Karl May — Opere vol.7 — Slujitorii mortii

Karl May 


Karl May 


SLUJIIORII MORŢII 


CUPRINS: 

I. Tatăl-celor-patru-ochi 2 

II. Caravana 16 

III. La Izvorul Leului 22 

IV. Abu El Mot 41 

V. Justiţie pe malul Nilului 59 

VI. Planuri ascunse 74 

VII. Scăpaţi din sclavie 103 

VIII. Un nou tovarăş de drum 122 

IX. Povestirea Vânătorului-de-Elefanţi 141 
X. În lanţurile sclaviei 153 

XI. Aliați 174 

XII. Urmărirea vânătorului de sclavi 195 
XIII. Bubuie tunul 211 

XIV. Mlaştina Hipopotamilor 231 

XV. Aventură primejdioasă 253 

XVI. Deznodământul se apropie 278 
XVII. Văgăuna Surelor 291 

XVIII. Răzbunarea 303 


I. Tatăl-celor-patru-ochi „Hai es sala” - sculaţi la 
rugăciune! strigă cucernicul şeic El Djemali, conducătorul 
caravanei. A sosit el asr, vremea de închinăciune de la 
ceasurile trei de după prânz. 

Oamenii veniră în fugă, îngenuncheară pe pământul 
înfierbântat de arşiţă şi, după ce-şi frecară mâinile cu nisip 
- căci apă n-aveau —, începură să murmure cuvintele celei 
dintâi sure din Coran: „În numele prea milostivului, 


stăpânul lumii, prea îngăduitorului care va judeca în ziua de 
apoi. ie îţi slujim, pe tine te rugăm să ne duci pe calea cea 
bună, calea celor drepţi care se bucură de milostivirea a şi 
nu pe-a celor rătăciţi.” 

Toţi se rugau cu faţa spre Mecca făcând mătănii 
nenumărate până ce şeicul se ridică de jos dându-le astfel 
să-nţeleagă că rugăciunea s-a sfârşit. 

Mahomedanul se slujeşte în deşert pentru abluţiunilel 
sale, de nisip în loc de apă, pustiul fiind considerat o „mare 
fără de apă”, din pricina întinderii sale nesfârşite. 

Desigur, Sahara nu-i nemărginită, şi nici Hammada, cea cu 
movilele ei unduitoare de nisip, asemenea unei mări bătută 
de valori, ele au totuşi o întindere uriaşă în care ochiul nu 
vede altceva decât nisip şi iar nisip. Nici un copac, nici o 
tufă, nici măcar un fir de iarbă cât de firav ar fi fost el. 

Soarele dogorea cu putere şi mai nicăieri nu se afla un pic 
de umbră, decât în dosul unui grup de stânci colţuroase 
care se ridicau din marea de nisip, asemuindu-se cu ruinele 
unei vechi fortărețe. 

La umbra aceasta poposise caravana cu un ceas înainte de 
prânz, ca să-şi odihnească pe timpul căldurii grozave 
cămilele. Rugăciunea se sfârşise şi se pregăteau de plecare. 

Caravana nu era mare. Numai şase persoane, tot atâtea 
cămile de călărit şi alte cinci de povară. Cinci dintre călători 
erau arabi de-ai tribului homr, cunoscuţi ca oameni foarte 
cucernici şi urând de moarte pe creştini. 

Când arabii se îndreptară spre cămile, şeicul şopti 
celorlalţi ca să nu-l audă decât ei: 

Allah jenahrl el kelb, el nusrani - Dumnezeu să 
pedepsească pe câinele ăsta de creştin! Şi se uită pe furiş 
cu dușmănie la cel de-al şaselea călător, care, stând lipit de 
stâncă urmărea cu privirea o pasăre în zbor. 

Omul nu avea trăsăturile ascuţite şi ochii ca de tăciune ai 
arabilor şi nici statura lor uscăţivă. Dar când, dându-şi 
seama că aceştia vor să pornească la drum, se ridică în 
picioare, se văzu că avea un trup înalt şi puternic, ca al unui 


ofiţer de gardă prusac. Părul îi era blond, ca şi barba deasă 
care-i împodobea faţa. Ochii albaştri şi trăsăturile feţei erau 
de o delicateţe neobişnuită în ţările răsăritene. Era 
îmbrăcat la fel cu însoțitorii săi arabi, adică purta un burnus 
deschis la culoare, cu o glugă care-i acoperea capul. Când 
se urcă însă pe cămilă, burnusul se desfăcu în faţă, lăsând 
să se vadă cizmele înalte, de iuft, pe care le purta în 
picioare, lucru rar întâlnit pe meleagurile acelea. La brâu 
avea două pistoale şi un pumnal, iar de oblâncul şeii 
atârnau două puşti, una mai uşoară pentru vânat păsări şi 
alta mai mare pentru animale mai voluminoase. Ca să se 
apere de razele puternice ale soarelui purta o pereche de 
ochelari de protecţie. 

Plecăm? întrebă el pe şeicul El Djemali, în araba vorbită la 
Kahira (Cairo). 

Da, dacă doreşte Abu'larba ijun, îi răspunse arabul. 

Cuvintele acestuia erau spuse pe un ton cuviincios, dar se 
străduia zadarnic să le dea o exprimare prietenoasă. Abu'l 
arba ijun înseamnă Tatăl-celor-patru-ochi. Arabul 
obişnuieşte să dea, mai ales străinilor al căror nume nu-l 
poate pronunţa bine, un nume care să se potrivească 
întotdeauna unei particularităţi a acestora. Pe străin îl 
porecliseră astfel din pricina ochelarilor pe care-i purta. 

Denumirile pe care le dau încep de obicei cu abu sau ben 
şi ibn, omm ori bent, adică tatăl sau fiul, fiica sau mama. 
Întâlneşti astfel nume ca: Tatăl-paloşului, dat unui om 
viteaz; Fiul-înţelepciunii, dat unui tânăr cuminte sau 
inteligent; Mama cuşcuşului, la o femeie care se pricepe să 
gătească foarte bine acest soi de grăunţe; Fiica cuvântului, 
la o fată clevetitoare. 

Când crezi că vom ajunge la Bahr el Abiad2? întrebă 
străinul care nu mai fusese încă prin părţile acelea. 

Mâine. Înainte de a se însera. 

Şi la Fashoda? 

Cam pe-aceeaşi vreme, dacă o vrea Allah. 


Cu atât mai bine. Nu cunosc ţinutul; trag nădejde că-l ştiţi 
voi şi nu ne vom rătăci. 

Un beni-homr nu se rătăceşte niciodată. Noi cunoaştem 
tot ţinutul dintre Djesirah3, Sennar şi ţara Wadai, aşa că 
Tatăl-celor-patru-ochi să nu ducă nici o grijă. 

Vorbea cu îngâmfare şi siguranţă, uitându-se în acelaşi 
timp cu o privire ironică la tovarăşii săi, privire ce i-ar fi 
părut suspectă europeanului, dacă ar fi văzut-o, şi vrând să 
sugereze că străinul nu va ajunge nici la Nil şi mai puţin la 
Fashoda. 

Şi unde poposim la noapte? întrebă iar acesta. 

La Bir Aslan4, unde vom ajunge la apusul soarelui. 

De ce i se zice astfel? Nu cumva vin leii să se adape la 
fântână? 

Acuma nu mai vin, dar, cu mulţi ani în urmă, Stăpânul-cu- 
capul-mare împreună cu leoaica şi puii săi îşi făcuseră aici 
sălaşul. Multă lume a sfâşiat el, şi toţi războinicii şi vânătorii 
care au pornit să-l omoare s-au întors cu trupurile 
schilodite ori nu s-au mai întors deloc. Allah să-i afurisească 
sufletul şi sufletele strămoşilor lui. Dar a venit odată un om 
din Frankhistan (Franţa), a băgat otravă într-o bucată de 
carne şi-a pus-o aproape de fântână. A doua zi leul a căzut 
mort lângă fântână. Leoaica s-a speriat, şi-a luat puii şi a 
plecat. Încotro, n-a aflat nimeni, numai Allah trebuie să ştie. 
Să se ducă şi ea şi feciorii ei în fundul iadului. De atunci i s-a 
zis fântânii Izvorul leului. 

Arabii pustiului nu cutează să vorbească astfel decât după 
ce leul nu mai e în viaţă şi nu le mai poate face nimic. Când 
e însă vorba de unul viu, se feresc pe cât le stă în putinţă să 
exprime cuvinte insultătoare sau blesteme. Nici chiar 
cuvântul „leu” nu-l întrebuinţează decât în şoaptă ca să nu 
cumva să-l audă fiara. 

Ca şi toate popoarele de negri din Sudan, mulţi arabi cred 
că în trupul leului sălăşluieşte sufletul unui şeic care a 
murit. De aceea şi suportă tot ce face el până nu mai e de 
răbdat. Atunci pornesc în cete să-l stârpească, şi nu-l atacă 


decât după ce i-au ţinut un fel de cuvântare cu vorbe 
pompoase. 

Pe când vânătorul european nu se sfieşte să-i iasă înainte 
singur, să-l atace de preferinţă noaptea când fiara se duce 
să-şi potolească setea, ca să-l nimerească dintr-un glonţ 
bine ţintit, arabului i se pare aşa ceva nu numai o 
îndrăzneală nemaipomenită, dar chiar o adevărată nebunie. 

Când leul a rărit într-atât turmele unui duar5 încât 
oamenii şi-au pierdut răbdarea, toţi bărbaţii în stare de 
luptă pornesc să-l doboare, şi asta, bineînţeles, numai la 
lumina zilei. 

Arabii se înarmează cu tot soiul de arme, până şi cu 
bolovani, îşi fac rugăciunea zisă Fathha şi se apropie de 
sălaşul leului care e de obicei între stânci înconjurate de 
mărăciniş. Unul din ei, de obicei cunoscut ca bun vorbitor, 
începe să-l roage în cuvinte alese şi politicoase să 
părăsească localitatea şi să binevoiască să se mai înfrupte şi 
din vitele altor sate. 

Bineînţeles că leul nici nu se sinchiseşte de discursul 
arabului. Atunci cel mai bătrân dintre locuitorii satului 
intervine şi el şi-i spune în cuvinte stăruitoare şi severe că-l 
pofteşte să plece. 

Degeaba. 

De data asta oratorul îl ameninţă pe leu că vor fi siliţi să ia 
măsuri aspre împotriva lui şi încep cu toţii s-arunce cu 
pietre în tufiş, până ce fiara se trezeşte din somn şi apare 
păşind mândră şi maiestuoasă, de după stânci. Abia acum 
începe să plouă cu săgeți, suliţi şi se slobod toate puştile. În 
acelaşi timp urlete şi răcnete cutremură văzduhul. 

Nimeni nu s-a gândit să ochească. Toţi trag la întâmplare. 
Gloanţele trec pe lângă fiară fără s-o nimerească, altele 
abia o rănesc uşor. 

Deodată ochii lui se aprind ca nişte văpăi - un salt, şi 
ghearele lui grozave au şi înhăţat pe unul din ei. Alte 
împuşcături. Leul pare ceva mai serios atins. Încă o victimă, 
apoi alta şi iar alta, până ce cade ciuruit de gloanţe. 


În sfârşit, s-a isprăvit cu supunerea şi rugămintea de 
adineauri. Acum e mort şi; nu le mai poate face nimic. Toţi 
se înghesuie ca să-l calce în picioare, să-l lovească; îl scuipă 
şi-i murdăresc numele, îl înjură de toate neamurile, folosind 
fel de fel de sudălmi, căci limba arabă dispune de 
nenumărate înjurături. 

Străinul, care vânase mulţi lei la viaţa lui, zâmbi la 
explicaţiile arabului date în timp ce-şi făceau pregătirile de 
plecare, care niciodată nu sunt atât de simple pe cât îşi 
închipuie europeanul. 

Pe cal încaleci dintr-o săritură, îi dai pinteni şi-a pornit ca 
glonţul. Nu tot astfel e să porneşti o caravană de cămile, 
mai ales când ai şi din cele cu povară cu tine. Acestea nu 
sunt „cele mai răbdătoare animale” - după cum scrie prin 
cărţi, ci mai degrabă trândave, răutăcioase şi viclene, ca să 
nu mai vorbim de urâţenia şi mirosul lor respingător, atât 
de nesuferit, încât caii nici nu vor să stea o noapte alături 
de ele. 

„Corabia pustiului”, cum i se mai zice, e un animal rău; 
azvârle cu picioarele de dinainte şi dinapoi, nu se ataşează 
de stăpân, e arţăgos şi răzbunător. Pentru european e de 
multe ori foarte primejdios să se apropie de o cămilă a 
pustiului: riscă să fie muşcat sau călcat în picioare. 

Adevărat e că se mulţumeşte să mănânce foarte puţin şi 
poate duce poveri grele în spinare, nu însă atât de grele 
după cum se exagerează. 

Nici o cămilă nu poate răbda de sete mai mult de trei zile. 
Atât şi nu mai mult ţine provizia de apă pe care o 
acumulează în stomac. Dacă după acest interval nu i se dă 
de băut, se trânteşte la pământ şi nu o poţi face să se scoale 
chiar dacă ai omorâ-o în bătăi. 

Tot atât de puţin adevărat e că beduinul îşi înjunghie 
cămila când nu mai are apă, ca să bea ceea ce se mai 
găseşte în trupul ei. Stomacul unei cămile moarte nu 
conţine apă, ci un amestec călduţ de balegă subţire rău 


mirositoare. Cel mai însetat dintre oameni n-ar putea 
înghiţi un strop. 

Relele însuşiri ale cămilei se dovedesc mai ales după ce-ai 
lăsat-o să se odihnească. Nu vrea să se mai scoale, încearcă 
să muşte, dă din picioare, gâfâie, geme, zbiară din 
răsputeri, în vreme ce oamenii dimprejur răcnesc şi înjură, 
împingând-o din toate părţile. Îţi vine uneori să laşi totul 
baltă şi s-o iei la fugă încotro te-or duce ochii. 

Şaua cămilei de povară este un harnaşament de forma 
unui acoperiş în două ape, cu două creste înălțate, care 
constituie cele două ciochine, din faţă şi din spate. Numele 
ei arab e hauiah în timp ce şaua cămilei de călărie (hedşin 
în arabă), zveltă şi înaltă, se numeşte machlufah. Este astfel 
făcută încât cel care o foloseşte să poată sta într-o 
adâncitură comodă, ţinându-şi picioarele încrucişate în 
dreptul ciochinei din faţă, pe grumazul cămilei. Pentru ca să 
fie încălecată, cămila trebuie să stea culcată la pământ. În 
clipa în care animalul simte că omul a atins şaua, se ridică 
pe picioarele dinapoi şi pe urmă pe cele din faţă, iar 
călăreţul trebuie să-şi menţină bine echilibrul, pentru a nu 
fi aruncat la pământ. Odată pornită, până şi cămila de 
povară înaintează cu un pas regulat şi spornic, încât poate 
parcurge distanţe destul de mari. 

Arabii se căzneau pe cât puteau să încarce iar poverile; în 
vremea asta străinul încălecase pe cămila lui şi le-o luase 
înainte. Deşi nu cunoştea locurile, ştia totuşi direcţia pe 
care trebuia s-o urmeze. 

Câinele nici nu s-a clintit pe când ne făceam noi 
rugăciunea, zise cu ciudă şeicul. N-a împreunat măcar 
mâinile ori să mişte buzele. Duce-s-ar în fundul gheenei6, să 
se perpelească pe jăratec! 

De ce încă nu l-ai trimis acolo până acum? mormăi unul 
din arabi drept răspuns. 

Pesemne că Allah ţi-a dat cap, dar nu şi minte ca să 
pricepi. Nu i-ai văzut armele? Cu un pistol de cela mititel 


împuşcă de şase ori una după alta; unde mai pui că puşca 
aia lungă nimereşte ştie dracul până unde! 

Atunci trebuie s-aşteptăm să-l omorâm în somn. 

Nu! Eu sunt războinic, nu un laş. Nu omor pe nimeni când 
doarme, dar cu ăsta nu ştiu ce să fac, de aceea i-am spus lui 
Abu el Mot7 că vom ajunge încă diseară la Bir Aslari. Să 
facă acolo cu el ce-o pofti, numai să ne dea ce ni se cuvine. 

Numai s-aibă ce! De fapt ce are ghiaurul acesta asupra sa? 
Piei de animale, şi de păsări pe care vrea să le împăieze! 
Sticle pline cu şerpi, moluşte şi scorpioni. Flori, frunze şi 
ierburi, pe care le pune între foi de hârtie. O fi primind pe 
diavol în vizită şi-i pregăteşte cu ele masa. 

lar eu cred că tu ţi-ai pierdut minţile. Dacă ai avut 
vreodată aşa ceva. Ai fost surd când necredinciosul ăsta ne- 
a povestit ce vrea să facă cu ele? 

Mie toate astea nu-mi pot folosi la nimic, aşa că nici n-am 
dat atenţie la spusele lui. 

Dar ce este o medresa8, ştii? 

Da, am auzit de ea. 

Ei bine, ghiaurul ăsta este învăţător, profesor la o 
medresa. El îi învaţă pe tineri despre toate plantele şi 
animalele de pe pământ şi a venit aici ca să strângă toate 
buruienile şi vieţuitoarele de pe la noi, să le ducă la el în 
ţară, ca să le arate elevilor săi. Vrea să-i ducă în dar şi 
sultanului din patria lui lăzi şi coşuri pline cu plante şi 
animale care să fie păstrate în nişte case speciale, muzee 
cum le zic ei. 

Şi la ce ne pot folosi nouă toate astea? 

Foarte mult! Mai mult decât îţi închipui! Unui sultan nu-i 
poţi duce decât daruri scumpe, valoroase. Ai înţeles acum 
că toate astea sunt de mare valoare? M-am gândit să i le iau 
şi să le vând la Khartoum. Şi tu n-ai văzut ce mai are asupra 
sa? 

Da. O întreagă încărcătură de stofe şi diferite obiecte, 
mărgele de sticlă, cu care poţi cumpăra de la negri fildeş şi 
sclavi. 


Şi mai ce altceva? 

Mai multe nu ştiu, nu am văzut. 

Dacă nu mai şti, îi luăm armele şi le vindem. Şi apoi, 
trebuie să-ţi fi luat Allah lumina ochilor ca să nu vezi ce mai 
are la el. 

Ce? 

Ceasul, inelele şi o pungă de piele în sân plină cu nişte 
hârtii cu peceţi şi slove tipărite într-o limbă de-a ghiaurilor. 
Am văzut odată la un negustor din Khartoum o astfel de 
hârtie şi mi-a spus că ţi se dau parale pe ea, dacă şi-a pus 
cineva numele dedesubt. 

Şi crezi că o să vrea? 

Cămilele şi poverile să şi le ia Abu el Mot. Aşa ne-am învoit. 
Dar dacă nu vine? Astăzi e ultima zi. Ghiaurul ne-a tocmit 
să-l ducem la Fashoda. Dacă apucă s-ajungă mâine acolo, s- 
a dus pe copcă planul nostru, fiindcă îşi poate urma drumul 

şi fără noi. 

Fii tu pe pace că n-o să ajungă, răspunse şeicul cu o 
intonaţie amenințătoare în glas. Sunt sigur că Abu el Mot e 
după noi. La noapte, înainte de a se lumina de ziuă, trebuie 
să aibă loc atacul. La două ceasuri după miezul nopţii o să 
înaintez şase sute de paşi spre miazănoapte de fântână şi o 
să-l găsesc acolo pe bătrân. 

De ce nu ne-ai spus şi nouă până acum? Dacă aşa te-ai 
înţeles cu el, vine şi punem mâna pe pradă. Suntem beni- 
arabi, pustiul ne e locuinţa şi din pradă trăim. Tot ce-l 
cutreieră e al nostru, deci şi ghiaurul acesta râios care nici 
măcar nu îngenunche când ne ridicăm glasurile spre Allah. 

Cuvintele lui exprimau concepţia pe care o au locuitorii 
pustiului, socotind jaful drept o meserie cavalerească pe 
care n-o tăgăduiesc, ba chiar se laudă cu ea. 

Caravana se puse în mişcare şi în curând arabii îl ajunseră 
din urmă pe străin care nici nu bănuia că moartea îl 
pândeşte din urmă. El îşi concentrase atenţia asupra unui 
alt lucru. 


Deodată îşi opri cămila în loc, o sili să se lase în genunchi, 
sări din şa şi puse mâna pe puşcă. 

Allah! exclamă şeicul speriat, nu cumva se vede vreun 
vrâăjmaş? 

Nu, răspunse el, ci pasărea cea de colo, şi arătă în văzduh. 

Arabii ridicară ochii. 

Ăsta e un hedji cu soaţa lui, n-aveţi şi voi de aceştia pe la 
voi? 

Ba da, numai că li se zice altfel. 

Vrei să-l împuşti? 

Da. 

Nu o să fii în stare, fiindcă nici un glonţ nu-l poate nimeri. 

O să vedem noi acum, răspunse străinul zâmbind. 

Amândouă găile urmăreau caravana rotindu-se mereu 
deasupra ei, apoi când o văzură oprindu-se, începură să se 
lase jos din zbor. 

Străinul se întoarse cu spatele la soare ca sa nu-l orbească 
lumina, ochi şi trase. 

Gaia lovită se cutremură o dată, îşi strânse aripile, le 
întinse iar pentru câteva momente, vru să zboare dar nu 
putu şi se prăbuşi la pământ. 

Vânătorul alergă la ea, o ridică de jos şi-o examină. Arabii 
veniră şi ei şi i-o luară din mână, o întoarseră pe toate 
părţile, pe urmă şeicul exclamă cu mirare: 

Allah akbar - Allah e mare! Ai doborât-o cu un glonţ de 
puşcă? 

Da, cu glonţul şi nu cu alice. 

Şi tot ai nimerit-o... 

După cum vezi. Glonţul i-a intrat în piept drept în inimă, 
măcar că eu mă gândeam numai s-o lovesc, unde s-o nimeri. 

Să împuşti o gaie cu glonţul la înălţimea asta şi încă în 
inimă! Straşnic ochitor eşti, effendi! Dar, mă rog, unde ai 
învăţat meşteşugul ăsta? 

La vânătoare. 

Atunci ai mai împuşcat şi în alte dăţi astfel de păsări? 


Da. Păsări, urşi, cai, bivoli sălbatici şi multe alte dobitoace 
dăunătoare omului. 

Există de-astea în ţara ta? 

Nu din toate. 

Şi fiare sălbatice unde ai împuşcat? 

În alte părţi ale lumii. 

Ce facem acum cu gaia? 

O frigem diseară pentru cină, dacă vom avea cu ce aprinde 
focul. 

O s-avem, fiindcă la Bir Aslan cresc tufe destule. 

Bine. Luaţi-o. E un bărbătuş şi carnea lui e mai bună decât 
a femelei. 

Aşa e. Văduva a zburat să-şi jelească bărbatul până şi-o 
găsi altul şi o să-l uite. Allah se, îngrijeşte de toate făpturile 
lui, până şi de păsările cerului, dar mai ales de Dijur el 
djiane9 pe care le primeşte în fiecare an în rai după ce 
pleacă de la noi. 

Credinţa aceasta e foarte răspândită în Egipt. Omul simplu 
nu ştie că rândunelele trăiesc de obicei în Europa şi se duc 
numai pe timpul iernii în ţările calde. Deoarece pier 
primăvara fără ca el să ştie unde, crede mai ales că aceste 
păsărele trăiesc numai pe lângă casa omului, că se duc să 
se cuibărească în raiul lui Allah şi-i ciripesc rugăciunile 
drept-credincioşilor săi. 

Caravana îşi văzu de drum şi după câtva timp arabii zăriră 
dealuri şi munţi sterpi la răsărit şi miazăzi de ei, Străinul 
întoarse la un moment dat capul şi văzu în urma lui la mare 
depărtare nişte puncte negre, plutind parcă în aer. Scoase 
ocheanul din coburul şeii şi se uită mai bine într-acolo. Îl 
puse apoi la loc şi-l întrebă pe şeic: 

Drumul pe care suntem noi acum e străbătut des de 
caravane? 

Nu, răspunse arabul. Dacă o luam pe drumul caravanelor, 
făceam un ocol de vreo două zile. 

Aşadar, nu poate fi vorba de-o caravană prin locurile 
acestea? 


Nu, mai ales că acum pe secetă n-ar avea de unde lua apă. 
Chiar şi-a noastră e pe sfârşite; burdufurile sunt aproape 
goale. 

Dar vom găsi la Bir Aslan, nu e aşa? 

Negreşit, effendi. 

Hm! Ciudat... zise străinul clătinând îngândurat capul. 

Ce e effendi, ce te pune pe gânduri? E ceva ce nu-ţi place? 

Da. Spui că nu trec caravane pe aici şi cu toate acestea vin 
nişte călăreţi în urma noastră. 

Nu se poate! Ar trebui să-i vedem. 

Nu e nevoie. 

Atunci ce te face să vorbeşti cu atâta siguranţă? 

Fiindcă nici eu nu-i văd pe ei, ci numai urmele lor. 

Glumeşti, effendi. 

Defel, vorbesc foarte serios. 

Se poate să vadă cineva nişte urme care nu există? 

Tu crezi că există numai urme întipărite în nisip, sunt însă 
şi urme în văzduh. 

În văzduh? Allah akbar - Allah e mare; pentru el totul e cu 
putinţă, dar ca să ne îngăduie să vedem urme în văzduh, n- 
am mai auzit până acum... murmură arabul, uitându-se la 
străin ca la un om care nu e în toate minţile. 

Şi totuşi aşa e. Urmele există, trebuie numai să ai ochi să 
le vezi. Ia adu-ţi aminte de gaia pe care am împuşcat-o 
adineauri. 

Ce-are a face gaia cu urmele? 

Chiar foarte mult. Aşa e că o văzuseşi înainte de a o fi 
împuşcat eu? 

Da. Se ţinea de azi-dimineaţă după noi. Când ne-am oprit 
să poposim, se tot rotea deasupra noastră, fiindcă, dacă nu 
găseşte altceva de mâncat, se mulţumeşte cu ce rămâne de 
pe urma caravanelor. 

Aha, atunci recunoşti şi tu că unde se aţin păsări răpitoare 
trebuie să se afle o caravană? 

Da. 


Află atunci că în urma noastră pluteşte în văzduh o altă 
pereche de gaie la care s-a alăturat şi gaia văduvită de soţ. 
Uită-te îndărăt, îi vezi? 

Şeicul întoarse capul şi privi în sus. 

Da, îi văd, răspunse el. 

Înţelegi acum ce vreau să spun? 

Înţeleg, effendi. 

Şi cu toate acestea nu ne aflăm pe drumul caravanelor. 

Oamenii care vin s-au luat după urmele noastre, ca să nu 
se rătăcească. 

Toate caravanele au câte un şech el djemali şi alţi arabi 
care cunosc drumul. 

Se întâmplă câteodată şi unui bun kabir10 să greşească. 

Poate în pustiurile Saharei, nu însă la noi. Şeicul caravanei 
care vine în urmă nu se poate să nu cunoască bine drumul 
şi dacă s-a abătut din calea obişnuită şi s-a luat după noi, 
înseamnă că a făcut-o dinadins. 

Dinadins! Ce-ţi vine în gând, effendi! Nu cumva îţi închipui 
că oamenii ăştia vor fi fiind... 

Nu-i venea să sfârşească fraza. 

Ai unui gum1 1? întregi străinul. Da, asta e părerea mea. 

Allah kerihm - Allah e milostiv! Nu se poate ce zicitu, 
effendi. Pe aici nu se află astfel de inşi. 

Atunci ce caută după noi? 

Vor fi urmărind şi ei acelaşi scop. 

Adică să scurteze din drum? Tot ce se poate. 

Chiar aşa trebuie să fie. Eu cunosc prea bine ţinutul şi ştiu 
că mă aflu tot aşa de sigur ca în sânul Profetului - 
binecuvântat fie de Allah! 

Străinul îi aruncă o privire care nu-i plăcu şeicului. 

Pentru ce te uiţi aşa la mine? îl întrebă el. 

Ca să-ţi citesc în suflet. 

Şi ce vezi în el? Adevărul, nu e aşa? 

Nu! 

Allah! Atunci ce? 

Minciuna! 


Arabul puse mâna pe plăselele pumnalului pe care-l purta 
la brâu. 

Îţi dai tu seama ce-ai făcut acum? se răsti el. M-ai insultat 
şi aşa ceva nu poate trece cu vederea un om din neamul 
ben arabilor. 

Expresia de pe chipul străinului se schimbă brusc. Părea 
că trăsăturile lui se înăspriseră dintr-odată. Un zâmbet îi 
flutură pe buze şi zise pe un ton dispreţuitor: 

Lasă cuțitul unde e. Nu-mi place să văd pe cineva cu mâna 
pe pumnal când vorbeşte de insultă. Dacă nu te astâmperi, 
vă împuşc pe toţi cât ai clipi. 

Arabul luă mâna de pe plăselele cuţitului şi răspunse 
fierbând de mânie: 

Pentru ce mă faci mincinos? 

Pentru că eşti. Până acum suspectam caravana, dar acum 
mai mult pe tine. 

De ce? 

Vrei să ştii? Bine; să-ţi spun. lei apărarea gumilor şi cauţi 
să-mi înlături bănuiala cu vorbe, care n-au nici un rost. 

Allah yah fedak - Allah să te păzească, effendi, gândurile 
tale rătăcesc pe căi greşite. Ce-mi pasă mie de cine vine în 
urma noastră! 

Pare să-ţi pese chiar foarte mult, altminteri n-ai căuta să- 
mi înlături bănuiala - după cum ţi-am spus - cu o minciună. 
Zici că ţinutul e tot aşa de sigur ca sânul Profetului? 

Da, fiindcă aşa şi e. 

Te înşeli, dacă tu crezi că nu cunosc ce e pe aici. Nu voi fi 
ştiind eu drumul - şi nici n-am nevoie, pentru că mă pot 
îndruma după hartă şi fără ajutorul tău - încolo cunosc tot, 
şi chiar mai bine decât tine. În ţara mea sunt cărţi şi poze 
despre toate noroadele de pe lume şi din ele poţi învăţa 
multe. Şi apoi, nu crede tu că Egiptul vostru îl cutreier 
pentru întâia oară. Aici, unde ne aflăm noi, a curs mult 
sânge omenesc. Prin locurile acestea s-au războit multe 
triburi de ale voastre: nuehrii, sillukii, denkaşii, djurii şi 
lanii, tuitcii, bahrii, eliabii şi kietşii, abgalangii, agehrii, 


abugii şi dongolii s-au încăierat aici şi s-au măcelărit ca 
vitele - dacă nu s-or fi şi mâncat între ei. 

Arabul îl privea încremenit. 

Effendi, strigă el de pe cămila unde era cocoţat, ştii tu 
toate astea... cunoşti tu toate noroadele despre care 
vorbeşti? 

Mai bine decât tine. Şi ştiu încă şi mai mult, anume: pe 
unde colindăm noi acum, trece, prin întunericul nopţii 
ghasuah12 ca să scape de urmăririle paşei din Fashoda 
care vrea să stârpească pe aceşti negustori de carne vie. 
Mulţi din bieţii sclavi, negri şi albi, au căzut istoviţi în drum 
şi i-au amuţit pe vecie cu o măciucă în cap sau cu un glonţ 
în inimă. 

Îi duc tocmai la Mokren el Bohur, îi descarcă din vapoare 
şi corăbii ca pe vite, îi gonesc apoi prin pustiu ca să-i vândă 
mai departe la Khartoum. Şi locul acesta îl numeşti tu sânul 
Profetului? Se poate o minciună mai sfruntată ca asta? 

Şeicul se uita întunecat în jos. Se vedea bătut dar nu vroia 
s-o mărturisească. De aceea bombăni după câtva timp: 

La ăştia nu mă gândeam, effendi. Ziceam că eşti în 
siguranţă printre noi. Să-ndrăznească numai cineva să se 
atingă de tine şi-i arăt eu! 

Stai, nu te-nfierbânta aşa. Ştiu eu ce trebuie şi ce nu 
trebuie să cred. V-am tocmit să-mi duceţi lucrurile pe 
cămilele voastre până la Fashoda; cât pentru ocrotire sau 
apărare, n-am nevoie eu de ea. Poate chiar să aveţi voi mai 
multă trebuinţă de ocrotirea mea decât eu de a voastră. 

Noi? 

Da. Cunoşti tu numărul negrilor silluk pe care ai voştri i-au 
răpit ca să-i vândă sclavi la Dar Fur? Ştii tu ura de moarte 
care domneşte între ei şi voi? Ne aflăm acum pe 
meleagurile acestor negri; ce-ar fi să vă vadă şi să tabere 
pe voi? Pentru ce aţi ocolit drumul caravanelor şi m-aţi adus 
prin locuri neumblate? Să scurtezi calea, zici? Nu. Ca să nu 
vă întâlnească negrii, asta e. Şi... poate că mai aveţi şi alt 
motiv. 


Care? întrebă arabul cu teamă, văzând că străinul îi 
ghicise planul. 

Ca să mă ucideţi. 

Allah, Wallah, Tallah! Ce gânduri îţi trec prin minte, 
effendi? 

Tu eşti de vină. la gândeşte-te la caravana care ne 
urmăreşte. E poate a bandiţilor pustiului care vrea să mă 
atace. Râvniţi la avutul meu pe care nu-l puteţi avea, atâta 
timp cât mă vedeţi în viaţă. Prin ţinutul vostru nu mă puteţi 
omori, fiindcă, se ştie la Cairo unde-am plecat şi veţi fi traşi 
la răspundere. De aceea m-aţi adus aici, pe căi neumblate, 
unde ştiţi că dacă mi se va găsi cadavrul, veţi putea arunca 
lesne vina pe negrii silluk şi veţi avea un folos îndoit: întâi 
avutul meu, şi al doilea răzbunarea pe bieţii negri 
nevinovaţi. 

Vorbise calm, aproape prietenos, ca şi când nici n-ar fi fost 
viaţa lui în joc. Poate tocmai de aceea cuvintele lui făcură o 
impresie extraordinară asupra arabilor. Nu cutezau să pună 
mâna pe arme. Ce erau rablele lor de puşti cu cremene pe 
lângă ale lui! 

Totuşi trebuiau să facă şi ei ceva ca să pară că sunt 
revoltați de insulta pe care le-o făcea învinuindu-i pe 
nedrept. Îşi opriră cămilele în loc şi ziseră cu o indignare 
prefăcută că descarcă tot şi se întorc acasă. 

Străinul râse cu poftă. 

Asta n-o s-o faceţi. Cum vreţi să plecaţi fără apă? Trebuie 
neapărat să mergeţi la Izvorul leului. De altminteri, 
dinadins nu v-am plătit înainte ci vă voi da ce ne-am învoit 
tocmai după ce vom ajunge la Fashoda. Cât priveşte 
bănuiala mea, v-am spus-o făţiş ca să vedeţi că nu mi-e frică 
de nimeni. Am avut eu de-a face cu oameni mai şireţi ca voi 
şi nu mi s-a întâmplat nimic, după cum vedeţi. Dacă 
bănuiala mea a fost nedreaptă, vă cer iertare şi să uităm ce- 
a fost. Cum vom fi în Fashoda, voi pune să se taie o vită şi vă 
dau carnea s-o împărţiţi între voi, iar pe lângă plată, mai 


căpătaţi şi un bacşiş bun ca să cumpăraţi câte ceva pentru 
nevestele şi fetele voastre. 

Arabii ştiau prea bine că străinul nu va mai apuca ziua de 
mâine, de aceea, ca să-i înlăture bănuielile, se învoiră. 

Străinul însă deveni prevăzător. În loc să călărească în 
capul convoiului, alături de şeic, cum făcuse până acum, 
rămase la coadă. Ei se prefăcură că nu bagă de seamă, dar 
şeicul şopti la un moment dat unuia din tovarăşii săi: 

Câinele ăsta de ghiaur e mai deştept decât bănuiam. 
Cunoaşte toate ţinuturile astea, pe toţi care locuiesc pe aici 
şi tot ce s-a petrecut între triburile noastre. 

Şi a ghicit întocmai ce plănuim noi, adăugă celălalt. Lua-l- 
ar şeitan13 de chică! 

Mai că-mi vine să i-o apuc eu înainte... 

Cine te opreşte? Nu s-ar putea să rămână unul din noi în 
urmă şi să-l împuşte pe la spate? 

Încearcă! Ar fi şi mai bine aşa. Pentru ce să aşteptăm până 
mâine ca să trebuie să împărţim prada cu Abu el Mot? Leşul 
îl lăsăm pe loc, ne ducem la Izvorul leului, umplem 
burdufurile cu apă şi ne întoarcem peste noapte aici. Mâine 
vom fi departe şi n-o să ştie nimeni al cui glonţ l-a culcat pe 
ghiaur la pământ. 

Să-l împuşc eu? 

N-aş fi vrut să-l omorâm noi, dar fiindcă ne-a făcut de 
ocară, fie! 

Ce mi se dă în schimb? 

Lanţul de aur de la ceasul lui. 

Pe lângă împărţeala celorlalte lucruri? 

Se înţelege. 

Bine. O să trag aşa de aproape pe la spate, încât glonţul 
să-i iasă prin piept. 

Îşi opri cămila în loc şi descălecă. Se apucă să robotească 
la chinga şeii, ca şi când i s-ar fi părut că s-a slăbit. Ceilalţi o 
luară înainte. Străinul însă rămase lângă el şi-i zise cu o 
dojana blândă şi prietenoasă: 


Asta se face întotdeauna înainte de plecare nu când eşti pe 
drum ca să ne faci sa zăbovim. Vezi de vino repede după 
noi, îndată ce vei isprăvi. Uite că puşca ta a rămas aproape 
sub burta cămilei şi s-ar putea, doamne fereşte! să se 
descarce. Dă-o mai bine-ncoa' să ţi-o duc eu. 

Întinse metrec14-ul, îl vârî sub cureaua de care era legată 
puşca şi o trase la el. Pe urmă îşi văzu iar de drum. 

Arabul rămase uluit. Puşca i-o luase şi pistol n-avea. Un 
atac cu pumnalul, de pe cămilă, era cu neputinţă. 

Să fi bănuit ceva ghiaurul acesta, fecior şi nepot de 
diavol?... mormăi el înfuriat. Dar nu face nimic; în curând o 
să se înnopteze şi n-o să poată vedea când trag. Tot îl omor 
eu înainte de-a apuca s-ajungă la Izvorul leului... 

Gândul acesta îl linişti. Încălecă iar şi porni după ceilalţi. 
Când să treacă pe lângă străin, acesta îi întinse puşca 
zicând: 

Cremenea ţi-e plesnită în mai multe locuri. Acum nu-ţi mai 
foloseşte la nimic, dar o să-ţi dau eu mâine dimineaţa alta, 
am vreo câteva în desagă. 

II. Caravana. 

Era sigur că străinul deşurubase cremenea. Şeicul înţelese 
că planul lui fusese ghicit şi de data asta; ardea de 
nerăbdare să scape cât mai repede de ghiaur, fie că l-ar fi 
împuşcat un altul, fie că l-ar fi doborât chiar el, cu mâna lui. 
Acesta însă părea nepăsător, deşi îşi ţinea una din puşti 
pregătită şi urmărea cu încordare fiecare mişcare a 
tovarăşilor săi de drum. 

Treceau acum printr-un ţinut deluros. Un lanţ de dealuri 
mărunte, mai mult movile decât dealuri, schimba niţel 
monotonia priveliştii. 

Pe urmă ieşiră iar la şes. Fire subţiri de iarbă, pârlite de 
arşiţă. Soarele se lăsa tot mai mult la asfinţit. Şeicul îşi opri 
deodată cămila şi strigă cu glas răsunător: 

Hai es sala - sculaţi la rugăciune! Soarele apune în marea 
de nisip şi timpul moghreb-ului15 a sosit. 


Toţi descălecară şi-şi făcură rugăciunea după ceremonialul 
obişnuit. Mahomedanul se roagă de cinci ori pe zi şi fiecare 
din rugăciuni îşi are un nume special. Aceea de la răsăritul 
soarelui se numeşte el fagr; de la amiază - el deghri; după 
trei ceasuri vine el asr; la apusul soarelui - moghreb, iar la 
un ceas după aceea - el aşia, ultima. 

După ce sfârşiră, încălecară iar şi porniră mai departe. 
Străinul rămăsese în şa în timp ce arabii îşi făceau 
rugăciunea şi se uita oarecum îngrijorat în jurul său. 
Noaptea se lasă repede în regiunile acelea şi aproape 
imediat după apusul soarelui. 

Nu merseră mult şi văzură venind dinspre nord un mic 
grup de călăreţi. Era o djelaba - caravană de negustori - şi 
încă una din cele mai sărăcăcioase. Călăreau pe nişte 
prăpădiţi de măgari, numai piele şi os. Caravana nu se 
asemăna nici pe departe cu falnicele caravane din sute de 
cămile care leagă statele Mediteranei cu întinsele oaze ale 
Saharei; era o adevărată djelaba sudaneză care-ţi inspiră 
de obicei milă. Aceste caravane sunt cam astfel alcătuite: 

Sudanezului nu-i place să muncească. Îndată ce a reuşit 
să-şi pună de-o parte ceva parale, se face negustor. Pentru 
meseria asta, care i se pare lui mai frumoasă ca oricare 
alta, îi trebuie mai întâi de toate un măgar care nu înghite 
decât o parte din capital. Pe urmă are nevoie de doi gurabi, 
desagi de piele în care să-şi bage marfa. 

Aceasta trebuie să fie ceva ce se caută mai mult pe acolo şi 
să-l facă pe negustor milionar. Cumpără deci întâi o 
cantitate de khol - în mici bastonaşe înfăşurate înfăşurate în 
hârtie. Cu negreala kholului îşi mânjeşte sudanezul chipul 
ca să-i lucească bine faţa şi să-l facă mai frumos. În afară de 
khol, bulgări de sare, căci sarea e ceva rar pe la ei şi se 
plăteşte bine; bolduri şi alte mărunţişuri. Cel mai important 
însă sunt câţiva coţi de stambă colorată. 

Ca să-şi apere avutul şi propria lui viaţă, negustorul îşi 
cumpără cine ştie ce armă „grozavă”, vreo sabie tocită, sau 


o puşcă ruginită care nu ia foc nici măcar dacă ai vâri-o 
plină de pulbere în soba încinsă. 

Negreşit că armele acestea sunt mândria negustorului, 
dar nu le ia niciodată în serios. Intenţia lui e să sperie cu ele 
numai pe hoţ; dacă vede, însă, că n-ajută, se lasă păgubaş şi 
o ia la fugă de-i sfârâie călcâiele. 

În sfârşit, toate pregătirile fiind făcute, poate să înceapă 
negustoria. Ca să pornească singur în lumea largă şi rea, 
nici nu se gândeşte. Îşi caută tovarăşi ca şi el, se găsesc 
repede şase, şapte, uneori chiar zece, şi viitorii milionari, 
după ce-au pus desagii pe măgari, pleacă întru împlinirea 
visului lor. Djelabi-ul ia cu el o măciucă zdravăână ca să aibă 
cu ce îndemna pe îndărătnicul său animal de drum, leagă 
cu o curea sabia sau puşca de-a curmezişul pe şa şi 
„caravana” se pune în mişcare, însoţită o bucată de drum 
de toate neamurile şi prietenii negustorilor în goana după 
milioane. 

Într-adevăr, unii se întorc acasă pricopsiţi, după mulţi ani; 
altora însă li se pierde urma şi nu se ştie ce s-a ales de ei. 

O astfel de caravană era aceea care se apropia acum de ei. 

Arabilor, nu le convenea defel, dar străinul era cât se 
poate de mulţumit de întâmplarea aceasta. leşi înaintea 
caravanei şi strigă cu bucurie: 

Încotro, oameni buni? Soarele a asfinţit şi noaptea se lasă 
repede. Nu vreţi să poposiţi la un loc cu noi? 

Caravana era alcătuită din oameni prost îmbrăcaţi. Unii n- 
aveau decât un şorţuleţ de piele dinainte şi făceau parte din 
diferite rase. Se aflau şi câţiva negri printre ei. În cap venea 
un omuleţ costeliv, cu faţa ciupită de vărsat, cu vreo câteva 
fire rare de mustață. Altă îmbrăcăminte n-avea în afara unei 
perechi de pantaloni; în spate îi atârna o puşcă imensă 
agăţată de curea; capul gol şi o claie de păr bălan care-i 
cădea pe umeri. El fu acela care răspunse la îmbierea 
prietenoasă a străinului. 

Venim de la Dar Takala şi ne ducem la Fashoda; diseară 
vrem să poposim la Izvorul leului. Dar dumneavoastră? 


Tot aşa avem şi noi de gând. Putem deci face drumul 
împreună. 

Vai de mine, stăpâne, cum putem să îndrăznim? O să ne 
facem lagărul cât mai la o parte de voi. Îngăduie-ne numai 
să ne adăpăm caii şi să ne potolim setea. 

Toţi oamenii sunt deopotrivă în faţa lui Dumnezeu. Veţi 
rămâne cu noi, aşa doresc eu. 

Totuşi omului nu-i venea să creadă. 

Glumeşti, stăpâne... 

Nicidecum. Vorbesc foarte serios. Sunt chiar bucuros de 
tovărăşia voastră. 

Şi oamenii tăi? 

De ce n-ar fi? 

Văd că sunteţi beni arab. Aş putea afla din care trib? 

Din al homrilor. 

Allah kerihm - Dumnezeu e milostiv. Îngăduie-ne să 
plecăm. 

De ce? 

Fiindcă nu avem încredere în voi. 

Negustorul îl lua şi pe el drept un homr, ba încă drept 
conducătorul lor şi era într-adevăr o îndrăzneală din partea 
lui să-şi spună pe faţă părerea. 

Ne iei drept tâlhari? îl întreabă europeanul. 

Homrii sunt vrăjmaşii sillukilor pe al căror ţinut ne aflăm, 
zise negustorul, ocolind răspunsul. S-ar putea isca vreo 
încăierare şi suntem bucuroşi să nu fim de faţă. 

Pari să fii cam fricos. Cum te cheamă? 

Omuleţul se înălţă în şa şi răspunse cam înţepat: 

Dacă sunt ori nu fricos, nu e treaba ta. Şi dacă vrei să ştii 
cum mă cheamă, descalecă şi pofteşte încoace să-ţi spun. 

Sări de pe măgar, aruncă arma sa şi trase pumnalul de la 
brâu. 

Homrii o luaseră înainte, aşa că rămăsese numai el singur 
cu străinii. Unul din ei, mărunţel ca şi celălalt, se temu, 
pesemne, să nu se isce vreo gâlceavă, căci zise împăciuitor: 


Iartă şi tu, stăpâne. Omul acesta, pe cât îl vezi de mic pe 
atăt îi e de mare gura, măcar că e prost şi nătâng. Noi îi 
zicem când Ibn el djidri16, când Abu el hadaşt şarin1 7, ăsta 
e numele lui - dacă vrei să-l şti. 

Pentru ce l-aţi poreclit aşa? 

Fiindcă n-are decât unsprezece fire de mustață, şase în 
partea dreaptă a buzei şi cinci în cea stângă. 

E mândru de ele nevoie mare, şi le îngrijeşte parc-ar fi 
cine ştie ce podoabă de preţ. 

Omul încerca să dea o întorsătură glumeaţă lucrurilor, dar 
nu o nimerise, căci celălalt omuleţ se făcu foc şi pară. 

Tu să taci, tată al prostiei! se răsti el. Mustaţa mea e mai 
de preţ decât toată pleava din capul tău. Nu eu, citu ai 
gura mare. Te lauzi mereu cu obârşia ta, dar nimeni nu-ţi 
crede lăudăroşenia. 

Insulta îl scoase acum şi pe celălalt din sărite. 

Cum, ce-ai spus? Obârşia mea! Ce se potriveşte numele 
meu cu numele tău! Apoi întorcându-se spre străin îi zise: 
Stăpâne, îngăduie-mi să-ţi spun cine sunt. Mă cheamă Hagi 
Ali ben Hagi Ishak al Faresi ibn Hagi Otaiba abu '] Aşer ben 
Hagi Marwan Omar el Gandesi Hafid lakub Abd'Allah el 
Sandşaki. 

Cu cât e mai lung un nume, cu atât arabul e mai mândru 
de el. Mândria lui e să se tragă din oameni de seamă, de 
aceea îşi adaugă la numele lui pe ale strămoşilor săi, până 
la a treia şi a patra generaţie. 

Aşadar, te cheamă Hagi Ali? întrebă Tatăl-celor-patru-ochi. 

Da. 

Şi pe tatăl tău l-a chemat Hagi Ishak al Faresi? 

Da. L-ai cunoscut şi tu? 

Nu. Bunicul tău se numea Hagi Otaiba abu'l Aşer? 

Chiar aşa. De el vei fi auzit? 

Nici. Şi pe străbunicul tău îl chema Hagi Marwan Omar el 
Gandesi, nu? 

Da. 


Şi acesta era strănepotul şi urmaşul lui Jacub Abd' Allah el 
Şandjaki, stegarul? 

Aşa e. Purta steagul profetului la luptă. 

Numele ăsta l-am citit într-adevăr într-o carte. lacub Abd' 
Allah a fost un războinic viteaz. 

Un erou, asta a fost! zise cu mândrie Ali. 

O fi, dar nu ţi-e strămoş cum nu mi-e mie! interveni întâiul 
omuleţ. 

Iar începi! Voi fi ştiind eu mai bine din cine mă trag, decât 
Ştii tu. 

Şi tot pe nedrept îţi spui Hagi Ali. Numai cine a fost în 
pelerinaj la Mecca îşi poate zice Hagi şi ţie nu ţi-a călcat 
piciorul în viaţa ta acolo. 

Nici al tău! 

Nici, dar eu nu mă laud ca tine. 

Ar fi şi greu să te lauzi cu aşa ceva fiindcă eşti creştin şi 
creştinii n-au voie să intre în Mecca. Cum îi prind, îi omoară 
musulmanii. 

Ce, eşti creştin? întreabă străinul cu mirare pe omuleţ. 

Da, stăpâne, şi nici nu mă feresc s-o spun. Cine îşi 
tăgăduieşte legea, face un mare păcat. Creştin m-am născut 
şi creştin o să mor. 

Până atunci străinul ascultase înveselit la cearta lor. Ai fi 
zis că sunt gata să se încaiere, deşi păreau să fie cei mai 
buni prieteni. Acum însă deveni serios şi zise convins de 
cuvintele pe care le spunea: 

Foarte bine faci. Nimeni să nu-şi nege credinţa. Ar fi să 
păcătuiască împotriva Sfântului Duh - cum scrie în Kitab el 
mukkadas18. 

De unde ştii tu? Cunoşti şi tu Cartea sfântă? 

Niţel. 

Şi tu, ca musulman, mă sfătuieşti să ţin la legea mea? 

Nu sunt musulman, ci creştin ca şi tine. 

Pesemne copt19? 

Te înşeli. Nu sunt nici copt şi nici măcar homr şi nici arab. 
Eu sunt european. 


Dumnezeule, este posibil? Şi eu, şi eu sunt! 

Din ce ţară? 

Din Ungaria. Sunt maghiar. Şi... 

O să-mi spui mai târziu. Acum trebuie să mă grăbesc să-i 
ajung din urmă pe arabii mei. Am motive serioase să nu am 
încredere în ei. Sper că de data asta nu mai ai nimic de zis 
dacă vă ofer să poposim peste noapte în acelaşi lagăr. 

Vai de mine! Sunt chiar foarte bucuros. Vom putea vorbi 
despre ţările noastre îndepărtate. Să ne grăbim s-ajungem 
cât mai repede la Izvorul leului. 

După un sfert de ceas amândouă caravanele înaintau în 
tăcere prin pustiul peste care se lăsase o noapte înstelată 
fără lună. 

Se zăreşte izvorul, zise deodată ungurul. Peste cinci 
minute ajungem la ea. 

Taci! se răsti şeicul la el. Te-a poftit cineva să mergi cu noi? 

Nu-mi trebuie invitaţia ta, ne ducem şi fără ea. 

Dacă-ţi îngăduim noi. 

Nici de îngăduiala voastră n-am nevoie. Izvorul e pentru 
toată lumea, şi în afară de asta, vă aflaţi pe pământ duşman. 

Allah iharkilik - arde-te-ar focul lui Allah! mormăi şeicul, 
apoi tăcu. 

Negustorul părea să nu fie fricos din fire. Şi de când aflase 
că străinul - pe care-l luase la început drept un conducător 
mahomedan - e creştin ca şi el, nu se mai sinchisea de 
spusele unui arab. 

III. La izvorul leului. 

Caravana ajunse la poalele stâncii unde se afla izvorul. Nu 
era un izvor propriu-zis, şi nici o apă curgătoare, ci un fel 
de iaz înconjurat de tufe dese de mimoză, alimentat de-o 
vână de apă ascunsă-n pământ. 

Descălecară. Pe când unii se apucară să-şi adape vitele, 
alţii se duseră s-adune vreascuri pentru foc. După ce-l 
aprinseră, homrii se aşezară astfel în jurul lui, ca să nu mai 
rămână loc pentru ceilalţi. 


Ungurul nu zise nimic, ci adună alte vreascuri, făcu şi el 
alt foc de partea cealaltă a iazului şi strigă străinului: 

Acu' hotărăşte-te cu cine vrei să stai, cu ei ori cu noi? 

Cu voi, răspunse acesta. Luaţi din geanta şeii ce găsiţi de- 
ale mâncării. Sunteţi oaspeţii mei. Mâncaţi tot ce se află în 
ea, fiindcă tot nu-mi mai trebuie; mâine vom fi în Fashoda. 

Aşa crede el! şopti şeicul oamenilor săi. Nu ştie că încă 
înainte de a se lumina de ziuă se va zvârcoli în focul 
gheenei. Barem să se sature bine înainte de a muri... 

În vreme ce toţi se pregăteau de masă, străinul se apucă 
să cerceteze împrejurimile iazului. Deluşorul din spatele lui 
era singurul din întreaga întindere care îi înconjura. larba 
era fragedă şi deasă, datorită apei care umezea pământul. 
La apus şi miazănoapte nu se afla nici urmă de tufă, dar 
spre miazăzi şi răsărit, unde se afla heleşteul, mimozele se 
întindeau până mai sus pe stânca stearpă şi ceva mai 
departe pe şes. 

Nu se vedea nici o făptură omenească şi împrejurimea 
părea să fie pustie, doar dacă nu va fi venind peste noapte 
stafia Stăpânului-cu-capul-mare, otrăvit aici, să-şi facă 
mendrele prin partea locului. 

Când străinul se întoarse la iaz, vitele erau adăpate şi 
păşteau cu nesaţ mlădiţe fragede de mimoză. Îşi duse 
bagajul la focul aprins de ungur şi se aşeză cu spatele spre 
deal ca să poată avea vederea liberă. 

Ungurul desfăcuse desaga şi scosese merindele din ea. 
Găsi nişte bibilici împuşcate de cu ziuă de Tatăl-celor-patru- 
ochi, pe care le dădu celorlalţi să le curețe, le puseră apoi 
într-o frigare şi, în vreme ce bibilicile se frigeau, întrebă pe 
străin: 

Vrei să-mi spui acum din ce ţară eşti, stăpâne? 

O să afli îndată. Spune-mi însă tu mai întâi din ce parte a 
Ungariei eşti? 

Sunt maghiar din Nagy-Mihâly, lângă Ungvăr. 

Păi atunci nu eşti ungur, ci slovac. 


Aşa e, dar fiindcă m-am născut în Ungaria, zic că sunt 
ungur. Cunoşti tu locurile acelea? 

Da. Prin multe părţi ale lumii am umblat şi am nimerit 
odată şi pe acolo. Şi de unde până unde ai răsărit în Africa? 

M-a adus stăpânu-meu. 

Cine era? 

Mathias Wagner, Am auzit de el. Ştiu că a colindat Egiptul, 
Arabia şi Abisinia; l-a însoţit pe ducele de Gotha, mai pe 
urmă a cutreierat Sudanul şi a murit acum un an la 
Khartoum - dacă nu mă-nşel? 

Da, stăpâne, aşa e. Văd că-i cunoşti toate călătoriile pe 
care le-a făcut. Ultima dată am fost cu el la Kordofan ca să 
cumpărăm pene de struţ. După ce ne-am întors de acolo, 
bietul meu stăpân a murit şi am rămas singur. S-a ales 
praful de agoniseala mea. Mi-a mers din ce în ce mai rău 
până ce am fost nevoit să mă fac ce vezi acum. Un om, un 
măgăruş şi două desagi cu marfă. 

Şi merge treaba? 

De mers ar merge; am început acum o jumătate de an cu 
şase lire şi ce am acum în desagi face vreo treizeci. Vizir n-o 
să ajung, fii pe pace! 

Ar fi trebuit să-ţi dea şi niţică minte Allah pentru asta, zise 
celălalt negustor râzând. 

Tu să taci, Abu Dihk20! se răsti slovacul. Mie mi-a dat 
Allah destulă minte, pe când ţie nici atât cât să ajungi 
hamal, cu toată obârşia ta închipuită. 

Ba e adevărată, aşa să ştii. În vinele mele curge sângele 
stegarului Profetului. Vrei să-ţi spun încă o dată cum mă 
cheamă? 

Să nu te-aud că te pocnesc! Ţi-ai spus numele de atâtea 
ori, că-l ştiu pe dinafară şi copiii Sudanului, cât e el de 
mare. 

De ce să nu-l ştie dacă e atât de vestit? Dar pe tine cum te 
cheamă, la o adică? Am uitat! 

Uszkâr. 

Cum vine cuvântul pe arăbeşte? 


Kelb.21 

Urât nume! Şi pe tată-tău cum îl cheamă? 

Tot aşa. 

Dar pe bunicu-tău? 

La fel. 

Şi pe strămoşii tăi? 

Ca şi pe ceilalţi. 

Allah, ce nume sunt astea? Kelb ben Kelb Ibn Kelb Hafid 
Kelb, Kelb şi iar Kelb! Mare minune că nu latri în loc să 
vorbeşti. I-auzi-l pe-al meu: Hagi Ali ben Hagi Ishac el 
Faresi ibn Otaiba abu... 

Taci, taci, taci! strigă slovacul întinzând mâinile ca şi cum 
ar fi vrut să se apere de ceva. Să nu-l maiaud că mă 
găseşte damblaua. Ce se potriveşte numele tău lung cât 
toate zilele cu peripeţiile prin care am trecut eu în viaţa 
mea? Tu l-ai moştenit din tată-n fiu şi n-ai nici un merit, pe 
când eu ce ştiu, am învăţat singur. Află că, aşa cum mă vezi, 
cunosc şi limba tuturor; înţelepciunilor, adică latina: Auzi? 
Am învăţat-o de la bietul stăpânu-meu, Dumnezeu să-l ierte. 

Şi eu, strigă celălalt, care începuse să se înfierbânte de-a 
binelea, cunosc toate ţările şi noroadele de pe lume, toate 
oraşele şi ţările de pe suprafaţa pământului şi pot să ţi le 
spun pe nume. 

Asta e geografie - calul tău de bătaie. Dar tare-aş vrea să 
ştiu de unde le-ai învăţat. 

De la un unchi al meu care s-a mutat de la Stambul în ţara 
nemților, la Lipsca, unde a vândut ani de-a rândul miere 
albă la un colţ de stradă. După ce s-a îmbogăţit, s-a întors 
acasă să mă înveţe şi pe mine ce ştia. După ce-am isprăvit 
de învăţat, m-am dus ca soldat în Egipt şi de-acolo am ajuns 
în Sudan. 

O, tu, Tată-al-râsului! izbucni slovacul în hohote. Şi vrei să 
spui că unchiul tău, care vindea miere în ţara nemţească, 
te-a învăţat şi latineşte? 

Tot, tot, m-a învăţat! Numai Allah ştie milioanele de ţări 
care-mi mişună mie în cap, pe când tu nu ştii nimic, nimic 


nu ştii. 

Tu nu eşti altceva decât Fiul-ciupiturilor-de-vărsat şi Tatăl- 
celor-unsprezece-fire-de-păr. Ai auzit cine sunt eu, cum 
îndrăzneşti să-mi spui Tatăl-râsului, păcătosule! 

Păreau amândoi înfuriaţi şi-şi bălăcăreau pe faţă defectele 
lor fizice. Poreclele care li se dăduseră li se potriveau într- 
adevăr. Ciupiturile de vărsat erau atât de dese de te speriau 
şi era o adevărată minune că mai rămăsese loc să crească 
firele cele puţine de mustață. Nu e vorbă, erau ele mai mult 
de unsprezece, dar nici de treizeci nu treceau. Şi-apoi, atât 
de îndepărtate una de alta şi atât de neregulate, încât 
numai a podoabă nu semănau. Totuşi slovacul era foarte 
mândru de ele, căci în fiecare moment le răsucea vrând să 
le dea aparenţa unei adevărate mustăţi ungureşti. 

Cât despre Tatăl-râsului, acesta suferea de-o boală care îi 
contracta faţa în aşa fel, mai ales când se enerva, încât o 
schimonosea grozav şi-ţi făcea impresia că Ali se 
prăpădeşte de râs. 

Şi cu toate laudele tale că nu e ţară şi oraş să nu-l cunoşti, 
îi zise slovacul, sunt sigur că nu pricepi o vorbă latinească. 
Dar tu, stăpâne? întrebă el apoi pe străin. 

Aşa niţel... răspunse acesta zâmbind. 

Unde-ai învăţat? Nu cumva la un colţ de stradă vânzând 
miere? 

Nu, ci de la profesorii mei. 

Zău? Atunci ai umblat la şcoală? 

Da. 

Şi ce-ai studiat? 

Medicina. 

Nu mai spune! La ce şcoală? 

La o universitate germană unde am fost timp de trei ani şi 
profesor. 

În ce ţară? 

În Germania şi... 

Ce face, în Germania? Înseamnă că eşti german, strigă 
omuleţul şi sări drept în picioare. Păi atunci putem vorbi 


nemţeşte, fiindcă ştiu această limbă. Allah! Un ra-is el- 
tibb22! Cum de n-am priceput numaidecât! Şi cu ochii 
lucitori de bucurie, slovacul urmă într-o germană stricată: 
Tata la mine fost musica... muzicant... 

Din ce instrument cânta? întrebă medicul, abia putându-şi 
stăpâni râsul. 

Cânt, cânt la clarinet. 

Şi dumneata de ce nu ai învăţat să cânţi la clarinet? 

Gur mare, prea gur mare. 

Dar, de fapt, care e numele dumitale? 

Mă numesc Uszkăr Istvân. 

Asta ar veni în germană Stephan Pudel23 deoarece, 
întâmplător, cunosc acest cuvânt. Un nume nepotrivit, chiar 
urât, într-o ţară musulmană, pentru că aici cuvântul câine 
este considerat ca cea mai mare ocară. N-ar fi trebuit să le 
traduci tovarăşilor dumitale de drum cuvântul. 

Aveţi dreptate. Dar dumneavoastră, domnule doctor, cum 
vă numiţi? 

Eu mă numesc Emil Schwarz şi mă aflu aici pentru a 
studia fauna şi flora acestei ţări şi ca să duc, pe cât posibil, 
cât mai multe exemplare din ele acasă. 

Bine zice, pan doctore. Eu schimb nume dacă pan doctore 
ia pe mine slugă... Dai la drac negustorie... nu mai vrea 
djelabi, eu merge cu pan doctore. 

Să vedem, poate că... 

Brusc îşi curmă, vorba. Din depărtare se auzi un muget 
care-i făcu pe toţi să se înfioare. 

Ce-a fost asta? întrebă Schwarz în limba arabă pe djelabi. 
Tunet nu e, fiindcă nu e timpul furtunilor... 

N-a fost tunet, răspunse slovacul în aceeaşi limbă, pe care 
o vorbea destul de bine. E aslan24, stăpânul turmelor. 

Un leu? Există deci lei pe-aici? 

Aşa se pare, şi o să ne pomenim acum cu Stăpânul-cu- 
capul-mare, fiindcă a zărit focurile noastre. 

Atât de devreme? Credeam, că nu-şi părăseşte culcuşul 
decât după miezul nopţii. 


Când e flămând pleacă şi mai devreme după pradă. 

Vorbiseră cu glas tare. Şeicul se apropie de ei şi le zise în 
şoaptă, tremurând de frică: 

Pentru Dumnezeu, vorbiţi mai încet că ne aude şi dacă 
vine-ncoace, suntem pierduţi... l-auziţi! 

De astă dată mugetul se desluşea bine. Cămilele începură 
să tremure şi măgarii se înghesuiră unii într-alţii. 

Aşadar, e leul, zise Emil Schwarz mai mult pentru sine. În 
sfârşit îi aud iar glasul în pustiu. 

Până acum nu încă. Deocamdată mârâie. O să vezi mai 
târziu ce poate. 

L-ai mai auzit şi-n alte dăţi? 

Ba l-am şi văzut chiar de multe ori. 

Fără să te atace? 

Nu s-a atins niciodată de mine. Există şi printre lei mulţi 
laşi şi prea puţini mândri şi îndrăzneţi. Cei laşi vin tiptil şi-şi 
atacă prada pe furiş, aşa că de-abia la ziuă bagi de seamă 
moartea sau dispariţia victimei. Un leu îndrăzneţ şi mândru 
nu se sfieşte să-şi anunţe în gura mare apariţia. Cutează să 
spună că-i e foame şi a pornit să-şi potolească foamea. 

Probabil că tocmai cu unul dintr-aceştia avem acum de-a 
face. 

Aşa cred şi eu. Când va rage iar, ne vom putea da seama 
dacă vine încoace sau se duce în altă parte. 

Se auzi pentru a treia oară glasul leului: pe jumătate 
mârâia, pe jumătate răgea. Glasul venea din depărtare. 
Homr-arabii veniseră şi ei pe lângă noi. Le era frică. 

Vine, vine drept încoace... murmură şeicul cu glasul 
răguşit de spaimă. 

Vezi că te-ai înşelat când spuneai că nu mai sunt lei la 
Izvor? 

De unde era să ştiu? Pesemne că sunt numai câteva zile de 
când se aţine pe-aici. Dacă veneam peste zi, am fi văzut 
urmele labelor lui în nisip. Izvorul e adăpătoarea, fiindcă de 
aici până la râu nu e altă apă, nici stătătoare, nici 
curgătoare. 


Atunci îşi are sălaşul pe câmpie? 

Nu, stăpâne. La trei sferturi de ceas de aici, e un labirint 
de stânci; de acolo venea răgetul. Se apropie încet fiindcă 
se cam teme de foc, dar peste o jumătate de ceas o să-şi dea 
ocol lagărului. 

Ca să-şi aleagă prada? 

Cu siguranţă, effendi. Ne-a înştiinţat făţiş şi o să se ţină de 
cuvânt. Să plecăm repede, cât mai e timp. 

Adică să fugim, noi, paisprezece oameni, de frica unei 
pisici? 

Effendi, nu e o pisică... 

Ba e, numai că mai mare decât celelalte. Cine vrea să fugă, 
n-are decât, cămilele însă rămân aici, le-am închiriat şi am 
dreptul să le opresc. 

Dacă-mi sfâşie vreuna din ele... 

Ţi-o plătesc. 

Poate mă sfâşie chiar pe mine... 

Nu face nimic, bucură-te că ajungi mai curând în paradisul 
lui Allah. 

Eu mă duc... mie nu mi s-a urât încă cu viaţa... 

N-ai decât să pleci. Gândeşte-te însă că îndepărtându-te 
de foc - şi ştii că leul se teme de el - te expui la o primejdie 
şi mai mare. Nu vei putea vedea fiara prin întuneric şi o să 
se năpustească asupra ta fără măcar s-o fi simţit. 

Allah, Allah! Atunci să stăm liniștiți aici şi s-aşteptăm pe 
care din noi o s-aleagă? 

N-o să aleagă pe nimeni, fiindcă am de gând să-l împuşc 
mai înainte. 

Tu? Nimeni n-o să-ţi dea ajutor. 

Nici n-am nevoie. 

Cum adică, vrei să te iei singur la luptă cu el? Effendi, eşti 
nebun, pesemne! 

Nu sunt nebun deloc. Am ucis eu fiare şi mai grozave. O 
să-i spun şi ăstuia o vorbă dulce. 

Se auzi iar glasul leului. Nu mai era mârâit, nici răget, ci 
un fel de urlet scurt care făcu să li se zburlească părul de 


groază. 

Se apropie... a şi făcut jumătate din drum... se tânguia 
şeicul. Peste un sfert de ceas e aici. Cămilele... Săracele 
cămilele mele...! 

Nu te mai boci ca o muiere, să ne pregătim de luptă. 
Trebuie să-l facem să se îndrepte spre locul unde-l voi 
aştepta eu. Prin apă n-o să treacă, deci vine sau din stânga, 
sau din dreapta. Răspândiţi focul şi aruncaţi vreascuri cât 
mai multe ca să se înalțe flăcările, pe urmă pitiţi-vă, dacă 
vreţi, după bagaje. 

Şi tu, stăpâne? întrebă slovacul. 

Eu trec de partea cealaltă a iazului, sting focul şi stau la 
pândă. 

Singur? 

Da. N-am trebuinţă de ajutorul nimănui. 

Emil Schwarz dădea ordine şi comanda cu liniştea unui 
ofiţer înainte de luptă. 

Arabii şi djelabii se grăbiră să înteţească focul şi să lege 
cămilele şi măgarii ca să n-o ia la fugă, pe urmă se 
înghesuiră toţi pe după bagaje, lângă peretele stâncii. 
Numai slovacul şi Ali rămaseră lângă medic, ajutând la 
stingerea focului. 

Tocmai isprăviseră când se auzi iar răgetul leului, de astă 
dată aproape de tot şi atât de grozav încât părea că 
pământul se cutremură sub picioarele lor. 

Era adevăratul strigăt de luptă al regelui animalelor şi 
Emil înţelese acum de ce arabii îl numesc Abu Rad - Tatăl- 
tunetului. 

E cel mult la o mie de paşi de noi, murmură şeicul. Allah il 
Allah, ve Muhmmed rassul Allah! Ziceţi în şoaptă sfânta 
Fatha, pe urmă cu glas tare sura „sfâşierei”, care e a şaizeci 
şi patra din Coran. Dihania va ocoli cinci-şase minute 
lagărul, pe urmă se va năpusti asupra noastră... 

Cămilele tremurau şi gemeau de spaima: zăceau lipite una 
de alta pe pământ, cu gâtul întins. Măgarii zvârleau şi 
căutau să-şi rupă legăturile ca s-o ia la fugă. 


Doctorul pusese mâna pe puşca lui cu tragere lungă, 
slovacul pe o flintă ruginită şi Ali ţinea o suliță lungă, 
singura armă pe care o avea. 

Daţi-vă îndărăt! le şopti Emil. 

N-o să poţi singur stăpâne, murmură slovacul. 

Nu-mi duce tu grija, am întâmpinat eu în viaţa mea 
primejdii şi mai mari, răspunse germanul. 

Se prea poate, dar vezi că am prins dragoste de tine şi nu 
mă-ndur sa te las singur. 

Cu rabla aia a ta, nu mi-ai putea fi de nici un folos, dragul 
meu. 

Te înşeli, stăpâne. E un katil elfil25 şi glonţul trece dintr-o 
parte în cealaltă prin trupul leului, lasă-mă, rogu-te, să 
rămân... 

Deşi cu glas rugător, tonul cu care slovacul spusese aceste 
cuvinte era atât de hotărât, încât Emil înţelese că omuleţul 
acela curajos nu se va lăsa convins. Momentul decisiv se 
apropia, nu era timp de pierdut cu vorbe de prisos. 

Bine, fie! Stai lângă mine dar sa nu tragi până nu voi 
slobozi eu două gloanţe, ai auzit? 

Am auzit, stăpâne, aşa o să fac. 

Germanul îşi mai cercetă bine încă o dată puşca, înainta 
zece paşi şi se întinse la pământ, sprijini cotul stâng ca să 
aibă de ce-şi rezema arma şi aşteptă. Slovacul făcu acelaşi 
lucru. Auziră în spatele lor un foşnet. Se uitară într-acolo şi 
văzură pe Ali, Tatăl-râsului, în genunchi cu sulița înfiptă cu 
coada în pământ, dar atât de adânc încât chiar repezindu- 
se cineva cu putere asupra ei n-ar fi putut s-o dea jos. 

Tu ce mai vrei? îl întrebă Emil răstit. 

Păi... m-am gândit că dacă nu reuşiţi să-l omorâţi dintr-o 
dată, o să sară prin aer spre voi. Fugiţi repede şi eu îl prind 
în suliță ca într-o frigare. 

Doctorul vru să spună ceva, dar se auzi răgetul leului. Era 
parcă şi mai înfiorător ca până atunci! Fiara nu era decât la 
cel mult o sută de paşi. 


Cel mai temerar vânător s-ar fi îngrozit, ştiut e însă că 
momentul hotărâtor ascute mintea şi face pe omul curajos 
mai liniştit ca oricând. 

Ţi-e frică? întrebă slovacul. 

Mie? exclamă Schwarz cu dispreţ. 

Nici mie. Să poftească. 

În spatele lor era lagărul. Cu siguranţă că leul se va feri să 
se apropie de foc. La stânga era iazul şi la dreapta stânca. 
Între ele se afla un spaţiu de cel mult doi metri şi la mijloc ei 
trei. 

Dacă presupunerile lor se adevereau, nu se putea ca leul 
să nu treacă pe lângă ei sau deasupra lor. 

Deodată răgetul se auzi dincolo de iaz, la vreo douăzeci de 
paşi de unde se aflau germanul, slovacul şi Ali. 

Acum e acum! şopti slovacul. 

Primejdia le agerea privirea. Auzul nu le mai folosea la 
nimic căci şeicul începu să spună cu glas tare sura din 
Coran: „În numele Atotmilostivului. Când cerul îşi sfâşie 
bolta din porunca stăpânului, când pământul se cască şi 
aruncă afară ce se află în adâncul lui, trudeşte-te, omule, să 
ajungi până la Stăpânul tău...” 

Şi în vreme ce se jelea el aşa, lui Emil îi venea să-l 
pocnească în cap ca să-l amuţească pentru totdeauna. 
Bocetele lui nu-i îngăduiau să audă paşii leului, ceea ce le- 
ar fi putut fi pierzania. 

Acum era vorba să-şi încordeze şi mai mult privirea. Dar 
nu ochii fură aceia care văzură mai întâi pe puternicul lor 
duşman ci mirosul îi convinse că sosise clipa hotărâtoare. 
Mirosul acela tare şi pătrunzător al fiarelor de pradă umplu 
deodată aerul şi... din tufiş apăru leul, mândru şi maiestuos 
ca un stăpânitor conştient de puterea sa. 

Ochii lui fosforescenţi cercetară malul heleşteului. 
Deodată fixară cele trei trupuri nemişcate. Tresări şi se lasă 
la pământ ca să nu-şi expună pieptul dușmanului, pe urmă îi 
privi cu dispreţ. 


Emil Schwarz simţi parcă un fior de gheaţă în şira spinării, 
reuşi totuşi să-şi impună voinţa ca şi în alte dăţi 
asemănătoare. 

Dacă leul nu se repede imediat asupra duşmanului, se 
aşează jos, pe labele dinapoi întinzând pe cele dinainte, 
închide apoi ochii şi-l priveşte printre gene. Odată ce s-a 
hotărât la atac, îşi saltă niţel partea posterioară a trupului 
ca să-şi încordeze muşchii, ridică încetul cu încetul 
pleoapele şi când ochii încep să i se rotească în cap, ca două 
roţi de foc, face saltul decisiv. 

Vânătorul trebuie să ţintească ochiul; şi cu puţin înainte de 
a se repezi leul, să apese pe trăgaci. Lovită în creier, fiara 
mai face un salt şi în clipa celui de-al doilea salt, pe când e 
încă în aer, al doilea glonţ, tras în inimă, o culcă la pământ. 
Totuşi, vânătorul să se arunce cu mare repeziciune la o 
parte, altminteri ar putea fi strivit sau sfâşiat de labele 
leului în agonie. 

Dar leul părea că nu se gândeşte deocamdată la atac. 
Ţinea ochii deschişi şi se uita cu mirare la ei, ca şi când s-ar 
fi întrebat ce fel de făpturi or fi acelea pe care le avea 
înaintea lui. 

Doctorul se gândi să se folosească de prilej. Îndreptă ţeava 
puştii spre capul fiarei şi ţinti lumina ochiului. Leul păru 
însă că-i înţelege gândul căci cobori pleoapele mârâind. 

Trecu o bucată de vreme până să le ridice iar, dar de data 
asta foarte puţin. Totuşi luceau ca două globuri verzi de foc. 

La lumina stelelor, îl puteau vedea desluşit. Stătea lungit 
pe pământ, cu capul pe labele dinainte şi coada întinsă. 
Schwarz înţelese că trebuie sa aştepte până ce leul va 
deschide de tot ochii şi se va sălta pe partea dinapoi a 
trupului pentru a se repezi asupra lor. Se părea însă că 
slovacul nu e de aceeaşi părere căci îi şopti: 

Acum! Trage! 

Nu încă, îi răspunse germanul. 

Atunci trag eu, pe urmă o să fie prea târziu. 

Nu, pentru Dumnezeu, fiindcă... 


N-apucă să-şi termine vorba deoarece slovacul ţintise 
capul leului, dar până să ia puşca foc, veche cum era, îi 
trebuia niţică trudă. În sfârşit, glonţul porni şi rabla de 
puşcă îl pocni pe slovac cu atâta putere în cap încât văzu 
stele verzi. 

Du-te dracului! mormăi el aruncând-o cât colo şi 
apucându-se cu mâinile de cap. 

La auzul detunăturii, leul sări drept în picioare şi scoase, 
un răget grozav. Din fericire, doctorul nu-şi pierduse 
cumpătul. Ţinti ochiul stâng al fiarei strigând slovacului, în 
timp ce apăsa pe trăgaci: 

Sări la o parte! 

Acesta se lipi ca fulgerul de peretele stâncii. 

Emil nu putea şti dacă glonţul îşi nimerise ţinta căci în 
clipa detunăturii leul făcuse un salt în aer. Germanul ţinti cu 
sânge rece fiara drept în inimă şi se aruncă apoi cu atâta 
repeziciune la stânga încât ajunse cu jumătatea trupului în 
tufiş. 

Saltul leului fusese atât de grozav că se prăbuşi chiar pe 
locul unde stătuseră ei până atunci. 

Nu mai rămăsese acolo decât Tatăl-râsului. Dar pe cât era 
omuleţul acesta de mititel, pe atât îi era de mare curajul. 
Nu îşi luase nici el ochii de la leu, îl văzu sărind şi ştia că va 
cădea la doi paşi de locul unde stătuseră tovarăşii săi. Se 
lăsă repede s-alunece înainte, înţepeni mai bine coada 
suliţei, o apucă de vârf şi-i dădu drumul ca un arc tocmai în 
clipa când trecea leul deasupra, pe când el se rostogoli ca o 
minge lângă ei. Dar Schwarz se ridicase ca fulgerul şi 
trăsese cuțitul de la brâu, hotărât să înjunghie fiara, dacă 
gloanţele n-o vor fi lovit mortal. 

Precauţiunea lui fu însă de prisos. Se auzi pocnitul suliţei, 
leul căzu la pământ, se sculă iar, străbătut de un fior, se 
clătină, se întoarse spre stânga, unde se aflau Emil şi Abu 
Dihk, se pregăti să sară, dar nu se putu urni din loc. Răgi o 
dată scurt şi jalnic, se lăsă pe o rână, pe urmă pe spate, îşi 


strânse ghearele, se întinse cât era de lung, apoi rămase 
nemişcat. 

Bineînţeles că totul se petrecuse în mai puţin timp decât 
am povestit noi, dar în astfel de momente secundele devin 
veacuri şi mintea omului lucrează cu o iuţeală fulgerătoare. 

Cei trei eroi n-avură vreme să se încredinţeze dacă leul e 
mort sau nu, căci se auzi imediat după detunături un răget 
îndepărtat, tot atât de grozav ca acela de mai adineauri. 

Slovacul sărise în picioare, Abu Dihk de asemenea. 
Ascultară cu încordare. Răgetul se repetă neîntrerupt şi tot 
mai aproape. Fiara venea în goană. 

De unde erau, arabii şi djelabii nu putuseră vedea nimic 
din ce se petrecuse. 

Allah il Aallah! se auzea glasul şeicului, Assad Bey, 
Sugrumătorul-turmelor, i-a omorât pe toţi trei şi-acum stă şi 
se ospătează. A venit şi soaţa lui să-l ajute. O să se 
năpustească pe urmă la noi să ne sfâşie. Trupurile noastre 
sunt pierdute, să ne salvăm măcar sufletele rugându-ne. 
Spuneţi cu mine sura lesin şi pe a dreptcredincioşilor, care 
e a douăzeci şi treia din Coran. 

Taci! se răsti doctorul. Noi trăim şi leul e mort. Cu bocetele 
tale atragi atenţia sultanei lui şi o să vină să te mănânce. 

Allah kerihm - Dumnezeu e milostiv! răspunse nemernicul. 
Iacă tac, dar împuşcaţi-o şi pe sultană, ca să se ducă 
dracului după soţul ei şi să scăpăm de ea. 

În timp ce răspundea arabului, germanul îşi încărca iar 
puşca. 

Adevărat, bine zice, asta e leoaica, zise slovacul. Stai să- 
ncarc şi eu. Oare unde dracu' oi fi pus... bombăni el, 
căutând prin buzunare muniţiile. 

Astâmpără-te! se răsti Emil. Până să încarci tu, leoaica e 
aici. Vezi mai bine de te doseşte pe undeva, şi tu şi Ali, 
fiindcă nu mai aveţi cu ce vă apăra. Hai, căraţi-vă! 

Păi glonţul meu cântăreşte mai bine de o litră de pulbere, 
pe când altău... 


Fugiţi, altfel sunteţi pierduţi! le strigă doctorul şi se lăsă în 
genunchi pe locul de-adineauri, cu puşca întinsă. 

Nu băgase de seamă că numai Ali plecase, pe când 
slovacul se pitise în tufiş şi se căznea să-şi încarce arma cu 
muniţiile pe care le găsise în sfârşit în fundul unui buzunar. 

Răgetul leoaicei se auzi acum aproape de tot. Fiara 
înfuriată se ţinuse după urmele leului şi se îndreptă mai 
întâi spre foc, pe urmă se întoarse şi trecu de partea 
cealaltă a iazului. În vremea asta, slovacul avusese timp să- 
şi încarce în sfârşit rabla lui de puşcă. 

Se auzea fiecare pas pe care-l făcea leoaica, dar nu după 
labele care atingeau pământul ci după mârâitul ei. Coti 
după tufe şi ieşi la iveală. Probabil că în furia ei turbată, ar 
fi trecut pe lângă doctor fără să-l vadă, daca acesta nu s-ar 
fi ridicat dinadins în picioare ca sări atragă atenţia. Fiara 
aproape zbură până lângă stâncă, se ghemui jos şi se 
pregăti să sară. 

Emil se lăsă iar în genunchi şi îndreptă arma spre ea. La 
poalele stâncii era întuneric, aşa că de-abia o putea zări. 
Ştia că înfuriată cum era, săritura ei va fi şi mai grozavă 
decât a leului, fără să mai închidă întâi ochii. 

Nu se înşelase, căci ochii ei luciră prin întuneric ca doi 
cărbuni aprinşi. O clipă numai, pe urma va veni saltul. 
Germanul nu mai avu timp de ochit. Descărcătura fulgeră în 
noapte şi în acelaşi moment leoaica zbură cu un răget 
grozav prin aer. Slobozi al doilea glonţ, aruncă puşca, dar 
nu se dădu în lături ca adineauri ci se repezi înainte cu 
braţele lipite de trup, se trânti la pământ şi se dădu de-a 
berbeleacul până la vreo doi metri de acolo. Sări apoi în 
picioare, smulse cuțitul de la brâu; şi se întoarse spre fiară. 

Dacă nu şi-ar fi strâns braţele şi ar fi continuat să fugă, cu 
siguranţă că leoaica l-ar fi apucat cu labele ei grozave, şi l- 
ar fi zdrobit într-o clipită. Aşa însă se afla dincolo de ea. 
„Acum, acum se va întoarce...” îşi zise el. Totuşi nu fu aşa. 
Privirea ei se opri la leul mort. Dintr-un salt fu lângă el, îl 
mirosi de câteva ori, ridică pe urmă capul şi scoase un urlet 


prelung, înfiorător, şi atât de jalnic, încât ţi se făcea părul 
măciucă. 

Deodată se auzi o detunătură şi răgetul încetă brusc. 
Tatăl-celor-unsprezece-fire-de-păr ieşise tiptil din tufiş, se 
apropiase de leoaică şi-i descărcase în cap „toată litra” de 
pulbere. Ca împinsă de un brânci grozav, fiara se dădu la o 
parte, căzu, se ridică şi întoarse capul spre noul ei duşman. 
Acesta apucase puşca de ţeavă şi izbea cât putea cu patul în 
capul fiarei, răcnind: 

Bătu-te-ar Allah, arde-te-ar focul iadului, dracul dracilor! 
Îţi place carnea de om, ai? Câine, căţea, tartora căţelelor. 

Îndrăzneala lui i-ar fi ieşit prin nas dacă leoaica n-ar fi fost 
rănită de moarte; nu mai avu putere să se împotrivească şi 
rămase nemişcată. 

Uitaţi-vă la ea! strigă el triumfător. Aici, la picioarele mele! 
Am omorât-o ca pe o pisică turbată. N-a avut curaj, 
ticăloasa, să-şi arate colții. Veniţi încoa' cu toţii s-o vedeţi... 

Se aplecă peste ea vrând s-o pipăie, dar doctorul îl trase 
îndărăt. 

Ce faci, omule! Dobitoacele astea nu mor cu una cu două şi 
nu ştim încă bine dacă e moartă, îi zise el. 

Încărcă iar puşca şi trase câte un glonţ leului şi leoaicei în 
cap ca să meargă la sigur. Leoaica se mai cutremură o dată, 
semn că nu fusese moartă. 

Vorbiseră cu glas tare, aşa că-i auziseră şi ceilalţi. 

Aţi biruit? îi întrebă Ali, apropiindu-se de ei. 

Da, am biruit, răspunse slovacul. Să vină toată lumea să 
vadă isprava noastră vitejească. Sugrumătorul-turmelor a 
trecut în împărăţia morţii şi şi-a luat nevasta cu el. Au fost 
ciuruiţi de gloanţele armei mele, căreia nimeni nu i se poate 
împotrivi. 

Ali se apucă să tragă de labe pe lei, ca să se încredinţeze 
dacă sunt într-adevăr morţi. 

Vezi ce blânzi sunt? urmă slovacul, mângâindu-şi cu 
mândrie firele de mustață. Acum te poţi juca oricât pofteşti 
cu ei că nu-ţi mai fac nimic. 


Hagi Ali a dat şi el o mână de ajutor, zise Emil. I-a înfipt 
leului sulița în burtă. Vom vedea îndată care din noi trei a 
ucis leii. Aceluia care le-a dat lovitura de moarte, i se cuvine 
blana. Aduceţi o aşchie aprinsă ca să dăm iar foc 
vreascurilor. 

Deşi arabii şi djelabii auzeau cuvânt cu cuvânt ce vorbeau, 
niciunul din ei nu îndrăznea să se apropie. Când omuleţii 
noştri se apropiară de foc ca să ia niţel jăratec, ieşiră de 
după bagaje şi şeicul întrebă: 

Mai trăiţi, nu v-a înghiţit Stăpânul-cu-capul-mare şi 
sultana lui? 

Cum îndrăzneşti să mă întrebi? se răsti slovacul. Pe mine 
nu mă înghite nimeni, aşa să ştii. Şi de-ar veni dracul în 
carne şi-n oase ca să mă mănânce, nu ştiu, zău, care din noi 
ar ajunge în burta celuilalt! Veniţi să vedeţi şi voi ce-am 
înfăptuit noi, fără ca „sugrumătorul de turme” să fi cutezat 
să se atingă de un fir de păr din capul nostru! 

Arabii se apropiară, nu însă prea mult, şi priveau înfioraţi 
la lei. De-abia după ce se convinseră că sunt într-adevăr 
morţi, făcură un cerc în jurul lor, şeicul ridică mâna în semn 
că vrea să vorbească şi începu: 

Allah il Allah ve Muhammed rassul Allah! El a creat cerul şi 
pământul, plantele şi animalele, apoi, la sfârşit, pe om. După 
aceea a făcut pe musulman ca să domnească peste toate. 
Lui îi sunt supuse toate vietăţile, până şi fiarele cele mai 
grozave din câte sunt pe pământ şi când acestea nu i se 
supun, le ucide cu mâna lui puternică. Acest ucigaş de cai, 
cămile, turme şi cirezi pe care-l vedeţi mort aici, era 
flămând. În loc să se mulţumească, după cum s-ar fi cuvenit, 
cu un mistreţ, şacal sau alt animal spurcat, a avut 
neruşinarea să vrea să ne mănânce pe noi, aleşii lui Allah. 
Îşi adusese şi soaţa cu el, dornici de sângele nostru. Se şi 
bucurau la gândul că se vor înfrupta din carnea gustoasă a 
trupurilor noastre. Vroiau să ne înfulece fără oţet şi 
untdelemn, fără unt şi mirodenii, întocmai ca un corb pe o 
hienă. 


Dar Allah era aproape şi ne-a auzit sfânta rugăciune şi 
surele din Coran pe care le-au murmurat buzele noastre. 
Atunci curajul dreptcredincioşilor săi a biruit pe vrăjmaş. 
Am pus mâna pe arme şi am trimis pe mâncătorul acesta de 
oameni cu sultana lui în fundul iadului ca să se pârjolească 
în vecii vecilor la focul fără sfârşit. Isprava noastră 
neîntrecută va fi preamărită de urmaşii noştri, din tată în 
fiu, din fiu în nepot, şi aşa mai departe până la a suta 
generaţie. Noi însă ne vom bucura acum de rodul vitejiei 
noastre şi vom jupui pe vrăjmaşi de piele. Înainte însă, să le 
arătăm tot disprețul pe care-l merită. 

Cu aceste cuvinte, şeicul se apropie de leu şi-l scuipă în 
faţă, pe urmă de leoaică, făcând acelaşi lucru. Arabii şi 
djelabii îi urmară exemplul, începură apoi să dea cu pumnii 
şi cu picioarele în bietul „rege al animalelor”, înjurând şi 
ocărându-l cum le venea la gură. 

După ce se săturară, şeicul - scoase cuțitul la brâu şi zise 
iar: 

Acum au simţit şi au auzit ce părere avem despre ei. Să le 
luăm îmbrăcă-mintea ca să ne împodobim, noi cu ea, căci 
blana învinsului se cuvine învingătorului. Când ne vom 
întoarce în corturile noastre, bărbaţii, ne vor pizmui şi 
femeile ne vor întâmpina cu cântece de laudă. 

Ceilalţi arabi îşi pregătiră şi ei cuţitele. 

Staţi! porunci Schwarz. Vom jupui într-adevăr pielea leului 
şi pe a leoaicei, dar cui să le dăm? 

Învingătorilor, răspunse şeicul. 

Bine. Şi cine sunt aceia? 

Noi toţi. 

Aha, aşa! Să le împărţim atunci în paisprezece bucățele? 

Asta nu, fiindcă n-ar mai face două parale. Tu ştii că eu 
sunt şeicul, şi deci mie mi se cuvin. 

Parcă ziceai adineauri că se cuvin biruitorilor? 

Aşa e. Dar când e vorba de mai mulţi învingători, se dă 
celui mai de seamă, dintre ei. 

Curios! Eşti deci şi tu unul dintre învingători? 


Păi n-am fost şi eu de faţă? 

Şi încă te socoţi cel mai de seamă! Aici te înşeli. Ştii tu cine 
sunt eu? 

Da. Un effendi, răspunse el cu un gest de dispreţ. 

Există multe soiuri de effendi, îl lămuri doctorul. Şi mai 
mari, şi mai mărunți. Eu sunt unul din cei mari, aşa că mie 
mi se cuvin, pieile leilor. Cu ce drept te numeşti tu 
învingător? 'Te-ai ascuns ca un laş ce eşti când i-ai auzit 
venind şi acum, după ce i-ai văzut morţi, te faci grozav. 

Vrei să mă insulţi, effendi? 

Nu, vreau numai să-ţi cunoşti lungul nasului. Dintre toţi 
numai trei avem dreptul să ridicăm pretenţii: eu, Hagi Ali şi 
Ibn el Djidri, ceilalţi n-au ce se amesteca. 

Nu putem îngădui una ca asta, effendi. Oi fi effendi, peste 
toţi effendii tăi, dar nu eşti decât un ghiaur care n-are nici 
un drept în ţara noastră. Noi suntem musulmani şi, dacă te 
împotriveşti, vom... 

Tăcu. 

Ei, ce veţi face? 

Te vom sili, răspunse arabul cu glas ameninţător, arătând 
spre pumnalul pe care-l avea în mână. 

Emil se apropie de el, îi puse mâna pe umăr şi zise foarte 
liniştit: 

Când aţi auzit răgetul leului, aţi fi fost în stare să vă 
ascundeţi în gaură de şarpe, pe când noi l-am înfruntat 
bărbăteşte şi l-am biruit. Şi crezi tu că ne temem de voi? 
Lăsaţi cuţitele, la locul lor, altminteri vă împuşc că pe nişte 
câini turbaţi. 

Scoase revolverul de la brâu şi într-o clipă cuţitele 
dispărură ca prin farmec. 

Şi mai reţine un lucru. Tu crezi că religia ta e cea 
adevărată, şi eu de a mea tot aşa. Fiecare are dreptul, ba 
chiar datoria, să ţină la legea lui. De aceea îţi cer să nu te 
mai atingi de credinţa mea. Dacă îndrăzneşti să-mi mai spui 
o dată ghiaur, îţi biciuiesc obrajii ca să-ţi rămână semne 


pentru toată viaţa. Şi să nu crezi că glumesc; eu ştiu să mă 
ţin de cuvânt. 

Pentru un beduin nu există o mai mare insultă decât să-l 
ameninţi cu bătaia. 

Şeicul tresări. Arabii ceilalţi începură să murmure. 

Effendi, ştii tu ce-ai spus acum? 

Ce-ai auzit - şi aşa o să şi fac. M-ai numit ghiaur şi te-am 
ameninţat cu bătaia. Am încheiat o socoteală şi te sfătuiesc 
s-o laşi moartă, altminteri ş-ar putea să te căieşti. Cât 
pentru leii ucişi de noi, nimeni din voi n-are voie să se 
atingă de ei, m-ai înţeles? 

Trupul înalt şi voinic impunea teamă şi respect arabilor 
piperniciţi; cuvintele şi atitudinea lui dârză contribuiră încă 
şi mai mult să-i înfricoşeze. Nimeni nu mai îndrăzni să 
crâcnească. Se traseră îndărăt la locul lor şi se aşezară iar 
în jurul focului. Ce îşi şoptiră acolo, numai ei ştiau, dar 
privirile duşmănoase pe care le aruncau celorlalţi, 
dovedeau că unelteau ceva. 

Cu mare greu djelabii putură târî trupurile leilor în lagărul 
lui Emil Schwarz. După ce-i jupuiră, cercetară rănile să 
vadă care din ele fusese mortală. Glonţul germanului, tras 
întâi, pătrunsese în creierul fiarei, al doilea trecuse foarte 
aproape de inimă şi ar fi provocat mai târziu moartea, pe 
când dintâiul avusese un efect sigur şi imediat. Deci blana 
leului se cuvenea lui Emil. 

Se dovedi însă că sulița lui Ali intrase atât de adânc în 
trupul leului, încât vârful se înfipsese în şira spinării. Şi 
rana aceasta trebuie să fi provocat moartea. Doctorul avea 
totuşi prioritate, deoarece gloanţele lui fuseseră trase mai 
întâi, dar şi Tatăl-râsului merita o răsplată. 

Cât pentru leoaică, primul glonţ al lui Schwarz îi 
sfârtecase limba, trecuse prin gâtlej şi se oprise în ceafă. 
Rana era aducătoare de moarte, deşi nu imediată. Cel de-al 
doilea găurise plămânul şi se turtise de o coastă. După 
aceste două gloanţe, fiara n-ar fi putut trăi mai mult de 
cinci minute. Descărcătura de „o litră” a slovacului, 


atingând creierul, scurtase această agonie de minute a 
leoaicei. Aşadar pielea ei se cuvenea tot germanului. 

Hagi Ali, şi Ştefan Uszkâr, recunoscură acest lucru, deşi cu 
mare părere de rău. S-ar fi bucurat să aibă şi ei parte la 
împărţeală. De aceea Emil le zise: 

Fiecare din lei are câte trei răni, două de-ale armelor mele 
şi una de-ale alor voastre. Ar trebui să iau eu două părţi din 
blană; şi voi câte una. Proastă împărţeală, fiindcă am 
ciopârţi bunătate de blană. De aceea o să facem altfel: eu 
iau leul şi voi amândoi leoaica. Vă alegeţi deci fiecare din 
voi cu câte o jumătate de blană, mai mult chiar decât vi s-ar 
fi cuvenit. Ce ziceţi, sunteţi mulţumiţi? 

Cum să nu, răspunse slovacul. Eu iau jumătatea cu cap şi 
Ali pe cea cu coadă. 

Nu vreau. De ce la adică să iei tu capul? 

Fiindcă la cap l-am împuşcat. 

Allah! Că n-oi fi înfipt eu sulița în coada leoaicei! Eu zic să 
tăiem pielea pe din două de-a lungul, aşa că avem fiecare 
jumătate din cap şi jumătate din coadă. Împărţeală mai 
dreaptă nici cu se poate. 

Slovacul nici nu vru s-audă. Aşa că se luară la ceartă. 

La urma urmei doctorul se plictisi şi-i întrebă enervat: 

Bine, oameni buni, la ce atâta gâlceava? Ce vreţi să faceţi 
cu blana? 

Eu vreau să mă împodobesc cu partea mea, răspunse 
slovacul. 

Şi eu cu a mea, zise Ali cu încăpățânare. 

Ştiţi ce? Tăiaţi blana de-a latul şi trageţi la urmă la sorţi, 
hotărî germanul. 

Propunerea fu primită îndată. Norocul slovacului! Capul îi 
reveni lui, aşa că Ali nu mai avu ce zice. 

Bravo! strigă slovacul încântat. Am avut ce-am vrut. Măi 
Ali, să ştii că o să-ţi schimb porecla: în loc de Tatăl-râsului, o 
să-ţi spun de-acum încolo Tatăl-cozii. 

Hagi Ali vru să facă o mutră supărată dar muşchii feţei i se 
contractară în aşa fel încât părea că, se prăpădeşte de râs. 


Şi ţie ţi s-ar putea spune Abu el buz, Tatăl-botului, fiindcă 
ţi-ai ales botul; parcă nu-l aveai destul de mare pe-al tău ca 
să te legi de toată lumea. Dacă ai avea în capul tău atâtea 
noroade, ţări, oraşe şi sate câte mişună într-al meu, ai putea 
să-ţi spui Abu'l latif, Tatăl-cuviinţei, şi n-ai fi un mojic cum 
eşti. 

Lasă că şi fără oraşele şi satele tale mi-e capul destul de 
luminat! 

N-oi fi vrând să spui că al meu e întunecat? 

Tocmai asta vreau să spun, fiindcă în ţările şi satele tale nu 
există felinare pe uliţe. Pe când ştiinţa mea luminează până 
departe. Numai latina pe care o ştiu eu te-ar putea face om 
învăţat, fără să mai vorbesc de celelalte ştiinţe, cu care m-a 
dăruit Allah. 

Cunosc toate satele de pe pământ, dar n-am auzit încă de 
niciunul să i se zică Latina. 

O, Allah! Latina un sat! Cum, mă prostule, nu ştiică eo 
limbă de dincolo de mare care... 

Vorbeşti într-adevăr aşa de bine latineşte? îl întrerupse 
Emil curios, întrebându-l în limba germană. 

Oho, şi încă bine de tot. Am învăţat de la domnul Wagner, 
fostul meu stăpân. Vrei să-ţi dau o pildă? răspunse acesta în 
aceeaşi limbă. 

S-auzim. Ce e zoologia? 

Zoologia e tot ce se găseşte într-un ierbar. 

Şi botanica? 

Botanica? Păi botanica este... este toate făpturile de la om 
la maimuţă, până la vierme. 

Tocmai de-a-ndoaselea. 

Am spus aşa din greşeală. Eu, vezi dumneata, stăpâne, am 
studiat chiar şi astronomia, matematicile şi încă multe 
altele. 

Zău? Astronomia? Ce e asta? 

Unu şi cu unu fac doi - adică tabla înmulţirii şi rădăcina 
pătrată. 

Dar matematicile? 


Calea laptelui de pe cer şi cum aleargă cometele 
împrejurul lumii. 

Iarăşi de-a-ndoaselea. Matematicile tratează despre 
rădăcina pătrată şi astronomia despre Calea laptelui. 

Am confundat pesemne din prea multă ştiinţă şi am pus 
Calea laptelui de pe cer pe pământ şi matematica de pe 
pământ pe cer. 

Prea confunzi des. 

Aşa făcea şi răposatul profesor, stăpânu-meu. Lua coada 
măturii drept umbrelă. Cui îi e capul îmbibat cu atâta 
ştiinţă, se înşeală şi el câteodată. 

Văd şi eu. Dar la ce şcoală ai învăţat? 

Păi... la şcoală n-am umblat. Cine era să păzească vitele 
tatii dacă mă trimitea la şcoală? Mi-a dat nu ştiu cine odată 
o tăbliță şi un condei şi venea uneori băiatul vecinului să-mi 
arate cum să scriu şi să citesc. Pe urmă împrumutam pe ici, 
colo un calendar, citeam ce apucam. Mai târziu mi-am luat 
lumea-n cap şi am slujit pe la oameni învăţaţi ca să mă fac şi 
eu om învăţat ca ei. 

Foarte frumos din partea dumitale! Acum n-ai vrea să faci 
ce face Tatăl-râsului cu partea lui? Uite că freacă pielea cu 
cenuşă ca să nu se strice. 

Da, o să o frec şi eu la fel. 

În vreme ce vorbeau ei, djelabii se apucaseră să jupoaie 
leul, drept recunoştinţă pentru Emil Schwarz că-i scăpase 
de la o moarte sigură. 

IV. Abu el Mot. 

Pe când îşi vedeau de lucru, djelabii îşi povesteau fel de fel 
de năzbâtii despre lei, una mai înfiorătoare decât alta. Emil 
asculta cu atenţie. Povestitorii erau convinşi că toate aceste 
basme se întâmplaseră într-adevăr. 

În timp ce asculta, el se uita pe furiş să vadă ce fac arabii 
lui. Aceştia şuşoteau între ei, căutând să nu se audă dincolo 
de iaz ce vorbesc. 

Germanul ştia că orice beduin e născut tâlhar şi mai ştia, 
de asemenea, că prin atitudinea lui energică faţă de 


conducătorul lor, şi-i făcuse vrăjmaşi de moarte. Şi-apoi 
gândul că e cineva care vine în urma lui, vreo caravană 
duşmană, nu-i ieşea defel din minte. 

