Serge Brussolo — Iceberg

SERGE BRUSSOLO 


ICEBERG. 


Când paranoia dictează crimele, totul este posibil 
a Col cai Fe J PE. A | 2 E d > 
chiar şi ceea ce e mai rău... Mai ales ceea 


» 


PARALELA 45 


Serge 
Brussolo 


Iceberg 


Iceberg Ltd. 
2000 


Despre 
Autor 


Serge Brussolo (n. 31 mai 1951, Paris) este un scriitor 
francez. 


Biografie 


Serge Brussolo s-a născut la Paris, în 1951, într-o 
familie săracă. Tatăl, era muncitor şi parior pătimaș la 
cursele de cai. Mama, casnică şi romantică, îi citea în 
copilărie povești din mitologia greacă sau egipteană, 
imprimându-i astfel nu numai gustul pentru lectură, dar 
şi pentru scris. Locuiau toţi trei într-o cameră de 
servitori de la mansarda unui imobil luxos dintr-un 
cartier cu pretenţii al Parisului. Primele sale lecturi au 
fost albumele de benzi desenate cu Tintin şi Blake şi 
Mortimer, împrumutate de la prietenii săi mai înstăriți. 

A trecut repede la Modesty Blase, acea „doamnă a 
crimei” cu multiple talente şi trecut tenebros, benzi 
desenate pe care le citea în paralel cu romanele foto 
Satanik sau cărţile polițiste a lui James Hadley Chase. 

In anii '60, familia sa se mută într-un bloc social 
(HLM!) dintr-un cartier muncitoresc de la periferia 
Parisului. Vecinătatea unei baze a armatei americane îi 
înveselește însă copilăria: împreună cu alţi copii 
scotocea prin pubelele americanilor descoperind şi 
citind cu indicibilă bucurie (în original, cu ajutorul 


1 Lb. franceză: habitation à loyer modéré. Case cu chirii moderate. 


dicționarului!) comics-uri altfel intruvabile în Franţa 
acelor ani, precum Dick Tracy, Batman, Superman, The 
Shadow etc. 

Astfel, de pe la 10-11 ani, a început să scrie „romane”, 
de câte 10 pagini, pe care le citea colegilor. În liceu 
avea reputaţia făcută: unii profesori îl dispretuiau și-i 
spuneau că n-o să facă nimic în viaţă; alţii însă îl 
admirau și-i prevesteau o carieră de scriitor. Ajuns - în 
mod natural - student la litere, îşi trimite scrierile pe la 
diverse publicaţii şi debutează astfel, la 21 de ani, în 
paginile unui fanzin obscur. Perseverează, de altfel nu 
ştia şi nu voia să facă altceva, şi în 1978 primește 
Marele Premiu al SF-ului francez pentru nuvela 
Funnyway. În sfârșit, după zeci de refuzuri, editurile 
încep să-l ia în seamă şi Denoel îi deschide porţile, 
publicându-i în 1980 romanul Vue en coupe d'un ville 
malade. Urmează alte 150 de romane. 

In anii '80, Serge Brussolo a revoluţionat prin stilul lui 
original și distinctiv literatura science-fiction franceză. 
Considerat de unii critici o enigmă imposibil de 
clasificat, Brussolo, un scriitor unic şi baroc, este 
creatorul unor universuri literare halucinante, 
construite cu ajutorul unei doze specifice de violenţă și 
sexualitate, care i-au adus un public format din cititori 
pe cât de fideli pe atât de pasionaţi. 

Opera lui a fost la început publicată în fanzine. Primul 
lui text publicat a fost L'Evade/Evadatul apărut în 
periodicul L'Aube enclavee în 1972. Funnyway 
(Funnyway, în Jurnalul SF nr.163), o altă nuvelă, 
publicată în 1978, a fost recompensată în 1979 cu 
Marele Premiu al Literaturii Science-Fiction 
Franceze/Le Grand Prix de la Science-fiction Francaise. 
Câţiva ani mai târziu, în 1981, Brussolo câștiga același 
premiu, însă la categoria roman, cu Vue en coupe d'une 
ville malade/Vedere în secţiune a unui oraș bolnav. Un 
alt roman, Les Semeurs d'abâmes/Semănătorii de 
abisuri (publicat în 1983) va fi recompensat cu Premiul 


Apollo în 1984. Un numär mare de romane au fost 
publicate în colectia Anticipation a editurii Fleuve Noir 
si în colecţia Présence du futur a editurii Denoel. 

După ce initial a scris numai science-fiction, Brussolo 
a abordat mai târziu alte genuri literare, precum 
romanul istoric sau cel aparţinând genului thriller. Este, 
de asemenea, autorul unei serii de cărți pentru copii si 
tineret intitulată Peggy Sue et les fantômes. 


Nota pentru cititor 


Un aisberg „floe” sau „tabular” este un aisberg plat, 

care poate să fie de dimensiuni considerabile, dar al 
cărui aspect este mai apropiat de cel al unei câmpii 
decât de cel al unui munte. Aceste denumiri vor fi 
deseori folosite în povestirea care va urma. 


Precizare 


Personajele descrise de autor sunt imaginare. Dacă, 
din coincidenţă sau malitiozitate, numele unor persoane 
sau organisme reale apar în această ficțiune, aceasta nu 
s-ar putea datora decât unui joc al hazardului sau unei 
farse dezagreabile a vreunei entităţi demonice. În 
consecinţă, cititorul va fi rugat să nu-i acorde nicio 
atenţie sau să rostească celebra formulă a fraţilor 
iezuiţi, ale căror ultime cuvinte - Ipse venena bibas’ - au 
drept scop întoarcerea descântecului împotriva celui 
care l-a făcut, ceea ce, în termenii demonologiei, se 
numește pur și simplu „efect de bumerang”. 

S.B. 


? Fragment din „Vade Retro Satana”, formulă medievală catolică de 
exorcizare, „Tu să îti bei otrava”. 


Capitolul 1 


Rolf știe că a revenit cosmarul, dar nu i se poate opune. 
Si e mereu la fel: aude cum trosneste coca vasului. 
Simte presiunea gheturilor în coastele ambarcatiunii, de 
o parte și de alta a bastingajului. Treptat, strângerea ca 
într-o menghină pe care banchiza spartă o exercită 
asupra navei se transferă asupra coastelor celui care 
doarme. Atunci, lui Rolf i se pare că menghina i-a prins 
și cutia toracică, iar un călău invizibil strânge, strânge... 
până când oasele încep să-i pârâie. Rolf nu mai poate 
respira, se sufocă. Așteaptă terorizat momentul în care 
coastele, curbate la maximum, se vor rupe cu zgomote 
de rămurele uscate și îi vor perfora plămânii, inima. 
Suferă asemenea vasului, ajuns prizonier al gheturilor 
plutitoare. Nu va mai putea rezista mult timp. Se 
încordă, ca si cum ar vrea să transfere forţa mușchilor 
săi coastelor navei. Zadarnic însă, banchiza e mai 
puternică și continuă să-și strângă metodic fragmentele 
laolaltă. Acel puzzle al gheturilor în derivă se 
recompune, se sudează, iar vasul lui Rolf e prins în 
capcană, blocat în mijlocul labirintului, lipsit de 
posibilitatea de a se mai deplasa înainte sau înapoi. 
Lentă mișcare de comprimare îl va strivi, îl va face să se 
spargă ca o coajă de nucă strânsă într-un clește. Rolf 
realizează cât de justă este această banală comparaţie. 
Era imposibil să fi găsit una mai bună pentru a explica 
ceea ce se va întâmpla dintr-o clipă în alta. Nu era nici 
primul, nici ultimul care pierea astfel. Se vor găsi 


întotdeauna navigatori destul de încrezuti pentru a se 
crede în stare să dejoace capcanele mării de gheaţă. 

Se trezește trăgând cu disperare aer în piept, ca un om 
pe punctul să se înece. Se rostogolește pe o parte, caută 
cu mâna inhalatorul și îl duce la gură. Cu ultimele forte, 
inhalează medicamentul. 

„Crize psihosomatice de astm”, diagnosticase medicul, 
încurajându-l să consulte un psihanalist. Rolf ridicase 
din umeri. Nu credea în acele remedii de sarlatan. Stia 
foarte bine ce trebuie să facă pentru a se vindeca. Dar 
încă nu avea curaj. 

Se ridică fără să răsucească întrerupătorul. Vasul e 
ancorat la chei, aproape că nu se mișcă. Prin hublou, 
pătrund luminile vagi ale portului, ale orașului. 
Străluciri electrice de neon, cu care Rolf nu mai e 
obișnuit. Trage cu urechea, ascultă zgomotele navei, 
duduitul îndepărtat al grupului electrogen. Nu mai e 
nimeni la bord. Echipajul s-a grăbit să coboare imediat 
ce vasul a fost tras la chei. Rolf presimte că cei mai 
mulți nu se vor mai întoarce. Le e teamă. Cred că-i 
deoache. Eschimoșii sunt superstitiosi. Găsește din ce în 
ce mai greu marinari, toți fug de reputaţia lui proastă. 
În barurile frecventate de mateloti, se spun tot felul de 
lucruri despre el. Acum e nevoit să se mulțumească și cu 
drojdia marinarilor de prin porturi, cu tipi pe care niciun 
căpitan nu i-ar vrea la bordul navei lui: alcoolici, leneși, 
nepriceputi, ticniti. Asta începea să creeze tot felul de 
probleme. Dar, din fericire, spaima surdă pe care o 
inspira echipajului îi asigura o oarecare autoritate. 

Bâjbâie după un tricou și își șterge pieptul și gâtul. E 
leoarcă de transpiratie, deși în cabină nu e cald. 

Imaginile cosmarului continuă să-l obsedeze. I se pare 
că îi aude pe Birgit și pe copil tipând ingroziti. Revede 
chipul soţiei sale în timonerie... expresia ei în momentul 
în care a înţeles că în clipele următoare coca avea să se 
spargă sub presiunea aisbergurilor tabulare. In ochii ei 
era mai multă furie decât spaimă. Da, furie. Ba chiar și 


ură, dispreţ. În ultima secundă în care s-au mai putut 
privi în faţă, Rolf a citit o condamnare în ochii lui Birgit, 
vrând parcă să spună: „Imbecil încrezut! Marele Rolf 
Amundssen, prinţul Arcticii! Gentlemanul Polului Nord... 
Da, un idiot înfumurat! Cretin nenorocit! Nu înţelegi că 
ne omori?” 

L-a urât din toate puterile, din tot sufletul, în acel ultim 
minut dinaintea morții. Înainte că oceanul s-o înghită, ea 
nu mai era decât un ghem uriaș de furie, de dispreţ. 
Dacă marea i-ar mai fi lăsat timp, ar fi strigat: „Ne-ai 
omorât, pe mine și pe fiul tău, și asta doar pentru că te 
crezi cel mai tare. Te urăsc”. 

Dar nu a mai avut timp să-și profereze blestemul, 
pentru că podeaua s-a desfăcut brusc sub picioarele ei. 
Coca cedase, vasul era pe punctul să se rupă în două. 
Puntea superioară a explodat ca sub efectul unui 
cutremur de pământ. Birgit a căzut în abisul lichid care 
umplea deja cala, în timp ce Rolf se agăța disperat de 
timonă. 

Retrăise de o mie de ori în vis acest moment. Era ca un 
film care se reluă la infinit. Revedea fiecare secundă cu 
încetinitorul, cu o insuportabilă precizie a detaliilor. 

Nu există nimic mai cumplit decât un naufragiu pe 
timp de noapte, când marea și întunericul uneltesc să-ţi 
ia viața. Totul devine doar o prăpastie, un abis fără fund. 

Cerul și oceanul se unesc ca să te ameteascä. Noaptea 
curge din nori și se amestecă, lichidă, cu marea. Te îneci 
în gudron, în cerneală. Nu, nu e nimic mai cumplit decât 
această înghiţire oarbă. 

Rolf nu știe prea bine ce s-a mai întâmplat după aceea. 
A fost aruncat afară din timonerie și a zburat peste 
bord, rostogolindu-se pe banchiză. 

Asta l-a salvat. Șocul l-a ametit și a rămas agăţat de 
bucata de gheaţă, fără să se poată ridica. Crede chiar că 
și-a pierdut cunoștința. Când a deschis ochii din nou, 
vasul dispăruse și culoarul se închisese. 

Rămăsese singur pe o bucată de aisberg în derivă. 


Totul se întâmplase în urmă cu zece ani. 

Atunci era tânăr... și prostănac, și arogant, așa cum 
poţi să fii la treizeci de ani. Se credea regele mării de 
gheaţă, cercetașul indian, singurul în stare să se 
orienteze în labirintul de aisberguri. Își asumă riscuri 
nesäbuite și reușea întotdeauna. În câţiva ani, devenise 
o adevărată legendă vie. „Marele Rolf”, vagabondul de 
la Polul Nord, omul care traversa Oceanul Arctic sărind 
de la un aisberg la altul așa cum pășești de pe o piatră 
pe alta când treci un pârâu. Se lăsase amăgit, ajunsese 
să creadă în șansa lui insolentă. Răspunsese la toate 
provocările, din principiu... cu o nonsalantä amestecată 
cu puţin plictis, deoarece avea convingerea că, mai 
devreme sau mai târziu, avea să iasă învingător. 

Si apoi avusese de făcut această ultimă cursă, când se 
confruntase cu reticentele soţiei sale, Birgit... De la 
nașterea lui Leif, fiul lor, ea nu mai voia să riște; marea 
o speria. 

— Timpul nebuniilor a trecut! bombănea Birgit atunci 
când Rolf se arăta mirat de lipsa ei de entuziasm. Acum 
nu mai suntem singuri, e și micuțul, ar trebui să-ţi dai 
seama de asta. Nu mai poţi continua să te comporti ca 
un adolescent iresponsabil. 

„Dumnezeule!” își spusese el privind-o. „O să devină și 
ea o pisăloagă, ca toate celelalte?” 

Fusese prevenit: odată cu maternitatea, femeile se 
transformă. Nu le mai  recunoști. Devin nişte 
necunoscute de azi pe mâine; nu se mai preocupă decât 
de vlăstarul lor. Birgit-cea-smintită, cu care își făcuse de 
cap, va suferi oare și ea această penibilă metamorfoză? 

N-o ascultase. Acceptase provocarea. Un transport 
pentru o echipă de cercetători instalată pe un floe. 
Material pentru repararea aparaturii meteo distruse de 
furtună... Rolf hotărâse să urmeze drumul cel mai scurt, 
prin labirintul de gheturi plutitoare, strecurându-și nava 
prin culoarele înguste dintre aisbergurile tabulare. 
Intotdeauna se dovedise cel mai tare în astfel de 


manevre. Se lăsase ghidat până atunci de un fel de 
instinct misterios. De fiecare dată se dovedise în stare 
să estimeze la minut timpul cât canalul de circulaţie 
rămânea deschis între două plăci plutitoare. Și intră pe 
culoare știind bine că, în caz de eroare, falezele de 
gheaţă l-ar fi blocat, strivindu-l între ele. Nu puţini se 
lăsaseră prinși în acest joc. Dincolo de o anumită 
latitudine, nu mai puteai lupta cu aisbergurile tabulare. 
Motoarele navelor deveneau neputincioase în faţa lor. 
Te pomeneai prins între ciocan și nicovală, într-o 
menghină care, din acel moment, nu mai înceta să-și 
mărească presiunea. Mulţi exploratori polari pieriseră în 
acest fel, deoarece crezuseră în mod prostește că era 
de-ajuns un spărgător de gheaţă ca să-ţi deschizi drum 
în orice împrejurare. 

— Nu te duce, spusese Birgit. Am o presimtire rea. 

În ziua aceea, chipul ei drăguţ de suedeză căpătase o 
expresie agresivă și înfricoșată. 

„Nu voi putea s-o mai iau cu mine”, gândise Rolf. „Mă 
va călca tot timpul pe nervi. Va trebui s-o las pe uscat. 
S-o instalez într-o casă, împreună cu ăla mic.” 

Nu asta visase... nu asta visaseră! Înainte de a se naște 
puștiul, nutriseră speranţe utopice: Leif va fi primul 
copil care nu va pune niciodată piciorul pe uscat. 
Nicicând nu va fi nevoit să suporte poluarea orașelor, 
mirosul puturos al autostrăzilor și fast-food-urilor. Va fi 
fiul oceanelor. Va vorbi zece limbi, va ști să manevreze o 
navă înainte de a împlini opt ani. Da, deseori, după ce 
făceau dragoste, își făureau astfel de vise: singurul lui 
teritoriu vor fi cele șapte mări. Azi, aici, mâine, în altă 
parte. Fără școală, fără birou, fără casă... Si-l 
imaginaseră pe Leif inițiat în toate religiile, în toate 
credinţele, aprovizionându-se din marele bazar spiritual 
al Insulei Paștelui, hrănit cu Atlantida și voodoo. De ce 
nu? 

Si acum... Această batere în retragere, această trezire. 
Ochii mijiti ai soţiei sale. Acea înfrigurare... 


— Nu intra acolo, spusese ea. E prea instabil. 

Rolf se simtise ofensat. Drept cine îl lua? Un caiacist 
amărât, un amator, un mic navigator solitar ahtiat după 
mediatizare? Nu avea nimic în comun cu navigatorii de 
pe micul ecran, cu amărâţii ăia care pilotează o barcă 
mare, aerodinamică, din fibră de sticlă, și arborează, 
fără rușine, pavilionul vreunui negustor de telefonie 
mobilă. 

— Te-ai îmburghezit, rânjise el. În curând o să vrei o 
casă frumoasă cu mușcate la ferestre. 

Birgit părăsise timoneria fără să răspundă. Nu mai 
vorbiseră unul cu celălalt toată ziua, fiecare stând 
bosumflat la câte un capăt al navei. 


x kK x 


Orele trec... Rolf s-a închis si mai mult în propria lui 
încăpățânare. Ca toti marinarii, e superstitios. Are grijă 
sã nu ia niciodată la bord iepuri, nici măcar imagini ale 
lor, pentru că, dintotdeauna, animal poartă nenorocire 
navigatorilor, e un lucru dovedit. Nu trebuie nici măcar 
să-i rostești numele și e bine să faci aluzie la el doar 
folosind perifraze de genul: „animalul care se hrănește 
cu morcovi...” De altfel, lucrul acesta dusese la certuri 
aprinse cu Birgit, atunci când copilul voise să urce la 
bord cu o revistă de benzi desenate cu Bugs Bunny. Rolf 
crede în destin, în steaua norocoasă, în toate aiurelile 
astea... Are convingerea că teama atrage pericolul așa 
cum mirosul de sânge atrage rechinii Dacă nu știi ce e 
teamă, nu ti se întâmplă niciodată nimic. Această teorie 
a devenit deviza lui. Cu această convingere a intrat cu 
vasul pe unul dintre culoarele câmpului de gheturi 
plutitoare. Astfel tăia obstacolul în diagonală în loc să-l 
ocolească. Dacă făcea livrarea repede, avea promisiunea 
unei prime pe măsură. Dacă ar fi fost să ocolească pe la 
nord, i-ar fi luat mai mult cu trei zile, și nici nu se 


gândea să piardă atâta timp. 


xK xK x 


... Rolf își dă brusc seama că stă în picioare în cabina 
cufundată în întuneric de un timp greu de apreciat. I se 
întâmplă din ce în ce mai des. Imaginile îl coplesesc si 
se trezeşte dintr-odată, fără să poată şti câte minute 
fusese absent. În plină mare, nu-i chiar atât de 
supărător; dacă ar fi fost camionagiu, ar fi fost mort de 
mult. Îmbracă o pereche de blugi, un bluzon de piele 
matlasată si iese pe punte. Se loveşte de frig asa cum te- 
ai izbi de o vitrină frigorifică. Minus 20 de grade 
Celsius. Simte sudoarea de pe piele transformându-se în 
chiciură, dar asta îi face bine. Intotdeauna îi plăcuse 
iarnă veșnică de la Polul Nord. Tropicele îi provoacă o 
indispozitie, totul putrezeste acolo prea repede, si 
fructele, și oamenii... Sunt unii innebuniti după munte, 
alții după desert; Rolf e înnebunit după Arctica. In 
Groenlanda nimic nu se alterează niciodată. Nu sunt 
viermi, nici putreziciune; tot ce moare se pietrifică. 
Ideea asta îi place, îl linişteşte. Frigul suspendă 
scurgerea timpului. De fiecare dată când este scos dintr- 
un aisberg cadavrul unui explorator dispărut în urmă cu 
o sută de ani, se constată că s-a păstrat intact. 

Rolf Amundssen face câțiva pași pe punte. De cealaltă 
parte a docurilor, o prostituată izbucnește într-un râs 
forţat. Rolf caută o ţigară în buzunar și o aprinde cu o 
brichetă veche. Firișoare de tutun aprins cad în barba 
lui blondă, în care se înmulţesc firele cărunte. Dar nu le 
bagă în seamă. E un bărbat înalt și puternic. Un gigant 
nordic cu ochii albaștri. Viscolurile îl îmbătrâniseră 
înainte de vreme, conferind tenului său un aspect de 
piele veche plină de crestături de brici, dar rămăsese 
frumos și continua să atragă privirea femeilor. Coboară 


rareori pe uscat. Este cunoscut, cei care vor să încheie 
un contract cu el știu unde să-l găsească. 

Trage din ţigară cu sete. Imaginile coșmarului îl 
asaltează iar. Vede nava strecurându-se pe culoar, între 
zidurile de gheaţă. Le simte mirosul, un amestec de apă 
clocită și pământ umed. De fiecare parte, la babord, la 
tribord, faleza plutitoare se ridică până în dreptul 
catargului de încărcare. Nu-i o tranșee neînsemnată, din 
care poţi ieși ambalând motoarele și forțând etrava, nu, 
e un canion, o vale... Dacă se închide, te înghite imediat. 
Totuși, nu se îndoiește că are dreptate. El este Rolf 
Amundssen, omul care râde de busole, de sextanti, cel 
care se ghidează gustând apa fiordurilor sau 
adulmecând mireasma  banchizelor. E navigatorul 
instinctiv din epoca primitivă, descendentul direct al 
vikingilor, e ca acele păsări care știu întotdeauna 
încotro e nordul și întreţine cu elementele o complicitate 
magică, lipsindu-se de marele instrumentar tehnologic - 
GPS, sonar - cu care se încurcă doar confrații lui. 

Totuși, astăzi totul avea să meargă anapoda, norocul 
avea să-l părăsească. Peste o oră, falezele de gheaţă 
aveau să se apropie una de alta. Rana din banchiză avea 
să se închidă inexorabil. 

Nu credea că se va întâmpla așa, era convins că e mai 
rapid. Avea certitudinea că va ieși din coridor mai 
înainte ca pericolul să devină real. 

Vede ura de pe faţa soţiei sale. Intuiește că, dacă ar fi 
supravieţuit, Birgit l-ar fi părăsit. Nu i-ar fi iertat 
teribilismul. li e rușine. Niciodată nu-și va mai găsi 
liniștea, după ce-i văzuse ochii, acea expresie a feţei... 

Probabil că-și zisese ceva de genul: „Tâmpenie afurisită 
de macho!” în două sau trei rânduri, chiar îi spusese: 
„Ar trebui să nu te mai parfumezi cu hormoni, acum ești 
tată de familie”. Dar el avea o reputaţie de păstrat, e 
genul de lucru pe care o femeie nu-l poate înţelege. Ce 
spera ea oare? Că-și va vinde vasul și se va angaja într-o 
fabrică de conserve de pește? Văzuse eschimoși făcând 


asta. Abandonaseră banchiza, renuntaserä la vânătoarea 
de urși albi ca să se dedea conservelor și... 
alcoolismului. 

Stiuse dintotdeauna că, pentru el, a rămâne pe uscat ar 
fi fost totuna cu o sinucidere. 

Dar trosnitura încă îi mai răsună în urechi. 
Trosnitura punţii care se deschide ca s-o înghită pe 
Birgit. N-a văzut copilul căzând. Naufragiul nu durase 
mai mult de un minut. Pe el, șocul îl catapultase în aer. 
Își amintește de contactul pielii cu vântul rece. Minus 35 
de grade Celsius! Un vânt plin parcă de lame de brici. 
Nimeni nu poate supravieţui mai mult de un minut într-o 
apă atât de rece. Dacă nu s-ar fi rostogolit pe placa de 
gheaţă, ar fi murit de hipotermie. Avusese noroc. Un 
noroc pe care nu-l merita. 

În unele seri, își zicea că poate aceea fusese pedeapsa 
care-i fusese dată: să fie lăsat în viaţă. 
Da, nu s-ar fi putut găsi o tortură mai cumplită! 


Capitolul 2 


Peggy Meetchum se uită prin fumul gros de ţigară la 
fata marcată de timp a lui Tuna James „Cașalotul”. Ar fi 
vrut să lase ochii în jos, dar ceva o împiedică, o 
fascinatie de care îi e rușine. Cașalotul are vreo șaizeci 
de ani, părul alb zbârlit, pe care îl lasă să crească în 
speranţa de a acoperi cele două găuri pe care le are de 
o parte și de alta a capului. Urechile i-au degerat și a 
trebuit să fie tăiate ca să nu apară cangrenă. A făcut-o 
chiar el, cu un cuţit de vânătoare și o oglinjoară folosită 
la bărbierit. Polul Nord e plin de povești de felul acesta. 
Barbare, sângeroase. Cașalotul poartă o uniformă tipică 
de muncitor la Polul Nord: o haină impermeabilă cu 
glugă din dotarea armatei americane, căreia îi fuseseră 
descusute gradele, și, pe dedesubt, cele șase-șapte 
rânduri de haine reglementare, suficient de laxe pentru 
a permite suprapunerea straturilor de aer. Imbräcatul și 
dezbrăcatul e o problemă aici, îţi petreci viaţa tot 
punând pe tine haine și dându-le jos. 

Peggy urăște ţinutul acesta. Își dă seama deodată că-i 
pare rău după Florida, Key West, unde cerul veșnic 
albastru reușea, totuși, să-i provoace o stare de greață. 
Nu-i trecuse niciodată prin minte că într-o zi îi va fi atât 
de frig. La amiază, temperatura este de minus 20 de 
grade Celsius pe străzile portului. Noaptea, poate să 
coboare până la minus 25-30 de grade. Dar asta nu miră 
pe nimeni. 

Mai mult, tuturor pare să le placă. Are impresia că a 


ajuns în rândurile unei secte: misticii frigului, halucinaţii 
banchizei. Se împărtășesc cu zăpadă. Se mândresc că 
trăiesc în afara lumii, într-un infern alb, un congelator 
enorm în care cea mai mică somnolentä te poate 
preschimba în stană de piatră. 

— Îl cunosc bine pe Rolf, spune Tuna James 
„Cașalotul”, cu glasul lui răgușit. E un torpilor, un 
vânător de prime. El și cu mine suntem ucigași de 
aisberguri, de-asta suntem plătiţi. Singura diferenţă 
între noi este că eu lucrez cu avionul meu, iar el cu 
vasul lui. Suntem angajaţi să aruncăm în aer 
aisbergurile mari, cele care sunt cu adevărat 
periculoase pentru navigaţie. Megamuntii plutitori pe 
care niciun spărgător de gheaţă nu-i poate despica. 
Spintecătorii de pacheboturi, dacă înţelegi ce vreau să 
spun... 

Peggy dă din cap. Sunt înghesuiți într-un colţ al unui 
bar zgomotos, murdar, care miroase a bere și ulei de 
focă. Muzică îţi dă impresia unui tir de artilerie în toată 
regula. 

„Încep să îmbătrânesc, își spune tânăra femeie. Când 
muzica devine prea tare, înseamnă că ai trecut de un 
anumit prag.” 

Căldura îi îmbujorează obrajii. Aici, toată lumea 
miroase a transpiratie din pricina multelor rânduri de 
haine. Combinezoanele put; imediat ce-ţi tragi în jos 
fermoarul, o duhoare de jeg stătut te izbește în faţă. 

— Decolez cu hidroavionul meu, continuă Cașalotul. 
(Face gesturi explicative cu mâinile, ca un puști care 
simulează o bătălie aeriană.) Si încep să-mi caut ţinta. 
După ce am găsit-o, o bombardez cu napalm. Nimic mai 
bun ca să provoci topirea porcăriilor astea. Aisbergurile 
sunt frumoase în fotografii, dar, în realitate, put a apă 
clocită, a privată veche, a mormânt proaspăt săpat. N-au 
nimic romantic. Rolf Amundssen a ales altă tehnică. Ia o 
șalupă și vâslește până la obiectiv. Il abordează, 
localizează liniile de falie, crăpăturile și vâră acolo 


câteva pachete zdravene de dinamită. Aprinde fitilul si o 
șterge repejor. Uneori, treaba nu merge din prima și e 
obligat să repete figura. Scopul manevrei este 
dislocarea muntelui, transformarea lui într-o puzderie 
de fragmente inofensive. 

Cașalotul se uită fix la Peggy cu privirea lui febrilă. E 
un fost pilot de vânătoare. A luptat în Vietnam. Nu 
suportă viața decât la manșa unui avion. Tânăra femeie 
a crezut la început că o putea duce acolo unde trebuie 
să meargă, dar el a refuzat-o, în ciuda sumei mari 
propuse. 

— E prea departe, a răspuns el. Vei urca spre regiuni 
unde temperatura ajunge la minus 45-50 de grade 
Celsius. Carburantul începe să îngheţe pe ţevi, chiar 
dacă îi adaugi cele 10 procente regulamentare de 
glicerină. Avionul meu nu va rezista. Si nici nu vom mai 
avea destulă gazolină ca să ne întoarcem. E prea 
departe. Pentru asta e mai bun un vas, un vas pilotat de 
un tip destul de täcänit ca să intre în labirintul 
gheturilor plutitoare. Si singurul care ar face asta e Rolf 
Amundssen. Rolf, suedezul. 

Așa a fost rostit pentru prima dată numele Căpitanului 
Suicid. Căpitanul Suicid... e porecla lui aici, la 
Sanashtawa Harbor, un mic port de vase de vânat foci 
din Alaska, cu vedere liberă spre Polul Nord. Aici făceau 
escală pe vremuri toţi vânătorii de balene. Pe aici 
tranzitau mii de barili de grăsime topită. Uleiul de 
cașalot, cel mai bun lubrifiant din lume, cu un indice de 
vâscozitate neegalat vreodată în istoria chimiei! Cotele, 
ecologia au pus capăt marilor vânători și harpoanelor cu 
cap exploziv, trăgând după ele un kilometru de frânghie 
de cânepă. Se sfârșise marea aventură a măcelarilor 
mării care, pe la începutul secolului, vânau în mod 
obișnuit opt balene albastre pe zi (1500 de tone de 
ulei!). A urmat o adevărată tristeţe, nimeni nu este aici 
destul de bogat ca să-și permită să se smiorcăie pentru 
soarta mamiferelor marine. Portul nu mai e decât o 


escală tehnică, un soi de magazie de unde te 
aprovizionezi cu piese de schimb, alcool, pesmeti și 
prostituate. Clădirile sunt urâte. O adunătură de 
maghernite din prefabricate, cuburi metalice așezate 
unele peste altele și legate între ele cu pasarele. Pe 
străduţe, zăpada e neagră, murdară. Zadarnic ai căuta 
aici, ca la Nantucket, amintirea unei epoci de aur care s- 
ar înfățișa prin figura mitică a lui Moby Dick. La 
Sanashtawa, clădirile sunt legate între ele prin niște 
ciudate culoare pneumatice, care seamănă cu 
burdufurile acordeoanelor. Aceste tuneluri îţi permit să 
circuli fără să fie nevoie să te dezbraci de fiecare dată 
când intri într-un loc încălzit, dar conferă orașului un 
bizar aspect „intestinal”, ca și cum fiecare casă ar fi 
legată de vecina ei printr-un cordon ombilical din plastic 
roz. 

— Numai Rolf te va lua la bord, a repetat Tuna James 
„Caşalotul”. E scrântit, toată lumea ştie că vrea să se 
sinucidă de când şi-a pierdut nevasta si copilul într-un 
naufragiu. N-are curaj să-și tragă un glonţ în cap. Asa că 
ispiteste diavolul, sperând că Polul Nord să-i facă până 
la urmă de petrecanie. Găseşte din ce în ce mai greu 
marinari, asta e problema. Vasul lui e acostat la cheiul 
8, separat de celelalte. E plin de explozibili şi 
autorităților portuare nu prea le e pe plac prezenţa lui 
aici. De fiecare dată când ridică ancora, oamenii de la 
căpitănie se roagă cerului să nu-l mai vadă niciodată, 
dar Rolf se întoarce întotdeauna. E de neatins. Asa se- 
ntâmplă mereu: e de-ajuns să fii sătul de viață pentru ca 
moartea să-ți întoarcă spatele, prefăcându-se că nu te 
vede! 

Peggy se foiește. E sătulă de romantismul de tavernă al 
lui Tuna James. Drept cine o ia? Nu-i nici pe departe o 
turistă. Polul o oripilează, urăște gândul că se află aici. 
Dacă ar fi avut de ales, ar fi urcat în primul avion spre 
Los Angeles. Toate basmele astea despre marii 
vagabonzi ai banchizelor o călcau pe nervi. 


— Naufragiul acela l-a distrus, continuă Cașalotul. Nu 
și-a mai revenit. l-am cunoscut bine pe Birgit și pe 
copilul ei, micuțul Leif. O familie simpatică. Erau de o 
frumuseţe incredibilă, sălbatică, brută. Mi-i amintesc și 
acum, cât se poate de clar. Totul s-a petrecut acum zece 
ani. 

— Ce vârstă are acest... Rolf? 

— Doar patruzeci. Un marinar cum n-ai să mai vezi în 
ziua de azi. Un tip dinaintea electronicii, computerelor, 
tot rahatul ăla care transformă nava într-un tonomat 
plutitor. Pot să iau legătura cu suedez dacă vrei, să te 
ajut să te înţelegi cu el. În orice caz, el e singura ta 
variantă. 

— OK, oftă Peggy suspinând. Stau la motelul „Smiling 
Bear”, la intrarea în oraș. 

Își scrie numele și numărul de telefon pe o cutie de 
chibrituri. E obosită, o doare capul. li e teamă să treacă 
de sasul care o va arunca în plin viscol. Se ridică fără să- 
și fi golit paharul. La vestiar, se strecoară în 
combinezonul enorm care o va împiedica să moară 
îngheţată în minutele următoare. Are impresia că intră 
într-o blană de urs. Acel costum ca de scafandru e 
matlasat și impermeabil, ca să împiedice pierderea de 
căldură, dar pute. L-a cumpărat de ocazie de la 
magazinul general al contoarului indian. 

Nu mai are multi bani și trebuie să aibă grijă. Mirosul 
ăsta bărbătesc de sudoare veche o indispune. Nu 
reușește să se obișnuiască deloc cu el. Își trage gluga pe 
cap și iese. Niciun betiv n-o să se ia de ea. Deghizată 
astfel, nimeni n-ar putea să-și dea seama că e femeie. 
Probabil că din spate arată ca un urs ieșit la plimbare. 
Un urs care pute a om. 

Merge pe străzile înguste. Cizmele frământă zăpada 
neagră cu un zgomot dezgustător. li e frică. Nu vrea să 
urce la bordul vasului. De când a sosit la Sanashtawa, 
visează doar naufragii și aisberguri care spintecă nave. 
Se vede înecându-se în apele reci ca gheaţa. Pentru o 


înotătoare profesionistă, polul e un teritoriu de nelocuit. 
A plonja în apă înseamnă a muri. I s-a spus mereu asta. 
Se află deci într-un impas. 

După cele întâmplate cu Clubul Devoratilor Vii, a fost 
nevoită să fugă din Florida, ducând cu ea o valijoară 
plină de teancuri de bancnote de o sută de dolari. Altfel 
ar fi fost arestată. A fugit cu disperare, lăsând totul în 
urmă. A traversat Statele Unite ca să se instaleze la Los 
Angeles, deoarece nici nu concepea să trăiască departe 
de ocean. La Lagună Beach, a deschis un magazin de 
închiriat ambarcaţiuni, dar afacerea n-a mers, nu știe 
exact de ce. Poate pentru că mică societate de amatori 
de surf a boicotat-o pe această străină necunoscătoare a 
obiceiurilor locale. Banii s-au topit prea repede, 
valijoara s-a golit. 

Într-o seară, o tânără a trecut pragul biroului ei pustiu. 
O japoneză purtând un taior negru, după toate 
aparențele foarte scump. Se apropia de treizeci de ani, 
era frumoasă, dar mândră și era obișnuită să i se dea 
ascultare. Părea nervoasă și obosită, istovită de prea 
multe insomnii. 

— Mă numesc Yuki Saiko Onoshita, a spus ea. Pe tine 
te caut. Vin din partea lui Dexter Wong. Am nevoie deo 
scufundătoare. O scufundătoare experimentată. 

Da, așa a început totul. 


xK xK x 


Peggy ajunge, în sfârșit, la intrarea motelului. Începe 
să transpire. Asta e foarte rău în condiţii de ger cumplit. 
Sudoarea îngheaţă pe haine, întărind stofa până când îi 
conferă consistenţa pietrei. Oamenii de aici spun povești 
îngrozitoare despre exploratori polari ale căror 
combinezoane,  îmbibate de transpiratie, s-ar fi 
preschimbat în armuri cu articulațiile blocate, făcând 
imposibilă chiar și cea mai mică mișcare. Să fie oare 


adevărate toate astea? Peggy nu știe ce să creadă. Când 
îţi înșiră anecdotele astea cumplite, ochii le lucesc, 
entuziasmați și fuduli nevoie mare. li simţi mândri că 
locuiesc în infern. 

Yuki Saiko Onoshita așteaptă în cameră. A refuzat să 
iasă, nu vrea să se amestece cu fauna contoarului, nici 
să se înjosească negociind. Habar nu are de lumea 
reală. A trăit întotdeauna în circuitul foarte protejat 
format din yuppies’. Niciodată nu a avut de-a face cu 
săracii, niciodată nu a avut ocazia să se ocupe de lucruri 
materiale precum alimentele sau închirierea unei 
mașini. A avut angajaţi, avocaţi, maseuri, profesori de 
tenis, de artă florală. Insă acum, paravanele care o 
izolau de realitate s-au prăbușit unul după altul. 
Vulgaritatea se ţine după ea ca o haită de câini turbati. 
E ca o păpușă frumoasă și rece, care rostește cuvinte 
tăioase și se uită în jur cu o privire condescendentă. 
Dar, de la sosirea la Sanashtawa, siguranţa ei se făcuse 
tändäri. Viaţa reală o împresura, asaltând-o în mod 
ameninţător, căci acum realul are toate cărțile 
câștigătoare. Lui Yuki nu i-a mai rămas, drept unică 
armă, decât o servietă plină cu dolari noi. Din păcate, 
teancurile scad văzând cu ochii: chirii, sperturi, plăţi... 

— Ce vrei de la mine? a întrebat-o Peggy în prima 
seară, când Yuki a intrat în magazinul ei. 

Taiorul șic, negru, cu un decolteu pătrat al asiaticei 
contrasta în chip ciudat cu plăcile de surf împestrițate. 

— Vreau să te angajez, a repetat ea cu acea voce, 
elegantă și ea, al cărei accent indica o școală înaltă. 
Trebuie să-mi găsesc tatăl. Avionul lui s-a prăbușit. 
Organismele oficiale au abandonat cercetările, dar eu 
vreau să continui. Voi plăti toate cheltuielile. 

Aici exagera puţin. Nu mai era atât de bogată pe cât 
pretindea, Peggy avea să-și dea seama de asta foarte 
curând. Singura ei pusculità era servieta-diplomat. 


3 Tineri locuitori ai orașelor occidentale ce au slujbe bine plătite și un 
stil de viaţă opulent. 


— Nu sunt o specialistă în salväri, a răspuns Peg. Ai 
fost greșit informată. 

— Poate, dar îl cunoşti pe Dexter Wong. M-a asigurat 
că ești de încredere. N-am să te mint: sunt singură și-mi 
joc ultima carte. Nu trebuie să-ţi fie teamă, îţi vei primi 
banii. 

Auzind aceste cuvinte, Peggy își spusese: „Și eu sunt 
singură și-mi joc ultima carte”. 

Yuki e frumoasă, dar nu tocmai simpatică. Faptul că nu 
știe nimic despre lumea reală o face înduioșătoare. 
Nepriceperea ei de a cumpăra un bilet de autobuz, 
teama de a intra într-un supermarket... E o marțiană 
căzută din spațiu. „Prinţesa picată în rândul 
proletarilor...”, își spune Peggy. O ierti până la urmă, 
chiar dacă devine foarte ușor scorpie. 

In acest moment, stă întinsă pe patul motelului 
„Smiling Bear” din Sanashtawa Harbor, învelită cu o 
cuvertură, cu botinele în picioare. Servieta e așezată pe 
pernă. 

— Deci? o întreabă ea pe Peggy, imediat ce aceasta 
închide ușa sasului care izolează cabinele de frig. 

— Tuna James se va ocupa de deal, răspunde Peggy. O 
să meargă. Poţi considera că avem deja o navă. 


Capitolul 3 


În seara în care Yuki Saiko Onoshita a intrat în 
magazin, a spus: 

— Demersul meu nu are nimic oficial. Va trebui să 
actionäm clandestin. Sunt în pericol. Toată lumea e 
acum împotriva mea. Nimeni nu are interes să reușesc. 

Peggy a ezitat un moment. In definitiv, de ce a 
acceptat? Pentru că în curând aveau să i se termine 
banii... sau pentru că i se făcuse brusc teamă de vid, de 
plictiseală? 

A murmurat: 

— Povestește-mi. 

Atunci Yuki i-a explicat ceva despre un tată geniu al 
informaticii, programator vizionar, realizator de sisteme. 
Criptolog, specialist în coduri și în dispozitive de anti- 
piratare. Peggy a simţit cum o ia somnul. Poveștile astea 
cu reţele și spaţiu cibernetic o plictisesc. Nu înţelege 
cum poţi sta închis cu un computer, când e de-ajuns să 
traversezi plaja și să plonjezi în valurile înspumate ca să 
te eliberezi de tot și de toate. Spaţiul virtual rămâne 
pentru ea sinonim cu nevroza schizoidă. Japoneza și-a 
dat seama că toate astea o agasau. 

— Tatăl meu e foarte cunoscut la noi, a soptit ea. Ela 
conceput arhitectura informatică a mai multor grupuri 
industriale. În Japonia, toţi ne temem foarte tare de 
piraterie. E gangsterismul de mâine. Chiar și aici, în 
Statele Unite, jafurile virtuale devin din ce în ce mai 
obișnuite, dar consemnul e să nu se vorbească niciodată 


despre asta. Băncile sunt înspăimântate la gândul că ar 
putea să piardă încrederea clienţilor. Toţi tac... Tatăl 
meu este într-un fel un expert în seifuri cibernetice. 

— Si a avut un accident, nu? întrebă Peggy, vrând să 
întrerupă șirul acela de laude. 

Yuki deschise gura, șocată de grosolănia occidentală. 

— Da, bâigui ea. Avionul lui cu reacţie a dispărut 
deasupra polului. Sunt convinsă că e vorba de un 
sabotaj. Căutările au fost făcute în pofida oricărui bun- 
simţ, s-a dat rasol. Asupra salvatorilor s-au exercitat 
presiuni. 

— Din partea cui? 

— Yakuza. 

„Asta mai lipsea”, își spuse Peggy, simțind cum i se 
strânge stomacul. Nu păstrase o amintire prea grozavă 
despre ucigașii niponi care o asediaseră și o terorizaseră 
la Key West. 

— Știu că e încă în viaţă, continuă Yuki cu o voce 
gâfâită. O simt. E un ascet, practică zenul, yoga. E în 
stare să supravieţuiască în condiţii extrem de grele. E 
animat de spiritul samuraiului, nu se va lăsa doborât. 
Dacă a putut să-și amenajeze un adăpost din carcasa 
avionului, va vâna, va pescui. Va supravieţui mâncând 
licheni, krill... _ 

Se înflăcărează. Peggy nu vrea s-o contrazică. În 
materie de supravieţuire, totul e posibil, chiar și 
irationalul. Nu e în măsură să dea pronosticuri. 

— Se retrăgea deseori pe muntele Fiji, continuă Yuki. 
Făcea acolo băi de zăpadă. L-am văzut multumindu-se 
cu un pumn de orez pe zi și stând gol în apa rece ca 
gheaţa a unui torent... 

Și recită mai departe catehismul de iubire filială cu o 
naivitate dezarmantă. De altfel, este singura dată când 
Peggy o vedea cu „faţa descoperită”. Își va relua foarte 
repede masca nepăsării. 

— Mulţi au interesul ca tatăl meu să dispară, spune ea 
brusc, pe un ton dur. Există probleme cu chei, cu coduri 


informatice. I s-a cerut să închidă prin coduri accesul la 
unele secrete și se dorește să nu poată comunica și 
altora codurile care ar permite accesarea acestor fișiere. 
Au dorit să-l suprime ca să asigure securitatea acestor 
bănci de date confidentiale. 

„Pe vremuri, își spune Peggy, faraonii porunceau să fie 
dat morţii arhitectul care concepuse capcanele ce 
apărau camera funerară a piramidei lor. Timpul trece, 
dar bunele obiceiuri rămân!” 

— N-am să te mint, spune Yuki. Sunt într-o situaţie 
dificilă. Imediat ce au aflat despre intenţia mea de a 
finanța o misiune de ajutor privată, au început să-mi tot 
pună bete în roate. S-au înmulţit ilegalitätile, falsurile, 
acuzaţiile mincinoase. Toate conturile familiei noastre 
au fost blocate în scopul unei anchete absurde. 
Scandalul a fost pus la cale de Yakuza. Voiau să mă ţină 
locului. 

Se aprinde din nou, prinzând parcă viaţă. 

— Tatăl meu prevăzuse ascunzători pentru banii lui, 
șoptește ea. Le cunosc pe toate. 

— Ce vrei? insistă Peggy. 

— Să organizezi expediţia, răspunde japoneza. Te vei 
ocupa de detaliile tehnice, de închirierea 
echipamentului, de toate lucrurile care nu intră în sfera 
mea de competenţă. Dexter Wong mi-a spus că nu ţi-e 
frică de nimic și că pot avea deplină încredere în tine. 
Dacă reușim, vei primi o recompensă grasă... Vorbesc 
de ceva de genul unui milion de dolari. Tatăl meu e 
bogat. Până atunci, pot să-ţi dau un avans simbolic de 
zece mii de dolari. 

— Care va fi prima escală? 

— Alaska, de acolo a decolat tatăl meu. Am toate 
hărțile, planurile de zbor, ultimele coordonate. Nu plec 
așa, orbește. 

Peggy nu știe ce să răspundă. Copila unui bogătan care 
se lansează în marea aventură. Ai spune că e începutul 
unui roman pentru adolescenţi. Si apoi Yuki este atât 


de... anglo-saxonă, indiferent ce-și închipuie. Peggy 
cunoștea foarte bine fetele astea din Japonia, care vin să 
se refugieze în SUA ca să scape de constrângerile 
societăţii nipone. De altfel, de ce nu s-ar simţi aici la ele 
acasă, din moment ce marile firme japoneze au 
cumpărat până și studiourile de la Hollywood! 

Peggy acceptă dintr-un impuls. Chiar nu are deloc 
intenţia să cântărească bine ce face. Instinctul îi spune 
că Yuki nu i-a spus tot adevărul. Povestea ei e prea 
frumoasă, prea exemplară... Trebuie să mai fie și altceva 
la mijloc. Vreun schelet în dulap pe care va trebui să-l 
scoată la iveală mai devreme sau mai târziu! Işi face în 
grabă bagajele. Nici măcar nu trebuie să anunţe pe 
cineva că pleacă, nu cunoaște pe nimeni. Stabilirea sa în 
California fusese un adevărat fiasco. Nu reușise să se 
integreze în acel megalopolis unde totul i s-a părut 
artificial și de o strălucire falsă. Îi pare rău după Key 
West, cu casele lui mici de lemn și acea senzaţie că te 
afli la capătul lumii. Si apoi mai era și Glades, marele 
smârc, mlaștina, supa tropicală unde crocodilii fierb în 
suc propriu, cu gurile deschise ca să tragă aer în piept. 

Din acea zi încoace, sunt tot pe drum, în mașină, 
schimbându-se la volan când oboseala face să li se 
împăienjenească ochii. Yuki evită călătoriile cu avionul 
din cauza controalelor. Spune că Yakuza are spioni 
peste tot. Vor trebui să ajungă în Alaska cu mașina, e 
singura soluție. Călătoria se dovedeşte repede 
monotonă. Japoneza nu-și descleștează dinţii. Se uită în 
oglinda retrovizoare, obsedată de gândul că ar putea să 
fie urmărită. Peggy se hotărăște să-i pună întrebări, dar 
răspunsurile pe care le primește sunt reticente. Se vede 
că Yuki Saiko Onoshita nu are obiceiul să stea la taifas 
cu servitorii. Prima dată când Peg i-a cerut s-o 
înlocuiască la volan, a făcut ochii mari, de parcă nu i-ar 
fi venit să creadă. Poate că primea un ordin pentru 
prima dată în viaţa ei! 

Când catadicsea să deschidă gura, vorbea doar despre 


geniul tatălui ei, maestrul codurilor si al cheilor. 
Vrăjitorul „lacătului” binar, cel din cauza căruia piraţii 
informatici erau trimiși în șomaj. Peggy o ascultă 
distrată. De mult timp n-a mai deschis un computer. 

— Astăzi, sopteste Yuki, secretele de stat nu mai sunt 
închise în seiful unei bănci, ci sunt codificate, criptate și 
inscripţionate pe un disc. Când codul e bun, poţi lăsa 
acest CD pe oriunde, pentru că nimeni nu va reuși să-l 
citească. Tatăl meu a inventat lacătul virtual perfect. 
Dacă încerci să-l fortezi, generează niște viruși extrem 
de nocivi, care îţi distrug computerul cât ai clipi. Acești 
viruși pot să creeze în sistem o pană care provoacă 
supratensiuni, supraîncălziri de alimentare, astfel încât 
terminalul ia foc și instalaţia electrică a imobilului este 
scoasă din funcţiune. 

Peggy se fereste s-o întrebe ce arhive a criptat 
maestrul codurilor. Oricum, este evident că individul 
care a comandat operaţiunea voia să fie singurul 
deţinător al cheii „seifului”! 

Merg cu mașina ziua, iar noaptea se opresc la moteluri. 
Yuki nu vrea să doarmă singură. Cere o cameră cu două 
paturi. Îi e frică. 

„Din ce în ce mai bine, își spune Peggy. Lumea va zice 
că suntem lesbiene!” 

Yuki doarme prost. Se foiește, geme în somn. Cu părul 
desfăcut pe pernă, devine foarte frumoasă, de o 
frumuseţe feudală. Peg nu găsește alt cuvânt. Pare 
scoasă dintr-o stampă. Uneori, plânge fără să se 
trezească sau murmură câteva cuvinte în japoneză. Peg 
stă cu ochii deschiși în întuneric, fixând tavanul sau 
luminile mașinilor care trec pe drum. Se întreabă ce 
caută acolo. Își repetă că, de la asasinarea surorii sale, 
își pierduse definitiv controlul asupra propriei vieţi. 
Totul devenise lugubru în jurul ei. Dacă ar fi fost 
superstiţioasă, ar fi crezut că s-a transformat într-un fel 
de pol magnetic ce atrage toate forţele obscure. 
Nevroza, relaţiile nesänätoase au creat o înläntuire de 


împrejurări negative de care nu putea să mai scape. 
Fuga nu folosește la nimic, pentru că e întotdeauna 
găsită. De unde știuse Yuki că se ascundea la Lagună 
Beach? Ce informatori clandestini au înstiintat-0? 

„Oare mă supraveghează cineva în permanenţă?” se 
întreabă ea, înfiorându-se. „Dar cine? Yakuza?” 

Este adevărat că în toată povestea aceea cu Clubul 
Devoratilor Vii devenise mai mult sau mai putin 
complicea acestor mafioţi, dar nu avusese de ales. 

Îl revedea în gând pe Dexter Wong, frumosul Wong... 
Care o fi rolul lui în toată această poveste? E-adevărat 
că în Japonia corupţia e la ea acasă și „crima 
organizată” se infiltrează în societatea cea mai înaltă, 
chiar în bănci și ministere... 

Yuki geme în somn. Noaptea, își pierde masca de 
semetie, renunţă la machiajul ei de dispreţ și nu poţi să 
nu fii emoţionat de acea frumuseţe fragilă de orhidee 
crescută în seră. Și floarea asta rară vrea să înfrunte 
vifornitele de la pol? Peggy se strâmbă neîncrezătoare. 
Are impresia că toată povestea se va sfârși rău. 


x xK x 


Maşina goneşte. Se apropie treptat de Alaska. E o 
călătorie foarte obositoare si încordată. Când întâlnesc 
un asiatic într-un supermarket sau în sala unui 
restaurant de pe autostradă, Yuki se crispează. Uneori, 
dimineaţa, îi cere lui Peggy să examineze partea de 
dedesubt a maşinii, ca să vadă dacă nu a fost pusă vreo 
bombă. Peg îşi impune să fie calmă, dar devine si ea 
irascibilă. Teama japonezei e contagioasă. Yuki vorbește 
foarte putin despre ea însăși. Frânturi de confesiuni lasă 
să se întrezărească o adolescenţă fericită, un pension în 
Elveţia, vacanțe de iarnă la Aspen, la Lake Tahoe. 
Câteva flirturi serioase cu vedete de la Hollywood. Ca să 
facă și ea ceva, scrie o teză despre arta aranjării florilor 


- ikebana - regândită în termeni de calcul fractal. 
„Teoria haosului interpretată prin plante”, rânjește Peg 
în sinea ei. 

Totul e foarte neted, prea neted. Yuki nu lasă nimic să 
răzbată în afară. Peg sperase ca, după câteva zile, să 
apară între ele o anumită complicitate, dar nici vorbă de 
așa ceva. Când Yuki devine nervoasă, se poartă cu ea de 
parcă ar fi o servitoare, adresându-i-se cu o voce 
șuierătoare, exasperată. 

— Nu dormi, îi ordonă ea într-o seară, când să se urce 
în pat. Vreau să stai la căpătâiul meu, ca să mă veghezi. 
Altfel n-am să pot dormi. Așa făcea la Tokyo bătrâna 
mea guvernantă. Era extraordinar de liniștitor. 

— Nu sunt dădaca ta, i-o tăie Peggy. Nu suntem în 
Japonia și am stat opt ore la volan. Va trebui să înveţi să 
dormi fără să te ţină cineva de mână. 

Yuki o agasează și o tulbură, nu-i deloc o situaţie 
confortabilă. Deși ipostaza de „biată fetiță bogată” o 
oripilează, nu se poate dezbăra de dorința de-a o 
proteja, care capătă uneori un dezagreabil aspect 
matern. 

Dar știe foarte bine de unde vine această nevoie. E 
hrănită de culpabilitatea pe care o simte față de 
moartea surorii sale. Mai bine zis, asasinarea ei. În 
adâncul conștiinței, o voce îi șoptește că ar fi putut s-o 
împiedice dacă ar fi fost acolo... dacă nu s-ar fi izolat 
într-o supărare stupidă, în urma unor certuri copilărești 
care degeneraseră de-a lungul anilor în afecţiuni 
cronice. 

De atunci, se încăpăţânează să-i protejeze pe ceilalţi, 
îndeosebi pe cei care se trezesc complet singuri într-un 
impas. Asta o face să pornească în cruciade imposibile 
și, deseori, pierdute dinainte, dar nu se poate abtine. 
Are tendinţa să stabilească relaţii doar cu perdantii, cu 
profesioniștii nevrozei eșecului. „Nu încerca să faci pe 
sfânta”, a sfătuit-o psihologul ei, dar nu l-a ascultat, era 
ceva mai tare decât ea. 


Totuși, este destul de lucidă ca să-și dea seama că Yuki 
joacă rolul surorii, ba chiar al copilului. Din păcate, 
faptul că știe nu schimbă cu nimic lucrurile. E ca și cum 
și-ar pune de bunăvoie piciorul într-o cursă pentru lupi. 


x kK X 


Uneori, se depărtează de drumul principal si mai fac 
câte un ocol. Asta pentru ca Yuki să poată lua bani din 
misterioasele ascunzători. Peggy are impresia că se 
joacă de-a Insula comorii. Trebuie să sape mereu, să 
deplaseze pietre. Pe fundul gropii era întotdeauna câte 
un container metalic care aştepta de ani de zile. 

— Nu reușesc să-mi dau seama dacă tatăl tău era 
paranoic sau doar prudent, murmură Peg. 

— Asta pentru că judeci cu mintea unei femei albe, 
răspunde suierätor Yuki. In Japonia, se ştie că totul se 
poate schimba de azi pe mâine. Cutremurele, taifunurile 
ne reamintesc tot timpul lucrul ăsta. Poți să locuiesti 
într-un palat si, trei ore mai târziu, să te adäpostesti sub 
o bucată de carton în mijlocul ruinelor. Suntem 
profesionişti ai catastrofei, specialişti în sfârşitul lumii. 
Tot timpul trebuie să pornim din nou de la zero. Tatăl 
meu era copil când compatrioții tăi au aruncat bomba la 
Hiroshima, dar a știut să tragă învățămintele care se 
impuneau. Nimic nu este obținut o dată pentru 
totdeauna, trebuie să fii pregătit să pierzi totul dintr-un 
moment într-altul si să te organizezi în consecință. 

Servieta se umple din nou cu bani. Cu fiecare zi ce 
trece, se apropie de frigul cel mare. Yuki a încercuit cu 
carioca un punct pe hartă. Un fost stabiliment de comerț 
al vânätorilor de foci. Anticamera Polului Nord. De acolo 
va trebui să pornească în aventură. 


Capitolul 4 


Peggy deschide ușa cabinei și iese. Și-a lipit un 
plasture contra răului de mare pentru că începuse să 
aibă o senzaţie de greață. Yuki stă întinsă pe cușetă, cu 
ochii închiși, foarte palidă la faţă. Vasul se mișcă mult 
de când a părăsit portul. Peg nu prevăzuse că îi va fi rău 
atât de repede. Ştie că nu trebuie să tratezi cu 
superficialitate răul de mare. Te deshidratează la fel de 
sigur precum dizenteria și poţi muri din cauza acceselor 
de vomă repetate. Mai demult, pe vremea corăbiilor cu 
trei catarge, asta se întâmpla frecvent. Pastilele 
transcutanate de scopolamină sunt eficace, dar nu 
inepuizabile. Peg își spune că ar fi trebuit să cumpere 
mai multe. Întotdeauna ești înclinat să crezi că răul de 
mare va dispărea după câteva zile, dar nu-i adevărat. 
Unii mateloti nu se pot obișnui niciodată, chiar și după 
ani buni de navigaţie. 

