acolo. 
Lumea e mare și cererea de petrol crește în fiecare zi. 

Jock încercă să răspundă, dar avea alte probleme, mai 
presante, în minte. 

— J.R., unde sunt hârtiile acelea pentru mine, să le semnez? 

— Hârtiile? 


13 


— Da, la naiba! Ti-am spus să pui la punct un fond de 
asigurare pentru fosta mea nevastă. Asta a fost acum câteva 
săptămâni. Ce te-ai tot câcâit atâta, băiatule? 

— Păi, tată, când mi-ai spus să fac asta, nu erai chiar în 
formă, îți aduci aminte. Toate au trecut. Acum te simți excelent. 
Ai trimis cecuri pentru îngrijirea Amandei la instituţia aceea. Nu 
văd nevoia de a schimba într-un fel lucrurile. 

Jock își aduse picioarele înapoi pe podea și se aplecă înainte 
cu fața hotărâtă și ochii sticlind. 

— ].R., aici e ceva pe care ai face bine să-l înţelegi ca lumea. 
Amanda a fost prima mea nevastă, chiar dacă numai tu și cu 
mine știm despre asta. A fost una din femeile din viaţa mea - și 
una importantă în vremea aceea. Am avut grijă de ea și o mai 
fac încă. Acesta este un Ewing, care face pentru femeile din 
viaţa lui tot ceea ce trebuie să facă. Mă auzi, băiete? 

— Te aud, tată. 

— Bine. Atunci pune-o pe Kristin să-i aducă aici pe contabili și 
pe avocatul meu, Harv Smithfield. Vreau sa vină aici chiar acum. 
Se pare că trebuie să rezolv singur această problemă. 

— Ei, tată, ţi-am spus că e în curs. 

— În curs? Atunci hai să aruncăm o privire pe hârtii. 

J.R. își cântări cu grijă răspunsul. 

— O.K., tată. Trebuie să recunosc. Te-am mințit prima oară. 
Chiar de prima oară. 

— Ai minţit? De ce? 

— Pin cauza mamei. Poate nu-i treaba mea că ai mai fost 
însurat înainte. Dar nu pot, să-mi înăbuș sentimentul că uneltesc 
în spatele mamei mele. 

Jock îngheţă. Se văzuse întotdeauna un om integru, onest, un 
om care face lucrurile pe faţă, în văzul tuturor. Dar asta... 

— Continuă, spuse el. 

— l-ai spus mamei despre asta? 

— Nu pot să spun că da. Niciodată nu mi s-a părut că e 
momentul potrivit. 

— Atunci, tată, dacă vrei să duc înainte afacerea asta și s-o 
țin ascunsă de mama, așa voi face, deși trebuie să spun că e 
nefiresc. 

Jock se ridică. 

— Ai dreptate, fiule. N-am fost corect cu Miss Ellie. Am să-i 
spun astă-seară. Las-o baltă până atunci. 


14 


Și ieși, cu umerii înalţi și ţepeni, cu spatele drept. 

J.R. scoase un oftat de ușurare. Câștigase ceva timp. Timp în 
care să se gândească cum să definitiveze această problemă, 
cum s-o folosească în eventualul lui interes. 


e Capitolul 3 


Joshua Tree era un restaurant mexican, la numai câteva 
clădiri de Compania Ewing. Aici, printre picturi murale viu 
colorate, cu scene din viața mexicană, într-o încăpere mare sub 
cerul liber, înconjurată de ghivece cu plante și de flori proaspăt 
culese, Pam Ewing, soția lui Bobby, lua masa cu Miss Ellie. 
Incepuseră cu Margaritas, urmată de guacamole și chile 
rellenos. Când sosi cafeaua, Miss Ellie terminase de dezvăluit 
detaliile vizitei ei la doctorul Danvers. 

Pam, cu o expresie încruntată pe faţa ei de obicei deschisă, 
luă mâna soacrei într-ale ei. 

— Ce-a mai urmat? 

— Am continuat să mă duc la consult și m-am controlat 
frecvent. 

— Asta nu pare așa de greu. 

Cuvintele nu-i arătau pe deplin îngrijorarea adâncă. De când 
se măritase cu Bobby, Pam o cunoscuse pe Miss Ellie ca pe o 
femeie puternică și curajoasă, de nădejde la necaz, întotdeauna 
iubitoare, cu un profund și continuu respect faţă de ceilalţi. 
Ajunsese s-o admire și s-o invidieze pentru felul ei atât de realist 
de a privi viaţa. Gândul că Miss Ellie ar fi bolnavă, nu-i trecuse 
niciodată prin minte. Vigoare și energie, o puternică forță a vieţii 
erau calităţile care o distingeau pe bătrâna femeie. Posibilitatea 
de a fi doborâtă de cancer, chiar de a muri, era un gând atât de 
uluitor și terifiant încât îi bloca mintea. Vocea îi izbucni când 
vorbi din nou: 

— Totul va fi bine! 

Miss Ellie aproape zâmbi. 

— Va trebui să așteptăm și să vedem. 

— Sunt sigură de asta. 

— Sper să ai dreptate. Am atâtea motive să trăiesc. Copiii 
mei, nepoţii mei, nepoţii pe care tu și Bobby ai să ni-i dai într-o 
zi... 


15 


Pam se abţinea să nu plângă. 

— Jock știe? 

— Nu vreau să știe. 

— Dar e soțul tău. Nu are dreptul să știe? N-ar vrea să știe? 

— Bărbatul ăsta arată mai bine ca alţii mai tineri, spuse ea cu 
o amărăciune crescută. Pare mai înalt, mai slab, nicio uncie de 
grăsime pe el. Știu cum admiră Jock frumusețea - pe pământ, în 
cer, la animale și la femei. Ticălosul ăsta bătrân are încă un ochi 
ascuțit pentru o femeie frumoasă. Cum pot să-i spun că poate 
am nevoie de operaţie, că aș putea fi desfigurată? 

— Te iubește, Miss Ellie. Totul va fi bine. Trebuie să fie. 

— Bine! Poate. Dar dacă se îndepărtează de mine? Gândul 
ăsta mă îngheaţă. 

— Nu... 

— Frica mea cea mare este că Jock nu va fi niciodată capabil 
să mă mai accepte. Niciodată n-o să mă mai iubească. Nu cred 
că aș putea suporta să-l pierd pentru asta. 

Pam se cutremură și-i strânse mâna lui Miss Ellie de parcă ar 
fi câștigat putere de la cealaltă femeie. 

— Mi-ai spus odată că mariajul tău cu Jock s-a bazat pe 
onestitatea unuia faţă de celălalt. Acum, poate mai mult ca 
înainte, trebuie să vă dovediţi unul altuia dragostea. A 

Miss Ellie închise ochii și rămase așa o clipă fără de sfârșit. In 
sfârșit, privi iar la Pam și un zâmbet slab îi alunecă pe buze. 

— Bineînţeles că ai dreptate, draga mea. Niciun bărbat pe 
care l-am cunoscut vreodată n-a fost mai puternic. Poate face 
faţă la orice va interveni. 

— La fel și tu. 

— Sper să ai dreptate. 

Miss Ellie își retrase mâna. 

— Astă seară. Voi încerca să-i spun astă seară. De fapt asta 
voiam să fac de la început. 

e 

În acea seară, în răcoarea datorată aerului condiționat de la 
Southfork, Jock o conduse pe Miss Ellie în sufragerie și închise 
ușa, să nu mai intre restul familiei. 

— Miss Ellie, anunţă el oficial, vreau să-ţi vorbesc. 

— Și eu vreau să-ţi vorbesc, Jock. 

Fața lui căpătă o expresie de evidentă ușurare. 

— Bine, atunci dă-i drumul. Ce ai în gând, Miss Ellie? 


16 


— Nu, mai întâi spune tu. 

— Nu-i nicio problemă. Indiferent de ce am de spus, mai 
poate să aștepte. 

— Jock, spuse ea cu o voce moale, joasă, dar care - el o știa 
atât de bine - avea duritatea oțelului, indiferent de ce ar fi, dă-i 
drumul. 

Dând din cap, Jock se întoarse și începu să amestece într-un 
pahar înalt niște martini. Ea îl privi mult timp. 

— Continuă să amesteci băuturile astea, spuse ea în final, și 
ai să obţii spumă. 

— Cum? Jock aruncă o privire iute, nesigura, peste umăr. 
Adevărat. Recunosc că s-a și făcut. Umplu două pahare și-i duse 
neveste-sii unul. 

Ea sorbi și-i spuse că era minunat 

— Te ascult, Jock. 

El dădu o dată din cap ca și cum ar fi vrut să prindă curaj. 

— Miss Ellie, cred că atunci când un bărbat și o femeie au fost 
căsătoriți de atâta vreme ca noi pot să-și dea seama când ceva 
nu merge... 

Ea îl privi peste pahar. 

— Ai dreptate. Cred că ascundem ceva unul faţă de celălalt. 

— Am văzut asta pe faţa ta. 

— Jock - voiam să-ţi vorbesc. 

— Nu se poate ţine nimic secret față de tine. Eşti a naibii de 
vicleană. Te-ai fi prins chiar fără să-mi dau seama. 

— Sau invers. 

— Problema este că n-am știut niciodată cum să-ţi spun. Deo 
sută de ori eram cât pe ce să o fac, dar n-am avut curajul. 

Miss Ellie clipi. Era clar că Jock nu știa nimic despre vizita ei la 
doctorul Danvers. Era tulburat de altceva. 

— Nu te simţi bine, Jock? 

— Eu? Să nu mă simt bine? La naiba, nu, Miss Ellie. Am avut 
întotdeauna constituţia unui cal. 

— Nu întotdeauna, Jock, îi aminti ea cu blândetțe. 

— Ei, acum, necazul ăsta mărunt pe care l-am avut cu inima 
nu face nici cât o ceapă degerată. 

Miss Ellie se îndreptă de spate. 

— Bine, dacă nu ești bolnav, atunci ce este, Jock? M-ai făcut 
să mă sperii de moarte. 

— Am ceva să-ţi spun. 


17 


— La naiba, omule, doar nu crezi că știu despre ce este 
vorba? Ce te tot ascunzi după deget? Spune ce-i! 

— Despre Amanda - vorbi el sugrumat. 

— Amanda? 

— lată ca am așteptat patruzeci de ani, n-am vrut să știi și 
totuși trebuie să-ți spun până la urmă. 

— Jock, nu înțeleg o vorbă din ce spui. Cine este această 
Amanda despre care vorbești? 

— Miss Ellie - își umplu el plămânii cu aer - încerc să-ți 
vorbesc despre prima mea nevastă. 

Ea îl privi fără să înţeleagă. 

— Prima ta nevastă?... 

— Da, la naiba. Înainte de a te întâlni am fost însurat și am 
divorțat. Cu mult înainte de a te întâlni. Numele ei era Amanda. 

Miss Ellie își simţi încheieturile blocate. Gâtul i se umflă. 
Resentimentul deveni supărare și supărarea mânie fără frâu. 
Ochii i se umplură de lacrimi și puse paharul alături, de frică să 
nu-l scape. Sau să nu-l arunce în faţa lui Jock. 

— Despre... șopti ea subţire - ce vorbești? 

— E aproape ca și cum nu s-ar fi întâmplat niciodată. Parte 
dintr-un vis. Sau dintr-un film pe care l-am văzut odată. Demult, 
când am fost la vânătoare cu băieţii, un locuitor al pădurii mi-a 
expediat un glonte și pe moment n-am fost sigur că era 
adevărat. Așa mi se întâmplă când mă gândesc la Amanda. Mi- 
am dat seama că am o obligaţie faţă de ea... 

— Obligaţie! aproape urlă Miss Ellie. 

— Problema e că nu e sănătoasă, Miss Ellie. Mintea ei n-a mai 
lucrat la scurt timp după ce ne-am căsătorit. In final, doctorul 
mi-a sugerat să divorțez. A spus că nu sunt speranţe să-ți 
revină, că va fi întotdeauna bolnavă, totdeauna o invalidă, nu va 
mai fi o persoană întreagă. Trebuia spitalizată și de atunci eu i- 
am plătit taxele de sanatoriu. Ei bine, când am fost împușcat, m- 
am gândit că dacă mi se întâmplă ceva ar trebui să existe un fel 
de fond care să continue plăţile pentru Amanda. Trebuia să 
vorbesc mai întâi cu tine, Miss Ellie. 

Mânia se adunase în ea ca un fulger venind din orizontul 
apropiat, adunând putere, fără control. Se ridică, și o clipă lungă 
Jock se gândi că era gata să-l lovească. 

— Ai divorţat de o femeie pentru că era bolnava? strigă ea. l- 
ai întors spatele când avea mai multă nevoie de tine? 


18 


— Miss Ellie, doctorul a spus... 

— Nu-mi pasă ce-a spus doctorul. 

— Credeam că așa va fi mai bine. 

— Și mi-ai ascuns asta tot acest timp, toți acești ani? 

— Voiam să-ţi spun. Crede-mă. Dar mi-era frică să nu te pierd. 
să nu te ia Digger. Umbla după tine și eu nu eram sigur că ai să 
mă mai primești. 

Vorbele ei erau pline de indignare: 

— Ce ai mai ţinut secret față de mine? Credeam că aveam o 
căsătorie bazată pe onestitate, pe încredere. Acum descopăr că 
am trăit pe o minciună toţi anii ăştia. 

— Miss Ellie, asta a fost tare de mult. 

— Ce contează timpul? Ai părăsit-o atunci. Te-ai descotorosit 
de o femeie bolnavă. Spune-mi, Jock, dacă eu mă îmbolnăvesc, 
ai să te descotorosești și de mine? Ai să pleci și ai să mă lași 
singură? Se repezi înainte și fugi din cameră. 

Jock, singur și năucit, trăia o teamă mai mare decât trăise 
vreodată până atunci. 


e Capitolul 4 


În camera de zi, lui J.R., Sue Ellen, Bobby, Pam și Lucy, nu le 
scăpaseră vocile supărate din sufragerie. Dacă nu putuseră auzi 
cuvintele, nu era nicio îndoială în privinţa tonului acuzator folosit 
de Miss Ellie. Și acum o vedeau ieșind furtunos și urcând 
hotărâtă scările. 

— Ce-a fost asta? întrebă Bobby, fără să se aștepte le ceva 
bun. 

— Mă depășește, spuse J.R., convins că știa motivul certei, 
îngrijorat totuși să nu fi mers prea departe în încercarea de a-l 
manipula pe taică-său în propriul lui interes. 

Lucy vorbi speriată: 

— N-am auzit-o niciodată pe bunica să vorbească așa 
înfuriată. Ce credeţi să-și spuneau? 

— Nu știu, spuse Bobby. J.R., ai vreo idee despre ce e vorba? 

J.R. ridică inocent din umeri. 

— Ce-aţi auzit voi, am auzit și eu. 

Răspunsul nu satisfăcu pe nimeni. 

— Poate, spuse Bobby, ar fi mai bine să vorbesc cu tata. 


19 


— N-aș face asta dacă aș fi în locul tău, sugeră J.R., blajin. 

Bobby îi întoarse observaţia: 

— Dar eu nu sunt tu! Și se îndrepta spre sufragerie. 

— Pam, spuse Lucy, vizibil îngrijorată, ce crezi? 

— Sunt sigură că se va rezolva totul, indiferent de ce nu 
merge. 

— Sigur că și eu sper asta. Am simţit că se scurge viaţa din 
mine când bunicul și bunica au început să se certe. Tot în ceea 
ce am crezut, și încă mai cred, se urată a fi altfel. 

Pam își trecu brațul peste umărul lui Lucy, încercând să-i 
insufle o încredere pe care nu o avea nici ea. 

In sufragerie, Jock termina un pahar și își turna altul, apoi 
trase o dușcă zdravănă. Işi aprinse o ţigară, trase adânc și 
începu să tușească. 

— Țigările astea pot fi fatale pentru un om care a suferit un 
atac de inimă, tată, spuse Bobby. 

Jock răspunse fără să se întoarcă. 

— Unele lucruri sunt mai fatale pentru un om perfect sănătos 
decât puţin tutun. 

Dădu paharul cu martini pe gât și se duse după altul. 

— Vrei să te apuci de una din băuturile acelea demodate de 
care vorbesc bătrânii, tată? Niciodată n-am știut că martini era 
băutura obișnuită pe câmpurile de petrol. 

— La naiba, băiete, nu-mi da tu mie lecţii! 

— Imi pare rău, dacă așa ţi s-a părut. Pot să te ajut cu ceva? 

— Nu, mormăi Jock. Nu, la naiba! Trase iar îndelung din ţigară 
și apoi o aruncă în scrumieră. 

— La naiba, Bobby, am fost însurat cu femeia asta de o 
groază de ani și sunt momente în care nu înţeleg nimic din ce 
gândește sau vrea. Jock își rotea coama albă dintr-o parte în 
alta. N-am știut niciodată ce vor femeile. 

Bobby zâmbi: 

— Și acum, când ai aflat, tată, ţii secret faţă de noi, ceilalți? 

Jock se încruntă puţin și se întoarse. Dar senzaţia de 
resentiment începea să-l părăsească și începu să se gândească 
cum să dreagă lucrurile între el și Miss Ellie. 

Bobby rămase cu taică-său, cam o jumătate de oră, 
conversaţia lor pierzându-se în nimicuri, până ce, în final, se 
retrase. Mai târziu, în acea seară, când el și Pam se pregăteau 


20 


de culcare, discutară despre ce răsuflase până la ei din toată 
povestea asta. 

— Miss Ellie e încă singură în dormitorul ei? întrebă Pam. 

— Așa se pare. Și tata se pare că s-a culcat jos, în sufragerie. 
Își caută un alt atac de inimă în fumat și în băut. 

Pam își scoase chiloţii și-și puse o cămașă de noapte 
transparentă ca o ceață. De la locul lui, dintr-un scaun moale, de 
la celălalt capăt al camerei, Bobby observă încă o dată pentru el 
însuși, ce splendidă era nevasta lui: cea mai frumoasă femeie pe 
care o cunoscuse vreodată. Se ridică în picioare. 

— N-ar trebui să-i spui ceva lui Jock? întrebă ea, începând să- 
și perie părul lucios. Să-i amintești că-și face rău? 

— l-am spus. Dar să vorbeşti cu tata când are o ieșire violentă 
ca asta, e ca și cum ai încerca să-l convingi pe un taur nebun să 
fie calm și rezonabil. 

Ajunse în spatele lui Pam, care stătea la masa de toaletă, și-și 
puse ușor mâinile pe umerii ei. Căldura pielii ei delicate începu 
să-i curgă prin vine. O sărută ușor pe ceafă. Ea se cutremură. 

— Bobby, spuse ea moale, punând peria la o parte, cred că 
sunt cumva răspunzătoare pentru ce s-a întâmplat. Eu și Miss 
Ellie am luat masa împreună astăzi. Mi-a spus ceva din 
intimităţile ei și eu i-am spus că nu trebuie să ţină secret față de 
Jock. 

Bobby se ridică, iar ea se întoarse cu fața la el, înconjurându-i 
pieptul cu brațele. Corpul lui era ferm, puternic, fără o uncie de 
carne în plus. Niciun bărbat n-o excitase așa ca bărbatul ei cel 
chipeș, niciun bărbat n-o iubise mai mult. Sau nu-l iubise mai 
mult, își spuse ea ca pentru sine. 

— Ce intimităţi? întrebă el. Ce poate fi așa grozav ca mama 
să-și piardă firea în felul ăsta? Miss Ellie aproape întotdeauna se 
controlează, întotdeauna stăpânește situaţia. E cea mai 
puternică, cea mai de nădejde persoană pe care am întâlnit-o. 

Pam își reprimă impulsul de a-i spune lui Bobby ce știa. 

— Nu știu, dar văd că e aproape la pământ cu nervii. Aproape 
orice o scoate din sărite. 

— De ce? 

Pam ezită, apoi își dădu seama că nu putea păstra secretul lui 
Miss Ellie pentru ea: 

— Și-a descoperit un dul la sân. 


21 


Bobby păși înapoi ca lovit, și fața lui își pierdu orice culoare. 
Ochii îi sticleau de parcă nu se mai controla. 

— Oh, Dumnezeule, o tumoare? 

— Examinarea preliminară a doctorului Danvers nu indică o 
tumoare. Se pare că nu este nimic serios - benign. Dar mama ta 
e convinsă că e o tumoare și că e ceva serios. 

Bobby se întoarse. 

— Dar dacă ar mai consulta un medic? 

— Se pare că s-au făcut toate testele posibile din acest punct 
de vedere. E doar o problemă de așteptare și Miss Ellie se 
controlează frecvent. 

Bobby se așeză pe marginea patului, cu faţa îngropată în 
mâini. Pam veni la el, apăsându-și obrazul de pieptul lui 
puternic. El o îmbrăţișă și stătură așa, înlănțuiţi, mult timp, fără 
să spună o vorbă. Apoi, Bobby se smulse. 

— Nu cred, spuse el. O cunosc pe mama, trebuie să fie ceva 
mai grav. 

— La ce te gândești? 

— Trebuie să se fi întâmplat ceva ce noi nu știm care s-o 
scoată din fire în halul ăsta. Poate că lucrurile s-au combinat. La 
naiba, aș vrea să pot face ceva... 

— Dar, Bobby, părea atât de îngrijorată azi după-amiază de 
felul în care va primi Jock vestea asta... 

— Nu înţeleg de ce. El o iubește și ea știe asta. 

— Bobby, spuse ea moale, uneori femeile cred că pentru a-și 
putea păstra bărbaţii trebuie să fie perfecte. Întotdeauna 
perfecte. 

Bobby își frământa mintea. 

— Poate că e timpul ca ele să înţeleagă că un bărbat poate 
iubi atât de mult o femeie încât nimic să nu aibă importanță. 
Numai ca ea să fie în viaţă și să fie cu el. 

Ea porni spre el, conștientă până la ultima fibră a fiinţei că 
acum el vorbea pentru ea. Plină de dragoste și afecțiune, veni în 
brațele lui și se sărutară. 

— Nu s-ar putea întâmpla nimic care să mă împiedice să te 
iubesc, spuse el. 

— Oh, Bobby, mă faci așa de fericită. Te iubesc atât de mult și 
vreau să-ţi dau tot ce dorești. 

El o așeză pe pat, mângâind-o ușor. 

— Imi dai, îi șopti el în păr. Tot ce am dorit vreodată. 


22 


e Capitolul 5 


Sue Ellen își aplica machiajul ca o femeie ce părea 
dezinteresată de aspectul ei. Faţa ei era o succesiune de 
contradicții: frumuseţea deschisă a Reginei Frumuseţii de la 
Mardi Gras era umbrită de o îngrijorare adâncă, de o suspiciune 
ostentativă, intermitentă; vulnerabilitatea și neajutorarea fizică 
a unei vrăbii, combinată cu senzualitatea plină a unei grădini 
tropicale care răspândește mirosuri grele, puternice. Satisfăcută 
de opera ei, se mai privi o dată în oglindă, cu o expresie plată în 
ochii mari, surprinzător de mohorâţi. Se ridică în picioare și-și 
puse jacheta scurtă, tricotată, care-i completa costumul roz pe 
care-l alesese să-l poarte. Purta un singur lănţișor de aur, lucrat 
cu grijă și foarte scump, care-i completa toaleta. 

In spatele ei, J.R. își continua complicatul ritual de alegere a 
unei cravate care să-i completeze eleganța gentilă. Fiecare 
cravată pe care o alegea părea să aibă ceva ce nu mergea, și le 
arunca una după alta, cu o exasperare crescândă, ca cineva 
care știa ce voia și nu făcea concesii. 

— Ce faci la noapte? îl întrebă Sue Ellen cu o voce fără 
expresie și culoare, ce putea fi suspectată doar de politeţe, fără 
să-i pese într-adevăr de răspunsul soțului el. Politeţe verbală ce 
mai ţinea o căsătorie, care, de altfel, o ducea de râpă din cauza 
egoismului și al dispreţului reciproc. 

— La noapte? Se duse după altă cravată. Blestemate cârpe, 
toate arată de parcă ar fi fost purtate. 

— A fost o adevărată explozie din partea lui Miss Ellie, ceva 
care nu i se potrivește, nu-i așa? 

— N-aș putea spune. Uită-te la pata asta de grăsime! Ar trebui 
să aibă cineva grijă aici și de cravatele omului. 

— Te gândești că eu, presupun, spuse ea încet. Apoi, cu voce 
tare: Nu cred că am mai auzit-o pe Miss Ellie vreodată să ridice 
așa vocea la Jock. 

— Este una care are o tăietură în ea, de-a dreptul terminată. 
O s-o arunc, lucrurile astea întotdeauna trebuiesc aruncate. 

Din cealaltă parte a camerei, Sue Ellen își măsură soţul cu 
ochiul expert al unui arbitru la prezentarea taurilor: lat în umeri, 
piept adânc, gât gros, prezenţă acceptabilă. Dar încă ceva, 
neimportant, își aminti ea: emoţional zero, conștiință umană 


23 


zero, compasiune zero. Era evident că J.R. Ewing reușea să 
existe într-o lume plină de alte fiinţe umane, fără să se preocupe 
sau să-și facă griji pentru niciuna din ele, exceptându-se pe sine 
însuși. 

Și, ca pentru a-i confirma gândurile, își înjură colecția de 
cravate care atârnau - cu model, fără, cu dungi, tricotate - 
manifestându-și dezaprobarea faţă de toate. 

Ea zâmbi fără veselie, cu imenșii ei ochi albaștri mohorâți și 
cuprinși de durere. 

— Ştii despre ce-a fost vorba, nu-i așa? 

— Ce te face să crezi asta? 

— Crezi sau nu, J.R., ca soţia ta, mă interesează totul despre 
tine. Ți-am încredințat viața mea, ca să zic așa, și mă întreb: 
„Care-i resortul acțiunilor lui J.R.?” 

— Și n-ai descoperit nimic satisfăcător, draga mea? 

— Departe de a fi satisfăcător. Am adunat informaţii și 
urmează să trag concluzii grave. Eşti un caz singular, J.R. 

— O iau ca un compliment. 

Aruncă altă cravată, dezgustat. 

— Nu mi-ai răspuns totuși la întrebare. Ce te face să crezi că 
eu aș ști de ce s-au dondănit mama și tata? 

— Pur și simplu pentru că știu cine este J.R. Am văzut cum ai 
evitat aseară să răspunzi direct la întrebările lui Bobby. 

Buzele lui J.R. se întinseră schițând un zâmbet lipsit de umor, 
mușcător, maliţios. 

— Scumpa, scumpa mea. Se vede că nu te-ai mai dus la 
psihanalist. Cum îl cheamă? Oh, da, doctorul Ellby. 

Ea îi ignoră observaţia. 

— E ceva serios, nu-i așa? între Jock și Miss Ellie vreau să 
spun. 

EI îi susţinu o clipă privirea, apoi se întoarse la cravatele lui, 
ca la un pat cald și confortabil după o noapte furtunoasă. 

— Nu mă așteptam să-mi răspunzi, spuse ea calm. Ar fi fost 
prea generos din partea ta, prea mult ar fi semănat cu 
atitudinea unui soț normal faţă de soţia lui. Apoi se cutremură: 
Este totuși o perspectivă fascinantă. Dar dacă Jock și Miss Ellie 
aveau într-adevăr un necaz mare, personal? Dacă voiau să se 
despartă? Dacă au mers atât de departe încât să ajungă la 
divorţ? Sue Ellen își dezveli dinţii albi, perfecţi. Te-am prins, J.R.? 
Te gândești la prețiosul tău imperiu Ewing fragmentat și rupt în 


24 


bucăţi într-o dispută pe avere. Puterea ta redusă la proporţii mai 
rezonabile. S-ar putea chiar să trebuiască să alegi între 
Southfork și Ewing Oil sau oricare alte bunuri ale familiei. S-ar 
putea chiar să nu mai fii un mare magnat, ci doar un mic 
milionar din Texas, fără să te mai poţi băga, ca un grangure, în 
plăcinta oricui. Asta te-ar putea aștepta, dragul meu, să devii un 
oarecare. 

— Ce părere ai de asta? și J.R. ridică o cravată cu dungi s-o 
examineze. 

— Foarte frumoasă. 

El și-o aranjă la gât, apoi începu să-i facă cu grijă un nod 
adecvat. 

— Ştii, Sue Ellen, ai tendinţa să te avânţi prea departe și prea 
repede. O mică ceartă între niște oameni căsătoriți de patruzeci 
de ani nu înseamnă un divorţ sau o luptă pentru avere. Ewingii 
sunt încă uniți, după cum se spune. Ewingii sunt o familie. Și ia 
aminte: ești aici numai pentru că așa le place tatălui și mamei 
mele. 

Fără un cuvânt, Sue Ellen porni spre ușă. Vocea lui o opri. 

— Apropo, după ședința de terapie, dacă creierul tău nu e 
prea gol ca să-ți amintești, oprește-te la magazin și comandă-mi 
o duzină de cravate. 

e 

De la Southfork, Sue Ellen șofă iute și direct spre Braddock. 
Acolo intră la Mitzi's Coffee Shop și luă loc la o masă liberă. Işi 
făcea de lucru cu a doua cană de cafea și a patra ţigară când 
intră un cowboy, îndreptându-se direct spre tejghea. Ea îl 
recunoscu imediat! - Dusty Farlow, o frumusete fără de 
pereche, cumva sensibilă și aspră în același timp. Un cowboy cu 
alură de poet, cu un aer puţin pierdut, de parcă ar fi apărut 
printr-o eroare cosmică. Zâmbi și luă loc la bar și chiar de la 
distanţa aceea, Sue Ellen îi răspunse, nerăbdătoare, să-i 
întoarcă zâmbetul. 

— Încă o cafea, doamnă Ewing? 

Vocea o făcu pe Sue Ellen să se întoarcă și o privi în faţă pe 
picoliță. 

— Da, vă rog. 

Picoliţa turnă și se retrase. 


25 


De la bar, Dusty auzise schimbul de vorbe și se răsuci pe 
scaun. O privi pe Sue Ellen cu o plăcere evidentă și se ridică, 
îndreptându-se spre ea. 

— Sue Ellen spuse el zâmbind larg, scoțându-și pălăria 
Stetson cu o mișcare graţioasă. 

— Bună, spuse ea ezitând. 

— Pot să-ţi ţin de urât? Dacă nu deranjez. Dacă nu aștepți pe 
cineva... 

— Te rog, ia loc. 

Apăru picolița cu meniul. El îl puse alături. 

— Nu mi-e prea foame în dimineaţa asta. Poate niște cafea și 
o porție dublă de pâine prăjită cu unt, plus niște jumări, şuncă, 
niște cartofi prăjiți și ce se mai poate găsi pe aici. 

Picolița plecă. 

— Bineînţeles că sunt surprins să te văd aici, spuse el. 

— Eu nu sunt surprinsă să te văd. 

— Nu ești? 

— Știu că vii aici adeseori. 

— Ştii! O expresie de încântare îi încreţi ochii. Asta e ceva ce 
mă bucură foarte mult să aud. 

Sue Ellen își feri privirea. Ochii îi străluceau acum, o licărire 
de bucurie anticipată. Dar îi era și teamă, de parcă era gata să 
intre într-o lume stranie, schimbată, o lume plină de iminente 
pericole și de iminenţa morții. 

— Am avut o conversaţie atât de plăcută la rodeo, spuse ea. 
M-am gândit la tine, am vrut să mai vorbesc cu tine. Dar acum 
nu știu ce voiam să-ţi spun. 

— Și eu am vrut să iau legătura cu tine, dar n-am vrut să-ţi 
creez probleme, telefonându-ţi la ranch. 

— Înţeleg. Dar ai fi putut să o faci. Nu ești chiar nimeni acolo. 
Familia ta stăpânește Southern Cross Ranch și asta te pune pe 
picior de egalitate cu Ewingii. 

El se dădu mai aproape. 

— N-am plănuit să mă vizitez cu nimeni dintre Ewingi. 
Exceptându-te pe tine, Sue Ellen. Numai pe tine voiam să te 
văd. 

— Dusty, nu vreau să-ți faci o părere greșită despre mine, 
despre noi... 

— Mai doriţi cafea, doamnă Ewing? 

— Nu, mulțumesc. Trebuie să plec. 


26 


Picolița se grăbi să plece. 

— Cel puţin ţine-mi de urât până-mi termin micul dejun, spuse 
Dusty. 

Ea privi grămada de farfurii din faţa lui. 

— Nu știu, am o întâlnire în Dallas. Ai aici mâncare cât să 
hrănească o armată. 

El râse. 

— Numai câteva minute. 

Se apropie și îi luă mâna. Ea ezită. 

— Nu cred că ar trebui. Și se lăsă să alunece la loc. 

— Nu m-ai întrebat de ce m-am dus să lucrez la Funt Ranch, 
în loc să călătoresc, cum făceam de obicei. 

— Nu m-am gândit niciodată la asta, spuse ea, ca din 
întâmplare. Minţea, și amândoi știau asta. 

— Vrei niște ouă? întrebă el, zâmbind. 

Ea dădu din cap. 

— Niciodată nu mănânc multe ouă, se confesă el. 

Sue Ellen își încruntă sprâncenele. 

— Atunci de ce le-ai comandat? 

— Crezi ori nu, vederea ta m-a făcut să-mi fie foame, mai 
foame ca niciodată. 

Subînţelesul vorbelor lui nu-i scăpase, dar refuză să-l 
interpreteze în vreun fel. Sub masă, totuși, un picior frumos 
începuse să tremure. 


e Capitolul 6 


Magazinul central era așezat în cartierul de jos al Dallasului. 
Aici, magazine ieftine de mobilă vindeau seturi complete de 
dormitoare, pentru mai puţin de o mie de dolari. Aici nu se 
vedeau ghete lucrate manual, sau curele, nici costume de șase 
sute de dolari, nici pălării Stetson de o sută. Era o parte din 
Dallas pe care nimeni din cei ce călătoreau în interes de afaceri 
nu o vizita niciodată, o parte a orașului care-i interesa doar pe 
cei ce desfăceau mărfuri de stat, pe cei ce distrugeau ce era 
vechi și construiau, oameni care făcuseră averi din proprietăţi și 
construcţii ieftine. Aici hotărâse Alan Beam să-și amplaseze 
birourile centrale. 


27 


Lucrătorii ridicau un stindard în formă de stea. În roșu, alb și 
albastru se putea citi: DESEMNAȚI-L PE CLIFF BARNES PENTRU 
CONGRES. Prea multe cuvinte, neîndemânatic legate între ele, 
deduse Alan. Dar el concepuse mesajul în dorinţa de a-l flata pe 
Barnes; și acest scop era mai important decât o lectură ușoară. 
Alan își alesese o poziţie strategică în colţul de la marginea 
trotuarului și dirija lucrătorii. Când drapelul fu așezat în centru, 
la înălțimea potrivită și fu bine fixat, Alan se simţi plin de 
satisfacţie; era pe drumul cel bun. 

O fată frumoasă, pe nume Celia, ieși din magazin. Era unul din 
voluntarii pe care-i înregimentase Alan în ceea ce el definise a fi 
„Cauza sacră”. Celia avea mâinile pline de reclame cu „Alegeți-l 
pe Cliff Barnes pentru Congres”. Îi arătă una lui Alan. 

— Vă place, domnule Beam? 

El examină reclama, apoi îi adresă cel mai cuceritor zâmbet: 

— E valoroasă, scumpa mea. 

Îi atinse obrazul, ocrotitor, într-o surprinzătoare intimitate, ce 
anunţa plăcerile ce vor veni, ca o chemare. 

— Spune-mi Alan, dragă. Toţi suntem parteneri în strădania 
asta sacră. 

Încântată și măgulită, conștientă de viitorul ei luminos dacă 
adera din fazele preliminare la echipa lui Cliff Barnes, cu capul 
plin de imaginea zilelor fermecătoare și nopţilor senzuale în 
capitala naţiunii, Celia își continuă drumul, murmurând numele 
lui Alan. 

Alan uită imediat de ea și începu să caute un telefon prin 
apropiere. Erau atât de multe detalii de pus la punct. Un om 
tânăr și ambițios, nu-și poate permite nicio pauză. Oricum, nu 
așa devreme în timpul zilei. 

e 

J.R. stătea singur la uriașa masă de conferinţă din biroul său. 
În faţa lui stăteau împrăștiate buletine geologice marine, 
registre, un studiu de fiabilitate economică, toate referitoare la 
forările din Asia de Sud-vest. Studie un buletin cu un interes mai 
mare decât de obicei. Scufundat în informaţii, nu observă când 
intră Kristin purtând o tavă cu masa de prânz. 

— Pariez că ești efectiv înfometat, J.R., spuse ea cu o veselie 
studiată de stewardesă, încercând să se pună în cea mai 
favorabilă lumină. 

El făcu nepăsător un semn cu mâna. 


28 


— Pune-l pe birou, scumpo. 

Continuă să citească. 

— Dar, J.R., trebuie să iei o pauză, să mănânci ceva bun. 

El puse buletinul alături și o examină de parcă ar fi văzut-o 
pentru prima oară. 

— Kristin, sunt două funcţii importante pe care le îndeplinești 
în viaţa mea. Una din ele este să-ţi faci bine serviciul, ca cea de- 
a doua secretară a mea. A doua se realizează în patul acela 
frumos din apartament. Am o mamă și o nevastă; ele au mare 
grijă de sănătatea mea. 

Tocmai când ea încercă să răspundă, sună telefonul. Fără să 
se gândească, Kristin se îndreptă spre el. Mâna lui se opri pe a 
ei. Vocea îi era dură și neînduplecată: 

— Asta este o linie privată, Kristin. Se pare că o păpușă dulce 
ca tine pricepe mai greu anumite lucruri. Un telefon privat 
înseamnă privat, înţelegi! Este doar pentru urechile mele. 

— J.R., se luptă ea să nu-și piardă controlul, ești cu siguranţă 
cel mai mare... 

Zâmbetul lui fu aspru și încrezut. 

— Știu. Multă lume m-a caracterizat astfel. Acum du-te înapoi 
la biroul tău. Desigur că ai de lucru. 

În timp ce pleca, J.R. urmări cu privirea unduirea fundului ei 
rotund. Merita, își spuse el, s-o ai alături pentru frumuseţea asta 
perfectă. Ridică receptorul. 

— J.R. Ewing. 

Alan Beam începu să vorbească fără să se prezinte: 

— Voiam doar să-ți spun că suntem pregătiți pentru treabă, 
J.R. 

— Nu mă aşteptam la altceva. 

— Barnes pentru Congres! Poți să crezi asta? Cliff începe să 
muşte momeala. 

— Asigură-te că o să-l ai tot timpul în cârlig. 

— Asta e ușor. Am adunat un grup de voluntari înflăcărați. 
Toți nechează, gata să treacă la treabă. Și reclamele s-au tipărit 
toate și se distribuie. Suntem pe drumul cel bun. 

— Apropo de voluntarii ăştia ai tăi. Nu le permite ca fie prea 
înflăcărați! 

— Îi țin bine în frâu. 


29 


— N-aș vrea prea mult entuziasm, ca să nu scăpăm lucrurile 
din mână. Asigură-te că n-o să fie ales Cliff Barnes pentru 
Congres sau pentru orice altceva. 

— Ai încredere în mine, J.R. 

— Nu reușesc când am încredere în oameni, Alan. Amintește- 
ți asta. 

— Totul e să muște momeala, J.R.! Toată campania se va 
transforma într-o mascaradă fără fonduri. Și tu ești singura 
sursă a acestor fonduri. 

— Sună bine. E timpul să iei contactul cu omul nostru. Să-i dai 
cu momeala pe la nas. Să-i aduci la cunoștință ce susţinător 
important îi ești. 

— Mă întâlnesc cu el mâine. 

— Asta-i foarte bine, Alan. Mi-ai luminat considerabil ziua. 
Ţine-mă la curent. 

Puse receptorul în furcă fără niciun alt cuvânt. Câteva 
secunde mai târziu, Kristin reveni. 

— Un apel de peste ocean pe linia întâi. 

J.R. se apropie de celălalt telefon. Observase că Kristin 
rămăsese în birou, închizând ușa după ea și se hotărî s-o lase să 
stea. Era, la urma urmelor, o piesă de decor atât de valoroasă 
pentru aspectul biroului. Poate, mai târziu... Răspunse la 
telefon. 

— Hank, tu ești? Mi-ai cumpărat un teren de petrol? Ce?! La 
naiba, omule, dacă vampirul ăla n-o poate rezolva, împușcă-l și 
pune pe altcineva în loc! Bine, e-n regulă. O să-ți trimit 
dimineaţă de la Houston un alt specialist în foraj. O.K., eu te 
înțeleg, asigură-te doar că și tu mă înţelegi pe mine. Ţine-mă la 
curent. 

Punând receptorul la loc în furcă, se lăsă pe spate în scaunul 
lui. 

— Necazuri? întrebă Kristin, îndreptându-se spre el încet, 
languroasă, provocatoare. 

— Treburile merg foarte încet în Orient, mai încet decât mi-ar 
place. 

Kristin se opri în spatele scaunului lui, și-i puse mâinile pe 
umăr. Începu să-l maseze încet lipindu-se de spătar. 

— Eşti un învingător, J.R., îi șopti ea în păr. Intotdeauna ai fost 
și întotdeauna vei fi. Chiar dacă pierzi o luptă, două, nu-i nicio 
posibilitate ca J.R. să piardă războiul. 


30 


— Mă bucur să aud asta, chiar dacă vine din partea cuiva care 
are interesul să fie așa. 

— Cred într-adevăr asta. Sunt mulțumită numai să stau lângă 
tine. 

— Doar când stai lângă mine? 

— Când lucrez pentru tine. g 

EI îi luă mâinile aducând-o în fața scaunului lui. li atinse sânul, 
apoi pântecele, rotindu-și mâna, tot mai jos. Ea gâfâi și-i șopti 
numele. 

— Nu ia mult timp să faci asta, nu-i așa, Kristin? 

— Nu fi meschin cu mine, J.R. 

— Meschin! Scumpo, te tratez în modul cel mai bun pe care-l 
știu, în care-ţi place cel mai mult. 

— AȘ face orice pentru tine, J.R. 

— Orice? 

— Numai să spui. 

— Ştii ce vreau, aproape că mărâi el. Ştii toate blestematele 
acelea de cuvinte care nu se spun într-o societate politicoasă. 

— Fii cuminte, J.R.? 

— Lasă-te în genunchi. 

— ju aa 

— Fă-o acum. 

Ea se supuse. 

— Acum, spuse el, câștigă-ţi salariul. 

— J.R., tratează-mă omenește. 

— Te plătesc bine, Kristin, mai mult decât merită capacitatea 
ta pentru munca de birou, destul de limitată de altfel. Asta 
înseamnă că tu trebuie să plătești pentru banii primiţi în felul 
tău. Da, în felul acesta, moale și umed. Ține-o așa, scumpo, 
până obţii tot ce vrei. Fă tot ce poţi și tot ce nu poți... 

Și ea făcu. 

e 

În noaptea aceea, Miss Ellie stătea singură pe patio, privind 
cerul înstelat al Texasului. Dar nu vedea nimic din frumusețe 
nopţii. Nu privea decât în ea însăși, supărată, necăjită și tot mai 
mânioasă. Bobby ieși din casă și veni în spatele ei. 

— Mamă, cum de ești aici, afară, singură? 

Ea își feri fața. 

— Doar mă gândeam, asta-i tot. 

— Te simţi bine? 


31 


— Acceptabil. 

— Chiar acceptabil? 

— O să treacă. 

— Ne-ai lipsit la cină. 

— N-am vrut să dau ochii cu voi toți. 

— Poate te ajută dacă vorbim, dacă-mi spui ce te-a necăjit, ce 
nu merge între tine și tata? 

Ea vorbi pe șleau: 

— Nu, nu cred că ajută, fiule. 

El insistă. 

— Pam mi-a povestit despre vizita ta la doctorul Danvers. 
Ăsta e motivul pentru care v-aţi certat? 

— Nu. 

— l-ai spus lui Pam că intenţionezi să-i spui lui tata. 

În întuneric nu putea să vadă expresia înlăcrimată de pe faţa 
mamei sale. 

— Am încercat să nu mă bag în viaţa ta privată cu Pam. Te 
rog, arată-mi aceeași consideraţie. 

Era clar pentru Bobby că mama sa refuza să mai discute 
despre acest subiect, așa că o sărută pe obraz și se întoarse în 
casă. Miss Ellie începu să plângă în liniște. 

În dimineaţa următoare, Miss Ellie abia ieșise de sub duș și 
terminase să se șteargă, că sună telefonul. Işi puse un capot și 
intră în dormitorul ei gol. 

— Alo, începu ea. 

— Tu ești, Ellie? 

— Da, Harlan. 

— Ellie, am primit rezultatele testului pentru cancer. Nu-mi 
plac. Cred că mai bine ai veni aici, la birou... Cât de repede poţi. 


32 


e PARTEA A II-A e 


CONTINUĂ GRESEALA 
e Capitolul 7 


Era primăvară, vremea era plăcută, soarele strălucitor, fără să 
radieze căldura insuportabilă a verii. Era timpul în care atât 
oamenii, cât și animalele se simțeau mai viguroși, mai 
nerăbdători să-și înceapă activitatea zilnică. 

La Southfork activitatea domnea pretutindeni. Se făcuseră 
tarcuri pentru cirezile de vite, pentru cai și tauri, și standuri 
pentru mulțimea care urma să vină, așa cum o făcuse în fiecare 
an, pentru Ewing Rodeo. Se puseseră anunţuri pe stâlpii de 
telefon de pe fiecare drum care ducea la Dallas și Forth Worth, 
până la Austin, și spre vest, spre Amarillo, spre sud până la 
Laredo, către golf și Galveston. Erau așteptați concurenţi din 
fiecare colț al Texasului, și chiar din Oklahoma și New Mexico. 
Erau juncani de statură medie pe care nu-i călărise niciodată 
vreun om; șiruri lungi de cai, la fel de periculoși pentru călăreți 
ca și pentru ei înșiși. Terenul deschis era marcat de trailere și 
camioane, de sutele de corturi care răsăriseră chiar spre 
sfârșitul zilei, altele urmând să apară peste noapte și în ziua 
următoare. Muncitorii lucrau cu ferăstraie și ciocane. Crescătorii 
de vite întinseseră mese pentru sute și sute de pfunzi de 
mâncare care urma să fie devorată pe tot parcursul rodeo-ului. 
Se ridicaseră baruri pentru băuturi și fuseseră aduse frigidere ca 
să răcească galoanele de bere care, cu siguranță, urmau să fie 
consumate. În mijlocul tuturor, mergând pe drumul lui și 
strigând ordine și instrucțiuni, făcând schimbări, era Jock Ewing, 
în niște blugi uzaţi și cizme Red Wing, cu pălărie Stetson, de 
paie, pătată și roasă, trasă în jos, peste ochi. Era un bărbat care 
în mod cert se bucura de munca lui, care-și uitase vârsta, 
simțindu-se iar tânăr. Miss Ellie, privind necăjită, dar străduindu- 
se să se liniștească, veni până în spatele lui și-l strigă. El se 


33 


întoarse în direcția ei, cu ochii strălucitori, cu obrajii 
incandescențţi. 

— Când văd toate astea simt că sângele îmi curge liber și ușor 
prin vine, Miss Ellie. Nimic altceva decât un rodeo nu poate să 
transforme un bărbat din Texas într-un tânăr. Mă gândesc să 
particip și eu, să le arăt bărbătușilor ăștia tineri cum se 
procedează. 

— Nu mai vorbi prostii, Jock Ewing, vociferă ea, și fii mai 
ponderat la vârsta ta. Nu intenţionez să fiu infirmiera unui 
nătâng bătrân, cu o colecţie de oase rupte în trup! 

El se încruntă. 

— Te supără ceva, Miss Ellie? 

— Abia a telefonat McManus. Unul din camioanele lui e în 
pană. Următoarea încărcătură de cherestea va fi aici abia la unu 
și jumătate, dacă nu la două. Ce ai de gând să faci cu proiectul 
construcţiei? 

Jock privi spațiul de lucru. 

— Treaba merge bine. Nu-i nevoie să ne omorâm cu truda. 

Fruntea i se încreți de îngrijorare și ochii i se înnorară când 
privi la fața ei încă frumoasă. Era evident că nevastă-sa nu mai 
era tânăra frumoasă cu care se însurat, dar era încă drăguță, 
deștepta dorinţă și îl iubea foarte mult. 

— Te simţi bine? întrebă el. 

— Bineînţeles că da, spuse ea iute, făcându-se că nu-i 
observă îngrijorarea. Tocmai eram să te întreb același lucru. Nu 
trebuie să pedepsești așa un copac bătrân. 

El râse, un râs bogat și adânc. 

— Bătrânul copac are rădăcini solide și puternice. Nu poate fi 
decât mulțumit dacă mai e scuturat un pic. 

— Bine, spuse ea, în timp ce un muncitor se îndrepta spre ei. 

Omul își scoase pălăria. 

— Scuzaţi-mă, doamnă. Șirul ăsta de mese, domnule Ewing, 
nu știm exact unde vreţi să-l așezăm. 

Ellie se retrase. 

— Vă las, ca între bărbaţi. Am treburile mele de făcut. 

Jock o privi cum mergea, înainte de a-i răspunde muncitorului. 

— La fel ca și anul trecut, Charley. Exact acolo, uite. Vino, am 
să-ţi arăt. 


34 


În dormitorul ei, Sue Ellen stătea la masa de toaletă, 
îmbrăcată într-un capot de mătase chinezească, care i se mula 
pe corp, ca o a doua piele. Își trecea a douăsprezecea oară o 
perie prin păr, încercând să nu audă zgomotul făcut de 
ferăstraie și ciocane, de oamenii care strigau unul la altul. Puse 
peria jos și-și apăsă degetele pe ochii închiși, sperând să se 
ușureze de tensiunea pe care o resimțea. Loviturile slabe care-i 
răsunau în tâmple, înțepeneala din umeri, toată activitatea asta 
agitată, era mai mult decât era capabilă să îndure. Simţi o 
nevoie copleșitoare să plângă. J.R., complet îmbrăcat, apăru 
deodată în spatele ei și-i puse mâna pe umeri. 

— Numai tensionare în corpul tău, scumpo. 

— Mă simt bine, spuse ea automat și lăsă peria de păr. 

Mâna lui se strecură pe sub capotul de mătase, frământându-i 
umerii. 

— Te doare capul, dragă? 

Ochii ei se deschiseră. Ar fi vrut ca el să nu o atingă, ar fi vrut 
să plece de acolo. 

— Zgomotul ăsta e totul. 

El își apăsă buzele pe vârful capului ei, cu mâinile 
cuprinzându-i, pe pielea goală, sânii. Ea se cutremură. 

— Nu trebuie să mă grăbesc la birou. Nu trebuie să fii toată 
rigidă și tensionată. Știu un remediu sigur, pentru starea ta. 

Ea se smuci și se dădu la o parte, lăsându-l cu mâinile în aer. 
Începu să-și perie iarăși părul. 

— Îmi voi reveni, mulţumesc. 

J.R. se făcu stacojiu, simţea cum începe să clocotească de 
mânie. 

— Chiar nu poţi suferi să te ating, Sue Ellen? 

Ea nu spuse nimic. 

— Sunt soţul tău, dacă-ţi amintești. Totul e legal și așa cum se 
cuvine. 

J.R. aşteptă. Ea continuă să-și perie părul. 

— Am fost foarte răbdător, Sue Ellen. Foarte înțelegător. Dar 
răbdarea mea s-a dus. 

Ochii ei îi întâlniră pe ai lui în oglindă. 

— Dorinţa ta, cu siguranţă, mă flatează, J.R. Dar e cu totul 
neașteptată. Ce a provocat-o? N-ai mai fost așa interesat în 
trecut. 

— Eşti soția mea. 


35 


— Ai observat, în sfârșit. Probabil că-ţi amintești de natura 
relaţiei noastre de acum câţiva ani. Era altceva atunci. 

— Am făcut un efort real, Sue Elle. Trebuie să recunoști. De 
dragul tău. De dragul copilului tău. 

— Copilului meu... 

— Exact. În schimb, am dreptul să mă aștept la ceva mai bun 
de la tine. 

Un zâmbet vag îi încreţi buzele voluptoase. 

— Ai să mă ierţi dacă găsesc puţin cam dificil să te accept în 
rol de soț onest și tată iubitor. 

— AȘ putea fi și una și alta dacă mi-ai oferi șansa. 

Ea se ridică brusc, forțându-l să se dea înapoi, și apoi se 
îndepărtă de el. 

— Ai avut un număr infinit de șanse cu multă vreme în urmă. 
Le-ai ratat pe toate. Acum - ei, bine, J.R., acum - vreau să mă 
lași singură. 

— Ești o stricată. 

— Poate că da. Dar nu am fost întotdeauna. Orice am devenit, 
ai jucat un rol major în transformarea mea. 

El se repezi spre locul în care-și lăsase geanta diplomat, o 
înșfăcă și se îndreptă spre ușă, deschizând-o iute. 

— Ascultă, mârâi el. Micul tău bastard plânge. 

Un tremur de emoție străbătu fața lui Sue Ellen; ea se forță 
să-l înlăture. 

— Doica o să se ocupe de fiul nostru. 

El încercă să răspundă, cântări mai bine situația și plecă. J.R. 
Ewing nu era omul care să-și risipească timpul pentru cauze 
pierdute. Când unui bărbat îi este sete, întotdeauna trebuie să 
dibuie fântâna potrivită. 

Pam, nevasta lui Bobby, ajunse prima la Micul John și-l ridică 
din leagăn. Îl îmbrăţișă strâns și gânguri dulce. Treptat, plânsul 
încetă. Pam se roti încoace și încolo, plină de afecțiune pentru 
Micul John; copleșită de un fel de căldură și dragoste pe care 
știa că nu le putea simţi decât pentru un copil. Nu-l auzi pe 
Bobby intrând în camera copilului, până când acesta vorbi. 

— Hei, ce s-a întâmplat? Vorbeam cu tine, și când m-am 
întors, plecaseși. 

Ea se întoarse spre el, cu o expresie fermă: 

— Am auzit copilul plângând. 

— Unde-i doica lui? 


36 


— Doamna Reeves s-a dus să-i încălzească o sticlă cu lapte. 

— Copilul are o doică, spuse Bobby, moale. Are o mamă, o 
bunică, niște unchi și mătuși, un bunic. De ce trebuie să fii tu 
întotdeauna cea care ajunge la el prima? 

— Ce voiai să fac, Bobby, să-l las singur în leagăn, ud și 
plângând? 

— Scumpa mea, încearcă să înţelegi. Nu-i copilul tău, nu-i 
copilul nostru. Oricum, pentru tine eram îngrijorat. 

Micul John gângurea acum înțelegător, și Pam îl puse la loc în 
leagăn. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji pentru mine, mă simt bine. 

El o îmbrățișă. 

— Chiar așa? 

Ea se eliberă din bratele lui, simțindu-se vinovată și 
nerăbdătoare. 

Dar nu spuse nimic. Bobby continuă: 

— Nu-i sfârșitul lumii dacă nu ai un copil. Ești încă tânără. Va 
veni și rândul nostru, ai să vezi. 

— Și dacă nu? spuse ea cu tristeţe. 

— Ne avem unul pe altul. Asta contează într-adevăr. Și când 
vom fi pregătiţi, când vom fi pregătiţi, oricând vom putea 
adopta un copil. 

— Tatăl tău nu cred că va aprecia un asemenea gest, se va 
pune problema unui moștenitor adoptat, nu-i așa? 

— Asta n-are nimic de-a face cu părerile altcuiva. E problema 
noastră. Doar a mea șia ta. 

Ea se îndreptă spre el și el o îmbrăţișă. 

— Mi-e așa de frică... 

— De ce? 

— Că ai să începi să te simți la fel de frustrat cum mă simt și 
eu. Și ai să mă urăști pentru asta. 

— Să te urăsc! Asta nu se va întâmpla niciodată. Niciodată. 

Ea își sprijini obrazul de pieptul lui, străduindu-se să-l creadă. 
Dar nu-l crezu, nu putu să-l creadă și știu că nu va putea 
niciodată. 

Miss Ellie stătea la biroul lui Jock, în camera de zi, vorbind la 
telefon. Fața îi era umflată, cu pungi sub ochi. Zgomotele 
construcției din spatele casei ajungeau până la ea și făcu un 
suprem efort să nu le ia în seamă. 


37 


— Avem nevoie de încă cincizeci de pâini - spunea ea în 
telefon. Și de încă câteva sute de tortillas - vreau ca Raimondo 
să pregătească tostados. Cârnați și pui, împreună cu bere rece 
și fasole. 

Bobby, încă sub impresia conversaţiei pe care-o avusese cu 
Pam, intră în camera de zi și se așeză pe colţul biroului, 
ascultând-o pe maică-sa. In sfârșit, ea puse receptorul în furcă, 
apoi se sprijini de spătar și îl examină sobru. 

— Ce faci aici, îmbrăcat în blugi și într-o cămașă veche? 
Credeam că ai plecat la Dallas astăzi. 

— Nu. Mi-am schimbat planurile. Sunt niște discrepanțe în 
facturile pe care le-am primit în ultima lună. Contabilii și cu 
mine ne întâlnim cu MacGregor la depozitul din Braddock să 
rezolvăm problema. Mamă, îmi pari obosită. 

— Nu mai mult ca de obicei, spuse ea. Ce face Pam astăzi? 

— Vrea să se ducă să-l vadă pe Digger. Ultimul lui atac a 
speriat-o. 

— O fată are dreptul să se îngrijoreze pentru tatăl el. 

— E supărată și vrea să fie sigură că lui Digger îi e mai bine. 

— Crezi că e ceva serios? 

— Nu chiar cum se aude. Dar Digger nu s-a cruțat toţi anii 
ăștia. Mai devreme sau mai târziu carnea și oasele cedează, 
după câte știu. 

— Și eu știu la fel, spuse ea glumet. Apoi serios: 

— Ai să îmbătrânești, Bobby, și ai să vezi că trupul te 
trădează, oricâtă grijă ai avea de el. Cu timpul, lucrurile merg 
spre rău. 

Bobby sesiză o notă de amărăciune în vocea ei. 

— Hei, mamă, ești sigură că te simţi bine? 

Colţurile buzelor ei se întoarseră într-un zâmbet jalnic. 

— Sunt doar obosită. Tatălui tău îi priește felul ăsta de 
activitate. Dar pe mine mă obosește. Hai să schimbăm 
subiectul. Serios, cum se simte Pam? Crezi că e pregătită să se 
întoarcă la lucru săptămâna viitoare? 

— Cred că-i cel mai bun lucru din lume pe care l-ar putea 
face. l-ar mai lua gândul de la problemele ei. 

Miss Ellie oftă. 

— Să pierzi un copil chiar înainte de a se naște. E o experiență 
traumatizantă pentru o femeie, în special pentru una ca Pam 
care își dorește atât de mult copii. Și a pierdut doi. Viaţa se 


38 


joacă cu emoţiile și gândurile ei. Fii răbdător cu fata asta, fiule, 
poartă-te tandru cu ea. 

— Fac tot ce pot, mamă. 

Sue Ellen își făcu apariţia și se salutară unul cu altul. 

— Mi se pare doar, Miss Ellie, sau e mai mult zgomot decât a 
fost tot restul anului? 

— Cred că de zgomotul ăsta am avut parte, la fiecare rodeo. 
Muncitorii fac tot mai multă zarvă. 

Bobby râse. 

— Cred că e timpul să plec. Nu vreau să întârzii. 

— Mergi în oraș, Bobby? întrebă Sue Ellen. 

— La Braddock. 

Sue Ellen ezită, cântărind dacă ceea ce voia să facă era o idee 
bună. Dar sunetul ciocanelor și ferăstraielor, strigătele îi mai 
reverberau în cap; trebuia să plece de aici. 

— Mașina mea e la reparat, explică ea. Vrei să mă iei cu tine? 
Aș putea face niște mici cumpărături în timp ce tu ţi-ai rezolva 
treburile. Începe să mă doară capul din cauza tărăboiului ăstuia. 

— M-aș bucura să mă însoțești, spuse Bobby. 

Ea zâmbi. 

— Mă duc să-mi iau geanta. 

Peste cinci minute mergeau pe Braddock Road, în mașina lui 
Bobby înmatriculată Ewing 4. Făcură drumul spre Braddock în 
liniște, fiecare pierdut în gânduri, recunoscător că este ignorat. 
Ajunseră pe autostradă, trecură de magazine și de mica alee 
nou construită. Peste tot erau foi volante care anunțau rodeo-ul 
Ewing. Bobby descoperi o parcare și se îndreptă spre ea. 
Coborâră și merseră câţiva pași, până când Sue Ellen se întoarse 
cu faţa la el. 

— Ai multe de făcut? 

— Sunt gata în cel mult două ore. Tu? 

— Nimic special. Voiam doar să plec puţin de acasă. E păcat 
că ședințele mele de terapie se țin doar în patru dimineţi pe 
săptămână în loc de cinci. Imi dă senzaţia că am ceva de făcut. 

— Vor mai dura mult ședințele acelea? 

Ea ridică din umeri. 

— Cine știe? 

— Doctorul tău, sper. 

— Nu fi atât de sigur. Ne vedem pe la prânz. La Hector's Place 
e O.K.? 


39 


— Bine. 
Și se despărțiră, mergând în direcţii opuse. 
e 

Se întâlniră la cafeneaua de la Doubletree Inn, dincolo de 
North Central Expressway, doi oameni de afaceri anonimi, într-o 
conversație intimă. Fapte și cifre, dolari și cenți, învârteli și 
afaceri. Un mod de viață în Dallas, respectabil, acceptat și 
admirat - o cale demnă de urmat pentru un bărbat. 

J.R. bea cafea neagră. Alan Beam servea o franzeluţă 
englezească, din care picura untul, garnisită pe deasupra și cu 
un strat de gem de căpşuni. Dezgustat, J.R. îl privea cum 
rumegă. 

— Ascultă, spuse J.R. cu asprime. E un singur lucru pe care-l 
doresc cu adevărat, și anume să-l zvârl pe Cliff Barnes de la 
Biroul de Administrare a Pământului, să-l lovesc unde-l doare. 

— La asta lucrez, J.R. Ne apropiem pe zi ce trece. Facem 
progrese. 

— Nu mă du cu zăhărelul, Alan. Vreau fapte, nu vorbe. 

— Treaba merge repede, J.R. Dacă n-aş ști asta, ţi-aș spune că 
totul e în zadar. Șase oameni aici, doisprezece acolo, grupuri 
care-l vor pe Barnes pentru Congres răsar în tot districtul. Ceea 
ce ne trebuie acum e cineva care să conducă proiectul. Un om 
cu abilitate organizatorică, cineva care să canalizeze toată 
această energie, ca să zic așa, să ne ofere siguranţa că nu se 
risipește în zadar. 

— Nu vreau să exagerăm. 

— Bineînţeles că nu. Nu intenţionez să las lucrurile să meargă 
până la capăt, ci doar până o să cadă Barnes, o să părăsească 
OLM-ul și o să candideze pentru o funcţie publică. 

— Așa e. 

— Ceea ce ne trebuie e cineva în care să putem avea 
încredere, să stea mereu pe lângă Barnes, să-l îndrume pe calea 
care trebuie și să nu permită să aibă loc un accident. Doar nu 
vrem să fie ales Cliff. 

— Nici nu mi-e frică că ar putea fi. Ai vreo idee despre cine ar 
fi potrivit? 

Alan zâmbi arogant. 

— Sunt plin de idei. 

Scoase o foaie de hârtie din buzunar, cu o listă de nume 
bătute la mașină. 


40 


— lată nişte propuneri. În ordine preferenţială. Am făcut niște 
cercetări. Discret, bineînţeles. Oamenii ăștia vor toți ce vrei și tu 
- pe Cliff Barnes azvârlit în stradă, nu așezat pe capul lor și al 
tău. Dar niciunul din ei nu s-a exprimat în mod special referitor 
la asta, așa că toţi îi par buni lui Barnes. 

J.R. studie lista. 

— Lipseşte un nume, spuse el. Cel mai bun dintre toate. 

Alan se încruntă. Nu-i plăcea să fie prins cu o greșeală. 


— Al cui, ].R.? 
J.R. zâmbi: 
— Al tău, Alan. 


— Al meu! făcu Alan, sincer surprins. 

— AȘ putea spune că nimeni n-ar putea face mai bine treaba 
asta. 

— Dar Barnes trebuie să știe că lucrez pentru tine. 

— Pentru firma juridică la care apelez uneori. 

— Totuși - niciodată nu mă va admite lângă el. 

— Punem pariu? 

— Ai un plan? 

— Am un plan, bineînțeles, și e o frumusețe. Ne va face cu 
siguranţă pe toți fericiţi - pe mine, pe tine și cel mai mult pe Cliff 
Barnes. Acum ascultă ce-ţi spun și urmează cu precizie 
instrucţiunile... 

(J 

Pam Ewing stătea pe canapeaua din apartamentul fratelui ei, 
Cliff, picior peste picior, cu o nerăbdare crescândă. 

— Grăbește-te, tată, te rog. Avem rezervare pentru 
doisprezece și un sfert. 

Din dormitorul în care se îmbrăca, se auzi vocea lui Digger, 
strangulată și bruscă, vocea unui om obișnuit să-și ducă viața în 
aer liber, să se facă auzit de la distanţă. 

— Tu și frate-tu. Nu știu ce-i în capul vostru. Restaurante lux, 
zdrenţe lux, rezervări ca să poţi să mănânci o bucată de carne. 
La naiba, fato, o chiftea de la colț e destul pentru mine. 

— Dar nu-i destul de bună pentru mine, tată. 

Ochii lui Pam poposiră pe o foaie volantă care anunța Rodeo- 
ul Ewing, pe jumătate acoperită de un ziar, pe măsuţa de cafea, 
și toată dispoziţia îi pieri. Apăru Digger, îmbrăcat în costum și 
cravată, dar având totuși un aspect de ţăran, un om care nu era 
la locul și în timpul lui în lumea bună, se necăji Pam. 


41 


— O.K., mormăi el. Sunt gata. 

Pam ridică foaia volantă. 

— Ce faci cu asta? 

Digger îi ocoli privirea. 

— Le găsești peste tot. Nu poţi să scapi de ele, oricât ai 
încerca. 

— Și ai luat una acasă să-ţi ţină de urât? 

— Nu fi sarcastică cu tatăl tău. Nu-mi amintesc s-o fi adus 
acasă. Probabil că era în ziar. Da, asta e, era în ziar: 

— Tată... 

— Fetiţo... 

— Nu vrem scandal. 

— Ce vrei să spui? 

— Te citesc ca pe o carte deschisă, tată. 

— Nu știu despre ce vorbești. 

— Dacă plănuiești să iei parte la rodeo și să încerci să-l vezi 
pe Micul John, mută-ţi gândul, chiar în clipa asta. 

— Sunt un om bătrân. Nu-mi da ordine, fetiţo. 

— Trezește-te din visele astea, tată. 

— N-am nevoie să-mi spui tu mie unde pot merge și unde nu. 
Copilul ăsta e nepotul meu. 

— Tu știi că de fapt Cliff e tatăl lui și eu la fel. Și Bobby știe, 
dar nu și ceilalţi. Dar nu vrei să ne bagi în necaz. Avem fiecare 
cupa noastră cu otravă, nu mai e nevoie să adaugi tu ultima 
picătură. 

— N-am să fac niciun scandal, spuse Digger, belicos. Dar nu 
renunţ la asta. 

— Promite-mi că nu vei veni. Te cunosc. Ai să spui ceva, ai să 
te superi, toți o să ne supărăm. Dă-mi cuvântul tău. 

— Dacă ţi-l dau, n-ai să mă mai cicălești, fetițo? 

— Îţi promit. 

— E-n regulă, e-n regulă, renunţ la orice vrei. 

Pam îl examină, sigură că minţea și la fel de sigură că ea nu 
mai putea face nimic pentru a-i schimba planurile. 

— Acum, putem să mergem la masă? continuă Digger. Mi-e 
foame. 

e 

Hector's Place era o replică a unei demodate cafenele 
Western. Scânduri negeluite înăuntru și în afară, erodate și 
neuniforme, mese rotunde fără feţe de masă, rumeguș pe 


42 


podea. Un bar lung se întindea de-a lungul unui perete al 
încăperii, cu un barman mustăcios, purtând jartiere și un papion 
roșu. Chelneriţele în fuste scurte și coafuri bufante, cu picioare 
frumoase, mișunau grăbite, ducând tăvi cu băutură și mâncare. 
Mâncarea era bună, consistentă, în stil american: cotlet, biftec, 
tocană. Legumele erau proaspete și de casă. Desertul era 
obișnuit: plăcintă cu mere, înghețată, budincă de orez. Băuturile 
erau tari. Clientela de aici era variată: oameni în costume de 
lucru, văcari, femei în blugi și altele în rochii de zi de la Joske's 
sau Neiman's - se amestecau ușor. 

La prânz își făcu apariţia Sue Ellen, încărcată cu fructele pe 
care le cumpărase de dimineaţă. Încercă să-și croiască drum 
prin mulţime și brusc, unul din pachete îi căzu. Când se opri să-l 
recupereze, căzu al doilea. Convinsă că urmau să cadă toate, își 
închise ochii, a disperare și resemnare. 

— Scuzaţi-mă, doamnă, veni o voce fermă, de bariton. Lăsați- 
mă să vă ajut. 

Ochii ei se deschiseră brusc. Un cowboy se aplecă în faţa ei, și 
adună pachetele căzute. Apoi se ridicară amândoi. Era puţin mai 
înalt decât ea, avea un zâmbet cald și un fel de a fi pe care Sue 
Ellen îl găsi imediat agreabil. Era mai degrabă simpatic decât 
frumos și avea ceva reconfortant, de om care se află la el acasă, 
în propria lui piele. 

— Mulţumesc, spuse ea. E-n ordine acum. 

Îi ignoră invitaţia de a-i înapoia cele două pachete și, în loc de 
asta o mai ușură de încă două din cele pe care ea continua să le 
ţină în braţe. 

— Pe aici, spuse el, cu o voce ce inspira încredere. E acolo o 
masă liberă. 

El o luă înainte și ea îl urmă, admirându-i corpul proporţionat 
și aspectul de om scos din cutie. La masă, lăsă pachetele pe un 
scaun gol, apoi o invită pe Sue Ellen să ia loc. 

— Mi se pare că ai petrecut bine cumpărând. 

— Ai tot dreptul să spui asta. 

El luă pachetele pe care Sue Ellen le mai ţinea în mână și le 
puse lângă celelalte. 

— Așa, acum e mai bine. 

— Mulţumesc pentru ajutor. 

— Plăcerea mea, doamnă. 


