[RD] Michelle Gable_Un apartament la Paris

Michelle Gabie 


Un apartament la 
Paris 

Traducere din engleză de 
FLORICA SINCU 


Humanitas 



Pentru Dennis 
Pentru tot 


PARTEA ÎNTÂI 


Capitolul I 

Nu-şi dorea decât să plece din oraş. 

De-ndată ce directorul i-a spus „apartament", „al nouălea 
arondisment" şi „o grămadă de prostii din secolul al 
nouăsprezecelea". April şi-a zis: „vacanţă". Avea să fie şi ceva 
treabă, asta era fără importanţă, doar pleca la Paris. Aşa cum ştie 
orice scriitor, orice poet, orice pictor şi, de ce nu, orice expert în 
mobilă, acolo e locul cel mai potrivit pentru o evadare. 

Echipa pariziană se şi apucase de lucru. Şef era Olivier. April şi-l 
imagina cum umblă chiar în momentul acela prin apartament, cu un 
carnet şi ia notiţe cu degetele lui strâmbe. Ceruse ajutor de la New 
York pentru că aveau nevoie de încă un evaluator, mai precis de un 
expert în mobilă care să aibă mai multă autoritate în materie. După 
părerea şefului ei, apartamentul acela de şapte camere conţinea 
„destule piese ca să mobilezi cu ele o duzină de bordeluri de mâna 
întâi". Dar Peter nu se aştepta la mare lucru. April spera mult mai 
mult, însă din cu totul alt motiv. Până la urmă niciunul n-a avut 
dreptate. 



Capitolul II 


în vreme ce soţul ei îşi aranja papionul şi-şi netezea mânecile 
jachetei, ba îndesând, ba trăgând de hainele de pe el pentru un 
rezultat perfect. April îşi pregătea valiza pentru zborul de noapte 
către aeroportul Charles de Gaulle. în mod normal era o călătoare 
pricepută, obişnuită cu voiajele, dar călătoria aceasta de treizeci de 
zile îi punea al naibii de multe probleme cu privire la greutatea 
valizei. Nu pleca niciodată pentru mai mult de o săptămână, dar se 
părea că, la un moment dat, între „grămada de rahat" şi tipărirea 
biletului de avion, cineva îi şoptise lui Peter că de data aceasta nu 
era vorba de o descoperire obişnuită. „Stai cât e nevoie", i-a spus. 
„Putem să-ţi prelungim şederea." 

April avea să-i reamintească de asta mai târziu. 

— Ce-i cu tine? a întrebat-o Troy, observând că soţia lui se 
încruntase. îşi mai îndreptă niţel cămaşa. 

— Valiza asta. Nu-s sigură că am suficiente lucruri. Treizeci de 
zile. Paris. în iunie. Asta înseamnă că temperatura poate să sară 
oricând cu douăzeci de grade în sus sau în jos în aceleaşi douăzeci şi 
patru de ore. Cum se spune, nu te duci la Paris de dragul vremii. 

April îşi ridică privirea şi ochii i se opriră pe butonul de la 
manşeta lui stângă, care reflecta lumina candelabrului din tavan. 
Pasiunea evaluării era un obicei imposibil de stăpânit. April trebuia 
să-i interzică creierului ei să calculeze cu cât s-ar vinde la licitaţie nu 
ştiu ce buton din onix şi platină. Nu însemna c-ar fi dorit să-i moară 
pe loc soţul, că evaluarea ar fi fost o chestie normală sau că o făcea 
cu gândul de a câştiga ceva. Evaluările ei mentale erau mai de grabă 
un produs secundar al faptului că lucra la cea mai mare casă de 



licitaţie din lume. 

— Ce-i cu privirea asta? a întrebat Troy, uşor amuzat. Nu merg 
butonii la cămaşa asta? 

— Ba da, merg perfect. 

April privi în altă direcţie, uşurată că nu se specializase în 
ornamente primite ca moştenire de la vreo rudă ţicnită, ursuză şi 
plină de riduri, şi că, prin urmare, îi lipseau cunoştinţele necesare ca 
să evalueze ce purta soţul ei. în evaluarea lui Troy Vogt avea însă un 
adevărat doctorat, muncit din greu. Acela-i spunea că butonii, cei pe 
care soţul ei îi păstra pentru ocazii speciale din cadrul slujbei, erau 
inestimabili, cel puţin pentru el. Ce-i spunea despre cine avea să fie 
prezent cu ocazia asta nu o interesa pe April în niciun fel. 

— Sunt depăşită. April scutură din cap privind fix valiza, dar nu 
vorbea neapărat despre pulovere şi fulare. 

— Nu înghesui prea multe lucruri, i-a spus Troy. Poţi oricând să- 
ţi cumperi altele de-acolo. Doar e vorba de Paris, nu? 

— Asta-i răspunsul tău la orice problemă, vezi? Cumpără! 

— Şi asta-i rău? a întrebat Troy făcând o ocheadă, deplasându-se 
spre oglinda cea mare şi mângâind-o în trecere pe spate pe April. 
Eşti într-adevăr o soţie nemaipomenită. 

„Soţie nemaipomenită." Cuvintele au şocat-o pe April, dar n-ar fi 

trebuit. Aveau acum o nouă semnificaţie. Soţie. Soţie. 

/ / / 

— Fără să însemne că asta ar interesa pe cineva, a continuat Troy, 
în afară de toţi cei de pe Wall Street, filosofia mea, „cumpără", arată 
de ce criza a fost cel mai bun lucru care li se putea întâmpla firmei şi 
investitorilor mei. 

— Ce superbă atitudine, a spus April, încercând să glumească. în 
ultima vreme fusese dureros de puţin umor în casa lor. Totul părea 
să scârţâie, să se fi ruginit. Cui nu-i place perspectiva unui şmecher 
de pe Wall Street când e vorba de a nimeri drept la ţintă? 



Troy a râs şi şi-a îmbrăcat fracul. A continuat să se privească în 
oglindă, chicotind de unul singur, în vreme ce April a mai înghesuit 
o pereche de balerini în valiza ei din material dur. 

— Că veni vorba de şmecheri de pe Wall Street, a spus Troy cu o 
veselie bine jucată, s-ar părea că iar n-ai avut noroc. 

— N-am avut noroc? a răspuns April sprijinindu-se de comodă 
(stil George III, cu partea din faţă curbă, din mahon, circa 1790), cu ochii 
la valiză, apreciind cam cât ar cântări. Ce vrei să zici? 

Nu părea prea grea. 

April trase aer în piept. Veşnic imaginându-se cu umeri laţi şi 
puternici ca ai unei înotătoare olimpice, în locul celor fragili şi 
delicaţi pe care-i poseda ea în realitate. April a tras de valiză să o 
dea jos de pe pat. Valiza a căzut pe podea, la o jumătate de 
centimetru de piciorul ei stâng pe care ar fi putut să i-1 zdrobească. 

— N-ai avut norocul încă unui accident la împachetat valiza, una 
la mână, a zis Troy. îţi dai şi tu seama că valiza aia e mai mare decât 
tine, nu-i aşa? Scumpa mea, ai deja biletul acela de avion care nu 
fusese prevăzut. Nu e nevoie să-ţi rupi un picior ca să eviţi 
participarea la un nenorocit de eveniment de la slujba mea. 

— Ehee, nu sunt chiar aşa de neplăcute. April şi-a şters fruntea, 
apoi a înclinat valiza într-o parte. 

— Nu sunt chiar aşa de neplăcute? Sunt groaznice, şi tu o ştii. 
Celelalte neveste o să moară de-a dreptul de invidie. 

Celelalte neveste. Ce era de spus despre ele? s-a gândit April. Ce- 
şi închipuiau când se gândeau la Troy? Sau la ea? 

— Tu eşti fetiţa mea norocoasă, a continuat Troy. Parisul o să te 
salveze. O să te salveze de la încă o seară teribilă într-o sală plină de 
trântori capitalişti. 

— Aşa e, bieţii capitalişti! April a ridicat ochii spre cer şi a 
continuat cu un accent britanic nu prea bine reuşit. Ce norooc pe 



mine să pot evita specia asta. Obsesia lor at âââât de vulgară de a 
câştiga bani! N-au niciun pic de claasă! 

April spera că-şi acoperise binişor tristeţea cu glumele ei cam 
stângace. Se simţea cu adevărat norocoasă. Oricum, nu pentru că 
scăpa de o serată plină de ifose, în care ar fi trebuit să-i suporte pe 
cei mai străluciţi (şi mai nesuferiţi) ţipi de pe Wall Street. 

Nici vorbă. April era în stare să stea la palavre cu cei mai buni 
dintre ei, chiar dacă nu era la curent cu ce se întâmplase pe piaţa 
asiatică în dimineaţa aceea. Putea să suporte chiar şi apariţia celei 
mai recente neveste-trofeu din grup, care inevitabil avea să-şi 
permită prea multe pahare de şampanie şi să petreacă jumătate din 
noapte minunându-se câte diplome de diferite feluri avea April, 
pentru ca în final, cu un ton strident, să le zică celor din cercul 
apropiat de paharul ei de băutură: „Soţia lui Troy are o diplomă în 
mooobilă!" 

Dar nu-şi mai amintea când se întâmplase ultima oară ca 
doctoratul ei în istoria artei să fie confundat cu priceperea unui 
vânzător de obiecte de artă. în ultima vreme Troy nu-i mai 
propunea deloc să iasă cu el. Zicea mereu că „îşi arată doar mutra" 
la unele evenimente, sau că ele sunt „doar între bărbaţi", sau „prea 
plictisitoare" pentru April. Asta era problema. Troy zicea că-i 
norocoasă, zicea că-i salvată, dar April nu prea putea să fie 
recunoscătoare că a evitat un eveniment unde nimeni nu se aştepta 
s-o vadă. Sau şi mai rău, unde prezenţa ei nici nu era dorită. 

Troy încetase s-o mai ia cu el chiar de pe când relaţiile lor erau 
destul de bune. Acum, cine ştie? Oare se presupunea măcar c-ar 
trebui să participe? 

în definitiv. April nu se considera nici „norocoasă", nici „salvată". 
Cu un bilet de avion pentru Paris în buzunar nu trebuia să se mai 
gândească la invitaţia-lipsă din seara aia. Nu mai avea de ce să se 



întrebe dacă lucrurile fuseseră făcute cu bună ştiinţă. 

— Trebuie să-ţi mai lucrezi accentul, i-a spus Troy apropiindu-se 
de ea. 

— De reţinut, a zis April dând la o parte mâna lui Troy, care voia 
să o ajute cu valiza, că mie îmi plac seratele voastre. Oamenii sunt 
interesanţi. Conversaţia e plină de viaţă. 

— Nu-i adevărat! 

Apoi s-a întors spre oglindă şi s-a privit cu multă atenţie. April 
nu-şi dădea seama niciodată dacă făcea asta pentru că ştia că îl 
priveşte sau pentru că îşi închipuia că n-o face. 

— Ce-i aşa de important de trebuie să pleci chiar astă-seară? a 
întrebat el. Pretinsa nepăsare forţată din glasul lui părea să ascundă 
o umbră de îndoială. 

— Ştii cum se întâmplă. April se întreba dacă el ar admite că o 
suspectează. O urgenţă legată de mobile. Trebuie să fiu acolo înainte 
să afle concurenţa de vânzare. 

— Dar nu pleci de obicei pentru mai mult de o săptămână, cel 
mult zece zile, şi niciodată nu eşti prevenită aşa, în ultimul moment. 
Nu-i prea normal să primeşti de la soţie mesajul „trebuie să plec din 
oraş" şi când vii acasă s-o găseşti făcând bagaje pentru o lună. 

„Chiar aşa?" ar fi vrut să zică April. „Chiar te deranjează serios?" 

în condiţii normale ar putea să glumească zicându-i că el e cel 
norocos, cu nevasta plecată. Dar rănile şi vânătăile morale erau prea 
recente, iar prognoza relaţiei lor pe termen lung neclară. 

— Şi eu am fost surprinsă de atâta grabă, spuse April. Fusese 
într-adevăr surprinsă, dar şi recunoscătoare. După părerea celor de 
la Paris este o descoperire remarcabilă. A murit o femeie în sudul 
Franţei şi a lăsat în Pigalle un apartament care rămăsese în familie 
mai bine de un secol. Nu erau proprietari, aveau însă un contract de 
închiriere pe o sută de ani. 



Tot vorbind începuseră să i se decontracteze umerii şi nu mai 
avea falca încleştată. Era un teren pe care April ştia cum să 
navigheze. 

— Femeia aceea, a continuat ea, moarta, nu mai intrase în 
apartament din 1940. Nimeni nu intrase. îmi tot spun că informaţia 
ar putea să fie greşită. Poate că datele exacte s-au pierdut în 
traducere şi apartamentul n-a fost închis decât după un divorţ prost 
terminat pe la sfârşitul anilor '90. 

April simţi cum se crispează pronunţând cuvântul „divorţ", dar 
era prea târziu. îi ieşise din gură. Şi doar fusese foarte atentă să-l 
evite. 

— Şaptezeci de ani! ciripi ea, vocea urcându-i-se spre tavanul 
înalt de patru metri. Inimaginabil! 

— Nu ştiu, spuse Troy, săltând un umăr şi fără nicio emoţie, cu o 
faţă de piatră, severă. Poate că acelaşi lucru se întâmplă şi-n 
Manhattan tot timpul. Locuri care rămân închise în vreme ce 
avocaţii şi trusturile trimit cecul de chirie automat în fiecare lună, 
fără ca nimeni să-şi dea osteneala să pună vreo întrebare. 

— Nu cred că e şi cazul apartamentului ăstuia. E plin până la 
tavan cu mobilă şi tablouri, cu mai toate obiectele care au intrat în 
posesia familiei înainte de al Doilea Război Mondial. 

— Ceva bun? 

— Olivier aşa pare să creadă, altfel n-ar trimite după mine. Chiar 
dacă n-ar fi vorba decât despre asta, e ceva absolut nou pe piaţă. 
Nici măcar nemţii n-au aflat încă. April dădea mirată din cap. Ai 
putea să-ţi închipui că măcar unul din familie, cineva cu datorii 
făcute la jocurile de noroc sau din pricina drogurilor, ar fi dorit să 
pună mâna pe ceva de-acolo în atâta timp. 

— Dacă nu cumva acolo nu-s decât nimicuri. Troy îşi luă telefonul 
şi scrise un mesaj. Fruntea lui, netedă până atunci, se încreţi. Un 



parizian de genul celor care adună compulsiv de toate, continuă el, 
deşi nu mai părea interesat de conversaţie. 

April oftă. 

— Zău, scumpo, glumesc, spuse el, întotdeauna pregătit cu o 
scuză, era un reflex la el. Pare să fie foarte interesant. Zău. 

Oftatul? Nu crezuse că avea să fie interpretat aşa. 

— Da. Interesant. April flutură o mână ca şi cum ar fi vrut să 
împrospăteze aerul. Gestul era făcut cam la întâmplare, dar Troy 
încetă să mai dea atenţie telefonului. 

— Inelele tale, zise el încruntat uşor şi cu ochii la mâna ei. Sunt în 
seif? 

April încuviinţă şi îşi privi şi ea degetul. Nimeni nu purta 
bijuterii de valoare în Europa, nu-i aşa? Nu era vorba de căsnicia lor, 
ci de slujba ei. Muşcându-şi buzele. April clipi ca să alunge din ochi 
o senzaţie de înţepătură. 

— Troy, ascultă... începu April, dar el se întorsese la scrisul 
mesajului pe telefon. 

Brusc i-a sunat ei telefonul. Maşina era la uşă. Se uită la bărbatul 
ei arătos, la frumoasa lor casă şi se gândi cât de fericită fusese. O 
vreme viaţa ei fusese strălucită, sclipitoare. Apartamentul ei 
conţinea tot ce-şi dorise vreodată. Şaptezeci de ani? Sperase să stea 
mai mult acolo. Pentru totdeauna. 

— O să-ţi simt lipsa, i-a spus Troy, apărând lângă ea când îşi băga 
telefonul în geanta mare de piele pe care o lua ca bagaj de mână. 

Camera se umpluse de parfumul lui masculin. Pe când el o 
îmbrăţişa. April încerca să ţină bine minte fiecare amănunt fără să se 
gândească dacă, sau când, avea să mai vadă sau să mai simtă tot ce 
se afla atunci în jurul ei. 

Troy o sărută uşor pe creştetul capului. 

— Nu vreau să pleci, îi spuse cu un oftat sonor. Poate mai poţi 



aştepta. Câteva zile? 

Părea sincer. 

— Nu te îngrijora, spuse April şi se desprinse de el. Mă întorc 
curând. 


Capitolul III 

April n-avea să uite niciodată mirosul acelui apartament. 
Şaptezeci de ani păreau o nimica toată de îndată ce păşeai în acel 
apartament parizian. Mirosul părea să aibă o mie de ani, dacă 
mirosurile ar fi avut vârstă. April abia inspiră, că simţi cum se 
impregnează de praf şi de parfum. Avea să păstreze senzaţia de 
dulce iritaţie în fundul gâtului timp de luni de zile. Iar ce văzuse 
avea să-i revină în minte şi mai îndelung. 

Apartamentul era în al nouălea arondisment, pe malul drept al 
Senei, în apropiere de Opera Garnier, de Folies Bergere şi de 
cartierul rău famat Pigalle. Era Parisul colorat. Parisul scriitorilor, al 
artiştilor şi al cineaştilor. April bănuia că apartamentul fusese şi el 
plin de culoare cândva, înainte ca timpul să-l acopere cu praf şi 
uitare. 

în timpul zborului pe deasupra Atlanticului, April citise pe 
nerăsuflate tot materialul adunat de Sotheby's pentru ea. 
Apartamentul avea şapte camere: o anticameră, un salon, o 
sufragerie, două dormitoare, o sală de baie şi o bucătărie. In 
fotografii nu părea mare, ci opulent: tavane înalte de lemn, tapet de 
damasc roz, ornamente aurite. 

Dar fotografiile lucioase fuseseră departe de realitate. Acum, în 
picioare, în aerul sufocant, se simţi copleşită. Toate lucrurile acelea, 
umplând cameră după cameră. Troy avusese dreptate, se gândi ea 



cu un zâmbet: femeia aceea strânsese compulsiv tot felul de lucruri. 
Bogată şi-n aparenţă fără gust, dar tot colecţionară compulsivă 
trebuia numită. Pentru prima oară în cursul carierei. April se întrebă 
dacă avea să se descurce. 

Păşind cu grijă prin labirintul de mobile. April auzi voci care 
veneau din fundul apartamentului. De-abia aştepta să-l vadă pe 
Olivier şi să înceapă treaba, dar, în vreme ce picioarele o tot 
împingeau înainte. April avansa, aproape pe vârfuri, pe micuţele 
poteci şerpuind prin aparent nesfârşita colecţie de oglinzi, de fotolii 
şi de obiecte de artă proptite peste tot, lăsând deoparte mamiferele 
şi păsările împăiate. Imediat începu să facă în minte inventarul. 

După încă zece paşi făcuţi cu grijă, şi doar cu un metru şi 
jumătate mai încolo. April dădu peste un birou cu aurituri, stil 
Ludovic XVI, peste o pereche de fotolii din mahon, stil George III, 
peste un covor Savonnerie, stil Charles X, şi peste o incredibilă 
aplică de aur, de pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Noduros şi 
plin de vine, obiectul părea să posede o viaţă proprie. Dădea 
impresia că de-abia aşteaptă să se întindă şi să înjunghie pe cineva. 

La fiecare pas avea o nouă surpriză. Pe lângă obiecte care puteau 
să fie uşor considerate antichităţi cu o sută de ani înainte. April găsi 
un struţ de 1,80 m împăiat şi un Mickey Mouse rezemat în colţul din 
spatele lui. Spionându-şi colegii printr-o uşă întredeschisă. April se 
strecură pe lângă un uimitor birou în stil japonez, negru cu auriu, şi 
aproape că se împiedică de o etajeră simplă, banală, plină vârf cu 
hârtii. 

— Aa, madame Vogt, spuse cineva. Bun venit la Paris. Aţi scăpat 
de vremea ploioasă. 

April trecu dincolo de uşă şi dădu de Olivier, care era însoţit de 
două persoane. Pe unul din ei îl văzuse la o licitaţie la New York. 
Ştia că avea nu ştiu ce post la Sotheby's şi îşi amintea de felul în care. 



beat criţă, încercase de mai multe ori să o pipăie pe asistenta ei. Dar 
poate că doar îl confunda cu vreun alt francez. 

— Bonjour, spuse ea. încântată să vă văd din nou, Olivier. 

— Bonjour, madame Vogt, spuse francezul subţiratic. Cum mai e la 
New York? De luni întregi tot încerc să mă întorc acolo. 

Aha, aşa e, acum îşi amintea de el. îl chema Marc, el era cel care 
aproape că se năpustise asupra asistentei ei, Birdie. April încercă să- 
şi controleze zâmbetul batjocoritor, pupându-1 

politicos pe amândoi obrajii şi pronunţând cu glas scăzut 
cuvintele franţuzeşti obişnuite în aceste ocazii, tot sperând că 
dispreţul ei putea trece drept buna şi demodată distanţă tipică 
parizienilor. 

Lângă Olivier şi Marc stătea un bărbat costeliv, cu păr moale, 
negru, purtând o cămaşă de seară de culoarea levănţicii. April nu se 
putu stăpâni să nu urmărească atent elegantele cusături ale cămăşii 
bine băgate în pantalonii dintr-o stofa cu dungi fine. Căscă ochii cu 
un pic de invidie la şoldurile şi torsul lui proiectate înainte, astfel 
încât dădeau impresia de siguranţă de sine sau de mândrie, sau de 
altceva ce nu prea putea să numească. April începu chiar să 
roşească, dar deodată observă că el avea în gură o ţigară. 

— Nu e voie să fumaţi aici, şuieră ea. Cea mai mică scânteie poate 
să distrugă întregul apartament, oricine îşi dă seama de asta. 
Imediat! Stingeţi-o imediat! 

Bărbatul se hlizi, dădu drumul ţigării şi o strivi de podea cu un 
pantof maro bine lustruit. Imediat April se repezi şi culese chiştocul 
de pe jos. îl flutură prin aer ca să se asigure că e stins. 

— E clar că sunteţi o antifumătoare devotată, zise bărbatul cu un 
zâmbet ironic, în vreme ce April băga chiştocul în buzunar. 

— E cu noi, spuse Olivier drept explicaţie, sau scuză. Este April 
Vogt. Specialista noastră în mobilă continentală. 



— Aha, zise delincventul care nu mai fuma, cu accentul lui 
franţuzesc apăsat, l'Americaine. 

— April Vogt. îi întinse o mână. El afişă zâmbetul acela 
zeflemitor, încuviinţă din cap şi apoi o trase spre el pentru a o saluta 
printr-un dublu sărut pe obraji. Mirosea a ţigări scumpe şi a colonie 
şi mai scumpă. Pe April o făcu să se fâstâcească gestul tradiţional, 
dar incredibil de personal. 

— Vi-1 prezint pe Luc Thebault, spuse Olivier. Este avocatul 
doamnei Quatremer. 

— Madame Quatremer? 

— Da, decedata. Acesta a fost apartamentul ei. 

— Nu e întru totul corect, spuse Luc şi îşi sprijini braţul de un 
scaun. April se cutremură gândindu-se la preţul care se deprecia din 
cauza atingerii neatente, neprofesionale. Tehnic, eu reprezint 
moştenirea asta, nu pe doamna Quatremer. In general nu le este 
permis celor morţi să îşi ia avocaţi. In orice caz, acesta a fost 
apartamentul bunicii ei. Doamna Quatremer locuia la Sarlat şi n-a 
venit niciodată aici, după cum aţi putut ghici văzând starea 
interiorului. 

— Iar domnul Thebault este persoana care ne-a chemat pentru 
obiecte, îi explică Olivier. Lucru pentru care îi suntem deosebit de 
recunoscători. 

— Aveţi şi de ce. Luc se întoarse spre April. Dumneavoastră, îi 
zise el şi o studie atent, din cap până în picioare, aproape că aţi trece 
drept franţuzoaică. Nu mă aşteptam... la asta. 

April zâmbi şters. Cu ani în urmă, după ce reuşise să obţină cu 
greu funcţia de directoare a unui muzeu parizian de mobilă din 
secolul al XVIII-lea (acum defunct), citise mult despre cum să arate a 
pariziancă. Sau, mai de grabă, cum să nu arate chiar atât de 
americancă. Cu taioare elegante, de culoare închisă, făcute la croitor. 



îi spunea documentaţia, cu lucruri uşor de asortat pe care le arunci 
pe tine şi arăţi de parcă n-ai aranjat nimic în mod special. Iar aşa, se 
gândi April, era mai mult sau mai puţin cum era alcătuită ea însăşi. 
Dreaptă, brună şi bine croită, doar linii pure. Părul, ochii, nasul: 
totul asamblat cu naturaleţe; piese de bază, fără defecte. Ca să fie 
remarcată, tot ce-i mai trebuia era vreo eşarfă mai nostimă sau o 
bască, asta constituia Regula Numărul Doi despre Cum-Să-Treci- 
Drept-Franţuzoaică. 

— N-aveţi nimic de zis, madame Vogt? spuse Luc. Nu sunteţi chiar 
atât de vorbăreaţă pe cât ar trebui. Eu credeam că americancele dau 
din gură tot timpul. 

A făcut cu degetele un gest care imita măcăitul raţelor. 

— Se pare că nimeni nu stă să-şi aleagă cuvintele mai mult decât 
noi. April ridică bărbia şi se întoarse. Aşa deci, Olivier. S-ar părea că 
avem ceva de lucru. 

Uitându-se peste umărul lui descoperi o masă din malachit, stil 
Ludovic-Philippe, proptită de o canapea superbă din nuc, stil 
Ludovic XVI. Făcu ochii mari. Comorile se înmulţeau la nesfârşit în 
faţa ei. 

— Unele dintre piesele acestea... sunt de necrezut. 

Vocea îi era tristă şi plină de reverenţă. 

April se gândi la muzeul mobilei, care nu mersese, şi se încruntă. 
Cum ar fi fost dacă n-ar fi dat faliment? Dacă ar mai fi rămas la Paris 
încă o lună? Două luni? Pe Troy îl cunoscuse pe aeroportul Charles 
de Gaulle, la plecare. Luase loc în faţa ei în sala de aşteptare 
rezervată clasei întâi de la Air France, o întâlnire întâmplătoare, căci 
ea nu mai fusese niciodată în sala de aşteptare pentru clasa întâi şi, 
cu atât mai puţin, nu-i permisese niciodată unui tip oarecare să intre 
în vorbă cu ea într-un astfel de loc. Pe vremea aceea April îşi zisese 
că, dacă pleci din oraş acoperit de ruşine, măcar să o faci cu 



eleganţă. Inexplicabil, Troy o găsise atrăgătoare şi nu se lăsase 
respins de bruneta aceea care-şi înghiţea lacrimile, încercând să se 
desprindă de primul ei vis de adult. 

— Nu-i nevoie să plângeţi, madame Vogt, spuse Luc. Nu-i decât 
nişte mobilă. 

— Nu plângeam, îl repezi ea. Şi cum adică „nu-i decât nişte 
mobilă"? Vă rog! S-ar putea umple un muzeu întreg doar cu piesele 
din camera asta. 

— Lăsaţi canapelele şi birourile, madame Vogt, spuse Olivier, 
pocnind din degete şi forţând-o pe April să-i dea atenţie. Indica un 
punct din faţa lui. Asta aţi văzut? Tabloul? 

April îl ocoli pe Luc făcând un mare cerc şi se duse spre Olivier. 
în faţa lui, proptit de un perete, era un tablou reprezentând o 
femeie. Tabloul avea cam statura lui April, şi, deşi era pictată din 
profil, femeia din el era indiscutabil de o frumuseţe uimitoare. 

întinsă pe o sofa mov, femeia nu se uita la pictor. Avea păr şaten, 
cam încâlcit, tras spre spate, încât părea mai mult căzut decât 
ridicat. Purta o rochie roz, spumoasă, magnifică, înfăşurată pe 
picioarele ei de parcă era coada unei sirene. în contrast cu minunăţia 
de rochie, purta numai câteva bijuterii, discrete, iar chipul îi era 
animat de cea mai pură frumuseţe. 

— E nemaipomenită, spuse April, cu mintea tot la mobile, dar cu 
ochii la tablou. Pur şi simplu nemaipomenită. 

— Nemaipomenită. Da. Dar vă uitaţi bine? Vedeţi ce e? 

April se mută mai aproape, chiar într-o baie de lumină. 

— Vă rog să închideţi obloanele, spuse ea şi ridică inutil geanta ca 
să se apere de soarele care o izbea prin geam. Trebuie să fim foarte 
atenţi cu obiectele de aici. 

— Femeia, o îndemnă Olivier. Madame Vogt, tabloul. 

April se opri. Se uită mai atent de data asta, observând din nou 



cât de puţine bijuterii purta femeia (un mic şirag de perle, câte un 
inel pe fiecare mână) şi decolteul adânc al rochiei. Dacă pictura ar fi 
fost o fotografie modernă, careva ar fi putut s-o mărească şi să 
zărească sânul. 

Apoi văzu. Culoarea. Trăsăturile de penel. Inimitabilul şfichiuit. 

— Vai, Doamne! zise April şi-şi ascunse mâinile la subsuori. 
Dorea să atingă tabloul. Voia teribil să-l atingă. Fusese unul dintre 
motivele care o atrăseseră încă de la început spre această meserie. 
Erau lucruri pe care ea avea dreptul să le atingă, pe când publicul 
general, nu. 

— Cum vi se pare? o întrebă Olivier. Era o provocare, nu o 
întrebare. Voia ceva anume de la ea. Voia să facă o comparaţie cu 
propriile lui observaţii. 

— Boldini, şopti ea. Cred că-i un Boldini. Dar nu se poate. Chiar 
e? 

— Da! Olivier aplaudă, aproape cântând de satisfacţie. Găsise nu 
numai tabloul, ci şi persoana potrivită pentru treaba care era de 
făcut. Se întoarse spre Marc. Vezi? Ţi-am zis eu. Tu spuneai, „non, 
c'est impossible!" Dar madame Vogt vede acelaşi lucru. 

— Credeam că se pricepe doar la mobilă, explică Marc. 

Luc scoase un gâjâit. April îi aruncă o privire dispreţuitoare fără 
să vrea. 

— Bine, să zicem că mă mai pricep şi la alte lucruri, spuse ea. 

Intr-adevăr, nu petreci ani întregi să obţii tot felul de diplome în 

istoria artei şi nu trăieşti la Paris fără să fii în stare să recunoşti un 
tablouaş de Giovanni Boldini. „Maestrul şfichiuitului" fusese 
cândva cel mai celebru portretist din lume. înspre sfârşitul secolului 
al XlX-lea şi în primii ani ai secolului XX nici nu existai dacă nu-ţi 
făcea Boldini portretul. Femeia asta fusese cineva. 

— Nu-mi amintesc de tabloul ăsta, spuse April. Portretul 



doamnei Juilliard, lady Colin Campbell, ducesa de Marlborough, 
câteva dornici Franca Florio. Dar nu femeia asta. 

Acum lui April îi bătea cumplit inima. îi plăcea Boldini. îi plăcea 
mult. Măiestria lui portretistică era indiscutabilă. Deşi văzuse cu 
ochii ei vreo duzină sau chiar mai multe tablouri de-ale lui. April nu 
simţise niciodată aşa ceva. Femeia era frumoasă, de acord. Dar era 
mai mult decât atât. Era o prezenţă evidentă. 

— Nu-mi vine să cred, şopti April. 

— După câte ştiu, nu există în inventarul lui, spuse Olivier. Ar 
putea să fie un fals? 

Nu. Nu un fals. April înţelesese deja asta. 

— Un fals al naibii de bun, dacă aşa stau lucrurile, spuse ea. Pe de 
altă parte... 

April se opri un moment ca şi cum ar fi cântărit posibilităţile. 

— Cine ar ţine închis un Boldini toţi anii ăştia? N-a trebuit să 
moară pentru a deveni celebru. Era deja celebru. Cine-ar face una ca 
asta? De ce? 

— Cine-i Boldini? întrebă Luc aprinzând o altă ţigară. 

— Puteţi stinge ţigara aia? sări April. Nu vreau să se impregneze 
de miros tot ce-i aicea. 

Luc îi spuse ceva prea puţin inteligibil lui Olivier. April deschise 
gura să le amintească de franceza ei fluentă, graţie căreia putea să 
înţeleagă echivalentul lui „crispată". Acela fu momentul în care 
observă, împinsă spre perete, sofaua mov din tablou. I se opri 
respiraţia. Dintr-odată o zărea pe femeia aceea aşezată pe sofa. O 
vedea la măsuţa ei de toaletă, o vedea scriind scrisori la birou, o 
vedea privindu-se în cele o sută de oglinzi din jur. O încăpere care i 
se păruse moartă cu zece minute mai înainte îi apărea acum foarte 
vie. 



Capitolul IV 


April se ocupase de sute de licitaţii în cariera ei. Obiectele 
proveneau de obicei din diferite versiuni ale aceluiaşi loc, conacul 
bunicii, casa de la ţară a tatălui, apartamentul luxos care tocmai se 
pusese în vânzare. Toate acestea erau diferite de lumea artei 
contemporane, în care tratamentul era asemănător cu acţiunile de la 
bursă, cu plăcerea jocului de noroc sau care viza doar câştigul. April 
continua să aibă de-a face cu bunuri care proveneau din categoria 
celor trei D: datorii, divorţ sau deces. Obiectele pe care le avea în 
faţă proveneau din apartamentul unei femei moarte, da, dar mai 
mult decât atât, ele veneau dintr-un trecut. Erau nenumărate obiecte 
demne de un muzeu, neatinse, supravegheate doar de păianjeni şi 
de fantome. 

April îşi puse mănuşile şi se apropie de sofa. 

— Madame Vogt, spuse Olivier. Madame Vogt, mă ascultaţi? 

— Ah, ce? Scuzaţi-mă, eu tocmai... 

Aproape uitase de cei din jur. 

— O să ieşim puţin să discutăm şi să fumăm. Să nu vă deranjăm, 
bien sur. 

— Merci. 

— V-aş invita să veniţi, dar presupun că nu sunteţi interesată. 

— Puteţi să vă duceţi, desigur. Eu rămân aici să încep planul de 
triere şi de inventariere a obiectelor. Sunt atâtea de făcut! April 
încerca să nu lase să i se vadă bucuria. Da, bons messieurs, chiar vă 
rog să ieşiţi! 

Voia să rămână singură cu femeia aceea şi cu lucrurile ei. 

— Aha, iată, în direct, celebra etică americană a muncii, spuse 
Luc. Tres bien! 

— Doar n-am venit aici să pierd vremea. 



Inexplicabil, toţi bărbaţii izbucniră în râs în acelaşi timp. 

— Nu începeţi să calculaţi comisioanele fără noi! mai strigă 
Olivier înainte ca toţi trei să iasă din apartament. 

April încuviinţă din cap şi se forţă să zâmbească. Uşa se închise. 
Ea se îndreptă în grabă spre celălalt colţ al camerei, în apropiere de 
uşă, unde se afla biblioteca de care fusese cât pe-aci să se lovească la 
intrarea în încăpere. Piesa ca atare n-o interesa. Deşi era veche, 
părea să provină mai degrabă dintr-un dormitor din căminul unei 
şcoli, nu dintr-un bordel elegant; n-avea să aducă vreo sumă 
importantă la licitaţie. Dar etajerele erau ticsite de hârtii, pe care le 
zărise când traversase labirintul dintre mobile. Pe fiecare suprafaţă 
posibilă era un teanc, pe fiecare teanc, alte cinci. Persoana care 
locuise aici fusese ori o scriitoare prolifică, ori o adevărată 
concurentă a vânătorilor de informaţii din Paris. 

Nu putea fi bănuită de indiscreţie, se gândi April. Nu întru totul. 
Era doar în căutarea provenienţei. Documentele puteau să o pună 
pe urma provenienţei. Poate e menţionat undeva tabloul. Nu era 
chiar aşa, dar era o scuză bună. 

April luă primul teanc, apoi un al doilea, apoi un al treilea şi le 
scoase din odihna lor de şaptezeci de ani. Elârtiile erau legate cu 
panglici decolorate, una verde, alta roz, alta albastru deschis. Erau 
îngălbenite, uzate, acoperite de pânze de păianjen. Scrisul era şters, 
uneori ilizibil, dar pe măsură ce le frunzărea, vorbele îi păreau mai 
luminoase, propoziţiile mai grăitoare. 

April se duse spre fereastră cu câteva pagini în mână. Privi în jos, 
în stradă, unde Olivier, Marc şi Luc pălăvrăgeau, însă vocile nu se 
auzeau din pricina geamului de cristal. Avea un pic de răgaz. April 
ştia din experienţă că, odată pornit, cu greu îl mai făceai pe Olivier 
să tacă. 

Se aşeză pe scaunul pe care Luc nu-1 atinsese pentru că nu-1 



lăsase ea. Cu primul teanc în poală, desfăcu grijulie panglica 
verzuie. Desprinse foile una de alta şi le frunzări. Facturi. Scrisori. 
Bucăţi de jurnal. Inima i-o luase la galop. 

Datele cunoscute nu păreau să corespundă. Madame Quatremer 
sigilase apartamentul în 1940. Boldini, dacă tabloul era într-adevăr 
un Boldini, murise în 1931. Ce era cu datele astea? Nu se putea să fie 
corecte. 

Iar dacă erau, dacă era cu putinţă ca datele să fie valabile şi nu 
falsificate de madame Quatremer sau de dubiosul ei avocat, Luc, 
atunci povestea asta uimitoare nu dura din 1940, adică doar de 
şaptezeci de ani. Istoria era mult mai veche. 

Pagina pe care o ţinea în mână purta o dată scrisă cu grijă: „2 iulie 
1898". Nu era din secolul trecut, ci din cel dinaintea lui. Se mai uită 
o dată la etajere. De când dura povestea asta? 

April parcurse rapid scrisorile, stăpânindu-şi un zâmbet. Femeia 
aceasta, cea care scrisese, era curajoasă, nu cunoştea oprelişti, şi mai 
avea şi haz. Scrisul era impecabil, până şi când scria cuvinte ca 
„petoman", „membru" sau „sfârcuri". Dacă scrisorile erau 
autentice, iar April acum ştia că sunt, dacă paragrafele acestea erau 
veritabile, autoarea avea curaj. Nu-i era frică de nimic. Dar, nu-i aşa? 
nici nu avusese cum să ştie. Nu şi-ar fi putut închipui că o 
americancă o să-i umble prin lucruri peste un secol. 

Cu conştiinţa vinovăţiei. April legă la loc teancul de foi. 
Documentele nu făceau parte din averea Quatremer, oricum nu 
aveau de-a face cu licitaţia. Decolteurile sau problemele 
gastrointestinale n-aveau cum să stabilească provenienţa obiectelor, 
oricât şi-ar fi dorit April. 

Pe când făcea o fundă panglicii care lega teancul, lui April îi căzu 
privirea pe o propoziţie. Primul ei gând a fost: „Slavă Domnului, nu 
am călcat în picioare intimitatea nimănui". 



Iar al doilea: „Fir-ar să fie. Aveam cu toţii dreptate. Tabloul acela 
este un Boldim". 


Capitolul V 

Paris, 20 iulie 1898 

Am pozat azi pentru Bol dini. Iarăşi. 

Doar câteva schiţe în plus şi totul are să fie cum se cuvine, 
promite el. Câteva schiţe? Omul ăsta şi mâzgălelile lui nesfârşite au 
să mă trimită direct la azilul de nebuni! La drept vorbind, ar fi o 
uşurare bine-venită pentru mine. Aş scăpa în fine de portretul ăsta 
nenorocit. E o veritabilă păcăleală. încă n-a luat o pensulă în mână! 
Să le fie învăţătură de minte tuturor femeilor. Cu un pictor renumit 
şi arătos pe deasupra, care vrea să-ţi redea chipul pe o pânză, nu 
trăieşti un scenariu atât de romantic. 

Suceşte-te încolo, suceşte-te încoace, tot zice. încruntări, frunte 
brăzdată, limbă piperată şi multe hârtii făcute ghem. Şi apoi o luăm 
de la capăt. Am zis oare că e foarte cald? îngrozitor de cald? între 
temperaturile astea şi mirosurile grele mă aştept să leşin în orice 
clipă. Aş fi chiar jignită dacă toată trăsnaia asta n-ar fi atât de tipică 
pentru Giovanni. A mai făcut-o. 

— Meseria ta e pictura, i-am spus, nu caricatura! 

N-a apreciat interferenţa, dar, zău, există perfecţionism şi există 
demenţă, iar el se apropie primejdios de aceasta. „Maestrul 
şfichiuitului", ce să zic. S-ar cuveni să „şfichiuiască" mai puţin. 

Marguerite a venit cu mine ultima oară. Mi-a spus că sunt prea 
dură cu el, lucru care m-a făcut să râd. M-a cunoscut ea altfel decât 
dură cu vreun bărbat? Nu, de fapt cel mai adesea scopul meu este să 
mă port exact invers. Oricum, monsieur Boldini o şi merită pe deplin. 



îl tachinez, e-adevărat. îl previn să nu păţească la fel ca predecesorul 
lui, să aibă un succes care provoacă scandal. Să mă ferească Domnul 
să-mi cadă şi mie de pe umăr o bretea şi să devin următoarea 
madame Gautreau. 

Dar nu-i decât o glumă. El ştie asta şi nici n-ar repeta erorile 
artistice ale lui Sargent, chiar dacă de multe (multe, multe) ori e gata 
să facă exact asta. Spre deosebire de Sargent, Giovanni e precaut. 
Comerţul contează pentru el la fel de mult ca arta şi n-are nici cea 
mai mică înclinaţie pentru la vie de boheme. în privinţa aceasta ne 
asemănăm. 

Presupun c-ar trebui să o iau mai uşor, dar ce nu i-am spus lui 
Marguerite, nu, ce nu i-am spus nici măcar lui Giovanni, e că nu 
numai lipsa mea de răbdare mă împinge să-l cicălesc. Dacă breteaua 
rebelă a doamnei Gautreau a fost o ameninţare pentru mai multe 
reputaţii, nu pot nici măcar să-mi închipui ce-ar fi la salonul de anul 
viitor dacă Boldini ar expune un tablou reprezentând o femeie 
vizibil însărcinată. Şi pe deasupra nemăritată! Mon Dien! 

E destul de uşor de ascuns, dar va veni vremea când o să fie 
nevoie să i-o mărturisesc lui Giovanni, lui Marguerite, întregului 
Paris! Pentru moment, o să amân inevitabilul cât s-o putea de mult. 
N-am hotărât nici măcar ce să-i spun lui Boldini. Oare să-i spun că-i 
copilul lui? Să-i spun că-i al altcuiva? Nu-mi face nicio plăcere să-l 
mint, mai cu seamă când se adună minciunile şi secretele cu privire 
la propria mea descendenţă. Totuşi, o femeie nu poate să subziste 
doar pe baza bunelor intenţii. Uneori trebuie să spui o minciună ca 
să poţi trăi adevărul. 


Capitolul VI 

Paris, 1 august 1898 



Boldim, ce măgar! Ultima schiţă e mai mult decât inacceptabilă. 
Şi are intenţia s-o folosească! Situaţia e dezastruoasă. E aşa un merdel 

Schiţa era doar pentru pregătire, aşa a zis. Ar fi trebuit să nu-1 
cred şi, de fapt, în clipa în care a luat în mână un creion am obiectat. 
Nu eram în formă pentru a fi imortalizată, pentru că tocmai fusesem 
tres horizontale cu el pe sofaua mea mov. 

— Arăţi sublim, mi-a zis, când de fapt nu era aşa. De-abia mă 
ridicasem un pic. Aveam ochii aproape închişi, părul ciufulit şi fără 
nicio formă. Pierdusem o brăţară printre cearşafuri, şi pudra mi se 
dusese aproape complet. 

Iar rochia! îmi vine greu să discut în ce hal era. Doamne sfinte! 
Mânecile erau suflecate, pieptul mototolit, şiretul nu era nici măcar 
încheiat până sus! E o rochie pe care o urăsc, nici mai mult, nici mai 
puţin. Una pe care nici n-avusesem intenţia să o cumpăr! Va trebui 
să scriu despre rochia asta. Ar fi trebuit să-mi dau seama că 
nesuferita asta de rochie roz o să mă nenorocească. Acum, dacă 
Boldini face după capul lui, nenorocita asta de rochie o să-mi 
supravieţuiască! 

— Poate vrei să-ţi rup mâna, l-am ameninţat văzând că nu se 
opreşte. Lasă odată creionul ăla! 

— Ţi-am spus că-i doar o schiţă pregătitoare, mi-a promis el. 
Arăţi atât de minunat, că trebuie să-ţi prind înfăţişarea... 

— Hai, hai, îmblânzitorule de şerpi! Numai că eu nu sunt şarpe 
ca să mă las vrăjită! 

— Nu te îngrijora, a zis, cu o urmă de zâmbet pe buze. E doar 
pentru mine, pentru uz personal. Ai încredere, iubito, n-ai arătat 
niciodată aşa de formidabil. Vreau să-mi amintesc momentul ăsta. 

Cum să mă împotrivesc unui sentiment? Mi s-au relaxat umerii. 
Am încetat să mă mai uit în jur după un pistol. 



Idioată, femeie idioată ce sunt! 

Pe moment, ce se întâmpla era tolerabil. Era chiar plăcut, ce 
minune să-l vezi pe Giovanni zâmbind când lucrează, în loc să-l vezi 
încruntat, să-l auzi înjurând sau purtându-se ca un copil răsfăţat. 
Mi-a zis că sunt frumoasă, că sunt perfectă, şi cum ştie toată lumea 
care îl cunoaşte, acestea sunt cuvinte cu greutate la el. 

în fine, a terminat. Când m-am ridicat în picioare, el a continuat 
să stea la masa de lucru rânjind ca un idiot, cu creionul strâns în 
mână. Eu am rostit singurul cuvânt pe care-1 puteam spune: Merdel 

Râzând ca un apucat, Giovanni a aruncat creionul pe jos, a 
aplaudat şi a declarat că ăsta e tabloul pe care o să-l picteze! Nu cel 
pentru care lucrase timp de dracu' ştie câte săptămâni. Nu cel cu 
rochia atent aleasă, cu bijuteriile potrivite, cu capul înclinat doar un 
pic. Nici donna Franca Floria în persoană (el a scuipat şi a rânjit) n-a 
putut să arate vreodată atât de bine. Nu, pe-ăsta îl voia, schiţat în 
grabă, pictat cu brutalitate! 

— Plec la Monte Carlo! a zis apoi. 

Monte Carlo! O lună! îmi venea să-l strâng de gât, dar şi gestul 
ăsta mi se părea un tratament prea generos. 

— Mori Dienl am exclamat. 

El a râs. 

— Nu vreau să te mai aud niciodată! i-am spus. 

El a râs. 

Ce om deplorabil, ce idiot! Nu poţi să-i smulgi luni de zile nici cel 
mai mic zâmbet pe sub mustaţa aia, şi-apoi, dintr-odată, râde ca un 
apucat. 

— Sper să-ţi putrezească boaşele şi să rămâi fără ele! 

Abia atunci i-am spus. 

Sigur că trebuia s-o fac. Plănuisem asta de la început, dar numai 
purtarea lui nesuferită m-a împins să i-o spun. Aşa am descoperit că 



băgase de seamă că mă schimbasem. Văzuse că mi se rotunjiseră 
sânii şi pântecul. Era uşor să ascunzi asta pe stradă sau în lume, dar 
nu poţi să porţi corset tot timpul. De, unora le place aşa ceva, dar nu 
e cazul lui Boldini. 

— Mă tot întrebam, mi-a spus când am terminat de vorbit, când 
mărturisirea îmi scăpase şi rostisem amândoi vorbe pe care le 
regretam deja, de ce nu mai încăpeai în rochia cealaltă. 

Ce îndrăzneală! 

îmi venea să urlu, să-i amintesc că existau în acest oraş anumiţi 
gentlemeni prevenitori care angajau un coafor sau o slujnicuţă 
pentru doamnele pe care le primeau de la patru la cinci, şi care 
puteau să pară cam ciufulite după vizită. Erau strânse şireturile 
colea, se înfoia fusta dincolo, se aranja părul, arătau ca lumea din 
nou, aşa cum trebuia! Ceea ce monsieur Boldini nu ajungea să 
înţeleagă era că nu oricine acceptă să-şi încalce demnitatea şi să 
plece acasă pe furiş cu un corset cu balene disimulat sub capă! 

— Nu eşti scutit să-mi dai o mână de ajutor, i-am spus. Şireturile 
rochiei nu se pot strânge singure. 

— Poate doar dacă rochia ar avea mâini! 

Rochia! Blestemata asta de rochie! Am urât-o din prima clipă! Iar 
acum urma să fie imortalizată într-un tablou, făcut chiar de mâna 
maestrului şfichiuitului. 

în fine. Trebuie să scriu despre rochie. 

Pe la începutul săptămânii, atelierul meu preferat, Ducet, îmi 
trimisese o femeie şi trei rochii. Imediat, femeia care servea de 
manechin mi s-a părut cunoscută. A îmbrăcat prima rochie. Am zis 
nu. A îmbrăcat-o pe-a doua. Am zis tot nu. în tot acest timp creierul 
meu încerca să-şi amintească de unde o cunoşteam. Când a 
îmbrăcat-o pe-a treia, o rochie roz, oarecum transparentă, cu un 
decolteu adânc şi mâneci cât nişte pânze de cort, mi-am adus 



aminte. Am reuşit să-mi înăbuş râsul, pentru că la ultima noastră 
întâlnire tânăra femeie fusese într-o poziţie cât se poate de 
neplăcută! 

Are de-a face cu Marguerite, ca aproape întotdeauna. Este cea 
mai bună prietenă a mea, poate cuvântul prietenă nici nu e suficient 
de puternic. Chiar dacă poate fi foarte drăguţă, sunt lucruri pe care 
trebuie să eviţi să i le spui lui Marguerite. Cu câteva luni în urmă 
mă apucasem să o pun la curent cu privire la cel mai preţios dintre 
secretele mele de îngrijire a frumuseţii. Ea e veşnic preocupată de 
tenul ei (ne) îngrijit şi respiraţia (ne) parfumată. I-am prescris o 
clismă pe zi drept soluţie, dar am neglijat să adaug că e de făcut în 
intimitate. Cu Marguerite trebuie spus tot! 

Când am trecut pe la ea a doua zi, am găsit-o sprijinindu-se de 
placa şemineului, cu poalele de la rochia d'interieur ridicate peste 
talie şi cu o slujnică aplicându-i exact tratamentul de care-i 
vorbisem. In jur, vreo patru servitori arabi asistau la scena asta cu 
ochii ieşiţi din orbite. Vai, Marguerite! 

Aşa că, în ziua aceea, când femeia era în faţa mea îmbrăcată în 
rochia roz, cam de aceeaşi culoare cu partea de dinapoi a lui 
Marguerite, memoria a funcţionat pe loc. Era fosta slujnicuţă, cea 
care-i făcea clisma! Fată deşteaptă! Nu-i trebuise mult ca să-şi 
găsească altă slujbă. Pe deasupra, era într-adevăr o fiinţă mult prea 
drăguţă ca să stea să se ocupe de fundul lui Marguerite. 

— Ei bine, ai progresat binişor în viaţă! i-am spus râzând. 

— Pardon? şi s-a întors să-mi arate mai bine rochia. 

— N-are rost să fii timidă, am adăugat. Bine-ai făcut să pleci de la 
Marguerite. Permite-mi să-ţi prezint scuze în locul ei. Entuziasmul 
ei pentru tratamentele de înfrumuseţare o împiedică uneori să aibă 
simţul decenţei. Şi eu l-aş fi implorat pe Doucet să mă angajeze, zău 
aşa! 



— N-am idee despre ce vorbiţi, a răspuns femeia cu buzele 
tremur ânde. 

— Erai slujnică la prietena mea Marguerite. Te-am văzut 
ocupându-te de ea într-o anumită ocazie. 

— Mă duc să mă schimb, a zis ea. Vă rog să vă gândiţi la rochiile 
acestea şi să-l informaţi pe monsieur Doucet dacă doriţi să cumpăraţi 
vreuna. 

S-a strecurat din cameră într-aşa o grabă, încât nici n-am avut 
timp să-i spun că Marguerite trebuia să fie jenată, nu ea. 

Până la urmă m-am simţit obligată să cumpăr rochia roz, apoi 
obligată să o port măcar o dată. Dacă mi-ar fi păsat câtuşi de puţin 
de rochia asta, n-aş fi fost atât de neglijentă în studioul lui Giovanni. 
Vedeţi? Cum ziceam, veşnic ajungem la Marguerite. 

Doamne sfinte, Giovanni are să picteze rochia. 

Doamne sfinte, ce i-am spus lui Giovanni? 

Giovanni. Copilul. Trebuie să mă ocup de acest fiasco. Nu e 
momentul acum. Cum se zice, j'ai d'autres chats ă fouetter. Pe 
deasupra, nu mai am chef să scriu. Toată povestea asta cu 
Marguerite mă face s-o revăd neîncetat sprijinită de cămin, cu 
fundul expus ca o şuncă la piaţă, cu metri şi metri de rotocoale de 
tub ieşindu-i din popou. Şi trebuie să spun că nu mai e un popou la 
fel de ţeapăn şi de fraged cum a fost cândva! 


Capitolul VII 

— Citiţi scrisorile personale, madame Vogt? 

April tresări. îi căzură foile din mâini, dar le prinse între 
genunchi. Aproape tremurând. April ridică ochii spre cei trei 
bărbaţi, a căror expresie trecea de la amuzament la dispreţ. 



— Aa, salut! Tocmai mă uitam... 

Luc se aplecă. O bătu uşor pe picior. 

— Allons-y! O mai atinse încă o dată. Daţi-le drumul! 

April desfăcu strânsoarea genunchilor şi lăsă foile să cadă în 
mâinile lui. Era o zi răcoroasă, dar transpirase la rădăcina părului pe 
frunte şi la ceafa. Nu avea nevoie de nicio oglindă ca să-şi dea seama 
că avea faţa roşie ca o pătlăgică. 

— Vă credeam specialistă în mobilă, spuse Luc frunzărind 
paginile. Olivier nu mi-a spus că sunteţi şi expertă în manuscrise. Va 
trebui să văd dacă beneficiarul moştenirii Quatremer doreşte ca şi 
aceste hârtii să fie expertizate. Până atunci, ele nu sunt pentru 
consum public. 

— Nu-i chiar consum public, spuse April, cuprinsă de o uşoară 
greaţă. Nu era la Paris decât de o oră şi îşi supărase clientul. Putea 
foarte uşor să aleagă altă casă de licitaţie. Comisioanele aveau să 
explodeze, iar ea avea să rămână fără slujbă în câteva secunde dacă 
pierdeau afacerea. 

— Madame Vogt... începu să zică Olivier. 

— Aceste documente ne vor ajuta să stabilim provenienţa 
mobilelor, zise ea pe un ton scăzut. April tuşi să-şi dreagă glasul şi 
arătă spre tablou. De fapt aveai dreptate, Olivier. Ce ochi ai! 
Portretul este un Boldini. Cred că am dat chiar peste jurnalele femeii 
din tablou! 

— Adevărat? ridică din sprâncene Olivier. N-ai rămas singură 
nici cinci minute şi ai şi autentificat piesa? Monsieur Thebault, vă rog 
să-i daţi înapoi jurnalul, să ne arate şi nouă pasajul cu pricina. 

Luc zâmbi ironic, aparent aceasta era expresia lui obişnuită, şi-i 
înapoie lui April hârtiile. Nu-şi luă deloc ochii de la ea şi nu-şi 
îndulci nicio clipă expresia. 

— Merci beaucoup. Aha... uite! 20 iulie 1898. „Am pozat azi 



pentru Boldim", citi ea. 

— Hmm... făcu Marc. Cred că-i un bun început. 

— Autoarea noastră continuă numindu-1 „Maestrul şfichiuitului". 
Ba chiar menţionează rochia roz. 

April arătă tabloul, cu degetul întins chiar spre rochia pe care n-o 
putuse suferi femeia. îşi reţinu râsul gândindu-se la Marguerite şi la 
popoul ei. 

— E ceva amuzant, madame Vogt? 

— Da, este. Femeia asta ştie să mânuiască vorbele. E de-a dreptul 
fascinant ce scrie şi eu am citit doar câteva pagini. Din pasaj reiese 
că era însărcinată când a fost făcut tabloul, purta un copil al cărui 
tată era chiar Boldini. 

Acesta nu era un detaliu: o femeie însărcinată, pictată de cel mai 
celebru portretist din Belle Epoqne. De ce nu voise madame 
Quatremer tabloul ăsta? April îl implorase pe tatăl ei să-i dea o biată 
fotografie a mamei ei însărcinată, nici nu conta care copil era în 
pântecul ei. Indiferent dacă era fratele ei sau ea. April voia o 
fotografie cu oricare dintre ei. Voise s-o vadă pe maică-sa exact aşa, 
ca mamă. Maternă. La începutul vieţii ei, nu în starea teribil de 
neajutorată în care-şi ducea ultimele zile. 

„Sunt dezolat, puiule, maică-ta şi cu mine n-am adunat niciodată 
lucruri ca hârciogii. Iar pentru fotografii n-am avut niciodată o mare 
pasiune. Nu ne trebuiau decât amintirile noastre." 

Elalal de binele pe care ni l-au făcut amândurora. 

— Un copil din flori, râse Marc. Foarte interesant. 

— Eu nu fac parte dintre aşa-zişii experţi ai voştri în mobile, zise 
Luc în vreme ce frunzărea paginile. Dar... viaţa sexuală a unei femei 
moarte de mult nu mi se pare relevantă pentru expertiza mobilelor. 

— De necrezut, spuse Marc, privind atent pasajul a doua şi a treia 
oară. Este un Boldini. 



— Oricum, o să avem nevoie de ceva în plus pentru autentificarea 
piesei, spuse Olivier. Dar e un bun început. Mulţumesc, April, că te- 
ai ocupat de asta câtă vreme am ieşit noi. 

April încuviinţă din cap şi încercă să evite privirea fixă, ca de 
şarpe, a lui Luc, care era undeva la periferia viziunii ei. Simţea pe 
sub hainele de pe ea cum i se scurge sudoarea pe spinare. Dacă n-ar 
mai privi-o aşa, toate senzaţiile acestea s-ar risipi. 

— Uită-te la pasajul ăsta, spuse Marc. E cineva sniffeur? 

— Doamnei noastre îi plăcea cocaina? zise Olivier chicotind. Asta 
ar explica de ce apartamentul e atât de neîngrijit. 

— Staţi aşa o clipă, se repezi Luc şi le luă foile din mână. Acestea 
sunt documente personale şi nu aveţi permisiunea de a le frunzări. 

Luc luă o cutie dintr-un colţ, o cutie atât de veche şi de uzată, 
încât fusese probabil chiar cea în care sosiseră aici caietele. Probabil 
că femeia le comandase şi îi fuseseră livrate acasă în număr mare, o 
ladă plină, suficiente pagini pentru a pune pe hârtie tot ce-i trecuse 
prin cap, toate senzaţiile pe care le trăise. 

— N-aţi dori o pereche de mănuşi pentru a manipula caietele? se 
simţi April obligată să întrebe. 

— Nu-i nevoie. 

— Unde aveţi de gând să le duceţi? spuse April şi se uită spre 
colegii ei. Vor fi undeva unde să avem acces pentru cercetările 
noastre? E posibil să am nevoie de ele pentru a stabili provenienţa 
obiectelor. 

— Aşa e, madame Vogt are dreptate, spuse Olivier. Poate le lăsaţi 
în grija noastră, să ne ajute la evaluare. 

— Non. Am să le înapoiez beneficiarului moştenirii Quatremer, 
spuse Luc în vreme ce transfera teancurile de hârtii legate cu 
panglici de pe etajere în cutia de carton. Numai această persoană 
poate să decidă ce se face cu ele. 



— Ce se face cu ele? spuse April cu un nod în gât. 

— N-aveţi nevoie de ele aici. 

April se cutremură văzându-1 cum manipulează caietele, şi simţi 
o înţepătură neaşteptată undeva în mijlocul pieptului. Voia mai 
mult. Voia să afle despre sarcină, despre reacţia lui Boldini, şi, 
Doamne-ajută, ceva mai mult şi despre purtările ireverenţioase ale 
lui Marguerite. 

— Dacă-mi permiteţi, cine este beneficiarul? 

— Nu contează. 

— Aţi spus că bunica doamnei Quatremer închiria acest 
apartament. Femeia din tablou este această bunică? Era ea 
însărcinată cu... încerca să calculeze. Era ea însărcinată cu mama 
doamnei Quatremer? Se potrivesc datele? 

— Nimic din toate acestea n-are de-a face cu expertiza 
dumneavoastră, spuse Luc aruncând ultimele teancuri de hârtii în 
cutie. Nu-i decât vorbărie, nimic altceva. 

— In realitate, începu o frază Olivier, dacă posedăm mai multă 
culoare drept fundal pentru mobile putem obţine un preţ mult mai 
mare la licitaţie. Clienţii adoră piesele care au ceva istorie, care spun 
o poveste. 

— Am încheiat treaba aici, îl repezi Luc. Clientul meu nu vrea 
neapărat să scoată maximum de dolari. 

— Nu se omoară toată lumea după un maximum de dolari? 
spuse April, încercând să plaseze o glumă. Asta suntem noi învăţaţi 
în America. 

Luc se strâmbă aruncându-i ochii spre tavan şi mai aruncă în 
cutie încă nişte caiete şi alte documente. April îi întoarse spatele şi 
îşi aţinti privirea la femeia în roz, de parcă şi ea ar fi fost prezentă în 
apartament. Cu un brusc sentiment de responsabilitate pentru ce 
avea ea de spus, pentru ce lăsase în urmă. April îngăimă o scuză 



rapidă. 

— Domnilor, vă rog să mă scuzaţi, spuse April cu o voce care i se 
oprise undeva între coaste. 

N-ar fi trebuit să-i pese de felul în care umbla Luc cu hârtiile 
acelea, iar lui April îi păsa mai mult decât se cuvenea. In meseria ei 
era adesea uşor să vadă doar obiectele şi să uite cu 

desăvârşire de oamenii care le posedaseră cândva. De data 
aceasta April n-avea de gând să facă aceeaşi greşeală. 

— O să încep să mă ocup de mobilier. Să fac câteva fotografii. Mă 
apuc imediat de lucru. 

I se tăia vocea, iar şi iar. April se forţă să tuşească pentru a 
disimula ce i se întâmpla. Era mult praf. O scuză destul de bună. 

— Monsieur Thebault, mi-a făcut plăcere să vă cunosc. 

îi strânse mâna şi se grăbi să iasă din cameră, lăsându-i pe bărbaţi 
să discute despre contracte şi termene. 

Parcurgând holul. April şi-o imagină pe femeia aceea brunetă, 
plinuţă dansând, plutind prin apartament. încercă să şi-o imagineze 
şi pe propria ei mamă, care fusese şi ea brunetă şi plinuţă, dar i se 
părea mai puţin reală decât femeia din tablou. în cazul mamei ei nu 
exista niciun portret, nicio mobilă, nimic care să o lege de lume. 
April îşi strânse pleoapele de parcă încerca să prindă lumina unui 
asfinţit, văzu culori, dar nimic altceva de care să se agaţe. 


Capitolul VIII 

în anticameră. April se ocupă de un fotoliu lăcuit în albastru şi 
auriu şi de un covor de meditaţie din Tabriz, de undeva din Persia, 
care nu avea o origine continentală, însă devenise continental prin 



cumpărare. Cu alte cuvinte, exact ce era de aşteptat să se găsească 
într-un apartament de lux din Europa secolului al XlX-lea. 

Făcându-şi drum printre piese. April încerca să nu se gândească 
la tabloul lui Boldini sau la femeia din tablou. Avea să fie destulă 
muncă pentru trierea obiectelor. Nu-şi putea da frâu liber emoţiilor. 

April se strecură după fotoliu ca să inspecteze un birou de 
mahon. Era un lucru perfect, simplu, dar nu neinteresant. îşi plimbă 
degetele pe suprafaţa lui şi dădu la iveală două peceţi pe care se 
citea „J.H. RIESENER". 

— Jean-Henry Riesener, şopti înfiorată. 

Riesener fusese ebenistul favorit al Măriei Antoaneta. Până şi 
acest birou simplu, fără ornamente, era greu de evaluat. 

— Cine erai dumneata, madamei zise ea. Cine erai? 

Pe biroul Riesener erau puse două statuete din fildeş ale Ioanei 
dArc. în spatele Ioanelor era un vas masiv de jad pe care se vedea o 
scenă de luptă. Incapabilă să ajungă la el, se sui pe balamalele de fier 
ale unui cufăr din apropiere, cu grijă să nu-1 strice. April se întinse 
spre vază ca să găsească pecetea artistului, dar îşi dădu seama că era 
prea grea pentru mâinile ei, care mai şi tremurau de emoţie, 
împingând-o la locul ei, simţi cum i se ridică părul de pe ceafă. 

— Madame Vogt! 

— Mon Dieul 

Sări de pe cufăr, dar nu aprecie bine impactul cu podeaua. 
Pantofii ei plaţi, cu talpă alunecoasă, o proiectară înapoi, peste un 
fier de şemineu, care era cât pe-aci să i se înfigă în pulpa stângă, deşi 
până la urmă se trezi într-o poziţie şi mai delicată, cu obrazul lipit 
de pieptul lui Luc. El îi înconjură talia cu un braţ. 

— Tont va bien? 

— Merdel 

— Oh la la! Nu mă aşteptam la un astfel de limbaj de la o 



americancă aşa de simpatică! spuse Luc cu zâmbetul lui ironic, care 
devenise marca lui. 

— Nu sunt chiar aşa de simpatică. 

April se dădu înapoi pe moment, dar nu-şi recăpătase încă 
echilibrul. Se agăţă din nou de Luc, alegând să-şi încalce mai 
degrabă mândria decât să spargă fluturele de sticlă de doi metri şi 
ceva din spatele ei. 

— Vă cer scuze dacă v-am ofensat, dar v-aţi furişat în spatele 
meu. 

— Je suis desole, spuse Luc cu gura până la urechi, iar dinţii lui 
ascuţiţi nu arătau niciun semn că s-ar scuza. O strânse şi 

mai tare pe după umeri. Limbajul colorat e neaşteptat, dar nu şi 
îmbrăţişarea. Tipic americană. 

— Nu-i nicio îmbrăţişare. 

April încercă să se smulgă din braţele lui, dar nu avea niciun 
centimetru ca să se mişte. 

— Atenţie! 

Luc o eliberă din strânsoare, dar ea îi mai simţea încă trupul lipit 
de-al ei. Asta îi fusese şoldul, non! Nu era decât şoldul. 

— Nu fac decât să fiu atentă la tot ce văd! mormăi April. 

— Spuneţi-mi, madame Vogt, locuiţi pe-aproape? 

— Mi s-a închiriat un apartament pe rue Fontaine, răspunse ea cu 
indiferenţă. 

în mod normal n-ar fi divulgat astfel de amănunte unui străin, 
într-un oraş necunoscut, dar era tot preocupată să nu se atingă de el 
printre toate lucrurile acelea fragile. 

— Cunoaşteţi cumva Cafe Zephyr? E tot în al nouălea 
arondisment. 

Luc îi susţinu privirea şi rămase indiferent la panica ei. April se 
întrebă dacă simţea că începuse să asude. 



— N-am auzit de ea. 

încercă să se mişte spre stânga, dar mişcarea ei dădea impresia că 
mai degrabă i se cuibărea în braţe decât să se fi îndepărtat. I se părea 
că o aude pe femeia din tablou chicotind amuzată. Nu era o clismă 
cu martori, dar situaţia era tot umilitoare. 

— N-are rost să fiţi atât de îngrijorată, madame Vogt, spuse Luc 
râzând. Nu am intenţia să vă... cum se zice în America? Ah, da, nu 
încerc să vă bursucesc sexual. 

Lui April îi apăru în minte imaginea unui bursuc sexi, un soi de 
dihanie cu blană, cu dinţi enormi, lanţuri de aur la gât şi o jachetă 
de seară din mătase. O umflă râsul împotriva voinţei ei, în ciuda 
prezenţei lui Luc şi a situaţiei ridicole în care se afla. 

— „A hărţui" spuse April ţuguindu-şi buzele. Nu „a bursuci". 
Nu mă hărţuiţi sexual. 

— Mă bucur că sunteţi de acord, zise Luc mulţumit, dându-se (în 
sfârşit!) la o parte din calea ei. Ea simţi un curent de aer ceva mai 
rece. 

— Nu... nu sunt de acord. April scutură din cap, nelămurită. îmi 
pare rău, încă sufăr din cauza schimbării de fus orar. N-am capul 
limpede. Când? De ce? 

— S-ar părea că aveţi multe întrebări, aşa de multe întrebări, 
spuse el. Primele se referă la femeia din tablou, nu-i aşa? 

April încuviinţă din cap, curioasă dar şi preocupată. 

— Pot să vă răspund la întrebări, madame Vogt. Măcar la unele 
dintre ele. Asta dacă sunteţi de acord să vă întâlniţi la o cafea cu cel 
capabil de bursuceală sexuală. 

April ezită. Nu i se părea corect să discute afaceri la o cafea fără 
ca Olivier şi Marc să fie prezenţi, mai cu seamă ţinând cont de felul 
în care acest individ plin de fasoane franţuzeşti flirta cu ea. April se 
gândi la Troy, la nesfârşitele lui mese şi dineuri cu clienţii. Pentru că 



ceva scandalos se petrecuse o dată, asta nu însemna că aşa era 
întotdeauna. Oricum, măcar unul din ei era capabil să se comporte 
cu un pic de reţinere. 

— Cred că da, zise ea în cele din urmă. La ce oră? 

— La trei, spuse el. Cate Zephyr. O să fiu pe terasă. în aşteptare. 


Capitolul IX 

Ameţită şi secătuită din pricina somnului şi a foamei. April se 
trânti pe scara de marmură a imobilului. Mai avea treizeci de 
minute până la întâlnirea cu Luc. Prea puţin timp ca să mai lucreze, 
dar suficient pentru ce avea de făcut. O treabă pe care o aştepta 
nerăbdătoare, dar de care nu avea niciun chef. 

Mai rămâneau douăzeci şi şase de minute. Douăzeci şi trei. April 
ezită. Cu trei luni în urmă ar fi format numărul lui Troy de mult. 
Acum, cu telefonul în mână, trecea în revistă în minte scenariul la 
care se aştepta. 

Mai întâi Troy o s-o întrebe despre Paris. Minunat. Superb. Multe 
de făcut. April l-ar întreba poate de petrecerea din seara precedentă, 
deşi primise deja un raport parţial printr-un mesaj de la o prietenă 
din liceu care punea deoparte diverse obiecte de artă cu preţ 
exagerat pentru tipii din sfera lui Troy. „Nu s-a dezlipit de el o ţipă", 
îi scrisese Melanie. Asta fusese primul lucru de care luase cunoştinţă 
April la coborârea din avion la Paris. 

Totuşi. Troy era încă soţul ei. Bârfa sau nu, indiferent ce-o fi fost 
cu mesajul. April trebuia să-l sune. Ea o să spună câte ceva. El o să 
spună altceva. Toate acestea vor fi nimic pe lângă cele nespuse. 

La New York era opt şi jumătate dimineaţa, ora cea mai potrivită 
ca să-l găseşti pe Troy dacă aveai într-adevăr chef să dai de el. Mai 



tot timpul, după ora nouă, era în ghearele tuturor. Formând 
numărul îşi simţi mâinile lipicioase, iar inima îi bătea tare. Poate ar 
fi trebuit să-l sune ceva mai târziu, când avea să fie prea ocupat ca să 
răspundă. Numai că nu câştiga nimic, doar pierderea părea mai 
mică. 

— Birourile Troy Vogt, răspunse o voce veselă. 

Asistenta lui Troy. Drăguţ. Foarte bine. Poate obţinea ceva 
informaţii interne. 

— Salut, Kimberly, eu sunt. 

Pauză. April îşi imagină ce-i spusese probabil Troy. El era zgârcit 
la vorbă, taciturn, îşi arăta numai părţile bune întotdeauna. Totuşi, 
uneori erau necesare unele explicaţii, erau directive de dat: poţi să- 
mi transferi apelurile. Fii fără grijă. April nu mai e acasă. 

— A! Salut, April! ciripi Kimberly. 

April încercă să nu cântărească efortul pus în acest răspuns. 

— Cum e la Paris? Doamne, tu eşti persoana cea mai norocoasă 
din lume! Paris. Ohoho! Nu mi-am ales bine meseria. 

— Ce să zic, nu sunt aici decât de vreo opt ore, aşa că n-am prea 
văzut nimic din Paris până acum. Doar un apartament abandonat, 
plin de praf şi nişte francezi posaci. 

— Chestia cu apartamentul nu sună bine, dar francezii merită 
atenţie. 

— Poţi să mă crezi, apartamentul merită mai mult, spuse April. 
Zi, Troy e pe-acolo? Sau deja nu se mai poate vorbi cu el? 

Avea o mică speranţă. 

— Pentru tine e întotdeauna disponibil. 

Sarcasm? Fanfaronadă? April scutură din cap. Doamne sfinte, 
Vogt, ţine-te bine. 

— Dacă nu e acolo, pot să sun mai târziu... 

— Nu. E aici. Doar o clipă, cred că e cineva la uşa lui. 



— Zău, nu-i nimic. încerc mai târziu. 

— Nici gând. Dă-mi doar un minut! Aşteaptă pe fir. 

Clic. 

April respiră adânc. în loc de muzica standard de pe liniile de 
birou, asculta cum o voce drăguţă, ca un clopoţel, o punea la curent 
cu ultimele maşinaţii ale pieţelor de capital. Era amuzant cum se 
opuneau meseria ei şi a lui. Valoarea muncii lui April se sprijinea în 
întregime pe istorie, pe procesul de stabilire a provenienţei. In cazul 
lui Troy nimeni nu era interesat decât dacă lucrurile se petrecuseră 
în ultimul sfert de an sau aveau o şansă să se întâmple în următorii 
trei sau cinci ani şi să adauge un beneficiu de douăzeci la sută sau 
mai mult. 

— April! 

Tresări. 

— Credeam că n-o să mă mai suni, spuse el. 

— Nu credeai c-o să te sun? încercă April să chicotească. Cum nu 
fusese niciodată capabilă de asta, efortul ei suna de parcă cineva ar 
fi călcat pe o veveriţă vărgată. 

— Vreau să zic... ăăăă... doar că nu mă aşteptam să suni aşa de 
curând. 

— Am avut o pauză între două întâlniri, spuse ea, aşa că... 

Greşit. I se părea greşit. Era vorba de soţul ei, dar totul era 

deconectat. 

— Aşa că... spuse ea. M-am gândit... ăăă... să-ţi telefonez. 

Vorbind, îşi privea mâinile. încerca să-şi imagineze verigheta de 

platină, bine ascunsă în seif, şi inelul de logodnă cu diamant galben, 
de trei carate, pe care i-1 oferise Troy când o ceruse în căsătorie la 
clubul ăla privat şi dezgustător de luxos din Pittsburgh. Se afla în 
oraşul acela în interes de serviciu, locuia la un Omni pe aproape, 
când Troy îi făcuse surpriza să se materializeze acolo venind cu un 



avion privat. O luase pe sus din hotelul acela oarecare şi o dusese în 
partea secretă a oraşului, unde nu mai fusese niciodată. 

— Bun, mă simt onorat, spuse Troy. Ce minunat să încep astfel 
ziua! Deci cum e primăvara la Paris? Bătrâna era o colecţionară 
compulsivă, aşa cum am zis eu? 

— Da, de fapt, cam aşa ceva. Scutură din cap şi zâmbi. Doar că 
specia bună de colecţionar. Nu ce vedem la televiziune, cartoane de 
pizza vechi de zece ani şi nu ştiu câte moviliţe de mizerie de câine în 
sufragerie. A pus deoparte numai lucruri de mare clasă. Dacă 
fiecare ar aduna lucruri în felul ăsta, slujba mea ar fi mult mai 
uşoară. 

— Amănunte, Vogt. Dă-mi amănunte. Ce-ai găsit? 

— Ce-am găsit?! 

April ar fi putut să-i povestească despre lampa-aplică de perete, 
sau despre cornul de rinocer de pe perete, sau despre cada din 
bronz, dar nu-i venea să vorbească decât despre Boldim. Pictorul şi 
femeia în rochie roz. 

— Am găsit La Belle Epoque, spuse ea. Apartamentul ăsta nu e 
doar o simplă locuinţă. E o perioadă istorică. Doamne, nu pot să fac 
altceva decât să mă gândesc la fostul meu muzeu. Dacă am fi fost în 
stare să ne procurăm astfel de piese, n-am fi închis niciodată. 

Dar atunci nu l-ar fi cunoscut pe Troy. Vorbele îi ieşiseră din gură. 
îşi dădu ea seama prea târziu. 

— Doar dacă... rosti Troy atingând o clapă de pe tastatura 
calculatorului. Ia spune, care e piesa ta favorită? 

— Piesa favorită? spuse April şi se prefăcu că suspină. Troy 
Edward Vogt, nu-mi vine să cred că întrebi aşa ceva! Ţin la toate 
mobilele la fel. 

Nu era adevărat, de bună seamă. Avea deja o piesă favorită, 
tabloul lui Boldini, ceva care nici nu făcea parte din munca ei. 



— Hai, hai, spuse Troy. E ca la copii. Poate că n-ai o piesă favorită 
în general, dar ai una azi. 

— De acord, ei bine... 

April se gândi din nou la tablou, de fapt nu încetase să se 
gândească la el. Deschise gura să-i spună şi lui Troy, dar când 
vorbele începură să se formeze se opri. Simţi dintr-odată că trebuie 
s-o protejeze cu egoism pe femeia în roz. Căci acum făceau o 
pereche. April nu se simţea în stare să o împartă cu un alt bărbat. 

— Ei bine, îşi drese ea glasul. Ultimul lucru pe care l-am văzut a 
fost o pendulă de şemineu, stil Ludovic XV, din porţelan, cu 
ornamente de bronz aurit, de pe la 1750. In perfectă stare. Va fi 
cumpărată cu uşurinţă la peste o sută de mii. Dar ar trebui s-o vezi! 
Dacă ar fi să i-o descriu tatei, aş zice că-i o pendulă cu câini. Câini 
mops de porţelan şi trandafiri. Ţipătoare ca naiba, dar tare greu de 
găsit. 

— O pendulă cu câini pe o sută de mii. Uneori mă-ntreb ce-au în 
cap oamenii... 

— Am mai găsit şi o pereche de ouă de struţ pictate, de-a dreptul 
şocante, înghesuite aux chiottes. 

— Cum? izbucni în râs Troy. Franceza mea e cam neîngrijită, a zis 
însă delicata şi manierata mea April Vogt că ar fi ouă de struţ pitite 
la căcăstoare? 

— Nu, eu n-am să folosesc nicicând un limbaj atât de murdar, 
râse April. Era plăcut să râdă împreună cu Troy, chiar dacă nu-i 
vedea chipul. Nu m-ai auzit bine. Din păcate, da, ouăle erau la 
toaletă. O pereche de ouă superb pictate cu un model extrem de 
complicat, de chinezărie. 

— Chinezărie. Aşa ceva parcă n-ar trebui pronunţat în societate. 

— Te rog. Nimic scandalos, zău. E un stil de pictură, viniete 
inspirate de arta asiatică. Pe ouă poţi vedea o femeie care poartă o 



lampă, un bărbat cu o umbrelă, nişte maimuţe care flutură un steag, 
imaginile tipice stilului. 

— Aha, maimuţe, zise Troy. Aşa mai înţeleg şi eu. 

— Sunt montate pe nişte suporturi incredibile din bronz, spuse 
April, imună la tachinăriile lui Troy. închise ochii şi revăzu 
picioarele aurite, împodobite cu ananaşi, şi ramuri, şi şerpi, îşi 
formula deja în minte legenda de pus în catalog. Suporturile sunt de 
asemenea opere de artă. Iar ouăle sunt în perfectă stare. O 
descoperire uimitoare în sine, dar numai o picătură dintr-o găleată, 
un minuscul fir de praf din universul care înseamnă casa acestei 
persoane. Apropo, mai există şi un tigru adus din Malaysia şi care 
acum, împăiat, stă întins pe o parte, în hol. 

— Totul pare să fie al naibii de sălbatic! 

— Exact. Sălbatic. E de neînţeles cum cineva, ştiind de 
apartamentul ăsta, nu s-a atins de nimic. 

April se gândea la oameni atunci: fiica, nepoata, ceilalţi care 
trebuie că le frecventaseră. Cuvântul care-i trecea prin minte era 
moştenire. Cum de era cu putinţă să fie ferecată o moştenire? 
Coarnele de rinocer, fluturii montaţi pe stative, pianele ornamentate 
nu erau decât un început. 

— Cam cât timp crezi că vei rămâne acolo? o întrebă Troy. 

— M-au programat pentru o lună, îi reaminti April, fierbând pe 
dinăuntru şi încercând să nu se gândească la motivul pentru care el 
ar dori să ştie o dată exactă. Nu era vorba doar de întoarcerea ei pe 
aeroportul JFK. 

— O lună? 

— S-ar putea să fie mai puţin de-atât, adăugă repede April. Cei 
de la biroul din Paris mă pot ajuta cu mobilele. Pe de altă parte, s-ar 
putea să fie mai mult. Mult mai mult. Nu pot nici măcar să-mi dau 
seama câte piese avem. 



— Deci cum e? Două săptămâni? Şase luni? Ceva pe la mijloc? 

April se forţă să zâmbească. 

— încerci să obţii o dată precisă de la mine, monsieur Vogt? 

Alte soţii ar putea să glumească pe tema vreunei amante fictive în 
momentul ăsta. Dar April nu. Categoric nu. 

— Sunt doar dornic să te ştiu înapoi în State, zise Troy. Asta-i tot. 

Probabil că-şi mişcase faţa pe lângă receptor. Sau se încruntase. 

Ori se strâmbase. Troy făcuse o mişcare neatentă iar obrazul, 
probabil nebărbierit, atinsese receptorul. Oricare ar fi fost cazul, 
părea sincer. April măcar asta pricepuse. 

— O să te anunţ imediat ce aflu, îi spuse ea. 

Faptul că Troy dorea să o vadă acasă cât mai curând îi dădu şi 
mai multe crampe. Era vorba de dor şi dorinţă, sau de graba de a 
rezolva povestea căsătoriei lor? Era oare cu putinţă să-i trimită actele 
de divorţ în Franţa? 

— Ascultă, ar trebui să vorbim de... 

— Cum a fost dineul tău de ieri seară? întrebă April, nepregătită 
să stea de vorbă pe tema întoarcerii nehotărâte. Am auzit c-a fost un 
adevărat eveniment! 

— Ai auzit? De la cine? 

— De la nimeni. Doar, în fine, o ştii pe Melanie, colega mea din 
liceu? 

Lui April nu-i plăcea deloc că vorbele ei sunau ca nişte întrebări. 

— Aha, şi ce ţi-a spus persoana asta cu numele de Melissa? 

— O cheamă Melanie. Nu Melissa. Mi-a zis că totul era foarte 
sclipitor. Grămezi de diamante. Mâncare nemaipomenită. Tont â fait 
delicieuxl Ca de obicei. Acum te las. 

— April... 

— Serios. Sări în picioare şi începu să înghesuie hârtiile în poşeta 
ei voluminoasă. Am o întâlnire. Ar fi trebuit să plec deja. Au'voir. 



— Stai aşa o clipă. Tu te simţi bine? 

— Bine? Sigur că mă simt bine. Cine nu s-ar simţi bine la Paris? 

— Hei, ai un glas care-mi zice că ai băut puţin cam multe cafele. 
Te ştiu eu. Aşa faci când eşti nervoasă. Sau supărată. Ţi-a spus ceva 
Melissa? 

— Melanie. Nu, nu mi-a spus nimic. Te rog să uiţi c-am vorbit de 
ea. Acum mă auzi? Vorbesc cât se poate de normal. 

Lucrurile stăteau mai rău decât îşi imaginase. 

— Cred că ştiu ce ţi-a spus, spuse Troy şi oftă. Hai să dăm 
lucrurile pe faţă. 

— Ce faţă, nu e nimic de dat pe faţă. 

Ce minciună. O minciună flagrantă, ţipătoare, roşie ca sângele. 

— Era şi Susannah la gală ieri-seară. 

April aproape că râse. Asta era marea lui revelaţie? Că fusese 
acolo Susannah? Cu Troy? Ea era îngrijorată de o mie de lucruri 
privitoare la soţul ei, dar nimic n-avea de-a face cu fosta lui soţie. 

— Minunat, spuse ea cu toată convingerea. Nemaipomenit. Sper 
că aţi schimbat ultimele noutăţi. Sunt convinsă că ea şi Armând au 
plănuit o vacanţă de vară minunată pentru fete. Dar, ca să ştii, 
Melanie n-a zis nimic de Susannah. 

— Poate că nu. Numai că Susannah mi-a făcut figurile obişnuite. 
S-ar zice că, după mai bine de doisprezece ani de când ne-am 
despărţit şi după căsătoria ei cu un negustor de arme, n-ar mai 
trebui să simtă dorinţa să mă vorbească de rău. 

— Armând nu-i negustor de arme. 

— Adevărat, se repezi Troy. Aşa zic ei. Oricum, Susannah asta a 
făcut aseară mai rău decât de obicei. înfăţişarea de odinioară i s-a 
dus, dar nu şi capacitatea de-a se purta ca o scârbă. 

— Nu se face să vorbeşti aşa, mai cu seamă că nici nu-i adevărat. 
Cu privire la frumuseţe, cel puţin. 



— Şi asta doar în timpul cocktailului, continuă Troy. Era făcută 
praf. Şi s-a purtat chiar mai urât decât se poartă de obicei. Nu ştiu 
dacă Melanie asta a dat peste ea sau peste cineva din cercul ei... 

— Termină cu Melanie, de acord? N-a zis nici pâs de fosta ta 
soţie. Şi, la urma urmelor, ai putea să fii şi tu mai puţin arogant. Nici 
tu nu te abţii să o vorbeşti de rău pe fosta ta nevastă. 

Nu era ceva nou. Ştia toată lumea că Susannah îl vorbea de rău pe 
Troy şi că el i-o plătea cu aceeaşi monedă. Ea începuse, e-adevărat. 
Dar, dintre ei doi, Susannah era mai aproape de adevăr. 

în sfârşit. April n-avea aproape nimic de zis de fosta lui nevastă. 
Nici de bârfelile ori de înfăţişarea ei (era mai drăguţă, dacă nu mai 
în vârstă decât el), sau de faptul că era mama celor două fete ale lui 
Troy. Nimeni nu putea să intre în competiţie cu băiţa caldă de 
dragoste care urma naşterii unui copil, în care se lăfăia orice cuplu, 
oricât de puţin ar fi durat şi oricât de prost ar fi mers căsnicia lor. 
April n-avea nicio ambiţie să o înlocuiască pe mama-gâscă şi putea 
să suporte cât era ziua de lungă înfăţişarea ei severă, nordică, şi 
frumuseţea zveltă a adolescentelor. Dar nu putea să sufere să se 
simtă stupidă. 

Susannah n-avea titluri mai înalte de la vreo facultate mai bună 
sau vreo slujbă superioară - sau chiar vreo slujbă -, dar Susannah 
pricepuse. Ea plecase. îşi schimbase viaţa. îl văzuse pe Troy aşa cum 
era. April era a doua soţie, neghioabă şi oarbă. 

Se făceau multe seriale cu asemenea personaje. 

— N-o vorbesc de rău pe Susannah, insistă Troy. Am pomenit-o 
doar pentru că ai adus vorba de prietena asta a ta. 

— N-am zis decât că Melanie era acolo. Tu ai condus discuţia în 
altă direcţie. 

Săraca Melanie. Un mesaj când se ameţise, care a făcut pleosc în 
mijlocul unei probleme de cuplu. April îşi imagină documente de la 



tribunal pe care figura numele prietenei ei, citaţii trimise foştilor 
colegi de facultate. 

— Bine, zise Troy. Vrei să eviţi discuţia asta. Evit-o atunci. 
Definitiv. Eu renunţ. 

— Tu renunţi. Fantastic. Mă bucur că mă ţii la curent. 

— Nu asta voiam să zic. Ştii bine că nu. Se auzi un sunet de parcă 
se sufoca. Trebuie să te las. Nu mai pot continua discuţia. 

— Perfect. 

April ştia că dă impresia că e iritată, dar era singurul fel în care 
înţelegea să păstreze aparenţa de demnitate. Orice îndulcire a 
glasului ar fi făcut-o să plângă. îl văzuse pe el cu fetele lui. 

» Troy nu putea să sufere lacrimile. 

— Dar dacă vrei să ştii, era şi Willow acolo. Să fie limpede. Era la 
dineul de gală. 

Iată, iată. Cuvântul pe care-1 aştepta April. Willow. O lovitură sub 
centură. 

— Troy, crede-mă. Trebuie să plec. 

— April, ascultă, trebuie să vorbim despre asta. Willow era acolo. 

încă o lovitură, mai dură de data asta. Parcă o făcea dinadins. 

— Destul! 

— Şi deoarece Susannah era şi ea acolo, continuă el, a fost 
încântată să adune toate bucăţelele întâmplătoare de poveste şi să 
construiască o istorie sordidă. 

— Istorie veche, bombăni April. S-a mai spus. 

— Am evitat-o pe Willow cât am putut, zău aşa. Dacă n-am fi fost 
în public, aş fi împins-o până la garderobă. Dar trebuia să mă port 
civilizat măcar de dragul slujbei, iar ea a căutat toate ocaziile ca să 
mă facă să mă simt cât mai penibil cu putinţă. Presupun că 
spectacolul a fost mizerabil. Willow poate fi aşa de... 

— Poţi să încetezi să-i tot repeţi numele? 



April ura numele ăla nenorocit. Era o poreclă ridicolă, probabil 
nici nu era un nume adevărat. Când îşi aducea aminte. April o 
numea Consultanta, sau îşi zicea: „Ieşi din mintea mea, scârbă!" 

Consultanta era o renumită ecoloagă (mă rog!), cu păr lung, 
neîngrijit şi ochi mari cât nişte farfurioare, dispusă să stea picior 
peste picior de câte ori era intervievată pe vreun canal naţional de 
televiziune. Scârba de Willow Weintraub! Dar, mult mai probabil, 
Jennifer sau Debbie Weintraub. Debbie Weintraub n-ar fi ajuns 
niciodată renumita ecoloagă cu ochi de Bambi, dar Willow Weintraub 
era un nume parcă făcut pentru programele de discuţii matinale la 
TV şi pentru revistele glossy. 

în ultimele şase luni (dintr-un contract de douăsprezece luni) 
fusese consultată pentru versiunea, pregătită de Troy, a 
omniprezentului verde, cu un salariu de 375 de dolari pe oră. 
Doamna Weintraub era, printr-un contract, în acelaşi pat cu firma 
Stanhope Capital. Şi, profitând de o infamă ocazie, şi cu bărbatul lui 
April. 

— Bine, spuse Troy. Nu-i mai rostesc numele dacă îmi spui tu 
cum să-i zic. 

— In niciun fel, e bine-aşa? Mi-e silă de povestea asta. E o 
porcărie, nu e nimic de discutat. Am terminat. Am trecut peste asta. 

— Eşti sigură? întrebă Troy. Că tot spui că te simţi perfect, dar 
uneori sunt obligat să mă întreb dacă-i adevărat. 

Era furioasă, însă Troy avea dreptate. Ea zicea că se simte perfect, 
dar se întreba şi ea dacă era adevărat. Fusese pe jumătate chiar 
motivul pentru care nu pregetase să plece la Paris. Plecarea fusese 
bruscă, însă de câteva luni se tot ocoleau. April simţea nevoia să 
plece, să găsească un loc unde să se dumirească. Era convinsă că şi 
Troy considera că trebuia să plece. Nu ajunsese niciodată să-i spună 
pe şleau să se care, pentru că numai el era vinovat, dar se iubiseră. 



poate că încă se mai iubeau, ceea ce însemna că April putea să-i 
citească gândurile. 

Părerea celor câţiva prieteni care aflaseră era că Troy ar fi trebuit 
să-şi strângă lucrurile şi s-o şteargă. Dar April înţelegea că 
incertitudinea care plutea peste căsnicia lor n-avea decât foarte 
puţin de-a face cu faptul că Troy dorea să rămână cu ea sau nu. April 
trebuia să plece. April trebuia să-şi ofere un răgaz într-un loc de 
unde să se hotărască dacă să revină sau nu. Problema aceasta o avea 
şi Troy acum. Probabil că el avea să-şi spună că ce făcuse nu era 
doar o gafa, ci un simptom al unei probleme mai serioase. 

Sinceritatea era cea mai bună politică. De fapt, ea dorea să nu i se 
fi mărturisit nimic. Dacă n-ar fi făcut-o, ar fi putut să continue să 
aibă încredere în viitor alături de un soţ amuzant şi fermecător, cu 
două fiice vitrege frumoase, care veneau în vizită miercurea şi din 
două în două duminici, cu un apartament minunat şi cu o ocupaţie 
care părea mai puţin slujbă şi mai mult un hobby. 

Călcase strâmb o dată, şi atunci în străinătate. O greşeală. Troy nu 
fusese prins, mărturisise singur. Nu fusese obligat să-i spună. Ce 
mai, fusese mai degrabă o dovadă de curaj! Mersi pentru nimic, se 
gândea adesea April. Cel puţin unul din ei putea să doarmă liniştit. 

— April? Mai eşti pe fir? 

Cu ochii închişi, îşi ţinu respiraţia câteva clipe. Simţea strânsoarea 
jachetei ca pe o mângâiere. 

— Ţi-am spus, mă simt perfect, spuse ea. Dar tu ai dreptate. Nu 
sunt chiar sigură. 

Un lung moment de tăcere. 

— Bine, spuse el în fine. Aşa mi se pare corect. 

April parcă-1 vedea cum îşi strânge buzele. 

— Trebuie să te las, zău, spuse ea. Nu mai era doar o scuză. Sunt 
cu adevărat în întârziere. 



— Da, şi eu. încă ceva. Te-a căutat tatăl tău aseară la telefon. 

— Of, Doamne, nu i-ai spus nimic, aşa-i? 

— In situaţia în care suntem, ar fi ceva de spus? Sigur că nu, n-am 
zis nici păs. Nici măcar n-am vorbit. Lăsase un mesaj. 

— Şi eu i-am lăsat un mesaj, i-am zis că plec din ţară. Dar sunt 
convinsă că tot nu ştie cum se umblă la mesajele vocale. 

April se uită la ceas. Era trei şi şapte minute. Doar câteva minute 
de întârziere scuzabilă. Se repezi afară pe uşă, cu geanta mare pe 
umăr şi cu hârtiile sub braţ. 

— Te iubesc. April, spuse Troy. Orice s-ar întâmpla, sper că ştii 
asta. 

Ce putea să spună? Nimic. Era un adevăr pe cât de literal, pe atât 
de metaforic. îşi sprijinea telefonul între bărbie şi umăr încercând să 
navigheze corect atât pe pavajul parizian, cât şi pe viitorul căsniciei 
ei. Dacă deschidea gura, telefonul ar fi căzut pe jos. Poate că asta ar 
fi fost şi soarta căsniciei ei dacă spunea ce ar fi vrut într-adevăr să 
zică. 

însă buzele ei, creierul, toate erau parcă împotmolite. Aşa că, în 
loc să zică la revedere, scoase un politicos ăhă şi apăsă cu urechea 
pe butonul de închidere. Era clar că Troy închisese. 


Capitolul X 

Luc era unde zisese că o să fie, fuma instalat comod pe terasa de 
la Cafe Zephyr. 

Dădu din cap la apropierea lui April, apoi se ridică să-i tragă un 
scaun. Ţigara ameninţa să-i cadă din gură. April mormăi un 
mulţumesc şi se aşeză. 

— Mă bucur că aţi putut veni, spuse el. Mi-am permis să comand 



ceva pâine. Ştiu că vouă, americanilor, vă plac gustările. 

April ridică ochii spre cer. 

— Compatrioţii mei sunt din fericire teribil de previzibili. De 
parcă am fi toţi una şi aceeaşi persoană! Nu e nevoie nici măcar să te 
gândeşti cum să te porţi cu fiecare în parte. 

încălzită de la mersul grăbit spre cafenea. April îşi lepădă jacheta 
şi se instală pe scaun. In jurul lor se auzeau voci scăzute şi clinchet 
de farfurii. Pe după colţ treceau în goană scutere şi maşini, cu 
frânele scrâşnind şi cu muzica de circ a claxoanelor. 

— Ei bine, cum vă simţiţi la Paris până acum, madame Vogt? 
întrebă Luc şi trase din ţigară. 

— E agreabil. Şi vă rog, spuneţi-mi pe nume. April. 

— Aha, Amil, ca luna aprilie. E anotimpul cel mai potrivit pentru 
dumneata. Le plăcea mult primăvara părinţilor dumitale, non? 

— Cred că le-a plăcut doar numele. Scoase un creion şi un 
blocnotes din geantă. Ei bine, sunt gata să vorbim despre 
apartament. 

— Sunt curios. Văd că nu ai verighetă, dar Olivier mi-a spus că ar 
fi şi un soţ. Eşti căsătorită. Amil? 

April se reţinu să nu pufnească. Era oare căsătorită? Aceasta era 
întrebarea, nu-i aşa? 

— Oui. Era un răspuns adevărat din punct de vedere legal, chiar 
dacă nu avea verigheta. Deci clientul dumneavoastră... 

— Şi soţul dumitale cu ce se ocupă? 

— E specialist în probleme financiare, spuse April, exasperată, 
începea să simtă asta în coloana vertebrală. Je suis desolee, monsieur 
Thebault, dar n-am prea mult timp. Nu-mi face plăcere să vă grăbesc, 
dar presupun că cineva vă plăteşte cu ora, aşa că ar fi mai bine să ne 
ocupăm de subiectul nostru. 

Luc chicoti. 



— Văd că te temi să nu cumva să te laşi cucerită de farmecul meu, 
nu-i aşa? 

— Nu în momentul de faţă. Hai să discutăm despre apartament. 
April mâzgăli câteva cuvinte fără niciun sens pe hârtie, ca să-şi 
păstreze mâinile ocupate. Sunt gata să ascult orice ai putea să-mi 
spui despre femeia din tablou. 

— Nu-ţi plac întrebările, norii 

— întrebările sunt ceva fantastic. Ador întrebările. Am cam un 
milion de întrebări pentru dumneata. 

— Tres bien. Atunci spune-mi, madame Vogt, pardon. Aurii, de ce 
te interesează atât de mult femeia din tablou? 

— Dacă e un Boldini înseamnă că avem ceva deosebit de 
semnificativ. Portretul singur va aduce măcar un milion de euro, 
dacă nu mai mult. O să se ocupe de asta toată presa internaţională. 
„Mobilele continentale" nu fac de obicei astfel de valuri. Dumnezeu 
ştie că nu-i o secţie care să aducă sume mari, nici măcar aproximativ 
mari. 

— Nu te-am întrebat de ce te interesează tabloul. întrebam de ce te 
intereseaz ă femeia. 

— Mă interesează numai în măsura în care e legată de tablou şi 
de mobilele din apartament. 

— Hmmm. Deci e cât se poate de normal să-i citeşti jurnalele 
personale. 

— Cum au spus şi Marc, şi Olivier. April se uită în jur după un 
chelner. Luc sorbea un espresso, dar era limpede că ea avea să 
comande ceva mai tare. Jurnalele o să ne ajute să stabilim 
provenienţa, care va spori valoarea totală. Cumpărătorilor le place 
să aibă parte şi de o poveste interesantă. Ai văzut apartamentul şi 
toate mobilele din el. E extraordinar. Eu vreau doar să le cunosc 
istoria şi motivul pentru care cineva le-a lăsat în părăsire. 



— Ce-are a face abandonarea apartamentului cu valoarea? 

— Lucrurile de valoare din punct de vedere economic sau 
emoţional tind să rămână în familie. De obicei trec din mână în 
mână. 

De obicei, dar nu întotdeauna, după cum April ştia prea bine. 

— Vrei să le cunoşti istoria dintr-o curiozitate pur intelectuală, 
spuse sceptic Luc. Vraiment? 

— Da, chiar aşa. 

Unde naiba era chelnerul ăla? 

— Ei bine, ai dreptate cu privire la familie. Femeia din tablou e 
bunica doamnei Lisette Quatremer. 

— Adevărat? căscă ochii April. 

Apăruse chelnerul în spatele ei. Brusc ar fi vrut să-l vadă plecând. 

— Madamei 

— Da, bonjour, je voudrais du vin. Arătă pe listă. 

— Entre Deux-Mers ? 

— Oui, s'il vous plaît. 

— Credeam că americanii nu consumă alcool câtă vreme e încă 
lumină afară, spuse Luc. Cei de felul dumitale sunt mai cu seamă 
consumatori de ceai, non ? 

— Non. Hotărât, non. 

Flămândă, April apucă o bucăţică de pâine şi nu se sfii să pună 
pe ea un strat gros de unt. Tocmai confirma teoria lui Luc, potrivit 
căruia americanilor le plac gustările, dar puţin îi păsa. Merita. 
Alături de amintirile ei despre fiece cafenea, despre cinele de la 
miezul nopţii, despre miile de pahare de vin. April îşi amintea de 
unt. Era mai cremos la Paris, şi mai sărat. 

— Mai spune-mi despre grand-mere, zise April şi îşi puse mâinile 
sub fund, ca să nu mai ia o îmbucătură. îi trecu rapid prin minte 
cum ar arăta dacă s-ar apleca să lipăie pâinea cu unt ca o pisică. Ştia 



toată lumea că americanii sunt nişte animale, oricum. Eşti sigur că 
ea e femeia din tablou? 

— Da, sunt. E foarte frumoasă, non ? 

— Uimitor de frumoasă. îmi aduce aminte de... de o cunoştinţă. 
Mă rog, îi cunoşti numele? 

Chelnerul reapăruse pe după umărul stâng al lui Luc. April 
răsuflă uşurată. Ah, Doamne, în fine venise vinul. 

— După câte spune familia doamnei Lisette Quatremer, se numea 
Marthe de Florian, spuse Luc. 

— Familia? Madame Quatremer a avut o familie? 

— E un fel de a spune. Dar nu chiar cum ai crede. Luc sorbi iar 
din espresso. Micuţa ceaşcă părea ridicolă în mâinile lui mari. 

— Marthe de Florian. April lăsă numele să i se aştearnă pe limbă. 
Marthe. Sau Mart, cum s-ar zice în engleză. Cine era ea? Evident, 
cineva important, de vreme ce a pictat-o Boldini, fără să mai vorbim 
de opulenţa şi de valoarea lucrurilor pe care le-am văzut în 
apartamentul ei. Ce familie avea? Cine era soţul ei? 

— N-a fost căsătorită, spuse Luc şi-i făcu cu ochiul. Ba chiar 
dimpotrivă, de fapt. Madame de Florian era o foarte bine cunoscută 
demi-mondaine. 

— O demimondenă? fruntea lui April se încreţi până la rădăcina 
părului. Madame de Florian era o cochetă? 

Asta merita desigur ceva de băut. April îşi scoase mâinile de sub 
fund ca să apuce piciorul paharului. 

— Oui, spuse Luc. Un apartament impresionant pentru o 
prostituată, non ? 

— Demimondenele nu erau nişte simple prostituate, spuse April 
şi mai sorbi o înghiţitură din pahar. Pe vremea doamnei de Florian 
existau cu siguranţă prostituate de stradă. Filles soumises, 
„prostituate supuse". Cu o treaptă mai sus erau Ies grisettes, de 



obicei muncitoare, croitorese, sau ceva de genul ăsta, care se 
prostituau doar ca să-şi rotunjească venitul. Cu o treaptă şi mai sus 
erau Ies lorettes. Apoi veneau demimondenele, o categorie foarte 
specială. 

— Dar tot prostituate. 

— Tehnic vorbind. Dar demimondenele erau cele mai la modă. 
Cele mai înalte personaje din societate le imitau rochiile şi coafurile, 
dar nu le era posibil să ţină pasul cu ele. Chiar şi cea mai bogată 
matroană nu avea decât un bărbat care să-i dea bani de cheltuială, 
demimondenele aveau mulţi. De ce să te mulţumeşti doar cu 
generozitatea unui singur bărbat, când puteai să profiţi de favorurile 
a vreo cinci sau şase? Acum înţeleg ocupaţia ei mai bine, realmente, 
văzând piesele din apartament. 

— Fascinant, rânji Luc. Te admir pentru cunoştinţele pe care le ai 
cu privire la târfe. 

— Demimondene, îl corectă April, rânjind şi ea. Formau o 
categorie fascinantă. Nu era vorba nicidecum de faptul că se culcau 
când cu unul, când cu altul. Aveau datorii sociale, ba chiar obligaţii 
legate de carieră. Şi după consensul general o cochetă nu-şi merita 
numele dacă nu inspirase cel puţin vreo patru dueluri, o sinucidere 
şi nu avea la activ un deniaise. 

— Aha, verbul e deniaiser, spuse Luc. Adică îl regula pe fiul cel 
mare al amantului. 

April tuşi înecându-se cu ultima înghiţitură de vin, în vreme ce 
Luc chema chelnerul ca să mai aducă două pahare. Se părea că 
discuţia necesita ceva întăriri. 

— îmi cer scuze, ţi-am ofensat sensibilitatea? 

— Da. Teribil. Doar ştii ce delicaţi suntem noi, americanii. 

Luc se opri, obţinând dreptul de a o scruta pe April de sus până 
jos ca şi cum avea nevoie să-i verifice apartenenţa americană. Ea 



încercă să se arate cât de cât revoltată. Ce ipocrizie, non? El tocmai 
vorbise în aceeaşi răsuflare despre particularităţile incestuoase ale 
unui menage ă trois şi despre aducerea vinului, iar acum, în mod clar, 
îi aplica ei o cântărire a atributelor fizice ( piesa arăta uşor obosită, 
vernis-ul cam tocit, pieptul, dat fiind micimea şi lipsa de interes vizual, 
presupus original). Dar, în ciuda celor mai bune intenţii. April nu 
simţea niciun dezgust. Cu oricine altcineva asta ar fi simţit şi fu 
surprinsă să constate că lui îi acorda permisiunea. 

— Poţi să te opreşti din holbat, bombăni ea. N-o să descoperi 
nimic neobişnuit în ce priveşte americanismul meu. 

— E curios, spuse el, în vreme ce se apropia chelnerul. Deşi eşti 
foarte bronzată, nu pari să fii americancă. 

Luc apucă paharele de pe tava din mâna chelnerului şi plasă unul 
în faţa lui April, iar pe celălalt lângă el. Putea să pară nerăbdător sau 
arogant, făcând serviciul în locul chelnerului fără să ceară voie. Dar 
April se simţi flatată, deşi asta o irita. De parcă Luc nu avea 
încredere în nimeni pentru treaba asta şi dorea să-i pună chiar el la 
dispoziţie paharul. 

Avea să-i răspundă numai după ce îşi recăpătă calmul. 

— Am pielea măslinie. Nu sunt bronzată. 

— Nu pari să fii americancă. 

— Da, ai mai spus asta şi mai înainte, când îmi inspectai hainele. 

— Era numai un compliment, spuse el. 

— Aha, mi-am lăsat pantalonii de trening şi tenişii acasă, aşa că 
îţi înţeleg nedumerirea. Desigur, mare păcat. N-aş vrea să creadă 
lumea că vin din altă parte decât din bine-cunoscutele State Unite 
ale Americii. 

Luc râse şi strivi ţigara în scrumieră. 

— Cred că ne vom distra pe cinste. 

— Sunt aici pentru muncă, nu pentru divertisment, spuse iute 



April, încercând să nu se gândească prea mult la ce i se spusese. Mai 
ştii şi altceva despre Marthe de Florian? Despre tablou? 

— Bine, zise Luc şi scutură din cap zâmbind, sorbind vin printre 
dinţi. înapoi la treabă. După o cercetare rapidă a câteva dintre 
jurnalele ei, ştim câte ceva despre Marthe de Florian. Desigur, 
presupunând că ce am citit eu până acum e corect. 

— De ce n-ar fi corect? Doar ea le-a scris! 

— Femeia asta era cunoscută pentru exagerările ei. Sau cel puţin 
aşa mi s-a spus. Dar dacă Boldini a pictat-o într-adevăr în 1898, avea 
douăzeci şi patru de ani atunci. 

— Avea douăzeci şi patru de ani şi de asemenea purta în pântec 
un copil. 

— Aşa se pare. Mama doamnei Lisette Quatremer s-a născut în 
1899, se potriveşte. 

— Ce s-a întâmplat cu mama lui Lisette? 

El dădu din umeri. 

— Nu ştiu. Dar am înţeles că sa maman a murit de tânără. 

— De ce a părăsit Lisette Parisul? 

— Je ne sais pas. Dar pentru că a plecat în 1940, are probabil 
legătură cu războiul. 

— însă n-a revenit niciodată. Cum de-a putut să părăsească toate 
lucrurile familiei? Cum de-a părăsit Parisul şi n-a mai venit înapoi? 

— Da' ştiu că tot întrebi. 

— Şi cum se face că moştenitorii lui Lisette vând totul înainte de a 
se uita măcar la un singur lucru? 

Luc dădu iar din umeri. 

— Există un singur moştenitor. Iar răspunsul nu-1 cunosc. 

April încerca să nu-şi arate iritarea. Luc îi promisese răspunsuri, 
dar tot ce spusese se limita la un nume, la o ocupaţie, la anul 
naşterii, lucruri pe care April le-ar fi aflat şi singură. Nu-şi dădea 



seama dacă se silea să se poarte ca un ticălos sau ce făcea era doar 
un sub-produs al personalităţii sale. în definitiv era avocat, şi 
parizian, şi... Luc. 

— Mai ai şi alte informaţii despre tablou? întrebă April, cu o voce 
aproape disperată. Sau despre Marthe de Florian? Poate clientul tău 
ne va permite să citim jurnalele? 

— Te preocupă mult jurnalele, non? 

— Nu-i cuvântul potrivit. Totuşi, eu cred că... 

— Voi, ăştia, care vă ocupaţi de licitaţii, spuse el şi se întinse după 
o servietă de piele pe care o pusese ceva mai înainte pe masă. Ce 
specie grăbită! 

— De fapt, eu sunt expert pe lângă o casă de licitaţii, spuse April, 
şi bătu în retragere. 

Nu-şi prezentase titlul cu îngâmfare. Când îl pomeneai la birou, 
nu însemna mai mult decât dac-ai fi zis specialist în resurse umane 
sau fiscalist, numele de „expert" devenise la fel de banal ca numele 
de mărfuri. Dar când era pronunţat în afara sferei licitaţiilor părea 
de-a dreptul arogant. 

— Sau „adjudecător", spuse April. Cum vrei. Oricum, nu fac 
decât să-ncerc să-mi văd de meserie. Toate acestea vor fi de folos 
pentru vânzarea averii clientului. 

— Da, cunosc. Provenienţa. 

Luc era atât de sastisit de pretextul acesta, încât April nu mai 
încercă să-i răspundă sau să-l privească în ochi. Iar ea se plictisise să 
fie ţinta glumelor lui. Oricum, dacă s-ar fi ostenit să ridice ochii în 
loc să se uite morocănoasă în pahar, ar fi văzut în ochii lui acea 
scânteie jucăuşă despre care înţelesese că e felul lui de a manifesta... 
ceva. Şi n-ar fi tresărit când a auzit zgomotul făcut de un obiect 
trântit pe masă. 

— Ce naiba? April îşi apucă repede paharul ca să nu se verse 



vinul. 

Remarcă apariţia pe masă, între ei, a patru teancuri de hârtii 
legate cu panglici albastre. 

— Sunt chiar...? 

— Jurnalele ei? Da, câteva dintre ele, spuse Luc. Le-am frunzărit 
un pic de când nu ne-am văzut. 

— Frunzărit? căscă gura April. 

— Le-am citit în diagonală. Am parcurs doar câteva, dar cred că 
primul e datat din 1891. De acolo ar trebui să începi. Dacă eşti 
cuminte, poate te las să le citeşti şi pe celelalte. 

Dacă e cuminte. 

Lui April parcă-i cânta inima de bucurie. Se întinse după jurnale 
şi-i mulţumi, de data aceasta privindu-1 drept în ochi. Poate că nu-1 
judecase bine, poate că îl considerase doar o barieră în calea ei, când 
de fapt se dovedea un aliat. Sigur, era încă îndărătnic şi iritabil, dar 
era un început. Poate că avea să-i dea lui April ce dorea. îşi zise că 
oricât de nesuferit ar fi devenit, şi simţea că aşa avea să se arate, ea 
avea să-i acorde cel puţin o şansă ca să-i poată dovedi contrariul. 


Capitolul XI 

Paris, 24 aprilie 1891 

Ei bine, azi a fost ziua cea mare. Fantastica zi în care Jeanne Hugo 
s-a căsătorit cu Leon Daudet, chipurile îmbinând două faimoase 
dinastii republicane. Ce nebunie uriaşă! Mulţimea! Trompetele! 
Speculaţiile nesfârşite cu privire la dotă! Toţi pentru Jeanne au pain 
sec a Franţei: Jeanne de mâncat cu pâine uscată! Asta era porecla 
dată de Victor Hugo iubitei lui nepoate, ea spune ceva despre fetiţa 
aceasta! El era celebru pentru mânuirea vorbelor, să fie asta oare 



descrierea aleasă de el? Jeanne cu pâine uscată? Eu aş prefera Jeanne 
sau pâine uscată, în care caz aş alege pâinea. 

Cine n-o cunoaşte în această ţară pe Jeanne Elugo, acum Daudet? 
Dar ce ştie de fapt lumea? Că e frumoasă. Asta e pentru ea la raison 
d'etre, dar la urma urmelor nu-i un compliment. în schimb, este 
poate singurul lucru pozitiv pe care-1 poate spune cineva despre ea, 
chiar dacă trebuie judecat dacă aplicat astfel cuvântul se potriveşte. 
Am văzut odată la circ o femeie goală care semăna destul de mult cu 
frumoasa noastră Jeanne au pain sec. De fapt, calul pe care-1 călărea 
femeia amintea de structura osoasă a doamnei Daudet. Ca să fim 
corecţi cu calul, el nu purta aceeaşi neplăcută mustăcioară fină şi 
neagră. Ca să fim corecţi cu călăreaţa goală, ea avea o personalitate 
mult mai plăcută! 