Dar unde să fie această caravană? Ar fi trebuit de mult s- 
ajungă la iaz. Pentru ce poposise mai departe? Să nu fi 
cunoscut oamenii caravanei existenţa iazului? Imposibil. Şi- 
apoi, cămilele simt umezeala apei la mare distanţă; nu le 
poţi opri din drum pentru nimic în lume şi aleargă 
nebuneşte spre apă. Era deci probabil că oamenii caravanei 
îşi ţinuseră cu forţa cămilele în loc. Cu ce scop? Concluzia 
că era o caravană de jefuitori se impunea de la sine. 

Sunt diferite soiuri de caravane. Cuvântul exact e în 
realitate carvahn sau chervahn şi înseamnă un convoi 
alcătuit din mai multe persoane. O caravană de pelerini 
care se duc la Mecca, Medina sau Ierusalim, se numeşte 
hadja. O caravană de comerţ kaffila, în unele ţinuturi 
djelaba, de acolo cuvântul djelab - negustor. O caravană 
pornită după jaf, poartă numele de gum. 

Se întâmplă însă ca o kaffila sau djelaba, ba chiar o hadja 
să se transforme ocazional într-o gum, şi după jaf să devină 
iar o paşnică şi cinstită caravană de negustori sau pelerini. 

Un soi special de gum e ghasuah care are de scop negoţul 
de carne vie. Aceasta nu cutreieră deşertul propriu-zis, ci 
acţionează la hotarul de sud al acestuia, unde populaţia e 
alcătuită din negri pe care îi răpesc ca să-i vândă apoi ca 
sclavi. 

Dacă aceste expediţii se întreprind pe apă, li se zice 
bahara, adică un fel de călătorii pe râuri. De obicei ele se 
fac pe Nilul de Sus, fluviu care are în părţile acelea două 
braţe principale în care se revarsă altele mai mici şi 
regiunea nu poate fi străbătută pe timpul charif-ului26 
decât pe apă. 

Deci, Emil presupunea că nu poate fi decât o caravană 
gum. Era aproape sigur că homr-ii lui erau învoiţi cu 
bandiții. Nu putea însă face deocamdată nimic. Singurul 
lucru era să observe cu băgare de seamă pe arabi şi să 


pună la curent pe djelabi de primejdia care îi ameninţa şi pe 
ei. 

Ştiu că aţi trecut prin meleagurile baggaraşilor, zise el 
slovacului. Cum vi s-a părut, era pace pe-acolo? 

Da, răspunse el. Şi-apoi, cu noi n-au nimic. Le suntem doar 
de folos, că au de la cine să-şi cumpere ce le trebuie. 

Totuşi am auzit că de multe ori sunt şi djelabii atacați şi 
jefuiţi. 

Arareori şi numai de triburi cu care n-avem de-a face. Ne 
interesăm întotdeauna dacă nu se află vreo gum în drum 
sau dacă a fost văzută pe undeva prin apropiere. 

Şi acum în urmă? 

Da. Baggaraşii sunt toţi la vetrele lor iar cu sulukii, în 
ţinutul cărora ne aflăm acum, trăim în bună înţelegere. 

Dar pe la tribul homrilor vă abateţi câteodată? 

Nu. Satele lor sunt prea îndepărtate. 

Atunci, nu v-aţi simţi bine în apropierea lor? 

Mai bucuroşi suntem să-i ocolim. Azi nu ne-a fost cu 
putinţă. Drept e că nu s-au prea arătat prietenoşi cu noi, 
suntem însă sub ocrotirea ta şi n-avem de ce ne teme. 

Oare crezi că e destul? 

Negreşit. Sunt tovarăşii tăi de drum, deci prietenii tăi. 
Arabul e întotdeauna prietenul prietenilor săi. 

N-ai băgat de seamă că purtarea lor faţă de mine nu era 
deloc ca a unor prieteni? 

Ba da, dar nu face nimic. Şi-au dat cuvântul că te vor duce 
la Fashoda şi trebuie să şi-l ţină. 

Cu toate acestea nu am încredere în ei. l-am tocmit să-mi 
transporte bagajele la Fashoda şi să le plătesc când vom 
ajunge acolo, atâta tot. 

Cum? Nu v-aţi înţeles să te apere pe tot timpul drumului 
cu preţul vieţii lor? N-aţi schimbat între voi cuvintele care 
preţuiesc cât un jurământ „Dalikah ia Şeic” 27? 

Nu. Eu am vrut, dar ei ziceau că nu e obiceiul la ei şi că, de 
altfel, nici nu e nevoie. 


Rău ai făcut. Aşa nu poţi avea nici o încredere în ei şi n-au 
nici o îndatorire faţă de tine să te apere; mai mult încă, te 
pot jefui şi omori fără părere de rău, căci nu sunt siliţi să-şi 
calce jurământul. Te-aş sfătui să fii cu mare băgare de 
seamă la noapte. Mâine vei fi la Fashoda şi acolo nu-ţi mai 
pot face nimic. Poate că bănuielile mele sunt neîntemeiate, 
mă tem însă că te aşteaptă o mare primejdie şi pe noi 
împreuna cu tine. Eu nu mă culc în noaptea asta, ba o să-mi 
încarc şi „litra de pulbere” în puşcă, ca să o am pregătită 
pentru orice întâmplare. 

Tatăl-râsului fu şi el de părerea tovarăşului său, căci 
adăugă: 

Din nenorocire vârful suliţei mele s-a rupt în burta leului, 
dar o să mă apăr cu mâinile şi cu picioarele până n-oi mai 
putea. Nu pun ei mâna nici pe marfă, nici pe măgarul şi nici 
pe viaţa mea, fiţi pe pace. O să-i sugrum unul după altul. Îi 
ştiu eu cine sunt dumnealor! Homrii ăştia au toată ziua pe 
Allah în gură şi pe diavolul în suflet. Sunt nişte tâlhari şi 
nişte ticăloşi fără pereche. Să le încuie Allah raiul cu o sută 
de zăvoare...! 

Atunci să ştiţi că e o gum de homrii pe aproape, zise 
Schwarz. 

Ce-ai spus? întrebă speriat slovacul. 

Sigur nu sunt; dar aşa bănuiesc. 

Emil le spuse şi lor presupunerile lui întemeiate pe 
observaţiile pe care le făcuse în timpul drumului. 

Dacă e precum spui, stăpâne, sunt şi eu de părere că, 
păsările urmau o caravană de bandiți, zise slovacul, şi 
trebuie să ne aşteptăm la un atac din partea lor. N-ar fi mai 
bine să împuşcăm chiar acum îndată pe arabii tăi? 

Nu. N-avem încă nici o dovadă şi, chiar de-am avea, tot n- 
aş face-o. Eu nu omor un om decât atunci când nu mai am 
alt chip de scăpare. 

Dacă e aşa, să plecăm numaidecât. 

Nici la asta nu v-aş sfătui. Aici ştim ce ne aşteaptă. Stânca 
şi tufele ne pot sluji de adăpost, dar pe dată ce am pleca, e 


sigur că bandiții s-ar lua după noi şi ne-ar ataca la loc 
neadăpostit. Nu ştim cât de mare e numărul lor, şi chiar 
puţini de-ar fi şi am reuşi să-i biruim, tot n-am scăpa fără 
câţiva răniţi, poate şi morţi. Nu mai încape îndoiala că 
homrii noştri sunt înţeleşi cu bandiții, ceea ce înrăutăţeşte 
situaţia. Aici cel puţin îi avem sub ochi şi-i putem 
supraveghea. Sunt deci de părere să rămânem pe loc. 

Dar vezi că nu ştim când vom fi atacați şi nu putem stă 
mereu cu arma la ochi. 

Nici nu trebuie, dacă ne facem pregătirile dinainte. În 
primul rând, trebuie să stingem focul. Cine stă lângă un foc 
aprins, nu poate vedea ce se petrece dincolo de el. Dacă 
stăm pe-ntuneric, homrii nu pot să ştie ce facem. Să-i lăsăm 
să creadă că ne-am culcat. După ce se vor potoli flăcările, 
ne furişăm binişor la poalele stâncii şi ne adăpostim după 
cămile şi bagaje, ba ne mai dau şi tufele loc de acoperire. Pe 
urmă, voi încerca să aflu unde e caravana bandiţilor. 

Cum o să poţi afla? 

Căutând-o. A venit pe-acelaşi drum cu noi, adică dinspre 
miazănoapte, deci în direcţia aceea trebuie să mă duc. 

Te expui la mare primejdie. Dacă te prind, te omoară. 

N-au să mă prindă, fiindcă o să mă târăsc pe burtă şi n-au 
să mă vadă. 

O să te dea de gol burnusul tău alb. 

Îl las aici. Hainele de dedesubt sunt de culoare închisă şi s- 
aseamănă cu ţărâna. 

Tot au să te vadă la lumina stelelor; şi-apoi care om e în 
stare să se târască pe pământ ca şarpele? 

Mulţi. Chiar şi eu. Am învăţat de la alţi vânători iscusiţi pe 
când eram în leni dunja28, unde trebuia să ne ferim de 
indieni. Sunt sigur că voi da de bandiți şi voi auzi chiar ce 
vorbesc fără să mă simtă ei. 

Dar cămilele lor au să miroasă apropierea ta şi au să te 
dea de gol. O să-ţi dau însă nişte picături care să le 
liniştească. Le place mirosul. Cum vei fi aproape de ele, 


stropeşte-te pe haine. E milh enuşahdir29, amestec cu gir şi 
mooje30. 

Slovacul se sculă de la locul lui, desfăcu desaga şi scoase 
din ea o sticluţă cu amoniac pe care i-o dădu lui Schwarz. 

Djelabilor le fusese frică de lei, dar de bandiți nu se 
temeau. Erau hotărâți să se apere cu îndârjire. Acum nu 
mai era vorba de fiare sălbatice în care, după credinţa lor, 
se întrupase spiritul unui răposat puternic. 

Se întinseră la pământ şi se acoperiră cu păturile, vrând să 
dea arabilor impresia că au adormit. Peste puţin se stinse şi 
focul, aşa că lagărul lor rămase în întuneric, pe când al 
homrilor era luminat de flăcările înteţite de ei. 

Emil lepădă binişor burnusul şi se strecură pe brânci din 
lagăr. Nu luă niciuna din puşti cu el, ca sa nu-i împiedice 
mişcările. 

Homrii se aflau în partea de miazăzi; el luă direcţia opusă 
şi ocoli stânca. Se opri s-asculte. Dar oricât îşi încordă el 
auzul şi văzul, nu se auzea şi nu se vedea, nici ţipenie de 
om. 

Porni mai departe. Trecuseră vreo zece minute de când 
umbla şi, nevăzând nimic, îşi închipui că a luat o direcţie 
greşită, dar auzi deodată un zăngănit uşor, ca şi când s-ar fi 
atins doua arme. Înaintă cu şi mai mare băgare de seamă şi 
zări nişte umbre nedesluşite aciuate la pământ, apoi ajunse 
până la el mirosul caracteristic de cămile. 

Bandiţii erau acum la o mică depărtare de el, înfăşuraţi în 
obişnuitele haik-uri cenugşii ale beduinilor. Doctorul se lăsă 
la pământ şi începu să se târască pe brânci. Făcu un 
înconjur ca să le vină din spate. Ca să nu i se deosebească la 
lumina stelelor faţa, scoase o basma din buzunar şi şi-o legă 
pe obraz, lăsându-şi numai ochii liberi, apoi îşi trase bine pe 
frunte fesul. 

Când se mai apropie, văzu cămilele culcate, nu înghesuite 
la un loc, ci la distanţă una de alta. 

Acum putu număra şi câţi arabi avea caravana. 
Doisprezece. Stăteau în cerc lângă două din cămile. Lui 


Emil îi păru bine; poate că va putea auzi ceva, stând tupilat 
după ele. 

Se târi încet, încet de tot, mereu înainte. Adia o boare de 
vânt. Scoase binişor sticluţa cu amoniac şi se stropi pe 
haine. Cum simţiră mirosul, cămilele întoarseră capul şi 
mirosiră cu nesaţ. 

Liniştit, se dădu tot mai aproape. Se ghemui după cocoaşa 
uneia din ele şi începu s-o scarpine încetişor. Cămila scoase 
un grohăit de plăcere. 

Bandiţii erau la nici cinci paşi de acolo. Vorbeau încet, dar 
Schwarz putea auzi în parte ce vorbesc. 

Printre beduini era unul înalt şi osos, mult mai înalt decât 
toţi ceilalţi. Stătea turceşte, pe pământ. În picioare, omul 
acesta trebuie să fi fost înalt de peste doi metri, ceva rar la 
arabi. 

Se ţinea ceva mai departe, vrând să-şi dea astfel aerul de 
mai-marele lor. Vorbea cu glas adânc, ca din mormânt, când 
zise celorlalţi: 

Nu, nu mai e nevoie să ne încredinţăm. Am văzut desluşit 
urmele de măgari. Opt la număr. Cine călătoreşte pe 
măgari? Nu pot fi decât nişte djelabi. Ăştia sunt fricoşi şi n- 
avem ce ne teme de ei. Dacă s-ar duce vreunul din voi la iaz 
să cerceteze, ar putea fi văzut şi ne dăm de gol. Pe djelabi îi 
avem sigur în mână; ne alegem pe deasupra şi cu marfa şi 
măgarii lor. 

Să omorâm şi pe negustori? întrebă unul din ei. Mai că îmi 
pare rău. Oamenii ăştia sunt de-o lege cu noi, pe când 
străinul e un ghiaur - mânca-i-ar diavolul sufletul! 

Oare ţi-a uscat soarele creierii din cap că vorbeşti de milă? 
Străinul e sub ocrotirea unui ansul31, care cum o afla de 
moartea lui n-o sa aibă astâmpăr până nu ne-o vedea pe toţi 
în spânzurătoare. 

Că doar n-o să spunem djelabilor cine suntem! 

Iar vorbeşti ca un prost. Dacă ne cunoaşte vreunul din ei? 

Pe ăsta îl amuţim noi pe veci. 


Aşa trebuie să facem cu ei toţi. Chiar dacă nu ne cunosc 
pot să ne recunoască pe urmă. Allah a fost cam prea darnic 
cu mine când mi-a dat un trup mai mare ca la alţi oameni şi 
nu-i mulţumesc deloc. Se ştie că sunt vânător de sclavi. Atât 
ajunge de când afurisiţii de francezi - lua-i-ar toţi dracii! - 
au reuşit la Khartoum să interzică negoţul cu sclavi. Acum 
au pus aci la Fashoda un mudir32 care nu lasă să treacă 
nici un vas cu sclavi, aşa că trebuie să ne descărcăm marfa 
aiurea şi să facem drumul atât de lung şi obositor pe uscat. 

Mudirul ăsta are ce are mai ales cu mine. Dacă mă prinde 
şi găseşte un singur sclav la mine, m-am dus pe copcă. Ba 
să mai afle acum că mi-am făcut şi o caravană de bandiți, 
mă trimite drept în paradisul lui Allah. Îi foarte mulţumesc! 
Eu sper să mai împart încă multă vreme cu voi ce mi-o 
aduce negoţul meu cu încă mii de negri. 

Aceşti opt djelabi vor şti, îndată ce mă vor vedea, că sunt 
Abu el Mot33 şi se vor duce mâine la mudir să-i spună. Nu, 
djelabii trebuie să moară! Dacă ţie ţi-e milă de ei, n-ai decât 
să te întorci acasă la tine şi să cloceşti cu muierile lângă foc. 
Mie nu-mi trebuie oameni cu inima de bumbac ci de fier. 

Scoase cuțitul de la brâu şi îl învârti în mână ca să 
priceapă celălalt că n-ar ajunge departe dacă i-ar veni pofta 
să plece. 

Acesta pricepu. 

M-ai văzut tu pe mine vreodată căindu-mă când cuțitul ori 
glonţul meu a curmat viaţa cuiva? întrebă banditul luându- 
şi seama. De ce crezi că m-am schimbat aşa, deodată? 
Pentru că am avut un cuvânt de milă pentru djelabi? Eu voi 
fi cel dintâi care le va împlânta cuțitul în inimă. 

N-ar strica. Ai risipi îndoiala pe care mi-ai stârnit-o cu 
vorbele tale de adineauri. Un negustor de sclavi trebuie să 
ucidă fără măcar să clipească. Dacă nu se simte în stare s-o 
facă, e mai bine să se lase păgubaş. Mâine dimineaţă corbii 
vor sfâşia cu lăcomie carnea a nouă leşuri şi-au să se 
îndoape până ce-or crăpa. Noi însă ne vom duce prăzile la 
Kaka ca să ne bucurăm de ele. 


La Kaka? De ce să ne întoarcem pe unde am venit, în loc 
să ne ducem la Fashoda? 

Drept e că ne vine mai aproape şi e loc mai prielnic pentru 
desfacerea mărfii; mă pot chiar arăta fără frică în oraş, 
fiindcă n-am nici un sclav cu mine. La Kaka am însă agentul 
meu care le va duce toate la Khartoum, unde va găsi lesne 
muşterii. 

N-o să-l bănuiască? 

Nu cred. O să ştie el cum să se descurce. De altfel o să vă 
spun o veste bună. Un trimis de-al meu care a venit de 
curând de la seribahul34 Omm el Timsah35 mi-a comunicat 
că au sosit acolo doi albi, unul tânăr şi altul bătrân, care 
adună buruieni pe care le pun între foi de hârtie, gângănii, 
şerpi şi tot felul de lighioane pe care le bagă în sticle. Au 
servitori negri cu ei, arme multe, mărfuri de schimb şi 
baloturi cu fel de fel de hârtii care, după cum ştiţi, ţin loc de 
bani. 

Europenii aceştia se îndeasă cu obrăznicie în ţinuturile 
noastre, ale negustorilor de sclavi. Pentru ce să lăsăm pe 
străinii ăştia să-şi vâre nasul în treburile noastre? Să-i 
trimitem mai bine în iad, unde le e locul, şi să le oprim 
lucrurile. Oamenii aceştia cred în Isa Ben Marryam36, care 
a spus că nu trebuie să existe sclavi, fiindcă şi negrii sunt 
copiii lui Allah. Dacă nu-i omorâm, învăţătura asta se va 
răspândi pretutindeni şi ne va păgubi negoţul. De aceea 
vom omori şi pe aceşti doi albi ca pe ghiaurul care e acum 
la Izvorul leului. 

Crezi că nu o să se apere? 

N-o să-i lăsăm timp. O să-l luăm atât de repede că nici n- 
are s-apuce să pună mâna pe arme. Trebuie sa vină şi 
şeicul, acum îndată. Vom afla de la el unde-l găsim pe 
ghiaur şi în ce loc dorm djelabii. Ne furişăm până acolo şi-i 
ucidem în somn ca să se ducă de-a dreptul în iad fără să se 
mai trezească. Poate că nici nu şi-au mai încărcat armele 
după ce-au speriat mai adineauri leii. 


Allah il Allah, prin ce primejdii am trecut şi noi! Ce-ar fi să 
vină şi încoace Sugrumătorul-turmelor! 

N-ar avea de ce să vină! Îşi are bârlogul la miazăzi de iaz 
şi acum s-a întors iarăşi acolo. Dacă ar fi pe-aproape, l-ar 
simţi cămilele şi n-ar sta aşa de liniştite cum stau de când 
nu s-au mai auzit împuşcăturile. Asta înseamnă că Stăpânul 
cu capul mare a plecat. Acum să lăsăm vorba şi s-ascultăm. 
Şeicul poate să pice din moment în moment şi trebuie să 
luăm seama ca să nu treacă pe lângă noi şi să nu ne vadă. 

Schwarz înţelese că nu mai avea ce căuta aici. Se târiiar 
pe brânci până ce nu mai putu fi văzut, se ridică apoi în 
picioare şi se întoarse la lagăr. 

Reugşi să se târască nesimţit la locul lui ca să nu fi simţit 
homrii că lipsise. Djelabii fuseseră cam îngrijoraţi că 
zăbovise atât, dar se liniştiră când îi văzură întorcându-se. 
Le povesti ce auzise şi-i întrebă dacă nu cumva cunosc pe 
acest Abu el Mot. Toţi auziseră de el, de văzut însă nu-l 
văzuseră încă până acum. 

Principalul e, zise germanul, că duşmanul nu ne va mai lua 
prin surprindere. Ştim cel puţin unde se află. 

Dar nu şi când va veni, răspunse slovacul. 

Ba da. Şeicul se va duce să-i găsească. Deci atacul a fost 
pus mai de mult la cale. În lagărul lor e lumină, aşa că vom 
putea vedea pe arab plecând. Se va duce să le spună 
bandiţilor unde am poposit şi se va întoarce probabil cu ei. 

Tragem îndată ce-i vom vedea? 

Nu. Sunt doisprezece şi noi numai nouă; îi vom lua însă noi 
pe ei pe neaşteptate, nu ei pe noi, deci avem un avantaj 
asupra lor. Bineînţeles că nu rămânem aici unde suntem, ci- 
i vom aştepta la marginea tufişului, unde ne putem pune 
întrucâtva la adăpost. Cum îi vedem aproape, dăm buzna 
peste ei. Fiecare pe câte un bandit. Daţi-le la cap ca să-i 
doborâţi dintr-o singură lovitură. Ceilalţi trei care mai 
rămân, îi lăsăm la urmă. Dacă fug, ducă-se! Dar dacă 
încearcă să se împotrivească, n-avem ce le face, îi doborâm 
şi pe ei. Ar fi bine ca pe cei dintâi să nu-i omorâm; să-i 


legăm numai zdravăn şi să-i ducem peşcheş mudirului din 
Fashoda. 

Şi cu homrii ce facem? 

Atârnă de felul cu s-or purta. Bănuiesc că nu vor lua parte 
directă la atac; vor lăsa asta în sarcina bandei care e şi ea, 
după cum am înţeles, alcătuită tot din acelaşi trib. Părerea 
mea e că aceştia de-aici, au intenţia să stea liniştiţi lângă foc 
până ce ne vor fi omorât ceilalţi. Deci, de ei nu avem ce ne 
teme. Important e ca fiecare din noi să reuşească să-şi 
doboare vrăjmaşul dintr-o lovitură. 

Eu de-al meu sunt sigur. Întorc ţeava puştii şi-i dau cu 
patul în cap până îl las lungit la pământ ca adineauri pe 
leoaică, zise slovacul. 

Şi eu, adăugă Hagi Ali, îl pocnesc cu ce-a mai rămas din 
suliță să n-aibă vreme nici să zică pâs! Vai de ăla ce mi-o 
încăpea pe mâini! 

Ceilalţi djelabi erau şi ei hotărâți să nu se lase mai prejos. 
Fiecare cotrobăia prin desagi să găsească vreun lucru care 
să le poată sluji drept măciucă. 

Arabii erau convinşi că doctorul şi djelabii dorm. Aceştia 
vorbiseră între ei pe şoptite şi, în afară de asta, tot nu i-ar fi 
putut auzi, deoarece cămilele şi măgăruşii făceau gălăgie, 
fiind încă prea agitaţi de spaima prin care trecuseră. 

Timpul trecea încet pentru starea de spirit în care se aflau 
atât homrii cât şi djelabii. În sfârşit, şeicul se ridică de jos. 

Pleacă... şopti Ali. 

Nu încă; vine mai întâi să vadă dacă dormim. O să se 
prefacă la început că se duce să-şi arunce ochii la cămile. 
Să ne facem că dormim, răspunse Schwarz. 

Şeicul se apropie de cămile, apoi veni spre lagăr. Văzând 
că niciunul nu se mişcă, le strigă: 

Djimahlilor37 tot mai le e frică; n-ar fi bine să ducem de 
aici leşurile leului şi sultanei lui? 

Întreba aşa, numai ca să se convingă dacă djelabii dorm 
într-adevăr. Neprimind nici un răspuns, se dădu mai 
aproape în vârful degetelor şi se aplecă peste ei. Atinse pe 


german de braţ, acesta însă nici nu tresări. Acum era sigur 
că dorm toţi adânc. Se îndepărtă încet, după cum venise, 
ocoli stânca şi porni în direcţia pe unde se întorsese 
adineauri medicul. 

A sosit momentul, şopti acesta tovarăşilor săi. Luaţi-vă 
după mine, dar încet să nu vă simtă homrii. 

Îi duse la locul unde se rărea desişul, şi fiecare se ascunse 
după câte o tufă. 

Aşteptară mai bine de o jumătate de ceas, pe urmă auziră 
paşi şi văzură umbre apropiindu-se. Şeicul mergea în frunte 
şi trupul înalt al lui Abu el Mot se bălăbănea tocmai la coada 
convoiului. 

Se opriră lângă peretele de stâncă. Doctorul se afla cel 
mai aproape de lagăr. Slovacul, aciuit la capătul celălalt, îi 
avea drept în faţă. Îl auzi pe şeic zicând: 

Aşa. Până aici v-am adus eu, acum duceţi-vă singuri. Colo 
după colţ o să-i găsiţi dormind. Au să moară până n-apucă 
să se trezească. Mă întorc la oamenii mei să le spun că a 
sosit momentul. 

Se îndepărtă şi-i lăsă singuri. 

Înainte! porunci Abu el Mot. Fie ca pumnalele voastre să-i 
izbească drept în inimă... 

Schwarz vroia s-aştepte până vor ajunge la ei, dar slovacul 
se simţea atât de însufleţit de dorul de luptă, încât nu mai 
aşteptă momentul prielnic. 

Rauvidşu - repede, pe ei! strigă el în limba lui maternă şi, 
apucând puşca de ţeavă, lovi cu atâta sete pe cel care-i 
venea mai aproape, încât banditul se prăbuşi la pământ, 
rostogolindu-se şi el după bandit. 

Ceilalţi djelabi ieşiră şi ei dintre tufe. Doctorul, care se afla 
ceva mai departe, nu putu face acelaşi lucru. Intenţia lui 
era să-l doboare pe Abu el Mot, acum însă slovacul cu graba 
lui îi stricase planul. 

Bandiţii rămaseră o clipă încremeniţi şi ar fi fost cu 
siguranţă pierduţi dacă slovacul nu le-ar fi dat timp să se 
dezmeticească. Aşa însă avură vreme să se apere. 


Emil sărise la cel dintâi care-i venea la îndemână şi-l pocni 
cu patul puştii în creştet, apoi pe un altul, culcându-i la 
pământ. 

Se auziră strigăte de furie. 

Cine sunt ăştia? Pe ei, nu vă lăsaţi! răcni Abu el Mot. 

Fugiţi, fugiţi! Ne-a trădat şeicul! se auzi cineva urlând. 

Doctorul vru să se năpustească asupra celui de-al treilea 
bandit ca s-ajungă până la Abu el Mot, dar Hagi Ali aruncă 
sulița după el şi nimeri din greşeală în tâmplă pe german, 
care se rostogoli ameţit la pământ. 

Allah! strigă omuleţul, ce-am făcut, păcătosul de mine! Te- 
am omorât, effendi? 

Nu, dar nici mult n-a lipsit, răspunse el ridicându-se cu 
anevoie de jos. Lăsaţi-i să fugă. Trebuie să rămânem pe loc 
din pricina homrilor. 

Deşi din pricina loviturii îi licăreau steluțe pe dinaintea 
ochilor, zări pe bandiți fugind. Ţinti şi trase două gloanţe, 
unul după altul, pe urmă puterile îl părăsiră, se rezemă de 
stâncă şi închise ochii. 

Djelabii lăsară pe bandiți să fugă. Slovacul însă strigă 
auzind împuşcăturile: 

Aşa. Bine faci. Trage, trage mereu! Ăstuia de-aici îi vin eu 
de hac... 

Unul din fugari se poticnise aproape de el. Omuleţul 
întoarse patul puştii şi-l pocni drept în moalele capului. 
Banditul rămase nemişcat. Slovacul îl târî după el lângă 
stâncă. 

Djelabii stăteau în jurul lui Emil, şi se tânguiau în gura 
mare. 

Ce e, ce s-a întâmplat? întrebă slovacul uluit. 

L-am omorât pe effendi al nostru... se bocea Tatăl-râsului 
în timp ce disperarea îi schimonosea teribil chipul. 

Ce mă, ai înnebunit? 

Nu, nu, l-am lovit din greşeală. 

Dobitocule! Te lauzi că ai în capul tău toate noroadele şi 
satele din lume şi n-ai putut să vezi unde dai? Effendi, 


eftendi, ai murit? 

Nu, răspunse acesta, biruind cu greu un început de leşin şi 
ridicându-şi de jos puşca. 

Slavă Domnului! 'Tontul ăsta e orb de n-a văzut că... 

Tăcere! îi porunci Emil. Avem altă treabă acum. Văd cinci 
din bandiți întinşi la pământ. Trebuie să-i legăm. 

leşi de după stâncă şi se uită spre lagărul arabilor, care nu 
ştiau ce se petrecuse. Presupuse că vor sta acolo aşteptând 
pe bandiți. 

Staţii aici, zise el apoi djelabilor. Mă duc să văd dacă nu pot 
pune mâna pe vreo câteva cămile. O luă la fugă în direcţia 
din care veniseră bandiții. Cămilele lor erau şi ele legate şi, 
fiindcă pe aceste animale nu le poţi scula lesne de jos, vor 
trebui să zăbovească mai multă vreme. 

Îi găsi într-adevăr trudindu-se să le urnească din loc. Ochi 
şi trase de două ori una după alta. Bandiţii reuşiseră să-şi 
dezlege fiecare cămila lui şi le rămânea acum să le dezlege 
şi pe celelalte cinci. Unul din arabi fu rănit. 

Să fugim! strigă Abu el Mot. Lăsaţi-le unde sunt. Toţi dracii 
iadului sunt după noi! 

Emil mai trase câteva gloanţe. Îi văzu luând-o în goană pe 
cămilele lor, lăsându-le pe celelalte unde erau. 

Se apropie de ele cu băgare de seamă, căci se temea să nu 
fi rămas vreunul din bandiți ascuns pe-acolo. Nu era însă 
nimeni. Şeile stăteau alături una de alta iar lângă ele câţiva 
saci cu smochine şi burdufuri cu apă. Deoarece era mai 
mult ca sigur că bandiții nu se vor mai întoarce, lăsă 
cămilele şi se întoarse la ai săi. Îi găsi păzind pe prizonierii 
legaţi burduf. 

Mai avem ceva curele sau frânghii? întrebă el pe djelabi. 

Da, stăpâne. Noi, djelabii, purtăm întotdeauna de-alde 
astea cu noi, răspunse slovacul. 

Să legăm atunci şi pe homrii noştri. 

Dacă or vrea să ne lase! 

Noi să-ncercăm. 


Arabii nu se mişcaseră de la locul lor. Auziseră 
împuşcăturile şi răcnetele de adineauri şi bănuiau că atacul 
nu avusese poate rezultatul dorit de ei, dar ce se petrecuse 
nu ştiau. Iotuşi, ca oameni prevăzători, aşteptau să vadă ce 
avea să vină. 

Până la lagărul djelabilor nu puteau vedea din pricina 
întunericului, dar toată atenţia lor era îndreptată într-acolo. 
Îl văzură deodată pe Emil venind spre ei. Îşi lăsase dinadins 
armele la ceilalţi. Intenţia lui era să pună întâi mâna pe 
şeic. 

Aţi auzit detunăturile? întrebă el cu o agitaţie prefăcută. 

Da, răspunse şeicul. Cine să fi fost? 

Nu ştiu nici eu. M-a deşteptat gălăgia şi am văzut că 
djelabii nu mai sunt în lagăr. Voi eraţi treji, trebuie să ştiţi 
mai bine ca mine ce s-a întâmplat. 

Nu ştim nimic, effendi. Credeam că a năvălit iar vreun leu 
şi aţi tras în el. 

Atunci ar fi trebuit să înghită pe djelabi cu oase cu tot, 
fiindcă au pierit ca în pământ. Nu, altceva trebuie să fie. Nu 
vrei să mergi cu mine să vedem ce e? 

Cum să nu! lacă vin. 

Arabul era şi el curios să afle ce s-a întâmplat, de aceea se 
învoi atât de repede. 

Se îndreptară amândoi spre colţul de stâncă. După ce 
cotiră după el, şeicul zări pe djelabi şi-i scăpă fără să vrea: 

Uite-i! Dar unde e gum... 

Adică bandiții, îl întrerupse Emil. Aşadar ştiai că trebuie să 
vină? Nu credeam să recunoşti singur atât de lesne că îi 
aşteptai. 

Gum... effendi... ziceam... effendi... că... bolborosi el. 

Am înţeles. Legaţi-l! 

Zicând acestea, apucă pe arab de gât şi-i apăsă cu atâta 
putere beregata, încât acesta nu mai putu scoate un sunet. 
Îl legară zdravăn şi-l întinseră jos. 

Să vină numaidecât Şuef el Abalik! strigă Schwarz spre 
lagărul arabilor. Îl cheamă şeicul. 


Ştia numele tuturor homrilor care îl însoțeau şi ştia că 
arabul va veni imediat. Şi ca şeicul să n-apuce să-l prevină, 
slovacul se lăsă în genunchi lângă el şi-i puse vârful 
pumnalului în piept şoptindu-i: 

Dacă scoţi un cuvânt, te omor! 

Arabul nu-ndrăznea nici să respire. Spaima îl amuţise. 

Şuef veni. Cu el nu făcură atâtea figuri, ci-l legară cât ai 
clipi. Tot aşa se întâmplă şi cu ceilalţi. 

În lagăr nu mai rămaseră decât doi. Îi legară şi pe ei la 
repezeală şi-i târâră apoi pe toţi împreună cu bandiții lângă 
foc. Aceştia se treziseră din leşin dar se prefăceau încă 
ameţiţi de loviturile primite. Deschideau din când în când 
niţel ochii ca să vadă cine erau aceia în mâinile cărora 
căzuseră. 

Apoi, djelabii cărară în lagăr lucrurile şi cămilele,rămase 
de la bandiți; învingătorii se aşezară în jurul învinşilor fără 
să schimbe un cuvânt între ei. Şeicul găsi că a venit 
momentul să ceară o lămurire. 

Allah e atotştiutor şi nimeni nu e vrednic să-i ceară 
socoteală de faptele sale, începu el. Pe voi însă v-aş întreba 
pentru ce aţi năvălit asupra mea şi a oamenilor mei şi ne-aţi 
legat ca pe nişte răufăcători. 

Ştii tu tot atât de bine ca şi mine. 

Nimic nu ştiu. 

Minţi! Te cunosc prea bine şi ştiu şi gândurile tale viclene. 
Ai venit în lagărul nostru şi m-ai apucat de braţ ca să te 
încredinţezi dacă dorm, apoi te-ai dus la bandiți să-i aduci 
încoace. 

Allah akbar - Dumnezeu e mare! fu singurul răspuns al 
arabului. Ştia că fusese descoperit. Totuşi încercă să nege. 

Cine m-a ponegrit în faţa ta? strigă el pe urmă cu o 
indignare prefăcută. Am fost ocrotitorii tăi şi în loc să ne fii 
recunoscător, ne legi ca pe hoţi şi ne schingiu-ieşti. Noi 
suntem beduini liberi ai deşertului. Cine v-a dat drepturi 
asupra noastră? Îţi cer să ne dezlegi îndată şi să ne redai 
libertatea. 


Nu pot s-o fac fiindcă nu eu sunt judecătorul tău. Soarta ta 
nu este în mâinile noastre ci în ale mudirului din Fashoda, 
căruia te vom preda mâine, sau mai bine zis chiar astăzi. 

Allah kerihm - Dumnezeu e milostiv! Mudirul e vrăjmaşul 
nostru... 

Are şi de ce. Nu vei scăpa din mâna lui nici dac-ai spune de 
o sută de ori sfânta rugăciune Fathha şi toate surele din 
Coran. 

Gândeşte-te că te expui la ura întregului trib al homrilor. 

Nu mi-e mie frică de un trib al cărui şeic se ascunde ca un 
laş când aude leul răgind, pe când nişte bieţi djelabi au 
curajul să-l înfrunte pe faţă. 

Teme-te atunci de Abu el Mot cel puternic. 

De ăsta să-mi fie mie frică? A luat-o la sănătoasa şi de 
grabă mare şi-a lăsat şi cămilele aici. 

Şeicul încercă în toate chipurile să-l înduplece, dar toate 
pretextele lui au fost zadarnice. Dacă văzu aşa, scoase o 
înjurătură şi se întoarse înciudat cu spatele la el. 

Ceilalţi nu scoseseră un cuvânt. Vedeau hotărârea 
nestrămutată a germanului şi se supuneau, cu o furie de- 
abia stăpânită, soartei. Sperau însă că Abu el Mot va veni 
să-i elibereze. 

Speranţa lor părea să se adeverească. Djelabul pus de 
pază veni peste câtva timp să-i spună lui Emil că zărise 
ceva, hienă sau om, nu ştia bine. El se duse cu slovacul să se 
încredinţeze ce e, dar nu mai văzură nimic. Se hotărâră 
amândoi să înconjoare stânca. De data asta zăriră şi ei o 
făptură, care se asemăna cu un animal, între ei şi stâncă. 
Animalul sau ce era îşi avea atenţia îndreptată spre stâncă, 
aşa că nu-i văzu venind. 

Ce-ar fi să-i trag un glonţ hienei? întrebă Ştefan slovacul 
pe Emil. 

Nu sunt de părere. Mie îmi face impresia că e un om care 
umblă dinadins în patru labe ca să se creadă că e vreun 
animal oarecare. Să ne apropiem târâş şi să punem mâna 
pe el. Dacă ar fi fost o hienă, ne simţea până acum. 


Aşa şi făcură. Era într-adevăr unul din bandiți. Când 
ajunseră la zece paşi de el, Ştefan sări în picioare şi se 
repezi cu atâta furie la bandit încât trecu pe deasupra lui ca 
o minge şi se dădu de-a berbeleacul. Banditul se ridică 
repede de jos şi vru s-o ia la fugă, dar căzu drept în braţele 
lui Schwarz, care-l apucă strâns de mâini. 

Dă'ncoa' o funie! strigă el slovacului. 

N-am la mine. 

Scoate-mi batista din buzunar şi leagă-i mâinile. 

Îl duseră şi pe bandit în lagăr lângă ceilalţi. 

Cine te-a trimis? îl întrebă doctorul şi, fiindcă arabul nu 
răspunse, îi lipi ţeava revolverului de tâmplă şi zise 
ameninţător: vorbeşte, ori trag! 

Abu el Mot, bolborosi banditul înfricoşat. 

Ca să spionezi lagărul? 

Da. 

Unde se află acum ai tăi? Spune adevărul, căci dacă mă 
conving că m-ai minţit, s-a isprăvit cu tine. Ei? 

La răsărit de-aici. 

Ce depărtare? 

De zece ori cât ajunge glonţul. 

Bine. Să mergem. 

Îşi poate oricine închipui furia homrilor când văzură pe 
noul prizonier. Nădejdea lor se spulbera tot mai mult. 

Emil slobozi un glonţ în aer pe care Abu el Mot nu se 
putea să nu-l audă şi să creadă că a fost tras în iscoada 
trimisă de el. Pe urmă, îi luă pe Ştefan şi pe Ali - pe carei 
credea mai curajoşi decât pe ceilalţi djelabi - şi porni cu ei 
în căutarea bandiţilor. Tatăl-râsului se înarmă cu puşca 
unuia din prizonieri. În curând zăriră burnusurile bandiţilor 
desluşindu-se din întunericul nopţii. Se apropiară cât 
putură mai mult de ei şi-şi descărcară armele, mai mult cu 
gând să-i sperie şi să-i pună pe fugă, ceea ce se şi întâmplă. 

Aşa! Ăştia nu se mai întorc cât o fi lumea şi pământul, râse 
slovacul. 


Şi nici iscoade nu mai trimit, adăugă Ali. Allah a fost 
milostiv şi ne-a ajutat să biruim pe cel mai aprig duşman pe 
care-i avem. 

Tu, mă? Uiţi că erai cât p-aci să omori pe stăpânul şi 
ocrotitorul nostru? N-o să te slăvească nimeni în cântece de 
laudă nici în viaţă şi nici după moarte, fii pe pace. 

Nu cumva pe tine, tu, Tatăl-botului, că numai gura e de 
tine! Cunogşti tu câte sate fi oraşe sunt pe lume şi ştii să spui 
măcar unuia pe nume, lăudărosule? 

Nici nu vreau să ştiu. Pesemne că de aceea era cât p-aci să 
omori pe effendi al nostru, fiindcă-ţi sunt ochii tulburi de 
multe ce ştii şi l-ai luat drept unul din bandiți. 

Tăcere! se răsti Emil la ei. Şi tu, Ibn el Djidri, ai făcut 
adineauri o mare gogomănie. 

Eu? întrebă slovacul cu mirare. 

Da. Eu vroiam să pun mâna pe Abu el Mot dar, în loc să 
stai liniştit şi s-aştepţi să vezi ce o să fac, te-ai apucat să 
tragi şi l-ai pus pe fugă. 

Mă prididise vitejia, effendi. Nu-i mai puteam pune frâu. 

Vitejia e strâns legată de înţelepciune şi chibzuinţă; 
greşeala lui Ali m-a lovit numai pe mine, pe când a ta va 
dăuna multora. Graba şi nesocotinţa ta va face pe mulţi 
călători şi nenorociţi duşi în sclavie să sufere. Dacă reuşeam 
să prind pe acest Abu el Mot, e sigur că mudirul din 
Fashoda scăpa lumea de el. 

Aici bine-ai grăit; effendi, răspunse omuleţul ruşinat. 
Sufletul meu e cuprins de mare durere şi inima de căinţă. 
Nădăjduiesc însă că mă vei ierta. 

Te iert, dar nu găsesc cu cale să faci altora imputări atunci 
când tu însuţi le meriţi din plin. 

O, stăpâne, aceste imputări pe care i le-am făcut nu sunt 
cu supărare. Ali şi cu mine suntem buni prieteni. Aşa ne 
ciorovăim noi întotdeauna. Nu e aşa mă, Tatăl-râsului? 

Ba chiar aşa. Allah ne-a înfrățit inimile, dar minţile noastre 
nu se potrivesc. Să ne rugăm de Profet să facă şi minunea 
asta. 


Când ajunseră la lagăr, Emil rândui încă un djelab de 
santinelă, deşi era sigur că Abu el Mot nu va mai cuteza să 
se apropie. La somn nu se gândea nimeni, mai ales că nu 
mai era mult până la ziuă. Stăteau de vorbă ceva mai 
departe de prizonieri ca să nu-i audă. 

Cunoşti Fashoda? întrebă doctorul pe slovac. 

Da, am fost de câteva ori pe-acolo. 

Dar pe mudir l-ai văzut vreodată? 

L-am întâlnit o dată pe stradă. Îl cheamă Ali, effendi, dar i 
se zice mai mult Abu hamsah miah38. 

Am auzit şi eu. Pare să fie un om foarte aspru, mai cu 
seamă pentru neguţătorii de sclavi. Cum prinde pe vreunul 
din ei, pune să i se dea cinci sute de bețe, de acolo şi 
porecla Tatăl-celor-cinci-sute. 

Aşa e. Când i-om preda mâine pe ăştia de colo, o să le 
tragă fiecăruia câte cinci sute la talpă. 

Poate un om să îndure atâtea lovituri? 

N-am cum să ştiu, effendi. Socot însă că dacă ile dă în 
spate, îl ia dracu' repede. A, asta ce e? Parc-a foşnit ceva în 
tufiş... 

Emil Schwarz auzise şi el foşnetul. Tăcură toţi şi ascultară 
cu încordare. În tăcerea care se făcu, se desluşi bine un 
sforăit puternic, ca şi când o fiară adulmeca urmele cuiva. 

Allah să ne aibă în pază! strigă şeicul. Iar un leu. Ăsta ne 
mănâncă pe toţi fiindcă suntem legaţi şi nu putem fugi. 

Taci! se răsti slovacul. O fi vreun pui. Unul bătrân dădea 
până acum năvală peste noi. Puiul nu ştie încă gustul cărnii 
de om şi cum n-o vede, n-o să cuteze să se apropie de noi. 

Un pui de leu? întrebă Emil, bucuros! Tare-aş avea poftă 
să-l prind. 

Dacă vrei, e lesne. Trebuie însă să fim cu băgare de seamă 
fiindcă nu ştim cât e de mare. Poate să fie numai o hienă 
care a simţit mirosul de stârv al leilor. 

Mă duc să văd. 

Doctorul îşi luă puşca şi vru să plece, dar n-apucă să iasă 
din raza focului şi văzu un pui de leu apropiindu-se de el. 


Era mărişor, deci în stare să se apere. Nu fugi, ci se întinse 
pe patru labe şi începu să pufăie înfuriat, neîndrăznind 
totuşi să se repeadă la el. 

Uite-l! strigă Schwarz spre lagăr. Aduceţi repede pături... 
cât mai multe pături! 

Ali şi Ştefan erau singurii care nu ştiau ce e frica. Alergară 
cu pături la el. 

Leul era prea mare ca să se înfricoşeze şi s-o ia la fugă, 
totuşi, nu destul de bătrân ca să cuteze un atac. Stătu pe 
loc, cu ochii lui de foc aţintiţi la Emil. Acesta ar fi putut să-l 
omoare imediat cu un singur glonţ, dar prefera să-l prindă 
de viu. Luă păturile groase şi trainice - erau din păr de 
cămilă - şi, cu ochii aţintiţi într-ai leului, se apropie de el şi 
le aruncă peste tânărul Stăpân-cu-capul-mare. 

Acesta nu făcuse nici o mişcare şi când se văzu acoperit de 
pături, păru într-adevăr speriat, căci nu încercă să opună 
împotrivire. Emil se trânti atunci cu toată puterea peste 
puiul de leu ca să-l poată ţine în loc cu greutatea trupului 
său. 

Lesne nu era. Leul dovedea o forţă musculară 
extraordinară pentru vârsta lui. Reuşi de câteva ori să se 
ridice, dar doctorul îl culca iar la pământ. 

Frânghii... aduceţi frânghii! strigă el celor doi tovarăşi ai 
săi. 

Veniră în fugă cu cele cerute de el şi peste puţin timp leul 
era legat fedeleş. 

Hamdulillah - slavă lui Allah! exclamă, nebun de bucurie, 
Ali. Am împuşcat pe Sugrumătorul-turmelor şi pe sultana 
lui, acum am învins şi pe feciorul lor. Uitaţi-vă la el. Ruşine 
să-i fie! Mârâie numai ca un câine în lanţ şi nu poate face 
NIMIC. 

Întinseră leul lângă foc ca să le fie mai bine sub ochi. 
Zăcea ca mort şi nu se mişca. 

Leul e al tău, stăpâne, zise slovacul. Nu e vorbă, te-am 
ajutat şi noi, dar tu l-ai biruit. Ce-ai de gând să faci cu el? 


O să-l expediez de la Fashoda prin Khartoum, acasă în ţara 
mea, unui bun prieten pe care-l am acolo, răspunse 
germanul. 

Ca să-l dăruiască unei menajerii botanice, nu e aşa? 

Nu, unei menajerii zoologice, râse Emil. 

Dar pe prizonieri cum îi transportăm? 

Foarte simplu. Îi legăm pe cămilele care ne-au rămas de la 
bandiți. 

Păi sunt numai cinci, ne mai lipseşte una. 

Atunci să meargă şeicul pe jos. Îşi merită pedeapsa, 
ticălosul! 

În curând se lumină de ziuă şi caravana se pregăti de 
plecare. 

V. Justiţie pe malul Nilului. 

În timp ce musulmanii, îşi făceau rugăciunea de dimineaţă, 
doctorul scoase dinţii leilor ca să-i ia ca trofeu, pe urmă 
porniră la drum. 

Ţinutul era un şes întins şi din ce se apropiau de fluviu, din 
ce aerul devenea mai răcoros şi iarba mai deasă. Ajungeau 
acum în ţinutul locuit de negrii siluk. Caravana ar fi fost 
bucuroasă să-i ocolească, din două motive. Întâi pentru că 
sunt cunoscuţi ca hoţi şi bandiți; şi al doilea ştiau că sunt în 
duşmănie cu homrii, din tribul cărora făceau parte, 
prizonierii. Emil Schwarz se temea ca, la vederea lor, negrii 
să nu se înfurie şi să-i ucidă. Din nenorocire era greu de 
trecut neobservaţi, căci satele lor se ţineau lanţ pe malul 
stâng al Nilului. Totuşi, djelabii, care cunoşteau bine ţinutul, 
sperau să-i poată ocoli şi chiar dacă s-ar întâmpla să se 
întâlnească în drum cu vreo câţiva din ei, îi vor birui lesne şi 
vor putea ajunge nevătămaţi la Fashoda. 

Îndrumată de slovac, caravana coti pe un drum, mai puţin 
umblat, unde populaţia era mai rară. La vremea prânzului 
poposiră ca să aibă vreme animalele şi oamenii să se 
odihnească niţel, deoarece acum trebuia să meargă cât mai 
repede şi să treacă în goană prin satele negrilor ca să n- 
aibă aceştia timp să-i atace. 


Porniră de-abia după rugăciunea de după prânz. Umblară 
vreun ceas, lăsând în urmă ogoare pustii rămase nelucrate 
din pricina căldurii anotimpului şi zăriră colibele unui sat. 

Am ajuns cu bine până aici fără să-ntâlnim picior de negru, 
zise slovacul mândru de isprava lui. Aşa e că sunt o bună 
călăuză? Ăsta e singurul sat pe care avem să-l mai trecem, 
pe urmă ajungem curând la Fashoda. Să zorim cămilele ca 
să nu aibă vreme silukii să ne oprească. Dacă încearcă 
vreunul să ni se pună în cale trecem peste el. 

Caravana înainta mereu. Slovacul mergea în frunte, la pas, 
călare pe măgarul lui. Cum ajunse însă la marginea satului 
şi zări pe cei dintâi locuitori, începu să izbească în măgăruş 
cu atâta furie încât bietul dobitoc porni în galop, urmat de 
ceilalţi. 

Şeicul, legat cu o funie lungă de şaua cămilei lui Emil, 
alerga cu limba scoasă după ei ca să nu fie târât ca un 
pachet. Era o ruşine nemaipomenită pentru el, şeful unei 
caravane, să meargă pe jos în loc să stea ţanţoş, călare pe 
cămilă, în fruntea ei. 

Colibele, răzleţite una de alta, erau mai toate rotunde, din 
lemn şi paie, acoperite cu stuf şi împodobite cu schelete de 
girafe şi dromaderi. Şosele sau uliţe nu existau. Printre 
colibe se întindeau ogoare, acum sterpe şi pârlite de arşiţă. 

Slovacul trecea printre colibe cu o siguranţă care te 
uimea. Părea să fi fost adeseori pe aci şi cunoştea locul ca şi 
când s-ar îi născut acolo. 

Cei dintâi siluki pe care îi întâlniră în cale se uitau uluiţi 
după caravana care trecea în goană. Erau oameni înalţi, 
negri tăciune şi cu buze subţiri cum nu le au de obicei 
negrii. Goi puşcă. Singura podoabă era pieptănătura lor 
ciudată. 

Silukii nu-şi tund niciodată părul. Îl lasă să crească în voie, 
pe urmă îl împletesc în cozi pe care le aşază în jurul 
capului, ca o coroană, întocmai ca femeile pe la noi. Alţii îşi 
împodobesc apoi cozile cu pene albe, care dau impresia 
unei aureole. 


Unul din băştinaşi stătea în faţa colibei şi trăgea din lulea. 
Dar ce fel de lulea! Ciubucul gros ca o mână şi luleaua mare 
cât un dovleac. Şi fiindcă ciubucul nu era subţiat la vârf, 
negrul căscase gura de-i ieşeau ochii din cap. 

Tutunul, ei îl macină mărunt după ce l-au uscat, îl fac aluat 
şi-i dau forma unei pâini, îl pun la păstrare şi când vor să-şi 
umple pipa, îl amestecă abia atunci cu fel de fel de 
mirodenii. 

Negrii văzură caravana trecând şi rămaseră încremeniţi 
de mirare. Dar după ce se îndepărtă, începură să răcnească 
toţi ca nebunii. Emil nu cunoştea limba silukilor şi nu 
înţelegea ce spun, cum însă cuvântul homr revenea mereu 
în răcnetele lor, îşi închipui imediat că sunt consideraţi 
drept duşmani. 

De prin colibe începură să se adune bărbaţii cu neveste şi 
copii şi să se ia toţi urlând după caravană. 

Din fericire negrii aceştia nu au arcuri şi săgeți ci sulițe şi 
măciuci; la prea puţini din ei se găseşte câte o puşcă veche. 
De aceea nu cutezau să se slujească de armele lor decât ca 
o ameninţare fără urmări. 

În curând satul rămase în urmă. Slovacul îşi încetini 
galopul şi zise răsuflând uşurat: 

În sfârşit am scăpat de ei şi colo înaintea noastră, se vede 
Fashoda. 

Emil zări la mică depărtare de ei o aşezare de colibe 
sărăcăcioase în mijlocul cărora se înălța clădirea care 
adăpostea autorităţile judeţului. 

Tu cu djelabii unde tragi? întrebă el pe slovac. 

Toţi avem câte un prieten în oraş care ne găzduieşte 
bucuros, răspunse Ştefan. Dar tu? 

Bineînţeles că la mudir. 

Atunci trebuie să ai vreun teskireh39 la tine. 

Ba chiar un hattişerif 40 al viceregelui şi alte scrisori de 
recomandaţie. 

Au să te primească foarte bine cu astfel de hârtii şi n-o să 
duci lipsă de nimic. Vrei să te duc chiar acum la palatul 


mudirului? 

Da. Îi voi preda pe prizonieri şi cred că are nevoie şi de 
mărturia voastră. 

Să se-ndure Allah de spinarea şi tălpile lor. Nu scapă ei de 
cele cinci sute de bețe, fii pe pace! 

Fashoda nu era pe vremea aceea un oraş propriu-zis, ci o 
localitate foarte veche, fosta capitală a negrilor siluki, 
Denab, pomenită de Plinius sub numele de Danupsis, 
capitala Etiopiei Nubiene. 

Palatul mudirului şi cazarma e clădită din cărămidă şi 
înconjurată de ziduri groase. În vârful zidului se află câteva 
turnuri ca măsură de prevedere dacă le-ar veni poftă 
silukilor să se revolte, ceea ce e foarte cu putinţă. 

În jurul acestor două clădiri se află ici-colo câte o casă de 
cărămidă şi multe colibe în care locuiesc soldaţii care n-au 
încăput în cazarmă, împreună cu familiile lor. Fashoda avea 
pe atunci o armată de vreo mie de inşi, alcătuită din arnăuţi 
şi un gehadiah41, mai lesne de disciplinat decât donzolanii, 
berberii sau egiptenii din care se compune armata 
sudaneză. Clima Fashodei e atât de nesănătoasă încât 
localitatea serveşte ca loc de pedeapsă pentru criminali. 

În Denab mai trăiesc şi câţiva siluki. Când aceştia văzură 
caravana, începură să scoată răcnete asurzitoare. Nu 
cutezau să se atingă de ea de frica soldaţilor, dar alergau 
amenințând şi ocărând în urmă-i. În curând lumea de prin 
colibe alergă să vadă ce s-a întâmplat şi când caravana 
ajunse la porţile cetăţii, alaiul se îngroşase cu câteva sute 
de inşi. 

O santinelă întrebă pe noii sosiți ce doresc. Emil răspunse 
că are un hattişerif pentru mudir şi vrea să-i vorbească. 
Santinela încuie poarta şi se duse să-l anunţe. 

Trecu o bucată de vreme până să se întoarcă, însoţit de un 
onbaşi42 care le puse aceeaşi întrebare şi apoi plecă şi el ca 
să vină cu un buluk emini43 ca să afle acelaşi lucru; veni 
apoi un ceauş44, după el un locotenent, pe urmă un căpitan 
şi la sfârşit un aghiotant. 


Doctorul trebui s-aştepte aproape un ceas în curte, în timp 
ce afară lumea se aduna mereu şi răcnetele nu mai 
conteneau. 

Caravana descălecă. De-abia, după altă jumătate de ceas 
veni un colonel să-i ceară actele de legitimaţie, le duse 
mudirului şi se întoarse să-l poftească sus. 

Mudirul ieşi în întâmpinarea musafirului său, încrucişă 
mâinile pe piept şi-l salută cu cuvintele Salam aleikum, la 
care Schwarz răspunse cu V'aleik issalam. Salutul 
mudirului era un semn de cinstire deosebită, deoarece 
mahomedanul nu întrebuinţează pentru un creştin decât 
Salam - pe scurt. 

Tot în semn de consideraţie, înaltul slujbaş al statului îl 
conduse singur în selamlik - salonul lui de primire - şi-l pofiti 
să şadă pe un divan în faţa lui. Bătu apoi din palme şi 
apărură câţiva băieţi negri; unul aducea o măsuţă cu tăblia 
de aramă pe care o puse în faţa musafirului, altul turnă 
cafea în ceşti, un al treilea aduse ciubucele îndopate cu 
tutun şi cel de-al patrulea cărbuni aprinşi cu care aprinse 
lulelele. După aceea negrii se retraseră lăsându-i singuri. 

Mudirul fuma dintr-un ciubuc obişnuit, pe când lui Emil îi 
oferi unul de mare preţ. Era din lemn de trandafir, 
împodobit cu pietre scumpe şi vârful de chihlimbar. 

Cu cât vrea să-şi cinstească mai mult musafirul, cu atât 
orientalul îi oferă un ciubuc mai scump. Din acest punct de 
vedere, germanul nu avea de ce se plânge. 

În sfârşit, mudirul luă de pe divan hârtiile de legitimaţie 
ale doctorului, i le înapoie şi începu: 

Ştiu că te afli sub oblăduirea kedivului, a cărui voinţă ne 
luminează mintea. i-am citit numele şi înţeleg că eşti acela 
pe care-l aşteptam. 

Ştiai că voi veni? întrebă cu mirare acesta. 

Da. Mumtas Paşa, guvernatorul, superiorul meu, Allah să-l 
binecuvânteze, mi-a scris. Te-a cunoscut la Khartoum şi i-ai 
fost drag de cum te-a văzut. Mi te-a recomandat ca pe un 
om cum nu sunt mulţi şi cred că nu se înşeală. Porunceşte şi 


orice dorinţă a ta va fi împlinită - pe cât va sta în puterile 
mele. Şi încă un lucru vreau să-ţi spun: a venit un om cu o 
scrisoare pentru tine şi aşteaptă să ţi-o predea. 

De la cine e scrisoarea? 

De la un prieten al tău, care a cutreierat lumea ca şi tine 
să-şi lumineze tot mai mult mintea. Acum, spune-mi şi mie, 
rogu-te, cum a fost călătoria până aici? 

Destul de bună până aseară, când era cât p-aci să fiu ucis. 

Aseară? Unde? întrebă mudirul încruntându-se. Cum ar fi 
îndrăznit să se atingă cineva de un fir de păr din capul tău 
când te aflai în ţinutul stăpânit de mine? 

La Izvorul leului. 

Locul cade în districtul meu. Şi împotriva cui ai să te 
plângi? Spune-i numele şi voi şti să-l scot din gaură de 
şarpe. 

Vinovaţii sunt arabii homr pe care i-am tocmit să m-aducă 
aici. 

Homrii nu cad sub oblăduirea mea. Îi pot pedepsi numai 
dacă au trecut dincoace de hotarul districtului. 

Sunt jos în curte. I-am luat prizonieri şi i-am adus cu mine. 

Cum, cum? Povesteşte-mi, rogu-te, şi mie cum s-a 
întâmplat, zise cu însufleţire mudirul. 

Emil îi istorisi lupta cu leii şi întâmplarea cu bandiții. 
Mudirul îl asculta cu atenţie încordată. Când germanul 
sfârşi, sări drept în picioare, aruncă jos ciubucul care se 
stinsese şi strigă: 

Ai ucis doi lei şi ai reuşit să prinzi de viu un pui de-al lor? 
Dar bine, effendi, eşti un viteaz, un adevărat erou! Şi 
ticăloşii aceştia au cutezat să vrea să se atingă de tine? Nici 
o îndurare pentru astfel de nemernici! Ai pomenit şi de unul 
Abu el Mot; ştii cine e? 

Am auzit că e un negustor de sclavi, foarte temut. 

Aşa şi e. Cel mai ticălos dintre toţi. Vai şi amar de el dacă 
mi-o cădea în mână! Ce păcat că te-a împiedicat să-l prinzi 
prostul acela de-i zice Tatăl-râsului. Acum cine ştie cât o să 
treacă până ce-l vom avea iar pe aici. S-a dus probabil la 


seribahul Omm et Timsah şi nu mai dă cu nasul prin părţile 
acestea multă vreme. 

Ştii tu unde se află acest seribah? 

Da. I-a mers zvonul până departe din pricina nelegiuirilor 
care se petrec acolo. E tocmai la răsărit, în tara niam- 
niamilor. 

Ce? zise Emil, chiar unde se află fratele meu Josef, 
naturalistul? 

Dacă se află chiar în partea aceea a acestei ţări întinse, nu 
ştiu, dar ştiu că e în ţinutul tribului makraka. 

N-am auzit încă de tribul ăsta. 

Trimisul fratelui tău face parte din acest, trib. 

Atunci trebuie să fie şi el acolo. Numai de nu ar fi printre 
acei despre care l-am surprins pe Abu el Mot vorbind. Zicea 
că a aflat despre doi europeni care adună plante şi insecte 
şi plănuieşte să-i omoare. 

Fratele tău e însoţit de cineva? 

Pe cât ştiu eu, nu. 

Atunci nu e el, aşa că poţi fi liniştit. Vom mai vorbi noi 
despre asta după ce vei afla lucruri mai precise de la 
trimisul lui. Acum vom judeca pe homrii tăi. Mai întăi, 
trebuie să ascult mărturia djelabilor. 

Bătu din palme şi imediat apăru unul din negri căruia îi 
dădu nişte ordine. Peste puţin veniră câţiva ofiţeri care se 
aşezară în tăcere de o parte şi de alta a mudirului. 

Fură introduşi mai întâi djelabii, care povestiră pe scurt ce 
ştiau. Cele spuse de ei coincideau cu istorisirea germanului. 

Homrii fură aduşi de santinele. În spatele lor se aşezară 
câţiva kavaşi cu gârbacele în mână. 

Homrii nici nu se închinară înaintea mudirului. Arabul 
liber se crede superior unui slujbaş, oricât de sus-pus ar fi 
el. Pentru egipteni are un adânc dispreţ, considerându-i 
sclavii paşei. Şeicul se credea cel puţin egalul mudirului. 
Poate că prin atitudinea lui căuta să-l intimideze pe mudir. 
Nici n-aşteptă să fie întrebat şi strigă cu obrăznicie: 


Am fost atacați prin vicleşug şi legaţi, fiind prea puţini, nu 
ne-am putut apăra. Acum însă ne aflăm acolo unde trebuie 
să ni se facă dreptate. Noi suntem arabi neatârnaţi ai 
tribului homr şi nu îngăduim nimănui să ne poruncească. 
De ce nu ni se dezleagă mâinile? Voi înştiinţa pe kediv cum 
sunt trataţi beni-arab de slugile lui. 

Rezultatul fu altul decât se aştepta el. Mudirul încruntă 
sprâncenele şi răspunse cu glas potolit dar tăios, care e 
mult mai ameninţător decât o izbucnire de mânie: 

Ce tot spui, câine? Neatârnat, zici? Vrei să mă reclami 
paşei? Văd că nu-ţi dai seama ce vierme neputincios eşti, de 
aceea o să ţi-o dovedesc eu îndată. Aţi păşit în faţa mea fără 
să înclinați măcar capul. Nu există ofiţer sau effendi care să 
nu mă salute, şi voi, hiene împuţite, aduşi ca vinovaţi şi 
criminali, îndrăzniţi s-o faceţi? O să vă învăţ eu cât de adânc 
trebuie să va ploconiţi, înaintea mea. Întindeţi-i la pământ, 
şi daţi fiecăruia din ei câte zece bețe, dar şeicului, pentru 
obrăznicie, patruzeci. 

Unul din kavaşi aduse o bancă lungă care avea numai 
două picioare la un singur capăt şi o aşeză jos pe cele două 
picioare. Pe urmă kavaşii întinseră pe unul din homri pe ea 
şi-l legară zdravăn cu picioarele în sus ca să nu se poată 
mişca. Un alt kavaş luă un băţ gros cât degetul şi-i arse câte 
zece lovituri la fiecare talpă. La început, arabul strângea 
dinţii ca să nu ţipe, dar pe urmă durerile fură atât de 
grozave încât nu se mai putu stăpâni. Când îl dădură jos, 
căzu grămadă, urlând. 

Acelaşi lucru se petrecu şi cu ceilalţi tovarăşi ai săi. 

Mudirul vorbi acum din nou: 

Câinii aceştia nu trebuie să rămână nepedepsiţi şi să mă 
amenințe că mă vor reclama paşei. Să-mi spună acum şeicul 
dacă cunoaşte pe effendi acesta străin care şede lângă 
mine. 

Şeicul, care căpătase patruzeci de bețe, se văicărea mai 
tare decât ceilalţi. Şi fiindcă se codea să răspundă, mudirul 
adăugă: 


Dacă nu vrei să răspunzi, o să te fac eu să vorbeşti 
numaidecât. Pentru fiecare întrebare fără răspuns, câte 
douăzeci de bețe. Ei, cunoşti pe effendi? 

Da, îl cunosc, zise şeicul ştiind că mudirul se va tine de 
cuvânt. 

Mărturiseşti că vroiaţi să-l ucideţi? 

Nu. Cine susţine asta, e un mincinos. 

Eu susţin, deci m-ai făcut mincinos, ceea ce îţi înăspreşte 
pedeapsa. Cunoşti tu pe un negustor de sclavi Abu el Mot? 

Nu. 

Effendi acesta s-a furişat până la lagărul bandiţilor şi a 
ascultat ce vorbesc ei. Te-a văzut pe urmă ducându-te la 
Abu el Mot şi te-ai întors cu bandiții la lagăr. Te-au văzut şi 
djelabii aceştia de treabă. Tot mai îndrăzneşti să 
tăgăduieşti? 

N-am fost eu, m-au asemuit cu altul. 

Eşti încăpățânat ca un catâr! Tu nu ştii că mie mi se zice 
Abu-hamsah-miah, Tatăl-celor-cinci-sute? Pentru că 
tăgăduieşti, ceea ce e o mare insultă pentru mine, fiindcă 
mă socoţi un om fără minte, atunci o să fiu pentru tine un 
Abu-sittah-miah, Tatăl-celor-şase-sute. Duceţi-l în curte şi 
daţi-i şase sute de bețe la spate. 

Să nu îndrăzneşti! răcni şeicul. Atâta nu poate îndura 
nimeni. O să mă omori... Gândeşte-te la răzbunare! 
Războinicii tribului meu vor spăla ruşinea în sângele tău... 

Până s-o spele ei, să afle că mă pot numi şi Abu-sabali- 
miah, Tatăl-celor-şapte-sute. Daţi-i tot pe atâtea bețe, şi de 
fiecare cuvânt pe care-l va mai spune, câte o altă sută. 

Şeicul se uită îngrozit şi deznădăjduit. În juru-i, dar fu luat 
repede de kavaşi şi scos afară de unde se auziră apoi 
răcnete înfiorătoare. 

Îl auziţi? întrebă mudirul pe homri. Dacă scapă, n-are 
decât să se ducă la paşa să mă reclame. Datoria mea e ca în 
ţinutul pe care-l stăpânesc eu, orice călător să-şi poată 
vedea de drum nesupărat de nimeni. Oamenii de teapa lui 
sunt ca fiarele sălbatice, care trebuie stârpite de pe faţa 


pământului. Cine cutează să mă mintă, şi mai ales să mă 
amenințe, aceluia îi voi dovedi că pot fi chiar un Abu-alfah, 
Tatăl-celor-o-mie. Şi acum, ia spune tu, ăla de colo, aşaecă 
aţi vrut să ucideţi pe effendi? întrebă mudirul pe unul din 
homri. 

Da, răspunse omul înfricoşat. 

Şi tu? zise el altuia. 

Da, răspunse şi acesta. 

Ceilalţi mărturisiră acelaşi lucru, înțelegând că, tăgăduind, 
ar fi mai rău. 

Fiindcă aţi răspuns cinstit, urmă mudirul, cu glas 
prietenos, nu o să vi se dea decât atâtea bețe cât mi-e 
porecla. Cinci şute ajung să vă înveţe că legea Profetului 
zice să nu omori un om pe care l-ai luat sub ocrotirea ta, şi 
noi, cei chemaţi să împlinim poruncile lui, trebuie să ne 
facem datoria. 

Judecata s-a sfârşit. Am osândit după dreptate. Allah e bun 
pentru toţi dreptcredincioşii săi care se ţin de preceptele 
Coranului, dar pe nelegiuiţi îi pedepseşte fără milă. 

Zicând acestea, mudirul se sculă în picioare, dând să 
înţeleagă că judecata s-a terminat. Ofițerii se înclinară 
adânc, apoi se retraseră în tăcere. Homrii fură duşi jos în 
curte şi djelabilor li se îngădui să fie de faţă la pedepsirea 
lor. 

Când Emil rămase singur cu mudirul, acesta îi zise: 

Ţi s-a făcut dreptate. Tot aşa de repede ar fi mers lucrurile 
şi în ţara ta? 

Drept e că osânda s-ar fi dat ceva mai târziu, deoarece 
cazul ar fi trebuit luat mai întâi în cercetare. 

Pentru ce atâta zăbavă? Tot s-ar fi încredinţat că homrii 
sunt vinovaţi, nu e aşa? 

Desigur. 

Şi ce pedeapsă li s-ar fi dat? 

Câţiva ani de închisoare. 

La mine merge mai repede. Vinovaţii îşi încasează beţele şi 
pe urmă pot pleca. 


Pentru ucigaşi e o pedeapsă destul de blândă, dacă 
bineînţeles pot răbda loviturile. 

Mudirul zâmbi cu înţeles. 

Dacă pedeapsa mea e prea blândă sau prea aspră, e 
treaba lui Allah. I-a dat putere sau nu criminalului să le 
rabde, îl priveşte. Şi la voi, e tot cam acelaşi lucru. Sunt unii 
care pot şi alţii care nu pot trăi ani de zile în închisoare. Nu 
te îngriji tu de soarta homrilor; zilele lor sunt însemnate în 
cartea vieţii. Eu nici nu le pot scurta, nici prelungi. Ce le e 
scris! Acum o să te duc la trimisul cu scrisoarea, pe urmă în 
apartamentul pregătit pentru tine. 

Germanul era bucuros să iasă cât mai repede din selamlik; 
unde se auzeau răcnetele arabilor care îşi primeau 
pedeapsa. 

Străbătură câteva încăperi în care nu se afla altă mobilă 
decât un covor pe jos şi câteva perne rezemate de perete; 
apoi ajunseră într-o curticică în mijlocul căreia se ridica un 
chioşc de scânduri acoperit tot de plante agăţătoare. 

Aici vei locui tu, zise mudirul. Uite şi pe băiatul care a adus 
scrisoarea. Până la plecare te va sluji el. Poate să-ţi 
servească şi de tălmaci fiindcă vorbeşte limba niam-niamilor 
şi ştie şi pe cea arabă. 

Lângă uşa chioşcului era întinsă o rogojină; de pe ea se 
ridică un băietan care se aruncă într-o atitudine de adâncă 
supunere iar la pământ. Tânărul negru n-avea mai mult de 
şaisprezece ani şi era aproape gol. Pielea lui avea o culoare 
roşie-pământie, probabil din pricina terenului unde îşi are 
locuinţa poporul său. 

E ceva caracteristic că unele popoare de negri capătă 
culoarea pământului pe care trăiesc. Locuitorii unui ţinut cu 
pământ negru, cum e de pildă al silukilor, nuehrilor şi 
denkaşilor, au pielea de un negru de catran, pe când 
bongoşii, niam-niamii şi monbutuşii - care trăiesc pe un 
teren roşiatic, din pricina fierului pe care-l conţine 
pământul - sunt de un negru arămiu. 


Mudirul porunci băiatului să se scoale. Emil Schwarz văzu 
un trup scurt şi-ndesat, care părea însă să fie extraordinar 
de puternic. Mugşchii picioarelor erau mai bine dezvoltați ca 
de obicei la negri, trăsăturile chipului său aduceau cu tipul 
caucazian. Gura buzată dar mică, nasul drept şi subţire; 
ochii mari, tăiaţi în migdală erau îndepărtați unul de altul 
şi-i dădeau o expresie războinică, inspirând în acelaşi timp 
încredere. 

Băiatul îşi pusese armele alături de el pe rogojină: un arc, 
o tolbă plină cu săgeți, un cuţit în formă de seceră şi un 
trumbaciu - un fel de ghioagă ghimpată —, o armă cât se 
poate de primejdioasă. 

În afară de astea, băiatul purta un fel de manşete alcătuite 
din cercuri de fier alăturate unele de altele în jurul braţelor, 
dar numai până la cot, lăsând restul braţelor libere. 

Ciudată şi nu lipsită de graţie era podoaba naturală a 
capului, pe care o purta băiatul. Părul lânos şi destul de 
lung, era împletit în codițe subţiri, împletite apoi şi ele într- 
altele mai groase, aşezate ca o coroană în jurul capului în 
care stătea înfipt un pămătuf de pene. 

De jur împrejurul frunţii atârna un şirag de dinţi de câine, 
înşiraţi pe un şiret. 

Privirea lui deschisă, cu care se uita la norvegian, făcu 
acestuia o bună impresie. 

Cum te cheamă? îl întrebă el. 

Sunt fiul lui Biâ45, răspunse el în limba arabă în care îi 
vorbise doctorul. Oamenii noştri îmi spun Nubah, dar albul 
care m-a trimis aici îmi zice Ben Wafa46. 

E un nume frumos care insuflă încrederea. Şi cum îl 
cheamă pe alb? 

Şwa-za. 

Vrei să spui Schwarz? 

Da, dar cum numele e prea greu pentru mine, eu îi zic 
Şwa-za. 

Pe mine ştii cum mă cheamă? 

Spune-mi şi o să ştiu. 


Eu mă numesc la fel şi sunt fratele lui. 

Atunci tu eşti effendi la care m-a trimis. Mă bucur fiindcă- 
mi placi, Ai privirea blândă ca şi a lui, nu aspră şirea ca a 
arabilor care vin la noi să ia regiq47. De aceea o să te 
iubesc ca şi pe el şi o să te slujesc cu credinţă. 

Copilandrul părea sincer şi ochii lui luceau de bucurie. 

Ai venit să mă duci la el care e acum oaspetele vostru, nu e 
aşa? îl întrebă Emil. 

Da, effendi. 

O să fie greu. Drumul spre locuinţele voastre, ale 
sandebhilor, duce prin ţinuturi duşmănoase neamului vostru. 

Băiatul apucă mâna germanului şi zise: 

Effendi, tu eşti bun şi nu ne spui cuvântul de ocară niam- 
niam48 ci pe adevăratul nostru nume. Eu sunt fecior de 
rege şi nu slujesc pe nimeni. Pentru tine însă, sunt gata să 
mă arunc şi în foc. De dragul albului, fratele tău, m-am 
oferit singur să vin, fiindcă un altul nu ar fi fost destul de 
priceput s-ajungă până aici. Denkaşii şi nuehrii l-ar fi ucis 
sau l-ar fi luat sclav. 

Şi ţie nu ţi s-ar fi putut întâmpla aşa ceva? 

Nu, pe mine nu mă prinde nimeni. Eu mă duc la luptă în 
rând cu războinicii, ba am fost adesea şi căpetenia lor. 

Vorbea cu mândrie, dar fără urmă de îngâmfare. Tânărul 
trebuie să fi fost într-adevăr foarte curajos din fire, ca să 
facă un drum atât de lung şi primejdios prin ţinuturi 
duşmane şi să ajungă nevătămat la ţintă. 

Nu era mai bine să fi luat şi câţiva războinici cu tine? îl 
întrebă Schwarz. 

Nu, fiindcă mai mulţi atrag băgarea de seamă, pe când 
unul singur trece neobservat. 

Ai venit pe jos sau călare? 

Niciuna nici alta. Mi-am făcut singur o luntre cu o singură 
pânză. Am pornit cu ea pe Bahr er Rohl, pe urmă am 
coborât Bahr el Djebel, ca s-ajung aici. Apă găseam 
pretutindeni. Dacă mi se făcea foame, prindeam peşti şi-i 


mâncam, şi când zăream vreun vas duşman, îmi ascundeam 
luntrea în tufiş sau după trestii. 

Cunoşteai bine drumul? 

Da, fiindcă mai fusesem de două ori la Khartoum, unde am 
şi învăţat limba arabă. 

Dar la seribah n-ai coborât? 

Vai de mine, effendi, cine-ar cuteza!... În seribah locuiesc 
numai vânătorii de sclavi. Le cunosc toate cetăţile, dar n-am 
trecut decât noaptea pe lângă ele, şi cât puteam mai 
repede. 

Ai auzit tu de o cetate a lor căreia i se zice Omm et 
Timsah? 

Da. E cea mai primejdioasă dintre toate pentru noi, căci se 
află la hotarul ţării noastre şi a unui om cunoscut pentru 
grozăviile lui. 

A, ştii deci unde locuieşte Abu el Mot. Pe el l-ai văzut 
vreodată? 

L-am văzut. Are chip de mort, şi presară moarte pe unde 
trece. Cetatea lui e un loc de groază. Leşurile celor omorâţi 
în bătaie zac pe toate ulițele; corbii şi fiarele vin să le sfâşie 
în voie. 

Unde l-ai lăsat pe fratele meu când ai plecat? 

La noi acasă. 

Aşadar, se află în apropierea vânătorilor de sclavi? 

Da, effendi. Depărtarea e numai de trei zile de drum. 

Fratele meu nu e singur? 

Nu, mai e încă un alb cu el. 

Ah! Atunci despre ei vorbea Abu el Mot. Cine e şi cum îl 
cheamă pe celălalt alb? 

E un baija et tijur49. Are picioare lungi ca de cocostârc şi 
nasul lung ca un cioc de barză. De aceea ai noştri l-au 
poreclit Abu laklak50. Numele lui adevărat nu-l pot 
pronunţa. 

Trebuie să plecăm imediat fiindcă fratele meu şi celalalt 
alb sunt ameninţaţi de o mare primejdie. Abu el Mot vrea 
să-i omoare. 


Ştiu şi eu, zise mudirul, că ticălosul nu îngăduie nici unui 
străin să pătrundă pe meleagurile lui şi sunt sigur că 
ameninţarea banditului nu va fi o vorbă goală îndată ce-i va 
prinde pe albi acolo. Primejdia în care se află fratele tău e 
într-adevăr destul de mare, căci regele sandehilor nu-l 
poate apăra de vicleşugurile şi armele vânătorilor de sclavi. 

O, sandehii noştri sunt viteji! zise tânărul cu mândrie. 

Ştiu, totuşi mulţi dintr-ai voştri au căzut, în mâinile lor. Tot 
curajul şi vitejia voastră nu pot face nimic împotriva 
lăcomiei acestor nemernici, şi săgețile voastre sunt un fleac 
pe lângă armele lor de foc. 

Din câţi inşi e alcătuită de obicei o expediţie de a acestor 
bandiți? întreabă Emil. 

Uneori din câteva sute, răspunse mudirul. Se întâmplă 
adeseori ca să se întovărăşească mai multe din aceste 
bande şi puterea lor e atunci atât de mare încât nici un sat, 
cât de populat, nu-i poate opune împotrivire. Seribahul 
Omm et Timsah e cea mai mare cetate din câte ştiu eu şi 
Abu el Mot are destui oameni ca să-şi poată realiza planul. 

Atunci nu pot să mai zăbovesc un ceas. Trebuie să i-o iau 
înainte şi să-i zădărnicesc acest plan. 

Îmi pare rău să te las să pleci, dar văd că nu se poate 
altfel. Îţi voi da însă o escortă de cincizeci de soldaţi bine 
înarmaţi ca să-ţi înlesnească prinderea lui Abu el Mot, pe 
care îl urmăresc de mai multă vreme. 

Bineînţeles că Emil fu încântat de propunerea mudirului. 
În timpul acesta, negrul scosese din tolba cu săgeți o 
scrisoare şi o întinse germanului, pe urmă mudirul îşi duse 
musafirul în chioşc, care se compunea din două încăperi 
mici dar mobilate foarte bine. 

Aici găzduiesc numai persoanele care îmi sunt simpatice, 
eftendi, zise el. Niam-niamul te va sluji. Aşteaptă afară 
ordinele tale şi eu voi porunci oamenilor mei să-ţi 
îndeplinească toate dorinţele ca şi când ar fi ale mele 
proprii. Djelabii veniţi cu tine vor fi şi ei oaspeţii mei, căci 
te-au însoţit la drum. 


Şi ce se va întâmpla cu homrii? 

Ce-a fost să se întâmple s-a şi întâmplat, răspunse mudirul 
cu un gest de nepăsare. E de prisos să te mai interesezi de 
ei. Eu vreau ordine în ţinutul meu; cine o tulbură, îşi 
primeşte pedeapsa meritată. Allah să le fie milostiv, dar de 
la mine nu se pot aştepta la îndurare, ci numai la dreptate. 

Mudirul se înclină şi plecă, în vreme ce doctorul se apucă 
să citească scrisoarea. 

Fratele lui, Josef Schwarz, un naturalist de seamă al 
Germaniei, trecuse cu vreo câteva săptămâni în urmă prin 
Cairo şi aflase de la consulatul german că doctorul, Emil, 
fusese chemat în Egipt pentru o afacere gravă; spera să se 
întâlnească undeva cu el în timpul călătoriei. Ştia că drumul 
lui Emil va fi prin Fashoda, aşa că trimisese la întâmplare 
scrisoarea, rugând pe mudir să-i fie predată la sosirea lui 
acolo. În timpul călătoriei sale prin continentul african, 
naturalistul făcuse cunoştinţă cu un excelent ornitolog 
german aflat în călătorie de studii. Reuşiseră împreună să 
adune câteva piese de valoare pentru muzeu, pe care 
sperau să le ducă în bună stare în patrie. 

Îl trimitea pe Fiul-devotamentului, un tânăr negru, foarte 
inteligent, să-l aducă la el, ca să continue apoi împreună 
călătoria care, eventual, poate ajuta şi scopului urmărit de 
fratele său Emil, deşi nu ştia care anume e. Bănuieşte însă 
că nu poate fi decât în serviciul kedivului, şi ar vrea să 
contribuie şi el la realizarea acestui scop, deoarece kedivul 
a avut într-adevăr o atitudine mai mult decât binevoitoare 
faţă de el. 

În timp ce Emil isprăvea de citit scrisoarea, slovacul veni 
să-l roage ceva. 

Să mă ierţi, effendi, începu el, că vin să te supăr, dar am 
să-ţi fac o mare rugăminte. 

Ei, s-auzim! răspunse doctorul zâmbind. 

Şi rugămintea nu e numai din partea mea ci şi din partea, 
lui Ali, Tatăl-râsului, effendi. 

Şi ce doriţi, amândoi? 


Mudirul ne-a poftit să fim oaspeţii săi şi ne-a spus că tu o 
să pleci în curând cu soldaţi de-ai lui la negri; te-am ruga să 
ne iei şi pe noi la niam-niami, fiindcă e rost de făcut ceva 
afaceri. Cumpărăm marfă aici şi o vindem acolo cu mare 
câştig. Ce zici, effendi, nu e aşa că nu ne refuzi? 

Dimpotrivă. Propunerea voastră îmi convine de minune. Şi 
tu şi Tatăl-râsului sunteţi oameni viteji şi de astfel de 
oameni avem oricând trebuinţă. 

Atunci, ne îngădui să te însoţim? 

Chiar vă rog. 

Eu, effendi, am învăţat limba negrilor şi mă pricep cum să- 
i iau. O să facem cercetări ştiinţifice - am învăţat eu de la 
răposatul stăpânu-meu care era un mare savant, Dumnezeu 
să-l ierte! - şi o să ni se ducă vestea în toată lumea, ca să ai 
cu ce te mândri, effendi. Acum mă duc repede să-i spun şi 
lui Ali ce mare bucurie îl aşteaptă! 

Şi omuleţul nostru, ieşi în grabă, pe când Emil rămase 
privind îngândurat în urma lui. Ştia că însărcinarea pe care 
şi-o luase ca să stârpească pe vânătorii de sclavi şi să 
găsească pe prinţesa dispărută, se complicase acum şi cu 
salvarea fratelui său şi a celuilalt alb, la rândul său în mare 
primejdie. 

VI. Planuri ascunse. 

Acolo unde Bahr el Ghazal, adică râul gazelei - în 
traducere —, trece în ţinutul bongoşilor, vezi numai pe 
malul drept, ici-colo, câte un palmier singuratec, ale cărui 
frunze foşnesc în adierea uşoară a vântului. 

Pe partea cealaltă se întinde o pădurice de mimoze care se 
prelungeşte până jos la mal. 

Pe apă se vedeau insule întinse acoperite de buruieni, 
întretăiate de fâşii late de omm sufah51, care îngustează şi 
mai mult râul. 

Ascunsă printre trestiile înalte, stătea priponită o corabie 
din cele cu o singură pânză, cu catargul lăsat în jos. Cine nu 
ştia că se afla acolo corabia, ar fi putut trece pe lângă ea 
fără să o vadă, deşi o agitaţie vie domnea pe micul vas. Vreo 


şase sclave stăteau îngenuncheate una lângă alta ca să 
piseze durrha pe o murhaqua. Murhaqua e un fel de piatră 
asemănătoare cu cele de moară. La mijloc e săpată un fel 
de pâlnie în care se toarnă această durrha, umezită mai 
întâi, şi cu o altă murhaqua mai mică se pisează făina. 

Acest sistem de măcinat e foarte obositor şi bietelor sclave 
le picura sudoarea de pe frunte în aluatul făcut cu atâta 
trudă. 

Păsatul din această făină umedă e temeiul hranei 
sudanezilor. Se face din el o cocă, se coace pe tăblii de fier 
în formă de pâine şi slujeşte ca merinde sudanezilor în 
călătoriile lor de luni de zile. Aluatul muiat şi subţiat cu apă, 
dă o băutură acrişoară şi destul de răcoritoare. 

La capătul corăbiei, doi negri împleteau funii din fibre de 
palmieri vorbind încet între ei ca să nu-i audă sclavele. 

Negrii aceştia purtau ceea ce se cheamă guluf, adică trei 
crestături în fiecare obraz, semn că fuseseră răpiți. Dacă 
vânătoarea reuşeşte, sclavii tineri de parte bărbătească 
sunt înfieraţi astfel pe viaţă. Rănile sunt unse cu piper, sare 
şi cenuşă ca să se tămăduiască foarte încet şi crestăturile să 
se sape cât mai adânc în carne. 

Singura îmbrăcăminte a lor este şorţuleţul dinainte. Părul 
încleiat cu o materie lipicioasă stătea ridicat în sus ca un fel 
de joben fără boruri. Vorbeau în dialectul negrilor belanda, 
în care cuvintele ce exprimă ceva spiritual sau abstract sunt 
preluate din arabă şi unde nu se pronunţă niciodată 
pronumele personal singular. În loc de”eu”, de pildă, ei îşi 
spun numele. 

Lobo e trist, foarte trist, şi Lobo nu trebuie să arate căâe 
trist, zicea unul din ei. 

Şi 'Tolo e trist, şi mai trist decât Lobo, răspunse celălalt. 
Când Lobo şi 'Tolo au fost răpiți, Abu el Mot a ucis pe toate 
neamurile lui Lobo, pe când părinţii lui Tolo au putut să 
scape şi trăiesc, dar bietul Tolo nu se poate duce la ei, de 
aceea are de ce să fie şi mai trist ca Lobo. 


De ce să nu fie Lobo tot atât de trist? Părinţii, surorile şi 
fraţii săi au fost toţi ucişi, e deci şi mai nenorocit ca el. Şi - 
adăugă el atât de încet, încât de-abia a putut fi auzit de 
celălalt - ce trebuie să facă un belanda când albul a ucis pe 
ai săi? 

Să se răzbune! murmură celălalt cu ochii înflăcăraţi. Să 
omoare pe Abu el Mot. 

Da, aşa trebuie să facă, dar să nu spună nimănui ce are de 
gând. 

Fratelui său Tolo poate să-i spună, fiindcă el nu o să-l 
trădeze ci o să-l ajute cu pumnalul lui sau cu săgeata al 
cărei vârf l-a înmuiat în venin. 

Au să ne biciuiască până ce ne vor ucide. 

Nu, pentru că o să fugim. 

Crezi că e lesne? Au să ne fugărească albii cu câinii lor 
până ce ne vor prinde. 

Atunci 'Tolo se omoară singur. Nu se lasă el biciuit, şi nici 
fără părinţii lui nu poate trăi. Albul nu se gândeşte că şi 
negrul are suflet, ba poate un suflet mai bun ca allui. Şi 
apoi, suntem supuşii săi, şi ne poate omori când îi place. Te- 
ai gândit tu ce-ar fi dacă ar porni iar la vânătoare de sclavi? 
Ne-ar lua cu el ca să luptăm împotriva fraţilor noştri. Dar 
Tolo nu vrea să vadă şi pe alţii sclavi ca el. 

Crezi că are de gând să pornească iar? 

Da. Nu vezi cum pregătesc femeile de atâtea zile merinde 
de drum? 

Lobo îşi împreună mâinile şi zise cu admiraţie: 

Ce înţelept eşti! La asta nici nu s-a gândit L.obo. El socotea 
că arabii vor porni de-abia după ce se va întoarce Abu el 
Mot din ţara homrilor. 

Abd el Mot52 poate să plece oricând vrea. E a doua 
căpetenie, din seribah, iar Abu el Mot întâia. Dacă lipseşte 
unul, porunceşte celălalt. Pentru ce şi-au ascuţit oamenii 
ieri cuţitele şi şi-au curăţit alaltăieri puştile? Nimeni nu ştie 
încă nimic, dar o să aflăm peste puţin. 

Bănuieşte Tolo încotro au de gând să se ducă? 


De unde vrei să ştie Tolo? Nu ştiu nici măcar soldaţii care 
se află în seribah. Numai Abd el Mot singur... 

Negrul îşi curmă vorba şi se apucă să împletească de zor 
la frânghie, ca şi când n-ar avea timp nici măcar să răsufle. 
Tovarăşul său făcu la fel, căci văzuseră o luntre apropiindu- 
se de corabie şi un om urcându-se pe punte. 

Omul acesta era un arab, adică un alb pentru negrii care 
au pielea foarte închisă în comparaţie cu a arabilor. Chipul 
lui era încadrat de o barbă neagră, trăsăturile feţei aspre şi 
ochii priveau întunecaţi înaintea lui. 

Purta un burnus alb, un brâu lat de lână din care luceau 
două pistoale şi plăselele unui pumnal, în jurul capului avea 
înfăşurat un turban verde - semn că omul se trage din 
neamul Profetului - şi în picioarele goale nişte sandale 
verzi, în mâna dreaptă ţinea o biciuşcă lungă de curele 
împletite. 

Abd el Mot! şopti Lobo prietenul său. 

Sst! răspunse acesta cu frică. 

Albul era deci al doilea comandant al cetăţii, îşi zicea 
Slujitorul-morţii, pe când întâiul se numea Tatăl-morţii. 

Arabul se opri un moment lângă sclave, care măcinau şi cu 
mai multă sârguinţă de când îl zăriseră venind; arabul păru 
totuşi nemulţumit, căci se răsti înfuriat la ele: 

Lua-v-ar dracu', ticăloaselor! Femei puturoase, care de- 
abia vă mişcaţi labele. Nu ştiţi că mâine plecăm? Şi voi nici 
n-aţi isprăvit încă de măcinat... 

Izbi cu biciuşca la nimereală în grămadă; femeile ţipară de 
durere, dar niciuna nu cuteză să se oprească din lucru. 

Se apropie apoi de tinerii negri, se uită câtva timp cum 
lucrează, luă frânghia, o examină, o aruncă cu dispreţ şi izbi 
pe fiecare din ei cu atâta putere cu biciul încât plesni 
carnea unde lovise cureaua. Negrii scrâşniră din dinţi, dar 
nu scoaseră măcar un geamăt văzându-şi de treabă. 

Aha, nu v-a durut pesemne, râse el crud. Când oi mai da o 
dată, o să urlaţi s-audă până în sat, nemernicilor! Aruncaţi- 
vă la pământ când vorbesc cu voi! 


Izbi şi mai cu sete în carnea fragedă şi lucioasă, şi negrii 
căzură în genunchi. 

Îi privi câtva timp cu dispreţ, izbi pe unul cu piciorul şi 
urmă: 

Sunteţi belandaşi, pare-mi-se. Cunoaşteţi bine ţinuturile 
voastre? 

Da, stăpâne, răspunse Tolo fără să ridice ochii. 

Ştiţi unde vine satul Ombula? 

Tolo a fost adesea pe acolo. 

Pentru ce? 

Sora mamei locuieşte cu bărbatul şi copiii de mai multă 
vreme în sat. 

Aşadar ai neamuri acolo. Câţi locuitori are satul? 

Mulţi, foarte mulţi, stăpâne, răspunse negrul care, ca şi 
semenii lui, nu putea număra decât până la douăzeci. 

E bine întărit? 

Da, cu un gard ţepos de jur împrejur, stăpâne. 

Şi în jur ce e: câmp ori pădure? 

Tufe şi copaci, stăpâne. 

Au locuitorii vite multe? 

Nu, stăpâne, sunt toţi oameni săraci. 

Vitele sunt pentru vânătorii de sclavi mult mai de preţ 
decât oamenii. La un atac, negrii caută să-şi salveze în 
primul rând vitele şi-şi sacrifică la nevoie copiii. Băiatul 
dăduse dinadins un astfel de răspuns ca să facă pe arab să 
renunţe la prădarea satului. 

Acesta însă înţelese intenţia. Izbi pe băiat de câteva ori cu 
biciul pe spinare şi strigă înfuriat: 

Minţi, câine. Spune adevărul că te omor! Sunt multe vite 
în sat? 

Da, mărturisi negrul înfricoşat. 

Ce arme au sătenii? 

Săgeţi, sulițe şi cuțite. 

Puşti nu? 

Nu, stăpâne. 


Să ştii că dacă găsesc o singură armă de foc în sat, te 
biciuiesc până-ţi iese sufletul. Cunoşti drumul până acolo? 

Da. 

Dar Lobo? 

Şi el. 

Dacă plecăm dis-de-dimineaţă de aici, când ajungem în 
sat? 

A treia zi pe înserat. 

Bine. Am hotărât să atac Ombula ca să-i aduc lui Abu el 
Mot sclavi şi vite; vreau să vadă că n-am stat degeaba în 
lipsa lui. Voi doi o să ne fiţi căâlăuze şi vă sfătuiesc, spre 
binele vostru, să vă purtaţi cum trebuie. Dacă sunt 
mulţumit de voi, vă vând unui stăpân bun care să nu vă 
bată, altminteri vă vâr într-o casă de arda53 ca să vă 
mănânce de vii. Luaţi bine aminte la ce vă spun şi 
răspundeţi-mi cinstit: vreţi să ascultați de poruncile mele? 

Da, stăpâne. 

Ziceţi aşa acum, să vedem însă pe urmă. Deocamdată 
rămâneţi aici până la plecare. O să pun un om să vă 
păzească cu ordinul să vă împuşte dacă încercaţi să fugiţi. 
Pentru drum o să vă atârn nişte greutăţi de picioare ca să 
nu puteţi fugi. Şi acum, vedeţi-vă de treabă şi lăsaţi 
pălăvrăgeala, altminteri pun să vi se coasă gura ca să muriţi 
de foame. Ştiţi că nu e numai o ameninţare, am mai făcut-o 
şi altora. 

Mai izbi o dată cu biciul în ei, pe urmă se urcă în luntrea 
cu care venise şi pieri în păpuriş. Băieţii nu cutezară încă să 
vorbească, temându-se că stă ascuns acolo şi-i spionează. 
De-abia după ce-l zăriră coborând pe mal şi urcând cărarea 
care ducea în pădurea de mimoze, răsuflară uşuraţi. 

Ai văzut că Tolo a avut dreptate? şopti băiatul, tovarăşului 
său. Mâine pornesc. 

Lobo îşi pipăi rănile de pe spate, scrâşni din dinţi, roti ochii 
şi răspunse: 

În ţara noastră... la Ombula. Allah, Allah, prietenii noştri 
au să fie făcuţi şi ei sclavi! 


Şi pe noi ne-au ales albii să-i ducem acolo... Putem noi s-o 
facem? 

Lobo se codea cu răspunsul. Celălalt părea mai inteligent 
şi mai înzestrat decât fratele său de suferinţă. 

De ce nu spui nimic? îl întrebă acesta. Să călăuzim noi pe 
arabi în ţara noastră şi să le ajutăm la o mârşăvie ca asta? 
Nu, zise Lobo cu hotărâre. Vom fugi. Dar atunci nu vom 

mai putea ucide pe Abu el Mot care nu s-a întors încă. 

Să omorâm pe Abd el Mot în locul lui. Numai aşa putem 
împiedica nenorocirea fraţilor noştri. 

Bine, dar cum să facem? Peste zi nu se poate şi noaptea 
stau paznici de veghe. Au să pună mâna pe noi. N-ar fi mai 
bine să nu ne punem viaţa în primejdie, poate degeaba? 

Tolo înţelese că prietenul său avea dreptate şi rămase pe 
gânduri. Deodată se auziră de după pădurice strigăte de 
bucurie, cântece şi ţipete. 

Negrul tresări şi păru să ia o hotărâre. 

Auzi? Abd el Mot le-a spus că mâine pornesc şi bandiții se 
bucură, zise el. Au desfăşurat steagul şi întreabă pe vraciul 
lor. 

O să le prorocească izbândă, ei au să-l creadă fiindcă e un 
fachir foarte cucernic. Ar trebui să-l ascultăm şi noi, măcar 
că nu ne rugăm lui Allah cum se roagă ei. 

Nu, 'Iolo nu ascultă de fachir ci de marele lui şeic care 
trăieşte pururi dincolo de stele şi plăteşte fiecăruia după 
faptele lui. 

I-ai mai povestit lui Lobo despre el, dar Lobo nu l-a văzut 
niciodată. 

Şi cu toate astea, el e pretutindeni ca şi aerul pe care nu-l 
poţi vedea. 

Poate că străinul care ţi-a vorbit aşa, te-a minţit. 

Nu. Străinul acela alb era un khassis54, un om bun care 
nu minţea niciodată. Îmi povestea despre atotputernicul 
şeic care a făcut cerul, pământul şi oamenii cărora le-a 
poruncit să fie buni şi blânzi cu semenii lor, dar ei nu l-au 
ascultat. A trimis atunci pe fiul său pe pământ ca să-i 


mântuiască, şi ei l-au ucis mişeleşte. Învăţa pe oameni să se 
iubească unii pe alţii şi să se ajute între ei. 

Aşa ne spunea khassisul. Nouă ne era drag şi ascultam de 
vorbele lui. Pe urmă au venit vânătorii de sclavi şi l-au ucis. 
Tolo n-a uitat cuvintele lui şi va face cum l-a învăţat el. 
Iubirea îi porunceşte să-şi caute părinţii şi să scape satul de 
pieire, chiar de-ar fi să-şi piardă viaţa. 

Fiul şeicului din cer a murit şi el fără să cârtească. Cine 
moare făcând o faptă bună şi împlinind legile marelui şeic, 
acela se înalţă la cer, alături de fiul său, unde trăieşte o 
viaţă fără de moarte. 

Negrul vorbise cu sufletul pătruns de credinţă şi cu mare 
însufleţire. Celălalt clătină capul şi zise: 

Lobo nu înţelege cuvintele lui Tolo, dar Tolo n-a minţit 
niciodată, de aceea crede ce-i spune va face întocmai ca 
tine. Aşadar fugim şi salvăm Ombula. 

Da, şi pe Abd el Mot îl omorâm ca să-l pedepsim pentru 
faptele lui şi ca să nu mai facă şi alţi nenorociţi. 

Păi spuneai că marele şeic nu vrea să facem rău altora şi 
Tolo vrea să omoare pe arab. 

Asta nu e o faptă rea, răspunse negrul neştiind ce 
interpretare să dea Bibliei. 

Fiindcă aşa zice Tolo, Lobo crede. Dar chiar dacă izbutim 
să-l omorâm, cum fugim de-aici? Luntre n-avem de unde lua 
şi, dacă plecăm pe jos, ne ajung câinii din urmă. 

Pentru ce te codeşti? Marele şeic din cer o să ne 
ocrotească. Au să bage de seamă de-abia mâine dimineaţă 
moartea lui Abd el Mot şi fuga noastră. Până atunci, noi vom 
fi departe. Luăm cu noi atâta kisrah cât să ne ajungă până 
acasă şi să nu murim de foame. 

Marele şeic nu spune să nu furi? 

Ba da. Atunci nu luăm. Găsim noi în drum rădăcini, poame 
şi apă destulă. 

Lobo tot mai şovăia. Privea îngândurat înaintea lui, pe 
urmă zise: 


Cum crede Tolo că o să putem pleca de pe corabie dacă 
Abd el Mot pune pe cineva să ne păzească? 

Aşteptăm până ce adoarme paznicul. 

N-o să adoarmă fiindcă, o să-i poruncească să vegheze. 

Îl omorâm. 

Nu e bine să facem aşa. E o faptă rea. Nu mi-a spus Tolo că 
voinţa şeicului din cer e să faci bine chiar vrăjmaşului tău? 

E vina lor, răspunse Tolo cu - hotărâre. Taci acum şi 
împleteşte înainte, uite că vine paznicul. 

Luntrea se apropia iar. În ea se afla un alb care părea 
furios că-l trimiseseră aici în loc să ia şi el parte la 
petrecerea care se dădea în cinstea expediției de a doua zi. 
Înjură bine pe sclavi şi şezu jos lângă ei cu biciul în mâna. 
Băieţii tăceau, dar mintea lor lucra cu înfrigurare. 

Pădurea de mimoze de pe malul stâng al râului se întindea 
până departe în lungime, dar era destul de îngustă. De la 
mal, câteva poteci o străbăteau în lăţime. Dacă apucai pe 
una din ele, după cinci minute ieşeai la câmp deschis. 

De obicei un seribah, adică o cetate a vânătorilor de sclavi, 
era aşezată undeva în apropierea unei ape. Tot astfel şi 
Omm et Limsah. 

După ce ieşeai din pădure, dădeai de o împrejmuire înaltă, 
ţepoasă, înăuntrul căreia se aflau colibele bandiţilor. Toate 
aceste aşezări au în jurul lor un astfel de gard des spinos 
care le apără foarte bine de săgeți şi sulițe, dar nu şi de 
armele moderne europeneşti. Porţi nu au ci se închid seara 
cu nişte tufe şi se pun santinele de pază în barăci aşezate 
pe pari înalţi. 

Seribah Omm et limsah era o cetate destul de mare, căci 
cuprindea peste două sute de colibe sau tokuls - cum li se 
spune acolo. Ridicate pe o temelie de lut, pereţii şi 
acoperişul de trestie, fiecare din ele îşi avea gardul ei 
separat. Toate la un loc formau un sat sau cetate. 

Nici colibele n-aveau uşi. 