43 


Era pe punctul de a pleca, când Hector, proprietarul cafenelei, 
veni spre el. Era un bărbat voluminos, cu braţe groase și umeri 
solizi, cu o expresie amenințătoare. 

— Imi pare rău, doamnă Ewing, spuse el. 

— Ce? fu ea surprinsă de prezenţa lui neașteptată. 

— Bărbatul ăsta vă deranjează. Asta nu se cuvine aici, 
cowboy. la-ţi tălpașița. 

Ea îl văzu pe cowboy înţepenind în loc și fu conștientă că 
mâinile lui osoase se îndoiau în pumni puternici. 

— Nu, spuse ea repede. Totul e-n regulă. M-a ajutat, Hector. 

— Sunteţi sigură? 

— Ascultă, omule, începu cowboy-ul. 

— E-n regulă, Hector, spuse iarăși Sue Ellen. M-a ajutat. E cu 
mine. 

Hector privi neîncrezător, dar renunţă la agresivitate. Își ceru 
scuze pentru neînțelegere și se îndepărtă cât de repede putu. 

— Cred că mai bine ai lua loc pentru câteva minute, spuse 
Sue Ellen. 

— Mulţumesc, doamnă Ewing. Numele meu este Farlow. 
Dusty Farlow. 

— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat. Braddock e un oraș 
mic și oamenii au tendinţa de a se proteja între ei. 

Sue Ellen se simţi de parcă intervenţia lui Hector o forțase 
cumva să intre într-un fel de intimitate cu Dusty Farlow, de 
parcă ar fi trecut împreună printr-un pericol ameninţător. 

— N-au de lucru. De altfel, așa mă simt și eu. 

Trase o foaie volantă care anunţa rodeo-ul. 

— Dumneavoastră sunteţi această doamnă Ewing? 

— Una din ele. Există un număr de Ewingi și un număr de 
femei cu numele de Ewing. 

— Ce coincidenţă! Am venit tocmai de la Odessa special 
pentru rodeo. 

— Cu ce te ocupi, domnule Farlow? 

— Mă cheamă Dusty. Cu câte puţin din toate. Ca cei mai mulți 
ajutori ai crescătorilor de vite, cu călăritul și cu lasoul, de obicei. 
Cred că veţi fi la locul rodeo-ului atunci? 

— Am fost acolo de când locuiesc la Southfork, vară și iarnă, 
zi și noapte. 

— Atunci va fi bine. 


44 


În timp ce Dusty vorbea, intră Bobby, îndreptându-se spre 
masă. Ochii i se plimbau de la Sue Ellen la Dusty Farlow și 
înapoi, fără să i se citească ceva pe față. 

— Bună. 

— Oh, Bobby, spuse ea încurcată și întrebându-se de ce se 
simţea așa. Cumnatul meu, Bobby Ewing, domnul Farlow. 
Domnul Farlow m-a ajutat cu cumpărăturile când mă păștea o 
năpastă, Bobby. 

Cei doi bărbaţi își strânseră mâinile. 

— Încântat de cunoștință, Farlow. 

— La fel, Ewing. E-n regulă, pot pleca... 

— Mulţumesc încă o dată, domnule Farlow. 

El își luă pălăria și se îndepărtă. Privirea lui Sue Ellen îl urmări, 
vioaie, înainte de a se întoarce spre Bobby. 

— Ce tânăr drăguţ, spuse ea, voioasă. 

Bobby nu-și trădă surpriza. Nu-și putea aminti când o văzuse 
pe Sue Ellen așa de radioasă, de însuflețită sau de interesată de 
cineva. Avea la ce să se gândească în timpul prânzului. 

e 

În ziua rodeo-ului, Southfork-ul era plin de oameni și animale, 
un fel de atmosferă încărcată, de carnaval. Țarcurile erau pline 
de cai sălbatici, juncani, tauri și viței. O orchestră formată din 
patru oameni umplea aerul cu muzică populară și western. 
Clovnii începuseră să-i distrez pe cei care sosiseră mai devreme, 
aceiași clovni care mai târziu trebuiau să îndepărteze taurii 
muribunzi de la cowboy-i căzuţi în timpul luptei. 

Pe mese, alimentele erau în cantităţi uriașe: „chile” și fasole, 
pui la grătar și pui fripţi, felii subțiri și suculente de carne de 
vacă, friptură de miel, de porc, cârnaţi mexicani, salată de 
cartofi, cola, bere la sticlă, la cutii, la halbă. 

Râsete și strigăte de recunoaștere între concurenți prieteni, 
care nu se mai văzuseră de la ultimul Rodeo Ewing, se auzeau 
peste tot. Mașinile continuau să pătrundă în spaţiul de parcare, 
aducând valuri de oaspeți. Pretutindeni interes, un sentiment de 
anticipație și în curând crainicul anunţă spectatorii și concurenții 
să se adune în incintă. Rodeo-ul era pe punctul de a începe. 

Kristin, care participa la primul ei rodeo, era dusă de val. 
Stomacul i se agita, mintea i se învârtea ca un titirez, încercând 
să nu-i scape nimic. Cu un zâmbet fericit pe faţa ei frumoasă, 
stătea privind, așteptându-se la orice, nerăbdătoare să se 


45 


întâmple ceva. Era așa de pierdută, încât nu-l auzi pe J.R. venind 
în spatele ei. 

— Te distrezi de una singură, scumpo? întrebă el. 

Ea se întoarse, șocată. 

— Oh, tu erai. 

— Te așteptai la altcineva? 

Ea ignoră întrebarea. 

— N-am mai văzut niciodată așa ceva. Nu-mi închipuiam că va 
fi așa de grandios. Ai spus că e un rodeo de familie. Pentru 
câţiva prieteni. Ai spus că se adună puţini. 

J.R. îi zâmbi, încântat. 

— Trebuie să recunoști că atunci când tata se distrează, o 
face ca lumea. 

— Asta-i puţin spus. 

— Tata n-a fost niciodată cunoscut ca un om cu măsură. 

— O caracteristică a familiei, cred. 

— Asta înseamnă în Texas să fii un Ewing, scumpo. Să faci 
lucruri mari, în stil mare, poate mai mare decât și-ar putea 
oricine imagina. 

— Și asta, spuse ea, sorbind totul din ochi, este exact ceea ce 
îmi place la ei. 

— La ei? Nu știam că ești îndrăgostită de toți Ewingii. 

Ea își puse o mână pe pieptul lui, lăsând-o să coboare 
seducător în jos, spre brâu, cu degetele agățate de catarama lui 
mare de argint Longhorn. 

— De tine. Doar de tine, J.R. 

— Să ţii minte asta. 

— După ultimul matineu din biroul tău, cum aș putea să uit, 
scumpule? 

Ochii lui Kristin alunecară peste el, îndreptându-se spre 
mulțimea din jurul bazinului. O văzu pe Sue Ellen stând 
nemișcată și urmărindu-i. 

Îi privi scurt, de sus, și apoi plecă, mișcându-se fără grabă 
prin mulţime, fără să pară preocupată de intimitatea dintre soțul 
și sora ei. Kristin își trase mâna de pe pieptul lui J.R. și expresia 
îi deveni amenințătoare. 

— La dracu'! 

— Ce este, scumpo? 

— Sue Ellen începe să mă urmărească. 

— La ea te-ai referit acum? Ce-a făcut? 


46 


— Nimic. Și ăsta-i necazul. Continuă să se plimbe pe alături, 
de parcă n-ar deranja-o nimic. 

— Poate că nici n-o deranjează. 

— De neînțeles târfa asta. Procedează de parcă ne-ar fi 
superioară tuturor. 

— Poate doar ţie, scumpo. 

— J.R., de ce nu te duci și... Kristin se opri și privi în zare. 

Râzând subţire, în spatele ei, J.R. o apucă de umeri. 

— Sora ta te calcă efectiv pe bătături, nu-i așa? 

— Da, așa e. Toată viaţa a trebuit să-i suport ifosele și 
toanele. Oricum, cine naiba se crede? Amândouă provenim din 
același loc. Treaba asta mă supără de moarte. 

— Vrei să-ţi spun care-i diferenţa dintre voi, scumpo? Sue 
Ellen are de fapt ceea ce tu ai doar ca privilegiu. 

— Ce anume? 

— Pe mine, scumpo. Un certificat de căsătorie cu un Ewing 
veritabil, de elită, cu piele de vacă și sânge brut în vine. la 
aminte, ea e nevasta mea legală și va fi până la moarte. 

— Cum aș putea uita asta vreodată? Nu știu cât de multo 
preţuiești. Nu-mi spui de fiecare dată când suntem în pat că te 
iubesc așa cum ea n-o va face niciodată? Cum spui tu? Oh, da. 
Că nu-ţi poţi închipui cum două ochiuri de la aceiași plită pot fi 
atât de diferite, unul fierbinte și gata tot timpul să se dăruiască, 
celălalt rece și zgârcit ca un pungaș înfometat. Oh, niciodată nu 
voi ierta relaţia amoroasă dintre tine și scumpa mea soră. 

— Tu, scumpo, ești jucăria mea, o jucărie pe care să o 
dezmierd și la care îmi face plăcere să privesc. Un lucru frumos 
pentru distracţia și plăcerea mea. Totuși, indiferent de felul în 
care aleg să-mi petrec timpul liber, rămâi doar tovarășul meu de 
joacă. Dar Sue Ellen e soţia mea. Prima și ultima mea credinţă i- 
o datorez soției și copilului meu, familiei mele. Eşti frumoasă, 
Kristin, cum nu se poate mai frumoasă, dar știu că n-ai să uiţi ce 
ţi-am spus acum, nu-i așa, scumpo? 

— Cred că nu. 

— Eşti sigură? 

Nota de amenințare din vocea lui era netă și grea, o notă pe 
care ea n-o mai auzise până atunci. 

— Sunt sigură. N-am să uit niciodată ce-ai spus. 

El îi strânse brațul, puternic. 

— E mai bine așa, ascultă. 


47 


Mesajul fusese transmis, acceptat și înțeles profund. 
e 

Cowboy-i se strânseră în grupuri mici în jurul ţarcurilor. Își 
lustruiau cele mai bune șei, își pregăteau pintenii și-și dregeau 
crăpăturile din pielea șeii, fumau și vorbeau. 

— Am pus ochii pe un cal pe nume Killer (Ucigașul) de prima 
dată. Cunoaște cineva animalul ăsta? 

— N-aș fi venit la rodeo dacă n-aş fi avut un ponei pe nume 
Killer. După părerea mea, fiecare din ei e un ucigaș, un ucigaș 
de oameni. 

Râsete se auziră în lanţ. 

— Îl știu pe acest Killer. L-am călărit acum o lună la rodeo-ul 
din Laredo. 

— Cum ţi s-a părut? 

— Nu prea mare. Îți trebuie un frâu mediu. Să nu-l lași să-și 
facă de cap. 

— Ascultă, spuse unul din cowboy, nu ești Dusty Farlow? 

Dusty dădu din cap aprobativ, în timp ce cioplea într-o bucată 
mare de lemn un cap primitiv. 

— Te-am văzut nu de mult la luptele cu tauri. Mi s-a părut că 
ești bun. 

— Mulţumesc frumos. 

— Nu te-am mai văzut pe undeva? spuse tărăgănat un alt 
văcar. Poate la San Angelo? 

Dusty continua să cioplească. Nu ţinea să fie identificat de 
familia care stăpânea ranchul. 

— Poate. Sunt tot pe drum; e felul meu de a exista. 

Văcarul râse. 

— Cunosc sentimentul ăsta. 

Dusty își ridică privirea. O femeie frumoasă venea încet de-a 
lungul câmpului. Era Sue Ellen Ewing. Chiar de la distanţa aceea 
era frapantă prin neobişnuita ei frumuseţe și felul ei mândru de 
a fi. O adevărată doamnă, deosebită, își spuse Dusty. Cobori de 
pe gardul ţarcului vrând să o întâmpine, când văcarul i se 
adresă din nou. 

— La câte întreceri ai fost, Farlow? 

— Ce? 

Dusty își întoarse capul. 

— La toate, recunosc. La toate pe la care ţi-ai vânturat și tu 
coada. 


48 


Râseră toţi cu plăcere, în timp ce el privi din nou după Sue 
Ellen. Dar ea dispăruse în mulţime. 
Vocea crainicului trâmbiță zgomotos: 


Doamnelor și domnilor, următorul eveniment este călăritul 
cowboy-ului direct pe spatele calului sălbatic. Nu se vor folosi 
șei. Cowboy-ul trebuie să folosească un frâu standard de piele, 
să-și țină pintenii în umerii calului când trece pe lângă arbitri, 
apoi să înțepe calul continuu cu pintenii, timp de opt secunde de 
călărie. Cowboy-ul va fi judecat după cât de bine călărește, cât 
de bine dă impuls calului cu pintenii, după cât de bine se ridică 
calul în două picioare... 


— La naiba, bombăni unul din cowboy. Sunt convins că vom fi 

făcuţi responsabili și pentru cai. 
(J 

Jock stătea pe patio, înconjurat de un grup de prieteni și de 
câteva cunoștințe noi, încălzit de satisfacția unui lucru bine 
făcut. Rodeo-ul era un bun început al petrecerii. 

O tânără spuse: 

— Am așteptat de săptămâni rodeo-ul tău, Jock. Anul trecut l- 
am văzut prima dată și niciodată nu m-am mai distrat așa de 
bine. 

— Sper că și de data asta o să-ţi fie la fel de bine. 

— Oh, da, sunt sigură. Dar când intenţionaţi să începeţi să 
lăsaţi fetele să concureze? 

— Să concureze cu bărbaţii? fu Jock șocat de idee. 

Fata dădu din cap aprobator, radioasă, copleșită de încredere. 

— Pot să-i întrec la călărit și la aruncarea cu lasoul pe cei mai 
mulţi de aici. 

— Adevărat? 

— Așa mi-a spus tata. 

— El trebuie să știe. Bătrânul Gene McKinney a fost, mulţi ani 
la rând, un as la San Antonio, din câte-mi amintesc. Intenţionez 
să mă gândesc la asta, tânără doamnă. 

— Poţi începe introducând de anul viitor întrecerile pentru 
femei. 

— Poate. O s-o fac. Acum, mai bine v-aţi duce la standuri și aţi 
ocupa niște locuri bune înainte de a veni toți. 

Miss Ellie îl luă de braţ și-l trase la o parte. 


49 


— Mi se pare că o să avem astăzi un număr record de 
musafiri. Încă mai vin. 

Jock scrută terenurile. 

— Desigur. Dacă vremea se menţine bună, n-o să stea nimeni 
acasă. Sper că ai comandat destulă mâncare, Miss Ellie. 

— A lipsit vreodată mâncarea de când suntem căsătoriţi, 
Jock? 

Râzând mulţumit, Jock o cuprinse cu brațul și plecară 
împreună. 

e 

În arenă, un cowboy călărea un cal sălbatic. Călărea fără șa, 
strângând în mâna stângă un lasou cu dreapta fluturându-i în 
aer. Strângea cu picioarele lui lungi umerii calului. Călărind spre 
el, un prieten venea să-l întâmpine, căci cursa trecuse de cel de- 
al douăzeci și optulea marcaj și cowboy-ul se afla acum în 
siguranţă. Arbitrii, în cămăși cu dungi, calculau scorurile. 

Bobby și Pam stăteau lângă gard, bucurându-se de concurs. 

— Frumoasă cursă, spuse Bobby. 

— Așa cred, spunea ea puţin distrată. 

Crainicul anunţă: 


Ultimul cowboy a obținut un scor de șaizeci și șase de puncte, 
doamnelor și domnilor. Și acum, următorul, Billy Boy Conrad pe 
Minnie' s Choice. Incalecă, cowboy. 


— Mă surprinde, spuse Bobby. Credeam că merita mai multe 
puncte. 

Cum Pam nu-i răspunse, se întoarse spre ea. 

— Te supără ceva, scumpo? 

— Nu, mă simt bine. 

Bobby își plimbă degetul indicator pe una din sprâncenele ei. 

— Relaxează-te, altfel toate cutele astea au să devină 
permanente. 

— Ce? 

Un zâmbet vag flutură pe buzei ei purpurii. 

— Oh, am ajuns un obstacol pentru tine, Bobby? 

El o sărută pe gură. 

— N-am spus asta. Dar nu m-ar deranja deloc să văd din când 
în când un zâmbet pe faţa asta frumoasă. 

— Îmi pare rău, Bobby. Dar mi-e frică să nu apară Digger. 


50 


Acum era rândul lui Bobby să se încrunte. 

— Cred că fratele tău i-a povestit lui Digger despre toată 
încurcătura, numai ca să meargă și mai rău lucrurile. 

— Cliff nu s-a gândit la asta. Pur și simplu i-a scăpat. 

Bobby era pe punctul de a aduce argumente, să lase să 
izbucnească resentimentul lui față de Cliff, când își dădu seama 
că ar fi fost o prostie și nu ar fi dus la nimic. Cliff și Pam erau 
frate și soră și ţineau efectiv unul la altul; la bine și la rău, 
bătrânul Digger era tatăl lor. 

— Ascultă, spuse el, încercând să fie conciliant, poate te 
înșeli. Poate că tatăl tău nu intenţionează să vină aici. Pe Jock și 
Digger nu-i mai leagă nimic. 

— Asta nu-l va opri pe tata; Va veni, știu asta. 

Bobby dădu drumul la ceea ce el spera să fie o vorbă de 
încurajare: 

— E-n regulă, dacă vine, vom face tot ce putem să-l primim 
bine. Asta-i o petrecere și e deschisă pentru or cine. Acum, vino, 
hai să nu stricăm o zi ca asta supărându-ne. O.K.? 

Ea ezită, apoi zâmbi. 

— O.K. 

— Aşa! Asta-i zâmbetul despre care vorbeam. Într-adevăr 
frumos, doamnă. Într-adevăr frumos. 

El o sărută iarăși, ca și cum asta ar fi rezolvat totul. Dar 
spaima pe care o resimțea fiecare încă mai persista. 

e 

La o sută de picioare mai încolo, un ţarc împrejmuia o 
jumătate de duzină de cai sălbatici slabi și de mărime mijlocie. 
Pe gard stăteau niște cowboy curioși, împreună cu Ray Krebbs, 
administratorul Southfork-ului. 

— Caii ăștia la care vă uitaţi sunt o marfă clasa 'ntâi, băieţi, 
spuse el. Aduși special de la Fort Worth pentru plăcerea de a-i 
călări. 

Unul din cowboy râse zgomotos: 

— Ray, tu ai călărit vreodată unul din ei? 

— Nu i-am văzut până ieri seara. 

— Aștia sunt niște sălbăticiuni, născute să ucidă niște bieţi 
cowboy. 

— Da, vederea lor nu e prea liniștitoare. Așa că voi, băieţi, nu 
cred că o să vă înţelegeţi cu ei. Ne vedem mai încolo. 


51 


Nu făcu mai mult de doisprezece pași, când apăru Lucy, îl luă 
de braţ și începu să pășească alături de el. El îi simţi pieptul 
tânăr apăsându-i cotul și încercă să se elibereze, fără să dea 
atenţie acestei atingeri. Dar ea refuză să-i dea drumul. 

— Oh, nu, nu-ţi dau drumul. Ray Krebbs, n-ai să pleci de lângă 
mine până nu-mi răspunzi la niște întrebări pe care vreau să ţi le 
pun. 

El zâmbi încurcat. 

— Ce vrei, Lucy? Începu să meargă mai repede. Am o mulţime 
de lucruri de făcut astăzi. 

— N-ai să faci nimic până nu-mi răspunzi exact. 

Ray se opri și o privi în faţă. 

— Lucy, nu mă scoate din sărite. 

— Tu mă scoţi, Ray Krebbs. Vrei să-mi spui ce se petrece? De 
aproape o săptămână te faci că nu mă vezi. De parcă am fi 
străini sau n-aş fi aici. Unde ţi-e capul, Ray? 

— Nu s-a întâmplat nimic. Minciuna era evidentă. Am fost 
ocupat, asta-i tot. Doar muncă grea, fără prea mult timp pentru 
prostii. 

Ea se apropie mai mult de el, iar Ray, fără să se gândească, 
se retrase un pas înapoi. Ea îi zâmbi în faţă triumfătoare, pentru 
ca el să-și dea seama că se controla. 

— Întotdeauna am crezut că suntem prieteni, spuse ea. 
Prieteni. Întotdeauna am contat pe tine și tu ai putea conta pe 
mine. Zilele astea a fost imposibil să schimbăm o vorbă. Ochii ei 
se îngustară. Am făcut sau am spus ceva rău, Ray? Trebuie să- 
mi spui. 

— N-ai făcut nimic. 

— Atunci ce te supără? 

— Nu-i nimic legat de tine. Ray se simţi slăbit, incapabil să 
mai facă faţă conversaţiei. E vorba de Donna. 

Sprâncenele lui Lucy se ridicară. 

— Cine-i Donna? 

— Cineva cu care mi-am petrecut timpul cu puţin în urmă. 

— Frumoasă? 

— Cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată. Ca o... 
oh, la naiba, Lucy, înţelegi ce vreau să spun. 

— Sigur că da. Bine, continuă, ce s-a întâmplat? 

— Am aflat că doamna avea un soț. 

— Asta îngreunează puţin problema. 


52 


— Desigur, în final, l-a părăsit. Mi-a spus că vrea să divorţeze. 
Un fel de speranţă... 

— A fost ceva serios? 

— Serios. Așa că săptămâna trecută am luat niște ziare și am 
citit un articol în care scria că ea s-a întors la el. 

Lucy îi luă braţul, condescendent. 

— Oh, Ray, îmi pare rău. Am avut și eu dezamăgiri. 

El ridică din umeri. Prea mică era consolarea din necazul 
altora. Asta îl privea doar pe el, era doar problema lui, pe care 
trebuia să o rezolve singur. 

Lucy vorbi din nou. 

— Nu ti-a telefonat ori nu ţi-a scris ceva, ca să-ţi explice? 

— Oh, da, mi-a scris. 

— Și? 

— N-am citit scrisorile. 

— Nu le-ai citit? Dar, Ray, cum ai putut să faci asta? 

— Le-am păstrat pe toate. Poate am să le citesc într-o zi. Dar 
nu acum. Nu sunt pregătit pentru necazul ăsta, Lucy. Acum, 
efectiv am de lucru. 

Ea îl lăsă să plece, dorind să găsească o cale să se apropie de 
el, să-i aline suferinţa, să-l ajute. 


Scorul pentru ultimul călăreț, Dusty Farlow, este de optzeci și 
nouă de puncte. Felicitări, Dusty. Și acum, vine și al treilea 
concurent, Bobby Ewing, care încearcă să-l încalce pe Salome. 
Încalecă, Bobby! 


Pam se îndepărtă grăbită de arenă, îndreptându-se spre casă. 
La jumătatea drumului, dădu de Miss Ellie. 

— Unde te duci, Pam? Nu e Bobby acela care a fost anunţat? 
Nu vrei să stai să te uiţi? 

Pam scutură din cap. 

— Nu pot să-l văd pe Bobby călărind. Devin nervoasă. Dacă 
păţește ceva și se rânește? 

— E băiat mare acum, știe până unde se poate întinde, care 
sunt riscurile. Ca noi toţi. Să trăieşti poate fi uneori o afacere 
periculoasă, Pam! 

Pam își mușcă buzele. 

— Mă duc să văd de Micul John. 

Miss Ellie spuse, înțelegătoare: 


53 


— Pam, Bobby se va descurca bine. La fel și copilul. Ar trebui 
să-ţi faci ție o favoare și să nu-ţi mai faci griji. Ar trebui să te 
ocupi de tine. 

— Da, Miss Ellie. Voi încerca. 

Și plecă, mai înainte ca soacra ei să-i poată vedea lacrimile 
din ochi. Știa că niciodată nu se va mai simţi bine, destul de 
bine ca să-i dea lui Bobby ceea ce el își dorea mai mult ca orice, 
un copil al lui. 


Bobby Ewing, un scor de nouăzeci de puncte! Acum, 
doamnelor și domnilor, următorul călăreț este Jake Greenlaw din 
Dannemora. 


Jock și J.R. stăteau unul lângă altul, privindu-l pe Bobby cum 
călărea. Amândoi zâmbeau. 

— Asta-i băiatul meu, spuse Jock. 

Vorbele făcură să-i piardă lui J.R. zâmbetul de pe faţă. 

— La fel ca mine, tată. 

— Știu asta, fiule. Voiam doar să spun că în ce privește 
călăritul și mânuirea laso-ului Bobby n-are pereche. 

jock se îndepărtă încet de arenă. O văzu pe Miss Ellie 
conversând cu o prietenă de-a ei și se opri. 

— Ți se pare că maică-ta a arătat bine în ultimul timp, J.R.? 

— Foarte bine, tată. De ce? 

— Nu știu. Mi-am făcut probleme, asta-i tot. Am vrut să-i spun 
despre Amanda, știi, dar ceva m-a reţinut. Te mai ocupi de 
problema cu Amanda? îl întrebă el pe J.R., vrând să schimbe 
subiectul. 

— Nu-ţi mai fă griji, tată. Avocaţii au constituit un fond pentru 
Amanda, așa cum vrei tu. Poţi fi liniștit. Lasă-mă pe mine să mă 
ocup de problemă. 

— Da, așa voi face. 

Dar J.R. nu putea crede asta. Niciodată nu lăsase Jock 
problemele importante în mâinile altora. Și asta îl supăra pe J.R. 
Dacă Jock ar fi descoperit vreodată că datorită mișculaţiilor 
subterane ale lui, nu erau fonduri disponibile pentru Amanda, 
explozia ar fi fost iminentă. Era clar... 


54 


Digger sosi la Southfork chiar când Bobby își începea prima 
cursă. Inspectă dintr-o privire mulțimile și se îndreptă spre 
primul bar. Nu era greu de găsit. 

— Coniac și apă minerală, vă rog. 

Barmanul se execută și Digger, cu paharul în mână, se 
îndreptă, târându-și picioarele, spre arenă. Miss Ellie fu prima 
care-l descoperi. Se grăbi îndată să-l întâmpine. 

— Bună, Digger. 

— Bună, Ellie. 

— Trebuie să spun că-i o surpriză. Nu te așteptam. 

— Nu puteam sta deoparte. Sunt binevenit aici? 

Ea privi la paharul din mâna lui. 

— Atâta timp cât te comporţi sobru și nu faci scandal, ești 
binevenit. 

— Un ordin de sus, spuse el posomorât, și-i întinse paharul. 
Poate că e mai bine așa! 

— Cu siguranţă, spuse ea și vărsă conţinutul paharului. Simte- 
te ca acasă, Digger. 

— Nu, spuse el încet, îndepărtându-se. Niciodată nu m-aș 
putea simţi aici ca acasă. Asta înseamnă să ceri prea mult de la 
un om. 

e 

J.R. îl urmări o clipă sau două pe Alan Beam cu privirea. 
Printre blugi, cizme și pălării de paie Stetson, avocatul părea 
nelalocul lui în costumul Brooks Brothers și cămașa încheiată 
până la gât. Dar Alan era exact omul pe care-l căutase J.R. Se 
răsuci și Kristin apăru în urma lui. J.R. i-l arătă pe Alan cu 
degetul: 

— Contez pe tine. 

Ea își aranjă cel mai fermecător zâmbet și replică cu o voce 
aluzivă: 

— Te-am dezamăgit vreodată, J.R.? 

— Numai cafeaua ta m-a dezamăgit, dragă. Îi lipsește mult ca 
să fie bună. 

— Asta nu-i important. 

— În special pentru cineva cu atâtea virtuţi. Du-te, fă tot ce 
poţi. 

— Te poţi bizui pe asta. 

Kristin aşteptă să plece J.R., apoi se întoarse și dădu faţă în 
faţă cu Lucy. 


55 


— Oh, spuse ea. Bună. 

Lucy afișă cel mai grozav zâmbet. 

— Văd că faci progrese cu J.R. 

Kristin îi zâmbi și ea, la fel de dulce. 

— Sper că da. 

— Chiar încerci să-l desparți pe J.R. de Sue Ellen? 

— Asta crezi? 

— Cred că trebuie să fii cea mai imorală femeie pe care am 
întâlnit-o vreodată., 

— Și eu am părerea asta despre tine, Lucy. 

— Sue Elen e sora ta. 

— N-am nevoie să mi-o spui tu. Indiferent de care ar fi 
ambițiile mele, oricum, se ridică mai sus de un administrator de 
ranch. 

— Te referi la Ray. Dar nu-mi e decât prieten... 

— Bineînţeles că-ți este, răspunse ea, îndepărtându-se 
unduitoare, să-și îndeplinească obligațiile esenţiale. 

e 

Cineva se ciocni de braţul lui Sue Ellen, făcând-o să-și verse 
băutura pe partea din faţă a rochiei. Supărată, înlătură cu mâna 
lichidul rămas. Cineva îi întinse o batistă curată. Ea își ridică 
ochii, și-l văzu pe Dusty Farlow. Îi zâmbi a mulţumire și-și șterse 
rochia. 

— Se poate bizui omul pe tine, ești întotdeauna acolo unde e 
nevoie. 

— Mi-ar place să fiu când e vorba de tine. 

Sue Ellen își simţi obrajii înroșindu-se. 

— Te-am văzut călărind. Ai fost foarte bun. 

— Mulţumesc. Nu-mi va fi niciodată greu să fiu bun la ceva la 
care ţi-ar face ţie plăcere să fiu. 

— Nuţi-aș putea spune la ce. 

— Există ceva care efectiv te-ar bucura să faci? 

Ea îi înapoie batista. 

— Mi-e foame. N-am mâncat nimic toată ziua. Dacă mă 
scuzi... 

— Te superi dacă te însoțesc? Și mie mi-e la fel de foame. 

Ea îi zâmbi, mirată. 

— Cred că am descoperit în sfârșit ce mi-ar face plăcere să 
fac. Să iau prânzul cu tine. Mergem? 

— E plăcerea mea, doamnă Ewing. 


56 


Ultimul act, doamnelor și domnilor va fi prinderea vițeilor cu 
laso-ul. La această probă, cowboy-ul nu trebuie să-ajungă la 
barieră înaintea vițelului. Trebuie să prindă vițelul cu laso-ul, să-l 
arunce la pământ, apoi să-i lege cele două picioare din spate de 
un picior din față. Juriul va verifica legătura... 


În colțul cel mai îndepărtat al spaţiului pe care se desfășura 
competiția, departe de zgomot și agitaţie, Dusty și Sue Ellen 
descoperiră un loc liniștit unde să-și ia prânzul din farfurii de 
hârtie și să discute. 

— Chiar îţi place să iei parte la rodeo, Dusty? Ai călătorit 
atâta. 

— E un fel frumos de o trăi, dacă poţi să-i faci față. N-am de 
ce mă plânge. 

— N-ai dorit niciodată să te stabilești undeva, să ai un loc al 
tău, pentru totdeauna? 

— Pentru totdeauna înseamnă cam mult timp. Dusty râse. 
Cred că m-am gândit la asta. Uneori. Când am să simt nevoia 
am să mă stabilesc undeva, ca administrator la un ranch, sau 
ceva de felul ăsta, și am să încep să trăiesc ca o ființă umană 
normală. Dar mai devreme sau mai târziu dorinţa de schimbare 
va reveni și am să încep să mă întreb cum e prin alte părţi, sau 
la alt ranch. Sau o să se ivească vreun nou rodeo, așa c-o să-mi 
fac bagajele și o s-o iau din loc. Cred că asta nu e ceva prea 
rezonabil pentru o doamnă ca tine? 

— Poate, într-o măsură. Înţeleg că într-un an ceva ţi se poate 
părea mai interesant, mai important, mai frumos decât ţi s-a 
părut anul anterior. 

Dusty râse și ochii i se încreţiră. 

— Nu știu. Mi se pare că mi-ar place același lucru, iar și iar, 
dar în locuri diferite. Mâncarea, caii, vacile... 

Sue Ellen vorbi fără să se gândească: 

— Și femeile? 

El răspunse fără să ezite: 

— Oh, desigur, și femeile. În special femeile. 

Ea simţi că devine nervoasă. Îi plăcea să vorbească cu acest 
tânăr și atrăgător cowboy, îi plăcea să râdă cu el; dar de data 
asta mersese mai departe decât intenţiona. Nu voia ca el să 
înțeleagă greșit. 


57 


— Îmi pare rău, spuse ea. N-ar fi trebuit să te întreb asta. 

— Nicio problemă. Dacă vin de la tine, răspund și la întrebări 
pe chestiuni personale. Interesant, nu știu ce mi se întâmplă de 
fapt. Poate e o gafă, dar mă simt foarte în largul meu cu tine. 
Asta îţi spune ceva? _ 

Și ea simţea la fel, dar refuză s-o spună. Işi vedea în 
continuare de mâncare. 

El continuă: 

— Nu cred că am înţeles tot ce mi-ai spus. 

Ea se hotărî să-și aleagă cuvintele cu mare grijă. La urma 
urmelor, își aminti, doar era o femeie măritată... 

J.R. o zări pe Sue Ellen vorbind cu cowboy-ul acela slab. Se 
opri un minut să privească. Era ceva în felul lor de a fi, un aer de 
intimitate care-i înconjura, ceva ce-l deranja. Mai mult, era 
expresia feței lui Sue Ellen, însufleţită și interesată. O expresie 
pe care nu-și putea aminti s-o fi văzut de multă vreme. 
Problema asta, se preveni el, ar trebui urmărită. 

e 

Ceva mai târziu, Bobby și Pam îl urmăreau pe Dusty în timpul 
altei curse. larăși un scor ridicat, iarăși aplauze furtunoase din 
partea mulțimii. Jock veni în spatele lor, înconjurându-l pe 
fiecare cu câte unul din brațele lui puternice. 

— Mai bine ai grijă, Bobby. Cowboy-ul ăsta chiar călărește 
bine. Cine este? 

— Îl cheamă Dusty Farlow, răspunse Bobby. Cred că vine de 
la Odessa. Sue Ellen mi l-a prezentat ieri, la Braddock. Pare un 
tip serios. 

— Pare un concurent serios, asta-i sigur. Ştie de ce-a venit 
aici. 

e 

În calitatea lui de administrator al Southfork-ului, Ray Krebbs 
locuia într-o casă a lui, la o oarecare distanţă de locuința 
Ewingilor. Era o construcţie simplă, care ocupa o suprafaţă mică, 
alcătuită din bucătărie, sală de mese și un dormitor adecvat. 

Sigură că n-o putea vedea nimeni, Lucy intră în casa deschisă, 
fără să-și facă probleme. Inspectă interiorul, încercând să-și 
închipuie unde ar fi putut Ray să ţină scrisorile de la Donna 
Culver. Deschise câteva sertare de la dulap, scotoci printr-o 
grămadă de lucruri de pe o masă, ajungând în sfârșit la toaleta 
din dormitor. În al treilea sertar le găsi. 


58 


Scrisorile erau îngrămădite dezordonat, laolaltă cu o foaie 
decupată din ziar, mototolită, pe care Ray mai întâi cu siguranţă 
că o aruncase iar apoi o recuperase de la coșul de hârtii. Işi 
aruncă ochii pe foaia de ziar înainte de a se concentra asupra 
scrisorilor. Deschise una și începu să o citească. Prima reacţie fu 
surpriza, urmată de un adânc interes și în final de satisfacţie. De 
satisfacția de a ști că nu greșise venind aici și amestecându-se 
în viaţa intimă a lui Ray. Trebuie ca mesajul Donnei Culver să-i 
fie cunoscut lui Ray, era mai bine așa, atât pentru Ray cât și 
pentru Donna. Examină o a doua scrisoare și, pe când era 
cufundată în lectură, ușa se deschise, lăsând razele soarelui să 
se adune în dreptunghi de-a lungul micii încăperi. Surprinsă, 
Lucy își ridică privirea și-l văzu pe Ray stând în dreptul ușii. 
Expresia de pe faţa lui era ușor de descifrat; era nemulţumit s-o 
găsească aici, nemulţumit și supărat. 

— La naiba, Lucy! Ce faci aici? Asta-i casa mea și scrisorile 
mele. 

— Ray! Nu înţelegi. 

— N-ai ce căuta aici. 

— Voiam să aflu ce se întâmplă, să te ajut, dacă pot. 

— Când o să am nevoie de ajutor, o să-l cer. Acum mai bine ai 
pleca. 

Ea îi întinse scrisoarea: 

— Cred c-ar fi mai bine s-o citești. 

El i-o smulse din mână și o așeză așa ca să nu-i mai fie la 
îndemână. Umerii, îi erau rigizi, picioarele despărțite înfipte cu 
fermitate pe sol. Un om ce nutrea o teamă adâncă și un și mai 
adânc resentiment. 

Lucy vorbi liniștit: 

— Nu înțelesesem că Donna de care vorbeai tu era nevasta lui 
Sam Culver. 

— Te bagi unde nu-ţi fierbe oala, murmură el. 

— Cineva trebuie să facă ceva. Eşti așa de dificil, de mândru 
și de încăpățânat. Ţi-ai fi petrecut tot restul vieţii întrebându-te 
ce s-a petrecut, în loc să faci ceva simplu și rezonabil, cum ar fi, 
de pildă, să citești scrisoarea asta. Pentru că doar așa ai fi putut 
afla ce se întâmplă în mod real și nu te-ai mai necăji. 

— Știu ce s-a întâmplat. 

— Dar nu și de ce. Donna s-a întors la Sam. Dar nu pentru că 
așa voia ea. A trebuit să o facă. Bietul Sam e bolnav și e pe 


59 


moarte. Știai asta? Donna s-a simţit adânc obligată faţă de omul 
ăsta și a vrut să-l ajute, să-i ofere sprijinul, să fie cu el când va 
veni sfârșitul. Desigur că știai multe. Dar nu ceea ce contează 
într-adevăr. 

Ray se întoarse îngrozit, privind-o neîncrezător pe Lucy. Mânia 
îi dispăru pe dată, ca să-i ia locul uimirea și îngrijorarea. Începu 
să citească scrisoarea. Deodată își ridică ochii spre Lucy și ei i se 
păru că erau plini de lacrimi, dar nu fu sigură. Apoi, Ray 
continuă să citească scrisoarea. După un timp, Lucy plecă, fără 
să scoată un sunet, așa cum și venise. Ray nu știu că plecase. 

a 

Bobby era pregătit pentru prinderea vițelului cu laso-ul. Se 
dăduse semnalul și vita fusese slobozită pe tobogan, în timp ce 
laso-ul lui Bobby flutură în vânt. O mișcare bruscă din 
încheietura mâinii, și laso-ul se încolăci în jurul vițelului. Bobby 
smuci frâul, ţinând strâns laso-ul și descălecă cu o mișcare lină. 
Reuși să trântească viţelul care se zbătea la pământ, să-l lege 
cu mișcări iuți și sigure, apoi anunţă juriul că a terminat legarea. 

La gard, privind cu interes profesional, stătea Dusty Farlow cu 
Sue Ellen alături. 

— E bun, spuse Dusty, cu admiraţie, dacă nu cu invidie. Văd 
care-i punctul critic al concursului. Toţi Ewingii sunt așa de 
îndemânatici? 

— Soțul meu este foarte îndemânatic, dar nu la prinderea 
vițeilor cu laso-ul. 

— Va trebui să iau aminte la asta. Dacă nu-s atent, Bobby mă 
va învinge. 

Plecară amândoi de lângă gard, continuând să meargă alături. 

— Chiar dacă Bobby va învinge, va refuza premiul în bani. 
Aceștia îi vor reveni celui de-al doilea câștigător. Ewingii n-au 
nevoie de recompense, le place doar să învingă. 

Dusty spuse încet: 

— Nu sunt singurii. 

Sue Ellen îl privi. Faţa lui era aspră, calmă, un fel de expresie 
de hotărâre pe care o mai văzuse la bărbaţii din Texas, o 
expresie care putea să însemne și neliniște. Insă la Dusty era 
amestecată cu blândeţe, de parcă nu ar fi voit să facă rău 
altcuiva. 

— Nu vreau să spun că cinci mii de dolari ar fi de aruncat, 
spuse el. Desigur că nu. Dar altceva contează mai mult într-o 


60 


competiţie decât recompensa. Și anume să se știe că ești cel 
mai bun. Să dai tot ce poţi și să învingi, dacă poţi, asta este. 

Ea se încruntă și Dusty remarcă îndată schimbarea. 

— Ascultă, nu lua de bun chiar tot ce spun. 

— l-am mai auzit spunând asta pe doi oameni din viața mea. 

— Bărbaţi? 

Ea dădu din cap, aprobator. 

— Indiferent cine ar fi fost, eu nu sunt ca ei. Crede-mă, nu 
sunt hunul Attila, sau ceva de felul ăsta. Să învingi e o dorinţă 
omenească normală, nu-i așa? Nu-ţi place să învingi? 

Ea privi în zare, nefiind sigură ce mai însemna cuvântul ăsta. 
Dar odată fusese. Odată, să învingă fusese lucrul cel mai 
important din viaţa ei... 

Odată fusese cea mai frumoasă fată din micul orășel din 
Texasul de Vest, unde locuise. La liceu, jucase într-o piesă a 
unei clase mai mari, unde strălucise și se fudulise mergând în 
fruntea fanfarei la jocurile de fotbal. În primul ei an de 
universitate, cineva trimisese o fotografie de-a ei unei comisii 
care se ocupa de concursul de frumuseţe pentru Miss Texas, 
urmând să aleagă o candidată pentru Miss America. Sue Ellen 
primi o scrisoare care-o invita să participe. 

Talent, graţie și frumuseţe, preciza scrisoarea. Și pentru 
prima oară în viața ei, lui Sue Ellen îi fu teamă. Asta nu mai era 
un concurs într-un orășel mic, unde celelalte fete erau durdulii, 
sau șterse, sau aveau acnee. Acolo trebuia să fii cea mai 
frumoasă tânără din tot Texasul, cu o față și un trup 
spectaculos. Și trebuia să știi să cânţi, să joci teatru sau să 
dansezi. Trebuia să fii inteligentă, abilă și sofisticată și Sue Ellen 
era sigură că va fi iute respinsă. Ar fi mai bine, se hotări ea, 
dacă n-ar mai participa la concurs, dacă nu s-ar mai expune 
încurcăturii, și rușinii, și inevitabilei înfrângeri. Puse invitaţia, 
însoţită de formularul de înscriere în fundul celui mai de sus 
sertar al biroului. 

In acel week-end se duse acasă să-și viziteze familia. Fusese o 
vizită neinspirată, ca cele mai multe, de altfel. Conversaţii 
despre fotbal, bogăţie și politică, subiecte care o plictiseau pe 
Sue Ellen. Gândul îi fugi la invitaţia din sertarul biroului din 
dormitor. Sora ei mai mică, Kristin, rece, independentă și 
posesivă, fu prima care observă că e preocupată și comentă: 

— Te supără ceva, Sue Ellen? 


61 


Ea scutură din cap. 

— Nimic, Kristin. 

— Ești totuși prea liniștită, spuse maică-sa, acuzator. 

— Cred că sunt nerăbdătoare să mă întorc la școală și la 
studiile mele. 

Nimeni n-o crezu. Sue Ellen era orice, în afara du studentă. 
Niciodată nu arătase un interes deosebit față de școală. 

— S-a întâmplat ceva rău? întrebă iarăși maică-sa. 

Era o femeie frumoasă, cu fața slabă, cu ochi vioi, strălucitori, 
ochi adeseori absenţi. Vedea viaţa într-un fel sceptic, ca o 
situaţie mereu schimbătoare, care-i frustra ambițiile personale. 
Vedea viitorul prin cele două fete ale ei. Ele trebuiau să facă 
căsătorii bune, cu oameni de succes și să aibă grijă de mama lor 
la bătrânețe. Dar mai era mult până atunci, pentru că era încă o 
femeie pe care o interesau petrecerile, care aprecia un bărbat 
frumos - dacă, bineînțeles, avea un venit substanţial. 

— Se poate, spuse Kristin cu subînţeles, prefăcută dulceaţă și 
un zâmbet maliţios. Capul lui Sue Ellen e la mii de mile de aici. 
Pariez că te-ai îndrăgostit de vreun sărăntoc, la școală. 

— Nu, răspunse repede Sue Ellen. 

— Așa e, Sue Ellen? De-abia ai plecat de acasă și te-ai și 
încurcat cu vreun nenorocit? 

— Nu, mamă. 

— Atunci, ce-i? Ai vreun necaz? 

Sue Ellen își strânse buzele. 

— Nu-i nimic. 

— Spune-i mamei, hai. 

Și ea îi spuse, și văzu fața mamei ei strângându-se, hotărâtă, 
o expresie pe care o văzuse de multe ori în trecut. Când Sue 
Ellen termină de povestit, maică-sa se așeză și o privi fără să 
clipească. Trăsăturile de pasăre erau aspre, lucioase, vocea 
îndepărtată și fără sentiment. 

— Asculta-mă, fetiţo, și ia aminte. Ceea ce aveți, tu și sora ta, 
tot ceea ce am fost capabilă să vă dau, nu mulțumită amărâtului 
vostru de tată, este frumusețea. Mulţumesc lui Dumnezeu 
pentru binecuvântarea asta. Și în lumea asta, o fată trebuie să 
obţină avantajele din ceea ce are. Ești la fel de elegantă ca 
oricare din ele, Sue Ellen, poţi să cânţi, poţi să dansezi, ai jucat 
atât de bine în piesa de la liceu și ești mai frumoasă ca oricare 
din ele. Așa că ai să te înscrii la competiţia asta. |ți spun, vei fi 


62 


aleasă Miss Texas și vei merge la Atlantic City. Vei deveni Miss 
America. Imaginează-ţi, fata mea. Poţi s-o faci, Sue Ellen. 
Gândește-te la bărbaţii pe care-i vei întâlni! O să se adune pe 
lângă tine ca albinele la miere. Eu te voi ajuta să alegi unul 
dintre ei, să le verific situaţia, să te combini cu cel mai bun. 
Ascultă-mă, fata mea. Fă o căsătorie bună și vei avea o viaţă 
bună, vei avea tot ce vrei. Nu e ceva deosebit de jocurile acelea 
de fotbal; acolo sunt învingătorii și dincoace sunt cei care au 
pierdut, iar să învingi e totul... 

Și să învingă a fost totul. Și participase la concurs, reușise la 
faza pentru talent, la faza în rochii de seară și la cea în costum 
de baie. Rutinată și îndoită, se forțase să apară pe scenă în 
costumul de baie care scotea în evidenţă mai mult din corpul ei 
decât ar fi dorit ea să se vadă. Costumul era atât de subțire și 
de strâns pe corp încât orice linie îi era accesibilă publicului. Se 
auziră strigăte de apreciere și fluierături de admiraţie și după 
aceea o mulţime de bărbaţi îi făcură oferte cu subiînţeles să o 
ajute în carieră dacă-dacă... 

Și mama, acolo, la datorie, gata s-o protejeze. Să se asigure 
că era tratată ca o învingătoare - că era efectiv Miss Texas, 
arătând ca o regină. O adevărată învingătoare. 

Și, inevitabil, J.R. Ewing fu ultima recompensă. Un bărbat care 
avea orice și-ar fi dorit o fată vreodată, un bărbat care îi promise 
totul, pentru totdeauna, Oh, da, să câștige fusese ceva așa de 
important, încât se străduia zi de zi, an de an, să suporte 
rezultatele teribile ale acelei victorii - fusese folosită, se abuzase 
de ea, o parte din ea fusese pentru totdeauna pierdută. 

— Oh, da, murmură ea, răspunzându-i lui Dusty Farlow, să 
învingi e totul... 

e 

J.R. plănuise fiecare mișcare. Înclinat să formeze, să 
structureze, să organizeze, plănuise fiecare detaliu, 
subordonându-l esenţialului. Acum stătea aproape de casă, cu 
Kristin, glumind cu oricine se întâmpla să treacă pe acolo. Lao 
distanță de câţiva yarzi stătea Alan Beam. Cam nervos, 
prevăzător, cu ceva din aspectul unui atlet care urma să 
participe la o cursă importantă. O umbră trecu pe faţa lui J.R. și 
Kristin, atentă la orice schimbare a lui, spuse repede: 

— Ce nu merge? 


63 


Privi și ea în direcţia în care privea el. Prin mulţime, îl zări pe 
Dusty Farlow, mergând alături de Sue Ellen, cu capetele 
apropiate; pierduţi în conversaţie. 

— De ce-ţi faci griji? întrebă Kristin, fără să se gândească. 

J.R. se scăpă: 

— E nevasta mea. De câte ori să-ţi spun. E normal să-mi pese. 

— Ești gelos! spuse ea, nevenindu-i să creadă. Nu te înţeleg. 
Tu îţi faci de cap cu sora soţiei tale și Dumnezeu mai știe cu 
câte alte femei și devii gelos numai dacă Sue Ellen vorbește cu 
alt bărbat. 

El își dezveli dinţii în ceea ce părea să fie un zâmbet; dar 
Kristin îl cunoștea mai bine. 

— Ai dreptate, nu înţelegi. Gelozia n-rare nimic de-a face cu 
asta. Problema e familia. Familia și autoritatea mea. Familia și 
grija pentru ceea ce îmi aparţine. 

— Dumnezeule, J.R., nu ești stăpânul lui Sue Ellen! 

El clipi. 

— Cred că ești o mare naivă. 

Făcu un semn care-i atrase atenţia lui Alan, dădu din cap și 
privi în zare. 

— Gata cu vorbăria asta de complezenţă, Kristin. E timpul să 
treci la treabă. 

Ea se îndreptă de spate, cu sânii tensionaţi sub cămașa stil 
western strânsă pe corp, pe care o purta. Își umezi buzele. 

— Sunt gata. 

— Trebuie să procedezi ca o actriţă, Kristin. Să te comporțţi cât 
mai firesc. 

Alan ajunse în spatele ei și-i încercui mijlocul cu mâna. 

— Mergem undeva, Kristin? 

— Nu prea departe, spuse J.R. precaut. Vreau să vă duceţi 
undeva unde să vă pot vedea. Unde să vă poată vedea oricine. 
Și, Alan, nu exagera, nu te distra prea mult. Tăcu un moment, 
după care reluă. Dar ia priviţi cine ajunge la timp pentru marea 
reprezentație. 

Miss Ellie și Digger apărură din spatele casei, mergând fără să 
se grăbească și vorbind, așa cum vorbesc doi prieteni care au 
multe să-și spună. 

— Va fi mai bine decât mă aşteptam. Imaginează-ţi, Cliff 
Barnes să audă prima dată povestea chiar din gura tatălui său. 
Nu poate fi mai bine. O.K., începeţi, se ridică cortina... 


64 


Miss Ellie și Digger, indiferenți la faptul că J.R. uitase să-i 
introducă în planurile sale, continuau să se plimbe. Ea spunea: 

— Așa că a trebuit să te întorci, ţi-a lipsii Dallasul prea mult. 

El râse. Miss Ellie îl făcuse întotdeauna să se simtă bine, așa 
cum nimeni nu mai reușise până acum. 

— Plecarea din Dallas mi-a fost de bun augur, nu mă feresc 
să-ți spun. Timpul petrecut în California m-a ajutat să-mi 
recuperez demnitatea. Să pun niște bani deoparte, bani cinstiţi, 
așa cum face un om care a muncit din greu. Trebuie să-ţi spun, 
Ellie, a fost bine să muncesc din greu ca să pot merge pe 
drumul meu, chiar dacă am plătit pentru asta. M-am lăsat de 
băut de atunci. 

— Dar coniacul pe care-l ţineai mai adineaori în mână? 

EI își ascunse o grimasă în barba sură. 

— O rătăcire de moment. Oricum, ai ajuns la timp să mă 
salvezi de mine însumi. 

Făcură câţiva pași în tăcere. 

— Digger, vreau să te întreb ceva... 

— Orice. 

— Ai încetat să mai dai vina pe Jock pentru orice necaz care 
te-a lovit? De asta ai venit aici? 

El se întoarse și răspunse evaziv: 

— Niciodată nu te-am făcut pe tine responsabilă, Ellie. Ştii 
asta. Ai făcut ceea ce trebuia și te-am respectat pentru asta. 

— Așa a făcut și Jock, Digger. Aș dori să-ţi amintești asta. 

Miss Ellie se opri, sperând că el va răspunde, dar Digger nu 
răspunse. 

— Mă îngrijorează, Digger, faptul că ura asta se perpetuează. 
Ceea ce s-a petrecut între Jock și tine a fost destul de rău - dar 
asta a fost în trecutul îndepărtat. Dar acum, băiatul tău și al 
meu, Cliff și J.R. se urăsc de moarte, Digger, unul pe altul. 
Altădată s-ar fi împușcat. Nu-mi place asta. Nu știu cum se va 
termina și asta mă înspăimântă. 

Digger trase aer în plămâni, fără să-și descleșteze fălcile. 
Împărtășea aceeași teamă, dar nu era capabil s-o spună cu voce 
tare, nu era capabil să se elibereze de sentimentul că fusese 
trădat, sentiment pe care îl nutrise de atâţia ani. Nu spuse nimic 
și continuă să meargă. 

— Digger, spuse Miss Ellie. De ce-ai venit, de fapt, aici? 

El îi răspunse cu cea mai sinceră voce de care era capabil. 


65 


— De ce crezi? Să-l văd pe noul tău nepot și să te felicit. La 
naiba, femeie, nu-s un tip așa de rău cum mă pictează bărbatu- 
tău. 

Ellie simţi cum se linişteşte. Îl credea pe Digger. Voia să-l 
creadă. 


Si actul următor, doamnelor și domnilor, este călărirea de 
către cowboy a unui cal sălbatic, fără șa. La aceasta, cowboy-ul 
trebuie să-i dea pinteni calului când trece pe lângă juriu, ca și pe 
toată durata călăritului, dar trebuie să nu atingă cu mâna calul, 
șaua sau pe el însuși... 


Kristin își găsi locul, departe de mulţime, într-un spaţiu 
deschis și vizibil pentru oricine ar privi. Avea o alură 
provocatoare, cu tocul cizmei agăţat de partea de jos a arcului, 
cu pieptul și pântecele împinse înainte, cu buzele deschise ca 
într-o chemare. 

Alan Beam se dădu mai aproape, dându-i târcoale. 

— Dăm spectacolul pe drum? 

— Arată puţină pasiune, Alan. Prefă-te, dacă trebuie. 

— Eram pe punctul de a-ţi sugera ceva asemănător. 
Zâmbește-mi, dă-mi puţin curaj. 

— Cred că nu-i nevoie de asta, pentru că doar ne prefacem. 
Alan, crezi că-ţi poţi interpreta bine rolul? 

— Tot la fel de bine cum ţi l-ai interpretat și tu, întotdeauna. 

— Dumnezeule, cred că te lauzi. 

— Oricând vrei o demonstraţie... 

— Oh, nu i-ar place lui J.R să audă asta. 

El păli. 

— Joci tare. 

— Am avut un profesor bun. Dar nu-ți fă griji, Alan, nu-ţi voi 
da în vileag dorinţele secrete. Păstrează-le, scumpule; în lumea 
asta nu știi niciodată ce cupluri stranii se pot face, doar să le dai 
timp. E-n regulă, consideră-te încurajat, deși nu prea tare. 

— Ăsta-i stilul tău, nu-i așa, Kristin, să obţii întotdeauna ce 
vrei, fără să oferi în schimb prea mult? Nu-i prea valoros. 

— Nu fi obraznic, Alan, sau am să te pun la punct. 

— Pariez că va trebui. 


66 


— Depinde. Destul cu pălăvrăgeala. Dacă ești gata, dragul 
meu, eu mă simt în formă. Mă îndoiesc că o să-ți facă tot atâta 
plăcere cât îmi va face mie. 

Kristin își trase braţul înapoi și-l plesni cât putu de tare. Capul 
lui Alan se roti spre spate și obrazul începu să-l usture, iar în 
ochi îi apărură lacrimi. 

— Să nu-mi mai vorbești vreodată în felul ăsta! spuse ea tare, 
cu o voce răsunătoare. 

Peste tot, până unde se putuse auzi, conversaţia încetă și 
ochii se îndreptară în direcţia lor. Lucy, cu o citronadă în mână, 
privea mirată, încercând să audă fiecare cuvânt. Jock, care 
conversa cu un agent de schimb din Dallas, se întoarse să vadă 
ce se întâmplase. Digger și Miss Ellie îngheţară în loc, privind. 
Tuturor li se păru că Alan încerca s-o liniștească pe Kristin, s-o 
calmeze. Dar fără succes. Vocea ei izbucni iarăși: 

— Cum îndrăznești să-mi propui asta! Sunt o fată frumoasă, o 
femeie. N-ai dreptul... 

J.R. se grăbi spre ei, un cavaler strălucitor, venind în ajutor, în 
cizme de antilopă și pălărie Stetson. 

— Ce-i asta? Ce se întâmplă? 

Kristin își înghiţi lacrimile: 

— M-a insultat. 

— Ascultă, J.R., spuse Alan, Kristin e o femeie frumoasă și eu 
sunt doar bărbat, nu... 

— Asta-i deci, Beam. De data asta ai mers prea departe. Ţi-ai 
uitat locul. Kristin e cumnata mea, face parte din familie. 
Părăsește imediat Southfork-ul. 

— Doar un minut, pot să-ţi explic. 

— Acolo în nord, de unde vii, lucrurile s-ar putea să fie 
diferite. Dar aici e Texasul, băiete, și noi ne tratăm femeile cu 
onoare și respect. Nu mai ai ce căuta pe aici. 

— Nu înţelegi. 

— Înţeleg foarte bine. Eşti un ticălos murdar și dacă nu dispari 
de aici în două minute n-o să-ţi mai stea capul întreg pe umeri. 
Acum pleacă! 

Mâna dreaptă a lui J.R. fulgeră prin aer și ateriză pe obrazul lui 
Alan, dându-i o palmă răsunătoare. Avocatul se clatină sub forța 
loviturii și aproape căzu la pământ. Apoi se îndepărtă: 

— Am să ţi-o plătesc, J.R., ţi-o jur. Nimeni, nimeni, nu s-a mai 
purtat cu Alan Beam în felul ăsta. 


67 


Un zâmbet de mulțumire șerpui pe gura lui J.R. 

— Dacă te mai prind vreodată prin ranchul ăsta, băiete, va fi 
și ultima. Mai apropie-te vreodată de un Ewing și vei dori să nu fi 
plecat de acasă, auzi! 

— N-ai auzit ultimul meu cuvânt, strigă Beam, în timp ce se 
îndrepta spre parcare. 

— Veţi plăti pentru astăzi. Toţi veţi plăti! 

e 

Nu prea departe, Dusty și Sue Ellen văzuseră totul, auziseră 
fiecare cuvânt. 

— Cine sunt ăștia? întrebă Dusty. Îi cunoști? 

— Așa s-ar zice. Bărbatul, acela voluminos e soțul meu, și 
doamna a cărei onoare a salvat-o e sora mea mai mică. 

Dusty replică: 

— Cred că soțul tău este ceea ce se știe a fi un gentleman din 
Texas. 

Sue Ellen nu se strădui să-și ascundă amuzamentul. 

— Nimeni nu l-a mai numit așa până acum. Cât privește 
onoarea surorii mele, mă îndoiesc că avea nevoie de nu știu ce 
protecţie. Niciodată n-a avut, în trecut. 

Dusty își aranjă o expresie amabilă pe faţă. 

— Se pare că soțul tău vine spre noi. 

— Poate e îngrijorat de onoarea mea. 

— Nu vreau să-ți provoc nicio neplăcere, Sue Ellen. 

— Dacă mi-o provoacă cineva, nu tu ești acela. Și nu-ţi fă 
probleme pentru J.R., are doar un inventar limitat de impulsuri 
cavalerești, și aș zice că și-a epuizat rezerva pentru astăzi. 

— Oh, spuse Dusty, încet. Nu-mi fac griji. 

J.R. venea, pășind drept spre ei, cu o faţă amenințătoare. Sue 
Ellen i-o luă înainte: 

— Domnul Farlow tocmai comenta cât de bine te-ai descurcat, 
dragul meu, și ce gentleman de Texas ești, J.R. Ewing. Ti-l 
prezint pe domnul Farlow. 

Dusty întinse mâna. J.R. i-o ignoră. 

— Are dreptate, spuse J.R. arțăgos. Noi, texanii, suntem foarte 
protectori, s-ar putea spune chiar posesivi în privința femeilor 
noastre, domnule Farlow. Ne interesează foarte mult cu cine-și 
petrec ele timpul și de ce. 

Dusty răspunse exagerat de tărăgănat: 


68 


— Recunosc că știu asta, fiind născut în Texas și crescut aici, 
Ewing. Nu mi-a plăcut niciodată să mă calce cineva pe bătături; 
cred că nici ţie. 

Apoi, către Sue Ellen: 

— Scuză-mă, doamnă, e timpul să-mi fac cursa. Dacă mai ești 
liberă, poate te voi revedea după următorul act. Işi ridică pălăria 
și plecă. 

— N-a făcut faţă prea mult, nu-i așa? spuse J.R. 

Sue Ellen îi râse în faţă. 

— Nu e cineva pe care să-l duci cu vorba sau să-l sperii. 
Cowboy-ul ăsta nu vrea și nu are nevoie de nimic din ce l-ai 
putea tu lipsi. 

— Dacă te referi la tine, scumpo, spuse el aspru, nu fi atât de 
sigură de tine. Ești tot atât de mult proprietatea mea, pe care 
am cumpărat-o și pentru care am plătit, ca și mașina pe care o 
conduc și ar fi mai bine să nu uiţi asta. 


Bobby Ewing a terminat cursa cu un scor de o sută optzeci și 
opt de puncte. Urmează Juan Negrete, pe Stargazer. 


Alan Beam se urcă în mașină și porni motorul. Era pe punctul 
de a pleca când auzi pe cineva strigând: 

— Hei, așteaptă un minut. 

Văzu o fată blondă, frumoasă, alergând spre el. Fără să fi 
trecut cu mult de douăzeci de ani, era bine dezvoltată, cu un 
corp puternic și bine format. Veni la mașină, și-i întinse mâna. 

— Bună, sunt Lucy Ewing. 

Alan își aminti de misiunea pe care o îndeplinise. Își păstră 
fața închisă și aerul posomorât. 

— M-am săturat de Ewingi pe ziua de azi. 

— Nu-ţi fac vină. Poate fi uneori o familie foarte dificilă, în 
special J.R. Ce ticălos e! 

— N-am să te contrazic. 

li luă mâna și i-o ţinu mai mult decât era necesar. 

— Sunt Alan Beam. 

— Mi-a plăcut ce-ai făcut. 

— Oh? spuse el, precaut. 

— Nu oricine din Dallas are îndrăzneala să-l contrazică pe J.R. 
E ca un taur care întotdeauna împunge oamenii și are puterea și 
găsește căile ca să o facă. 


69 


— Am descoperit și eu asta. El va descoperi că nu mă sperii 
așa ușor. _ 

— Am observat și eu, spuse ea zâmbind. Işi retrase cu finețe 
mâna. Voiam doar să te salut, să afli că nu toţi Ewingii sunt răi. 

— Mă bucur că ai făcut-o. 

— Poate că o să ne întâlnim odată, undeva... 

— Nu dacă are J.R. vreun amestec în treaba asta. 

Lucy mușcă momeala: 

— Nu are. 

El o privi cum pleca, urmărind plin de încântare cum își 
unduia coapsele. Alan era năucit; ce noroc dăduse peste el! 

e 

În arenă, Dusty călărea un cal numit Danger Sign (Semnul 
Pericolului). Și într-adevăr era periculos. Dusty sălta în șa, ca un 
glonte care nimerise în teren solid. Dusty se lupta să se ţină în 
șa. Abia când îl văzu ieșind din ţarc, Sue Ellen, care-l urmărea 
încordată, putu răsufla ușurată. 

Kristin, care stătea la un pas în spatele ei, spuse, insinuânad: 

— Mai bine nu te-ai mai uita, surioară. Începi să te dai în 
spectacol. Oamenii încep să vorbească. 

Sue Ellen se întoarse încet. 

— Cred că ai făcut tu destul teatru pentru azi, dragă Kristin. 
Nimeni nu mai arată interes pentru comportamentul meu, după 
reprezentaţia voastră. Nimeni nu va mai da atenţie la ce spun 
sau fac. 

— J.R... 

— Oh, da, întotdeauna e vorba de J.R. Trebuie să-ți 
mărturisesc, Kristin, că mi-au trebuit opt ani ca să-l văd pe J.R. 
așa cum e. Tu ai reușit asta doar în câteva luni. 

Kristin se trase înapoi, ca lovită. 

— Nu înțeleg unde baţi. 

— Eu cred că înţelegi. 

— E soţul tău, Sue Ellen, nu al meu. 

— Credeam că ai uitat asta. 

— Nu știu... 

— Eu știu, în orice sens al cuvântului, Kristin. Dar am vrut să o 
accentuez pentru tine. Mă refeream la caracteristica scumpului 
meu soț de a dori doar ceea ce dorește sau are altul. Dacă 
nimeni nu mă vrea, cu siguranță că nici J.R. nu mă vrea. Dar 
dacă un bărbat - orice bărbat - Dusty Farlow de exemplu - arată 


70 


că mă dorește, atunci J.R. descoperă că și pasiunile lui ies la 
iveală. Nu de asta ai fi dorit ca Dusty să nu-mi acorde atenţie? In 
felul ăsta, ardoarea lui J.R. pentru tovarășa lui legală de pat s-ar 
fi răcit și ar fi rămas mult mai mult pentru tine. 

— Desigur că nu poţi crede... 

— Cred, Kristin. Cred tot ce poate fi mai rău despre tine și J.R. 

— Sunt sora ta. 

— Asta nu te-a oprit de la nimic mai înainte. Nu te va opri nici 
în viitor. Acum, dacă mă scuzi, i-am promis lui Dusty că-l 
întâlnesc după cursă. 

e 

Ultima cursă a lui Bobby se terminase și era satisfăcut, dacă 
nu chiar încântat de reprezentaţia lui. El și Pam mergeau spre 
casă, mână în mână, când îl descoperiră pe Digger cu Miss Ellie. 

— Ti-am spus, spuse Pam, cu disperare în glas. Ştiam că o să 
apară. 

— E-n regulă, e doar un lucru de făcut, să-l scoatem de aici - 
și cât mai repede. 

— S-ar putea să nu fie așa ușor. 

Se grăbiră să-i întâmpine. 

— Digger! strigă Pam. 

Bătrânul se smuci în lături, cu o expresie defensivă. O mai 
auzise pe fiică-sa folosind tonul ăsta. Nu-i plăcea și nici nu-l 
înspăimânta; era doar o greutate în plus într-o viaţă plină de 
probleme. 

— Fetiţo, spuse el, blând. 

Nervozitatea lui Miss Ellie ieși de îndată la iveală: 

— E-n regulă, Pam. l-am spus lui Digger că e binevenit. 

— N-ar fi trebuit să vii, tată, și știi asta. 

— Se însoară omul, are copii, ţine o familie așa cum se 
pricepe mai bine și, iată ce se întâmplă, e blestemat să aibă 
parte de o fată fără inimă. Nimic nu e mai rău decât atunci când 
un copil încearcă să dirijeze viaţa tatălui. Termină, fetiţo. 

— Vrei să faci scandal, tată, spuse Pam. 

Miss Ellie interveni: 

— Prostii, Pam. Digger și cu mine ne-am amintit de vremurile 
de demult. Suntem prieteni vechi. Digger a venit să-mi vadă 
nepotul și asta mă bucură. E timpul ca vendeta asta dintre 
familii să ia sfârșit. 


71 


Bobby îi strânse mâna lui Pam, vrând s-o liniștească; ea 
înțelese mesajul. În fața lui Miss Ellie, erau incapabili să 
continue, incapabili să-l oprească pe Digger. Trebuiau să 
găsească altă cale. 

— Pam, spuse Miss Ellie poruncitor, tu și Bobby duceţi-vă 
acasă. Vreau să-l găsesc pe Jock, să-i spun că Digger e aici. Să 
vă fie clar; și vreau să înţelegeți lucrurile ca lumea odată pentru 
totdeauna. 


... de puncte, care-l fac pe Dusty Farlow câștigător și numai 
patru călăreți au rămas să... 


— Se pare că ai câștigat în cele din urmă, Dusty spuse Sue 
Ellen. Ce-ai să faci cu premiul? 

— Nimic special. 

— Nu-ţi pasă de bani? 

— Nu, într-adevăr. Nu prea mult. 

— Nu te deranjează să fii sărac? 

— Îmi place mult mai mult decât să fiu bogat. 

— Bogat? 

— Familia mea e posesoarea lui Southern Cross Ranch 
(Ranchul Crucea Sudului). 

— A lui Southern Cross din San Angelo? Dar ăsta-i unul din 
cele mai mari, ăsta valorează... 

— Mda. Valorează al dracului de mult. 

— Nu înțeleg. Nu e familia Wayne posesoarea lui Southern 
Cross? 

— Phuff! Numele mamei mele era Farlow. 

— Înţeleg. Îți petreci viaţa vagabondând pe la rodeo-uri. De 
ce? 

El dădu din umeri. 

— Mă transformasem în cineva care nu-mi plăcea prea mult. 
Poţi să înţelegi asta? 

— Cred că da. 

— Pari să te îndoiești puţin. 

— Cred că n-ar trebui să mai vorbim. 

— De ce? 

— A început să observe lumea. 

— Asta nu te deranja acum un minut. 

— Mă deranjează acum. 


72 


— De ce? De ce mă plăceai mai mult când credeai că-s un 
văcar sărac? Pentru că atunci nu trebuia să mă iei în serios? 
Pentru că nu-ți ameninţțam în niciun fel poziția, căsnicia? Pentru 
că dacă eram sărac însemna că nu puteam fi pus la socoteală, 
era ușor să mă expediezi din gândurile tale, din viața ta? 

— Trebuie să plec. 

— Bogat sau sărac, sunt același, Sue Ellen. Cineva cu care 
trebuie să stai de vorbă. Un om care s-a întâmplat să-ţi placă. 
Trebuie să-ţi fie clar. E adevărat, nu-i așa? Recunoști? 

Ea privi lung în ochii lui deschiși, înainte de a pleca. 

— Recunosc, spuse ea încet - și îl lăsă singur. 

e 

Pam era incapabilă să și-l alunge pe Digger din minte, 
incapabilă să pună capăt îngrijorării când se gândea la ce-ar 
putea taică-său să facă. Cu ajutorul lui Bobby, îl găsi și-l izolă în 
camera de zi. Incercă să-l facă pe încăpăţânatul bătrân mai 
rezonabil. El ascultă un timp, rotindu-și capul dintr-o parte în 
alta, neîncrezător. 

— Te potolești? întrebă el în sfârșit. 

— Tată, continuă ea, de parcă n-ar fi auzit, când Miss Ellie o 
să-l aducă aici pe Jock așa vrea doar să spui cât de mult vrei să 
te întorci în apartamentul lui Cliff, să fii singur și să te odihnești. 