Își aprinde o ţigară și e cât pe-aci să-și ardă nasul, din 
cauza mișcărilor punţii de sub picioarele ei. 

Vasul e un colos de fier vechi. Peggy are impresia că e 
mai degrabă o uzină plutitoare decât o navă. Totul e 
ruginit, vopseaua cenușie se cojește ca epiderma unui 
elefant râios. Când a urcat la bord ca să încheie 
afacerea cu Rolf Amundssen, primul ei impuls a fost să 
facă imediat cale întoarsă și să caute alt căpitan. Din 
păcate, Tuna James „Cașalotul” fusese categoric: nimeni 
nu ar accepta să le transporte acolo unde doresc să 
meargă; e prea departe, prea periculos. Așa că au fost 


nevoite să accepte călătoria cu epava Cäpitanului 
Suicid. Altfel ar fi rămas pe chei. 

Peggy se prinde cu mâinile de balustradă. Numele 
vasului stătea scris pe etravă: Iceberg Ltd. Era un nume 
în același timp înfricoșător și romantic și părea chiar 
logic, dar numai părea. Cargobotul pare bun de dat la 
fer vechi, cu acea cocă pătată de oxidare. In ce-l 
privește, Tuna James spune că nu trebuie să te încrezi în 
aparente. 

— Nici nu știi câte epave plutitoare trec pe-aici, a rânjit 
el când Peg și-a exprimat îngrijorarea. Uite, de exemplu, 
vasele de croazieră! Întotdeauna sunt spilcuite, 
sclipitoare, încât ai zice că sunt niște jucării abia scoase 
din cutie..., dar sub vopsea e putregai și alte alea, astfel 
încât nici Olandezul Zburător n-ar vrea să urce la bordul 
lor. Să nu te iei niciodată după vopsea, domniţă, e 
aiureală pentru proști, abureală! 

OK, OK, a spus Peggy, dar neliniștea nu i se risipise. 
Nava lui Rolf Amundssen îi pare o cutie de conserve 
legănată de valuri. Te întrebi dacă o conduce cineva sau 
merge după cum o poartă curenţii. Gândul acesta nu-i 
deloc linistitor. 

Au trecut trei zile de când au părăsit portul, cu un 
echipaj cât se poate de redus. Majoritatea eschimoși, 
rupând câteva cuvinte în engleză. Rolf le-a sfătuit de la 
început pe cele două femei să evite pe cât posibil 
contactele cu matelotii. 

— Dacă puteţi rămâne în cabine, ar fi foarte bine, a 
conchis el, cu nasul în hărţile marine întinse pe masa 
din careu. 

Peggy a strâns din dinţi ca să nu-i dea un răspuns 
răstit. E un bărbat frumos, înalt. Un fel de viking care 
tocmai a trecut de partea greșită a vârstei de patruzeci 
de ani. Firele de păr alb din barbă blondă îl prind, dar 
asta nu îndreptățește atitudinea primitivă de mascul. 
Ochii lui sunt de un albastru spălăcit, ochi de câine de 
tracţiune, de husky. Când se uită fix la tine, ai zice că nu 


te vede. O privire de orb care te stânjenește. Mutra, în 
schimb, e superbă. O față maturizată atât cât e nevoie, 
hollywoodiană în draci, presărată cu riduri exact acolo 
unde trebuie, dar omul e de gheaţă. Mai rău: absent. Nu 
e placiditate, ci somnambulism sau lipsă de rațiune. 
„Merge pe pilot automat”, și-a spus de îndată Peg. Un 
semnal de alarmă răsunase în capul ei: De evitat cu 
orice pret. Totuși, știe că nu va ţine cont de el. Nu-i 
naivă. O navă e ca un ascensor în pană, fantasmele 
încep foarte repede să clocotească înăbușit. Trândăvia, 
claustrarea favorizează tensiunile. Si nu e deloc bine, 
deoarece, ca în toate locurile închise, tensiunile între 
membrii grupului pot să devină infernale... chiar 
mortale. Peggy, care a ţinut cursuri de scufundare la 
Key West, cunoaște problema. 

De cum părăsește adăpostul suprastructurilor, vântul o 
izbește drept în piept. Are impresia că-i va smulge 
hainele de pe ea. Deocamdată nu suferă de frig, pentru 
că poartă un combinezon încălzit electric, alimentat de o 
baterie prinsă la centură. E ca și cum și-ar fi croit un 
costum de scafandru dintr-o cuvertură prevăzută cu 
dispozitiv electric de încălzire. O chestie costisitoare 
care l-a făcut pe Rolf să rânjească. O baterie asigură 
cinci ore de încălzire, dacă nu e solicitată la maxim. 

— O porcărie frumoasă, mormăi Amundssen. O 
șmecherie pentru turiști. O să începeţi să transpirati 
imediat ce-o să vă miscati ca lumea. Combinezonul se va 
transforma atunci într-o saună ambulantă, iar când 
bateria se va descărca, sudoarea va îngheţa pe haine. 

„La naiba!” a replicat în gând Peggy. Intuieste că 
bărbatul are dreptate, dar o agasează. 

Nu i se poate reproșa că încearcă să facă pe 
seducătorul, dimpotrivă. Mănâncă singur și nu 
părăsește niciodată timoneria, unde stă închis toată 
ziua, cu mâinile încleștate pe cârmă, fixând cu privirea 
linia orizontului. 

De la începutul călătoriei, Peggy nu a putut să discute 


decât cu Ignuk, bucätarul de la bord. Un eschimos 
burtos si chior, care-si pierduse ochiul stâng într-un 
accident de vânătoare. Are o rezistenţă extraordinară la 
frig și se plimbă pe punte îmbrăcat doar cu un pulover 
irlandez îngrozitor de jegos. 

— Eşti prea slabă, glumește el, întinzând un deget spre 
coastele ei. Femeile albe întotdeauna scheletice, asta 
nu-i bine pentru pol. Trebuie să ai slănină ca să 
supravietuiesti. 

În prima zi, a scos din buzunar o bucată de grăsime de 
focă din care a mușcat cu poftă. Peggy a simţit un spasm 
în stomac din cauza mirosului rânced. 

— Uite, mănâncă! De asta ai nevoie! i-a strigat Ignuk. 
Cu grăsimea de focă te hrănești, te încălzești, îţi faci 
lumină, îţi freci pielea. E bună pentru orice. Nevoie de 
nimic altceva. Întotdeauna grăsime de focă în traistă, 
da, da! 

E murdar și degajă o duhoare de mamut bătrân. Părul 
lui pare dat cu ulei de vidanjă. Inghesuit în cambuză, 
curăţă cartofi flecărind și își subliniază cuvintele cu 
râsete scurte, așa cum fac asiaticii. Pentru Peggy, ele 
singurul individ simpatic de la bordul acelui vas- 
fantomă. Îl vizitează de câteva ori pe zi, chiar dacă 
mirosul încins de untură care plutește deasupra 
mașinilor de gătit îi provoca greata. 

— Căpitanul, murmură Ignuk, când se lasă seara, e un 
vânător trist. Se  războiește cu  banchiza, cu 
aisbergurile... Nu poate să câștige. Polul e mai tare ca 
el. E un om cu fantome în suflet. Nu bine, nu bine deloc. 
Nu trebuie gândit prea mult la morţi, altfel îi aduci 
înapoi. Dacă nu-i lași în pace, se înfurie. 

Ignuk îl cunoscuse pe Rolf Amundssen cu mult timp 
înainte, și pe Birgit, și pe copil, pe micul Leif. 

— Frumoasă familie, spune el. Femeie atât de frumoasă 
pe cât poate fi o albă. 

Ăsta e un mare compliment venind din partea lui, 
pentru că nu le consideră pe albe prea digerabile, cu 


pielea lor de culoarea peștelui fiert. Mai târziu, după ce 
a turnat rom în ceaiul fierbinte, își exprimă temerile și 
adaugă: 

— Nimeni nu știe încotro merge vasul ăsta. Dacă ne 
scufundăm, nimeni nu ne va veni în ajutor. Nu bine. 

De ce se mai îmbarcase? l-a întrebat atunci Peggy. 
Ignuk dă din umeri cu fatalism. Nu e un bun bucătar, 
nimeni nu-l vrea. Vorbește prea mult și înclinația lui 
spre superstiții bagă echipajele în sperieti. Peg dă din 
cap. Tuna James „Cașalotul” îi șoptise la ureche că 
bucătarul mai avea la activ și un caz urât de otrăvire. 

— Nu s-a putut dovedi nimic, mormăise aviatorul, dar 

gloaba asta bătrână de eschimos i-ar fi făcut de 
petrecanie căpitanului său dându-i să halească niște 
conserve stricate. E putin cam sărit de pe fix. Işi 
închipuie tot felul de lucruri, vede fantome. Spiritele 
vifornitei îi murmură la ureche tot felul de chestii. Și-a 
trăit copilăria într-o atmosferă de șamanism, și asta lasă 
urme. Ai grijă să nu-l superi în vreun fel. Și să te atingi 
cât mai rar de mâncarea lui. Se spune că ar căra după el 
cutii de conserve din 1945, vechi ratii ale unor soldaţi 
americani. Si le-ar servi celor pe care nu poate să-i 
sufere. Botulismul nu iartă, mai ales pe mare. O supă la 
pliculeţ poate să te ucidă la fel de bine ca o linguriţă de 
cianură. 
„Peggy nu știe câtă crezare să dea acestor bârfe. 
Inspäimântarea „turiștilor” era sportul preferat al celor 
care frecventau des contoarul, pentru că nu prea existau 
distracţii între două furtuni de zăpadă. 

Acestea fiind zise, o privire rapidă asupra 
echipamentului navei i-a permis să vadă că Rolf 
Amundssen nu se încurca cu modernismul. Totul e 
vetust, cârpit. Firele receptorului aparatului de emisie- 
recepţie sunt pline de matisări improvizate cu plasturi. 
Ultimul strat de vopsea probabil că data de la 
capitularea Japoniei, iar cuverturile sunt atât de uzate, 
încât poţi vedea prin ele dacă faci greșeala să le ţii în 


fata hubloului. 

Peggy face câtiva pasi în directia puntii de la provä. 
Trebuie să aibă grijă să n-o ude valurile învolburate. 
Tresare. Nu este încă obișnuită cu șocul bucätilor de 
gheaţă care se lovesc de cocă. De fiecare dată are 
impresia că apa va intra în cală. Senzatia nu e tocmai 
plăcută. 

În urmă cu trei zile, când Yuki a desfăcut pe masa 
careului harta pe care era marcat locul presupus al 
prăbușirii avionului, Amundssen a schițat un zâmbet. 

— Ești sigură de coordonate? a întrebat el. Nu există 
decât două moduri de a ajunge acolo: primul, cel pe care 
l-ar alege orice căpitan având măcar un dram de 
judecată, constă în a ocoli câmpul de gheturi plutitoare. 
Dar, în acest caz, călătoria ar putea să dureze trei 
săptămâni, poate chiar mai mult. Al doilea ar fi acela de 
a scurta drumul printre aisberguri, de a intra în 
concasor. În această perioadă a anului, culoarele sunt 
înguste și instabile, se pot închide brusc. Dacă nu vom fi 
striviti pe drum, întreaga călătorie nu durează, în acest 
mod, decât șase sau șapte zile, să spunem zece în caz că 
întâlnim ceva dificultăţi. 

— Vreau să ajung cât mai repede posibil, a replicat 
Yuki. Tatăl meu e acolo de prea mult timp. Nu va 
supravieţui la infinit în epava avionului. 

— Te previn că e periculos, a spus Rolf. Nu pot să 
garantez că vom ajunge la capătul călătoriei. Concasorul 
e ca un labirint ale cărui culoare își modifică permanent 
topografia. Dacă începe să bată vântul, poate să împingă 
aisbergurile drept peste noi, cam ca un vas care face 
manevre pentru a aborda un altul. 

— Nu-mi pasă, i-a tăiat vorba Yuki, pe tonul ei de fată 
răzgâiată care nu permite personalului să-i dicteze 
propria conduită. 

— OK, a rânjit Rolf. Dar o să coste mult. 

În mod cu totul ciudat, Peggy nu are impresia că banii 
constituie principala lui motivaţie. Când se preface că 


vrea să crească preţul, joacă de fapt un rol. E ceva care 
sare în ochi. 

„Ai zice că aștepta să i se dea un pretext ca să meargă 
acolo, nimic mai mult, își spune ea. Suntem pentru el un 
fel de mână a destinului pe care o aștepta de ceva 
vreme.” 

I-a spus-o și lui Yuki, dar japoneza a dat nepăsătoare 
din umeri. Nu-i stă în obicei să-și pună întrebări despre 
stările sufletești ale servitorilor. În plus, occidentalii i se 
par de neînțeles, lipsiţi de logică și grosolani. Renuntase 
de mult la ideea de a comunica cu ei. 

— Nu locuim pe aceeași planetă, a spus ea. Suntem 
condamnaţi să rămânem precum câinele și pisica. 


x kK x 


Peggy localizează tambuchiul care duce la cala 
principală. Vrea să facă inventarul materialului adunat 
cu mare greutate la Sanashtawa și, mai ales, să verifice 
că e bine arimat. Are imediat impresia că pătrunde în 
străfundurile unei uzine prost luminate. Aici e cald și 
umezeală. Vacarmul mașinilor constituie o adevărată 
agresiune fizică. Nu se simtise niciodată în largul ei la 
bordul cargoboturilor... pe ambarcatiunile cu pânze nici 
atât. Pe cât de mult îi place să înoate, să se deplaseze în 
mijlocul curenților marini într-un fel de înfruntare corp 
la corp lichidă, pe atât de mult detestă să audă clipocitul 
valurilor dincolo de metalul unei coci în stare proastă. I 
se pare că, brusc, sudurile vor pocni și apa va tâsni cu 
puterea unei tulumbe de incendiu. 

Se orientează atât cât poate de bine. Marinarii de 
serviciu la buncăr îi aruncă priviri viclene și spun glume 
pe care ea preferă să nu le audă. Vasul a părăsit portul 
în urmă cu doar trei zile și deja atmosfera este 
apăsătoare. În sfârșit, găsește ceea ce caută și se lasă în 
genunchi ca să examineze echipamentul de scufundare. 


Se uită în special la costumul conceput special pentru 
imersiunea în apa rece ca gheaţa. Circuitul de încălzire 
internă alimentat cu baterii îi permite scufundătorului 
să reziste la frig timp de șaizeci de minute. E un aparat 
costisitor, care poate să te ucidă dacă se defectează 
când te afli la o adâncime de nouăzeci de metri și ești 
obligat să respecţi un palier de decompresie. Într-o apă 
atât de rece, mori de hipotermie în mai puţin de șaizeci 
de secunde, e un lucru pe care n-ai voie să-l uiţi niciun 
moment. Toate funcţiile vitale sunt paralizate. Dacă 
trebuie să facă scufundarea, Peggy va trebui să fie 
atentă să nu rămână în pană de căldură artificială. 
Citește datele despre performanţele costumului. Acestea 
descresc pe măsură ce crește adâncimea. Fabricantul 
recomandă utilizatorilor să nu se scufunde fără să ia o 
baterie de rezervă bine încărcată. 

Tânăra închide lada. Nu avusese timp să încerce 
costumul înainte de a ridica ancora, nici măcar nu știe 
dacă costumul funcționează cum trebuie. O blestemă pe 
Yuki care a grăbit plecarea ca și cum Yakuza ar fi venit 
să-i taie gâtul la motelul „Ursul zâmbitor”. 

Peggy se ridică. Părăsind cală, zărește o ușă zăvorâtă 
cu un lanţ și un lacăt mare. Probabil o altă cală. Dar de 
ce atâtea măsuri de precauţie? 

„Poate că e magazia de explozibili”, își spune ea. 

Scutură ușor capul. Căpitanul e un tip ciudat, dar asta 
nu înseamnă că trebuie să vezi peste tot mistere! 


Capitolul 5 


Peggy e irascibilă, neliniștită. A avut o noapte rea. 
Cineva s-a plimbat ore în șir pe coridoare. Mai bine zis, 
a rătăcit, pentru că mersul acela ezitant părea a nu avea 
nicio ţintă. Întinsă pe cușetă, tânăra femeie a stat cu 
ochii deschiși în întuneric, trăgând cu urechea la pașii 
necunoscutului prin labirintul culoarelor. Pașii se 
apropiaseră în două rânduri de ușa cabinei sale, se 
opriseră un moment, apoi se depărtaseră. In pofida 
temperaturii foarte joase, Peggy a simţit sudoarea 
curgându-i pe spate și a căutat instinctiv o armă pe 
noptieră. A găsit doar o Biblie mare, ruptă la colţuri. 
Cine se plimba astfel în puterea nopţii? Ce insomniac? 
Ce somnambul? 

Dacă o mână ar fi apucat clanta ușii, nu s-ar fi putut 
abtine să nu tipe. Ușile cabinelor au un zăvor simbolic, 
asemănător cu cele de la toaletele publice, pe care îl 
poţi manevra ușor din afară cu o simplă surubelnitä cu 
cap pătrat. Un cargobot nu-i un hotel, doar cabina 
comandantului are o broască adevărată. 

La un moment dat, necunoscutul stătuse ceva vreme 
nemișcat în fața ușii ei. Ca si cum n-ar fi știut ce să facă. 

Apoi plecase mai departe, cu același pas inegal. 

„Un pas de somnambul”, și-a repetat tânăra femeie. 
Primul ei reflex a fost să-l suspecteze pe vreunul dintre 
mateloti. „A venit să-și încerce șansa, dar a renunţat în 
ultimul moment, își spune ea. Sau se juca doar, voia să 
mă sperie”. Încearcă să se liniștească, repetându-și că 


asta se întâmplase si nimic altceva, că nu era nimic. O 
glumă stupidă de marinar înfierbântat de prezenţa unei 
femei la bord. Totuși, trebuie să admită faţă de ea însăși 
că nu crede deloc în această explicaţie. Imaginea unui 
somnambul rătăcind pe culoare, cu ochii tulburi, 
continua să o obsedeze. 

A doua zi dimineaţa, i-a povestit totul lui Yuki. Japoneza 
n-a înţeles nimic. Medicamentele pe care le ia contra 
răului de mare au asupra ei același efect ca niște 
somnifere. A dormit buștean, în sacul ei de noapte 
încălzit cu ajutorul unei baterii ce se reîncarcă de la 
circuitul electric al vasului. Peggy nu insistă. Nu vrea 
să-și alarmeze însotitoarea, dar s-a hotărât să-i 
raporteze incidentul lui Rolf Amundssen. La urma 
urmelor, el e căpitanul, trebuie să impună disciplina pe 
nava lui. 

E nervoasă, tulburată de evenimentele din timpul 
nopţii. E conștientă că acordă o prea mare importanţă 
unei anecdote, în fond, minore. Asta se întâmplă din 
cauza călătoriei pe mare, nu se simte în largul ei pe 
navă. Totul e prea nebulos. Când îi pune întrebări lui 
Yuki, japoneză îi dă răspunsuri vagi. lar Rolf parcă are 
lacăt la gură. 


x kK x 


Abia ieșită din cabină, Peggy se trage înapoi, orbită de 
lumină. Era cât pe ce să-și uite ochelarii negri. Nici nu 
poate fi vorba să se lipsească de ei dacă vrea să scape 
de oftalmia zăpezii. La acea latitudine, corneea ti-e arsă 
în câteva secunde. Leziunea nu e dureroasă, dar după 
cinci minute ai impresia că te deplasezi printr-o ceață 
lăptoasă si abia dacă reusesti să-ți mai distingi mâinile. 
E uşor să orbesti dacă nu eşti atent. Chiar si prin 
lentilele filtrante, scânteierile soarelui pe luciul 
gheturilor plutitoare au ceva dureros. De fiecare dată 


când le privește, Peg simte un spin de lumină 
străpungându-i retina. 

Se prinde cu mâinile de balustradă și urcă pe puntea 
de comandă. Cu cât urci mai sus, cu atât efectul 
tangajului e mai perceptibil. Tânăra femeie se felicită că 
și-a lipit alt plasture cu scopolamină pe piele. Vântul i se 
opune ca un zid elastic. Vrea s-o împingă peste bord, e 
evident. Trebuie să-și încordeze mușchii ca să-i reziste și 
să înainteze spre timonerie. Bate la ușă ca să i se 
deschidă, dar nu se întâmplă nimic. Bate din nou, apoi 
strigă: 

— Amundssen? Ești acolo? 

Ce întrebare stupidă! Pentru că nu primește niciun 
răspuns, se hotărăște să dea un ocol și să arunce o 
privire prin geamurile postului de comandă. Aude 
scrâșnitul stergätoarelor de geam exterioare si 
interioare, primele măturând stropii de apă aduși de 
vânt, celelalte ștergând aburul care se așază pe geam 
din cauza încălzirii. Amundssen e acolo, în timonerie, cu 
mâinile încleștate pe cârmă, cu torsul gol și privirea 
fixă. Sudoarea îi curge pe frunte, pe piept. Probabil că în 
postul de comandă e o căldură infernală. Peggy bate în 
parbriz, cu latul mâinii, ca să-i atragă atenţia, dar 
suedezul nu are nicio reacţie. S-ar zice că nu e conștient 
de prezenţa ei. Pare drogat... absent. Are pupilele 
dilatate și privește drept în faţă fără să vadă nimic. 
Tânăra femeie nu se dă bătută. Dar mâna ei cu mănușă 
produce un sunet înfundat, derizoriu când lovește 
geamul din policarbonat de mare rezistenţă. 

Înjură printre dinţi. Are impresia că Rolf Amundssen e 
în pielea goală, cufundat într-o transă halucinatorie. 

În momentul în care se pregătește să lovească în ușă 
cu piciorul, Ignuk o trage înapoi. 

— Degeaba, șoptește el. In capul lui nu mai e nimeni. 
Doar corpul lui e aici, spiritul a plecat în căutarea soţiei 
și a copilului. Nu te aude, e doar un înveliș de carne. 
Trebuie să aștepți să i se întoarcă sufletul. 


Peggy e pe punctul să-i tragă o înjurătură si 
bucătarului, dar, brusc, își dă seama că nu minte. 

— Tu ai făcut asta, spune ea. Tu i-ai dat ceva, nu-i așa? 
Un drog... 

Eschimosul grăsan lasă capul în jos, cu o tristeţe 
prefăcută. 

— Nu putut face altfel, mormăie el. Are nevoie. Altfel 
ar deveni om rău. Periculos chiar. Preferi să ciocnească 
vasul de un aisberg ca să-și pună capăt zilelor? 

— La naiba! izbucnește, revoltată, tânăra femeie. Păi, 
tocmai asta s-ar putea întâmpla acum. Nu vezi că 
doarme cu ochii deschiși? Nu știe încotro merge! Nava 
se deplasează drept înainte. Dacă un munte de gheaţă 
ne taie calea, vom intra drept în el. 

Spumegă de furie. Ignuk o forţează să coboare. 

— La dracu! exclamă ea. Sunt sigură că nu are niciun 
sistem de detectare automată a aisbergurilor. Am 
dreptate? 

— Da, recunoaște bucătarul-șaman. Nimic perfecţionat 
la bord. Pilotaj în stil vechi, cu ochii și cu binoclul. Atâta 
tot. 

— Vrei să spui că pilotul automat nu va putea să 
schimbe direcţia dacă apare un obstacol? bâiguie Peg. 

— Nu, confirmă Ignuk. Aici totul e vechi, dar Rolf bun 
căpitan, instinctul său se va manifesta la momentul 
potrivit, da, da. Trebuie să-l lăsăm și să nu-l trezim. E 
foarte primejdios să trezești din somn un om al cărui 
spirit e în călătorie astrală. Rupi firul și atunci sufletul 
nu mai găsește drumul spre corp. Devine o fantomă. 

Peggy își retrage mâna. Gogoșile oculte ale bucătarului 
o exasperează. Ea vede un singur lucru: cargobotul 
înaintează orbește prin câmpul de gheturi plutitoare. 
Scoasă din sărite, intră în cabina japonezei. Yuki e 
palidă la faţă, a vomitat iar. În încăpere stăruie un miros 
acru. Peg îi explică situaţia. 

— Pe toţi dracii! suspină ea. E ca și cum un șofer de 
camion ar goni pe autostradă cu ochii închiși. 


Yuki se înfioară și se apropie de hublou. Are cearcäne 
adânci sub ochii ei oblici. Pare epuizată. În patru zile, s- 
a tras la faţă în mod îngrijorător. Peggy e convinsă că 
japoneza a slăbit două-trei kilograme. 

— Mă simt atât de bolnavă, încât restul mi-e indiferent, 
murmură Yuki. N-as fi crezut niciodată că poate să-ţi fie 
atât de rău. N 

Peg o ajută să se întindă iar pe cușetă. li deschide 
combinezonul, ridică mânecile japonezei și îi lipește doi 
plasturi la îndoitura cotului. Yuki îi zâmbește palid. 

— Ce vom face când nu vom mai avea? sopteste ea. 

Peggy nu știe ce să răspundă. 

— Ai băut apă cu zahăr? întreabă ea. 

— Nu suport nimic, geme asiatică. 

Capul îi cade pe pernă. Pare o fetiță rătăcită, lipsită de 
orice trufie. Peggy ar vrea să-i mângâie obrazul, dar n-o 
face. Fără familiaritati; la urma urmelor, e vorba de 
patroana ei. Totuși, dacă simptomele persistă, va trebui 
să-i pună o perfuzie cu glucoză. 

— Încearcă să dormi, o sfătuiește ea. Mă duc să văd ce 
pot să fac cu Amundssen. g 

Își închide combinezonul si iese pe culoar. Își dă seama 
că nu va obține ajutorul nimănui, cu atât mai putin al lui 
Ignuk. Ce i-o fi dat suedezului täcänitul ăsta bătrân? 
Licheni halucinogeni? Venin de peşte într-o doză 
minusculă? Ştia că lucrul acesta se practică la unele 
triburi de la Polul Nord. Se înfioară la gândul că 
Amundssen e acolo, baricadat în timonerie, orb ca si 
cum i-ar fi cusut cineva pleoapele. De fiecare dată când 
etrava izbeşte o bucată de banchiză, Peggy tresare, 
pregătindu-se pentru ce e mai rau. Lama spärgätorului 
de gheață poate să-şi croiască un drum printre 
aisbergurile tabulare nu prea mari, dar nu si dacă în 
cale îi va apărea un zid de gheață. Când o navă lovește 
în plin un aisberg, se întâmplă ca vârful acestuia să se 
desprindă și să cadă pe punte, strivind tot ce se află 
acolo. Coliziunea este însoţită atunci de o avalanșă. 


Puntea poate să cedeze sub greutatea bucätilor mari de 
gheaţă, catargele pot fi doborâte, iar puntea 
comandantului se poate prăbuși în burta navei... 

Ignuk o trezește din visare. lese din sala mașinilor, 
unde le dusese ceai fierbinte oamenilor. Se leagănă de 
pe un picior pe altul, cu un termos mare într-o mână și 
pahare de metal în cealaltă. 

— Nu intra în panică, îi șopti el, cu ochii reduși la două 
linii de penel. Diseară, corpul căpitanului își va primi din 
nou sufletul. 

Îi întinde tinerei un pahar cu o băutură fierbinte. Ea nu 
îndrăzneşte să refuze. Își dă seama că îi e puţin frică de 
el. 

— OK, spuse ea capitulând și străduindu-se să 
zâmbească. Dacă spui tu! 

— Căpitan plecat înainte să semneze un armistițiu cu 
morții, explică bucătarul-șaman. E important să-l obţină, 
altfel morții se vor înverșuna împotriva vasului. 

— Dar de ce? întreabă Peggy aproape fără să vrea. 

— Pentru că nu mormânt, îi dezvăluie Ignuk. Cadavre 
foarte nefericite pe fundul mării. Nu place asta. Voit 
dormit că albii, culcat în pământul negru cu viermii. 

Rânjește într-un mod dezagreabil. Preţ de o secundă, o 
scânteiere răutăcioasă i se aprinde în ochi și Peggy are 
impresia că întrezărește o altă fatetä a personalităţii lui. 


x x x 


Peg s-a întors în cabina japonezei după ce a trecut prin 
bucătărie. Primise de la Ignuk un vas izoterm plin cu 
supă și un urcior cu ceai verde. Își umpluse buzunarele 
combinezonului cu pâinici. Spera că Yuki va fi în stare 
să ţină în stomac această hrană, pentru că nu va mai 
putea să se lipsească de mâncare mult timp. Așezate pe 
cușetă, mănâncă amândouă în tăcere. 

— Nu mă lăsa singură, o imploră Yuki. Nu în noaptea 


asta. Nu mă simt în siguranţă. Bărbaţii aceia... 
mateloţii... mă înspăimântă. 

Trage spre ea un rucsac de piele de unde scoate un 
pumnal fin. 

— E un kaiken, explică ea. Soţiile de samurai îl 
foloseau ca să-și taie gâtul când li se cerea să-și facă 
seppuku. 

Îl așează în mâna lui Peg. 

— i-l dau tie, spune ea. Nu am altă armă. 

Se privesc în ochi, fără să mai spună nimic, solidare. 
Teama le apropie. „Asta nu va dura prea mult”, își zice 
Peggy, fără să se lase înșelată de atmosfera din acel 
moment. 

Yuki adoarme curând. Pastilele de care face abuz îi 
reduc timpul de luciditate. 

Peggy se uită la cuţit. E frumos, de o eleganţă stilizată, 
ca tot ce produce arta japoneză. Îl așază pe coapsă și 
așteaptă. Un semnal electronic dinspre centură o anunţă 
că bateria care alimentează costumul se descărcase. 
Trebuie să se racordeze la rețeaua electrică a navei 
dacă vrea să beneficieze de căldura difuzată de 
filamentele dispuse în căptușeala hainei. Se hotărăște să 
n-o facă, pentru a se putea mișca liber. O libertate 
foarte relativă, de altfel, deoarece greutatea costumului 
îi împiedică în mod serios gesturile. Yuki a adormit, cu 
gluga sacului trasă pe cap, ca și cum ar fi dormit în 
mijlocul stepei. Lumină își reduce brusc intensitatea. Se 
înnorează, are să ningă. Peggy se înfioară la gândul că 
vizibilitatea va scădea și mai mult, iar nava va trebui să- 
și croiască drum prin această furtună pufoasă. 


xK xK x 


Ziua s-a scurs într-o atmosferă de plictiseală, așa cum 
se întâmplă deseori la bordul unui vas când nu ai de 
făcut niciun fel de manevră. Peggy detestă această 


atmosferă de descompunere, în care timpul se scurge 
părând încremenit. A atipit, dar s-a trezit din cauza 
frigului. Scopolamina plasturilor anti-greatä îi face 
mintea greoaie, gândește cu încetinitorul. De când se 
află la bord, se simte lentă, ineficace; nu mai 
funcționează la randament maxim. Are impresia că o 
escrochează pe Yuki, că nu merită prima de angajare. 
Întunericul îi trezește din nou teama. Trage cu urechea 
la zgomotul de pași. Se pregătește să-l audă venind 
dinspre pântecele vasului. Se teme de momentul în care 
se va opri la ușa ei, așteptând nu se știe ce... 

Își crispează degetele pe mânerul pumnalului și scoate 
lama din teacă. Metalul, admirabil lustruit, lucește. Și 
deodată pasul acela șchiopătat se aude din nou, 
deformat de ecoul metalic al cocăi. Fantoma își reluase 
rondul de noapte. Rătăcește, se oprește, pleacă mai 
departe... 

„Doar n-o să ne terorizeze în fiecare seară!” se revoltă 
Peggy în sinea ei. Curajul îi revine de nicăieri. Se ridică 
brusc, cu cuțitul în mână. De data aceasta este foarte 
hotărâtă să deschidă ușa și să înfrunte dușmanul fără 
chip. Dacă este vorba de un matelot, îi va pune lama la 
gât ca să-l înveţe minte. 

Se lipește de tocul ușii, cu pumnalul ridicat în dreptul 
sânilor. Este neplăcut impresionată de caracterul 
rătăcitor al pașilor. „Somnambulism, își spune ea. E 
liniștitor lucrul ăsta sau nu?” 

Ar vrea ca totul să se sfârșească. Deodată, își dă seama 
că s-a săturat să aștepte. Deschide ușa ca să iasă în 
întâmpinarea amenințării. Dar care amenințare? Nu 
trebuie să exagereze, totuși! Imediat ce apare o 
problemă într-un spaţiu închis, ești mereu tentat să o 
exacerbezi, să-i dai o mai mare importanță decât ar fi 
cazul. 


x xk x 


Pret de un sfert de oră, tânăra femeie urmărește cu 
încrâncenare un ecou care se îndepărtează, care pare că 
fuge. Apoi se face iar tăcere. Fantomă a dispărut. Peggy 
e deceptionatä. Ar fi vrut să termine în seara asta odată 
pentru totdeauna, să spargă buboiul. Ratase. 

Urmărirea a purtat-o până aproape de cabina 
căpitanului. Ușa lui Rolf e chiar acolo. Peg ezită, ceva o 
îndeamnă să nu dea înapoi. Bagă pumnalul în teacă și 
pune mâna pe clantä. Ușa e întredeschisă. Se aude o 
răsuflare greoaie de om în agonie, aproape un horcăit. 
Intră. Mirosul transpiratiei de bărbat o lovește brusc în 
faţă. E Rolf. E acolo, prăbușit pe cușetă, gol. Transpiră 
și se sufocă, victimă a ceea ce pare o criză de astm 
dintre cele mai severe. Peggy se apleacă asupra lui. E 
inconștient, are ochii închiși. Cu gura larg deschisă, 
încearcă să aspire aerul pe care plămânii blocaţi de 
secretii îl cer cu disperare. Zgârie cu mâinile salteaua. 
Seamănă puţin cu o mare statuie doborâtă. Un aspect 
masiv și războinic, care contrastează cu starea lui de 
slăbiciune. „Un cavaler rătăcit pe Pământul Sfânt, 
devenit victimă a malariei”, își spune în mod stupid 
Peggy. 

li e ciudă pe ea pentru acest exces de romantism. Deși 
nu vrea, nu se poate abtine să nu examineze anatomia 
lui Amundssen. E un bărbat frumos, solid. Torsul și 
abdomenul îi sunt foarte albe, spre deosebire de faţa 
bronzată. Un alb aproape lunar, care rămâne apanajul 
popoarelor nordice. Peggy își pune vârful degetelor pe 
pieptul căpitanului. Nu-și poate reţine un fior. 
Intotdeauna e excitant să mângâi o brută în momentul ei 
de cea mai mare slăbiciune, când e „dezamorsată”. 

In acea clipă, simte o violentă dorinţă pentru acel corp 
culcat. Un spasm îi umple pântecele. Nu a mai făcut 
dragoste de luni de zile. Până acum, nu suferise de 
această lipsă, dar atingerea aceea ușoară o scosese la 
iveală, acolo, în intimitatea cabinei, unde lumina lunii se 


strecoară printr-un hublou murdar de sare si de spumă. 
Își sprijină palmele pe pielea umedă a suedezului. Simte 
cum vibrează întreaga mașinărie ascunsă sub pielea 
albă. Îi e ruşine, dar nu reușește să se dezmeticească. E 
ceva mai puternic decât ea. Își lasă degetele să alunece 
pe abdomenul bărbatului, îi atinge sexul. Descoperă cât 
de mult îi lipsea, cum refulase orice nevoie sexuală de la 
plecarea din Florida. 

Putin ar mai lipsi să nu-și pună buzele pe penisul acelui 
bărbat inconștient. Exact în acel moment, Rolf geme și 
Peg se trezește la realitate. În pofida crizei de sufocare, 
nu reușește să se trezească din somn, probabil din cauza 
drogurilor date de bucătarul-șaman. Aplecându-se, 
Peggy descoperă hematoame pe o parte și pe cealaltă a 
corpului. Se lovise oare cu pumnii? Coastele îi sunt 
proeminente, cutia toracică pare blocată în poziţia de 
inspirație, ca și cum Amundssen s-ar fi apărat contra 
strânsorii unui șarpe boa. Dacă va continua astfel, se va 
sufoca. Echimozele sunt enorme, se întind de la solduri 
până la subsuori. Să fie din cauza unei flagelări... sau 
sunt stigmate? 

Deodată, Peggy încremenește. Are convingerea că 
cineva a intrat în cabină și stă în spatele ei, în întuneric. 
Mâna îi alunecă spre kaiken, dar atunci se aude vocea 
șuierătoare a lui Ignuk: 

— Îl chinuiesc demonii, spuse el. Corpul lui e ca o navă 
prinsă între gheturi, nu e bine. Asta înseamnă „fantome 
supărate”. Într-o zi, îl vor sufoca... sau oasele îi vor 
pocni. Cutia toracică nu rezistă veșnic. 

— E doar o criză de astm, îi tăie vorba tânăra femeie, 
agasată de aceste baliverne. Trebuie să aibă pe undeva 
vreun medicament pentru asta. 

— Medicament al albilor fără efect asupra fantomelor, 
rânjește bucătarul. 

Peggy se uită pe noptieră. Descoperă un inhalator din 
plastic cenușiu. Văzuse multe altele la fel în mâinile 
bătrânilor de la Key West. Strecoară mustiucul între 


buzele lui Rolf si apasă pe declanșator. Cartusul 
vaporizează soluţia dilatatoare în gura suedezului. 

— N-o să meargă, repetă șamanul. Doar mică 
ameliorare. 

— Cine pilotează nava în acest moment? întreabă 
tânăra. 

— Pilot automat sistem D, cârma legată cu sfoară, 
mormăie Ignuk, dând nepăsător din umeri. Viteză 
redusă. Nu există secund care să-l schimbe. Căpitan 
Suicid face întotdeauna așa. : 

„La dracu!”, izbucnește Peggy în sinea ei. Încearcă să 
nu se gândească prea mult la ce însemna asta. Nue 
deloc plăcut să fii pasagera unui vas-fantomă care 
înaintează orbește. Se ridică și trage așternutul peste 
corpul lui Amundssen. Își regretă imediat gestul, care 
provocase un zâmbet ironic al șamanului. 

Îl împinge afară, grăbită să iasă din cabină. Ştie totuși 
că imaginea acelui corp de bărbat o va urmări și în 
somn. 

„Cine mergea pe culoare? Rolf, Ignuk... altcineva?” 


Capitolul 6 


Își petrece restul nopţii așezată pe cușetă, în 
așteptarea unei eventuale coliziuni. În minte îi vin 
frânturi de lecturi, își amintește tot ce citise despre 
naufragiile petrecute la această latitudine. Un vas poate 
să se scufunde în două minute. Apă rece ca gheaţa o 
înspăimântă. Nu e obișnuită cu frigul. Yuki s-a trezit în 
zori. Se simțea mai bine. Peg i-a povestit pätania ei 
nocturnă. Criză de sufocare pe care o avusese Rolf. 

— E ceva psihosomatic, a diagnosticat japoneza. Aș 
putea să mă ocup de el, cunosc bine acupunctură, ar 
putea să-i ușureze suferința. 

„Nu te apropia de el”, îi interzice în gând Peggy. 
Această răbufnire absurdă de gelozie o stupefiază. Ce i 
se întâmplă? Își pierde capul? 

Ca să-și ascundă tulburarea, îi propune japonezei să-i 
aducă o cană de ceai și pesmeti. Dar, ca si cum hazardul 
hotărâse să-i dea cu tifla, se lovește de Rolf Amundssen 
în momentul în care ajunge pe puntea comandantului. El 
o salută și Peg simte că roșește. Pare să-și fi revenit și 
respiră normal. Peggy bâiguie că tocmai cobora la 
bucătărie, dar el o prinde de braţ și îi cere să-l 
însoțească până la timonerie. Nu e în stare să-și tragă 
mâna. Nu-i place deloc că exercită asupra ei această 
dominație animalică. 

Postul de comandă duhnește a sudoare, tutun și piele 
veche. 

— Am vrut să-ți mulțumesc pentru noaptea trecută... 


spune el fără s-o privească. Ignuk mi-a explicat totul. 
Crizele mă apucă imediat ce mă apropii de locul în care 
s-a înecat familia mea. Presupun că ţi-a povestit, nu? 

— Puțin, murmură tânăra femeie. Nu vreau să fiu 
indiscretă. 

Rolf dă din umeri. Combinezonul căptușit cu blană îl 
face să semene cu un urs. 

— Nu ești indiscretă, răspunde el oftând. Toată lumea 
știe, nu-i un secret. Nu e nimic de făcut, sufocările vor 
deveni din ce în ce mai puternice pe măsură ce 
înaintăm. Ignuk îmi va pregăti un leac de-al lui. El nu 
vede asta ca pe o boală, ci ca pe un blestem. După 
spusele lui, n-am să mă eliberez de această povară decât 
după ce le voi asigura un mormânt decent membrilor 
familiei mele. Ce zici de asta? 

A pus mâinile pe cârmă și a corectat direcţia, cu ochii 
ţintă la linia orizontului. Ochelarii negri îi ascund 
privirea. 

Peggy vrea să facă un pas spre ieșire, dar el o cheamă 
înapoi, răstindu-se scurt: 

— Nu, rămâi. Simt nevoia să vorbesc cu cineva. Sunt 
singur de prea mult timp. Îmi cer scuze, nu sunt obișnuit 
să mă adresez unor oameni normali. La Sanashtawa nu 
se prea practică discuţiile de salon... Îţi spui probabil că 
sunt nebun, nu-i așa? Acolo toţi sunt convinși de asta. 
Dar n-am nicio putere, am impresia că-i aud strigându- 
mă... Soţia și fiul meu. Nu ai cum să înţelegi. Le aud 
vocile în vuietul vântului. Îmi fac reproșuri. E greu să 
trăiești cu astfel de cuvinte în cap. Cuvinte pline de 
amărăciune. 

Înghite în sec. Strânge cârma cu atâta putere, încât 
falangele îi devin albe. 

— Ne-am despărţit certati, murmură Rolf. Asta e cel 
mai greu de suportat. Ultimele ei cuvinte... Le aud și 
acum. Si privirea ei. M-a urât, în acele ultime momente 
chiar m-a urât. N-a plecat cu sufletul împăcat. O știu. 
Am citit-o în ochii ei. M-a blestemat. Şi-a spus că eu sunt 


de vină pentru toate. 

Vorbește cu jumătate de glas, recitând un monolog 
interior repetat de mii de ori. Nici măcar nu e atent la 
prezenţa tinerei. Povestește naufragiul. In mijlocul 
menghinei ghețarilor care presează nava, el nu vede 
decât privirea soţiei sale, Birgit, plină de mânie, o 
privire care îl readuce la stadiul de adolescent retardat, 
permanent în căutarea unor teribilisme inutile. Îl insultă 
printre dinţi și vorbele ei fac mai mult zgomot decât 
banchiza care strivește coca vasului. li trântește în faţă 
injurii tăioase, vulgare. Ce ciudată pare acea scenă de 
menaj la capătul lumii, în acea secundă de cataclism 
absolut! Ai vrea-o mai nobilă, istorică... dar nu, ea 
scrâșnește strident că dinţii unei furculite pe fundul unei 
farfurii. Într-un minut, abisurile Polului Nord aveau s-o 
înghită, însă femeia rostește doar cuvinte cumplit de 
obișnuite. O ceartă dintr-un colţ de bucătărie, unde 
vacarmul farfuriilor sparte este înlocuit cu cel al 
aisbergurilor pornite să se lipească unul de celălalt. Rolf 
ar vrea să-i spună soţiei sale că nu trebuie, că nu pot să 
se părăsească astfel, dar ea clocotește de ură, se 
gândește doar la copil, la Leif. Și-ar împinge soţul în 
ocean fără ezitare, dacă asta ar putea să-i salveze 
băiatul. Amundssen citește totul pe faţa ei. In acea clipă, 
el nu mai are nicio greutate, nicio valoare. Ea ar vrea să 
poată răscumpăra viața micutului cu moartea lui Rolf. 
Să-i fie prezentat contractul pentru că vrea să-l semneze 
imediat; își rupe venele mâinii cu dinţii ca să-și înmoaie 
pana în sânge. Repede! 

Îl renegase în acea clipă definitivă. Plecase strigându-i 
că era doar un imbecil, un copil mare preocupat doar de 
provocări, de triumfuri deșarte, de glorii de mucava. 

Amundssen spune totul la grămadă, așa cum a mai 
făcut-o probabil de sute de ori în cursul unor betii cu 
Tuna James „Cașalotul”. Dar asta nu-i ușurează 
suferința, nu face să crape abcesul. A vorbi, a te spovedi 
nu folosește la mare lucru. Peggy o aflase după moartea 


surorii sale. Repeti întruna aceleași lucruri fără 
speranţă. Nimic nu te liniștește, niciodată. 

Lamentarea lui are ceva derizoriu și incredibil de 
meschin. Peg își zice că se aștepta la mai mult. Dar, în 
același timp, trebuie să recunoască faţă de ea însăși că e 
mișcată, emotionata. 

Acum îi vorbește despre sufocări. Vocea lui a devenit 
mai înăbușită, abia dacă o mai aude. 

— E ca și cum mi-aş ţine respirația ca să nu mă înec, 
continuă el. Ca și cum aș fi sub apă... În apnee. Da, cred 
că asta e. Mă scufund... Mă scufund ca să-i găsesc, jos 
de tot, ca să ajung la ei. Și-mi tin răsuflarea. Cât mai 
mult timp posibil. Știu că, dacă deschid gura, mă voi 
îneca și eu. Așa că trebuie să rezist... N 

Se vede coborând în adâncuri si explică. Înoată în apa 
tulbure plină de particule de gheaţă și de krill. Are 
impresia că înoată în lapte. Totul e tulbure, nu vede 
nimic, așa că acum coboară și mai jos, tot mai jos. 
Presiunea crește, îi strivește coastele, plămânii îi sunt ca 
niște saci din hârtie care sunt mototoliţi. Nu i-a mai 
rămas niciun strop de aer în branhii. Îl cuprinde asfixia. 
Se sufocă... totuși, știe că trebuie să continue să înoate. 
Trebuie să-i găsească. 

— În vis, mărturisește Rolf, știu că la un moment dat îi 
voi vedea apărând și că îmi vor întinde mâna. 

In timp ce îl ascultă, Peggy simte un fel de apăsare. Se 
sufocă și ea. Se surprinde deschizând gura ca să inspire 
mai mult aer. Urăște povestea asta cu apneea. Crede că 
Rolf ar putea foarte bine să moară din cauza ei. 

— Am fost la un psihiatru, mormăi suedezul, care, 
pentru prima dată de la începutul confesiunii, pare 
stânjenit. Un tip chel cu ochelari, la dispensarul 
contoarului. Bietul de el, părea la fel de stingherit ca un 
câine chihuahua pe banchiză. Pretinde că aceste crize 
de astm nu sunt decât un substitut de înec, un surogat 
pentru adevăratul înec spre care tind. Ele trădează 
sentimentul meu de culpabilitate și dorinţa mea 


inconștientă de a fi mort si eu. După el, încerc să mă 
înec în fiecare noapte... În pat, pe uscat. Poţi să crezi o 
chestie ca asta? Chiar și trucurile de magie ale acestui 
bătrân täcänit de Ignuk mi se par mai credibile. 

Peggy nu răspunde. Își zice că nici ea nu reușise să se 
împace cu sora ei mai înainte ca aceasta să fie 
asasinată. A cunoscut această tortură. Işi repetase mult 
timp: „Nu știam că era pentru ultima dată...” 

Își imagină cu ușurință ce simţea Rolf. 

Urmează un moment de tăcere jenant. Tânăra femeie 
înţelege că Amundssen regretă deja că își deschisese 
sufletul în fața ei. Îi e ciudă. De ce crede că ea n-ar fi la 
înălțime? 

Își potrivește gluga, ochelarii de soare, bâiguie o scuză 
vagă și părăsește timoneria. 


Capitolul 7 


Zăpada împresoară cargobotul. Vizibilitatea e zero. 
Uneori, când se stârnește vântul, fulgii de zăpadă se 
transformă în bucăţi de gheaţă și le auzi cum zornăie pe 
punte ca niște cioburi de sticlă. Dacă vrei să circuli pe- 
afară, e bine să porţi o mască de protecţie, altfel riști să 
fii rănit la faţă de rafalele încărcate de ace de gheaţă. 

Yuki se simte mult mai bine. L-a vizitat pe Rolf ca să 
discute cu el despre drumul ce trebuie urmat. A profitat 
oare de ocazie ca să-i propună să beneficieze de 
cunoștințele ei în ale acupuncturii? Peg ar fi gata să 
pună prinsoare că da. Bănuiește că japoneza ghicise 
atracția pe care Rolf o exercită asupra ei. 

„Va încerca să mi-l fure, își spune ea. Nu pentru că-l 
vrea, ci pentru că probabil face parte dintre acele fete 
care nu se pot abtine să nu sufle iubitul celei mai bune 
prietene. Doar așa, ca să-și dovedească faptul că nimeni 
nu le poate rezista. Ei, căpitanul, mie, mateloţii... Cu 
siguranţă că așa vede lucrurile.” 

Peggy e tare furioasă. Claustrarea o scoate din minți. 
Nava înaintează cu o lentoare infinită, pentru că 
Amundssen se teme să nu dea nas în nas cu un aisberg. 
Aproape peste tot s-au format stalactite, împodobind 
suprastructurile vasului. Nu trebuie să atingi nimic cu 
mâna goală, nici gheaţa, nici oţelul, ca să nu te lipești. 

— De aceea se fabrică puști acoperite cu plastic, i-a 
explicat Ignuk. Altfel, când vânătorul ia prada la ochi, 
faţa i se lipește de metal. Deloc amuzant. Turistii fac 


chiar greșeală cu camera de luat vederi sau cu aparatul 
foto. Leica rămâne lipită de nasul exploratorilor 
amatori... Eschimoșii râd foarte tare. 

Peggy se întreabă dacă nu cumva accentul bucătarului- 
șaman nu e în mare parte fals. Intuiește că e un mare 
manipulator. Exprimarea confuză îi provoacă probabil o 
plăcere răutăcioasă. 

Într-o seară, spune cu un artag abia reţinut: 

— Prietena ta, japoneza, încearcă să-l trateze pe 
căpitan cu ace mici, se crede mai bună ca mine. N-ar 
trebui s-o lași să-ţi ia locul în patul suedezului. Dacă 
vrei, pot să fac o licoare de iubire și s-o torn în ceaiul lui 
Amundssen. Ce zici? 

Peggy refuză după o ezitare imperceptibilă, care nu-i 
scapă însă șamanului și îl face să surâdă. 


x xK x 


Matelotii aruncă sare pe punte în încercarea de a o 
degaja. Echipajul nu era suficient de numeros ca să 
asigure întreţinerea obișnuită a unui cargobot și totul 
mergea anapoda. Yuki nu povesteşte nimic despre 
întâlnirile ei cu Rolf. Nu face confidente servitorilor. Ca 
să-și omoare timpul, lucrează la tratatul ei de 
interpretare fractală a ikebanei. E evident că are o 
plăcere răutăcioasă să lase peste tot foi pline de ecuatii, 
ca si cum ar spune: „Ce poți tu să înţelegi, tu care 
vindeai planse de surf la Laguna Beach?” 

„Scorpia!” 

Peggy se străduiește să rămână calmă. Izolarea nu-i 
face deloc bine. Unii exploratori polari au înnebunit 
trăind mult timp izolați în spații foarte înguste, 
compartimentate. În porturi, se întâmplă să se 
vorbească pe soptite despre misiuni celebre, ai căror 
membri au ajuns să se omoare între ei, incapabili să se 
mai suporte. 


— În mod oficial, i-a spus într-o seară Tuna James 
„Cașalotul”, de aceste acte sunt acuzaţi lupii sau ursii, 
dar animalele constituie doar un bun pretext! De cele 
mai multe ori, chiar oamenii se devorează între ei. 
Povestea Polului Nord e plină de cazuri celebre de 
antropofagie. Banchiza îţi ia minţile, se știe. Oamenii nu 
sunt făcuţi să înfrunte deșertul alb. 


xK kK x 


Când Yuki pleacă fără să spună o vorbă, cu o cutie 
plină cu ace în mână, Peggy strânge din dinți. Gelozia o 
lovește în stomac și îi tăie răsuflarea. Ştie ce o 
motivează pe japoneză: sportul, provocarea... Este 
adevărat că e ceva excitant în a reda pofta de viaţă unui 
bărbat pustiit de suferință. „Un băiat trist e sexy”, îi 
spusese într-o zi o prietenă de liceu. Atunci nu 
înţelesese; acum își dădea seama cât era de adevărat. Ar 
fi vrut ca ea să alunge fantomele lui Rolf Amundssen, să- 
l îmblânzească și să-l facă să-și îndrepte privirea spre 
viitor. 

În alte momente, se scutură, îşi redobândeste 
luciditatea și își spune că e victima unor fantasme 
provocate de lipsa de ocupaţie și de claustrare. Nimic 
mai mult. Nu e îndrăgostită de suedez, e doar o 
momeală din care a ales să muște mintea ei torturată de 
plictis. Din păcate, aceste momente de acalmie nu 
durează niciodată prea mult și atunci își găsește refugiul 
lângă Ignuk. Nici el nu o prea suferă pe Yuki. 

— Prietena ta, bombăne el, nu va aranja deloc lucrurile 
în felul ăsta. Morților nu le e teamă de micile ei ace. 
Poate să le înfigă până nu mai poate în piele căpitan. 
Spectrele nu vor înceta să înoate în urma vasului. Le-am 
văzut. Birgit și Leif, nevasta și copilul. Inoatä cu 
membrele lor tare palide. Se tin după noi. Poate că până 
la urmă vor urca la bord după Amundssen. S-ar putea, 


da, da. 

Peggy își reţine înfiorarea. Altundeva, în alt timp, în alt 
loc, povestea asta ar fi făcut-o să dea din umeri 
nepăsătoare, dar aici, în cochilia asta de fier rătăcită în 
mijlocul vifornitei, i se pare înspăimântător de credibilă. 
A început deja să și-i imagineze pe cei doi înecaţi 
căţărându-se pe punte și scotocind culoar după culoar. 
Femeia, cu părul ud plin de stalactite lungi de gheaţă; 
copilul, buimăcit, cu pielea mai albă decât cea a unui 
pește fiert... Dumnezeule! Ce imbecilitate! Clișee de film 
de groază. 

— O să vină, continuă Ignuk, mulțumit că obținuse 
efectul urmărit. Se vor lua de pasageri. li vor arunca 
peste bord, unul după altul, până când vor rămâne 
singuri cu Amundssen, ca să-și încheie socotelile între 
ei. Da, da, știu asta. 

„Povești de adormit copiii, își repetă Peggy, așa cum 
șoptesc adolescenţii la focul de tabără, în nopţile de 
vară.” 

Fără să vrea, părăsind bucătăria, merge spre pupă ca 
să scruteze marea din spatele cargobotului. Ninsoarea e 
prea deasă, nu distinge suprafaţa apei. Își spune că e 
idioată, dar nu se poate abtine să nu se gândească la 
acei pași șchiopătaţi din timpul nopţii, al căror ecou 
răsună pe culoare. „Și dacă sunt cumva deja la bord?” 

Incepe, poate, să-și piardă minţile, își spune. Psihologii 
au obiceiul să numească această afecţiune cabin fever. 
Unele personalităţi, cred ei, sunt mai expuse decât 
altele la această boală și pot să piardă foarte repede 
contactul cu realitatea. 

Tânăra femeie se întoarce în cabina ei. Ar vrea să se 
întâmple ceva, orice, să ia odată sfârșit așteptarea asta. 


Capitolul 8 


Seara, Yuki scoate din bagaje un magnetofon minuscul 
si introduce în el un disc strälucitor. Când apasä pe 
PLAY, o voce îndepărtată se aude în difuzor. O voce de 
bărbat care se exprimă în japoneză în mijlocul unui 
întreg concert de paraziti. 

— E tatăl meu, murmură tânăra femeie. E ultimul lui 
mesaj, așa cum a fost captat de satelitul de 
telecomunicaţii. 

— Ce spune? întreabă Peggy. 

— Spune că avionul a fost sabotat și dă coordonatele la 
care se află, șoptește Yuki. Anunţă că va încerca să 
aterizeze pe banchiză. 

Ascultă înregistrarea încă o dată, și încă o dată. 
Timbrul bărbatului e viril și nu pare deloc speriat. Fără 
să știe prea bine de ce, Peggy se aștepta la o voce 
tremurătoare de bătrân. Oare de unde o mai scosese și 
pe-asta? Avea să rămână oare prizoniera veșnicelor 
clișee ale savantului cu bärbutä albă? La urma urmelor, 
tatăl japonezei nu are mai mult de cincizeci de ani. E un 
om în puterea vârstei, probabil seducător, dacă e să ne 
luăm după trăsăturile fiicei sale. 

Yuki se întinde pe cușetă, așază magnetofonul pe 
burtă, închide ochii... și reascultă ultimele cuvinte ale 
dispărutului. Această litanie devine repede 
insuportabilă. 

Peggy se ridică și pleacă, incapabilă să mai asculte 
încă o dată înregistrarea. 


x x x 


În timpul noptii, alimentarea electrică a cabinelor se 
întrerupe în mod inexplicabil. Sacii de dormit electrici 
încetează să mai funcționeze; iar încălzirea se opreşte 
pur si simplu. La o astfel de latitudine, nici nu e nevoie 
de altceva ca să asasinezi pe cineva în somn. Peggy, 
care, din fericire, nu dormea, examinează termometrul. 
În cabină sunt minus 20 de grade Celsius. Branseazä pe 
bâjbâite una dintre baterii. Telefonul interior nu 
funcționează nici el. 

Lovește cu pumnul în perete ca s-o trezească pe Yuki. 
Dacă japoneza a luat somnifere, ar putea foarte bine să 
moară de frig fără să-și dea măcar seama. 

Peg cläntäne din dinți. Işi îmbracă repede 
combinezonul, tremurând. „Cineva a încercat să ne 
omoare”, își zice ea înspăimântată. 

E foarte ușor, a fost de ajuns să tragă de o manetă, să 
scoată o siguranţă... 

lese pe culoar și bate la ușa asiaticei. Yuki nu 
răspunde. Alarmată, Peggy își scoate briceagul și îl 
folosește ca să descuie ușa. Cușeta e goală. 

„La dracu! suierä ea printre dinţi. Târâtura...” 