Deoarece am fost crescută la mănăstire, ar trebui să fiu mai 
înţelegătoare. Sigur că maicile m-au învăţat cum să mă port frumos. 
Dar urâţenia fizică a lui Jeanne este indiscutabilă. Nu vă lăsaţi 
înduioşaţi de ea. Noua madame Daudet nu este o persoană care să-ţi 
inspire milă, n-are o faţă strâmbă, un nas coroiat şi dinţii proiectaţi 
în afară. Urâţenia îi vine din ce are pe dinăuntru, din cauza 
lucrurilor pe care le-a făcut. Jeanne a permis înnegrirea treptată a 
persoanei ei, dinăuntru spre în afară. Mulţi nu înţeleg asta. Pentru 
cei din jur e o fetiţă prostuţă care îşi soarbe Pernod-ul şi cumpără 
rochiile cele mai scumpe pentru că îşi permite. Desigur că eu o 
cunosc mai bine. Legăturile mele cu ea vin de mult mai departe. 

Cu toate acestea simt o anume remuşcare pentru gândurile mele 
lipsite de mărinimie. Mă gândesc la soeur Mărie şi ştiu că nu i-ar 
plăcea. Dar sigur că n-ar fi singurul punct de dezacord între maică şi 
mine. Dacă sunt la Paris e pentru că am furat-o. Din păcate, nous 
sommes qui nous sommes. 

Suntem cine suntem. E ironic cu privire la Jeanne Elugo. Ironic în 



ce mă priveşte. 

Faptul că nu-mi place mireasa nu m-a împiedicat totuşi să asist la 
căsătoria cea mai fastuoasă pe care am văzut-o în viaţa mea. La fel 
ca miile de gură-cască (cineva zicea că erau aproape un milion de 
persoane acolo!) m-am strecurat şi eu pe rue de la Pompe ca să văd 
cortegiul nupţial. Aveam nevoie să văd spectacolul de aproape. 
Voiam să-i văd pe Jeanne şi pe acest nou soţ, un bărbat atât de 
lăudat, încât nici meteorismul lui bine-cunoscut nu-1 putuse alunga 
din înalta societate. Dar mulţimea era prea densă şi singura 
persoană pe care am văzut-o din presupusa dinastie a fost fratele 
palid şi corpolent al lui Jeanne. Georges de-abia se ţinea pe picioare, 
ca de obicei. Mă mir că s-a aventurat să iasă în public ţinând cont de 
datoriile lui de joc. Are noroc că nu l-a înjunghiat nimeni. 

Atmosfera era sărbătorească, atât pot să recunosc în favoarea lui 
Jeanne. Oameni necunoscuţi îşi vorbeau, se îmbrăţişau şi îşi 
zâmbeau când a trecut trăsura lui Daudet. Pentru un moment am 
fost toţi o atotcuprinzătoare familie pariziană cu inimile bătând la 
unison. 

Pe lângă mine erau doi bătrânei cu copii şi o vagaboandă slăbuţă 
care se cam clătina pe picioare. Mi-a spus c-o cheamă Marguerite şi, 
cu toate că a zis c-ar avea cincisprezece ani, eu o văd mai spre 
doisprezece. Nu sunt sigură unde stă şi era limpede că nu era acolo 
ca să vadă cortegiul, ci ca să fure. Cu toate acestea mi-a plăcut de ea 
pe loc, fără îndoială pentru că primul lucru pe care mi l-a spus a 
fost: „Oare e cineva mai scârbos decât Jeanne Flugo?" 

Am râs şi am zis că şi eu gândesc la fel. 

Deşi mica hoaţă începătoare o detestă probabil pe Jeanne pentru 
bogăţia ei, pe mine asta nu mă deranjează. Nu mi se pare 
dezagreabil ce posedă Jeanne, ci cine este. Nu cine e chiar acum, ci 
cine era înainte. Nu pot să simt altceva decât că mi-a furat o parte 



din mine, deşi ea refuză să o recunoască. 


Capitolul XII 


— Qa va, Avril ? 

April scutură din cap. 

— Da? Pardon? Ce e? 

— Nu mi-ai răspuns la întrebare. 

Lăsă jurnalele pe masă şi îşi puse mâinile pe ele, ca şi cum le-ar fi 
protejat. 

— Care era întrebarea? zise ea. îmi pare rău. N-am auzit. Eram 
cufundată în lectură. 

— Da, ştiu. E palpitant, nu-i aşa? 

— Incredibil de palpitant. Crezi c-aş putea să-l cunosc pe client? 
Cu jurnalele şi cu o scurtă întrevedere aş putea să am rapid tot ce-mi 
trebuie ca să-mi termin treaba. 

— Aba, la joliefille e prea gurmandă şi de-abia a mâncat. 

Arătă cu capul înspre jurnale, aruncându-şi ochii şi spre bucata 
de pâine începută. 

— Desigur, pentru a stabili provenienţa ar fi foarte util... 

— Of, tu... cu provenienţa ta. M-am săturat de cuvântul ăsta. 

— Să spun mai degrabă „bani în plus"? Pentru că despre asta 
vorbim de fapt. 

— Bani în plus, necazuri în plus. 

— Pardon? 

April a râs, surprinsă de vorbele neaşteptate. Nu era în stare să 
decidă dacă Luc încerca să o amuze sau dacă era amuzant de felul 
lui. 

— Nu se zice aşa în Statele Unite? 



— Presupun că da, dacă faci rap, spuse April, încă râzând. Deşi 
accentul adaugă o nuanţă specială. 

— întotdeauna e-aşa, madame Vogt, replică Luc, suficient de sigur 
pe sine ca s-o facă pe April să roşească. Oricât de fermecător mi-ai 
cere jurnalele şi întrevederea pentru a aduna material care să te- 
ajute în stabilirea provenienţei, din nefericire răspunsul meu trebuie 
să rămână nu. 

— Nu la ce? Căci dac-aş avea doar un moment cu... 

— Moştenitorul nu doreşte să cunoască niciun adjudecător 
curios. Vai, scuzele mele, nu acesta e termenul corect. Cum ai zis? 
Expert pe lângă casa de licitaţii? Luc îşi încreţi fruntea. 

— Adjudecător e-n regulă, spuse iute April. Şi înţeleg foarte bine. 
Nu e momentul să dau buzna. E limpede că acum ea e într-o 
perioadă de doliu, dar dacă cumva se răzgândeşte... 

— N-am spus că moştenitorul ar fi o femeie. Şi nu e de aşteptat să 
se răzgândească. 

— Foarte bine, atunci, spuse April. Jurnalele îmi vor fi suficiente. 

Se uită la teancul de documente, citind printre rânduri, încercând 

să mai prindă vreun cuvânt, vreo frază, vreo altă referinţă la familia 
Hugo sau la oricine altcineva. 

— Văd că nu te poţi abţine de la citit, spuse Luc făcându-i cu 
ochiul. în viaţa mea n-am intrat în competiţie cu un teanc de hârtii 
mucegăite pentru a capta atenţia unei femei. 

April se zbârli. Realmente „necaz în plus". Ce încerca Luc să 
dovedească? Că putea să tulbure sexul slab graţie farmecului său 
înnăscut şi înfăţişării lui agreabile? Ei bine, reuşise. Acest Luc 
Thebault dovedea că francezii meritau un nume şi mai rău decât li 
se dădea de obicei. Poate fusese prea magnanimă. înclinarea lui de a 
o sâcâi nu putea fi trecută uşor cu vederea. 

— întâi şi întâi pare ciudat că ai vrut să-mi captezi atenţia, spuse 



ea. 

— Ah, ce amuzantă e Avril. Nu fac decât să... cum se zice în 
America?... Să te tachinez. 

— Să mă tachinezi? Nu se zice aşa. Nu se zice deloc aşa. 

El se puse pe râs. Iarăşi. Parcă râdea tot timpul (cu cineva, la 
cineva, de cineva). Şi zâmbetul acela zeflemitor veşnic pe buze, de 
parcă-1 surprindea tocmai când se pregătea să zâmbească sau când 
înceta. O făcea pe April să-şi piardă răbdarea, dorind să surprindă 
gluma şi-n acelaşi timp să-l surprindă fără zâmbet. 

— Eşti o femeie interesantă, madame Vogt. 

— Cu tot respectul, nu sunt de acord, spuse April. Oricum, 
mulţumesc pentru jurnale. 

April se ridică pe jumătate şi întinse o mână peste masă. 

— Celelalte unde sunt? spuse ea, întinzându-se, apucându-le. 
Erau mult mai multe în apartament. 

— Nu o lua aşa iute, Avril. 

Luc se ridică şi el şi o împinse blând pe April la loc pe scaun. Ea 
îşi puse mâinile în poală, întristată. 

— Clientul meu vrea să le vadă primul; e firesc că descoperirea 
asta este o noutate şi pentru el. Vei primi documentele unul câte 
unul, când le termină clientul. Ţi se pare rezonabil? Sau asta o să te 
împiedice să evaluezi corect mobilele? 

— Nu, nu cred c-o să mă împiedice, spuse April cu glas scăzut, 
mulţumindu-i. Mulţumeşte-i din partea mea persoanei aceleia, 
oricine-o fi. Apreciem mult cooperarea domniei sale. 

Deodată se opri lângă masa lor, pe trotuar, un bărbat cu un câine, 
în timp ce bărbatul era cu nasul în telefonul mobil, câinele se aşeză 
în poziţie şi îşi dădu drumul privind-o provocator pe April. 
Proprietarul strigă ceva în telefon, trase de lesă şi plecă mai departe 
fără să mai întârzie. 



— Merde, spuse April cu jumătate de glas. 

— Nu-ţi place rahatul de câine, madame Vogt? Atunci Parisul 
poate că nu-i oraşul potrivit pentru tine. 

— Unele străzi de pe aici au mai mult rahat decât trotuar, 
bolborosi April. Dacă tipul ăla ar fi fost la New York şi n-ar fi strâns 
ce-a făcut câinele, ar fi fost urmărit de o grămadă de trecători. 
Parisul e un oraş uimitor, dar e greu să te bucuri de privelişte. 
Trebuie să fii întruna cu ochii în patru şi să supraveghezi rahaţii de 
câine, altfel calci în ei cu pantofii tăi mari de american. 

— Hmm. Mie unul nu mi se pare deloc ciudat să nu-ţi doreşti să 
ţii în mână într-o pungă de plastic o grămăjoară aburindă de merde. 

— Dacă vrei câine, ăsta-i preţul, spuse April. 

— Apropo de preţ de merele, ai un mari, povesteşte-mi ceva 
despre el. 

— Despre soţul meu? lui April nu-i scăpase ironia, o discuţie 
despre merele care deviază rapid într-una despre căsătorie. Ce-are 
asta de-a face cu vreun preţ? 

întrebarea era retorică; April cunoştea răspunsul. 

— Glumesc, spuse Luc, străduindu-se să nu-şi mişte niciun 
muşchi al feţei. Povesteşte-mi despre soţul dumitale. 

— Nu prea ştiu ce să spun. 

— Nu prea ştii? Doar e o întrebare normală, norii Trăncăneală ca 
între colegi... 

— Bine, îl cheamă Troy. April trase aer în piept. Doar faptele. 
Suntem căsătoriţi de şapte ani. E un om inteligent şi un tată 
fantastic. 

— Tată? Aveţi copii? Sprâncenele îi săriseră atât de sus, încât 
aproape se făcuseră nevăzute. 

— Nu, tehnic sunt doar ai llllllui, se bâlbâi ea. Dar sunt şi ai mei. 
Fiice vitrege. Adolescente. 



— Aha, tu eşti cotoroanţa de mamă vitregă, spuse Luc. îmi place, 
îmi place foarte mult. Mi-ai spus că soţul se ocupă de finanţe. Ce 
anume face? 

— E directorul unui fond LBO. April se uită la coşul de pâine şi 
luă ultima bucăţică. Face operaţii importante. 

— Wall Street? 

— Oui. 

April roşi. Wall Street nu mai era strada de altădată. în loc să 
semnifice bani şi putere, însemna acum mai degrabă practicieni 
lipsiţi de scrupule şi rău-platnici. April simţea nevoia să explice că, 
deşi Troy lucra pe Wall Street, nu se ocupa de scheme Ponzi, nici de 
operaţii secrete şi nu făcea în niciun fel parte din paria financiară. Se 
ocupa doar de cumpărare şi vânzare de întreprinderi prin investiţii 
pe bază de împrumut şi de lichidităţi. 

— Şi fratele meu e avocat, spuse Luc. Lucrează cu corporaţii care 
fac operaţii importante, cum ai zis. Poate că mi-ar fi cunoscută firma 
soţului dumitale. 

— S-ar putea. Au ceva tranzacţii în Franţa şi prin Europa, spuse 
April încercând să nu se lanseze într-o descriere completă a 
Grupului Stanhope. N-ar fi surprins-o să descopere vreo legătură, 
două între Luc şi Troy, dar nu era o legătură pe care să vrea s-o 
descopere. Fratele dumitale, a continuat ea, ar putea să cunoască 
numele, sunt destul de cunoscuţi. 

— Notorii? 

— Nu. Cunoscuţi. Respectaţi. 

— E bine e să fii cunoscut, zise Luc şi aruncă pe masă un pumn 
de euro. Vrei să plecăm? De data asta plătesc eu. Dumneata, data 
viitoare. 

— E-n regulă. OK, zise April clipind. 

— Ai de gând să-mi dai... arătă cu capul spre teancul de hârtii 



pitite sub şerveţelul lui April. Jurnalele? 

— Bun. Presupun că familia n-a avut încă ocazia să le citească, 
spuse April, dându-şi seama că trebuie să renunţe la ele. 

— De fapt, spuse Luc şi făcu o pauză. De ce nu le-ai lua? Nu 
trebuie să mă întorc la Sarlat decât peste câteva zile. E perfect dacă 
le iei pe timpul ăsta. O să-i comunic clientului. Pari foarte 
conştiincioasă. Fără îndoială că vor fi pe mâini bune. 

— Oui! O să am foarte mare grijă de ele. Toată cariera mea e 
bazată pe grija pentru lucruri. Mulţumesc, spuse April şi-ntinse 
mâna ca să i-o strângă pe a lui la plecare. încă o dată! 

Luc îi apucă braţul şi, ca atunci când făcuseră cunoştinţă, o trase 
spre el. 

— Mulţumesc pentru această ocazie minunată, Avril, spuse el şi o 
pupă politicos pe fiecare obraz, de data aceasta însă întârziind un 
moment mai mult decât o făcuse de dimineaţă. Mirosea a ţigări şi a 
parfum, dar acum se adăuga şi vinul băut împreună. O să ţin 
legătura, a mai spus. 

April îl privi cum se îndepărta. Dacă ar fi privit-o cineva, şi-ar fi 
dat seama că se uita după el cu gura căscată. April ştia că aşa e, dar 
nu se putu stăpâni, cum nu şi-a stăpânit nici senzaţia pe care o 
simţea în stomac, precis rezultatul vinului şi al accesului la jurnale. 
Da, asta trebuie că era cauza. Nu exista altă explicaţie acceptabilă 
sau vreuna pe care April să şi-o poată permite. 


Capitolul XIII 

Apartamentul închiriat de April nu semăna nici pe departe cu cel 
al Marthei de Florian. 

Clădirile aveau aceleaşi faţade haussmanniene, înfăţişarea întru 



totul pariziană, cu înălţimea şi liniile lor orizontale şi cu 
balustradele din fier forjat al balcoanelor. Dar aici se terminau 
asemănările. Pe când Marthe avea şapte camere. April avea doar 
trei. Apartamentul lui Marthe era plin ochi cu mobile de expus într- 
un muzeu, încât abia se putea merge printre ele fără să te împiedici. 
Apartamentul lui April era atât de strâmt, încât se întreba dacă 
exista destul loc ca să stea undeva cu calculatorul aşezat şi el pe 
ceva. Era păcat, se gândea ea, să arunci o amestecătură de mobile 
ieftine, de asamblat la faţa locului, într-un apartament 
haussmannian prin definiţie, chiar dacă era de închiriat. 

în ciuda lipsei lui de farmec, lui April îi plăcuse apartamentul de 
la prima vedere. îi plăcea locul unde se găsea, podeaua de scândură, 
precum şi faptul că o latură întreagă a salonului era mai degrabă 
fereastră decât perete. April se imagina sprijinindu-se seara de 
fereastră, cu un pahar de vin în mână şi cu tot oraşul sclipind în faţa 
ei. Apartamentul nu era cine ştie ce pe dinăuntru, totuşi îi dezvăluia 
Parisul. 

După ce îşi verifică e-mailul (încă nu era semnalată vreo situaţie 
critică). April îşi trânti geanta şi telefonul mobil pe masa de 
sufragerie lăcuită în alb, deşi numele nu se potrivea unei mobile pe 
care, în cel mai bun caz, puteau să încapă două farfurii, sau care, în 
ce o privea pe April, trebuia să servească atât pentru instalarea 
calculatorului, cât şi a trusei de machiaj. Pentru că nu-şi imagina 
nicio clipă că avea să aşeze mai multe tacâmuri. 

Tot contemplând platoul mesei, stomacul lui April începu să 
chiorăie, deşi nu mâncare voia ea mai întâi. îi era din nou foame, 
deşi mâncase ceva pâine la întâlnirea cu Luc, dar, în loc să încerce să 
găsească ceva de mâncare, căută mănuşile de protecţie în geantă. 

— Piei, linişte! îi zise stomacului zgomotos, scoţând cu grijă din 
geantă jurnalele Marthei. Foamea era aprigă, dar atracţia pentru 



jurnale era şi mai şi. 

Se gândise să întindă foile pe blatul din bucătărie şi să citească 
stând în picioare, încălţată, ca la un fast-food. Dar scrisul i se păru 
dintr-odată nu prea clar, uşor mânjit, indescifrabil. Ca şi cum ar fi 
uitat în întregime limba franceză în timpul orei care trecuse de când 
o vorbise. Putea să fie decalajul orar sau poate de vină erau cele 
două zile în care nu înghiţise decât vin, pâine şi enorme cantităţi de 
unt. 

— Mâncare, spuse April cu glas tare, simţind cum o cuprinde o 
durere rea de cap. Am nevoie de mâncare. 

Ameţită şi obosită într-atât încât îi era imposibil să iasă din 
apartament, cotrobăi prin geanta ei uriaşă după pachetul cu caju pe 
care-1 luase din avion. De sub geantă se auzi telefonul sunând. 

— Fir-ar să fie! se zbârli ea. Ca şi cum cineva ar tine să fiu tot la 
muncă sau mai ştiu eu ce! Alo, April Vogt la telefon. 

îşi aruncă pantofii din picioare şi vârî braţul şi mai adânc în 
geantă. 

— Eu sunt. De ce nu te uiţi niciodată cine te sună înainte să 
răspunzi? Chiar niciodată! Măcar o dată în viaţă! 

— Ah, Birdie, salut! Scuze. Sunt în mijlocul unor cercetări 
importante. în geantă erau două pătrăţele de ciocolată din avion 
lipite de coada unei perii de păr. S-a întâmplat ceva? 

— Tocmai ţi-am trimis să revezi cât se poate de repede câteva 
dosare, spuse Birdie. Trebuie să trimitem douăzeci şi cinci de dosare 
complete pe zi din biroul ăsta. Iar noi, cum să zic, suntem în mare 
întârziere. 

— Da, bine. O să le recitesc imediat ce pot. Mai întâi trebuie să 
mă îngrijesc de câteva lucruri. Apoi mă ocup imediat de ele. 

April dezlipi o bucată de ciocolată de pe mânerul periei şi-o 
aruncă în gură, prea flămândă ca să-şi facă griji de starea lucrurilor 



pe care le ciugulea atunci la Paris. 

— Am terminat prima variantă a descrierilor, spuse Birdie. Cred 
că arată destul de bine, dacă zic asta chiar eu. Dar Peter are nevoie 
să le aprobi tu. Trebuie să fii atentă la numerele trei, patruzeci şi 
şase şi două sute doisprezece. Notiţele tale originale erau cam greu 
de descifrat, iar unele dintre descrieri nu prea par să meargă cu 
epoca. Ai un scris oribil, apropo. 

— Aşa umblă vorba. O să mă uit. Mulţumesc pentru tot. Sunt 
convinsă că-i o treabă excelentă. 

Birdie făcea întotdeauna o treabă excelentă. Uneori April se 
întreba dacă n-ar trebui să lucreze ea pentru Birdie. Doar că cineva 
care punea pe hârtie note aproape ilizibile şi uita să mănânce ar fi 
fost o asistentă jalnică. 

— Pot oricând să i le trimit direct lui Peter, spuse Birdie. Dacă eşti 
prea ocupată cu apartamentul. 

— Nu, e perfect. Nu mă deranjează să le recitesc. 

N-o deranja deloc să le recitească, era chiar adevărat, mulţumită 
veşnicei calităţi impresionante a muncii lui Birdie. în mod normal, 
cu decalajul orar, cu lipsa de hrană şi după două pahare de vin 
April n-ar fi fost în stare să băiţuiască poetic nici măcar o mobilă. 
Dar dacă Birdie se ocupase de partea cea mai grea, putea să 
corecteze cu uşurinţă gramatica şi să revizuiască amănuntele. Putea, 
de pildă, să schimbe numărul opt cu nouă. 

— Crezi că poţi să mi le trimiţi azi înainte de sfârşitul zilei de 
lucru? întrebă Birdie. Ora New Yorkului? 

— Cred că da. 

— Perfect. Mulţumesc. 

April auzi apoi zgomote de hârtii mutate şi trântite, urmate de 
inevitabilul şir de înjurături. 

— Mama mă-sii! 



— S-a întâmplat ceva, Birdie? 

— Fir-ar să fie! Mi-am strivit un deget de la picior! 

— Zău c-ar trebui să fii mai atentă, îi spuse April căscând. M-ai 
speriat. 

Nici unui om al muncii nu i se puteau întâmpla mai multe decât 
lui Birdie. Se lovea întruna la genunchi, îşi strivea degetele de la 
picioare şi îşi agăţa eşarfele pe planşele de fotografii. Deşi, cum 
presupunea April, când n-ai mai mult de un metru şi jumătate şi te 
mişti ca un colibri (porecla nu-i venise din nimic!) marja de eroare e 
foarte redusă. E uşor să te loveşti de geamuri sau să te încurci 
printre crenguţe. 

— De vină e aranjamentul din biroul ăsta, spuse Birdie. La orice 
colţ te pândeşte un accident. 

— Aşa e. Da. 

Fără să se fi săturat cu ciocolata din geantă. April se duse la 
bucătărie. Spera că cei care locuiseră acolo înaintea ei vor fi lăsat 
ceva în urmă. Nişte pâine uscată, un borcan cu măsline, orice, ar fi 
mâncat orice. 

— Dacă te-ai mişca şi tu mai ca lumea, zise şi deschise dulapul. 
N-ar mai trebui să plăteşti nu ştiu cât la spălătorie, n-ai mai 
consuma atâtea bandaje, n-ai mai arăta ca o femeie bătută 

când îţi pui o bluză fără mâneci. 

— E preţul pe care-1 plătesc pentru a fi eficientă, madame. 

— Nu-i sigur c-ar fi un motiv acceptabil la casa noastră de 
asigurări, zise April. Mai e ceva? 

— Nu. 

— Atunci, vorbim mai... 

— Stai aşa. April! Rapid. Birdie trase aer în piept. Deci o ştii pe 
mama lui Daniel? Cea care-i în consiliul Centrului de Oncologie 
Columbia? 



— Ce bine de soacra ta. Birdie... 

— Nu mi-e soacră. Nu încă, oricum! Deci Daniel şi cu mine am 
mers cu ei la dineul de gală de acum două seri. 

April închise ochii. N-ar fi fost imposibil să leşine. Şi cine ar fi 
găsit-o? Ar putea să zacă pe podea câteva zile înainte să-şi dea 
seama cineva că lipsea. 

— Şi l-ai văzut pe Troy, încheie ea fraza, ca să n-o spună Birdie. 
Nu mi-a spus că te-a văzut, dar mi-a povestit totul despre seara aia. 
Vreau să zic, totul. Ştiu că Susannah dădea din gură şi că oamenii au 
comentat. Ştiu şi că ea a fost acolo. Aşa că mi-e de-ajuns. 

— Grozav. E-n regulă. Birdie avea aerul că i s-a tăiat vorba, că i s- 
au smuls nişte pene. Nu încerc să te înfurii. 

— Ştiu. Şi nici măcar nu m-am înfuriat. Zău, m-am săturat de 
discutat despre asta. Şi de gândit la asta. Tu încerci să mă ajuţi, să 
mă susţii, să ştii că apreciez ce faci. April era tot cu ochii închişi. 
Cred că, poate, măcar cât sunt la Paris... dacă nu e ceva pentru care 
crezi că mi-aş pune în balanţă căsnicia... mai bine să nu ştiu nimic 
în plus. Oricum, ce s-a întâmplat nu poate fi schimbat. Eu una 
trebuie să mă gândesc cum să depăşesc faza asta. 

April n-ar fi trebuit să-i spună. Dar era uşor să i te spovedeşti lui 
Birdie. Te invita parcă să intri în contact emoţional cu ea. April nu 
avusese niciodată de gând să devină atât de intimă cu asistenta ei, 
nici nu-şi închipuise că până la urmă s-ar fi pus pe plâns şi smiorcăit 
într-o sală de conferinţă de la etajul patru povestindu-i amănunţit 
asistentei cum o înşelase bărbatul. 

— In regulă, zise Birdie. Am înţeles. Şi iartă-mă! 

— Nu-i nevoie să te scuzi, zău. 

— OK. Bine. 

April deschise ochii. Se întoarse spre bucătărie. Atunci o văzu, 
aşezată pe plăcuţele de ceramică bleu de lângă cafetieră: o sticlă de 



vin cu un plic sprijinit de ea. 

— Vai, Doamne! April apucă sticla şi o lipi de piept. Proprietarii 
mi-au lăsat vin. Şi o scrisoare. O scrisoare pe hârtie mătăsoasă! 

— Aha, mătăsoasă. De ce nu mi-ai spus? Pare să fie formidabil. 

Sarcasmul lui Birdie era a doua dintre calităţile ei, după 

stângăcie. 

April rupse plicul. Scrisul caraghios al proprietarului, cu litere 
răsucite ciudat, sărea în ochi. Bonjour. Opera. Metro. Fermez la porte. Şi 
apoi propoziţia cea mai interesantă dintre toate: Fromage dans le 
frigo. Aşadar era brânză în frigider. 

— Trebuie să te las, spuse April. E o urgenţă. 

— Capăt catalogul revăzut în seara asta, da? 

— Oui. La revedere, Birdie. Te sun mai târziu. Şi închise telefonul. 

Traversă bucătăria cu grijă şi cu sticla de vin lipită de piept în 

continuare. Apoi deschise uşa frigiderului de inox. Deşi nu avea 
decât jumătate din capacitatea celui mai banal model Costco, 
conţinea tot ce-i trebuia, adică o selecţie formidabilă de fromages, 
alături de care mai era şi un pate de fois gras cu trufe şi alte câteva 
delicatese pe care nu le mai văzuse de când plecase din oraşul ăsta. 
Generozitatea acestor străini aproape o făcu pe April să izbucnească 
în lacrimi. Sau poate că responsabil era doar nivelul ei scăzut de 
zahăr din sânge. 

Cu un comportament similar unui urs grizzly, rupse o bucată de 
brânză Ossau-Iraty, îşi puse sticla sub braţ şi se întoarse în salon. 
Punându-şi iar mănuşile apucă jurnalele de pe masă. Ca şi cum 
atunci îi venea ideea, reuşi să descopere un tirbuşon şi un pahar, 
deşi nu era strict necesar. 

Făcându-şi greoi drum spre dormitor, aproape că se împiedică de 
valiză. Ar fi trebuit să despacheteze. Era genul de persoană care mai 
întâi se ocupa de aranjat lucrurile. Dar pe de o parte trebuia să 



descarce valiza, pe de alta erau vinul, brânza şi Marthe. Aranjatul 
lucrurilor avea să mai aştepte. 

Fără să-şi scoată pantalonii negri şi bluza pe care o suspecta că e 
mai mult din poliester decât din mătasea promisă pe etichetă, se 
strecură în patul făcut ca la hotel, deschise sticla de vin şi începu să 
citească. 


Capitolul XIV 

Paris, 5 mai 1891 

Sunt două săptămâni de la superba nuntă a lui Jeanne an pain sec, 
însă discuţiile despre eveniment tot nu încetează. 

Ziarele sunt depuse în fiecare dimineaţă la colţurile străzilor şi eu 
nu sunt în stare să trec de ele. Mă opresc şi scot un cuţitaş din tivul 
rochiei. Când constat că nu se uită nimeni sau că nu-mi dă nimeni 
atenţie, tai sfoara şi iau primul ziar din teanc. Cu ziarul ascuns sub 
haină, r mă întorc la hotel să citesc care sunt ultimele comori primite 
de Jeanne. 

Ar fi trebuit să se liniştească lucrurile până acum, au trecut două 
săptămâni. In fiecare dimineaţă apare totuşi o nouă enumerare a 
cadourilor de nuntă primite de Jeanne Daudet, nee Hugo. De parcă 
fiecare francez şi-a pus la bătaie economiile de o viaţă ca să poată 
cumpăra un cadou scump şi de niciun folos. Umblă zvonul că ar fi 
angajat patru persoane doar ca să deschidă pachetele. într-adevăr, 
nu sunt suficiente minute în viaţa unui om ca să le vadă pe toate. 

Ce bine-ar fi să mi se arunce şi mie cadouri! Mi-ar rezolva toate 
problemele. Suma neînsemnată pe care am furat-o de la sceur Mărie 
s-a dus aproape cu totul. Am fost foarte atentă cu banii, deşi asta 
înseamnă să stau în acest penibil hotel des femrnes unde scriu. 



Montmartre nu e locul ideal pentru tinerele fete crescute la 
mănăstire. Ce cabarete! Ce orgii! Ce nelegiuiri! Eu n-am participat la 
aşa ceva decât o dată sau de două ori. 

Cum fondurile mi se duc pe zi ce trece, acest hotel nu mai pare un 
sacrificiu, ci un lux. Tot e bine că vremea se încălzeşte, iar 
păducherniţa asta nu-i chiar plină de păduchi. Apa nu mai îngheaţă 
în lighean. Nu mai dorm cu tot ce am pe mine. Căminul ăsta e tot ce 
mi-am putut oferi când am ajuns pe ascuns în oraş acum trei luni. 
Dar nu pot să mi-1 mai ofer. 

Câteva dintre vecinele mele lucrează la fabricile de textile din 
împrejurimi. încearcă toate să-mi facă şi mie rost de o slujbă. Din 
păcate salariile sunt mici, iar consecinţele teribile. Fetele au mâinile 
sângerânde, feţele asprite. Cele de douăzeci de ani parcă au 
patruzeci. Cele de treizeci de ani par să fie cu un picior în groapă. 

Una dintre ele îşi câştigă salariul transportând materiale de la 
moară la fabrică. Deşi e o slujbă mai bună decât munca din fabrică, 
cum e încărcată ca un măgar, a început chiar să arate ca un măgar. 
De câte ori sunt tentată să-mi iau şi eu o slujbă ca asta mă întreb ce 
altceva avem noi femeile mai mult decât frumuseţe? Farmec, 
desigur, dar e dificil să mai ai vreun farmec după un schimb de 
douăsprezece ore. 

în hotel mai sunt şi alte fete. Ies filles soumises, care lucrează pe rue 
Fe Peletier. Ele spun că banii se capătă uşor cu comerţul ăsta de 
carne contra câteva monede. Cred şi eu că-i uşor să le dai nişte 
monede! Că-s plătite ca nişte cerşetoare. Bărbaţii cheltuie mai mult 
pe băutură! 

Cu toate că asemenea alegere nu mă tentează, aş minţi dac-aş 
spune că n-am cântărit-o cu atenţie. în cele din urmă capeţi prea 
puţini bani pentru prea multă suferinţă. Deşi va trebui şi eu să sufăr 
cât de curând. Dacă m-aş hotărî, ori să lucrez la fabrică, ori într-o 



maison de tolerance, n-aş mai avea necazurile financiare de azi. 

Mai am o săptămână să mă hotărăsc, o săptămână dacă mănânc 
cu zgârcenie şi sunt drăguţă cu patronul hotelului. E mai degrabă 
un pitic decât un bărbat, dar pot să mă fac că nu văd. Poate întârzii 
cu câteva zile plata chiriei dacă spun ce trebuie. Patronul e 
îngăduitor dacă-1 faci să se simtă important, probabil ca toată lumea. 

Acum o să închid jurnalul şi o să găsesc mai multe căi de 
economisire a francilor până se întâmplă ceva care să mă scoată din 
rahatul ăsta. Am venit la Paris pentru o viaţă mai bună şi-o să am o 
viaţă mai bună! 


Capitolul XV 

Paris , 12 mai 1891 

Ah, Jeanne au pain sec! Ma cherie, până la urmă tot tu m-ai ajutat! 

Aceste ultime zile au fost criminale, de-a dreptul criminale! Norii, 
cerul, aerul, totul mă apăsa atât de îngrozitor, că nu puteam respira. 
Ziua socotelilor se apropia, la fel şi ultimele mele zile pariziene. 

Şi, ca să se înrăutăţească lucrurile, patronul hotelului a părăsit 
oraşul dintr-o cauză neştiută, dar scandaloasă, după cât s-a auzit. 
Lăsase treburile pe mâna bătrânei sale mame. Sau poate că e soţia 
lui. Oricine-ar fi, spre deosebire de predecesorul ei, ea refuză să 
accepte bani mai puţini doar pentru că ştii să baţi din gene şi să faci 
avansuri. 

— Dacă nu primesc plata săptămânală în următoarele opt ore, 
mi-a spus, ajungi în stradă. Sunt şi altele care abia aşteaptă să ia 
camera. 

Nu vorbea în gol. Deşi e o magherniţă împuţită, erau destule fete 
gata să ocupe camera. Când Blanche a murit de tuberculoză, s-au 



bătut două pentru camera ei chiar înainte să-i fi fost dus corpul la 
morgă. 

— Opt ore? am zis eu, cu o voce de broscuţă. Dar n-aş putea 
totuşi... 

— Opt ore! a ţipat ea la mine, cu gura aia cu dinţi de culoarea 
cenuşii. 

Dând din cap, m-am întors şi am coborât clătinându-mă treptele 
de la intrare. 

Odată ajunsă pe bulevard mi-am reţinut lacrimile. Soeur Mărie 
îmi spusese să nu plâng niciodată. Că asta arată slăbiciune. Că nu 
era nimic mai rău decât slăbiciunea. Aşa că am mers. Şi-am tot mers. 
Mă bătea soarele. N-am îmbrăcăminte potrivită pentru vremea asta, 
sau pentru oraşul ăsta. Toate hainele mele sunt mai bune pentru 
mănăstire, oricum nu pentru străzile Parisului primăvara. 

Cum soarele bătea din ce în ce mai tare, iar terasele cafenelelor se 
umpleau de fum şi de fericirea oamenilor, mie îmi curgea 
transpiraţia pe frunte şi pe ceafă. Dacă m-aş fi uitat într-o vitrină, 
lucru pe care nu îndrăzneam să-l fac, fără îndoială că mi-aş fi văzut 
faţa roşie şi lucioasă. Oamenii se uitau strâmb la mine. Se dădeau la 
o parte din calea mea. Un biciclist aproape că m-a pus la pământ, 
probabil dinadins. La colţ m-am oprit să-mi vin în fire. 

Uneori cel mai bun lucru e să respiri adânc. 

M-am sprijinit de gărduleţul unei terase de cafenea şi mi-am lăsat 
bărbia în piept. Terasa era plină de bărbaţi care fumau, beau şi-şi 
povesteau istorii despre cabarete, fete care dansau cancan, 
spectacole de pantomimă. Cabarete, m-am gândit eu. Puteam şi eu 
să învăţ cancan. Intr-adevăr, era mai bine decât să muncesc într-o 
fabrică sau să primesc praful de pe tobă ca să-mi desfac picioarele. 

Imediat valul de panică şi de milă de mine însămi a început să se 
retragă. Am ridicat capul şi am văzut, lipit de o fereastră a cafenelei. 



afişul, de culoarea unui asfinţit. Femeia din afiş îmi zâmbea. îşi 
ridicase fustele galbene şi-şi arăta pulpele rotunde, netede. în păr 
avea o pană care ţâşnea în sus. Era frumoasă, chiar splendidă. 

„Folies Bergere" scria pe afiş. Cabaretul cel mai cunoscut din 
oraş. Până şi eu, venită de la mănăstire, auzisem de el. M-am gândit 
că erau căi şi mai rele de câştigat un ban. Mult mai rele. 

Rupând afişul de pe geam, am pornit imediat spre localul 
cabaretului, care se găsea ceva mai jos de colina Montmartre, în al 
nouălea arondisment. Când am ajuns la nr. 32 pe strada Richet mă 
dureau picioarele, dar n-am pierdut nici măcar un moment ca să-mi 
recapăt calmul. Dacă aş fi stat prea mult pe gânduri, m-aş fi 
răzgândit, fără nicio îndoială. 

Am intrat în holul plin de rumoarea a zeci de persoane care se 
pregăteau pentru începerea spectacolului de seară. O femeiuşcă 
atârna de tavan încercând să schimbe becul la un candelabru. Un 
bărbat scund cu un nas lung conducea un elefant pe o uşă. Am 
văzut trei femei îmbrăcate bărbăteşte, doi acrobaţi şi şapte papagali 
care se ţineau după plasatori, ca într-o expediţie. Era un circ, iar 
spectacolul nici nu începuse. 

— Scuzaţi-mă, i-am zis primei persoane care m-a observat. Aş 
putea vorbi cu directorul? 

Mi-a arătat barul cu bărbia, apoi s-a întors la treaba lui. 

Lângă bar stătea un gentleman de vreun metru optzeci, cu părul 
şi cu barba negre şi ondulate. Purta inele pe fiecare deget şi o haină 
lungă până la pământ, din catifea roşie, căptuşită cu blană. Nu prea 
subtil, mi-a trecut prin cap. 

I-am zis Bonjour şi m-am apropiat. încă mai transpiram, mi-era 
prea cald. Vederea acelei haine îmi făcea rău. Aveam senzaţia că 
eram şi eu acoperită cu o blană. 

— Aş dori un post de dansatoare de cancan la dumneavoastră. 



Mă aşteptam să-mi analizeze înfăţişarea, să-mi ceară poate să-mi 
ridic poala rochiei. Eram gata să o fac. Numai că el a răspuns la 
cererea mea cu un hohot de râs. Mi s-au aprins obrajii. Nu ştiam că 
poţi să te porţi atât de mitocăneşte într-un cabaret. 

— îmi cer scuze, mademoiselle, a spus el. Aceasta e o companie 
profesionistă. Nu acceptăm filles soumises la Folies Bergere. 

— Filles soumises? 

Parcă auzeam glasul lui Soeur Mărie. „Marthe, gândeşte-te înainte 
de a deschide gura. Să-ţi pui întotdeauna întrebarea dacă nu există 
un mod mai blând de a-ţi exprima sentimentele." Din păcate, nu 
mai eram pe lângă Soeur Mărie, iar Folies Bergere nu era o 
mănăstire. 

— Felicitations, monsieur! i-am răspuns eu cu un larg zâmbet şiret. 
Sunteţi prima persoană care mă ia de prostituată. Cel puţin în faţă. 

— Nu eu caut de lucru, a răspuns el rânjind. 

— Dacă vreţi să cunoaşteţi adevărul, am crescut la maici, aşa că 
sunt exact opusul unei astfel de fete. Dar înţeleg de ce confundaţi 
una cu alta. Pentru că sunteţi obişnuit numai cu târfe, vă vine greu 
să distingeţi o femeie respectabilă de nişte filles soumises. îmi pare 
rău pentru dumneavoastră! 

— Mademoiselle, dacă veniţi să cereţi o slujbă, nu trebuie să fiţi 
obraznică, a zis el, încruntându-se, dar zâmbind cu colţul gurii. 
Cum aţi spus că vă numiţi? 

— N-am spus. Mă cheamă Marthe, i-am zis. 

— Marthe? Doar Marthe? Aveţi şi un nume de familie? 

Ca orice orfan, n-aveam. Ştiam că trebuie să inventez ceva 
interesant, un nume care să facă efect. M-am gândit la grisettes, fetele 
de la hotel, şi la pseudonimele lor. Ele puneau întotdeauna un „de" 
înainte de orice nume excentric inventat. Particula îi dădea unei 
femei o statură, ziceau ele, îi ofereau o istorie, de însemna că vii de 



undeva, pe când toţi ceilalţi nu veneau de nicăieri. 

— De Florian, i-am spus. Marthe de Florian. 

— încântat de cunoştinţă, mademoiselle de Florian. Deşi apreciez 
că aţi venit la noi, aceasta e o instituţie prestigioasă, nu un loc unde 
să dea buzna ţărăncuţele cu ochi mari care abia au sosit din satul lor. 

— Am mai multă experienţă decât credeţi, i-am răspuns. 

— Nu mă îndoiesc. Chestia este, mademoiselle de Florian, că fetele 
mele sunt dansatoare şi interprete profesioniste. A arătat cu degetul 
un afiş de pe perete, exact cel pe care-1 strângeam în palmă. Fetele 
astea au o carieră. Aduc cu ele nume pe care le putem utiliza în 
reclame, nume care atrag mulţimile. Dumneata, draga mea, ai 
frumuseţe, dar n-ai nume. 

— Dacă mă lăsaţi să dansez, i-am spus eu, mulţimea o să vină. 

A dat din cap. 

— îmi pare rău, dar nu pot. N-ar fi cinstit. 

— Cinstit? am început eu. Vă spun eu ce-nseamnă cinstit. Brusc 
am văzut un mare ceas de bronz atârnat pe peretele din fund. 
Minutele rămase se scurgeau. La căderea serii o să fiu dată afară din 
hotel. 

— Vă rog să mă ajutaţi, am spus cu buzele tremurând. Nu ştiu cui 
să mă mai adresez. 

Chiar atunci a sosit o femeie. Una înaltă, cu părul de culoarea 
cireşelor şi cu cea mai splendidă rochie pe care o văzusem vreodată 
de aproape. Pieptarul era făcut din cel mai gros şi mai fin satin 
negru, cu vreo duzină dacă nu mai mulţi năsturei mergând până 
sus. îşi înfipsese boboci de bujor în decolteu. Fusta largă, gri, se 
aşternea în spatele ei. 

— Bonjour, Gerard, a spus ea şi şi-a pus gentuţa pe tejghea. A scos 
o ţigară şi şi-a aprins-o de la una din lumânările care mai pâlpâiau. 
A ieşit bine aseară? 



— Splendid, da. 

— Văd că monsieur l'Elephant încă nu s-a dat pe brazdă. A trimis 
un lung şuvoi de fum în direcţia mea. Am încercat să nu clipesc. 

— Şi dumneaei cine e? 

— Emilie, ţi-o prezint pe Marthe de Florian. Mademoiselle de 
Florian, aceasta e Emilie. 

— E noua fată de la bar? a întrebat Emilie. în sfârşit m-ai ascultat! 
Nu administrezi un cabaret doar cu dansatoare. 

— Aaa, nu, a spus el. Este doar... 

— Da, am sărit eu fără să mă gândesc prea mult. Eu sunt fata cea 
nouă! 

— Pardon? a exclamat Gerard, cu ochii cât cepele. 

— încântată să vă cunosc. I-am întins o mână lui Emilie, în vreme 
ce Gerard privea furios undeva peste umărul meu stâng. 

— Slavă Domnului, a spus Emilie şi a strivit ţigara de un taburet. 
Avem nevoie de mult ajutor pe-aici. în plus dumneata eşti şi 
frumoasă. Când poţi să începi? 

— Imediat, de bună seamă! Şi mi-am pus şi eu geanta pe tejghea, 
lângă a lui Emilie. Şi aş dori să vă cer un mic avans. 

— Un avans? Mademoiselle, dacă vrei să lucrezi la bar trebuie să 
porţi uniforma. Şi dacă vrei să porţi uniforma trebuie să plăteşti 
cincizeci de franci. 

— Cincizeci de franci? am simţit eu că mă sufoc. Nu-mi 
rămăseseră nici măcar cei cinci franci pe care trebuia să-i plătesc 
cotoroanţei de la cămin. Nu putem cădea la o înţelegere? 

Emilie a chicotit. 

— Nici gând, a mârâit Gerard. 

— Atunci nu se poate, am zis. Eram terminată. Nu-mi mai 
rămânea decât bordelul sau minele de ghips. 

Brusc, la câteva mese mai încolo a izbucnit un scandal. Un om 



încerca să se ocupe de curăţenie, iar clientul îl împingea cu un 
baston. L-am recunoscut imediat pe bătăuş. Era acelaşi bărbat gras 
şi mirosind a transpiraţie, pe care îl ştia tot oraşul. 

— Nu cumva e chiar... am început eu să zic. 

— Ba da. E Georges Elugo, a zis Emilie. îi permitem să stea aici 
toată ziua. N-are de fapt unde să se ducă. E mai în siguranţă aici. 

— Parisul e şi el mai în siguranţă, bombăni Gerard. I se pare că n- 
a încheiat bine ziua dacă n-a provocat măcar trei persoane diferite la 
duel. 

Monsieur Elugo avea câteva pachete la picioare, şapte sau opt cel 
puţin. Nu puteam să-mi iau ochii de la ele. Mă holbam la ele. 
Rămăsesem cu ochii cât nişte farfurioare. 

Emilie a băgat imediat de seamă. 

— Cu siguranţă cadouri pentru soră-sa. La princesse. Şi îşi roti 
ochii spre tavan. Nu face niciun pas fără să-i arunce careva în braţe 
vreun pachet. 

— Cadouri de nuntă, am bâiguit eu. Pentru Jeanne. 

M-am revăzut stând în stradă pe când trecea cortegiul nupţial al 
doamnei Daudet, cu fătuca aceea lângă mine, în vreme ce eram 
împinsă de mulţime. Atunci mă gândeam că dacă aş pune mâna pe 
vreun cadou, două, mi s-ar rezolva toate problemele. 

— Gerard vă numiţi, nu? am zis întorcându-mă spre bărbatul cu 
haina roşie. O să plătesc pentru uniforma aia preţul exorbitant pe 
care-1 cereţi, dar, vă rog, daţi-mi voie să muncesc mai întâi. Locuiesc 
departe şi aş vrea să încep lucrul imediat. 

Nu s-a arătat prea dispus să accepte. Nu era de mirare, de vreme 
ce dădusem cărţile pe faţă, prin urmare ştia că n-am nimic. 

— Hai, fii mai drăguţ, Gerard, a spus Emilie. îi arăt eu fetei cum e 
pe-aici. Iar ultima a lăsat o uniformă. Cam de aceeaşi măsură. 
Marthe, vino cu mine în spate. Punem noi treaba pe roate. Sunt 



încântată că eşti aici. 

Emilie nu i-a dat şefului ei ocazia să spună nu. O să-mi aduc 
aminte de asta: nu trebuie să-i laşi ocazia să te refuze. 

Şi uite aşa, dragul meu jurnal, am început prima zi de muncă la 
Folies Bergere. Nu printre dansatoarele de cancan, ci la bar. Din 
păcate ziua nu s-a terminat când am plecat eu de la nr. 32, rue 
Richer. De fapt ea continuă! Iată-mă aici, în pat, în hotelul pe care 
acum pot să mi-1 permit, cu fratele lui Jeanne Elugo sforăind lângă 
mine. 

Nu e deloc ceea ce credeţi! 

începe să se mişte. Povestea, cum se zice, va fi continuată! 


Capitolul XVI 

Dacă soarele n-ar fi răsărit devreme şi ferestrele ar fi fost mate. 
April ar fi pierdut ziua de muncă. 

Când soarele i-a căzut pe faţă, a şi sărit în sus. Era dezorientată, 
avea capul plin de cancan şi de elefanţi. Nu s-ar fi mirat foarte tare 
să dea peste un grăsan transpirat care sforăia alături de ea. I-au 
trebuit câteva minute bune ca să îşi aducă aminte cum o cheamă şi 
în ce ţară e. Ar fi dat vina pe decalajul orar, dar de vină era mai 
degrabă vinul franţuzesc de Burgundia, plus o doză sănătoasă de 
Marthe. 

Gemând, îşi coborî picioarele din pat, doar cât să le retragă 
repede la atingerea podelei reci de lemn. îi chiorăiau maţele sau 
poate că asta făcuseră tot timpul. Oglinda i-a atras atenţia asupra 
înfăţişării ei de-a dreptul sălbatice, era ciufulită, cu dinţii de 
culoarea vinului şi cu hainele mototolite, îmbrăcate cu două zile 
înainte pe alt continent. 



„Lucrez câte ceva acasă", îi trimise un mesaj lui Olivier şi încercă 
să se dezbrace. „Acasă". Era un cuvânt curios pentru un loc în care 
intrase doar de câteva ore. Era totuşi mai acasă aici decât în locuinţa 
din Manhattan. „Vin la apartament ceva mai târziu, între nouă şi 
zece." 

Aruncă mobilul pe măsuţă şi se strecură sub duş, dacă se putea 
numi astfel. Avusese parte de mai mult spaţiu şi de mai multă 
presiune a apei când locuia la cămin în primul an de facultate. 
Cabina duşului era îngustă. Ca să răsuceşti robinetele aveai nevoie 
de forţă. Deasupra capului era un fel de sită de metal care abia lăsa 
să cadă nişte stropi călâi. Se răsucea, încercând în zadar să îşi ude tot 
corpul. Pentru clădirile cu trecut istoric era de aşteptat să aibă săli 
de baie ciudate, dar aceasta era de-a dreptul ridicolă. Cu o sută de 
ani mai înainte, Jeanne Hugo avea cu siguranţă o baie mai de 
doamne-ajută. Dar, de bună seamă, ea era Jeanne Elugo. jeanne an 
pain sec ar fi putut să ceară să facă duş stropită de elefanţi, iar oraşul 
s-ar fi grăbit să aducă vreo douăzeci şi cinci să-i intre pe uşă. 

Jeanne Elugo, se gândea April. Care era adevărata ei poveste? 
Sau, mai de grabă, ce poveste fusese între ea şi Marthe? 

Ce amuzant că lumea era de secole obsedată de celebrităţi şi de 
copiii acestora! Elugo, Kennedy, Windsor, nu se schimbase nimic 
prea mult, cu excepţia mijloacelor de comunicare. Tatăl lui April îi 
numea „clubul spermei norocoase" şi, într-adevăr, se părea că 
Jeanne nu făcuse mai nimic în afara naşterii într-o familie bună. In 
ciuda bombănelilor lui Marthe, nu era o mare noutate. Până şi Isus 
Cristos fusese urmat de oamenii umili pentru povestea cu „fiul lui 
Dumnezeu". 

April nu era tocmai la curent cu cultura pop. Referinţele la 
celebrităţi n-o atingeau. Dar Victor Elugo? April ar fi stat şi ea 
alături de Marthe şi de copiii străzii ca să întrezărească alaiul 



nupţial Hugo Daudet. N-avea educaţie teatrală, oricum, aşa zicea 
Troy, dar Victor Hugo însemna ceva pentru ea. Fără să fi avut habar 
Hugo, ori familia lui, ori cei care îl cunoscuseră. April putea să 
pretindă că el făcea parte din obârşia, din „provenienţa" ei 
personală (chiar dacă mai puţin importantă). 

Adaptarea muzicală a strălucitului roman Les Miserables de Hugo 
fusese primul musical de pe Broadway pe care-1 văzuse April 
împreună cu tatăl ei, cu toate că de fapt asta s-a petrecut la Los 
Angeles, într-o duminică, la două săptămâni după ce împlinise 
cincisprezece ani. Două femei aşezate lângă ei zâmbeau şi şopteau 
între ele: ce tată simpatic, ce domnişoară fermecătoare! Tatăl ei era 
într-adevăr simpatic. Iar April, dacă nu fermecătoare, cel puţin nu 
era oribilă, ca toate adolescentele. 

Ceea ce nu aveau cum să ştie vecinele lor de scaun, „Frick şi 
Frack" (aşa le zisese tatăl ei), era că doar cu patru ore mai înainte, 
blândul şi burtosul tată care zâmbea lângă ele, abandonase totul, 
într-o clipă, sau măcar aşa crezuse April, tatăl ei nu mai fusese în 
stare să îşi îngrijească soţia bolnavă. în primele ore ale dimineţii, 
Sandra Potter fusese transferată într-un centru de îngrijiri medicale 
din apropierea casei lor. Când se trezise April, mama ei nu mai era 
acasă. în locul ei erau două bilete de spectacol. Mizerabilii era piesa 
favorită a mamei ei. 

„Mama e foarte bolnavă", îi spusese taică-său. Fusese prima şi 
ultima dată când vorbise despre boala ei. Ceva mai târziu avea să 
spună „confortabil", „mai uşor" şi „pentru binele ei", însă niciodată 
„bolnavă". April a aflat adevărata istorie de la fratele ei. Iar el o 
aflase bătându-i la cap pe doctori. 

însă în ziua aceea totuşi April nu întrebase nimic. Nici nu 
încercase să afle ceva. Se resemnase să dea din umeri, căutase în 
fundul dulapului mamei ei o pereche de pantofi albi cu toc mic şi se 



concentrase asupra modelului de maiou cu Les Miserables imprimat 
pe el pe care voia să-l cumpere. Unul mai larg sau unul strâns pe 
corp? Părul lung al lui Cosette avea să atragă privirile spre pieptul 
plat al lui April, oare? Până la urmă alesese unul gri, foarte mare, 
deşi purta măsuri cât se poate de mici. 

Până la urmă lăsase punga cu maioul ăla pe jos, sub fotoliu. Nu 
se aştepta să-i placă spectacolul şi socotea că ea îi făcuse o favoare 
tatălui ei, şi nu invers. Dar când reflectoarele au iluminat scena unde 
începea revoluţia, iar Valjean şi Fantine îşi cântau ariile. April a fost 
vrăjită. Nu se considera o prostuţă plângăreaţă, dar aproape tot 
timpul spectacolului avusese ochii umezi. Mult mai târziu îşi 
dăduse seama că lacrimile de atunci aveau mai puţin de-a face cu 
piesa şi mai mult cu întâmplarea din acea dimineaţă. 

A doua zi tatăl ei se întorsese la Los Angeles ca să caute maioul 
abandonat. Fusese ultima oară când a făcut ceva pentru copiii lui, 
altceva decât să-i ducă la spital sau la biserică. Odată ce mama lor a 
dispărut din casă, toate atenţiile lui au fost doar pentru ea. Nu se 
mai putea concentra decât asupra declinului trist, lent, al soţiei lui. 

Ceva mai târziu, ei i se păruse admirabil comportamentul lui. Dar 
în momentele acelea totul părea să fie teribil de nedrept. Aşa că în 
timp ce taică-său era la spital ori la biserică ori se ocupa cu ce era 
necesar ca să poată plăti facturile. April asculta la nesfârşit banda 
sonoră din Mizerabilii, cât se putea de tare şi la toate orele. Dacă pe 
fratele ei îl enerva, pe ea o extazia şi, mult mai important, o făcea să 
nu mai bage de seamă tăcerea asurzitoare lăsată în urmă de maică- 
sa. După o săptămână, până şi câinele vecinilor ar fi putut lătra Auzi 
cum cântă poporul? 

în timp ce-şi clătea părul. April fredonă câteva versuri din 
Stăpânul casei. Doar când ajunse la „un rinichi de cal, un ficat de 
pisică, drept umplutură de cârnat" îşi dădu seama că plângea. Cum 



se făcea că plecase atât de departe, dar se simţea mai aproape de 
casă ca niciodată? Ca şi Marthe, dădu vina pe Jeanne Hugo. 

După ce se spălă de urmele călătoriei cu avionul şi de duhoarea 
apartamentului închis, luă de pe bară un prosop de mărimea unei 
mănuşi de baie. îşi cercetă mobilul şi se încruntă. Nici măcar un 
mesaj. Troy nu era obligat să o sune, dar ei nu i-ar fi displăcut. 

Tot ştergându-se şi plănuind cu ce să se îmbrace ca să nu mai aibă 
înfăţişarea tipic americană, mai controlă mobilul de vreo treizeci şi 
şapte sau treizeci şi opt de ori. Dar el rămânea atât de tăcut, încât 
liniştea îi rănea urechea. 

Trase pe ea nişte blugi, un pulover nu prea gros şi îşi puse la gât o 
eşarfă Hermes cumpărată pe vremea când de-abia supravieţuia ca 
directoare de muzeu. O investiţie, îşi spusese ea pe atunci. Cam ca 
rochia de barmaniţă a Marthei. Desigur, niciodată nu fusese în 
primejdie să rămână fără locuinţă, cel puţin nu atunci când îşi luase 
eşarfa. 

Afară era răcoare. O ceaţă joasă îi dădea cerului o nuanţă de 
bleumarin. Pentru că era relativ devreme, străzile erau mai degrabă 
pustii, doar ici-colo câţiva muncitori care livrau mărfuri, gunoieri şi 
nişte cheflii care se îndreptau spre casă după o noapte petrecută în 
oraş. Nu era un cartier unde întâlneşti funcţionari plini de ei înşişi, 
asta îi oferi lui April un motiv în plus să-i fie pe plac. 

După ce salută câţiva gunoieri cu o vervă pe care Luc Thebault ar 
fi descris-o cu siguranţă drept tipic americană. April traversă strada 
şi intră într-o bonlangerie. Un clopoţel îi anunţă intrarea. Deşi 
mirosurile erau atât de ademenitoare, încât până şi cel mai greu de 
mulţumit dintre parizieni n-ar fi ştiut ce să aleagă, ea ştia exact ce 
dorea. Se îndreptă cu hotărâre spre vitrina de sticlă. 

Bonjour, Ies chouquettes, mi-aţi lipsit! 

Chouquettes. Perfecţiunea patiseriei. Gogoşele pufoase. Uşoare. 



Erau de două feluri, unele garnisite cu cristale de zahăr, altele cu 
bucăţele de ciocolată. April alese nişte sucre perle. Dacă eşti la Paris, 
ceea ce mănânci poate să şi sclipească. 

După ce a cumpărat exact o duzină şi a dat de câteva ori explicaţii 
amuzate, cum că ar avea o familie mare, a cerut şi o cafea pentru 
acasă. Când a deschis geanta ca să plătească, n-a rezistat şi s-a uitat 
din nou la mobil. Niciun mesaj nou. 

Cu zahăr şi cafeină drept consolare, se grăbi să se întoarcă în 
apartament. Socoti că are timp berechet să se îndoape cu cel puţin 
şase-şapte chouquettes şi totodată să continue aşa-zisa cercetare. 

îi spusese lui Olivier că avea de gând să lucreze de-acasă, iar 
lectura jurnalelor lui Marthe era pe bună dreptate un lucru care se 
cerea făcut. Pe de altă parte, nu se grăbea să le poarte cu ea, sub 
privirile curioase ale parizienienilor. Documentele acestea erau o 
descoperire, iar April n-avea niciun chef să dea explicaţii, nici 
despre cum le căpătase, nici când le căpătase sau cum se făcea că ea 
devenise legătura principală cu avocatul clientului. Totul i se părea 
primejdios, delicat, de parcă un singur pas greşit ar fi putut strica 
totul. 


Capitolul XVII 

Paris , 13 mai 1891 

L-am adus în camera mea pe Georges Elugo cu pachetele lui cu 
tot, ah, da, l-am adus! Nicio grijă, nu m-am atins de nimic altceva 
decât de ce era înfăşurat în hârtie. Mon Dien! 

De multe ori am auzit-o pe Aimee, drăguţa mea vecină de la 
hotel, plângându-se de efectul băuturii asupra bărbaţilor. Deşi 
propria mea experienţă nu-mi permite să-mi dau cu părerea, după 



ea aceasta e cauza care îi înmoaie de tot. Fireşte, câte unul se 
întâmplă să fie într-atât de beat, încât n-ar fi în stare să facă nimic 
decât dacă i-ai lega membrul de încălţător şi i l-ai strecura înăuntru 
ca piciorul în pantof. Aimee îl compara cu un ciorap ud. Povestea 
aceasta sună de-a dreptul scârbos, îmbrăcatul n-o să mi se mai pară 
niciodată ca înainte. 

Ceea ce nu mi-a spus însă tânăra Aimee, dar eu aflasem, e că 
băutura îi face pe oameni să uite. Cu toate că eu n-am avut de 
pătimit vreodată cu vreun bărbat beat şi cu membrul flasc, 
mănăstirea noastră era celebră pentru producţia ei de vin, iar soeur 
Mărie nu ezita să se împărtăşească. Vorbeam cu ea ceasuri întregi 
despre lucruri pe care apoi le uita cu desăvârşire. 

„Ce-ai făcut aseară, Marthe?" mă întreba. „Nu te-am văzut 
deloc!" 

Habar n-avea că stătuse cu mine trei ore povestindu-mi din 
tinereţile ei (nu fusese dintotdeauna o soţie a Domnului!) şi că 
adesea o ajutam să se schimbe şi să se suie în pat. O dată sau de 
două ori am ajutat-o şi la closet! 

Aşa că în momentul în care Georges Hugo m-a însoţit în camera 
mea aşteptându-se la nespuse desfătări, ştiam că n-aveam altceva de 
făcut decât să-i povestesc ce s-ar fi întâmplat între noi. Nu era necesar 
chiar să se şi întâmple ceva. Când am ajuns la hotel, era prostit de 
băutură, gata să îşi piardă cunoştinţa. Ca să-l adorm mai repede, i- 
am dat lui Aimee ultimii mei trei franci şi ea i-a tras la ceafă cu 
vătraiul. Nicio grijă, a fost atentă să nu-1 schilodească pe viaţă! O 
mai făcuse şi cu alte ocazii! 

Georges s-a trezit dimineaţa ameţit, cu un început de migrenă. 
Aimee m-a înlocuit şi i-a povestit cu multe detalii cum decursese 
seara. Mi-am zis că-i mai bine să-mi joace ea rolul. Nici măcar n- 
auzisem despre lucrurile povestite de ea! Se pare că bărbaţilor le 



place să pătrundă o femeie prin mai multe puncte de intrare. 

Aimee i-a ţesut o poveste bună (şi suficient de obscenă), iar 
Georges nu şi-a dat seama de nimic. Chiar dacă nu-şi amintea să fi 
făcut aşa ceva cu femeia aia, un bărbat din clasa lui n-ar fi negat-o 
niciodată! Satisfăcut de raportul cu privire la vigoarea lui sexuală, a 
tot aprobat din cap şi la sfârşit a plesnit-o peste fese înainte de a se fi 
întins după portofel. I-a înmânat o sumă bunicică şi a plecat 
târşâindu-şi picioarele şi fluierând. 

Am împărţit banii cu Aimee, care a fost mulţumită să câştige ceva 
de pe urma unei simple plăsmuiri. A fost chiar recunoscătoare să 
primească jumătate, dat fiind că nu fusese obligată să şi execute acel 
implicit contract sexual. Cât despre mine, nu mi-a păsat că împart 
banii, pentru că nu pentru asta îl adusesem cu mine pe Georges. 

Mă interesau cadourile, desigur! Cadourile de nuntă pentru 
madame Daudet, nee Hugo. în cele din urmă încărcătura bietului om 
fusese mai mare la sosire decât la plecare. Din nefericire, aveau să 
fie cel puţin câteva cadouri pentru Jeanne care nu vor fi anunţate în 
ziare. Aveau să fie totuşi câteva cadouri de nuntă de cea mai bună 
calitate în vitrinele caselor de amanet din Montmartre! Avea să fie, 
de asemenea, printre altele, o nouă rochie cu care să mă prezint la 
bar. 

Merci, ma cheriel Mercil 

în cele din urmă, lucrurile se aranjează întotdeauna! 


Capitolul XVIII 

Paris, 18 iunie 1891 


Folies Bergere e ceva de necrezut! Nici după o lună nu-mi revin. 
Spectacolul ia cu asalt toate simţurile. Pretutindeni sunt lumini. 



oglinzi şi ţesături luxoase, ca să nu mai vorbim de femei luxoase! 
Cuvântul potrivit ar fi debordant. Totul debordează. Până şi 
fântânile din grădină. Nu poţi să treci pe lângă ele fără să-ţi uzi 
poalele rochiei. 

Fiecare seară aduce un val neîntrerupt de lume, atât bărbaţi, cât şi 
femei. Spectatorii intră şi se aşază unde le place. Unii se plimbă prin 
galerii în vreme ce spectacolul continuă. Pe scenă sunt şi oameni, şi 
animale. Despre elefant am mai scris. Gerard încă nu reuşeşte să-l 
stăpânească, ba chiar şi mai rău, animalul şi-a găsit să se aşeze peste 
clienţii habitues. 

Mai sunt şi alte animale. Unele ceva mai ascultătoare! Sunt 
maimuţe, cai, ba chiar şi un tigru. însă nu e aşa de primejdios pe cât 
pare. Deşi Gerard neagă, sunt sigură că-1 droghează. în loc să ragă 
feroce, bietul animal se târăşte pe scenă şi, din zece ocazii, în nouă 
cade în fosa orchestrei. 

în afară de programele cu animale, în fiece seară clienţii pot să 
vadă balet, operetă sau diverse acrobaţii cu efecte speciale. Nu o 
dată s-a întâmplat să ia cineva foc. Iar aseară, chiar ieri seară, pe 
scenă se petreceau lucruri aproape imposibil de descris. 

Imaginaţi-vă! Deasupra publicului atârnă un candelabru. E 
enorm, are trei rânduri de becuri şi e mai voluminos decât 
majoritatea trăsurilor. Acum gândiţi-vă că staţi sub acest magnific 
candelabru şi că lumina lui dansează pe mănuşi şi pe faldurile 
rochiei. E un simbol pentru Folies, toată lumea a auzit de acest 
candelabru. Clienţii se aşteaptă să se bucure de cristalul bine 
lustruit, de luminile sclipitoare, de reflexele care joacă de jur- 
împrejur. E magic, dincolo de orice închipuire. în funcţie de 
măiestria dansatorului, candelabrul poate fi cea mai frumoasă parte 
a spectacolului. 

Să presupunem că eraţi una dintre vizitatoarele fidele de ieri 



seară. Vă aşezaţi şi băgaţi de seamă că poalele rochiei arată oarecum 
neobişnuit. Par, nu ştiu cum, mai puţin luminoase. Ţesătura nu mai 
face ape. Brusc vă trece prin minte: candelabrul! Mon Dieul Au uitat 
să-l aprindă! Vă uitaţi în sus. Şi rămâneţi cu gura căscată! Pentru că, 
în locul şiragurilor de cristale şi al luminilor, vedeţi şiruri de femei 
goale. Candelabrul e garnisit cu sfârcuri şi pulpe! 

Fetele au stat aşa timp de trei ore, cu sfârcurile brune şi umflate, 
cu zâmbetul lipit pe faţă. Unele dintre cele mai cunoscute 
dansatoare de cancan erau acolo sus. Ce fericită că sunt la bar! Mi-a 
plăcut priveliştea, dar n-aş fi rezistat. Ca să nu mai vorbim de lipsa 
de pudoare! 

în afară de femei goale săltate în cer, la bar am avut ocazia să 
întâlnesc mai multe persoane interesante decât dacă aş fi fost 
atârnată goală de candelabru. Desigur, diversele persoane din 
familia Hugo. Din fericire, Georges nu dă niciun semn că m-ar 
recunoaşte. Am cunoscut pictori şi poeţi şi scriitori, chiar şi pseudo- 
scriitori, cum e fiinţa aia flecară. Marcel Proust. Se dă mare maestru 
cu vorbele, dar nu face nimic altceva decât să publice o cronică de 
societate. Şi ce plicticos poate să fie! 

îmi dă destul de multă atenţie un tip care se numeşte Robert de 
Montesquiou. Se zice c-ar fi un soi de poet, dar până acum n-am 
auzit de el. E sigur că se îmbracă destul de poetic: costumul lui 
preferat e de culoarea fisticului, şi poartă o vestă albă de catifea. 
Adesea poartă la gât flori în loc de cravată, iar pe deget are un inel 
cât un ou, în care pretinde că păstrează lacrimi. îi plac grozav 
băieţii, dar odată a încercat s-o cucerească pe Emily cu o ploscă de 
încălzit patul. îi aparţinuse lui Napoleon, de pe vremea bătăliei de la 
Waterloo, dar tot o ploscă rămâne. E arătos primejdie mare, dar tot 
nu ştiu ce să cred despre el. 

în ciuda distracţiilor de care nu duc lipsă, slujba mea e destul de 



plicticoasă uneori. E o slujbă ingrată, la sfârşitul zilei mă dor mâinile 
şi am picioarele umflate. Să nu fiu înţeleasă greşit! Nu vreau să mă 
plâng. în mare parte îmi place. îmi place să privesc rochiile care 
intră, rochiile care ies, rochiile care sunt scoase. Da, da, e-adevărat, 
sunt scoase! 

Deşi dădusem cam mult din gură, părerea mea din prima zi nu 
era prea departe de realitate. Cu toate că fetele de la Folies Bergere 
nu seamănă cu bietele făpturi care se târâie în fiecare noapte din 
bordelurile de pe rue Peletier (să te ţină Dumnezeu, Aimee, je 
t 1 adore), nici ele nu sunt tocmai nişte fecioare. Pe-aici sunt încăperi 
mai aparte. Sunt şi femei mai aparte. Şi sunt unii bărbaţi nu chiar 
aşa de aparte care se duc în acele încăperi cu acele femei, iar când 
ies de acolo arată cât se poate de mulţumiţi. 

Odată am întrebat-o pe Emilie despre lucrurile acestea. A ezitat şi 
apoi a pretins că ea nu ştie nimic. După ce-am încercat de mai multe 
ori să o prind în cursă (rochiile, doar nu-şi pot permite rochiile alea 
doar pe salariul lor, apoi bijuteriile, ce să mai zicem de bijuterii? 
Rubine, perle, diamante!), mi-a spus în cele din urmă că ele nu erau 
prostituate, ci demimondene. Les demi-mondaines. Nu prea ştiu bine 
ce înseamnă cuvântul ăsta, dar am de gând să aflu. E un cuvânt 
formidabil, nu-i aşa? Demi-mondaine. Are o rezonanţă aproape 
regală. 



PARTEA A DOUA 


Capitolul XIX 


Deşi ştia că era târziu. April tot a fost surprinsă că îl găsise pe 
Olivier în apartament. La Paris, New York City ori în alte locuri mai 
puţin faimoase. April era întotdeauna prima la birou. E drept că 
apartamentul lui Marthe nu era neapărat un loc unde se lucra efectiv, 
dar April era genul de persoană prima ajunsă, ultima plecată. în 
plus, rar i se întâmpla să sufere din cauza decalajului orar, de dureri 
de cap, sau să i se fi împrumutat un jurnal vechi de-un secol, aşa că 
toate acelea erau circumstanţe atenuante. 

— Bonjour, zise April clătinându-se pe tocurile prea înalte ale 
pantofilor. Dată fiind starea ei fizică destul de precară şi tremurul 
nervos provocat de glucidele îngurgitate, ar fi făcut mai bine să 
rămână cu pantofii ei credincioşi cu talpa plată. Toată lumea e bine 
în dimineaţa asta? 

Scoase un şerveţel din geantă şi îl aşeză împreună cu o a treia 
cafea pe o masă din mijloc. 

— Bonjour, madame Vogt, răspunse Olivier. Comment allez-vous? 

— Bien, et vous? 

— Bien. 

April se uită în jur şi, în lumina unei alte zile, după ce dormise o 
noapte întreagă, apartamentul îi păru şi mai greu de evaluat. Ieri 
April văzuse doar comori peste comori. încă mai vedea comorile, 
dar erau împotmolite într-un imposibil vălmăşag care aştepta 
intervenţia ei. Probabil că Marthe învăţase grabnic ce înseamnă 



demimondenă şi îşi folosise cu mare succes noile cunoştinţe. Acela 
nu era apartamentul unei fete care servea la bar. 

— Păreţi neliniştită, madame Vogt. 

— April, vă rog. Neliniştită? Nu. E totuşi o treabă copleşitoare. 

— Da, zise Olivier, avem cam multe de făcut. 

— Puţin spus. Când aveţi de gând să transferaţi obiectele la 
birou? April îşi deschise blocnotesul. Şi ce serviciu de transport o să 
folosiţi? Cu ani în urmă eu foloseam o firmă foarte bună. O să mă 
uit dacă mai există. 

Olivier scutură din cap. 

— Nu mişcăm nimic din loc până cu ceva vreme înainte de 
expunere. N-avem loc. De câteva luni avem în custodie un număr 
astronomic de obiecte, aşa că nu e loc şi pentru lucrurile doamnei 
Quatremer. 

Lucrurile lui Marthe, voia April să-i zică. Acestea erau lucrurile 
lui Marthe de şaptezeci de ani. Madame Quatremer nu le-a vrut 
niciodată, nici măcar un singur moment. 

— Bine, spuse April, nesigură dacă era o noutate bună sau rea. 
Deci vom lucra aici. 

Apartamentul era frumos, dar parcă bântuit de stafii, o inspira, 
dar o şi dezorienta. April se simţea probabil mai bine la subsolul 
unei case de licitaţii, un loc unde nu erau candelabre asupra cărora 
creierul ei să proiecteze sfârcuri. Cu toate acestea, dacă nu ţinea cont 
de dificultăţi, ea ar fi dorit să rămână acolo oricât de mult se putea. 

— Dacă nu v-am spus încă, zise Olivier, să ştiţi că suntem 
recunoscători că aţi venit. Punem mare preţ pe ajutorul 
dumneavoastră. Suntem convinşi că vă pricepeţi la mobila 
continentală mai bine decât oricine din biroul nostru. 

— Merci beaucoup, răspunse April. Sunt încântată că mă aflu aici. 

Cu toate că i se făcuse un compliment. April se încruntă. Era 



dezorientată, de parcă o asaltau o mie de greieri. Ceva nu era în 
regulă. Avea creierul învăluit în ceaţă, greoi şi confuz. 

— E ceva cu mine, începu ea. Sau e ceva ciudat aici... 

April privi peste umăr, pricepu şi tresări violent. Boldini. 

Nu mai era acolo. 

— Unde e tabloul? spuse cu greutate. Ce s-a întâmplat? 

— Pe acela l-am dus la birou pentru evaluare. Olivier dădu din 
umeri. 

April îşi strânse cu mâna pântecul, se clătina toată. Gândul că n-o 
să mai vadă tabloul îi făcea de-a dreptul rău. De vină erau doar Ies 
chouquettes, îşi zise. Nu era deloc recomandat să mănânci zece 
gogoşele într-o oră, chiar dacă aveai un stomac zdravăn. 

— Dar n-a fost încă autentificat, spuse April, cu răsuflarea tăiată, 
de parcă tot praful din apartament era acum în plămânii ei. Avem 
nevoie de un plan pentru a stabili provenienţa înainte de a-1 expune. 
Mi s-au încredinţat nişte documente cu împrumut din partea 
moştenitorului, care ne pot ajuta în această privinţă. 

Aduceţi-1 înapoi. Aduceţi naibii tabloul înapoi. 

— Ne vous inquietez pas, spuse Olivier. Ne ocupăm de tot. Am 
descoperit că soţia lui Boldini a scris o biografie care n-a fost 
publicată niciodată. în ea e menţionat tabloul. S-ar părea că avem 
provenienţa destul de bine stabilită. 

— Aha! exclamă April. OK. Superbă ştire. Cu privire la verificare. 
Grozav! Ce noroc! 

Era într-adevăr aşa, superb, teribil, un noroc. Dar April avea 
totuşi impresia că-1 minte. Asta-i tot, deci? Nu mai era nevoie de 
Folies Bergere sau de demimondene sau de candelabre din sfârcuri? 
Ştiri bune pentru casa de licitaţii, dar nu chiar aşa de bune pentru 
curioasa aşa-zisă expertă a lui Luc. 

— Madame Vogt, spuse Olivier. Nu vă simţiţi bine? Vous etes 



stressee. 

— Nu. Nu stresată. 

Doar foarte stresată. Voia portretul. April voia ca încăperea să 
arate cum fusese cu o zi înainte. 

— Madame Vogt? 

— Mă gândesc... hmm... mă gândesc la licitaţia în sine. Aţi 
stabilit un calendar preliminar? Trebuie făcut cât de curând. 

Orare. Calendare. Astea erau lucrurile cu privire la care trebuia 
să se îngrijoreze April, nu curtezane, rochii vaporoase sau tragerea 
pe sfoară a unor proeminente personalităţi din familia republicană. 
Dar Marthe merita să fie în calendar şi ea. Ea stabilea orarele. Acela 
era un Boldini şi asta însemna că mii de oameni vor vedea chipul lui 
Marthe. April dorea ca aceştia să vadă şi restul despre Marthe. 

— Licitaţia aceasta se bucură de o rară ocazie care o face foarte 
specială, continuă April. Ideile i se legau pe măsură ce vorbea. 

Ar trebui probabil să se construiască ceva în jurul lui Marthe de 
Florian, să i se ofere un fel de celebritate postumă, o notorietate 
comparabilă cu cea a lui Jeanne Hugo, de preferinţă mai mare decât 
a lui Jeanne, se gândi ea şi zâmbi cu aroganţă. 

— Eu îmi închipui o expoziţie de mai multe zile, spuse ea. Istoria 
e destul de bogată. Deşi femeia nu e cunoscută, nici măcar nouă, 
caselor de licitaţie. Ea a fost în contact cu Proust şi cu Montesquiou, 
şi chiar cu familia Hugo. Şi de bună seamă cu Boldini! Ce de poveşti 
ar putea spune lucrurile astea! 

— Aha, foarte deşteaptă idee, spuse Olivier. 

April începu să zâmbească. 

— Din păcate. Non, spuse el. Totul a fost deja decis. 

— Decis? 

— Cea mai mare parte din bunuri intră în septembrie într-o 
vânzare cu titlul „Mobilă franceză importantă, sculpturi şi alte opere 



de artă". Restul se potriveşte cu alta, „Obiecte importante din argint, 
cutii de aur şi alte curiozităţi", care o să aibă loc, îşi privi mobilul, în 
octombrie. 

— Cum? Nu se poate una ca asta! spuse April confuză. Piese de 
umplutură? Nu are niciun sens. 

— La drept vorbind ne cam lipsea aşa ceva pentru toamna care 
vine. Obiectele acestea o să se potrivească de minune. 

Brusc, tot ce sperase April cu privire la licitaţie se prăbuşi. 
Marthe fusese încuiată şi ţinută deoparte timp de şaptezeci de ani. 
Făcuseră descoperirea asta nemaipomenită, dar dacă lucrurile ei 
erau despărţite unele de altele şi răspândite printre alte loturi cu 
care se asortau doar pe jumătate, era ca şi cum nici n-ar fi 
descoperit-o. 

— Nu arătaţi prea bine, notă Olivier. Poate ar trebui să vă aşezaţi. 
E un aer cam îmbâcsit aici, ce-i drept. 

— Olivier, respiră adânc April. Vă implor să vă mai gândiţi. M-aţi 
făcut să vin aici pentru o expertiză şi... 

— într-adevăr, aşa e, spuse el. Din păcate, aşa s-a hotărât. Cred 
că-i cel mai bine. Deci ne apucăm de lucru? 

Fără să aştepte, Olivier se răsuci pe călcâie şi se duse spre 
bucătărie. April rămase în hol descumpănită şi cu faţa căzută. Nu 
puteau să-i facă lui Marthe aşa ceva. Dacă-i arăta lui Olivier 
jurnalele poate că se răzgândea. Sau poate că nici nu putea fi vorba 
de asta. 

— Nu pot să cred că se întâmplă aşa ceva, îşi zise April strângând 
la piept geanta în care atârnau greu jurnalele lui Marthe. O să ai 
propria ta licitaţie. Mobilă franceză importantă? Cest merdique. 

Cuvinte grele, dar cele mai potrivite. C'est merdique; era într- 
adevăr o treabă căcăcioasă. 



Capitolul XX 


O oră mai târziu April se duse după Olivier, socotea că e un 
minimum de timp necesar înainte de a reveni în mod rezonabil. Din 
nou. In cele cincizeci şi şapte de minute (cincizeci şi opt, cincizeci şi 
nouă) de când Olivier îi refuzase ideea de licitaţie. April nu 
realizase mare lucru. Avea creierul congestionat de frustrare, de 
blestematele de mobile şi curiozităţi. 

„Importantă piesă de argint european". Aşa numeai o piesă 
oarecare dintr-o casă oarecare, cu care nu ştiai ce să faci, o piesă 
descrisă în catalog fără inspiraţie, nefiind legată de nimic mai 
important. Sau, cum zisese în glumă cândva Birdie încercând să 
descrie o furculiţă strâmbă dintr-un castel care cădea în ruină în 
Anglia: „E de argint, surioară, şi vine dintr-un castel. Nu e 
suficient?" 

— Olivier, spuse April. Putem sta de vorbă? 

Se apropiase de bucătărie, unde el, în picioare, cu spatele spre 
uşă, se uita într-o ladă cu sticle de vin sigilate. 

— Bonjour, April, spuse el fără să se întoarcă. Cum merge cu 
mobila? Eu unul nu sunt sigur c-am putea pune vinul ăsta la 
licitaţie... 

— Trebuie să discutăm despre apartament. 

— L ' appartement? Se întoarse spre ea. Ce-i de discutat? E 
închiriat, non? Nu intră în moştenire. 

— Nu mă refer la apartament în sine, spuse April, încercând să-şi 
controleze tonul. Ce-avem aici nu sunt piese de umplutură, Olivier. 
Nu le putem înghesui printre obiectele incluse în alte licitaţii. 

El dădu din umeri. 



— Nu sunt de acord. 

— Şi cu Boldini cum rămâne? Nu poate fi... 

— Licitaţia „Artă impresionistă şi modernă". Se potriveşte 
perfect. 

— Artă impresionistă şi modernă, repetă April uluită. Nu puteţi 
face una ca asta. 

De după colţ apăru capul lui Marc. 

— Qa va? spuse el. Avem o problemă? 

— Da, avem o problemă, spuse April chinuită. 

Dintr-odată îşi imagină cum cei doi alergau la sediul casei de 
licitaţie din Paris ca să umple cu lucrurile de la Marthe găurile 
jenante ale altor averi risipite. împreună, obiectele doamnei de 
Florian spuneau o poveste, cu poleiala de aur de pe ele, cu penele de 
struţ, cu toate celelalte. 

— Nu sunt obiecte de umplutură, repetă ea şi îşi vântură mâinile 
de jur-împrejur, de parcă ar fi cunoscut toate lucrurile acelea de zeci 
de ani, nu doar de câteva ore. Nu se poate să faceţi aşa ceva. 

Poate că, dacă repeta asta suficient, aveau să fie de acord. 

— Nu vedem niciun motiv ca să fie organizată o licitaţie cu totul 
diferită, spuse Olivier. Ar costa enorm. Gândiţi-vă la cataloage şi la 
dineuri! N-am realiza niciun profit dacă fiecare descoperire ar fi 
vândută separat la o licitaţie personalizată. Ştiţi toate acestea. April. 
Lucraţi în domeniul ăsta de ani de zile. Asta nu-i artă 
contemporană. Se strâmbă. E mult mai economic să plasăm aceste 
bunuri împreună cu alte proprietăţi. 

Proprietăţi, bunuri, asta-i tot ce reprezentau lucrurile acelea 
pentru ei, mărfuri de colectat şi de transformat în bani. Desigur, asta 
stătea la baza casei Sotheby's, dar nu era la fel şi pentru April, cel 
puţin nu în cazul de faţă. 

— Olivier, Marc, apreciez şi eu pe de-a întregul nevoia de rigoare. 



spuse ea. Dar ascultaţi-mă până la capăt. Sunt puţin surprinsă că pe 
mine nu m-aţi consultat, e însă biroul vostru şi îi înţeleg dinamica. 
Cum spuneaţi, sunt în meseria asta suficient de mult timp şi vă spun 
drept că am impresia că suntem miopi. Există intangibile de pus în 
valoare. împreună, piesele acestea prezintă ceva în plus, 
provenienţa, cea care a făcut ca tabloul de Rothko, proprietatea lui 
Rockefeller, să aducă 73 de milioane de dolari în loc de 30. Au acel je 
ne sais tjuoi care a adus câteva sute de mii de dolari în cazul perlelor 
false ale lui Jackie O. 

— Elisabetta Quatremer nu e Jacqueline Onassis, râse Olivier. Dar 
poate aveţi o fotografie a lui Sean-Sean înfăşurându-şi până la bărbie 
şiragul acela al ei. 

— John-John, spuse April dând din cap agasată. Nu Sean-Sean. 

— Asta am zis şi eu, non ? Oricum, dacă madame Quatremer n-are 
vreo progenitură dintr-o aşa-zisă familie regală americană, sau nu e 
ea însăşi vreo Rockefeller de care n-a aflat nimeni, numele ei n-are 
să atragă pe nimeni la o licitaţie personalizată. Ar fi încă un aşa-zis 
eveniment, nimic altceva, zeci de mii de euro aruncaţi în vânt. E 
mult mai uşor s-o cazăm cu licitaţiile programate în mod regulat. 

— Intriga e furnizată de Marthe de Florian, spuse April, îşi 
imagina cum avea să se intituleze cu siguranţă catalogul - „Colecţie 
privată. Paris" - nu cum ar trebui, „Marthe de Florian". Femeia din 
tabloul lui Boldini e cea care poate să conteze pentru public, nu 
madame Quatremer. 

Doamne, trebuia să le arate jurnalele mai curând, nu mai târziu, 
nu-i aşa? April se enerva la gândul acesta. 

— Cercetările mele sunt doar la început, continuă ea. Dar 
bazându-mă pe ce am citit, cred din toată inima că dacă organizăm 
licitaţia asta cum trebuie, o să depăşim dublul cheltuielilor. Dacă 
publicul află cine e femeia din tablou, toate loturile vor beneficia de 



aura lui Boldim şi de faptul că ea a fost iubita lui, o femeie cu un 
trecut fascinant. S-ar întinde peste toate obiectele această aură, le-ar 
ridica la toate şi în total valoarea. 

— April! 

Mersese prea departe acum ca să se poată opri. 

— Tot ce e de făcut este să-i convingem pe cei care vor licita să 
vadă valoarea pieselor în afara descrierii lor fizice. Povestea din 
jurul lui Marthe ne-ar aduce cel puţin dublul sumei aşteptate. Sunt 
absolut convinsă. 

— Marthe, aşa-i ziceţi? se strâmbă Olivier. îi ziceţi pe nume? 

— Da, chiar aşa, iar dacă ne jucăm cartea cum trebuie, toţi cei din 
lumea artei o să-i zică tot pe nume. 

— Argumentul e convingător, dar prea riscant. Nu ştiu dacă pot 
să aduc în sală destui cumpărători pentru un asemenea fel de 
vânzare. 

— Dar priviţi fie şi numai piesele! Lăsaţi la o parte istoria ei. 
Fiecare obiect e nou pe piaţă! De la asta porneşte preţul de vânzare. 

— Aha, poate. Daţi vina pe economie. Pe departamentul nostru. 
Asta e ceea ce a decis echipa noastră. Je suis desole. îmi cer scuze că 
nu v-am invitat la discuţii. 

— O, nu era... necesar, bombăni April. 

La urma urmelor, ea nu era decât americanca plătită să se uite pe 
sub mese şi pe dosul covoarelor. 

April se întreba dacă s-ar fi putut adresa cuiva plasat mai sus. 
Marthe merita să se pună reflectorul pe ea, chiar dacă, la fel ca toate 
celelalte, lucrurile depindeau de economie. Nu se schimbase mai 
nimic. Cu o sută de ani în urmă Marthe nu avusese un nume 
suficient de cunoscut ca să poată apărea într-un spectacol la Folies. 
în schimb, Gerard o instalase la bar, ca să o înlocuiască pe Emilie la 
nevoie. April o spusese şi ar fi repetat-o: Marthe nu era de 



umplutură. 

— Nu vreau să vă dezamăgesc, spuse Olivier. Se încruntase 
aproape imperceptibil, iar pentru o clipă April chiar îl crezu. Dar mă 
bucur că înţelegeţi. Oricum, eu unul trebuie să plec acum. Am o 
şedinţă la birou. Aveţi nevoie de ceva? 

— Cred că nu, e perfect. O să lucrez în dormitorul principal azi. 
Vă sun mai târziu pe mobil ca să vă ţin la curent. 

— Foarte bine. Vorbim după-amiază. Au'voir, April. 

— Au revoir. 

April se întoarse pe călcâie şi se duse spre fundul 
apartamentului, cu ochii fierbinţi care anunţau venirea lacrimilor. 
Marthe de Florian. Era aproape dispărută. 

Mobile, îşi spuse ea din nou. Eşti aici pentru mobile. 

Olivier avea dreptate. Erau afaceri, iar ea ar fi făcut bine să trateze 
totul drept un şir de tranzacţii, exact ceea ce urma să fie. Nu era de 
niciun folos să se ataşeze de o femeie dintr-un tablou. Ce-i păsa ei de 
o prostituată din Belle Epocjue ? Asta n-avea nimic de-a face cu 
bibliotecile de nuc sau cu canapelele mov. 

Din nefericire era imposibil să umbli prin budoarul lui Marthe 
fără să o vezi pe ea însăşi. Deşi camera era la fel de ticsită ca şi restul 
apartamentului, în centrul ei era un impozant pat aux nenuphars din 
mahon, cu garnituri din bronz aurit. Avea o tăblie enormă, cu cobre 
aurite. Alături erau măsuţe asortate cu picioare tot în formă de 
cobră şi cu motivul nufărului. Nu era suficient să spui că piesele 
erau extravagante. Un set similar se găsea la Musee d'Orsay. 

Deşi April era acolo pentru mobile, cum se silise să-şi repete de 
cinci, de şase, de douăsprezece ori, ceea voia cu adevărat erau 
jurnalele. Integra şi erudita expertă în mobile continentale. April 
Vogt, era mult mai interesată de ce se petrecuse în patul acela, decât 
de cine îl făcuse şi când. I se întâmpla pentru prima oară aşa ceva. 



îşi puse mănuşile şi scoase jurnalele din dosar. Aruncă un ochi 
înspre locul unde Olivier şi Marc stăteau şi discutau în franţuzeşte 
despre locul de unde aveau să comande sendvişurile pentru şedinţa 
de după-amiază. Avea timp să citească vreo câteva pagini. Măcar 
atât putea să facă pentru femeia care trăise cândva aici, o femeie a 
cărei viaţă avea să fie în curând făcută bucăţele şi vândută celui care 
oferea mai mult. 


Capitolul XXI 

Paris, 22 septembrie 1891 

Am descoperit că se pot obţine lucruri de la specia masculină, 
lucruri valoroase. 

Flirtezi un pic cu ei şi se excită ca naiba, se dau peste cap să-ţi 
facă complimente şi să-ţi ofere comori. Vons etes plus belle que Ies 
etoiles! Mai frumoasă decât stelele? Greu de spus, dar accept 
sfeşnicele dumitale şi cutiile de lemn lăcuit. Merci, Georges Hugo. 

Până acum am căpătat: patru rochii, două coliere, un tablou şi o 
mulţime de franci vârâţi în buzunare şi-n mâneci. Nu mai am loc în 
garsoniera mea, trei perechi de sfeşnice sunt la Aimee. Probabil o să 
le vândă şi o să spună că i s-au furat. Nu-i nimic. E o scuză pentru 
mine ca să capăt lucruri noi! 

Am renunţat eu la ceva pentru a fi astfel răsfăţată? Ei bine, da, 
dar nu la ceea ce contează, şi nu pentru că aceşti aşa-zişi gentlemeni 
n-ar fi încercat! Ceea ce Aimee, Louise şi celelalte fete din hotel nu 
realizează e că nici măcar nu trebuie să treci prin asta. De ce să-ţi dai 
chiloţii jos pentru orice tip care-ţi oferă câţiva franci, când poţi în 
schimb să-i oferi o poveste dulce şi curată de dragoste? Mă lipesc de 
el într-un anume fel, protestez doar de formă când îşi rătăceşte o 



mână sub pieptarul rochiei. Sunt doar nişte sfârcuri, dar ele pot 
stârni atâta excitaţie şi atâta generozitate! 

Uneori îmi alunecă şi mie mâinile spre pantalonii lui. Sceur Mărie 
ar cădea pe jos la mănăstire dacă ar auzi de aşa ceva! Cest pas şi mal. 
Nu e ceva chiar atât de rău. Zău că e mai degrabă o experienţă 
ştiinţifică decât altceva. Intr-adevăr, după ce i-am făcut-o prima dată 
unui bărbat am fost chiar mai uimită decât când am pus prima oară 
piciorul la Folies. Iar obiectul respectiv la fel de arătos! 

Nu-i nevoie să spun că soeur Mărie nu m-a învăţat nimic despre 
agresivitatea cu care partea aceea de jos a unui bărbat poate să învie 
după câteva atingeri. Doamne, ar trebui să nu mai râd atâta. E 
aproape ridicolă creatura asta, parcă vine din fundul oceanului. Nici 
nu mai pot ţine creionul în mână de râs. In plus, creionul în sine mi- 
aduce aminte de unii bărbaţi mai lipsiţi de noroc. Mon dieu! 

Mulţumesc cerului că sunt femeie. 

Acum că m-am potolit din râs trebuie s-o spun. Dragul meu 
jurnal, ca să nu crezi că sunt o femeiuşcă pricepută, cam cum e 
scumpa noastră Aimee, trebuie să te lămuresc imediat. Diferenţa 
dintre mine şi ea, alta decât cea evidentă, le grand acte, este că 
negoţul meu este aventura romantică. Ceea ce ofer eu durează mai 
mult de-o noapte! E rău să fii îndrăgostit? Sau să pretinzi măcar c-ai 
fi? Dacă nu ţii cont cât de mare e averea cuiva (sau membrul!), este 
şi el ca orice alt om, ca orice altă fiinţă umană, de fapt. Cu toţii, până 
la ultimul om, nu dorim decât să fim iubiţi. 

Un nou gentleman a apărut în faţa mea aseară. Ca şi cum ar fi 
ştiut că de curând am rămas singură, ultimul meu curtezan plecând 
recent din ţară din cauza unei obligaţii de ordin politic în străinătate 
(„politica" era soţia lui, iar „obligaţia" faptul că era însărcinată). 
Nou-venitul are o înfăţişare destul de aparte, mic de statură şi cu 
multe bucle între brun şi alb îngrămădite în jurul urechilor. Cam 



rotunjor, dar asta sugerează că-i place mâncarea bună, şi nu că bea 
sau că ar fi leneş. Cu alte cuvinte, un gras fericit. Şi, spre deosebire 
de cei mai mulţi parizieni, nu şi-a lăsat barbă. O piele atât de netedă 
te tulbură. 

— Ce să vă ofer astă-seară? l-am întrebat. 

A cerut un scotch, apoi s-a mirat că sunt la bar şi nu pe scenă. Am 
pus pe tejghea un pahar gol şi l-am certat (zâmbind, făcându-i cu 
ochiul) pentru lipsa de originalitate. „Am mai auzit comentariul 
ăsta de trei ori azi. Şi nici n-a fost lume multă." 

A roşit, iar asta m-a făcut să zâmbesc. Pentru el nu era o vorbă de- 
a gata, ci singurul lucru care-i trecuse prin cap. Se părea că nu mai 
fusese la Folies. Mi-a plăcut pe loc. 

— Ca să vă spun adevărul, m-am aplecat eu peste tejghea cu 
pieptul înclinat într-un gest teatral, locul cel mai bun e la bar. 

O minciună, desigur. Le-o spun bărbaţilor, mi-o spun şi mie. 
Fiecare îşi doreşte propriul spectacol. 

— E un loc mult mai sigur, am continuat. Şi pot să stau la taclale 
cu toţi clienţii simpatici, ca dumneata. Mai degrabă o conversaţie 
bună decât ore întregi în care se holbează toţi la tine. 

— Da, spuse el, roşind în continuare. Am înţeles. 

— Cum vă numiţi? l-am întrebat în timp ce lustruiam paharul. 

— Buree. Pierre Buree. 

— Şi ce vă aduce la Folies Bergere, monsieur Buree? Am început 
să torn în pahar. Sunteţi parizian sau doar în trecere? 

— Aici m-am născut, dar am lipsit mulţi ani. Trăiesc în America 
de Sud. 

Am ridicat dintr-o sprânceană. Mulţi se laudă în felul ăsta, dar 
mai niciodată nu-i adevărat. 

— America de Sud aţi spus? Cam pe unde? 

— In Argentina, a răspuns fără ezitare. 



— Unde în Argentina? 

— In partea cea mai sudică. Lângă Santa Cruz. Cunoaşteţi partea 
asta a lumii, mademoiselle ...? 

— De Florian. Marthe de Florian. 

— Aţi fost în America de Sud, mademoiselle de Florian? Aveţi un 
aer latin, părul negru, ochii negri, pielea măslinie. 

Deşi monsieur Buree avea să spună mai târziu că fusese un 
compliment, cuvintele lui m-au ofensat. Sunt eu destul de conştientă 
de aşa-zisa piele măslinie a mea. Pierre considera că semăn cu 
femeile din America Latină, dar după părerea lui Gerard şi a lui 
Emilie, culoarea mea e mai aproape de a ţiganilor. Emilie nu- 
ncetează să-mi recomande reţeta ei pentru obţinerea unui ten alb, 
căci pielea albă ca alabastrul e de rigoare, iar paloarea particulară a 
lui Emilie e obiect de invidie al multora dintre dansatoare. Şi eu aş 
putea să am pielea albă ca laptele dacă m-aş unge pe faţă de trei ori 
pe zi cu pasta aia groasă. Aşa că am început tratamentul. Cam arde 
produsul ăsta, dar nu prea tare. 

— Nu, sunt din Paris, i-am răspuns, încercând să-mi ascund 
iritarea. N-am pus niciodată piciorul în America de Sud, dar nu mi- 
e cu totul necunoscută. Mulţi bărbaţi spun că lucrează acolo. 

I-am trântit paharul pe tejghea. 

— E drept, acolo se pot face bani buni, a spus Buree cu cea mai 
mare inocenţă. 

— Şi dumneata cum ţi-i câştigi? l-am întrebat. Din cafea? 

De fiecare dată se vorbeşte de cafea. 

Pierre a dat din cap şi a sorbit din pahar pe-ndelete. 

— Din guano de liliac, a spus el. 

Căcăreze de liliac? Poate nu auzisem bine. 

— Pardon? am spus eu, înecându-mă cu vorba asta. 

— Da, a zis el şi a mai luat o înghiţitură. E o industrie destul de 



rentabilă. 

Atunci mi-am dat seama că monsieur Buree era sincer. Nu se 
dădea drept împărat al cafelei, ci al căcărezelor de liliac, în toată 
splendoarea lor. 

Aşa că i-am permis lui Pierre să stea tot restul serii pe taburetul 
meu favorit, cel mai apropiat de mine. Ni se cere să încurajăm 
bărbaţii să circule, să-i trimitem cât mai repede în sală. Cu cât mai 
multe fotolii ocupate, cu atât mai mulţi bani câştigă toată lumea. Dar 
mi-a făcut plăcere să-l ţin lângă mine, deşi era un băutor timid şi era 
încă şi mai timid ca partener de discuţie. 

Pe la sfârşitul serii am început să mă gândesc serios să-l aleg 
pentru următoarea mea aventură romantică. Pierre are o blândeţe 
cuceritoare. Vedeţi? îi zic deja pe nume! M-am gândit chiar să-i 
permit să mă conducă acasă, dar am decis că-i mai bine să fiu 
deocamdată prudentă. Promit însă că nu-i ultima oară când îl văd 
pe monsieur Buree! 

în drum spre casă, din nefericire singură, am remarcat că se 
făcuse frig. Mi-e greu să-mi imaginez că sunt de atâta vreme la 
Paris, că am trecut de la frig la cald şi iar la frig. Sunt la acelaşi hotel 
ca acum un an, dar am ajuns departe. Am şi acum tot timpul de 
plătit câte ceva, dar încasez de câteva ori mai mult. Bani câştigaţi, nu 
furaţi dintr-o prăpădită de mănăstire. 

Aşa că m-am hotărât. E vremea să-mi caut o locuinţă mai ca 
lumea. O să-mi lipsească fetele, mai cu seamă draga de Aimee, dar 
nu mai rezist încă o iarnă aici. E drept că acum posed mai multe 
rochii pe care să le pun una peste alta când dorm, dar aspir spre 
ceva mai mult decât să sufăr din nou o iarnă întreagă. M-am născut 
pentru mai mult. 

Jeanne Elugo e poate invidiată de tot Parisul, dar n-o să mai ţină 
mult asta. Intr-o bună zi va trebui să mă recunoască, să-mi 



recunoască rangul. Va veni o furtună de schimbări. Când vor urla 
realmente vânturile, Jeanne o să mă roage să-i dau atenţie, să o invit 
acasă la mine. Va înţelege în fine ce înseamnă să te simţi respinsă, 
singură, în ghearele tristeţii. Madame Daudet va înceta să mai fie 
răsfăţata acestui oraş, pentru că, în cele din urmă, tot Parisul mă va 
invidia pe mine. 


Capitolul XXII 

Nu-şi dăduse seama că era un bărbat în spatele ei. 

— Poţi obţine lucruri de la specia masculină. I-adevărat, ma 
cherie? 

April tresări, apoi se ghemui ca şi cum era vizată de o minge de 
baseball, şi nu de privirea curioasă şi amuzată a lui Luc Thebault. 

— Madame Vogt? Alo? Avril? Ştii că tot te văd? Dar poziţia e 
nostimă. Ca un gândac. 

— Ah, da, salut! spuse April, îndreptându-se. Sunt surprinsă că 
m-ai găsit. 

April se strecurase în colţul cel mai îndepărtat al camerei din 
fund, unde se întinsese de câteva ceasuri pe o banchetă îmbrăcată 
într-o catifea verzuie decolorată de soare. Cu spatele la uşă şi cu 
picioarele proptite de pervazul ferestrei, era concentrată asupra 
jurnalului lui Marthe. Se ascunsese o vreme de lumea modernă şi 
nu se aştepta să vină cineva în vizită, cu atât mai puţin Luc. 

— Ar fi greu să nu te văd, spuse Luc. 

April se întoarse şi îşi întinse pe braţele fotoliului mâinile în care 
ţinea caietele. 

— Nu sunt decât eu pe-aici, spuse ea. 

— Da. Văd. S-o iau ca pe o invitaţie sau ca pe o punere în gardă? 



April îşi rostogoli ochii spre tavan. Nu dorea să-i dea lui Luc un 
răspuns pe care să-l interpreteze greşit sau de care să poată profita. 
Oftând, puse caietele pe canapeaua îmbrăcată în blană de jaguar de 
alături. Luc o privea de la înălţime, cu braţele încrucişate pe piept. 
Părul lui ondulat era încă ud de la duş, iar barba i se îndesise faţă de 
ziua dinainte. 

— Pot să te ajut cu ceva? întrebă ea. 

— Cred că n-am văzut niciodată pe cineva atât de captivat de 
lectură. 

Zâmbea cu toată gura, poate afectuos, oferindu-i lui April 
imaginea completă a incisivilor lui nu prea arătoşi. Luc Thebault nu 
ţinea la ortodonţie, era clar, dar cumva, dinţii lui înghesuiţi ca un 
gard făcut din ţăruşi îi dădeau un aer atrăgător. 

— Dar este o poveste captivantă, spuse ea. 

April îşi scutură capul spre stânga ca să-şi îndrepte şuviţele de 
păr care-i cădeau pe frunte şi obraji. Părul ei era lung, drept, fin şi 
pe deasupra veşnic zburlit de electricitatea statică. După cinci 
minute petrecute în prăfăria de acolo, părul lui April arăta de parc- 
ar fi stat cinci ani sub un fes de lână. 

— Aş putea sta să citesc jurnalul ăsta toată ziua. 

îşi scutură iar capul, dar nu reuşi decât să îşi provoace o durere 
undeva în ceafa. 

— Fir'ar să fie, aaau! 

— Ce s-a întâmplat, madame Vogt? Mi se pare că treci printr-o 
criză fizică. Sau, cum se spune în engleză? Saisie? 

— Nu, n-am un atac de apoplexie. 

April îşi înfăşură părul în jurul stiloului pe care îl luase cu câţiva 
ani în urmă dintr-un hotel Hilton din Dallas. Ce licitaţie enormă 
fusese aia. Loturi peste loturi, cu toată grandoarea texană în jur. Cel 
care vindea terminase în proporţie de nouăzeci la sută mobilarea 



vilei care era o copie jalnică, de mai bine de 650 de metri pătraţi, a 
palatului Versailles, când bilanţul lui intrase pe roşu şi rămăsese 
fără bani. 

Casa de licitaţii intrase atunci în scenă. April era acolo pentru că 
nevasta tipului îşi făcuse o meserie din importul de piese originare 
din Franţa, nu pentru că ar fi avut vreo pasiune pentru mobila 
franceză, ci doar pentru că piesele asta erau: mobile continentale din 
Franţa. Şi scumpe. Şi pentru că se putea lăuda cu sutele de mii de 
dolari plătiţi pentru transport. Femeia habar n-avea ce poseda. Dar 
avusese parte de o licitaţie strict personalizată. 

— Luc, am ştiri proaste, spuse April. 

— Vai, nu! Sună groaznic. 

— Eu aşa văd lucrurile. Nu se va face o licitaţie separată. Bunurile 
din moştenirea lui Marthe de Florian vor fi amestecate cu alte piese. 
Eu am în continuare sarcina de a stabili datele şi stilurile şi creatorii, 
dar istoria e acum mult mai puţin importantă. Nici măcar nu sunt 
sigură că mai am nevoie de restul jurnalului. Mi-ar face plăcere să îl 
citesc, dar nu mai e absolut necesar. 

— E interesant ce-mi spui. 

— Despre licitaţie? Ştiu. E o imensă dezamăgire. Marc şi Olivier 
nici măcar nu m-au consultat cu privire la decizie. De fapt, nici n- 
aveau o asemenea obligaţie. 

— Nu. Nu despre licitaţie. „Moştenirea lui Marthe de Florian". 
Voiai să zici, a doamnei Quatremer, non ? 

— Da. Sigur că da, spuse April, deşi spusese exact ce voise să 
spună de prima dată. 

— Eşti contrariată, constată Luc. Se aşeză şi el pe canapeaua 
acoperită cu blană de jaguar şi îşi încrucişă picioarele cum numai un 
francez zvelt ştie s-o facă. 

— E sediul lor, ei o să aibă comisioanele şi onorariile, spuse April. 



Ei au hotărât că ar fi cea mai economică soluţie, aşa că opinia mea 
nu mai contează. Dar, într-adevăr, sunt contrariată. Consider că ar 
merita ceva numai pentru ea. 

— Dar tabloul? întrebă Luc. Cel care v-a trezit teribil interesul 
tuturor, Bolini? 

— Bol dini. O să-l prezinte într-o licitaţie de tablouri impresioniste 
cu care se deschide sezonul de toamnă. April oftă. Cât se poate de 
tare. 

— Spune-mi, o întrebă Luc, te gândeai cumva la o licitaţie 
personalizată înainte de citirea jurnalului? 

— Ce importanţă mai are? dădu din umeri April. Oricum, am 
început să îl citesc. Mi-e greu să separ lectura de vederea pieselor. 
Este necesară prezentarea lor în ansamblu din punctul meu de 
vedere profesional. 

Muşcându-şi buzele de frustrare, se apucă să cerceteze un joc de 
domino de voiaj de pe o masă alăturată. Mâzgăli „cutie de jocuri din 
fildeş sculptat" în caietul ei. îşi dorea să fie lăsată singură, într-un fel 
însă ar fi fost mulţumită dacă Luc putea să mai rămână. 

— Olivier şi Marc au noroc să te aibă în echipa lor, spuse Luc, 
aplecându-se spre ea. 

— Voi, francezii, ştiţi să flataţi. Oricum, nu te simţi obligat să 
rămâi. M-ai ajutat enorm, dar se pare că nu mai am nevoie de restul 
jurnalului. O să pot descrie destul de uşor piesele şi fără ajutorul lui. 

April se ridică, îşi puse iar pantofii şi se prefăcu interesată de un 
suport din sârmă împletită pentru plante. Gata cu visurile cu ochii 
deschişi, îşi zise. Gata cu imaginile de dansatoare de cancan şi 
elefanţi sau candelabre garnisite cu sâni. April era acolo pentru 
lemn sud-american stacojiu şi mahon şi pentru toate piesele acelea 
masive, grandioase, pe care putea să le vândă fără să le lege de viaţa 


cuiva. 



— Avril, spuse Luc. 

Fără să-l privească, ea continuă: 

— Aş putea să inventez vrute şi nevrute, cum că trebuie totuşi să 
citesc în continuare jurnalul, bombăni ea. Şi o parte din mine chiar 
asta ar vrea. Dar ţi-ai da seama imediat de jocul ăsta, non? Ai fi 
imediat conştient de ce urmăresc. 

— Avril , zise Luc din nou. 

— Aşa că ai scăpat! Nu te mai bate la cap cu jurnalul pisăloaga 
asta de expertă în mobilă. Quel soulagement! Oricum, clienta 
dumitale va fi mulţumită până la sfârşit, vreau să zic financiar. Am 
văzut sute de colecţii de mobilă de-a lungul anilor, dar nimic de 
genul ăsta. Sper să capeţi o parte din plăcintă, sau din croissant sau 
din monsse, am uitat expresia franceză. In tot apartamentul nu e 
nimic de aruncat. 

— Avril , zise a treia oară Luc, dar ceva mai tare. Mai hotărât. Ca 
un ordin. Stop! Ascultă-mă o clipă! 

întinse mâna şi o apucă de tivul rochiei. Deşi de-abia o atingea. 
April se simţi parcă obligată să nu se mişte. 

— Am zis eu că-ţi împrumut jurnalele în funcţie de felul în care 
plănuiţi să faceţi licitaţia? întrebă el. 

— Sunt convinsă că nu te-ai gândit la aşa ceva. 

— Ţi-a spus cineva vreodată că vorbeşti într-un ritm imposibil? 

— Nu, niciodată. Nu îndrăznea să i se uite în ochi. 

— Poţi păstra caietele dacă-ţi face plăcere, îi spuse Luc. Poţi să 
citeşti şi restul. 

— Adevărat? zise April, cu ochii larg deschişi acum, apropiindu- 
se de el. Vreau să zic... nu am cu adevărat nevo ie de ele. 

— Da, dar nu ziceai că poţi să găseşti o explicaţie? în cazul în care 
ţii morţiş? Sunt convins că o să descoperi în ele un amănunt, două 
care să te ajute la stabilirea provenienţei. 



— Ai dreptate, spuse April. Nu pot decât... decât să ajute. 

— Oui. 

April puse o mână pe umărul lui Luc. Era gradul cel mai înalt de 
familiaritate pe care îşi permitea să-l manifeste. Se simţea însă din 
nou instabilă pe tocurile ei înalte, gata să cadă a doua oară în 
dimineaţa aceea. 

— îţi sunt sincer recunoscătoare, îi spuse. Promit că n-am să 
pierd ocazia asta. 

Poate că mai avea o şansă. Trebuia făcută parcelarea, iar când era 
vorba de mobilă. April era neîntrecută. 

— îţi dai foarte multă osteneală pentru mobile, spuse Luc, parcă 
citindu-i gândurile. 

Se rezemă pe coate, aşezându-se mai comod pe canapea. 
Jaguarul. April se cutremură. Te rog fii atent cu jaguarul. 

— Pari foarte... cum să spun, uimită la culme când priveşti 
mobilele astea, spuse el. Dar nu acum. Acum mi se pare că eşti 
nervoasă. 

— Da... cum să zic... canapeaua... nu te superi? Se cutremură 
din nou. Avea impresia că Luc făcea numai ce-i plăcea. 

— Ştii, camera asta, apartamentul ăsta... se strâmbă Luc. Mie mi 
se pare totul cam ţipător. Lipsit de stil. 

— Ţipător? Lipsit de stil? Glumeşti? 

— Nu glumesc niciodată, Avril. 

— Bun, gusturile nu se discută, cum se spune. Doamne sfinte, 
Thebault, nu e nimic ţipător în casa asta. Priveşte. Aici. Sau aici. Şi 
colo. Numai în camera asta sunt patru piese de Prancois Linke. Şi 
astea sunt doar cele pe care le pot arăta cu degetul. 

— Linke? N-am auzit în viaţa mea de el. E drept că nu-i treaba 
mea să fiu la curent cu moda în materie de mobilă. 

— Prancois Linke nu e o modă. Piesele lui definesc La Belle 



Epoque! Sunt aurite, fanteziste, complicate şi întru totul agresive prin 
optimismul lor. 

— Mobile optimiste? 

— Uită-te la acest armoire. April se întinse şi atinse dulapul cu 
palma pe o latură. Marchetăria, detaliile trandafirilor. Nu pare asta 
să arate că banii nu se vor termina niciodată? Că n-o să fie războaie? 
Că timpurile fericite o să ţină o veşnicie? Reflectă tot ce însemna 
perioada asta. 

— Din nefericire, mie nu-mi spune nimic din toate astea. 

— Permite-mi să o spun din nou în termeni pe care să-i apreciezi: 
o piesă comparabilă s-a vândut cu aproape două milioane la o 
licitaţie acum câţiva ani. Iar acesta e într-o stare similară, dacă nu 
mai bună. 

— Două milioane? De ce-ar cheltui cineva două milioane pentru 
un armoire? 

— Cred că dacă cineva are destule case şi jet- uri, are nevoie şi de 
alte domenii în care să-şi plaseze banii. 

— Pare să fi pictat cineva pe el. 

— Da, asta-i marchetăria. Oftatul ei zgomotos putea să fie socotit 
pe bună dreptate bătaie de joc. 

— Văd că e un nud aurit pe dulap, spuse Luc. Asta mă pune pe 
gânduri. 

— Armoire. E un armoire. Şi acolo sus nu e un „nud aurit". E 
Minerva, zeiţa înţelepciunii. 

— Zeiţa înţelepciunii într-un dormitor? Stupid. 

— Stai aşa, pun pariu că o să găsesc o piesă pe placul cuiva lipsit 
de o doză firească de optimism, ceea ce pare să fie boala ta. April 
trecu peste nişte teancuri de ziare vechi. Da. Iată. Până şi un avocat 
ţâfnos poate să aprecieze o pendulă vintage. Nu-i aşa că e perfectă? 
Ce vrea să zică privirea asta? Cui nu-i place o pendulă vintage" 



April sări înapoi peste ziare şi se precipită spre colţul opus al 
camerei. îi arătă patru cuţite şi un pistol, dar Luc nu se arătă 
impresionat. Asta o surprinse. îşi închipuia că oricărui bărbat îi 
plăceau armele. 