Aşa-zisele uliţe ale satului erau destul de bine întreţinute, 
dar în afara de gardul cetăţii era o murdărie de neînchipuit 


care răspândea un miros pe care nasul unui european nu l- 
ar fi putut suporta. Leşurile sclavilor ucişi în bătaie, şi tot 
felul de murdării erau deopotrivă aruncate acolo ca pe un 
maidan. Noaptea veneau hienele şi chiar alte fiare sălbatice 
să le mănânce, pe când ziua corbii croncăneau în jurul 
cadavrelor, certându-se cu câinii satului, care îşi cereau şi 
ei partea la ospăț. 

Nu departe de seribah, se depunea bălegarul vitelor din 
sat. Acesta era strâns în grămezi şi uscat la soare, apoi 
seara se aprindea cu el focul ca să apere pe locuitori de 
năvala unor insecte înţepătoare - un fel de țânțari - plaga 
Sudanului. 

În mijlocul satului se aflau două colibe mai mari; erau 
locuinţele celor doi şefi: Abu el Mot şi Abd el Mot. 

Deoarece fiecare colibă e destul de încăpătoare ca să 
cuprindă în ea mai multe persoane, satul trebuie să fi avut 
pe puţin cinci sute de locuitori. Vacile, oile, caii şi cămilele 
păşteau în voie prin sat. Aceste două din urmă soiuri de 
animale nu trăiesc mult acolo. În timpul şi imediat după 
anotimpul ploilor, mor toate. 

Proprietarul unui seribah e arareori văzut pe acolo. 
Locuieşte de obicei în Khartoum sau în alt oraş şi nu ia 
niciodată parte la o vânătoare de sclavi, ci îşi trimite 
locţiitorii sau împuterniciţii lui, care pot face tot ce poftesc. 
Aceştia se numesc wokala şi au sub ordinele lor căpitani şi 
marinari, căci vânătoarea se face imediat după anotimpul 
ploilor, când apele sunt în creştere. Personalul se mai 
compune din sajadini, adică vânători, şi asake, soldaţi. 
Vânătorii au însărcinarea să procure carnea pentru oameni, 
iar soldaţii, indivizi de toate soiurile, albi şi de culoare, sunt 
din pleava care a venit în conflict cu justiţia şi numai aici pot 
scăpa de puşcărie. 

Wokala sau împuterniciţii negustorilor de sclavi au o leafă 
destul de mare şi participare la câştig. Restul armatei e de 
asemenea plătit în bani şi i se dă întreţinere completă. 
Celelalte lucruri de trebuinţă le cumpără însă din leafă şi 


sunt atât de scumpe încât la sfârşitul lunii nu se alege cu 
mai Nimic. 

Dacă vânătoarea a fost bună, se întâmplă să li se plătească 
oamenilor solda în sclavi. Negrul devine proprietatea 
soldatului care poate face cu el ce pofteşte: să-l vândă, să-l 
bată, să-l schilodească ori să-l omoare. 

Un pluton de zece până la douăzeci de soldaţi e comandat 
de un subofițer, numit buluk. Socotelile le ţine un buluk 
emini care ştie să scrie, să citească şi să socotească; acesta 
e de obicei un fachir de mâna a zecea şi slujeşte şi de vraci, 
prezice viitorul şi vinde talismane care să apere pe oameni 
de boli şi necazuri. Duşmănia unuia din aceşti vraci poate fi 
unora foarte primejdioasă. 

Ziua când un ghasuah (caravană de pradă) trebuie să 
pornească la drum, e hotărâtă de fachir care ştie zilele 
norocoase şi nenorocoase ale anului. 

Îndată ce a fost anunţată expediţia, se înalţă barakha55, o 
bucată pătrată de pânză roşie pe care e brodată semiluna 
mahomedană sau o sură din Coran. Cum văd bandiții 
steagul, ştiu că se duc după pradă şi se naşte în cetate o 
gălăgie şi o agitaţie de nedescris. 

Abd el Mot hotărâse plecarea pentru a doua zi, fiindcă 
fachirul prevestea izbândă. Steagul fâlfâia şi oamenii îşi 
manifestau bucuria în cântece şi răcnete sălbatice. 

Veni fachirul, le ţinu o cuvântare plină de însufleţire, le 
oferi talismane care să-i apere de gloanţe şi de moarte, apoi 
începu muzica. 

Doamne, ce fel de muzică! Instrumente imposibile care 
scoteau sunete asurzitoare, răgete şi mugete, iar cine n- 
avea un astfel de instrument, ţinea isonul din gură. Unii 
ştiau să scoată sunete pe altă cale. De pildă trăgeau un 
câine de coadă ca să schelălăie, altul învârtea o bucată de 
tablă legată cu sfoară, în aer, ca să imite şuieratul vântului; 
pe scurt: un concert care ar fi înnebunit cu siguranţă pe un 
european civilizat. 


Concertul fu întrerupt pentru câtva timp de fachir care 
îndemna pe vitejii cetăţii să cânte în cor imnul vânătorilor 
de sclavi. Aceştia se aşezară pe două rânduri şi începură: 

Haidem, haidem cu toţii, Luptând în faţa morţii Să biruim. 

De oameni nu ne pasă; 

Cu inima voioasă Să chiuim. 

Un sclav, o sută, mia E toată bucuria Ce noi simţim! 

Urlau toţi, luându-se la întrecere care mai de care să i se 
audă glasul, în timp ce fachirul bătea din palme tactul. 

Li se împărţi oamenilor merissah, băutura aceea dospită 
care îmbată repede, şi acum răcnetele şi cântecele se 
auzeau până dincolo de pădure. 

Cei doi negri din corabie ascultau cu sufletul îndurerat, în 
timp ce paznicul se plimba de colo până colo, necăjit că nu 
poate lua şi el parte la petrecere. 

Sclavele fuseseră chemate în sat ca să slujească pe soldaţi. 

Curând după miezul nopţii veni şi Abd el Mot să vadă dacă 
santinela îşi face datoria, pe urmă plecă, şi gălăgia din sat 
se potoli. Vânătorii de sclavi, beţi de entuziasm şi rachiu, 
adormiseră. 

La un moment dat, pe când paznicul se îndepărtase niţel, 
Lobo şopti tovarăşului său: 

Albul acesta e tare supărat, dar măcar că are biciul în 
mâna, nu ne-a bătut ca să-şi verse necazul pe noi. De aceea 
Lobo n-ar fi bucuros să-l ucidă. 

Altfel nu putem fugi. 

Nu s-ar putea să-l strângem niţel de beregată ca să nu ţipe 
şi după ce-l vom lega să-i astupăm gura cu ceva? 

Şi lui Tolo i-ar plăcea mai bine aşa decât să-i ia viaţa, dar 
dacă apucă să scoată un singur strigăt, suntem pierduţi. 

Mâinile lui Lobo sunt mai puternice. Are să-l apuce aşa ca 
să nu-i dea răgaz să ţipe. 

Şi în vreme ce o să-l ţină, Tolo să-l lege bine. Frânghii 
avem destule. 

Când începem? 

Să mai treacă niţel până ce-or adormi albii toţi. 


Luntrea o iau seara de-aici - cum plecăm? 

Înot. 

A uitat Tolo că mişună râul de crocodili? 

Tolo se lasă mai bine mâncat de crocodili decât să ducă pe 
albi la Ombula. 

Tot aşa şi Lobo. Bunul şeic din cer o să ne ocrotească 
pentru că am cruțat viaţa paznicului. 

Crezi tu atât de neclintit în acest şeic? 

Lobo a cugetat toată seara. Dacă khassisul a spus 
adevărul, atunci ştie el mai bine, fiindcă era un om tare 
înţelept. Şi e bine pentru noi că există un astfel de şeic în 
cer, pentru că toţi albii de pe lume ne sunt duşmani. Lobo 
se încrede în el şi o să-l roage să le ajute la fugă. 

Negrul împreună mâinile, ridică ochii în sus şi buzele lui 
şoptiră cuvinte pe care numai Dumnezeu le putea auzi. 

Paznicul se aşezase iar la locul lui. Trecu multă vreme într- 
o adâncă tăcere, pe urmă omul se ridică şi începu iar să se 
plimbe de colo până colo. 

Să mai aşteptăm? întrebă Lobo. 

Nu. Lobo a şi pregătit frânghia. Când albul o fi mai 
aproape de noi, îi sărim în spate. 

Aşa se şi întâmplă. Omul rămase înlemnit de spaimă. Nu 
scoase nici un țipăt, nu făcu nici o împotrivire când 'Iolo îi 
înfăşură frânghia în jurul trupului. Lobo îi smuci fesul de pe 
cap, îl rupse în bucăţi, făcu un căluş şi i-l vâri în gură. 

Îl târâră apoi jos în cabina corăbiei, Lobo îi luă cuțitul, Tolo 
biciul, pe urmă se întoarseră sus pe punte. 

Încet, ca să nu facă zgomot şi să atragă atenţia 
crocodililor, se lăsară în apă şi începură să înoate spre mal. 
Nu era lesne din pricina tufelor, totuşi în cele din urmă 
reuşiră. 

Milostivul şeic din cer ne-a apărat de crocodili, zise Lobo. 
Tot el ne va ocroti şi de acum încolo. Nu crezi că ar fi mai 
bine să-l lăsăm pe Abd el Mot în pace şi să ne vedem de 
drum? 

Nu, omul acesta trebuie să moară. 


De când ai vorbit astăzi de şeicul din cer şi fiul său, nu-i 
mai vine lui L.obo să-l omoare. 

Dacă-l lăsăm în viaţă, ne ajunge din urmă, dar dacă-l 
ucidem, oamenii vor fi atât de îngroziţi când îl vor găsi 
mort, încât se vor zăpăci de tot şi nu se vor gândi să ne 
urmărească. 

Lobo face tot ce zice Tolo. Cum intrăm însă în seribah? 
Paznicii au să facă gălăgie. 

Facem o gaură în gard cu cuțitul pe care l-am luat de la 
alb. 

Au să ne dea câinii de gol. 

Nu. Au să ne miroasă că suntem din cetate şi-i ştim pe toţi 
pe nume. Haidem! 

Se furişară până la marginea pădurii; trebuiau însă să fie 
cu mare băgare de seamă, căci cerul era senin şi la lumina 
stelelor se putea vedea până la douăzeci de paşi. 

Târându-se pe pântece, ajunseră la gard, căutând să se 
apropie cât mai mult de locul unde era coliba lui Abd el 
Mot. 

Din fericire nu-i simţi nici un câine, aşa că Lobo putu face 
o gaură în gardul des de spini, atât cât să poată trece un 
trup subţire ca al lor. Când fură dincolo, se opriră s-asculte. 
Nimic; doar un cal care necheza în ţarc şi o hienă ce urla în 
depărtare. 

Acum! şopti Tolo. Dă-i lui Tolo cuțitul. 

Pentru ce lui 'Tolo? 

Fiindcă lovitura vrea s-o dea el. 

Nu Iolo ci Lobo, el e mai voinic ca Tolo. 

Ziceai că n-ai fi bucuros să-l ucizi. 

Ai spus doar că trebuie, aşa că e totuna de mâna cui 
moare. Dacă şeicul din cer s-ar mânia, o să ierte mai 
degrabă pe L.obo decât pe Tolo, fiindcă el crede numai de 
astăzi în bunătatea şi puterea lui, pe când 'Tolo este 
încredinţat mai de mult. Rămâi deci aici şi aşteaptă până se 
întoarce Lobo. 


Cum, Lobo vrea să se ducă singur? Nu îngăduie Tolo aşa 
ceva. O să-l însoţească până la colibă ca să-i sară în ajutor la 
nevoie. 

Ai dreptate. Vino! 

Cunoşteau bine drumul. Cei mai mulţi dormeau în colibe; 
câţiva stăteau întinşi beţi morţi în preajma lor. 

Coliba lui Abd el Mot era păzită de zece soldaţi. Ticălosul 
n-avea încredere în negrii lui şi se înconjura noaptea de 
paznici albi. Dar şi aceştia dormeau duşi. 

Stai aici, şopti Lobo. Nu e greu să mă strecor printre ei. 
Arabul e singur în colibă. Va fi şi el beat ca şi ceilalţi. O 
singură lovitură şi Lobo e iar lângă 'Tolo. 

Vorbea cam repede ca să nu se bage de seamă tulburarea 
lui. Fapta i se părea totuşi destul de neplăcută. 

Se târi ca un şarpe printre soldaţii adormiţi ţinând cuțitul 
între dinţi. Ajunse la uşă şi vru să dea rogojina la o parte 
dar dinăuntru se auzi un mârâit. Trase mâna-ndărăt 
crezând că potaia se va potoli. Nu fu însă aşa. Câinele rupse 
rogojina şi se repezi lătrând spre el. 

Deşi tânăr încă, negrul avea o putere neobişnuită pentru 
vârsta lui. Sări într-o parte, apucă javra cu stânga de gât şi 
cu dreapta îi înfipse cuțitul în piept. Câinele se lăsă jos 
schelălăind. 

Toţi câinii din sat începură să latre; oamenii se treziră şi 
paznicii colibei lui Abd el Mot săriră-n picioare. Vrură să se 
năpustească asupra lui Lobo, şi ar fi reuşit cu siguranţă, 
dacă nu i-ar fi sărit Tolo în ajutor. Cu biciul lui din piele de 
crocodil - ale cărui lovituri pot sfărâma şi oasele cuiva - 
începu să izbească în dreapta şi în stânga, făcând, loc 
prietenului său să aibă pe unde fugi. Înspăimântaţi, oamenii 
se dădură la o parte şi cei doi negri îşi putură croi calea 
printre ei. Porniră într-o goană nebună spre spărtura pe 
care şi-o făcuseră în gard. Unul din oamenii cetăţii, care fu 
cât p-aci să prindă pe fugari, era subofițer şi obişnuit să 
comande. Potoli gălăgia şi strigă cu glas răsunător: 

A văzut careva din voi pe fugari la faţă şi i-a recunoscut? 


Da, erau cei doi belanda, Lobo şi Tolo, răspunse cineva din 
mulţime. 

S-au furişat pesemne în sat înainte de a se închide porţile 
cu gând să omoare pe Abd el Mot. Alergaţi la ieşiri, păziţi-le 
bine ca să nu fugă şi adunaţi câinii ca să le luăm urma. 

În timp ce se executau ordinele lui, se trezi şi Abd el Mot. 
leşi din cort şi veni să vadă ce s-a întâmplat. Fu şi el de 
părerea subofiţerului, aşa că, în timp ce toţi dădeau buzna 
la ieşiri, negrii avură vreme să ajungă la spărtură. Lobo vru 
să iasă la câmp, dar Tolo îl opri zicându-i: 

Stai, unde se duce Lobo? N-aude cum adună câinii ca să-i 
trimită după noi? De muşcat n-au să ne muşte, dar dau de 
veste albilor şi ne prind imediat. 

Auziră câinii alergând pe câmp apoi întorcându-se cu 
coada între picioare îndărăt în sat şi pe Abd el Mot 
strigând: 

Legaţi-i de funii şi aduceţi-i la mine-n cort ca să miroasă 
urma fugarilor. 

Acum e momentul, şopti Tolo tovarăşului său. Să fugim 
repede. 

Câinii au să găsească spărtura şi aduc pe albi după noi. 
Dacă am fi călări, n-am atinge pământul cu picioarele şi nu 
ni s-ar mai cunoaşte urmele. 

Cu neputinţă să avem pe ce călări. 

De ce? 

Caii şi cămilele sunt închise în ţarc şi le păzesc albii. 

Să-i omorâm. 

Nu se poate; sunt mulţi şi n-avem decât un singur cuţit. Şi- 
apoi, până vom reuşi să-i omorâm, ar trece prea mult timp 
şi ar da câinii de noi. Trebuie să fugim pe jos. 

leşiră la câmp şi o luară la goană în direcţia unde ştiau că 
le e ţinutul. 

Se înşelau închipuindu-şi că spărtura poate fi lesne 
descoperită. Douăzeci de câini fură duşi în cortul lui Abd el 
Mot. Erau într-adevăr acolo urme de-ale negrului, dar se 
amestecaseră acum cu ale oamenilor care dăduseră năvală 


în cort şi câinii nu le mai putură deosebi. Adulmecau în 
dreapta şi în stânga, schelălăiau, mârâiau, nu ştiau însă ce li 
se cere. 

Aşa nu merge, zise Abd el Mot. Trebuie să le arătăm ce 
vrem. 

Cum vrei să le arăţi ce nu e? întrebă un bătrân ceauş56. 

Barba ţi-e albă ca lumina zilei, dar mintea întunecată, zise 
căpetenia. Negrii au fugit pe corabie. De acolo o să le 
putem lua mai lesne urma. Mă duc eu numai cu unul din 
câinii mei, e cel mai bun dintre toţi. Împingeţi luntrea la 
mal, dar nu pe poteca pe care trebuie să fi venit negrii, ca 
să nu călcaţi peste urmele lor. Eu o să vă conduc. 

Abd el Mot luă câinele de funie şi se îndreptă spre intrarea 
principală unde era trasă luntrea. 

Şase oameni o luară pe umeri şi-l urmară. Cotiră pe o 
cărăruie care străbătea pieziş pădurea şi ieşiră la mal. 
Lăsară luntrea în apă; apoi coborâră Abd el Mot, câinele şi 
doi din ei care trebuiau să vâslească. 

Ajunşi la corabie, vânătorul de sclavi ieşi la mal, urcă 
câinele cu el şi porunci vâslaşilor să nu cumva să se mişte 
din luntre ca să nu şteargă urmele fugarilor. 

Puntea corăbiei era pustie. Abd el Mot strigă pe paznic pe 
nume, dar nu-i răspunse nimeni. Chemă şi pe cei doi negri - 
degeaba! Câinele ciuli urechile, se uită la stăpânu-său şi 
adulmecă aerul. 

Ai simţit tu ceva? Ce-ai auzit? Du-mă acolo, îi zise Abd el 
Mot slăbind niţel funia. 

Câinele mirosea mereu podeaua şi încet-încet trase pe 
stăpân după sine până la locul unde zăcea legat paznicul. 
Arabul se aplecă, îl pipăi, îi scoase căluşul din gură, dar nu-l 
dezlegă. 

Cine te-a legat şi te-a adus aici? îl întrebă el cu glas 
tremurător de mânie. 

Negrii. Aman, aman!5 / 

Unde sunt? 


Pesemne că au fugit. M-au luat pe negândite... erau în 
spatele meu şi nu i-am văzut... lartă, stăpâne... n-am nici o 
vină... se rugă nenorocitul. 

Cunoştea cruzimea arabului, bâlbâia cuvintele mai mult în 
neştire. Acesta nu-i răspunse. Îl luă în spinare şi-l scoase 
afară pe punte. 

În numele lui Allah şi al Profetului, îndură-te, se ruga el cu 
disperare înțelegând ce-avea de gând să facă. 

Să se-ndure Allah şi Profetul dacă vor, pe mine însă să nu 
mă rogi de iertare. Cine n-ascultă de poruncile mele şi nu-şi 
vede de slujbă, n-am ce face cu el. Ai lăsat pe sclavi să 
treacă peste bord, du-te după ei. 

Omul se zbătu zadarnic, în braţele lui. 

Îndură-te, stăpâne, poate că o să ai şi tu o dată nevoie de 
îndurarea lui Dumnezeu... se ruga el, cu glas sugrumat de 
groază. 

Taci, câine, şi du-te dracului! 

Îl aruncă în apă şi stătu să vadă ce are să mai fie. 
Nenorocitul apăru încă o dată la suprafaţă şi răcni: 

Dumnezeu să te ardă în focul iadului în vecii vecilor! 

Gura i se umplu apoi de apă şi pieri în adânc. 

Umblă sănătos, câine! hohoti arabul după el. 

Pe locul unde dispăruse nenorocitul, se iviră doi crocodili 
care trăgeau după ei trupul spre mal. 

Monstrul, mai grozav încă decât aceste două târâtoare, 
râse şi murmură cu satisfacţie: 

Aşa păţeşte cine calcă poruncile mele. Acum să vedem de 
ceilalţi doi. 

Duse câinele la locul unde stătuseră peste zi negrii, îi 
apăsă botul de podea şi-i porunci: 

Caută, caută! 

Câinele mirosi, ridică în sus capul, adulmecă aerul şi 
scoase un lătrat scurt şi răguşit. 

Ai găsit, da? Atunci haidem! 

Se apropie de marginea punţii, lăsă câinele în luntre, 
cobori după el şi spuse vâslaşilor să tragă la poteca 


principală care ducea spre sat. 

Aceştia fuseseră martori la scena petrecută sub ochii lor, 
fără să simtă însă pic de milă pentru nenorocitul pe care îl 
văzuseră sfâşiat în bucăţi de crocodili. Pedepse de soiul 
acesteia era ceva obişnuit şi nu-i mai impresiona. 

Când ajunseră la mal, Abd el Mot luă câinele de funie şi-i 
porunci să caute iar. După câteva momente, câinele lătră 
iar scurt, ceea ce vroia să spună că a găsit urma şi trăgea 
cât putea, să se rupă din mâna stăpânului. 

Începutul s-a făcut, zise arabul. Câinele o să ne ducă 
repede pe urmele fugarilor şi moartea lor o să fie sfârşitul. 

Cu mare greu putea urma Abd el Mot câinele care se 
smucea să o ia la fugă. Ajunseră în sfârşit la spărtura făcută 
în gardul de spini. Animalul vru mai întâi să treacă prin ea, 
apoi se răzgândi; se întoarse lătrând spre câmpie şi trase 
cu putere pe arab după el. 

În vremea asta se aprinseseră iar focurile în cetate şi se 
văzu bine locul pe unde fugiseră negrii. 

Pe aici au intrat şi tot p-aici au ieşit, zise Abd el Mot. În 
timp ce noi căutam, au avut vreme să se îndepărteze. Dar 
degeaba, tot n-o să le folosească la nimic. 

Arabul intră în seribah, unde-i găsi pe toţi adunaţi la un loc 
şi discutând cu aprindere evenimentul. Le povesti rezultatul 
cercetărilor şi porunci subofiţerilor să iasă din rând ca să le 
spună ce au de făcut. 

Stăpâne, zise bătrânul ceauş de adineauri, voinţa ta să fie 
şi a noastră, noi nu putem îndrăzni să-ţi dăm un sfat. Totuşi 
eu o s-o fac. Părerea mea e să pornim atâţia inşi câţi cai 
avem şi să luăm câinele cu noi. Dacă mai zăbovim, s-ar 
putea ca s-ajungă fugarii înaintea noastră la Ombula şi să 
dea de veste locuitorilor că sosim. 

Eşti bătrân şi-ţi iert îndrăzneala, răspunse Abd el Mot cu 
asprime, altă dată însă ar fi bine să aştepţi până ce vei fi 
întrebat. Ce-ai spus tu acum, hotărâsem eu înaintea ta. Ori 
crezi tu că o să poruncesc oamenilor să se întoarcă înapoi în 
cetate, după ce-i vor prinde pe fugari? Ca să ostenească 


într-atât caii încât să nu-i mai putem avea mâine buni de 
nimic? Vânătoarea e hotărâtă. Dacă pornim acum sau mâine 
dimineaţă, pentru voi e totuna. Vreau să fiu şi eu de faţă la 
prinderea negrilor, după cum trebuie să fiu de faţă la 
plecarea voastră. Pregătiţi-vă, deci. Peste un ceas să fiţi 
gata de drum. Tu însă, drept pedeapsă pentru îndrăzneala 
ta, nu vei lua parte la vânătoare ci vei rămâne comandantul 
celor cincizeci de soldaţi pe care îi las să păzească în lipsa 
noastră cetatea. 

Pentru un vânător de sclavi, şi mai ales pentru un 
subofițer, pedeapsa era foarte aspră. Negreşit că se cere să 
rămână un detaşament în cetate, dar fiindcă soldaţii nu iau 
parte la luptă, nu au nici drept la pradă. Ca să nu se işte 
nemulțumiri, se trage la sorţi, stabilindu-se astfel cei care 
trebuie să rămână. Tot astfel se face şi cu comandantul 
detaşamentului. Aici însă era vorba ca subofiţerul să 
rămână fără să fi căzut la sorţi, ceea ce lui i se părea o mare 
nedreptate. Din pricina vârstei, a experienţei şi a gradului 
său, se crezuse îndrituit să-şi exprime o părere care nici 
măcar nu era în contrazicere cu a superiorului său. De 
aceea zise cu glas potolit: 

Martor mi-e Allah, stăpâne, că n-am avut de gând să te 
jignesc. Sunt nevinovat de vina pe care mi-o aduci şi n-am 
meritat o pedeapsă atât de aspră. Nu poţi să mă ruşinezi 
astfel, umilindu-mă în faţa celor o sută de inferiori ai mei. 

Să taci! se răsti Abd el Mot. Nu cunoşti tu legile unui 
seribah? Te pot ucide chiar, dacă încerci să mi te 
împotriveşti. 

Asta nu o s-o faci, fiindcă ştii că sunt cel mai destoinic şi 
curajos dintre oamenii tăi. Moartea mea ar fi o pagubă 
pentru tine şi întreaga cetate. Şi-apoi, nu ştii ce va zice şi 
Abu el Mot, stăpânul şi întâia căpetenie a cetăţii. 

Spusese cuvintele acestea cu glas domol, dar cu o trufie 
vădită. Abd el Mot recunoştea adevărul spuselor lui, dar nu 
vru să îngăduie astfel de cuvinte, de aceea răspunse: 


De ucis nu o să te ucid, te pot însă pedepsi, folosindu-mă în 
acelaşi timp de serviciile tale. Din momentul acesta nu mai 
eşti ceauş ci simplu soldat şi rămâi arestat în cetate. Şi- 
acum, să tragem sorții ca să vedem cine rămâne să 
comande detaşamentul. 

Sentința scoase din sărite pe bătrân. 

Ce? strigă el indignat. Simplu soldat, ba încă şi arestat? Să 
ferească Allah! Mai sunt pe aici oameni care să-mi ia 
partea... 

Se uită mândru şi provocător în juru-i. Un murmur uşor 
părea să întărească vorbele lui. Dar Abd el Mot trase 
amândouă pistoalele de la brâu, puse degetul pe trăgaci, şi 
răcni ameninţător: 

Cel dintâi care cutează să se împotrivească poruncilor 
mele e mort! Un ceauş mai puţin, o avansare mai mult. 
Vreţi să renunţaţi la o astfel de perspectivă? Sau vreţi să 
mai pun şi pe alţii în lanţuri? Luaţi-i sabia şi pistolul şi 
legaţi-l bine. 

Să mă lege... pe mine? zbieră ceauşul. Mai bine să mor. 
Trage dacă... 

Se opri brusc. Scosese sabia din teacă şi o învârtea 
ameninţător deasupra capului. Se părea însă că-i venise 
ceva în gând. Lăsă în jos arma, îşi mângâie cu stânga chipul 
bărbos - ca să ascundă, poate, expresia feţei - şi urmă cu 
glas umil: 

Iartă-mă, stăpâne! Ai avut dreptate. Tu eşti mai-marele 
meu şi trebuie s-ascult de poruncile tale. Degradează-mă 
dacă vrei. Ştiu că o să mă fac vrednic în curând de fapte 
care să mă ridice iar de unde m-am coborât. Allah e mare şi 
ştie el mai bine ce trebuie să se întâmple. 

Ultimele cuvinte ascundeau o ameninţare, pe care Abdel 
Mot nu o înţelese. Dezarmă cu mâna lui pe ceauş şi-i zise: 

Mulţumeşte bătrâneţilor tale şi milostivirii mele că am 
plecat urechea la căinţa ta. Ai ridicat sabia împotriva mea şi 
ţi se cuvenea moartea. Totuşi te iert şi-ţi dăruiesc viaţa. 


Duceţi-l la închisoare şi puneţi o santinelă la uşă ca să nu 
poată fugi. 

Ordinul era dat la doi subofiţeri care luară pe ceauş între 
ei şi-l duseră fără cea mai mică împotrivire. 

Ceilalţi toţi se îndreptară spre coliba lui Abd el Mot unde 
se traseră sorții. Cei cincizeci de soldaţi şi subofiţerul se 
supuseră în tăcere, deşi fierbeau de mânie. La vânătoarea 
de sclavi plecau peste o sută de inşi. Se formau două 
batalioane. 

Din cel dintâi făceau parte soldaţii care aveau cai, cel de-al 
doilea era format, parte din oameni călări pe boi - căci 
aceste animale suportau uşor clima —, parte pe jos. Prima 
trupă o comanda însuşi Abd el Mot, pe a doua subofiţerul 
numit în locul ceauşului degradat. 

După un ceas, armata era pe picior de plecare. Pe cât de 
neomenos e scopul unei astfel de vânători de oameni, banda 
nu pleacă fără să aibă steagul în frunte şi binecuvântarea 
cerească. Fachirul, care îndeplinea slujba de preot şi 
contabil în acelaşi timp, se aşeză în faţa frontului lângă 
stegar, ridică braţele spre cer şi strigă: 

Ajută-ne, Doamne, milostiveşte-ne cu belşugul tău! 

Cuvintele acestea fură repetate într-un glas de toată 
ceata. 

Binecuvântează-ne tu, prea binecuvântatule, tu, cel fără 
de moarte! 

Acestea erau pentru Profet. Urmă apoi obişnuita formulă 
din Coran înaintea fiecărei rugăciuni: „În numele prea 
milostivului şi îndurătorului Dumnezeu!” 

Pe urmă spuse prima sură din Coran, sfânta Fathha, după 
care vine a şase sute şaizeci şi treia sură, pe care Mahomed 
a numit-o Inima Coranului şi trebuie spusă de orice bun 
musulman, chiar şi de cei în agonie. 

Versetul e cam lung şi se încheie astfel: „Necredinciosul 
tăgăduieşte deşteptarea la viaţă; el pune icoane în locul lui 
Dumnezeu uitând că are un creator. Zice: «Cine poate da 
oaselor prefăcute în cenuşă iarăşi viaţă?» Dar noi 


răspundem: «Acela care i-a dat-o pentru întâia oară». Oare 
acela care a creat cerul şi pământul n-are putere să-nvie 
morţii? Ba da, fiindcă el e atotputernicul şi înțeleptul 
Creator. Porunca lui e când vrea ceva: «Să se facă!» şi se 
face. De aceea laudă şi mărire lui, care pe toate le 
stăpâneşte. De la el aţi pornit şi la el vă veţi întoarce” 

Trecu multă vreme până să spună fachirul rugăciunea şi 
până s-o repete ceilalţi după el. În vremea aceasta, la 
răsărit se ivi o geană de lumină şi în curând răsări soarele. 
Acum nu puteau pleca până să-şi facă rugăciunea de 
dimineaţă. În sfârşit se isprăvi şi asta. Se ridicară de jos ca 
să pornească la drum. 

Mai întâi încălecă Abd el Mot cu ai săi, ducând câinele 
legat cu o funie lungă de şa. Potaia descoperise iar urmele 
şi trăgea cât putea de funie. Călăreţii o luară în galop spre 
răsărit. 

A doua companie urma la pas cu stegarul în frunte. Acesta 
îşi împăturise cu băgare de seamă petecul de pânză şi-l 
învelise într-o cârpă. 

Se trase o salvă de puşcă în semn de rămas-bun şi în 
curând pieriră şi pedestraşii în zare. 

Soldaţii lăsaţi de pază în cetate se uitau posomorâţi şi 
necăjiţi după camarazii lor. Li se lua perspectiva unei 
expediţii de unde s-ar fi întors încărcaţi de glorie şi prăzi, 
dar erau fericiţi de primejdia unei lupte din care poate ar fi 
ieşit învinşi. Şi-apoi, muncă destulă. Ceea ce făceau înainte 
toţi, trebuia să facă acum ei cincizeci. Nu rareori se 
întâmpla ca atunci când garnizoana unui seribah pleca la 
vânătoare de sclavi, populaţia din apropierea cetăţii să se 
revolte şi să se dea o luptă crâncenă în cetate. Era deci 
nevoie de muncă îndoită şi destul de primejdioasă. 

Nu era de mirare că se auziră ici-colo murmure împotriva 
nedreptăţii sorții şi a prea marii asprimi a comandantului. 
Acesta era numai locţiitorul adevăratului stăpân, Abu el 
Mot, şi în lipsa acestuia îşi lua întotdeauna aer de 
atotputernic stăpânitor, cu drepturi nelimitate. 


De aceea Abd el Mot nu era numai temut, dar şi urât de 
soldaţi. Bătrânul ceauş însă se pricepea cum să se poarte cu 
oamenii. Era sever dar nu crud; îşi respecta rangul, dar nu 
era îngâmfat. Era iubit de toţi şi toţi erau indignaţi de 
atitudinea de adineauri a lui Abd el Mot. 

Subofiţerul rămas să comande detaşamentul băgă de 
seamă nemulţumirea oamenilor săi. Auzi şi murmurele lor, 
tăcu însă şi nu zise nimic. Era şi el revoltat de jignirea 
camaradului său şi-l compătimea. Nu protestase în primul 
moment sperând că va lua locul bătrânului, dar Abd el Mot 
preferase pe un altul, deşi se credea în drept să fie numit el. 

Arabul dădea dreptate în gândul său soldaţilor, totuşi nu-i 
lăsă să înţeleagă ce gândeşte. 

Îşi propuse însă să uşureze pe cât îi va fi cu putinţă 
situaţia arestatului. 

Puse să se coacă kisrah, să se prăjească peşte, împărţi 
oamenilor câte o porţie şi luă o bună provizie ca s-o ducă la 
coliba care servea de închisoare în cetate. 

Aceasta nu era o clădire de zid sau de piatră ca să 
împiedice fuga arestaţilor. Nici vorbă. O colibă ca oricare 
alta în care se săpase o groapă adâncă şi unde erau lăsaţi 
prizonierii. Cum groapa nu se curăța niciodată, îşi poate 
oricine închipui mirosul care ieşea de acolo. 

Acum ceauşul era singurul arestat. Când văzu pe subofițer, 
paznicul se dădu respectuos la o parte. 

Ţi-am adus de mâncare, strigă subofiţerul aplecându-se 
peste groapă. Peşte şi kisrah, ce nu se dă de obicei 
arestaţilor. O să pun să-ţi dea mai târziu şi o oală plină cu 
merissah ca să-ţi potoleşti setea. 

Ceauşul stătea până la genunchi în murdărie. 

Allah să-ţi răsplătească, dar nu mi-e foame, răspunse el. 

Păstreaz-o pentru mai târziu. 

Unde? E ăsta un loc unde să-ţi păstrezi mâncarea? 

Ai dreptate. Vrei să ţi-o învelesc într-o pătură? 

Da. Eu te cunosc pe tine, camarade. Allah ţi-a dăruit o 
inimă milostivă şi recunoscătoare. M-am purtat eu vreodată 


rău cu tine când erai sub ordinele mele? Te-am jignit cu 
ceva? 

Niciodată! 

Atunci fă-mi un mare bine şi Allah o să ţi-lia în seamă. 
Trage-mă sus şi lasă-mă să mănânc afară la aer. Pe urmă 
mă laşi iar în groapă. 

Nu se poate. 

Cine te poate opri? Eşti doar acum comandantul cetăţii. 
Ori nu poţi face ce-ţi place? 

Buluk-ul se simţi atins la coarda simţitoare, de aceea 
răspunse: 

Eu poruncesc aici şi ce vreau eu trebuie să se facă; dar 
dacă fugi? 

să fug? Cu neputinţă. N-am nici o armă la mine casămă 
apăr şi mă poţi împuşca într-o clipă. Şi-apoi, cincizeci de 
oameni, câţi sunteţi voi, n-ajung să mă păzească? 

Aşa e, zise bulukul codindu-se încă. 

Pe urmă, adăugă ceauşul, nu o să rămân toată viaţa în 
gaura asta împuţită. Abu el Mot ştie să preţuiască serviciile 
pe care i le-am făcut de când ne cunoaştem şi, cum s-o 
întoarce, mă face iar ceauş. 

Asta e sigur, mărturisi subofiţerul cu sinceritate. 

Atunci o să ştiu şi eu să te răsplătesc pentru binele pe care 
mi-l vei face acum. 

Bine, iacă fac. Să nu mi-o iei însă în nume de rău dacă dau 
ordin santinelei să stea cu arma întinsă şi să tragă îndată ce 
vei îndrăzni să te îndepărtezi de groapă. 

N-am de ce să mă supăr, fă-ţi datoria. 

În timp ce bulukul se ducea să spună santinelei ce are de 
făcut, ceauşul îşi mângâia mulţumit barba murmurând: 

Merge, merge... Allah o să-i lumineze mintea ca s-asculte 
şi mai departe propunerile mele. În groapa asta împuţită nu 
mă mai întorc eu şi Abd el Mot - duce-s-ar în fundul iadului! 
- n-o să mai apuce să facă dintr-un ceauş un simplu soldat 
ca să fie de batjocură tuturor... 


Buluk-ul apăru iar, de astă dată însoţit de santinelă; lăsară 
jos o frânghie şi traseră pe ceauş afară. Acesta se aşeză 
lângă groapă şi începu să mănânce cu poftă, spre bucuria 
subofiţerului, mulţumit că făcuse o faptă bună. 

Cât timp voi avea eu comanda cetăţii, îi zise el, n-o să-ţi 
lipsească nimic. Nădăjduiesc că o să şti să-mi mulţumeşti la 
vreme. 

Mai ales că o să şi pot, răspunse ceauşul. Când voi fi eu 
stăpânul unui seribah şi mai mare ca ăsta, şi-oi porni la 
vânătoare de sclavi... 

Tu? îl întrerupse celălalt încremenit. 

Da, eu. 

Parale ai? 

Ce să fac cu ele? Pentru asta nu se cer parale. 

Ba se cer şi încă multe de tot, de pildă cum are Abd el Mot 
al nostru. 

Hm! Crezi tu că a fost el întotdeauna aşa de bogat cum îl 
vezi acum? 

Nu ştiu. 

Ştiu eu. Îl slujesc de ani de zile şi-i cunosc tot trecutul. 

Atunci eşti singurul, fiindcă nimeni nu ştie cine e şi ce-a 
fost înainte. 

Un horm, asta e, a fost cândva sărac lipit. A intrat ca 
simplu soldat la un negustor de sclavi şi ajunsese ceauş ca 
şi mine. 

Bătrânul minţea, dar căuta prin povestea asta să câştige 
pe buluk pentru sine. 

Zău? se minună acesta. Întâi buluk şi pe urmă ceauş, ca 
mine şi ca tine? Păi cum a ajuns pe urmă să aibă un seribah 
mare ca ăsta? 

Pe o cale cât se poate de uşoară. Stăpânu-său l-a jignit 
odată foarte adânc. Atunci s-a jurat să se răzbune, şi când a 
mai pornit stăpânul la vânătoare de sclavi, s-a întâmplat ca 
Abu el Mot să rămână comandant al cetăţii. 

Ca mine acum. 


Da, dar tu n-o să fii atât de deştept ca el şi bulukul lui de- 
atunci. 

Avea şi un buluk cu el? 

Negreşit că avea, îl cunoşti şi tu. 

Eu? Habar n-am! 

Aha, uitasem că nu ştii toată povestea... Bulukul lui de- 
atunci e aghiotantul lui de acum. 

N-o fi Abd el Mot? 

Chiar el. S-au înţeles între ei şi au pus la cale lovitura care 
i-a pricopsit pe amândoi. 

Şi ce-au făcut? 

Ce-ar putea să facă oricare subofițer în locul lor. Au 
aşteptat până ce-a plecat stăpânul, au jefuit cetatea, i-au 
dat foc şi au fugit, luând cu ei vitele şi tot ce se putea lua; 
pe urmă au venit de s-au stabilit aici şi au început negoţul 
pe socoteala lor proprie. 

Allah '1 Allah! M-am zăpăcit de tot, exclamă bulukul 
privindu-l cu ochii holbaţi. 

Foarte rău, fiindcă n-o să te poţi îmbogăţi niciodată. 

Să mă îmbogăţesc, eu? 

Allah e atotputernic; când se milostiveşte el de cineva, 
acela n-are decât să-ntindă mâna. 

Şi s-o întind? 

De ce nu! N-o să te mai întâlneşti în viaţa ta cu un mai bun 
prilej ca să te pricopseşti. 

Bulukul era destul de destoinic în meseria lui, dar cam 
prostuţ din fire. Se uita la ceauş uluit şi aproape nu-l 
înţelegea ce vrea să spună. 

Allah akbar! bâlbâi el. Am auzit bine? Să fac şi eu ce-au 
făcut ei? 

Nu tu singur, ci împreună cu mine. 

Nu... nu... nu-mi intră mie-n cap... 

Ba să-ţi intre. Şi vezi de nu pierde vremea degeaba. Abu el 
Mot poate să se întoarcă dintr-un moment într-altul, pe 
urmă o să fie prea târziu şi nu te mai întâlneşti tu cât vei 
trăi cu un prilej ca ăsta. 


Vorbegşti serios? 

Jur pe Allah şi pe Profet că nu glumesc! 

Şi crezi că s-ar pute a să reuşim? 

Dacă au reuşit Abu el Mot şi bulukul lui, de ce n-am reuşi 
şi noi? la gândeşte-te ce de lucruri se găsesc aici. Arme, 
muniții, haine, unelte, provizii şi câte altele pe care, când 
vrem să le cumpărăm, din biata noastră soldă, ni se ia de ce 
ori pe cât fac. Gândeşte-te la câte vite sunt aici şi socoteşte 
cam cât preţuieşte tot ce vezi ochii. Ia socoteşte tu cât fildeş 
am putea lua de la negri pentru o singură vacă? 

O, asta ştiu eu. Pe preţul ăsta ni s-ar da numai treizeci, 
dacă nu şi mai multe vaci. 

Avem aici peste trei sute de vite cornute. Dacă facem şi noi 
ce-au făcut atunci Abu şi Abd el Mot, ne îmbogăţim dintr-o 
dată. Cumpăneşte bine şi repede, fiindcă nu e timp de 
pierdut. 

Bulukul se apucă de cap cu amândouă mâinile, se trase pe 
urmă de nas, se pipăi pe piept, pe genunchi, ca să vadă 
dacă e treaz, apoi strigă: 

Să mă lumineze Allah, că eu nu mai ştiu ce să zic! Stai că 
mă duc să-mi iau un ajutor. 

Pe cine? 

Tutun pentru luleaua mea. 

Ciubuc am şi eu, dar n-am tutun. 

Lasă că-ţi aduc şi ţie. 

Bulukul plecă în grabă, dar după ce făcu vreo câţiva paşi 
se opri în loc şi strigă ceauşului: 

Nu e aşa că n-o să fugi? 

Nu, nu fug, fii fără grijă. 

Nu încerca, fiindcă santinela are ordin să tragă. 

Ţi-am făgăduit că n-o să fug şi eu mă ţin de cuvânt. Vezi 
numai de nu spune nimănui ce-am vorbit amândoi. 

Şi să spun cuiva, nu m-ar crede. 

Bulukul plecă, iar ceauşul rămase nemişcat la locul lui. Îşi 
mângâia doar barba căruntă cu amândouă mâinile şi 
mormăia cuvinte neînţelese. 


Celălalt se întoarse numaidecât. Ţinea în mână punga cu 
tutun, dar se vedea că nu prea era cine ştie ce în ea. 
Tutunul este prin locurile acelea ceva foarte scump. Totuşi, 
întinse, după ce-şi îndopă bine pipa, şi ceauşului punga. 

Acesta vâri mâna înăuntru, scoase niţel praf de buruieni 
uscate amestecare cu vreo câteva firişoare de tutun, se 
strâmbă niţel, apoi începu să-şi umple ciubucul agale. 

Al cui e tutunul ăsta? întrebă el pe buluk. 

Al meu, al cui vrei să fie? răspunse arabul mirat. 

De unde-l ai? 

L-am cumpărat aici. 

Atunci bine ziceai adineauri că minţile ţi s-au rătăcit de tot. 

Cum aşa? spuse bulukul scăpărând cremenea. 

Alt tutun mai bun n-ai? 

Nu. 

O Allah! Nu ţi-a dat Abd el Mot toată cetatea pe mână? 

Ba da. 

Şi colibele cu provizii? 

Şi. Zicea să am bine grijă de ele. Au lacăte la uşi. Pe când 
celelalte colibe n-au nici uşi, nici zăvoare, cele care servesc 
de magazii au uşi de lemn şi lacăte bune. 

Dar cheile sunt la tine, nu-i aşa? cercetă mai departe 
ceauşul. 

Da. 

Şi când ţi-ar fi lesne să te duci să iei din tutunul pe care-l 
fumează Abu el Mot şi Abd el Mot, tu te mulţumeşti cu 
buruiana asta! 

Bulukul căscă gura, se uită câteva momente cu ochii zgâiţi 
la ceauş, pe urmă bâlbâi: 

Şi... crezi că... 

Da, aşa cred. 

Allah, w'allah, t'allah! Bine-ar fi să-mi umplu bine punga cu 
tutun din cel bun şi să nu mai trebuie să-l plătesc pe urmă! 

Numai tutun? Tot, tot poţi să iei fără să plăteşti. Distruge 
cetatea Omm et Timsah şi-ţi faci alta departe de-aici. 

Unde? 


Mai la răsărit, unde mărfurile sunt mai scumpe şi sclavii 
mai ieftini. 

Adică la Niam-niami? 

Da. Se pot face acolo afaceri strălucite. 

Bulukul rămase câtva timp pe gânduri, zise apoi cu părere 
de rău: 

Dacă ţi-aş urma sfatul, drept e că aş putea întemeia 
repede o cetate. Dar vezi, nu sunt destul de deştept... 

Păi eu unde sunt? Mă fac tovarăşul tău. Şi-apoi, înveţi 
repede meseria... 

Zău? 

Mai ales că acum tot asta faci. Nu te-a lăsat pe tine să 
conduci un seribah? 

Arabul se bătu cu pumnul în piept şi zise cu mândrie: 

Da, da, eu, eu sunt comandantul... stăpânul! Şi zici că... 


Sunt sigur că peste puţin timp am fi amândoi cei mai 
bogaţi şi vestiți vânători de sclavi. 

Vestit... vezi asta mi-ar plăcea mai bine ca toate. 

Atunci fă ce-ţi spun. Eu ţi-am arătat calea. Şi dacă vrei să 
ştii şi mai bine ce noroc te aşteaptă, hai cu mine să-ţi arăt. 

Unde? întrebă el văzând pe ceauş sculându-se în picioare. 

La magazii. Vreau să-ţi dai tu singur seama ce bogății sunt 
acolo. 

Bine, să mergem. Cheile le am în buzunar; să preţuim din 
ochi cât face. 

Apucă pe ceauş de braţ şi-l târi după sine. Santinela nu 
cuteza să tragă, văzând pe superiorul lui ducând cu el pe 
arestat. 

Soldaţii erau împrăştiaţi parte în cetate, parte aveau 
treabă afară în ocolul de vite, alţii dormeau în colibe. Când 
cei din cetate văzură pe comandantul lor împreună cu 
ceauşul pe care-l credeau în fundul gropii, se bucurară că 
stăpânul de acum se poartă omeneşte cu bietul bătrân, 
pedepsit pe nedrept. 

Ajunseră amândoi la magazii şi bulukul descuie uşa; însă, 
când să intre, se opri deodată în loc şi strigă înfuriat: 

W'allah! O să pun să-l biciuiască! 

Pe cine? întrebă ceauşul. 

Pe santinelă. 

De ce? 

Fiindcă n-a tras în tine când te-a văzut plecând. Aşa îi 
poruncisem; câinele! 

Cum vroiai să tragă, dacă m-a văzut cu tine? Ar fi însemnat 
că se ridică împotriva ta. Nu eşti tu comandantul? 

Ba da, şi n-aş sfătui pe nimeni să-ndrăznească. L-aş fi 
biciuit până la sânge, dacă te împuşca. Acum să intrăm în 
magazie şi să-mi arăţi lucrurile mai de preţ, fiindcă te 
pricepi mai bine ca mine. 

După ce cercetară toate magaziile, şi încuiară ultima uşă, 
bulukul puse mâna pe umărul ceauşului şi zise cu ochii 
lucind de lăcomie. 


Jură acum pe barba ta că eşti încredinţat de izbânda 
planului tău. 

Jur! răspunse acesta ridicând mâna. Şi când vei fi mai 
târziu milionar, o să-mi mulţumeşti pentru sfatul pe care ţi l- 
am dat. 

Dar vezi că nu puterii face numai noi doi ce-am plănuit. 

Bineînţeles. Trebuie să-i câştigăm şi pe soldaţi de partea 
noastră. Asta las-o în grija mea. O să vorbesc eu cu ei. 

Au să ceară să-mpartă cu noi prada. 

N-o să ne învoim, fiindcă nu am mai avea cu ce întemeia 
un seribah. Le făgăduiesc însă solda îndoită, dacă vor să 
rămână în slujba noastră, şi toată prada pe care o va aduce 
Abd el Mot când se va întoarce. 

Cum o să le-o dai dacă n-o ai? 

O s-o am, fiindcă o să i-o iau. 

Allah kerihm - Dumnezeu e milostiv! Nu cumva ţi-a luat 
minţile? 

Nu mi le-a luat defel. Planul meu e mai măreț decât îţi 
închipui tu. Vom ieşi înaintea lui Abd el Mot şi-l vom ataca la 
întoarcere. Mi-a luat gradul şi m-a aruncat în închisoare; 
trebuie să-şi ispăşească fapta. 

Dar are cinci sute de oameni cu el! 

Le îndoiesc şi lor solda şi îi las să împartă prada cu 
ăştilalţi. Au să treacă toţi de partea noastră. Care nu vrea, e 
împuşcat ori îl lăsăm să plece încotro vede cu ochii. 

Eşti nebun? Dacă rămân toţi credincioşi lui Abd el Mot 
suntem pierduţi. Nu te gândeşti câţi sunt? 

N-are a face. Ştiu eu cum să mă apropii de ei. Principalul e 
să nu mai zăbovim. Abu el Mot vrea să aducă mulţi nuehri 
cu el. Dacă apucă să sosească aici până a nu pleca noi, s-a 
spulberat tot planul nostru. 

S-a spulberat el şi-aşa. 

Pentru ce? 

Fiindcă e prea primejdios. Vrei să mergi mai departe decât 
mi-am închipuit eu. 

Atunci dai îndărăt? 


Da. Aş fi fost bucuros să mă îmbogăţesc, dar nu să-mi 
pierd viaţa. 

Bine. O să împlinesc singur ce-am plănuit. 

Nu poţi s-o faci, fiindcă eşti prizonierul meu. 

Nu tăgăduiesc. O să vorbesc însă cu oamenii tăi şi sunt 
sigur că au să se învoiască. Pe urmă te arestez fu pe tine, 
dacă îndrăzneşti să ne pui bețe în roate. 

Allah, Allah! strigă arabul înspăimântat. Mi-ai spus că n-o 
să fugi... 

Nici nu mă gândesc la fugă... Vreau să plec de aici ca 
învingător, ca stăpân peste tot ce se află în cetate, până şi al 
sclavilor pe care o să-i iau cu mine. 

Eşti un om grozav de hotărât. 

Da, aşa sunt şi aş fi dorit să fii şi tu ca mine. Mai ai vreme 
să te hotărăşti. Zii „da” şi te fac tovarăşul meu. Nu? Le luăm 
ca simplu soldat în armata noastră. N-aş vrea să fiu prea 
aspru cu tine, dar n-am ce-ţi face. Ei, ce zici? 

Arabul se uită câtva timp în pământ, pe urmă zise cu glas 
hotărât: 

Bine, fie! Înţeleg şi eu că sub oblăduirea ta pot ajunge mai 
departe decât sub a lui Abu el Mot, unde aş rămâne toată 
viaţa ce sunt acum: un biet buluk. Vom lua sclavi, mulţi 
sclavi, mii de sclavi şi, după ce ne vom îmbogăţi, ne ducem 
la Kahira58, ne cumpărăm palate şi vom duce o viaţă ca în 
rai. 

Bine. Dă-mi cheile. 

Trebuie neapărat? 

Da, pentru că eu sunt acum comandantul din Omm et 
Timsah, iar tu aghiotantul meu. 

Bulukul îi dădu cheile, pe urmă se îndreptă cu inima 
zvâcnind spre locul unde era atârnată de un par o tobă 
mare. Când se bătea toba, se adunau toţi din seribah, chiar 
şi cei aflaţi afară în ocolul vitelor. 

Se apucă singur să bată toba şi peste câteva, minute 
soldaţii se aflau în mijlocul cetăţii. Mare le fu mirarea când 
văzură pe ceauş alături de buluk. 


Înalt, voinic, bătrânul stătea drept şi mândru în mijlocul 
lor, fără nici o armă şi fără urmă de teamă. Era aproape 
sigur că lovitura va reuşi. 

Îşi cunoştea oamenii. Ca şi el, făceau toţi parte din drojdia 
omenirii; nu aveau simţăminte alese, nici conştiinţă şi nici 
credinţă, căci rugăciunile pe care le făceau nu erau pentru 
ei decât o formă goală, a cărei însemnătate nici n-o 
înțelegeau. 

O viaţă aventuroasă în trecut, asemenea în viitor; 
cunoşteau şi erau deprinşi cu toate primejdiile şi nu se 
dădeau înapoi de la nimic, când era vorba să tragă vreun 
folos. Erau deci oameni care se potriveau foarte bine cu 
planul bătrânului ceauş. 

Acesta le descrise viaţa lor searbădă de acum, îşi 
desfăşură planul, atât cât crezu el de cuviinţă, le enumeră 
foloasele pe care le-ar avea de pe urma lui, le făgădui o 
soldă întreită şi la sfârşit le spuse că întreaga pradă pe care 
o va aduce Abd el Mot va fi împărţită între ei. 

Când îi întrebă dacă sunt gata să treacă în slujba lui, toţi îi 
primiră propunerea cu strigăte de bucurie. Cerură însă 
băutură ca să sărbătorească această zi mare după cum se 
cuvine. 

Fără să le răspundă deocamdată, bătrânul se duse în 
coliba lui Abu el Mot, luă de acolo un Coran zdrenţuit şi, 
fiindcă nu mai era nici un fachir în sat, îi puse să jure cu 
mâna pe cartea sfântă. Un astfel de jurământ e pentru un 
musulman tot atât de sacru ca şi când l-ar fi făcut în faţa 
imamului5 9. 

De-abia după ce se asigură astfel de supunerea lor, 
ceauşul le spuse că nu e acum timp de chef şi petrecere, 
deoarece Abu el Mot poate sosi chiar astăzi cu nuehrii lui, 
făgăduindu-le însă că le va îngădui mai târziu nu numai o zi, 
ci şi o săptămână de băutură şi petrecere. 

Înţeleseră că are dreptate şi nu protestară, în schimb 
dădu fiecăruia atâta tutun cât să-i ajungă săptămâni întregi. 


Mărfurile, armele şi muniţiile, fură încărcate în spinarea 
vitelor, ceea ce necesită trudă multă, pe urmă legară pe 
sclavi şi sclave cu mâinile la spate - erau vreo treizeci la 
număr - de o frânghie lungă şi convoiul se puse-n mişcare. 

Înainte de a porni, soldaţii dădură foc cetăţii. Colibele cu 
acoperişurile lor de stuf uscat de arşiţă ardeau în vâlvătăi şi 
flăcările se întinseră şi la gardul de spini. Peste un ceas, 
locul de suferinţă al atâtor nenorociţi, nu va mai fi decât un 
morman de cenuşă. 

Dogoarea goni oamenii şi vitele de-acolo şi convoiul se 
îndreptă în direcţia pe unde pornise în aceeaşi dimineaţă 
Abd el Mot cu vânătorii lui de sclavi. 

VII. Scăpaţi din sclavie. 

Primul detaşament de călăreţi ai expediției urmaseră în 
goană urmele negrilor fugari. Ajunseră la un loc unde râul 
cotea spre răsărit şi urmele duceau în linie dreaptă la o 
câmpie întinsă şi stearpă, cu iarbă arsă de soare. 

Pe pământul uscat de arşiţă urmele nu se mai puteau 
recunoaşte, dar câinele ştia ce face şi nu se abătu un 
moment din cale. 

Ceas după ceas trecea; distanţa care îi despărţea de 
cetate sporea mereu, fugarii însă nu se vedeau nicăieri. 
Trebuie să fi alergat într-o goană nebună, deoarece nu 
plecaseră decât cu două ceasuri înaintea urmăritorilor lor. 

Drept e că nici caii vânătorilor de sclavi nu erau cine ştie 
ce armăsari de soi; dar, în Sudan, cei mai buni cai se 
prăpădesc repede, fie din pricina umezelii din anotimpul 
ploilor, fie din pricina relei tratări de către indigeni sau a 
muşcăturilor de insecte. 

Pe timp de secetă, pământul e atât de uscat, încât bietele 
dobitoace nu găsesc nutreţ şi mor de foame. Când încep pe 
urmă ploile, vin ţânţarii şi nişte diptere parazitare, a căror 
înţepătură e un mare chin, atât pentru oameni, cât şi 
pentru animale. Se aşază cu miile pe spinarea vitelor şi 
formează un strat gros care acoperă cu desăvârşire pielea. 


De aceea nu e de mirare că acum, pe timp de secetă, caii 
lui Abd el Mot erau istoviţi şi călăreţii trebuia să-i lase din 
când în când la pas ca să mai poată răsufla puţin. 

Pe la vremea prânzului zăriră în depărtare o pădure. 
Braţul Bahrului Djur al Nilului alb cotea iar în linie dreaptă. 
Iarba era aici mai puţin uscată şi în curând dădură de 
copaci suffarah60, un fel de soc din care copiii sudanezilor 
îşi fac fluiere ca şi la noi. 

Câinele mergea cu botul mereu în pământ, fără să se 
oprească din drum. În curând pădurea se făcu tot mai 
deasă şi caii trebuiră să înainteze foarte încet printre 
copaci. 

Ici-colo o băltoacă şi pe pământul umed din apropierea ei 
se desluşeau bine urmele fugarilor. Un indian sau un 
vânător al preriilor ar fi putut spune fără să greşească de 
câte ceasuri trecuseră fugarii pe acolo, dar vânătorii de 
sclavi nu se pricep la aşa ceva. 

Din nenorocire pentru bieţii fugari, urmăritorii lor nu mai 
erau departe. Când zăriseră pădurea, negrii se crezură 
scăpaţi, dar întorcând capul văzură convoiul de călăreţi şi, 
deşi istoviţi de tot, făcură o ultimă sforţare şi o luară iar la 
fugă spre pădure, cu gând să se ascundă acolo. 

Totuşi îşi ziceau că le va fi zadarnică încercarea, ştiind că 
Abd el Mot va lua cu sine unul sau mai mulţi din câinii săi ca 
să le adulmece urma. Se apropiaseră de râu cu gând să se 
arunce mai bine în apă decât să se lase prinşi. Văzură însă 
capetele hidoase ale crocodililor ieşind din mocirlă şi se 
dădură speriaţi îndărăt. Tot mai bine sclavi decât mâncaţi 
de crocodili... 

Fugeau, sărmanii, cu ultimele puteri care le mai 
rămăseseră când Tolo - deşi mai inteligent şi mai ager la 
minte, mai slab însă fiziceşte - începu să se clatine pe 
picioare. 

Tolo nu mai poate fugi... se tângui el gâfâind. 

O să te sprijine Lobo, răspunse celălalt, şi-l trase cu 
anevoie după sine. 


Scapă măcar tu... Au să-l găsească pe Tolo şi au să te lase 
să fugi. 

Nu. Mai bine să scapi tu decât Lobo. Eşti mai deştept 
decât el şi o să reuşeşti să ajungi la Ombula ca să scapi 
neamul nostru de urgie. 

Mai merseră o bucată de drum, pe urmă Iolo se opri. 

Bunul şeic din cer nu vrea pesemne să trăim, zise el, şi ne 
cheamă la el. Tolo nu mai poate umbla, trebuie să rămână 
aici. 

O să te ducă Lobo în spinare. 

Băiatul îşi luă prietenul în cârcă şi porni cu el. N-apucă 
însă să facă douăzeci de paşi şi nu mai putu să meargă nici 
el. 

Îşi puse încetişor tovarăşul jos, privi deznădăjduit în juru-i 
şi oftă: 

S-a isprăvit! Crezi tu cu adevărat că sus, în cer e un şeic 
bun care ne iubeşte şi o să ne primească la el? 

Da. Eu cred şi trebuie să crezi şi tu. 

Şi după ce-ai murit aici pe pământ, trăieşti acolo mai 
departe? 

Alături de el şi fiul său nu mai e moarte. 

Atunci el e mai bun decât Allah al arabilor care vrea cât 
mai mulţi sclavi şi îngăduie să fim omorâţi. 

Nu te frământa atât. Şeicul nostru o să vadă când ne-om 
da sufletul şi o să coboare de unde e ca să neialael. 

Lui Lobo nu are de ce să-i pară rău după viaţă fiindcă 
părinţii şi fraţii lui nu mai sunt printre cei vii, dar moartea e 
aşa de fioroasă! Ici crocodilii şi colo Abd el Mot, arabul. 
Care din ei e mai rău? 

Sunt deopotrivă de răi, căci niciunul nu crede în marele 
şeic şi fiul său care a murit pentru noi, oamenii, ca să ne 
mântuiască. 

Dacă Lobo ar putea să te scape prin moartea lui, n-ar şovăi 
o clipă. 

Nu mă poţi scăpa, suntem amândoi pierduţi. Tolo mai ţine 
minte rugăciunea care se spune înainte de moarte. Tolo o s- 


o spună şi tu s-o repeţi după el, ca să ne primească marele 
şeic în cer. Uite, zii aşa: la abana iledsi fi ssemavati jaba 
haddeso smoka61. 

Băiatul împreunase mâinile şi se uita la tovarăşul său, pe 
urmă privirile lui căutară în juru-i şi, la cuvintele haddeso 
smoka, zise cu ochii, lucitori: 

Dacă fiul marelui şeic a murit pentru mântuirea oamenilor, 
de ce n-am face şi noi ca el? 

Numai de s-ar putea... 

Ce-ai face tu dacă Lobo s-ar sacrifica pentru tine? 

Tolo n-ar primi sacrificiul tău, ci ar prefera să moară. 

Nu, nu, tu trebuie să trăieşti... 

Ba tu! 

Poate că putem scăpa amândoi. Vezi subakhul şi lubahnul 
de colo? Crengile lor sunt împletite unele în altele şi atât de 
dese încât nu se poate vedea cineva ascuns în frunziş. Să ne 
tupilăm acolo. 

Subakhul e un copac nu prea înalt cu ramurile dese şi 
frunza lungăreaţă. Lubahnul creşte mai înalt şi din el se 
extrage tămâia africană. 

Copacii crescuseră alăturaţi şi formau în vârf o tufă atât de 
deasă încât s-ar fi putut foarte bine ascunde cineva în 
frunziş, şi mai ales negrii, a căror piele nu se deosebeşte de 
culoarea închisă a frunzelor. 

Tolo n-are putere să se urce până sus, răspunse băiatul. 

O să te ajute Lobo să te agăţi de o cracă, pe urmă 
căzneşte-te să te ţii deasupra. 

Tolo, care nu bănuia intenţia prietenului său, reuşi să se 
apuce, urcat în spinarea acestuia, de o cracă, apoi de alta şi 
încordându-şi toate puterile, ajunse tot mai sus în frunziş. 

Mai, mai! îi strigă Lobo de jos. Încă patru crăci. Aşa. Acum 
nu te mai vezi. [ine-te bine de trunchi. 

Mă ţin, hai, vino şi tu după mine. 

Îndată! A, auzi? 

Glasuri omeneşti şi urletul ca de fiară al câinelui setos de 
sânge ajungeau acum până la ei. 


Vin! Urcă-te repede! strigă Tolo cuprins de spaimă. 

Prea târziu, răspunse Lobo. M-ar vedea; trebuie să-mi caut 
o altă ascunzătoare. 

Grăbeşte-te, grăbeşte-te atunci...! 

Lobo rămase însă pe loc şi murmură ca pentru sine: 

Lobo a auzit că un astfel de câine sălbatic îşi pierde 
mirosul după ce s-a înfruptat din carne de om. O să-i dau să 
guste din aceasta ca să nu-ţi mai poată simţi mirosul. Tu, 
vezi de nu te mişca de unde eşti. 

Până să aibă Tolo vreme să-i răspundă, tânărul negru se 
îndepărtă de copaci pentru a nu fi văzut de bandiți. Lătratul 
câinelui se auzea tot mai aproape, amestecat cu răcnetele 
arabilor şi nechezatul cailor. Lobo se duse cât mai departe 
de copacul unde era prietenul său şi se aşeză aşa ca să-l 
vadă câinele. 

Pădurea era atât de deasă încât nu puteau trece doi inşi 
călări prin desişul ei. Vânătorii de sclavi nu descălecaseră 
ca să nu-şi lase caii în urmă şi înaintau unul după celălalt, 
cu Abd el Mot în frunte, care ţinea câinele de funie. 

Când se ivi Abd el Mot dintre copaci, Lobo o luă la fugă ca 
să nu bănuiască arabul că a stat pe loc şi că prietenul său s- 
ar afla pe aproape. 

Arabul îl văzu. 

Diavole! răcni el. Uite-l cum fuge... celălalt e pesemne 
înainte. Repede, repede după ei! 

Înfipse pintenii în burta calului, dar, spre norocul băiatului, 
nu dădu drumul câinelui. Ceilalţi arabi se repeziră în urma 
lui, atât pe cât le permitea terenul. Câinele se smucea să 
rupă funia urlând înfiorător. Arabii răcneau cât puteau, de 
asemenea şi Lobo ca să atragă atenţia asupra lui. Tolo, din 
copac, îi ţinea isonul, dar în zăpăceala care se stârnise nu-l 
auzi nimeni. Sălbaticii gonaci trecură pe lângă copaci şi se 
îndepărtară în direcţia râului. 

Dă drumul câinelui! strigă unul din călăreţi. 

Abd el Mot îl auzi, scoase cuțitul de la brâu şi tăie funia. 
Câinele porni ca o săgeată după negru, a cărui intenţie era 


să se lase sfâşiat de javră ca aceasta să-şi piardă mirosul. În 
clipa aceea îl străfulgeră însă gândul că totuşi ar mai putea 
fi scăpare pentru el. Ce-ar fi să omoare câinele? Dacă arabii 
nu luaseră decât pe acesta cu ei, era lesne. Dar nu era un 
moment de pierdut. Se rezemă de trunchiul unui copac, 
gâfâind de oboseală şi alergătură. Văzu câinele venind în 
goană spre el, cu ochii injectaţi şi limba atârnând din gura 
căscată cu colții ascuţiţi. 

Scoase repede cuțitul din şorţuleţul de piele şi aşteptă. 

Jos de pe cai... am pus mâna pe el! strigă Abd el Mot 
sărind din şa. 

Ceilalţi îl urmară. 

Acum câinele nu mai era decât la câţiva paşi de negru. Se 
repezi cu toată puterea asupra lui; acesta însă sărise într-o 
parte şi javra se izbi cu capul de trunchi. Până să aibă 
câinele vreme să se ridice de jos, Lobo se lăsă în genunchi 
lângă el şi-i înfipse cuțitul de câteva ori în inimă, fără să ia 
în seamă că javra îşi înfigea cu disperare colții în braţul său. 

Se smuci cu putere şi o luă la fugă. Arabii turbau de 
mânie. Se luară după el înjurând, nu vrură însă să tragă 
căci ţineau să-l prindă viu. 

Lobo, era istovit de tot, pe când ei nu. Îi văzu apropiindu- 
se din ce în ce. 

„Mai bine în gura crocodililor decât în ghearele lor” îşi zise 
el hotărât şi coti spre stânga, în direcţia râului. Cu 
disperarea în suflet se repezi cu un țipăt în apă. Stropii 
ţâşniră în juru-i şi nu se mai văzu. 

După câteva momente sosiră şi arabii. Din pricina cotului 
pe care-l făcea aici pădurea, nu-l văzuseră sărind, dar îşi 
închipuiră că aşa va fi fost. 

Ne-a scăpat! zise unul din ei dezamăgit. 

Nouă da, dar nu şi crocodililor, răspunse Abd el Mot. Staţi 
că o să vedeţi voi acum. 

Până la mal era un teren liber de vreo nouă coţi, pe urmă 
venea un păpuriş, şi dincolo de el iar apa care împrejmuia 
un fel de insulă cu verdeață mărginită de o mlaştină. 


Deodată apăru aproape de păpuriş capul negrului 
deasupra apei. 

Trageţi! Trageţi! răcni Abd el Mot. 

Arabul de lângă el puse puşca la ochi şi apăsă imediat pe 
trăgaci. Glonţul porni, dar dădu greş! Negrul înotă până la 
marginea păpurişului, îl ocoli, apoi se opri brusc, ca şi când 
ar fi văzut ceva ce-i provocase spaimă. 

Deodată scoase un țipăt care spintecă văzduhul - țipăt de 
spaimă sau de bucurie - şi pieri după păpuriş. 

De ce-o fi ţipat? întrebă unul din arabi. 

Pesemne că a văzut vreun crocodil, răspunse Abd el Mot. 

Parcă era un țipăt de bucurie. 

N-ar prea avea de ce să se bucure. A, uitaţi-vă acolo, îl 
vedeţi cum vine? 

Arătă cu mâna o dungă negricioasă care se îndrepta spre 
păpuriş. 

Un crocodil, un crocodil! strigară arabii înfiorându-se. 
Allah îl trimite ca să înghită pe afurisitul ăla de negru! 

Crocodilul pieri după păpuriş şi în clipa următoare se auzi 
un răcnet de groază. 

Gata, l-a înhăţat! spuse Abd el Mot cu o bucurie sălbatică. 
A scăpat însă lesne, fiindcă hotărâsem să-l îngrop într-un 
muşuroi de furnici ca să-l mănânce de viu. Dar de ce-a 
scăpat el n-o să scape Tolo, care trebuie să fie undeva, prin 
pădure. Nemernicii ăştia doi m-au păgubit de cei mai buni 
câini ai mei. 

Oare crezi ci 'Tolo o mai fi pe aici? întrebă unul din arabi. 

Da. L-am văzut eu. O luase înaintea lui Lobo. Să ia doi din 
voi caii, să-i scoată din pădure şi să ne aştepte acolo cu ei. 

Ordinul lui fu executat imediat şi porniră cu toţii în 
căutarea lui Tolo. Nu-l găsiră însă nicăieri. 

Parcă a pierit în pământ, zise Abd el Mot scrâşnind. 

Ziceai că l-ai văzut mai adineauri, spuse unul din vânătorii 
de sclavi. 

Cum te văd şi mă vezi. Dar care ochi omenesc poate 
desluşi urmele unui picior gol în muşchi? Şi apoi, pădurea 


asta se întinde până cine ştie unde dracu' pe malul apei. 
Pas' de găseşte dacă poţi! 

Atunci câinele de negru a scăpat cu viaţă. 

De scăpat nu ne scapă el, fiţi pe pace. Râul curge spre 
răsărit şi Ombula se află la miazăzi. Negrul trebuie să 
treacă printr-un şes destul de mare ca să se îndrepte într- 
acolo. Dacă vrem să-l prindem, n-avem decât să i-o luăm 
înainte şi să-l aşteptăm. 

O să treacă peste noapte şi n-o să-l vedem. 

Atunci să ne împrăştiem şi să formaţi un lanţ; nu se poate 
să nu dea peste vreunul din noi. Acum să încălecăm şi la 
drum! 

Porniră spre miazănoapte. Faptul că lui Abd el Moti se 
păruse că a zărit pe Iolo, salvase poate viaţa acestuia. 
Arabii căutaseră tot înainte, nu şi în urma lor, unde se aflau 
copacii în care se ascunsese el. Oare tot acolo să fi rămas? 
Şi bietul L.obo fusese într-adevăr înghiţit de crocodil? 

Răspunsul ni l-ar fi putut da persoanele care se aflau acum 
într-o barcă pornită pe la vremea prânzului din Mehana, un 
sat de negri, devale pe râu. 

Barca era destul de mare, căci ar fi încăput în ea până la 
treizeci de inşi, acum nu erau însă în ea decât douăzeci şi 
trei. Douăzeci de negri, câte zece la vâsle, un băiat de vreo 
şaisprezece ani, cu pielea de o culoare mai deschisă, la 
cârmă, şi doi albi care stăteau de vorbă la. prora vasului. 

Negrii erau goi - doar cu un şorţuleţ dinainte —, părul lor 
lânos ung cu grăsime le atârna împletit în codițe subţiri pe 
ceafă şi pe umeri. Băiatul avea părul negru dar lins şi purta 
o manta largă de postav înfăşurată ca o togă în jurul 
capului. 

Unul din albi era îmbrăcat cu un burnus alb cu glugă, în 
picioare avea cizme înalte în carâmbi, întocmai ca Emil 
Schwarz, medicul. Şi statura, precum şi trăsăturile 
semănau cu ale acestuia. Era de fapt Josef Schwarz în 
persoană, care-şi trimisese înainte fratele, pe Fiul- 
devotamentului, şi care acum îi venea el însuşi în 


întâmpinare. Celălalt alb era îmbrăcat în haine cenuşii şi 
purta un turban, tot cenuşiu, înfăşurat în jurul capului. 
Părul îi cădea în plete lungi, cărunte, pe umeri. Cel mai 
deosebit era însă nasul personajului, un nas pe care-l puteai 
întâlni cel mult o dată în viaţă. Acest nas era extraordinar 
de lung, teribil de drept şi extrem de subţire, terminându- 
se cu un vârf deosebit de ascuţit. Semăna cu pliscul unui 
cocostârc, atât că acesta nu e de culoare cenuşie. Cineva 
care ar fi avut prilejul să-l audă vorbind la Fashoda pe Fiul- 
devotamentului despre Abu' el Laklak, Tatăl-cocostârcului, 
şi-ar fi dat imediat seama că are în faţa lui tocmai acest 
personaj. 

Cei doi albi priveau cu atenţia unor cunoscători luciul apei 
fluviului, care aici era de lărgime considerabilă. Nimic nu 
scăpa privirii lor, mai ales celui de al doilea, Tatăl- 
cocostârcului, care se arăta entuziasmat atunci când vreo 
pasăre se ridica în zbor din desişul de trestii sau traversa 
fluviul de la un mal la altul. Conversaţia lor nu se oprea nici 
o clipă. Vorbeau în limba germană: Josef Schwarz în cel mai 
curat Hochdeutsch62, iar Tatăl-cocostârcului într-un dialect 
foarte caracteristic şi dur, care trebuie că era vorbit 
„acasă” într-o zonă întinsă, situată între Pădurea Turingiei, 
Pădurea Boemiei, Innsbruck, Algău şi graniţa 
Wurtembergului. 

Cei doi albi priveau cu plăcere la tabloul care se desfăşura 
înaintea lor şi-şi schimbau părerile între ei asupra 
moravurilor popoarelor. 

Noi europenii avem o concepţie foarte greşită despre 
negrii Sudanului, zise unul din ei. Ca să-i cunoşti, trebuie să 
fi trăit câtva timp printre ei. 

Şi-ţi place? întrebă zâmbind cel mai în vârstă dintre cei 
doi. 

Da. 

Chiar atunci când mănâncă oameni? 

Da, numai pe mine să nu mă mănânce. Nici nu-şi dau 
seama de grozăvia faptului. După o luptă crâncenă când şi- 


au biruit duşmanii, se ospătează din carnea lor spunând că 
e totuna dacă intră în stomacul lor ori în pământ. 

Gustul meu nu se potriveşte cu al lor. Prefer să putrezesc 
într-un cavou frumos decât să mă mistuie stomacul unui 
canibal, râse savantul. 

Şi eu tot aşa, dragă doctore. Trebuie însă să faci o 
deosebire între... 

Stai! îl întrerupse Tatăl-cocostârcului, în timp ce nasul lui 
se mişca de sus în jos şi invers, de parcă ar fi fost de sine 
stătător. Dacă mi te mai adresezi cu „doctore' am să-ţi trag 
una de-o să mă pomeneşti. Tu eşti tot doctor, ca şi mine, dar 
eu aşa îţi spun ţie? Ce rost are asta între oameni care au 
băut Bruderschaft63, chiar dacă au făcut-o cu merrisah, de 
care m-aş lipsi cu plăcere, dacă aş avea în schimb o cană de 
bere de a noastră, de Spaten. Doar îmi cunoşti numele! 

Bineînţeles, răspunse zâmbind Josef. 

Păi atunci? în lumea ştiinţifică sunt cunoscut ca domnul 
Profesor-doctor Ignatzius Pfotenhauer. Acasă mă ştie lumea 
după porecla mea de „Pasărea-Natzius”. Pe aceste 
meleaguri mi se spune Abu' el Laklak, adică Tatăl- 
cocostârcului, din cauza nasului meu. Eu îţi spun Sepp, aşa 
că te rog să ai bunătatea să-mi spui Natzius. Ai înţeles? 

Foarte bine, am înţeles! Sper să nu-ţi mai greşesc numele. 

Asta aş dori să nu se mai întâmple. Doar ştii că sunt un ins 
deosebit, aşa că... stai! Vezi ce zboară colo? 

Ce? Unde? 

Ssst! Uite-o colo cum zboară! zise bătrânul întrerupându-l 
şi arătând cu mâna în aer. Ştii ce e asta? 

Da. O bibilică de apă - Trachyphonus margaritatus. 

Aşa e. Hait, s-a dus. Dar ştii cum o numesc băştinaşii? 

Nu. 

O să-ţi dau o dovada că oamenii ăştia sunt buni, ba chiar 
observatori glumeţi uneori. Le-au botezat după felul cum 
ţipă - femeiuşcă într-un fel, bărbăţelul într-altul. De pildă 
ăsta zice: beşerrretu, beşerrretu! Ei, ce înseamnă, asta pe 
limba lor de aici? 


Ţi-ai rupt rochiţa, ţi-ai rupt rochiţa! - dacă nu mă înşel. 

Aşa e. Bibilica e mai închisă la pene şi stropită cu pete 
albe, ca şi când i-ar fi rochia numai găuri. Şi ştii ce-i 
răspunde ea bibiloiului? Bak-si-ki, bak-si-ki! Asta ştii ce vrea 
să zică? 

Coase-o tu, coase-o tu! 

Bravo! Când vezi că un popor vorbeşte cu atâta simpatie şi 
haz despre păsări, nici nu-ţi vine să crezi că ăştia sunt în 
stare să mănânce carne de om. 

Am mai auzit că niam-niamii sunt consideraţi canibali, eu 
însă n-am observat aşa ceva la ei. 

Fiindcă ştiu că nouă nu ne place o astfel de mâncare, se 
feresc să ne-o spună. Toţi suntem în perfectă siguranţă 
printre ei. Fac tot ce le stă în putinţă ca să ne mulţumească. 
Aleargă zi şi noapte să vâneze păsări ca să mi le aducă mie. 
N-am adunat uneori într-un an ce-am adunat acum într-o 
singură lună. 

O să iasă probabil o operă interesantă şi voluminoasă din 
cercetările dumitale de acum. Nu e aşa? 

Tot ce se poate. Nu s-a găsit încă nimeni până acum care 
să se ocupe de studiul într-aripatelor de prin meleagurile 
astea. 

Eşti cel mai indicat s-o faci. Dar de unde dragostea 
dumitale pentru ornitologie? E datorită unui fapt deosebit? 

Habar n-am! De unde vine, zici? Hm... Ştiu şi eu! îmi aduc 
şi azi aminte cu spaimă de întâia aventură ornitologică din 
viaţa mea. 

Zău? Spune-mi-o şi mie. 

Vezi că n-am spus-o încă nimănui până acum, dar hai, fie! 
Eram în clasa a treia de liceu... Profesorul meu de ştiinţe 
naturale nu mă putea suferi fiindcă, în prostia mea, îl 
întrebam tot lucruri la care nimeni n-ar fi fost în stare să 
răspundă. 

Se întâmplă adeseori la vârsta asta, dar e o dovadă de 
interes ştiinţific. 


Aşa? Profesorul zicea că sunt prea pripit şi curios şi 
chibzuia cum să mă tămăduiască de cusurul ăsta. 

Era la examenul de sfârşit de an. Mă gătisem cu haine noi 
şi credeam că e de ajuns ca să reuşeşti la examen. Mersese 
binişor la celelalte materii, până la ştiinţele naturii. Şi ce 
crezi că m-a întrebat pe mine profesorul? 

Ce? 

De ce au păsările pene? 

Şi ce i-ai răspuns? 

Ce i-am răspuns?! Mai întâi mi-am închipuit că... stai! Uite- 
|, îl vezi? 

Sărise în picioare şi-şi curmă vorba, arătând înfrigurat 
spre mal. 

Cine? Unde? întrebă Josef. 

Colo, tocmai în vârful copacului. 

Aha, un vultur de râuri, Haliaetus vocifer. Frumos 
exemplar! 

Băştinaşii îi zic Abu Lundş. Mănâncă numai peşti şi ştii 
cum tălmăcesc ei ţipătul lui? 

Nu. 

Sef64, charif65, jakull hut, hut adică în sef şi în charif 
mănânc peşte. Vezi şi de aici dragostea lor de natură. 
Negrii nu sunt chiar atât de nătângi şi proşti după cum sunt 
arătaţi prin unele cărţi. 

În momentul acela atenţia celor doi savanţi fu atrasă de o 
comandă scurtă a cârmaciului. 

Vâslaşii se opriră din vâăslit. 

Vreţi să trageţi la mal? întrebă Josef pe băiat, în arabă. 

Nu, effendi. Aici nu poţi ancora decât după ce ai tras barca 
mai întâi în păpuriş, ca să cercetezi dacă nu se vede cineva 
pe mal. 

Şi ce-ai de gând să faci? Pentru ce nu ţi-ai văzut de drum? 

Ca să nu ne apropiem prea mult de cetatea Omm et 
Timsah a lui Abu el Mot. Dacă ne zăreşte, pune mâna pe noi 
şi ne ia în sclavie. 

Să încerce! 


Nu numai că o să încerce, dar o să şi reuşească. Voi sunteţi 
amândoi oameni înţelepţi şi curajoşi, noi de asemenea ştim 
să ne slujim de armele noastre, Abu el Mot însă are peste 
cinci sute de oameni pe care nu i-am putea birui. Am putea 
omori treizeci, patruzeci din ei, poate chiar mai mulţi, pe 
urmă tot am fi doborâţi de numărul lor mare. 

Cuvintele acestea erau spuse cu glas potolit, limpede şi 
lămurit. Băiatul părea, cu toată tinereţea lui, copt la minte. 

Crezi atunci că să ne oprim aici şi să pornim iar după ce se 
va înnopta? îl întrebă iar Josef. 

Da. 

De ce nu şi acum? Vâslim repede şi întindem pânzele ca să 
meargă mai repede. 

Nimeni nu poate şti dincotro va bate vântul peste un ceas. 
Ne vine din faţă, pânzele nu ne-ar fi de nici un folos, ba 
dimpotrivă, iar pe lopeţi nu ne putem bizui. Abu el Mot are 
undeva la mal ascunsă o corabie de unde poate vedea până 
departe pe apă. Ne-ar zări numaidecât şi ar bate toba să se 
adune oamenii. Repede ar fi corabia la mijlocul râului ca să 
pună mâna pe noi. Nu merge altfel, trebuie să ancorăm 
undeva pe aici şi s-aşteptăm până ce se va înnopta. 

Ne-ar putea zări şi atunci prin cine ştie ce întâmplare. 

Dacă tragem trestie şi crengi deasupra bărcii, va crede că 
e o insulă plutitoare de verdeață, îngădui dar să trag la 
mal? 

Bine, trage. 

Barca se apropie de mlaştina care mărginea insula despre 
care am mai vorbit şi de acolo de păpuriş. Aruncară ancora 
care se înfipse adânc în pământ. 

De pe malul stâng, în apropierea căruia se aflau, nu 
puteau fi văzuţi din pricina trestiilor înalte, dar de pe cel 
drept, deşi râul era aici foarte lat, unui ochi ager nu i-ar fi 
putut scăpa barca. De aceea negrii tăiară o grămadă mare 
de crengi şi trestii pe care le aşezară deasupra bărcii ca să-i 
dea aparenţa unei insule de verdeață. 


Toţi vorbeau în şoaptă, dar stăteau cu auzul încordat ca să 
nu le scape nici cel mai uşor zgomot. Deodată auziră zvon 
de glasuri omeneşti. Tânărul cârmaci ascultă niţel, pe urmă 
zise: 

Sunt doi negri, care vorbesc colo pe mal, nu departe de 
noi. 

De unde ştii că sunt negri? îl întrebă savantul. 

Am înţeles numai puţine cuvinte căci nu prea cunosc limba 
belanzilor, dar parcă vorbeau de salvare... moarte... 
vânători de sclavi... 

Poate că sunt nişte bieţi sclavi fugăriţi. 

Atunci vor fi scăpat din cetatea lui Abu el Mot. 

Trebuie să-i salvăm, să-i luăm la noi în barcă. 

De, ştiu şi eu, effendi, ce să spun? Sunt gata oricând să 
scap pe un nenorocit din primejdie, dar nici să mă arunc de 
bunăvoie în braţele morţii nu vreau. De primejdie nu mă 
tem, să mă expun însă prosteşte la moarte iar nu se poate, 
fiindcă nu l-aş putea scăpa nici pe acela pe care vreau să-l 
scap. 

Grăieşti ca un om învăţat şi cu experienţă. 

Râzi, dar dă-mi dreptate. Auzi? 

Se auzeau acum răcnete de oameni şi un furios lătrat de 
câine. 

După ei, după ei! striga cineva. 

Dă drumul câinelui, zicea altul. 

Urmăresc doi sclavi, trebuie neapărat să-i scăpăm hotărî 
Josef punând mâna pe puşcă. 

St! exclamă tânărul. Sunt mulţi şi dacă ne văd, nu numai 
că nu-i putem salva pe fugari, dar suntem şi noi pierduţi. 
Până să ajungem noi la mal, au şi pus mâna pe ei. Auziţi! Un 
țipăt. Unul din ei a sărit în apă. Dacă nu s-a înecat, îl sfâşie 
crocodilii. 

Tânărul se apropie de cârmă, ceilalţi se aşezară pe băncile 
de la lopeţi ca să poată vedea ce se petrece şi dădură niţel 
trestiile la o parte. Fu clipa când Lobo scosese întâiul țipăt 


şi arabul spusese că trebuie să fi văzut ceva. Apoi o 
împuşcătură. 

Repede, repede, crocodilii! strigă cârmaciul negrului. 

Acesta zări un om cu jumătatea trupului deasupra apei; îşi 
încordă puterile şi începu să înoate cu disperare spre el. 
Apucă să se agaţe cu mâinile de marginea bărcii şi câteva 
braţe se întinseră spre el când unul din vâslaşi strigă cu 
glas scăzut: 

El Timzah, el Timzah, amal, amal - crocodilul, crocodilul, 
repede, repede! 

Din ce parte? întrebă cârmaciul. 

Stânga, răspunse vâslaşul. 

Toţi pe stânga, altminteri ne răstoarnă barca. 

Îl traseră în grabă pe Lobo cu o smucitură spre ei, dar 
monstrul izbi cu putere barca dinspre stânga; dacă cei 
dinăuntru nu s-ar fi ţinut în mijlocul ei, cu siguranţă că ar fi 
răsturnat-o într-o clipă. Aşa însă greutatea atâtor inşi îi ţinu 
echilibrul. Totuşi crocodilul mai avu vreme să apuce în gura 
lui grozavă pulpa lui Lobo, până însă a apuca s-o înghită îi 
fu smulsă cu putere de vâslaşi. 

Negrul scoase un țipăt de durere - țipăt pe care 
urmăritorii săi îl auziră, crezând că fugarul a fost înghiţit de 
crocodil. 

Negrul însă se afla în clipa următoare în barcă, plin de 
sângele care-i curgea din rana făcută la braţ şi de la pulpa 
sfâşiată de crocodil. 

Închise ochii şi-şi pierdu cunoştinţa. 

A murit? întrebă Josef. 

Nu, răspunse bătrânul în haine cenuşii care se aplecase 
asupra rănitului ca să-l examinezi. E numai leşinat. 

St, tăcere! şopti cârmaciul. Vorbeşte cineva pe mal. 

Ascultară şi auziră cuvânt cu cuvânt ce spuneau arabii. 

Unul a scăpat, slavă domnului! zise Josef. Cum am face să-l 
salvăm şi pe celălalt ca să nu-l prindă? 

N-au să-l prindă, răspunse tânărul. 

De unde ştii? 


Am auzit ce vorbeau. Şi-au pierdut doi câini, probabil că 
pe unul l-a omorât negrul, fiindcă văd că ţine şi acum cuțitul 
în mână. Dacă arabii ar mai avea vreunul cu ei, acesta ar fi 
sărit cu siguranţă în apă după el. Că a avut de luptat cu un 
astfel de animal turbat, se vede după rana de la braţ, dar că 
s-ar mai fi aflând altul pe mal, nu cred. Cum vreţi să 
găsească pe fugar într-o pădure lungă ca asta pe care îţi 
trebuie o zi întreagă s-o cutreieri şi nu-i poţi găsi urmele? 

Cred că ai dreptate. Atunci ce eşti de părere să facem! 

S-aşteptăm aici unde suntem să vedem ce o să mai fie! 

Cei doi savanţi trebuiau să recunoască şi să admire la 
tânărul acesta o minte şi o judecată mult superioară vârstei 
lui. 

Omul în haine cenuşii puse sub nasul celui leşinat o 
sticluţă cu amoniac. După câteva momente, Lobo începu să 
se agite. 

Tolo... ţine-te bine de... trunchi..., şopti el dar fără să 
deschidă ochii. 

Chiar şi acum, în starea în care se afla sărmanul, se 
gândea la salvarea prietenului său! Bătrânul savant german 
- căci omul în haine cenuşii nu era altul decât marele 
naturalist Pfotenhauer - îi dădu iar să miroasă amoniacul şi 
băiatul deschise ochii. Se uită mirat la chipul blând al 
savantului, închise iar ochii, şi şopti zâmbind mulţumit: 

Tolo... trăieşti... şi..., suntem amândoi la, la bunul şeic 
din... cer. 

Crede probabil că eşti Dumnezeu, zise Josef Schwarz. 
Oare să fie creştin? 

Creştin sau păgân, n-are a face. E om şi trebuie să-l 
salvăm, răspunse naturalistul. 

Deschise o lădiţă pe care o avea lângă el, scoase nişte 
medicamente, vată şi feşe şi se apucă să panseze cu 
îndemânare pe negru ajutat de Josef. 

În regiunile acelea, rana cea mai neînsemnată poate 
deveni primejdioasă, dacă nu e tratată timp. De acolo şi 


mortalitatea ridicată a acestor popoare care se războiesc 
mereu între ele. 

Fâşiile de carne sfâşiate de colții crocodilului trebuiau 
neapărat înlăturate ca să nu învenineze rana - operaţie 
dureroasă care trezi pe negru complet din leşin. 

Se uită în juru-i. 

Oameni albi şi sandehi... murmură el recunoscând pe 
niam-niami după portul capului. Aceştia nu sunt vânători de 
sclavi... 

Nu, dragul meu, noi îţi suntem prieteni, nu duşmani, îl 
linişti Josef. 

Atunci... atunci Lobo n-a murit? 

Trăieşti. Colo e malul de pe care ai sărit în apă. 

Sunt într-o... barcă! Da, l-aţi tras pe Lobo în ea... acum şi- 
aduce Lobo aminte. Sunteţi oameni buni. Dar Tolo unde e? 

Se va fi salvat şi el, fiindcă nu l-am găsit. 

Repede, repede la copacii unde s-a ascuns... 

Vru să sară în picioare dar durerile îl prididiră şi căzu 
îndărăt pe spate. 

În timp ce-l pansau, povesti ce li se întâmplase lui şi 
prietenului său. 

Aşadar, Abu el Mot nu e la seribah, ci în drum spre casă, 
iar Abd el Mot e şi el plecat. Prin urmare cetatea e aproape 
pustie? 

Nu, fiindcă lasă întotdeauna cincizeci de oameni s-o 
păzească, răspunse negrul. 

De aceştia nu ne temem noi şi ne putem urma drumul fără 
grijă. 

Dacă plecaţi, Lobo trebuie să se ducă să-şi caute prietenul. 
Să pleci în starea asta? Nu se poate, băiatule. Stai liniştit, 
dacă nu vrei să ţi se învenineze rănile. Nu te lăsăm de lângă 

noi, până ce nu te vei tămădui de tot. 

Nu se poate! Lobo se duce la Tolo. Unde e el? 

E scăpat. Arabii s-au dus tot înainte şi copacul unde e 
ascuns prietenul tău a rămas în urmă. O să-l căutăm noi. 


Trebuie găsit ca să se ducă la Ombula, fiindcă Lobo nu 
poate să umble, să dea de veste satului că vin vânătorii de 
sclavi. 

Mă duc eu la mal să văd dacă s-au îndepărtat arabii, zise 
tânărul cârmaci. 

Mergem cu toţii, răspunse Pfotenhauer. Tragem barca 
acolo. 

Nu se poate. Ar fi o greşeală din partea noastră. Mă duc 
deocamdată singur să mă încredinţez că au plecat, zise cu 
hotărâre tânărul. 

Înot nu se poate, fiindcă au să te mănânce crocodilii. 

Îmi fac o plută din trestie şi ajung repede la mal. Dacă 
pluta e destul de mare ca să încap bine pe ea şi să mă 
acopăr cu trestie, nu mă văd şi nu se ating de mine. 

Împinseră barca mai adânc în păpuriş şi vâslaşii se 
apucară să taie trestie pentru întocmirea plutei. 

Ceea ce vrei tu să faci, zise îngrijorat Josef cârmaciului, e 
cât se poate de primejdios. Ce te faci dacă te văd? Ori te 
împuşcă, ori te iau prizonier. 

Niciuna nici alta, fiindcă, mă pricep destul de bine să mă 
strecor neobservat, răspunse tânărul cu o siguranţă demnă 
de admirat. 

În curând pluta fu gata şi tânărul se îndreptă spre mal, 
ocolind însă locul unde sărise Lobo în apă, ca să fiu fi rămas 
vreunul din vânătorii de sclavi acolo de pază. 

Curajos băiat, zise Josef Schwarz în germană 
naturalistului. 

Tânărul acesta mi-a devenit foarte drag, răspunse 
savantul. E ceva în atitudinea lui care mă face să cred că 
băiatul face parte dintr-un strat mai ridicat. Tare aş vrea să 
ştiu din ce colţ de lume o fi. Niam-niam nu e, judecând după 
culoarea pielii şi trăsăturile feţei sale. 

Nici eu nu ştiu ce sa zic. Uneori îmi vine să credcă e 
mulatru, alteori somalez. De câte ori l-am întrebat de 
obârşia lui, a ocolit răspunsul. 


Acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi mie. Nici chiar niam- 
niamii tribului în mijlocul cărora trăieşte nu ştiu de unde 
vine. Pâre să-şi fi păstrat şi faţă de ei taina. Faptul că-i spun 
Abd es Sirr66 dovedeşte că-l bâănuiesc de neam arab. 

Atunci trebuie să fie mulatru, deoarece arab curat nu e. 
Eu cred că băiatul ăsta a trecut prin întâmplări grozave. Nu 
râde niciodată. Arareori îi flutură un zâmbet fugarnic pe 
buze. L-ai văzut vreodată zburdând cu băieţii de vârsta lui? 

Nu. 

Nici eu. Grav şi serios întotdeauna, ca un om care a suferit 
cumplit în viaţa lui Cine ştie ce tragedie se ascunde în 
sufletul lui fraged! După puţinele manifestări religioase pe 
care le-am observat la el, mă face să presupun că e 
mahomedan. Vai văzut vreodată făcându-şi rugăciunea? 

Rugându-se, da, dar n-am auzit ce spune. Şi niciodată la 
ore anumite, odată cu ceilalţi, ci atunci când crede că nu-l 
vede nimeni. 

Eu l-am spionat o dată. Şoptea sfânta Fathha; după 
cuvintele „Atotstăpânitorul lumii” şi „Atotmilostivul” adăuga 
expresii care nu aparţin versetului, adică Mir itakam67 şi 
Sabit el meglis68, ceea ce dovedeşte că-l frământă gânduri 
de răzbunare. 

M-am gândit şi eu la asta. Când se crede singur, se uită 
încruntat înaintea lui şi încleştează pumnii, ca şi când ar 
vrea să omoare pe cineva, scrâşneşte din dinţi şi... ia te uită 
colo! Le vezi? Le cunoşti? 

Savantul sărise în n picioare şi arăta agitând braţele spre 
un stol de păsări care zbura drept deasupra apei. 

Da, răspunse Josef. Sunt aşa-zisele Mâncătoare-de-albine, 
- Merops caeruleo cephalus. Splendide păsări! Uite cum 
sclipesc penele lor ca nişte smaralde şi rubine în bătaia 
soarelui. 

O minune, nu altceva! Ştii cum le spun băştinaşii? 

Da. Dşurull, fiindcă ţipătul lor se aseamănă cu aceste două 
silabe. 


Ai dreptate. Vad că eşti un bun cunoscător al păsărilor. 
Acu' s-au dus... au pierit în desişul pădurii. În Europa nu 
există decât un singur soi din aceste păsări, Merops 
apiaster. Au fruntea albă, cercuri albastre în jurul ochilor, 
ochi albaştri şi aripile albastre-verzui. Eu mă interesez 
îndeosebi de păsările astea fiindcă au fost întâiul meu desen 
la lecţia de ştiinţe naturale pe care l-am purtat pe urmă în 
spate. 

Da? Cum asta? 

Împrumutasem de la profesor o carte de ştiinţe naturale în 
care era desenată o pasăre de astea. Mie mi-era necaz că 
tuşul fusese prea gros şi nu se cunoştea bine desenul. Am 
luat atunci cutiei cu culori şi am vopsit pasărea cum mi-a 
plăcut mie. Când i-am dat cartea îndărăt şi a văzut ce 
ispravă am făcut „Domnul” m-a dus în cancelarie şi mi-a 
desenat cu linia pe spinare atât de bine o lighioană de 
astea, că am purtat-o multă vreme întipărită acolo în toate 
culorile curcubeului. Procesorul meu de ştiinţe naturale 
prinsese pică pe mine fiindcă-l întrebam prea multe, după 
cum ţi-am spus. La un examen... 

Abd es Sirr! strigă în clipa aceea unul din vâslaşi arătând 
spre râu. 

Cârmaciul se înapoia. 

N-am văzut pe nimeni, zise el, vânătorii de sclavi au plecat. 

Nici pe Tolo? întrebă L.obo îngrijorat. 

Nu. Îl vom căuta însă şi-l vom găsi cu siguranţă. Am intrat 
în pădure şi am văzut o ceată mare de călăreţi îndreptându- 
se spre câmpie... 

În ce direcţie? întrebă Josef. 

Înspre miazăzi. 

Atunci au plecat definitiv. Să sperăm că Tolo nu era cu ei. 
Acum să tragem la mal ca să-l căutăm. 

Lobo nu putea să-i însoţească prin pădure din pricina 
rănilor sale care îl făceau să sufere cumplit, dar descrise 
atât de amănunţit locul unde erau cei doi copaci încât nu se 
putea să nu-l găsească. 


Josef îşi luă ocheanul cu el şi se îndreptară cu toţii spre 
locul arătat. Auziră din pom gemete plângătoare. 

Tolo, acolo eşti? strigă savantul. 

Nici un răspuns. Şi fiindcă nici la a doua întrebare 
repetată de el nu-i răspunse nimeni, germanul se căţără în 
copac şi văzu pe bietul negru cu braţele încleştate de 
trunchi. 

Dă-te jos! îi strigă el. 

Omoară pe 'Iolo, omoară pe Tolo şi lasă pe Lobo să 
trăiască... Lobo e bun... răspunse băiatul tânguindu-se. 

Sunteţi amândoi salvaţi, dă-te jos. Noi vă suntem prieteni. 

Nu e adevărat. Eşti alb... eşti un arab... un vânător de 
sclavi... din oamenii lui Abd el Mot... 

Te înşeli, sunt duşmanul lor. Îţi vreau binele, băiete, dă-te 
Jos. 

Tolo nu poate, nu mai are putere. 

Hai că te ajutăm noi. 

Negrul era într-adevăr atât de slăbit încât de-abia se mai 
putea ţine de trunchi. Josef Schwarz chemă doi niam-niami 
şi toţi trei împreună reuşiră să dea pe băiat jos din copac. 

Nenorocitului nu-i venea să creadă că e salvat şi se 
tânguia încetişor. Nu putea umbla şi trebuiră să-l sprijine 
de subsuori până la barcă. La vederea prietenului său 
scoase un țipăt de bucurie şi căzu leşinat. 

Lobo de asemenea se simţea fericit că 'Tolo scăpase şi el 
din ghearele arabilor. 

Se ţinu sfat ce era de făcut. Lobo stăruia să se trimită un 
om la Ombula ca să-i înştiinţeze de venirea vânătorilor. Nici 
el nici Tolo nu erau în stare să facă drumul până acolo. 
Niam-niamii nu vroiau să se expună ca să fie luaţi sclavi în 
drum de ceata lui Abd el Mot, aşa că nu rămâneau decât cei 
doi albi. Abd el Sirr ascultă în tăcere ce vorbeau albii între 
ei. 

Ce e de făcut? zise germanul în nemţeşte prietenului său. 
Grija pentru siguranţa noastră personală ne împiedică să 
ne ocupăm de afacerea asta, pe de altă parte, datoria de 


oameni şi creştini ne porunceşte contrariul. Să lăsăm un sat 
întreg de bărbaţi, femei şi copii pradă unor ticăloşi? 
Dumneata ce zici? 

Ştiu şi eu ce să zic? la să mă uit pe hartă unde dracu ' vine 
Ombula asta. Pe cât mi-aduc aminte, e prin ţinutul negrilor 
belanda, răspunse Pfotenhauer. 

Scoase din buzunar o hartă zdrenţuită, o despături, o 
întinse pe genunchi şi începu s-o studieze cu atenţie. 

Nu o zăresc, zise el după câtva timp şi o băgă iar în 
buzunar. Belandaşii locuiesc între bongoşi şi niam-niami, 
deci la sud-vest de aici, spre munţii Pambisa. Dar unde se 
află Ombula lor nu găsesc pe hartă şi în căpăţâna mea şi 
mai puţin. 

Pambisa! strigă Lobo care, deşi nu înţelesese ce vorbiseră 
albii între ei dar desluşise cuvântul, acolo e Ombula. 

Aşadar, acolo e. Câte zile de drum? 

Trei, de la seribahul Omm et Timsah. 

Adică două şi jumătate de aici. Ne-am duce degeaba. 
Arabii au cai şi noi n-avem. Unul de-ai noştri ar ajunge mult 
mai târziu decât ei. 

Ba mult mai devreme, zise cârmaciul care tăcuse până 
atunci. 

Cum aşa? 

Călare pe cămilă. La triburile djur, se găsesc întotdeauna. 
Ştiu un sat djur, nu departe de seribahul Omm et Timsah. 
Să ne ducem acolo; putem închiria sau chiar cumpăra una 
sau mai multe cămile. 

E foarte aproape? 

Ţine de cetatea lui Abu el Mot. Acesta a biruit pe locuitori 
şi de atunci trebuie să muncească pentru el - pe plată, ce e 
drept - dar ar fi bucuroşi să-l tragă pe sfoară, numai să nu 
se afle. 