Înţelesese că japoneza era la Rolf. În patul lui Rolf. 
Probabil că ședința de acupunctură s-a transformat în 
masaj erotic. Se simte umilită. Din reflex, Peggy 
răsucește întrerupătorul. Se face lumină. Aici încălzirea 
funcționează. Sabotajul o viza deci doar pe ea. Dar cine 
ar fi avut interes ca ea să moară de frig în somn? Să fi 
vrut cineva să-i dea o lecţie? Să se distreze terorizând-o? 
Prin minte îi trec feţele matelotilor, faţa lui Ignuk... dar 
se gândește si la Yuki. Si-o imaginează foarte bine pe 
frumoasa asiatică în stare să se amuze înspăimântându- 
și servitoarele. 

Străbate culoarul și localizează imediat tabloul de 


siguranţă. Rebranșarea sigurantelor nu-i ia mai mult de 
o secundă. 

„Dacă aș fi luat somnifere, își spuse ea, hipotermia m- 
ar fi ucis fără să-mi dau seama.” 

Deseori trec oamenii în felul acesta de la viaţă la 
moarte la Polul Nord. Peg se întoarce în cabină, 
cläntänind din dinţi. Intră în sacul de dormit fără să se 
dezbrace. I se pare că nu va reuși să se mai încălzească 
niciodată. Își spune că probabil pute. Nu mai făcuse duș 
de când ridicaseră ancora. 

Nu reușește să mai adoarmă. O asaltează tot felul de 
imagini: Yuki aplecată peste corpul gol și alb al lui Rolf 
Amundssen. Yuki și sânii ei mici și tari de femeie foarte 
tânără... 

Își spuse că e o idioată, o liceană în călduri. 

O aude pe Yuki întorcându-se foarte târziu. Abia atunci 
închide ochii și adoarme. 


Capitolul 9 


Nu mai ninge. Matelotii curăţă puntea, spărgând cu 
barosul plăcile de gheaţă formate pe tambuchiuri. Nu 
par bine dispuși și șușotesc între ei. Ignuk le aduce căni 
cu ceai fierbinte. Unii dizolvă în el grăsime râncedă de 
focă. Aici e important să mănânci gras, doar aporturile 
lipidice protejează contra temperaturilor joase. În plus, 
e bine să eviti consumul unor alimente reci, căci 
organismul se epuizează  încălzindu-le.  Mâncatul 
alimentelor reci te obosește. Peggy știa acum pe de rost 
această teoremă. 

Amundssen a oprit nava. A luat hotărârea să se ducă să 
dinamiteze un aisberg care le stătea în cale la două 
ancabluri de cargobot. Yuki a protestat, vor pierde timp 
cu asta, dar Rolf a ridicat nepăsător din umeri. Il doare 
exact în cot de capriciile japonezei. Ingrämädeste 
dinamită într-o barcă. În culmea furiei, Yuki îl înjură în 
limba ei natală. Peggy recunoaște cuvântul baka, care 
nu înseamnă nimic frumos! 

— Asta e meseria lui, pledează Ignuk. Trebuie sparti 
munții plutitori, așa se topesc mai repede. 

Peg se uită după Rolf, care se îndepărtează vâslind, 
singur, cu cordonul Bickford înfășurat pe umăr. Dacă 
matelotii ar vrea să se revolte, le-ar fi ușor s-o facă 
acum, în timp ce căpitanul este departe de navă. Un 
cargobot poate fi vândut fără mare greutate unui 
recuperator de nave, care i-ar da o spoială și l-ar repune 
apoi în circuit. Peg ar vrea să-i strige lui Amundssen să 


se întoarcă. Nu se simte în siguranță în mijlocul 
privirilor furișe ale oamenilor din echipaj. O navă și 
două femei ar constitui o pradă frumoasă, nu încape 
nicio îndoială. Preţ de un minut, simte că ideea plutește 
în aer. Tensiunea zumzăie ca o viespe închisă într-un 
pahar întors cu gura în jos. Îi vede pe marinari privindu- 
se întrebători. „Da?” „Nu?” Ce-i reţine? Personalitatea 
lui Rolf, fără îndoială. Le e teamă de el. Si de Ignuk, 
șamanul deghizat în bucătar, și de vrăjitoriile lui. Se 
mișcă pe loc, bombăne, la un pas de prăpastie. O 
auziseră oare pe Yuki strigând de plăcere în cabina 
căpitanului? Acest detaliu le-a întețit furia. Echipajului 
nu-i place să descopere că au un comandant care își 
face de cap în vreme ce ei sunt obligaţi la cea mai 
strictă abstinentă. 

Preţ de o clipă, Peggy îi vede pe punctul de a trece la 
acţiune. Ar fi de ajuns un lucru cu totul neînsemnat: ca 
unul dintre ei să ia iniţiativa, trăgându-i și pe ceilalţi 
după el. Dar nimeni nu se decide. 

Explozia îi face pe toţi să tresară. Aisbergul se despică 
în două, stârnind un gheizer uriaș de praf alb. Muntele 
plutitor se năruiește. Rolf își leagă deja barca de scara 
de bord. _ 

Peggy răsuflă ușurată. Își dă seama că e leoarcă de 
transpiratie. 


Capitolul 10 


Peggy petrece uneori zile întregi într-o stare de năucire 
suspectă, ajungând chiar să se întrebe dacă nu cumva 
Ignuk se distrează presărând în mâncare produse 
halucinogene. Pierde atunci noţiunea timpului, orele par 
că se contractă în clipe, iar secundele se întind la infinit. 

La Sanashtawa, îmbarcarea s-a făcut cu atâta grabă, 
încât niciuna dintre cele două femei nu s-a gândit să ia 
ceva de citit cu ele. Sunt obligate acum să se confrunte 
cu plictiseala cumplită a călătoriilor în cabină. După ce a 
scotocit zadarnic în jur, Peg a pus mâna pe un teanc de 
reviste pornografice decolorate, o Biblie furată dintr-un 
hotel și un manual de mecanică în chineză. Nimic 
interesant. 

Yuki a fost repudiată... cel puţin așa îi place să creadă 
lui Peg. In realitate, nici măcar nu e sigură că s-a 
petrecut ceva între căpitan și frumoasa japoneză. Dar 
strădania de a crea aparente false se potrivește cu stilul 
asiaticei. Cum să afle? Fata asta nu face confidente. 
Vorbește foarte puţin și, când catadicsește să deschidă 
gura, laudă meritele tatălui ei. Un tată pe care, la urma 
urmelor, l-a avut prea puţin alături în timpul copilăriei 
petrecute în Europa. Oricum, Yuki nu mai pleacă 
noaptea, iar trusa cu ace de acupunctură nu mai e 
scoasă din valiză. Peg își dă seama că e înclinată să-și 
diabolizeze tovarășa de călătorie, dar nu se poate 
abtine. Japoneza o agasează cu tăcerea ei, cu privirea 
semeata, cu acele calcule schitate cu un scris necitet. 


Si apoi mai e și ritualul casetei... ultimele cuvinte ale 
dispărutului, fornăind în difuzorul magnetofonului. 
Începuse să semene cu un ciudat laitmotiv copilăresc 
care răsuna de cealaltă parte a peretelui despărțitor. 
Yuki le ascultă de zece, de cincisprezece ori la rând. Dar 
cum să-i porţi pică? Dacă Peg ar avea înregistrări cu 
vocea surorii ei asasinate, le-ar asculta la fel de des. 


x xK x 


Sub un pretext fără importanță, Rolf i-a cerut să urce la 
timonerie. Nu-i cere părerea, vrea pur si simplu ca ea să 
stea într-un colț al postului de comandă si să-l asculte. 
Are nevoie de un ascultător docil, în stare să-i suporte 
monologul fără a-și slăbi atenția. Când își deapănă 
amintirile, le înfrumuseţează în mod nătâng, ca într-un 
roman sentimental. De două-trei ori, Peggy a fost gata 
să-i spună că, probabil, situaţia nu era chiar atât de 
simplă. Începe să-și facă o idee cât de cât clară despre 
Birgit. O plimbăreaţă foarte descurcäreatä care, în loc 
să se îndrepte spre California, a preferat Alaska și 
realitățile dure ale Polului Nord. Mintea i-a venit la cap 
abia după nașterea copilului, ca majorităţii mamelor, și, 
dintr-odată, a început să privească altfel lucrurile. A 
văzut altfel viaţa ei cu Rolf. 

Aventura a devenit sinonimă cu instabilitatea. 
Temeritatea a început să însemne lipsă de maturitate. 
N-o mai încânta să riște totul de la o zi la alta. Acum 
avea un scop în viaţă, iar Rolf nu a înţeles asta. Rolf, 
vârât până-n gât în provocările lui falocratice de veșnic 
adolescent... 

„Dacă n-ar fi murit, te-ar fi părăsit, amice, își spune cu 
răutate Peggy. Nu mai mergeati cu aceeași viteză. Nu 
mai aveati aceleași priorităţi.” 

Se uită cu atenţie la profilul lui Amundssen. Bănuiește 
măcar? Da, probabil, dar catastrofa a venit la tanc și i-a 


permis să-și protejeze în extremis frumosul lui roman de 
dragoste. Dacă mai trăia încă două zile, Birgit și-ar fi 
făcut valiza. Banchiza o înghiţise la momentul potrivit. 

De zece ani, pritocește aceeași poveste de adormit 
copiii și poate că nici el nu crede în ea! Tinerei femei îi e 
puţin milă de el. 

— Prietena ta, spune deodată Rolf, trezind-o la 
realitate, e un copil räsfätat, nu vrea să înţeleagă ce i se 
spune. 

— Despre ce vorbeşti? bâiguie Peg. 

— l-am explicat de zece ori, continuă suedezul, că acele 
coordonate ale locului unde s-a prăbușit avionul nu sunt 
ale unei banchize. Dacă le transpui pe o hartă, vei vedea 
că punctul determinat se situează în plin ocean. Asta 
înseamnă că avionul a aterizat pe un aisberg tabular. O 
bucată de gheaţă plată, enormă, aflată în derivă. Astăzi 
poate să fie oriunde. Înţelegi? 

— Cred că da, murmură Peggy. E ca o plută. O plută 
enormă purtată de curenți. 

— Exact, confirmă Amundssen. Cu toate astea, Yuki se 
încăpățânează să-mi ceară să mergem în acel loc. Nu 
pot s-o fac să înţeleagă că locul s-a schimbat. Ba mai 
mult, că se schimbă la fiecare oră. Când încerci să-i 
explici acest fenomen, se îndârjește și mai rău. E o 
persoană care nu-i obișnuită să fie contrazisă, nu-i așa? 

— Nu știu, răspunde tânăra femeie. N-o cunosc. Sunt 
doar angajata ei, ca și tine. Ne plătește pentru un 
anumit serviciu, atâta tot. 

In timp ce vorbește, prin minte îi trece un gând perfid. 
Se întreabă dacă nu cumva Rolf, după ce a avut-o pe 
Yuki, nu încearcă acum s-o aibă și pe ea. 

Si dacă toate lamentările suedezului nu erau în 
realitate decât o paradă de seducţie, un simulacru cu 
care să atragă femeile? Se indignează. Nu vrea să-i 
urmeze japonezei. Servitoarea după patroană, nu, nici 
vorbă! 

— Încearcă s-o faci să înţeleagă, insistă Amundssen. 


Explică-i că obiectul căutărilor noastre se deplasează 
permanent. Nu-i un punct fix. Acest aisberg tabular e ca 
săpunul pe care vrei să-l prinzi cu mâinile ude, sub dus. 

— Crezi că tatăl ei ar mai putea fi în viaţă la ora asta? 
întreabă tânăra femeie. 

Rolf dă din umeri. 

— Dacă n-a fost rănit în cădere și are noţiuni de 
supravieţuire, de ce nu? mormăie el. A putut să-și facă 
un iglu. E foarte ușor să încălzești un iglu dacă e bine 
construit. Poţi să arzi înăuntru ulei într-o cutie de 
conserve. Dacă avionul n-a luat foc după impact, tipul a 
putut să recupereze carburant din rezervoare sau să 
golească uleiul din diferitele circuite. Dispune, așadar, 
de o rezervă de combustibil impresionantă, destul ca să 
încălzești un întreg trib de eschimoși vreme de un an! 

— Si de mâncat? 

— Dacă nu e chiar nepriceput, poate să pescuiască sau 
să adune krill, făcându-și o plasă. Poate să meșterească 
și o capcană pentru foci. Mai puţin elegant, dar mai 
eficace, poate să-i mănânce pe pasagerii care călătoreau 
cu el. 

Peggy se strâmbă scârbită. 

— Nu face pe mironosita, bombäne Amundssen. De 
obicei, lucrul ăsta e trecut sub tăcere, dar se întâmplă 
frecvent în caz de naufragiu. Evident, după, nimeni nu 
se laudă cu asta. Avantajul frigului e că păstrează în 
stare foarte bună cadavrele. E de ajuns să le faci bucăţi 
și să le lași afară. Capătă imediat consistenţa pietrei. Nu 
decongelezi decât ceea ce vrei să consumi. Tipul ăsta, 
geniul informaticii, avea un pilot și un copilot. E mai 
mult decât destul. Cu astfel de provizii, poate să se 
hrănească luni de zile. Să știi că în Alaska, când lași o 
bucată de carne afară în cursul iernii, trebuie s-o tai cu 
drujba dacă vrei să gătești o parte din ea. Nimic nu se 
strică. 

— Așadar, conchide tânăra femeie, tatăl japonezei s-ar 
putea foarte bine să fi supravieţuit. Nu ti se pare 


neverosimil. 

— Nu, confirmă suedezul. Depinde dacă s-a rănit sau 
nu la căderea avionului. E raţional să speri. Adevărata 
problemă este cum depistăm unde se află în acest 
moment și cât timp va mai rămâne întreg aisbergul 
tabular. Dacă insula de gheaţă se fragmentează, se 
fărâmiţează brusc, s-a zis cu el. Uneori e de ajuns un val 
mare, o coliziune, și placa se despică pe la mijloc. E ca 
un puzzle care ar exploda în toate direcţiile. 


x kK x 


Peggy încearcă să abordeze subiectul cu Yuki, dar 
tânăra femeie devine imediat reticentă, se agaţă de 
convingerile ei intime. După spusele sale, e aproape în 
contact telepatic permanent cu tatăl ei. Delireazä si 
folosește argumente din marea babilonie iraţională a 
parapsihologiei ca să se autoliniștească. Rămasă fără 
argumente, scoate totuși o cutiutà neagră pe care 
pâlpâie o lumină roșie. 

— E un detector de baliză, explică ea. Tatăl meu poartă 
un emițător în jurul gâtului. Când vom ajunge la mai 
putin de cincizeci de kilometri de el, beculetul va clipi 
din ce în ce mai des. După cum vezi, nu mergem la 
întâmplare. Nu asculta ce spune Amundssen, e un ratat 
si un defetist. 


x kK x 


Mai adineauri, când lui Peggy i-a venit să urce în 
timonerie, a dat peste Ignuk la cârmă. 

— Unde e căpitanul? a întrebat ea. 

— S-a retras, a bombănit eschimosul. Nu poţi merge, 
deranjat la el. 

— Ce tot spui? a șuierat tânăra femeie. Ce retragere? 


Despre ce vorbesti? 

Samanul a schițat un zâmbet suspect. 

— Rolf nevoie să mediteze, a răspuns, prefăcându-se că 
îi e greu să se exprime. 

Peggy îi cunoștea șmecheria. Când îl aduceai pe un 
teren fierbinte, bucătarul începea să vorbească stricat. 
Insistând, a înţeles până la urmă că Amundssen suferă 
de crize subite care îl fac să se izoleze. Atunci își lasă 
baltă responsabilitätile si se ascunde în adâncul calei, 
într-un loc numai al lui. Aceste accese ciclotimice sunt 
imprevizibile. Un moment scurt de exaltare poate fi 
urmat de o lungă perioadă de deznădejde. 

— E ca o febră, a conchis Ignuk. Trebuie așteptat să 
scadă. Așa că am trecut la cârmă. Nu trebuie avut frică, 
Ignuk știe să conducă marea barcă din fier a albilor. 

Si mai pune de la el tot felul de basme ca să-și râdă de 
ea. Tinerei femei îi vine să-i tragă o palmă. Părăsește 
puntea comandantului. 

— Nu! răcnește deodată șamanul, încetând să mai 
joace rolul bunului sălbatic. Nu te duce acolo. E 
periculos. Nu trebuie să te apropii de el când e în starea 
asta. 

Peggy hotărăște să nu ţină seama de spusele lui. Crede 
că știe unde se ascunde Amundssen. Își amintește de 
cala închisă cu lacăt nu departe de cea unde și-a 
depozitat materialul de scufundare. Nu va sta cu braţele 
încrucișate așteptându-l pe căpitanul täcänit să iasă din 
cămașa de forţă, nu... Vrea să vadă cu ochii ei. 

Se orientează pe culoare și coboară în pântecele navei. 
Unele sectoare sunt cufundate într-un întuneric 
complet, iluminatul fiind defect în acele locuri. Așa că 
trebuie să înaintezi ca orbii, cu mâinile întinse în faţă. 
Vacarmul mașinilor face să vibreze tabla și din unele 
conducte scapă abur sub presiune. Peggy încetinește 
pasul și ia seama să se ţină departe de zonele 
întunecoase. Vede imediat lacătul pe jos și lanţul care 
atârnă. Accesul la cala interzisă fusese deschis. Chiar 


trebuie să meargă mai departe? Ce se așteaptă să 
găsească? 

„Un loc unde se fumează opiu, își spune ea, o saltea 
întinsă pe jos, pipe... și Rolf care trage din pipa de 
bambus până când cade în năuceală.” 

Contrar celorlalte droguri, opiul te face să aluneci într- 
un put de anestezie blândă, un fel de nonexistentä 
extrem de plăcută. Tânăra femeie e convinsă că 
Amundssen se izolează ca să fumeze pe ascuns. 
Adulmecă aerul. Insistă degeaba, nu reușește să 
detecteze mirosul dulceag și rășinos al macului. O 
chinuiește curiozitatea. Nu mai e în stare să facă acum 
cale întoarsă. Se strecoară încetișor spre ușa metalică, 
întrebându-se dacă va fi în stare să o întredeschidă fără 
să atragă atenţia căpitanului. Se convinge că balamalele 
sunt bine unse și pune mâna pe maneta de blocare a 
ușii. Ridică ușor zăvorul de fier și împinge în ușă. 

Cala interzisă e puternic luminată. În mijlocul spaţiului 
mare, rezervat cândva mărfurilor, se află acum o 
grădină și o căsuţă. 


Capitolul 11 


Peggy rămâne locului, lovită de stupoare. Nu-i vine să 
creadă. Podeaua calei e acoperită cu o mochetă din 
plastic verde, care imită iarba. Pe pereţi era pictat un 
cer albastru, naiv, presărat cu nori mari și pufoși. O 
barieră albă înconjoară această grădină artificială. Cutia 
de scrisori din tablă, cu steguletul ridicat, așteaptă 
trecerea unui poștaș improbabil. 

Tânăra femeie își ţine răsuflarea. Casa e din 
prefabricate. Probabil că e vorba de cea în care locuia 
pe uscat familia Amundssen... sau, mai curând, cea la 
care visa Birgit, sătulă de preumblările oceanice ale 
soțului ei. Clădirea - ziduri albe, obloane albastre - ar fi 
putut să provină dintr-un desen animat de Walt Disney. 
Este modelul tip „familie fericită” numai bun de 
comandat din catalogul fericirii prin corespondenţă. 
Probabil că Rolf a cerut să-i fie livrat în mare taină și l-a 
asamblat el însuși, cu mari dificultăţi. Cala are 
dimensiunile unui teren de volei, iar casa are destul loc. 
De jur-împrejur, grădina e plină de jucării lăsate la 
întâmplare: o tricicletă de un roșu aprins, o minge, 
animale din plastic gonflabile, o trompetă... Peg observă 
prezenţa unui balansoar. Are impresia că se află în 
culisele unui teatru și se uită la decorul unei scene. 
Totul i se pare atât de ciudat, încât naivitatea aranjării 
capătă un aspect neliniștitor. Cerul pictat, peluza falsă, 
cutia de scrisori... E ca și cum ar fi pătruns pe de-a- 
ntregul înăuntrul desenului unui copil. În același timp, e 


hipnotizată si nu poate să reziste nevoii de a se apropia 
de căsuţă. 

Amundssen nu se vede nicăieri. Tânăra femeie zărește 
un fotoliu-balansoar pe verandă și o trusă de fumător pe 
o măsuţă din lemn alb: pipă, pungă de tutun. 
„Instrumentele seninătăţii regăsite?” 

Are impresia că e o spărgătoare, pregătindu-se să intre 
prin efractie în căsuţa celor șapte pitici sau a familiei 
urșilor. Cine e ea cu adevărat? Albă-ca-Zăpada sau Fata- 
cu-Părul-de-Aur, cu șperaclul în mână? 

Gazonul fals îi scârtâie sub picioare. Sub efectul 
ruliului, tricicleta se deplasează înainte și înapoi, ca și 
cum ar fi condusă de o fantomă. Peggy se strâmbă. E 
nervoasă. Când să treacă peste barieră, se aude o voce 
de femeie care o face să tresară: 

— Rolf, să nu uiţi să aduci lapte și suc de fructe. 

Un ţânc începe să urle. 

— Leif, taci din gură, strigă femeia, vorbesc cu tati. 

— Tati, tati..., repetă mecanic micuțul. 

— Rolf, fir-ar să fie! izbucnește vocea de femeie, pe un 
ton mai jos. Unde ești? Ştii că nu-mi place să-i vorbesc 
blestematului ăsta de aparat. 

Un declic indică faptul că a închis. Peggy oftează 
ușurată. Înţelege că a auzit înregistrarea unui mesaj 
lăsat pe robotul telefonului. Preţ de o secundă, chiar 
crezuse că Birgit se ascundea în casă și i se zbârlise 
părul în cap. 

Acum se auzea un alt mesaj, „casnic”, ca și primul. 

„La naiba! își spune Peg. Ascultă vechile casete de pe 
robotul telefonului ca să audă vocile soției și fiului său. 
Probabil că le-a tras pe o bandă specială și apoi pe un 
CD.” 

Se oprește locului, răsuflând din greu, emoţionată și 
înspăimântată totodată. Inima îi bate cu putere. 
Reproducerea vocilor e perfectă si, pret de o secundă, 
și-a imaginat că Birgit va ieși în prag sau că... În 
realitate, nu prea știe exact la ce s-a gândit în acea 


clipă, dar a fost scuturată de un fior de spaimă. 

„Numai idiotul de Ignuk e de vină, își spune ea. El și 
poveștile lui cu fantome.” 

Nu se simte în apele ei, e stânjenită de impresia că 
violează un sanctuar, un mormânt. Își spune că ar fi mai 
bine să facă pe loc cale întoarsă, că nu are dreptul să se 
afle acolo. Cäsuta aceea din măruntaiele cargobotului 
este grădina secretă a lui Rolf Amundssen, singurul 
medicament care îi permite să-și ostoiască durerea. N- 
are dreptul să se amestece. 

Obloanele sunt deschise; se lipește de fațadă și aruncă 
o privire înăuntru. Cäsuta e mobilată într-un stil destul 
de convenabil. „Foarte convenţional”, consideră Peggy. 
Cu siguranţă că nu e mobila unui aventurier al Polului 
Nord, ar trebui, mai degrabă, să vezi în ea voinţa avută 
de Birgit de a-și reface viaţa, de a întoarce pagina! 

Salonul este copia perfectă a milioane de saloane pe 
care le poţi comanda din catalog, standardizate, 
curăţele, lipsite de cea mai mică fantezie. Ai căuta 
zadarnic vreo urmă de decor rocambolesc, gen pește- 
sabie împăiat, harpon, maxilar de cașalot, blană de lup 
și întreaga tarabă cu care poţi umple bârlogul unui 
aventurier profesionist. Aici, în această insulitàä a 
nebuniei, ascunsă în cala unei nave care plutea în derivă 
în mijlocul gheturilor, vezi peste tot doar servetele 
scrobite, flori din plastic, canapele roz și picturi cu Elvis 
pe catifea fosforescentă. Un interior american printre 
atâtea altele. Rolf e acolo, prăbușit pe o sofa. Poartă un 
tricou alb, căci în cală e foarte cald. Ai crede că întreaga 
încălzire a  cargobotului e concentrată acolo, în 
detrimentul restului navei. Peggy transpiră abundent în 
combinezon. Se simte murdară, stângace, înfofolită. Il 
invidiază pe suedez pentru ţinuta lui lejeră, pentru 
picioarele goale. Doarme... Cel puţin, nu pare conștient. 
O fi luat ceva? Vreun medicament hipnotic? Vreun 
halucinogen preparat de Ignuk? 

Vocea defunctei Birgit se aude din combina stereo, 


difuzată în întreaga casă de un set de difuzoare. Copilul 
îi urmează, bâiguie ceva de neînțeles, cântă primele 
cuvinte dintr-o melodie la modă. „Spune-i pa lui tati... 
Spune-i lui tati să nu întârzie”, adaugă Birgit ca un fond 
sonor. 

Peggy își ia inima în dinţi. Intră pe una dintre ușile cu 
geam. Amundssen transpiră. Visează. Murmură cuvinte 
în suedeză. Tânăra femeie străbate salonul și intră pe un 
culoar. Acolo găsește dormitorul conjugal, cu un șifonier 
plin de rochii cât se poate de cuminţi. Mai este și o 
cameră de copil decorată cu personaje din desenele 
animate. Totul este corect aranjat și bine șters de praf. 
În bucătărie, trei tacâmuri sunt așezate pe masă, cu 
șervetele puse în cercuri din lemn pe care sunt gravate 
cuvintele: Tati, mami, Leif... 

Casă o fi fost măcar o zi locuită sau e doar un decor 
construit mai târziu, după dramă? După ce familia lui s-a 
înecat, să se fi decis în sfârșit Amundssen să 
construiască în secret locuința de vis pe care i-o 
refuzase întotdeauna lui Birgit cât aceasta fusese în 
viață? Posibil. 

Hainele i se par prea noi. E de ajuns să le pipăi ca să 
constati că nu au fost niciodată spălate. „Mici ofrande 
pentru liniștirea morțţilor...”, își spune ea, în timp ce pe 
braţe i se face pielea ca de găină. 

Ce caută acolo? Nu are habar. E ca și cum ar vizita 
creierul unui nebun, fiecare culoar constituind 
meandrele unei circumvolutiuni cerebrale. Iată ce are în 
cap Rolf Amundssen: visul pierdut al defunctei sale soţii. 

În camera copilului, Peggy deschide sertarele si 
descoperă că sunt pline de creioane colorate, de cutii cu 
acuarele începute. Desenele stau în grămezi, șifonate. 
Mâzgälituri de copil, dar înfricoșător de sumbre. Peggy, 
care se pregătea deja să plece, se încruntă brusc. Nu e 
nevoie să fii psiholog ca să ghicești că băieţelul care 
făcuse acele desene avea o suferinţă. 

Frunzărește paginile întărite de prea multă culoare. O 


navă neagră plutește pe o mare de un cenușiu-închis. Pe 
puntea navei, o creatură cu fața schimonosită pare că 
stă de pază. Pe cap poartă o șapcă (de căpitan?). Il 
reprezintă oare pe Rolf Amundssen? 

Desenele se dovedesc a fi neliniștitoare, ca și cum 
copilului i-ar fi fost teamă de mare, de cargobot. 

„Probabil că mama lui i-a transmis dezgustul față de 
viața pe mare, își dădu cu părerea Peggy în gând. lar el 
a ajuns să fie stăpânit de o teamă teribilă faţă de tot 
ceea ce era legat de asta.” 

Pe ultima foaie, căpitanul cu față schimonosită stă la 
prora navei, mama (?) și copilul (?) la pupă. N-ai putea, 
desigur, s-o afirmi în mod categoric, dar interpretarea e 
tentantă. Leif știa că situaţia se degrada între părinţii 
lui. Pentru el, cargobotul simboliza locul de înfruntare 
familial, închisoarea unde tatăl lui voia să-i ţină închiși. 

Peg închide ușurel sertarul. Rolf vine oare aici, își 
îndoaie corpul înalt ca să se așeze în fața micului 
pupitru și își citește condamnarea în desenele fiului său? 
Trebuie să fie greu de suportat. 

Undeva, în dormitor, există poate un jurnal intim al lui 
Birgit, care, la fel, îi pune în cârcă întreaga vină. Îl 
învaţă pe de rost ca să se autoflageleze, ca să bea până 
la fund cupa amarului? 

Peggy iese din casă, trecând pe lângă cutia de scrisori 
burdușită. Din ea cad facturi, ziare și o revistă. Toate 
sunt vechi de vreo zece ani. 

„Toate astea îl așteptau când a coborât pe uscat, după 
naufragiu”, își spune ea. 

Dar e prea mult. Bate în retragere. Moare de căldură și 
se teme să nu leșine. Probabil că în cală sunt 30 de 
grade Celsius și ea e îmbrăcată ca să suporte o 
temperatură de 40 de grade sub zero. O ia la fugă. Rolf 
nu s-a trezit. 

În momentul în care iese din cală, se lovește de 
bucătarul-eschimos. De data aceasta, eschimosul nu mai 
zâmbește. 


— Sper că nu te-a văzut, spune el gâfâit, prinzând-o de 
braţ cu duritate. N-aveai dreptul. Acolo aduce ofrande 
morţilor lui. 

— E drogat, replică Peggy. lar i-ai dat să bea una 
dintre licorile inventate de tine. Am dreptate? 

Ignuk se face că nu aude întrebarea. Continuă să 
pălăvrăgească: 

— Vine aici să ia contact cu fantomele lui. Să obţină un 
moment de pace. Casa e cadou pentru morți, linistire 
pentru ei. 

Tânăra femeie își trage braţul. 

— Tu l-ai sfătuit s-o facă? întreabă ea. 

— Da, răspunde șamanul cu mândrie. Morţii fără 
mormânt foarte primejdioși pentru că mereu furioși. Vor 
locuinţă, mormânt, casă unde să se odihnească. Birgit și 
copilul nu suportă să fie pe fundul mării. Tu nu înţelegi. 
Dacă Rolf nu reușește să semneze o înțelegere cu ei, ne 
vor distruge. Îi simt foarte aproape. Sunt la capătul 
răbdărilor. Dacă nu-i liniștim, nimeni nu se va mai 
întoarce viu din această călătorie. 

Peggy ar fi vrut să rânjească ironic, dar nu reușește, 
înţelege dintr-odată că bucătarul-șaman exercită o 
dominație puternică asupra minţii chinuite a lui Rolf 
Amundssen. 

„Îl face să joace cum vrea el”, își spune ea cu o 
strângere de inimă. 

Aproape că fuge de acolo. Zgomotul pașilor ei 
stârnește ecouri metalice care acoperă duduitul 
mașinilor. Simte nevoia să vorbească imediat cu cineva. 
Intră în cabina lui Yuki și îi povestește aventura ei. 

— Vouă, albilor, spune asiatica pe un ton acuzator, vă 
este nespus de greu să întreţineţi relaţii sănătoase cu 
morţii voștri. La noi, defunctii sunt niște prieteni, 
sfătuitori. Intervin din Lumea de Dincolo ca să-și ajute 
membrii familiei. Sunt niște ajutoare invizibile... 
consilieri de dincolo de mormânt, coaches. Albilor le e 
frică de morţii lor. Îi detestă, îi bănuiesc că vor să se 


răzbune. Fug de ei. Comportarea lui Rolf nu mă 
șochează. Încearcă o mediere, un deal cu cei din 
cealaltă lume. 

Peggy nu insistă. Oare Yuki își bate joc de ea? Se 
îndoiește, dar se retrage puţin ofensată. 

În cabina ei, încearcă să se spele fără să-și scoată 
hainele, cu o mănușă de toaletă îmbibată în colonie. Are 
lenjeria jilavă. Asta o dezgustă, dar nu e îndeajuns de 
cald ca să riște să facă un duș. Nu-și poate permite să se 
îmbolnăvească. 


x xK x 


Cargobotul e pe pilot automat. Ignuk încă nu s-a întors 
din cala interzisă. Ce tot face acolo? 

Cu cât trece timpul, cu atât mai de coşmar devine 
călătoria asta. Peggy se gândeşte permanent la grădina 
secretă ascunsă în cocă vasului, la acea oază de căldură 
închistată în mijlocul gheturilor. Nu cumva erau si 
palmieri artificiali în apropierea bungaloului? Unde 
dorea Birgit să locuiască? În Florida? În California? 


x kK x 


Într-o dimineață, Rolf catadicseste să revină la 
suprafață din străfundurile fantasmei sale. La capătul 
răbdărilor, Peggy ar vrea să-l întrebe cum s-a desfășurat 
întrevederea diplomatică avută cu morţii, dacă a reușit 
să semneze o înţelegere. 

Chiar în aceeași seară, în timp ce doarme, sacul de 
dormit al tinerei femei ia foc. lese din el printr-un 
miracol și stinge micul incendiul cu o cuvertură. Până la 
ziuă, o singură întrebare se va învârti prin mintea ei: 
„Defect tehnic sau sabotaj?” 


Capitolul 12 


Un lucru devine evident: Ignuk își întărește dominaţia 
asupra minţii lui Rolf. Eschimosul își părăsește din ce în 
ce mai des bucătăria ca să se închidă în timonerie, 
împreună cu suedezul. Si acolo îi tot vorbește. Peggy o 
știe pentru că i-a urmărit mișcarea buzelor cu binoclul. 
Ce-i tot spune? Ce aiureli obscurantiste? Samanul a 
găsit în Amundssen un recrut pe cinste, docil, gata să 
accepte orice ca să-și câștige pacea sufletului. Te poţi 
aștepta la orice din partea unei astfel de asocieri. Pe 
măsură ce trece timpul, bucătarul renunţă din ce în ce 
mai mult la aerul lui blajin. Acum nu mai face pe 
grăsanul simpatic și nu-și mai dă osteneala să 
zâmbească. Faţa lui s-a preschimbat într-o mască de 
piele enigmatică. Il auzi psalmodiind în cambuză, iar 
matelotii încep să dea semne de panică. 

— Nu știu ce crezi tu, spune Peggy, încercând să 
capteze atenţia japonezei, dar cred că nu mai controlăm 
deloc situaţia. 

Yuki dă din umeri. 

— Din moment ce continuă să ne ducă în direcţia cea 
bună..., murmură ea, fără să-și ridice nasul din calcule. 

Climatul irațional care s-a instalat pe navă nu pare ao 
îngrijora peste măsură. Dar cum să știi ce gândește cu 
adevărat? 


x xK x 


Amundssen a dispărut iar. Ignuk i-a luat locul la cârmă, 
în postul de comandă. Peggy cobori în cala interzisă. Ca 
și prima dată, îl găsește pe Rolf drogat, pe canapeaua 
roz din salon, în căsuţa construită în mijlocul peluzei 
sintetice. 

Se aplecă peste faţa lui. Mișcările rapide ale globilor 
săi oculari arătau că visa. I s-a părut că rostește numele 
lui Birgit. Profită de ocazie ca să reia explorarea 
bungaloului. În dormitor, a privit îndelung fotografiile 
dispărutei, în rama lor de lemn lăcuit. Frumoasa 
suedeză, cu părul de culoarea inului și pielea palidă 
presărată cu pistrui. Semăna putin cu un elf, dar avea în 
ochi un fel de încăpățânare care nu prezice nimic bun. 

„Se străduiește să zâmbească, și-a spus Peg. Deja 
lucrurile nu mai mergeau foarte bine între ea și Rolf.” 

Ochii, foarte deschiși la culoare, prezintă un aspect 
neliniștitor. Deși foarte frumoasă, Birgit are aerul unei 
vrăjitoare care se gândește să-i facă farmece celui care 
o fotografiază. 

Peggy n-ar fi pus în ramă fotografia, i se pare că are o 
dimensiune malefică. Dar oare nu e și ea pe punctul de a 
se lăsa contaminată de atmosfera delirantă pe care 
Ignuk o crease la bord? 

Peg găsește în sertare epistole scrise în suedeză. Nu 
poate să-și facă nicio idee despre conţinut. Hotărăște să 
renunțe, perchezitia asta nu duce nicăieri. 


x kK X 


Incidentul se produse în cursul dupä-amiezii. Cârmaci 
mediocru, Ignuk nu a ştiut să controleze cum trebuie 
cursul navei în mijlocul gheturilor plutitoare. Brusc, 
cargobotul nimereste între două aisberguri tabulare, 
fiecare având o lungime de două sute de metri si o 
lățime aproape la fel de mare. Nu se poate da înapoi, 
turbinele nu sunt destul de puternice ca să lupte contra 


presiunii plăcilor de gheaţă. 

Matelotii urcă pe punte și îl insultă pe Ignuk baricadat 
în timonerie. De data aceasta, Yuki catadicsește, în 
sfârșit, să-și părăsească activităţile universitare ca să se 
sprijine cu coatele de bastingaj. 

— E grav? întreabă ea. 

Peggy se abtine cu greu să nu rânjească. 

— Dacă presiunea crește, coca ar putea să cedeze, 
răspunde ea. Totul depinde de curenţi, dacă vor împinge 
gheaţa departe de noi sau vor împinge cele două 
aisberguri tabulare unul spre celălalt. In acest caz, ne 
vom afla exact între fălcile unei menghine. 

Se aud scârțâind marginile aisbergului turtit de cocă. 
Nava era prinsă în crăpătura care desparte cele două 
aisberguri tabulare ca un ic minuscul de oţel. Este 
evident că nu va rezista presiunii dacă aceasta va 
crește. 

O altercatie izbucnise între Ignuk și marinari. 

„De n-ar arunca în aer cazanele tot forțând înaintarea”, 
își spune Peggy. 

Se hotărăște să coboare în grădina secretă și să-l 
trezească pe Rolf din toropeală. Din păcate, când ajunge 
jos, degeaba îl scutură pe căpitan din toate puterile, 
bărbatul nu deschide ochii. Exasperată, se reîntoarce pe 
punte și îl somează pe Ignuk să-i deschidă ușa postului 
de comandă. Eschimosul se supune cu regret. 

— Ce i-ai dat să bea? bombăne tânăra femeie. E 
stoned“ de tot. Trebuie să-l trezești. Numai el va putea 
să ne scoată din rahatul ăsta. 

— Nu posibil, răspunde șamanul cu încăpățânare. 
Potiune pentru lungă călătorie în ţara spiritelor. Căpitan 
vorbește cu morții ca să ajungă la compromis. 

— O! izbucnește Peggy. Mai lasă-mă cu basmele tale! 
Coboară și toarnă-i ceva pe gât. Vrei să vezi coca 
despicându-se în două? 

Samanul scutură din cap. 


4 Drogat. 


— Eu nimic pot face, repetă el. Potiune foarte 
puternică. De altfel, imposibil de îndepărtat gheturile, 
pentru că fantomele le-au atras asupra noastră. 

— Aiureli! bombăne tânăra femeie. Tu te-ai înfipt între 
ele, asta e tot. N-ai putut să prevezi că cele două plăci 
se vor apropia și ne vor prinde ca într-un clește. 

— Nu, nu adevărat, se încăpăţânează bucătarul. Vasul 
putea trece, dar morții au împins tabularele spre noi. 
Birgit și Leif, spectrele lor sunt aici, în jurul nostru. Ne 
hăituiesc permanent. 

— La naiba cu toate astea! îi tăie vorba Peg. Ordonă 
marinarilor să coboare iar scara, voi încerca să plasez 
încărcături explozive pe banchiză ca să fragmentez 
placa. Cu puţin noroc, presiunea va scădea și vom putea 
să ne eliberăm. 

— Asta nu faci, se tânguie Ignuk. Fantome foarte 
furioase. Mai bine așteptat sfârșitul negocierilor din 
tărâmul lor. 

— Fă ce ţi-am spus! răcnește Peggy. Si dă-mi cheile 
buncărului unde sunt explozibilii. 

Samanul se supune bombänind. Peggy iese trântind 
ușa. In timp ce Ignuk, prin intermediul unui difuzor, le 
explică matelotilor sensul manevrei sale, ea coboară în 
pântecele navei. Odată ajunsă sub punte, scrâșnetul 
gheții care răzuiește coca devine și mai înspăimântător. 
S-ar zice că o armată invizibilă lovește cu berbeci în 
table. Ecourile metalice răsună cu putere în sala 
cazanelor. Tânăra femeie nu se poate abtine să nu 
scruteze pereții. E 

In sfârșit, găsește ce căuta. In depozitul de muniţie nu 
se găsește niciun material sofisticat. Doar bătrâna 
dinamită și cordonul Bickford. Arsenalul minerilor și al 
căutătorilor de aur din epoca de glorie. Peg nu este total 
nepricepută în acest domeniu. Pe vremuri, când se 
ocupa de arhitectura submarină pentru parcuri de 
distracţii sub apă, fusese nevoită să arunce în aer câteva 
formaţiuni coraliene enorme. Totuși, atunci folosea 


încărcături explozive mult mai sofisticate, amorsate prin 
comandă radio. Niciodată nu lucrase cu batoane de 
dinamită. 

Pe punte, Yuki o urmărește cu privirea, dar nu se oferă 
să o ajute. Scara, plină de stalactite, fusese desfășurată 
la tribord. Treptele par acoperite cu un strat gros de 
cristal sau de rășină transparentă. 

„Numai să nu alunec”, își spune Peggy. 

Îi explică japonezei cum va proceda. Yuki nu are niciun 
comentariu de făcut. Peg coboară încet de-a lungul 
cocăi. E foarte speriată la gândul că părăsește nava. 
Dacă gheturile s-ar îndepărta brusc, s-ar trezi că o 
naufragiată pe o insulă pustie. În plus, e aproape sigură 
că nimeni nu s-ar sinchisi să-i vină în ajutor. 

Își continuă coborârea, cu povara de explozibili pe 
umăr. Sare de pe scară cu picioarele pe banchiză. 
Gheaţa are un miros aparte, de pământ parcă, bizar. Nu- 
i transparentă. E brăzdată de crăpături, iar suprafaţa e 
accidentată, nu plană. Din loc în loc sunt ridicături de 
gheaţă, coline, ca și cum aisbergul ar fi fost netezit într- 
un mod aproximativ cu salve de tun. Ambianta e lunară, 
Peggy nu prea se simte în siguranţă. 

„AT fi de ajuns un val mare, își spune ea. Placa s-ar 
rupe în două și m-ar lua cu ea în derivă.” 

Nu-i deloc o perspectivă entuziasmantă. Hotărăște să 
acționeze repede, localizează liniile de falie si vâră 
încărcăturile, în pachete de câte trei cartușe. Nu știe 
cum să dozeze repartitiile, n-a mai fost niciodată 
confruntată cu acest tip de situaţie. Dacă se înșală, riscă 
să avarieze nava, să facă o spărtură în cocă. Estimează 
că tabularul nu are o grosime mai mare de trei metri. 
Fiind deja ușor crăpat, o explozie de putere medie ar 
trebui să ducă la bun sfârșit dislocarea. 

Instalează fitilurile și derulează cordonul Bickford. 
Alesese un fir cu ardere lentă ca să aibă timp să ajungă 
înapoi la cargobot. Dată fiind lungimea firului, ar trebui 
să aibă la dispoziţie trei minute bune ca să fie în afara 


pericolului. Vântul îi suflă în faţă o pulbere de ace de 
gheaţă și lucrează destul de greu cu mănușile groase. 
După ce a adunat la un loc toate fitilurile, le dă foc și o 
ia la fugă spre scară. În timp ce urcă treptele, aude cum 
sfârâie praful de pușcă al cordoanelor în spatele ei. 
Cordonul Bickford e întotdeauna eficient, a fost 
conceput să ardă în cele mai defavorabile condiţii. În 
graba ei, Peg alunecă pe treptele acoperite de gheaţă și 
e gata să se ducă în jos pe burtă. Yuki ar putea sä o 
ajute, să-i întindă mâna, dar nu se mișcă, de parcă tot ce 
se întâmplă n-ar privi-o și pe ea. 

Furioasă, Peggy se caţără pe punte si se agaţă strâns 
de bastingaj. 

— Nu sta acolo ca o idioată! îi strigă japonezei. Nava va 
fi împroșcată cu fragmente de gheaţă. Vrei să fii 
decapitată? 

Fără menajamente, o împinge pe asiatică pe un culoar 
și închide ușa. Nu știe exact ce se va întâmpla. 
Exploziile fac tablele să vibreze. Una... două... trei... 
Gata, s-a terminat. Peg răsucește roata ca să deschidă 
ușa metalică. Se îndreaptă spre bastingaj. E dezamăgită. 
Deflagratiile au provocat cratere mari și fisurile s-au 
lărgit, dar aisbergul nu s-a fragmentat. 

„O să vină și asta, își spune ea. Valurile îl vor disloca. E 
doar o chestiune de timp.” 

Oricum, nu poate risca să coboare din nou ca să pună 
alte încărcături explozive. Tabularul ar putea să se 
fărâmiţeze brusc imediat ce ar pune piciorul pe el. 

— Nimic spectaculos, rânjește Yuki în spatele ei. 

Peg abia se abtine să nu-i tragă o palmă. 


XXX 
Culmea ghinionului, începe să ningă! Nava e în 


continuare blocată între cele două plăci de gheaţă în 
derivă. Peggy își repetă că ar trebui să încerce o nouă 


dinamitare a aisbergului de la tribord, dar ar fi o 
adevărată sinucidere să se aventureze afară în mijlocul 
vijeliei. Ar putea să se învârtească în cerc pe bucata de 
banchiză și să sfârșească prin a cădea în apă. Mașinile 
au fost oprite pentru a economisi combustibilul. Doar 
grupurile electrogene mai funcţionează, asigurând 
căldură și lumină. Cargobotul plutește în derivă, prins în 
cleștele celor două aisberguri. 

Deodată, când era pe punctul să atipeascä, Peggy 
întrezărește o față neumană în deschizătura hubloului. 

Ridicându-se brusc în picioare, Yuki începe să tipe. 

— E un urs, bolborosește Peg. La naiba! Probabil că a 
fost ascuns pe aisberg. A urcat la bord pe scară. Un urs 
alb... 

Nu e specialistă în zoologie, dar cunoaște destul cât să 
știe că urșii albi sunt feroce și carnivori. Atacă lupii, 
câinii și oamenii fără cea mai mică ezitare, făcându-i 
bucăţi cu ghearele. Animalul a fost probabil atras de 
mirosurile de mâncare care plutesc în jurul vasului. Se 
plictisea pe aisberg, așteptând moartea... ceea ce 
înseamnă că e înfometat. 

— Ce caută aici? se tânguie Yuki cu o voce stridentă. 

— Probabil că se afla pe placa de gheaţă când s-a 
desprins de banchizä, șoptește Peg. A plutit în derivă cu 
ea, trăind din propria lui grăsime. Acum e mort de 
foame. Va voi să îmbuce ceva. 

Afară, animalul își pierde răbdarea. Se ridică pe 
picioarele din spate și se sprijină de peretele metalic 
care pârâie. Ghearele lui zgârie buloanele. Când cade 
iar pe patru labe, pasarela se cutremură sub greutatea 
lui. Peggy se întreabă dacă ar fi capabil să spargă ușa 
sau să smulgă hubloul. Probabil că nu. Dar cum să iasă 
cât timp el era acolo? Regretă că nu dispune de o armă. 
Rolf are o pușcă; probabil că zace încuiată în rastelul 
din cabina lui. 

Ce se va întâmpla dacă ursul hotărăște să coboare în 
sala mașinilor? 


Cedând panicii, și-l imaginează ucigându-i pe rând pe 
toți matelotii, apoi atacându-l pe Rolf, captiv în 
paradisul lui artificial. Acest scenariu apocaliptic nu e 
deloc imposibil. 

Ursul mormăie, înfuriat de mirosul de om care ajunge 
la el prin pereţi. Se agită de colo-colo și se ridică din 
când în când pe picioarele din spate ca să apese cu toată 
greutatea pe câte o ușă. Din fericire, ușile sunt de 
metal. Suntem pe-un cargobot, nu pe o navă de 
croazieră. Fără îndoială, acest detaliu le salvează pe 
cele două femei. O ușă din tec nu ar fi rezistat 
asalturilor furioase ale animalului. 

Ursul polar se deplasează cu greu în spaţiul îngust al 
culoarelor. Blana lui perie pereţii, mirosul de blană 
jegoasă îţi atacă nările. 

— A plecat? întreabă Yuki, speriată. 

E foarte palidă si, de data aceasta, și-a pierdut semetia 
obișnuită. 

— Nu știu, mărturisește Peggy. Dacă începe să se 
plimbe prin tot vasul, n-am rezolvat nimic. Cineva 
trebuie să-și ia inima în dinţi și să se strecoare în cabina 
căpitanului ca să ia de acolo o pușcă. Numai că, 
probabil, cheia de la rastel e prinsă în legătura de chei 
pe care Amundssen o poartă permanent la el. Iar 
legătura cu pricina se află, în acest moment, în cala 
interzisă... 

lar cala e prea departe, mult prea departe... Nu are 
curaj să coboare culoarele, riscând să se trezească nas 
în nas cu fiara plimbäreatä. Ar spinteca-o cu o singură 
lovitură de labă. 

— Trebuie să avem răbdare, murmură ea. Dacă nu 
găsește nimic de mâncare, poate că pleacă așa cum a 
venit. 

— M-ar mira, răspunde Yuki. Mai curând cred că se va 
instala în cală și va aștepta să ne hotărâm să ieșim. Nu 
putem sta la nesfârșit închise aici. Si noi va trebui să 
mâncăm. 


Are dreptate. Numai Ignuk, probabil baricadat în 
cambuză, nu are această problemă. Ceilalţi, toţi ceilalţi, 
vor trebui, mai devreme sau mai târziu, să scoată nasul 
afară. 

Peggy trece în revistă alimentele din cabină. Au doar o 
tabletă de ciocolată, o jumătate de pachet de prăjiturele 
și o pungutà de caise deshidratate. Matelotii nu vor lua 
iniţiativa. Vor zăvori pereţii de separare etanși, izolând 
calele una de alta, și vor sta acolo, ghemuiti lângă 
motoare. Fiind obișnuiți să mănânce jos, cu siguranţă că 
au la dispoziție mai multe alimente decât ele. Orez, 
pește uscat, carne presată... Peggy i-a văzut deseori 
rozând fâșii de carne afumată. Pot să reziste câteva zile, 
în timp ce ele... 

Numai Amundssen poate să deblocheze situaţia, cu 
condiția că animalul să nu-l atace în plină transă 
halucinatorie. 

— Ce-ar fi să te duci în cabina lui Rolf să iei o pușcă? 
propune Yuki, după un moment. 

— Rastelul are un lanţ și un lacăt, obiectează calm 
Peggy. Fără cheia potrivită, mi-ar trebui un clește ca să-l 
desfac... Or, n-am nici măcar o foarfecă... 

— Ti-e frică, șuieră japoneza. 

— Bineînţeles, răspunde Peg. Crezi că sunt obișnuită să 
mă bat cu mâinile goale cu urșii polari? Animalele astea 
pot să rupă șira spinării unui câine de sanie cu un 
simplu dos de labă. Sunt animale ucigașe. Toţi urșii sunt 
periculoși, dar ăștia sunt și mai și. 

Yuki îi întoarce spatele si face pe bosumflatä. Peggy 
încearcă să descifreze zgomotele navei, dar aude doar 
scrâșnetul banchizei care șterge coca. 

Trece așa o jumătate de oră..., apoi, undeva, răsună un 
strigăt de groază. Un marinar fusese prins de dihanie... 
Yuki tresare și își astupă urechile. Tipetele victimei se 
opresc brusc. Sunt înlocuite de un zgomot de târâre. 
Peggy înțelege că ursul își trage prada pe podeaua 
culoarului. 


— Îl va duce în ascunzätoarea lui, bâiguie ea. Presupun 
că va cobori de pe vas și se va întoarce pe banchiză, în 
bârlogul lui... 

— Si după ce-l va devora, va veni după altul! răcnește 
Yuki. Vasul va fi frigiderul lui cu mâncare! 

Peg îi cere să tacă. Animalul trece acum chiar prin fața 
ușii lor. Îl aud răsuflând, mormăind. Probabil că îl trage 
pe om de braţ sau de picior, cu colții infipti în carne 
până la os. Mirosul de animal îmbibă atmosfera. In 
sfârșit, se îndepărtează, iese pe punte. Peggy se repede 
la hublou. Gheaţa care acoperă geamul nu-i permite să 
vadă clar. 

— Coboară scara de bord, șopti. A prins pe cineva... 

În spatele ei, Yuki cläntäneste din dinţi. 

„Peste cinci minute, deschid ușa și fug după Rolf”, își 
spune Peg. 

După ce timpul s-a scurs, iese pe culoar. N-a făcut bine 
doi pași în afară, că o și aude pe Yuki zăvorând ușa în 
spatele ei. „Dacă ar trebui să mă întorc în fugă, nu mi-ar 
deschide”, își spune tânăra femeie, stäpânindu-si 
începutul de panică. Prima dată, dă fuga la bastingaj. 
Zărește ursul departe, pe banchiză. lInaintează cu 
spatele, strângând între maxilare piciorul drept al unui 
corp inert. Mortul a lăsat o dâră lungă și roșie pe 
zăpadă. 

— A plecat? întreabă Ignuk, scoțând capul din 
tambuchi. 

Peg tresare. 

— Da, răspunde ea. A luat pe cineva. 

— Motok, unul dintre marinarii de serviciu la buncăr, 
precizează bucătarul. Se ascunsese ca un idiot în 
dulapul de mături. Ieşit prea devreme. 

— Vino, îi ordonă Peggy. Trebuie să ridicăm scara de 
bord. Pe acolo a urcat ursul. 

Aleargă amândoi cu stângăcie pe puntea acoperită de 
polei. Sângele mortului a îngheţat deja. Când ajung la 
scară, își dau seama că e prinsă în gheaţă si că e 


imposibil să o miște. Înghetul a sudat-o de cocă, ar 
trebui sparte stalactitele una câte una, cu ciocanul, 
înainte de a putea acţiona mecanismul care trage scara 
sus. E o muncă peste puterile lor, căci gheaţa e foarte 
groasă. 

— Trebuie să le dăm oamenilor puști, spune tânăra 
femeie. Ursul poate să se întoarcă. E esenţial să 
organizăm paza armată a punţii. 

Ignuk scutură din cap. 

— Căpitan nu vrea dăm arme la marinari, răspunde el. 
Teamă revoltă. 

— Ignuk! se răstește Peggy, la capătul răbdărilor. 
Termină cu tâmpeniile! Ştii bine unde e cheia. Du-te s-o 
aduci până nu se întoarce ursul să-și facă 
aprovizionarea! Si, cu astă ocazie, încearcă să-l scoţi si 
pe Amundssen din starea lui halucinatorie. 

Eschimosul se depărtează fără o vorbă. 

Peggy nu se simte deloc liniștită. Se teme să nu vină iar 
fiară sălbatică. Nu are habar de ce se poate petrece în 
creierul unui astfel de animal. Dacă i-ar trece prin minte 
să-și facă provizii de hrană, revenind cu avânt la atac? 

„Dacă nu-l ucidem sau dacă nu se desprinde cargobotul 
din gheaţă, vom fi permanent în pericol”, își spune ea, în 
timp ce vântul rece o pătrunde până la oase. 

Ignuk întârzie. I-o fi teamă să-l deranjeze pe 
Amundssen în mijlocul tratativelor lui cu spectrele? Sau 
Rolf, într-o criză halucinatorie, i-o fi sucit gâtul crezând 
că vede în bucătar vreun demon ieși din iad? Totul e 
posibil pe corabia asta de nebuni! 

Pe banchiză, ursul nu se mai vede. Probabil că a 
pătruns într-o declivitate a terenului, vreun soi de iglu 
natural, unde își va tranșa liniștit prada. 

Ignuk iese în sfârșit din tambuchi. Alergase, faţa îi 
lucește. Îi arată legătura de chei. 

— Numai tu și eu puști, explică el. Nu avut încredere în 
mateloti. Ar putea revolta și să vândă cargobotul la 
pirați. Se întâmplă frecvent. 


— OK, acceptă tânăra femeie. 

Coboară. Culoarul e plin de sânge. Mirosul de urs 
stăruie încă în aer. Matelotul și-a răspândit tot sângele 
pe drum, e greu să mergi printre băltoacele roșii. Ignuk 
descuie cabina lui Amundssen și merge direct la rastel. 
Acolo sunt șase puști. Deloc sofisticate. Puști de calibrul 
12 cu pompă Mossberg. Niște arme pe care le-ai vedea 
mai curând în mâinile unui politai sau ale unui jefuitor 
decât în cele ale unui vânător. O singură piesă frumoasă 
în tot lotul: o pușcă Weatherby pentru vânat elefanți. 
Probabil pușca personală a lui Rolf. Ignuk introduce 
cheia în lacăt și îndepărtează lanţul. Ia două arme și 
încuie totul la loc. Cartușele sunt și ele încuiate într-un 
sertar metalic blindat. 

— Trebuie să-l trezim pe Rolf, insistă Peggy. Numai el 
poate face manevrele potrivite că să ne scoată de-aici. 
Ursul se va întoarce, știi bine... Poate mâine. Imediat ce- 
i va fi iar foame. 

— Nu întrerupe discuţii căpitan cu morții, răspunde 
eschimosul cu încăpățânare. Astăzi îi vor spune ce vor. 
Condiţiile păcii. A băut potiune pentru a călători foarte 
departe și foarte mult timp. Visul îi va da soluţia ca să 
termine cu fantomele. 

Peggy nu are chef să stea la discuţii. Pune opt cartușe 
mari în încărcătorul armei. Se îndoiește că o astfel de 
armă va putea opri un urs. Ar fi nevoie, poate, de 
gloanţe „friabile”. Sau poate de gloanţe brenneke... 

Statul de pază în frigul de-afară îi va supune la o grea 
încercare. 

— Tu la pupă, eu la proră, comandă samanul. 


5 Gloanţe de vânătoare cu inveliș, mai gros decat cele obișnuite, 
dotate cu elemente stabilizatoare. 


Capitolul 13 


Peggy a petrecut o noapte îngrozitoare. Frigul era atât 
de cumplit, încât a fost nevoită să bată în retragere și să 
se refugieze în timonerie. Ignuk a aprins reflectoarele 
care luminează puntea, în speranţa că va speria fiară. 
Eschimosul înfruntă temperatură foarte scăzută cu mai 
multă seninătate decât tânăra femeie, pe care o privește 
amuzat. Peg simte că o dor degetele de la mâini și de la 
picioare. Are impresia că un clește invizibil îi strivește 
fiecare unghie. 

— E bine, e bine, spune Ignuk rânjind. Pericol vine abia 
când nu mai simţi nimic. 