începând să ghicească încercarea la care era pusă, scoase un 
zâmbet şi se repezi în alt colţ. îi arătă o pereche de oglinzi asortate, 
cu rame aurite (oglinzile nu prea sunt convingătoare) şi un bureau de 
dame. L-ar fi convins pe Troy să i-1 cumpere ei, dacă ar fi fost sigură 
că vor continua să coabiteze. Cu acest birou obţinu totuşi o reacţie 
de la Luc, care, imaginându-şi că biroul era o femeie în patru labe şi 
că un bărbat scria pe spatele ei, găsi că imaginea era de tot hazul. 

Luc rămase până la sfârşitul zilei şi o ascultă pe April ţinându-i 
prelegeri despre calităţile remarcabile ale mobilelor doamnei de 
Florian. îi făcea bine să aibă pe cineva cu care să discute amănunte 
despre lucrurile din acel apartament. Desigur că Luc se uita din 
când în când dacă n-are mesaje pe mobil şi ridica ochii în tavan când 
April folosea pentru a mia oară cuvântul „excelent", dar ei nu-i 
păsa. Cineva asculta. Uneori nici nu era nevoie de mai mult. 


Capitolul XXIII 

Parcă trecuseră doar câteva minute, însă orele fugiseră una după 
alta. Luc rămăsese bine instalat pe canapeaua acoperită cu blană de 
jaguar şi doar din când în când (dacă nu se încrunta April la el), se 
întindea pe patul lui Marthe. între timp. April dansase prin 
dormitorul principal şi prin camerele alăturate. Lăuda lucrurile din 
jur şi nota amănuntele tehnice. 

April încerca să insufle viaţă în fiecare obiect. Găsea la repezeală 
o istorie pentru fiecare gravură, pentru orice trăsătură de penel. 



aurituri sau pentru pietrele încrustate. Luc îi prindea privirea din 
când în când, iar ei îi sclipeau acum ochii. El părea fericit să 
înregistreze tot ce i se spunea. 

Când i-a sunat telefonul la cinci fără zece. April aproape că uitase 
de el. Cu o mişcare vioaie (April nu se manifesta aproape niciodată 
aşa), traversă dintr-un salt camera şi-şi căuta mobilul în fundul 
genţii. 

„TV3" o anunţa ecranul. Era bărbatul ei, Troy Vogt III. 

— Cred... ăăăă... Privea ţintă la telefon. Cred că nu răspund la 
apelul ăsta. 

— Te rog să nu refuzi apelul din cauza mea. Luc se ridică de pe 
canapea, blana de jaguar se lustruise şi se mototolise în locul în care 
stătuse aşezat mai toată ziua. N-ai atins nici măcar o singură dată 
telefonul de când am venit eu. Fără îndoială că lumea încearcă să te 
contacteze. 

— Prea târziu, spuse April făcându-se că apasă pe butonul 
„răspunde". S-a oprit. O să mă sune el mai târziu. 

— Aha, zâmbi Luc. El. Soţul, presupun? 

April îşi drese glasul. 

— Da, zise ea. Cred că el era. 

— Celebrul soţ. Troy Vogt. 

— Stai aşa. Ai auzit de el? 

— Sigur. Le gr and m'sieur. 

— El, o persoană importantă? Nu ştiu să fie aşa ceva. 

— Aşa se zice pe Google. 

— Sunt convinsă i-ar plăcea lui să fie considerat aşa, bombăni 
April. 

— Aş fi curios să ştiu, zise Luc cu zâmbetul lui ironic, 
întotdeauna ironic. Cum de s-a întâlnit o drăguţă expertă în mobilă 
cu acest grand m'sieur! V-aţi încrucişat prin aceleaşi cercuri? 



— Nici gând. Ne-am cunoscut de fapt la Paris. 

— La Paris? Quel choc! Doi americani să se descopere în acest 
imens oraş? Câte şanse erau? 

— Destul de multe când iau amândoi acelaşi avion spre State. 
Bun, atunci cred că ne vedem mâine? Sau mai târziu, în cursul 
săptămânii? 

— Prea o iei iute, spuse el. Sunt în culmea curiozităţii. Cine a 
cucerit inima unei fermecătoare experte în mobilier continental? 
Cum s-a întâmplat? El te-a abordat? Sau a fost invers? Ce tot zic eu 
aici? Sigur că el a fost cel care a făcut primul pas. Ce ţi-a spus? 

— A întrebat cum mi se pare vinul. Bun, ai terminat cu 
întrebările, monsieur Thebault? Pot să aranjez să stai de vorbă cu el la 
telefon dacă vrei să-l cunoşti mai bine. 

— Aha, înţeleg. Doamna are treabă până peste cap cu atâtea 
întrebări. Okey-dokey. 

— Okey-dokey? Sună caraghios cu accentul dumitale. 

— Non. Greşeşti. Totul sună mult mai bine cu accent franţuzesc. 
Luc îi întinse o mână. Fii fără grijă. Am terminat cu tortura pe ziua 
de azi. Putem lăsa discuţia despre le grand m'sieur pentru altădată. 
Pentru moment, mulţumesc pentru minunata instruire. A fost un 
adevărat cadou. 

— Oricând doreşti, monsieur Thebault, spuse April întinzându-se 
spre mâna lui întinsă. Era însă dezamăgită că nu-i propune cele 
două pupături pe obraji. Probabil că tot mişcând mobilele de colo- 
colo transpirase şi nu putea să pretindă mai mult. îşi mirosi discret 
subsuoara stângă şi primi strângerea de mână a lui Luc. 

— Iar acum, zise el, păstrându-i palma într-a lui, mergem să 
mâncăm? 

— Pardon? spuse April trăgându-şi mâna şi lăsând-o să atârne. Se 
înroşise toată. 



— Ai planuri pentru masă? întrebă el. 

— Masă? 

Oare... O invita să iasă împreună? Nu, imposibil. Omul se arăta 
pur şi simplu prietenos, hotărî ea, deşi asta nu părea să fi fost 
purtarea lui caracteristică de până acum. 

— Da, masă, spuse el. 

— Masă? repetă ea. Masă ca să mâncăm ? 

— Da, cred că am ajuns amândoi la concluzia că vorbesc de masă. 
Doar trebuie să şi mănânci, non ? 

April izbucni în râs. 

— Bine, merci beaucoup. E o invitaţie simpatică, dar am prea mult 
de lucru. Pot să păstrez invitaţia? 

— S-o păstrezi? 

— înseamnă că nu pentru astă-seară, ci pentru altădată. 

Zâmbi şi el, amuzat. 

— Bine, am înţeles. Atunci o lăsăm pe altădată? 

— Da, da, neapărat! 

— Poate că ar trebui oricum să-ţi suni bărbatul, spuse el, cu un 
ton brusc mai rece. Doar nu vrei să se îngrijoreze. 

— Ha! râse April. Aşa e, ai dreptate. Nu se îngrijorează el 
niciodată, dar cu siguranţă că moare de curiozitate să-i povestesc 
despre dormitorul principal. Data viitoare, Luc. O să mergem la 
masă data viitoare. 

Se întoarse spre interiorul apartamentului, unde o aşteptau, într- 
adevăr, ore întregi de muncă. înainte să poată gândi măcar cuvântul 
„birou". April simţi cum o cuprind de umeri două mâini care o 
întorc în cealaltă direcţie. Se trezi cu cămaşa de in a lui Luc la 
nivelul ochilor. 

— Nu se spune aşa la revedere, zise el, dându-i drumul. Dacă 
madame nu se supără, şi aici Luc făcu o plecăciune amuzantă, e 



necesară o despărţire mai puţin oficială de avocatul ăsta neglijent 
care ţi-a mâncat ziua. 

— Vai, cum aşa, nici gând, spuse iute April, înroşindu-se şi mai 
mult cu fiece secundă. Eşti, cum să zic, cea mai puţin neglijentă 
persoană pe care o cunosc. 

— Cauţi să mă flatezi. 

Luc se îndreptă, apoi se aplecă să o sărute pe fiecare obraz. 

— Pe curând, Avril, spuse el şi îi făcu cu ochiul. 

Pe când Luc se îndepărta. April se surprinse zâmbind, ba chiar 
având un regret în suflet. De ce nu acceptase invitaţia lui la masă? E 
adevărat că încrederea ei în Troy se ştirbise, dar în ea însăşi avea 
toată încrederea. Să iei masa cu un coleg se întâmpla tuturor celor 
care munceau împreună. Aşa că de ce oare simţise cum o cuprinde 
brusc o emoţie? De ce îi era oare frică? 


Capitolul XXIV 

Cu totul surprinzător, refuzul invitaţiei lui Luc o făcuse să se 
simtă părăsită şi fără niciun rost. De ce spusese nu? Ce altceva avea 
de făcut? încă o noapte jalnică în pat, ameţindu-se cu vin de 
Burgundia şi mâncând brânză Vacherin Mont d'Or? 

Fusese întru totul satisfăcută seara trecută, capul greu de 
dimineaţă şi ghiftuiala cu brânză arătau limpede că nu era totul 
pierdut. Totuşi, era la Paris. Nu mănânci în pat când eşti la Paris. Ieşi 
din casă, explorezi, vii acasă cu maşina la ora la care de obicei se 
doarme. De obicei faci aşa ceva împreună cu altă persoană, iar April 
chiar asta ar fi putut face dacă n-ar fi reacţionat atât de iute, atât de 
negativ, împotriva primului impuls. 

De la scara de intrare se vedeau cinci cafenele. Ea o alese pe cea 



cu copertină portocalie. Numele nu i se vedea, iar meniul era înscris 
afară pe o tăbliţă, acesta ar fi fost ansamblul detaliilor pe care le-ar fi 
putut da cuiva care căuta locul acela. April intră pe uşă cam pe la 
şapte şi jumătate, şocant de devreme pentru un parizian care ia 
masa de seară. îi era foame, iar oboseala era o scuză bună ca să 
treacă peste orice obiceiuri. 

Cafeneaua era micuţă, un local drăguţ, tipic, cu vreo zece mese, 
cum se găseau prin toate cartierele. April se apropie de chelneriţă şi- 
i spuse că dorea o masă pentru o persoană. Aceasta se uită peste 
umărul stâng şi oftă din greu, deşi nouă din zece mese erau libere. 
April mormăi ceva despre o gustare rapidă, iar ea oftă din nou, 
apucă un meniu şi se îndreptă spre mese. April o urmă, dar parcă 
nu era reacţia pe care ar fi trebuit să o aibă. 

Femeia o instală lângă alţi doi clienţi, un cuplu în vârstă, care, 
deşi nu arătau neapărat a turişti, după o privire scurtă la felul în 
care erau îmbrăcaţi, i se părură americani. Fără să-şi dea osteneala 
să tragă cu urechea, află că veniseră pe jos de la operă şi aleseseră 
cafeneaua bazându-se pe o recomandare a unei prietene acum 
moarte, care trecuse pe-acolo cu vreo doisprezece ani în urmă. 
Cuplul nu se gândise să verifice dacă era acelaşi local sau altul, 
situat la aceeaşi adresă. Oricum, lui Petty Perkins îi plăcuse locul. 

Chelnerul a avut nevoie de vreo zece minute ca să-i remarce 
prezenţa. în aşteptare. April se tot fâţâise pe scaun neştiind ce să 
facă şi se străduise să nu le ceară vecinilor să guste din viţelul lor. 
Nici măcar nu aveau de gând să-l termine? 

April îşi consultă telefonul, rulând pe ecran notele din ziua 
respectivă. Apoi revăzu apelurile ratate. Unul dintre ele era cel de la 
Troy, însă April nu se simţea pregătită să-l sune. Scoase în schimb 
un teanc de foi din geantă şi se apucă de lucru. 

— Bonjour, mademoiselle, îi spuse chelnerul şi căscă. Qne vonlez- 



VOllS ? 


— Bonjour, răspunse April, zâmbind cu gura până la urechi. 

— Que voudriez-vous? o întrebă el din nou. 

— Le filet de bceuf. Muşchi de vacă. Da. Cea mai corectă alegere. 
April savura deja gustul cărnii pe limbă. A point, s'il vons plaît. 

— Ponr commencer? 

— A... da. Une cassolette d'escargots. 

— Cassolette d'escargots ? spuse el şi râse zgomotos. Caraghioasa 
asta de americancă comanda melci? April nu era timidă într-ale 
gastronomiei. Da, ea mânca melci. Şi mai mânca şi ficat, şi 
măruntaie, şi orice s-ar fi îndurat francezii să-i arunce în cale. 

— Oui, răspunse April cu un zâmbet şi mai larg. Une cassolette 
d'escargots, s'il vons plaît. De asemenea... hmm... Vittel sau Evian. Se 
mai gândi un moment. Et du vin, o sticlă de... Georges Duboeuf 
Cotes du Rhone, 2007. Merci beauconp 

— Tres bien. Chelnerul se holbă o clipă la ea. Merci. 

Luă meniul şi îşi târşâi paşii spre bucătărie. April oftă şi se uită la 
teancul de descrieri de obiecte care erau mai puţin atrăgătoare decât 
cu puţin timp în urmă, când n-o cunoştea încă pe Marthe. Din 
păcate, mai erau şi alte licitaţii decât cea a lui Marthe, iar Birdie o 
bătea la cap să termine chestiile referitoare la State. Paris sau nu. 
April avea anumite obligaţii, şi dacă voia să-şi păstreze felul în care 
era apreciată, trebuia să citească toate astea înainte de terminarea 
zilei de lucru la New York. Putea să-l sune pe Troy mai târziu. 

în vreme ce chelnerul deschidea o sticlă de Georges Duboeuf pe 
măsuţa pusă alături. April îşi revizui descrierile. Mâzgăli pe 
margine câteva comentarii şi îi trimise lui Birdie diverse cereri de 
aprofundare a cercetărilor. Birdie îi înapoie răspunsurile, ba chiar şi 
câteva detalii pe care April nu se gândise să le ceară. Când Peter 
spusese că biroul ei trebuie să furnizeze o duzină de cataloage. 



întregul birou era în joc. Birdie muncea mult mai mult decât ar fi 
fost cazul pentru salariul şi postul ei. 

„Te-ai descurcat perfect", i-a scris April. „Ca întotdeauna. Meriţi o 
promovare". 

„Nu-mi trebuie nicio promovare. Prefer să rămân în culise. Iar 
dacă facem o treabă căcăcioasă, numai TU eşti dată afară." 

April zâmbi. încerca să scrie ceva cu haz, când primi un nou 
mesaj. De data asta nu era de la Birdie. 

„Hei", citi ea. „Ai un minut?" 

„Hei?" spuse April cu glas tare. Hei?? 

Vecinii de masă tocmai încercau să iasă din locul acela strâmt. 
Rămăseseră în aşteptare, se întrebau dacă femeia asta părăsită, 
singură, încerca să intre în vorbă cu ei. Se întrebau dacă să plece 
încetişor sau să urmeze o linie în zigzag, ca atunci când încerci să 
scapi de atacul unui aligator. Erau din Florida, îi auzise April 
zicând, probabil că erau obişnuiţi să se ferească de creaturi potenţial 
primejdioase. 

— Nu vorbesc cu dumneavoastră, le spuse April celor doi şi arătă 
spre BlackBerry. Eram la telefon. 

Cei doi din Florida zâmbiră cam strâmb şi ieşiră glonţ din 
restaurant. 

Hei. 

Idiotul de Troy. 

Cui îi zicea el „hei"? Doar nu soţiei lui, că era ea pe jumătate 
despărţită de el. Sau nu. Nu era un salut adresat cuiva pe care 
juraseşi să-l iubeşti până moartea te va despărţi de el (sau cei care se 
ocupau de mediul înconjurător). Hei. Putea să-şi înfigă hei-ul lui 
drept undeva. 

„Hei şi ţie", scrise ea furioasă. 

„Bine. înseamnă că eşti acolo", scrise el rapid, cu toate literele la 



locul lor, aşa cum trebuie, fără abrevieri, totuşi cumva impertinent. 
„Ai un minut?" 

„Sunt la masă", scrise ea, apoi se opri. 

Ridică ochii şi-l văzu pe chelner venind spre ea, cu o farfurie în 
mână. Deşi boeuf -ul era mic, nu mai mare decât o cutiuţă de agrafe. 
April simţea mirosul cărnii de la distanţă de câteva mese. Telefonul 
mai vibră de câteva ori dar ea nu se mai uită la el. Chelnerul îi puse 
farfuria în faţă şi adăugă rânjind: „Bon appetit!" 

„Nu pot vorbi acum", scrise, „sună mai târziu". 

April aruncă telefonul în geantă şi începu să muncească de zor la 
felia de boeuf. Brânza din seara trecută nu fusese rea, dar pentru asta, 
pentru asta merita să te deplasezi la Paris. Bine fript pe dinafară şi 
crud pe dinăuntru, n-avea nevoie de cuţit să fie tăiat. Nici de 
mestecat nu prea era mare nevoie. Carnea era aşa de bună, încât 
putea s-o considere desert. Cum se făcea oare că muşchiul de vacă şi 
ciocolata nu făceau parte din aceeaşi familie? Păreau să fie cel puţin 
veri primari! 

Pierdută în mica ei lume plină de carne bună. April nici nu 
observă că orele înaintau, întâi spre 9.00, apoi spre 9.30. între timp 
apăruseră mulţi clienţi, oameni care o cunoşteau pe chelneriţă sau 
pe proprietar. La 9.37 chelnerul îi aruncă nota de plată fără s-o mai 
întrebe dacă vrea un desert. Fusese binevenită, dar acum, în mod 
oficial, nu mai era. 

După ce semnă bonul, încurcată cu privire la maniera 
continentală de a lăsa bacşiş. April îşi adună lucrurile şi ieşi afară în 
noaptea răcoroasă de primăvară. Trase adânc aer în piept şi se simţi 
pe loc copleşită de emoţie. Era ora magică a oraşului. Lampadarele 
sclipeau. Cerul era violet. Perechile treceau braţ la braţ. 

Deşi pe ea n-o ţinea nimeni de braţ, îşi dădu seama că zâmbea. Şi 
asta în ciuda faptului că îi era în primejdie căsnicia. In ciuda faptului 



că slujba ei părea dintotdeauna să fie cumva sub semnul întrebării, 
chiar dacă de fapt nu era. Se mai gândea şi la familia ei din 
California, care trecea atât de des prin greutăţi, încât nici n-avea rost 
să se mai îngrijoreze. Cu toate astea în cârcă. April dorea să strige în 
gura mare că avea mare noroc. Era acolo. Era din nou la Paris. O 
clipă ar fi putut chiar să pretindă că nici nu-1 părăsise vreodată. 


Capitolul XXV 

în vreme ce urca apăsat scara până la apartamentul ei de la etajul 
trei, încă beată de parfumul oraşului şi probabil că şi din cauza 
mâncării şi a vinului, i-a sunat telefonul. Troy, mai mult ca sigur. 
Promisese să-l sune după masă, dar de fapt nu planificase deloc 
când şi cum, sau ce să-i răspundă la mesaj. 

Hei. Nu era chiar felul cel mai dezagreabil în care un bărbat se 
adresează soţiei sale. Totuşi o înfuriase. Oare rămăsese atât de puţin 
între ei? Sau poate atât de mult, atât de multe cât să-l facă pe celălalt 
s-o ia la goană? Terenul de mijloc era acum doar un „hei"? înviorată 
de vinul băut şi de furie. April răspunse. 

— Alo, zise ea, strângând uşor din dinţi. Troy, ascultă, îmi pare 
rău că... 

— Nu e Troy! răspunse o voce melodioasă. E cineva mai bine 
decât soţul tău plicticos! Sunt eu! 

— Aaa, salut! 

April zâmbi şi descuie uşa. Era Chelsea, cea mai mare dintre 
fetele ei vitrege, cea cu păr blond, ochi albaştri şi nas pistruiat. Deşi 
Chelsea avea acum şaisprezece ani şi îşi machia pistruii cu o tonă de 
fard. April o vedea tot ca la şapte ani, când o cunoscuse. în afară de 
câteva motive întemeiate pentru care nu voia să aibă copiii ei. April 



se mai întrebase şi dacă o a doua serie de odrasle de-ale lui Troy ar 
putea măcar să intre în competiţie cu prima. în definitiv, s-ar angaja 
fiecare cu jumătate din gene, iar lui April i se părea că genele ei n-ar 
putea produce decât nişte versiuni spălăcite ale fetelor lui, Chloe şi 
Chelsea. 

— Nu m-am uitat cine sună, spuse April închizând uşa în spatele 
ei. Ce mai faci? Ce mai e pe la New York? 

— Tu nu verifici niciodată cine te sună. Oricum... La New York? 
Te rog frumos! De ce să vorbim de aşezări provinciale pierdute la 
capătul lumii când tu eşti în Franţa? Doar ca să mă necăjeşti! 

— Pentru că tu ai fost făcută să trăieşti la Paris, nu-i aşa? Auzi, 
aşezări provinciale, pufni ea. Nu sunt de acord, dar, cum i-am spus 
lui taică-tău, dacă mai sunt aici când iei vacanţă, eşti bine-venită. 
Poţi să-ţi părăseşti provincia îndepărtată şi să vii încoace. Mi-ar face 
o mare plăcere să te primesc. 

— Poţi să mă crezi că de când mi-a spus tata, nu încetez să mă bat 
în direcţia asta. Dar trebuie convinsă Su-s-a-a-a-nn-ah, spuse Chelsea 
lungind numele mamei ei. Iar ea nici nu vrea s-audă. Zice: Nu te 
duci la Paris neînsoţită, Missy! 

April scutură din cap, aruncă din picioare pantofii cu toc şi îşi 
puse geanta pe canapea. 

— Sunt convinsă că aş putea să joc eu rolul de însoţitoare, spuse 
ea, mergând prin apartament. April întinse mâna spre întrerupător, 
dar şi-o retrase imediat. Se vedea bine în casă de la felinarele din 
stradă care sclipeau prin fereastra mare cât peretele. Deşi dacă 
maică-ta nu acceptă aranjamentul, nu prea am ce face. 

April înţelegea care era motivul: femeia asta n-a avut niciodată 
copii! De câte ori spusese asta Susannah, atât pe la spatele ei, cât şi 
în faţă? Cu o contribuţie genetică cu rezultate mai puţin arătoase sau 
nu. April avea câteodată chef să procreeze doar ca să demonstreze 



că nimic n-o făcea pe Susannah atât de specială. Femeile fac copii în 
fiecare zi, fie că sunt sfinte, fie că se droghează. Desigur că doar ca 
să le închizi gura fostelor neveste nu era un motiv de adus pe lume o 
altă fiinţă umană, dar uneori era tentant. 

— Ai putea tu să vorbeşti cu ea? o rugă Chelsea. Sau cu tata? 

— încerc, dar... 

— Nu înţelegi! E chiar mai rău decât să-mi interzică Parisul. Ne 
duce să stăm în jalnica aia ţară din deşert a lui Armând cam toată 
vara. Bătrâna vrea probabil să ne împingă într-un măritiş aranjat sau 
în cine ştie ce alt rahat. Iar Armând o să ne pună să purtăm burka. 

— Zău? O să facă una ca asta? 

— Presupun. Chelsea a oftat adânc. Hai s-o lăsăm baltă. Uită ce 
ţi-am spus. Cred că Susannah n-are să cedeze în niciun caz. 

— Bun, dar cu taică-tău mai vorbesc o dată, spuse April. Efortul 
din ultimul tranşeu. 

— Baftă! Ştii, el e ultimul care s-o convingă să facă ceva. 

— Poate am formula altfel cererea. Nu drept o vacanţă. Ceva cu 
mai mult sens. Cu nota pe care o ai tu la istoria artelor... Tot un zece 
ai, nu? 

— Sigur că da, mă mir că mă mai întrebi! 

— Cu nota asta şi cu un stagiu la mine la birou în vacanţa de 
primăvară, poate o convingem pe maică-ta că e vorba de o 
experienţă educativă. Mi se pare că susţine acest interes. Şocant, dar 
April nu adăugase „aş putea să aranjez să participi la vreun curs, 
două la Sorbona". 

— Vai, Doamne, urlă Chelsea. Eşti răutăcioasă! O să mă faci să 
plâng! Hai, încearcă să vorbeşti cu ea, dar o cunoşti. Susannah nu se 
răzgândeşte. Niciodată. 

— Nu, încuviinţă April. Ai dreptate. 

April dorea ca Chelsea să vină, dar nu într-atât încât să se 



războiască cu Susannah, nu într-atât încât să o audă plângându-se în 
următorii zece ani că o ţipă rea şi fără copii a încercat să distrugă 
planurile familiei ei de a face o excursie în Orientul Apropiat. 

— Aşadar, ce-i nou? întrebă April, grăbită să încheie discuţia 
despre Susannah. Cum Chelsea şi Chloe intrau în adolescenţă, 
scopul ei era să menţină un contact apropiat cu ele fără să facă apel 
la resentimentele comune împotriva lui Susannah drept forţă 
unificatoare. Ca orice scop adevărat, şi acesta părea imposibil de 
atins. 

— Ce e nou? repetă Chelsea. Nu mare lucru. Oftă iar, de data asta 
cu lehamite, nu cu exasperare. 

„Tu m-ai sunat, drăguţo", îi venea lui April să-i spună. 

— Hmm, bine. M-ai sunat cu un scop precis sau doar ca să stăm 
de vorbă? 

April se opri în uşa dormitorului şi se dezbrăcă. Camera asta nu 
avea un perete din sticlă, dar tot avea o fereastră, iar ea era goală şi 
luminată din spate. In picioare în uşă. April se gândi la spectacolul 
pe care-1 puteau vedea cei din stradă şi constată că nu-i păsa. Era în 
regulă să fii un pic mai goală aici, în al nouălea arondisment. 

— Cred că şi una, şi alta, răspunse Chelsea. Dar mai cu seamă am 
un motiv. De fapt trei, dacă vrei să mă asculţi. 

— Bien sur! zise April fericită. începea să se simtă ca pe un vapor 
în tangaj din cauza stărilor sufleteşti ale lui Chelsea. Spune tot! 

— Bine, mai întâi am primit pozele trimise. Şi, Doamne sfinte, ce 
nemaipomenit e portretul ăla! Cât de frumoasă era Marthe de 
Florian! 

Chelsea iuţise iar vorba. Doamne sfinte, în ce hal pendula 
personalitatea dramatică la fetele astea! April încercă să-şi 
amintească dacă aşa era şi ea la şaisprezece ani. 

— Ştiu, spuse April, zâmbea şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. Se 



pronunţă însă „mart". 

— Mart. Interesant. Ei bine, tabloul ăla e ceva extraordinar. 

— E vorba de un maestru, încuviinţă April. 

— Auzisem de Boldini, dar vag. Mi-am propus să mă duc la 
Metropolitan când o să fiu liberă, dar nu au nimic de el. Ce porcărie! 

— Mai tot ce-a pictat e în colecţii particulare. 

— Aşa am înţeles şi eu. Aoleu! Trebuie să plec într-o secundă. 
Sunt chemată. Bun. A doua întrebare. Trebuie să ştiu la ce muzeu te- 
ai dus prima oară când ai ajuns la Paris? Să-mi povesteşti tot ce e 
mai interesant. Dar în sistemul Sparknotes, că zău trebuie să plec... 

— N-o să fie greu, îi spuse April. Pentru că n-am fost decât în 
apartamentul lui Marthe de Florian, dar, de fapt, e aproape cel mai 
bun muzeu în care am pus vreodată piciorul. 

— Vai, nu-mi vine să cred că eşti la Paris şi priveşti lucrurile alea 
uimitoare toată ziua, zi de zi, în vreme ce eu trebuie să-mi petrec 
vacanţa de vară tocmai la naiba-n praznic, în Gaza. 

April lăsă să-i scape un chicot. 

— Vai, spuse iar Chelsea. OK, al treilea şi ultimul motiv pentru 
care te-am sunat e că vreau să te rog să te vezi cu un tip pentru o 
geantă. 

— Ah, exclamă April. Râdea de-a binelea. Ştiam eu. Mă întreb 
chiar dacă îţi pasă cu adevărat de muzee. 

— Cum să nu, sigur că-mi pasă! ciripi Chelsea. îţi jur! 

— Aha. Ia spune, ce tip şi ce geantă? 

— Bun, poate că mai mulţi ţipi şi mai multe genţi. Mai întâi 
Goyard. 

— Ce-i asta? spuse April. Cum se scrie? 

— N-ai auzit de Goyard? Hmm, trebuie să mai ieşi şi tu din casă! 
Dar stai liniştită, am căutat eu adresa. E la numărul 233, pe rue Saint 
Honore. Cunoşti? 



— Da. 

April se întoarse spre birou. Luă un creion. Goy-yar. Sau era de 
fapt „Goyard" şi dicta Chelsea prost? April le ajutase pe amândouă 
fetele la franceză, dar ca tot ce le spui adolescenţilor, habar n-ai ce 
vor reţine. 

— Ai zis G, O, Y... începu ea. 

— Aşa. Mai întâi vreau poşeta pentru weekend Croisiere. Intr-o 
culoare, ştii, ceva frumos, dar nu prea ţicnit. Nu ce se vede la New 
York. Şi, zău, în niciun caz ceva ce-ai văzut deja copiat. 

— Nu cred să fiu persoana cea mai potrivită care să-şi dea cu 
părerea despre ce se vede la New York. N-aş dori să te pun în vreo 
încurcătură cumpărând o poşetă de vreo mie de dolari pe care s-o 
mai aibă cineva sau una care. Doamne fereşte, a fost deja copiată. 

— O mie de dolari? râse Chelsea. M-ai omorât! Nu costă o mie de 
dolari! 

Râsul ei, îşi zise April, nu era probabil provocat de faptul că 
alesese drept exemplu un preţ prea ridicat. 

— După asta vreau trusa de toaletă Sardaigne din piele aurită. E 
cu pânza creată de Goyard, ştii? 

— Nu. 

— Te descurci tu. Şi vreau iniţialele mele pe amândouă. Culoarea 
care arată cel mai bine. Tu decizi. Şi dacă ai nişte timp, trebuie să 
intri şi la Moreau, mor, mor, mor să am o Diligence Pochette. Intr-o 
culoare vie, cum ar fi turcoaz? Vreau să zic, e ca un portofel. Se 
presupune că te amuzi când o porţi, înţelegi ce vreau să zic? 

Deşi suna ca ceva foarte puţin dăunător. April ştia din experienţă 
că o pochette de genul cerut de Chelsea putea să coste până la trei mii 
de dolari. 

— Cred că am pierdut şirul, zise April, care nu mai ţinuse ritmul 
notiţelor şi se împotmolise pe undeva pe la geanta pentru weekend. 



— O să-ţi trimit un mesaj cu toate detaliile. 

— Nu te-ai putea mulţumi doar cu ceva de la Louis Vuitton sau 
în genul ăsta? 

— Louis Vuitton? Chelsea dădea impresia că se îneacă. E atât de 
banal. April. 

— Vezi, n-ai cum să te bizui pe mine să-ţi aleg geanta potrivită. 

— Hmm, făcu Chelsea. E-adevărat că tu ai un stil clasic. Dar 
gustul tău merge un pic spre utilitar. 

— Vai, mulţumesc! Vezi, de-aia am nevoie să fii cu mine. Am 
putea petrece tot weekendul la Galeries Lafayette. Sunt convinsă că 
ţi-ar plăcea. 

— La galerii? Capcană pentru turişti. în primul rând m-aş duce la 
L'Eclaireur. 

April râse. 

— Ştii prea multe despre shopping la Paris pentru cineva care n-a 
fost pe-aici niciodată. 

— Ştiu, nu-i aşa? Numai că toate talentele mele sunt inutile. Fir'ar 
Susannah să fie! Apropo de ea, Chloe a avut prima ei întâlnire. Să 
nu cumva să-i spui ei ceva, pentru că o să sară în sus. 

— Nu, zău? Nu ştiu de ce sunt aşa de surprinsă. 

în mintea lui April, Chloe era o fetiţă de şase ani, nu de 
cincisprezece. Cu genunchii juliţi şi plini de coji. Cu părul ca firele 
de pai. Ce soi de bolnav mintal putea să fie interesat de o fetiţă? 
Răspunsul e, desigur, evident: orice adolescent. Frumuseţea lui 
Chelsea sărea în ochi, însă amândouă fetele erau la fel de frumoase 
cum erau părinţii lor. 

— Poate că eşti surprinsă pentru că, la fel ca mine, credeai că e 
lesbiană. 

— Chelsea! Nici nu mi-a trecut prin cap! 

— Oricum, ca o fantastică soră mai mare ce sunt, am zis c-a fost 



cu mine, pentru că Susannah zice jură întâlniri înainte de şaisprezece 
ani. Şi adaugă degetul arătător care se mişcă de la dreapta la stânga. 
Dar nu te speria. A fost o chestie total inocentă. Să ştii că n-aş lăsa-o 
pe Chloe să intre în cine ştie ce combinaţie. Am grijă de ea. 

— Sunt convinsă că ai, spuse April, gândindu-se la toate ocaziile 
în care Chelsea se folosise de sora mai mică drept alibi de câte ori o 
lua ea razna (sau era doar suspectată). 

— L-am cunoscut şi eu, continuă Chelsea. E-n regulă... Un puţoi 
drăguţ. E la Poly Prep. în Brooklyn. Şi face arte interpretative. Nu 
ştiu, ceva de genul ăsta. E destul de simpatic. Dar face şi boacăne. 
Şi... Au, am încurcat-o. Stai o clipă. 

April aşteptă, auzi paşi, apoi o mână pusă peste receptor care însă 
nu estompa decât prea puţin sunetul. 

— Saluut, zise Chelsea. De ce dai buzna în camera mea neinvitat? 
N-ai voie să faci asta! Trebuie să-mi laşi posibilitatea să fiu singură, 
pentru că sunt o adolescentă nesigură pe mine. Şi încerc să-mi 
găsesc drumul în lume. S-ar fi putut să am în mână o cutie de 
tampoane sau cine ştie ce altceva. N-ai auzit nimic din ce-a zis 
Susannah? No bueno, padre. No bueno. 

Padre? Stomacul I se crispă nervos. April nu se aşteptase ca 
Chelsea să fi fost la Troy. Nu îşi dădea bine seama ce zi e şi ce se 
putea întâmpla acasă, la New York, în absenţa ei. Cum tatăl şi fiica 
se ciorovăiau, degetul i se apropie de butonul de întrerupere. Poate 
că trebuia să închidă. Poate că era mai bine pentru toţi dacă 
întrerupea conversaţia, înainte să fi fost cineva rănit, să dea de vreun 
necaz sau să înceapă Troy să ţipe. 

Cu pleoapele strânse, îşi mişcă degetul şi mai aproape de butonul 
de închidere. Ce uşurată s-ar simţi dacă ar închide! Să-l lase acolo, în 
aşteptare, să se mire că tot nu l-a sunat. 



Capitolul XXVI 


— Cu cine vorbeşti? voia Troy să ştie. 

Ea tot nu închisese. Pendulând între agonie şi frică. April 
rămăsese pe fir. Poate pentru că se gândea la Susannah şi o fărâmă 
din inima ei se înmuiase la gândul acestei femei educate, frumoase, 
cu limba ascuţită. Fusese şi ea în locul lui April cândva, poate că nu 
în acelaşi fel, dar probabil tot aşteptând să se întâmple ceva, 
întreb ându-se câtă vreme o să mai reziste alături de Troy. 

— Nu-i deloc treaba ta, sări Chelsea cu gura. 

— E momentul să-nchizi. Te tot aud chicotind şi înjurând. Trebuia 
să-ţi faci temele. Pentru numele lui Dumnezeu, Chelsea, cum crezi 
c-o să intri la facultate? Graţie farmecului şi frumuseţii? Nu aşa 
merg lucrurile. Iar eu n-am să-ţi pun nicio pilă. Nici nu mă gândesc! 

— Vai, tată. Las-o mai moale. Vorbeam cu April. Apreciez 
încrederea pe care o ai în mine. 

— April? E-n regulă. Tu du-te şi fă-ţi temele la fizică. 

Ei i se făcu pielea de găină. îşi imaginase o clipă că el o să închidă 
pur şi simplu telefonul şi se blestema că n-o făcuse ea mai întâi. 

Se auzi fâsâitul telefonului trecut dintr-o mână în alta. 

— Mda. Am auzit. Pa, April! strigă ea. O să-ţi trimit un mesaj cu 
privire la genţi! 

— Pa, Chels, şopti April. 

Stomacul i se crispă din nou. Dacă ar fi fost să divorţeze, care 
erau drepturile ei cu privire la fete? O să poată să ceară un drept de 
vizită fără să pară nerezonabilă? Se întrebă când avea să le mai vadă, 
dacă era să le mai vadă. 

— April, repetă el, cu glasul tulburat. Erai la un dineu? întrebă 



Troy direct, fără vreun salut, fără măcar un „hei". De-aia n-ai 
răspuns? 

— Mda, da, spuse April şi râgâi uşor, gustul de carne şi de Cotes 
du Rhone îi rămăsese undeva în gât. 

— Lung dineu. Data viitoare poate-mi dai şi mie un telefon scurt? 

— îmi pare rău. Nu m-am gândit că era ceva important. 

— Nu m-am gândit că eu nu sunt important. 

— Nu asta am vrut să spun. 

— Bun, cum a fost dineul? Credeam că marile dineuri nu se ţin 
decât când se apropie licitaţia. Avea o voce ciudată, un pic prea 
înaltă, vorbea cu pauze, inegal. 

— Nu era un dineu adevărat. Doar o masă. La bistroul de peste 
drum. 

— Aha. Cu cine? 

Se auzi cum trage un fermoar. Pleca undeva? Şi, în definitiv, ia 
stai! La urma urmelor ce căuta el acasă? La New York era doar 
după-amiază târzie. Iar el nu se întoarce acasă decât după ora nouă, 
mai ales dacă trebuie să se mai şi ducă în altă parte. 

— Stai niţel, spuse April. Ce faci tu acasă la ora asta? Şi mi se pare 
mie, sau îţi faci bagajele? Pleci undeva? 

— Da! De-asta am tot încercat să te sun. Trebuie să închei o 
afacere la Londra. Ieri credeam că totu-i mort, dar acum s-a-ntors 
povestea. Nu credeam că tâmpitul ăla o să bată palma, dar asta e! 
Nu-1 supăraţi pe Troy Vogt, imbecililor! Aş putea să aştept toată 
ziua! 

— La Londra? Un contract de încheiat? 

Era un anunţ neaşteptat, sau poate că nu tocmai. Dacă o afacere 
era încheiată undeva în lume, Troy mergea să semneze documentele 
şi să participe la obligatoriul dineu de la final. Firma Stanhope nu 
mai încheiase o afacere de câtăva vreme încoace, de fapt de mai bine 



de trei luni. Aşa că veştile erau bune. Oarecum. 

April nu-şi mai amintea câte afaceri fuseseră încheiate în cei şapte 
ani de căsătorie sau în cei nouă ani de când erau împreună. Nu-şi 
mai amintea nici câte dintre ele necesitaseră o deplasare în 
străinătate. Tot ce îşi amintea era că ultima oară Troy plecase în 
Singapore. Iar în Singapore se culcase cu altă femeie. 

— Da, răspunse Troy. Un contract de încheiat. Cumpărăm 
nouăzeci la sută dintr-o fabrică de rulmenţi. Cred că ţi-am povestit. 

— Bine! April făcu o pauză. îmi povesteşti asta pentru că... 

— îţi povestesc pentru că mă gândeam că e indispensabil să-i 
spui soţiei că pleci din ţară. Majoritatea soţiilor adoră asta. 

încerca să fie grosolan sau doar să aibă haz? Uneori era greu de 
distins între una şi alta. 

— Numai la Londra, sau acolo e doar o escală? întrebă ea. 

A lăsat pe masă notiţele mâzgălite despre un oarecare Goy sau 
cam aşa ceva şi despre tot felul de genţi, apoi s-a înapoiat la 
fereastră. în picioare, într-un şort mov de dantelă şi o camizolă, se 
uită la oamenii de pe stradă. Prietenii, perechile, îndrăgostiţii, doar 
doi câte doi. April se gândi la bărbatul ei, a doua zi avea să fie la 
Londra, la doi paşi cu trenul. „De ce nu ne-am întâlni mâine-seară 
să luăm masa împreună?" ar putea s-o întrebe el. Un rendez-vous 
romantic pe continent. Dar astă seară n-o să-i spună aşa ceva. Şi nici 
ea n-are să i-o propună. 

— Londra e aproape de Paris, spuse April cu un ton plat, atât cât 
să i se şteargă din glas dramul de speranţă. 

El trebuia să facă primul gest. Nu era un test sau un joc, dar ea nu 
putea să-şi salveze căsnicia fără să simtă din partea lui măcar un 
strop de dorinţă ori de demodată tandreţe. Dacă era ea cea care 
sugera întâlnirea, n-avea să ştie niciodată dacă el accepta din milă 
sau din remuşcare. Troy trebuia să-i arate ce însemna ea pentru el. 



La drept vorbind. April nu îşi amintea prea bine dacă Troy cel de 
odinioară ar fi venit să o întâlnească în Franţa sau ar fi aşteptat să se 
întoarcă amândoi la New York. în ultimele luni nu-i fusese uşor să 
rupă persoana de care se îndrăgostise de persoana pe care şi-o 
dorea, şi una, şi alta, nişte idealuri de neatins. Din nefericire, şi 
probabil că pe nedrept, îi era încă prea uşor să-l considere pe Troy 
un individ mârşav, lipsit de inimă, nu doar o persoană obişnuită, 
imperfectă şi capabilă să comită erori. 

— Aşa-i, spuse el, cred că ai dreptate. N-o să mai avem probleme 
cu fusul orar. 

— Aha! Beneficiul fusului orar, oftă April. Prin urmare, amuză-te 
în continuare. 

— Ai vrea să nu mă duc? Asta e problema? 

— De ce n-aş vrea eu să te duci? E perfect! 

— N-am mai fost plecat de acasă de când... 

— Da, ştiu, îl întrerupse April. Şi nu mă deranjează. 

Oare chiar n-o deranja? Da, nu, nu prea. Care erau posibilităţile? 
April nu putea să-i spună să nu se ducă. Aveau un pact, nu era pus 
în vorbe, dar cu toate acestea exista. Nu se putea să pedepseşti pe 
cineva la nesfârşit pentru aceeaşi crimă, oricât de mult ai fi vrut. Ori 
scoţi peştele din apă, ori îi dai drumul. April era pe ponton, dar încă 
nu ştia dacă se ducea sau se întorcea de la pescuit. 

— Ca să fie lucrurile clare, spuse el ca un excelent negociator, sau 
poate ca unul execrabil, asta depinzând de ce loc ocupi la masă, 
trebuie să ştii că o să fac drumul împreună cu Willow Weintraub. A 
muncit şi ea la tranzacţie. 

April nu spuse nimic. Troy suspină. 

— Nicio reacţie? Nu ai nimic de spus? 

— Nu. Zău că nu. Poate doar să nu te culci cu ea şi de data asta. 

— April, nu-i cinstit. 



— Ai dreptate. Dar, ce naiba, mă bucur că vine cu tine. Sunt 
convinsă că prezenţa ei e absolut necesară la dineu. 

— E la mijlocul perioadei pentru care a fost angajată. Că-mi place 
mie sau nu, face parte din echipă. Aş fi sugerat să nu vină, să-şi 
caute de lucru în altă parte, dar aş fi fost obligat să-i reziliez 
contractul. Asta m-ar fi obligat să dau o grămadă de explicaţii 
partenerilor mei şi companiilor cu care a lucrat. în plus, m-ar putea 
da în judecată. Aşa că asta e. 

— Las-o baltă, zise April. E foarte bine. 

— N-o să te mai înşel niciodată. Nu ştiu de câte ori trebuie să ţi-o 
mai spun. 

— De fapt, aş vrea să nu te mai aud niciodată spunând niciodată. 

April se îndepărtă de fereastră şi porni spre baie, perfect 

conştientă că cei din stradă puteau să-i vadă tot spatele. îi făcea 
plăcere, de parcă l-ar fi pedepsit pe Troy. Şi alţi oameni pot să mă 
vadă goală! Desigur că lui Troy nu i-ar fi păsat. 

— Fapte, nu vorbe, spuse el. 

— Cam aşa ceva. April îşi trecu peria de dinţi pe sub jetul de apă. 
Oamenii merg la dineuri în interes de serviciu. Cu membri ai 
sexului opus. Atractivi, de ce nu? înţeleg. 

Dacă avea de gând să-i povestească de paharul băut în compania 
lui Luc, acum era momentul. O secundă se gândi s-o facă. Dar ce era 
de spus? Nu voia să-i facă rău şi, sincer, îi făcea oarecum plăcere 
faptul că ţine povestea asta doar pentru ea. Desigur, poate chiar aşa 
gândise şi Troy cândva despre Willow. 

— O, spuse Troy, cu un glas ezitant. Bine, foarte bine. 

— Bine. 

— Bine. 

April nu ştia prea bine ce ar fi dorit să-l audă spunând, dar 
oricum nu „bine" (sfârşit de propoziţie, punct). 



— Mă gândeam... 

Vocea lui Troy era distantă, şoptea. Fără să lase telefonul din 
mână. April începu să se spele pe dinţi. 

— .. .poate când te întorci ar trebui să începem terapia. 

April scuipă în chiuvetă. 

— Ştii bine ce cred despre terapie, spuse ea. 

— Dar n-are ce să ne strice, nu crezi? 

— Crezi că nu? 

— Nu pricep de ce eşti tu aşa convinsă că lui taică-tău nu-i face 
bine să se vadă cu persoana cu care se vede. A durat mult... 

— Mult nu-i suficient spus! 

— ...însă are acum o cu totul altă perspectivă asupra raporturilor 
cu mama ta. 

— In primul rând, nici măcar n-am să te întreb cum de ai aflat tu 
ce perspective are tata, c-or fi ele noi sau vechi, spuse April. în al 
doilea rând, nu aduce vorba de mama când suntem în plină discuţie, 
de acord? Se va termina prost pentru tine. 

— De ce oare îţi e atât de frică? continuă Troy să zgândărească 
rana care doare. Ai trecut prin atâtea în viaţa ta. Povestea asta cu 
maică-ta ta e foarte serioasă. Oamenii au nevoie de terapie pentru 
motive mult mai simple. De ce eşti atât de pornită împotriva ideii 
ăsteia? 

— Pentru că terapia nu merge, iar eu n-am nevoie de aşa ceva. O 
să trecem şi de asta. într-un fel sau altul, o să trecem. 

Cu alte cuvinte, viaţa ei putea să fie într-o stare deplorabilă, dar 
n-avea să i se rupă inima. Nu era posibil. Taică-său era dovada vie. 

April se întoarse în dormitor. Trase de pătură şi se strecură între 
cearşafuri. Tremurând, s-a uitat la ceas, la lampă, la micile 
ghemotoace ale ţesăturii de lână. Troy nu spunea nimic. Nu-i auzea 
nici măcar respiraţia. 



— S-ar părea că ieşi pe uşă, spuse April auzind închiderea unei 
imprimante. 

Auzi şi clinchetul calculatorului şi un zgomot înfundat la 
contactul servietei sale cu biroul. 

— Da. Vine imediat maşina să mă ia de jos. Te iubesc. April. 

— Şi eu. 

— Şi mi-e dor de tine. încă de pe-acum. 

— Atunci vino, îi scăpă, spre propria ei surprindere. Al naibii, 
vinul ăla. Vino la Paris. E atât de aproape! O să fim atât de aproape! 
Chiar dacă vii doar să mâncăm împreună într-o seară. Un rendez- 
vous romantic. De fapt sună chiar sexy. 

— Sună minunat, spuse el imediat. Dar n-o să fie timp. E o 
călătorie strict dus-întors. 

Dus-întors. Era exact genul de tranzacţie de care se temea April, 
în mai multe privinţe. Troy ştia că e întoarsă pe dos, încă 
nedumerită care era poziţia lor unul faţă de altul, dar nici nu încerca 
măcar să ia în considerare o posibilă călătorie Londra-Paris. April se 
strădui să privească în viitor, să-şi imagineze cum avea să i se pară 
retrospectiv momentul ăsta. Oare ăsta era momentul când trebuia să 
îşi dea seama că s-a terminat între ei? 

— Ah! A sosit maşina. Bun, trebuie să plec. Te sun de pe drum. Te 
iubesc. 

— Poate-aş da eu o fugă până la Londra, vru April să zică. însă el 
închisese telefonul. 

April oftă, se întinse şi stinse lampa. Era prea multă linişte. Era 
aproape trist. Aruncă cearşaful şi plecă în picioarele goale spre 
fereastră. Rămase aproape goală în lumina lunii a treia oară în seara 
aia. Se aplecă să deschidă una din ferestre, să lase să intre aerul 
nopţii. 

înapoi în pat, şi le închipui pe Marthe şi pe Jeanne şi se gândi la 



magnaţii îmbogăţiţi din guano de liliac, aşteptând să o ia somnul, în 
vreme ce zgomotul Parisului ajungea la ea prin fereastra deschisă, 
încercă să-şi şteargă din minte cuvintele lui Troy. N-o să fie timp. 
Era prima oară când o refuza fără ocoliş. Dar, la urma urmei, era de 
asemenea prima oară când ea îi dăduse prilejul s-o facă. 


Capitolul XXVII 


Era vineri. 

Era şi a cincea zi de când April era la Paris şi a doua de când Troy 
era la Londra. 

El trebuia să se întoarcă acasă luni. Cum spusese, nu era mult 
timp. Totuşi, când se gândea la Willow Weintraub şi la tot ce se 
putea întâmpla între acum şi atunci, timpul părea o veşnicie. 

îşi petrecuse dimineaţa făcând inventarul pieselor transportate 
din apartamentul lui Marthe în subsolul casei de licitaţii, în ciuda 
pesimismului iniţial al lui Olivier, reuşiseră să le facă loc. April 
arunca un ochi printre lucruri, inspectând ştampilele şi semnăturile 
meşterilor, plimbându-şi degetele pe suprafeţele lăcuite, bine 
finisate, şi întrebându-se ce mobile fuseseră relăcuite. Insă avea tot 
timpul senzaţia că Troy ar fi pe-aproape. 

Conversaţia lor îi furase liniştea două nopţi de-a rândul. Invitaţia 
refuzată o umpluse de o dorinţă pe care n-o mai simţise de nouăzeci 
de zile. îl dorea, fir'ar el să fie! De fiecare dată când se întorcea în 
pat de pe-o parte pe alta se aştepta să fie lângă ea. Ar fi jurat că-i 
simte mirosul, că-1 aude râzând pe aproape. 

Pleacă de-aici, Troy, îşi spunea. Sau, mai bine, vino. 

Muncind la subsol ar fi trebuit să aibă mai mult randament decât 
la apartament. Marthe nu mai era atât de prezentă. Astfel lipsea un 



motiv de distragere mare cât America de Sud. (Doreşte cineva nişte 
guano de liliac?) Era cu neputinţă să ţi-o imaginezi pe Marthe în 
subsolul ăla de beton cu podeaua acoperită cu mochetă industrială 
şi cu iz de umezeală. Din păcate şi la subsol tot muncă era, iar April 
se gândi că prezenţa lui Marthe era poate estompată doar de cea a 
lui Troy. Până la jumătatea după-amiezii nu realizase mare lucru, 
astfel încât se hotărî să se oprească. Se simţea dezorientată şi o 
durea spatele din pricina lipsei de somn şi de soare. 

Urcă scara şi odată ajunsă în holul clădirii se gândi că, dacă tot nu 
putea să scape de fantoma lui Troy, era mai bine să-l caute pe 
adevăratul Troy. îi spuse portarului au revoir, scoase telefonul şi trase 
o gură bună de aer. „Vino la Paris", îi scrise soţului ei. „Te rog. îmi 
lipseşti." Trimis. Ca să nu aibă timp să se răzgândească. 

Vremea era neobişnuit de vântoasă şi de mohorâtă pentru acea zi 
de iunie. Cum vântul îi biciuia faţa. April îşi înfipse pumnii adânc în 
buzunarele trenciului. La jumătatea drumului spre casă i-a sunat 
telefonul. Bâzâia iar şi iar, interminabil. Nu se aşteptase ca el să 
reacţioneze atât de iute, şi mai cu seamă să o sune. Poate că totul se 
aranja până la urmă. April se refugie într-o cofetărie şi îşi trase 
eşarfa peste gură. 

— Vii? spuse ea, retrăgându-se în colţul cel mai îndepărtat ca să 
nu fie luată drept client. Deci vii la Paris. O să fie bine. Avem nevoie 
de asta. 

— Intr-adevăr avem nevoie. Dar nu ştiam că sunt invitată. Când 
plec? 

Birdie. April ar fi trebuit să-şi dea seama. Sau mai degrabă ar fi 
trebuit să se uite cine o sună, ca orice persoană normală. Unde naiba 
îi era capul? Era o prostie să îşi închipuie că Troy îi răspunde la 
telefon în mijlocul unei zile de muncă în Europa. Cum făcea oare de 
o nimerea greşit de atâtea ori la rând? 



— O, salut, Birds, spuse ea. Am crezut că e Troy. 

— Troy? Se auzi un fâsâit, urmat de o ploaie de înjurături. Fir-ar 
să fie! Mi-am vărsat iaurtul grecesc în sutien. 

— O să miroasă frumos mai târziu. 

— Ce tot spui, exclamă Birdie. Aici sunt cel puţin şaizeci şi cinci 
de grade. Cu o umiditate de miliarde de miliarde la sută. 

— Mă bucur că nu exagerezi niciodată. 

— Ce-i povestea asta cu Troy la Paris? întrebă Birdie. Vine să te 
vadă? 

— Am discutat despre asta, răspunse April. Nici nu era complet 
fals. El e de fapt pe partea cealaltă a Canalului, la Londra. Pentru o 
semnătură. 

De-abia îi scrisese un mesaj. Se putea ca planul ei să se realizeze în 
mai puţin de o oră. Troy nu putea să mai spună nu încă o dată. Nu 
se putea. 

— Uau! strigă Birdie. M-aş mira să se rupă de la petrecere. 

— Pardon? 

April se ascunse şi mai bine în colţ, puţin îi păsa că e singura 
persoană care sporovăieşte nepoliticoasă la telefon. 

— Şi prietena mea cea mai bună e acum la Londra, spuse Birdie. 
O ştii pe Hailey... Cred că ai cunoscut-o... 

— Sigur. 

De fapt nu-şi amintea deloc de ea. 

— Hailey este asistenta executivă a unui mare şef de la Carlyle. Şi 
ei încheie o afacere la Londra săptămâna asta. Cum se cunosc bine, 
ce naiba, jumătate dintre ei au lucrat la amândouă firmele, ei bine, 
fac petrecerile împreună. Ea l-a şi văzut pe Troy! Deşi se presupunea 
ca eu să nu dau din gură... 

— L-a văzut pe Troy făcând ce? 

Brusc i s-a părut că e prea cald în cofetărie. îşi desfăcu eşarfa şi se 



apucă să-şi facă vânt cu un şerveţel. 

— L-a văzut la petrecere, spuse Birdie. La Clubul Beauchamp. Era 
toată banda, cei de la Stanhope, de la Carlyle, plus toţi intermediarii. 

— Toţi intermediarii, repetă April. Intermediarii erau avocaţii, 
consultanţii specializaţi în problemele mediului înconjurător. 

— Da. Se pare că se bea serios. Stau treji toată noaptea, iar 
dimineaţa merg direct la întâlnirile de afaceri. Hailey a devenit 
expertă în mersul direct la lucru, încă beată, dar până şi pentru ea e 
prea mult. 

Şi mult prea mult pentru April. Se bea serios, şi ce-i cu asta? Asta 
fac tipii din finanţe când e să petreacă. Sticle de vin de cinci mii de 
dolari bucata, note de bar care devin ştiri internaţionale şi care 
provoacă dezgustul americanilor cinstiţi şi muncitori. Pentru April 
nu excesele contau. Conta unde te conduceau excesele. 

April ştia cum e Troy când se despărţea de imaginea lui lustruită, 
cu părul lins. O ştia şi Willow, după cum se văzuse cu incidentul de 
la Singapore, dar experienţa lui April mergea şi mai departe în trecut. 

La început o intimidase bărbatul acesta care mai târziu avea să-i 
devină soţ. Avuseseră patru întâlniri, cinci dacă iei în considerare şi 
întâlnirea din sala de aşteptare pentru business class şi întârzierea 
zborului. Dar după acele patru întâlniri şi jumătate. April habar n- 
avea cât o să mai dureze. 

Se înţelegeau bine. Se înţelegeau chiar de minune. Asta nu fusese 
niciodată o problemă. Troy era simpatic, atent şi spunea exact ce 
trebuie tot timpul. Intimida cu personalitatea, cu înfăţişarea lui, 
haine impecabil călcate, maxilare incredibile, părul de culoarea 
nisipului, întotdeauna impecabil pieptănat, câteva fire albe pe la 
tâmple. La început, ea stătea la pândă şi aştepta să-l prindă făcând 
un pas greşit. 

Fusese şi atunci, la New York, un dineu după o semnătură. April 



nu mersese, de bună seamă, n-avea nimic în comun cu afacerea 
aceea şi foarte puţin de-a face cu Troy. Dar el se dusese la dineu, 
apoi venise fără să se anunţe la ea acasă. Când deschise uşa, îl văzu 
sprijinit de perete, cu părul ciufulit şi zâmbind uşor. Drace, îşi zise 
atunci April. Arăta mult mai bine când avea aerul un pic neglijent. 

Troy rămăsese peste noapte, iar ce se petrecuse între ei fusese mai 
puternic decât tot ce cunoscuse ea vreodată, deşi trecuse printr-un 
număr rezonabil de experienţe cu care să facă o comparaţie. Nu 
numai faptul în sine. Desigur că asta îi luase multă vreme, dar au 
râs şi au pălăvrăgit şi s-au bucurat unul de altul până când a răsărit 
soarele. Ei însă nu puteau să vadă răsăritul. Locuinţa ei de atunci nu 
dădea spre o privelişte remarcabilă. Cu toate astea simţiseră 
împreună cum se revarsă lumina peste ei. April a ştiut atunci că asta 
fusese, nu putea să se mai întoarcă la o viaţă din care el să lipsească, 
cel puţin pentru o vreme. 

Chestia cu Singapore era că April nu putea s-o condamne pe 
Willow, nu întru totul. înţelegea bine cum se petrecuseră lucrurile. 
Şi îi era teamă că aşa ceva avea să se întâmple şi la Londra. 

— April, zise Birdie, mai eşti pe fir? 

— Da, iertare. Sunt într-un magazin... E cam aglomeraţie... 

îşi înghesui eşarfa în geantă, dar continua să se simte sufocată, ca 
şi cum ar fi avut-o încă strânsă în jurul gâtului. Parfumul şi culorile 
(ah. Ies macarons roz, portocalii, galbene, albe) începuseră să i se 
învârtă în jur, de parcă o drogau cu zahărul lor. Vocile răsunau ca 
prin ceaţă, oamenii, ca nişte acrobaţi de circ, treceau pe lângă ea 
grăbiţi. 

— Birdie, trebuie să te las, spuse ea. Nu e îngăduit să telefonezi 
înăuntru. Te sun eu mai târziu. 

April se întoarse, dezorientată. îi trebui un minut să găsească uşa. 

— Pardon, spuse April strecurându-se printre cei din jur. 



Pardonnez-moi. 

Cineva i-a rostit numele. April a ţâşnit afară. Clopoţelul tot mai 
suna deasupra uşii în vreme ce înainta pe trotuar. A dispărut după 
colţul cofetăriei cu vitrina de sticlă, tot încercând să îşi regăsească 
suflul. A continuat să meargă pe lângă clădirea veche de piatră. 
Respira prost, trăgea aer pe gură, dar era incapabilă să îşi regleze 
respiraţia, aerul îi scăpa din piept ca apa printr-o sită. 


Capitolul XXVIII 

— April, spuse o voce. 

Scutură din cap. 

— April! 

O mână o strângea de umăr. April deschise gura să ţipe şi ridică 
geanta în aer, gata să se apere de cel care o ataca. 

— Avrill 

Se opri brusc, dar geanta îşi urmă mişcarea şi o lovi pe ea însăşi 
în cap. 

April căzu în fund şi ridică ochii la bărbatul ciufulit din faţa ei, 
care zâmbea amuzat. Abia îl distingea prin părul care-i intra în ochi, 
dar şi din cauza loviturii pe care şi-o dăduse singură. 

— Ah, rosti ea. Luc. Salut. 

— Pari foarte nervoasă. Pe deasupra, stai pe jos. Nu-mi face 
plăcere să te întreb ce e evident, dar te simţi bine? 

Se simţea bine? întrebare fără răspuns. 

— Bonjour, spuse ea şi se şterse la nas cu dosul palmei. îmi pare 
rău. Nu te-am văzut. M-ai speriat. 

— S-ar părea că fac asta cam des. E totul în regulă? Mi se pare că 
eşti tare tulburată. 



— Nuuu! răspunse ea, cu o voce frântă. Tulburată? N-am nimic! 
Absolut nimic! 

încercă să se ridice cât putea de graţios de unde căzuse, lângă 
zidul cofetăriei, în vreme ce folosea o enormă geantă Chanel 
matlasată drept armă de apărare. 

— Dacă eşti sigură... 

— Intru totul. Ce mai faci? 

— Fac bine, răspunse el şi iar zâmbi ironic. Fireşte că zâmbi! în 
orice caz, trebuie să-ţi spun că mă bucur c-am dat de tine. Am o 
grămadă de veşti bune, chiar aici în servietă. Veneam să-ţi comunic 
asta, când am văzut o ciudată, dar fermecătoare persoană ieşind în 
goana mare dintr-o cofetărie. 

— Nu eram în goana mare. Era mai degrabă o plecare grăbită. 

— Ciudat cum vezi tu lucrurile. în orice caz, viaţa lui Marthe ia o 
turnură fericită. 

Luc scoase un teanc de foi din servieta de pe umăr. 

— Are un apartament nou! Nu mai îngheaţă apa în lighean! 
Astea sunt legate cu o panglică galbenă, cred că asta arată o 
întorsătură pozitivă pentru madame de Florian a noastră. Sau poate 
am interpretat eu aiurea culoarea. 

— Sunt din jurnal? râse April. Era mai uşor să râdă decât să 
plângă. Sunt pentru mine? 

— Sigur. Doar ţi-am spus că poţi să le citeşti. N-a fost suficient de 
clar? 

Luc îi înmână pachetul de hârtii. Ea îl luă fără nicio vorbă. 

— îl întâlnim acum şi pe Boldini, spuse el cu un zâmbet şi mai 
iarg. 

April le ţinea strâns lângă corp, nedumerită de ce se petrecuse în 
ultimele şapte minute, sau de ce s-ar fi putut petrece dincolo de 
Canalul Mânecii. îşi scutură capul, încercând să se dumirească. 



— Te simţi bine? întrebă Luc a treia oară. Ceva pare să te supere. 

— Nu ştiu. April oftă. Habar n-am. 

Căsnicia ei, bărbatul ăsta care apăruse din senin, tensiunea 
încercării de a o trata pe Marthe cum se cuvine... nu era de mirare 
că simţea nevoia să se sprijine de zid. Intr-un fel ar fi dorit să 
alunece din nou jos lângă el. 

— Mersi pentru jurnal. Mă bucur că ne-am întâlnit din 
întâmplare. Te-a scutit de un drum. Pe curând. 

Se întoarse şi o luă la goană în sens opus. Era convinsă că Luc o 
urmăreşte şi înainta imprudent, în mare viteză, călcând pe carosabil. 
Dacă îi bara cineva drumul putea să nimerească drept în calea 
nebunilor de pe motociclete. 

— O să fii strivită ca o clătită, îi strigă Luc din urmă. Nu făcuse 
mare efort să ţină pasul cu ea. Salut! Aşteaptă! Trebuie să vorbim! 

Apucând-o de braţ, o trase pe trotuar şi o conduse printre două 
porţi verzi de fier. Ea clipi. Brusc nu mai era vânt, nu se mai auzeau 
motociclete, nu mai erau oameni în jur. 

— Unde suntem? întrebă ea, lăsându-şi braţul moale în mâna lui 
Luc. 

Se uită în sus la ferestre, unde jardinierele explodau de culori: 
roz, roşu şi portocaliu. Erau înconjuraţi de pereţi acoperiţi cu iederă. 
La picioarele lor, o potecă pietruită. La capătul potecii, o bancă. 
April se îndreptă spre ea călcând pe iarba din jur. 

— Intr-o curte, răspunse Luc. Un loc de odihnă. 

— Ce frumos! spuse April şi se aşeză pe bancă. Printre alte 
lucruri pe care le iubea la Paris erau numeroasele locuri unde puteai 
găsi singurătatea, nenumăratele spaţii lăturalnice unde să evadezi. 
Parisul era o destinaţie, desigur, dar unde puteai să faci o mie de 
călătorii. 

— E-adevărat, spuse Luc. Tare frumos. 



El rămase în picioare, aproape provocator, o aştepta să se ridice şi 
să refuze răgazul pe care i-1 sugera. S-ar fi potrivit cu felul ei de a fi, 
non? Dar glasul îi era atât de blând, încât April fu bucuroasă de 
odihnă şi fericită să profite de momentul acela de confort. 

Acest moment. Parcă devenea prea plăcut. 

— Bine, zise April de pe bancă, străduindu-se să aibă un ton 
mustrător. Sper că n-am intrat pe proprietatea privată a cuiva. Nu 
vreau să fiu arestată. 

— Nicio grijă. Dacă ne întreabă cineva, am venit la un dentist care 
are cabinet în clădirea aceea. 

April se gândi atunci la dentistul ei, cu cabinetul plin de mobile 
de prost gust, cu un acvariu şi un ghişeu din imitaţie de lemn. 
Revedea coridorul îngust şi liftul mic de metal care funcţionează 
doar marţea. 

— Până şi mersul la dentist e formidabil în oraşul ăsta, spuse 
April în glumă. 

— Ai avut o zi lungă, madame Vogt? Pari hărţuită. 

— Mersi. Elărţuită. Eşti prea drăguţ. Da, o zi lungă, o săptămână 
lungă, o lună lungă. Chiar şi mai lungă. 

Luc tăcu. April îşi scărpină braţul stâng. 

— Nu-i nevoie să te ocupi de mine ca de un copil, ştii? 

April se aştepta să se aşeze lângă ea, de fapt o părticică din ea 
chiar îşi dorea asta. Dar Luc rămânea în picioare, pe poteca de piatră 
lustruită, cu mâinile în şold, cu razele soarelui strecurate prin părul 
lui negru. 

— Ce-a fost atât de neplăcut astăzi? întrebă Luc. 

— Doar asistenta mea. April scutură din cap. M-a sunat. Şi... E 
grozavă. Mi-e foarte dragă. Dar câteodată mă cam calcă pe nervi. 

— înseamnă că-i franţuzoaică. 

Pe April o pufni râsul. 



— Nu, nu-i franţuzoaică. Nu sunt dreaptă cu ea. E o asistentă 
fantastică. Poveste lungă. Şi, de fapt, nici nu-i vorba de ea. N-are 
rost, e ceva stupid. Vreau să zic, toată povestea asta. 

Luc încuviinţă. N-avea să împingă lucrurile mai departe. 

— Vrei să te las o clipă singură? o întrebă el. 

— Nu cred. Dar nu te simţi obligat să rămâi cu mine. 

El făcu un gest spre jurnale. 

— Descopăr că, dacă sunt agitat, cititul îmi face foarte bine. 

— Aha, foarte înţelept! Din partea unui francez! zise April şi 
încercă să nu zâmbească. Acum pentru că vorbeşti despre asta, 
recunosc că e o soluţie excelentă. 

Brusc se stârni din nou vântul. Lui Luc îi flutura părul pe frunte, 
iar pe ea începură să o înţepe urechile. îşi înfăşură din nou eşarfa în 
jurul gâtului. 

— Bine, atunci ne vedem curând, spuse Luc. Distracţie plăcută cu 
jurnalele! 

— Mulţumesc, Luc. Din nou. Pentru tot. 

— Toată plăcerea e de partea mea! Aş face orice pentru zâmbetul 
unei fete frumoase. 

Cu un mic gest, Luc o salută, îi aruncă o ocheadă, se întoarse şi 
porni să iasă din curte, fără griji, cu mersul lui obişnuit, fără să se 
întoarcă măcar o dată. 

April îl observa; la poartă s-a oprit şi şi-a aprins o ţigară. Vântul 
aduse înapoi spre April fumul şi un iz de parfum. Deşi filtrat de 
distanţă şi de parfumul ultimelor flori din copacii din jur, acest iz îi 
dădu impresia că Luc e tot lângă ea. April îşi schimbă poziţia pe 
banca crăpată, de piatră, şi aşteptă să se potolească vântul. în vreme 
ce nişte porumbei ciuguleau pe lângă picioarele ei, desfăcu panglica 
primului teanc. Nu citise încă niciun cuvânt, dar îi şi revenise 
zâmbetul pe buze. 



Capitolul XXIX 

Paris, 15 octombrie 1891 

Ei bine, s-a făcut! Am trecut şi de asta. Am făcut un progres! Un 
apartament nou! Je Vadore! 

Dacă trebuie s-o spun, uite, e micuţ şi nu prea departe de locul 
unde stăteam, iar asta nu numai într-un sens. Totuşi, e al meu şi e 
călduros şi e loc pentru (aproape) toate rochiile mele. Mai grozav 
decât orice, e pe gratis. Pierre nici nu vrea să audă să-l plătesc eu 
din salariu. 

Pierre, ah, Pierre! Am petrecut câteva săptămâni superbe la 
plimbare prin Paris, cumpărând cadouri şi bijuterii, cinând la cele 
mai bune restaurante. Dar acum a plecat în Argentina să se ocupe 
de guano şi de chestii de mai mică importanţă. Când se întoarce o să 
ne căsătorim, aşa a decretat el. Nimic nu-1 poate ţine departe de 
mine, spune el, cu excepţia morţii. Nu i-aş dori nicicând moartea 
bietului om, dar sper să-şi petreacă restul vieţii ocupându-se de 
guano. 

Să nu fiu înţeleasă greşit. Pierre e o persoană simpatică, dar nu e 
bărbatul lângă care să mă trezesc în fiecare dimineaţă. Nu vreau să 
sărut nasul ăla mare şi borcănat sau să-i ating urechile alea mici şi 
păroase în fiecare seară la culcare. E un tip agreabil, dar eu n-am 
nici optsprezece ani încă, aşa că nu sunt pregătită să trag oblonul şi 
să renunţ la tot restul vieţii mele, mai cu seamă dacă el e cel care o 
propune. 

Din păcate am făcut multe promisiuni şi o să iasă chiar scandal 
când se întoarce. Pot doar să sper că nu revine. Pe baza celor spuse 
de fetele de la căminul de dinainte, bărbaţii din America de Sud nu 



se mai întorc niciodată. Desigur, spre deosebire de bărbaţii cu care 
aveau ele de-a face, al meu chiar venea din America de Sud. 

Fetele de la hotel des femmes... Louise şi Gabrielle şi Aimee. 
Credeam că o să fiu tristă dacă plec. Mă aşteptam să contemplu 
timpul petrecut cândva împreună cu un amestec de zâmbet şi 
lacrimi. Dar în vreme ce încărcăm ultimul cufăr şi îmi puneam 
pălăria, m-am simţit de-a dreptul uşurată că plec din locul ăla uitat 
de Dumnezeu. Când fetele s-au adunat să-mi spună adiew, am 
observat cât de îmbătrânite păreau, cât erau de uzate de oraşul ăsta 
şi de ocupaţiile lor. Mai cu seamă Aimee mi s-a părut întotdeauna 
frumoasă. Dar când a păşit în hol, în lumină, pentru un ultim la 
revedere, felul în care arăta a făcut să mi se strângă inima. Părea 
bătrână, mototolită. Machiajul i se înfundase în riduri ca noroiul 
crăpat pe fundul uscat al unui râu. 

Bătrâna avusese dreptate când prezisese că o să fie la mare 
căutare camera mea. în ultimele zile înainte de plecarea mea a avut 
tot timpul discuţii cu potenţiale locatare care se certau şi 
cotcodăceau ca nişte găini bete. Eram prima persoană care pleca din 
proprie iniţiativă, în loc să fie aruncată afară sau să moară de un 
sifilis oribil. Din pricina asta bătrâna a fost teribil de nesuferită. Mi-a 
făcut foarte mare plăcere să trec pe lângă ea aruncându-i un scurt 
au'voir şi făcându-i cu ochiul aşa cum face Emilie. 

Coborâsem toate treptele, aproape că plecasem definitiv, când s-a 
auzit o voce mititică de lângă un lampadar. 

— Jeanne Hugo? a zis şoricuţa aia de femeie. 

Aproape că nu m-am întors, mi se părea că urechile îmi joacă o 
festă. 

— Jeanne Hugo, a zis iarăşi vocea, Daudet? 

M-am răsucit brusc, aveam cuvintele în guşă, gata să iasă sub 
formă de înjurături. Apoi am recunoscut-o. Era Marguerite, mititica 



de lângă mine de la procesiunea de nuntă a lui Jeanne, cu nu ştiu 
câte luni în urmă. Valiza ei uzată a fost dovada că ea era corpul 
fierbinte care avea să-mi ia locul în camera aia rece. 

— Bonjour, i-am spus şi i-am reamintit cum mă cheamă. Ce 
plăcere să te revăd. 

Marguerite mi-a făcut o reverenţă, ce i-o fi venit! Apoi am văzut-o 
radioasă, cu feţişoara aia a ei, cu obraji roz, cu dinţi albi şi micuţi, cu 
ochi căprui, mari şi umezi. Aveam în faţa mea o femeie în miniatură, 
cu braţe mici, talie subţire, micuţă întru totul, poate cu excepţia 
pieptului, care sfida natura. S-ar fi spus că e copilul cuiva. Restul 
fetelor păreau să fi ieşit din pământul rece, maroniu, sau să fie 
făcute într-o fabrică, în condiţiile cele mai rudimentare. Marguerite 
era altfel. In acel moment am simţit nevoia să o salvez. Nu ştiam că 
posed o astfel de înclinaţie. 

— Eşti aici pentru camera mea? am întrebat-o. 

— Da. Am fost foarte bucuroasă să găsesc un loc, mi-a spus, de 
parcă era o mică regină, şi nu un prunc într-o stare deplorabilă. 
Acum trebuie să-mi găsesc şi de lucru. 

A ridicat ochii spre clădire. I-am urmat privirea şi am întrezărit-o 
pe Louise care privea pe fereastră. Mi-a stat inima în loc. 

— Draga mea fetiţă, i-am spus de parcă eram maică-sa, deşi n-am 
decât un an sau doi mai mult decât ea. Eşti sigură că asta vrei? Acest 
hotel? Oamenii de-aici? Tu vezi că eu plec. 

Şi n-o fac fără motiv. 

— Dacă sunt sigură? i se strâmbase toată faţa. Cum să zic, nu 
prea am o mie de soluţii. 

— Soluţiile ni le găsim singure, i-am spus şi am şi băgat mâna în 
geantă. Aş vrea să-ţi dau ceva. 

I-am împins în mână nişte bani. 

— Dar nu pot... 



— Sigur că poţi. Te rog, înainte de a-ţi lua o slujbă sau de a te 
împotmoli călcând pe urmele fetelor astea, gândeşte-te ce fel de 
viaţă îţi doreşti. Sper ca banii ăştia să-ţi ofere un răgaz de gândire. 

— Şi tu ce faci de-ţi permiţi să dai bani unei străine? m-a întrebat. 
Las-o baltă, ştiu de fapt ce faci! 

— Nu, am sărit eu. Nici gând. Ai auzit de Folies Bergere? 

— Cabaretul? m-a întrebat, şi iarăşi i s-a înviorat faţa. Am văzut 
afişele. Chiar există? Şi fetele alea frumoase chiar sunt înăuntru? 

— Sunt, i-am spus. Şi fetele alea, şi multe alte lucruri. Ştiu pentru 
că eu lucrez acolo. 

— Dansezi cancan? Aproape că îi săriseră ochii din orbite. Ce 
nemaipomenit! 

— Nu, nimic de genul ăsta. Eu lucrez la bar! Vocea mi se ridicase 
până la cer. E o slujbă extraordinară! 

— Aha! Era în mod clar dezamăgită. Până şi pieptul parcă i-a 
căzut. Bine, mulţumesc c-ai stat de vorbă cu mine. 

— înainte de a respinge ideea, dă-mi voie să îţi spun câte ceva. In 
primul rând, uniforma e superbă. Slujba e bine plătită şi cunosc 
oameni foarte interesanţi. Şi, mai important, asta îmi permite să-mi 
închiriez un apartament cu mult mai bun decât acesta. 

E adevărat că nu datorită slujbei îmi plăteam noul apartament, 
dar fără Folies Bergere n-ar fi existat niciun Pierre şi niciun nou 
apartament, aşa că tot la asta revenea. 

— De ce-mi spui toate astea? m-a întrebat Marguerite. 

— Poate s-ar găsi şi pentru tine o slujbă. 

Vorbele astea au ţâşnit din gura mea aşa cum vedeam adesea 
ţâşnind muci din nasul lui Pierre când râdea. Nu aveam niciun fel 
de autoritate să-i ofer o slujbă. De-abia obţinusem o slujbă! Dacă 
intra pe uşă Marguerite, Emilie ar fi putut ori să moară de râs, ori 
să-mi tragă un şut în... 



— Zău? a zis Marguerite. Crezi că s-ar găsi? 

— Sigur că da. 

Minciună. O prostie totală. De fapt, aş fi putut pune pariu pe 
salariul pe-o lună că nu s-ar dovedi niciodată posibil. Sau că s-ar 
dovedi valabil în pofida mea. Bien sur; mademoiselle! Sigur că putem 
să-ţi oferim ceva. De fapt, tocmai ne-a părăsit fata de la bar! 

— Sunt acolo aproape în fiecare seară i-am spus lui Marguerite, 
înfundându-mă şi mai mult, dar incapabilă să mă opresc. Te rog să 
vii să mă cauţi. O să văd ce pot să fac. 

Dacă nu pe Emilie, o să pot conta pe Gerard, m-am gândit eu. 
Deşi părea dur pe dinafară, era mai uşor de mişcat din loc decât 
pisica bolnavă care-mi miorlăise noapte de noapte la fereastră. 

— Mulţumesc, mi-a spus Marguerite, cu nişte ochi mai rotunzi şi 
mai umezi ca niciodată, atât de adânci, că parcă o înghiţeau chiar pe 
ea cu totul. Apreciez gestul tău. 

— Te rog să vii să mă cauţi, am repetat. O să te aştept! 

Asta s-a întâmplat acum trei zile. In fiecare seară mă mişc între 
tejgheaua barului şi sticle. Zâmbesc şi farmec lumea. Spun ce 
trebuie şi o-ntorc unde trebuie, asigurându-mă tot timpul că sunt în 
lumina ideală. în vreme ce flirtez şi pretind că totul e minunat, 
posibilitatea să apară Marguerite îmi stăruie în minte. 

N-ar fi trebuit să-i spun să mă caute. E o idee frumoasă care 
foarte iute se poate transforma într-un necaz. Deja i-am luat lui 
Emilie locul de cea mai frumoasă servantă de la Folies. Eu nu 
dansez cancan, dar am deja un nume, ca să nu mai vorbesc de 
dreptul de a hotărî cine poate să-mi ridice fustele. 

Marguerite e necioplită şi zdrenţăroasă, dar sub mizeria 
corporală are o strălucire a ei. O vizită la un bun coafor plus o doză 
bună de spălat şi albit, şi mica Marguerite ar putea să mă 
depăşească. Am progresat mult, dar picioarele pe care stau sunt 



încă nesigure. Urc scara, dar încă nu-i văd capătul. Emilie bombăne 
că atrag toată atenţia asupra mea şi că i-a scăzut teribil câştigul de la 
sosirea mea. în câteva luni mi-ar veni mie rândul să spun acelaşi 
lucru despre Marguerite. 

Dar trebuia s-o chem. Trebuia să-ncerc s-o iau cu mine spre acest 
loc necunoscut pe care încerc să-l ating. Mi se făcea rău gândindu- 
mă la mutriţa ei de şoricel intrând în rândurile acelor filles soumises. 
Ah, halul în care profesia aia decimează femeile zilnic, puţin câte 
puţin! Marguerite e aşa de mică, dureros de fragilă, de slăbuţă. 
Bărbaţii ar transforma-o rapid în nimic. 

Adevărul e că, din clipa în care am văzut-o, am simţit o legătură 
între Marguerite şi mine, am avut de îndată un sentiment matern 
faţă de ea, lucru care, doar bunul Dumnezeu o ştie, e cu adevărat 
neaşteptat la mine. Nu ne despart decât câţiva ani, dar parcă cineva 
mi-a trimis-o mie să o protejez. Şi chiar dacă se va dovedi că 
Marguerite îmi face concurenţă, o femeie nu poate trăi numai 
printre bărbaţi. O vreau pe lângă mine. 

Cred că şi ea simte acelaşi lucru, nu cu privire la bărbaţi, ci cu 
privire la legătura asta invizibilă dintre noi. Există un sens în faptul 
că a venit să se mute în camera mea. Există un sens în faptul că a 
ascultat ce i-am spus să facă şi ce nu. O să vină, sunt sigură. încă nu 
l-am avertizat pe Gerard. Sper doar să avem loc amândouă sub aripa 
lui. 


Capitolul XXX 

Paris, 2 februarie 1892 


Nici nu-mi amintesc când am văzut soarele ultima dată. E frig ca 
naiba, până şi zăpada e mai îngheţată decât ar trebui să fie. Fie şi 



doar să te dai jos din pat dimineaţa şi e nevoie de multă voinţă. De 
mai multe ori m-am gândit chiar să-mi pun nişte cărbuni fierbinţi în 
buzunare când mă duc la slujbă. Chiar şi Marguerite îşi ţine 
pieptarul rochiei încheiat până sus! 

E teribil târşâitul ăsta de acasă la muncă şi înapoi. Mi se lipeşte 
zăpada pe botine şi mă udă până la degete. Nu ştiu cum, dar am 
mai multă zăpadă în botine decât pe dinafară. Apartamentul meu e 
cald, măcar în comparaţie cu cel de dinainte, dar în ciuda faptului că 
pun tot timpul cărbune în sobă, rămâne suficient de umed ca să nu 
pot zice că e confortabil. 

Marguerite şi cu mine ne lipim una de alta noaptea. E singurul 
mod de a ne încălzi. Adesea totuşi trebuie să dorm singură. Orele ei 
de lucru diferă de ale mele, dat fiind că ea participă la spectacol, în 
vreme ce eu sunt doar fata de la bar. Zâmbesc scriind despre asta. 
Când Marguerite m-a anunţat că avansase şi că avea de-acum 
propriul ei număr în spectacolul de la Folies Bergere, n-am simţit 
gelozia pe care o anticipasem. 

Cu fiece zi care trece sunt tot mai fericită să fiu servantă, şi nu 
dansatoare de cancan ori contorsionistă. Marguerite face parte 
dintre contorsionişti. E angajată pentru pieptul ei care arată 
nemaipomenit când e răsucită şi i se văd sânii pe sub subţioară. Pot 
să jur că-ntr-o zi o să rămână înţepenită în poziţia aia! Din păcate, eu 
n-am niciun talent special şi nici cine ştie ce sâni, aşa că rămân la 
bar. Eh bienl Je suis heureuse! 

Pierre continuă să mă ameninţe cu iminenta lui reîntoarcere din 
America de Sud, iar eu continui să-l descurajez. Cine vrea să fie la 
Paris în plină iarnă? Mocirla cea mai pură! Nu-1 mint deloc. îmi 
exprim de asemenea convingerea că un bărbat trebuie să-şi caute 
plăcerea şi când nu e lângă iubita lui. Sunt zvonuri că doamnele din 
America de Sud, pentru bani, le întrec chiar şi pe parizience. Eu tot 



aştept să mă întreacă vreuna! De-abia aştept! 

Vorbind de ruşine (sau de lipsa ei!), Joseph Pujol mi-a devenit 
foarte bun amic. Obişnuiţii de la Folies Bergere îl ştiu cu porecla de 
Petomane, cel mai mare specialist în băşini din lume. Pe afişul lui 
scrie că e unicul interpret care nu plăteşte drepturi de autor 
compozitorilor! Când s-a apropiat prima oară de bar şi mi-a spus 
cum îşi câştigă el existenţa, nu l-am crezut. Cine l-ar crede? Apoi 1- 
am văzut pe scenă şi, într-adevăr, n-am mai avut dubii. Şi nici simţul 
olfactiv. 

Joseph e autorul unuia dintre numerele cele mai reuşite. Oamenii 
vin cu două ore înainte ca să nu rateze numărul lui şi nici nu mai 
găsesc locuri (sau trebuie să ia loc în rândul întâi, cea mai 
primejdioasă poziţie!). N-aţi auzit niciodată atâta râs şi atâtea 
aplauze ca atunci când e el pe scenă. Nici măcar când se produce 
Marguerite, cu răsucelile şi cu limbajul ei colorat! Bănuiesc că 
suntem toţi încă la vârsta copilăriei! 

Ce îmi place cel mai mult la iubitul nostru specialist francez în 
pârţuri este grupul lui de prieteni. N-am văzut în viaţa mea o 
colecţie mai impresionantă de artişti şi de oameni luminaţi prezenţi 
când Petomane se apleacă şi-şi expune bucile: Emile Zola şi Edgar 
Degas, şi micuţul prieten italian al lui Degas, pictorul Giovanni 
Boldini. Cu toţii îl adoră. Aşa se face că el e la curent cu cele mai 
bune bârfe. 

Joseph zice că mai cu seamă Boldini mă place. Vrea chiar să mă 
picteze! Deşi Marguerite se îndoieşte că ar fi adevărat. Ea zice că: 
„Petomane scoate vânturi pe la amândouă capetele, ca de obicei". Eu 
nu pot să spun că nu m-aş bucura să mă placă, sau să-mi facă 
portretul, sau şi una, şi alta. E un bărbat atrăgător şi un portretist 
reputat, cel puţin aşa mi se spune. 

După vorbele lui Proust (cel mai mare colportor de bârfe din 



lume). Boldim a devenit cunoscut în timpul Expoziţiei Universale 
din 1889, când era comisarul secţiei italiene. Pe vremea aia n-aveam 
decât cincisprezece ani. Cu toate că Sceur Mărie m-a dus la expoziţie, 
n-am avut ochi decât pentru noul turn Eiffel, care era înjurat de 
toată lumea. Ce copil crescut la mănăstire n-ar vrea să vadă direct cu 
ochii lui Turnul Babei? Se spuneau atâtea lucruri contradictorii 
despre structura aia nenorocită, că sunt surprinsă că Boldini, 
italianul, a mai avut parte de măcar un pic de atenţie! 

După câte se povesteşte, Boldini era de ceva vreme la Paris în 
momentul expoziţiei. Preluase de la monsieur Sargent un atelier cu 
câţiva ani înainte. Se pare că Boldini fusese celebru la Londra înainte 
de a veni în minunatul nostru oraş. N-am avut nicio confirmare a 
acestor poveşti, dar, ca să se ştie, asocierea lui cu cel mai admirat 
băşinos e reclama cea mai bună! 

Monsieur Boldini e un omuleţ caraghios, nervos şi arţăgos. Totuşi 
are ceva fermecător, pomeţii aceia proeminenţi şi fruntea, trăsăturile 
fine şi ochii lui albaştri nemaipomeniţi. E ceva mai în vârstă decât 
mine, chiar şi decât Pierre, dar e cumva plin de tinereţe. Poate 
pentru că se înfurie aşa de uşor! Ce de fiţe face! Jur că se apucă să 
urle până şi când nu-i place cum bate vântul! 

Boldini vine la bar de cel puţin trei ori pe săptămână. Dacă te iei 
după Emilie, apare adesea când nu sunt eu acolo şi nu-i lasă fetei 
niciun franc. Cest la vie! In loc să rămână pe lângă Emilie, stă doar 
cinci-zece minute acolo şi pleacă fără să ia nicio gură de alcool şi 
nicio îmbucătură. „Pârţâie pe la ambele capete", Marguerite? N-aş 
crede. 

Trebuie să fiu prudentă totuşi, pentru că monsieur Merde e un 
client fervent şi destul de iubit la Folies. Nu pot fi sigură dacă 
schimbă scrisori cu Gerard sau cu alţi ţipi care mă întreabă adesea 
de el. Mi s-a spus să flirtez cu clienţii, dar Gerard nu ar tolera să-l 



înşel pe Pierre. Nu-mi pot permite să-mi pierd apartamentul, sau 
alocaţia mea lunară, mai cu seamă când profilul financiar al lui 
Boldini nu e deloc limpede. Nu sunt niciodată sigură dacă se scaldă 
în bani sau e fără resurse. E o persoană greu de descifrat, lucru care, 
desigur, mă împinge cu atât mai mult să aflu ce-i cu el. 


Capitolul XXXI 

April nu plănuise să se întoarcă la lucru. Dar Boldini? Şi marele 
băşinos? Şi monsieur Merde? April nu putea să-i vâre înapoi în 
geantă şi să nu mai ştie de ei până mâine. 

Apartamentul lui Marthe era la două străzi de al ei. Ar putea să 
treacă pe acolo. Să găsească poate ceva ce nu observase mai înainte. 
Poate că vedea vreun obiect într-o nouă lumină. Poate ar fi făcut în 
cele din urmă şi altceva decât să aştepte să n-o sune Troy. La 
aproape treizeci şi cinci de ani se presupune că s-a terminat cu 
aşteptatul soneriei telefonului. 

Astfel, cu jurnalul bine băgat în sacoşă, se întoarse la apartament. 
Urcând scara, se pregătea să dea ochii cu harababura de lucruri 
înghesuite care o surprinsese de fiecare dată. Era hotărâtă să înceapă 
din sufragerie. Se găseau acolo multe scaune desperecheate care 
meritau să se spună ceva despre ele. 

Uşa de la intrare nu era încuiată. Când a păşit pragul. April s-a 
întrebat o clipă dacă nu cumva intrase în alt loc. Scaunele neasortate 
dispăruseră. La fel ca şi nouăzeci şi cinci la sută din piesele din 
sufragerie şi de peste tot, din anticameră şi din hol. Primul gând al 
lui April a fost să cheme poliţia, că totul se furase. 

— Olivier? strigă ea, iar vocea i se pierdu într-un ecou în spaţiul 
golit de lucruri. Marc? Unde sunteţi? 



— In capăt! răspunse Oii vier. In dormitorul principal! 

Botinele lui April răsunau pe podele. Aşa cum i se spusese, îl găsi 
în camera lui Marthe. încerca să scoată cât mai cu grijă tapetul de pe 
perete. 

— Bonjour, April, o salută el. Cum te simţi azi? Din păcate nu sunt 
decât eu. Marc e la o şedinţă. Ai o privire stranie. Ai văzut tapetul 
ăsta? E făcut de Dufour. Putem obţine până la o mie de euro pe 
fiecare fâşie, dacă le desprindem cum trebuie. 

— Apartamentul! scânci ea. E gol! 

— E mai uşoară deplasarea, non ? Tocmai a plecat spre depozit 
încă un camion plin. A trebuit să dăm la o parte o mie de chestii ca 
să le facem loc ăstora. în curând vom putea aranja o scenă ca să le 
fotografiem. Nici nu-ţi dai seama când s-a făcut deja septembrie! 

April încerca să nu intre în panică. Le comunicase deja ce gândea 
ea. Cum era aici doar ca să-şi facă treaba. April nu putea dispune de 
felul în care urma să aibă loc licitaţia. Dar se mergea prea repede. 
Totul se desfăşura prea repede. 

— înainte să se finalizeze catalogul, cred că echipa ar trebui să 
citească jurnalul doamnei de Florian, spuse April şi îşi atinse geanta. 
Nu era pregătită să îl scoată din cercul cald creat de faptul că numai 
ea şi Luc îl cunoştea. Din păcate, timpul nu era de partea lui Marthe. 
Cum Marthe însăşi ar fi spus, şi chiar o făcuse: J’ai d'autres chats ă 
fouetter. Avea alte pisici de biciuit. Lectura clandestină nu era trecută 
în agendă. 

— Ah, jurnalul! Nu l-am trecut noi deja în revistă? întrebă Olivier. 

— Doar câteva pagini. Dar sunt mult mai multe, iar moştenitorii 
ne-au permis să folosim informaţiile pentru catalog. Luc a convins 
familia că ne-ar ajuta cu stabilirea provenienţei obiectelor. 

— Luc? zise Olivier ridicând ochii de la ce făcea. Cine e Luc? 

— Monsieur Thebault. Avocatul. 



— A, da. El. Bun, e ceva cu semnificaţie culturală în jurnale? Sau 
doar bodogănelile unei bătrâne? 

— Bodogăneli? spuse April. N-a fost bătrână toată viaţa, ştiţi? Şi, 
da, au o mare semnificaţie culturală. Vorbeşte despre Boldini! 
Vorbeşte de Zola şi de Proust! 

April se opri, căci Olivier căuta ceva în husa laptopului. 

— Deci aţi vrea să-l vedeţi? întrebă ea. 

— Jurnalul? Olivier scoase tableta. Dădu din umeri pe jumătate 
convins. Nu în mod special. Nu prea am timp să mă împiedic în 
detalii de genul ăsta. 

— Detalii... Olivier, cred că ne scapă informaţii foarte preţioase. 
April bătu din nou geanta cu mâna. Deşi apreciez nevoia de 
prudenţă fiscală, cred că lăsăm deoparte prea mult din valoare. 
Cred cu tărie ce spun. Dacă nu adăugăm ceva mai multă carne 
acestei vânzări o să se dovedească o decizie economică nevalabilă 
până la urmă. 

Până şi Troy, bărbatul ei, înarmat cu toate planşele lui şi modelele 
lui financiare şi concentrarea asupra valorii de vânzare a bunurilor, 
până şi el ar fi luat în considerare caietele jurnalului. De câte ori 
cumpără o întreprindere, lucru care implică o reală tranzacţie , în care 
îşi pune pielea proprie la bătaie (adică sunt implicate fondurile lui 
proprii), Troy doreşte să cunoască tot fondul afacerii. Zice că sunt 
eforturi necesare. în realitate, e un altfel de a defini provenienţa. 

— Hmm, spuse Olivier, ridicând iar din umeri. Continuaţi să 
citiţi jurnalul. Cred că am putea reveni când o să terminaţi. Din 
păcate, mi se pare că este o grămadă de muncă pentru nimic. 

încerca să o împace, şi orice promisiune de revenire la ele era 
făcută doar ca să scape de ea. Iar ea n-avea să mai discute acum, dar 
nici să renunţe complet la ideea ei. 

— Merci beaucoup, bombăni ea. Scuzaţi-mă, o să mă ocup de 



lucrurile rămase în sufragerie. 

Cu ochii plini de lacrimi (Doamne sfinte, chiar că avea o zi 
proastă!). April se întoarse în sufragerie. Numai câteva obiecte de 
mâna a doua o întâmpinară, mai cu seamă o serie de oglinzi de mică 
valoare, câteva pălării cu pene şi un suport de umbrele. 

April trase o oglindă din teanc. N-arăta rău, aducea poate câteva 
sute, dacă nu chiar o mie în cazul în care s-ar fi adăugat ceva despre 
provenienţa asta afurisită. întoarse pe dos oglinda şi o pipăi. Nu era 
nimic acolo care să implice şi o oarecare însemnătate istorică. Valora 
doar câteva sute, iar asta dacă se făcea o licitaţie purtând numele lui 
Marthe. Altfel, zero. Nimic din ce era aici nu era bun nici măcar ca 
umplutură. Nu puteau să fie prezentate separat. 

în vreme ce încerca să o sprijine de perete, un colţ alb alunecă din 
spatele oglinzii. Cu o unghie reuşi să scoată cartonaşul din locul 
unde era pitit. Era mic, de forma cărţii de vizită a unui om de 
afaceri. Lui April i se tăie respiraţia când văzu numele. 

Georges Clemenceau. 

Nu era cartea de vizită a unui om de afaceri, ci doar una cu 
numele lui pe ea, lăsată acolo de fostul prim-ministru francez. 

Simţindu-se brusc ameţită. April controlă şi celelalte oglinzi şi 
găsi multe alte cartonaşe. De la Marcel Proust, de la Robert de 
Montesquiou (dandy-ul care purta costume de culoarea fisticului), 
şi cel puţin vreo şase de la Georges Clemenceau. Se repezi în camera 
de alături, apoi prin celelalte camere, una după alta. April inspecta 
fundul meselor, spătarele scaunelor. Curând avea mâinile pline, cu 
degetele întinse, ţepene, încercând să le ţină pe toate. 

— Olivier, strigă ea, alergând spre bucătăria unde era el acum. Aţi 
văzut cartonaşele astea? Le-am găsit pitite în diverse locuri. 

întinse cartonaşele pe tableta lui. 

— Ah, cărţile de vizită, spuse el şi le dădu la o parte. Am găsit 



sute. 


— Aţi găsit? 

— Da. Când am început să luăm mobilele, literalmente a plouat 
cu cartoane, şi din mobile, şi chiar din obiectele de artă. 

— Nu-mi vine să cred că eu nu le-am văzut. 

— Nimeni nu le-a văzut. Doar când transportorul a întors un 
birou cu susul în jos... 

— L-a întors cu susul în jos? 

— Oui, chiar aşa. Când a picat primul cartonaş. Marc s-a apucat 
să cerceteze celelalte piese. A tras de părţile laterale ale mobilelor şi 
de fundurile lor duble şi a descoperit câteva sute. 

— Marc a tras de părţile laterale ale mobilelor? April simţi că i se 
face rău. 

Olivier zâmbi şi scutură din cap. 

— Am impresia că scorpia asta bătrână avea ceva popularitate! 

— Scorpie bătrână, nici gând. A fost cândva tânără, spuse 

April, puţin confuză, de parcă ea ar fi fost întoarsă cu susu-n jos, 

nu birourile şi scaunele lui Marthe. Şi ce aveţi de gând să faceţi cu 
cartonaşele astea? 

— Să le punem la dosar, îmi imaginez. Deşi sunt pline de haz, nu 
cred să aibă vreo importanţă particulară. 

— Dar ai văzut numele? Georges Clemenceau, de pildă. 

— Da, am văzut numele. Ridică ochii din tableta lui şi chicoti. Nu 
mă aşteptam să te intereseze atât de mult cărţile de vizită. Se pare că 
monsieur Thebault avea dreptate. 

— Monsieur Thebault? 

— Scuzele mele, Luc, cum îi spuneţi. I-am zis că o să facem un 
dosar cu ele. Dar el a spus că veţi fi împotrivă, că o să vreţi să le 
vedeţi mai întâi. Iar noi ne gândeam, nu, desigur că nu, ce să vrea 
April de la cartonaşele astea? E expertă în mobile. Dar el avea 



dreptate. N-o să fie de acord, a zis. O să protesteze sus şi tare. 

— Aşa a zis? 

— Da. Cărţile de vizită sunt aici. A deschis o cutie. In cazul în 
care vreţi să vedeţi restul. A fost monstruos de greu să le adunăm. 
Olivier îşi închise tableta. O să mă întorc la birou. V-ar deranja să 
încuiaţi dumneavoastră? 

— Nu, desigur că nu. 

— Merci beaucoup, madame Vogt. îi strânse mâna, n-o îmbrăţişă 
după moda continentală. Pe mâine. 

Olivier se-ntoarse pe călcâie, cu pardesiul fluturându-i în jur. 
April aşteptă, ascultă zgomotul paşilor lui care se stingea treptat. O 
cuprinse un fior rece. 

încăperea pulsa încă, deşi nu se mişca nimic. Intr-un colţ fluturau 
penele struţului împăiat. In altă cameră, dintr-un alt apartament, 
cineva cânta la pian. Trecând din cameră în cameră, tremura în 
continuare. Prin pereţi se auzea vuietul vântului. 

— îmi pare rău, Marthe, spuse ea, deşi nu ştia bine de ce. 

Până la urmă ajunse în cel de-al doilea dormitor, încă neatins. 
Cam douăsprezece piese, decise ea. O să se ocupe de ele. Dacă nu se 
lăsa distrasă de nimic, ar fi avut o versiune a descrierilor înainte de 
plecare. Lucrează mai repede, nu mai îndelung. Acesta era mottoul 
lui April, cartea ei personală de vizită. Dar iarăşi, fiind vorba de 
Paris, mai îndelung nu însemna în mod necesar ceva rău. 


Capitolul XXXII 

— Alo? răspunse April, cu telefonul strâns între ureche şi umăr, 
în vreme ce cobora scara la plecarea din apartamentul lui Marthe. 
Nu era Troy, o ştia. Nu era nici Birdie, care ar fi putut s-o sune 



oricând ca să-i dea un răspuns la o anume cerere („Găseşte-mi două 
piese similare vândute la preţuri foarte diferite din cauza 
provenienţei")Nu, persoana care suna nu era de la New York. 
Apelul era local. 

— April Vogt a l’appareil. 

Era cineva de la biroul din Paris? Sau întreprinderea care-i 
închiriase apartamentul? Poate îi găsiseră ochelarii la bistrou? 

— Avril, spuse vocea, tulbure, gravă, fără să mai lase loc 
întrebărilor. 

April se opri la etajul doi, cu inima bătându-i nebuneşte, deşi 
cobora scările, nu le urca. 

— Mă bucur că te găsesc. 

Luc. Cum de avea Luc numărul ei? Nu era imposibil să-i fi dat ea 
o carte de vizită la un moment dat, dar nu-şi amintea. Era mai 
probabil că intervenise Olivier, sau că asistenta lui cedase 
farmecului fin al lui Luc. Era totuşi o necuviinţă, deşi nu neapărat 
una neplăcută. 

— Bonjour, monsieur Thebault. Sunt surprinsă că m-ai chemat. 
Mulţumesc încă o dată pentru caiete. De fapt, azi sunt câteva noutăţi 
interesante în legătură cu apartamentul. Cel puţin aşa consider eu. 
April a tăcut, cu gândul la cărţile de vizită, şi i-a trecut prin minte 
rapid imaginea lui Olivier dând din umeri cu nepăsare. 

— Grozav! Mi-ar face plăcere să-mi spui mai multe. Când pleci 
de la treabă? 

— De fapt, chiar acum, spuse ea. Am terminat pe ziua de azi, mai 
mult sau mai puţin. 

— Ai şi terminat? Ce surpriză! Mi se pare că abia ne-am 
despărţit. 

— îţi pui întrebări cu privire la etica mea de muncă, domnule 
avocat? Căci de obicei spui că muncesc prea mult. 



— Nu-mi pun întrebări, sunt doar îngrijorat că o să înlocuieşti 
hărnicia americană cu lenea pariziană. S-ar părea că persoana 
despre care vorbesc lucrează douăsprezece ore pe zi, în loc de... 
aproximativ două? Aici April şi-l imagină consultându-şi ceasul, un 
mare Cartier din titan. Poate că într -adevăr eşti altfel decât 

f 

concetăţenii tăi, zise el. 

— Nu, nu sunt, replică April. Vreau să zic, nu sunt mai aşa sau 
mai pe dincolo... Am lucrat la birou în dimineaţa asta şi mi-am mai 
şi luat cu mine de lucru acasă. Mă acuzi că am lăsat-o mai moale, 
monszeur 77/cbault? 

între pereţii aceia vechi de piatră vocea ei era urmată de ecou. 
Lejeritatea sunetului o surprinse, la cât de greu îi picase ziua aceea. 

— Non! zise Luc. Nu te-aş acuza nicicând că ai lăsat-o mai moale! 
Şi faptul că îţi mai iei şi de lucru acasă... Asta sună absolut a 
american get-beget, pur sânge albastru. 

— Sânge roşu. 

— Scuzele mele. American cu sânge roşu. Cei bogaţi îl au 
albastru. Voi faceţi parte dintre cei cu sânge roşu. 

— Eu una nu fac parte nici dintre unii, nici dintre ceilalţi. Dădu 
din cap. Vreau să zic, sunt americancă, dar asta n-are nimic de-a face 
cu sângele... şi... în orice caz... Ziceai că ai încercat să dai de mine? 

— Da. Eşti la apartament acum? 

— Da. April se uită pe fereastra de pe culoar de parcă voia să fie 
sigură. Dar tocmai plec. 

— Excelent, spuse el. Eu sunt jos. Eşti disponibilă? 

— Disponibilă? Ce vrei să spui cu asta? 

— Ah, ma cherie. Nu te enerva. Tu viens boire une coupe avec moi? 

— Un pahar... 

— Oui. A La Terrasse, mă gândesc. E ultimul etaj la Galeries 
Lafayette. O privelişte minunată. 



— Nu ştiu, începu April. Am o groază de lucru astă-seară. 

— O groază? Voi, americanii, adoraţi exagerările. Vino. E aproape 
şi oricum se închide devreme. în orice caz nu vei fi obligată să mă 
suporţi prea mult. 

— Bine, spuse April şi coborî ultimele trepte. Presupun că am 
timp pentru un pahar. 

— Sau trei. Aha, îţi văd creştetul capului. 

April ieşi în stradă, într-adevăr el era acolo, cu o cămaşă bine 
călcată, cu jumătate din nasturi deschişi, cu pantaloni kaki, pe şold, 
cu pantofi bine lustruiţi. Nu se putu abţine să nu zâmbească, mai cu 
seamă pentru că Luc zâmbea deja. 

— Bonjour, spuse ea cu tot trupul cuprins de un tremur în ciuda 
voinţei ei. 

— De două ori într-o singură zi. Ce plăcere! 

Luc o conduse printre cei care ieşeau de la slujbă şi cei care îşi 
plimbau de-acum câinii. Era un adevărat carnaval al funcţionarilor, 
al celor care-şi plimbau câinii sau ieşiseră la cumpărături. Strada 
aducea mai mult cu Calcutta decât cu Parisul, dar lui April nu-i 
displăcea complet agitaţia. însemna că nu prea era cu putinţă să fie 
angajată într-o discuţie cu Luc. Deja să socializeze cu o băutură în 
faţă i se părea un motiv suficient de încordare, iar ea nu voia să-şi 
consume de pe-acum bruma de subiecte de conversaţie în timp ce 
trebuia să păşească peste grămăjoarele proaspete de rahat de câine. 

Mai fusese de multe ori la Galeries Lafayette. La câţiva paşi de 
opera din Paris, Les Galleries sunt un mare magazin, probabil că asta 
era şi pricina pentru care Chelsea se strâmba la ideea de a călca pe 
acolo. Dar sunt un mare magazin doar prin faptul că găzduiesc o 
mulţime de firme sub un singur acoperiş. Nu sunt un mall de la 
marginea oraşului, nici Westfield Shopping Town. Les Galleries ţin cu 
uşurinţă tovărăşie splendorii operei. 



Inaugurat în 1893, urmând o linie estetică plină de dramatism şi 
de poleială de aur, behemotul de zece etaje are în centru o cupolă de 
oţel şi vitralii, a căror cascadă de culori se revarsă întruna peste 
clienţi, ca şi candelabrul de la Folies, se gândi April. Les Galleries 
Lafayette erau, cum zisese Chelsea, o capcană pentru turişti, dar asta 
nu le făcea mai puţin uimitoare. Pentru April erau o permanentă 
ilustrare a epocii lui Marthe, La Belle Epoqne. Dat fiind că fusese 
construită în aşa-zisa epocă a frumuseţii, clădirea era mai mult decât 
un loc de unde cumperi o geantă Louis Vuitton sau unde te simţi 
privit cu condescendenţă de vânzători. 

Cu toată splendoarea clădirii, terasa de pe acoperiş era 
surprinzător de banală. La Terrasse era un restaurant destul de 
simplu, cu câteva mese înalte de metal şi cu umbrele albe pătrate. 
Dar perspectiva întrecea cu mult auriul şi culorile etajelor inferioare. 
De unde stăteau ea şi Luc, se vedea cea mai mare parte a Parisului, 
inclusiv o imagine a Turnului Eiffel şi alta a bisericii Sacre Cceur, cu 
domurile şi spiralele ei albe impozante. Acolo se găsea cel mai mare 
clopot din Franţa, iar mozaicul de pe tavan era cel mai somptuos din 
ţară. 

— Ai mai fost aici? întrebă Luc, bine instalat pe scaunul lui. Vreau 
să spun pe acoperiş. Pentru că ai mai fost desigur înăuntru. 

— Da, spuse April aruncând pe furiş o privire în meniu. Am 
urcat la punctul de observaţie de câteva ori când locuiam aici. Nu 
cred să existe o vedere mai minunată pe întreaga planetă. 

April consultă meniul a doua oară, încercând să dea impresia că 
n-ar interesa-o, poate că ar mânca ceva, dar nu neapărat, când 
adevărul era că voia neapărat să mănânce. Era prea târziu pentru o 
masă de prânz şi prea devreme pentru una de seară. Reuşise din 
nou să rateze pe ziua aia ocazia de a mânca şi nu credea să mai 
reziste până la o oră potrivită pentru o cină pariziană. 



Luc făcu semn chelnerului. Ceru două pahare de şampanie. April 
adăugă repede macaroni an fromage pentru ea. Era doar un fel 
amuzant de a numi macaroanele cu brânză, dar April se gândea că, 
dacă faci aşa ceva pe un acoperiş la Paris, nu erai socotit burghez. 

— Eşti obligată? o întrebă Luc. 

— Macaroni? spuse April înroşindu-se din nou - se înroşea mereu 
la faţă când era cu omul ăsta. Ei bine, mi-e cam foame, îmi pare rău 
că nu mă potrivesc cu sensibilitatea franţuzească. Ştii cum suntem 
noi, americanii, ne ghiftuim toată ziua, la toate orele. 

— Nu. Luc râse. Trebuie să mănânci. Eşti cam subţirică. Mă 
refeream la geantă. Arătă spre scaunul dintre ei. Cred că te sună 
cineva. 

— O. O! April apucă geanta şi căută telefonul. 

— E amuzant că ai un BlackBerry. Toată lumea are un 
smartphone azi, nu? 

— Presupun că eu fac parte din preistorie. 

Telefonul afişa „TV3". April tăie sonorul. 

— O să mă ocup de asta mai târziu, spuse ea, puţin surprinsă de 
propria ei reacţie. 

— E-n regulă, zise Luc ridicând indiferent din umeri. 

April se întinse după pahar, dar şampania nu sosise încă. 

Când îşi retrase mâna băgă de seamă că-i tremură. 

— Aşadar aveai ceva de discutat cu mine? întrebă ea cu o voce la 
fel de tremurătoare ca şi mâna. 

— Da. Am vorbit cu moştenitorul doamnei Quatremer astăzi, 
răspunse Luc. Despre ce scrie în jurnal, despre lucrurile din 
apartament, despre toate întrebările tale. Şi am ceva noutăţi. 

— Noutăţi? April încercă să nu se arate alarmată. Despre ce e 
vorba? Vrea caietele înapoi? 

— N-are nimic de-a face cu jurnalul, spuse Luc. Răbdare, madame 



Vogt. S-o luăm pe rând. Cât aşteptăm să ne aducă şampania, cred c- 
ar trebui să citeşti asta. 


Capitolul XXXIII 

Paris, 12 aprilie 1892 

M-am dus la atelierul lui Boldini astăzi, şi, culmea scandalului, 
nu între patru şi cinci! 

Orice matroană (sau tânără) din societatea bună ştie că nu se 
cuvine să vizitezi un bărbat decât în acest interval. Dacă ajungi la 
trei şi jumătate e necivilizat, ba chiar neruşinat. Societatea te va 
respinge şi la trei şi patruzeci şi cinci de minute. Dar la patru, cum 
să nu, sari pragul direct în casă! Apoi pleci la patru şi jumătate, cu 
coafura deranjată şi cu rochia mototolită. Asta e acceptabil. 

Adevărul e că nu înţeleg fereastra asta de şaizeci de minute, dar 
probabil că lăsarea serii acoperă orice lucru indecent. Dar mai 
degrabă nu se vede pentru că toată lumea a căzut de acord să-şi 
vadă de aventuri la aceeaşi oră. Astfel nu e nimeni prins asupra 
faptului! 

Am sosit la Boldini la prânz, nici măcar pe-aproape de ora 
prescrisă. Emilie mă prevenise că, dacă mă vede cineva, s-a 
terminat, puţina mea reputaţie, câtă era, s-ar fi dus naibii. Şi aici e 
vorba într-adevăr de puţină reputaţie. Am ajuns eu departe, dar 
puţin peste zero se rotunjeşte tot la zero. Am băgat la cap ce mi-a 
spus, desigur: la prânz nu era o oră potrivită pentru o vizită la un 
bărbat. Chiar dacă nu era însurat, chiar dacă scopul vizitei mele nu 
avea de-a face cu desfacerea corsetului. Din păcate, la sfârşitul 
schimbului de la Folies, n-aveam unde să mă duc. 

Deşi sunt atentă la cutumele sociale şi la corectitudine, nu toată 



lumea are aceeaşi părere. Mai ales când e vorba de o păsăruică 
contorsionistă cu numele de Marguerite, care s-a încurcat cu o 
dansatoare de cancan. Prima dată când dansatoarea ne-a vizitat, nici 
n-am apucat să zic bonjour că cele două şi-au început mângâierile 
safice. Nu le-a păsat de prezenţa mea, dar mie mi-a păsat de-a lor. 
Am văzut prea mult. E teribil cum nu poţi să nu vezi lucrurile astea, 
nu-i aşa? 

Azi am ajuns acasă de la lucru mai târziu decât de obicei, din 
cauza unui duel care a avut loc dis-de-dimineaţă şi care a lăsat în 
urmă sticlă spartă şi câţiva papagali decapitaţi pe podele. Emilie şi 
cu mine ne-am petrecut restul dimineţii măturând fulgi şi spălând 
de pe jos urmele de sânge. De-abia aşteptam să fac o baie şi să mă 
culc niţel, dar Marguerite avea alte planuri. Nici nu intrasem bine pe 
uşă, când mademoiselle Cancan a dat din coada de pene şi a intrat şi 
ea pe uşă. Nu prea aveam cum s-o dau afară. Nu-mi face nicio 
plăcere s-o dezamăgesc pe Marguerite. Cele două m-au invitat să 
particip şi eu la festivităţi. Am refuzat politicos şi am spus că trebuie 
să mă duc undeva, deşi habar n-aveam unde aş fi putut să mă duc. 

Cum mă învârteam prin Pigalle, ferindu-mă din calea fetelor care 
se întorceau de la lucru, mi-a venit în minte mutra caraghioasă şi 
arţăgoasă a lui Boldini. El îşi exprimă întotdeauna tot felul de opinii 
după orice duel; cu siguranţă că era cel mai indicat să zică ceva 
după unul ca ăsta, cu atâtea victime cu pene. 