Şi crezi că ar vrea ei să trimită un om de-al lor călare la 
Ombula? 

Asta nu, fiindcă sunt în duşmănie cu belandaşii. i-ar primi 
banii şi în faţa ta ar spune omului să plece. Fii însă sigur că 


s-ar întoarce pe altă parte fără ca să-l vezi tu. Suntem 
nevoiţi să trimitem pe unul din noi. M-aş duce eu, dar nu 
pot lăsa barca fără cârmaci, mai ales că niciunul din voi nu 
cunoaşte cursul râului. 

Atunci nu rămâne decât să plecăm ori eu ori dumneata, 
zise Josef Schwarz lui Pfotenhauer. Crezi că e neapărată 
nevoie să luam afacerea asta în sarcina noastră? 

Negreşit. Mai întâi, e de datoria noastră să venim în 
ajutorul negrilor, şi al doilea, mare poftă aş avea să-i joc 
renghiul ticălosului de Abu el Mot. Voi căuta, să pun mâna 
pe o cămilă şi mă duc de-a dreptul la Ombula. 

Nu, nu, nu pot îngădui una ca asta! Am şi eu aceleaşi 
datorii ca şi dumneata. Afacerea e foarte primejdioasă, 
propun deci să tragem la sorţi. 

Fie şi aşa. Primejdie e pretutindeni. Ori că ies fratelui 
dumitale înainte cu barca, ori că mă duc eu la Ombula, tot 
aia e. Şi ici şi colo îmi poate face cineva de petrecanie. 

Bine. Să luăm două fire de trestie, unul, mai lung şi altul 
mai scurt şi... 

Nu! îi curmă naturalistul vorba. Nu noi să hotărâm ci 
păsările cerului. Cea dintâi care o zbura deasupra apei să 
ne spună care din noi doi să plece. Dacă vine de pe malul 
celălalt încoace, te duci dumneata; dacă zboară de pe ăsta 
într-acolo, mă duc eu. Ne-am înţeles? Perfect. În acelaşi 
timp să ne urmăm calea pe apă până la satul cu pricina. 

Dădură ordin vâslaşilor să pună mâna pe lopeţi dar să 
urmărească în acelaşi timp zborul păsărilor. Fiul-tainei zise: 

Deoarece în cetate nu se mai află decât cincizeci de arabi, 
nu e nevoie să ne ferim. Vom trage barca pe malul stâng, o 
ascundem în păpuriş şi eu vă duc la satul despre care v-am 
vorbit şi al cărui şeic îl cunosc foarte bine. 

Tânărul cârmi barca spre. mijlocul râului apoi o lăsă s- 
alunece ca săgeata pe întinsul apei la vale. 

Tolo dormea adânc în urma medicamentului luat şi Lobo 
închise şi el ochii. Ştia că s-a găsit cineva care să înştiinţeze 


pe ai lui de primejdia care-i ameninţa şi se simţea uşurat ca 
de o grea povară. 

VIII. Un nou tovarăş de drum. 

Cei doi germani stăteau tăcuţi la prora vasului. Apropiata 
despărţire trebuia să fie de scurtă durată sau poate pentru 
totdeauna. Tatăl-cocostârcului era frământat de gânduri. 
Deodată întrerupse tăcerea şi zise: 

Numai dracu' ştie de ce mi-e inima atât de grea! De 
despărţit trebuie oricum să ne despărţim şi măcar de am 
putea ajuta cu ceva pe nenorociţii ăia de negri. Să-i lăsăm 
în plata Domnului, nu merge. M-ar mustra conştiinţa toată 
viaţa. 

Tot aşa zic şi eu. De altfel, să nu ne închipuim lucrurile mai 
grave decât sunt. Unul din noi se duce să le dea de ştire, 
căutând în acelaşi timp să nu fie prins pe drum de vânătorii 
de sclavi. Cred că nu e chiar aşa de greu să te fereşti. 

Şi da şi nu. Te pomeneşti că pun mâna pe tine şi te-ai dus 
pe copcă. Eu... ha, uite, le vezi? 

Sărise iar de la locul lui şi arăta spre malul celălalt de 
unde venea în zbor un stol de păsări. 

Da. Sunt ciovlici pintenaţi, Hoplopterus spinosus. 

Aşa e. Mi se pare curios că zboară atât de sus. Pesemne că 
le-a speriat vreun hipopotam. Aici li se zice siksak, după 
ciripitul lor. Uite că au intrat în păpuriş, pesemne după 
melci. 

Să sperăm că o să găsim în sat o cămilă sprintenă de 
picior. Acela dintre noi care va trebui să plece să-şi ia 
merinde pentru şase zile. Celălalt să stea să aştepte pe 
fratele tău. Dar unde? În apropiere de seribahul Omm et 
Timsah, nu se poate. 

Adevărat. Aici nu poţi s-aştepţi, răspunse Josef Schwarz 
zâmbind, fiindcă te-ar vedea cei din cetate. O să trebuie să 
te duci mai la vale până la seribahul Madunga, pe ai cărei 
locuitori îi cunoaşte bine cârmaciul nostru. Zice că vom fi 
primiţi de ei cu bucurie. Pe acolo o să treacă şi fratele meu, 


aşa că o să te întâlneşti cu el înainte de a mă întoarce eu de 
la Ombula. 

Să te întorci de la Ombula? întrebă naturalistul 
încremenit. Cum adică, nu mă duc eu? Cine ţi-a spus 
dumitale? 

Aşa ai hotărât doar. 

Eu? Nici prin gând nu mi-a trecut. 

Păi nu ai spus că păsările să hotărască? Au hotărât. 

Habar n-am. Nu cumva vrei să mă tragi pe sfoară, dom... 
rupse vorba şi se uită câtva timp cu ochii holbaţi la 
tovarăşul său, pe urmă izbucni: Fir-ar a dracului de treabă! 
Uitasem, domnule, cu desăvârşire! Ciovlicele, lua-le-ar 
naiba! Dincotro veneau, că eu nici n-am băgat de seamă? 

De pe malul celălalt. 

Atunci... 

Sorţii m-au ales pe mine. Recunoşti? 

N-am încotro. Bătu-le-ar Dumnezeu să le bată! Să mă fi 
gândit le împuşcam pe toate. Ce-ar fi să mai tragem o dată 
la sorţi? 

Nu primesc. 

Să ştii că de azi încolo când oi vedea o ciovlică îi trântesc 
un glonţ în pene să se ducă dracului! Cine naiba şi-ar fi 
închipuit că o să cadă sorții pe tine - nu te superi că te 
tutuiesc, nu e aşa? - când pusesem aşa de frumos lucrurile 
la cale? 

Cum? 

Ce mi-am zis eu? Dacă o zbura pasărea din partea asta, 
mă duc eu. Şi cum barca noastră se aţinea aproape de 
malul de colea, o să se sperie păsările şi o să zboare pe 
malul celălalt. 

Ai făcut o socoteală greşită, pentru că păsările speriate n- 
ar fi zburat pe deasupra bărcii, ci s-ar fi îndreptat spre 
pădure. 

Stai, domnule, că nu merge p-aşa. Dacă s-a întâmplat din 
prostia mea, trebuie s-o luăm de la început. 


Nu-ţi mai da osteneala, dragul meu, ar fi degeaba. Ce s-a 
hotărât, rămâne bine hotărât. 

Zău? Atunci ştii ce? Trage-mi o palmă zdravănă ca să mă 
învăţ minte. Auzi, domnule, naturalist sunt eu, ori ce dracu' 
sunt? Să nu ştiu atâta lucru! 

Josef Schwarz râse, dar Pfotenhauer lăsă nasul lui mare în 
jos şi rămase multă vreme pe gânduri. 

Barca aluneca cu repeziciune pe apă. Soarele începuse să 
se lase la asfinţit. Cârmaciul îndrepta luntrea tot spre malul 
drept al râului. La întrebarea lui Josef, tânărul răspunse: 

Ne apropiem de seribahul Omm et Timsah. Dacă vrem să 
nu fim văzuţi, trebuie să ne aţinem cât mai aproape de mal. 

Naturalistul ridică deodată capul şi începu să adulmece 
aerul. 

Ce e, simţi vreun miros? îl întrebă Josef. 

Da. Tu nu? 

Nimic. Se va fi înşelat nasul dumitale, fiindcă văd că nici 
negrilor nu le miroase a nimic. 

Ce, nasul meu se înşeală? întrebă acesta indignat. Nu-l 
cunoşti bine. Mă bizui pe el mai mult ca pe oricine, aşa să 
ştii dumneata! 

Ei şi ce-a mirosit dumnealui? râse Josef. 

Îi miroase a ars, a pârjol. 

O fi făcut cineva foc pe mal ca să-şi frigă peşte. 

Nu, nu, miroase a lemn aprins, a lut şi paie arse. Pun 
rămăşag că a ars undeva o casă. 

Acum simţiră şi ceilalţi mirosul. Cârmaciul se ridică de la 
locul lui, se uită înspre malul stâng şi zise: 

Arde la seribahul Omm et Timsah. Altundeva nu poate să 
fie. E foc mare, nu glumă. Uitaţi-vă colo cum se ridică 
trâmbele de fum deasupra vârfurilor copacilor. 

Vâslaşii strânseră lopeţile aşteptând să vadă ce are să 
hotărască tânărul lor cârmaci. Acesta cercetă cu privirea 
zarea, mirosi aerul apoi zise iar: 

Arde cetatea. I s-a pus probabil dinadins foc, altminteri 
când s-aprinde o singură colibă au apă destul de aproape ca 


s-o stingă. Poate că arabii s-au gândit să-şi facă altă cetate 
mai la răsărit. Să întrebăm pe Lobo, poate că a auzit el 
despre un astfel de plan al lor. 

Deşteptară pe băiat care rămase încremenit când auzi 
despre ce e vorba. Pe cât ştia el, nici gând n-aveau vânătorii 
de sclavi să-şi strămute seribahul de unde era. 

Cârmaciul trase la mal, acoperi barca din nou, ca rândul 
trecut, şi o lăsă apoi să alunece încetişor devale dusă de 
curent. 

Din ce înaintau, mirosul devenea tot mai pătrunzător. 
Vâslaşii stăteau tăcuţi la locurile lor cu ochii aţintiţi spre 
mal, uitându-se printre trestiile ce acopereau barca. Când 
fură mai aproape, Fiul tainei zise arătând într-acolo: 

Acum se desluşeşte bine unde e focul. Vedeţi fumul acela 
gros? Arde seribahul lui Abu el Mot, sau mai bine zis a şi 
ars. Fumul e doar de la temeliile care au mai rămas. Până şi 
pe râu a ars. Uitaţi-vă la trestii ce înnegrite sunt de fum. 
Mai mult încă, arde şi acum. 

Păi cum o să ardă apa, domnule? interveni savantul cu 
mirare. 

Apa nu; doar corabia pe care o avea ascunsă în păpuriş. I- 
au dat şi ei foc. Nu poate să fie decât o mână de vrăjmaş la 
mijloc. Oare să fi năvălit djurii în seribah pe care îl ştiau 
acum slab apărat şi să-l fi aprins? Trebuie neapărat să 
aflăm ce s-a întâmplat. 

În nici un caz nu ne ducem de-a dreptul acolo, îşi dădu cu 
părerea Josef. 

Nu, înaintăm atât cât să nu putem fi, văzuţi şi să tragem 
pe urmă în păpuriş. 

Într-adevăr, mirosul de incendiu ajungea până la ei. De- 
abia aşteptau s-ajungă la mal. 

Găsiră în sfârşit un loc potrivit. Hotărâră ca vâslaşii să 
rămână în barcă şi cârmaciul îi învăţă ce aveau de făcut 
dacă vor fi surprinşi de cineva, pe urmă cobori împreună cu 
cei doi savanţi la mal. Tânărul se înarmă cu o măciucă 


ghintuită şi o suliță, albii cu revolvere şi puşti şi Josef îşi luă 
şi ocheanulcu el. 

O luară pe sub copacii rari ai malului şi ieşiră de partea 
cealaltă a pădurii fără să vadă Ceva suspect. 

Înaintea lor se întindea şesul nemărginit. La dreapta lor se 
vedea cetatea din care nu mai rămăsese decât un morman 
de cenuşă fumegândă. Se apropiară cu băgare de seamă; 
nici o vietate primprejur. Până şi păsările de prin copaci 
zburaseră de dogoreala focului. 

Totuşi, printre ruinele colibelor, zăriră la un moment dat 
nişte umbre mişcându-se. 

Sunt oameni, zise tânărul. Oare; cine să fie? Dacă aş şti că 
se află şi albi printre ei, aş crede... 

Stai că-ţi spun eu imediat, îl întrerupse savantul scoțând 
ocheanul din buzunar. Apoi adăugă după câteva momente: 
Nu văd decât negri şi încă foarte puţini - cel mult douăzeci. 

Înarmaţi? 

Îi văd cotrobăind în mormanele de cenuşă. 

Caută probabil să ia ce-o mai fi rămas de pe urma focului. 
Cum sunt îmbrăcaţi? 

N-au nimic pe ei, decât un şorţuleţ în jurul mijlocului. 
Părul îl au împletit ca o coroană pe cap. 

Atunci sunt djuri, prieteni de-ai mei. O să mă furişez până 
la ei. Dacă mă-nşel eu şi mă atacă, o să strig numele lui Abu 
Laklak ca să veniţi să mă scăpaţi. Armele voastre ajung să-i 
pună pe fugă. 

Tânărul se lungi la pământ şi începu să se târască în lungul 
fostului gard de mărăcini prefăcut şi el în cenuşă, apoi îl 
văzură pierind după un morman de ruine. [ineau armele 
pregătite ca să-i poată veni în ajutor, dacă îl vor auzi 
strigând. 

Trecură câteva minute, pe urmă Josef zări prin ochean 
cum oamenii se adună toţi la un loc şi printre ei apar doi 
inşi pe care nu-i văzuse până atunci. Unul era un negru, 
celălalt părea să fie alb. 


După câtva timp, negrul se desprinse din grup cu încă 
unul şi porni spre ei cu paşi grăbiţi. 

Vin încoace, zise Josef tovarăşului său. 

Doar nu cu gând rău? 

Nu, cred. Unul pare să fie conducătorul lor, iar celălalt 
cârmaciul nostru. 

Păi, dacă-i aşa, n-avem de ce ne teme. Sunt curios să văd 
cu ce fel de oameni avem de-a face. Dacă sunt din tribul 
djur, nu o să-mi pară rău defel. 

Aceştia erau acum atât de aproape încât li se desluşea 
destul de bine faţa. Fiul-tainei zâmbea foarte mulţumit. 
Celălalt era un negru burtos al cărui chip lucea de bucurie. 
Ridică încă de departe braţele şi le flutură în aer în semn de 
salut. Pe urmă se opri, se aplecă până la pământ şi strigă: 

Salam, salam aleik! Bine-aţi venit! Allah m-a învrednicit cu 
milostivirea lui trimiţându-vă la mine. Eu, cu tot ce e al meu, 
cu tot tribul meu şi războinicii mei, vă primim cu braţele 
deschise. 

Să nu-l luăm în serios, şopti naturalistul. Ăsta ştie de Allah 
tot atât cât ştie cămila lui de astronomie. 

Dar cu glas tare mulţumi foarte călduros negrului, de 
asemenea şi Josef. Burtosul se apropie şi mai mult, se 
ploconi iar şi urmă: 

Sunt şeicul tribului djur care locuieşte aici în apropiere. 
Am zărit astăzi un foc grozav prin preajma cetăţii şi am 
alergat să dăm ajutor arabilor; când am sosit noi, nu i-am 
mai zărit şi ne-am apucat să mai salvăm ce e de salvat. 

Încotro s-au dus? 

Allah ştie, că eu nu. 

Omul era un păgân, credea însă că cei doi albi sunt 
mahomedani, de aceea îl tot pomenea pe Allah. 

Cunoşti tu pe locuitorii din seribah? îl cercetă Schwarz. 

Da, îi cunosc bine pe toţi. 

Când ai fost pentru ultima oară aici? 

Cu ziua de ieri mai trecuse una. Abd el Mota trimis după 
mine ca să-mi cumpere nişte cai. 


Ţi-a spus unde se duce? 

Mi-a spus numai că se duce în ţinutul belandaşilor, anume 
unde nu mi-a spus, cum nu spune nici Abu el Mot când 
pleacă la drum. 

Unde e acum Abu el Mot? 

În ţinutul homrilor, dar ştiţi că trebuie să se întoarcă în 
curând. 

Sunteţi prieteni? 

Şeicul zâmbi cu gura de la o ureche la cealaltă - ceea ce ar 
fi însemnat un zâmbet diplomatic —, se scărpină în cap şi 
răspunse: 

Stăpâne, un om sărac trebuie să fie prieten cu cei de sus 
ca să nu-l înghită. Sunt şi prietenul tău şi te slujesc cu 
supunere, fiindcă ştiu că o să mă plăteşti bine. 

Dacă o să te plătesc bine sau deloc, atârnă de răspunsurile 
tale. Când a plecat Abd el Mot? 

Dis-de-dimineaţă; i-am adus încă din ajun caii. 

A lăsat ceva oameni de pază în seribah? 

Da. Aşa face întotdeauna şi zicea că aşa o să facă şi acum. 

Unde sunt oamenii? 

Au plecat, dar nu ştiu unde. 

Cine a pus foc cetăţii? 

Pesemne că ei, fiindcă au luat şi vitele. S-or fi răsculat 
împotriva lui. 

Aha, aşa! Atunci Abu el Mot a rămas om sărac. 

O să se îmbogăţească iar repede, stăpâne. Când a plecat 
zicea că o să tocmească mulţi războinici de-ai nuehrilor să-i 
aducă aici, fiindcă are de gând să ia de la niam-niami o 
grămadă de sclavi. Când o vedea că oamenii lăsaţi aici de 
pază au ars şi prădat seribahul, o să pornească după ei ca 
să le ia îndărăt prada. 

Nu cumva focul l-o fi pus Abd el Mot? 

Nu, fiindcă e credincios stăpânului său? 

Ca şi tine! 

Josef privi cu asprime pe dolofana căpetenie a negrilor 
care zâmbi, se înclină şi răspunse cam încurcată: 


Stăpâne, eu slujesc cu credinţă pe cine mă plăteşte bine. 

Ce fel de plată primeşti tu, vite ori lucruri de trebuinţă 
casei? 

Şi una şi alta, dar mai mult îmi plac talerii69. 

S-ar putea atunci să capeţi aşa ceva şi de la mine. Eşti în 
duşmănie cu belandaşii? 

Da, stăpâne, duşmănie de moarte. 

Cunoşti drumul spre satele lor? 

Nu e djur să nu-l cunoască. 

Aş vrea să mă duc la Ombula. Ai putea să-mi dai pe cineva 
să mă însoţească? 

Oricare dintre djuri te poate însoţi. Dacă dai trei taleri de 
argint, cea mai bună călăuză a tribului e la poruncile tale. 

Bine, îi dau patru nu trei taleri de argint cu o condiţie: să 
mă ducă şi să mă aducă îndărăt; plata la întoarcere. 

Negrul îşi împreună mâinile şi strigă: 

Allah să te ocrotească, stăpâne! Ce-ţi trece prin minte! 
Trebuie să dai banii înainte. 

Nu, asta n-o fac. 

Păi atunci n-o să-i mai văd niciodată. 

Pentru ce? 

Fiindcă n-ai să te mai întorci. Belandaşii au să te omoare şi 
pe călăuză tot aşa. 

Îmi place că eşti sincer! Dacă e aşa, nu iau nici o călăuză 
cu mine, dar nici tu n-o să vezi arginţii. 

Negrul înţelese că se dăduse prosteşte de gol. Totuşi 
încercă să-şi salveze câştigul. 

Nici un djur n-ar cuteza să păşească pe meleagurile 
belandaşilor decât însoţit de mulţi războinici. Să facem 
atunci altminteri: călăuza o să te ducă până la hotarul lor, 
pe urmă te lasă acolo şi se întoarce acasă. Ar fi să se ducă la 
moarte sigură, dacă ar îndrăzni mai mult decât atât. 
Întreabă şi pe Sejad ifjal, să vezi dacă n-o să-ţi spună şi el 
tot aşa. 

Sejad înseamnă vânător şi ifjal e pluralul de la fil - elefant; 
un Sejad ifjal însemna vânătorul de elefanţi. 


Josef fu foarte mirat auzind că printre djuri se află un 
astfel de vânător. 

Şi cu ce omoară vânătorul vostru elefanții? întrebă el. 

Cu puşca. 

Aveţi şi voi astfel de arme? 

Noi nu. Păi ăsta nici nu e dintr-ai noştri. 

Din ce trib face parte? 

Nu ştiu. E un alb. Pe el nu-l cunoaştem, auzisem doar de 
numele lui. E un om tare vestit. Ne-am pomenit azi cu el şi, 
când a auzit că a ars seribahul, a venit şi el să vadă ce a fost 
pe-aici. 

Şi de la voi unde se duce? 

Nu ştiu, n-am avut vreme să-l întreb. 

Am vrea să vedem şi noi seribahul. 

Bine, haideţi cu mine. Pe urmă vă poftesc să fiţi oaspeţii 
mei. Peşte e destul şi o să vă fac un ospăț să vă lingeţi 
degetele. 

Cercetară ce mai rămăsese din seribah, dar prea mult nu 
era de văzut. Mormane de cenuşă şi ce apucaseră djurii să 
scoată din colibe; nu era mare lucru. 

Josef trimise pe cârmaci să spună vâslaşilor că nu exista 
nici o primejdie pentru ei şi să-i aştepte acolo, unde sunt. 

Printre djuri se afla un bărbat lat în spate, cu faţa pârlită 
de soare, dar nu de culoarea negrilor. Judecând după 
trăsăturile chipului său, părea să fie un amestec de arab şi 
negru. Purta un kaik de postav deschis şi era încălţat cu 
pantofi de cânepă. În mână ţinea o puşcă de mare calibru, 
întocmai ca a slovacului poreclit Tatăl-celor-unsprezece-fire- 
de-păr. 

O barbă mare căruntă îi acoperea pieptul. Obrajii supţi. 
Părea să fie suferind şi foarte slăbit de multe lipsuri, dar 
privirea ochilor lui negri era vie şi pătrunzătoare. 

Ăsta e Sejad ifjal, zise căpetenia arătând spre bărbat. Să-ţi 
spună şi el dacă nu am dreptate când vă spun că e tare 
primejdios să vă duceţi la belandaşi. 


Vreţi să vă duceţi acolo? întrebă el pe germani 
măsurându-i cu privirea. 

Numai eu singur, răspunse Josef. 

Dai dovadă de mult curaj. Îmi îngădui să te-ntreb din ce 
trib faci parte? 

Din niciunul. Sunt european, din ţara germană, de care nu 
cred să fi auzit vreodată. 

Ba am auzit şi am cunoscut pe un european care mi-a 
scăpat chiar viaţa. 

Vrei să-mi spui şi mie cine e? 

Da. Numele lui e pururi pe buzele mele ca să-i aduc laude 
şi cuvinte de mulţumire. Îşi zice Emin Paşa şi stăpâneşte 
ţinutul Wadelai. Ai auzit vreodată de el? 

Da. E un om vestit care face tot ce-i stă în putinţă pentru 
binele supuşilor săi. Mai ales urăşte de moarte negoţul cu 
sclavi pe care l-a stârpit în ţinutul său. 

Foarte frumos din partea lui. De aceea îi sunt prieten din 
toată inima, măcar că nu e adept al Profetului. 

Cum? Ie credeam arab şi mă miră că eşti un duşman al 
negoţului cu sclavi. 

Mă trag din Dar Runga şi am avut pe vremuri mulţi sclavi 
ca să mă slujească. Mai aveam însă şi un duşman care, ca să 
se răzbune pe mine, mi-a răpit feciorul, singurul meu copil, 
ducându-l apoi în sclavie. Atunci am eliberat pe toţi sclavii 
mei, am lăsat pe fratele meu să-mi păzească turmele şi 
cortul şi am pornit să-mi caut copilul. 

Şi nu l-ai găsit până acum? 

Nu. Au trecut de-atunci mulţi ani în care nu mi-am mai 
revăzut nici casa nici feciorul. Am rătăcit ca Jahudi el 
Abadi70, despre care creştinii spun că nu se va odihni în 
vecii vecilor, pentru că a răpit liniştea lui Isa Ben 
Marryam7/ 1. Nici pe duşmanul care mi-a furat copilul nu l- 
am mai văzut de-atunci şi nici de urma unuia din ei n-am 
dat. Rătăcesc mereu din ţinut în ţinut, de la un trib la altul 
crezând că poate întâmplarea să-mi scoată pe cineva în cale 


care să ştie ceva de copilul meu. Acum vin de la idrişi şi mă 
duc la belandaşi şi babukari. 

Parcă ziceai că e primejdios lucru să treci hotarul 
belandaşilor. 

Dacă le-aş spune că vin de la djuri da, deoarece sunt în 
duşmănie cu ei, dar n-am să le spun. Tu ce treabă ai cu ei? 

Vreau să-i înştiinţez că Abd el Mot a pornit să atace marele 
sat Ombula, răspunse Josef încet ca să nu-l audă negrii. 

Ştiu aceştia de-aici ce scop urmăreşti? 

Poate că a ghicit căpetenia lor, eu însă nu i-am spus încă. 

Nici să nu-i spui; djurii sunt prieteni cu Abu el Mot şi te 
poţi aştepta să-ţi pună piedici în cale, primejdioase chiar. Să 
ne dăm niţel mai la o parte ca să nu ne-audă ce vorbim. 

Se traseră mai departe de negri, pe urmă bătrânul întrebă 
pe german privindu-l ţintă în ochi: 

Ce interes aveţi voi de la belandaşi? Sunteţi prieteni cu ei? 

Nu. Nici măcar nu-i cunoaştem şi nu ne-a călcat în viaţa 
noastră piciorul pe-acolo. Dar nu numai religia ci şi inima 
noastră ne îndeamnă să-i prevenim. 

Aşadar nu sunteţi din acei creştini care caută să pună 
stăpânire pe cât mai multe ţări şi popoare. Vă asemănaţi 
atunci cu Emin Paşa care a venit să-şi fericească supuşii. Aţi 
putea să-mi spuneţi ce motiv v-a făcut să cutreieraţi 
meleagurile acestea? 

Ca să cunoaştem oamenii şi vietăţile care trăiesc pe aici. 

Arabul clătină capul nedumerit. 

Şi ce folos aveţi din asta? 

Josef ştia foarte bine că sunt destui oameni cu oarecare 
cultură, care nu înţeleg cum îşi poate expune cineva viaţa 
cutreierând ţări îndepărtate de dragul ştiinţei. Căută totuşi 
să-l facă să înţeleagă. 

Tu n-ai auzit până acum de diferitele ulum72 cu care se 
îndeletnicesc învățații? 

Ba da, cunosc chiar pe unul care-şi petrece nopţile privind 
stelele printr-o ţeava. Ei, şi ce câştig are de pe urma asta? 


Socoate mersul stelelor şi hotărăşte apoi timpul, anii, 
lunile, săptămânile, zilele şi ceasurile. 

Hm! Ar fi ceva... Am mai văzut şi pe Emin Paşa cum punea 
să i se adune pietre şi buruieni. Ce face cu ele? 

Vrea să vadă care din aceste buruieni sunt pentru 
tămăduirea bolnavilor. Pietrele îi trebuiau ca să 
deosebească pe cele de preţ fiindcă unele din ele conţin 
aur, argint sau metale. 

Cum îmi lămureşti tu lucrurile trebuie să recunosc că 
ştiinţa foloseşte şi ea la ceva. Voi tot învăţaţi de-aceştia 
sunteţi? 

Da. Vrem să ne statornicim într-un sat de-al niam-niamilor 
şi să adunăm din ţinutul lor pietre, plante, păsări şi alte 
vietăţi pe care băştinaşii pot să le vândă cu preţ bun. Când 
oamenii vor avea mijloace cinstite de câştigat parale, au să 
se lase de ruşinosul negoţ de sclavi. 

Foarte frumos din partea voastră! Văd că aţi venit printre 
noroadele acestea ca să le îndemnați la bine. 

Aşa şi e. De aceea vrem să înştiinţăm pe belandaşi că vine 
o năvală a negustorilor, de sclavi. Nu te-ai însărcina tu să le 
duci vestea? 

Nu pot. Ar afla că am fost pe aici şi m-ar omori. 

Atunci o să mă omoare şi pe mine. 

Pe tine nu, pentru că tu nu eşti arab, ci străin. Eu de câte 
ori ajung într-un ţinut, fac aşa ca să se creadă că vin de la 
vreun trib prieten, altminteri aş păţi-o rău de tot. Cu voi nu 
e aşa. Voi nu sunteţi supuşi răzbunării unui neam, ci plătiţi 
cu viaţa voastră numai atunci când aţi luat şi voi viaţa 
altuia. Dar de unde ştiţi voi că Abd el Mot vrea să se ducă la 
Ombula? 

Josef Schwarz îi povesti întâmplarea de peste zi cu 
salvarea celor doi negri de la care aflase intenţia căpeteniei 
vânătorilor de sclavi. 

Văd că nu sunteţi numai oameni curajoşi, dar şi drepţi, 
zise arabul. M-aş duce bucuros cu tine la Ombula dacă mi-ai 
făgădui că n-o să spui; că venim de la djuri, fiindcă 


belandaşii sunt duşmanii lor de moarte şi m-ar crede şi pe 
mine duşmanul lor. Altfel tribul mă cunoaşte şi ţi-aş putea fi 
chiar de folos. 'Toate noroadele de aici până la lacul 
Tanganyika au mare stimă pentru omul pe care-l cunosc sub 
numele de Sejad ifjal. Fără mine nu te-ai mai întoarce din 
ţinutul belandaşilor şi ai cădea cu siguranţă în mâinile 
negustorilor de sclavi. 

Arabul părea foarte mândru de sine, de aceea Josef nu se 
putu stăpâni să nu-i spună: 

Poate că n-ar fi chiar atât de primejdios precum crezi. Am 
avut eu de-a face şi cu alţii, şi mai grozavi decât vânătorii de 
sclavi şi deşi nu cunosc ţinutul, n-ar fi întâia oară că m-aş 
descurca şi singur prin locuri pe unde n-am mai fost până 
acum. 

Da, da, ştiu, zâmbi cu îngăduinţă arabul. Învăţaţii pot totul, 
ştiu tot şi s-ar putea ca Allah să-ţi fi ajutat să ieşi din 
încurcătură, socot totuşi că n-o să-ţi strice să mă ai alături: 
eşti european şi vreau să te am prieten, nădăjduiesc că n-o 
să mă respingi. 

Să te resping? Nici prin gând nu-mi trece. Dimpotrivă, mă 
simt foarte fericit că am avut prilejul să te cunosc şi te rog 
să mă consideri prietenul tău. 

Arabul strânse mâna pe care i-o întinse germanul şi 
răspunse: 

Te voi însoţi deci şi te voi ocroti. Pari să fii un om curajos 
dar voi, învățații, nu vă pricepeţi să vă apăraţi de lei şi 
pantere, de elefanţi şi hipopotami, pe când eu din vânatul 
lor trăiesc şi te voi scăpa de ei. Cu puşca ta ca o jucărie nu 
poţi ucide niciuna din fiarele astea. Uită-te la a mea! 

Îi puse sub ochi puşca lui enormă, dar Josef îi zise zâmbind 
cu ironie: 

Adevărat, e de două ori mai mare decât jucăria asta, cum îi 
zici tu; Allah dă însă uneori şi slabului putere. Cu toate 
acestea, mă bucur de ajutorul pe care mi-l oferi tu. Aşadar, 
rămâne bine stabilit că plecăm împreună; când crezi că 
putem porni? 


Îndată ce-mi voi găsi la djurii aceştia un animal de călărie. 
Boul pe care am venit e istovit, şi cum se cere să ne grăbim, 
o să-mi cumpăr o cămilă sau un cal. 

Ceea ce o să trebuie să fac şi eu. Ai bani la tine? 

Nu. Eu n-am niciodată bani. Plătesc tot cu dinţi de elefant 
sau de rinocer. Am venit încoa' cu doi boi. Unul mă ducea 
pe mine în spinare, celălalt marfa, adică fildeşul. Ajunge 
peste cap să cumpăr el doi cai sau cămile şi merinde pentru 
drum. Târgul o să-l fac eu, pe urmă tu n-ai decât să-mi 
plăteşti în bani ca să văd şi eu o dată un ban în punga mea. 

Bine, dar lasă-mă să-mi aleg singur cămila ori calul. 

Nu se poate. Trebuie să fim cu băgare de seamă. În djurii 
ăştia nu te poţi încrede. Ţin cu Abu el Mot care se poate 
întoarce dintr-un moment într-altul. Cum îi vor spune că 
vrei să te duci la Ombula, te ucide. Mare greşeală ai făcut 
că ai cercetat încotro vine; acum trebuie să-ţi îndrepţi 
greşeala făcând pe şeic să creadă că ţi-ai luat seama, 
fiindcă drumul ţi se pare prea primejdios. Uite-i că încarcă 
lucrurile pe care le-au mai găsit printre ruine ca să se 
întoarcă în satul lor. Eu mă duc cu ei. Cum oi isprăvi târgul, 
mă întorc să te iau. 

Cum adică? Să te aştept aici? 

Da, dar ascunde-te ca să nu te vadă Abu el Mot, dacă se 
întoarce cumva până atunci. Duceţi-vă la barcă, daţi-i 
drumul pe apă ca să vă vadă plecând, pe urmă trageţi 
undeva mai departe la mal şi vino iar aici. Vezi tu copacul de 
colo, mai înalt decât ceilalţi? Acolo să te găsesc. Barca să se 
ducă la seribah Madunga, unde te vei întâlni la întoarcere 
cu ai tăi. 

Mă pot încrede în vorba ta? îl întrebă Josef cam îngrijorat. 
Închipuieşte-ţi situaţia mea dacă barca mă lasă aici şi eu te 
aştept degeaba. 

Fii fără grijă. Jur pe Allah şi pe Profetul său, pe barba-i şi 
strămoşii mei că mă voi întoarce, după ce voi fi îngrijit de 
tot ce ne trebuie la drum. 


Un astfel de jurământ e sfânt pentru un musulman şi 
preferă să moară, decât să-l calce, odată ce l-a făcut. De 
aceea germanul era sigur că arabul se va ţine de cuvânt. 

Tocmai isprăviseră de pus la cale plecarea când veni şi 
şeicul djurilor. 

N-aş putea să ştiu şi eu ce-aţi vorbit atâta vreme? întrebă 
el privindu-i bănuitor. Noi ne-ntoarcem acum în sat. Dacă 
străinul tot mai vrea să se ducă la belandaşi, o să-i dau o 
călăuză cât se poate de pricepută care să-l însoţească până 
la hotarul nostru. 

Nu mai e nevoie, răspunse vânătorul de elefanţi. Oamenii 
aceştia au înţeles că ar fi primejdios pentru ei să calce pe 
meleagurile lor şi s-au hotărât să-şi vadă de drum. 

Păi vezi că mi-au făgăduit parale... zise burtosul 
dezamăgit. 

Pentru călăuză, nu pentru tine, şi fiindcă nu le mai trebuie, 
n-au de ce să-ţi dea. 

Şi încotro se duc acum? 

Devale pe râu până or da de un vapor ca să-i ducă la 
Khartoum. 

Se cuvine atunci să-i însoțesc până la barcă şi să le urez 
drum bun. 

Se vedea că bănuiala lui tot mai dăinuia încă. Vroia să se 
încredinţeze că albii pleacă într-adevăr. Vânătorul se 
despărţi imediat de ei, făcând într-adins semn lui Schwarz 
că se va ţine de cuvânt; negrul însă se duse cu ei până la 
locul unde era trasă barca. Se uită cine era înăuntru, pe 
urmă zise: 

Văd că trebuie să renunţ la bani, dar se cuvine să-mi daţi 
ceva în dar. Sunt şeicul satului şi am dreptul să cer de la 
orice străin care calcă pământul meu un tribut. 

Noi n-am fost la tine în sat, ci numai la seribah, răspunse 
Josef. Totuşi nu vreau să spui după ce-om pleca de aici că 
suntem nişte calici; poftim! 

Avea ca toţi europenii care cutreieră ţările acelea o 
întreagă provizie de mărfuri pentru schimb. Luă câteva 


şiraguri de mărgele şi le întinse negrului. Dar în timpul din 
urmă, negustorii care trecuseră prin satele djurilor le 
vânduseră atâtea mărgele de sticlă, încât acestea nu mai 
aveau nici o valoare pentru ei. 

Negrul ţinu câteva momente mărgelele în mână, se uită cu 
ciudă la ele, pe urmă le aruncă înfuriat în barcă şi strigă: 

Un fleac ca ăsta îndrăzniţi voi să-mi oferiţi? Nu mărgele 
îmi trebuie mie. Atârnaţi-le de gât, muierilor! Allah să vă 
trimită vânt potrivnic şi o mie de crocodili să vă înghită! 

Apoi negrul porni în fugă - atât cât îi îngăduia trupul lui 
burduhănos. Vâslaşii hohotiră, dar albii rămaseră 
îngânduraţi. Când barca fu la mijlocul râului, Josef spuse 
îngrijorat: 

Omul acesta s-aştepta să-i dau parale şi, fiindcă n-am vrut, 
mi l-am făcut duşman. N-ar fi rău să mă cam feresc de el. 

Rău n-ar fi, bine zici. Aş fi de părere să nu mai dai ochi cu 
arapul ăsta. Eu cred că, după ce-or căra acasă la ei ce-au 
adunat acum de prin ruine, au să se întoarcă iar să vadă 
dacă n-a mai rămas ceva. Dacă te văd, nu zic că ai fi 
pierdut, totuşi n-ar strica să stau cu tine până ce s-o 
întoarce arabul. 

Poate că ai dreptate. Şi ca să nu rămâi nici tu pe urmă 
singur, o să luăm şi pe unul din vâslaşi cu noi. De altfel n-aş 
sfătui defel pe negri să ne atace, fiindcă ar avea de-a face 
cu gloanţele puştii mele. 

Barca aluneca dusă de curent şi în curând fu destul de 
departe ca să nu fie zărită de pe mal. 

O îndreptară iar spre păpuriş şi o ascunseră cât mai la 
adăpost. 

Schwarz luă cu sine ce credea că-i va fi de trebuinţă, şi, 
însoţit de Pfotenhauer şi unul din vâslaşi bine înarmat, 
cobori pe mal. Cârmaciului i se dădu ordin să-i aştepte aici 
şi să nu piardă din ochi ce se petrece pe uscat. 

Pădurea nu era nici aici mai lată ca dincolo, aşa că ieşiră 
repede la câmp. 


O luară îndărăt spre seribah şi după vreun sfert de ceas de 
drum zăriră mormanele de ruine din care mai ieşea ici-colo 
câte o trâmbă subţire de fum. 

Ca să nu fie văzuţi, se aţinură tot pe sub copacii de la 
marginea pădurii până la copacul hotărât de mai înainte. 
Şezură jos sub el ca să aştepte venirea arabului. 

Ce zici de vânătorul tău de elefanţi? întrebă naturalistul pe 
prietenul său. Pare să fie om de treabă, dar avea haz când 
spunea că o să te apere la nevoie cu rabla lui de puşcă. La o 
adică, ştiu că tu o să fi mai în stare să-l aperi cu jucărioara 
ta, decât el pe tine. 

Mai ştii! În orice caz sunt foarte bucuros de tovărăşia lui şi 
omul pare să fie vrednic de toată încrederea. Şi-apoi, bietul 
om, e de compătimit. Un părinte care-şi caută de ani de zile 
copilul furat! 

Oamenii aceştia sunt consideraţi pe jumătate sălbatici, dar 
au şi ei suflet şi simţire ca şi noi. Mi-e şi milă de el, săracu', 
fiindcă... Uite-o, o vezi? Ba sunt două... Ştii ce sunt? 

Arătă cu mâna două păsări care alergau pe sub copaci. 
Când îi văzură se opriră cu teamă în loc. Spinarea le era 
albă, pântecele gălbui, coada şi aripile negre împestriţate 
cu alb şi cenuşiu. 

Da, răspunse Josef. Li se zice paznicii crocodililor - în 
cărţile de ştiinţe naturale, Pluvianus aegypticus. Chiar şi 
Herodot le pomeneşte undeva. Băştinaşii le zic: bunica şi 
paznicul crocodililor. 

Aşa e. Văd că te pricepi la păsări. Cred că ai observat şi tu 
măcar o dată cum o păsăruică de asta se aşează în gura 
deschisă a şopârlei acesteia uriaşe ca să ciugulească viermii 
care se găsesc acolo. Are haz să vezi cum crocodilul cască 
gura cât o şură şi o lasă să-şi facă voia ştiind că e spre 
binele lui. 

Noi, naturaliştii, cunoaştem din experienţă că lumea 
animală posedă o inteligenţă pe care nici nu şi-ar putea-o 
închipui neştiutorii în astfel de materii. 


Ai dreptate. Există păsări care ţin întruniri şi discursuri. 
Am văzut acum de curând scenă interesantă. Vreo treizeci 
de cocori stăteau în cerc şi în mijlocul lor unul ţipa întruna 
ceva pe limba lui. Pesemne că era vreo adunare 
parlamentară ori un examen, deoarece când şi când auzeai 
pe câte unul răspunzând cu un „curnuc-nucnuc” de-al lor, 
ca şi când ar fi vrut să se scoată în evidenţă sau să 
protesteze. Poate că răspunsurile acestea erau mai 
inteligente decât se întâmplă în şcolile noastre. 

Sper că nu faci aluzie chiar la dumneata! râse naturalistul. 

De ce nu? Crezi că am răspuns întotdeauna cum trebuia? 
Drept e că întrebările erau uneori aşa că rămâneai ca 
viţelul la poarta nouă. Când eram în clasa a treia de liceu... 
Parcă ţi-am mai spus... 

Că ai trecut şi prin liceu, îmi închipui... 

Nu asta vroiam să spun. Mă gândeam la întrebarea pe 
care mi-a pus-o profesorul. Mă gătisem cu haine noi şi-mi 
închipuiam că atât ajunge să treci un examen. S-a întâmplat 
însă altfel decât credeam eu. 

Cum? întrebă Josef, văzând că savantul face o pauză. 

Nici n-o să-ţi închipui. Vezi că profesorul de ştiinţe 
naturale prinsese pică pe mine fiindcă prea îl întrebam 
multe şi mi-o cocea. Când mi-a venit rândul, m-am sculat în 
picioare convins că o să-i las pe toţi cu gura căscată de 
multă ştiinţă ce era în capul meu. Ei, ce crezi că m-a 
întrebat? De ce au păsările pene?! 

Greu de răspuns... 

Păi nu-ţi spuneam că mi-o cocea? 

Dar cred că te-ai priceput să ieşi din încurcătură. 

Mai întâi n-am răspuns nimic, pe urmă am holbat ochii la 
el, mi-am frământat creierii să găsesc tui răspuns, şi când 
profesorul a repetat întrebarea... 

Dir bahlak!73 şopti în momentul acela albilor vâslaşul, 
arătând cu mâna spre cărarea care ducea din pădure spre 
seribah. 


Zăriră doi oameni înarmaţi care se uitau de departe la 
mormanele de ruine şi păreau înlemniţi de spaimă. Apoi o 
luară în grabă spre locul dezastrului cu exclamaţii de 
indignare şi gesturi dezordonate. 

Doi albi! şopti Tatăl-cocostârcului. De unde-or fi venind şi 
cine dracu' or fi? 

Europeni nu sunt, răspunse Josef. Cred că sunt din 
locuitorii cetăţii, altminteri nu s-ar fi înspăimântat aşa. 

Tot ce se poate, ba e chiar sigur. Nu cumva or fi din ceata 
lui Abu el Mot şi să fi venit înainte ca să-i anunţe sosirea în 
seribah? Ia să-i examinăm mai bine prin ochean. 

Îi văzu ocolind câteva momente seribahul apoi cercetând 
cu băgare de seamă urmele vânătorilor de sclavi lăsaţi de 
pază şi luând-o în goană spre miazănoapte. 

Se duc la satul djurilor ca să afle ce s-a întâmplat, zise 
Schwarz. Vom avea răgaz să vedem dincotro vin. Bănuiesc 
că şi-au lăsat barca la. mal. Hai cu mine! 

Când coborâră la mal, văzură o luntre mică priponită cu o 
funie de o rădăcină de copac. În luntre nu era nimeni. 

Mi-am închipuit eu că aşa o să fie, zise Josef. 

Ăştia doi sunt din oamenii lui, Abu el Mot şi i-a trimis 
înainte. E de aşteptat că se vor întoarce să-i spună ce s-a 
întâmplat şi să-l facă să-şi grăbească sosirea. 

Să nu-i lăsăm. Ce-ar fi să le sfărâmăm luntrea? 

Nu sunt de părere, fiindcă ar băga de seamă că se află 
duşmani de-ai lor pe aproape. Mai bine s-o dezlegăm şi să-i 
dăm drumul la vale. Îşi vor închipui că n-au legat-o bine şi a 
luat-o apa. 

Aşa şi făcură. Luntrea se învârti de două ori în loc, pe 
urmă alunecă cu repeziciune pe unde, dusă de curent. 

Cei doi savanţi se întoarseră iar la locui lor sub copac. 
Aşteptau cu nerăbdare venirea arabului, dar acesta nu se 
zărea nicăieri. 

Mai trecu un ceas. Soarele asfinţea şi vânătorul de elefanţi 
nu mai venea. În schimb îi văzură pe cei doi arabi alergând 
spre locul unde-şi lăsaseră luntrea. 


Vor să plece, zise Schwarz. Au să vadă că a dispărut 
luntrea şi au să se apuce s-o caute. Să ne ascundem ca să 
nu dea de noi. 

Tufe nu erau, de aceea se căţărară în copacii în al căror 
frunziş des se puteau ascunde foarte bine. 

De pe mal se auzeau exclamaţiile de necaz ale celor doi 
arabi. Păreau într-adevăr convinşi că nu priponiseră destul 
de bine luntrea şi o luară iar în fugă spre sat. Cei trei 
coborâră din copaci. 

Amurgul făcu loc nopţii; arabul nu mai venea. Ceasurile 
treceau într-o aşteptare înfrigurată. În sfârşit, pe la miezul 
nopţii auziră paşi apropiindu-se. 

El e! şopti Josef. 

Într-adevăr, dinspre marginea pădurii cineva strigă: 

Ei, unde sunteţi, oameni buni? 

Schwarz îi recunoscu glasul, totuşi întrebă: 

Cine e? 

Eu, Sejad ifjal - vino încoace! 

leşiră de după copaci şi se îndreptară dincotro venea 
glasul. Văzură jos la pământ două cămile şi lângă ele pe 
vânătorul de elefanţi. Era singur. 

Îmi închipuiam eu că vei mai fi adus încă pe cineva cu tine, 
zise el văzându-i însoţitorul. Ştiu că m-ai aşteptat cu 
nerăbdare, dar n-am putut veni mai devreme. 

De ce? întrebă Pfotenhauer. 

Şeicului i se păruse că prea am stat mult de vorbă cu voi şi 
căpătase bănuieli. Şi apoi, era foc pe voi că n-aţi vrut să-i 
daţi nici un bacşiş. Nu mai vroia nici în ruptul capului să-mi 
vândă cămilele. Pe când mă ciorovăiam eu cu el, au venit 
oamenii lui Abu el Mot şi ne-au întrerupt. 

Zii, tot trimişi de ai lui erau; ne-am închipuit noi. 

Veneau să-i spună arabului că ceata se întoarce peste două 
zile. Când au auzit ce s-a întâmplat, s-au gândit să-i iasă 
înainte ca să-i dea de veste şi să-l îndemne pe Abu el Mot să 
se ia după fugari. Nu şi-au mai găsit însă luntrea; pesemne 
că n-au priponit-o bine şi a luat-o apa. 


Noi am dezlegat-o dinadins, căci bănuiam cine sunt şi la 
ce-au venii. 

Foarte bine aţi făcut. Nu mai au luntre şi djurii n-au unelte 
cu ce să facă alta la repezeală, aşa că, Abu el Mot n-are cum 
să afle ce s-a întâmplat. 

Unde e el acum? 

La depărtare de două zile de drum. Vine pe apă, nu pe 
uscat. A închiriat la Diakin două corăbii mari în care încap o 
grămadă de oameni. Aduce cu eltrei sute de nuehri bine 
înarmaţi. Proviziile i s-au isprăvit, de aceea a trimis pe 
aceştia doi înainte ca să-i aducă de la seribah. De aici nu 
mai are ce lua, iar la Madunga, singurul seribah care îi e în 
drum, nu se poate opri, fiindcă e în duşmănie cu căpetenia 
de acolo. E deci nevoit să se mulţumească numai cu 
pescuitul şi vânatul, ceea ce-i va întârzia foarte mult 
sosirea. Dacă vreţi să vă duceţi cu barca la Madunga, vă 
sfătuiesc să fiţi cu băgare de seamă. Cum i-aţi zări corăbiile, 
feriţi-vă ca de foc şi ascundeţi-vă imediat prin păpuriş până 
ce-or trece. 

Pornim chiar acum şi nu ne oprim toată noaptea. Cum 
mergem la vale, cred că o s-ajungem înaintea lui la 
Madunga. Dar tu când pleci? 

Când s-o lumina de ziuă. 

De ce tocmai atunci? întrebă cu mirare Josef. 

Din două motive. Voi sunteţi creştini şi nu ştiţi că 
musulmanul nu porneşte la drum decât la vremea asr-ei, 
adică trei ceasuri după vremea prânzului. Dacă nu-i e cu 
putinţă să rămână până atunci, îi e îngăduit după ce-şi face 
rugăciunea de la răsăritul soarelui. În nici un caz însă între 
aceste două rugăciuni. Nu se poate abate de la regulă, 
decât în împrejurări cu totul neprevăzute. Te las să faci cum 
îţi porunceşte legea ta, dar lasă-mă şi pe mine să nu mi-o 
calc pe a mea. Şi apoi, chiar de-am pleca imediat, ce folos 
am avea? Trebuie să ne luăm după urmele vânătorilor de 
sclavi şi pe întuneric tot nu le-am putea vedea. 


Dacă aşteptăm până dimineaţa, vin iar djurii şi mă pot 
vedea. 

N-au să vină. Stau şi acum şi beau. Au să doarmă până pe 
la prânz. Şeicul era beat încă de când am plecat eu. 
Norocul tău şi al meu, altminteri nu-mi vindea cămilele. Una 
e ata, cu şa cu tot; o să-mi dai pe ea cinci bani de argint. 
Le-am luat ieftin, fiindcă se apropie vremea ploilor şi tot 
mor ele şi aşa. 

Cinci piese de argint pentru o cămilă este, cum s-ar zice, 
de pomană. Schwarz plăti fără să se tocmească. 

Nu putu însă hotărî pe arab să plece imediat; acesta ţinea 
să respecte, ca bun musulman, preceptele Coranului, aşa că 
trebuia să mai, aştepte încă patru ceasuri până ce va răsări 
soarele. Pfotenhauer, care n-avea aceleaşi motive, se 
grăbea sa ajungă cât mai repede la seribahul Madunga, ca 
să i-o ia înainte lui Abu el Mot. 

Să dea Dumnezeu să ne vedem sănătoşi, zise el întinzând 
mâna tovarăşului său. Acum, când a venit vremea să ne 
despărţim, mă gândesc că belandaşii aceia nu merită să-ţi 
primejduieşti viaţa pentru nişte arapi. Ce ne pasă nouă la 
urma urmei de ei! Pe urmă, iar mă întorc şi zic: dacă 
conştiinţa îţi dictează să faci o faptă bună, fă-o! Ce-ar fi să 
mă laşi însă pe mine sa mă duc în locul tău? 

Nu, dragul meu, nu se poate. Ce-am hotărât o dată, 
rămâne bun hotărât. Rămâi cu bine şi la revedere pe 
curând. 

Tii, da încăpățânat om! Du-te cu Dumnezeu şi vezi de nu te 
prea prăpădi cu firea pentru nişte... nişte arapi... 

Josef se uită mişcat după el până ce-l văzu pierind în 
întuneric. Bătrânul savant cu apucăturile lui ciudate şi 
graiul lui simplu îi devenise mai drag ca un frate. 

IX. Povestirea Vânătorului-de-elefanţi. 

După ce rămase singur cu arabul, se aşezară amândoi jos 
în iarbă şi vorbiră câtva timp despre planul lor, apoi tăcură 
amândoi. Multe n-aveau să-şi apună. Fiecare se gândea la 
ce-l interesa, şi interesele lor nu erau aceleaşi. 


Ceasurile treceau mult prea încet - după cum i se părea 
lui Josef Schwarz, neobişnuit să-şi piardă vremea în zadar. 

În sfârşit apăru în zare o geană de lumină şi în curând 
răsări soarele. Vânătorul-de-elefanţi îngenunche ca să-şi 
facă rugăciunea de dimineaţă, germanul îşi împreună şi el 
mâinile murmurând Tatăl nostru, pe urmă se sculară de jos 
şi încălecară pe cămilele aduse de arab. Porniră după 
urmele vânătorilor de sclavi, fără să ştie ce-i aşteaptă ele 
acum înainte. 

Câmpia se întindea până departe. Dinspre satul djurilor nu 
se zărea ţipenie de om, aşa că nu avea cine să-i vadă. 

Arabul se aprovizionase cu merinde din belşug. De 
oblâncul şeii atârnau câteva găini tăiate şi două desăgi pline 
probabil cu făină, aşa că nu vor duce lipsă de hrană pe 
drum. 

Îi îngrijora însă starea cămilelor. Erau din cale-afară de 
slabe şi prăpădite. Şeicul se descotorosise de ele ştiind că, 
imediat ce vor începe ploile, nu o vor duce mult. Era 
imposibil să le faci să meargă în trap, ci numai la pas, aşa că 
pe la vremea prânzului ajunseră de-abia la locul unde 
fuseseră în ajun salvaţi Lobo şi Tolo. Se cunoşteau încă bine 
urmele lor. 

Cei doi călăreţi îşi adăpară cămilele înainte de a se 
îndepărta de râu şi adunară câteva mlădiţe ca să aibă ce da 
seara nutreţ animalelor. 

Soarele dogorea şi căldura era atât de înăbuşitoare încât 
de-abia le puteau urni din loc. Aceasta îl puse pe gânduri pe 
german. Ca să nu-l jignească pe arab îl întrebă pe departe: 

Djurii n-aveau alte cămile mai bune? Sau nu era mai bine 
să cumperi în locul lor cai? 

Nu mai aveau, îi luase Abd el Mot şi alte cămile n-au vrut 
să-mi dea, aşa că a trebuit să mă mulţumesc cu ce-am găsit. 

Dar boi de călărie or fi avut? 

Nici. Abd el Mot nu le mai lăsase niciunul. Numai Allah ştie 
ce-o să se întâmple... 


Ştiu şi eu, nu numai el: O să ajungem prea târziu la 
Ombula, asta o să se întâmple. Mergem mai încet decât 
trupele pedestre ale lui Abd el Mot şi acestea au o zi de 
mers înaintea noastră. Mi se pare că în loc să-şi iuţească 
mersul, o să ne pomenim că nu mai putem urni cămilele din 
loc ori crapă sub noi. Degeaba le îndemnăm la drum; nu le 
ajută nici vorba, nici bătaia. 

Atunci mai ştiu eu un mijloc. Au să ne ajute crengile de 
suffarah pe care le-am luat tot pentru ele, zise arabul. 

Scoase de la brâu cuțitul şi făcu un fluier. Îl duse la buze şi 
scoase un fluierat ascuţit. Cămilele ciuliră urechile. La al 
doilea fluierat, o luară în trap de nu le mai puteai opri. 

Ei, văzuşi? râse arabul. O să-ţi fac şi ţie un fluier de ăsta. 
Să fluierăm cu rândul, altminteri ne iese sufletul din noi. 

Când fluierul fu gata, Josef îl duse la buze şi începu să 
fluiere de zor. Cum înceta unul din ei, cămilele îşi încetineau 
iar mersul, apoi cum auzeau fluieratul, nu le mai puteai ţine 
în loc. 

Pe înserat ajunseră la o mlaştină aproape secată, care va fi 
fost pe vremea ploilor un eleşteu în toată regula. Se găsea 
aici destulă trestie uscată cu ce să facă focul, dar nici o altă 
vietate decât nişte crocodili lihniţi de foame care, în lipsă de 
altă hrană, se mâncau între ei. 

Arabul se oprise la amiază şi apoi după alte trei ceasuri, ca 
să-şi facă rugăciunile prescrise de lege. Acum se apropia 
Mogrebul, rugăciunea de la apusul soarelui. De aceea se 
opri aproape de mlaştină şi hotărî să poposească aici. 

Josef n-avea încotro şi se învoi fără să protesteze. De 
altminteri era nemulţumit de ziua de astăzi, deşi se 
apropiaseră întrucâtva de aceia pe care îi urmăreau. 

După ce se întunecă, aprinseră focul ca să-şi pregătească 
de mâncare şi să se ferească de crocodili care fug la 
vederea focului. Cămilele trebuiau să le ţină cât mai 
departe de mocirlă, tot din pricina crocodililor. Le legară de 
picioare şi le dădură mlădiţele pe care le aduseseră anume 
pentru ele. Apă n-aveau. Deoarece nu puteau lăsa focul să 


se stingă, era nevoie să rămână cineva treaz ca să-l 
alimenteze mereu, aşa că hotărâră să vegheze cu schimbul. 

Obosiţi şi nemulţumiţi de rezultatul de peste zi, cei doi 
drumeţi vorbeau numai ce era de trebuinţă. Germanului 
nu-i plăcu deloc friptura de găină care începuse să se 
împută din pricina căldurii, şi mâncă foarte puţin. Se culcă 
apoi ca să doarmă până ce-i va veni vremea schimbului. 

Pe la miezul nopţii fu trezit brusc de o împuşcătură. Sări, 
speriat, în picioare şi puse mâna pe armă. 

Te-ai speriat degeaba, îi zise arabul liniştit. Afurisitul ăla 
de crocodil poftise pesemne la carne de om, că venea de-a 
dreptul spre noi: I-am tras un glonţ în cap ca să-l satur. 

Schwarz văzu un crocodil zvârcolindu-se în ultimele 
spasmuri ale agoniei nu departe de ei. 

N-ar fi bine să ne ducem niţel mai departe? zise el. 

La ce? Împuşcătura i-a speriat şi n-o să mai îndrăznească 
niciunul să se apropie. Culcă-te şi dormi fără grijă. Peste o 
jumătate de ceas te scol eu ca să-mi iei locul. 

Mă lipsesc. Prefer să împuşc câţiva crocodili decât să mă 
mănânce vreunul din ei, răspunse morocănos Josef. 

Cum vrei. Ai văzut că ştiu să te ocrotesc când trebuie. 
Nădăjduiesc că o să faci şi tu acelaşi lucru pentru mine. 

Arabul îşi încărcă iar puşca, se înfăşură pe urmă bine în 
pătură şi adormi imediat. Omul acesta era mai trebuincios 
şi mai folositor decât îşi închipuise el. 

Germanul se simţea mai singur şi mai trist ca oricând. Din 
depărtare se auzeau sunete ciudate. Poate glasuri de 
animale care nu cutezau să se apropie de teama crocodililor 
şi a flăcărilor. Hienele şi şacalii nu sunt primejdioşi. 
Panterele şi leii nu aveau ce căuta, fiindcă apa era secată. 
Atenţia lui era deci îndreptată numai spre smârc, de unde 
vreun crocodil mai hămesit ar fi încercat să se apropie. Dar 
nu veni niciunul. 

Când zorile începură să se ivească, deşteptă pe arab ca să- 
şi facă rugăciunea prescrisă de lege, după ce mai înainte 
aruncase o mână de trestie cămilelor. 


Găinile se stricaseră de tot, aşa că nu mai aveau ce face cu 
ele. Le aruncară crocodililor care se năpustiră asupra lor şi 
lupta între ei fu atât de crâncenă încât se sfâşiau unii pe 
alţii. 

Arabul dezlegă cămilele şi porniră la drum. Din ce 
înaintau, ţinutul devenea mai puţin sterp. Râul curgea iar în 
linie dreaptă după ce lăsase în urmă cotul pe care-l făcuse 
peste câmpie. Urmele vânătorilor de sclavi erau încă destul 
de desluşite până la o limbă de pământ de la malul râului. 
Aceste golfuleţe se aseamănă cu băile Mississipiului, care se 
umplu pe timpul ploilor cu apă. După ce scad apele, 
pământul rămâne umed şi e prielnic dezvoltării unei 
vegetaţii bogate. Multe din aceste gropi sunt atât de adânci 
încât păstrează şi în lunile cele mai călduroase ale anului 
apă în ele şi li se zice maijeh. 

Lângă una din acestea se opriseră drumeţii noştri. La 
câteva sute de paşi de acolo se afla un baobab uriaş al cărui 
trunchi trebuie să fi măsurat peste cincizeci de picioare74 
în circumferință. Nu era însă înalt, aşa că vârfurile 
crengilor lui desfrunzite atingeau aproape pământul făcând 
un fel de chioşc în jurul trunchiului. 

Se vârâră sub acest umbrar trăgând cămilele după ei, cu 
gând să-şi petreacă noaptea aici. Erau de altfel mai feriţi de 
țânțari decât la malul râului. 

Arabul îşi făcu rugăciunea de seară apoi, în timp ce Josef 
împuşca o gâscă sălbatică, se apucă să facă focul. Aprinse 
patru, nu unul, căci vreascuri aveau destule, ca să gonească 
mai bine ţânţarii şi fiarele sălbatice. 

După ce fripseră gâscă se aşezară lângă foc să mănânce. 
Deodată auziră crăcile trosnind şi un sforăit ciudat. Puseră 
repede mâna pe puşti, pregătindu-se de luptă. 

Allah akbar, djamus - Dumnezeu e mare, un bivol, un 
bivol! strigă arabul, ochi şi descărcă două gloanţe, unul 
după altul. 

Dar fie că arabul nu ochise bine din pricina luminii 
focurilor care îl orbeau, fie că era prea agitat, gloanţele 


dădură greş. 

Bivolul african e mult mai puternic şi mai sălbatic decât cel 
indian. Îi plac smârcurile, înoată admirabil şi-şi face cu 
uşurinţă cale printre copacii cei mai deşi. Vânătorii cei mai 
dibaci consideră vânătoarea acestor bivoli mult mai 
primejdioasă decât a elefanților, a hipopotamilor şi a 
rinocerilor. Chiar rănit, de moarte, nu se lasă şi luptă 
înainte. 

Aceia care umblă răzleţiţi de cireadă sunt încă mai 
primejdioşi fiind şi mai sălbăticiţi. Sudanezul are o vorbă: 
„Dacă întâlneşti o cireadă de bivoli, fuge ea de tine, dacă 
întâlneşti unul singur, fugi tu de el”. 

Un răzleţit dintre aceştia îşi vârâse acum capul lui enorm 
printre crengi. Focul, în loc să-l gonească, îl ademenise într- 
acolo. Văzu cămilele şi oamenii şi tocmai vroia să se 
năpustească asupra lor când Vânătorul-de-elefanţi îşi 
descărcase arma. Gloanţele îl atinseseră numai în treacăt. 
Rămase o clipă locului, ca şi când s-ar fi mirat că 
îndrăzneşte cineva să-l atace, pe urmă lăsă; capul în jos şi 
se repezi cu un muget grozav spre ei. 

Ascunde-te după trunchi! strigă Josef arabului. 

Acesta n-aşteptă să-i spună de două ori. Germanul însă nu- 
şi pierdu cumpătul şi rămase pe loc cu puşca întinsă. Bivolul 
vru să-l apuce-n coarne, dar acesta sări ca fulgerul la o 
parte; două detunături se auziră aproape în acelaşi timp 
şi... bivolul se cutremură de două ori, se poticni, căzu în 
genunchi, apoi se prăbuşi cu o bufnitură grozavă la pământ, 
unde rămase nemişcat. 

Germanul nici nu clipise măcar. Trebuie să fi fost într- 
adevăr un bun ţintaş ca să fi cutezat să înfrunte o astfel de 
primejdie. Scoase alte gloanţe din cartuşieră şi, pe când 
încărca din nou puşca, zise cât se poate de liniştit arabului: 

Poţi să vii, bivolul e mort. 

Mort? se miră acesta scoțând capul cu frică de după 
trunchi. Nu se poate! 

Vino de vezi. 


Atunci tot l-am nimerit... 

Tu? Nu cred. la să ne uităm. 

Se lăsă în genunchi şi se apucă să examineze fruntea 
fiarei. 

Ce faci? răcni arabul speriat. Dacă nu şi-a dat încă sufletul, 
eşti pierdut... 

Nu te teme, ştiu eu ce fac. Ia te uită aici. Unul din 
gloanţele tale i-a spintecat urechea, celălalt s-a izbit de corn 
şi a alunecat jos. 

Arabul se apropie cu frică, întinse mâna de la distanţă ca 
să pipăie animalul, îl apucă de coadă, apoi de picior ca să se 
încredinţeze că e într-adevăr mort şi de-abia pe urmă veni 
mai aproape ca să se uite unde pătrunsese glonţul. 

Allah, Allah! exclamă uimit. Ai dreptate, nici măcar nu l-am 
nimerit ca lumea. Dar tu ce i-ai făcut? L-am văzut 
cutremurându-se de două ori şi s-a prăbuşit la pământ fără 
să mai mişte. 

I-am sfărâmat întâi şira spinării, apoi i-am tras al doilea 
glonţ drept în inimă. 

Păi nici nu l-ai ochit, cum s-a făcut de l-ai nimerit? 

În price caz mai bine ca tine. Poţi ţinti foarte bine fără să 
duci puşca la ochi. Am îndreptat ţeava unde vroiam să 
nimeresc. Bineînţeles că trebuie să lucrezi cu iuţeala 
fulgerului, ca să n-aibă vreme bivolul să te ia în coarne. De 
asemenea se cere să fii sigur de arma ta, altminteri eşti 
pierdut. 

Foarte liniştit, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, Josef se 
aşeză iar lângă foc şi-şi tăie o bucată de friptură. Arabul nu 
se dumirea deloc; se uita când, la el, când la puşca lui şi 
clătina mereu capul. Apoi urmă pilda tovarăşului său şi s- 
apucă să mănânce în tăcere. Nu-l răbdă însă inima şi după 
a bucată de vreme întrebă pe Schwarz: 

Ce facem cu acest Abu kuruhn75? Dacă-l mai lăsăm aici o 
să se adune toate fiarele de pradă de primprejur. 

Deocamdată nu. Sânge n-a curs defel şi dacă nu-l 
spintecăm, n-o să se simtă mirosul. Şi-apoi, nici un leu n-ar 


îndrăzni să se apropie de foc. 

Vezi că se tem cămilele de el şi n-au astâmpăr. 

Au să se potolească. Bivolul e bătrân şi carnea lui nu e 
bună de mâncat, aşa că o să-l lăsăm hrană corbilor. În alte 
împrejurări i-aş lua scheletul capului pentru coarnele lui 
minunate, dar acum nu e vreme de aşa ceva. 

Effendi, văd că eşti tot atât de curajos şi viteaz ca şi Emin 
Paşa. le admir şi te stimez. Nu vrei să-mi spui cum te 
cheamă ca să ştiu cum să te numesc? 

Numele meu ţi l-aş spune degeaba, fiindcă nu l-ai putea 
pronunţa, de aceea zi-mi Aşvad76 şi ajunge. Acum aş vrea 
să ştiu cum te cheamă pe tine. 

Când am plecat de la Dar Runga, am jurat pe Allah să mă 
lepăd de numele meu până ce-mi voi regăsi feciorul. Cum 
aceasta nu s-a înfăptuit încă, nu mi-e îngăduit să-l spun. Toţi 
îmi zic Vânătorul-de-elefanţi, dacă nu vrei să mă numeşti ca 
toţi ceilalţi, spune-mi Bala Ibn77; mi se potriveşte foarte 
bine. 

Bine, aşa să fie. Ai făcut şi jurământ să nu povesteşti 
nimănui cum ţi-a fost furat copilul? 

Nu, effendi. Cum aş fi putut nădăjdui să mai dau de 
feciorul meu dacă nu aş vorbi de el? Am povestit la sute de 
inşi nenorocirea care m-a lovit, nu s-a găsit însă nimeni 
până acum ca să-mi dea un semn de îndrumare. Am început 
să cred că fiul meu a murit, rămân însă credincios 
jurământului pe care l-am făcut şi o să-i caut, pe el şi pe 
omul care l-a răpit, până ce s-o îndura Allah să-mi ia zilele. 

Arabul duse mâinile la ochi şi îşi şterse o lacrimă: 

Eram cel mai bogat om şi mai cu vază altribului meu, 
căpetenia războinicilor noştri şi întâiul în sfatul înţelepţilor. 
Mă credeam mai fericit decât toţi, şi chiar eram, până în 
ceasul când s-a abătut nenorocirea peste capul meu. Îmi 
iubeam nevasta şi singurul meu copil, un băiat, căruia îi 
dădusem numele Mesuf et Tmeni Sawabi 1lidj78. Într-o zi... 

Pentru ce i s-a dat porecla asta? îl întrerupse germanul. 


Fiindcă avea numai opt degete la picioare. Nu ştiu dacă la 
voi se întâmplă mai des, dar la noi aşa ceva e foarte rar. 

Şi la noi. 

Băiatului îi lipsea degetul cel mic la fiecare picior, în 
schimb îl înzestrase Allah cu multă minte. Mai deştept decât 
el nu era copil în tot tribul. Nici nu împlinise trei ani când 
veni într-o zi în satul nostru un negustor de sclavi cu o 
grămadă de sclavi de vânzare. Băieți, fete şi femei, toţi 
negri, afară de un băiat care avea pielea mai deschisă, 
părul lins şi chipul altfel decât al lor. Negustorul îşi aşeză 
marfa în mijlocul satului ca la bâlci şi din toate părţile 
alergau arabii să cumpere sclavi. Băiatul plângea toată 
ziua, dar de vorbit nu putea vorbi, fiindcă îi tăiaseră limba 
de la rădăcină. 

Ce grozăvie! Câţi ani avea? 

Vreo paisprezece. Trecuse o săptămână de! când era 
negustorul în sat, când veni un om din Birket Fatma însoţit 
de câţiva inşi şi învinui pe negustor că-i furase copilul. 
Luase urma ticălosului şi-l găsise aici. Negustorul tăgădui, 
se jură pe Allah că nici nu-l cunoaşte, că nu l-a văzut de 
când e. Cum era oaspetele nostru, se cuvenea să-i luăm 
apărarea, dar când am dus pe băiat în faţa străinului s-a 
repezit la el, l-a luat de găt şi a început să-l sărute 
plângând. Nu era asta cea mai bună dovadă că băiatul îşi 
recunoscuse părintele? 

Cred şi eu! 

Şi apoi, oamenii veniţi cu el au jurat pe Allah şi Profetul 
său că băiatul e cel căutat. Negustorul furase copilul unui 
dreptcredincios şi-l făcuse sclav. Crima se pedepseşte cu 
moartea. Pe urmă îi tăiase limba ca să nu-l poată trăda. Se 
cerea altă pedeapsă. Se adună sfatul ca să hotărască. 
Negustorul fu osândit la moarte, dar mai întâi să-şi 
primească pedeapsa pentru că schilodise băiatul, adică să 
fie biciuit şi să se dea băiatului marfa drept despăgubire. 

Şi şi-a primit într-adevăr pedeapsa? 


Numai în parte. După legile noastre, nu puteam preda pe 
negustor tatălui băiatului decât după o săptămână, fiindcă îl 
luasem sub ocrotirea noastră pentru două săptămâni. L-am 
pus însă sub pază şi în fiecare zi îl scoteam din închisoare 
ca să fie biciuit. Dar numai două zile, fiindcă a treia zi nu |- 
am mai găsit. Fugise. Câţiva din războinicii noştri s-au luat 
călări după el să-l prindă, s-au întors însă fără să-l fi găsit. 
Oamenii din Birket Fatma şi-au luat băiatul şi au plecat 
acasă la ei. 

Şi ce legătură are întâmplarea asta cu răpirea copilului 
tău? 

Stai să vezi. După câteva săptămâni a venit la mine un om 
din Salamat cu o scrisoare de la Ebrid Ben Lafsa, 
negustorul de sclavi cu pricina. Câinele îmi scria că a fost 
învinuit pe nedrept şi o să se răzbune pe mine în aşa fel că o 
să-mi aduc aminte cât oi trăi de băiatul din Birket Fatma. 

N-a trecut nici o lună de atunci şi am fost poftit cu 
războinicii mei la o Fantasia79 pe care o dădea un trib 
vecin. Cum am ajuns acolo, a sosit un trimis din satul meu 
să-mi aducă vestea că băiatul meu a fost răpit peste noapte. 
Pe stâlpul din faţa cortului era înfipt un bilet în care Ebrid 
Ben Lafsa scria că mi-a luat feciorul în locul celuilalt şi că n- 
am să-l mai văd cât oi trăi. 

Ce-mi spui tu, e îngrozitor... nemaipomenit! strigă Josef 
indignat. 

Mai scria că va biciui pe băiat zilnic pentru bătaia care i s- 
a dat şi că o să-i taie şi lui limba ca şi celuilalt. Eram ca 
nebun. Am pornit cu toţi războinicii noştri şi cu ai vecinilor 
mei în căutarea copilului; zadarnic! Când ne-am întors după 
câteva săptămâni, am găsit-o pe nevastă-mea bolnavă şi de 
inimă rea a murit a doua zi. Am îngropat-o după lege, am 
spus sclavilor mei că sunt liberi să se ducă unde or vrea, şi 
am făcut jurământ să nu mă întorc acasă până nu mi-oi 
regăsi băiatul. Nici o căpetenie de trib care stă sub 
stăpânirea kedivului n-are voie să-şi cumpere sclavi albi. A 
trebuit deci să mă îndrept spre ţinuturile unde puterea legii 


n-a ajuns încă. Am cutreierat ani de-a rândul ţări întregi, 
părul mi-a albit şi inima încă sângerează şi acum ca în ziua 
când mi-a fost furat singurul meu copil care mi-era drag ca 
lumina ochilor. 

Am trăit în tot timpul ăsta de pe urma vânatului. Am ajuns 
să cred că cercetările mele au fost îndreptate în direcţie 
greşită. Prin ce primejdii am trecut, nu e nevoie să-ţi spun. 
De câteva luni cutreier ţinuturile unde curge apă multă. 
Toţi mă cunosc aici sub numele de Sejad ifjal. Pe fiul meu nu 
cred că o să-l mai revăd vreodată. Va fi murit de mult. Un 
singur lucru mai rog. şi noaptea pe Allah. Să-mi îngăduie să 
dau o singură dată ochii cu Ebrid Ben Lafsa, dacă va mai fi 
trăind. Şi atunci... vai şi amar de el! Nu sunt în iad chinuri 
pe care să nu le îndure de mâna mea... 

Arabul spuse cuvintele acestea cu atâta ură încât Josef se 
înfioră. Lăsă apoi capul în jos şi-şi rezemă faţa în palme. 
Tresări aproape speriat când germanul îi zise după câtva 
timp cu glas blajin: 

Allah e atotputernic şi milostiv. Poate că te-ai purtat şi tu 
odinioară prea aspru cu sclavii tăi şi a vroit să-ţi arate ce 
durere grozavă înseamnă cuvântul sclavie. 

Arabul gemu adânc, pe urmă răspunse oftând; 

Am fost un stăpân aspru. Câte un negru a murit de biciul 
meu, pe alţii i-am schilodit pe viaţă tăindu-le mâinile. Unuia 
i-am smuls limba din gură fiindcă mă insultase. După ce mi- 
au furat copilul, m-a cuprins mustrarea de cuget, de aceea 
mi-am eliberat sclavii. 

Toţi oamenii sunt făpturile lui Dumnezeu, negrii ca şi albii. 
Allah te-a judecat; acum vede căinţa ta şi suferinţele pe 
care le-ai îndurat şi se va milostivi de tine. Sunt încredinţat 
că-ţi vei vedea în curând copilul. 

Niciodată! 

Nu vorbi aşa! De ce nu vrei să crezi în îndurarea 
cerească? Poate că speranţele tale se vor realiza când nici 
nu te aştepţi. 


Dacă Allah ar fi vrut să se milostivească de mine, o făcea 
până acum. 

Nimeni nu cunoaşte căile lui. Poate că niciodată căinţa ta 
n-a fost mai sinceră ca în clipele acestea. 

Arabul tăcu o bucată de vreme, pe urmă răspunse: 

Nimeni nu cuteza pe atunci să-mi spună că asprimea mea 
era neomenoasă. Tu eşti singurul care ai îndrăznit. Nu mai 
pot îndrepta răul pe care l-am făcut şi-mi merit pedeapsa. 
Aş muri însă fericit dacă mi-aş putea vedea numai o dată 
feciorul, chiar aşa schilod, fără limbă. 

Vorbise cu atâta durere încât germanul se simţi mişcat 
până la lacrimi. 

Poate că Allah ţi-a auzit ruga, zise el punându-i mâna pe 
umăr, şi mărturisirea căinţei tale îţi va împlini visul pe care 
l-ai mângâiat o viaţă întreagă. Ce-ar fi să-ţi fi găsit eu din 
întâmplare băiatul? 

Bala Ibn se uită încremenit la Josef. Chipul lui se însenină, 
ochii lui căpătară o strălucire ciudată. 

Allah e dătător de moarte, şi tot el dă viaţă. Cuvintele tale 
nu pot fi fără rost, mă tem însă că te vei fi înşelat cum m-am 
înşelat eu de atâtea ori, totuşi vorbeşte! Cunoşti tu pe 
cineva care se aseamănă cu feciorul meu? 

Da. 

De câţi ani e băiatul? 

De vreo optsprezece. 

Unde e? 

Trăieşte printre niam-niami. 

Cum îl cheamă? 

I se zice Abd es Sirr, Fiul-tainei, o dovadă că e de obârşie 
necunoscută. Fiul căpeteniei niam-niamilor e prieten cu el. 
Am spionat odată o convorbire a lor şi am auzit cum acesta 
îi zicea Mesuf. În faţa altora însă nu. 

Allah e mare! Va fi fost numai o potrivire de nume. 

Nu cred. Numele Mesuf e obişnuit pe la voi? 

Dimpotrivă, îl întâlneşti foarte rar. Dar principalul, 
principalul... I-ai văzut tu picioarele? 


Da. N-are decât patru degete la fiecare picior, al cincilea îi 
lipseşte. 

Dumnezeu e mare; Dumnezeu e milostiv şi îndurător! 
strigă arabul cu adâncă evlavie. Inima mea renaşte la viaţă 
şi parcă-mi vine să ţip de bucurie. Dar nu, nu, sănu mă 
bucur prea de timpuriu, până ce nu voi şti lucruri mai 
amănunțite despre băiat. 

Întreabă şi o să afli. 

Mi-ai spus că băiatul e prieten cu fiul prinţului niam- 
niamilor şi l-ai auzit vorbind cu el. Eu însă sunt încredinţat 
că, chiar dacă mai trăieşte, nu poate vorbi. 

Ce te face să crezi? Fiindcă negustorul de sclavi te-a 
ameninţat atunci că o să-i taie limba? 

Da. 

A făcut-o probabil ca să-ţi mărească durerea. Nu era el 
prost să schilodească băiatul. Înainte vreme era preferat un 
sclav mut, astăzi s-au schimbat lucrurile. Un servitor 
trebuie să poată vorbi ca să ştie să răspundă la întrebările 
stăpânului. Muţii nu mai au căutare şi asta o ştia prea bine 
negustorul de sclavi. Cred deci că n-a fost decât o 
ameninţare şi atâta tot. 

Vezi că el nu-l furase pentru lăcomia câştigului, ci ca să se 
răzbune pe mine. L-a amuţit ca să nu spună nimănui cine e. 
Aşa ar fi, dacă băiatul ar fi fost mai mare. Chiar şi aşa, tot 

nu-l schilodea. Un mut poate învăţa să scrie şi aşterne pe 
hârtie ce gura lui nu e în stare să spună. Copilul n-avea însă 
decât trei ani. La vârsta asta uită repede şi negustorul îşi va 
fi zis că, până ce se va face mare, va fi uitat de mult cine şi 
al cui e. 

Effendi, cuvintele tale îmi mângâie sufletul, deşi mă doare 
că băiatul nu-şi mai aduce aminte de părinţii şi de copilăria 
lui. 

N-aş putea să-ţi spun nimic hotărât în privinţa asta. Fiul- 
tainei nu vorbeşte niciodată de trecut, ştiu însă că poartă în 
inimă dorul răzbunării şi bănuiesc că ura lui se îndreaptă 
spre omul care l-a răpit. 


Arabul sărise în picioare şi stătea drept înaintea 
germanului cu ochii aţintiţi la buzele lui, ca şi când de ele îi 
atârnau viaţa, fericirea lui viitoare. 

Răzbunare... dor de răzbunare... murmură el. Poate că a 
uitat totul, numai nu şi faptul că a fost răpit de la sânul 
mamei lui. De când zici că e la niam-niami? 

De vreo doi ani. A venit singur şi a rămas la ei, fără să 
spună cine e şi de unde vine. De aceea, i-au zis Fiul-tainei. 

Ce face la ei? Din ce trăieşte? 

Fiul căpeteniei lor l-a găsit rătăcit în pădure şi l-a adus la 
tatăl său. Băiatul s-a dovedit repede destoinic la mânuirea 
armelor şi prinţul l-a luat pe lângă el. E deştept, cuminte şi 
aşezat, aşa că e drag tuturor. Cunoaşte toate noroadele de 
la Bahr el Abyad până la apele cele întinse şi vorbeşte multe 
din graiurile lor. 

Şi pe cel arab? 

Da. Pe urmă e foarte priceput şi ştie lucruri pe care 
oamenii în mijlocul cărora trăieşte nu le ştiu. 

Atunci e un om bun şi nu se aseamănă la minte cu negrii, 
zise arabul cu un zâmbet de fericire pe chipul lui îmbătrânit 
de suferinţe. 

Da. Inima lui e bună şi neîntinată. Ştie că e altfel decât 
ceilalţi, e mândru de sine dar mândria lui nu jigneşte pe 
nimeni. De câte ori mă uitam la el, îl asemuiam cu un mânz 
de rasă, semeţ şi frumos nevoit să pască alături cu nişte cai 
de rând. Se împacă bine cu ei, paşte aceeaşi iarbă cu ei, 
cunoşti însă de la întâia aruncătură de ochi că o dată în 
putere, va purta în spinare o şa de preţ şi un călăreț 
mândru ca şi el. 

Allah, o Allah; strigă arabul împreunându-şi mâinile. De-ar 
fi copilul meu... feciorul meu... Trebuie să mă duc cât mai 
curând la niam-niami să-l văd. 

L-ai şi văzut. 

L-am văzut eu? Unde? întrebă Vânătorul-de-elefanţi, 
încremenit. 


Printre ruinele cetăţii lui Abu el Mot. N-ai băgat de seamă 
un tânăr care venise cu noi şi care s-a dus să vorbească el 
mai întâi cu şeicul djurilor? 

L-am văzut şi mi-a făcut mare bucurie ochilor. Ăsta să fie? 
O Mahomed şi voi toţi sfinţi califi! L-am avut aproape de 
mine şi n-am bănuit că e cel mult căutat... Unde se află 
acum... la cine s-a dus? 

La seribah Madunga. E cârmaciul vasului meu. 

Maşallah! Ştiu că oamenii tăi te aşteaptă acolo. Mă duc 
acum cu tine la Ombula, pe urmă mă întorc să vorbesc şi eu 
cu acest Fiu-al-tainei. Da, stăpâne, ai avut dreptate când ai 
spus că nu trebuie să ne îndoim de milostivirea lui Allah. M- 
am schimbat dintr-o dată, parcă-aş fi alt om. Şi nu numai lui 
Allah îi datorez schimbarea mea ci şi ţie. Spune, vrei să fii 
prietenul, fratele meu? 

Din toată inima! 

Îşi întinseră mâinile. 

Ştii tu, urmă arabul, care sunt cuvintele la noi cu care se 
încheie o prietenie pe viaţă şi pe moarte? Es subhi l'es 
subhi, el umr la umr80. Spune-le după mine. 

Josef Schwarz repetă formula, pe urmă arabul îl cuprinse 
cu braţele de gât, îl sărută pe amândoi obrajii zicând: 

Acum suntem un trup şi un suflet. Tu eşti eu şi eu sunttu. 
Vai şi amar de duşmanul care ar cuteza să te insulte, sau să 
mă insulte! 

X. În lanţurile sclaviei. 

Vânătorul-de-elefanţi nu putu adormi de emoție şi se oferi 
să vegheze el toată noaptea. 

Germanul se trezi de-abia dimineaţa, când îl auzi făcându- 
şi cu glas tare rugăciunea. Focul mai pâlpâia încă şi făcură 
din făina adusă câteva turte pe care le coapseră în cenuşă. 
În timp ce arabul se îndeletnicea cu coptul lor, Josef adăpa 
cămilele şi le puse niţică iarbă verde dinainte. 

Porniră apoi iar la drum. Erau siguri că pe la amiază vor 
ajunge la vânătorii de sclavi. Era însă altfel decât s-aşteptau 
ei. 


După ce lăsară în urmă ostrovul, văzură iar urmele ducând 
aproape de malul râului. Se afla aici o pădure deasă, care 
începea după ce treceai mai întâi printr-o câmpie plină de 
tufe şi iarbă. Pe pământul acesta jilav urmele se vedeau încă 
şi mai desluşit. Erau multe şi răspândite pe o întindere 
destul de mare. Vitele pe care incendiatorii le luaseră de la 
seribah nu mai putuseră fi ţinute în frâu când dăduseră de 
iarbă proaspătă şi se răzleţiseră unele de altele. 

Cei doi drumeţi mergeau alături vorbind între ei cu glas 
tare, ştiind că n-are cine să-i audă, când deodată Josef - 
care o luase niţel înainte, fiindcă tufele erau prea dese şi nu 
puteau trece amândoi deodată - îşi întoarse repede cămila 
şi şopti arabului: 

St! O clipă să mai fi înaintat şi ne vedeau! 

Cine? întrebă Bala Ibn. 

Oamenii ceia de colo care îşi pasc vitele pe câmp. Sunt şi 
negri şi albi printre ei. 

Oare cine să fie? 

O să vedem noi îndată, dar aşa ca să nu ne vadă ei pe noi. 

Îndemnă cămila să se lase-n genunchi şi descălecă. Arabul 
făcu acelaşi lucru. Se ascunseră în tufiş şi se uitară cu 
băgare de seamă printre tufe. 

La dreapta lor, spre apus, se întindea un şes care se 
pierdea în zare. Pe stânga, la marginea pădurii, poposiseră 
vreo patruzeci de oameni de toate culorile şi îmbrăcaţi tot 
aşa, cu armele lângă ei. Nu departe de ei păşteau vitele. 
Erau şi câţiva cai şi cămile printre ele. Sub copaci zăriră, 
îngrămădite baloturi cu marfă. Vreo zece inşi păzeau vitele 
ca să nu o ia razna peste câmp. 

Ştii tu cine sunt ăştia? întrebă germanul pe tovarăşul său. 

Da. Oamenii lăsaţi la seribah s-o păzească şi care i-au dat 
pe urmă foc. 

Aşa bănuiesc şi eu. Nu înţeleg însă cum au îndrăznit să 
urmeze acelaşi drum pe care a pornit Abd el Mot. Nu se 
poate să nu-i cadă în gheare. 

Ori el lor. 


Ce vrei să spui? 

Am aflat de la djuri că Abd el Mot nu e defel iubit de 
oamenii lui, fiindcă se poartă rău cu ei. Pesemne că de 
aceea s-au răsculat împotriva lui. Mai cred că, în afară de 
aceşti cincizeci, sunt şi alţii care ar fi bucuroşi să-i facă de 
petrecanie, mai ales dacă ar putea trage şi ceva foloase de 
pe urma morţii lui. Capul răscoalei trebuie să fie bătrânul 
ceauş. Dar la ce-o fi luat vitele cu el? Doar ca să întemeieze 
alt seribah. Cu cincizeci de oameni nu se poate. Şi-apoi 
vânătoarea de sclavi cere o armată întreagă. De unde poate 
să şi-o adune, dacă nu din foştii lui tovarăşi? 

Cred că ai dreptate. 

Numai aşa îmi lămuresc eu de ce a luat-o pe urmele lui 
Abd el Mot. Vrea să le iasă înainte la întoarcere ca să cadă 
la învoială cu ei. Mai mult ca sigur că au să vrea, fiindcă o să 
le făgăduiască marea cu sarea. 

Şi cu Abd el Mot ce-au să facă? 

Probabil ca au să-l omoare şi vor pune mâna pe avutul lui - 
presupunând că atacul de la Ombula i-ar reuşi. 

Ce urmări grozave are şi negoţul acesta cu sclavi! Omul 
devine o adevărată fiară. 

Mi-am dat şi eu seama. Sunt deci convins că oamenii ăştia 
aşteaptă aici pe Abd el Mot ca să-l ucidă. Numai că au să-şi 
ia repede pedeapsa. 

Nu înţeleg ce vrei să spui... 

Uiţi că mai e şi Abu el Mot la mijloc, care trebuie să se 
întoarcă peste două zile cu trei sute de nuehri. Când şi-o 
vedea seribahul în ruine şi o afla de la djuri ce s-a 
întâmplat, ce crezi tu că o să facă? 

O să pornească după răsculați? 

Ba bine că nu! îi găseşte aici şi-i măcelăreşte pe toţi. Aşa 
se sfâşie corbii între ei şi să mulţumim lui Allah că nu e 
altminteri. Pentru noi însă întâmplarea asta nu e defel 
plăcută şi ar fi bine să ne ferim, ca să nu ne vadă. 

Bine zici. Trebuie să ne întoarcem din drum şi să facem un 
ocol. Până să găsim iar urma lui Abd el Mot o sa zăbovim 


câteva ceasuri. 

Asta aşa e. De aceea să plecăm îndată ca să nu mai 
pierdem vremea degeaba. 

Încălecară şi-o luară îndărăt pe unde veniseră. Când 
ajunseră la loc deschis, Josef se uită prin ochean şi zări 
oamenii şi vitele ca nişte puncte mici în depărtare. Cu ochii 
liberi nu i-ar fi fost cu putinţă să-i vadă, deci nici eipeel. 
După câtva timp fură nevoiţi să schimbe direcţia ca să dea 
iar de urme. Le trebui însă patru ceasuri şi jumătate de 
drum ca să facă ocolul şi nu se aflau acum decât la o 
depărtare de trei sferturi de oră de lagărul arabilor. Zoreau 
pe cât puteau cămilele, dar acestea erau atât de istovite 
încât nici fluieratul nu le mai ajuta. 

Din ce se îndepărtau de râu, din ce pământul era mai 
sterp şi mai uscat până ce la urmă ajunseră la un loc unde 
erau numai bolovani. De aici drumul ducea printre dealuri 
şi văi şi în zare apăru un şir de munţi. 

Munţii Pambija! zise arabul arătând într-acolo. 

La poalele cărora se află Ombula, nu e aşa? Cât crezi că 
mai avem până acolo? întrebă neamţul. 

Nu cred s-ajungem înainte de a se întuneca. 

Atunci o să fie prea târziu. 

Să nu-ţi închipui asta. Nici un vânător de sclavi nu atacă 
un sat la lumina zilei. De obicei aşteaptă până în zori. Avem 
destulă vreme să înştiinţăm pe locuitorii satului - cel puţin 
aşa cred. 

Eu nu. Părerea mea e că Abd el Mot şi-a făcut lagărul 
undeva pe aproape şi aşteaptă, să se înnopteze. 

Te înşeli. Bandiţii aceştia procedează altfel. Trebuie să iei 
în consideraţie că ţinutul e prea puţin populat. Nu există 
sate şi oraşe aproape unele de altele ca în Egipt sau aiurea. 
Apă nu au aici decât în Nil şi în apropierea lui. Lângă râu nu 
se statornicesc bucuroşi negrii, fiindcă sunt expuşi la vreo 
năvală de-a vânătorilor ele sclavi. Îşi fac mai bine satele 
prin preajma iazurilor sau ostroavelor mai îndepărtate. Aşa 
va fi şi cu Ombula. Şeicul djurilor îmi spunea că satul e într- 


un ţinut singuratic la poalele munţilor aproape de o 
mlaştină care formează pe timpul ploilor un eleşteu mare şi 
lat. De aceea negustorii de sclavi n-au nevoie să se ascundă, 
ci se duc de-a dreptul; ştiind că nu există alte sate ca să 
sară în ajutorul locuitorilor. 

Atunci îi pot vedea venind. 

Nu se apropie atât de mult peste zi. 

Dar dacă întâlnesc din întâmplare săteni în drum? 

Ori îi omoară, ori îi pun în lanţuri ca să nu se ducă să-şi 
înştiinţeze consătenii. Vânătorii de sclavi nu pornesc 
niciodată în număr prea mare. Când au ajuns la o depărtare 
de o jumătate de zi de sat, trimit iscoade pricepute, pe 
urmă altele, până formează un lanţ prin care nu poate trece 
nimeni. Peste noapte atacă satul. Dau mai întâi foc în mai 
multe locuri gardului de spini care împrejmuieşte satul şi-l 
înconjură astfel de flăcări. Oamenii se trezesc din somn 
buimaci; n-au pe unde fugi. Cine încearcă să se apere, e 
împuşcat pe loc. De obicei bărbaţii sunt mai toţi ucişi, 
fiindcă nu se pot împăca cu soarta şi sunt greu de 
transportat. De asemenea şi femeile mai bătrâne, căci nu le 
cumpără nimeni. Băieţii, fetele şi femeile tinere sunt o bună 
pradă. Vitele la fel. Se întâmplă deseori că sclavii sunt 
vânduți sau schimbaţi pe fildeş chiar în timpul drumului. 
Dacă trec prin ţinuturi unde trăiesc mâncători de oameni, 
se taie câţiva sclavi mai graşi şi îi vând locuitorilor. 

Dumnezeule, e cu putinţă una ca asta? 

Cu putinţă, zici? Cunosc o căpetenie de a acestora care îmi 
spunea odată că nu există ceva mai bun ca o palmă de om la 
frigare. Se războia cu toate triburile vecine numai ca să 
aibă prilej să prindă câţiva inşi şi să-i pună la frigare. Până 
şi pe războinicii lui răniţi ori căzuţi în luptă îi mâncau. 
Mâinile erau partea lui, restul trupurilor le lăsa celorlalţi. 
Vorbeam odată cu un vânător de sclavi care zicea că 
vânătoarea de oameni în Africa face zilnic peste şase mii de 
victime, ceea ce înseamnă două milioane şi mai bine de 
suflete pe an. Omul îşi cunoştea meseria şi nu greşea 


socoteala. Ebrid Ben Lafsa, ticălosul care mi-a furat copilul, 
ne spunea că el nu vânează decât prin ţinutul lui Bahr Kuta, 
ţinut destul de mic, care îi aducea totuşi peste o mie de 
sclavi în fiecare an, în afară de aceia pe care îi omoară. 

De unde este omul acesta? 

Din Bagirmi. 

L-ai căutat acolo? 

Da, de mai multe ori chiar, dar nu l-a mai văzut nimeni de 
atunci. 

Şi l-ai mai putea tu recunoaşte după atâţia ani? 

Imediat. Chipul lui e dintre acelea care nu se uită şi pe 
care vârsta nu le schimbă. Dar ia te uită colo, dunga aceea 
negricioasă. Copaci să fie? Atunci trebuie să fie şi un Chor 
care izvorăşte din munţi, deci vom găsi pe alocurea apă 
pentru noi şi pentru bietele cămile care de-abia se mai 
mişcă de sete şi oboseală. 

Presupunerea lui se adeveri. O albie adâncă a unui pârâu, 
care se scurgea din munţii Pambisa, pe timpul ploilor după 
revărsarea Nilului, mai păstra şi acum niţică apă la fund. 
Acestor pâraie li se zice chor - la plural cheran. Datorită 
acestei mici cantităţi de apă, cresc acolo un fel de tufe dese 
în care îşi fac cuiburile unele specii de păsărele. 

După urme se cunoaşte bine că vânătorii de sclavi 
trecuseră prin albia pârâului şi ieşiseră pe malul celălalt 
fără să se oprească să-şi adape vitele. 

Mă mir de ce n-or fi făcut-o, zise Bala Ibn. Cămilele 
noastre sunt mai ostenite ca ale lor şi trebuie să le lăsăm 
niţel să se odihnească. 

Descălecară şi-şi duseră cămilele de căpăstru devale la 
apă şi le lăsară apoi să pască din mlădiţele tufelor, în vreme 
ce ei stăteau de vorbă cu glas tare, crezându-se singuri. 

Dar se înşelau. Sus pe colina de partea cealaltă a pârâului 
unde se afla un şedr es simm81 stătuseră doi inşi să 
găurească trunchiul copacului şi puseseră lângă el un vas în 
care picura sucul. Erau negri. N-aveau altă îmbrăcăminte 
decât şorţuleţul dinainte, în schimb înarmaţi cu flinte şi 


pumnale, ceea ce dovedea că făceau parte din armata lui 
Abd el Moi. 

Cei doi drumeţi habar n-aveau că sunt în imediata 
apropiere a vânătorilor de sclavi. Nu puteau vedea de aici 
că dincolo era o maijeh înconjurată de o pădurice în care 
Abd el Mot îşi făcuse lagărul. El n-avea defel intenţia să 
atace satul în chipul cum îl descrisese Vânătorul-de-elefanţi 
lui Josef. Nu trimise nici iscoade şi nici nu aşezase lanţ de 
santinele, ci vroia să aştepte aici noaptea ca să-şi urmeze 
apoi pe întuneric marşul. 

Când străbătuseră albia pârâului, unul din negri văzuse 
Euphorbia şi venise pe urmă cu încă un tovarăş să ia suc ca 
să-şi moaie în el vârfurile săgeţilor şi al cuţitelor. 

În timp ce sfredeleau trunchiul zăriseră spre marea lor 
mirare pe cei doi călăreţi înaintând la pas spre chor. 

Doi albi! Cine-or fi şi ce-or fi căutând aici? zise unul din 
negri. 

Dintr-ai noştri nu sunt, răspunse celălalt. Stai după trunchi 
să nu te vadă. Pesemne că vor să se ducă la Ombula. Abd el 
Mot nu trebuie să-i lase. 

Uite-i că s-au aşezat pe mal lângă tufiş. Tu rămâi aici, eu 
mă duc s-aud ce vorbesc. 

Negrul se furişă nesimţit la spatele lor, ascultă câtva timp, 
pe urmă când se întoarse zise celuilalt: 

Cine sunt nu ştiu, dar am aflat că ştiu că ne ducem la 
Ombula după sclavi şi vor să ne-o ia înainte ca să dea de 
veste belandaşilor. Hai repede să-i spunem lui Abd el Mot. 

Când află arabul despre ce e vorba, sări ca ars şi strigă 
înfuriat: 

Doi albi care vor să ne trădeze? Trebuie punem imediat 
mâna pe ei. Putem să-i vedem fără ca să ne vadă şi ei pe 
noi? 

Da, stăpâne, te duc eu, răspunse negrul. 

Bine. Tu să-mi arăţi locul. Dacă-i lăsăm să urce povârnişul, 
s-ar putea să ne scape ori să încerce să se apere şi te 
pomeneşti că omoară vreunul din noi. Dacă locul unde sunt 


acum e prielnic, mai bine dăm năvală peste ei şi-i legăm. 
Luaţi funii cu voi. 

Alese vreo zece inşi mai voinici şi porni cu ei spre chor. De 
văzut nu-i vedea fiindcă erau ascunşi de tufe. 

Dacă reuşiţi să puneţi mâna pe ei, fără să le lăsaţi timp să 
se apere, zise Abd el Mot oamenilor, vă dăruiesc preţul unui 
sclav voinic; dacă nu, acela din pricina cui scapă cei doi albi, 
va fi împuşcat pe loc. 

Rămase singur în vârful povârnişului şi-i văzu lăsându-se 
binişor unul câte unul devale. Când fură toţi jos, se 
năpustiră asupra celor doi albi care, luaţi prin surprindere, 
nici n-avură vreme să facă o mişcare; se auziră răcnete, 
înjurături, apoi nimic. 

Lovitura reuşise. 

Abd el Mot se întoarse în lagăr, se aşeză iar unde stătuse 
adineauri şi-şi adună oamenii în jurul lui. 

Câinii aceia au vrut să ne trădeze, le zise el. Trebuie să 
moară şi încă imediat, fie ei cine or fi. 

După câteva minute veniră şi asakii. Aduceau pe prizonieri 
legaţi cu mâinile la spate. Doi soldaţi mânau cămilele 
dinapoi. 

Lui Schwarz i se părea că visează, Vânătorului-de-elefanţi 
de asemenea. Nenorocirea se abătuse atât de neaşteptat 
peste capul lor încât nu le venea să creadă. Din strigătele 
de triumf ale soldaţilor, înţeleseseră că Abd el Mot e acolo 
cu ceata lui şi-i duc la el. 

Nu ştim nimic, n-am văzut nimic... şopti arabul, 
germanului. Să mă laşi pe mine să vorbesc. 

Arabul era destul de liniştit. Scăpase el din primejdii mult 
mai mari şi situaţia de acum nu i se părea deloc disperată. 
Ce motive ar fi avut vânătorii de sclavi să-i omoare? Nu ştia 
că fusese spionat şi negrii auziseră convorbirea lor. 

De la pârâu până la lagăr nu era departe. Ajunseră 
repede, mai ales că soldaţii îi împingeau în ghionturi de la 
spate. Amândoi erau curioşi să vadă pe comandantul 


acestor brute şi să afle ce au cu ei. Acum se aflau înaintea 
lui. Era înconjurat de aşa-zisul său stat major. 

Cum se face, începu arabul cu glas semeţ, că oamenii tăi... 

Se opri în mijlocul frazei cu gura căscată, ţeapăn, şi cu 
ochii holbaţi. Părea o stană de piatră. 

Când prinsul începuse să vorbească, Abd el Mot tresărise 
şi el. Acum sări drept în picioare, scoase o exclamaţie de 
bucurie drăcească şi strigă cu ochii sclipitori: 

Emirul! Barak el Kasi82, emirul din Kenadem! 

Ebrid Ben Lafsa... scrâşni arabul. 

Da, eu sunt, jubilă Abd el Mot. Ebrid Ben Lafsa. Mă 
recunoşti, fecior de câine? 

Eb... rid... Ben... Laf... sa, repetă Vânătorul-de-elefanţi, de- 
abia putând pronunţa silabele. O Allah, ele...ele...! 

Da, da, eu sunt. Uite-te bine la mine, dacă nu mă crezi. Eu 
sunt acela pe care l-ai osândit la moarte, căruia i-ai luat 
sclavii. Eu sunt acela pe care ai pus să-l biciuiască, care ar fi 
murit cu siguranţă sub ochii tăi, dacă nu reuşea să scape cu 
fuga. Eu sunt acela care a trebuit să-şi părăsească patria ca 
să nu fie spânzurat din pricina ta. Eu sunt acela care de 
cincisprezece ani hrănesc în suflet dorul de răzbunare. 
Acum Allah mi te-a adus în gheare. Laude şi mărire lui! 