Bateriile costumului se descarcă repede şi 
performanţele lor se dovedesc destul de jalnice. 

În zori, Rolf Amundssen iese, în sfârșit, din cală. Îl 
doare capul îngrozitor și se exprimă prin mârâituri. Are 
ochii injectati de sânge. Ascultă distrat ce-i spune Peggy 
despre cele întâmplate. În final, alungă pe toată lumea 
din timonerie, răcnește mai multe ordine în telefonul 
interior care face legătura cu sala mașinilor și ia cârma 
în mâini. 

Aveau să-i trebuiască treizeci de minute ca să scoată 
cargobotul din menghina gheturilor, printr-o serie de 
mișcări alternate de du-te-vino, ale căror vibrații aveau 
să facă să se depărteze cele două tabulare. 

În timp ce vasul alunecă pe un canal, Peggy întoarce 
capul. I se pare că vede, în depărtare, ursul ridicându-se 
pe picioarele din spate în faţa ascunzătorii. In dreptul 


pieptului, blană albă se făcuse roșie. 


Capitolul 14 


Totul a luat-o razna. 

Amundssen s-a trezit din lungul său periplu 
halucinatoriu convins că primise de la soţia și de la fiul 
lui un mesaj din Lumea de Dincolo, care punea condiţiile 
necesare stabilirii unei păci durabile. Dacă respecta 
aceste „ultime dorinţe”, Birgit și Leif n-aveau să-l mai 
persecute în visele lui și totul avea să revină la normal. 
Rolf va putea reîncepe să trăiască. Cu această speranţă, 
își recăpătă forţele. Ignuk, bineînţeles, l-a încurajat să 
respecte dorința morţilor. Cei doi bărbaţi petrec mult 
timp închiși în timonerie, unde stau de vorbă. Misiunea 
de salvare a trecut în mod evident pe planul doi. Iar 
Yuki, în pofida morgii sale japoneze, dă semne de 
exasperare. Nu se va înfuria, Peggy știe asta, căci 
japonezii au un mare dispreţ faţă de acest sentiment și 
văd în manifestarea lui o recunoaștere a slăbiciunii, dar 
strânge din buze și vorbește sacadat. 

Peg, bănuind o nouă absurditate obscurantistă a 
șamanului, hotărăște să vadă despre ce e vorba. Ceea ce 
află nu o liniștește deloc. 

— Morţii au vorbit, mormăie bucătarul pe un ton 
satisfăcut. Au hotărât să semneze pacea. Dacă facem ce 
vor ei, încetează hărțuire navă, nu vor mai intra 
niciodată în capul căpitanului ca să-i strice visele. 

— Foarte bine, îi tăie vorba Peg. Dar ce cer? 

— Au spus: căpitan merge la locul naufragiului, scoate 
corpurile de pe fundul mării și le duce în Alaska pentru 


săpat mormânt în pământ, cum se face la oameni albi. 

— Ce? izbucnește tânăra femeie. Vrei să spui că Rolf va 
încerca să scoată din apă cadavrele lui Birgit și Leif, de 
acolo de unde stau scufundate de zece ani? 

— Da, confirmă  eschimosul. Apa e foarte rece, 
cadavrele se păstrează bine. Nu pești în acel loc. Morţii 
sunt aproape îngheţaţi, feriti de putrezire. 

— Nu timp de zece ani! protestează Peggy. Un an, hai 
doi, OK, dar nu zece! Temperatura apei nu atinge minus 
36 de grade Celsius. Oceanul nu funcţionează ca un 
congelator. Cadavrele s-au descompus cu siguranţă. 

— Nu, se  încăpăţână samanul. Birgit i-a spus 
căpitanului cadavrele tot acolo, intacte. Așteaptă să fie 
scoase. Oricum, chiar dacă nu mai au carne, vei găsi cel 
puţin oasele. 

— Ce? strigă tânăra femeie. 

— Da, explică Ignuk. Tu te vei scufunda după ele ca să 
le aduci la suprafaţă. E meseria ta, nu? 


x x x 


Amundssen a schimbat direcția fără să-i ceară voie 
japonezei. Yuki a urcat imediat la timonerie ca să 
protesteze. La urma urmei, ea achită costul expeditiei. 
Dar suedezul îi râde în nas. Nu primește ordine de la 
femei. Îl doare în cot de misiunea de salvare, acum are 
altă treabă. Și cum Yuki insistă, devine grosolan, apoi 
amenintätor. Asiatica a fost nevoită să bată în retragere. 

— E nebun, i-a soptit ea lui Peggy. Şi-a pierdut minţile. 
Am deviat complet de la direcţia pe care trebuie s-o 
urmăm, vom avea o întârziere considerabilă. Ce să fac? 

Dezorientată, devine înduioșătoare, aproape simpatică. 

— Cred că va trebui să cedăm capriciului său, spune 
Peg pe un ton sinistru. Sau să-l aruncăm peste bord și să 
luăm comanda, altfel nu văd cum am putea scăpa de 
năpasta asta. 


Se preface că glumeste, dar îi e frică. Ignuk i-a explicat 
foarte calm ce se așteaptă de la ea. După felul cum a 
făcut-o, se vedea că nu are habar despre ceea ce 
înseamnă o scufundare la adâncime într-un mediu lichid 
a cărui temperatură atinge cu greu un grad! 

li spune japonezei ce vrea Rolf de la ea. Yuki se 
încruntă. 

— Cum vei proceda? o întreabă ea. 

— În mod normal, îi explică Peggy, acest tip de 
scufundare se face cu ajutorul unui costum mare de 
scafandru special, în care este suflat aer cald de la 
suprafață. Dar nu dispun de un astfel de echipament. 
Am doar un costum din neopren suplu, cu filamente 
termice, ca în cazul unei cuverturi încălzite cu baterii. 
Sistemul e alimentat în același mod. Când se descarcă, 
echipamentul se răcește în câteva secunde. Nu poţi 
rezista mult timp într-o apă atât de rece. De aceea au 
murit toţi naufragiatii de pe Titanic în doar cinci minute. 
Dacă se întâmplă ca sistemul să se defecteze, s-a zis cu 
mine! In toată treaba asta, sursa de căldură pe care o 
voi lua cu mine va fi la fel de vitală ca și tuburile de aer 
instalate pe spate. 

Nu poate să spună mai mult. Teama îi crispează 
stomacul. La ce adâncime o fi eșuat nava? Va trebui să 
respecte palierele de decompresie? 

— În cazul ăsta, conchide ea, s-ar putea să nici nu 
ajung la vas. Există funduri marine foarte adânci în 
aceste locuri, adevărate prăpăstii, unde nu te poţi 
aventura decât cu batiscaful. Un simplu scafandru 
autonom nu poate să facă minuni. Si pe deasupra, în 
zece ani, carcasa navei s-a deplasat în derivă. Există 
curenţi submarini foarte puternici. Oamenii nu prea știu 
asta, dar se întâmplă ca epavele să nu atingă direct 
fundul mării. Pot să rămână între două ape, plutind ca 
niște submarine. Pentru asta, e de-ajuns ca într-una 
dintre cale sau într-o cabină să se formeze o pungă de 
aer. Vasul începe atunci să navigheze prin adâncuri, la 


întâmplare, si, cu fiecare zi ce trece, se îndepărtează tot 
mai mult de locul înregistrat al naufragiului. 

Tace. Nu-i prea place imaginea: iahtul fantomă cu 
pânzele rupte care navighează în mijlocul peștilor... 

— Mă duc să inspectez echipamentul, spune ea, și să 
încarc blestematele alea de baterii. Cred că e inutil să 
sperăm că am putea să-l facem pe Amundssen să se 
răzgândească. 

Această vizită de rutină nu o liniștește deloc. Nu a 
testat niciodată acumulatorii, nu are nicio garanţie a 
performanţelor lor după ce vor ajunge într-o apă rece ca 
gheaţa. 

la hotărârea să-i încarce și să-i golească de mai multe 
ori la rând, ca să-i facă să atingă capacitatea lor maximă 
de stocare. Iese pe punte și se duce la timonerie. Rolf îi 
aruncă o privire scurtă, fără să-și ia mâinile de pe 
cârmă. Se aștepta oare să repete și ea refrenul 
japonezei? Vede cum mânia îi înăsprește trăsăturile și 
falangele i se albesc. E exasperat, măcinat de vinovăţie, 
gata să înghită orice aiureală ca să-și redobândească 
liniștea sufletească. 

— Am nevoie de precizări despre locul naufragiului, 
spune ea. La ce adâncime se află nava? 

Amundssen dă drumul cârmei, potrivește rudimentarul 
pilot automat și arată spre o hartă întinsă pe masă. 

— Aici, spune el punând degetul pe plan. Aici s-a 
întâmplat... Există un prag înalt la optzeci și cinci de 
metri. Cred că acolo a ajuns vasul. Uite, e ca o mesa... 
Institutul Naţional de Geografie spune că are o lungime 
de trei sute de metri și o lăţime de două sute. E un 
platou orizontal. După părerea mea, acolo a căzut 
nava... chiar ţinând cont de diagonala derivei. 

Încearcă să se liniștească. În realitate, vasul rupt poate 
să se afle oriunde... Peggy se uită pe hartă. 

„La dracu!” își zice ea. 

— Ştii ce înseamnă optzeci și cinci de metri? Pentru 
douăzeci de minute petrecute jos, voi avea nevoie de o 


oră si jumătate pentru revenirea la suprafaţă, 
respectând toate palierele. Voi avea suficient timp să 
mor de frig de zece ori. 

Scoate furioasă calculatorul de scufundare și apasă pe 
taste. 

— Uite, bombăne ea. 2 minute de așteptare la 15 metri, 
2 minute la 12 metri, 10 minute la 9 metri, 18 minute la 
6 metri și 50 de minute la 3 metri! Stii ce înseamnă asta 
când stai agăţat de un cablu, nemișcat în apa rece ca 
gheaţa? 

Amundssen dă din umeri ca să dea de înţeles că nu-i 
pasă. 

— Dacă nu respect palierele, azotul se va dilua în sânge 
și voi face embolie, insistă tânăra femeie. Și cum nu 
există cheson de decompresie hiperbar la bord, asta 
înseamnă că va trebui să respect toţi timpii. 

— Eşti o profesionistă, vei reuși, replică Rolf convins. 

Apoi se ridică și se întoarce la cârmă. Discutia s-a 
terminat, Peggy poate să plece. lese din timonerie. 
Ignuk o așteaptă la capătul de jos al scării. 

— E ultima lui șansă, imploră el. A ajuns la limită. Dacă 
nu se poate, va arunca nava în aer aici unde ne aflăm... 
A pus deja încărcături explozive ascunse peste tot, în 
cale, sub picioarele noastre. Bum! Trebuie să te 
scufunzi, trebuie să găsești morţii, altfel s-a zis cu noi... 

Loveste cu piciorul în punte ca să dea mai mare 
greutate vorbelor sale. 

„Dacă este adevărat și dacă există un detonator, își 
spune Peggy, cu siguranţă că e ascuns în grădina 
secretă, undeva în căsuţa fantomelor.” 

Îl părăsește pe eschimos și coboară, dar ușa calei 
interzise este din nou ferecată. Lant, lacăt. Barbă 
Albastră și-a încuiat chichineata. 


Capitolul 15 


— Nu sunt o specialistă în scufundări în apă rece, îi 
explică Peggy japonezei, după ce se întoarce în cabină. 
Am lucrat întotdeauna într-un mediu tropical, într-o apă 
care avea 30 de grade. Ceea ce cere Amundssen eo 
adevărată sinucidere. 

— Ce s-ar putea întâmpla? întreabă Yuki. 

Nu puteai să-ţi dai seama dacă punea această întrebare 

din politeţe sau pentru că era cu adevărat îngrijorată de 
pericolele care o amenințau pe Peggy. 
_— Problema, răspunde Peg, este mai ales șocul termic. 
In contact cu apă rece ca gheaţa, se declanșează 
mecanisme de compensare circulatorii, vasoconstrictia 
etc. Frigul duce la o scădere bruscă a tensiunii arteriale 
și provoacă o sincopă. Șaptezeci la sută din căldura 
corporală o șterge prin mâini și picioare, sau prin faţă, 
dacă e descoperită. E o chestie valabilă și în aer liber, și 
în apă. Dar e foarte greu să-ţi protejezi faţa și mâinile la 
fel de bine ca restul corpului. Mănușile de scufundare 
reduc considerabil capacitatea de apucare a mâinilor. 
Asta poate să te coste viaţa în caz de accident. 

Ezită puţin înainte să mărturisească ce o îngrijora în 
mod special: 

— Când corpul nu reușește să lupte contra atacurilor 
frigului, temperatura centrală începe să scadă treptat. 
Sângele nu mai irigă părțile cele mai expuse, limitându- 
se să circule doar în cele două-trei organe esenţiale ale 
corpului. Totul funcţionează cu economie. Creierul 


ajunge să fie prost irigat și, în consecinţă, subiectul își 
pierde cunoștința. Tot mergând cu încetinitorul, inima 
pur și simplu se oprește în cele din urmă. E o moarte 
plăcută. După primele frisoane, amortesti lent. De cele 
mai multe ori, scufundătorii morţi de frig au fost găsiţi 
ghemuiti în poziţie fetală pe fundul oceanului, ca și cum 
s-ar fi culcușit să doarmă în paturile lor. Nu e nimic 
spectaculos, că atacul unui rechin, nu. E ceva perfid, 
lent, dar la fel de mortal. 

Yuki dă din cap. 

— Am o teorie..., murmură ea, după ce aruncă o scurtă 
privire spre hublou, de parcă s-ar fi așteptat să dea 
acolo peste un chip ascuns. 

— Da? o încurajează Peggy. 

— Cred că Rolf și-a ucis soţia și copilul, sopteste 
japoneza... Ştia că Birgit urma să-l părăsească... Era 
ultima lor călătorie împreună. Decât s-o piardă și să 
ajungă de râsul lumii, a preferat să sabordeze nava în 
mijlocul gheturilor. Poate că avea intenţia să moară 
odată cu ea, nu știu, dar soarta a hotărât altfel... 

Rostește cuvintele cu reticentä, înspăimântată de 
propria cutezantä. 

— Apoi, adaugă ea, n-a fost în stare să trăiască având 
asta pe conștiință, a fost prea greu. Remușcările l-au 
făcut să-și piardă minţile, a înnebunit. Cred că nici 
măcar nu ştie ce face... Noaptea are crize de 
somnambulism, rătăcește pe culoare. În realitate, ar 
vrea să sabordeze nava, să deschidă vanele sau să facă o 
gaură în cocă, nu știu, dar nu merge niciodată până la 
capăt. 

— Crezi că vrea să se pedepsească? 

— Da, nu suportă gândul că a supravieţuit crimei sale, 
dar e prea laș ca să termine cu asta odată pentru 
totdeauna. Am observat că albii nu au obiceiul 
sinuciderii, le e greu s-o facă. În Japonia, lumea îl 
admiră pe cel care își pune capăt zilelor într-un mod 
deosebit de fastuos. Câștigi glorie punând în scenă un 


frumos seppuku. În Occident, sinuciderea e considerată 
o lașitate, o înfrângere; e stupid... Nu înţelegeţi absolut 
nimic. 

Peggy o lasă să filosofeze. Teoria stă în picioare. Se 
gândise și ea la asta un timp, într-un ungher al minţii ei. 
Si-l imaginează foarte bine pe Rolf programând ultima 
călătorie a familiei Amundssen. Nu are de gând să se 
îmburghezească, să deschidă o prăvălie de ustensile 
marine, să renunţe să mai navigheze. Nu vrea viaţa 
amărâtă pe care i-o pregătește Birgit, vrea să rămână 
vagabondul mărilor, aventurierul Polului Nord. A 
hotărât să sabordeze vasul în mijlocul labirintului de 
gheturi plutitoare. Intr-un loc unde doar pinguinii ar 
putea să fie martorii acţiunii sale. Numai că... 
supraviețuiește naufragiului, din întâmplare, ghinion 
sau... din lașitate. Nu asta prevăzuse, dar așa s-a 
întâmplat. Pe urmă, descoperă că nu e în stare să-și 
pună capăt zilelor și atunci începe travestirea 
conștiinței, vicleșugurile, plăsmuirile unei raţiuni pe 
cale să-și ia zborul. Născocește o poveste comodă, ca să 
atenueze durerea. Apare negarea realităţii, care se 
întărește, devine de nezdruncinat... Nu a ucis pe nimeni, 
a fost doar un accident, un naufragiu. Vinovat e 
aisbergul. 

— Şi-a pierdut minţile, șoptește Yuki, apropiindu-se de 
Peggy. Vrea să se împace cu conștiința lui, dar nu e cu 
putinţă. Nu va putea niciodată. Dacă nu-și va găsi 
liniștea, ne va ucide pe toţi, va lovi cargobotul de un 
aisberg. A ajuns la punctul limită. Nu suportă viaţa 
decât cu ajutorul drogurilor furnizate din belșug de 
bucătar. Cea mai mare parte a timpului e dus, în 
halucinaţii. Nici măcar nu aude ce-i spui. 

— Știu, răspunde Peggy, revăzând scena incredibilă din 
grădina secretă. 

Se gândește putin, apoi adaugă: 

— Poţi să ceri ajutor? Ai un mobil Marinsat, nu? Cu 
acest tip de aparat, e posibil să telefonezi din adâncul 


deșertului sau de pe o banchiză în derivă. Să încercăm 
să intrăm în legătură cu Tuna James. Cașalotul ne va lua 
de aici cu hidroavionul lui, dacă îi oferi destul de mult. 

Yuki scutură din cap. 

— Nu, nici nu poate fi vorba. Nu voi renunţa la 
jumătatea drumului. Trebuie să-mi găsesc tatăl... Si 
apoi, te înșeli, acest telefon ne-ar condamna la moarte. 
Yakuza l-ar localiza cu ajutorul satelitului. Ar trimite 
imediat un elicopter să ne torpileze. Sunt în stare să 
pună la cale misiuni de felul ăsta, lovituri fulgerătoare. 
Dispun de mijloace logistice enorme, în asta constă forța 
lor. Îţi spui că nu poate fi adevărat, nu crezi... si pe urmă 
se ivesc din neant și te omoară. Un elicopter, o rachetă 
portabilă, și gata! 

Peggy se încruntă. Oare nu exagerează japoneza 
puterea mafiei asiatice? Nu știe. Informatică de vârf a 
provocat o nouă formă de paranoia. Autostrăzile 
informaţiei au devenit pistele de zbor ale spionajului de 
toate felurile. Acum nimeni nu mai e la adăpost. Fără 
știrea ta, computerul îţi este manipulat de cineva care îţi 
vrea răul; e gaura cheii prin care dușmanul îţi spionează 
viaţa intimă, îţi citește corespondenţa, îţi umblă la 
conturile bancare. Peg cunoaște refrenul. Internetul e 
un cuib de spioni, de voyeuri, de corbi și de bolnavi de 
tot felul. Ideea frumoasă s-a dus pe apa sâmbetei, dând 
naștere unui monstru pe care nimeni nu mai e în măsură 
să-l controleze. 

— Atunci, va trebui să mă scufund, conchide ea. 


Capitolul 16 


În cursul nopţii, cineva se plimbă din nou pe culoare. 
Peggy se lipește de ușa cabinei. În aer plutește un iz de 
cauciuc și de grăsime. Recunoaște mirosul de neopren 
folosit la costumele de scufundare. Fantoma merge 
făcând un zgomot ciudat, ca și cum ar avea picioarele 
ude..., „ca și cum ar fi ieșit din mare”. Tânăra femeie se 
înfioară. Prin minte îi trec poveștile samanului. 

În zori, când scoate, în sfârșit, nasul afară, vede urmele 
pe podea. Urme de picioare noroioase. li spune și 
japonezei. 

— E Rolf, repetă Yuki. Probabil că noaptea se scufundă 
ca să vadă dacă minele magnetice fixate de el sunt tot la 
locul lor. 

Peggy dă din umeri. Nu stă în picioare! De ce să te 
încurci să pui mine externe când ar fi de ajuns să 
ascunzi câteva kilograme de dinamită în cala interzisă? 
De exemplu, sub peluza artificială a cäsutei. 

Ignuk are o altă explicaţie. 

— E demonul, spune el gemând. Foca ce merge precum 
oamenii. Un geniu al răului. l-am văzut pielea neagră, 
umedă, care lucea pe culoar... 

— Lasă tâmpeniile, îi răspunde Peg agasată. E doar 
Rolf purtând un costum de scufundare. 

— Nu, nu, repetă cu încăpățânare bucătarul. Era foca 
întunericului. Dădea târcoale, venise să-și aleagă prada. 
Noaptea, se apropie de cei care dorm și însemnează 
fruntea celor care vor muri. Face un gest, așa, cu mâna 


ei palmatä. 

Matelotii s-au adunat în jur și ascultă cu ochii holbati 
de groază. Ignuk nici măcar nu-și dă seama că seamănă 
panica... sau poate că îi face plăcere! Cum ai putea să 
știi? 

„Amundssen e, își spune în gând Peggy. Dacă Yuki are 
dreptate, se plimbă în stare de transă somnambulică 
pentru a vedea dacă încărcăturile explozive sunt în stare 
de funcţionare. Probabil că se teme să nu fie 
dezamorsate fără știrea lui. Sau poate că le schimbă 
locul, ca acei avari care caută permanent o 
ascunzătoare ideală.” 

Oricum, omul-focă obsedează acum toate mințile. 
Marinarii folosesc talismane primitive ca să se protejeze 
de deochi. Trasează semne magice pe pereţi, pe 
panourile tambuchiului ca să oprească accesul 
demonilor. Peg și-a adus echipamentul pe punte. 
Verifică si reverifică obsesiv buna funcţionare a 
bateriilor. Le  cronometrează autonomia, știind că 
aceasta se va reduce în contact cu apă rece. Yuki se uită 
la ea. De data aceasta, pare îngrijorată. Peggy îi arată o 
seringă într-un înveliș de plastic. Se fixează pe coapsă 
cu un inel de cauciuc, în dreptul regiunii inghinale. 

— E șmecheria ultimei șanse, explică ea, o chestie 
folosită de armată. Dacă apeși aici, pe partea galbenă, 
iese un ac, trece prin combinezon, intră direct în artera 
femurală și injectează un lichid special. Produsul 
provoacă o creștere bruscă a temperaturii corpului. Un 
fel de febră subită, care îţi permite să rezisti la frig timp 
de douăzeci de minute. Pur și simplu arzi, toate reacțiile 
chimice sunt accelerate, inima bate cu mare viteză, 
adrenalina e fabricată în doză mare de organism. 

— Si nu e periculos? întreabă Yuki. 

— Ba da, bineînţeles, recunoaște Peggy. Dacă nu ieși 
din apă înainte de a se opri acţiunea produsului, 
urmează șocul termic, garantat. Mori ca trăsnit. Marea 
ti se pare de o sută de ori mai rece decât înainte, nu poţi 


rezista. Nu îl voi folosi decât în caz de nenorocire, dacă 
simt că mă cuprinde somnolenta. 

Încearcă să se liniștească, dar nu a mai folosit 
niciodată acel ser. Auzise niște lucruri îngrozitoare 
despre el: sângele dă în clocot în vene și se transformă 
în caltaboș, creierul fierbe ca un pește în ciorbă. 


x xK x 


Amundssen a intrat cu cargobotul în „concasor”, 
marele labirint al gheturilor plutitoare, ale cărui culoare 
se dilată si se îngustează de zece ori pe oră. Trebuie să 
recunosti că manevrează cu o abilitate rară, fără să se 
lase vreodată prins în capcană. Pare a fi înzestrat cu o 
vedere dublă, care i-ar permite să anticipeze mişcările 
aisbergurilor, să prevadă schimbarea bruscă a toanelor 
lor. Este fără îndoială înzestrat cu acel talent 
inexplicabil al mărilor navigatori, al strategilor de geniu. 
Un fel de luciditate intuitivă care îi permite să danseze 
în echilibru pe marginea prăpastiei, să treacă 
permanent la un pas de catastrofă. Peggy nu-și poate 
reține un sentiment de admirație pentru acest smintit 
care, în câteva ore, o va constrânge să înceapă o 
scufundare sinucigașă. 

— Ce va face dacă nu vei găsi nimic? întreabă Yuki. 

Nu îndrăzneşte să spună „dacă nu mai ieşi la 
suprafață”? 

— Habar n-am, mărturiseşte Peg. Poate că tot mai bine 
ar fi să-l împingem peste bord cât mai e timp. 

Nu glumește deloc. Yuki se uită la ea chiorâș. 

— Ai ști să pilotezi nava? continuă ea pe un ton 
nepăsător, cântărind argumentele pro și contra. 

— Nu, răspunde Peggy, nu mă pricep deloc la 
cargoboturi și n-am navigat niciodată în aceste ape. N- 
aș fi în stare să fac minunile pe care Rolf le face de zece 
ori pe oră. E un ţăcănit, un idiot afurisit, dar un marinar 


fără pereche. O revoltă nu ne-ar duce nicăieri, matelotii 
ar da iama în noi, ne-ar viola și ar vinde nava piraţilor. 
Iar noi două am ajunge în vreun bordel plutitor pentru 
vânătorii de balene. Presupun că nu te tentează chestia 
asta foarte tare? 

Japoneza lasă ochii în jos. Peggy își spune că, totuși, 
Yuki pusese întrebarea corectă. Cum ar putea reacţiona 
dacă Amundssen o ia razna și hotărăște să arunce în aer 
cargobotul? 

— Va trebui să-l supraveghem tot timpul, murmură ea, 
e periculos. Deceptia ar putea să-l împingă la un act 
disperat. 

Dar cum să procedeze? Nu dobori un gigant ca Rolf 
Amundssen cu un simplu bobârnac. 

Peggy se organizează. Improvizează în cabină un post 
de prim-ajutor și îi dă japonezei indicaţiile de folosire în 
cazul în care ar ieși din apă în stare de prostratie. Îi 
arată cuverturile încălzite cu baterii, buiotele, termosul 
plin cu ceai fierbinte. 

— Mă duci la căldură, îi recomandă ea. Mă frictionezi 
cu alcool ca să obţii un efect vasodilatator al epidermei. 

Yuki dă cu amabilitate din cap. Dar ascultă măcar ce-i 
spune sau e convinsă că Peggy nu va mai reveni la 
suprafaţă? 

In sfârșit, Amundssen oprește nava. Cargobotul se 
leagănă sub efectul unei hule ușoare. Aisbergurile din 
jur atenuează forța valurilor. Am ajuns, își spune tânăra 
femeie. Erau în locul blestemat unde vasul lui Rolf se 
scufundase cu zece ani în urmă. 


x x x 


Peggy îmbracă mai multe rânduri de haine 
termoprotectoare, apoi îşi pune ținuta de scufundare. 
Aceasta e formată în realitate din două combinezoane 
așezate unul în celălalt precum păpușile rusești. Primul 


este căptușit cu filamente de încălzire. O pernă de aer îl 
izolează de al doilea costum din neopren. Ansamblul nu 
o face prea arătoasă și tânăra femeie, după ce îmbracă 
tot calabalâcul, seamănă mai mult cu un grăsan gata să 
plesnească decât cu o sirenă gata să-i farmece pe 
nefericitii mateloti. Poartă o mască și mănuși de cauciuc 
căptușite și ele. Nici faţa și nici mâinile nu trebuie să fie 
expuse contactului cu apă rece. Sunt puncte nevralgice 
care ar produce o răcire instantanee a întregului corp. 
Cele trei baterii sunt fixate la centură și vor servi drept 
lest. Reclama spune că sunt perfect etanșe și în stare să 
reziste la presiune, dar Peg nu e deloc liniștită. Dacă se 
produce un scurtcircuit, căldura se oprește în interiorul 
costumului... Fără această încălzire, îi va fi foarte greu 
să reziste asaltului frigului, mai ales dacă trebuie să 
respecte palierele lungi de decompresie. 

I-a trecut prin minte și ideea să se prefacă numai că se 
scufundă, să treacă pe sub cocă și să iasă la suprafaţă 
de cealaltă parte a cargobotului. Totuși, instinctul îi 
șoptește să nu riște. Amundssen are, e sigură de asta, 
intuiţia ascuţită a psihopatilor. Ghiceşte lucrurile, 
presimte capcanele. Dacă încearcă să-l tragă pe sfoară, 
el o va ști și o va face să plătească scump. Si apoi... mai 
e și curiozitatea, la care se adaugă și o veche urmă de 
superstiție. Sau ideea, mai pragmatică oarecum, că totul 
va reintra în ordine dacă reușește să aducă la suprafaţă 
un obiect fetiș care să permită înhumarea simbolică pe 
uscat a celor doi, Birgit și Leif. Se gândește la o jucărie 
a copilului, la o perie de păr a femeii. De ce nu? Poate că 
Rolf se va mulţumi cu aceste ofrande. Și, trecându-i 
mânia, va porni din nou în direcţia cea bună, iar Yuki își 
va putea regăsi, în sfârșit, tatăl. 

Matelotii au aruncat la locul naufragiului un odgon de 
care au legat un lingou de fontă. In acest fel, Peggy nu 
avea de făcut altceva decât să urmeze acest traseu 
rectiliniu înspre adâncuri. Va trebui să se orienteze cu 
precizie și să nu piardă din vedere că nu va putea în 


niciun fel să revină la suprafaţă dacă ajunge cumva sub 
banchiză. Nu se mai scufundase niciodată în astfel de 
condiţii. Până acum, avea întotdeauna posibilitatea să 
iasă din adâncuri unde voia. Aici e altfel. Trebuie să se 
obișnuiască cu gândul neplăcut că are un tavan 
deasupra capului, un capac... Si se va lovi de el dacă va 
ieși în mare grabă, rămasă fără oxigen. Va fi obligată să- 
l pipăie cu înfrigurare, căutând zadarnic o eventuală 
ieșire, zidită de vie. 

Se scutură ca să-și alunge din minte aceste imagini, nu 
trebuie să se gândească la asta, nu în momentul în care 
intră în apă. 

Cu un mers greoi, jenată de labele de cauciuc și de 
buteliile de aer comprimat, începe să coboare pe scara 
de bord. Cu coatele sprijinite de bastingaj, Amundssen, 
Yuki, Ignuk și matelotii se uită după ea. Numai șamanul 
nu are nimic pe cap, protejându-și ochii cu acei ciudati 
ochelari ai eschimoșilor, formaţi dintr-o bucată de os 
străbătută de o fantă rectilinie. Obiectul îl face să arate 
ca un extraterestru. 

În pofida protecţiei de care se bucură corpul ei, Peggy 
percepe contactul cu apă rece ca gheaţa chiar în 
secunda în care intră în imensitatea lichidă. Pielea de pe 
mâini, picioare și față, mai putin protejată decât restul 
corpului, reacţionează deja în faţa agresiunii. Trebuie să 
se miște ca să menţină circulaţia sângelui. 

Apa e tulbure, nu cristalină, cum ne place să ne-o 
imaginăm. E plină de milioane de fragmente de gheaţă 
și de krill, acea ceaţă de crevete minuscul, translucid. E 
un piure opalescent, lăptos, prin care razele de lumină 
își croiesc un drum discret. Acolo unde banchiza 
acoperă marea, interpunându-se în calea soarelui, 
panorama devine de un albastru nocturn. 

Tânăra femeie se lasă la fund, cu capul în jos. 
Urmărește odgonul și, din când în când, privește cifrele 
care apar pe ecranul calculatorului de scufundare fixat 
pe antebrat. Speră să vadă ivindu-se pragul înalt de care 


pomenise Amundssen. Dacă ar avea norocul să găsească 
foarte repede epava, nu ar fi obligată să respecte 
palierele lungi de ieșire la suprafaţă. 

Platoul submarin apare brusc. Vizibilitatea e proastă. 
Nu există nici pești, nici vegetaţie. Culoarea a dispărut. 
După cum se aștepta, epava nu se zărește; în loc să cadă 
perpendicular, s-a deplasat în derivă. Poate că nici nu a 
nimerit pe pragul înalt. În acest caz, a căzut la o 
adâncime de o sută cincizeci de metri, dacă nu mai mult, 
și nu va putea ajunge la ea cu un echipament ușor. Este 
deja la limita a ceea ce poate un scufundător autonom 
cu un costum din neopren și două butelii de aer 
comprimat. 

Contrar a ceea ce-și imaginează Yuki, nu este o 
profesionistă a marilor adâncuri. În realitate, nu-i place 
deloc să facă pe scafandrul, dar fusese obligată s-o facă 
din motive financiare. E pasionată de înotul la suprafaţă, 
toate formele de înot, dar nu-i place deloc să se 
scufunde în apă. Coborârea în penumbra marină îi 
provoacă întotdeauna un sentiment de claustrofobie 
apropiat de sufocare. 

Pentru că nu găsește nimic, e nevoită să descrie 
cercuri din ce în ce mai largi în jurul odgonului. 
Pătrunde cu repulsie în zona întunecoasă, sub capacul 
banchizei. Lanterna nu bate foarte departe și se teme să 
nu vadă apărând botul epavei în ultimul moment. 
Vechile carcase scufundate o sperie. Fără să vrea, le 
vede ca pe niște schelete gigantice, hidoase. Cadavre 
inghitite de apă gata să se prăbușească peste vizitatorul 
care ar face greșeala să se strecoare între oase și cutia 
lor toracică. Există ceva morbid în căutarea de epave și 
nu a împărtășit niciodată entuziasmul scufundătorilor 
amatori pe care îi ducea să se bălăcească în apele din 
Florida, în largul localităţii Keys. 

Deodată, tresare. Epava a apărut brusc, enormă, 
contorsionată, leproasă. Vasul s-a rupt lovindu-se de 
platoul stâncos, după cum se întâmplă de cele mai multe 


ori. Pupa e identificabilă, restul s-a împrăștiat. Nava 
seamănă cu o plăcintă cu foi turtită. Puntile s-au 
prăbușit una peste alta. Va fi greu de intrat acolo. 

Peggy cercetează suprafața platoului, încercând să 
găsească un obiect. Dar de la naufragiu au trecut zece 
ani, sedimentele marine au acoperit totul. Trebuie 
sondat mâlul, aspirat cu un aparat de aer comprimat, 
cum fac arheologii. Atinge ușor coca ruptă în bucăţi. Ai 
impresia că nava a fost străpunsă din lateral. Urmele 
presiunii enorme a aisbergurilor sunt foarte vizibile. E 
ca și cum ar fi fost strivită într-o menghină. Tinerei 
femei nu-i place deloc să se strecoare în acel ghem de 
fiare trecute parcă printr-un laminor. Riscă să nu mai 
poată ieși de acolo. Se înfioară. Prima baterie s-a golit. 
Probabil din cauza unui defect. Trebuie să treacă pe a 
doua, sperând că va funcţiona mai bine. Oricum, e prea 
frig pentru termostat, care se străduiește din răsputeri 
să menţină o temperatură suportabilă în interiorul 
combinezonului. Trebuie să acţioneze repede. Peggy 
caută, atinge ușor platoul cu vârful degetelor. Speră să 
zărească un obiect, orice. O mică trompetă de copil... un 
uscător de păr... 

Deodată, zărește o siluetă. E un cal de lemn, așezat pe 
fundul mării, un idol ciudat în singurătatea platoului. O 
grindă subţire îl blocase acolo, împiedicându-l să iasă la 
suprafață, apoi fusese acoperit de sedimente, 
transformându-se într-o sculptură de piatră. Peggy 
încearcă să-l miste, dar el face acum corp comun cu 
stânca. Ar avea nevoie de unelte ca să-l desprindă de 
soclul lui imens. Prezența aceea are ceva înspăimântător 
si tânăra femeie se îndepărtează în grabă. li e teamă, 
ăsta e un semn rău. Strânge în gură mustiucul, ca să nu 
clănțănească din dinți. I se pare că s-a defectat si 
costumul încălzitor, dar nu-i adevărat. Apa e prea rece 
ca să poţi supraviețui acolo mai mult de douăzeci de 
minute. 

Peg simte cum pielea de pe braţe i se face ca de găină. 


Este primul semnal de alarmä trimis de sistemul nervos 
central. Înseamnă că a început să se răcească si că 
organismul încearcă să se încălzească producând o 
activitate musculară artificială. In faţa zădărniciei 
acestei reacții, căldura se retrage treptat din 
extremităţi, prea greu de încălzit, ca să se concentreze 
asupra a două-trei organe vitale. E ca și cum s-ar suna 
retragerea pentru începerea unui război pozitional, cu 
soldaţii ascunși în tranșee. Această gestionare 
„economicoasă” va duce la o reducere a activităţilor 
cerebrale. O amorţeală, o somnolenţă... A 

Işi simte deja pleoapele îngreunându-se. Inotul o 
obosește. Ar vrea să se lase să plutească, ca într-o cadă. 
Nu-și mai percepe cu adevărat limitele corpului. Câmpul 
conștiinței se îngustează. 

O voce îi vorbește la ureche, foarte blând, puţin 
ostenită. E vocea blondei Birgit. Spune ceva despre casa 
visurilor sale... acea casă pe care Rolf îi promisese că o 
va cumpăra. El nu se simţea bine pe uscat, voia să 
trăiască pe vas, fără vreo legătură reală cu continentul. 
Birgit însă voia o peluză, o cutie de scrisori, obloane pe 
care să le deschidă dimineața. Până la urmă, aceste 
detalii deveniseră obsesive. Începuse să urască din tot 
sufletul cargobotul. Umiditatea permanentă, 
așternuturile jilave ale cușetelor, gândacii ivindu-se din 
cea mai mică crăpătură, șobolanii care infestau cala... 
Toate acestea uciseseră repede romantismul marii 
aventuri maritime. Birgit voia o cadă. Voia să-și spele 
părul fără să i se reproșeze că irosește provizia de apă 
dulce. Odată cu nașterea micutului, începuse să 
privească altfel lucrurile. Adevăratul curaj nu era să-ţi 
pui viaţa în joc făcând slalom printre aisberguri, ca să 
livrezi încărcătura în timp record, ci să infrunti existența 
asigurând nevoile familiei. Adevărata forță morală nu 
era să încerci să-ţi scurtezi viaţa prin toate mijloacele 
imaginabile, ci să înfrunţi viitorul și să accepti să 
îmbătrânești în mijlocul familiei tale. Rolf, cu 


teribilismele lui de vesnic adolescent, o obosea acum. 
Adevărata aventură era să construiesti o existenţă, nu să 
te străduiești să o distrugi... 

Şi mai erau și toate capcanele cargobotului. Teama ca 
Leif să nu cadă peste bord când se plimba cu tricicleta, 
spaima să nu fie măturat de un val uriaș... 

Birgit vorbește cu o voce ostenită și puţin întristată, își 
exprimă marele dezgust față de vas, de prieteniile de 
bar, de murdăria permanentă, de betiile matelotilor. 
Descrie casa, peluza, cutia de scrisori... și florile care 
vor înflori într-o zi. Voia să locuiască în California, 
departe de zăpadă, de vifornitä, de mirosul de grăsime 
de focă. Se săturase să se înfășoare cu cele șase rânduri 
de haine regulamentare, să-i fie mereu teamă de 
degerături sau de oftalmia zăpezii. Pentru că nu e ușor 
să obligi un băieţel de trei ani să poarte permanent 
ochelari negri. Nu, toate acestea trebuiau să înceteze! 
Întorsese pagina peste anii ei de plimbäreatä. Venise 
vremea să devină adultă. Romantismul o făcuse să 
piardă destul timp. 

Acum o prinde pe Peggy de mână și o conduce în 
căsuţa din grădina secretă. li arată peluza frumoasă, 
proaspăt tunsă, și cutia de scrisori din tablă, cu ciudatul 
ei drapel roșu de mici dimensiuni. Pe ea scrie US. 
MAIL, approved by the general postmaster. Visa la ea 
încă din Suedia. 

„Rolf nu voia să ne lase să plecăm, murmură ea, nu 
admitea că putem dori să ducem o altă viaţă. Așa că ne- 
a ucis pe Leif și pe mine. Aici, la latitudinea asta, la 
longitudinea asta. Aici a avut loc crima. A folosit drept 
armă un aisberg. Spunea că vrea să moară cu noi, dar i- 
a fost teamă în ultimul moment, când vasul se ducea la 
fund. A sărit pe gheaţă peste bastingaj... Ne-a privit cum 
ne scufundăm, ca un laș. El, mare aventurier al Polului 
Nord.” 

Peggy se lasă legănată de vocea care nu e nici tristă, 
nici vindicativă. Acum are pleoapele închise și plutește 


în derivă. Nu mai înoată. Ultima baterie se golește 
încetișor. Temperatura scăzută îi reduce capacităţile. 

Peggy simte o oboseală atât de mare, încât ar dori să 
se așeze pe canapeaua roz din salon. Desigur, o jenează 
buteliile prinse pe spate și nu se poate hotări să scoată 
muștiucul aparatului de respirat dintre buze ca să bea 
ceașca de cafea pe care i-o întinde Birgit. Totuși, se 
străduiește să rămână zâmbitoare, amabilă (deși e greu 
să zâmbești cu o bucată de plastic în gură). Bulele de 
aer care ies din mască urcă drept spre tavanul casei, 
unde se rostogolesc, asemenea unor perle mari căzute 
dintr-un colier de mercur. 

Prin fereastra mare, Peggy îl vede pe Leif pedalând pe 
tricicletă. Face turul grădinii, imitând sirena unei mașini 
de pompieri. E un copil adorabil, cu părul atât de blond, 
încât pare alb. 

Birgit se duce în dormitor și aduce de acolo jurnalul ei 
intim. 

— Rolf l-a citit, explică ea. Așa a aflat că voiam să-l 
părăsesc. N-a suportat asta. Un erou ca el nu putea să 
fie părăsit de soţie, era de neconceput. Si-ar fi pierdut 
prestanta. Așa că a pus la cale povestea asta cu 
naufragiul... 

Întoarce paginile jurnalului, dar cerneala se diluează în 
apa de mare. Cafeaua are un gust sărat. 

— Asta e o problemă când trăiești pe fundul oceanului, 
suspină Birgit. Așa cum nu poți nici să-ţi aranjezi părul 
cum trebuie. Cât despre machiaj, nici să nu mai vorbim, 
nimic nu se menţine la adâncimea asta! Încearcă să-ţi 
dai unghiile cu lac la o adâncime de optzeci și cinci de 
metri și-ai să vezi cum e! 

Peggy alunecă pe canapeaua roz. Își repetă că nu-i 
politicos să adormi când ești invitat la cineva acasă, dar, 
din păcate, nu i se poate opune. Somnul o îngreunează 
cu lingourile lui de fontă. Se scufundă, se scufundă, tot 
mai jos. 

Acum Birgit îi mărturisește că s-a săturat să tot 


trăiască pe fundul apei, vrea să iasă la suprafaţă, să fie 
înmormântată alături de fiul ei într-un pământ negru și 
gras... sau, și mai bine, în praful roșu al deșertului, într- 
un loc de o uscăciune incomparabilă. Ar vrea să fie 
îngropată în Death Valley, acolo de unde e alungată 
orice ființă omenească. 

Da, asta ar dori. S-a săturat să tot aștepte. 

— Trebuie să urc la suprafaţă împreună cu fiul meu, îi 
spune lui Peggy. 

Își așază mâna pe genunchiul învelit în neopren al 
scufundătoarei. Are carnea moale de tot, fără culoare. 
Carne de pește gata să se desfacă. 

— Du-ne la suprafaţă, insistă ea. Altfel, Rolf va arunca 
vasul în aer. 


xK kK x 


Un spasm o trezeşte pe Peggy din fantasmele 
somnului. Cläntäne atât de tare din dinţi, încât e gata să 
dea drumul la muștiuc. Trebuie să iasă la suprafaţă, pe 
fund nu-i nimic, doar fiare și fantome triste. Mâinile îi 
sunt parcă niște bucăţi de gheaţă, nu le mai simte 
contururile. Calculatorul îi indică acum că se află pe 
fundul apei doar de cincisprezece minute; totuși, 
revenirea la suprafaţă va dura o oră, ţinând cont de 
palierele obligatorii! E furioasă la culme. Dacă ar fi stat 
cu cinci minute mai puţin, revenirea la suprafaţă ar fi 
durat numai o jumătate de oră! Vis afurisit! 

Va avea oare destulă căldură ca să reziste până în 
momentul în care va putea să iasă din apă? Nu-i vine să 
se miște. Ar vrea să se ghemuiască și să se reîntoarcă în 
căsuţa onirică a defunctei Birgit. 

_Înotul prin oceanul rece o face să-i fie și mai frig. 
Încearcă să regăsească odgonul care o va ghida spre 
suprafaţă. Groaza o cuprinde brusc la gândul că nu-l va 
putea localiza, că va ieși într-un loc greșit și va da cu 


capul de capacul banchizei. O trec fiori în tot corpul, o 
dor sfârcurile sânilor. 

În sfârșit, zărește cablul și se prinde cu mâinile de el. 
Acum trebuie să respecte palierele, chiar dacă frigul o 
împinge să urce cât mai repede posibil. Nu are de ales. 
Există doar două posibilităţi, ambele la fel de mortale: 
să moară de hipotermie sau să-și piardă viaţa în urma 
unei embolii. Pipăie seringa. Dacă apasă pistonul, serul 
va pătrunde în artera femurală și va fi copleșită de 
căldura artificială. Ezită, de teama efectelor secundare. 
Si dacă sângele va începe să-i clocotească? Se gândește 
la sludge, la agregatul trombocitar. O afecţiune care 
transformă scufundătorii în infirmi buhäiti, umflati de 
cortizon. Bolnavi al căror sânge, îngroșat, nu mai 
reușește să circule normal prin reţeaua venoasă. 

Amână momentul în care va utiliza seringa ultimei 
șanse. Se uită la cadranul calculatorului, așteptând 
semnalul care să-i permită să se propulseze spre 
suprafaţă. 

Totul e prins în gheaţă, chiar și timpul pare că a 
început să îngheţe. 


x kK x 


Se ridică la suprafață. I se pare că mâinile dispärutilor, 
Birgit şi Leif, Încearcă s-o rețină pe fundul apei, în 
cäsuta din adâncuri. Lungul calvar al decompresiei ia 
sfârşit. Din fericire, ultima baterie a rezistat. 

În momentul în care se agaţă de parâmă pentru ultimul 
palier, Peggy zărește obiectul fixat pe cocă, exact 
deasupra capului ei. E o mină, o mină magnetică de tipul 
celor pe care le puneau în cel de-al Doilea Război 
Mondial scafandrii armatei. 


Capitolul 17 


Peggy a rămas cu o amintire confuză a ceea ce a 
urmat. Nu mai reţine nicio imagine a momentului în 
care a ieșit deasupra apei. Probabil că au prins-o de 
mâini, au tras-o la bord, desigur, dar ea nu se vede 
ieșind din apă. I se pare că la un moment dat a fost 
întinsă pe punte, că Yuki s-a grăbit să-i pună o buiotă 
fierbinte pe burtă, în dreptul plexului solar, și să o 
înfășoare într-o cuvertură. I se pare că... Rolf s-a aplecat 
atunci asupra ei, foarte palid, cu faţa agitată de crispări 
nervoase. I-a pus întrebări despre ce văzuse jos. Parcă îi 
mai aude și acum strigătul: „Erau jos?” Drept răspuns, 
Peggy a bâiguit ceva despre cälutul de lemn ajuns pe 
fundul mării. Dar greșise, căci suedezul a prins-o de 
umeri si a început s-o scuture cu toată puterea. Ea a 
avut impresia că voia s-o oblige să se scufunde iar, chiar 
atunci. 

— I-ai speriat! răcnea el. S-au ascuns. 

Yuki renuntase la rezerva obișnuită ca să-i despartă. 
Apoi, Peg și-a pierdut cunoștința, deși voia să le 
vorbească despre mina magnetică lipită de cocă, în 
dreptul sălii mașinilor. 

N-a simţit cum au dus-o pe sus, iar vociferările lui 
Amundssen, în plină criză, au dispărut treptat. 

Acum e trează. E culcată în cabina ei, sub o cuvertură 
încălzită. Câteva buiote îi ard pielea abdomenului și a 
sânilor. 

— Am crezut că vei muri, spune Yuki, așezată la 


căpătâiul ei. Erai vânătă. 

— Eram în hipotermie, murmură Peggy. Așa se moare 
aici. 

Imaginile din adâncuri o copleșesc. Mai ales cea a 
calutului de lemn acoperit cu sedimente marine, jucăria 
banală devenită idol al adâncurilor... Deschide gura să 
vorbească despre el, dar își amintește brusc de mina 
lipită sub linia de plutire. Se ridică în capul oaselor, 
vehementă, și îi explică japonezei ce-a văzut înainte de a 
ieși la suprafaţă. 

— Poate că e doar o fantasmă, își dă cu părerea Yuki. 
Erai pe jumătate inconștientă. S-ar putea să-ţi fi 
imaginat. 

— Posibil, admite Peg. Dar dacă ar fi real? Dacă chiar 
era acolo? 

— Te gândești că a pus-o Rolf? 

— Nu, mi s-ar părea absurd. De ce să te chinui să pui o 
mină în exterior când poţi foarte bine să așezi explozibil 
sub podeaua mobilă a calelor? 

Cele două femei se uită una la alta. Se gândesc la 
același lucru. „Dacă nu Amundssen, atunci cine?” 

— Yakuza, bâiguie japoneza. Ne-au găsit. Au trimis 
scufundători ca să arunce în aer vasul acolo unde 
nimeni nu ar veni să-l caute. Știu că nu se va face nicio 
anchetă. Toată lumea crede că Amundssen nu-i întreg la 
minte, că încearcă de ani de zile să se sinucidă. 

Peggy dă cuvertura la o parte. S-ar putea ca Yuki să 
aibă dreptate. Fiecare minut care trece le aduce și mai 
aproape de o moarte sigură. Se ridică. Pentru un 
moment, își spusese că a fost vorba de o fantasmă, de o 
imagine onirică generată de pierderea progresivă a 
conștiinței provocată de hipotermie. Acum nu mai e 
chiar atât de sigură. 

— Trebuie să mă duc să văd, șoptește ea. Unde e 
costumul meu de scufundare? 

— Ştii cumva s-o dezamorsezi? întreabă Yuki. 

— Glumești? replică Peg. Nu știu absolut nimic despre 


explozibili. Am väzut explozibili în mâinile muncitorilor 
când lucram la remodelarea coloniei de corali, dar, cu 
excepţia bätrânei dinamite, nu știu să-i fac să 
funcționeze. Cu atât mai putin să opresc numărătoarea 
inversă a unei mine amorsate. 

Își caută hainele și se îmbracă. Se simte slăbită. Nu 
știe de cât timp nu a mai pus ceva în gură. Cere 
ciocolată. Yuki îi întinde o tabletă, pe care o dă gata din 
câteva inghitituri. Gândul minei o obsedeazä, dar nu 
vrea să intre în panică și își impune o acţiune metodică. 
Din fericire, japoneza a avut prezenţa de spirit să pună 
bateriile la reîncărcat. În butelii a mai rămas destul aer 
pentru o explorare rapidă. 

„Oricum, își spune Peggy, chiar dacă există o bombă 
lipită de cocă, nu voi putea decât să dau alarma. Nimic 
mai mult. Doar dacă nu cumva mâna nu e prinsă cu 
magneti!” 

În acest caz, va putea cu siguranţă să o desprindă si să 
o lase să se ducă la fundul apei... E furioasă la culme că 
nu știe nimic despre acest tip de echipament. Un bărbat 
cunoaște lucrurile astea. A remarcat că și cei mai 
pașnici dintre ei cunosc perfect modul de folosire a 
uneltelor destinate distrugerii vieţii omenești. De unde 
vine asta? De la filmele de război cu care sunt îndopati 
de mici sau e ceva genetic, precum tehnica de luptă a 
insectelor? 

Yuki o ajută să îmbrace costumul de scufundare. Peggy 
răscolește grăbită prin amintirile ei de cinefilă. Drama e 
că nu i-au plăcut niciodată filmele de război. Contrar a 
ceea ce cred oamenii care o întâlnesc acum, nu era 
deloc băieţoasă la doisprezece ani. 

— Am plecat, spune Peg. 

les amândouă. Nava e tot oprită în mijlocul câmpului 
de gheaţă, dar Peggy e bănuitoare. Dacă Amundssen 
pornește mașinile în timp ce ea se află în apă, nu va 
avea timp să urce din nou la bord. Trebuie să se lege cu 
o parâmă de siguranţă. In acest fel, dacă cargobotul o 


pornește iar la drum, se va putea trage în sus pe scara 
de bord. Examinează puntea. E pustie, ca și timoneria. 
Rolf s-a refugiat iar în căsuţa din cala interzisă. Trebuie 
să profite de ocazie. Peggy coboară pasarela și se lasă 
să alunece în apă. Se sufocă, în pofida combinezonului 
încălzit. Are impresia că înoată în tapioca fluidă. 
Bucätile de gheaţă și krill-ul reduc vizibilitatea aproape 
la zero. Își aprinde lanterna și se deplasează de-a lungul 
navei, cu o mână pe metal. Simte un spasm în stomac 
când descoperă protuberanta lipită pe tabla chilei. Nu 
delirase. Chiar fusese pusă acolo o bombă. Dă din labele 
de cauciuc ca să se apropie și sporește capacitatea de 
plutire a vestei sale gonflabile. 

E o mină magnetică, se prinde de tablă cu ajutorul 
unor magneti mari. Un cadran permite reglarea 
numărătorii inverse. Nu e vorba de un afișaj digital 
luminos, ci de un cadran banal de ceas deșteptător, 
echipat cu un ac mare și fosforescent. Reglarea se face 
cu o rotiță zimţată așezată în centrul cadranului. In mod 
ciudat, acum se află la zero... ca și cum cel care a pus-o 
ar fi uitat să regleze răgazul de timp dinaintea exploziei. 

„Sau ca și cum numărătoarea inversă s-ar fi terminat! 
își spune Peggy înfiorându-se. Sigur, asta e! Mina ar fi 
trebuit să explodeze! Dacă nu s-a întâmplat așa, 
înseamnă că e defectă!” 

Își ţine răsuflarea și își apropie masca de obiect. E o 
mină a armatei americane, după cum o dovedesc 
inscripţiile. Totuși, acest model pare învechit. Forma, 
aspectul, chiar și tehnologia sunt dintr-un alt timp. 

„Echipament vechi recuperat, își spune tânăra femeie. 
Nu se potrivește. Yakuza are totuși mijloace să-și 
permită altceva!” 

Ezită să desprindă mâna. Dacă s-a blocat ceva în 
mecanism, împiedicând explozia, o simplă zdruncinare 
poate să înlăture piedică și să declanșeze aprinderea. 

Poate că ar fi mai înţelept să lase bombă acolo unde se 
află! 


„Ba nu, își spune ea. Se poate lovi de un bloc de gheaţă 
și șocul ar fi atunci și mai violent decât cel pe care îl voi 
provoca dezlipind-o.” 

Se impune o hotărâre rapidă. Îi e frig. Nu are baterie 
de schimb. Își ţine răsuflarea, prinde mina între palmele 
protejate de mănuși și exercită o forță constantă de 
tracţiune pentru a o desprinde de cocă. Puterea de 
aderentä a magnetilor e mare. Peggy știe că încărcătura 
ar putea să-i explodeze în mâini. Era posibil ca orice 
zdruncinătură să deblocheze detonatorul, îintepenit 
momentan din cauza ruginii sau a inghetului. Bomba 
fusese concepută să spargă burta vaselor, așa că tânăra 
femeie nici nu îndrăznea să-și imagineze ce efect ar 
putea avea asupra unui corp omenesc. 

Se aude un „cling” înăbușit și bomba se desprinde. 
Peggy îi dă drumul imediat și se uită după ea cum se 
duce la fund. Mâinile îi tremură. Înoată spre scara de 
bord si se catärà afară din apă. 

Yuki o ajută să urce pe punte. 

— Ce-ai făcut? întreabă ea cu nerăbdare. 

Peg îi povestește ce a văzut. 

— O mină americană veche? se miră japoneza. 

— Da, confirmă scufundătoarea. Un model demodat, 
învechit. Asta ne-a salvat. După ce s-a terminat 
numărătoarea inversă, detonatorul s-a blocat. La ora 
asta ar fi trebuit să fim toți morți. 

— Atunci nu mai înțeleg nimic, oftă Yuki. Yakuza 
dispune de cele mai perfecţionate arme, niciodată nu ar 
folosi echipamente recuperate. 

Peggy dă din umeri. Este de acord cu asiatica. Toate 
astea o depășesc. 


Capitolul 18 


Vrând să coboare ca să-l anunţe pe Rolf despre 
pericolul care îi ameninţă, Peggy a găsit ușa încuiată. 
Suedezul se închisese în cala interzisă si blocase 
tambuchiul din interior. Degeaba a bătut în ușa de fier, 
n-a provocat nicio reacţie. Urcând, s-a întâlnit cu Ignuk 
și i-a reproșat în faţă că iar i-a furnizat căpitanului 
substanțe halucinogene. Samanul a dat din cap cu 
resemnare. 

— Tu nu înţelege, a mormăit el adoptând exprimarea 
aproximativă cu care îi plăcea să-i înșele pe ceilalţi. S-a 
terminat, și din vina ta. N-ai adus la suprafață 
cadavrele. Rolf disperat. Trebuie așteptat ce e mai rău. 
Căpitan știe că niciodată avut pace la el... Da, da. 

Peggy îi întoarce spatele, exasperată. La căderea 
nopții, Yuki a hotărât că era mai prudent pentru ele să 
doarmă în aceeași cabină. Se baricadează cum pot mai 
bine și fac de pază cu rândul. Si n-au făcut rău. La 
miezul nopţii, fantoma somnambulă a început din nou să 
se plimbe pe coridoare. Peggy a simţit același miros de 
cauciuc ud ca în celelalte däti, ca si cum un scufundător 
războinic venit din mare ar fi urcat la bord. 

— Ai zice că a venit să caute ceva sau pe cineva, 
șoptește Yuki. 

„El a pus mina, își spune Peggy. Dar ce să însemne 
asta?” 

Dimineaţă, în una dintre cale a fost găsit un matelot 
mort. Probabil coborâse să fure rachiu din cambuză, 


căci asupra lui s-a găsit șperaclul artizanal cu care avea 
de gând să desfacă lacătele de la rezerva de alimente. A 
avut ghinionul să dea nas în nas cu fantomă de neopren. 
Și a fost înjunghiat drept în piept. Ignuk l-a văzut 
primul, când s-a dus să ia cele trebuitoare pentru micul 
dejun. Marinarul zăcea pe spate, cu ochii holbati și gura 
plină de sânge negru. 

— A fost omul-focă, bâiguie întruna șamanul. Ne va 
ucide pe toţi, unul după altul. 