Am dat pe la Folies să văd dacă nu era acolo. Emilie nu-1 văzuse 
de două săptămâni, pentru că noi două lucram în schimburi diferite, 
dar n-aveam decât să aştept să văd dacă soseşte. Cum nu mi-a 
plăcut niciodată să aştept, am luat decizia îndrăzneaţă de a-1 vizita 
pe Boldini direct la atelier. Ştiam unde locuieşte, de vreme ce se 
lăuda adesea şi cu glas tare că-i luase locul lui John Singer Sargent. 
Emilie m-a sfătuit să n-o fac, dar m-am făcut că n-aud. 



Era mult de mers, aşa încât cam la jumătatea drumului, 
traversând Sena, nu mai era posibil să mă întorc. Fără exagerare. 
Speram să mă trimită înapoi acasă în trăsura lui. 

După o plimbare prin Grădina Luxembourg, vremea pariziană 
fiind de data asta de partea mea, am ajuns în pragul lui cu un 
zâmbet pe buze (nu cu pene în fund, ah, fata asta!). Boldini m-a 
primit cu o agitaţie veselă. Vreau să spun că vocea îi părea fericită, 
dar privirea arăta că era speriat. Poate că e mai bine că n-am ajuns 
între patru şi cinci. Cine ştie în ce încurcătură l-aş fi găsit! 

— Marguerite avea nevoie de apartament, i-am spus. Aşa că am 
pornit la plimbare şi, fără să-mi dau seama cum, am ajuns la uşa 
dumitale! 

— Vrei să intri? 

Lui Boldini nu-i venea să creadă, de parcă i-aş fi împins un 
revolver în coaste şi i-as fi cerut ceasul de buzunar. 

— Da, cam aşa ceva, am zis eu. De obicei la asta se aşteaptă 
cineva când merge în vizită la un prieten. Vin de departe şi o să am 
nevoie să plec cu trăsura acasă, apropo. 

Boldini a oftat şi m-a poftit să intru în atelier cam fără entuziasm. 

Ce să zic despre atelier? E la fel de dezordonat pe cât e însuşi 
Boldini. Cum spusesem, îi aparţinuse lui Sargent, care fusese obligat 
să renunţe la el după scandalul cu madame Gautreau, sau madamei, 
cum i se zice acum, de parcă poate cineva să uite că ce e acum un X 
era înainte Gautreau. 

în vreme ce el pregătea în bucătărie o ceaşcă de ceai (n-a găsit de 
fapt niciun fel de ceai), eu am profitat de moment ca să arunc o 
privire prin atelier să văd dacă simt ceva din intensitatea 
scandalului care se petrecuse aici. N-aveam decât unsprezece ani pe 
atunci, dar îmi ajungeau destule lucruri la urechi, spre neplăcerea 
maicilor. 



Acum eram chiar în locul unde superba madame Gautreau lăsase 
să-i cadă de pe umăr o bretea de la rochie, o mică acţiune care parcă 
dăduse foc Europei. O parte din mine se aştepta să vadă chiar 
tabloul infam dacă mă răsuceam. 

Atelierul în sine nu e deloc oribil. E chiar foarte frumos dacă treci 
cu vederea toate vopselele şi pânzele şi dezordinea artistică, 
încăperea e plină de stucaturi în formă de coroană, de lambriuri 
decorative, iar podelele sunt din stejarul cel mai fin. Tavanul e atât 
de înalt, încât până şi răsuflarea are ecou. Din atelierul principal ai 
acces la trei camere ascunse de perdele groase. Când m-am oprit 
lângă una din ele, cu mâna pe catifeaua perdelei, Boldini m-a 
repezit. 

— Nu-i pentru musafiri, a zis. 

A trebuit să mă întreb ce fel de activităţi neruşinate se petreceau 
dincolo de perdea! 

Un soi de consolă lungă se întinde pe tot peretele dinspre nord. 
Pe ea e instalată o colecţie de păpuşi moi, murdare şi mai scârboase 
decât un anume dansator de la Folies, cu un ochi de sticlă şi dinţi 
galbeni. După câte zice Boldini, îi aparţinuseră lui Sargent, care nu 
mai venise niciodată să şi le ia după mutare. Boldini n-are inimă să 
le arunce, iar Sargent s-ar putea să vină totuşi să le ia. Ce idiot! Aşa 
stau lucrurile de şapte ani, oricât timp s-ar mai acorda ar fi degeaba. 
Oricum, păpuşile alea fantomatice o să dispară de-aici într-o lună. 
Promit! 

Ca să-mi alunge orice dubii aş fi avut cu privire la natura prolifică 
a vocaţiei lui de portretist, apartamentul lui Boldini e plin ochi de 
pânze, iar cea care-mi place cel mai mult este un autoportret pe 
jumătate terminat. Poartă o cravată lată, neagră şi o haină de culoare 
închisă. îşi arată obişnuita mutră ursuză, cu mustăţile bine răsucite 
în sus, zâmbind, când de fapt nu o face. Doar dacă mă uit la tablou 



şi mă apucă tremuriciul. S-ar părea că mă atrage mai degrabă ce e 
amar decât ce e dulce. 

Lângă tablou am găsit alte două pânze, amândouă portrete 
aproape terminate. O mamă cu fiica ei, mi-a spus Boldini când a 
văzut că stau şi privesc. Ceva din felul în care a rostit cuvântul 
„fiică" a făcut să mi se strângă inima. Sau poate cuvântul „mamă". 

— Este Josephina de Alvear de Errazuriz, a spus el când am 
refuzat să mă mişc din locul ăla. Iar portretul de-acolo e al fiicei ei, 
Giovinetta, o adevărată mică veveriţă. 

— N-am auzit niciodată de ea, i-am spus. 

— N-ai auzit de Josephina? Bogata expatriată din Chile? 

Am chicotit. Expatriată chiliană? Poate că-1 cunoştea pe magnatul 
guanoului din emisfera de sud. 

— Regret, am zis. Singurul sud-american pe care-1 cunosc este 
Pierre. 

— Da, ştim cu toţii cât de bine vă cunoaşteţi voi doi. Dacă e să 
cunoşti un sud-american, atunci acela e sir Pierre! 

Mi se părea mie sau îl irita legătura noastră? Da, mi-am spus, aşa 
era! Ce lucru minunat! 

— Bine, am continuat. Oricine ar fi femeia asta, e foarte frumoasă. 
Tabloul e nemaipomenit. 

— Mulţumesc, a bodogănit el, înroşindu-se până la urechi. 

Nu am adăugat şi că madame de Errazuriz era atât de frumoasă 
că, uitându-mă la portretul ei, aveam impresia că mi se uita în ochi 
provocându-mă cu frumuseţea ei. Femeia aia, Josephina, se holba la 
mine direct din pânză, cu sprâncenele ridicate, cu gura ţuguiată de 
un surâs satisfăcut. Chiar şi aici, la mine acasă, tot îi văd rochia, 
dintr-un satin auriu cu dungi de un verde închis şi cu o fundă verde 
asortată în jurul taliei. Şi mai mult, femeia aurie era aşezată pe un 
scaun auriu. Madame de Errazuriz era însăşi definiţia luminozităţii. 



Mi-a displăcut pe loc. 

— Ce noroc au ele să aibă un portretist atât de stimat în serviciul 
lor, i-am spus, căci un Boldini niţel periat e mai uşor de suportat 
decât cel obişnuit. Dar ce-i cu fetiţa? 

La fel de frumoasă ca maică-sa, rezemată de o canapea de catifea 
violetă, veveriţa de Giovinetta părea de-a dreptul insolentă. Ce să 
mai zic de felul în care era îmbrăcată? Nu am înţeles nimic din 
îmbrăcămintea ei. Nu era potrivită pentru un copil de zece ani, dar 
nu s-ar fi potrivit nimănui, la nicio vârstă! Giovinetta purta o 
boneţică de copil de patru ani, o capă care parcă ieşea din şifonierul 
unei grand-mere şi o umbrelă de dandy proptită de coapsă. 

Coapsa ei! Doamne! Roşesc doar când încerc să vorbesc despre 
asta! în portret poartă ciorapi lungi, negri, ciorapi mai potriviţi unei 
femei de optsprezece ani decât unei fete de zece. Dar asta nu-i 
nimic! Unde se termină un ciorap se vede o bucată de piele. Mon 
Dien! Boldini o s-o păţească mai rău decât Sargent! 

— Ce vrei să zici? a întrebat Boldini. Nu-ţi place portretul? 

— Din punct de vedere tehnic e bine făcut. Dar ai observat... I- 
am arătat piciorul fetei. Se vede pielea! 

— Sigur că da. Zâmbi. Eu am pictat-o, aşa că sigur că am văzut-o. 
Ai ceva împotrivă? 

— N-am nimic împotrivă, dar mi-e frică să nu te pui singur în 
primejdia unui scandal... să nu-ţi faci singur o madame Gautreau, o 
madame X proprie! Ce alt pictor ar mai prelua atelierul 
Sargent/Boldini când vei deveni un paria şi n-o să-ţi mai poţi plăti 
chiria? 

— Vai, Marthe, a zis el. Nu te credeam atât de delicată! în 
cincisprezece minute, de la barul tău, tu vezi mult mai multă piele 
goală! 

— Nimeni nu vrea să vadă pulpele unei copile, Giovanni. E ceva 



cu totul diferit. 

Eram de-a dreptul revoltată, şi-mi era într-adevăr frică de un 
asemenea scandal, care l-ar fi obligat pe dragul meu Boldini să plece 
de la Paris. De lângă mine! 

Boldini s-a mulţumit să râdă. 

Incapabilă să mai suport, fie şi pentru o clipă, să văd pielea acelei 
fetiţe, am început să mă plimb prin atelier admirând tablourile în 
lucru. îmi era imposibil să mă hotărăsc dacă eram în apartamentul 
unui om de succes sau al unuia care se zbătea să se ţină pe linia de 
plutire. Presupun că asta-i problema cu artiştii. Nu poţi să-ţi dai 
seama niciodată dacă au sau nu bani! 

Cu cât studiam mai atent atelierul, cu atât stinghereala lui Boldini 
devenea mai evidentă. Părea interesat de opiniile mele, chiar avansa 
scuze pentru vreun tablou sau altul, tot insistând că vrea să mă 
picteze şi că acela va fi tabloul lui cel mai grozav. Deşi declaraţia lui 
m-a impresionat, eram conştientă că Boldini nu lua asta în serios. 
Pur şi simplu n-avea ce să zică altceva. 

— Nu trebuie să-mi pictezi portretul ca să mă faci fericită, i-am 
spus şi l-am luat de mână. Mi-am împletit degetele cu ale lui. 

Boldini a sărit cât colo. 

— Eu sunt un gentleman... a mormăit el. Nu sunt sigur ce... 

L-am privit cu subînţeles. Adică, ştiam că-i gentleman, dar nu era 

obligat să se poarte chiar atunci ca un gentleman. Nu-mi făcusem 
planul să-l seduc, dar în ziua aia intenţiile mele se luau după alte 
idei! 

înainte ca vreunul din noi să-şi revină, am condus un Boldini 
tremurând într-una dintre camere, sperând că voi găsi acolo un loc 
unde să ne aşezăm ca să ne odihnim picioarele. Am avut noroc, 
împins la perete, era acolo scaunul galben al doamnei de Errazuriz. 

Cum Boldini tot ezita şi se împiedica, l-am tras de mână şi am 



poposit amândoi pe acel scaun. Ceva s-a aprins în el. în câteva 
secunde îmi deschisese rochia şi corsetul. Doar am clipit şi degetele 
lui îmi mângâiau sfârcurile. Am mai clipit o dată şi el a înlocuit 
degetele cu buzele, mâinile ocupându-se cu dexteritate de altceva pe 
sub fusta mea. 

E mai bine să mă opresc aici şi să spun doar că Giovanni Boldini 
nu e numai un artist talentat, ci şi un expert în cel puţin câteva alte 
domenii. Bărbatul ăsta e cunoscut pentru geniul pe care îl are în 
mâini, dar eu simt că acelor două membre li s-a atribuit o cantitate 
nemeritat de mică de glorie faţă de ce merită. Mare artist rămâne, 
orice ar face cu mâinile! 


Capitolul XXXIV 

— Pornografie din Belle Epocjiie. April puse caietul pe masă. 
Numai la asta nu mă aşteptam! 

— Of, Doamne, spuse Luc când au ciocnit paharele în cinstea 
Parisului, dacă tu crezi că asta-i pornografie, atunci probabil că 
jurnalul n-ar trebui să fie singurul periodic pe care să-l împărţim. 

— Şi uite-aşa începe iar hărţuirea sexuală. April sorbi din pahar 
ca să nu zâmbească cu gura până la urechi. Şampania o gâdila în 
gât, rece, înţepătoare. Nu ştiam că Boldini a trăit în atelierul lui 
Sargent. Ar fi trebuit să ştiu, dar nu ştiam. Jurnalul, atelierul lui 
Sargent, mi se pare că totul e un şir de întâmplări norocoase, de 
parcă eu eram cea menită să le citesc. 

Mai mult ca oricând, trebuia să facă în aşa fel încât licitaţia să aibă 
loc. O adevărată licitaţie. Doar pentru Marthe. Respecta opinia lui 
Olivier în această privinţă, dar asta nu însemna că el avea dreptate. 

— îmi dau seama că ce spun sună de parcă îmi dau importanţă şi 



că îmi fac iluzii, continuă ea când Luc nu făcuse altceva decât să 
ridice ironic dintr-o sprânceană. Dar Sargent e pentru mine, e, cum 
s-ar zice, genul meu. 

— Genul tău? 

— Soţul... Prietenii şi familia mea mă acuză că sunt oarecum 
obsedată de artistul ăsta. în fine, mai cu seamă de Madame X. E la 
Metropolitan. 

— Madame X? E vorba de vreo starletă porno? 

— La Metropolitan? Dar ce-i cu dumneata? spuse April aproape 
râzând, când de fapt voia să-l certe. Tabloul intitulat Madame X se 
numea înainte ca modelul, madame Gautreau. Bătu cu degetele în 
hârtii. I-a fost schimbat numele pentru a proteja o persoană 
inocentă. Nu ţi-am spus asta? Ţi-am spus-o. Uneori am impresia că 
nu mă asculţi deloc. 

April îl bătu pe mână în joacă. Nu voia ca Luc să creadă că-i 
mereu serioasă, că-i o scorpie de vârstă mijlocie, care contabilizează 
cu grijă toate afronturile şi scăpările celorlalţi. 

— Avril, spuse el cu o voce serioasă şi fără nicio inflexiune. Ţin 
minte fiecare cuvânt pe care mi l-ai spus. Liecare cuvinţel. 

Luc nu îşi schimbă expresia, de data aceasta nu zâmbea ironic. 
April simţi cum îi ard obrajii când îşi fixă privirea asupra ei. 

— Serios, totuşi, zise ea, jucându-se cu tot ce ar fi putut fi folosit 
la mâncat sau la scris pe masă. Am văzut tabloul Madame Ade o 
sută, de o mie de ori. E tabloul meu preferat din întregul muzeu. 
Soţul meu... April simţi cum se înroşeşte în mod inexplicabil la 
rostirea cuvântului... Troy nu înţelege cum de pot să mă uit la 
acelaşi tablou săptămână de săptămână, lună după lună, an după 
an. Ne ducem la Metropolitan. Des. Bunica lui e mare pe-acolo. în 
plus, e vorba de Muzeul Metropolitan. El vrea întotdeauna să vadă 
ultimele colecţii: „Klee", „Argintărie britanică", „Covoare şi 



ritualuri în budismul tibetan", orice. Dar eu încep întotdeauna cu 
Madame X. 

— Aha, spuse Luc. Există un lucru care-ţi place mai mult decât 
mesele şi birourile. 

— Mobilele continentale sunt categoric pe gustul meu, dar când 
eram încă elevă. Madame X aproape că m-a făcut să-mi schimb 
ideile. Din păcate, doar cu John Singer Sargent ar însemna să mă 
limitez la extrem de puţin. Şi Domnul ştie că n-am acceptat să-mi 
petrec o mare parte din carieră uitându-mă la Francois Boucher. 
April se strâmbă. Sau la Jean-Honore Fragonard. Ptiu. 

— Da. Ar fi fost îngrozitor. Tipii ăştia sunt de neiertat. 

— îngeri şi cupidoni şi cherubini. Deloc pe gustul meu. 

— Ce romantică delicioasă eşti! în orice caz, având recomandarea 
ta şi pe cea a lui Marthe de Florian, o să trebuiască să mă uit pe 
Internet să văd şi eu de ce s-a vorbit atâta de femeia aia. 

— Nu-mi vine să cred că nu cunoşti tabloul. April îşi trânti 
paharul pe masă. Cum e oare cu putinţă? 

— Ei, nu trăim cu toţii doar între tablouri şi mobile. Luc îşi 
termină paharul şi-i făcu semn chelnerului că ar mai vrea unul. 
Spune, vrei să auzi noutăţile? Sau preferi să continui cu lauda asta 
poetică a unei alte doamne, din alt tablou, şi nu a dragei noastre 
Marthe de Florian? 

— Nu, sigur că nu! Suntem aici pentru Marthe. Spune-mi... Dar 
mai întâi spune-mi că nu sunt veşti rele. 

— Stai liniştită, Avril. Veştile sunt bune. Ce mult te agiţi! Ca o 
veveriţă! Fără îndoială ca mica veveriţă Giovinetta Errazuriz din 
tabloul lui Boldini. 

— Apropo, cunosc aceste două tablouri, cele despre care scrie 
Marthe. Boldini le-a vândut direct baronului de Rothschild, care le-a 
vândut unui colecţionar particular, probabil acum vreo douăzeci de 



ani, cu mult înainte ca eu să-mi încep cariera. Dar studiam la şcoală 
toate marile vânzări. Tranzacţia a fost realizată de o casă de licitaţii, 
să-i zicem, concurentă. E clar că baronul de Rothschild avea gusturi 
discutabile. 

— Fascinant, spuse Luc, ridicând ochii spre cer. Câte poţi să afli 
despre întâmplările neobişnuite de la licitaţii! Bun, uite, i-ar face 
plăcere să te cunoască. 

— Cui? Lui Giovinneta de Alvear de Errazuriz? Sunt aproape 
sigură că a murit. 

— Nu. Nu fetiţei care arată ca o rozătoare. Lui Agnes Vannier. 
Moştenitoarea doamnei Quatremer. 

April rămase tăcută. Moştenitoarea. în fine îi spusese pe nume 
beneficiarei averii lui Lisette Quatremer. 

— Lud exclamă ea. I se tăiase respiraţia. 

Numele de Agnes Vannier nu-i spunea nimic, în orice caz nu avea 
nimic de-a face cu provenienţa mobilelor. După reacţia ei, s-ar fi zis 
că Luc îi făcuse un cadou ales dintre lucrurile din apartament. Se 
uita cu nişte ochi la el, de parcă ar fi primit un cadou nemeritat şi 
extrem de scump, nu departe de felul în care îl privise pe Troy 
prima dată când acesta îi pusese în mână o cutioară delicat 
împachetată. 

Pe atunci i se părea drăguţ din partea lui că-i oferă bijuterii la 
doar două luni de când se întâlniseră, dar April îşi dăduse seama că, 
pentru cineva ca Troy, aşa ceva nu era ieşit din comun. Doar că 
deschisese cutia şi găsise înăuntru o pereche de cercei cu perle şi 
diamante vânduţi recent la o licitaţie de la Paris, intitulată 
„Proprietatea unei doamne". Sotheby's fusese casa de licitaţii, aşa că 
April văzuse catalogul. Doamna în chestiune avusese o seamă de 
bijuterii mult mai bătătoare la ochi, cu diamante, cu rubine, dar Troy 
alesese exact ce şi-ar fi ales chiar April. Cerceii erau simpli, deşi nu 



lipsiţi de frumuseţe, cel puţin în comparaţie cu celelalte piese. Totuşi 
erau fără îndoială de mare valoare. April a evitat în mod intenţionat 
să afle la ce preţ se vânduseră, dar bănuia că preţul iniţial era mai 
mare decât ce câştiga ea într-un an, doi, poate chiar în trei. 

Atunci rămăsese fără glas, simţise că nu-i merită. Tar fi cerut 
chiar să-i dea înapoi dacă s-ar fi putut. în loc de asta, fusese obligată 
să accepte cerceii, deşi îi spusese de mai multe ori că i-ar face 
plăcere să-i dea înapoi mai târziu. Poate că-i putea pune deoparte 
pentru fetele lui când aveau să se mărite. 

Asta era de-acum o istorie veche. Intre timp April se obişnuise să 
primească tot felul de cadouri. Nu trebuie să cauţi mereu o 
apropiere între valoare şi preţ, nu ai decât să spui mulţumesc. Dar 
în vreme ce asta se aplica fără îndoială la diamante şi la perle, 
cadoul lui Luc valora în ochii ei atât de mult, încât April se simţi 
copleşită. Tot ce a putut să îngaime a fost un simplu mulţumesc. 
Apoi a scos şerveţelul de sub farfuria ei cu macaroane cu brânză. 

— Plângi? o întrebă el după scâncetul ei de mulţumire. 

— Bien sur que nonl Avea o voce prea înaltă, ţipătoare, subţire. Ar 
fi caraghios din partea mea. Dar sunt oarecum uluită. Mă gândisem 
că pe madame Vannier (numele, acum cunoştea numele), mă 
gândisem că pe madame Vannier n-o interesează o persoană curioasă 
de la casa de licitaţii. 

— S-a răzgândit, presupun. Iar tu nu eşti oricine. Eu i-am dat 
toate asigurările. 

— Dar cine e? întrebă April, tamponându-şi colţurile ochilor. E 
cumva fiica lui Lisette? 

— Nu, madame Quatremer n-a avut niciodată copii. 

— Atunci îi e soră? întrebă April. Verişoară, poate? Sau ce? 

Din geanta ei voluminoasă se simţi o vibraţie. Nu se mai osteni să 
se uite cine o căuta. Troy n-avea decât să şi-o pună unde vrea, îşi 



zise. Gândul la Willow nu-i dădea pace. 

— Nu-i treaba mea să dau explicaţii. Vrea să-ţi povestească ea 
însăşi totul. Nu e mai bine să cunoşti provenienţa direct de la sursă? 
îi făcu Luc cu ochiul. 

— Da, desigur. Pot s-o întreb despre detaliile importante când ne 
întâlnim. 

— Să fie clar. Dacă vă întâlniţi, spuse Luc. Dacă. Nimic nu e 
garantat. 

— Ce vrei să spui cu „nimic nu e garantat"? Doar ai spus că o 
doreşte! 

— Avril... 

— Cest merdique, Luc. April dădu pe gât restul de şampanie. 
Ultra-căcăcios, de fapt. Nu mă interesează genul ăsta de joacă. Ori 
vrea să mă cunoască, ori nu. Nu înţeleg de ce-mi faci propunerea 
asta, doar ca s-o retragi imediat. Da sau nu, Thebault. Alege. Zău că- 
i doar alb sau negru. 

— Nimic nu-i vreodată doar alb sau negru, spuse el. Ea vrea să te 
cunoască, dar s-ar putea să nu iasă cum vrea ea. Deşi apreciez 
reacţia ta, super-căcăcios, de-a dreptul. Madame Vannier e mai 
tânără decât era Lisette Quatremer când a murit, e totuşi în vârstă. 
Mai exact, are optzeci de ani. Nu se bucură de cea mai bună sănătate 
şi întreg organismul ei e într-o stare foarte delicată. 

— îmi pare rău să aflu asta. 

Luc dădu din umeri. 

— Aşa e viaţa. Suntem tineri, suntem bătrâni, nu ne mai ţin 
puterile, murim. 

— Dacă avem noroc, bombăni April. 

— Madame Vannier a fost dusă la spital ieri-seară, spuse Luc, 
turnând jumătate din şampania lui în paharul lui April. Când se 
întoarce acasă, dacă se întoarce... 



— Ce spui e cam dur. 

— Ăsta-i adevărul. Nu e nici dur, nici nedur, e doar adevărul. 
Nimic mai mult. Dacă se întoarce acasă, madame Vannier va fi 
încântată să te cunoască. După ce-şi recapătă puterile, se înţelege. 
Doar atunci. 

— De ce n-ai spus aşa din capul locului? Sigur că putem aştepta 
până se simte mai bine. Nici nu visez să facem altcumva. Nu mă 
interesează să pun piciorul într-un spital. Am trecut prin aşa ceva, 
am avut de-a face cu asta de mai multe ori decât aş vrea să-mi 
amintesc. 

April se întinse după o bucăţică de pâine. 

— Intre timp o să-mi termin cercetările cu ajutorul jurnalului, 
împreună cu asistenta mea am conceput un plan şi cred că e genial, 
nu mi-o lua în nume de rău. E vorba de ceea ce în finanţe se cheamă 
să faci liste de comparaţii - de ce n-am face-o şi cu privire la averea 
lăsată de Marthe, dat fiind că avem jurnalul ei, informaţii interne, ca 
să zic aşa. 

— Caietele care constituie jurnalul. 

Luc se fâţâi pe scaun. Se strâmbă de parcă-1 durea ceva. Era prima 
dată când April îl vedea stânjenit. Era prima dată când dădea 
impresia că nu controlează toate aspectele situaţiei. 

— Vai, Doamne, ce-i? spuse ea. 

— Păi, jurnalul. Trebuie să discutăm despre asta. Cred că e şi o 
veste proastă odată cu cea bună. O să încerc să obţin ceea ce vrei, 
dar pentru moment trebuie să... 

— Nu! i-o trânti April. Ştiu ce ai de gând să spui, şi răspunsul e 
nu. 

Nu putea să-i facă asta. Nu putea să-i dea ceva doar ca să-i ia 
altceva în loc. 

Femeia voia caietele înapoi. April nu se îndoia că Agnes Vannier 



ar fi o persoană minunată şi că, pe deasupra, ar putea avea o 
conversaţie încântătoare. Insă ea nu dorea deloc să facă târgul ăsta. 

— Je suis sincerement desole, Avril. 

— Nu, spuse April din nou. Absolut nu. 

— Dulcea mea Avril , ma cherie. Mi-e greu să ţi-o cer. După cum se 
pare că ai ghicit, madame Vannier doreşte să-şi recapete caietele. Iar 
eu trebuie să le recuperez. Singura mea speranţă e că ai să mă ierţi. 


Capitolul XXXV 

Informaţia o lovise drept în moalele capului, cu toate că bănuise 
de dinainte. Să-l ierte pe Luc? Nicio şansă! 

— Avril? zise el. Ca va? Nu te-apuci iar să plângi, nu-i aşa? 
Trebuia să existe o soluţie. Obligatoriu. îi veneau în cap tot felul de 
fragmente de idei. 

— Bun. îşi drese glasul. Poate să le ia. 

— Zău? Aşa de uşor? Luc ridică fruntea spre cer. Asta nu 
seamănă cu Avril pe care o cunosc eu. 

— Dintotdeauna am socotit că trebuie să le dau înapoi, bien sur. O 
să le capete în câteva zile. Nu te îngrijora, eu citesc foarte repede. 

Luc clătină trist din cap. 

— Sunt sigur că citeşti iute ca gândul. Din păcate, madame 
Vannier se apropie de sfârşitul vieţii. Vrea să le aibă înainte să 
moară. 

— înţeleg. Dar ne rămâne încă puţin timp, nu? 

— Toţi avem timp, spuse Luc. Dar madame Vannier, tu, eu, 
niciunul dintre noi nu ştie cât. 

— Da, da, ne poate răsturna o motocicletă chiar mâine. Dar, fii 
cinstit cu mine, cât de aproape de moarte e madame Vannier? Ea cel 



puţin poate vedea cât de cât când îi va veni ceasul. Doctorii trebuie 
că şi-au spus părerea. 

— Părerea? Cât de aproape e de moarte? Mon Dieu, madame Vogt. 

— Nu m-ai înţeles bine. 

— Ba cred că am înţeles foarte bine. 

— Haide, haide, Luc, poţi să-mi mai laşi un pic jurnalul, s'il vous 
plaît? 

încă o lovitură de la el. Era plătit să fie aici, ca Marthe cu Pierre, 
deşi, în momentul de faţă, persoana în rahat până la gât era April. 
Cineva îl plătea pe Luc pentru timpul petrecut cu ea. El n-o spunea 
direct, dar ea oricum asta auzea. 

— Luc... 

— Avril. 

— Perfect. Putem măcar să îl copiem? Trebuie să-mi îngădui 
măcar asta! 

— Bine, văd câtă înţelegere ai pentru starea doamnei Vannier! 
Pentru dorinţa unei femei pe moarte! Pocni din limbă. Doamne 
sfinte! 

— Regret, spuse prompt April, încasând afrontul, dar fără să 
renunţe la hotărârea ei. 

Respiră şi îşi fixă privirea pe linia orizontului, pe cerul înroşit din 
jurul Turnului Eiffel. Cum să dai impresia că eşti o persoană 
rezonabilă? se minuna ea. Că dai mai multă importanţă vieţii 
umane decât mobilelor, decât jurnalelor unei năluci? 

— Par să fiu complet insensibilă, admise ea. Regret din suflet. Mă 
întristează starea proastă a clientei tale. 

— Gogoşi, zâmbi Luc sarcastic. Nu te întristează nimic, în niciun 
caz nu starea sănătăţii ei. 

April avea să copieze jurnalele. Asta era soluţia pentru a 
răspunde cererii unei femei pe moarte. Biroul din Paris era echipat 



cu tot ce trebuia pentru a scana documente vechi. April n-avea decât 
să facă în aşa fel încât să fie justificată această acţiune. 

— Poate îmi poţi permite să le păstrez azi după-masă... 

— Destul, suspină Luc din rărunchi. Nu vrei să cedezi în niciun 
fel. Nu mai suport. Poţi să ţii jurnalele încă trei zile. Mai există şi 
altele, o să ţi le aduc până diseară. Apoi le iau pe toate înapoi de-aici 
în 72 de ore. Se uită la ceas. Să ne înţelegem însă: dacă cumva 
doamnei Vannier i se înrăutăţeşte situaţia, ţi le voi cere mai curând. 

April încuviinţă ţinându-şi respiraţia. 

— între timp, copiază-le, citeşte-le, fă ce vrei! 

— Mulţumesc, spuse ea încuviinţând din nou. Regret că m-am 
purtat ca o nebună. 

— Ah, asta nu-i nimic nou, spuse Luc şi o strânse de un genunchi. 
M-am obişnuit. Deşi, trebuie s-o spun, adevărata ta vocaţie ar fi fost 
să le ridici moralul celor îndoliaţi. Nu înţeleg de ce-ţi pierzi vremea 
ocupându-te de mobilă. 

— Foarte amuzant, spuse April şi încercă să zâmbească. Vorba 
„mobilă" o înţepase ca un pumnal în coaste. Se gândi cum arăta 
acum apartamentul lui Marthe, gol-goluţ, scheletul care susţinuse 
viaţa lui Marthe dispăruse aproape complet. 

— Qa va? o întrebă Luc, atingându-i a doua oară genunchiul. 

— Da, totul e perfect, minţi April. Mă gândeam la apartament. 
Nici nu l-ai mai recunoaşte. E aproape gol. Au început să jupoaie şi 
pereţii. Totul se mişcă atât de iute, prea iute. în curând o să fiu 
înapoi la New York, licitaţia se va fi terminat, iar eu am să mă ocup 
de următoarea afacere. 

Ca şi cum următoarea afacere ar fi putut să fie cât de cât 
comparabilă cu asta. Orice licitaţie ar fi aşteptat-o, oricât de 
cuprinzătoare ar fi fost averea scoasă la licitaţie, n-avea cum să fie 
altfel decât inferioară. 



— Nu-nţeleg. Treaba pe care o faci tu nu implică dispariţia 
mobilelor în schimbul unor sume de bani? întrebă Luc. Sunt 
perplex. 

— Da, desigur că e vorba de bani pentru cel care vinde şi pentru 
casa de licitaţii. în realitate e vorba de artă. Arta contează. E mai 
presus de bani, la urma urmelor. Se putea găsi pe pereţii peşterilor. 
Arta rămâne. Dar posesiunile lui Marthe... Ne grăbim atât de tare 
cu pregătirile, de parc-am avea de-a face cu rotiţe şi şuruburi, sau 
cam aşa ceva. îi tremura vocea. Regret, nu am intenţia să mă implic 
emoţional, dar piesele astea sunt importante. 

Luc încuviinţă din cap. 

— Aşa s-ar părea. Spune-mi, întrebă el în vreme ce chelnerul le 
mai aducea nişte şampanie, de data aceasta fără să i se fi cerut. De ce 
eşti atât de pornită ca licitaţia să se facă aşa cum o vezi tu? De ce au 
atât de mare importanţă lucrurile lui Marthe pentru tine? 

înainte de a răspunde. April luă trei înghiţituri. Creierul începuse 
să i se învăluie în ceaţă. Dintotdeauna de categorie uşoară, era 
surprinsă că băutul aproape excesiv de vin la Paris nu-i 
îmbunătăţise aproape deloc toleranţa la băutură. Ce rost avea să bei 
serios, dacă asta nu-ţi permite să bei şi mai serios mai târziu? 

— Ei bine, răspunse ea, silindu-se să nu i se împleticească limba, 
avem ocazia să facem o treabă foarte bună aici. De obicei sumele 
mari sunt aduse de tablouri şi de bijuterii. Iar arta contemporană... 
ea lasă totul în urmă, pentru motive pe care eu nu le înţeleg. 
Oricum, departamentul meu nu este, cum se zice la noi, cel din 
vârful piramidei. Comisioanele pentru vânzare şi onorariile din 
partea cumpărătorilor aduse de mobilele vechi şi de obiectele 
decorative de-abia acoperă salariile asistenţilor. Abia ajung pentru 
călătoriile mele şi pentru cataloagele de lux. De data asta poate fi 
totuşi altfel. Aceste piese, proiectate pe fundalul vieţii doamnei de 



Florian, ar putea stabili recorduri. 

— Deşi eşti un intermediar de la casa de licitaţii... 

— Expert în mobilă continentală. 

— Deşi faci parte dintre intermediari, nu cred că onorariile 
contează cu adevărat pentru tine. 

— De ce nu crezi? Din cauza lui Troy? Dă-mi voie să corectez 
asta. Am propriul meu cont în bancă, iar contractul nostru 
prenupţial e complet oneros din punctul meu de vedere. De fapt, 
mai oneros decât credeam eu... 

înaintea căsătoriei i se păruse o bună idee să pună pe hârtie la ce 
se angaja. Era o declaraţie către avocaţi şi familie, persoane pe care 
n-avea să le mai vadă după nuntă, dar tot declaraţie rămânea. La 
cina dinaintea nunţii, numită cina de repetiţie generală. April 
redactase un document care atesta situaţia ei financiară şi semnase o 
declaraţie în care se stipula că, în caz de desfacere a contractului de 
căsătorie, ea avea dreptul doar la ce descrisese în acel document, 
plus tot ce ar fi reuşit să acumuleze în contul ei curent cu numărul 
99844201 şi pe contul ei de comisioane, 5601-4324. Privind în urmă, 
fusese o declaraţie temerară, dar putea cel puţin să fie sigură că o a 
treia soţie a lui Troy n-ar fi putut să o acuze că l-a lăsat fără nicio 
leţcaie în pungă. 

— Am zis eu ceva despre le grand rn'sieu? spuse Luc strâmbându- 
se. Poţi să fii sigură că nu mă interesează. Cum nu mă interesează 
nici situaţia ta financiară sau onorariile pentru mobile sau cât costă 
fabricarea unui catalog. Non. N-am întrebat nimic de genul ăsta. Nu¬ 
mi pasă de ce mobilele au o anumită importanţă pentru casa de 
licitaţii sau pentru contul în bancă al vreunei persoane. Am întrebat 
de ce aceste obiecte au atâta semnificaţie pentru tine. 

O privi cu multă atenţie, într-un fel atât de intim, încât April simţi 
nevoia să se mişte pe scaun. O parte din ea voia s-o ia la goană. Alta 



îşi dorea ca el să o atingă din nou. 

— Pentru mine? întrebă ea după ce îşi drese glasul. 

— Pentru tine. 

El nici nu clipise. 

April se gândi o clipă. Existau sute de răspunsuri posibile, dar 
toate implicaţiile puteau fi reduse la doar câteva cuvinte. Cât să-i 
spună, se gândi ea, fără să se trădeze? 

— Cred că adevărata întrebare, răspunse ea reţinându-şi un 
râgâit, nu e de ce înseamnă atât de mult pentru mine, cât de ce au 
însemnat atât de puţin pentru Lisette Quatremer? De ce nu contează 
pentru madame Vannier? Toate aceste piese alcătuiesc o moştenire, 
sunt mărturia unei vieţi. E de neînţeles că Lisette a încuiat uşa şi a 
lăsat totul în urmă şi că madame Vannier vrea să vândă totul fără să 
mai arunce măcar o privire. Nu intenţionez să o insult pe clienta ta. 
Sunt convinsă că are motivele ei. Dar mie mi-e greu să mă gândesc 
la vreun motiv. 

— Poate că nu au ţinut niciodată la trecut, spuse Luc. Poate nu au 
nevoie de nicio mărturie. Nu cunoşti expresia „trăieşte clipa"? 

— Prostii. Fiecăruia îi pasă de trecut, zise ea. Fiecăruia. Mai vrei 
un pahar? Eu aproape că l-am terminat. Cât o fi ceasul? Nu trebuie 
să închidă? Şi-atunci n-ar trebui să mai comandăm ceva? 

— Poate că ar trebui să te abţii. Eşti tu slăbuţă, dar eşti şi înaltă, 
nu sunt sigur c-o să te pot purta în braţe până acasă. 

Luc îi făcu din nou cu ochiul şmechereşte, cum îi era obiceiul. 
April simţi iar că se înroşeşte la faţă. 

Omul ăsta era al naibii de atrăgător, cu toată alura lui costelivă de 
european. E adevărat, voia să-ţi intre pe sub piele, iar pieptul păros, 
vizibil prin cămaşa întredeschisă, indica nevoia de exhibare a 
virilităţii. Mai era şi fumător, tabloul era complet, cu unghii pătate 
de tutun şi precis cu o pereche de plămâni negri. 



Nu înţeleg ce anume îl face atrăgător, îşi zicea April. Chipul s-ar 
potrivi pe un afiş în alb şi negru, cu umbre, poate o reclamă la 
parfum, prezervative sau băuturi scumpe. Insă Luc nu era deloc 
genul ei, dacă ar fi fost celibatară şi ar fi avut un gen. Lui April îi 
plăcea un singur fel de bărbat, voinic, cu părul de culoarea nisipului 
şi american. Cu unghii curate. Cu dinţi drepţi şi cu părul bine 
pieptănat. 

Dar dacă nu-i plăceau francezii semineglijenţi, de ce oare îi bătea 
inima ca naiba de fiecare dată când îl vedea? De ce bea ea şampanie 
(cam multă) pe un acoperiş din Paris cu cineva care-i era aproape 
străin, primejdios de aproape de-a spune lucruri pe care nu i le 
povestise decât lui Troy? 

— Te gândeşti că nu rezist la băutură? întrebă April, încercând să 
evite un alt râgâit pe care îl simţea venindu-i pe gât. O să fii 
surprins. 

— Sunt deja. Luc se aplecă şi vărsă un pic din paharul lui într-al 
ei. Ia spune, madame Vogt, ce-ai păstrat din trecut? O casă plină de 
obiecte care au aparţinut altor generaţii? 

— Nici gând, zise ea pufnind. După ce s-a îmbolnăvit mama, tata 
s-a debarasat de tot. 

— De ce s-a îmbolnăvit? 

— Degeaba întrebi. Noi, aici April făcu semnul ghilimelelor în 
aer, nu vorbim despre asta. Şi, de fapt, nici nu contează. Doamne, ce 
gogoaşă! Conta, de bună seamă. Conta într-un milion de feluri de 
mică importanţă şi-n cel puţin câteva de mare importanţă. S-a 
petrecut cam aşa: într-o zi era acasă, au luat-o la spital, apoi a 
dispărut. Pur şi simplu n-a mai rămas nimic. Dacă aş fi fost mai 
mică în momentul acela, aş fi putut să cred că tot ce-i aparţine unei 
persoane e atât de tare lipit de ea, încât dispare cu desăvârşire dacă 
persoana respectivă pleacă. 



— Ce s-a întâmplat cu lucrurile ei? 

— Tata le-a vândut. Ca să plătească cheltuielile de spitalizare sau 
ca să scape de amintiri, sau poate că şi una, şi alta. Aş fi dorit să 
păstrez ceva. Dar totul a dispărut înainte să pot cere ceva. 

— Deci n-ai nicio amintire de familie. 

— Nicio amintire, niciun bibelou, nici măcar bijuterii fără valoare. 
Iar tata, ca să zic aşa, a dispărut şi el. Cu riscul de a părea 
melodramatică, m-am trezit orfană de pe o zi pe alta. Ca Marthe de 
Florian, eram o adolescentă pe marginea trotuarului, privind cum 
trec familiile altora, întrebându-mă cum aş face să am şi eu aşa ceva. 

— îmi pare rău, Avril, spuse Luc cu accentul lui mieros, 
franţuzesc. Se încruntă, nu dădu niciun semn că ar fi gata să afişeze 
vreun zâmbet ironic sau să scoată vreo observaţie neplăcută. 
Trebuie că ţi-a fost tare greu. 

— Eram într-o situaţie de rahat, zise April, apoi îşi acoperi gura. 
Iertare pentru limbaj. 

— Qafait rien. Am auzit de toate culorile astă-seară. 

— Cred că ai dreptate. April înfipse furculiţa în ultimele 
macaroane. Se răciseră şi erau lipicioase, dar avea nevoie să se 
hrănească. Cum să-ţi spun... Când a făcut asta, când a transportat 
totul de-acasă, ori a vândut obiectele la un târg de stradă, ori ce 
naiba o fi făcut cu toate lucrurile, n-a mai rămas nimic. Doar coaja 
unei vieţi care fusese. Mi-aş dori să fi păstrat ceva. Ceva substanţial 
de pus în casa mea, o piesă la care să mă uit şi să-mi zic: Da, uite-o 
pe mama. Mobila e mobilă. Aşa e. Dar are o memorie intrinsecă. Nu 
mă înţelege greşit. Am un apartament, un apartament frumos, plin 
cu piese scumpe. Troy a fost foarte generos. 

— A fost? 

— Este. Dacă mă interesează ceva la vreo licitaţie, de obicei nu 
zice nu. Dar majoritatea lucrurilor noastre? Superbe. îngrozitor de 



scumpe. Insă fabricate în ultimii cinci ani şi cumpărate de soţul meu. 
Alese de cineva pe care nici nu-1 cunosc. 

— Asta-i sentimentul pe care-1 ai pentru soţul tău? Că nu-1 
cunoşti? 

— Nu asta am vrut să spun! protestă April, dar asta o puse pe 
gânduri. A fost mai simplu pentru noi să angajăm un decorator şi să 
aprobăm pur şi simplu ce alesese el. Domeniul meu de expertiză nu 
era de niciun folos pentru apartamentul nostru sau pentru gusturile 
noastre combinate. Pentru Troy era o nouă căsnicie, iar pentru mine 
o nouă viaţă după Paris. Amândoi o luam de la zero. 

— Prin urmare, lucrurile de când erai mică, de-acasă...? spuse 
Luc. Amintirile de familie, de la mama ta? Mă întreb. Ar fi fost ele 
vreodată cu-adevărat suficiente? Pentru că ele nu sunt ea. 

— Sigur că nu sunt ea. Dar ar fi fost de-o mie de ori mai mult 
decât ce am eu acum, adică un mare zero. Aşa că le-aş fi preferat. 
Fără să clipesc. 

April adună ultimele resturi de brânză rece şi lipicioasă de pe 
marginea castronelului şi puse jos furculiţa. Era tot flămândă şi avea 
o senzaţie de gol în suflet. Aşa se întâmpla întotdeauna când se 
gândea la mama ei. Stomacul i se transforma într-o groapă fără 
fund, care nu se putea umple niciodată. 

— Dar tatăl tău? El mai e printre noi? 

— Vrei să zici dacă mai e în viaţă? Da, da, este. Dar printre noi... 
E discutabil. 

— Deci nu sunteţi mai apropiaţi acum, când tragedia e de 
domeniul trecutului? 

— Nu ştiu dacă tragedia e de domeniul trecutului, spuse April. 
Dar vorbim frecvent. E campion la scris e-mailuri, deşi mă ţine la 
distanţă. Aşa face de douăzeci de ani. în plus, ei sunt în California şi 
eu la New York. încerc să mă duc acolo o dată la câteva luni, dar 



fratele meu e mult mai implicat decât mine. Pe de o parte, asta mă 
face să mă simt prost. Pe de altă parte, cine-ar fi mai bun? Brian se 
descurcă cu mult mai bine decât mine. Sunt bucuroasă că el a rămas 
în California, nu eu. 

— Ai un frate? 

April încuviinţă. 

— Brian e nemaipomenit. Are cu patru ani mai puţin decât mine. 
Trăieşte în San Francisco şi e căsătorit cu o infirmieră. 

— Şi el se ocupă de mobile? 

— Ha, ha, nu! E programator la Google. April imită bătutul la 
maşină. E de fapt o slujbă foarte mişto, fiind vorba de calculatoare. 
Ştii cum e când cauţi ceva inofensiv şi brusc îţi apare pe ecran o 
sugestie complet nebună? Să zicem că vrei să afli mai multe despre 
dinozauri şi de-abia ai scris „dino", când Google îţi sugerează 
„dinozaurii erau poneii lui Isus"? 

— „Dinozaurii erau poneii lui Isus". Luc îşi încreţi nasul. Nu 
înţeleg. De ce erau poneii lui Isus? 

— Nu erau. OK, poate că anecdota nu se poate traduce cum 
trebuie. Vreau să zic, asta face el. Mă rog, o parte din ce face. E 
programator şi creează fraze bizare care-i fac pe oameni să râdă 
când caută ceva pe Internet. 

— Adică e plin de umor. E umorist. 

— Da. Foarte plin de umor. Şi un pic cam ciudat. Dar te face să 
mori de râs. 

— Ca tine, rânji Luc. 

— Eu n-am pic de umor. 

— Poate că mă refeream la ciudăţenie. 

— Asta sună atât de grotesc, încât nici măcar nu pot să mă simt 
ofensată. Eu sunt atât de puţin ciudată, că nu găseşti mulţi pe lume 
ca mine. Probabil că sunt fiinţa cea mai mediocră pe care-ai întâlnit- 



o vreodată. 

— Ba nu, tu eşti plină de umor, spuse Luc şi-o bătu pe mână. Aşa 
cum am presupus tot timpul. 

April zâmbi şi scutură din cap. Momentul penibil trecuse. îi 
povestise despre mama ei mai multe decât ar fi trebuit, din cauza 
şampaniei, dar nu se alesese cu nicio rană dureroasă. Acum vorbeau 
despre poneii lui Isus şi despre cât de puţin haz avea ea. April se 
simţi din nou sigură pe sine. Luc auzise versiunea prescurtată, dar 
nu îşi putuse da seama cât de adâncă era rana. 

— Ei, atunci cerem nota de plată? spuse April şi se aplecă să-şi ia 
geanta. 

— Din nou, îmi pare rău pentru mama ta. Trebuie că a fost tare 
greu. 

— Este în continuare, admise ea. 

Luc se rezemă de spătar şi îi făcu semn chelnerului, cerându-i un 
espresso şi nota. Când April aruncă o privire în jur, văzu că nu mai 
erau decât ei doi în restaurant. 

— îţi mulţumesc că mi-ai povestit despre ea, spuse Luc. Despre 
mama ta. Eşti o excelentă povestitoare când nu ocoleşti răspunsul la 
întrebări. 

— Eu ocolesc? Nu sunt sigură că am priceput ce vrei să spui, 
după cum nu sunt sigură că aş fi excelentă. Cred că sunt normală, în 
niciun caz nu sunt o Marthe de Florian. 

April îi spusese lui Luc o nimica toată despre mama ei, nici pe 
departe întreaga poveste. Marthe ar fi dat probabil pe faţă toate 
amănuntele sordide, adăugând pe margini lucruri interesante 
despre contorsionişti sau clisme. 

— Nu mulţi ar avea curajul lui Marthe, adăugă April. 

— Poate că ar trebui doar să încerci. Luc îşi recuperă cârdul din 
mâna chelnerului. 



— Apropo, ai zis că de data asta e rândul meu. 

— Data viitoare. Mergem? A trecut de ora închiderii. 

— Mergem. Mersi pentru masă. Şi pentru şampanie. Delicioase 
amândouă. 

April se ridică rapid de pe scaun şi îşi atârnă geanta voluminoasă 
pe umăr, dar fu obligată să îşi aranjeze părul care i se strecurase sub 
bareta genţii. îi crescuse prea mult, necontrolat. Acum îi ajungea 
aproape la nivelul cupei de la sutien. în Franţa îi creştea întotdeauna 
mai repede. 

— Te conduc acasă? întrebă Luc. Zona asta a oraşului nu e 
primejdioasă, dar ce fel de gentleman aş fi eu dacă nu te-aş 
conduce? 

— De fapt, zise April iute, am să mă plimb un pic prin Galeries. 
încerc să găsesc nişte cadouri pentru fiicele mele vitrege... 

Deşi Chelsea îi ceruse mai cu seamă să ocolească Galeriile, April 
descoperi că de-abia aşteaptă să se despartă de Luc, să iasă din 
cercul privirii lui cercetătoare. Băuse un pic cam mult şi spunea prea 
multe, vorbele (şi altele) îi ieşeau prea uşor pe gură. Ce zicea Troy 
întotdeauna când era vorba de negocierile pentru o afacere? îşi 
deschisese prea de tot halatul, îi permisese lui Luc să o privească 
prea îndelung. In plus. April îşi dădu seama că i se înceţoşează 
creierul, că bunul ei simţ se duce naibii. O voce îi ciripea în cap 
întrebându-se dacă oferta lui Luc de a o conduce acasă mai avea şi 
vreun alt motiv. Altceva, nu o voce, ci ceva mai adânc, mai instinctiv, 
purta speranţa că motivul nu era chiar pur. Puterea acestei dorinţe o 
înfricoşă. 

— Nu mă grăbesc, zise Luc dând din umeri. Pot să te aştept până 
îţi faci cumpărăturile. 

— Nu, nu, e-n regulă. S-ar putea să-mi ia ceva mai mult timp, 
spuse April, apoi adăugă repede: Totuşi îţi mulţumesc. E foarte 



drăguţ din partea ta. 

— Perfect atunci. 

Luc se înclină spre ea şi o sărută pe amândoi obrajii, în stilul 
parizian, fără să aibă acum nevoie de niciun subterfugiu pentru asta. 

— Au'voir, Luc, spuse April, muşcându-şi interiorul buzei de jos 
ca să nu zică ceva ce-ar fi putut regreta. Bine. Pa. 

O luă cu paşi apăsaţi în direcţia opusă, cu obrajii încă fierbinţi de 
la atingerea cu obrajii lui neraşi. Se îndepărtă înainte ca el să-i zică la 
revedere. 


Capitolul XXXVI 

Paris, 20 iulie 1892 

Ce căldură vine odată cu vara la Paris! Uneori chiar îmi lipseşte 
umezeala de la mănăstire, deşi aceea se instala sub formă de tuse 
adâncă, puternică, în fundul plămânilor mei, în mai toate lunile 
anului. Cel puţin vara acolo era răcoare. 

Deşi străzile Parisului s-au golit, cei privilegiaţi ascunzându-se în 
casele lor ancestrale, la Folies suntem la fel de ocupaţi ca 
întotdeauna, un lucru bun pentru mine. Am nevoie de bani. Pierre e 
în America de Sud şi-mi trimite din ce în ce mai puţini bani, tot 
ameninţând că vine acasă definitiv. Pentru mine asta chiar sună a 
ameninţare. A auzit el dintr-o sursă nedezvăluită (Salut, Emilie!) că 
Robert de Montesquiou ocupă scaunul din faţa mea de la bar în cele 
mai multe seri ale săptămânii. Lui Pierre nu-i place asta. Iar sursa lui 
de informaţii nu se înşală. 

Ah, Le Comte de Montesquiou, cel mai dandy dintre dandy, cu 
chicotitul lui şi cu florile lui la butonieră. Frumuşelul de el pretinde 
că-i poet, dar principala lui ocupaţie este că s-a născut cu bani. E 



adevărat că îşi petrece mult timp pe lângă mine, dar monsieur Le 
Comte nu mă priveşte ca pe o parteneră de aventuri romantice. Eu 
sunt o placă de rezonanţă unde se fuduleşte cu cele mai stranii 
isprăvi. Chiar dacă-mi pică falca pe jos, tot nu se abţine. Dimpotrivă, 
e chiar invers. Cu cât mă mir eu mai tare, cu atât povestea respectivă 
se dovedeşte mai bună pentru a fi spusă în public. 

Ca să spun adevărul, eu sunt cea care-1 priveşte pe el drept 
partener de aventură romantică. Se poartă complet aiurea când e 
vorba de bani. Piesele de aur îi pică pur şi simplu din buzunare 
când merge. Doar că în vreme ce ar putea să-i ofere unei doamne 
cele mai minunate podoabe şi cel mai grozav apartament, mă 
deprimă să-l văd atât de neselectiv. E în stare să facă amor cu oricine 
şi orice. Şi asta şi face. 

E caraghios că Pierre are suspiciuni cu privire la Robert de 
Montesquiou şi nu zice nimic de Boldini, singura persoană care ar 
trebui să-l îngrijoreze. Dacă aş avea o posibilitate să mă dumiresc ce 
potenţial financiar are Giovanni, l-aş trimite imediat pe monsieur 
Merde la plimbare! Deşi presupun că nu-i chiar aşa de simplu. Ca şi 
în privinţa banilor, dispoziţiile lui Boldini sunt teribil de greu de 
prevăzut. 

E o mică furtună omul ăsta. Uneori Boldini e un adevărat uragan. 
Alteori e calmul dinaintea furtunii. Nu sunt senină în prezenţa lui. 
Mă ia pe nepregătite. E imposibil! Nu o dată am jurat să-l las baltă, 
atât de tare mă înfurie. Totuşi, dacă nu-i lângă mine, nu mă gândesc 
decât la următoarea întâlnire, la următoarea masă împreună. 

Restaurantul nostru preferat este Tortoni, unde se adună lumea 
elegantă şi cultivată. Adesea stă cu noi Emile Zola. Alteori ni se 
alătură Dumas fiul. Sunt prezenţi toţi bulevardierii valoroşi, gata să 
facă un comentariu inteligent, să pronunţe le motjuste. 

Bem bere sau lichior de cassis cu apă minerală sau absint. Vorbim 



despre poezie, despre literatură. Ne batem joc de diverşi republicani 
cu funcţii oficiale, asta în cazul în care nu sunt cu noi, pentru că, 
dacă sunt, îi lăudăm pentru eforturile lor. Când se termină masa am 
impresia că sunt mai cultă decât la venire, că nu mai semăn cu fata 
de la mănăstire, care a sosit la Paris cu optsprezece luni în urmă. De 
câte ori cad pe gânduri crezând că nu mi s-a întâmplat mare lucru, 
mă opresc şi îmi amintesc de femeia-copil care privea cortegiul 
nupţial al lui Jeanne Hugo. Cât de departe am ajuns de atunci! Din 
păcate, pentru fiecare masă importantă şi preţioasă cu Boldini sunt 
măcar alte trei care se termină prost, iar eu jur să nu-1 mai văd 
niciodată! 

Acum două zile m-am dus neanunţată la atelier. Nu ştiu 
niciodată ce dispoziţie poate să aibă când sosesc. în acea după- 
amiază Boldini mi-a deschis uşa purtând pe el doar o cămaşă de 
noapte, şi cu cel puţin şapte culori de vopsele prin părul lui subţire 
şi sârmos. 

— Salut, Giovanni, am zis şi am dat să intru. 

Mi-a blocat intrarea fără să clipească măcar din ochi, privindu-mă 
de parcă nu mă mai văzuse niciodată. 

— Hei, ai de gând să mă laşi să intru? am întrebat. Am venit pe 
jos. 

— Nu poţi să intri, mi-a răspuns mohorât. 

Mi-a dat prin cap că poate am nimerit prost, în intervalul de la 
patru la cinci. Era cu altă femeie în atelier. Nu ştiam că s-ar mai 
vedea cu alta, mă convinsesem cumva că eram singura care putea 
să-i suporte toanele. Dar e bărbat, iar bărbaţii au nevoi, mai cu 
seamă de-astea. 

— O, am zis muşcându-mi limba ca să nu suspin. Presupun că 
eşti ocupat. Bine, atunci spune-i salut din partea mea persoanei, 
oricine o fi. 



M-am întors să plec, trăgându-mi nasul. 

— Se termină lumea! a strigat el. Sunt un impostor! 

M-am oprit din mers, dar nu m-am întors cu faţa la el. 

— Ce vrei să spui cu asta? Un impostor? 

Avea o nevastă? O familie? Un staul plin de bărbaţi tineri? 
Doamne, ce gânduri mi-au trecut prin cap în clipele acelea! Ar fi 
trebuit să-mi dau seama. Ar fi trebuit să ştiu că problema lui era 
chiar el însuşi. 

— Nu-mi vine să cred că vrea careva să mă plătească să-i fac 
portretul, ţipa el. Sunt un amator, un fals artist, un pictor de noutăţi. 
Nu merit să lucrez în atelierul sfânt al lui Sargent! E prea mult! E 
vreun post liber la bar la Folies? Trebuie să pui o vorbă să mă 
angajeze! 

Oftând, m-am întors cu fata la el. 

— Ce ţi s-a mai năzărit de data asta? l-am întrebat. 

— Contele. Vrea să încerc din nou să-l pictez. Nu sunt în stare! 
Nu-mi iese! Nu-i place nimic din ce-i prezint! 

— Le Comte? Montesquiou? Doamne sfinte. Bol dini, omul ăla n-o 
să fie niciodată mulţumit de vreun portret, pentru că niciunul n-o să 
fie la înălţimea ideii de frumuseţe pe care şi-o face despre sine! 

— Nu, nu e vina contelui. E a mea, se văicări el din nou şi refuză, 
ca de obicei, să dea ascultare unui argument onorabil. S-a terminat 
cu nebunia asta cu pictatul. Mă fac şi eu un poet de rahat! M-apuc să 
beau! Sau şi una, şi alta! 

— Bine, atunci, i-am spus eu, ferindu-mă să mă amestec în 
furtuni de-astea în care se îndoieşte de sine. Ţine-mă la curent dacă 
vrei să scapi de vopsele şi de pânzele goale. Mi-ar plăcea să mă apuc 
şi eu să fac portrete. Pare să fie un hobby destul de plăcut. 

Boldini a scos un urlet lung, pe un ton scăzut, şi-a luat haina şi 
pălăria şi m-a anunţat că el pleacă la morgă ca să-şi vină în fire. E- 



adevărat că era unicul loc care-1 putea înveseli. M-am gândit să-i 
spun că-i în cămaşă de noapte, dar am decis că nici unui cadavru n- 
o să-i pese de asta. Şi-apoi, în ultima vreme fusese o avalanşă de 
decese sinistre. Uneori la intrarea la morgă este o coadă care se 
întinde pe două-trei străzi. Uneori mă întreb dacă nu-s mai mulţi 
vizitatori acolo decât la Folies. 

Giovanni Boldini. Acest om caraghios şi zănatic. Doar ce-i scriu 
numele şi mi se face dor să-l văd, să am parte de o seară mai bună 
decât precedenta întâlnire. Poate că trece pe la Folies astă-seară. 
Poate că o să sară vesel pe taburetul de la bar, cu o dispoziţie mai 
bună după vizita la cadavre, şi-o să mă anunţe că ne adunăm la 
Tortoni. Cadavrele şi-un pahar de absint, astea îl vindecă perfect pe 
omuleţul ăsta nebun. 


Capitolul XXXVII 

April o luă cam împleticit în sus, pe rue de Clichy. Mersul îi era 
împiedicat şi din pricina jurnalului lui Marthe. în mod normal, ţinea 
documentele dovedind provenienţa (se părea că nu renunţa la 
povestea asta) la birou, sau în locul unde îşi exersa profesia în acel 
moment. Dar era la Paris. Dădeai de istorie şi mergeai pe lângă 
„provenienţe" tot timpul. în plus, era un pic cam ameţită. 

A fost un miracol că a auzit telefonul, deoarece era cu mintea la 
Marthe, dacă nu pe jumătate adormită. Miracol şi mai mare era că s- 
a uitat să vadă cine sună. Troy? se uita ea încremenită la ecran. 

Uitase că era o posibilitate, că Troy urma să o sune şi că n-o 
făcuse. Hai să ne întâlnim la Paris! O sugestie la care el nu 
răspunsese. April simţi din nou toată furia adunându-se în ea şi îşi 
aminti cât fusese de rănită. 



— Ia te uită, Troy Edward Vogt al Treilea! zise ea în telefon. Măi, 
măi, măi, chiar el în persoană! Ce plăcere să te aud! 

— Alo, încerc să dau de April Vogt. 

Dacă alesese să fie serios sau să facă pe nebunul. April n-avea 
cum să ştie, deşi Troy nu prea era cunoscut pentru umorul său sau 
farsele pe care le făcea. Birdie îl numise odată „persoană anti-orice- 
intimitate", iar soacra lui April declara că la începutul pubertăţii el 
se transformase subit într-un bărbat de patruzeci şi trei de ani. 

— Să mori de râs! ciripi April. Soţul meu mă face să mor de râs. 
Eşti soţul meu, nu? Parcă nu prea sunt sigură. 

April o luă după un colţ şi se strecură pe lângă trei cupluri care 
dădeau impresia că nu se certaseră nici măcar o clipă în viaţa lor. 
Poate că nu avuseseră de ce. Poate că erau de acord să-şi acorde 
libertate de la patru la cinci, având astfel posibilitatea să se culce cu 
cine voiau, dar numai la orele prescrise. Dacă exista un acord cu 
privire la înşelat, cel puţin erau cu toţii la egalitate. 

— April, tu eşti? Vocea soţului ei dădea impresia că e într-adevăr 
îngrijorat, deloc pus pe glume. Asta o puse pe gânduri, până ce îşi 
dădu seama cu cine avea de-a face: cu Troy, nu cu Luc. 

— Cum? Te aşteptai să vorbeşti cu vreo aaaaltă nevastă? întrebă 
ea, lungind vocalele ca să dea impresia unui accent mai elegant, dar 
nereuşind să semene cu ceva demn de Teatrul Capodoperelor, din 
cauza celor câteva pahare de şampanie. 

— Ce-i cu tine? spuse Troy. Te-am sunat de şapte ori în ultimele 
cinci ore. Dai impresia că eşti iritată, dar eu sunt cel căruia nu i s-a 
răspuns la telefon. 

— Vezi tu, am fost ocupată, spuse April. Se izbi de un felinar, îl 
ocoli şi se lovi de următorul. In spatele ei se auziră râsetele unui 
grup de bărbaţi. 

— Ocupată cu ce? 



— Vai, îmi cer iertare, poate că munca mea nu-i suficient de 
importantă pentru legrand m'sien? 

— Te rog să vorbeşti aceeaşi limbă cu mine, spuse Troy. 

— M-ai prins! Am fost la morgă. Să mă uit la cadavre. Unii găsesc 
că asta relaxează. 

— Cadavre? Ce faci? Mă ameninţi? 

— E un hobby destul de obişnuit la Paris. Vezi tu, „în ultima 
vreme a fost o avalanşă de decese sinistre", câtă ea vorbele lui 
Marthe. Privitul cadavrelor e mai la modă ca niciodată! 

— Eşti beată? 

— Non, răspunse April. Tocmai constata că trecuse de casa ei şi se 
întoarse pe călcâie. 

— Să te sun mai târziu când ţi-o trece beţia după un somn bun? 
Pentru că nu înţeleg nimic din ce spui. 

— Mais que tu es bete! April se strecură pe uşa principală a clădirii 
unde locuia exact când ieşea un cârd de tineri cam de douăzeci de 
ani. Fata asta n-are nevoie de somn. Spune-mi, tu ce-ai făcut toată 
ziua asta minunată? Ai tras din greu. N-ai făcut prostii, sper! 

— Nu, nu. Cred că nici una, nici alta. Mi-am petrecut ziua pe un 
şantier de reconstrucţie de teren, zise el şi râse. Se poate zice că era 
muncă, tehnic vorbind, deşi era vorba de o groapă de gunoi... 

— îmi dau seama de ce ţi se pare amuzantă treaba asta. April nu 
reuşea să bage cheia în uşă. Nu cumva nu era apartamentul ei? Se 
uită la număr, încercă a cincea, apoi a şasea oară. Nimic mai potrivit 
decât o vizită pe un şantier, un loc perfect pentru genul vostru de 
vizitatori. Ha, ha! Bancherii, avocaţii... şi Willow. Toţi aliniaţi lângă 
o groapă de umplut cu gunoi drept reconstrucţie de teren. Perfect. 
Pare chiar prea frumos. Cred că inventezi. 

— Nu sunt sigur că m-aş osteni să inventez reconstrucţia de 
teren, dar cum văd că te interesează subiectul, află că noua noastră 



achiziţie poate să-şi micşoreze numărul de puncte de poluare cu 
carbon dacă face reconstrucţii de teren. Aşa că am fost obligaţi să 
verificăm asta la faţa locului. 

— Sunt sigură c-aţi fost. April reuşi în cele din urmă să bage cheia 
în broască. O răsuci atât de puternic, încât i se făcu frică să n-o rupă. 
Apropo, am auzit de marea petrecere de la Clubul Beauchamp. A 
avut loc înainte sau după vizita la şantier? Habar n-am cum de le 
faci pe toate. Eşti o forţă a naturii, Troy Vogt. 

— A fost... hm... înainte, de fapt. Cine ţi-a povestit de petrecere? 

— Un spion de-al meu. 

— Să-ncerc să ghicesc. Birdie, nu-i aşa? 

— întotdeauna ai avut un dinte împotriva ei. April se sprijini de 
uşa descuiată şi se trezi grămadă pe jos pe mijlocul podelei. 

— Ai căzut, nu-i aşa? 

— Niet. A căzut o mobilă continentală. Din secolul XX. Se ridică şi 
îşi scutură fusta. Dar înţeleg de ce. Nu-ţi place Birdie pentru că te-a 
citit de la prima vedere. Te cunoaşte pe dinafară. 

— Nu mă cunoaşte deloc. Şi, dacă vrei să ştii, Birdie nu-mi 
displace. Nu zic nici că-mi place. De fapt, am exact zero sentimente 
sau opinii despre Birdie. Deşi mă tulbură întru câtva faptul că pui 
mai mult temei pe ce spune asistenta ta decât pe ce spun eu. 

— Bine, cum vrei. 

— Şi ce amănunte ţi-a oferit? 

— Că a fost o petrecere, o petrecere care a durat toată noaptea. Şi 
că tu erai acolo. 

— Un punct pentru câinele tău păzitor, spuse Troy. Da, a fost o 
petrecere şi am fost prezent. E adevărat. Şi posed acum un costum 
Brioni care nu va mai fi salvat din pricina mirosului. 

— Ce nenorocire pentru tine! Aşa deci. Curios. A fost şi Willow la 
petrecere? 



— E ciudat. îmi ceri să nu-i mai pronunţ numele, iar tu faci asta 
tot timpul... 

— Răspunde la întrebare, Vogt. 

— Ihâm, a fost. Şi a fost şi înainte, la masa de după semnarea 
contractului. Am fost şi în acelaşi avion. Vrei să-ţi recit tot 
itinerariul? 

— De ce? întrebă April. De ce a fost acolo? Mi-ai spus 
întotdeauna că partea ei de muncă se petrece înaintea semnării 
documentelor. 

— O semnătură e unu la sută muncă şi nouăzeci şi nouă la sută 
petrecere, spuse Troy. Doar ştii asta. Toţi cei care au contribuit la 
contract şi toţi acţionarii erau acolo. Scopul absolut e ca fiecare 
dintre cei implicaţi să se simtă cât se poate de bine. Avocaţi. 
Bancheri. Toată lumea. De ce mi se pare mie că sunt supus unui 
interogatoriu când n-am făcut nimic? 

— Deci plimbarea la Londra a avut de fapt ca scop un dineu. 

— In mare parte. Da. 

— Şi o petrecere. 

— Aşa e. Sigur. 

— Şi după aia aţi fost la şantier toată ziua? spuse April. Chiar 
toată ziua? 

— Da. Câţiva dintre noi. Willow era doar una dintre mulţi... 

— Te rog încetează să rosteşti numele ăsta nenorocit. 

— Colega mea, spuse el, cu un mic oftat. 

— Nu ştiu dacă aşa e mai bine. 

— Zău? Acum şi „colegă" te deranjează? Şi tu ai colegi, cu 
siguranţă. Marc, Olivier... 

— Luc. Nu se poate să-l uiţi tocmai pe Luc, mon Dieul 

— Cine dracu' mai e şi Luc? 

— Uite ce mă deranjează, zise April, deviind discuţia. Dacă 



trebuie să ţi-o spun pe şleau. Ai fost toată noaptea la o petrecere. Ţi- 
ai petrecut toată ziua lângă o groapă. Dar n-ai putut să-ţi rezervi 
şase ore să vii să mă vezi pe mine la Paris. Nici şase minute ca să-mi 
explici de ce. Sau doar şase secunde ca să-mi răspunzi la mesaj, să- 
mi scrii că nu poţi veni. 

— îmi pare rău, dar nu cumva trebuie să-ţi controlezi auzul? 
Tocmai ţi-am spus că toate astea fac parte din încheierea unei 
afaceri. Sunt obligatorii. 

— îmi pare rău, dar nu cumva eu sunt soţia ta? 

— Aş putea să pun şi eu întrebarea. April, zise el. Tu de ce n-ai 
putut să-ţi iei şase ore din... cât, de fapt... din luna ta întreagă la 
Paris ca să vii să mă vezi pe mine la Londra? 

— Am de lucru, spuse ea. 

— Exact. 

April se împletici spre pat. Dăduse de un zid, de un obstacol atât 
de mare, încât nu putea să fie ocolit. Avea dreptate. înainte marcase 
ea o grămadă de puncte. Fiecare din ei marcase foarte multe puncte. 
Dar dacă nu erai pe teren la Wimbledon, punctele păreau să fie un 
mod tare dureros de a sfârşi sau de a continua o căsnicie. 

— Fugi, ca de obicei, spuse el. Aşa faci când ai terminat o chestie 
şi nu vrei să negociezi. Ai fugit la New York ca să scapi de situaţia ta 
familială. Ai fugit la Paris când ai dat de greu la New York. Apoi ai 
fugit înapoi la New York când nu ţi-a mers la Paris. 

— Mi-am pierdut slujba! Muzeul s-a închis. Se opri lângă pat. Aş 
fi rămas dacă puteam. Crede-mă. Dar tipilor de la serviciul pentru 
imigrări nu le place dacă depăşeşti timpul permis. Nişte caraghioşi! 

— Nu pot să continui aşa. April. Trebuie să te hotărăşti ce vrei. 
Dacă poţi să mă ierţi. Dacă nu poţi... Am impresia că nu poţi. Nu 
faci parte dintre persoanele care ştiu să ierte. 

— Ce vrea să însemne asta? 



— Tatăl tău? 

— Pe tata l-am iertat. El nu intenţionase să-mi facă rău. 

— Aha. Troy râse cu amărăciune. Spre deosebire de mine. Asta-i 
ce mă omoară când e vorba de relaţia ta cu tatăl tău. 

— Asta faci tu acum? Aduci vorba de problemele mele cu tata? 

— Nu poţi să treci peste felul oribil în care s-a purtat în legătură 
cu boala mamei tale, cel puţin aşa spui tu. în acelaşi timp pe mine 
mă pui să ating idealul imposibil de relaţie pe care l-a atins el. Cât 
de devotat este acest om! Nimeni nu se poate compara cu nivelul ăla 
de fidelitate. 

— Nici nu-mi trece prin cap să fac una ca asta! Chelsea şi Chloe 
trebuie să fie pe primul loc întotdeauna, spuse April. Şi era exact ce 
gândea. Ele. Nu eu. N-am pus niciodată asta sub semnul întrebării, 
aşa că de ce crezi tu... 

— Toată povestea asta, spuse Troy, tăindu-i vorba violent, cum se 
purta adesea. De câte ori te uiţi la mine, o văd în ochii tăi. Chiar şi în 
voce. Eu n-o să fiu mereu perfect, n-am să fac veşnic exact ce trebuie, 
pentru că nu sunt un om perfect. Regret, dar nu sunt. Cel puţin n- 
am pretins asta niciodată. Trebuie să înţelegi. 

— Nu ţi-am cerut niciodată să fii perfect, spuse April. Am cerut 
doar puţină decenţă. 

Pe undeva el avea dreptate. April nu-1 iertase. Voia s-o facă, chiar 
cu disperare. îl iubea pe Troy, la fel şi pe fete şi viaţa lor frumoasă în 
New York City. El fusese cinstit de la început, fusese direct, dăduse 
totul pe faţă într-un stil foarte Troy Edward Vogt III. „Te-am înşelat, 
nu sunt un om perfect, hai să trecem peste asta." Era nevoie de curaj, 
da! Dar April voia mai mult decât „ori accepţi, ori nu". Voia gesturi 
mari şi promisiuni, chiar dacă el n-ar fi fost în stare să şi le tină sută 
la sută. 

— Pot să te întreb ceva? rosti ea. 



De zece ani dăduse la o parte întrebarea asta, o strivise de-a 
dreptul în ultimele nouăzeci de zile. Acum, din cauza ultimei nopţi, 
din cauza lui Marthe şi a şampaniei băute, şi, da, şi din cauza lui 
Luc, April descoperi că era gata să arunce vorbele alea în univers. 

— Pe Susannah ai înşelat-o? 

O pauză lungă. Două pauze. încă nişte secunde. 

— Aştept, spuse ea. 

— Mă surprinzi cu întrebarea asta, spuse Troy, vorbind rar, egal. 
Asta ar fi fost de discutat în primele stadii ale relaţiei noastre. 

— La momentul potrivit. Da. înţeleg. Să-mi fie ruşine. Răspunde 
la întrebare. 

— Motivul pentru care căsnicia noastră s-a destrămat nu s-a 
schimbat de când am discutat prima oară despre asta. Susannah s-a 
încurcat cu cel mai bun prieten al meu şi niciunul din ei nu dădea 
semne c-ar vrea să înceteze. Pe deasupra, era o adevărată 
performanţă să o suport zi după zi, după cum ştii. 

— N-am întrebat cum s-a terminat căsnicia. Asta ştiu. Te-am 
întrebat dacă ai înşelat-o. 

— Da, spuse el într-un final. Am înşelat-o. 

April oftă şi se lăsă să alunece pe jos. Rămase acolo câteva 
momente, incapabilă să vorbească, iar gâfâiala ei înfundată făcea să 
trepideze podeaua pariziană seculară. Era o reacţie extremă la ce i se 
întâmplase altei persoane, dar pentru ea era ca o altă trădare a 
propriei căsătorii, nu a lui Susannah. 

— îţi baţi joc de mine? mârâi Troy. Suferi pentru Susannah? Dă- 
mi voie să-ţi amintesc că ea mă înşela. 

— Ştiai asta pe atunci? întrebă April. Oricum, n-ar fi fost o scuză. 
Să te culci cu altcineva drept represalii nu e ceva de dorit în nicio 
împrejurare. Dar era mai bine să se fi purtat toţi rău, în afară de 
bărbatul pe care te străduieşti să-l crezi. 



— O suspectam, dar nu eram sigur. Era un moment dificil. N-ar fi 
trebuit s-o fac, dar, dacă tu mă întrebi, nu vreau să mint. Asta n-are 
nimic de-a face cu noi doi. împrejurările erau diferite. Toată căsnicia 
cu ea a fost diferită de la început. Am ştiut că n-o să meargă din 
clipa în care am pus piciorul în biserică. Eram imatur şi idiot şi 
făceam tot timpul ceva care ne sabota relaţia. 

— Poate că era diferită, dar tu nu prea inspiri mare încredere, dat 
fiind că s-a întâmplat din nou, şi de data asta se presupunea că era o 
căsnicie fericită. Totul e doar interpretare. Vreau să zic că, dacă furi 
de la un sindicat de credit sau de la o bancă de economii şi 
consemnaţiuni nu contează, tot hot eşti şi trebuie să fii dus la 
închisoare. 

— Ehei, asta-i ceva nou. Nu-mi dădusem seama că infracţiunile 
maritale se pot pedepsi cu închisoarea. Troy hohoti sec şi scoase un 
oftat lung, adânc, obosit. Ce-am făcut eu a fost oribil, dar recunoaşte 
că nu eşti onestă. Tu poţi să alegi. Ori treci peste asta, ori nu. Ce 
alegi? E hotărârea ta. 

April închise ochii şi se ridică ţinându-se de marginea patului, 
înţelesese brusc că Troy n-avea să-i ofere ce căuta ea. Nu putea să-i 
ofere cuvintele sau gesturile sau marile declaraţii care să aranjeze 
totul, care să-l absolve de toate crimele trecute. Declaraţiile lui mai 
degrabă înrăutăţeau lucrurile. 

Nu. April trebuia să caute iertarea, orice formă ar fi luat aceasta, 
chiar în sinea ei. Iar Troy avea dreptate. Probabil că nu era în stare. 

— April? spuse Troy cu o voce răguşită. Mai eşti pe fir? 

— Nu ştiu, Troy. Zău că nu ştiu. Trebuie să te las. 

April trebuia să-l lase. 

Telefonul aruncat din mână atinse salteaua doar cu câteva 
momente înainte ca ea să se prăbuşească peste el. Cu faţa înfundată 
în cearşafuri. April îşi scutură picioarele deasupra covorului alb cu 



albastru. Reuşi să scape de pantoful din piciorul drept, care căzu pe 
podea. Pantoful din stângul îi atârna încă de picior, suspendat în 
aer, de unde, după câteva minute, căzu şi el cu zgomot pe podea. 

Doborâtă de somn. April tot mai auzea zgomotul pantofului de 
piele izbind podeaua de lemn, de parcă se răspândise în tot 
apartamentul şi în tot Parisul, auzea zgomotul ăsta, acest moment 
final de abandon. Orice femeie ştie că atunci când îi scapă din picior 
ultimul pantof ziua e terminată, e gata, e cu totul şi cu totul 
încheiată. Trebuia să se întâmple la un moment dat. Totul trebuia să 
aibă un sfârşit. Dacă nu-1 vedeai venind, înseamnă că nu te uitai 
suficient de atent. 


Capitolul XXXVIII 

Paris, 1 iulie 1893 

Nu mai există! Tortoni s-a închis, aşa cum se şi auzise. Petrecerea 
s-a terminat, cum s-ar zice. 

Nu-mi vine să cred, chiar dacă de câteva luni ziarele ziceau că o 
să dispară. Când m-am întors pe o parte în pat azi-dimineaţă, cu 
Giovanni lângă mine desenându-1 pe le comte de Montesquiou 
(dandy-ul favorit al oraşului, de data aceasta cu un papagal), am zis 
„bună dimineaţa", iar el a spus „S-a închis Tortoni". 

— Cum poţi să minţi în halul ăsta?! M-am ridicat în capul oaselor 
şi mi-am aranjat cămaşa de noapte care mi se ridicase pe şolduri. 

— N-ai decât să te uiţi în ziar, a zis el, arătând cu capul spre capul 
patului. E scris negru pe alb. 

Giovanni avea şi el dreptate o dată. Citez un fragment din ziarul 
Paris Herald de ieri:. Astăzi dispare de pe harta Parisului Tortoni. 
Cafeneaua de la colţul dintre Boulevard des Italiens şi rue Taitbout, 



care de un secol încoace a fost cunoscută ca unul dintre locurile 
favorite ale literaţilor de renume, ale artiştilor şi aristocraţilor, 
urmează azi soarta restaurantului Brebant, dispărând de pe faţa 
pământului. Sâmbătă va începe demolarea şi astfel piere încă un 
atribut al vechiului Paris". 

— Dispare de pe faţa pământului! Se rupe ceva în mine când mă 
gândesc. 

Cumva treaba asta pare prevestitoare de rele. Mi-a stricat complet 
buna dispoziţie. 

— E doar o cafenea, zice Giovanni din când în când. Ai totuşi 
Maxim's. Nu-i nicio pagubă, în ce mă priveşte. 

Dar Tortoni este mai mult decât o cafenea oarecare! Pentru o fată 
ca mine, care n-a intrat în societatea pariziană la un bal al 
debutantelor, a fost ca şi cum exact acolo am debutat. Chiar dacă 
asta nu s-a întâmplat dintr-odată, chiar dacă s-a făcut în vreme ce pe 
lângă masa noastră dansa învârtindu-se La Belle Otero, cu sudoarea 
curgându-i pe picioare şi cu un sân practic ieşit din corsaj. Uneori 
acolo erau schilodiţi unii, la vreun duel cu săbii sau cu bastoane, 
locul era totuşi fabulos... şi era al meu! Vai, Tortoni, ce mult ai să-mi 
lipseşti! 

Acum toate cafenelele aveau să încerce să ia locul lui Tortoni. 
Când au ieşit zvonuri despre dificultăţile de administrare, au apărut 
în tot oraşul sumedenie de cafenele, toate străduindu-se cu 
disperare să-i atragă pe cei mai vestiţi bulevardieri. Nu ultima dintre 
ele e cafeneaua lui Maxime Gaillard, Maxim's, care de fapt e cea care 
izbuteşte cel mai bine s-o facă. Şi asta din cauza felului în care îşi 
face reclamă. Restaurantul are patru mari vitrine spre stradă, şi în 
fiecare e o poliţă, iar pe fiecare poliţă câte o frumuseţe! O idee 
genială, realmente, deşi eu sunt aceea care i-am dat-o în orele pe 
care le petrecea la mine la bar. 



Ah, asta am scris? Una dintre frumuseţi sunt eu! 

A devenit rapid o poziţie de prestigiu. Câteva dintre dansatoarele 
noastre cele mai cunoscute de cancan şi-au exprimat dorinţa să se 
arate în vitrinele de la Maxim's, dar dintre toate fetele de la Folies eu 
sunt singura pe care o plăteşte patronul să stea cocoţată acolo ca o 
pasăre (cu penajul complet!). Chipul meu îi vrăjeşte pe clienţi să 
deschidă uşa de la intrare, silueta mea plină de curbe aruncă umbre 
pe trotuar. De bună seamă nu-i uşor să rămâi pe poliţă. Sunt asaltată 
de toţi cocoşeii care se îmbulzesc înăuntru! 

— Ce păr minunat! spun ei. Culoarea părului tău n-are rival! 

— Ce piele! Mai netedă şi mai albă decât funduleţul unui 
bebeluş! 

Da, şi vă mulţumesc amândurora, datorită minunilor făcute cu 
henna şi de minunata cremă cu care-mi dau pe faţă să-mi albească 
pielea. N-am neapărat nevoie, desigur. Mon Dieu! E doar un mijloc 
de a îmbunătăţi ce mi-a dat Dumnezeu. Presupun că părinţii mi-au 
lăsat totuşi ceva moştenire. Mama n-a trăit mult, dar frumuseţea ei 
era legendară. 

Cu toate acestea, trebuie să am grijă să nu rămân prea mult sub 
ochii admiratori ai bulevardierilor. Uneori, dacă stau prea mult cu 
crema pe faţă, pielea capătă o nuanţă gălbuie. Desigur, sunt 
convinsă că există întotdeauna o altă cremă care să ascundă acest 
defect! Ce nu trebuie să faci ca să rămâi frumoasă! Şiretlicuri, zice 
Bol dini, deşi ar avea şi el nevoie de niţică cremă şi de henna! 

Maxim's nu e singura mea sursă de venit, deşi drăguţul de 
Maxime îmi dă un salariu dublu faţă de cel de la Folies. De fapt, îmi 
dă ce crede el că e dublul, e mai de grabă triplul! Şi-n vreme ce 
Gerard menţine o regulă strictă cu privire la rochia de purtat la 
Folies, la Maxim's mă îmbrac aşa cum vreau eu. Singura regulă e să 
mă îmbrac suficient de atrăgător ca să provoc falimentul a cel puţin 



trei bărbaţi pe săptămână! E uimitor cât de repede aceşti aşa-zişi 
gentlemani îşi întorc buzunarele pe dos ca să-mi ofere mie bunătăţi 
şi cadouri! Absolut toţi bărbaţii sunt nişte paniers percesl Coşuri cu 
găuri, cu toţii! 

în mod obişnuit ocup vitrina de la Maxim's cu o blană de şinşilă 
pe mine, la o masă pe care e şampanie şi caviar şi tot ce-mi mai 
trimit admiratorii. Adesea port şi o aigrette pe cap. E un ornament 
nemaipomenit, deşi e incomod de purtat. Biata pană albă e veşnic în 
primejdie să ia foc de la becul de deasupra. Dar nu-i nimic, ce 
contează e că arată spectaculos! 

Până acum se dovedeşte că Maxim's a dat cu adevărat lovitura (ce 
plăcere, domnule Gaillard!). Se poate chiar să-l înlocuiască pe 
Tortoni. La grande dame mai mare decât toate marile doamne, 
frecventează şi ea localul. Da, mă refer la Jeanne Elugo Daudet. Ar 
putea să-şi petreacă mai puţin timp aici de fapt. în multe seri bea 
până se îmbată criţă. O dată a sărit pe scenă şi s-a apucat să dirijeze 
orchestra cu un sparanghel. 

Proust îmi spune că face asta din cauză că ea şi bărbatul ei sunt 
destinaţi să divorţeze. Deşi e o ştire delicioasă la culme, mi-e cam 
greu să o cred. Toată lumea ştie că Proust e plin de merde aproape 
întotdeauna. Pe deasupra... divorţ? în familia aia? După grandoarea 
nunţii şi după toate cadourile primite? Cum ar putea să nu mai aibă 
nicio valoare? Ar fi stupid să arunci la gunoi atâtea lucruri din 
cauza unor certuri. Boldini şi cu mine ne certăm aproape constant. 
Cest la viei 

Am încercat s-o abordez pe Jeanne în mai multe ocazii. Văzând că 
evită intenţionat să se uite la mine în vitrină, e clar că mă 
recunoaşte, am ştiut asta dintotdeauna. Uneori o surprind uitându- 
se la mine, de parcă m-ar invita să o abordez. Când se întâmplă aşa 
ceva, mă uit mai întâi unde se găseşte Maxime (lui nu-i place să plec 



din vitrină), şi, dacă-i ocupat, mă duc spre ea. Iar atunci, inevitabil, 
se-ntâmplă ceva. 

O dată am ajuns chiar să-i zic bonjour, dar au dat năvală ruşii, aşa 
cum fac de obicei. Jeanne a luat-o complet razna, s-a urcat pe bar şi a 
strigat: „Vin cazacii!" Exact stilul Jeanne Elugo Daudet! Ca un 
măscărici. Fără nicio clasă. Se bizuie pe numele ei nefăcând nimic ca 
să-l merite. 

în acea seară anume, pe când Jeanne stătea călare pe bar, m-am 
retras în colţul meu să-i observ pe ruşi cum iau cu asalt Maxim's, 
aruncând monede de aur în jur ca să-şi facă loc. Aş fi scăpat de tot 
felul de bărbaţi, şi de Maxim's, dacă aş fi adunat o porţie zdravănă 
din acei louis d'or pe care-i aruncau pe jos sălbaticii ăia ori de câte ori 
intrau în sală. Când nu se uită nimeni, chiar adun câţiva. Mi-e teamă 
că o să am nevoie de ei. 

Pentru că, aşa cum Tortoni a închis ca să facă loc unui restaurant, 
ceva mai mare, viaţa mea cu Pierre a ajuns şi ea la sfârşit. Acum o 
săptămână am primit o telegramă. Pierre zice că luna asta n-au să fie 
fonduri. Nu ştiu dacă e din cauză că el nu mai are fonduri de oferit 
sau dacă, pur şi simplu, nu vrea să-mi mai dea nimic mie. 
Ajunsesem să mă bizui pe aceste sume lunare care veneau din 
America de Sud. Deşi ştiam că îşi cam pierduse răbdarea în ce mă 
priveşte, nu mă aşteptam ca generozitatea lui să se ducă şi ea aşa de 
repede. 

Să fie clar. Maxime şi chiar şi Gerard mă plătesc destul de bine, n- 
am de ce să mă plâng de salariile mele. Dar trebuie să ai o haină pe 
tine şi să-ţi încălzeşti casa - sunt lucruri necesare. Şi mai e nevoie şi 
de o blană de şinşilă şi de pene, tot lucruri necesare, dar pentru alte 
motive. 

Aşa că am făcut un ultim efort să-mi salvez cecul lunar. Astăzi de 
dimineaţă, după o lungă noapte la Maxim's şi apoi cu Giovanni, am 



venit acasă şi am scris rapid o ţidulă pe hârtia mea cea mai fină, roz. 
în ea îi lăudam lui Pierre bărbăţia şi talentul în afaceri. Apoi mi-am 
înmuiat sânul stâng în nişte pudră albă şi l-am apăsat în josul 
scrisorii. Nu pot decât să sper că amintirea pielii mele va trece cu 
bine oceanele şi îmi va mai oferi un răgaz. 


Capitolul XXXIX 

Apartamentul părea mai gol decât fusese cu zece ore înainte. 

April a presupus că ea fusese ultima care plecase, dar între 
momentul când ea era la restaurantul La Terrasse şi acest moment, 
cineva mai deplasase cel puţin o duzină de obiecte, inclusiv pe 
bietul Mr. Mouse. Mickey era acum culcat pe o cutie cu cărţi vechi şi 
avea lipit pe faţă un bilet pe care scria „De transportat". 

Păşind peste grămezi. April înaintă şi ajunse la animal. 

— Vai, Mickey, spuse ea şi strânse la piept creatura cu urechi 
rotunde şi plină de praf. Te trimit de-aici şi pe tine. 

Folosindu-se de eşarfa legată la geanta ei voluminoasă. April îl 
frecă blând pe creştetul capului. De eşarfa albastră cu auriu s-au 
lipit bucăţele de blană neagră. 

— Vai! Regret, micuţule. Eşti şi-aşa destul de prăpădit! 

îl purtă la nas. Mirosea, da, a praf şi a vechi. Dar mai era ceva. 
Ceva dulceag. Floral. Poate parfumul lui Marthe? Al lui Lisette 
Quatremer? îi făcea plăcere să creadă că şi după moarte oamenii pot 
să mai recunoască ceva din tine. Presupunând, bineînţeles, că ţi se 
lăsa un colţ unde să-ţi rămână o urmă. 

April puse păpuşa pe consola stil Napoleon al IlI-lea pe care 
începuse să o descrie cu o seară înainte. 

— Ah, dac-ai putea să vezi ce se întâmplă cu casa ta, Mickey! 



spuse April şi-şi scoase blocnotesul. S-a transformat complet. 

Se apucă să scrie. 

Oglindă aurită şi consolă din lemn de abanos. Pe dos scria: 
„No.2". 

Al treilea trimestru din secolul al nouăsprezecelea? 

Oglindă cu rulouri, flori şi ornamente imitând pietrişul. 

Cu lună în creştere şi trei stele, cu o pereche de turturele de o 
parte şi de alta. 

Platoul consolei - din marmură în tonuri de roşu-regal, cu 
serpentine, şi picioare cabriole curbate. 

April controlă şi pe dos, unde descoperi o inscripţie „De la grande 
antichambre /du Kioscjue de Gezira / Console or et ebene". Zâmbi, 
uimită. Numai Marthe de Florian putea să posede o piesă care 
fusese cândva într-un palat din Cairo. 

„Marea anticameră. Palatul Gezira" scrise, apoi sublinie de două 
ori. Nu se potrivea deloc cu lotul 379 de la licitaţia de „nimicuri 
europene amestecate". 

Deodată April auzi o cheie care se răsucea în uşa de la intrare. Se 
ascunse după consolă şi apucă o sabie decorativă. Nu era ascuţită, 
dar putea să servească la ceva dacă loveai un intrus în moalele 
capului. 

— Alo? zise ea înainte să se deschidă uşa. Bonjour? 

în hol apăru Luc. 

— Avril? 

— Vai, Doamne! April răsuflă uşurată. îl privi de unde se 
ascunsese. M-ai speriat. Iarăşi. 

— Scuzele mele eterne, zise Luc şi îşi puse servieta pe podea. Nu 
mă aşteptam să găsesc pe nimeni sâmbăta. Ce faci aici? 

— îmi continui treaba. 

îmi ocup mintea. încerc să nu mă gândesc la bărbatul de dincolo 



de Canal sau la femeia care e cu el. 

— Eşti la Paris, în weekend, şi tu munceşti! Cât de jalnic! 

— Şi tu eşti aici, zise April şi ocoli un dulap negru. Deci şi tu eşti 
jalnic! 

— Da, sigur. Insă eu am venit doar să caut un anume tablou la 
dorinţa doamnei Vannier. După asta îmi continui weekendul. 
Niciun gând la muncă până luni. 

— Dacă ai venit după un tablou, n-ai noroc. Tot ce constituia 
operă de artă se află acum la depozit. Olivier şi Marc pot să-ţi 
permită accesul la el luni. Mă îndoiesc că ar fi pe aici azi. îmi pare 
rău, dar ai venit degeaba. 

— Nu-i nimic, zise el dând din umeri şi proptindu-se de o 
comodă lăcuită, o piesă făcută de Riesener, copie a uneia dintre 
piesele cele mai celebre din mobilierul regal francez. Cuvântul 
„copie" suna prost, dar avea să se vândă cât ai clipi pe cel puţin trei 
sute de mii de dolari. 

— Ai putea să nu te sprijini de obiecte? îl apostrofa April. Uite, 
am ceva pentru tine. Dat fiind că ai tendinţa să te sprijini de toate 
cele, am cerut să fie aduse în mod special pentru dumneata nişte 
scaune pliante. îi arătă un colţ al camerei. Sper că nu te superi! 

— Vai, vai, Avril a noastră! Uneltind tot timpul să nu se atingă 
nimeni de birourile şi de bibelourile ei! 

încercând să facă pe supăratul, Luc apucă un scaun şi-l târî pe 
podea. într-o secundă April era în patru labe, încercând să facă să 
dispară zgârietura. 

— Poţi să-ţi iei toate precauţiile cu putinţă, s-ar părea că eu tot 
stric ceva, orice-aş face, spuse Luc cu un surâs ironic. Aşadar e o 
Linke, comoda asta? Vezi, te ascult când îmi ţii predici despre 
mobile. 

— Nici măcar pe-aproape, surâse şi ea la fel de ironic. Eşti la 



distanţă de vreo sută cincizeci de ani. Nu, asta-i o piesă făcută de 
Jean-Henri Riesener. Era l'ebeniste du roi, ebenistul oficial al regelui. 
Este o copie după o piesă din mobilierul familiei regale. Vezi asta? 
Monograma Măriei-Antoaneta e chiar în faţă. 

Luc se aplecă peste ea cercetând-o cu atenţie. Părea căzut pe 
gânduri, dacă nu cumva cam obosit. 

— Oricum, te scutesc de predicile mele. Dar pe-asta ai văzut-o? 
întrebă April şi se întinse după sabia pe care o lăsase din mână. O 
ridică şi o roti în jur, calculând foarte prost greutatea ei, aşa că îl lovi 
fără să vrea pe Luc în genunchi. încă vreo patruzeci de centimetri şi 
l-ar fi lovit din plin între picioare. 

— Mon Dieu! ţipă el. 

— Aoleu, iartă-mă! Te doare genunchiul? 

— Nu de genunchi îmi pasă mie. Era cât pe-aci, Avril. Viitorii mei 
copii îţi mulţumesc. 

— Ce bine că nu-s chiar neîndemânatică, spuse April roşind 
serios. Dar, nu-i aşa că sabia asta e superbă? Ca bărbat cred că-ţi 
plac armele, nu? 

— Sunt într-adevăr un bărbat, deşi, cred eu, nu chiar după cea 
mai exactă definiţie americană. 

— Asta aşa e, spuse April şi îşi plimbă un deget pe tăişul săbiei. 
Nu ştiu cum o să evaluăm sabia asta. Poate că n-are nicio valoare. 
Mă întreb dacă Marthe o folosea să se apere de vreun amorez prea 
îndrăzneţ. Sau de vreo rivală! 

April fandă în faţă şi pretinse că-i sfâşie pântecul lui Jeanne 
Elugo, deşi violenţa ei imaginară nu se oprea doar la acea persoană. 
Se întreba dacă cineva înjunghiase vreodată o ecoloagă sau o 
specialistă în fonduri de investiţie. 

— Oricum, zise April punând sabia la loc în teacă, să terminăm 
cu joaca. 



— Avril, de ce te încrunţi? 

— Cum aşa, mă încrunt? 

— De când am intrat pe uşă n-am văzut decât priviri mânioase. 
Luc îşi trecu un deget la rădăcina nasului. Ce s-a întâmplat? Ne 
pândeşte o nouă criză privitoare la mobilier? 

— Nu, nimic de genul ăsta. 

April mai desfăcu un scaun pliant şi-l instală în faţa lui Luc. 
Brusc, i se înmuiaseră picioarele. Nu mai avea douăzeci şi cinci de 
ani. Nu putea să muncească într-o continuă stare de stres puternic, 
iar apoi să rotească o sabie grea în jur fără nişte efecte asupra ei. 

— M-am tot gândit la Marthe în dimineaţa asta, zise April. 
Spunea adevărul, dar nu chiar toată povestea. 

— In dimineaţa asta? Aveam impresia că te gândeşti la madame de 
Florian în toate momentele zilei. Luc chicoti. Când April nu-i 
răspunse, o atinse încet pe genunchi. Te tachinez doar, ma cherie. 
Spune-mi, la ce te-ai gândit? 

— La intervalul de la patru la cinci, admise April. Cunoscut lui 
Marthe şi prietenilor ei drept ora admisă pentru adulter. 

— Aha, văd, infidelitatea îţi ofensează sensibilitatea puritană. 

— Nu, nici gând! spuse April şi încercă să îşi pună în cuvinte 
gândurile, fără să dezvăluie prea multe. în realitate se poate spune 
câte ceva despre aranjamentul ăsta. Toţi sunt de acord, nimeni nu 
are de comentat. Nimeni nu se supără. Nu e scandalos. Este, pur şi 
simplu. Cum se permite adolescentului să bea un pic de vin la masa 
de duminică. Se demistifică totul. 

— Ai de gând să propui reluarea practicării intervalului? întrebă 
Luc. M-aş aventura să spun că ai găsi un sprijin larg pentru această 
idee, deşi poate doar din partea bărbaţilor. 

— Da, probabil că n-ar fi admisă propunerea, zise April. Şi-acum 
o întrebare la întâmplare. Ai dori să ştii că nevasta ta te înşală? 



— N-am avut niciodată nevastă. 

— Să zicem că ai. Ţi-ar păsa? 

— Ca în toate cele, ar depinde de situaţie, spuse Luc. în general, 
non. Nu mi-ar „păsa", cum zici dumneata. Nu-i lucrul cel mai grav 
din lume. De ce am eu impresia că asta nu-i o întrebare la 
întâmplare? 

April trase cu sete aer în piept şi-l privi pe Luc cu coada ochiului. 

— Soţul meu, începu ea, ei bine, el... 

April scutură din cap. 

— El şi cu mine am avut discuţia asta, adăugă ea repede. Despre 
o prietenă, soţul ei a înşelat-o cu cineva o dată. 

— Prietena voastră. Luc încuviinţă în semn că înţelege. Desigur că 
era perfect în stare să interpreteze genul ăsta de subtilitate 
americană. 

— Oui. April privi în altă direcţie. N-avea nevoie să confirme 
măiestria lui la descifrarea subtextului american. Soţul i-a povestit 
de aventura asta. Ca să fie clar, i-a zis că nu fusese o aventură, ci 
numai o greşeală de judecată. 

April ar fi putut să dea mai multe amănunte despre încurcătura 
în care se găsea prietena aceea. Ar fi putut să-i spună că soţul femeii 
se găsea la Singapore pentru o treabă. încheia o afacere. Fusese un 
dineu şi cam multă băutură necunoscută lui. Şi era pe-acolo şi o 
consultantă. Cei doi terminaseră seara în camera lui la hotel. După 
întâmplare îşi sunase soţia şi-i mărturisise totul. După o sută de zile, 
ei încă îi mai răsuna în cap conversaţia aia. 

— Cât de mare a fost greşeala? întrebă Luc. După zisele cuplului, 
căci doar ce cred ei contează, nu după altcineva. 

— O noapte de sex. Dar nu-i niciodată numai atât, nu-i aşa? 

April îşi imagină mâinile soţului ei mângâind sânii altcuiva, 

coapsele, pe sub lenjerie. Troy cu gura pe sfârcurile ei. încă un lucru 



pe care April n-avea nevoie să şi-l amintească sau pe care să-l 
imagineze. 

— Ce vrei să spui cu „nu-i niciodată numai atât"? întrebă Luc. 

— Hei, sunt multe opriri pe drumul consumării faptului. 

— Aha, zise Luc. Deci la ce se referă discuţia voastră? Discuţia 
dintre tine şi soţul tău? Deşi ar trebui spus că e un pic cam dubios să 
te-apuci să discuţi problemele căsniciei altora. 

Ridică ochii în chip de provocare. 

— O, ea nu-i supărată, bombăni April. Discuţia e următoarea: eu 
cred că el n-ar fi trebuit să-i spună soţiei. Iar Troy crede că-i 
admirabil din partea tipului că a mărturisit totul. 

— Dar prietena ce crede? 

— Ea îşi doreşte să nu fi ştiut nimic. 

April tot întorsese gândul ăsta şi pe faţă, şi pe dos de când se 
întâmplase, dar era prima oară când ajungea să-l exprime. Deşi nu 
era mândră de fraza ei, se simţea bine că a spus-o cu glas tare, în loc 
să se tot gândească la asta. Luc nu era primul care auzea de prietena 
asta inventată. April îşi spunea chiar şi sieşi minciuna asta. 

— Oare de ce? întrebă Luc. De ce doreşte să nu fi ştiut? 

— Pentru că o pune pe ea într-o poziţie proastă. Dacă n-avea de 
gând să continue, de ce să-i spună? Ca să nu se mai simtă vinovat? 
Ca să-şi ia o piatră de pe inimă şi să i-o paseze ei? Pe cine altcineva 
în afară de el l-a ajutat cu ceva faptul că a dat totul pe faţă? 

— Da, îndeosebi pe el l-a ajutat, cu toate că cineva ar putea să 
pretindă că adevărul are prioritate. Onestitatea nu e o parte a 
motivului pentru care l-a luat de bărbat? 

— Sigur că da. Dar acum se frământă, se frământă fără încetare. 
Iar soţul, el e aproape arogant pentru că a mărturisit. Iertarea, i se 
pare lui, este, fără discuţie, încheierea normală, este ceea ce e de 
aşteptat. Ca şi cum ar zice: „Regret c-am făcut-o, dar nu sunt perfect. 



aşa că..Şi-aşa mai departe, citeşte printre rânduri. 

— Atunci ea se teme că se va întâmpla din nou. 

— Da, spuse April. Şi temerea asta e aproape cel mai rău lucru cu 
putinţă. Poate că ar trebui să se instaureze intervalul de la patru la 
cinci al lui Marthe. Să fie inclus cumva printre celelalte înţelegeri 
sociale nerostite. Cum ar fi să ţii uşa deschisă ca să treacă o doamnă 
în vârstă. Să arunci gunoiul. Să ţi se permită ocazional o aventură 
fără importanţă, câtă vreme ea nu distruge programul regulat. 
Nimeni n-ar fi surprins. Nimeni n-ar avea un aer idiot. 

— Nu crezi cu-adevărat ce spui. 

— Nu? 

— Eu personal cred că-i o idee fantastică, spuse Luc. Dacă vrei să 
ştii adevărul... 

în clipa aia îi sună telefonul. Luc se uită cine sună şi se strâmbă. 

— Merde, spuse mai mult în şoaptă. Trebuie să plec. Putem să 
continuăm discuţia mai târziu? 

— Nu... Adică sigur că da. Dar nu e necesar. 

— Nu sunt deloc de acord. Când se ridică, îi trosniră genunchii. 
Regret că trebuie să plec în grabă. N-aş face-o dacă n-aş fi absolut 
obligat. Te superi că te las singură aici? 

— Sigur că nu, doar am început de una singură. 

Luc îşi puse scaunul pliant în colţ, grijuliu să nu zgârie a doua 
oară podeaua cu picioarele de metal. Venind înapoi spre ea începu 
cu zâmbetul obişnuit urmat de „au'voir, Avril ", cuvinte pe care 
aproape că le auzea şi-n vis. 

— Ai grijă de tine, spuse el. 

April zâmbi vag drept răspuns, însă nu se ridică. Nu era în stare. 
Picioarele (întregul corp, mintea) nu erau în stare să o susţină. Deşi 
de-acum aştepta cu plăcere felul în care îşi luau rămas-bun, nu era 
în stare să îşi adune forţele. 



— Salut, Luc, zise cu un glas asemănător celui al lui Chelsea sau 
al lui Chloe, sau al oricărui alt adolescent american. Pe mai târziu. 

— Asta nu se face! Vino! îi întinse o mână. Leve-toi. 

— Luc, du-te, nu te supăra. Sunt obosită. N-ai de ce să glumeşti 
cu o morocănoasă... 

Fără menajamente, el se aplecă, o ridică şi o strânse în braţe. Ea 
rămase nemişcată, cu mintea tulbure, clipind întruna. Luc se înclină 
şi o sărută pe obraz, delicat, însă hotărât. Ai grijă de tine, apoi pe 
celălalt, dulce Avril. 



PARTEA A TREIA 


Capitolul XL 

April încerca să ignore avansarea rapidă a foilor calendarului, în 
vreme ce cantitatea de mobilă din apartamentul lui Marthe continua 
să se micşoreze. în creştere era doar efortul cerut de evaluarea 
fiecărei piese rămase faţă de precedenta. April constata diverse 
anomalii. Avea întrebări care necesitau cercetări suplimentare. 
Timp. Avea nevoie de mai mult timp. 

Incrustată cu fâşii de lemn galben şi de abanos, piesa are un platou de 
marmură de culoare vişinie, cu partea centrală proeminentă, în formă de 
semilună, situată deasupra unei frize în casete. Prezintă trei sertare 
centrale şi două laterale, cu balamale, ornamentate cu frunze de laur, 
precum şi o tabletă centrală încrustată cu crini. Două sertare lungi în 
casete sunt încrustate sans traverse; au în centru un panou în 
marchetărie (revopsită?) reprezentând un coş cu piersici şi flori, având de 
fiecare parte câte o uşiţă pe balamale, care simulează două sertare scurte. 
Comoda e instalată pe picioare de leu, fusul piciorului având forma de 
acant (refăcute?). Fiecare picior se sprijină pe o poliţă. 

întrebări peste întrebări, scuze peste scuze care justificau de ce 
continua să muncească, de ce rămânea la Paris. Cel mai minunat 
lucru despre cercetare e că nu poate fi nicicând epuizată. Şi, după 
cum le spusese Avril lui Peter şi lui Marc, şi oricui mai voia s-o 
asculte, ea aştepta o întrevedere cu Agnes, cu madame Vannier, o 
femeie care putea să se dovedească sursa de informaţii cea mai 
surprinzătoare în toate privinţele. Din fericire nu era încă moartă. 



Era o miercuri după-amiaza şi April stătea pe unul dintre 
scaunele pliante inspectând o statuetă de bronz de Aime-Jules 
Dalou. April văzuse sculpturi de-ale lui înainte, în muzee sau în 
Grădina Luxembourg, dar nu ţinuse niciodată vreuna în mână. De 
obicei piesele lui erau mari, erau monumente, nu ornamente 
domestice. De unde avea Marthe piesa asta? se întreba April. De la 
Boldini, de la Montesquiou sau de la bogatul negustor de guano? 
Sau poate o avea chiar de la Dalou? Marthe trebuie că era singura 
femeie din istorie pentru care toate posibilităţile acestea aveau şanse 
egale să se adeverească. 

Această statuetă, ca multe altele de Dalou, era un nud, o femeie 
cu un spate şi un fund rotunde, cu amândoi genunchii aduşi la 
piept. Stătea pe o stâncă, goală, cu bărbia pe un umăr, contemplând 
râul de sub stâncă. April se simţea cam ca nudul lui Dalou în 
momentul acela: ghemuită în sine, perfect expusă, dar nearătând 
nimic, gata ca în câteva minute să se cufunde inevitabil în apa rece şi 
iute. 

April fotografie statueta cu telefonul. De obicei lucra cu un aparat 
fotografic, dar imaginea asta voia să i-o trimită pe e-mail lui Troy, 
împreună cu un mic comentariu în care să-i spună ce bine ar arăta 
ea în apartamentul lor. Eşti liber s-o cumperi la licitaţie! Glumeam. 
(Şi nu prea.) 

Dar April îşi reaminti că nu putea să-i comunice aşa ceva lui Troy. 
Bine, ar fi putut, dar el s-ar întreba de ce dracu' April discută despre 
decoraţiuni interioare când ar trebui să se hotărască mai întâi dacă 
vrea să mai rămână în apartament. 

De patru zile nu mai vorbiseră, comunicaseră doar prin e-mail 
sau prin mesaje pe telefon, invocând, şi unul, şi altul, munca şi 
diferenţele orare pentru lipsa de comunicare telefonică. Je vais 
tomber dans Ies vapes! Sunt aşa de obosită, că-mi vine să leşin! 



Amândoi înţelegeau perfect acest subterfugiu, lucru care o făcea pe 
April să se întrebe de ce naiba se mai oboseau acum cu asta. 

„Fir-ar să fie!" îi spuse April telefonului BlackBerry. „N-o să 
posed un Dalou!" 

Ca un şarpe cu clopoţei, telefonul se puse să zbârnâie în mâna ei. 
April îl aruncă din mână, de parcă realmente ar fi muşcat-o. 
BlackBerry-ul continua să sune. April se aplecă să-l ia de pe jos. 

— Ah, Birdie, salut! 

Se simţea uşurată? Dezamăgită? Ar fi putut să descrie mobile 
toată ziua, dar nu şi propriile ei sentimente când vedea numărul 
altcuiva pe ecranul telefonului. 

— Ai primit ce ţi-am trimis aseară? întrebă April. 

— Am primit, răspunse Birdie. Mulţumesc. E pe masa lui Peter 
acum. Apropo, e îngrozitor de nerăbdător să te întorci. Mă tot 
întreabă când o să vii înapoi. 

— Ce drăguţ din partea lui. îi e dor de mine. Din păcate, zborul 
meu nu e planificat decât pe 11 iulie. 

— Ştiu, i-am spus de o mie de ori, dar cumva nu ţine minte mai 
mult de zece minute. E ca şi cum n-ar putea funcţiona fără tine sau 
cam aşa ceva. E jalnic. M-a întrebat chiar dacă poţi să vii înapoi mai 
devreme. 

— Mai devreme? se revoltă April. Se gândi la madame Vannier. Se 
gândi la Troy. Nici gând, nu pot. 

— Da, eu ştiu, şi-ncerc să-l lămuresc cum pot, dar nu-i uşor. 
Femeia mai e încă în viaţă, aşa-i? Moştenitoarea. 

— Da. E încă în viaţă. Pentru moment. 

— Bine. Am câteva comparaţii interesante, cum vorbisem, obiecte 
vândute în cadrul unei licitaţii purtând numele proprietarului, în 
comparaţie cu vânzările în cadrul unui grup mai mare de obiecte. 
Nu există tone de obiecte similare vândute într-una sau în alta, dar e 



un început. Oricum, îţi trimit ce am. 

— Mulţumesc, spuse April şi oftă. 

— Capul sus! Peter este cu totul de partea ta. 

— Minunat, dar nu cred să aibă prea multă influenţă asupra celor 
de aici. 

— Când o să fie această femeie, citez: „de negăsit", de găsit din 
nou? întrebă Birdie. Poate că ea ar putea influenţa biroul parizian? 

— Asta mi-e speranţa, dar e o loterie. E bolnavă, e la spital. Iar 
data de ieşire nu e prea clară. 

— Dar dacă nu reuşeşti să vorbeşti cu ea înainte de data plecării? 
Ai putea s-o suni sau ceva de genul ăsta? 

— O, o să-i vorbesc, spuse April. Stau o săptămână în plus. Două 
săptămâni. O lună. Mă duc la ea chiar dacă-i pe patul de moarte 
dacă trebuie. 

Se surprindea pe ea însăşi cu vorbele acestea spuse cu glas tare. 
Cum data zborului ei se apropia (11 iulie, în două săptămâni). April 
se trezea în fiecare zi ceva mai tulburată, ceva mai îngrijorată. 
Rezervarea fusese făcută în aşa fel încât să fie acasă de ziua ei. Dacă 
rămânea la Paris, o sărbătorea de una singură, deşi tot de una 
singură putea să fie şi la New York. Era limpede că era mult mai 
bine să fie singură la Paris decât la ea acasă. Da. îşi va prelungi 
şederea. Peter îi zisese să stea cât era nevoie. Şi nevoie era, din plin. 

— Vrei să-ţi prelungeşti şederea? spuse Birdie şi râse. îţi baţi joc 
de mine. Lui Peter o să-i explodeze capul. 

— N-ar fi prima oară. 

— De ce am eu impresia că vrei să rămâi definitiv acolo? Că ai să 
ajungi cumva să lucrezi pentru biroul parizian? 

— Ar fi minunat, dar am o slujbă şi o viaţă la New York. Chiar 
dacă acest „la New York" o înfricoşa. Chiar dacă „la New York" n- 
avea să mai arate la fel ca atunci când plecase. La un moment dat 



trebuie să mă întorc! 

— Bine că-ţi dai seama de asta. Căci va trebui să vii acasă. Vocea 
lui Birdie scăzuse de parcă se pregătea să-i dea o veste proastă. 
Adăugă pe un ton plat: Aici e casa ta. 

— Ştiu, spuse April. Bine, să vedem ce mai reuşesc să fac 
săptămâna viitoare. Adu-i aminte lui Peter de întrevedere. Spune-i 
că aştept. 

Urmă un mic moment de ezitare, ca şi cum Birdie trebuia să-i 
spună, ca de obicei, „bineînţeles", dar se hotărâse în ultimul 
moment să mai aştepte. Poate că ghicise ce avea să urmeze. Poate 
făcuse o pauză pentru că simţise că îi era necesară lui April. Pe de 
altă parte, poate că doar se înecase cu brioşa pe care o mânca la 
micul dejun, cum se mai întâmplase de atâtea ori. 

Oricare ar fi fost cauza, Birdie a tăcut un pic cam mult. Suficient 
pentru ca April să adauge, înainte ca cineva să aibă ceva de zis: 

— Ştii ceva? Spune-i lui Peter că n-avem noroc. Prelungeşte-mi 
şederea. Cu două săptămâni. Pentru moment. 


Capitolul XLI 

Paris, 30 noiembrie 1893 

Sunt luni de zile de când n-am mai scris în jurnalul ăsta. Sunt 
multe de povestit, dar prea puţine pot să spun! 