Unde e... copilul meu?... bâigui arabul fără să ia în seamă 
amenințările. 

Copilul tău? răspunse ticălosul rânjind satanic. Vrei să ştii 
unde ţi-e feciorul? lacă, o să-ţi, spun. E departe de aici, 
tocmai la răsărit, la mâncătorii de oameni. 

Aşadar trăieşte! Slavă ţie Allah atotputernicule, acum şi în 
vecii vecilor! 

Nu-l mai slăvi atât, râse Abd el Mot. Era mai bine pentru 
feciorul tău dacă murea, decât s-ajungă ce e acum, sclavul 
unei căpetenii de negri căruia i l-am dăruit, cu condiţia ca 
să-l bată de trei ori pe zi şi să-l lase să flămânzească mereu. 
L-am văzut acum de curând. Trupul lui e numai răni, orb şi 
neputincios ca un bătrân, moare zi cu zi în chinuri grozave 


şi nu se poate măcar tângui cuiva fiindcă i-am tăiat - ba nu, 
i-am smuls - încă de atunci limba din gură. 

Vorbea repezind cuvintele, ca să-şi verse veninul cât mai 
curând şi să-şi vadă duşmanul doborât de durere. 

Acesta vru să spună ceva, dar nici un cuvânt nu ieşi de pe 
buzele sale. 

Bucură-te deci că mai trăieşte! urmă cu glas batjocoritor 
Abd el Mot. Va muri în suferinţe grozave, cu toate că va 
scăpa de chinurile pe care le îndură. Dar suferinţele lui nu 
sunt nimic pe lângă cele care te aşteaptă pe tine. Eşti în 
puterea mea şi nu există chin pe lume pe care n-o să te fac 
să-l simţi. 

Allah' l Allah! murmură emirul căzând în genunchi. 

Aşa, ai îngenuncheat în faţa mea ca să ceri îndurare, 
câine? Roagă-te şi tremură cât vrei; tot degeaba. Mai 
degrabă ar lăsa şeitan83 să-i scape un suflet din iad, decât 
eu pe tine din ghearele mele. 

Ca tată, arabul putea fi cuprins de slăbiciune, dar ca 
bărbat se simţea tare şi mândru de sine. Sări în picioare, şi 
strigă cu un fulger de mânie în ochi: 

Ce-ai spus? Eu să mă rog şi să tremur înaintea ta? Cum 
îndrăzneşti, câine, să spui una ca asta? Sunt Barak el Kasi, 
emirul din Kenadem, şi nu-mi plec genunchiul decât 
înaintea lui Allah. Tu însă eşti Ebrid Ben Lafsa, un stârv 
împuţit de care şi corbilor le e scârbă. 

Cuvântul”câine” e pentru mahomedan cea mai mare 
insultă, de aceea era o mare îndrăzneală să-i spună astfel 
lui Abd el Mot; toţi se aşteptau ca acesta să nu-şi mai poată 
stăpâni furia şi să se repeadă la duşmanul său. Dar nu fu 
aşa. Strânse numai pumnii, scrâşni din dinţi şi răspunse 
batjocoritor: 

Am ghicit ce vrei, dar degeaba. Crezi că o să mă scoţi din 
fire cu vorbele tale şi o să te omor pe loc. Te înşeli însă. De 
murit vei muri tu, însă chinuit zi cu zi, luni întregi. Dacă mai 
scoţi un cuvânt de ocară, pun să-ţi smulgă limba din gură, ia 
seama la ce-ţi spun! 


Smulge-o, câine râios, smulge-o! strigă fără frică arabul. 

O să ţi-o smulg eu, n-avea grijă, dar nu acum, ci când voi 
crede de cuviinţă. N-avem ce face cu un rănit la drum. Şi 
nici de bătaie n-o să scapi. Când vom ajunge acasă, o să pun 
să te biciuiască în fiecare zi ca să vezi şi tu ce plăcut e. 
Deocamdată să-mi răspunzi la ce te-oi întreba. De unde vii 
şi încotro te duci? 

Întreabă cât pofteşti, nu te-aştepta însă la răspuns, 
mormăi emirul şi-i întoarse spatele. 

Stai că o să te fac eu să răspunzi, râse Abd el Mot. Aduceţi 
încoace un şebah. 

Şebahul e un fel de instrument de tortură, adică o prăjină 
cu o furcă la capăt. În furca aceasta se vâră gâtul sclavului 
şi i-l înţepenesc apoi cu altă prăjină, aşa că nenorocitului îi 
rămân picioarele libere ca să poată umbla. De fugit însă nu 
poate fugi, deoarece jugul e strâns în jurul gâtului. 

După ce i se puse emirului jugul, Abd el Mot se întoarse 
spre german şi-l întrebă privindu-l încruntat: 

Şi tu, cine eşti? Vezi să nu minţi, altminteri mănânci bătaie. 

Josef n-ar fi putut spune ce simţea în momentul acela. Ură, 
scârbă, dispreţ, indignare - toate la un loc. Ştia că i se va 
pune şi lui un astfel de jug, dar era de asemenea sigur că 
nu-l vor omori, cel puţin deocamdată, nici pe el. Măsură pe 
Abd el Mot cu o privire de dispreţ şi răspunse cu trufie: 

Ce drept ai tu să-mi pui o astfel de întrebare? 

Vânătorul de sclavi rămase un moment uluit de 
îndrăzneala străinului, pe urmă râse în hohote şi-i zise cu 
ironie: 

Nu cumva oi fi Sultanul din Stambul ori cel puţin Kedivul 
din Kahvia? Mai ştii! Allah face uneori şi minuni de astea! Te 
întreb, fiindcă eşti prizonierul meu. 

Cine ţi-a dat dreptul să pui să mă lege ca pe un tâlhar? 
urmă germanul, cu glas aspru. 

Aşa am avut poftă. Acuma ştii. Nouă nu ne trebuie spioni. 
Aţi vrut să înştiinţaţi pe belandaşi de sosirea noastră. 

Cine ţi-a spus? 


Voi singuri. V-au auzit oamenii mei când vorbeaţi jos la 
pârâu. Dar voi de la cine aţi aflat că ne ducem la Ombula? 

O să vedeţi mai târziu. Nu sunt obligat să-ţi spun. 

Nu? răcni arabul înfuriat. Atunci la ce-ţi trebuie limba? O 
să pun să ţi-o smulgă şi ţie. 

Aş! N-o să îndrăzneşti, fiindcă ai păţi-o. Eu nu sunt arab, ci 
european. Statul meu te-ar trage la răspundere. 

Abd el Mot izbucni în hohote. 

Prostule! Crezi că mi-e frică de ameninţ ţările tale? Eşti 
creştin, nu e aşa? 

Da. 

Bătu-te-ar Allah! Un creştin... un ghiaur! Şi cutezi să mă 
ameninţi! Aici nu există legi, există numai voinţa mea. Cum 
crezi că ar putea cineva sa mă atingă? Nici măcar kedivul 
nu poate să-mi facă nimic, dar încă puterea necredincioşilor 
şacali ai statului tău. le-am găsit cu emirul; eşti deci 
prietenul şi tovarăşul său, veţi îndura aceeaşi soartă. Cum 
te cheamă? 

Numele meu e prea cinstit ca să fie auzit de urechile tale 
spurcate. 

Omule, izbucni el, îndrăzneşti prea mult. Îngădui emirului 
să mă insulte, fiindcă vreau să mă răzbun pe el şi să-l fac să 
sufere cât mai mult, pe tine te pot însă omori imediat. Dacă 
mai spui un cuvânt, eşti pierdut. 

Se poate. Poţi să mă omori, fiindcă sunt legat şi nu mă pot 
apăra. De altminteri să nu-ţi închipui că poţi rămâne 
nepedepsit. Nu sunt singur în pustietatea asta, prietenii mei 
se află pe aproape. 

Minciuna folosi. Abd el Mot păru impresionat căci întrebă: 

Cine sunt ăştia? 

Nici asta nu te priveşte. Şi apoi, nu-ţi dau dreptul să mă 
întrebi nimic. Vreau totuşi să-ţi fac hatârul şi să-ţi spun că ei 
ştiu foarte bine unde mă aflu şi unde mă duc. Când vor 
vedea că nu mă întorc, vor înţelege că m-ai omorât tu. 

Ei aş! S-ar putea să ţi se fi întâmplat ceva pe drum. Ce 
dovadă au împotriva mea? 


Te înşeli. Oamenii tăi vor fi cercetaţi unul după altul. Şi 
cum vei răspunde în faţa lui Abu el Mot de moartea mea? 
Dacă în interval de patru zile nu sunt îndărăt, vor pune 
mâna pe el şi va fi tras la răspundere. 

Te cunoaşte? 

Nu. Dar va învăţa să mă cunoască chiar de-aş fi mort, atât 
pe mine cât şi pe oamenii mei. 

Atitudinea energică şi hotărâtă a lui Schwarz impresionă 
pe arab. De aceea el vru să se folosească de şovâiala 
arabului şi urmă: Cer să fiu dezlegat imediat şi să mi se 
restituie armele. Pe urmă: Emirul din Kenadem e prietenul 
meu şi tot ce veţi întreprinde împotriva lui e ca şi când aş fi 
eu în locul lui. Va fi răzbunat întocmai ca mine. 

Abd el Mot înţelese probabil că a mers prea departe, dar 
nu vroia să se dea bătut. 

Ia seama! strigă el mânios! Aici n-are nimeni dreptul să 
poruncească în afară de mine. Zici că tot ce s-ar face 
emirului e ca şi când ţi s-ar face ţie. Atunci tot ce a făcut el 
consider ca făcut de tine şi veţi avea amândoi aceeaşi 
soartă. Voi aştepta să vad dacă ai într-adevăr prieteni atât 
de puternici care să te răzbune. Aduceţi şi pentru câinele 
ăsta de ghiaur o furcă şi legaţi-i pe amândoi la un loc. 

Cele două furci fură legate la capete una de alta. 

Aşa! exclamă Abd el Mot râzând batjocoritor. Acum sunteţi 
nedespărţiţi ca doi buni prieteni, după cum zici. Şi fiindcă 
trebuie să renunţaţi la bucuria de a face o faptă bună 
anunțând pe belandaşi, o să vă fac marea plăcere de a fi 
martori la jefuirea satului. Deocamdată veţi fi legaţi de un 
copac ca să nu vă vie poftă de plimbare. 

Cum îmi închipuiam eu clipa când voi avea în faţa mea pe 
ticălosul care mi-a furat copilul şi cum a ieşit! scrâşni 
emirul, când rămaseră singuri. În loc să-l ucid eu cu mâna 
mea, mă va ucide el pe mine, încetul cu încetul, în chinuri 
groaznice. 

Dacă o îndrăzni! zise Josef, nu fiindcă spera să scape, ci 
mai mult ca să îmbărbăteze pe emir. 


O să îndrăznească, fii pe pace. Aşa a vroit Allah, mă supun 
voinţei lui. Mă doare numai sufletul că vei avea şi tu de 
suferit din pricina mea. 

Nu vorbi aşa! E şi vina mea. Am fost prea neprevăzători ca 
să mă mir că ni s-a întâmplat aşa. Trebuia să cercetăm mai 
întâi bine locul şi să nu ne aşezăm la vedere. 

Îţi jur pe Allah că aş îndura fără să cârtesc toate chinurile 
pe care le poate închipui o fiară ca asta, dacă aş şti că 
băiatul meu, sărmanul n-a suferit atât. 

Şi tu crezi ce ţi-a spus Abd el Mot? 

Tu nu? 

Bineînţeles. Te-a minţit dinadins ca să te facă să suferi. 

Crezi? De la el n-ar fi de mirare. 

Crede-mă că e aşa cum îţi spun. Sunt sigur că Fiul-tainei e 
Mesuf al tău. Mai mult încă, o să-ţi dau dovada că Abdel 
Mot a minţit. 

Cum? 

Aşteaptă până ce vom avea prilejul să vorbim iarăşi cu el. 
Un lucru însă te rog: nu-ţi pierde speranţa. În împrejurările 
de faţă, nu ne putem gândi la fugă. Abd el Mot zicea că o să 
te pună la chinuri numai după ce va ajunge acasă. Până 
atunci o să caute să ne cruţe ca să avem putere să îndurăm 
oboselile drumului. La noapte o să atace satul. Mâine va fi 
sărbătorită izbânda şi poimâine vor face pregătirile de 
plecare. Drumul va dura mai mult la întoarcere din pricina 
prăzilor pe care vor trebui să le transporte cu ei. Deci, vreo 
opt zile, începând cu aceea de astăzi. Atâta timp avem 
răgaz să ne gândim ce e de făcut. Ia gândeşte-te ce-o să fie 
când o vedea ce s-a ales de seribahul lui! Noi să ne ferim să 
scăpăm vreo vorbă de ce s-a întâmplat acolo. 

Şi crezi că vom avea vreun folos de pe urma asta? 

Cu siguranţă! Dacă presupunerile noastre se adeveresc şi 
bătrânul ceauş reuşeşte să-şi aducă la îndeplinire planul, s- 
a isprăvit cu Abd el Mot şi noi suntem liberi. 

Allah kerihm - Dumnezeu e milostiv! Picuri balsam în 
inima mea... 


Vânătorii de sclavi începură să se pregătească de drum. 
Mai erau două ceasuri până în seară. Abd el Mot veni la 
prizonieri şi le zise cu o politeţe ironică: 

Vă rog să mă iertaţi că nu vă ofer drumul călare. În schimb 
vă voi face cinstea să vă leg de calul meu. Hei, emire, tot 
aşa l-am târât pe fiu-tău după mine! 

Ştim, răspunse foarte calm germanul. 

Tu ghiaurule? Ce ştii tu? 

Ce-ai făcut atunci cu Mesuf. 

Abd el Mot îi aruncă o privire sfredelitoare: 

Visezi pesemne. Unde erai tu pe vremea aceea? 

Acasă în ţara mea. Dar Allah e mare şi puternic, iar 
minunile sale sunt nenumărate. Eu îl cunosc pe băiatul 
furat de tine. 

Nu se poate! izbucni vânătorul de sclavi dându-se cu un 
pas înapoi. 

Şi totuşi aşa e. Eu nu mint ca tine. Nu ţi-ai ajuns scopul, 
dimpotrivă. Vrând să chinuieşti pe emir, i-ai făcut o mare 
bucurie. 

Nu te înţeleg... 

Bine, să vorbesc mai lămurit. Cunosc pe emir de trei zile, 
dar nu şi suferinţele lui trecute. le-am auzit adineauri 
vorbind de feciorul lui şi mi-ai deşteptat curiozitatea. După 
ce ne-aţi lăsat aici singuri, l-am întrebat ce-a fost cu băiatul 
şi mi-a povestit tot ce s-a întâmplat. A vrut Allah ca să-i 
preschimbe durerea în bucurie, căci eu îl cunosc bine pe 
băiat. 

Abd el Mot nu-şi putu stăpâni agitația şi strigă repede: 

Unde e... l-ai văzut? 

Da, dar nu unde spuneai tu, ci la prietenii şi tovarăşii mei. 
Nu e nici orb, nici schilod şi nici mut nu e, fiindcă nu-i 
adevărat că i-ai smuls limba din gură. S-a făcut un flăcău 
frumos şi voinic, aşa că taică-su o să-l strângă fericit la 
piept. 

Asta s-o crezi tu! Sunteţi prizonierii mei şi o să am eu grijă 
ca să se întâlnească pe lumea cealaltă. Cine şi-ar fi putut 


închipui că femeia căpeteniei o să fugă cu băiatul? 

Josef îl adusese în sfârşit acolo unde vroia. Mânia îl făcuse 
pe Abd el Mot să spună şi ce n-ar fi vrut. Ca să mai scoată 
de la el şi altele, germanul urmă: 

Nu te-ai priceput să faci ce trebuia. De ce-ai lăsat băiatul 
acolo? Asta dovedeşte că Allah te-a înzestrat cu prea puţină 
minte. 

Taci, şacalule! Lacul Mukamba e destul de departe de Dar 
Runga. Îţi trebuie luni întregi de-acolo până la tribul 
matwaşilor. 

O fi, rezultatul îţi arată însă că ar fi trebuit să-l duci mai 
spre răsărit. A fost o mare prostie din partea ta să-l vinzi 
căpeteniei matwaşilor. 

Taci, că te fac praf! Prinţul mi-a plătit preţul a zece sclavi 
negri. Zicea ca o să-lpună la îngrăşat ca să vadă şi el ce 
gust are carnea de alb. Vina mea e că nevastă-sa nu-l iubea, 
fiindcă o răpise de la părinţi şi a fugit cu copilul de care 
prinsese o dragoste de mamă. 

După cum vezi, planurile tale drăceşti au dat greş. Îl 
cunosc pe băiat şi mi-e drag. E frumos şi deştept. Acum, 
când am găsit din întâmplare pe tatăl său, o să-i arunc pe 
unul în braţele celuilalt. 

Poate în iad, ghiaure! răcni Abd el Mot, trăgând pumnalul 
de la brâu. 

Germanul îl privi ţintă, fără să se tulbure câtuşi de puţin. 

Loveşte dacă îndrăzneşti! Omorându-mă pe mine, omori 
pe singurul om care te poate salva. 

Să mă salvezi tu pe mine? întrebă uluit arabul. De cine şi 
de ce? 

De răzbunarea lui Mesuf, copilul furat de tine. E pe urmele 
tale şi eu sunt, prietenul său. E însoţit de ocrotitori 
puternici care se interesează de el, fiindcă e copilul unui 
emir. Dacă te întorci la seribah, eşti pierdut, iar moartea ta 
va fi şi mai cumplită când se va afla că am căzut de mâna ta. 

Josef Schwarz vorbise cu atâta convingere încât Abd el 
Mot rămase câtva timp pe gânduri îngrijorat. Apoi zise 


şuierând printre dinţi: 

Eşti deştept şi şiret încât nu pot şti dacă minţi sau spui 
adevărul. 

Se uită întunecat în pământ, ridică pe urmă capul, măsură 
pe german cu o privire pătrunzătoare apoi urmă: 

Dacă e aşa după cum spui, cum aiputea tu să mă salvezi? 
Unde să mă duc de-aici? Trebuie să mă întorc îndărăt la 
Abu el Mot, la seribah, unde mi-e avutul. Să fug, ar însemna 
să rămân pe drumuri. 

Germanul nu mai putea de bucurie. Crezu că a învins. 

Ai dreptate, totuşi acum, când se ştie că tu ai răpit băiatul, 
când se ştie că Abd el Mot e fostul Ebrid Ben Lafsa, nu mai 
poţi scăpa. Cei cincisprezece ani de jale şi suferinţe cer 
răzbunare. Dar dacă voi spune prietenilor mei că am fost în 
puterea ta şi cu toate acestea ne-ai cruțat, vor fi îngăduitori 
cu tine. 

Voi poate, nu însă el, şi arătă cu mâna spre emir. Ce-ai face 
dacă ţi-aş reda acum libertatea, tot ai mai căuta să te 
răzbuni pe mine? îl întrebă el. 

Întrebarea era gravă şi de răspunsul ei atârna viaţa celor 
doi prizonieri. 

Allah ştie! murmură emirul, enigmatic. 

Nu e nici da nici nu, ce spui tu, urmă, Abd el Mot. Te întreb 
în numele Profetului şi al sfinţilor Califi şi-ţi cer să-mi 
răspunzi cinstit. M-ai ierta sau nu? 

Allah ştie! repetă emirul. 

Ăsta e singurul tău răspuns? 

Da. 

Atunci nu mai am ce întreba. Allah să hotărască între noi 
încheie Abd el Mot şi plecă. 

Emirul răsuflă o dată din adâncul plămânilor şi-şi stăpâni 
cu greu bucuria. 

Prietene, frate, ai avut dreptate. Copilul meu n-a murit şi 
nu e nici schilod. 

Ştiam, răspunse Josef. Şi-acum ne-a mărturisit tot, fără să 
bănuiască nimic. 


Drept să-ţi spun, şi eu în locul lui făceam la fel. Eşti mai 
şiret decât un talab84 care se furişează într-ascuns. Dar ia 
spune, femeia care mi-a scăpat băiatul mai trăieşte? 

Habar n-am. Nici nu ştiam că există. Aş vrea acum să te- 
ntreb ceva: de ce nu i-ai răspuns la ultima întrebare? Cu un 
singur „da”, am fi acum liberi. Aşadar, nu poţi ierta? 

Niciodată! Ar fi un păcat împotriva legii Profetului. Şi chiar 
dacă aş vrea să trec peste lege, nu pot să-mi calc 
jurământul. Am jurat răzbunare, şi o să mă răzbun... Tu ce- 
ai face în locul meu? 

Aş ierta. Kitab el mukaddas85 a noastră ne porunceşte să 
lăsăm răzbunarea în seama lui Dumnezeu. 

Chiar dacă aţi făcut jurământ? 

Nici un creştin nu face un astfel de jurământ grozav, căci 
Isa ben Marryam a spus: lubiţi pe duşmanii voştri, 
binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă; faceţi bine acelora 
care vă jignesc şi vă persecută”. 

Învăţămintele acestea sunt foarte frumoase şi se vor fi 
potrivind cu obiceiurile din ţara voastră, dar nu se potrivesc 
cu pustiul în care trăim, nici cu firea noastră. Ochi pentru 
ochi şi dinte pentru dinte, sânge pentru sânge, moarte 
pentru moarte - asta e legea noastră. Trebuie să ne 
supunem ei şi nu trebuie să fi supărat pe mine, împlinesc 
poruncile ei. Voi fi vinovat de moartea ta, rog pe Allah să mă 
ierte, căci el e şi Dumnezeul creştinilor. 

În privinţa asta, n-ai deocamdată nici un motiv să-ţi faci 
imputări. Ştiu că vorbele mele au făcut impresie asupra lui 
Abd el Mot şi au să lucreze încet, dar sigur. Trebuie să 
aşteptăm în linişte ce are să urmeze. 

De-abia îşi sfârşi vorba şi veni Abd el Moi. 

Peste câteva minute plecăm. Vă e foame? 

Nu, răspunse Josef. 

În drum nu o să vi se dea nimic de mâncat ori de băut. 
Vina nu ea mea dacă o să flămânziţi, eu v-am întrebat. 

Îi luă de acolo şi legă el singur cu mâna lui capetele 
furcilor de un bou, nu de calul lui, cum îi ameninţase. 


Germanul aruncă o privire cu tâlc tovarăşului său. 

Porniră, unii călări pe boi, alţii pe jos. Douăzeci de iscoade 
plecară înainte pe caii cei mai buni din seribah. 

Boii de-acolo nu sunt blânzi şi proşti ca ai noştri. Au o 
privire mai inteligentă şi sunt mai iuți de picior, aşa că 
prizonierii trebuiau să meargă repede ca să ţină pasul cu ei. 
Jugul îi izbea mereu în mers şi le rănea gâtul. Braţele legate 
de la cot în sus pe furcă le amorţiră repede şi aproape nu le 
mai simțeau. 

Abd el Mot se aţinea tot pe lângă ei, părea însă să nu ia 
seama la ce vorbesc. De altminteri nu vorbeau decât foarte 
puţin şi cu glas scăzut. 

Îşi atârnase în spate puşca lui Schwarz şi-şi înfipsese 
revolverul în brâu. Se uita din când în când cu plăcere la 
ele, mândru de aceste arme cu totul altfel decât rablele lui. 
Ocheanul îl vârâse în taşca şeii şi ceasul, punga cu bani şi 
celelalte lucruri care aparţineau prizonierului, le vârâse la 
el în buzunar. 

Treceau peste un ţinut sterp şi pustiu care urca mereu. În 
depărtare se zăreau munţi pleşuvi. Când ajunseră la poalele 
lor, soarele asfinţea. Se opriră să-şi facă rugăciunea. 
Nemernicii implorau mila cerească şi totuşi se duceau să 
facă o nelegiuire atât de îngrozitoare. Emirul îngenunche şi 
el, atât cât îi îngăduia jugul gâtului. Germanul împreună 
mâinile şi făcu o scurtă rugăciune. 

Porniră apoi mai departe. 

Se întunecase şi Schwarz nu mai putea vedea nimic în 
jurul său. Îşi dădea însă seama că urcă povârnişuri, coboară 
văi şi trec adesea pe lângă mlaştini împuţite de unde se 
ridicau milioane de țânțari ca să-i urmărească până 
departe. Pentru nenorociţii prizonieri, care aveau mâinile 
legate şi nu se puteau apăra de înţepăturile lor, era un chin 
nemaipomenit. 

După câtva timp stelele străluceau pe cerul senin şi 
drumul deveni mai uşor. Din când în când câte o iscoadă 
venea să spună ceva lui Abd el Mot, apoi gloata pornea mai 


departe. În sfârşit, aproape de miezul nopţii, caravana se 
opri din mers. 

Josef îşi încordă privirile ca să zărească satul, dar nu văzu 
nimic. Iscoadele veneau, se sfătuiau în şoaptă cu Abd el 
Mot, plecau iar, veneau altele, şi tot aşa câtva timp. Caii, 
boii şi cămilele fură duse undeva la un loc dosit şi lăsaţi în 
grija unor paznici. Mici detaşamente de soldaţi porniră în 
marş, unele drept înainte, altele la stânga sau la dreapta. 
Cu Abd el Mot nu mai rămaseră decât vreo zece inşi. Acesta 
se apropie de prizonieri - care fuseseră dezlegaţi de boi - şi 
le zise: 

În curând veţi vedea cum se face o vânătoare de sclavi. Să 
nu vă închipuiţi însă că o să puteţi fugi; la cel mai mic gest, 
veţi fi împuşcaţi pe loc. 

Josef era adânc îndurerat. Lui nu-i era atât de el, cât de 
sărmanii negri care nu bănuiau nimic din ce-i aşteaptă. 

După câtva timp, la un ordin al lui Abd el Mot, doi oameni 
apucară de furcă pe Schwarz şi alţi doi pe emir şi-i traseră 
după ei până la un gard de mărăcini care împrejmuia satul. 

Germanul îşi frământase pe tot timpul drumului creierii să 
găsească un mijloc cum să scape pe negri de urgie. Acum îl 
străfulgera un gând. Ştia însă că va plăti cu viaţa 
îndrăzneala lui. Dar nu-i păsa. Viaţa atâtora preţuia mai 
mult decât a unuia singur. 

Eu tot o să salvez satul, şopti el emirului. 

Cum? 

O să încep să strig cât voi putea mai tare ca să mă audă 
toţi din Ombula. 

Vezi-ţi de treabă, pentru Dumnezeu! Îţi pierzi viaţa 
degeaba. Satul e împresurat din toate părţile, nu mai poate 
scăpa nimeni. E mai bine să moară sărmanii în somn decât 
să-şi vadă nenorocirea cu ochii. 

Înţelese că arabul avea dreptate. În momentul acela veni 
unul din subofiţeri şi raportă comandantului: 

Putem începe. Paznicii porţilor au fost ucis şi ocolul vitelor 
împresurat. 


Daţi foc să vadă şi ceilalţi, porunci Abd el Mot. 

Omul se aciui la pământ; un ţăcănit uşor de fier şi 
cremene... o scânteie licări prin întuneric... un fitil aprins... 
apoi o flacără mititică... flacăra crescu, se întinse ca 
fulgerul la mărăcinii uscați, văpaia crescu şi în câteva clipe 
cuprinse gardul. 

La dreapta, la stânga, de pretutindeni izbucniră flăcări şi 
peste câteva momente tot gardul din jurul satului era un 
cerc de foc. Se auziră dinăuntrul cercului răcnete de 
spaimă, amestecate cu împuşcături: 

Paznicii vitelor s-au deşteptat şi au fost împuşcaţi, zise Abd 
el Mot cu o bucurie sălbatică. Acum începe. O să vedeţi 
numaidecât pe şobolani zvârcolindu-se şi chiţcăind. 

Locuitorii satului se treziră din somn şi văzură cu groază 
gardul arzând, dar nu-şi dădeau încă bine seama de 
nenorocirea lor. Acoperişurile de stuf se aprinseră şi ele de 
scânteile focului, şi într-o clipă totul era o mare de flăcări. 

Pe unde să fugă? Gardul nu avea altă ieşire decât 
deschizăturile ale căror paznici fuseseră omorâţi de 
oamenii lui Abd el Mot. Alergară într-acolo, dar, cum se 
apropiau, erau imediat împuşcaţi. Numai băieţii, fetele şi 
copiii erau ameţiţi cu lovituri de măciucă, apoi legaţi şi scoşi 
afară la câmp. 

Scenele care se petreceau sub ochii lui Josef nu se pot 
descrie. Bărbaţi înnebuniţi de groază alergau cu copii în 
braţe vrând să sară peste flăcări, se prăbuşeau însă loviți de 
gloanţe şi copiii le erau smulşi din mâini. Veni o femeie 
bătrână ţipând de bucurie că reuşise să treacă prin poartă, 
dar un soldat o izbi cu patul puştii în cap şi femeia căzu 
grămadă. O femeie tânără, târând doi copii după ea, păşi pe 
poartă. O trântiră jos, o legară de mâini şi de picioare şi-i 
luară copiii. 

Un negru tânăr şi voinic alerga în goană printre colibele în 
flăcări spre poartă. Un glonţ îl culcă la pământ, şi-i arseră 
tălpile picioarelor ca să nu poată fugi. 


Grozăvii neînchipuite pe care mintea omenească nici nu şi 
le poate închipui se petreceau cu iuţeala fulgerului. Urlete 
deznădăjduite, ţipete de femei şi copii, gemete şi blesteme - 
cutremurau văzduhul. 

Schwarz nu mai putea îndura. Întoarse capul; simţea o 
milă adâncă pentru nenorociţii aceia nevinovaţi care 
cădeau seceraţi de gloanţele şi loviturile nemernicilor 
vânători de sclavi. La lumina flăcărilor i se păreau nişte 
adevăraţi diavoli jucând în jurul sufletelor păcătoase care 
ardeau în focul iadului. 

După vreo jumătate de ceas, totul se sfârşise. Nici un 
negru nu mai apăru printre colibele în flăcări, nu mai avea 
cine să scape. Care nu căzuse în sclavie, fusese ucis de ei 
sau pierise în mijlocul vâlvătăilor. 

Vitele satului erau toate adunate afară pe câmp şi păzite 
de soldaţi. Acum Abd el Mot porunci să fie numărați sclavii. 
Subofiţerii lui se plimbau printre cel legaţi, ca să preţuiască 
din ochi „marfa”. Nenorociţii fură aşezaţi pe „categorii”, în 
grupuri. Erau aproape patru sute de băieţi, cam tot pe- 
atâtea fete şi vreo două sute de femei tinere cu copii mici la 
piept. 

La început le legaseră sclavilor şi gleznele, pe urmă le 
lăsară picioarele libere ca să poată umbla. Totuşi, niciunul 
nu se gândea să fugă, ştiind că ar fi împuşcat imediat. 

De somn nu putea fi vorba. Vânătorii de sclavi erau foarte 
mulţumiţi; o pradă atât de bogată, nu mai avuseseră până 
atunci. Aproape o mie de sclavi, în afară de vite care 
preţuiau cât oamenii. Nemernicii erau atât de veseli încât 
râdeau, glumeau şi-şi povesteau isprăvile unul altuia. 
Fiecare se lăuda că omorâse atâţia şi atâţia negri, fie că-i 
împuşcase, înjunghiase ori îi aruncase în flăcări. 

Abd el Mot era mândru de opera lui şi cât se poate de bine 
dispus, de aceea fu foarte prietenos cu cei doi prizonieri 
albi. 

Poate vă e foame. Vreţi să pun să vi se aducă de mâncare? 
îi întrebă el. 


Mulţumesc. Cine-ar putea să mănânce însă în astfel de 
momente, răspunse Josef indignat. 

Treaba ta! Nu te bucuri că vei avea atâţia tovarăşi ca să ai 
cui te tângui de nenorocirea ta? 

Degeaba râzi. Tu eşti mai nenorocit decât mine. Când va 
veni vremea să treci puntea morţii, toate sufletele 
nenorociţilor pe care i-ai ucis acum, te var trage în adâncul 
cel mai grozav şi nici Allah al tău, nici o sută de Profeţi de-ai 
voştri nu se vor milostivi de tine ca să te scape. Mi-e groază 
de o astfel de fiară cu chip de om! 

Îmi place că eşti sincer. La drept vorbind, ar trebui să te 
pedepsesc pentru cuvintele tale, dar inima mea e plină de 
bucurie, de aceea te iert. Mai mult încă, o să-ţi dau o 
dovadă de bunătatea mea, ceea ce mi se întâmplă foarte 
rar. Sunteţi osteniţi şi aveţi nevoie de odihnă; nu puteţi însă 
dormi din pricina furcilor. O să pun să vi le scoată şi 
nădăjduiesc că o să-mi fiţi recunoscători mai târziu pentru, 
bunăvoința mea. 

Dădu un ordin şi soldaţii luară prizonierilor jugul. Le 
legară însă atât de strâns frânghiile în jurul trupului încât 
nu puteau face o mişcare. 

Josef petrecu noaptea cea mai grozavă din viaţa lui. Cum 
închidea ochii, grozăviile pe care le văzuse cu puţin înainte i 
se perindau iarăşi pe dinainte cu atâta exactitate, încât i se 
părea că le trăieşte a doua oară. Ceasurile până la ziuă i se 
părură o veşnicie şi fu bucuros când văzu la orizont zorile 
ivindu-se. 

Dar dacă îşi închipuise că ziua va fi mai puţin înfiorătoare, 
se înşelase. 

Mai întâi, vânătorii îşi făcură rugăciunea, pe urmă 
împlântară steagul în pământ şi fachirul citi sura de 
mulţumire pentru biruinţă. Se fripseră apoi câteva vaci şi 
berbeci pentru ospăț. Prizonierii trebuiră să le dea 
explicaţii despre matmurah şi siebah. 

Matmurah se numesc nişte gropi adânci, în care îşi pun la 
păstrare grânele, şi siebah sunt un fel de cămări mici de 


piatră, în formă cilindrică, pentru provizii. 

Se aduseră cantităţi mari de cereale pe care femeile 
trebuiră să le macine şi să facă din ele kisrah şi merissah. 
Pentru Abd el Mot, subofiţerii şi câţiva soldaţi care se 
distinseseră peste noapte, se fripse o mâncare specială 
numită mararah. E un amestec de ficat, maţe şi fiere, luate 
de la vitele proaspăt tăiate. Un european şi-ar vărsa şi 
maţele, numai încercând să guste din ea. 

În timp ce se făceau aceste pregătiri, Schwarz fu de faţă la 
o scenă care-l umplu de groază. Prizonierii trebuiau 
transportaţi la seribahul lui Abu el Mot. Copiii prea 
mărunţei le-ar fi fost o piedică pe drum, de aceea Abdel 
Mot dădu ordin ca toţi copiii până la patru ani să fie omorâţi 
înainte plecare. Îşi poate oricine închipui durerile bietelor 
mame. Nu vroiau să-şi lase copiii din braţe şi se apărau ca 
nişte leoaice. Zadarnic însă. Fură biciuite până la sânge şi 
copiii smulşi cu sila din braţe şi omorâţi chiar sub ochii lor. 

Sclavii fură apoi legaţi unii de alţii şi convoiul se puse în 
mişcare. 

Mai înainte însă Abd el Mot veni la cei doi prizonieri şi le 
zise rânjind: 

Ei, v-a plăcut spectacolul? Aşa facem noi cu negrii pe care 
nu-i putem folosi. 

Eşti o bestie, nu om! strigă Josef indignat la culme. Şi-ţi jur 
pe tot ce am mai scump pe lume că o să te fac să te căieşti 
pentru fapta ta nelegiuită. 

Ameninţă şi latră, câine, râse vânătorul de sclavi 
batjocoritor. Din ghearele mele nu mai scapi tu. Acum vă las 
în pace, dar când vom ajunge la seribah, o să vă chinuiesc 
până v-or ieşi ochii din cap şi o să vă doriţi voi singuri 
moartea... 

XI. Aliați. 

Când se întoarse la barcă, bătrânul savant Pfotenhauer, 
poreclit Tatăl-cocostârcului din pricina nasului său enorm, 
porunci vâslaşilor să pornească imediat la drum. 

Era o noapte fără lună, dar stelele sclipeau viu pe cer. 


Odihniţi şi deprinşi cu munca, negrii puseră mâna pe 
lopeţi şi barca alunecă uşor şi repede pe unde. Bătrânul se 
simţea însă obosit şi trebuia să-şi cruţe puterile; de aceea 
se întinse pe banca din mijloc, se înveli bine cu pătura şi 
adormi. 

Când se trezi, soarele era sus pe cer. Se uită la ceas şi 
văzu cu mirare că se făcuse ora zece. Vâslaşii se schimbau 
cu rândul. În timp ce zece din ei vâsleau, ceilalţi zece se 
odihneau. Tânărul cârmaci sta neobosit la postul său. 
Mâncau de asemenea cu rândul. 

Nici nu se gândeau să tragă la mal, când surveni ceva 
neaşteptat care era cât p-aci să le primejduiască viaţa. 

Se apropiau de un cot brusc al râului de unde nu se putea 
vedea ce e dincolo, când cârmaciul se sculă de la locul lui, 
duse mâna pâlnie la ureche, ascultă câtva timp şi zise unuia 
din vâslaşi: 

Rina, ce s-aude? Parc-ar cânta cineva. 

Unde, pe apă? întrebă Pfotenhauer. 

Da. Sunt glasuri de oameni. Oare cine să fie? 

Nu cumva o fi Abu el Mot cu ai săi? Să ne ferim, să nu ne 
vadă. Repede la mal! 

La care din ele? 

La cel din stânga. Trestia e mai deasă şi mai înaltă ca 
dincoace. 

Fiul-tainei cârmi spre mal. Când putură vedea dincolo de 
cot, savantul îşi luă ocheanul şi privi. 

Repede îndărăt... îndărăt pe dreapta, altminteri ne văd, 
strigă el speriat. Zăresc două corăbii, dar şi oameni 
alergând pe mal. 

Vâslaşii începură să vâslească atât de repede încât erau 
cât p-aci să răstoarne barca. 

Oameni pe mal? întrebă cu mirare tânărul cârmaci. 
Corăbiile erau ancorate? 

Nu, sunt în plin mers. Am văzut pânzele întinse. 

Trebuie să fie ale lui Abu el Mot. Am făcut o mare greşeală 
că te-am ascultat şi am cotit spre stânga. Auzisem doar 


oameni cântând şi ştiam de unde vin glasurile. Noroc că ne 
era în faţă insula aceea de verdeață plutitoare, altminteri 
ne vedeau. 

Împinse barca drept în mijlocul insulei şi aruncară ancora 
la fund. Era în tot lungul malului singurul loc unde se 
puteau ascunde, dar ierburile erau atât de mărunte, încât 
trebuiră să se întindă în fundul bărcii ca să nu poată fi 
văzuţi. 

Savantul se minuna de auzul fin al tânărului, căci nimeni în 
afară de el nu auzise glasurile. Nici acum n-auzea nimic, 
deşi băiatul susţinea că aude acum şi mai bine cântecul. În 
curând însă sonetele ajunseră şi la urechile lui. Erau numai 
două silabe: heh-lih, heh-lih, dar pe urmă se deosebi bine o 
melodie, chiar şi cuvintele. 

În curând văzură corabia ieşind de după cot. Era un 
sandal cu pânzele toate întinse, şi cu două catarge, de unul 
din ele era legată o frânghie lungă la care se înhămaseră 
vreo zece oameni care alergau în rând cu corabia. Lângă 
cârmaci stăteau în picioare doi inşi. Unul era foarte înalt şi 
slab, îmbrăcat în port arab, celălalt un om scurt şi îndesat, a 
cărui îmbrăcăminte era alcătuită din nişte pantaloni scurţi 
de baie, o blană de panteră ce îi atârna pe umeri, şi un fel 
de pălărie înaltă, în formă de con, acoperită toată de scoici 
şi mărgele. Chipul lui era întunecat ca al negrilor. 

Lungul e Abu el Mot, zise Fiul-tainei savantului. 

Ăsta e? Ia să mă uit mai bine la el. Îl privi câtva timp prin 
ochean. Adevărat că l-ai putea lua drept moartea. Parc-ar fi 
un schelet. Dar celălalt cine-o fi? 

E un beng-did86 de-al nuehrilor, fiindcă la ei numai 
căpeteniile poartă un astfel de acoperământ al capului. Vezi 
pe negrii aceia care împing cu prăjinile şi cântă? Sunt 
nuehri. Se cunosc după pieptănătură. 

Oare de ce s-o fi întors Abu el Mot mai devreme decât m- 
aşteptam şi cât mai avem până la seribahul Madunga? 
întrebă iar savantul. 


Sper s-ajungem la apusul soarelui. E pe malul drept al 
râului, de aceea Abu el Mot se ţine pe lângă cel din stânga. 
Dacă nu ne întorceam la timp, ne vedeau acum. Pesemne că 
se grăbesc, fiindcă li s-au isprăvit merindele, de aceea nu se 
lasă numai în voia vântului. 

Acesta era prielnic corăbiei şi cu ajutorul prăjinilor puteau 
înainta şi mai repede, aşa că oamenii cu frânghia de pe mal 
alergau de le ieşea sufletul. 

După ce trecu sandalul, se ivi şi cealaltă corabie. Era niţel 
mai mică, tot cu pânze şi trasă de asemenea cu frânghia de 
pe mal. Puntea gemea de nuehri. 

Cântecul se pierdu în depărtare. Totuşi Fiul-tainei mai 
aşteptă vreme de vreun sfert de ceas, pe urmă zise: 

Acum putem pleca. Dar prin mare primejdie am trecut şi 
să mulţumim lui Allah că am scăpat. 

Ridicară ancora şi porniră iar în josul râului. Vâslaşii îşi 
încordară puterile ca să câştige timpul pierdut. 

Când soarele pieri după copacii care mărgineau malul 
stâng al apei, zăriră pe cel drept o limbă de pământ pe care 
ducea o potecă sus în deal. 

Acolo e seribahul, zise cârmaciul. 

Unde? întrebă savantul cu mirare. Eu nu văd nimic. 

Nici nu poţi vedea de-aici. E tocmai sus în deal, după ce 
urci malul. Cunosc pe stăpân şi ştiu că o să ne primească 
bucuros. 

Cârmi barca spre limba de pământ şi trase la mal unde o 
priponiră de unul din stâlpii aşezaţi acolo anume pentru 
acest scop. 

Pfotenhauer credea că nu-i văzuse nimeni venind, dar se 
înşela, căci cum puse piciorul pe mal auzi un glas de după 
tufe strigând: 

Stai! Cine sunteţi? 

Se uită într-acolo şi văzu ţevile câtorva puşti îndreptate 
spre el. 

Nu umblaţi cu fleacuri! răspunse el foarte liniştit. Noi nu 
venim cu gânduri duşmănoase. 


Cine sunteţi? Răspundeţi ori trag. Glasul era sforăitor, ca 
şi când cuvintele ar fi ieşit pe nas nu pe gură. 

Cârmaciul, care mai zăbovise niţel în barcă, veni şi el acum 
lângă savant şi auzi ce spusese omul din tufiş. 

Ia ieşi de-acolo şi,vino să ne dăm bună ziua, el şahar87! Te 
cunosc după glas, ce dracu'! răspunse tânărul zâmbind. 

Aha, mă cunoşti, după cum văd. Atunci n-avem de ce ne 
teme; iaca vin! 

Tufele se dădură la o parte şi apăru un bătrân cu barba 
albă ţinând o puşcă în mână. Alţi trei inşi îl urmau. Erau 
albi, dar la fel de goi ca şi negrii. 

De unde mă cunoşti tu pe mine? întrebă bătrânul cu 
mirare. Oare n-oi fi tu băiatul care ţinea morţiş să-l vadă pe 
Abd el Mot? 

Da, eu sunt. 

Allah! Ăla care nimereşte cu puşca mai bine decât mine? 
Cum te-ai schimbat, băiete, şi ce mare te-ai făcut! Când am 
văzut atunci că nu te mai întorci, am crezut că ţi-a făcut 
Abu el Mot de petrecanie. Văd că m-am înşelat şi-mi pare 
bine. 

Întinse tânărului mâna care i-o strânse cu căldură. Apoi 
cârmaciul întrebă: 

Stăpânul e acasă? 

Nu. S-a dus la Jau ca să cumpere pulbere, şi m-a lăsat pe 
mine cu paza cetăţii. Ştii că mă bucur de încrederea lui. 

Păi eşti cel mai bătrân soldat din seribah. Nu cumva ai 
văzut două corăbii trecând pe-aici? 

De văzut le-am văzut, dar nu le-am oprit. 

Ştii tu ale cui erau şi cine era într-una din ele? 

Nu. Se ţineau tocmai pe malul celălalt, iar apa e atât de 
lată prin părţile acestea că nu se poate cunoaşte cine e pe 
punte. 

Era Abu el Mot. 

El era? Lua-l-ar dracu' să-lia! Să fi ştiut eu cine e şi dacă 
era mai aproape, îi trânteam un glonţ în cap nemernicului! 


Dar dumnealui ce caută pe la noi? întrebă bătrânul arătând 
spre străin. 

E un prieten de-al nostru şi ar dori să stea câteva zile aici 
s-aştepte pe nişte prieteni care vor veni să-l ia. 

Să poftească. Du-l sus în seribah la locotenentul care ţine 
loc de comandant în lipsa stăpânului. Barca lăsaţi-o aici, o s- 
o păzesc eu. 

Fiul-tainei porni pe potecă urmat de savant şi vâslaşi. 
Părea să cunoască foarte bine locurile. Când ajunseră în 
deal, văzură cetatea în toată întinderea ei. Era mai mare ca 
a lui Abu el Mot şi avea, ceva rar prin părţile acelea, un 
turnuleţ de scânduri înconjurat de o galerie: minaretul 
cetăţii. La poarta gardului care împrejmuia seribahul stătea 
de pază o santinelă care îi lăsă să treacă fără să-i întrebe 
ceva. În colibe şi în jurul lor domnea o vie agitaţie. Părea că 
se fac pregătiri de luptă. 

La dreapta şi la stânga minaretului erau două colibe mai 
mari. 

În cea din dreapta locuieşte stăpânul, în cea din stânga 
locotenentul, lămuri tânărul, savantului. Deoarece primul 
lipseşte, trebuie să ne adresăm celuilalt. 

Înainte de a ajunge la colibă, locotenentul le ieşi înainte şi- 
i privi cu uimire. Cum dădu însă cu ochii de cârmaci, strigă 
plin de, bucurie: 

Tu eşti băiete? În sfârşit, bine că te-ai întors sănătos! Te 
credeam pierdut. Dar pe cine ne aduci, fiindcă văd că nu 
eşti singur? Ăştia sunt niam-niami. Nu cumva or fi sclavi de- 
ai tăi pe care mi-i aduci în dar? 

Locotenentul părea să fie şi mai bătrân decât Fonful. 
Scutură cât putu mâna tânărului şi părea într-adevăr foarte 
bucuros de revedere. 

Nu, sunt fraţii mei căci locuiesc în ţinuturile lor, răspunse 
Fiul-tainei foarte serios. Vin să te rog să găzduieşti în cetate 
pe acest effendi şi să-l consideri oaspetele tău. 

Bătrânul locotenent întinse binevoitor mâna savantului. 


Oricine ai fi, îţi spun bun-sosit. Eşti adus de tânărul nostru 
prieten, aşa că te consider şi pe tine prietenul nostru. 
Niam-niamii voştri să se ducă la negrii noştri care vor fi 
bucuroşi să-i găzduiască. Ţie însă îţi voi arăta coliba pe care 
o avem pentru oaspeţii de seamă, unde vei sta cât vei crede 
de cuviinţă. 

Conduse pe savant la o colibă foarte curată, ale cărei 
duşumele erau acoperite cu piei de animale. Lângă perete 
se aflau ridicături, de pământ bine nivelate care slujeau de 
paturi şi pe care erau întinse pături moi de păr de cămilă. 
Din tavan atârna o lampă; încăperea avea şi câteva 
ferestruici. 

Locuinţa asta e a ta, îi zise arabul. Doresc să te simţi în ea 
ca la tine acasă. Îţi voi trimiţi îndată un servitor ca să te 
slujească pe tot timpul cât vei sta la noi. După ce te vei fi 
odihnit de oboselile drumului, voi veni să stăm de vorbă. 

Cum plecă locotenentul se auzi din minaret glasul 
muezinului care chema pe credincioşi la rugăciune. 

Savantul se apropie de o fereastră şi văzu pe toţi oamenii 
din cuprinsul seribahului îngenuncheaţi. În jurul 
minaretului se aflau mai mulţi inşi care se rugau ca şi 
ceilalţi. 

Când se sfârşi rugăciunea, se ridicară de jos şi se 
îndreptară spre coliba locotenentului. Erau soldaţi 
adevăraţi, nu ca asakii unui seribah, şi purtau toţi, în afară 
de unul singur, uniforma kedivului. În frunte mergea un 
kolarghasi88 şi alături de el un omuleţ tot în uniformă. Şi ce 
fel de uniformă! O pereche de pantaloni albaştri numai 
până la genunchi, un frac militar englezesc, de când cu moş 
Adam şi baba Eva, cu epoleţi de lână franţuzeşti. Pe cap 
avea un fel de turban de care atârnau nişte pene lungi; nici 
vestă, nici cămaşă. Un brâu lat de piele în jurul mijlocului, 
în care avea înfipte două pistoale şi un pumnal, şi agăţate 
de el câteva pungi cu diferite lucruri mărunte de trebuinţă. 
În mână ţinea o puşcă veche şi grea de calibru mare. 


Omul acesta intră împreună cu locotenentul în coliba lui, 
în timp ce patru soldaţi veniţi odată cu ei rămaseră la uşă. 
Atâta putu vedea savantul, pe urmă se întunecă, şi un negru 
veni să aprindă lampa şi să-i aducă un urcior cu merissah şi 
câteva turte proaspete. 

Nu mult după aceea intră şi tânărul cârmaci să-l întrebe 
cum îi place noua locuinţă. 

Prea bine, răspunse Pfotenhauer. Dar tu la cine 
găzduieşti? 

La Fonful, care se va bucura mult când mă va găsi, după 
schimb, în casa lui. 

M-am mirat foarte mult că vă cunoaşteţi. Ai mai fost pe- 
aici? 

Da, am stat chiar vreo câteva luni în sat. 

Când? 

Acum patru ani. 

Ce căutai? 

E taina mea, stăpâne. 

Aşa! Am auzit adineauri că e vorba de Abu el Mot. I-ai 
cunoscut deci pe el şi pe Abu el Mot mai de mult? 

Da, effendi, dar e un lucru pe care nu sunt bucuros să-l 
pomenesc. 

Am înţeles. Ai văzut pe străinii care au sosit adineauri? 

Da. Eram de faţă când vorbea locotenentul cu ei. Ofiţerul a 
venit pe o dahabieh89 în susul apei până la seribah şi a 
întrebat dacă i se îngăduie să ancoreze aici. 

N-ai cercetat dacă are şi călători pe corabie? 

Nu. Vorbea cu comandantul, nu cu mine. 

S-ar putea să fie şi fratele tovarăşului meu pe corabie. 

Nu e aici. A plecat cu vreo câţiva soldaţi să vadă corabia 
dar a rămas omul îmbrăcat ca un babral90. Să ţi-l trimit? 

Da. 

Tânărul plecă şi după câtva timp apăru Papagalul. Faţa lui 
era ciupită de vărsat şi cu vreo câteva fire de mustață lipite 
cu o unsoare ca să le ţină drept de-o parte şi de alta a gurii. 
Se înclină în semn de salut ca orientalii şi zise: 


Am auzit că un effendi doreşte să-mi vorbească. Mă rog, 
ce-ai să-mi spui? 

Aş vrea să aflu de unde vine corabia cu care ai sosit acum? 

De la Fashoda. 

Ah! Şi ce fel de călători aveţi? 

Soldaţi. 

Nici un civil? 

Ba da, sunt şi câţiva civili. 

Cine? 

Mai întâi, eu! 

Nu eşti militar? 

Nu. Port uniforma pentru că aşa-mi place mie şi fiindcă fac 
o călătorie războinică. 

Cum te cheamă? 

Degeaba ţi-aş spune numele meu adevărat, că nu-l 
cunoaşte nimeni, dar mi se zice Abu el Hadajt şarin, Iatăl- 
celor-unsprezece-fire-de-păr. Împreună cu mine e Abu Dihk, 
Tatăl-râsului, şi un mare effendi, om tare învăţat, al cărui 
prieten şu aghiotant sunt. 

Pe el cum îl cheamă? 

Abu'larba ijun, Iatăl-celor-patru-ochi. 

Patru ochi! Poartă ochelari? 

Da. 

Unde vrea să se ducă? 

La niam-niami, după ce-o trece pe la seribahul lui Abu el 
Mot. 

Savantul sări în picioare ş i strigă plin de bucurie: 

Un străin, un german şi-l cheamă Emil Schwarz, nu e aşa? 

Ba da. Îl cunoşti? 

Pe el nu, dar pe fratele său care s-a dus să-i iasă înainte. Şi 
zici că e aici? 

Da. Am venit împreună. Mă duc să-l iau de pe corabie. 

Stai că merg şi eu. Vreau să-l întâmpin în numele fratelui 
său. 

Bine, vino. lovărăşia ta nu-mi displace. 


Slovacul spuse aceste cuvinte pe un ton protector şi 
Pfotenhauer nu se supără defel. 

Coborâră la mal. Când fură pe puntea care lega corabia de 
uscat, savantul nu se mai putu stăpâni şi strigă în limba 
germană: 

Doctorul Emil Schwarz e pe bord? 

Da. Cine-l caută? răspunse un glas şi la capătul punţii 
apăru un bărbat înalt şi voinic. 

Pfotenhauer se repezi la el şi-l îmbrăţişă. 

Aşa! Asta e din partea fratelui dumitale, Josef Schwarz, 
zise el râzând. 

Josef? îl cunoşti dumneata? 

Cum să nu-l cunosc! N-ai primit o scrisoare de la el de 
când eşti în Egipt? 

Ba da. 

Ei, eu sunt moş Pfotenhauer, prinzătorul de păsări. Ori nu 
ţi-a pomenit nimic despre mine? 

Cum să nu! Mă bucuram chiar foarte mult că o să am prilej 
să cunosc pe marele naturalist, ornitolog. Dar ce cauţi 
dumneata aici? Te credeam la niam-niami; şi unde e fratele 
meu? 

N-a mai avut răbdare să te-aştepte şi am plecat să-ţi ieşim 
înainte. Vine şi el în curând. 

De ce-a rămas în urmă? Unde se află? 

Lasă că o să-ţi spun eu. Acum te-aş ruga să-mi răspunzi, 
dacă ai de gând să rămâi peste noapte pe corabie sau sus în 
seribah. Mi s-a pus la dispoziţie coliba cea mai bună din sat 
şi e loc în ea pentru amândoi. 

Mulţumesc, prefer însă să rămân pe bord. Am o cabină 
admirabilă pe care nu mi-o poate înlocui nici cea mai bună 
colibă. Sper că-mi vei face plăcerea să găzduieşti la mine. 

Dacă mă primeşti, de ce nu? Principalul e să fim împreună. 

Coborâră amândoi în cabină. 

Ce dracu' e luxul ăsta! zise savantul încremenit. Parc-ar fi 
un salonaş de cucoană... Şi, încă în Sudan, pe Nilul de sus. 
Nu cumva ai devenit milionar? 


Asta nu, râse Emil. Toate aceste minunăţii nu sunt ale 
mele, ci ale kedivului. Vasul e un dahabieh de-al statului. 

Zău? Şi de unde până unde ai ajuns stăpân pe el, ori ai 
vreun paşă pe bord? 

Nici. Mi-a fost pus la dispoziţie pentru un anumit scop. 
Pentru moment echipajul e sub comanda mea. 

Norocosule! 

Nu mă pot plânge... Dar poftim de ia loc. 

Emil făcuse, înainte de a intra în cabină, un semn negrului 
de la uşă. Când bătu acum din palme, acesta veni cu două 
ciubuce şi după el un alt negru aducând pe o tavă două 
felegene91 cu o cafea din care ieşeau aburi aromatici. 
Negrii puseră toate pe masă, apoi plecară înclinându-se 
adânc în faţa celor doi europeni. 

Ştii ce impresie am? începu savantul. Parc-aş trăi o seară 
din O mie şi una de nopţi. Pe la noi nu avem altceva decât 
merissah şi nişte turte uscate să-ţi spargi capul cu ele. Când 
sorb cafeaua asta aromată mă gândesc că nici cu mâncarea 
n-o duci tocmai prost. 

Ai cinat? 

Nu încă. 

Atunci fă-mi plăcerea şi mănâncă astă-seară cu mine, ca să 
te încredinţezi dumneata însuţi. 

Dar ia spune, rogu-te, ce scamatorie ai făcut ca să pui 
mâna pe corabia asta elegantă? Câtă chirie plăteşti? 

Nici un gologan. 

Bătrânul savant făcu o mutră ca şi când n-ar fi înţeles bine. 

Cum, nimic? S-o spui altuia, nu mie! 

Şi totuşi aşa e. 

Atunci eşti într-adevăr un mare scamator. 

Toată scamatoria a fost o simplă întâmplare. Eram 
oaspetele paşei Ali Abu Hamsah, mudirul din Fashoda. Îi 
spusesem că sunt medic. Într-una din zile, pe când eram 
acolo, unul din copiii lui a înghiţit un zar de fildeş care i s-a 
oprit în gâtlej. Copilul se înăbuşea şi ar fi murit cu siguranţă 
dacă nu reuşeam să-i scot zarul din gât. Îţi poţi închipui 


recunoştinţa mudirului. Nu mai ştia ce să facă de bucurie. 
Ar fi fost în stare să-mi dăruiască toată averea lui. M-am 
mulţumit numai să-mi împrumute corabia ca să mă duc să 
pun mâna pe Abu el Mot. Dorinţa mea s-a potrivit de 
minune cu planurile lui. 

Abu el Mot? întrebă savantul mirat că aude numele 
arabului aici. 

Da, aşa se numeşte individul pe care-l urmăresc şi pe care 
n-ai de unde să-l cunoşti, dar îl vei cunoaşte peste câteva 
zile dacă rămâi pe corabie. 

Şi dumneata îl cunoşti? 

Din nenorocire! E cel mai temut negustor de sclavi din 
Egipt şi face la ocazie şi pe şeful de bandiți. M-a atacat nu 
de mult în apropiere de Fashoda ca să mă jefuiască, ba a 
vrut chiar să mă omoare. 

Şi n-a reuşit? 

După cum vezi, răspunse Emil Schwarz zâmbind de 
naivitatea bătrânului. În schimb am reuşit eu să prind pe 
complicii săi şi să-i duc la Fashoda, unde şi-au primit 
pedeapsa. Tâlharul însă a reuşit să scape. 

Păcat! Să fi pus mâna pe el, scăpai lumea de un ticălos. 

Mai ales că mudirul atât aşteaptă. Am avut prilejul să 
spionez într-o seară pe acest vânător de sclavi când stătea 
de vorbă cu tovarăşii lui, şi ce crezi că am aflat? Plănuise 
mai de mult un atac asupra niam-niamilor. Un om de-ai săi a 
venit să aducă vestea că la aceştia s-ar afla doi naturalişti 
europeni. Am auzit cum s-a jurat să-i omoare pe amândoi. 

Ei drace! Aceştia om fi noi, eu şi fratele dumitale. 

Da. La început nu eram sigur, crezând că fratele meu e 
singur, am aflat însă că e încă un alb cu el şi atunci am 
înţeles că nu poate fi vorba de altcineva. Acum sunt în drum 
spre seribahul banditului, însoţit de o sută cincizeci de 
soldaţi şi un căpitan. 

Şi zii, vrei să-l prinzi pe Abu el Mot? Ceva grozav, pe 
onoarea mea! 


Mai ales primejdios. E un individ lipsit de orice scrupule şi 
în stare de crimele cele mai grozave. Aşteptând să mi se 
pregătească vasul pe care suntem acum, am pierdut din 
nenorocire o zi întreagă, aşa că ticălosul a putut să câştige 
timp. Când am ajuns la Diakin, am aflat că Abu el Mot 
trecuse cu două zile mai înainte pe acolo, luând peste trei 
sute de nuehri cu el, pe care îi tocmise probabil pentru 
expediţia împotriva niam-niamilor. Am mai aflat că 
închiriase şi două vase, un sandal şi o altă corabie mai mică. 
Acum era vorba care din vasele noastre navighează mai 
repede, ale lui sau ale noastre. 

Şi? 

Ale lui, deoarece nu l-am putut ajunge. 

Nu ştiţi cu cât v-a luat-o înainte? 

Pe uscat pot cunoaşte lesne după urme cât de aproape 
sunt de cel urmărit, apa însă nu lasă urme. Am întrebuințat 
cea mai mare viteză. Când putem, adică acolo unde malul 
ne e prielnic, ne servim de frânghii şi oameni care trag 
vasul de pe mal; de asemenea prăjinile sunt, toată ziua în 
activitate. Deoarece corabia noastră e un foarte bun vas cu 
pânze, sper să ne fi apropiat simţitor de ale vânătorilor de 
sclavi. 

Savantul dădu din cap zâmbind, vru să spună ceva, se 
răzgândi, tăcu o bucată de vreme, apoi întrebă: 

Unde e trimisul care ţi-a adus scrisoarea noastră? 

Aici pe bord. Acest Fiu-al-devotamentului e foarte tânăr, 
dar cât se poate de inteligent şi priceput. Fără el, am fi încă 
departe, căci cunoaşte Nilul şi locurile navigabile cum îmi 
cunosc eu buzunarele. 

Fiindcă a făcut adesea cu prietenul său Abd es Sirr lungi 
călătorii pe apă, călătorii al căror scop nu-l cunoaşte 
nimeni. 

Cine e Abd es Sirr, acest Fiu-al-tainei? 

O să afli mai târziu. Spune-mi acum mie cine e individul 
care se intitulează prietenul şi aghiotantul dumitale? 

N-am nici un fel de aghiotant. Nu ştiu pe cine crezi... 


Curcanul acela roşcovan care se umflă în pene şi se laudă 
că ţi-e cel mai bun prieten. 

A, slovacul! Tatăl-celor-unsprezece-fire-de-păr. Un om 
admirabil. 

Zău? 

Inteligent, credincios, devotat până la sacrificiu, curajos şi 
îndrăzneţ, cât nici n-ai crede, închipuie-ţi, a omorât doi lei! 

Nu mai spune! 

Mai e încă. unul cu mine, un prieten de-al lui. O să-l 
cunoşti şi pe ăsta. Îi zice Hagi Ali, poreclit Tatăl-râsului. 
Susţine că el cunoaşte toate ţările, popoarele, oraşele şi 
satele de pe pământ. Astfel de oameni trebuie trataţi cu 
îngăduinţă, căci sunt cei mai buni şi devotați prieteni la 
nevoie. 

Şi eu care l-am cam luat în râs! O să-i cer scuze. 

Asta să n-o faci, dar să fii prietenos cu el. Îl las uneori să- 
mi bată capul cu palavrele lui şi când văd că-ncep să-mi 
pierd răbdarea, mă gândesc că fiecare din noi avem 
slăbiciunile noastre. 

Parcă eu nu! Care din noi nu face prostii în viaţă? De pildă 
atunci... 

Când atunci? 

Când eram în clasa a treia de liceu. 

Emil crezu că e vorba de ceva important şi-l întrebă cu 
interes: 

Ce ţi s-a întâmplat atunci? 

Ceva despre care n-am spus încă nimănui până acum, dar 
între prieteni... Trebuie să ştii că profesorul de istorie 
naturală prinsese pică pe mine fiindcă îl întrebam uneori 
lucruri la care nici cel mai învăţat n-ar fi ştiut să răspundă. 

Aşa, aşa! zise Emil care s-aştepta să audă ceva foarte 
interesant. 

Şi mi-o cocea. Aştepta un prilej ca să se răzbune. A venit 
vremea examenelor. Eu, m-am îmbrăcat cu haine noi, 
crezând că atât ajunge să treci. Ba m-aşteptam să-i dau 
nişte răspunsuri să rămână cu gura căscată. 


Şi? 

Ce crezi dumneata că m-a întrebat? 

Ce? 

Să-i spun eu, auzi domnule, de ce au păsările pene? 

Bătrânul povestea cu atâta seriozitate încât Emil Schwarz 
se aştepta să audă cine ştie ce lucru mare. Acum era foarte 
dezamăgit şi nu ştia ce să facă, să râdă sau să-l 
compătimească. Zise într-o doară: 

Şi dumneata ce i-ai răspuns? 

Mai întâi, nimic. 

Tot aşa aş fi făcut şi eu. 

Nu e aşa? Se cunoaşte că eşti om de înţeles. M-am holbat 
la el, am căscat gura şi... 

Se opri căci se auzi o bătaie în uşă şi slovacul intră în 
cabină. 

Am onoarea a vă raporta, domnule comandant, că a venit 
locotenentul cetăţii şi doreşte să-ţi vorbească, zise el 
ducând mâna la jobenul care închipuia chipiul. 

Ce vrea? 

Întreabă daca vrei să rămâi pe vapor ori să găzduieşti în 
sat. 

Bine, pofteşte-l aici. 

Locotenentul intră ploconindu-se până-n pământ. Aflase de 
la oamenii săi că vasul era un dahabieh de-al kedivului, deci 
persoana căreia îi fusese pus la dispoziţie trebuie să fie un 
personaj de seamă faţă de care se cuvenea să se poarte cât 
mai respectuos. 

Dar vizita lui mai avea şi alt scop despre care însă nu 
pomeni nimic. Negoţul cu sclavi era strict interzis şi totuşi 
seribahul lor era şi el, de fapt, un târg de sclavi. Acest lucru 
îl ştia foarte bine mudirul din Fashoda, deci şi străinul sosit 
adineauri. Ce rost avea venirea lui aici? Să caute negri 
robiţi? Din fericire nu se afla niciunul acum în cetate. Totuşi 
se cerea să fie cât mai prevenitor cu el; să i se pună la 
dispoziţie, căutând în acelaşi timp să-l întrebe pe ocolite ce 
intenţii are. 


Emil era destul de inteligent şi experimentat ca să nu se 
dea de gol că ştie ceva. Porunci să i se aducă o cafea şi un 
ciubuc, pofti pe bătrân să şadă, vorbiră despre lucruri 
indiferente, ferindu-se să pomenească de seribah şi negoţul 
de sclavi. Spuse că rămâne până a doua zi aici şi va dormi 
peste noapte pe corabie. Adăugă că savantul va rămâne de 
asemenea cu el ca să mai stea de vorbă despre unele 
chestiuni de interes ştiinţific. 

După vreo jumătate de ceas locotenentul plecă fără să fi 
aflat ce-ar fi vrut. Dimpotrivă, era mai îngrijorat decât 
înainte; felul prea puţin comunicativ al lui Emil Schwarz îl 
punea pe gânduri. Cum ajunse în deal trimise imediat pe 
cineva la Jau ca să cheme pe stăpânul cetăţii acasă. Ştia că 
se va întoarce a doua zi pe la prânz şi se afla acum pe drum, 
dar îl ruga să se grăbească şi să vină mai curând. 

Ăstuia i-a intrat frica în oase, zise Emil după ce plecă 
bătrânul. Cu atât mai bine. Poate că voi trage ceva foloase 
din asta. 

Frică de dumneata? Pentru ce? întrebă savantul cu 
mirare. 

Fiindcă mă crede un înalt funcţionar de-al statului. Am dat 
voie soldaţilor să se ducă în sat şi să viziteze seribahul. Cu 
siguranţă că vor povesti acolo că avem intenţia să-l prindem 
pe Abu el Mot, ceea ce îi va mări frica, închipuindu-şi că 
urmărim acelaşi lucru şi cu seribahul lor. 

În privinţa asta, te înşeli. Ştiu bine că ăştia de aici urăsc de 
moarte pe Abu el Mot, care n-are voie să se apropie de 
Madunga. 

Zău? Cu atât mai bine. Poate că-i hotărăsc să se alieze cu 
noi. Nu ştiam că Abu el Mot şi-a angajat un număr atât de 
mare de nuehri. Nu e vorbă, cu cei o sută cincizeci de 
soldaţi ai mei, nu mă tem eu de trei sute de-ai lor, am auzit 
însă că Abu el Mot are încă cinci sute de oameni la 
seribahul lui. În total opt sute de inşi, ceea ce. ar fi cam 
mult împotriva a o sută cincizeci, dacă am avea de dat o 
luptă faţă în faţă. Ar trebui deci să mă bizui mai mult pe 


vicleşug decât pe arme. Dacă aş putea lua întăriri de aici, n- 
ar fi rău defel. 

Păi nici n-ai nevoie să te baţi cu Abu el Mot, zise savantul 
care tot se mai codea să spună ce ştie. 

Cum aşa? 

Fiindcă scopul pe care îl urmăreai era să ne scapi pe mine 
şi pe fratele dumitale din ghearele lui şi acum nu mai e 
nevoie. 

Chiar aşa să fie, nu pot să mai dau înapoi. Am făgăduit... 
mudirului din Fashoda să stârpesc cuibul acestui ticălos şi 
trebuie să mă ţin de cuvânt. (Emil Schwarz fu cât p-aci să 
se dea de gol că urmărea din însărcinarea kedivului 
descoperirea răpirii prinţesei, dar se oprise la timp.) Şi 
apoi, urmă el, nu-l văd încă pe fratele meu. N-ai vrut să-mi 
spui unde e şi de ce nu e cu dumneata. Pe Abu el Mot nu-l 
las cu nici un preţ să scape, trebuie să-l pedepsesc pentru 
ticăloşia lui. faţă de mine. De altfel, pe dumneata nu te 
sileşte nimeni să mă însoţeşti. N-ai decât să rămâi aici şi să 
aştepţi rezultatul. 

Aşa! Eu să stau frumuşel la adăpost în vreme ce dumneata 
îţi pui viaţa în primejdie. Frumos mi-ar şedea, n-am ce 
zice!... Vin cu dumneata şi o să izbesc în dreapta şi în 
stânga să le meargă fulgii, mai ales că n-o să fie aşa de greu 
după cum îţi închipui. Eu socot că punem repede mâna pe 
Abu al nostru. Seribahul lui e acum pustiu, oamenii pe care 
i-a lăsat să-l păzească s-au răsculat, i-au dat foc satului şi au 
şters-o p-aci încolo. 

Emil se uita uluit la bătrân. Ceea ce-i spunea eli se părea 
cu neputinţă. 

Da, da, râse savantul, te uiţi la mine cum mă uitam eu 
atunci la profesor când m-a întrebat de ce au păsările pene. 

Mă uit fiindcă sunt sigur că te înşeli. 

Deloc. Am fost chiar aseară cu fratele dumitale la seribah 
şi am văzut ieşind încă fum din mormanele de cenuşă. 

Cum, v-aţi dus singuri în gura leului...? 


Păi nu era acolo. L-am văzut de-abia astăzi când veneam 
încoace. 

L-ai văzut dumneata pe Abu el Mot? 

Pe el şi amândouă corăbiile lui. Stătea pe sandal lângă 
cârmă şi căpetenia nuehrilor lângă el. 

Spune repede când a fost asta şi dacă erau departe de 
aici. 

După cum socot eu, cam la vreo patru ceasuri cu o corabie 
ca a dumitale. 

Atât de aproape am fost de el şi n-am ştiut! Dacă 
ancorează şi el ca şi noi peste noapte, atunci îl putem 
ajunge până mâine seară. 

Tot ce se poate. Proviziile i s-au isprăvit şi trebuie să 
alerge după vânat sau pescuit dacă nu vrea să-i moară 
nuehrii de foame. Asta e zăbavă, nu glumă. 

De unde ştii că nu mai are provizii? 

Mi-a spus Vânătorul-de-elefanţi. 

Ăsta cine mai e? 

E... văd eu că nu mai merge şi trebuie să-ţi spun tot. N-am 
făcut-o până acum, fiindcă vroiam mai întâi să văd cu cine 
am de-a face şi dacă eşti într-adevăr aşa după cum mi te-a 
descris fratele dumitale. Acum o să-ţi povestesc tot cum a 
fost. 

Ne putem închipui cu ce atenţie asculta Emil Schwarz. 
Când bătrânul sfârşi, sări drept în picioare, începu să se 
plimbe agitat prin cabină şi murmură: 

Cine şi-ar fi putut închipui una ca asta. Seribahul distrus, 
răscoală, şi fratele meu în drum spre Ombula... Prea mare 
îndrăzneală din partea lui. Mai bine n-o făcea... 

Zău? Să-l lase pe Abd el Mot să-şi facă mendrele, să 
omoare pe bieţii belandaşi ori să-i ducă în sclavie! 

Hm... bine zici. Eu în locul lui aş fi făcut la fel. Şi cei doi 
negri, Lobo şi Tolo, unde sunt? 

La noi în barcă. Nu ştiam dacă o să ne vadă cu ochi buni 
cei din deal, de aceea am plecat singur. L-am pus pe Fiul- 
tainei să vadă de ei. 


Nu se poate să-i lăsăm în barcă, trebuie neapărat să-i 
aducem aici pe corabie. 

Emil dădu imediat ordin soldaţilor s-aducă în dahabieh pe 
cei rămaşi în barcă. Chemă apoi pe Fiul-tainei şi pe 
prietenul său Fiul-devotamentului la el în cabină, ca să ia şi 
ei parte la consfătuire. 

Aceasta ţinu până după miezul nopţii, apoi toţi se duseră la 
culcare. Fură deşteptaţi dis-de-dimineaţă de soldaţi, care îşi 
făceau rugăciunea cu glas tare. Emil Schwarz şi 
Pfotenhauer hotărâră să se ducă sus în sat să convingă pe 
comandant să le dea un detaşament de soldaţi. 

Slovacul prinsese o adevărată dragoste de Emil şi nu lăsa 
pe nimeni să-l servească. Îndată ce simţi că s-a trezit, bătu 
la uşă şi veni să-i spună că-l caută cineva. 

Cine e? întrebă Emil. 

Hasab Murat, stăpânul din seribah. Aşteaptă aici încă 
dinainte de a se lumina de ziuă. 

Până acum? 

Da. Nu vroia să plece până ce n-o da ochii cu tine. 

Bine. Pofteşte-l înăuntru şi porunceşte să ni se aducă 
ciubuce şi cafea. 

Hasab Murat era un egiptean dolofan, care aducea mai 
mult a negustor de covoare decât de sclavi. Se aplecă până 
la pământ şi aşteptă să i se adreseze cuvântul. Emil îi făcu 
semn să şadă şi păstră tăcerea până ce se aduse cafeaua. 
De-abia după ce goliră ceştile şi-şi aprinseră ciubucele, 
începu: 

Mi s-a spus că doreşti să-mi vorbeşti. Te ascult. 

Arabul chibzui un moment, apoi răspunse: 

Am sosit azi-noapte de la drum şi am auzit că te afli aici. 
Am venit îndată pe corabie ca să-ţi prezint respectele mele. 

N-am astfel de pretenţie, căci eşti mai în vârstă decât 
mine. 

Trimisul stăpânirii e mai în vârstă ca toţi bătrânii noştri. 

În privinţa asta te înşeli. Eu nu sunt acela drept care mă 
iei. 


Pe buzele egipteanului flutură un zâmbet umil, dar şiret. 
Se uită în juru-i, ca şi când ar fi vroit să spună: „Degeaba, 
nu mă păcăleşti tu pe mine, ştiu eu ce spun!” apoi urmă: 
Numai lui Allah îi e îngăduit să deschidă gura omului, eu 
însă respect tăcerea ta. Cât timp crezi ca vei rămâne la noi? 

Până după ce voi fi vorbit cu tine ce am de vorbit. Faci 
negoţ cu sclavi, nu-i aşa? 

Effendi! tresări arabul speriat. Legea opreşte de la o 
vreme negoţul acesta şi eu sunt un supus al stăpânirii... 

Poţi să mi-o dovedeşti? 

Cere-mi dovezi şi dacă stă în puterea mea ţi le voi da. 

Atunci spune-mi cinstit dacă Abu el Mot se mai duce la 
vânătoarea de sclavi. 

Da, effendi. Allah să-l... 

Bine, văd că mi-ai spus adevărul, îl întrerupse germanul. 
Ştiu că are de gând să pornească chiar acum la o astfel de 
vânătoare şi am venit să-l prind. Tu ce zici? 

Chipul lui Hasab Murat se însenină. Abu el Mot era un 
concurent de temut şi duşmanul lui personal. Dacă reuşea 
să-l înlăture din cale, afacerile seribahului Madunga ar fi 
luat un mare avânt. 

Zic că orice i-aţi face, i-ar fi prea puţin. Rog pe Allah să-l 
pedepsească după nelegiuirile lui... 

Asta dovedeşte că urăşti negoţul cu sclavi şi-l consideri ca 
un mare păcat - ceea ce şi e într-adevăr. Dar să venim la 
fapt. Vreau să-ţi scap seribahul de vecinătatea lui Abu el 
Mot, nu ştiu însă dacă voi putea reuşi. Am aflat prea târziu 
că şi-a tocmit o mulţime de nuehri şi mă îndoiesc că trupele 
mele vor fi în stare să-l biruiască. 

Hasab Murat păru încântat de cele ce auzea... 

Effendi, zise el repede, e de datoria oricărui supus al ţării 
să ajute stăpânirea când e vorba de făcut dreptate celor 
năpăstuiţi. 

Nici nu m-aşteptam altfel. Şi ce ceri în schimb? 

Nimic. Mi-aş reteza mâna dacă aş lua un piastru de la tine. 
Numai un lucru te-aş ruga: să mă iei şi pe mine. Oamenii 


mei sunt învăţaţi să-i comand eu, tu însă vei fi comandantul 
suprem şi voi asculta de ordinele tale. 

Se înţelege de la sine. Câţi oameni îmi pui la dispoziţie? 

Voi alege pe cei mai destoinici războinici ai mei, sunt peste 
trei sute, ceilalţi rămân să apere seribahul. Arme avem, de 
asemenea şi provizii destule. 

Trei sute! Aş fi sigur de izbândă, dar nu încap atâţia pe 
corabie. 

Cum, vrei să faci drumul pe apă? 

Deocamdată. Pe uscat ne-ar trebui trei zile şi trebuie s- 
ajung mai înainte la seribahul lui Abu el Mot. Ori se găsesc 
ceva vase pe aproape? 

Se găsesc, effendi. 

Unde, la cine? 

Întrebarea puse pe arab în încurcătură. Se suci, se învârti, 
la urmă răspunse: 

Effendi, mi-am dat cuvântul să nu spun. Pe la noi, cine are 
un vas îl doseşte prin păpuriş şi nu-l scoate decât când are 
trebuinţă de el. 

Sunt deci mai multe, după cum înţeleg. 

Aş putea avea două corăbii în care să încapă prea bine trei 
sute de oameni. 

Şi când le pot avea? 

Dacă mă zoresc, pe la prânz putem pleca. 

Bine, zoreşte-te. Voi aştepta până atunci, dar la ora 
hotărâtă pornim negreşit. 

Murat plecă încântat de rezultatul obţinut, după ce 
trecuse prin mare spaimă auzind de sosirea străinului. 

Şi mai încântat era Emil. La o trupă atât de numeroasă nu 
se aşteptase. Se duse imediat să spună căpitanului ce se 
hotărâse. Pe punte nu erau decât vreo câţiva soldaţi puşi de 
santinelă, ceilalţi, risipiţi prin sat unde se împrieteniseră de 
aseară cu cei din seribah. 

Drapelul de război flutura pe poarta cetăţii, şi oamenii se 
pregăteau cu înfrigurare de plecare. Undeva, de-o parte, 
un grup de gură-cască asculta la palavrele slovacului. 


Lângă el stătea nedespărţitul său prieten, Tatăl-râsului, şi-i 
ţinea isonul. 

Când sosi Emil Schwarz cu Pfotenhauer tocmai povestea 
atacul lui Abu el Mot la Izvorul leului. O făcea dinadins ca să 
aţâţe pe locuitori împotriva vânătorului de sclavi. Încheie cu 
uciderea leilor, arătând ca dovadă blana de pe el. 

Hagi Ali se gătise şi el cu partea cuvenită lui. Cel dintâi 
avea capul vârât în al leului, celui de-al doilea îi atârna la 
spate coada pe pământ. 

Auziţi, voi oameni viteji şi curajoşi fapta eroică prin care 
am biruit noi pe Sugrumătorul turmelor! strigă el cu glas 
răsunător. L-am ucis pe el, pe sultana lui şi am luat 
prizonier pe fiul său. Spune, Hagi Ali, e adevărat ori nu? 

Ba e adevărat, întări arabul cu seriozitate. 

Dar chipul lui se schimonosi atât de caraghios încât cei de 
faţă izbucniră într-un râs cu hohote. 

De ce râdeţi? urmă slovacul. Mie nu-mi place să-şi bată 
cineva joc de mine. Şi cum vă spuneam, stăteam cu toţii 
lângă foc crezându-ne în siguranţă, când se auzi în 
depărtare mugetul leului. E adevărat, ori nu, Hagi Ali? 

Adevărat, zău... 

Eu nu mint niciodată, aşa să ştiţi. Stăpânul cu capul mare 
se apropia. Arabii şi negustorii se ascunseră de frică în 
dosul cămilelor, noi însă, cu prietenul meu pe care-l vedeţi 
aici, nu ne mişcăm de lângă Tatăl-celor-patru-ochi. Uitaţi-l 
colo în spatele vostru. Întrebaţi-l şi pe el, să vă spună dacă 
nu e adevărat. 

Privirile tuturor se întoarseră spre Emil Schwarz. Apoi 
slovacul urmă să povestească, tot cu atâta însufleţire, cum 
fusese ucis leul şi cum venise leoaica după el turbată de 
mânie. 

Credeam că s-a sfârşit, zise el iar, dar nevasta 
Sugrumătorului-de-turme auzise glasul puştilor noastre şi 
alerga să-şi scape soţul său, să-l răzbune dacă îl vom fi ucis. 
A fost o mare şi grozavă primejdie pentru noi, nu e aşa Hagi 
Ali? 


Da, grozavă... răspunse arabul schimonosindu-se. 

Slovacul povesti la sfârşit cum se împărţiseră pieile leilor. 

Mie, cel mai viteaz dintre toţi, mi s-a cuvenit partea 
dinainte, pe urmă... 

Taci!... se răsti acum tovarăşul şi prietenul său, curmându- 
i vorba. Effendi a fost cel mai viteaz, tu însă n-ai dovedit mai 
mult curaj decât mine. Partea care ţi s-a dat ţi-a căzut la 
sorţi. Nu e vorbă că ţi s-a şi potrivit. Ai o gură tot aşa de 
mare ca a leului şi o să-ţi spun de azi înainte, Abu el buz, 
Tatăl-botului. 

Să taci! strigă înfuriat omuleţul. Ce, parcă a ta e mai mică? 
Oricum, tot mai bine să ai botul decât coada, aşa să ştii! Ori 
crezi că e o mare cinste să ţi se zică Abu ed daneb, Tatăl- 
cozii, ai? Uite-te la tine ce caraghios eşti cu drăcia aia la 
spate... 

Caraghios eşti tu! răcni celălalt scos din fire. Dacă cutezi 
să mă mai batjocoregşti aşa, te fac praf, auzi? 

Furia îi dădea o mutră atât de caraghioasă, încât toţi care 
îi ascultau se prăpădeau de râs. 

Deodată râsul amuţi. Muezinul se urcase în minaret şi 
glasul lui puternic răsună ca o fanfară. De astă dată însă nu 
chema pe dreptcredincioşi la rugăciune, ci la luptă. 

Sculaţi toţi, voi supuşii lui Mahomed, şi alergaţi s-auziţi ce 
s-a hotărât, strigă el. La vremea prânzului veţi porni cu toţii 
să nimiciţi pe duşmanii noştri! 

Imediat răsună darabukka92, ca să se adune soldaţii în 
mijlocul pieţei. 

Asta e toba mare, zise savantul. 

Ştii cum se numeşte a bate toba în limba arabă? 

Da. Dakk-ettal. 

Aşa e. Cuvântul imită sunetul tobei lor. Dakk-ettal, dakk- 
ettal, cum am zice noi pe limba noastră bum-bum... bum- 
bum... la uite-i cum aleargă. Vrei să mergem şi noi după ei? 

Haidem! Vreau să văd şi eu cum se întreabă soarta care 
ceas e mai norocos pentru a porni la luptă. 


Găsiră piaţa mişunând de lume. Toţi îşi ţineau privirile 
aţintite spre o colibă în vârful căreia era înfiptă o semilună. 
Era coliba muezinului. 

Cum ajunseră acolo, Hasab Murat, stăpânul seribahului le 
ieşi înainte şi-i salută cu o adâncă închinăciune. 

Crezi că muezinul se va pronunţă în favoarea noastră? îl 
întrebă Emil. 

Da, effendi, răspunse egipteanul. 

De unde ştii? 

De la asta, şi arătă două piese de argint, zâmbind cu 
înţeles. După un astfel de sacrificiu, orice ceas e cu noroc. 
Allah vede cu plăcere darurile date slujitorilor săi. 

După aceste cuvinte dispăru în coliba muezinului. leşi 
aproape imediat cu el şi acesta zise ca să-l audă toţi: 

Ascultaţi, războinici ai seribahului Madunga. Am cercetat 
cartea destinului şi am auzit ce glăsuieşte. Veţi fi biruitori, 
de trei ori biruitori. Veţi învinge pe duşmani şi sufletele lor 
se vor perpeli veşnic în focul iadului. Allah e Allah şi 
Mahomed Profetul său! 

Allah e Allah şi Mahomed Profetul său! repetară mai bine 
de patru sute de glasuri după el. 

Adunarea se împrăştie. Hasab Murat porunci lui baş 
muni93 al său să împartă oamenilor tutun şi merissah, ceea 
ce fu primit cu strigăte de entuziasm. 

Pofti pe urmă pe Pfotenhauer şi Emil Schwarz în casa sa 
să-i ospăteze. 

Îi servi chiar el singur şi le puse dinainte tot ce avea mai 
bun în seribah. Ţinea cu tot dinadinsul să-i mulţumească. 
Mai târziu veni un negru şi-i şopti ceva la ureche. 

Effendi, zise el după ce plecă negrul, aflu că amândouă 
corăbiile noastre au sosit. Dacă doriţi să le vedeţi, să 
mergem acum până nu s-au îmbarcat oamenii. Îngăduiţi-mi 
să vă conduc chiar eu. 

Când fură jos, în aşa-zisul port, văzură două corăbii 
ancorate lângă dahabieh. 


Uitaţi-vă bine la ele, zise egipteanul cu mândrie. E şi vasul 
vostru bun, nu zic, dar ale mele au fost făcute după 
comandă la mangarah94, tocmai la el Kaua. Au prora 
ascuţită şi spintecă apa cu mare iuţeală; nu e vas pe Nilca 
să se poată lua la întrecere cu ele, în afară de al vostru. 

Cu atât mai bine, răspunse Emil. Vor putea înainta în 
acelaşi timp fără să fie nevoie să se aştepte în drum. 

Vizitară amândouă corăbiile, pe urmă medicul îi duse la 
dahabieh şi se îndreptă cu ei pe puntea de comandă unde 
se afla o mică gheretă, pusă pe rotile. 

Ce crezi tu că e asta? întrebă el pe egiptean. 

Nu ştiu. 

Nici dumneata? zise el savantului în limba germană. 

Poate că da. Probabil un tun mascat ca să nu fie observat 
imediat de duşman. 

Ai ghicit. Uită-te. 

Deschise o uşiţă a gheretei şi o împinse îndărăt. Ţeava 
tunului era aşezată pe un resort ca să se poată suci în toate 
părţile. 

Medfa', Omm ed dauvar - un tun, mama balaurului! strigă 
egipteanul entuziasmat. Cu ăsta nu se poate să nu biruim... 

Sper şi eu. E anume pentru luptă pe apă. Pentru uscat am 
altceva şi mai bun, răspunse zâmbind germanul. 

La proră erau o grămadă de rogojini trântite unele peste 
altele. Când le dădu la o parte, ieşi la iveală un alt tun, ale 
cărui afet şi roţi erau împiedicate cu frânghii, ca să-l ţină pe 
loc şi să n-alunece peste bord. 

Încă un tun! strigă Hasab Murat uluit. Ca ăsta n-am văzut 
încă până acum... 

Cred şi eu. E o construcţie nouă chiar şi pentru europeni. 
Kedivul a primit din Bilad el ingeliz95 câteva în dar şi a 
trimis două din aceste tunuri lui Jaffar Paşa la Khartoum, ca 
să se slujească de ele pentru stârpirea vânătorilor de sclavi. 
Unul mi-a fost pus mie la dispoziţie şi sper să facem treabă 
bună cu el, mai ales că avem şi o provizie bună de muniții. 


De altminteri, deşi e pentru lupta pe uscat, poate fi 
întrebuințat şi pe apă. 

Cum se numeşte această armă? întrebă savantul. 

E un tun-mitralieră care poate descărca cinci până la şase 
sute de gloanţe pe minut. 

Păi atunci în două minute s-a dus dracului Abu el Mot cu 
toţi oamenii lui. 

Dacă ar fi înghesuiți unul lângă altul, ceea ce nu e de 
prevăzut. În orice caz, o astfel de armă înlocuieşte un mare 
număr de oameni. Principalul e să ştii cum trebuie s-o 
manipulezi. 

Lasă că la atâta lucru m-oi pricepe şi eu. Nu sunt, cee 
drept, nici un Napoleon şi nici un Moltke, dar câţiva ticăloşi 
de aceia de vânători de sclavi culc eu repede la pământ, 
dacă, bineînţeles, n-or trage ei mai întâi în mine. 

Acoperiră tunul-mitralieră la loc şi se începu îmbarcarea 
oamenilor. Cei trei sute de egipteni ai lui Murat fură 
îngrămădiţi pe vasele lor, iar cei aduşi din Fashoda, pe 
dahabieh. Deosebirea dintre aceste corăbii era că ale 
egipteanului erau mai mici şi descoperite, pe când cealaltă 
avea un acoperiş de pânză. 

XII. Urmărirea vânătorului de sclavi. 

Cu obişnuitul strigăt, ja rabb, ja rabb - O Doamne, o 
Doamne! cu care muncitorii se apucă de lucru, bahrijii96 
împinseră corăbiile de la mal unde femeile şi copiii 
soldaţilor veniseră să conducă pe soldaţi. Unii din stăpânii 
acestor seribahe îngăduie oamenilor lor să-şi aducă 
familiile, ştiind că astfel se simt mai încătuşaţi de loc. 

Se dovedi acum că Hasab Murat avusese dreptate. 
Corăbiile lui alunecau pe unde tot atât de repede ca şia lui 
Emil Schwarz, care văzu cu bucurie cum acest lucru îi 
îndemna pe oameni să se ia la întrecere. 


Dahabiehul avea negreşit un reis - căpitan - priceput şi un 
mustamel - timonier - experimentat. Amândoi erau acum 
sub comanda germanului. Pe corăbiile lui Murat se aflau de 
asemenea un căpitan şi un timonier. Toţi aceştia vroiau să 
arate că vasul lor e mai bun şi căutau care mai de care s-o 
ia înaintea celuilalt. Căpitanii porunciră marinarilor să pună 
mâna toţi pe prăjini şi să împingă din răsputeri. 

Cel mai sârguincios părea să fie Fonful, care fusese numit 
căpitanul uneia din corăbii. Glasul lui sforăitor se auzea fără 
încetare. Îşi îndemna, după obiceiul arab, oamenii când cu 
vorbe de încurajare, când cu ocări. 

Ja Allah, ja Nabi! striga el. Amahl, amahl, ja Allah, amahl - 
o Doamne, o Profetule, nu ne lăsaţi, nu ne lăsaţi! Ja Allah, ja 
Sahtir, amahl, amahl - o Doamne, o Ajutătorule, nu ne 
lăsaţi; nu ne lăsaţi! Eşhetu mu la il laha ilallah; sallam, 
aaleina be baraktak - dovediţi că nu e decât un Dumnezeu; 
milostiveşte-ne cu binecuvântarea ta! Sallah en nabi - 
lăudaţi pe Profet! 

Soarele dogorea şi oamenilor le curgea sudoarea de pe 
frunte. Corabia lui Emil mergea în faţă şi a lui la coadă, de 
aceea căuta cu orice preţ s-o ia celeilalte înainte. Când un 
reis vrea să taie vântul altei corăbii, înfige cuțitul în catarg 
pronunţând în acelaşi timp numele Domnului ca să-l cheme 
într-ajutor. Se vede că Allah îl ascultă, căci corabia lui îşi luă 
avânt şi trecu pe lângă cealaltă ca o săgeată în strigătele de 
bucurie ale marinarilor şi înjurăturile celor de pe puntea 
celeilalte. 

Înainte de rugăciunea de după-amiază, dahabiehul pe care 
se afla Emil Schwarz ajunse la cotul unde Pfotenhauer 
întâlnise corăbiile lui Abu el Mot. El îi atrase atenţia 
acestuia, care-i răspunse cât se poate de mulţumit: 

Atunci ne-a luat-o înainte numai cu o singură zi şi-l putem 
ajunge. Vom naviga toată noaptea. E senin şi stelele 
luminează apa. Cred că o să răsară mai târziu şi luna. 

Vor putea însă marinarii munci atât fără întrerupere? 
Asudă de-ai crede că sudoarea o să facă o revărsare a 


Nilului. 

O să-i împart în echipe. Voi înştiinţa şi pe Hasab Murat să 
facă la fel. 

Trimise îndată o luntre la corabia pe care se afla 
egipteanul, pe urmă se aşeză cu Pfotenhauer pe o ladă 
acoperită cu perne ca să privească tabloul care li se perinda 
pe dinaintea ochilor. 

Deodată se pomeniră cu Abd es Sirr, Fiul-tainei, în faţa lor. 

Effendi, ai timp acum să-ţi dau răspunsul la ce m-ai 
întrebat ieri? zise el lui Emil. 

Da, şezi şi spune ce-ai de spus. 

Era o cinste mare pentru băiat, pe care acesta ştiu s-o 
întâmpine cu o demnitate modestă. 

Câte ceva ţi-am spus, începu el, dar acum vei auzi ce e mai 
important. Cine a fost tatăl meu, nu ştiu, sunt însă sigur că 
era arab, căci cuvintele pe care le mai ţin minte din această 
limbă, de la el le ştiu. 

În ce dialect? Ar fi de mare folos să ştim. 

E greu de spus, fiindcă sunt prea puţine. 

Şi unde te-a dus hoţul după ce te-a răpit? 

Nici asta nu ştiu. Îmi amintesc numai că mă aflam printre 
negri şi o femeie, cu pielea mai deschisă ca a lor, mă iubea 
foarte mult. A plecat cu mine departe, într-o noapte, 
departe, departe de tot. M-a purtat în braţe multe zile şi 
nopţi, până am ajuns într-o ţară îndepărtată. Pe urmă s-a 
culcat şi nu s-a mai sculat. Eram şi eu ostenit, am închis 
ochii şi am adormit lângă ea. Când m-am deşteptat, am 
văzut-o lângă mine nemişcată. Murise, de foame şi 
oboseală. Eram flămând şi am început să plâng. O femeie 
m-a auzit, m-a luat în braţe şi m-a dus cu ea într-un sat din 
apropiere. Mi-a dat să mănânc şi m-am ogoit din plâns. Pe 
urmă au alergat o grămadă de negri să mă vadă, m-au 
pipăit, m-au sucit pe toate părţile şi au început să mă 
îndoape cu mâncare toată ziua. Când nu voiam să mănânc, 
mă băteau. 

A, canibali! 


Da, effendi, erau mâncători de oameni, cum am aflat mai 
târziu. Chiar şi aceia de unde mă luase cu ea femeia care 
fugise cu mine în braţe, tot aşa făceau. Cred că şi ei tot 
mâncători de oameni erau. 

Şi acum ştii unde te aflai? 

Da, la jambarri. 

Pe cursul superior al fluviului Congo! Departe, foarte 
departe de-aici. 

Da, departe. Şi-a venit pe urmă un alb; avea un turban 
verde pe cap şi bantuflat97 verzi în picioare. A fost bun, 
tare bun cu mine şi m-a luat cu el peste apă la Mawembe. 

Capitala kororurilor. 

De unde cunoşti numele acestor noroade, effendi? 

Din cărţi. Ştii tu cine era albul? 

Un imam98 călător care umbla de la un ţinut la altul ca să 
propovăduiască islamismul. Fusese şi pe la jambarri şi 
aflase că era să fiu mâncat de ei. M-a cumpărat de la negrii 
aceia ca să mă facă fiul său, fiindcă m-a auzit spunând 
cuvintele pe care le învăţasem de la mama şi pe care nu le 
uitasem încă. 

Ce cuvinte? 

Allah il Allah, Mohamed rassuhl Allah. 

A înţeles din ele că eşti copil de musulman şi legea îi 
poruncea să te ia sub ocrotirea lui. 

Mai ştiam vreo câteva cuvinte pe care le-a înţeles de 
asemenea. A trebuit să-i descriu cum arăta hoţul care mă 
furase de la părinţi. Nu-mi aduceam aminte decât de chipul 
lui. Imamul mă punea să i-l descriu în fiecare zi ca să mi se 
întipărească bine în minte. Zicea că numai aşa o să-i 
regăsesc poate pe-ai mei. Înţelepciunii lui datorez azi faptul 
că ştiu cine e omul care m-a răpit. 

Mai trăieşte? 

Da. O să afli mai târziu cine e. Imamul mă iubea ca pe 
copilul lui. Mă purta cu el din ţară-n ţară, de la un norod la 
altul şi am învăţat graiurile lor. Imamul însă nu vorbea altă 
limbă cu mine decât arăbeşte. M-a învăţat tot ce eu nu 


ştiam: înotul, vâslitul şi să trag cu puşca. Pe unde trecea 
punea să mi se dea lecţii şi de alte lucruri pe care nu le 
cunoştea el şi aşa am prins multe cunoştinţe folositoare. 
Când eram de doisprezece ani a murit. Ne aflam pe atunci 
la populaţia bongo. Mi-a lăsat ce brumă avea şi 
binecuvântarea lui care nu m-a părăsit din clipa aceea 
niciodată, căci la câteva zile de la moartea lui a venit un om 
la bongoşi să tocmească războinici. L-am recunoscut îndată: 
era omul care mă furase. Am vrut să mă ia şi pe mine ca să 
mă pot răzbuna pe el, dar i-am părut prea tânăr şi m-a 
respins. 

Ai aflat cum îl cheamă? 

Da. O să afli şi tu. Trăgând cu urechea am auzit că 
plănuieşte o vânătoare de sclavi pornind de la seribahul lor, 
de undeva din susul Nilului. Am ascuns atunci cea mai bună 
barcă pe care o aveau bongoşii, am luat patru lopeţi, o 
pânză, armele mele, o bună provizie de kisrah şi fructe, am 
aşteptat ascuns în barcă până ce-a plecat străinul cu 
oamenii tocmiţi de el şi am pornit după ei. 

Mare îndrăzneală pentru o vârstă atât de fragedă. 

Effendi, dorul de răzbunare coace pe om de timpuriu. 
Trebuia să aflu de la el cine a fost tata şi după ce voi fi aflat, 
să-l ucid pe răpitor. Am urmărit corabia trei zile încheiate. 
În prima zi m-am lovit de-o rădăcină, barca mi s-a răsturnat 
şi tot ce aveam în ea a căzut în apă. Acum rămăsesem fără 
arme şi fără merinde. Am răbdat două zile de foame, pe 
urmă n-am mai putut. Corabia trecu pe lângă o mişrah şi 
am băgat de seamă că se feresc să nu fie văzuţi. Am bănuit 
că locuiesc acolo duşmani de-ai lui. M-am gândit atunci să 
mă opresc şi să cer cuiva niţel durrah ori kisrah şi să mă 
informez în acelaşi timp ce e cu corabia. Cel dintâi om pe 
care l-am văzut, pe mal a fost el şahar. 

Fonful? 

Da. A fost bun cu mine şi mi-a răspuns la întrebări. Nu i- 
am spus ce scop urmăresc, nici cine sunt. Am rămas câtva 
timp în seribahul lui Hasab Murat şi am căutat să aflu pe 


departe dacă n-ar fi chip să-l hotărăsc la o luptă cu 
duşmanul meu. Nu putea s-o facă, deşi îl ura de moarte; era 
prea slab ca să se măsoare cu el. Eu singur nu puteam face 
nimic, cel mult să-l ucid pe bandit pe furiş. Dar atunci n-aş 
mai fi aflat cine-a fost tatăl meu. Trebuia să-mi caut alţi 
aliaţi. Djurii îşi aveau satele prin apropiere... M-am dus la ei 
şi mi-am ascuns barca bine în păpuriş. Aici am aflat că sunt 
şi ei oameni de-ai lui. 

A, acum ştiu cine e, zise savantul. Nu poate fi altul decât 
Abu el Moi. 

Nu, nu el, ci Abd el Mot, Allah să-l pedepsească! Am pornit 
mai departe să caut pe altcineva care mi-ar putea ajuta. Aşa 
am ajuns la sandehi, cărora le ziceţi voi niam-niami. M-au 
primit cu drag şi fiul căpeteniei lor mi-a devenit cel mai bun 
prieten. Numai lui, Fiului-devotamentului, i-am încredinţat 
taina mea şi el mi-a făgăduit ajutorul lui. Nu puteam 
îndemna făţiş pe oameni la război, deoarece nu avuseseră 
până atunci motiv să se plângă de Abd el Mot. Dar într- 
ascuns aţâţam norodul la ură şi încetul cu încetul am făurit 
planul ca să pornim, fără ştirea căpeteniei, o ceată de tineri 
războinici, să dăm năvală peste duşmanul meu şi să-l luăm 
prizonier. Numai aşa puteam să-l silesc să-mi spună cine e 
tata şi să aflu de la el tot ce vroiam să ştiu. 

Văd că eşti şi înţelept şi chibzuit, băiete. Acum 
împrejurările îţi sunt şi mai prielnice. 

Ştiu, effendi. Tocmai vroiam să ne aducem la îndeplinire 
planul, când Fiul-devotamentului a fost trimis la tine la 
Fashoda. Cunoştea primejdia drumului, căci îl făcusem 
adeseori împreună fără ştirea tatălui său, care ne credea 
undeva prin întinsele lui ţinuturi de vânătoare. Pe urmă 
fratelui tău i s-a urât aşteptându-te şi se temea să nu ţi se fi 
întâmplat ceva. Am spus că eu cunosc bine cursul râului şi 
mi s-a îngăduit să plec cu ei. Ce s-a mai petrecut pe urmă, 
ţi-a spus Tatăl-cocostârcului. 

Îţi mulţumesc pentru încrederea ta şi-ţi făgăduiesc că voi 
căuta să te ajut pe cât îmi va sta în putinţă. 


Sunt sluga ta, effendi. 

Cu aceste cuvinte, tânărul se înclină şi plecă. 

Admirabil băiat! zise Emil uitându-se lung după el. Ferice 
de tatăl care are un astfel de copil. Păcat ar fi să nu şi-l 
găsească. 