— Nu, dom'le. N-am să fac asta. Nu, până n-am să-mi văd 
nepotul. 

— Oh, nu mai striga așa tare, Digger, spuse Bobby. Tot 
continui să spui nepotul meu. Jock și Miss Ellie văd lucrurile mult 
diferit. 

— Ei, na acum, poate-i timpul să afle, adevărul. Cliff și Sue 
Ellen sunt responsabili pentru Micul John, și nu J.R., indiferent de 
ce spun actele. 

— Tată, te rog, îl imploră Pam. Nu-ţi dai seama ce faci. 

— Știu foarte bine ce fac. 

Bobby izbucni: 

— Digger, dacă mai spui un singur cuvânt despre părinţii lui 
John... 

— Nu mă ameninţa, băiete. Au încercat asta oameni mai mari 
ca tine și au plecat plângând și jeluindu-se. Nu sunt prea bătrân 
pentru o trântă ca lumea, dacă trebuie. Așa că... 


73 


__— Oh, tată, spuse Pam. Termină. Vorbește rezonabil. 
Incercăm să-l ţinem pe fiecare acolo unde-i e locul. Ține-ţi gura 
și nu mai spune ce-o să faci tu dacă ești ameninţat. 

Digger își strânse fălcile. 

— Aştept să-mi văd nepotul 

— Nu, spuse Pam. Nepotul lui Jock, nepotul lui Miss Ellie. Nu al 
tău. 

— E-n regulă, admise Digger. Dacă veți înceta să mă tratați 
de parcă n-aş fi în toate mințile, s-ar putea să ajute. Vă spun 
clar că vreau să-l văd pe băiat. Asta-i totul. Apoi am să plec. In 
pace, dacă mă lăsați. 

Bobby răsuflă încet. 

— Ai spus „în pace”, Digger. Vezi să nu uiţi. 

Inainte ca cineva să mai poată spune o vorbă, Jock și Miss 
Ellie intrară în cameră, Miss Ellie zâmbind și plină de speranţă. 
Jock nervos, știind, că avea să suporte o încercare grea. 

— L-am găsit, spuse Miss Ellie. 

Jock dădu din cap. 

— Bună, Digger. 

— Jock. 

Cei doi bărbați se priviră unul pe altul confruntându-se, 
încurcaţi, ca doi tauri în arena de luptă. Jock făcu primul pas, 
dorind să uite trecutul, dacă Digger i-ar fi permis. 

— Ellie mi-a spus că ai venit să ne feliciți pentru nepotul 
nostru, aşa e Digger? 

Digger își luă ochii de la Pam, privind drept spre Bobby. 

— Vreau să văd băiatul, imediat. Nu poate fi îndoială despre 
asta. 

— Vezi, Jock, spuse Miss Ellie. 

Un zâmbet încântat străbătu masca mohorâtă de pe fața lui 
Jock. 

— Bine, e-n regulă. Să mergem, atunci. Am să ţi-l arăt. Crede- 
mă, Digger, merită să-l vezi pe băiatul ăsta. i-o spun. Umerii de 
sportiv mijlocaș, picioare puternice și privire inteligentă. Stai să-l 
vezi. Jock îl scoase pe Digger din camera de zi și ceilalți îi 
urmară, temători. În camera copilului, se îngrămădiră toţi lângă 
leagăn. 

— Vită-te la băiatul ăsta, strigă Jock, cu mândrie. Luă copilul 
din leagăn și-l ridică, să-l vadă toţi. Ti-am spus adevărul, Digger? 
Ai văzut vreodată unul mai frumos? 


74 


Digger răspunse într-un fel ciudat de supus: 

— E-n regulă dacă-l iau în braţe? 

— Tată, spuse Pam, prevenitor. 

— Nu văd de ce nu, spuse Miss Ellie. 

Jock îi dădu copilul lui Digger, cu mândria întipărită în fiecare 
cută de pe faţa lui veștejită. Digger privi la copilul pe care-l 
legăna în braţe. 

— E tare liniștit, murmură el. 

— La naiba, omule, trebuie să-l auzi când urlă. Cea mai 
blestemată voce pe care-ai auzit-o. Niște plămâni ca lumea, 
moșteniţi de la Ewingi. 

Digger înțepeni. Începea să fie prea mult pentru el. Gura i se 
deschise și se închise la loc. 

— Nu crezi, Digger? spuse Bobby, de parcă ar fi căutat să-l 
forțeze să recunoască. Cu siguranţă că arată ca un Ewing. 

Digger privi în jur. Așezaţi în cerc, erau toţi Ewingi; chiar și 
fata lui, Pamela. Ar fi dorit să le spună adevărul în față, să se 
folosească de copilul ăsta ca să-și recapete mândria, să se 
răzbune pentru umilinţele și înfrângerile din trecut. 

— Nu știu, spuse el. 

— E-n regulă, spuse Miss Ellie, amabilă, are cu siguranţă mult 
din Sue Ellen în el. Oricine poate vedea asta. Dar e fiul lui J.R. 
Arată exact cum arăta J.R. când era copil. Frumos. Ştii, Digger, 
era aproape să-l pierdem. De două ori, de fapt. O dată, chiar 
înainte de a se naște, apoi, hoţii de copii. Ce zile 
înspăimântătoare au fost, să aștepți, să speri, să te gândești că 
poate nu-l vom mai vedea niciodată, după ce atâţia ani l-am 
iubit. Era firesc să-l iubim, dar cred că nimeni dintre noi n-a știut 
până atunci cât de mult îl iubeam. Cât de mult însemna pentru 
noi. 

Văzând cum i se luminase faţa lui Ellie și cum îi străluceau 
ochii atunci când vorbea despre bucuria de a-l iubi pe John, 
Digger își dădu seama că n-ar fi putut spune sau face nimic care 
s-o rănească. li făcuse destule necazuri în trecut, nu i-ar mai fi 
putut face și acum. li înapoie copilul lui Jock. 

— Ai un nepot frumos, Jock. Frumos și puternic. Mulţumesc că 
m-ai lăsat să-l văd. 

Se grăbi să iasă din cameră, fără alt cuvânt. 

— Vai, cred că am văzut lacrimi în ochii lui Digger, spuse Miss 
Ellie. Dumnezeule, cum s-a schimbat omul ăsta. 


75 


Dar Pam, urmărindu-și tatăl, înțelese lucrurile mai bine. 
e 

Zâmbind, Dusty se îndreptă spre Sue Ellen. Ea îl privi sobru. 

— Aproape că s-a terminat, îi spuse. 

— Aproape... 

— Mă refeream la rodeo. 

— Îmi pare rău. Eu nu. 

— Te rog, Sue Ellen, nu fă asta. Nu se întâmplă un lucru ca 
ăsta în fiecare zi. Ceea ce simt... 

— De-abia mă cunoști. 

— Și tu de-abia mă cunoști. Nu contează. Amândoi simţim la 
fel. Nu poţi nega asta. 

— Nu, șopti ea, aproape insesizabil. 

El încercă să-i ia mâna, dar ea se dădu un pas înapoi. 

— Hai să nu renunţăm, Sue Ellen. S-ar putea să nu ni se mai 
întâmple la niciunul din noi. 

— Sunt căsătorită. 

— În mod obișnuit, asta m-ar face să renunţ. Nu caut o 
legătură trecătoare cu o femeie măritată. Dar de data asta, cred 
că avem nevoie unul de altul, Sue Ellen. Pot să văd cât ești de 
nefericită și eu sunt singur și vreau să găsesc pe cineva pe care 
să-l iubesc și care să mă iubească. Trebuie să știi că într-adevăr 
cred ceea ce spun. 

— Știu, murmură ea. 

Niciunul din ei nu-l văzu pe J.R. ieșind din casă și începând să 
coboare colina, spre ei. 

— Nu știu, îi spuse ea lui Dusty. Totul e atât de nou, de dificil. 
Trebuie să-mi dai timp. 

— Cât timp vrei, sau ai nevoie. 

Vocea lui J.R. spintecă atmosfera clipei, ca o lamă ascuţită. 

— Timp pentru ce? Mai precis, ce plănuiești în spatele meu? 

— Oh! J.R.! 

— Chiar așa, scumpo. lubitul tău soţ. Cred că-i timpul s-o 
ștergi, cowboy. Nu mai ești binevenit la Southfork. 

Dusty își tinu cumpătul. 

— Se spune că ești un dur, Ewing, dar nu chiar așa de dur 
cum îţi place să crezi. Dacă o să i se întâmple ceva lui Sue Ellen, 
n-am să mă port cu mănuși. Sunt sigur că m-ai înțeles. 

— Vezi-ţi de drum, Farlow, până nu pun să te măture de aici. 

Dusty zâmbi posac. 


76 


— Nu încerci să faci tu asta, Ewing? 

— Oh, Dusty, te rog, spuse Sue Ellen. Te rog, fără scandal. 

— Cum zici tu, Sue Ellen. A fost o plăcere să vorbesc cu tine, 
să te cunosc. Ewing, voi fi mereu pe-aici. Apoi, se întoarse și 
plecă. 

J.R. o luă pe Sue Ellen de încheietura mâinii și o conduse în 
casă, sus, pe scări. 

— Dă-mi drumul, îi ceru ea. 

— Fă o scenă acum, scumpo, și termin cu tine. Și n-o să-ți 
placă metodele mele. 

— Unde vrei să mă duci, J.R.? 

El se opri în faţa ușii de la camera lor. 

— Vai, păi chiar aici, scumpo, în dormitorul nostru. Unde 
altundeva? Deschise ușa și o împinse înăuntru, intrând după ea. 
Ea se răsuci, întorcându-se cu fața la el. 

— Orice ai avea în minte, renunţă, J.R. Nimic din ce-ai face n-o 
să țină. 

— Vreau să-ţi văd zâmbetul, iubito. Același zâmbet pe care-l 
adresai văcarului. Vino-ncoace, scumpo, hai s-o facem acum. 

— Du-te dracului! 

Cu o singură mișcare iute, o apucă de partea din faţă a bluzei 
și o trase spre el. Ea se luptă, dar nu fu capabilă sa se elibereze. 

— Lasă-mă! Pleacă! 

El o trânti în pat! Pe moment, Sue Ellen nu realiză ce se 
întâmpla apoi își dădu seama de intenţiile lui. 

— Nu, J.R. Du-te dracului, blestematule, nu! 

— E așa greu de făcut? La urma urmelor sunt soțul tău, pe 
care l-ai iubit mult și ai jurat să-l iubești, să-l onorezi și să i te 
supui. Sigur că asta îmi garantează anumite privilegii. Cel puţin 
aceleași privilegii pe care le are și cowboy-ul ăla. 

— Poţi să te duci dracului... 

Râsul lui fu gol și rece. Cu o mână o imobiliză, iar cu cealaltă îi 
smulse bluza. 

— Dumnezeule, nu ești cam îndrăzneață? Nu porţi sutien, 
iubito? Ce-o să zică lumea? O strânse de sâni și ea gemu de 
durere. Cum s-a bucurat domnul Farlow de sânii tăi? A apreciat 
ce bucăţică ești? Cea mai frumoasă fată din sudul Texasului. Cât 
a văzut văcarul, Sue Ellen? Cât de mult te-a folosit? Cât, Sue 
Ellen? Cât? Cât? 


77 


Ea scăpă din strânsoare, rostogolindu-se pe podea și 
ridicându-se imediat în picioare, începu să fugă. El o urmări. 

— Închipuie-ţi doar că eu sunt el. Închipuie-ţi și vezi ducă asta 
n-o să-ţi schimbe sentimentele, dorințele. Închipuie-ţi și bucură- 
te de ce am de gând să fac cu tine. 

J.R. se repezi spre ea și ea îl lovi cu genunchiul în pântece. El 
se îndoi de două ori, gemând. Sue Ellen îl plesni cât putut de 
tare peste faţă. 

— Eşti dezgustător, J.R. 

El se târa în genunchi, gemând și abia ţinându-se de durere. 

— Ai nevoie de o femeie, J.R.? Du-te și caut-o pe Kristin. Va fi 
bucuroasă să-ți satisfacă poftele, sunt sigură de asta. 

J.R. se forță să se ridice în picioare. 

— Ai dreptate. Va fi bucuroasă și va fi cu mult mai bună la pat 
decât ai fost tu vreodată. Am pierdut destul timp cu tine. 

Și ieși ca o furtună din dormitor. Sue Ellen rămase în urmă, 
plângând încet. 


Doamnelor și domnilor, câștigătorul premiului, ca cel mai bun 


cowboy la cel de-al cincisprezecelea rodeo anual Ewing, steaua 
spectacolului din acest an, este Dusty Farlow! 


78 


e PARTEA A III-A e 


MISS ELLIE 
e Capitolul 8 


— Te plictisesc, doctore? 

Doctorul Ellby, psihiatrul lui Sue Ellen, era aşezat confortabil 
în scaunul lui de salon, din piele neagră și lemn de trandafir, cu 
picioarele odihnindu-i-se pe canapea, făcând din când în când 
câte o observaţie cu un pix, pe niște foi dintr-o mapă galbenă. 
De la locul ei, de pe divanul de terapie, Sue Ellen nu putea să-l 
vadă. Dar îi putea auzi respiraţia greoaie, întotdeauna regulată, 
ca un contrapunct sibilant la necazurile ei emoţionale. Îi vorbise 
nenumărate minute fără să se întrerupă și deodată tăcu; și 
tăcerea o apăsa ca un capac opresiv, izolând-o de orice formă 
de viaţă. Inclusiv de doctorul Ellby. 

— Da, spuse ea insistent. Te plictisesc? 

— Plictisești oamenii, în general, Sue Ellen? 

Vocea lui era cultivată, clară, fără accent, ca a unui crainic de 
la radio. Nimic prin care să-i poţi identifica începutul, nimic care 
să-l marcheze, să-l caracterizeze ca ceva diferit sau special, 
obișnuit sau unic. Doar că era acolo - se gândi ea - și eterna lui 
respiraţie greoaie. 

— Nu mi s-a plâns nimeni. 

— Și totuși crezi că mă plictisești pe mine. 

— Doar am întrebat. 

— De ce crezi că mă plictisești? 

— Pui o întrebare, primești o întrebare. Presupun că asta-i o 
tehnică profesională. Asta-i tot ce urăsc cel mai mult la tine, 
doctore. De fapt, nu, cred că nu e chiar așa. Nu te urăsc. Cum aș 
putea s-o fac când rămâi un cifru pentru mine. Trebuie să existe 
un motiv care să te supere, asta nu-i ceva care se poate 
întâmpla într-un gol. 

— Într-o oarecare măsură, ai dreptate. 


79 


— Dar nu pe de-a-ntregul, spuse ea, cu vocea muiată în 
sarcasm. 

— Nu pe de-a-ntregul, recunoscu el, cu francheţe. Poţi 
experimenta o emoție fără să știi întotdeauna de ce, sau să 
trebuiască s-o justifici. 

— Presupun că ai dreptate. Totuși, sunt convinsă că unii 
dintre pacienţii tăi trebuie să fie mult mai interesanţi pentru tine 
decât mine. 

— De ce crezi asta? 

— Soţul meu zicea că dintre toţi psihiatrii din Dallas ai fi 
primul care ai încerca să te culci cu mine. 

Respirația lui nu-și schimbă nici tempoul, nici intensitatea. 

— Așa crezi? 

— Nu știu ce să cred. 

— Crezi că ar fi o practică adecvată din punct de vedere 
psihiatric pentru un doctor să se culce cu pacienţii lui? 

— Îmi închipui că ar complica cumva lucrurile. 

— În ce fel? 

Ea se ridică brusc în poziţie șezând. 

— Ah, iată-te! Încep să te recunosc. Eşti același cu cel care 
respira așa de regulat în spatele meu? 

— Simţi atât de multă ostilitate față de mine, Sue Ellen? 

— Mai multă decât aș putea exprima. 

— Nu vrei să-mi spui de ce? 

— Ba da. Pentru că n-ai accent. 

Spre surprinderea ei și el păru surprins într-un fel. 

— N-am accent? 

— Da. Și cei ca tine trebuie să aibă un accent vienez, o barbă 
grizonantă și să folosească pahare cu marginea aurită. La modul 
ideal, ar trebui să fii scund și îndesat. În loc de asta ești înalt și 
chipeș și vorbești ca Walter Cronkite. Asta dărâmă o fantezie 
freudiană perfectă. 

El consemnă ceva pe mapă. 

— În legătură cu ostilitatea ta - e din cauză că n-am încercat 
să te seduc? 

Un hohot de râs izbucni din ea. 

— Nu vreau să fiu sedusă. Nici de tine, nici de altcineva. 

— Nici chiar de soţul tău? 

— În special de soţul meu. Aș vrea să beau niște apă. 

El făcu un gest cu mâna. 


80 


— Servește-te. 

Ea se îndreptă spre biroul lui, conștientă că el îi studia fiecare 
mișcare, și-și turnă apă dintr-o carafă. Sorbi și puse paharul la 
loc. 

— Dacă ai fi un gentleman vienez mi-ai fi adus tu apa în loc să 
mă trimiţi să mă servesc singură. 

— Chiar vrei să-mi comentezi manierele? N-ai vrea să-mi spui 
la ce te gândești, de fapt? 

— Mintea mea e goală. 

Se întoarse pe canapea și se așeză picior peste picior, evitând 
să-l privească pe Ellby în ochi. Apoi adăugă: 

— Complet goală. 

— Crezi că asta e posibil? 

Ea închise ochii și-i apăru imaginea lui Dusty Farlow. Zâmbea, 
cu braţele deschise, chemând-o spre el. Sue Ellen își deschise 
ochii, fără să privească la Ellby. 

— Am întâlnit un bărbat... 

Urmă o lungă tăcere. 

— Pe cine ai întâlnit? 

— E doar un cowboy obișnuit. 

— Te deranjează asta, inferioritatea lui economică și socială? 

— Nu este în niciun fel inferior. 

— Ai vrea să-mi explici? 

— Familia lui este posesoarea unui ranch foarte mare. De 
drept, și el este foarte bogat. Dar trăiește ca un văcar obișnuit, 
un vagabond pe la rodeo-uri. 

— Ce crezi de asta? 

— Nu-i o grozăvie, într-adevăr. Nu știu, de fapt, de ce ţi-am 
vorbit despre el. Ce vrei să știi despre omul ăsta? 

— Ce ti-ar place să-mi spui? 

— La naiba cu întrebările tale! 

Sue Ellen își punea picioarele unul peste altul și le desfăcea 
iar. Gândindu-se la Dusty, simţi cum o slăbiciune îi cuprindea 
mijlocul și cobor între coapse. Își umezi buzele. 

— Abia îl cunosc. Nu-s prea multe de spus. Am vorbit cu el la 
o cafea și la rodeo-ul Ewing. De fapt, am vorbit destul la rodeo. 
De fapt am fost în fiecare zi la cafeneaua din Braddock, sperând 
să-l întâlnesc. Nu știu de ce. 

— Nu știi de ce? 


81 


— Cred că voiam să-l văd. Totuși, mi-era frică să-l întâlnesc. 
Are asta vreun sens? El vrea să mă vadă. 

Sue Ellen se sculă și începu să se plimbe prin cameră. 

— De fapt, ce simţi? 

— Ce? Oh, da, cred că-mi place. Sunt flatată. Dar la urma 
urmelor sunt o femeie căsătorită. 

— Asta te face să te simţi imorală? 

— Mă face să mă simt - oh, la naiba, nu înţelegi? El vrea să se 
culce cu mine. Vrea să facem dragoste. Vrea să devenim intimi 
în orice fel posibil. 

— Și cum te simţi știind asta? 

Ea scutură din cap, se așeză la loc, apoi se ridică iar în 
picioare și se lăsă din nou pe marginea divanului, aranjându-și 
fusta peste genunchi. 

— Mă simt frigidă. Complet îngheţată pe dinăuntru. N-am 
nicio dorinţă pentru sex. 

— In cazul ăsta, n-ai probleme, nu-i așa? 

— El m-a făcut să-mi amintesc că sunt femeie, o ființă umană 
cu dorinţe omenești. 

— Atunci simţi ceva pentru bărbatul ăsta? 

— Nu credeam că voi mai simţi vreodată ceva. 

— Intenţionezi să-l mai vezi? 

— Crezi că ar trebui să-l văd? 

— Tu ce crezi? 

— Nu știu. Mă simt confuză. Mi-e frică. Mă gândesc tot timpul 
la el. Fantazez - îţi dai seama ce înseamnă asta pentru mine, 
pentru o femeie ca mine? M-am minţit în pat, astă-noapte, fiind 
alături de J.R. și ascultându-l cum sforăie și închipuindu-mi că alt 
bărbat e lângă mine - Dusty - închipuindu-mi mâinile lui pe 
corpul meu, plimbându-se de-a lungul corpului meu, mângâindu- 
mă, făcându-mă să-l doresc. Oh, la naiba, Ellby, spune-mi ce să 
fac! 

— Se pare că nu ești chiar așa de dezinteresată de sex cum ai 
spus. Bărbatul ăsta, Dusty ăsta, se pare c-o să-ţi vindece rănile 
pe care le-ai suferit. E prima oară când ai pomenit de el, de fapt 
e prima oară când ai pomenit de un bărbat, prima oară când îţi 
exprimi un interes sexual. Ce-ai zice de o relaţie extra- 
conjugală? Te-ar ofensa? 

— Nu, dar se pare că l-ar deranja pe J.R. 


82 


— Tu nu ești J.R. Ai uitat de legătura ta cu Cliff Barnes, ce ţi s- 
a întâmplat când te-ai hotărât să te lupţi cu atâta ardoare? 

— Cred că Cliff nu era altceva decât o încercare de a-l lovi pe 
soțul meu, de a mă răzbuna într-o oarecare măsură. Dar cu 
Dusty e altceva. 

— Altceva? În ce sens? 

— Efectiv mă interesează persoana lui. 

— Eşti sigură? 

— Nu mai sunt sigură de nimic. Ce să fac? 

— Să fii Întotdeauna Sue Ellen, cred. Singura persoană care 
poți fi. 

Un sunet aspru izbucni din ea. 

— Și cine este ea? Ce este ea? 

— Ea, spuse el, ridicându-se și indicând sfârșitul orei, este 
aceea pe care încercăm s-o descoperim, nu-i așa? 

e 

Cliff Barnes îi ură bun venit lui Alan Beam în biroul lui, îl pofti 
să ia loc și îl evaluă din priviri pe tânărul avocat: era chipeș, 
subțire, smead, cu ochi strălucitori, inteligenţi, care-i întâlniră pe 
ai lui, o idee cam ficși, o metodă deja exersată, destinată să 
impresioneze și să ascundă, dacă nu să înșele. Totodată, Cliff fu 
impresionat de disponibilitatea și aparenta lui sinceritate; 
interesele lui păreau să fie cele ale lui Cliff; sau cel puţin așa 
păreau la prima vedere. 

— Am o Situaţie foarte solidă la Smithfield and Bennett, spuse 
Alan în scopul de a-și mări importanţa și a-și justifica venirea 
acolo. Nu m-aș fi agitat dacă n-aş fi știut că o să renteze, că o să 
fie atât în folosul tău cât și într-al meu. Cred într-adevăr că poţi 
să candidezi pentru o funcţie publică și să câștigi. 

Cliff se dădu pe spate în scaunul lui, cu bărbia sprijinită în 
degetele încrucișate, privindu-l pe Alan. 

— Am auzit despre mica ta încurcătura cu J.R., la Southfork. 

— M-a făcut să cad rău, când nu era niciun motiv pentru asta. 
Când nu puteam să mă apăr. Nu pot să uit asta. Cine ţi-a 
povestit incidentul? 

Cliff dădu din umeri. 

— Cea mai bună dintre surse, din punctul meu de vedere. 
Tatăl meu era acolo, a văzut și a auzit totul și Digger are mai 
multe motive ca noi toţi, să-i urască pe Ewingi. 

— O.K., deci știi ce s-a întâmplat. Știi că am terminat-o cu J.R. 


83 


— Și vrei să te răzbuni pe spinarea mea? 

Alan respiră adânc. 

— In parte, da. Dar nu e așa de simplu. Sigur că vreau să-l 
rănesc pe J.R., să-l rănesc adânc. Îmi închipui că tu ești acela 
care poţi pune degetul pe rană. Știu despre lucrătura ta în 
O.L.M., despre felul în care deja ai lovit întreprinderile Ewing. 
Dar nu ai făcut decât să întărâţi taurul. Acum știe cum să 
împungă. Cred că tu i-ai putea provoca totuși o rană mortală. 
Cred că ai putea să faci să curgă sânge. 

— Cum anume? 

— Nu-i destul să te razbuni. Trebuie să și profiţi cu ceva din 
asta. 

— Spui că ai o poziţie solidă la Smithfield și Bennett. 

— Am adunat doar șaizeci de mii până acum, dar în câţiva ani 
vor fi poate o sută de mii. Sunt un foarte bun avocat, Cliff, foarte 
bun când vreau să fac ceva. Bun la orice vreau să fac. Pot fi bun 
și pentru tine. 

— Continuă. 

— Îmi plac destul de mult banii, să nu mă înţelegi greșit. Dar 
sunt destul de tânăr și de ambițios ca să ţin să-mi fac o poziţie 
solidă în societate. 

— Și cum intenţionezi să ţi-o faci? 

— Remorcându-mă la o stea. La o stea care strălucește în cea 
mai înaltă parte a cerului. 

— Te referi la mine? 

— Da, domnule. 

— Se pare că ai uitat doar un lucru - nu alerg după o funcție 
publică. Imi place munca pe care o fac acum. 

— Bineînţeles că-ţi place. Și ăsta e unul din motivele pentru 
care am venit la tine. Sunt mulţi care se agită, fac zgomot 
despre cât de mult vor să-i ajute pe oameni și nu realizează 
nimic. Tu ești diferit. 

— Cum așa? 

— Ești dedicat cauzei, sincer. Mai ești și competent. Când spui 
că vei face ceva, faci. Dar... 

— Dar? 

— Dar ești blocat de o slujbă care te limitează. Sigur că poţi 
să-i sâcâi când și când pe Ewingi, dar dacă continui să lucrezi la 
O.L.M., nu-i vei învinge niciodată. Sunt prea bogaţi, prea 


84 


puternici, au prea multe relaţii ca să te dărâme. Să-ţi pună 
piedici, eventual să te elimine din afaceri. 

— Și iată-ne drept la biroul electoral. 

— Da. Tu lupţi pentru ceea ce vrea electoratul din regiunea 
noastră. Oamenii te onorează cu încrederea lor, cred în tine. Te 
vor vota. E firesc, Cliff. Candidează pentru Congres. Dă-i drumul 
mișcării Barnes. 

— Nu. 

— De ce nu? 

— Tu ai spus-o. Sunt competent. Dacă fac ceva, vreau să 
câștig. Dacă voi candida, va trebui să fiu convins că voi fi ales. 
Nu cred în cauze pierdute. Nu vreau să învăţ să pierd. E dureros 
să pierzi, și nimic nu mă va împiedica să evit asta. 

Alan zâmbi. 

— Nu vreau să pierdem, niciunul dintre noi. Uite, odihnește-ţi 
ochii pe lista asta cu indivizi și organizaţii pe care deja i-am 
aliniat să militeze pentru tine. Și asta într-un timp foarte scurt, 
cu personal și fonduri limitate. Îți spun eu, putem câștiga. 

Cliff își plimbă ochii pe listă. 

— Sunt niște nume tari aici. 

— Acum mă crezi? 

— Sunt flatat. 

— Atunci, candidezi? 

— Ți-am spus - sunt impresionat. Ai lucrat bine. 

— Asta-i doar începutul. Pornești mișcarea? 

— Încă nu. 

Alan se opinti, căutând un argument valabil. 

— Pot face să fii ales în Congres. 

— Pentru asta e necesar mai mult decât câteva nume pe o 
listă. Trebuie voluntari, organizare, bani. 

— Pot să le adun pe toate. 

— Când ai s-o faci, voi ști că poţi s-o duci la capăt. 

— Atunci, n-ai să mă oprești? 

— Nu, spuse Cliff încet, n-am să te opresc. 

Faţa lui Alan se lumină de un zâmbet larg. 

— De încurajarea asta aveam nevoie. Cred în tine, Cliff 
Barnes, și vreau să te fac învingător. Vreau să te plasez pe unul 
din culoarele centrale ale puterii. 

— Cu tine alături, la dreapta mea? 

— Tot timpul drumului, Cliff. Până la capăt. 


85 


e Capitolul 9 


Într-o cameră separată din Spitalul Memorial din Dallas, Pam 
o urmărea cu privirea pe Miss Ellie, care scotea lenjeria de 
noapte dintr-o geantă de pe pat și o aranja în dulap. 

— Pam, nu trebuia să vii aici. Nu vreau să întărzii la slujbă. 

— Am vorbit cu Liz. Mi-am luat o zi liberă. 

— Nu trebuia. Nu-mi fac decât niște teste. Și-mi scot chistul. 
Nimic mai mult. 

— Miss Ellie, știu că nu e doar asta. Și chiar dacă ar fi doar 
atât, vei rămâne peste noapte la spital. Nu crezi că ar trebui să-i 
spui lui Jock? 

— Cinstit, nu. 

— Aș putea să-i telefonez în numele tău. 

— Te rog, nu fă asta, Pam. 

— N-o voi face, dacă tu nu vrei. Dar cum vrei să petreci o 
noapte în afara Southfork-ului fără ca Jock să știe că ești la 
spital? Omul o să fie negru de supărare. N-ar trebui să-i 
telefonezi? 

— Pam, mă bucur că-ţi pasă de binele meu și al lui Jock. Și te 
iubesc. Dar în ceea ce privește dacă îi spun sau nu soțului meu - 
ei, bine, dragă Pam, nu-i treaba ta. 

Pam zâmbi vag: 

— Îmi pare rău. Numai că mă simt foarte apropiată de tine, 
așa că, la urma urmelor, cred că-i și treaba mea. 

Ochii lui Miss Ellie luciră mânios. 

— Pam, nu te băga! 

Pam scutură din cap. 

— Nu pot să cred că te-ai putea gândi că Jock nu ar fi alături 
de tine într-o situaţie ca asta. 

— Ceea ce crezi tu acum n-are nicio importanţă și nu va avea 
consecinţe. Trebuie să hotărăsc singură ce trebuie să fac și ce 
nu trebuie să fac. 

Înainte ca Pam să poată răspunde, intră o soră. 

— Doamnă Ewing, am vrea să începem procedurile de test. 

— Voi fi gata într-o clipă. Nora mea tocmai pleca. 

Miss Ellie o fixă pe Pam cu o privire hotărâtă și tânăra femeie, 
după o scurtă ezitare, plecă. Pe coridor, se opri lângă un telefon 
cu plată și formă un număr. Câteva apeluri și auzi: „Ewing Oil”. 


86 


— Cu Bobby Ewing, vă rog. 

Apoi, se auzi vocea familiară a secretarei: 

— Ewing Oil, birourile executive. 

— Connie, sunt eu, Pam. Bobby e acolo? 

— Un moment, doamnă Ewing. 

e 

Miss Ellie, îmbrăcată cu un halat de spital stătea pe marginea 
patului când apăru doctorul Danvers, împreună cu un alt medic. 

— Ellie, acesta este doctorul Mitch Andrus. El va efectua 
procedura chirurgicală. Doctorul Andrus este un medic excelent, 
experimentat. 

— Sunt sigură că este, răspunse Ellie. 

Se simțea foarte nervoasă, aproape să-și piardă controlul. 
Ochii îi alergau de la unul la altul. 

— Doamnă Ewing, spuse doctorul Andrus, lasă-mă să încerc 
să-ţi explic totul. 

— Te rog. 

— N-ar trebui să-l așteptăm pe Jock? întrebă doctorul 
Danvers. 

— Nu-i necesar, răspunse ea repede. Dă-i drumul, doctore. 

Danvers păru surprins. 

— Eşti sigură? 

— Foarte sigură. Te rog, spune-mi ce trebuie să faci. 

Andrus îi răspunse cu detaşare profesională. 

— Porțiunea cu chistul o vom scoate și vom da o parte din ea 
la testul pentru cancer. Când vor sosi rezultatele, vom ști cum 
să procedăm. 

— Asta Înseamnă, spuse Miss Ellie, cu o voce scăzută, gâtuită, 
că este o șansă să n-am nevoie de o intervenție chirurgicală 
majoră. O mastectomie. 

Danvers replică: 

— Ellie, chiar dacă descoperim o tumoare, poate să nu fie 
canceroasă. 

— Vom face totul foarte bine, spuse Andrus. Vom trimite 
tumoarea la laborator chiar când vei fi încă pe masă. Rezultatul 
va sosi imediat. 

— Ellie, spuse Danvers, totuși este un lucru despre care aș 
vrea să discutăm. Dacă descoperim ceva malign, poţi să te 
pronunți și pentru altceva decât pentru mastectomie. Pentru 
lumpectomie - adică doar pentru eliminarea tumorii. Aceasta va 


87 


fi urmată de un tratament special cu radiaţii. Avem tot mai 
multă experienţă în asta și... 

— Nu, spuse Miss Ellie. Nu vreau asta. Dacă trebuie, dacă din 
punct de vedere medical asta este indicat, procedaţi la 
mastectomie. 

Andrus dădu din cap. 

— Știu că e greu pentru dumneavoastră, doamnă Ewing, dar 
cred că un pacient trebuie să cunoască totul, fiecare posibilitate. 

— Incepeţi, vă rog. 

— Voi proceda la ceea ce se cheamă o modificare radicală. 
Voi înlătura mușchii, lucru care va face ca mai târziu să-ți poți 
folosi mai bine braţul. Trebuie să elimin toţi nodulii limfatici. 

— E-n regulă, spuse ea, cu voce scăzută. 

Danvers vorbi: 

— Ellie, cam în șase luni, depinde de cum vor evolua lucrurile, 
voi aranja să ai un sân de plastic, pentru înlocuire. 

— O să mă facă ca nouă, Harlan? 

— Nu chiar. În zilele noastre au succes. Sunt importanţi din 
punct de vedere psihologic. 

— Nu mai trebuie să mai știu nimic? 

— Doar un singur lucru, spuse Danvers. Dacă va trebui să 
procedăm la o mastectomie, n-ai vrea sa mai stam puţin cu tine, 
să discutăm mai întâi și să-ţi dăm posibilitatea să te mai 
gândești? 

Ea aproape că râse de naivitatea întrebării. 

— Nu are rost. Numai la asta m-am gândit în ultimele 
săptămâni. 

Danvers îi întinse niște formulare. 

— Am nevoie de semnătura ta, Ellie. 

Ea dădu din cap, fără să spună nimic. Semnă la capătul 
diferitelor formulare oficiale. | le dădu înapoi lui Danvers, care îi 
reținu mâna pentru o clipă lungă. Zâmbi încurajator și părăsi 
camera cu doctorul Andrus. 

După un minut sau două, Miss Ellie se îndreptă spre dulap și-l 
deschise. O oglindă mare era montată pe spatele ușii dulapului. 
Işi desfăcu halatul, își descheie cămașa de noapte, și-și studie 
corpul. Era greu să-ţi închipui că pieptul ei încă ferm și aproape 
tânăr putea fi atacat de boală. Nu mai era tânără, dar era încă 
mândră de felul în care i se menţinuse corpul, de pielea netedă 
și carnea tare. Işi aminti de câte ori se bucurase Jock privind-o 


88 


goală, își exprimase bucuria pe care i-o oferea corpul ei puternic 
și suplu, plăcerea pe care o găsea în el. N-o auzi pe infirmieră 
intrând în încăpere. 

— Oh, doamnă Ewing, îmi pare rău... 

Miss Ellie se întoarse: 

— Mă întrebam dacă voi mai fi vreodată aceeași. E o prostie? 

— Nu e deloc o prostie! Pot face ceva pentru dumneavoastră? 

— Voiam doar să-mi amintesc... 

infirmiera se forță sa-și menţină atitudinea profesională. 

— Trebuie să vă pregătesc. 

a 

Ellie stătea întinsă în pat, singură în cameră, așteptând. 
Încercând să nu fie prea înspăimântată, încercând să nu se 
gândească. În același timp își spunea că nu trebuie să 
părăsească viaţa, indiferent cât de crudă și nerezonabilă ar fi 
putut deveni. Atâta cât trăia, voia să rămână conștientă și 
rațională, să știe ce i se întâmplă și ce simte. Voia întotdeauna 
să fie în cea mai mare măsură ea însăși, cea mai bună Ellie 
Ewing, dacă era posibil. 

Jock intră în cameră. 

— Miss Ellie, spuse el îngrijorat și cu vocea alarmată. 

— Nu voiam să știi. 

— Trebuia să-mi spui odată. Sunt soţul tău. Am dreptul să 
știu. 

— Poate fi doar o operaţie insignifiantă. Sunt sigură că ţi s-a 
explicat tot. 

— Da, dar Bobby spunea că ești îngrijorată că vor descoperi 
cancer. 

— Se poate. 

— De ce nu mi-ai spus? 

— Mi-a fost frică să-ţi spun. 

Intră sora cu o infirmieră. 

— Îmi pare rău, domnule Ewing. Trebuie s-o luăm pe doamna 
Ewing pentru operaţie. 

Jock încercă s-o apuce de mână. 

— Ți-e frică? De ce? 

Ea își retrase mâna. 

— Dacă descoperă cancer, Jock - dacă e ceva rău - ai să mă 
părăsești cum ai făcut și cu Amanda? 


89 


Jock îngheţă, incapabil să se miște, să vorbească sau să se 
gândească. li privi cum îi luau soţia și se întrebă ce le rezervă 
viitorul. 


e Capitolul 10 


Pam, Bobby, J.R. și Jock stăteau în sala de așteptare. 
Nerăbdători. Neliniștiţi. Incapabili să susţină o conversaţie. 
Dorind să fie oriunde altundeva. Dorind să nu se fi întâmplat 
nimic din ce se întâmplase. Bobby își privi ceasul; nu trecuseră 
nici cinci minute de când îl privise ultima oară. Pam se ridică și 
se așeză la loc. J.R. privea un punct fix din spaţiu. Jock respira 
din greu. 

— Mă duc să-i aduc lui tata niște cafea, spuse în cele din urmă 
J.R. și se îndreptă spre automatul de cafea, de la capătul 
coridorului. 

— Nu vreau nicio cafea, mormăi Jock. 

— O să te ajute să te calmezi. 

— Nu vreau nimic, la naiba. Nu înțelege nimeni de aici 
englezește? 

— N-ar fi timpul să vină să ne spună ceva? întrebă Pam. Cât e 
ora? Își privi ceasul. 

— Poate că cineva dintre noi ar trebui să telefoneze la ranch, 
spuse Bobby. Lucy trebuie să se fi întors de la școală până 
acum. 

— Ai s-o necăjești, spuse Pam. 

— Unde-i Sue Ellen, întrebă Jock, arțăgos. La naiba, J.R., de ce 
nu e nevastă-ta aia aici? Doar și ea face parte din familie, nu-i 
așa? 

— Are oră de terapie azi. 

— N-ar fi timpul să termine cu asta? 

— Cred că da. 

Bobby îi întrerupse: 

— O să telefonez la ranch de îndată ce aflăm ceva. 

— Poate, spuse Pam, absentă, ar fi mai bine dacă m-aș duce 
acasă și aș vorbi cu Lucy. Cu Sue Ellen. 

— Poate. 


90 


Sue Ellen își alergă calul până ce animalul, transpirat, începu 
să necheze și mușchii i se răsuciră sub piele. Îl îndreptă spre o 
vâlcea umbrită, și descălecă, permițându-i să se răcorească. 
încerca să se stăpânească, să nu se gândească, să nu 
anticipeze. Nimic nu se întâmplase la care să nu poată face faţă. 
Nimic. Nimic. 

Peste un moment auzi un alt cal venind în vâlcea. Stătu pe 
loc, fără să reacționeze, și închise ochii. Auzi calul oprindu-se și 
nechezând, îl auzi pe e/, descălecând fără zgomot. 

— De aici pot să iau autobuzul spre Lubbock? întrebă el 
moale. 

Ea deschise ochii. 

— Nu trebuia să-mi fi telefonat, Dusty. 

— N-am avut de ales. 

— Ar fi mai bine să nu ne mai vedem niciodată. 

— Nu pot crede asta. Oricum, ești aici. Și eu sunt aici. Se 
așeză lângă ea, atent ca trupurile lor să nu se atingă. 

— Asta e frumos. 

— Asta e o nebunie. 

— Poate. N-ai puţină nebunie în tine? Nu te-ai gândit vreodată 
să te cateri pe Turnul de Reuniuni din Dallasul de jos? Sau să 
escaladezi Turnul Eiffel? Eu m-am gândit. 

— Nu m-am gândit. Niciodată. Cred că sunt mult mai precaută 
decât tine. 

— Bine, e-n regulă. Am să te învăţ să te gândești la astfel de 
lucruri. Am să te învăţ să-ți tai legăturile care te ţin. Atât de 
ferm legată de pământ, am să te învăţ să zbori liberă, atât de 
sus cât vrei. 

— Dusty. Nu sunt pregătită pentru zbor. Abia învăţ să merg. 

— Știu că ai fost rănită. 

— Nu doar o dată. 

— Amintește-ţi că l-am cunoscut pe soțul tău. 

— Dacă ar fi vorba doar de el, m-aș fi putut descurca. Cine s-a 
fript cu ciorba suflă și-n iaurt. Mi-e frică încă de multe altele. 

— Dacă vrei să-mi povestești, sunt gata să te ascult. Asta 
numai dacă crezi că trebuie. Te accept așa cum ești, asta-i tot 
ce contează pentru mine și totul mi se pare în regulă. 

— Nu știu dacă sunt pregătită să am încredere în alt bărbat. 
Nu încă. 

— Părăsește-l pe J.R. 


91 


— Am încercat o dată. M-a adus înapoi. 

— De data asta ai să fii ajutată. Nu-i va mai fi așa de ușor să 
te aducă înapoi. 

— Nu-l cunoști pe soţul meu. Găseşte o cale să învingă orice 
bărbat care i-ar sta în drum. Cu un bărbat care i-a luat soţia - 
Dumnezeule, nici nu-mi pot imagina ce ar putea să facă. 

Dusty îi luă mâna într-a lui. 

— Fizic vorbind, va descoperi că nu-s o pradă ușoară. Crede- 
mă, nu mă va putea învinge în felul ăsta. Și altfel - ei bine, nu 
uita, am o groază de bani în spate și dacă vreau, foarte multă 
putere. Și familia mea știe cum să și-o folosească. 

— Liniștește-te, dragule. Ce te face să te gândești că l-aș 
părăsi pe J.R. pentru tine? Anticipezi cam repede, mult prea 
repede, pentru mine. 

— Nu ţi-am spus să-l părăsești pentru mine. Dacă vrei să-l 
părăsești pentru orice motiv, te voi ajuta. 

— De ce? 

— Chiar trebuie să întrebi? Pentru că îmi pasă. 

Ea privi în zare. 

— Nu mă cunoşti foarte bine. Sunt o snoabă și dacă lucrurile 
nu merg, pot deveni o stricată. Știi de ce m-am măritat cu J.R.? 
Voiam să am o parte din puterea, poziţia și bogăţia Ewingilor. 
Voiam condiţia socială pe care numele de Ewing ar fi putut să 
mi-o dea. 

El se dădu mai aproape de ea. 

— Te aștepți să te cred că ești atât de rea? 

— Da. 

El o sărută. La început, fu rigidă, apoi, încet, buzele i se 
muiară, se despărţiră și îi acceptă limba, înconjurându-i gâtul cu 
brațul. Dar brusc, se trase înapoi. Faţa îi era roșie și respira iute. 

— Te rog, nu mai face asta. Nu acum, nu acum. 

— Voi aștepta atât cât vei dori, până vei fi gata. 

Ea se ridică în picioare și se îndreptă spre calul ei. Dusty o 
ajută să încalece. 

— Te voi revedea curând, Sue Ellen? 

— S-ar putea să nu fiu niciodată gata, spuse ea, în timp ce se 
îndepărta, călare. 


92 


e Capitolul 11 


Lucy stătea singură pe patio. Câteva cărți erau răspândite pe 
masa din faţa ei, dar ea renunţase la orice pretenţie de studiu. 
Era clar că ceva rău se întâmplase; Nu era nimeni la Southfork: 
nici Bobby, nici Pam, nici J.R., nici Jock sau Miss Ellie. Și niciunul 
dintre servitori nu părea să știe unde plecaseră. Lucy se simţi 
părăsită, singură, într-o lume altădată familiară, populată și 
care-i oferea siguranţă. Se simţi ca un personaj pierdut într-un 
peisaj straniu, sau pe o planetă dezolantă, lipsită de viaţă. 
Desigur, își spunea ea, astfel de idei erau absurde, prostești, de 
auto-compătimire. Totul din jur era viaţă: oamenii, vacile, puii. 
Chiar dacă pe căldura aceea teribilă puii de găină păreau să n-o 
mai ducă mult. Nici vitele nu scăpau de asta; moartea era peste 
tot; moartea de căldură, de deshidratare. Fântânile erau secate, 
preria crăpa, încordată. Și ea era înfierbântată, însetată, obosită 
și ar fi trebuit să se retragă la adăpostul sacru al aerului 
condiționat, în casă. Totuși, nu se mișcă. 

Se gândea la Alan Beam, când Pam coti și parcă lângă mașina 
ei. Pam arăta proaspătă și frumoasă în fusta largă cu model și 
bluza roz, cu brațele ei perfect rotunde dezgolite. Era o femeie 
frumoasă, una din cele mai frumoase pe care Lucy le văzuse 
vreodată. Lucy nu putea spera să ajungă vreodată atât de 
frumoasă ca Pam; ea, Lucy, era drăguță, îndrăzneață, drăgălașă, 
toate la un loc. Dar frumoasă? În niciun caz. 

— Bună, Pam, spuse ea cu veselie forțată. 

Pam plângea. 

— Sue Ellen e aici? 

— Nu e nimeni aici. 

— Hai să intrăm în casă. Căldura asta e insuportabilă. Am 
ceva să-ţi spun. 

— Da, spuse Lucy fără să se urnească din loc. Apoi adăugă: 
Mă gândeam și eu să intru în casă. 

Luând-o de mână, Pam o conduse în camera de zi. Lucy se 
cutremură. Aerul rece o înfrigurase. 

Pam își șterse ochii. 

— la loc. 

— E prea rece să stăm aici. 

— E vorba de Miss Ellie. 


93 


Lucy înțepeni în loc și ochii ei de un albastru strălucitor 
sclipiră fără să vadă, impenetrabili. 

— De asta plângi? 

Pam dădu din cap. 

— Voiam să-ți telefonez, dar n-am putut. Trebuia să-ţi văd 
faţa. 

— E moartă? 

— Oh, nu, nu. Nimic de felul ăsta. Doar că... 

— Doar că tu plângi, concluzionă Lucy, logic. 

— Se operează. 

— Se operează? 

Lucy nu-și tăiase vreodată nici pielita de la unghii. Operaţie. 
Un cuvânt străin, dintr-o limbă pe care n-o putuse niciodată 
înțelege. 

Sănătatea era o constantă a vieţii ei tinere. Doctorii erau o 
inconvenienţă ocazională pentru exerciţii fizice; nimic mai mult. 
Niciodată carnea ei nu suferise durerea, niciodată nu-și rupsese 
un os, nu-și scosese un dinte, nu suferise mai mult de trei zile 
de vreun virus. Operația presupune anestezie și transfer de 
sânge, tăiere, suferință, urâțenie și moarte. Nu înțelegea, și asta 
și spuse. 

Pam începu din nou: 

— Miss Ellie a fost îngrijorată de un nodul din sân. Doctorul 
Danvers și alţii la care s-a apelat sunt convinși că e un chist... 

— Un chist? 

— Nimic care să te îngrijoreze. 

— Dar o operează? 

— Înlătură chistul, o precauţie medicală. Mai bine precaut 
decât să ai necazuri. 

Lucy găsi că toate astea erau prea alarmante ca să le poată 
înghiţi. 

— De ce - spuse teribil de agitată - de ce era bunica așa de 
supărată pe bunicul? N-am văzut-o niciodată așa de indispusă. 
Asta era din cauză că bunica trebuia să meargă la doctor? 

— Nu știu. Nimeni dintre noi nu știe. Nu ne-a spus nimic. 

— Atunci, să nu ne facem griji? 

Pam începu iarăși să plângă. 

— Nu știu. Am plecat de la spital înainte de a se fi terminat 
operaţia. Voiam să-ţi spun chiar eu de asta. Voiam să fiu cu tine 
când vei afla. 


94 


— Sunt sigură că bunica se va face bine, că va fi totul în 
regulă. Perfect în regulă. 

— Și eu sper. Dar noi toţi trebuie să fim pregătiţi. 

— Pregătiţi? Lucy păli. Nu știu despre ce vorbești. Nu vreau să 
mai aud nimic. Işi duse mâinile la urechi. Nu voi fi! strigă ea. Nu 
voi fi! Nu voi fi pregătită! 

— Pregătită? Pregătită pentru ce? Sue Ellen era aceea care 
pusese întrebarea, intrând în camera de zi în hainele de călărie, 
cu faţa plină de praf. E vreo convenţie à la Boy Scout? „Fii 
pregătit” nu e motto-ul de la Boy Scout? Și încercă să 
zâmbească. 

— Stai jos, îi spuse Pam, poruncitor. 

— S-a întâmplat ceva rău? 

— E vorba de Miss Ellie. E la spital. Acum o operează... 

— Oh, spuse Sue Ellen, alunecând într-un scaun. 

e 

Jock, Bobby și J.R. erau singuri în sala de aşteptare a 
spitalului. Cănile cu cafea din plastic de pe măsutele joase erau 
pe jumătate golite și scrumierele pline cu mucuri de ţigări. Jock 
își trecu degetele prin coama lui albă. 

— Nu pot s-o înțeleg pe femeia asta, spuse el, a cincea oară în 
douăzeci de minute. Să se interneze într-un spital și să nu-mi 
spună o vorbă. Patruzeci de ani de căsătorie în care împărțim 
totul și să nu-mi spună o vorbă. 

Bobby își ridică ochii. Faţa lui era încordată, cu încrețituri la 
colțurile gurii lui frumoase. 

— Tată, de ce nu ne-ai spus ce s-a petrecut între tine și 
mama? 

Jock se ridică în picioare și privi în depărtare. 

— Nu-i nimic de spus. Cel puţin nu acum. Oh, la naiba, nu 
vreau să vorbesc despre asta. J.R. o poate face în locul meu. 
Dacă vrea. Mă duc să mă plimb primprejur, să mai scap de 
încordarea asta. 

Bobby se întoarse supărat spre J.R.: 

— Ai știut tot timpul! 

— Hai, potolește-te, frăţioare. Era ceva confidenţial, nu că m- 
aș fi eschivat. 

— Văzând cât ești de implicat, îmi vine greu s-o cred. 

— O.K., uite ce-a fost. Tata a fost însurat și a divorțat înainte 
de a o cunoaște pe mama. 


95 


— Nu cred! 

— Așa e, Bobby. Și când i-a spus mamei, ea a explodat. Tata, 
să păstreze un secret ca ăsta de noi toți, atâţia ani. 

— E nevoie de ceva timp să te obișnuiești cu ideea asta. 

— Și mie mi-a trebuit, spuse J.R. tărăgănat și gânditor. 

Pe coridor, o soră se îndreptă spre Jock. 

— Domnul Ewing? 

— Da, doamnă. 

Simţi că inima începe să-i bată mai repede. Frica i se adună în 
stomac într-un ghem gros și umed. Mâinile lui mari se încleștară. 

— Eu sunt Jock Ewing. 

— Doamna Ewing a fost adusă înapoi în camera ei și doctorul 
Danvers vrea să vă vorbească. 

— Băieţii mei sunt în sala de așteptare, spuse Jock. Vreţi să le 
spuneţi și lor, vă rog? 

— Da, domnule. 

Și Jock se grăbi spre camera lui Miss Ellie. Intră precaut. Miss 
Ellie, palidă și întinsă pe spate în pat, era încă adormită de 
anestezie. În picioare, lângă pat, stătea doctorul Danvers. Și el 
era palid și nervos. 

— Care-i situaţia, doctore? întrebă Jock. 

— Bună, Jock. 

— Harlan, cum se simte? 

Harlan își ridică ochii spre Jock. 

— Ellie a avut dreptate. 

— Dreptate. 

— Mie frică că da. 

— Malignă? spuse Jock cu toată demnitatea de care se simţi în 
stare. 

— Da, Jock. Sânul ei era plin de chisturi - și cancerul era pe 
punctul să se declanșeze. Nu a apărut niciodată pe 
mamogramă. 

— Ce tot vorbești? 

— A trebuit să efectuăm o mastectomie. Jock, când Ellie o să 
iasă de aici, va trebui să-i spunem... 

— Să-i spunem? întrebă Jock, fără să înţeleagă. 

— Că a trebuit să-i tăiem sânul. 

Jock se clătină ca lovit și doctorul întinse mâna să-l susţină. 
Lacrimi umplură ochii lui Jock și privi în jos, la soţia lui care 
dormea. Cum va putea ea să trăiască așa? se întrebă el. 


96 


Cum va putea? 


97 


e PARTEA A IV-A e 


CONTINUĂ GREŞEALA 
e Capitolul 12 


Cu doar trei luni mai înainte, la secția de maternitate a 
Spitalului Memorial Dallas, era liniște. Câţiva proaspeţi taţi își 
studiau vlăstarele recent născute, prin fereastra de la camera 
copiilor. O tânără care născuse de curând, având o față 
zâmbitoare, venea târșâindu-și pașii de-a lungul coridorului, 
ținându-se de burta încă umflată, de parcă urma să se reverse 
în afară. Doi îngrijitori duceau o femeie pe un scaun cu rotile. O 
infirmieră mărșăluia vioaie, cu ifose de competenţă, de parcă 
urma să-și îndeplinească datoria medicală; de fapt, se grăbea 
spre cofetărie, să-i aducă repede o cafea iubitului ei. 

Alături, J.R. conversa cu doctorul David Roger. 

— Cred că-l vom mai ţine câteva zile. Apoi vă vom trimite 
băiatul acasă, domnule Ewing. Printre altele, vom face tot ce 
putem ca să se simtă cât de bine posibil. 

— Sunt sigur de asta, doctore. Știi cât de nerăbdători suntem 
toți, în special nevastă-mea și cu mine. 

— Am înțeles, domnule Ewing. Aveţi încredere în noi. Acum, 
iertaţi-mă, sunt în timpul vizitei. 

J.R. se îndepărtă și ochii îi căzură pe un ziar care zăcea pe 
scaunul din salon. Încruntându-se, îl ridică și citi titlul de pe 
prima pagină: IMPORTANȚI OAMENI DE AFACERI DIN DALLAS ELIBERAȚI PE 
CAUȚIUNE. 

Înaintea textului era o fotografie a lui Jeb Ames și Willie Joe 
Garr, luată când părăseau închisoarea. Amândoi păreau severi, 
serioși, de parcă mergeau la o întâlnire de afaceri, cu anumite 
planuri, numai ale lor. J.R. citi tot textul, devenind tot mai 
posomorât cu fiecare paragraf; nu se bucura să-i vadă înapoi, în 
oraș - ar fi dorit să aibă o condamnare grea și de durată. Azvârli 
ziarul la o parte; o să aibă de furcă cu Willie Joe și Jeb când va 
veni timpul - și va veni, inevitabil. 


98 


Se întoarse la camera copiilor și o văzu pe Sue Ellen stând în 
fața ferestrei. Intr-un capot lung până la pământ, de satin bleu, 
cu părul coafat cu grijă, cu faţa îngrijit machiată, arăta mai 
tânără decât era și incredibil de frumoasă. Totuși, avea o 
paloare nedeslușită a pielii și a spiritului, ca și cum o parte 
esenţială din ființa ei fusese irevocabil vătămată. J.R. veni în 
spatele ei, punându-i mâna pe umăr. Ea tresări. 

— Vino, draga mea. E timpul să ne întoarcem apasă, la 
Southfork. Hai, îmbracă-te. 

Ea continua să-l privească pe John - John Ross Ewing Ill. 
Copilul dormea liniștit în leagănul mic, de spital. Era sub 
greutatea normală, dar armonios și arăta bine. 

— Mă auzi, Sue Ellen? Mergem. 

— Așa curând? 

Vocea îi era pierită de parcă i-ar fi rămas prea puţin din spirit 
și forța de viață. 

Luând-o de braţ, el o conduse înapoi, spre camera ei. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji pentru copil. Doctorul a spus că e 
bine. In câteva zile va veni acasă. 

Ea îi dădu mâna la o parte. 

— De ce să fiu îngrijorată? Nu sunt îngrijorată de nimic. Sunt 
sigură că se rezolvă totul până la sfârșit. Totul. 

Niciunul din ei nu-l observase pe bărbatul de la capătul 
coridorului, care-i privea retras. Când plecară, veni pe îndelete 
la fereastra camerei pentru copii și-l examină pe micuțul John. 
Așa cum era convins, Cliff Barnes privea la propria lui carne și la 
propriul lui sânge. La propriul lui fiu. Şi ar fi vrut ca lumea să știe 
asta. 

e 

Pășunea Braddock era o mare de verdeață, întinzându-se pe 
fondul clar și albastru al cerului, la orizont. O jumătate de duzină 
de cowboy călări conduceau lin, dar ferm vacile și viţeii lor, 
împreună cu câţiva juncani și tauri, de la marginile pășunii spre 
un ţarc în care se aflau deja o duzină de vite care fuseseră 
alese. Călare, lângă ţarc, Jock examina animalele care intrau. 
Arătă spre un vițel. 

— Asta! ceva nu-i în regulă cu el. Separaţi-l și hai să-l 
examinăm. 


99 


Un cowboy cu un lasou în mână prinse viţelul și-l despărți de 
mama sa. În același timp, Bobby veni călare, oprindu-se lângă 
Jock. 

— Am auzit ce-ai spus. Am descoperit o vită moartă la sud de 
Braddock în dimineața asta. 

Jock se încruntă. 

— Asta nu-i bine. 

Cowboy-ul strânsese lasoul în jurul gâtului viţelului și cu 
ajutorul unui alt văcar, trânti animalul la pământ. Jock se 
apropie, călare, să-l vadă mai de aproape. 

— Asta-i, spuse el cu dezgust. La naiba, vom avea o epidemie 
dacă nu luaţi repede măsuri. 

Ray Krebbs venea călărind, conducând trei vaci cu vițeii lor 
înainte. 

— Sunt sănătoși? întrebă Bobby. 

— Îmi pare că e o epidemie, replică Ray. Cei mici sunt 
infectați. 

— La naiba, murmură Jock. 

În ţarc, un cowboy ungea viţelul cu o alifie. 

— O.K., îi spuse Bobby lui Ray. Primul lucru pe care-l avem de 
făcut de dimineaţă e să începem să călărim prin pășune și să 
verificăm turma. Vreau să examinăm fiecare animal. 

— O vom face, Bobby. 

Jock spuse: 

— Toţi ăștia pe care i-am cumpărat de la Little Horn ne dau 
bătaie de cap. 

— N-avem ce-i face, spuse Ray. S-a făcut. 

O mișcare de-a lungul drumului îi atrase privirile. 

— Vine o mașină. 

Recunoscură pe dată Mercedesul lui J.R. Un Ewing 3, cum era 
cunoscut în tot ranchul. Un zâmbet larg străbătu faţa lui Jock. Işi 
puse calul în mișcare și galopă spre drum, cu Bobby după el. Işi 
fluturară pălăriile în aer strigând în semn de salut. Din locurile 
lor, cowboy-ii începură să facă cu mâna și să strige. 

În mașină, Sue Ellen nu părea să fi auzit sau să fi văzut ceva. 
Lângă ea, J.R. se încruntă. 

— lată-i pe tata și pe Bobby. 

Își încetini Mercedesul, ca să oprească. 

— Băieții par bucuroși să te vadă, Sue Ellen. Se bucură că te 
întorci. Hai să coborâm și să-i salutăm, scumpa mea. 


100 


— N-am chef de asta. 

— Dar ei se așteaptă la așa ceva. 

— Sunt prea slăbită. Aș vrea să mă întind puţin. 

Pe moment, el nu știu ce să facă. Apoi, acceleră din nou și 
porni. 

Pe marginea drumului, Jock și Bobby îi priveau cum pleacă. 

— Ei bine, spuse Jock, nu-i cam ciudat? Mă întreb dacă nu s-a 
întâmplat ceva rău. 

Bobby nu-i răspunse; tăcea și își punea în sinea lui aceeași 
întrebare. 

(J 

Ranch Lounge era îngrămădit într-un colț al unei clădiri din 
partea comercială a Dallasului, una din acele cârciumi cu 
pretenţii, bună numai să te sece de bani, pe care o puteai găsi 
în orice oraș mare din Statele Unite, fără să le poţi deosebi între 
ele. Cea mai mare parte a clienţilor arătau la fel, erau îmbrăcați 
și vorbeau la fel; gândeau la fel și se simțeau bine unul cu altul. 
În lumina obscură bărbaţii beau cu nevestele altora, femei 
pretenţioase și bine îmbrăcate conversau intim, tineri își făceau 
relaţii amoroase care durau o viaţă sau o noapte. Pam Ewing și 
fratele ei, Cliff Barnes, stăteau într-un ungher îndepărtat, 
aplecaţi deasupra unui sfeșnic care ardea cu flacără potrivită 
într-un suport mexican, lucrat manual. Pentru cineva care i-ar fi 
văzut întâmplător, ar fi fost evident că niciunul din ei nu era în 
apele lui. Pam bătu cu degetul în pahar. 

— Nu înţelegi ce se întâmplă cu Sue Ellen acum pentru că n-ai 
văzut-o în fiecare zi, ca mine. 

Vocea ei era dură, inflexibilă, iar faţa hotărâtă. 

— A fost bolnavă dar și-a revenit. 

Cliff făcu semn chelneriței să le mai aducă un rând de 
băutură. 

— Am băut destul, spuse Pam. 

El n-o luă în seamă. 

— Copilul acela e al meu. 

— Nu poţi fi sigur de asta. 

— Sunt sigur, și la fel de sigură e și Sue Ellen. Și tu. ȘI J.R., 
lua-l-ar dracu'! 

— Trebuie să-i dai timp. Timp și șansă să se reculeagă, să-și 
limpezească gândurile. 

El mârâi: 


101 


— O iubesc. 

— Atunci ai s-o întelegi, ai să fii bun cu ea, plin de 
compasiune. 

— Vreau să-mi văd fiul. 

— Știu ce simţi, Cliff. 

— Mă îndoiesc. 

Pam continuă, de parcă el n-ar fi răspuns nimic. 

— Nu-mi place ce s-a petrecut, dar ești fratele meu. Pot încă 
să fiu de partea ta. 

— Atunci ai să mă ajuţi. 

Ea își strânse fălcile. Era pe faţa ei frumoasă aceeași hotărâre 
încăpăţânată care se vedea și pe fața fratelui ei, poate cu o 
forță care lui îi lipsea. 

— Trebuie să-ți amintești, Cliff, că nu doar tu contezi aici. Sau 
copilul. Gândește-te la Sue Ellen, la ceea ce simte ea acum. Prin 
ce trece. Emoţional, e răvășită. E ca și cum ar merge pe sârmă. 
Orice distragere a atenţiei, cea mai mică tulburare cu siguranţă 
o va face să cadă. 

— Nu cred că înţelegi, Pam. Pot s-o ajut. Mă iubește și eu de 
asemenea. Sunt hotărât... 

— Mergi înainte pe calea asta și ai s-o aduci exact înapoi, la 
sticlă, dacă nu ai grijă. 

— Acum câteva luni, spuse el cu amărăciune, voia să vină la 
mine. Să rămână cu mine. Trebuia s-o las. 

— Poate că trebuia. Poate că multe s-ar fi putut evita dacă ai 
fi lăsat-o. Dar nu ai făcut-o. 

— Am încercat doar să fac ce era mai bine pentru ea. 

— Vrei să spui ce era mai bine pentru cariera ta. Nu-i așa, 
Cliff? 

Înainte ca el să poată răspunde, chelneriţa aduse băuturile. 
Goli scrumierele și plecă. 

— Așa cum e acum, nu e bine, Pam, spuse el, stăpânindu-se. 
ÎI cunoști pe J.R., știi cum este... 

— J.R. are un rol în viaţa noastră, a tuturora. Dar de data asta, 
hai să-l lăsăm. Acum, la sfârșit, acceptă-ţi responsabilitatea 
pentru propriile acţiuni, pentru propria-ţi viață. 

El dădu peste gât jumătate din pahar și-și aprinse o ţigară. 

— Nu mai contează acum nimic din ceea ce aș fi putut face. 

— Atunci, ce contează, după tine? 


102 


— Că o iubesc pe Sue Ellen. Că o vreau. Că vreau să se știe că 
Micul John e copilul meu. 

— Te previn, Cliff... 

Cliff făcu un gest expeditiv cu mâna. 

— Haida, de, Pam, nu poți să crezi că-i e mai bine cu monstrul 
acela de bărbat pe care și l-a luat decât cu mine. 

— Exact asta cred. 

EI își ţțuguie buzele. 

— Bine se mai simte frate-tu când află ce gândește într- 
adevăr sora lui despre el. 

— Te iubesc foarte mult Cliff. Dar te cunosc foarte bine. Eşti 
egoist și tot ce faci, faci doar ca să-ți folosească ţie. Nu-i vei face 
bine nici lui Sue Ellen, nici copilului. Sunt convinsă de asta. 

El dădu pe gât ce-i mai rămăsese din băutură, apoi o fixă cu o 
privire rea. _ 

— Nimic din ce spui nu va schimba ceva. Sunt hotărât. li 
vreau pe amândoi și-i voi avea, indiferent ce va trebui să fac 
pentru asta. 

Pam se simţi adânc tulburată. Ştia că în dorinţa lui perversă 
de răzbunare contra Ewingilor, era capabil de orice faptă, 
indiferent cât de iraţională. Cumva, intenţiona să-l facă să vadă 
adevărul. Dar cum? 

e 

La Southfork, pe patio, Lucy era împreună cu două din 
prietenele ei de la școală, Wanda, o roșcată, și Sherrill, o 
brunetă frumoasă și focoasă. Erau toate trei preocupate cu 
studiul unui catalog și a unor liste. Din când în când își notau 
ceva pe hârtiile ce le aveau în faţă. 

Lucy rumega gânditoare capătul unui creion lung, maro. 

— Dacă aș putea sări numai peste cursul ăsta de istorie, 
cugetă ea. Aș avea după-amiezile complet libere ca să mă 
antrenez pentru liderii veseliei. 

— Acum ești cea mai bună din grupă, spuse Wanda. Ai reușit 
mai bine ca noi toate. 

Sherrill oftă și se întinse. 

— De ce trebuie să studiem istoria? Cui îi pasă de ce s-a 
întâmplat ieri, de exemplu? 

— Ție cu siguranţă că nu, îi răspunse Wanda, dulce. 

Sherrill nu dădu semn că ar fi auzit. 


103 


— Nu înţeleg nici jumătate din cerinţele astea. Singurul lucru 
care mă interesează e deosebirea dintre băieţi și fete și știu tot 
ce se poate ști despre asta acum. 

— Pariez că știi, replică Wanda, cu un surâs afectat. 

— Mai încet, fetelor, spuse Lucy. Poate auzi cineva. 

— Oh, dragă, spuse Sherrill. Nu asta voiam să spun. 

— Este un alt curs de istorie, marţi și joi dimineaţa, spuse 
Lucy. Aș putea participa la el, dacă aș lipsi de la muzică. 

— Mai bine nu, o preveni Wanda. Cursul ăsta îl ţine bătrâna 
doamnă Dodd. E cea mai severă profesoară din toată școala. O 
să ne trântească mai rău ca oricine. 

— Credeam că te-ai hotărât să studiezi în semestrul ăsta, 
Lucy, spuse Sherrill. 

Lucy mormăi și-și puse bărbia în mâini. 

— Toate studiile din lume n-au să mă transforme într-o 
inteligenţă de prima mână. 

O mașină coti spre alee și Lucy sări în picioare. 

— lată-i! 

Și alergă înainte, cu prietenele după ea. J.R. cobori din Ewing 
3 și se grăbi s-o ajute pe Sue Ellen. 

— Bună, Lucy. Bună, fetelor. 

Fetele îi răspunseră într-un glas. 

— Bună, J.R. 

— Cum se simte copilul, J.R.? 

— Doctorul a spus că bine. Vă putea să ajungă acasă în 
câteva zile. 

J.R. o ajută pe Sue Ellen să coboare din mașină. Ea privi în jur, 
de parcă ar fi văzut Southfork-ul pentru prima oară, fără să 
remarce prezenţa soțului ei. 

— Bine-ai venit acasă, Sue Ellen, spuse Lucy. Sunt bucuroasă 
că te-ai întors. 

Sue Ellen acceptă sărutul lui Lucy pe obraz cu o indiferenţă 
regală. 

— Sunt foarte bucuroasă că m-am întors. 

Pronunţă fiecare cuvânt formal, politicos, dar fără convingere. 
J.R., după ce scoase bagajele lui Sue Ellen din mașină, o 
înconjură cu braţul, conducând-o spre casă. 

— Trebuie să fii obosită, scumpo. Hai să te odihnești. 

Ea dădu din cap și cu o mișcare aproape imperceptibilă, îi 
îndepărtă braţul. Porni spre casă cu o graţie evidentă, studiată. 


104 


Ca o femeie care nu se grăbea să ajungă acolo unde mergea. 
Cele trei fete o priviră cum mergea, apoi se adunară laolaltă, iar 
Wanda spuse cu un ton secret: 

— Parcă spuneai că e sănătoasă. 

Lucy îi răspunse precaut: 

— Este. 

— Nu este, insistă Wanda. Crezi că nu recunosc sănătatea 
când o văd? E pe marginea prăpastiei. 

— Oh, taci, Wanda, nu știu nimic despre asta. 

— Ascultă-mă, Lucy Ewing. Mama a avut o cădere nervoasă 
acum doi-trei ani în urmă și-mi amintesc că se ţinea la fel de 
țeapănă, de parcă îi era frică să nu se dezlipească, sau așa 
ceva. 

— Îți spun eu că Sue Ellen e bine. Nu-i așa, Sherrill? 

— Oh, Dumnezeule. Nu știu. Aș fi de acord cu tine, Lucy, dacă 
n-aş fi totuși de acord cu Wanda. Inţelegi ceva? 