Peggy s-a hotărât să nu-l mai asculte. Demonii mării nu 
se folosesc de minele magnetice ale armatei Statelor 
Unite, asta dacă nu cumva lucrurile se schimbaseră tare 
mult pe tărâmul legendelor. 

Matelotii au ţinut să arunce cadavrul peste bastingaj, 
de teamă să nu vină noaptea să-i bântuie. Este împotriva 
legii, dar sunt cu nervii la pământ și ar da orice ca să 
fugă de cargobot. 

Peggy, care privește ceremonia de pe puntea 
comandantului, a remarcat că îngustul coridor de 
gheaţă pe care se află nava era pe punctul să se închidă 
de tot. Dacă nu se hotărăsc să ridice ancora, cargobotul 
riscă să fie strivit de aisbergurile tabulare care 
împresoară alarmant coca. Oare asta vrea Rolf? 


Capitolul 19 


Azi-dimineaţă, Amundssen a ieșit din cală. Avea un aer 
de om rătăcit și extenuat. A mers până la proră, ca să 
privească linia orizontului. Vântul a început să bată, 
flagelându-l cu boabe de grindină, dar suedezul nu s-a 
mișcat. 

După vreo douăzeci de minute, s-a întors în timonerie. 
Peggy a crezut că va da ordinul de ridicare a ancorei, 
dar, din păcate, în difuzoare nu s-a auzit nimic. Când să- 
i povestească lui Yuki ce văzuse, aceasta se ridică brusc 
pe cușetă, cu ochii mari de surprindere. Un bip-bip 
insistent se auzea din geanta ei de călătorie. Japoneza 
scoate imediat baliza, al cărei beculet roșu clipea într-un 
ritm mai rapid ca de obicei. 

— E tatăl meu! a strigat ea. Gata! Suntem în preajma 
emitatorului său. Se apropie... 

Era la un pas de isterie. În vreme ce Peggy se apropia 
de ea, vocea lui Rolf Amundssen răsună în difuzoarele 
de pe culoar. Le cerea să vină cât mai repede pe puntea 
comandantului. 


x kK X 


Se află în fața suedezului, care nu a ascultat niciun 
cuvânt din explicaţiile japonezei despre baliza. Mai mult 
ca niciodată, pare cu mintea în altă parte, în două lumi 
în același timp. A slăbit și a îmbătrânit de la începutul 
călătoriei sau poate că e doar efectul drogurilor. Aceste 


semne de slăbiciune îl fac si mai seducător; e o epavă 
foarte frumoasă, nimeni n-ar putea să nege asta. 

— Voi saborda vasul, anunţă el, privindu-le pe rând pe 
cele două femei. M-am hotărât. Nu încercaţi să mă 
faceţi să mă răzgândesc, pentru că vă pierdeţi timpul. 
Voi arunca în aer vasul, chiar aici. Nu există un loc mai 
potrivit. Mă voi duce la soţia și la copilul meu. Vom 
dormi în același mormânt. 

Spune toate astea fără vreun efect melodramatic, mai 
degrabă cu acea osteneală a unui om care a luat un 
somnifer puternic și e împiedicat să se suie în pat. Yuki 
protestează, nu din umanitate, ci pentru că sinuciderea 
lui Amundssen cade prost, exact în momentul în care 
baliza a captat semnalul emis de tatăl ei. Rolf spulberă 
argumentul cu un gest al mâinii. E dincolo de toate 
astea. Lumea celor vii nu-l mai interesează. 

— Nu vreau să vă iau cu mine în moarte, continuă el. 
Problemele mele mă privesc doar pe mine. Vă voi lăsa 
timp să părăsiţi vasul. Luaţi două bărci, cele mai mari, și 
puneţi în ele câte alimente puteţi. Nu uitaţi nici corturile 
și nici echipamentul de supravieţuire. 

— Ești smintit! vociferează Peggy. Cât timp crezi că 

putem rezista pe banchiză? 
_— Habar n-am și nici nu-mi pasă, răspunde suedezul. 
Inainte de a pleca, coborâti la cabina-radio și expediati 
un SOS, precizând poziţia. Se va găsi cineva care să 
capteze acest mesaj și să vină după voi. 

Scoate un ceas din buzunar și se uită la el. 

— Aveţi două ore, spune el. Am pornit deja dispozitivul 
de aprindere. Detonatorului îi va lua aproximativ o sută 
douăzeci de minute până să acţioneze percutorul. Nu se 
mai poate face nimic. Procesul a fost pus în mișcare și e 
ireversibil. Peste două ore, cu aproximaţie, totul va sări 
în aer, fie că ati părăsit nava sau nu. Nu-i momentul să 
începem o polemică. Nu-mi pasă de micile voastre 
interese. Pe de altă parte, nu trebuie să avem prea mare 
încredere în bombele cu efect întârziat. Există 


întotdeauna un decalaj. Cele o sută douăzeci de minute 
pot să se scurteze cu un sfert de oră. În locul vostru, n- 
aș pierde timpul cu discuţii zadarnice. 

— Si dacă te fortäm să dezamorsezi încărcăturile 
explozive? întreabă Peg. 

— Aș vrea s-o văd și pe asta..., răspunde Amundssen, 
rânjind și strângând într-un pumn imens ceasul metalic 
înnegrit. 

Tânăra femeie are impresia că ar putea să facă zob 
obiectul din palmă la fel de ușor cum ai sparge o coajă 
de nucă. 

— Haideţi, nu pierdeţi timpul, le spune el oftând. 
Cereti-i lui Ignuk să vă dea o mână de ajutor. Cunoaște 
bine banchiza, o să vă fie de folos. 

Nu mai era nimic de făcut. Yuki o trage pe Peggy de 
mânecă. Vrea să coboare la statia-radio. 

— E inutil, spune Peg. E un aparat vechi, nu bate 
departe. Mai bine foloseste-ti telefonul mobil. 

— Trebuie să aştept trecerea satelitului, bâiguie 
japoneza. Deocamdată nu suntem bine poziţionate. Nu 
va duce la nimic. Si nu trebuie să consumăm bateria. 
După ce vom părăsi vasul, nu vom mai putea s-o 
încărcăm, și cu frigul ăsta... 

Are dreptate. Coboară până la statia-radio. Acolo Yuki 
mânuiește emițătorul, dar nu obţine decât un zgomot 
alb, o încâlceală de paraziți. Peggy îi smulge microfonul 
și repetă de câteva ori mesajul pentru naufragiu, 
precizând coordonatele. Se simte ca o idioată. Nimeni 
nu le-a auzit, e mai mult ca sigur. Probabil că vechitura 
aia nici nu bate până dincolo de prora cargobotului! 

„S-a zis cu noi”, își spune ea așezând microfonul pe 
masă. 

— OK, se hotărăște Peg după ce se uită la ceas. Trebuie 
să ne mișcăm, altfel riscăm ca matelotii s-o șteargă și să 
ne uite la bord. 

les pe punte. Oamenii se agită, cuprinși de panică. 
Fiecare trăncănește în limba lui. Se organizează un lanţ. 


Se dau din mână în mână alimente și combustibil pentru 
foc. Grăsime și bidoane cu ulei. Peggy își amintește că 
eschimosul i-a explicat că poţi supraviețui zile în șir doar 
cu o rezervă bună de grăsime de focă. În timp ce se 
agită pe puntea acoperită de polei, ridică ochii să se uite 
la Rolf. Suedezul stă în picioare în timonerie. Și-a aprins 
o pipă și fumează uitându-se ţintă în zare. Văzând-o că 
visează, Ignuk, cu un balot în mână, se răstește la ea. 
Cele două ambarcaţiuni se umplu. Nu trebuie să uite 
nimic, nu se știe după cât timp vor veni ajutoarele... 
dacă vor veni vreodată. Yuki s-a dus în cabina ei să 
încarce în mare grabă bateria de schimb a mobilului. De 
acum înainte, supraviețuirea lor va depinde de acest 
aparat, de capacitatea lui de a emite în direcţia 
satelitului un apel de salvare cu adevărat audibil. 

Peg e dezorientată, nu credea că lucrurile aveau să 
evolueze în acest fel. Mai bine nu s-a fi îmbarcat 
niciodată pe nava lui Rolf. Ar fi trebuit să dea crezare 
bârfelor răspândite pe seama lui. Ar fi... 

Oricum, e prea târziu pentru smiorcăieli. Timpul le e 
măsurat. Peggy se uită iar la Amundssen, singur în 
cabina lui. Are de gând să stea acolo, cu pipa în bot și 
mâinile pe cârmă, în timp ce cargobotul va fi înghiţit de 
valuri? 

Intoarce capul spre Yuki, care se apropie cu pretiosul 
telefon în husa lui de piele. 

— Nu-l putem lăsa pe Rolf să se înece, spune ea. Nu-l 
putem lăsa să se sinucidă. Trebuie să-l luăm cu noi. 

— Nu mai spune?! replică japoneza, pe un ton răstit. Și 
cum vei proceda? Tipul ăsta cântărește de trei ori mai 
mult ca noi. Te strivește cu un singur pumn. El ne-a 
băgat în rahatul ăsta, să se descurce. 

Peggy se îndreaptă spre Ignuk și îi spune același lucru. 
Eschimosul dă din cap cu tristeţe. 

— Pune-i un drog în cafea, insistă tânăra femeie. Ai așa 
ceva în panoplia ta de scamatorii, nu? Ceva care să-l 
facă să doarmă. Numai tu poţi să i-o duci, în tine are 


incredere. 

— Ignuk nu place se mintă, bombăne bucătarul. 

— Termină! șuieră Peg. E vorba de viața unui om. Nu-l 
putem lăsa să se înece. E un marinar grozav, iar 
cunoștințele lui ne vor fi foarte folositoare dacă vrem să 
supravietuim. 

Acest ultim punct pare să stârnească interesul 
șamanului. O fi trăind el în compania spiritelor, dar nu-i 
prea place ideea de a muri pe banchiză. 

— Dacă vrei un pretext bun, insistă tânăra femeie, du-i 
o cană cu cafea și cere-i cheia lacătelor de la arsenal. 
Vom avea nevoie de puști, nu ne poate lăsa fără ele. OK? 

— OK, mormăie eschimosul. 

Si dispare în cambuză. Bărcile sunt pline. Matelotii 
tropăie pe loc de nerăbdare, ar vrea să plece 
neîntârziat. 

Ignuk a avut grijă ca fiecare ambarcatiune să aibă setul 
complet de supravieţuire, inclusiv corturi și saci de 
dormit. În acest fel, dacă se vor pierde unul de altul în 
ceaţă, cele două grupuri vor avea șanse egale s-o scoată 
la capăt. 

„Nu chiar, își spune Peg. Mobilul e în buzunarul 
japonezei, nu în cel al matelotilor.” 

Yuki ar vrea și ea să fie coborâte bărcile din gruiele lor. 
Se uită întruna la baliza ale cărei semnale au devenit și 
mai insistente. E nerăbdătoare să plece în căutarea 
tatălui ei. 

Peggy se uită la ceas. Timpul zboară. Stie că ar trebui 
să înceapă evacuarea, ca să ajungă suficient de departe 
de vas pe când acesta se va duce la fund. Puterea de 
absorbţie a unei nave mari este înspăimântătoare; poate 
să tragă după ea toate bărcile de salvare care plutesc în 
apropiere. E ca un vârtej, o pâlnie în contact direct cu 
abisurile. 

Ignuk revine pe punte, cu o cană izotermă în mână. 
Evită privirea tinerei femei și urcă la timonerie. Peg 
regretă deja această iniţiativă. Oare chiar e o idee bună 


să-l salveze pe Amundssen fără voia lui? Nu va începe să 
le facă probleme după ce-l vor duce pe banchiză? 
Comportamentul lui sinucigaș poate pune în pericol 
micul grup al naufragiatilor. Pe de altă parte, deoarece 
el însuși a supravieţuit în urma unei situaţii 
asemănătoare, știe toate greșelile care nu trebuie 
comise, toate trucurile... 

Observă cu coada ochiului silueta celor doi bărbaţi 
aflaţi pe puntea comandantului. Îl vede pe Rolf ducând 
la gură cana de cafea. Dacă nu se va präbusi într-un 
sfert de oră, să-i fie de bine, îl va lăsa în plata Domnului. 
Era hotărâtă. 

Amundssen iese, în sfârșit, din postul de comandă și 
coboară în cală. Va aștepta apocalipsa în căsuţa din 
grădina secretă. Peggy e sigură că acolo se află 
detonatorul, dar găsirea lui și tăierea tuturor firelor ar 
lua prea mult timp. Nu poate risca. 

— Trebuie să plecăm! strigă Yuki. Ne puneţi în pericol 
cu sentimentalismul vostru stupid! 

Matelotii s-au săturat să tot aștepte. Au sărit într-o 
barcă si  manevrează manivelele ca să coboare 
ambarcatiunea la nivelul valurilor. Gruiele scot sunete 
tânguitoare, cablurile lor sunt îngheţate și ar putea 
pocni ca sticla în orice moment. 

— Potiunea ta acţionează repede? îl întreabă Peggy pe 
șaman. 

— Da, răspunde Ignuk. Dar căpitan solid ca stânca, 
poate la el va dura mai mult. 

— Nu putem să mai așteptăm. Să mergem după el. 

la de jos o dăltiță bifurcată care a servit la deschiderea 
lăzilor cu alimente și se îndreaptă spre cală. Ignuk 
merge în urma ei. Peggy e hotărâtă să-l lovească în cap 
pe Amundssen dacă nu a adormit de-a binelea. Îl 
găsește pe Rolf prăbușit pe culoar. Nu doarme, dar nu 
se mai poate ţine pe picioare. Văzându-i că se apropie 
de el, începe să-i insulte în limba lui maternă și 
schiteazä mișcări stângace ca să-i lovească. Fiecare îl 


apucă de un braţ și îl trag spre punte. E greu. Un 
adevărat bloc de fontă. Din fericire, potiunea i-a anulat o 
parte din forţă și atacurile lui nu au niciun efect. Înjură, 
bombăne ca un om beat. 

— El nu mulțumit, spune Ignuk stânjenit. Când se va 
trezi, se va răzbuna pe noi. 

— Ajută-mă să-l trag în barcă, spune Peggy gâfâind. 
Vedem noi mai târziu cum e cu răzbunarea. 

Corpul mare al lui Amundssen cade pe fundul 
ambarcatiunii. Ignuk, Yuki și Peggy urcă și ei în barcă. 

Scufundătoarea si  eschimosul apucă imediat 
manivelele, una la pupă, cealaltă la proră, și dau drumul 
la cablu. Ambarcatiunea coboară zdruncinându-se, 
pentru că nu sunt perfect sincronizati. E o manevră care 
cere îndemânare dacă nu vrei să vezi barca lăsându-se 
periculos pe-o parte. In sfârșit, ating apa. Eliberează 
parâmele, apucă vâslele și încep să ,înoate”. La nivelul 
liniei de plutire, bucăţile de aisberguri li se par enorme. 
Stânjenesc înaintarea marii bărci supraîncărcate. Cea 
mai mică manevră greșită ar fi de ajuns ca să-i scufunde. 
Peggy vâslește din toate puterile. Are impresia că stau 
pe loc. Se deplasează încă în umbra cargobotului. 
Trebuie să se depărteze cât mai repede, să ia distanţă. 
Dacă explozia are loc acum, vor fi în mod sigur aspirati 
în adâncuri în urma epavei. 

Vâslesc dezordonat. De fiecare dată când lovesc un 
bloc de gheaţă, Peg se așteaptă să vadă barca 
răsturnându-se. Yuki respiră zgomotos, la un pas de 
panică. Numai Ignuk, fatalist, vâslește lent. 

Putin câte putin, barca își croieste drum prin mijlocul 
câmpului de gheaţă plutitoare. Pare incredibil de mică 
în comparaţie cu formidabilele fragmente de banchiză 
care alunecă în derivă, unele dintre ele depășind 
grosimea de șapte-opt metri. 

Peggy se teme că nu cumva scufundarea navei să 
arunce toate acele blocuri peste ei, strivindu-i fără milă. 

Răsună o explozie înfundată, făcându-i pe toţi să 


tresară. Urmează alte două deflagratii. De data aceasta, 
Peg vede clar coca sfâșiindu-se la proră, în dreptul liniei 
de plutire. Apa intră în spărtură, bolborosind. 
Amundssen calculase totul perfect. Cargobotul se va 
duce la fund în două minute, cu calele pline de apă. 
Marea îl umple cu puterea unei cascade, iar prora a 
început deja să se plece. Iceberg Ltd. se lasă în faţă, 
pregătindu-se să plonjeze în valuri. Va cobori în 
diagonală și se va izbi de pragul înalt. Acest șoc îl va 
rupe probabil în două. 

Clocote enorme, sonore, împresoară etrava. Și răsună 
în carcasa de metal ca niște chiorăieli stomacale. Prora 
dispare sub apă. De îndată ce coca va fi plină pe trei 
sferturi, totul va evolua foarte repede. Peggy trage la 
vâsle cu disperare. Transpiră în straturile de haine. Nu-i 
va fi bine când se va opri, hainele ar putea să-i îngheţe 
pe piele. Își întredeschide cu o mână combinezonul, ca 
să intre puţin aer. Yuki strigă ceva... Întreabă dacă se 
află destul de departe ca să nu cadă pradă aspiratiei 
naufragiului. Peggy îi răspunde că nu știe. Idioată de 
japoneză îşi închipuie probabil că-și petrece viaţa 
privind cum se duc la fund pacheboturile! 

Scufundarea cargobotului produce o mare turbulenţă și 
fragmentele de banchiză încep să se lovească între ele. 
Ar trebui să ajungă pe banchiză, să nu aștepte să fie 
prinși în cleștele aisbergurilor tabulare pe care hula îi 
face să danseze. Tânăra femeie se uită în jurul ei, 
căutând o eventuală plajă de debarcare. Din păcate, 
pereţii sunt drepţi, fracturile verticale. Ar avea nevoie 
de o porţiune în pantă domoală. Ignuk avusese aceeași 
idee și scrutează și el împrejurimile. Trebuie să iasă cât 
mai repede din apă, ca să nu fie prinși în menghină. 

Vâslesc cât pot de repede ca să iasă din canal. 
Eschimosul comandă manevra și, datorită lui, barca iese 
din labirintul mortal. Acum, din locul în care se află, nu 
mai văd nava în agonie, ecranul de aisberguri le acoperă 
vederea. Vâslesc. Marea e din ce în ce mai agitată. E 


semnalul că nava se scufundă și masa ei tulbură 
valurile. Peggy își imaginează marele vas ducându-se la 
fund ca o imensă torpilă peste epava care zace în mâl de 
zece ani. O va strivi. Cele două nave vor forma același 
ghem de fiare. 

Se înfioară. 

— Unde sunt ceilalți? strigă Yuki, scrutând oceanul. 

Peggy își dă deodată seama că prima barcă, în care se 
află echipajul, dispăruse fără urmă. 


Capitolul 20 


Au strigat mult timp fără să obţină vreun răspuns. 
Vocile lor nu aveau nicio putere în faţa zgomotului 
valurilor. Probabil că marinarii se rătăciseră în labirintul 
aisbergurilor sparte. Nu au cum să-i ajute. Yuki s-a 
grăbit să scoată baliza care clipește întruna. Spune că 
autonomia balizei e limitată și că trebuie de urgenţă să- 
și găsească tatăl, până nu se stinge aparatul. Receptorul 
indică și direcţia ce trebuie urmată dacă vrei să te 
apropii de semnal. GPS-ul va indica orice eventuală 
derivă. 

— Dacă ai GPS-ul, strigă Peggy, poţi să transmiti un 
SOS prin mobil! 

— Nu, răspunde cu încăpățânare Yuki. Nu încă, nu 
până nu-l găsim pe tatăl meu. 

— Si dacă bateriile se consumă din cauza frigului? 
replică scufundătoarea. 

— Nu se vor consuma, răspunde japoneza. Le ţin lipite 
de piele. E inutil să mai insiști. Oricum, chiar dacă mi le- 
ai lua cu forţa, n-ai putea să pornești mobilul: are 
tastatura blocată cu un cod. Si n-am să ţi-l spun. Știu 
foarte bine că, după ce voi transmite semnalul SOS, 
niciunuia dintre voi nu-i va mai păsa de salvarea tatălui 
meu. 

„Scorpie!” izbucnește Peggy în gând. 

Ne le-a mai rămas decât să vâslească. Ambarcatiunea, 
prea încărcată, are o poziţie joasă în apă. Poate că ar 
trebui să mai reducă din greutate. Dar dacă mai târziu 


vor regreta acest gest? Cine știe cât timp vor trebui să 
reziste până la sosirea ajutoarelor? 

Vâslitul are cel puţin avantajul întreţinerii căldurii 
musculare și, deocamdată, încă nimeni nu suferă de frig. 
Înaintează prin imensa întindere cenușie. Nu mai e hulă; 
nu le rămâne decât să spere că așa va fi și în continuare. 

— La ce distanţă situează baliza punctul de emisie a 
semnalului? întreabă Peggy. 

— Douăzeci de kilometri, răspunde asiatică. Dar s-ar 
părea că se apropie. Aisbergul pe care s-a prăbușit 
avionul se mișcă în derivă în direcţia noastră. De fapt, 
vine în întâmpinarea noastră. 

— Să sperăm că-l vom putea aborda, șoptește Peg. 
Altfel, ne va trece pe sub nas fără să ne putem agăța de 
el. 

Se gândește la tabularele pe lângă care au trecut mai 
adineauri. Pereti de gheaţă verticali, netezi ca sticla, 
care descurajează orice intenţie de escaladare... 

— Va trebui să lansăm o cange. Am luat pușca 
lansatoare de harpon. Doar cinci cartușe. Ar putea să 
meargă dacă geniile ne ajută. 

— Geniile..., oftează Peggy. 

— Da, insistă eschimosul. Genii plac acţiuni temerare. 
Genii acordă bucuros ajutor nebunilor. 

„Atunci suntem salvaţi”, își spune tânăra femeie, 
trăgând vâsla spre piept. 


Capitolul 21 


Au vâslit patru ore, doar cu mici pauze. Știu că nu au 
de ales. Dacă se opresc, îngheaţă. Doar un efort 
muscular continuu poate să-i salveze de hipotermie. Din 
când în când, Peggy aruncă o privire spre Rolf, care 
zace pe fundul bărcii. Își spune că poate a murit 
îngheţat. Au pus peste el o cuvertură de supravieţuire, 
rugându-se să fie de ajuns. 

Singura veste bună este că aisbergul pe care a căzut 
avionul se apropie cu repeziciune. Peggy speră să mai 
aibă destulă forță ca să urce pe el când va veni 
momentul abordării. 

Nu mai vorbesc. Peg vâslește cu ochii închiși, ca să n-o 
orbească lumina. Soarele bombardează bucăţile de 
gheaţă cu scânteieri care îţi fac rău. Acţionează 
mecanic, cum făceau pe vremuri condamnatii legaţi cu 
lanţuri de băncile galerelor regale. Bip-bip-ul a devenit 
impresionant, un țipăt de șoricel sugrumat care scoate 
un strigăt de moarte nesfârșit. 

— Ele! El e! exclamă japoneza. 

S-a ridicat în picioare la prora ambarcatiunii și arată 
spre un fragment imens de tabular care le barează 
orizontul. Peggy simte din nou mirosul de pământ și apă 
clocită al aisbergurilor. Mijește ochii și scrutează 
pereţii. Sunt prea înalţi? Prea netezi? 

Si dacă bucata de banchiză ar trece pe sub nasul lor 
fără să poată pune piciorul pe ea? 

— Nu topäie! bombăne Ignuk. Altfel barcă scufundă și 


toţi murit! Femeie stă jos! Lasă bărbat face manevră. 

la vâslele și se strecoară cu multă îndemânare de-a 
lungul plăcii plutitoare. Peggy e din ce în ce mai 
îngrijorată. După cum se temea, pereţii sunt abrupți, 
netezi. Ca din sticlă spartă grosolan. Eschimosul a 
pregătit o cange. Barca râcâie pereţii tabularului. Așchii 
minuscule de gheaţă o lovesc pe Peg drept în față. 

In sfârșit, apare o „plajă”, un fel de debarcader natural, 
al cărui relief accidentat formează o scară cu trepte 
inegale. Samanul lansează cangea și apropie 
ambarcatiunea de banchiza plutitoare. 

— Repede, le ordonă el, descärcati alimentele și 
corturile. j 

Yuki ezită. Peggy se hotărăște să sară pe aisberg. Işi 
spune că, dacă barca de salvare s-ar îndepărta acum, ar 
rămâne singură pe insulă de gheaţă în derivă. Singură, 
fără hrană și fără adăpost, condamnată să piară în 
câteva ore. 

Nu aterizează bine, alunecă pe solul ud și e cât pe ce 
să ajungă direct în mare. Işi introduce mâinile în 
crăpături cu energia disperării și frânează căderea. 
Ignuk își pierde răbdarea. E important să se miște 
repede. Acolo unde atinge valurile, gheața e mai putin 
rezistentă, mai moale. Are tendinţa să se färâmiteze. Nu 
trebuie să zăbovești acolo. Vor fi în siguranță doar la 
mijlocul acelui floe. 

Peggy se proptește cum trebuie în picioare. Eschimosul 
începe să-i dea pachetele. Tânăra femeie le aruncă în 
spatele ei, cât mai departe cu putinţă, acolo unde nu vor 
risca să cadă în apă. Nu e ușor, căci terenul e în pantă, 
striat de crăpături. Este evident că porţiunea asta de 
gheaţă ar putea să se desprindă dintr-o clipă într-alta, 
mai ales dacă suportă zdruncinături care își propagă 
vibraţiile de-a lungul fisurilor. 

Yuki se hotărăște și ea să coboare. Peggy îi cere să 
ducă bagajele mai sus, acolo unde terenul e mai solid. 
Japoneza se opintește să salte containerele și execută 


ordinul cu multă stângäcie. Cea mai complicată 
operaţiune este transportarea lui Rolf Amundssen pe 
aisberg. E încă inert. Doar norișorul de abur care îi iese 
din gură dovedește că încă nu a murit. 

După ce totul a fost descărcat, Ignuk se grăbește să 
sară și el. 

— Şi barca o lăsăm aici? întreabă Peg. 

Samanul dă din umeri. 

— Prea grea ca să fie trasă din apă, mormăie el. Pantă 
prea abruptă. 

— O vom pierde, îi atrage atenţia tânăra femeie. Dacă 
gheaţa se fărâmițează, cangea se va duce cu ea. 

— Atâta pagubă! replică șamanul. Nimic putut face mai 
mult pentru moment. Vom încerca mai târziu s-o tragem 
sus cu frânghii, dar nu va fi ușor. Femei nu destul 
puternice. 

Îl apucă pe Rolf de subsuori si se grăbeşte să urce 
treptele inegale ale scării naturale. Peggy îl imită, 
apucând picioarele căpitanului. Simte gheaţa cedând 
sub tălpile ei cu un scrâșnet amenintätor. De jur- 
împrejur, marginile aisbergului sunt un fel de sorbet 
care se topește. Tabularul vine de mult mai sus, dinspre 
nord, și apele sunt deja prea calde pentru el. 

După ce-l întinde pe Rolf, Ignuk o ajută pe tânăra 
femeie să ajungă cu bine sus pe aisberg, unde Yuki îi 
așteaptă în mijlocul pachetelor împrăștiate. 

Se află pe o suprafaţă întinsă, deformată de adâncituri. 
Prin ceaţă, ai impresia că atinge orizontul, dar este doar 
o iluzie optică. Peggy crede că e lungă de un kilometru 
și tot cam atât de lată. Este cu adevărat o bucată de 
banchiză în derivă, o frumoasă porţiune din Polul Nord, 
decupată în unghi drept, ca o prăjitură. Nicăieri nu se 
zărește vreo epavă. 

Yuki se agită. Unde e avionul tatălui ei? Baliza 
semnalizează cu disperare, dar epava nu se vede 
nicăieri. 

— Cu siguranţă că e sub zăpadă, spune Peggy ca să 


astâmpere confuzia tot mai pronunţată a asiaticei. 

— Trebuie să sondăm, propune Yuki, s-o localizăm cât 
mai repede. 

— Nu, ripostează eschimosul cu o voce categorică. Mai 
important montat cort. Noapte vine curând. Montat 
adăpost, altfel murit de frig. 

Japoneza încearcă să se împotrivească, dar e zadarnic. 
De când au pus piciorul pe insulă de gheaţă, vifornita îi 
biciuiește fără milă, pătrunzându-le prin haine. Cele 
două femei se hotărăsc să-i dea ascultare șamanului. 
Apucă pachetele și le târăsc ca să se depărteze de zona 
de fractură. Peg nu-și mai simte braţele, e epuizată. Nu 
mai vrea decât să se poată ghemui într-o adâncitură, 
acolo unde rafalele n-o mai pot atinge, și să doarmă. 

Montarea cortului de supravieţuire nu-i lucru ușor. 
Deși e vorba de un model cu armături gonflabile, a cărui 
structură devine rigidă imediat ce i se injectează aer 
comprimat, trebuie totuși să fie ancorat solid în sol, 
dacă vrei să nu fie luat pe sus ca un sac de hârtie de 
vântul puternic. 

Peggy se luptă cu tärusii și ciocanul în încercarea de a 
înfige tijele de metal în gheaţă. Aici, departe de 
margine, gheaţa e foarte dură. 

E cu nervii la pământ, atât de rău, încât se pomenește 
plângând. Lacrimile îi îngheaţă pe obraji. 

Ignuk se lasă în genunchi ca să verifice dacă totul e 
bine fixat. Pare îngrijorat. Vântul devine mai puternic. E 
încărcat de zăpadă, astfel că vizibilitatea se reduce de la 
un minut la altul. 

— Alimentele? întreabă tânăra femeie. 

— Să sperăm că vântul nu le ia cu el, bombăne 
șamanul. 

Peggy îi înţelege îngrijorarea. Suprafaţa plană a 
aisbergului tabular este un adevărat patinoar pe care 
obiectele glisează cu o ușurință redutabilă, dacă sunt 
împinse de rafale. Așa că tot ceea ce nu e bine fixat pe 
câmpia de gheaţă poate fi împins peste margine la 


următoarea vijelie. 

— Şi dacă le-am lega? sugerează Peggy. 

— Prea târziu, răspunde Ignuk arătând spre cer. 
Furtuna vine direct peste noi. 

Devine greu să mai vezi ceva, ochelarii se acoperă de 
fulgi, iar stratul lor se formează la loc instantaneu dacă 
încerci să-i ștergi. 

Eschimosul le împinge pe cele două femei, fortändu-le 
să intre în cort. Incă o dată, îl apucă pe Amundssen de 
subsuori și îl trage în adăpost. Acum, vizibilitatea e zero. 
S-a pornit una din acele vifornite în care poţi rătăci la 
nesfârșit în apropierea unui iglu fără să reușești să 
găsești intrarea. Pericolul ăsta nu e o legendă, ci e cât 
se poate de real. Peggy știe că, dacă s-ar rătăci, ar putea 
să se împleticească la întâmplare, ca o somnambulă, 
până când pașii ar duce-o la marginea aisbergului si ar 
cădea drept în apă. 

Cortul de supravieţuire fusese prevăzut pentru trei 
persoane, nu mai mult. Patru stau cam înghesuite. Ignuk 
își aruncă bagajul înăuntru: un rucsac jegos și cârpit 
peste tot, care probabil îl însoțește din copilărie. De 
îndată ce s-au așezat pe vine în interiorul adăpostului, 
șamanul improvizează o mică sobă cu grăsime, după 
moda exploratorilor polari din secolul al XIX-lea, din 
două cutii de conserve suprapuse. În cea de jos, un fitil 
prins în ulei îngheţat; în cea de sus, prevăzută cu câteva 
găuri, o bucată de grăsime de focă. Flacăra lumânării va 
topi încet blocul de grăsime, ale cărei picături vor 
alimenta arderea fitilului. Circuit închis. Simplu, dar 
eficace. Căldura care se degajă va încălzi în mod plăcut 
spaţiul îngust al cortului. Un singur inconvenient: 
mirosul. Dar, în acel moment, cu furtuna de zăpadă de 
afară, mirosul urât al slăninii de focă constituie ultima 
neplăcere. 

Le e teamă ca vântul să nu smulgă cortul din tärusi si 
să înceapă să-l învârtă la suprafaţa banchizei ca pe un 
puc lovit de un jucător de hochei. 


— Zăpada se va îngrămădi lângă pereţi, explică Ignuk. 
Curând cort se transformă în iglu. 

Le propune să mănânce, dar nu le e foame. Spaima 
crispează stomacul. Se vor mulțumi cu căldura sobei, a 
cărei eficacitate e sporită de spaţiul îngust. 

Ignuk, foarte amabil, umflă saltelele pneumatice. Nu 
poţi să te întinzi direct pe jos în cort ca să dormi; frigul 
urcă dinspre gheaţă și trece prin haine. E vital să 
intercalezi un strat de aer între cel care doarme și 
banchiză, dacă nu vrei să-l găsești mort dimineaţă. 

Se întind amândouă. Nu au altceva de făcut decât să 
aștepte, privind pereţii de pânză zbârnâind în bătaia 
vijeliei. Vor ţine cusăturile? 

Rolf Amundssen doarme. Globii oculari i se agită 
frenetic sub pleoape. 

Ignuk scoate din rucsac o bucată de carne presată și 
uscată și începe să o roadă fără grabă. Peggy adoarme 
legănată de molfăielile lui. 


x kK x 


În zori, cortul e acoperit de zăpadă si trebuie să sape 
un tunel ca să iasă. Vântul s-a domolit. Yuki insistă să 
înceapă imediat căutările. Ignuk vrea mai întâi să 
despacheteze. 

— Puști necesare, mormäie el. Femeile nu amintit urs 
pe navă? 

Ba da, își amintesc de el. 

— Bucată de banchiză prea mare, spune el dând din 
cap. Posibil animale ascunse în grote. 

Scoate două arme. Yuki nu vrea. Şi-a agätat la gât 
detectorul de baliză care clipeste. Ignuk mai ia lopeti si 
sonde telescopice proiectate pentru salvarea victimelor 
avalanselor. După ce le desfäsori de tot, ele măsoară trei 
metri si nu cântăresc mai nimic. Ignuk distribuie apoi 
carnea uscată. Le recomandă femeilor să nu mănânce 


zăpadă dacă le e sete. Contrar a ceea ce se crede, 
zăpada nu potolește setea, ba chiar sporește nevoia de a 
bea. Iar frigul usucă gâtlejul la fel ca vântul încărcat cu 
nisip. Ignuk nu explică de ce; așa e, și gata! Trebuie să-i 
dea ascultare. Aici nu mai e un simplu bucătar de vas; 
pe banchiză e la el acasă. Redevine vânător al 
gheturilor. Nimeni nu poate pretinde că e în stare să-l 
înveţe ceva! 

Înainte de a porni în căutare, se apleacă asupra lui Rolf 
și îl examinează. Căpitanul întredeschide un ochi 
tulbure. Bâiguie ceva în suedeză și recade în apatie. 

— Bună potiune, rânjește șamanul. Încă cel putin trei 
ore de somn. 

„Şi pe urmă, se întreabă Peggy, ce se va întâmpla când 
Amundssen se va trezi și își va da seama că a fost 
văduvit de frumoasa lui sinucidere? Oare n-o să-l apuce 
o furie înspăimântătoare?” 

Ignuk merge în fruntea coloanei. Au fost nevoiţi să-și 
pună în picioare rachete, pentru că zăpada e prea 
moale. Peggy descoperă că e destul de stângace la 
sportul ăsta. 

Își concentrează eforturile asupra colinelor, 
ridicăturilor de teren răspândite pe câmpie, pornind de 
la premisa că una dintre ele ascunde epava avionului. 
Yuki e încordată, febrilă. Când vorbește, îi tremură 
vocea. 

„Se apropie momentul adevărului, își spune Peggy cu o 
strângere de inimă. Cum va reacţiona japoneza dacă își 
descoperă tatăl mort în mijlocul rămășițelor avionului?” 

Nu înaintează prea repede, căci vântul a reînceput să 
bată, tăindu-le răsuflarea. Ajunși la prima colină, o 
sondează cu ajutorul prăjinilor telescopice. Speră să 
surprindă un sunet metalic, să zărească forma unui 
artefact care nu ar datora nimic capriciilor naturii. 

Primele încercări se soldează cu eșecuri. Trebuie să 
continue. i 

Deodată, se aude tipätul lui Yuki. In zăpadă se văd 


urme de pași... Cineva mersese pe acolo, fără rachete. 

— Ele! E tatăl meu! E viu! 

Începe să strige în limba ei maternă și merge 
împleticindu-se. 

Preţ de câteva clipe, Peggy e gata să creadă și ea într- 
un miracol. Toti pornesc după urme. Din păcate, după o 
colină, dau nas în nas cu matelotii de pe Iceberg Ltd. 
Hazardul i-a dus și pe ei spre marele tabular, la puţin 
timp după ce Peggy și însoțitorii debarcaseră acolo. 

Au supraviețuit furtunii ascunzându-se într-o cavitate a 
ghetii. Cortul lor, prost ancorat, fusese luat de vijelie. 

Îi explică toate acestea lui Ignuk, cu un fel de 
vehemenţă care nu anunţă nimic bun. Sunt la limită, 
înspăimântați. Cel mai nervos dintre ei începe deodată 
să vocifereze, arătând spre pușca din mâna lui Peg. 

— Vor să le dăm arme, murmură șamanul, uitând de 
data aceasta să se exprime stricat. Ei cred că aduceţi 
ghinion. Pretind că au văzut pe cineva bântuind prin 
furtună. Un demon. Poate omul-focă. 

Matelotii se uită la cele două femei cu ostilitate. 
Conventiile de pe navă nu mai sunt valabile aici, pe 
uscat. 

Ar trebui ca Rolf să se trezească și să-i strunească, 
doar el s-ar putea impune în faţa acestor derbedei. 

— Explică-le că suntem în căutarea avionului, spune 
tânăra femeie. Dacă îl localizăm, ne putem adăposti în 
interiorul carcasei lui. 

Ignuk vorbește cu ei câteva minute. Marinarii nu par 
hotărâți să se miște, continuă să ceară puști. Până la 
urmă, fără tragere de inimă, se alătură grupului. Peggy 
crede că prezenţa lor va complica lucrurile. 

Se deplasează acum de la o colină la alta. In timp ce 
sondează o ridicătură din centrul banchizei plutitoare, 
prăjinile scot un zgomot metalic atingând un obiect 
îngropat. 

— Aici €..., spune Yuki. 

Rămâne ţintuită locului, incapabilă să înceapă să sape 


cum fac ceilalți. Pare „deconectată”. Ignuk a desfăcut 
lopetile, și-a pus pușca în bandulieră și muncește cu 
ardoare. Peggy face la fel. Stratul de zăpadă e gros, în 
parte îngheţat. Cum bagi lopata, lovești un zid acoperit 
de polei. Avionul e într-adevăr acolo. Prins în gheaţă, el 
amintește de acele obiecte înglobate în rășina unui 
prespapier. E un Learjet destul de luxos. Nu a luat foc la 
contactul cu solul, pentru că nu sunt urme negre pe 
fuzelaj. Peggy e leoarcă de nădușeală. Își deschide 
combinezonul pentru că hainele să nu se îmbibe cu 
umiditatea corporală, ceea ce le-ar face permeabile la 
frig. Gheaţa sticloasă rezistă la loviturile lopetilor. E ca 
și cum ai lovi în geamul blindat al unui magazin de 
bijuterii. Tânăra femeie distinge ideograme scrise cu 
vopsea pe fuzelaj. Aparatul e prea jos, lipit de sol. 
Probabil că a aterizat pe burtă. 

Tot sondând, localizează ușa care este larg deschisă, 
înăuntru e întuneric. Yuki încă nu vrea să se miște din 
loc. Probabil că îi e frică de ceea ce va descoperi! 

Peggy intră prima și aprinde o lanternă. Totul e răvășit. 
Impactul a smuls fotoliile din șuruburi. Se vede că, după 
aceea, cineva a încercat să facă ordine în acel haos. 
Fotoliile au fost așezate în cerc în jurul unei sobe cu ulei 
rudimentare, o replică exactă a celei confecţionate de 
Ignuk. 

În fotolii stau oameni înfofoliţi în cuverturi. Nu se 
mișcă. Au faţa vânătă și buzele violet. Când se apropie 
de ei, tânăra femeie își dă seama că au murit de frig. 
Temperatura extrem de scăzută a congelat cadavrele, 
conferindu-le textura pietrei. Printre ei se află și un 
japonez, probabil tatăl lui Yuki. Stă foarte drept. E un 
bărbat frumos, cu părul tuns foarte scurt, grizonat. Ai 
spune că e o statuie de ceară decolorată. 

— Toti sunt morţi, spune Ignuk, parcurgând cu privirea 
întreaga scenă. 

Nu-i deloc surprins; nu crezuse niciodată în 
supraviețuirea naufragiatilor. Un eschimos ar fi putut să 


se descurce, da, dar nu un oräsean. 

Trebuie să-i anunţe vestea japonezei. Pentru că nimeni 
nu se încumetă, Peggy hotărăște să-și asume acest rol 
neplăcut. Yuki e tot afară. Din cauza ochelarilor și a 
fularului de la gură, nu poţi să-i ghicești expresia feţei. 

— Sunt aici, murmură Peg. Îmi pare rău, frigul i-a ucis. 

Yuki dă din cap și se mișcă din loc, ca și cum această 
veste ar fi eliberat-o brusc de o mare povară. Intră în 
aparat și contemplă morţii așezați în fotoliile de piele. 
Nu spune nimic, nu plânge. Peggy nu se miră deloc, știe 
că asiaticilor nu le place să se dea în spectacol și își 
controlează manifestările afective. Deseori li se întâmplă 
chiar să-și ascundă suferinţa sufletească sau stânjeneala 
în spatele acelui râs așa-zis „de politeţe”, care îi 
descumpănește atât de mult pe occidentali. 

După un moment de ezitare, tânăra fată intră în cercul 
oamenilor morţi și întinde mâna ca să atingă faţa 
pietrificată a japonezului. Murmură ceva în propria ei 
limbă. 

Matelotii stau nemiscati la intrarea avionului și privesc 
bănuitori. Acel mormânt inoxidabil îi înspăimântă, în 
ciuda vifornitei care reîncepe. 

Ignuk, fără să piardă timpul, a pornit în explorarea 
locului. Pare destul de mulţumit de ceea ce găsește. 

— E bun adăpost, explică el. Doar carlinga ruptă. Piloti 
morţi, dar îngropaţi în zăpadă. Bucătărie plină de 
provizii. Oamenii, acolo, au făcut cum spuneam: au tras 
carburant ca să aprindă soba. Mare rezervă de încălzire. 
E foarte bine pentru noi. 

— Dacă aveau cu ce să se încălzească, atunci de ce au 
îngheţat? întreabă tânăra femeie. 

Ignuk dă din umeri. 

— Au adormit și focul s-a stins. Asta greșeala obișnuită. 
Niciodată dormit fără foc, altfel moartea vine să te ia din 
somn. Da, da. 

Această reflecţie îi amintește că Rolf a rămas în cortul 
de supraviețuire... și focul poate că s-a stins și acolo. 


Trebuie să meargă după el și să-l aducă la avion. E cât 
se poate de clar că nu vor găsi un adăpost mai bun decât 
epava aparatului. Acolo cel puţin fuzelajul îi va apăra de 
furia vântului. Matelotii se hotărăsc să intre. Se uită 
bănuitori la cercul de cadavre. E ca si cum li s-ar fi 
propus să-și facă tabăra într-un mormânt. Evită să se 
apropie de fotoliile ocupate. 

Ignuk și Peggy se hotărăsc să plece după Rolf, înainte 
să izbucnească furtuna. Pe urmă, le va fi imposibil să 
găsească drumul și riscă să se rătăcească pe distanţa, 
totuși redusă, dintre cort și avion. 

Pornesc la drum fără să mai aștepte. Cerul acoperit are 
nuanţe cenușiu-închise. Peg are impresia că privește 
pânza unui decor de teatru. Se mișcă cât pot de repede. 
Amundssen abia se ţine pe picioare și trebuie să-l 
susţină. Suedezul bombăne și înjură. Tânăra femeie se 
uită cu regret la alimente; știe că zăpada le va acoperi și 
că le va fi foarte greu să le găsească dacă vor avea 
nevoie de ele. 

Când ajung înapoi la Learjet, o găsesc pe Yuki în 
același loc. Matelotii s-au strâns la celălalt capăt si 
șușotesc cu voci șuierătoare. Sosirea lui Amundssen îi 
amuteste. 

Ignuk îl așază pe căpitan într-un fotoliu si le cere 
tuturor să se organizeze. Mai întâi, acoperirea orificiului 
ușii cu o draperie improvizată pentru a împiedica 
intrarea frigului; apoi, reaprinderea sobei polare din 
mijlocul cercului de morţi. Matelotii protestează. Nu vor 
să împartă refugiul cu niște cadavre. Samanul le 
răspunde că se vor ocupa de asta mai târziu, după 
trecerea furtunii. Nu te debarasezi de morţi ca de niște 
pachete oarecare. Aruncarea lor afară din avion, fără o 
ceremonie potrivită, ar provoca mânia spiritelor. Dar 
dacă veghezi asupra lor, dacă le respecţi, cadavrele 
congelate își vor întinde asupra supravietuitorilor de pe 
cargobot aura lor protectoare. Marinarii cedează în fața 
acestui argument. Un defunct bine alintat se poate 


dovedi un aliat pretios, asta se stie. 

Tabăra se organizează. Instalarea ei e facilitată de 
măsurile luate de tatăl japonezei și de însoțitorii lui. 
Naufragiatii aerului lucraseră deja în sensul indicat de 
Ignuk.  Recuperaseră bucăţi mari dintr-un înveliş 
plastifiat si confectionaserä un fel de paravane întinse 
pe rame. Unul dintre acestea permitea astuparea 
orificiului de acces făcut în fuzelaj. Zăpada, adunându-se 
peste obstacol, va face restul și va forma un strat izolant 
cât se poate de eficace. 

Peggy își dă seama că avionul este în realitate un iglu 
enorm, un iglu căptușit cu metal și care nu riscă să se 
năruiască peste cei care îl locuiesc. Dacă reușesc să 
încălzească acel spaţiu, viaţa poate deveni posibilă 
acolo. Ignuk se agită întruna. Aprinde soba si îi 
încurajează pe ceilalţi să formeze un cerc. Peg trebuie 
să o ia pe Yuki de mână ca s-o forțeze să se așeze în 
genunchi împreună cu ceilalţi. Uleiul de motor arde 
răspândind un fum urât mirositor, dar vor trebui să se 
obișnuiască. Ignuk le arată o crăpătură în fuzelaj, 
deasupra capetelor. Mâine vor săpa un coș în acel loc, 
cum se face în igluuri. Flacăra luminează fețele de jos în 
sus, conferindu-le fizionomii sinistre. Amundssen se 
scutură. lese lent din comă. Se plânge că îl doare capul 
ca atunci când ești mahmur. Se uită peste umăr ca să 
contemple cercul de morţi. După expresia feţei lui, 
Peggy înţelege că încă nu e foarte sigur că s-a trezit. 

Afară se dezläntuie furtuna. 

Peg ar vrea să-i spună japonezei să branșeze Marinsat- 
ul și să lanseze, în sfârșit, apelul SOS care să-i scoată 
din acea capcană, dar ezită. Poate că momentul nu e 
foarte bine ales! 

Nimeni nu spune nimic. Prezenţa morților îi 
paralizează pe cei vii. După o vreme, căldura s-a 
răspândit în habitaclu, cercul se desface și fiecare se 
instalează într-un fotoliu. Nu au nimic altceva de făcut 
decât să aștepte să se facă dimineaţă. 


Capitolul 22 


Au petrecut o noapte proastă în acea atmosferă 
ciudată, unde morţii și viii stătuseră în aceeași cavernă 
de metal. In zori, temperatura devenise blândă în 
interiorul avionului. Peggy s-a întrebat dacă nu cumva 
cadavrele începeau să se dezghete, pentru că în 
habitaclu domnea un miros dulceag. Oare imaginaţia îi 
juca feste? Nimeni nu îndrăznește să se miște. 
Marinarii, și chiar Ignuk, așteaptă un ordin al 
căpitanului. Totuși, Amundssen pare că a renunţat de 
bună-voie la comandă. Culcusit în fotoliul spart, se uită 
țintă la pată luminoasă a hublourilor. 

Furtuna s-a domolit. Imediat ce vor degaja intrarea, vor 
putea să iasă. Peggy îl trage pe șaman într-un colţ și îi 
sugerează să îngroape cadavrele afară, într-o colină de 
zăpadă, acolo unde frigul le va proteja de 
descompunere. Ignuk îşi dă acordul. Prezenţa 
cadavrelor îl indispune și pe el. 

Nici marinarii și nici Amundssen nu vor să dea o mână 
de ajutor. Trebuie să se descurce numai ei doi, 
îndeplinind corvoada sinistră cât mai elegant posibil. 

Peggy încearcă să nu atingă pielea goală a morților. 
Sunt tepeni, întăriţi de frig și îi transporti ca pe niște 
statui dintr-un muzeu. Nu e deloc ușor să deplasezi niște 
poveri atât de incomode pe zăpadă, mai ales dacă nu 
vrei să le tragi pe jos, ceea ce ar fi o lipsă de respect. 

Ignuk îi așază pe defuncti unul lângă altul, sprijiniți cu 
spatele de un troian de zăpadă. Văzându-i astfel, ai 


spune că așteaptă ceva, trecerea unui autocar sau a 
unui tren... 

Când vine rândul tatălui japonezei, Yuki se opune. 

— Nu, nu el! spune ea. Nu-l puneţi alături de ceilalţi. 
Vreau să-l duc acasă. Asezati-l acolo unde îl vom putea 
găsi cu ușurință când elicopterul de salvare va veni 
după noi. 

li dau ascultare și așază cadavrul informaticianului 
lângă botul avionului. Vântul îi presară deja fulgi albi pe 
asperităţile feţei și în părul tuns perie. 

Yuki scoate Marinsat-ul din husă, tastează un cod și 
lansează apelul SOS așteptat de toţi. Ecranul mobilului 
îi indică poziţia sa GPS, o comunică interlocutorilor și 
descrie condiţiile de supravieţuire. Vocea nu-i tremură 
deloc. 

„Afurisită femeiușcă!” își zice Peggy. 

— Unde ai sunat? întreabă ea, după ce tânăra femeie 
termină de vorbit. 

— La birourile căpităniei, la Sanashtawa, răspunde 
Yuki. Vor lua măsurile necesare imediat ce se îndreaptă 
timpul. Ne cer să tragem rachete de semnalizare sau să 
aprindem focuri când vom auzi zgomotul elicopterului. 

Transmitea această informaţie pe un ton posac. Ca și 
cum acea salvare nu o privea și pe ea. 

— Voi suna din nou peste trei ore, adaugă ea, ca să le 
dau nouă noastră poziţie. Mi-au cerut să respect acest 
interval până se descarcă bateria. 


xK kK x 


Așteaptă. N-au mare lucru de făcut. Au scos din 
echipamentul de supraviețuire rachetele de semnalizare 
si Ignuk a aşezat bidoane cu carburant în câmp. Le va 
da foc în ultimul moment ca să le indice salvatorilor cel 
mai bun loc pentru aterizare. După terminarea acestor 
pregătiri, s-au întors în adăpostul fuzelajului ca să 


mănânce carne uscată si pesmeti. Afară, mortii stau de 
pază. Vântul îi acoperă de zăpadă, apoi vijelia îi curăţă 
de acest linţoliu. Tatăl japonezei, singur, în partea din 
faţă a aparatului, pare că meditează. Peggy se apropie 
de el. Fulgii de zăpadă care s-au adunat în părul lui 
formează o perucă ciudată care amintește de cea pe 
care o poartă judecătorii englezi atunci când prezidează 
un proces. E tentată să-i scuture părul, considerând că 
acest detaliu aduce o atingere a demnităţii sale. Intinde 
mâna, dar nu îndrăznește să-l atingă. În cele din urmă, 
ridică din umeri și face un pas înapoi. Dar în momentul 
în care ocolește cadavrul, Peg zărește rana de la nivelul 
cefei. Pare făcută de o sulă sau de acul unei mașini de 
tricotat. 

Tânăra femeie se oprește. Nu-i place deloc ce vede. 
Plagă sugerează că cineva s-a apropiat de informatician 
ca să-l asasineze în somn. O lovitură bine aplicată, care 
i-a sectionat măduva spinării. Rana nu a sângerat. 
Sângele a îngheţat imediat. 

„Dacă vântul nu ar fi dat la o parte cuvertura, nu aș fi 
observat”, își spune Peggy. 

Deodată, e cuprinsă de o bănuială. Se deplasează pe 
lângă epavă și se îndreaptă spre celelalte cadavre 
așezate în troianul de zăpadă. Le examinează unul după 
altul. Toate prezintă același semn lângă occiput. 

„Au fost asasinați, își spune Peg nervoasă. Cineva a 
intrat în avion în timp ce dormeau, adunaţi în jurul sobei 
cu grăsime, și i-a executat fără ca vreunul dintre ei să-și 
dea seama. I-a lichidat pe toţi...” 

Cine a putut să facă asta, aici, pe un aisberg care 
plutește în derivă? Unul dintre supraviețuitorii de pe 
avion? Un ucigaș trimis de Yakuza? Și unde s-ar ascunde 
în acel moment? 

Hotărăște să-l anunţe pe Ignuk.  Eschimosul 
examinează și el cadavrele. 

— Ai dreptate, murmură el. Le-a fost perforată ceafa. 
Poate cu ac gros care folosește la cusutul pielii de focă. 


— Întelegi ce implică asta? insistă tânăra femeie. Asta 
înseamnă că asasinul se ascunde undeva pe bucata asta 
de banchiză. E aici, ascuns, repetă ea. Si ne observă în 
acest moment. 

Ceea ce o înspăimântă cel mai mult pe Peggy e 
îndârjirea sistematică cu care au fost uciși acei oameni 
pe jumătate morti de frig. La urma urmelor, ar fi fost de- 
ajuns să lase frigul să-și facă treaba, nu? De ce să te mai 
ostenești cu o astfel de execuţie? Aproape că vede în 
asta o răutate vecină cu nebunia. 

— Nu trebuie spus celorlalţi, e de părere Ignuk. O vor 
lua razna. Dar să fim noi foarte atenţi până sosesc 
ajutoarele. 

— Cine a putut să facă asta? se gândește Peg cu voce 
tare, fără să aștepte la drept vorbind vreun răspuns. 

— Nu știu, spune șamanul. Poate omul-focă. Demonul 
vifornitei. Nu place prezenţă umană pe teritoriul lui. 

Peggy nu consideră util să-i contrazică explicaţia. E 
nervoasă. În toată povestea asta sunt prea multe lucruri 
iraționale. Asasinatul ăsta la capătul lumii, într-un astfel 
de context, începe să aducă a magie neagră. 

E obosită, sistemul ei de apărare logică slăbește. Simte 
că nu e departe de atingerea acelui grad de 
permeabilitate când accepti totul, chiar și superstitia. 

Se întorc la avion. Ceilalţi se uită la ei ca și cum ar 
bănui ceva. Discuţia lor în preajma morţilor n-a trecut 
neobservată. Unul dintre mateloti îi pune întrebări lui 
Ignuk în limba lui, pe un ton agresiv. Samanul nu se 
tulbură. 

Când Peggy se trântește într-un fotoliu, surprinde 
privirea lui Rolf aţintită asupra ei. 

— Ei, treaba nu merge cum ati vrea? rânjeste 
căpitanul. 

— Toţi suntem nervoși, conchide ea. Trebuie să 
rezistăm. Peste câteva ore vom scăpa de-aici. 

— Nimeni nu va veni după noi, spune suedezul, râzând 
gâlgâit. Nu vă îmbătaţi cu povești de adormit copiii. S-a 


zis cu noi! Stiti la fel de bine ca si mine cà povestea asta 
pute. Fata asta, Yuki, nu ne-a spus niciodată adevărul. 
Vom fi lichidati si noi, așa cum au fost întepati ceilalţi. 

— Ah, stiai! exclamă tânăra femeie. 

— Da, recunoaște Amundssen, dar nu e treaba mea. Eu 
nu tin să supraviețuiesc. Aș zice chiar că mă aranjează 
de minune. Dacă ucigașul intră în avion când dormiti, nu 
voi da alarma, vreau să știți asta chiar de-acuma. Voi 
lăsa să fiţi asasinați, toţi, și îmi voi aștepta rândul 
cuminte, prefăcându-mă că dorm. 

Rânjește ca un puștan care se felicită dinainte pentru o 
glumă proastă. Apoi își scoate pipa și începe s-o umple 
metodic. 

— Ai măcar o idee despre personalitatea asasinului? 
întreabă Peggy. 

— Nu și nici nu-mi pasă, bombăne Rolf. Nici măcar nu 
vreau să-mi pierd timpul căutând. Oricum, se afla aici 
dinaintea sosirii noastre și ucide fără sentimentalisme. 
Totuși, amärâtii ăștia în mod sigur nu constituiau un 
pericol foarte mare. Sunt convins că erau deja pe 
jumătate morţi de frig când le-a dat lovitura de graţie. 

Rolf își aprinde pipa și trage trei fumuri scurte. Tutunul 
sfârâie. 

— Va veni să se ocupe de noi, asta e sigur, conchide el. 
Chiar în noaptea asta. Și va fi foarte bine. Găsesc că ne 
plictisim de moarte. Să fii naufragiat pe banchiză e cel 
mai rău lucru posibil. Pe o insulă pustie poţi cel puţin să 
topäi în pielea goală. 

Închide ochii și se concentrează asupra pipei. Lui 
Peggy i se face pielea ca de găină pe tot corpul. 
Încearcă să reziste acestui fior, dar știe că Amundssen 
are dreptate. Pe acel aisberg este cineva căruia nu-i plac 
străinii și va veni să le facă de petrecanie la căderea 
nopţii. 

„Cel puţin noi avem puști”, își spune ea. 

— Poate că e un tip care vrea să-și facă o rezervă de 
carne, mormăie suedezul din fotoliul lui. 


— Ce? bâiguie tânära femeie. 

— Sigur că da, insistă căpitanul, e un lucru frecvent la 
aceste latitudini. Ca să supravietuiesti, devii canibal, 
începi să-i halesti pe ceilalţi membri ai expediției. Au 
existat cazuri celebre. Oameni de știința ale căror 
cariere au fost distruse fiindcă au fost bänuiti de 
antropofagie. Detinutii care evadau din Gulag făceau la 
fel. Luau întotdeauna cu ei un evadat în plus. Ca să-l 
halească pe drum. În deșertul alb nu există nimic de 
mâncare. 