Adevărat, băiatul mi-a devenit şi mie drag, şi... ia te uită, 
vin... 

Cine? întrebă Emil, speriat. 

Păi dumneata nu le vezi? Vin în zbor... 

A, păsările celea... 

Desigur! Ştii ce sunt? 

Cum să nu ştiu! Ibişi, şi încă ibişi sfinţi, li se zice ibis 
religiosa pe latineşte. 

Întocmai, ai nimerit-o. Au penele albe. Dar celorlalţi cum li 
se zice? 

Ibis falcinellus, răspunse acesta, făcând haz de examenul 
la care îl silea bătrânul. 

Aşa e. Aceia au penele negre. Dar cum li se zice aici, ştii? 

Herehz sau Abu mingal. 

Asta e arăbeşte, eu te întreb cum li se zice în limba 
sudaneză. 

Nedşe - fiindcă ţipătul lor se aseamănă cu acest cuvânt. 

Bravo! Sudanezul le spune zburătoarelor şi animalelor 
după glasul ori însuşirile pe care le au. Văd că te priceai şi 
la păsări, nu numai la medicină. Văzut-ai vreodată o mumie 
de ibis? 

Chiar mai multe. 

Şi eu. Pe cea dintâi, când eram copil şi mergeam la şcoală. 
Profesorul nostru de ştiinţe, naturale avea o astfel de 
mumie cu care se mândrea grozav şi ne-o arăta în clasă la 
explicaţie. Era bun ornitolog, n-am ce zice, măcar că nu 
prea mă avea la stomac. Şi ştii de ce? 

Ştiu, răspunse Emil, vrând să-i dea să înţeleagă că a mai 
auzit povestea. 

Acum ştiu şi eu, urmă el, dar atunci habar n-aveam. Am 
holbat ochii, am căscat gura şi... 


Samki, samki, samki, el kebir, samki el tkil - un peşte, un 
peşte, un peşte, un peşte mare, un peşte greu!... se auziră 
deodată zece, douăzeci de glasuri de la proră. Trageţi, 
trageţi mai tare... A, uite-l! 

Marinarii traseră un peşte de vreo doi coţi pe care soldaţii 
îl pescuiseră chiar atunci. 

Emil ducea mereu ocheanul la ochi şi cerceta malurile să 
vadă dacă nu cumva Abu el Mot ancorase peste noapte şi 
rămăseseră, pe undeva, urme de la focurile făcute de 
nuehri ca să-şi pregătească de mâncare. Dar nu văzu nimic. 
Deci, vânătorul de sclavi era grăbit şi trebuia să zorească şi 
e la drum. 

Seara, după cină, Emil se retrase împreună cu 
Pfotenhauer în cabina lor. Dimineaţa aflară de la Fiul-tainei 
că vasele navigaseră toată noaptea fără întrerupere. Ziua 
trecu fără nici un incident. O singură dată veni Hasab 
Murat pe punte să stea de vorbă cu Emil Schwarz. Noaptea 
următoare iarăşi nimic. 

Spre seară, Tolo se trezi din somnul lui aproape letargic 
care îl întremase însă foarte bine, spre bucuria prietenului 
său Lobo, ale cărui răni mergeau şi ele spre vindecare. 

A doua zi înainte de prânz se apropiară de seribah. 
Schwarz trimise pe Fiul-tainei şi pe Fiul-devotamentului să 
spioneze locul. Barca în care sosise Pfotenhauer cu cel 
dintâi şi niam-niamii lui fusese luată la remorcă de corabie 
la Madunga, aşa că o puteau folosi acum pentru acest scop. 

Când se înseră, Emil se aşeză la prora corăbiei ca să 
aştepte semnalele convenite. Dar, încă înainte de a ajunge 
corabia acolo, barca se întoarse. El se sperie văzând că 
tinerii se înapoiază. Crezuse că li s-a întâmplat ceva. 

Fii fără grijă, effendi, zise Fiul-tainei, totul a mers de 
minune. 

Nu v-a zărit nimeni? 

Ne-am ascuns atât de bine că nu era chip să ne vadă 
cineva. La seribah nu m-am încumetat să mă duc de teamă 
să nu bănuiască djurii ceva, fiindcă plecasem acum câteva 


zile de acolo. De aceea s-a dus Fiul-devotamentului în locul 
meu şi n-a fost văzut decât de un singur djur. 

Djurul o să-i spună lui Abu el Mot. 

Nu o să-i spună fiindcă Abu el Mota şi plecat pe urma 
răsculaților. 

Câţi oameni a luat cu el? 

Pe toţi. Seribahul e pustiu. Numai djurul mai răscolea prin 
cenuşă în speranţa că o să mai găsească poate ceva. 

M-am dus la el, urmă acum Fiul-devotamentului, cu gând 
să aflu câte ceva. Primejdie nu era. l-am spus că vin din 
helli99 Melan ca să mă înrolez în armata lui Abu el Mot. 
Omul mi-a răspuns că am venit degeaba, pentru că Abu el 
Mot nu e acasă. 

Şi ce-ai mai aflat? 

Djurul era un bătrân flecar care sporovăia mereu fără să 
fie nevoie să-l mai întreb. Mi-a spus că răsculații se găsesc 
la două zile şi jumătate de drum, mai sus de seribah pe 
malul drept al râului. Aşteaptă acolo întoarcerea lui Abd el 
Mot, cu gând să-i ademenească oamenii, să-i ia prada şi 
poate chiar să-l omoare. 

De la cine ştia? 

De la un subofițer care s-a întors să-l aştepte pe Abu el 
Mot şi să-i spună ce se pregăteşte. Acesta a vrut să rămână 
credincios stăpânului, a fost silit însă de ceilalţi să treacă de 
partea lor. N-a avut încotro, a trebuit să se supună ca să nu 
fie ucis, dar a pândit un prilej şi a fugit. Aşa spunea, eu însă 
nu-l cred. 

De ce? 

Sunt sigur că s-a înţeles de bunăvoie ştiind că o să i se 
cuvină ca gradat o parte mai mare din pradă şi va fi mai 
bine plătit de ceauş când acesta va reuşi să-şi întemeieze 
singur un seribah. Probabil că pe drum a avut vreo 
neînțelegere cu ceauşul şi atunci s-a gândit că ar fi mai bine 
să se întoarcă la Abu el Mot, să facă pe victima şi să ceară o 
răsplată pentru trădarea lui. 


Trădarea n-o să-i folosească la nimic pentru că e mai mult 
ca sigur că răsculații, observând fuga lui, vor căuta să se 
pună la adăpost, zise Emil. 

Nu. Trădătorul i-a făcut să creadă că s-a înecat. S-a dus 
seara la malul râului, s-a prefăcut că a căzut în apă, a 
început să strige după ajutor, pe urmă s-a îndepărtat 
repede şi a ieşit undeva mai departe în păpuriş. A stat câtva 
timp acolo, a adunat trestii şi crengi, şi-a făcut o plută şi 
lopeţi, şi a pornit repede spre seribah. Curentul l-a dus 
repede la vale şi azi la amiază a şi ajuns la seribah aproape 
în acelaşi timp cu Abu el Mot. Acesta s-a înspăimântat 
grozav când şi-a văzut cetatea pustiită, dar când a aflat de 
la subofițer ce s-a întâmplat, era ca turbat de mânie. S-a 
dus în sat la djuri ca să-i ia la cercetări, pe urmă şi-a adunat 
nuehrii, i-a îmbarcat iar şi a plecat imediat să-i pedepsească 
pe răsculați. 

Şi e adevărat că nu mai e nimeni în seribah? 

Absolut nimeni. M-am încredinţat eu însumi, cercetând 
bine împrejurimile. Am crezut că nu-mi rămâne altceva de 
făcut decât să vin şi să te înştiinţez de ce-am aflat. 

Foarte bine ai făcut. Cum se face însă că Abu el Mota 
pornit pe apă şi nu pe uscat? E doar ocol. 

N-avea de unde să ia cai şi cămile, fiindcă djurii le 
închiriaseră pe toate lui Abd el Mot. Vrea să nu se oprească 
nici o clipă din drum şi speră că peste două zile s-ajungă pe 
răsculați. 

Nu mă îndoiesc un moment că totul e aşa după cum mi-ai 
spus tu, totuşi vreau să mă încredinţez cu ochii mei. Ne 
întoarcem cu barca la seribah. În timp ce corăbiile vor veni 
după noi, voi avea timp să văd ce e pe-acolo. Cât facem 
până la seribah? 

O jumătate de ceas. 

Deci, corăbiilor le va trebui un ceas. Am destul timp. 
Haidem în barcă. 

Emil Schwarz dădu ordinele trebuincioase reisului, îşi luă 
armele şi plecară. Fiul-tainei conducea barca. În mai puţin 


de o jumătate de ceas, ajunseră la locul hotărât. Dar mare 
le fu mirarea când văzură pe mal un foc mare ale cărui 
flăcări se ridicau până în văzduh. 

Ce-o mai fi şi asta? zise Emil îngrijorat. Nu cumva v-a 
minţit djurul şi Abu el Mot s-a întors? 

Cu neputinţă. Vor fi aprins ei focul cu un anumit scop. 

Care anume? 

Ca să pescuiască. Cât timp seribahul era locuit, n-aveau 
voie să treacă prin el ca s-ajungă la mal, şi erau siliţi să facă 
un mare înconjur. Probabil că acum vor să-i dea bătaie, cu 
atât mai mult cu cât seara peştii aleargă în număr mare 
atraşi de lumina focului. 

Poate să ai dreptate, să fim însă prevăzători. Ancorăm aici 
şi ne furişăm până acolo să vedem cu cine aveam de-a face. 
Traseră barca la mal şi o priponiră de o rădăcină. Vâslaşii 
rămaseră în barcă, pe când Emil, Abd es Sirr şi Ben Wafa se 

îndreptară tupilându-se pe după copaci spre foc. Era într- 
adevăr aşa după cum bănuise tânărul arab. Cinci negri, din 
satul apropiat al djurilor, făcuseră o plută din trestie, o 
lipiseră deasupra cu pământ şi aprinseseră focul ca să 
ademenească peştii. Pe plută stătea unul singur ca să 
întreţină focul; pe când ceilalţi se aţineau pe mal ca să 
prindă peştii mai mari cu o cange. 

Ce facem? întrebă Fiul-tainei pe medic. Ne ducem să 
vorbim cu djurii? 

Nu încă. Deocamdată mergem să vedem ce a mai rămas 
din seribah. 

Bine, să mergem. Trecem pădurea şi dăm imediat de el. 

Seribahul era într-adevăr pustiu. Se întoarseră la mal. 

Voi staţi aici, mă duc eu să vorbesc cu negrii de colo, zise 
Emil. Pe voi vă cunosc, fiindcă v-au văzut prin sat şi ar putea 
prinde bănuieli. Ştiu arăbeşte? 

Prea puţini din ei. Acela gras pe care-l vezi colo, e 
căpetenia şi vorbeşte, destul de bine limba arabă. Poate poţi 
afla de la el ce te interesează. 


Doctorul ieşi de după copaci şi dădu bună seara negrilor. 
Aceştia se înspăimântară grozav auzind un glas străin şi o 
luară la fugă care încotro ţipând cât îi ţinea gura. Până şi 
cel de pe plută sări în apă şi începu să înoate ca nebun spre 
mal, neluând în seamă că râul mişuna de crocodili. Nimeri 
tocmai în apropiere de locul unde era pitită barca. 

Numai unul din ei nu reuşi să fugă, căci Emil îl apucă de 
păr şi nu se mai putu clinti. Nici nu cuteză să se 
împotrivească atât era de îngrozit. În schimb răcnea ca din 
gură de şarpe. Era chiar burtosul, căpetenia djurilor. 

Taci, că nu-ţi fac nimic! se răsti germanul la el. 

Ja şetan, ja şetan, ja şetan el mlih, amahn, amahn, rahmi - 
o drace, o drace, o bunule-drace, îndurare, îndurare, fie-ţi 
milă... se tânguia el în răcnetele lui. 

Ci taci odată, dobitocule! Nu sunt dracul, sunt un om ca şi 
tine. Nu-ţi fac nimic. Să-mi răspunzi numai la ce te-oi 
întreba, pe urmă plec. 

Pleacă, pleacă acum îndată... te rog, pleacă. 

Era atât de caraghios în spaima lui, că pe neamţ îl pufni 
râsul. 

Plec după ce îmi vei răspunde, zise el. Cu cât o să-mi 
răspunzi mai repede, cu atât o să scapi mai curând. 

Întreabă, întreabă... 

Bine, dar să ştii că dacă mă minţi, te leg burduf şi te arunc 
în apă să te mănânce crocodilii. 

Jur... jur pe ce vrei că n-o să te mint... bâigui negrul, 
tremurând vargă. 

Unde e Abu el Mot? 

S-a dus! 

Când? 

Cu un ceas înainte de apusul soarelui. 

Cine mai e cu el? 

Cinci arabi şi nuehrii pe care i-a adus. 

Şi-aici pe cine-a lăsat? 

Pe nimeni. 

Nu minţi că te omor! A mai rămas cineva în seribah? 


Nu. 

Încotro s-a dus? 

Să dea de ceauş ca să-l pedepsească. 

Pe urmă? 

Se întoarce să-şi refacă seribahul cu ajutorul nostru. 

Unde e lagărul ceauşului? 

La două zile şi jumătate de drum, lângă maijeh Husan el 
Bahr100. 

Când crezi că o s-ajungă Abu el Mot acolo? 

Zicea că poimâine, fiindcă o să călătorească şi noaptea, 
dar ce crede el nu se poate. 

De ce? 

Fiindcă mâine în zori o să dea de un loc unde chiar ziua nu 
pot trece vase mai mari decât foarte greu, cu atât mai puţin 
noaptea. O să fie silit să aştepte până s-o lumina de ziuă, 
aşa că o să-l ţină o bucată de vreme în loc. 

Cunoşti tu pe Sejad ifjal? 

Vânătorul-de-elefanţi? Da. Tocmai se afla la noi când a ars 
seribahul. 

Ştii de unde venea? 

Nu. Nimeni nu ştie. 

Ţi-a spus unde se duce? 

Nu. l-am vândut două cămile, atât e tot ce ştiu. Când ne- 
am sculat dimineaţa, nu l-am mai văzut, plecase. 

S-a interesat cineva la tine de Abd el Mot sau Ombula? 

Da. A venit la noi un străin, un alb, care zicea că vrea să se 
ducă acolo. A cerut să-i dau o călăuză, dar eu i-am spus că 
belandaşii sunt vrăjmaşi de-ai noştri şi cum o prinde vreun 
djur pe la ei, îl omoară. Străinul n-a mai zis nimic şi a 
plecat. 

Unde? 

Nu mi-a spus. S-o fi întors înapoi de unde a venit. 

Ai vorbit tu azi cu Abu el Mot? 

Da. A venit la mine să mă întrebe ce s-a întâmplat în lipsa 
lui şi i-am spus. 

I-ai pomenit şi despre Vânătorul-de-elefanţi? 


Nu. 

Nici despre străinul care vroia o călăuză să-l ducă la 
Ombula”? 

Nici. Abu el Mot era grăbit. 

Cum erau înarmaţi nuehrii? 

Unii cu puşti, cei mai mulţi însă aveau săgeți, sulițe şi 
cuțite. 

Dar Abu el Mot şi arabii lui? 

O, ăştia aveau nişte puşti straşnice, pistoale şi cuțite. 

Pulbere aveau? 

Nu prea, de aceea Abu el Mot era tare mânios, fiindcă 
răsculații luaseră cu ei tot ce găsiseră în magazii. Nici 
plumb şi nici gloanţe nu mai aveau. 

Bine. Ca să vezi că nu-ţi vreau nici un rău, uite, o să-ţi 
dăruiesc un ban de argint. 

Negrului îi sclipiră ochii de bucurie când văzu moneda în 
mâna lui. 

Stăpâne, mi-ai dat banul cu adevărat? zise el nevenindu-i 
să-şi creadă ochilor. 

Da. 

Atunci nu eşti drac, ci un om bun la suflet. Nu ca albul 
celălalt, care mi-a făgăduit bani şi mi-a dat pe urmă nişte 
păcătoase de mărgele. Acum văd şi eu că n-are de ce să-mi 
fie frică de tine. 

Bine că recunoşti! Cheamă-ţi oamenii şi vedeţi-vă mai 
departe de pescuit. Peste puţin vei vedea trecând pe aici 
trei corăbii, să nu te temi de ele, că nici n-au să se oprească 
din drum. 

Corăbii? Ale cui sunt? De unde vin şi unde se duc? La 
vânătoare de sclavi? 

Nu. Oamenii de pe corăbiile acelea nu sunt vânători de 
sclavi. 

Şi zici că nu se opresc aici? 

Nu. Fii fără grijă. 

Emil lăsă pe negru clătinând nedumerit capul şi se 
întoarse la cei doi tineri care îl aşteptau sub copaci. 


Auziseră tot ce vorbise cu negrul. Barca porni şi în curând 
văzură corăbiile apropiindu-se. Germanul se duse să spună 
lui Hasab Murat ce aflase. 

Călătoria îşi urmă cursul. Nilul făcea prin locurile acelea 
coturi dese, ceea ce încetinea mult înaintarea vaselor. 
Vântul slăbea din ce în ce şi pe la miezul nopţii încetă de tot. 
Singura mângâiere a celor de pe corăbii era că nici Abu el 
Mot nu putea înainta din lipsă de vânt şi nu le-o putea lua 
înainte... 

Măcar de-ar fi ziua... zise savantul. Am putea pune 
oamenii la frânghii ca să ne tragă de pe mal. Oare cu cât 
ne-o fi luat-o Abu el Mot înainte? 

A plecat de la seribah cu două ceasuri înainte de apusul 
soarelui. După alte două ceasuri am sosit noi, deci nu are 
mai mult de trei ceasuri înaintea noastră. Mâine îl ajungem 
cu siguranţă. 

Şi ce socoţi să faci? Să-l ataci? 

Da. 

Eu aş face altfel. L-aş lăsa frumugşel să se ducă la lagărul 
ceauşului. Au să se ia cu siguranţă de păr, fiindcă răsculații 
n-au să se lase nici ei şi după ce s-or fi târnuit bine, dăm 
buzna peste toţi şi-i facem harcea-parcea. 

Ideea asta am avut-o şi eu, dar m-am răzgândit. Nu e bună 
defel. 

Nu e bună? Şi de ce, rogu-te? 

Stai să-ţi explic. Noi, cu trei vase şi patru sute cincizeci de 
oameni suntem superiori lui Abu el Mot. Are prea puţine 
arme, iar muniții aproape deloc, pe când noi avem şi una şi 
alta. Putem deci, dacă-l încolţim pe apă, să-l biruim repede, 
fără teamă că vom păgubi din oameni. Lăsându-l însă s- 
ajungă la golf, pune mâna pe pulbere şi gloanţe, şi 
admițând că nu poate aduna mai mult de patruzeci de puşti, 
ajung să omoare sau să rănească destui dintr-ai noştri. Şi 
tocmai asta e ceea ce vreau eu să împiedic. 

Hm... mi se pare că ai dreptate. 


Şi apoi, mai e ceva. Pe apă îl avem sigur, pe uscat s-ar 
putea sa ne scape. Când o vedea că e pierdut, o ia la fugă. 
Eu am făgăduit mudirului din Fashoda să i-l duc viu 
nevătămat şi trebuie să mă ţin de cuvânt. 

Bine zici. M-oi pricepe eu la meseria mea, nu zic, dar când 
e vorba de strategie, calc în străchini. Dumneata ofiţer să te 
fi făcut. Ajungeai departe. Ai fi fost astăzi colonel, dacă nu 
chiar general, mai ştii...! 

Foarte mulţumesc! Mi-am făcut datoria către patrie şi-mi 
ajunge. De altfel, sunt foarte mulţumit cu meseria mea. 

Aşa! Ai făcut armata? Eu nu. 

Nu cumva te-ai învârtit? Ori n-ai avut măsură, sau ai vreo 
boală ascunsă, vreo infirmitate? 

Să mă ferească Dumnezeu! Sunt sănătos tun. Credeam cu 
siguranţă că au să mă ia şi când colo m-a respins comisia. 

Pe ce motiv? 

Mă mai întrebi! Dumneata nu vezi? 

Nu văd nimic, zise medicul măsurându-l cu privirea din 
cap până în picioare. 

Păi atunci trebuie să fii miop. Când m-am prezentat în faţa 
comisiei militare, domnii ăia s-au uitat odată la mine, s-au 
uitat a doua oară, a treia, a patra, până ce au început să 
râdă şi râzi, domnule, de credeam că-i apucă alte alea. Eu 
mă zgâiam la ei şi nu pricepeam de ce râd. La urmă 
preşedintele comisiei, un maior chipeş şi voinic, s-a sculat 
de la masă, s-a apropiat de mine, m-a mângâiat pe obraz şi 
mi-a spus că nu sunt bun de militărie şi pot să plec. 

Bine, bine, dar nu ţi-a spus motivul? 

Ba mi l-a spus. A luat ţolul de pe masă şi a început să-mi 
măsoare nasul. L-a măsurat în lung, l-a măsurat în lat, m-a 
sucit, m-a învârtit, şi-a zis la urmă: „Nu merge, zău nu 
merge. Recrutul ăsta ar împinge mereu de la spate pe 
camaradul său din faţă. Şi să facem distanţa mai mare între 
rânduri, iar nu se poate. Şi apoi, când o fi să facă stânga 
împrejur, zăboveşte două ceasuri, dacă nu şi mai mult. 


Trebuie să-i dăm drumul, n-avem încotro.” Şi uite aşa s-a 
făcut că n-am făcut armată. 

Emil nu se mai putu stăpâni şi începu să râdă în hohote. 

Râzi, ai? Azi râd şi eu, dar atunci nu-mi era defel a râs. Mă 
credeam un adevărat adonis. Acum sunt mulţumit cu 
năsucul meu, mai ales că m-am convins că nu prea era stofă 
de războinic în mine. Am avut dovada chiar adineauri. Văd 
că planul dumitale e mai bun ca al meu. Ai dreptate, să-l 
atacăm pe Abu el Mot pe apă, nu pe uscat. O să-l vadă elpe 
dracu', când o auzi tunul bubuind. Dar ia spune, ai pe 
cineva care se pricepe să-l mânuiască? 

Da. Eu însumi. 

Dumneata? Bine, omule, şi la asta te pricepi? Cum văd eu, 
pe toate le ştii! 

Nu chiar toate, am fost însă artilerist şi atâta lucru am 
învăţat şi eu: cum să încarci, să potriveşti şi să descarci un 
tun. 

Şi ce-o să faci după ce-om avea în mână pe ceauş şi pe Abu 
el Mot? 

Foarte lesne de răspuns. Aşteptăm aproape de lagărul 
ceauşului să vedem ce rezultat are expediţia la Ombula. Fie 
că reuşeşte sau nu, Abd el Mot trebuie să se întoarcă tot pe- 
aici şi-l avem în palmă. 

Dar cu fratele dumitale ce facem? 

Deocamdată îl scoatem din cauză. S-a luat după urmele lui 
Abd el Mot şi n-o să-l slăbească aşa că se va întoarce şi el. 
Dacă nu i s-a întâmplat ceva în drum, nu se poate să nu-l 
întâlnim. 

Să sperăm că nu i s-a întâmplat nimic; e în mâini bune pe 
cât ştiu. 

Văd că ţi-a făcut o bună impresie Vânătorul-de-elefanţi. 

Mai mult decât bună. E un om inteligent care a pătimit 
multe în viaţa lui. Are o lungă experienţă şi va şti să 
ocolească primejdiile. 

Cu atât mai bine. A, uite colo pe slovac. Parc-ar vrea să-mi 
spună ceva. 


Cheamă-l încoace. 

Emil făcu semn slovacului să se apropie. 

Ei, ce e? îl întrebă el. 

Uite ce e, effendi. Văd că vântul s-a potolit şi stăm pe loc 
când ar trebui să ne zorim pe cât se poate. Eu zic să lăsăm 
bărcile - atâtea câte avem - pe apă şi să le legăm înaintea 
corăbiilor. 

Să le înhămăm, cum s-ar zice. 

Da. 

M-am gândit şi eu la asta, dar mă tem că vom obosi prea 
mult oamenii. 

Păi ei au făcut propunerea şi m-au rugat să vin să-ţi spun. 

S-au oferit de bunăvoie? Cu atât mai bine, de silit nu vreau 
să silesc pe nimeni. Du-te de le spune că primesc; pe tine te 
numesc şeful lor. 

Omuleţul se umflă în pene de bucurie. Toată fata lui 
mâncată de vărsat lucea de mândrie. 

Să trăieşti, effendi! zise el salutând milităreşte. Mă pricep 
să comand. În uniforma asta a mea, semăn a colonel, nu e 
aşa? 

Duse mâna la joben, salută iar şi plecă încântat. 

Ai făcut fericit pe un om! râse savantul. Crede că dacă are 
un frac milităresc, de pe vremea lui tata Noe, ajunge. 

Nu râde. Stai că o să vezi acum de ce e în stare omuleţul 
nostru, răspunse medicul foarte serios. 

În câteva momente slovacul adună vreo treizeci de soldaţi 
care se pricepeau la vâslit, la care se întovărăşiră cei 
douăzeci de niam-niami; Fiul-tainei ca şi Fiul- 
devotamentului se oferiră să se aşeze la cârmă. Legară 
feluka, o altă barcă, şi aceea cu care veniseră Pfotenhauer 
cu Emil Schwarz de dahabieh, luând-o la remorcă; oamenii 
coborâră în bărci, puseră mâna pe lopeţi şi pe prăjini şi 
vasele începură să alunece cu repeziciune pe apă. 

Cum văzu Fonful de pe corabia cealaltă, strigă cu glasul lui 
sforăitor oamenilor săi: 


Lăsaţi jos bărcile, nu vă lăsaţi, băieţi! Ce, noi nu ne 
pricepem să facem ca ei? Suntem muieri ori bărbaţi? Ce 
dracu' suntem? Puturoşilor, câini ticăloşi, ce mai staţi! 

Cât ai clipi corabia porni după dahabieh, căutând să se ia 
la întrecere cu ea. În fruntea convoiului slovacul stătea în 
picioare şi comanda ca la armată. 

Batalion, înainte, marş! Companie la stânga, pluton la 
dreapta! Înainte, marş! 

Şi aşa toată noaptea. Când Emil se trezi a doua zi 
dimineaţa după câteva ore de somn, reisul veni să-i spună 
că oamenii erau iar toţi pe bord căci se pornise vântul şi 
întinseseră pânzele, aşa că nu mai era nevoie de ajutorul 
bărcilor. Oamenii care vâsliseră toată noaptea, erau morţi 
de oboseală. Se întinseră pe punte, se înveliră în pături şi 
adormiră numaidecât. 

XIII. Bubuie tunul. 

Pe când Emil Schwarz stătea cu Tatăl-cocostârcului la 
cafea, Fiul-tainei veni şi zise cu modestie: 

Îngăduie-mi, effendi, să-ţi atrag atenţia asupra unui lucru 
pe care poate că l-ai uitat. 

Care? întrebă Emil. 

Tu nu cunoşti cursul râului şi nu ştii că în curând vom 
ajunge la câmpul de trestii despre care vorbea aseară 
djurul. Cu siguranţă că Abu el Mot a fost silit să se oprească 
acolo până dimineaţa. Şi nici atunci n-a putut înainta decât 
foarte încet, trebuind să-şi croiască drum printre trestii. 
Cred deci că ne-am apropiat mult de el. 

Asta e şi părerea mea. 

N-ar fi bine să se ducă o luntre să cerceteze cum stau 
lucrurile? 

Bine te-ai gândit. Vrei să te duci tu? 

Şi eu şi prietenul meu suntem gata să plecăm în fiece 
moment. 

Luaţi o barcă mică sau una din luntre şi duceţi-vă 
amândoi. Fiţi însă cu băgare de seamă să nu vă vadă cineva. 


Se dovedi în curând că tânărul avusese dreptate, şi încă 
mai repede decât se aştepta. Nu trecu nici un sfert de ceas 
şi Fiul-tainei se întoarse şi strigă spre corabia lui Schwarz: 

Strângeţi pânzele, effendi. Am văzut corăbiile lui Abu el 
Mot. Dacă mai înaintăm ne zăresc. 

Unde sunt? 

Într-un păpuriş de unde le va trebui cel puţin trei ceasuri 
ca să-şi croiască drum prin desişul de trestii. 

Bine. Să strângem pânzele şi să lăsăm ancora la fund, pe 
urmă să ne ducem niţel în recunoaştere. 

Corăbiile fură rânduite una lângă alta ca să se poată trece 
de pe o punte pe cealaltă, pe urmă Emil Schwarz, 
Pfotenhauer, Hasab Murat, Abd es Sirr şi Ben Wafa 
coborâră într-o luntre şi porniră spre păpuriş. 

Vâsleau printre trestii atât de înalte încât era cu neputinţă 
să fie văzuţi. Se fereau însă să iasă la mijlocul râului, unde 
locul era descoperit. După ce trecură de un cot ascuţit al 
apei zăriră corăbiile vânătorilor de sclavi atât de aproape 
că le-ar fi putut ajunge în zece minute. Corăbiile se 
împotmoliseră în mijlocul unui câmp de trestii dese care se 
întindea de la un mal la celălalt. 

Schwarz şi Pfotenhauer văzură prin ocheane cum oamenii 
lui Abu el Mot se căzneau să taie trestiile ca să facă loc de 
trecere. 

Cunoşti tu câmpul acesta de trestii? întrebă Emil pe Fiul- 
tainei. 

Da. Ne-a trebuit multă osteneală ca să putem străbate cu 
luntrea, printre ele. E atât de mare că-l va ţine pe Abu el 
Mot cel puţin trei ceasuri în loc. 

Râul e pe urmă liber? 

Da, dar numai pe o mică distanţă, apoi iar dai de un 
păpuriş care acoperă tot râul până departe. După aceea nu 
mai e nici o altă piedică. 

Atunci loc mai bun pentru atac nici că se poate. Îl prindem 
între aceste două păpurişuri; n-o să mai aibă pe unde da 
îndărăt, iar înainte nu poate trece. 


Dar la mal da. 

Înconjurăm amândouă corăbiile lui din patru părţi şi nu 
lăsăm pe nimeni să scape. Deocamdată să-şi vadă de treabă 
în linişte. După ce-o trece desişul îl atacăm. Va avea în faţă 
pădurea de trestii, la stânga voi fi eu cu vasul meu ancorat, 
iar în spate cele două corăbii ale noastre. 

Îi rămâne liber malul drept. Acolo mă voi aşeza eu cu 
corabia mea. 

Nu se poate; dacă trag în el nimeresc corabia. Mai bine 
facem altfel. lei o sută de oameni cu tine şi te postezi acolo 
cu ei, dar aşa ca să nu vă vadă. 

Am înţeles. Planul e minunat. 

Şi asta imediat, până ce nu trece Abu el Mot desişul. 
Ajungi deci înaintea lui acolo şi nu laşi pe nimeni să se 
apropie de mal. Restul oamenilor tăi va fi împrăştiat pe 
corăbii. În felul acesta îl avem încadrat între noi şi ar fi o 
adevărată minune să nu punem mâna pe ei toţi. Sunteţi sau 
nu de părerea mea? 

Planul era bine întocmit şi nimeni nu protestă. 

Se începură pregătirile. Cei o sută de oameni ai arabului 
fură înarmaţi cu puşti şi debarcaţi pe mal. Hasab Murat luă 
comanda. Totuşi Emil Schwarz nu se prea bizuia pe el, 
deoarece propuse să se ducă şi el să dea o raită la faţa 
locului. 

Pădurea care mărginea râul era destul de deasă ca sa 
împiedice înaintarea trupei. Oamenii porniră în susul apei 
cât mai aproape de mal, cu Hasab Murat şi Emil în frunte. 

După zece minute zăriră la stânga lor catargele corăbiilor 
lui Abu el Mot înălțându-se printre trestii. Se aflau deci 
paralel cu ele. Ceva mai departe, unde se sfârşea câmpul de 
papură, rămânea râul liber până la malul acoperit cu tufe 
dese, unde oamenii lui Hasab se puteau ascunde foarte 
bine. 

Rămâneţi aici până ce va sosi sandalul şi celălalt vas al 
vânătorilor de sclavi, le zise Emil. Eu vin imediat după ei ca 


să nu le las timp să ajungă la câmpul de trestie următor. 
Îndată ce vedeţi că încearcă să coboare, trageţi. 

Au s-ajungă gloanţele noastre până la ei? întrebă Hasab 
Murat. 

Cu siguranţă, căci se vor aţine aproape de mal, fiind locul 
mai liber. V-am încredinţat un post important şi sper că vă 
veţi face toţi datoria. 

Medicul se întoarse pe corabie şi dădu ordin să se încarce 
tunurile. Unii din oamenii lui Hasab făcuseră serviciul 
militar la artilerie şi se pricepeau să mânuiască un tun. 
Soldaţii stăteau cu puştile încărcate, fiecare la postul lui, 
căutând să fie cât mai păzit de gloanţele duşmane. 

Pfotenhauer luase parte activă la preparative. Stătea 
acum gata de luptă, cu arma în mână lângă Emil. 

O să vedem îndată dacă într-adevăr nu eram bun de soldat 
şi dacă nasul ăsta caraghios al meu ar fi stat în calea altora, 
zise el. le pomeneşti că-mi retează o bucată din el - şi mai 
că-mi vine să zic că n-ar strica. N-ai idee cum mă bucur de 
mutra pe care au s-o facă ticăloşii când ne-or vedea 
răsărind pe neaşteptate în faţa lor. Bine-ar fi să nu ne 
zărească mai înainte. 

Probabil că aşa o să fie, răspunse acesta. 

Zău? Doar nu s-or uita numai înainte. 

Asta nu, dar unele sandaluri au şi la pupă pânze care 
împiedică vederea. 

Apoi întorcându-se spre Fiul-tainei îl întrebă dacă vasele 
lui Abu el Mot au numai pânze obişnuite. 

Corăbiile sale sunt nişte vechituri, răspunse tânărul. Ca să 
le dea mai multă iuţeală la drum, li s-a adăugat câte o pânză 
la pupă. 

E întocmai după cum prevăzusem eu. Poate că reuşim să 
ne apropiem de ele fără să ne vadă. 

Am fi buni de bătut. 

De ce? Atenţia lor e îndreptată numai înainte şi cum habar 
n-au că sunt urmăriţi şi pânza le mai împiedică vederea, n- 
ar fi deloc de mirare să nu ne simtă. A, uite colo, santinela 


pe care am postat-o pe mal vine cu o luntre. Are probabil să 
ne comunice ceva. Întinde pânzele, căpitane, şi ridică 
imediat ancora! 

Lanţurile zuruiră; pânzele fură întinse şi corăbiile 
începură să alunece pe unde. 

Dahabieha trecu, urmată de celelalte două vase prin 
drumul croit de Abu el Mot prin desişul de trestii. 

Nu ne văd, dar nici noi pe ei, zise savantul. Acum încep să 
cred că au să se pomenească deodată cu noi lângă ei fără să 
ne fi zărit mai dinainte. 

Pe punţile corăbiilor domnea o tăcere adâncă; oamenii îşi 
vorbeau numai în şoaptă şi doar atunci când era absolută 
nevoie. Emil Schwarz dăduse ordin să nu cumva să tragă 
cineva în Abu el Mot şi să fie cruțat pe cât era cu putinţă. 
Aceluia care va reuşi să-l prindă de viu i se va da o 
recompensă în bani. Bineînţeles că fiecare din soldaţi se 
gândea să câştige el premiul. 

Abu el Mot văzu deodată că i se pune în cale un alt câmp 
de trestii. Porunci să se strângă iar pânzele şi să se arunce 
ancora. Stătea fumând pe punte, înconjurat de cei cinci 
homri, tovarăşii lui de nelegiuiri, şi privea la manevra de pe 
bord. Deodată cineva strigă: 

O corabie în urma noastră! Allahi'l Allah, cine şi-ar fi 
închipuit... 

Abu el Mot sări în picioare şi se uită spre vasul străin. Pe 
celelalte nu le putea vedea, căci se aflau în spatele acestuia, 
care le întrecea în mărime. 

E o corabie de-a kedivului... murmură el înspăimântat. 

Cu neputinţă! Ce te face să crezi? răspunse unul din 
homrii lui. 

Eşti orb? Nu vezi la proră piramida şi sfinxul, stema ţării? 
Şi... puntea e plină de soldaţi... 

Ce-or fi vrând? 

De unde să ştiu? în nici un caz nu ne urmăreşte pe noi. 
Atâta timp cât comandantul nu ştie că eu sunt Abu el Mot n- 
avem de ce ne teme. 


Dar dacă îi spune cineva? 

Cine vrei să-i spună? Eu nu, nuehrii de asemenea nu, 
fiindcă ar fi consideraţi oamenii mei şi ar păţi-o, iar 
marinarii sunt prea bine plătiţi ca să mă dea de gol. Cred 
deci... Allah akbar! Uite încă o corabie după ea... şi încă 
una... o adevărată flotă! 

Ce-ţi pasă dacă nu au nimic cu noi? 

Aşa cred dar... să fiu al dracului dacă nu pe mine mă 
urmăresc... Cele două corăbii le cunosc, sunt ale lui Hasab 
Murat, duşmanul meu de moarte. Ce caută el, vânător de 
sclavi ca şi mine, în tovărăşia unui vas de-al statului? Nu 
cumva îl vor fi prins cu mâţa în sac şi i-or fi luat corăbiile? 
Oamenii lui mă cunosc şi au să mă dea de gol. 

Ascunde-te! 

Degeaba. Au să vină să percheziţioneze vasele noastre. O 
să tăgăduiesc cât oi putea şi, dacă n-ajută, ne apărăm. 
Pregătiţi-vă de luptă. Uitaţi-vă, dahabieha vrea să tragă 
lângă noi şi celelalte două din urmă aruncă ancora. Singura 
scăpare ne e malul de colo. Dacă întreabă, răspund. Spuneţi 
nuehrilor să fie gata. Şi noi care n-avem decât prea puţine 
arme de foc şi gloanţe mai deloc... 

Dahabieha îl ajunse şi trecu la stânga sandalului. Când fu 
la patruzeci de paşi aruncă ancora, se dădu niţel înapoi, ca 
să-i vină în spate şi gloanţele să nimerească de-a dreptul pe 
punte. Situaţia se prezenta astfel: înainte, cu prora niţel în 
desişul de trestii, se afla sandalul, iar alături de el cealaltă 
corabie mai mică. Lateral, ceva mai în urmă, dahabieha. În 
spatele celor trei vase erau corăbiile lui Hasab Murat, dar 
atât de aproape, încât gloanţele trase de pe bord nu puteau 
să nu-şi nimerească ţinta. 

Emil se aşezase în dosul tunului ca să nu fie văzut de pe 
sandal. Lângă reis stătea căpitanul din Fashoda, care 
trebuia să pună întrebările de rigoare. 

Ce sandal e acesta şi cealaltă corabie şi ale cui sunt? strigă 
el. 


Ale mele, răspunse Abu el Mot, care stătea rezemat de 
parapet şi privea cu îngâmfare la atitudinea războinică a 
nuehrilor săi. Sunt negustor şi mă numesc lusuff Helam. 

De unde vii? 

Din Wau. 

Şi unde te duci? 

În susul râului cu marfă de vânzare şi de schimb. 

Omule, tare mă tem că vrei să mă tragi pe sfoară. 

Allah să-ţi lumineze mintea şi auzul! Am spus adevărul. 
Dacă nu m-ai auzit bine, urechile tale sunt de vină; auzi 
altminteri decât se vorbeşte. 

Nu minţi. le cunosc eu. 

N-ai de unde, fiindcă nu m-ai văzut până acum. 

Eşti Abu el Mot, căpetenia negustorilor de sclavi. 

Să-ţi lumineze atunci Allah şi ochii, fiindcă vezi lucruri şi 
oameni care nu se află printre noi. 

Văd eu foarte bine, până şi pe cei cinci homri din spatele 
lui. Sunt tovarăşi de-ai lui Abu el Mot. 

Doamne fereşte! Sunt nişte negustori din Wau care şi-au 
încărcat şi ei marfa pe corăbiile mele. 

Nu e adevărat. Te cunosc şi pe tine şi pe ei. Mudirul Ali 
Eftendi Abu hamsah miah din Fashoda vă trimite salutări şi 
mie mi-a poruncit să vă duc lui peşcheş. 

Du-i pe cine vrei, dar noi n-avem nici în clin nici în mânecă 
cu ei, crede-mă. 

Ba voi sunteţi. Pentru ce-aţi atacat pe un effendi străin la 
izvorul leului şi aţi vrut să-l ucideţi, ai putea să-mi spui? 

V'Allah! Se îngroaşă gluma... şopti Abu el Mot homrilor 
săi. O să avem de furcă. Apăraţi-vă din răsputeri. (Apoi 
adăugă cu glas tare): N-am fost de când sunt pe unde spui 
tu şi n-am avut niciodată a face cu un effendi străin. 

Nici cu mine? întrebă Emil ieşind de după tun. 

Abu el Mot scoase o exclamaţie de furie şi se îngălbeni la 
faţă. Pentru nimic în lume nu s-ar fi aşteptat să-l vadă pe 
german aici. Şi încă pe o corabie de-a statului, înconjurat de 


soldaţi! Nu ştia ce să facă, să tăgăduiască ori să 
mărturisească. 

El e... murmură unul din homri, dar nu ne e nouă frică de 
unul singur. Cele două corăbii sunt ale lui Hasab şi oamenii 
lui. Ăştia sunt de-ai noştri şi i-au prins în cursă ca pe 
şoareci. Cu dahabieha isprăvim noi repede. 

Cuvintele acestea făcură pe Abu el Mot să-şi recapete 
îndrăzneala şi, la repetarea întrebării pusă de Emil, strigă 
înfuriat: 

Ba pe tine, da, câine şi fecior de câine. Acum o să ai pentru 
ultima oară de-a face cu mine. Du-te dracului! 

Puse puşca la ochi şi apăsă pe trăgaci. Medicul se aplecă 
însă repede ca fulgerul şi glonţul trecu şuierând pe lângă 
el. 

Trageţi! răcni Abu el Mot oamenilor săi. Culcaţi mai întâi 
pe căpitan la pământ. 

Ordinul lui fu executat imediat. Pe sandal se aflau două 
sute de inşi şi pe cealaltă corabie alţi o sută. Văzuseră pe 
corabie numai jumătate din câţi erau ei, ceea ce îi 
încredința că vor isprăvi repede cu atât de puţini. Puştile 
detunară şi o ploaie de săgeți zbură dincolo de punte. 
Soldaţii apucaseră însă să se pitească după catargele, lăzile 
şi coşurile de pe corabie şi numai puţini din ei fură răniţi 
uşor. 

Schwarz vâri capul sub rogojinile care acopereau tunul. 
Ridică un colţ de rogojină, atât cât să poată ochi şi îndreptă 
ţeava spre Abu el Mot care stătea cu puşca în mână. Acesta 
mai avea un glonţ cu care spera să-l nimerească pe german. 

Se auzi atunci un ordin de-al căpitanului, soldaţii ieşiră de 
unde erau ascunşi şi descărcară o salvă care avu un efect 
dezastruos asupra nuehrilor. Mulţi se prăbuşiră pe punte 
loviți de moarte. Emil ieşi de după tun. Cum îl văzu Abu el 
Mot, i duse puşca la ochi şi trase răcnind: 

Mori, câine! De data asta nu-mi mai scapi... 

Privirea ageră a germanului prinsese mişcarea, făcu o 
săritură alături şi glonţul dădu iar greş. 


În schimb voi nimeri eu, dar nu pe tine, căci te vreau viu în 
mâinile mele, zise el şi descărcă tunul. 

Abu el Mot înlemni de spaimă căci morţii şi răniții cădeau 
ca spicele în jurul lui. Ceilalţi urlau şi răcnetele lor 
cutremurară văzduhul. Bomba nu nimerise numai puntea 
sandalului; schijele ei zburară şi pe corabia cealaltă. În 
acelaşi timp oamenii lui Hasab Murat îşi descărcau şi ei 
armele. 

Acum înţelese Abu el Mot că Hasab nu era prizonier ci 
aliatul lui Schwarz. 

Bravo băieţi, strigă Fonful cu glasul lui sforăitor, pe care 
vânătorul de sclavi îl recunoscu imediat. 

El Sahar! răcni el. Hasab Murat, fecior de căţea râioasă, s- 
a dat de partea străinului şi a soldaţilor. Trageţi, trageţi, nu 
vă lăsaţi. Ochii pe ofiţer şi pe câinele de creştin! 

Dar nici un glonţ nu-i nimeri. Căpitanul se dăduse după 
catarg şi Emil se aplecase să încarce iar tunul. 

A doua bombă fu şi mai grozavă. Nuehrii, atât de curajoşi 
adineauri, nu ştiură cum să se ascundă mai repede şi Abu el 
Mot înţelese că totul ar fi degeaba. 

Repede în bărci şi la mal! le strigă el. 

Nuehrii se repeziră ca nebunii la bărci, dar n-apucară să 
pună piciorul pe mal că o salvă de puşcă îi dădu îndărăt. 
Erau oamenii lui Hasab Murat ascunşi după copaci. 

Acesta ieşi înainte cu puşca în mână şi strigă: 

Ei, ce mai stai, Abu el Mot? Ia vino încoace să te strâng 
niţel în braţe că mă prăpădeam de dorul tău... 

Abu el Mot văzu că şi calea spre uscat îi e închisă. Un 
singur mijloc de scăpare îi mai rămânea: să treacă printre 
trestii cu luntrea. Atâta loc îşi închipuia că va avea. 

Vedeţi şi voi, zise el celor cinci homri ai lui care 
rămăseseră şi ei neatinşi, că suntem înconjurați din toate 
părţile de duşmani. Veniţi după mine să vă spun ceva. 

Ticălosul ştia prea bine ce-l aşteaptă. Trebuia să fugă cu 
orice preţ şi cât mai repede, altminteri era pierdut. 


În afară de cabina care se afla la pupa sandalului, se mai 
afla la proră o mică gheretă de scânduri. Îi duse pe homri 
acolo, încuie uşa după ei şi le zise în şoaptă: 

Trebuie să fugim neapărat, să nu ştie însă nuehrii, 
altminteri au să vrea să se înghesuie şi ei în luntre şi ne dau 
de gol. 

Bine, să fugim, dar cum? Nu există nici a cale... 

Ba da, una singură. A mai rămas o luntre dosită pe punte. 
Duşmanii nu o pot vedea de acolo de unde sunt. S-o lăsăm 
repede pe apă. 

Cum ne-or vedea în ea, trag în noi. 

Nu coborâm de pe punte. Desprindem câteva scânduri de 
pe latura corăbiei şi trecem prin spărtură. 

Tot degeaba. Ne ajung din urmă. 

Nici n-au să ştie că am fugit. Prora sandalului e vârâtă în 
desiş şi atâta loc cât să treacă luntrea pe lângă ea avem. 
Puneţi mâna pe topoare şi spargeţi scândurile. 

Făcură o deschizătură cât să treacă un trup de om în 
flancul corăbiei. Abu el Mot se aplecă în afară, apucă 
frânghia de care era legată luntrea, şi o trase în jos. Homrii 
îşi aduseră boccelele fi coborâră cu toţii în luntre, pe urmă 
vâsliră încet şi cu băgare de seamă printre trestii şi ieşiră 
dincolo. 

Până acum au mers bine lucrurile, zise el, dar de-aici 
încolo începe primejdia. Imediat ce vom ieşi la larg, au să ne 
vadă de pe vas şi au să tragă în noi. Puneţi deci mâna pe 
lopeţi şi vâsliţi din răsputeri ca să trecem de bătaia 
gloanţelor. Allah să ne ocrotească şi să pedepsească pe 
duşmanii noştri. Înainte! 

Homrii lăsară lopeţile în apă şi luntrea trecu prin îngustul 
canal format de prora ascuţită a sandalului. 

Împuşcăturile de pe punte împiedicaseră pe nuehri să 
audă loviturile topoarelor când homrii spărgeau flancul 
sandalului. Nici pe departe nu bânuiau că fuseseră părăsiţi 
de conducătorul lor şi lăsaţi să plătească păcatele lui. 


În vremea asta Emil căuta să întoarcă ţeava tunului spre 
latura sandalului ca să o bombardeze şi să o găurească din 
flanc, silind astfel pe cei de pe punte să se predea. Privirea 
lui căzu din întâmplare tocmai spre locul pe unde ieşise 
luntrea cu fugarii. Înţelese imediat ce s-a întâmplat şi cu 
iuţeala fulgerului îşi dădu seama că luntrea ieşită din raza 
vederii lui, nici un glonţ nu o va mai putea ajunge. 

Hasab Murat, strigă el spre mal, bagă de seamă că Abu el 
Mot ne scapă! Uite-l ca fuge cu o luntre. Daţi fuga şi ieşiţi-i 
înainte. Trageţi fără cruţare, nu mai şovăiţi... Porunca nui 
se păru suficientă, căci zise câtre Abd es Sirr: Voi săriţi 
imediat în barcă şi luaţi-vă după el. Treceţi pe lângă sandal, 
prin acelaşi loc pe unde a dispărut el. Tu, Ştefan Uszkâr, 
adăugă el slovacului, ia cinci buni ochitori cu tine şi du-te cu 
Abd es Sirr. Aduceţi-mi-l pe Abu el Mot viu sau mort. Dacă 
nu se poate altfel, siliţi-l să tragă la mal ca să-l încolţească 
oamenii lui Hasab. Repede, nu mai pierdeţi timp... 

În vreme ce dădea ordinele acestea, Schwarz încărca 
tunul şi îndreptă ţeava în direcţia fugarilor. Bomba porni. 
Dar avea tragerea prea scurtă şi obiectivul ţintit era prea 
Mic, aşa că ghiuleaua căzu în spatele luntrei, în apă. Fugarii 
vâsleau înnebuniţi de spaimă. O altă bombă avu acelaşi 
efect. A treia căzu cu mult în urmă. 

Niam-niamii erau mai buni vâslaşi ca homrii lui Abu el Mot 
şi era de prevăzut că vor ajunge în curând pe fugari. 

Vâsliţi, vâsliţi, răcnea Abu el Mot, când văzu cele două 
bombe spărgându-se în spatele luntrei. Câinele trage cu 
tunul după noi... Dacă nimereşte, găureşte luntrea şi cădem 
în apă, unde au să ne sfâşie crocodilii... Nu vă lăsaţi... 
altminteri suntem pierduţi. 

Când văzu însă că a treia bombă căzu cu mult în urmă, 
strigă cu bucurie: 

Hamdulillah, suntem salvaţi! Acum nu ne mai ajunge... 

Peste puţin ieşiră la larg. În faţa lor nu mai era nici o 
piedică. 


Cârmiţi spre dreapta, la mal. Coborâm din luntre şi o luăm 
la fugă peste câmp, ca s-ajungem cât mai repede pe Abd el 
Mot. L-am tras pe sfoară pe câinele ăsta de ghiaur. Tot mai 
deştepţi noi decât el. 

Dar de-abia se îndreptară spre mal şi Hasab Murat le ieşi 
înainte cu oamenii săi. Dacă acesta s-ar fi ţinut ascuns după 
copaci până ce coborau ei pe mal, l-ar fi prins cu siguranţă. 
Arabul însă nu mai avu răbdare şi trase spre luntre. 

Allah! strigă căpetenia vânătorilor de sclavi speriat, nu mai 
putem cobori pe mal. Vâsliţi înainte ca să ne îndepărtăm cât 
mai mult de ei. Mai încolo pădurea e foarte deasă şi nu ne 
mai pot urmări. 

Luntrea se îndreptă iar spre mijlocul râului, ca să iasă din 
bătaia puştilor. Unul din homri se uită îndărăt şi văzu barca 
niam-niamilor. 

O barcă după noi! strigă el. 

Să-i ia dracu'! mormăi Abu el Mot privind în urmă. Vâslesc 
mai repede ca noi... ne-ajung, dacă nu ne grăbim... 

Să ne împotrivim... 

Dobitocule! La ce bun? Ei sunt de patru ori pe-atâţia. 
Lupta nu ne-ar folosi la nimic. Acum e vorba să ne salvăm 
viaţa. Trebuie cu orice chip s-ajungem la malul celălalt. 
Dacă ajungem înaintea lor, am scăpat. 

Cum să ne ducem atunci la Abd el Mot, dacă rămânem 
fără luntre? Cu ce să trecem iar râul dincolo? 

Ne facem o plută. Vâsliţi, vâsliţi, ce naiba faceţi! Vâsliţi 
până ce v-o ţâşni sângele din degete... 

Luntrea aluneca pe unde ca o săgeată. Frica dădea 
fugarilor puteri înzecite. Ajunseră în sfârşit dincolo şi săriră 
pe mal, lăsând luntrea nepriponită. Curentul o luă la vale... 

Slovacul îi văzu. 

Uite-i... ne scapă... să tragem după ei, zise el dezamăgit şi 
îndreptă puşca lui mare într-acolo. 

Vâslaşii, curioşi să vadă şi ei încotro o luaseră fugarii, se 
întoarseră brusc cu faţa spre mal. Barca se clătină, slovacul 


îşi pierdu echilibrul şi căzu peste bord. Dacă nu-l apucau 
repede vâslaşii, drept la fund se ducea. 

Era să văd pe dracu... zise el scuturându-se de apă. Ei, 
acu' ce facem? îl urmărim pe uscat ori nu? 

Ar fi zadarnic, răspunse Fiul-tainei. Să prindem luntrea şi 
să ne întoarcem la corabie. 

Atunci ne scapă pentru totdeauna. 

Nu cred. Omul acesta clocoteşte de furie şi dor de 
răzbunare. N-are să se astâmpere. Are să se ducă după 
oamenii săi plecaţi la Ombula ca să-i aducă încoace. A, uite 
luntrea, prindeţi-o! 

Nuehrii erau indignaţi de trădarea şefului lor, care-i 
părăsise în momente atât de critice. De când fugise el, 
nimeni nu se mai gândea să tragă şi căpetenia era de 
părere că singurul lucru ce au de făcut e să se predea. De 
fugit le-ar fi fost imposibil, căci Schwarz s-ar fi luat după ei. 
Şi-apoi nici bărci destule n-aveau. 

Lupta se sfârşise. Se aştepta barca trimisă după fugari ca 
să se poată lua vreo hotărâre. 

Doctorul dăduse ordin soldaţilor să nu mai tragă nici ei în 
nuehri decât în cazul când aceştia ar începe iar ostilitățile. 

Dumneata ce crezi, zise savantul lui Emil, care stătea 
nemişcat lângă tun; crezi că arapii ăştia au să se- 
astâmpere? 

— Da. Şi-au dat seama că le suntem superiori şi ca număr, 
şi în ce priveşte armele. Şi-apoi ce vrei să facă fără 
conducător, odată ce Abu el Mota fugit? 

A rămas căpetenia lor. 

Aş! Nu îndrăzneşte o secătură ca asta să se măsoare cu 
n0i. A, ia să nu uit! [in să te felicit pentru bărbăţia dumitale 
de adineauri. Ai dovedit într-adevăr foarte mult curaj şi te- 
am văzut descărcând mereu puşca. 

Aşa e, dar ştii ce împuşcam eu? 

Ce? 

Pieptănătura arapilor, ochind niţel mai sus de cap. Fiindcă, 
mi-am zis eu, de ce să omor un om, când împuşcându-i 


frizura ajung la acelaşi rezultat. Şi ce rezultat! râse 
savantul. Păcat că n-aveai vreme să te uiţi. Dar 
pieptănătura nueh-rilor ai văzut-o? Ştii ce fac ei ca să li se 
ţină părul în felul acela? 

Nu. Am fost numai în trecere prin ţinuturile lor şi n-am 
avut timp să mă ocup cu studiul mai amănunţit al 
obiceiurilor acestui popor. 

Atunci stai să-ţi spun eu. Lasă să le crească părul cât mai 
lung, îl ung cu o cocă făcută din cenuşă şi urină de vacă - 
ştii, pentru miile de paraziți care mişună în părul lor - şi-l 
ridică în sus ca un pămătuf. Cu timpul pămătuful ăsta se 
întăreşte şi formează un fel de creastă înaltă în vârful 
capului. Dacă tragi în creasta asta, glonţul Se izbeşte cu 
putere de ea şi-l trânteşte ameţit la pământ. Frica îl face 
pesemne să creadă că l-ai nimerit în scăfârlie şi nu mai 
îndrăzneşte să se mişte din loc. Eu, cel puţin, n-am mai 
văzut pe niciunul din cei loviți de mine sculându-se de jos. 
Ori poate că frizura asta a lor le e tot atât de scumpă ca şi 
capul, de aceea se feresc să şi-o „deranjeze”. 

Are haz, zău! Eşti de părere, după cum văd, să nu omori 
un om decât atunci când eşti silit s-o faci. Tot aşa cred şi eu. 
Cu Abu el Mot era însă altceva. Trebuia să-i arăt 
nemernicului că nu e de glumit cu noi. Dacă nu-i speriam cu 
bombele, lupta ar fi ţinut mai mult şi am fi avut o mai mare 
pierdere de oameni, şi noi şi ei. Mai bine să moară zece 
vânători de sclavi decât un singur soldat de-ai noştri. 
Negreşit că dacă mi-aş fi închipuit că Abu el Mot va reuşi să 
fugă, îl culcam încă de la început cu un glonţ la pământ. 
Nuehrii s-ar fi predat imediat şi s-ar fi împiedicat o mai 
mare vărsare de sânge. 

Ai văzut mutra pe care a făcut-o Abu el Mot când a dat cu 
ochii de dumneata? Credeam că-l loveşte damblaua. La 
toate s-o fi aşteptat el numai la asta nu. A, uite că se 
întoarce barca. Da' ce-o fi cu luntrea aia pe care o trage 
după ea? 


Nu înţeleg nici eu. Vom vedea însă ce rezultat a avut 
urmărirea fugarilor. 

Barca se lipi de corabie şi cei din ea se urcară pe punte. 
Tatăl-celor-unsprezece-fire-de-păr veni cel dintâi să-şi dea 
raportul. 

Ce e asta pe tine? întrebă Emil cu mirare, eşti ud până la 
piele. 

Păi am căzut în apă şi era să mă mănânce crocodilii, 
răspunse cam ruşinat slovacul. 

Cum se poate? 

Să vezi, effendi. Când am văzut pe ticălosul acela de Abu el 
Mot, nu mi-am mai putut stăpâni furia, am întins puşca mea 
care poate să omoare o sută de elefanţi nu numai un 
nemernic ca el, şi am tras. Atunci barca s-a clătinat şi... 

Aşadar, Abu el Mot a scăpat? strigă Schwarz, curmându-i 
vorba. 

Da. A fugit pe mal şi s-a pierdut în desiş. 

Şi homrii? 

După el. 

N-aţi putut ajunge luntrea? 

Nu, măcar că ne-am căznit pe cât ne-a stat în putinţă. Am 
prins însă luntrea şi o aducem în triumf. 

Pe ce mal a fugit? 

Pe cel drept. 

Atunci s-a dus şi nu mai punem mâna pe el, zise cu necaz 
Pfotenhauer. 

Eu nu zic tot aşa. l-am dat o lovitură straşnică. Cuminte 
din partea lui ar fi să nu se mai arate prin părţile astea, dar, 
cum îl ştiu eu, nu cred că o să se astâmpere. O să caute să 
se răzbune, şi nu numai pe mine, ci şi pe Hasab Murat, şi 
încă foarte curând. 

Bănuieşti că se va duce la Ombula să aducă pe Abd el Mot 
şi oamenii săi aici? Hm, tot ce se poate... Ar avea cinci sute 
de inşi bine înarmaţi, un număr destul de respectabil cu 
care se poate face încercarea. Ce-ar fi însă sa se ducă mai 


întâi la golful Husan el Bahr, care îi vine mai aproape decât 
Ombula? 

Nu cred. Ce poate face el cu cinci homri împotriva a 
cincizeci de răsculați? Ar fi o prea mare îndrăzneală. 

Dar şi-ar putea lua de-acolo muniţiile de care are absolută 
nevoie. Şi-apoi, îşi închipuie poate că, iertându-i, răsculații 
vor trece iar de partea lui. 

Posibil, totuşi eu rămân la părerea mea că se va duce mai 
întâi la Ombula, de unde se va întoarce cu întăriri ca să 
înveţe minte pe ceauş. 

Şi noi unele ne ducem acum, la maijeh sau la Ombula? 

La maijeh. Şi să-ţi spun motivele. Mai întăi, fiindcă Abu el 
Mot va crede că-l vom urmări la Ombula şi va lua măsuri în 
consecinţă. Procedând astfel, înseamnă să avem un avantaj 
asupra lui. Al doilea, îi va fi mai lesne să opună rezistenţă 
acolo decât în alt loc ales de noi şi de unele l-am putea lua 
prin surprindere la întoarcere. Al treilea, punând mâna pe 
răsculați, avem retragerea liberă, ceea ce n-ar fi cazul dacă 
ne-am duce direct la Ombula, expunându-ne să fim prinşi 
între două focuri. 

Trebuie însă să iei în seamă împrejurarea că totuşi e 
posibil să se ducă mai întâi la ceauş ca să caute să-şi salveze 
vitele şi muniţiile. 

M-am gândit şi eu, de aceea voi încerca să i-o iau înainte. 
Voi pleca deci cu dahabieha şi cei o sută cincizeci de soldaţi 
să mă asigur de răsculați. Deocamdată să vedem ce facem 
cu nuehrii. 

Căpetenia acestora stătea pe puntea sandalului înconjurat 
de ai săi şi discuta cu aprindere. Schwarz se apropie de 
parapet şi-i strigă: 

Treci încoace pe punte că am de vorbit cu tine. 

Treci tu. 

Pe cât ştiu, obiceiul e ca învinsul să asculte de învingător. 

Nu m-ai învins încă. 

Pentru că am căutat să vă cruţ. Dar te asigur că dacă nu te 
supui ordinelor mele, întorc foaia. 


Lasă că ştiu ce vrei. Cum mă vei vedea la tine, pui mâna pe 
mine şi nu-mi mai dai drumul. 

Te înşeli. Vreau numai să stăm niţel de vorbă, pe urmă eşti 
liber să pleci. 

Nu mă minţi? Mă laşi să mă întorc la ai mei, chiar dacă nu 
cădem la învoială? 

Da. 

Jură pe Profet şi te cred. 

Bine. Mahomed mi-e martor că eşti liber să pleci când vrei. 

Aşa? Iaca viu. 

Ştii că are haz! râse savantul. Domnul doctor jură pe moş 
Mahomed că are să se ţină de cuvânt. Hahaha! Multe mai 
vede şi aude omul cât trăieşte... 

O luntre se desprinse de pe sandal şi căpetenia nuehrilor 
veni. Emil porunci să se aducă mai întâi ciubuce şi cafea, pe 
urmă intră cu Pfotenhauer în cabină poftind pe căpetenie 
după ei. 

Nuehrul era un negru înalt şi spătos. Fruntea îi era 
brăzdată de trei cicatrice paralele. E obiceiul la ei ca 
părinţii să cresteze încă din frageda copilărie a băieţilor 
astfel de tăieturi crezând că-i fac mai frumoşi. De asemenea 
le scot dinţii de jos - pentru ce, nici ei nu ştiu. Din această 
pricină vorbesc cam peltic. 

Schwarz pofti pe căpetenie să şadă, îi oferi cafea şi ciubuc, 
îl lăsă să-şi soarbă cafeaua, îi aprinse pipa, pe urmă începu: 
Ziceai adineauri ca nu te socoţi înfrânt. Crezi într-adevăr 

că ai mai putea scăpa? 

Nu, răspunse cu naivitate negrul. 

Şi ce-ai de gând să faci? 

Să luptăm până la sfârşit. 

Cu ce folos? 

Ca să omorâm cât mai mulţi dintre ai voştri. Şi-apoi, nici 
nouă nu ne rămâne altceva de făcut. Suntem doar nevoiţi... 

Cine vă sileşte? 

Negrul îl privi nedumerit. 

Cum, să renunţ la luptă? 


Renunţă, fiindcă ar fi de prisos. Ce crezi tu că s-ar 
întâmpla? Învingătorul ori omoară pe învinşi ori îi ia 
prizonieri ca să-i facă sclavi. Eu nu vreau niciuna nici alta. 
Sunt creştin. 

Creştin? zise nuehrul căutând să-şi aducă aminte ce va fi 
însemnând acest cuvânt. În sfârşit păru că-şi aminteşte 
ceva, căci întrebă: adică dintr-aceia care mănâncă, pare-mi- 
se, carne de porc? 

Da. Dar nu numai asta e ce ne deosebeşte de adepţii 
Profetului. Religia noastră ne porunceşte să iubim, nu să 
urâm, să facem bine chiar şi celui mai neîmpăcat vrăjmaş. 

Negrul înţelese că o astfel de poruncă poate folosi foarte 
bine în împrejurarea de faţă, de aceea întrebă: 

Şi voi ascultați ce vă porunceşte legea? 

Da. 

Ştii prea bine că suntem vrăjmaşii tăi, nu e aşa? 

Negreşit că ştiu. 

Atunci trebuie să ne faci bine pentru rău? 

Este ceea ce şi vreau, spuse Schwarz, râzând în sinea lui 
de şiretenia nuehrului. 

Adică? 

Atârnă de răspunsul pe care mi-l vei da la întrebările mele. 
Spune-mi cinstit, pentru ce v-a tocmit Abu el Mot? 

Ca să atace pe niam-niami şi să-i ia sclavi. 

Şi în schimb ce vă dădea? 

Mâncare, băutură, îmbrăcăminte cum poartă ai noştri, o 
puşcă de om şi câte un ban de argint pentru fiecare sclav 
pe care îl vom prinde noi. 

Prea puţin! Eraţi deci tocmiţi numai pentru vânătoare de 
sclavi. Atunci ce v-a făcut să ridicaţi arma împotriva 
noastră? 

Aşa a vrut Abu el Mot. Noi eram oamenii lui şi nu se putea 
să nu-l apărăm. 

Aţi văzut ce primejdios lucru e să te întovărăşeşti cu un 
vânător de sclavi. Prietenia voastră cu el v-a făcut să 
pierdeţi o mulţime de oameni, fără să mai vorbesc de răniţi. 


Da, mulţi, zise negrul, mâhnit. Medfa101 ta era flămândă; 
a înghiţit mai mult decât încăpea în gura ei mititică. 

I-ai numărat? 

Da. Avem peste treizeci de morţi şi tot pe-atâţi răniţi. Mulţi 
au fost împuşcaţi în compirah102 şi sunt deznădăjduiţi. Şi- 
acum vrei să-mi spui ce-ai de gând să faci cu noi? 

Mai târziu. Ale cui sunt corăbiile? 

Ale unuia din Diakin. 

Tot negustor de sclavi? 

Nu. Altă avere n-avea decât aste două corăbii. Dacă le dai 
foc, îl laşi pe drumuri. 

Cine-ţi spune că vreau să le ard? 

Aşa ar face orice învingător. 

Ştia că le închiriază pentru o vânătoare de sclavi? 

Nu. Era vorba să ne ducă numai până la seribah, pe urmă 
să se întoarcă acasă. 

Bine, spune-i că i le dăruiesc. 

Cum, vrei tu să faci una ca asta? Stăpâne, eşti milostiv cum 
nu se mai poate. Dar cum să-i spun, căci n-am de unde să-l 
iau. 

O să-i spui când te vei duce la Diakin. 

Să mă duc la... 

Da. Sunteţi liberi şi tu, şi oamenii tăi. 

Negrului îi căzu pipa din gură, sări drept în picioare şi 
strigă: 

Liberi... toţi... şi eu? 

Şi tu. Cu o singură condiţie. 

Care, care? Fac tot ce vrei... dacă se poate. 

Predaţi mai întâi armele. 

Vi le predăm... mai avem destule acasă. 

Pe urmă: nu căutaţi să vă duceţi după Abu el Mot, ci 
plecaţi direct spre casă. Eu las două din corăbiile mele aici, 
ca să vadă dacă vă ţineţi de cuvânt. Îndată ce oamenii mei 
vor observa ceva suspect, au ordin să tragă cu tunul în voi, 
ai înţeles? 


Vai, stăpâne, am fi bucuroşi să scăpăm, mai curând din 
buclucul în care ne-am vârât Şi-apoi, Abu el Mot ne-a tras 
pe sfoară, fugind şi lăsându-ne în voia soartei. Dacă pun eu 
vreodată mâna pe el; nu scapă cu viaţă, crede-mă... 

Bine. Atunci ne-am înţeles. Poţi pleca. 

Stai că mai e ceva, interveni savantul. Am şi eu de puso 
condiţie. 

S-auzim, zise Emil grav, crezând că e vorba de cine ştie ce 
lucru serios. 

Cer să vă tăiaţi toţi nuehrii pieptănăturile şi să mi le 
predaţi mie. 

Vai de mine, stăpâne! strigă negrul înspăimântat. Nu poţi 
să ne ceri aşa ceva. 

Ba vă cer. Avem şi foarfece şi cuțite ascuţite cu ce să le 
tăiem. 

Pentru ce vrei, să ne faci dureri atât de grozave... se 
tânguia nuehrul, deznădăjduit. 

Dureri! Dacă staţi liniştiţi nici n-o să simţiţi. 

Te-nşeli, stăpâne. Compirahurile noastre sunt înţepenite 
pe cap şi tari ca piatra. Nu se pot despărţi de cap. 

Ba se pot... Ştiu eu cum. Sunt doar tabib103 şi cunosc 
foarte bine cum e pielea capului şi unde se sfârşeşte. Şi- 
apoi, dacă tai niţel din ea, nu face nimic, vă vindec repede. 

Nu, nu, stăpâne! Cred că eşti un mare tabib, fiindcă ţi-e 
nasul atât de lung şi noi abdi104 ştim că omul cu nasul 
mare e tare învăţat şi deştept, dar chiar dacă ar fi să nu ne 
tai pielea capului, ne faci de ocară în faţa lumii lăsându-ne 
fără compirah. Ce-au să zică femeile când ne-or vedea? 

N-am ce-ţi face. Fără pedeapsă nu se poate sa scăpaţi. 

Dacă vrei să ne pedepseşti, găseşte altceva. 

Am zis! zise bătrânul savant cu glas hotărât. 

Stăpâne, se rugă negrul cu glas plângător, nu ne lua 
podoaba noastră bărbătească... sau, dacă nu se poate altfel, 
să facem aşa: Să lăsăm sorții să hotărască. Jumătate din 
oamenii mei să rămână aşa cum sunt şi cealaltă jumătate 
taie-le compirahul, pe urmă omoară-i. 


La sorţi, zici? Şi tu împreună cu ei, nu e aşa? 

Eu nu, sunt doar căpetenia lor. Gândeşte-te că dacă-mi tai 
podoaba trebuie să mor şi ai mei rămân fără căpetenie. 

Aha, aşa! Am înţeles... nu vrei să mori. Cine dracu' vrea! 
Dar simţul dreptăţii îmi porunceşte să nu fac deosebire 
între tine şi ceilalţi. De aceea o să fiu îngăduitor şi renunţ la 
compirahuri, cer în schimb să-mi dai Boneta el badşac105 a 
ta. 

Cum, Bornată el lulu106 a mea? strigă negrul îngrozit. Nu, 
stăpâne, nu poţi să-mi ceri una ca asta! Bornata e dovada 
demnităţii mele de căpetenie a unui trib. 

Ştiu. Gândeşte-te însă că scapi astfel viaţa a o sută de 
nuehri care ar ieşi la sorţi. 

Să-i ia dracu! Nici un şah sau malik107 nu-şi dă tadşa108 
lui fără să lupte pentru ea. Ce să faci tu cu ea? Doar n-oi fi 
vrând să te faci regele nuehrilor! 

Nu, n-am astfel de intenţii, ca învins însă nu se poate să nu 
ne dai o dovadă de supunere. Altceva ar fi dacă ai căuta să 
obţii iertarea noastră, declarându-te prietenul şi aliatul 
nostru. Atunci n-ar trebui să renunţi la tadşa ta şi nici 
oamenii la compirahurile lor, dimpotrivă ai căpăta tu multe 
lucruri de folos. 

Când auzi negrul cuvintele acestea, răsuflă adânc şi spuse: 

Stăpâne, mi-ai uşurat sufletul. Prin mare spaimă am 
trecut. Spune-mi în ce fel vrei să fiu aliatul vostru. 

Să pleci cu noi împotriva lui Abu el Mot, care s-a purtat 
atât de mişeleşte cu voi. 

Merg, stăpâne, cum să nu merg! Ne-a sacrificat pe noi ca 
să scape el şi trebuie să ne răzbunăm. Legătura dintre noi e 
ruptă şi fac alta cu voi ca să-l trag la răspundere. 

Bine. Aţi văzut că noi suntem mai tari ca el, v-am biruit şi 
totuşi v-am dăruit viaţa. Vă mai dăruim acum 
compajirahurile, armele şi tot ce e al vostru, până şi 
Bornata el lulu a ta. Mai mult încă: vă vom da şi o parte din 
prada pe care o vom face. Cirezile, uneltele şi proviziile lui 
Abu el Mot vor cădea în mâinile noastre, de asemenea şi 


soldaţii lui, ale căror arme vi le vom dărui vouă. Veţi putea 
cu ele birui pe toţi duşmanii voştri şi veţi ajunge astfel un 
trib mare şi puternic. 

Stăpâne, asta întrece tot ce-am fi putut căpăta de la Abu el 
Mot, strigă entuziasmat negrul. Tu ne dai milostivirea şi 
dărnicia ta, în loc de răzbunare şi moarte. Vă vom fi 
credincioşi şi supuşi ca nişte robi. 

Bine, să te cred. Veţi mai avea încă o dovadă a bunătăţii 
noastre. Nu numai eu sunt tabib, ci şi effendi acesta. Vom 
îngriji pe răniții voştri şi vom tămădui pe mulţi dintre ei. Şi 
acum să te mai întreb ceva. Ca să închei alianţa cu noi, îţi 
trebuie învoirea oamenilor tăi? 

Se poate să crezi una ca asta, stăpâne, răspunse cu trufie 
căpetenia nuehrilor. Eu sunt regele tribului meu şi 
războinicii mei trebuie să asculte de poruncile mele. Şi-apoi 
cum îţi închipui că ar avea cineva ceva de zis? În loc de 
moarte, după cum se-aşteaptă ei, eu vin să le aduc viaţa, în 
loc de pierzanie, bogăţie. Au să fie încântați de propunerile 
voastre. 

Aşadar, din momentul acesta sunteţi prietenii şi aliaţii 
noştri. Dă mâna cu noi şi întoarce-te pe urmă la ai tăi. După 
ce vom afla că oamenii tăi încuviinţează ce s-a hotărât, vom 
veni să vă pansăm răniții. 

Negrul le întinse amândouă mâinile şi plecă. 

Ei, ce zici, aşa e că am întors-o bine? zise savantul râzând. 

Minunat! răspunse Emil, încântat. Suntem noi şi fără 
nuehri destul de tari, ca să biruim pe Abu el Mot, totuşi nu 
strică că-i avem prieteni, în loc de duşmani. Şi apoi s-ar 
putea să avem la un moment dat trebuinţă de cât mai mulţi 
oameni şi nu strică să-i avem la îndemână. Dar ce ţi-a venit, 
doctore, să-i bagi negrului frica în oase cu podoaba lor 
capilară? 

Fiindcă tare aş fi vrut să-i iau arapului tichia din cap. Aş fi 
păstrat-o ca o raritate etnografică. Când am văzut că ţine 
atât de mult la ea, mi s-a făcut milă şi i-am lăsat-o. Acum hai 


să mergem pe punte. Sunt curios ce mutră au să facă 
nuehrii la propunerile noastre. I-auzi-i cum zbiară! 

leşiră din cabină şi se uitară spre corăbiile negrilor. 
Aceştia săreau şi ţopăiau ca nebunii pe punte. 

Na, o făcui! zise savantul, râzând. Ia te uită la ei. Şi-au 
ieşit din minţi de bucurie. Le-ar trebui acum mai degrabă 
un doctor de nebuni ca să le pună minţile la loc. 

Căpetenia se apropie de parapet şi strigă spre Schwarz: 

Vedeţi veselia războinicilor mei? Sunt cei mai fericiţi 
oameni de pe pământ şi se jură că au să vă slujească din 
toată inima, să-şi dea chiar viaţa pentru voi. Veniţi acum de 
vedeţi ce e cu răniții noştri. 

Înainte de a trece pe sandal, Emil chemă pe amândoi 
comandanții corăbiilor, trimise de asemenea după Hasab 
Murat şi oamenii săi, apoi spuse tuturor că nuehrii sunt 
acum aliaţii lor. Vestea fu primită de toţi cu bucurie. 

Deoarece nu era timp de pierdut, ca să o ia înainte lui Abu 
el Mot, hotărâră ca un număr de soldaţi să deschidă cale 
prin păpuriş dehabiehei. În vremea aceasta, Schwarz şi cu 
Pfotenhauer se vor duce la nuehri ca să panseze pe răniţi. 
Când trecură spre cabină ca să-şi ia pansamentele şi 
instrumentele chirurgicale, doctorul îl întrebă pe Fiul- 
tainei: 

Ştii tu unde e mlaştina Husan el Bahr? 

Da, effendi. Am fost cu prietenul meu Ben Wafa de câteva 
ori acolo. E cunoscută pentru mulţimea de hipopotami care 
mişună prin partea aceea. 

Când crezi că putem ajunge, dacă vântul ne va fi prielnic? 

Putem naviga toată noaptea, deoarece râul e liber şi nu e 
vremea ploilor. Cu vânt prielnic, cum zici, suntem mâine 
seară la maijeh. 

Cu piciorul tot atâta faci? 

Un bun pedestraş, da, fiindcă are drumul drept, pe când 
pe apă întâlneşti coturi în cale care te ţin în loc. 

Proastă afacere! S-ar putea ca Abu el Mot să se fi dus într- 
acolo. 


Atunci facem ca în noaptea trecută: înhămăm bărcile la 
corabie. Obositor n-are să fie pentru oameni, fiindcă suntem 
mulţi şi ne putem schimba cu rândul. Nuehrii ne pot fi de 
mare folos, căci au vâsle mai bune ca ale noastre. 

Bine. Hai acum cu mine în cabină să luăm cutiile cu 
instrumente. Eşti îndemânatic şi ne poţi ajuta la pansament. 

Slovacul îl auzi. Se apropie de ei şi zise: 

Effendi, şi eu mă pricep la aşa ceva. Am pansat multe răni 
la viaţa mea. la-mă şi pe mine să te ajut. 

Bine, Ştefane, hai şi tu dacă vrei, răspunse Emil Schwarz - 
pe când Tatăl-celor-unsprezece-fire-de-păr se umfla în pene 
de bucurie că i se da un rolatât de important. 

XIV. Mlaştina hipopotamilor. 

A doua zi, între rugăciunea de după-amiază şi cea de 
seară, adică pe la ceasurile patru, cele cinci vase ajunseră 
la un loc unde râul era atât de lat încât îţi trebuia un ceas 
întreg de vâslit ca să treci de pe un mal pe celălalt. 

Aici e, zise Fiul-tainei celor doi germani care stăteau la 
prora corăbiei. Să tragem undeva la mal. Mai departe să nu 
ne ducem ca să nu fim văzuţi de cineva. 

Ceauşul e pe aproape? 

Nu. Maijeha e mai departe. Trebuie sa treci pe lângă o 
limbă de pământ în jurul căreia apa nu seacă nici pe 
căldurile cele mai mari. Deasupra ei sunt insule de 
verdeață, dar numai când vin hipopotami să mănânce din 
buruieni le mişcă din loc, altminteri nici n-ai crede că sunt 
plutitoare. Aici e maijeha Husan el Bahr. 

De ce să ancorăm atunci? Să ne ducem acolo. 

Ceauşul şi-a făcut lagărul la malul mlaştinii. S-ar putea ca 
vreunul din oamenii săi să vină la râu după apă şi să ne 
vadă. 

Ai dreptate. O să dau ordin să ancorăm, pe urmă să cerem 
informaţii de la onbaş. Acesta era subofiţerul care fugise de 
la ceauş ca să-i ducă vestea de revolta celor de pe seribah 
lui Abu el Mot şi se afla acum printre nuehri. Când văzuse 
întorsătura pe care o luaseră lucrurile şi trădarea arabului, 


credea că va fi omorât odată cu ei şi nu mai putea de 
bucurie că fusese iertat. 

Dahabieha se aţinea cât mai aproape, de mal şi când găsi 
un loc prielnic, aruncă ancora. De asemenea şi celelalte 
vase ale lui Schwarz. Cele din Diakin rămăseseră mai în 
urmă, dar în curând sosiră şi ele. 

Schwarz chemă pe subofițer şi-l întrebă dacă ştie în ce loc 
se află. 

Nu, effendi, răspunse el. 

Dar lacul acesta întins în faţa căruia ne aflăm? 

Nici. 

Pe cât ştiu, ai mai fost pe aici, deoarece maijeha răspunde 
chiar în locul acesta. 

Cât timp am stat la Ceauş, n-am avut ce căuta la lac. Pe 
maijeha se găsesc de toate. Vreascuri pentru foc, apă de 
băut şi peşte de pescuit. 

Dar dacă ne ducem cu o luntre la maijeha, ai găsi locul 
unde se află foştii tăi camarazi? 

Cu siguranţă. 

Pădurea se întinde până pe mal? 

Da. 

E. destul de rară ca să poţi umbla cu uşurinţă printre 
copaci? 

Cât se poate de lesne. Vrei să te duc acolo? 

Să mă mai gândesc, răspunse Emil, nehotărât. 

Effendi, văd că n-ai încredere în mine, zise arabul jignit. 

Aşa e. Ţi-ai trădat camarazii, cu atât mai uşor m-ai trăda 
pe mine. 

Erau nişte trădători. 

Ai fost părtaşul lor şi s-au încrezut în tine. 

N-am vrut, dar m-au silit. Eram singurul onbaş rămas la 
seribah. Ceauşul era arestat şi eu trebuia să-l păzesc. M-a 
ademenit cu vorba şi am călcat în gura lăcomiei. Zicea că o 
să întemeieze undeva la niam-niami un seribah şi o să-i fiu 
tovarăş. 


Asta mai lipsea! Tot nu mai isprăviţi odată cu nelegiuirile 
astea? Şi ce îndrăzneală! Cincizeci de inşi să se ducă să 
robească un întreg norod. După asta se vede cât de puţini 
ticăloşi se cer ca să nenorocească ţinuturi întinse. Hai, 
spune mai departe. 

M-am lăsat ispitit. Dar de a doua zi am văzut că mă 
minţise. De unde zicea că o să fim tovarăşi, a început să-mi 
poruncească şi să facă pe stăpânul. Dacă am văzut aşa, l-am 
lăsat şi am fugit. 

Aşadar nu că te-ar fi mustrat cugetul, ci ca să te răzbuni. 

Nu mă judeca aşa de rău, effendi. Te poţi încrede fără frică 
în mine. La Abu el Mot nu mă mai pot întoarce şi nici nu 
vreau. Am vorbit azi-dimineaţă cu Hasab Murat. Mă ia cu el 
la seribahul Madunga, tot ca onbaş. Vezi deci că vreau să te 
slujesc cu credinţă. 

Bine, să te cred. O să ne conduci când vom cobori pe 
uscat. 

În timp ce zicea aceste cuvinte, privirile doctorului se 
opriră la un punct mic negru care se zărea înaintând de pe 
malul celălalt. În situaţia de faţă orice lucru i se părea 
suspect. Se uită prin ochean şi văzu o luntre în care se afla 
un singur om, un negru. Imediat Emil îşi luă puşca - 
revolverele le purta întotdeauna la brâu —, desprinse o 
luntre şi o porni cu doi vâslaşi într-acolo. 

Negrul ieşi la larg şi părea că avea intenţia să se îndrepte 
spre maijeh. 

Schwarz îi lăsă să se mai apropie, pe urmă începu să 
vâslească tot mai cu putere. Negrul nu văzuse corăbiile, dar 
acum zări luntrea, se sperie şi încercă să vâslească mai 
repede spre mal. Totuşi luntrea germanului se apropia din 
ce în ce. 

E un negru abaka, zise unul din vâslaşi. Îl recunosc după 
pieptănătură. 

Schwarz strigă negrului să stea, dar degeaba. Nu vroia să 
tragă deocamdată, ca împuşcătura să nu atragă atenţia 
răsculaților, dacă s-ar fi aflat vreunul din ei aproape; al 


doilea, fiindcă distanţa dintre el şi negru se micşora mereu. 
Când fu la vreo treizeci de coţi de el, puse puşca la ochi şi 
strigă: 

Stai ori trag! 

Negrul lăsă lopeţile înspăimântat. Emil îl ajunse imediat, 
alătură luntrile şi întrebă: 

Cine eşti? 

Eu sunt Hahli, răspunse omul într-o arabă stricată. 

Din ce trib? 

Akaba. 

Unde vă e lagărul? 

Colo lângă apă, şi arătă spre malul de răsărit al râului. 

Eşti singur în lagăr? 

Akabii sunt duşi cu vitele la păşune. 

Şi unde te duceai? 

Hahli nu spune... nu e voie. 

Cine te opreşte? 

Nu poate spune. 

Ştiu eu cine. Un alb. 

De unde ştii tu? 

Au venit la voi şase arabi, nu e aşa? 

Negrul îl privi uluit fără să răspundă. 

Unul din ei e înalt şi slab. 

De unde ştii tu? 

EI e care te-a trimis la mlaştină, da? 

De ce întreabă tu dacă ştie? 

Ştiu numai că eşti trimis de el să spui ceva soldaţilor de pe 
maijeha. Ce anume? 

Nu e voie să spune. 

Pentru ce nu? 

Fiindcă omoară la Hahli. 

Aşa? Ai să mergi cu noi! 

Nu vine... Lăsaţi Hahli să plece... se rugă el cu frică. 

Nu-ţi facem nimic, nu te teme. O să-ţi dăm de mâncare şi 
duhchan109, pe urmă te lăsăm să pleci. 

Ochii negrului luciră de lăcomie. 


Unde duce voi Hahli? întrebă el. 

Pe corabia noastră. 

Chipul i se întunecă iar. 

Corabie? Este la voi trei corabie? O dahabieh şi alt doi mai 
Mici? 

Aşadar Abu el Mot se aştepta să fie urmărit şi pusese pe 
negru să-i spioneze. 

N-avem trei, ci cinci, răspunse Emil. 

Asta bun, foarte bun. Cine este trei corăbii, om rău, tare 
Tău... 

Noi o să-ţi dovedim că suntem oameni buni, nu răi. Ce e 
umflătura aia mare pe care o ai în obraz? Nu te doare? 

Asta duhdil 10. Multe la noi are duhdi. 

Şi cu ce le vindecaţi? 

Cu apă fierbinte, dar nu vindecat. 

O să te vindec eu. 

Atunci Hahli merge cu tine. Dai duhchan şi vindecă duhdi. 
Filaria sau viermele Medina, ori de Guinea, se numeşte în 
Sudan frendit. E gros cât o coardă de vioară şi poate ajunge 

la o lungime de un metru. Pare să intre în corpul omului 
înghiţit odată cu apa pe care o bea, îşi face loc pe sub piele 
şi unde scoate capul se face un buboi cu copturi. Într-o 
singură gură de apă pot intra câţiva din aceşti viermi în 
corp şi efectul e groaznic. Braţele, picioarele, pieptul, 
spatele se fac toate numai o umflătură care produce dureri 
îngrozitoare şi pricinuieşte adesea moartea. 

Negrul avusese noroc că nu-i pătrunsese decât un singur 
vierme în corp şi anume în faţă, aşa că era lesne de 
tămăduit. Schwarz îl duse imediat în cabina lui şi procedă la 
operaţie. Deschiderea buboiului se face cu mare băgare de 
seamă, căci filaria nu trebuie tăiată ci scoasă întreagă. Cel 
mai bun sistem e să înfăşori viermele, treptat, treptat pe un 
beţişor, ceea ce durează zile întregi. 

Medicul reuşi să prindă capul şi partea de sus a viermelui. 
Îl înfăşură, îl înţepeni bine ca să nu se tragă îndărăt şi spuse 
negrului ce avea de făcut mai departe. 


Asta bun, tare bun, zise negrul plin de bucurie. Vierme 
iese afară şi Hahli pe urmă face sănătos. Hahli spune şi la 
alţii cum scos viermele. Acu daţi şi duhchan la Hahli. 

Când văzu pacheţelul de tutun în mâna lui, negrul începu 
să joace de bucurie. 

Oh, oh, oh! Hahli este tutun... Hahli fumează şi face necaz 
la alţii care n-are tutun. Ah, bun om, nu rău ca om după 
dahabieh şi corabie alta. 

Aşa! Ce fel de oameni sunt aceia? 

Hoţ şi vânători sclavi este. 

Asta ţi-a spus arabul acela lung şi slab? întrebă Schwarz. 

Da. 

A venit de mult la voi? 

Nu. 

Acum unde e? 

Plecat. 

Încotro? 

Departe, la răsărit. 

Ştii tu cine era? 

Om sărac. Hoţi luat la el tot şi acum duce la maijeh ca să ia 
şi la asakii tot. Trimis pe Hahli să spună asta la asaki. 

Vrei să le spui şi cine te-a trimis? 

Nu, asta nu voie. 

Au să te întrebe şi tu ce-ai să le răspunzi? 

Răspunde că Hahli văzut singur trei corăbii şi auzit cum 
hoţi spus duce la maijeh să fure tot la soldaţi. 

Ţi-a dăruit ceva în schimb? 

Nu, spus dai asaki. Poate dai la Hahli mijakil111 şi Hahli 
tare bucuros. 

Îţi place rachiul? 

Place mult, mult de tot. 

Avem şi noi mijakil. Vrei să-ţi dau să bei? 

Vrei, Hahli vrei mult... zise negrul cu ochii lacomi. 
Mudirul îi dăduse germanului câteva sticle cu rachiu tare 
ca să le aibă pe drum. Acesta destupă una din ele, umplu un 
pahar mare cu rachiu, i-l dădu negrului şi-i zise că-i dă voie 


să soarbă din zece-n zece minute câte o înghiţitură din el. 
Apoi plecă lăsându-l singur, ştiind că negrul se va îmbăta 
tun şi va adormi imediat. 

Acest posesor al filariei nu va ajunge să dea de veste 
ceauşului de sosirea noastră, zise Pfotenhauer, care privise 
în tăcere la scena ce se desfăşurase sub ochii lui. 

Asta mi-a fost şi intenţia, răspunse Emil. Nu vroiam să 
întrebuinţez forţa, dar voi ajunge la acelaşi rezultat. 

Aşadar Abu el Mot a fost în satul negrului şi s-a îndreptat 
de acolo spre Ombula. Poate că ajungem noi înaintea lui. 

Sper şi eu, deşi va trebui să ne petrecem noaptea în 
mlaştină. Abu el Mot are şi el nevoie de odihnă, şi-apoi nu-şi 
poate urma drumul pe întuneric. În afară de ăsta nu s-a 
oprit toată noaptea din mers şi cred că e frânt de oboseală, 
pe când noi suntem odihniţi şi putem duce la drum. Ne-am 
mai putea apoi servi de cai şi cămile, sau dacă nu vor fi 
având, de boii şi bivolii pe care îi vom găsi la răsculați. Sunt 
şi aceştia buni de călărie. 

Când îi atacăm? 

După ce se va întuneca bine. Ne vom duce cu bărcile până 
la intrarea în mlaștină; drumul ni-l va arăta Fiul-tainei. 
Acolo vom cobori pe mal şi onbaşul ne va conduce la lagăr. 
Dar ia te uită la negrul nostru. 

Acesta dăduse pe gât tot paharul cu rachiu, şi acum 
dormea dus cu pumnii strânşi. 

Ăsta nu se mai trezeşte până mâine dimineaţă, zise 
savantul râzând. De el n-avem ce ne mai teme. 

În timp ce vorbeau, se înserase. Bărcile stăteau pregătite 
şi oamenii aleşi pentru atac aşteptau momentul plecării. 

În pustietăţi de acestea atacurile se dau de obicei după 
miezul nopţii. Schwarz alese însă dinadins o oră mai 
timpurie ca să-i ia pe răsculați pe neaşteptate. Oamenii 
coborâră în bărci şi le împinseră în apă. Fiul-tainei, ca unul 
care cunoştea drumul, luase loc în prima barcă, urmată 
imediat de celelalte ca să nu se răzleţească una de alta. 


Trecură întinderea aceea mare de apă care forma lacul şi 
se apropiară de malul întunecos. Debarcarea nu era uşoară 
din pricina desişului de trestie prin care îşi făceau cu 
anevoie loc de trecere. Şi apoi se fereau să nu facă zgomot 
ca să nu fie simţiţi de oamenii ceauşului. 

În sfârşit reuşiră să tragă la mal. Emil cu Pfotenhauer în 
cap şi onbaşul la mijloc, căci se temeau să nu fugă şi să se 
ducă după Abu el Mot la Ombula. Se dovedi însă că arabul 
le rămase credincios până la sfârşit. Merseră până la un 
trunchi mare de copac, înconjurat de tufe dese. Ţinându-se 
unul după altul, oamenii ocoliră tufele şi ieşiră la marginea 
mlaştinii. Văzură un loc bine luminat de două focuri mari şi 
mai încolo, din distanţă în distanţă, alte zece mai mici 
formând un fel de cerc în jurul celorlalte două. 

Lângă focul cel mare e ceauşul? întrebă Emil pe onbaş. 

Da, stăpâne. Dacă ne dăm mai aproape îl poţi vedea şi tu. 

Deocamdată nu. Dar focurile cele mici ce înseamnă? 

Sunt ale oamenilor care păzesc vitele ca să nu se 
răzleţească peste noapte. 

Aşadar, zece paznici. Ştii în ce fel se face schimbul? 

Da. O singură dată, tocmai la miezul nopţii. 

Cu atât mai bine pentru noi. Vom avea destul timp să 
lucrăm fără să fim deranjaţi. În primul rând trebuie să 
punem mâna pe paznici înainte de a ne apropia de lagăr. La 
asta o să ne ajuţi şi tu. 

Cu plăcere, effendi. Văd că tot mă bănuieşti; îţi voi da însă 
dovada că te înşeli. 

Îi cunoşti pe toţi? 

Cum să nu, odată ce-am fost şeful lor! 

Bine. Am o sută de oameni cu mine. Voi pleca numai cu 
douăzeci din ei; de fiecare paznic câte doi. 

Făcu semn la douăzeci din ei să se apropie şi le spuse în 
şoaptă ce au de făcut. 

Avem frânghii şi funii destule, zise el. Luaţi cu voi atâta cât 
vă trebuie ca să legaţi zece inşi. Eu o iau cu onbaşul înainte 
şi voi veniţi după noi. Când vom ajunge la prima santinelă, 


lungiţi-vă la pământ ca să nu vă vadă. Onbaşul se va apropia 
de ea şi-i va spune pe nume. Omul se va mira văzând pe 
superiorul său în viaţă, căci îl crede mort. În timp ce 
onbaşul îl va ţine de vorbă, eu mă voi furişa la spatele lor şi 
voi apuca pe om de gât ca să nu poată da alarma. Unul din 
voi se apropie binişor şi-l leagă zdravăn. 

Ce să spun eu santinelei? întrebă onbaşul; 

Ce-ţi trăsneşte prin minte. Mult n-o să ai vreme, fiindcă eu 
voi lucra repede ca să n-aibă timp să se dezmeticească. 
Principalul e ca să-l îndepărtezi cât mai mult de foc, ca să 
vină mai în umbră şi cu spatele la mine. Ne-am înţeles? 

Da, effendi. Voi face aşa ca să fii mulţumit de mine. 

Cu atât mai bine pentru tine, căci, dacă faci un singur gest 
de trădare, te culc la pământ cu un singur glonţ. 

La fiecare santinelă doborâtă, rămân câte doi inşi: unul ca 
să păzească vitele, celălalt santinela. Acesta trebuie să se 
ţină cât mai departe de foc, ca să nu fie văzut. După ce voi fi 
biruit şi pe ceauş fiecare din paznicii celor legaţi va veni cu 
prizonierul său în lagăr. Un trimis al meu le va da de ştire 
că planul a reuşit. Aţi priceput ce v-am spus? 

Da, răspunseră într-un glas toţi douăzeci. 

Bine. Atunci putem începe. Ceilalţi rămân aici până mă 
întorc eu. Dacă lovitura nu reuşeşte, voi scoate un fluierat 
scurt. Acesta va fi semnalul că voi, ceilalţi treizeci, să vă 
repeziţi şi să biruiţi pe ceauş şi pe oamenii săi. Vă simţiţi în 
stare? 

Da, răspunseră iar oamenii cu glas hotărât. 

Schwarz porni cu Pfotenhauer înainte. Slovacul îi însoţi de 
astă dată şi el. Când ajunseră aproape de primul post, Emil 
porunci oamenilor să rămână pe loc sub comanda lui 
Pfotenhauer, apoi se lăsă la pământ şi începu să se târască 
spre foc, împreună cu onbaşul şi doi soldaţi. 

Cunoşti numele santinelei? îl întrebă germanul în şoaptă, 
arătând spre santinelă. 

Da. Îl cheamă Salef şi era unul din cei mai buni prieteni 
de-ai mei. 


Cu atât mai bine. Du-te dar şi aşează-te aşa ca să viu eu pe 
la spate. 

Onbaşul înaintă iar cu câţiva paşi, apoi se opri într-un loc 
unde lumina focului n-ajungea până la el. 

Salef! şopti el cu glas înăbuşit. 

Santinela ciuli urechile. 

Salef! repetă arabul. 

Omul se uită spre focul cel mai apropiat, crezând că-l 
strigă cineva de acolo. 

Salef! repetă pentru a treia oară onbaşul, de astă dată 
ceva mai tare. 

De-abia acum înţelese santinela de unde vine glasul. Se 
sculă repede de jos, se uită în juru-i, puse mâna pe puşcă şi 
întrebă: 

Cine e? 

Eu, ce, nu mă mai cunoşti? 

Santinela văzu o umbră înaintea lui, dar nu-i desluşi bine 
chipul. Statura i se păru cunoscută, de asemenea şi 
îmbrăcămintea. Se linişti. 

Spune cum te cheamă şi dă-te mai aproape. 

Nu pot. 

De ce? 

Fiindcă nu vreau să mă vadă cineva. Vino tu încoace. 

Omul făcu un gest de mirare şi zise: 

Allah să mă apere. Ce, învie morţii? Nu cumva eşti 
onbaşul? 

Ba da. 

Ori te-ai făcut strigoi? 

Nu sunt strigoi, ci în carne şi oase, ca şi tine. 

Păi nu te-ai înecat în râu şi nu te-au mâncat crocodilii? 

Da' ce, mă, sunt prost? M-am aruncat dinadins în apă şi 
am ieşit mai încolo pe mal. Ia fă-te ncoa' că am să-ţi spun 
ceva. Eu nu pot să vin la tine, fiindcă m-ar vedea ceilalţi. 

O, voi Profeţi şi califi, mari sunt minunile voastre! Onbaşul 
trăieşte, n-a murit... 

Taci mă, nu zbiera aşa, că te-aude cineva! 


Omul se apropie codindu-se. Parcă nu-i venea să creadă. 
Era superstiţios şi credea în stafii şi strigoi. Se uită bine la 
onbaş, îl apucă de braţ, se răsuci în loc, aşa că veni tocmai 
cu spatele la Emil şi zise pe urmă, răsuflând uşurat: 

Slavă lui Allah! Nu eşti strigoi după cum credeam. Dar 
bine, omule, de ce naiba ai sărit în apă? 

Fiindcă nu sunt prost ca tine. Vroiam să plec de-aici. 

De ce? Trăim ca-n rai. Ce-ţi lipsea? 

N-apucă să-şi termine vorba. Degetele germanului se 
încolăciră în jurul gâtului şi-i tăiară răsuflarea. Scăpă puşca 
din mână. 

Legaţi-l! şopti Emil, trăgând pe arab mai adânc în tufiş. 

După ce-l legară zdravăn soldaţii, germanul îşi descleştă 
degetele, se aplecă asupra lui, îi puse vârful pumnalului în 
dreptul inimii şi-i zise cu glas ameninţător: 

Dacă strigi, te omor! 

Allah, Allah! bâigui prizonierul. 

Taci şi nu te speria. Nu-ţi fac nimic. Îţi ofer doar să stai 
liniştit şi să nu ţipi. Cum vei îndrăzni să ridici însă glasul ca 
să te-audă tovarăşii tăi, omul pe care-l las să te păzească 
are ordin să-ţi înfigă cuțitul în inimă, ai înţeles? 

Cine eşti şi ce cauţi aici? 

Nu e treaba ta. Taci, ori vrei să-ţi vâr un căluş în gură? 

Nu, nu, că mă înăbuş... tac... tac... nu spun nimic... nici 
măcar un cuvinţel, zău aşa... 

Cu atât mai bine; viaţa ta atârnă de un fir de păr, să ştii! 

Unul din soldaţi se aciui lângă foc în locul prizonierului, pe 
când celălalt îl trase mai la întuneric şi se aşeză alături de el 
cu pumnalul în mână. 

Eu mă duc, îi zise Schwarz. Când îţi voi trimite vorbă că 
am isprăvit, dezlegi prizonierului picioarele ca să poată 
umbla şi-l aduci în lagăr. Ia bine seama să nu-ţi scape. Şi- 
acum, la ceilalţi. 

Bravo! exclamă savantul cu admiraţie către Emil; dacă o 
merge tot aşa, isprăvim repede. 


Da, ce crezi, se amestecă în vorbă Tatăl-celor-unsprezece- 
fire-de-păr, toată lumea ştie de ce e în stare domnul doctor, 
nu ca alţii... 

Tăcere! se răsti medicul la el, plictisit. 

Ei, effendi, eşti mulţumit de mine? spuse onbaşul cu 
îngâmfare. 

Foarte mulţumit. Dacă voi avea şi cu ceilalţi acelaşi 
rezultat, vei primi o bună răsplată. 

Voi şti să mi-o câştig. A, uite că am ajuns la altă santinelă... 

Îl ştii şi pe ăsta pe nume? 

Ţi-am spus că îi cunosc pe toţi. Să vedeţi mutra pe care o 
s-o facă fostul meu camarad când m-o vedea! Era de faţă 
când m-am aruncat în apă. 

Şi aci merseră lucrurile tot atât de lesne. Când sfârşiră cu 
toţi zece, Schwarz, Pfotenhauer, slovacul şi onbaşul se 
întoarseră pe acelaşi drum îndărăt la soldaţi. 

Dumneata, zise Emil savantului, vei rămâne aici, în vreme 
ce eu mă voi furişa în lagăr să văd ce se mai petrece pe- 
acolo. 

La ce? Eu n-aş mai sta un moment pe gânduri, aş da buzna 
peste ei şi... gata! 

Din punctul dumitale de vedere, poate că ai dreptate. S-ar 
putea însă să aflu câte ceva ce ne-ar putea fi de folos. 

Nu te gândeşti la ce primejdii te expui? 

Aş! Mă pricep eu cum să mă strecor nesimţit printre ei. 
Dacă totuşi s-ar întâmpla să survină ceva, voi descărca un 
glonţ ca să-mi veniţi în ajutor. În nici un caz nu vă îngrijoraţi 
dacă veţi vedea că zăbovesc mai mult. 