— Tot atât de mult ca de obicei, scumpo, așa că nu-ți fă griji. 

e 

Dormitorul lui Sue Ellen era luminos și vesel, într-un pronunțat 
contrast cu starea ei. Ea era rece și distantă, o femeie rănită 
atât de adânc, încât se retrăsese într-un loc privat și întunecat 
din adâncul ei înșiși - unde - spera ea - nimeni și nimic n-ar mai 
fi putut să-i facă rău sau s-o rănească iar. Atâta suferinţă: o 
căsătorie care degenera constant într-un conflict, insulte și 
denigrări repetate, abuz verbal și fizic din partea unui bărbat pe 
care-l respectase, îl iubise și crezuse în el. Până când își dăduse 
seama că ea era pur și simplu unul din lucrurile pe care el le 
poseda, un obiect fără sentimente și fără suflet, fără teamă sau 
speranţe. Cineva - ba nu, ceva - la care-ţi place să priveşti, un 
lucru frumos pe care J.R. să-l îmbrăţișeze când voia. 

Căutase dragostea și încrederea de care avea nevoie în altă 
parte. La Cliff Barnes. Plin de promisiuni, de vorbe dulci, de 
făgăduieli, de afecțiune eternă. Și peste toate venise o nouă 
trădare și din nou sentimentul că fusese urât folosită. Işi făgădui 
că nu se va mai lăsa niciodată rănită. Că va păstra părțile 
vulnerabile din fiinţa ei în spatele unor pereți impenetrabili, 
pentru siguranţa propriei sale persoane. 

Acum examina împrejurimile, parcă incapabilă să creadă că 
era acolo. J.R. lăsă valiza jos și o îmbrățișă. 

— Vreau să știi că sunt foarte bucuros că ești acasă. 


105 


Ea făcu un pas înapoi. 

— Sunt sincer, spuse el, desfăcându-și brațele ca și cum s-ar 
fi predat, vrând să arate că fusese într-adevăr foarte necăijit. 

Ea se întoarse cu spatele la el. 

— Vreau să încerc să te fac fericită că ești aici, Sue Ellen. 

— Sunt fericită. 

Silabisi cuvintele, că să scoată în evidenţă întreg înțelesul, 
întreaga forță a lor. Două cuvinte mari și goale. Ceva mecanic, 
pe care puteai să-l interpretezi cum vrei. 

— Dă-mi o șansă, spuse el. Voi face totul să te simți bine. 

— Cred că aș vrea să mă odihnesc acum. 

— Dă-mi o șansă. Pot să fac să fie totul bine, pentru 
totdeauna. Voi șterge trecutul. 


— Trecutul? 
— Copilul. Nu l-am acceptat întru totul? Ca pe fiul meu, J.R. 
Ewing Ill. Are numele meu, toate drepturile legale de 


moștenitor, e descendentul meu în orice fel. Nu va ști niciodată 
ce s-a petrecut. Te-am iertat, Sue Ellen. Voi ierta totul și nu voi 
mai pomeni nicicând de asta la Southfork. 

— Da, spuse ea, gânditoare, cred că m-aș bucura să mă 
odihnesc puţin înainte de cină. 

— Cam cât îţi trebuie? 

— O oră e destul. 

O replică mânioasă muri în spatele buzelor lui. 

— Cum spui tu, scumpo. E bine că ești din nou acasă. Ea se 
întinse în pat, cu ochii închiși și mâinile delicat împreunate pe 
piept. De parcă era în rugăciune. Sau moartă. 

e 

Aproape în același timp în care J.R. o aducea pe Sue Ellen 
înapoi la Southfork, Jeb Ames și Willie Joe Garr se prezentară la 
biroul lui din clădirea Companiei Ewing din Dallas. Aveau 
aspectul unor oameni în misiune, ceea ce părea că nu le lasă 
timp de pierdut: ochii fierbinţi și iscoditori, fețele mânioase, 
trupurile lor în hainele prea largi aplecate înainte de parcă erau 
pe cale să atace un dușman nevăzut. 

Secretarele, Connie și Louella erau scufundate în lucru când 
sosiră cei doi. Louella fu aceea care-i salută, cu mai puţină 
graţie decât era capabilă să arate de obicei. 

— Domnule Ames! Domnule Garr! Ce faceți aici? Vreau să 
spun - pot să vă fiu de folos? 


106 


jeb Ames zâmbi fără plăcere, fața lui dură se înăspri și mai 
mult din cauza ochilor care luceau hotărâți și impenetrabili. 

— Știu ce voiai să spui, scumpo, și e O.K. Am dat pe aici să-l 
vedem pe J.R. Am auzit că are un copil și voiam să-l felicităm 
personal. 

— Aţi auzit? spuse Connie fără să se gândească. 

— Chiar de acolo de unde am fost. Pereţii închisorii nu sunt un 
obstacol atunci când se întâmplă ceva important. Oh, în fine, am 
auzit. 

— Doar că nu mai suntem la închisoare, spuse Willie Joe Garr, 
cu o voce răgușită, dispreţuitoare. În cazul în care ai vreo 
îndoială - își întinse el mâna - pipăie și asigură-te. 

Râse răgușit când Connie se trase instinctiv înapoi. 

— lmi pare rău, spuse Louella. J.R. nu-i aici, acum. 

Jeb Ames spuse: 

— Cu nevasta și copilul lui, îmi închipui. Mai sunt încă la 
spital? 

— Doar copilul, răspunse Connie nervos. Sue Ellen a venit 
astăzi acasă. Din cauza asta J.R.... 

Se opri, cu un vag sentiment de vinovăţie. Se întrebă dacă va 
învăţa vreodată să-și ţină gura. 

— Norocos tip, J.R. ăsta. Să ai nevasta implicată într-un foarte 
serios accident auto când e într-un stadiu avansat al sarcinii și 
să supravieţuiască amândoi - și ea, și copilul. Sunt bine, 
sănătoși, cred? 

— Sunt foarte bine, spuse Louella. 

— E-n regulă, spuse Ames, și să-i spui că-l căutăm, auzi? 

— Da, domnule. 

— Ai să-i spui că am fi încântați dacă ne-ar acorda câteva din 
preţioasele lui minute ca să vorbim despre trecut, să ne amintim 
una și alta, să-i dorim toate cele bune. Ai să-i spui ce ţi-am 
spus? 

— Oh, da, domnule Garr. Sigur că da. 

Cei doi se întoarseră și plecară la fel de repede cum și 
veniseră. Connie, cu ochii mari, se întoarse spre Louella. 

— Aștia doi mă sperie. Cum Dumnezeu de au scăpat așa de 
repede de la închisoare? 

— Ințelegerea. Când ești Ames și Garr și sarcina ta o doar să 
ucizi oameni, cred că nu stai prea mult la închisoare. 

Connie se cutremură. 


107 


— M-aș simţi mult mai liniștită pentru noi toţi dacă ar mai fi 
încă înapoia gratiilor. 

— Și eu. 

e 

Mai târziu, în acea după-amiază, Miss Ellie intră în camera de 
zi și-l descoperi pe J.R. turnându-și un pahar. El o întâmpină cu 
un sărut politicos, se interesă de sănătatea ei și se oferi să-i 
aducă ceva de băut. 

Ea refuză. 

— Cred că am să-l aștept pe tatăl tău, mulţumesc. 

— A fost plecat toată ziua? 

— Toată ziua. Omul ăsta muncește prea mult pentru un om 
de vârsta lui. 

— Nu-ţi face griji pentru tata. E puternic ca un taur tânăr. 

— Dar el nu mai e tânăr. Și trebuie să-mi fac griji. E soțul meu 
și țin foarte mult la el. Apoi adăugă fără tragere de inimă. Cred 
că Sue Ellen e cam prea palidă. 

— O să-și revină. 

— Și cam retrasă. 

— Normal după naștere. Și urmările accidentului. 

— Poate. Dar nu-mi place. 

— Nu începe să te necăjești pentru ea. Doctorul mi-a spus că 
n-a găsit nimic în neregulă la ea. E sănătoasă ca un mânz tânăr. 

— Fizic, poate. 

— Ei, acum, mamă. E doar o problemă de timp. Femeile 
trebuie să se odihnească puţin după sarcină. Să se relaxeze. Să 
afle că toate necazurile pe care le-a avut au trecut, s-au sfârșit, 
au fost de mult uitate. 

— Uitate de ea? 

— Totul va fi bine. 

— Dar este? 

— Dacă voi avea și eu un cuvânt de spus. Ai să vezi, mamă. Ai 
să fii mândră de mine. 

Ea îl privi în ochi. 

— Sper că așa va fi, fiule, sper. 

El își luă paharul și ieși, fără să mai continue conversaţia. Se 
făcu comod pe patio, învârtindu-și gheața din pahar cu un 
deget, când mașina lui Jock trase în parcare. Jock și Bobby 
coborâră, amândoi plini de praf și transpiraţie, doi oameni care 


108 


veneau acasă după o zi grea de lucru. Jock porni primul spre 
patio. Luă paharul din mâna lui J.R. și bău însetat. 

— Ah, simţeam nevoia de asta. Cum se simte Sue Ellen? Dar 
copilul? li înapoie lui J.R. paharul aproape gol. 

Acesta îi răspunse: 

— Doctorul a spus că sunt cum nu se poate mai bine. 
Amândoi. Tu ești O.K., tată? Pari obosit. 

— O zi grea. Am descoperit niște viței bolnavi. 

Ranchul și activităţile lui nu prezentau un interes prea mare 
pentru J.R. 

— De când? întrebă el automat. 

— De zece, poate douăsprezece zile. 

Jock se întinse iar după pahar, golindu-l dintr-o înghiţitură. 

— Avem de furcă cu asta. 

Bobby spuse: 

— Mâine o să aducem niște muncitori din afară să verifice 
toată pășunea. 

— Dacă nu veţi putea controla epidemia o să aveţi mare 
bătaie de cap. 

— La naiba, J.R. O s-o oprim. 

— Sper, tată. Intreprinderile Ewing au destule probleme cu 
felul în care merg acum lucrurile pe piaţa petrolului. Nu mai 
avem nevoie și de necazuri cu vânzările vițeilor. 

— Tu ocupă-te de petrol, J.R. Bobby și cu mine o să vedem de 
ranch. Nu-i așa, Bobby? 

— Nu-i nevoie să te necăjești, J.R. 

— Recunosc că ai dreptate, frățioare. 

li privi, pe Bobby și pe taică-său, cum intrau zgomotos în 
casă, trecând pe lângă Lucy, care ieșea. 

— Oh, spuse ea. Nu știam că erai aici. 

— Vrei să te servesc cu ceva răcoritor de băut, scumpo? 

— Nu te deranja. Mă pot servi singură. 

J.R. își examină nepoata. 

— Nu știu ce ai împotriva mea, Lucy. Am tot încercat să fiu 
drăguţ cu tine, dar aversiunea ta nu se domolește deloc, nu-i 
așa? 

— Nu mi-am făcut încă o impresie despre tine, J.R. Nu știu 
dacă într-adevăr te-ai schimbat sau nu. Oricum, m-am obișnuit 
cu vechiul J.R., pe care era atât de ușor să-l urăști. Această nouă 


109 


ediţie - ei, scuză-mă că ţi-o spun - nu e prea ușor să inspire 
încredere. 

Se opri și arătă spre o mașină, care venea în viteză, frânând 
într-o mare de praf. 

— Pam vine acasă. Bunica o să fie fericită. N-am mai fost 
demult timp toţi acasă, pentru cină. 

[] 

Sue Ellen, incapabilă să doarmă, stătea lungită în pat, cu ochii 
deschiși. Privea fix, fără să vadă nimic. Hotărâtă să-și golească 
creierul, să nu-l încarce cu gânduri sau sentimente, să se 
îndrepte spre o lume întunecată, unde nu putea fi nici atinsă, 
nici rănită, nici înspăimântată. Se ridică în picioare și-și netezi 
fusta, își aranjă reflex părul și ieși din cameră. Când să coboare, 
se opri. Pam urca scările. Ochii li se întâlniră și faţa lui Pam se 
lumină de un zâmbet. 

— Oh, Sue Ellen. Sunt așa de bucuroasă că ești acasă. Ne-ai 
lipsit la toţi. Cum te simţi? 

Expresia lui Sue Ellen rămase aceeași. Fără un cuvânt, se 
răsuci și se înapoie în camera ei, închizând ușa în urmă. Pam 
avu senzaţia că a mai trăit această scenă și simţi cum o 
cuprinde un val de mânie faţă de evidentul dispreţ al lui Sue 
Ellen. Odată, mai demult, ea și Sue Ellen fuseseră pe punctul de 
a se certa, și uneori Pam se întreba de ce. 

Aproape cu doi ani mai înainte, Pam coborâse în camera de zi 
târziu, pe la unu noaptea și o descoperise pe Sue Ellen golind 
unul după altul paharele de Burbon ca atinsă de o sete de 
nestins. Sue Ellen era neliniștită, ochii îi fugeau încolo și încoace 
și se îndreptă clătinându-se spre un scaun. 

— Mă urmărești, cumnăţico? începu ea. 

— Nu crezi că ai băut destul? 

— Destul! Depinde de ce viaţă duci. Pentru mine niciodată nu 
e destul, atâta timp cât îmi menţin conștiința. 

— Am să te ajut să urci. 

— N-am nevoie de ajutorul tău. 

— Ce vrei, Sue Ellen? 

Faţa lui Sue Ellen păru să se înmoaie și vocea îi sună răgușit.: 

— Poţi să crezi - îl iubesc pe soțul meu. Il iubesc într-adevăr și 
ăsta e motivul pentru care m-am măritat cu netrebnicul ăsta. De 
ce nu înțelege asta nimeni de aici? Am încercat în toate felurile 
să-l fac să mă iubească. 


110 


Pam fu adânc mișcată de supărarea, lui Sue Ellen. 

— Nu exagera... 

— Ţi-ai numărat vreodată toate reușitele? Eu da. Și cui crezi 
că i le datorez? Lui J.R. Clubul rustic, comitetele, invitațiile, 
petrecerile - de toate am avut parte pentru că sunt doamna J.R. 
Ewing, satelitul lui. 

— Nu. Eşti o femeie atrăgătoare. Inteligentă. Caldă și 
iubitoare. 

Sue Ellen își ridică capul, sfidător. 

— Am luat azi prânzul cu un bărbat. Mă găsea atrăgătoare. 
Dar aș mai fi fost atât de atrăgătoare dacă nu eram doamna 
Ewing? 

Pam întinse mâna după paharul lui Sue Ellen. Era gol. 

— Lasă-mă să te ajut să urci. 

— Avionul s-a prăbușit și ei s-au dus. J.R. și Bobby al tău. 
Amândoi sunt morți. 

— Nu, amândoi se vor întoarce. 

Fața lui Sue Ellen deveni brusc o mască chinuită. 

— Așteaptă până vei deveni iar Pamela Barnes. Ai fost nimic, 
vei fi nimic, fără numele Ewing. Doar o mică vagaboandă cu 
ifose... 

— Te rog, Sue Ellen... 

— Bobby te-a scos din șanț. Câţi bărbaţi ţi-au plătit taxa de 
intrare până ai găsit un Ewing să te culeagă? 

— Să plătească - nimeni nu m-a plătit! Am trăit pe picioarele 
mele, am avut un serviciu, același pe care-l am și acum. Dacă 
trebuie, pot să mă descurc singură. 

Sue Ellen începu să plângă. 

— Dacă J.R. a murit, ce voi face? Voi pierde totul. N-am nici 
măcar un copil și îmi doresc atât de mult unul. 

Pam începu și ea să plângă, amintindu-și de pierderea 
propriului ei copil, simțind cum îi reînvie cu putere propriile 
dorinţe materne. Și în momentul acela, cele două femei se 
apropiară strâns una de alta, împrăștiindu-și teama și supărarea 
reciprocă. Se susținură una pe alta, legănându-se ușor; Pam 
murmură: „Știu, știu”, până când Sue Ellen se plânse că vrea să 
meargă să se culce. 

Aceasta se întâmplase cu mult timp în urmă și niciuna din ele 
nu mai vorbise vreodată despre noaptea ceea, dar nici n-o 
uitaseră. Și de atunci se apropiaseră una de alta cu suspiciune, 


111 


ca pentru a se confrunta, flecare așteptându-se să fie din nou 
atacată. 

După această neprevăzută întâlnire, Pam se îndreptă spre 
dormitorul ei. Bobby, care deja își făcuse dușul și se bărbierise, 
aproape terminase să se îmbrace pentru seară. Se sărutară și se 
priviră unul pe altul. 

— Arăţi obosit, spuse ea. 

— Mă simt bine. Nu-ţi face griji pentru mine. 

— Dar îmi fac, de când s-a prăbușit avionul. 

— Încă te mai gândești la asta? 

— Din când în când ceva mă face să-mi reamintesc. 

El o sărută din nou. 

— Asta s-a petrecut cu mult timp în urmă. Sunt aici și sunt 
bine. 

Ea zâmbi trist. 

— Ai avut o zi grea? 

— Nişte vite bolnave. Nimic care să nu se poată rezolva. Dar 
tu? Nu-mi pari prea veselă. 

— Abia m-am întâlnit cu Sue Ellen. Nici n-a vrut să-mi dea 
bună ziua. S-a întors brusc în camera ei. Va fi greu. 

— Dă-i timp. Când va înţelege că suntem de partea ei, 
indiferent de ce s-a petrecut, va veni ea. 

— Nu sunt sigură. Cred că ne urăște. Până la ultimul dintre 
Ewingi. 

— Poate ar trebui să stau de vorbă cu ea. 

— Dacă crezi că asta va rezolva ceva. 

— Nici nu poate să strice. Mă întorc în câteva minute. 

O descoperi pe Sue Ellen în camera copilului, o cameră 
veselă, decorată în mod special pentru micuțul John, de unde nu 
lipsea decât copilul. 

Tapete strălucitoare și desene făcute de Miss Ellie, mobilă 
roșie, albă și albastră, importată din Franţa, și o grămadă de 
jucării scumpe. De la o combină muzicală se auzea „Marșul 
soldaţilor jucării” în timp ce figurine în miniatură, proaspăt 
vopsite, dansau cu pași stângaci. 

— Sue Ellen... 

— Da? răspunse ea fără să se întoarcă. 

— Eu sunt, Bobby. 

— Da, Bobby? Bună. 

— Cum te simţi? 


112 


— Doctorul spune că bine. 

— Mă bucur că te avem din nou acasă. 

— Toţi continuă să mă asigure de asta. Nu-i așa că-i o cameră 
frumoasă? 

Muzica de la combină încetă. 

— Mama și-a petrecut săptămâni întregi decorând. 

— Toată lumea e așa de drăguță. 

— Toţi te iubim, Sue Ellen. 

— Și pe copil. 

— Da, și pe copil, însă nu doar pe copil. Trebuie să înţelegi 
asta. 

— Dacă spui, Bobby. 

— Sue Ellen, te rog. Nu ne alunga. Ai nevoie de prieteni, de 
familie. Oricine are. Nu mă alunga. Neliniștea îi deformase 
trăsăturile feţei lui armonioase. Lasă-mă să încerc să te ajut, 
Sue Ellen. 

Expresia feţei ei frumoase era amabilă, distantă, și ochii de un 
albastru deschis, liniștiți, nu păreau să privească într-un punct 
anume. Stătea nemișcată, așteptând. 

— Nu voi spune niciodată nimănui ce mi-ai spus în ziua aceea 
despre tine și Cliff Barnes, despre faptul că Cliff ar fi tatăl lui 
Baby John. N-aș face niciodată ceva care să-ţi dăuneze, ţie sau 
copilului. Trebuie să mă crezi, Sue Ellen. Poţi avea încredere în 
mine. Ți-o jur! 

Ea îi înfruntă privirea și o lumină rece îl fulgeră în ochi. 

— Nu știu despre ce vorbești, Bobby. 

Înlemnit de ceea ce abia auzise, el se dădu un pas înapoi, 
incapabil să realizeze această negare, felul în care ea refuza 
realitatea, așa cum o cunoștea el. Apoi, Sue Ellen zâmbi - 
politicos, amabil, fără cea mai mică urma de emoție. 

— E târziu. Trebuie să fie timpul cinei. Nu-i putem lăsa pe 
ceilalţi să ne aștepte. 

Și ieși din camera copilului, lăsându-l pe Bobby în urmă, 
profund tulburat. 

e 

Pășunea Little Horn era neregulată și accidentată, plină de 
râpe care ascundeau vederii vitele și le făceau greu de găsit și 
imobilizat. Bobby, Ray Krebbs și un al treilea cowboy, localizară 
o vită împreună cu vițelul ei și pierdură o jumătate de oră 
alergând după ei până să-i oprească. In timp ce-i urmăreau, 


113 


vițelul căzu la pământ, pe o parte. Maică-sa veni între el și 
călăreţi, încercând să-și ocrotească vlăstarul. 

De la distanţă, Ray, călare, dădea târcoale animalelor. 

— Vițelul e aproape mort, Bobby. 

— La naiba, spuse Bobby. O.K., dă-i drumul. 

Scoase un pistol din coburul șeii și descălecă. Ținti și trase 
repede. Nu era o treabă care să-i placă, dar trebuia făcută. 

— E-n regulă, spuse el cowboy-ului, s-a făcut. 

e 

Sue Ellen nu făcu nicio încercare să se scoale din pat în 
dimineața aceea. J.R. se îmbrăcă în tăcere, așteptând ca ea să 
dea vreun semn că se trezise. 

— Nu te scoli? spuse el într-un târziu. 

— Nu acum. 

— Nu te simţi bine? 

— Mă simt perfect. 

— Nu mai ești așa palidă azi. De fapt, arăţi fantastic. 

— Mă bucur dacă așa crezi. 

— Mama a început să-și facă griji pentru tine. 

— Mama ta a avut trei fii. Sunt sigură că va înţelege că nevoia 
mea de odihnă e ceva perfect normal. 

El se așeză pe marginea patului și-i luă mâna. 

— lţi amintești de micul restaurant grecesc unde obișnuiam 
să mergem? 

— MI-l amintesc. 

— Am fost acolo acum câteva zile... Ea nu păru interesată. 
Doar o masă de afaceri, se simţi el obligat să explice. 

— N-are importanță. 

— Oricum, era încă ceva de prima clasă. Ce-ar fi dacă ne-am 
opri azi să luăm masa acolo, după ce vedem copilul? 

— Nu mă duc azi la copil. 

— Ce? 

— Doctorul a spus că e important să mă odihnesc așa cum 
trebuie. Nu cred că prin asta înţelegea că trebuie să mă fâţăi 
încoace și încolo prin Dallas. 

— Dar copilul... 

— Copilul e bine îngrijit. 

— Dragă... 

— J.R., dacă vrei să mergi la oraș și să-i priveşti prin fereastră 
pe copiii aceia adormiţi, e-n regulă. Eu nu vreau. Acum, dacă nu 


114 


te deranjează, nu vreau să mai vorbim despre asta. Aș vrea să 
mai dorm. 

Sue Ellen închise ochii. J.R. se ridică în picioare. 

— Ne vedem diseară. 

Cum ea nu răspunse, el își înșfăcă geanta și ieși ca o furtună 
afară din cameră. 

În sufragerie, la micul dejun, se servea o gustare ușoară: ouă 
moi, cârnaţi, șuncă, slănină, ouă jumări și fasole; biscuiţi și unt; 
lapte proaspăt și cafea; trei feluri de fructe și suc de portocale. 
Lucy și Miss Ellie stăteau la masă, în timp ce Pam se servea de 
una singură. 

— Bobby pare așa de supărat din cauza vitelor, spuse Pam. E 
ceva serios? 

Miss Ellie răspunse: 

— Nu, dacă luăm măsuri din timp. Dar e o muncă foarte grea 
pentru cine se ocupă de asta. Să verifici toată turma, să-i separi 
pe cei infectați și să-i tratezi, să-i omori pe cei la care boala e 
într-un stadiu avansat. 

J.R. intră și-și puse servieta diplomat, salutându-i pe fiecare în 
parte, sărutând-o pe maică-să. Pe fața lui amabilă se mulă 
zâmbetu-i obișnuit, ca pictat. Își turnă o cană de cafea și o bău 
cât de repede putu. Nu avea dispoziţie să sporovăiască cu 
familia, nu după confruntarea pe care o avusese cu Sue Ellen. 

— Pe la ce oră crezi c-ai să ajungi la spital, J.R.? vru să știe 
Miss Ellie. 

— Cam pe la doisprezece jumătate, mamă. 

— Cred c-am să vin cu Sue Ellen în dimineaţa asta. Dacă v-aș 
lua pe amândoi să luăm prânzul undeva? 

J.R. privi în fundul cănii de cafea, apoi o puse alături, cu 
hotărâre. 

— Sue Ellen n-o să meargă azi la Dallas. 

Vocea îi era aspră, supărată, și nimeni nu se mai îndoi în 
privinţa sentimentelor lui. Pam și Lucy schimbară iute o privire 
dar nu spuseră nimic, simulând fiecare că avea propriile 
preocupări. Miss Ellie îl privi pe J.R. întrebător și insistent, o 
privire mai grăitoare decât vorbele. 

— De ce? întrebă ea cu o voce blândă, controlată. 

— Doctorul i-a spus să stea câteva zile în pat. După naștere 
femeile sunt epuizate, nu-i așa, mamă? 

— Adevărat, fiule? 


115 


— Așa se spune. J.R. râse destins. Ei, mamă, nu trebuie să-ți 
faci griji. Sue Ellen trebuie să se menajeze o perioadă. Acum 
trebuie să plec, am o întâlnire importantă, e primul lucru pe 
care-l am de făcut în dimineața asta. Mai bine m-aș grăbi. 
Petrecere frumoasă. 

Și plecă, înșfăcându-și servieta. Câteva clipe mai târziu, se 
auzi sunetul lin, dar puternic, al motorului Mercedesului pe care- 
| conducea J.R. 

Mult timp, niciuna din femei nu scoase o vorbă, până când 
Pam sparse tăcerea apăsătoare: 

— Nu-i ceva neobișnuit ca noile mame să aibă nevoie de 
odihnă. 

— Nu, murmură Miss Ellie, absent. Nu, nu este. 

Era o notă de nedumerire în tonul ei. 

Lucy spuse: 

— Mi-ar place să te conduc cu mașina în oraș în după-amiaza 
asta, bunico. Imediat ce mă întorc de la școală. 

— Ce? Oh, da, mulţumesc, draga. Ar fi foarte bine. 

Și începură să flecărească, dar era limpede pentru fiecare din 
ele că erau la fel de neliniștite și doreau cu disperare răspunsuri 
la întrebările care le chinuiau. 

e 

Ewing 3 opri cu o mișcare lină în fața clădirii Companiei 
Ewing. J.R., cu nelipsita-i geantă diplomat bălăngănindu-i-se într- 
o mâna, cobori și se îndreptă spre ușile înalte de sticlă de la 
intrarea principală. La jumătatea drumului se opri, pierdut în 
gânduri, apoi se întoarse și trecu cu repezeală prin mulţimea de 
salariaţi care veneau dimineaţa la slujbă. Se îndreptă cu pasul 
întins spre blocul alăturat. Acolo era un magazin de bijuterii; 
liniștit, mobilat cu gust, cu mărfuri extrem de scumpe. Studie 
aspectul vitrinei, strălucind toată de aur, se hotărî și intră. Poţi 
obţine mai mult dacă umbli cu miere, decât cu oţet, nu-i așa? 

e 

În Dallas, un angrenaj întreg de învârteli vâjâia și țesea pânze 
de intrigă și posibil pericol. În jurul Ewingilor, viaţa evolua în 
direcţii pe care niciunul din ei nu le-ar fi putut prevedea, fiindcă 
întâmplări și personaje necunoscute de nimeni la Southfork, și 
care nu se cunoșteau între ele, intrau în joc. Prieteni și dușmani, 
aliaţi și concurenți, erau focalizaţi de Ewingi, în speranța unor 
satisfacţii materiale sau spirituale. Sau a răzbunării. 


116 


Pentru Cliff Barnes, răzbunarea era raţiunea lui de a fi, 
resortul care-l trezise din cel mai adânc somn, îl pusese în alertă 
și-l împingea înainte, forța vieţii care-l împingea spre viitor, fără 
să ia în seamă pericolele. Cliff Barnes voia să facă multe în 
viață: dar în primul rând să-și regleze conturile cu familia Ewing. 

În biroul lui personal de la Biroul de Administrare a Terenurilor 
se consulta cu Harry Shaw, unul din ajutoarele Sale. Shaw era 
unul din acei texani slabi și înalţi, care păreau întotdeauna la ei 
acasă îmbrăcaţi stil western; în Levi, cămașă de cowboy și 
vestă, și în cizme scumpe din piele. Totuși, era un orășean, care 
niciodată nu pusese piciorul într-un ranch sau fermă. Născut și 
crescut în Dallas de orășeni, născuţi la rândul lor din orășeni. 
Felul de texan pentru care oamenii obișnuiți să-și ducă viața în 
aer liber nu aveau nicio consideraţie, genul de om care făcuse, 
acum vreo patruzeci și opt de ani, din Texas, unul din cele mai 
prospere state. 

Pe peretele biroului se afla o hartă a Texasului, cu fiecare 
regiune precizată clar, cu fiecare puț de petrol exact marcat. Și, 
cu roșu, înconjurată fiecare bucată de pământ, fiecare suprafaţă 
netedă sau accidentată, fiecare puț și rafinărie care purta marca 
Ewing. Toate celelalte proprietăţi petrolifere ocupau un loc 
secundar faţă de proprietăţile Ewing din punctul de vedere al lui 
Cliff Barnes. Bătu în hartă cu un indicator de lemn. 

— Uită-te, Harry, i-am blocat aici, și aici, și aici, în toate 
porțiunile astea. Dar uită-te la toate steagurile astea verzi - la 
naiba, Harry, au o mulţime de terenuri de forare părăsite, dar 
care sunt gata să fie exploatate. Și, de fapt, concesionează în 
fiecare săptămână tot mai mult. 

Harry Shaw își clăti gâtul cu o înghiţitură de whisky. 

— Ewingii nu-s chiar tâmpiţi, Cliff. 

— Știu. Dar o să-i așteptăm cu securea la pârâu. 

— Care pârâu, Cliff? Sunt doar douăzeci și patru de ore într-o 
zi. Dacă le petrecem pe toate concentrându-ne asupra 
proprietăţilor Ewing n-o să ne fie bine. Oamenii vor începe să 
pună întrebări. Vor apare îndoieli în ceea ce privește 
legitimitatea scopului nostru. 

Cliff își ţinu respiraţia. Nu putea contrazice logica celor spuse 
de Harry. Oricât de mult ar fi vrut să facă presiuni asupra lui 
Ewing Oil, oricât de mult ar fi vrut să vatăme familia, nu 
intenţiona să-și riște propria poziţie. Puterea lui era limitată - 


117 


eficientă când era aplicată cu subtilitate - dar nu absolută și nici 
pe departe infinită. 

— Trebuie să-i putem ataca cumva. 

Shaw deschise un dosar pe care-l ţinea în poală și studie un 
raport pe care-l primise cu o zi înainte. 

— Pe moment avem trei posibilităţi. Sunt convins că terenul 
petrolifer Palo Seco ne oferă cea mai bună ocazie. Am avut până 
acum o mulțime de plângeri de la fermierii de acolo și o mișcare 
de-a noastră acum ar fi bine primită. 

— Au vreo bază plângerile? Cliff simţi că-și pierde o parte din 
hotărâre, de parcă o teamă subterană l-ar fi inhibat brusc. Nu 
vreau să mă sui pe cracă și apoi... 

— Poate ai dreptate. Sunt destule plângeri, dar niciuna 
fundamentată. Ceva fără fapte și cifre. Ne-ar trebui o 
săptămână, două să le studiem. 

— Ai văzut Studiul despre Impactul Mediului înconjurător 
asupra terenului Lindero? 

Shaw aprobă vioi din cap, închizând dosarul. 

— Îmi pare bun. 

Incruntându-se, Cliff se așeză înapoi, la birou. 

— E ceva murdar acolo. 

Shaw continuă, cu o notă de urgenţă în glas: 

— Nu răstălmăci studiul, Cliff. N-ai niciun temei. Dacă lupta ta 
cu Ewingii începe să semene prea mult cu o răzbunare 
personală, ai să-ţi frângi gâtul. Ai să te rănești pe tine mai mult 
decât pe ei. 

— Nu sunt convins. 

— Atunci ascultă aici. Sunt niște zvonuri din Austin care nu-mi 
plac. Politicienii de acolo încep să ne ia la întrebări. 

— Ewingii sunt în spatele treburilor ăstora. 

— Sigur că ei sunt. Crezi că o să stea întinși pe spate și o să te 
lase să pășești peste ei? Sunt niște luptători, clica asta, și ar fi o 
greșeală să nu ţii cont de asta. 

— Ce propui? 

— Temperează-te. Relaxează-te. Indiferent de ce va descoperi 
blestematul ăla de Comitet Senatorial de Investigaţie, nu vor 
reuși să ne doboare, să te doboare. Vor pune al dracului de 
multe întrebări și la unele din ele poate va fi imposibil de 
răspuns fără să cazi rău. Fă-ne la amândoi o favoare, Cliff - ia-o 
încet. 


118 


Cliff își izbi palma cu pumnul de cealaltă mână. 

— La naiba! Ewingii cred că pot cumpăra tot guvernul. 

— Cu siguranţă că au o mare influenţă asupra lui. Așa e în 
America, sfârși el, zâmbind. 

— Asta are două tăișuri. 

— Exact. 

— E-n regulă, o s-o iau încet. Dar nu înseamnă că renunţ să-i 
atac. 

Shaw se așeză la loc pe scaun, ușurat. 

— Lupta se va da acolo unde vom dori noi. Apoi se ridică și 
zâmbi cu amabilitate, văzându-și scopul atins. Ne vedem mai 
târziu. 

Cliff îi făcu cu mâna. Rămas singur, ezită o clipă înainte de a 
ridica receptorul și de a forma un număr. 

— Spitalul Memorial Dallas, îi răspunse o telefonistă. 

— Secţia de maternitate, vă rog. 

— Aveţi maternitatea. 

— Aţi putea sa-mi spuneţi ce mai face copilul meu - vreau să 
spun copilul domnului Ewing? 

— Grozav, domnule. Câştigă în greutate și putere. Sunteţi un 
membru al familiei? 

— Doar un prieten. Cât va mai sta la spital? 

— Mi-e teamă că nu vă pot spune. 

— Înţeleg. Mulţumesc. 

Puse receptorul în furcă și rămase mult timp nemișcat. Erau 
atât de multe lucruri la care să se gândească - munca lui, viața 
lui, fiul lui... 

e 

— A telefonat cineva? întrebă J.R., năpustindu-se în sala de 
așteptare a Întreprinderilor Ewing. Secretarele lui își ridicară 
nasul din dosare. Își dădură seama că J.R. nu era în unul din 
momentele lui bune și nu-și pierdură timpul cu amabilităţi. 

— Domnul Smithfield vă așteaptă în birou, domnule, spuse 
Louella repede. Împreună cu un domn, Beam, un asociat. 

— Am întrebat dacă a sunat cineva, se strâmbă J.R. 

Connie citi lista cu apeluri telefonice. 

— Domnul Ames și domnul Garr au telefonat fiecare de două 
ori în dimineaţa asta. Au trecut pe aici și ieri după-amiază. 
Insistă, spunând că trebuie să vă vadă repede. 

— Lasă-i să aștepte, spuse J.R., îndreptându-se spre biroul lui. 


119 


Acolo stătea Harv Smithfield, cu părul alb, dar chipeș, înalt și 
bine făcut pentru un bărbat de șaizeci de ani, încă viguros, încă 
nerăbdător să treacă la munca zilnică, cu mintea ascuţită și 
pătrunzătoare. Cu el era Alan Beam, subţire și având un aspect 
de detectiv, un tânăr evident ambițios și căutător de ocazii care 
să-i favorizeze cariera. 

Smithfield făcu prezentările. 

— Alan e o nouă și strălucitoare achiziţie la Smithfield and 
Bennett, J.R. Prospăturile ţin angrenajul uns și-l fac să se 
învârtească lin. 

Alan schiţă cel mai fermecător și inocent zâmbet de care era 
în stare. J.R. mormăi și se așeză la birou, invitându-i și pe ceilalți 
să ia loc. 

— Nu ești texan? întrebă J.R. 

— Sunt din Chicago, domnule. Dar sper ca Dallasul să fie casa 
mea. 

J.R. își făcu de lucru cu niște hârtii. 

— Vine și tatăl tău? întrebă Smithfield. 

— Azi nu. Sunt niște vite bolnave la ranch și el, împreună cu 
Bobby, doftoricesc zi și noapte cireada. 

— Sper că nu-i ceva serios. 

— Se va rezolva. Acum, cum merge treaba, Harry? 

— Voiam ca tu și Alan să vă cunoașteţi. El este expertul 
nostru în legile mediului înconjurător, și în timpurile astea se 
pare că asta este o problemă care ne solicită în mare măsură 
atenția. 

— Asta-i bine. 

J.R, se întoarse spre tânăr. 

— Harv a fost avocatul lui Ewing Oil de când s-a înființat. El și 
tatăl meu lucrează împreună de mult. 

— Aştept să vorbim despre problemele lui Ewing Oil. 

— Care probleme? întrebă J.R., rece. 

— Ei, acum, J.R., spuse Smithfield, încercând să-l calmeze, nu- 
i nevoie să-l primeşti pe băiat cu asprime. E energic, e bun și 
muncește din greu. Garantez pentru asta. Dacă cineva poate să- 
| bage la apă pe Cliff Barnes, el este acela. 

— Vom vedea. 

Alan zâmbi. 

— Am studiat problema, domnule. Are unele aspecte foarte 
interesante. 


120 


— Aș zice mai degrabă că Cliff Barnes încearcă să mă 
lovească cu forţă, decât într-un fel interesant. 

— Da, domnule, replică Alan, iute. Să oprești producţia la 
putul acela din Odessa, pretinzând că e vorba de corupţie, a fost 
efectiv o lovitură de maestru. 

J.R. își manifestă dezaprobarea: 

— Asta nu-i un meci de tenis, Beam. Asta e o afacere, una 
dură și crâncenă. Nu admir tehnica dușmanilor mei. 

Alan scoase niște buletine din servietă. 

— Întotdeauna am considerat, domnule, că într-o afacere 
merită să-i dai diavolului ce-i al lui, ca și într-o plăcere, de altfel. 

Îi întinse buletinul și J.R. îl acceptă. 

— Am conceput - ca să zic așa - un plan aljocului. 

Interfonul începu să sune în timp ce J.R. își plimba ochii pe 
buletin. El lovi ușor un întrerupător în timp ce mai citea 
buletinul. 

— Da? Ce este? 

— Willie Joe Garr pe linia doi. 

— Spune-i că-s ocupat. Voi fi ocupat toată ziua. 

Eliberă întrerupătorul și-l privi pe Alan Beam. 

— Asta e ceva interesant și bun. 

— Mulţumesc, domnule. 

— Spune-mi J.R. Toţi prietenii îmi spun așa. 

Harv Smithfield se lăsă pe spate în scaunul lui, respirând 
ușurat. Vrabia își luase zborul. Dacă mariajul încă nu se 
consumase, cel puţin, pentru prima dată, lucrurile merseseră 
bine. Mai bine decât sperase, de fapt. 

e 

Willie Joe Garr trânti telefonul și începu să se plimbe prin 
camera murdară de motel pe care o împărțea cu Ames Jeb. 

— Mama lui, niciodată nu ne va răspunde la telefon! 

— Nu putem să-l forțăm să stea de vorbă cu noi. 

— La naiba nu putem! Am niște idei... 

— Willie Joe, am stat destul la pârnaie. Nu-mi veni cu ceva 
care să ne ducă îndărăt. 

— Jeb, am fost întotdeauna creierul acestei tovărășii și nu s-a 
întâmplat nimic care să nu-mi dea dreptul să mai fiu. Am o idee 
- foarte simplă, care ne va aduce o mulţime de bani și ne va 
permite să ne întoarcem în vârful piramidei. Doar ascultă-mă. 

— E-n regulă. Am să te ascult, dar... 


121 


Dacă Willie Joe auzi o notă de îndoială în vocea partenerului, 
nu-i dădu importanţă și începu să vorbească pe un ton jos și 
repede. 

e 

Pam și Lucy stăteau una lângă alta, scrutându-l cu privirea 
prin fereastra camerei copiilor pe Baby John, cum începuseră să- 
| numească pe copilul nou născut. In jurul lor, forfota obișnuită 
dintr-o secție de maternitate: infirmiere mergând de colo-colo, 
doctori străbătând coridoarele, părinţi, bunici, prieteni, veniţi să 
admire noile vlăstare. Lângă Pam stătea o altă femeie. Numele 
ei era Priscilla Duncan și zâmbea în timp ce privea copilașii. 

— Nu sunt adorabili? spuse ea. 

Pam fu de acord că erau. 

— Dar așa de mici. 

— Da, așa sunt. Dar putem fi sigure că fiecare din ei va crește 
mare. 

Priscilla Duncan zâmbi mai larg la Pam, de parcă erau 
prietene vechi și dragi. 

O infirmieră veni lângă Pam și Lucy. Pam se întoarse spre ea: 

— Credeţi c-ar fi bine dacă mi-aş hrăni eu nepotul? 

Infirmiera ezită. 

— Nu știu, doamnă Ewing. De obicei, mama e singura... 

— Cumnata mea nu se simte prea în putere, spuse Pam, 
lingușitoare. Nu va veni azi la oraș. Nu puteți să lipsiţi copilul de 
prezenţa unei rude. 

Infirmiera ezită, apoi se înduioșă: 

— Nu e o procedură obișnuită, dar dacă mă urmați... 

Pam îi făcu cu ochiul lui Lucy și o urmă pe infirmieră în 
camera copiilor. Lucy rămase la fereastră, zâmbind aprobator, în 
timp ce Baby John sugea din sticlă. Era, hotărî Lucy, ca tot restul 
Ewingilor, înfometat de viaţă. 

e 

În după-amiaza aceea, toată familia era adunată pe patio 
pentru băuturile dinaintea cinei. Bobby, J.R. și Jock erau la bar, 
turnând și bând, gândindu-se la activităţile de peste zi. La masă, 
Sue Ellen, răsfoia în gol o revistă, fără să fie prea interesată. Din 
când în când unul sau altul dintre membrii familiei aruncau câte 
o privire în direcţia ei, vizibil îngrijoraţi. 


122 


— Bine, îi spuse Jock lui J.R., dacă Harv Smithfield îl 
recomandă pe individul acela, Beam, îmi pun banii la bătaie pe 
el. 

— Oh, Alan e grozav, fără îndoială. A studiat deja legea, pe 
toate părțile. Poate că ne va ajuta cu vreo soluţie să dăm cu 
Barnes de pământ. 

Jock mormăi: 

— Nu te baza pe lege, băiete. Nu ne-a fost niciodată benefică 
și nu ne va fi. Printre altele, Cliff Barnes e destul de isteț, așa că 
e posibil să găsească un truc legal sau două și să scoată asul din 
mânecă. 

— Poate. Dar cumva va trebui să-l oprim. Numai dacă, 
bineînţeles, frăţiorul meu, aici de față, ar gândi că e mai 
rezonabil să n-o facem. 

Bobby vorbi calm, fără grabă: 

— Ştii, J.R., pune-te în situaţia mea și nu vei putea găsi niciun 
motiv rezonabil să n-o facem. Poţi continua. 

— Bine, mulțumesc, frăţioare. 

În clipa aceea, două mașini intrară pe șosea. A lui Pam și a lui 
Lucy. Se schimbară saluturi și amândouă se alăturară celorlalţi 
de pe patio. 

— Ai fost la spital? vru Bobby să știe. 

— Da! spuse Lucy. 

— Cum se simte nepotul meu? întrebă Jock, nerăbdător. 

Miss Ellie râse tare. 

— Nepotul /u/! Ai crede că Jock Ewing a jucat un rol direct și 
creator. 

Jock își privi cu prefăcută ameninţare soţia. 

— Nu vorbi urât, Miss Ellie. Bine, hai s-o auzim - cum se simte 
băiatul? 

— E mic, spuse Lucy, dar splendid. 

— Doctorul spune că a mai câștigat o uncie în greutate, de 
ieri, spuse Pam. 

Lucy, de la bar, strigă peste umăr: 

— Vrea cineva un pahar? 

— Eu, spuse Pam. 

— Sue Ellen? - întrebă Lucy - și pe dată realiză ce gafă 
făcuse. 

O tăcere se lăsă peste grup, în timp ce așteptau răspunsul lui 
Sue Ellen. 


123 


— Doar niște sifon, te rog. 

Sue Ellen rezistă tentaţiei cu un abia auzit oftat de ușurare. 
Lucy turnă sifonul și Sue Ellen îl luă, îndreptându-se spre bazin, 
cu mișcări languroase. J.R. aşteptă o secundă, două și se duse 
după ea. O găsi așezată pe o bancă de lemn, privind apa 
liniștită. Se așeză lângă ea. Mult timp, niciunul din ei nu spuse 
nimic. Până când J.R. nu a mai putut păstra tăcerea. 

— Dragă, ar trebui să arăţi puţin mai mult interes faţă de 
lucruri. 

— Interes? Faţă de ce fel de lucruri, J.R.? 

— Viaţa în general, scumpo. 

— Viaţa în general mă interesează prea puţin în momentul de 
față, în caz că n-ai observat. 

— Am observat. Ca fiecare, din familie sau din afară. 

— Și cu ce anume sugerezi să înceapă interesul meu faţă de 
lucruri? 

— Ai putea începe cu copilul tău. 

— Nu cred că suferă de lipsă de atenţie. 

— Tu ești mama lui, spuse el, supărat. Apoi, mai încet, 
aproape susceptibil și cu reproș: Voiai atât de mult un copil. 
Acum... Nu-ţi pasă de el, deloc? De carnea și sângele tău? 

Ea îi răspunse cu o voce incoloră și cu substrat: 

— Nu te prosti! Bineînţeles că-mi pasă. 

— Nu prea pare să fie așa. 

Ea aruncă sifonul în bazin într-un jet subţire, arcuit, lent, apoi 
zâmbi de ceea ce făcuse, de parcă ar fi descoperit o încântare 
secretă în asta. 

— Aparenţele sunt deseori înșelătoare, J.R. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că nimic nu este așa cum pare să fie. Ca și 
comportamentul tău faţă de mine. Oricine ar privi, ar avea 
impresia că te preocupă într-adevăr binele meu. 

— Mă preocupă. 

— Mi-e greu să cred asta. 

— Sunt soţul tău. 

— Ai mai fost și înainte. De ce deodată acest subit interes, 
această manifestare de afecţiune în public? 

— Putem să ne salvăm căsătoria, Sue Ellen. Alţii au făcut-o, 
așa că putem și noi. 


124 


Ea se îndreptă de mijloc, încă șezând, cu sânii grei apăsându-i 
corsajul. Era, își aminti J.R., o femeie deosebit de atrăgătoare, o 
încântare în pat, când voia. Inventivă, îndrăzneață, tandră sau 
mai puţin tandră, în funcţie de dispoziţia lui și a ei. O dorință 
puternică, înflăcărată se strecură încet în vine și întinse mâna 
spre ea. Dar ea se ridică, ca și cum n-ar fi sesizat gestul lui. Se 
dădu mai aproape de bazin și o clipă lungă, nesigură, J.R. se 
gândi că ar putea plonja înăuntru, așa îmbrăcată, cum era. 

— Ascultă, spuse el, venind în spatele ei, știu că nu eo 
situaţie ușoară pentru tine. Nu-i ușor să treci prin ce ai trecut tu 
și să te lași de băut, așa cum ai făcut. Te admir pentru asta. 
Sunt mândru de tine. Eşti o persoană cu caracter, care a dovedit 
o voinţă puternică și hotărâre. 

— Sunt slabă și ezitantă. Fără încredere și speranţă. Nu-mi 
simt pământul sub picioare, J.R., ca o fată care intră în 
maturitate confuză și înfricoșată. Cât privește faptul că beam - 
niciodată n-am considerat asta o problemă. Am mai spus-o. Dar 
nimeni n-a ascultat. În special tu, J.R. Niciodată nu m-ai ascultat, 
orice aș fi spus. 

— Te ascult acum, scumpo. Ascult fiecare vorbă pe care-o 
spui. Cred că dacă încercăm, dacă încercăm într-adevăr, ne 
putem rezolva toate problemele. Doresc asta, Sue Ellen. Intr- 
adevăr doresc. 

Ea îl privi cu ochi goi și o faţă lipsită de expresie. El se simți 
tot mai încurcat și simţi nevoia să facă ceva cu mâinile. Işi 
aminti de vizita pe care o făcuse de dimineaţă la bijuterie, își 
băgă mâna în buzunar, scoase o cutie cu un inel și o deschise. 

— Poftim, spuse el. E pentru tine. L-am cumpărat azi 
dimineaţă. E un inel pentru maternitate, completat cu o mulțime 
de diamante. Foarte scump, foarte frumos, nu crezi? 

l-I întinse, dar ea nu făcu nicio mișcare să-l accepte. In sfârșit, 
îl privi în ochi. 

— M-ai cumpărat odată, J.R. Mi-ajunge. Nu mă vei mai putea 
cumpăra. Nu mai sunt de vânzare. 

J.R. rămase cu mâna întinsă, privind în locul pe care-l ocupase 
soția lui acum o clipă, conștient de faptul că ea îi întorsese 
spatele și plecase spre casă, lăsându-l în urmă. Singur. 

(J 

— Toţi sunt așa de ocupați acum, încât abia avem timp să ne 

vedem unul pe altul, exceptând timpul cinei. 


125 


— Nu muncește cam mult Jock pentru un om de vârsta lui, 
Miss Ellie? 

— Sue Ellen, unii bărbaţi la vârsta asta încep să dea în mintea 
copiilor. Jock al meu niciodată n-a fost unul din ăștia. Mi-a dat de 
furcă totuși cam mult, anul trecut, după operaţia lui de inimă, cu 
încăpăţânarea lui. Sunt sigură însă că Bobby și Ray n-or să-l lase 
să întreacă măsura cu munca. 

Sue Ellen își întoarse spre Miss Ellie ochii ei de culoarea 
oțelului: 

— Eşti așa de perspicace, de puternică, tot timpul controlată. 

— Nu-i chiar așa. Am făcut și eu greșelile mele, Sue Ellen, și 
mă aștept încă să mai fac. Poate mai multe ca înainte. Deși nu 
foarte multe, sper. 

Un zâmbet vag flutură pe buzele lui Sue Ellen și dispăru la fel 
de repede cum apăruse. Miss Ellie continuă, gânditoare: 

— Nu te mai gândi la trecut, draga mea. Niciodată n-a folosit 
la nimic. Ai tot viitorul în faţă: și, din punctul meu de vedere, se 
prezintă bine. J.R. e fiul meu și îl iubesc mult. Dar recunosc că 
nu întotdeauna îmi place, el, sau ceea ce face el. E un om dur, 
teribil de ambițios, și, cumva, nu-i pasă pe cine rânește. Dar nu 
se comporta așa când era copil. Poate că un copil e ceea ce vă 
trebuia ca să aranjeze lucrurile între voi. Și poate că este exact 
ceea ce îţi trebuia și ţie, Sue Ellen. Un copil deschide o altă 
perspectivă unor soţi. Aduce continuitate în viaţa lor de fiecare 
zi. Să fii complet responsabil faţă de o altă fiinţă umană - să te 
întrebi dacă procedezi bine sau rău - asta e ceva care te face 
mai umil, mai tolerant față de greșelile propriilor părinţi și, 
bineînţeles, față de ale tale. Jock și cu mine tânjeam de mult 
după un nepot, Sue Ellen, și dându-ni-l pe Baby John ne-ai făcut 
foarte fericiţi. Nu mai am răbdare până vine de la spital. Și Jock - 
râse ea moale - fără îndoială că o să-l strice răsfățându-l, așa 
cum a făcut și cu copiii noștri. Deodată se întrerupse, 
încruntându-se și-și măsură nora din priviri, apoi continuă. Dar 
mai vrem ceva, eu și Jock, Sue Ellen. Vrem să fii și tu fericită. 

Sue Ellen își forță vocea, încercând să-i imprime un timbru 
ușor, aerian, într-o încercare de a părea veselă dacă nu 
extaziată. 

— Oh, sunt fericită, Miss Ellie. Foarte fericită. J.R. n-a fost 
nicicând mai amabil sau mai înțelegător. Și băieţelul - cred că n- 
am văzut ceva mai frumos în viața mea. 


126 


Lucy li se alătură, degajată și însufleţită, cu o undă de 
anticipare în priviri. 

— Vrei să te duc la spital, bunico? 

— Nu știu, dragă. 

Apoi i se adresă lui Sue Ellen: 

— Aveai planificat să mergi azi la Dallas? 

Sue Ellen vorbi fără ezitare, cu faţa dreaptă și ochii limpezi: 

— Bineînţeles, minţi ea. De fapt, am putea merge împreună. 

Când se ridică în picioare, se clătină și-și duse mâna la frunte. 
Se așeză la loc, ţinându-se încă de cap. 

Miss Ellie veni spre ea. 

— Ce-i dragă? Te simţi bine? Vrei niște apă? 

— Doar o ameţeală, Miss Ellie. Voi fi în regulă într-un minut și 
vom putea pleca. 

— Să pleci! exclamă Miss Elie. Nu te duci nicăieri. Vreau să 
urci la tine în dormitor și să te întinzi în pat. Tinerele mame sunt 
sensibile. Trebuia să știu. 

— Să te ajut să urci? o întrebă Lucy pe Sue Ellen, privind-o pe 
sub sprâncene. 

— Nu, mulţumesc, dragă. Sunt sigură că mă pot descurca 
singură. 

Lucy și Miss Ellie o priviră cum pleca. Apoi ieșiră și se urcară 
în mașina lui Lucy. 

— Ştii, bunico, spuse Lucy când porniră, cred că Sue Ellen nu 
are dorinţa de a-l vedea pe copil. 

— Prostii! spuse ascuţit Miss Ellie. Bineînțeles că o are. E fiul 
ei. 

— Știu. Dar părinţii nu vor întotdeauna să-și vadă copiii. Sau 
să aibă într-un fel de a face cu ei. Ai mei nu vor. 

Miss Elie privi drept înainte. 

— Lucy, nu-i chiar așa. 

— Nu vreau să te contrazic, bunico, dar știu mai bine. Mi se 
pare că mama și tata nu m-au vrut când m-am născut și nici de 
atunci încoace. _ 

— Sunt sigură că te înșeli. Imprejurările... 

— Atunci, spune-mi: de ce nu sunt cu mine? De ce m-au lăsat 
atât de mult singură? De ce n-am auzit niciodată de ei? 

Miss Ellie nu avu argumente și merseră tot restul drumului 
până la Dallas fără să mai schimbe un cuvânt. 


127 


La spital, stând lângă fereastra camerei copiilor, Lucy observă 
că în apropiere stătea o femeie cu fața vag familiară. In final o 
recunoscu: era persoana care privise copiii ultima oară când 
fusese ea acolo; Priscilla Duncan, deși Lucy nu-i știa numele. 
Dădu politicos din cap și-și îndreptă atenţia spre Baby John. Intre 
timp, Miss Ellie conversa cu una din doctorițele care-l îngrijeau 
pe Baby John, doctor Rogers. 

— Atunci, credeţi că copilul va fi apt să părăsească în curând 
spitalul? 

— Atunci când părinţii lui vor dori, pot să vină să-l ia acasă, 
doamnă Ewing. 

Nerăbdarea ei crescu. 

— Dar asta e minunat! Nu mă gândeam că va fi atât de 
repede. 

— E mai bine decât ne aşteptam noi toţi. Nu mai are rost să-l 
mai ținem aici. Spuneţi-i mamei lui că poate veni să-l ia mâine. 

Lucy plecă de la fereastra camerei copiilor și veni lângă Miss 
Ellie și lângă doctoriță chiar în clipa în care Pam cobora din lift și 
se îndrepta spre ele. Lucy îi făcu cu mâna. 

— Pam! 

— Nu mă așteptam să te mai găsesc aici, spuse Pam. Îmi pare 
așa de bine. 

— Bunica nu mai putea aștepta. Ştii cât de ahtiaţi sunt unii 
după nepoți. 

— Văd acum, spuse Pam, cu un ton zeflemitor. 

Miss Ellie se prefăcu supărată și-i spuse lui Lucy: 

— Trebuia să vezi ce îngrijorată am fost pentru tine când ai 
venit pe lume. Fată sau băiat, un nepot e o fiinţă de o 
importanţă deosebită pentru noi. 

Apoi se întoarse spre Pam: 

— Baby John poate veni mâine acasă. 

Pam își lovi mâinile. 

— Asta-i minunat! 

— Doctoriţa a spus că a câștigat în greutate și toate testele 
sunt bune. Nu pot avea grijă de el aici mai bine decât mama lui, 
acasă. 

Interfonul începu să bâzâie și doctorita Rogers se auzi 
chemată. 

— Scuzaţi-mă, mă cheamă. 


128 


— La revedere, doamnă doctor, spuse Miss Ellie. Și 
multumesc foarte mult. 

Lucy aşteptă până ce doctorita Rogers plecă. 

— Acum putem să mergem la masă? Bunica mă duce la 
Anselmo, Pam. Vrei să vii cu noi? 

— Vreau să-mi menţin forma, mulțumesc. 

— N-ai idee ce pierzi. Cea mai bună mâncare italiană din 
Dallas. 

— Știu, spuse Pam și se bătu ușor peste talie. Nu-s așa de 
tânăra ca tine. 

Lucy râse, veselă. 

— La revedere, draga mea, spuse Miss Ellie. Ne vedem mai 
târziu. 

Pam se îndreptă spre fereastra camerei copiilor și începu să-l 
caute cu privirea pe Baby John printre ceilalţi copii. 

— Nu sunt niște scumpi? gânguri ea cu voce tare. 

Alături de ea, Priscilla Duncan aprobă, dând din cap. 

— Mai scumpi nici nu se poate, murmură ea. 

e 

În dimineaţa aceea J.R. se întâlni cu Alan Beam la biroul 
Companiei. Ewing. Beam trecu direct la problemă, o trăsătură 
pe care J.R. o găsi admirabilă la tânărul avocat. 

— Locul e perfect, J.R. Se poate fora acolo ani întregi, fără 
probleme. Populaţia e prea departe de acolo ca să-i pese ce se 
întâmplă. 

Vocea lui J.R. deveni mai moale, ca atunci când era îngrijorat, 
vital interesat, sau înfuriat. 

— Asta-i unul din terenurile acelea vacante, nu-i așa? 

Allan râse. 

— Ştii cum se spune: un teren vacant e o bucată de pământ 
înconjurată de puțuri de petrol. 

J.R. nu luă parte la veselia lui. 

— Cele mai multe din cele bune au fost deja înșfăcate. 

— Cam așa. Dar miros că ar mai fi. Oricum, tatăl tău a făcut o 
cerere pentru terenul ăsta acum vreo doisprezece ani. La 
cumpărat la un preţ de chilipir. 

— Nu sunt mari șanse să găsim petrol acum. 

— Din câte am auzit e chiar invers. 

J.R., grijuliu ea întotdeauna, testase pe cont propriu terenul. Îi 
știa perspectivele mai bine ca Alan. Sau decât oricine. 


129 


— Da, de fapt am organizat o echipă care să lucreze pe 
terenul respectiv. Forarea a început deja de o săptămână. Așa 
că, dacă domnul Barnes vrea să tabere pe noi din cauza acestui 
teren, i-am dat destule motive. 

Alan se aplecă înainte. Perspectiva unei bătălii ca lumea îl 
stimula, făcea să-i crească adrenalina. 

— Pot proiecta un Studiu pentru Impactul cu Mediul 
Înconjurător fundamentat. Dacă Barnes îl refuză - e O.K.! Abuz 
de putere, în special comparativ cu celelalte puțuri deschise 
acolo, în regiunea aceea. 

— Tatăl meu crede că legea nu ne oferă cea mai bună cale să 
ne răfuim cu Barnes. Poate are dreptate. 

Interfonul bâzâi. J.R. întinse mâna spre întrerupător 

— Da, ce-i? 

Vocea Louellei avea un ton efectiv încurcat: 

— Domnul Ames și domnul Garr sunt aici. Insistă să vă vadă. 

J.R. se gândi un moment. 

— Sânt în ședință acum. Poate altă dată. 

Se așeză înapoi pe scaun, privind gânditor la Alan. 

— Vrei să renunţ? întrebă Alan. 

— Nu. Nu, nu vreau asta. Cred că merită să încercăm lovitura. 
N-avem prea mult de pierdut. 

De-abia terminase de vorbit, că ușa se deschise brusc și intră 
jeb Ames, urmat de Willie Joe Garr. Incapabilă să-i oprească, 
Louella, în spatele lor, își desfăcu mâinile a neputinţă. 

Ames își puse mâna mare drept pe biroul lui J.R. și-și împinse 
agresiv faţa înainte. 

— De ce oare, J.R., eu și Willie Joe începem să credem că vrei 
să ne eviți? 

J.R. îi făcu semn Louellei să plece. Așteptă până închise ușa 
după ea înainte de a vorbi. Işi fabrică cel mai intrigat zâmbet, 
dar ochii îi rămaseră ficși, privind fără să vadă nimic. 

— Băieți, doar știți cum sunt afacerile. Nimeni n-a făcut mai 
multe decât voi. Am fost doar ocupat, asta-i tot. Acum, că 
sunteți aici - ce pot face pentru voi? 

— Vreau să vorbim, spuse Garr, cu asprime. 

— Trebuie să fie ceva urgent, dacă aţi dat buzna aici, în felul 
ăsta. Tulburând liniștea, aș putea să spun. Râse scurt. Nu mi se 
pare prea inteligent din partea unor oameni abia ieșiţi pe 


130 


cauțiune din închisoare să meargă încoace și încolo și să facă 
scandal, tu ce zici, Alan? 

— Legea prevede măsuri severe pentru cei eliberaţi pe 
cauțiune și care acţionează într-o manieră antisocială. 

Garr privi la Alan. 

— Cine naiba-i ăsta? 

— Avocatul meu, spuse J.R., vesel. Un funcţionar al justiţiei, ca 
să zic așa. 

Ames izbucni: 

— E necesar să vorbim cât mai repede, J.R., atât în interesul 
nostru cât și într-al tău. Și mai presus de orice, e ceva privat. 

Alan se ridică în picioare. 

— Vin altă dată, J.R. 

— Mulţumesc, Alan. Așteptă până ce tânărul avocat plecă, 
apoi se întoarse către cei doi: 

— E-n regulă, acum. Ce pot face pentru voi, băieţi? 

Garr se lăsă pe un scaun. 

— Nu ne oferi ceva de băut? 

— Eu singur hotărăsc cui să-i ofer de băut. 

Ames scutură din cap. 

— Fii rezonabil, J.R. Și vom fi și noi. 

— Nu când daţi buzna aici ca doi maniaci, cu ochii ieșiți din 
orbite. Nu atunci când știu cu câtă ușurință puteţi amândoi, 
ticăloșilor, să distrugeţi o viaţă omenească. 

Ames se strâmbă, de parcă-și amintise ceva dezgustător. 

— Încercăm să te protejăm pe tine, ca și pe noi, alungând-o 
pe Julie din oraș. Dacă fata asta vorbește cu Barnes, o amuţim 
pe vecie. 

J.R. nu încercă să-și ascundă mânia: 

— Vrei s-o omorâţi? La naiba, sunt atâtea alte forme de a te 
descurca cu oamenii. Nu va vorbi cu nimeni. Mă ocup eu de 
asta. 

Garr dădu din umeri. 

— A fost un accident, doar știi. 

Ames stătea pe scaun, privindu-l pe J.R. peste birou, de parcă 
l-ar fi văzut pentru prima dată. 

— După cum văd eu lucrurile, ceea ce s-a întâmplat a fost mai 
mult greșeala ta decât a noastră. Și până acum doar noi am 
plătit pentru asta. Vremurile petrecute după gratii sunt 
întotdeauna vremuri grele, J.R. Am suportat asta și am tăcut. Am 


131 


suportat totul și nu ne-am plâns niciodată. Nu erai departe să fii 
și tu implicat, și cred că nu ţi-ar fi plăcut. 

— Mă ameninţi? 

— Doar îţi spun cum a fost, asta-i totul. 

Garr vorbi cu o voce gravă: 

— E rândul tău să plătești, J.R., la fel cum am făcut și noi. 
Numai că felul în care o vei face tu nu va fi atât de dureros. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun, vorbi Ames, că vrem bani lichizi. Și repede. 

— Și mulţi, J.R. 

J.R. începu să râdă, până ce toată buna lui dispoziţia se stinse, 
fața i se încordă, gura i se lărgi. 

— Crezi că sunt pe punctul să vă dau o mulţime de bani? 
Pentru ce? De dragul vremurilor trecute? Hai să lămurim un 
lucru - n-aveţi absolut nimic în comun cu mine. 

— Nu fi atât de sigur... începu Garr. 

Ames îi făcu semn să tacă. 

— Toţi banii noștri sunt blocaţi de litigiu, J.R. Am fost daţi pe 
mâna justiţiei de toţi, pentru toate. Nu putem pune mâna pe un 
penny până nu se rezolvă toate astea. 

— Văd că aţi intrat într-un cuib de viespi. 

— Ne ești dator, J.R. Ne ești dator din plin. 

J.R. se ridică în picioare. Înalt și lat în spate, ocupa mai mult 
spaţiu decât toţi ceilalţi. Un om autoritar, puternic, nemăsurat 
de bogat. Privi în jos, spre vizitatorii lui. 

— Chiar dacă aș avea banii în mână, ceea ce nu-i cazul, nu v- 
aș da un bănuţ. Un bănut. 

Se ridicară de pe scaune, de parcă trebuiau să urmeze un car 
funebru, îndreptându-se fiecare spre câte un capăt al biroului, 
ameninţători. 

J.R. le făcu semn să se apropie. 

— Hai, veniţi, băieţi. Este exact ceea ce vreau, exact ceea ce 
vă trebuie. Să vă dovedesc cât de proști sunteţi, de fapt. Puneţi 
doar o mână pe mine și vă trimit înapoi la închisoare până la 
apusul soarelui. Avocatul meu a fost martor că aţi năvălit aici. Și 
secretarele. Încercaţi, daţi-i drumul. 

Asta îi făcu să se oprească. 

— Avem nevoie de bani, spuse Ames, ameninţător. 

— leșiți afară de aici, îi răspunse J.R. 

Ames dădu din cap și se îndreptă spre ușă. 


132 


— Ai învins de data asta. Dar nu s-a terminat. Vom continua 
până ai să regreți felul în care te-ai purtat cu noi, J.R. 

— Ai să regreţi într-adevăr, întări și Garr, urmându-și 
partenerul. 

— Singurul lucru pe care l-aș regreta vreodată - strigă J.R. în 
urma lor - este că nu sunteţi voi în locul lui Julie, aceia care să 
rămâneţi fără acoperiș. 

Plin de sine și satisfăcut, J.R. se așeză la loc, pe scaun. 
Victoriile, indiferent cât de mărunte, îi furnizau întotdeauna un 
profund sentiment al realizării, îi reînnoiau simțământul 
superiorității. Ames și Garr nu erau o problemă pentru el: fusese 
întotdeauna capabil să-i manipuleze. 

e 

Bobby, îmbrăcat în niște blugi murdari și o cămașă de lucru 
transpirată și pătată, se întorcea la casa din Southfork, după o zi 
grea de lucru la ranch. Intenţiona să facă un duș și să-și 
schimbe hainele mai înainte de a pleca în oraș. Incepu să urce 
scările spre camera lui, când se întâlni cu Sue Ellen, care 
cobora. 

— Ești acasă în dimineaţa asta, spuse el, amabil. 

— Am să mă duc la Dallas. 

Și trecu mai departe, ca și cum din punctul ei de vedere, nu 
mai aveau ce să-și mai spună. El ezită, se întoarse, și o strigă pe 
nume. Ea se opri, fără să privească înapoi. 

— Da, Bobby! 

— Vreau să mă opresc la spital, să văd copilul. De ce n-ai veni 
cu mine? 

— Vai, îţi mulțumesc că te-ai gândit la mine. Dar nu cred că e 
posibil. Nu mă simt capabilă, astăzi. Poate altă dată. 

Și-și continuă drumul. El alergă după ea, ajungând-o la 
capătul scării. 

— Sue Ellen, nu mai poţi continua astfel. 

— Cum astfel? Nu știu ce vrei să spui. 

— Evitându-mă. Evitând realitatea. Evitând viaţa. 

— Sunt foarte plină de viaţă, spuse ea, deliberat. Se pare că 
nu înţelegi, Bobby. Nu evit nimic. Urmez pur și simplu 
recomandările doctorului: să mă odihnesc, să încerc să mă fac 
bine. 

— Te-a sfătuit doctorul tău să-ţi ignori copilul și să uiţi 
trecutul? Nu cred, Sue Ellen. Nu poţi merge pe calea asta. 


133 


Lucrurile nu dispar dacă pretinzi că nu există. Nu poți șterge 
trecutul negând tot ce s-a întâmplat. 

O scurtă clipă, durerea îi ieși la suprafaţă și i se văzu pe față. 
Inspiră repede, cu o mișcare ușoară și expresia liniștită, 
netulburată reveni. Îl privi zeflemitor. 

— Ce vrei de la mine, Bobby? 

— Vreau să te faci bine. Vreau să te ajut, dacă pot. 

— Oh, poți. 

— Spune-mi cum. 

— Lăsându-mă singură. Te rog. 

e 

Nu trecură nici două ore și Bobby ajunse la spital, parcă 
mașina și se îndreptă spre intrarea principală. Înaintea lui văzu o 
figură cunoscută. Bobby strigă, izbucnind supărat: 

— Cliff! 

Cliff Barnes se opri, așteptând ca Bobby să ajungă la el. 

— Ce naiba faci aici? întrebă Bobby, furios. 

— Ewingii nu-s stăpânii spitalului. 

— La naiba, omule, ai să începi să faci scandal pe aici și 
urmările nu vor avea cum să-ţi placă. 

Faţa lui Cliff se întunecă, și își strânse pumnii. 

— Ești soţul surorii mele, singurul Ewing care mai aduci vag 
cu o ființă umană. Dar nu încerca să întinzi coarda prea tare, 
Bobby. Vei descoperi că știu să mă descurc la necaz. 

— Te-am prevenit să te ţii departe de Sue Ellen și de copil. 

— La dracu' cu prevenirile tale! 

Bobby făcu un pas înainte, cu capul înclinat agresiv în jos. 

— Vrei să începi tărăboiul chiar acum, pe scările spitalului? 
Îmi convine. Dar gândește-te la titlurile de pe prima pagină a 
ziarelor de mâine. 

— Eşti un ticălos, Cliff. 

— Nu te băga, Bobby. Nu-i deloc treaba ta aici. E ceva între 
mine şi Sue Ellen. 