— Crezi că un naufragiat locuiește aici, pe aisberg? 

— De ce nu? Pentru el, suntem doar carne cu picioare! 
Dacă ne ucide, frigul ne va conserva la nesfârșit și va 
avea cu ce să se hrănească timp de luni de zile, poate 
chiar doi-trei ani, dacă face economie. 

— Dacă s-ar arăta, ar fi si el salvat odată cu noi. 

— Poate că nu mai judecă normal. Si, apoi, de unde știi 
că vrea să se întoarcă la civilizaţie? Dacă a prins gustul 
cărnii de om, s-ar putea să-i fie greu să renunţe! Nu? 

Peggy nu răspunde. Ar vrea să alunge aceste 
presupuneri extravagante printr-o simplă ridicare din 
umeri, dar nu-i chiar atât de ușor. În sinea ei, o voce îi 
șoptește că Rolf Amundssen s-ar putea să aibă dreptate. 


x kK x 


Au aşteptat toată ziua, trăgând cu urechea, încercând 
să surprindă prin zgomotul valurilor huruitul mecanic al 
elicopterului. Zadarnic. N-a apărut nimic care să rupă 
vuietul monoton la talazurilor. Yuki a repetat apelurile 
fără să obţină vreun răspuns. Bateriile aparatului sunt 
acum prea slabe pentru a mai stabili legătura cu 
satelitul. Au încercat să le înlocuiască mai întâi cu cele 
ale balizei, dar voltajul nu corespundea. Au fost nevoiţi 
să renunţe, ca să nu ardă circuitele. 

Amundssen observă toată această agitaţie din fotoliu, 


cu pipa în gură, ca un om pe care acest gen de lucruri 
nu-l privește. Probabil că se va enerva când va rămâne 
fără tutun! 

Pe măsură ce se lasă seara, devine evident că 
ajutoarele nu vor sosi astăzi. Ce le-a reţinut? 

„Probabil că timpul prost, își spune Peggy, consolându- 
se singură. Sanashtawa e cufundată în ceața groasă și 
elicopterul n-a putut să decoleze. Vor veni mâine.” 

Si, în mintea ei, o voce mică și răutăcioasă adaugă: 
„Da, dar ca să vă adune cadavrele!” 

Se teme de lăsarea nopţii. Poveștile cu vârcolaci ale lui 
Rolf au impresionat-o. Se pomenește strângând pușca în 
mâini. Se crispează de fiecare dată când vede pe cineva 
depărtându-se să-și facă nevoile. li vine să-i strige să fie 
atent. Ea însăși se abtine cât poate, amânând cât mai 
mult posibil momentul în care va trebui să se izoleze în 
spatele unei troiene. Dacă ar fi fost în locul asasinului, 
ar fi ales exact acest moment ca să lovească. Scrutează 
împrejurimile, dar e un exerciţiu periculos, chiar și prin 
ochelarii de protecţie. Dacă insiști prea mult, oftalmia te 
poate orbi de-a binelea. Ar fi cel mai rău lucru care i s-ar 
putea întâmpla în situaţia actuală. 

Își imaginează ucigașul, întins pe zăpadă, într-un 
combinezon alb al armatei, imposibil de zărit. Pândește, 
așteaptă ora potrivită... 

Ce război absurd poartă el contra celor care, asemenea 
lui, au avut nefericirea să eșueze pe bucata asta de 
banchiză! 

Luminozitatea scade. Trebuie să intre în avion. Ignuk a 
preparat ceai fierbinte și sandvișuri cu grăsime de focă. 
Pentru a mia oară, le repetă celor două femei dezgustate 
că e important să stocheze grăsime ca să lupte contra 
frigului. i 

Descurajarea a cuprins întregul grup. li pun japonezei 
un potop de întrebări: Ce i-au spus autoritățile 
portuare? A vorbit cu serviciul de salvare pe mare? Cu 
Paza de Coastă? 


Yuki răspunde fără vlagă. De la descoperirea 
cadavrului tatălui ei, s-a închis în ea, într-un univers 
personal, și comunică doar cu reticentä. La urma 
urmelor, toţi o urăsc. Din cauza ei au venit până aici. Și 
pentru ce? Ca să descopere o mulţime de cadavre 
congelate lângă un foc stins de mult timp. O întreagă 
călătorie făcută degeaba. 

Ziua se stinge încetișor. 

Peggy caută privirea lui Ignuk. Eschimosul a pictat un 
motiv bizar pe bucata de plastic care acoperă ușa... și la 
fel sub hublouri. O invocatie magică menită să interzică 
intrarea demonilor în epavă. 

Tânăra femeie ar vrea și ea să fie atât de simplu. 

Așteaptă, cu pușca pe picioare, așezată în fotoliul din 
piele. Acum s-a obișnuit cu mirosul greu al sobei cu 
grăsime. Ignuk a făcut o gaură în zăpada care acoperă 
avionul și fumul poate acum să iasă pe acolo, ceea ce 
face atmosfera mult mai respirabilă în interiorul 
habitaclului. 

După un timp, trebuie să iasă să facă pipi. Se blestemă 
că a acceptat ceaiul șamanului. Nu se depărtează. Atâta 
pagubă dacă matelotii se vor chiori la fundul ei! Nu are 
curajul să se ascundă în spatele unei troiene. În timp ce- 
si face nevoia, observă că morții stau în aceeași poziție 
ca ea. Se înfioară, ca la anunţarea unei profeţii. 

După ce termină, își încheie hainele cu o mână, în 
cealaltă ţinând pușca. 

„La dracu! Cât va mai dura acest joc?” 

Inainte de a se întoarce la avion, se uită îndelung în 
jur. 

„Unde te ascunzi, ticălosule?” bombăne ea printre 
dinți. 

Se întoarce la avion. Amundssen îi aruncă o privire 
ironică, apoi își scarpină ceafa, holbând ochii. Peg simte 
că îl urăște. 

Se așază în fotoliu, spunându-și că nu va dormi. A 
hotărât, împreună cu Ignuk, să facă de gardă, dar Rolf a 


refuzat să colaboreze. Nu vrea să supravieţuiască și îi 
place să o repete cu o insistenţă care frizează 
fanfaronada. 


xK xK x 


În orele următoare, Peggy avea să aibă de câteva ori 
impresia că cineva dă târcoale pe afară, foarte aproape 
de avion. 

I se pare că aude zăpada scârtâind, dar totul e, fără 
îndoială, doar un efect al imaginației, pentru că e 
imposibil să distingi ceva din cauza vuietului vântului si 
a răpăielii bucätilor mici de gheață care biciuiesc 
carlinga. 

A vrut să stea prima de gardă, dar simte că i se închid 
ochii. Se trezeşte de câteva ori în momentul în care 
pușca îi scapă din mâini. Atunci se uită cu atenţie la ce 
se întâmplă în interiorul habitaclului luminat de flacăra 
sobei cu grăsime. Amundssen doarme... sau se preface. 
Yuki se înfioară, chinuită de coșmaruri care alungă 
semetia obișnuită de pe faţa ei frumoasă. Ignuk sforăie. 

Peggy simte încă o dată acea dorinţă oribilă de a fuma, 
care o chinuiește în situaţiile disperate. Are picioarele 
îngheţate și mâinile amortite. E periculos, așa că se 
apropie de foc. 

Are impresia că aude ceva care scrâșnește lângă 
fuzelaj, afară, ca și cum asasinul s-ar distra să zgârie 
metalul cu un ac lung de tricotat sau cu o sulă. Ca și 
cum ar fi vrut să le spună viitoarelor lui victime: „Sunt 
aici... mai devreme sau mai târziu, va trebui să 
adormiti”. 

Îl trezește pe Ignuk ca să preia garda. Eschimosul își 
îndreaptă spatele bombănind. Peggy se lasă cuprinsă de 
somn. 


x kK x 


Când se adună pentru micul dejun, observă că un 
matelot e lipsă la apel. A ieșit în zori, „să facă pipi”, 
precizează camaradul lui. Își amintește că, trecând pe 
lângă el, îl lovise și asta l-a trezit, dar imediat a adormit 
din nou. 

les afară, alarmati Nu e nevoie să meargă prea 
departe. Omul e acolo, intepenit de frig, cu penisul în 
mână. A căzut cu nasul în zăpadă, cu ochii larg deschiși. 

Peggy se apropie de el. Are o gaură la baza glugii care 
îi acoperă capul. Asasinul îl intepase prin haină. Orificiul 
prin care a intrat acul abia dacă se vede. Sângele a 
îngheţat imediat la ieșirea din rană, oprind hemoragia. 


Capitolul 23 


Descoperirea cadavrului a provocat o mișcare de 
panică. Matelotii au cerut puști. Pentru că nu erau de 
ajuns, au insistat să le fie dată și pușca lui Peggy, 
deoarece e știut că femeile albe nu știu să se folosească 
de armele de foc. 

Tensiunea a crescut și lucrurile au fost gata-gata să 
degenereze. Până la urmă, s-au format două grupuri, 
fiecare ocupând o jumătate din avion. 

— Trebuie să ieșim afară, a insistat Peg. Aici, sub 
stratul de zăpadă, nu vom auzi venirea ajutoarelor. 

Are dreptate, dar nu vor să o asculte. Le e teamă. Așa 
că părăsește avionul singură. Astăzi nu mai e ceaţă, dar 
soarele lovește zăpada cu o intensitate atât de mare, 
încât devine orbitor, și atunci se formează o altă ceaţă, 
ceva vaporos și luminos, în care liniile dansează ciudat 
de fluide. 

Peggy stă de pază în faţa avionului acoperit de zăpadă. 
De fiecare dată când aude un scârtâit, tresare și se uită 
peste umăr. Privirea i se oprește asupra grupului de 
morţi pietrificati, așezați la picioarele troienei. Işi spune 
că încep să se miște imediat ce nu se mai uită la ei. 
Pocnetele pe care le tot aude vin de la articulațiile lor, 
din pricina efortului pe care îl fac ca să se ridice. 

Deși își dă seama că delirează, nu se poate abtine să nu 
verifice dacă atitudinile lor sunt tot aceleași. Tatăl 
japonezei nu avea capul mai putin înclinat? Iar tipul 
acela înalt, cu ochelari negri, nu avea mâinile sub 


cuvertură? 

Când spaima începe să cangreneze logica, conștiința 
devine ciudat de permeabilă la superstiție. 

Se opune dorinţei de a verifica încă o dată dacă 
trupurile neînsufletite sunt tari ca piatra. Nu trebuie să 
se lase pradă fantasmelor. 

Își reia plimbarea, cu ochii spre cer, pândind huruitul 
vreunui motor. Nu se aude nimic. 

Unde sunt ajutoarele? Aisbergul s-a deplasat chiar atât 
de mult încât coordonatele transmise de Yuki nu mai 
corespund realităţii situaţiei lor geografice? 

li vine greu s-o creadă. 


x kK x 


Si așa avea să treacă ziua. Ignuk avea să vină s-o 
schimbe pe Peg. Ceilalţi refuză să iasă. 

La căderea serii, tensiunea crește. Matelotii aruncă 
priviri îngrijorate spre hublouri, ca și cum ar urma să se 
deschidă, lăsând să intre o creatură fantastică ivită din 
vifornita. 

Peggy s-a săturat. Nu se poate continua așa. Buboiul 
trebuie spart. Ia o busolă, o lanternă, un cuţit și iese în 
noapte. Ceilalţi o privesc increduli, dar nimeni nu o 
imploră să nu plece. Inima îi bate cu putere. Strânge 
pușca la piept. Are impresia că pleacă la vânătoare de 
lei cu o carabină cu aer comprimat. Își spune că e 
nebună și sinucigașă, dar nu poate să mai aștepte, vrea 
ca totul să se termine odată. 

Se îndepărtează de avion și se ghemuiește într-o 
cavitate a troienei, un fel de gheretă naturală pe care a 
descoperit-o în cursul zilei. Astfel e protejată de vânt. 
Nu are niciun plan anume, speră pur și simplu că 
prezenţa ei îl va face pe asasin să iasă din umbră... și că 
va putea să-l doboare mai înainte ca acesta să-i 
străpungă ceafă cu acul. 


Își repetă că teama îi va da curaj să apese pe trăgaci si 
nu va rămâne paralizată în mod stupid, ca o victimă 
incapabilă să se apere. Încearcă să-și imagineze 
ucigașul sub forma unui rechin. 

Se întunecă din ce în ce mai mult, dar zăpada amplifică 
orice luminiţă. Cu putin noroc, lumina lunii va scălda 
îndeajuns banchiza pentru ca Peggy să poată repera 
orice mișcare suspectă. 

Simte cum o pătrunde frigul. E greu să stai nemișcat la 
o asemenea temperatură. 

Se gândește la ceilalţi, aflaţi în interiorul avionului, își 
închipuie cu siguranţă că o vor găsi moartă în zorii zilei. 
Nici Ignuk nu a avut curajul s-o ajute. 

Așteaptă. 

Îi este din ce în ce mai frig. În momentul în care 
intenţiona să se întoarcă în avion, percepe ceva, la 
cincizeci de metri în faţă. Ceva ca... o umbră albă care 
alunecă pe banchiză. 

„Un om de zăpadă care merge”, își spune ea prostește. 
Începe să cläntäne din dinţi. Degetelor îngheţate le este 
din ce în ce mai greu să simtă contururile puștii prin 
grosimea mănușilor. Se ridică. În pofida întunericului, 
acum distinge silueta în mișcare. Individul poartă un 
combinezon polar alb. O ţinută de camuflaj, nu încape 
nicio îndoială, pentru că nimeni de pe banchiză nu se 
îmbracă în acest fel. A încerca să treci neobservat 
înseamnă sinucidere curată. Ai tot interesul să îmbraci 
haine în culori vii, ușor de reperat dintr-un avion. Omul 
nu are rucsac. 

S-a oprit să observe epava și s-ar zice că nu e hotărât 
să meargă mai departe. Să-l fi avertizat instinctul că îl 
așteaptă o capcană? 

Face cale întoarsă. Peggy se hotărăște să-l urmărească. 
Îl lasă să plece și se ia după urmele pe care vântul le 
șterge deja. 

Urmele o duc spre o colină și îi arată că necunoscutul 
se lăsase în genunchi ca să deplaseze un bloc de zăpadă. 


O intrare ascunsă. E de ajuns ca Peggy să dea la o parte 
cubul de gheaţă, și descoperă o scară naturală care 
coboară în banchiză. Trepte tăiate grosolan în gheaţă 
care duc la... la ce? O grotă? 

Coboară scara. Jos, dă nas în nas cu o ușă din fier pe 
care se poate citi următorul mesaj, scris cu litere 
galbene: 


ATENŢIE! 
DINCOLO DE ACEASTĂ LIMITĂ, 
PÂTRUNDETI PE TERITORIUL 
STATELOR UNITE ALE AMERICII. 


Capitolul 24 


Are nevoie de câteva secunde ca să-și revină din 
uluială. Aproape că-i vine să creadă că e o glumă, un 
capriciu de om nebun. Întinde mâna. Dar ușa e chiar din 
oţel blindat și inscripţia, gravată în metal... Ușa nu-i 
încuiată. Tocul ei, strâmbat, n-o mai lasă să se închidă 
de tot. S-ar zice că o alunecare de teren i-a deformat 
structurile. Tânăra femeie se hotărăște să intre. Doar 
pentru asta a venit, nu? 

In spatele ușii se profilează un culoar cu pereţi de 
metal. Te-ai crede în interiorul unui submarin. Ici și 
colo, luminite protejate de niște mici grilaje indică 
drumul. Multe sunt stinse. Pereţii metalici, vopsiți în 
griul specific pentru Navy, sunt bäsicati peste tot de 
umiditate. 

Peggy pășește încet, străduindu-se să nu facă zgomot. 
După culoar urmează o sală mare ca un hangar. 
Iluminatul prost îi dă sălii aerul lugubru al unei uzine 
dezafectate. În interior plouă. Din tavan cad picături. 
Zgomotul lor formează un clipocit de aversă sub boltă. 
Podeaua e presărată cu băltoace care emană un miros 
de apă stătută. Tânăra femeie luminează cu lanterna 
pereţii, grinzile metalice roase de rugină. Înţelege brusc 
unde se află... Își aduce aminte de niște reportaje, niște 
articole. Dumnezeule! Să fie oare cu putinţă? 

Traversează sală care pare să fi folosit drept loc de 
tranzit. Spre cele patru puncte cardinale se deschide 
câte un coridor, șerpuind prin gheaţă, întinzându-se în 


interiorul banchizei. 

Se ţine după lumini. Unele galerii sunt cufundate în 
întuneric, altele se bucură de o iluminare intermitentă. 
Peggy intră pe cea mai bine luminată. Umiditatea e mai 
puţin prezentă aici și cineva încercase chiar să oprească 
infiltrările cu un fel de substanţă cauciucată întinsă cu 
pensula. Coridorul se deschide și aici spre săli anexe, 
dormitoare comune, o cantină, o sală de odihnă. Tânăra 
femeie observă fotografii lipite pe pereţi, afișe. Elvis, 
Jane Russel, Marilyn Monroe... 

Un film de război, Podurile de pe Toko-Ri. Afișe cu 
femei. Are impresia că vizitează un muzeu al anilor 
șaizeci. Totul e îngălbenit, umflat de umiditate, pătat de 
mucegai alb. 

Se oprește, gâfâind. Reţeaua subterană se întinde pe 
toată suprafaţa aisbergului. li e teamă să nu se 
rătăcească, să nu se învârtă pe loc fără să mai fie 
vreodată în stare să găsească ieșirea. Instalaţiile au fost 
abandonate în urmă cu aproape patruzeci de ani, dar 
încă mai păstrează urmele grabei în care s-a desfășurat 
evacuarea. S-ar zice că s-a produs brusc o catastrofă, 
obligându-i pe cei aflaţi acolo să se năpustească afară. 
Peggy se strecoară într-un dormitor militar, format din 
cușete suprapuse. Saltelele s-au transformat în bureti 
suturati de umiditate. In buncăr domnește o atmosferă 
nesănătoasă de catacombă, unde domină mirosul de 
salpetru. Pe vremuri, toate acele încăperi erau puternic 
luminate, se poate vedea după numărul de becuri din 
tavan, dar cele mai multe sunt stinse astăzi sau 
circuitele sunt arse, și tânăra femeie e obligată să 
înainteze pe bâjbâite. Privirea ei se oprește asupra unor 
obiecte insolite: un suspensor, șosete, o cască... 

Se află într-o fostă bază militară a U.S. NAVY. O bază 
secretă dintre cele instalate de armată la limita cercului 
polar în perioada Războiului Rece, pentru a 
supraveghea mai bine manevrele făcute de U.R.S.S. 
Auzise de ele. Ştie că s-a săpat în banchiză pentru a 


instala înăuntrul ei buncăre, depozite pline cu arme și 
chiar bombardiere în stare să zboare în linie dreaptă 
spre Moscova, în eventualitatea unei intervenţii 
ordonate de președinte. Aceste baze, a căror existenţă 
nu a fost recunoscută niciodată, au rămas îngropate și 
active ani în șir, până când sateliții, rachetele cu rază 
lungă de acţiune, pe scurt, noile tehnologii le-au scos 
din uz. Peggy vizitează acum un monument istoric 
clandestin, un vestigiu al marii paranoia de după război. 
Calcă în unul dintre avanposturile ultimei linii de 
apărare a lumii libere. 

„Mușuroiul de cârtiță” este imens, ramificat. Probabil 
că a adăpostit vreo sută de oameni, toţi voluntari, 
hotărâți să trăiască într-o izolare totală. Soldaţi de elită, 
din infanteria marină. Încearcă să-și imagineze existenţa 
lor, ascunși sub gheaţă, în așteptarea unei eventuale 
apocalipse. 

Cum or fi suportat această recluziune? 

E fascinată. Muzeul e pustiu, bineînţeles, vitrinele 
conţin doar praf, dar izul s-a păstrat. Izul unei epoci 
isterice și pasionante în același timp. 

Pe o masă zărește reviste, ziare. Recunoaște marile 
ilustraţii de pe prima pagină semnate de Norman 
Rockwell, admirate de întreaga Americă. Într-un dulap 
întredeschis, surprinde un aparat de ras mecanic uitat, o 
carte poștală Surf în Malibu... reprezentând un tânăr cu 
părul blond, tuns perie, impecabil. Alt afiș al filmului 
Plan 9 from outer space. Încă unul cu Robbie robotul. 
Ilustrații ale unui trecut pe care ea nu-l trăise, dar 
despre care tatăl ei îi vorbea uneori. Peg ascultă cum se 
topește banchiza, lăcrimând prin tablele deplasate ale 
bolţii! Baza secretă e în agonie. De cât timp plutea oare 
în derivă, în ape care devin din ce în ce mai calde? 
Aisbergul se topește, încet dar sigur. Baza, fixată în 
sipetul ei de gheaţă, a fost protejată de influenţa 
timpului atâta vreme cât banchiza nu a început să se 
fărâmiţeze. Din păcate, totul s-a schimbat când tabularul 


s-a desprins din soclul său. 

Peggy examinează termometrul încorporat în ceasul de 
la mână. Aici abia dacă sunt zero grade. Adică 
temperatura pare tropicală în comparaţie cu cea care 
domnește afară. Tânăra femeie simte că transpiră. 
Ocolește un camion cu roţile dezumflate. Mai departe, 
trece pe lângă un PX, unul dintre acele supermarketuri 
rezervate militarilor și unde alimentele sunt vândute la 
pret de solduri. Rafturile sunt goale. Doar într-o vitrină 
au mai rămas niște benzi desenate din acea vreme: Dick 
Tracy, Batman, The Spirit... 

Un zgomot de motor o face să se lipească de o ușă. E 
un jeep care străbate coridorul cu viteză mică. La volan 
se află un bărbat înalt. Şi-a scos costumul de camuflaj 
alb. Pe cap poartă o bonetă de lână kaki cu vizieră, un 
tip folosit în mod obișnuit de soldaţi, care o păstrează 
uneori sub casca regulamentară. 

E nebărbierit, are barba și părul gri. Faţa lui pare 
obosită, plină de riduri adânci. Probabil că, pe vremuri, 
a fost o adevărată forță a naturii, dar acum se 
deplasează cu gesturile precaute și lente ale unui 
reumatic. Oprește vehiculul și coboară. Merge aplecat în 
faţă, cu pieptul supt. Tușește de câteva ori și scuipă într- 
o batistă. Poartă o uniformă militară care face cute și 
mănuși de lână verzi. Peggy îi dă în jur de șaizeci de ani. 
El să fie ucigașul care se distrează străpungând ceafa 
naufragiatilor? Se uită la el tinându-si răsuflarea. 
Bărbatul intră într-un cinematograf unde probabil 
rulează același film din ziua evacuării: Omul liniștit, cu 
John Wayne și Maureen O'Hara. 

Peg își amintește că-l văzuse împreună cu tatăl ei, 
cuibărită pe canapeaua din salon, în vechea casă a 
familiei din Saltree, când era mică. Ceva o împinge să se 
țină după ciudata fantomă din baza secretă părăsită. Se 
strecoară în urma lui în sala întunecoasă. Il aude 
mișcându-se în cabina de proiecţie. Imaginile apar pe 
ecran. Filmul e chiar pe la mijloc, pe acolo pe unde 


hangiul satului descoperă că John Wayne, acel om 
pașnic reîntors în ținutul natal ca să se retragă din lume, 
este în realitate un fost boxer celebru care și-a ucis 
adversarul în ring... 

Peg își amintește cum încerca, împreună cu sora ei, să 
imite vorbirea tărăgănată a lui Duke. 

Bărbatul iese din cabină, merge șchiopătând printre 
scaune și se așază în rândul trei. După un timp, începe 
să rostească dialogurile în același timp cu actorii, 
încercând să respecte intonatia, dar nu se prea pricepe 
și vocea lui sună fals. 

Trebuie să se întrerupă ca să tușească. După ce și-a 
recăpătat răsuflarea, spune: 

— Apropie-te, știu că ești acolo... Te-am văzut intrând 
în urma mea. 

Nu întoarce capul să se uite la Peggy, are ochii atintiti 
asupra ecranului. 

— Cine ești? întreabă tânăra femeie fără să se miște. 

— Sunt caporalul Jeffrey Paul Henriott. Lucram la 
intendentä. De fapt, eram magazionerul acestei baze. 

— N-ai plecat cu ceilalţi când ati fost evacuaţi... sau ai 
fost uitat? voi să știe Peggy. 

In sfârșit, caporalul întoarce lent capul spre ea. 

— Eu am vrut să rămân. A fost o alegere bine chibzuită. 
Nu aveam niciun motiv să mă întorc în ţară. Nu aveam 
soţie, nici copii, nici prieteni. M-am ascuns. Nimeni nu 
și-a dat seama de absenţa mea. Nu aveam niciun amic 
aici care să se îngrijoreze că nu mă găsește la bordul 
elicopterelor. Am falsificat puţin registrele, pentru că 
ele să răspundă prezent la apelul numelui meu. Când și- 
au dat seama că lipseam, era prea târziu. 

— De ce au evacuat baza? întreabă tânăra femeie. 

— Bază nu mai servea la nimic. Rușii o reperaseră, 
oftează Henriott. Si-apoi noile tehnologii fac ca acest joc 
de-a v-ati-ascunselea să fie complet stupid. Apăruseră 
satelitii-spion, rachetele în stare să survoleze jumătate 
din glob. Arătam ca niște idioţi ascunși în igluul nostru 


plin de arme. Cineva, la Pentagon, a hotărât să taie 
finanţarea. Asta a fost tot. 

Se ridică. 

— Vino, spune el. Să servim ceva la cafenea. 

Are o faţă lunară, putin buhăită, și un nas mare și cârn. 
Ochii lui erau de un albastru-deschis, cu cearcäne mari. 

li face semn tinerei femei să-l urmeze și o duce la 
tejgheaua din hol. E de ajuns să acţioneze câteva 
întrerupătoare ca să creeze o ambianţă plină de căldură. 
Brusc, Peggy se simte transportată în anii șaizeci, la 
cinematograful unui mic oraș liniștit, așa cum nu mai 
există astăzi. Într-un difuzor îi aude pe Beach Boys 
cântând frumuseţea fetelor din California. 

— Nu-ţi pot oferi decât cafea și alcool, spune caporalul. 
Tot ce-am pus deoparte în momentul evacuării a atins 
astăzi data expirării  fatidice. Numai alimentele 
deshidratate mai pot fi consumate fără niciun pericol. 
Nu mă mai ating de conserve. Sunt prea vechi. Din 
fericire, vitamina C mai poate fi consumată. Pentru mai 
multă siguranţă și ca să nu mor de scorbut, adun alge și 
toţi lichenii care cresc pe gheaţă. Așa fac și eschimoșii. 

— Ai sustras tot ce-ţi putea folosi pentru supravieţuire? 
întreabă tânăra femeie. 

— Da, recunoaște Henriott. Era ușor pentru mine, 
pentru că eu răspundeam de toate rezervele. 
Prevăzusem tot ce-mi trebuia ca să rezist câţiva ani în 
șir, dar nu mă gândeam să stau chiar atât de mult. În 
realitate, nici nu știu ce prevăzusem... probabil că nimic. 
Nu voiam să mă întorc în Statele Unite, doream să fiu 
lăsat în pace. Mă săturasem să execut ordine și să fiu 
calul de bătaie al bazei. Imi spuneam că așa se va 
întâmpla peste tot unde voi merge și că era mai bine 
pentru mine să dispar. Nu mai suportam pe nimeni, nici 
ofiţerii, nici soldaţii de rând. Se vorbea deja despre 
trecerea mea în rezervă pentru „fobie socială”, dar n-aș 
fi știut ce să fac după întoarcerea în viaţa civilă. Cu 
siguranţă că ar fi fost și mai rău decât în armată. 


Cu gesturi meticuloase, caporalul aprinde un filtru 
mare de cafea, nichelat, dar cafeaua pe care o ia dintr- 
un sac si-a pierdut de mult mirosul. 

— E foarte greu de trăit aici, continuă el. Unii peste 
alţii, închiși în permanenţă, doar cu perspectiva 
patrulărilor, din când în când. Oamenii ajungeau să se 
urască. Unii s-au sinucis, alţii au înnebunit. Lipsa 
femeilor înrăutăţea si mai mult lucrurile. O grămadă de 
tineri obligaţi să trăiască precum călugării... Atmosfera 
devenea repede explozivă, încăierările se iscau din te 
miri ce. Degeaba fuseseră recrutaţi tipi cu un anumit 
profil, nu era deloc simplu. 

Vorbește privind în gol. Peggy încearcă să-și imagineze 
existenţa lui de la evacuare. Câţi ani petrecuse în 
singurătate? Douăzeci și cinci? Treizeci? Se înfioară. Cu 
siguranţă că Henriott suferă de tendinţe schizoide, altfel 
cum să admiti o astfel de alegere? 

Bărbatul o privește și surâde, ca și cum i-ar fi ghicit 
gândurile. 

— Când eram mic, murmură el, îmi plăceau la nebunie 
poveștile cu naufragiati singuratici, tipi lăsaţi de pirați 
pe o insulă pustie. Imi tot spuneam că eu nu m-aș speria 
dacă aș rămâne singur pe un atol. Contrariul mă 
înspăimânta: școala, mulțimea, familia... 

— Atunci de ce-ai ales armata? întreabă Peg. 

— Nu știam să fac nimic, răspunde caporalul. Nu eram 
înzestrat pentru studiu. Incepusem ucenicia în băcănia 
tatălui meu, gestionarea stocurilor și restul. Atunci, de 
ce să nu continui treaba asta la soldaţi? Am ajuns să 
descopăr că mă simțeam foarte bine în mijlocul 
hangarelor mele, numărând lăzi, baloturi, containere. 
Tipii îmi văcsuiau bocancii ca să le dau alcool, trabucuri. 
Aveam puterea să le spun nu. Era o mică plăcere mai 
importantă pentru mine decât un fum de trabuc sau o 
dușcă de coniac. 

Dă din umeri. Peggy îl privește cu atenţie. Trebuie că 
nu e întreg la cap. Niciun om cu judecată nu ar accepta 


de bunăvoie să rămână prizonierul unei baze militare 
pustii la Polul Nord. Caporalul monologhează pentru el. 
Tânăra femeie îi privește mâinile. Încearcă să și le 
închipuie mânuind acul care a străpuns ceafa tatălui 
japonezei.  Asasinează oameni ca să-și protejeze 
singurătatea? 

„l-a lichidat pe naufragiatii avionului pentru că s-ar fi 
putut să-i descopere existenţa, își spune ea. Poate îl 
zăriseră. N-a vrut să-i vadă invadându-i domeniul.” 

Trebuie să aibă grijă să nu stea niciodată cu spatele la 
el. E un anahoret, un eremit, un schimnic al gheturilor. 
Bărbatul tușește. 

— Sunt bolnav, se scuză el. Umiditatea, frigul. Mi-au 
atacat până la urmă plămânii. Presupun că e un fel de 
tuberculoză. 

— Cum ai reușit să supravietuiesti? întreabă Peggy. 

— Ti-am spus, răspunde caporalul oftând. Calculasem 
totul:  carburantul necesar pentru funcționarea 
grupurilor electrogene, combustibilii, totul... Era ușor, 
aveam aici tot ce trebuia pentru alimentarea 
bombardierelor B-47 cu șase motoare! Cele mai 
puternice mașini din epocă în materie de disuasiune. 
Autonomia lor de zbor le permitea să sfideze Moscova 
fără probleme și să-i rupă pe Ivani. Pistele de decolare 
erau ascunse sub zăpadă; era de ajuns să scoatem 
buldozerele ca să le facem operaţionale în câteva ore. 
Aparatele erau ridicate la suprafaţă printr-un sistem de 
elevatoare, ca pe portavioane. Ceea ce vezi în jur este 
doar o mică parte din instalaţiile reale. Era un adevărat 
oraș, o fortăreață subterană care aștepta să vină „seara 
cea mare”! În aceste condiţii, nu-i prea complicat să 
deturnezi echipamente, alimente, carburant. Imi făceam 
provizii pentru iarnă! Era ușor, eram stăpânul 
hangarelor, rezervelor, calelor, cisternelor. Puteam pe 
unele dintre ele să le închid,  declarându-le 
necorespunzătoare, imposibil de folosit. Birocratilor poţi 
să le spui orice. Îmi pregăteam peștera ca Ali Baba. 


— Ai prevăzut să stai aici atât de mult timp? insistă 
Peg. 

— Nu, mărturisește bărbatul cu ochi încercänati. Într-o 
vreme, am fost gata să mă alătur unui trib de eschimosi, 
dar până la urmă n-am făcut-o. După câteva săptămâni, 
îmi era greu deja să-i suport, așa că m-am întors aici. Nu 
sunt făcut pentru viaţa în societate. 

— Si, pe urmă, banchiza s-a rupt, conchide Peg. Nu-i 
așa? Această parte s-a desprins de restul bazei. 

— Da, confirmă caporalul. Pericolul rupturii se făcuse 
deja simţit de ceva timp. Apele se încălzeau. Aisbergul s- 
a despicat la mijloc și abia am avut timp să închid ușile 
etanșe ca să blochez intrarea apei. Timp de trei ani, am 
stat în preajma coastei, apoi curenţii m-au purtat spre 
ape mai calde, și atunci gheaţa a început să se înmoaie. 

— De când plutești în derivă? 

— De vreo zece ani. Dar nu-i nimic ieșit din comun, 
există aisberguri de cincizeci sau șaizeci de ani. Totuși, 
dacă va continua să coboare spre sud, e posibil ca 
tabularul să se rupă. Am reperat crăpături, zone de 
tensiune. De data asta, n-am să mai pot opri năvala apei. 
Totul va depinde de curenţii marini, suntem la mâna lor, 
pradă  capriciilor lor. Oricum, nu mai are nicio 
importanţă, sunt terminat. N-o mai duc mult timp, boală 
mi-a mâncat plămânii. 

Peggy nu îndrăznește să abordeze subiectul asasinării 
naufragiatilor. O fi oare măcar conștient că îi ucide pe 
toți cei care îi ameninţă proprietatea? 

— Ştii că nu sunt singură afară, începe ea. Te-ar 
deranja dacă însoțitorii mei s-ar adăposti aici? E mult 
mai cald în bază. Îţi garantez că nu te vor deranja. Nu 
vom sta mult timp. Așteptăm venirea ajutoarelor. 

Bărbatul a lăsat capul în jos. Işi fereşte privirea. Se 
foiește, e stingherit. 

— Nu te sfătuiesc să-i aduci aici, spune el în cele din 
urmă. Contrar a ceea ce crezi, nu veţi fi în siguranţă. Cel 
mai bine pentru voi este să ramâneti afară și să vă 


rugaţi ca salvatorii să vă localizeze cât mai repede cu 
putinţă. 

Se îndepărtează de tejghea încruntat. 

— N-am puterea să vă constrâng, bombăne el. Așa că 
veţi face cum vă taie capul, dar, crede-mă, ar fi o 
greșeală să invadezi baza cu însoțitorii tăi. Rämâneti 
acolo sus și faceţi tot ce vă stă în putere ca să fiți găsiţi. 
E tot ce vă pot ura. 

— Ai cumva un emiţător? întreabă tânăra femeie. 

— Nu, mormäie  caporalul, îndepărtându-se deja. 
Centrul de emisie-receptie a rămas în cealaltă jumătate 
de bază în momentul rupturii. Nu există nimic aici care 
să vă permită să stabiliţi vreo legătură cu lumea 
civilizată. Îmi pare rău. 

Se întoarce la jeep cu pasul lui șchiopătat și urcă la 
volan. Demarează fără niciun semn de rămas-bun și 
pătrunde în întunericul coridorului, lăsând-o pe Peggy 
singură în faţa ceștii cu cafea fără aromă. 


Capitolul 25 


Peggy s-a întors la ceilalţi. La început, când le-a 
povestit ce descoperise, n-au vrut s-o creadă și au bănuit 
că și-a pierdut minţile. I-a fost greu să-i convingă că 
totul e real. Apoi a început să bată vântul, anunțând 
furtuna, și le-a explicat că ar fi cu toţii mult mai la 
adăpost în adâncul bazei decât în interiorul epavei. 

— Nu întârziaţi mult cu hotărârea, le-a spus ea. Dacă 
se pornește uraganul, știți foarte bine că nu mai putem 
ieși din avion. 

A insistat, precizând că în interiorul bazei sunt doar 
zero grade. Ceilalţi ezitau, ascultând urletul vântului. 

— La urma urmelor, ce riscăm? a întrebat Rolf rânjind. 
S-ar putea să fie amuzant. Și să nu vă faceţi iluzii în 
privința avionului, nu e un refugiu chiar atât de sigur. 
Dacă o tornadă afurisită mătură aisbergul, nu-i deloc 
imposibil ca epava să fie împinsă în apă. Forţa furtunii o 
va deplasa și, odată dezlipită de sol, va aluneca la fel de 
ușor ca o sanie pe un patinoar. Nu-i va lua mult timp ca 
să cadă în mare. 

Toate feţele s-au îndreptat spre el. Suedezul își umplea 
nepăsător pipa. Peggy știe că are dreptate în privinţa 
avionului. La ultima furtună, îl simtise mișcându-se și 
chiar deplasându-se doi-trei metri. Aparatul Learjet e ca 
un fulg în faţa uraganului polar. Vântul ar putea să-l ia 
pe sus ca pe o cutie de chibrituri. 

Probabil că greșesc crezându-se în siguranţă în el. 

— Trebuie să vă hotărâți, repetă Peg. Când va începe 


să ningă, n-am să mai pot să vă ghidez spre intrarea 
bazei. 

Marinarii obiectează că, odată intraţi în bază, ar fi 
imposibil să mai audă sosirea ajutoarelor. Amundssen 
izbucnește în râs. Niciun elicopter nu va decola din 
Sanashtawa pe o astfel de vreme. N-ar folosi la nimic să 
stai cu ochii pe cer până când nu se va însenina. 

— De acord, spune Yuki, care aproape că nu mai 
deschisese gura de la sosirea lor pe aisberg. Dar îl luăm 
cu noi pe tatăl meu. Nu vreau să-l ia furtuna. Știu că ar 
fi dorit să fie înmormântat în Japonia. 

— Jos e loc mai mult decât suficient ca să improvizeze o 
capelă funerară, îi răspunde Peggy. 

Marinarii încă mai ezită, la fel și Ignuk. Bârlogul acela 
clandestin îi sperie, le dă senzaţia neliniștitoare a unei 
voințe demonice de disimulare. 

Până la urmă, vântul din ce în ce mai puternic grăbește 
evacuarea. Se adună totul. Rolf și șamanul își asumă 
sarcina de a transporta rămășițele neînsufletite ale 
informaticianului congelat. Peggy merge prima. Trebuie 
să înainteze aplecată în faţă ca să înfrunte vijelia ce 
mătură deja banchiza cu un vaiet sfâșietor. 

„Asta ar mai lipsi, ca furtuna să izbucnească chiar 
acum, își spune ea. N-am putea nici să mergem înainte, 
nici să ne mai întoarcem.” 

Dar elementele naturii le sunt favorabile și le lasă timp 
să ajungă la intrarea bazei. Descoperind perspectiva 
sălilor pustii, cu apa șiroind din tavan, și coridoarele pe 
jumătate luminate, grupul începe să șușotească. Peggy îi 
duce într-un dormitor comun. Un lucru e sigur: e mult 
mai cald aici decât la suprafaţă și toţi se dezbracă. Se 
organizează tabăra. Trag saltelele și le pun deoparte pe 
cele care nu sunt ude. Ignuk a descoperit infirmeria, 
unde au așezat cadavrul lui Saiko Onoshita. 

— La temperatura asta, ar putea să se dezghete, le-a 
atras atenţia Rolf. Nu-l apropiaţi mult de surse de 
căldură, altfel va începe să miroasă. Având în vedere 


lipsa aerisirii, n-ar fi deloc înţelept. 

Au colonizat dormitorul comun, cândva prevăzut să 
primească vreo șaizeci de oameni. Matelotii s-au 
despărţit de restul grupului și s-au izolat la celălalt 
capăt al sălii, șușotind între ei. 

Peggy a fost nevoită să le spună totul despre caporalul 
Henriott si despre ciudata lui pasiune pentru 
singurătate. 

— E un lucru destul de recent în rândul navigatorilor, a 
comentat Amundssen. Mulţi dintre marinarii singuratici 
sunt în realitate schizoizi. Contrar a ceea ce se crede, nu 
suferă de izolare. Escalele, necesitatea de a avea relaţii 
cu oamenii îi chinuiește. Am văzut deseori asta. 

Pare că se distrează. Aspectul insolit al situaţiei l-a 
trezit din apatie. Mai spune că auzise și el despre astfel 
de baze secrete săpate în gheaţă. Dar că nu dăduse 
nicio crezare acestor zvonuri de cârciumă. Propune să 
plece în explorare. Ignuk nu pare deloc liniștit, dar nu 
îndrăznește să refuze. Peggy insistă asupra necesităţii 
de a nu se rătăci prin labirintul galeriilor. Yuki refuză, 
vrea să-și vegheze tatăl, să spună rugăciuni. Se retrage 
la infirmerie. Își mărturisește regretul de a nu avea 
tămâie. 

Ceilalţi se pun în mișcare. Lui Peg nu-i place 
comportamentul bășcălios al lui Amundssen. S-ar zice că 
vizitează nu știu ce parc de distracţii. Se extaziază sau 
rânjeste, pipăie tot, ia o șapcă veche de soldat, o pune 
pe cap și caută o oglindă ca să vadă cum îi stă. Se 
comportă exact ca un ciclotimic care, în doar câteva ore, 
după ce s-a entuziasmat până la isterie, cade în hăurile 
celei mai negre depresii. 

Tot explorând așa, se apropie de fostele hangare 
strategice, acolo unde bombardierele așteptau semnalul 
bombardamentului nuclear. Toate sunt pustii, mai puţin 
unul, unde doarme carcasa unui imens B-47 prins în 
gheață. Avionul pare bine protejat, închis ca într-o 
vitrină de apă solidificată. În momentul în care baza 


secretă s-a rupt în două, din boltă s-au desprins câteva 
grinzi, strivindu-i coada și o parte din fuzelaj. E un 
monstru inutil, un olog enorm cu forme impresionante. 

— Dumnezeule mare! exclamă Amundssen. Au fost atât 
de grăbiţi s-o șteargă, încât au abandonat o parte din 
arsenal. 

— Presupun că e dezarmat, spune Peggy. E doar o 
carcasă goală. 

Tânăra femeie este de părere că acel aparat urma să 
ajungă la fier vechi, că voiau să-l facă bucăţi. De aceea 
nu consideraseră util să-l ia cu ei. 

Rolf se apropie de zidul de gheaţă sticloasă care 
acoperă botul aparatului. 

— Mă gândesc la o chestie, spune el pocnind din 
degete. Trebuie să existe neapărat o statie-radio în 
carlingă. Dacă reușim s-o luăm, am avea posibilitatea să 
emitem un SOS mult mai eficace decât cel trimis prin 
telefonul prietenei tale cu ochi oblici. 

Peggy era cât pe ce să replice: „Ce-ţi pasă? Credeam 
că vrei să mori?” Apoi își dă seama că suedezul are 
dreptate. Dacă există o statie-radio, cu siguranţă că e 
posibil s-o pună în funcţiune branșând-o la circuitul de 
iluminare al culoarelor. Atinge gheaţa prin mănușă; i se 
pare tare ca piatra. 

— Ignuk, le-ai putea cere băieţilor să facă asta? 
întreabă ea. _ 

Eschimosul dă din cap. Nu pare în apele lui. In 
penumbră, bombardierul seamănă puţin cu un schelet 
de balenă fosilizat. Gheaţa impură, care îi tulbură 
formele, îi conferă un aspect ireal. Ai zice că e o imagine 
conservată în rășină... O imagine lipsită de materialitate. 
Un miraj, s-ar putea spune. 

— Bine, oftează șamanul. Ignuk întoarce cu marinari. 

Pleacă după ei. Peggy nu mai știe dacă explorează o 
fostă bază a armatei americane sau dacă se plimbă prin 
interiorul unei piramide. Pândește zgomotul jeepului, 
deși știe că sunt foarte puţine șanse ca Henriott să 


provoace o întâlnire cu naufragiatii. E convinsă că a dat 
fugă să se ascundă în străfundurile bazei, în spatele 
unui zid de apărare de uși blindate, acolo unde nimeni 
nu va veni după el. 

Ca să destindă atmosfera, își conduce însoțitorii la 
intrarea în cinematograf. În cabina de proiecţie 
descoperă zeci de cutii metalice rotunde. Role pe care 
Jeffrey  Henriott le pusese deoparte pentru uzul 
personal. Râul fără întoarcere, Trenul va suiera de trei 
ori, Douăzeci de mii de leghe sub mări, Moby Dick... 

Probabil că le știa pe de rost. 

lau apoi hotărârea să se întoarcă la dormitor. 
Penumbra tunelurilor devine deodată apăsătoare, 
podeaua începe să se miste sub picioarele lor si aproape 
că își pierd echilibrul. 

— Gata, murmură Amundssen, s-a dezläntuit furtuna. 

Peggy își spune că ar fi nevoie de valuri uriașe ca să 
reuşească să miste un tabular precum cel în care se 
refugiaseră ei. Se felicită că i-a convins pe ceilalți să 
coboare în interiorul bazei. 

Entuziasmul suedezului a dispărut. Nu-si mai 
descleștează dinții. 

Ajunși în dormitor, mănâncă în tăcere supa improvizată 
de bucătarul-șaman. Nu mai au altceva de făcut decât să 
doarmă așteptând ziua de mâine. Peggy insistă să facă 
de gardă cu rândul. 

— Crezi că acest Henriott e ucigașul? întreabă 
Amundssen. 

— Cine altcineva? răspunde Peg oftând. 

— E adevărat că trebuie să fii sărit de pe fix ca să 
intentionezi să-ți petreci restul zilelor într-un buncăr 
pustiu, recunoaște căpitanul. 

Peggy nu vrea să mai înceapă nicio discuţie, vrea doar 
să fie închisă ușa dormitorului și ca un om înarmat să 
facă de pază în mijlocul cușetelor. Amundssen acceptă 
primul schimb, după care vor urma Ignuk, Peg și Yuki, 
dacă vor reuși să o smulgă de la pregătirile ei funerare. 


Peggy se aruncă pe una dintre saltele și își trage pe 
cap gluga scurtei impermeabile. Nu i-a lăsat să stingă 
lumina. Rolf s-a instalat comod, cu pușca pe genunchi. 
Işi pregătește o nouă pipă. 


x x x 


Când Ignuk o trezeşte, patru ore mai târziu, Peggy are 
impresia că a dormit doar zece minute şi protestează, 
cerând să fie lăsată în pace. Eschimosul insistă. Peg se 
ridică dârdâind. El îi pune în mâini o cană cu ceai 
fierbinte. 

— Totul e calm, sopteste el. Nimeni n-a venit pe-aici. 

— Unde e Yuki? întreabă Peggy. 

— Nu văzut, cască Ignuk îndepărtându-se. Rituri 
funerare foarte complicate, ia mult timp. 

Se întinde pe cuseta lui si închide ochi. Tânăra femeie 
se ridică și își ocupă locul pe scaunul tare din mijlocul 
paturilor, cu faţa la ușă. 

Nu se aud decât sforăitul oamenilor și clipocitul 
picăturilor de apă care cad din tavan. După o jumătate 
de oră, Peg se simte cuprinsă de o neliniște ciudată. Și 
dacă... 

„Și dacă Yuki e moartă?” 

Si-o imaginează prăbușită peste cadavrul tatălui ei, cu 
ceafa străpunsă, ca toţi cei dinaintea ei. Nu mai e în 
stare să aștepte; se ridică și întredeschide ușa. Culoarul 
i se pare chiar mai întunecos și mai amenintätor decât 
mai devreme. Infirmeria e doar la zece metri, dar 
distanța pare dilatată de climatul fantasmatic al 
tunelurilor pustii. Peggy ridică pușca și face trei pași. 
Ușa infirmeriei nu e închisă, pe podeaua culoarului se 
vede o dungă gălbuie de lumină. Înaintează. 

Răsuflă ușurată. Yuki e în viaţă. Pare că se reculege 
lângă trupul neînsufleţit al informaticianului. L-a 
dezbrăcat, scoțându-i hainele polare întărite de îngheţ. 


Japonezul e acum așezat pe o masă de operaţii, gol 
pușcă, braţele îi sunt întinse pe lângă corp. 

Peggy se trage repede înapoi, de teamă să nu pară 
indiscretă. 


Capitolul 26 


În timpul serviciului de gardă al tinerei femei, 
aisbergul se clatină de câteva ori, ca și cum ar fi cât pe 
ce să se scufunde. Peggy trage cu urechea, 
înspăimântată la gândul că marea bucată de banchiză ar 
putea să se rupă brusc în două. Încearcă să se 
consoleze, spunându-și că acolo sus, la suprafaţă, 
valurile mătură probabil gheaţa cu furie. Nu este 
imposibil, de altfel, ca ele să fi înghiţit deja avionul. 

În timp ce o cuprinde somnolenta, aude venind, din 
străfundul culoarelor, ecoul unui pas ezitant... același pe 
care îl auzea noaptea, la bordul cargobotului. Primul 
impuls este să vadă dacă Rolf se află acolo, întins pe 
cușetă. Suedezul doarme, prin urmare nu el își târa pașii 
pe culoare... Nu poate fi vorba decât de caporalul 
Henriott. Dar asta ar însemna că magazinerul singuratic 
se cätara la bordul navei ca să-i chinuiască pe pasageri? 
Nu, e imposibil. Peggy nu-l vede deloc în acest rol. Pe 
deasupra, mai e și bolnav și pare că se deplasează cu 
mare greutate. 

„Sau poate joacă teatru, își spune ea. Ziua e 
neputincios, iar noaptea se transformă în Navy Seal.” 

Își amintește de mina magnetică lipită pe cocă. O mină 
demodată. Probabil luată din arsenalul bazei. 

„A încercat să ne scufunde înainte să ajungem la 
aisberg. Voia cu orice chip să-și protejeze singurătatea.” 

Cu siguranţă că undeva există o vedetă rapidă, joasă și 
acoperită cu vopsea de camuflaj, pe care Henriott o 


folosește ca să se deplaseze. El era cel care urcă la 
bordul cargobotului, pe scara de bord. El se plimba pe 
culoare, îmbrăcat într-un combinezon de neopren puţin 
mucegăit (de unde mirosul atât de ciudat pe care îl 
remarcase Peggy). 

Când a fost surprins de un matelot în cursul plimbării 
sale la bord, l-a asasinat. 

„ÎL acuzam pe Amundssen, își spune Peggy, și, de fapt, 
era Henriott. Stia că ne îndreptăm spre bază, nu voia să 
ne vadă urcând pe insula lui pustie. Eram prea multi, 
înarmaţi, la pândă; și-a spus că nu va reuși să scape de 
noi atât de ușor ca în cazul naufragiatilor din avion. A 
încercat să ne arunce în aer folosind o mină din 
arsenalul expirat al bazei, dar n-a mers.” 

Peg întoarce fiecare gând pe toate părţile. Dar tot 
rămân zone de umbră, piesele acelui puzzle nu se 
potriveau perfect. Asta o agasează. Aude cum se pierde 
zgomotul pașilor în adâncul tunelurilor. Trebuie să 
rămână vigilenti. Caporalul nu poate fi controlat și nu va 
renunţa la liniștea lui. 


Capitolul 27 


Au trecut două zile de neliniște si încordare. La 
sfârșitul furtunii, Peggy a ieșit puţin în aer liber și a 
putut să constate că valurile măturaseră suprafaţa 
aisbergului, luând cu ele carcasa avionului. Scăpaseră 
ca prin urechile acului. Dacă ar fi făcut greșeala să 
rămână acolo baricadati, acum ar fi fost pe fundul mării. 

Ignuk i-a convins pe mateloti să înceapă munca în 
hangarul avionului B-47. S-au pus pe săpat în gheaţă ca 
să se strecoare în cockpit și să ia de acolo staţia radio, 
dar înaintează greu, din lipsa unor scule potrivite. Sunt 
obligaţi să sape folosind tăișul unor lopeti pliabile, iar 
peretele vitrificat este, în acel loc neîncălzit, incredibil 
de tare. Peggy a descoperit că numai unele tuneluri sunt 
alimentate cu căldură, celelalte fiind lăsate pradă 
frigului. Presupune că penuria de carburanţi l-a făcut pe 
Henriott să-și reducă treptat teritoriul la partea 
necesară pentru subzistență. Cu timpul, această zonă 
locuibilă se va micșora din ce în ce mai mult, până în 
ziua în care se va reduce la o singură cameră, unde va 
arde o sobă cu grăsime. Cât se poate de normal. Ba 
chiar era  stupefiant că Henriott a reușit să 
supravieţuiască atât de mult timp. 

Alt subiect de preocupare: Amundssen, care se 
calmase, s-a trezit încruntat, bombănind cuvinte de 
neînțeles. Peggy avusese impresia că suedezul se plânge 
că Birgit și Leif îi bântuiau din nou visele. Și pretinde că 
îi aude murmurând pe culoare. Se protäpeste în faţa 


dormitorului, cu capul aplecat, trăgând cu urechea, și 
ascultă ore întregi zgomotele purtate de ecoul 
tunelurilor. 

— Auzi! exclamă el deodată. Auzi, vorbesc! Am 
recunoscut vocea lui Birgit. Chiar n-auziti? 

Dar nu aveau ce să audă, în afara clipocitului 
picăturilor care cădeau din tavan. Atunci se enervează, 
devine răzbunător. 

— Mă urmăresc, se lamentează el. M-au găsit aici. E 
vina voastră, trebuia să mă lăsaţi să mor. 

E în stare să repete aceleași vorbe de douäzeci-treizeci 
de ori la rând. Gesticulările lui îi fac pe toţi nervoși. 
Peggy ar dori tare mult să se liniștească. I-a sugerat 
șamanului să prepare o infuzie soporifică, dar el a 
răspuns că nu se poate face nimic contra nemulțumirii 
spectrelor. 

— A fost mare greșeală salvat căpitan. Spirite deloc 
multumite. Au impresia că au fost trase pe sfoară. Se 
vor răzbuna, prezice el. Asta e sigur, da, da. 

Peggy își dă seama că nu va obţine mare lucru de la el. 


x xk x 


Seară avea s-o întâmpine pe Peggy cu două surprize 
neplăcute. Mai întâi Ignuk a venit la ea si i-a reprosat că 
i-a făcut să sape în gheață degeaba. Când marinarii au 
reușit să pătrundă în carlingă, au găsit compartimentul 
staţiei radio gol, cu firele de racordare atârnând smulse. 

— Staţia a fost luată de acolo, a bombănit eschimosul. 
Cu mult timp în urmă. Am muncit din greu pentru nimic; 
matelotii nu mulțumiți, au pică pe tine. 

Mai târziu, la căderea nopţii, Peggy a intrat în 
infirmerie ca să vadă ce făcea Yuki. Și a fost cât pe ce să 
tipe. Corpul informaticianului zăcea și acum pe masa de 
operaţii, dar fusese jupuit; arăta ca o planșă de 
anatomie. 


x xK x 


De data aceasta a dat alarma si a reușit să-i adune pe 
naufragiati. Au venit toți să privească cadavrul mutilat. 
Toată pielea torsului si a abdomenului fusese smulsă, de 
la baza gâtului până la limita pubisului. Era un act 
absurd şi monstruos, care nu putea fi săvârşit decât de 
un nebun. Yuki dispăruse. Peggy bänuieste că Henriott o 
răpise. 

Contrar a ceea ce spera, vederea cadavrului profanat 
nu i-a însuflețit pe supraviețuitori. Matelotii, Ignuk și 
chiar Amundssen au bătut în retragere, spunând că era 
opera fantomelor care bântuiau baza dezafectată. 
Degeaba le-a amintit de existența caporalului; n-au vrut 
s-o asculte. Pentru ei, Birgit si Leif, spectrele ieşite din 
ocean, sunt acolo, ascunse undeva în interiorul stației. 
Au început cu cadavrele, dar, peste puțin timp, se vor 
ocupa si de cei vii. 

S-a iscat o ceartă şi oamenii s-au insultat în limba 
eschimoşilor. Degeaba s-a răstit samanul la ei, nu i-a 
liniştit. Toți sunt înspăimântați si agresivi, având deja 
certitudinea că fantomele vor veni să le jupoaie pielea. 
Agită pustile si le îndreaptă, la întâmplare, în diferite 
direcții, ca si cum amenințarea s-ar fi ascuns acolo, în 
fiecare colţ de umbră, gata să se materializeze. 

Exasperată, Peggy se hotărăște să plece singură în 
căutarea japonezei. Își ia o lanternă, pușca și cretă că să 
marcheze drumul. 

Inaintează singură prin tunelul principal prost luminat. 
La fiecare cincizeci de metri clipește un bec galben. In 
afara acestor oaze de lumină, domnește întunericul, iar 
Peggy trebuie să meargă pe bâjbâite, încercând să nu 
gândească prea mult. O strigă pe Yuki, pe un ton care se 
vrea ferm. La fiecare ramificaţie a culoarului, face un 
semn cu cretă, ca să fie sigură că va găsi drumul de 


întoarcere. 

În sfârșit, aude un plânset în stânga ei. Japoneza se află 
acolo, ghemuită într-un colţ al unei încăperi goale. Nu-i 
rănită, ci doar șocată. Tot ce a putut să scoată de la acel 
suflet chinuit a fost o poveste cu un bărbat în 
combinezon cauciucat, care a atacat-o pe la spate și i-a 
acoperit capul cu un sac. 

— Mi-a pus un cuţit în gât, se tânguie ea, arătând o 
crestătură a pielii. Am crezut că mă va omori. Mi-a 
ordonat să mă întind pe podea, în infirmerie... Nu știu ce 
făcea. Pe urmă, m-a târât pe culoare. M-a insultat 
printre dinţi. Mi-a spus să stau aici. Mi-a cerut să închid 
ochii pentru că urmă să-mi scoată sacul de pe cap. M-a 
prevenit că, dacă trișez, îmi va scoate ochii... Când ai 
venit tu, am crezut că se întorcea el. 

Tremură, cläntäneste din dinţi. Amestecă engleza cu 
japoneza. Peggy nu îndrăznește să-i spună că trupul 
neînsufleţit al tatălui ei a fost jupuit. li e teamă să nu 
facă o criză de nervi. 