Ei bine, s-a întâmplat şi asta. Ieri a sosit o ultimă scrisoare de la 
Pierre. Negustorul meu de guano era la curent cu tot ce-am mai 
făcut eu şi mi-a declarat că nu îmi mai finanţează aventurile. La ce 
aventuri anume se referă, nu ştiu. Mi-a scris să nu îi mai răspund la 
scrisoare, să nu-1 rog sau să pledez sau să-i mai trimit imprimate pe 
scrisori diverse părţi ale corpului meu. S-a terminat între noi. A 



plătit apartamentul până la sfârşitul anului, dar apoi trebuie să-mi 
găsesc altceva. O să trebuiască să mă mut! Luna viitoare! Dar nu îmi 
pot permite asta. Unde mi s-au dus toţi banii? Pe rochii şi pantofi şi 
şampanie, presupun. Credeam că am mai mulţi! 

M-am dus la Boldini. Ştiam eu că el o să mă salveze. Relaţia 
noastră a evoluat mai mult decât preconizasem la început. E ca o 
relaţie de familie, nu pentru obiecte şi necesităţi. Intr-adevăr, el nu 
mi-a cumpărat nici măcar un lucruşor, şi cel mai adesea eu sunt aia 
care-i plăteşte lui masa la Maxim's! 

De-a lungul tuturor acestor luni am construit o bună relaţie. I-am 
cerut mai puţin decât oricare alta cu care o mai fi avut vreo legătură 
în viaţa lui. Astfel, ar trebui să nu-i vină greu să mă ajute în 
momentul ăsta mizerabil pentru mine. Cum să zic, eram de-a 
dreptul veselă în drum spre atelierul lui, cu tot felul de cifre 
jucându-mi în cap. Giovanni va fi salvatorul meu, aşa credeam! 

Când am ajuns la atelier tocmai se întorsese de la morgă. M-am 
bucurat, pentru că de obicei cadavrele îl binedispun. împrejurările 
erau perfecte. Pe moment mi-a părut chiar bine că Pierre nu mă mai 
finanţa. Nu mai aveam un laţ în jurul gâtului, chit că fusese de la 
depărtare. Aveam să pot să stau cu Boldini fără să mă mai simt 
vinovată! Nu prea simt eu aşa ceva, dar câteodată eşti luat prin 
surprindere de remuşcări. 

— Am nişte veşti grozave! i-am spus lui Giovanni de cum am 
intrat pe uşă şi m-am învârtit pe călcâie ca să-i fac plăcerea de a-mi 
admira fusta care se înfoia superb în jurul meu. Sunt îndrăgostită de 
tine. Am isprăvit cu Pierre ca să putem fi împreună, fără reproşurile 
nimănui şi fără bârfele fetelor şi băieţilor care dansează la cabaret! 

— Eşti îndrăgostită de mine? 

S-a schimonosit de parcă gusta o invenţie gastronomică de-a lui 
Marguerite. Biata copilă, îşi face iluzii că dacă termină cu Folies 



poate să devină chef la cel mai fin restaurant din oraş. (Un chef 
femeie!) Ce prepară ea e groaznic, şi unicul loc unde va ajunge o să 
fie puşcăria, pentru otrăvirea clienţilor. Acolo, şi pe deasupra prea 
grasă ca să mai fie contor sionistă, căci gustă prea mult din 
mâncăruri! 

— Eşti îndrăgostită de mine, a repetat el. 

Tot cu mutra aia acră. 

— Chiar aşa! Dansând, m-am apropiat de el şi mi-am pus braţele 
în jurul gâtului lui. Putem fi împreună! Pentru totdeauna! Nu ne mai 
stă în cale niciun Pierre! 

Giovanni s-a uitat apoi la mine direct, a strâmbat din nas şi a zis: 

— Marthe, te ador. Dar nu sunt suficient de bogat ca să te şi 
iubesc. 

— Cum poţi să spui aşa ceva? am ţipat eu. Vai, ce cuţit am primit 
în inimă! Parcă mi-a sfâşiat pieptul! Nu poţi să-mi refuzi dragostea! 
Vreau să ne căsătorim! 

— Nu, nu vrei aşa ceva, a zis el. Eşti doar plictisită. 

— Bol dini, te iubesc, idiotule! Din toată inima! 

Mi-am dus o mână la frunte şi m-am făcut că leşin. M-a prins în 
braţe înainte să cad. 

— Am mult de lucru, mi-a spus. Te rog, du-te să joci teatru în altă 
parte. Vin eu pe la tine mai târziu. 

— N-ai timp pentru dragoste? 

— Pentru dragoste am timp. Am zis că nu pot să mi-o permit. N- 
am însă timp pentru variatele tale emoţii, care sunt o cu totul altă 
poveste. Te rog, ia-ţi tălpăşiţa. Ne vedem mai târziu. 

Ce puteam să spun? Cumplit de umilită, am plecat de la atelier, 
în ciuda vechilor poveţe ale lui Sceur Mărie, mi-am permis să-mi dau 
drumul lacrimilor pe stradă, arătând lumii întregi ce simţeam. 

Am făcut singurul lucru pe care puteam să-l fac: am pornit 



imediat spre noul apartament al lui Marguerite. Nu înţeleg cum de 
ea are un apartament nou-nouţ când eu mă aflu la asemenea 
strâmtoare. Marguerite tot avusese aventuri, cu grămada, dar toate 
doar cu femei! 

La început am crezut că înclinarea ei pentru sexul slab era doar 
un şiretlic, un mod de a atrage un anumit gen de bărbaţi. Totuşi, ea 
rămâne în mod hotărât aceeaşi. Zice că bărbăţii n-o interesează 
deloc sexual. Se poate crede aşa ceva? Să contezi pe femei ca să te 
întreţină? Pe cinstea mea! Ca şi cum ar aştepta să-i pice din cer nişte 
pudră magică sau să dea de girafe vorbitoare! Presupun că, gândind 
în felul ăsta legendar, Marguerite a început să creadă şi că ar putea 
face mâncăruri pentru marii reprezentanţi ai literaturii şi ai artelor 
şi că ar fi şi plătită pentru asta. 

Când am sosit la locuinţa de care Marguerite a făcut rost în chip 
misterios, era contorsionată, împletită ca cifra opt. Aşa a răspuns la 
uşă, cu fundul deasupra capului, mergând ca o curcă în căutarea 
curcanului. Simţindu-mă ceva mai uşurată, am întrebat-o de ce nu- 
şi întâmpina vizitatorii normal. Apoi am intrat repede pe lângă ea în 
salonul surprinzător de mare. Marguerite m-a urmat, călcând greoi 
pe podea, tot înnodată ca un opt. 

— Ce-i rău în asta? a zis ea, cu o voce schimbată, guturală, parcă 
voia să ilustreze expresia „vorbeşte cu fundul, nu cu capul". 

— Sunt moartă! m-am văicărit eu şi m-am prăbuşit pe canapea. 
Spre deosebire de Boldini, ea nu m-a prins. 

Tot scoţând cele mai sfâşietoare suspine, am frecat cu degetele 
canapeaua. Era dintr-o catifea fină, cu un model mai frumos decât 
tot ce văzusem în viaţa mea. 

— De unde-ai făcut rost de asta? n-am putut să mă abţin să 
întreb. M-am ridicat în capul oaselor şi am pipăit şi spătarul fixat cu 
ţinte. E extraordinară! 



— Am cumpărat-o. Cum altfel? Spune-mi, Marthe, ai nevoie de 
bani, de-aia ai venit? 

— Ce te face să te gândeşti la asta? 

— Pentru că nu te manifeşti aşa decât dacă-i vorba de francs şi de 
louis! 

— Foarte bine, am zis eu. Nu greşeşti. Am ceva dificultăţi 
financiare. Pierre nu mă mai finanţează. 

— Mă mir că i-a trebuit atâta timp. Dar cu banii câştigaţi ce-ai 
făcut? 

— S-au dus. Viaţa e scumpă. S-ar putea zice că eu nu câştig la fel 
ca cei care se produc pe scenă. 

— Nu câştigi la fel? Ha! a pufnit Marguerite şi a revenit la poziţia 
verticală. Sânii îi cădeau spre talie. Sfârcurile îi erau maronii, 
grăsuţe şi drepte. Ţi-am spus mereu să le ceri celor de la Folies să-ţi 
transfere salariul direct la Maxim's, ca să nu se mai piardă vremea! 

— Marguerite, te rog, te implor, doar sunt prietena ta cea mai 
veche! 

— Bine, a oftat ea. Nu pot să-ţi dau prea mult. Dar îţi dau tot ce 
pot. 

— Mulţumesc, am zis eu şi am încercat să zâmbesc. îţi rămân 
datoare. 

— Te rog să-i foloseşti pentru mâncare şi alte necesităţi, nu 
pentru şaluri de şinşilă şi produse dubioase de frumuseţe. 

— Dubioase? 

— Marthe... 

— Tres bien, m-am smiorcăit eu. Cum vrei tu. 

După ce-am intrat în posesia banilor şi am privit-o pe Marguerite 
executând ultima figură de contorsiune, mi-am luat la revedere şi 
am ieşit din nou pe stradă. Cerul se întunecase. Erau nori negri 
peste oraş şi aerul era umed. Tot numărând banii, m-a cuprins un 



val de panică. Ce-mi dăduse Marguerite nu-mi ajungea decât o lună 
sau două. Timpul avea să treacă iute. 

Fiindu-mi teamă să mă întorc la mine acasă şi să dau peste 
vreunul dintre proprietari la curent cu cele întâmplate, am luat-o 
spre Maxim's pentru un pahar la iuţeală. Din păcate, cum mi se 
întâmplă adesea, un pahar s-a transformat în trei şi din trei în patru, 
şi aşa mai departe. In scurt timp dansam cu La Belle Otero printre 
mese, în vreme ce iepuraşii ei roz se răspândeau pe sub scaune. Am 
călcat cel puţin pe unul. 

Seara a fost nemaipomenită. Cel puţin o vreme. Apoi, când după 
indicaţiile date de La Belle îmi înfăşuram o eşarfă în jurul capului şi 
apoi o treceam printre picioare, am ridicat ochii şi am văzut-o. 
Jeanne Hugo. Era evident că se uită la mine. Mie mi s-a părut cel 
mai bun moment să trec la atac. 

După ce-am împins-o pe La Belle Otero din drumul meu, m-am 
dus aţă, traversând restaurantul, înspre locul în care era Jeanne, 
cocoţată pe pian, cu picioarele încrucişate, cu fusta drapată în jurul 
ei cât se poate de strategic. Trebuie spus că nu mai e pâinica uscată 
de dinainte. De dragul reputaţiei, îşi permite să fie şi mai urâtă. 

Maxime zice că am dat la o parte din calea mea spre pian nu 
unul, ci vreo doi chelneri. Când am ajuns lângă Jeanne, mi-am 
proptit de o parte şi de alta a ei câte o mână şi m-am întins până ni 
s-au atins nasurile. Băuse şampanie. îi mirosea respiraţia. 

— Cum ţi se pare? am întrebat-o cu lacrimile curgându-mi pe 
faţă. Cum e să poţi să te instalezi pe pianul unui biet om, fără grija 
zilei de mâine? Ştiind ceea ce ştii, ştiind ce le-ai luat altora de la 
gură? 

— De ce crezi că eu n-am grija zilei de mâine? a zis ea şi a sorbit 
şampanie direct dintr-o sticlă. Poate am o groază de griji. Poate chiar 
mai multe decât dumneata. 



— N-ai grija hranei, nu-i aşa? Sau a locuinţei? Sau a următoarei 
haine sau pălării la modă? Ai totul! 

— Totul nu e totul! a zis ea. 

Totul nu era totul? Totul era totul, şi însemna extrem de mult. 
Pentru mine însemna viaţa. 

Jeanne n-a fost niciodată obligată să stea cu un bărbat care o 
dezgustă, care miroase a merde cules dintr-o peşteră. N-a trebuit să 
stea cocoţată într-o vitrină de bar, cu dureri de spate, ca să-şi 
plătească o croitoreasă sau două, zâmbind fără încetare celor vreo 
sută de bărbaţi din jur, pe lângă care negustorul de guano părea de- 
a dreptul un prinţ. 

Ea n-a lucrat niciodată la un bar, privind cu jind scena, 
întrebându-se cum ar putea face să ajungă şi ea sub luminile rampei. 
N-a fost nici obligată să se împrumute chiar de la prietena pe care 
zicea c-o protejează, sau să-l convingă pe un bărbat s-o iubească 
pentru a-şi putea plăti chiria, când ea avea doar sentimente de 
dragoste pentru el. Şi totuşi! Şi totuşi aici era locul unde puteam să 
stau în picioare şi să zic pe bună dreptate „am ajuns departe". Mon 
Dieul Ce umilinţă. 

— Nu e totul? am zis, înnebunită. Căsătoria, cadourile, cele patru 
case, astea erau pentru ea „nu totul". Doar pentru că avusese noroc 
şi se folosise şi de câteva înşelătorii pe deasupra. Nu ştiu cum poţi să 
rosteşti vorbele astea când eşti cine eşti. Şi când ştii cine sunt eu! 

— Dumneata? Nu eşti decât o nebună! Asta ai fost dintotdeauna! 

Ameţită de furie, i-am smuls sticla de şampanie din mână şi am 

aruncat-o într-un perete, era cât pe-aci să-i lovească pe prietenii 
pitici ai lui Maxime. în sală s-a făcut linişte. S-a oprit şi pianistul. 
Până şi respiraţia mea s-a oprit. 

— Vin cazacii! a strigat cineva. Toţi şi-au întors privirile de la 
Jeanne şi de la mine ca să se uite la uşă. Chiar sosiseră, năvăleau pe 



uşă ca nişte găini ieşind din coteţ. Ruşii. 

— Cazacii! a strigat la unison toată sala. 

— Păzea! Vin cazacii! 

Asta se strigase la Waterloo, dar aici e semnalul că orice alte 
bătălii în curs se încheie. E momentul să se comande alt rând, să se 
adune de pe jos monedele de aur. 

Exact la acest strigăt pianistul a început să bată în clape, iar cei 
din sală au izbucnit în urale. Eu una, am fost cumva luată pe sus de 
o mulţime care se înghesuia spre uşă şi în final am ajuns afară. M- 
am pomenit în stradă, cu rochia şi cu sufletul făcute praf. Mă 
uitaseră cu toţii, asta era pe de-o parte o uşurare, dar şi cel mai oribil 
sentiment posibil. 

Am luat-o în jos pe rue Royale, plângeam pe fondul uralelor de la 
Maxim's, când m-am ciocnit de un vechi prieten. Era Pujol, iubitul 
emiţător de băşini al oraşului. Nu mă gândisem niciodată că un 
astfel de „artist" ar putea să prezinte o imagine romantică, dar el aşa 
arăta, era un dandy elegant, fluierând în mers. 

— Joseph! l-am strigat eu şi m-am aruncat în braţele lui. Sunt 
moartă! Nu mai pot continua aşa! 

— Mei cherie, a răspuns el şi m-a mângâiat pe păr. Ce necaz ai? 

Am sughiţat şi apoi i-am turnat toate necazurile mele. A tot dat 

din cap în timp ce vorbeam, privind în jos, singura persoană 
sensibilă la nefericirea mea. 

— Vai, drăguţa mea Marthe, ce rău îmi pare că eşti în halul ăsta, 
mi-a spus. Nu te plătesc suficient cei de la Folies? 

— Sunt foarte generoşi, i-am spus şi am ridicat ochii spre el, 
sperând că, deşi plânsesem tot mă va găsi frumoasă, că cremele 
mele de albit şi vopseaua de păr îşi făceau efectul dorit. Dar sunt 
într-o situaţie extrem de dificilă! 

— Bun, să-ncerc să te ajut. 



— Adevărat? am zis eu clipind de zor, încercând să-mi pară ochii 
mari şi lăcrimoşi ca ai lui Marguerite. Crezi c-ai putea? Ţi-aş fi foarte 
recunoscătoare! îţi promit! Orice ai vrea... 

S-a dat cu un pas înapoi. 

— Te rog. Nu trebuie să-mi promiţi nimic. Sunt fericit să te ajut. 
Deşi n-am nici eu mare lucru prin buzunare, am să încerc să 
inventez ceva. S-ar putea să am nevoie de vreo idee nouă, dar o să- 
mi dau silinţa. 

Plângând cu lacrimi mari de uşurare, l-am strâns din nou în 
braţe. Nu mi-a oferit nici vreo cifră, nici vreo garanţie, doar o 
promisiune, care mi s-a părut la fel de valoroasă ca aurul cazacilor. 
Asta e tot ce aveam nevoie: o promisiune de ajutor, nedefinită, dar 
având posibilitatea să se întindă la nesfârşit. 


Capitolul XLII 

— April? O voce aspră, iritată mârâi în telefon. 

Trecuse mai bine de o săptămână. April crezuse că scăpase de 
griji, dat fiind că biletul ei de întoarcere fusese prelungit şi nu auzise 
nicio vorbuliţă de la New York. De obicei Peter prefera să te certe 
imediat, dar de data asta era mai rău. îşi lăsase timp să se 
perpelească. 

— Peter? răspunse April cu glas dulce. Ce mai faci? 

— E inacceptabil! 

Cu telefonul încins la ureche. April se duse la fereastră. De când 
vremea se încălzise în sfârşit, la ora prânzului în apartamentul lui 
Marthe era sufocant, aerul era plin de alergeni şi de nori de praf. 

— Oricare o fi motivul care te-a supărat, începu ea, în ciuda 
faptului că ştia precis cauza, nu cred să fie atât de grav. 



— Nu face pe proasta cu mine, Vogt. E vorba de e-mailul tău şi de 
biletul schimbat, imprimat şi pus pe masa mea de Birdie. 

— Am aranjat asta cu mai bine de o săptămână în urmă. 

— Am aranjat asta? Ha! Formidabil. Nu-mi amintesc să fi fost 
consultat. Despre ce fel de „am aranjat" vorbim aici? 

— Splendid. Eu am aranjat. Birdie a urmat instrucţiunile mele. 
Dar asta s-a petrecut acum opt sau nouă zile. Acum te superi? 

— Am avut nevoie de tot timpul ăsta ca să mă calmez! Ar trebui 
să te concediez în clipa asta. De fapt, cred că asta o să şi fac. 

Peter era genul ăsta bombastic, iute la mânie. O ameninţa pe 
April cu concedierea măcar o dată pe lună, deşi rapoartele cu 
privire la realizările ei conţineau doar laude şi lungi declaraţii 
despre enormul talent şi calităţile de expertă ale lui April. 

— Trebuie să fii la birou luni, continuă el, ridicând vocea cu 
fiecare cuvânt. Ştii, nici noi nu stăm aici degeaba scărpinându-ne în 
fund, întrebându-ne cu ce se mai ocupă draga noastră April. Avem 
de lucru. Avem alte licitaţii. A trebuit să mă deplasez în persoană să 
văd o casă la Long Island. 

— Ce teribil! spuse April. Şi îmi pare rău că nu-s acolo să ajut. 
Dar nu mi-aş fi prelungit şederea dacă nu era absolut necesar. Dacă- 
ţi aduci aminte, mi-ai zis că se va putea. Când mi-ai spus să plec. 
Mi-ai spus să stau cât e necesar. Ei bine, e necesar să stau mai mult. 

Peter oftă, dorinţa de a se război cu ea începuse să-l părăsească. 

— Birdie mi-a spus că eşti de partea noastră, îi reaminti April. Şi 
că avem deplina ta aprobare. Zău aşa. Pete. Doar ştii că am dreptate. 

El oftă din nou, mai tare, să fie sigur că April îl aude. 

— Nu-mi zice mie Pete. 

— Zău, şefule. Ştii că trebuie să rămân. 

— îţi dai seama cât ne costă, nu? zise el. Şi se apropie sezonul de 
licitaţii. Am nevoie de tine la New York. Până şi Karen vrea să te 



întorci. S-ar părea că sunt insuportabil când eşti plecată. S-ar părea 
că soţiei mele nu-i place să fie sunată în miezul zilei, cel puţin nu 
pentru a discuta problemele mele de serviciu. Ne simţim amândoi 
mizerabil din cauza ta! Ne distrugi căsnicia! 

— Te rog să-i transmiţi cele mai sincere scuze din partea mea, 
spuse April înăbuşindu-şi râsul, căci el părea tare pierdut. Aş vrea 
să fiu acolo, să ascult eu tot ce ai pe suflet din cauza stresului legat 
de muncă. Dar această prelungire a şederii mele la Paris o să 
compenseze toate costurile necesare. Cu cât e mai exact dovedită 
provenienţa, cu atât urcă preţurile de vânzare, cu atât mai mari sunt 
onorariile. Tu m-ai învăţat asta, Peter. Este exact ce ai face chiar tu. 
Vechiul Peter. Cel tânăr şi gata de bătaie. 

Peter mormăi ceva în vreme ce April se străduia să audă ce zice. 

— Nu-ţi stă bine să te legi de vârsta mea, spuse el. E-n regulă. Ai 
două săptămâni în plus. 

— Ura! strigă April. Şi să fim bine înţeleşi, e vorba despre două 
săptămâni de azi încolo? Pentru că... 

— Două. De azi înainte. 

April ţipă din nou. 

— Deci asta-i, spuse el. Să nu mai aud de prelungiri. 

— Grozav. Perfect. 

— Nu ştiu de ce-ţi trec cu vederea toate manevrele astea, 
bombăni Peter. 

— In final o să merite! spuse April din nou, fericită. îţi promit! 
OK, mai bine m-aş întoarce la treabă ca să termin la vreme. 

— Da. Mai bine. 

Telefonul se închise. 

Rămasă fără suflare din cauza entuziasmului produs de glorioasa 
ei victorie. April se grăbi să-şi adune dosarele şi fişele cu note din 
apartament. Era vineri, iar Olivier şi Marc plecaseră cu o seară 



înainte la casele lor din afara oraşului. April nu vedea de ce-ar 
rămâne să înghită în continuare praful de-acolo. Avea să-şi petreacă 
restul după-amiezii lucrând în Place des Vosges, la soare. 

La ora unu, în oraş era insuportabil de cald. După ce timp de 
câteva săptămâni temperatura oscilase între zece şi cincisprezece 
grade, cu ploaie măruntă, vremea se îmbunătăţise brusc, 
temperatura ajungând la aproape treizeci şi cinci de grade, şi tot 
Parisul era învăluit într-o pătură groasă şi umedă de căldură. Dacă 
te exprimai în grade Celsius, cum o făcea April, pentru un efect cât 
mai dramatic, temperatura se triplase în doar câteva zile. 

Aflându-se la întretăierea arondismentelor trei şi patru, până la 
Place des Vosges era niţel de mers din al nouălea, mai cu seamă 
dacă aveai cu tine un laptop şi mai şi transpirai din belşug, dar era 
unul dintre locurile favorite ale lui April la Paris. Muzeul ei de 
mobilă fusese situat la câteva străzi mai încolo şi rar trecuse o zi fără 
să se plimbe pe sub arcadele pieţei sau să meargă pe iarbă. 

Trecuseră mulţi ani de când nu mai văzuse Place des Vosges, dar 
April putea încă să-şi închipuie clădirile din cărămidă roşie şi piatră 
albă, cu acoperişuri abrupte din ardezie, şi fântâna cu două etaje şi 
lei din gura cărora ţâşnea apa. Henric al IV-lea crease Place de 
Vosges ca pavilion regal cu mai bine de patru sute de ani înainte. 
Acum clădirile adăposteau magazine, restaurante şi apartamente de 
lux. Dar înainte, timp de secole, fusese piaţa preferată pentru 
dueluri. April se întreba dacă cei din jurul lui Marthe se duelaseră 
vreodată pe peluza asta. Era greu să-ţi imaginezi săbii sau pistoale 
acolo unde totul era acum împestriţat de îndrăgostiţi, de amatori de 
plajă şi de copii mici. 

April găsi o masă sub una din arcade. îşi scoase laptopul şi se 
apucă de treabă. Deja aglomerat când sosise ea, parcul se popula 
din ce în ce cu fiecare minut. Mămici elegante, la modă, soseau cu 



copiii lor cu perişor moale, căutând terenul de joacă cu nisip aflat la 
umbră. Cupluri bine îmbrăcate se plimbau ţinându-se de mână, 
uneori discutând cu pasiune, alteori în totală tăcere. Turiştii şi tinerii 
care îşi purtaseră rucsacurile în spate erau întinşi pe iarbă. 

April ar fi dorit şi ea să se întindă pe iarbă. Peter se arătase 
nervos, dar în definitiv ce avea ea de terminat chiar atunci? Era 
aproape weekend. Toţi parizienii veritabili erau deja plecaţi, 
bucurându-se de odihnă. în timp ce îi treceau toate acestea prin cap. 
April parcă simţea furia lui Peter traversând oceanul. 

Răspunsul era, desigur, că trebuia să termine totul. Trebuia să 
facă toată munca asta, şi cât se poate de repede. 

Privindu-i cu oarece invidie pe tineri (mon Dieu, ce viaţă, fără 
nicio responsabilitate!). April luă telefonul. Birdie promisese să-i 
trimită nişte fotografii, elemente de bază pentru marele lor plan. 
Deşi nu avea niciun e-mail de la Birdie, o aştepta un alt mesaj. Lui 
April îi tresări inima. 

„Am nişte veşti cu privire la Marthe", îi scrisese Luc cu şapte-opt 
minute înainte. „Unde te-aş putea găsi azi? Eşti în oraş?" 

„Da!" scrise April cu degetele sprintene pe taste. „Sunt la Carette, 
lângă Place des Vosges. La o masă afară. O să rămân aici vreo oră, 
două." 

Crezuse că şi Luc era plecat la sfârşitul acesta de săptămână, ca 
Olivier şi Marc, cine ştie în ce vechi conac de piatră. Că era la Paris, 
gândindu-se la Marthe (şi, ei bine, poate şi la ea), îi aduse pe faţă un 
zâmbet mai larg decât era acceptabil social de la o persoană care 
stătea de una singură. Un observator, ca vreuna din cele două femei 
în roz aşezate aproape de ea, ar fi putut s-o creadă într-o ureche. 
Acelea nu-i dădeau de fapt nicio atenţie, nici n-o observaseră, dar 
dacă ar fi cunoscut-o şi-ar fi zis cu siguranţă: Vai dragă, ce i s-o fi 
întâmplat dragei noastre April? Am impresia că-şi pierde minţile. 



Dar în scurt timp n-o să mai fie singură. Zâmbetul până la urechi 
putea să rămână, dar apoi ele o să-l vadă pe Luc. Şi într-o clipă 
aveau să înţeleagă. 


Capitolul XLIII 

Luc se aşeză în faţa ei cu zâmbetul care îi lăsa la vedere dinţii 
uşor strâmbi. 

— Bonjour, Avril, spuse el. Am venit cât am putut de repede. 

April băgă de seamă că nu se răsese în ziua aia, poate nici cu o zi 

înainte, sau cu două. Drept rezultat, lui Luc aproape îi crescuse 
barbă, care îl făcea şi mai seducător, aşa cam neglijent cum părea. 
Până şi cele două femei în roz de alături, care înainte nu observaseră 
nimic, acum îl priveau pe furiş. 

— N-aveai de ce să te grăbeşti, spuse ea, deşi era bucuroasă c-o 
făcuse. 

Luc dădu din umeri. Băgă mâna în buzunar şi scoase un pachet 
de ţigări. După ce execută una dintre acele manevre ciudate, de 
bătut pachetul în palmă, pe care le iubeau aşa de tare fumătorii, Luc 
scoase o ţigară şi o aprinse. 

— Nu m-a deranjat, zise el. Şi îţi mulţumesc că eşti întotdeauna 
aşa de uşor de găsit. 

Cum April încerca să evite o interpretare a acestui comentariu, 
Luc înclină capul şi se uită în jos la picioarele ei. Apoi încet, pe furiş, 
îi studie picioarele. Brusc April îşi aminti că n-avea pe ea decât o 
banală rochie de plajă şi nimic mai mult. Nu era deloc o ţinută 
profesională, dar era prea cald şi nici nu era „la birou". April nu se 
aşteptase să dea de cineva cunoscut care să se uite la picioarele ei 
prea descoperite şi, mai cu seamă, care să mai facă şi vreun 



comentariu. 

— Drăguţă rochie, zise Luc cu un zâmbet ironic. îmi place. 

— Sigur că-ţi place, bombăni ea. Regret. Dar e cald. 
Apartamentul lui Marthe n-are aer condiţionat, şi nici al meu. Nu 
mi-am imaginat că o să văd pe cineva cunoscut. 

— De ce te tot aperi, ma cherie? Luc trimise un norişor de fum pe 
deasupra umărului lui drept. „Drăguţ" e un compliment şi-n limba 
ta, non ? 

— Da, uneori este. Deci m-ai căutat ca să vezi cu ce sunt 
îmbrăcată? Sau mai există şi un alt motiv al prezenţei tale? 

— Hainele sunt o scuză destul de bună. Râse încântat, cu ochii 
sclipindu-i ca furca de aur a diavolului. Dar din păcate nu asta mă 
aduce aici. Am nişte veşti. I-au dat drumul din spital doamnei 
Vannier. E pe cale de vindecare. 

— Adevărat? April aproape sări în sus de pe scaun. E fantastic! 
Ce enormă restabilire, într-un timp destul de scurt! 

— Fără îndoială mulţumită rugilor tale fierbinţi din ultimele 
săptămâni. Ştiu cât de mult te-a preocupat asta. Am să-i transmit 
urările tale de bine. 

— Chiar te rog. Şi spre deosebire de ale tale, sentimentele mele 
nu sunt false. Dar ia spune-mi, când putem s-o vedem? 

— Nu sunt false, zici? 

— Ce-ai zice de mâine? Am putea să mergem mâine s-o vedem 
pe madame Vannier? S-ar potrivi numai bine, cu Olivier plecat din 
oraş... 

— Mâine? Nu ştiu. Amil , de ce să aşteptăm atâta? Poate ar trebui 
să mergem chiar acum! Poate ajungem acasă la ea chiar înaintea ei! 
Luc îşi stinse ţigara şi îi făcu cu ochiul. Un avocat şi o expertă în 
licitaţii, ce formidabil „bun venit"! Ar putea s-o trimită imediat 
înapoi la spital. 



— Bine, bine, bine, înţeleg. Ridică ochii spre cer. Dar ţine cont, tot 
nu cred că ar fi nerezonabil s-o vedem chiar în acest weekend, dar o 
să mă supun judecăţii tale. 

— Aha, draga mea americaine. Totdeauna grăbită ca un bursuc. 

— Tu şi obsesia ta cu bursucii, clătină April din cap. Se zice 
„grăbit ca un castor"! Nu bursuc. 

— Castor. De acord. Tres bien. îmi plac castorii. 

— Of, Doamne! 

April încercă să se încrunte. Se uită la masă, dar îi venea să 
surâdă. 

— Nu te simţi bine, madame Vogt? 

— Nu, deloc. Monsieur Thebault, dacă nu mergem weekendul 
ăsta, când crezi că am putea să o întâlnim pe clienta ta? spuse April 
înainte ca el să mai zică ceva. Trebuie să-mi planific timpul. 

— Poate peste câteva săptămâni? 

— Câteva săptămâni? April ridică privirea. 

— Două, poate trei. Eu plec o vreme din Paris... 

— Tuc, nu se poate peste trei săptămâni. Eu trebuie să fiu înapoi 
la New York în două. Şi e limita absolută. Dacă încerc să-mi mai 
prelungesc şederea, cu siguranţă o să fiu concediată. 

— Pentru că pleci? sări Luc. Deschise ochii mari, apoi clipi de 
câteva ori. în două săptămâni? Noua ţigară pe care se pregătise s-o 
aprindă rămase îngheţată în aer. Lui Luc nu-i păsa de eventuala 
concediere, dar asta, asta părea că-1 perturbă iremediabil pe 
imperturbabilul monsieur Thebault. 

— Oui , răspunse April. Edictul zice două săptămâni. Sunt 
convinsă că de-abia aştepţi data asta. N-o să mai fie nicio americaine 
pe-aici să te plictisească cu privire la jurnale şi scrisori, sau la 
doamne în vârstă spitalizate. 

— Da. Luc îşi drese glasul o dată, apoi încă o dată. Strivi ţigara pe 



care nici n-o fumase. Ce bine de mine! Da, bine. Presupun că trebuie 
să ne grăbim. 

— Ar fi mult apreciat, zise ea cu un glas blând. Era oare cu 
putinţă? Resimţea şi el un regret, aproape vizibil, la ideea plecării 
ei? 

Pe neaşteptate, Luc se ridică. Părea emoţionat şi mai şifonat decât 
în mod normal. April făcu la fel, ridicându-se şi ea şi îndreptându-şi 
rochia. Părea să fie cu treizeci de centimetri mai scurtă decât când o 
pusese pe ea. 

— Cred c-ar trebui să mă duc, spuse April, cu un glas optimist, 
vesel, tot trăgând de tivul rochiei. 

— Să te duci unde? Luc se apropie câţiva paşi. Cracul 
pantalonului lui îi atinse genunchiul. 

— Să mă întind niţel. Arătă către iarbă. O să-mi găsesc un locşor, 
o să citesc jurnalele, o să mă relaxez. Nu prea mă pricep eu la 
relaxare, dar ziua asta pare făcută pentru aşa ceva şi nu mai am 
multe ore să mă întind la soare la Paris. 

— Intr-adevăr, nu ai, zise Luc trecându-şi mâinile prin păr şi apoi 
trăgându-şi în sus pantalonii. Dă-mi voie atunci să te conduc pe 
iarbă. 

— Merci. 

— Hai, draga mea. Să ne bucurăm de lumină! 

Luc îi cuprinse prietenos umerii cu un braţ. Cum înaintau pe sub 
arcade, prima reacţia a lui April a fost aceea de a se face mai mică, 
ca să scape de braţul lui. Doi paşi la dreapta şi nu mai putea s-o 
atingă. Dar ceva a făcut-o să rămână unde era. 

— Vii des pe-aici? îl întrebă April şi tresări sperând că n-a ales un 
subiect care să fie înţeles prost. 

— Când am ocazia. îi simţi tot corpul zâmbind lângă ea, se lupta 
să nu profite de întrebarea ei. Dar tu? 



— Veneam aici tot timpul când lucram la muzeu, spuse ea. Era 
escapada mea obişnuită. 

— E un loc minunat, spuse el luând-o la stânga şi ieşind la soare. 
Victor Hugo avea cândva o casă care dădea pe peluza asta. Dar cred 
că ştii de mult asta. 

— E-adevărat? April se întoarse spre el, cu un mare zâmbet pe 
faţă. Nu, nu ştiam. Adevăratul Elugo? Bunicul lui Jeanne, pe care 
Marthe o considera duşmanca ei cea mai teribilă? 

Luc râse şi o mângâie pe cap. 

— Mai toată lumea îl cunoaşte drept unul dintre cei mai mari şi 
vechi scriitori şi umanişti. Dar „bunic al duşmancei" e un nou punct 
de vedere, presupun. Arătă peste peluză. Trăia în clădirea aia. 
Cândva a fost o reşedinţă particulară, iar acum este un muzeu 
dedicat lui, pentru a-1 onora. 

— Deci există un muzeu Victor Elugo? 

— Şi voi aveţi un muzeu la Monticello, non ? E cam acelaşi lucru. 

— Fantastic! Am fost aici de cel puţin cinci sute de ori şi habar n- 
am avut. 

April se opri pe o porţiune de peluză aproape de umbra 
copacilor, în caz că s-ar fi încălzit prea tare. Cu Luc atât de aproape 
de ea, îi era deja prea cald. 

— Uite, zise ea, ăsta pare să fie un loc bun. Cum ţi se pare? 

— Cel mai bun de sub soarele parizian, fără îndoială. 

April scoase din geantă o eşarfa şi o întinse pe iarbă. îşi dădu 
silinţa să se aşeze ca o doamnă, fără să atragă atenţia. 

— Eşti invitatul meu să rămâi, spuse April, dar dădu repede 
înapoi, nu voise să zică chiar asta. Vreau să zic, dacă ai nevoie să-ţi 
iei liber după-amiaza asta. 

— Dacă am nevoie? Am. Dar din păcate am o şedinţă. 

— O, sigur, se încruntă April. Cred că unii dintre noi mai trebuie 



să şi muncească. Chiar şi sâmbăta. îţi mulţumesc că m-ai ajutat să 
găsesc cel mai bun loc. 

— A fost o mare plăcere pentru mine, madame Vogt. Luc îi făcu o 
scurtă reverenţă. Au'voir. Pe curând. 

Tăcută şi puţin încruntată, îl privi pe Luc cum se îndepărtează. 
Nu era în apele lui, ceva nu era în regulă. Luc nu pleca niciodată 
fără să-şi ia la revedere cum trebuie. April îşi atinse obrazul, 
întrebându-se dacă a făcut ceva care l-a enervat. 

— Avril? 

Tresări. O surprinsese urmărindu-1 cu privirea iar acum se 
întorcea spre ea. Cum arăta oare? Avea gura deschisă? Ochii 
înceţoşaţi? Arăta ca o adolescentă suferind din dragoste? Sau ca o 
ucigaşă în serie? 

— Ca va? o întrebă el. 

— Da, oui. 

— Uitasem să te întreb, ai vreun plan pentru ziua de fete 

naţionale ? 

/ 

— Ziua Căderii Bastiliei? Vrei să zici chiar în ziua aia, sau în seara 
de dinainte? 

Deşi April ştia că ziua naţională era pe 14 iulie şi că de cele mai 
multe ori festivităţile aveau loc cu o seară înainte, nu-şi dădea seama 
de ce ceruse precizări. N-avea o mie de planuri nici pentru seara 
dinainte, nici în ziua următoare, de fapt n-avea niciun plan toată 
săptămâna. Nu avusese nici cu o săptămână înainte. N-avea nici 
pentru săptămâna de după. Singurele planuri pentru luna iulie 
aveau de-a face cu terminarea procesului de stabilire a provenienţei 
şi luarea unui avion spre un viitor incert. 

— Oricare, zise Luc dând din umeri. 

— Pe treisprezece e ziua mea, se scăpă April. Stai, nu e. 

Se înroşise toată. 



— Nu-nţeleg. Este sau nu ziua ta? 

— Perfect. Este. Răsuflă. Este ziua mea. O să împlinesc treizeci şi 
cinci de ani, oficial ajung la mijlocul vieţii, de unde refuzul meu de a 
o accepta. 

— Aha, pentru că n-o să trăieşti decât şaptezeci de ani? 

— Dacă am noroc. 

— Ei bine, e perfect. Cred că trebuie să ai experienţa unei fete 
naţionale ca să sărbătoreşti intrarea în „vârsta medie". Le bal des 
pompiers. Ce zici? Ochii îi sclipeau din nou. 

— Le bal des pompiers? Nu ştiu, Luc. 

April trăise la Paris câţiva ani, trecuse de câteva astfel de 
celebrări, dar nu fusese niciodată la balul pompierilor. Se gândise să 
se ducă o dată, în ultima ei vară la Paris, dar se închisese muzeul şi 
se grăbise să plece ca să uite de eşec. îşi propusese să se întoarcă în 
câteva săptămâni, după ce-şi găsea altă slujbă şi se putea arăta iar în 
lume. Dar îl cunoscuse pe Troy şi planurile se schimbaseră. Şi, de 
fapt, când l-a întâlnit pe Troy nu i s-au schimbat doar planurile. 
Totul s-a schimbat. 

— Ce nu ştii? spuse Luc. Ar fi modul ideal de a-ţi petrece 
aniversarea. 

April fu pe punctul să refuze invitaţia dar se răzgândi. Dacă era 
ceva pe lume de care avea nevoie acum, era un pic de dans şi de 
râs... plus, evident, şampanie. 

— Ştii ce? spuse ea. Mi-ar face mare plăcere. Da. Le bal des 
pompiers. Pare să fie o adevărată explozie. 

— O explozie? 

— Oui. Dar să fii tu atent să nu beau prea multă şampanie, altfel 
devin revoluţionară şi pot să m-apuc să cânt tot ce-mi trece prin cap. 
Cânt foarte bine Lovely Ladies. 

— Lovely Ladies ? 



— Cunoşti Les Miserables? După Victor Hugo? Arătă spre clădirea 
în care trăise cândva bunicul lui Jeanne. Să-ţi cânt câteva note că să 
fie mai clar? 

— Nu ştiam că eşti şi actriţă. Mi-e tare greu să mi te imaginez pe 
scenă. 

— Nu-i nevoie să fii actriţă ca să cânţi o arie. 

— Okey-dokey! Clătină din cap. Aplecându-se spre locul unde 
stătea ea pe iarbă, Luc îi luă o mână într-ale lui. Ea privi în jos, 
observând cât de netedă, fără păr, ca de copil, era pielea ei pe lângă 
a lui. Atunci, aşa rămâne, lovely lady. Le bal des pompiers cu avocatul 
dumneavoastră. îi sărută mâna, apoi i-o lăsă. Cum ziceţi voi? 
Rămâne cum am stabilit? 

— Da, e notat în agendă. April nu era sigură că scoate corect 
cuvintele pe gură. 

Luc încuviinţă din cap, cu veşnicul lui zâmbet ironic pe faţă. îi 
căzuse o şuviţă de păr negru pe frunte. 

— Perfect, spuse el, plimbându-şi degetele pe braţul ei înainte de 
a se ridica complet. De-abia aştept. Au'voir din nou, ma cherie. Ne 
vedem foarte curând. 


Capitolul XLIV 

Paris , 10 mai 1894 

Chiar şi după atâtea luni, tot n-am curaj să merg la Maxim's, de 
frică să nu mă întâlnesc cu Joseph Pujol. Vai, ce repede ni s-a stricat 
relaţia! Cât de iute a încetat oraşul să-l mai trateze drept favorit! Cel 
mai mare flatulist din lume, cel care asigura numărul cel mai grozav 
la Moulin Rouge, astăzi un paria al societăţii pariziene! Dă vina pe 
mine, dar a fost ideea lui! 



Eu n-am făcut altceva decât să îi cer ajutorul. Nu i-am cerut ca 
acesta să ia o anumită formă. Nu i-am cerut să improvizeze un 
număr la un preţ pe care nu-1 mai ceruse niciodată. Când m-a 
anunţat ce plănuise, n-a suflat o vorbă despre faptul că numărul ăsta 
viola contractul lui exclusiv cu Moulin Rouge. N-a zis nici pâs că ar 
putea să fie dat în judecată pentru daune! 

Monsieur Pujol este acum într-o poziţie oribilă. Moulin Rouge i-a 
luat tot ce-a putut, iar restul i-au luat avocaţii. Eu i-am dat înapoi ce 
îmi rămăsese din profitul spectacolului, dar n-am putut să-i cer 
înapoi proprietarului meu ce-i plătisem pentru chirie. Lui puţin îi 
pasă de unde vin banii, de la bar, de la un bordel sau de la un 
spectacol ilegal. A primit banii şi îi păstrează. Nici nu mai sunt 
chiriaşa lui! 

Am încercat să repar situaţia. în fiecare zi îl rog pe Gerard să-i 
aranjeze lui Pujol un spectacol la Folies. A mai lucrat aici. Dar cine 
vrea să angajeze un om cunoscut pentru că şi-a trădat patronul? 
Unul care a părăsit cândva firma umblând după un salariu mai 
mare? Din capul locului a avut cele mai mari drepturi de autor. 
Totul e mai mult decât dezastruos. Mi-e teamă că Pujol o să recurgă 
la a-şi trage băşinile la colţul străzii. Ce lipsă de demnitate, ce 
teribilă cădere în dizgraţie! 

Şi situaţia se înrăutăţeşte. Boldini brusc nu mai e sensibil la 
farmecele mele. Nici nu vrea să mă recunoască! Am bătut la uşa lui. 
Niciun răspuns. I-am lăsat bilete rugându-1 să vină pe la mine, acasă 
sau la Folies. Nicio reacţie. L-am aşteptat pe aleea din spatele 
atelierului, ceea ce l-a făcut să cheme un gendarme şi să mă acuze că 
l-am agresat. 

„Femeia asta a încercat să mă fure!" a ţipat. „E opiomană şi hoaţă, 
ar trebui s-o duceţi imediat la puşcărie!" 

Ghici ce barmaniţă a lipsit din schimbul ei de la Folies pentru că 



era pusă la fermentat într-o puşcărie pariziană? Ar trebui să-i trimit 
lui Boldini o factură, să-mi plătească salariul pierdut în vremea asta. 
Cel puţin cineva (Boldini, sper eu) i-a vorbit lui Montesquiou de 
situaţia mea. Le Comte moare după orice fată la ananghie, sau un 
băiat, sau vreo capră, dacă e să fie, prin urmare, a fost excitat la 
culme şi a sărit în ajutorul meu. N-aş fi fost mai excitantă pentru el 
nici dacă m-aş fi scăldat într-o baie de aur şi mi-aş fi pus diamante 
pe gene. Dandy-ul favorit al Parisului a plătit să fiu eliberată, 
afişându-se în haina lui favorită, de culoarea fisticului, bien sur. 

Cred că e momentul să accept adevărul, s-a terminat între noi. S-a 
terminat cu Boldini. S-a terminat cu dimineţile de leneveală din 
atelierul lui. S-a terminat cu plimbările de seară prin curtea lui şi 
prin Grădina Luxembourg. Cel puţin vor dispărea din viaţa mea şi 
durerile de cap de la mirosul vopselelor şi de la toanele artistice, un 
rezultat dulce-amărui, asta-i sigur. Dragostea dintre noi, construită 
de-a lungul multor luni, e acum epuizată, ca şi cum nici n-ar fi 
existat vreodată. Marguerite zice că fac prea mult tam-tam, că până 
la urmă se aranjează totul. Dar, zău, cum poţi să-ţi închipui vreun 
alt rezultat când iubitul te dă pe mâna jandarmilor ca să fii dusă la 
zdup? 

însă chiar de pe-acum îi simt lipsa lui Giovanni. Mi-e dor de felul 
lui de-a fi, caraghios şi morocănos. Simt că mi s-a furat o relaţie care 
însemna mult pentru mine. De asemenea, mi s-a furat şi explicaţia. 
Toată povestea asta cu furatul... poate c-ar trebui să chem şi eu 
jandarmii, împotriva lui! Boldini nu m-a avertizat în niciun fel c-ar fi 
sătul, indignat, pe punctul de a se despărţi de mine. Cel puţin Pierre 
mi-a permis să fiu demnă. L-am întrebat pe Giovanni dacă era 
supărat din cauza poveştii cu Pujol, sau din cauza lui Montesquiou. 
A refuzat să-mi dea un răspuns, zicând că nici n-ar trebui să întreb. 
Nici nu i-a trecut prin cap că el ar fi putut să mă salveze din vreuna 



sau din ambele situaţii. 

Deoarece nu-mi acordă luxul de a primi o explicaţie, nu pot decât 
să presupun că e vorba de Montesquiou, povestea cu Pujol fiind mai 
puţin personală şi neimplicând fapte ilicite (cu excepţia 
spectacolelor). Boldini e gelos pe relaţia noastră, dar nu-mi dau 
seama de ce. Eu i-am propus să ne căsătorim micului şi idiotului de 
portretist, dar el nu m-a vrut! După refuzurile lui şi idioţenia cu 
Pujol, zău că nu am avut ce face. în cea mai mare parte este un 
aranjament de afaceri, şi, oricum, o femeie ar putea să aibă o soartă 
mai tristă decât să se afişeze cu Le Comte! Nu-i vina mea că Boldini 
n-a reuşit să-l picteze după atâtea încercări. 

„Credeam că respecţi nişte reguli", a mârâit Giovanni când a 
auzit prima dată de combinaţia mea cu monsieur de Montesquiou. 
„Ai uitat câte ore am petrecut ponegrindu-1 pe omul ăsta?" 

„Ponegrindu-1?" Nu eram noi aşa de răi! Desigur, am spus 
bancuri pe seama lui Le Comte, dar nu erau decât vorbe cu haz 
despre un om care nu doreşte altceva decât să se vorbească despre 
el. E-adevărat că Robert poate să fie un pic plicticos şi că n-o să 
iubească niciodată pe cineva mai mult decât se iubeşte pe sine. Dar 
el ştie toate astea! Şi a râs şi el la bancuri! Atunci, zău, ce-i rău dacă-1 
bârfeşti şi apoi îi intri în pat? E vorba de supravieţuirea mea. Ce 
mult aş vrea ca Giovanni să înţeleagă! 


Capitolul XLV 

Paris, 2 iunie 1894 

Le Comte nu-i chiar aşa de nesatisfăcător. 

Boldini: „Dacă tot o ţii că nu-i nesatisfăcător, înseamnă că chiar 
este". Cel puţin acum Giovanni îmi vorbeşte, chiar dacă o face doar 



ca să se lege de hotărârile mele, însă fără să-mi ofere el altă soluţie. 

Putem să cădem cu toţii de-acord că Montesquiou nu face o 
conversaţie strălucită. Nădăjduieşte să se realizeze literar şi artistic, 
dar contribuţia lui cea mai însemnată de până acum este ceea ce 
criticii numesc „un volum mătăhălos de poezii imposibil de înţeles". 
Dar, slavă Domnului, are alte calităţi. Ştie cum să surprindă plăcut o 
femeie, ceea ce nu-i de mirare când te gândeşti la toată experienţa 
lui, ca să nu mai zic că arată perfect la o masă sau în salonul unui 
om celebru sau nobil. E infinit mai prezentabil decât Giovanni, deşi 
asta nici nu-i greu, e-adevărat. 

Montesquiou este un specimen de o rară frumuseţe, nu se poate 
contesta. Este zvelt şi graţios, cu un păr negru, molatic, ondulat, şi o 
mustaţă perfectă (nu zgârie, ca a lui Boldini!). Le Comte are şi un nas, 
un nas pe care Giovanni îl invidiază, fără doar şi poate. Robert e un 
cintezoi, în timp ce Boldini e un papagal. Pe de altă parte, dinţii lui 
Robert te fac să te gândeşti tot la păsări, sau mai degrabă la 
grăunţele care se dau păsărilor, aşa de mici şi de negri sunt. De-aia 
zâmbeşte doar din buze. 

Acest zâmbet studiat de el la perfecţie era foarte vizibil când a 
semnat actele pentru noul meu apartament, în al nouălea 
arondisment. E fantastic apartamentul ăsta, cu toate cele şapte 
camere ale lui. Acum am atât o anticameră, cât si un salon. Uneori 
mă tem că am spaţiu prea mult. Cu siguranţă însă că nici prea mult 
nu-i vreodată suficient. Şi ce bine am să mă distrez mobilându-1! 

Am şi început să ne ocupăm de asta. în fiecare zi sosesc rochii noi 
şi bijuterii. Montesquiou îmi trimite opere de artă şi vaze şi 
porţelanurile cele mai fine, sunt livrate de cei mai de seamă anticari, 
ba chiar şi de unu sau doi ţipi suspectaţi de contrabandă. Am 
încercat să-i dau lui Pujol câte-un obiect dintre acestea, drept 
recompensă, dar nu vrea să accepte filantropia mea. 



Conform bârfelor, când Boldini a auzit de apartament şi de 
binefăcătorul meu, şi-a luat toată colecţia de schiţe de portret ale 
contelui şi le-a înfipt în statuetele din jurul Operei. Aş îndrăzni să 
zic că distrugerea schiţelor reprezentându-1 pe Robert de 
Montesquiou va fi singurul lucru care să-i aducă vreo satisfacţie lui 
Giovanni în încercarea de a-1 picta. Dar să lăsăm gândurile 
răutăcioase! Iertare, Robert! Dar ce dificil poţi să fii când ai impresia 
că nu ţi se apreciază frumuseţea la justa ei valoare! 

E amuzant cât de frumoase sunt piesele pe care le trimite 
chipeşul Montesquiou acasă la mine, când apartamentul lui arată 
cum arată! Omul ăsta are treizeci şi nouă de ani şi încă locuieşte la 
părinţi, într-un apartament de la etajul casei tatălui lui, pe Quai 
d'Orsay. Deşi casa în sine e impresionantă, camerele de la etaj sunt 
de-a dreptul oribile. Doar ca să ajungi acolo trebuie să urci o scară 
foarte primejdioasă şi să înaintezi pe un culoar ca un tunel căptuşit 
cu tapiserii egiptene. Şi ăsta-i doar începutul! La fiecare colţ te 
pândeşte ceva care-ţi violează toate cele cinci simţuri, şase, dacă 
includem şi bunul-simt. 

Le Comte are o cameră roşie şi una portocalie, o cameră violet şi 
alta pe care încă se gândeşte cum s-o facă. Când are o humeur 
proastă (nu tot atât de des ca proastele dispoziţii ale lui Boldini, 
slavă cerului), Robert se instalează în camera gri, unde stă pe mobile 
gri şi îşi miroase trandafirii gri, pe care îi cultivă special pentru el un 
om de la ţară. 

Găseşti aici şi blănuri de urs polar, şi o sanie rusească (vin 
cazacii!). Nu se poate uita animalul de companie al lui 
Montesquiou, o broască ţestoasă - una vie! - care se târâie de colo 
colo pe covoarele persane. Are pietre preţioase incrustate în 
carapace şi îşi lasă excrementele pe unde are chef. 

Dacă vine la el o femeie cât de cât atrăgătoare. Le Comte se oferă 



să o plimbe prin faţa tuturor acelor nuances Ies plus tendres, colecţia 
lui blestemată de cravate, şi îşi „distrează" invitata cu câte o poveste 
despre fiecare. Ştie cineva că o cravată poate să aibă o poveste? 
Dacă-i aparţin lui Montesquiou, cravatele au multe de povestit. 
Oricum, colecţia asta e nimic pe lângă cea de fotografii. Are 199 de 
fotografii cu un singur subiect. Le Comte. 

Uneori mi-e teamă că apartamentul meu arată prea mult bun- 
gust şi că Robert o să înţeleagă ce oribil e la el. în momentul de faţă 
eu însă nu caut niciun fel de „coleg de cameră" şi n-am niciun chef 
să-l găzduiesc pe Le Comte noapte de noapte! Din păcate, 
apartamentul lui Montesquiou îi reflectă perfect personalitatea, aşa 
că sper ca în continuare să nu mă deranjeze. 

Plus că, logistic vorbind, Robert îşi foloseşte camerele pentru a se 
bucura de plăcerile oferite şi de alte femei decât mine. N-am nicio 
dovadă, dar ştiu că există: moştenitoare americane, actriţe de la 
Folies, chiar şi antica Sarah Bernhardt, şi din când în când, drept 
bonus, şi câte un băiat. Nu vorbim despre asta. Suntem ca un cuplu 
căsătorit! Uneori e plăcut să ştiu că sarcina de a-1 distra le mai revine 
şi altora. 

Deşi Robert poate fi neserios, când suntem împreună nu e chiar 
neplăcut şi chiar avem multe interese comune. De pildă, 
amândurora ne place să ne dăm în spectacol prin oraş în noua mea 
trăsură! Vehiculul e o frumuseţe, un landou pe opt arcuri, tapiţat cu 
satin albastru şi tras de patru cai negri. Este trăsura cea mai 
potrivită pentru femeile de felul meu, pe care lumea le numeşte 
demi-mondaines, „model de lux pe opt arcuri". Sigur că „modele de 
lux"! Nici nu mi-aş închipui să fie altfel! 

Vinerea luăm cu noi în trăsură unul sau doi prieteni, eu îmi pun 
un mantou cu dublură de jaguar, cu pălăria ornată de trandafiri şi 
pene. Montesquiou îşi pune unul dintre costumele lui de mătase 



potrivit cu dispoziţia lui de moment şi uite-aşa ne facem apariţia în 
cafenele. 

Deşi mie îmi place în continuare Maxim's (chiar după 
evenimentele cu Pujol, chiar dacă, sau tocmai pentru că l-am putea 
vedea pe Boldini pe-acolo), Robert preferă Paillard's, restaurantul 
favorit al prinţului de Wales. Acest aşa-zis prinţ face nişte glume 
jalnice din cauza veşnicului lui plictis. Dacă mă face să-i mai ascult 
încă o dată refrenul, cred că-mi bag cărbuni aprinşi în urechi. 

„Toată lumea mă recunoaşte, dar nimeni nu mă cunoaşte", se 
plânge prinţul la nesfârşit. 

Da, e-adevărat. Nimănui nu-i pasă să te cunoască, pentru că 
plictiseşti pe toată lumea! Pe lângă tine, Montesquiou pare să aibă 
un intelect de cea mai înaltă calitate! 

Prefer să rămânem la nord de Sena decât să traversăm pe partea 
cealaltă. Folies, Maxim's, Moulin Rouge... ce nevoie are cineva de 
arondismentele cinci, şase sau şapte, când îl avem pe-al nouălea? 
Asta-i tot spun eu lui Montesquiou, oricum. 

Uneori totuşi, sunt obligată să mă aventurez la sud, căci Le Comte 
e mare amator să meargă la Cafe Procope. Deşi nu-i genul meu de 
restaurant (clientela e la fel de uscată ca mâncărurile făcute de 
Marguerite, petit poulet en cocotte fermiere ), cel puţin are o istorie, un 
cadru în care au evoluat clienţi din alte vremuri. Voltaire venea aici 
în mod regulat cam cu un secol şi jumătate înainte şi bea până la 
patruzeci de ceşti de cafea pe zi, bătându-şi joc în mod public de 
Biserica Catolică. Victor Hugo însuşi petrecea aici o grămadă de 
timp. Când sunt şi eu acolo, îmi place să-mi imaginez că-i aşezat pe 
lângă mine. 

După ce ne facem datoria socială la Cafe Procope şi la mai puţin 
ilustrele sale vecine, Montesquiou şi cu mine ne întoarcem şi o luăm 
în sus pe rue Notre-Dame-des-Champs. Nu e drumul cel mai drept. 



şi, ca să spun adevărul, nu avem niciun motiv real de a ocoli pe- 
acolo. îmi imaginez că Robert o face de dragul meu, dar desigur că 
s-ar putea să fie doar de dragul lui însuşi. 

Neţinând cont de asta, oricât de obosită aş fi, sau oricât de fericită 
că am urcat încă o treaptă, când trăsura o ia pe strada lui Boldini şi 
văd de departe clădirea înaltă cu cărămizi albe şi porţile negre de 
fier forjat sclipind sub felinare, mă uit întotdeauna să văd dacă nu 
cumva e lumină când trecem pe lângă atelier. Rămân cu capul întors 
spre Notre-Dame-des-Champs până cotim pe Boulevard Raspail, 
apoi traversăm Sena pe la Pont Royal şi o luăm spre al nouălea 
arondisment. Montesquiou nu zice niciodată nimic, nu face nicio 
observaţie cu privire la neatenţia mea. 

Uneori mă trezesc a doua zi de dimineaţă ameţită, cu capul mare 
de la noaptea de dinainte şi nu mă pot gândi decât la portretistul 
meu morocănos. Vreau să-l văd. Vreau să râd de vreo întâmplare 
petrecută la Maxim's cu nouă ore mai înainte, încerc să discut asta 
cu Robert, doar ca să-mi dau seama că nici n-a observat ce s-a 
întâmplat, preocupat cum era să se uite într-o oglindă său să îşi dea 
cu un pieptene prin barbă. 

Oricum, spre lauda lui, când mă înfurii niţel că n-a observat 
nimic şi că e mereu neatent, Montesquiou ştie cum să mă 
potolească. Nu are decât să deschidă Le Fîgaro şi să găsească numele 
meu la rubrica de modă şi, nu ştiu cum, ca prin minune, el e 
aproape întotdeauna acolo. Acum trei ani intram în oraşul acesta 
purtând cea mai mizerabilă rochie de pe lume, care atârna pe mine. 
Acum pariziencele cer cu voce tare să citească cu ce mă îmbrac eu. 
încearcă până şi să-mi imite rochia! Coafura! Dacă acum se văd 
pene peste tot, e pentru că eu le-am lansat ca modă! 

După spusele lui Montesquiou, eu sunt acum mai cunoscută 
decât Jeanne Hugo. Adevărat sau nu, el se pricepe destul de bine să 



îmi aţâţe dezgustul pentru această femeie. Cred totuşi că doar îmi 
respectă furia. Ziarele scriu într-adevăr mai mult despre rochiile, 
coafura şi bijuteriile mele decât despre ale ei. Deşi poate că lucrul 
acesta are de-a face mai puţin cu mine şi mai mult cu ea. De ce să 
discute rochiile lui Jeanne, când pot să scrie despre divorţul ei? 

Ei bine, da, Jeanne l-a părăsit în fine pe diavolul ăla de soţ, pe 
Leon Daudet. Prea multe jocuri de noroc, prea multă băutură, prea 
multe aventuri, ca să nu mai vorbim de timpul petrecut criticându-şi 
căsnicia. Cât de demnă de dispreţuit este o asemenea creatură ca 
Leon, tot nu mi-aş fi închipuit că aveau să îşi termine astfel căsnicia. 
După toate excesele şi frumuseţea zilei căsătoriei lor, e greu de 
crezut că divorţează din cauza aventurilor de pe străduţele cele mai 
întunecoase, din paturile cele mai mizerabile, din hoteluri 
dărăpănate şi vechi, în chipurile cele mai oribile de imaginat. O 
mică parte din mine simpatizează cu Jeanne. Dar când simt aşa 
ceva, mă lepăd de acest sentiment cât pot de repede. 

Dacă tot vorbesc de străduţe întunecate, Robert a plecat în această 
seară la unul dintre cluburile lui. O să-mi petrec seara cu Marguerite. 
Draga mea Marguerite! Sunt pe punctul de a părăsi postul meu de 
barmaniţă la Polies graţie generozităţii lui Montesquiou şi ea ar face 
mai bine să o ia pe urmele mele. Totuşi, prostuţa asta de fată insistă 
să iubească alte actriţe, nu conţi, şi, oricât ai încerca, nu poţi s-o 
convingi să facă altfel! Eu nu-ncetez să-i repet că nu-i vorba de sex. 
Nu-i vorba de sex! 

Cu toate acestea Marguerite o duce foarte bine. Numărul ei de 
contorsionism a câştigat notorietate. A primit chiar şi o ofertă de la 
competiţie, de la Moulin Rouge! Presupun că şi-a făurit o mică 
specialitate, o nişă. Şi nu-i Marguerite exact aşa? Face întotdeauna 
totul după capul ei. Desigur, asta nu le serveşte nicicum prietenilor 
ei şi anturajului decent. Dacă nu vrea să poarte corset, nu poartă. 



Dacă vrea să prepare rasol de porumbel, o să încerce să-l prezinte 
drept fazan! 

Mi-a sosit birjarul, caii bat din copite pe caldarâmul din faţa 
ferestrei mele. Cred că e timpul să mă opresc din scris şi să plec la 
Marguerite ca să mănânc prost. Sunt tristă astă-seară, n-am chef să 
discut cu dansatoare de cancan şi cu acrobaţi. Presupun c-ar trebui 
să adopt punctul de vedere al lui Robert. El nu se duce la un dineu 
fără să declare „casa cea mai onorabilă e cea în care mă aflu eu". De 
vreme ce persoana în prezenţa căreia se simte cel mai bine este el 
însuşi, Montesquiou e întotdeauna cel mai fericit om din salon. 
Oricât ar părea de ridicol, cred c-am putea cu toţi să învăţăm ceva de 
la el. 


Capitolul XLVI 

Masa de bucătărie era plină de hârtii care aşteptau să fie 
transcrise în catalogul licitaţiei. April se ridică şi se uită rapid la 
telefon. Era aproape ora şase, doar cincisprezece minute de când se 
uitase ultima oară ca să controleze dacă n-are felicitări de la Troy, şi 
asta fusese după alte cincisprezece minute de la controlul precedent. 

April ar fi trebuit să se fi spălat la ora asta şi să se pregătească 
pentru a-şi petrece aniversarea cu Luc. Dar ea se uita la cât avea de 
lucru şi la telefonul mut şi nu găsea niciun motiv să petreacă, chit că 
era vorba să aibă un însoţitor francez, hirsut, dar atrăgător. Era la 
Paris ca să muncească, nu ca să se ducă la balul pompierilor cu un 
avocat. Avea treizeci şi cinci de ani doar de câteva ore, dar i se părea 
deja că vârsta asta nu aducea nimic bun. 

Formă numărul lui Luc. 

— Bonjour! 



— Alo! Sunt eu. April. 

— Alo, eu, Avril. De-abia aştepţi petrecerea de astă-seară? 

— Pentru asta te sun. Ştii, apreciez enorm oferta ta de a mă scoate 
în oraş. Dar din nefericire trebuie să refuz. 

— Să refuzi? Prostii! 

— Je suis desolee. Ştiu că-i nepoliticos să refuzi în ultima clipă, dar 
pur şi simplu nu găsesc în mine resursele necesare astă-seară. 

S-a instalat o lungă tăcere. De afară se auzeau claxoane, apoi 
mugetul motocicletelor. Luc n-a scos nicio vorbă. 

— Luc? Mai eşti acolo? 

— Ce resurse? spuse el. Ce vrea să zică expresia asta? 

— înseamnă că n-am energia necesară. Fornăi. îmi dau seama că 
asta echivalează foarte tare cu vârsta de treizeci şi cinci de ani. O 
vârstă geriatrică. 

— N-ai energie acum? N-are sens ce spui. Dacă rămâi aşezată pe 
al tău derriere toată seara, atunci cu siguranţă îţi va lipsi energia. Nu 
vei mai avea niciun fel de energie. 

— E valid punctul ăsta de vedere, acceptă ea. Bine, poate e vorba 
mai degrabă de dispoziţia în care sunt decât de nivelul scăzut de 
energie. Sincer, sunt cam mohorâtă, un pic cam tristă. 

— Şi te gândeşti să te vindeci de mohoreală de una singură? 
Acasă? Când împlineşti treizeci şi cinci de ani? 

De ce oare felul în care gândea el era mai logic decât al ei? 

— Mai am şi o groază de lucru, spuse April, în ciuda faptului că 
ştia că dreptatea era mai degrabă de partea lui. Când termin, poate 
beau un pahar, două de vin, mănânc puţină brânză şi mă culc 
devreme. Totul pare mai proaspăt dimineaţa, inclusiv experţii în 
licitaţii la vârsta de treizeci şi cinci de ani. 

— Ai de gând să lucrezi de ziua ta? întrebă Luc cu mirare. Avril , 
poţi să lucrezi oricând, dar ziua ta şi la fete naţionale sunt acum. Nu 



vrei să te amuzi azi şi, pentru variaţie, să nu te mai îngrijorezi 
pentru ziua de ieri şi cea de mâine? 

— Serios, Luc. Nu simt niciun imbold. îşi dădea silinţa să sune cât 
mai hotărâtă. 

— Serios? Eşti tot timpul prea serioasă. într-un mod prea serios! 
Plescăi din buze la contactul cu o ţigară. Din păcate, non. Nu vei 
refuza pentru că, avocat bun cum sunt, eu ştiu ce-i mai bine pentru 
fiecare. E clar că trebuie să începem festivităţile imediat. Este o 
urgenţă, nu se poate aştepta începerea balului pompierilor. Trebuie 
să ne pregătim înainte cu nişte cocktailuri pentru urările de joyeux 
anniversaire. 

— Cocktailuri înainte? în America numim asta pre-party. Şi zău că 
nu-i cea mai bună idee când eu sunt uşor deprimată şi am o groază 
de treabă. 

— Nu ai libertatea de a alege în chestiunea asta. In clipa în care 
terminăm conversaţia, îţi trimit un mesaj cu adresa mea. Vino 
încoace şi o să ne distrăm luând un aperitiv înainte de a pleca la 
balul pompierilor. 

— Luc... 

— Nu te agita, madame, nu te bag cu forţa în casa mea, ricană. 
Putem sta la cafeneaua de la parter. Ne destrăbălăm în public. Fără 
hărţuială. Promit. 

April oftă. Nu voia să se ducă. Părea un efort prea mare pentru o 
seară care precis avea să fie punctată de momente extrem de 
penibile, urmate de o mulţime de regrete. 

Totuşi, să aştepte felicitările întârziate ale lui Troy părea şi mai 
neplăcut. Doar nu puteai să stai să te tot chiorăşti la un telefon la 
nesfârşit. Ideea de a se delecta cu un bun Cdtes-dn-Rbone era mult 
mai romantică, teoretic vorbind, decât să se trezească singură toată 
seara, ascultând ecourile petrecerilor de ziua republicii de afară. 



— Bine, spuse în cele din urmă April. M-ai convins. îţi urez 
noroc. Căci aştept mult de la seara asta. 

— Excelent. Am de gând să-ţi întrec toate aşteptările. 

April râse în ciuda voinţei ei. 

— Când să vin? întrebă ea. La nouă? Nouă şi jumătate? 

El chicoti. 

— Chiar acum. Vino acum. 

April se uită la pantalonii ei de yoga şi la pieptul ei fără sutien, 
care avea treizeci şi cinci de ani. Era departe de a putea ieşi în oraş 
ca o pariziancă. 

— Să zicem între şase şi jumătate şi şapte, spuse ea, îndreptându- 
se spre dormitor. Nu sunt prea prezentabilă. 

— Eu sunt gata oricând eşti tu gata. Pe curând, mu petite. 

— Ma petite? Nu prea mai sunt o tinerică. Au'voir, Luc. 

April închise telefonul şi-l aruncă pe pat. Se precipită apoi în 
birou, întrebându-se dacă mai e timp să se repeadă până la Galeriile 
Lafayette ca să găsească ceva mai festiv de pus pe ea decât hainele ei 
americăneşti de la un mare centru comercial. Un bal al pompierilor 
nu era decât o petrecere de cartier, mult trâmbiţată, totuşi un 
eveniment care se petrecea la Paris. 

După ce-şi aruncă pe ea o fustă înfrumuseţată de materialul care 
sclipea Le Comte ar fi fost mândru), şi îşi trase peste cap o bustieră 
neagră. April îşi apucă geanta şi o luă spre stradă. Se hotărî să 
meargă pe jos până la Luc, deşi ar fi ajuns mai repede cu metroul 
sau cu un taxi. April voia să vadă ceva şi nu era vorba doar de încă 
vreun nou loc din Paris. 


Capitolul XLVII 



April părăsi imobilul şi traversă spre al optulea arondisment 
îndreptându-se spre Sena. 

Urma în mod deliberat un anume drum, către rue Royale, o 
stradă scurtă între Place de la Madeleine şi Place de la Concorde, nu 
departe de magazinul unde se găseau gentile foarte scumpe dorite 
de Chelsea. Pe măsură ce se apropia. April mărea pasul. Pe buze i se 
fixase un zâmbet. 

Coti şi ajunse: era la Maxim's. Se opri şi privi atent copertina roşie 
de la intrare, faţada de lemn, literele aurite, bine răsucite. Şi-o 
imagină pe Marthe cocoţată în vitrină. Intrau cazacii. Apoi plecau. 
Apoi o văzu pe Marthe cum se clătina pe stradă şi cădea în braţele 
lui Pujol. 

„Ţi-aş fi dat eu banii", şopti ea. 

Lângă ea se opri un tânăr parizian cu mutră de hipiot, cu o 
privire întrebătoare. April roşi şi-i făcu semn s-o lase în pace. 

Fără chef să plece din locul pe care Marthe îl descrisese în multe 
dintre paginile scrise. April mai coti o dată şi îşi continuă drumul 
prin Place de la Concorde, cea mai mare piaţă din Paris, în mijloc 
erau instalate tribune temporare, construite pentru defilarea de 14 
iulie, împodobite cu copertine cu tricolorul albastru, alb şi roşu. 
Piaţa era calmă, aproape goală, iar April nu era în stare să îşi 
imagineze animaţia care avea să se producă aici a doua zi. Aveau să 
defileze tancuri, maşini de pompieri, elicoptere, avioane şi brigăzi 
întregi de soldaţi. Urale şi jocuri de artificii aveau să răsune în tot 
oraşul. 

April porni încet de-a lungul Senei, privind şlepurile care 
avansau lent, împodobite cu steaguri care fluturau în briza uşoară. 
Trecu pe la boiiquinistes şi se apucă să frunzărească nişte cărţi şi 
fotografii pe care n-avea nicio intenţie să le cumpere. Timpul şi 
grijile se estompau. 



Cum ea înainta încet, Luc îi trimisese o serie de mesaje întrebând- 
o când crede că va sosi. Exista măcar o persoană care încerca să 
comunice cu ea de ziua ei. April ricană (învăţase de la el) şi ignoră 
mesajele. Putea să mai aştepte. 

Căutând printr-un teanc de ilustrate cu Arcul de Triumf la unul 
dintre standuri. April se gândea cum are să-l ia în râs pe Luc pentru 
nerăbdare. Se plângea că ea lua viaţa prea în serios, dar acum nu-i 
convenea că ea ardea gazul fără rost. Pe când formula în cap tot felul 
de replici tăioase, degetele ei dădură de o acuarelă de şase pe şase 
înfiptă printre pozele de opt pe zece. O ridică, aşteptându-se să dea 
de vreun alt monument din Paris. Dar era un peisaj din New York, 
cu bine-cunoscuta linie de orizont. 

April sări în sus. Acuarela îi căzu din mână. 

— Qn 'est-ce que vousfaites? strigă la ea vânzătorul, care avea gâtul 
brăzdat de vene groase. 

— Eu aici trăiesc, spuse April într-o engleză urâtă, fără zorzoane, 
aplecându-se ca s-o ridice. 

El îi mai adresă câteva cuvinte de ocară. 

— Eu aici trăiesc, spuse ea din nou, de data asta doar pentru ea. 
Nu părea real. Oraşul ei iubit, casa ei i se păreau cumplit de departe. 

După ce plăti douăzeci de euro, un preţ prea mare, pentru care 
April nu se simţise în stare să negocieze, făcu sul acuarela şi o vârî 
în geantă. îşi continuă drumul spre Luc, cu geanta umflată proptită 
de şold. 

Apartamentul lui Luc n-a fost greu de găsit. Dată fiind meseria 
lui şi adresa din al şaisprezecelea arondisment. April îşi închipuise 
un imobil tradiţional, în stilul Haussmann, scump, ornamentat cu 
gust, cu o tendinţă spre minimalism. Când Luc i-a arătat rapid 
apartamentul. April nu a avut nicio surpriză, cu excepţia câtorva 
piese de pe la jumătatea secolului, pe care le-a privit imediat cu 



ochiul specialistului în licitaţii. 

— Eşti gata? spuse Luc după ce o surprinse pe April făcând 
câteva poze măsuţei lui din salon. Sau preferi să dispari cu câteva 
mobile de-ale mele? 

— Dacă te hotărăşti vreodată să-ţi abandonezi apartamentul timp 
de şaptezeci de ani, te rog să nu uiţi c-aş vrea să te moştenesc. Sau, 
cel puţin, să laşi instrucţiuni precise moştenitorilor de drept să 
contacteze Sotheby's. 

— Voi, ăştia care vă ocupaţi de licitaţii, sunteţi ca nişte păsări de 
pradă. Luc râse şi îşi luă telefonul. April rezistă tentaţiei de a şi-l 
controla pe-al ei. Allons-y! Plecăm! 

După ce îşi luă adio de la superba măsuţă. April coborî scara 
după Luc şi îl urmă în cafeneaua de la parter. Odată instalaţi la o 
masă lângă un gărduleţ care separa terasa de stradă, au comandat 
imediat o sticlă de şampanie şi un platou cu brânzeturi asortate. 

Uite că împărţi, se gândea April, privind brânzeturile la lumina 
asfinţitului. împărţi toate astea cu cineva. 

După vreo douăsprezece bucăţele de brânză şi două pahare de 
şampanie, milioanele de larve de îngrijorare din creierul lui April 
începură să dispară. îl asculta pe Luc povestindu-i despre copilăria 
lui la Dijon şi la internatul din Lausanne, apoi despre timpul 
petrecut în America, la Georgetown, pentru obţinerea celei de-a 
doua din cele trei diplome ale lui. Rapid, se dondăneau care dintre 
ei avea mai multe diplome, iar April îşi dădu seama că trecuseră 
nouăzeci de minute în care nu-şi consultase nici măcar o dată 
BlackBerry-ul. 

în vreme ce Luc plătea, înfipse mâna în geantă, aşteptându-se să 
fi ratat vreun apel, două. Sigur că Troy o sunase înainte de ora mesei 
la New York. Din păcate, telefonul ei nu afişa nimic, nici e-mailuri, 
nici mesaje vocale. 



— Stai aşa, mi se pare mie, sau tocmai ai zis „măgarul"? întrebă 
Luc, cu sprâncenele ridicate. 

— Nu, nici gând. N-am zis nimic. 

April îşi cufundă mâna şi mai adânc în geantă. Dădu cu degetele 
de acuarela cu New Yorkul. Şi le retrase de parcă ar fi atins un şarpe. 

— Ai un şarpe în geantă? glumi Luc. 

— Ce idee! April îşi roti ochii spre cer. Scoase ruloul. E New York 
City. Am găsit acuarela asta la un buchinist. Nu pot s-o sufăr. Habar 
n-am de ce am cumpărat-o. 

— Ai cumpărat ceva ce nu-ţi place? 

— Pare ciudat, ştiu. 

— Da, aşa e, pare. 

— Dar cred că eram menită s-o cumpăr. Parcă fusese păstrată de 
vânzător special pentru mine. Avea coşurile pline cu tot felul de 
imagini cu monumente din Paris, dar după două secunde în faţa 
standului lui, am dat de asta. 

— Pare să fie o coincidenţă, dădu Luc din umeri. 

— Nu ştiu. Dintre toate standurile, m-am oprit la acela. Piesele 
expuse nu erau mai atrăgătoare decât la altele. în plus, eu lucrez 
pentru o casă de licitaţii. Din nefericire, am pretenţii foarte mari 
când e vorba de opere de artă. Parcă mă urmăreşte New Yorkul! 

Luc chicoti. 

— Asta şi face. Dar nu sub forma unei acuarele de proastă 
calitate. 

Luă nota de plată şi o rulă în jurul cârdului. 

— Ar fi trebuit să mă laşi pe mine să plătesc, spuse April. Zici tot 
timpul „data viitoare". 

— E ziua ta. Cum să plăteşti tu? far pentru mine asta-i oricum o 
cheltuială profesională. 

— Cheltuială profesională? încercă să nu i se audă dezamăgirea 



în glas. Bine, cum vrei. 

April împinse scaunul de trestie şi se ridică, clătinându-se un pic. 
Se ţinu de un lampion de încălzit terasa ca să-şi recapete echilibrul. 
Luc îi făcu cu ochiul, observase dificultatea. Ea întinse un deget 
mijlociu în direcţia lui. 

— Vezi, asta nu necesită nicio traducere, spuse el şi o bătu uşor pe 
spate. Eşti gata, mademoiselle? 

— Oui. Cu năduf. Oui. 

— Ah, Avril, mă faci să râd! 

Luc trecu cu uşurinţă peste gărduleţul scund de fier pe trotuar, 
înainte ca ea să încerce măcar să facă la fel (lucru care precis l-ar fi 
amuzat la culme pe Luc), el se aplecă niţel şi o cuprinse pe după 
talie cu un braţ tare ca piatra. îi puse celălalt braţ sub genunchi şi o 
ridică rapid peste obstacol. N-a apucat nici măcar să protesteze. 

— Eşti mai puternic decât pari, îi spuse April când el se aplecă s- 
o lase pe trotuar. 

— Iar tu, draga mea, eşti mai uşoară decât pari, spuse, cu mâna 
încă centrată pe spatele ei. Mult mai uşoară. 

— E de mirare că nu eşti căsătorit. April se abţinea cu grijă să 
privească în ochii care erau doar la câţiva centimetri de ai ei. Te 
pricepi de minune să faci complimente unei fete. 

— Merci beaucoup! Fac şi eu ce pot! întinse o mână şi o ciupi uşor 
de obrazul colorat de la şampanie. 

April nu putu să-şi ascundă zâmbetul. Luc îşi retrase braţul şi îl 
întinse către trotuarul de vizavi. 

— Allons-y, spuse el. 

Şi au plecat. 



Capitolul XLVIII 


Străzile erau de pe-acum pline de grupuri care se loveau, se 
împingeau şi ţipau. Era haotic. Haotic cum ar fi la un bal de 
absolvire la Las Vegas. Oamenii dădeau peste maşini. Motoretele 
urcau pe trotuare, cu fete aproape goale pe scaunul din spate, 
agăţate ca nişte steaguri. Fără să se gândească, să plănuiască sau să 
şi-o dorească. April se apucă de braţul lui Luc ca de-o ancoră. El 
mergea cu doi paşi înainte, dar se uita în urmă şi zâmbea, i se 
încreţea pielea din jurul ochilor. 

Sosiră la cazarma aleasă puţin după ora zece. La intrare erau 
postaţi pompieri care-i întâmpinau pe oaspeţi, lampioanele roşii 
erau aprinse în spatele acestora, iar maşinile lor din stradă aveau 
toate farurile aprinse şi stăteau înşirate ca la expoziţie. 

în prima curte cânta o orchestră braziliană de alămuri, muzicienii 
purtau peruci şi muzica lor era atât de asurzitoare, încât se 
cutremura până şi solul. Deasupra capetelor lor atârnau ghirlande 
de lumini sclipitoare şi steguleţe. Pe marginile curţii erau înşirate 
standuri. Deşi era atât de devreme, era multă lume. Perechile 
dansau. Femeile singure se mutau de la un stand cu mâncare la 
altul, încercând să-i atragă în discuţie pe pompieri, când nu erau 
prea ocupaţi cu distribuirea farfuriilor. 

— Oho! spuse April, cu sângele gonindu-i prin vene în ritmul 
muzicii. Am senzaţia că sunt la cel mai select bâlci din lume. Unde-i 
standul cu bere? 

— Există un bar care distribuie şampanie înăuntru, îi spuse Luc. 

Din cauza zgomotului, era obligat să se aplece spre ea când îi 

vorbea, suflarea lui fierbinte o făcea pe April să se înfioare. 



— Şampanie, spuse April dându-se un pas înapoi. Mult mai bine 
decât o berărie. Arată-mi pe unde-o luăm. 

Agăţându-se iar de braţul lui, îl urmă pe Luc în încăperea care 
servea drept bar şi discotecă. Decorul nu semăna cu nicio clădire 
municipală pe care-o mai văzuse vreodată. Desigur, clădirea aceasta 
fusese construită cu patru sute de ani în urmă, în cel mai mare oraş 
din lume, aşa încât nu erau în clădirea vreunui departament 
municipal american, sau în sala vreunei primării dintr-un mic oraş. 
April simţi în clipa aia importanţa istorică a locului, chiar dacă 
pompierii care o înconjurau erau îmbrăcaţi în cămăşi bine mulate pe 
corp. 

Cu şampania în mână, Luc o ghidă spre un grătar lung şi nu prea 
înalt, pe care sfârâiau şiruri după şiruri de cârnaţi care-ţi lăsau gura 
apă. Se putea găsi ceva echivalent la orice stadion din Statele Unite, 
dar clădirea asta, carnea, şampania care parcă curgea dintr-un izvor, 
totul era ameţitor. 

— Ah, cârnaţi! căscă ea gura. E ca şi cum nu mi-am dorit 
niciodată altceva mai mult. 

Luc se întoarse spre ea, cu o sprânceană ridicată. 

— Ce-ai spus? 

— O, nimic, scutură ea din cap. Arată grozav grătarul. 

El o apucă de mână. 

— Allons manger. 

Se apropiară de grătar, unde un alt tânăr musculos, cu un chip 
cizelat cu fineţe, întorcea de pe-o parte pe alta cârnaţii de porc. 

— Un comme ga, s'il vous plaît, zise April, dându-şi silinţa să fie 
politicoasă, să nu fie văzută ca o scorpie de vârstă mijlocie şi 
flămândă, cum era. 

— Comme vous voulez, spuse pompierul şi scoase unul de pe 
grătar. îl puse pe o farfurie albă din polistiren pe care i-o dădu lui 



April. Bietul cârnat părea tare singuratic. 

— Şi unul de colo, adăugă ea repede. 

— Cum se zice în America? ricană Luc, cu dinţii parcă mai 
ascuţiţi decât de obicei. Ai ochii mai mari decât stomacul? 

April era pe punctul de a protesta, când observă că şi el avea tot 
doi. 

— J'ai faim, spuse ea, pe un ton defensiv. Poate mi se trage de la 
toată şampania băută şi de la mersul pe jos. 

— Ah, da, de la şampanie. Sigur. Hai pe-aici, spuse el. S-ar părea 
că în cealaltă curte ne-am putea aşeza undeva. 

April încuviinţă din cap. Cu paharul ţinut în îndoitura cotului şi 
cu farfuria cu cârnaţi în echilibru în mână dreaptă, îl urmă pe Luc în 
curtea alăturată, gândindu-se în tot acest timp că nicio combinaţie 
gastronomică nu era mai grozavă decât ce purta ea în mâini. 

A doua curte era cam de patru ori mai mare decât prima, 
înconjurată de clădirile impunătoare de piatră. Scena era înconjurată 
de steguleţe tricolore. Ringul de dans unde se agita lumea parcă era 
o cutie plină cu şerpi. La microfon era o femeie într-o rochie din 
pene albe, cântând o versiune deformată a unui şlagăr american. 

După ce-şi făcură drum prin mulţimea care dansa frenetic, găsiră 
un loc pe o bancă de metal, undeva mai în fund. Imediat ce-şi puse 
geanta pe masă, aceasta începu să salte - de la muzică oare, de la un 
apel? Nu era sigură. 

Gândindu-se că poate e ceva important (oare nu se va învăţa 
minte niciodată?). April scoase telefonul, punându-şi în primejdie 
băutura şi cârnaţii. Geanta se zgâlţâise poate de la muzică, dar suna 
şi BlackBerry-ul. April rămase cu ochii la telefonul din mână, în 
vreme ce femeia în rochia cu pene anunţa o scurtă pauză. 

— Qa va ? întrebă Luc încruntându-se uşor. 

— Oui , spuse April, tot cu ochii la telefon. E doar tata. în fine, mă 



sună să-mi facă urări de ziua mea. începusem să mă întreb ce se 
întâmplă. 

Se uită în continuare la telefonul care emise un ultim târâit. Când 
trecu pe mesagerie. April băgă de seamă că mai ratase un apel, de 
data aceasta unul de la Troy. 

— Era şi vremea, fir'ar să fie! bombăni ea. 

— Trebuie să vorbeşti cu el? întrebă Luc. 

— Nuu, e cam zgomot aici, zise ea încruntată. 

Chiar atunci nu era zgomot. Deşi cineva agăţase un iPod de 
piciorul unui microfon, cei mai mulţi dansatori se răspândiseră spre 
altă curte, spre alt loc unde să se învârtă şi să mestece. 

— Cum crezi, spuse Luc. Dar nu te abţine din cauza mea. 

— O să le telefonez mai târziu tuturor, spuse April în cele din 
urmă. închise telefonul. N-am chef să pierd nimic din ce se întâmplă 
aici! Ridică paharul. Ă ta sânte! 

— Noroc şi ţie. 

Ciocniră paharele de plastic şi luară câte o înghiţitură. 

Cu latura furculiţei. April tăie o bucată zdravănă de cârnat şi 
muşcă din ea. îi trosnea sub dinţi pielea aceea groasă, arsă, apoi 
ajunse şi la umplutura divină, uleioasă. 

— Ah, Doamne, zise ea, muşcând din nou, vorbind fără jenă cu 
gura plină. E absolut ridicol. Ridicol! 

— E foarte bun. Sunt de acord. 

Luc continuă să mănânce cu îmbucături rezonabile, ca orice 
parizian, în vreme ce April îşi înghiţi rapid amândoi cârnaţii şi 
începu să se gândească la un al treilea. 

— Ia spune. Amil, îi spuse Luc începând al doilea cârnat. In clipa 
aceea ea îl ura de-a dreptul pentru că mai avea ceva în farfurie. Ar fi 
dorit să fi fost căsătoriţi, doar ca să poată întinde furculiţa şi să 
termine ea restul. Cum te simţi la treizeci şi cinci de ani? 



— Până acum, grozav! răspunse ea, neştiind de fapt dacă se 
simţea mai bine sau mai rău, deşi lucrurile arătau incomensurabil 
mai bine acum decât cu câteva ore înainte. Dar e un jalon important. 
Cu mult mai mult decât vârsta de treizeci de ani. 

— Asta pentru că americanii au decis că vârsta de treizeci şi cinci 
de ani trebuie să sperie, spuse Luc, ştergându-se la gură. April se 
uită la şerveţelul ei pe care nu-1 folosise încă. Nu fusese timp pentru 
bune maniere. 

— Ce-nţelegi prin „trebuie să sperie"? zise ea. Şi despre ce fel de 
americani vorbeşti? 

— Despre doctori. Despre programele de la televiziune şi despre 
ziare. 

— Nu pricep. 

— Nu e vârsta de treizeci şi cinci de ani cea la care ei impun 
femeilor să înceteze procrearea? 

April pufni în râs. „Ei", oricine-or fi „ei", nu impun nimica. Sunt 
femei care au copii şi la patruzeci de ani! Chiar şi la cincizeci! 

— Dar nu vi se arată grămezi de documente înfricoşătoare despre 
progenituri deformate şi alte asemenea lucruri? Eu asta am auzit. 
După treizeci şi cinci de ani sarcinile se pot duce până la sfârşit doar 
cu masive doze de medicamente care te îngraşă şi te fac să-ţi pierzi 
mintea. 

— Eu cred că pur şi simplu sarcina te îngraşă şi te înnebuneşte, 
zise April râzând. Nu sunt sigură cum să reacţionez la... 
presupunerile tale. Ar trebui să mă necăjesc că mă consideri 
bătrână, dar tu, în definitiv, cu câţi ani eşti mai bătrân decât mine? 
Cinci? Şapte? 

Asta de fapt n-ar fi contat, la un bărbat vârsta nu contează 
niciodată. Luc marcase un punct. Pentru o femeie, vârsta de treizeci 
şi cinci de ani era un moment important din punct de vedere 



medical. Pentru bărbaţi nu însemna decât un an mai mult decât la 
treizeci şi patru, unul mai puţin decât la treizeci şi şase. 

— Nu-i o insultă, spuse Luc, tăindu-şi încă o feliuţă de cârnat. Eu 
gândesc că e oribil că le înfricoşează pe femei în felul ăsta. Să nu mai 
faci copii! Eşti prea bătrână! Sora mea a avut copii şi după patruzeci 
de ani şi nu i-a zis nimeni nimic. 

— Cu toate acestea, ştiinţa are ceva de zis, spuse April. Fertilitatea 
scade vertiginos la treizeci şi cinci de ani, iar riscul de a avea copii 
cu probleme la naştere creşte. Acestea sunt faptele. 

— Sau asta zic ei, zise Luc privind spre cer. 

— Eu tind să-i cred pe profesionişti, zise ea. Dar aşa cad în 
categoria celor ţicniţi. Şi, în orice caz, pentru mine nu e o problemă. 
Da, am treizeci şi cinci de ani, dar nu o să fac copii. 

— Şi de ce nu? 

— Pardon? Nu-i cam personală întrebarea asta? 

— E o întrebare şi tu eşti o persoană, deci... Dădu din umeri. 
Sunt doar curios. De ce nu vrei copii? 

— Nu-i vorba c-aş avea ceva cu copiii în general... 

— E din cauza mamei tale? întrebă Luc, vorbele lui străpungând- 
o pe April în piept. Pentru că ai pierdut-o când erai aşa de tânără? 

— Oho, ştii cu-adevărat cum să ameţeşti o fată de ziua ei. April 
trase adânc aer în piept în vreme ce Luc se uita în jos, aproape 
descumpănit. E oare din cauză c-am pierdut-o? Nu. Lucrurile nu s- 
au întâmplat chiar aşa. 

De fapt n-o pierduseră, la urma urmelor, într-un singur moment. 
Era vorba de mult mai mult. 

— Nu-i vorba c-ar fi murit. Ce vreau să zic e că presupun că există 
un aspect legat de boala ei. Dar e mai simplu să spun că încă de la 
început copiii n-au fost niciodată un scop pentru mine. April strivi 
în pumn şerveţelul nefolosit. Uite, se întoarce pe scenă orchestra. 



Vrei să dansăm? Am un chef nebun să dansez! 

April n-avea niciodată chef de dans, dar părea ceva mai plăcut 
decât discuţia curentă. 

— Eşti sigură? întrebă Luc, ridicându-se pe jumătate, nesigur 
dacă să se ridice complet. 

— Dacă vreau să dansez? Râzi de mine? Sunt profesionistă. Cum 
de nu vezi că toată fiinţa mea urlă „fata asta ştie să se mişte"? 

April se forţă să râdă. Lacrimile ameninţau să-i umple ochii, aşa 
că încerca să le reţină zâmbind. Doamne, mama ei. Cât de mult îi 
lipsea. Sandra Potter fusese femeia cea mai uimitoare, chiar dacă era 
genul de mamă tradiţională, cu totul comună. în oraşul ei de lângă 
plaja californiană, fuseseră consideraţi simpatici acei părinţi care 
trăiau ca nişte hipioţi cei care erau în stare să uite nişte biscuiţi cu 
marijuana pe masa din bucătărie. Totuşi, în ciuda faptului că nu 
inspira decât o vagă simpatie, ea tot pe mama ei o preferase 
dintotdeauna. 

— îmi cer scuze, spuse April trecându-şi şerveţelul făcut ghem pe 
la ochi. In preajma zilei mele de naştere devin cam sentimentală 
gândindu-mă la ea. încep să-mi fac reproşuri în câte privinţe nu i- 
am dat nicio satisfacţie şi cum aş fi putut fi o fiică mai bună. 
Doamne, încă aş putea să mă port mai bine, chiar dacă n-are cum să 
ştie. 

— Putem pleca, spuse Luc. Putem merge în altă parte. Unde-i mai 
puţină lume. Şi putem sta de vorbă despre toate acestea. Sunt... of... 
îşi trecu toate cele zece degete prin păr, frecându-şi capul cu 
unghiile... nu sunt cel mai bun tovarăş de discuţie, dar putem 
merge în alt loc. Nu suntem obligaţi să rămânem aici. 

— Nu, spuse April şi bătu şi din picior pentru subliniere. Vreau 
să dansez şi să mă amuz de ziua mea. Ai promis că aşa o să fie, 
monsienr Thebault. Ridică dintr-o sprânceană, lacrimile începuseră 



să se usuce. Ai promis. 

— Aşa e, am promis. 

Luc îi luă o mână şi o strânse bine într-a lui. In vreme ce o 
conducea spre ringul de dans. April îşi dădu silinţa să înlăture toate 
gândurile legate de mama ei, de aniversare, de procreare şi de Troy. 
Era mult mai bine să se lase trasă de mână de Luc. 


Capitolul XLIX 

Noaptea trecu fără ca ei să bage de seamă. 

Au dansat, au băut, au înghiţit încă nişte şampanie şi nişte 
cârnaţi. April îl întrecu pe Luc în privinţa mâncatului, deşi au fost 
amândoi suficient de politicoşi, încât să nu facă vreun comentariu 
cu privire la asta. 

Lemeile îi făceau ochi dulci lui Luc, iar el făcea eforturi eroice să 
nu le bage în seamă. Când April era singură vreun moment, diverşi 
indivizi oarecum soioşi încercau să intre în vorbă cu ea, unii erau 
chiar soioşi, nu genul de bărbat în aparenţă neglijent, pe care, fără 
prea mult succes, îl asocia ea cu Luc. în cele din urmă, francezul - 
care în mintea ei era chiar acel gen - se întorcea de la toaletă sau de 
la bar, cu şampanie, şi-i lua la rost pe acei indivizi că se legaseră de 
ma femme. Femme înseamnă femeie în franceză, dar ma femme 
înseamnă soţie. April aprecia gestul pentru alt motiv decât că-i 
alunga pe cei nedoriţi. 

Au vorbit despre Marthe. Luc citise mai mult din jurnale decât s- 
ar fi aşteptat ea. Şi deşi glumea tot timpul zicând că ea nu se mai 
gândea la nimic altceva, şi el petrecuse surprinzător de mult timp cu 
gândul la acea demi-mondaine. 

April i-a spus ce înţelegea ea din cuvintele lui Marthe, fără să 



încerce să reducă totul la ideea de provenienţă. Şi-au dat cu părerea 
despre Jeanne Hugo şi de asemenea despre Marguerite. Au glumit 
pe seama lui Montesquiou şi a felului lui exagerat de a fi, şi au 
încercat să depisteze printre dansatori pe cineva care să semene cât 
mai mult cu descrierea lui. Şi într-adevăr la balul pompierilor erau 
mulţi comtes umblând de colo-colo, dar nimeni care să-i semene lui 
Boldini. 

La sfârşitul nopţii. April nu se dumirea cum de înghiţise atâta 
şampanie fără să se simtă mai ameţită decât în momentul în care 
intrase şi contemplase pentru prima oară scena din acea caserne de 
pompiers. Nu fusese niciun moment penibil, cum se aşteptase, nu se 
simţise deloc jenată. Cum ar fi zis o fetiţă de şapte ani, fusese 
aniversarea ei cea mai minunată. Iar April se simţea aşa de tânără şi 
de fără griji. 

Când s-a terminat petrecerea, după ce pompierii, cu mult tact 
(dar autoritar), dăduseră mulţimea afară de la dans şi din curţi, Luc 
şi April au ieşit pe stradă sub cerul de cobalt al dimineţii. S-au oprit 
pe trotuar, iar Luc şi-a consultat ceasul. Era aproape cinci. April nu 
era genul de persoană care îşi petrece nopţile în oraş până la cinci. 
Nu era deloc genul de persoană care îşi petrece nopţile în oraş până 
a doua zi dimineaţa. 

— A fost... începu April, dar nu era capabilă să găsească 
cuvintele care să descrie sincer noaptea. Au mai mers câţiva paşi 
până ce ea a completat fraza:... Nemaipomenit. Cea mai minunată 
aniversare. îţi mulţumesc că m-ai forţat să vin. 

— Mă bucur că până la urmă ai decis că te-ai amuzat, spuse Luc, 
mergând în pas cu ea. După o noapte de dans, acum parcă aveau 
mişcările sincronizate. în privinţa sărbătorilor naţionale, asta a fost 
şi pentru mine cea preferată. 

April încuviinţă din cap, în vreme ce inima îi palpita într-un fel 



pe care nu-1 înţelegea, îşi simţea tot corpul lipsit de vlagă, pe de-o 
parte din cauza euforiei, pe de alta, în măsură egală, din cauza 
oboselii. Tremura, dar avea fruntea încă udă de sudoare. în aerul 
răcoros al dimineţii pariziene, frisonă. Mai traversară câteva străzi 
într-o tăcere plăcută, până ajunseră la un punct în care erau obligaţi 
să se decidă. Casa lui Luc era într-o direcţie, a lui April în cealaltă. 

Ea îşi drese glasul. 

— Bun, zise ea, aici ne despărţim. Noapte bună. Şi îţi mulţumesc 
din nou. A fost cu adevărat o noapte specială. 

— Non. Merg cu tine. 

— Ah, e stupid. Apartamentul tău e exact în direcţia opusă. 

— Non , spuse el din nou, de data asta fără să mai lase loc de 
discuţie. Niciun gentleman nu-şi lasă partenera să se ducă singură 
acasă pe întuneric. 

— Dar e aproape dimineaţă, arătă April. Partenera. O numise 
„partenera". în scurt timp nu mai e întuneric. Zău, Luc, n-aş vrea să 
te supăr. Dar mă simt perfect de una singură. Parisul e un oraş mare, 
dar îl cunosc bine. E probabil mai puţin primejdios decât dac-aş 
merge pe jos prin New York. Tot vorbind. April îşi trecea greutatea 
de pe un picior pe altul. Pleacă. Rămâi. Nu prea era sigură ce-ar fi 
vrut de la el. Ciudat, nu? La New York sunt acasă, dar mă simt mai 
în siguranţă la Paris. 

— înţeleg foarte bine. Luc o luă de mână. Cu toate acestea, te 
conduc. 

April zâmbi din nou. 

— Mulţumesc. 

Se hotărî să nu-1 mai contrazică. Drumul până la ea acasă a durat 
pe de-o parte prea puţin, pe de alta a fost interminabil. April simţea 
fiece os din mâna lui Luc care i-o ţinea pe-a ei. îi simţea pulsul. 
Trecea de la bucuria de a simţi o senzaţie străină, aceea că o ţinea 



cineva de mână, la îngrijorarea că nu ştie ce înseamnă asta, sau, dacă 
nu însemna nimic, care ar fi fost cauza cea mai neplăcută. 

April era aşa de preocupată de ghicitoarea cu privire la degetele 
unui străin, încât, în clipa în care Luc s-a oprit şi i-a spus „am 
ajuns", a trebuit să se uite la clădire ca să înţeleagă. 

— Da, spuse April surprinsă, apoi adăugă repede: cred c-am 
ajuns. 

Luc îi dădu drumul şi-şi puse mâinile în şold. Cu unul din 
zâmbetele lui ambigue îi făcu cu ochiul şi îşi strecură un deget mare 
prin betelia uşor zdrenţuită, cum era la modă, a blugilor care-i 
veneau perfect. 

— Ei bine, madame Vogt, seara asta a fost într-adevăr o plăcere. 

— A fost, spuse April, simţind cum i se înfierbântă ochii. 
Mulţumesc, Luc. De obicei nu mă omor după aniversări, dar de data 
asta n-a fost complet ratată. 

El ricană. 

— Nu prea e o laudă, o preferam pe precedenta: „cea mai 
minunată aniversare", deşi cred că nici „n-a fost complet ratată" nu- 
i rău. Pot s-o adaug la CV-ul meu? 

April nu zise nimic timp de treizeci de secunde, un minut. 

— Asta-i tot? spuse ea. 

— Care asta? întrebă el, pe bună dreptate nelămurit. 

— Hai, hai, Thebault! Eşti în stare de mai mult decât atât! 
Amândoi am utilizat cuvântul „ratată". Cum de nu ai un 
comentariu mai deosebit? 

— Aveam impresia că te cam obosesc comentariile mele mai 
deosebite. 

Nu-şi dădea seama dacă glumeşte. Iar adevărul era că nu o 
oboseau. Nu găsea deloc obositoare comentariile lui. 

— Poate câteodată, minţi April. Dar fac atât de mult parte din 



tine, că acum conversaţia pare golaşă fără ele. 

— Golaşă? 

Iar râdea. 

— Da, zise April. Complet goală. Nudă. Â poil. 

Urcă şi ea pe trotuar şi se opri faţă-n faţă cu el, nas în nas. Fără să 
se gândească. April se înclină şi îşi apăsă uşor buzele pe ale lui, atât 
de uşor, că de-abia se atinseră. Nu rămase aşa decât o jumătate de 
secundă şi fu prima care se dădu înapoi. 

Dar în clipa aia April a înţeles. Şi-a dat seama cât de uşor îi era lui 
Marthe să treacă de la un protector la altul, să înceapă, fără să stea 
pe gânduri, legături pe termen lung, să treacă din pat în pat, dintr- 
un aranjament financiar în altul, păstrându-şi tot timpul capacitatea 
de a recunoaşte dragostea adevărată când o întâlnea. Boldini nu 
fusese pentru ea o fantezie, nu fusese o distracţie. 

O jumătate de secundă i-a trebuit lui April ca să simtă cum îi 
lipsea de prea multă vreme un pic de dragoste şi câtă nevoie avea să 
fie protejată şi să îşi dea seama cât de adevărat era acest sentiment. 
Marthe îşi petrecuse toată viaţa încercând să-l găsească şi să-l 
proclame, când îl descoperise pe Boldini. Şi aici, în Paris, îl avea şi 
April. 

Aşa că îl sărută din nou. De data aceasta Luc fu cel care se dădu 
înapoi. 

— Ai băut prea multă şampanie, non ? spuse Luc şi încercă să 
zâmbească, deşi părea cam trist şi confuz. Şi el se clătină dându-se 
înapoi. 

— Nici gând, spuse April. Dimpotrivă, sunt foarte trează. N-am 
mai avut capul atât de limpede de luni de zile. 

El scoase un sunet, un fel de „umf". Luc dădu să plece, dar doar 
pentru că simţea că aşa ar trebui. 

— Poate ar trebui să mă conduci până sus, zise ea. Nu se ştie ce 



soi de vagabonzi sau răufăcători se ascund în hol. 

— April, spuse el cu un glas răguşit. N-aş vrea să te pun într-o 
situaţie neplăcută. 

— Ah, crede-mă. Nici mie nu mi-ar conveni ceva neplăcut. Nu e 
pe lume o persoană mai precaută decât April Vogt. înţeleg acum, 
totuşi. O înţeleg pe Marthe. 

— Despre Marthe e vorba? spuse Luc îngustându-şi ochii. 

— Da. Nu. Este şi nu este. Doar că... ajung în cele din urmă la 
concluzia că nu putea să fie îndrăgostită de niciunul dintre cei pe 
care trebuia să se sprijine. In toţi anii cât a fost întreţinută de ceilalţi 
bărbaţi, ea căuta doar dragostea lui Boldini; nu avea nevoie de bani 
de la el. Dorea doar să fie iubită. Luc, eu... 

Cea care vorbea nu părea deloc să fie April. în viaţa ei nu fusese 
atât de directă, atât de flagrant deschisă, atât de sân-imprimat-pe- 
scrisoare. Dar ce bine se simţea! Uneori te simţi bine să fii altcineva. 

— April, spuse Luc, întrerupând-o din nou, folosindu-i 
prenumele american pe care-1 pronunţa atât de rar. Se apropie cu 
câţiva paşi, era atât de aproape, încât April îi simţea chiar mirosul, şi 
îi cuprinse mâinile într-ale lui. April fu surprinsă că avea mâinile 
lipicioase, un pic tremurânde. Cred că nu eşti în toate minţile. Sau 
le-ai vândut americanilor ideea cu intervalul de la patru la cinci 
până la urmă? Tehnic, suntem acum cam după patru, puţin înainte 
de cinci. Deşi e dimineaţă şi nu-mi dau seama cum de-ai realizat 
această revoluţie socială în atât de puţin timp. 

Glumele care îi veneau atât de uşor pe buze lui Luc păreau acum 
forţate. Se opri. 

— N-avem nevoie de intervalul ăla, spuse April. E pentru 
persoane care se simt supravegheate, nu pentru cei liberi să facă ce 
vor. 

îşi trase mâinile dintr-ale lui şi îi înconjură cu ele talia. Luseseră 



împreună aproape toată noaptea, dar nu-i venea să creadă că se 
apropiase aşa de mult de el acum. Aproape că se aştepta ca el să 
sară înapoi, ori surprins, ori fără niciun motiv. Dar n-a fost aşa. Luc, 
dimpotrivă, s-a lipit şi mai tare de ea. 

— Credeam că eşti căsătorită, spuse el. De data aceasta nu 
glumea. Că e pe undeva un grand m'sien şi tot restul. 

— Nu, zise ea. Nu există niciun grand m'sieu. Nu mai există. 


Capitolul L 

Paris, 3 mai 1896 

Am mers azi pentru prima oară la Bazar de la Charite. 

E cel mai monden eveniment al lunii, poate al întregii primăveri! 
Am doar speranţa c-o să se scrie despre mine mâine. Căci mi-am dat 
toată silinţa cu rochia şi bijuteriile mele. Şi mi-am dat şi silinţa de a 
mă plimba prin preajma bârfitorilor de la Le Figarol 

Ştiam de acest Bazar de la Charite încă de pe vremea când eram la 
mănăstire. Este un eveniment filantropic anual, organizat de 
aristocraţia catolică pariziană, şi dat fiind că fetele şi femeile din 
mănăstiri erau catolice şi aveau nevoie cu-adevărat de filantropie, 
era perfect natural să ne placă aşa de mult! 

Soenr Mărie obişnuia să mă ducă să văd structurile enorme din 
lemn şi pânză care erau ridicate pe Champs-Elysees. Uneori se 
număra printre maicile invitate să binecuvânteze desfăşurarea 
evenimentului. In orice caz, după binecuvântare rămâneam 
împreună, copleşite de grandoarea, pompa şi steagurile roşu cu alb 
care fluturau în vânt. Stăteam ore întregi pe o bancă afară, uitându- 
ne la cei care intrau şi ieşeau, inventând poveşti despre fiecare. 

Pe atunci îmi jurasem să intru în corturile acelea într-o bună zi. 



nu drept reprezentantă a sărăcimii beneficiare, ci ca o doamnă 
graţioasă care nu-şi economisea timpul şi averea pentru cei nevoiaşi. 
Soeur Mărie mi-a spus atunci să nu ţintesc aşa de sus. Fii fericită cu 
ce ai. Fii fericită cu un pat cald (hm, hm), şi mese regulate, şi nu mai 
face planuri grandioase după modelul unor asemenea persoane. 
Pricepusem eu că soeur Mărie spera să-mi fac planuri grandioase 
după modelul ei, dar mie nu-mi trecuse nicicând prin cap să devin 
maică. Eu visam la corturile acelea, la saloane, visam Parisul. 

Pentru cei mai mulţi, acest Bazar de la Charite este doar un 
eveniment anual, ceva care soseşte conform calendarului, cum sunt 
Crăciunul sau Anul Nou şi toate celelalte evenimente după care-şi 
reglează ceasul sau îşi stabileşte fiecare programul social. Şi poate că 
într-o bună zi la fel am să gândesc şi eu. Dar azi. Azi. Azi, după 
unsprezece ani de stat pe dinafară (de fapt de douăzeci şi doi, dacă 
stai să te gândeşti), am intrat în cort. Am trecut prin turnichete. Am 
căscat gura la sutele de vizitatori, la grupurile de femei care stăteau 
în spatele meselor şi vindeau noutăţi, banii urmând să fie folosiţi 
drept ajutor pentru fetiţe cum fusesem şi eu cândva. 

— M-am şi plictisit, a zis Montesquiou în secunda în care am pus 
piciorul înăuntru, înainte să am ocazia să respir sau să mă uit în jur. 
Hai să căutăm Sala Oglinzilor. Trebuie să-mi perfecţionez tehnica. 

„Tehnica" lui. Mon Dien, tehnica lui! La bazar nu sunt doar chestii 
de vânzare, sunt şi spectacole, cum ar fi cel dat de unele doamne 
care n-ar fi angajate să danseze la Folies sau la inferiorul Moulin 
Rouge. E de asemenea o ocazie pentru membrii societăţii celei mai 
înalte să-şi arate talentele teatrale fără frica de a fi dezaprobaţi. Nu 
se cade pentru un baron, un conte sau o doamnă să urce pe scenă şi 
să interpreteze ceva; dar în numele filantropiei c'est autre chose! 

Robert n-avea de gând să facă contorsiuni sau să-şi arate pulpele, 
deşi ar fi fost în stare, el avea în minte ideea de a-i trata pe vizitatori 



cu una dintre secvenţele lui celebre de aşa-zisă mimă. Ultima oară 
când o făcuse, ziarele se referiseră timp de câteva luni la el, 
numindu-1 „Le Comte, om de litere, care uneori face mimă". Era de-a 
dreptul oribil, dar când e vorba de Montesquiou, spectrul de orori e 
larg, iar mima e una dintre cele mai mărunte. Aşa-zisa lui orchestră 
de mirosuri de acum 

doi ani a fost şi mai groaznică. Nu i-a vrăjit pe spectatori ca 
ilustrul Petomane. 

Lăsând deoparte ameninţarea cu mima, Robert s-a purtat destul 
de bine, dar doar pentru că încerca să-l impresioneze pe Proust, 
noul lui protege. 

Proust pretinde că-i scriitor, dar nu-i mai mult decât moara de 
bârfe a oraşului, şi se ţine peste tot după Robert, cum îl urmau pe 
Georges Hugo prostituatele. îl copiază pe comte în toate 
manierismele, repetă expresiile şi bravura lui, imită chiar felul în 
care chicoteşte Robert ca o fetiţă când termină ceva de povestit. în 
definitiv, Proust se poartă ca o femeie mai mult decât toate fetele din 
jur. A fost adus pe lume cu un set complet greşit de organe sexuale! 

Nu pot scrie „organe sexuale" fără să-l menţionez pe Boldini. E 
cam lipsită de gust referinţa, sunt de acord, dar dacă o femeie nu 
poate zice lucrurilor scandaloase pe nume nici măcar în jurnalul 
personal, atunci unde? în orice caz, cum ne plimbam prin bazar, eu 
mă uitam de jur-împrejur, doar-doar l-oi zări pe Boldini, deşi era 
exact genul de loc unde n-ar fi intrat nici să-l pici cu ceară. Nu 
ţineam neapărat să-l văd, deşi n-ar fi stricat să vadă el cât de 
excepţional arătam. Mai mult decât atât, voiam să i-o plătesc. După 
ani de agonie, după o sută de începuturi şi de abandonuri, monsieur 
Boldini terminase în fine redarea lui Le Comte pe pânză. Ce 
convenabil! Acum că trăiesc eu cu el, Boldini brusc îl pictează fără 
nicio greutate. Bănuiesc că nu înfipsese pe stâlpii de la operă chiar 



toate schiţele. 

Povestea Bastonului, aşa au numit ziarele acest portret (şi încă o 
mai fac). Conform spuselor lui Montesquiou, Boldini a insistat să-i 
includă în tablou iubitul lui baston cu mâner de peruzea. L-a 
instruit pe Robert să-l ţină cam în dreptul gurii şi să se uite la el cu 
drag, cum s-ar uita la un fost iubit pe care se bucură să-l revadă. 
Sau, cum zice obraznica de Marguerite, cu privirea pe care Robert o 
rezervă de obicei ca să-şi admire propriul lui membru! 

— Trebuie să fii de acord, a izbucnit Marguerite. Felul în care ţine 
gâtul bastonului în mâna lui cu mănuşă albă este exact cum îşi ţine 
în budoar propriul membru! 

— De unde să ştiu eu aşa ceva? o reped eu. Când sunt eu acolo n- 
are nevoie de nicio mână! 

Marguerite n-a fost unica persoană care să facă glume pe tema 
asta. Nici pe departe! Portretul acela blestemat a produs un 
asemenea val de zeflemele, că mă întrebam dacă o să se termine 
vreodată. Şi unde ai de gând să bagi bastonul, monsieur de 
Montesquiou? Et cetera. 

în vreme ce eu eram scandalizată la culme de povestea asta, 
Robert n-a făcut decât să râdă zicând: „E mai bine să te urască 
lumea decât să nu te cunoască". Nu sunt deloc de acord. Trebuie să- 
ţi păstrezi măcar aparenţa unei respectabilităţi, căci dacă n-ai o 
reputaţie solidă, ce-ţi mai rămâne? 