— Poate că a fost odată, Cliff, dar nu mai este. Suntem toți 
implicați acum, toată familia. Ar fi o greșeală fundamentală din 
partea ta să crezi că intenţionez să stau liniștit la o parte și să te 
las să faci și mai mult rău. 

— Nu mă poți opri. Copilul acela de acolo e al meu. Ai uitat? 

— Într-adevăr nu te gândești cât de multe vieţi trebuie să 
distrugi atâta timp cât obţii ce vrei? 


134 


— Cât de multe vieţi, Ewing? Ai dreptate. Nu-mi pasă. 

— Dar de Sue Ellen? 

— O iubesc pe Sue Ellen. O vreau. Pe ea și pe fiul nostru. 

Bobby clătină din cap, morocănos. 

— Cliff, ascultă bine. Te previn. Sue Ellen nu mai poate 
suporta niciun șoc în momentul ăsta. Nu e deloc sănătoasă, a 
ajuns la limita a ceea ce poate să îndure. incearcă s-o forțezi să 
aleagă între tine și J.R. și ai s-o întorci înapoi, la sanatoriu. 

— Pleacă din drumul meu. . 

— J.R. e acum acolo, Cliff. /și vizitează fiul. Decât să te las să 
intri, mai bine mătur pământul cu tine. 

Cliff ezită, apoi spuse: 

— N-am să mă pun cu tine, Bobby. Nu în felul ăsta. Nu atunci 
când știu că nu pot câștiga. Nu-mi plac luptele zadarnice. Dar 
dă-mi voie să-ţi spun - îi vreau pe amândoi, pe Sue Ellen și pe 
copil. Și intenţionez să-i obţin. În orice fel voi putea. 

Trecu pe lângă Bobby și cobori în grabă treptele spitalului, 
îndreptându-se spre locul în care îi era parcată mașina. Intră și 
se grăbi să demareze, fără să arunce o privire înapoi. Când 
ajunse la biroul lui, se repezi să sune după Harry Shaw. 

— Dorești ceva, Cliff? 

— La naiba. Ce-i cu Studiul asupra Impactului cu Mediul 
Înconjurător pentru Ewing Oil? E respins. O încercare moartă. 
Vreau situaţia fiecărei bucăţi de pământ pe care o stăpânesc 
sau o au în concesiune, al fiecărui loc unde au de gând să 
foreze. Vreau să explorez fiece teren vacant, să văd dacă totul e 
legal. Dacă există niște discrepanțe, înaintăm acţiune legală. 
Vreau să-i lovesc pe Ewingi acolo unde-i doare. 

— Cliff, ia-o ușor. 

— La naiba cu luatul ușor. Am să-i fac pe Ewingi să sângereze 
până când îmi vor înapoia tot ce ceea ce îmi aparţine de drept. 

e 

Primele raze ale soarelui răspândiră peste Southfork o lumină 
de culoarea oțelului; cerul clar promițând o altă zi proaspătă și 
răcoroasă. Jos, în vale, la ţarc, Bobby își verifica șaua care 
atârna pe gard. Auzi zgomotul unor pași care se apropiau, dar 
nu se întoarse. 

— Bună dimineaţa. 

Era Pam. 


— Bună dimineața, răspunse el și își văzu de treabă. După un 
timp, adăugă: Te-ai sculat cam devreme. 

— Ca și tine. Vreau să vorbim. 

— E-n regulă, vorbește. 

— Îmi pare rău pentru ieri seară. 

— Și mie. 

— Voiam să facem dragoste. 

— Nici pe jumătate cât voiam eu. 

— Atunci, ce s-a întâmplat? 

— Am avut iar parte de unul din războaiele noastre Barnes- 
Ewing. 

— Trebuie să înceteze. Te iubesc, Bobby. Te vreau. De câte 
ori ne certăm, mă îmbolnăvesc. g 

— O.K., hai să facem un pact. Să nu ne mai certăm. In special 
în pat. 

O luă în brațe și se sărutară. Rămaseră îmbrățişati. 

— Oh, Bobby, spuse Pam. La noapte! Am să te fac fericit la 
noapte. 

— Și eu pe tine. 

— Nu mai am răbdare. 

Pam îi alunecă din braţe. 

— E totul în regulă cu vitele? 

— Trebuie să stăpânim situaţia până la noapte. Ascultă, spuse 
el, brusc. Blestemata asta de vendetă Barnes-Ewing mă calcă pe 
nervi. Începe să se resimtă și între noi, între tine și mine. Parcă 
nu mai putem să fim cinstiţi unul faţă de altul. 

— Totul e atât de complicat. Cliff - J.R. - copilul. Nu știu 
niciodată ce să spun, ce să fac. 

— La fel și eu. leri l-am văzut pe Cliff. Era la spital. 

— Oh, nebunul acela de frate al meu! 

— L-am prevenit să se ţină departe de Sue Ellen și de copil. 

— O va face, Bobby. Trebuie s-o facă. Doar că nu înţelege 
încă cât de fragilă e Sue Ellen. Când va înțelege n-o să vrea să-i 
îngreuneze situația. 

— Nu sunt sigur. Am încercat să-i explic totul. N-a fost prea 
impresionat. E hotărât să facă scandal. 

— N-o va face. Nu-l vom lăsa. 

— E mai ușor să vorbești decât s-o faci. Mai bine ai vorbi cu el 
și i-ai spune că dacă încearcă ceva, orice, am să-l sfâșii. Spune-i 
că J.R. - noi toţi - vom face un scandal destul de mare ca să nu 


136 


mai aibă ce căuta prin părţile astea. Indiferent ce face, nu-i 
poate învinge pe Ewingi. 

— Așa crezi? 

— Spune-i, răspunse Bobby posomorât, spune-i că dacă 
numele Ewing va fi târât în noroi, coada lui, Cliff Barnes, se va 
târi odată cu el. Și va fi cea mai riscantă acţiune pe care-a 
întreprins-o vreodată - așa să-i spui. 

— O să-i spun, răspunse ea, moale. 

e 

Ceva mai târziu, în acea dimineaţă, J.R., îmbrăcat de oraș, i se 
alătură lui Jock pentru micul dejun. 

— Eşti pregătit să pleci devreme la oraș - observă Jock. 

— lau micul dejun cu niște petroliști de peste ocean. Părăsesc 
tara astăzi. 

J.R. își turnă o cană de cafea și se așeză. 

— Despre ce e vorba? 

— Despre deschiderea unui nou câmp petrolifer pe coasta 
asiatică. Poate prezintă interes pentru cartel. Nu sunt încă sigur. 

Jock mormăi, umplându-și gura cu ouă și slănină. Vârsta nu-i 
redusese deloc pofta de mâncare. 

— Ames și Garr au făcut ceva ca să încerce să se întoarcă în 
cartel? 

— Încă nu. Sunt ţinuţi în loc de litigiu și n-au capital. Nu prea 
au mijloace de acțiune. 

— Judecătorul o fi numit asta atentat la viața oamenilor, dar 
cei doi sunt efectiv niște criminali. Trebuiau închiși pentru 
totdeauna. Nu vreau ca Ewing Oil să aibă cumva de-a face cu ei. 

— Nici eu. J.R. își termină cafeaua și se pregăti să plece. 

— Vrei s-o duc pe Sue Ellen la spital? Cred că nu poate încă să 
șofeze. Mama ta mi-a spus că ieri a avut o amețeală. 

— Mă întorc eu s-o iau. Când ai să te întorci acasă, deseară, 
tată, ai să-l ai pe nepotul tău, să te joci cu el. 

Un zâmbet de încântare se răspândi peste faţa zbârcită a lui 
Jock. 

— Nu se putea mai bine. 

Apoi faţa îi deveni serioasă. 

— Lucrurile merg mai bine acum între tine și Sue Ellen, fiule? 

— Fac tot ce pot, tată. 

— Văd că faci, fiule. Continuă. 

Bobby intră în camera de zi și se salutară. 


137 


— Ești gata, tată? Camionul e aici. 

Jock se ridică. Bobby înșfăcă o plăcintă de pe bufet, mâncând- 
o în picioare, fără să se mai așeze la masă. 

— Cât am pierdut din turmă? vru să știe J.R. 

— Nu prea mulţi. Cred că în total vreo duzină de viței. Am 
luat-o din timp. 

— Asta-i mare lucru, spuse J.R. 

Bobby se supără, dar nu spuse nimic: munca grea și murdară 
era ceva cu care J.R. nu era familiarizat. Munca prin care 
salvaseră turma, minus o duzină de viței. La naiba, da, era mare 
lucru. Al naibii de mare. 

e 

La orele unsprezece, în aceeași dimineaţă, J.R. se toarse la 
ranch. O găsi pe Sue Ellen lângă bazin, cu un pahar de ceai rece 
în mână. O sărută pe păr, o strânse de umeri și o întrebă cum se 
mai simţea. 

— Destul de bine, cred. 

— Îmi place costumul ăsta de baie. Mi se pare că silueta ta e 
mai grozavă ca oricând. 

Ea nu păru să fi auzit complimentul. J.R. se forță să-și ascundă 
supărarea. 

— Recunoaște că, oricum, e vremea să te schimbi. Sunt 
nerăbdător să mergem la Dallas și să ne luăm copilul de acolo. 

Ea îl privi într-un fel ciudat, de parcă n-ar fi înțeles, apoi privi 
în zare. 

— Nu cred că voi putea să vin cu tine, J.R. 

— Să nu vii cu mine! Ce naiba vrei să spui cu asta? 

— M-a durut rău capul toată dimineaţa. Credeam că puţin 
soare și ceva rece de băut mi-ar prinde bine. Dar n-a fost așa. 
Apoi se ridică. Cred că mai bine m-aș duce să mă întind puţin. 

El o privi cum pleca, clocotind, dorind să lovească, să 
provoace durere, supărare. În loc de asta, rămase blocat în loc, 
cu membrele tremurându-i, așteptând să i se potolească furia. 
Aproape cinci minute trecură până ce porni după Sue Ellen. O 
găsi întinsă pe pat, îmbrăcată într-un capot multicolor. 

— Ai să te îmbraci și ai să vii cu mine la spital. 

Ea clipi. 

— Ti-am spus, nu pot. 


— Mai degrabă nu vrei. Poţi prosti pe oricine de aici cu falsele 
tale dureri de cap și accese de amețeală, dar nu pe mine. N-ai 
nimic și amândoi o știm. 

— Doctorul a spus că este vital să stau liniștită. 

— La dracu’ cu doctorul! Singurul lucru pe care-l vreau acum 
e să începi să te porți ca o soţie și ca o mamă. 

— Fac tot ce pot. 

— Nu se vede. Ai făcut-o pe mama și pe tata, pe toți din 
familia asta să se sperie prostește în privinţa ta. N-ai manifestat 
nici urmă de simțământ matern. N-ai deloc simţul decenţei, a 
ceea ce se cuvine? 

— Nu-mi vorbi tu mie de decenţă. 

— N-o să transformăm conversaţia asta într-o discuţie despre 
comportamentul meu. Tu ești problema în momentul de față. 
J.R. se apropie de pat. Acum, intenţionezi să te îmbraci sau 
trebuie s-o fac eu pentru tine? 

— Vrei să mă târăști de aici făcând tărăboi și ţipând? 

— Dacă va fi nevoie. Acum, ce ai de gând? 

— Cred că știi. 

— Depinde. Acum scoală-te. 

O clipă lungă ea nu se mișcă. Apoi se ridică, resemnată. 

— O să mă îmbrac, spuse ea, fără hotărâre. 

— Imi închipui că ai înțeles rezonabilitatea argumentelor 
mele. Ai cinci minute - și mergem - într-un fel sau altul. 

e 

Ajunseră la spital fără niciun incident, abia schimbând o vorbă 
pe drum. De îndată ce Mercedesul lui J.R. intră în spaţiul de 
parcare, văzură mașini ale poliţiei în jurul intrării principale, 
flashuri fulgerând. Peste tot erau ofiţeri în uniformă, mașini ale 
Televiziunii. Oameni cu aparate de filmat pe umăr filmau tot ce 
se putea vedea și reporteri cu microfoane luau interviuri 
doctorilor și surorilor și, când reușeau, vreunui detectiv de la 
poliție. 

J.R. o ajută pe Sue Ellen să coboare din mașină. 

— Mă întreb ce se petrece? 

Un bărbat cu un reportofon dădu năvală peste ei. 

— Domnule Ewing, doamnă Ewing, aveţi ceva de declarat 
acum? 

— De declarat? exclamă J.R. Despre ce? Suntem aici ca să ne 
luăm copilul și să-l ducem acasă. 


139 


Alţi reporteri se adunară grămadă în jurul lor, bombardându-i 
cu un tir de întrebări. 

— Aveţi vreo bănuială, domnule Ewing? 

— A avut loc deja vreun contact? 

— Ceva cereri de răscumpărare? 

— Hei, lua-ţi-o mai încet, oameni buni, strigă J.R., conducând- 
o pe Sue Ellen spre intrarea spitalului. Indiferent ce s-ar fi 
întâmplat n-are nimic de-a face cu noi. 

— Vreţi să spuneţi că nu știți? 

— Nu ni s-a spus. 

— Oh, Dumnezeule! 

— Ce-i asta? întrebă J.R. De ce naiba v-aţi adunat aici? 


— Domnule Ewing, doamnă Ewing - e vorba de fiul 
dumneavoastră - John Ross III... 

— Ce-i cu el? 

— A fost răpit! 


(J 

Spitalul viermuia de poliție, în uniformă sau în civil. Bărbaţi și 
femei de la brigada de medicină legală controlau camera 
copiilor, coridoarele, scările rulante și  ascensoarele în 
eventualitatea găsirii unei piste. Peste tot se puneau întrebări, 
se notau răspunsuri care erau apoi supuse judecății minţilor 
sceptice și cinice ale detectivilor experimentați. 

— Când l-aţi văzut ultima oară pe copil? era întrebarea cheie 
care se punea la nesfârșit. 

— Când l-am hrănit, răspundea o soră. Pe la nouă și un sfert. 

— Și când l-aţi examinat? îl chestiona un alt detectiv pe 
medicul pediatru. 

— Pe la zece, cred. Am efectuat vizita obișnuită pe la zece. 

Detectivul locotenent Simpson îi escortă pe J.R. și Sue Ellen 
într-o mică încăpere pregătită pentru ei. Îi pofti să ia loc înainte 
de a se așeza și el pe scaun. Era un tip brunet, focos, cu ochi vii 
și curioși și o gură parcă fără buze. Era ceva în atitudinea 
corpului lui, de parcă era gata să treacă la acţiune mai înainte 
ca altcineva s-o poată face. Privirea i se plimba de la J.R. la Sue 
Ellen și înapoi. 

— Are cineva vreo idee? începu J.R. 

Simpson dădu din cap. 

— Până acum nimeni nu pare să fi văzut sau auzit ceva. 

— Credeţi că e posibil ca într-un spital... începu Suia Ellen. 


140 


— Doamnă Ewing! Întotdeauna e atât de multă lume 
primprejur, umblând încoace și încolo. Doctori, surori, pacienţi, 
vizitatori. Aici e imposibil să fii atent. 

— Dar chiar să pleci cu un copil... 

— Da. Într-adevăr, nu s-a mai întâmplat ceva asemănător în 
oraș. Vom face tot ce putem să vă găsim băiatul, doamnă 
Ewing. Dar am câteva întrebări. 

— Orice doriţi, locotenente, căzu de acord J.R. și-și îndreptă 
privirea întrebătoare spre Sue Ellen. Ea stătea ţeapănă în scaun, 
cu mâinile încolăcite în poală. Indiferent ce simţea, nu i se putea 
citi nimic pe faţa, care devenise o mască rigidă de alabastru, 
fixă, împietrită, parcă fără viața. 

— Există cineva care credeţi că ar fi putut face un astfel de 
lucru? 

— Nimeni, răspunse pe loc J.R. 

— Aproape jumătate din statul Texas îl urăște pe soţul meu, 
spuse Sue Ellen, fără să-și schimbe expresia. 

— Înţeleg, spuse Simpson. Dar cineva anume? 

— Nu-mi pot imagina nicio persoană cunoscută care să facă 
ceva atât de îngrozitor. 

Simpson privi cercetător la Sue Ellen; ea îi evită privirea. 

— Ne-ar putea da familia dumneavoastră vreun ajutor? 

Mintea lui J.R. scruta trecutul. Un flux de nume și feţe îi 
apărură: dușmani de afaceri și personali, oameni pe care-i 
învinsese într-o problemă sau alta, soţi ale căror soții le 
sedusese, femei cu care se purtase rău. 

— Nimic, spuse el. 

— Doamnă Ewing? 

— Nu vă pot fi de folos. 

— E-n regulă, spuse Simpson, ridicându-se. Cred că am 
terminat, pentru moment. Vom urma procedura normală într-un 
astfel de caz. Vom face tot ce putem să vă găsim fiul. 

J.R., în picioare, începu să se plimbe prin încăpere. 

— Ceea ce vreau să știu, spuse el puţin agitat, este cum de s- 
a putut petrece un astfel de lucru în mijlocul celui mai bun și 
mai costisitor spital din Dallas? 

— Asta - spuse detectivul Simpson încet, este exact ceea ce 
aș vrea și eu să știu. Dacă sunteţi de acord, aș vrea să stau de 
vorbă cu fiecare dintre dumneavoastră separat. 


141 


— Desigur, spuse J.R. Începeţi cu Sue Ellen. Trebuie să dau un 
telefon. 

În cabinetul infirmierelor găsi un telefon și formă repede un 
număr. 

Răspunse Miss Ellie. 

— Bună, mamă, J.R. la telefon. 

— Oh, J.R., sunt așa de fericită că ai sunat. Ce se petrece 
acolo? Doctorul Samuels a telefonat imediat după ce aţi plecat, 
dar n-a vrut să-mi spună nimic. Copilul e bine? Sper că nu-i 
nimic rău. 

— Copilul nu mai este, mamă. 

— Nu mai este? 

— A fost răpit. 

— Oh, Dumnezeule, nu! Cum a fost posibil? 

— Nimeni nu poate răspunde la întrebarea asta, mamă. Poliţia 
e peste tot și face cercetări. 

— Nu, nu, nu cred asta. Trebuie să fie o greșeală, cumva. 
Trebuie să-l fi confundat cu alt copil. Ceva... 

— Nu, mamă. A fost răpit. Nu mai este. 

— Dar cum? 

— Nu știm. Nimeni nu știe încă. Mai bine i-ai spune lui tata și 
celorlalţi. Și, mamă, deoarece nu știm încă ce urmăresc răpitorii, 
cine sunt și de ce l-au răpit, ar fi mai bine să fiţi atenţi pe acolo. 

— Da, da. Oh, biata Sue Ellen. Cum rezistă? 

— Asta da, întrebare. E năucită și reacţionează de parcă ar 
vedea totul de la distanță, de parcă ar asista la un spectacol de 
operetă la TV. N-aș putea spune dacă simte ceva. 

— Biata de ea, nu e sănătoasă, J.R. Fii drăguţ cu ea. 

— Da, mamă. Mai bine le-ai spune lui Pam și lui Lucy s-o 
aducă acasă cu mașina. Mă întorc și eu când voi putea. La 
revedere, mamă. 

— La revedere, fiule. 

Locotenentul Simpson, sperând că vederea celorlalți oameni, 
apropierea lor, sunetul vocilor lor, ar avea un efect pozitiv 
asupra lui Sue Ellen, o condusese în sala de așteptare. Mai 
văzuse cum reacţionaseră și alte mame la răpirea unui copil, 
cunoștea efectele traumatizante care aproape întotdeauna 
aveau loc și credea că Sue Ellen a suferit și ea un șoc. 
instinctele lui umane îi spuneau s-o ia încet, să-i dea timp să-și 
revină; dar experienţa lui de poliţist îi spunea că în cazul 


142 


răpirilor de copii, cu cât acţionezi mai repede, cu atât mai bine. 
Cu cât mai repede îţi formezi o părere asupra cazului, cu atât 
mai bine; în timp, șansele de a descoperi copilul pierdut se 
diminuează simţitor. O pofti pe Sue Ellen să ia loc în sala de 
așteptare, îi aduse o cafea și-i oferi o ţigară. Numai atunci 
reîncepu să o chestioneze, fără să se grăbească, amintind doar 
ocazional de esenţa problemei, pentru ca ea să înțeleagă exact 
ce se petrecuse. Dar fiecare întrebare ducea doar la replici fără 
nicio valoare. 

Disperat, trecu mai dur la subiect. 

— Trebuie să fie ceva care să ne puteţi spune, doamnă Ewing. 
Nu aveţi, vreo idee, cine ar fi putut să facă un astfel de lucru? 

— Nu m-am simţit bine, răspunse ea cu o voce letargică. Nu 
mi-am văzut copilul zilele astea. 

— De când aţi părăsit spitalul? 

— Nu știu. De două, trei zile. Nu sunt chiar sigură. 

— Aţi văzut vreo persoană suspectă pe alături? 

— Suspectă? Oh, nu, n-am văzut pe nimeni suspect. 

— S-a întâmplat ceva neobișnuit? 

— Nu înțeleg. 

— S-a interesat cineva de dumneavoastră, de familia 
dumneavoastră, de copil? 

Ochii ei luciră și se iluminară. Își îndreptă atenţia spre 
detectiv. 

— Copilul nu mai este, nu-i așa? Într-adevăr nu mai este? 

— Mi-e teamă că da. Știu că e greu pentru dumneavoastră, 
dar avem nevoie de tot ajutorul pe care ni-l puteţi acorda. 

Ea se lăsă pe spate și-și închise ochii. 

— E doar greșeala mea. 

Simpson, uluit, se aplecă în faţă, incitat, sigur că urma să 
descopere ceva. 

— Ce vreţi să spuneţi, mai exact, doamnă? Referitor la faptul 
că ar fi greșeala dumneavoastră. 

Sue Ellen deschise brusc ochii, privind peste Simpson, în 
direcţia lui J.R., care intra în sala de așteptare. Dar nu-i realiză 
prezenţa, conștientă doar de păcatele ei trecute. 

— Am făcut ceva teribil, gemu ea. Ar fi drept să fiu pedepsită. 

— Credeţi că ceva din ceea ce ați făcut poate constitui cauza 
dispariţiei copilului? 


143 


J.R., impulsionat de teama că Sue Ellen ar putea divulga 
vreunul din păcatele ei sau ale lui, se grăbi spre ea și-i puse o 
mână hotărâtă pe umăr. 

— Cred că-i destul, locotenente. Soţia mea nu mai este ea 
însăși. După părerea mea, aţi luat-o într-o direcţie greșită. 

Simpson se ridică. 

— Dacă soția dumneavoastră are ceva să ne spună, asta ar 
putea să ne ajute... 

— Soţia mea nu știe nimic despre asta. Dacă se poate, aș dori 
să vorbesc cu dumneavoastră între patru ochi. 

Simpson își făcu drum spre cealaltă parte a sălii de așteptare, 
urmărind-o tot timpul pe Sue Ellen cu privirea. 

— Trebuie să vă previn, domnule Ewing, că obstrucţionarea 
poliţiei într-o investigație de acest fel... 

— De ce aș face asta? Credeţi că nu vreau să-mi recapăt fiul? 
Doresc asta mai mult decât vă puteți închipui. Dar nu vreau să- 
mi îndurerez soția când nu e cazul. A avut un accident de 
mașină acum câteva săptămâni. Drept urmare, copilul nostru s- 
a născut prematur și aproape mort. Se învinuiește pentru asta. 

— Nu știam. 

— Puteţi înțelege atunci de ce nu vreau să-și reamintească 
incidentul. Este o emotivă și e într-o stare foarte proastă. V-aș fi 
recunoscător dacă m-aţi lăsa s-o duc acasă. Vă asigur că 
niciunul dintre noi nu știe ceva care ar putea să vă ajute. Aș dori 
să știm. 

— Nu aveţi cunoștință de nimeni care ar fi vrut să vă răpească 
fiul? 

— De nimeni. 

— E-n regulă. Duceţi-vă acasă, domnule Ewing. Luaţi-vă soţia. 
O să trimit niște oameni să vă însoţească. Am vrea să vă punem 
telefonul sub control. Cred că nu va dura mult până veţi primi 
primul telefon. 

— Primul telefon? 

— Da, care să reprezinte scrisorile de acreditare ale 
rapitorilor, ca să zic așa. Apoi vi se va face o cerere. Al treilea 
telefon vă va da instrucțiuni și așa mai departe. Toţi ăștia 
acţionează cam în același fel. 

— A fost informat F.B.I.-ul? 

— De prima dată. Oamenii lor au și început să acţioneze. 
Acum, domnule Ewing, vă rog să nu faceți vreo prostie. 


144 


— Ce vreţi să spuneţi? 

— Vreau să spun că asta e o muncă pentru profesioniști - 
pentru poliţie. Dacă răpitorii reușesc să intre în contact cu 
dumneavoastră sau cu vreun membru al familiei dumneavoastră 
în mod direct, trecând peste noi, trebuie să mă informați. 
Suntem experimentați și știm mult mai bine ca dumneavoastră 
cum să procedăm cu ei. 

J.R. începu să spună ceva, dar Simpson i-o reteză: 

— Știu, copilul e fiul dumneavoastră, îl iubiţi, îl vreți înapoi. 
Pentru mine e doar o datorie de serviciu. Dar ăsta e chiar 
motivul pentru care trebuie să depindeţi de noi, pentru că 
suntem profesioniști, pentru că știm cel mai bine cum să 
procedăm în orice situaţie s-ar putea ivi. 

— Foarte bine, locotenente. Daţi-i înainte, noi plecăm acum 
acasă. Erau aproape în pragul liftului, când Sue Ellen începu să 
plângă. 

— Oh, J.R., ce-am făcut? E doar greșeala mea - doar a mea. 
Dar niciodată n-am vrut să se întâmple asta. Trebuie să mă 
crezi. a 

El o înconjură cu brațul și o conduse în lift. Incepea, își spuse 
el, să fie o aventură prăpăstioasă. Pentru ei toţi. 

e 

Jock își îndemnă calul spre turmă, încercând să izoleze un 
juncan care se străduia să-și croiască drum printre vite. Jock își 
pregăti lasoul, gata să facă prima mișcare. Sunetul puternic al 
unui claxon de mașină puse cireada în mișcare, având ca efect 
mugete considerabile și o mișcare nervoasă primprejur. Jock 
înjură, trase de frâu, apoi privi în jur. Un jeep dădu buzna în 
direcţia lui, claxonând neîncetat. Opri la câţiva metri de el. 

— Ce dracu faci! urlă Jock la șofer, unul din oamenii de la 
grajd. 

— Îmi pare rău, domnule Ewing. Miss Ellie a spus că trebuie să 
ajung aici cât pot de repede și să vă iau la ranch. 

— Ce se întâmplă acolo? 

— N-a spus nimic decât că trebuie să vă iau pe 
dumneavoastră și pe Bobby. 

— Bobby e la Little Horn. Du-te după el. Eu mă întorc călare. 

— Da, domnule. 


145 


Jock își puse calul în mișcare, îndemnându-l cu pintenii la 
galop, îndreptându-se spre casă. Simțea că trebuia să se fi 
întâmplat ceva rău. 

e 

Lucy, încărcată cu cărțile și geanta ei, traversa stadionul de la 
Southern Methodist University și intra în parcare. Deodată, o 
camionetă galbenă, purtând pe ușă emblema Southfork-ului, 
traversă mugind cărarea pe care mergea ea, cu frânele 
scârțâind pătrunzător și anvelopele fumegând. Un cowboy tânăr, 
pe nume Jimmy, sări din mașină strigând-o pe nume. 

— Domnișoară Lucy! 

— Jimmy! Ce, s-a răsturnat lumea de gonești ca un nebun? 

— Cum spui tu, Lucy. Bunica ta vrea acum să fii acasă. ȘI 
când dă ea ordine, cum a făcut astăzi, e mai bine s-o ascultăm, 
atât familia cât și angajaţii. 

— S-a întâmplat ceva rău? întrebă Lucy, urcându-se în 
camionetă. 

— Nu mi-a spus nimic, exceptând faptul că trebuie să vin și să 
vă iau. Și repede. 

Apăsă cu piciorul pe accelerator și camioneta porni. 

e 

Jock își îndemnă calul drept spre patio, descălecă înainte ca 
acesta să se oprească, alergă înainte și intră în casă, strigându- 
și soția pe nume. 

Miss Ellie ieşi din camera copilului în capul scărilor, cu 
lacrimile curgându-i pe față. 

— Oh, Jock... 

El urcă câte trei trepte odată. 

— Ce s-a întâmplat, Miss Ellie? Ești rănită? La naiba, pe oricine 
ar fi ridicat mâna la tine, am să-l sfarm cu mâinile goale... 

— Nu, nu, sunt bine. 

— Atunci, ce este? 

— E vorba de copil, Jock. Copilul - a fost răpit. 

Vestea îl izbi ca o lovitură în stomac. Se clătină, cât pe ce să 
cadă pe spate, susținându-se de balustradă, ca suport. Inima 
începu să-i bată neregulat și o ceaţă deasă i se lăsă pe ochi. 

Camioneta galbenă intră cu viteză în parcare, aproape 
ciocnindu-se cu jeepul care-l aducea pe Bobby de la Little Horn. 
Bobby sări din jeep și împreună cu Lucy alergară spre casă. 

— Ce se petrece, Bobby? 


146 


— N-am idee. 

— Eram la școală. Bunica l-a trimis pe Jimmy după mine. 

— Mai bine am intra. 

li găsiră pe Jock și Miss Ellie așteptând în sufragerie, așezați 
pe canapea, ţinându-se de mână. Feţele le erau încordate și era 
evident că Miss Ellie plânsese. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu că sunteți aici, începu Miss Ellie. 

— Ce este, mamă? întrebă Bobby. 

— S-a întâmplat ceva rău? întrebă Lucy. 

— Copilul - se auzi vocea răgușită a lui Jock. 

Miss Ellie continuă: 

— J.R. a telefonat de la spital cu puţin timp înainte. 

— Copilul, spuse Lucy, șocată. E mort? 

— Oh, nu, suspină Miss Ellie. Oh, Doamne, sfinte, nu. 

— Atunci ce-i? insistă Bobby. 

— A fost răpit - răspunse Jock. 

Bobby se simţi scuturat de un fior rece. Baby John răpit. Nu se 
îndoia cine o făcuse. Cine avea destule motive s-o facă. Destule 
ocazii. Cine era destul de meschin și josnic să facă. Destule 
ocazii: Cliff Barnes. Când vorbi, vocea îi fu slabă și incoloră: 

— Unde-i Pamela? De ce nu este aici? 

Miss Ellie dădu din cap. 

— L-am trimis pe Joey în oraș s-o găsească. Joey a telefonat 
de la The Store. Pamela i-a spus lui Liz Craig că are niște 
comisioane de îndeplinit în după-amiaza asta. Nimeni nu știe 
unde este acum sau când se va întoarce. l-am lăsat vorbă să 
telefoneze de îndată ce poate. 

Bobby cugetă. Era doar un singur lucru de făcut; să se ducă la 
Dallas, să-și găsească soţia și să se confrunte cu cumnatul acela 
al lui, vrednic de dispreţ. 

— Mă duc în oraș și-o aștept. Mai devreme sau mai târziu o să 
se întoarcă. 

Miss Ellie protestă: 

— Bobby, te rog, trimite pe unul din băieţi în locul tău. 

— Mă descurc mamă, nu-ţi face griji. Nu pot să stau aici și să 
nu fac nimic. 

Inainte ca cineva să-l fi putut opri, se repezi afară și-i auziră 
mașina pornind. 


147 


Nu trecură nici două ore și Southfork-ul era plin de reporteri și 
crainici de la Radio și TV. Mișunau peste tot, intervievând pe 
oricine vedeau și când nu obțineau felul de istorisire pe care o 
căutau, se intervievau unul pe altul. Drept urmare, zvonurile 
erau speculative și istorisirile care trebuiau să apară la știrile de 
seară și în ziarele de dimineaţă n-aveau legătură cu realitatea. 
În căutarea frenetică a știrilor senzaţionale, adevărul era grav 
atacat. 

În sufragerie stăteau Jock, Miss Ellie, J.R. și Lucy. Cu ei era un 
alt detectiv, pe nume Rollands. Era un bărbat slab, de vârstă 
mijlocie cu o privire tăioasă, dar cald și prietenos. Era, îi 
informase el pe Ewingi, un expert de la secţia pentru răpiri de 
copii a poliţiei. 

— Cu avalanșa asta de reporteri, o să se audă de răpire în tot 
Texasul, anunţă el, melancolic. Încercaţi să nu vă lăsaţi copleșiți 
de unele telefoane pe care le veţi primi. Un eveniment de felul 
ăsta îi stimulează pe toți nebunii, și ăștia nu iau în seamă 
sentimentele cuiva. 

— Nu există nicio posibilitate să păstrăm tăcerea, recunosc, 
spuse Jock, cu greutate. 

— Niciuna pe care s-o cunosc, domnule, spuse și Rollanas. 

Miss Ellie stătea răvășită pe canapea, arătând în dimineaţa 
aceea mult mai bătrână decât era. 

— Ceea ce nu pot înţelege, este cum de nimeni n-a văzut 
nimic. Cum e posibil asta? 

Rolland îi spuse gentil: 

— Aşa pare la prima vedere, doamnă. Începutul e întotdeauna 
așa într-un caz de felul ăsta. Nimeni nu vede nimic, nimeni nu 
știe nimic. Totuși, nu durează mult. Mai devreme sau mai târziu, 
lucrurile se aranjează. Cineva își amintește ceva, și ne spune. O 
informaţie, acolo, o sugestie, le punem cap la cap și pornim. 
Întotdeauna se întâmplă așa, am văzut atâtea cazuri. De asta 
continuăm să cercetăm, ne învârtim asupra acelorași probleme, 
punem aceleași întrebări, verificăm fiecare afirmaţie. 

Telefonul sună și toți înghețară. 

J.R. privi întrebător la Rollanas. 

— Ridicaţi receptorul și răspundeţi. Acţionaţi normal. Voi 
asculta de la un alt telefon. Și vorbiţi lent, faceţi-l pe celălalt să 
vorbească. Amintiţi-vă că totul e înregistrat. Și telefonul pe care- 
| folosește acum interlocutorul va fi localizat. Incepeţi! 


148 


J.R. se apropie de telefon, de parcă acesta ar fi fost o reptilă 
pe moarte. 

— Aici J.R. Ewing. 

— Oh, bună, domnule Ewing, se auzi o voce de femeie. Aici e 
Muriel, prietena lui Lucy. E acolo, vă rog? 

J.R. privi la Rolland. Acesta îi făcu semn din cap că nu. 

— Nu, nu-i aici, Muriel. Revino. Sau, mai bine am să-i spun eu 
lui Lucy să-ți telefoneze imediat ce sosește. Puse receptorul în 
furcă furios. La naiba! 

— lmi pare rău, J.R., spuse Lucy. 

— Nu-i vina nimănui, spuse Rolland. Se poate întâmpla. 

— Ce facem acum? întrebă Jock. 

Rollands dădu din umeri. 

— Așteptam următorul telefon. Dar trebuie să ne înțelegem. 
Eu cred că legătura nu se va face prin telefon. Orice profesionist 
va ști că vă urmărim telefonul la ora asta. Va găsi altă cale; de 
ce să riște? 

Dezamăgirea apăru pe toate fetele. Dar n-aveau de ales. 
Puteau să aștepte, să spere și să se roage. Și nimic altceva. 

e 

Când Pam traversă strada spre intrarea principală de la The 
Store, Bobby o strigă. O fracțiune de secundă, nu-l recunoscu. 

— Pam, spuse el din nou. 

— Oh, Bobby, nu se poate. De-abia am auzit buletinul la radio. 
Spune-mi că nu-i adevărat! 

El o îmbrăţișă în văzul tuturor trecătorilor. Prin hainele cure-i 
despărțeau putu să-i simtă bătăile iuți ale inimii. 

— Mi-e teamă că-i adevărat, draga mea. S-a întâmplat azi- 
dimineață. 

— Dar cum? 

— Nimeni nu știe încă. 

— Nu pot s-o cred. Poliţia are vreo idee? 

— Aparent, nimeni nu a văzut și nu a auzit nimic. Ai vorbit azi 
cu Cliff? 

— Cu Cliff? Vai, nu. Doar am trecut pe la biroul lui, dar nu era 
acolo. Secretara lui nu l-a văzut toată ziua. 

Dintr-o dată, se trase înapoi, cercetând fața soţului ei, șocată 
de ceea ce presupunea întrebarea lui. Oroarea și frica se 
întipăriseră pe trăsăturile ei delicate. 

— Bobby, doar nu crezi că Cliff ar fi în stare? 


149 


El îi răspunse rece: 

— Cine altcineva ar fi făcut un astfel de lucru? Cine altcineva 
îi urăște atâta pe Ewingi? Cine s-a jurat să se răzbune personal 
pe familia mea? 

— E fratele meu. 

— Știu, și asta e cu atât mai rău. 

— Dar e ridicol. Oricine, chiar oricine, ar fi putut s-o facă. 
Dumnezeule, nu fratele meu, nu Cliff. Ar putea fi orice altceva, 
dar nu hoţ de copii. 

Dar Bobby nu se lăsă convins. 

— De fiecare dată, în trecut, când unul dintre noi a spus că 
Cliff n-ar putea să facă una și alta, s-a înșelat. Mi se pare că 
acest Cliff e capabil de orice. Absolut de orice. 

[] 

În tinerețe, Pam era plină de vise și ambiţii, și tot timpul se 
temea ca acestea să nu rămână pentru totdeauna neîndeplinite. 
Trupul ei de femeie simţea valuri puternice de dorinţă 
prelingându-i-se prin nervi, aducându-i în minte imagini și idei 
care o înspăimântau, o făceau să creadă că îl are pe diavol în 
trup. Și iar - și iar, subiectul, singurul, despre care discutau 
prietenele ei: băieţii și bărbaţii. Ce făceau soţii cu soțiile lor în 
întunericul dormitoarelor, ce făceau băieţii și fetele în mașini 
sau în camerele de motel. Pentru tânăra Pam toate astea erau 
de domeniul fantasticului, dar și le imagina cu atâta intensitate, 
încât tânărul ei trup fremăta de dorinţă, de dor, de nevoia de a 
cunoaște. Și de a face. 

Totuși, era încă speriată. Dar, în final, dorinţa de adolescentă 
se împleti cu o curiozitate de nedescris, care o făcu să-și 
depășească teama, interdicțiile, sfaturile tatălui, fratelui, 
preotului. Poate că ar fi fost altceva dacă maică-sa ar fi trăit, să 
o sfătuiască și să o ajute, să o îndrume cu dragoste și tandrețe. 
Dar nu era cazul. 

Până la urmă. Dorinţa învinse când Jack Manning îi dădu 
întâlnire. Era prototipul eroului liceenelor - frumos, puternic, 
steaua echipei de fotbal, deja student la Universitatea din 
Texas. Era visul oricărei fete care-și dorea o întâlnire, un iubit, 
un soț. De fapt, era ceva la care Pam Barnes, o adolescentă 
dulce de șaisprezece ani, care nu fusese sărutată decât pe 
obraz, nici nu îndrăznea să viseze. 


Rațiunea îi spunea să refuze invitaţia lui Jack Manning la o 
chiftea și la un film. Dar freamătul sângelui o forță să accepte. 
Tatăl ei era plecat la Louisiana să instaleze un puț într-un nou 
câmp petrolifer și Cliff era bărbatul casei. 

— La ce oră ai să te întorci acasă? întrebă el, cu o voce gravă, 
întocmai ca a lui Digger. 

— Devreme. 

— Să fie la zece, atunci. 

— Oh, Cliff, eu și Maryjane avem nevoie de timp să studiem. 
Trei ore e prea puţin. 

— La unsprezece, și gata. 

— Nu ești tatăl meu. 

— Știu. Dacă Digger era aici, putea să nu te lase deloc. 

— N-ai încredere în mine? 

El o privi, chibzuind. 

— Nu că n-aș avea încredere în tine. Dar o fată care arată 
cum arăţi tu trebuie ţinută în casă, dacă vrei să n-ai probleme. 
Știu asta. Datoria mea este să te protejez. Eu sunt familia ta, 
amintește-ţi asta. Am spus la unsprezece, și gata! 

Ea consimţi, de frică să n-o mai lase deloc și încercă să 
conceapă un plan care să-i permită să fie acasă la unsprezece, 
fără să spună că i se interzisese, ca unui copil, să întârzie, sigură 
că va putea să-l ducă pe Jack Manning, dacă va fi cazul. Dar nu 
fusese. Se duseră la Big Top, după chiftele și apoi la 
cinematograful Skyway  Drive-lnn. Filmul era o poveste 
romanţioasă de dragoste. La terminare mașina lui Jack se 
îndreptă încet spre casa lui Pam. 

— Ştii de ce mi-e poftă? întrebă Jack, în sfârșit. 

— De ce? 

— De o băutură scumpă. Ție nu, draga mea? 

Pam nu gustase niciodată o băutură, prevenită contra acestui 
lucru de Cliff și de exemplul tatălui ei, care bea prea mult. 

— Nu acum, spuse ea zâmbind vag. 

— Cum vrei. 

Jack parcă mașina între două șiruri de pini și stinse motorul și 
luminile. Scoase o sticlă îmbrăcată în piele. 

— Privește, copilule. 

Semăna puţin cu Humphrey Bogart, dar nu prea mult. Era o 
imitație ieftină și abia se abţinu să nu râdă. 


151 


După o lungă tăcere și fără niciun fel de preliminarii, o sărută. 
Limba lui îi pătrunse în gură și mâna îi ajunse la sâni. Forţată să 
se lase pe spate de puterea lui, Pam fu imobilizată. Eforturile ei 
de a se lupta fură zadarnice și după o clipă, vru să renunțe, ca la 
poc urât. Prinsă de frică, de confuzie și de pasiunile care-i 
fuseseră redeșteptate, stătea încă întinsă și încerca să 
gândească. El se strecură între picioarele ei și începu să-i 
vorbească încet, luându-i pasivitatea drept acceptare și dorință. 

— Eşti gata de dragoste, frumoaso. Am să-ţi arăt ce poate 
Jack Manning. Nu-i un puișor de școală care n-a mai iubit până 
acum. Dacă ai poftă de ceva în mod special, dacă vrei să te 
așezi într-un fel anume, n-ai decât s-o spui. Vreau așa, vreau pe 
dincolo. 

— Lasă-mă să mă ridic, Jack! reuși ea să geamă, fără să fie 
sigură de ce trebuie să spună sau să facă. Nu-și închipuise că 
așa o să fie. El o eliberă, așteptându-se ca ea să-și ia o poziţie 
mai comodă. Pam îi aruncă o privire rapidă. Jack avea fața 
umedă de transpiraţie, gura deschisă și ochii sticloși. | se păru 
că era mai puţin sigur pe el decât pretindea, departe de 
amantul teribil care se lăudase a fi. 

Pam își umplu plămânii cu aer. 

— Să nu mă mai atingi, Jack, spuse ea cu o voce rece, 
incoloră. 

El o privi ca trăsnit. 

— Ce tot spui, scumpo? Ti-am zis doar, am să-ți arăt ce poate 
Jack Manning... 

— Nu vreau asta, nu aici, nu așa! 

EI își umezi buzele. 

— Vrei să spui c-ar trebui s-o facem altundeva? 

Ea îl cercetă cu atenţie. 

— Al destui bani pentru o cameră la motel, Jack? 

— Sunt aproape lefter. 

— Dar la tine acasă? 

— Glumești? Am trei fraţi, două surori, toți dorm în două 
cămăruţe mici. Și ăl bătrân, care nu pleacă niciodată de acasă. 

— In acest caz va trebui să mergem la mine. 

— Dar ai tăi? 

— Tata e plecat în Louisiana. Fratele meu e și el, probabil, la o 
întâlnire. 

El scoase un râset scurt, de triumf, și porni mașina. 


152 


— Arată-mi doar drumul, scumpo. 

„În sfârșit, m-am hotărât”, își spuse Pam, liniștindu-se. Opriră 
în fața porţii casei lui Barnes. Jack Manning nu observă că 
înăuntru luminile erau aprinse. Sări din mașină, și o conduse pe 
Pam spre casă, ţinând-o cu o mână strâns de umeri. La 
jumătatea drumului se opri să o sărute iarăși, apăsându-și 
strâns trupul într-al ei. Ea era conștientă de forţa lui și trupul îi 
fu cuprins de dorinţă. Dar era și teama, teroarea copilărească de 
a nu rămâne însărcinată, de a fi descoperită, de a fi dezonorată 
în faţa familiei și a prietenilor. El o strânsese mai aproape de el, 
apăsându-i cu mâinile coapsele tinere și bine croite, rotindu-și 
mijlocul într-o parte și-n alta, nerăbdător. 

— Nu, șopti ea, împingându-l. Nu vezi - luminile. E cineva 
acasă. 

El nu realiză spusele ei. Creierul îi fierbea de pasiune și de 
dorinţă și nu auzea, nu vedea și nu simţea decât ceea ce îi 
dictau instinctele în acel moment. Se apropie iarăși de ea, chiar 
în clipa în care ușa casei se deschise brusc și Cliff apăru în prag. 
Vocea lui despică noaptea ca zgomotul unui ferăstrău. 

— Pam! 

Amândoi își întoarseră capetele în direcţia lui. Și în acea 
fracțiune de secundă, amândoi nu mai erau decât niște copii 
vinovați, prinși de cei mari. Jack Manning, ca un puști, făcu un 
pas înapoi, nehotărât. 

— Intră în casă! porunci Cliff. 

— Bine, spuse Jack, cred că am să plec... 

Se întoarse și porni spre mașină. 

— Să nu te mai prind cu sora mea, spuse Cliff, cu dinţii 
încleștaţi, străbătând în grabă pajiștea care-i despărțea: Ai să te 
porți cu ea ca și cu propria ta soră, auzi, băiete! 

Lui Pam îi fu frică de ce ar fi putut face Cliff. In întuneric, Jack 
Manning păli. Își adună forţele să ia atitudine în faţa atacului și 
dezaprobării unui adult. 

— Nu voiam să-i fac niciun rău. 

— Dacă te mai prind o dată prin preajma lui Pam, îţi fac capul 
fărâme, înţelegi ce spun, băiete? 

Băiete. Băiete! BAIETE! Cuvântul tăie adânc în tânărul Jack, 
făcându-l neputincios, reducându-l în proprii lui ochi și 
diminuându-l în fața fetei. Umilit și incapabil să se-apere, nu 
răspunse. 


153 


— Vorbește! îi ceru Cliff. Răspunde când vorbesc cu tine, la 
naiba! 

Mânia îl copleșise pe Cliff, de parcă cineva i-ar fi subminat 
autoritatea, i-ar fi pus la încercare bărbăţia. 

Jack nu-i putu răspunde. 

— Totul e-n regulă, Cliff, strigă Pamela, înfricoșată. N-a făcut 
nimic rău... Nu s-a întâmplat nimic. 

— Ți-am spus să intri în casă. În ceea ce te privește pe tine, 
am să-ţi ascult mai târziu scuzele pentru ce-ai făcut. 

— N-am făcut... 

Cliff, cu o jumătate de cap mai scund, dar îndesat și puternic, 
fioros în mânia lui, atacă pe neașteptate. Mâna lui lovi obrazul 
lui Jack ca un foc de pistol. Băiatul se clătină și făcu un pas 
înapoi, nu atât de durere fizică cât de rușine. Automat, își ridică 
pumnii. 

— Nu! gemu Pam. 

Cliff atacă a doua oară, cu pumnii. Jack fu copleșit, mai dădu 
un pas înapoi, făcând o slabă încercare să se apere de ploaia de 
lovituri, sângerând pe nas și pe gură. Apoi alergă spre mașină. 
Cliff, ţțeapăn, respirând din greu, cu ochii sticlind de furie, îl privi 
cum pleacă. Apoi se răsuci și intră în casă. 

Dimineaţa încercă să explice ce simţise, ce-l făcuse să 
acţioneze ca atare. Pam îl ascultă fără interes. Ştia că ajutorul 
lui nu fusese necesar, că mânia lui izvorâse din propriile-i 
sentimente, nu dintr-ale ei. Dacă Jack Manning fusese o 
problemă, era treaba ei și era capabilă să se descurce, într-un 
fel sau altul. Ceea ce făcuse Cliff, făcuse pentru el însuși, pentru 
a-și satisface propriile nevoi, propriul lui simţ de dreptate, 
pentru a-și dovedi ce dur era. În numele dragostei frățești o 
pusese în încurcătură și o făcuse să sufere mai mult decât o 
făcuse Jack. 

Pam învățase în ziua aceea să se ferească în primul rând de 
Cliff, atunci când acesta pretindea că încearcă s-o ajute. Ajutorul 
lui trebuia primit întotdeauna cu rezerve; și, mai ales, trebuia 
păstrată întotdeauna o rezervă faţă de el. 

Bobby avea dreptate; nu era nimic de la care Cliff Barnes să 
se dea înapoi dacă i-o cerea interesul, propriile credințe sau felul 
lui de a acţiona. 


154 


Timpul se scurgea din greu pentru toţi. Nervozitatea le era 
întipărită pe fețe și în fiecare gest. Telefonul, tăcut și 
amenințător acum, deveni focarul speranțelor și temerilor lor. 

Un sentiment de îngrijorare îi cuprinse. Cum nu primeau 
niciun mesaj și cum nimic nu se întâmpla, cele mai negre 
gânduri începuseră să-i bântuie. 

— De ce? izbucni Miss Ellie când trecu după-amiaza. De ce nu 
sună? 

— Trebuia să fi auzit ceva până acum! adăugă Jock. Fiecare 
minut părea să-i adauge ani întregi pe faţă. Ridurile se 
adânciseră, și gura obosită îi era trasă în jos, de parcă toată 
energia se scursese din el. 

Rollands răspunse liniștit: 

— E greu de spus, oameni buni. Uneori, răpitorii de copii 
acţionează repede, închipuindu-și că așa e cel mai bine. Alteori 
acţionează lent, lăsând să se intensifice frica și tensiunea. 

Lucy, care se plimba fără rost prin încăpere, incapabilă să 
stea pe loc, se cutremură, ca străbătută de un fior rece și se 
cuprinse singură cu braţele, ca să-i fie mai cald. Se auzi soneria 
de la intrare și ea tresări puternic. 

— Răspund eu, spuse ea. 

Rollands se ridică: 

— Sutton e la ușă. O să deschidă el. 

Peste câteva secunde apăru un polițist. 

— E o doamnă, Reeves, afară. Spune că e doica copilului. Știe 
cineva de ea? 

Miss Ellie se îndreptă spre ușă. 

— Doamna Reeves! Oh, cerule, am uitat de ea cu totul. Da, o 
așteptam. 

Doamna Reeves, o femeie plinuță, cu părul alb, trecută de 
cincizeci de ani, fu condusă în sufragerie. Părea derutată de 
toată agitația provocată de sosirea ei. 

— E-n regulă, spuse Miss Ellie. Vă rog s-o lăsaţi. Doamnă 
Reeves, îmi pare rău. 

— Bună ziua, doamnă Ewing, spuse doamna Reeves, încă 
năucită. 

— Mi-e teamă că nu-i o zi prea bună, spuse Miss Ellie. Știţi ce 
s-a întâmplat? 

— Mi-a spus polițistul. Îmi pare rău. Ce pot să spun...? 


— Haideţi să vă arăt camera. Puteţi să vă faceţi comodă și să 
faceţi mai târziu cunoștință cu restul familiei. Dacă vă este 
foame, o să vă trimit sus ceva de mâncare. 

— Sunteţi foarte amabilă! spuse doamna Reeves din ușă în 
timp ce privirile îi alergau de la unul la altul din membrii familiei. 
Apoi întrebă: 

— Suspectează deja poliţia pe cineva? 

Era, remarcă Rollands în gând, o întrebare ciudată pentru o 
doică. 

e 

Pam ezită doar o clipă înainte de a introduce cheia în broască 
și a intra în apartamentul lui Cliff Barnes. Fratele ei dorise să 
aibă și ea o cheie, atunci când Digger, tatăl lor, care bea cam 
mult, locuia cu Cliff. „Dacă se întâmplă ceva, îi spusese Cliff, nu 
va fi nevoie să mă cauţi. Doar vii și faci ce trebuie făcut”. Din 
fericire, nu se întâmplase nimic așa de grav. Cheia nu fusese 
niciodată folosită și amândoi uitaseră de ea. Până astăzi. Până 
acum. Apartamentul era liniștit, având ceva din aspectul straniu 
al caselor nelocuite. Mult timp, Pam avu senzaţia că niciodată 
nu mai fusese acolo, că niciodată nu râsese, nu vorbise și nu 
plânsese în camerele acelea strălucitoare și elegante. Erau 
totuși mobilele familiare, același stereo, aceleași tablouri pe 
pereţi. Își umplu plămânii cu aer și se puse pe lucru. Pam nu 
venise ca să-l aștepte pe Cliff să se întoarcă. Era acolo să 
verifice o bănuială. Putea să găsească vreo dovadă 
întâmplătoare care să-l incrimineze pe fratele ei de dispariţia 
micului John - sau să-l absolve. Ce ciudat, se gândi ea cu 
amărăciune, că în primul rând își suspecta propria-i carne și 
propriu-i sânge de această crimă atroce. Incepu să caute. 

e 

Tăcerea apăsătoare din sufrageria de la Southfork deveni mai 
intensă, afectându-i în aceiași măsură pe toţi. Jock se agita și 
bombănea, plângându-se că dacă nu faci nimic, nu realizezi 
nimic. Locotenentul Rollands încercă să-i explice că a grăbi 
evenimentele nu era o metodă practicată de un poliţist modern. 
Nu atunci când răpitorii aveau în mână toate atuurile. 

Lucy spuse că trebuia să plece de acolo și intenţiona să facă o 
cursă lungă pe calul ei favorit. Miss Ellie, deodată speriată 
pentru Lucy, obiectă. Dar J.R. spuse că nu era mare pericol, mai 
ales că ranchul mișuna de polițiști. J.R. începu să se plimbe prin 


156 


sufragerie, ca și cum voia să se elibereze dintr-o autoimpusă 
încarcerare. 

— N-o învinovăţesc, spuse el despre Lucy. Mă enervează și pe 
mine să stau aici și să nu fac nimic. Nu mai sună odată 
blestematul ăsta de telefon? 

Ca un răspuns, telefonul sună. J.R. ajunse primul la el. 

— Alo? 

Era o prietenă de-a lui Sue Ellen. 

— Oh, bună, Marilee, spuse J.R., vizibil deprimat. Da, toţi 
vorbim de necazul ăsta. Nu, Sue Ellen nu poate să vorbească 
acum, se odihnește. Nu, e-n regulă, scumpo, mulţumesc că ai 
sunat, vorbim mai târziu. Trânti telefonul, apoi se întoarse brusc 
cu fața la părinţii lui. 

— Trebuie să v-o spun, nu mai suport să mă învârtesc pe aici. 
Nu mai rezist. Mă duc înapoi, la Dallas. 

— Ce să faceţi acolo, domnule Ewing? întrebă detectivul 
Rollands. 

— Am o treabă. 

Vorbele sunară fals chiar și în urechile lui J.R. 

— ].R., spuse Jock, prevenitor. 

— Nu-ţi face griji pentru mine, tată. Pot să mă descurc singur. 
Dacă aveţi nevoie de mine, sunt la birou. 

— J.R., nu pleca, spuse Miss Ellie. 

— Lasă-l, Ellie, spuse Jock, liniștitor. 

J.R. urcă în camera lui. Când intră, Sue Ellen se răsucea pe pat 
dintr-o parte în alta, fără să se poată odihni. 

— ].R.? murmură ea, pe jumătate adormită. 

— Da, dragă? 

J.R. scoase un pistol 38 special, pentru poliţie și și-l prinse de 
cingătoare. Apoi își încheie haina. 

— E greșeala mea, J.R. Mă învinovățesc. 

— E în regulă, dragă. Culcă-te la loc. Ai nevoie de odihnă. 
Totul se va rezolva bine. Am să am grijă de asta. Te poţi bizui pe 
mine. 

— Da, J.R. 

J.R. continuă să debiteze platitudini până când Sue Ellen 
adormi din nou. Prin contrast, ochii lui, care priveau în 
depărtare, erau plini de o ură rece și gura îi căpătase o linie 
dură, amenințătoare. 


157 


Exact la șaptesprezece minute după ce J.R. părăsi Southfork- 
ul telefonul sună iarăși. De data asta Jock fu cel care răspunse. 

— Alo, spuse el. Da, ascult. Da, continuaţi. Unde, unde ați 
spus? Așteptaţi! Așteptaţi un minut. Vreau să vă întreb... Lăsă 
receptorul să cadă în furcă. Femeia asta a închis. 

— Cine era, Jock? întrebă Miss Ellie. Ce ţi-a spus? 

— A spus că ea a luat copilul și că acum îi pare rău. A spus că 
o să-l găsim într-un cărucior lângă steagurile de la Primărie. 

— Ce crezi, locotenente? îl întrebă Miss Ellie pe Rollands. 

Rollands dădu din umeri. 

— Nu cred că e adevărat, dar trebuie să verificăm. Vreţi să 
mergeţi, domnule Ewing? 

— Desigur. 

— Mergeţi cu mașina dumneavoastră. Câţiva dintre băieţii 
mei o să vă urmeze. Am să-l trimit pe detectivul Simpson să vă 
întâlnească acolo. Și încă ceva, domnule Ewing... 

— Ce anume? întrebă Jock morocănos. 

— Aveţi grijă! 

e 

Louella bătea la mașină și făcea mai multe greșeli decât 
făcuse de când intrase la școala de secretare. Connie recitea un 
buletin, verificându-l și descoperea că nu se poate concentra, că 
gândurile ei erau departe. În sfârșit, își ridică privirile: 

— Nu mă pot concentra, spuse ea. 

— Nici eu. 

Ușa se deschise brusc și J.R. se năpusti înăuntru. Ele îl 
salutară nervos, înspăimântate de ce ar putea spune, sau face, 
totuși dorind cu disperare să afle ceva. 

— De abia am aflat, J.R., spuse Connie. Ceva noutăţi? 

— Nu. Nimic până acum. 

— A telefonat mama ta, voia s-o suni imediat ce vii. 

J.R. dădu din cap; era sigur că e vorba de un necaz în plus. 

— Vrei s-o cauţi la telefon pentru mine, te rog? 

Apoi intră în biroul lui și începu să formeze un număr. 
Aproape în același timp sună celălalt telefon. Când se așeză la 
birou, interfonul începu să bâzâie. Răspunse. 

— Jeb Ames la telefon, spuse Connie. 

— Spune-i că-s ocupat, spuse el cu evidentă supărare. Și își 
aranjă pistolul de la centură într-o poziţie mai confortabilă. 


— A mai sunat de trei ori în dimineaţa asta. Spune că e vital 
să vorbești cu el. Spune că e vorba de ceva care te preocupă 
acum. 

— Ce naiba înseamnă asta...? izbucni J.R., frământând un 
gând nou care-i venise în minte. Doar un singur lucru îl 
preocupa acum și anume, unde se afla Baby John; Ames și Garr 
trebuiau să știe. Era posibil ca acești doi ticăloși să fi jucat vreun 
rol în răpirea copilului? Simţi că mânia îi crește la proporții 
monumentale. 

— Foarte bine, spuse el, cu o voce moale, decepţionată, dă- 
mi-l pe domnul Ames. Apoi, după ce se gândi un moment, 
adăugă: Voi, fetelor, plecaţi acasă. Nu prea vom avea mult de 
lucru astăzi. N-are sens să staţi. Așteptă o clipă înainte de a 
trece pe linia a doua a telefonului. Aici J.R. Ewing. Voiai să 
vorbești cu mine, Ames? 

— Eşti tare greu de găsit, J.R. 

— Credeam că ţi-am spus să nu mă mai deranjezi. 

— Nu-i nevoie să faci pe durul, voiam să te ajut. 

— Să mă ajuţi? Să mă ajuţi cu ce, Ames? 

— Vai, cu cea mai presantă problemă a ta, J.R. Presa, Radioul, 
Televiziunea vuiau de răpirea băiatului tău. Sunt convins că-l 
vrei înapoi. Repede. Fără necazuri. Și nevătămat. 

J.R. simţi că-și iese din pepeni și nu fu capabil să se 
controleze. 

— Ames, dacă se întâmplă ceva cu copilul ăsta am să mătur 
Dallasul cu tine de la un capăt la altul. Indiferent unde vă veți 
ascunde, tu și ticălosul tău de partener, am să vă găsesc și am 
să vă distrug. Poţi să te bizui pe asta. Voi... 

— la-o încet, omule. Ameninţările nu-ţi vor aduce ce vrei. 

— ÎI ai pe Baby John? 

Râsul lui Ames răsună rău prevestitor de-a lungul liniei. 

— Tu ce crezi? Acum, vreau să-ți fac o favoare. 

— Ce fel de favoare? 

— Intenţionez să-ți permit să-mi înmânezi - mie și lui Garr - 
un milion de dolari în bancnote... 

— Ești nebun. 

— Vrei înapoi copilul, J.R.? 

J.R. trase aer în plămâni. 

— Îi garantezi securitatea, Ames? Dacă se întâmplă ceva cu 
copilul ăsta... izbucni J.R., înăbușindu-și un suspin. 


159 


— Un milion de dolari. În hârtii de cincizeci și de sute, J.R. 

— Cum... 

— Vei primi foarte curând instrucțiuni suplimentare. Și încă 
ceva, ].R.... 

— Ce anume? 

— Să nu ajungă la urechea copoilor niciun cuvânt despre 
telefonul ăsta. Și nici la urechea altcuiva. Dacă vrei să-ţi mai 
vezi copilul înapoi. 

Și închise. 

e 

Sue Ellen se deșteptă greu. Fără chef. Se ridică anevoie până 
ce ajunse în poziţie șezândă și clipi din ochi din cauza luminii. 
Privi în jur, parcă înspăimântată de ceea ce ar fi putut vedea. O 
vagă și deranjantă amintire a ceva rău o măcina, și o făcea să 
dorească să plângă. Se ridică și, fără să știe de ce, începu să 
dea târcoale încăperii, cercetând colţurile, uitându-se în spatele 
scaunelor, deschizând și închizând sertare. Ce căuta? Ce 
pierduse? Se îndreptă spre ușă. Drumul până la ușă i se păru 
nesfârșit de lung. Dar reuși să iasă și se îndreptă spre camera 
copilului. Camera era luminoasă și veselă, cu o mulţime de 
jucării pe rafturi și de-a lungul pereţilor. 

O supărare fără nume o șicana și înaintă precaut spre centrul 
încăperii. Stătea în picioare, balansându-se într-o tăcere teribilă, 
încercând să-și sondeze teroarea, luptându-se să dea un nume 
îngrijorării ei. Se duse la leagăn. 

Era gol, exceptând o pernă albastră, pufoasă, delicată, care 
nu mai fusese folosită, și un cearceaf împăturit. Un leagăn gol. 
Un leagăn pentru un copil. Pentru copilul ei. Își aminti dintr-o 
dată totul, tot ce se întâmplase. Ochii i se umpluseră de lacrimi, 
din cauza amintirilor dureroase. Luptă să-și reţină lacrimile și 
spuse cu o voce liniștită, de parcă ar fi vorbit pentru cameră: 

— N-am să plâng. N-o voi face. Prea multe lacrimi. Ei m-au 
folosit. M-au rănit. J.R. și Cliff. Dar nu se va mai întâmpla. N-am 
să mă mai gândesc la asta. N-am să mai fiu rănită. N-am să mă 
mai gândesc la ei. Sau la copil. N-am să mă gândesc la nimic... 

Și-i alungă - pe J.R., pe Cliff Barnes, pe copilul care lipsea - 
din conștiința ei. Șterse, toate gândurile care-i amintea de lunile 
pline de suferinţă dinaintea nașterii copilului. Nu se va mai 
gândi la nimic din toate astea de acum înainte, nu va permite ca 
s-o mai facă ceva să sufere. Faţa i se transformă, deveni mai 


160 


dură și mai netedă, pielea de marmură lustruită se transformă 
într-o mască protectoare. 

— Nimeni, murmură ea, n-o să mă mai rănească. 

Privi în jos la leagănul gol: 

— Nici chiar tu. 

e 

Ewing 1, urmată de o mașină anonimă de-a poliţiei, trase în 
fața Primăriei. Jock și Ray Krebbs coborâră, și o pereche de 
polițiști în civil li se alătură în grabă. Detectivul Simpson îi 
aștepta. 

— Bună, domnule Ewing. Sunt Simpson. 

— Acesta este administratorul meu, Ray Krebbs. 

Cei doi bărbaţi își strânseră repede mâinile. 

— O.K., spuse Simpson. Duceţi-vă spre steaguri, domnule 
Ewing. Krebbs, rămâi cu mine. Îl vom apăra, la nevoie. Haideţi. 

e 

Miss Ellie răspunse la telefon. 

— Oh, J.R., sunt așa de bucuroasă că ești tu. Și îi povesti 
despre telefonul care-l trimisese pe Jock în Dallas, la Primărie. 
J.R. o asculta, fără să-i răspundă. 

— Cred că-i o păcăleală, mamă. 

— Se pare că detectivul Simpson crede că... 

J.R. izbucni înfuriat, cu gândurile în altă parte: 

— Atunci, omul acela e nebun. Dacă ceea ce s-a spus la 
telefon ar fi adevărat, tata ar fi acum în drum spre bancă, nu 
spre Primărie. 

— Nu toţi sunt motivaţi de lăcomie, J.R., îl mustră ea. 

— Nu te contrazic, mamă. Dar n-o să iasă nimic din asta. 

— Poate ai dreptate... 

Miss Ellie se opri, văzând-o pe Sue Ellen stând în pragul ușii, 
neţinându-se bine pe picioare, străduindu-se să nu cadă. 

— Sue Ellen! Lucy, ajut-o pe Sue Ellen! 

Lucy se repezi spre Sue Ellen și o așeză pe un scaun. 

— Mamă, spuse J.R., nervos, ce face Sue Ellen jos? Trebuie să 
se odihnească. 

— O să am eu grijă de asta, fiule. Vino acasă, cât poţi de 
repede. În aceste momente familia trebuie să stea alături, nu să 
se împrăștie ca o cireadă în panică. Puse receptorul în furcă, 
îndreptându-se spre Sue Ellen. 


161 


La biroul lui, J.R. privea furios la telefonul mort. Evenimentele 
păreau să-i scape din mâini și asta nu-i plăcea. Apăsă butonul 
de pe telefon, așteptă o clipă, apoi formă. 

— Aici J.R. Ewing. Vreau să vorbesc cu Vaughn Leland, vă 
rog... Vaughn, aici J.R. Am nevoie de ajutorul tău, bătrâne. 
Imediat. Da, chiar acum. Am nevoie de niște bani. Mulţi. Așa e, 
am primit telefonul acum câteva minute. O.K. Vin. Și, Vaughn, 
să păstrezi secret. E important pentru mine și nu vreau să se 
amestece niște nătărăi de copoi. Apoi se grăbi să părăsească 
biroul. 

e 

Jock aștepta la Primărie. Se uită la ceas, își șterse sudoarea 
de pe frunte și-și aprinse o ţigară. Voia să se întâmple ceva, 
orice. Dar nimic nu se întâmplă. 

e 

Bobby se năpusti în biroul lui Cliff Barnes, cu secretara lui Cliff 
pe urmele lui, protestând. 

— N-aveți dreptul să faceți asta. V-am spus că domnul Barnes 
nu-i aici. 

— Unde naiba e? 

— Nu ştiu. 

Bobby se îndreptă spre biroul lui Cliff și examină hârtiile 
răspândite deasupra. 

— Nu aveţi dreptul! 

— Unde e? 

Ea dădu din cap: 

— Telefoanele au sunat toată ziua. Chiar guvernatorul a 
încercat să-l găsească. N-am auzit de el de ieri. 

— Nu-ţi spune de obicei unde are de gând să plece? 

— De obicei, da. Dar nu întotdeauna. 

Bobby începu să răsfoiască niște documente de pe birou, care 
păreau să fie oficiale. 

— Nu! N-aveţi dreptul! Sunt documente particulare! 

Bobby o dădu la o parte, examinând calendarul lui Cliff. 

— Nu figurează întâlniri de afaceri pentru astăzi. Nu e ceva 
neobișnuit? 

— Se întâmplă. 

— Pariez că nu des. 

— Domnule Ewing, acesta este un birou de stat, oficial. Dacă 
nu plecaţi de aici imediat, o să chem pe cineva să vă dea afară. 


162 


Dar între timp, Bobby plecase. 
— Ce să-i spun domnului Barnes? Va voi să afle ce doreați. 
— Va afla! 


— Cum ai intrat aici? 

— Am o cheie, adu-ţi aminte. 

— Greșeala mea. Dă-mi-o. N-ai dreptul să dai buzna aici în 
felul ăsta. 

— Sunt sora ta, Cliff. N-am dat buzna. 

— E apartamentul meu. Eu locuiesc aici. Se pare că nu 
respecţi acest fapt. Ceea ce înseamnă, cred eu, că ai devenit o 
adevărată Ewing. 

Se lăsă să cadă pe marginea canapelei, cu capul în mâini. 

— Oh, la naiba, Pam, mă bucur că ești aici. Abia am auzit 
știrile de la radio, când veneam de la aeroport. Am fost toată 
dimineața la Austin. Nu pot să cred! Pam, se știe ceva? Au vreo 
idee cine ar fi putut lua copilul? 

— Tu nu ești amestecat în niciun fel în treaba asta, Cliff, nu-i 
așa? 

Cliff își ridică capul. 

— Eu? Ești nebună! E fiul meu. Cât de josnic mă crezi? 

— Bobby crede că tu ești de vină. 

— Bobby! se înfurie el. E firesc. Scumpul tău soț își închipuie 
că am coarne și o coadă. 

— Nu-l poți învinovăţi, nu-i așa? Trebuie să te previn - Bobby 
o să apară aici mai devreme sau mai târziu - și când o va face, 
mai bine ai sta liniștit și ai spera că și el o să facă la fel. Lasă-mă 
pe mine să mă descurc cu el. 

— Nu mi-e frică de Bobby. 

— Ar trebui să-ţi fie, dacă ai fi vinovat. Nu l-am văzut 
niciodată atât de înfuriat ca acum, și când e în starea asta face 
faţă la doisprezece oameni. 

Cliff încercă să răspundă, dar se gândi mai bine și tăcu. 

— O.K., spuse el după o clipă. Cred că mai bine mi-ai povesti 
totul, tot ce știi. 

Ea începu să povestească și nu se opri decât atunci când fu 
întreruptă de o bătaie insistentă în ușă. Sări în sus, alarmată. 