— Haide, trebuie să ne întoarcem la ceilalţi, îi spune 
ea. Voi reveni să mă ocup de caporal. Nu putem 
continua așa. 


x kK x 


A dus-o pe Yuki în dormitor. Matelotii au fost gata să 
tragă în ea când a deschis usa sălii. Toţi sunt cu nervii la 
pământ, gata să tragă si în umbra lor. Peggy i-a 
incredintat-o pe asiatică lui Ignuk, apoi a trecut pe la 
infirmerie ca să acopere cadavrul informaticianului cu 
un cearceaf. Nu înțelege sensul acestei agresiuni. „De 
ce să-i faci asta unui cadavru?” 

După rezolvarea acestor detalii, a pornit-o iar pe 
culoare, cu intenția de a repera locul unde se ascunde 
Henriott... si de a-l neutraliza. Speră să găsească în 
bârlogul lui staţia radio pe care caporalul o luase din 


bombardier. Aceasta a rămas acum singura lor speranţă 
de a lua legătura cu Sanashtawa și de a explica 
amănunţit situaţia lor ciudată. 


Capitolul 28 


O melodie fornăită îi indică drumul, o melodie cântată 
de Beach Boys, nepotrivită într-un astfel de context. 
Peggy recunoaște cântecul Help Me Rondha, pe care, la 
Saltree, vecinul lor obișnuia să-l cânte în gura mare 
când își tundea peluza. Apoi îl aude pe caporal tușind. 
Din acel loc, Peggy începe să transpire, pentru că este 
mult mai cald decât în restul bazei. Își aduce aminte că 
îl cheamă Jeffrey și rostește acest nume. Îl găsește întins 
pe un pat de campanie, într-o încăpere ticsită cu lucruri 
în dezordine. Pereţii sunt plini de cărţi, dar și de discuri 
vechi din vinil de 45 de turatii, așa cum se făceau în anii 
șaizeci. E înfofolit într-un sac de dormit, are febră, 
cläntäneste din dinţi. Tinerei femei îi vine greu să 
creadă că el este asasinul nebun care a terorizat-o pe 
Yuki și a jupuit cadavrul tatălui ei. Joacă teatru? Lasă în 
jos ţeava puștii. Din fundul patului, Henriott rânjește. 

— Să nu-mi spui că te sperii de mine! zice el cu o voce 
epuizată. 

Într-adevăr, Peggy își dă seama că arată caraghios cu 
pușca în mână. Are impresia că ameninţă un muribund 
chircit într-un pat de spital. 

— Nu vezi că sunt gata să-mi dau duhul? spune 
caporalul enervat. Plămânii mei se färâmiteazä ca un 
burete vechi. Haide, poţi să stai jos. Nu riști nimic, n-am 
să sar la gâtul tău. 

Peggy examinează camera. Observă pe o noptieră 
câteva seringi cu morfină luate dintr-o trusă de prim- 


ajutor din dotarea armatei americane. Își dă seama că 
Jeffrey este complet năuc. Transpiră, deși e foarte palid 
la față. Emană un miros neplăcut, de boală, de 
disperare. 

— N-ai ţinut cont de avertismentele mele, bombăne el, 
ridicându-se într-un cot. Ai greșit. Trebuia să plecaţi. 

— Ajutoarele n-au venit, obiectează Peggy. Și a mai fost 
și furtuna. Nu sunt sigură că mesajele noastre au fost 
auzite. Ce-ai făcut cu staţia radio care se afla în 
bombardierul B-47? 

Henriott întoarce capul și contemplă peretele. 

— Am distrus-o de mult, răspunde el. N-am vrut să fiu 
tentat să cer ajutor, în perioadele de depresie. Nu veţi 
găsi niciun aparat în stare să emită în toată baza. Le-am 
făcut bucăţi pe toate. 

Peggy strânge degetele pe patul puștii. Abia se abtine 
să nu-l lovească pe acest nebun care i-a condamnat la 
izolare. 

— N-ai înţeles nimic, continuă caporalul. Aici e 
pericolul. Nu sunteţi doriţi. Dacă rämâneti, veţi fi 
eliminaţi unul după altul. Urcati în bărcile voastre de 
salvare și päräsiti aisbergul. Veţi avea mai multe șanse 
de supravieţuire plecând pe mare decât rămânând aici. 

— Eşti într-o ureche, spune tânăra femeie oftând. 
Oricum, e imposibil. Dacă furtuna a luat pe sus avionul, 
a măturat și ambarcatiunile. 

Se ridică, înțelegând că nu va scoate nimic de la el. 
Bărbatul o privește cu un aer halucinat. 

— Ești deja moartă, murmură el. Se vor ocupa de tine 
în curând și nu voi interveni să te scap. La început, încă 
îi mai controlăm, dar acum nu. Acum nu mai pot, mă 
sperie și pe mine. 

Delirează. _ 

Peggy părăsește încăperea. În mod ciudat, în timp ce 
străbate tunelurile în direcţia dormitorului, are impresia 
că aude șoapte în spatele ei. Când întoarce capul, nu 
vede nimic, dar i se pare că în aer plutește un miros de 


cauciuc. Cauciucul unui vechi combinezon de 
scufundare pe jumătate mucegăit. 

Și, brusc, ceva sare asupra ei. O masă indistinctă se 
ivește din întuneric și o lovește în cap. Se prăbușește 
într-o băltoacă de gheaţă topită. Ultimele cuvinte pe 
care le aude sunt rostite de o voce de femeie: „Nu, n-o 
ucide”. 

Își pierde cunoștința imediat după aceea. 


Capitolul 29 


Când se trezește, greata îi crispează stomacul și se 
întoarce pe o parte ca să vomite. Cineva îi așază o 
compresă rece pe ceafă. I se spune să nu se miște. 
Peggy, deși chinuită de dureri zvâcnitoare și de un 
huruit în urechi, identifică timbrul feminin care pare că 
vine din cealaltă parte a unui zid de zăpadă întărită. 

— Stai liniștită, spune vocea. Nu mai ești în pericol, 
încearcă să înghiţi asta. 

Cineva îi strecoară comprimate între buze, un 
analgezic oarecare. 

— Sunt expirate, dar n-au să te otrăvească, adaugă 
femeia. În cel mai rău caz, nu vor avea niciun efect. 

Peggy se simte prea epuizată ca să se revolte. Stă 
culcată pe spate într-un dormitor comun, luminat de o 
lampă cu ulei de focă. Ridică o mână ca să-și atingă 
partea din spate a capului. Durerea este atât de mare, 
încât se așteaptă ca degetele să-i intre direct în creier 
printr-o spărtură a cutiei craniene. 

— Ai doar un cucui mare, o liniștește necunoscută. O 
să-ţi schimb compresa. 

Peggy zărește cărți îngrămădite lângă pereţi. Ziare 
vechi și cărți de buzunar umflate de umiditate. O 
bibliotecă pusă grămadă și răsfoită, fără îndoială, de o 
mie de ori. Zărește haine atârnate de cadrul paturilor 
suprapuse. 

Prin ceata delirului, tânăra femeie are impresia că sunt 
piei omenești tăbăcite care se usucă în vânt. Se ridică 


într-un cot. 

Imediat o vede mai bine pe femeia așezată la căpătâiul 
ei. Ai zice că e o cerșetoare din Bowery, și chiar miroase 
ca ele. Fata îi amintește ceva. O altă fată. O fotografie... 
O fotografie întrezărită în casa din grădina secretă, 
acolo, în cala interzisă a cargobotului. 

— Dumnezeule! bâiguie ea, înfiorată de stupoare. Esti 
Birgit. Birgit Amundssen! 

— Eşti  fizionomistă, spune femeia, râzând cu 
amărăciune. Sunt unele zile în care nici eu nu mă mai 
recunosc. 

Peggy o privește cu atenţie, venindu-i greu să-și creadă 
ochilor. Nu poate să-i dea o vârstă, dar mutrișoara 
diavolitei nordice se întrezărește și acum sub riduri. 

E chiar Birgit, dar o Birgit îmbătrânită înainte de 
vreme, trecută, cu un fel de înfricoșare și osteneală în 
privire. Uniforma militară pe care o poartă îi ascunde 
silueta, dându-i o înfățișare informă. Are părul murdar, 
pe jumătate încäruntit, atârnând lamentabil în suvite 
slinoase. Văzând-o, Peggy se gândește la acele epave 
umane în zdrente care bântuie străzile din Miami, 
adunând cutii de bere goale într-un cărucior de 
supermarket. 

— E acolo, nu-i așa? șoptește fantoma. Rolf... Rolf 
Amundssen. l-am auzit vocea răsunând pe culoare. Au 
trecut zece ani, dar n-am reușit s-o uit. E ciudat, nu? Am 
uitat vocea tatălui meu, a mamei... Nu le mai aud în 
minte, memoria nu mai reușește să le reconstituie, pe 
când cea a lui Rolf a rămas intactă. Continuă să mă 
obsedeze. 

Se înfioară. Vorbește cu un accent ciudat, foarte 
cântat. În pofida ridurilor, a jegului, Peggy ghicește fără 
greutate cum trebuie să fi arătat la douăzeci de ani: o 
mică rătăcitoare băgăcioasă, gata pentru orice aventură. 
Una dintre acele fete care străbat kilometri întregi, sar 
dintr-un charter în altul, lăsând în urmă un amant în 
fiecare oraș unde a poposit. Un amant căruia abia dacă 


îi cunoaște prenumele. A cunoscut multe de felul ei în 
Florida. Pe vremuri, practicase ea însăși acest stil de 
viaţă în care derivă ajunge să devină sinonim cu 
libertate. 

— Nu știu ce ţi-a spus Rolf, continuă suedeză, dar cu 
siguranţă că nu adevărul. 

Peggy înţelege că trebuie să răspundă dacă nu vrea să 
vadă dispărând acea fantomă ivită din trecut. Trebuie să 
întărească legătura fragilă care s-a ţesut între ele, să 
creeze ceva, un embrion de complicitate. Atunci, 
încetișor, îi prezintă interlocutoarei sale legenda, așa 
cum i-a transmis-o Amundssen. li ia ore întregi, pentru 
că junghiurile capului o tot fac să se întrerupă. Suedeza 
o ascultă în tăcere, din când în când se strâmbă și 
strânge pumnii. 

— N-a fost așa, spune ea în cele din urmă. N-a fost 
deloc așa. Viața cu Rolf era un iad. Un bărbat de o 
gelozie bolnavă! Mă ţinea închisă pe vas. Când eram la 
chei, nu aveam dreptul să cobor și nu trebuia să vorbesc 
cu ceilalţi marinari. Nu-ţi poţi imagina ce însemna asta. 
Era obsedat de ideea că îl voi înșela cu un matelot, cu 
un docher. Până la urmă, ca să reducă la maximum 
pericolul unei întâlniri, nici măcar nu mai acosta. Ancoră 
la distantă de coastă și făcea naveta cu barca, pentru 
aprovizionare. Era o viaţă de nebuni. Așa am devenit, 
puţin câte puţin, prizoniera lui. Stăteam cât mai mult 
posibil departe de regiunile locuite. Chiar și eschimoșii i 
se păreau suspecți. Își băgase în cap că agätam bărbaţii 
prin staţia radio și că aveam conversații erotice pe calea 
undelor... Era ceva patologic, nu-l puteai face să judece 
normal. Nu-și dădea seama că bănuielile lui deveneau 
grotești. 

Se însufleţește. Vorbește cu o voce gâfâită. Mâinile ei 
schițează gesturi sacadate. Evocă iadul singurătăţii de 
pe navă, avându-l alături doar pe Rolf Amundssen. Rolf, 
gelos pe toţi și pe toate: de la cântăreţul căruia îi 
ascultă discurile, până la scriitorul căruia îi citește 


cărțile. 

— Îmi punea mereu întrebări despre trecutul meu, 
spune ea oftând. Adevărate interogatorii polițienești. 
Amantii, viaţa mea sexuală dinaintea lui. Detalii, voia 
mereu cât mai multe detalii. Dacă refuzam să răspund, 
mă lovea. Se punea cu pumnii pe mine, apoi izbucnea în 
lacrimi și mă implora să-l iert. Devenise absolut 
insuportabil. Trăiam cu spaimă să nu fac vreo greșeală, 
chiar fără voia mea. Noaptea, când mă trezeam, îl 
găseam aplecat asupra mea. Asculta ce spuneam în 
somn... Dacă mi se întâmpla să vorbesc visând, avea 
convingerea că rostisem numele unui bărbat. Era un 
adevărat calvar. Începusem să-l urăsc, dar îmi era frică 
de el... 

— Si Leif? întreabă Peggy. Cum a suportat Rolf 
nașterea lui Leif? 

— Foarte rău, răspunde Birgit. Mai întâi a trebuit să-l 
conving că băiatul era al lui și nu a fost deloc ușor. 
Scruta mereu faţa copilului ca să se asigure că seamănă 
cu el... După cum ar fi trebuit să mă aștept, s-a convins 
repede că Leif avea drept tată un marinar danez destul 
de cunoscut la Sanashtawa. Un fel de cocoș al satului, 
care călărea toate servitoarele. Gândul ăsta a devenit o 
obsesie care a stricat de la început relaţiile cu micuțul. 
Nu putea să-l sufere. Si, destul de repede, a început să-l 
bruftuluiască. 

Povestește acum cu volubilitate, fericită să-și descarce 
sufletul. Din când în când, vorbește prea repede și, din 
pricina accentului, Peg nu înţelege sensul cuvintelor pe 
care le rostește. I se întâmplă și să amestece suedeza cu 
engleza. 

— Viaţa devenise putin mai suportabilă datorită 
prezenţei lui Leif, explică ea. Dar lui Rolf nu-i plăcea să 
ne vadă prea des împreună. Era gelos pe relaţia noastră. 
Când aveam un gest tandru faţă de copil, îl vedeam pe 
Rolf încordându-se, pălind la faţă. Când se înfuria, 
vorbea despre copil numindu-l „bastardul”. Eram 


obligată să mă prefac indiferentă faţă de micutul aflat în 
preajma noastră sau să-l cert pentru fapte imaginare. 
Trebuia să-i dau impresia că nu-mi iubesc fiul. Era o 
comedie odioasă care mă făcea să-mi pierd minţile. 
Povestea asta a durat ani de zile. Lui Leif îi era teamă de 
el. Cum își vedea tatăl apropiindu-se, fugea. Rolf îl bătea 
din orice și, când interveneam, mă bătea și pe mine. 

Continuă să-și istorisească trista odisee. Ura zilnică, 
deznădejdea, furia, neputinta. Își deapănă marea oroare 
de a fi trăit ca o prizonieră în mijlocul unor spaţii 
infinite. Oceanul, banchiza... Relatează momentele de 
tandrete clandestine ascunse supravegherii lui 
Amundssen. Cum să faci un copil de trei ani să înţeleagă 
că mama lui trebuie să se prefacă întotdeauna că îl 
detestă în cursul zilei? Cum să-l faci să accepte că 
trebuie să se ascundă ca să capete săruturi si mângâieri 
de la ea? 

— O viaţă de oameni smintiti, oftă ea. Eu și Leif eram 
consemnați la bord imediat ce aruncăm ancora undeva. 
Rolf nu voia să-l putem revedea pe danez, presupusul 
tată al copilului. Am înţeles că începuse să-l härtuiascä 
pe acel biet om, încercând să-l provoace în toate 
barurile și chiar pusese să fie bătut măr de niște 
mateloti eschimoși. Timpul trecea, dar el tot așa gândea. 
Uneori, când eram în larg, nu-mi adresa o vorbă 
săptămâni în sir. Ambianta la bord devenea oribilă. Îmi 
era permanent groază să nu-i vină să ne suprime, așa, în 
cursul unei crize de gelozie. 

— Bea? întreabă Peggy. 

— Da, răspunde Birgit. Si mai erau și drogurile. A 
consumat întotdeauna halucinogene, o manie căpătată 
în America Latină. Pretindea că astfel își extindea 
câmpul conștiinței, că asta îi permitea să navigheze fără 
busolă, fără radar. Tot felul de basme din astea de care 
era tare prins. Adesea stătea la timonă drogat, cu 
pupilele foarte dilatate. Mai spunea că peyotlul îl proteja 
contra oboselii și îl scutea de dormit. Când se afla în 


starea asta, mă înspăimânta. Îmi era din ce în ce mai 
teamă pentru Leif. Vedeam bine cum se tot uita Rolf la 
el. 

Peggy dă din cap. Ghicește ce-i va spune Birgit și i-o ia 
înainte: 

— Şi te-ai hotărât să fugi cu copilul cu prima ocazie. 

— Da, recunoaște suedeză. Am pregătit totul: barca 
pneumatică, alimentele. Ştiam că Rolf, mai devreme sau 
mai târziu, va face o greșeală. Devenea prea sigur de el, 
de pseudoputerile lui, de afurisitul lui de instinct de 
supermarinar. Când s-a hotărât să traverseze labirintul 
de gheturi, „concasorul” cum îi zicea el, am înţeles că 
aceea era șansa mea. Ştiam că pe banchiză trăia un trib 
de eschimoși și că aveau să mă primească. Era, 
bineînţeles, o soluţie provizorie. Pe urmă aș fi făcut 
cumva ca să mă întorc la lumea civilizată, mi se făcuse 
lehamite de Polul Nord. Voiam ca Rolf să ne creadă 
morţi. Așteptam momentul propice pentru a pune în 
scenă dispariţia noastră. La un moment dat, am simţit 
că era o problemă, că ne îndreptam spre un dezastru. 
Rolf pilota cu o inconstientä de adolescent. Ca să-l înșel, 
l-am implorat să se întoarcă. Era cel mai bun mijloc de 
a-l face să meargă mai departe. Ceea ce prevedeam s-a 
întâmplat: un prim aisberg ne-a străpuns coca, apoi un 
al doilea ne-a prins ca într-un clește. Vasul a început să 
pârâie. Am profitat de faptul că Rolf era țintuit la cârmă 
ca să scot barca de salvare și să-l pun în ea pe Leif. Mă 
unsesem pe sub haine cu grăsime și mă înfășurasem 
într-un sac de plastic, ca o adevărată mumie, ca să mă 
izolez de frig. Apoi, peste, îmbrăcasem un combinezon 
de scufundare, să nu fiu sufocată de temperatura 
scăzută dacă aș fi căzut în apă. Era un lucru foarte 
riscant, știu, dar simțeam că nu mai sunt în stare să 
trăiesc alături de Rolf. 

— Mi-a spus că ai căzut în mare când s-a rupt puntea, 
spune Peggy. 

— Așa este, recunoaște Birgit. N-a fost cu intenţie și 


era cât pe ce să rămân prizoniera vasului care se 
scufunda. Doar printr-o minune am reușit să înot până la 
barca de salvare. Ne-am îndepărtat imediat, rugându-mă 
ca Rolf să nu ne zărească. Nu știam dacă va scăpa, nu 
voiam să mă gândesc la asta. Am strecurat barca 
pneumatică printre aisberguri și am ridicat cortul de 
supravieţuire ca să mă schimb. Apoi lucrurile au luat o 
întorsătură proastă. Am plutit în derivă, m-am rătăcit. 

— Si caporalul Henriott ţi-a venit în ajutor, 
completează Peggy. 

Birgit dă din cap. 

— Da, răspunde ea. Totuși, mi-a mărturisit după aceea 
că ezitase mult timp înainte de a ne salva. Voia să-și 
păstreze sacrosancta lui singurătate. Și, mai prozaic, se 
temea să nu-i știrbim din rezervele alimentare. 

— Ciudat individ, comentează Peg. 

Suedeza se strâmbă, sceptică. 

— Cred că a cedat mai curând impulsului hormonilor, 
spune ea pe un ton amar. Degeaba se laudă că preferă 
să trăiască singur, suferă de lipsa unei femei. 

Faţa ei a căpătat o expresie dură amestecată cu 
dezgust. Peggy se ferește să-i pună vreo întrebare în 
această privinţă, dar Birgit se destăinuiește singură: 

— De când ne-am instalat aici, m-a făcut să înţeleg că 
va trebui să plătesc pentru găzduirea asta, continuă ea 
indignată. Ghicești ce. O dată pe lună, trebuia să mă duc 
într-unul dintre dormitoarele comune și să-i aștept 
vizita. Ca să se scuze, mi-a explicat că era tuberculos și 
că această maladie amplifica apetitul sexual. Adică nu 
era cu adevărat vinovat de ceea ce mă făcea să suport. 
Se culca cu mine implorându-mă să-l iert. Era o situaţie 
destul de patetică. La început, mi-am spus că între noi 
se va înfiripa o oarecare prietenie. Dar n-a mers. Fugea 
de mine si de Leif. Strigătele micutului îl îngrozeau, nu-i 
suporta agitația. 

Povestește acei zece ani de coabitare cu Henriott, fără 
a-l întâlni aproape deloc, în afară de momentele pe care 


le numește cu dispreţ „plata găzduirii”. Peggy își 
imaginează cu ușurință ce viaţă a putut să ducă în baza 
pustie, cu această fantomă de om care se ascunde 
permanent. 

— E un om bolnav, spune Birgit. l-am găsit dosarul 
medical în arhiva maiorului. Acolo scrie: tulburare 
schizo-afectivă și paranoia. Medicul bazei se pregătea să 
ceară trecerea lui în rezervă. După spusele lui Henriott, 
ar fi intrat în armată ca să fugă de cei din satul lui care, 
cu toţii, îi voiau răul. În realitate, s-ar părea că a vrut să 
se izoleze de lume pentru că se simţea cuprins de 
impulsuri criminale. Dar, după ce s-a închis aici, a 
început să-și urască colegii și să se gândească la 
moartea lor. Nu s-a întors în Statele Unite deoarece se 
temea că va comite asasinate dacă va ajunge în contact 
cu oamenii. Într-un fel, s-a condamnat singur la 
închisoare pe viaţă. 

— Cam așa am privit si eu toată situaţia, spune Peggy. 
A maltratat copilul? 

— Nu, răspunde suedeză. Aproape că nu a avut contact 
cu micuțul. Și-a rezervat un teritoriu unde nu aveam 
dreptul să punem piciorul. Era foarte clar. Existau 
frontiere pe care trebuia să le respectăm. În fiecare 
săptămână, mă duceam în sala de mese unde, pe o 
masă, mă așteptau proviziile pentru următoarele șapte 
zile: orez, alimente deshidratate... pește afumat sau o 
salatieră cu krill, când reușea să facă rost, si mai ales 
ierburi contra scorbutului sau sare de lămâie. Aceste 
alimente trebuiau folosite cu multă economie. Hrana era 
problema de fiecare zi. Singur, reușise foarte bine să 
reziste; prezența noastră complica în mod ciudat 
lucrurile. Îi luăm pâinea de la gură. Doi pumni de orez în 
minus sunt de-a dreptul dramatici când ai totul numărat. 
Avea pică pe noi că ne aflăm acolo. Ca să economisească 
si carburantul grupului electrogen, ne forța să trăim în 
întuneric. Tinea totul sub cheie, baricadat în dulapuri cu 
cifru, acolo unde erau depozitate pe vremuri piesele de 


schimb ultrasecrete. Nu aveam acces nicăieri. Îmi 
spuneam deseori că, dacă murea, am fi rămas fără 
nimic, murind de foame în fata dulapurilor pline pe care 
nu le puteam sparge. Era intendentul domeniului, 
stăpânul încuietorilor. Număra totul cu mare zgârcenie 
și ţinea o contabilitate într-un registru. Treptat, totul a 
devenit „pe bani”, dacă înţelegi ce vreau să spun. Toate 
furniturile suplimentare se tranșau în dormitor. Pentru 
trei ore de lumină, o nouă pereche de pantofi, o bucată 
de săpun, treizeci de litri de apă caldă... îmi puneam 
poalele în cap. Când Leif era mic, nu era grav, mă 
resemnasem. Si-apoi, Henriott era prudent, nu făcea 
niciodată sex fără prezervativ. Spunea că nu voia să-mi 
transmită boala lui. În realitate, cred că se temea să nu 
rămân însărcinată. Un nou-născut ar fi însemnat o gură 
în plus de hrănit. Mă duceam în dormitor, strângeam din 
dinți și aşteptam să-și termine treaba. Nu-i lua foarte 
mult timp. În ceea ce mă privea, povestea asta o vedeam 
mai mult ca pe un examen medical decât ca prostituție. 
Existau cutii pline cu prezervative pentru uzul 
militarilor. Cred că erau duși la femei o dată pe lună, 
undeva pe coasta Alaskăi. Problemele au apărut când 
Leif a început să crească și a înţeles ce se întâmpla. 
Atunci, în sufletul lui a apărut o ură sălbatică faţă de 
Henriott. 

Tace brusc, regretând poate că a făcut toate aceste 
mărturisiri. Lasă ochii în jos, ca și cum i-ar fi rușine. Dar 
ridică repede capul și se uită fix la Peggy cu o izbucnire 
neașteptată. 

— E grotesc, nu-i așa? întrebă ea cu o voce șuierată. 
Probabil că mă dispretuiesti. 

Peg protestează domol și o prinde de mână. Atunci 
Birgit începe să plângă, în tăcere, cu ochii la 
interlocutoarea ei. 

— Ce porcărie! exclamă ea. Zece ani de pușcărie. Am 
fugit de Rolf ca să nimeresc aici, închisă cu un täcänit. 
Nu se poate spune că norocul îmi surâde. Dar de ce să 


ne mirăm? La Polul Nord sunt doar täcäniti. Niciun om 
cu judecată nu și-ar dori să trăiască aici! Presupun că 
Rolf nu vede lucrurile în același fel, bineînţeles... 

Peggy îi prezintă versiunea lui Amundssen. Marea 
iubire frântă de blestemul Polului Nord. Cäsuta ascunsă 
în cala cargobotului, melancolia asezonată cu peyotl. 
Birgit ridică din sprâncene incredulă. 

— Dumnezeule! geme ea. Probabil că e și convins de 
ceea ce spune! A reconstruit povestea în felul lui, 
reţinând doar ce-l avantajează. Așa a fost întotdeauna. 
Înfrumuseţa orice anecdotă. Așa m-a sedus... Viaţa 
alături de el părea foarte pasionantă. Trăia sublimul 
douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru. Cea mai 
banală călătorie căpăta aspecte wagneriene. Nici măcar 
nu-l puteam acuza de mitomanie, era sincer cu el însuși. 
Ar fi trebuit să pună în scenă opere, avea talent, un fel 
de hipertrofie a viziunii. La început, asta fascinează... și 
apoi sublimul ajunge să te obosească. 

— Părea pur și simplu distrus de dispariţia voastră, 
precizează Peggy. Nu mi-a dat niciun moment impresia 
că joacă teatru. 

— Îl chinuie remușcarea, spune Birgit. Ca să facă totul 
suportabil, a recreat evenimentele în mintea lui. Poate 
că nici nu a fost vreodată conștient de viaţa infernală pe 
care ne-a impus-o. 

Face o pauză, apoi începe să evoce viața din baza 
dezafectată, istorisind mici anecdote, triste, insolite sau 
hazlii. Peggy o lasă să vorbească. Își spune că în toate 
astea ar fi destul material pentru un bestseller: Cum mi- 
am crescut fiul pe un aisberg. 

Orele trec... Peggy intuiește că Birgit o ia pe ocolite. 
Ghicește că există o mare problemă legată de Leif, care 
probabil că are astăzi șaisprezece-șaptesprezece ani, nu 
știe foarte bine. O lasă însă să vorbească, fără s-o 
întrerupă. Așteaptă să ajungă singură la acest subiect. 

— Încă nu l-ai întâlnit pe fiul meu, nu-i așa? întreabă 
deodată suedeză. 


— Nu, mărturisește Peg. Am o vagă impresie că m-am 
înșelat în privinţa suspectului... Nu Henriott a venit să 
ne hăituiască pe vas... Nu el a fixat vechea mină 
magnetică pe coca navei... Nu el i-a executat pe 
supraviețuitorii avionului... Am dreptate? 

Birgit se ridică nervoasă. Când se mișcă, mirosul de jeg 
devine mai puternic. Deschide gura de câteva ori, dar nu 
poate să vorbească. 

— Leif, spune ea într-un târziu... El... Nu e normal. E 
un adolescent dificil. Nu și-a revenit niciodată de pe 
urma copilăriei trăite pe vas. Presupun că psihologii ar 
spune că e „inadaptabil”. Iar când am ajuns aici, a fost 
ca și cum am fi căzut din lac în put. 

Peggy nu face niciun comentariu. Ştie că Birgit nu va 
suporta nicio critică. 

— Detestă bărbaţii, îi destăinuiește suedeză. Toţi 
bărbaţii. Întâi pe tatăl lui și apoi pe Henriott... și pe toţi 
cei care au avut ghinionul să ajungă pe aisberg, de 
exemplu, acei sărmani oameni iesiti din avion. și 
închipuie că-mi vor face rău, că toţi mă vor obliga să mă 
culc cu ei. Așa că mă protejează în felul lui. li elimină 
unul câte unul. 

— De ce nu l-a ucis pe caporal? întreabă Peggy. 

Birgit schiteazä un gest ostenit. 

— Mai întâi pentru că Henriott e prudent și înarmat, 
răspunde ea. Apoi pentru că numai el știe codurile și 
fără el n-am mai avea nimic: lumină, căldură... Dacă 
moare, grupul electrogen se va opri. A încuiat totul, nu 
doar alimentele, ci și carburantul. A instalat sisteme de 
siguranță peste tot. Nu uita că e o bază secretă. 
Paranoia devenise aici o regulă de viaţă. 

Peggy se gândește la mirosul de cauciuc, la silueta 
omului-focă... Prin urmare, era Leif. 

— Așadar, Leif urca la bordul cargobotului, conchide 
Peg. El rătăcea noaptea pe culoare... 

— Da, confirmă Birgit. Are o șalupă a armatei, un vas 
de patrulare jos, echipat cu motor silențios. Cu el a venit 


caporalul în ajutorul nostru și tot cu el se plimbă Leif în 
jurul aisbergului. Supraveghează împrejurimile, face pe 
santinelă de la vârsta de doisprezece ani. Nu l-am putut 
împiedica. Nu puteam să-l tin închis aici. La început, am 
sperat că va pescui ca să ne ameliorăm hrana, dar apoi 
aceste escapade au devenit ronduri defensive. Cred că, 
în sinea lui, s-a temut permanent de întoarcerea tatălui 
său. Si eu, de altfel. Intotdeauna am crezut că Rolf nu ne 
va lăsa să scăpăm chiar atât de ușor. Era o teamă 
aproape superstițioasă; aveam convingerea că va da de 
urma noastră, că instinctul îl va conduce la noi. În parte 
și pentru asta n-am încercat niciodată cu adevărat să 
părăsesc baza. Mi-l imaginam pe Rolf la ieșire, gata să 
mă apuce de gât. Dintre doi nebuni, l-am ales pe cel mai 
puţin dus; cu siguranţă că am greșit. 

— Leif a ucis câţiva marinari, spune Peggy. l-a asasinat 
pe cei din avion, oameni inofensivi. A încercat să ne 
arunce în aer... 

— Sunteţi complicii tatălui său, spune Birgit, deci 
dușmanii lui. Când a reperat cargobotul, l-a studiat cu 
binoclul. Așa l-a văzut pe Rolf pe punte. Asta a fost 
pentru el un șoc cumplit. Un coșmar devenit realitate. 
Când s-a întors în bază, era într-o stare de nedescris. 
Delira, credeam că și-a pierdut minţile. Am avut nevoie 
de putin timp ca să înţeleg că destinul ne făcea o glumă 
proastă: tocmai Rolf venise în căutarea avionului. 
Hazardul îl purta drept spre noi, fără ca el să bănuiască. 
Am încercat să-i explic lui Leif că va fi de ajuns să nu ne 
arătăm până când cei veniţi în căutare vor aduna 
cadavrele, dar n-a vrut să audă. Nu-l mai pot controla de 
mult timp. 

— Atunci a urcat la bord, continuă Peggy. A început să 
bântuie culoarele... 

— Voia să-l ucidă pe Rolf în somn, bâiguie Birgit. Dar 
nu a avut niciodată curaj s-o facă. Era ceva care îl 
depășea. În pofida anilor care trecuseră, tatăl lui îl 
înspăimânta la fel de mult. În prezenţa lui, redevenea un 


copil de cinci ani. Fiecare zi care trecea vă apropia de 
noi. A improvizat mici sabotaje fără urmări. A vrut să te 
electrocuteze în sacul de dormit... Într-o noapte, un 
matelot a fost gata să-l surprindă și Leif l-a înjunghiat. 

— Si în final, a pus mina. 

— Da, o vechitură luată din unul dintre hangarele 
pentru ambarcaţiuni. Dar n-a funcţionat. Presupun că 
era dezamorsată sau scoasă din uz. L-am implorat să nu 
se atingă de ea. Eram convinsă că îi va exploda în mână. 
Așa e el; teama îl împinge să-și asume riscuri nebunesti. 
Se scufundă printre gheturi, deși are doar un 
combinezon de cauciuc, cel pe care îl purtam eu când 
am ajuns aici. S-a adaptat uimitor de bine la frig, ca 
eschimoșii. 

— Unde e acum? întreabă Peggy. 

— Se ascunde, răspunde suedeza oftând. Ştie că nu 
sunt de acord cu acţiunile lui. Și-a pus în gând să vă 
suprime pe toţi. Vrea să crute o singură femeie, „ca să 
se însoare cu ea”, spune el. A ales-o pe japoneză... 

— Yuki. 

— Da, exact. De tine nu-i place. Spune că asculti de 
tatăl lui, că eşti femeia lui. Ar fi vrut să te omoare, dar Îi 
piere curajul în fața sexului frumos. Nu are nicio 
problemă când trebuie să lichideze bărbaţi; în schimb, 
femeile îl impresionează. Cred că le identifică pe toate 
cu mine. A le face lor rău înseamnă a-mi face mie rău. În 
timp ce a omori un bărbat înseamnă a se antrena ca să-l 
ucidă pe Rolf. 

„Ce caracter fermecător!” își spune Peggy, încercând 
să nu-și dea de gol sentimentele. 

— Nu e vina lui, pledează Birgit. Are scuze, vrea să mă 
protejeze. Când era mic, puteam încerca să-l controlez, 
dar astăzi are șaisprezece ani. E la fel de înalt și de 
puternic ca tatăl lui la vârsta asta. Nu-l mai pot speria 
cu o palmă sau o mustrare. Încerc să-l linistesc 
vorbindu-i, dar tot degeaba. E un animal permanent la 
pândă. Rolf a făcut din el un psihopat, un semiautist. De 


cele mai multe ori, nu sunt în stare să înţeleg ce se 
petrece în mintea lui. Am încercat să-l conving să nu mai 
urce la bordul cargobotului, dar nu m-a ascultat. 
Trăiește într-o lume a lui, cu spaimele lui, cu fantasmele 
lui. E un sălbatic. Nu știe nici să scrie, nici să citească. 
N-a vrut să înveţe. Când era mic, îi citeam dintr-un vechi 
manual de mecanică maritimă. Era singură carte care îl 
interesa, celelalte îi provocau crize de epilepsie. Dar 
mecanica îi plăcea. Descrierea unui cazan... a unui 
aparat de desalinizare. Nu mă întreba de ce. 

— Prin urmare, există o ambarcatiune? O șalupă? 
întreabă Peggy. 

— Da, recunoaște Birgit. Nu-i știu exact numele. O 
chestie lungă și subţire. Seamănă cu o pirogă de metal. 
Henriott spune că e o ambarcatiune pentru patrulele de 
comando, concepută pentru sabotaje. Se deplasează cu 
mare viteză, dar nu poate lua multe persoane la bord. 
Dacă te gândești s-o furi, prefer să-ți spun că nu vei 
ajunge departe cu ea. Oricum, nu știu unde se află. E 
comoara lui Leif. Dacă vei încerca să te apropii de ea, te 
va ucide. 

Cele două femei se înfruntă din priviri. Peggy lasă 
prima ochii în jos; nu vrea s-o indispună pe Birgit. N-ar 
fi un lucru prea inspirat din partea ei. 

— Foarte bine, sopteste ea. Ce-ar fi să reluăm totul de 
la început? 


Capitolul 30 


Peggy a stat mult timp nemișcată în „grota” suedezei, 
ascultând povestea sfâșietoare a acelei femei rătăcite, 
victimă a capcanelor hazardului și destinului. Birgit 
Amundssen are prea multe de spus, prea multe amintiri 
de depănat. Amănuntele se îngrămădesc, povestea ei se 
bifurcă, se întoarce înapoi pentru a o lua pe alt drum. 
Birgit se repetă, adaugă un detaliu, îl precizează până la 
obsesie. Zece ani de mutenie, de izolare dispar brusc, 
eliberând un val amar care nu se mai sfârșește. Sosirea 
lui Leif pune capăt în mod neașteptat logoreei. Tânărul 
aruncă o privire bănuitoare prin ușa întredeschisă și nu 
știe dacă să intre sau nu. E un băiat solid pentru cei 
șaisprezece ani ai lui, construit ca un viking, cu tenul 
deschis al războinicilor nordici. Seamănă incredibil cu 
tatăl lui, dar își ferește privirea și fizionomia lui are o 
expresie plină de șiretenie. Poartă un costum de 
scufundare din cauciuc negru, foarte uzat în punctele de 
frecare și cârpit prin vulcanizare artizanală. Pășește pe 
lângă zidul de cărţi de buzunar, ca și cum ar vrea să 
evite cât mai mult apropierea de Peggy, intrusa. Tânăra 
femeie observă că luase arma pe care o avusese ea mai 
devreme. O ţine așa cum ar ţine un puștan un obiect 
fetiş. Are corpul unui bărbat, dar fața e a unui copil 
bosumflat. li spune ceva mamei sale într-o limbă pe care 
Peggy nu o înţelege. 

Pronuntia este atât de rudimentară, încât se întreabă 
dacă e totuși o limbă cunoscută. 


— Nu vorbește engleza? întreabă Peggy mirată. 

— Nu, răspunde Birgit Nu pentru o conversaţie 
obișnuită. O folosește doar când e furios și atunci e un 
semn foarte rău. Nu vorbește nici suedeză. Comunicăm 
cu ajutorul unui dialect inventat. Un limbaj născocit de 
el când era mic, ca să nu fie înţeles de Rolf. Il folosea ca 
să-și insulte tatăl fără să fie pedepsit sau ca să-i facă 
farmece. A crezut mult timp în magie; nu făcea nimic 
fără să execute mai înainte un ceremonial complicat. 

Leif s-a lăsat în genunchi lângă mama lui, cu spatele la 
Peggy, ca s-o excludă din raza lui vizuală. Mormăie 
ceva, comunicând cu ajutorul unor onomatopee 
copilărești care sună ciudat rostite de un adolescent 
clădit ca un atlet. Are mâini mari și puternice, murdare 
și crăpate. Pe obraji are desene tribale, care par trasate 
cu degetul de un copil de grădiniță. Tânăra femeie își 
impune să nu fie înduioșată; nu trebuie să uite nicio 
secundă că acel tânăr e un criminal multirecidivist, un 
lichidator sistematic și fără scrupule. 

— Ce-a spus? întreabă ea, îngrijorată de trăncăneala 
debilă care se revarsă continuu din gura lui Leif cu o 
anumită vehemenţă, după cum i se pare. 

— Crede că ești nefastă, traduce Birgit. Că gresesc 
primindu-te aici. Crede că ești „femela” lui Rolf. Susţine 
că ne trădezi. 

— Spune-i că se înșală, protestează Peg. Că nu m-am 
culcat niciodată cu Amundssen. 

Suedeza dă din umeri, vrând să arate că nu are nicio 
importanţă. 

— Nu mă va asculta, oftează ea. Convingerea lui e de 
neclintit. Crede că, în afară de şaman, toţi sunteţi 
nefaști. Chiar și japoneza pe care voia s-o oprească 
pentru el. A spus că a văzut-o smulgând pielea de pe un 
cadavru. Vrea să știe dacă e canibală. 

Peggy se încruntă, perplexă. Deci Leif pretinde că a 
surprins-o pe Yuki jupuindu-și tatăl? E grotesc! De ce ar 
face ea așa ceva? Nu are niciun sens! 


„E nebun, își spune ea. Pune pe seama japonezei o 
faptă de care îi e rușine. Nu poţi avea încredere în astfel 
de oameni deranjati la minte.” 

— Nu cred că Yuki e înnebunită după carnea de om, 
spune ea ca să umple tăcerea. Cred că e foarte tulburată 
de moartea tatălui ei și e mai bine să fie lăsată în pace. 

Birgit traduce. Folosește același limbaj rudimentar ca 
și fiul ei. E ciudat să o auzi îngăimând onomatopee, 
gângureli de bebeluș. Ciudat și neliniștitor. Îţi vine să te 
întrebi care e mai nebun dintre ei doi. Treptat, îndoiala 
pune stăpânire pe ea. În definitiv, pe cine să mai 
creadă? Pe Rolf sau pe Birgit? Care e versiunea 
adevărată? Și dacă suedeza era o psihopată chinuită de 
paranoia? Dacă imaginase totul în tulburarea conștiinței 
sale bolnave? 

Care dintre ei a rescris povestea vieţii conjugale a 
cuplului Amundssen? 

Nu mai știe. În ochii lui Birgit zărește o sclipire care 
nu-i place deloc. Suedeza ar fi putut foarte bine să-l 
atragă și pe fiu în nebunia ei, au mai existat cazuri. 
Psihozele familiale prin „contagiune” nu sunt deloc rare; 
psihologii o știu foarte bine. Îţi pierzi repede minţile 
când trăiești cu nebunii. 

Peggy trebuia să se ferească de capcana compasiunii. 
La urma urmelor, nimic nu-i dovedește că Birgit nu a 
inventat, pe baza evenimentelor, o interpretare total 
fantezistă. 

— Ar fi bine să-l faci pe Leif să înţeleagă că trebuie să 
nu ne mai härtuiascà, îi sugerează ea. Vom pleca. Vor 
veni ajutoarele. Presupun că nu vrei să ni te alături, dar, 
de îndată ce voi ajunge la Sanashtawa, voi face 
cunoscută situaţia voastră autorităţilor. Vor trimite o 
echipă să vă scoată de-aici. 

Birgit scutură capul. 

— Nu, e inutil, spune ea. Nu va merge. Leif nu va fi 
niciodată în stare să se integreze în lumea civilizată. 
Prea multi oameni, prea multe constrângeri... Nu face 


parte dintre acele animale care pot fi aclimatizate. Va fi 
închis într-un azil de nebuni și acolo va muri. Nu, nu 
vreau asta. Oricum, nu-ți dai seama că aisbergul se 
topește? Plutim în derivă spre ape calde și structura lui 
devine tot mai fragilă de la o oră la alta. Se va sparge, e 
inevitabil. Mâine sau peste trei zile, nu se poate 
prevedea cu exactitate, dar asta se va întâmpla. 

— Și ce-ai să faci atunci? Întreabă Peggy enervată. O 
să aștepți să mori înecată? Văd că asta e o manie în 
familia Amundssen. 

— Nu, replică Birgit pe un ton plin de răceală. Vom 
încerca să fugim cu vedeta. Cu puţin noroc, vom ajunge 
la coastă. Acolo vom încerca să fim acceptaţi de 
eschimoșii inuiti. E singura posibilitate de reintegrare 
fezabilă. Dacă vreau ca Leif să rămână liber, suntem 
condamnaţi să trăim ca niște proscriși. De altfel, nici nu 
știu dacă inuitii ne vor primi. 

— Îţi înţeleg punctul de vedere, se resemnează Peggy. 
După tot ce-ai trăit, cred și eu că toate constrângerile 
unui mare oraș ti-ar fi insuportabile. 

Face o pauză, apoi continuă: 

— Insistă cel puţin pe lângă Leif să nu mai comită nicio 
crimă până la plecarea noastră. Voi încerca să-i conving 
pe ceilalţi să urcăm la suprafaţă. Ar fi mai ușor dacă am 
avea cu ce să semnalizăm. Ai putea să obţii așa ceva de 
la caporalul Henriott? Ne-ar trebui rachete de 
semnalizare, fumigene colorate, ceva cu ce să balizăm 
un loc... 

— Am să vă fac rost, acceptă Birgit. Dar să nu-ţi faci 
prea multe iluzii. Leif crede că nimeni nu va veni să vă 
salveze. E convins că femeia cu pielea galbenă minte, că 
nu e sinceră. 

— De unde știe el? replică Peggy. 

— Din instinct, răspunde suedeză. Presupun că l-a 
moștenit de la tatăl lui... sau e o urmare a faptului că 
Rolf îmi dădea cu forța peyotl când eram însărcinată. 
Câmpul perceptiv al lui Leif e mult mai dezvoltat decât 


al nostru. Captează lucruri invizibile, ca un animal. Dacă 
aș fi în locul tău, aș avea încredere în el. Dacă el spune 
că japoneza minte, înseamnă că ea chiar pune ceva la 
cale fără știrea voastră. 

Peg dă din cap fără să răspundă. Nu vrea s-o 
contrazică pe Birgit. La urma urmelor, nu crede deloc în 
povestea asta a evacuării cu ajutorul vedetei de 
infiltrare folosită de Leif. Probabil că e vorba de un 
vehicul de mici dimensiuni, incapabil să înfrunte valurile 
din larg și cu o autonomie redusă. Dacă vor fugi astfel 
de pe aisberg, Birgit și fiul ei vor fi repede condamnaţi 
să îngheţe la bordul acestei ambarcaţiuni, pentru că vor 
avea nevoie, chiar și pe o mare liniștită, de câteva zile 
de navigaţie ca să ajungă la țărm. Ar putea să pună 
prinsoare că un val mare îi va trage la fund cu mult 
înainte de a fi zărit coasta. De altfel, Peg are impresia că 
suedeza nici nu mizează cu adevărat pe această soluţie 
de salvare. In mintea ei, aceasta e doar o eventualitate, 
o portiță de ieșire ipotetică, un alibi ca să refuze 
ajutorul ce i se propune... 

— Trebuie să mă întorc la ceilalți, spune Peg, altfel vor 
porni în căutarea mea și te-ai putea pomeni cu Rolf aici. 

Minte. Ştie bine că celorlalţi nu le pasă de dispariţia ei. 
Poveștile despre solidaritate între supraviețuitori există 
doar în romane. 

Birgit ezită. Leif reîncepe să-și  gângurească 
onomatopeele. Strânge foarte tare pusca în mâini si 
chiar loveşte cu patul ei de podea. 

— Nu vrea să pleci, traduce Birgit. Crede că ne vei 
trăda. Vrea să te lege aici ca să te facă femela lui. 
Scuză-l, dar e o noțiune care îl obsedează de ceva timp. 
Cred că a tras cu ochiul când mă întâlneam cu Henriott. 
Asta i-o fi dat idei, și e și vârsta... 

— Dă-mi voie să plec, imploră Peg. Nu-l poţi lăsa să-mi 
facă ceea ce ţi-a făcut tie Henriott în toţi acești ani. 

Birgit își așază palma dreaptă pe capul lui Leif și îi 
vorbește cu blândeţe. 


— Pleacă, îi spune ea după cinci minute. Dar vezi cum 
faci ca Rolf să nu vină aici, altfel nu mai răspund de 
nimic. Leif are acum o pușcă și vrea tare mult s-o 
folosească. A ucide pe cineva de la distanţă e mai ușor 
decât să-i înfigi cuțitul în corp. S-ar putea ca de data 
asta chiar să-și omoare tatăl. 

Peggy se ridică lent. Leif mârâie și se încruntă la ea. Se 
teme, o clipă, să n-o oprească, dar mama lui îl privește și 
renunţă să mai sară la ea. Peg pleacă. De cum ajunge în 
tunelul principal, o ia la fugă. 


Capitolul 31 


Peggy a pierdut mult timp ca să se orienteze în 
labirintul de tuneluri. La un moment dat, chiar a crezut 
că se învârtea pe loc, că nu va mai găsi niciodată 
punctul de plecare. În cele din urmă, se lovește de Rolf, 
care stătea în picioare în mijlocul unui coridor, cu pușca 
sub braţ. Pare febril, în alertă, eliberat de accesele de 
fatalism care l-au copleșit la sosirea pe aisberg. 

— Pe toţi dracii! izbucnește el. Unde ai fost? Toată 
lumea te credea moartă! 

— M-am rătăcit, minte tânăra femeie. O pasarelă s-a 
prăbușit cu mine și m-am lovit. 

— Unde ţi-e arma? întreabă cu o voce șuierată 
suedezul. 

— Nu știu, răspunde Peggy. Când mi-am revenit din 
leșin, nu o mai aveam. 

Căpitanul trage o înjurătură obscenă și totul se 
sfârșește aici. 

— Am impresia că acolo e cineva care îmi vrea răul, 
murmură el arătând spre coridoarele cufundate în 
întuneric. 

Peg se înfioară, uimită de adevărul vorbelor sale. Rolf 
mijește ochii, scrutând obscuritatea. 

— Acolo e, și se uită la mine, insistă el. Nu știu ce e, 
dar vrea să-mi facă de petrecanie. 

Peggy îi spune că Henriott e foarte bolnav, nu e în 
stare nici măcar să meargă și, prin urmare, nu este o 
ameninţare reală pentru naufragiati. Amundssen dă din 


umeri, argumentul nu are nicio valoare. 

— Nu mă gândesc la el, spune suedezul apăsat. Ceea 
ce simt n-are deloc miros de boală... Simt ceva tânăr și 
rău... Îi este teamă, dar vrea să sară la bătaie. Are ce 
are cu mine. Numai cu mine. Nu înţeleg de ce. 

Se plimbă prin tunel, mângâind arma, cu patul bine 
sprijinit în șold. E clar că nu va ezita să tragă la cea mai 
mică ameninţare. 

Peggy se duce la ceilalţi și încearcă să-i convingă să 
urce la suprafaţă și să aprindă un foc. Le spune să 
scoată afară un butoi cu carburant și să-i dea foc. Fumul 
va urca spre cer, foarte negru, vizibil pe o rază de mulţi 
kilometri. Yuki stă nemișcată pe cușetă, cu ochii închiși, 
detașată de tot ce se întâmplă. Peggy observă că nu s-a 
despărțit de telefonul mobil, deși acum nu mai 
funcţionează. De ce se agaţă de el? Din superstiție? Sau 
pentru că i-a minţit în privința funcţionării aparatului? 
În inima ei se strecoară îndoiala. Se gândește la 
acuzaţiile imbecile ale lui Leif: Yuki jupuind trupul 
neînsufleţit al tatălui ei... Nu, nu trebuie să cadă în 
capcana suspiciunii. 

Insistă pe lângă Ignuk și reușește să-l convingă să 
părăsească baza. În acest scop, va trebui mai întâi să le 
furnizeze oamenilor un cort mare și fumigene. Se 
hotărăște să încheie un pact cu Henriott. 

Face o pauză, cât să mănânce și să se odihnească, apoi 
ia din nou cu asalt labirintul. De-acum timpul îi 
presează. Dacă Birgit are dreptate, aisbergul se va rupe 
în două în zilele următoare. Așteptarea nu mai are 
niciun rost. 

Îl găsește pe caporal acolo unde l-a lăsat cu o zi 
înainte, culcat pe o saltea care pute a sudoare și boală. 
Negociază obţinerea unui cort polar și a unui set 
complet de semnalizare: rachete, fumigene, sirene, 
girofaruri... Henriott o ascultă cu un aer ostenit. Ea îi 
promite că existenţa lui va rămâne secretă, că nu va fi 
repatriat fără voia lui. 


— Te-ai întâlnit cu ceilalţi? întreabă el în cele din urmă. 
Suedeza si plodul ei... Copilul ăla sărit de pe fix. 
Ferește-te de amândoi, nu sunt întregi la minte. Am 
comis o mare greșeală când m-am dus să-i salvez, după 
naufragiul ambarcatiunii lor. Ar fi trebuit să-i las să se 
înece. Mi-au făcut viaţa grea! Femeia aia... m-a provocat 
tot timpul. O adevărată târfă. Niciodată n-am fost 
înclinat spre sex, dar ea venea mereu aici să mă atingă, 
să mă excite. Voia să preia controlul bazei, să fure cheile 
depozitelor. O diavolitä O ființă rea, dăunătoare. 
Stârnea în mine gânduri rușinoase. Mi se oferea, pur și 
simplu... Intelegi? Se vindea... Nu i-am cerut nimic 
niciodată... Ea a... Dumnezeule, mi-e rușine că i-am 
cedat! Cu timpul, am înţeles că încercase să-și ucidă 
bărbatul sabotând nava. Voia să pună moartea bietului 
om pe seama naufragiului, dar n-a mers tocmai cum 
dorea ea. S-a rătăcit printre gheturi, nu avea simţul 
navigaţiei. Când am salvat-o, ea și copilul erau paralizati 
de frig. M-am lăsat înduioșat. I-am îngrijit. Femeia avea 
febră, delira când în suedeză, când în engleză. Așa am 
înţeles că ea pusese totul la cale, ca să-și asasineze 
soțul. Ar fi trebuit s-o ucid pe loc, dar n-am putut. 

Iși trage sufletul. Răsuflarea lui e hârâită. Scuipă într-o 
batistă plină de pete maronii. 

— Trebuie să te ferești de ea, continuă el. E o târfă. Se 
culcă cu fiul ei ca să-l satisfacă. l-am surprins în 
dormitor. O călărea mârâind ca un animal, iar ea îl 
încuraja. A văzut că mă uitam la ei și de atunci mă 
härtuiesc. Încă nu m-au ucis pentru că numai eu cunosc 
cifrurile ușilor blindate. Să crape! N-am să le spun 
cifrurile lor niciodată. Să se mănânce între ei după 
moartea mea... 

Se agită, delirează, cu faţa roșie și asudată. Peggy nu 
știe câtă încredere să acorde spuselor lui. Pe cine să 
creadă? Scoate din buzunare medicamentele luate din 
trusa de prim-ajutor a lui Ignuk. Îl ajută să le ia. 
Medicamentele aduse de ea nu sunt expirate și speră că- 


i vor alunga febra. 

— Bine, spune Henriott. Îţi voi da ce-mi ceri. Dar să 
plecaţi, să nu rämâneti aici. Dacă nu muriti din cauza 
spargerii aisbergului, Birgit va avea grijă să vă facă de 
petrecanie. Își va pune fiul să vă lichideze pe toţi. Veţi 
constitui pentru ei o rezervă de carne, după moartea 
mea. 

— Liniștește-te, murmură Peggy. 

Degeaba încearcă să pună toate vorbele lui pe seama 
delirului, nu-și poate reţine o oarecare stânjeneală. li 
revede pe Birgit și pe fiul ei, ascunși în grota lor fără 
lumină, murdari, răi, bolborosind o limbă inventată de 
ei. O vrăjitoare și un trol. 

Henriott își injectează o nouă doză de morfină și 
așteaptă ca lichidul să se răspândească în organism. 
Apoi se ridică, eliberat de durerea care îi macină 
plămânii. 

Sustinut de Peggy, pornește spre depozitul bazei. Un 
culoar îi duce într-o încăpere care amintește de sala 
seifurilor dintr-o mare bancă federală. Uși metalice se 
înșiră una după alta, închise toate cu cifru. 

„E ca un fel de abator în care congelatoarele ar arăta 
ca niște seifuri”, își spune Peggy. 

— Totul e în capul meu, rânjește Henriott. N-am pus 
nimic pe hârtie. După ce voi muri, nimeni nu va mai 
avea acces la aceste rezerve. Aici am îngrămădit tot ce 
am putut să sustrag în cursul anilor de serviciu, 
falsificând evidenţele stocurilor. Pentru că nu vindeam 
nimic, nimeni nu m-a bănuit. Nu exista nici cel mai mic 
zvon în privinţa mea. Aveam o reputaţie de incoruptibil. 
Soldaţii mă urau. 

Se întrerupe și tușește. Sângele îi murdărește colţul 
gurii. Deschide ușa și dă la iveală o amestecătură demnă 
de un vechi pod plin cu tot felul de lucruri. Caporalul nu 
ezită nicio secundă, știe unde este așezat fiecare obiect. 
Arată cu degetul spre două pachete. Unul mare și unul 
mic. Cortul cântărește cam treizeci de kilograme. Peggy 


îl trage pe podea cu greutate, Henriott îi dă si o traistă 
plină cu rachete de semnalizare. 

— Probabil că unele sunt prea umede ca să mai 
funcţioneze, o informează el. Să nu te mai întorci aici. 

Se depărtează fără să mai aștepte, iar Peg trebuie să se 
descurce singură ca să care totul la dormitor. Gâfâie, 
înjură. Fir-ar să fie! Henriott ar fi putut să-i dea un 
cărucior! Se uită des peste umăr. Ghicește prezenţa 
nevăzută a lui Leif. Nu-i dă pace. Probabil că tinteste 
spre ea cu pușca pe care i-a furat-o. Ţăcănit nenorocit! 
Își imaginează că o ia la ochi, vizându-i sânii, pântecele 
sau fundul. 

La jumătatea drumului, îi strigă pe Ignuk și pe Rolf să-i 
vină în ajutor. Eschimosul o ajută să ducă greutatea, în 
timp ce Rolf scrutează cu privirea întunericul. Din când 
în când, adulmecă, asemenea unui vânător avertizat de 
mirosul unei fiare sălbatice. Și-a pierdut aerul resemnat 
și poţi să intuiești că e gata să-și apere cu îndârjire 
viaţa. Nu-i place deloc să fie ţinta unui agresor 
necunoscut, temperamentul lui nu suportă asta. Ar fi 
fost de acord să se sinucidă, dar refuză categoric că 
moartea să-i fie impusă de altcineva. 

Peggy se întreabă cum ar reacţiona dacă s-ar pomeni 
brusc faţă în faţă cu Birgit. Ar detesta-o pentru că l-a 
înșelat? Legenda pe care și-a tot spus-o în ultimii ani se 
va nărui dintr-odată și va fi obligat să revină la 
realitatea unei relaţii formate din ură și suspiciune? Si, 
la urma urmei, ce s-a petrecut cu adevărat între soț, 
soţie și copil? Habar nu are. Confidentele contradictorii 
o tulbură. Toţi trei joacă un teatru care îi depășește 
înţelegerea. Birgit era oare o femeie ușuratică, 
provocatoare, care îl înșela pe suedez cu toţi marinarii 
din port? Sau Rolf chiar suferea de o gelozie paranoică 
lipsită de temei și își persecuta nevasta nevinovată? 

Greu de știut. Greu de formulat fie și o ipoteză. 

Încearcă să-și alunge aceste gânduri din minte. 
Problema cea mai importantă este să supravieţuiască și 


să scape din această capcană. Ajunsă în dormitor, Peggy 
îi strânge pe toţi și încearcă să-i convingă să urce la 
suprafaţă, chiar dacă acolo e frig. 