Schwarz se furişă până în apropierea lagărului şi se 
ascunse într-un tufiş. 

Vânătorii de sclavi stăteau între cele două focuri ca să fie 
mai la adăpost de înţepăturile ţânţarilor. Deasupra unuia 
din focuri atârna o căldare în care clocotea o fiertură de 
peşte. Sclavele luate de la seribah măcinau durrah şi 
coceau turte în cenuşă. 


Bărbaţii trăgeau din lulea. Provizia de tutun pe care o 
aveau era atât de mare încât fumau toată ziua şi o parte din 
noapte. 

Emil se târî pe brânci până la o tufă la cinci paşi de foc. 
Răsculaţii stăteau la o distanţă de un om unul de altul. 
Germanul se vâri printre ei şi se chirci pe cât putu ca să nu 
fie văzut la faţă. Îi numără din ochi. Erau patruzeci şi unu. 
Ceaugşul se afla foarte aproape de el, aşa că putea auzi 
vorbă cu vorbă tot ce spune. 

Îmi pare rău, zicea bătrânul, că s-a înecat, dar nu-i cine 
ştie ce pagubă pentru noi. Pesemne că aşa a fost voia lui 
Allah şi poate e mai bine. Onbaşul ăsta nu-mi prea plăcea. 
Ura pe Abd el Mot, ţinea însă foarte mult la Abu el Mot. Nu 
ne puteam bizui pe el. Nu ştiu de ce, dar nu-mi ieşea mie 
din minte gândul că odată şi-odată tot ne va trăda. 

N-ar fi îndrăznit, zise unul din arabi. 

Pentru ce? 

Fiindcă Abu el Mot l-ar fi împuşcat imediat. 

Nu prea cred. Mai degrabă l-ar fi iertat. E de la sine 
înţeles că onbaşul ar fi ticluit astfel lucrurile ca să iasă el 
basma curată. De noi ar fi fost însă vai şi amar! Să-i fi căzut 
în mână lui Abu el Mot, ne-ar fi chinuit înainte de a ne omori 
cum nu e minte omenească în stare să-şi închipuie. 

Bine zici. De aceea zic s-o ştergem cât mai repede de-aici. 

Ei aş? Suntem în cea mai mare siguranţă. 

Să nu crezi asta. Când s-o întoarce stăpânul la seribah şi-l 
va vedea pustiit, o s-alerge imediat la djuri să afle ce s-a 
întâmplat. Pe urmă aleargă cu nuehrii lui după noi şi, dacă 
ne prinde, suntem pierduţi. 

Dacă! Numai că n-are să vină. 

De unde ştii? 

Bănuiesc. Dar ia spune, o fi ştiind el de plecarea lui Abd el 
Mot la Ombula? 

Habar n-are! Abd el Mot vrea să dea lovitura pe seama lui. 

Crezi tu că dacă ar fi ştiut că se întoarce stăpânul, pleca? 

De, nu prea! 


Atunci, fiindcă Abd el Mot nu s-a întors încă de la Ombula, 
înseamnă că nu se întoarce? încă nici Abu el Mot. Suntem 
deci în siguranţă şi putem aştepta în linişte întoarcerea lui. 

Numai de nu te-ai înşela! Eşti tu încredinţat că oamenii lui 
Abd el Mot vor trece de partea noastră? 

În privinţa asta, fii pe pace, ştiu eu ce spun. 

Bine-ar fi! Ştiu că nimeni nu-l poate suferi şi s-ar putea să 
ai dreptate. Numai că o s-avem multă muncă. Gândegşte-te 
la mulţimea de sclavi şi vite pe care le va aduce cu el. Şi 
astea de-aici! O să fie foarte greu transportul. N-o să putem 
înainta decât foarte încet. Ce te faci dacă în vremea asta ne 
ajunge Abu el Mot din urmă? 

Crezi că nu m-am gândit şi eu la aste? Dar mi-am zis că, 
dacă oamenii lui Abd el Mot trec de partea noastră, suntem 
destul de tari ca să ţinem piept nuehrilor lui Abu el Mot, 
măcar că nu ştim câţi sunt. Mai mult de două, trei sute nu 
pot să fie, noi însă vom fi peste cinci sute. Cât pentru vite, la 
ce să ne cărâm cu ele, mai bine le vindem. 

Greu lucru... 

Nicidecum. Trebuie numai să te pricepi. Le schimbăm pe 
fildeş. 

Allah! Bună idee. 

Nu e aşa? 

Nici că se poate mai bună. Numai că trebuie să ne grăbim. 
Doar n-om sta cu săptămânile aici! 

Ceauşul trase odată adânc din ciubuc, îşi mângâie barba şi 
zise cu satisfacţie. 

Voi nici nu ştiţi ce conducător aveţi. Am plecat ieri de-aici 
şi m-am întors mai adineauri. Unde credeţi că am fost? 

Păi ne-ai spus. Ziceai că te duci la Ombula ca să spionezi 
ce e pe acolo. 

Aş! Am fost la negrii tribului dor, cale de-o zi călare de-aici. 

Zău? Pentru fildeş? 

Da. 

Bine, foarte bine! strigară ei într-un glas, bucuroşi că se 
vor descotorosi de vite în schimbul unor mărfuri de preţ. 


Negrii ăştia sunt cei mai renumiţi negustori de fildeş, 
urmă ceauşul. Le-am văzut marfa. Adună tot anul fildeşul şi 
îl grămădesc în nişte gropi adânci până ce găsesc muşterii 
ca să-l preschimbe în vite. Gropile le tăinuiesc, ca să nu le 
fure cineva comoara, dar când le-am spus la ce-am venit, au 
deschis una din ele şi mi-au arătat ce ascunde. Drept să vă 
spun, am rămas cu gura căscată. I-am întrebat ce cer, şi 
preţul pe care mi l-au spus e atât de neînsemnat încât nici 
nu-mi venea să cred. 

Aţi şi căzut la-nvoială? 

Le-am spus câte vite avem de vânzare şi vor să vină mâine 
să şi facem târgul. Aduc şi marfa cu ei. 

Mâine zici? Pe la ce ceas? 

Le-am spus că suntem grăbiţi. Probabil că vor fi şi pornit 
de-acasă şi sosesc în zorii zilei. 

Ştii că asta... 

Arabul îşi întrerupse vorba şi toţi săriră speriaţi în 
picioare. Se auzea un tropot de cal, un glas strigă ceva de la 
postul dinspre răsărit, altul îi răspunse, pe urmă o 
exclamaţie de mirare şi călăreţul se apropie. 

Oare cine să fie? Venea din direcţia Ombulei şi putea să fie 
un trimis de-al lui Abd el Mot. 

Aşa şi era. Când putură să-i desluşească faţa, ceauşul 
strigă cu bucurie: 

Tu eşti, Babar? Bine-ai venit, băiatule. Descalecă şi fă-te- 
ncoace. 

Noul sosit sări din şa, se apropie de camarazii săi, îi privi 
nedumerit şi zise: 

Pe Allah! Nici nu-mi vine să-mi cred ochilor. Ce căutaţi voi 
aici? De ce-aţi plecat de la seribah? Şi tu, ceauşule, parcă te 
ştiam la închisoare... 

După cum vezi, nu mai sunt. 

Cine ţi-a dat drumul? Abu el Mot s-a întors? 

O să-ţi spun mai târziu. Ei, ce e cu ghazuah, a reuşit? 

O, mai mult decât ne-aşteptam. Peste o mie de sclavi! 

Şi-acu vă întoarceţi acasă? 


Nu încă. Norocul l-a scos parcă din minţi pe Abd el Mot. 
Vrea să atace alt sat, unde speră să ia cam tot pe-atâţia 
sclavi. 

Atunci nu mai e la Ombula? 

Nu. Nu se mai simţea în siguranţă. Focul a distrus tot şi n- 
ar mai fi putut să aibă nici un adăpost, dacă ar fi fost silit să 
se apere. E de aşteptat ca belandasii din alte sate să dea 
năvală peste noi, ca să-şi ia îndărăt vitele şi să-şi scape 
prietenii. De aceea Abd el Mot şi-a împărţit oamenii; trei 
sute a luat cu el şi două sute s-au dus cu sclavii ceva mai 
îndărăt la un loc de adăpost unde s-ar putea apăra 
împotriva unei năvăliri a belandaşilor. 

Unde se află locul ăsta, ştii? 

Da. La o jumătate zi de drum de-aici şi tot atât de la 
Ombula. E acolo o albie de pârâu unde am găsit, când ne- 
am dus spre Ombula, doi albi care vroiau să se ducă să, dea 
de ştire belandaşilor că avem de gând să-i atacăm. În 
spatele albiei aceleia e o maijeh şi acolo ne-am făcut noi 
lagărul. 

Şi tu încotro te duci? 

La seribah, să-l caut pe Abu el Mot. 

S-a întors? 

Asta ştii tu mai bine ca mine. Abd el Mot crede că o fi acum 
acasă şi mă trimite să-i spun să vină imediat cu nuehrii lui, 
fiindcă suntem prea puţini ca să transportăm sclavii şi în 
acelaşi timp să ne putem apăra, dacă am fi atacați. 

Ei drace, Abu el Mot s-a întors... Cine şi-ar fi închipuit! Te 
pomeneşti că e după noi... 

După voi? Ce vasăzică asta? Aţi plecat de la seribah fără 
ştirea lui? 

Da. 

Cum se poate? Aţi lăsat colibele pustii? 

Nu le-am lăsat nici într-un fel, fiindcă nici nu mai există; le- 
am dat foc. 

Foc? 


Tot seribahul e un morman de cenuşă. Şezi colo să-ţi spun 
ce s-a petrecut. 

Emil ascultă cu încordare şi află mai mult decât s-ar fi 
aşteptat. Se furişă apoi iar la locul unde-şi lăsase soldaţii. 

Ne-ai lăsat să te aşteptăm cam mult, îi zise savantul când îl 
văzu. Ai aflat ceva? 

Mult, foarte mult. Fratele meu, Josef, e prizonier. 

Vai de mine! Eşti sigur? 

Da. Ea o jumătate de zi de drum de-aici a căzut cu 
Vânătorul-de-elefanţi în mâinile lui Abd el Mot. 

Şi acum unde e? 

Nu ştiu. N-am putut să mai stau s-ascult, dar o voi afla. 

Atunci, grăbeşte-te s-o faci. Trebuie să plecăm imediat ca 
să-i salvăm. 

Se-nţelege de la sine. În noaptea asta însă trebuie să 
rămânem aici. Expediția a reuşit. Ombula e distrusă. O mie 
de negri au fost făcuţi sclavi de Abd el Mot şi nu se 
mulţumeşte cu atât, mai vrea şi alţii. 

Ce grozăvie! Dar o să-i stricăm noi socotelile dumnealui şi 
să-l învăţăm minte. Spune-mi, rogu-te, şi mie ce-ai mai aflat. 

Emil îi repetă cuvânt cu cuvânt ce auzise în lagăr. Savantul 
nostru era indignat la culme. 

Aha, aşa stau lucrurile, zise el când sfârşi germanul. Au 
pus mâna pe fratele dumitale şi cine ştie ce au să-i facă de 
necaz că a vrut să ia apărarea belandaşilor... Dar lasă, că o 
să le arăt eu... Să îndrăznească să s-atingă de un fir de păr 
din capul lui şi... mai sunt şi eu p-aici. Acum să dăm buzna 
peste ticăloşii ăia de colo, căci te pomeneşti că ne scapă. 

Nu cred, totuşi s-ar putea întâmpla ca ceauşul să ia vreo 
hotărâre grabnică şi să ne îngreuneze treaba. 

Ce hotărâre? 

Ştie că Abu el Mot s-a întors şi se teme că s-a luat după ei, 
de aceea ceauşului îi va veni poate ideea să-i trimită înainte 
o iscoadă. 

Ei şi? l-am face noi repede de petrecanie. N-aş vrea totuşi 
să mai zăbovim un minut. Hai să tăbărâm pe ei! 


Da, e timpul. Avem cu noi optzeci de oameni, mai mult 
decât ne trebuie ca să-i împresurăm şi să nu ne poată scăpa 
niciunul. Eu iau cu mine treizeci din ei şi mă întorc de unde 
am venit acum. Ne aşezăm între lagăr şi mlaştină, pitindu- 
ne prin tufe şi pe după copaci. Dumneata cu ceilalţi 
cincizeci înconjuri lagărul din partea cealaltă, furişându-vă 
printre cele două focuri şi vite. Facem amândoi cu oamenii 
noştri câte un semicerc care se împreună la capete ca să nu 
rămână nici un loc ele trecere. Pe urmă ne năpustim peste 
cei din lagăr. Să nu-i ucidem, decât dacă încearcă vreunul 
să se apere eu arma. 

Au arme la ei? 

Numai revolvere şi cuțite, puştile erau lângă bagaje. 
Principalul e să nu-i lăsăm să se dezmeticească. Îi ameţim 
cu o lovitură, dacă nu se predau de bunăvoie, şi-i legăm 
burduf. 

E cel mai cuminte lucru ce avem de făcut. Câte o lovitură 
cu patul puştii în cap şi... s-a făcut. 

Dar cum o să ştiu eu când eşti gata, ca să ne năpustim în 
acelaşi timp. 

După un semnal. 

Bine. Să zicem ţipătul unei păsări. De pildă cucuvaia, da? 

Fie! Cine e mai întâi gata, dă semnalul şi când celălalt e şi, 
el gata, răspunde. 

Ne-am înţeles! 

Li se dădură oamenilor instrucţiuni ce aveau de făcut, apoi 
Emil Schwarz se postă în mijlocul lor, tocmai în spatele 
ceauşului pe care vroia să-l doboare cel dintâi. Cel mai 
important pentru ei era însă Babar, ştafeta lui Abd el Mot, 
de la care putea afla multe veşti ce voia să cunoască. De 
aceea atenţia lui era îndreptată numai asupra lui. 

Tocmai se aciuase la pământ când savantul dădu semnalul. 
În acelaşi timp Emil auzi pe ceauş zicând ştafetei: 

Fii băiat deştept, Babar, şi alege. Ţi-am lămurit tot şi cred 
că propunerea mea e cea mai bună. Ei, cu cine eşti; cu mine 
ori cu Abd el Mot? 


Cu tine. O să duc o altfel de viaţă decât la câinele ăsta şi 
sunt sigur că toţi camarazii mei o să treacă de partea ta. E 
însă o mare îndrăzneală ce vrem noi să facem. Dacă ne 
prinde Abu el Mot, suntem pierduţi. 

Mie nu mi-e frică. 

Dar bine, omule, nu te gândeşti: noi suntem cincizeci şi ei 
sute! 

Vom fi mai mulţi de cincizeci. Cum văd eu că stau lucrurile, 
va trebui să-mi schimb planul. N-am poftă să rămân pe loc 
ca să mă las măcelărit de Abu el Mot. Mâine, cum se face 
ziuă, vin negrii. Dar cu fildeşul. Fac cât mai repede târgul şi 
pornim spre Ombula. Când oi înălța steagul revoltei, toţi 
camarazii trec de partea noastră şi atunci n-are decât să 
poftească Abu el Mot. Îi trag un glonţ în piept şi s-a isprăvit 
cu domnia lui. 

Şi începe a ta, adăugă ştafeta. 

Nu i-a fost dat însă ceauşului să domnească; Schwarz 
dădu semnalul, se repezi spre el şi-l izbi cu atâta putere în 
tâmplă că-l trânti grămadă la pământ, unde rămase 
nemişcat. În clipa următoare ştafeta se prăbuşi la fel. 

Totul se petrecu cu atâta repeziciune că vânătorii de sclavi 
nici n-avură vreme să se împotrivească. Spaima îi 
împietrise. După ce mare parte din ei zăceau jos leşinaţi, 
câţiva încercară să se apere, dar degeaba. Fură şi ei biruiţi 
cât ai clipi. 

Fiecare soldat avea o funie ori altceva la el cu care lega pe 
cel biruit. Nici nu trecu un sfert de ceas şi toţi erau întinşi la 
pământ, legaţi fedeleş. 

Ne putem închipui mutra ceauşului când se deşteptă din 
leşin. Deschise ochii şi privi buimac în jurul său. Văzu pe 
camarazii lui legaţi şi, lângă ei, pe soldaţii lui Emil. Se uită 
lung la cei doi străini, pe urmă privirile i se opriră la onbaş 
şi strigă îngrozit: 

Allah ia sillib - Dumnezeule atotputernic! Apără-mă, 
Doamne, de diavol! De când au început să rătăcească 
duhurile morţilor pe pământ? 


Da, răspunse onbaşul, duhul răzbunării urmăreşte pe 
sperjur. M-ai ademenit, m-ai amăgit făgăduindu-mi că voi fi 
tovarăşul tău, pe urmă mi te-ai făcut stăpân. Acum 
primeşte-ţi pedeapsa. 

Bătrânul nu răspunse. Se uita la fostul lui camarad, cu o 
privire rătăcită. Onbaşul urmă: 

M-am aruncat dinadins în apă, ca să mă duc să-l aduc pe 
Abu el Mot, dar Allah a voit altfel. Nu în mâinile lui aţi căzut, 
ci în ale acestor doi effendi care sunt acum stăpâni pe viaţa 
ta. 

Trăieşte! N-a murit... Trădătorul! Allah să-l ardă în focul 
gheenei! scrâşni el. Dar cine sunt străinii ăştia care ne-au 
atacat fără să le facem nimic? Dezlegaţi-ne imediat! se răsti 
el la Schwarz. 

Ai răbdare, răspunse acesta, te vom dezlega când va veni 
momentul. 

Nu, acum, acum îndată, altminteri eşti pierdut, ai înţeles? 
Nu suntem singuri, mai avem şi alţi războinici cu noi... 

Cine, santinelele? Sunt legate ca şi tine. Omul care l-a 
lăsat pe Babar să intre în lagăr era unul dintr-ai mei şi nu 
un camarad de-al vostru. 

De unde ştii cum mă cheamă? întrebă arabul uluit. 

Nu te priveşte. Şi-acum, ascultați încoace la mine ce am să 
vă spun. Se aşeză lângă ceauş şi urmă: v-aţi răsculat 
împotriva lui Abu el Mot, dar nu din pricina asta v-am făcut 
eu prizonieri. Sunt şi eu tot duşmanul lui. V-am atacat 
numai pentru că aţi fost de-ai lui. Dacă vă voi reda sau nu 
libertatea, atârnă de voi. Viaţa voastră e în mâinile mele. 

Cine eşti tu, effendi? întrebă cu mirare ceauşul. 

Deocamdată nu e nevoie să ştii. Află că Abu el Mot s-a 
întors. Venise cu trei sute de nuehri. L-am biruit şi pe el, dar 
a reuşit să fugă şi acum e în drum spre Ombula. Îl voi 
ajunge însă şi... 

Lasă-ne liberi şi te vom ajuta strigă ceauşul. 

N-am eu nevoie de ajutorul tău. V-aţi revoltat împotriva 
stăpânului vostru, deci v-aţi călcat jurământul de credinţă, 


n-am ce face ca voi. Meseria voastră e o fărădelege şi Abu el 
Mot e un mare criminal, totuşi nu trebuia să-l trădaţi. Mie 
nu-mi plac trădătorii. Meritaţi toţi moartea, dar dacă vă voi 
osândi sau ierta, va hotări omul acesta, încheie Emil 
arătând spre ştafetă. 

Eu, effendi? 

Da, tu. De tine atârnă soarta voastră. 

Ce-mi ceri să fac? 

Să-mi răspunzi cinstit la ce te voi întreba. 

Întreabă. Ţi-oi spune tot ce ştiu. 

Bine, să vedem. La jumătatea drumului de aici la Ombula 
aţi prins doi albi, nu-i aşa? 

Da. 

Sunt încă în viaţă? 

Da. Trăiesc şi sunt sănătoşi, dar Abd el Mot vrea să-i 
omoare. 

Când? 

După ce se va întoarce la seribah, Slavă ţie Doamne. 
Atunci nu e prea târziu. Cine sunt aceşti oameni? 

Unul e un străin, un ghiaur, celălalt un arab, un emir. 

Ştii cum îi cheamă? 

Pe effendi nu, dar am auzit că arabului i-a zis Barak el 
Kasi, emirul din Kenadem. 

Deodată se auzi un țipăt sfâşietor scos de Fiul-tainei. 

Cum, ce-ai spus? strigă el cu glas sugrumat de emoție. 

Emirul din Kenadem; repetă Babar. 

Kena... dem... Kenadem... murmură el mai încet, pe urmă 
din ce în ce cu mai multă înfrigurare: Kenadem! O, 
memorie... amintirile mele... Allah, Allah! Kenadem! 
Kenadem! Ce cuvânt frumos. Da, da, îl cunosc, e adânc 
săpat în inima mea... Zăcea îngropat... nu, adormit, în 
mintea mea... dar nu se găsise nimeni să-l trezească... 
Kenadem, astfel se numeşte ţara mea, locul unde m-am 
născut... Kenadem, Kenadem! Unde... unde €... ştie cineva 
pe unde vine? 


Se uită cu o privire deznădăjduită în juru-i, ca şi când viaţa 
lui atârna de un singur cuvânt. 

Da, ştiu eu; e în Dar Runga, la sud de lacul Rahat Gerasi, 
răspunse Schwarz. 

Ai fost pe-acolo, effendi? 

Nu, dar am citit în cărţi numele acesta şi l-am găsit pe 
hartă. 

În cărţi şi pe hartă! Allah, o Allah, e adevărat? E cu 
putinţă? O stăpâne, effendi, ce fericit mă faci tu cu vorbele 
tale! Şi pe emir cum zici că-l chema? 

Barak el Kasi. 

Ba... rak... el... Kasi..., repetă Abd es Sirr, apăsând mâna 
pe frunte ca şi când ar fi voit să-şi aducă aminte. Pe urmă 
tresări. Da, am găsit, ştiu... acum... aşa €...aşae! Barakel 
Kasi112, aşa îi zicea tatălui meu. Când punea să biciuiască 
pe un sclav, se uita cu privirea încruntată şi murmura: „Mă 
numiţi Barak el Kasi, bine, aşa o să fiu!” Eu uram numele 
ăsta şi mama pălea când îl auzea. Şi zici că omul pe care-l 
ţine Abd el Mot prizonier e Barak el Kasi, emirul din 
Kenadem? 

Da. 

Tată, tată! Trebuie să-ţi vin în ajutor... să te scap. Effendi, 
să plecăm... să plecăm îndată, ca să-l scot pe tata din 
ghearele călăului său... 

Linişteşte-te, Abd es Sirr, îl rugă Emil. Ai răbdare până 
mâine; cum s-o face ziuă plecăm. 

Mâine! O veşnicie! Dar ai dreptate, effendi. Inima mă- 
ndeamnă să plec dar judecata mă sfătuieşte să am răbdare. 
Cum mi-ai spus adineauri? Abd es Sirr - slujitorul sau Fiul- 
tainei. Aşa m-am numit atâţia ani de-a rândul; acum mă 
lepăd de numele ăsta... E o minciună, taina nu mai există. 
Mă cheamă Mesuf Ben Barak el Kasi el Kenademi! Acum îmi 
cunosc numele. O, effendi, nu mă mai reţine! Lasă-mă să 
alerg pe câmp, în singurătate, altminteri îmi plesneşte 
pieptul şi inima mine! 


Fugi ca nebun în noapte. Emil Schwarz vru să-l oprească 
dar n-o făcu. Ştia că tânărul se va întoarce îndată ce se va fi 
potolit. 

Savantul întoarse capul să nu i se vadă ochii plini de 
lacrimi şi mormăi ca pentru sine: 

Halal să-i fie... Aşa băiat să fi avut şi eu... Ce-mi tot spun 
dumnealor prin cărţi, savanții şi scriitorii, că oamenii ăştia 
pe jumătate sălbatici nu ştiu ce-i aia sentiment! Să 
poftească şi să vadă cu ochii lor ce-am văzut eu acum. Am 
ori n-am dreptate, doctore? 

Ai, negreşit că ai, răspunse Emil. Scena asta m-a înduioşat 
şi pe mine. Acum însă trebuie să mai aflăm şi altele. 

Despre fratele dumitale, vrei să spui? Bine zici. Întreabă 
mai departe. 

Schwarz se adresă iar lui Babar. 

Ziceai că Abd el Mot cunoştea pe emir. Dar emirul pe el? 

Da, i-a spus chiar pe nume. 

Ce nume? 

Ebrid Ben Lafsa. 

Unde se găsesc acum cei doi albi? La cei două sute care se 
află la maijeh sau la cei trei sute care au plecat cu Abdel 
Mot? 

Effendi, eşti atotştiutor? zise arabul înmărmurit. Sunt 
singurul de la care se putea şti că trupele noastre s-au 
despărţit. 

Vezi şi tu că, deşi nu sunt atotştiutor, cunosc multe din 
tainele voastre şi te pot prinde lesne cu minciuna. Vreau şi 
trebuie să eliberez pe aceşti doi prizonieri albi. Dar ia 
spune, nu aveţi printre femeile sclave şi o albă, o tânără 
fată de neam mare? 

Nu, effendi, Abd el Mot se fereşte să robească femei albe. 
Se teme de ocârmuire. Sunt alţi negustori de sclavi care se 
îndeletnicesc cu asta; aceia se aţin prin locurile, mai 
îndepărtate ca să-şi poată vinde marfa peste hotar în ţări 
străine. 


Emil rămase pe gânduri. Încrederea pe care şi-o pusese 
kedivul în el îl măgulea; vedea însă că toată lupta lui de 
acum nu va putea salva pe prinţesă, care cine ştie pe unde 
lâncezea în lanţurile robiei. 

Vrei tu, urmă el, să mă ajuţi să eliberez pe cei doi albi? 
întrebă el iar pe Babar. 

Şi ce ne dai în schimb? 

Libertatea. 

Pe cuvântul tău? 

Da. 

Bine. Te voi duce la locul unde e lagărul cu prizonierii. 

Aduseră şi pe cele zece santinele legate şi le aşezară lângă 
tovarăşii lor, dar în aşa fel ca să nu-l vadă pe Babar. Soldaţii 
îşi luară tutun din proviziile aduse de răsculați, ceva 
băutură, şi se trântiră alături de prizonieri, în timp ce 
sclavele coceau mereu turte proaspete. 

În vremea asta Schwarz şi Pfotenhauer se dădură ceva 
mai departe şi puneau mereu întrebări lui Babar despre 
situaţia lagărului unde erau cei doi albi. Aflară de la el că 
Abd el Mot se va întoarce poimâine din noua lui expediţie şi 
dăduse ordin că dacă în lipsa lui lagărul va fi atacat, 
amândoi albii să fie imediat omorâţi. 

Cum auzi, Emil zise soldaţilor: 

Care din voi vrea să se repeadă cu o luntre până la 
corabie? 

Eu! răspunse repede slovacul. 

Trebuie să ştii că te expui la primejdii... 

Slovacul nu se teme de primejdii. 

Ştiu, ştiu, mi-ai dat dovadă că eşti un om curajos, zise 
doctorul zâmbind, dar să te avânţi singur în noapte? O să-ţi 
mai dau doi soldaţi să te însoţească. Sunt şi fiare sălbatice 
prin apropiere. 

Nu mi-e mie frică de ele. Dacă am fost eu în stare să omor 
doi lei... 

Aşa e, ai dreptate, aici sunt însă şi alte fiare; de pildă 
hipopotami, care noaptea vin pe uscat şi ziua se ascund în 


apă. Ce te faci dacă îţi iese unul înainte? 

N-are decât! Nu m-am temut de când sunt de nimic. Şi 
apoi o să-mi iau şi puşca mea care ucide elefanţi şi vin eu 
repede de hac hipopotamului, că doar n-o fi mai mare ca un 
coşcogeamite elefant. 

Nici aşa nu te las să te duci singur. la doi soldaţi cu tine. 

Fie! Eu sunt acum militar şi în armată trebuie s-asculţi de 
ordinul superiorului. 

Aşadar, vei spune lui Hasab Murat să anunţe pe 
comandanții corăbiilor noastre să vină mâine dis-de- 
dimineaţă cu vasele lor la locul unde am tras noi aseară. 
Servitorului meu îi vei porunci din partea mea să ardă nişte 
lemne răşinoase şi să-mi aducă aici funinginea amestecată 
cu niţică grăsime. 

Am înţeles, să trăiţi! Şi când să mă întorc în lagăr? 

Imediat ce vor porni corăbiile încoace, ia-le înainte cu 
luntrea şi vino de mă anunţă. 

lar am înţeles să trăiţi! 

Salută milităreşte, alese doi din soldaţi şi plecă imediat cu 
ei. 

Ce să faci cu funinginea? îl întrebă mirat pe Emil. 

Ca să mă prefac într-un negru - ceea ce o să faci poate şi 
dumneata. 

I-ascultă omule, ce, nu ţi-e bine? 

Vorbesc foarte serios. 

Vezi că mutra mea nu se prea potriveşte la măscuit. Am 
vrut şi eu odată să mă duc la un bal mascat, dar m-au 
recunoscut toţi după nas. 

Prost lucru! Va trebui deci să renunţ la ajutorul dumitale, 
deşi nu văd pe nimeni altul care ar fi putut juca atât de bine 
rolul. 

Rol? Ce fel de rol? 

Ai auzit ce spunea arabul adineauri: că în caz de atac, 
oamenii lui Abu el Mot au ordin să omoare imediat pe cei 
doi prizonieri albi. Cum intenţia noastră e să-i atacăm, 


trebuie să-i scoatem mai înainte pe ei din lagăr. Alt mijloc 
nu văd decât să mă strecor printre ei sub chipul unui negru. 

Şi-ţi mai trebuie un tovarăş? 

Da. 

Păi atunci se schimbă treaba. Merg şi eu. Fă-mă, domnule, 
şi albastru, nu numai negru, dacă-i p-aşa. 

Ca să te liniştesc, o să-ţi spun că vom întreprinde salvarea 
lor peste noapte, după ce voi împresura lagărul. Prin 
întuneric n-o să ia nimeni în seamă nasul dumitale. Şi-apoi, 
dacă suntem descoperiţi, la un semn al meu, oamenii noştri 
ne vor sări în ajutor. Atât cât vor zăbovi ei, suntem noi în 
stare să ne apărăm. 

Cred şi eu. Bine, fă-mă şi arap. Mă bucur de pe-acum să le 
trag clapa ticăloşilor. 

Trebuie însă să ne despuiem aproape până la piele şi să ne 
ungem tot trupul cu funingine şi grăsime. 

Nu face nimic, numai să-mi recapăt pe urmă chipul 
obârşiei mele adevărate. Doar n-o să rămân negru toată 
viaţa. Aşadar, punct şi ne-am înţeles. 

XV. Aventură primejdioasă. 

Pentru moment se pusese la cale tot ce era de făcut şi ar fi 
fost timp să se odihnească niţel, dar nici Emil Schwarz şi 
nici Pfotenhauer nu putură închide ochii la gândul că fratele 
şi prietenul lor era în primejdie de moarte. 

Mai era un al treilea care nu-şi găsea astâmpăr: Fiul- 
tainei, care se întorsese mai liniştit în lagăr, dar pe care 
bucuria nu-l lăsa să doarmă. Aflase în sfârşit taina vieţii sale 
şi că în curând îşi va revedea părintele. 

După ce trecu de miezul nopţii încercară şi ei să găsească 
puţină odihnă. Totuşi nu se luminase încă bine şi medicul fu 
în picioare vrând să facă o mică inspecţie prin împrejurimi. 
Savantul îl simţi şi se sculă şi el. 

Ai dormit? îl întrebă acesta. 

Nu. 

Nici eu. 

Să inspectez niţel primprejur. 


Eu o să-ţi propun ceva mai bun. 

Ce? 

O vânătoare de hipopotami. Mai mare ruşinea să fi trecut 
pe lângă mlaştina lor şi să nu fi văzut şi noi unul la faţă. Ei, 
ce zici? "Tocmai pe vremea asta se întorc ei la râu. 

Bine, merg. 

Arme ai? 

Da, puşca mea. 

N-ajunge. Cu un glonţ ori două nu dobori o namilă ca asta, 
doar dacă vei fi având gloanţe explozibile. 

Le am pe corabie, nu la mine. 

Păcat! Eu am câteva, dar nu se potrivesc la puşca 
dumitale. Ştii unde e cel mai vulnerabil punct la hipopotam? 

Da, între ochi şi ureche. 

Bravo! Mai bine e să-l ocheşti după ureche şi, dacă l-ai 
nimerit, îi sfărâmi ţeasta şi-i zboară creierii în toate părţile. 
Câte vânători de astea am făcut eu cu fratele dumitale, n- 
am păr în cap! Stai să-mi încarc puşca şi mergem. 

leşiră din lagăr. La răsărit se zărea o geană, de lumină 
atât cât să desluşească drumul. Se îndreptară spre 
mlaştină, fiindcă acolo era mai probabil că vor da de 
hipopotami. Acum se mai luminase şi se vedea bine pe unde 
treceau. Savantul se opri deodată în loc şi arătă o urmă 
ciudată. 

Ştii de unde vine? întrebă el pe Emil. 

De la un hipopotam. 

Da. la te uită bine la ea. Dihania a ieşit, din râu, a tropăit 
niţel în loc, pe urmă... 

Da. 

Ce era? A ieşit de colea din scorbura asta care trebuie să 
mişune de furnici. 

Un mic mamifer. 

Pe latineşte? 

Orycteropus aethiopicus113. 

Şi pe arâbeşte? 

Abu Batlaf, Tatăl-ghearelor. 


Da. 1 se zice aşa fiindcă are unghiile atât de lungi. Am 
văzut eu o gheară de-astea la profesorul nostru de istorie 
naturală. Avea o grămadă de lucruri rare şi nu era profesor 
rău, numai că pe mine nu mă putea suferi. 

De ce? 

Fiindcă îi puneam întotdeauna nişte întrebări la care cel 
mai învăţat om n-ar fi ştiut să-i răspundă. Prinsese pică pe 
mine şi mi-o cocea. Odată, la un examen... la adicătelea n-ar 
trebui să-ţi spun, dar între prieteni... Nu e aşa că n-o să afle 
nimeni? 

Vai de mine! Se poate? zise Schwarz, zâmbind, că era 
nevoit să asculte pentru a nu ştiu câta oară aceeaşi poveste. 

Din fericire, tocmai atunci se auzi undeva pe, aproape o 
detunătură grozavă. 

Oare cine să fi tras? întrebă savantul. Parc-ar fi dat cu 
tunul. 

Slovacul, răspunse Emil. Asta este detunătura armei lui, o 
cunosc eu. Probabil că se află în primejdie; să mergem 
repede să vedem ce ecuel. 

Săriră peste rădăcini şi cioturi, neluând în seamă piedicile 
care li se puneau în cale, şi alergară dincotro se auzise 
detunătura. După câteva secunde auziră un glas 
deznădăjduit strigând: 

Mussa' adi - to jest hrozne! Ajutor, ajutor! 

El e, zise Schwarz. Strigă după ajutor pe toate limbile pe 
care le cunoaşte, arabă, slovacă şi germană. Venim, venim 
îndată, Ştefane! răspunse apoi cu glas tare doctorul. 

Slovacul îl recunoscu după glas, căci strigă cu voce 
sugrumată de spaimă: 

Mai repede, mai repede, effendi! A deschis gura să mă 
înghită... aoleu! 

Dacă era vorba de înghiţit, apoi trebuie să fi fost vreun 
monstru care-l ameninţa pe bietul slovac, după cum înţelese 
Schwarz şi cum şi era în realitate. Când ajunse, cu savantul 
după el, la o tufă ieşită pe mal, în jurul căreia se făcea un 
mic golf de trestii, văzură un hipopotam enorm şi pe slovac 


tremurând vargă în faţa lui. Hipopotamul ieşise peste 
noapte să roadă mlădiţe şi se întorcea spre râu, când dădu 
cu ochii de slovac, care tocmai cobora din luntre, venind de 
unde îl trimisese doctorul. Omuleţul nostru, în loc s-o ia la 
fugă, se apucase să vâneze hipopotami. Pusese puşca 
enormă la ochi şi trase, fără însă să nimerească bine 
monstrul. Nu se vedea unde pătrunsese glonţul, dar 
probabil că-l atinsese undeva şi-l paralizase pentru 
moment, altminteri se isprăvea până acum cu slovacul. 
Hipopotamul căscase o gură atât de grozavă încât ar fi 
putut într-adevăr să înghită un om cât de voinic. 

Când slovacul îi văzu pe cei doi venind, căpătă curaj, ridică 
de jos puşca şi strigă: 

Acu' îl omor, nu-mi mai scapă. Dacă nu-l nimeresc, ne 
înghite pe toţi trei. 

Astâmpără-te, îi zise savantul. Nu vezi că n-are destulă 
putere glonţul tău? Stai să vezi cum îl culc numaidecât la 
pământ. 

Se aşeză ochind urechea monstrului şi trase. O 
detunătură, apoi alta, şi sfărâmături de ţeastă amestecate 
cu creieri zburară în toate părţile. Hipopotamul se clătină 
pe picioare, căzu apoi grămadă la pământ şi rămase 
nemişcat. 

De-abia acum slovacul păru că-şi dă într-adevăr seama de 
primejdia prin care trecuse. Sări îngrozit într-o parte şi 
răcni: 

Nu v-apropiaţi de el... se preface... ne înghite... acum ne 
înghite...! 

Vorbeşti prostii! zise savantul, râzând. Nici prin gând nu-i 
trece să se prefacă. De ce fugi acum de el şi n-ai fugit 
adineauri? 

Slovacul se înfurie. 

Să fi fugit? Parcă dumneata nu fugeai, dacă l-ai fi văzut cu 
gura aia mare căscată gata să te-nghită? Numai să mă fi 
mişcat din loc şi mă şi-nhăţa! 


Nu, dragul meu; trebuie să-l fi nimerit undeva în falcă, de 
aceea nu mai putea închide gura. Şi fiindcă aşa ceva nu i se 
mai întâmplase până acum, s-a speriat şi de spaimă a rămas 
ca împietrit în loc. 

Omuleţul îl privi cu îndoială. 

Nu cred una ca asta. Nu se sperie un hipopotam de o 
stârpitură ca mine. 

Dacă nu mă crezi, n-am ce-ţi face! Vorba e, bine că ai 
scăpat şi nu te-a înghiţit. 

Se apropiară de hipopotam ca să-l privească mai de 
aproape. 

Frumos exemplar, zise Emil Schwarz. Are o lungime de 
peste patru metri. 

Da, e într-adevăr frumos, răspunse savantul. Ce mai ospăț 
pentru oamenii noştri! 

O fi bună carnea lui? Eu n-am mâncat încă până acum 
carne de hipopotam. Oare ce gust să aibă? 

Minunat! N-ai decât să guşti ca să te convingi. Şi-acum ce 
facem cu el? Dacă-l lăsăm aici vin crocodilii şi-l înfulecă. 

Să rămână Ştefan aici şi noi ne întoarcem în lagăr. 

Mergeau agale căci n-aveau la ce să se grăbească, ştiind 
că oamenii de-abia se vor fi sculat, când medicul se opri 
brusc în loc, arătă spre o creangă ruptă şi zise cu glas 
înăbuşit savantului: 

Stai! Pe-aici a trecut cineva. 

Tot ce se poate, răspunde acesta cu nepăsare. 

Dumneata iei lucrurile prea uşor. În situaţia noastră 
trebuie să fim cu băgare de seamă la orice. 

Va fi fost cineva din oamenii noştri. 

Nu cred. 

Atunci o fi trecut vreun animal şi în fugă a îndoit crenguţa. 

Să vedem. 

Se aplecă şi examină cu luare-aminte pământul cleios. 
Când se ridică de jos, păru foarte îngândurat. 

Ce e, ce-ai găsit? Mutra dumitale nu-mi prea place, spuse 
savantul, îngrijorat. 


A trecut de curând un om pe-aici. Era desculţ şi a păşit cu 
băgare de seamă. 

Or fi urme mai vechi. 

Nu, sunt foarte proaspete. 

O fi venit cineva după noi să ne caute. 

Nu, nu, urmele duc spre lagăr, nu de la lagăr încoace. Să 
ne luăm după ele, dar să nu facem zgomot. 

Se întoarseră exact de unde veniseră; deodată urmele 
cotiră la stânga şi se cunoşteau şi mai bine ca până acum. 
Emil se opri, arătă spre ele şi şopti savantului: 

Spionul nu e destul de priceput. Ne-a urmărit pas cu pas şi 
trebuie să fi văzut că suntem doi. Nu s-a gândit că la 
întoarcere vom băga de seamă urma lăsată de un al treilea. 

Poate că e tot unul de-ai noştri şi n-avea nici un motiv să se 
ferească. 

Dacă ar fi aşa, nu s-ar fi întors până nu ne găsea, sau cel 
puţin ne-ar fi strigat ca să-l auzim. În orice caz, credinţa 
mea e ca era străin şi se cere să fim atenţi. Dumneata uită- 
te mereu în faţă ca să-l poţi zări înainte de a ne fi văzut el 
pe noi. 

O luară şi ei pe stânga, în direcţia care trebuia să-i ducă 
între capătul mlaştinii şi lagăr. Aici era greu de urmărit 
urmele, căci iarba şi pământul erau bătătorite de cu seară; 
de aceea Schwarz mergea cât putea mai iute, ca să mai 
poată ajunge pe cel căutat. 

Apoi copacii se răriră şi se desluşeau bine urmele pe 
pământul umed. Se adăpostiră pe după copaci înaintând cu 
băgare de seama. 

Uite-l! zise deodată savantul. 

Unde? întrebă Emil, dosindu-se după un trunchi gros. 
Numără până la al şaselea copac drept înainte; e tot aşa 
de gros ca şi ăsta unde suntem noi acum. Mi s-a părut că se 

mişcă parcă ceva. O fi individul pe care-l căutăm. 

Schwarz avea privirea mai ageră ca a savantului. Îşi aţinti 
ochii într-acolo apoi şopti: 

Ai dreptate; e cineva după copac. 


Cine să fie? 

Nu ştiu. În nici un caz unul de-ai noştri. Poartă o manta de 
blană de maimuţă de culoarea cojii de copac ca să nu se 
distingă lesne. 

De ce s-o fi oprit şi nu-şi vede de drum? 

Poate că a auzit vreun zgomot venind din lagăr şi s-a 
ascuns. Probabil că vrea să ne spioneze şi nu e singur. 

Ce e de făcut? Dacă ne vede, o ia la fugă şi-l scăpăm. 

Să-l lăsăm să ne vadă, adică nu pe mine, ci pe dumneata. 
Nu trebuie să ne simtă deocamdată. Ia-o înainte pe după 
copaci, du-te mai departe şi întoarce-te pe urmă, ea şi când 
ai veni de dincolo şi te-ai îndrepta spre lagăr. O să-l avem 
aşa între noi doi. Fă aşa ca să te vadă. Când vei fi mai 
aproape de el, o să-şi îndrepte toată atenţia asupra 
dumitale şi eu o să-i pot sări în spate. 

Hm! Ideea nu e rea. Vezi numai să nu-ţi scape. 

Fii fără grijă. De altminteri, cum oi pune mâna pe el, te 
chem; vom fi amândoi în stare să biruim un negru, ce naiba! 
Acum du-te repede, să n-apuce să plece! 

Pfotenhauer se îndepărtă binişor, iar Emil Schwarz 
rămase să pândească momentul prielnic. Văzu pe negru 
tresărind deodată şi ghemuindu-se la pământ. Îl zărise pe 
savant. Schwarz atât aştepta. Se furişă de la un copac la 
altul până ce fu numai la câţiva paşi de el. De văzut nu-l 
putea vedea, căci negrul îşi trăsese mantaua pe cap. 
Pfotenhauer trecu agale pe lângă el prefăcându-se că nu-l 
vede. Omul se ridică atunci în picioare. Dintr-o săritură, 
doctorul îi sări în spate, îl apucă de gât şi-l trase jos la 
pământ. Cu un țipăt, omul întoarse capul. Când îi văzu faţa, 
fu cât p-aci să-i dea drumul. Nenorocitul avea un obraz şi 
jumătatea nasului mâncată. Cu ochii bulbucaţi de spaimă, 
era într-adevăr hidos la vedere. Capul descoperit, tuns până 
la piele şi de culoare închisă. Vârsta nu i-o putea cunoaşte, 
părea însă sa fie destul de înaintată. Lângă el se afla o 
măciucă ghintuită şi la brâu purta un pumnal. Acestea erau 
singurele lui arme. 


Pfotenhauer venise şi el în fugă şi Amândoi reuşiră să-i 
lege mâinile la spate. 

Cine eşti tu şi ce-ai venit să spionezi aici? îl întrebă Emil în 
limba arabă. 

Omul se uită încruntat la ei şi răspunse: 

Dar voi cine sunteţi şi pentru ce m-aţi atacat? 

Fiindcă, dacă ne-ai fi prieten, nu te-ai fi strecurat hoţeşte 
în jurul lagărului nostru. 

Sunteţi vânători de sclavi ca şi cei de colo? 

Nu. Răspunde la ce te-am întrebat. Pe cine şi ce cauţi aici? 

Am venit să cumpăr vite şi alte mărfuri de la ei. 

A, eşti omul pe care-l aştepta azi ceauşul! De ce veneai pe 
furiş şi nu făţiş? 

Vroiam să văd dacă nu m-a minţit ceauşul. Te aud vorbind 
despre el şi totuşi zici că nu eşti dintr-ai lor. Cum vine asta? 

Am pornit să biruim pe vânătorii de sclavi şi am pus mâna 
pe ceauş şi oamenii săi, care acum sunt prizonierii noştri. 

Atunci v-aţi făcut stăpâni şi pe avutul lor? 

Da. Voi face însă eu târgul cu tine în locul arabilor. 

Obrazul rămas teafăr al negrului se schimonosi groaznic în 
mânia care-l cuprinse şi zise: 

Allah să te pedepsească cu focul iadului. Mi-ai luat-o 
înainte, dar nu te vei bucura multă vreme de prada ta. Dă- 
mi numaidecât drumul, altminteri, îndată ce va fi soarele 
sus pe cer, oamenii mei vor veni să vă facă praf şi ţărână. 

Nu mai spune! Sunt mulţi? 

Mai mulţi decât crezi tu! 

I-ascultă, ştii tu câţi inşi am eu sub comanda mea? 

Nu ştiu şi nici nu vreau să ştiu. Dă-mi drumul să plec! 

Şi ce va fi după ce-ţi voi împlini dorinţa? 

Nu e o dorinţă, ci o poruncă la care trebuie să te supui. Pe 
urmă vom împărţi între noi prada pe care o voi lua de la 
ceauş. 

Hm! spuse Schwarz zâmbind. Şi unde se află acum 
oamenii tăi? 


Unii aproape de tot de-aici. I-am lăsat dinadins în urmă ca 
să iscodesc mai întâi ce se petrece în lagăr. Dacă nu mă 
întorc repede, vor ieşi înaintea cetei mele de războinici care 
vin încoace să le dea de ştire că am căzut în mâna 
duşmanului. Şi atunci... nici Allah, nici eu nu vom avea 
îndurare de voi. 

Vorbeşti ca un adevărat emir de care ascultă mii de 
războinici, totuşi nu vrei să-mi spui câţi oameni ai. Eu însă 
îţi voi arăta îndată numărul supuşilor mei. Vino să vezi. 

Emil îi vorbise astfel fiindcă auzise dinspre râu un glas 
puternic care dădea o comandă şi bănuia că soseau 
corăbiile. Şi, într-adevăr, nu se înşelase. Trase pe arab după 
sine spre mal, dădu trestiile la o parte şi-i arătă într-acolo. 
Se vedeau toate cinci corăbiile trase de bărci şi împinse de 
vântul prielnic al dimineţii. Bărcile erau încărcate cu vâslaşi 
şi puntea vaselor forfotea de oameni. 

Allah akbar! Atâtea corăbii! zise arabul uluit şi înfricoşat. 
Cine sunt oamenii aceia mulţi şi ce caută aici? 

Vor să-ţi nimicească tribul. Veţi fi stârpiţi de pe suprafaţa 
pământului. Şi-acum spune, care din noi o să se ducă în 
focul iadului? Noi ori voi? 

Atâtea corăbii şi atâţia oameni!... repetă arabul speriat. 

Haidem, să-ţi mai arăt încă şi mai mulţi. 

Îl apucă de braţ şi-l trase spre lagăr. Când arabul văzu 
soldaţii, strigă îngrozit: 

Armata! Stăpâne, vrei să cucereşti întreg Sudanul? 

Nu, vreau numai să pedepsesc pe Abu el Mot. 

Abu el Mot? Altceva nu vrei? întrebă repede arabul cu o 
licărire de bucurie în ochi. Nu vrei să ataci satele 
bongoloşilor? 

Nici prin gând nu-mi trece. Ţi-am spus, vreau să scap 
lumea de un ticălos ca Abu el Mot, pe urmă plecăm p-aci 
încolo. 

Juri? 

Da. 

Pe strămoşii şi pe barba ta? 


Strămoşi da, barbă n-am. 

Atunci Allah să te binecuvânteze şi să te primească în al 
şaptelea cer! Dacă nu mi-ar fi mâinile legate, te-aş 
îmbrăţişa şi te-aş ruga să mă faci prietenul şi aliatul tău. 

Vorbeşti serios? 

Pot să fac şi jurământ, stăpâne! Seribahurile sunt o 
nenorocire pentru bieţii negri şi Abu el Mot e diavol, nu om. 
Nimeni n-a avut până acum putere şi îndrăzneală să se 
ridice împotriva lui, aşa că a robit toate ţinuturile de jur 
împrejur. Cine cutează să se apere, e pierdut; ori îl omoară, 
ori îl ia sclav. Dar când vine un mare emir ca tine, cu atâta 
armată, nu ne mai e nouă frică de nimeni şi te rugăm să ne 
primeşti printre războinicii tăi ca să luptăm cu toţii pentru 
nimicirea lui Abu el Mot. 

Vorbise cu însufleţire şi ochii îi luceau de bucurie şi 
entuziasm. Totuşi Emil vru să se asigure că nu se preface. 

Aşadar, nu eşti prietenul lui Abu el Mot? îl întrebă el. 

Eu? îl urăsc de moarte! 

Atunci cum se face că vii să faci afaceri cu ceauşul lui? 

Afaceri? râse omul, cu necaz. Da, afaceri, dar nu cum 
crede ceauşul. N-am adus nimic în schimbul vitelor. Vroiam 
să-i atacăm şi să-i omorâm pe toţi. De aceea m-am mâniat 
aşa când am auzit că ne-aţi luat-o înainte. Acum îţi las tot. 
Spune-mi numai unde e Abu el Mot. Nu prea cred să-i 
meargă bine, dacă ceauşul s-a despărţit de el. Asta m-a şi 
făcut să mă gândesc la ce-ţi spuneam adineauri. 

Care e numele tău? 

Abu ed Dabbuhs114, fiindcă eu nu mă lupt cu altă armă 
decât cu măciuca şi nu s-a găsit până acum încă nimeni să 
mă întreacă în îndemânare. 

Câţi oameni ai cu tine? 

Două sute. 

Atât de mulţi îţi trebuiau ca să birui cincizeci de inşi? 

Nu, stăpâne, nu pentru asta îi luasem. Erau însă multe vite 
de transportat şi se cerea să lucrăm repede ca să nu dea 
Abu el Mot peste, noi. Hotărâsem ca tot ce-au adus ceauşul 


şi oamenii lui să dispară fără urmă şi să nu bănuiască Abu el 
Mot cine le-a făcut de petrecanie. Acum spune, stăpâne, ce 
ai de gând să faci? 

Schwarz îl dezlegă zicând: 

Eşti liber. Dacă tot ce mi-ai spus se adevereşte, vei fi 
aliatul meu şi vei vedea cu ochii tăi pe Abu el Mot tăvălindu- 
se în ţărână la picioarele mele. 

Am spus adevărul, crede-mă. Îngăduie să chem pe un om 
de-al meu da să-l trimit acasă, călare, să spună războinicilor 
noştri ce-am hotărât. 

Mai e timp. Ziceai că vrei să trimiţi un om călare. Aveţi cai? 

Nu, am adus cu noi cămilele ca să avem cu ce transporta 
prada pe care credeam că vom lua-o de la ceauş. 

Vi se va da o parte din ea. Mă bucur însă că aţi adus 
cămilele. Aceasta ne va înlesni drumul. 

Unde? 

La Ombula, în ţinutul belandaşilor. Abd el Mot e acolo, şi a 
nimicit satul, a ucis pe cei de care nu se putea folosi şi a luat 
în sclavie tineretul şi oamenii în putere. 

Arabul rămase câteva momente ca împietrit, pe urmă 
strigă înspăimântat: 

Să ne ferească Allah să se întâmple aşa ceva. Noi trăim în 
bună înţelegere cu belandaşii şi avem rude pe-acolo. 

Vezi că Allah nu v-a ferit, fiindcă s-a şi întâmplat. 

Eşti sigur? 

Foarte sigur. Aseară a venit o ştafetă care Spunea că Abd 
el Mot se duce să mai facă şi alţi sclavi, iar Abu el Mot e în 
drum spre el. 

Atunci să plecăm repede, stăpâne, ca să scăpăm cât mai 
curând lumea de un nemernic ca el. Suntem destui ca să-i 
venim de hac. 

Aşa şi vom face. Acum hai în lagăr să mai stăm niţel de 
vorbă şi să punem la cale plecarea. 

Când ceauşul îl văzu venind, zise celorlalţi prizonieri: 

Ăsta e şeicul pe care-l aşteptam. Bine că a venit. O să-l 
punem pe el să intervină pentru noi. 


Arabul îi trânti însă un picior în spate şi mormăi indignat: 

Taci, câine râios! Bine v-a făcut! Dacă nu punea emirul 
acesta străin mâna pe voi, vă strângeam pe toţi de gât, eu, 
cu mâinile mele. Arde-v-ar focul iadului în vecii-vecilor, pe 
voi şi pe urmaşii voştri! 

Toţi se uitau miraţi la şeic, dar niciunul cu privirea pe care 
i-o aruncă Fiul-tainei, care stătea niţel mai la o parte cu 
prietenul său, Fiul-devotamentului. La vederea lui, tânărul 
sărise în picioare şi nu-şi mai lua ochii de la el. 

Ce ai? Cine e omul ăsta? îl cunoşti? îl întrebă Ben Wafa. 

Îl... Îl... mi se pare că-l... cunosc... răspunse Abd es Sirr cu 
ochii din ce în ce mai măriţi. 

Cine e? 

Nu... ştiu... nu pot să-mi aduc aminte. 

Îşi apăsă fruntea cu palma, ca şi când gestul acesta i-ar fi 
ajutat memoria, dar zadarnic. Începu să se plimbe de colo 
până colo agitat, murmura cuvinte neînţelese, alcătuia din 
silabe cuvinte, se aşeză iar lângă, Ben Wafa; pe scurt ai fi 
zis că numele îi sta pe limbă dar nu-l putea pronunţa. 

În vremea asta Emil Schwarz şi Pfotenhauer puseră pe 
şeic la curent cu situaţia. Află de la ei cine sunt, nu-şi putea 
însă lămuri multe. Un singur lucru înţelegea, că se sfârşise 
cu Abu el Mot, care va fi prins şi predat mudirului din 
Fashoda. Arabul era atât de încântat, încât ar fi vrut să 
pornească imediat cu oamenii săi dacă i-ar fi avut la 
îndemână. 

Suntem noi destui ca să fim siguri de izbândă, zise Emil. 
Nu prea am însă încredere în nuehri. Dacă-i iau cu mine, 
mă tem să nu treacă iar de partea lui Abu el Mot. Să-i las 
aici, n-am destui oameni care să-i păzească. 

Te pot ajuta eu, răspunse şeicul. 

Cum? 

Prin chaib-ul115 tribului meu. Allah l-a milostivit cu darul 
vorbirii şi inima cea mai împietrită se înmoaie la cuvintele 
lui. Când spiritul se coboară în el, pleacă din sat în sat până 
în ţinutul sulukilor. Îi cunoaşte bine pe nuehri şi ştie cum să 


le vorbească. Îngăduie-i să se urce pe corabie şi să le ţină o 
predică. Fii sigur că de-abia vor aştepta pe urmă să-şi verse 
sângele pentru tine. 

Bine, să încercăm. Să mergem acum la oamenii tăi ca să 
trimitem o ştafetă acasă la voi, să spună războinicilor voştri 
să se grăbească. 

leşiră din lagăr şi, nu departe de locul unde fusese prins 
arabul, văzură trei inşi şi patru cămile ascunse printre 
copaci. Şeicul se apropie de ei şi le spuse cu glas tare - ca 
să se convingă Emil de sinceritatea lui - ce au de făcut. 
Unul din ei porni în goană, iar ceilalţi trei veniră şi ei în 
lagăr. 

Abd es Sirr nu-şi găsea astâmpăr. Căuta cu înfrigurare să 
găsească numele şeicului. Începea mereu cu „Abu... Abu 
en...” şi se oprea. 

Nu-ţi mai aduci aminte unde l-ai văzut? întrebă Ben Wafa. 

Nu. 

Atunci degeaba vrei să-l găseşti. 

Nu, nu, dacă-mi amintesc numele lui ştiu de unde-l cunosc. 
Am impresia că omul acesta mi-ar putea face un mare bine. 

Eu în locul tău l-aş întreba cum îl cheamă. 

Aşa m-am gândit şi eu. O să-ncerc. Se sculă de la locul lui, 
se apropie de şeic şi-l întrebă: 

Stăpâne, n-ai vrea să-mi spui care ţi-e numele? Sunt tânăr, 
ce-i drept, şi ar trebui s-aştept mai întâi să fiu întrebat de 
cei mai vârstnici, Allah însă te va răsplăti pentru binele pe 
care mi-l vei face răspunzând la întrebarea mea. 

Bine, să ţi-l spun. Mă cheamă Abu es Dabbuhs. 

Tânărul îi mulţumi şi se întoarse la prietenul său. 

Nu la numele acesta m-aşteptam, zise el dezamăgit. 

Atunci nu poate fi cine crezi tu, îşi dădu cu părerea 
prietenul său. 

Ba el e, sunt sigur; chipul acesta cu un singur obraz l-am 
mai văzut eu undeva, dar pe atunci nu era încă tămăduit. 
Trebuie să fi fost tare mititel pe vremea aceea. 


La noi nu e obiceiul, ştiu însă că voi, arabii, vă porecliţi 
după o însuşire sau un semn pe care-l aveţi, nu-i aşa? 

Ba da. 

Ştii tu cum i-aş zice omului ăstuia? 

Cum? 

Abu en Nuhs el Wihs.116 

Tânărul se bătu cu mâna peste frunte şi strigă: 

Hamdulillah, am găsit... am găsit! Tu îi zici Tatăl-unei- 
jumătăţi-de-chip, dar pe-atunci numele lui era mai scurt; i 
se zicea: Tatăl-jumătăţii. Acum ştiu cine e. 

Îmi pare bine că te-am putut ajuta. Ţi-ai adus acum aminte 
şi de unde-l cunoşti? 

Da. Ne-am pomenit cu el la noi în cort cu sângele şiroindu- 
i pe obraz. Mama i-a spălat faţa şi i-a legat rănile. Pe urmă a 
zăcut multă vreme bolnav. Mă chema adesea lângă el şi-mi 
făcea jucării. Eu îi ziceam Tatăl-jumătăţii, fiindcă nu mai 
avea decât un obraz. Vederea lui mi-a trezit şi alte amintiri. 
O Allah, Allah, vreau să-l întreb despre mama şi ţara mea... 

Dacă o fiel! 

EI e, sunt sigur. Mă duc să-i spun. 

Vorbise cu atâta înfrigurare şi ridicase fără să vrea glasul 
încât fu auzit de toţi, chiar şi de şeic. 

Te-am auzit pronunţând numele Abu en Nuhs. Cine e 
acela? 

Tu, stăpâne. Nu te cheamă aşa? 

Acesta nu e numele meu, dar aşa-mi spunea cândva în 
glumă un băieţaş care-mi uşura mult suferinţele cu 
drăgălăşeniile lui. 

Unde era asta?... Spune-mi, rogu-te, mai repede... 

Se adunaseră toţi în jurul lor şi ascultau curioşi la ei. 

La Kenadem, în ţinutul Dar Runga. 

Kenadem, o Kenadem! strigă nebun, de bucurie tânărul. 

Îl cunoşti tu? întrebă şeicul. 

Nu, dar te rog în numele lui Allah răspunde mai departe, 
la ce te voi întreba. Cum ai ajuns tu atunci la Kenadem? 


Mă juruisem să mă duc la mormântul vestitului marabu 
din Tundzur. Drumul era lung, am ajuns însă cu bine la ţintă 
şi m-am închinat cum scrie la lege. Am pornit apoi, uşurat 
de păcate, îndărăt spre casă, dar între lacul Rahat Gerari şi 
Kenadem am fost atacați de o caravană de bandiți. Mulţi din 
pelerini au fost ucişi; eu m-am ales cu un obraz retezat de o 
lovitură de iatagan. Allah mi-a luat atunci pentru câtva timp 
sufletul din trup ca să nu simt durerile. Aşa m-a găsit un 
drumeţ care, văzând că mai răsuflu, m-a dus cu ella 
Kenadem, unde m-am deşteptat de-abia după ce mi-au fost 
legate rănile. 

Cum îl chema pe omul care te-a salvat? 

Barak el Kasi, emirul din Kenadem. 

Pe femeia lui ai văzut-o la faţă? 

De multe, multe ori, căci femeile din Kenadem nu se 
acoperă la faţă când s-arată oaspeţilor. Era blândă şi 
milostivă ca luna pe ale cărei raze coboară roua belşugului 
pe pământ. Toţi o aveau dragă. Emirul era un om aspru, dar 
drept, şi ne-am juruit prietenie până la moarte. Omul acesta 
îşi iubea nevasta şi copilul cu o dragoste neţărmurită. 

I-ai cunoscut tu copilul? 

Da. Era un dar de-al lui Allah, bucuria mamei lui şi 
nădejdea tatălui său. 

Şi i-a împlinit el nădejdile? 

Nu ştiu, fiindcă n-am mai fost de-atunci pe la Kenadem. 

Şi nici emirul la tine? 

Nu. Acum o lună însă, pe când eram eu plecat, mi s-a spus 
că a venit un străin care-şi zicea Barak el Kasi, emirul din 
Kenadem, şi m-a căutat. A trebuit să plece chiar a doua zi, 
aşa că nu l-am mai găsit când m-am întors. Eu cred că a fost 
o greşeală, fiindcă oamenii mei ziceau că omul acela era 
Vânătorul-de-elefanţi, pe care-l cunoaşte multă lume. 

Emirul din Kenadem şi Vânătorul-de-elefanţi e unul şi 
acelaşi om. 

Allah! S-ar putea...! 


O vei afla îndată. Îţi mai aduci tu aminte cum îl chema pe 
băiatul emirului? 

Da. Îi lipseau degetele cele mici de la picioare, de aceea i 
se zicea Mesuf et Imeni Sawabi-llidşv: Mesuf cu opt degete. 

Uită-te aici! 

Tânărul se descălţă şi-şi arătă picioarele. 

Minunea lui Allah! Ai şi tu tot opt degete la picioare... Ori 
nu cumva eşti?... Îşi curmă vorba şi se uită cu atenţie la 
băiat. Trăsăturile chipului tău nu sunt încă destul de 
bărbăteşti ca să văd dacă semeni cu tatăl tău, dar un glas 
lăuntric îmi spune că eşti copilul prietenului meu. 
Răspunde, aşa e sau mă-nşel? 

Da, stăpâne, eu sunt copilul de-odinioară pe care-l jucai pe 
genunchi şi care-ţi zicea în glumă Abu en Nuhs. Până acum 
n-am ştiut nici eu cine sunt, dar de când te-am văzut pe tine 
ştiu că sunt fiul acelui emir din Kenadem. 

Vino la pieptul meu, fiul urmaşul prietenului meu până la 
moarte! Prietenii tăi sunt şi prietenii mei şi mâna mea va 
înlătura pe duşmanii din jurul tău, zise şeicul şi strânse pe 
tânăr în braţe. Toţi înțelegeau că aceştia doi aveau multe 
să-şi spună şi-i lăsară singuri. 

Schwarz îşi aduse aminte că slovacului i s-o fi urât să 
păzească pe hipopotam şi anunţă tuturor vestea că vor avea 
un ospăț straşnic. Un Husan el Bahr fusese ucis şi se va 
împărţi tuturor din carnea lui. Vestea fu primită cu mare 
bucurie de soldaţi. 

Alergară cu toţii la mal şi-l găsiră pe Iatăl-celor- 
unsprezece-fire-de-păr cu puşca în mână. 

Ce, v-au înţepenit picioarele de nu veniţi mai repede să-l 
luaţi de aici? se răsti el la soldaţi. Nu e destul că l-am 
împuşcat pentru voi, vreţi să mă şi car cu el în spinare ca să 
vi-l aduc? 

Cum, tu l-ai împuşcat? întrebă Tatăl-râsului încremenit. 

D-apoi cine? răspunse slovacul fudul. 

Altcineva. Glonţul puştii tale e mare, nu e vorbă, dar nu 
face el o gaură atât de mare. Numai Tatăl-cocostârcului are 


astfel de gloanţe. El l-a împuşcat, nu tu, nu te mai lăuda 
degeaba. 

Taci şi nu mai trăncăni! Ai fost tu de faţă să ştii? Gura ta e 
mare ca şi a hipopotamului, dar creierul, mititel ca al unei 
furnici. N-ai auzit, mă, bubuitul puştii mele? 

Noi am auzit două bubuituri şi pentru că am văzut că 
lipsesc din tabără Sihdr Aswad şi Tatăl-cocostăârcului, am 
înţeles îndată că ei doi au tras. Şi vrei să-mi bagi mie în cap 
că tu ai fost... Spune-o altuia, nu mie, care am în capul meu 
toate satele şi noroadele, toate oraşele şi oamenii de pe 
pământ. 

Nu mai vorbi prostii! Tu nu ştii măcar unde trăiesc 
oamenii care au luat-o la fugă de spaimă când ţi-au văzut 
mutra asta de dobitoc a ta. Eu, mă, eu ştiu ceva! E limbă să 
n-o ştiu eu? Latineasca, arăbeasca... 

Ştii pe naiba! strigă Ali înfuriat. Şi de ce mă faci dobitoc, 
mă? Dobitoc eşti tu cu tot neamul tău, cu... 

Atât i-a trebuit slovacului... Se repezi la arab şi se 
încăierară în lege. Fără să bage de seamă, la malul râului se 
rostogoliră amândoi în apă. 

Soldaţii, care până atunci făcuseră haz de cearta lor, se 
speriară grozav văzând la o mică depărtare de acolo doi 
crocodili scoțând capetele afară. Dar de frica răcnetelor nu 
îndrăzneau să se apropie. 

Acum omuleţul apăru la suprafaţă. Se uită mai întâi 
speriat spre crocodili, pe urmă în juru-i după Tatăl-râsului. 
Nezărindu-l nicăieri, strigă îngrozit: 

Vai de mine! L-au mâncat crocodilii...! 

Nu, e tot sub apă, îi răspunseră soldaţii. 

O, Allah, se îneacă şi se lăsă repede la fund. 

Imediat ieşi celălalt deasupra apei şi, nevăzându-şi 
prietenul, strigă înspăimântat: 

Unde e Tatăl-celor-unsprezece-fire-de-păr! Nu-l văd... 

S-a lăsat la fund ca să te caute, îi răspunseră soldaţii. 

Săracul! Dragul de el! E în stare să moară pentru mine... 
Mă duc să-l scap. 


Se lăsă iar în apă, dar în clipa următoare apăru slovacul şi 
nevăzându-l nici de data aceasta, începu să se bocească: 

A murit! S-a înecat! Atâta vreme nu poate sta nimeni sub 
apă... Mă duc să-i scot cel puţin trupul ca să nu-l mănânce 
crocodilii. 

Astâmpără-te, omule, îi ziseră soldaţii. Acu fu aici, s-a lăsat 
afund să te caute. 

Săracul! Dragul de el! Pentru mine... Ca să mă scape... 

Se dădu iar cu capul la fund, apoi ieşiră amândoi în acelaşi 
timp deasupra apei. Se priviră un moment uluiţi, ieşiră pe 
mal şi începură să se sărute ca doi copii, în hazul soldaţilor 
care se prăpădeau de râs. 

În vremea asta corăbiile se apropiaseră de mal şi 
aruncaseră ancora. Când cei de pe punte simţiră mirosul de 
friptură de hipopotam, vrură toţi să coboare ca să se 
înfrupte şi ei, dar doctorul se temea să-i lase pe nuehri de 
capul lor. Nu prea avea încredere în ei. Tatăl-jumătăţii îl 
sfătui însă să se dea bine pe lângă oamenii aceştia semi- 
sălbatici, lăsându-i în voia lor. Orice împotrivire i-ar fi aţâţat 
poate mai rău. Soldaţii primiră totuşi ordinul să nu-i 
slăbească din ochi. 

În timp ce toţi mâncau, Emil Schwarz, Pfotenhauer şi 
căpeteniile aliate se înfruptau şi ei din slănina 
hipopotamului care, friptă pe cărbuni, avea într-adevăr un 
gust destul de bun. 

Nu e aşa că nu e rea? întrebă savantul, zâmbind, pe 
doctor. Eu ştiu însă ceva şi mai bun prin meleagurile 
acestea. 

Ce? 

O friptură de elefant, dar să ştii de unde s-o alegi. 

Carne de elefant am mai mâncat eu, nu ştiu însă care 
parte a corpului e mai bună. 

Să-ţi spun eu. S-ar putea prea bine s-avem prilejul să 
întâlnim pe aici un domn Elephas, poate chiar o cireada 
întreagă. Dacă ne-o veni vreunul în bătaia puştii, o să-ţi arăt 
eu. Ştii unde trebuie să-l nimereşti ca să mergi la sigur? 


Da, în cap, mai bine zis acolo de unde începe trompa. 

Aşa e, deşi cu un glonţ explozibil îl poţi răni mortal şi în 
altă parte. Cea mai bună bucată, e partea de deasupra a 
trompei. Să mănânci şi să-ţi lingi degetele! 

Trompa? Eu credeam că trompa e tare ca piatra. 

Te înşeli, e fragedă ca şi limba de ren. Numai că trebuie să 
ştii cum s-o prăjeşti, adică în seul de rinichi. Tii, parcă-mi 
lasă gura apă! Păcat că nu vad acum un elefant... 

Pfotenhauer! zise Emil râzând. De dragul unei trompe 
prăjite ai fi în stare să te iei la luptă cu o cireadă întreagă. 
la gândeşte-te ce-ar fi pe oamenii noştri să ne pomenim 
acum cu vreo câţiva elefanţi dând buzna peste noi! 

Dacă sunt liniştiţi n-ar fi nimic, altminteri nu prea ne-ar 
merge bine. Ştii dumneata ce se numeşte un „Pustnic”? 

Da, aşa li se zice elefanților masculi, care din pricina 
răutăţii lor nu sunt toleraţi în turmă, şi rătăcesc singuratici 
de colo până colo. Sunt extraordinar de primejdioşi. Vai de 
cine întâlneşte un astfel de singuratic în calea lui. 

Drept e că unul d-ăştia ar face harcea-parcea din vitele 
noastre. Am făcut odată o tristă experienţă cu un astfel de 
„Pustnic”, când eram la Bahr Djur. Stăteam cu doi niam- 
niami de vorbă, aşteptând să împuşc nişte specii rare de 
păsări. Deodată simţii cum se cutremură pământul sub 
picioarele mele, când... i-auzi, ce fu asta? 

Schwarz ascultă cu încordare câtva timp apoi zise: 

Parcă-ar fi undeva, departe, o cădere de apă. Nu ştiam că 
sunt şi cascade pe-aici. 

Nu, e altceva. Să nu fie vorba aceea: când vorbeşti de lup, 
lupul la uşă. Numai de-am mai avea timp să punem vitele la 
adăpost. 

Savantul sărise în picioare, puse mâinile pâlnie la gură şi 
strigă paznicilor: 

Adunați repede vitele şi duceţi-le cât mai departe! 
Elefanții, vin elefanții! 

Strigătul lui făcu pe toţi din lagăr să se îngrozească. 
Puseră repede mâna pe arme, paznicii împingeau vitele cu 


suliţele afară pe câmp, în direcţia pe care le-o arăta 
savantul agitând braţele ca nişte aripi. Zgomotul pe care-l 
auzise venea dinspre pădure, dar din pricina răcnetelor 
paznicilor, care îndemnau vitele, nu se mai desluşea acum 
nimic. Nuehrii urlau, glasul puternic al lui Pfotenhauer 
întrecea însă urletele şi răcnetele. 

Tăcere! Linişte, oameni buni, altminteri suntem pierduţi! 
strigă el. 

Se auzi iar tropotul şi pământul bubui ca şi când s-ar fi 
năruit un zid. Urmă apoi un zgomot ca scos din sute de 
trompete şi de după tufiş apăru uriaşul patruped, cu 
trompa ridicată şi ţinând coada lui, caraghios de mică, în 
sus. Unul din colţi îi lipsea, dar celălalt pe care-l mai avea 
era de-o mărime extraordinară, dovadă vârsta înaintată a 
elefantului. Era înalt de vreo patru metri şi lung cel puţin 
de cinci. 

Aspectul lui era atât de grozav şi răcnetul lui atât de 
înfiorător, încât sudanezii fură cuprinşi de panică. Aruncară 
armele şi o luară la fugă să se ascundă în tufişuri şi după 
copaci. Ţipetele lor îl făcură pe elefant să ciulească 
urechile. 

Dintr-o cauză care nu se ştia încă fusese orbit de turbare; 
acum se opri din goană şi privi în juru-i. Văzu oameni fugind 
şi puţinii rămaşi pe loc să-l înfrunte. Îşi roti trompa, o ţinu 
ridicată în sus şi se repezi spre ceată. Din aceasta făceau 
parte europenii, Fiul-devotamentului şi vajnicul Tatăl- 
râsului. Ceilalţi, până şi Tatăl-măciucii şi Hasab Murat, 
pieriseră ca-n pământ. Prizonierii stăteau nemişcaţi ca să 
nu atragă atenţia elefantului asupra lor. 

Mai era încă unul care nu fugise - Abd es Sirr, Fiul-tainei. 
Îndată ce zărise elefantul venind, se trântise la pământ şi 
începu să se târască binişor spre el. 

Fugi, fugi pentru Dumnezeu! îi strigă Fiul-devotamentului. 
E un hahşil... 

Aceasta înseamnă un hoinar, un vagabond, gonit deci de-ai 
săi din pricina sălbăticiei şi perfidiei lui. 


Are dreptate, zise Pfotenhauer, e un hahşil. Gloanţele 
noastre nu-i pot face nimic. Dacă ale mele nu-l nimeresc, 
ne-am dus toţi pe copcă. 

Stăteau toţi îngrămădiţi la un loc cu puştile întinse, dar 
locul vulnerabil nu-l puteau ţinti, fiindcă elefantul ţinea 
trompa ridicată. 

Totul se petrecuse, bineînţeles, mai repede decât 
povestim. Animalul se apropie până la o distanţă de cel mult 
patruzeci de coţi. 

Împrăştiaţi-vă şi trageţi dintr-o singură parte! strigă 
savantul. 

Sări la o parte urmat de ceilalţi - afară de slovac, care se 
lăsase în genunchi şi îndreptase ţeava armei spre gura 
elefantului. 

Allah, ajută-mi să-l nimeresc în creieri, altminteri îmi 
zdrobeşte dobitocul ţeasta... 

Apăsă pe trăgaci şi împuşcătura lui avu un efect îndoit. 
Smucitura fu atât de puternică încât patul îl izbi drept în 
cap şi-l făcu să se prăbuşească la pământ. 

Lisir 'rak - poftă bună, cu mine s-a isprăvit! strigă el şi 
rămase cu ochii zgâiţi la elefant. 

Dar monstrul nu lăsă în jos trompa ca să-l apuce sau să-l 
zdrobească dintr-o lovitură. Nu mişcă trompa; mai mult 
încă, nu se mai mişcă nici el. Acesta era al doilea efect al 
glonţului tras de slovac. Îl oprise în loc din fugă, bineînţeles 
că numai pentru câteva momente, care fură totuşi de-ajuns 
pentru salvarea slovacului. 

Tatăl-râsului văzu primejdia în care se afla prietenul său şi- 
i strigă: 

Fugi, fugi repede, că-l ţin eu în loc! 

Sări înaintea monstrului şi-i descărcă un glonţ în trompă, 
fără să obţină însă efectul dorit. Ar fi fost şi el pierdut odată 
cu prietenul său dacă Fiul-tainei n-ar fi avut timp în această 
scurtă pauză să-şi aducă la îndeplinire planul. 

Abd es Sirr se ţinuse ceva mai la o parte şi elefantul 
trecuse pe lângă el fără să-l vadă, dar se oprise în loc când 


îl nimerise glonţul slovacului, în clipa când se auzi însă 
detunătura lui Hagi Ali, Fiul-tainei sări în picioare, se apucă 
de laba dinapoi a animalului şi i-o reteză dintr-o singură 
mişcare până la os. Dacă n-ar fi nimerit locul exact sau 
cuțitul nu i-ar fi fost destul de ascuţit, ar fi fost făcut praf cu 
o singură lovitură. Elefantul întoarse capul să vadă cine l-a 
atacat, dar în acelaşi timp mai văzu şi altceva care-l îngrozi 
şi mai mult, Atenţia tuturor fusese îndreptată până acum 
numai asupra acestuia şi nu luaseră în seamă tropotul care 
se auzea apropiindu-se mereu. Bătrânul „Pustnic” cutezase 
să se apropie de o turmă de semeni de-ai săi care îl 
goniseră şi-acum îl urmăreau de-aproape. Când cotise 
mlaştina îl pierduseră din ochi. Cum îl zăriră se repeziră 
spre el să-l omoare cu lovituri de trompă. Elefantul înţelese 
că de-aici era primejdia mai mare, de aceea o luă la fugă 
şchiopătând, fără să se mai răzbune pentru rănile primite. 

Urmăritorii săi cu patru picioare erau în număr de 
doisprezece şi păreau să formeze o singură familie. Era o 
ceată mult prea numeroasă ca să încerce să se ia la luptă cu 
ei. Familia era alcătuită dintr-un elefant bătrân, patru 
feciori, patru femeiuşti şi trei pui. În goana lor după fugar 
nici nu luară în seamă pe fiinţele acelea cu două picioare. 
Alergau ca turbaţi înainte. Numai puii rămaseră mai în 
urmă. Slovacul şi prietenul său săriseră repede într-o parte 
ca să nu fie călcaţi de fugar. Când văzuse pe elefanţi 
apropiindu-se, savantul strigă camarazilor săi: 

Lăsaţi pe toţi să treacă şi trageţi numai în pui; femelele le 
avem pe urmă sigur. 

În acelaşi timp ochi trompa unuia din pui; Emil Schwarz 
făcu la fel. Gloanţele porniră în acelaşi timp, apoi se auzi iar 
o detunătură şi savantul trase în puiul al treilea. Gloanţele 
lui explozibile avură un efect fulgerător. Amândoi puii de 
elefanţi se prăbuşiră la pământ cu ţeasta sfărâmată. Emil 
ochise şi el în acelaşi loc dar glonţul lui nu avu atâta putere. 
Elefantul se opri din fugă, trompa i se legăna ca o limbă. de 


pendulă încoace şi-ncolo, scoase un răcnet grozav de 
durere şi începu să se clatine pe picioare ca un om beat. 

Îi ajunge, zise Pfotenhauer. Acum repede după copaci, 
repede, repede... 

Porni în goană spre marginea pădurii, urmat de ceilalţi, 
afară de Abd es Sirr şi Ben Wafa care se lăsară la pământ 
căutând să se ascundă în iarbă. 

De ce să fugim? întrebă Tatăl-râsului pe savant când fu 
lângă el. Păi n-am biruit? 

Uite-i că vin. Încărcaţi repede armele; femeiuştele vor voi 
să-şi răzbune puii, zise aceşti, neluând în seama vorbele 
arabului. 

Aşa şi era. Mamele auziseră răcnetul puiului rănit de Emil 
şi se întoarseră din drum. Când ajunseră lângă pui, 
începură să-i miroasă cu trompa, pe urmă mama puiului 
rănit îi pipăi cu trompa rana, îl mângâie şi se lipi de el ca să- 
l sprijine. Dezmierdările şi ajutorul ei fură zadarnice. Puiul 
de elefant se lăsă într-o rână, pe urmă rămase nemişcat. 
Celelalte mame înţeleseră şi ele că puii lor erau morţi; 
ridicară trompele şi începură să urle a jale de ţi se făcea 
părul măciucă. 

Acum vine răzbunarea, zise Pfotenhauer. Au să pornească 
să ne caute. 

Îmi vine să cred că ne merităm pedeapsa, răspunse 
medicul. Durerea lor te înduioşează. 

Bine zici. Omul e fiara cea mai cumplită din câte există. 
Dar ia te uită! Şi arătă spre grupul de elefanţi. 

Văd. Una din mame a căzut lângă puiul ei şi-l jeleşte. 

A, încă una! Acum ştiu ce e. Dumneata nu? 

Nu cumva Fiul-tainei a... 

Da. El şi cu Ben Wafa. Curajoşi băieţi! S-au furişat lângă 
ele şi le-au înfipt cuţitele în pântece. Acum să ne ducem să 
le dăm bietelor animale lovitura de graţie. Şi-apoi mi-e 
teamă să nu se întâmple ceva băieţilor. 

Cu un glonţ de fiecare puseră capăt agoniei elefanților. 


Aşa, acum nu mai simt nimic, zise savantul încărcându-şi 
iar puşca. Frumoasă vânătoare, n-am ce zice. Şase elefanţi 
în mai puţin de un sfert de ceas! 

Atâta măcel fără nici un folos... răspunse Emil. 

Cum aşa? 

Ce să facem cu atâtea hoituri? Şi-apoi femeiuştile n-au 
colţi şi puii şi mai puţin. 

Eu sunt de altă părere. S-ar putea întâmpla să avem chiar 
mare folos de pe urma vânatului nostru. Nu putem şti dacă 
vom avea destule merinde pe drum. 

Ce tot spui dumneata! Aici sunt aproape douăzeci de mii 
de ocale de carne. Nu se poate consuma atât în două zile, şi 
mai mult tot nu ţin. 

Atunci nu-i cunoaşteţi pe sudanezii noştri. Ăştia nu 
mănâncă, ci „crapă”! Şi-apoi nu e numai carne, mai sunt 
piei, oase şi zgârciuri. Dar ia fă bine şi-ţi încarcă puşca, 
fiindcă n-am isprăvit încă. 

Crezi că au să mai vină şi alţi elefanţi? 

Alţii nu, ci ăştia care au mai fost. Când or vedea că lipsesc 
cucoanele, îl lasă pe fugar în plata Domnului şi se întorc să 
le caute. Elefanții se pricep să găsească urmele ca şi 
oamenii. 

N-aş vrea însă să-i omorâm şi pe ei. 

N-o să-i omorâm, deşi e păcat de atâta fildeş. Aha, ia te 
uită la sudanezii noştri, acum când a trecut primejdia scot şi 
ei nasul afară. 

Aşa şi era. leşeau unul câte unul de după tufe şi veneau 
cam codindu-se spre elefanții ucişi. 

În timp ce se apucară să spintece animalele, se auzi 
dinspre partea unde paznicii puseseră vitele răcnete 
amestecate cu mugete grozave. 

Ce-o mai fi şi asta, nu cumva s-au speriat vitele? zise Emil 
îngrijorat. 

Tot ce se poate. S-aşteptăm să vedem ce s-a întâmplat, 
răspunse Pfotenhauer. 


Nu trebuiră să aştepte prea mult. Văzură oameni fugind 
care-ncotro zbierând cât îi ţinea gura: El hahşil, el hahşil şi 
un taur gonind ca nebun spre ei, fugărit de elefantul de 
adineauri, îl cunoscură imediat, fiindcă-i lipsea unul din 
colţi. 

Ei drace, ştii că stăm prost! zise savantul îngrijorat. 

Taurul e pierdut, fiindcă elefantul aleargă mai repede 
decât el, îşi dădu cu părerea doctorul. 

Uite-l că vine spre noi. Să nu ne mişcăm, ca să nu atragem 
atenţia elefantului. 

Acesta ajunse din urmă taurul, îi înfipse colţul în burtă şi-l 
aruncă din fugă în aer. Taurul căzu cu o bufnitură la 
pământ, apoi vru să se ridice de jos, dar elefantul îl apucă în 
trompă, îl aruncă iar ca pe o minge, îl trânti la pământ şi 
începu să-l calce în picioare şi să-l izbească cu trompa unde 
nimerea. 

Elefantul, înnebunit de furie, nu se mulţumi numai cu atât; 
se uită în juru-i, căutând o nouă victimă. Zări micul grup de 
oameni şi porni în goană într-acolo. 

Fugiţi în pădure şi urcaţi-vă în copaci! strigă Pfotenhauer. 
Nu încercaţi să trageţi fiindcă ar fi de prisos; e imposibil să- 
| nimerim. 

Toţi o luară la fugă de le sfârâiau călcâiele. Mai ales 
slovacul alerga de nici nu i se vedeau picioarele. 

Domnule doctor, strigă el din fugă, trage, trage în elefant, 
altminteri ne-ajunge şi ne spintecă pe toţi! 

După el venea prietenul său Tatăl-râsului. Făcea nişte 
sărituri de panteră şi urla să-i iasă sufletul: 

O, Allah! O soartă! O veşnicie! M-ajunge elefantul, 
blestematul, afurisitul! Ducă-se mai înainte în iad, tocmai la 
fund şi cât mai adânc! 

Sudanezul nu poate să tacă. E flecar din fire, vorbeşte şi 
ţipă chiar atunci când ar fi în paguba lui. 

Abd es Sirr şi Ben Waffa răcneau şi ei, probabil însă cu 
intenţia să sperie elefantul. Alergau mai mult spre dreapta, 
pe când elefantul fugea în linie dreaptă că şi slovacul şi 


Hagi Ali. Ceilalţi cotiseră la stânga. Băgară de seamă că 
elefantul se îndepărtase, de aceea se opriră în loc. 

De când sunt n-am alergat aşa, zise savantul gâfâind. Uite 
cum aleargă elefantul spre tufiş. A pus ochii pe omuleţul 
nostru şi pe bunicul oraşelor şi noroadelor. Să ne ducem 
repede să-i salvăm. 

Stai! îl opri Emil apucându-l de braţ. Să nu ne expunem 
degeaba. S-au ascuns în tufiş şi nu le poate face nimic 
elefantul; pe când dacă s-ar întoarce şi ne-ar vedea, nu ştiu 
zău dacă am mai scăpa. 

„Haimanaua” sau „Pustnicul” - cum vrei să-i spui - ajunse 
la tufiş şi intră în desiş sfărâmând crăcile sub labele lui, ca 
şi când ar fi călcat pe iarbă. Slovacul auzi trosnind în urma 
lui, dar nu îndrăznea să se uite îndărăt ci fugea mereu 
drept înainte. Deodată se poticni de o rădăcină şi râmase 
lat la pământ. Tatăl-râsului trecu ca o săgeată pe lângă el, 
dar nici nu-l văzu. Slovacul se ridică repede de jos şi porni 
în goană spre malul mlaştinii. Văzu un copac înalt cu 
trunchiul gros înaintea lui. Ridică ochii şi zări pe Ali cocoţat 
pe o cracă. Sări după el, dar când vru să treacă pe o altă 
cracă, unde nu l-ar fi putut ajunge elefantul, văzu că e cu 
neputinţă. Copacul fusese cândva lovit de trăsnet şi nu mai 
avea decât trei crăci, dintre care una ciuntită, pe care 
şedea Ali, a cărui faţă lucea de bucurie, ca şi când s-ar afla 
în al nouălea cer, nu în primejdie de moarte. 

O, Allah, ce să mă fac? strigă omuleţul deznădăjduit. Nu 
puteai s-alegi şi tu alt copac? Toţi sunt mai înalţi şi au şi 
crăci mai multe decât ăsta... Elefantul o să mă culeagă de 
pe pom cum ai culege un măr copt... 

Cine te-a pus să te iei după mine? rânji celălalt cu 
satisfacţie. Eu sunt la adăpost. Până aici n-ajunge trompa 
lui, şi altceva n-are ce să-mi facă. 

Dar până la mine da, se tânguia slovacul cu disperare. O, 
Allah, Allah, uite-l că vine! 

Într-adevăr, pârâiturile şi trosniturile se auzeau tot mai 
aproape. 


Caţără-te pe craca ailaltă, îl sfătui Ali. E destul de groasă 
ca să te ţină şi atârnă, deasupra apei. Dar repede, repede, îl 
văd de-aici cum vine turbat spre copac. 

Omuleţul se căţără ca o pisică pe trunchi şi încălecă pe 
cracă. Greutatea trupului său făcu să se aplece craca până 
aproape de oglinda apei. Aici nu-l mai putea ajunge 
elefantul; răsuflă uşurat crezând că a scăpat, dar când îşi 
aruncă ochii în jos văzu un hipopotam scoțând capul din 
apă. 

Allah kerihm! răcni el îngrozit. Îndură-te, Doamne! Aici e 
un cuib de hipopotami... 

În clipa aceea ajunsese şi elefantul la copac şi ţipătul 
slovacului îl făcu să se uite în sus. Nu văzuse încă decât pe 
Ali care striga de sus prietenului său: 

Ţine-te bine, nu te lăsa! Dacă te înhaţă husanul eşti 
pierdut. 

Elefantul clipi din ochii lui mititei, scoase un muget şi 
ridică trompa spre Hagi Ali. Din fericire nu-l putea ajunge. 
Tatăl-râsului îşi strânse bine picioarele sub el şi strigă cu 
bucurie şi teamă: 

Încearcă, de, dacă-ţi dă mâna! Nu-mi pasă mie de ţine, 
fecior de câine! Hai, urcă-te după mine, ce mai stai? 

Elefantul înţelese că nu-i poate face nimic, şi-şi îndreptă 
privirile spre slovac. Dar nici pe acesta nu-l putea ajunge. 
Omuleţul credea că-i face în necaz zicându-i râzând: 

Aha, ai poftit la carnea mea, ai, urecheatule? Vino 'ncoa', 
dacă poţi, să ne strângem niţel în braţe... O să-ţi arăt eu... 

N-apucă să-şi sfârşească vorba căci elefantul se gândi să-şi 
ajungă pe altă cale scopul. Îşi încolăci trompa în jurul crăcii 
şi începu s-o scuture cu atâta putere încât Tatăl-celor- 
unsprezece-fire-de-păr zbură în aer şi căzu în apă. 

Încordarea elefantului fusese atât de mare încât îşi pierdu 
şi el echilibrul, alunecă pe pământul cleios al - malului şi 
căzu în mocirlă. Vru să se ţină de cracă, dar sub greutatea 
trupului său enorm craca se rupse cu o trosnitură grozavă 
şi pachidermul se duse la fund. leşi însă imediat la 


suprafaţă, adică mai înainte trompa, ceea ce-i pecetlui 
soarta. Elefantul căzuse nu departe de hipopotam; acesta 
căscă fălcile lui grozave, apucă; în ele trompa şi se lăsă 
afund. Câteva momente apa se învolbură roşie de sânge, 
apoi elefantul apăru fără trompă. Scoase nişte răgete 
grozave de furie şi durere şi se uită în juru-i, căutându-şi 
duşmanul. Îl văzu la câţiva paşi de el; se repezi la 
hipopotam şi-i înfipse colţul cât era de lung în burtă, apoi 
pieriră în apă. 

Din când în când ieşeau amândoi la suprafaţă. Lupta era 
grozavă. Hipopotamul nu se putea scutura de elefant şi 
elefantul de hipopotam. Apa roşie de sânge ţâşnea în valuri 
mari în jurul lor, aşa că nu se putea urmări bine 
încăierarea. 

În vremea asta slovacul se lupta din răsputeri să ajungă la 
mal ca să nu fie ajuns de crocodili. Reuşi cu mare greu; apa 
curgea şiroaie de pe el. Totuşi se întoarse spre apă şi zise 
amenințând cu pumnii spre cei doi monştri care se luptau 
mereu: 

Hamdulillah, sunt salvat! Vroiaţi să mă mâncaţi, 
spurcăciuni! Acum o să vă înghită Şeitan pe voi cu toţi 
urmaşii voştri... Veniţi încoace cu toţii să vedeţi cum am 
biruit eu un hipopotam şi un elefant în acelaşi timp. 

Aceste cuvinte erau adresate lui Emil Schwarz şi 
Pfotenhauer, care alergau într-un suflet spre mal. 

Da, da, veniţi, veniţi repede! strigă şi Hagi din copac. Nu 
mai e nevoie să-i omorâm noi, se mănâncă singuri unul pe 
altul. Uitaţi-vă la Tatăl-trompei... trage pe hipopotam după 
el pe mal, fiindcă nu-şi mai poate scoate colții din burta lui. 
O să-i ia dracul pe amândoi, ia acuş... 

Hipopotamul era mort. Elefantul reuşise să pună labele pe 
mal dar nu putea scăpa de hipopotam; răgea de furie şi 
sângele îi ţâşnea cu putere din gură. 

Pentru noi primejdia a trecut, zise savantul. Să punem 
capăt comediei. 


Duse puşca la ochi, ţinti şi trase. La întâia detunătură 
monstrul se clătină; la a doua se prăbuşi pe mal şi se 
rostogoli îndărăt în apă. 

Ca o veveriţă cobori Hagi Ali de pe cracă. 

Fachrulillah, - laudă lui Allah! strigă el triumfător. Vitejia şi 
şiretenia mea l-au biruit. Toată lumea o să mă proslăvească 
şi o să mă laude când s-o înfrupta din carnea lui. 

Taci! se răsti slovacul. Ce-ai făcut tu la o adică? Te-ai 
cocoţat în copac şi ai stat frumuşel la adăpost până ce s-a 
isprăvit. Pe când eu, da, eu, eu sunt un adevărat viteaz! 

Zău? zise Hagi strâmbându-se de indignare. Tu şi viteaz! 
Ia s-auzim şi noi ce vitejii ai făcut de când te ştiu eu! Uită-te 
la tine, mă caraghiosule! Eşti ud ca un căţel scos din apă. 
Te-a aruncat elefantul cât colo, pe când pe mine nici nu m-a 
clintit din loc. 

Nu vorbi prostii, lăudărosule! Dacă nu eram eu să m-arunc 
dinadins în apă ca să păcălesc pe elefant şi să-l ademenesc 
după mine, nu mai scăpai tu cu viaţa, aşa să ştii! Ei, cine e 
mai viteaz, eu ori tu? 

Probabil că ar fi ajuns la urmă să se încaiere dacă în 
momentul acela n-ar fi alergat toţi sudanezii în ţipete de 
bucurie să se încredinţeze că elefantul e într-adevăr mort. 
Săreau şi jucau ca nebunii pe mal şi cu mare greu reuşi 
doctorul să-i potolească. 

Aduseră frânghii de pe corabie ca să tragă la mal monştrii 
ucişi. Emil şi Pfotenhauer se întoarseră însă în lagăr, 
temându-se ca elefanții să nu se întoarcă. 

XVI. Deznodământul se apropie. 

Din fericire teama lor nu se adeveri, dar, cum ajunseră în 
lagăr, unul din oamenii rămaşi pe mal veni în fugă să le 
spună că se zăreşte o barcă îndreptându-se spre mlaştină. 

Emil Schwarz alergă cu Pfotenhauer imediat la râu urmaţi 
de încă vreo câţiva. Pe fâşia îngustă a Nilului înainta o barcă 
vâslită de mai mulţi inşi. Doctorul se uită prin ochean, îl 
întinse apoi savantului care, cum îşi aruncă ochii într-acolo, 
zise lui Ben Wafa: 


E o barcă de a niam-niamilor voştri. Oare ce-or fi vrând? 
Uită-te şi tu. 

Tânărul privi prin ochean, apoi îi răspunse foarte 
îngrijorat: 

Un vas de război de-al nostru. Pentru ce-o fi venind? Văd 
la cârmă pe Wahafi, cel mai deştept dintre războinicii 
noştri, care cunoaşte cursul şi malurile râului până devale 
la lacul Ombaj. Trebuie neapărat să-l întreb ce s-a 
întâmplat. 

Porni în fugă în lungul malului mlaştinii şi ajunse la capătul 
ei tocmai când barca trăgea la mal. Îl auziră strigând ceva 
spre vâslaşi şi glasuri bucuroase răspunzându-i. Pe urmă 
tânărul sări în barcă şi vâslaşii porniră repede, spre grupul 
de oameni care îi aşteptau cu nerăbdare. 

Wahafi, cârmaciul, recunoscu de departe pe Tatăl- 
cocostârcului şi-i strigă vesel: 

Ce bine-mi pare că te văd, stăpâne! Nu venim singuri, ci 
însoţiţi de un mare număr de războinici. 

Pentru ce? întrebă savantul, în timp ce barca trăgea la mal 
şi oamenii coborau din ea. 

A fost un negustor din Metambo la noi, care a trecut mai 
întâi pe la seribahul lui Abu el Mot şi ne-a spus că acesta va 
veni să ne atace îndată după ce se va întoarce. Atunci 
căpetenia noastră a hotărât să i-o luăm noi înainte. Şi-a 
adunat toţi războinicii şi m-a trimis pe mine să văd cum stau 
lucrurile la seribah. 

Ţi-o putem spune noi chiar acum. Şi unde trebuie să-i duci 
răspunsul? 

La locul unde se revarsă râuleţul Nirrheh în Nil. Va sta 
ascuns acolo cu întreaga flotă, până ce mă voi întoarce eu. 

Câţi oameni aveţi? 

Peste cinci sute, unul mai viteaz decât altul. Şi bărci 
destule. 

Cu atât mai bine. Suntem noi, nu e vorbă, destui, dar fiind 
mai mulţi, vom birui mai repede pe duşman. În cât timp 
puteţi ajunge de-aici unde vă aşteaptă căpetenia? 


În cel mult o zi. 

Atunci e timp. Hai cu noi în lagăr, fiindcă avem multe de 
vorbit. 

Ţinură sfat şi hotărâră ca Wahafi să pornească imediat ca 
să-i spună căpeteniei ce era de făcut. Niam-niamii trebuiau 
să pornească fără zăbavă de unde erau, direct la Ombula şi 
să se întâlnească acolo cu Schwarz, Pfotenhauer şi oamenii 
lor. 

Tocmai se pregătea Wahafi de plecare, când zăriră un 
călăreț venind dinspre răsărit. Savantul duse ocheanul la 
ochi: 

Un alb, zise el. Înarmat până-n dinţi. Oare cine să fie? 
Wahafi se uită şi el. Probabil că învățase de la savant, în 
timpul şederii lui la niam-niami, cum să se servească de un 
astfel de instrument. Cum văzu chipul călăreţului, strigă 

înspăimântat: 

Ăsta e Dauwari, cercetaşul. Ori pe unde trece el, moartea 
şi nenorocirea îl urmează: 

Îl cunoşti? întrebă doctorul. 

Mult prea bine, deşi el nu m-a văzut; niciodată. L-am 
întâlnit o dată la moroşi. Cum a plecat el, a venit caravana 
de sclavi şi a pustiit ţinutul. Se abate prin toate satele şi 
cunoaşte pe toţi vânătorii de sclavi, fiindcă face afaceri cu 
ei. 

Străinul nu păru defel intimidat. Veni de-a dreptul la ei, 
descălecă, salută şi zise lui Emil: 

Am fost trimis la voi. Nu sunteţi oamenii lui Abd el Mot? 

Dar tu cine eşti? îl întrebă doctorul, ocolind răspunsul. 

Sunt soldat şi m-am întâlnit cu caravana de sclavi de sub 
comanda lui. M-a luat în serviciul său şi m-a trimis să vă 
spun să vă duceţi imediat la munţii Guta, ca să vă întâlniți 
cu el la râpa Suwar, unde vă aşteaptă. 

Ce caută acolo? 

Vrea să atace nişte sate de-ale mundoşilor. Va sosi 
poimâine la locul de întâlnire. Dacă vă grăbiţi, puteţi fi şi voi 
a doua zi acolo. 


Cum te cheamă pe tine? 

Amar Ben Suba. 

Schwarz îl privi scrutător. Omul îi susţinu privirea cu un 
zâmbet de nepăsare. Trăsăturile chipului său dovedeau 
curaj şi îndrăzneală, dar nu inspirau încredere. 

De ce minţi? îl întrebă Emil cu asprime. 

Străinul trase pistolul de la brâu şi răspunse cu glas 
ameninţător: 

Să nu mai spui a doua oară că te împuşc fără şovăială. Nu 
îngădui nimănui să mă insulte. 

Dacă îşi închipuia că astfel va speria pe german, se înşela 
amarnic. Acesta îi dădu peste mână şi făcu să-i sară pistolul 
în aer; smuci puşca de pe umăr şi-l pocni cu patul în cap cu 
atâta putere încât căzu jos ameţit. Într-o clipă fu complet 
dezarmat şi legat burduf. 

Când îşi veni în simţiri şi se văzu legat, strigă înfuriat: 

Aşa vă purtaţi voi cu trimisul superiorului vostru? Abd el 
Mot o să vă înveţe el minte când o veni, fiţi pe pace... 

Taci, ticălosule, nu ne temem noi de amenințările tale. Eşti 
un mincinos şi degeaba vrei să ne faci să credem că vii din 
partea lui Abd el Mot. 

Atunci nu m-ai înţeles bine. 

Mai bine decât crezi tu. Te cunoaştem noi. Eşti Dauwari, 
agentul şi misitul vânătorilor de sclavi. 

Te înşeli. 'Tot ce v-am spus e adevărat şi, dacă nu ascultați 
de ordinul pe care vi l-am transmis, o s-aveţi de-a face cu 
Abd el Mot, aşa să ştiţi! 

Vrei să spui cu Abu el Mot? 

Nu, pe mine Abd el Mot m-a trimis. 

Aşa? Ia spune, rogu-te, când a trimis ştafeta cealaltă? 

Nu ştiu, nu mi-a spus. A mai trimis pe cineva? 

Întocmai. Dacă ai veni din partea lui, ai şti că a trimis cu o 
zi înainte un alt ordin. Unde te-ai întâlnit cu el? 

La Ombula. 

Nu mai e acolo. O să-ţi tragem acum câteva nuiele la talpă, 
ca să mărturiseşti adevărul. 


Să nu îndrăzneşti! Răzbunarea mea ar fi teribilă. 

Vierme, cutezi să mă ameninţi! Asta e o obrăznicie pentru 
care-ţi vei primi imediat pedeapsa. Care dintre voi se 
pricepe să dea la tălpi? 

La întrebarea lui se oferiră peste douăzeci de inşi. Tăiară o 
cracă groasă, întinseră pe Dauwari pe spate, unul i se aşeză 
pe pântece, îi legară picioarele de craca pe care o ţineau 
doi oameni, un altul aduse o nuia groasă cât un deget şi 
începu să-i tragă la tălpi. 