Deşi Robert crede că Boldini n-a avut nicio intenţie rea, eu sunt 
convinsă că blestematul ăla a vrut să-l reprezinte în lumina cea mai 
proastă: esenţa lui de dandy mărită de zece ori! Situaţia a fost dusă 
la apogeu de recenta explozie a popularităţii lui Boldini. Acum e la 
modă să spui că tot ce creează el e şi genial, şi realist. Ergo, dacă 
subiectul pictat dă impresia că i-ar plăcea să-şi vâre un baston în 
derriere, trebuie că asta-i chiar ce vrea! 



Oricât de ruşinoasă a fost toată experienţa asta, Robert nu are 
noţiunea de ascunziş. Continuă să mă tragă după el la Maxim's şi la 
operă, şi chiar acolo unde lucram eu înainte. Fiecare pas ne e însoţit 
de un cor de chicote! Dar Le Comte măcar înţelege că eu am nevoie 
de o recompensă pentru expunerile astea înjositoare. Niciodată nu 
m-a copleşit cu atâtea cadouri frumoase ca acum. Apartamentul 
meu nu mai pare atât de mare ca înainte! 

Lăsând la o parte cadourile, după o oră în corturile alea, cu 
Montesquiou dându-se în spectacol cu blestematul lui de baston, mi 
s-a părut de cea mai mare importanţă să dau de Boldini şi să-l pun 
în situaţia de a primi în faţă toată mânia mea. Căci am încercat să-l 
învinuiesc pe Robert că s-a ajuns la dezastrul ăsta, că a fost atât de 
idiot, încât să-l lase pe Boldini să hotărască ce recuzită necesita 
tabloul, dar lui puţin îi pasă. 

Tot învârtindu-ne prin bazar, i-am oprit pe toţi cei care-1 cunosc 
pe Boldini ca să-i întreb dacă ştiu unde se află. L-am întrebat pe 
Gauguin şi pe Bourget, până şi pe piticul ăla. Toţi mi-au spus că era 
pe-acolo, dar că nu era chiar sigur. Aşa de concentrată eram, că nici 
n-am băgat de seamă imediat cine era femeia abătută, trasă la faţă, 
care-a dat peste mine. Nu imediat. 

— Fii atentă pe unde mergi, i-am spus când m-a călcat pe pantof. 
Cu atâta lume aici, nu te repezi aşa printre oameni. 

Crezusem că era vreuna dintre fetele bătrâne şi sărace care se 
aflau acolo ca să servească la bufet şi să numere mărunţişul. Dar 
când în cele din urmă ochii mei s-au fixat pe chipul femeii, am 
constatat că în faţa mea era Jeanne Hugo Daudet în persoană, cu 
copiii ei urâţi ca naiba agăţaţi de fusta ei ca nişte mici maimuţoi 
dresaţi. 

— N-ai decât să fii dumneata atentă, s-a răstit ea. 

— Vai, madame Daudet. Bonjour. Am simţit un anume fior pe 



spinare. Nu v-am observat. E foarte ciudat că oriunde mă aflu apari 
şi dumneata! E de-a dreptul ciudat, nu găsiţi, madame Daudet? 

Am folosit fostul ei nume de familie tocmai ca să pun accent pe 
statutul doamnei Daudet de femeie căsătorită de două ori. 
Marguerite tocmai îmi vorbise de faptul că, după recenta ei 
căsătorie, Jeanne se prezentase la Folies şi se instalase la fosta masă 
a fratelui ei, acum vacantă, pentru că Georges fugise în Italia cu 
verişoara neveste-sii. După ce dăduse pe gât două pahare de 
Pernod, Jeanne plânsese cu nasul în batistă toată seara. Nu-i convine 
deloc a doua căsătorie. N-a putut să sufere faptul că fusese obligată 
să se îmbrace într-o rochie maro în loc de una albă. 

Din păcate, trebuie să recunosc, în favoarea ei, că noul soţ, Jean- 
Baptiste Charcot, pare să fie un om corect. C-o fi de bine sau de rău, 
el pare mult mai interesat de aventuri pe vârful munţilor decât în 
dormitoare sau în bordeluri. Când lucram încă la Folies, îl auzisem 
uneori vorbind, iar ce spunea n-avea de-a face decât cu vârfurile pe 
care le escaladase sau pe care dorea să urce, şi de aparatele care 
înfruntă gravitaţia, cu care încerca să zboare. Deşi s-ar putea 
întâmpla să se prăbuşească de pe vreo stâncă, cel puţin el n-o să se 
molipsească de blenoragie. 

— Nu înţeleg de ce foloseşti în continuare fostul meu nume, a 
spus Jeanne îndreptându-şi spatele în vreme ce lumea de la bazar se 
înghesuia prin jurul nostru. Nu sunt sigură că ştiu de ce mi te 
adresezi, în definitiv. Nu cred c-am fost prezentate vreodată formal. 
Dacă am fi fost, ar trebui măcar să-mi cunoşti numele. Din 
nefericire, eu una nu pot ţine minte toate persoanele sărmane pe 
care le-am ajutat vreodată de-a lungul anilor. 

— Ştiu că ai haz, i-am răspuns eu, încercând să-mi maschez furia 
interioară. Ar trebui să ai grijă, zău aşa. Circulă zvonuri că te-ai fi 
recăsătorit. Eu am spus că nu e cu putinţă, că de-abia te-ai separat 



de Leon. Nu sunt sigură cine împrăştie astfel de minciuni sfruntate, 
dar ar trebui să găseşti sursa şi s-o stârpeşti imediat! 

Jeanne Hugo Daudet a râs zeflemitor şi a ridicat din sprâncene. 

— In realitate, m-am măritat recent cu cel mai curajos om din 
Paris... din toată Europa, de fapt! Dar probabil că ştii asta, nu-i aşa? 
Dandy-ul tău drăgălaş a făcut tot ce-a putut ca să fie invitat la 
ceremonie. A pocnit din limbă. Ne-a părut rău, dar n-am putut 
invita decât persoanele cele mai importante din Paris! 

M-am grăbit să-i atrag atenţia că, deşi cu o clipă înainte zisese că 
nu mă cunoaşte, admisese că-1 cunoştea atât pe comte, cât şi pe mine. 
Dar victoria nu părea să fie de partea mea. 

în clipa aia a apărut Robert. Am profitat de ocazie ca să „tresar" 
şi să vărs „din greşeală" o sticluţă tocmai cumpărată, de parfum 
uleios, pe rochia lui Jeanne. A urlat de groază, acoperindu-şi ochii şi 
aruncându-se pe jos, deşi lichidul nu se îndreptase nicidecum spre 
faţa ei. Nici fierbinte nu era măcar. 

— Vai, comtel M-ai speriat. Şi sunt teribil de stângace dacă mă 
sperie ceva! Biata madame Elugo Daudet... 

— Madame Charcot! a şuierat ea printre dinţi. 

Montesquiou a încercat s-o ajute să se ridice, dar ea l-a împins. 

— Ce rău îmi pare pentru rochie! 

— Eşti o femeie insuportabilă, a continuat ea, scuturându-şi 
rochia. 

— Văd că recunoşti bine specia. 

— N-am timp să stau la palavre cu femei de felul dumitale! a mai 
ţipat ea. Nu pot să cred că Montesquiou e prostit în halul ăsta! E cel 
mai stupid bărbat în viaţă, dar chiar şi pentru unul ca el e absurd! 

Cu asta Jeanne şi-a ridicat poalele şi a luat-o în direcţia opusă, cu 
copiii urmând-o ca nişte pui de găină. M-am întors spre Robert gata 
să mă scuz. Dar Le Comte era atât de ocupat să-şi studieze 



manichiura proaspăt făcută, că n-a catadicsit să dea vreo atenţie 
purtării mele stranii. 

Am petrecut restul după-amiezii bătătorind fânul de pe jos şi 
trecând pe la standurile la care doamnele vindeau tot felul de 
fleacuri. La un moment dat, când s-a lăsat seara, Robert şi cu mine 
ne-am întors acasă. In vreme ce el turna ceva într-un pahar, eu mi- 
am scos pantofii şi rochia. Mă simţeam dintr-odată epuizată, 
obosită, mult prea tulburată. 

Robert mormăia o melodie turnând un lichid gălbui într-un 
pahar de cristal, iar eu stăteam şi mă gândeam cât era de ciudat că 
noi trăiam de doi ani împreună, că trecusem de un Daudet şi că 
începuse vremea lui Charcot. Era o bucată bunicică de viaţă cu o 
singură persoană, cel puţin în lumea mea şi, deşi îl cunosc bine pe 
comte, în acelaşi timp parcă abia îl ştiu. Toate gândurile acestea îmi 
umblau prin cap în timp ce urmăream cum îmi toarnă băutura. 
Eram tare nelămurită. Şi aşa mă simt în continuare. 

E prima oară de când sunt la Paris când îmi iau în considerare 
felul de viaţă, viitorul... atât de ceţoase, de neclare. Am acum un 
apartament. Rochii. Mobile multe şi obiecte de artă. Nu sunt 
căsătorită cu Montesquiou, dar se presupune oare că trebuie să 
rămân cu el toată viaţa? 

— Vrei un pahar sau mai întâi ceva dezbateri sexuale? m-a 
întrebat Le Comte, agitând cu un deget gheaţa din pahar. Mie mi s-a 
făcut cam greaţă. 

Nu mi s-a mai întâmplat să nu-1 vreau. E-adevărat că nu sunt 
întotdeauna dispusă să-i accept avansurile, uneori chiar trebuie să 
mă străduiesc ca să facem amor. Dar în clipa aia până şi gândul c-o 
să-i simt pielea pe a mea mă îngreţoşa. E stupid, mi-am zis, e doar 
din cauza vizitei la bazar. împrejurările pe care le trăim ne pot afecta 
dispoziţia, dorinţele, mai mult decât am dori să admitem. Adevărul 



e că toată aventura asta mă dezamăgea. E curios cum ce-ai visat să ai 
vreme de o jumătate din viaţa ta arată cu totul altfel când visul se 
împlineşte. 



PARTEA A PATRA 


Capitolul LI 

Paris, 9 mai 1897 

Cum se zice, oare? Că lumea se poate schimba într-o clipă? Mie 
aşa mi s-a întâmplat. Ca o scânteie care atinge o pânză, totul a luat 
foc şi a ars complet, n-a mai rămas decât structura, doar o idee 
despre cum arătau altădată lucrurile. Asta e atât o metaforă, cât şi o 
interpretare strictă a celor ce s-au întâmplat. 

Acum cinci zile s-a ţinut la Paris anualul Bazar de la Charite. 
Plecând cu Robert de acasă aveam un sentiment intens de dejâ vu. 
Nu tocmai făcusem acelaşi lucru? Nu plecasem la fel la bazar? A 
trecut un an, dar atât de puţin s-a schimbat. Gândul acesta m-a făcut 
să paralizez, aşa încât lui Montesquiou i-au trebuit patruzeci şi cinci 
de minute ca să mă convingă să ies din casă. în multe privinţe ar fi 
fost mult mai bine dacă rămâneam pe loc. Dar, în acest caz, n-aş fi 
fost acolo când s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Tot ce a urmat mi-a 
servit ca să ajung unde sunt acum. 

Anul acesta bazarul n-a avut loc pe Champs-Elysees, ci aproape 
de Place des Vosges, pe rue Jean-Goujon. Mergeam cu Robert spre 
corturile umflate, din pânză şi lemn, când am simţit un fel de ghem 
în stomac. Cineva ar putea crede că zic asta acum, privind înapoi, 
dar mă simţeam atât de rău, că Montesquiou chiar m-a întrebat ce-i 
cu mine. Le Comte preocupat de altă persoană? Se întâmpla pentru 
prima dată. Odată dăduse peste un om înjunghiat, zăcând plin de 
sânge la picioarele lui, iar el s-a întors spre mine şi m-a întrebat dacă 
îmi plăcea costumul lui. 



Nu eram nici înjunghiată, nici plină de sânge, dar lui Robert nu 
trebuie să-i răspunzi niciodată sincer, aşa c-am minţit că totul e 
perfect. 

Cu crampe la stomac, l-am urmat pe Robert prin turnichete, pe 
podelele de pin norvegian, o îmbunătăţire faţă de anul precedent, 
când pe jos fuseseră doar fân şi crenguţe. Şi decorul era diferit. Ca să 
ajungi în aria centrală, trebuia să străbaţi un adevărat labirint cu 
pereţii prost pictaţi cu false peisaje, dealuri prea verzi, vaci care 
semănau cu nişte hipopotami pătaţi, flori în culori pe care nu le mai 
vedeai decât la grădinarii care inventau ceva special pentru Le 
Comte. Nu puteai evita labirintul, trebuia folosit obligatoriu şi 
pentru a intra, şi pentru a ieşi din bazar. Fusese conceput pentru a 
amuza, pentru a distra, dar şi pentru a controla mişcările mulţimii. 
Mie mi s-a părut inoportun. Mai târziu a fost mult mai rău. 

Odată ieşiţi din labirint, vizitatorii erau împinşi ca o turmă de 
porci pe diferite alei, care, la rândul lor, îndreptau lumea spre o uşă 
mică, joasă, ce dădea în sala de expoziţie. în fine, scăpai! Sala 
conţinea treizeci de standuri. Deşi era la fel de multă lume ca anul 
trecut, aria principală nu dădea impresia de aglomeraţie, căci cei 
mai mulţi participanţi erau îngrămădiţi într-un anume colţ, un 
stand de cinematografie. 

Era prezent celebrul Georges Melies, care-şi prezenta cel mai 
recent film: Apariţia prin magie a unei femei la teatrul lui Robert- 
Houdin. După cum mă aşteptam. Le Comte s-a înghesuit printre 
ceilalţi privitori ca să vadă mai bine. Orice lucru nou sau diferit 
acţionează ca un magnet asupra acestui om. Eu am stat deoparte şi 
m-am uitat la fleacurile expuse de o femeie îmbrăcată în ţigancă, 
undeva pe lângă punctul unde se termina labirintul. Şi pe mine mă 
interesa filmul, dar eterul folosit ca să meargă maşinăria îmi dădea 
ameţeală. Presupun că unii stăteau chiar în rândul întâi tocmai 



pentru asta. 

Puţin după ora două, Robert m-a găsit şi m-a anunţat că se 
plictiseşte, exact cum mă aşteptam. Voia să meargă la Maxim's. Eu 
eram ocupată să mă târguiesc pentru un şirag de perle negre cu o 
bătrână mustăcioasă, aşa că i-am zis s-o ia înainte. L-am văzut 
plecând. L-am văzut intrând în labirint. L-am văzut bine! Nimeni nu 
mă crede. Nu se întâmplă veşnic aşa? Oamenii vor să creadă 
poveştile pe care le inventează chiar ei. 

După vreo zece minute de târguiala, căci femeia hirsută refuza să 
scadă preţul, s-a auzit un zgomot puternic, o plesnitură, de la 
proiectorul de film. Cu şiragul acela înfăşurat în jurul mâinii, m-am 
întors spre proiectorul care continua să hârâie. 

— Uite de-asta filmele n-o să aibă niciodată succes, i-am zis eu 
femeii. Cine se poate concentra asupra filmului cu tot zgomotul 
ăsta? 

Brusc, maşinăria a scos o scânteie care a aterizat pe lampa cu eter. 
Lampa a explodat pe masă şi a fost proiectată de-a curmezişul sălii, 
înainte ca cineva să-şi dea seama ce se întâmplă, mingea de foc a 
atins o latură a cortului şi a aprins-o. Nu m-am mai gândit la nimic. 
Pur şi simplu, când m-am uitat în jos, picioarele mele goneau să se 
îndepărteze de foc. 

Ajunsesem pe la jumătatea labirintului, când m-a ajuns fumul din 
urmă. In spatele meu oamenii urlau. Tinerii călcau peste femei în 
vârstă. Toţi se înghesuiau în spaţiul strâmt încercând să respire, se 
zbăteau ca să trăiască. Eu m-am agăţat de haina unui bărbat şi în 
curând am ajuns în stradă, toată lumea ţipa, toată lumea fugea, fără 
pic de disciplină, ca o bandă de apaches. Dar nu toată lumea putuse 
să fugă. Cei mai mulţi erau încă înăuntru. 

Cu totul au murit 140 de persoane, multe dintre ele provenind 
din cele mai renumite familii pariziene, de pildă ducesa D'Alencon. 



Au murit câteva persoane pe care le cunoşteam, deşi nu dintre cei la 
care ţineam. Cu toate acestea, am senzaţia că am pierdut ceva. 

Când l-am regăsit pe Montesquiou mai târziu la Maxim's, aveam 
faţa plină de lacrimi şi de funingine. El a râs de felul în care arătam 
şi m-a întrebat dacă voiam să trec drept arăboaică. Chiar şi după ce 
i-am povestit ce s-a întâmplat, a continuat să facă haz. Furioasă, l-am 
lăsat pe Comte să se distreze de unul singur şi m-am întors acasă, 
unde mi-am petrecut restul nopţii plângând cu nasul în pernă. 

Oare bătrânul în cârje reuşise să iasă? Dar cele două fetiţe 
drăgălaşe cu bonete albastre şi cordoane de mătase? Ţiganca nu 
putuse, cu siguranţă. O luase spre flăcări, nu în direcţia opusă. Când 
m-am trezit a doua zi de dimineaţă, cu capul greu de atâta plâns, 
încă mai aveam perlele la încheietura mâinii. 

Din nefericire pentru Robert, „povestea bastonului" continuă să-l 
urmărească, acum însă e mai rău ca oricând. Ziarele publică relatări 
isterice despre diverse persoane care s-au purtat execrabil în timpul 
incendiului de la bazar, în fiecare zi e povestită o nouă tragedie. 
După cum zic martorii, fiecare om s-a bătut să-şi scape propria 
piele, punând la pământ femei şi copii. Dar nimeni n-a avut parte de 
articole mai teribile decât însuşi Montesquiou. 

S-a povestit că Robert era în cort când s-a declanşat focul şi că i-a 
lovit pe toţi cei din calea lui cu bastonul ca să ajungă nevătămat 
afară. Se spune că celebrul lui baston a fost folosit „ca o bâtă 
împotriva femeilor în viaţă, şi ca un cleşte împotriva moartelor", 
asta dintr-o duzină de alte atrocităţi. Jurnalistul mizerabil, Jean 
Lorrain, a lansat aceste zvonuri, deoarece e de mult teribil de afectat 
c-a fost supranumit adesea în presă drept un „Montesquiou pentru 
săraci". Individul se referă la Montesquiou numindu-1 
„Grotesquiou", atât în public, cât şi în ziar, ca nu cumva să fie bănuit 
de gelozie. 



Eu am încercat să sar în apărarea bietului comte, dar ori de câte 
ori am povestit că nici măcar nu era acolo, că ieşise cu câtva timp 
înainte şi că nici nu avea bastonul la el în ziua aceea, protestele mele 
nu au fost considerate decât o metodă de a ascunde adevărul. 

Din păcate, tâmpitul nici nu a făcut nimic ca să se apere, 
dimpotrivă, s-a dus la Palais de l'Industrie să se uite la cadavre, cele 
mai multe de nerecunoscut din cauza incendiului. S-a tot învârtit 
pe-acolo şi a sărit printre cadavre, ridicând cearşafurile (cu 
bastonul) ca să se uite la feţele morţilor. 

Şi dacă aş fi murit şi eu în incendiu? Şi dacă mi-am pierdut 
ultimii trei ani din viaţă cu un dandy căruia nu-i pasă că tot Parisul 
crede că-i capabil să lovească betegi şi copii ca să-şi salveze viaţa? 
Partea cea mai proastă e că înţeleg cum de-au crezut oamenii astfel 
de zvonuri. Toate bănuielile acestea i se potrivesc! Sunt lucruri pe 
care cu siguranţă le-ar fi făcut. Nu e adevărat, dar ar fi putut să fie. 

Trei ani cu Le Comte! Trei ani cu un om pe care ziarele l-au numit 
„cel mai iscusit povestitor de nimicuri de pe pământ". Este 
extraordinar de generos. Intr-adevăr, mi-a dat un apartament şi atât 
de multe bijuterii, că toţi aristocraţii Franţei ar avea cu ce să se 
împodobească. Mulţumită lui am putut să renunţ la Folies. Cu toate 
acestea, am impresia că Giovanni mi-a dat mult mai mult, deşi nu 
mi-a dat niciodată nimic. 

Unii zic că incendiul a fost meritat, că mânia divină s-a abătut 
asupra celor bogaţi. într-o predică, un preot bine-cunoscut a spus că 
adevărata cauză a fost mânia Domnului împotriva ideilor ştiinţifice 
şi sociale ale noii generaţii. A zis că incendiul a fost un „înger 
exterminator", a zis-o aproape cu speranţă, şi a asigurat asistenţa că 
victimele lui au spălat de păcate întreaga naţie. Eu nu sunt de acord 
cu acest raţionament, copiii morţi n-aveau nicio crimă să îşi 
reproşeze, dar ideea că focul înseamnă spălarea păcatelor mi-a 



rămas totuşi în minte. 

Când Montesquiou a venit să mă vadă azi-dimineaţă, i-am 
anunţat intenţia mea de a rupe în mod formal contractul nostru, 
care n-a fost niciodată oficializat. N-o să mai mergem seara să cinăm 
la Maxim's, n-o să-şi mai petreacă nopţile în patul meu. A fost un 
discurs riscant. Tot ce posedam îi aparţinuse lui mai întâi. 

— înţeleg, a spus Robert. Mă mir că relaţia noastră a durat atât de 
mult. 

— Să ştii că n-am să mă mut, i-am spus cu o voce nesigură. N-am 
vrut să-l întreb ce se va întâmpla cu apartamentul. N-am vrut să-l 
întreb nici ce se va întâmpla cu mine. 

— Atunci, nu te muta. A dat din umeri. 

— O să încerc să plătesc eu chiria, dar... 

— Şşşttt. Mi-a pus un deget pe buze. Avea un gust ciudat, de sare 
arsă. Speram doar că zvonurile alea nu erau adevărate, că se folosise 
doar de baston ca să cotrobăie curios printre cadavrele arse. Vei 
rămâne aici. Mie nu mi-e de niciun folos acest apartament. Putem 
găsi un aranjament convenabil pentru amândoi. 

— Dar ţi-am spus că nu mai... 

— Nu mă refer la genul ăsta de aranjament. 

— O să încerc să-mi recapăt slujba de la Folies. Poate de data asta 
o să mă lase să apar chiar pe scenă! Acum am o reputaţie. S-ar putea 
ca oamenii să vrea să dea bani ca să mă vadă ridicându-mi fustele. 

— Numai dacă o doreşti cu adevărat, mi-a spus. Şi să n-ai nicio 
grijă pentru apartament. 

— Trebuie să... 

— Ma cherie, mi-a spus şi m-a sărutat pe nas. Nu te îngrijora. E 
vorba doar de nişte bani, iar de-ăştia sunt întotdeauna mai mulţi. 

Acestea fiind zise, şi-a luat bastonul, a bătut în podea cu el de 
două ori şi a ieşit din apartament. Dacă mă aşteptasem la un 



dezacord sau la o ceartă, nu mi-a oferit nici una, nici alta. Poate că 
aşa e felul lui. Sau poate zvonurile erau adevărate, şi anume că 
exista o moştenitoare bogată americană care-1 îndemna să traverseze 
oceanul. Ea ar vrea să se mărite, zic unii. Iar eu le urez mult noroc 
amândurora. 

După ce-a plecat Montesquiou şi înainte să îmi dau seama ce fac, 
am încuiat şi am plecat la Boldini. Nu ştiam de ce. Nu ştiam ce-aş 
putea să-i spun, ştiam doar că trebuie să mă duc. Dacă nu era cu altă 
femeie, îmi dădeam eu seama ce trebuie să-i spun. 

M-am oprit în faţa uşii atelierului, am tras aer în piept, am ridicat 
un pumn şi am bătut de trei ori cu forţă. S-au auzit paşi pe podea. 
Erau paşi rapizi, iritaţi şi mi-a sărit inima auzindu-i. 

A deschis uşa. 

— Giovanni, am strigat eu. Te rog să nu-mi închizi uşa în nas. Nu 
mai suport să fiu departe de tine. N-am idee de ce s-a stricat totul 
între noi, dacă e din cauza lui Montesquiou sau a lui Pujol. Nu pot 
să dau timpul înapoi şi să retrag spectacolul lui Pujol, dar în 
privinţa lui Montesquiou, totul s-a terminat între noi. Poate că 
sosesc cu o întârziere de trei ani, mai mult de o mie de zile. Dar află 
că tot timpul cât am fost cu ochii la diamante sau la blănuri, nu 
făceam decât să încerc să nu mă gândesc la tine! 

Boldini n-a răspuns. Am căzut în genunchi şi i-am cuprins 
gleznele cu braţele, plângând cu nasul în pulpanele pantalonilor lui. 
S-a mişcat, încercând să scape de mine. Eu m-am agăţat şi mai tare. 
Până la urmă mi-a împins capul şi a reuşit să se elibereze. S-a întors 
şi a plecat de la uşă. 

Dar a lăsat uşa deschisă. 

Stupefiată, am ridicat ochii din poziţia aia jalnică în care eram. 
Boldini s-a întors la pânza lui. N-a scos nici măcar un sunet. N-a 
vorbit, luându-şi din nou pensula. Nu mi-a oferit nicio consolare. 



nicio garanţie. Dar m-a lăsat să intru. 

M-am ridicat încet. Am intrat în cameră îngrijorată că doar uitase 
uşa deschisă, nu că era o invitaţie să intru. Se ştia că Boldini uita 
sobe aprinse, vopsele care picurau, uneori uita de hainele 
comandate la croitor chiar şi un an întreg. 

Totuşi, când m-am strecurat în cameră, Giovanni s-a uitat o clipă 
la mine. Am detectat o încuviinţare aproape invizibilă. După ce m- 
am aşezat pe o canapea, mi-am încrucişat picioarele şi mi-am netezit 
fusta mototolită. Boldini şi-a văzut de pictat. N-a spus nimic. Eu îl 
priveam, mulţumită că simt un fel de nou început între noi. 


Capitolul LII 

Când s-a trezit, Luc plecase, dar nu exista nicio îndoială. Fusese 
acolo. Exista şi un bilet („Ma cherie, ce moment preţios!") şi pe 
partea cealaltă a patului aşternutul era mototolit, dar lui April nu-i 
trebuia de fapt nicio dovadă a celor întâmplate. 

Nu prea ştia ce simte. Se culcase cu cineva care nu era Troy. Nu 
fusese niciodată pentru trădarea jurămintelor care stau la baza unei 
căsnicii, dar ce mai rămăsese din căsnicia lor în momentul acela, în 
afară de o foiţă de hârtie? Un teanc de foi, dacă puneai la socoteală 
contractul prenupţial şi cine ştie câte alte hârtii, dacă ajungeau să 
divorţeze. 

„Dacă ajungeau să divorţeze." Era surprinsă că acest dacă mai 
avea un rol. Şi mai mult. April era surprinsă că se gândea la asta 
folosind un verb, „să divorţeze", în locul substantivului pe care şi-l 
imagina de obicei. 

Lăsând actele legale deoparte, Troy nu putea să zică mare lucru 
de faptul că April se amuzase şi ea la sărbătoarea de 14 iulie. El o 



înşelase înainte, şi pe ea, şi pe soţia anterioară, şi, fără îndoială, pe 
cele pe care le curtase înainte de Suzannah şi poate şi mai înainte. 

Dar ce făcuse ea nu era tocmai o răzbunare sau o afirmare 
sexuală a propriului ego. Fusese ceva mai mult cu Luc. April nu 
putea să spună că avea vreun sentiment pentru el sau că era chiar 
îndrăgostită. Faptul că-1 dorise era, de fapt, ceva separat de 
problemele ei cu Troy. Noaptea petrecută cu Luc nu avusese loc 
doar pentru că el fusese singura persoană din preajmă înzestrată cu 
organele sexuale potrivite. Poate că fusese beată, dar făcuse totul în 
mod deliberat. Era ca povestea lui Marthe, care se dusese la Boldini 
după incendiu. 

April surâse. Marthe e din nou cu Boldini, avea chef să-i scrie 
avocatului bine făcut care o văzuse goală, tocmai bărbatului care, 
ah. Doamne! fusese la înălţimea tuturor aşteptărilor pe care nici nu 
ştiuse că le avea în privinţa lui. Singura problemă era că, dacă îi 
scria lui Luc despre Boldini, era obligată să mai zică şi altceva, iar ea 
nu se simţea capabilă să ţină piept obstacolelor unei conversaţii. Aşa 
că April lăsă intenţionat deoparte atât telefonul, cât şi calculatorul, 
aşteptând să se simtă în stare să reintre în relaţia lor bine organizată 
fără să facă valuri. Asta dacă relaţia avea să mai existe. 

îşi petrecu aproape toată ziua în pat, citind şi lucrând, dar mai cu 
seamă dormind. De câte ori se forţa să se ridice, umbla prin 
apartament în picioarele goale şi-n lenjerie de corp, aerul umed de 
iulie care intra prin perdele înfiorându-i pielea caldă încă. 

Sărbătorirea zilei naţionale continua, parada, artificiile şi 
grupurile de oameni luaseră cu asalt Parisul. Din cauza gălăgiei era 
greu să te concentrezi, cu toate că zgomotul din capul ei, care o 
stânjenea şi mai şi, nu era doar rezultatul petrecerii. 

Formularea unor preţuri estimative pentru licitaţie, corectarea de 
ultim moment a unor elemente de descriere, de nimic nu se ocupa 



cum se cuvine, căci îi veneau tot timpul în minte mici episoade cu 
Luc, abătând-o de pe calea bunelor intenţii. De la primele sărutări 
grăbite, cuminţi la început, apoi tot mai intense, până ce el 
mormăise: „Putain, c'est pas trop tot!'', când încerca să-şi recapete 
respiraţia. Traducerea literală - „Fir-ar să fie, nu-i prea devreme!" - 
era echivalentul francez al expresiei „La naiba, era timpul!" 

April îl simţise lipit de ea în vreme ce navigau prin hol, când 
urcau ameţiţi treptele, când o lipise de uşă şi când ea, încă o dată, se 
chinuise să descuie broasca aia înţepenită. April nu mai avea 
răbdare. Nu se simţea în stare să mai aştepte. 

Se dezbrăcaseră rapid de hainele acelea umede şi lipicioase din 
cauza orelor de dans. April nu-şi amintea cum ajunseseră până la 
pat, doar că ajunseseră. îi fulgerau în minte imagini ale zâmbetului 
lui când se prăbuşise peste ea, încă simţea atât groaza, cât şi extazul 
pe care i le adusese noaptea. 

Iar când se trezise... abia acum îşi aducea aminte. încă ameţită de 
somn, deschisese ochii şi-l văzuse pe Luc aplecându-se peste pat. O 
sărutase blând pe frunte, cu o suflare în care se simţea încă 
parfumul zilei dinainte. 

April tresări revenind la prezent. Se uită la fereastra în care 
loveau stropi de ploaie. Era bine că pleca în curând, încercă April să 
se convingă singură. Era din ce în ce mai greu să duci o treabă la 
bun sfârşit în oraşul ăsta. Acesta era Parisul. Existau prea multe 
distracţii. 


Capitolul LIII 


April ieşi în fine din apartamentul ei a doua zi de dimineaţă. 
Judecând după grămezile de gunoi de pe străzi şi după steagurile 



rupte, mototolite, încurcate printre boschete, ploaia nu împiedicase 
decât foarte puţini parizieni să participe la petrecere. 

April se îndreptă spre Cafe du Mogador, un mic local din al 
nouălea arondisment, situat vizavi de Eglise de la Sainte Trinite. Pe 
copertina roşie de deasupra intrării scria Sandwicherie, lucru care i se 
păruse perfect până în clipa când simţise o pseudo-excitaţie (plus 
frică) la gândul de a mânca ceva, lucru care i se trăgea de la seara de 
petrecere. O neliniştea ideea de a mânca. 

Totuşi, la un moment dat trebuia să mănânce ceva, ultima oară 
îngurgitase trei prăjiturele luate de pe un stand la ieşirea din 
cazarma de pompieri, cu o zi şi jumătate în urmă. Alese ultima 
masă rămasă liberă (mică, rotundă, cu blat de marmură) şi tocmai 
încerca să-şi potrivească pe ea atât laptopul, cât şi un creion, când a 
apărut un chelner. După ce comandă fără prea multă convingere. 
April îşi aşeză notiţele pe masă şi un teanc de foi în poală. 
Calculatorul trebuia să mai aştepte. Trecuseră câteva zile, ce mai 
conta o oră sau două? 

Acum, că provenienţa tabloului lui Boldini era stabilită, la fel şi 
cea a altor „piese importante". April revizuia varianta finală şi făcea 
schimbări de ultimă oră în cataloagele în care aveau să apară 
lucrurile lui Marthe. Existau câteva obiecte pentru care comentariul 
nu era încă terminat, o gaură sau poate douăsprezece, iar April se 
bizuia pe Birdie ca să le umple. Asta era treaba ei: să umple golurile, 
să remarce textele care şchioapătă. 

Amintindu-şi de ceva ce descoperise Birdie despre un set de 
scaune greu de descris. April se apucă să-şi consulte e-mailurile şi 
rămase uimită când descoperi că telefonul ei era mort. Câtă vreme 
fusese închis? Douăzeci şi patru de ore? Patruzeci şi opt? April îşi 
amintea că îl stinsese când era la cazarma de pompieri. Era oare 
posibil să nu-1 mai fi deschis de-atunci? 



Telefonului îi trebuiră parcă ore întregi ca să revină la viaţă, să se 
deruleze programele şi să opereze actualizările. în fine apăru 
mesageria vocală. Erau exact opt mesaje. Troy era probabil 
îngrijorat. Şi mai rău, taică-său intrase probabil în panică. April se 
cutremură dându-şi seama câte apeluri ratase din urmă cu două 
nopţi, când fusese în oraş cu Luc. 

— Iertare, tăticule, zise cu glas tare, încurcându-se în degete ca să 
deruleze mai repede mesajele. Te rog să nu chemi încă jandarmii. 

înainte de a reuşi ea să asculte mesajele, BlackBerry-ul lui April 
sună. Se uită la număr. Era fratele ei, deloc surprinzător de vreme ce 
ea fusese absentă atâta vreme. 

— Ah, salut, Brian, spuse ea direct. Mă caută tata? îmi pare foarte 
rău că am fost imposibil de găsit. Nici măcar nu mi-am dat seama că 
telefonul mi-era stins de două zile. Te rog să-i spui că n-am fost 
răpită şi nu sunt nici victima vreunei bombe în metrou. Sunt cea mai 
rea fiică din lume. 

— April! 

Vocea lui Brian era răstită. El nu se răstea niciodată. April înţelese 
că ceva nu era în regulă. Ar fi trebuit să ghicească în momentul în 
care îi văzuse numele. La Paris era aproape de ora prânzului, dar 
asta însemna şase dimineaţa la New York, doar trei noaptea în 
California. Trei noaptea, ora cea mai liniştită, prea târziu pentru cei 
care ieşeau noaptea ca bufniţele, prea devreme pentru cei care se 
sculau odată cu cocoşul. Ora la care se întâmplau lucruri grave. 

— Cât e ceasul? Simţi că îngheaţă. De ce mă suni aşa devreme? 
Ce s-a întâmplat? E ceva cu tine? Cu Allie? 

— Ai vorbit cu tata? Spune-mi c-ai vorbit. 

— A sunat când ieşisem în oraş de ziua mea, aveam de gând să-l 
sun înapoi când mă întorceam acasă. N-am vrut să sperii pe nimeni. 

— Spune-mi că l-ai sunat. 



— Nu mi-am dat nici măcar seama că aveam telefonul închis. îmi 
pare rău. O să-l sun imediat. 

— Fir-ar să fie de treabă! O spuse o dată, apoi o mai repetă de 
câteva ori ca să fie clar. Nu era deloc felul lui de a se purta, dragul şi 
veşnic binedispusul profesor de surfing. El trecea peste valuri, nu le 
crea. Nu era niciodată îngrijorat. Nu era supus stresului. 

— Brian, te rog. Spune-mi că totul e-n regulă. 

— Ha, râse el amar. Nimic nu-i în regulă. Fir-ar să fie. Ce 
porcărie, cred că sunt obligat să-ţi spun eu imediat, la telefon, ceea 
ce e o porcărie inimaginabilă. Dar ce altceva aş putea să fac? 

— Brian, nu mă face să înnebunesc. 

El trase adânc aer în piept şi scoase un soi de râs în care se 
împleteau tristeţea şi furia. Apoi vorbi. 


Capitolul LIV 

Sunt momente pe care ştii chiar când se întâmplă că ţi le vei 
aminti toată viaţa: logodna, momentul din faţa altarului când spui 
„da", clipa în care afli că te-a înşelat soţul, când cineva îţi spune 
„eşti concediat". Toate momentele astea, frumoase sau mizerabile, 
sunt veşnic înscrise pe rola ta proprie de film şi le poţi revedea în 
orice secundă, până la capătul zilelor tale. 

Cu toate acestea. April a fost surprinsă să descopere că nu-şi 
amintea acest moment. în câteva secunde după ce Brian pronunţase 
cuvintele, ea şi uită cum le-a spus. Desigur, îşi amintea esenţa celor 
spuse, esenţa reacţiei ei. Dar April n-avea să-şi amintească nimic 
altceva în afară de ce-a făcut în momentul următor. 

în clipa în care Brian a închis (oare îşi spuseseră măcar la 
revedere?). April a format numărul lui Luc. Din ce motiv? Habar n- 



avea. Ştia doar că are nevoie de cineva, iar pe Troy nu voia să-l sune. 
Privind în urmă, fusese o reacţie deplasată, dar în momentul acela i 
se păruse lucrul cel mai natural. 

— Bonjour, Avril! îi ajunse vocea lui Luc la ureche. Urmă o pauză 
în care el parcă se lovea de ceva şi apoi continua să meargă. Se auzi 
cum se închide o uşă. Ne-am revenit după petrecerea de aniversare? 
Ai văzut ştirile? A ars una dintre cazărmi în noaptea aia. Ce ironie, 
nu-i aşa? Păcat că nu era nicio maşină de pompieri prin apropiere. 

— A ars una dintre cazărmi? 

April se gândea la Marthe şi la ceilalţi zbătându-se să iasă din 
labirintul de la Bazar de la Chante. Aproape că simţea gustul de fum 
şi auzea ţipetele. O clipă uită de ştirile pe care i le dăduse Brian, un 
lung moment uită chiar şi de noaptea petrecută cu Luc. 

— Toată lumea a scăpat nevătămată, slavă Domnului. S-au 
produs multe stricăciuni, dar nimic în privinţa speciei umane. 

— Ce bine! spuse April şi răsuflă. Sunt uşurată să aud asta. 
Ascultă, am mare nevoie să vorbesc cu tine. 

— Aha? 

— Da, spuse April, aproape uitând că ar fi trebuit să se simtă 
jenată după noaptea petrecută împreună, după ce el îi atinsese tot 
corpul, fiecare centimetru, şi că ea şi-o dorise. O cunoştea intim 
acum, şi nu numai fizic. Poate ar fi trebuit să facă un atac de panică, 
dar i se părea stupid, ca şi cum s-ar fi preocupat de bagaje în vreme 
ce cădea avionul. Mă întrebam dacă te-aş putea vedea. Ne-am putea 
întâlni undeva? 

— Avril , îţi faci griji pentru noaptea trecută, non? 

— De fapt, nu... 

— Te rog, nu lua asta foarte în serios şi nu-ţi face griji, griji, griji. 
Ştiu eu cum eşti. Bucură-te de ce-a fost. Nu-i nimic de explicat, nici 
de căutat punctul de pornire... 



— Nu, spuse apăsat April. Nu-i vorba de asta. Ce s-a întâmplat s- 
a întâmplat. 

— Aha. 

— Şi a fost grozav. 

— Da. 

— Nu despre asta e vorba. De fapt, n-are nimic de-a face cu tine. 
Nu ştiu de ce am format numărul tău. Doar că... vreau să zic... 

— Avril? Ce-i? Acum chiar că m-ai îngrijorat pe mine, şi asta e 
greu. 

— Nu pot... nu pot... se bâlbâi ea, suspinele îi urcau din piept, 
dar i se opreau în gât, o împiedicau să respire. 

— E vorba de Marthe? întrebă el. De apartament? 

— E vorba de mine. De ziua de azi. S-a întâmplat ceva. 

— Unde eşti? spuse el. Eşti la tine? Vin imediat. 

La ea? April păli. Se părea că noaptea petrecută împreună nu era 
chiar atât de îndepărtată pe cât crezuse ea. Imaginea lui apărând în 
pragul uşii o făcu să intre în panică. Se gândi în ce hal erau salonul, 
patul nefăcut, hainele ei răspândite pe duşumea, plus o mie de alte 
semne ale celor întâmplate între ei. Nu. N-o să intre niciun Luc în 
apartamentul ei azi. 

— Sunt... sunt la un restaurant, spuse ea. Nu sunt acasă. Nu-i 
nimic, Luc. N-ar fi trebuit să te sun. Ce idioată sunt. 

— Vin oricum. 

— Nu. Apartamentul e într-un hal... 

— Atunci vino tu încoace. Mai ai adresa mea? 

— Adresa ta? se gândi o clipă. Era, bineînţeles, trecută printre 
adresele din telefon. N-o păstrase intenţionat, dar nu putuse să 
şteargă definitiv un mesaj de la Luc. Cred că o am. 

— Excelent, spuse el. Unde eşti acum? Cât de departe? Eşti în al 
nouălea arondisment? 



— Da, spuse April, un pic ameţită. Chiar avea s-o facă, avea cu- 
adevărat să se ducă la el acasă şi să-i pună în braţe problemele ei? 
Eşti sigur că vrei să vin? îmi dau seama că nu-i nimic profesional în 
asta şi n-aş vrea să te oblig... 

— Sigur, vino. Fără scuze şi justificări. Doar vino. 

— Bine, spuse ea, încuviinţând şi muşcându-şi buza. A bientot. Pe 
curând. 


Capitolul LV 

Lui April îi tremura tot pieptul când a băgat telefonul în buzunar. 
Se întreba cum are să se ridice, cum are să poată ajunge în al 
şaisprezecelea arondisment înainte de a exploda într-un milion de 
bucăţele. 

Punând pe masă un teanc de euro exact în secunda în care 
chelnerul îi aducea ce comandase, un Croqne Madame, April ieşi 
glonţ din restaurant şi Ucu semn unui taxi. Sărind în maşină, îi citi 
şoferului adresa lui Luc. Trânti portiera şi porniră spre al 
şaisprezecelea arondisment. 

Trebuia să facă ceva. Trebuia să-şi umple timpul ăsta altfel decât 
uitându-se pe fereastră şi lăsând gândurile negre să-i invadeze 
mintea. Mesageria vocală. Trebuia să asculte mesajele. Niciunul nu 
putea fi mai teribil decât ceea ce tocmai auzise. 

Erau opt în total. April avea dreptate. Niciunul nu era mai teribil 
decât ce o anunţase Brian, fiind cu toatele variaţii pe aceeaşi temă. 
Precauţia, prevenirea, urgenţa crescândă, evitarea de a spune pe 
nume lucrurilor întâmplate. Troy nu-i lăsase vreun mesaj de ziua ei, 
dar până şi el strigase: „Sună-mă imediat! E urgent!" 

April era bucuroasă că vorbise mai întâi cu Brian. El era persoana 



cea mai potrivită când venea vorba de dat veşti proaste. Ce bine ar fi 
fost dacă Troy l-ar fi folosit ca intermediar acum câteva luni! Dar 
informaţia aceea nu mai avea nicio greutate acum, chiar dacă 
mărturisirea lui Troy fusese neaşteptată, iar ceea ce-i spusese fratele 
ei era inevitabil, era şocul de înaltă magnitudine pe care April îl 
aştepta de mult. 

— Madame? şoferul se uită la ea peste umăr. 

— Pardon? spuse April ştergând ultimul mesaj, cu obrajii plini de 
lacrimi. 

— Nous sommes ici. 

— Ah, spuse April ridicând ochii. E adevărat c-am ajuns. Merci 
beaucoup. 

îi plăti cursa şi ieşi din maşină fiind foarte conştientă că el o 
urmărea cu privirea. 

Cu totul uşurată la vederea clădirii în care locuia Luc, şi apoi la 
urcarea scării. April urcă în goană la apartament, înecându-se şi 
transpirând. Când ajunse la uşă, ciocăni cu o mână, cu cealaltă 
sprijinindu-se de ea ca să se ţină dreaptă. 

— Entre doncl strigă Luc. Nu e încuiat! 

Tremurând, April puse mâna pe clanţa de modă veche a uşii, 
răsucind-o şi trăgând de ea până ce în fine reuşi să intre în salon. 
Rămase în mijlocul camerei cu lacrimile încă şiroindu-i pe faţă şi pe 
gât, cu gura strâmbată de un suspin. încercă să-şi tragă sufletul. 

— Luc? spuse ea cu o voce schimbată. îşi şterse faţa cu o mânecă. 
Unde eşti? 

El apăru pe uşa de la bucătărie, cu mâinile în şold. April se 
întrebă dacă îşi dădea seama cât de des lua poziţia asta. 

— Ai ajuns mai repede decât mă aşteptam, spuse el, clipind 
rapid. Părea tulburat, lucru pe care April îl înţelegea. Dacă n-ar fi 
fost informaţiile de la Brian, şi ea ar fi fost tulburată. 



— Luc, e grozav că pot să te văd, spuse April, căzându-i în braţe. 
Sunt dezolată că te deranjez, dar trebuia să vin. 

— Ait'voir, Luc, se auzi o voce melodioasă din dormitor. A ce soir! 
Era o femeie, era vocea unei femei. Retrăgându-se, April simţi că 

îi vine să vomite. 

— Cine... e... April se străduia să scoată două vorbe întorcându- 
se în direcţia de unde venea vocea. 

în cameră apăru o femeie care răspândea în jur o boare de 
parfum Chanel, toată numai haine Hermes şi zvelteţe pariziană. 
Avea părul lung. Şi drept. Şi bogat. De culoarea caramelei. Era oare 
fotomodel? Balerină? Putea să fie şi una, şi alta, fără îndoială. 

— Ma belle, spuse Luc punându-şi un braţ în jurul taliei ei, cu o 
foarte mică grimasă. Cest mon amie, April Vogt. 

Luc îi pronunţă numele aşa cum n-o făcea niciodată. ElP-ril. Iar 
ea se simţi în clipa aceea exact ca o maimuţă păroasă şi grosolană. 

— Ah, Avril! Chipul femeii se însufleţi. Ce plăceeere să te cunosc! 
Avea o iubită. Desigur că Luc avea o iubită. Era stupid să-i pese. 

Ce superficială fusese! Ce mioapă! Dar de păsat, îi păsa. April 
crezuse până în clipa aceea că inima îi era sfărâmată în mii de 
bucăţi, dar, după cum se dovedea, rămăsese loc să mai crape niţel. 

— Bonjour, spuse April, clătinându-se. îşi dădu seama că se uita 
cu nişte ochi cât cepele la Luc, deşi n-avea niciun drept. 

— O, chiţăi din nou femeia. Tres bien. ’Ello, 'ellol 
April îi aruncă iar o privire lui Luc. 

— Toată lumea se întreabă... îl auzi ea bombănind, dirijându-şi 
toată atenţia spre femeie. 

— Toată lumea se întreabă? Ce se întreabă? 

— Ravie defaire votre connaissance, reuşi April să îngaime, cu graţie, 
spera ea. 

— Ţi-o prezint pe Delphine Vidai, spuse Luc şi gesticulă spre 



femeie. Bancher extraordinaire. 

— Bancher care... cum îi ziceţi voi? Chileste? 

/ r 

April îşi încreţi fruntea. 

— Nu sunt sigură că înţeleg... 

— Care chiuleşte, o corectă Luc. Bancher care chiuleşte de la 
slujbă. în curând o să vorbeşti corect, mon amour. 

Delphine se prefăcu că-1 ciupeşte de ureche. 

— Bărbaaatul ăsta al meu eeee tres teerriiible. 

Delphine scutură din cap şi râse. Avea dinţi de un alb orbitor şi 
tulburător de drepţi, asta îi dădea aproape un aer de cal, dar un cal 
frumos. Erau oameni care se ocupau de cai şi apoi erau cei care 
făceau echitaţie. Delphine Vidai făcea parte dintre aceştia din urmă. 

— Aşa deci, aceasta eeee szveet Avril! Am auzit aşa de grămezi 
despre tine! 

— Mă mir că Luc a pomenit de mine, se bâlbâi April. 

— Luc vorbeşte despre tine tot timpul, spuse Delphine, cu acelaşi 
zâmbet strălucitor. Ce fericire că ne-am cunoscut! 

— Bine, ce minunat, spuse April, deşi ea era mult mai puţin 
„fericită" s-o cunoască. Nu ştiuse că engleza vorbită atât de prost 
putea să sune încântător. Mulţumesc! 

Dar ce-şi imaginase? Sigur că Luc avea o iubită. De ce n-ar avea? 
Şi ce-i cu asta? îşi făcuse cumva iluzii că ar lega o relaţie cu vreun 
francez după o singură noapte? (Oricât de perfectă ar fi fost ea?) îşi 
imaginase oare că ea e Marthe, şi el Boldini? Că putea să intre în 
apartamentul lui şi că el ar lăsa-o să-l privească pictând până s-ar 
simţi din nou normală? Poate că după asta mergeau şi la morgă! 

Lemeia probabil ştia şi ce se petrecuse cu o noapte înainte. Ce 
mizerie, Delphine oferindu-i din milă iubitul, în scopuri mai înalte. 
Arăta aşa de modernă, aşa de generoasă. 

— Luc spus că vii din oraşul New York? spuse Delphine, cu ochii 



ei verzi licărind. 

— Elle parle le frangais, îi spuse Luc prietenei lui văzând-o cum se 
chinuie cu cuvintele englezeşti. Qa va? 

— Da. încercam să practic zee engliş! Fără să fi înţeles informaţia 
dată de Luc, Delphine zâmbea şi mai tare, colţurile gurii îi erau 
acum undeva pe lângă urechi. 

— Tres bien, mon amourl zâmbi şi Luc. 

De unde cu nouăzeci de secunde înainte păruse tulburat şi 
nerăbdător, începea să reapară obişnuitul Luc, bărbatul pe care îl 
cunoştea April, sau îşi imagina că-1 cunoaşte. îi făcu nişte observaţii 
în joacă lui Delphine despre engleza ei, apoi o mângâie pe spate. 
April întoarse capul atât de rapid, că-şi scrânti gâtul. 

Mâinile acelea. Le simţise pe ea doar cu puţin înainte. April se 
înroşi toată, încurcată şi mânioasă. 

— Eu. Trebuie. Să. Plec, spuse Delphine separând fiecare cuvânt. 
Foarte mult atâta plăceeere să te cunosc. 

Se aplecă şi-i depuse lui April două săruturi pe obraji. 

— Plăcerea e de partea mea, răspunse răguşit April. 

— Au'voir! Delphine plecă parcă dansând, fluturând o mână 
peste umăr. Brăţări de platină cu diamante îi sclipeau pe braţ. A 
bientot! 

De parcă suflase un vânt din deşert prin salon, Delphine Vidai 
dispăru, lăsându-i pe Luc şi pe April fără glas, cu gura uscată, în 
picioare în mijlocul covorului lui fantezie, din lână. 

— Engleza ei e foarte săracă, spuse Luc. 

— A încercat. Asta contează. Delphine este iubita ta? 

Luc nu răspunse imediat. 

— Oui , spuse el în cele din urmă. Este. Dar te rog să înţelegi, nu 
eşti singura... 

— Locuieşte aici? 



— Ai venit doar ca să mă întrebi care e situaţia mea locativă? 

Părea iritat, ca şi cum April nu avea niciun drept să pună o astfel 

de întrebare. Pe de altă parte, poate că nici n-avea. April scutură din 
cap. 

— Vreau să ştiu, spuse ea timid şi se întoarse către fereastră. Am 
nevoie să ştiu. 

— Nu, răspunse el şi oftă. Nu locuieşte aici. 

— Unde era în seara de dinainte de fete naţionale ? 

— Se ocupa de o tranzacţie în Luxemburg, spuse el. Avril, de ce 
eşti aici? Mi-ai spus că s-a întâmplat ceva. Hai să vorbim despre 
asta, nu despre treburile mele. Deşi, dacă vrei să continui pe tema 
asta, o să am şi eu câteva întrebări de pus. 

— Am înţeles, mormăi April. 

— Avril? spuse el din nou, de data asta atingându-i uşor braţul. 

— Habar n-am, Luc. Probabil c-ar trebui să plec. E prea mult de 
spus. Sordid. 

April trase adânc aer în piept şi-l studie pe Luc. Se întreba dacă 
mai avea atâta încredere în el, încât să-i spună ce aflase. Cumva 
răspunsul a fost că avea. 

— Spune-mi, zise el. 

— Bine. Răsuflă. Dacă tot am venit până aici şi... bănuiesc... te- 
am deranjat în mijlocul după-amiezii (am văzut lucruri pe care n-ar 
fi trebuit să le văd). Ei bine... Ţi-aminteşti când eram în oraş noaptea 
cealaltă şi mi-a sunat telefonul? Şi tu mi-ai zis să răspund şi eu am 
zis că nu? 

— Oui. Taică-tău. Te suna să-ţi facă urări. 

— Da. Cam aşa. Era tata, doar că nu suna pentru asta. 

April închise ochii. Mai respiră de câteva ori. Clocotea totul în ea. 

— Avril. îl simţi pe Luc schimbându-şi poziţia picioarelor. O 
mângâia uşor pe braţ. Ce s-a întâmplat? Ce nu-i în regulă? 



— Mama, zise ea şi brusc deschise ochii. Ea... ei bine, a murit. 
Mama mea a murit. 


Capitolul LVI 

Odată rostite acele vorbe, împrăştiate peste mobile, pe toată 
podeaua. April se prăbuşi pe canapeaua lui Luc şi îşi ascunse faţa în 
mâini. 

— Ce vrei să zici cu „a murit"? întrebă Luc. Pe când erai 
adolescentă? 

— Nu, spuse ea şi se întoarse cu faţa spre el fără să îi pese că e 
plină de pete de roşeaţă. A murit în noaptea aniversării mele, când 
noi eram la cazarma de pompieri. Deşi în California era practic 
dimineaţă. Ce mai, pe când noi mâneam cârnaţi, mama a făcut o 
congestie cerebrală fatală. 

Luc nu avu nicio reacţie. Rămăsese de partea cealaltă a încăperii, 
între ei era o eternitate de spaţiu. Ea resimţi dureros depărtarea asta. 
Era dureroasă fizic. 

— Nu înţeleg, spuse el. Mi-ai spus că a murit demult. 

— Nu, nu ţi-am spus. Niciodată. 

— Ba da. 

— Spune-mi când ţi-am spus eu aşa ceva. Numeşte măcar o dată. 

— Nu-mi amintesc exact, dar sunt sigur că aşa ai zis. 

— N-ai înţeles tu bine, spuse April. îmi dau seama că sunt cam 
rezervată când vine vorba de situaţia ei, dar ştiu că nu puteam 
spune că-i moartă când era în viaţă. N-are niciun sens. 

— Nu înţeleg, spuse iarăşi Luc şi se îndepărtă cu încă un pas. 
Curând avea să fie în bucătărie şi April avea să fie obligată să strige. 
Ea voia să fie luată în braţe, să i se spună că totul va fi în regulă. 



— Las-o baltă, spuse April. îmi pare rău, Luc. N-ar fi trebuit să 
vin. Eu sunt făcută praf, iar cu Delphine aici... arătă fără mare chef 
spre uşă, parcă o vedea încă pe acea femeie, „bancher 
extraordinaire"... Hai s-o lăsăm baltă. 

April se mustră aspru în minte. Voia prea multe de la Luc de fapt, 
prea mult de la amândoi, ca şi cum ar fi existat un amândoi, singura 
lor legătură fiind un contract semnat de Agnes Vannier cu Sotheby's; 
numele de Vogt şi Thebault nici măcar nu apăreau în document. 

— Avril, spuse Luc. Trebuie să te explici. Despre mama ta. Dusă. 
Absentă. Când tot timpul era acolo. Mi-ai spus poveşti. 

— Nu ţi-am spus poveşti! protestă April. Şi nu era deloc „acolo". 
Era perfect dusă chiar înainte de plecarea mea la facultate. Nu fizic. 
Exista un corp care era al ei. Dar în realitate femeia pe care o ştiam 
dispăruse. 

Luc se încruntă. încerca să pară sever, furios că ea nu-i dăduse o 
informaţie exactă. Dar chiar de pe canapea, cu toată distanţa dintre 
ei. April a înţeles că pe chipul pe care-1 vedea se citea într-adevăr 
grijă, tristeţe. 

— Mama are, a avut, un Alzheimer care s-a instalat imediat, îi 
spuse în fine April. Ai idee ce înseamnă asta? Există în franceză o 
expresie diferită? 

— Ştiu ce înseamnă, spuse Luc. Expresia feţei lui era tot severă, 
dar începea să se îndulcească. 

— Simptomele au început când era tânără, continuă April. Foarte 
tânără. Eu nu aveam decât paisprezece ani când lucrurile s-au 
înrăutăţit. Sau, cel puţin, la paisprezece ani am început eu să observ. 
Mama avea atunci patruzeci şi doi de ani. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Luc. Când lucrurile s-au înrăutăţit? 

— Of, chestii banale. Pierdea cheile, uita să ne ia de la şcoală, nu 
ştia ce căuta într-un magazin, nu-şi recunoştea maşina. Tot felul de 



lucruri mărunte pe care o vreme nici nu le bagi în seamă. 

— Până ce nu se mai poate, spuse Luc, cu o voce brusc răguşită. 

— Exact. Până ce se întâmplă un lucru serios. April îşi lovi o 
palmă cu pumnul. Când eşti obligat să deschizi dulapul şi să te uiţi 
înăuntru. 

— Cum s-a întâmplat? întrebă din nou Luc şi făcu câţiva paşi să 
se apropie. Ajunsese aproape de covor. Care a fost lucrul acela? 

— Chiar vrei să auzi aşa ceva? întrebă April. Pentru că e o 
poveste al naibii de deprimantă. 

— Da. Vreau s-aud. Trebuie să-mi povesteşti. 

April încuviinţă din cap şi pentru numai a treia oară în viaţa ei 
povesti ce se întâmplase la grădina zoologică. 


Capitolul LVII 

Fratele ei împlinea zece ani. Din cauza unor incidente recente, 
când mama uitase unele lucruri, puse pe seama stresului şi a lipsei 
de somn, tatăl decisese să nu se facă o petrecere pentru Brian. Ar fi 
fost prea obositor. în schimb, mama şi cei doi copii aveau să se 
bucure de o zi petrecută la grădina zoologică. 

April avea paisprezece ani pe atunci, deci de la început s-a arătat 
destul de iritată de toată povestea asta. Era vară, era vacanţă. 
Prietenii ei erau la plajă, se ungeau cu cremă de soare şi se instalau 
pe foi enorme de aluminiu. April ar fi vrut să fie cu ei, dar era 
obligată să se învârtă în grădina zoologică, unde era cald, terenul era 
destul de accidentat şi peste tot plutea mirosul maimuţelor încălzite 
şi al excrementelor de elefant, iar pe deasupra îşi însoţea fratele mai 
mic care nu prea avea niciun haz. 

Dimineaţa se derula precum se aşteptase, adică stătuseră enorm 



de mult în faţa gropii cu şerpi, pe care îi urmăriseră cum înghit 
iepuraşi întregi. Pe de o parte, era dezgustător. Pe de alta, lângă 
groapa aia cu şerpi fuseseră cel puţin ceva mai la umbră. 

Când Brian se săturase în fine să vadă cum mor nişte biete 
creaturi fără apărare, toţi trei se îndreptaseră spre o gheretă la care 
se vindeau crenvurşti. Era coadă mare, şi ceea ce începuse ca o mare 
plictiseală se transformă în cu totul altceva. Pe la jumătatea cozii, 
mama lor intrase în panică. 

„Unde sunt părinţii voştri?" o întrebase pe April, apoi pe Brian. 
„Aţi venit aici singuri?" 

„Suntem cu tine", răspunsese Brian, nedumerit. 

„Mamă, ce vrei să spui?" întrebase April uitându-se în jur să se 
asigure că nu era nimeni cunoscut. 

„Ce oameni mârşavi există pe lume!" se răstise maică-sa pe un 
ton scăzut, ca şi cum acei „mârşavi" ascultau şi erau gata să sară pe 
ea. Veniţi, veniţi cu mine! 

„Ce naiba se-ntâmplă?" spusese April, în vreme ce maică-sa făcea 
semn unui paznic şi întreba pe unde s-o ia ca să ajungă la ghereta 
paznicilor grădinii. 

„Mi-e foame", scâncise Brian. 

„Vă duc la poliţie!" strigase maică-sa, strângându-i de mâini şi 
trăgându-i după ea prin parc. 

Brian se uitase la sora mai mare şi începuse să râdă, sperând că şi 
ea o să facă la fel. Era o glumă, nu-i aşa? Mama se amuza. April îi 
zâmbise, deşi tocmai îşi dăduse seama că viaţa lor cotea pe o altă 
cale, că nimic n-avea să mai semene cu ce fusese înainte. Puteai să 
nu te sinchiseşti de chei pierdute sau de o sticlă de detergent pentru 
vase pusă din greşeală în congelator. Dar să uiţi chipurile copiilor 
tăi? Nu era o anecdotă de povestit la clubul de bridge. 

„Bună ziua, doamnă, cu ce pot să vă ajut?" întrebase unul dintre 



paznici când intraseră în ghereta sufocantă a poliţiei parcului. 

„Cineva i-a lăsat pe aceşti minori singuri în grădină!" strigase 
mama lui April, împingându-i în faţă pe copii, care aveau semne 
roşii pe încheieturile mâinilor de la strânsoare. „Trebuie să le găsiţi 
părinţii! Ei nu vor să-mi spună nimic!" 

„Foarte bine." Bărbatul îşi termină doza de limonadă din mână şi 
scoase un carneţel. Se uită la April. „Tu nu mai eşti chiar copil. Unde 
sunt părinţii voştri?" 

„E cam greu de explicat", îi răspunsese April nervoasă. Brian era 
lângă ea, trecând de la chicote la mici suspine. „Ea este mama 
noastră." 

„Pardon?" 

Bărbatul îşi mângâiase cu o mână mustaţa, apoi îşi umezise 
buzele cu o limbă de culoare albastră. April n-avea nicicând să uite 
nuanţa aia artificială, vineţie a limbii lui. 

„Aceasta este mama noastră", spusese ea. „I se întâmplă din când 
în când. Nu mai ştie cine e. O cheamă Sandra Grace Potter. S-a 
născut pe 2 decembrie, 1951. Noi suntem April şi Brian Potter. Pe 
tata îl cheamă Richard. Lucrează la baza navală pe Coronado. Acolo 
şi locuim." 

„Doamne Sfinte!" strigase maică-sa, speriind pe toată lumea din 
încăpere. Până şi ventilatorul rotativ tresărise. 

în fine, se gândise April, îşi dă seama ce se întâmplă. 

„Geanta! Cineva mi-a luat geanta!" Se întorsese spre April. „Voi 
sunteţi huliganii care mi-au luat-o?" 

„Mamă. 

„Nu-mi găsesc geanta." începuse să se pipăie pe pântec, pe sâni. 

„Nu vă faceţi griji, doamnă", spusese ofiţerul. Luase în mână un 
walkie-talkie. „Dau un anunţ. O să vedem dacă a găsit-o cineva. 
Cum arată?" 



„Hmmm." Maică-sa îşi dusese un deget la bărbie. „Ce caraghios! 
Nu-mi amintesc!" 

„E maro", spusese April. „Din piele. Cu un şiret care o strânge ca 
pe o pungă. In ea trebuie să fie cheile de la o maşină Oldsmobile. Şi 
probabil un milion de şerveţele de nas parfumate, făcute ghem. Şi 
balsam pentru buze, cu miros de cireşe negre." 

Enumerând lucrurile acestea, mica April, de paisprezece ani, 
începuse să plângă. Nu-şi dădea seama de ce. 

„Deci chiar mi-ai furat geanta!" strigase maică-sa. 

„Mamă, nu. E-adevărat, totul e o nebunie." 

„April?" se smiorcăise Brian, cu un colţ al cămăşii răsucit între 
dinţi. Avea zece ani, dar în momentul acela semăna cu un copil de 
trei ani. Cu ochii fixaţi pe aceşti aşa-zişi membri ai aceleiaşi familii, 
paznicul lansa un apel cu jumătate de glas prin walkie-talkie. Avea 
nevoie de ajutor, dar nici el nu ştia de ce fel. 

Faptul că un bun samaritean găsise geanta lui Sandy la adăpostul 
pentru păsări a fost un adevărat noroc pentru April (şi pentru 
paznic). Au reuşit astfel s-o identifice pe femeie, precum şi pe copii, 
după pozele din portofelul ei. Când în fine a venit tatăl lor, mama 
aproape îşi revenise, dar nu ştia că fuseseră toată ziua la grădina 
zoologică, amintindu-şi doar vag că încercase să ajute nişte copii 
rătăciţi. 

— Uite, aşa a fost, spuse April şi se uită în sus, în ochii lui Luc, 
pentru prima oară de când începuse să povestească. Asta a fost 
începutul sfârşitului. 

— Uau, spuse el şi se frecă pe bărbie. Ce poveste! 

— Da. A fost groaznic. Ce-a fost şi mai rău e că s-a întâmplat la 
celebra pe plan internaţional San Diego Zoo, acea nenorocită 
atracţie turistică ce se recomandă pe patruzeci şi şapte de panouri 
pe orice autostradă şi care îşi face non-stop reclamă la radio şi la 



televiziune. 

— Ihâm, asta a fost, cum ziceţi voi, violent. 

— Da, „violent" e cuvântul potrivit. Când m-am mutat la New 
York, la facultate, toată lumea zicea că-s nebună să plec din San 
Diego. Dar adevărul e că aş fi înnebunit de-a binelea dacă 
rămâneam acolo. 

— Şi-apoi ai plecat la Paris, spuse el pe jumătate zâmbind. Ca să 
fii şi mai departe. 

— Nu am privit niciodată lucrurile aşa, scutură ea din cap. 
Oricum, de atunci încolo lucrurile au degenerat. Mult mai rău. Tata 
a crezut că se poate ocupa el de ea, dar când am împlinit eu 
cincisprezece ani, a fost dusă la un azil. N-am avut nicio petrecere 
nici la şaisprezece ani, şi nicio maşină făcută cadou. A trebuit să-l 
conving pe vecinul nostru să mă ducă la examenul pentru permisul 
de conducere. Tata a fost mai mult sau mai puţin absent de atunci 
încolo. La fel ca mama. Ba chiar mai mult. Dar el avea posibilitatea 
de a alege. La cincisprezece ani am avut impresia că mi-am pierdut 
ambii părinţi, deşi până acum două zile erau amândoi în viaţă. 

April îşi luă geanta şi scoase din ea portofelul. 

— Uite, să-ţi arăt. O poză face cât o mie de cuvinte, nu? 

îşi strecură degetele în spaţiul din spatele cârdurilor. Vârâtă între 
un carnet de cecuri, trei cărţi de vizită şi nişte timbre ieftine, era o 
fotografie. April o scoase şi i-o întinse lui Luc. Spre marea ei 
surpriză, el era acum lângă ea, pe canapea. Se uită în jos şi văzu că 
pulpele aproape li se lipeau. 

— Deci aici sunt părinţii tăi, spuse Luc studiind fotografia, 
urmărind profilul bărbatului cam chel care se apleca peste un pat de 
spital. Sub el, sprijinită pe două perne, era o femeie cu privirea 
pierdută în gol. El avea ochii închişi, ai ei erau fără expresie, privind 
fix. Se ţineau de mână. Sau, mai bine zis, bărbatul strângea mâinile 



femeii, iar degetele ei erau parcă fără viaţă într-ale lui. 

— Da, ei sunt, spuse April dând din cap. Să nu mă întrebi când a 
fost făcută fotografia, că n-am idee. El a tot stat în poziţia asta de 
nouăsprezece ani încoace. Adică a stat până noaptea trecută. Bietul 
de el. Ce naiba o să facă acum? 

— C'est incroyable, spuse Luc. Asta-i dragoste adevărată! 

— Da, cred că e un fel de-a privi lucrurile, bombăni April. 

— Dar e minunat, non? Cine n-ar dori să simtă aşa ceva! Luc 
dădu să-şi pună mâna în jurul taliei lui April sau să-i atingă spatele, 
dar apoi avu un gest atipic pentru el, de retractare. Cei mai mulţi 
oameni n-au această şansă. Prea multe lucruri, lumea, viaţa, intervin 
şi-i împiedică. 

— Nu mi-am închipuit că eşti atât de romantic, spuse April, 
minţindu-1. Sunt de acord că o iubea enorm, dar, cu riscul de a vorbi 
ca April cea adolescentă, ce-avea de gând în privinţa noastră? Avea 
în continuare nişte copii de crescut, dar el a uitat complet de noi. 

— Am ceva îndoieli. 

— Troy, soţul meu, fostul meu... 

— Le grand m’sieu, spuse Luc cu un zâmbet forţat. Da, ştiu despre 
cine vorbeşti. 

— Ei bine, le grand m'sien crede că îi impun lui modelul tatei, că 
aşa-zisele mele „probleme de încredere" izvorăsc din faptul că el n- 
ar fi în stare de un astfel de devotament. Dar eu nu doresc aşa ceva. 
Cred că trebuie să le iubească pe Chelsea şi pe Chloe mai mult decât 
pe mine. Aş fi nefericită dacă n-ar face-o! Căci aici e punctul în care 
tata a luat-o pe o cale greşită. Letele lui Troy trebuie să fie pe locul 
întâi, nevasta pe un al doilea loc, mai îndepărtat. 

— Avril, se încruntă Luc. Mă întristezi. Tu trebuie să fii pe locul 
întâi. Şi n-ar trebui să te referi la tine ca la „nevastă". 

— Ha! Cu partea a doua ai dreptate. 



— Nu asta am vrut să spun... 

— Sunt copiii lui, Luc! Pe viaţă! Eu una aş putea să mă 
îmbolnăvesc sau să-l părăsesc, pur şi simplu. 

— Ai putea să-l părăseşti, spuse el. 

Era o întrebare? Era o întrebare sau o afirmaţie? Sau nu era decât 
ecoul vorbelor ei? 

— Tata a ştiut că starea mamei nu se putea îmbunătăţi. Nu exista 
nicio posibilitate ca ea să-şi revină, nu aveau de depăşit o dificultate 
împreună, ea n-avea să-l recunoască a doua zi. Totuşi lui nu-i mai 
păsa decât să-şi petreacă lângă ea fiece moment în care nu dormea, 
chiar dacă vedea că ei îi merge din ce în ce mai rău. Şi-a părăsit 
slujba. A vândut tot, orice amintire de familie, toată mobila şi 
maşina ca să plătească îngrijirea ei şi să pună ceva pe masă, de 
vreme ce nu mai voia să aibă nicio slujbă. A găsit ici-colo de lucru 
pe insulă, îl angajau vecinii ca să-l ajute, aşa cred eu, dar nouă ne 
lipseau toate cele. Fusesem prădaţi. 

— Amintirile de familie, spuse Luc. Lucrurile din apartamentul 
lui Marthe. Slujba ta. Acum înţeleg totul. 

— Nu-i chiar atât de simplu, răspunse April. Nu voiam lucrurile, 
lucrurile materiale. Domnul ştie că n-am un apartament spaţios în al 
nouălea arondisment în care să ţin totul. April încerca să zâmbească, 
iar Luc zâmbi şi el, dus pe gânduri, drept răspuns. Voiam să am 
ceva de păstrat, ceva care să fi fost al ei, ceva important care să 
continue să existe şi după mine. 

Luc zâmbi din nou, de data aceasta mai larg. 

— Te gândeşti la ceva anume, non ? 

— Oui , încuviinţă April. Cum se făcea oare că Luc ghicea 
întotdeauna răspunsul corect? Mama avea o masă de toaletă 
lunguiaţă, din lemn de cireş, pe care o moştenise de la bunica. Era 
superbă. Avea o marchetărie lucioasă, strălucitoare. Stil Queen 



Anne, dar nu era chiar Queen Anne. Ştii, una dintre cele cu mânere 
din alamă? 

— Nu prea... 

— Nu contează. Era a ei. Pot să închid ochii şi să văd ce era în 
fiecare sertar, chiar şi colecţia ei oribilă de sutiene şi chiloţi de 
culoarea pielii. April închise ochii. Pot să văd mileurile de pe ea, 
sticluţele de parfum, roz sau portocalii. O văd pe mama periindu-şi 
părul în faţa oglinzii care avea pe o latură o poză de-a mea în 
costum de străjer. 

April deschise din nou ochii. Rămase surprinsă să vadă că lui Luc 
i se adunaseră lacrimi în ochi. 

— De ani de zile caut ceva asemănător, admise ea. Au apărut 
câteva de vânzare la licitaţie, dar nimic similar. M-am dus şi la 
magazinul la care o depusese tata iniţial pentru vânzare. O 
vânduseră cuiva pe nume Carol, pentru 125 de dolari! îţi vine să 
crezi? 125 de dolari?! Am dat un anunţ la ziar s-o caut pe acea Carol 
care a cumpărat măsuţa, oferindu-i un preţ de cinci ori mai mare. 
De cincizeci de ori. De o sută! Ei bine, anunţul a apărut timp de un 
an. Nimic. 

— Ce rău îmi pare. Amil, nu ştiu ce să spun. 

— De-aia mă necăjeşte aşa de mult povestea cu apartamentul lui 
Marthe. Cum au putut copiii ei, cine-or fi ei, şi nepoata ei, să lase 
totul de izbelişte? N-au vrut nimic care să le amintească de ea? Nici 
măcar nu mă gândesc la mobilă, spuse April şi râse uscat. N-aş fi 
crezut să spun eu vorba asta. Deşi la început m-a interesat mobila, la 
jurnale mă gândesc când plec acasă seara. Dacă aş fi fost Lisette, aş fi 
păstrat în primul rând jurnalele. Poate că, în cazul meu, nici nu 
voiam măsuţa aia blestemată de toaletă. Poate vreau doar ceva din 
viaţa mamei, amintirile ei. Desigur, dat fiind diagnosticul, amintirile 
au fost cele dintâi care i-au pierit din minte. April scutură din cap. 



— Eşti o femeie extrem de puternică, spuse Luc mutându-se şi 
mai aproape de ea. Am priceput asta de la început, dar nu mi-am 
dat seama în ce măsură, până acum. 

Luc se apropie şi mai mult. Ezita încă, era cam reticent să o 
atingă, fie din cauza poveştii auzite, fie din cauza nopţii petrecute în 
apartamentul ei, fie din cauza lui Delphine, sau poate era o 
combinaţie între toate trei, pe care April n-o putea distinge. Ea însă 
îi simţea parfumul, mirosul de ţigară din răsuflare, aşa că, deşi el n- 
o atingea, ea avea impresia că o face. 

— E greu de spus c-aş fi puternică, spuse ea. Umerii i se relaxară. 
Ce-am făcut eu? Am luat-o la goană. Mama nu ştia cine sunt. Lui 
tata nu-i păsa. Am decis să o iau de la capăt în altă parte, pentru că 
tot ce avusesem în California era pierdut. Mă duceam în continuare 
să-i văd, ca o bună fiică, dar încercam să o iau de la capăt. Am plecat 
la liceu, apoi la facultate. Şi apoi la alte facultăţi, până ce n-am avut 
ce diplome să mai obţin. Am crezut că viaţa mea o va lua pe o altă 
cale la Paris. Şi aşa s-a şi întâmplat. Intr-o oarecare măsură. Timp de 
o secundă, totul a fost perfect. 

— Americanii şi lupta lor pentru perfecţiune, spuse Luc. într-o 
bună zi o să descoperi că aşa ceva nu e realizabil. Că aşa ceva nici 
măcar nu e de dorit. Aşadar, ma cherie, uite ce întrebare îţi pun eu. 
Ce ai de gând acum? Nu poţi să-ţi faci griji pentru ce n-ai realizat. 
Ce ai să faci dacă îţi continui drumul? Numai aşa o să găseşti 
răspunsurile pe care le cauţi. 

— Pe termen lung? Habar n-am. Dar pe termen scurt, trebuie să 
plec la San Diego, spuse ea. Mă întorc acasă să-mi iau la revedere. 


Capitolul LVIII 

Paris, 12 aprilie 1898 



Intenţiile! Vai, ce diabolice pot să fie! 

Fiecare le poate avea. Pot fi pure, bune. în mintea ta le pui în 
aplicare într-un mod foarte precis şi cu inima curată. Apoi se- 
ntâmplă ceva şi totul se duce dracului. Persoana respectivă devine 
mai puţin bună din cauza asta? Eu cred că nu. 

De la incendiul din corturile acelea, n-am mai petrecut aproape 
nicio noapte departe de Boldini, exceptând aventura lui de câteva 
săptămâni la Monte Carlo, unde s-a dus să-şi facă harachiri. Oricât 
m-ar necăji, eu continui să îl iubesc pe omul acesta, reţinut. 

Totuşi, felul în care se desfăşoară convieţuirea noastră poate să fie 
dificil. Căci el nu încearcă niciodată să aplaneze conflictele 
aducându-mi o bijuterie sau vreo piesă de mobilier. Pentru moment, 
sunt în stare să mă întreţin datorită generozităţii lui Le Comte, dar 
mă îngrijorez pentru ziua de mâine, şi pentru cea de după. Domnul 
ştie că nu te poţi bizui pe Boldini să contribuie cu ceva. Au trecut 
atât de mulţi ani, dar eu tot nu ştiu dacă e bogat, sărac, sau ceva 
între cele două. 

N-aş supravieţui pentru a treia oară sentimentului acela care-ţi 
înmoaie oasele, de a te şti sărac. Nu s-ar mai găsi poate niciun rege 
al căcărezelor guano, vreun celebru petomane sau vreun conte 
înamorat care să mă salveze data viitoare. Aşa c-am făcut ce trebuia 
să fac. M-am întors la Folies şi le-am cerut să îmi reiau slujba de 
dinainte. Drăguţul de Gerard mi-a spus că, atâta vreme cât rămân o 
frumuseţe, el va avea întotdeauna un loc pentru mine. Nu pot să 
garantez partea cu frumuseţea, dar să fiu a naibii dacă n-o să încerc. 
Henna şi ultimele măşti de albire a pielii vor continua să-mi fie 
aliatele cele mai grozave! 

Ziua în care am cerut înapoi slujba de la Folies era după cea în 
care Boldini se întorsese din călătoria lui de şase săptămâni la 



Monte Carlo. Imediat ce mi-am terminat treaba, am plecat în viteză 
la atelierul lui, dornică să-l văd după tot acest timp, dornică să-i dau 
vestea cea bună că Gerard mă reangajase. Boldini nu avea de ce să se 
îngrijoreze pentru întreţinerea mea. Nu că s-ar fi îngrijorat vreodată! 

Cum mergeam pe strada lui, am zărit de departe o trăsură 
superbă pe opt arcuri cu roţi aurite. Din ea a coborât o rochie verde 
de catifea de culoarea vomei, şi îndesată în ea era Jeanne Hugo! 
Copilul ăla nenorocit al ei, băiatul din prima căsătorie, era cu ea, 
bosumflat, cu un bot imens. 

— Jeanne an pain sec, am gâfâit eu. In carne şi oase. 

Apoi, de parcă era lucrul cel mai firesc din lume, femeia a luat-o 
direct spre clădirea în care stă Boldini! Am simţit că mă sufoc. Nu, 
nu se putea. Nu se putea să se ducă la el. M-am apropiat de atelier. 
Chiar atunci s-a aprins lumina în hol, şi coafura lui Jeanne Hugo s-a 
zărit prin fereastră. 

Nemernica! Putoarea! Doar o persoană fără niciun pic de simţ 
moral ar aduce cu ea un copil când are o aventură! Primul meu gând 
a fost să iau atelierul cu asalt, să cer o explicaţie şi poate s-o 
străpung pe individa aia cu vârful umbrelei. Apoi, c-o fi fost mai 
bine sau mai rău, m-am răzgândit. Am luat-o în partea cealaltă. 

Soţul lui Jeanne era acasă când am ajuns, un adevărat miracol, o 
confirmare că ideea mea fusese bună. Deşi Jean-Baptiste Charcot 
este un doctor cu şcoală, şi taică-său a fost unul dintre cei mai 
celebri neurologi din toată Europa, omul acesta preferă spaţiile 
largi, deschise, ale gheţarilor, în locul unei săli de operaţie limitate. 
După ce-i murise tatăl şi Jean-Baptiste era independent din punct de 
vedere financiar, renunţase complet la meseria lui şi îşi cumpărase 
nu ştiu câte vapoare cu care umbla prin lume. Se afla cel mai adesea 
în Insulele Shetland, în Islanda sau în Groenlanda, de aceea mi se 
părea incredibil că l-am găsit la Paris exact în momentul când l-am 



căutat. 

întâmpinată de un servitor, m-am prezentat drept La Belle Otero 
(celebra dansatoare de la Folies) şi i-am spus că trebuie să-l văd 
imediat pe M. Charcot. El fusese oarecum amorezat de dansatoarea 
în chestiune înainte de a se fi căsătorit cu Jeanne, aşa că ştiam c-o să 
fie de acord să mă primească auzind acest nume. 

Servitorul lui Jean-Baptiste a acceptat minciuna mea, deşi cred c- 
o văzuse pe La Belle Otero de cel puţin douăsprezece ori. încă un 
lucru care arăta că universul era de partea mea. După ce a intrat în 
cameră Jean-Baptiste, servitorul mi-a făcut cu ochiul şi a tras uşa 
după el. 

— Nu eşti La Belle, a zis Jean-Baptiste imediat, cu un zâmbet 
strâmb, deşi nu părea să-i displacă situaţia. 

— Aveţi dreptate în privinţa asta. Dar, din fericire pentru 
dumneavoastră, sunt mai bine. 

Am zis asta distrată, uitându-mă în jur, uimită de tapetul de 
damasc roz şi de suprafeţele aurite care ne înconjurau. Jeanne, 
femeia aia oribilă, avea gust. Era genul de apartament pe care ar 
trebui să-l am eu. Al meu, deşi e adorabil, pare cu totul lipsit de 
strălucire în comparaţie cu acesta. 

— Deci spune-mi, domnişoara Non La Belle, de ce eşti aici? 

— Soţia dumitale te înşală cu Giovanni Boldim, pictorul, i-am 
spus eu. 

— Eşti absolut sigură? 

— Da, foarte. 

— Hmmm. Avea aerul nedumerit, nu neapărat necăjit. E-adevărat 
că o pictează. Poate că ai confundat şedinţele de poză cu altceva mai 
scandalos. 

Am pălit din cauza surprizei. El o picta? Giovanni punea faţa aia 
pe o pânză? Era mai rău decât dacă s-ar fi culcat cu ea! Să-şi reverse 



atenţiile sexuale asupra ei mai înţelegeam, dar nu şi talentul! 

— Nu, am spus. Mi-am strâns pântecul cu mâinile, eram sigură că 
aveam să dau afară ce mâncasem la prânz. Nu se poate. 

— Ba da. Voia un tablou cu fiul ei. Spune-mi, Charles era cu ea 
când s-a întâmplat această aşa-zisă aventură? 

— Sigur că nu, am minţit eu. 

Boldini. Nu-mi venea să cred că mă trăda în felul ăsta. O picta pe 
Jeanne Hugo Daudet-Charcot şi oricum s-o mai numi mai târziu! 
Era mai groaznic decât dacă i-aş fi prins în flagrante delicto pe 
podeaua atelierului. Era mai groaznic decât dacă ar fi fost 
însărcinată cu o sută de copii de-ai lui! Chiar voia să mă facă să 
sufăr? în momentul acela, era unica explicaţie posibilă. 

— Cred că sunt foarte îndrăgostiţi, am adăugat eu, ca să spun 
ceva. 

Parcă îmi luase foc creierul. Cât sunt ele de minunate, măştile 
acestea de albit tenul nu-i permit feţei să asude sau să elibereze 
căldura, aşa încât ea se urcă mai mult sau mai puţin spre rădăcina 
părului. Câteodată mi-e teamă să nu mi se jupoaie complet faţa. Din 
păcate, pentru păstrarea frumuseţii nicio neplăcere nu e un preţ 
prea mare. 

— O aventură, repetă cuminte Jean-Baptiste. Spune-mi, te rog, 
Non La Belle... 

— Mă numesc Marthe. Marthe de Florian. 

Jean-Baptiste nici n-a clipit la auzul numelui. N-a dat niciun semn 
că l-ar cunoaşte. Eu am fost atât de tulburată, că am avut impresia 
că-mi crapă pe loc faţa. 

— Spune-mi, Marthe, îţi faci în mod normal o datorie din a 
povesti ce aventuri se petrec în societatea pariziană? 

— Nu, i-am răspuns eu cu buzele ţuguiate. Dar am considerat, 
pentru că sunteţi căsătoriţi de atât de puţină vreme şi pentru că 



soţia ta e una dintre frumuseţile Franţei - ah, câtă durere resimţeam 
scuipând vorbele alea am considerat că ţi-ar face plăcere să fii la 
curent! 

Tipul a râs ironic şi a făcut câţiva paşi spre mine. 

— Ei bine, a spus el şi m-a luat de-o mână. E ea destul de 
drăguţă, dar nu cred că frumuseţea ei poate să intre în competiţie cu 
a dumitale. 

M-a făcut praf cu asta! Intre umilinţa faptului că Boldini picta o 
altă femeie şi conştiinţa că numele meu nu însemna nimic pentru 
Jean-Baptiste, pentru Jeanne, pentru căminul lor, am acceptat fără 
nicio vorbă ceea ce dorea el să-mi ofere. Şi anume, floarea bărbăţiei 
lui! 

Am săvârşit fapta repede şi murdar, pe jos, în salon. Eu mi-am 
petrecut timpul mai degrabă uitându-mă la oglinzile de pe tavan 
decât la el. N-a fost o experienţă cu totul penibilă, ba chiar au fost 
cam nouăzeci de secunde de plăcere printre gemete. Asta este o 
răzbunare perfectă, m-am încurajat eu, împotriva lui Boldini, a lui 
Jeanne, a oricui era capabil să se îndoiască de talentul meu de a 
reuşi în viaţă. Eram acolo, în salonul femeii celei mai celebre din 
Franţa, culcându-mă cu soţul ei, nici mai mult, nici mai puţin! 

Răzbunare. Sunt aşa de mulţi care o caută. Sunt aşa de mulţi care 
o cer. Dar nimeni nu-ţi spune că e cumplit de deşartă. Tot timpul m- 
am gândit c-o să mă simt mai bine după ce-i făcusem asta lui 
Jeanne. E oare cu putinţă să mă simt de fapt mai rău? 


Capitolul LIX 

Paris, 7 mai 1898 


Lucrurile se pot povesti mai delicat sau mai puţin delicat. Cum 



acesta e jurnalul meu, prefer să nu fiu delicată. 

Sunt însărcinată. 

Doar scriind vorbele acestea, chiar dacă le-am scris de o sută de 
ori noaptea trecută ca să poată şi creierul meu să priceapă, tot mi se 
pare ceva străin de mine. Nicicând n-am dorit să se întâmple una ca 
asta. Nicicând nu mi-am dorit copii. De fapt, nicicând nu m-am 
gândit la aşa ceva nici măcar o secundă. 

Din păcate, asta e. De la cincisprezece ani, menstruaţia mea a fost 
mai regulată decât calendarul. Când m-am trezit într-o marţi 
dimineaţa şi mă aşteptam să vină, dar nu s-a întâmplat nimic, m-am 
gândit că poate am încurcat eu zilele. Când nu mi-a venit nici a 
doua zi şi nici a treia, mi-am dat seama că ceva nu-i în regulă. M-am 
dus la doctor. Poziţia cervixului şi situaţia uterului mi-au confirmat 
temerile. Voi avea un copil. 

Desigur că m-am apucat imediat să fac tot felul de emmenagogues 
pentru a provoca ciclul întârziat. Fetele de la Folies au un milion de 
sugestii când vine vorba de ciclul neregulat, dar al meu s-a hotărât 
să nu mai vină. M-am dus până şi la un aşa-zis doctor din 
Montmartre care are o prăvălie cu poţiuni de tot felul. El mi-a 
explicat procedura necesară pentru a provoca fluxul menstrual, apoi 
mi-a arătat instrumentele. 

— Aveţi de gând să-mi faceţi o clismă? am ţipat eu. Pentru că 
astea aşa arată. 

— Se folosesc aceleaşi instrumente, a zis el. Apoi, observând 
expresia mea înfricoşată m-a întrebat: Ţi-e rău? 

— Nu ştiu, i-am răspuns eu. 

— Atunci ce-ai de gând? 

— Cred c-o să fac copilul ăsta. 

Asta a fost. Soarta mi-e pecetluită. 

Doamne sfinte, o să trăiască cu mine o mică fiinţă! O fiinţă 



neajutorată care va avea nevoie de atenţia mea tot timpul! Să trăieşti 
sub acelaşi acoperiş cu un copil care urlă nu poate să fie prea diferit 
de-a locui cu Marguerite, dar în niciun caz fiinţa asta mititică nu va 
deveni o contorsionistă care să se mute apoi în apartamentul ei! 

Marguerite a fost atât de încântată de veste, că mi-a promis că mă 
va ajuta la orice. Sincer, eu cred că vrea doar să aibă cu cine să se 
joace. După părerea ei am putea să aranjăm în aşa fel lucrurile la 
slujbă, încât una din noi să fie întotdeauna disponibilă pentru a se 
ocupa de copil. în plus, mai e şi tatăl. Bărbaţii nu sunt buni de nimic 
cu un copil, dar Boldini ar putea să se ocupe de el dacă suntem la 
ananghie, cel puţin aşa crede Marguerite. 

Ce nu ştie Marguerite e că nu m-am mai culcat cu Boldini de 
când am descoperit că o picta pe Jeanne, iar el nici nu mi-a spus 
nimic despre asta! A fost o perioadă de pauză sexuală, un duel. Mai 
bine n-aş fi făcut aşa ceva. Mai bine n-ar fi fost absent atâta timp 
înainte, dus la Monte Carlo! Astă-seară trebuie să pun lucrurile la 
punct. Trebuie să-l atrag pe Boldini în patul meu. Chiar dacă nu e 
tatăl copilului. Ce n-aş da să fie! 

Asta-i norocul meu, ce să fac? în toţi anii aceştia am avut atâta 
grijă să folosesc redingotes anglaises, aşa-zisele pelerine englezeşti de 
călărie, am insistat chiar şi când partenerul refuza. Şi uite ce-am 
păţit acum. O singură dată nu m-am ferit şi sunt însărcinată! 

N-are niciun rost să-mi doresc să fi fost atentă, când numai la 
precauţie nu m-am gândit eu. S-a terminat! Asta-i! S-a întâmplat şi 
acum mi se rotunjeşte pântecul (şi sânii) şi o să se vadă. Acum e 
momentul să fiu practică, ceea ce înseamnă mai întâi să-l atrag pe 
Boldini în patul meu. O să văd eu ce-o să-i spun până la urmă 
despre copil. Poate îi spun adevărul, îi explic ce şi cum. Ştie cum o 
dispreţuiesc eu pe Jeanne. Ştie că mi-a ascuns măcar un lucru în 
privinţa asta! în plus, a fost plecat atât de mult timp. în tot acel timp 



nu m-am culcat decât cu un bărbat, şi cu acela doar o dată! în 
realitate a fost aproape un act eroic din partea mea. 

Dar, în acelaşi timp, n-aş vrea ca Boldini să refuze să mă mai 
vadă. Oricât de furios a fost cu privire la Comte, ar fi de două ori mai 
mult acum, că-i vorba şi de un copil. Trebuie să mă culc cu el astă- 
seară. Poate îi spun adevărul. Poate nu. Am doar nevoie de ocazia 
de a spune ori una, ori alta. Pe de o parte, lucrul cel mai important 
pentru o femeie e să aibă bani, pe de alta, cel mai important este să 
aibă mai multe posibilităţi între care să aleagă. O doamnă trebuie să 
poată alege. 


Capitolul LX 

April n-a dormit în timpul nici unuia dintre zboruri, în ciuda 
faptului că Troy insistase să-şi ia bilet la clasa întâi şi că astfel 
traversase Atlanticul într-un avion cu scaune care se întindeau, 
formând un pat ca un cocon de linişte, paturi în care toţi dormeau, 
cu excepţia lui April. 

Ea a rămas în capul oaselor şi a băut vin, a citit din jurnalul lui 
Marthe şi s-a uitat pe fereastră la golul din jur. Când a păşit afară 
din ultimul avion la San Diego, un steward a atins-o pe mână şi i-a 
spus că totul va fi în regulă. 

April şi-a târât picioarele pe lungul culoar până la ieşire, printre 
controlori, întrebându-se cine avea s-o aştepte. N-avea cum să fie 
Troy. „O să încerc să vin la înmormântare, dar am o afacere de 
încheiat." Nu putea fi nici taică-su. „Ştii că am oroare să conduc, 
fetiţo." April se gândea la toate dările când se întorsese de la şcoală, 
când venise de la Paris sau de la New York şi trebuise să se strecoare 
spre staţia de taxi prin mulţimea de călători care-şi îmbrăţişau 



rudele şi să rămână la coadă, ca orice turist sau om de afaceri, nu ca 
cineva care se întoarce acasă. 

Aproape de scările rulante, călătorii făceau şi mai multă gălăgie. 
April se opri şi se uită în jos, peste balustradă, la panoul de 
semnalizare pe care scria „Transport urban". Oamenii se înghesuiau 
lângă benzile rulante în aşteptarea valizelor. Se sărutau şi râdeau, 
câţiva plângeau, fericiţi că erau la sol şi că îi întâmpinau cei pe care-i 
iubeau. 

Cu un oftat. April păşi pe scara rulantă. Apoi se uită peste 
balustradă şi văzu în capăt o persoană care aştepta. Bărbatul purta 
un tricou, un şort voluminos şi zâmbetul cel mai natural din lume. 

— Brian! strigă ea. 

El o salută. April simţi cum i se umplu ochii de lacrimi, apoi 
coborî de pe scară, împingând la o parte cel puţin vreo doi copii, o 
mamă şi un tub de oxigen care îi stăteau în cale. (Unde era bastonul 
lui Montesquiou?) Ajunsă la capăt, se aruncă în braţele fratelui ei. 
Nu era înalt, dar îl simţea pe Brian puternic, mai solid decât îşi 
amintea ea. Şi mirosea a ocean. 

— Fantastică îmbrăţişare! spuse el strângând-o tare la piept. 
Acesta era fratele ei cel mic. Ori ai făcut o cădere nervoasă când m-ai 
văzut, ori eşti într-o situaţie de rahat. 

April se trase înapoi cu un mic zâmbet. 

— De rahat? Da, da, aşa era. îi arătă petele de rimei pe care i le 
lăsase pe tricoul alb. 

— Eşti un om marcat, spuse ea. îmi pare rău pentru tricoul tău. 

— Nu-i nimic, zise el dând din umeri. Lacrimi de la April Potter. 
Nu credeam că eşti în stare. 

— Ha, ha. Uite-le, ce vrei. Au fost posibile întotdeauna. 

Se frecă la nas cu un colţ al şalului de caşmir în care era 
înfăşurată. Stând în faţa fratelui ei care purta un şort uzat, şlapi şi 



ochelari de soare. April se simţi brusc ridicol de elegantă. Aici 
oamenii purtau costume de baie şi cămăşi pentru surf, iar ea ateriza 
în cizme cu toc şi cu toate accesoriile pe care făcuse efortul să le 
asorteze. 

— Ce bine arăţi! îi spuse ea. Tres californian. 

Intr-adevăr, Brian arăta bine, tocmai pentru că era întotdeauna 
acelaşi: bronzat, în formă, cu sare din ocean pe la tâmple. 

— Mersi, surioară, zise el. Iar tu arăţi cam slăbuţă. 

— Mersi. 

— Nu era un compliment. 

— Aha. Oricum, mersi. Nicio grijă. Am mâncat în neştire. Mai 
mult decât era necesar. 

April se gândi o clipă la tot ce mâncase la cazarmă. Şi la ce 
mâncase cu o seară înainte. Mai mult decât era necesar, într-adevăr. 

— Eşti realmente prea slabă, spuse Brian. Emaciată. Nu numai că 
ai o faţă colţuroasă, dar acum pari şi mai înaltă, şi mai ascuţită, şi 
mai severă. 

— Severă. Mersi. Ce talent ai să mă faci să mă simt ca o babă! Şi-o 
închipui pe Delphine Vidai, o persoană care făcea onoare noţiunii 
de slabă. Ştii, printre parizience sunt considerată o rotunjoară. 

— Bine că n-am fost niciodată la Paris. N-ar şti cum să numească 
corpul ăsta pătrăţos al meu, spuse el şi îşi încordă o pulpă. 

— Ţi-ar plăcea foarte mult, spuse April. Deşi n-ai cum să faci 
surf. Mergem? 

— N-ai bagaje? zise Brian şi arătă spre banda rulantă de alături, 
unde un paznic se chinuia să-l tragă de pe ea pe un puşti cu o faţă ca 
de meduză, ca să nu fie izbit de valizele negre cu rotiţe. 

— Bagaje? Doar ce vezi. Dădu o palmă sacului Louis Vuitton, ca 
de marinar, care-i atârna pe umăr. Doar ăsta şi geanta. Asta-i tot. 
Am învăţat să călătoresc cu puţine lucruri. 



El ridică dintr-o sprânceană. 

— Să înţeleg că n-ai de gând să stai mult? 

— Nu pot. Trebuie să-mi termin treaba la Paris. Dar mă întorc. 
Promit. 

— Cum crezi. April. Brian se întinse şi-i luă sacul de pe umăr. 
Hai, Louis Vuitton. E vremea să mergem acasă. 


Capitolul LXI 

April ieşi după Brian prin uşile automate, afară, în soarele 
californian. Lumina îi izbi retina, îi arse ochii până în fundul 
creierului. Era altfel soarele aici, mai strălucitor, mai intens. 

— Isuse, murmură ea, băgând mâna în geantă ca să îşi caute 
ochelarii de soare. Soarele bate al naibii de tare aici! 

— Ar trebui să lucrezi la o agenţie turistică, zise Brian şi râse: 
„Veniţi la San Diego! Soarele bate al naibii de tare aici!" 

— Vorbesc serios. E ceva rău în asta, parcă-i un pact cu diavolul. 

— Uite ce zice doamna care tocmai a picat de la Paris! 

Paris. April se gândi instantaneu la Luc. Dar poate că se gândise 
la el doar pentru că tocmai treceau pe lângă un grup de fumători cu 
priviri vinovate, adunaţi în jurul unui coş de gunoi făcut din beton, 
în ciuda primejdiilor trâmbiţate de afişe cu privire la fumul inspirat 
de nefumători. April inhală. îi lipsea mirosul acela familiar. 

— Doamne sfinte, e groaznic de cald! zise April în vreme ce îşi 
continuau drumul printr-o parcare, cu soarele bătându-i în cap. Cât 
de departe ai parcat? 

— Nu prea departe. Mămăligă! 

— Ei, port cizme. Şi am o grămadă de păr, cu alte cuvinte o 
pătură maro, lungă şi grea, în cap. Mă prăjesc. Cât de „nu prea 



departe"? Nu văd nicăieri maşina lui Betty. Cu rugino-mobilul ei ai 
venit, non ? 

Dacă în ultimii douăzeci de ani îi mersese ceva bine tatălui ei, 
atunci fusese relaţia cu vecinii, li plăteau să le repare lucruri care 
probabil nici nu aveau nevoie să fie reparate. îi împrumutau maşina 
de tuns iarba sau foarfecile pentru tăiat gardul viu - poate, se temea 
April - chiar şi bani. In ziua când intrase în anul întâi de facultate. 
April găsise pe pat un sac cu haine din partea lui Betty Wedbush, 
cea mai generoasă dintre toţi donatorii. 

Doamna Wedbush (îi venea încă greu să-i spună Betty) locuia 
peste drum. în afară de grija pe care o avea ca April să păstreze un 
aspect vestimentar cât de cât atrăgător, era generoasă şi cu maşina ei 
vetustă, un Cadillac auriu ruginit, care altfel zăcea în curtea din faţa 
casei ei. Cu maşina asta îşi luase April permisul de conducere. 
Maşina asta o dusese la aeroport când plecase la facultate, când le 
spusese adio pentru aproape totdeauna. April fusese ferm convinsă 
că Betty era gata să se ofere drept înlocuitoare a mamei ei. îi părea 
rău că doamna Wedbush n-avusese nicicând această şansă. 

— Non ? zise Brian şi-i aruncă un zâmbet peste umăr. Ei bine, non 
îngrijorare, prinţeso. N-o să fii expusă Betty-mobilului pe care-1 
conduceam noi. Sper că maşina mea Subaru este un mijloc de 
transport acceptabil. 

April ar fi trebuit să ştie c-o să vină cu maşina lui. Drumul din 
nordul Californiei până aici era lung, dar presărat cu multe locuri în 
care se făcea surfing de cea mai bună calitate. April zâmbi când 
observă că maşina lui era singura din parcare care avea o placă de 
surfing bine legată deasupra. 

— Şi Allie ce face? întrebă Alice urcând în maşină. Se arse la o 
mână atingând bancheta îmbrăcată în vinilin negru. Brian aruncă 
sacul ei peste un echipament de scufundări. April spera că nu e ud. 



— E-acasă, cu tata. 

— El n-a vrut să vină cu tine? 

Brian a întors maşina. 

— Aeroporturile, spuse el şi schimbă viteza, nu-s stilul lui tata. 

Au ieşit rapid din parcare şi au luat-o spre port. Apa sclipea în 

soare. April văzu la distanţă un vas de croazieră, un portavion şi 
câteva vase mai mici de pescuit. Crescută la doi paşi de ocean, era 
greu de crezut că de luni de zile nu se mai apropiase de mare. Brian 
n-ar fi fost în stare să trăiască în acest fel. 

Când traversau podul spre Coronado, April se uită în jos, la 
bărcile de sub ei, apoi la mal şi la micile străzi înghesuite pe insulă, 
la căsuţele îngrămădite una peste alta. Casa copilăriei ei trebuia să 
fie tot pe-acolo, la fel cum fusese dintotdeauna: roz, pătrată, cu o 
fâşie de peluză gălbuie. Semăna cu o capsulă în care era închis un 
anume timp, mai cu seamă în comparaţie cu enormele clădiri 
răsărite de jur-împrejur, în valoare de mai multe milioane de dolari, 
care ocupau multe dintre terenuri. Casa Potter rămăsese 
neschimbată de treizeci de ani. Nu avea nici măcar lungimea 
apartamentului lui Marthe, dar îi făcea concurenţă. 

Maşina o luă în jos pe pod şi intră în Coronado. Cartierul arăta la 
fel de utopic ca întotdeauna. Căsuţe drăguţe, străzi tipic americane, 
departe de monştrii de oţel din centru care se hlizeau la ele de 
dincolo de golf. 

— Şi cum îi merge lui Allie? întrebă April când se opriră mai 
mult la un semafor pe Orange Avenue. 

— Bine, foarte bine. E muncă multă, dar îi place. îi place grozav. 

— Mă tot întrebam... Nu ţi se pare ironic? întrebă April. Că, după 
ce s-a întâmplat cu mama, tu te-ai căsătorit cu o infirmieră? 

— Nu, o repezi el. De ce? Ţie ţi se pare ironic că te-ai căsătorit cu 
cineva care e putred de bogat? 



— Ce are asta a face? 

— Tu te-ai căsătorit cu cineva care poate să-ţi poarte de grijă. Care 
are atâtea, că nu se poate să mai pierzi totul. Din nou. 

April pufni. 

— Nu confunda banii cu grija. 

— Tot un drac, din punctul meu de vedere. Asta-i. Ar trebui 
poate să-ţi spun, zise Brian şi se întoarse spre ea. Că tot vorbim de 
grijă şi de Allie, e în luna a patra. 

— Zău? April se lumină la faţă. O clipă uită de griji. în fine, o 
veste bună! Frăţiorul meu cel mic o să fie tată! 

Se aplecă spre el să-l ia în braţe şi schimbătorul de viteze o 
împunse în coaste. 

— Da, e al naibii de palpitant, spuse Brian cu gura până la urechi. 

— Nemaipomenit de palpitant. April se îndepărtă şi îşi privi 
fratele mai mic. Uite un tată. El avea să fie tată. Doar că un tată 
perfect. O să fii un tată fantastic. Iar Allie o să fie uimitoare, ca de 
obicei. Ce noroc are! Ce noroc şi pe tine! Şi pe copil! Sunt extrem de 
fericită pentru voi! 

— Ihâm, ne-am asigurat viitorul, spuse el şi coti pe J Avenue, 
strada copilăriei lor. 

April îşi ţinu respiraţia. De fiecare dată când venise aici, cartierul 
se mai schimbase câte un pic. Fusese dărâmată o casă. Se ridicase 
una nouă. Dar de jur-împrejur erau aceiaşi vechi palmieri şi 
magnolii, care le rezistaseră chiar şi celor mai înfocaţi constructori şi 
care îi aminteau mereu lui April cum arătaseră dintotdeauna 
locurile. 

— Ştii că ai noroc! îi zise ea cu o voce uşor tremurândă. Ai 
aterizat pe partea cea bună a statisticilor acelea speciale! 

— April... 

— Nu, serios, tu erai persoana cea mai indicată să fii scutit de 



greutatea asta. Jumătate-jumătate, nu-i aşa? Ei bine, tu eşti la zero. 
N-o să zaci douăzeci de ani într-un pat fără să ştii numele lucrurilor 
sau ale oamenilor din jur. N-ai cum să transmiţi asta copiilor tăi. 

Mama lor avusese Alzheimer, dar Brian n-o să aibă. Din fericire, 
nu Brian, nu cel menit să fie tată, bunic. Şi din cauza asta, nici copiii 
lui, nepoţii şi/sau nepoatele lui April n-aveau să sufere de boala 
asta. Poate că universul ştia ce făcea, la urma urmelor. 

— Ştiu că ai făcut testul acum o mie de ani, continuă April. Dar 
de fiecare dată când mă gândesc la asta, sunt uşurată. Ca şi cum aş 
primi din nou vestea cea bună. Eşti în mod oficial scutit. 

Maşina se opri. Ajunseseră acasă. 

— Gândeşte-te atunci ce uşurată ai fi, zise Brian, dacă persoana 
scutită ai fi tu. 

O privi cu luare-aminte. Şi casa se uita la ea cu luare-aminte. 

— Aha, aşa-i, bombăni April, încercând să nu privească nicăieri 
decât în jos. Dar s-ar putea şi invers. S-ar putea să nu fiu deloc 
scutită. 

— Trebuie să-ţi aduni curajul şi să faci naibii testul ăla. Altfel, stai 
cu sabia deasupra capului. 

— Cu sabia deasupra capului? April îi susţinu privirea. Casa 
stătea în spatele ei, observând-o, privind-o fix, dominând-o. Era o 
chestie de şanse legale, Brian, să avem gena asta nenorocită. Cum tu 
eşti la zero, probabil că eu am toată suta. 

— Ştiu că n-ai stat niciodată bine cu cifrele, dar se poate să arunci 
în aer o monedă şi să cadă pe partea cu cap de două ori la rând. 

— De ce să risc? zise ea. N-am vrut niciodată copii, aşa că de ce să 
fac testul? Doar ca să ştiu dacă o să am o boală oribilă pentru care 
nu există niciun remediu? 

— Poate te răzgândeşti, spuse el. Cu privire la copii. Eşti încă 
tânără. într-un fel. 



— Ce caraghios. Şi n-o să am niciun copil. Chiar dacă ea încerca 
să-şi asume riscul, cine avea să fie celălalt în tranzacţia asta? Nu 
Troy. De asemenea putea fi sigură că nici alte persoane cu accent 
franţuzesc, dar nu putea fi chiar atât de ridicolă, încât să creadă că 
acea posibilitate ar exista. Nu e nicio şansă. 

— Stai aşa, copilul meu o să aibă nevoie de un văr. Eu credeam că 
între voi doi subiectul era deschis! 

— Posibilităţile au dispărut acum. Nici măcar n-am nevoie de un 
diagnostic medical pentru asta. 

— April, spuse Brian. Ce se întâmplă cu Troy şi cu tine? Iartă-mă 
că mă bag, dar ţineam să te întreb. Ce s-a întâmplat? 

— Ce întrebare ciudată! 

Nu-i spusese nimic fratelui sau tatălui ei. Nici cel mai mărunt 
lucru. De ce s-ar fi întâmplat ceva cu Troy? 

— Pentru că ne-a tot sunat, pe de o parte. întrebând dacă ştim 
ceva de tine. E ciudat. Foarte neobişnuit pentru Troy. 

April nu zise nimic, se juca trăgând de fermoarul de la geantă. 
Brian se mişcă pe scaun. Se auzi clinchetul cheilor pe care le avea în 
buzunar. 

— M-a înşelat, spuse April după o pauză. Apoi continuă: Nu-mi 
vine să cred că ţi-am spus asta. 

— La naiba! Vorbeşti serios? 

— Da. Cât de caraghioasă ar fi gluma, este de fapt adevărul. 

— La naiba, repetă el. Eşti sigură? 

— Ah, da. Nu am ghicit. Troy mi-a povestit. O noapte doar, n-o să 
se mai întâmple niciodată, et cetera. 

— Fir-ar să fie. Ce rău îmi pare. April. E oribil. 

— Chiar aşa. Dar deşi are păreri de rău, eu una aş fi dorit să nu¬ 
mi fi povestit nimic. Asta a schimbat totul între noi. Dacă tot nu avea 
să se mai întâmple, de ce să-mi mărturisească? într-un fel, doar pe el 



l-a ajutat. Acum eu sunt paranoică, aştept tot timpul veşti şi mai 
proaste. Am senzaţia că parcă toată viaţa mea de adult n-am făcut 
altceva decât să aştept veşti proaste. 

— Ca povestea cu mama. Ca o boală genetică incurabilă. 

— Exact. încă un rahat de pus la grămadă. 

— îmi pare rău, spuse Brian. E teribil ce-mi spui. Vrei să-l bat? 

— Nostim. Şi tare simpatic. Dar nu. E-n regulă. Mersi, totuşi. 
Intenţia contează. 

— Bine, dar să-mi spui dacă te răzgândeşti. îşi răsucea poala 
şortului uzat. Dă-mi voie să te întreb ceva. Chiar e adevărat că nu ţi- 
ai dorit niciodată copii? Sau ţi-a fost frică să îi doreşti? 

April dădu din umeri. 

— Ce importanţă are? Mai bine să nu vreau copii decât să fac un 
test care să îmi arate că nu pot să-i am, sau că n-ar trebui să-i am, ca 
să nu le transmit vreo genă defectă. Şi chiar fără factorul copii, n-aş 
putea trăi ştiind că o să ajung să nu mai înţeleg nimic şi c-o să fiu 
ţintuită într-un pat. 

— Dar... 

— înţeleg. Şi tu erai în aceeaşi situaţie. Dar tu faci surf şi eşti 
genul zen, „nimic nu-i rău pe lume". Tu faci numai bine în jurul tău, 
iar eu categoric n-am nevoie de niciun test ca să ştiu că gena asta 
anume mie îmi lipseşte cu desăvârşire. April oftă. Pur şi simplu nu 
pot să-l fac. Nu pot trăi cu frica în sân, aşteptând să mi se întâmple 
ce-i mai rău. 

Brian îşi drese glasul şi scutură din cap. 

— Vrei să-ţi spun ceva, deşi nu-mi face nicio plăcere? spuse el 
împingând portiera cu piciorul. Tu aşa trăieşti şi acum! 

Brian îi luă bagajul şi porni spre casă. April rămase pe loc, 
privind nisipul încrustat pe schimbătorul de viteze şi întrebându-se 
dacă avea puterea să intre. 



în cele din urmă, se întoarse spre casa de culoare roz care acum 
devenise mai degrabă de culoarea somonului, de la soare şi sare. O 
ajunseră din urmă douăzeci de ani de emoţii nelămurite. Se întrebă 
o clipă dacă nu cumva murea, deoarece în acea clipă îi defila toată 
viaţa prin faţa ochilor. 

Maică-sa, care se ocupa de cameliile (acum dispărute) din 
grădină. 

Fratele mai mic, care de-abia se înălţase să meargă, umbla prin 
curte (acum doar pământ sterp), numai cu un scutec pe el şi ars de 
soare. 

Tatăl intra pe poartă (acum făcută din zale), cu o pipă în gură şi 
cu ziarul San Diego Tribune sub braţ. 

Ea însăşi, care îşi alinia omuleţii pe poteca (acum crăpată) de la 
intrare, şi îi dirija să cânte iar în întregime Febra de sâmbătă seara: 
spectacol muzical. 

Totul era încă acolo, nu numai casa, ci toată viaţa ei. N-avea poate 
mobilele şi celelalte lucruri din casă, dar avea amintirile, jurnalul 
scris în minte, pe care îl putea citi oricând. Cu siguranţă nu apăreau 
în el nici petomanes de profesie, nici candelabre garnisite cu ţâţele 
fetelor, dar asta nu îl făcea mai puţin special, în plus, de ce oare nu 1- 
ar pune şi pe hârtie? 

Zâmbind vag. April deschise uşa şi intră. 


Capitolul LXII 

în dimineaţa următoare. April l-a găsit pe tatăl ei în bucătărie, 
răsfoind un ziar. Dintotdeauna se scula devreme, atunci era probabil 
în picioare de trei ore, poate chiar de patru. Cu siguranţă memorase 
tot ziarul de la cap la coadă în aşteptarea ei, toate detaliile meciului 



de baseball jucat de Padres îi erau întipărite în creier şi gata să fie 
comunicate mai târziu sub formă de conversaţie. Ce trist! Acum, că 
maică-sa nu mai era, el nu mai avea nimic de făcut. 

— Bună, tată, spuse April şi-l sărută pe creştetul mai mult chel şi 
plin de pistrui. Cum le-a mers băieţilor din Padres ieri seară? 

— Pauză pentru toate echipele din AII Star, bombăni el. Ceea ce 
înseamnă că n-au jucat. Adică o zi bună pentru susţinătorii echipei. 

April făcu un efort ca să zâmbească. O şocase să-l vadă atât de 
slab de cum intrase pe uşă. Nu mai era tânăr şi tocmai îşi pierduse 
soţia, dar April nu se aşteptase să-l vadă atât de uscat, de gheboşat 
şi mohorât. în mintea ei, era tot ofiţerul naval zdravăn, bine făcut, 
din copilăria ei. Acum, în toate privinţele, Richard Potter era un om 
bătrân, cum sunt cei pentru care te îngrijorezi că au de urcat o 
jumătate de etaj. N-avea decât şaizeci şi trei de ani, dar arăta de 
aproape nouăzeci. 