— Dacă e Bobby! Lasă-mă pe mine să deschid. 

— Nu. E casa mea. O să văd eu cine este. 


Cliff se duse la ușă, ezită un moment și apoi deschise. Bobby 
năvăli în apartament cu pumnii încleștaţi și o expresie fioroasă. 

— la-o încet, Bobby, spuse Cliff. Înainte de a mă împunge, 
ascultă ce trebuie să-ţi spun. 

— Ai mers prea departe de data asta, insectă nenorocită. O să 
te sfărâm și... 

— Bobby! strigă Pam. Ascultă-l! 

Bobby se hotărî cu greu să se întoarcă spre ea. 

— Ştii ce ascundea el aici în tot timpul ăsta? spuse el cu o 
voce plină de dezgust. 

— Cliff a sosit acum câteva minute, spuse ea. Te rog să-l 
asculţi. 

— Nu-s cu nimic implicat în afacerea asta, Bobby, spuse Cliff. 

— De ce te-aș crede? 

— Pentru că e adevărat. La naiba, omule, nu crezi că vreau 
să-l am pe fiul meu? Și intenţionez să-l obţin. Dar furtul de copii 
nu-i stilul meu. In loc să-ţi pierzi timpul, pe-al tău și pe-al meu, 
bănuindu-mă pe mine, nu crezi c-ar trebui să încerci să 
descoperi cine a făcut asta? 

Cliff se mișcase în așa fel prin cameră încât doar un scaun îl 
despărțea de Bobby. Bobby îl smulse din drum și scaunul se 
sfărâmă de perete. 

— Bobby! strigă Pam, acum într-adevăr speriată, pentru 
numele lui Dumnezeu, ascultă ce-ţi spune! 

Bobby, respirând greu, ezită. 

— O.K. Te ascult. 

Cliff scoase un oftat de ușurare. 

— Îți jur că nu l-am furat pe Baby John. Poţi să mături cu mine 
toată camera cât îţi place, dar asta nu va schimba nimic. N-am 
făcut-o. Nu am putut. Nici măcar n-am fost în Dallas. 

— Spune adevărul, Bobby. 

Bobby stătu nemișcat, apoi, dintr-odată, se lăsă pe un scaun. 

— Te cred, Cliff. Îmi pare rău. 

Cliff se făcu că nu aude scuza. 

— Hai să nu mai pierdem timpul și să ne folosim creierul. 
Mâine o să sărim iar unul la altul, dar astăzi hai să-mi caut fiul. 

Bobby își ridică ochii. 

— E-n regulă. S-o facem. 


164 


Jock își aprinse o a doua ţigară. Ţigara îi lăsă un gust rău în 
gură, așa că o aruncă pe jos și o stinse călcând-o cu piciorul. Işi 
privi ceasul. Nerăbdarea fusese înlocuită de mânie și de 
sentimentul de frustrare, dar nu știa ce să facă. Pentru un om de 
acţiune nimic nu putea fi mai rău decât să aștepte la nesfârșit 
într-un scop nepromiţător. 

Detectivul Simpson se îndreptă spre el. 

— Nu cred că mai are sens să mai stăm pe aici, domnule 
Ewing. 

Jock își strânse fălcile. Parcă nu-l trăgea inima să plece. 

— Îmi pare rău, domnule Ewing. Dar se mai întâmplă. Unii 
oameni au un simţ al umorului foarte denaturat. 

Jock porni, îndreptându-se spre mașină. Ray Krebbs i se 
alătură. 

— Putem fi mai de folos la Southfork, decât suntem aici, 
spuse administratorul, cu compasiune. 

Dând din cap încet, Jock se lăsă condus. 

e 

Biroul lui Vaughn Leland era destinat să inspire speranţă, 
încredere și dorinţa de a-ţi depune banii la banca lui. Cum avea 
de-a face cu milionari texani, crescători de vite sau petroliști, 
Leland era obișnuit să umble cu sume mari. Dolari, pesos, yeni, 
mărci, ruble; acestea erau monezile existenţei sale de fiecare zi. 
Cumpăra și vindea, împrumuta și era împrumutat. Niciodată în 
viaţa lui, bancherul nu renunţase la vreo afacere. Bancherul ar fi 
considerat asta o violare a încrederii în propria-i persoană, a 
obligaţiei sale față de bancă, de cei care aveau banii depuși în 
banca sa, de acţionarii săi. Ca să nu mai pomenim de propriul lui 
simț al afacerilor. Dacă cineva l-ar fi întrebat pe Leland ce-și 
dorește cel mai mult de la viaţă, ar fi răspuns vesel, cu un singur 
cuvânt: Câștigul! 

Era un bărbat chipeș, semăna cu J.R., căruia îi era de mult 
timp prieten și asociat de afaceri. Dar aceste vechi și stabile 
legături însemnau prea puţin pentru Vaughn Leland când un 
milion de dolari era pe masă. Și, literalmente, asta era situaţia. 
Milionul era adunat într-o servietă diplomat de piele. 

— E o mare sumă de bani, J.R. 

Leland își lăsă mâna lui palidă de bancher să cadă posesiv pe 
bancnote. 

— Crezi că nu știu? Apreciez ceea ce faci. Să nu crezi că nu. 


165 


J.R. întinse mâna după bani. Mâna lui Leland rămase pe bani, 
ca și cum i-ar fi protejat. 

— Nu-mi place, J.R. Nu-mi place deloc. 

— Nu-ţi face griji pentru ei mai mult decât îmi fac eu, Vaughn. 
Să cer o asemenea sumă într-un termen atât de scurt nu-mi stă 
în obicei. Numai că, aveam de ales? Băiatul mi-a fost răpit și 
trebuie să-l iau înapoi, indiferent cum. 

— Eşti sigur că o să meargă? 

— Nu sunt sigur de nimic. Trebuie să încerc, nu ţi-am spus? 

— Un milion de dolari. 

— Atâta a spus omul. 

— Spui că știi cine este? 

— Oh, știu, normal. 

— Atunci de ce nu-l dai pe mâna justiţiei? 

— Pentru că îl are pe fiul meu, de asta! 

— Pune copoii pe urmele lui. Știu ei cum să se descurce în 
astfel de împrejurări. 

— Poate. Dar e vorba de fiul meu și trebuie să fac ceea ce 
cred eu că e bine. 

J.R. ridică mâna lui Leland de pe teancul de bancnote și 
închise geanta diplomat. 

— Îţi mulțumesc din nou, Vaughn. 

— Nu pentru mulţumiri fac afaceri, J.R. 

— Îţi faci griji pentru bani? 

— Tu nu ţi-ai face? Un milion... 

— Ewingii sunt buni platnici, știi asta. 

Leland se trase de nas, neputând să-și ia ochii de la geanta de 
piele. 

— Am pregătit o chitanţă. 

J.R. se încruntă. 

— Încep să mă îndoiesc de prietenia ta, Vaughn. 

— Sunt un bancher, J.R. Împinse chitanţa și un stilou peste 
biroul lui. Te rog, vrei să semnezi? 

— E vorba de viaţa fiului meu, Vaughn. 

— Știu. Înţeleg. Dar trebuie să fie și alte căi, mai bune ca să 
rezolvi o problemă ca asta. De exemplu F.B.I.-ul! 

— N-am timp de discuţii. O să-ţi semnez blestemata de 
chitanţă. 

— Încerc doar să te fac rezonabil, J.R. 

J.R. își măzgăli numele pe chitanţă. 


— Ranchul mișună de copoi, de agenţi speciali și de 
Dumnezeu mai știe ce. Bănuiesc că oriunde mă duc, sunt pe 
urmele mele. Dar, de fapt, n-au făcut nimic, Vaughn. Nimic! Așa 
că trebuie să încerc. E în joc viaţa fiului meu. 

Leland expiră zgomotos și examină chitanţa. 

— Bănii sunt ai tăi, J.R. Pentru moment. Banca așteaptă plata 
cu dobândă în nouăzeci de zile. 

Pe gura largă a lui J.R. se așternu un zâmbet fără veselie. 

— Mulţumesc, Vaughn, bătrâne. Întotdeauna ai avut mai 
multă inimă ca noi, ceilalți. 

Și se grăbi să plece, cu geanta diplomat în mână. 

(J 

Cliff, Bobby și Pam intrară în Spitalul Memorial Dallas pe o ușă 
laterală, evitând hoarda de ziarişti, rămaşi încă la datorie. Luară 
un lift până la etajul unde se afla maternitatea și se îndreptară 
spre camera surorilor. Secţia era acum liniștită, doar operaţiile 
medicale obișnuite erau îndeplinite, poliţia dispăruse. 

— vă pot fi de folos? 

Sora de serviciu îi salută cu cel mai profesional zâmbet al ei. 

— Sunt Bobby Ewing. 

— Oh, da, domnule Ewing, doamnă Ewing. Îmi pare rău că nu 
v-am recunoscut. Sunt Paula Barker. Suntem așa de supăraţi 
pentru ce s-a întâmplat! Aţi aflat ceva până acum? 

— Nimic, spuse Bobby. Până acum. . 

— De asta suntem aici, spuse Cliff. Incercăm să obţinem niște 
informaţii. Am vrea să vorbim cu pacienții, cu surorile care au 
fost de serviciu, cu doctorii, cu oricine ar fi putut vedea ceva sau 
pe cineva. 

Sora Barker își ţuguie buzele, a îndoială. 

— Poliţia a fost aici toată ziua. Toţi au fost chestionați la 
nesfârșit. 

— N-o să dureze mult, spuse Bobby. 

Un doctor se apropie de camera surorilor. 

— S-a întâmplat ceva? întrebă el cu amabilitate. Vă pot fi de 
folos? 

— Oh, doctor Freilich. Acesta este Bobby Ewing și soţia lui. 
Tocmai le explicam... 

Cliff izbucni, nerăbadător: 


167 


— Totul e foarte simplu, doctore. Vrem să vorbim cu 
personalul și cu pacienţii, să aruncăm o privire prin niște 
registre de-ale dumneavoastră. 

— Nu înţeleg, spuse doctorul. 

— Încercăm să-l găsim pe fiul meu - pe băiatul Ewing spuse 
Cliff, brusc. 

— Cine sunteţi? 

— Sunt... Cliff se întrerupse. 

— Cumnatul meu, spuse repede Bobby. Ne ajută în cercetare. 

Doctorul Freilich preluă informaţia, o cântări, o compară cu 
ceea ce deja știa și își făcu o imagine asupra dorinţei 
vizitatorilor pe care o puse față-n faţă cu obligațiile lui 
profesionale. 

— Cum sunt sigur că sora Barker v-a explicat, poliţia a... 

Bobby îl întrerupse. Apucat de o furie crescândă, ajunse la 
limitele răbdării. Prea puţină toleranţă îi mai rămăsese, pentru a 
tărăgăna lucrurile. Vocea îi era impermeabilă, vorbele îi 
explodau: 

— Doctore, nepotul mi-a fost răpit azi dimineaţă din locul 
ăsta. Răpit. Furat din spitalul dumneavoastră. Asta vă face 
responsabili - legal, moral și financiar. 

Freilich păli. 

— Mă amenințați... 

— Vă spun care este situația. 

Arătătorul lui Bobby, ţeapăn puternic, împunse pieptul 
doctorului. 

— Ceea ce vreau, ceea ce vrem noi toți - este să aflăm cine a 
făcut-o. Și cum. 

— Întregului personal îi pare foarte rău... 

— Scuzele nu valorează nici cât o ceapă degerată. 

— Ne pierdem timpul, interveni Cliff. 

— Compasiunea, continuă Bobby cu asprime, nu ne folosește 
la nimic! Nu-mi spune că-ţi pare rău, ci ajută-ne. Ai permis cuiva 
să plece azi de aici cu un copil Ewing în braţe. Nu e prea mult 
să-ţi cerem să ne ajuţi să-l recuperăm. 

Freilich își petrecu limba peste buzele, care, dintr-o dată, i se 
uscaseră. Acest dur și tânăr Ewing era pe punctul de a face 
scandal și era capabil să-l facă. Scandal pentru spital, pentru 
Freilich personal. Tare mult dorea să le evite pe amândouă. Era, 
se hotări el, mai indicat să coopereze gentil acum, decât să fie 


168 


forțat la asta, poate cu suferință și mai mari concesii, în viitor. 
Așa că îi prezentă lui Bobby faţa cea mai sinceră și cooperantă. 

— Vrem să vă ajutăm în orice fel putem, domnule Ewing. De 
unde ați dori să începem? 

Cliff răspunse primul: 

— Cu pacienţii. Apoi aș vrea să arunc o privire pe buletine, să 
văd cine a fost de serviciu și când, ce pacienţi au intrat sau au 
plecat astăzi, chestii de felul ăsta. 

— Înţeleg ce urmăriţi, spuse Freilich. Soră, vrei să aduci 
buletinele mai recente? 

— Bineînţeles, doctore. 

Lucrară în camera surorilor, examinând buletine, uitându-se 
prin dosare, verificând nume și adrese. Cliff și Bobby stăteau, la 
birouri, iar Pam lucra stând în picioare. Trecură ore întregi și nu 
găsiră nimic încurajator. 

Cliff își ridică mâinile în semn de renunțare. 

— Nu-i nimic aici, nimic din care să pot să scot ceva. Dacă 
cineva ar fi luat copilul din greșeală, ar fi rămas altul în loc. 

— Și nimeni nu-și amintește nimic. Nimeni din cei cu care am 
vorbit. 

Bobby scutură din cap. Îl cuprinsese o slăbiciune, cum nu 
simţise nici după cea mai aspră zi de muncă. Se simțea gata să 
se predea, să lase baltă totul. 

— Nu înţeleg. E ca și cum Baby John s-ar fi evaporat în aer. 

— Trebuie să fie cumva, o cheie, spuse Cliff disperat. Trebuie 
să continuăm. 

Pamela, disperată, lăsă buletinele și începu să se plimbe de-a 
lungul coridorului până ajunse la fereastra camerei copiilor. 
Înăuntru, niște nou-născuţi erau asistați de câteva surori. Erau 
toți atât de mici și neajutoraţi, atât de plini de viață. Unul sau 
doi plângeau, cu fețișoarele boţite, gurile deschise, dar niciun 
sunet nu pătrundea prin sticla ferestrei. 

— Nu-s adorabili? se auzi o voce, lângă umărul lui Pam. 

Doar parțial conștientă, răspunzând automat, Pam se 
întoarse. Văzu o tânără femeie privind copiii. Vag familiară, deși 
Pam nu o mai văzuse înainte, prezenţa ei îi deșteptă o amintire 
caldă, care-i năpădi creierul. Nervoasă, se grăbi spre Cliff și 
Bobby. 

— Cred că mi-am amintit ceva, strigă ea. Ei veniră alături, 
grăbind-o să vorbească. 


169 


— Era aici cineva, de câte ori îl vizitam pe Baby John. O 
femeie era întotdeauna la fereastra camerei copiilor - își 
petrecea acolo ore întregi. Dacă a fost aici și în dimineața asta - 
poate că a văzut ceva. 

— O nouă mamă? întrebă Bobby, plin de speranţă. 

— Nu știu. Dar nu-i aici acum, altfel aș fi recunoscut-o. 

— Măcar dacă am ști cum o cheamă. 

Pam își închise ochii. 

— Pot s-o văd clar, cu felul în care privea. Aș putea, s-o 
descriu... 

— Soră! chemă Bobby, pentru prima oară cu speranţă în voce. 
Soră Barker, putem să vorbim cu dumneavoastră un minut? 

e 

Jeb Ames telefonase, cu Willie Joe Garr alături. 

— J.R., începu el. Aici e Jeb Ames. 

— Ți-aș recunoaște vocea oriunde. 

Nu era nici urmă de umor în glasul lui. 

Ames râse încurcat. 

— Îi ai? 

— Îi am. 

— O.K. Stai la birou, trecem noi pe acolo. 

— Când? 

— Nu fi nerăbdător, J.R. Destul de repede. Și, J.R.... fără 
trucuri. Copilul va fi cu Willie Joe. Incearcă vreun caraghioslâc și 
n-ai să-ți mai vezi copilul. 

— Aud ce spui. 

Ames lăsă receptorul să cadă în furcă. Zâmbi maliţios. 

— Bietul sugar, se face orice pentru el. Ce noroc. Cineva a 
înșfăcat copilul și noi suntem pe cale să câștigăm un milion din 
asta. Fără să facem nimic ca să-l obținem, exceptând cele două 
telefoane. 

Willie Joe începu să râdă și nu se opri mult timp. 

e 

O atmosferă tot mai intensă de înfrângere și neajutorare 
pătrunsese Southfork-ul. In sufragerie, Sue Ellen alunecă într-un 
fotoliu, cu ochii prostiţi, fără să vadă nimic. Refuzase să bea și 
să mănânce, ignorase încercările de conversaţie. Nu plângea și 
evita privirea altcuiva. 


170 


Doamna Reeves, doica copilului, i se adresă, de parcă ar fi 
încercat să sfâșie invizibilul ecran psihic care o înconjura pe Sue 
Ellen. 

— Nu trebuie să ne pierdem speranţa, draga mea. 

Cuvintele reușiră să atingă o vagă coardă și să obțină un 
raspuns. Ochii lui Sue Ellen se mișcară, pătrunși de o rază de 
interes. 

— Speranţa? 

— Da, speranţa, spuse disperată doamna Reeves. Sunt sigură 
că totul va fi bine. 

— Tot ce se întâmplă e spre mai bine, murmură Sue Ellen, 
căutând iar un punct în spaţiu, care să-i focalizeze privirile. 

— Da, da. Trebuie să crezi asta. 

— Da, da. Cred. 

Și Sue Ellen se scufundă mai adânc în scaun. 

Miss Ellie și Lucy se agăţară una de alta, înspăimântate. 
Înţeleseseră acum fără tăgadă că Sue Ellen nu-și voia nici 
copilul, nici dragostea sau atenţia altor fiinţe umane. 

Și când Jock se întoarse acasă, cu o expresie de om înfrânt pe 
faţa lui bărbătească, Miss Ellie îl îmbrăţișă, încercând să-l 
încurajeze, privind pe deasupra lui spre pragul ușii, în care 
stătea detectivul Rollands. 

— Ce vom face acum? întrebă ea pe un ton plângăreţ. 

El dădu din umeri. 

— Vom continua să așteptăm. 

a 

Era o casă simplă, pe o stradă fără pretenții. Felul de casă și 
felul de stradă locuită de oameni de la munca de jos, care știu 
să-și întrețină proprietățile. 

Gardurile erau reparate, grădinile verzi şi bine îngrijite, 
potecile netede şi drepte. Era casa lui Priscilla Duncan. Ea era 
așezată confortabil într-un scaun curat, dar ușor uzat, citind o 
revistă, când auzi o bătaie în ușă. Nu păru surprinsă, deși nu 
aștepta pe nimeni. Era genul de stradă unde vecinii se vizitau 
fără să se anunțe. Priscilla se duse la ușă și o deschise. O tânără 
foarte frumoasă stătea în prag, cu o expresie de așteptare pe 
față, o femeie pe care Priscilla o mai văzuse undeva mai înainte. 

— Vă amintiţi de mine, doamnă Duncan? 

Priscilla făcu un efort să plaseze fața aceea într-un context; 
apoi zâmbi. 


171 


— Sunteţi doamna cu care am vorbit la spital. 

— Mă numesc Pamela Ewing. Pot intra? 

Fără să ezite, Priscilla se dădu un pas înapoi și o invită pe Pam 
să intre. 

— Imi amintesc foarte bine de dumneavoastră acum. Doriţi să 
serviţi o cafea sau altceva? Am niște îngheţată în frigider, dacă 
vă place. 

— Nimic, doamnă Duncan. 

Priscilla o conduse spre sofa, și se așeză la un capăt, lăsându-i 
loc din plin lui Pam. 

— Vă rog, spuse ea, nu vreţi să-mi spuneţi Priscilla? De ce aţi 
vrut să mă întâlniți? Sunteţi de la serviciul social? Lor 
întotdeauna le place să pună o groază de întrebări, să 
vorbească mult. 

— Nu sunt de la serviciul social. Numele meu e Pamela Ewing. 
Nepotul meu a fost răpit de la spital în dimineața asta. Aţi auzit 
de asta? 

Priscilla medită. 

— Da, am văzut la televizor. La actualități. Am văzut 
fotografia mamei copilului. Biata femeie. Știţi, și copilul meu s-a 
născut prematur. Din cauza asta m-aţi întâlnit tot timpul la 
spital. Îl vizitam. 

— Despre asta voiam să vorbim. Sora Barker mi-a spus că aţi 
fost în dimineaţa asta la spital. Mă gândeam că poate... vreau să 
spun că știu că a fost și pentru dumneavoastră o zi groaznică. 
Dar dacă aţi văzut ceva care să ne poată ajuta să găsim copilul, 
v-am fi toți foarte recunoscători. 

Priscilla se încruntă. 

— Vedeţi, astăzi n-am stat prea mult timp acolo. 

— N-aţi văzut pe nimeni lângă nepotul meu în timpul vizitei 
dumneavoastră? Cineva care să nu fie din spital? 

— Imi pare rău. Nici măcar nu știu al cui copil era. Oh, regret, 
doream să vă pot fi de folos. Ce lucru îngrozitor trebuie să fie, 
să-ţi pierzi copilul. 

Pam își scrise numele și numărul de telefon pe o bucată de 
hârtie și i-o înmână. 

— Dacă se întâmplă să vă amintiţi ceva, o să mă sunaţi? 

— Oh, da.. 

Pam se ridică, încercă să spună ceva, se răzgândi și merse 
spre ușă. Se întoarse, zâmbind, puţin amărâtă. 


172 


— A fost foarte amabil din partea dumneavoastră să vorbiţi cu 
mine, să vă pierdeţi timpul. Sunt sigură că m-atți fi ajutat dacă 
aţi fi putut. 

Priscilla deschise ușa. 

— Oh, v-aș fi ajutat. 

Pam era pe punctul de a pleca, când un copil începu să 
plângă, de undeva, din spatele casei. Pam îngheţă în loc. 

— Ce-a fost asta? 

— Copilul meu, spuse Priscilla, mândră. L-am adus acasă azi 
dimineaţă. Trebuie să-i fie iarăși foame. Ce poftă de mâncare 
are micuțul. 

Copilul ţipă din nou. Priscilla era împărțită între dorinţa de a fi 
politicoasă cu Pam și de a se duce la copil. 

— Scuzaţi-mă, numai un minut. Am să mă întorc. Și alergă în 
spatele casei. 

Pam ieși. Bobby și Cliff, postați peste stradă, se grăbiră s-o 
întâlnească. 

— Ei? făcu Cliff, nerăbdător. 

— Ne poate ajuta? întrebă Bobby. 

Pam privi înapoi, la casă. 

— Bănuiesc, cred că îl are acum, acolo, pe Baby John. 

— Ce? aproape urlă Bobby. 

— Unde este? spuse Cliff, agresiv, luând-o înainte. 

Pam îl opri, apucându-l cu o mână de brat. 

— Ușurel, Cliff. Crede că Baby John e copilul e. 

Bobby își strânse fălcile. 

— Dar e imposibil! Copilul ei e mort. A murit azi dimineață. 
Era acolo, la spital, când s-a întâmplat. Aţi auzit ce-a spus sora 
Barker. 

— E-n regulă, ce facem? întrebă Cliff. 

Pam nu era sigură. Dar era evident că atât Cliff cât și Bobby 
erau pe punctul de a izbucni. Nu mai puteau fi mult timp 
stăpâniți. 

— Să ne întoarcem în casă, sugeră ea. 

Stătură în mijlocul micii sufragerii, așteptând-o pe Priscilla. 
Aceasta, când apăru, cu copilul în braţe, fu uimită să-i vadă pe 
cei doi bărbaţi cu Pam. 

— Nu te speria, Priscilla, spuse Pam. Am plăcerea să ţi-l 
prezint pe soţul meu, Bobby Ewing și pe fratele meu, Cliff 
Barnes. Dânsa e Priscilla Duncan. 


173 


— Bună ziua, doamnă Duncan, spuseră ei într-un glas. 

— Bună ziua, spuse ea, privind cu teamă de la unul la altul. 
Abia am spus că n-am cum să vă ajut. Îmi pare rău. 

— Pot să ţin copilul? întrebă Cliff. 

Ea se retrase iute doi pași înapoi. 

— Nu. Oh, nu, e așa de mic... 

Cliff își întinse brațele: 

— Numai puţin. 

Ea scutură hotărâtă din cap, dar nu făcu nicio mișcare când el 
privi în jos la faţa copilului, apoi îi desfăcu încet scutecul. Cu 
două degete îi ridică pumnișorul mic de la mâna dreaptă și citi 
numele gravat pe brăţara de identificare de la spital: John Ross 
Ewing Ill. 

— E Baby John, șopti Cliff. 

— E un copil frumos, spuse Fam. 

— Da. 

Priscilla era mândră de copil. 

— De ce nu ne așezăm pentru un moment? spuse Pam. Doar 
puţin. 

— Da, spuse Priscilla, doar puţin. Trebuie să-l hrănesc. Sunt 
atâtea de făcut când ai un nou născut în casă. 

— Priscilla, spuse Pam, cu cea măi blândă voce, am văzut 
buletinele de la spital înainte de a veni aici. Acest copil - nu e al 
tău, de fapt. 

— Nu știu ce vreţi să spuneţi... Bineînțeles că e al meu. E al 
meu! 

— Ne pare rău, spuse Bobby. Într-adevăr ne pare. Nu vrem să 
te rănim în niciun fel. Și n-o vom face. 

— E al meu, spuse Priscilla, începând să plângă. Așa e. Nu mi-l 
luați. Vă rog, nu mi-l luaţi! 

— N-o să ţi-l ia nimeni, spuse Pam. Nu încă; până nu vei fi 
pregătită să-l lași să plece. Să-l lași să fie cu adevărata lui 
mamă, să ajungă în sfârșit acasă. 

Stăteau fără să vorbească, privind-o pe Priscilla, care 
gângurea deasupra copilului, învârtindu-se lin de colo-colo, cu 
lacrimile curgându-i pe obraji. Așteptând-o să fie pregătită. 

e 

jeb Ames sosi târziu după-amiază la biroul lui J.R. Ca pentru a- 
i marca sosirea, soarele dispăru în spatele unui nor ameninţător, 
aruncând peste birou o umbră instabilă. J.R. nu încercă să 


174 


aprindă luminile, rămânând la locul lui din spatele biroului. 
Dezgustul îi era întipărit în fiecare linie a feței când îl studie pe 
Ames. 

Pe birou era o geantă diplomat din piele. Ames arătă spre ea: 

— Sunt bani peșin? 

— Peșin. Unde mi-e băiatul? 

— Nu te grăbi. Să vedem banii. 

J.R. făcu un gest cu mâna: 

— Nimeni nu te oprește. 

Ames deschise servieta și privi grămada de bancnote. 

— Frumos, spuse el zâmbind. Foarte frumos. N-ar trebui să 
bem ceva ca să sărbătorim? 

J.R. îl fixă din ochi pe Ames. 

— Am întrebat unde mi-e băiatul? 

Ames păli, dar se ţinu pe poziţie. Era ură și ameninţare în 
vocea lui J.R. 

— Willie Joe are mare grijă de el. Crezi că aș fi venit aici fără 
să am spatele acoperit? O mișcare greșită și s-a terminat cu 
copilul. Știi cum e Willie Joe când se înfurie. 

J.R. oftă: 

— O.K., Jeb, ai învins. 

Ames râse moale, amenințător. 

— Asta-i regula jocului. Apoi închise geanta diplomat. Plec 
acum, J.R. Până acum ai făcut exact ce trebuia. Nu încerca să 
strici totul. 

J.R. nu răspunse. 

— De îndată ce voi pleca de aici cu banii, Willie Joe o să-ți 
telefoneze și o să-ți spună de unde-ţi poți luă copilul. 

Telefonul sună. J.R. îl apucă dintr-o smucitură. 

— Aici J.R. Ewing. 

Ascultă atent, cu ochii ţintă la Jeb Ames. 

— Mulţumesc că m-ai sunat, spuse el la sfârșit și închise. 

— Plec acum, J.R. 

Și Ames, cu geanta diplomat sub braţ, se întoarse și porni 
spre ușă. J.R. sări iute de la birou, căută cu mâinile lui mari ceva 
sub jachetă și scoase un pistol 38, cu cure îl ghionti pe Ames în 
burtă. Servieta diplomat căzu pe podea și banii se risipiră. 

— Ce naiba, faci, J.R.? Ai înnebunit? Willie Joe, dacă nu aude 
de mine... 


175 


J.R. îl plesni pe Ames peste faţă. O dată, de două ori, de trei 
ori, până ce celălalt ameţi. J.R. continuă să-i care pumni. Una 
dintre lovituri îl nimeri pe Ames în plexul solar. Acesta se îndoi 
icnind și deschise gura încercând să tragă aer în plămâni. 

— Încerci să mă prostești, hai? Copilul e O.K., Jeb. Nu l-ai avut 
niciodată. 

J.R. își puse pistolul la brâu. 

— Acum, mizerabile, piei din fața ochilor mei. Dacă te mai văd 
vreodată, te fac fărâme. 

— O să plec, spuse Ames. Dar n-ai scăpat de mine, de noi. Ne 
datorezi ceva, J.R., mie și lui Garr și într-un fel sau altul îţi vom 
aminti. 

J.R. își smulse pistolul de la brâu și Jeb Ames ţâșni afară, ca 
din pușcă. Cu o expresie de ușurare pe faţă, J.R. puse banii la loc 
în servieta diplomat și se grăbi să părăsească biroul. 

e 

O aşteptau toți pe Priscilla în sufragerie. Pam îl legăna pe 
Baby John în brațe. 

— Ce-o să se întâmple cu ea? 

Îi răspunse Cliff, cu vocea plină de compasiune: 

— Va fi trimisă la psihiatrie probabil. Biata de ea. Bărbatul a 
lăsat-o. Copilul e mort. Trece prin timpuri grele. 

— Nu-ţi face griji, adăugă Bobby. Vom face tot ce putem ca s- 
o ajutăm. 

Priscilla intră în cameră cu un pardesiu și o pălărie în mână. 

— Sunt gata. 

Bobby o conduse spre ușă, dar Cliff le aţinu calea. 

— Ce este, Cliff? Doar nu vrei să ne oprești, nu-i așa? 

— E fiul meu. 

Vocea lui Cliff era spartă; era pradă unui intens zbucium 
emoţional. 

— E al lui Sue Ellen, spuse Pam. Te rog, Cliff, nu mai face 
scandal. Nu acum. 

Cliff dădu din cap. 

— N-am să fac. Nu acum. Nu încă, adăugă el înainte de a 
pleca. 

e 

Soarele apusese pe cerul de vest când Mercedesul lui Bobby 

intră pe porţile Southfork-ului. Intră în garaj, lăsând în urmă 


176 


mașina lui Pam. Împreună cu Priscilla, care ţinea copilul, intră în 
casă. 

Restul familiei aștepta în sufragerie, împreună cu doamna 
Reeves și detectivul Rollands. Toţi se ridicară când îi văzură 
intrând pe Bobby, Pam și Priscilla. 

— Copilul e bine? vru să știe J.R. 

— E bine, îi asigură Bobby pe toţi. A fost bine îngrijit. 

Miss Ellie se îndreptă spre micul grup, de parcă ar fi vrut să ia 
copilul. Dar Bobby îi ţinu calea, petrecându-și braţul în jurul ei, 
ca pentru a o reţine. 

Pam vorbi cu blândeţe: 

— Aş vrea să faceți cunoștință cu Priscilla Duncan. Aceasta 
este Sue Ellen, mama lui Baby John. 

Priscilla o privi pe Sue Ellen în faţă și începu să plângă, 
agăţându-se încă de copil. 

— Îmi pare său, spuse ea. Voiam să-ţi spun personal cât de 
rău îmi pare. Știu că am făcut un lucru groaznic, știu în ce 
situație te-am pus. Când mi-au spus că copilul meu a murit, n- 
am putut accepta ideea. Efectiv n-am putut. Il doream atât de 
mult. Îl iubeam atât de mult. Ce s-a întâmplat după aceea - cum 
am făcut ceea ce am făcut - nu-mi prea amintesc. 

Și îi înmână copilul lui Sue Ellen. 

— Îmi pare rău. Mă gândeam că trebuie să fie al meu... 

Miss Ellie și Jock o priveau pe Priscilla și toată mânia lor 
pentru răpirea copilului dispăru într-un val de milă și înţelegere. 
Toţi așteptau ca Sue Ellen să răspundă. 

Dar ea acceptă copilul aproape absentă, ca și cum mintea îi 
era în altă parte. Ochii îi erau uscați și reci. Zâmbetul forțat de 
pe buze îi dispăru iute. 

— Mulţumesc, spuse ea cu o voce incoloră. 

J.R. o înconjură cu braţul și privi la copil. Pentru o clipă, toţi 
trei formară portretul standard al unei familii americane 
frumoase și fericite. Dar Sue Elen destramă imaginea, când se 
trase deoparte și-i dădu copilul doamnei Reeves, bucuroasă să 
scape de el. Fără o vorbă, ieși din cameră, aproape săltând 
voios. O femeie singură și pierdută. 


177 


e PARTEA A V-A œ 


MISS ELLIE 
e Capitolul 13 


Era noapte și singura lumină din camera de spital era cea a 
unei lămpi dedesubtul căreia o soră şedea absorbită de o revistă 
de modă. Pe pat, întinsă pe spate, privind fără să vadă nimic 
spre tavanul alb, stătea Miss Ellie. Faţa îi era lipsită de expresie 
și nu făcea nicio mișcare. Dar ochii îi erau plini de lacrimi. 

e 

Devreme, în dimineața următoare, Bobby Ewing se sculă o 
dată cu primele raze ale soarelui. Se bărbieri, făcu un duș și se 
îmbrăcă repede, încercând să n-o trezească pe Pam. Nu avea 
rost. Pam stătea în pat, privindu-l cum își trăgea o pereche de 
cizme maron de purtare, uzate. 

— Te-ai sculat devreme, spuse ea în sfârșit. 

— Ca și tine. 

— Te-ai frământat toată noaptea. Ce-ai visat? 

— Mă gândeam la mama. Cred că nici tu n-ai prea dormit. 

Veni spre ea și se așeză pe marginea patului. Degetele lor se 
atinseră și se sărutară tandru. 

— Sunt așa de îngrijorată pentru ea. 

— Toţi suntem. 

Pam se ridica și îl îmbrăţișă, lipindu-se strâns de el. 

— Oh, Bobby, nu pot să nu mă gândesc - așa ceva se putea 
întâmpla oricui dintre noi, și mie. 

— Taci, draga mea. Ești tânără, ești sănătoasă... 

— Dar nu voi fi întotdeauna. 

— Te iubesc. Întotdeauna te voi iubi. 

Pam se lăsă la loc pe pernă, întorcându-și fața. 

— Tot necazul ăsta a dat dintr-o dată peste Miss Ellie - pe de 
o parte operaţia și pe de altă parte să afle despre prima 
căsătorie a lui Jock. 

— A fost o surpriză pentru toți. 


178 


— Ai mai fost însurat mai înainte? întrebă ea cu o francheţe 
copilărească. 

Bobby râse. 

— Nimeni nu m-ar fi luat cu excepţia ta. Nu, n-am avut 
căsătorii ascunse sau alte păcate. 

— Sunt convinsă. Câte femei ai avut înaintea mea? Cincizeci? 
o sută? 

El o ameninţă în glumă: 

— Ei, crede-mă când e cazul - numărul se apropie de o mie. 

Ea nu găsi nimic amuzant. 

— Eşti un bărbat foarte atrăgător. Uneori, când nu te văd un 
timp, când ești în oraș sau la Austin cu toate fetele acelea 
frumoase de la guvern, sunt foarte îngrijorată, vreau s-o știi. 

El îi luă fața în mâini și o privi în ochi: 

— Te iubesc, te vreau numai pe tine. Și te poţi bizui pe asta. 

— Și eu te iubesc. 

Se sărutară îndelung și repede mâna lui îi ajunse pe sâni. Ea 
se cutremură și el interpretă greșit freamătul ei, luându-l drept 
pasiune. Bobby continuă să-și plimbe mâna pe sub cămașa ei de 
noapte, cu degetele frământându-i carnea tare și caldă, 
conștient de faptul că sfârcurile sânilor ei se întăriseră și 
deveniseră încordați. 

Pam se smulse. 

— Ce s-a întâmplat? 

— Dumnezeule, Bobby! Mamei tale abia i s-a tăiat un sân. 
Cum crezi că mă face asta să mă simt? 

— Imi pare rău. Nu m-am gândit. Doar că... 

Zgomotul unei mașini care trăgea în parcare îi atrase atenţia. 
Se duse la fereastră. 

— E Jock, care în sfârșit se întoarce acasă. O să văd dacă are 
nevoie de mine. 

Pam sări din pat. 

— Vin și eu într-un minut. Și, Bobby... 

El se întoarse spre ea. 

— Imi pare rău. Te iubesc, te doresc. Dă-mi numai puţin timp 
să mă obișnuiesc cu ce s-a întâmplat. 

El aprobă, dând din cap și ieși. Işi întâlni tatăl, care urca 
scările. 

— Cum se simte mama? 


179 


— E între somn și trezie. Toate blestematele astea de 
necazuri! Dar cred că a înțeles când doctorii i-au spus ce 
trebuiau să facă. 

— Au spus dacă au înlăturat toată partea canceroasă? 

Fața lui Jock păru că se topește. 

— Nu știu până acum. 

Continuă să urce scările, un om slăbit, trăgându-și din greu 
anii și poverile. Dispăru în încăpere. 

Mașina îi trezi pe J.R. și pe Sue Ellen. El începu să se 
pregătească deîndată pentru o nouă zi. Ea se ridică în capul 
oaselor, privind în spaţiu, pierdută în gânduri despre greaua 
încercare a lui Miss Ellie. 

J.R. ieși din baie și începu să-și pună o cravată. 

— Te scoli, Sue Ellen? 

— Mă gândeam la Miss Ellie. 

— O să se facă bine. E pe cale. 

— Vorbele nu schimbă nimic. Oricum, care sunt șansele ei? 

— Nu te gândi în felul ăsta! Mama o să trăiască. 

Sue Ellen îl privi în ochi. 

— Uneori nu e destul doar să trăieşti. 

Zgomotul unei mașini care pornea, îl aduse pe J.R. la 
fereastră. 

— Uite, ce zici de asta? E tata. Abia și-a schimbat hainele și se 
întoarce la spital. Omul ăsta n-a dormit deloc. 

— O iubește foarte mult, spuse Sue Ellen, liniștită. 

J.R. nu dădu niciun semn că ar fi auzit, privind încă pe 
fereastră, cu spatele la ea. 

O oră mai târziu se adunară toţi pentru micul dejun. Bobby 
încerca să facă conversaţie și aproape nu primi răspuns. 

— Lucy, nu prea mănânci. 

— Nu mi-e foame, Bobby. 

— Așa e. Am să-ţi spun când mergem la spital. 

— N-am să mă duc. Pur și simplu nu pot. 

— De ce? 

Drept răspuns, Lucy fugi din cameră. 

— Făta e înspăimântată, spuse Pam. 

— Toţi suntem, spuse Sue Ellen. Apoi făcu un gest cu mâna. 
Mă tot uit la locurile astea goale, scaunul lui Jock, scaunul lui 
Miss Ellie - și mă tot gândesc... 

J.R. se ridică, supărat. 


— O să se facă bine, ţi-am spus. Mama o să se facă bine. 
Totuși, vorbele nu convinseră pe nimeni. 
e 

O oră mai târziu, Pam, îmbrăcată să meargă la Dallas și s-o 
viziteze pe Miss Ellie o descoperi pe Sue Ellen singură în 
sufragerie. Și ea era îmbrăcată de oraș. 

— Bobby și J.R. au plecat? întrebă Pam. 

— Da. 

— Și Lucy? 

— Cred că e pe aici, pe undeva. 

— De ce n-am sta puţin de vorbă cu ea? Fata are nevoie de 
încurajare. 

— Nu amândouă. Vorbește tu cu ea dacă vrei, Pam. Dar 
singură. 

— Credeam că poate vrei să o ajuţi. 

— Nu pot. Lucy, ei bine, nici n-o să mă asculte. 

— Dar asta e o situaţie aparte. E un eveniment neprevăzut. 
Toată familia e implicată. 

— Eu, pur și simplu, nu pot... 

Pam o privi în ochi. 

— Nu e vorba de Lucy, nu-i așa? Altceva te deranjează. 

— Fata nu mă place. 

Pam scutură din cap, întristată. 

— N-ai să poţi trece peste asta mai ușor decât noi, ceilalţi, 
deși poate o crezi. 

Sue Ellen își ridică bărbia. 

— Sunt sigură cu nu știu despre ce vorbești. 

— Vorbesc despre Miss Ellie. Despre operaţie. Despre faptul 
cumplit că a trebuit să i se taie un sân. 

— Ai dreptate. Nu vreau să vorbesc despre asta. 

— Dar trebuie. Trebuie să priveşti lucrurile în faţă, pentru tine 
însăţi. Pentru Miss Ellie. 

— Nu vreau nici măcar să mă gândesc la asta. 

— Nici unuia dintre noi nu ne place, Sue Ellen. 

— Tu poţi să suporţi așa de bine? 

— Nu știu. 

— Dacă asta ţi s-ar fi întâmplat ţie? 

— Sper că nu va fi niciodată cazul. 


181 


Gura lui Sue Ellen se lăţi și un spasm făcu să i se răsucească 
corpul. Un sunet aspru izbucni din ea, pe jumătate un suspin, pe 
jumătate un râs ironic. 

— Ştii de ce s-a îndrăgostit J.R. de mine? 

— Ești frumoasă, ești inteligentă, ești... 

— Am fost Miss Texas. O regină a frumusetii. Nu o oarecare 
fată frumoasă din Texas, ci frumusețea Texasului. Regina 
Statului Stelei Singuratice. Domnișoara Perfecţiune în carne și 
oase. Nu defecte, nu cusururi, nu deficienţe de niciun fel. Lui J.R. 
îi place ca tot ceea ce posedă să fie la superlativ. Şi asta eram, 
cap de serie... 

— Dragostea e legată și cu alte lucruri, pe lângă frumuseţe. 

— Oh, da. Știu și eu treburile astea. Creier, farmec, 
personalitate... 

— Da. 

— Bineînţeles că nu poți să crezi în basmele astea nici măcar 
un minut. 

— Ba pot. 

— N-am găsit până acum niciun bărbat care să se gândească 
mai întâi la creier când privește o femeie. 

— Sue Ellen, nu existăm numai pentru bărbaţi. Întâi de toate 
existăm pentru noi și apoi pentru bărbaţi. 

— Nu și dacă ești măritată cu un Ewing. 

— Eu sunt măritată cu un Ewing. 

— Atunci deschide-ţi ochii. Aici e absolut clar că nu-i nevoie 
de femei inteligente. Noi toate suntem frumoase! Câștigătoarele 
panglici albastre. Exact ca și purceii, ca și juncanii, ca și taurii. 
Altceva nu se va tolera. Bărbaţii Ewing au primul cuvânt în acest 
ranch. Îmi închipuiam că ai învăţat asta până acum. 

— Uiţi că sunt măritată cu Bobby, nu cu J.R. 

— Bobby, J.R., Jock. Toţi croiţi din același material. Dă-le 
câţiva ani și vor descoperi că ești și tu un lucru ca oricare altul. 
O proprietate. Cumpărată, pentru care s-a plătit, așa că mai 
bine vezi să nu-ţi pierzi ambalajul perfect în care ai fost 
împachetată. Și ieși din cameră. 

— Sue Ellen! o strigă Pam. 

Ea vorbi peste umăr, fără să se oprească din mers. 

— Poate o să ne întâlnim la spital. Poate. 

Rămasă singură, Pam se lăsă să alunece pe un scaun, mintea 
alergându-i înapoi, demult, când începuse relaţia ei cu Bobby. 


182 


Era doar a doua lor întâlnire, una din acele seri strălucitoare, 
elegante, pe care doar banii, asociaţi cu un fundamental bun 
gust le puteau aranja. Cocteiluri într-un hol luxuriant, într-o 
lumină clar-obscură la ultimul etaj de la Fairview Hotel; cina și 
dansul la Fleur-de-lis (Floarea de crin), poate cel mai bun și în 
mod sigur cel mai scump din zona Dallas - Fort Worth, cină 
completată cu trei vinuri diferite și după aceea un bar de noapte 
cu spectacol. Când Bobby o aducea acasă, era obosită, ușor 
ameţită, și plină de visuri despre viitor. Acasă la ea, pe canapea, 
el o sărutase și o fracțiune de secundă ea rezistase. Apoi buzele 
ei se despărţiseră, ca să-i accepte limba și repede mâna lui îi 
ajunsese la sân. Ea îi încolăcise braţele în jurul lui și el îi 
descheiase bluza și-și petrecuse mâna peste sânii ei. Fusese o 
plăcere rară, caldă, în această atingere. Pam se excitase și se 
întorsese spre el. Apoi, își dădu seama că mâna lui îi ajunsese 
sub fustă și coapsele ei se despărțiră, senzaţia fierbinte de 
plăcere scurgându-i-se din degete până în stomac. 

Protestase ușor. 

— Ești ușa de frumoasă, îi răspunsese el. Faţa, corpul tău sunt 
incredibil de frumoase. De neimaginat e felul în care privești și 
simţi. Ești cea mai perfectă femeie pe care am întâlnit-o 
vreodată. Te doresc atât... 

Nu mai putuse fi oprit. Și nici nu mai voise să-l oprească. Ea 
era fiinţa după care Bobby tânjea, iar el avea tot ceea ce voia 
Pam de la un bărbat. Dragostea lor fusese pasionată, la 
marginea violenței de o sălbăticie atletică. El era puternic și nu 
se mai sătura și continua să-i spună cât de mult o dorea. 

— Eşti perfectă, repeta el iar și iar. Perfectă, absolut perfectă. 

Acum, reamintindu-și noaptea, Pam se simţi îngheţată, și 
sufocată de disperare. Realizase pe dată că foarte multe din 
cele spuse de Sue Ellen erau adevărate. Bărbaţii Ewing posedau 
femeile Ewing, le păstrau și se bucurau de ele - atâta timp cât 
erau perfecte. 


e Capitolul 14 


Înainte ca Bobby și J.R. să ajungă la Spitalul Memorial Dallas, 
căldura pusese iarăși stăpânire pe oraș. In fiecare zi se întindea 
peste Dallas ca un văl gros și invizibil, făcând să crape 


183 


pământul, uscând lacurile și fântânile, distrugând vitele și 
oamenii. In după-amiaza aceea apărură semnele furtunii pe 
cerul de vest, se auziră tunete, se văzură fulgere; dar niciun 
strop de ploaie nu căzuse. Valul de căldură continua să planeze 
peste Texas. 

In spital, aerul, ca și toate celelalte, era corespunzător. 
Netulburat de realitatea din afară, spitalul era o lume închisă a 
suferinţei și a ușurării, conflicte emoţionale și detașare studiată, 
o lume a vieţii și a morții; o bine construită metaforă a vieţii în 
toate aspectele și cu toate umbrele ei, totul jucat în camere 
albe, curate și pe coridoare sclipitoare. 

Jock stătea pe un scaun cu spătar înalt, lângă patul lui Miss 
Ellie. Ea adormise. Nu dădea semne că ar fi remarcat prezenţa 
lui Bobby și a lui J.R. Bobby veni în spatele tatălui său, lăsându- 
și o mână pe umărul lui căzut. 

— Cum se simte, tată? 

Jock dădu din umeri. Priveşte-o, părea să spună gestul lui. 
Mama ta, atât de slabă și neajutorată, cu mine care nu pot face 
nimic pentru ea. Lui J.R., tatăl lui i se păru mai bătrân, mai 
obosit, un om gata să lase totul baltă. Gândul îl înspăimântă. 

— Tată, mama o să se facă bine. Toţi credem asta. 

Jock dădu din cap, dar nu era nimic afirmativ în respectiva 
mișcare. 

— Ai putut să-i vorbești? întrebă Bobby. 

De data asta, Jock reuși să-i răspundă. 

— A fost conștientă doar câteva secunde de fiecare dată când 
se trezea, și prea ameţită ca să-i vorbesc. 

J.R. se ghemui lângă Jock. 

— Tată, hai să mergem în sala de așteptare. O să ne simţim 
toţi mai comod acolo. 

Jock îl privi cu niște ochi goi. 

— Harlan a spus că o să dea pe aici cu buletinul de la 
laborator. 

— O să ne găsească, îl asigură Bobby și o luă înainte spre 
coridor. La lumina mai intensă, Jock se opri să-și sufle nasul, să- 
și șteargă ochii, să lupte cu teama și cu slăbiciunea lui. Privi la 
cei doi fii ai săi. 

— Băieți, efectiv am încurcat-o cu mama voastră. Și chiar 
atunci când avea cea mai mare nevoie de mine. 

— N-aveai de unde să știi. Se mai întâmplă. 


184 


— Bobby, nu sunt chiar sigur de asta. Simţțeam că Miss Ellie 
era frământată de ceva, de ceva care nu era în regulă. Aveam 
senzaţia asta. Chiar am întrebat-o despre asta de câteva ori. 
Bineînţeles că a spus că totul era în regulă, dar eu ar fi trebuit 
să știu. Aș vrea să mă ia Dumnezeu pe mine în locul ei. 

— Vino, tată, spuse J.R. Hai să ne așezăm. 

Timpul trecea greu în sala de așteptare! Băură cafea. Fumară. 
Făcură când și când eforturi să vorbească. Nimic nu mergea. 
Fiecare din ei se scufundă înapoi în grijile lui, în spaimele lui, 
incapabil să-i ajute prea mult pe ceilalţi. 

Sosi Sue Ellen, și pentru scurt timp atmosfera greoaie se 
risipi. J.R. o conduse pe o bancă și se așeză lângă ea. 

— Mi-era teamă că poate n-ai să vii, spuse el. 

— Era cât pe ce. 

— Dar ai venit, și mă bucur. 

— Sunt speriată, J.R. 

— Toţi suntem. 

Ea își întoarse spre el ochii mari, albaștri, ochii aceia care 
păreau că-l trag înăuntrul ei, într-un bazin întunecos, din care nu 
mai era scăpare, unde nu era lumină sau rațiune, ci doar 
emoţiile neclare ale lui Sue Ellen. 

— Voiam să spun că mi-e frică pentru mine însămi. Dacă mi s- 
ar fi întâmplat mie ceva asemănător? 

— Nu putea să ţi se întâmple. 

Ea îl privi din nou în faţă. 

— Se întâmplă la femei, indiferent de vârstă, aspect sau 
condiție socială. Mama ta e o femeie curajoasă - mai curajoasă 
decât noi toți laolaltă. Ne încurajează pe toți. Și unii dintre noi - 
cei mai buni dintre noi - dăm înapoi. 

— Știu ce vrei să spui. E o situaţie dificilă. Trebuie să fim mai 
atenți, mai afectuoși unul cu altul. 

Lui Sue Ellen vorbele îi sunară fals. J.R. părea capabil să fie și 
atent și afectuos faţă de toţi, în diverse situaţii, să-și pună în 
funcţiune și să-și oprească bunătatea după cum era cazul, 
transformându-se iar în bărbatul meschin, exploatator pe care 
ea ajunsese să-l cunoască așa de bine. Nu credea nici în 
vorbele, nici în reacţiile lui. Indiferent de ce se întâmplase, 
indiferent de cine era rănit sau în pericol, el rămăsese, la urma 
urmelor, încă J.R. Ewing. 


— Pam a vorbit cu Lucy. N-a putut s-o convingă să vină la 
spital. E într-o permanentă luptă cu mânia ei. Simte că a fost 
mințitaă... 

— Minţită? 

— I s-a spus că era un chist, nu cancer. 

— Așa n-i s-a spus la toți. 

— Lucy e tânără, speriată - și are ideea că poate fi contagios, 
genetic, că s-ar putea lua... 

— E ridicol. 

— Oare? Ce-ai face tu, J.R., dacă ţi-aș spune că am același 
lucru? Și privi spre el. Pe faţa lui era o expresie uluită, surprinsă. 

— E o perspectivă interesantă, nu-i așa, ].R.? Dar nu-ţi face 
griji. N-am nimic. Nu încă. 

Tăcură iarăși. Jock privea în spaţiu. Bobby încercă să citească 
o revistă, nu reuși și luă în loc un ziar. Sue Ellen scoase lucrul de 
mână la care împletea. J.R. se duse la camera surorilor să dea 
un telefon. Sosi Pam, arătând îngrijită, frumoasă și aducând un 
aer de răcoare, în ciuda temperaturii de afară. 

— Ceva noutăţi? îl întrebă ea pe Bobby. 

— Nu. 

Pam se alătură veghei tăcute a celorlalţi. Curând, doctorul 
Danvers intră în sala de așteptare. Toţi se ridicară și J.R. se grăbi 
și el spre ei. 

— Aveţi buletinul? întrebă Jock. 

— Da, domnule Ewing. 

— Cancerul, spuse J.R. S-a generalizat? 

— Aparent, tumoarea a fost localizată și nu sunt semne că 
boala s-ar fi răspândit. Doctorul Andrus a înlăturat doisprezece 
noduli limfatici. Au fost verificaţi la laborator. Nu era cancer. 

— Mulţumesc lui Dumnezeu, răsuflă Pam. 

— Va avea nevoie de chimioterapie sau radioterapie? întrebă 
Bobby. 

— Nu este indicat acum. Dar mama ta va trebui, firesc, ţinută 
sub control. Buletinul e bun, oameni buni. 

Jock simţi că-l lasă genunchii și se așeză la loc. Voia să strige, 
dar nu avea motiv. 

— Am văzut-o pe soţia dumneavoastră, domnule Ewing. O să 
fie adormită un timp. Dumneavoastră, familia, ar trebui să luaţi 
o pauză, să mergeţi la masă. 

— O să stau cu Miss Ellie, spuse Jock. 


— Cum doriţi. O să vorbim mai târziu. 

Așteptară până ce doctorul plecă și Jock spuse: 

— Duceţi-vă să mâncaţi. 

— Eu mă întorc la birou, spuse J.R. 

— Cred că e o idee bună să luăm prânzul, spuse Bobby. Tu ce 
zici, Pam? 

— Sue Ellen? întrebă Pam. 

— Vreau să-i telefonez lui Lucy mai întâi să-i dau veștile bune. 

— Ne întâlnim afară, spuse Bobby. ` 

Sue Ellen se duse să caute un telefon și formă. li răspunse un 
bărbat. 

— Pot să vorbesc cu Dusty Farlow? întrebă ea, ca și cum ar fi 
făcut o încercare. 

— Exact acum a plecat. Cine sună? 

— Spuneţi-i că o prietenă. 

— Vreţi să vă spuneți numele, doamnă? 

— O să înțeleagă. Spuneţi-i că revin. 

— Cum dorești! 

e 

Alan Beam se întorcea de la sediul birourilor „Barnes pentru 
Congres” cu două voluntare ale campaniei, amândouă niște 
tinere foarte atrăgătoare. 

— Dumneavoastră, doamnelor, plecaţi de la uzină înainte de 
prânz și distribuiţi afişele astea. Puneţi câteva pe pereţi, pe 
stâlpii de telefon și așa mai departe. Răspândiţi zvonul și ţineți- 
mă la curent. 

— O vom face, Alan, răspunse fericită una dintre voluntare. 
Știu că Cliff Barnes o să câștige. 

— De asta suntem toţi aici, spuse Alan, moale, în urma lor. 
Dintr-o dată avu o tresărire când văzu o față familiară venind în 
direcţia lui. 

— Lucy! o strigă el. Lucy Ewing, tu ești? 

Un zâmbet larg se așternu peste faţa ei de lider al veseliei. 

— Bună, Alan Beam. Ce plăcere neașteptată. 

— Ce faci prin mahalalele astea? 

— Doar mă plimbam. Am fost la cumpărături. 

Dar nu avea nici plase, nici pachete. 

— Cumpărături? întrebă el, îndoindu-se. 

— Am spus că am fost la cumpărături, nu că am cumpărat. 

El zâmbi. 


187 


— E-n regulă, mă bucur că s-a întâmplat să fii pe aici. Voiam 
să te sun. 

— Dar n-ai făcut-o. 

El arătă cu mâna spre vitrina biroului central plină de postere 
de-ale lui Cliff Barnes, cu steaguri și afișe. 

— Așa ceva nu-i destinat să aducă nici unui Ewing plăcere sau 
profit. 

— Tu, să lucrezi pentru Barnes? 

— S-ar putea spune că eu sunt capul. 

— Incerci să faci să fie ales Cliff Barnes pentru Congres din 
cauza lui J.R.? 

— Nu mă aștept să mă aprobe un Ewing. 

Ea îl privi admirativ. 

— Nu doar că i te-ai împotrivit lui J.R. la rodeo, dar acum îl 
sustii pe omul care-l urăște cel mai mult. Felicitări. 

Alan nu era prea sigur cum să se comporte cu Lucy. Blondă și 
frumoasă, manifestând sentimente de ostilitate față de unchiul 
ei și, aparent, arătându-se foarte disponibilă pentru el. Era o 
perspectivă - și o ocazie - la care era greu să reziști. Și se hotărî 
să n-o rateze. 

— Ce este între tine și unchiul tău? întrebă el. 

Ea îl luă de braţ, apăsându-și pieptul de bicepșii lui. 

— De ce nu-mi arăţi împrejurimile? 

— Un Ewing la sediul campaniei Barnes. Poate să iasă 
scandal. 

— Pot să mă gândesc la o mulţime de feluri de a face scandal. 
Și o să iasă scandal, dacă pot să mă simt mai puţin o Ewing. 

— Dacă asta vrei. 

— In clipa asta, mai mult decât orice altceva. 

e 

Miss Ellie se desprindea treptat din amorţirea provocată de 
narcotice, nici pe deplin trează, nici adormită. Își deschise ochii 
și realiză prezenţa lui Jock, aplecat deasupra ei. Îl chemă pe 
nume. 

— Miss Ellie, spuse el răgușit, au venit buletinele. Au înlăturat 
toată partea canceroasă. Ai să-ţi regăsești sănătatea. 

— Niciodată. 

Jock se aplecă deasupra ei, să o sărute, dar ea își întoarse 
fata. 


e Capitolul 15 


În dimineaţa următoare, Pam lua micul dejun în apartamentul 
lui Cliff, împreună cu tatăl și fratele ei. Digger, îmbrăcat în 
halatul lui vechi de lână, cu părul cărunt, ciufulit, arătând mai 
degrabă așa cum trebuia să arate când lucra ca zilier pe 
câmpurile petroliere, puse furculiţa jos și privi supărat la copiii 
lui. 

— Când a fost operată? 

— Alaltăieri, spuse Pam. 

— E cumplit, spuse Cliff. 

— De ce nu mi s-a spus? întrebă Digger, încălzindu-se. 

— Îţi spun acum, tată. 

— Vreau să spun, de ce nu mi s-a spus imediat? Miss Ellie și 
cu mine ne cunoaștem de mult timp, la naiba! Am iubit-o pe 
femeia asta și cred că încă o mai iubesc. Trebuia să-mi spuneţi. 

— Doctorul spune că se va face bine, interveni Pam. 

— La naiba, sigur că se va face! Digger se sculă de la masă. 
Vreau să mă duc s-o văd. 

Pam scutură din cap: 

— Tată, nu cred că-i o idee bună. Trimite-i o vedere sau poate 
niște flori. 

Digger își privi fiica. 

— La naiba, fato. Nu poţi să înţelegi ce simt pentru Miss Ellie? 
Ce am simţit pentru ea de mai bine de patruzeci de ani? Primul 
lucru pe care-l voi face va fi să mă duc s-o văd. 

Și intră în dormitor să se schimbe, lăsându-și copiii singuri. 

— Efectiv o iubește, spuse Pam. 

— Și pe mama a iubit-o. 

— Oare, Cliff? Nu cred că l-am auzit spunând vreodată asta. 
Când vorbește despre ea, ceea ce nu se întâmplă prea des, o 
face cu un fel de respect, o nostalgie pentru cineva sau ceva 
plăcut, dar departe de a fi copleșitor. Pare să nutrească o reală 
pasiune pentru Miss Ellie. 

— Probabil. Ellie Ewing a fost cineva cu totul deosebit pentru 
Digger. Prima lui dragoste - și a pierdut-o. Nu fi prea aspră cu el, 
Pam. De la rodeo-ul Ewing trece printr-o pasă proastă. Vederea 
lui Miss Ellie a avut un efect profund asupra lui. 


— Cliff, locuiește aici, cu tine. Trebuia să-l oprești să vină la 
Southfork în ziua aceea. 

— Are dreptul să-și vadă nepotul. 

— Nu așa. 

— Oricum, la urma urmelor... 

— Tu n-ai fost acolo, să-l vezi pe tata călcându-și mândria în 
picioare și lăsându-l pe Jock să continue să creadă că Baby John 
este efectiv un Ewing. 

— Și cine a fost pentru ascunderea adevărului, draga mea 
surioară - nu tu? 

— Nu voiam ca tata să fie rănit. 

— Ei bine, și a fost rănit. Destul ca să-l dea peste cap. 

— Vrei să spui că bea din nou? 

— A trebuit să-l scot forțat dintr-un bar ieri noapte. Din fericire 
am ajuns acolo, înainte de a apuca să bea prea mult. Astăzi e 
bine. 

— Dar cât timp va fi? 

— Hai să spunem lucrurilor pe nume, Pam. Nu-l pot 
supraveghea zi și noapte. Am și eu viața mea. 

— Uneori mă îndoiesc de viaţa asta a ta care te ţine atât de 
ocupat. Bobby a aflat la Austin că ai fost plătit de niște companii 
petrolifere. 

— E o nebunie. 

— Nu-i așa? Se zice că ai acceptat mită ca să-i susţii, în timp 
ce-ţi croiești calea spre o funcţie publică pe spatele Ewingilor. 

— Și crezi asta! 

— Ewingii posedă niște concesiuni valoroase. Dacă ei pierd, 
alte companii o să le înhaţe. Și vor putea să le înșface pe nimic. 
În felul ăsta, tu... 

Pam se întrerupse când Digger ieși din dormitor îmbrăcat în 
cel mai bun costum al lui și cu cea mai bună cravată. 

— Stai un minut, spuse Cliff. 

— Tată, strigă Pam. Arăţi minunat, dar unde vrei să te duci? 

— Să ies de aici. Doar pe-afară. 

— Te duc eu cu mașina, spuse Cliff. 

— O să iau autobuzul. 

— De ce te-ai îmbrăcat așa? 

— De ce, ai spus? Sunt un om matur, liber să fac ce vreau. Ne 
vedem mai târziu. 

— Doar nu te duci la spital, spuse Pam. 


— Și dacă? Și cine o să mă oprească? Nimeni de aici, fii 
sigură. 

— Tată, spuse Cliff, nu e o idee bună. Ai să suferi iar. 

— Miss Ellie îmi este o veche prietenă. E bolnavă. O s-o 
vizitez, și nu are sens să mă contraziceţi. 

Pam se ridică. 

— Jock s-ar putea să fie acolo. Nu prea se dezlipește de lângă 
ea. 

Digger scutură din cap, încăpățânat. 

— N-o să fac scandal. Doar vreau s-o văd pe doamna, asta-i 
tot. 

— Te rog, nu te duce, spuse Pam. 

— Nu sunt un copil, replică el, cu asprime. Și nu intenţionez să 
las pe nimeni să-mi organizeze viaţa. Și asta e valabil pentru 
amândoi! 

Când plecă, Pam se întoarse spre Cliff. 

— O să iasă cu necaz. 

— Pot să pun pariu că așa o să fie. 

e 

De-a lungul pereţilor camerei lui Miss Ellie, erau aranjamente 
florale, expresii elaborate și costisitoare ale bunăvoinţei, erau 
buchete, plante în glastre, și cutii cu bomboane. 

— Jock, murmură ea. 

Jock se sculă de pe scaun și veni lângă ea. 

— Am început să vorbim și ai adormit imediat. 

— Nu-mi amintesc. 

— N-are importanţă. 

— Trebuie să fie din cauza narcoticelor care mi le-au dat 
pentru durere. 

— Cum te simţi? 

— Nu-mi dau seama. Mintea mi se învârte ca un sfredel, nu-mi 
vine să cred ce mi s-a întâmplat, apoi resentimente, furie și 
multă amărăciune. 

— Eşti în viaţă și ești cu mine. 

— Oare, Jock? 

— Desigur că ești. 

Ea se hotărî să nu mai continue în felul ăsta. 

— Îmi simt braţul amorţit. 

— O să chem sora, poate o să-ţi dea ceva, care să te ajute. 

— Nu. 


191 


El îi luă mâna. 

— Ellie, este ceva ce trebuie să-ţi spun, ca să clarificăm 
lucrurile. 

— Nu, Jock, nu acum. 

— Niciodată nu te-am minţit despre nimic, și nimeni altcineva. 
Crede-mă. Dar îmi amintesc că, atunci, demult, eram în 
competiţie cu Digger pentru tine. Mi-a fost frică că dacă-ţi spun 
despre Amanda, despre faptul că am mai fost însurat, o să te 
pierd. 

— Jock. Te rog, taci. Nu mai vreau să mai aud nimic. Te rog, 
lasă-mă singură acum. Trebuie să fiu singură. 

Și-și întoarse faţa de la el. Peste o clipă, fără să spună un 
cuvânt, Jock ieși din cameră, întrebându-se ce viitor îi era 
rezervat lui și lui Miss Ellie. 


e Capitolul 16 


Se duseră să mănânce în centru, la Brennan's. Era deja 
aglomerat când sosiră, dar patronul îl recunoscu îndată pe 
Bobby și-l conduse la o masă anume. Comandară băuturi și 
specialitatea zilei pentru prânz. 

— O să ai timp să mergi la spital după ce mâncăm? o întrebă 
Bobby pe Pam. 

— Da, le-am spus la magazin că-mi iau niște ore pe care le- 
am lucrat peste program. Acum, spune-mi ce-ai vorbit cu Jock 
azi-dimineață. 

Chelnerul le aduse băuturile și Bobby așteptă să plece înainte 
de a-i răspunde. 

— Era într-o stare foarte bună. Spunea că mama o să se facă 
bine. Şi crede că, probabil, neînțelegerea lor s-a sfârșit. 

— Poate? 

— Așa a spus. Dar îl știi pe tata. Când e vorba de Miss Ellie, nu 
vrea ceartă. O iubește efectiv pe femeia asta. 

— Oh, așa sper. Miss Ellie o să aibă nevoie de Jock acum. Cea 
mai grea parte abia acum începe. 

— Așa cred și eu. 

— Căsătoria lor a mers așa de bine până acum. Bobby, crezi 
că o să o ajute? 

— Bineînţeles. Ce tot vorbești? 


192 


— Voiam să spun - va fi în mod real alături de ea? 

— E al naibii de greu de spus, Pam. 

— Ei bine, asta mă frământă. Și nu numai asta. 

— Dar ce? 

Ea se gândi dacă să-i dea un răspuns direct și se hotărî să-i 
spună adevărul. 

— În dimineaţa de după operaţia lui Miss Ellie, Sue Ellen a 
spus niște lucruri groaznice despre bărbaţii Ewing. 

— De-ale lui Sue Ellen. 

— Da. Dar mi-a dat de gândit. Tu crezi că sunt perfectă? 

Bobby zâmbi. 

— Dintr-un procent de sută la sută, ai nouăzeci și nouă. 

— Dar nu sunt perfectă. 

Pam râdea acum. 

— Nu - întru totul. 

Ea suspină. 

— Dacă mi s-ar fi întâmplat mie ceva rău? Dacă ceea cei s-a 
întâmplat mamei tale mi s-ar fi întâmplat mie? Cum te-ai simţi? 

— E o întrebare tâmpită, Pam, spuse el, blând. A 

— Poate că este, dar trebuie să am un răspuns. In astfel de 
situații am un sentiment de nesiguranță. _ 

— Eşti soția mea. Te iubesc. Te doresc. Intotdeauna te voi iubi 
și te voi dori, indiferent ce s-ar întâmpla. 

— Indiferent ce s-ar întâmpla? 

— Indiferent ce s-ar întâmpla. 

Ea îi strânse mâna, peste masă. 

— Ascultă-mă, Pam, ești măritată cu mine, nu cu J.R. 
Întotdeauna să-ţi amintești asta. Și ţine minte că tata o să fie 
alături de mama. Nu doar din obligaţie sau din loialitate, ci 
fiindcă o iubește. A fost o căsătorie din dragoste, nu una din 
convenienţă, așa cum vrea să creadă tatăl tău. 

Pam închise ochii și când îi deschise din nou, erau umezi. 

— Digger vrea să încerce s-o vadă azi pe Miss Ellie. Cliff și cu 
mine nu l-am putut face să se răzgândească. 

— Asta-i foarte rău. Dar familia mea va trebui să accepte. 
Cum se mai simte Digger? 

— Cliff spune că iar a băut. Nu mult. Dar nici n-are nevoie să 
bea mult. Cliff nu prea are ce să-i facă. Are capul în nori de când 
visează să fie ales pentru Congres. 


— Da, am auzit despre proiectul pentru mișcarea Barnes. 
Chiar o să se pună în practică până la capăt? 

— Cliff îmi spune că sunt niște oameni importanţi care-l 
sustin. Oameni care cred că poate fi ales. Și știi cine dirijează 
toată afacerea? Alan Beam. 

Bobby nu făcu nici un efort să-și ascundă surpriza. 

— Nu știam că cearta lui cu J.R. s-a adâncit atâta. 

— Trebuie să fie mai multe motive pentru cearta aceea de la 
Southfork pe care noi nu le-am știut. 

— Aşa se pare, nu crezi? 

(J 

Miss Ellie stătea în pat, sprijinită în perne moi, îmbrăcată într- 
o pijama de satin roz, cu mânecile brodate cu porumbei care 
zburau. Nu mai avea nevoie acum de o asistentă particulară, și 
o infirmieră a spitalului îi lua tava rămasă de la micul dejun. 

— N-aţi mâncat prea mult, doamnă Ewing. 

— E cam greu să ai poftă de mâncare cu ceea ce aici se 
cheamă supă. 

Infirmiera râse. 

— Mâine o să mâncaţi ceva ca lumea. 

— Trebuie să comand? 

— Pariez că știu ce o să fie. O supă bună de oase. 

— Pariem. Ce-o să am? 

— Pui fiert. 

— Uh, făcu Miss Ellie, când infirmiera plecă. 

Digger intră pe ușa încă deschisă, în mână cu un bucheţel de 
flori. 

— Hei, ce-i aici, un club de noapte, de toată lumea râde și 
glumește? E adevărat ce se spune, că nu poţi să te pui cu o 
femeie. 