Dauwari strânse dinţii ca să nu ţipe. Nu se putu însă 
stăpâni multă vreme. La a treia lovitură răcni ca o vită la 
tăiere şi strigă: 

Staţi că mărturisesc! Nu mai daţi că mă omorâţi... spun... 
spun tot... 

Emil făcu semn omului să se oprească. 

Răspunde la ce te voi întreba, dar să nu minţi că pun să te 
omoare în bătaie, ai înţeles? Aşadar nu e adevărat că vii de 
la Ombula şi nu te-ai întâlnit cu Abd el Mot. 

Nu, gemu ticălosul. 

Ci te-ai întâlnit cu Abu el Mot şi homrii lui? 

Da. 

Şi te-a trimis să ne spui ceea ce ai repetat adineauri. 

Aşa e. 

Cu ce scop? Ce plănuieşte? 

Dauwari se codi cu răspunsul. 

Nu căuta să născoceşti vreo minciună, fiindcă îl vezi iar pe 
dracu'. Ştiu şi fără să-mi spui tu intenţiile lui Abu el Mot. 
Vrea să ne atragă într-o cursă. E sau nu aşa? 

Omul tăcu şi se uită cu o privire plină de ură la german. 
Sudanezul îi trase două bețe zdravene şi ticălosul începu să 
răcnească iar. 

Staţi, staţi că spun! Da, aşa e. Vrea să vă atragă în cursă; 
planul lui e să vă prindă la râpa Suwar şi să vă omoare 
acolo pe toţi. 

Cine? Abu el Mot n-are decât vreo câţiva oameni cu el. 
Vrea să se ducă la Abd el Mot ca să-l ia împreună cu ceata 


lui la râpă? 

Da. 

Totuşi ştie că şi aşa e prea slab împotriva noastră; îi 
trebuie deci ajutoare. Bănuiesc că a trimis pe unul din 
homrii lui ca să-şi recruteze alţii, şi cum printre negri nu va 
găsi ce caută, se va adresa unui alt seribah. Da? 

Dauwari nu răspunse, dar văzând că sudanezul se 
pregăteşte iar să dea, strigă: 

Stai că spun! Abu el Mota trimis doi homri la seribahul 
Ulambo, al cărui proprietar e un bun prieten de-al lui. 

Bine. Te sfătuiesc să fii cuminte. Eşti în puterea mea şi 
trebuie să-ţi dai seama că nu glumesc. Ai venit la noi ca 
spion, şi trădător, meriţi deci moartea. Dacă însă voi vedea 
că eşti sincer, îţi voi da drumul să pleci fără să-ţi fac nimic. 

Adevărat? întrebă repede Dauwari. Jură! 

Eu sunt creştin; cuvântul meu e ca şi un jurământ. Se 
bizuie mult Abu el Mot pe nuehrii lui care au căzut pe urmă 
în mâinile noastre? 

Da. Deoarece mi-ai dat cuvântul să-mi laşi libertatea, îţi voi 
spune tot ce ştiu. Abu el Mot bănuieşte că i-ai ademenit 
nuehrii. M-a trimis să vorbesc într-ascuns cu ei şi să le 
făgăduiesc orice vor cere ca să se revolte în drum împotriva 
ta şi să treacă iar de partea lui. 

Cum „în drum”? În ce fel şi-a închipuit Abu el Mot acest 
cuvânt? 

Eu să vă conving să vă lăsaţi aici corăbiile şi să vă duceţi 
pe uscat la râpă. 

Hm! Drumul ar dura două zile şi în vremea asta multe s-ar 
putea pune la cale împotriva noastră. Acum ştiu destul şi te 
las în pace deocamdată. Vei rămâne însă legat până ce voi 
crede eu de cuviinţă; pe urmă te las liber, dar bătaia pe 
care ai mâncat-o a fost binemeritată. 

Dauwari fu dus mai la o parte ca să nu poată vorbi cu 
nimeni din lagăr, apoi Emil Schwarz, Pfotenhauer, Tatăl- 
jumătăţii, Wahafi, Hasab Murat şi câţiva din cei mai de 
seamă ţinură sfat. Atât Wahafi cât şi Fiul-devotamentului şi 


Abd es Sirr cunoşteau foarte bine munţii Guta şi râpa 
Suwar. Denumirea vine de la pluralul cuvântului sure şi 
înseamnă „Capitole din Coran”. Wahafi explică astfel de 
unde îşi trage râpa sau văgăuna numele: 

În văgăuna asta a locuit odată un cucernic predicator al 
Islamului care se străduia să convertească pe negri la 
mahomedanism, dar aceştia n-au vrut să-l asculte şi l-au 
omorât. Înainte te moarte, predicatorul i-a blestemat şi de 
atunci copacii s-au uscat, nici o rouă n-a mai căzut pe iarbă; 
toate vietăţile au fugit sau au pierit din văgăună. A venit pe 
urmă un alt imam care a ridicat blestemul. A sădit atâţia 
palmieri câte sure are Coranul, adică o sută patrusprezece, 
şi la fiecare pe care-l sădea spunea un Hamdulillah issai 'jid 
eddinjil 17. Şi ce să vezi? Pomii au prins rădăcini, au 
crescut şi au sporit. De atunci locul e considerat sfânt şi 
dacă Abu el Mot vrea să ne nimicească tocmai acolo, 
pângăreşte locul şi face un păcat de moarte. De aceea cred 
că Allah îl va pedepsi şi vom pune mâna pe el fără vărsare 
de sânge. 

Eşti tu atât de sigur de asta? întrebă doctorul. 

Da. Nu mai poate să ne scape. Nu ne vom duce însă pe 
uscat, ci pe apă, şi vom ajunge mult mai repede decât crede 
el. De aceea vă sfătuiesc să plecăm cât mai repede. Abd es 
Sirr şi Ben Wafa cunosc bine cursul râului şi vă vor sluji de 
piloţi, în timp ce eu mă întorc imediat la căpetenia noastră 
ca să-i spun ce-am hotărât. Locul unde aşteaptă cu bărcile 
oamenii săi se află aproape de seribahul Ulambo, de unde 
speră, Abu el Mot să capete întăriri. Dacă vânătorii de 
oameni de-acolo vor alerga într-adevăr în ajutorul lui, noi le 
ieşim înainte şi le tăiem calea. 

Noi nu putem pleca până ce nu ne vor sosi războinicii 
aliatului nostru, Tatăl-jumătăţii. 

Aceştia vor fi aici cel mult într-un ceas. 

Sunt însă călări, cum să-i îmbarcăm în corăbii? 

Îşi vor lăsa cămilele aici. Nici voi nu puteţi lua vitele cu voi. 
Trebuie să rămână oameni să le păzească până ce ne vom 


întoarce. Dar ia te uită colo. Vezi tu şirul acela lung de 
călăreţi? Sunt oamenii mei; deci nu mai e nevoie să aştepţi 
un ceas. 

Cu atât mai bine; eu plec, fiindcă nu e timp de pierdut, zise 
Wahafi. Mâine seară veţi fi şi voi la locul unde vă aşteptăm 
şi poimâine dimineaţă putem fi la văgăună. Venisem aici să 
vânăm vreo sălbăticiune pentru ai noştri. Acum nu maie 
nevoie, fiindcă putem lua ceva carne de elefant cu noi, ca să 
o ducem în lagăr. Allah să vă ocrotească şi să vă ferească de 
rele! 

O ştafetă trimisă călăreţilor îi pusese la curent cu cele ce 
se întâmplase, aşa că nu se mirau defel să găsească în locul 
câtorva inşi o tabără care mişuna de oameni, luptători 
puternici, bine înarmaţi. 

A doua zi înainte de apusul soarelui mica escadră ajunse la 
un loc unde râul făcea un cot ascuţit spre răsărit şi în care 
se revărsa o apă îngustă dar ceva mai lată aici. 

Acesta e braţul prin care trebuie să trecem, zise Abd es 
Sirr, care stătea pe puntea corăbiei cu Emil Schwarz şi 
Pfotenhauer. Am mai fost pe-aici şi ştiu şi unde ne aşteaptă 
căpetenia niam-niamilor. 

Nici n-apucă să-şi sfârşească vorba şi se auzi un țipăt; apoi 
văzură un şir de bărci care alergau ca o săgeată pe apă. 
Era parte din flota de război a niam-niamilor care ieşea în 
întâmpinarea noilor sosiți. În prima barcă, de unde pornise 
ţipătul, se afla la cârmă Wahafi, care dăduse astfel 
semnalul. 

Vasele avuseseră vânt prielnic şi se putuseră slujii în 
acelaşi timp şi de pânze şi de lopeţi. Acum flota se întâlnise 
cu aceea a lui Schwarz, care ancoră şi ea la mal. 

Amândouă malurile râuleţului erau mărginite de tufe în 
spatele cărora se întindeau păduri mari de sunut. Ea locul 
unde ancoraseră vasele niam-niamilor oamenii tăiaseră de 
jur împrejur tufele, ca să aibă unde-şi face lagărul. Făcuseră 
colibe din crăci şi muşchi pentru adăpost. În mijlocul 
lagărului ardea, deşi nu se întunecase complet, un foc 


mare. Între foc şi mal stăteau adunaţi o mulţime de 
războinici care îşi manifestară bucuria prin fluturarea 
armelor şi strigăte de bun-sosit. Pe o movilă aşternută cu 
muşchi verde şedea un bărbat voinic care avea în fiecare 
mână câte ceva ce nu se putea desluşi de la distanţă. 

Căpetenia, zise Pfotenhauer lui Emil, arătând într-acolo. 
Se intitulează regele niam-niamilor şi-i place să primească 
pe străini pe un aşa-zis tron. 

Şi în mână ce ţine? 

Sceptrul şi „globul imperial”. 

Ei drace! Ca un rege pe cărţile de joc... 

Chiar aşa. A auzit pesemne de la cineva că la regii 
europeni acestea sunt însemnele domniei şi ale demnităţii şi 
a pus să i se fabrice şi lui aşa ceva. La audienţă nu s-ar lipsi 
de ele pentru nimic în lume. Haide să-i prezentăm omagiile 
noastre. 

Cum să-l salut fără să mă umilesc său să-l jignesc? 

Ca pe orice burghez. Fă cum fac eu şi fii fără grijă. 
Vorbeşte binişor arăbeşte şi o să poţi să te înţelegi lesne cu 
el. 

Când alaiul ajunse în faţa tronului, niam-niamii făcură un 
cerc în jurul lui. Pfotenhauer urcă treptele la tron, întinse 
regelui mâna zicând: 

Bună seara, o! Rege; ce mai faci? 

Regele puse jos sceptrul, îi strânse mâna şi răspunse 
foarte simplu: 

Slavă Domnului, bine, dar tu? 

Sub privirile tale, tot aşa, mulţumesc. Uite, am adus cu 
mine pe un prieten şi te rog să-l vezi cu ochi buni ca şi pe 
Aswad şi pe mine - suntem toţi trei ca fraţii. 

Wahafi mi-a vorbit despre el. Mi s-a spus că i se zice Tatăl- 
celor-patru-ochi. Fie binevenit printre noi. 

Puse jos însemnul celălalt, apucă mâna lui Emil, i-o scutură 
zdravăn şi, văzând pe slovac şi pe ceilalţi însoțitori, adăugă: 

Ăsta trebuie să fie Tatăl-celor-unsprezece-fire-de-păr şi 
celălalt Tatăl-râsului: Wahafi mi-a pomenit şi de ei şi... 


Iertare, o! Rege! îl întrerupse Tatăl-râsului; dintr-odată. 
Aşa mi se zice, dar nu îngădui decât prietenilor mei să mă 
numească astfel. Eu sunt Hagi Ali Ben Hagi Ishak al Faresi 
Ibn Hagi Otaiba Abu l'Oşer Ben Hagi Marwan Omar el 
Gandesi Hafid lacub Abd' allah el Sandşaki. 

Bine, bine, zâmbi regele. Numele e prea lung şi greu 
pentru limba mea; fiindcă mă consider şi eu prietenul tău, o 
să-ţi spun şi eu ca şi ceilalţi. 

Prieteneşte fură primiţi şi Tatăl-jumătăţii şi Hasab Murat. 
De-abia după ce crezu că şi-a făcut datoria câtre străini 
socoti că a venit momentul să-şi sărute copilul, apoi 
îmbrăţişă şi pe prietenul său, Fiul-tainei. Întreaga lui 
atitudine era ca a celui mai simplu european, ceea ce făcu 
să-şi câştige simpatia tuturor. 

Era un om grăsuliu, cu pielea de un cafeniu închis, lat în 
spate şi nu prea înalt. Purta o manta largă strânsă la mijloc 
cu o curea de care atârna o sabie. Altă armă n-avea. 
Singura podoabă era părul său împletit în multe codițe şi 
ridicat în vârful capului în formă de pâlnie în care era 
înfiptă o pană minunată. 

Tronul era în trei laturi şi destul de mare ca să poată 
încăpea mai multe persoane. Emil Schwarz şi Pfotenhauer 
se aşezară unul la dreapta, celălalt la stânga lui. Regele 
ascultă cu multă atenţie cele ce-i istorisiră cei doi, pe urmă 
zise: 

Să sperăm că prietenul vostru şi Vânătorul-de-elefanţi sunt 
încă în viaţă. Dacă nu, Abu el Mot şi Abd el Mot vor ispăşi în 
mii de chinuri moartea lor. Mâine pe vremea asta vom şti 
hotărât şi încă înainte de răsăritul soarelui sper s-ajungem 
la văgăuna Suwar. 

Vrei să plecăm încă în astă-seară? întrebă doctorul. Va 
trebui atunci să umblăm toată noaptea. 

Nu o să umblăm, fiindcă nu ne ducem pe uscat, ci pe apă. 
Râuleţul acesta duce atât de aproape de văgăună, încât nu 
trebuie mai mult de o jumătate de ceas ca să trecem 
pădurea şi s-ajungem la ea. 


Şi cu seribahul Ulambo? Abu el Mota trimis acolo după 
ajutor. 

Ştafetele s-au întors. 

Şi rezultatul? 

Nu ştiu, nu au vrut să-mi spună. 

Ai vorbit cu ele? 

Da. Am reuşit să punem mâna pe ele. N-am vrut să le 
silesc să vorbească şi am aşteptat sosirea voastră. Sunt 
legate şi puse sub pază. Dacă vrei, trimit să le-aducă. 

Bine. 

Se aprinseră şi alte focuri în jurul cărora se aşezară niam- 
niamii. Erau toţi înarmaţi cu cuțite în formă de seceră, 
săgeți şi sulițe. La un semn al regelui, unul din oameni se 
duse să aducă pe cei doi homri. Când dădură cu ochii de 
Emil, tresăriră înspăimântați. Tatăl-celor-unsprezece-fire- 
de-păr se înfurie grozav, îi ameninţă cu pumnii şi strigă 
adresându-se mai mult doctorului şi savantului: 

Ăştia sunt afurisiţii ceia de homri! Nu-i lăsaţi iar să fugă, 
ca să-şi ia pedeapsa pe care o merită. 

Fii pe pace, de data asta nu ne mai scapă, încercă Emil să-l 
potolească. Apoi întorcându-se spre homri: Văd că m-aţi 
recunoscut. Soarta voastră atârnă de răspunsurile pe care 
mi le veţi da. Ce aţi obţinut la seribahul Ulambo? 

Îl priviră câtva timp posomorâţi, îşi şoptiră ceva între ei, 
pe urmă unul răspunse: 

N-am fost la Ulambo. 

Ştiu bine că Abu el Mot v-a trimis acolo. Nu tăgădui, 
altminteri vei păţi şi tu ce-a păţit Dauwari. 

Dauwari? strigă arabul speriat. 

Da. V-aţi închipuit că vom lua drept bune minciunile lui şi 
vom cădea în cursă. Pesemne că soarele v-a uscat creierii ca 
să ne credeţi atât de proşti. Am pus să-l bată la tălpi şi a 
mărturisit tot. 

Câinele! 

Când veţi simţi şi voi nuiaua la talpă n-o să mai tăgăduiţi. 


Îndrăzneşte! Noi suntem dreptcredincioşii lui Allah, pe 
când tu eşti creştin. 

Eu nu vă judec după religia voastră, ci după fapte, iar dacă 
vreţi să batjocoriţi legea mea, n-aveţi decât, numai că 
pedeapsa o să vă fie şi mai aspră. 

Arată-ni-l pe Dauwari şi o să te credem. 

Bine, o să vi-l arăt, deşi nuiaua v-ar deschide repede 
pliscul. 

Trimise pe slovac şi pe Ali sa aducă pe prizonier şi-l puseră 
lângă homri. Aceştia îi aruncară o privire de mânie şi 
dispreţ, apoi îi întoarseră spatele. 

Aha, sunteţi trufaşi, după cum văd, dar o să vă treacă 
repede trufia. Vreţi să mărturisiţi ori nu ce-aţi făcut la 
seribah? 

Nu mărturisim nimic. 

Să vedem dacă o să vă ţineţi de cuvânt. 

La un ordin al lui li se dădură şi lor câteva bețe la talpă. 
Efectul fu cel aşteptat. Recunoscură că au fost într-adevăr 
la seribah, dar au fost refuzaţi. Ar fi putut să fie o minciună, 
Emil înţelese însă că spuneau adevărul. Dacă ar fi fost altfel, 
n-ar fi plecat singuri ci însoţiţi de oamenii ceruţi de Abu el 
Mot. Îi lăsară în pace şi fură puşi cu Dauwari la un loc. 

Printre supuşii regelui niam-niamilor se aflau mai mulţi 
care cunoşteau drumul la văgăuna Suwar. Se luă hotărârea 
ca un număr mai mare de niam-niami să rămână de pază la 
corăbii, ceilalţi să fie îngrămădiţi în bărci şi îndată după ce 
vor mânca să pornească la drum. 

Merinde erau din belşug, aşa că în privinţa asta n-aveau 
nici o grijă. 

În prima barcă luă loc regele şi încă patruzeci de 
persoane. La pintenul ei făcuseră un fel de vatră de 
bolovani ca să aprindă focul. Barca fu împinsă de la mal şi 
porni urmată de celelalte. Pe ceauş şi ceilalţi prizonieri îi 
lăsară pe corabie, dar pe Dauwari şi amândoi homrii îi luară 
cu ei, socotind că poate vor avea trebuinţă de ei. 


Era un drum straniu prin bezna codrilor seculari. 
Sălbăticiunile dormeau, dar mii de licurici săgetau 
întunericul şi milioane de gângănii se repezeau în flăcări, 
părând că o grindină se abătuse peste ele. 

Regele stătea lângă foc fără să se sinchisească de ele; Emil 
Schwarz şi Pfotenhauer se înveliseră în plasele de apărare, 
iar în spatele lor slovacul şi Hagi Ali vorbeau pe şoptite. 

Lumina focului se răsfrângea pe malurile acoperite de 
plante tropicale care îşi sug viaţa din apă. 

Am impresia, zise savantul către Emil, că sunt la teatru, 
unde decorul reprezintă o pădure cu zâne şi iele. Ia te uită 
cum se ridică lumina flăcărilor până la palmierul cela de 
colo şi se încolăceşte ca un şarpe în vârful lui. Plantele 
acestea de la Sud au altă înfăţişare decât cele de la Nord. Şi 
totuşi, mai mult îmi place o pădure de brazi sau stejari de 
ale noastre decât una de palmieri ca asta, fiindcă... A, dar 
asta ce fu? Ai văzut-o? 

O pasăre mare, neagră, trecu cu un fâlfâit de-abia auzit de 
la un mal la celălalt, atingând aproape flăcările cu aripile ei. 
Savantul sărise drept în picioare şi arătă cu degetul spre 

zburătoarea care pieri în pădure. 

Desigur că am văzut-o, răspunse Emil. Era o bufniţă; ceea, 
ce se vede foarte rar pe aici. 

Aşa e. E singura pe care o văd de când mă aflu în Sudan. 
Ştii cum o numesc băştinaşii? 

Da, „Martorul”. 

Şi de ce-i spun aşa, ştii? 

După ţipătul ei; şuhud, pluralul de la şahid, adică 
„Martorul”. 

Dar pe latineşte? 

Bubo maximus. 

Bravo! Văd că te pricepi. 

Atât aştepta savantul ca să înceapă iar o discuţie despre 
păsări şi să ajungă la examenul de Ştiinţe naturale din clasa 
a treia, când profesorul l-a întrebat... 


Nu sfârşi, căci ochii i se închiseră de somn şi adormi cu 
vorba în gură. 

Când îi treziră, pe el şi pe doctor, era încă întuneric. 
Bărcile fură trase la mal şi priponite, pe urmă coborâră cu 
toţii. Câţiva oameni rămaseră să păzească bărcile, ceilalţi îşi 
luară armele şi merinde, apoi porniră la drum. 

Treceau printr-o pădure de tamarini destul de rari ca să 
poată vedea la lumina făcliilor pe mal pe unde merg. Totuşi, 
fiindcă s-ar fi putut să se afle iscoade de-ale lui Abu el Mot, 
căutau să nu facă zgomot. 

După vreun ceas de umblet, călăuzele se opriră şi spuseră 
ceva regelui. Acesta comunică lui Schwarz că au ajuns 
aproape de văgăună şi-l întrebă dacă să coboare râpa. 

În nici un caz, răspunse acesta. Sau duşmanii se află jos în 
văgăună - ceea ce nu cred - şi le cădem în palmă, sau vin în 
urmă şi atunci putem foarte bine aştepta până dimineaţă. 
Să stingem făcliile şi să ne aşezăm ori să ne întindem în 
iarbă. E cel mai cuminte lucru ce avem de făcut. 

Ca şi amurgul, tot astfel sunt în Sudan şi zorile: trecerea 
de la zi la noapte şi de la noapte la zi se face foarte repede. 

Deşi era încă întuneric, se auzi deodată un ciripit de 
pasăre, apoi altul şi în curând glasul a mii şi mii de păsărele 
străbătea văzduhul şi zorile se iviră. Schwarz se ridică de 
jos şi porni împreună cu Pfotenhauer să cerceteze locul. 
Călăuzele erau sigure de ce ştiau. Încă o sută de paşi şi s-ar 
fi izbit de o stâncă de granit, dreaptă ca un zid, cum sunt 
toţi munţii Guta. 

Se aflau tot sub copacii de tamarini, ale căror vârfuri se 
împleteau în aşa fel încât de-abia se putea zări cerul. 

Drept înainte însă, locul era liber şi aici începea văgăuna. 
La amândouă capetele n-avea mai mult de optzeci de paşi, 
ceva mai lată la mijloc şi lungă de zece ori pe-atât. 

De unde se aflau trupele era greu de coborât, dar de 
partea cealaltă era o potecă în pantă lină cu coborâşul 
destul de lesne. Marginea văgăunei era mărginită de 
copaci. Pereţii erau sterpi, nici o vegetaţie, nici măcar un fir 


de iarbă. Jos însă, în râpă, vârfurile palmierilor se clătinau 
în adierea vântului dimineţii. 

Regele se apropie şi el însoţit de Wahafi. Acesta arătă spre 
văgăună şi zise: 

Aceia sunt cei o sută patrusprezece palmieri ai Coranului 
sădiţi de imam; în afară de ei nu există palmier prin 
apropiere, dovadă că rugăciunile lui au făcut într-adevăr o 
minune. 

Nu se zăreşte nimeni în văgăună, răspunse doctorul. 
Aşadar i-am luat-o înainte lui Abu el Mot şi avem poate timp 
să cercetăm niţel locul. Pe unde am putea cobor?? 

Există o singura potecă. O să vă duc eu acolo, daţi ordin 
oamenilor să ne urmeze. 

Stai, nu te grăbi. Eşti de părere să coborâm toţi în 
văgăună? 

Da. 

Ar fi o mare greşeală. Cum nu e altă ieşire, Abu el Mot ne 
va închide între pereţii ei şi va trebui să dăm o luptă 
crâncenă, ceea ce vreau să împiedic cu orice preţ. Ar 
însemna altminteri să avem morţi şi destui răniţi, şi e păcat 
să se verse sânge când se poate face altfel. 

Stăpâne, fără asta nu se poate. 

O să vezi că se poate. Eu cobor numai cu câţiva inşi ca să 
cercetez văgăuna; ceilalţi rămân aici să aştepte întoarcerea 
mea. În nici un caz nu îngădui să ne facem lagărul acolo. Ar 
însemna să cădem în cursa pe care vrea să ne-o întindă Abu 
el Mot. 

Bine, bine, dar cum vrei atunci să-l birui? 

Voi vedea eu. Poate că coboară el cu ai lui devale. Vom 
împiedica atunci ieşirea şi cade singur în cursă. Drept e că 
nu-l cred atât de prost. 

De ce? întrebă Pfotenhauer. El îşi închipuie că vom sosi 
abia mâine. Pentru ce nu s-ar face el stăpân pe situaţie? 

Hm... bine zici, la asta nu m-am gândit. Acum să ne grăbim 
ca să vedem ce e prin văgăună. 


Lăsară trupele unde erau, iar ei, conduşi de călăuze, 
trecură o bucată de drum prin pădure şi ajunseră la un fel 
de gang în văgăună. Intrarea era lată de doisprezece paşi, 
apoi intrai într-un fel de cazan mărginit din toate părţile de 
stânci sterpe. Jos la poalele lor era un fel de jgheab în care 
se scurgea de sus apa, formând un pârâiaş în apropierea 
intrării într-o pâlnie de piatră, apoi se pierdea în pământ. 
Palmierii aşezaţi la distanţe egale, păreau într-adevăr să fi 
fost sădiţi de mână omenească. 

Numără-i! zise Wahafi lui Emil. Pe dreapta sunt cincizeci, 
pe stânga tot cincizeci, în fund şapte şi aici la intrare alţi 
şapte. Şi-acum, dă-te mai aproape ca să vezi ce nume 
poartă fiecare palmier. 

Îl trase lângă întâiul palmier şi-i arătă un cuvânt în limba 
arabă, săpat în trunchi. Literele, groase cât degetul, erau 
uşor de citit şi păreau să fie scrise cu foarte mult timp în 
urmă. 

El Fatha, scrie pe el; pe cel de-al doilea El Bakara; pe-al 
treilea I'Ajli Amran şi aşa mai departe. 

E lesne de înţeles că locul acesta era sfânt pentru 
mahomedani şi, deşi niam-niamii nu sunt adepţi de-ai 
Profetului, trăiesc însă în strânsă legătură cu ei şi au 
adoptat întrucâtva parte din credinţa lor, aşa că îi 
impresiona sfinţenia locului. 

Înaintară mai adânc în văgăună, până ce la un moment dat 
Emil zise regelui şi celorlalţi care îl urmau: 

Voi rămâneţi aici, iarba e înaltă şi paşii voştri ar lăsa urme, 
aşa că Abu el Mot ar vedea îndată că au mai trecut alţii 
înaintea lui şi ar prinde bănuieli. Eu şi prietenul meu ne 
pricepem însă cum să păşim ca să nu se cunoască şi să 
ştergem urmele lăsate după noi. 

Înaintară amândoi numai până la jumătatea văgăunii. Se 
încredinţară pe deplin că nici un picior omenesc n-ar fi 
putut urca pereţii netezi ai stâncii. Aceasta era ce vroiau ei 
să ştie. Porniră înapoi la ceilalţi, căutând să şteargă urmele 
rămase în iarbă, apoi ieşiră cu toţii din văgăună. 


XVII. Văgăuna surelor. 

În curând avură dovada că Emil Schwarz avusese 
dreptate, căci de-abia ajunseră sus şi slovacul arătă spre 
şes strigând: 

Atenţiune! Se văd nişte puncte mişcându-se în zare. Nu 
pot fi decât duşmanii; să ne ascundem repede ca să nu ne 
zărească. 

Se retraseră repede după tufe, pe urmă sub copaci, de 
unde puteau vedea bine ce se petrece, fără să fie văzuţi. 

La început nu erau decât patru, cinci puncte, apoi din ce în 
ce mai multe, formând o dungă subţire şi îngustă ca trasă 
cu linia. Punctele se măreau din ce în ce. După zece minute 
se desluşiră bine cinci călăreţi care mergeau în frunte, 
urmaţi de un lung şir de pedestraşi. După alte cinci, se 
vedea tot convoiul. După zece sau mai mulţi pedestraşi, 
veneau câţiva inşi călări, apoi iar pedestraşi şi alţi călăreţi. 

Ăsta e Abu el Mot cu vânătorii lui de sclavi şi cu negrii 
robiţi, zise Pfotenhauer. Bine că nu trebuie s-aşteptăm prea 
mult. Acum dansul poate începe. 

Tragic dans, dacă nu pentru noi, pentru adversarii noştri, 
răspunse Emil. Apoi, întorcându-se spre rege, adăugă: Eu 
cu prietenul meu rămân aici ca să observăm bine caravana 
în timp ce voi vă întoarceţi la oamenii noştri ca să le 
anunţaţi sosirea duşmanului. Să nu se mişte din loc până ce 
nu venim noi. Puneţi celor doi homri şi lui Dauwari câte un 
căluş în gură ca să nu dea alarma prin ţipetele lor. 

Regele plecă urmat de ceilalţi pe când cei doi germani îşi 
îndreptară toată atenţia la convoiul care se apropia din ce 
în ce. Văzură pe unul din călăreţii de la coada convoiului 
venind în galop la cei din cap ca să le dea probabil un ordin. 

Acesta e ori Abu el Mot, ori Abd el Mot, zise savantul. 
Trimite pesemne pe cineva înainte să vadă dacă în văgăună 
lucrurile sunt în regulă. 

Nu se înşelase, căci imediat doi din cei cinci călăreţi 
porniră în goană spre văgăună. Păreau să nu bănuiască 
prezenţa unui străin pe-acolo căci nu luară nici o măsură de 


prevedere, ci porniră direct într-acolo. După câtva timp 
ieşiră din văgăună şi se duseră să raporteze că n-au văzut 
nimic suspecti. 

Convoiul era acum atât de aproape încât se desluşeau bine 
oamenii, deşi chipurile nu se puteau deosebi. Emil răsuflă 
odată adânc şi murmură încleştându-şi pumnii: 

Peste zece minute voi şti dacă fratele, meu Josef e printre 
ei, sau nu. 

Priveliştea pe care o aveau acum în faţa ochilor făcu să le 
îngheţe sângele în vine Vedeau pentru întâia oară o 
ghasuah, o adevărată caravană de sclavi. De la unul din 
călăreţii care mergeau în fruntea convoiului pornea o 
frânghie lungă de care erau legaţi câte cincisprezece negri 
cu mâinile la spate. Erau complet goi, corpul tot acoperit cu 
umflături şi pielea plesnită pe alocurea. Probabil că nu 
vroiseră să se supună şi fuseseră biciuiţi până la sânge. 

După ei veneau alţi trei călăreţi şi doisprezece negri tot 
legaţi, dar care trăgeau după ei câte o buturugă; trupul le 
era numai o rană şi de-abia se mai puteau ţine pe picioare. 

Şi iarăşi sclavi cu jugul de gât ca vitele. Pe urmă veneau 
femei şi fete cu poveri grele în spinare, pe care de-abia le 
puteau duce. Picioarele le erau împiedicate ca să facă paşi 
mici şi să nu poată fugi. După ele urmau copii mai mărişori 
cu chipurile deformate de tăieturi. Li se făcuseră câte trei 
crestături pe fiecare obraz, semnul sclaviei. Rănile erau 
pline de puroi şi muştele vâjâiau pe ele. 

Un alt şir de negri era şi mai grozav la vedere. Mâinile li se 
legaseră de glezne, aşa că trebuiau să meargă plecaţi din 
mijloc, ceea ce trebuie să fi fost un chin nemaipomenit. 
Scurt, mintea omenească nu poate pricepe chinurile 
grozave la care fuseseră supuşi nenorociţii, de fiarele 
acelea cu chip de om. 

Convoiul dispărea încetul cu încetul în văgăună şi doctorul 
nu-şi zărise încă fratele. Scrâşnea din dinţi, pulsul îi 
zvâcnea şi respira tot mai repede. 


Să nu pierdem speranţa, zise savantul tot aşa de îngrijorat 
ca şi el. Ca să-i aibă mai bine sub ochi, cred că şefii 
caravanei care vin la urmă au luat pe cei doi prizonieri între 
ei. 

Acum văzură apropiindu-se doi călăreţi cu mantale albe. 
Cum văzu chipul unuia din ei, murmură: 

Abu el Mot!... În sfârşit! 

Da, el, şi celălalt e Abd el Mot. Dar ia te uită cine vine după 
ei. Trăieşte, trăieşte! îl vezi colo lângă Sejad ifjal? zise cu 
bucurie savantul. 

Da, aşa era. Josef Schwarz şi Vânătorul-de-elefanţi. Arătau 
destul de bine la faţă, erau îmbrăcaţi cu hainele lor şi 
priveau dârz înainte. 

Slavă ţie, Doamne! şopti Emil. Îmi vine să mă reped şi să-i 
smulg din ghearele lor... 

Ba să te astâmperi, altminteri strici tot. 

Ştiu, de aceea trebuie să. mă stăpânesc, totuşi de spus 
trebuie să le spun că sunt aici. 

Pentru Dumnezeu, nu ne da de gol! 

Fii fără grijă, voi da un semnal pe care numai Josef îl va 
înţelege. 

Amândoi prizonierii erau atât de strâns legaţi unul de 
altul, încât nu puteau mişca mâinile. În afară de asta li se 
înfăşurase câte o frânghie în jurul mijlocului al cărei capăt 
era fixat de scara şeii lui Abd el Mot. 

Erau aproape să apuce pe potecă şi să dispară din raza 
vederii lor, când se auzi un cârâit de uliu. Nimeni nu-l luă în 
seamă, căci ulii se aflau destui pe acolo, dar Josef Schwarz 
ridică brusc capul, obrajii i se aprinseră şi ochii îi sclipiră 
triumfători. Se uită spre tufele de unde venise ţipătul şi zări 
un braţ fluturând o carabină. Nu se opri o clipă, paşii lui nu 
şovăiră, dar lăsă numai capul în jos în semn că a înţeles. 
Ştia să fie îndeajuns stăpân pe sine ca să-şi ascundă 
bucuria. Şopti însă de-abia auzit tovarăşului său când 
păşiră în văgăună: 

Ce noroc că Abu el Mot n-a luat în seamă ţipătul uliului! 


De ce? 

Nu era uliu, ci fratele meu Emil. 

Allah ja Allah! Cine şi-ar... 

Sst! Mai încet că te aud. Cunosc eu foarte bine cârâitul 
acesta. Este un semnal convenit între noi de câte ori ne 
aflăm despărțiți prin vreo primejdie când cutreieram 
împreună preriile. Acum nu ştiu, e singur sau însoţit de alţii, 
sigur însă e că ne va salva încă în astă-seară sau cel mai 
târziu la noapte. Să nu ne arătăm însă prin nimic bucuria. 

Doctorul observase că fusese auzit şi văzut; aşteptă până 
ce tot convoiul dispăru în văgăună, apoi se întoarse cu 
Pfotenhauer unde lăsase pe ceilalţi. 

Fiul-tainei veni la el şi-i zise: 

Mă tem pentru viaţa tatălui meu, stăpâne. Caravana de 
sclavi a sosit. E şi Vânătorul-de-elefanţi printre ei? 

Da, l-am văzut cu ochii mei. 

Şi cum arată? 

Destul de bine; în împrejurările de faţă, bineînţeles. 

Allah fie lăudat! Vai şi-amar de vânătorii de sclavi dacă nu 
reuşim să-l scoatem teafăr din ghearele lor! Din fericire 
aceştia nu bănuiesc ce-i aşteaptă. Când vom năvăli, pe 
neaşteptate, peste ei, spaima îi va înlemni pentru moment 
şi-i vom birui până a nu apuca ei să se apere. 

Chiar dacă presupunerile tale s-ar adeveri, s-ar vărsa 
sânge omenesc, ceea ce vreau cu orice preţ să împiedic. 
Cred şi eu ca tine că amândoi conducătorii caravanei vor fi 
zăpăciţi pentru moment, dar nu-şi vor pierde cumpătul. Cel 
dintâi lucru pe care l-ar face, ar fi să omoare pe tatăl tău şi 
pe fratele meu. Socoţi tu că e bine să le punem viaţa în 
primejdie? 

Nu, stăpâne, asta nu! strigă tânărul înspăimântat. Dar 
cum vrei să-i salvezi? 

O să vă spun îndată. 

Îşi desfăşură în faţa lor planul şi toţi îl încuviinţară. 


Trupa se puse în mişcare, pornind să împresoare văgăuna. 
Totul se petrecu în tăcere şi cu atâta băgare de seamă încât 
cei dinăuntru nu simţiră nimic. După zece minute fiecare 
era la postul său. 

Dintre toţi, soldaţii din Fashoda erau aceia pe care se 
puţea bizui mai cu temei, de aceea Emil îi puse pe ei să 
păzească intrarea. Regele, Hasab Murat şi Tatăl-jumătăţii 
luară comanda trupelor de sus. Emil Schwarz, Pfotenhauer, 
slovacul, Hagi Ali şi Fiul-tainei se duseră devale cu soldaţii. 
Fiul-devotamentului rămase lângă tatăl său. 

Dauwari şi cei doi homri fură luaţi pe braţe de soldaţi, căci 
tălpile le erau umflate şi nu puteau umbla. Văzuseră 
pregătirile care se făcuseră şi înţeleseră că nu era nici o 
perspectivă ca Abu el Mot să poată fugi. 

Felul nesocotit cum procedase acesta, era de condamnat. 
Nu se gândise nici măcar să pună oameni de strajă la 
intrarea în văgăună. Emil se ţinu deocamdată ceva mai 
departe sub copaci ca să dea celor trei prizonieri 
instrucţiunile trebuincioase. 

Veţi avea, le zise el, posibilitatea să vă câştigaţi libertatea 
şi iată cum. Vă voi dezlega ca să vă duceţi la Abu el Mot - 
atât puteţi umbla - şi să-i spuneţi că e împresurat din toate 
părţile. Mai spuneţi-i şi de câţi oameni dispunem şi ce arme 
avem. Aceasta îl va face să judece cu înţelepciune şi cu rost. 
Îi pun următoarele condițiuni: să elibereze imediat pe cei 
doi albi şi să se predea împreună cu Abd el Mot. Numai 
astfel îi vom cruța viaţa şi vom lăsa pe oamenii lui să plece 
fără să li se facă nimic. Dacă însă respinge condiţiunile 
noastre, vom fi fără îndurare. E în interesul vostru să-l 
faceţi să primească, deoarece soarta lui e strâns legată de a 
voastră. Ne sileşte la luptă, veţi fi împuşcaţi odată cu el. 

Prizonierii se uitară posomorâţi înaintea lor, fiind siguri că 
Abu el Mot nu se va învoi pentru nimic în lume. De aceea 
unul din homri zise: 

Nu vrei să pui condițiuni mai blânde? Sunt încredinţat că 
pe acestea nu le va primi. 


Cu atât mai rău pentru el. Îşi hotărăşte singur moartea. 

Pot afla şi războinicii lui ce-i ceri? 

Da. Aş fi chiar mulţumit s-o ştie. Poate că sunt printre ei 
oameni cu judecată care îl vor hotări să primească. 

Şi pe ce cale vei afla răspunsul? 

Să trimită un împuternicit care să trateze în numele lui. Vă 
dau cuvântul meu că va putea să se întoarcă oricând la ai 
lui fără să i se întâmple nimic. 

Dar dacă Abu el Mot ar veni el singur cu răspunsul? 

Va fi acelaşi lucru. Îl vom considera ca un trimis, de a cărui 
persoană nu se poate atinge nimeni. 

Prizonierii fură dezlegaţi şi plecară şchiopătând spre 
văgăună. Îndată ce intrară în strâmtoarea care ducea 
înăuntru, se adunară repede crengi care fură aşezate la 
gura văgăunii şi se postară soldaţi la ieşire. 

Emil Schwarz cu Pfotenhauer îşi aleseră un loc de pândă 
de unde puteau vedea ce se petrece jos în văgăună. Văzură 
pe vânătorii de sclavi mânând pe negri ca pe o turmă în 
spatele ei, apoi începând pregătirile pentru întocmirea unui 
lagăr. La dreapta, pe digul care forma jgheabul, se întinse 
un cort - probabil al celor doi conducători ai caravanei. loţi 
erau atât de ocupați încât nimeni nu băgă de seamă la 
început venirea celor trei trimişi şi nici ce se petrecea la 
intrarea în văgăună. De-abia când aceştia fură aproape de 
tot, unul din vânătorii de sclavi îi observă şi le spuse ceva. 
Doctorul văzu cum îi arată ceva şi privirile omului se 
îndreptară într-acolo. Urmă un țipăt de spaimă şi ochii 
tuturor se întoarseră spre. intrare unde Emil îşi 
îngrămădise soldaţii care stăteau cu puşca la ochi. 

Urmă o zăpăceală şi o învălmăşeală de nedescris în lagăr. 
Alergau toţi de colo până colo, unii puseră mâna pe armă; 
fiecare vroia să aibă ceva la îndemână ca să se apere şi nu 
ştia ce să facă. 

Cei trei trimişi nu se mai vedeau; se pierduseră în 
grămada de oameni. 


Deodată se auzi un glas; sună înăbuşit şi ca venit din 
adânc, totuşi răsună în tot lagărul. 

E glasul lui Abu el Mot, zise savantul. Le porunceşte 
linişte. 

Gălăgia se potoli ca prin farmec. Fiecare rămase pe loc. 
Emil dădu ordin soldaţilor să-şi lase jos armele. În văgăună 
domni acum linişte, aproape un sfert de ceas. Era liniştea 
premergătoare furtunii. Urmă o mişcare. Oamenii se 
îngrămădiră pe un loc mai apărat şi din mijlocul lor păşi 
unul spre asediatori. Era neînarmat şi ţinea în mână foaie 
de palmier - semnul păcii. Când fu la vreo douăzeci de paşi 
se opri, aplecă niţel foaia de palmier şi zise: 

Salam! Pot veni la voi şi pleca pe urmă iar? 

Da. Mi-am dat cuvântul; te poţi apropia fără frică. 

Omul veni. Era un simplu askari, pe care Abu el Mot îl 
trimisese să vadă dacă într-adevăr nu se va face nimic şi 
dacă făgăduiala lui Schwarz nu era numai o cursă. 

Sunt trimis de Abu el Mot, zise omul. Vrea să ştie, dacă 
venind el singur să vă vorbească l-aţi lăsa pe urmă să se 
întoarcă în lagăr, în caz că n-aţi cădea la învoială. 

Spune-i că n-are de ce să se teamă. Eu mă ţin întotdeauna 
de cuvânt. Un lucru însă: să vină neînarmat. 

Atunci mă duc să-i spun. Salam! 

Omul plecă, făcu vreo câţiva paşi, se uită îndărăt cu frică, 
păru foarte mirat şi o luă pe urmă la goană ca şi când ar fi 
scăpat dintr-o mare primejdie. Nu-i venea să-şi creadă 
ochilor. 

la te uită la el, zise savantul râzând. Fuge de-i sfârâie 
călcâiele. Credea pesemne că o să-l înghiţim de viu... 

Avem noi ceva mai bun de mâncat, răspunse slovacul. A, 
dar ia uitaţi-vă, uitaţi-vă, vine tartorul în persoană! 

Avea dreptate. Ceata vânătorilor de sclavi se dădu la o 
parte şi din mijlocul ei păşi Abu el Mot, mândru şi semeţ. N- 
avea nici o armă în mână şi mergea cu ochii-n-pământ. De- 
abia când fu lângă Emil ridică în sus capul şi salută scurt, ca 
şi trimisul lui de adineauri: 


Salam! Nădăjduiesc că te vei ţine de cuvânt şi nu mă vei 
opri. Uite, sunt neînarmat. 

Vru să-şi desfacă mantaua, dar Emil făcu un gest cu mâna 
că nu e nevoie. 

Te cred. Poţi deci pleca imediat ce vom sfârşi ce avem de 
vorbit. 

Chiar dacă nu mă supun dorințelor tale? 

Da. 

Să ieşim atunci din văgăună şi să stăm de vorbă. 

Bine. Să ştii însă că dacă faci vreo încercare de fugă, vei fi 
împuşcat. 

Ticălosul râse ironic. 

Să fug? Nici nu mă gândesc! Presupunând că reuşesc să 
dispar în tufiş, înseamnă că renunţ la tot avutul meu şi cum 
n-am arme şi nici provizii la mine aş pieri cu siguranţă în 
pustietatea asta. 

Aş! Te-ai hrăni câteva zile cu fructe şi rădăcini până ce-ai 
da de vreun seribah de-al vostru. De altminteri n-ai fi chiar 
atât de sărac precum spui şi nici complet dezarmat, după 
cum vrei să pari. Văd numai sclavi cu tine, dar turmele nu. 

Care turme? Nu te-nţeleg... spuse nemernicul cu ciudă. 

Nu-ţi închipui că mă poţi trage pe sfoară. Vroiai să ne 
atragi aici pentru a ne nimici, şi fiindcă cirezile şi turmele 
jefuite la Ombula te-ar fi zăbovit, le-ai lăsat în urmă. 

Ce deştept, ce înţelept eşti! zise Abu el Mot batjocoritor, 
deşi se vedea bine că plesnea de ciudă pentru că fusese 
ghicit. 

Dacă ai reuşi deci să ne scapi, te-ai duce la el şi oamenii 
lăsaţi să le păzească ţi-ar da arme destule ca să-ţi urmezi 
meseria ta criminală de până acum. 

Şi inima ta bună nu te lasă să mi-o îngădui? 

Nu. 

Ce-mi pasă mie de tine! Mi s-a spus că ai atâţia războinici 
încât ne poţi omori pe toţi. Poţi să mi-o dovedeşti? 

Foarte lesne. Dacă vrei vom face înconjurul văgăunei ca să 
vezi că eşti complet împresurat. 


Bine, să-l facem. 

La un semn al germanului, patru soldaţi luară între ei pe 
Abu el Mot şi plecară însoţiţi de el. leşiră din văgăună şi 
porniră s-o ocolească. Din ce înaintau, din ce arabul se 
întuneca la faţă. Văzu mulţimea de oameni, văzu armele lor 
şi privirile amenințătoare pe care i le aruncau. Înţelese că 
nu se putea bizui pe viclenia lui. Când ajunse în dreptul 
nuehrilor pe care-i tocmise pentru sine scuipă pe căpetenia 
lor în faţă şi-i zise cu dispreţ: 

Aif alaik - ruşine să-ţi fie! 

Îşi primi însă imediat pedeapsa, căci acesta se repezi la el, 
îl izbi cu pumnul în faţă de-l podidi sângele şi-i strigă 
indignat: 

Ruşine să-ţi fie, câine trădător! Adu-ţi aminte de lupta de 
pe râu când ne-ai părăsit ca un laş ce eşti... Dacă acest 
Tatăl-a-patru-ochi, Allah să-l binecuvânteze, n-ar fi un suflet 
atât de mărinimos, am fi fost pierduţi. Şi tu mă batjocoreşti 
pentru că îi suntem recunoscători? Drumul tău e spre iad şi 
pierzanie. 

Îngădui tu să fiu bătut de oamenii tăi? se răsti Abu el Mot 
la doctor. Nu mi-ai făgăduit că nu mi se va face nimic? 

Fiecăruia ce merită, răspunse Emil calm. Cine te-a pus să 
fii obraznic cu ei? Dacă-i insulţi, au tot dreptul să facă aşa 
cum a făcut căpetenia. 

Când se întoarseră la văgăună, Emil Schwarz îl găsi pe 
Pfotenhauer astupând o mică deschizătură prin care se 
putea strecura un om. Soldaţii făceau împletituri din nuiele 
pe care le lipeau cu pământ ca să nu poată trece glonţul 
prin ele. Abu el Mot râse batjocoritor când îi văzu. 

Grozav trebuie să vă fie frică de noi, zise el. Faceţi 
adevărate cetăţui... 

De frică nu poate fi vorba, ci de prevedere răspunse Emil. 
Dar e timpul să stăm de vorbă. Şezi. 

Mie individul ăsta nu-mi place defel, murmură savantul 
Pfotenhauer în germană. Prea pare sigur de sine şi tare mă 
tem că pune ceva la cale ce noi nici nu bănuim. 


Nu prea ştiu ce ar putea, răspunse doctorul. 

Nici eu. De aceea zic că ar trebui să fim cu băgare de 
seamă, Pentru ce vorbiţi într-o limbă pe care n-o înţeleg? 
zise Abu el Mot. Nu ştiţi că e necuviincios? Sau poate că vă 
e frică de mine... 

Nouă nu, dar ţie? Numai fricosul e băânuitor. Şi dacă ceri 
să fim cuviincioşi cu tine, eşti cam prea pretenţios. Te-aş 
sfătui chiar să-ţi măsori cuvintele, altminteri o întorc pe 
foaia cealaltă. Las la o parte orice consideraţie... 

Consideraţie? îl întrerupse el. Frumoasă consideraţie mi-ai 
arătat până acum, n-am ce zice! Îmi pui nişte condițiuni! Nu 
numai că-mi ceri să eliberez pe fratele tău şi pe Vânătorul- 
de-elefanţi, dar să ne dăm, eu şi Abd el Mot, legaţi de mâini 
şi de picioare în mâinile tale. E sau nu adevărat? 

Foarte adevărat. Ţi-am îngăduit să vii la noi ca să-mi spui 
dacă primeşti sau nu propunerile mele; altceva n-avem de 
vorbit. 

Că nu le primesc, ţi-am spus încă de adineauri. Îmi bat joc 
de ele! 

Bine: Altceva mai ai de spus? 

Nu. 

Atunci convorbirea noastră s-a sfârşit mai repede decât 
credeam, încheie Emil Schwarz şi se sculă de jos. 

Da, s-a sfârşit, răspunse Abu el Mot sculându-se şi el. Pot 
să plec? 

Da. 

Când ajunse la deschizătura lăsată pentru trecere în 
văgăună se opri, întoarse capul şi întrebă: 

Ce-aveţi de gând să faceţi acum? 

O să vezi tu îndată. 

La primul glonţ pe care-l veţi trage, fratele tău Josef va fi 
omorât. 

Şi la al doilea, Vânătorul-de-elefanţi, nu-i aşa? întrebă 
doctorul râzând, deşi numai de râs nu-i ardea. 

Da. Pe urmă mai vine şi altceva. 

Zău? Ce? 


La fiecare împuşcătură de-a voastră, unul din sclavii pe 
care voi ţineţi atât să-i eliberaţi, va fi înjunghiat de oamenii 
mei. Veţi obţine, după cum vedeţi, tocmai contrariul ele 
ceea ce v-aşteptaţi. Acum daţi-vă seama, care pe care ne 
avem în mână. 

Te înşeli, dacă aşa crezi. Cel dintâi pe care-l va lovi glonţul 
meu vei fi tu, al doilea Abd el Mot. Mi se pare că ai mai avut 
prilejul să te convingi că ştiu să ochesc când vreau. 

Ameninţă tu cât pofteşti, nu mă sinchisesc de amenințările 
tale! Ori nu cumva crezi că mă voi aşeza dinadins în bătaia 
gloanţelor tale? Îmi bat joc de tine şi de toţi ai tăi. 

Aşa? Bine! Vom face atunci altminteri. Vom împuşca întâi 
pe toţi ai tăi, unul după altul, până nu va mai rămâne 
niciunul afară de tine şi Abd el Mot. Ce moarte vă aşteaptă, 
nu mă întreba! 

Ameninţă tu cât pofteşti, dar fereşte-te de răzbunarea 
mea; eu nu glumesc. 

Trecu prin deschizătura îngustă şi păşi trufaş, cu capul sus 
spre văgăună. Slovacul întinse puşca şi întrebă: 

Să trag? 

Nu, îl opri Schwarz. Mi-am dat cuvântul şi nu pot să mi-l 
iau înapoi. 

Din nenorocire! zise Pfotenhauer cu părere de rău, 
altminteri ce i-aş mai găuri pielea lui de toval... Ce 
neruşinare! în loc să se facă mic, mititel, ticălosul ia o 
atitudine ca şi când ne-ar iscăli o petiție de grațiere. Crezi 
că o să facă într-adevăr ce spunea? 

Nu cred; ştie că am fi neîndurători cu el. L-am observat 
bine pe când vorbea. Ou un singur lucru ne are la mână, nu 
cred însă că se va servi de el. Ştie că ar fi pierdut. 

De, ştiu şi eu? De la un om ca ăsta te poţi aştepta la orice 
şi-apoi... A, dar asta ce mai e? Uite-l că vine iar. 

Aşa şi era. Abu el Mot se întorcea, nu cuteza totuşi să se 
apropie prea mult şi întrebă mai de departe: 

Mă lăsaţi liber după ce vă voi spune ce am de spus? 

Da, răspunse doctorul Schwarz. 


Mare prostie! şopti savantul: Acum nu mai eram obligaţi 
să-l cruţăm. 

Prea târziu. Am apucat să-i spun „da” şi nu-mi pot lua 
cuvântul îndărăt. De altminteri întoarcerea lui e o dovadă 
că am judecat eu bine. 

Bătrânul bandit veni la deschizătură şi zise: 

Ce-aţi face cu mine dacă m-aş preda? 

Te-aş duce de-a dreptul la Fashoda. 

Aha! La Tatăl-celor-cinci-sute? 

Da, aşa am făgăduit. 

Văd că eşti sincer. Fă ce vrei, viu n-o să mă ai în mâinile 
tale. 

Plecă iar fără să întoarcă măcar o dată capul după el, atât 
de sigur păşea. 

Merge prea departe cu obrăznicia! mormăi Pfotenhauer, 
indignat. Dacă n-apucai să-i făgăduieşti iar, ar zăcea acum 
acolo în iarbă cu un glonţ în cap. 

Nu te necăji, dragă Pfotenhauer; de ce să întrebuinţăm 
forţa când cu puţină viclenie putem ajunge la acelaşi 
rezultat? 

Ce fel de viclenie? 

Aceea despre care ţi-am mai vorbit. Scoatem pe oamenii 
noştri din ghearele lui, pe urmă nu mai avem de ce ne teme. 

Vorbeşti serios? Adică să ne măscuim şi să facem niţel 
teatru? 

Sunt absolut hotărât. Nu vreau să stărui în ce te priveşte 
pe dumneata, dar de partea mea... 

Ia lasă fleacurile! îl întrerupse savantul. Ce poţi dumneata, 
pot şi eu şi prietenii noştri merită să facem pentru ei o farsă 
de carnaval. 

Asta nu e farsă de carnaval, crede-mă. Dacă ne prind, nu 
numai noi suntem pierduţi, ci şi aceia pe care vroim să-i 
salvăm. 

Asta ştiu foarte bine, de aceea n-o să ne lăsăm prinşi. Şi 
când e vorba să ne punem în aplicare planul, la noapte? 

Da. Numai prin întuneric se poate reuşi. 


Bine, bine, dar până atunci multe se pot întâmpla. 

Sunt încredinţat că n-are să se întâmple nimic, sau prea 
puţin. Abu el Mot nu va întreprinde nimic, ci va fi mulţumit 
ca noi să-l lăsăm pe el în pace. 

Vorba e acum, cum facem? Ne travestim în negri? 

Da. 

N-aş prea fi de părere. Mai întâi, nu mi-ar reuşi din pricina 
bărbii mele mari - fiindcă dracu' a mai văzut arap cu barbă! 
Al doilea, pentru că ar trebui să ne amestecăm printre 
sclavi, pe când prizonierii vor fi ţinuţi sub ochii lui Abu el 
Mot. Mai bine ar fi să ne mâzgălim chipul cam în culoarea 
arabilor şi să ne îmbrăcăm la fel ca vânătorii de sclavi. 

Ne-ar recunoaşte şi aşa. De altminteri şi printre aceştia se 
află destui negri. Întrebarea e: n-ar fi mai bine să ne 
furişăm în lagăr în felul indienilor? În cazul acesta tot e mai 
bine să ne vopsim la faţă, ca să nu ne deosebim de mediul 
înconjurător. 

Cum zici dumneata; eşti mai priceput ca mine în de-alde 
astea şi te ascult. 

Slovacul, care auzise convorbirea, se amestecă în vorbă: 

Mă fac şi eu arap, dacă mă luaţi şi pe mine. Vreau s-ajut la 
salvarea prietenilor voştri. 

Tu? zise Emil râzând. Eşti şi omul! 

Sunt, de ce să nu fiu? Mie nu mi-e frică de nimic, aşa să 
ştiţi. 

Te cred, numai că la ceea ce vrem noi să facem, se mai cer 
şi altele. 

Eu le ştiu şi pe astea. Luaţi-mă, zău, o să vedeţi ce bine o 
să mă furişez că nici dracul n-o să mă simtă. 

Nu se poate; nu numai că ţi-ai primejdui viaţa ta, dar şi pe 
a noastră. 

Bietul slovac plecă foarte dezamăgit şi necăjit. Fiul-tainei, 
care se oferi şi el să-i însoţească, fu de asemenea refuzat. 

După câtva timp, slovacul fu trimis să aducă de sus carne 
pentru soldaţi şi funingine. În trecere, făcu semn lui Ali şi 


Fiului-tainei să-l urmeze, lăsă pe soldaţi să coboare înainte 
cu carnea, şi ei rămaseră dinadins în urmă. 

Adică de ce să nu ne facem şi noi arapi? Nu e Vânătorul- 
de-elefanţi tatăl tău şi n-ai datoria să-l scapi? zise el 
tânărului arab. 

Dorinţa de aventuri îl îndemna să ia parte la executarea 
planului lui Schwarz, chiar fără voia acestuia, pe când pe 
Abd es Sirr nu-l mâna decât dragostea cea mare pe care o 
avea pentru tatăl său. Ali nu înţelegea cum să lase pe 
prietenul său singur când e vorba de o primejdie. 

Ce ne împiedică, urmă slovacul, după ce-i puse la curent 
cu ce avea de gând să facă, să ne mânjim şi noi cu funingine 
ca să facem pe negrii? Aşteptăm până ce pleacă Tatăl- 
cocostârcului cu 'Tatăl-celor-patru-ochi şi ne luăm după ei. 

Făcură un adevărat complot împotriva lui Emil Schwarz şi 
a savantului, apoi se apucară, să-şi pregătească funinginea 
şi să topească grăsimea pe care o luară din carnea de 
elefant. În mai puţin de un ceas aveau atâta funingine cât să 
transforme zece albi în negri veritabili. 

În vremea asta Emil se duse la trupele postate în jurul 
văgăunii ca să spună comandanților convorbirea pe care o 
avuse cu Abu el Mot şi să le dea instrucţiunile 
trebuincioase. Principalul era să nu tragă nimeni până ce 
nu va primi ordinul lui. 

XVIII. Răzbunarea. 

Trecu dimineaţa şi după-amiaza fără să se întâmple ceva 
deosebit. Oamenii lui Abu el Mot stăteau liniştiţi, în timp ce 
şefii vânătorilor de sclavi făceau fel de fel de planuri pentru 
salvarea lor, fără să se oprească la vreunul din ele. 

Se înseră. În mijlocul văgăunii se aprinse un foc din frunze 
de palmier care se găseau din belşug acolo. 

Lobo şi 'Tolo coborâră din deal poteca. La întrebarea lui 
Emil ce caută, Tolo răspunse: 

Lobo şi Tolo sunt belanda; sărmanii negri din Ombula tot 
belanda... Lobo şi Tolo vrea duce la ei să mângâie şi ajute 
dacă este primejdie. 


Cum, vreţi să vă duceţi în văgăună? 

Da, duce în văgăună. 

Dar au să vă prindă. 

Nu prinde. Seara negru; văgăună tot negru şi Lobo şi Tolo 
negru, nu vede pe ei. Dacă nu dă voie, Lobo şi Tolo mult 
plânge. 

Nu vă gândiţi că dacă pun mâna pe voi sunteţi pierduţi? 

Lobo şi Tolo merge aşa să nu prindă. Noi are cuţit ascuţit 
şi taie frânghie la prizonier. 

Lui Schwarz îi veni atunci ceva în gând. Se sfătui niţel cu 
Pfotenhauer, apoi zise băieţilor: 

Bine, vă las să vă duceţi dar să faceţi aşa cum vă voi învăţa 
eu. 

Lobo şi 'Tolo face cum porunceşte stăpân bun alb. 

Uite ce-o să faceţi, urmă doctorul. Vă strecuraţi binişor la 
prietenii voştri şi-i dezlegaţi; totuşi, să nu arate că sunt 
liberi, ca să nu bage de seamă paznicii lor. Dar îndată ce vor 
auzi de aici o împuşcătură, să arunce frânghiile şi jugurile şi 
să alerge spre ieşire. Aţi înţeles? 

Da, înţeles. 

Eu o să mă strecor acum prin gaură ca să văd până unde 
aveţi drum liber. 

Nu, nu stăpân vede, trece Lobo prin gaură şi vede. Lobo 
negru şi nu cunoaşte la el. Lobo ştie bine strecor; făcut asta 
şi la seribah până la casa lui Abd el Mot şi nu simţit nimeni. 

Germanul ştia asta, de aceea îl lăsă să se ducă. Băiatul nu 
putea fi văzut, deoarece aici la ei era întuneric pe când în 
lagăr era lumină. 

După vreun sfert de ceas Lobo, se întoarse şi zise: 

Tot este bine. Sărac belanda. Tocmai la fund. Pe urmă 
vânător. La mijloc foc. Lia dreapta cort lui Abu el Mot. 
Aproape aici numai şase vânător; pus acolo să vede ce 
facem. Şade jos şi vorbeşte. Lobo trecut două ori lângă ei şi 
nu simţit. Acum poate plece Lobo cu Tolo? 

Bine, duceţi-vă; fiţi însă cu băgare de seamă să faceţi 
întocmai după cum v-am învăţat. 


Îi văzură pierind în văgăună. 

Uite două din făpturile atât de dispreţuite despre care se 
spune în Europa că pot fi puse pe treapta animalelor, zise 
doctorul uitându-se lung după ei. Acum cred că a sosit 
timpul să ne transformăm în negri, încheie el. 

Ai dreptate. Cei de colo vor fi crezând că nu vom 
întreprinde nimic decât mai târziu. Să ne apucăm deci de 
treabă. 

Slovacul le făcu din rogojini câte un şorţuleţ dinainte, se 
despuiară până la piele şi se unseră peste tot corpul cu 
funingine amestecată cu grăsime. Îşi puseră apoi cuţitele şi 
revolverele în brâu şi se strecurară prin gaură în văgăună. 

De-abia plecară ei şi slovacul, Fiul-tainei şi cu Ali se 
mânjiră bine cu funingine. Căpitanul venit din Fashoda cu 
soldaţii îi întrebă mirat ce înseamnă asta. Slovacul îl linişti 
însă spunându-i că aşa aveau ordin de la Schwarz, apoi se 
strecurară după ei. 

Când fură în văgăună, doctorul şi cu savantul se lăsară jos 
la pământ şi începură să se târască binişor înainte. În 
curând văzură pe cei şase paznici despre care le vorbise 
Lobo. Se abătură mai spre dreapta şi trecură neobservaţi. 

Scopul lor era s-ajungă la cortul lui Abu el Mot, bănuind că 
aproape de acesta trebuie să se afle cei doi prizonieri pe 
care voiau să-i salveze. Pe stânga era focul. Între el şi 
intrare, paznici, dar lângă foc şi în spatele lui se aciuiseră 
vânătorii de sclavi. În fund, unde stăteau sclavii, domnea 
întunericul. 

Deasupra văgăunii foşneau palmierii. Zăriră înaintea lor 
ceva alb care se desluşea bine din fondul întunecat al 
peretelui de stâncă: era cortul. Ajunseră la el fără să fie 
simţiţi. Cortul era ridicat pe prăjini înfipte în pământ. În 
dreptul focului era deschizătura. În spate pânza nu era 
legată de ţăruşi ci prinsă de nişte scânduri bătute ca de 
două palme de prăjinile care susțineau cortul, între stâncă 
şi scânduri rămăsese un spaţiu în care puseseră diferite 
lucruri de trebuinţă ca să nu încurce locul. 


Dinăuntrul cortului se auzea vorbă. 

Abu el Mot cu Abd el Mot, şopti Emil care se afla acum 
aproape lipit de cort. 

I-am recunoscut după glas, răspunse Pfotenhauer. Indivizii 
ăştia se simt pesemne în siguranţă, de nici n-au pus 
santinele la uşă. 

Se bizuie pe faptul că au doi ostateci. Sst! Ascultă! 

Se auzi iar glasul ca din mormânt al lui Abu el Mot, la care 
răspunse altul care nu era însă al lui Abd el Mot. 

Dumnezeule, ăsta e fratele meu! şopti doctorul. Prizonierii 
se află deci la el. 

Ce noroc! Să-i scoatem repede din ghearele lui... 

Mai domol, prietene. Mai întâi să iscodim, să vedem şi s- 
auzim; pe urmă să lucrăm. Fereşte-te numai pe cât poţi să 
faci zgomot. 

Ridică niţel pânza din spatele cortului şi se uită înăuntru. 
Văzu înaintea lui o încăpere întunecoasă, dar în faţă era 
lumină. Câteva boccele se aflau îngrămădite mai încolo. În 
cort stăteau câţiva inşi, dar nu le vedea decât picioarele şi 
partea de jos a trupului. 

Vino! şopti Emil tovarăşului său. Încet, încet, pentru 
Dumnezeu! Să nu te-audă cineva... 

Se strecură binişor între scânduri şi pânza cortului. 
Doctorul privi cu băgare de seamă. Chipul lui mânjit cu 
negreală nu se deosebea din întunericul care-l înconjura. 
Josef şi Vânătorul-de-elefanţi erau legaţi de stâlpul din 
mijloc. La dreapta lor stătea Abd el Mot, la stânga, cu 
spatele la doctor, Abu el Mot. 

Allah să mă bată, zicea acesta, dacă te mint. Suntem 
numai noi în văgăună şi mâine pornim spre seribahul 
nostru. 

Minţi! răspunse Josef. Dacă vroiai să te duci la seribahul 
tău, pentru ce ai făcut ocolul ăsta? 

Nu sunt obligat să-ţi dau socoteală de ce fac. 

Va veni poate în curând vremea să ne dai socoteală. 

Ce-mi pasă mie ce crezi tu! Mă faci să râd de prostiile tale. 


Nu prea te arată chipul să-ţi ardă de râs. Azi-dimineaţă 
parcă erai mai vesel. Şi-apoi, pentru ce eşti astă-seară mai 
aspru cu noi ca până acum? Şi de ce ne-ai adus în cortul 
tău, când n-ai făcut-o niciodată de când suntem în puterea 
ta Probabil că e cineva pe aproape care a venit să ne 
salveze. 

Nu mai spune! Cine ar putea să fie? 

Fratele meu, Emil. 

Câine! Cine m-a trădat? 

Cine? Te-ai trădat tu singur acum. 

Nu te bucura degeaba. Mai degrabă vă ucid cu mâna mea 
decât să vă las din gheare. 

Pesemne că nu-l cunoşti pe fratele meu; bate o sută ca 
tine. 

Vâră-i cuțitul în piept, ce mai aştepţi? strigă Abd el Mot 
superiorului său. Cum îţi vine să te laşi batjocorit de-un 
ghiaur? 

Taci! se răsti bătrânul. Nu mă-nvăţa tu pe mine ce trebuie 
să fac. Du-te mai bine de vezi ce fac santinelele. Dacă dorm, 
arde-le cu biciul ca să se trezească. 

Abd el Mot se ridică de jos şi ieşi bombănind. 1 se auziră 
paşii îndepărtându-se pe jgheabul pe care veniseră cei doi 
germani. 

Abu el Mot se uită ameninţător la prizonieri şi întrebă: 

Cine v-a spus că fratele tău e aici? Probabil unul din 
oamenii mei? 

Nu mă-ntreba degeaba că nu-ţi spun. 

Ba o să-mi spui când te-oi bate la tălpi. 

Îndrăzneşte! Voi pune să te biciuiască până la sânge. 

Când? După ce te-o lua Şeitan cu el în iad, ceea ce se 
poate întâmpla chiar la noapte! 

Dimpotrivă, în noaptea asta vom fi liberi. 

Cine vă va elibera? 

Eu! se auzi în spatele lui. 

Emil Schwarz se strecurase pe nesimţite în cort şi acum se 
ridicase în picioare cât era de lung. Abu el Mot tresări 


speriat când îi auzi glasul şi vru să se întoarcă repede, dar 
două mâini puternice îl apucară de gât şi-l traseră la 
pământ. 

Pfotenhauer se târi şi el în cort. Prizonierii văzură doi 
negri aproape goi, luminaţi de felinarele cu ulei atârnate de 
prăjinile cortului. Doi negri cu barbă! Unul cu un nas enorm 
pe care Josef îl recunoscu totuşi, cu toată negreala lui. 
Recunoscuse de asemenea şi glasul celuilalt. 

Emil, tu? E cu putinţă? Atât de repede? strigă el. 

Mai încet, mai încet! îi şopti fratele. Savantule, taie-le 
repede frânghiile, eu am treabă cu bătrânul. 

Ţinea pe Abu el Mot cu o mână de gât şi-i căra cu cealaltă 
mereu la pumni în cap. Îl lăsă de-abia după ce-l văzu că nu 
mai mişcă. 

Aşa. Asta zic şi eu că-i noroc, spuse el apoi răsuflând. Nu 
numai că vă scap pe voi, dar pun şi mâna pe tâlharul de Abu 
el Mot, căruia îi port de mult sâmbetele. Am biruit fără 
vărsare de sânge, fiindcă bandiții se vor preda cu siguranţă. 
Veniţi după mine şi să ne furişăm pe unde am venit, 
altminteri ne pomenim cu droaia după noi. 

Se târi afară din cort trăgând pe Abu el Mot după el, 
urmat de ceilalţi pe care Pfotenhauer îi dezlegase la 
repezeală. 

În sfârşit, liber! murmură Josef Schwarz, cu o bucurie 
nestăpânită. N-o să uit niciodată ce-aţi făcut pentru mine... 

Taci, pentru Dumnezeu! Nu suntem încă în siguranţă. 
Lumina focului se răsfrânge până aici. Întindeţi-vă la 
pământ. Trebuie să ne târâm pe pântece, ca să nu fim 
văzuţi, mai ales că aveţi îmbrăcăminte deschisă. Ajutaţi-mă 
să împingem pe bătrân afară din văgăună. 

Nu apucară să se apropie de intrarea în văgăună, când se 
auzi de la locul unde erau cei şase paznici un glas răcnind: 

Stai! Ţineţi-l bine să nu scape! 

Zvon de glasuri, o împuşcătură urmată de o învălmăşeală 
de oameni care duceau ceva greu, de culoare deschisă, 
spre ieşire. 


Ce-o mai fi asta? zise Emil încremenit. Uite că vin şi 
santinelele. Ceilalţi cine sunt? A! Bănuiesc... Slovacul vroia 
şi el să vină cu noi. Josef, Sejad ifjal, luaţi pe bătrân şi daţi 
fuga la ieşire. E acolo o gaură prin care vă puteţi strecura 
afară, unde aşteaptă soldaţii noştri. Pfotenhauer, scoate 
repede cuțitul şi revolverul şi ia-te după mine. 

Emil porni în goană urmat de Tatăl-cocostârcului. Se 
auziră două detunături de armă. Paznicii, care ajunseseră 
lângă copaci, se dădură îndărăt. Văzuseră doi negri venind 
spre ei şi crezură că sunt de-ai lor. 

Săriţi! strigă unul din paznici. Duşmanul a năvălit peste 
noi. Uite-i cum fug iar spre ieşire... Duc cu ei pe cineva de- 
al nostru şi... O Allah... alţi doi care aleargă cu unul în 
braţe... 

Alergaţi şi voi, nemernicilor! răspunse Emil pocnindu-l cu 
patul revolverului în cap. 

Omul se prăbuşi la pământ. Izbi şi în celălalt care căzu 
peste un al treilea. 

Deoarece nu trăgea, Pfotenhauer nu trase nici el. Apucă 
puşca unuia din paznici - singurul care avea o armă în 
mână - şi-l izbi unde nimeri. Vru să facă asemenea şi cu cel 
de-al cincilea, dar acesta împreună cu al şaselea o luară la 
fugă înnebuniţi de spaimă. 

În momentul acela, izbucni din fundul văgăunii un urlet ca 
scos din gâtlejurile a mii de fiare sălbatice. 

Dumnezeule, au scăpat sclavii! strigă doctorul. 
Împuşcăturile, împuşcăturile... Îi spusesem lui Lobo că o 
detunătură de armă va fi semnalul ca sclavii să alerge la 
ieşirea din văgăună. Mă tem că n-are să fie aşa şi că negrii 
s-au năpustit asupra călăilor lor. Ce măcel grozav o să 
urmeze! Să mergem repede la oamenii noştri. Aceştia nu 
vor şti ce atitudine să ia. Tot acolo vom avea poate şi 
explicaţia celor ce s-au întâmplat. 

Explicaţia era următoarea: După ce Tatăl-celor- 
unsprezece-fire-de-păr, care ţinea morţiş să facă pe eroul, 
se strecurase prin gaură, se îndreptase ca şi Emil Schwarz 


cu Pfotenhauer spre jgheab şi ajunseră sus tocmai când 
Abd el Mot ieşise din cort şi venea în direcţia lor. Micul 
slovac se ridică în picioare şi-l întrebă: 

Cine eşti tu? 

Sunt Abd el Mot. Dar ce învârtiţi pe-aici, câini spurcaţi de 
negri... o să pun... 

Nu-şi putu sfârşi vorba, căci omuleţul nostru îi sări în 
beregată şi degetele lui se încleştară ca un cerc de fier în 
jurul gâtului arabului. Îl trânti apoi la pământ şi zise 
celorlalţi tovarăşi ai săi: 

Ţineţi-l bine să-i dau la cap până l-oi ameţi. 

Bineînţeles că toate acestea nu se făcuseră fără niţică 
gălăgie. Paznicii se ridicaseră de jos şi se uitară într-acolo. 
Abd el Mot îşi pierduse într-adevăr cunoştinţa. 

Straşnică ispravă am făcut! zise mulţumit omuleţul. Să-l 
tărâm la gaură, pe urmă să ne întoarcem. 

Când văzură paznicii cum trag un om după ei, le strigară 
să stea şi, fiindcă ei nu se sinchisiră de strigătele lor, unul 
trase un glonţ care, din fericire, nu nimeri pe nimeni. Acum 
toţi şase o luară după fugari. Degeaba, căci aceştia 
apucaseră s-ajungă la gaură. Vânătorii de sclavi se izbiră în 
fugă de doctor, de savant şi de prizonierii salvaţi. Rezultatul 
îl ştim. 

După ce se văzură toţi afară din văgăună, Emil porunci să 
se aprindă focul. Slovacul îl recunoscu după glas şi strigă 
triumfător: 

Aha, v-aţi întors, nu v-au prins? Am pus mâna pe unul din 
duşmani, şi încă unul din ăi mai ai dracului! 

Cine e? întrebă doctorul. 

Abd el Mot. E-am apucat de beregată şi l-am buşit până |- 
am ameţit, pe urmă l-am adus aici. 

Nu se poate! Abd el Mot zici? 

EI, zău! în carne şi-n oase! 

Bravo! Numai că puteai s-o păţeşti rău... Auzi urletele şi 
răcnetele astea? Aprindeţi repede focul să vedem ce se 
petrece. 


Flacăra izbucni şi lumină faţa lui Abd el Mot. Fiul-tainei 
văzu chipul cu ochii închişi, chipul acela care rămăsese 
întipărit în mintea lui de când putea să-şi aducă aminte. 

Ebrid Ben Lafsa el Bagirmi! strigă el. Îl recunosc... ele! 

Cine a pronunţat numele acesta blestemat? Care din voi îl 
cunoaşte? se auzi atunci un glas în spatele lui. 

Era al Vânătorului-de-elefanţi. Fiul-tainei se uită 
înmărmurit la el şi răspunse: 

Eu. Dar tu cine eşti? Nu cumva omul căruia îi spun ei 
Sejad ifjal, Vânătorul-de-elefanţi? Tu eşti Barak el Kasi, 
emirul din Kenadem? 

Da, eu suni. 

O, Allah, Allah, tată, tată! strigă tânărul şi-i sări de gât. 

Tu... tu, fiul meu! E cu putinţă? S-a îndurat în sfârşit de 
mine? murmură emirul nevenindu-i să creadă. 

Da, tată, sunt eu cu adevărat... Îţi voi povesti mai târziu 
tot... 

Hamdulillah! Acum nu mai sunt Bala Ibn, Iată-fără-fecior, 
nu mai trebuie să rătăcesc prin lume. Jurământul mi l-am 
ţinut până la sfârşit şi mă pot întoarce în patria strămoşilor 
mei! 

Da, la Kenadem, la Kenadem! Ila-mă cu tine. Tu ai fost Bala 
Ibn şi eu Bala Ab, Feciorul-fără-tată. Acum ne-am regăsit şi 
nimeni nu ne mai poate despărţi. 

În vremea asta, doctorul îşi strângea şi el fratele la piept. 

Vai, în ce hal eşti, sărmanul de tine! zise Emil cu milă, 
uitându-se la Josef. Rău trebuie s-o fi dus la Abu el Mot! Uite 
petele astea negre pe faţa ta; pesemne lovituri... 

Ei aş! îl întrerupse acesta râzând. M-ai umplut tu de 
funingine. 

Aşa e, zău, bine zici, râse şi doctorul. De bucurie uitasem 
că sunt mâzgălit tot... Uite-l şi pe savantul nostru. Frumos 
eşti, n-am ce zice! Oare tot aşa oi fi arătând şi eu? 

Slovacul se vâri şi el printre ei şi zise cu fudulie: 

Da' eu? Ăl mai prim arap, negru tăciune, nici dracu' să mă 
cunoască! 


Toţi izbucniră în râs. Acum se înghesui şi Hagi Ali. 

Parcă eu n-am ajutat să-l prindem pe Abd el Mot? zise el 
cu mândrie. 

A, şi tu? Am mai văzut încă unul cu voi, cine era? întrebă 
doctorul, curios. 

Abd es Sirr; uite-l colo. 

Emirul apucase pe băiat de umeri, îl ţinu departe de el şi 
zise cu glas dezamăgit: 

Aflasem de la Aswad că-mi voi regăsi feciorul. Tu te-ai dat 
drept copilul meu, şi te-am crezut, fiindcă era întuneric şi 
nu te puteam vedea bine la faţă. Acum la lumină văd un 
negru în faţa mea, pe când copilul meu are numai sânge de 
nobil arab în vinele lui. 

Te înşeli, pielea lui e de altă culoare, îl lămuri doctorul. S-a 
mânjit dinadins cu funingine ca să te poată salva pe tine. 

Cum, ai făcut tu asta? strigă emirul. Ţi-ai pus în primejdie 
viaţa pentru tatăl tău? Vino să te mai strâng o dată la piept, 
copilul... Stai! strigă el deodată. Puneţi mâna pe el. Vrea să 
fugă! Şi tocmai cel mai grozav dintre călăii noştri... Fiul- 
iadului, care ne-a chinuit atât... 

Abd el Moti se trezise din leşin şi, văzând că nu se uită 
nimeni la el, vru s-o ia la fugă. Emirul îl apucă repede de 
haină şi-l trânti la pământ. 

Dragii mei, zise Emil, să lăsăm acum îmbrăţişările; indivizii 
aceştia ne sunt prea preţioşi ca să le dăm prilej să ne scape. 
Legaţi-i zdravăn. Dar i-auziţi ce se petrece în văgăună. Tare 
mă tem că o să fie o grozăvie. 

Urletele şi răcnetele erau atât de tari încât aproape nu se 
mai desluşeau glasurile. 

Noi ce facem, intervenim sau nu? întrebă Pfotenhauer. 

Ar fi degeaba, răspunse Josef Schwarz. Furtuna s-a 
dezlănţuit şi nu-i mai putem pune stavilă. Şi-apoi, în 
învălmăşeală n-am putea să deosebim pe duşman de 
prieten. 

Treptat, treptat, urletele se potoliră. Când şi când un 
răcnet de moarte urmat de un strigăt de triumf. În sfârşit se 


făcu tăcere şi văzură o masă compactă de negri care ţineau 
sfat. Din grămadă se desprinse o umbră care veni spre 
deschizătură. Era Lobo. 

Ei, ce vii să ne spui? îl întrebă savantul. 

Mort! răspunse negrul simplu. 

Cine? 

Tot vânător sclavi. Nu mai trăieşti niciunul. 

Ce grozăvie! Nu asta ne era intenţia! Dar cum s-a 
întâmplat? 

Aşa. Lobo cu 'Tolo strecurat înăuntru fără să vede cineva. 
Dus la sărac, bun belanda. Toţi legat, dar noi tăiat frânghie 
şi aşteptat. Auzit atunci împuşcătură. Negrii aruncat 
legături jos, repezit la vânător sclavi, strâns de gât, omorât 
cu prăjină, înjunghiat cu cuţit până mort toţi, toţi! 

Au căzut desigur şi de-ai voştri? 

Da, mulţi mort, mulţi rănit, mulţi, mulţi... dar răzbunat. Nu 
mai este vânători să facă sclav negri. 

Şi acum te-au trimis prietenii tăi la noi? 

Da. Vin spune lupta gata. Prieteni vine strânge mâna la 
negri viteaz şi recunoscător. 

Bine, venim. Altceva mai vreţi? Vă e foame? 

Nu e foame. Abu el Mot cu el multă carne şi făină. Negrii 
purtat în spate, acum mănâncă ei tot. 

Se duseră cu toţii în văgăună unde fură primiţi cu strigăte 
de entuziasm. Lobo le povestise cât făcuseră albii pentru 
salvarea lor şi bieţii negri nu ştiau cum să-şi exprime 
mulţumirea. Câmpul de luptă nu se poate descrie. Era o 
grozăvie. 

După sfatul albilor, negrii ieşiră sus la câmp ca să-şi facă 
aci tabăra. De frică să nu se repeadă negrii la Abd el Mot şi 
Abu el Mot ca să-i sfâşie, trebui deocamdată să-i ascundă ca 
să nu fie văzuţi de ei. 

Sclavii eliberaţi hotărâră să plece încă înainte de a se 
lumina bine de ziuă, să-şi ia vitele de unde le lăsaseră 
vânătorii de sclavi, sub paza a cincizeci dintr-ai lor. Vai de ei 
când vor veni negrii! 


E într-adevăr grozav ce s-a petrecut, zise Emil când se 
aşezară cu toţii în jurul focului. Cinci sute de morţi... Sper 
însă că vânătoarea de sclavi va înceta pentru câtva timp 
prin ţinuturile acestea. Tot e şi asta ceva. 

Nu am de ce-i compătimi, răspunse Josef Schwarz. Am fost 
prizonierul lor şi nu vă închipuiţi ce-am avut de suferit. Şi 
cine se fac vinovaţi de măcelul de acum? Ticăloşii aceia de 
colo care mai au încă obrăznicia să-şi arunce priviri cu 
subînţeles. 

Nici nu merită să ne uităm la ei. Duceţi-i mai departe de 
noi, ca să nu-i mai văd în ochi. 

Josef vru să obiecteze ceva, dar doctorul îi zise în limba 
germană: 

Ştiu eu ce fac. Vreau să aflu ce pun la cale când vor fi 
singuri. Legaţi-i de copacul cela de colo, dar atât de strâns 
ca să nu se poată mişca. Eu mă voi furişa la spatele lor să-i 
aud ce vorbesc. 

Planul tău nu e rău. Poate că aflăm ceva interesant. 

Prizonierii fură luaţi de-acolo şi legaţi de doi copaci de la 
marginea pădurii fără să fie zăriţi de negri. În dosul 
copacului era o tufă deasă. Doctorul se furişă acolo şi 
aşteptă. Copacii erau destul de aproape unul de altul, totuşi 
destul de departe ca să nu-şi poată vorbi în şoaptă şi să-i 
poată auzi Emil. Paznicul, se aşeză dinadins mai încolo. 

Când se crezură singuri, Abd el Mot zise tovarăşului său: 

Ce zi! Cea mai nenorocită din viaţa mea... Şi de vină sunt 
numai ticăloşii ăştia de nemți. Nu-nţeleg cum te-ai lăsat 
prins ca un şoarece în cursă. 

Parcă tu nu! replică Abu el Mot, înfuriat. 

S-au năpustit trei asupra mea, afară pe jgheab şi nu m-am 
putut apăra. 

Pe mine m-au legat pe neaşteptate în cort. Ştie naiba cum 
au ajuns acolo. Pesemne că paznicii dormeau, ticăloşii! Lasă 
că şi-au luat pedeapsa. Acum sunt morţi şi s-au dus de-a 
dreptul în fundul iadului. Afurisită să fie ziua când am intrat 
în câră cu acest Iatăl-a-patru-ochi! E un doctor, om învăţat, 


şi cum ştiam că ăştia îşi însuşesc mintea numai din cărţi, şi 
nu din viaţă, credeam c-o s-o sfârşesc repede cu el. Când 
colo m-a biruit el pe mine. 

Crezi tu că situaţia noastră e într-adevăr disperată? 

A mea în orice caz. Ştii tu ce o să se întâmple cu mine? 
Câinele ăsta de neamţ vrea să mă dea pe mâna lui Ali 
Effendi din Fashoda. 

Vai de mine?! Atunci eşti pierdut... 

Da. Voi fi bătut până ce-mi voi da sufletul ca şi homrii mei 
care au fost predaţi de ticălosul ăsta de ghiaur. 

Dar până la Fashoda e cale lungă şi poate se va ivi un prilej 
de fugă. 

Nu cred. Mă vor păzi cu atâta străşnicie că nu va fi chip. 
Există numai un singur mijloc de scăpare. 

Care? 

În drum nu se va putea, la Fashoda însă da. Acestui Tatăl- 
celor-cinci-sute îi place dreptatea, dar şi mai mult banii. 
Înţelegi ce vreau să spun? 

Da. Vrei să te răscumperi. Va trebui atunci să-i spui locul 
unde ţi-ai ascuns banii. 

Ei aş! l-ar lua frumuşel şi tot ar pune să mă omoare. Mie 
îmi trebuie înainte de toate un om de încredere care să-i 
dea la început jumătate, pe urmă, după ce mă va face 
scăpat, restul. 

Vezi că n-ai omul de încredere. 

Ba îl am. Acesta eşti tu. 

Eu? Sunt doar prizonier ca şi tine. 

Voi spune mudirului că numai tu poţi să-i aduci banii de 
răscumpărare. 

Uiţi pesemne că e şi Vânătorul-de-elefanţi pe aici. O să 
vrea să se răzbune cu orice preţ. 

Acum, când şi-a recăpătat feciorul, de bucurie o să te 
ierte. Roagă-te, plângi, spune-i că te căieşti de fapta ta şi o 
să-l înduioşezi. Pe urmă, poate că o să intervină şi ceilalţi 
pentru tine. Sunt creştini şi legea lor le porunceşte să fie 
iertători. 


Bine-ar fi să se poată. Aş fi salvat... Sfatul tău e bun, o să-l 
încerc. 

Mai mult încă: spune-le că vrei să treci la legea lor. Dacă te 
cred, suntem amândoi salvaţi. 'Te duci la seribah şi aduci 
banii. 

Nu ştiu unde i-ai ascuns. 

O să-ţi spun eu. Ştiu că-mi eşti credincios şi o să faci tot ca 
să mă vezi liber, nu e aşa? 

Jur pe toţi strămoşii mei şi pe barba Profetului. 

Bine, te cred. Acum o să-ţi spun repede unde sunt banii, 
fiindcă nu putem şti cât vom mai fi împreună. Când m-am 
întors la seribah după ce-a fost pustiit de foc, am găsit pe 
şeicul djurilor cotrobăind printre ruine. Bănuieşte că am 
îngropat undeva banii, dar n-a nimerit locul şi nici nu i-ar 
putea găsi vreodată. La miazăzi de seribah e ocolul vitelor 
şi, în mijloc, o vatră unde îşi preparau paznicii cina. Sapă 
după vatră şi o să dai de o pardoseală de piatră. 

Pardoseala se pare numai că e din piatră dar e un strat 
făcut dintr-un amestec de nisip, var şi lut bine frământat şi 
întărit. Dedesubtul acestei pojghiţe se află şase darut118 
pline cu bani de argint - întreaga mea avere. Un burdufe al 
tău dacă izbuteşti să mă scapi, nu trebuie însă să... 

Şi dacă nu vrea să te scape, pune el mâna pe tot, se auzi 
un glas în spatele lor. Dar nici tu nici el nu veţi avea un 
gologan, fiindcă voi împărţi tot oamenilor mei, de asemenea 
cirezile şi turmele pe care ţi le-a luat ceauşul de la seribah. 

După ce zise aceste cuvinte, Emil se duse în lagăr şi 
trimise încă un soldat ca să păzească pe prizonieri. 

Abu el Mot scoase un răcnet de furie şi deznădejde. I se 
părea că-şi vede mormântul deschis la picioarele lui. 

A doua zi, imediat după răsăritul soarelui, belandaşii 
porniră spre casă. Fericiţi că scăpaseră din robie, se 
gândeau cu adâncă mâhnire la satul lor pustiit. Luară cu ei 
cadavrele celor morţi ca să le îngroape la Ombula. Îşi luară 
rămas-bun de la salvatorii lor; unii din ei aveau ochii plini 
de lacrimi şi femeile plângeau în hohote. 


Ceva mai târziu au pornit şi eroii noştri, pe acelaşi drum 
pe care veniseră, deoarece vroiau să ajungă la bărcile şi 
navele lor. Se îmbarcară şi navigară de îndată spre maijeh 
Husan el Bahr, prima escală. Regele niam-niamilor îi 
întovărăşea cu bărcile şi oamenii săi. Ajunşi acolo, tăiară 
mai multe din animalele ce fuseseră lăsate la mlaştină. 
Celelalte vite le primi şeicul Abu en Nuhs, Tatăl-jumătăţii, ca 
recompensă pentru el şi oamenii lui. El îşi luă un rămas-bun 
cordial de la aliaţii săi şi porni mulţumit spre meleagurile 
sale de baştină. 

Escadra îşi continuă apoi drumul în josul fluviului, spre 
seribahul blestemat al lui Abu el Mot. Acesta a fost obligat 
să asiste la dezgroparea burdufurilor ascunsa, al căror 
conţinut a fost împărţit în aşa fel încât toată lumea să fie 
mulţumită. 

Acum sosise timpul adevăratei despărţiri. Fraţii Emil şi 
Josef Schwarz şi prietenul lor Pfotenhauer plecară 
împreună cu niam-niamii spre miazăzi. Vroiau să-şi 
continue cercetările şi să adune diferite piese pentru 
muzeul din Germania, apoi să viziteze regiunea pe care o 
guverna Emin Paşa, pentru ca să ajungă în patrie, via 
Zanzibar. Ceilalţi s-au îndreptat înspre miază-noapte. Abu şi 
Abd el Mot au fost predaţi Vânătorului-de-elefanţi, ca fiind 
cel mai sigur şi mai sever paznic al celor doi criminali. El 
voia să navigheze cu corabia până la Fashoda şi acolo să-i 
predea pe Abu el Mot ca şi pe ceauş ITatălui-celor-cinci-sute. 
Dar pe Abd el Mot declară că îl ia cu sine la Kenadem, 
adăugând în legătură cu soarta ce i-o rezerva: „De acolo mi 
l-a răpit pe fiul meu, tot acolo să-şi primească pedeapsa de 
la Allah. De când mi-am recăpătat copilul, inima mea s-a 
mai înmuiat, dar acest diavol trebuie să simtă că faţă de el 
pot să mai fiu cel de odinioară, adică Barak cel aspru”. Emil 
Schwarz i-a dat adresa sa şi l-a rugat să-i scrie când o să 
aibă vreun prilej de a-i trimite scrisoarea. 

În felul acesta, toate cele ce trebuiau făcute fiind 
rezolvate, se putea bea wadşa el wida119. Slovacul şi Tatăl- 


râsului i-au rugat pe germani să rămână cu ei, iar 
rugămintea le-a fost îndeplinită cu plăcere. Cea mai 
dureroasă a fost însă despărţirea dintre Fiul-tainei şi Fiul- 
devotamentului, dar până la urmă a trecut şi asta. După 
care, în sfârşit, navele şi-au început călătoria spre 
miazănoapte, în timp ce vâslaşii niam-niamilor îşi îndreptau 
bărcile spre miazăzi. Caravana sclavilor fusese nimicită! 

Biruitorii se despărţiră şi porniră în direcţii diferite, 
fiecare având credinţa că şi-a făcut datoria şi că a dat 
negoţului cu sclavi o lovitură grea, măcar în această parte a 
globului. Până şi Hasab Murat s-a convins că trebuie să se 
lase de această mârşavă meserie; scenele trăite nu 
rămăseseră fără urme asupra lui. 

Dacă cineva ar avea ideea să răsfoiască cartea de adrese a 
locuitorilor unuia din cele mai cunoscute oraşe universitare 
din sudul Germaniei, ar avea surpriza să găsească la prima 
literă - A - un nume deosebit de lung, care i-ar stârni, mai 
mult ca sigur, uimirea. Numele glăsuieşte astfel: Hagi Ali 
ben Hagi Ishak al Faresi ibn Hagi Otaiba abu l'Aşer ben 
Hagi Marwan Omar el Gandesi Hafid lakub Abd' Allah el 
Sandşaki. În continuarea acestui nume se găsesc 
următoarele amănunte cu privire la respectivul personaj: 
comerciant de produse orientale, strada Grădinii 6, parter. 

Dacă intrigat de această adresă va dori sa cumpere o 
sticluţă cu ulei de trandafir, o pipă turcească sau ceva 
asemănător şi se va duce până la susmenţionata adresă, va 
da peste o clădire cât un palat, la al cărui parter se află 
magazinul cu pricina, în spatele căruia se găsesc şi camere 
de locuit. Firma de deasupra intrării elegante cuprinde, 
scrise cu litere aurite, cuvintele: Hagi Ali, orientalist. 

Pe o atrăgătoare verandă înaltă, pictată. În culori vii se 
află, înrămată, lista celorlalţi locatari ai clădirii: 

Uszkâr Istvân, profesor de limbi străine, autor de lucrări 
în domeniul ornitologiei, parter dreapta; 

Profesor dr. Emil Schwarz, etajul 1 

Profesor dr. Josef Schwarz, etajul 2 


Profesor dr. Ignatzius Pfotenhauer, etajul 3 

Cine trece la momentul potrivit prin faţa imobilului cu 
pricina şi priveşte în sus, la etajul 3, poate să zărească la 
una din ferestrele deschise un personaj cu un nas imens 
care, deasupra unei pipe sudaneze, se agită cu vioiciune ca 
nu cumva să piardă vreo întâmplare sau persoană care 
umblă pe stradă. Mai jos, la fereastra dinspre dreapta 
intrării şade mai tot timpul un ins mic de statură, cu o 
barbă rară şi care tot scrie şi rescrie, migălind la un 
manuscris voluminos, ce poartă ciudatul şi pretenţiosul titlu 
De ce au păsările pene. Acest ornitolog pasionat nu e, 
bineînţeles, altul decât buna noastră cunoştinţă Tatăl-celor- 
unsprezece-fire-de-păr care, de la întoarcerea sa, împreună 
cu cei trei profesori şi Tatăl-râsului, s-a dedicat acestei 
nobile ştiinţe. 

Într-una din zile, în timp ce lucra la manuscrisul său, pe 
care-l trimisese până atunci la cei puţin douăzeci de edituri 
şi pe care-l primise înapoi de fiecare dată cu aceeaşi 
observaţie, potrivit căreia cunoştinţele sale de limba 
germană nu concordă cu caracterul ştiinţific al lucrării, 
activitatea sa ştiinţifică a fost întreruptă de bătaia în geam a 
poştaşului care i-a predat o scrisoare. 

Profesor Emil Schwarz (numele adresantului era scris cu 
litere mari, ca de copil, iar pe versoul plicului figura cu 
litere arabe numele expeditorului:) Barak el Kasi. 

Omuleţul nostru sări ca un arc de pe scaun şi fugi spre 
magazinul prietenului său Hagi Ali, strigându-i grăbit: 

Profesorii sunt cu toţii în grădină? 

Da, tocmai i-am văzut acolo, răspunse acesta într-o 
germană aproximativă, învățată în ultimii doi ani, cu mari 
eforturi de marele cunoscător al tuturor popoarelor şi 
localităţilor de pe glob. 

Veniţi repede, repede cu toţii. Venit scrisoare de la 
Vânătorul-de-elefanţi! 

Şi îşi continuă goana spre grădina din spatele clădirii, 
urmat îndeaproape de Hagi Ali. Cei trei profesori şedeau 


liniştiţi în mijlocul grădinii, trăgând din pipe. Când au aflat 
vestea au sărit cu toţii în sus de bucurie şi curiozitate. 
Scrisoarea a trecut repede din mână în mână. Textul era 
scris, desigur, în arabă şi glăsuia astfel: 

Kenadem, la 12 revi ul achir. 

Prietenului meu, vestitul M' allim, Tatăl-celor-patru-ochi! 

Allah este mare şi dă nopţii roua. [i-am promis şi de aceea 
îţi scriu. Mie îmi merge bine. O, fiu al încântării mele, pe 
care te-am găsit în prăpastia rugăciunilor! Mângâiere a 
ochilor mei, îndrăgit al sufletului meu! Curmalii au rodit 
bogat în anul acesta şi fiul meu a crescut mare, bun şi 
puternic. Cămila mea preferată a orbit la un ochi. Cum îţi 
merge ţie, Fratelui tău şi Tatălui-cocostârcului? Profetul a 
postit în pustiu, aşa aţi făcut şi voi pentru mine şi eu pentru 
voi. Ferice de cel ce are un fiu! Abu el Mota fost biciuit 
până la moarte. Ştiu bine că a meritat-o. Nu-l blestem. 
Cămilele tale să prospere, precum şi palmierii din livada ta. 
Şi pe sergentul major şi pe oamenii săi i-a ajuns din urmă 
soarta. Oamenii lui Abu el Mot au fost şi ei biciuiţi şi apoi 
aruncaţi în închisoare, unde se află şi acum. Averea mea 
creşte, numele lui Allah fie lăudat zi de zi. A murit şi Abd el 
Mot. Nu mă întreba unde şi cum. Acum că ţi-am trimis ştiri 
despre toate, te rog să-mi scrii şi tu. Începând cu vinerea 
următoare am să privesc spre miazăzi şi spre răsărit în 
aşteptarea răspunsului tău. Scrie-mi limpede, căci ochiul 
vede multe, ceea ce uneori nu vede mintea. S-au mai rupt 
două corturi şi mai multe oi s-au rătăcit. Scoate-ţi 
încălţămintea când intri în moschee şi împarte cu dărnicie 
daruri, căci eu îţi sunt prieten. 

Barak el Kasi, emirul nin Kenadem 


SFÂRŞIT 


1 Spălare rituală pe mâini şi pe obraz, înainte de 
rugăciune. 

2 Braţ principal al Nilului, în partea de vest a fluviului. 

3 Insulă. 

4 Izvorul leului. 

5 Sat de corturi. 

6 ladului. 

7 'Tatăl-morţii. 

8 Universitate. 

9 Pasărea paradisului - rândunica. 

10 Călăuză. 

11 Jefuitori de cadavre. 

12 Caravana de sclavi. 

13 Dracul. 

14 Băţ lung cu care se îndeamnă cămilele la drum. 

15 Rugăciunea de la asfinţitul soarelui. 

16 Fiul-ciupiturilor-de-vărsat. 

17 Tatăl-celor-unsprezece-fire-de-păr. 

18 Cartea sfântă, Biblia. 

19 Nume dat, după creştinare, populaţiei indigene a 
Egiptului, care a constituit o biserică aparte, cu un număr 
restrâns de adepţi. 

20 Tatăl-râsului. 

21 Câine. 

22 Doctor în medicină. 

23 Câine cu părul creţ, flocos. 

24 Leu. 

25 Ucigător de elefanţi. 

26 Anotimpul ploios. 

27 „Sunt ocrotitorul tău, stăpâne”. 

28 America. 

29 Amoniac. 

30 Var şi apă. 

31 Consul. 

32 Un fel de prefect. 

33 Tatăl-morţii. 


34 Aşezare stabilă, fortificată, a vânătorilor de sclavi, 
cetăţuie. 

35 Mama-crocodilului. 

36 lisus, fiul Mariei. 

37 Cămile. 

38 Tatăl-celor-cinci-sute. 

39 Paşaport. 

40 Recomanaţie oficială. 

41 Trupă pedestră de negri. 

42 Fruntaş. 

43 Caporal. 

44 Sergent. 

45 Regele niam-niamilor. 

46 Feciorul-devotamentului. 

47 Sclavi. 

48"Mănâncă tot”, ba chiar”Mâncători de oameni” în 
dialectul denka. 

49 Negustor de păsări. 

50 Tatăl-cocostârcului. 

51 Trestie de zahăr sălbatică. 

52 Slujitorul morţii. 

53 Termite - furnici albe. 

54 Misionar. 

55 Steagul sfânt. 

56 Sergeni-major. 

57 lertare, iertare. 

58 Cairo. 

59 Preot. 

60 Suffar se numeşte pe limba sudaneză fluier, de acolo şi 
numele copacilor. 

61 „Iatăl nostru carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele 
Tău.” 

62 Germania literară, cultă. 

63 Frăţie (limba germană). 

64 Pe vreme de secetă. 

65 În anotimpul ploilor. 


66 Fiul-tainei. 

67 Stăpânul-răzbunării. 

68 Supremul-judecător. 

69 'Taler, monedă de argint (austriacă), care a circulat în 
trecut şi în ţările române. 

70 Jidovul rătăcitor. 

71 lisus, fiul Mariei. 

72 Pluralul de la ilm - ştiinţă. 

73 la seama. 

74 Aproape douăzeci de metri. 

75 Tatăl coarnelor-de-bivol. 

76 Negru (Schwarz în germană). 

77 Fără fecior. 

78 Mesuf-cu-opt-degete-la-picioare. 

79 Serbare războinică. 

80 Prietenie pentru prietenie, viaţă pentru viaţă. 

81 Euphorbia veninoasă. 

82 Barak cel aspru. 

83 Diavolul. 

84 Vulpea. 

85 Evanghelia. 

86 Domn, mare căpetenie. 

87 Fonfule. 

88 Căpitan. 

89 Vas mare care navighează pe Nil. 

90 Papagal. 

91 Ceşti. 

92 Un fel de tobă cu un sunet special. 

93 Persoană însărcinată cu aprovizionarea. 

94 Şantier. 

95 Anglia. 

96 Marinarii. 

97 Papuci. 

98 Preot musulman. 

99 Sat. 

100 Golful hipopotamului. 


101 Tunul. 

102 Pieptănătură. 

103 Medic. 

104 Negrii. 

105 Boneta de scoici. 

106 Boneta de mărgăritare. 

107 Rege sau împărat. 

108 Coroana. 

109 Tutun. 

110 Filaria, vierme parazit la om, lung de circa 1 m şi 
subţire ca o aţă. Provoacă boala numită elefantiazis. 

111 Rachiu. 

112 Barak cel aspru. 

113 Porcul termitelor. 

114 Tatăl măciucii. 

115 Preot, predicator ambulant. 

116 Tatăl-unei-jumătăţi-de-chip. 

117 Lăudat fie Domnul, stăpânul lumii. Începutul 
Coranului. 

118 Burdufuri. 

119 Durerea despărțirii.