— Deci, draga mea, zise el şi dădu să se ridice. Pot să-ţi fac o 
cafea? 

Cu toate că avea mare nevoie de aşa ceva, cafeaua în casa aia 
însemna Sanka decofeinizată, plus un înlocuitor de lapte sub formă 
de pudră, puse de Betty Wedbush în dulapul lor din urmă cu cel 
puţin zece ani. O degradare bruscă după Paris, şi oricum, nici 
înainte de a fi fost la Paris April nu putuse să bea aşa ceva. 

— Nu, mulţumesc, răspunse April. N-am nevoie de nimic. Şi te 
rog, tată, stai jos, mă descurc singură cu tot ce am nevoie. 

— Bine. 

încruntându-se, se reaşeză pe scaun, o structură de metal de prin 
1978 cu şezutul din fâşii de plastic, provenind probabil de prin 
curtea vreunui vecin. 

— Unde-i Brian? întrebă April, şi se retrase spre dulapul cu 
plăcuţe portocalii de ceramică. Să ghicesc? Face surf. 



— Sigur. Unde altundeva? 

— Şi Allie? 

— S-a dus să-l privească. 

April chicoti. încerca să se imagineze pe ea privindu-1 din proprie 
iniţiativă pe Troy la golf sau la racquetball. Nu-i trecuse niciodată 
prin cap aşa ceva, nici măcar când el plătise o mie de dolari ca să 
joace o rundă cu Tiger Woods în nu ştiu ce turneu organizat în 
scopuri caritabile. 

— Scumpa de Allie, zise April şi clătină din cap. Ce bine le stă 
împreună! 

Se întoarse şi căută în dulap o ceaşcă, dar nu găsi decât un pahar 
comemorativ cu inscripţia Dairy Queen, de prin 1980 sau aşa ceva. 
îşi amintea cum băuse din el cantităţi enorme de lapte amestecat cu 
sirop Hershey când era mică. Avuseseră mai multe pahare de acest 
fel, cel puţin vreo şase, dar numai acela supravieţuise. 

— Se poate bea apa de la robinet? întrebă ea. 

— Da, de ce nu s-ar putea? Scuză-mă, n-avem apă îmbuteliată în 
casa asta. 

— Voiam doar să ştiu... April deschise robinetul, aproape 
aşteptându-se să vadă curgând apă ruginită. 

— Cât rămâi? o întrebă tatăl ei. 

— O, ah! April luă trei guri mari de apă. Avea un gust de aramă, 
dar îi era gura atât de uscată şi de arsă, că mai bău vreo trei guri. 
Până după serviciul funerar, cred. 

Taică-său nu zise nimic. Doar se încruntă. Sau poate aşa arăta el 
mereu. April nu-şi mai amintea. 

— O să vin din nou mai târziu, adăugă ea iute. Imediat ce termin 
treaba la Paris şi mă întorc în State. 

— Când crezi tu că e mai bine, spuse tatăl ei. Nu trebuie să te 
simţi obligată să revii. 



April încuviinţă din cap, nesigură ce răspuns să-i dea, cum se 
întâmpla de obicei când era vorba de Richard Potter. Era greu să te 
dumireşti ce era mai penibil: pauzele sau conversaţia în care ar fi 
intrat. Vorbeau adesea, dar nu se cunoşteau deloc. 

— Aşa deci, zise ea. E greu. 

Unul din talentele deosebite ale lui April era să menţioneze ce era 
evident. 

— Eu am iubit-o pe maică-ta foarte mult, îi spuse taică-su, cu 
nişte ochi albaştri înlăcrimaţi. Sper că înţelegi asta. 

— Doamne, tată! Da. Sigur că înţeleg. Toată lumea care te 
cunoaşte ştie asta. Ai iubit-o mai mult decât orice altceva. 

— Da, am iubit-o. Pe ea şi pe copiii mei. 

April se abţinu să nu pufnească în râs. 

— Mama a avut noroc cu tine, spuse ea în loc de asta. Poate că n-a 
stiut-o, dar a simtit-o. N-am nicio îndoială. A simtit-o. 

— Ţi-am povestit că uneori mă recunoştea totuşi? 

April clipi. Făcuse ea asta? Mai poseda nişte facultăţi cognitive 
spre sfârşit? April nu ştiuse că Sandy Potter cea adevărată putuse să 
mai apară la suprafaţă în acei douăzeci de ani. Dacă ar fi ştiut, ar fi 
tratat-o oare altfel? Ar fi vorbit cu ea altfel? 

— Adevărat? spuse ea. Habar n-aveam. 

— Da. Din când în când, la mari distanţe în timp, ce-i drept. Dar 
s-a întâmplat. Intram în cameră şi ea îmi zicea pe nume cu zâmbetul 
ăla larg al ei, cu gropiţe în obraji. Iar eu speram că o să se întâmple 
asta de fiecare dată. 

— Trebuie că a fost foarte greu, zise April şi se aşeză în faţa lui. îi 
acoperi mâinile cu ale ei. El avea degetele reci, cu pielea iritată şi 
uscată. 

— Nu aşa trebuiau să se petreacă lucrurile, adăugă el, cu lacrimi 
în ochi. Eu am crezut că-i o chestie temporară. Vreau să zic, starea 



maică-tii. Până în ultima clipă. Şi-acum mă gândesc, stai aşa, cum să 
fie moartă? Ar fi trebuit s-o repuneţi pe picioare! 

— Dar, tată... Era aproape hilar. Auzi! S-o repună pe picioare! Să 
repari ce-a stricat Alzheimerul? April îşi muşcă obrazul pe 
dinăuntru, în vreme ce pe lângă gardul lor trecea un grup de puşti 
cu plăci de surf pe umeri. Doar ştiai că nu se poate repara nimic, că 
nu există remediu. 

— Da, ştiam, din punct de vedere ştiinţific, spuse el. Ştiu că dau 
impresia că sunt nebun. Dar până la sfârşit eu am fost convins că se 
va face bine. Că se poate face ceva. Ei, doctorii. Ştiinţa. Cineva. Când 
a intrat în spital maică-ta, SIDA echivala cu o condamnare la moarte, 
iar acum nu mai e aşa. 

— Sigur, dar ea nu avea SIDA. Din nefericire? Nu sună bine. Era 
vorba de creier, tată... 

— înţeleg, se răsti el şi se trase înapoi. Dădu să-i mângâie mâinile, 
dar nu o atinse. Am înţeles, clar? în ultima clipă şi mult prea târziu 
ca să mai servească cuiva la ceva. Dar înţeleg. Refuzam să văd atât 
de multe lucruri. Acum, că s-a dus, că ai plecat şi tu, ca şi Brian, dar 
poate el ceva mai puţin, îmi dau seama că toţi anii ăia mi s-au 
strecurat printre degete extrem de rapid, ca nisipul. Mereu am 
crezut că a doua zi va fi totul în regulă. Dar timpul nu se opreşte. Iar 
zilei de mâine nu-i păsa de mine. 

— Ihâm, asta-i teribil cu timpul. April îşi plimba un deget pe 
marginea paharului. Zboară. 

— Regret, April. Regret că n-am fost prezent pentru tine. E 
uimitor cine aţi devenit, amândoi, aproape singuri. 

— Eu n-am fost de una singură. Şi nu te scuza. Ce-ai făcut pentru 
mama a fost nemaipomenit. Cei mai mulţi oameni n-ar putea, n-ar 
vrea să facă acelaşi lucru. A fost o adevărată poveste de dragoste, 
spuse April cu gândul la cuvintele lui Luc. Ar fi bine să aibă toată 



lumea norocul ăsta. 

— Ce-am făcut eu pentru mama voastră? spuse taică-su, 
încreţindu-şi nasul. Nu, April. Aici tu greşeşti. Tot ce-am făcut a fost 
pentru tine. Şi pentru fratele tău. Am făcut-o pentru voi doi. 

April n-a ştiut cum să reacţioneze. Putea să-i explice că să-ţi 
neglijezi copiii nu e tocmai cel mai altruist gest părintesc. Ar fi putut 
să-i spună că, din momentul în care maică-sa fusese dusă la spital, 
ea nu mai avusese parte de nicio secundă în care să se simtă dorită 
sau iubită sau având vreo importanţă. Dar nu a zis nimic din toate 
acestea, pentru că bărbatul acesta era încă, şi avea să fie, pentru 
totdeauna, tatăl ei. 

— Mulţumesc, tată, reuşi să îngaime April. Ştiu că purtai în inimă 
tot ce era mai bine pentru noi. 

— Nu, ştiu eu că nu gândeşti aşa. Clătină din cap. Te rog să nu 
mă minţi. Nu crezi asta şi înţeleg de ce-ai pus atâta distantă între 
noi. 

— N-am făcut asta. Am încercat să vin înapoi ori de câte ori am 
putut. Te-am sunat de nu ştiu câte ori pe săptămână! Am vorbit 
chiar şi cu mama la telefon, pentru mine ăsta a fost lucrul cel mai 
teribil... 

— April! 

— .. .cu putinţă pe lumea asta! 

— E-adevărat c-ai făcut toate astea, răspunse el şi ridică dintr-o 
sprânceană. Dar ce-au astea de-a face cu distanţa? Ce te face pe tine 
fericită. April? Ce te întristează? Astea sunt întrebările care nu mă 
lasă să dorm noaptea. 

— Vai, tată, de ce îţi faci griji pentru mine acum? O duc perfect. 

— Perfect. Desigur. Te-ai instalat într-o coajă de fericire, 
strălucitoare, unde totul e perfect. Tu pui o mie de întrebări, dar nu 
răspunzi la niciuna. Asta-i ce faci şi la slujbă, aşa-i? Pui întrebări. 



Dar nu dai nicio explicaţie despre providenţa ta. 

— Provenienţa, spuse ea. îmi pare rău, tată. Zău. Nu voiam să-ţi 
dau impresia că... 

— Nu te scuza. Eu mă scuz. înţeleg de ce-ai făcut-o. A fost 
greşeala mea. Când mă uit în urmă, văd că multe lucruri nu le-am 
făcut cum trebuia. 

— Nimeni nu le face pe toate cum trebuie. Nici tu, nici Brian şi, 
cu siguranţă, nici eu. Suntem oameni. Greşim. Asta-i ceea ce facem. 

— Eu am crezut că fac ce e mai bine, spuse el. începuse să-i curgă 
nasul, i se adunau lacrimi pe buza de sus. 

— Vai, Doamne, tată, te rog, nu plânge. Nu suport. 

— Cel mai rău lucru pentru nişte copii este să-şi piardă mama, 
nu-i aşa? Ea era cu voi acasă zi de zi. Amândoi o adoraţi. Eu am 
crezut că, dacă o iubesc suficient şi dacă aştept, o să revină acasă. 
Când ea era la spital, s-a reuşit donarea unei oi, fir-ar să fie! Scutură 
din cap. Dar pentru Alzheimer n-au găsit remediu. 

— Ehei, tehnologia şi progresul sunt uluitoare. Gândeşte-te ce 
performante şi ce mititele sunt acum telefoanele! 

Taică-său zâmbi. O raritate. Cu siguranţă primul zâmbet de când 
intrase April pe uşa aia de aluminiu care făcea atâta zgomot. 

— Am zis să aştept, spuse el din nou. în plus, voiam să înţelegeţi 
amândoi că o să fim din nou toţi patru împreună, orice s-ar 
întâmpla. Era soţia mea, voi eraţi familia mea. Asta era mesajul pe 
care încercam să-l transmit în vreme ce aşteptam ca doctorii să facă 
minuni. 

April încercă să nu râdă ironic. Auzi, să aştepte ca doctorii să facă 
minuni! Asta era tot planul lui Richard Potter! Părea naiv pentru un 
creier din secolul XXI, dar tatăl ei ţinea încă de generaţia care credea 
că doctorii sunt infailibili. Nu se purta ca cei de vârsta lui April, ca 
toate mămicile acelea care evitau să îşi vaccineze copiii, sau femeile 



cu cancer la s în care preferau să facă tratamente holiste în Mexic în 
loc de radiaţii la clinica Mayo. 

— Vai, tată, spuse April şi oftă, greutatea pe care o simţise timp 
de nouăsprezece ani începea să i se ducă de pe umeri. Tot timpul 
ăsta m-am simţit... 

Se opri. Tot timpul ăsta se simţise... cum? Abandonată. Da, 
abandonată şi singură. Dar nu mai conta în niciun fel. 

— Cum te-ai simţit. April? 

— Am simţit că încercai să faci tot ce puteai. Până în ultima clipă 
nu crezuse c-o să spună aşa ceva, era un progres. Niciodată nu-şi 
imaginase asta. Că făceai ce credeai că-i mai bine pentru familia ta. 

A spus asta a doua oară, mai mult pentru ea decât pentru taică- 
său. Adu-ţi aminte. April. Adu-ţi aminte de sentimentul ăsta. Nu era 
sigură că dăduse complet la o parte resentimentele adunate de 
atâţia ani, dar pentru prima oară vedea că se poate, înţelegea de ce 
taică-său se purtase aşa. Ar fi vrut doar să fi ajuns la concluzia asta 
mai demult. 

— înţeleg, tată, spuse April. îi luă din nou mâinile într-ale ei. Sută 
la sută. Erai lângă mama, ceea ce însemna că erai acolo pentru noi. 
Ai continuat s-o iubeşti cum n-ar fi putut nimeni s-o facă. Mă bucur 
că a fost căsătorită cu tine. 

Tatăl ei zâmbi din nou. Raportat la scara lui de zâmbete, era 
aproape echivalentul hohotului de râs. April de-abia aştepta să-i 
povestească lui Brian. Şi o mică părticică din ea de-abia aştepta să-i 
povestească lui Troy. Ce mirat ar fi... de conversaţie, de zâmbetele 
tatălui ei, de toate. 

April îşi apropie şi mai mult scaunul de al lui şi îi cuprinse 
umerii cu braţele. îi simţea oasele prin piele, fragile sub mâinile ei. 
îşi păstrase mirosul lui obişnuit. într-o clipă i se îngrămădiră în cap 
o mie de amintiri, unele fericite, altele triste, dar toate îi spuneau că 



era acasă. Putea să plece la New York sau la Paris, tot de-aici se va 
trage întotdeauna. 

— Te iubesc, spuse April când simţi că are forţa de a se desprinde 
de el. Şi îţi mulţumesc. Pentru asta. Arătă în jur bucătăria, deşi nu la 
casă se referea. Pentru tot. 

— Da. Bine. Richard roşise, ajunsese la nivelul lui cel mai înalt de 
exprimare a unei emoţii. Trase din buzunarul de la piept o batistă 
veche, îngălbenită, şi i-o întinse lui April. Acum c-am ajuns să 
discutăm deschis, direct, poate ai putea să îmi răspunzi la o 
întrebare. Scumpo, de ce nu-ţi place cafeaua aleasă de mine? 

— Ce? spuse April şi se puse pe râs. Nu, e-n regulă, doar că... 

— April! 

— Bine, de-acord. Ştii ce? Cum să-mi placă ce-ai ales când nici 
măcar nu ai ales? Serios, tată, Sanka? Până şi la aeroport pot să capăt 
o cafea mai bună. 

— Vai de noi, ia te uite ce snoabă e fii-mea! îi făcu cu ochiul. 
Avem un Starbucks la câţiva paşi. Mergem? O să fie destul de bine 
pentru parizianca mea elegantă? 

— Vai, vai, spuse ea şi se ridică. Parc-ai fi Brian. 

— Copil cu norod Haide. Arătă cu capul spre uşă. 

— Stai să-mi iau nişte bani. 

April se duse să îşi ia geanta, pusă pe un ochi de aragaz care nu 
mai funcţionase de douăzeci de ani. împinse mai la fund un dosar 
cu notiţe despre Marthe ca să-şi găsească portofelul. 

Apoi se opri. 

— De fapt, tată... în locul portofelului scoase nişte caiete din 
geantă. înainte de a pleca, aş vrea să-ţi arăt la ce lucrez. Asta doar 
dacă te interesează. 

— Sigur că mă interesează! Foarte rar zici ceva despre ce faci tu, 
chiar dacă e slujba cea mai fascinantă! Sunt aşa de mândru de tine. 



April! Extrem de mândru. 

— Mersi. Nu-i decât o slujbă ca oricare alta, de cele mai multe ori. 
Dar proiectul ăsta parizian e diferit. Toată povestea asta m-a vrăjit. 
April alese primul jurnal. Femeia asta cam seamănă cu mama, de 
fapt. Te avertizez însă, din când în când e cam vulgară, dar... zâmbi 
ea cu gura până la urechi, de fapt parcă zâmbea cu tot corpul... sunt 
convinsă că şi ţie o să îţi placă. 


Capitolul LXIII 

Paris, 31 decembrie 1898 

Se încheie un an în care multe lucruri au mers prost, şi cu toate 
acestea, totul s-a terminat cu bine. 

Când l-am informat pe Boldini că avea să fie tată, s-a dezlănţuit. 
A aruncat lucruri, a înjurat. A zis că l-am păcălit ca să fie tată. Eu nu 
m-am mişcat din loc, am zâmbit supusă, am încercat să nu plâng, în 
vreme ce el ameninţa să distrugă portretul meu, pe care tocmai îl 
terminase. Desigur însă, când i-am spus că aprob întru totul 
distrugerea lui (Rochia aia! Rochia aia îngrozitoare!), a început 
imediat să facă planuri unde să-l expună. 

Din păcate, n-am putut să-i permit să mă împroaşte cu toate 
vorbele alea incendiatoare fără să-i adresez şi eu câteva. Aşa că l-am 
provocat să-mi răspundă ce fusese cu Jeanne. I-am spus că ştiam că 
m-a trădat pictând-o pe unica mea duşmancă adevărată. Că nu mi-a 
cerut niciodată voie. Că nu mi-a spus niciodată adevărul. 

Nu exagerez, Boldini n-a fost deloc mişcat de ţipetele mele. In loc 
să vină lângă mine şi să-mi ceară iertare, a pufnit, şi-a trecut o mână 
prin părul lui sârmos, tuns asimetric, şi mi-a pus o întrebare: 

— Pe cine am pictat ieri? 



— De unde dracu' să ştiu eu? i-am răspuns ţinându-mă de 
pântec, pretinzând că nu mă simt bine, ca să obţin un efect cât mai 
teatral. 

— Dar azi pe cine am pictat? Şi pe cine o să pictez mâine? 

— Doar nu îţi ţin eu carnetul de întâlniri! Zău, Bol dini, ar fi ceva 
dacă te-ai organiza mai bine. Ai putea găsi viaţa mai uşoară... 

— Te informez eu asupra tuturor comenzilor pe care le primesc? 
Ştii tu oare cine din oraşul ăsta, sau din Londra, mi-a plătit factura? 

— Nuuu... 

— Atunci de ce-ar fi trebuit să fii la curent că am pictat-o pe 
Jeanne Hugo? E doar o altă comandă. Nici mai mult, nici mai puţin. 

— Nu despre asta vorbesc! am ţipat eu. Nu e deloc vorba de asta! 
Jeanne Hugo Daudet-Charcot nu e doar o altă comandă, şi tu o ştii. 
E cu totul altă poveste. 

— Marthe, ai în cap atâtea alte poveşti, că nici tu nu le mai ştii pe 
toate. 

S-a dus înapoi la şevalet. 

Fără să mă gândesc, am apucat un creion şi i l-am aruncat în cap. 

— Te rog să pleci, a zis el fără să se întoarcă. Trebuie să mă 
gândesc la multe lucruri după vestea asta. Trebuie să fiu singur. 

Umilită şi gata să izbucnesc în lacrimi, am luat-o spre uşă. Ar 
trebui să-i spun de Jean-Baptiste, m-am gândit. Era imposibil să aibă 
o reacţie mai proastă de atât. Am rămas lângă uşă o secundă, am 
deschis chiar gura, gata să retrag tot ce-i spusesem. 

— Boldini, am zis, aveam limba şi gâtul uscate. Cu privire la 
copil... 

— Pleacă, te rog, a zis el. Nu vreau să mai aud niciun cuvânt de la 


tine. 



Aşa c-am plecat. Până la urmă a fost bine c-am plecat. I-am intrat 
iar în graţii (pentru moment; veşnic e doar pentru moment!). Ce-i 
mai important e că are intenţia să fie un tată respectabil pentru 
copiliţa mea, dulcea noastră Beatrice! 

Ah, Bea mea... cu ce să încep? Aducerea ei pe lume a fost 
traumatizantă. Credeam că n-o să pot scrie despre asta vreodată, că 
n-am să discut despre asta sub nicio formă. Dar uite, stau aici şi 
aştern vorbe pe hârtie. Asta doar pentru că fetiţa e un adevărat 
deliciu. E atât de dulce şi de perfectă, că face să se şteargă toate 
minciunile mele din momentul în care a venit pe lume. 

S-a născut acum o săptămână, în ajunul Crăciunului. Bea n-a 
păşit în viaţă după toate regulile. E un adevărat miracol că e printre 
noi. După toate încercările mele de a-mi provoca totuşi menstruaţia, 
când mi-au spus c-aş putea s-o pierd la naştere am crezut că mor. 

Cu două zile înainte de Crăciun au început contracţiile. Dacă 
urmau să dureze mult, dacă se presupunea că încep unele slabe, 
care apoi urcă până la agonie, cu mine nu s-a întâmplat aşa. Agonia 
a început imediat. Contracţiile au apărut cu violenţa unui tren, îmi 
străpungeau pântecul şi coloana vertebrală, la fiecare dintre ele 
simţeam un fulger de durere cumplită. 

Marguerite a zis că sunt o plângăcioasă. Ea asistase la multe 
naşteri şi în ultimii ani se transformase într-un soi de moaşă de facto 
la Folies. După ea, nu se mai auziseră asemenea ţipete şi astfel de 
înjurături din gura unei doamne. Acum, că totul s-a terminat, eu 
cred că n-a mai auzit asemenea ţipete pentru că n-a fost niciodată 
lângă o femeie care să sufere în halul ăla. 

Două zile au durat chinurile naşterii la atelierul lui Boldini, cu el 
agitându-se de colo-colo în jurul meu. In scurt timp, totul a devenit 
insuportabil. Marguerite l-a exilat în altă cameră. 

La un moment dat, a doua zi, a sosit dr. Pozzi. Ajunsesem într-o 



asemenea stare, că pentru mine timpul nu mai conta. Când a 
constatat care era poziţia copilului, s-a întunecat la faţă. Era vorba 
de o dublă întoarcere a picioarelor, ne-a spus el. De-asta erau 
contracţiile atât de teribile şi copilul nu putea să iasă. 

Durerile au devenit şi mai mari. Mi-au dat morfină ca să mă 
calmeze. Marguerite a zis că efectul era imediat, dar eu n-am simţit 
nicio schimbare. Contracţiile erau la fel de groaznice. Nici lui Pozzi 
nu i-a fost uşor să extragă copilul. 

Când a venit momentul, nu mai aveam nicio forţă să împing. 
Chiar cu Marguerite şi Boldini care mă ţineau de umeri şi mă 
îndemnau, mi-am pierdut puterile şi simţul realităţii. Dr. Pozzi m-a 
pus să împing. Am încercat, dar muşchii mei erau ca morţi. Nu mai 
simţeam nimic. 

— O să fiu nevoit să trag copilul ăsta afară cu mâinile mele, i-a 
anunţat dr. Pozzi. Mama e epuizată. Şi a pierdut prea mult sânge. 

— Faceţi ce trebuie, i-a spus Boldini. 

Eu am promis să încerc iar. Marguerite mi-a dat din nou morfină. 
Durerea m-a mai lăsat. Nu mai simţeam decât presiunea, împinsul 
şi trasul, dar ce-aveam în vintre parcă nu mişca deloc. Eram atât de 
ameţită, c-aveam impresia c-o să-mi cadă capul de pe gât. La un 
moment dat, Marguerite a ieşit din cameră cu un braţ de cearşafuri 
murdare. M-a surprins faptul că erau ude fleaşcă de sânge. 

Prin toată ceaţa, a ajuns la mine glasul lui Pozzi. 

— E ori copilul, ori mama, a zis el. Numai unul poate fi salvat. 

— Mama! a strigat Boldini. 

— Da, a zis şi Marguerite. Sigur că mama trebuie întotdeauna 
salvată! Ce-i cu dumneata? Orice doctor ştie asta. Copii poate să mai 
aibă! 

Aici am urlat eu: 

— Salvează copilul! Salvează doar copilul! 



Pozzi mi-a pus pe faţă o cârpă înmuiată în eter, în vreme ce eu mă 
agitam sub mâna lui. 

— Trebuie să o adormim, a zis el cuiva. Nu pot să-i permit să-mi 
distragă atenţia. 

Mi-am pierdut cunoştinţa, trezindu-mă doar în momentul în care 
Pozzi scotea fetiţa, moale ca o păpuşă. Am crezut că e moartă. Ştiam 
că e moartă. Am început să urlu de groază. 

— Nu! am ţipat eu. Nu, fata mea! Vă rog, nu fata mea! 

Atunci s-a produs prima mişcare. 

Fetiţa a mişcat un deget de la picior sau a îndoit un genunchi. A 
făcut ceva indicând că nu era complet pierdută. Imediat a izbucnit 
gălăgia. Pozzi, Boldini şi Marguerite vorbeau unii peste alţii. Ţipau, 
apoi s-a auzit un sunet de piele pe piele. Cineva mi-a pus copilul pe 
piept. Un copil viu. Care m-a privit. Care a clipit. 

Vai, şi acum îmi vine să plâng când mă gândesc la asta! 

Era Beatrice a mea, supravieţuise, deşi o crezusem moartă. Era o 
minune a lui Dumnezeu, deşi rolul jucat de bunul doctor nu era de 
neglijat. Dacă Pozzi nu ar fi lovit-o uşor cu palma ca să o trezească la 
viaţă. Bea n-ar fi aici. îi sunt extrem de recunoscătoare că a salvat şi 
copilul, şi pe mama care să se bucure de el. 

Ne-au trebuit câteva zile ca să ne venim în fire, până şi lui 
Boldini! A petrecut lungi ore la morgă, inspectând cadavre, 
încercând să-şi recapete buna dispoziţie. Mă tot întreb ce s-ar fi 
întâmplat dacă Bea nu ar fi supravieţuit. Oare Boldini ar mai fi 
suportat în continuare felul ăsta de a-şi petrece timpul? Mi-ar plăcea 
să cred că nu. 

Bea e un copil absolut delicios. Copilul perfect, ce mai! Aproape 
că nu plânge, şi n-are un apetit atât de mare încât să îmi rănească 
sfârcurile. Fetiţa mă recunoaşte. Ştie că eu sunt maman, şi-i face 
plăcere să se uite la mine, are o privire intensă în ochii ei căprui 



închis. Ce caraghios! Se zice că toţi copiii se nasc cu ochii albaştri. 
Nu şi fetiţa mea, nu Bea mea. 

Nu-mi vine să cred că mi-era atât de frică să devin mamă, să fac 
saltul acesta către o altă viaţă. Acum, că ea e aici, totul s-a schimbat. 
O iubesc, Boldini o iubeşte, şi ne adorăm unul pe altul. Ce începuse 
ca un fiasco incredibil s-a transformat în ceva minunat. Privind spre 
anul care începe, sunt optimistă pentru prima oară de multă, multă 
vreme. Am multe de învăţat despre copii. Nu-i nevoie să spun că e 
la fel şi pentru Boldini! Of, Doamne, sper că o să ne înţelegem cu 
toţii foarte bine. 


Capitolul LXIV 

Paris, 1 iulie 1900 

Se-aude că Jean-Baptiste Charcot şi-a petrecut tot anul trecut 
navigând prin Oceanul Indian, dar că e aşteptat acasă zilele acestea. 
Dacă-i adevărat, cred că nici n-o să recunoască oraşul. Parisul a fost 
luat pe sus de Expoziţia Universală. Eu una aproape nici pe mine nu 
mă mai recunosc! 

De bună seamă, parizieni grijulii cum suntem, am încercat să-i 
întrecem pe cei care au organizat târgul internaţional precedent, cel 
din 1889, care ne-a oferit dubiosul Turn Eiffel, conglomeratul ăla 
hidos de fierărie. Suntem în 1900, începem un nou secol! Unde oare 
să expui toate lucrurile moderne cunoscute omului, dacă nu la 
expoziţie? Insist, toate. Dacă vrei să vezi cu ochii tăi ceva progrese 
sau experimente, le găseşti pe toate la târg! Sunt acolo maşini cu 
raze X şi telegraful fără fir, chiar şi filme sonore (nu bombe 
incendiare cu eter, de data aceasta), plus o grămadă de automobile. 

De bună seamă, pentru fiecare exponat inteligent, important. 



făcut să schimbe faţa lumii, există cinci complet idioate. Dintr-o sută 
de mii de experimente demonstrate, cel puţin jumătate ar fi trebuit 
să rămână în capul celor care le demonstrează! E limpede că nu era 
nicio nevoie de „expoziţia de negri americani". Dar caraghioasele 
„maşini de zburat"? Zău aşa! 

Parisul nici nu mai arată a Paris, parcă e o bătrână doamnă cu 
prea multe farduri. Cei la putere n-au putut lăsa în pace frumoasele 
noastre clădiri. Vai de bietul Haussmann! Tot geniul lui arhitectural, 
doar ca opera lui să fie acoperită de tot felul de pancarte! Totul arată 
ca o Veneţie grasă, prea fardată şi mult mai mare! Le Comte m-a dus 
de două ori la Veneţia, dar mie nu mi s-a părut nimic spectaculos. 

Comitetul a petrecut ani întregi ca să hotărască ce avea să fie le 
clou la expoziţie, clădirea care să-i fie semnătura şi care să concureze 
cu Turnul Eiffel. Unii voiau să transforme chiar turnul. Unul dintre 
grupuri sugera să-l transforme într-o femeie de 325 de metri 
înălţime, cu proiectoare luminoase drept ochi. în timpul târgului, 
din creştetul ei aveau să fie proiectate raze care să măture mulţimea. 
Până la urmă, comitetului i-a venit mintea la cap, i-a aplicat doar un 
strat nou de vopsea aurie şi şi-a văzut de lucru cu crearea de noi 
clădiri, poduri şi palate. 

Astăzi, Bea şi cu mine am fost la festivităţi cu dragul meu prieten 
Leon Blum. Boldini a refuzat să vină. Pe el nu-1 interesează decât 
Jocurile Olimpice. Presupun că-i mai bine decât să se uite la 
cadavre, deşi nu cu mult. El zice că anul acesta vor fi în competiţie şi 
femei. Cine-a mai auzit de aşa ceva? Se presupune că-i vorba de 
întreceri atletice! Sportul favorit al lui Boldini la femei e lupta cu 
odgonul. La bărbaţi preferă tenisul. 

Ştiind că Boldini se opunea cu încăpăţânare vizitei la expoziţie, 
Leon Blum s-a oferit să ne ducă el pe Bea şi pe mine. Deşi am fost 
încântată să fiu însoţită de un om atât de învăţat, un literat, dacă te 



duci undeva cu monsieur Blum e ca şi cum ai face o declaraţie 
publică. Este evreu şi socialist, şi face parte dintre dreyfusişti. Nu-i 
vorba c-aş fi cu totul împotriva lor. Am fost chiar foarte mişcată de 
scrisoarea lui Zola către preşedinte. Bietul monsieur Dreyfus! Băgat 
pe nedrept la închisoare, doar pentru că e evreu! Se ştie că sunt cam 
mincinoşi, dar, în cazul lui, reputaţia omului nu se potrivea cu aşa 
ceva. 

Nu-mi pasă dacă sunt luată drept unul de-ai lor. Dar pur şi 
simplu nu-mi face plăcere să fiu luată drept una sau alta! Cu 
ocupaţia mea, trebuie să am grijă când e vorba de poziţii politice. 
Nu pot să-mi îndepărtez protectorii. Lăsând toate acestea deoparte. 
Blum a fost simpatic şi s-a oferit să mă ducă unde Boldini n-avea 
chef, iar asta e ce apreciez eu cu adevărat la un alt bărbat. 

Deşi Bea are acum optsprezece luni, tot n-a învăţat să meargă. 
Asta reflectă exact felul ei de a fi copilul cel mai dulce! E mulţumită 
să stea locului şi să se uite la oamenii din jur. Iar eu mă mulţumesc 
să o privesc la rândul meu! E atât de frumoasă! Atât de calmă! 
Suntem binecuvântaţi cu un copil care nu plânge niciodată. Boldini 
se frământă că nu vorbeşte încă. Eu îi răspund: Uită-te la taică-su! 
Pot trece şi două săptămâni fără ca el să ne adreseze vreun cuvânt. 
Uneori chiar uit că nu-i tatăl ei natural, atât de tare seamănă. 

Aşa că azi, la braţ cu Blum, şi cu mademoiselle Bea în căruţ, am 
trecut prin turnichete şi am intrat pe terenul principal ca să vedem 
ce expune Parisul. Ziarele nu au exagerat cu nimic în privinţa 
mulţimii, a haosului, a demonstraţiilor. O parte din oraş a fost 
rezervată, de pildă, doar pentru pusul în scenă al romanelor lui 
Victor Hugo. 

Cei mai mulţi se înghesuiau la „grădina zoologică umană". Nu 
înţeleg de ce era nevoie să fie expuşi negri. Pe Leon spectacolul l-a 
tulburat imediat, de bună seamă. E un om bun şi a făcut o adevărată 



scenă strigând că sunt trataţi drept animale. Eu mă uitam timid în 
jur, nefiind sigură dacă vreau să rămân bine înfiptă lângă el sau să o 
iau în altă direcţie. 

Chiar atunci m-am uitat pe partea cealaltă şi-am văzut-o pe 
Jeanne Elugo Daudet-Charcot. Ultimul ei nume îmi dădea fiori. Am 
privit-o pe Bea, apoi din nou pe Jeanne. 

— Mă întorc imediat, i-am spus lui Leon, care oricum nu mă 
asculta. Am plecat cu căruţul spre Jeanne. 

— Ah, madame Charcot! am zis eu, trecându-i ca din întâmplare 
cu o roată pe pantof. Credeam c-o să fii la expoziţia Victor Elugo! 

— Am trăit lângă Victor Elugo, mi-a răspuns ea, privind drept 
înainte, refuzând un contact vizual cu mine. Am citit tot ce-a scris 
de o sută de ori. 

— Ce situaţie specială! Bănuiesc că a fost minunat să rămâi orfană 
şi să te crească un bunic atât de nemaipomenit. 

— Da, a fost special. Foarte special. 

Vorbele acestea m-au făcut să simt cum un curent electric mi se 
descarcă prin vene, ca niciodată. în mod normal, Jeanne nici nu se 
uită la mine sau pretinde că nu mă recunoaşte. Acum mă întărâta. 
Femeia asta mă întărâta! 

— Şi cum îi mai merge bărbatului tău? am întrebat-o. Am auzit că 
n-a mai fost pe la Paris de vreo doi ani, ba chiar de mai mult! 

Am împins roata căruţului din nou peste pantoful ei, obligând-o 
să se uite în jos. 

— Sper că-i merge bine, am continuat eu. Ultima oară când l-am 
văzut eu... să mă gândesc... fiica mea s-a născut în decembrie. Deci, 
cam prin martie, acum doi ani... Când monsieur Bol dini îţi picta 
portretul. Nu prea stăteai pe-acasă atunci. Şi ce apartament minunat 
ai! Mai cu seamă salonul. Covoarele sunt extrem de moi! 

Jeanne s-a întors atunci spre mine, avea flăcări în ochi, îi 



tremurau nările. 

— Asta e copilul tău? a întrebat. 

— Da, al meu, i-am răspuns cu inima plină de mândrie. 

în clipa aceea nu mai era nevoie să discutăm în ce fel eram legate 
una de alta, de tentaculele pe care le înfipsesem în viaţa şi în casa lui 
Jeanne. Bea e un copil frumos, grozav, nu un pion. Paternitatea ei nu 
mă interesează câtuşi de puţin. Aşa că nu eram prea sigură că 
făcusem bine să traversez. Marguerite zice că-n ultima vreme am 
fost neglijentă, uitucă, că n-am reflectat. I-am zis să-şi vadă de treaba 
ei, ca de obicei, dar acum mă întrebam şi eu dacă aveam dreptate. 

— Ar fi trebuit să ghicesc, a spus Jeanne. Ăsta da, copil special, 
sans doute. 

— Corect. Este un copil special. Cel mai frumos din tot Parisul. 

— Te-am văzut cu Leon Blum. Pe faţa ei explodă un zâmbet 
răutăcios. Ce păcat că a moştenit trăsăturile lui. Ochii ăştia negri, 
nasul, urâţenia generală care trădează originea evreiască. 

Mi-a căzut faţa. Nici nu ştiam care dintre insulte mă răneşte mai 
mult. 

— Copilul ăsta e superb, am spus eu din nou. Şi nu-i copilul lui 
Blum. Deşi e sigur că o femeie ar putea nimeri şi mai rău! 

— Desigur că e al lui Blum. Doar uită-te la ea! E scris „evreică" pe 
mutra ei. îţi dai seama fără greş cine e evreu după chip! 

N-am mai ezitat. Nu am stat pe gânduri. Am întins o mână şi am 
împins-o pe Jeanne Elugo Daudet-Charcot în groapa 
Madagascarului, un soi de mlaştină noroioasă fabricată de 
expozanţi, unde erau negri în pielea goală, înlănţuiţi de copaci, 
ronţăind câte ceva. 

A izbucnit un adevărat balamuc. Jeanne a scos un urlet şi a strigat 
după poliţie. Vreo zece oameni s-au aruncat în groapă, încercând s-o 
scoată de acolo. Eu am fugit în direcţia opusă. 



După ce l-am luat de mână pe Leon, i-am grăbit pe el şi pe copila 
mea să ieşim din expoziţie, în timp ce Blum a continuat să peroreze 
despre lipsa de umanitate. Doar când eram dincolo de porţi, şi-a dat 
seama că nu era nimeni în jur să-l asculte. 

Când mi-am recăpătat suflarea. Bea se uita chiorâş la mine şi 
zâmbea amuzată de goana noastră. Şi Leon se uita chiorâş, dar el era 
doar nedumerit. 

— Madame de Florian, mi-a zis. De ce graba asta? De ce-am plecat 
în goană de acolo? 

— Am împins-o pe Jeanne Hugo în „Grădina zoologică umană". 

Leon s-a pus pe râs. 

— Ei bine, a zis el. Pare un loc foarte bun pentru ea. Dar pot să 
întreb de ce? 

— O urăsc pe femeia asta. Cu adevărat. Mi-a distrus viaţa chiar 
înainte s-o încep. 

Am făcut o pauză, l-am măsurat cu privirea. Dacă era cineva pe 
lume care să îmi înţeleagă tristul destin, acela era Leon Blum. 
Boldini auzise povestea. Nu m-a crezut. L-am pus de asemenea la 
curent pe comte, dar el a crezut că glumesc. Marguerite ştia, dar n-a 
exprimat nicio opinie vreodată, nici pro, nici contra. Şi maicile ştiau. 
Sigur că ele ştiau. Doar ele fuseseră cele care îmi povestiseră totul 
mai întâi şi mai întâi. 

— Victor Hugo a fost tatăl meu, i-am spus. 

El a chicotit. Din toate reacţiile posibile, Leon a chicotit. 

— Găsiţi că-i amuzant? l-am întrebat şi i-am atins un picior cu 
umbrela. Pentru că-i adevărat! 

— Iertare, madame de Florian, dar credeam că aţi fost o orfană 
crescută la mănăstire. 

— Da, orfană, ca şi Jeanne Hugo. Singura diferenţă e că Victor 
Hugo nu ne putea adopta pe amândouă. Şi a ales-o pe ea. 



I-am povestit totul. I-am povestit de mama, servitoarea care 
muncea pe moşia lui Hugo la Guernsey. Era frumoasă, cu păr negru 
bogat şi cu ochi şi mai negri. Când Victor Hugo a văzut-o în lumina 
soarelui, s-a îndrăgostit imediat de ea. I-a trebuit aproape un an ca 
să îşi facă curaj să intre în vorbă cu ea. Era foarte priceput la vorbe 
înşirate pe hârtie, dar cele care trebuiau spuse faţă în faţă erau cu 
totul altă poveste. 

îndrăgostit la culme. Victor a reuşit în cele din urmă să îşi facă 
curaj şi să îi vorbească. I-a spus ceva banal, despre cum e vremea 
sau cât costă untul. Mamei i s-a părut înduioşător şi-uite aşa s-a 
creat o relaţie între ei. Deşi se zvonise că avea de multă vreme o 
metresă, adevărul e că Hugo nici măcar nu mai zâmbise de când îi 
murise soţia. Adele, iar acum zâmbea doar pentru mama. Au fost 
prieteni multă, multă vreme, de fapt câţiva ani buni, înainte de a 
consuma legătura lor aşa cum face toată lumea. A fost un moment 
atât de covârşitor pentru ea, că mama a ştiut imediat c-o să aibă un 
copil. 

în ciuda relaţiei neoficializate, au fost amândoi fericiţi când s-a 
adeverit că aşa era. Au făcut planul de a se căsători imediat ce se 
lămureau lucrurile cu Victor. El era într-o poziţie cam nefericită 
după moartea prematură a soţiei. Iar fiica lui iubită, tot o Adele, 
fusese dusă la azilul de nebuni. Amândoi băieţii îi muriseră de 
curând, drept care nepoţii trăiau acum cu el. Cu atâtea probleme pe 
cap, nu dădea bine ca fiul favorit al Franţei să celebreze o căsătorie. 
Plus că mai era şi chestiunea nepoţilor. Era nevoie de timp pentru ca 
întreaga situaţie să se aranjeze. 

în vreme ce Victor a plecat la Paris ca să se ocupe de dificultăţile 
lui familiale, mama mea şi copilul au rămas în urmă. Din nefericire, 
cu cât stătea mai mult la Paris, cu atât situaţia lui Victor devenea 
mai complexă şi întârzierea întoarcerii pe insula unde se exilase 



cândva mai mare. Subiectul celor mai multe dificultăţi nu era altul 
decât Jeanne, nepoata lui, copilul cel mai dificil şi mai capricios din 
lume. 

între timp, mama, iubirea lui Victor, s-a îmbolnăvit de 
tuberculoză. La cererea lui Hugo, s-au ocupat de ea toţi doctorii 
disponibili pe insulă. Din păcate, nu era Parisul, iar comunitatea 
medicală nu era la fel de pricepută. Mama a murit şi m-a lăsat 
singură printre servitori. 

Hugo plănuise să mă ia din Guernsey şi să mă crească drept 
copilul lui. Dar veşnic îi bara drumul Jeanne, nepoata de care era 
nevoit acum să se ocupe cu ambele mâini, ba chiar şi mai mult. Nu 
mult după asta, Hugo a făcut o congestie cerebrală. Distrus de 
destin, o greutate în plus conta, aşa că fiind un copil nelegitim, cel 
mai simplu a fost să renunţe la mine. Ca să nu mai vorbim de faptul 
că îi aminteam veşnic de mama, a cărei lipsă o resimţea dureros. 

Am ajuns până la urmă şi la Paris. Dar în loc să mă ducă la el 
acasă. Victor m-a instalat la mănăstirea la care mama lui căutase 
cândva alinare. A făcut asta deşi în public se ridicase împotriva 
Bisericii Catolice. Presupun că la disperare te întorci la ce te-a 
învăţat mai întâi mama. Aş vrea să-mi pot oferi şi eu luxul ăsta. 

Victor Hugo m-a lăsat la maici, iar maicilor le-a lăsat suficienţi 
bani ca să se ocupe de mine. A promis că se întoarce după mine 
când voi fi mai mare, când situaţia lui cu nepoata s-ar ameliora. 
Jeanne era un suflet mârşav, o răsfăţată, care, când i s-a povestit de 
existenţa mea, a fugit de acasă şi a refuzat să se întoarcă dacă nu-i 
promitea că n-o să fie niciodată obligată să dea cu ochii de mine. 
Victor a promis, dar credea că n-o să fie decât o chestiune 
temporară. Că avea s-o convingă cândva să se răzgândească. 

Din nefericire, n-a mai avut niciodată ocazia. Hugo a murit doar 
câţiva ani mai târziu. 



— Şi asta, i-am spus, cu obrajii în flăcări, cu vocea stinsă, asta-i 
povestea originii mele. 

— Da, e o poveste uluitoare. Blum a scos din buzunar o batistă de 
mătase şi s-a şters pe frunte. Dintotdeauna am crezut că aveţi ceva 
special, Marthe, acum ştiu de ce. 

— Ah, Leon, am exclamat eu, cum nu se poate mai fericită că 
exista cineva care nu-mi râdea în nas. îţi mulţumesc pentru aceste 
cuvinte! 

M-am apropiat şi m-am aruncat în braţele lui. El m-a mângâiat şi 
m-a sărutat pe păr. 

— Lasă, lasă, nu înceta să spună. Lasă, lasă! 

Când în fine am ridicat ochii, Leon mi-a luat mâna şi şi-a apropiat 
blând buzele de falangele mele. 

— Hugo ar fi foarte mândru de dumneata, a zis el. Ai străbătut 
un drum lung. Eşti o persoană frumoasă, atât pe dinafară, cât şi pe 
dinăuntru. 

— Ah, Leon, mulţumesc! Ce spuneţi contează foarte mult pentru 
mine. 

Brusc, am simţit că mă fixa ceva de pe partea cealaltă a străzii, am 
simţit că mă înţepa privirea cuiva. Am ridicat ochii şi am văzut-o pe 
Jeanne, plină de noroi, dar tot zeflemitoare, la câţiva metri în spatele 
lui Leon. Asistase la întreaga scenă. Dacă auzise sau nu ce 
spusesem, nu eram sigură. Tot ce ştiam e că se uita la noi cu un 
zâmbet viclean, cu colţurile gurii ridicate într-un zâmbet diabolic. 


Capitolul LXV 


înmormântarea Sandrei Potter a fost minunată, dar doar în 
măsura în care aşa se presupunea să fie. Lrumos, calm, fără să iasă 



cumva din comun. Nu a lipsit nimic din tot ce trebuie la o 
înmormântare: flori, plânsete şi multe vorbe despre Isus care-şi 
cheamă turma la el. 

Afară ploua mărunt. Se aşternuse un fel de ceaţă peste oraşul al 
naibii de însorit de obicei. Fără tragere de inimă. April a respectat 
ceremonia şi a îndeplinit, cam de mântuială, tot ce-i revenea de făcut 
sau de spus. La un moment dat, a rostit chiar un mic discurs fără să 
scoată nicio clipă nasul din notiţe. 

La sfârşit. April a rămas afară cu tatăl şi cu fratele ei, să salute 
infirmierele şi doctorii care fuseseră prezenţi. Rostea ca un robot 
platitudinile obişnuite pentru oamenii care se aşezau la rând ca să 
ajungă la ei. Zâmbea cu gura strânsă şi îmbrăţişa necunoscuţi sau 
persoane pe care le văzuse doar o dată în viaţă. Dar se gândea la 
Marthe. Ea măcar îşi cunoscuse mama. îşi cunoscuse tatăl. Stătuse 
cu ei mii de minute, minute de care avea să-şi amintească multă 
vreme după dispariţia amândurora. 

Jeanne Hugo. Ce scârbă! 

April se simţea un pic vinovată. Dintre toate femeile decedate la 
care s-ar fi putut gândi în ziua aceea, nu era deloc firesc să se 
gândească la Marthe şi la Jeanne. Dar, cu gândul la Expoziţia 
Universală, April evita să se gândească la altceva. Şi anume la 
coşciugul alb-argintiu din biserică şi la ce conţinea el. Cu „grădina 
zoologică umană" în minte nu era obligată să se gândească la 
mame. Nu era obligată să se gândească la fiice. Nu era obligată să se 
gândească de ce, citind despre naşterea lui Bea, se simţise atinsă 
adânc în suflet, parcă îi fusese scoasă la suprafaţă o nouă suferinţă 
adâncă. 

Dar, şi mai important. April nu era obligată să se gândească de ce 
soţul ei era unica persoană apropiată care nu e prezentă. Se părea că 
într-adevăr se terminase între ei, „dacă" şi „parcă" nu mai aveau 



niciun rost. April fusese furioasă atât de mult timp, încât nu se 
aştepta s-o mai doară atâta. 

Şirul de persoane parcă nu se mai termina, apăreau mereu 
oameni care-i urau să-i fie bine oferindu-i cele mai simple 
condoleanţe. April era din ce în ce mai enervată să audă de la fiecare 
ce pacientă exemplară fusese maică-sa, drăguţă şi docilă. Sigur că 
fusese docilă! Boala transformase mintea lui Sandy Potter într-una 
de copil mic. îşi petrecuse ultimele zile în pat, hrănită de altcineva, 
fără să creeze vreo problemă, o fiinţă întru totul simpatică şi 
ascultătoare, nu prea diferită de Bea, fiica lui Marthe. 

în cele din urmă, toată lumea a plecat şi ceaţa s-a ridicat. 

Brian se uită la ceas. Până şi el era frânt. Nu trecuse mult timp, 
dar după-amiaza era lungă. Marea se agita pe măsură ce urca fluxul. 
N-avea să aibă prea mult timp să profite pe cât se putea de ziua 
aceea. 

— Acum ce urmează? întrebă April când rămăseseră în sfârşit 
singuri. Tata nu vrea să meargă la cimitir. Spune-mi ce trebuie să 
facem acum. 

— N-am nici cea mai mică idee, răspunse Brian. Cred că ne 
ducem să mâncăm. Avem cu toţii nevoie să băgăm ceva în gură. 

— Parcă nu-mi vine să cred c-o să-mi mai fie foame vreodată. 

April se înfăşură mai bine în jacheta ei, avea pielea de găină. 

Acum vedea dintr-o parte coşciugul mamei ei. Nişte bărbaţi 
costelivi, transpiraţi, îl încărcau într-un dric. 

— Ceremonia a fost frumoasă şi aşa mai departe, zise April. Dar 
parcă suna a gol, parcă n-avea niciun rost. înţelegi ce vreau să spun? 

— April... 

— Bine, poate ce spun e o cruzime. Probabil că mă simt eu golită 
şi fără rost. 

— Hei, April... 



— E ca şi cum... Ce se presupune că trebuie să facem acum? Nu 
la masă mă refer. Boala mamei a fost fundalul, zgomotul alb din 
viaţa noastră în ultimii douăzeci de ani. Ce facem de-acum încolo? 

Brian se încruntă şi-i puse o mână pe umăr. 

— Cred că n-am terminat încă aici, zise el şi îi arătă ceva în spate. 
Mai avem nişte oaspeţi. 

April se întoarse, cu zâmbetul trist pe buze. Da, bună ziua, 
domnule doctor, vă mulţumesc că v-aţi ocupat de mama în 
primăvara lui 2003. 

Dar în spatele ei April n-a văzut vreun alt membru al breslei 
medicilor, silit de patronul lui să fie prezent. L-a văzut pe Troy 
Edward Vogt III, în carne şi oase, însoţit de fetele lui. Aproape n-a 
crezut că-i el, aşa că s-a uitat la Brian pentru confirmare. Fratele ei a 
încuviinţat din cap, apoi a zâmbit într-un fel care zicea: „Eu am avut 
întotdeauna încredere în Troy". Aşa era Brian. Vedea întotdeauna 
numai părţile bune. 

Cu gura întredeschisă. April rămase încremenită pe loc. Brian o 
împinse de la spate. Ea făcu un pas nesigur înainte. El continuă să o 
împingă, până ce April se trezi lipită de pieptul lui Troy, cu faţa ei 
transpirată mânjind costumul de două mii de dolari. 

— Chloe şi Chelsea, îngăimă April şi se îndepărtă de el. Fetele. 
Cu ele o să înceapă. Era mai uşor decât să se adreseze tatălui lor. Vă 
mulţumesc foarte mult că aţi venit. Ştiu ce drum lung aţi avut de 
făcut ca să veniţi până aici. 

Troy îşi păstrase o mână pe jacheta ei, o ţinea de un colţ. 

— Nu se putea să lipsim, spuse Chelsea, vorbind, ca de obicei, 
pentru amândouă. Chloe era atentă doar pe jumătate, ocupată să se 
uite la Brian, ca toate adolescentele. Te iubim. April. 

Cum Chelsea o îmbrăţişa. April simţi că o atinge ceva pe un sold. 
Când îşi dădu seama ce era, zâmbi. 



— Recunosc geanta, zise ea. îţi vine foarte bine. 

— Toată lumea moare de invidie! Am purtat-o zi de zi de când a 
sosit! Chelsea era cu gura până la urechi, dar brusc se încruntă. Cred 
că n-ar trebui să vorbesc de genţi la o ceremonie funerară. 

— Ihâm, spuse Chloe, aceasta fiind unica ei participare la 
conversaţie. Cu toate acestea. April o strânse şi pe ea în braţe. 

— Vă mulţumesc c-aţi venit, spuse. înseamnă foarte mult pentru 
mine că sunteţi aici. 

— Salut, frăţioare, ce mai e nou? spuse Brian. April nu vedea 
decât mâna puternică a lui Troy care o strângea pe a lui Brian. Mă 
bucur c-ai putut veni. 

— îmi pare rău, Brian. E o lovitură grea, grea de tot. 

April asculta sunetele pe care le făceau cei doi bărbaţi în spatele 
ei îmbrăţişându-se, ecoul bătutului reciproc pe umeri. 

— Mulţumesc, Troy. Brian apăru din nou în câmpul ei vizual şi îi 
aruncă o privire pe care ea nu era în stare s-o interpreteze. Atunci eu 
mă duc să văd pe unde-or fi Allie şi cu tata. Chelsea, Chloe, vreţi să 
veniţi cu mine? 

Fetele dădură deodată din cap, una fără prea mult entuziasm, 
cealaltă mai cu viaţă. 

— Bine, spuse Brian. Troy, April, vorbim mai târziu. Ne vedem la 
restaurant. 

April rămase nemişcată, asculta cum vocile lui Chloe şi Chelsea 
se îndepărtau, una acuzând-o pe cealaltă că-i strică pantofii favoriţi, 
închise ochii şi se concentră pe respiraţie. Tragi aer în piept şi îl dai 
afară. Era atât de simplu. 

— Ai de gând să te uiţi la mine? o întrebă Troy, când ea era pe la 
respiraţia a zecea. Sau îmi întorci spatele? Eu pot să aştept. Pot s- 
aştept şi-o veşnicie. 

Părea să fie o provocare, dar atunci April se gândi la maică-sa. Se 



gândi la taică-său şi la tot nisipul care-i cursese lui atât de repede 
printre degete. Sigur, April putea să refuze să se mişte. Dar ce-avea 
de câştigat din asta? 

Cu ochii încă strâns închişi. April trase în piept o cantitate 
enormă de aer, pivotă pe un călcâi şi îl privi în faţă pe bărbatul ei. 


Capitolul LXVI 

— Haide, zise Troy. Hai s-o luăm pe jos. 

— Hmm, ce-ai zis? 

April se aştepta la ceva mai multă tandreţe, măcar la nişte 
condoleanţe. 

— Ia-o din loc. Acum. 

Fără să verifice dacă ea îl urmează, Troy o luă în jos pe trotuar, 
spre vest, către Hotel Del Coronado, ale cărui acoperişuri roşii, 
ţuguiate, se zăreau pe deasupra clădirilor din apropiere. Dacă 
Coronado însemna ceva, atunci însemna hotelul ăsta. Hotel Del era 
locul cel mai important din oraş, copilul său favorit, personalitatea 
lui era atât de puternică, încât nimic altceva de pe insulă nu se putea 
compara cu el în strălucire. 

— Vii? strigă Troy peste umăr. 

April privi spre biserică. Se uită la spatele bărbatului ei. Se uită 
iar la biserică, apoi, ca şi cum picioarele ei acţionau din propria lor 
iniţiativă, o luă pe urmele lui. 

— Cum a fost zborul? îl întrebă ea când l-a ajuns din urmă. 

— O minune, mormăi el, grăbind pasul. Ajunşi la stradă, Troy a 
apăsat pe butonul semaforului. April se aştepta ca el s-o ia de mână. 
Dar n-a luat-o. 

— De ce eşti aşa de iritabil, când tu eşti cel care... 



— Da, cel care te-a înşelat. Ştiu. N-aş putea să uit, oricât aş 
încerca. 

April se opri la colţ. Apăruse omuleţul verde care le făcea semn 
că se putea traversa, îi încuraja s-o facă. Trecu un grup de turişti, 
încercau să nu se uite la soţul ei adulterin. Unul în costum, când 
toată lumea purta şlapi. Tipic. 

— Troy! strigă ea. Stai pe loc! Nu pleca! 

El era la jumătatea şoselei. 

April alerga după el acum, un adevărat sprint, i se auzeau 
tocurile lovind asfaltul. Când ajunse lângă Troy, el era la marginea 
plajei, privind marea cenuşie, plictisită, care lovea nisipul. Atunci lui 
April îi veni în minte fratele ei. Valurile erau mici, furioase, nu se 
putea face surfing. Brian n-avea să aibă parte de nicio consolare pe 
ziua aia. 

— De ce te înfurii aşa? întrebă April. Tu ai vrut să iei avionul şi să 
vii. Nu eu ţi-am cerut-o. Nici nu credeam c-ai să vii. 

— încă o dată, încrederea pe care o ai în mine e copleşitoare. Nu 
credeai c-o să vin la înmormântare? Eu aş spera, oricare ar fi 
împrejurările, că dacă rolurile ar fi inversate, ai veni la 
înmormântarea mamei mele. 

— Sigur. Da. De bună seamă, spuse April, vag nedumerită. Nu-i 
trecuse niciodată prin cap că mama lui Troy, regina şopârlelor din 
comitatul Westchester, ar putea muri. Ea era ca un gândac negru de 
bucătărie. Supravieţuise celor şapte bărbaţi pe care-i avusese şi, de 
asemenea, suflului atomic al bătrâneţii sufletului. Tu spuseseşi că o 
să încerci să vii, natural că eu... 

— Am nevoie s-o aud de la tine. April, spuse Troy, în vreme ce îşi 
scotea pantofii Gucci şi îi trântea la câţiva metri de un vagabond. 
Am nevoie să-mi spui cu gura ta că divorţăm. 

— Nu mi-am dat seama că ajunsesem la vreo decizie. Dar dacă 



asta doreşti, nu înţeleg de ce mă pui pe mine s-o spun. 

— Nu asta doresc! spuse el, strigând spre cer. N-ai idee cât de mult 
nu doresc asta! 

— Am senzaţia că vrei să am eu rolul celui rău. 

Troy râse tare, sacadat. 

— Nu, cred că rolul ăla e bătut în cuie pentru mine, spuse el. Ce 
naiba să cred? Te-am rugat să te hotărăşti. Ori treci peste ce s-a 
întâmplat, ori nu. Şi de atunci n-am mai auzit nimic de la tine de... 
Cât să fie? De vreo două săptămâni? 

— N-a trecut atâta timp. 

— Pentru nişte oameni căsătoriţi, pot să pară ani. Mă gândeam 
că, dacă ar fi să se termine căsnicia noastră, mi-ai oferi beneficiul 
unei micuţe înştiinţări, în loc să mă laşi să-mi dau singur seama, din 
lipsa ta de comunicare şi din tendinţa de a te ascunde într-o ţară 
străină. 

Troy păşi pe nisip şi o luă înainte pe plajă. April se uită la pantofii 
ei, tot de lux, apoi la vagabond. înjurând în surdină, îşi aruncă şi ea 
pantofii din picioare şi o porni pe nisip după bărbatul ei, aproape 
fostul-bărbat. 

— Foarte drăguţ, zise ea când, în fine, îl prinse din urmă. Troy se 
aşezase pe jos, cu faţa la mare. îmi vorbeşti de divorţ la o oră de la 
înmormântarea mamei. îţi mulţumesc al naibii de tare c-ai 
transformat ziua asta într-una de neuitat. 

— Vorbesc de divorţ doar pentru că tu ai început conversaţia. în 
felul tău. Cât o priveşte pe maică-ta, nu-mi spune mie că e un mare 
şoc. O tratai drept moartă din ziua în care te-am cunoscut. De-abia 
la a cincea întâlnire am avut parte de marea revelaţie că de fapt era 
în viaţă şi nu moartă de multă vreme de o boală fără nume. 

— Nu eşti cinstit, spuse April. Apoi se gândi la ce-i spusese şi 
Luc. „Tu mi-ai spus că e moartă de mult." Poate că Troy avea 



dreptate. Poate că amândoi aveau dreptate. 

— Nu te contrazic, spuse el. La un anumit nivel nu sunt cinstit. 
Dar nici tu nu eşti. 

Troy clătină din cap. April rămase în picioare, cu părul în vânt, cu 
braţele strânse în jurul taliei. 

— Eu ce-ar trebui să cred? zise ea. Mai întâi mă înşeli. Apoi te 
porţi de parcă ai fi un tip formidabil pentru că ai mărturisit-o. Apoi 
eşti la Londra, cu un tren la îndemână, iar metresa în chestiune e 
lângă tine... 

— Greu să-i zici metresă... 

— Amica bună de luat în pat. Cum vrei să-i zici. Erai cu ea la 
Londra şi ai refuzat să vii să mă vezi. Cum ar putea să interpreteze 
situaţia asta o persoană rezonabilă? 

— N-am făcut efortul ăsta. Trebuie să o recunosc. Dar ce se poate 
spune când tu erai la distanţă de un tacâm la micul dejun? Sau la 
distanţă de o canapea? Sau chiar în acelaşi pat? Şi la New York ai 
refuzat să mă vezi. Erai chiar lângă mine, dar ai fi putut foarte bine 
să fii la Paris. 

— Le ce puteai să te aştepţi? Tu ai făcut mărturisirea asta teribilă 
care m-a făcut să mă întreb dacă am cea mai vagă idee cine eşti. Căci 
soţul meu este simpatic şi credincios şi-n viaţa lui n-ar face aşa ceva. 
Nici măcar nu mi-ai spus-o în faţă. Ai pus mâna pe telefon şi ai 
început să mitraliezi, mi-ai aruncat totul în faţă înainte ca eu să-mi 
trag măcar sufletul. 

— Ai dreptate. Ar fi fost mai bine să vorbim direct... 

— Da. Sau mai bine deloc. Pe deasupra, un pic mai târziu admiţi, 
aoleu, că şi pe prima nevastă ai înşelat-o! Lucru care, după câte 
înţeleg, n-are nimic de-a face cu mine. Numai că are. Pentru că 
reprezintă un şablon comportamental. Şi asta-i ceea ce înseamnă 
persoana. 



— N-ar fi trebuit să-ţi spun nimic despre Susannah. 

— Pe dracu', murmură April. Zgomotul valurilor şi vântul din aer 
îi estompau cuvintele. 

— Dar tu eşti cea care a întrebat. Şi nu-i nimic de comparat între 
cele două relaţii. Prima mea căsătorie s-a terminat încă înainte de a 
începe. Mi-amintesc cum stăteam la altar, cu faţa şiroind de sudoare, 
gândindu-mă exact câtă vreme i-ar trebui familiei lui Susannah, care 
are relaţii cu mafioţii, să mă omoare dacă mă dezic. Măcar ştii că în 
total am fost căsătorit cu Susannah mai puţin timp decât perioada în 
care noi doar ne dădeam întâlniri? 

— Adevărat? spuse April, care-şi înfunda degetele picioarelor în 
nisipul rece, umed. N-am ştiut niciodată. 

— Susannah şi cu mine am fost căsătoriţi doar cât a fost nevoie ca 
să producem două fete, la cincisprezece luni una de alta. Prima dată 
când Susannah mi-a trimis hârtiile de divorţ, prima din cele patru 
dăţi, era în luna a şaptea cu Chelsea. Şi-a retras hârtiile de fiecare 
dată, dar precis c-ar fi existat şi o a cincea oară dacă n-aş fi avut 
curajul să pun eu capăt căsătoriei. 

— Ţi-a trimis hârtiile când era însărcinată? Cu Chelsea? 

— Da. Şi din nou, când era însărcinată cu Chloe. Aşa că nu-mi 
vorbi mie de şabloane. Nu-i acelaşi lucru. Cu tine, ce s-a întâmplat e 
din cauză că mă simţeam al naibii de singur. Să nu crezi că te acuz 
pe tine. Dar tocmai te întorseseşi de la licitaţia aia grozavă din Texas. 
Se întâmplase ceva şi cu maică-ta sau cu taică-tău. Sau era altceva. 
Dar n-ai vrut să-mi spui nimic. Ai venit acasă întoarsă pe dos, tristă, 
dar nu făceai decât să insişti că totul era perfect! Erai îngrozitor de 
departe de mine. 

— Texas? se gândi April un moment. Da, Texas fusese, dar Texas 
nu însemna nimic. Se întorsese ea oare de acolo atât de nefericită? 

— Tensiunea creştea, spuse el. Distanţa. Probabil că aşa se 



întâmplă în căsniciile care au mai mult de doi ani, dar de unde 
puteam eu să ştiu? Nu trebuie să te explici tot timpul, nu-i aşa? 
Relaţiile trec prin diverse cicluri. Acum înţeleg. Căsniciile se mişcă. 
Sunt cazuri fericite, sau triste, sau nici una, nici alta. Trec prin flux şi 
reflux. 

— Care-i de bine? întrebă April. Fluxul e de bine sau refluxul? 
Pentru că aş avea argumente pentru amândouă posibilităţile. 

Trăind la trei străzi de Pacific, ei îşi plănuiau ziua în funcţie de 
flux şi reflux. Când să mergi, când să faci surfing, când să stai la 
plajă, când să priveşti apusul, dând pe gât bere furată de la 
magazinul Qwik. Când venea fluxul, apa era mai aproape, mai 
puternică, mai maiestuoasă. Dar când era reflux, aveai mai mult 
spaţiu să alergi, să mergi, să explorezi întinderea plajei. 

— In realitate, spuse Troy şi chicoti un pic, habar n-am. Nici 
măcar nu înţeleg prea bine analogia pe care am făcut-o. 

— Nu s-a întâmplat nimic în Texas, spuse April. Aproape nimic. 
Dintre obiectele puse la licitaţie făcea parte o măsuţă de toaletă care 
mi s-a părut să fie copia uneia care îi aparţinuse mamei. Oricum, nu 
era aceeaşi. Datele nu corespundeau. Apoi m-a sunat tata şi a zis că 
e ceva urgent. Am luat avionul şi m-am dus să-l văd, poate îţi 
aminteşti. S-a dovedit că de fapt nu era nimic alarmant. Aşa că 
atunci când am zis că totul era perfect, chiar aşa era. Totul era ca mai 
înainte, nimic nu se schimbase. E ciudat cum acest gen de nimicuri 
pot să-ţi dea o lovitură. 

Troy încuviinţă din cap. 

— Deci, spuse April, dacă am dat impresia că mă ţin la distanţă, 
îmi pare rău. Dar reacţia ta la greşeala mea a fost disproporţionată. 

Nu era vorba de faptul că puteai să te culci cu cineva din pricina 
singurătăţii. Nu era vorba nici de faptul că April nu făcuse şi ea la 
fel. 



— Absolut, spuse Troy. încerc doar să explic de unde mi s-a tras, 
ceea ce nu-i acelaşi lucru cu o scuză. La urma urmelor, mă simţeam 
respins. Şi-apoi a fost călătoria la Singapore, şi ea, acolo, o femeie, o 
persoană deschisă, care mă asculta. 

— Aşa sunt toate. 

— A fost oribil. Când am înşelat-o pe Susannah, n-am simţit 
nimic. Nimic. Când a fost vorba de tine, am simţit instantaneu că-s 
cel mai mare nenorocit de pe lume. 

— Bine. 

— Dacă vrei... Câtă vreme vorbim în continuare despre acelaşi 
lucru. 

— Aş vrea să nu-mi fi spus niciodată, pufni April. 

— Pardon? 

— Despre Singapore. De ce mi-ai povestit dacă era doar o chestie 
de-o noapte? Atât de diferită de ce se întâmplase în cazul lui 
Susannah, că cele două cazuri nici nu puteau fi comparate? 

— Pentru că eu cred în onestitate în căsnicie, spuse Troy. Mă 
îngrijorez la gândul că tu nu crezi. 

— Dar asta n-a făcut decât să te spele pe tine de orice vină, mie 
nefiindu-mi de niciun folos. Niciunul. M-a pus doar pe gânduri, m-a 
făcut să mă întreb când o să-mi dai următoarea veste proastă. 

— Trebuie că glumeşti... 

— Ştiu că nu-i opinia cea mai populară, ştiu! Dar asta e. Sunt mai 
furioasă că m-ai băgat în chestia asta decât că s-a întâmplat pentru 
prima dată, considerând că această primă dată este şi unica. Soţii nu 
trebuie să ştie chiar totul unul despre altul. Ce s-a întâmplat nu ne-a 
afectat în niciun fel până când n-ai decis tu c-ar trebui să fie aşa. 

— Pe toţi dracii! spuse Troy şi îşi sprijini capul pe genunchi. Nu 
m-am gândit niciodată în felul ăsta la ce s-a întâmplat. Eu cred în 
completa şi totala onestitate într-o căsnicie, mai cu seamă într-a 



noastră, pentru că părinţii mei n-au crezut în aşa ceva niciodată şi 
pentru că e sigur că nici eu n-am crezut aşa în timpul primei mele 
căsătorii. Voiam ca noi doi să fim altfel pentru că aşa eram. Eram, 
suntem , altfel. Dar, la dracu'. Nu sunt în mod necesar de acord, dar 
înţeleg despre ce vorbeşti. Zău că înţeleg. 

April petrecuse luni întregi întrebându-se dacă îl cunoaşte într- 
adevăr pe bărbatul ei după şapte ani de căsnicie. Dintr-odată, brusc, 
îşi dădu seama că ce făcuse Troy, faptul că îşi recunoscuse imediat 
greşeala, era exact pe aceeaşi linie cu tot ce ştia despre bărbatul ei. 
Troy gândea în alb şi negru, respecta regulile, şi pentru că nimeni 
nu-i perfect tot timpul, dacă o regulă nu era respectată, rectifica 
imediat lucrurile, fără să se gândească la pierderile colaterale. 

— Iar eu înţeleg de ce mi-ai spus, zise ea. De ce-ai făcut-o şi 
maniera în care ai făcut-o. Am fost furioasă, dar nu-i cinstit din 
partea mea. Nu ţi-am spus niciodată ce-am simţit, poate pentru că 
nici eu nu ştiam prea bine. Dar mi se pare că, dacă se întâmplă ceva 
rău, se deschide o cale pentru alte lucruri şi mai rele. îţi poţi 
închipui cel mai prost scenariu, poţi să-l vezi perfect pus în scenă şi 
în tehnicolor. 

Scenariul cel mai rău nu e nici măcar atunci când soţul te înşală o 
dată. Probabil că poţi trece peste asta. Dar poţi oare trece peste o a 
doua oară, sau a treia, sau peste mai multe? Avea o aventură de-o 
noapte, te gândeai apoi că poate trăieşte în acelaşi timp cu altcineva, 
în fine credeai că mai are o familie în altă parte, în Connecticut, de 
pildă. Lui April, infidelitatea i se părea un diagnostic permanent şi 
de lungă durată, o boală care până la urmă ducea la moarte. 

— De douăzeci de ani mă aşteptam ca mama să moară, spuse 
April. Totul, viaţa mea, mergea ca pe roate, apoi brusc am aflat că 
era bolnavă şi că boala ei nu putea decât să progreseze. Că avea să-i 
macine creierul, ni s-a spus, până ce ajungea un fel de şvaiţer, iar 



apoi nu mai rămânea nimic din el. Am tot aşteptat, am aşteptat fără 
încetare ca ea să dispară. îmi pare rău că asta am făcut şi în legătură 
cu tine. îmi pare rău că m-am aşteptat tot timpul la ceva şi mai rău. 

— Doamne, April, zise Troy şi se uită în sus la ea. Pe frunte i se 
imprimase urma rotundă a ceasului. Nu se poate să gândeşti în felul 
ăsta. Nu se poate să trăieşti aşteptând în fiece clipă să se întâmple o 
nenorocire. E oribil. 

April dădu din umeri. Troy avea dreptate. Era oribil. 

— Şi asta nu-i tot, spuse April cu un oftat. Ţi-aduci aminte cum a 
fost acum doi ani? Când sărbătoream cinci ani de când eram 
împreună? Eu eram la telefon cu fratele meu şi mă băgasem în 
dulap. 

— Plângeai. Troy privea oceanul amintindu-şi. Purtai o rochie de 
seară, diamante, şi plângeai. Şi mai şi ţipai. Tu, care eşti întotdeauna 
atât de calmă. Nu te auzisem niciodată ţipând la cineva, mai cu 
seamă la minunatul Brian Potter, cel care nu face nimănui vreun rău. 

Se uită la April şi îi făcu cu ochiul, legătura dintre ea şi fratele ei 
fiind un subiect de tachinare permanentă între ei. In ce fel de duo 
soră-frate era respectul atât de profund, încât nu se plângeau 
niciodată unul de altul? Părea complet nerealist. 

— Da, spuse April. Ţipam la el. Cam aşa e. 

— „Nu pot s-o fac, Brian. Mă bucur că tu eşti mai curajos decât 
mine. Dar eu nu pot şi n-o s-o fac." 

— Brian făcuse un test, continuă ea. Era vorba de a afla dacă avea 
gena pe care o avea mama. O chestie genetică. Nu sunt sigură că ţi- 
am vorbit vreodată despre asta. 

— Nu, niciodată, spuse Troy. Eu m-am întrebat, dar tu n-ai spus 
niciodată, credeam... 

— Tata tocmai ne spusese. Brian s-a dus imediat şi a făcut testul. 
Iar eu? Ei bine, eu n-aveam niciun chef să aflu cât de nenorocită era 



provenienţa mea, cum se zice în meseria mea. în termeni clari, cât 
de stricată era marfa mea. 

— Dar Brian? zise el. Marfa lui? 

— Fără cusur. 

— Şi tu? Ai de gând să afli? Stai aşa. Cred că ştiu răspunsul. 
Zâmbi stins. 

— Mi-am zis că nu-1 fac, dar acum nu mai sunt aşa de sigură. 
Uneori e mai rău să stai să aştepţi vestea cea proastă decât să ştii 
imediat cum stai. Tortura mentală la care m-am supus în ultimele 
luni a fost de câteva ori mai intensă decât şocul de a fi aflat imediat 
de la tine ce s-a întâmplat. în acelaşi fel, aşteptarea morţii mamei a 
fost cu mult mai dureroasă decât moartea însăşi. Aşa, deci. Poate. 
Poate o să încerc să aflu. 

Dar mai era încă un lucru, nerostit. La început, când trăiau 
primele zile glorioase ale căsniciei lor, înainte ca durata acesteia să 
pună vreo problemă. April îşi zicea întotdeauna că era în câştig cu 
această căsătorie. Troy pretindea că şi el simţea acelaşi lucru, iar 
fratele ei insista că cele mai reuşite căsătorii erau ca a lor, în care cei 
doi soţi se simţeau amândoi în câştig. 

Dar Troy n-ar fi pretins că făcuse o afacere reuşită dacă April ar fi 
avut garanţia că va sfârşi într-un pat, incoerentă. N-ar fi considerat 
că această căsătorie l-a făcut să progreseze dacă era descoperită 
provenienţa ei oribilă. Acum nu mai conta aşa de mult. Nu era nimic 
semnat, pus într-un dosar sau recunoscut printr-un act legalizat, dar 
era puţin probabil ca el să fie cel care avea să stea s-o păzească lângă 
acel pat. 

— N-am să-ţi spun ce cred eu c-ar trebui să faci, spuse Troy. Dar 
aş vrea să fie clar, ştii bine că mie nu-mi pasă niciun pic de asta. Ştii, 
nu-i aşa? Adică, dacă ai gena aia sau nu. Probabil că ai rămas cu 
gândul la provenienţa dubioasă şi toate prostiile astea... 



April zâmbi, surprinsă că el o citea încă atât de bine. 

— Ca să sfârşim discuţia, nu-mi pasă în niciun fel cu ce boală te 
alegi până la sfârşit, zise el. 

— Hmm, mersi. Zâmbetul i se lărgi. E interesant cum pui tu 
problema. 

— O să ne ocupăm de ce-o fi să fie, asta sau altceva. Şi când zic 
„ne", chiar asta vreau să zic. Tu mi-ai zis să spun dacă vreau să 
divorţăm, dar n-am să spun aşa ceva pentru că nu-i adevărat. 

Vocea lui Troy, de obicei puternică, plată, fără să trădeze vreo 
emoţie, începuse să tremure. April se simţi luată prin surprindere. 
Nu-1 văzuse nicicând atât de emoţionat, de vulnerabil, nici chiar 
când îi povestise despre Willow. Asta se petrecuse la telefon, poate 
că asta fusese cauza, dar în niciuna dintre următoarele lor convorbiri 
nu se mai arătase atât de afectat. Troy nu se dădea niciodată în 
spectacol, da, şi nimeni de pe plajă nu şi-ar fi imaginat că era vorba 
acolo de o adevărată scenă conjugală. Dar, pentru Troy, ce se 
întâmpla era o demonstraţie, ba chiar una serioasă. 

— îţi mulţumesc, spuse April. îţi mulţumesc pentru ce-ai spus. 

Nici eu nu vreau un divorţ. 

Cuvintele erau acolo, dar nu le putea rosti. Era adevărat? Sau era 
doar răspunsul dat din reflex? Soţul îţi spune un lucru, tu îi 
răspunzi la fel. 

Când văzu că ea nu avea nicio reacţie, Troy dădu din cap, 
muşcându-şi buza de jos, cu ochii plini de lacrimi. 

— Mergem? spuse el şi arătă cu capul spre drum. Discuţia nu s-a 
terminat, dar eu nu prea ştiu ce să mai spun. 

April dădu şi ea din cap. Şi pentru ea discuţia se cam terminase, 
dar mai avea o întrebare de pus. Troy respecta punctul ei de vedere 
cu privire la confesiunea despre Willow. April trebuia să-l respecte 
şi ea pe-al lui. 



— Eu trebuie să te mai întreb ceva, spuse ea în vreme ce se 
îndreptau spre stradă. Nu încerc să ating din nou nişte răni mai 
vechi, zău că nu. Dar trebuie să te întreb. 

— Bine, dă-i drumul, zise el cu un râs nervos. Nu pot decât să-mi 
imaginez în ce necaz mai intru de data asta. 

— Nimic de genul ăsta, promit. April respiră adânc. Şi dacă m-aş 
culca şi eu cu cineva? Tot o noapte. Ai vrea să fii la curent? 

— Ce fel de întrebare e asta? Sigur că... Troy se opri. Se uită la ea 
şi o privi dintr-o parte. 

— Gândeşte-te bine înainte de a răspunde, zise April, 
susţinându-i privirea. 

— Sigur că... 

— Gândeşte-te. 

— Sigur că totul ar depinde de situaţie, spuse el în fine. 

— Să zicem că astă-seară pleci acasă... 

— Nu plec acasă astă-seară. 

— Să zicem că astă-seară pleci acasă, iar eu merg la băut cu 
fratele meu şi mă încurc cu vreun tip cu care eram colegă la liceu. 

— Un tip cu care erai colegă? Troy părea plictisit, un pic nesigur 
pe el. 

— Uite, nu ştiu, cum ar fi Miguel Guttierez. Era un foarte bun 
fotbalist. 

— Aha, e ceva ce-ar trebui să ştiu despre Miguel ăsta? 

— Nu! Deloc. N-am mai vorbit cu el de cincisprezece ani. Nici 
măcar nu ne-am sărutat vreodată. Am luat un nume la întâmplare. 

— Şi străin, notă Troy. 

— Da. 

— Şi aventura de astă-seară. S-ar petrece pentru că eşti tristă şi 
singură şi încă supărată pe mine, iar Miguel e încântător şi 
interesant şi poate şi foarte sexy? 



— Ceva în genul ăsta. 

El suspină. 

— Nu, spuse el. Sunt de acord cu ce-ai spus tu înainte. Mă 
surprinde că spun eu asta, dar sunt de acord. N-aş vrea să fiu la 
curent. Poţi să păstrezi totul pentru tine. 

April se gândi, deşi nu era chiar sigură, dar se gândi că Troy 
înţelesese tot ce voise să spună cu întrebarea ei. N-avea să mai 
abordeze subiectul ăsta. 

— Deci cu Parisul aproape am terminat, zise ea când îşi regăsiră 
pantofii abandonaţi, din fericire nu fuseseră furaţi de vreun 
vagabond ca să fie schimbaţi pe vreo sticlă. Cam într-o săptămână 
sunt acasă. 

— Acasă. Vocea îi suna dogită. Ai de gând să vii înapoi la 
apartament? 

— Da. April încercă să nu-i tremure vocea. Pentru moment. 
Vreau să zic, dacă sunt bine-venită. 

Troy clătină din cap într-un mod care nu spunea nici da, nici nu. 
Amândoi îşi curăţau nisipul de pe picioare. După ce-şi puse din nou 
pantofii cu toc. April se uită în sus şi-l descoperi pe Troy privind-o 
cu o expresie pe care n-o putea descifra. 

— E hotărârea ta, zise el. Este hotărârea pe care-o iei? Sau doar un 
pas care va fi urmat de nu ştiu câţi alţii? 

— Primul pas. Nu ştiu ce-o să se mai întâmple, dar e ceva. 

— Cât la sută, Vogt? Spune-mi cât la sută. 

— Probabil jumi-juma, zise ea şi-i făcu cu ochiul. April glumea în 
mare parte, dar presupunea că jumi-juma nu e prea departe de 
adevăr. Probabilităţile erau o prostie, dar April voia să îşi păstreze 
totuşi un spaţiu de manevră. 

— Mă omori, spuse Troy şi zâmbi şi el. Să dăm cu banul. 

— Zău? Statistica asta e cea care te angajează cel mai puţin. 



Chipul lui Troy se lumină într-un mare zâmbet. 

— Bine, zise el. Cel puţin ştiu pe ce picior dansăm. Pentru 
moment. 

îi întinse mâna. April i-o luă într-a sa. 

Cu degetele împreunate, păşiră pe trotuar. April se simţea parcă 
mai uşoară, mai plină de speranţă. Era o reacţie ciudată, dat fiind că 
se afla poate la capătul căsniciei ei şi asta tocmai după ce se sfârşise 
viaţa mamei ei. Un singur lucru e bun când eşti la nivelul cel mai de 
jos: nu te poţi uita decât în sus. 


Capitolul LXVII 

April se întoarse la Paris sfâşiată, cu nervii zdrenţe. Nu putea să 
iasă din apartament fără să se simtă copleşită de mirosurile şi de 
zgomotele oraşului. Oare dintotdeauna fuseseră scuterele 
insuportabile? Şi mirosul de pui fript din jur atât de puternic? 

Mai avea trei zile până la plecare, iar ceasul din capul lui April 
bătea foarte tare. Cu fiecare pas era mai aproape de sfârşit, nu mai 
rămăsese decât o distanţă infimă până la încheierea popasului ei la 
Paris, iar eforturile ei de a face ceva cu ce rămăsese după Marthe nu 
avuseseră niciun rezultat concret. April nici nu-şi putea închipui 
cum o să arate catalogul, dacă va conţine cuvintele „colecţie 
particulară" sau numele întreg al lui Marthe. Lăsând deoparte 
catalogul. April nu era în stare să-şi imagineze cum avea să arate 
viaţa ei după aterizare. New Yorkul i se păruse atât de departe, iar 
acum se repezea peste ea cu o viteză de necrezut. 

April a fost surprinsă când Luc a sunat-o într-o sâmbătă. De când 
se întorsese de la San Diego, schimbaseră câteva saluturi scurte la 
diverse şedinţe sau în apartamentul lui Marthe. Relaţii strict 



profesionale, aşa încât nu se mai aştepta să aibă veşti de la el în afara 
slujbei, pricepuse asta cu destulă melancolie şi cu nostalgie. 

în ciuda comportamentului extrem de protocolar al lui Luc (cum 
de pieriseră aluziile sexuale?), i se părea că, dacă ar fi luat acum 
telefonul să îl sune, ar fi comis o trădare. Se culcase cu el şi ea nu-i 
spusese nimic lui Troy (nu direct, oricum). Asta nu era bine, 
indiferent cum o luai. Dacă răspundea la telefon era tot un lucru de 
ascuns, un secret, un fel de complicitate, chiar dacă nu o greşeală 
directă. Din păcate. April nu-şi făcea iluzii că Luc ar privi-o altfel 
decât ca pe o colegă. Nu-i plăcea să se gândească la asta, iar această 
reacţie o enerva chiar mai mult decât că trebuia în primul rând să fie 
în stare să răspundă la apel. 

— Monsieur Thebault, zise ea, brusc emoţionată să-i audă vocea, 
de parcă era un prieten drag cu care pierduse de mult legătura. Deşi 
prietenia lor nu dura de mult, Luc era categoric şi pierdut, şi drag, 
datorită felului lui de a fi. Pentru ea era prietenul cel mai apropiat 
de la Paris, bărbatul care o ajutase să o descopere pe Marthe, care o 
ajutase să descopere atâtea. 

— Am une plainte, o anunţă Luc, cu obişnuita lui purtare jucăuşă 
prezentă din nou, dansând parcă în jurul cuvintelor. 

— O plângere? Vai, Doamne, instalează-te la coadă! 

— Nu ne-am distrat niciun pic de când te-ai întors din California. 
Totul se rezumă la muncă. Mă simt parcă silit să fac şi eu ca 
americanii. 

Lui April îi bătea inima să-i spargă pieptul. Ce ar fi trebuit să 
răspundă? Oare trebuia să-i explice? Cu Troy nimic nu se schimbase 
iremediabil, rezultatul pozitiv era doar că se înţelegeau unul pe altul 
şi că erau de acord că exista probabilitatea ca situaţia să se rezolve, 
deşi nimic nu era sigur. Mai exista, desigur, şi Delphine Vidai. De ce 
se jucase Luc cu ea, de vreme ce exista Delphine? Avea atât de multe 



de spus, încât probabil era mai bine să tacă. 

— Să te americanizezi, tu? Nu te-aş îndemna la aşa ceva, insistă 
April. Ştiu că nu te-ar scoate nimeni din felul tău parizian de-a fi. 

— Hmm. Cred că am arătat că pot fi şi altfel, non! Spune-mi, 
Avril, ai fost vreodată la La Guillotine? 

April râse nervos. 

— Nu, nu propriu-zis, în orice caz. Dar am sentimentul că în 
ultima vreme am petrecut, la figurat, ceva timp sub o ghilotină. 

— E un club de jazz, explică el. în al cincilea arondisment. Astă- 
seară cântă acolo o mică orchestră. Eu am hotărât că mergem. 

— Ai hotărât tu. 

— E o idee perfectă, e ultima ta ocazie să te bucuri de oraşul ăsta. 
Pleci luni, non ? 

— Ce memorie bună! 

— Doar pentru unele lucruri, zise el. O să mergem. Astă-seară. 
Nu accept un refuz. 

April făcu o pauză, înghiţi o gură de cafea. Sigur că voia să 
meargă, dar lucrurile pe care le treceau sub tăcere îi urlau ei în 
urechi chiar în clipa aceea. Iar ultima oară când Luc o forţase să 
petreacă o noapte în oraş se terminase în pat. 

— Nu ştiu, zise ea în cele din urmă. Deşi ea fusese cea care 
provocase flirtul de ziua naţională, trebuia să îl facă să înţeleagă clar 
că aşa ceva n-avea să se mai întâmple şi trebuia să o facă fără să zică 
lucrurilor pe nume şi reuşind să îşi păstreze măcar o urmă de 
demnitate. Cred că se poate. Atâta vreme cât suntem de acord că e 
vorba doar de club... 

— Bien sur! Nici nu-mi trece prin cap să cred altceva. 

— Bine, s-ar părea că-i rost de o distracţie minunată, zise April şi 
se întrebă dacă pentru Luc nu conta deloc ce se petrecuse între ei. 
Probabil că avea combinaţii şi întâlniri care nu-1 angajau la nimic în 



fiecare zi a săptămânii. Asta măcar explica veşnicul lui surâs ironic. 
Fără să pomenim de talentele lui din budoar. 

— Vin să te iau la zece, spuse el. Să-ţi pui pantofi solizi, potriviţi 
pentru o plimbare pe jos. 

Şi cu asta încheie conversaţia. 

April îşi petrecu restul dimineţii încercând fără prea mult elan să 
corecteze catalogul. La prânz vizită o fromagerie din apropiere, 
cumpără cea mai mare şi mai mirositoare bucată de brânză şi o 
mâncă dând pe gât un pahar de Pouilly-Fume. Masa perfectă, deşi 
timp de câteva ore după aceea a tot simţit gustul brânzei în gură. 

Luc a sosit la uşa ei cu cincisprezece minute întârziere după ceas, 
dar cu treizeci de minute mai devreme decât îi era obiceiul. 
Privindu-1 cum arăta în hol, în nişte blugi negri, cu un pulover cam 
larg şi cu părul ondulat care veşnic părea netuns. April se simţi din 
nou nostalgică. îi reamintea de băieţii cam bleguţi cu care avea 
întâlniri când era la liceu, privilegiaţii care nu înţeleseseră că le făcea 
o favoare. Cei care o făceau pe April să creadă că avea în faţa ei o 
viaţă lungă şi minunată, unde nu conta de care parte din procentajul 
jumătate-jumătate ar fi avut parte. 

— Bonjour, îi spuse April şi zâmbi. Simţea o dorinţă inexplicabilă 
de a-1 mângâia pe păr. 

— Tu es belle. 

— Merci. April făcu o reverenţă în glumă. Era nostim limbajul 
ăsta. în America ziceai cuiva „ce frumos arăţi”. în Franţa ziceai „ce 
frumoasă eşti”, fără ocoliş. Nu că arată, că pare, fără condiţie 
temporală. 

— Tu es prete? Luc îi întinse braţul. 

— Oui. April zâmbi larg şi îl luă de braţ. 

Au ieşit pe stradă şi au luat-o în jos spre primul arondisment. Pe 
măsură ce înaintau, Luc a întrebat-o despre înmormântare, despre 



tatăl ei şi despre Brian. Ea a descoperit că era în stare să-i răspundă 
la întrebări fără să i se pară c-ar fi o tortură. Se surprinsese chiar şi 
pe ea însăşi. 

— Deci vezi bine, zise Luc când ea termină. Aveam dreptate. A 
fost o poveste de dragoste. între părinţii tăi. între părinţi şi copiii lor. 
Ce familie norocoasă ai avut! 

— N-aş zice că norocos poate să rimeze cu Alzheimer. Dar 
aveam... Avem... o relaţie specială. Şi mă mândresc cu ce a făcut 
tata pentru ea. 

April s-a oprit din mers o clipă. 

— îţi vine să crezi? Arătă spre clădirea care era în faţa lor, iconica 
piramidă iluminată noaptea. îţi vine să crezi că de data asta n-am 
petrecut nici măcar o secundă înăuntru? 

— Mon Dien! La ce e bun un turist ca tine, care nici măcar Luvrul 
nu-1 vizitează? Ar fi vremea să ţi se retragă paşaportul. Mi se face 
ruşine pentru toată naţia ta. 

— Ar trebui să ţi se facă pentru diplomele mele de istoria artei. 
Mă duceam tot timpul cât am trăit aici. Cel puţin de câteva ori pe 
săptămână. Făcea parte din programul meu obişnuit. Şi de data 
asta? Nici măcar o dată. 

— Ei, s-ar zice că ai fost puţin cam preocupată, zise Luc. Oricum, 
cel mai bun lucru când eşti la Paris este să faci chestii pe care nu le- 
ai mai făcut înainte. 

— Atunci trebuie să considerăm un succes călătoria asta. Am 
făcut multe lucruri pe care nu le mai făcusem înainte, zise ea, apoi 
roşi ca focul. Da, făcuse multe la Paris, iar Luc nu făcea parte dintre 
cele mai puţin importante. Oricum, ne lipsim de Luvru astă-seară. 
în locul lui, hai la ghilotină, monsieur! Tăiaţi-i capul femeii ăsteia! 

April şi-a trecut o mână prin dreptul gâtului şi s-a urnit din loc. 
Luc a ridicat ochii spre cer, a râs şi a urmat-o în jos, spre Sena. 



Păşind pe Pont du Carroussel, April s-a oprit să zică ceva, dar a 
descoperit că Luc nu mai era în spatele ei. 

— Luc! l-a strigat ea văzând că o luase de-a lungul Senei spre Port 
du Louvre. Trebuie să traversăm aici! 

— Nu, nici gând. Putem să o luăm pe o cale mai bună. 

— Ăsta-i drumul cel mai bun, mormăi April, căci picioarele îi 
erau deja pline de băşici. Alergă ca să-l prindă din urmă. Port du 
Louvre e superb şi foarte parizian şi tot ce vrei, dar e oare calea cea 
mai eficientă? 

— Eficientă! Port du Louvre e un scop în sine, ma cherie. Şi mai 
încolo e încă un pod, un pod mai bun ca să traversezi apa. Le Pont 
des Arts. îl cunoşti? 

— Bien sur! Cine nu-1 cunoaşte? 

Pont des Arts e un pod pentru pietoni, care leagă Luvrul de 
Academia Franceză, de pe celălalt mal. Deşi podul propriu-zis e de 
lemn, balustradele parcă formează un gard din lanţuri de fier 
frumos împletite. Podul e celebru pentru priveliştea superbă a 
fluviului şi pentru aerul lui artistic şi romantic. A fost pictat de 
Renoir, iar acum se picta pe el aproape în mod constant. în timpul 
zilei, nu mergeai nici doi paşi fără să dai de un şevalet. 

Dar poate, mai presus de orice. Le Pont des Arts e cunoscut 
pentru lacătele fixate pe balustradele de metal. Urmând o lungă 
tradiţie, perechile de îndrăgostiţi atârnau „lacăte ale iubirii" de bare, 
drept simbol al legăturii lor eterne. Unele erau enorme, altele aveau 
cifru, precum cele care se pot vedea în vestiarele sălilor de sport. 
Altele erau pictate sau aveau înscrise pe ele versuri. Uneori era 
prinsă de o bară şi câte o buclă de păr. 

— Mă bucur că-1 ştii, zise Luc şi o luă pe pod. Altfel aş fi jenat. 
Madame Vogt, am ceva pentru dumneata. 

Se opri şi scoase din buzunar un lăcăţel de culoare aurie. 



— Un lacăt al iubirii? întrebă April cu inima galopându-i. Asta 
era o trădare mai teribilă decât să te culci cu cineva. 

— Aşa s-ar zice, răspunse Luc. Dar nu e ce cred unii şi-alţii. Nu-i 
nevoie să semnifice chiar asta, înţelegi? Poate, dar nu e obligatoriu. 

îi puse lacătul în palma care îi tremura uşor. 

— Am scris pe el iniţialele tale, spuse el. Doar ale tale. Sper să-ţi 
aminteşti că nu sunt un bursuc care să te hărţuiască pe teme 
sexuale. 

April încercă să râdă, dar sunetul îi rămase undeva în gât. 

— O să te întorci la New York, zise el. Şi o să îţi reiei viaţa cu le 
grand m'sieu. O să fii fericită. Mai fericită decât înainte. 

— Eu nu sunt aşa de sigură, murmură April. 

— Vizita în California. Când te-ai întors, ai zis că o să fii fericită. 
N-ai povestit nimic, dar asta mi-ai spus totuşi. Zâmbi un pic dus pe 
gânduri, în jurul ochilor i se formaseră mici riduri. Te rog să nu te 
întristezi, ma belle! E bine aşa. Nu toată lumea ajunge unde şi-ar dori 
cu adevărat. 

— Nu sunt tristă, spuse April. Doar că... Nu-s în stare să explic ce 
simt. 

— Nu-i nevoie. Eu înţeleg. Te înţeleg perfect. Acoperi lacătul cu 
mâna. Ţi-am adus lacătul ăsta ca să-ţi aduci aminte. 

Deşi te vei întoarce la New York, acasă la tine. Parisul va rămâne 
de-a pururi o părticică din tine. 

— E nemaipomenit de drăguţ, spuse April. Era atât de 
emoţionată, că singurul lucru pe care-1 putea face era o glumă. Dar 
poate că ştii că primăria trimite lucrători să le taie în mod regulat, 
nu? Asta o să rămână o părticică din Paris doar vreo zece zile. 

Luc râse dându-şi capul pe spate. 

— Veşnic practica madame Vogt. La urma urmelor, ce contează? 



Asta-i viaţa, efemeră, trecătoare. Chiar dacă ceva dispare, nu 
înseamnă că nici n-a fost. 

— Mulţumesc, Luc. Zâmbi şi se aplecă să-l îmbrăţişeze şi să-l 
sărute pe amândoi obrajii. înseamnă mult pentru mine. 

— Iar tu ai însemnat mult pentru mine. 

April nu mai ştia ce să spună. Se opri în loc privind lacătul care 
sclipea la lumina felinarelor. Luc o împunse în coaste îndemnând-o 
să meargă. 

Ca în transă. April îl urmă de-a lungul podului spre al cincilea 
arondisment, întâi la Guillotine, în cele din urmă la Caveau des 
Oubliettes, Groapa Uitaţilor, deşi nimic din ce se întâmplase în 
oraşul ăsta, sau între ea şi Luc, n-avea să fie vreodată dat uitării. 


Capitolul LXVIII 

— Am ajuns, spuse Luc, când intrară pe uşa clubului La 
Guillotine. 

— Superb. Seamănă mult cu un pub englezesc. 

— Doar că nu rămânem la parter. îi arătă capătul camerei. Le 
Caveau des Oubliettes. Coborâm. în Groapa Uitaţilor. 

Coborâră împreună o serie de trepte umede, înguste, prost 
luminate, ornamentate cu nişte cătuşe şi lanţuri ruginite. Apoi 
intrară într-o încăpere căreia doar podeaua de pământ îi lipsea ca să 
fie chiar o pivniţă. După câte zicea Luc, fusese cândva sala de 
aşteptare a celor care urmau să fie executaţi, aşa că numele i se 
potrivea aproape perfect. Lui April i se părea că într-adevăr miroase 
a moarte. Ceva între urină şi vomă, non? 

Pivniţa nu avea decât douăsprezece mese, multe dintre ele erau 
ocupate. April îşi alese un scaun, iar Luc sosi cu două pahare de vin. 



Se aşeză şi el şi îşi trase scaunul mai aproape. April se sperie o clipă 
la gândul că încă mirosea a brânză, de la prânz. 

— Deci, spuse el când muzicienii se instalau pe scenă. înainte să 
înceapă orchestra şi să nu ne mai putem auzi, am să îţi dau o veste 
bună. Agnes Vannier e gata. 

— Ce înseamnă că e gata? spuse ea cu un glas egal. De data asta 
nu. Nu voia să îşi facă iar iluzii. Gata să adoarmă? Să moară? Să 
danseze? 

— Să danseze? De quoi parles tu? înseamnă gata. Putem să 
mergem s-o vedem oricând. 

April râse, un râs-plâns cam isteric. Acum că ea era, practic, cu un 
picior în avion, sigur că femeia voia să-i vorbească. Luc numea asta 
o veste bună, şi chiar ar fi fost dacă totul n-ar fi devenit atât de 
complicat. April nu mai putea rămâne în Paris nici măcar o secundă 
în plus. Pe deasupra, titlul inevitabil de „Colecţie privată" dat 
licitaţiei însemna că, pentru doamna Vannier, Marthe şi lucrurile ei 
nu reprezentau decât un subiect de bârfa între femei bătrâne. 

— Qa va? Arăţi de parcă ai avut un atac de hysterie. 

— Aşa am eu noroc. Eu trebuie să plec, iar ea e gata. Şi, te rog, 
fără glume despre lipsa mea de interes faţă de starea sănătăţii 
doamnei Vannier. Am înţeles că mă consideri încăpăţânată şi lipsită 
de inimă din pricina meseriei. 

— fe ne comprends pas! Am senzaţia că nu mă asculţi. Putem să 
mergem s-o vedem. Noi doi. Tu şi cu mine. 

— Dar plec în trei zile. April se uită la ceas. In două. 

— Ştiu. Aşa că o s-o vedem înainte să pleci. 

— Crezi că e cu putinţă? se chiori ea la el. E weekend. Eu plec 
luni. Devreme. 

— Cred c-am zis c-o putem vedea de mai multe ori decât ar fi 
trebuit, dată fiind capacitatea ta de a pricepe. 



— Putem s-o vedem, repetă April. 

— Oui. 

— E-adevărat? 

— Oui. 

— Adevărat-adevărat? 

— Oui , oui. Doar n-ai surzit! încep să-mi fac griji. 

April aşteptă să-i intre bine în minte ştirea. Madame Vannier. 
Aveau să se ducă la madame Vannier, moştenitoarea lui Lisette, 
stăpână pe toate mărturiile fizice despre viaţa lui Marthe. April 
putea în fine să capete nişte răspunsuri. Răspunsuri care puteau să 
nu însemne nimic pentru Sotheby's sau pentru cei care vor licita, 
dar care contau pentru ea. 

— Nu pot... zise ea, parcă era brusc ameţită, beată. Nu ştiu ce să 
zic. Renunţasem la idee. îmi zisesem că n-o să se mai întâmple 
niciodată. 

— Luând în considerare programul tău, a trebuit s-o grăbesc un 
pic pe madame Vannier, zise Luc. A amuzat-o grozav cât interes porţi 
acestei afaceri. 

— Sunt convinsă că a amuzat-o. Ridică ochii spre tavan. Probabil 
că mă consideră o adevărată ţicnită. Totuşi, nu-mi pasă. Doar asta 
aşteptam. 

— E adevărat că ai urmărit cu încăpăţânare acest scop, zise Luc 
râzând. 

— Mai urmăream şi alte câteva lucruri, spuse April şi zâmbi şi ea. 
Dar madame Vannier era în capul listei. Depline dezvăluiri, deşi 
probabil asta n-o să ajute cu nimic felului în care se va tine licitaţia, 
în ciuda eforturilor mele, firma nu cedează şi e inutil să-i mai 
îmboldesc în momentul de faţă. Aşa că pot să continui eu să urlu 
despre provenienţă, n-o să fie decât un merde. Nu pentru Sotheby's 
vreau s-o văd, ci pentru mine. 



— Deci n-o să mai insişti pentru licitaţie? Să-i faci să accepte ca 
licitaţia să poarte numele lui Marthe? 

— Nu. April luă o gură de vin. Am lăsat-o baltă. 

— Ai lăsat-o baltă? Asta nu sună deloc a americanca mea favorită. 

— Asta e, dădu April din umeri. Pe scenă un bărbat cânta nişte 
note la saxofon. Am tot încercat, dar m-am împotmolit. Nu poţi să te 
loveşti cu capul de acelaşi zid chiar la nesfârşit. 

— Şi dacă n-ar mai fi niciun zid? Dacă a trecut prin el altcineva? 

— Cred că te încurci iar în expresii. 

— Nu folosesc nicio metaforă. încerc să-ţi dau nişte ştiri, nişte 
informaţii despre licitaţia asta pentru care îţi baţi tu capul. 

— Atenţie! Dacă ar fi o licitaţie care să se ocupe de lovituri de 
capete, asta ar implica nişte albume de muzică şi nişte atomizoare 
cu soluţii pentru păr. Dar hai, spune, la ce licitaţie te referi? Una 
dintre cele cu piese de la Marthe? 

— Da, într-un fel. 

— Care? Mobilă sau tablouri sau poate toată argintăria, cutiile 
aurite şi curiozităţile? 

— Niciuna dintre astea. Unica. In octombrie. Cuprinzând toate 
obiectele acumulate de madame de Florian. 

— Despre ce vorbeşti? 

— Va fi o licitaţie care-i va purta numele, Avril. Exact cum ai vrut 
tu. 

April se uită la chipul lui Luc, aşteptându-se la o expresie ironică 
sau la o ocheadă, sau la ceva care să-i indice că făcea pe nebunul. 
Trebuie că făcea pe nebunul. Asta era genul lui. 

— N-ai haz, zise ea. 

— Nu încerc să am haz. 

Tocmai atunci a scârţâit un instrument. April a scuturat din cap, 
ca şi cum voia să-şi limpezească creierul. 



— Acum câteva săptămâni o păsărică mi-a spus... începu Luc. 

— Te rog nu mai încerca să te foloseşti de expresii americane, 
zău. Ce păsărică? Cine ţi-a spus, ce? 

— Păsărică nu e o expresie, cred eu. Strânse buzele concentrat. A 
zis că o cheamă Păsărică. Cel puţin aşa cred c-a zis. 

— Birdie! căscă gura April. Era oare cu putinţă? Avea Luc idee 
despre cine vorbea? Asistenta mea! Cu ea ai vorbit? 

— Da, da. A spus că e asistenta ta. 

— Când? De ce? Ce s-a întâmplat? Cum de-a avut măcar... 

— Doar i-ai trimis jurnalul lui Marthe, non? întrebă Luc cu o notă 
de dezaprobare în glas. Nu eram la curent că le-ai dat şi altcuiva. 

— Da. April îşi drese glasul. Aşa e. Doar pentru a le pune la 
dosarul nostru. Şi pentru cercetări. Birdie face cercetări pentru mine. 
Provenienţă. 

— Iar începi cu asta? 

— Şi nu-ţi face griji, am folosit metoda potrivită de a scana 
documente vechi. 

— Avril... 

— Bine, splendid. I le-am trimis. Copiile, atenţie! Pentru dosarele 
noastre, da, dar şi din cauza curiozităţii mele nestăpânite. I le-am 
arătat şi tatălui meu, şi lui frate-miu şi uneia dintre fiicele mele 
vitrege, şi nu regret. îmi pare rău, dar nu. 

— Ei bine, spuse Luc şi luă o gură de vin. Nu-i rău că eşti aşa 
gură-spartă. 

— Observ că Luc Thebault îşi etalează din plin stilul cuceritor... 

— Vorbesc serios. Ai făcut cunoscute asistentei tale aceste 
documente şi se pare că ea avea acelaşi punct de vedere ca tine în 
privinţa licitaţiei. 

— Bien sur! Sigur! Are un creier în cap. Dar tot nu înţeleg de ce a 
vorbit cu tine. 



El dădu din umeri. 

— M-a sunat. Mi-a spus ce trebuie să fac. 

— Ce vrei să zici? 

— Poţi avea multă influentă dacă ameninţi să te duci la altă firmă. 
Obţii exact genul de licitaţie pe care îl doreşti. 

— Ai ameninţat că te adresezi altei case? spuse April, începând 
iar să râdă. 

— Per sfatul lui Birdie, da, asta am făcut. Ea mi-a dat o estimare a 
valorii întregii averi şi eu am avut grijă să calculez comisionul şi 
primele care s-ar pierde dacă licitaţia nu reunea totul. Desigur că 
principalul lucru a fost tabloul lui Bol dini. Poate-i permit lui Olivier 
să pună deoparte ceva curiozităţi, dar nu pe Boldini. 

— Era un joc primejdios. Dar, Sfinte Doamne, inteligent. 

April îşi goli plămânii de aer. Avea senzaţia aia ciudată pe care o 
ai când eviţi o ciocnire cu altă maşină sau când nu te-a călcat un 
taxi. 

— Madame Vannier a fost foarte recunoscătoare, spuse Luc. Când 
Birdie a explicat cât ar genera licitaţia dacă ar reuni toate lucrurile. 
Şi cu privire la jurnal, care explică provenienţa, non? Exact aşa cum 
ai spus tu. Pentru că am aflat că toate lucrurile astea îi aparţineau 
fiicei, până acum necunoscută, a lui Victor Hugo. 

— E adevărat, spuse April, încuviinţând cu toată sinceritatea. Ştiu 
că ai crezut că provenienţa era o scuză, poate chiar era la un anumit 
nivel, dar nimic altceva nu e mai important la o licitaţie. Iar Marthe 
de Florian are provenienţa cea mai fascinantă de care am dat 
vreodată în meseria mea. 

— Dacă nu îţi dădeai tu silinţa, dacă nu ai fi ţinut la provenienţă 
cu încăpăţânare, n-ar fi vorba de o licitaţie unică, zâmbi Luc. In 
semn al recunoştinţei ei, madame Vannier a zis că pot să-ţi ofer ceva. 

Luc căuta în rucsacul lui de piele, în vreme ce April încerca să 



îngurgiteze toate informaţiile. Licitaţia cu numele lui Marthe. 
Atenţia, presa, opiniile individuale. Toată frenezia pe care o merita. 

— Pentru tine, zise Luc şi îl răsturnă pe masă pe Mickey Mouse. 

April rămase cu gura căscată. 

— A fost un cadou de la Boldini pentru Lisette Quatremer. 
Madame Vannier ţine să ţi-1 ofere ţie. 

Fără să se gândească. April întinse mâna, apucă păpuşa şi o 
strânse la piept. Deşi tot mai mirosea a praf şi a vechituri, Mickey 
era superb. 

— Eşti sigur? întrebă April. E o relicvă, o parte din moştenire, 
probabil ar aduce multe mii de dolari de la colecţionarul potrivit. 

— Ce înseamnă un lucru moştenit dacă nu are o semnificaţie 
pentru persoana care posedă acel lucru? 

April simţi că i se umplu ochii de lacrimi. A trecut ceva timp 
până a putut să dea drumul păpuşii. Chiar când pe scenă a urcat un 
bărbat ca să salute spectatorii. April tot nu reuşise s-o facă. 

în vreme ce instrumentele au început să se acordeze, Luc îşi trase 
scaunul mai aproape şi îi puse o mână pe picior. Ea duse o mână în 
jos şi îşi împleti degetele cu ale lui. Gestul era prietenesc în mare 
parte, dar purta şi greutatea celor ce se întâmplaseră între ei. 
Imediat April îşi aminti de prima oară când îl văzuse pe Luc cu o 
ţigară în gură, în apartamentul plin de praf, când ea se întreba cum 
naiba avea să se ocupe de toată aglomerarea aia de obiecte şi cum 
avea să se descurce cu întreaga harababură din acel apartament şi 
din viaţa ei. 

April se gândi şi la prima masă luată împreună, la Cafe Zephyr, 
când aproape căzuse peste gărduleţul acela scund. Se gândi la 
restaurantul de pe acoperiş, la Galeriile Lafayette, la momentul în 
care înţelesese în fine că Luc nu era doar un avocat ironic, îndrăzneţ 
şi plin de sine. Şi la alte restaurante, la alte convorbiri, la toate orele 



petrecute în apartamentul lui Marthe, când îi explicase lui Luc de ce 
fiecare piesă era atât de specială. Şi, desigur, la ziua naţională a 
Franţei, la cazarmă, la dormitorul ei. Fusese desigur o greşeală, dar 
una pe care April nu regreta complet că o făcuse. 

Se aplecă spre Luc. De-acum muzica era prea tare pentru vorbe. 

— Mulţumesc, spuse ea. Pentru tot. Pentru fiecare lucru, mai mic 
sau mai mare. 

— Hei, eu n-am făcut nimic, zise el. Ne-am distrat bine, nu-i aşa? 
April încuviinţă, muşcându-şi buza, în vreme ce îi curgeau 

lacrimi pe obraji. 

— Ei, dulcea mea Avril. Fără lacrimi. Nu s-a terminat. Nu se va 
termina niciodată. Iar mâine urmează partea cea mai minunată. 
Făcu o pauză şi îi strânse mâna şi mai tare. Mâine... Mâine mergem 
la Agnes. 


Capitolul LXIX 

New York Times 

MME. CHARCOT CERE DIVORŢUL 
Nepoata lui Victor Hugo 
îşi acuză soţul de neglijenţă 

Paris, 15 februarie - Jeanne Charcot, nee Hugo, nepoata lui Victor 
Hugo, a înaintat tribunalului parizian o cerere de divorţ împotriva 
soţului ei, dr. Jean Charcot, fiul celebrului neurolog şi conducător al 
expediţiei franceze în Antarctica, pe motive de neglijenţă. 

Cererea trezeşte un interes foarte viu în cercurile pariziene, unde 
amândouă părţile sunt bine cunoscute. 

Madame Charcot a avut un precedent divorţ, fiind, înaintea 



căsătoriei cu dr. Charcot, soţia lui Leon Daudet, fiul cel mare al lui 
Alphonse Daudet. La scurtă vreme după căsătoria cu Charcot, 
acesta a avut un schimb de cuvinte cu Leon Daudet într-un teatru, 
care a dus la un duel în care Charcot a fost uşor rănit. 

Charcot a părăsit Franţa cu mai mult de un an în urmă cu intenţia 
de a atinge Polul Sud. Recent au apărut zvonuri privind un posibil 
rezultat dezastruos al expediţiei. Actualmente, o expediţie de 
salvare este în curs de organizare. 


Capitolul LXX 

Paris, 4 iunie 1905 

Doamne Sfinte, cum de-au evoluat lucrurile în halul ăsta? Am 
făcut ceva oribil azi, cu adevărat oribil. Nu ştiu dacă am să mi-o iert 
vreodată. 

Totul a început cu Boldini şi cu una din dispoziţiile lui mohorâte. 
Nu-i întotdeauna aşa? Simt un gol în stomac doar la gândul de a 
povesti scena, dar trebuie s-o fac. Mintea îmi merge prea iute, 
cuvintele curg din mine. Trebuie să le pun undeva. 

Cum să explic dispoziţia asta a lui? Ce se întâmplă e că parizienii 
au cam terminat cu marele Giovanni Boldini, maestrul şfichiuitului. 
Ca nişte oi, se iau în turmă după colecţionarii americani, o situaţie 
din capul locului stupidă. Nu-mi pot închipui din maţele cărui acolit 
al diavolului a ieşit ideea că americanii au gust. „Maţele" e cuvântul 
cel mai potrivit. Căci au un discernământ de căcat. Din păcate, nu 
ştiu care american s-a trezit într-o bună dimineaţă şi a decis că 
Boldini nu mai e la modă. înainte nici nu existai dacă nu te picta 
Boldini. Acum nimeni nu mai vrea să fie pictat de el. 

Cretinii ăştia sunt cu toţii îndrăgostiţi de Pablo Picasso, nebunul 



ăla idiot din Spania, care nu se ştie cum a convins o americancă, pe 
Gertrude Stein, să îi cumpere tablourile. Individul are mai multe 
nume decât Jeane Hugo Daudet-Charcot, chiar dacă adaugi şi 
vreunul nou pe care l-o purta după ce divorţează de Jean-Baptiste şi 
se căsătoreşte iar cu cine ştie ce biet lunatic pe care l-o găsi la uşa ei 
sau în dormitor. 

în ce-1 priveşte pe monsieur Picasso, e cunoscut în mod oficial 
drept Pablo Diego Jose Francisco de Paula Juan Nepomuceno Maria 
de los Remedios Cipriano de la Santisima Trinidad Ruiz y Picasso. 