Ea îl examină, cum stătea la picioarele patului, cu un fel de 
ușurare. Aceiași ochi sașii, aceeași barbă cenușie, sârmoasă, 
aceeași voce răgușită. 

— E așa de bine că te văd, Digger. 

— Îmi place ce aud. Și eu mă bucur că te văd, Ellie. Ai prins 
culoare, ochii îţi strălucesc, frumoși, ca întotdeauna. Nu poate 
să-ţi fie prea rău. 

Veni spre ea și o sărută pe obraz. Cast, așa cum se cuvenea, 
zăbovind. 

— Ce surpriză plăcută, spuse ea. 


194 


— Aș fi venit mai din timp, dar nimeni nu mi-a spus ce s-a 
întâmplat. Poftim, sunt pentru tine. Flori. 

— Flori de câmp. Tu le-ai cules? 

— Nu pot să sufăr trandafirii de florărie, cu cozile alea scurte. 

— Sunt frumoase. 

— Mi-am amintit cum arătai când culegeai flori de pe câmp, 
cu toată faţa luminoasă și strălucitoare. Oh, Dumnezeule, ai fost 
cel mai frumos lucru pe care l-am văzut vreodată. 

Ea mirosi buchetul. 

— Astea înseamnă pentru mine mai mult decât toate 
aranjamentele astea elegante. 

— Chiar așa, Ellie? 

— Am spus eu vreodată ceva ce nu credeam? 

— A fost o dată când aș fi vrut să minţi. Când mi-ai spus că ai 
să te măriţi cu Jock Ewing. 

— Ah, Digger, când ai să accepţi că asta e realitatea și că s-a 
întâmplat acum patruzeci de ani? 

— Niciodată, recunosc. Nu văd de ce aș accepta ceva ce mă 
supără. Tu nu mai simţi nimic pentru mine, Ellie? 

— Asta nu-i o întrebare corectă. 

— Nici nu voiam să fie corectă. Acum o să plec. Când ai să ieși 
de aici și ai să fii iar bine, am să te caut iar. 

— Digger, începu ea, prevenitor. 

El o întrerupse repede. 

— Nu vreau să te obosesc. Am să te sun când ai să te întorci 
acasă. 

— Îmi pare bine că m-ai vizitat. 

— Copiii au încercat să mă împiedice, dar n-au reușit. Ești 
încă cea mai frumoasă femeie din lume, Ellie. 

— Chiar crezi asta, Digger? 

— Întotdeauna am crezut, întotdeauna voi crede, și, crede- 
mă, văd încă foarte bine. 

— Știi, spuse ea moale, nu mai sunt aceeași. 

— Astea-s prostii. Bineînţeles că ești aceeași. 

— Sunt mult mai bătrână și... 

— Mai bătrân înseamnă mai bun. Ca și vinul, Ellie. Cele mai 
bune părţi din tine sunt încă și mai bune. Am să te caut, 
doamnă, poţi fi sigură de asta. 

Și ieși fugind din cameră și de-a lungul coridorului, fără să-și 
dea seama că Jock stătuse după ușă, ascultând fiecare cuvânt. 


195 


Jock, impresionat de propria lui noblețe și generozitate pentru 
faptul că-i îngăduise lui Digger să stea singur un minut cu Ellie, 
intră în cameră. 

Miss Ellie, emoţionată de vizita lui Digger, îl privi. 

— Abia a fost Digger pe aici. Nu l-ai văzut? 

— Sper că vizita lui nu te-a indispus prea mult. 

— Să mă indispună! De ce ai crede asta? Și de ce n-ai intrat, 
dacă știai că e aici? 

— Credeam că voiaţi să staţi puţin singuri, de asta. 

— Asta nu te-ar fi oprit niciodată mai înainte. Ce s-a schimbat, 
Jock? Eu, pentru că nu mai sunt aceeași? Îţi pasă mai puţin 
acum, când eu sunt mai puţin femeie? 

— Nu vorbi așa, Miss Ellie. Te iubesc, întotdeauna te-am iubit. 
Nu v-am întrerupt pentru că Digger întotdeauna mă scoate din 
sărite cu bombăneala lui despre Ewingi. Închipuie-ţi că n-am 
vrut să vorbesc cu el fiindcă n-am vrut să-i dau apă la moară. 

— A venit numai fiindcă îi pasă de mine. 

— Așa crezi? Dacă tu nu te-ai fi măritat cu mine, n-ai mai fi 
avut ocazia să-l mai vezi. 

— Indiferent de defectele lui, Digger a fost întotdeauna onest 
cu mine. Mai mult decât tine, Jock. 

El se îndreptă brusc, ca lovit. 

— Digger a fost un mincinos, un speculant și un flecar toată 
viața. Și nu-mi place să-l aperi în fața mea și să mă faci să par 
eu un om al dracului. 

Ea îl privi drept în ochi. 

— Tu poţi fi un dur, Jock. Crud și viclean. Și acum nu vreau să 
mai rămâi lângă mine. Te rog, pleacă. Imediat. 

Jock părăsi camera extrem de tulburat. Lăsă în urmă o femeie 
mânioasă care tare mult ar fi dorit să plângă și nu putea. 
Mâhnită pentru o sută de motive, importante sau mărunte și 
extrem de nefericită pentru ea însăși. 


e PARTEA A VI-A œ 


CONTINUĂ GREŞEALA 
e Capitolul 17 


Era marți seara și întunericul începuse să înfășoare Dallasul, 
transformând străzile și autostrăzile în mărgele de lumini, 
înaintând greoi, în timp ce cetăţenii se străduiau să-și croiască 
drum spre casă. Sus, deasupra zgomotului provocat de trafic, 
J.R. era așezat la birou, prins într-o convorbire telefonică 
confidențială. 

— E-n regulă, la Golden Horseshoe Restaurant. Doar să vii la 
timp. Nu vreau să pierzi nicio festivitate. O petrecere Ewing nu-i 
ca celelalte. Ne vedem atunci. 

Kristin Shephard, deosebit de frumoasă și unduioasă, cu ochii 
mocnind și o expresie posomorâtă pe gura ei voluptoasă, intră 
în birou, luând o poziție provocatoare în fața peretelui, 
scoțându-și pântecele în evidență și urmărindu-l pe J.R. prin 
pleoapele grele. Recent instalată ca a doua secretară a lui, 
Kristin se făcuse repede de-a casei. 

Dar în ciuda celor mai entuziaste eforturi, în pat și în afară, 
Kristin descoperise că rămăsese în afara cercului preferat al lui 
J.R. Prea des îi amintea el că poziţia ei era secundară faţă de 
familia lui, secundară la serviciu, secundară faţă de interesele 
care primau pentru el. În ciuda planului ei, Kristin continua să 
accepte firimituri din viaţa lui, pe plan financiar, sexual și social. 
Se abţinea să facă ceva care să-i pericliteze mărunta poziţie, dar 
ambiția de putere și nevoia de prestigiu o puseseră în situaţia 
de a risca mai mult decât era înțelept. 

— La ce oră se va termina petrecerea? întrebă ea. 

El dădu din umeri și-și aranjă sombreroul mare și alb de pe 
cap. 

— Se pare că între zece și unsprezece. 

Și se ridică să plece. Kristin îl reţinu, punându-i mâna pe braţ. 

— Atunci, te văd la noapte? 


197 


El o sărută de formă pe obraz. 

— Îmi pare rău, dragă, trebuie să amânăm. Astă-noapte e 
noaptea familiei. Mai întâi lucrurile mai importante. 

Kristin, singură în birou, fu copleșită de un sentiment de 
insecuritate, de respingere, de singurătate. | se părea că în 
ciuda celor mai teribile eforturi, era a nimănui și nu avea un loc 
niciunde. 

Exceptându-se doar pe ea singură. 

e 

Golden Horseshoe era, unul din cele mai elegante, mai 
scumpe şi mai respectate restaurante din Dallas. Dacă se 
întâmpla ceva la Golden Horseshoe, era sigur că a doua zi or să 
vuiască toate ziarele precum și actualitățile de seară de la TV. 
Acolo apăreau cei mai bogați oameni din zonă, cei mai notorii - 
deşi nu întotdeauna cei care ar fi putut să-ți placă cel mai mult. 
Acesta nu era un loc pe care să-l fi ales Jock sau Bobby; J.R. 
fusese acela care aranjase totul. 

Toți Ewingii stăteau la o masă mare, rotundă, aşezată 
strategic, cu Jock la locul de onoare. Cina se terminase, cafeaua 
și coniacul fuseseră servite. Unii fumau și toți așteptau ca Jock 
să deschidă grămada de pachete festiv ambalate din fața lui. 

Bobby toastase. 

— Pentru un om care știe mai multe despre viaţă în general, 
ca și în cadrul familiei, mai mult decât oricare altul. Pentru un 
om puternic, abil și inteligent - pentru tatăl meu, un drac de 
tată! 

Se auziră chiuituri, aplauze și strigăte de aprobare. Se 
ridicaseră pahare și un tort fusese adus de o tânără frumoasă, 
escortată de patru chelneri care cântau „Mulţi ani trăiască”. 
Veselia crescu când Jock suflă peste lumânări și le stinse pe 
toate dintr-o dată. 

— La mulţi ani! strigă Miss Ellie și toţi băură pentru asta. 

Jock se ridică în picioare și privi în jur. 

— Trebuie să vă mulţumesc tuturor pentru această petrecere 
de prima clasă pe care-aţi dat-o pentru mine în seara asta. Un 
bărbat se simte într-adevăr bine să-și vadă toată familia strânsă 
în jurul lui într-un moment ca ăsta. Când vă văd pe voi toți stând 
aici, știu că am făcut ceva bun în viaţă. 


Vorbele provocară un șir de strigăte și de aplauze. Jock 
continuă, fără să vadă că în spatele lui, Alan Beam împreună cu 
niște prieteni tocmai intra la Golden Horseshoe. 

— Sunt mândru de această familie, spunea Jock, și sper să fiu 
întotdeauna. Totuși... 

Comesenii izbucniră în aplauze. 

Alan Beam, cu o insignă mare la reverul hainei pe care scria: 
„Barnes pentru Congres”, își schimbă planul când îi văzu pe 
Ewingi și se îndreptă spre masa lor. 

— Totuși, continuă Jock, să nu v-o luaţi în cap. Nu există 
niciun Ewing care să nu aibă greșelile lui, unele mai mari decât 
altele, incluzând aici și petrecerea asta. 

Alan Beam se opri lângă Jock. 

— Îmi pare rău că vă întrerup, domnule Ewing. 

Jock îl fixă cu privirea. 

— Atunci nu mă întrerupe, băiete. 

Alan continuă, de parcă n-ar fi auzit. 

— Voiam să explic... 

Bobby îl privi pe tatăl său în ochi; se gândiseră amândoi la 
același lucru - indiferent ce urma să se petreacă, J.R. organizase 
totul. Ca și cum s-ar fi dezvinovâăţit de orice complicitate, J.R. se 
ridică și spuse cu voce tare: 

— Asta-i o petrecere particulară, Beam. Cară-te de-aici. 

— Voiam doar să spun, continuă Alan cu amabilitate, că sunt 
încă angajatul lui Smithfield și Bennett, domnule Ewing. Aceștia 
sunt avocații dumneavoastră. Nu voiam să vă rănesc 
sentimentele... 

J.R. se îndreptă spre tânărul avocat. 

— Prezenţa ta aici nu-i binevenită. 

— Ceea ce s-a întâmplat în ziua aceea la rodeo a fosto 
neînțelegere. Eu... 

J.R. arătă la reverul hainei lui Alan. 

— Reclama asta pentru Cliff Barnes ne spune că minţi. Sau și 
asta este o neînțelegere? 

Alan răspunse ţeapăn, de parcă devenea tot mai înfuriat. 

— Crezurile mele politice sunt treaba mea, J.R. Asta e America 
și așa se procedează aici. 

— Eu cred că din crezurile tale politice ţi-ai făcut o afacere. 
Cât a plătit Barnes pentru loialitatea ta? Trebuie să fi plătit mult. 


199 


Eu ţi-am dat o avere și am descoperit că loialitatea n-are nimic 
de-a face cu slujba. 

— Foarte rău că mai învăţat că nu se poate cumpăra 
loialitatea, J.R. Pentru asta trebuie să inspiri încredere. Tu n-ai 
putea inspira nici unui câine încredere, nici cât să se ridice în 
două labe și să cerșească un os. 

Tensiunea se ascuţea în jurul mesei, fiecare era încurcat, dar 
curios. Sue Ellen era foarte atentă încercând să nu piardă nimic. 
Lucy era fermecată, felicitându-l în tăcere pe Alan Beam, 
sperând că va face ceva impetuos și minunat. Jock, cu o 
strâmbătură de neîncredere, își făgădui că o să discute despre 
asta cu J.R.; cu siguranţă că o mascaradă de felul ăsta putea fi 
pusă în scenă la un moment mai potrivit. Bobby era plin de 
resentimente, hotărât să nu se lase implicat și în același timp 
conștient că dacă lucrurile nu vor mai putea fi stăpânite, va fi 
forțat să o facă. J.R. făcu un pas lung, ameninţător, în direcţia lui 
Alan. 

— Ti-am spus odată să pleci de aici. Nu intenţionez să repet. 

Alan îi replică înfuriat, fără să dea înapoi niciun pas. 

— Asta e un loc public. Nu ești stăpân aici, nu ești stăpânul 
meu și n-ai dreptul să-mi spui ce să fac. 

J.R. ajunse în dreptul lui. Alan îi dădu peste mâna ce o avea 
îndreptată spre el și ridică pumnul. J.R. alunecă și Alan izbi. 
Lovitura se opri în mutra lui J.R. Acesta mugi de furie și se repezi 
înainte. 

Bobby oftă, își dădu scaunul la o parte și se repezi în ajutor. Îi 
răsuci lui Alan brațul la spate aproape fără efort, îmbrâncindu-l 
într-o parte și imobilizându-l. În același timp, cu cealaltă mână, îl 
reținu pe J.R. 

— Destul! spuse el. 

— La dracu'! mormăi Jock. N-am chef să-mi strice onomastica 
doi mârtani sălbatici. Dacă aveți ceva de rezolvat, făceţi-o în 
altă parte. 

Bobby simţi cum trupul lui Alan se detensionează și îl eliberă. 

— Scuzele mele pentru toţi ceilalţi, spuse avocatul. J.R., n-ai 
auzit ultimul meu cuvânt. 

— Imi pare rău, tată, spuse J.R., privind fioros după Alun, care 
se retrăgea. 

— Ah, murmură Jock, hai să uităm asta și să mergem acasă. 


200 


Mai târziu, în acea noapte, privind-o pe Miss Ellie cum își 
scotea bijuteriile, punându-le pe toaletă, Jock simţi că-i revine 
dispoziţia. Uitase obrăzniciile lui Alan și J.R. și-și amintea numai 
lucrurile bune, sentimentele calde din seara aceea. 

— Mi se pare că onomasticele nu înseamnă cine știe ce 
pentru un bărbat, decât dacă este foarte tânăr. leri a fost o 
seară aproape perfectă pentru mine. Și fiind cu tine, Miss Ellie, 
nimic nu m-a deranjat. Trebuie să-ţi spun că ai fost, ca de obicei, 
cea mai frumoasă fată din încăpere. 

Veni în spatele ei și o sărută pe gât. Ea deveni rigidă, dorind 
ca el să plece, și s-o lase singură. Jock nu-i observă schimbarea 
de atitudine. 

— Stai, lasă-mă pe mine să te ajut să-l scoţi. 

— Pot să mă descurc singură, spuse ea, deosebit de rece. 

El râse. 

— Nu-i nevoie să te omori singură, când mă ai pe mine gata 
să te ajut. 

— Am spus că pot să mă descurc singură. 

El se dădu înapoi și o privi cum se trudea din greu să-și 
întoarcă colierul, ca să-l poată desface ușor. Se hotărî să-i ignore 
refuzul. 

— Amintește-ţi cum a fost prima oară când ne-am căsătorit, 
Miss Ellie. Am luat o sticlă de vin bun în pat și am stat o 
jumătate de noapte flecărind și cealaltă jumătate făcând 
dragoste. Au fost zile bune, zile grozave. Îmi lipsești, Miss Ellie. 
Îmi lipsește felul tău de a fi. 

Ea îl privi, ca și cum era pe punctul de a-i răspunde, când îl 
auziră pe Baby John începând să plângă. Ellie se ridică și ieși 
iute din cameră. El o strigă, dar ea își continuă drumul. Jock 
rămase privind spre ușă, dezolat și mai mult decât speriat. 

e 

În dimineața următoare, J.R. era bine dispus. Se îmbrăcă și 
părăsi camera, fără să schimbe o singură injurie cu Sue Ellen, 
fredonând o melodie în timp ce cobora pentru micul dejun. 
Bobby apăru pe scări, în urma lui. 

— A fost o reprezentație grozavă, cea de aseară, J.R. 

J.R. îl privi peste umăr, zâmbind vesel. 

— Eşti sigur că a fost o reprezentație? 

— Am învăţat să te cunosc până acum. 


— Mă aşteptam la asta, frăţioare. Credeam că eu aș fi putut-o 
organiza mai bine. Oricum, sunt sigur că reprezentația și-a atins 
scopul. 

— Toate astea ca să-l impresionezi pe Cliff Barnes? 

— Ca să-l impresioneze Alan pe Cliff Barnes. 

— Tu crezi că Cliff înghite gogoașa asta? Alan e atât de tâmpit 
să se încaiere într-un local? 

— De ce nu? Alan simţea nevoia să se razbune pentru rodeo. 
Vrea ca Barnes să creadă că e de partea lui. Barnes vrea putere, 
poziţie în societate și Beam l-a convins că i le poate obţine. Pe 
spinarea mea se poate apropia de scopul propus. 

Răzând, înșfăcă ziarul de dimineaţă de pe măsuţa din hol și 
ieși afară, pe patio, cu Bobby pe urmele lui. Micul dejun se 
servea în stil bufet și Pam era deja la masă și mânca. Lucy era la 
bufet, punându-și jumări de ouă pe o farfurie. J.R. se duse direct 
la masă, își umplu o ceașcă de cafea neagră și deschise ziarul. 

— Ce știți voi, se bucură el. Se pare că am umplut pagina de 
cancanuri. 

— Cu scena de ieri de la restaurant? întrebă Pam. 

— Ai nimerit-o, cumnato. 

Lucy se sprijini de umărul lui J.R. 

— Numai o fotografie ocupă jumătate din pagină. Acum 
ascultă, spuse ea zâmbind. Scrie aici că Alan Beam l-ar fi șters 
pe J.R. de pe faţa pământului dacă bunicul nu i-ar fi oprit. 

J.R. se încruntă. 

— Nu e chiar așa, scumpo. Scrie aici ceva precis și adevărat: 
„Intervenţia la timp a lui Bobby și Jock Ewing îi salvează pe 
patronii de la Golden Horseshoe de a fi martorii degradării 
localului lor favorit de cină, datorită certei dintre J.R. Ewing și 
Alan Beam, avocatul de la Smithfield și Bennet. 

— E aici ceva în plus, mă lași să continui? 

— Nu e cazul, răspunse Bobby. Pentru că noi toți am fost 
martorii momentului tău de triumf, J.R. 

— Personal, spuse Lucy, cu ochii strălucind, cred că Alan a 
fost grozav. 

— Allan? spuse J.R. gânditor. Nu-ţi face gânduri în legătură cu 
băiatul ăsta, Lucy. Nu este un prieten al familiei noastre. 

Lucy îl privi. 

— Când am să am nevoie de sfaturi pentru viaţa mea 
personală, J.R. vei fi ultimul căruia am să i le cer. 


202 


Sue Ellen, îmbrăcată într-o rochie care îi scotea silueta în 
relief își ocupă locul la masă. Bobby, cu farfuria plină cu 
mâncare, veni și el. 

— Bună dimineața, dragă, își salută J.R. soţia, de parcă ar fi 
văzut-o pentru prima oară. Dumnezeule, te-ai sculat devreme 
azi și arăţi superb, aș putea spune. Te întâlnești cu cineva 
anume, azi în oraș, scumpo? 

— Cu doctorul Ellby, cum știi foarte bine. 

— Norocos bărbat, să te vadă când arăţi mai bine. Omul are 
reputaţia de cuceritor și de iubitor de femei frumoase. 

Sue Ellen se încruntă. 

— Mă întâlnesc cu doctorul Ellby de patru ori pe săptămână și 
avem o relaţie pur profesională, cum bine știi, J.R. 

— Nu m-am îndoit niciun moment de niciunul din voi. J.R. 
râse. De patru ori pe săptămână Sue Ellen face o caritate 
medicală pentru doctorul Ellby. Plăţile sunt regulate și grase. 

— Oricât i-aș plăti doctorului Ellby, își merită banii, la fel ca și 
tine. 

Și fără să se uite în urmă, Sue Elen plecă. Bobby vorbi fără să- 
și privească fratele: 

— J.R., dacă cineva te-ar acuza vreodată că ești un om 
senzual și nestatornic, l-ai pocni pur și simplu. 

— Poate că-ţi place ca ea să povestească secretele Ewingilor 
la străini, spuse J.R., supărat. Mie nu. 

— Nu secretele Ewingilor, spuse Lucy maliţios. Secretele lui 
J.R. Și pariez că unele dintre ele merită să fie ascultate. 

e 

Alan Beam era absorbit de nişte dosare la sediul birourilor 
„Barnes pentru Congres”, când veni un băiat, purtând într-o 
mână o cană de plastic cu cafea și două gogoși într-un ṣervețel. 

— Poftim, domnule Beam, micul dejun. 

Alan scoase un dolar din buzunar și i-l întinse. 

— Mulţumesc, Jimmy. Păstrează restul. Stai, așteaptă un 
minut! Jimmy, vrei să semnezi pentru domnul Barnes? Şi-i 
întinse un al doilea dolar. 

— Nu-s prea tânăr? 

— Nu pune așa de multe întrebări, ci scrie-ţi aici numele și 
adresa. 

— Asta-i tot? și Jimmy luă stiloul care i se întindea. 

— Asta-i tot. 


203 


— Un dolar și semnătura, de ce nu? Se semnă cu scrisul 
înflorat al unui copil de zece ani! Poftiţi! 

— Mulţumesc. 

— Și altă dată. Pentru un dolar. 

Jimmy dispăru pe ușă. Din nou singur, Alan scrise numele lui 
Jimmy în registru și notă cincisprezece dolari în dreptul numelui. 
Odată treaba terminată, își servi cafeaua. Era călduţă, slabă, dar 
făcea s-o bei. Începu să studieze o listă de computer cu votanţii 
înregistraţi. Din respectiva listă începu să extragă o alta, a 
„contribuabililor”, care ar fi rezistat la orice inspecţie curentă pe 
care ar fi făcut-o Barnes. Avansa cu pași mari, când ușa biroului 
lui se deschise iarăși. Își ridică capul și o văzu pe Lucy Ewing 
stând în prag. 

— Lucy! ce faci aici? J.R. te-a trimis? 

Ea râse. 

— Dacă crezi asta, ai putea să crezi că luna e făcută din 
brânză verde. Am venit să-mi aduc contribuţia la campania lui 
Barnes! Și lăsă să cadă o hârtie de o sută de dolari pe birou. 

Alan o privi neîncrezător. 

— Sunt bani mulţi! Eşti sigură? 

— Sunt sigură. 

— Mulţumesc. Mulţumesc foarte mult. Vrei să iei loc? 

Ea se așeză, privindu-l cu o vagă notă de amuzament în ochi. 
Blondă, mică, împlinită la trup, Lucy știa ce simțeau bărbaţii 
când o vedeau, cât de mult o doreau; și cât erau de mulțumiți 
când le permitea să facă dragoste cu ea. Și din expresia feţei lui 
Alan era clar că nici el nu era diferit de ceilalţi. 

— Asta e într-adevăr o surpriză, spuse el. Nu cred că J.R. ar 
aproba. 

— Sunt o serie de lucruri pe care le fac și pe care J.R. nu le-ar 
aproba. Să-ţi dau o listă? 

El își umezi buzele. 

— Dacă aș ști prea mult, s-ar putea să protestez. 

— Nu cred, spuse ea, insinuant. 

— Ai dreptate. J.R. și cu mine vorbim rar și niciodată fără să 
ne certăm. 

— Se pare că aveți multe în comun. 

El o privi mai atent. Era a doua oară când venea la el. 
Împrejurările îl împiedicaseră să-i răspundă înainte, dar acum... 

— Te pot servi cu ceva? Niște cafea? 


204 


— N-am mult timp. Sunt în drum spre școală. Voiam doar să-l 
mai văd pe omul care i-a dat lui J.R. atâta bătaie de cap. 

— Ai putea să-l vezi mai bine și mai mult la masă. 

— Oh, nu pot. 

Lucy era într-adevăr dezamăgită. 

— Am repetiţie la liderii veseliei. 

— Mi-ar place - spuse el - să te văd în unul din costumele 
acelea sumare. 

— Vino și vezi. 

— Poate putem aranja un spectacol în particular. 

Ea ezită o clipă și el se întrebă dacă nu mersese prea departe. 

— Orice e posibil, spuse ea, ridicându-se. 

— Dacă nu poţi la prânz, ce-ai zice de cină? Diseară? 

— Ar fi grozav. Apoi faţa ei căpătă o expresie dezamăgită. Oh, 
la naiba! Sunt pedepsită să stau acasă. Trei amenzi pentru 
depășirea vitezei în două săptămâni. Dar încerc să mă descurc 
cu bunicul. 

— Încearcă și dă-mi de știre. Îi dădu cartea lui de vizită. Sună- 
mă acasă, pe la șase, dacă poţi veni. 

— Oh, am să pot. Mă pricep foarte bine să-l îmbrobodesc pe 
bunicul. 

— Pariez că te pricepi. Vorbim mai târziu. 

— Mai târziu, repetă ea în ecou, și cuvintele sunară ca o 
promisiune. 

e 

Doctorul Ellby era atrăgător, avea stofă și era genul de bărbat 
în care femeile aveau încredere să-i facă confidenţe. Era totuși 
liniștit și retras, nu atât din cauză că stătea prea mult timp să 
judece, cât pentru faptul că aștepta liniștit ca lucrurile să se 
desfășoare de la sine. Biroul i se asorta; piele și lemn lustruit, 
cărți de-a lungul ambilor pereţi, ferestre cu perdele trase, totul 
inspira calm: Ellby stătea comod în scaunul lui Eames, de salon 
trăgând dintr-o pipă neaprinsă, cu un dosar în poală și un stilou 
în mână. Doctorul Ellby lucra. 

Sue Ellen era furioasă și-și dăduse drumul. Lovi în braţul 
scaunului. Bătu din picioare și-și schimbă poziţia. 

— M-a înfuriat într-un hal! strigă ea. Își bate joc de tot ce fac 
sau vreau. Știi cum te-a numit? Ei bine, știi? 

— N-aveam cum să știu, Sue Ellen, nu-i așa? 


— A spus că ești noua mea caritate medicală, de parcă eu aș 
fi fost singura ta sursă de venit. 

— Te deranjează asta? 

— Ti-am spus că m-a înfuriat. 

— Ce anume? 

— Ce anume? Faptul că a vrut să urmez un tratament, a 
insistat că sunt instabilă emoţional, că am nevoie de ajutor. 
Când i-am urmat recomandările și-a bătut joc de ele, de tine și 
de mine. 

— Cum te face asta să te simţi? 

— Glumești? Ca naiba, uite cum. Lamentabil. De parcă aș 
vrea să ucid. Să-l şterg pe ticălosul ăsta de pe faţa pământului. 

— Vrei să spui că-ţi urăști soțul? 

— Ura e un cuvânt prea slab. Oh, Dumnezeule, nu mai știu ce 
mai simt sau ce mai vreau. Sunt așa de confuză. Se înclină în 
faţă, nerăbdătoare. Nu ești indispus, nu-i așa? 

— Pentru ce? 

— Pentru că te-a denumit caritatea mea medicală. 

— Nu sunt indispus. 

— Nu te sinchisești de ce ţi-am spus? 

— Eşti aici ca să-mi spui ce vrei să-mi spui. Printre altele, ceea 
ce spune J.R., n-are importanţă. Contează ce crezi tu. De 
exemplu, simţi că terapia noastră are efect? 

Ea se cutremură. 

— Pe lângă faptul că mi-a salvat viaţa, vrei să spui? 

— Simţi că ţi-am salvat viaţa? 

Ea tăcu îndelung și el așteptă. 

— Ei, bine, spuse ea în sfârșit, m-ai ajutat să văd că sunt o 
persoană, o ființă umană independentă, cu propriile dorinţe și 
speranţe și temeri. Nu doar doamna J.R. Ewing. 

— Continuă, o invită el, când ea se opri. 

— De ce să stau acolo, cu el? J.R. și cu mine abia dacă ne mai 
vorbim. Sunt o străină pentru copilul meu, bietul micuţ! 

— Asta se va rezolva în timp. 

— Oare? Sper că da. Dar de fiecare dată când mă uit la Baby 
John mă gândesc la J.R. și la Cliff și-mi amintesc cum m-au 
folosit amândoi. Uneori doresc ca niciunul dintre ei să mă fi 
pătruns, să nu fi fost niciodată intimi cu mine. Aș fi dorit ca 
altcineva să fie tatăl copilului meu. 

— Cineva în mod special? 


206 


Ea își simţi obrajii încălzindu-se. 

— Da. 

— Cineva pe care îl cunoști acum? 

— Da. 

— Are un nume? 

— Trebuie să-ţi spun? 

— Nu, dar ne-ar fi mai ușor dacă am avea un mod politicos să 
ne referim la persoana lui. 

— Dusty. 

— Am mai auzit numele ăsta. 

— Dusty Farlow. 

— Te-ai culcat cu Dusty? 

— Oh, nu, nimic de felul ăsta. 

— Dar vrei s-o faci? 

— Da. 

— El vrea să se culce cu tine? 

— Da, sunt sigură că vrea. 

— Ce te oprește? 

— Mi-e frică. 

— Frică de ce? 

— Că va fi un alt Cliff Barnes. Un alt J.R. 

— Dacă așa gândești despre el, de ce nu-i scrii? 

— Oh, n-am putut. Dusty nu mi-e indiferent. Îmi place 
compania lui. Dar nu m-am simţit capabilă să-i arăt în mod real 
ceea ce simt. 

— N-ai încredere în Dusty pentru că ai învățat să nu ai 
încredere în bărbaţi. Trebuie să înveţi să încerci iar, să crezi iar, 
să trăieşti iar din plin, Sue Ellen. Asta cere timp și străduinţă și 
curaj. 

— Nu cred că mi-am pierdut puterea și curajul, doctore. 

— Vom vedea asta, nu-i așa? 

Ea nu răspunse. Nu era sigură că ea însăși dorea să vadă 
asta. Sau să vadă orice altceva din ea. 

e 

Cliff Barnes și Alan Beam ședeau pe canapea în apartamentul 
lui Cliff, examinând o listă de nume. Barnes ajunsese la 
concluzia că ar fi fost o eroare tactică pentru ei să se 
întâlnească într-un loc public. 

— Până ce nu voi fi un candidat declarat, explicase el, e mai 
bine ca acest proiect să fie în întregime în mâinile altora. 


207 


Acum, Alan detalia sprijinirea tot mai largă a candidaturii lui 
Cliff. 

— lată o scrisoare de susținere din partea Clubului Ecologic 
Clinton. 

Cliff o citi. 

— Ce păcat că cei mai mulți din oamenii ăştia sunt prea tineri 
ca să voteze. 

Alan înclină scurt din cap. 

— O.K., e un club de liceeni. Dar e un indiciu teribil al 
credinței pe care o inspiri. Liceenii ăștia vor avea o subtilă și de 
lungă durată influență asupra părinților lor, amintește-ţi asta. 

— Un punct câștigat. 

— Și liceul fiind așa cum este în zilele noastre, unii din copiii 
ăștia au peste optsprezece ani. 

Arătă spre lista contribuabililor pe care o copiase. 

— lată un nume interesant. Jimmy Monroe. Un copil negru, 
trăiește în ghetou. Lucrează ca băiat bun la toate, își câștigă 
existența. Și cu toate astea a făcut tot drumul ăsta până la 
sediul Birourilor Barnes ca să aducă o contribuţie de 
cincisprezece dolari. 

— E foarte impresionant, spuse Cliff, luând lista. Citi unele 
dintre nume. Roberto Mendez, cincisprezece dolari. Jesus 
Alvarez, zece dolari. Luiz Romero, zece dolari. 

— Sunt toţi alături de tine, aceștia și alţii. Toate rasele, toate 
clasele sociale, toate nivelele economice. Îţi spun eu că treaba e 
ca și făcută. 

Cliff voia să creadă asta, voia să accepte ideea că era un flux 
de activitate a votanţilor în favoarea lui, că el era noua mare 
speranţă a poporului. 

— Știu că numai dacă i-ar reprezenta cineva ca mine ar avea 
vreo șansă contra marilor rechini. Știu că mă voi lupta și voi 
învinge pentru ei. Ai făcut o treabă grozavă, Alan. 

— Mulţumesc, dar am ajuns la limita posibilităţilor. Până când 
nu te vei declara candidat nu mai pot face nimic, asta este. Nu 
mai am cum. Odată ce o vei face, voi putea trece efectiv la 
treabă și voi lansa campania în spaţiu. 

— Nu sunt încă sigur. 

— Ce te reține? 

Cliff răspunse gânditor: 


208 


— Ca să mă declar candidat, trebuie să renunţ la funcţia mea 
în O.L.M. Și dacă pierd? Sunt în aer, fără nicio bază. 

— N-ai să pierzi. 

— Ultima oară când am alergat după o funcţie publică am 
mâncat bătaie. 

— Ultima oară! Ai fost prins nepregătit. Fără planuri 
anticipative. Fără o puternică forță organizatoare în spatele tău. 
Fără fonduri suficiente. Totul e altfel acum. De data asta vei 
avea planul de luptă pregătit, cu toate fortele logistice 
rezistente. 

— Eşti foarte convingător, Alan. 

— Atunci declară-te, îl grăbi Alan. 

Cliff ezită. 

— Alan, sunt o ființă umană ca oricare alta; cu toată gama de 
cusururi personale și subterfugii. Sunt unele lucruri în trecutul 
meu de care nu sunt mândru. O femeie pe care am iubit-o a 
murit în timpul unui avort ilegal. Asta e o lovitură permanentă 
pentru conștiința mea și, din punctul de vedere al campaniei, ei 
bine, e o piedică să merg mai departe. 

— Destul de adevărat. Dar nu subestima bunul simţ al 
votanţilor. Ei nu te vor face responsabil pentru ce s-a întâmplat. 
Cliff, lucru ăsta e apă de ploaie. N-ai să mai ai o șansă la fel de 
bună ca asta. Toate semnele sunt bune, toate sistemele 
funcționează. 

— O să mă gândesc mai mult la asta. 

— Fă-o repede, Cliff. 

— Nu mă presa, Alan. 

— Te grăbesc, nu te presez. Te sfătuiesc. Terenul e larg 
deschis în faţa ta. Traversează-l și vei merge spre ceea ce se 
anunţă că va fi un lucru sigur. 

— Mă voi hotărî când voi fi pregătit. 

— Bineînţeles. Numai să fie repede. 

— Da, spuse Cliff. Repede. 

Alan înţelese că fusese expediat. Se îndreptă spre ușă. 

— Apropo, îmi închipui că ai văzut articolul despre mine și J.R. 
în ziare. 

— L-am văzut, spuse Cliff, sec. 

Alan vorbi, prefăcându-se încurcat: 


209 


— Presupun că trebuie să mă scuz, faţă de tine, cel puţin. 
Dacă tu crezi că comportamentul meu de aseară se poate 
răsfrânge în rău asupra campaniei tale... 

— Eşti omul meu, Alan. Nu este nicio rușine să te lupti cu J.R. 
Ewing sau cu oricare dintre Ewingi. În ceea ce mă priveşte, e o 
chestiune de onoare. Continuă-ţi opera. 

Alan dădu la iveală cel mai copilăresc și amabil zâmbet. 

— Sunt cu tine, Cliff. Pe tot drumul. 

Alan se duse direct la sediul Birourilor Barnes. Singur în birou, 
formă numărul pentru linia particulară a lui J.R. O voce familiară 
îi răspunse după primul apel. 

— J.R. Ewing. 

— Alan Beam, J.R. 

— Nu mă aşteptam să suni. S-a întâmplat ceva rău? 

— Totul e în regulă. Cliff se apropie să muște momeala. 

— ÎI vreau în cârlig, bine prins. 

— ÎI vei avea, J.R., te asigur. Doar un lucru... 

— Întotdeauna e ceva. Ce pot face pentru tine, Alan? 

— Pentru începători, pot să folosesc ceva mai mulţi bani? 

— Cu cât m-a costat până acum treaba asta, l-aș fi putut pune 
pe Barnes în tronul Sfântului Imperiu Roman. 

— Costă, J.R. Mese, dineuri, poșta, tot restul. Tu singur ai spus 
- trebuie să cheltuiești bani ca să obţii orice în lumea asta. 

— Vreau să văd rezultatele. 

— Am făcut presiuni. Cliff își va anunţa candidatura în curând. 

— Sper. l-a plăcut ce-a văzut în ziare azi-dimineaţă? 

— La nebunie, J.R. S-a comportat exact cum prevedeam. 
Crede în mine de parc-am fi fraţi de sânge. 

— Bine, bine. Știu că asta se plătește. 

Alan scoase hârtia de o sută de dolari a lui Lucy din birou și 
bătu în ea cu degetul. 

— Sigur o să meargă, J.R. Și recompensele au și început să 
apară. 


— Oh, la naiba! 

— Nu vreau să plec. 

— Atunci nu pleca. Nu te duce la Austin. Stai acasă cu mine. O 
femeie nu-și dorește un soț care să fie tot timpul pe drumuri. De 
unde să știu ce faci când nu sunt cu tine? 


Bobby își privi soţia neîncrezător. Abia plecaseră de la 
magazin și erau în drum spre masă, când Bobby o anunţă: 

— Trebuie să plec iar la Austin. 

Asta o înfuriase pe Pam și pe el îl făcuse să se simtă încurcat, 
luând notă de curenţii emoţionali subterani ai soţiei sale, despre 
care nu știa nimic. 

— Să nu-mi spui că ești geloasă, Pam. 

— Bineînţeles că sunt. Care femeie întreagă la minte n-ar fi? 
Văd cum se uită la tine alte femei. Dă-le doar o jumătate de 
șansă și te-ar înghiţi întreg. Ei bine, nu-mi place. 

El o îmbrăţișă, râzând. 

— N-ai de ce să-ți faci griji. Doar pe tine te iubesc, doar pe 
tine te vreau. Doar pe tine. De ce nu vii cu mine la Austin? 

— Ştii că nu pot, Bobby. 

— la-ţi o zi liberă de la serviciu. _ 

— Mi-am luat prea multe în ultima vreme. Imi place munca 
mea, vreau s-o păstrez. 

— N-am mai fost plecaţi împreună de nu știu când. Ne-ar prii, 
Pam. O noapte într-un hotel de lux, o cină cu șampanie: Ne-ar 
face să ne simţim iar ca niște îndrăgostiţi. 

— Nu încerca să mă seduci, Bobby Ewing. 

— E plăcerea mea, doamnă. 

— Oh, Bobby. Mi-ar place. Dar nu acum. 

— Ar fi amuzant. Nici unul din noi n-a mai râs ca lumea de 
săptămâni. 

Faţa ei se întunecă. 

— Dacă vrei să mă auzi râzând, trebuie să mă duci oriunde 
altundeva, dar nu la Austin. Nu e un amuzament să te văd cum 
încerci să-mi distrugi fratele. 

— Crezi că pe mine mă bucură? 

Vorbea din ce în ce mai tare și își retrase brațul. 

— Atunci n-o face. 

— N-aș face-o, dacă Cliff mi-ar da măcar o jumătate de șansă. 
Nu pot să stau deoparte și să-l las să ne ruineze, Pam. Nici chiar 
pentru tine. Trebuie să conving legislativul fie să-l înlăture pe 
Cliff de la birou, fie să desființeze O.L.M.-ul. 

— Singurul pe care-l văd ruinat în treaba asta e fratele meu. 

— Asta pentru că nu înţelegi cât de disperată este situația. 
Cliff se folosește de poziţia lui ca o armă îndreptată exclusiv 
contra lui Ewing Oil. E capabil să ne oprească să mai forăm alte 


211 


puțuri și să închidem pe cele mai multe din cele vechi. Tot 
capitalul nostru e legat de terenuri și de mașini pe care nu le 
putem folosi. Avem cheltuieli, avem niște state de plată pe care 
nu le putem onora, apoi depozitarea, transportul, toate astea. 
Banii se tot scurg și prea puţini intră. Pe moment mi-ar fi destul 
de greu să adun suficienţi bani să-ţi cumpăr o mașină nouă, 
dacă ai vrea una. Îți spun, Pam, într-un fel sau altul, Ewingii 
trebuie să-l oprească pe fratele tău. Și repede. 

Pam era vizibil derutată. 

— L-am ascultat și pe Cliff și spune același lucru despre 
Ewingi și anume că trebuiesc opriţi. Pentru binele poporului, al 
pământului, al statului Texas. Nu știu ce să cred. Ce să fac? Nu-l 
voi ajuta pe niciunul din voi să-l distrugă pe celălalt. 

— Dacă Cliff n-ar fi fost mituit ca să permită altor companii să 
foreze, n-aș fi putut să-l ating. 

Ea scutură din cap, respingând ideea. Mai auzise asta mai 
înainte și refuzase să accepte. 

— Nu ești sigur de asta. 

— Nu, nu am o dovadă solidă. Dar destule circumstanţe îl 
învinovățesc pe Cliff. 

— Chiar dacă ar fi vinovat, i-o întoarse ea, apărându-l pe Cliff, 
asta nu-l face mai rău decât toţi ceilalți care au făcut aceleași 
lucruri. Și e fratele meu. Ti-ai trăda fratele? 

Era un argument grăitor și Bobby nu răspunse. Merseră iar 
până când Pam vorbi din nou, de data asta cu mai multă 
speranţă și mai puţină mânie. 

— Poate că asta se va termina mai curând decât credeam. 
Cliff se gândește să părăsească O.L.M-ul. Vrea să candideze 
pentru Congres. 

Bobby, conștient de cine era în spatele aspirațiilor lui Cliff 
pentru Congres, conștient de manipulările și aranjamentele 
conspirative care fuseseră făcute, aproape că era să lase să-i 
scape informaţia asta lui Pam. Dar, deși deranjat de ceea ce era 
pe cale să facă J.R., simţi că se făcea ceva în interesul familiei 
lui și asta trebuia tolerat și înțeles în astfel de împrejurări. Așa 
că se abţinu s-o prevină pe Pam. 

— Nu fi așa sigură că o să devii sora unui congresmen. 

— Cliff crede că poate să câștige. 

Bobby îi spuse pe șleau: 

— N-are nicio șansă. 


Cliff Barnes și Harry Shaw mergeau fără să se grăbească, 
pierduţi în conversaţie. Shaw detalia problemele care i se ridicau 
lui Cliff dacă voia să candideze pentru o funcţie publică. 

— Am tot răsfoit cartea O.L.M.-ului, Cliff. Atinge și problema 
asta. 

— Trebuie să mă retrag înainte de a-mi declara candidatura? 

— Trebuie. 

— Chiar pentru Biroul Federal? 

— Fără excepţii. Am verificat împreună cu niște juriști experți. 
După lege, ori stai unde ești, ori pleci și-ți arzi toate punţile în 
urmă. 

Cliff cântări informaţiile în tăcere. Se simţea bine în calitate 
de șef al O.L.M-ului, nu-i plăceau riscurile de a pierde această 
poziție forte, îi displăcea să candideze și poate, să piardă. 
Totuși, era singura cale de urmat dacă voia o carieră însemnată 
în guvern. 

— Care-s zvonurile de la Austin, Harry? 

— Nu prea bune. De fiecare dată când Bobby Ewing face o 
excursie acolo, mai câștigă zece legislatori de partea lui. Tânărul 
ăsta e abil și capabil... 

— Şi susţinut de puterea și banii Ewingilor. 

— Asta-i jocul. 

Înainte, venind în direcţia lor, apăru o faţă familiară. Cu ochii 
ațintiţi spre femeia care venea, cu mintea vagabondându-i, Cliff 
încă mai vorbea, deliberâna: 

— Mă simt de parcă sunt pus la colţ, Harry. Nu-mi place asta 
deloc. 

— E un colț, așa-i, dar cu o diferenţă - are o portiță de ieșire. 
Părăsești O.L.M.-ul și candidezi pentru marea ligă de la 
Washington D.C., Cliff. Cu sprijinul pe care-l ai, nu înţeleg de ce 
eziţi. 

Cliff încercă să-i răspundă, dar se opri. La doi metri în fața 
lui... 

— Sue Ellen! 

Ea se opri ca lovită, privindu-l rece. Fălcile i se strâmbară. 

— Domnule Barnes, spuse ea - și încercă să treacă pe lângă 
el. 

El o apucă de braț. 


— Sora mea mi-a spus că ţi-ai revenit definitiv din nefericitul 
acela de accident. 

— Mi-am revenit. 

— Mă bucur. 

— Mulţumesc. 

— Și copilul? 

Expresia ei se îmblânzi vizibil când deschise gura să-i 
răspundă: 

— E bine. Foarte bine. Și e așa de frumos. 

— Sue Ellen... 

Ea îi înlătură mâna. 

— La revedere, domnule Barnes. 

Și o luă iute înainte, dispărând în mulţime. 

— Frumoasă femeie, spuse Harry Shaw. 

— Da. 

— Are un nume? 

Cliff continuă să meargă înainte. 

e 

Servieta avea un aspect elegant. Piele neagră și moale, ca de 
mănușă, lucrată manual la Florența, gravată cu inițialele lui 
Harve Smithfield. Era o servietă care întotdeauna reușise să-i 
impresioneze pe toţi clienţii lui; era o servietă care avea stil și 
clasă, rezultatul unei munci de artizanat executată de 
profesioniști și în același timp dovedea că posesorul ei avea 
foarte mulţi bani. Chiar și petroliștii bogați din Texas erau 
întotdeauna impresionați de cheltuielile mari pentru lucruri care 
nu erau absolut necesare. 

Servieta stătea deschisă pe masa de conferințe din lemn 
lustruit din biroul lui J.R. J.R. şedea de o parte a mesei, Harve 
Smithfield de cealaltă, trecându-și unul altuia documente, 
schimbând comentarii, observații, păreri. 

— Mi se pare că e-n regulă, Harve. 

Smithfield, un elegant în felul lui, ca și servieta, își clătină 
capul distins dintr-o parte în alta. 

— Gândește-te la ce-ţi spun, J.R. Lasă terenul să funcţioneze. 
Riscul financiar, așa cum se garantează în contract, nu pare 
probabil acum. Ai fost de acord să plătești o gratificaţie 
consistentă. 

— O să găsesc banii. E petrol pe terenul ăla. Și vom putea 
fora mai repede decât crezi. 


214 


— Nu atâta timp cât Barnes mai e la O.L.M. 

— Ei, Harve, lasă-mă pe mine să mă ocup de Cliff Barnes. 
O.K.? 

— Cum vrei. Dar și eu sunt implicat în asta, prin tânărul Beam 
care lucrează activ pentru candidatura lui Barnes. Nu vreau ca 
tu și tatăl tău să fiți împotriva noastră din această cauză. 
Companiile noastre au făcut de mult timp afaceri împreună. Am 
vorbit cu partenerii mei și suntem pregătiţi să-l concediem pe 
Alan. 

J.R. se lumină. 

— Vai, Harry, mulţumesc. Sigur că apreciem asta. Cu 
siguranţă. Știu cât de mult ţii la tânărul Beam. 

Creierul lui J.R. asimila informaţia, posibilităţile, probabilitățile, 
lua în calcul fiecare perspectivă, din fiecare unghi. Zâmbi 
grațios, fiind ca întotdeauna un fermecător gentleman. 

— Dar cum ar suna dacă se răspândește zvonul că Ewingii au 
concediat un om pentru crezurile lui politice? 

— Nu-i numai asta. A atacat un client valoros în public. 

J.R. râse ușor. 

— Vrei să spui, mica răfuială de la Golden Horseshoe? Las-o 
baltă. S-a uitat totul. Nu sânge, nu pagube. Nu vreau să se 
spună că J.R. Ewing a lăsat pe altcineva să se bată pentru el. Pot 
să-l pun la punct pe Barnes, ducă trebuie. Printre altele, admir 
un om care are niţel curaj. De ce nu lași băiatul în pace, Harve? 

— Dacă așa vrei tu, J.R. 

— Exact, așa vreau eu. 

e 

Lucy vorbea încet și repede la telefonul din hol, aproape de 
intrare în casă. La celălalt capăt al liniei, era prietena ei, Muriel 
Gillis. 

— N-are importanță unde vreau să merg, Muriel. Problema 
este dacă vrei sau nu să mă ajuţi. 

— Dar pur și simplu îmi displace să înșel oamenii. 

— Înșelătoria e lucrul la care te pricepi cel mai bine, Muriel. 
Ești una din cele mai bune prietene ale mele. Dacă nu mă pot 
bizui pe tine... 

— Dar poţi! Știi că poţi, Lucy. 

— Atunci, ai s-o faci. Nu mă lăsa. Așteaptă doar zece minute, 
sună iar și... 

Vocea lui Lucy deveni mai înceată. 


215 


— Vine acum, Muriel. Eşti gata? 

— Oh, Lucy, nu știu. 

— Mă bazez pe tine. 

Vorbi mai tare și-l strigă pe Jock, care cobora scările. 

— Bună, bunicule, ce coincidenţă, tocmai vorbeam de tine cu 
Muriel Gillis la telefon... 

— Chiar așa? spuse el. 

— l-am spus că ziceai că nu-mi mai dai voie să plec de acasă. 

— Așa e, nu-ţi mai dau. Trebuie să înveţi să fii mai atentă 
când conduci mașina. 

— Muriel tocmai mă întreba dacă poate să te roage ceva, doar 
un minut, a zis. 

— Bine, e-n regulă. Întotdeauna mi-a plăcut Muriel. 

Luă telefonul. 

— Muriel, tu ești? 

— Da, domnule Ewing. 

— Muriel, ce pot face pentru tine, scumpa mea? 

Muriel se strădui să-și ascundă nervozitatea. 

— Tocmai am rugat-o pe Lucy să vină la mine și să mă ajute 
să învăţăm pentru examenul de istorie de mâine. Sunt într-o 
situaţie disperată și ea a spus că n-o mai lași să conducă din 
cauza amenzilor pentru viteză. 

— Așa e. Lucy trebuie să se învețe minte. 

— Știu, și aveţi dreptate. Doar că am atâta nevoie de ajutorul 
ei ca să mă pregătesc pentru examen. Altfel, o să cad, sunt 
sigură. Notiţele ei sunt întotdeauna mai bune decât ale mele. Nu 
credeţi că aţi putea face o excepţie, doar de data asta, domnule 
Ewing? 

El se încruntă în felul lui special. 

— Păi, poate, doar de data asta. 

— Oh, mulţumesc, domnule Ewing. 

El închise și se întoarse spre Lucy. 

— Doar de data asta. Și să conduci cu grijă, auzi. 

— Da, bunicule. 

Jock ieși, trântind ușa în urma lui. Lucy luă telefonul și formă 
un număr pe care deja îl știa pe de rost. 

— Alo, spuse Alan Beam. 

Ea zâmbi când îi auzi vocea. 

— Lucy la telefon, spuse ea. Diseară o să fie bine. Unde vrei 
să te întâlnesc? 


216 


— La Piano Bar e-n regulă? 

— O să fiu acolo, la opt. Oh, Alan, sunt așa de nerăbdătoare. 

— Și eu la fel, spuse el tărăgănat și indolent. 

e 

În acea seară, Cliff stătea în bucătăria lui, curățând legume, 
ca să prepare o cină chinezească. li plăcea să gătească, în 
special când avea musafiri. Soneria de la intrare îl făcu să iasă 
din bucătărie, purtând încă șorțul și cu cuțitul de descojit în 
mână. 

Pam zâmbi, văzându-l. 

— Oh, încă nu te-ai îmbrăcat. 

El râse, o sărută și o conduse în sufragerie. 

— Sunt maestru bucătar astă-seară. Mâncăm de îndată ce 
vine Digger acasă. Este niște vin pe masă, servește-te. 

Pam se servi și el se întoarse înapoi, la lucru. Apoi, ea se 
așeză pe un taburet înalt, ca să-l poată vedea. După un timp, 
Cliff vorbi. 

— Am văzut-o azi pe Sue Ellen. Întâmplător, pe stradă. Arăta 
minunat și spunea că copilul se simte foarte bine. 

— Așa e. Ochii ei căzură pe un afiș „Barnes pentru Congres” 
de pe masă. Te-ai hotărât deja să candidezi? 

— Incă nu. Dacă candidez și dacă câștig, aș putea-o avea pe 
Sue Ellen. L-ar părăsi pe J.R. 

Lui Pam nu-i venea să-și creadă urechilor. 

— Dacă te bazezi pe asta, nu... 

— Trebuie doar să-i dovedesc că sunt mai puternic decât el, 
că nu mă poate învinge, indiferent cum. 

— Cliff, spuse ea blând, Sue Ellen nu te iubește. 

— Nu înţelegi. 

— Înţeleg. Te înșeli singur. Orice a simţit vreodată pentru tine, 
s-a terminat demult. 

— Nu. 

— Ţi-a dat vreun semn că 
de cât? 

Cum Cliff nu răspunse, ea continuă. 

— Nu-i ușor să fii ales. Amintește-ți ce s-a întâmplat ultima 
oară. N-aș vrea să te văd cum îţi pierzi slujba din cauza unor 
fantezii pe care nu poţi să ţi le scoţi din cap și să fii iar 
dezamăgit. 

El o privi cu suspiciune. 


A Ar 


ncă Îi mai pasă de tine? Ceva, cât 


217 


— Bobby e îngrijorat, nu-i așa? E îngrijorat că voi candida și 
voi câștiga. Ti-a spus să mă convingi să rămân la O.L.M.? Ar 
vrea el. Atunci ar putea să continue cu intrigile de culoar ca să 
dezbare O.L.M.-ul de orice putere, iar eu să nu mai am ce face. 

— Nici măcar nu știe că sunt aici. 

— Oh. Unde e în seara asta? 

— La Austin. 

— lacă-tă că vorbiși. 

— Sunt sigură că ar fi aplanat totul, dacă tu ai fi vrut. 

— Aplana! Cuvântul explodă cu mânie în gura lui Cliff. Poţi să-i 
spui din partea mea că n-am intenţia să aplanez nimic. Spune-i 
că și dacă aș avea doar o jumătate de șansă de a învinge, aș 
candida pentru Congres. Dacă aș fi ales, aș avea o astfel de 
putere încât l-aș termina împreună cu întreaga lui familie. 

— Ce tot spui! Ai uitat că și eu fac parte din familia lui Bobby? 
Despre ce tot vorbești? 

— In calitate de șef al O.L.M.-ului, hotărăsc cine și unde să 
foreze în Texas. Dar ceea ce-i supără pe Bobby și pe J.R. este că 
odată ce voi avea un Birou Federal, voi putea influenţa cine să 
foreze, nu doar în Texas, dar oriunde în lume. 

— Ce-i interesează pe ei asta? Ewing Oil nu plănuiește să 
foreze dincolo de ocean. 

— Am informații precum că au concesiuni, concesiuni secrete, 
câmpuri de petrol pe coasta din Asia. Când aceste câmpuri vor 
începe să producă, vor fi atât de bogaţi încât nimeni nu-i va 
putea atinge. 

— Dar concesiunile străine costă milioane, și milioane de 
dolari... 

— Da. Dar aceste concesiuni sunt doar începutul. Mai adaugă 
prețul forării, salariile, utilajul, ca să nu mai vorbim de fondurile 
pentru mită. 

Pam i-o reteză. 

— Bobby mi-a spus că ai stopat tot capitalul Ewing, că sunt în 
pragul falimentului. 

— Sigur că așa ţi-a spus. Cum altfel s-ar fi putut scuza pentru 
ceea ce încearcă să-mi facă? Te-a minţit Pam. 

— Nu. 

— La fel cum J.R. minte pe oricine. Minciuna este destinată să 
facă familia Ewing mai bogată și mai puternică, indiferent pe 
cine ar răni pe drum. 


218 


Pam, speriată de ceea ce auzea, nu putu să facă nimic altceva 

decât să asculte și să se înfricoșeze. 
(J 

Piano Bar era întunecos, obscur, iar fumul de țigară făcea ca 
toți clienții să pară niște umbre confuze. Lumânări roșii ardeau 
pe măsuţe mici și rotunde. Era un mic ring de dans pe care doar 
una sau două perechi se unduiau languros, partenerii fiind 
strâns lipiți unul de altul. Chelnerii se strecurau prin 
semiîntuneric cu graţia studiată a unor dansatori, purtând cu 
precauţie platourile. Aerul era dulceag, de la parfumul ierburilor 
columbiene, recent arse. 

Un negru bătrân, zbârcit, cu degete lungi, noduroase, cânta 
bluesuri ă la New Orleans cu mâna lui stângă, neagră și grea, la 
pianul barului. În spatele barului, într-un separeu îndepărtat, 
învăluiţi în umbră, erau Alan Beam și Lucy, genunchi lângă 
genunchi, șold lângă șold, umăr lângă umăr. Băuseră mult, 
vorbiseră mult, apropiindu-se unul de altul când se lăsase 
noaptea. 

În timp ce băuseră două sau trei pahare de scotch, Lucy îi 
povestise istoria vieţii ei. Termină cu un hohot de râs. 

— Și cum nu m-am măritat, m-am gândit că în mod sigur o să 
mor. Așa că m-am dus la colegiu, ceea ce tot moarte înseamnă. 

— Momeala înaltelor studii, adăugă el. 

Ea zâmbi. 

— Pare să ai un viitor strălucit cu ele. 

Alan se aplecă spre ea. 

— Ești o încântare. 

— Mulţumesc, amabile domn. 

El o sărută ușor pe gură. 

— De ce-ai făcut asta? întrebă ea cu o prefăcută curiozitate. 

— Pentru că ești așa de frumoasă. 

— Ceea ce vezi, e ceea ce poţi să ai. Chiar și ei i se păru că 
vorbise prea mult, înainte ca el să înțeleagă această observaţie 
provocatoare, așa că schimbă subiectul. Am vorbit toată seara. 
Tu n-ai avut ocazia să scoţi o vorbă. 

— M-am bucurat de fiecare moment. 

— Chiar așa? 

El îi luă mâna într-a lui. 

— Nu ţi-ai dat seama? Și-i sărută vârfurile degetelor. 

— Îmi dau seama acum. 


— Ce-ar spune unchiul tău dacă ne-ar putea vedea împreună? 

— ].R.? Ar face un atac. 

— Uneori simt că principala ta atracţie pentru mine se 
datorește faptului că îi displac lui J.R. 

Ea nu voia ca el să gândească astfel și i-o spuse. 

— E doar faptul că sunt cu singurul bărbat din Dallas căruia 
nu-i este frică să-l înfrunte. Asta te face o pasăre rară, foarte 
atrăgătoare. 

— Nu mi-a fost niciodată frică de el, pentru că nu a avut 
niciodată ceva ce eu doream - până acum. 

— Aş vrea să crezi asta. 

— Cred. 

Și o sărută iar, de data asta mai îndelung. Buzele ei i se 
deschiseră, și-i acceptă limba, cu un val de emotie, 
cuprinzându-l cu braţele. Îi simţi mâna pe sâni și gâfâi de 
plăcerea care i se răspândea prin trup. Se așeză mai aproape de 
el. El se trase înapoi. 

— Nu-i înțelept. 

— Eu cred că este. 

— Ar putea să ne vadă cineva. 

— Nu-mi pasă. 

— Nu doar că ne-ar putea vedea. Dar nu vreau să fac nimic 
care să-ţi creeze neplăceri. 

— Te referi la reputaţia mea? 

— Și la asta. 

Ea chicoti încet. 

— Oh, Alan, ești așa de dulce. N-am dus ceea ce s-ar putea 
chema o viaţă de călugăriţă. 

— Vrei să spui că nu ești virgină? întrebă el provocator. 

— E o propunere sau ne jucăm de-a întrebările? 

Drept răspuns, gura lui se lipi iarăși de a ei. Mâna lui era pe 
genunchiul ei, mișcându-se inexorabil printre coapsele ei, în 
timp ce ea se întoarse, ca să-i fie lui mai comod, gemând ușor 
de dorinţă, vrând ca el să acţioneze mai repede, iar degetele lui 
să-i frământe fiecare părticică a corpului. 

El o îndepărtă. 

— Ce s-a întâmplat? șopti ea, punându-i mâna la curea, și 
mângâindu-l ușor. 

— Nu, spuse el hotărât. Nu aici. Nu în felul ăsta. 

— Atunci du-mă altundeva. 


220 


— Eşti așa de frumoasă. Deștepţi atâta dorinţă. Nu vreau să-ţi 
fac rău. 

— Și eu te doresc. Tot atât de mult. Te rog, Alan, nu mă 
îndepărta. 

Câteva secunde lungi, înspăimântătoare, el nu spuse nimic. 
Apoi smuci brusc din cap, consimţind. 

— Hai să mergem acasă, spuse el cu autoritate. Acasă la 
mine. 

e 

Jock era singur pe patio, luându-și cafeaua de dimineață, când 
Lucy ieși din casă, cu cărțile de școală. Il sărută pe obraz. 

— La revedere, bunicule. 

— Nu uita, fetițo! Vii direct acasă după școală. Noaptea 
trecută a fost o excepţie. Ești încă pedepsită să stai acasă. 

Gândul la noaptea trecută, la timpul petrecut cu Alan, o 
năpădi ca un flux fierbinte, făcând să-i tremure genunchii. Își 
adună forţele ca să respingă reînvierea pasiunii care o 
cuprinsese și zâmbi grațios. 

— Trebuie să-ţi mulțumesc pentru noaptea trecută, bunicule. 
Muriel cu siguranţă va lua examenul după ce-am muncit atâta. 

El încuviință solemn din cap. 

— Tu vezi-ţi de propriile studii, auzi! Asigură-te că ai să iei tu 
examenele. Școala înseamnă al naibii de mult, atât pentru 
bărbaţi cât și pentru femei. Mai mult decât pe vremea mea. 

Ea îl măi sărută odată și fugi spre locul în care era parcată 
mașina ei. Jock abia se întorsese la ziarul lui când Bobby ieși din 
casă. 

Jock puse ziarul la o parte: 

— Ai venit târziu aseară. 

— Erai deja în pat. 

— Ce-ai făcut la Austin? 

— Ca de obicei. Mai multe promisiuni: oamenii vor face ce 
pot, când pot și dacă pot. Totuși, zvonurile zboară. Se vorbește 
de o investigaţie pe scară largă asupra operaţiilor O.L.M-ului, ale 
lui Cliff. Se spune că va avea loc în curând. 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine, mormăi Jock. Sunt 
sătul de vorbe goale. 

— Facem progrese, tată. 

— Bine faci, fiule. Continuă să-l ţii pe Barnes de coarne. Lasă- 
mă pe mine și J.R. să-l ținem de coadă. 


221 


— Aș vrea să te mai gândești, tată. Putem să-l învingem pe 
Cliff în mod onest, pe față. N-are rost să ne amestecăm cu felul 
lui J.R. de a umbla pe dedesubt. 

— J.R. știe ce are de făcut. 

— Dar noi? 

Jock își strânse fălcile. 

— Sunt unele lucruri pe care refuzi să le înţelegi, Bobby. Cu 
politica e ca și cu ranchul. E greu să realizezi ceva fără să te 
murdărești niţel pe mâini. 

Bobby privi în zare. Să-l contrazică pe tatăl său ar fi fost ca și 
cum ar fi încercat să-l convingă pe un taur înfuriat; nici măcar 
nu l-ar mai fi ascultat. 

— Mai bine plec, spuse el. Am o întâlnire devreme, dimineața 
asta la Dallas. 

— Petrecere frumoasă, fiule. 

Pam merse cu el în oraș. Se așeză cât de departe putu de el, 
cu profilul rezervat și distant, fără să se mai gândească la el. 

— Dormeai când am venit azi-noapte acasă, spuse el în 
sfârșit. 

Ea îi răspunse brusc: 

— Nu dormeam. 

— Înţeleg. 

— Nici nu vreau să aud de asta. 

— Despre ce? 

— Despre succesul pe care l-ai avut la Austin. Despre cât de 
multe ai realizat în cruciada pentru ruinarea carierei fratelui 
meu. 

— Oh, nu mai striga așa, Pam! Nu încerc să-l ruinez pe Cliff. 
Încerc să-i salvez pe Ewingi. 

— În felul ăsta? 

— Asta-i situaţia. Credeam că am lămurit asta ieri. 

— leri nu știam ce știu azi, ce am aflat ieri seara. Credeam în 
tine, Bobby, și m-ai minţit. M-ai minţit! 

El privi spre ea, neîncrezător. 

— Am minţit? Am minţit despre ce? 

— Despre faptul că Ewing Oil merge spre faliment. 

— N-am minţit. Cliff ne-a blocat complet. 

— Nici măcar nu-ţi poţi permite să cumperi o mașină nouă, 
îmi amintesc. Bine, dacă-i așa, de unde vin banii pentru 
cumpărarea terenurilor petrolifere din străinătate? 


222 


— Pentru ce? 

— Concesiunile acelea costă milioane. Plus utilajul, 
transportul, salariile. Crezi că fratele meu e tâmpit? Că nu știe 
după ce umbli? Noi, Barnesii nu suntem așa de bogați ca 
Ewingii, dar suntem destul de abili. Cliff știe despre fiecare 
mișcare pe care o faci. Știe despre terenurile pe care le-ai 
concesionat pe coasta din Asia. Îţi cunoaște planurile. Știe unde 
vrei să forezi. Știe... 

Dar Bobby nu mai asculta. O singură întrebare îi umbla prin 
minte: ce naiba se întâmpla? 

(J 

De la ranch, Lucy șofă direct spre biroul lui Alan. Tocmai când 
era să ia curba, îl văzu pe Alan, urcându-se în Thunderbirdul lui 
roșu, aflat puţin mai în faţă. Înainte ca ea să-i poată atrage 
atenţia, el porni, fără să se grăbească. Lui Lucy îi veni o idee 
răutăcioasă. Eliberă frâna și porni pe urmele lui, lăsând o 
discretă distanţă între ei. 

Șofară cam un sfert de oră, printr-o parte a orașului ocupată 
de case modeste de-ale muncitorilor. Thunderbirdul lui Alan coti 
pe o alee numită Fantasia și se opri în fața unui ștrand, 
împrejmuit cu gard de sârmă. Un bărbat înalt, cu un sombrero 
alb, stătea în picioare lângă gard, pierdut în conversaţie. Alan 
merse spre el, își strânseră mâinile salutându-se cu căldură. 
Chiar de acolo de unde parcase, Lucy îl recunoscu pe bărbatul 
cu pălărie albă - Alan Beam era cu J.R.! 

Lacrimile îi estompară vederea, când demară brusc și se 
îndepărtă cu viteză. 

e 

— M-a salutat, doctore Ellby - și inima a încetat să-mi mai 
bată. Și-a întins mâna și m-a atins. Sângele mi-a îngheţat în 
vine. Am simţit că mă dorea. Dar nu pe mine. Pe soția lui J.R. 
Asta e tot ce a dorit întotdeauna. 

— Și copilul? 

— Copilul e al meu, numai al meu. 

— Dacă el e tatăl - nu crezi că simte ceva pentru fiul lui? 

— Nu știu. 

— Nu știi? 

— Poate. Nu știu. Cred că nici Cliff nu știe. 

— Poţi să explici asta? 


223 


— Vrea tot ceea ce are J.R.: pe mine, pe fiul meu, Ewing Oil, 
banii Ewingilor, ranchul, totul. 

— Ţi-a spus Cliff asta? 

— N-a fost nevoie să-mi spun, știu și singură. Va face orice ca 
să ne obţină, dar nu va reuși. Nu-l voi lăsa. 

— Vorbești foarte pasionat despre cineva despre care ai spus 
că nu mai simţi nimic. 

— Am spus eu asta? 

— Sunt exact cuvintele tale. 

— Dar nu-i adevărat! 

— Îţi mai pasă de Cliff? 

— Cred că-l urăsc - da. Da, îl urăsc. Îl urăsc! Vreau să-l 
distrug! 

— Și soțul tău? 

— Oh, da, îl urăsc mai mult decât orice. 

— S-a întâmplat ceva, doamnă Ewing. 

— Oare? 

— Da. 

— Nu vreau să știu nimic. 

— Zidurile se dărâmă, doamnă Ewing. 

— Zidurile? 

— Zidurile, în care v-aţi zăvorit pentru o așa-zisă autoapărare, 
se dărâmă. 

— Nu știu ce vrei să spui. 

— Vedeţi, strigaţi. 

— N-am niciun motiv să strig. 

— Aţi început din nou să simţiţi - să simţiţi din nou puternică, 
doamnă Ewing. 

— Nu, nu. Nu asta voiam. Nu, niciodată! 

e 

Bobby, într-o cămașă cu mânecile suflecate, cu cravata 
desfăcută, stătea la biroul lui examinând o listă de companii 
care concesionau echipament de forare, în special maritim. 
Peste aproape jumătate din numele de pe listă era trasă o linie. 
Bobby tocmai tăia un nou nume, când sună telefonul. 

— Da? răspunse el crispat. 

Se auzi secretara: 

— Herb Reynolds de la „Reynolds Equipment and Leasing” pe 
linia unu. 


224 


— O.K., caută următorul nume de pe listă cât vorbesc eu cu 
Herb. 

— Da, domnule. 

Bobby apăsă butonul. 

— Alo, Herb, tu ești? 

— Bună, Bobby, cum îţi merge, băiete? 

— Destul de bine. 

— Nu te-am văzut la întrecerile cowboy-lor de duminică. Doar 
n-ai prins rădăcini ca petrolist, nu-i așa? Aș considera asta ca un 
afront personal. 

— Nicidecum, Herb. Am avut doar treabă la ranch. 

— Știu, știu, fiule. Tatăl tău a fost acolo. Mi-a câștigat 
douăzeci de dolari. Bătrânul a insistat să parieze pe Rams și a 
câștigat. A câștigat al naibii de multe puncte. Bătrânul tău e 
cam iute, nu crezi? 

— Voiam niște informaţii, Herb. 

— Dă-i drumul, băiete. Sunt numai urechi. Tot ce dorești să 
știi. 

— E vorba de niște instalaţii. 

— Păi, sunt încântat pân' la Dumnezeu să aud asta. N-am mai 
auzit o vorbă de la J.R. de luni de zile. 