Numai asta şi spune cam tot ce trebuie să ştii despre el! Nebun şi 
extrem de plin de el. Nu doar că şi-a găsit o binefăcătoare în 
mademoiselle Stein, de o bogăţie pe care n-a revărsat-o nimeni asupra 
lui Boldini, care n-a avut nevoie de o americancă urâtă ca să-şi facă 
un nume, dar monsieur Picasso, pe deasupra, utilizează un publicist! 
Nu-i vorba de nimeni altul decât de caraghiosul de Apollinaire, cu 
părul lui creţ şi cu un rubin pe degetul cel mic, dar are un publicist! 
Toată lumea crede că Apollinaire e tare cultivat şi bogat. Dar nu 
arată aşa decât pentru că-1 îmbracă maică-sa! O ştiu din sursă 
sigură! 

Ieri-seară Boldini a venit la mine la masă. Era prea tulburat ca să 
mănânce în atelierul lui, înconjurat de tablouri, de toate lucrurile 
acelea cândva frumoase, care dintr-odată erau imaginea eşecului. 
Ştiind în ce hal de deprimare poate să ajungă, am trimis-o la 
plimbare pe bucătăreasă imediat ce a terminat de gătit masa. Voi 
deretica eu singură în casă pe urmă. Nu-mi place să fac curat, iar de 
când am amorţelile astea la încheieturile mâinilor şi la braţe, mi-e 
mai greu decât oricând, dar nu asta mi-era mie grija. I-am dat liber 
ştiind foarte bine că aveam de curăţat mai mult decât nişte farfurii în 
seara aia. 

Boldini s-a aşezat la masă, dar a refuzat să mănânce, parcă era un 



ied bolnav de gripă. L-am rugat să se trezească, să nu se mai vaite şi 
să caute o soluţie. Poate c-ar putea să îşi schimbe stilul de a picta. 
Poate ar trebui să plece la Londra să execute nişte comenzi. Domnul 
ştie că englezii o să aibă nevoie de cel puţin zece ani să se 
dumirească ce-i cu moda asta tâmpită, timp în care la Paris moda se 
va întoarce iar la Boldini! 

Ei bine, el a continuat să bombăne şi să tot bea vin. Beatrice era în 
camera de alături, încercând fără succes să termine un puzzle. Intre 
mârâituri şi lamentări, Boldini arunca priviri lungi spre ea. Eu am 
ştiut ce se va întâmpla chiar înainte să se întâmple. 

— Nu progresează deloc, a zis el, terminând ultima sticlă de vin 
din casă, ceea ce arată cât era de beat, căci la mine e întotdeauna vin 
de rezervă. 

— Ce vrei să spui? am întrebat şi m-am şters la gură cu un 
şerveţel. 

— Ai spus că o să meargă mai târziu, că o să vorbească mai târziu 
şi că o să citească mai târziu. Are acum şase ani şi jumătate şi mai 
târziul ăsta n-a venit încă. Arată ca o fetiţă mare, dar e tot bebeluş! 

— Boldini! am sărit eu. Nu vorbi aşa de tare! Bea o fi prostuţă, dar 
e copilul cel mai dulce de pe lume. Eu mă simt binecuvântată că o 
am. Amândoi suntem binecuvântaţi. 

— Spui asta doar pentru că e ascultătoare şi face tot ce-i comanzi. 
Ea te crede perfectă. Presupun că tu chiar ai noroc. N-o să ştie 
niciodată cum eşti cu adevărat. 

— Ai spus destule! l-am repezit eu şi am trântit furculiţa în 
farfurie, dar nu prea tare, date fiind problemele pe care le am cu 
articulaţiile. Nu accept conversaţia asta meschină. 

— Spune-mi, Marthe, de ce e înceată? 

— A fost o naştere grea, i-am spus eu, cu o voce tremurândă. 
Doar erai acolo. 



— Da. S-a născut cu mare dificultate, nu-i aşa? A fost foarte 
ciudat. 

— A venit cu ambele picioruşe înainte. Nu ştiu de ce mă baţi la 
cap cu asta. 

Dar ştiam. Ştiam exact. 

— Da, dar e posibil ca, oricare ar fi fost poziţia, un copil născut 
prematur să nu fie chiar atât de greu de scos. 

— Ce să zic, eu nu sunt doctor, am zis eu şi m-am ridicat să 
strâng farfuriile. Şi nici tu nu eşti. 

— Ah, da, dar dr. Pozzi este, şi el mi-a spus că Beatrice era al 
naibii de mare pentru un copil cu numărul presupus de luni de 
gestaţie. 

M-am uitat în altă direcţie. îmi tremura buza. 

— Nu e copilul meu, nu-i aşa, Marthe? 

Fără să-i răspund, am plecat la bucătărie şi m-am apucat să spăl 
vasele. Am curăţat şi-am frecat, în vreme ce Boldini continua să urle: 
„Nu-i a mea!" A devenit atât de violent, că până şi Bea a început să 
plângă. A fugit în dormitorul ei şi a trântit uşa. 

— Acum eşti fericit? am ţipat eu, revenind în sufragerie. Ai scos-o 
din fire pe unica persoană din lume care nu-şi iese niciodată din 
fire! 

— Spune-mi adevărul, Marthe! Nu vreau decât adevărul! 

— Splendid! i-am răspuns, surprinsă de acest cuvânt. Nu aveam 
de gând să mărturisesc. Nu eşti tu cel care a plantat sămânţa. Dar să 
nu cumva să greşeşti, tu eşti tatăl ei. 

— Nu mai sunt! 

Boldini a împins scaunul care apoi s-a răsturnat şi s-a lovit de un 
perete. Şi-a luat haina şi a luat-o spre uşă. 

Am încercat să mă agăţ de el, dar m-a împins. A zis că s-a 
terminat totul între noi şi că nu are de gând să ne mai întreţină. A 



fost nevoie de ani întregi, şi-apoi de Beatrice, ca să-l conving pe 
Boldini să arunce câţiva bănuţi spre noi. El nu e singura noastră 
sursă de venit. Mai sunt câţiva care contribuie, nu cel din urmă fiind 
Clem, politicianul cunoscut cu porecla de „Morsa". Cu toate acestea, 
fundătura financiară în care ne-a adus Boldini e cu adevărat adâncă, 
să nu mai zic de cea sentimentală. Azi-noapte n-am închis un ochi 
încercând să construiesc un plan. 

Ar trebui să dau de Jean-Baptiste, m-am gândit eu, să-l ameninţ 
că povestesc de unde se trage Beatrice, dar asta nu-i o soluţie. Mai 
întâi ar trebui să-l găsesc. Celebrul Gentleman Polar şi-a petrecut 
ultimii doi ani în Antarctica şi se presupune că-i dispărut pe mare. 
Chiar dacă n-ar fi dispărut, ar trebui măcar să-i pese. Divorţul de 
Jeanne va fi pronunţat foarte curând. Este un aventurier iubit, 
concetăţenii o să-i ierte orice abatere. Prin urmare, dacă eu îl acuz, 
nu pierde mare lucru. Presupun că asta vine din faptul că trăieşte pe 
un vapor. 

Complet nefericită când s-au ivit zorii, am făcut singurul lucru pe 
care-1 puteam face. Vai, Doamne, ce greu îmi e să mă gândesc la asta 
acum! Am umplut valiza roz a lui Beatrice cu rochiţele şi păpuşile ei 
favorite, am comandat o trăsură şi am plecat amândouă pe drumul 
lung care duce afară din oraş. 

Am ajuns la casa pentru înapoiaţi mintal puţin înainte de ora 
unu. Aveam faţa scăldată în lacrimi, mici râuleţe săpaseră canale 
prin fardul meu alb şi nu puteam vorbi de atâtea suspine. Bea, 
preafericita Bea, se uita doar la mine, cu ochii ei mari şi negri, 
limpezi şi plini de încredere. Zâmbea şi mă strângea de mână. 

— Draga mea, i-am spus eu înainte să ne dăm jos din trăsură. 
Asta e o şcoală minunată. Mamei o să-i lipseşti teribil, dar o să înveţi 
multe aici! Aici o să te educe, o să te înveţe să vorbeşti şi eventual o 
să te înveţe şi o meserie. Poate cizmăria, tâmplăria sau grădinăritul. 



Când vei fi mare, te întorci la Paris, la mama, şi îţi găsim o slujbă de 
funcţionară sau de muncitoare. O să trăim împreună tot restul vieţii. 
Ce crezi, iubirea mea? 

Ea a clipit din ochi fericită, cum făcea întotdeauna. Vai, inimioara 
mea! 

Am coborât din trăsură şi am mers la biroul principal, unde am 
completat tot felul de formulare. Directorul mi-a arătat apoi 
căminul. Mi-au sărit în ochi bezna, tot metalul din jur, saltelele 
pătate de urină. începusem deja să-mi pierd încrederea. 

Ultima oprire a fost la terenul de joacă. Aici era locul unde 
trebuia să-i dau drumul şi s-o trimit în lume fără mine. Se 
presupunea că o să mă liniştesc, căci aici toţi copiii zâmbeau, păreau 
fericiţi, chicoteau la soare. Mie însă aproape că mi-a venit să vomit. 

Copiii se suiau pe structurile acelea, se împiedicau în propriile 
picioare, le curgea salivă pe la colţurile gurilor. încercau de două, de 
trei sau de mai multe ori acelaşi exerciţiu, dar nu reuşeau, nu 
reuşeau niciodată, nu pricepeau bine ce-i de făcut. Nimeni nu se 
ducea să-i ajute. 

A fost prea mult pentru mine. 

— Ei bine, madame de Florian, mi-a spus directorul. E momentul 
să-i daţi drumul fiicei dumneavoastră. Lăsaţi-o să fie liberă şi să 
înveţe printre cei care sunt ca ea. 

Am încetat s-o mai strâng de mână cam o jumătate de secundă. 

Apoi am strâns-o din nou. 

Luând-o în braţe, m-am întors şi-am fugit la trăsură, am lăsat în 
urmă totul şi pe toţi, chiar şi valiza ei roz. Adevărul e că n-aş fi putut 
s-o păstrez. De fiecare dată când aş fi văzut-o, mi-ar fi fost silă de 
mine. 

Ne-am întors la Paris spre seară, eu cu copila strânsă la piept tot 
timpul drumului ca s-o protejez de legănatul şi hurducăielile 



trăsurii. Nu aveam idee ce o să facem după asta, e sigur că nici acum 
nu ştiu. Ştiu doar că am nevoie de Beatrice lângă mine. Cât despre 
restul, mă voi lămuri eu cu timpul. 


Capitolul LXXI 

Paris, 14 august 1914 

S-ar fi spus că toată presiunea acumulată în ultimele luni, în 
ultimii ani chiar, a fost brusc eliberată cu un zgomot care s-a auzit în 
întreaga lume. Da, zgomotul e oribil şi puternic, chiar un pic 
înfricoşător, dar în tot Parisul se simte o enormă senzaţie de uşurare. 

Germania a declarat în cele din urmă război. Asta e o veste bună, 
pentru că oricum ştiam că vine războiul. Trupele germane 
invadaseră până acum Franţa de două ori. După cum scriu ziarele, 
declaraţia i-a forţat să îşi asume formal agresiunea. Aşa ceva nu va fi 
privit cu ochi buni de ţările din jur, şi nici de cele de peste mări. 

Mai mult decât atât, speranţa e nutrită sub formă de răzbunare. 
Poate că izbutim în sfârşit să ne răzbunăm pentru războiul franco- 
prusac! în clipa în care a fost difuzată ştirea, lumea a ieşit să danseze 
pe stradă! Au început petreceri prin toate restaurantele, prin sălile 
de dans şi în aproape fiecare piaţă publică. Peste tot o enormă 
mulţime! Unii au pornit să defileze în trăsuri şi pe cai albi. Plângeau 
de bucurie. Oamenii se îmbrăţişau până şi cu rudele cu care nu mai 
întreţineau relaţii. Se vindeau flori la toate colţurile de stradă. Era o 
mare nuntă în care eram toate mirese. 

Prins în vârtejul ăsta de bune sentimente e chiar şi Giovanni 
Boldini. Când nu lucrează la vreun portret, cum ar fi vreunul dintre 
mult prea numeroasele tablouri care o înfăţişează pe bogata 
italiancă, dorina Franca Florio, vine să ne vadă. Deşi a respins-o de 



nenumărate ori pe Beatrice, nu poate să se ţină la distanţă de noi 
mai mult de câteva săptămâni. în toţi anii ăştia de când suntem 
împreună (aproape) ca soţ şi soţie, a îndrăgit-o foarte mult. 

Cel puţin acum Boldini admite fără ocoliş că Beatrice îi lipseşte, 
în ce mă priveşte, nu mă include în aceeaşi categorie. Cred că s-au 
strâns prea multe între noi. Dar acum ce pot eu să fac? Deşi îmi cer 
iertare pentru tot, nu-mi pare rău de nimic. 

Ce domnişoară drăguţă poate să fie Beatrice a mea! De curând a 
învăţat de una singură să citească şi să scrie! Ce lucru 
nemaipomenit! Observaţiile ei sunt mai aproape de cele ale unei 
fetiţe de şase ani decât ale unei femei de aproape şaisprezece, dar eu 
n-am crezut vreodată că vom ajunge măcar până aici. Deşi n-o să 
ajungă niciodată o savantă, ea rămâne pentru totdeauna Beatrice a 
mea. 

Şi mai e ceva ce as tine să notez, însă nu-mi aduc aminte cuvintele 
pe care voiam să le folosesc. In plus, mâinile mele! Le merge mai rău 
ca niciodată, iar acum amorţeala începe să-mi cuprindă şi faţa. Un 
aşa-zis doctor mi-a pus diagnosticul de „falcă Phossy", ceva ce 
apare la femeile care lucrează în fabrică. De vreme ce eu n-am avut 
niciodată de-a face cu aşa ceva, singura concluzie logică e că 
doctorul e un şarlatan. 

După Boldini, amorţeala îmi cuprinde uneori şi creierul. Acum 
două săptămâni a distrus două portrete ale donnei Franca Florio într- 
un moment în care îi era silă de el însuşi, dar a dat vina pe mine. A 
zis că aş fi dat buzna în atelierul lui şi că m-a cuprins nebunia, 
pretinzând că o înfăţişau pe Jeanne Flugo. Ce tupeu să mă acuze 
astfel! Ca şi cum aş face eu aşa ceva! Ca şi cum le-aş putea confunda 
pe cele două! Nu arată deloc la fel. Poate că Boldini suferă de un 
creier Phossy, de la vopselele alea pe care le foloseşte! 

Cu toate acestea, simt că mă apasă anii. Nu sunt bătrână, dar nici 



tânără (ha!). Dar cum am împlinit patruzeci de ani anul ăsta, e 
timpul să măresc cantitatea de henna şi de creme de albit tenul. 
Există încă bărbaţi de fermecat şi facturi de plătit. Toate acestea mă 
obosesc atât de cumplit uneori, mă obosesc cumplit, atât de 
cumplit... 


Capitolul LXXII 

Paris, 10 februarie 1919 

E o vreme rece şi umedă. Nu mi-am îngăduit astăzi să cumpăr 
cărbune pentru foc, să încălzesc apartamentul ăsta plin cu lucrurile 
mele. Fac cârcei la mână când mâzgălesc cuvintele acestea. Mi-e 
frică să nu mi se lipească degetele de stilou. 

Oraşul e mort. Copacii, animalele, până şi războiul, care părea 
atât de promiţător, s-a terminat. încă mai sunt transportate acasă mii 
de trupuri, familiile speră să-i mai vadă măcar o dată pe cei dragi, 
chiar dacă tot ce primesc e doar un cadavru. Oare ce s-a întâmplat 
cu Parisul pe care îl iubeam cândva? Cel plin de aurării şi de 
catifele? Câtă vreme Parisul e mort, şi sufletul i-a pierit. 

Aşa e şi inima mea, fiica mea, Beatrice. Şi ea e moartă. E ori 
ironic, ori potrivit, ori complet necinstit că o fată care s-a luptat să 
intre în lume încă de la naştere să piară în acelaşi fel. A curs sânge, 
atât de mult sânge, şi până la urmă n-au salvat-o. Dacă ar mai fi fost 
în viaţă doctorul Pozzi, poate că ar mai fi trăit şi Beatrice a mea, 
sufletul meu. Dar s-a dus, iar eu am rămas cu alt copil, Elisabetta. 
Lisette e numele pe care dorea Bea să i-1 dea când a fost sigură, atât 
de sigură, că avea să nască o fetiţă. 

Eu mi-am crescut copilul. Nu sunt gata să fiu iar mamă. Nu mai 
am resurse şi nici cum să le capăt. Aşa cum se prăbuşeşte lumea din 



jur, tot aşa mi se duce şi mie frumuseţea. O să trebuiască să-mi 
reduc pretenţiile sau să încep să vând lucrurile minunate pe care mi 
le-au oferit Clemenceau, Le Comte., Giovanni Boldini... 

Boldini. De-abia pot să-i scriu numele. El, bărbatul pe care l-am 
iubit mai toată viaţa mea, bărbatul care revenise în viaţa feerică pe 
care o creasem pentru mine şi Beatrice. El mi-a salvat viaţa o dată, 
doar ca să mi-o distrugă mai târziu. Când Giovanni s-a întors, am 
crezut că a venit pentru amândouă. Din păcate, lui Giovanni nu eu îi 
lipseam, ci Bea, însă îi lipsea într-un fel cu totul nepotrivit. Boldini i- 
a făcut copilul. El a omorât-o. 

El a pretins că e o neînţelegere la mijloc. Marguerite spune că am 
născocit eu totul. Ce ar fi fost oare de neînţeles? Ori de născocit? 
Nimic din tot ce ar spune el n-o să poată drege ceva. Ca să mă 
împace, mi-a dat portretul pe care mi-1 făcuse cu atâţia ani (zeci de 
ani!) în urmă. A fost ultimul lui dar de despărţire, pe care am căutat 
imediat să-l vând guvernului francez. Dar nu-mi dau nimic pe el. 
Atât de neînsemnat a devenit. 

Una peste alta, mizerabilul m-a lăsat cu un tablou care nu-mi 
foloseşte la nimic, cu o fiică moartă şi cu un copil pe care nu-1 vreau 
şi de care nu pot să am grijă. Aşa că trebuie să fac ce n-am fost în 
stare mai înainte. Mâine o duc la azil. Poate să fie o sentinţă dură 
pentru un copil atât de mic, dar nu pot s-o păstrez. Sentimentele pe 
care le am sunt mai rele decât indiferenţa şi mult mai negre. Nu e 
vina ei, dar, ca şi Boldini, ea mi-a omorât-o pe Bea. 

Directorul azilului, de-o mai fi acolo, era un om bun. El îi învaţă 
meserii pe copii ca să devină oameni folositori în societate. E mai 
mult decât pot face eu pentru ea. La urma urmelor, dacă aş fi lăsat-o 
acolo pe Bea, ar mai fi încă în viaţă. 

Acum, pentru că împachetez lucruşoarele lui Lisette pentru 
drum, mă podideşte plânsul. Nu, le spun eu lacrimilor, rămâneţi 



deoparte. Nu e vreme pentru regrete. Marguerite soseşte. Vine cu 
mine. Cu ajutorul ei, o să am destul curaj să o las acolo. De data asta 
nu mă mai uit înapoi. 


Capitolul LXXIII 

Au făcut drumul acela lung până la Sarlat-la-Caneda în maşina 
lui Luc, un BMW M6. Vântul a transformat părul lui April într-un 
soi de gard viu. Nu o dată s-a gândit ea că distanţa era destul de 
mare şi că, dacă ar fi fost în Statele Unite, ar fi insistat să ia avionul. 
Totuşi a fost întru câtva mulţumită că a durat mult călătoria. 

Faptul că Lisette lăsase în paragină apartamentul era în sfârşit de 
înţeles. Când propria ei bunică o părăsise la azil, era firesc să se 
ferească şi ea să aibă de-a face cu bibilurile şi cu tablourile ei. Totuşi 
lui April îi părea rău pentru Marthe, oricât de brutal fusese actul ei. 
O iubise atât de mult pe fiica sa încât probabil că numai o depresie 
teribilă o împinsese să o abandoneze pe Lisette. Singurul om în care 
Marthe a avut încredere o trădase în felul cel mai cumplit cu 
putinţă, iar asta dusese la moartea fiinţei pe care ea o iubise ca pe 
ochii din cap. 

— Până şi în maşină lucrezi fără încetare, remarcă Luc când 
intrau de pe autostradă pe un drum şerpuitor, unde explodau 
culori, când roşu, când galben, apoi verde pe margini, totul sub un 
cer turcoaz. Chiar comparat cu California, efectul era prea puternic 
pentru ochii lui April. 

— încerc să-mi stabilesc întrebările pentru întrevedere, spuse 
April. Dar nu reuşesc deloc. 

— De ce nu vrei, cum ziceţi voi, să te laşi luată de val? 

— Nu luată, dusă! Şi, când mă gândesc cât am bătut-o la cap pe 



biata femeie bolnavă ca s-o întâlnesc, trebuie să fiu pregătită. Nici 
măcar nu prea ştiu cu ce să încep. La început mă preocupau 
mobilele, tablourile, toate lucrurile uluitoare din apartament. Mă 
întrebam de ce madame Quatremer a lăsat totul în urmă. Acum nu 
mi se mai pare important. 

Mângâia teancul de caiete din poală. 

— Acum doar de ele îmi pasă, spuse ea. Restul poveştii lui 
Marthe. Jurnalul mi-a spus foarte mult, dar caietele sunt foarte 
distanţate în timp, iar spre sfârşit lipsesc perioade lungi. îmi trebuie 
umplutura, lucrurile petrecute între aceste perioade. Sper că madame 
Vannier le cunoaşte. 

— Iar eu, zise Luc zâmbind, ca întotdeauna, sper să capeţi ce 
doreşti. 

în vreme ce îşi continuau drumul plin de ocolişuri prin peisajul 
de ţară. April închise ochii şi se rezemă de spătar. Asemenea 
drumului întortocheat, mintea ei începu să vagabondeze. Se trezi 
gândindu-se la maică-sa. îi revedea chipul, ochii verzi, nasul lat şi 
plat, pistruii de pe obraji. La moarte, pistruii dispăruseră de mult, 
lumina fluorescentă din spital fusese o tristă alternativă a soarelui 
californian. 

Aproape aţipise. 

— Zâmbeşti, îi întrerupse Luc visarea. întinse o mână şi îi 
mângâie un braţ. Ce te amuză? 

— Nu e amuzament, răspunse April şi întoarse capul spre el. îi 
zâmbi, o umbră de surâs obosit. Mă gândeam, visam oare? Mă 
gândeam la mama. 

— în legătură cu ce? 

— In legătură cu animalele. 

— Cu animalele? De ce? Aveaţi o mulţime de animale de casă? 

— Nu, în familia Potter nu era permis nimic din lumea animală. 



nici cu pene, nici cu blană. Nici măcar aripioare de peşte! Brian a 
adus odată acasă un peştişor auriu luat de la bâlciul regional. Mama 
i-a cerut să-l ducă înapoi. La bâlci! Pe la noi nu eşti bine văzut dacă 
cei care ţin standuri la bâlci te consideră ciudat. April râse. Cu toate 
acestea, mama iubea animalele. Dacă găsea vreun câine, sau vreo 
pisică oloagă prin cartier, se ocupa cu mare grijă de ele. Am văzut-o 
bandajând coada unei pisici, iar unui câine i-a improvizat o atelă 
dintr-o riglă tăiată şi bandă adezivă. Odată a încercat să-i facă 
respiraţie artificială unei păsări care se izbise de fereastra salonului. 

— A mers? 

— Cred că de fapt a făcut să-i explodeze plămânii. Mi-amintesc 
cum plângeam la uşă. 

— Biata, mitica de Avril! zise Luc. 

— Biata, mititica de April are dreptate! Mama era şi foarte 
directă, aproape indecent de directă. O femeie din vecini avortase 
spontan, iar mama ne-a povestit într-o duminică, la masă, că vecina 
născuse nu un copil, ci o enormă bilă păroasă cu dinţi. Am crezut că 
tata o să leşine. 

— Pare să fi fost o femeie amuzantă. Poate că mi-ar fi plăcut de ea 
la fel de mult cum îmi place de tine. îi aruncă o ocheadă. 

— Am pus pe hârtie toate astea, poveştile astea, amintirile 
noastre. Uitasem cât de nemaipomenită era. în mintea mea se fixase 
imaginea unei matroane dure, care nu bea niciodată alcool şi care 
respecta toate regulile. Acum stau pe gânduri. Dacă s-ar fi născut 
ceva mai târziu, putea să fi ajuns o hipioată, un spirit liber. Sau dacă 
nu s-ar fi căsătorit cu un ofiţer de marină. 

— Dar tu, ce-ar fi fost dacă nu te căsătoreai cu un om din lumea 
finanţelor? o întrebă el. 

— Eu eram de multă vreme eu când a apărut el. îmi schimbasem 
viaţa! Maşina asta n-are un radio? Un iPod? 



April se aplecă şi începu să răsucească toate butoanele de care 
dădea cu mâna. 

— Aia e ventilaţia, i-a spus Luc tocmai când ea a primit un jet de 
aer în faţă. 

— Fă şi tu ceva util şi pune nişte muzică. April se lăsă iar pe 
spătar şi închise ochii. Am nevoie să mă gândesc. 

în câteva secunde. April recăzu în spaţiul strâmt dintre vis şi 
realitate, în care ceea ce e în afară se amestecă cu ce e înăuntru. 
Simţea mirosul ţigării lui Luc şi în acelaşi timp îi apărea în minte 
imaginea maică-sii şi a lui Marthe, la bar, împingând un pahar de 
absint spre un bărbat care semăna cu Troy. 

Când deschise ochii, crezu că moţăise vreo zece minute. Ceasul îi 
spuse că trecuse mai degrabă o oră. Luc o zgâlţâia de un picior. 

— Suntem la Sarlat, zise el. Poate vrei să te înviorezi înainte să 
ajungem. 

— De ce? întrebă ea şi îşi îndreptă spatele. îşi simţea gura 
cleioasă. E nevoie? 

Coborî oglinda şi căută în geantă ceva care să treacă drept 
machiaj. Doar dacă Marthe ar fi călătorit în timp şi i-ar fi schimbat 
geanta, ar fi existat vreo posibilitate să găsească ceva care să o 
„învioreze" în groapa aia plină cu foi volante şi cu un mare număr 
de stilouri. 

— Aha! Am dat de un ruj care trebuie că are vreo opt ani şi 
despre care nu ştiu nici măcar de unde vine, anunţă April şi dădu la 
iveală un tub roz, lucios şi cam turtit. Să dea Domnul să nu-1 fi 
aruncat aici vreunul cu herpes! 

— Ai zis tu cuvântul „herpes"? 

înainte ca April să poată da un răspuns convenabil, fu izbită de 
peisajul de afară. 

— Nemaipomenit! Asta e Sarlat? E de-adevăratelea? 



Satul era uimitor. O capsulă de timp, un loc medieval cu clădiri 
de gresie gălbuie, cu acoperişuri ţuguiate şi cu străzi cu piatră 
cubică. Aproape că te lua pe sus cu ciudăţenia lui, ca într-un parc de 
distracţii. 

— S-a reconstruit totul sau cum? s-a interesat ea tot uluită. Ori 
aşa a fost dintotdeauna? 

— Dintotdeauna, cred. 

Luc viră şi continuă pe o alee care ar fi fost mai potrivită pentru o 
motoretă de ocazie. April se ţinea de scaun cu amândouă mâinile, în 
vreme ce Luc naviga cu pricepere printre cutii de gunoi, oameni şi 
capre. 

în curând ajunseră într-o altă ultimă alee după care trecură pe un 
drum de ţară, o potecă lungă şi dreaptă, înconjurată de câmpuri 
verzi. La capătul drumului era o casă pătrată de piatră. April scoase 
un mic icnet de uimire. Trebuie că era casa lui Agnes Vannier. 
Drumul se înfunda. 


Capitolul LXXIV 

Cu toate că afară era cald, Agnes Vannier era instalată în faţa 
focului din şemineu, cu o cuvertură de catifea pe genunchi. La 
picioare avea o mare cutie tapiţată. 

Nu era nicio îndoială că era în vârstă şi că fusese nu de mult 
bolnavă. Prin pulover i se vedeau umerii firavi şi oasele ca nişte 
degete, braţele subţiri şi le ţinea încrucişate, aşa cum îşi ţin lăcustele 
picioruşele. Prin puful de păr alb-blonziu i se vedea pielea capului 
ca de marmură roz. Ochii aproape transparenţi erau de un albastru 
îngheţat. 

— Bun venit la mine acasă, spuse ea în franceză, după ce o 



servitoare sau menajeră le dăduse drumul în casă. 

— Mulţumim că ne primiţi, răspunse April, nesigură dacă să se 
apropie de femeia de pe scaunul din lemn de trandafir sau să 
rămână la câţiva metri distanţă. Este pentru mine o mare plăcere să 
ne aflăm aici! 

Madame Vannier o privi drept în ochi. 

— N-o să vorbesc englezeşte, spuse ea. 

— Ce n 'est pas un probleme. April se apropie de Luc. Se simţea 
stingheră, nesigură şi îi venea să se agaţe de el, să-l ia de mânecă, de 
curea, de marginea buzunarului. 

— Putem să ne aşezăm? întrebă Luc în franceză, apoi arătă spre o 
bancă îngustă, cu tapiţerie albă, un obiect pentru două persoane 
îndrăgostite de pe vremea când oamenii nu erau prea graşi. 

— Vă rog, spuse Agnes şi, cu un mic zâmbet care îi făcu colţurile 
gurii să se ridice, îi pofti să se aşeze. 

— Aş dori din nou să vă spun că apreciem mult faptul că ne 
oferiţi din timpul dumneavoastră ca să stăm de vorbă, spuse April. 
Se obliga să vorbească rar, să numere câteva respiraţii între cuvinte. 
Când vorbea franţuzeşte şi era emoţionată. April trebuia să aibă 
grijă să nu uite să respire. Mă numesc April Vogt, iar pe monsieur 
Thebault, de bună seamă, îl cunoaşteţi. 

— Da, Luc. îşi atinse pandantivul cu un mic safir pierdut în 
gropiţa formată de gâtul slab. Chipeşul avocat. Deci, madame Vogt, 
spuneţi-mi de ce aţi făcut tot drumul ăsta? 

— Să încep deci... April şi-a dres vocea şi a scos din geantă 
caietele jurnalului. Voiam să vi le înapoiez în persoană. Vă sunt 
recunoscătoare că le-aţi împrumutat casei noastre de licitaţii. Ne-au 
fost de mare ajutor ca să stabilim provenienţa obiectelor din 
apartament. 

April îi înmână jurnalele doamnei Vannier, care le aruncă pe 



măsuţa de lângă ea şi chicoti. Sunetul nu venea din gât, ci de 
undeva, dintr-un loc mai adânc, mai umed, poate că din plămânii 
asediaţi de pleurezie. 

— Luc mi-a comunicat că veţi răspunde în felul ăsta, spuse 
madame Vannier. Despre provenienţă. 

— Da, aşa e. April îşi îndepărtă o şuviţă de păr de pe faţă. E 
adevărat. Aşa că vă mulţumesc încă o dată. 

— Aţi mulţumit suficient. îşi atinse uşor tâmplele cu buricele 
degetelor. Vă rog să vă opriţi. 

— Da, doamnă, voiam doar să exprim... 

— Ce părere aveţi despre jurnal? 

— Ah, ă, eu... Mie mi-a plăcut enorm, răspunse April. L-am 
adorat. Aş fi vrut să fie mai multe caiete. Marthe de Florian a fost o 
femeie fascinantă. 

— Fascinantă, ăsta e cuvântul. Madame Vannier chicoti din nou. 
Sunetul o făcu pe April să tremure. Apoi se mută mai aproape de 
foc. Nu-mi rămâne mult timp, pe ziua de azi sau pe pământ. Aşa că 
hai să vorbim, nu? Ce aţi fi dorit să aflaţi? Ca să determinaţi mai 
uşor... provenienţa. 

April îşi cufundă iar mâna în geantă să dea de un stilou, încercă 
vreo trei pe foile ei galbene de luat notiţe înainte să dea de unul 
bun. 

— întrebările mele sunt numeroase, spuse April şi se uită la Luc 
pentru ajutor. El dădu din umeri. Ea avea rolul principal, părea să 
spună el. El doar cumpărase biletul. Dar prima e cum intraţi 
dumneavoastră în toată povestea asta. 

— Madame Vogt, aţi venit să puneţi întrebări despre mine? Sau 
poate vreţi să aflaţi câte ceva despre Marthe şi despre Lisette? 

— Am venit să aflu totul, de fapt. 

— O să ajungem şi la mine. Dar nu-mi vine să răspund la asta. 



Nu imediat. 

— AU right, hmmm, zise April, momentan revenind la limba 
engleză, în vreme ce i se învârteau toate în minte. Ce voia realmente 
April să întrebe? Avea măcar vreo idee? 

— Madame Vogt... 

— Iertaţi-mă, spuse ea. încerc să-mi formulez gândurile. Vedeţi, 
am înţeles destul de multe mulţumită jurnalelor. Arătă cu capul spre 
măsuţă. Cred că aş dori acum să umplu golurile. 

Luc tuşi. April întoarse capul în direcţia lui. Oare îi adresa un 
avertisment? Sau era vorba doar de efectele nocive ale tutunului? 

— Sunt curioasă, spuse madame Vannier. Ce credeţi că aţi înţeles? 

— Nu totul, de bună seamă, dar înţeleg mai bine relaţiile 
personale, dragostea lui Marthe pentru Giovanni Boldini şi motivele 
furiei pe care i-o stârnea Jeanne Hugo. înţeleg acum şi de ce Lisette, 
pardon, madame Quatremer, a lăsat neatins apartamentul. 

— Şi de ce a făcut-o? întrebă madame Vannier. 

— Ei bine, în ciuda tuturor lucrurilor, în ciuda faptului că Marthe 
o iubise atât de mult pe Beatrice, sunt convinsă că madame 
Quatremer s-a simţit într-o mare măsură părăsită, deoarece a fost 
dată spre adopţie la o vârstă atât de fragedă. 

Dată spre adopţie. Suna mult mai bine decât abandonată la un 
azil pentru înapoiaţi mintali. Dar, cel puţin la sfârşit, Marthe o 
considerase pe Lisette membru al familiei. Simţise că are o datorie 
faţă de ea. Altfel Marthe nu i-ar fi lăsat lui Lisette Quatremer 
apartamentul cu toate comorile din el. 

— Dată spre adopţie? spuse madame Vannier. Asta nu-i adevărat. 

— Dar în jurnal... April arătă spre măsuţă. Se uită la Luc. El dădu 
iar din umeri. Se uită din nou la madame Vannier, care continua să o 
aţintească cu ochii aproape fluorescenţi. Marthe a scris că o duce pe 
nepoata ei la azil. Că nu se putea ocupa singură de ea. 



— Sigur, partea a doua e sigur adevărată, spuse madame Vannier 
cu un uşor surâs ironic. Dar nu, în cele din urmă nu a dus-o acolo. 
Aşa plănuise, dar buna ei prietenă a convins-o să facă altfel. 

— Buna prietenă? Vreţi să ziceţi Marguerite? 

Madame Vannier încuviinţă, iar pe faţa lui April apăru un zâmbet 
iarg. 

— Desigur, era logic ca Marguerite să intre în joc, zise April, 
copleşită de gândul ăsta. Numai Marguerite ar fi putut s-o ajute pe 
Marthe să ia hotărârea cea bună. 

— Deci aţi ajuns s-o apreciaţi pe draga de Marguerite. 

— Da! Absolut! A fost o prietenă nemaipomenită, nu-i aşa? 

— Aşa e. Eu una nu ştiu cum de reuşea să se înţeleagă cu ilustra 
Marthe de Florian, spuse madame Vannier, rostind teatral cuvintele. 
Din fericire pentru Bea, din fericire pentru Lisette, Marguerite îşi 
luase de bunăvoie sarcina să se îngrijească de ea. 

— De cine? De Lisette sau de Bea? 

— Intr-un fel de amândouă. Dar mă refeream la Marthe. 

— Cum aşa, la Marthe? Nu s-a ocupat nimeni de ea. Sigur că da, 
avea clienţii ei care-i procurau bunuri materiale, dar se descurca 
remarcabil de una singură. Nu credeţi? A venit la Paris fără o leţcaie 
şi şi-a construit o viaţă. Doar să vedeţi ce era în apartamentul ei! Era 
apartamentul unei femei bogate. O ducea foarte bine, nu credeţi? 

April se uită spre Luc cam a zecea oară. Cel puţin aşa i se părea. 
De câte ori avea să spună „nu credeţi", doar-doar o va aproba 
vreuna din persoanele de faţă? 

— Dacă judecăm viaţa cuiva în funcţie de ceea ce posedă, atunci 
presupun că aveţi dreptate, spuse în cele din urmă madame Vannier. 
Doar că eu prefer să judec altfel. Marthe a fost o mamă teribilă, 
îngrozitor de egoistă. 

— Pardon? Lui April i se urcă în obraji un val de căldură. Nu 



credeţi că sunteţi prea aspră? 

— Sau poate că nu suficient de aspră! După normele din ziua de 
azi, ar trebui să fie considerată mamă abuzivă, neglijentă - în cel mai 
fericit caz. Mai ales după normele dumneavoastră americane. 

— N-aveţi dreptate! strigă April şi sări în picioare. 

Luc încercă să o apuce de braţ, dar nu reuşi. Ea smulse caietele de 
pe măsuţă. 

— Am citit toate astea, zise ea fluturându-le. Nu cuprind toate 
zilele, nici toţi anii, dar eu o cunosc pe femeia asta. Poate că sună a 
curată nebunie, dar am sentimentul că o cunosc. 

— Aşa? Vocea doamnei Vannier era aspră ca o foaie de şmirghel. 
April se simţea ca un copil admonestat. Spuneţi-mi, de ce credeţi că 
numai unele dintre caiete s-au găsit în apartament? Ce s-o fi 
întâmplat cu celelalte? 

April dădu din umeri. 

— Presupun că acelaşi lucru care se întâmplă cu orice documente 
de acum o sută de ani. S-au pierdut ori au fost distruse, dacă nu 
cumva chiar aruncate. 

Un zâmbet diabolic apăru pe faţa doamnei Vannier. 

— Da, distruse. Au fost distruse. De Lisette. După ce a murit 
Marthe. 

— Ce spuneţi? zise April, aproape scuipând cuvintele. Credeam 
că ea n-a trecut prin apartamentul acela de şaptezeci de ani! 

— N-a trecut. Marthe de Florian a murit în 1935. Lisette a plecat 
din Paris în 1940. între datele acestea au fost câţiva ani în care a avut 
suficient timp să umble prin lucrurile ei, să se debaraseze de ce nu 
voia să vadă. Ziceţi că pentru dumneavoastră scrisorile şi vorbele 
acestea au fost importante? Ei bine, pentru Lisette au însemnat totul. 
Ca şi dumneata, ea a încercat să pună bucăţelele de istorie unele 
lângă altele ca să înţeleagă lucrurile pe care nu putea să le înţeleagă. 



— Dar nu fusese acolo? Avusese în jur toate persoanele acelea, pe 
bunica ei, pe Marguerite. Nu cunoştea toată povestea? 

— Vai, madame Vogt, spuse Agnes şi începu să râdă. 

Râsul i se schimbă într-o tuse care se transformă în sughiţuri, care 
i-au adus în jur patru persoane nevăzute până atunci. Cineva 
prepară un ceai cu miere. April era îngheţată, iar Luc îi freca spatele. 
Ceilalţi se agitau şi se învârteau în jurul bătrânei doamne. 

— Vă cer iertare, spuse madame Vannier, odată ce toată agitaţia se 
termină şi asistenţii dispărură în decorul de unde ieşiseră. Sunt pe 
ultima mea sută de metri. Unde eram? 

— Spusesem eu ceva care v-a produs o criză de isterie. Dar dacă 
nu puteţi continua, înţeleg. 

— Ah, da? Isterie. Madame Vogt, aţi aflat până acum cu siguranţă 
că orice persoană are mai multe faţete decât se vede sau decât 
permite acea persoană să se vadă. 

— Dar... 

— Şşşttt. Destul. Aţi venit să găsiţi piesele lipsă? Ei bine, piesa 
lipsă e Lisette. Nu v-aţi dat seama? Are şi ea istoria ei. 


Capitolul LXXV 

Agnes Vannier, Parisul de dinaintea războiului 

Elisabetta de Florian arăta întocmai ca bunica ei. Avea păr 
ondulat, negru, ca al ei, ochi negri şi acelaşi nas lung, mândru. 
Lisette nu-1 putea suferi. 

Nu voia să semene cu femeia care o crescuse, toată numai ochi 
sălbatici şi disperaţi. Grand-mere era înfricoşătoare, greu de 
prevăzut, pisoi o clipă, tigru furios în clipa următoare. Mai mult 
decât de toanele ei, Lisette era înfricoşată de şirul neîntrerupt de 



bărbaţi care intrau şi ieşeau din apartamentul lor. Aceşti aşa-zişi 
gentlemeni erau de obicei brutali şi adesea violenţi şi aproape 
întotdeauna beţi. Ori de câte ori venea vreunul în lipsa lui grand- 
mere, Lisette ascundea cartea lui de vizită după un tablou sau într- 
un sertar. 

— A trecut cineva pe-aici cât am lipsit? întreba grand-mere. 

— Nu, răspundea Lisette. A fost linişte ca la morgă. 

Niciodată nu era mare lucru de mâncare. Grand-mere cina la 
restaurant cu bărbaţii aceia, acei intruşi, şi venea acasă mirosind a 
grăsime de pui sau a ceva mai înţepător. Pe măsură ce treceau anii, 
pântecul lui grand-mere se transforma din plat în pufos, apoi în ceva 
care atârna. îi trebuia din ce în ce mai mult timp pentru îmbrăcat 
dimineaţa, căci încerca să-şi vâre braţele grase în mânecile unor 
rochii care nu mai erau la modă de mulţi ani. 

— Mi-e cam foame, îi spunea Lisette adesea. 

— Să văd ce pot să fac, îi răspundea întotdeauna grand-mere. Dar 
e greu să pui mâna pe ceva bani în ziua de azi. Trebuie să ne 
descurcăm cât mai bine cu puţinul pe care-1 avem şi să continuăm să 
ne pregătim pentru ce-i mai rău. 

Când grand-mere lipsea din apartament, Lisette cerceta lucrurile 
pe care le avea bunica ei. Le studia, era geloasă pe solidaritatea care 
se crease între ele, pe locul lor nemuritor în lume. Era vorba de vaze 
şi de candelabre şi de tablouri, un milion de relicve colecţionate, 
acumulate, puse unele peste altele. îţi inspirau doar ideea de exces, 
aşa că tânăra Lisette se mira de ce nu-şi permiteau să şi mănânce. 

O dată, când grand-mere a lipsit de acasă câteva zile, Lisette a dus 
un candelabru la casa de amanet din colţul străzii şi l-a vândut pe o 
nimica toată. Ştia că valora de vreo cinci ori mai mult decât îi plătise 
piticul ăla unsuros, dar în momentul acela mai important era un 
stomac plin. 



Când se întorsese acasă, grand-mere trecuse pe lângă vitrina casei 
de amanet şi recunoscuse piesa care provenea din apartamentul ei. 
Cum de îl recunoscuse printre celelalte piese exact la fel, Lisette n- 
avea să ştie niciodată. După ce îl atacase pe proprietar cu un baston 
(care fusese cândva al prim-ministrului şi era acum al ei) şi îl 
acuzase de hoţie, tratându-1 de „ovrei ticălos", grand-mere aflase că 
propria ei nepoată îl vânduse. 

Grand-mere sosise ca o furtună acasă, urlând că o să-i taie capul. 
Lisette, ştiind că bunică-sa nu se mai putea mişca prea uşor, se 
baricadase după nişte mobile. Era un avantaj pe care-1 prezenta 
apartamentul aglomerat, erau multe locuri unde te puteai ascunde. 

— Lucrurile o să meargă mult mai rău de-acum încolo! striga 
grand-mere. E nevoie să economisim orice bănuţ! Trebuie să ne 
pregătim pentru ce-i mai rău! încă n-au sosit vremurile cele mai 
grele! 

Lisette nu înţelegea nimic. Bunica ei păstra toate obiectele astea 
pentru zile negre, dar afară era de mult beznă. 

Pe măsură ce treceau anii, grand-mere îşi pierdea atât 
compasiunea, cât şi claritatea minţii. Adesea ţipa la Lisette fără 
motiv. Pretindea că fata a zis ceva ce nu zisese sau că se culcase cu 
cineva pe care ea nici măcar nu-1 cunoştea. în ciuda profesiei bunicii 
ei, când era acuzată pe teme sexuale, Lisette nici măcar n-avea idee 
la ce se referea Marthe. Ştia doar că era vorba de ceva ce ea nu 
făcuse niciodată. 

Certurile începeau întotdeauna pe tonul cel mai ridicat. Lisette se 
învăţase să se ascundă după un dulap şi să aştepte să treacă furtuna. 
Grand-mere urla câteva minute bune, apoi se oprea dintr-odată, 
uneori chiar în mijlocul unei fraze, de parcă i se smulseseră din gât 
corzile vocale. O parte a feţei îi îngheţa pe dinafară, cealaltă îi cădea 
pe jumătate şi se topea ca ceara. 



Când a împlinit zece ani, Lisette ştia că în viaţa ei erau doar două 
persoane pe care putea conta, Giovanni Boldini, vechi prieten cu 
grand-mere, şi prietena ei încă şi mai veche, Marguerite. Grand-mere 
refuza să vorbească cu Boldini, vrajba dintre ei dura de mulţi ani, 
dar Marguerite o dusese pe Lisette să-l cunoască. Ea îi spusese lui 
Lisette că, oricând ar avea nevoie de cineva, ea, Marguerite, era pe- 
aproape, ca şi bărbatul acesta, pictorul Boldini. în anii următori, 
dacă era flămândă, prea singură sau tristă, Lisette se ducea la una 
din aceste două persoane. îşi petrecea multe nopţi în camera de 
oaspeţi a unuia sau a altuia şi multe ore de fericire la masa lor. 

Boldini a murit când Lisette avea doisprezece ani, dar Marguerite 
a rămas în viaţa ei. Marguerite a hrănit-o când îi era foame, ea i-a 
cârpit hainele, ea a învăţat-o să citească. Tot Marguerite a învăţat-o 
pe Lisette să fie ea însăşi, nu ceea ce voiau oamenii să vadă în ea. Era 
o lecţie pe care grand-mere n-o învăţase niciodată. 

Când bunica ei a murit în 1935, a fost pentru ea aproape o 
uşurare. Lisette era scutită de scandaluri şi avea toată libertatea cu 
privire la ceea ce se găsea în apartament. Lisette nu era pricepută la 
evaluarea mobilelor, înţelegea însă care le era adevărata valoare, 
reprezentau libertatea ei. 

în câteva luni de la moartea lui grand-mere , Lisette îşi făcuse drum 
prin aglomerarea aceea de mobile, selectând piesele după suma pe 
care credea că o poate obţine şi după uşurinţa cu care puteau fi 
transportate. Marguerite îi vorbise de o casă locală de licitaţii, 
Sotheby's. Ei ar lua toate lucrurile la un preţ substanţial. Lisette nu 
avea nimic altceva de făcut decât să pregătească obiectele pentru 
vânzare. Părea destul de uşor, dar nu a apucat să meargă atât de 
departe. 

A început cu dulapul cel mai greu din apartament. Lisette 
petrecuse atâta timp ascunzându-se după el, încât i se părea că e cel 



mai simplu să se despartă de el. Adică aşa îşi închipuia, până ce l-a 
deschis şi a găsit înăuntru caietele cu jurnalul bunică-sii. Erau câteva 
duzini de caiete, poate o sută, dacă nu chiar mai multe, toate scrise 
de la prima până la ultima pagină, legate cu funde colorate şi 
neatinse. Cel puţin pentru o vreme. 

Femeia care scrisese acel jurnal nu era acea grand-mere pe care o 
cunoscuse Lisette. Avea o prospeţime, mai cu seamă în primii ani, o 
strălucire la care Lisette nu se aşteptase. Marthe nu însemna doar 
istericale sau scrisorele sentimentale. Grand-mere ştiuse cum să 
iubească. îl iubise pe Boldini. O iubise pe Marguerite. O iubise pe 
Beatrice. O iubea până şi pe Lisette. 

Citind jurnalele, care-i stârniseră mai multe lacrimi decât se 
aşteptase, Lisette a rupt pagină după pagină din caiete. Păstra 
paginile care-o făceau să zâmbească sau care o ajutau să priceapă 
ceva, pe celelalte le arunca în foc, unde scoteau scântei, pocneau şi 
se transformau în cenuşă. 

Lisette a lăsat mereu pe a doua zi inventarierea lucrurilor rămase 
de la grand-mere. E caraghios cât de repede a doua zi devenea ziua 
de ieri, apoi săptămâna trecută, apoi n-a mai fost timp. în scurtă 
vreme a venit anul 1940, iar Lisette, care avea atunci douăzeci şi unu 
de ani, n-a mai apucat să hotărască cum să se debaraseze de 
lucrurile numeroase lăsate de grand-mere cu mai bine de cinci ani în 
urmă. Asemenea restului ţării, avea griji mai mari decât să se ocupe 
de scaunele stil Ludovic XVI. 

în anul acela naziştii au invadat Franţa. Blitzkrieg-ul a început în 
mai, iar Parisul a căzut la puţin timp. Ziarele au publicat fotografiile 
lui Hitler pozând triumfător în faţa Turnului Eiffel, de parcă venise 
în vacanţă. Pe 14 iunie, Lisette a stat pe trotuar alături de ceilalţi 
cetăţeni şi a văzut trupele germane mărşăluind prin oraşul lor. Unii 
priveau împietriţi de oroare. Alţii plângeau. Cu toţii se întrebau ce 



avea să devină ţara lor, ce-aveau să devină familiile lor. 

Din pură întâmplare, Lisette s-a trezit stând lângă o femeie în 
vârstă, îmbrăcată într-o haină lungă, neagră, din blană de nurcă. Şi 
doar din întâmplare s-a întors înspre această femeie şi a recunoscut- 
o pe Jeanne Hugo. Văzând-o, pe Lisette au trecut-o fiorii. Grand- 
mere avea în apartamentul ei nu mai puţin de o sută de fotografii de- 
ale lui Jeanne. Ceea ce văzuse doar pe hârtie, se afla dintr-odată în 
faţa ei, însufleţit. 

— Scuzaţi-mă, i-a spus Lisette lui Jeanne Hugo. Nu era o 
persoană îndrăzneaţă, dar războiul care de-abia începuse îşi pusese 
amprenta asupra ei. Nu-mi face plăcere să vă deranjez într-un 
moment teribil ca acesta, dar presupun că de fapt e cel mai potrivit 
moment să vă spun ce aş avea de spus. Dumneavoastră şi cu mine 
suntem rude. 

Jeanne s-a întors, cu ochii cât cepele, cu fruntea brăzdată de o mie 
de riduri. 

— Pardon? 

— Vedeţi, eu am descoperit de curând că străbunicul meu era 
Victor Hugo, bunicul dumneavoastră! Şi iată, stăm aici, umăr la 
umăr! 

Lisette nu a menţionat că bunicul ei era chiar fostul soţ al lui 
Jeanne. Se gândea că era o revelaţie care nu putea fi primită cu 
plăcere. 

Din păcate, dacă Lisette anticipase un zâmbet sau un cuvânt 
amabil de orice fel, s-a înşelat amarnic. 

— Credeam că eşti moartă! a ţipat la ea doamna îmblănită. Câţiva 
oameni au întors privirile spre ele, chiar şi doi soldaţi germani care 
fumau lângă un felinar. 

— Ce vreţi să ziceţi cu asta? Lisette a încercat să se dea înapoi, 
dar trecătorii se îngrămădiseră, nu putea să mai plece. Moartă? Ce 



vreţi să spuneţi? 

— Eşti curva aia de la Folies! Marthe de Florian! Ţi-ai vândut 
sufletul diavolului ca să rămâi tânără! 

Grand-mere avea ochi sălbatici uneori, însă ochii lui Jeanne îi făcea 
să pară un heleşteu într-o zi de vară. Albul ochilor ei devenise 
sângeriu, iar pupilele îi erau atât de mărite, încât, dacă te uitai la ele, 
simţeai cum cazi într-o groapă adâncă. 

— Vai, îmi pare rău, a exclamat Fisette şi a râs, un râs nervos. Nu, 
eu nu sunt Marthe de Florian, sunt nepoata ei. Eu sunt fata lui 
Giovanni Boldini. Aflase asta cu vreo trei ani în urmă, dar îi plăcea 
încă să audă cum i se rostogoleau cuvintele pe limbă. Totul i se 
părea proaspăt şi nou. Cred că v-a pictat împreună cu fiul 
dumneavoastră cândva. Şi pe bunicul meu îl cunoaşteţi... 

— Sigur că-1 cunosc pe bunică-tău! a cârâit ea. E Eeon Blum! Un 
ovrei! Un ovrei amar, arogant, maliţios, dezordonat, nesănătos şi 
nepriceput! 

în vreme ce Fisette rămăsese ţintuită locului, cu gura căscată, 
Jeanne a făcut ceva de neimaginat. S-a repezit spre cei doi germani 
care fumau pe-aproape şi se bucurau de paradă. 

— Fata aia de colo e ovreică! Şi m-a furat! Iar eu sunt nepoata lui 
Victor Hugo! Vă cer s-o arestaţi pe loc! 

Cu toate că e greu de crezut că le-ar fi păsat lor de relaţia ei cu 
Victor Flugo, e posibil totuşi să fi auzit vag de el, aşa că cei doi au 
coborât de unde se aflau şi s-au apropiat prevăzători de Fisette, 
curioşi. Poate că plănuiau să-i vorbească, poate că aveau de gând să 
o aresteze sau să-i facă orice altceva. Fisette auzise zvonuri. 
Doamne, auzise tot felul de zvonuri. N-a mai aşteptat să afle. Cu o 
forţă pe care nu şi-o cunoscuse până atunci, i-a împins pe cei din jur, 
s-a strecurat prin mulţime şi a ieşit pe o stradă dosnică, unde nu se 
strânsese lumea. Şi-a scos pantofii şi a luat-o la goană pe străduţele 



laterale şi printre clădiri, până a ajuns acasă. Nici nu s-a întors să 
vadă dacă o urmărea cineva. 

Cu inima bătându-i să-i spargă coşul pieptului, s-a sprijinit de 
uşa încuiată a apartamentului şi a trebuit să stea o vreme aşa ca să 
se convingă că era în siguranţă. Aşteptându-se să audă un ciocănit, 
când nimic nu s-a întâmplat după cinci, după zece, după douăzeci 
de minute, a încercat să îşi potolească respiraţia, măcar pe moment, 
pentru că de atunci încolo n-a mai respirat niciodată liniştit. Lisette 
şi-a dat seama că dacă rămânea la Paris, însemna să aştepte, timp de 
un milion de secunde care se vor târî cu greu, să bată cineva la uşa 
ei. N-avea de gând să trăiască la fel ca grand-mere, veşnic cu frica în 
sân, aşteptând să vină vremuri şi mai grele. 

Adunându-şi câteva lucruri, Lisette a venit mai întâi la mine 
acasă, şi, împreună cu mine şi cu mama, a plecat la Marguerite. De 
când murise tata şi noi ne zbăteam să trăim. La Paris nu aveam 
perspective bune. Auzeam că oamenii plecau la ţară şi ne gândeam 
că poate şi noi ar trebui să facem la fel. 

Marguerite ne-a salvat, ca şi pe Marthe, de nenumărate ori. Ne-a 
ajutat să plecăm la familia ei, în sudul Franţei. Vedeţi 
dumneavoastră, ea nu era puştoaica pe care-o credea Marthe când a 
cunoscut-o la procesiunea nupţială a lui Jeanne. Nu, ea era o fetiţă 
dintr-o familie bogată, care se hotărâse să devină ea însăşi. 

La mai puţin de o săptămână. Franţa a semnat un armistiţiu cu 
Germania în acelaşi vagon de tren în care Germania semnase 
capitularea în 1918. N-a fost nevoie decât de şase săptămâni ca să se 
prăbuşească ţara întreagă. Noi ne-am făcut planul să rămânem în 
casa lui Marguerite doar câteva luni, cel mult un an. Dar am rămas 
toată viaţa. Lisette nu s-a mai simţit niciodată în stare să se ducă 
înapoi. In definitiv, n-a avut niciodată nevoie de lucrurile lui 
Marthe. 



Aţi observat plăcuţa de pe uşă? Cea pe care scrie „Quatremer"? 
Era numele de familie al lui Marguerite, iar Lisette l-a adoptat. Ne-a 
spus că făcea asta de frică să n-o acuze iar cineva că ar fi evreică. 
Conform pamfletelor care se distribuiau prin Paris, trăsăturile ei 
corespundeau cu cele ofensatoare. 

Dar noi am înţeles cu toţii care era de fapt adevărul. Lisette a luat 
acel nume pentru că Marguerite a fost persoana care aducea cel mai 
mult cu o mamă pentru ea. Şi, mai mult, Lisette a luat acel nume 
pentru că Marguerite a fost unica persoană care ştia ce înseamnă să 
o iubeşti pe barmaniţa de la Lolies, pe dificila, dar minunata Grand- 
mere. 


Capitolul LXXVI 

Luc şi April nu-şi aduseseră nimic de dormit. Şi nici periuţe de 
dinţi. Avuseseră intenţia să plece înainte de lăsarea serii, dar nu 
ţinuseră cont de povara emoţională a poveştii doamnei Vannier. Nu- 
şi dăduseră seama că povestea o va obosi atât de tare, încât va trebui 
să se retragă la culcare înainte ca ei să mai poată pune vreo 
întrebare. 

Aşa că April şi avocatul ei îşi petrecură noaptea îmbrăcaţi, unul 
lângă altul, pe o saltea care parcă era un pat de cărămizi. April îşi 
ţinu ambele mâini aşezate pe piept, în vreme ce Luc sforăia uşor 
lângă ea. Ea număra fiece minut, fiece oră, controla tot timpul ora pe 
telefon, abia aşteptând să poată sta din nou de vorbă cu madame 
Vannier. 

Când se iviră zorii. April era în picioare. L-a trezit şi pe 
însoţitorul ei. El a salutat-o ameţit şi a întrebat-o ce oră era. April i-a 
reamintit că trăsătura cea mai minunată a celor în vârstă era că se 



scoală odată cu găinile. 

Deşi era de-abia ora şase când April şi Luc au apărut în bucătărie, 
madame Vannier îşi aştepta oaspeţii la o masă rotundă, roşie. 

— Bonjour, spuse April şi rămase surprinsă să îşi audă vocea 
răguşită. 

— Cum ne simţim în dimineaţa asta? întrebă madame Vannier, 
înmuind un pliculeţ de ceai în ceaşca ei. Aţi dori nişte ceai sau nişte 
cafea? 

— Cafea, ar fi minunat, spuse April. Pot s-o fac eu. 

— E gata făcută, spuse o voce din spatele ei. 

April tresări. Era o altă asistentă de-a doamnei Vannier, în poziţie 
de drepţi lângă cafetieră. April se uită la Luc, care se freca la ochi în 
uşă, cu părul vâlvoi. 

— Merci, spuse April şi îşi puse propria persoană, agitată peste 
poate, pe un scaun. Observă că lângă madame Vannier, de data 
aceasta pe masă, era cutia care seara fusese la picioarele ei. 

— Aţi primit toate răspunsurile dorite? întrebă madame Vannier 
cu un mic râs înfundat. Acum, că v-am spus şi povestea lui Lisette? 

— Nu, acum am şi mai multe întrebări. 

— Mă gândeam eu. 

Luc împinse un scaun între ele. Dădu să aprindă o ţigară. April 
întinse o mână şi o acoperi. 

— Nu poţi fuma aici! spuse ea. 

— Parcă am un flashback. 

— Nu-i nimic. Madame Vannier iar râse pe înfundate. Americanii, 
non ? 

— Oui , americanii. Luc scutură din cap. April îi făcu semn pe sub 
masă cu vârful piciorului. 

— Spuneţi-mi, madame Vogt, ce alte întrebări mai aveţi? Lemeia 
luă o înghiţitură de ceai. Se auzi cum i se scurge pe gât ca apa 



printr-o ţeavă. 

— De fapt, aş vrea să ştiu mai multe despre starea mentală a lui 
Marthe înainte de moarte. 

April se gândea la mama ei şi la felul în care Sandy Potter ar fi 
putut să nu fie bine înţeleasă dacă s-ar h aflat în apartamentul 
respectiv în acel an, şi nu în San Diego, în cu totul alt moment, şi cu 
un bărbat care îi purta de grijă. 

— Ştiu că Lisette avea nişte sentimente cam amestecate pentru ea, 
continuă April. Lucru cu totul de înţeles, dată fiind copilăria 
tulburată pe care a avut-o. Totuşi mă întreb... Când am citit jurnalul, 
Marthe mi s-a părut cu totul diferită, mai cu seamă la început, de 
cea descrisă de dumneavoastră. Dimpotrivă, privind unele pagini de 
mai târziu... Să zicem că acum văd lucrurile altfel decât înainte. 
Cred că Boldini avea dreptate, îşi pierdea minţile. Mă tot gândesc, 
mă întreb: credeţi c-ar fi cu putinţă ca Marthe să fi avut Alzheimer? 

— Alzheimer? Toate cutele de pe faţa doamnei Vannier se 
adunaseră parcă într-un buchet. 

— Mama a avut asta, explică April. De fapt, prima oară când am 
văzut portretul lui Marthe, el m-a făcut să mă gândesc la mama, iar 
acum mă gândesc din nou. Mama n-a trecut prin schimbări de 
dispoziţie violente, cel puţin eu n-am văzut la ea aşa ceva, dar boala 
asta poate afecta buna stare mentală a cuiva, simţul de orientare. Mă 
gândesc că probabil a avut... 

— Nu a avut Alzheimer, spuse madame Vannier, ca şi cum ar fi 
fost doctor sau i-ar fi făcut ea însăşi autopsia. 

— S-ar putea să fie un lucru dificil de depistat, dar, realmente, 
nu-i imposibil... 

Agnes băgă mâna în cutie şi scoase un tub mic şi alb, genul de 
flacon care putea să conţină până într-o sută de grame de cremă de 
faţă la două sute de dolari. Doar că ăsta era vechi, mic, şi acoperit pe 



la capete de un strat gros de materie albă, parcă era ghips. Madame 
Vannier i-1 dădu. 

— Ce-i ăsta? întrebă April, răsucindu-1 în mână. 

— Celebra cremă de faţă a lui Marthe. 

— Ah, da, crema de albit tenul. April zâmbi. Tare mi-ar fi plăcut 
să-i văd direct efectul. Probabil că arăta ridicol, mai cu seamă când 
îmbătrânise. Nu pierdea nicio ocazie să-şi pună straturi întregi pe 
faţă. 

— Citiţi ce scrie pe dos. 

— Pardon? 

— Ingredientele. Pe dosul tubului. 

April îl întoarse. Citi primul rând şi nu mai avu nevoie să 
continue. Du plomb. 

— Plumb? îşi punea cremă cu plumb pe faţă? 

— Da, în fiecare zi. De mai multe ori pe zi. Probabil că asta o 
omorât-o. La început i-a paralizat faţa, apoi, rapid, şi mintea. 
Otrăvirea cu plumb de dragul frumuseţii. Fetele care munceau în 
fabrici erau otrăvite cu plumb din cauza condiţiilor de muncă. Se 
poate spune că asta a păţit şi Marthe. 

— Vai! April trânti flaconul pe masă şi-şi şterse mâinile pe 
pantaloni. Biata Marthe! 

— Bietele de ele, toate, zise madame Vannier cu un oftat. Luc 
continua să pufăie între ele. Arăta ca naiba, ca după o noapte de 
beţie. Nu era o persoană care să se scoale în zorii zilei, îşi zise April. 

— Lisette a mai avut vreun contact cu familia Hugo? întrebă 
April. Poate când s-a terminat războiul... 

— Nu, Jeanne Hugo a murit în 1941. 

— Dar ceilalţi? Erau familia ei. E o moştenire importantă, aş zice. 
Cel puţin pentru Marthe era important. 

— Când Lisette a plecat din Paris, a plecat! Nu-i păsa ei ce se 



întâmplase cu şaizeci de ani în urmă într-un orfelinat. Şi, dat fiind 
felul în care a cunoscut-o pe Jeanne, nu putea să-şi pună mari 
speranţe de viitor în familia extinsă a lui Hugo. 

— Nu pot să o învinovăţesc! spuse April. Maicile i-au făcut mai 
degrabă un deserviciu explicându-i de unde se trage, spunându-i ce 
nu avea nicicând să poată obţine. Asta a dus-o pe Marthe la o 
adevărată obsesie. 

— Descendenţa poate adesea să fie o sabie cu două tăişuri, non? 
Uneori îţi spune prea multe. Aşa-zisa provenienţă de care vorbeşti 
dumneata nu e întotdeauna ceva bun. Am fost confruntată cu aşa 
ceva de multe ori de-a lungul anilor. 

— Din partea familiei Hugo? 

— Din partea propriei mele familii. 

— îmi cer scuze, spuse April, uitându-se chiorâş, nelămurită. Dar 
nu mi-e familiar numele de Vannier. 

— Nu există niciun motiv să vă fie. Era numele de fată al mamei 
mele şi nu înseamnă nimic pentru istoricii îndrăzneţi de la casele de 
licitaţie. Madame Vannier zâmbi zeflemitor. 

Dar aţi recunoaşte numele ei de femeie măritată. Vă amintiţi de 
tabloul pe care l-aţi găsit în apartament? Cel pe care îl consideraţi 
atât de valoros? 

— Vai, Doamne, nu-mi spuneţi că nu-i un Boldind spuse April şi 
îşi lovi capul de masă. N-ar putea suporta asta. 

— Nicio grijă, e un Boldini, spuse madame Vannier şi din nou 
scoase un chicotit ca un urlet de hienă. Capul sus, madame Vogt, nu 
vreţi să vă uitaţi la mine când puneţi astfel de întrebări? 

April îşi ridică de pe masă capul. 

— Slavă Domnului, zise April, cu un glas gâtuit. Mi s-ar fi înălţat 
în faţă un munte de probleme dacă spuneaţi altceva. 

— Doamne fereşte! spuse madame Vannier şi îşi pocni pieptul cu 



palma. N-aş vrea în ruptul capului să vă creez dumneavoastră 
probleme. Nu vă faceţi griji, ma cherie. Este un Boldini. O spun cu 
toată autoritatea, căci şi eu sunt o Boldini. 


Capitolul LXXVII 

După ce dăduse pe faţă faptul că ea însăşi era o Boldini, madame 
Vannier începu din nou să se sufoce. Asta aduse un întreg grup nou 
de infirmiere din bucătărie. Acum sosiseră însă cu o baterie 
completă de echipament medical, inclusiv cu un tub portabil de 
oxigen. Uitându-se la madame Vannier, care respira sub mască. April 
îşi zise că şi ea ar fi avut nevoie de una. Şi răsuflarea ei devenise 
greoaie după toate cele auzite. 

Madame Vannier era fiica lui Boldini, fiica legitimă. La optzeci şi 
şapte de ani, veşnicul arţăgos Boldini se hotărâse să se stabilească o 
dată pentru totdeauna. Voia o soţie şi o familie, în ciuda datei 
înaintate din calendar. La masa de nuntă, Boldini s-a scuzat pentru 
vârsta lui înaintată şi a rămas celebru pentru ce-a spus: „Nu e vina 
mea că sunt atât de bătrân, e ceva ce mi s-a întâmplat aşa, deodată". 
Maestrul tehnicii şfichiuitului a fost în stare să mai conceapă încă un 
copil înainte de a se stinge de pneumonie la mai puţin de 
optsprezece luni de la nuntă. 

— Să vă aducem ceva? întrebă April după ce un tip cu înfăţişare 
de spaniol împinse afară din cameră căruciorul cu tubul de oxigen. 
Nişte apă? Sau să ieşim din cameră... 

— Nu, mă simt bine, spuse madame Vannier şi se reaşeză în 
fotoliul ei. Avea din nou o ceaşcă de ceai în mână şi le oferea 
zâmbetul ei rece şi calm, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Acum 
aţi aflat şi rolul meu în povestea asta, locul pe care îl ocup. 



— Este o moştenire uimitoare, spuse April. Trebuie că sunteţi 
foarte mândră de tatăl dumneavoastră. 

— Nu l-am cunoscut deloc. Madame Vannier dădu din umeri. A 
murit când eram foarte mică, iar ca fetiţă, nu mi-a păsat prea mult 
de viaţa lui artistică. Ca mulţi copii, n-aveam cum să fi înţeles. Aşa 
că „mândră" nu e cuvântul corect. Am ajuns să-l apreciez, totuşi. 
Trebuie să mărturisesc că simt o anumită satisfacţie când una dintre 
picturile lui se vinde cu preţ mare la o licitaţie. După cum zicea 
mama, fie binecuvântată, tot ce voise el în viaţă fusese să fie adorat 
pentru talentul lui. 

— Mama dumneavoastră, începu April, amintindu-şi de ce-i 
spuseseră Marc şi Olivier. Ea a scris despre tabloul din apartament, 
e corect? 

— Da, încuviinţă madame Vannier. Amănuntul acesta v-a ajutat 
pentru a stabili provenienţa, non ? 

— Cu privire la Boldini, asta a fost provenienţa, spuse April. 

— Ar fi fost încântată să vă ajute. Mama l-a iubit, în ciuda 
personalităţii lui excentrice. 

— Avea un suflet bun, spuse April. Probabil că ar fi emoţionat să 
afle că fiicele lui au locuit sub acelaşi acoperiş şi s-au îngrijit una de 
alta timp de atât de mulţi ani. Sângele lui, copiii lui, continuând fără 
el. 

Madame Vannier zâmbi. Nu era zâmbetul ei condescendent, 
zeflemitor, ci unul abia schiţat, cu buzele strânse, un zâmbet plin de 
tristeţe şi regret. 

— Ne-ar fi iubit pe amândouă, spuse ea. Dar numai una din noi 
era din sângele lui. 

— Aţi spus că era tatăl dumneavoastră. 

— Aşa e, într-adevăr. 

— Aha. Cuvintele o izbiseră pe April ca un şut în coaste. 



Credeţi... Vă gândiţi că Lisette nu era fiica lui? Credeam că eraţi 
surori. Surori vitrege? De aceea eraţi atât de apropiate. 

— Eram surori, spuse madame Vannier înclinând capul. Dar nu de 
sânge. Oftă din rărunchi. O lacrimă i se scurse din colţul ochiului şi 
îi rămase pe obraz ca un strop de ploaie pe o petală de trandafir. 

— Atunci de ce-a zis Marthe că el era tatăl ei? întrebă April. 

— Nu ştiu de unde i-o fi venit ideea, răspunse madame Vannier. 
Dar ea era încredinţată că aşa e. Chiar şi Lisette a fost convinsă după 
ce a citit jurnalul lăsat de grand-mere. De-asta a venit la noi când a 
trebuit să părăsească Parisul. Eu eram cu mult mai mică, asta aţi 
înţeles. Lisette considera că era de datoria ei să se ocupe de mine, la 
fel cum Marthe a crezut că ea trebuia să se ocupe de Marguerite. Şi 
Marguerite a crezut că era sarcina ei să se ocupe de Marthe. Până la 
urmă, eu mă bucur că a fost aşa. Mă bucur că iluzia unei familii a 
adus-o lângă mine. 

Madame Vannier întoarse capul şi se uită pe fereastră. Geamul îi 
reflecta chipul lunguieţ. April trăgea de-un fir uzat al pantalonului, 
aşteptând ca doamna Vannier să îşi adune forţele şi să continue. 

— Lisette aşa a vrut să creadă, spuse Agnes Vannier tot cu ochii 
pe fereastră. Ca şi Marthe, dorea să aibă o familie, o istorie. Ca noi 
toţi. Din păcate, s-a făcut un test ADN post-mortem. Ar fi trebuit să 
nu mă ocup de aşa ceva. Madame Vannier trase zgomotos aer pe nas. 
îi mai curseră pe obraji câteva lacrimi. Mama a insistat întotdeauna 
că nu era adevărat, iar tata a jurat că nici măcar n-a atins-o pe fata 
aia. Pe Beatrice. 

— Şi-atunci cine e tatăl lui Lisette? întrebă April. Dacă n-a fost 
Boldini, atunci cine? 

— Beatrice a crescut la Lolies. S-a jucat cu păpuşile ei sub 
tejgheaua barului. Mai târziu, când s-a făcut mare, s-a distrat în 
lojele dansatoarelor cu machiajul şi cu vopselele lor de păr. Oricine 



putea să fi fost tatăl lui Lisette. Şi vreau să zic, literalmente oricine. 
O fată frumoasă şi handicapată mental într-un cabaret? Vă întreb: 
câte scenarii se pot imagina? 

— Multe, spuse April coborând bărbia în piept. Multe. 

— Acum o să vă rog să mă scuzaţi, spuse madame Vannier brusc. 
Se ridică cu greu de la masă. Trebuie să fac o pauză. Toate acestea 
m-au cam extenuat. 

Fără să îşi fi luat rămas-bun sau să fi dat vreun semn că ar reveni, 
îşi puse ceaşca în chiuvetă şi porni şchiopătând pe culoar. 

— Da' ştiu că am avut o mulţime de informaţii, spuse Luc după 
ce nu se mai auziră paşii bătrânei doamne. Foarte multe. 

April mormăi ceva în loc de răspuns. Era confuză şi i se făcuse 
foame. Madame Vannier îi dăduse răspunsuri la toate întrebările, dar 
nu era deloc ce îşi dorise ea. 

— Nu pot să cred că Marthe a sfârşit aşa, spuse ea în cele din 
urmă. Era înconjurată de atâţia oameni şi a murit cu mintea dusă, în 
deplină obscuritate. 

— Toţi murim în obscuritate, comentă Luc. Ne ducem singuri. 
Spune-mi, Avril, tu ce credeai că ai să afli aici? 

— Habar n-am. Cum s-a încheiat totul. 

— Pentru tine, sau pentru Marthe? Qafait rien. Oricum, nu există 
încheiere. Viaţa merge înainte, lumea merge înainte, din seminţele 
semănate cresc plante. Dar Marthe de Florian are mult noroc, non? 
în ciuda nebuniei. Nu mulţi dintre noi au norocul ca o savantă 
frumoasă să se ocupe de ce-am făcut noi cu un secol înainte. Marthe 
o să aibă parte de o licitaţie de răsunet. Portretul ei are să fie 
cumpărat de cine ştie ce filfizon bătrân cu un milion de euro sau 
poate chiar mai mult. După cum văd eu lucrurile, ea are parte de o 
soartă mai bună decât mulţi dintre noi. 

Luc îşi stinse ţigara. 



— Te rog, nu-mi vorbi de numere din şapte cifre, mormăi April. 
Nu ştiu ce mă fac dacă tabloul ăla nu se vinde la preţul pe care-1 
merită. 

— Provenienţa, ma belle. Provenienţa. 

în momentul acela, în bucătărie păşi tiptil cineva, o asiatică 
îmbrăcată într-un chimono. Ea le-a spus că madame Vannier se 
retrăsese pe ziua aceea. Le-a spus că era convinsă că se descurcă 
singuri să-şi găsească drumul spre ieşire şi înapoi spre Paris, cu un 
accent deosebit pe „înapoi la Paris". 

— Cu alte cuvinte, suntem daţi afară fără prea multă ceremonie, 
murmură April când femeia se retrăsese din cameră. Aveţi grijă să 
nu vă lovească uşa când ieşiţi. 

— Aveţi grijă să nu vă lovească uşa când ieşiţi! Vai, ce mult îmi 
place expresia asta! Intră pe loc în colecţia mea de expresii 
americane! 

S-au ridicat. April a mai aruncat o privire bucătăriei doamnei 
Vannier (a lui Lisette şi a lui Marguerite) şi a ieşit în vârful 
picioarelor. 

— Oricum, pentru noi e cel mai bun moment să plecăm, spuse 
Luc când ajunseră în holul de la intrare. Deschise larg uşa mare de 
stejar şi rămase pe prima treaptă. Soarele dimineţii îi bătea în păr. 
Ochii lui căprui deveniseră aproape verzi. Aproape că nu avem 
suficient timp. Eşti gata să pleci din Sarlat? 

— Puţin îmi pasă de Sarlat. April îşi ridică geanta şi o aruncă pe 
umărul drept. Avionul meu pleacă peste douăsprezece ore. Trebuie 
să mă pregătesc să părăsesc Parisul! 

— Nicio grijă. O să te întorci. 

April zâmbi şi coborî treptele. Geanta ei enormă era acum mult 
mai uşoară, fără veşnic prezentele caiete ale lui Marthe. Era ciudat 
să o simtă goală. Era ciudat să simtă că şi-a terminat treaba şi că în 



douăzeci şi patru de ore avea să fie înapoi, în Statele Unite. 

încercă să vadă cu ochii minţii plecarea din casa doamnei 
Vannier, sosirea la Paris, pe Luc chemând pentru ea un taxi la colţul 
străzii. Apoi ea în spatele şoferului, în vreme ce taxiul o lua spre 
ieşirea din oraş, iar Parisul rămânând tot mai în urmă. Auzea chiar 
şi zgomotul motoarelor avionului şi simţea podeaua ca de carton a 
avionului, gustul de aer stătut în nări şi-n gură, locul ei fiind la 
fereastră, întotdeauna la fereastră. Motoarele aveau să accelereze, iar 
avionul va zbura peste Paris, un milion de luminiţe sclipitoare 
dedesubt. 

Apoi avionul ateriza la New York. Părea incredibil, chiar dacă 
aterizarea era scopul numărul unu. April încerca să simtă cum va fi 
când va ieşi din avion şi va traversa marea de călători. Se vedea 
stând la coada lungă, şerpuitoare, din faţa biroului vamal. Şi-apoi? 

Dacă îşi va ţine promisiunea, Troy avea s-o aştepte la ieşire. Dacă 
va fi acolo, îi va lua valiza (de data aceasta ea o să-l lase să i-o ducă) 
şi îi va pune un braţ în jurul umerilor. împreună vor găsi o 
modalitate să îşi înceapă călătoria prin noua lor viaţă veche. 

„Jumătate-jumătate", spuseseră ei pe plaja din Coronado. Nu era 
lucru sigur, dar procentajul era mult mai bun decât crezuse April. 
Mai cu seamă pentru două fiinţe care îşi câştigau existenţa făcând 
estimări, fie în finanţe, fie în lumea mobilei. Ce putea să pară o 
probabilitate slabă pentru cei mai mulţi era înţeleasă de ei ca fiind 
mult mai mare. Nu jucau zaruri, era vorba de cincizeci de puncte 
câştigate cu greu, care aveau valoarea efortului depus. Şi era un 
început foarte solid. 

April îşi reaminti ezitările ei când pusese prima oară piciorul în 
apartamentul lui Marthe şi se uitase la mobilele pline de praf, 
împinse unele peste altele în grupuri şi ferite de tot ce era exterior 
apartamentului. Atunci i se păruse teribil de greu să evalueze atât 



de multe obiecte, şi îndeosebi să înţeleagă rostul şi valoarea lor. Cu 
toate acestea. April mersese până în pânzele albe şi obţinuse ce 
căutase. Ceea ce conta era provenienţa. Conta istoria. Dar ele nu 
puteau garanta ce urma să se întâmple. 

Căsnicia ei nu era mai puţin covârşitoare, nu era mai puţin 
tulbure. însă de data aceasta ştia ce fel de curaj e necesar şi de câtă 
onestitate e nevoie ca să ajungă la rădăcini săpând până ce mâinile 
sângerează şi unghiile se rup. După ce dăduse de cap haosului din 
apartamentul lui Marthe, haosul din viaţa ei nu mai părea atât de 
teribil. Pentru că valoarea era acolo. în cazul lui Marthe de Florian, 
mulţi contribuiseră să i-o definească, într-al lor, numai ei doi aveau 
nevoie să o descopere. 


Capitolul LXXVIII 

OBIECTE DIN COLECŢIA 
DOAMNEI DE FLORIAN 
Piese importante de mobilă continentală 
Obiecte de artă şi decorative 

MARTHE DE FLORIAN: Introducere 

Apartamentul a fost închis înainte de cel de-al Doilea Război 
Mondial timp de şaptezeci de ani, înainte ca autoarea acestor 
rânduri, ca şi mulţi dintre licitatori, să se fi născut. 

Primăvara trecută, când am intrat în apartamentul din al nouălea 
arondisment care-i aparţinuse lui Marthe de Florian, am fost 
intimidată de numărul mare al pieselor din faţa mea şi de 
frumuseţea lor. Fiecare epocă importantă, de la George II şi Ludovic 



XVI încoace, era reprezentată, nicio categorie de mobilă continentală 
sau de obiecte de artă nu lipsea. A fost şi rămâne pentru mine cea 
mai mare şi mai valoroasă masă de bunuri aparţinând unei singure 
familii. 

Acum, cu multe luni mai târziu, încă mă întreb dacă am văzut cu 
adevărat apartamentul şi piesele minunate din el, niciodată scoase 
la vânzare. Prima privire mi-a dezvăluit o lume roz, aurită, iar 
lucrurile şi istoria lor m-au vrăjit pe măsură ce le cunoşteam. Echipa 
noastră a dat de un şir neîntrerupt de comori, toate însufleţite de 
jurnalele personale din care au fost reproduse fragmente în acest 
catalog. 

Numele ei poate să nu le fie cunoscut licitatorilor, dar fosta 
ocupantă a apartamentului şi autoarea jurnalelor, Marthe de 
Florian, a fost o curtezană pariziană care a murit în 1935. Fiind una 
dintre cele mai celebre demi-mondaines din perioada numită Bel le 
Epoqne, ea a fost frecventată de persoane de renume, cum ar fi omul 
de stat Georges Clemenceau, contele Robert de Montesquiou şi 
portretistul Giovanni Boldini, unul dintre tablourile importante ale 
acestuia fiind inclus în bunurile puse în vânzare la această licitaţie. 

Madame de Florian a lăsat tot ce conţinea apartamentul nepoatei 
ei, Elisabetta Quatremer. Când naziştii au intrat în Paris în 1940, 
madame Quatremer a încuiat apartamentul, a fugit din oraş şi nu s-a 
mai întors niciodată, deşi chiria a fost în continuare plătită pe timpul 
următorilor şaptezeci de ani. 

Madame Quatremer a murit la începutul acestui an la Sarlat şi 
persoana care a crescut ca şi cum i-ar fi fost soră a contactat casa 
Sotheby's pentru vânzarea colecţiei la licitaţie. Suntem incredibil de 
onoraţi să ne ocupăm de această licitaţie. Eu mi-am dat toată silinţa 
să înţeleg magia fiecărei piese şi sper că madame de Florian ar fi 
mulţumită. 



Printre piesele pe care le-am îndrăgit cel mai mult se numără o 
pereche de ouă de struţ pictate, o oglindă stil Napoleon III, aurită, 
împreună cu consola ei, ambele provenind dintr-un palat din Cairo, 
şi un set de comode în serpentină, din mahon, stil George III, într-o 
stare atât de bună, încât ar putea fi considerate noi. Dacă n-ar avea 
peste două sute de ani. 

Deşi n-ar trebui, poate, să-mi aleg o piesă favorită, o să o fac, aşa 
că vă mărturisesc că e vorba de portretul doamnei de Florian, pictat 
de Giovanni Boldini. Orice colecţionar cât de cât experimentat 
înţelege semnificaţia unui Boldini ca atare, dar acest tablou este 
important pentru motive aflate dincolo de persoana creatorului lui. 
Nu numai că tabloul apare pe piaţă pentru prima oară, fapt deloc 
lipsit de însemnătate, dar este şi prima dată când lumea artelor află 
de existenţa lui. 

Să aprofundăm. Un Giovanni Boldini: e vorba de cel mai mare 
portretist din Belle Epoqne şi de un tablou necunoscut lumii, 
necunoscut chiar şi celor plătiţi să ştie totul când e vorba de aşa 
ceva. 

în afară de Boldini, calitatea colecţiei sfidează orice descriere, 
fiecare piesă fiind seducătoare, fiecare obiect fiind neatins de 
dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Pregătiţi-vă deci să fiţi 
fermecaţi şi cuceriţi de lemnul de stejar şi de aurării, de argint, dar 
mai cu seamă de însăşi Marthe de Florian. Nu vă lăsaţi totuşi în 
întregime subjugaţi de farmecul ei, căci competiţia va fi dură. Nu 
veţi dori ca ultimul zgomot al ciocănelului să vă prindă în plină 
reverie. 

April Vogt, 
Prim-vicepreşedinte, 
expertă în mobila franceză şi continentală 



EPILOG 


April ţinea volumul în mână: trei mii de loturi, trei kilograme de 
hârtie fină, lucioasă, tot ce lăsase după ea o femeie. Colecţia 
„Madame Marthe de Florian" era gata pentru sala de licitaţie. 

Din cauza volumului enorm de obiecte, fragmentaseră licitaţia în 
şaisprezece sesiuni care se vor desfăşura timp de o săptămână. în 
zilele precedând deschiderea licitaţiei, negustori şi colecţionari din 
lumea întreagă veniseră la Paris pentru a participa la expoziţii 
private, la dineuri între VIP şi la toate întâlnirile adiacente cerute de 
un eveniment de o asemenea importanţă. Persoane cu greutate se 
întâlneau, în vreme ce în jurul lor roiau în pantofii lor roşii, cu tocuri 
înalte, atrăgătoarele specialiste de la serviciul clienţi. 

Seara deschiderii era cea mai însemnată, se scoteau la licitaţie 
obiectele cele mai importante, cu preţurile cele mai mari. Primele 
lucruri vândute dădeau tonul pentru restul licitaţiei. Era necesar ca 
vâlva iniţială să fie cea mai puternică pentru a atrage şi mai mulţi 
interesaţi. Aşa că, deşi erau în joc trei mii de loturi, succesul întregii 
licitaţii se sprijinea pe prima, cea mai importantă, tabloul lui 
Boldini. în catalog fusese estimat la un milion de euro. Ca să fie un 
succes, tabloul care o reprezenta pe Marthe de Florian trebuia să fie 
vândut pentru cel puţin un milion două sute. 

April se agita într-una dintre lojile pentru VIP, urmărindu-1 pe 
Olivier cum verifică microfonul. Diverşi muncitori aranjau scaunele 
la parter, măsurând distanţa optimă dintre ele cu metrul. Cei care se 
ocupau de licitaţia prin telefon verificau tonul aparatelor şi, cu toate 
că erau în frac sau în rochii de seară, se aşezau uneori în patru labe 
ca să inspecteze vreo conexiune defectă. în curând uşile aveau să se 
deschidă, lăsând să intre o mie de persoane. 



Incapabilă să stea pe scaun. April păşea de colo-colo, pe lângă 
ferestrele faţadei, aranjând perdelele. în spatele ei era Peter. Lângă 
Peter era Troy, care întorcea paginile catalogului şi se încrunta când 
vedea preţurile acelea mari. Chiar aşa? Cincizeci de mii pentru un 
scaun vechi? Nu producea niciun venit, nicio EBITDA! Ca şi cum 
câştigul înainte de plăţile reprezentând dobânda, taxele, deprecierea 
şi amortizarea nu însemna nimic. Modelele lui financiare ar fi 
consemnat completa depreciere a întregului apartament al lui 
Marthe, deci l-ar fi considerat fără nicio valoare. Ea ar fi contestat 
totuşi felul lui de a gândi în afaceri. 

Cu două rânduri mai în spate stătea Birdie şi lângă ea o femeie pe 
care April o considera cea mai importantă dintre cei care purtau 
titulatura de veri/ important person, cel puţin în privinţa licitaţiei. Era 
Agnes Vannier, însoţită de cuvertura ei albă de catifea, de 
infirmierele ei şi cu o jumătate de zâmbet viclean pe buze. 

April aştepta nerăbdătoare să înceapă licitaţia. îi privea pe 
fereastră pe jurnaliştii îngrămădiţi jos. Reprezentanţii casei de 
licitaţie îi îndreptau pe reporteri spre secţia unde se stătea în 
picioare şi care era separată de restul sălii cu o frânghie roşie. 
Licitatorii începuseră să umple sala. 

Odată aşezaţi, toţi consultau catalogul. De unde era cocoţată. 
April urmărea mulţimea, mai cu seamă se uita la cei din primele 
rânduri, cei de la care se aştepta îndeosebi să intre în competiţie 
pentru obiectele cele mai scumpe. Ea era în stare să distingă acea 
tensiune nervoasă pe care licitatorii o manifestau cu câteva 
momente înainte de a ridica paleta. Erau mulţi cei care se agitau în 
sala aia, nu numai cei din primele rânduri. 

La ora şapte, Olivier urcă pe podium. Nu putea s-o vadă prin 
geamul dublu al lojei, dar April ridică totuşi degetele mari de la 
ambele mâini în semn de succes, deşi se încuraja mai degrabă pe 



sine decât pe el. 

— Bună seara, doamnelor şi domnilor, spuse el. Bine aţi venit la 
Sotheby's şi la licitaţia de astă-seară Colecţia „Marthe de Florian". 
Cred că o veţi găsi la fel de remarcabilă pe cât am considerat-o noi. 
Câteva reguli înainte să începem. 

Agitaţia mulţimii se intensifică în vreme ce Olivier recita regulile 
ofertelor şi condiţiile vânzării. Finalmente, după menţionarea 
taxelor, comisioanelor, primelor, făcu un gest spre tabloul instalat pe 
scena rotativă, scăldat în lumină, reprezentând-o pe Marthe, 
sclipitoare în toată gloria rochiei ei roz. Dacă ar fi putut vedea şi ea 
aparatele de fotografiat, dacă ar fi simţit fervoarea, erupţia de urale! 
Nici cel mai mare spectacol de la Folies nu s-ar fi putut compara cu 
asta. 

— Lotul numărul unu, spuse Olivier şi bătu cu ciocănelul în 
masă. 

Apoi începu. Marthe de Florian îşi începuse drumul. 

— La cinci sute de mii de euro? spuse el. Oferă cineva cinci sute 
de mii? Cine oferă o jumătate de milion? 

Sala rămase în tăcere. April simţi cum i se urcă inima în gât. îşi 
ţinu respiraţia tot uitându-se la cei atât de agitaţi înainte, încercând 
să-i influenţeze cu gândul să înceapă oferta. 

— Cinci sute de mii de euro, spuse din nou Olivier. Oferă cineva 
cinci sute de mii? 

Ceva scârţâi în spatele ei. April se întoarse şi-l văzu pe Luc 
Thebault strecurându-se pe uşă. Se propti în spatele doamnei 
Vannier. April zâmbi. Nu fusese sigură că avea să apară. 

— Jumătate de milion aici, spuse Olivier văzând o paletă ridicată. 
April respiră de uşurare şi-l simţi pe Luc dând din cap în spatele ei. 
Şase sute de mii de euro? Oferă cineva şase sute de mii? 

în momentul acela a început excitaţia. Tot ce fusese pregătit la 



petreceri şi recepţii, până şi prezenţa acelor femei cu busturi 
proeminente, se manifestă cum era de aşteptat. Izbucni isteria. 
Paletele începură să se ridice. 

— Şapte sute cincizeci de mii. Aici. 

— Opt sute de mii. Aici. 

— Nouă sute de mii. Aici. 

— Un milion. Aici. 

Ajunseseră la suma estimată. April respiră din nou şi închise 
ochii. Tabloul acesta, pe care guvernul francez nu voise să-l 
cumpere... 

„Astă-seară eşti cea mai cunoscută femeie din Paris, Marthe. 
Bucură-te." 

Cifrele continuau să urce. Un milion o sută. O paletă se ridică 
pentru un milion două sute, cifra magică la care April considera că 
vânzarea este o reuşită. Poate că celebritatea nou găsită a lui Marthe 
va dura mai mult de o noapte. 

Gura lui Olivier se mişca din ce în ce mai repede. Paletele săreau 
în sus şi mai frecvent. Erau şi oferte prin telefon, operatorii se 
chinuiau să ţină pasul. Mulţimea era în plină excitaţie. 

Când oferta a sărit peste un milion şi jumătate. April a aplaudat. 
S-a uitat în spate şi l-a văzut pe Troy în picioare, era lângă ea şi 
încuraja spectacolul de parcă era la un eveniment sportiv, nu în faţa 
unei opere de artă. 

Cifra ajunse la două milioane de euro. April ţipă, îi crescuse 
pulsul ca la o cursă, ameţise. Se întoarse spre madame Vannier, care 
stătea satisfăcută în scaunul ei cu rotile. 

— La două milioane o sută, am terminat? Atenţie. Ultima şansă la 
două milioane o sută, spuse Olivier. Apoi, în vreme ce toată sala îşi 
ţinea respiraţia, pronunţă: Vândut! Două milioane o sută de mii de 
euro. Pentru licitatorul numărul trei sute treizeci şi patru. 



April avea impresia că o să leşine. Chiar o credea cu putinţă. 

Toată sala izbucni în aplauze. Oamenii săreau de pe scaune, iar 
Marthe primi astfel o ovaţie extraordinară cu toată lumea în picioare 
timp de două minute, trei minute, patru minute, şi altele încă. April 
fusese cândva la un meci de baseball din competiţia Super Bowl. 
Entuziasmul şi uralele nu fuseseră nici pe departe asemănătoare cu 
ce se întâmpla aici. Două milioane o sută de mii de euro, aproape 
trei milioane de dolari. 

— Ai reuşit! spuse Troy şi o îmbrăţişa. Fir-ar să fie, ce palpitant a 
fost! Ai reuşit! 

— Nu. Nu eu. April se dădu înapoi. Marthe a reuşit, numai 
Marthe. Şi ăsta-i doar începutul. Sunt încă mii de loturi. Nu-mi vine 
să cred. Zău că nu-mi vine să cred. 

Pe podium, Olivier anunţa lotul numărul doi. Cu picioarele moi. 
April se prăbuşi pe scaun. Troy mai aplaudă un moment şi se aşeză 
lângă ea. O sărută pe obraz. 

— Superbă treabă, dragă, spuse el. Superbă. 

Loturile următoare continuară să fie disputate în acelaşi mod 
rapid, entuziasmul era din ce în ce mai mare, reverberând între 
pereţi şi în sus, spre loji. Paletele săreau ca nişte focuri de artificii. 
Tabla cu preţuri licărea. Cifrele, în toate valutele folosite, se 
împrăştiau pe tablă în vreme ce April lua notiţe cu gura 
întredeschisă din pricina emoţiei. La sfârşitul serii fuseseră vândute 
150 de obiecte. Deşi sumele, după cum se aşteptaseră, n-au mai atins 
nivelul lui Boldini, au fost mai toate ridicate de portretul lui Marthe 
şi poate şi datorită fragmentelor din jurnale, presărate prin catalog. 

La sfârşit. April n-a notat „nevândut" în dreptul nici unui obiect. 
Tot ce se prezentase din colecţie fusese vândut. Recordul ei pentru o 
singură seară fusese până acum de nouăzeci şi unu la sută. Dar astă- 
seară era de sută la sută. 



Când a răsunat ultimul ciocănel al serii. April a sărit în picioare. 
Cu toţii s-au îmbrăţişat. Nu avea toate datele în faţa ochilor, dar ştia 
că fusese cea mai reuşită licitaţie pusă pe roate de departamentul ei. 
Poate că Sotheby's nu avea să-l mai considere minor de acum 
înainte. 

— Madame Vannier, spuse April când reuşi în fine să-şi potolească 
respiraţia, când toate îmbrăţişările şi sărutările se terminaseră şi cele 
mai multe persoane din loja de sus plecaseră. Cifrele acestea sunt 
fără precedent! 

— A fost foarte palpitant, încuviinţă ea. Nu mă aşteptam să mă 
distrez aşa de bine. 

— Eu mă bucur că aţi putut veni, spuse April în vreme ce doi 
infirmieri o ajutau pe madame Vannier să se ridice din scaunul cu 
rotile. 

în picioare, madame Vannier îşi netezi rochia ei de un bleumarin 
irizat, apoi îşi atinse cerceii cu safire şi diamante care-i trăgeau în jos 
lobii urechilor. Zâmbi, cu chipul arătând brusc cu zece, cu douăzeci 
de ani mai tânăr. Părul alb îi strălucea sub candelabru. 

— Trebuie să recunosc, spuse ea, a fost foarte palpitant. Acum 
văd de ce manifeşti atâta entuziasm pentru munca dumitale. E 
plăcut să ştiu că tablourile tatălui meu nu sunt chiar atât de lipsite 
de valoare, atât de demodate. Cred c-ar fi fost mulţumit. 

— Lipsite de valoare? Nici vorbă! Bazat pe preţul de vânzare, 
puţini artişti au mai multă valoare. Tatăl dumneavoastră a atins un 
record astă-seară. Un record pentru propriile sale tablouri. Asta ştiu 
sigur. 

Madame Vannier clipi. Serios. îi întoarse umezi spre April, iar lui 
April i se înnodă stomacul. N-ar fi trebuit să facă remarci atât de 
personale despre un obiect, să-l facă pe cel care-1 vindea să regrete 
că l-a pus în vânzare. 



— Tatăl dumneavoastră - începu April să zică, dar cuvintele 
parcă i se lipeau de cerul gurii - cert, e cam târziu, dar ştiţi că am fi 
putut aranja să-l păstraţi? Nu eraţi obligată să vindeţi tabloul. Erau o 
sumedenie de alte obiecte, după cum vedeţi. Mă preocupă faptul că 
poate n-am prezentat asta clar. 

Nu trebuia să zică aşa ceva şi nici altceva pe tema asta. Dacă Peter 
ar mai fi fost în lojă, putea s-o împingă pe fereastra de sticlă dublă. 

— Nu, madame Vogt, îi spuse Agnes chicotind. Nu ţineam la acest 
tablou în mod particular. Doream banii. Aveam nevoie de bani. 

April îşi îndreptă privirea spre Luc, bărbatul care era pentru ea 
veşnicul barometru parizian, şi observă cu ce mare grijă încerca să 
nu i se vadă pe faţă zâmbetul. Femeia voia banii, dar April nu putea 
să sublinieze ceea ce era evident, şi anume că licitaţia va genera o 
sumă pe care madame Vannier n-ar fi putut s-o cheltuie în tot restul 
vieţii ei. 

— Ştiu ce credeţi, spuse madame Vannier şi râse din nou. Că sunt 
prea în vârstă ca să am nevoie de toţi banii ăştia, non? O să mor în 
curând. Ce risipă! 

— Sigur că nu! Nu sunteţi deloc în vârstă! 

— Asta nu-i câtuşi de puţin adevărat. Sunt excesiv de bătrână. 
Dar nu vreau să am bani pentru bijuterii sau pantofi. Râse uşor şi 
arătă spre papucii ei de mătase din picioare. Tabloul, Boldini, 
nimeni nu ştia de existenţa lui înainte, non? 

— Aşa e, spuse April. A fost un şoc pentru toată lumea. 

— Giovanni Boldini mai are o pânză bine ascunsă, ma cherie. E în 
posesia unui investitor privat şi n-a trecut niciodată printr-o casă de 
licitaţii. 

— Asta-i destul de obişnuit. Multe dintre tablourile lui Boldini 
sunt în posesia unor persoane fizice. 

— Da, dar numai câţiva ştiu de existenţa acestuia. Andreas! se 



răsti madame Vannier. Unde mi-e haina? Sunt gata de plecare. Aş 
dori să mi se pună haina pe umeri imediat! 

— Ce tablou? întrebă April. Eu le cunosc cam pe toate. 

— Pe acesta nu-1 ştiţi, spuse madame Vannier şi se strecură în 
haină, o jachetă maro închis, de nurcă. E un tablou care o reprezintă 
pe mama. Cu mine la sân. 

— Alt tablou necunoscut al lui Boldini? 

— Oui. Iar acum o să am în fine fonduri ca să-l pot cumpăra de la 
acel investitor privat. 

April râse, din şoc şi nervozitate, amestecate cu încă ceva 
sentimente greu de exprimat. Mai era un tablou de Giovanni Boldini 
pe lume, iar Agnes Vannier plănuia să pună mâna pe el. 

— Cred că nu e nevoie să vă spun, dar preţul obţinut azi nu vă va 
ajuta la negocieri, spuse April, încă râzând. 

— Probabil că ai dreptate, spuse Agnes cu o scânteie în ochi. Dar 
şi al meu are - cum zici dumneata? Ah, da, tabloul ăsta are o 
provenienţă foarte fascinantă. 

După ce-şi înfăşură o eşarfa în jurul gâtului, madame Vannier îl 
apucă de braţ pe unul din cei doi asistenţi şi o luă încetişor spre 
ieşirea din lojă, lăsând-o pe April mirată la culme şi pe Luc, ca de 
obicei, zâmbind ironic. 

— Văd ce calculezi, spuse Luc. Erau primele vorbe pe care i le 
adresa în toată seara. Speri să capeţi prima pentru acea vânzare. 

— Nu-i deloc adevărat. Vreau şi comisionul. 

Troy apăru în spatele lor, chicotind şi clătinând din cap. 

— Monsieur, o cunoaşteţi destul de bine pe soţia mea. Aţi mai 
pomenit aşa pungăşie? Să-i facturezi şi pe vânzători, şi pe 
cumpărători? întinse mâna. Sunt Troy Vogt. Nu cred că ne-am 
cunoscut. 

— Deci acesta este le grand m'sieu. Ce plăcere! Luc Thebault. 



— Le grand m'sieu. La un moment dat, unul din voi va trebui să- 
mi spună ce înseamnă. Oricum, vă mulţumesc că aţi avut grijă să nu 
aibă necazuri vara asta. Am apreciat. 

— Ce n 'est pas un probleme. Am făcut ce-am putut. Ce păcat că n- 
aţi putut veni în vizită. 

— Se va rectifica asta cât de curând, spuse Troy. Nu v-a spus? O 
să ne mutăm la Paris la anu'. 

— La Paris? exclamă Luc, şi o expresie ciudată îi apăru pe faţă. O 
privi scurt pe April printre gene. Ce noutate fantastică, e prima dată 
când aud asta. Dar ce contează, bravo! Ştiu că soţia dumneavoastră e 
în culmea fericirii aici. 

— Asta şi urmărim, spuse Troy. Să fie în culmea fericirii. 

— Avril! spuse Luc aproape cântând. Să nu-mi spui şi mie o astfel 
de noutate! 

— Ce să zic, nimic nu-i săpat în piatră. Aşteptăm încă aprobarea 
finală de la biroul parizian... April lăsă vorbele să se piardă. Dar 
unde e... Sunt surprinsă că nu ai adus o prietenă... Vreau să zic, 
cum de nu e aici Delphine? April se întoarse spre Troy. Trebuie s-o 
cunoşti pe prietena lui. Şi ea e în finanţe, dar e persoana cea mai 
uimitoare pe care ai putea să ţi-o imaginezi. 

— Aha, superb! Mi-ar face plăcere s-o cunosc! spuse Troy cu un 
pic prea mult entuziasm, era clar că se bucură că francezul ăsta avea 
legături şi cu altcineva, nu doar cu soţia lui. 

— Din păcate, spuse Luc şi surâse trist, Delphine nu mai e. Nu 
mai face parte din lumea mea, în orice caz. Dădu din umeri înainte 
ca vreunul din cei doi să-şi exprime compasiunea. Cest la vie. Uneori 
lucrurile nu iau cursul pe care îl doreşti. 

Se auzi soneria unui telefon. Olivier telefona de jos. Prima seară 
se terminase. April ar trebui să coboare. Fusese spectacolul pe care-1 
organizase ea şi el dorea să aibă partea ei de glorie. în plus, dacă 



transferul la biroul din Paris se realiza. April avea nevoie să-i 
cunoască pe toţi cei care contau în Europa. 

— Olivier vrea să mă duc jos, spuse April. Inima continua să i se 
zbată din pricina excesului de adrenalină. 

— Foarte bine, spuse Luc. Ne vedem mâine. 

— Da, mâine. 

— încântat că te-am cunoscut, amice, zise bărbatul ei american, 
mare şi frumos. 

— Da, OK, şi eu la fel, amice. 

Zâmbind, April îşi luă geanta. Se uită înăuntru ca să fie sigură că 
erau acolo: un nou set de scrisori şi documente. Nu atât de vechi ca 
jurnalele lui Marthe, n-aveau decât câteva zeci de ani, în comparaţie 
cu cei o sută de ani ai jurnalelor, dar erau mai valoroase, cel puţin 
pentru April. 

Hârtiile nu veneau din averea nu ştiu cui, ci de la tatăl ei. Părinţii 
lui April fuseseră totuşi mari rozători de hârtie, cel puţin în privinţa 
corespondenţei spre şi din Vietnam. Exista chiar şi un jurnal. Timp 
de atâţia ani. April întrebase de mobile şi de bibelouri. Nu-i dăduse 
prin cap să întrebe de scrisori. 

Coborâră scările. April afişa un zâmbet care părea să nu i se mai 
şteargă de pe faţă. Troy se opri. Se aplecă spre urechea lui April, 
care brusc simţi un suflu rece pe spinare. 

— Când ne mutăm, crezi c-o să fie nevoie să-mi implantez păr pe 
piept? Pentru că, uitându-mă în jur, mă întreb dacă am să pot 
vreodată să fiu acceptat printre ei. 

— Dacă totul merge cum trebuie, lipsa de păr pe piept va fi cea 
mai mică dintre problemele tale. 

— Aşa spui tu... Ridică ochii şi scoase un mârâit prefăcut. După 
ce-am stat toată ziua până în gât între mobile şi toţi franţujii ăştia... 

April râse. 



— Se poate şi mai rău. 

îl depăşi şi se lansă în zgomotul dens de voci din sală. Oamenii o 
înconjurau din toate direcţiile. Cei care-i doreau numai bine o 
sărutau şi-i strângeau mâna, iar Troy o sprijinea cu o mână pe spate, 
îi venea să se întoarcă spre el, să-l roage să o sprijine tot restul serii. 
Să-l roage să rămână. Apoi April îşi aduse aminte. Nu era nevoie să- 
1 roage. Nu exista niciun motiv să creadă că n-ar rămâne. 



MULŢUMIRI 

* 


N-ar fi fost de scris niciun fel de mulţumiri, de fapt n-ar fi existat 
nicio carte, dacă Barbara Poelle n-ar fi tras fără odihnă toate sforile 
posibile şi imposibile pentru ca ea să existe, şi asta cu un talent 
deosebit. îţi mulţumesc. Barbara, nu doar pentru că mi-ai trimis 
articolul care a inspirat cartea, dar şi pentru că ai avut încredere în 
mine, pentru că ai stat lângă mine în momentele grele şi m-ai făcut 
întotdeauna să mă simt de parcă aş fi fost unica ta clientă. 

Mulţumesc editoarei mele, o persoană de o inteligenţă şi de o 
cultură neegalate, Katie Gilligan, care a înţeles încotro porneam la 
drum cu April Vogt înainte să fi ştiut eu însămi. îţi apreciez 
entuziasmul, privirea pătrunzătoare şi dibăcia cu care m-ai împins 
înainte, aşa cum nici nu-mi imaginam. Cu mare bucurie aş bea o 
sticlă de vin (sau două) cu tine (şi cu Barbara) în orice zi a 
săptămânii, lângă un porc întreg, împreună cu tot ce se pune pe 
margine. 

Echipa de la Thomas Dunne Books/St. Martin's Press a muncit 
fără preget în culise ca să respectăm termenul scurt de publicare. 
Mulţumesc celor cu care am avut de-a face direct, ca şi celor cu care 
n-am putut să mă întâlnesc, dar în special lui Sally Richardson, 
pentru sprijinul dat din primele momente, ca şi lui Melanie Ford, 
pentru că a ţinut pe calea cea bună atât întregul proiect, cât şi pe 
mine (răspunzând în acelaşi timp la nenumăratele mele întrebări de 
debutant înfricoşat). Agenta mea, Katie Bassel, a intrat în cursă 
imediat ce cartea a aterizat pe masa ei. îţi mulţumesc pentru 
talentul, inteligenţa şi îndemânarea cu care te-ai ocupat de 
schimbările de ultimă oră şi de toate dramele. O mare parte din 
mulţumiri îi e datorată redactorului cărţii, Sue Llewellyn. Parcă ai 



venit pe lume special pentru a te ocupa de acest manuscris. 

Mulţumirile mele se cuvin de asemenea lui Jeb Spencer, lui Sig 
Anderman, lui Jonathan Corr şi în special lui Ed Luce pentru cea 
mai bună treabă „de zi cu zi" (dar şi de noapte şi de weekend) pe 
care ar fi putut s-o facă cineva. Cred că mulţi ar fi surprinşi cum te 
antrenează şi te inspiră viaţa unei întreprinderi. 

Inspiraţia este bunul cel mai de preţ al unui scriitor şi nimeni nu 
m-a inspirat pe mine mai mult decât trei autori: Tammy Greenwood, 
Allison Winn Scotch şi Amy Elatvany. Vă mulţumesc pentru 
sfaturile permanente, pentru încurajări şi pentru sprijin. 

Nu pot rosti cuvântul „sprijin" fără să-i mulţumesc lui Karen 
Freeman Landers, care îmi este prietenă de treizeci de ani. îţi 
mulţumesc ţie, Karen, pentru că mi-ai servit de placă de rezonanţă 
şi că astfel ai resimţit alături de mine emoţiile produse de 
participarea la fiecare dintre meciurile echipei Chargers. Am avut 
noroc să te am tot timpul lângă mine. 

Trebuie să-l menţionez şi pe Jen McGlothlin (cunoscut şi sub 
numele de Jenny Walker), primul meu partener la scris şi coautor al 
unui număr infinit de imitaţii ale romanelor din seria „Liceul din 
Sweet Valley". Mă tot întreb cum de nu au decolat ele deloc. îi 
mulţumesc şi lui Aileen Dowd Brill pentru sfaturi şi pentru lectura 
unei mulţimi de manuscrise de-a lungul timpului. 

Atât de mulţi prieteni au participat la cartea aceasta şi la procesul 
scrierii ei! Direct sau prin Internet... De la cei din Clubul Cărţii 
(Michelle Campbell, Denisia Chatfield, Leesa Davis, Lisa Gal, Kerri 
Merson, Suzanne Miller, Heather Olson, Sabrina Park, Kat Peppers, 
Kerry Rooney, Jenna Scarafone, Dede Watson), la echipa meu fidelă 
„William şi Mary" (o urare specială pentru Jes Singer), de la 
grupurile de pe Facebook şi până la minunata populaţie din Cardiff- 
by-the-Sea, vă mulţumesc tuturor, vă mulţumesc. Dintotdeauna am 



avut reticenţe când venea vorba de a împărtăşi cuiva ceea ce scriam, 
dar am fost atât de agreabil întâmpinată, încât îmi pare rău că n-am 
început s-o fac mai de mult. Le sunt întru totul recunoscătoare. 

în aceeaşi măsură în care am câştigat loteria prieteniei, pot zice că 
am câştigat şi la cea familială, poate chiar mai mult. îi mulţumesc 
tatălui meu. Tom Gabie, primul scriitor pe care l-am admirat, pentru 
că mi-a transmis înclinaţia lui, încurajându-mă să scriu de mică, dar, 
fireşte, şi pentru că, de felul lui, este plin de umor şi de multe alte 
calităţi. 

îi mulţumesc şi mamei mele, Laura Gabie, deşi un simplu 
mulţumesc mi se pare insuficient. Sprijinul pe care mi l-ai dat nu 
poate fi comparat cu nimic. Mă bizui pe tine acum la fel de mult ca 
în copilărie, deşi în alte feluri. într-un cuvânt, tu eşti tot ce poate fi 
mai minunat. 

Am avut de asemenea norocul să fi avut lângă mine un frate şi o 
soră, inteligenţi şi plini de haz, care au făcut ca mesele noastre în 
familie să fie vesele şi să-mi ofere nenumărate amintiri. Ţie, Brian 
Gabie, îţi mulţumesc pentru că mi-ai îngăduit să te aleg drept 
prototip pentru personajul meu, Brian. Sper să-l consideri destul de 
plăcut. Iar ţie, sora mea. Lisa Gabie Wheatley, îţi mulţumesc pentru 
sprijin, pentru că mi-ai citit unele dintre primele povestiri şi pentru 
că mi-ai insuflat dorinţa arzătoare de a mă realiza. 

Recunoştinţa mea se îndreaptă către întregul clan Gabie, din 
California în Oklahoma, în New York şi către toţi cei risipiţi 
împrejur. Lumea e un loc mai bun atâta vreme cât voi toţi faceţi 
parte din ea. O mie de mulţumiri şi socrilor mei. Pat şi Tony Bilski. 
Sunteţi persoanele care m-au încurajat cel mai mult fără să mă 
judece, chiar dacă am scris despre o prostituată. (Iertare!) în fine, 
mulţumesc dragei mele mătuşi, Janet Yergler Rickerson. Sunt plină 
de admiraţie şi de respect faţă de încurajarea, încrederea şi inspiraţia 



pe care le-ai adus multora. 

Iar fiicelor mele... Unde-aş fi fără voi două? Paige, prostuţa şi 
inteligenta mea cea dulce, primul meu copil! Mulţumesc că ai fost 
alături de mine când citeam, şi că mi-ai uşurat sarcinile de mamă. 
îmi pare rău că nu poţi încă să citeşti cartea asta. O să scriu ceva 
special pentru tine în curând. îţi mulţumesc şi ţie, Georgia, 
piersicuţa mea, la numai şapte ani nu eşti pentru prima oară 
menţionată alături de cei cărora le aduc mulţumiri, îţi mulţumesc că 
luminezi (şi faci să fie amuzantă) lumea asta în fiecare zi şi faci 
comentarii şi observaţii care merită să fie citate în presa de toate 
felurile. Eşti o forţă. N-aş putea spune altceva despre tine. 

Numele soţului meu e înscris la începutul cărţii, ceea ce este cât 
se poate de firesc, deoarece tot ce e minunat în viaţa mea a început 
cu el. D.B., îţi mulţumesc că mă faci să râd, că mă ajuţi să rămân 
concentrată şi că nu-ţi roteşti ochii spre tavan decât din când în 
când. îmi pare rău că în istoriile mele toţi soţii sunt nemaipomenit 
de idioţi. îţi promit că într-o bună zi o să scriu ceva despre un 
contabil chipeş, serios şi totodată cât se poate de simpatic. 

Drept încheiere, dragi cititori care aţi parcurs această carte, sau 
care n-o s-o faceţi, vă mulţumesc pentru că descoperiţi lumi noi şi le 
împărtăşiţi cu alţii. Vă mulţumesc pentru că vorbiţi despre ele şi 
pentru legăturile care s-au creat astfel. Vă doresc multe alte călătorii 
şi un drum cât mai scurt până la următoarea voastră carte favorită. 



Familia Hugo extinsă