— N-ai auzit? 

— Nu. Dar aud că el cumpără pe ici și pe colo. De ce nu de la 
mine, Bobby, băiete? Mă simt părăsit, aruncat, înţelegi ce vreau 
să spun. Mă gândeam că J.R. are ceva cu mine de m-a neglijat. 
Acum ai vreo afacere despre care să vorbim? 

— Nu chiar, Herb. Poate în curând. Încercam doar să văd dacă 
ne-ai putea livra o linie completă într-o lună. Sau așa ceva. 

— Spune ce-ţi trebuie și vei avea. 

— Destul de bine. Mai vorbim, Herb. 

— Hasta mañana, bătrâne. 

Bobby închise și trase o linie peste numele lui Reynolds. 
Secretara reveni: 

— Roy Tate de la „Tidewater” la telefon, Bobby. 

Bobby răspunse imediat. 

— Alo, Roy. 

— Bună, partenere. Cum îţi merge? 

— Bine. Să-ţi spun de ce-am sunat. Referitor la instalaţiile 
alea... 

Tate raspunse cu iuţeală: 


— Despre ce instalaţii vorbeşti, Bobby? 

Bobby îi răspunse la fel de iute: 

— Despre aceleași, Roy, marfa pentru care te-ai înțeles cu J.R. 

Tate începu să râdă. 

— M-ai speriat niţel. J.R. a jurat că e un secret. Trebuia să știu 
că erai implicat în afacere. 

— Secrete de familie, afaceri de familie, Roy. 

— Bine, spune-i lui J.R. că exact în minutul ăsta am două 
instalaţii super care vin din Japonia și vor fi la locul în care ne- 
am înţeles înainte de sfârșitul săptămânii. 

— Mulţumesc, Roy. E tot ce voiam să știu. 

Bobby închise și-și puse picioarele pe birou, examinând o 
hartă a lumii care atârna pe peretele cel mai îndepărtat al 
biroului. Era mai mult decât sigur al J.R. cocea iar ceva: dar ce? 

Ce? Unde? Și unde naiba credea el că o să ajungă cu asta? 

e 

Alan Beam mânca singur. Un sandviş cu brânză, niște felii de 
roșii și Lone Star într-o sticlă. Se gândea la Lucy, la noaptea 
precedentă. Fata era o minune sexuală. Inventivă, nesățioasă, 
doritoare să încerce mai mult de fiecare dată, găsind și oferind o 
plăcere fără de sfârșit. Nu era sigur că fusese la înălţimea ei, dar 
voia să facă efortul, fiindcă recompensele erau prea mari. Să 
facă ceea ce-i promisese lui J.R. era un lucru, să devină un 
membru al bogatei și puternicei familii Ewing era ceva cu totul 
diferit și o afacere mult mai avantajoasă. Lucy era exact ceea ce 
căutase toată viaţa - o veritabilă păpușă de aur. 

întinse mâna spre telefon, gata să sune, dar se gândi mai 
bine și se abţinu. Las-o să fie nerăbdătoare, las-o să-l dorească 
mai mult, ţine-o încordată, să se gândească la el, până când se 
va lăsa ușor și bucuros prinsă. Soneria îi întrerupse visele 
plăcute. 

Era Lucy. Ciufulită, cu părul sălbatic și ochii fulgerând. 

— Chiar la tine mă gândeam, lăsă el să-i scape. Eram gata să- 
ţi telefonez. 

— Mincinosule! 

El nu înțelese la ce se referea. 

— E adevărat. Încercă să-i ia mâna. Intră. N-ai idee ce a 
reprezentat pentru mine noaptea trecută. Acum, că ești aici... 

Ea se smuci. 

— Ticălosule! 


226 


— Hei, stai o clipă! Ce s-a întâmplat? 

— Credeam că erai un om deosebit. Drept, curajos, onest. 
Când te-am văzut înfruntându-l pe J.R., te-am felicitat pentru 
asta. Ce nebună am fost. 

— Scumpo, despre ce vorbești? 

— Nu-mi spune scumpo! Noaptea trecută, noaptea trecută am 
iubit. Nu m-am putut gândi astăzi decât la ce a fost atunci. Așa 
de frumos, așa de plin de afecţiune și căldură și așa de 
promiţător. Dar acum... 

— Vrei să-mi spui ce s-a întâmplat? ă 

— Te-am văzut azi cu J.R. Te-ai întâlnit cu el la ștrand. Incă 
mai lucrezi pentru el. Ești încă împreună cu el în planurile lui 
murdare, pe drumurile lui groaznice. Ești tot ca el. Și toate 
astea: cearta de la rodeo, de la Golden Horseshoe, eu - au fost 
niște aranjamente. Te stăpânește și te conduce și pe tine așa 
cum stăpânește și conduce pe oricine din Dallas. 

— Lasa-mă să-ţi explic. 

— Să-mi explici! Nu-i nimic de explicat! Ceea ce ai făcut - cea 
ce ești - nu poate fi niciodată explicat! 

Și cum alerga spre stradă, spre mașina ei, lacrimile îi curgeau 
șiroaie pe obraz. 

— Lucy! strigă el ajungând-o. Apoi, mai încet: Pot să-ţi explic, 
știu că pot să-ți explic. 

Făcu un pas, doi, după ea, își dădu seama că n-avea rost, își 
dădu seama că-i zburase marea șansă. Păpușa de aur plecase. 

e 

Kristin se întreba de ce întotdeauna se simțea folosită și 
înjosită când ea și J.R. făceau dragoste. Nu era niciodată un sens 
de întregire a actului, de parcă un fragment esenţial, dar 
nenumit fusese înlăturat. Sau niciodată pus la loc. 

Bineînţeles, niciodată nu vorbeau de dragoste. Până când 
Kristin începu să o facă și atunci schimburile lor de cuvinte fură 
scurte, superficiale, ca să se afle în treabă. Niciodată nu erau 
divertismente în final, nu afecțiune, nu îmbrăţișări, nu bucurie 
pentru ceea ce trăiseră. Mai degrabă o concediere bruscă, de 
parcă J.R. trebuia să treacă la probleme mai importante. Și 
aproape întotdeauna trecea. 

Procedau ca două creaturi pe jumătate supărate, disperate să 
ajungă undeva, găsind arareori plăcere în ceea ce făceau, 
privind întotdeauna înainte spre un scop ultim și fundamental 


227 


nesatisfăcător. Și de fiecare dată Kristin se afla într-o poziţie de 
inferioritate - fizic, spiritual, emoţional. 

Acum, amândoi cinaseră și băuseră o sticlă de șampanie și 
amândoi erau goi, Kristin îngenuncheată în faţa lui J.R., 
ridicându-și privirile spre el, pledând pentru o oarecare 
recunoaștere a umanităţii ei. 

— Fă ce vreau eu, ordonă el. 

— Întotdeauna e așa, cum vrei tu. 

— Dacă ai a te plânge de ceva, scumpo, oricând putem pune 
capăt relației. 

— Oh, J.R., întotdeauna trebuie să procedezi ca un ticălos ce 
ești? 

E| se ridică. 

— Plec. 

Ea își aruncă braţele în jurul coapselor lui puternice. 

— Nu, nu așa. Am să fac tot ce vei spune. 

El se așeză la loc. 

— Credeam că poți. 

— O dată, murmură ea, vârându-și capul între coapsele lui, 
doar o dată mi-ar fi plăcut să mă faci să mă simt ca o femeie 
întreagă și nu doar folosind diferite părţi din mine. 

— Fă-o. 

Vocea îi era iritantă și îi ţinea capul între mâinile lui puternice, 
strângându-l tare. 

— Fă ce ți s-a spus, Kristin, ca o fată cuminte. 

Atunci, telefonul particular pe care-l instalase în apartamentul 
ei, al cărui număr nu figura în cartea de telefon, începu să sune. 
El înjură printre dinţi. Doar câţiva asociaţi de încredere aveau 
numărul, împreună cu instrucţiunile de a nu suna niciodată 
decât în caz de urgenţă. 

— Să răspund eu, dragă? întrebă ea. 

— Adu-mi mie telefonul. 

Ea i-l aduse și se duse după altă sticlă de șampanie. El ridică 
receptorul. 

— Aici J.R. Ewing. 

— J.R., sunt Alan Beam. 

J.R. izbucni, morocănos: 

— Sper în mod sincer că motivele acestui apel sunt sănătoase 
și solide, Alan. Ai nimerit în cel mai nepotrivit moment. 

— Poate fi ceva foarte important, J.R. 


228 


— Te ascult. 

— Am dat peste nepoata ta - Lucy cred că o cheamă. 

— Crezi? 

Alan se prefăcuse că era doar întâmplător interesat de Lucy. 
De ce? N-avea sens. Un crâmpei de informaţie de reţinut și de 
folosit altă dată. 

— Da, Lucy. Se pare că trecea cu mașina în timp ce noi 
vorbeam azi la Fantasia. 

— La naiba! 

— M-am gândit la asta. Poate fi un lucru serios. Dacă ajunge 
la Cliff, dacă el devine suspicios, poate să se dărâme toată 
afacerea. 

Supărarea creștea în J.R. ca un nor negru. Nu era niciun motiv 
să se întâmple astfel de lucruri, și totuși se întâmplau. Nici nu 
trebuia să se aștepte să aibă de-a face cu astfel de lucruri 
minore, iritante; și totuși, avea. Și întotdeauna avusese. Era 
prețul care trebuia plătit pentru putere și competență și pentru 
că cerea tot mai mult de la cei din jur. 

— E-n regulă, o să mă descurc. O să mă gândesc la ceva. 

— Sper, J.R.. Altfel, totul se poate duce pe apa sâmbetei. 

— La revedere, Alan, spuse J.R., rece - și trânti receptorul. 

— Necazuri? întrebă Kristin, întorcându-se cu câte un pahar 
de șampanie pentru fiecare din ei. 

Își pusese un caftan multicolor și arăta într-adevăr frumoasă, 
o tânără gazdă încântătoare, oferind băuturi răcoritoare 
oaspetelui ei. 

— Nimic la care să nu pot face faţă. Ce ai de gând să faci? Ea 
îi oferi un pahar. Pune-le pe masă. Ea se execută. Acum lasă-le 
pe astea. Vino aici, înapoi și termină ce-ai început ca o fată 
muncitoare ce ești. 

Și încă o dată, făcu ce i se spusese, începând să se urască pe 
sine însăși, tot atât de mult cât îl ura pe el. 

e 

Niciunul nu putea să doarmă. Sau măcar să se gândească la 
somn. Trupurile le erau încordate de teamă, de nesiguranță, de 
un pătrunzător sentiment al vinovăţiei. Până când, în sfârșit, 
Pam se sculă și aprinse lumina. 

— La naiba, Bobby! Nu-mi place asta! Nu mai pot suporta și 
nici nu mai vreau. Vorbește-mi. 


229 


El ar fi vrut s-o ia în braţe, dar ceva îl reţinu, de frică ca nu 
cumva o bruscă mișcare greșită să aducă dezastrul pentru 
amândoi. 

— Despre ce vrei să vorbim? 

— Ce se întâmplă? Tu îmi spui una, Cliff îmi spune alta. 
Sentimentele mele sunt într-un flux și reflux, nu se hotărăsc nici 
pentru o parte, nici pentru alta, fiindcă vreau să vă cred pe 
amândoi și să continui să vă iubesc pe amândoi. 

— Ai să crezi ce-ţi spun? 

— Am să încerc. Efectiv am să încerc. 

Se apropie de ea, atingându-i coapsa fierbinte și rămase așa. 
Contactul fu promiţător, încurajator, dar nu suficient. Bobby 
închise ochii. 

— Nu, Bobby, îl rugă ea. Nu te ascunde de mine. Spune-mi 
adevărul, indiferent care este și te voi crede. 

El se răsuci spre ea. 

— Adevărul este că nu știu ce se întâmplă. Dar este absolut 
sigur că se întâmplă ceva. Concesiunile acelea asiatice, 
instalaţiile; nu înțeleg de unde au provenit banii ca să se 
plătească toate astea. Nu știu, dar intenţionez să aflu. Mă crezi? 

Ea oftă și dădu din cap, veni deasupra lui și-l sărută. In 
curând, braţele lui o cuprinseră, familiar, puternic, cu încredere. 
Sărutările lor se adânciră și Pam simţi cum primele valuri ale 
dorinţei încep să-i aprindă pântecul. Se apăsă de el, căutând cu 
mâna până descoperi ce voia, mulţumită să descopere că și el o 
dorea tot atât de mult cât îl dorea și ea pe el. 

(J 

Dimineaţa, Bobby îl descoperi pe J.R. stând în picioare în holul 
de la capul scărilor, la telefon. Fraţii se salutară reciproc, afabil, 
dacă nu cu căldură. 

— Am așteptat să vorbesc cu tine, spuse Bobby. 

— Altădată, frăţioare. 

— Te găsesc în dimineaţa asta la birou. 

— Cum vrei. 

Bobby intră în sufragerie și J.R. aruncă o privire sus, pe scări 
și începu să răsfoiască presa de dimineaţă. După un timp luă 
receptorul în mână, dar nu formă. Așteptă răbdător, întorcându- 
și frecvent ochii spre scări, fiind evident că aștepta pe cineva. 
Apoi apăru Lucy, cărându-și cărțile de școală și arătând foarte 
nefericită. J.R. începu să vorbească în telefonul mort. 


230 


— Scuză-mă un minut, Harve. Apoi, vesel, spre Lucy: Bună 
dimineaţa, scumpo! 

Ea dădu din cap, tăios, și vru să treacă de el. J.R. continuă să 
vorbească la telefon: 

— Cum spuneam, Harve, despre Alan Beam... 

Lucy lăsă să-i cadă cărţile și îngenunche să și le adune, 
ascultând cu atenţie. 

— Am încercat ieri să vorbesc iar cu el, continuă J.R. Am 
încercat să-l fac să fie rezonabil. Am fost cât am putut de 
amabil, dar smintitul ăla nu a vrut să asculte de rațiune. E bine 
înfipt în tabăra lui Barnes și vrea să rămână acolo. Oricât nu-mi 
place să-ţi spun asta, Harve, cred că trebuie să scăpăm de tipul 
ăsta. Vreau să spun să-l concediezi pe ticălosul ăsta. 

Lucy se ridică, cu amândouă braţele pline de cărți. Pentru un 
moment se simţi încurcată, iar apoi o notă de scepticism îi apăru 
pe faţă, care dispăru iute, înlocuită de un zâmbet larg și 
multumit. Credea fiecare cuvânt pe care-l auzise, trebuia să 
creadă. Voia să creadă. 

J.R. o privi cum pleca, mulţumit că făcuse o treabă hună dis- 
de-dimineaţă, înainte de prima lui ceașcă de cafea. 

e 

Când ajunse la birou, J.R. dădu repede un telefon. 

— Aici J.R. Ewing. Tu ești, Alan? 

— Da, domnule. Ce pot face pentru dumneavoastră? 

— Vezi să n-o mai încurci de data asta. Cu nepoata mea, 
vreau să zic. Am rezolvat încurcătura pe care ai făcut-o, lăsând- 
o să ne vadă împreună. 

— Dar, J.R... 

— Și vreau să mă asiguri că nu se va mai întâmpla. 

— Cum zici, J.R., 

— Ține minte. Intâlnește-te cu Lucy cât mai repede posibil. 
Chiar mai repede decât e posibil, auzi? Fii numai miere și mergi 
drept la ţintă. 

— Și dacă ea... 

— Am aranjat eu asta, ţi-am spus. Nu mai are răbdare să-ţi 
spună cât e de supărată. Așa că lovește mingea, băiete, și las-o 
să se rostogolească. 

— Tu ești șeful, J.R., fu Alan încântat de întorsătura inopinată 
a evenimentelor. Îi telefonez imediat lui Lucy. 


— A plecat la școală. Du-te pe stadion și caut-o, arată-i cât de 
mult te interesează. Și data viitoare, Alan, să fii mai isteţ. 

— Da, J.R. 

Odată terminată afacerea asta, J.R. decise să se răfuiască cu 
Bobby. ÎI găsi la biroul lui, așezat pe o margine a acestuia. 

— lată-mă, Bobby. Ai spus că voiai să mă vezi. Ce e așa de 
important, așa devreme în dimineaţa asta? 

Bobby se hotări să meargă direct la ţintă. 

— Vreau să știu mai mult despre concesiunile asiatice pe care 
le-a cumpărat Ewing Oil. 

Fața lui J.R. rămase indiferentă și privirea aceeași. 

— Ce concesiuni sunt acelea, frăţioare? 

— Nu încerca să mă duci, J.R. Știu. 

— Cum ai aflat? 

— Asta n-are importanţă. 

— Are pentru mine. 

Bobby se ridică, se învârti în jurul biroului, apoi se așeză pe 
un scaun, la o distanţă de un braţ de J.R. 

— N-am să-ţi permit să te eschivezi, J.R. Problema cu aceste 
concesiuni este că n-au fost trecute în niciun registru. N-am știut 
nimic despre asta și cred că nici tata nu știe. 

J.R. își desfăcu mâinile, demobilizat. Atitudinea lui, tonul vocii, 
totul spunea că e mult zgomot pentru nimic. 

— Cu mama bolnavă și toate celelalte pe cap n-avea niciun 
sens să-l supăr pe tata cu afacerea asta. Ştii cum e - când te 
aventurezi în așa ceva există un risc substanţial. Ce naiba, 
Bobby, în afacerile cu petrol nimic nu e sigur. 

— Exact. Și știi la fel de bine ca și mine că pe moment nu ne 
putem permite să forăm peste ocean. 

— Nu ne putem permite să nu forăm. Uite, blestematul ăla de 
cumnatu-tău ne-a tăiat macaroana în Texas. Dar peste ocean - 
ei bine, e sigur că n-o să poată să întindă mâna după noi. Și pe 
urmă, chestia e că acolo petrolul doar ne așteaptă să-l luăm. 

— Și dacă puţurile or să sece? 

Asta era ceva la care J.R. părea să nu se fi gândit prea mult. 

— Îmi voi asuma riscul, îmi voi asuma responsabilitatea. 
Ascultă, Bobby, încerc să salvez compania pentru noi toți. 

— O întrebare - de unde ai banii, J.R.? 

J.R. privi în depărtare. 

— Mașinaţiuni. Împrumuturi. 


Cu cât auzea mai mult, cu atât lui Bobby îi plăcea mai puţin. 
J.R. fusese evaziv, spunând cu mult mai puţin decât știa. 

— Mașinaţiuni cu ce? întrebă Bobby. Cine ne împrumută nouă 
bani, așa cum stau acum lucrurile? 

— Nu te mai frământa pentru chestiile astea, frăţioare. E o 
treabă foarte complicată, recunosc, dar am fiecare detaliu 
întipărit bine în minte. Și râse scurt. Banca computer a lui J.R., 
așa-mi place să cred că este bătrânul meu creier. 

— Nu contează detaliile, dă-mi o idee în linii mari despre 
treaba asta. 

— Voi fi capabil să strâng capitalul necesar. Asta trebuie să-ţi 
fie destul. 

— În niciun caz nu mi-e destul. Nici pentru mine, nici pentru 
tata. Să ne socotim. Ai minţit? Cât de aproape suntem de 
faliment? 

J.R. răspunse repede: 

— Știi la fel de bine ca și mine că am avut serioase probleme 
financiare. Și știi și de ce. 

— O.K. Ceea ce vreau să aflu este de unde Dumnezeu provin 
banii? 

— Eu i-am găsit. Asta e destul pentru tine. Acum lasă-mă-n 
pace. Și J.R. porni spre ușă, apoi se întoarse, cu faţa roșie de 
mânie: Și încetează să mă spionezi. Nu mă port prea amabil cu 
persoanele care mă verifică. 

Bobby, și el în picioare, ţinându-și corpul de parcă ar fi fost 
gata să se repeadă înainte, îi răspunse la rândul lui: 

— Asta e foarte rău, pentru că intenţionez să aflu ce se 
întâmplă. De-ar fi să fie ultimul lucru pe care o să-l fac. 

Era evident pentru amândoi că liniile de luptă fuseseră trasate 
și că nu se mai putea da înapoi. Unul dintre ei urma să fie rănit. 
Și rău. 

e 

Alan o descoperi pe Lucy ieșind din biblioteca din incinta 
universităţii. La vederea lui se opri încurcată. 

— Lucy... 

Ea nu se mișcă, așteptând, rușinată, până ce Alan ajunse 
lângă ea. 

— Bună dimineaţa, Alan. Ce faci aici? 

— Am venit să te văd. Trebuie să mă explic pentru ieri. 


233 


— Nu, nu trebuie. Nu spune nimic. Eu am fost aceea care m- 
am înșelat. M-am grăbit să trag concluzii, să mă supăr. N-am 
dreptul să te judec. 

Alan îl felicită în gând pe J.R. Indiferent de ce făcuse sau 
spusese acesta, avusese cu siguranţă efectul dorit. Lucy era iar 
în mâinile lui. Își aranjă o figură solemnă. 

— Sincer vorbind, Lucy, te respect pentru asta. 

— Mă respecţi? 

— Eşti o femeie de caracter, cu convingeri și principii solide. 

— Oh, Alan, aș vrea să te sărut, sunt așa de bucuroasă că te 
văd iar. 

— Aici? 

— Undeva, într-un loc mai liniștit, intim, ar fi mai amuzant. 

— Știu locul ăsta, spuse el, luând-o de cot. Apartamentul meu. 

— Chiulesc de la cursuri, dar pentru o cauză bună, îi zâmbi ea. 

El o cuprinse cu brațul. 

— Vreau să știi că nimic nu contează acum mai mult ca tine 
pentru mine. Nimic nu e mai important acum pentru mine decât 
fiinţa ta. Te vreau în viața mea atât cât te voi putea avea. 

Suna ca o caldă declaraţie, după care Lucy tânjea. Era, de 
fapt, o afirmaţie făcută dintr-o ambiţie rece, un text elaborat de 
serviciul de relaţii cu publicul, îngrijit construit și înfrumusețat 
pentru efecte optime. Ea devenise cea mai vitală treaptă în 
ascensiunea hotărâtă a lui Alan pe scara succesului în afaceri. 
Alan o vedea ca pe un vas care deborda de putere și profit; ea îl 
vedea ca pe un erou, un cavaler strălucitor și pur. El voia 
imensa autoritate, putere și prestigiu pe care ea le moștenea, 
Lucy voia doar să fie iubită. Era o combinaţie artificială și 
executată în cele mai întunecate cercuri ale purgatoriului. 

Sau în mintea întortocheată a lui J.R. Ewing. 


234 


e PARTEA A VII-A e 


MISS ELLIE 
e Capitolul 18 


J.R. își privi ceasul, Bobby, care citea un ziar, își ridică privirea 
și apoi își văzu în continuare de citit. Pam se duse la fereastră și 
scrută depărtările, se întoarse și aruncă din nou o privire, peste 
umăr. Sue Ellen, stând rigid pe un scaun cu spătar înalt, își puse 
un picior peste altul și aproape imediat reveni la poziţia iniţială. 
J.R. se uită iar la ceas, ascultându-l, de parcă voia să se asigure 
dacă încă mai funcţiona. 

— Trebuie să sosească din minut în minut, spuse Bobby. 

J.R. mormăi: 

— Trebuia să fi mers cu tata la spital. 

— El a spus să nu mergem, J.R. Tata s-a încăpățânat toată 
săptămâna trecută s-o viziteze singur pe mama. Face tot ce 
poate încercând să împace lucrurile între ei. 

— Totul a mers bine până ce a apărut Digger. Omul ăsta a 
iubit romantic o femeie acum mai bine de patruzeci de ani și nu 
poate să și-o scoată din cap. Nu pot deloc să înţeleg 
mentalitatea asta. 

— Romantismul nu te-a prins niciodată, spuse Sue Ellen - cu o 
voce mieroasă. 

— Digger o mai iubește încă pe Miss Ellie, spuse Pam. Ce este 
atât de greu de înțeles? 

— Pentru J.R., dragostea este o boală care ţine douăzeci și 
patru de ore, spuse Sue Ellen. O doză bună de săruri și s-a 
terminat cu ea. 

— Destul cu asta, se răsti J.R. la soţia lui. 

Ea își plecă capul, într-o acceptare batjocoritoare. 

— Cât e ceasul? întrebă Pam. 

Bobby răspunse repede: 

— Cred că a trecut ceva mai mult timp decât ne așteptam. 


J.R. își examină iar ceasul. Nu trecuse mai mult de un minut, 
două. 

— Ce s-a întâmplat cu întâlnirea ta cu eminentul doctor Ellby, 
Sue Ellen? Te-ai lăsat de moftul ăsta? 

Sue Ellen își întoarse spre el ochii strălucitori, reci ca marmura 
și mocnind de mânie. 

— Voiam s-o întâmpin pe mama ta când se întoarce, dacă nu 
te deranjează! 

În acea clipă, zgomotul unei mașini îi făcu pe toţi să se ducă 
la fereastră. 

— Ei sunt! strigă Bobby, îndreptându-se spre ușă. leși primul 
din casă și după el, toţi ceilalți. 

După ei, pe scări, nesigură, cobora Lucy. Cât fusese bunica ei 
în spital, nu-i făcuse nicio vizită. Acum, Miss Ellie era acasă și 
Lucy se gândea la ce făcuse, cu un sentiment de jenă și de 
teamă. Auzea cum cei din familie se salutau vesel unul pe altul 
și-și impuse să li se alăture. Dar picioarele refuzau să o asculte. 
Rămase pe a treia treaptă de sus, de parcă ar fi prins rădăcini, 
așteptând. 

Miss Ellie intră în casă, cu Jock la o distanţă discretă în urma 
ei, de parcă diferendul lor emoţional îi ţinea încă separați. Lucy 
își păstrase poziția dorind, ba să alerge spre bunica ei să-i ceară 
iertare, ba să se ascundă de rușine, încurcată, dorind să se 
deschidă pământul și s-o înghită. 

Miss Ellie se opri la câţiva metri distanţă, examinând-o. 

— Dumnezeule, Lucy, ce drăguță ești. 

— Oh, bunico... 

— Mi-ai lipsit la spital, Lucy. 

— Îmi pare rău. N-am putut veni. Efectiv n-am putut. 

— Înţeleg. Sper că înţeleg. 

— Sunt fericită că ești acasă, bunico, într-adevăr fericită. 

— Și eu. Sunt efectiv bucuroasă că m-am întors. Sunt puţin 
obosită de călătorie și aș vrea să mă odihnesc niţel, dacă nu are 
nimeni ceva împotrivă. Acum aș vrea să merg în dormitor. Urcă, 
trecând pe lângă Lucy, apoi se întoarse pe jumătate și zâmbi 
șters: Dar efectiv aș aprecia să fim împreună mai târziu, diseară. 

Jock, cu valiza soţiei în mână, urcă scările după ea. In camera 
ei, Miss Ellie inspectă pereții, colțurile, fiecare obiect, și spuse 
liniștit, ca pentru ea însăși: 

— E așa de bine să trăieşti. 


236 


e 

Noaptea, tăcută și fierbinte, fără să aducă liniștea pământului, 
oamenilor și animalelor din sud-vest, se lăsă peste Southfork. 
Pam, într-o rochie largă din bumbac, stătea pe patio, făcându-și 
de lucru cu o băutură cu gheaţă dintr-un pahar înalt, când apăru 
Bobby, întrerupându-i șirul gândurilor. 

— Mama a întrebat de Lucy - spuse el. Ai văzut-o? 

Pam trase aerul cald în plămâni, apoi expiră printre buzele 
țuguiate, de parcă ar fi încercat să răcorească noaptea. 

— A plecat cu puţin mai înainte. A spus că n-o să fie acasă la 
cină. Are ceva de studiat cu Muriel Gillis. 

— Se pare că a studiat al naibii de mult cu Muriel în ultima 
vreme. Ar fi fost bine să-i fi spus ceva lui Lucy, ceva care să o 
ţină acasă. 

— Am încercat, dar e aproape imposibil să vorbești cu ea 
acum. M-a informat, politicos, bineînțeles, că nu știu ce vorbesc. 

— E speriată, Pam, și încearcă să ascundă asta. 

— Da, noi toţi suntem speriați. Treaba asta prin care a trecut 
Miss Ellie e coșmarul oricărei femei. În ce-o privește pe Lucy, 
singurul lucru pe care-l putem face este să-i dăm timp. 

— Timp, iată ceva de care fiecare are mare nevoie. Mama are 
acum mai multe necazuri ca oricine. Nu-i nevoie să mai adauge 
și Lucy o rană la poverile ei. 

— Știu. Dar ce putem face? 

Bobby nu fu capabil să găsească un răspuns adecvat. 

e 

Miss Ellie stătea pe un scaun, cu picioarele odihnindu-i-se pe 
un scăunel de picioare, brodat, făcut de bunica ei. Purta o rochie 
dintr-un material moale și părul îi era cu grijă aranjat, făcând-o 
să arate chiar tânără. Puțin ruj dădea o nuanţă de culoare feţei 
ei, încă palidă. Pe marginea patului, și ea îmbrăcată de seară, 
stătea Sue Ellen, ușor tensionată, nerăbdătoare, aplecată 
înainte, de parcă era pregătită să facă o mișcare rapidă. 

— Pari să fii în bună dispoziţie azi, Miss Ellie. 

Un zâmbet slab apăru pe faţa lui Miss Ellie. Răspunse doar 
după un interval de gândire: 

— Sunt recunoscătoare că sunt în viaţă și că m-am întors la 
acest ranch pe care îl iubesc atât de mult. 

— Da, ai avut o viaţă plină. Întotdeauna. Asta, probabil că te-a 
făcut să-ţi fie mai ușor să treci prin ceea ce ai trecut. 


237 


Miss Ellie își fixă cu gravitate nora. Sue Ellen părea 
preocupată de propriile ei probleme, de propria el viață. Nu 
părea deloc interesată de tribulaţiile lui Miss Ellie. Tocmai se 
gândea ce să-i răspundă, când apăru Pam, închizând ușa după 
ea. Mulțumită de această întrerupere, Miss Ellie o pofti să se 
instaleze într-un scaun. Era mulţumită de vizită; devenise tot 
mai dificil să susţină o conversaţie numai cu Sue Ellen. 

— Suntem toţi așa de mulţumiţi să te avem acasă, spuse 
Pam. 

— Toţi, cu excepţia lui Lucy, puse Miss Ellie punctul pe i. 

Pam se încruntă. 

— A suportat foarte greu. O să-și revină în timp. 

— Sper. 

— Intenţionezi să faci o operaţie de restaurare? întrebă Pam. 

Miss Ellie se uită la Pam, surprinsă de sinceritatea întrebării și 
încântată că tânăra femeie o respecta suficient ca să trateze 
direct și onest problema ei. 

— Am șase luni să mă gândesc la asta. Nu e nicio posibilitate 
să obţin un duplicat al propriului meu sân, dar o astfel de 
operaţie te face să simţi că ţi s-a pus ceva la loc, sau cel puţin 
așa mi s-a spus. Și zâmbi. 

Sue Ellen se cutremură. 

— A spus Jock ceva? 

— Despre ce? 

— Despre ce simte în legătură cu operaţia. 

— Nu. N-a spus. 

Pam se aplecă înainte. 

— Dar ți-a spus că te iubește. 

— Asta, da, a spus-o! 

— Spui de parcă nu-l crezi. 

— Nu prea mai sunt sigură. 

— Nu înțeleg. 

— Nu știu dacă voi mai putea vreodată să fiu sigură de Jock. 

Cuvintele părură s-o pună pe Sue Ellen în mișcare. Se ridică 
grăbită, îndreptându-se spre ușă: 

— Ne vedem mâine dimineaţă, spuse ea, ridicându-și mâna și 
lăsând-o să cadă, de parcă nu se mai controla. Noapte bună, 
Pam. Noapte bună, Miss Ellie. 

— Noapte bună, dragă. 


238 


Se grăbi să se întoarcă în camera ei, neliniștită și înfricoșată. 
Inima îi bătea neregulat și gâtul i se uscase. Camera era goală și 
ea se duse la telefon, formă și așteptă. 

— Bună. Oh, sunt așa de bucuroasă că tu ești cel care mi-a 
răspuns! Știu că a trecut mult timp. Dar cu Miss Ellie bolnavă... 
Dacă mai vrei, am să mă întâlnesc cu tine. E bine mâine? 

Dusty Farlow își drese glasul: 

— Mâine nu e destul de repede. 

— Unde? 

— E un hotel la Fort Worth. Regent se numește. 

— Un hotel! Nu vreau așa. 

— La Regent. Am să fiu acolo la ora unu. Dacă n-o să te 
găsesc, voi înțelege. 

— Dar, Dusty... 

Legătura se întrerupsese. Doar ea singură trebuia să ia 
hotărârea. De data asta n-o putea ajuta nimeni. O cuprinse un 
dor imens, o nevoie aproape insaţiabilă, o foame. Incercă să-și 
facă ordine în minte, să se gândească, să se hotărască dacă 
putea acum să facă față la o astfel de relaţie. Dacă voia să facă. 

e 

În dimineaţa următoare, J.R. era la birou când sosi Bobby 
înjurând, cu o expresie certăreaţă pe faţa lui de obicei amabilă. 
Umerii îi erau arcuiți și mușchii puternici încordaţi, de parcă se 
pregătea să sară la bătaie, mișcându-se cu graţia exersată a 
unui atlet, ceea ce de fapt și fusese - și încă mai era. 

Ei, spuse J.R. pe dată, deschizând ca de obicei primul vorba, 
nu mă așteptam să te văd aici astăzi. Îmi închipuiam că ai 
rămas pe la ranch să-i ţii companie mamei, sau așa ceva. 

— Sunt o parte din această familie, o parte din această 
afacere! 

— Nimeni n-a zis altfel, frăţioare. Tata și cu mine voiam să 
mergem să luăm masa împreună. Vrei să vii cu noi? 

— Nu, J.R. Nu vin. Am venit la oraș special ca să discut cu tine. 

J.R. se lăsă pe spate în scaun, cu degetele înlănţuite și bărbia 
sprijinită ușor pe ele. 

— Dă-i drumul, Bobby. Sunt numai urechi. 

— Nu voiam să aduc vorba despre asta cât mama era la 
spital. 

— Să aduci vorba despre ce? 

— Despre Alan Beam. 


239 


— Ce-a făcut ticălosul acum? 

— Îmi închipui că tu ai putea să răspunzi la întrebarea asta 
mai bine ca noi toți. 

— Ce vrei să spui? 

Ușa se deschise și Jock intră în birou. 

— Nu mă așteptam să te văd azi în oraș, Bobby. Vrei să vii cu 
noi la masă? 

J.R. zâmbi și-i făcu semn cu mâna tatălui său să ia loc pe un 
scaun. 

— Bobby a venit să mai vorbim de una și de alta. 

Jock se așeză și J.R. reluă discuţia cu Bobby: 

— Te roade ceva, băiete? Dă-i drumul, o să te simţi mai bine. 

Bobby dădu hotărât din cap. 

— O.K., J.R. La câteva zile după ce Alan Beam s-a certat eu 
tine la rodeo, a deschis sediul pentru mișcarea Barnes pentru 
Congres. 

— Cred că asta îţi spune ceva despre Beam. 

— Lămuriţi-mă și pe mine, spuse Jock. Despre ce tot vorbiţi? 

— Nu voiam să te amestec în asta, tată, dar cum tot ești aici - 
am motive să cred că J.R. a clocit un plan pe care avem datoria 
să-l zdrobim imediat. 

— Asta nu-i treaba ta, Bobby. 

— La naiba! Întâmplător e tot atât de mult treaba mea ca și a 
ta, fiindcă e o afacere a familiei. M-am grăbit să mă duc la 
Austin încercând să obţin ca un comitet de investigaţii să-și 
arunce privirea în afacerile lui Cliff și ale O.L.M.-ului și tu te 
pretezi la acrobaţii. De ce? Tot ce voiam să facem era gata să se 
facă. Legal. Fără niciun fel de trucuri murdare. 

— Potoliţi-vă, interveni. Jock. Ce pui la cale, J.R. Dă-i drumul, 
fiule. 

Deși toate impulsurile îi spuneau să-l atace pe Bobby, J.R. și le 
tinu în frâu. Se simţi prins cu ocaua mică și nu-i plăcea deloc. Cu 
tatăl lui de faţă - nu era decât o posibilitate de urmat - să ia 
taurul de coarne. 

— Sunt în spatele mișcării care-l propune pe Cliff Barnes 
pentru Congres, s-ar putea spune că eu sunt mișcarea. Eu l-am 
plantat pe Alan Beam în biroul acela și am asigurat fondurile 
pentru campanie. 

Jock mârâi mânios: 

— E o nebunie! 


240 


— Cum spune proverbul tată „Nebun ca o vulpe”. Tată, pentru 
ca Barnes să candideze pentru Congres, trebuie să se retragă 
din O.L.M. Așa e legea. Odată ce se retragă nu mai e în spatele 
nostru. Putem să ne deschidem puţurile și să începem iar să 
forăm. 

Jock păru să pufnească, ochii i se îngustară, deveniră mai 
pătrunzători, vocea i se înăspri, devenind ameninţătoarea: 

— J.R., un om ca ăsta ajuns în Congres ne poate face mult 
rău. 

— Asta-i toată problema, tată, ca el să nu ajungă în Congres. 

— Ocupă-te de asta, pentru mine, fiule. 

— Barnes nu va fi niciodată ales. Îl lucrez doar până își 
declară candidatura. Imediat ce se retrage din O.L.M., scot 
aparatul din priză. Fondurile o să-i sece și o să se trezească 
părăsit în ger. 

Bobby înjură încet: 

— Nu pot să conlucrez cu felul ăsta de politică. E o mlaștină și 
nu-mi place deloc. Odată ce Comitetul de Investigare a 
Senatului Statului se va ocupa de Cliff, acesta va fi dat afară din 
birou. La Austin sunt convinși că a luat mită. 

— N-ar fi primul, murmură Jock. 

— N-avem timp să așteptăm atâta, frăţioare. Comitetele astea 
se mișcă ca melcii pe niște urme uscate. Omul ăsta ne rănește 
rău. 

— Sunt cu totul pentru, ca să scăpăm de Cliff, dar nu în felul 
ăsta. 

Jock se ridică și începu să se plimbe prin încăpere, în timp ce 
fiii lui așteptau. 

— Vreau să-l opresc pe viermele ăsta. Vreau să fie oprit 
repede; în orice fel putem s-o facem. Barnes a folosit orice 
trucuri ca să încerce să ne aducă la faliment, pe noi, Ewingii, și 
m-am săturat. Nu văd de ce, ceea ce face J.R., este mai rău 
decât ce a făcut Barnes. Din punctul ăsta de vedere, Bobby, am 
să-l susțin sută la sută pe J.R. 

— In cazul ăsta, spuse Bobby, pe mine să mă scoţi din calcul. 

— La naiba, băiete! Nu scoatem din calcul pe nimeni din 
familia asta. Asta e o companie Ewing și tu ești o parte din ea, 
acum și întotdeauna. Și încă ceva, nu vreau să se audă în afara 
biroului ce-am discutat. Dacă Barnes află ce se petrece nu vom 
scăpa niciodată de el. 


241 


Un timp nimeni nu mai scoase o vorbă, fiecare cumpănind și 
evaluând. In sfârșit, Bobby spuse la ce se gândea: 

— Nu înțeleg graba. Mi se pare că familia asta are destui bani 
ca să mai reziste până ce scăpăm de Barnes în mod legal. 

Jock începu să mormăie, și Bobby continuă: 

— Îţi voi respecta dorințele, tată. Îmi voi ţine gura închisă. 

J.R. și Jock îl conduseră până la ușă, închizând-o încet în urma 
lui. Jock era îngrijorat; J.R. încântat. 


e Capitolul 19 


Se adunară la cină, toți Ewingii care locuiau la Southfork; 
Lucy, Sue Ellen, J.R., Bobby, Pam, Jock și Miss Ellie. În capul 
mesei, Jock își ridică paharul: 

— Miss Ellie, declară el, cu vocea grea de emoție, a trecut 
mult timp, prea mult, de când n-ai mai onorat această masă. Și 
toți suntem onorati de prezența ta. Cred că ar fi binevenite 
câteva cuvinte din partea ta cu această ocazie. 

Se auziră niște aplauze vesele, ca ecou și aprobare a apelului 
lui Jock. Privirea lui Miss Ellie trecu pe îndelete peste chipurile 
celor din jurul mesei. 

— Sunt atât de bucuroasă că suntem iar împreună. Știţi cât de 
important e lucrul ăsta pentru mine. Pentru mine, familia este 
totul, centrul naţiunii, al vieţii pe această planetă. Pentru mine 
tot ce e bun și valoros crește dintr-o sănătoasă și puternică 
viață de familie. Zâmbi, un zâmbet vag și trist. N-am nimic 
altceva de spus, exceptând... J.R., vrei, te rog, să-mi dai chiflele? 

Râseră, și J.R. răspunse: 

— Ne bucurăm să te avem iar printre noi, mamă. 

— Ne bucurăm să te avem iar printre noi, Miss Ellie. 

— Ne bucurăm să te avem iar printre noi... 

Miss Ellie se întoarse cu faţa spre Lucy. 

— Și tu la fel, dragă? 

— Bineînţeles, răspunse ea, prea repede. 

— Abia ai vorbit cu mine, de când am venit acasă. 

— Cred că am fost efectiv ocupată. 

Miss Ellie dădu din cap, aprobator, mutându-și privirile la J.R. 

— Am observat că tu și Bobby n-aţi prea avut multe să vă 
spuneți unul altuia în timpul cocteilului. 


242 


J.R. dădu din umeri, indiferent. 

— Nu s-a întâmplat nimic, mamă. Doar o mică dispută de 
afaceri. Nu-i așa, frăţioare? 

— Nu-i așa deloc, spuse Bobby, dând supărat din cap. 

— Bobby! strigă Jock, prevenitor, întunecându-se la faţă. 

— Bobby are un punct de vedere exagerat asupra afacerilor. 
Tinde să dramatizeze orice. 

— La naiba! izbucni Bobby. 

Miss Ellie zâmbi ușor ironic: 

— E minunat... să fiu iar acasă... la o seară normală cu 
Ewingii. Toată această pace și liniște, toată această armonie și 
sentimente nobile. Vrea să-mi dea cineva untul? 

e 

Jock își conduse mașina cât putu mai aproape de casă și 
parcă. O ajută pe Miss Ellie să coboare și veni în urma ei pe 
patio. 

— Mai încet, spuse el, precaut. 

— Mă simt bine. 

— Faptul că doctorul ţi-a scos bandajele nu-i un motiv să faci 
eforturi. 

— E timpul să încetez să mă port ca o invalidă, dacă nu mai 
sunt. 

— Nu te suprasolicita. 

— Jock, mă simt așa de bine, încât atunci când Marilee și 
Linda au sunat la telefon, le-am invitat la masă. Mă duc sus să 
mă schimb. 

El stătu în capul scărilor, ezitând, apoi se duse după ea, în 
camera lor. Miss Ellie își scoase haina, o puse în dulap și-și 
examină îmbrăcămintea care atârna în ordine pe umerașe, 
înainte de a alege cu ce să se îmbrace pentru după-amiază. 
Alese o rochie - o rochie veselă, cu un imprimeu colorat, una din 
rochiile ei favorite și se așeză în faţa oglinzii. O privire îi spuse 
că rochia avea o croială complet nepotrivită. Nu se puteau 
ascunde în niciun fel urmările operaţiei. 

Se duse înapoi, la dulap, și puse rochia pe umeraș. Mai 
încearcă cu vreo două trei rochii, dar renunţă pe rând la ele. O 
cuprinse panica și rochia pe care o ţinea îi alunecă din mână. 
Începu să tremure și genunchii i se muiară; căzu pe podea, 
lângă rochie. 

Jock se grăbi spre ea. 


243 


— Miss Ellie, ce s-a întâmplat? 

— Te rog, pleacă. 

— Nu pot. Nu pot să te las așa. 

— Nimic nu mi se potrivește, gemu ea. 

— N-are importanţă. O să mergem să cumpărăm. Tot ce vrei 
tu, când vrei. 

— Are importanţă... crezi să n-are importanţă fiindcă nu mai 
sunt o femeie tânără? Ei bine, te înșeli. Nu înţelegi că încă îmi 
pasă cum arăt? 

— Mie îmi pasă de tine, Ellie. De tine. Te iubesc. Sunt 
recunoscător că ești în viaţă. Nimic altceva nu contează. 

— Nu vezi că sunt deformată Jock! Deformată. Să nu-mi spui 
că nu contează. 

— Nu, nu. Nu ești deformată. Ellie, dacă ţi-ai fi pierdut un braţ 
sau un picior aș fi simţit la tine această pierdere. Dar asta n-ar fi 
schimbat nimic între noi. 

— Nu vorbesc de un braţ sau un picior. Vorbesc despre sânul 
meu. De feminitatea mea. Ce știi tu despre asta? Cum ar fi 
posibil să știi? 

— Ellie, cum să-ţi explic ce simt pentru tine? Nu te-ai 
schimbat pentru mine. 

— Crezi că nu știu că încă mai ai ochi pentru femeile 
frumoase? 

— Ellie - îţi spun - nu contează! 

Ea îl privi cu ochi strălucitori și reci și spuse cu o voce tăioasă: 

— Exact ca și atunci, când nu a contat pentru Amanda! 


e Capitolul 20 


Miss Ellie stătea întinsă pe pat, cu ochii închiși, încercând să 
nu se gândească, luptând să-și excludă toate sentimentele, 
toată simţirea. Era imposibil să o facă. Amintiri continuau să o 
năpădească, amintiri ale unor timpuri mai fericite. Amintiri de pe 
vremea când era tânără, când zilele și nopţile ei erau pline de 
petreceri și supeuri. Bărbaţi frumoși, tineri și atenţi, roiau în 
jurul ei. Fusese o frumusete la faţă și la trup și cea mai modestă 
rochie era incapabilă să-i ascundă feminitatea debordantă. Anii 
făcuseră din toate astea amintiri. 

Telefonul care suna strident lângă pat, o readuse în prezent. 


244 


— Alo. O voce familiară, gravă, care aparţinea propriului ei 
trecut și care-i redeștepta uitate amintiri. Digger Barnes. 

— Bună, Ellie. 

Ea se ridică în capul oaselor, îngrămădindu-și o pernă la 
spate. 

— Digger! 

Miss Ellie se însufleţi și vocea îi căpătă un ritm tineresc. 

— Ce drăguţ din partea ta că ai sunat. 

— Am spus că am s-o fac și îmi ţin întotdeauna promisiunile. 

— Întotdeauna? spuse ea provocator, cu o notă de flirt care o 
uimi și pe ea însăși. 

— Aproape întotdeauna! râse Digger, apoi adăugă: Oricum, 
promisiunea asta era păcat să nu mi-o ţin. Voiam să vorbesc cu 
tine. 

— Mă bucur să vorbesc cu un vechi prieten, pentru că în 
momentul de faţă mă simt de parcă toată lumea mea e aproape 
sfărâmată. 

— Ei, la naiba cu gândurile astea! Bătrânul Digger cunoaște 
remediul pentru situaţia asta. 

— Și care este remediul acela? 

— Să mă întâlneşti undeva și să avem o conversaţie 
demodată. Te simţi capabilă să pleci din ranchul ăla al tău și să 
te plimbi cu un îndrăgostit bătrân? 

— Prescripţia asta îmi convine de minune. Spune unde și 
când, Digger. 

— La Curtis Park îţi convine? 

— Perfect. 

— Cam într-o oră? 

— Să fie o oră și jumătate. 

— Voi aștepta. 

— Ne vedem mai târziu. 

e 

Dusty Farlow arăta îngrijit, subţire și incredibil de frumos în 
costumul lui western croit manual din gabardină cafeniu-roșcată 
și cizme de la Cutter Bill's. Frumos și nervos. Privi la șampania 
care se răcea în frapieră, lângă masa pe care se aflau două 
pahare, icre negre, cremă de brânză, felii de ceapă și napolitane 
englezești. Își puse o ţigară între buze, o aprinse, trase câteva 
fumuri, apoi, nervos, o stinse. Ridică receptorul de la telefon. 


245 


— Vrei să-mi faci nota de plată? Așa e - Farlow, la șapte sute 
douăzeci și unu. Cred că voi fi căutat. O încercare de bătaie în 
ușă îl făcu să termine repede convorbirea. Anuleaz-o. Mai rămân 
un timp. 

Se duse la ușă și o deschise. Sue Ellen stătea în prag, ochii ei 
imenși privindu-l nesiguri, cu un zâmbet vag pe gura ei 
voluptuoasă. 

— Era cât pe ce să nu vin, spuse ea. 

— Dar iată că ești aici. Îi luă mâna și o conduse înăuntru. Și 
niciodată n-am fost așa de bucuros să văd pe cineva. Era cât pe 
ce să renunţ la tine. 

— Mi-e foarte frică, spuse ea. 

— La amândoi ne e. 

— Mi-a fost frică. Am fost nervoasă. M-am prostit. Râse scurt. 
Parcă aș fi o fecioară naivă la prima ei întâlnire. 

El o pofti să ia loc pe un scaun confortabil și deschise 
șampania. 

— Eu nu, spuse ea repede. 

— E o autentică șampanie franţuzească, cea mai bună din 
lume, cel puţin așa se pretinde. 

— Nu pot să beau. ` 

— Dacă tu nu poţi, n-am să beau nici eu. Işi trase un scaun în 
dreptul ei, se așeză călare pe el și o privi în faţă. 

— Eşti cea mai frumoasă fiinţă pe care mi-am odihnit 
vreodată ochii. 

— Nu vrei să știi de ce? 

— De ce? Ce, de ce? 

— De ce nu pot să beau. 

— Dacă vrei să-mi spui. 

— Sunt o alcoolică. Sau poate nu chiar. Oricum, nu pot să 
beau. Nu pot să iau nici măcar o picătură. Când am fost 
însărcinată am băut și am avut un accident grav de mașină. Era 
cât pe ce să mor, și eu și copilul. 

— Îmi pare rău. 

— Am încercat să mă îndepărtez de tot, să nu mai simt nimic. 
M-am învăluit în propria-mi gogoașă de mătase. 

El se ridică, făcu un pas, și ajunse în fața ei. O strânse de 
mâini și apoi de mijloc. 

— Nu mai e nevoie să faci asta. 

— Nu știu... 


246 


— Eu știu, spuse el, cu gura căutându-i-o pe a ei. Buzele lui 
erau incredibil de elastice și de fremătătoare, mișcându-se subtil 
pe ale ei. Ea oftă și i se abandonă. Mâinile lui coborâră pe 
spatele ei, oprindu-se pe coapsele tari și rotunde. Un timp, ea se 
dărui îmbrăţișării, apoi se trase în lături, începând să se plimbe 
încet prin cameră. 

— Foarte elegant, spuse ea. Cuvintele puseră o distanţă rece 
între ei. Ai gust. 

— E ușor când ești bogat, răspunse el. 

— Oh, da, ești bogat. Dar ai fugit de toţi banii ăștia. Spuneai 
că nu vrei să fii legat de ei. Voiai să fii liber. 

— Cred că m-am răzgândit. 

— De ce? 

— Pentru că, spuse el, cu o voce joasă, vibrantă, te vreau pe 
tine. 

Ea veni în faţa lui. 

— Nu pot, nu vezi, nu pot. 

El se apropie, o luă de umeri și o sărută iar. Blând, scurt, dar 
foarte eficient. Ea se cutremură și-și puse capul pe pieptul lui. 

— De ce nu? întrebă el. Nu ai nimic mai mult la Southfork. 

— Da. Dar e un fel de viaţă pe care mi-e frică s-o schimb. 
Cunosc problemele cu care trebuie să mă confrunt acolo, sunt 
învățată cu ele, cred că pot să le fac faţă. Oricum, o viaţă nouă, 
un drum nou - nu cred că am puterea asta. 

— Îți ofer puterea mea. 

— E atât de repede... 

— Ce-ai crezut, că voiam doar să mă culc cu tine? 

— Nu știu ce-am crezut. Am încercat să nu mă gândesc. Poți 
înțelege? Ești un bărbat foarte atrăgător. Un bărbat foarte 
amabil. Găsesc că deștepţi dorinţa. Voiam să aflu dacă aș putea 
face un pas afară din gogoașa mea de mătase. Doar un pas, 
înţelegi? 

— Da. Dar mai e o mică problemă. 

— Care? 

— M-am îndrăgostit de tine. 

Mâna ei îi mângâie pieptul. 

— Oh, Dumnezeule. Ce să fac? 

— Orice vrei să faci. Sau nimic. 

— Am nevoie de mai mult timp. 


247 


— Nu avem mult timp, Sue Ellen. Mă întorc acasă. Înapoi, la 
ranchul Crucea Sudului. 

— Te voi mai revedea? _ 

— Dacă mă vrei, știi unde să mă găsești. Intotdeauna voi dori 
să te întâlnesc. 

— Da, murmură ea, încet. 

El o sărută iarăși. Fără pasiune, fără să fie provocator. O 
atingere afectuoasă a buzelor. Apoi, ea se grăbi să plece, lăsând 
în urmă un cowboy dezamăgit și tulburat. 

e 

Miss Ellie și Digger Barnes se plimbau fără țel prin Curtis Park, 
vorbind doar ocazional, atenți să nu se atingă, oprindu-se când 
și când să privească o veveriță scotocind după nuci, sau să 
asculte niște porumbei, gângurind. Ea ţinea un buchetel de flori 
de câmp, pe care le ducea când și când în dreptul ochilor 
privindu-le. 

— De ani de zile nimeni nu mi-a dat flori de câmp, Digger. 

— Ah, e un fleac. 

— Ba e foarte important. Și tu ai făcut-o de două ori. 

— Hei, haide, asta trebuie să te facă să zâmbești. Nu să 
plângi, auzi! 

Ea inspiră profund și zâmbi scurt în direcția lui. Continuară să 
meargă. 

— Ai obosit? întrebă el, revenind în prezent. 

— Puțin. 

O conduse spre o bancă liberă. Scoase o batistă mare, cu roșu 
și albastru și șterse locul. 

— Nu poți să-ţi murdaărești rochia asta frumoasă. Hai, aşază- 
te. 

Miss Ellie privi cum, în lumina soarelui, tineri stăteau pe iarbă 
sau se plimbau mână în mână. Parcul întreg parcă vibra de 
tinereţe. 

— Rochia e veche, Digger. Și eu mă simt bătrână. 

— Glumești! Abia dacă arăţi puţin diferit decât atunci când 
eram împreună. 

— Aș vrea să pot crede asta. 

— E adevărat. Ai putea să n-o crezi dacă vine din partea unui 
bețiv bătrân ca mine, dar am o memorie ca o capcană de oțel. 
Pot să-mi amintesc fiecare zi pe care am petrecut-o împreună. 


248 


Îți amintești de vremurile în care încercai să mă înveţi să 
călăresc? 

Ea râse. 

— Erai incorigibil. 

— Aşa cred! Frumos animal - se numea Buckwheat. 

— Aşa e. 

— Sigur. Bătrânul creier încă mai funcționează destul de bine. 
Chicoti, amintindu-și timpurile trecute: Aveam petrol pe cizme... 

Ea se întoarse să-l privească. 

— Mi-au trebuit ore ca să curăț calul ăla. 

— Sigur că ţi-au trebuit, spuse el cu o considerabilă 
satisfacție. Calul ăla mă trata mai mult decât rău, dacă-ți 
amintești. 

— Te-a trântit în singurul loc cu noroi din tot ţarcul. Ce murdar 
erai! 

— Trebuie să recunosc că n-am fost cine știe ce călăreț. 

— Nu, n-ai fost. Dar nu contează, Digger. Niciodată n-ai lăsat 
să se vadă cât erai de delicat sub aparenţa ta de asprime. Dar 
eu știam. 

— Ah, mormăi el. Să nu lași pe nimeni să audă că spui asta. 
Mi-am ţinut ani de zile familia intimidată cu felul meu de a fi. Și 
încă o mai ţin. Ea îi luă mâna și stătură mult timp fără să 
vorbească. 

— AȘ vrea, începu ea. 

— Ce? 

— Nimic. 

— Am să-ţi spun ce-aș vrea eu, Ellie. Aș vrea ca lucrurile să se 
fi petrecut într-un mod diferit. Eram potriviţi unul cu altul. 

— Pentru un timp, Digger. 

— Și cred că încă mai suntem. 

Ea se întoarse cu faţa la el, așteptând să continue. Deodată 
înțelese cât de mult simțea nevoia să audă vorbele astea, avea 
nevoie de siguranţa pe care ele i-o dădeau, de reafirmarea 
puterii ei de atracţie, a feminităţii ei. 

— Ştii cât de mult te-am iubit întotdeauna, Ellie. Și încă te mai 
iubesc, ca să știi adevărul. 

Ea îi mângâie mâna și i-o eliberă. 

— Digger Willard Barnes, întotdeauna romantic. 

EI își drese glasul. 

— Nu mai spune asta, dărâmi reputaţia omului... 


249 


— Ai încredere în mine. 

— Intotdeauna am avut. 

— Oh, Digger, e așa frumos. Mă face să doresc să pot uita 
ultimele săptămâni, să devin iar fata de care ţi-ai amintit. 

— Poţi asta, cu mine. Am putea călători, am putea pleca un 
timp din Texas. Ai rămas înfiptă într-un loc pentru prea mult 
timp. 

— Aparţin Southfork-ului, răspunse ea liniștit. 

— Cu Jock? La naiba, n-ai nevoie de el, Ellie! Nu mai ai! Omul 
ăsta e dur, e meschin și mi te-a răpit, așa cum mi-a furat și 
petrolul. 

Nota iritantă apăru iar în vocea lui și faţa i se încleștă de furia 
pe care o nutrea demult. Spre propria ei surpriză, Ellie simţi o 
acută nevoie să sară în apărarea lui Jock. 

— Nu m-a răpit, Digger. Jock poate fi multe, unele din ele nu 
prea bune, dar nu e un hoț, niciodată n-a fost. 

Mânia lui Digger izbucni și vorbele îi curgeau șuvoi, 
împiedicându-se una de alta. 

— Dacă n-ar fi fost Jock Ewing, acum ai fi măritată cu mine și 
amândoi ne-am simţi minunat. Aș fi bogat, cu propria mea 
companie de petrol. Aș fi respectat și puternic. N-aș fi devenit 
niciodată un beţiv dacă n-ar fi fost Jock Ewing și nu mi-ar fi făcut 
ce mi-a făcut. Ne-a ruinat pe amândoi! 

Miss Ellie scutură din cap, mâhnită. Aceleași plângeri vechi, 
aceleași scuze pentru nereușită, aceiași mânioasă deformare a 
unei istorii trecute. Același vechi Digger. 

— Nu, Digger. Tu nu te-ai fi schimbat și nici eu. Aș fi exact 
cum sunt acum. In momentul ăsta. Am vrut să pot întoarce 
ceasul înapoi. Am încercat. Am încercat să uit ce s-a întâmplat, 
să-mi imaginez că totul era ca mai înainte. N-a ţinut. Nu se 
poate. Și timpul nu poate fi oprit, nu poate fi inversat. Tin la 
tine, Digger, întotdeauna am ţinut, întotdeauna voi ţine. Și îl 
sărută pe un obraz. Îmi pare rău. Se ridică. Acum trebuie să plec 
acasă. 

El se apropie de ea. 

— Ce-am spus? 

— E-n regulă. Vom fi întotdeauna prieteni. M-ai ajutat să-mi 
pun viaţa în ordine. Pot iar să văd clar. Și pentru asta, Digger, îţi 
voi fi întotdeauna îndatorată, la revedere. 


Și traversă parcul, cu pasul deosebit de sprinten și tineresc, 
cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse Digger vreodată, cea 
mai de dorit. Digger se ridică în picioare și o privi cum mergea. 
Dar nu încercă s-o urmeze. 


e Capitolul 21 


Bobby îi ajuta pe câţiva dintre băieţii de la ranch să descarce 
o conductă de irigație de pe platforma unui camion și s-o 
transporte la locul de destinaţie, când sosi Jock, într-unul din 
multele jeepuri ale Southfork-ului. Coti brusc ca să oprească și 
Bobby se îndreptă spre el, scoţându-și mănușile grele de lucru. 

— Ce faci aici, tată? 

— Voiam să examinez comenzile acelea pentru pășunat 
împreună cu tine. A trecut destul timp. 

Tonul îi era aspru, mândru. 

— Dacă-ţi amintești, am încercat să te fac să le verifici acum 
două săptămâni. Nu doar o dată. Erai întotdeauna prea ocupat 
cu altceva. M-am ocupat eu de problema asta, tată. 

Jock dădu din umeri, evident nemulțumit. 

— Ei bine, vreau să le văd acum. 

— Am de lucru aici. 

— Se pot descurca băieţii. Nu-i nevoie să cari conducte când 
sunt lucruri mai importante de făcut. 

Bobby se urcă în jeep, alături de tatăl său. 

— Hai să ne lămurim chiar acum, tată. 

— N-avem ce lămuri. 

— La naiba, nu avem! ` 

— Voiam doar să văd comenzile. Incă mai conduc ranchul 
ăsta. 

— Poate l-ai conduce mai bine fără mine. 

Se lăsă o tăcere jenantă și apoi Jock spuse cu o voce timidă, 
rănită: 

— Bobby... 

— Acum toate hotărârile le ia aici J.R. Vorbește cu el. 

— Bobby, spuse Jock calm, nu-mi pasă deloc de Cliff Barnes și 
de O.L.M., sau de orice altceva. Problema e mama ta. 

Toate resentimentele lui Bobby dispărură pe dată. 


251 


— Tată, nu puteai să lansezi un obuz, în felul în care ai făcut- 
O, și, mai ales, în momentul în care ai făcut-o și apoi să te 
aștepți ca ea să se întoarcă imediat spre tine, să fie iar dulce și 
iubitoare. 

— Nu știu. M-am străduit efectiv cu femeia asta. Când 
credeam că totul e în regulă, dintr-o dată n-a mai fost. Am 
încercat în toate felurile în care m-am priceput s-o fac să-și dea 
seama cât de mult o iubesc. Ceea ce s-a întâmplat între mine și 
Amanda n-are nimic de-a face cu noi doi. 

— Aş vrea să te pot ajuta, dar nu știu cum. 

— Nu mă așteptam să știi, fiule. Trebuia doar să vorbesc cu 
cineva, și singurul la care m-am putut gândi ai fost tu. 

Bobby își întinse mâna și o lăsă să cadă pe braţul tatălui său 
și cei doi bărbaţi stătură așa, fără să vorbească, foarte mult 
timp. 

e 

Când Miss Ellie se întoarse la ranch după întâlnirea cu Digger, 
o găsi pe Lucy stând singură pe patio, la soare. De îndată ce 
apăru bunica ei, fata sări în picioare, cu o expresie de vinovăție 
întipărită pe fața ei frumoasă. 

— Lucy, spuse Miss Ellie, cu oarecare greutate, am așteptat 
să stau puţin de vorbă cu tine. 

— Trebuie să mă întorc la studiu, bunico. Am foarte mult de 
învăţat. 

— Poţi amâna. Ceea ce vreau să știu este de ce m-ai evitat. 

— Nu te-am... 

— Nu minţi, Lucy. N-ai venit să mă vezi la spital. Și când m- 
am întors, m-ai evitat, mai puţin în timpul meselor, când erau și 
ceilalţi. 

— Bunico, efectiv trebuie să plec acum. 

— Am făcut ceva care să te rănească, Lucy? 

— Oh, nu. 

— Nu cred că ai fost pe de-a-ntregul sinceră cu mine. 

— Nu știu despre ce vorbești. 

— Am avut cancer, fetițo, spuse Miss Ellie. Tu ești nepoata 
mea, și, probabil, ţi-e frică să nu cumva să-l iei de la mine, 
spune sincer, la asta te-ai gândit? 

Lucy fu pe punctul de a pleca. 

— Întoarce-te, fetiţo. 

— Nu vreau să vorbesc despre asta. 


— Nu contează câtuși de puţin dacă vrei sau nu. Trebuie să 
vorbești despre asta. Trebuie să vorbim. 

— De ce? Oricum, nu pot să fac nimic. Dacă vorbim, tot nu 
scăpăm de el. 

— Ceea ce mă face să cred că vei continua să mă urâști 
pentru că m-am îmbolnăvit. 

— Așa crezi? Nu te urăsc. 

— Eu cred că da. 

Masca rece, de apărare, căzu, și Lucy începu să tremure. 
Vocea îi deveni răgușită. 

— Bunico, termină! M-am simţit groaznic pentru ceea ce ţi s-a 
întâmplat, dar nu știu ce să fac. Nu vreau să vorbesc despre 
asta. Te urăsc pentru că te-ai îmbolnăvit, pentru că ai același 
sânge ca al meu, pentru că m-ai făcut să mă înspăimânt atâta. 
De ce mi s-a întâmplat asta mie, bunico? De ce mie? 

Și începu să plângă. 

— De ce mie, Lucy? De ce altcuiva? Crezi că vrea cineva săi 
se întâmple asta? Soarta joacă oamenilor farse și niciodată nu le 
cere permisiunea. Căile Domnului sunt invizibile pentru noi, 
oamenii obișnuiți. Noi, Ewingii am obţinut o mulţime de lucruri 
bune în lumea asta, mult profit și plăcere, poate o cantitate 
excesivă de recompense, poate mai mult decât ne trebuia. 
Atunci, de ce nu și ceva rău? Nu sunt un filosof, Lucy. Nu sunt 
un profet. Nu-mi pot explica nici mie prea mult din viaţă, 
darămite altcuiva. Dar știu că noi toţi trebuie să jucăm cu cărțile 
pe care le avem în mână, să ne trăim destinele cât mai bine și 
cât mai curajos putem. Nimeni dintre noi nu e perfect, nimic nu 
e perfect. Dar nu-i voi permite nepoatei mele, care e atât de 
prețioasă și unică, și pe care o iubesc atât de mult, să continue 
să mă evite. Nu mai putem suporta asta, Lucy, nici măcar 
pentru o zi, auzi! 

li întinse mâna și Lucy i-o apucă. 

— Oh, bunico, sunt așa de speriată. Nu vreau să trec prin ce- 
ai trecut tu. 

— Lucy, dacă asta mi s-a întâmplat mie, nu înseamnă că e 
obligatoriu să ţi se întâmple și ţie. Dar nu vreau să eviți să înveţi 
câte ceva despre corpul tău, numai pentru că ești speriată. 

— Dar n-ai simţit nimic care să te facă să bănuiești boala? 

— Am descoperit boala la timp, sunt aici, trăiesc și sunt plină 
de viață. 


253 


— Văd și eu asta. 

— Mai bine ai și crede-o. 

— Dar nu știu dacă eu aș putea trăi în felul ăsta. 

— Voiai mai bine să fi murit? 

— Oh, nu, Dumnezeule, nu. 

— Atunci, Lucy, nu cred că mai avem ceva de spun despre 
asta. 

— Poate. Dar cum să mă descurc cu spaima? 

— Noi toți trăim înspăimântați uneori. Ai să înveţi să o 
depășești și să continui să-ţi trăieşti viaţa. 

— Bunico, nu sunt sigură că pot. 

— Poţi încerca? 

— Da... Pot încerca. 

— Destul de bine. Încearcă și vei reuși. 

— Voi încerca, spuse Lucy, înainte de a-și îngropa faţa la 
pieptul bunicii ei. Voi încerca, sigur că voi încerca. 

e 

Târziu, după-amiaza, începură să se formeze norii - mase 
întunecoase, ca un vârtej, care acoperiră soarele și aruncară 
umbre peste peisaj, făcând ca noaptea să cadă devreme. 
Tunetele se auzeau bubuind la sud-est, fulgerele străbăteau 
cerul și un miros greu de umezeală umplea aerul. Curând începu 
să plouă. Picături la început, apoi binevenite șuvoaie de apă 
care dispăreau în pământul uscat și însetat. Peste tot în Texas 
se auzeau strigăte de bucurie și oamenii și animalele ieșiseră 
afară să sărbătorească sfârșitul secetei. Valul de căldură 
trecuse, viața revenea la normal. 

Între timp, Jock și Bobby se întorseseră la ranch în jeepul 
deschis, uzi până la piele, dar mulţumiţi. Râzând și glumind 
intrară în casă și începură să urce scările, cu intenţia de a-și 
schimba hainele. 

Miss Ellie, ieși din camera de zi și îi opri: 

— Jock, spuse ea, ferm, vreau să vorbesc cu tine. 

— Lasă-mă să mă dezbrac de hainele astea ude, îi răspunse 
el. 

— Nu, acum! 

Și Miss Ellie dispăru în camera de zi. Jock și Bobby schimbară 
o privire uimită, apoi soţul își urmă soţia, închizând ușa după el. 
Ea aștepta în mijlocul încăperii, fără să zâmbească, cu o privire 


254 


echilibrată. Jock îi privi faţa, întrebându-se ce nouă lovitură îi 
mai oferea soarta. 

— Jock, începu ea fără niciun preambul, când am aflat că m-ai 
minţit toți anii ăştia m-am simţit rănită. Chiar foarte rănită. 

— Niciodată n-am avut intenţia să te rănesc. 

— Știu asta acum. 

Atitudinea ei se îmblânzi vizibil. 

— Dacă nu mi-ai fi povestit de Amanda, recunosc că aș fi găsit 
o altă scuză ca să încerc să te îndepărtez. 

— Să mă îndepărtezi? 

— Exact. 

— Dar de ce? 

— Pentru că eram atât de speriată că am să te pierd după 
operaţie. Nu sunt bucuroasă că a existat o Amandă, dar, în final, 
am realizat că am folosit-o ca o scuză, ca, în cazul în care m-ai fi 
părăsit, să pretind că a fost din cauza ei, nu din cauză că nu ai 
mai fi putut suporta să mă privești, să mă atingi. 

— Oh, Ellie, niciodată. Niciodată! 

— Incă mi-e frică că te voi pierde, spuse ea. Și nu știu cum aș 
putea împiedica asta. Dar dacă ai să fii răbdător cu mine, și 
puternic, poate că vom putea face ca lucrurile să meargă iarăși. 
Ai să încerci, Jock? 

— Ştii că da. 

— Și eu voi încerca, Jock. 

Jock făcu doi pași, străbătând spaţiul care-i despărţea și o luă 
în braţe. 

— La naiba, murmură el, gros. Am să te ud toată. O mângâie 
blând. Te iubesc, Miss Ellie, într-adevăr te iubesc. 

— Și eu te iubesc, Jock. 

— Stătură acolo, legănându-se, în picioare, mult timp. Afară 
se lăsa întunericul și cădea ploaia, iar viaţa se întorcea la 
pământul pe care-l iubise de atâta vreme și atât de mult. 


VA URMA: BĂRBAȚII EWING 


virtual-project.eu 


256