— Nimeni nu va veni după noi aici, insistă ea. Si 
aisbergul se topește. Se va sparge în bucăţi, mâine sau 
peste trei zile. Apa va invada culoarele. Frecarea cu apa 
uzează gheaţa pe dedesubt și o subtiazä. Când stratul va 
deveni prea fragil, greutatea instalaţiilor o va face să 
cedeze. Structurile pe care ne deplasăm se vor präbusi 
în ocean. E ca și cum ne-am deplasa pe un patinoar 
așezat deasupra unui lac cu apă. Cu cât ne deplasăm 
mai spre sud, cu atât apa reduce mai mult aisbergul. 
Tabularul e ca o bomboană enormă pe care o sugi în 
gură. Devine din ce în ce mai mic... 

Tipä cât o ţine gura în faţa unor oameni surzi! Aici sunt 
la căldură - nu văd mai departe de acest adevăr imediat. 
Ignuk stă de vorbă cu matelotii. Rolf o ascultă distrat, 
permanent la pândă, cu arma în mână. Peggy își spune 
că, până la urmă, va trage asupra fiului său fără s-o știe. 
Își imaginează un duel mortal între tată și copil, 
împușcându-se unul pe celălalt în bezna tunelurilor. Ar 
vrea să-l prevină pe Rolf, să-l sfătuiască să nu apese 
prea repede pe trăgaci, pentru că ar putea s-o regrete. 
Dar cum să-l facă să înţeleagă? Dacă îi spune prea 
multe, cu siguranţă că va pleca în căutarea lor și va 
grăbi astfel tragedia. Se învârte într-un cerc vicios, 
incapabilă să găsească o soluţie acceptabilă. 

În momentul în care Peggy are impresia că matelotii se 
vor hotări, în sfârșit, să urce la suprafaţă, răsună un foc 
de armă. Un glonţ șuieră la treizeci de centimetri de 
capul lui Rolf. Leif nu a putut rezista tentatiei. Armă i-a 
oferit puterea magică de a ataca animalul de la distanţă. 
I-a dat curajul de a înfrunta monstrul... Din fericire, nu 
mai trăsese niciodată cu o pușcă și reculul armei îl 
făcuse să rateze ţinta. Toţi se aruncă la podea, apoi 
încep să tragă la întâmplare, într-o confuzie totală. 
Mirosul prafului de pușcă face atmosfera irespirabilă. 


Vacarmul e cumplit. Peggy își acoperă urechile. 
Culoarele metalice amplifică ecourile deflagratiilor. 
Degeaba cere Rolf încetarea focului, marinarii continuă 
să ciuruiască bezna. Când se face din nou liniște, Peg e 
pe jumătate surdă. Simte pe limbă un gust de praf de 
pușcă ars. N 

— Pe toți dracii! In mine a tras, răcnește Amundssen. 
Porcäria aia vrea să mă lichideze! 

E greu să-l contrazici. Se afla la o oarecare distanță de 
grup când a răsunat împușcătura. Pe el si numai pe el îl 
tintise necunoscutul. 

Suedezul se ridică în picioare. Spune cu glas tare că 
trebuie să termine o dată pentru totdeauna și le ordonă 
oamenilor să-l urmeze și să înainteze în tunel cât mai 
aproape de pereţi. Peggy încearcă să-l oprească, dar 
bietele ei argumente nu au nicio putere. Ca să-l 
convingă, ar trebui să strige: „Oprește-te, o să-ţi ucizi 
fiul...” Si chiar vrea s-o facă, dar ceilalţi sunt deja prea 
departe. Răsună împușcături cu rezonanţe metalice. 

— Nu fac bine, bombăne Ignuk, singurul care a rămas 
pe loc. Nu multe cartușe în bagaje. Nu destul să lupti 
împotriva fantomelor. Când gloanţe toate trase, puști la 
fel de inutile ca niște bucăţi de lemn. 

Dar oamenilor le fusese frică, iar furia le face bine. 
Simt nevoia să se răzbune. Peggy decide să-i oprească. 
Se avântă în întuneric, lipindu-se de perete. Strigă 
zadarnic avertismente, implorări. Vocea ei se pierde în 
mijlocul ecourilor si răpăiturilor. Tunelul miroase 
puternic a praf de pușcă. Brusc, ceva ca o palmă 
puternică o răstoarnă pe spate, în timp ce spaţiul se 
umple de o lumină galbenă. O flacără fierbinte, plină de 
mirosuri chimice, o atinge ușor. O voce strigă ceva 
despre o grenadă. Aude gemete, strigăte de durere. 
Intelege că Leif, simțindu-se urmărit, a scăpat de haită 
turbată din urmă lui aruncând o veche grenadă ofensivă 
pe culoar. Schijele au ricoșat probabil la nesfârșit din 
pereţii metalici. Peggy se rostogolește pe o parte, își 


pipäie urechile, fata. Un suierat oribil ü trece prin 
timpane. Nu sângerează, nu e rănită. Doar suflul 
exploziei o făcuse să-și piardă echilibrul. Ignuk o apucă 
de subsuori și o aduce înapoi în dormitor. Yuki, ieșită 
din transă, s-a ridicat pe cușetă, cu ochii holbati de 
stupoare. 

— Stai aici, îi spune șamanul. Mă duc să văd. 

Dispare. Yuki rostește o frază pe care Peg nu o aude. I 
se face deodată teamă să nu fi surzit. Simte încă aburii 
exploziei arzându-i ochii, gura. Ignuk se întoarce, 
sustinâändu-l pe Rolf, care e năucit de șoc. Suedezul se 
prăbușește pe unul dintre paturi. E plin de răni mici, 
fără gravitate, dar care sângerează. Peggy îl aude vag 
explicând că „ceilalţi au încasat-o cu toţii în locul lui”. 

— Toţi sunt morţi, confirmă eschimosul cu o grimasă. 
Sfârtecati de schije. Nu frumos de văzut. Nu trebuie 
rămas aici. 

— Pe toţi dracii! se răstește Amundssen. Cine a făcut 
asta? Tipul de la intendentä? O să-i fac felul ticălosului! 

— Aproape deloc cartușe, intervine Ignuk. Prea 
periculos continuat război. Trebuie plecat, urcat la 
suprafaţă și blocat ușa cu bucăţi de gheaţă. Impiedicat 
ucigaș urmărit la noi. Singur mijloc inteligent. 

Rolf se uită la el, nu-i deloc convins. Nu-i place să bată 
în retragere fără să fi arătat ce poate. E un 
temperament coleric, excesiv în toate, când e vorba să 
se entuziasmeze, ca și atunci când e dezgustat de ceva. 
Acum, când nu se mai gândește să moară, ar vrea să se 
bată, să lupte corp la corp. 

— Ignuk are dreptate, insistă Peggy. Să urcăm la 
suprafaţă înainte ca scrântitul ăla să ne atace iar. Să 
luăm cortul, alimentele și armele. Bârlogul ăsta ne va 
aduce moartea. 

Amundssen hotărăște să se miște. Cei doi bărbaţi 
transportă cortul; Yuki și Peggy iau alimentele. Se 
îndreaptă cu febrilitate spre scara care duce la 
suprafață. Peggy e nerăbdătoare să ajungă afară. li e 


tare teamă să nu-l vadă pe Leif atacând iar. De unde o fi 
luat grenada? Probabil că din hangarul ambarcatiunilor, 
acolo unde unităţile de comando se echipau înainte de 
fiecare ieșire. 

„Henriott n-a luat totul, își spune ea. Probabil că unele 
chestii i-au scăpat. Niște chestii mortale cu care Leif ne 
face bucățele.” 

Nu le e deloc ușor să urce scara, dar ies în sfârșit din 
baza secretă în vântul rece care șuieră dinspre ocean. 
Sunt întâmpinați de fulgi de zăpadă. Afară e ceaţă, nu 
vezi la zece metri. 

— Femei instalează cort, ordonă Ignuk. Bărbaţi taie 
gheaţă pentru blocat ușa. Repede. 

Peggy trebuie s-o scuture pe Yuki, care abia se mișcă, 
cu braţele atârnând pe lângă ea. 

„Numai să nu vrea să ne întoarcem după cadavrul 
tatălui ei!” își spune Peg strângând din dinţi. Dar 
japoneza nu scoate o vorbă. In douăzeci de minute, 
cortul e montat și fixat bine de banchiză cu tärusi 
metalici. Ignuk și Rolf au îngrămădit o mulţime de 
blocuri de gheaţă în faţa ușii de acces, ridicând un zid 
imposibil de trecut. Totuși, Peggy nu-i deloc liniștită. 
Ştie că mai există o ieșire. Dacă va dori, Leif va putea 
ieși prin hangarul ambarcatiunilor, care se deschide 
probabil la nivelul apei. 

După ce se obișnuiseră cu căldura relativă din bază, 
vântul tăios dinspre larg îi șfichiuiește fără milă și îi face 
să se înghesuie în interiorul cortului care se agită în 
bătaia vijeliei. Stau acolo dârdâind, fără să știe ce se va 
întâmpla cu ei. Ignuk face gesturile obișnuite: 
meșterește o mică sobă cu grăsime, estimează rațiile... 
la pușca din mâna lui Amundssen, scoate gloantele si le 
numără. Celelalte arme au rămas jos, împrăștiate de 
explozie. În total, dispun de douăzeci de cartușe. E 
puţin, mai ales dacă vor fi obligaţi să vâneze ca să 
supravieţuiască.  Enervat, Rolf se grăbeşte să-și 
reîncarce arma. Peggy trece în revistă conţinutul traistei 


cu rachete. Le dă câte una fiecăruia. 

— Dacă sunteţi afară și auziti un zgomot de motor, 
trageţi fără să mai staţi pe gânduri, le recomandă 
Peggy. Aţi înțeles? 

Încearcă să-și păstreze moralul, să fie pozitivă, dar e 
aproape convinsă că orice căutare a fost abandonată de 
mult timp. Toată lumea crede probabil că s-au scufundat 
odată cu cargobotul. Suedezul flirta de prea mult timp 
cu moartea... 

Apoi mănâncă pesmeti și ascultă urletul vântului. N-au 
nimic să-și spună. 

Se hotărăsc să doarmă, cuibäriti unul în altul. Rolf și 
șamanul fac de pază cu rândul. 


Capitolul 32 


A doua zi dimineaţă, Leif începe să dea târcoale 
taberei. Nu se poate abtine. Peggy simte privirea 
adolescentului în ceafă. Nu spune nimic, dar știe că 
Amundssen a perceput și el ameninţarea. Are instinct de 
vânător, nu-l poţi înșela mult timp. 

Tânăra femeie își spune că adolescentul a ieșit prin 
hangarul ambarcatiunilor, mascat probabil de una 
dintre fatetele aisbergului. Nu va renunţa la gândul 
bătăliei. Acum, când a făcut primul pas, ar vrea să 
termine o dată pentru totdeauna, să meargă până la 
capăt, să se elibereze de acel tată care îl obsedează și îi 
amenință mama. E acolo, ascuns după troiene, în ţinută 
de camuflaj. Cunoaște suficient de bine geografia 
tabularului ca să dispară rapid dacă e nevoie. 

Peggy le propune celorlalți să exploreze fragmentul de 
banchiză ca să vadă în ce stare e. Lipsa de acţiune o 
înnebunește, nu mai poate să stea ghemuită în cort, cu 
mâinile întinse spre soba cu grăsime. les cu toţii, chiar 
și Yuki, care abia își trage picioarele și pare incapabilă 
să-și concentreze atenţia. Nu e nevoie să meargă prea 
departe ca să observe crăpăturile adânci care brăzdează 
acum aisbergul. Unele fisuri au o lățime de doi metri. 
Când te apleci deasupra lor, auzi jos de tot clipocitul 
valurilor. Dacă hula sporește în intensitate, la 
următoarea rafală de vânt tabularul se va sparge într-o 
mulțime de bucăţi. E inevitabil. 

Peggy are impresia că se plimbă pe suprafața unui 


biscuit fisurat. Toţi încearcă să-și păstreze sângele rece 
și delimitează zonele cu risc. Problema e simplă: ce bloc 
să aleagă? Care le-ar oferi cea mai bună șansă de 
supravieţuire? 

— E măcinat pe dedesubt, diagnostichează șamanul. Se 
topește. Baza se va desprinde și se va scufunda. Va 
trage după ea și o mare parte din suprafaţă. 

E atât de îngrijorat, încât uită să mai vorbească stricat. 
Peggy se uită cu atenţie la sol. Își imaginează naufragiul 
instalaţiilor clandestine: tunelurile, sălile, dormitoarele, 
sala de mese... toate acele construcţii prinse în gheaţă, 
într-o perioadă în care aceasta era tare ca piatra. Vor 
trece prin „podeaua” care le susţine de îndată ce ea va 
deveni prea moale. Aisbergul riscă să se prăbușească în 
el însuși, ca o casă roasă de termite. În acest caz, e 
inutil să speri că te poţi pune la adăpost, toţi vor fi 
aspirati în pâlnia prăbușirii. 

Dârdâie de frig și de frică. Nu vrea să moară acolo. 

Ca să le ridice moralul, Ignuk dă din mână în mână o 
ploscă plină cu alcool de orez. Beau toţi câte o 
inghititurä și se reîntorc la cort. 

Abia ce s-au așezat înăuntru, când o împușcătură 
găurește cortul și face să cadă în capul lui Peggy resturi 
de pânză. Leif se joacă cu nervii lor. De ce n-a tras 
adineauri, când Rolf era o ţintă ușoară, în mijlocul 
tabularului? 

Amundssen se năpustește afară și se aruncă în zăpadă. 
Ripostează la întâmplare, surd la strigătele șamanului, 
care îl imploră să nu prăpădească gloantele. Peggy se 
târăște pe urmele suedezului. Încă nu e hotărâtă să-i 
spună adevărul. Se teme de furia lui. Nu reușește să 
prevadă cum va reacţiona. Până să se decidă, 
Amundssen e deja departe, făcând slalom printre 
troiene. Răsună împușcături. Tatăl și fiul se hăituiesc 
prin labirintul de fisuri. Yuki nu reacţionează, drama 
care are loc o lasă indiferentă. 

Rolf avea să se întoarcă la căderea nopţii, nemulțumit, 


rebegit de frig. 

— Mi-a scăpat, bâiguie el, încercând să-și controleze 
cläntänitul dinţilor. Ticălosul... Cunoaște terenul mai 
bine decât mine. Probabil că are și alte căi de acces... 
falii... hornuri prin care poţi cobori în bază. O să-l prind 
mâine în zori. 

Bombăne apoi câteva înjurături. Are barbă plină de 
chiciură. 

Yuki iese din năuceală și se agită brusc în jurul sobei, 
reamintindu-și gesturile de gazdă. Prepară ceaiul, taie 
lămâi și umple paharele de metal. Beau cu aviditate ca 
să se încălzească. Ignuk distribuie câteva fâșii de carne 
uscată și pesmeti. Apoi nu mai e altceva de făcut decât 
să doarmă până a doua zi. 

Peggy simte brusc cum întreaga oboseală îi cade pe 
umeri. Nu se împotrivește. Somnul e cel mai bun refugiu 
când vrei să scapi de angoasă. Închizând ochii, se 
întreabă dacă Leif va veni să-i asasineze în cursul nopții. 
Nu mai rezistă, e epuizată, știe că e pe cale să cedeze. 
Combativitatea ei naturală se face fărâme. Își spune că 
greșește vrând să-l crute pe Leif. Poate că ar fi mai bine 
să pornească la atac și să cucerească hangarul 
ambarcatiunilor! Să pună mâna pe una dintre ele, fie ea 
una modestă, care le-ar permite să supravieţuiască 
dislocării aisbergului. E decisă să-i spună toate acestea 
a doua zi lui Rolf. Trebuie hotărât într-un fel, e clar, căci 
timpul e foarte limitat. 

Adoarme. 


x x x 


Cineva o îmbrâncește chiar în mijlocul unui vis si 
deschide pleoapele fără să aibă totuşi impresia că s-a 
trezit din somn. E o senzație ciudată, paradoxală. E 
acolo, culcată în sacul de dormit, cu ochii deschişi; 
totuși e convinsă că e cufundatä în adâncul 


inconstientei. Deschide gura, ar vrea să vorbească... dar 
nu scoate niciun sunet. Sau poate vorbele ei sunt atât de 
lente, încât devin imposibil de înţeles, precum banda 
unui magnetofon care s-ar roti cu o viteză prea mică. 

„Dorm, îi dictează creierul. E un vis. Visez că sunt 
trează, dar e doar o iluzie.” 

De altfel, îi vine foarte greu să ţină pleoapele deschise. 
Vederea i se împăienjenește, devine vagă. O vede pe 
Yuki agitându-se. Japoneza mânuiește mobilul ale cărui 
diode, printr-un miracol, au recuperat destulă energie 
ca să funcţioneze. Asiatica strecoară un tub metalic 
lung, închis ermetic, în rucsacul ei. Containerul 
seamănă cu un termos, dar e ceva mai subţire. După 
aceste pregătiri, ia o mână de rachete de semnalizare și 
iese din cort. Peggy întinde mâna s-o reţină, glezna 
japonezei îi atinge ușor degetele și contactul pare cât se 
poate de real. 

Ignuk și Rolf sunt în lumea viselor, înfofoliți în sacii lor 
de dormit. Nu văd nimic, nu bănuiesc nimic. 

„Visez, își repetă Peggy. Nimic nu-i adevărat.” 

Totuși, simte aerul rece pe faţă. Ar vrea să se ridice în 
capul oaselor, să-și recapete controlul asupra corpului 
său, dar o moleseste somnul, strivind-o parcă, forțând-o 
să ţină ochii închiși. Se târăște spre ieșire. Își simte 
capul foarte greu, atât de greu, încât nu și-l mai poate 
ține ridicat. Dă ușor pânza la o parte și o vede pe Yuki 
îndreptându-se spre centrul întinderii de gheaţă, 
ridicând braţele și trăgând o rachetă de semnalizare. 
Duduitul motorului se face auzit cam după un minut. 
Peggy identifică fără greutate zgomotul palelor unui 
elicopter și, brusc, nu mai poate de bucurie. Apoi 
înţelege că japoneza are intenţia să plece singură și 
strigătul ei de protest se pierde în mijlocul vijeliei. 

Aparatul e acum vizibil și se leagănă deasupra 
aisbergului. Yuki se lasă în genunchi în spatele unei 
troiene ca să se protejeze de suflul palelor. Imediat ce 
patinele elicopterului ating solul, se ridică și se repede 


spre carlingä. Pilotul a făcut să culiseze ușa 
transparentă de policarbonat. Urcă în aparat și acesta 
decolează, stârnind vârtejuri de zăpadă. Peggy dă din 
umeri si zâmbeste. Nu are niciun motiv să se 
îngrijoreze, pentru că e doar un vis. Un vis nu prea 
măgulitor pentru Yuki, firește, dar un vis. 

Acum își lasă pleoapele să se închidă. Nu are timp de 
pierdut cu astfel de prostii. Trebuie să doarmă. Ca și 
ceilalți. Ca Ignuk și Amundssen. Să fie cuprinsă de acel 
somn profund și perfect în care se prăbușise după ce a 
băut ceaiul preparat de Yuki. 


x x x 


Se trezeşte târziu, pe la începutul dupä-amiezii. Are 
gura cleioasă si capul moale. Se rostogoleste pe spate si 
stă așa, tâmpă, fixând spărtura din acoperișul cortului 
făcută de glontul lui Leif. Spärtura pe care șamanul o 
acoperise cu o bucată de bandă adezivă. Are nevoie de 
câteva momente până să devină suficient de lucidă 
pentru a înţelege că fusese drogată. Că toţi fuseseră 
drogati... toţi, mai putin Yuki. Înjură si se ridică brusc. 
Dar ameteste și e gata să leșine. Pe bâjbâite, îi caută pe 
cei doi bărbaţi ca să-i scuture. 

„Yuki?” 

Yuki a șters-o. Îi înșelase de la început. Mobilul nu era 
în pană și nu sunase niciodată la Sanashtawa. Sau 
sunase pe cineva, dar nu la serviciul de salvare a 
naufragiatilor. 

„Şi-a anunţat complicii, se gândește Peggy. A venit aici 
să recupereze ceva de pe cadavrul informaticianului. 
Bietul om nu era tatăl ei. Şi-a bătut joc de mine.” 

Rolf se trezește și el; are ochii tulburi. Peggy îi explică 
imediat ce s-a întâmplat. El o privește cu privirea 
rătăcită, cu gura căscată. 

— Totul a fost prevăzut de la început, bombăne Peggy. 


M-a tras pe sfoară. 

Işi amintește de acuzaţiile lui Leif. Nu spusese că Yuki 
smulsese pielea de pe cadavru? Asta să fie dezlegarea 
întregii povești? 

„Probabil că avea ceva grefat sub epidermă, își spune 
ea, un microcip, date stocate sub forma unei aluniţe sau 
ceva asemănător. Asta căuta. Cheia codului care punea 
atâtea probleme Yakuzei. Saiko Onoshita o purta la el, 
ascunsă în piele. Neavând timp și nici instrumente 
pentru localizare, Yuki a preferat să ia toată pielea 
insului, ca să fie examinată în condiţii mai bune.” 

Le expune celor doi bărbaţi această ipoteză, care o 
privesc încercând să-și reţină căscatul. 

— Putoarea! Putoarea afurisită! conchide Rolf. 

Vorbește fără mânie, mai curând cu lehamite. Peggy se 
simte ca o idioată. li e rușine că a fost atât de credulă. 
Se blestemă că nu a știut să interpreteze semnalele de 
alarmă. Și-a concentrat atenţia asupra lui Amundssen, 
convinsă că el constituia pericolul. Dar se înșelase. 

Ies din cort, împleticindu-se, și examinează locul unde 
aterizase elicopterul. N-au ce să vadă decât un spaţiu de 
gheaţă nudă, pe care suflul rotorului îl debarasase de 
stratul de zăpadă, și tubul unei rachete de semnalizare 
carbonizate. Yuki e acum departe. Probabil că se 
îndreaptă spre unul dintre acele traulere japoneze care 
se tot plimbă pe lângă Alaska. O vor depune la bordul 
lui, apoi va pleca la Tokyo... cu pielea informaticianului 
făcută sul în rucsac. 

— S-a zis cu noi, spune Rolf oftând fatalist. Scorpia 
asta n-a semnalat niciodată existenţa noastră 
autorităţilor portuare. Le-a transmis doar complicilor ei 
informaţii despre locul unde se găsea. Nimeni nu știe că 
ne aflăm aici. 

Pare gata să cadă în cea mai mare depresie. Peggy 
înţelege că nu are de ales. Dacă ajutoarele nu vin, 
trebuie să se descurce singuri și să cucerească hangarul 
ambarcatiunilor. 


— Rolf, spune ea, e timpul să-ţi spun adevărul despre 
ceea ce se petrece aici. Cu siguranţă că-ţi va fi greu să 
admiti, dar asta e. Soarta ne-a ironizat în toate felurile! 

Suedezul ridică imediat capul și se uită la ea fără să 
înţeleagă. 

— Uite..., începe tânăra femeie după ce și-a dres glasul. 


Capitolul 33 


Peggy se aștepta la o explozie de furie, la o criză de 
isterie. Dar Amundssen a fost cuprins de stupoare. N-a 
pus niciun moment la îndoială spusele ei, ca și cum ar fi 
bănuit tot timpul ceva de felul acesta. 

— E ciudat, a murmurat el, dar, când ne aflam jos, 
simţeam mirosul lui Birgit. Instinctul îmi spunea că era 
acolo. Intr-o noapte chiar i-am auzit vocea pe culoar. 
Probabil că-l implora pe copil să se întoarcă... Tocmai 
atipeam și m-am trezit cu gândul că visasem, dar era 
ceva real. Cât se poate de real. 

Peggy credea că avea s-o asalteze cu întrebări, că avea 
s-o întrebe de ce refuza Birgit să dea ochii cu el, de ce 
fiul lui voia cu îndârjire să-l omoare... Suedezul s-a 
abținut însă, ca și cum ar fi cunoscut deja răspunsurile, 
ca și cum aceste comportamente nu-l mirau deloc. 

„La urma urmelor, își spuse Peggy, poate că Birgit n-a 
minţit!” 

O mare deznădejde a pus stăpânire pe suedez și și-a 
descărcat pușca pentru a nu mai fi tentat s-o folosească. 
După care, a luat cartușele și le-a pus în buzunarul lui 
Ignuk. După ce și-a mai revenit, Peggy i-a dezvăluit 
existenţa hangarului ambarcatiunilor. 

— Se deschide undeva la nivelul apei, a explicat ea. 
Trebuie să facem turul aisbergului și să-l localizăm. Nu 
știu ce tip de ambarcaţiuni se află acolo, dar orice e mai 
bine decât nimic. Oricum, e mai bine decât să stăm cu 
braţele încrucișate și să așteptăm dislocarea gheții când 


hula va deveni prea puternică. 

— OK, a spus Amundssen capitulând. Dar nimeni nu va 
trage în Leif. Ne-am înţeles? Dacă vrea să mă omoare, s- 
o facă. Voi vă veţi ocupa de ambarcatiune și eu de el. Nu 
voi părăsi baza fără familia mea. Dacă nu vor să plece, 
voi rămâne cu ei. 

— E o adevărată sinucidere, a pledat Peggy. Ştii foarte 
bine că tabularul se va färâmita. Vezi bine că fisurile 
devin tot mai mari. Dacă asculti cu atenţie, auzi gheaţa 
trosnind. 

Amundssen a rămas surd la implorările ei. După ce și- 
au adunat bagajele, au pornit-o pe lângă marginea 
aisbergului, apropiindu-se cât mai mult posibil de zona 
de fractură care, deja, se surpa în valuri, bucată cu 
bucată. O astfel de explorare este extrem de 
periculoasă, pentru că solul poate să-ţi fugă de sub 
picioare la fiecare pas. Gheaţa sticloasă, în plin proces 
de lichefiere, se desprinde la cel mai mic șoc. Inainteazä 
cu toţii încet, temându-se să nu-l vadă pe Leif apărând 
de după vreun troian de zăpadă. Sunt dezarmati. Ignuk 
are cartușele, dar pușca a rămas la Rolf. De altfel, de ce 
mai agită pușca aceea, devenită acum inutilă? Doar ca 
să-l încurajeze pe adolescent să tragă în el! 

Cel puţin așa crede Peggy. E din ce în ce mai convinsă 
că se îndreaptă direct spre o catastrofă și că Amundssen 
inaugurează un nou fel de sinucidere. Se expune mâniei 
fiului său. Poate chiar se va preface că îl tinteste cu 
armă când acesta se va ivi de după troienele de zăpadă! 
Simtindu-se ameninţat, Leif va apăsa pe trăgaci fără 
ezitare. Peggy înjură printre dinţi. S-a săturat de familia 
asta de bolnavi mintal, de vendeta lor și de tot dansul 
ăsta al lor cu moartea. 


x x x 


În două ore au explorat jumătate din perimetrul 


aisbergului. De fiecare dată când au suspectat prezenţa 
unei deschizături, Peggy a fost nevoită să coboare pe o 
frânghie, ţinută de cei doi bărbaţi. A putut astfel să 
constate că gheaţa se topea sub tălpile ei. În punctul de 
contact cu apa, tabularul are acum consistenţa zăpezii 
topite. Catastrofa e iminentă. Dacă fundul se desprinde, 
dacă bază se scufundă, hangarul cu ambarcaţiuni va fi 
tras și el sub apă și nu vor mai avea nicio șansă să scape 
de acolo. 
Leif nu a apărut până acum. 


x kK x 


Fac o pauză pe margine, ca să-și refacă forțele. Ignuk 
distribuie fâşii de carne uscată si ciocolată. Nu mai e 
chiar atât de frig, dar această temperatură nu are nimic 
linistitor, deoarece grăbeşte topirea tabularului. După 
terminarea gustării, îşi reiau explorarea. O oră mai 
târziu, localizează intrarea hangarului. Gheata o 
acoperise în parte; e o deschizătură orizontală, la numai 
doi metri deasupra apei. Când hula crește în intensitate, 
devine invizibilă. E atât de îngustă, încât o 
ambarcatiune mare nu ar putea ieși de acolo. 

Coboară pe gheaţa friabilă. Făcând adevărate minuni 
de abilitate ca să nu cadă în apă, Ignuk înfige tärusi și 
leagă o parâmă. Dar peretele e moale și, în caz că unul 
dintre ei ar aluneca, pilonii nu vor rezista smuciturii 
bruște. Trebuie să se lase în jos ca să se strecoare prin 
deschizătură. La mijloc, spărtura se mărește. Se văd 
urmele unui târnăcop. Probabil că Leif o lărgește la 
fiecare ieşire. Valurile clipocesc, îi stropesc. În sfârșit, 
Peggy reușește să intre în grotă. Înăuntru domnește o 
umbră albăstruie. E un debarcader. Vede două vedete: 
joase, înguste, oferind privirii un profil de torpilă. 
Fuseseră întreţinute cu grijă și Peg zărește pe coca lor 
urmele unei vopsele antirugină. Sunt mai mult niște 


canoe de metal decât salupe. Probabil că nu se pot 
îmbarca mai mult de trei persoane în fiecare dintre ele. 
O cabină rudimentară, în partea din faţă, îţi permite să 
te adäpostesti de frig. De o formă aplatizată, 
ambarcatiunile fuseseră concepute ca să nu fie depistate 
de radar și să se apropie nevăzute de mari nave militare. 

Peggy crede că au fost fabricate probabil pentru uzul 
scufundătorilor de asalt. În apele Polului Nord, unde 
orice imersie prelungită e mortală, aceste vedete 
ciudate le dădeau posibilitatea scafandrilor autonomi să 
intre în apă doar în ultima clipă, când aveau deja ţinta în 
raza vizuală. 

Oricum, ar fi greu să înfrunţi hula puternică în astfel de 
luntre. Peggy se caţără pe cheiul de debarcare. Plouă în 
grotă. Gheaţa se topește deasupra capului ei. Aversa 
răpăie pe grinzile de susţinere a bolţii. Toate structurile 
metalice sunt ruginite; ar fi de ajuns să le atingi ca să se 
sfărâme. Alte ambarcaţiuni zac pe o parte, într-un doc 
uscat, roase de oxidare. Mașinile de ridicare, 
cărucioarele au fost crunt mâncate de rugină. În afară 
de cele două vedete, hangarul nu conţine nimic 
utilizabil. 

Ignuk o ajută pe Peggy să coboare în unul dintre aceste 
„caiacuri” de metal. Peg face un inventar rapid al 
rezervelor depozitate în habitaclul de la proră. 
Echipament de supravieţuire, alimente deshidratate, un 
bidon plin cu zăpadă topită. Saci de dormit militari 
pentru temperaturi foarte scăzute. O sobitä cu pastile 
combustibile care se aprind spontan în contact cu aerul, 
chiar dacă sunt ude. 

— Putem pleca, spune ea ridicându-se în picioare. Sunt 
două bărci. Să luăm una și s-o lăsăm pe a doua 
celorlalţi... locatari ai bazei. E loc pentru trei persoane. 
Dacă Birgit, Leif și Henriott vor să ne urmeze, vor folosi 
a doua vedetă. 

De fapt, se îndoiește tare mult că Henriott va accepta 
să părăsească baza. Nu știe ce ar trebui să facă în 


privința suedezei și a fiului ei. Caută privirea lui Rolf. 
Căpitanul scrutează cu atenţie galeria care, pornind de 
la hangar, pătrunde în inima aisbergului. Urmând acel 
drum, ar ajunge fatalmente la locul unde se ascunde 
Birgit. 

— Amundssen! strigă Peg. Trebuie să te hotărăști. 
Privește bolta, e fisurată. Dacă încep să se desprindă 
blocuri de gheaţă, vor strivi ambarcatiunile. 

Rolf n-o ascultă, deși ea își continuă argumentatia. 
Timpul trece. I se pare că aude aisbergul pârâind. 
Grinzile sunt îndoite, strâmbe, prea roase de rugină ca 
să suporte greutatea tavanului. Grota se va nărui, e 
sigur. O avalanșă interioară o va acoperi în scurt timp. 
Trebuie să plece cât mai repede. 

Amundssen scutură capul și se uită la Peggy. 

— Plecati, spune el. Nu mă așteptați. Mă duc după 
soţia și fiul meu. Nu pot să-i las aici. Vom lua a doua 
ambarcatiune. 

— Leif o să te omoare, spune Peg. Nu te va lăsa să te 
apropii de ascunzătoarea mamei lui. 

— Posibil, admite Rolf. Dar nu pot face altfel, știi bine. 

Peggy lasă capul în jos. Ar vrea să fie mai 
convingătoare, dar nu-și găsește cuvintele. 

— Vino cu noi, insistă ea. Dacă pleci, poate se vor 
hotări să iasă din bază. Ducându-te la ei, îi obligi să se 
ascundă și mai mult. 

Suedezul scutură capul, ostenit. 

— Ba nu, murmură el. N-ai înţeles nimic. Cât timp voi fi 
în viață, vor rămâne aici, de teamă să nu mă vadă 
apărând în calea lor, oriunde s-ar duce. Dacă mă las 
ucis, îi eliberez. Le deschid ușa. Ca să accepte să plece, 
trebuie să-i debarasez de vârcolacul care le strică viaţa 
de ani de zile. Trebuie să-l fortez pe Leif să mă omoare, 
să-l sperii atât de tare, încât să se hotărască să 
nimerească ţinta. 

Peggy simte un nod în gât. Poate că Amundssen are 
dreptate. 


— Eu sunt cheia de la închisoarea lor, spune domol 
căpitanul. Trebuie să mor ca să-i eliberez. N-am de ales. 
E cât se poate de logic. După ce voi muri, se vor repezi 
la barcă. Încercati să-i recuperati după ieșirea din 
hangar, ghidati-i până la Sanashtawa. Am ceva bani, 
Birgit își va putea reface viaţa. 

Peggy ar vrea să-l scuture cu putere și să-i spună că se 
îmbată cu propriile-i cuvinte. Nu e sigură că trebuie să 
contezi pe logică în acest gen de situaţii. Leif a crescut 
în pântecele aisbergului; cu siguranţă că a ajuns să aibă 
faţă de lumea de afară o repulsie comparabilă cu cea a 
caporalului Henriott. 

„La dracu! își spune ea cu o mânie amestecată cu 
tristețe. Nu sunt duhovnicul lui, să facă ce vrea!” 

Ignuk nu spune nimic. Pare că aprobă decizia 
suedezului. Dinspre boltă se aude o trosnitură care îi 
readuce la realitate. 

— Plecati, le ordonă Amundssen. Nu vă amestecați. 
Oricum, m-am săturat să aștept. Amânarea durează de 
prea mult timp. 

Rolf pleacă în direcţia tunelului, fără nicio vorbă de 
rămas-bun. Peggy se uită după el cum dispare în 
întuneric. Ascultă cum se pierde treptat zgomotul 
pașilor lui. 

— Să plecăm acum, spune Ignuk. Căpitan a spus nu 
așteptat. Lămurit lucruri între el și fantome. 

Își așază mâna pe umărul ei și o forțează de stea jos, 
apoi se instalează la pupitrul de comandă și pornește 
motorul, care dă două rateuri înainte să pornească. 
Ambarcatiunea părăsește debarcaderul. Trebuie să lase 
capetele în jos când ies prin deschizătură. Gheaţa zgârie 
acoperișul habitaclului scrâșnind. Gata, au ajuns afară. 
Canoea de metal dansează pe creasta valurilor. Ignuk 
manevrează în așa fel încât să se depărteze cât mai 
repede de tabular. 

— Trebuie să-i așteptăm! protestează Peggy. Oprește, 
oprește, fir-ar să fie! 


— Da, da, räspunde evaziv eschimosul. 


Capitolul 34 


Au asteptat mult timp, cu barca legänându-se pe valuri, 
la zece ancabluri de aisberg. Peggy a rămas ghemuită la 
pupa, trăgând cu urechea, în încercarea de a auzi o 
eventuală detunătură. Din păcate, zgomotul valurilor e 
prea puternic, acoperă totul. Dârdâie de frig. Ignuk i-a 
spus de câteva ori să se adăpostească în habitaclu, dar 
ea a refuzat. Are convingerea absurdă că, privind ţintă 
la intrarea hangarului, va forța familia Amundssen să 
iasă. Nu mai vede bine. Ar da orice să știe ce s-a 
întâmplat în interiorul bazei. 

— Trebuie să plecăm, insistă șamanul. Vine noaptea. 
Acum nimeni nu va mai ieși. Și-au ales destinul. 

— La naiba! exclamă Peg înfuriată. Doar nu vor alege 
să moară când au posibilitatea să folosească a doua 
barcă! 

Ignuk dă din umeri. 

— Au murit toţi de mult timp, spune el. Căpitan, femeia 
și copilul. Toti fantome de zece ani. Nu putut să se 
reîntoarcă printre cei vii. 

Peggy vrea să-i răspundă, dar chiar atunci se aude un 
trosnet înfundat. Aisbergul se năruie, se prăbușește în el 
însuși. Întinderea de gheaţă devine concavă, în timp ce o 
mare învolburare agită apa oceanului. Tinându-se strâns 
de bastingaj, Peggy vede ceva enorm desprinzându-se 
de sub tabular și scufundându-se în abisuri. O structură 
gigantică, semănând cu o staţie orbitală dintr-un film 
science-fiction. Acea coroană metalică se scufundă în 


mijlocul unei vârtej de bule. E ca si cum o navă spaţială 
prizonieră a banchizei se eliberează brusc din temnita ei 
de gheaţă ca să se scufunde în tenebrele adâncurilor 
marine. Peggy înţelege că baza secretă e cea care s-a 
desprins din ghiocul ei. Se duce la fund, rotindu-se 
încetișor în jurul propriei axe. La suprafaţă, aisbergul, 
lipsit de scheletul clandestin, s-a spart în mai multe 
bucăţi, care se depărtează deja unele de altele. Ignuk 
strigă un avertisment pe care Peggy nu-l aude. Valurile 
stârnite de scufundarea bazei ridică ambarcatiunea cu o 
forță înspăimântătoare. Tânăra femeie simte cum e 
acoperită de apă rece. Preţ de câteva secunde, crede că 
va fi luată de torentul de spumă și se ţine cu toată 
puterea de banca pe care se așezase înainte ca valul s-o 
smulgă. 

Barca se lasă în scobitura valului, urcă, se lasă din nou. 
Peggy vomită, cu stomacul întors pe dos. Are impresia 
că sunt purtaţi de un val seismic. Se pregătește de 
moarte. 


Capitolul 35 


Când își revine în simtiri, e goală, într-un sac de dormit 
militar, în interiorul habitaclului. Ignuk s-a culcat lângă 
ea. Si el e tot în pielea goală. li simte sexul în sale. A 
aprins o sobă de supravieţuire și a agăţat hainele de-a 
lungul peretelui. După închiderea tambuchiului, 
habitaclul devine complet izolat și flacăra aprinsă poate 
să producă o temperatură suportabilă. Locul e îngust și 
trebuie să stai ghemuit. Nici vorbă să poţi întinde 
picioarele sau să încerci să te întorci ca să-ţi schimbi 
poziția. Peg nu îndrăznește să se miște. Situaţia o 
jenează teribil. Totuși, știe că eschimoșii nu au niciun 
tabu în privinţa nuditätii. E mai bine să se obișnuiască 
cât mai repede cu situaţia, deoarece, oricum, va trebui 
să-și facă nevoile în prezenţa însotitorului ei, barca 
neavând instalaţii sanitare. 

Stă cuibărită în penumbră, cu ochii la culoarea 
roșiatică a resoului improvizat. Ambarcatiunea se 
leagănă, dar marea e calmă. Peg are impresia că e 
închisă într-un sicriu inoxidabil care coboară pe cursul 
unui fluviu tumultuos. Ignuk nu spune nimic. Hotărăște 
să facă și ea la fel și să profite de această căldură. Nu 
vrea să se gândească nici la Rolf, nici la ceilalţi. 


Capitolul 36 


Plutesc în derivă de trei zile. Au fost nevoiţi să-și 
îmbrace hainele umede, ceea ce le-a făcut permeabile la 
frig. Ambarcatiunea ia apă destul de ușor în partea din 
față și trebuie să o dea afară permanent. Peggy are 
mâinile crăpate de sare și degerături care o dor. Începe 
să ducă lipsă de apă dulce. Tânăra femeie simte cum îi 
piere curajul. Epuizarea o cufundă într-o stare de 
somnolenţă, și atunci îi visează pe Rolf, Birgit și Leif 
ieșind din abisuri și încercând s-o tragă peste bord. [i 
reproșează că i-a abandonat, gâlgâie oribil cu gurile lor 
pline de apă și o prind de mâini ca s-o tragă în ocean. Au 
mâinile moi și umflate ale înecatilor, semănând cu acele 
mănuși din latex roz folosite pentru spălatul veselei. 
Peggy se zbate, se trezește... și descoperă că Ignuk o 
scutură cu putere. 

— Fii atentă la visuri, mormăie el. Morţii se folosesc de 
ele ca să transmită gânduri rele celor vii. 

Peggy e epuizată, își repetă că ar trebui să reziste, dar 
nu-i în stare. A pierdut orice speranţă de salvare. 
Curând nu vor mai avea apă de băut, iar blocurile de 
gheaţă plutitoare devin rare, astfel încât sunt ameninţaţi 
să nu mai aibă apă dulce. Nu-i mai e teamă, nu-i pasă. 
Își spune că nu mai vrea să ajungă pe uscat. Ar dori să 
adoarmă acolo și să nu se mai trezească. Rolf, Birgit și 
caporalul Henriott i-au transmis maladia lor. Simte că 
deja nu mai face parte cu adevărat din lumea celor vii, e 
într-o perioadă de tranziție. Degeaba încearcă Ignuk s-o 


trezească la realitate, nu reușește. Îi vorbește, dar ea 
nu-l aude. Ascultă vocile înecatilor care gâlgâie sub apă. 
Ascultă zgomotele mâinilor celor doi soţi care bat în 
cocă spunându-i: „Vino, vino la noi. N-ai dreptul să 
mergi mai departe fără noi”. 

Din când în când, i se pare că și sora ei se află alături 
de ei. Sora ei asasinată, sora ei pe care nu putuse s-o 
salveze. 

Peggy își spune că ar sări peste bastingaj dacă apa nu 
ar fi atât de rece. În toată existenţa ei nu a fost atât de 
deprimată. 

— Trebuie să lupti, bombăne șamanul. Morţii vor să te 
prindă din urmă; îi văd înotând în spatele nostru. E rău, 
foarte rău. 


x kK x 


Într-o seară, pe când se lasă legănată de susotelile 
înecaţilor, Ignuk o apucă de scurta impermeabilă și o 
aruncă în habitaclu. Acolo, aprinde soba de 
supravieţuire și smulge hainele de pe Peggy. După ceo 
vede goală, o bagă cu forţa în sacul de dormit, unde 
intră și el. Tânăra femeie e atât de ostenită, încât nu-și 
dă seama cu adevărat ce i se întâmplă. Abia după ce 
simte sexul șamanului în ea înţelege că o violează. La 
început, nu-i pasă, nu mai are destulă energie ca să 
reacționeze. Lucrurile astea nu o mai privesc, a părăsit 
deja în mare parte învelișul corporal. Apoi se produce 
ceva, plăcerea cade asupra ei prin surprindere, când se 
credea eliberată de ea pentru totdeauna. Devine 
conștientă că este posedată de un eschimos bătrân, gras 
și jegos, cu pielea unsă cu grăsime de focă... și că acest 
vagabond al banchizei o face să simtă plăcerea. 

Un impuls de revoltă o face să se încordeze. Vrea să-și 
respingă adversarul. Îi zgârie spatele, îl insultă. Și-a 
redobândit întreaga combativitate. Refuză ca el să se 


folosească de ea fără să-i ceară voie. Îl mușcă de umăr; 
șamanul râde zgomotos și spune ceva în limba lui. Peggy 
se sufocă sub greutatea lui; niciodată nu a avut un 
amant atât de gras. Se simte mică de tot și plăpândă sub 
acea balenă care debordează de energie. Eschimosul 
emană o căldură comunicativă, o poftă de viață 
contagioasă. Peg are impresia infantilă că penisul 
șamanului îi injectează jeturi de speranţă. E grotesc și 
încearcă încă o dată să scape de el. Zadarnic. Bărbatul o 
tintuieste pe fundul bărcii. Si plăcerea o copleșește, o 
arde din cap și până în picioare. Îi e rușine, dar, în 
același timp, răsuflă ușurată că e vie și că are un corp 
încă avid de senzaţii. 

— Ticălosule, murmură ea când Ignuk se rostogolește 
lângă ea. Când am să scap de degerături, o să-ţi scot 
ochii. 

— Era necesar, bombäne șamanul. Moartea plana 
asupra ta. Te învăluia. În jurul capului aveai o aură 
neagră. 

Peg se înfioară. Are dreptate. Fusese gata să se arunce 
în apă și să se înece ca și ceilalţi. A scăpat ca prin 
urechile acului. Niciodată nu mai simtise atâta 
deznădejde. 

— Niciodată ascultat vocile morţilor, șoptește Ignuk. 
Încearcă întotdeauna să te tragă după ei. 


x xK x 


Două zile mai târziu, pe când începeau să sufere 
cumplit de lipsa apei dulci, în aer se aude un huruit de 
motor. Peggy se grăbeşte să tragă o rachetă de 
semnalizare. Hidroavionul trece la nivelul valurilor, face 
un viraj, apoi se lasă pe apă stârnind o dâră lată de 
spumă. Când usa laterală culiseazä, Peggy vede apărând 
faţa botità și monstruos de simpatică a lui Tuna James 
„Caşalotul”. 


— Pe toţi dracii! răcnește pilotul. Coaja voastră de 
nucă e atât de mică, încât era cât pe ce să n-o văd! 
Peggy izbucnește într-un râs prea strident, care se 
transformă în criză de lacrimi. De data aceasta sunt 
salvați. 


Capitolul 37 


Când ajunge la Sanashtawa, Peggy este imediat 
transportată la dispensarul portului. Suferea de 
deshidratare și avea nevoie de perfuzii. A dormit două 
zile la rând. Când se trezește, îl găsește pe Tuna James 
la căpătâiul ei. 

— Cum ne-ai localizat? întreabă ea. 

Pilotul cu urechile tăiate se leagănă de pe un picior pe 
altul, stânjenit. 

— Toată lumea vă credea morţi, mărturisește el. Si 
apoi, într-o seară, am văzut că apare fata aceea care 
plecase cu voi. Japoneza. Mi-a dat un teanc de bancnote 
și o hârtie pe care erau trecute coordonatele geografice. 
Mi-a spus doar atât: „Dacă mai sunt în viaţă, trebuie să 
fie cam în zona asta. Du-te după ei”. 

— Atât? murmură Peg. 

— Mda, confirmă Cașalotul. Apoi mi-a întors spatele și 
s-a cărăbănit. N-am încercat s-o rețin. Cu câteva zile 
înainte, într-un bar, dădusem peste un articol care m-a 
convins că nu trebuie să pun întrebări. Uite-l. 

Scoate din combinezon o bucată de ziar mototolită și o 
pune pe burta ei. E un articol apărut într-un ziar din Los 
Angeles. Este anunțată descoperirea cadavrului 
japonezei Yuki Saiko Onoshita la o groapă de gunoi din 
South Central. Fiica celebrului informatician (despre 
care nici acum nu se ştie nimic) fusese sugrumată. 
Fotografia care ilustrează articolul arată o japoneză 
grăsuță, cu dinții proeminenţi, cu fața pe jumătate 


mascată de niște ochelari enormi cu ramă de baga. 

— Nu-i aceeași, bombăni Tuna James. Nu-i cea care te- 
a însoţit, nu-i așa? 

— Nu, confirmă Peg. Cred că Yuki „a noastră” lucra 
pentru Yakuza. Am fost manipulată, asta e. 

— Nasol, spune pilotul. Dar a făcut un gest frumos. La 
urma urmelor, ar fi putut să vă lase acolo unde erati, nu- 
i așa? 


Capitolul 38 


Ignuk n-a venit la ea. Când a întrebat de el, infirmierele 
i-au spus că eschimosul refuzase să se lase examinat. Nu 
crede în medicina albilor. S-a întors în coșmelia lui de pe 
chei, unde locuiește între două călătorii pe ocean. Vrea 
să se îmbarce iar. Peggy l-a vizitat la ieșirea din 
dispensar. Samanul a privit în jurul capului ei ca să-i 
vadă culoarea aurei. 

— E bine, a conchis el. Moartea nu mai planează 
asupra ta, dar de acum înainte va trebui să eviti 
întotdeauna contactul cu apa. Rolf și ceilalţi te urăsc 
pentru că ai scăpat. Așa se întâmplă întotdeauna cu 
fantomele. Sunt invidioase. Când n-am să mai fiu lângă 
tine să te protejez, va trebui să fii foarte atentă. 

I-a dat un colier magic de care ea nu va trebui să se 
despartă. Ignuk nu are niciun gest deplasat, pare că a 
uitat ce s-a întâmplat în barcă. I-a cerut să-l însoţească 
pe plajă ca să împlinească un rit funerar pentru familia 
Amundssen. L-a urmat. Eschimosul a luat cu el niște 
obiecte ciudate într-o cârpă murdară. Pe plajă, Ignuk a 
cântat, a dansat și a aruncat prafuri în valuri. 

— Sunt aici, a murmurat el, încă te caută. N-au 
renunţat. Te pândesc. Te vor găsi peste tot pe unde te 
vei duce. Vor încerca să te înece. Nu mai intra niciodată 
în apă! intelegi? Nici măcar într-o piscină sau într-o 
cadă. Vor fi acolo tot timpul, așteptând ocazia să pună 
mâna pe tine. 

— Sunt scufundătoare, a protestat Peggy. Asta mi-e 


meseria. 

— Atunci fă altceva, a bombănit șamanul. Trăiește în 
mijlocul deșertului. Ignuk nu va fi mereu lângă tine să 
ţină morţii la distanţă. Trebuie să înveţi să te protejezi. 

S-au despărţit fără să se atingă. 

Peggy, puţin cam tristă, s-a întors la motel. Nu are nici 
cea mai mică idee despre ce va face acum. 

Când să se culce, o sună tipul de la recepţie. Un curier 
de la Federal Expres adusese un pachet pentru ea. 

Pachetul e acum pe pat, desfăcut. E o valijoară de 
aluminiu, asemenea celor folosite de fotografi ca să-și 
transporte echipamentul. Conţine o sută de mii de dolari 
în bancnote vechi. 

Peggy a găsit pe teancurile de bani o scrisoare scurtă, 
împăturită în stil japonez: 


Fără tine, nu aș fi reușit. Orice strădanie merită o 
răsplată. Nu puteam să te iau cu mine. Yakuza te-ar fi 
ucis. Te întrebi, cu siguranță, de ce am luat pielea acelui 
biet informatician. Avea un tatuaj pe tors, un dragon 
splendid. Desenul solzilor forma în realitate un cod de 
bare care dădea cheia codului dorit atât de mult de șefii 
mei, acel cod care îi împiedică să treacă de barajul 
sistemelor de siguranță bancară. Aveam sarcina să 
recuperez acest cod. Regret că te-am minţit putin. Nu 
era o misiune de salvare. Dacă l-am fi găsit pe Onoshita 
în viaţă, aș fi fost obligată să-l ucid, pentru că mă 
îndoiesc că s-ar fi lăsat de bunăvoie jupuit de viu. li 
sabotaserăm avionul ca să-l constrângem să aterizeze 
într-un loc izolat, de unde să ne fie ușor să-l luăm. O 
baliză ascunsă la bord ne semnala poziţia lui, oriunde s- 
ar fi aflat. Această aterizare ar fi trebuit în mod normal 
să aibă loc la nord de Sanashtawa, într-o tundră foarte 
potrivită pentru acest tip de incident. Nu puteam să 
prevedem că nebunul de Onoshita avea să treacă brusc 
la manșa avionului și să schimbe ruta aparatului ca să se 
plimbe pe lângă Polul Nord, fără să respecte planul de 


zbor transmis înainte de decolare. Această fantezie de 
ultimă clipă a complicat totul. Îmi pare rău. Probabil că 
trebuie atribuită unui exces de sake... sau fascinatiei pe 
care zăpada o exercită asupra oricărui japonez care se 
respectă. Trebuie să tii cont de faptul că albul e la noi 
culoarea mortii. lar pe fata lui Onoshita o chema Yuki, 
ceea ce, în limba noastră, înseamnă „zăpadă“. Nu mă 
pot abtine să mă gândesc că în toată povestea asta 
există o logică misterioasă. Nu crezi? 

Nu-mi porți pică, sper. 

Yuki „a ta”. 


Opere 


Vue en coupe d'une ville malade (1980) 
Les Sentinelles d'Almoha (1981) 
Aussi lourd que le vent (1981) 
Sommeil de sang (1982) 

Les Mangeurs de murailles (1982) 
Portrait du diable en chapeau melon (1982) 
Traque la mort (1982) 

Le Nuisible (1982) 

À l’image du dragon (1982) 

Le Carnaval de fer (1983) 

Le Puzzle de chair (1983) 

Les Semeurs d'abâmes (1983) 
Territoire de fièvre (1983) 

Les Lutteurs immobiles (1983) 

Les Bêtes enracinées (1983) 

Ce qui mordait le ciel... (1984) 
Crache-béton (1984) 

Les Foetus d'acier (1984) 


La Maison vénéneuse (1984) 
Ambulance cannibale non identifiée (1985) 
Le Rire du lance-flammes (1985) 
Rempart de naufrageurs (1985) 
Abattoir-Opéra (1985) 

Naufrage sur une chaise électrique (1985) 
Enfer vertical en approche rapide (1986) 
La Colère des ténèbres (1986) 
Danger, parking miné! (1986) 


Catacombes (1986) (publicată sub denumirea L'enfer, 
c'est à quel étage? în 2003) 


Docteur Squelette (1986) 
Opération ,serrures carnivores” (1987) 
La Nuit du venin (1987) 

Les Animaux funèbres (1987) 


Procédure d'évacuation immédiate des musées 
fantômes (1987) 


L'Ombre des gnomes (1987) 
Le Château d’encre (1988) 
Le Voleur d'icebergs (1988) 
Le Tombeau du roi Squelette (1988) 
Les Écorcheurs (1988) 
Le Dragon du roi Squelette (1989) 


La Nuit du bombardier (1989) 
Boulevard des banquises (1989) 
L'Homme aux yeux de napalm (1989) 
Cauchemar à louer (1990) 
La Meute (1990) 

Le Murmure des loups (1990) 
Krucifix (1990) 

Les Bêtes (1990) 

Les Emmurés (1990) 

Les Rêveurs d'ombre (1990) 
Les Démoniaques (1991) 

Le Vent noir (1991) 

Les inhumains (1992) 

Le Syndrome du scaphandrier (1992) 
3, place de Byzance (1992) 
L'Armure maudite (1992) 
Rinocerox (1992) 
Capitaine suicide (1992) 
Abimes (1993) 
Hurlemort (1993) 
Derelict (1993) 
Sécurité absolue (1993) 


La Route obscure (1993) 
De l’autre côté du mur des ténèbres (1993) 
Mange-monde (1993) 
Armés et dangereux (1993) 
La Maison de l’aigle (1994) 
Le visiteur sans visage (1994) 
Le Chien de minuit (1994) 
Le Sourire noir (1994) 
La Moisson d'hiver (1995) 
Conan Lord carnets secrets d’un cambrioleur (1995) 
Profession: cadavre (1995) 
La Main froide (1995) 
Conan Lord le pique-nique du crocodile (1995) 
La fille de la nuit) (1996) 
Ma vie chez les morts (1996) 
Promenade du bistouri (1996) 
Les Ombres du jardin (1996) 
Le Château des poisons (1997) 
La Cicatrice du chaos (1997) 
Les Enfants du crépuscule (1997) 
L'Armure de vengeance (1998) 


Le Labyrinthe de Pharaon (1998) 


Les Prisonnières de Pharaon (1999) 
Le Livre du grand secret (1999) 
Baignade accompagnée (1999) 
Le Manoir des sortilèges (1999) 

La Chambre indienne (2000) 
Iceberg Ltd (2000) 

Dernières lueurs avant l’aube (2000) 

Le labyrinthe de Pharaon (2000) 
La Princesse noire (2004) 
Les Cavaliers de la pyramide (2004) 


La Mélancolie des Sirènes par trente Mètres de Fond 
(2004) 


La Maison des murmures (2005) 


La Fille aux cheveux rouges - Le Chemin de cendre 
(2006) 


La Fille aux cheveux rouges - Rivages incertains 
(2006) 


La Fenêtre jaune (2007) 

Ceux qui dorment en ces murs (2007) 
Le masque d'argile (2008) 
Dortoir interdit (2009) 

Ceux d’en bas (2010) 


Les louvetiers du roi (2010) 


Serii 


Les aventures de Marion 
Pèlerins des ténèbres (2000) 
La Captive de l'hiver (2001) 
D.E.S.T.R.O.Y. 
D.E.S.T.R.O.Y. 1 - L'homme de la banquise (2007) 
D.E.S.T.R.O.Y. 2 - La prisonnière du ciel (2008) 
D.E.S.T.R.O.Y. 3 - Territoires de fièvre (2008) 


Literatura pentru tineret 


Peggy Sue et les fantômes 


Peggy Sue et les fantômes: Le Jour du chien bleu 
(2001) 


Peggy Sue et les fantômes: Le Sommeil du démon 
(2001) 


Peggy Sue et les fantômes: Le Papillon des abâmes 
(2002) 


Peggy Sue et les fantômes: Le zoo ensorcelé (2003) 


Peggy Sue et les fantômes: Le Chateau Noir (2004) 


Peggy Sue et les fantômes: La Bête des souterrains 
(2004) 


Peggy Sue et les fantômes: La Révolte des dragons 
(2005) 


Peggy Sue et les fantômes: La Jungle Rouge (2006) 


Peggy Sue et les fantômes: La Lumière mystérieuse 
(2006) 


Sigrid et le mondes perdus 


Sigrid et le mondes perdus: L'Oeil de la pieuvre 
(2002) 


Sigrid et le mondes perdus: La fiancée du crapaud 
(2002) 


Sigrid et le mondes perdus: le grand serpent (2003) 


Sigrid et les mondes perdus: les mangeurs de 
muraille, 2005 


Elodie et le maâtre des rêves 
Élodie et le maitre des Rêves (2004) 
Nouchka 
Nouchka et les géants (2007) 
Nouchka et la couronne maudite (2007) 


Nouchka et la caverne aux mille secrets (2007) 


Sub pseudonimul Zeb 
Chillicothe 


(în colaborare cu Christian Mantey) 
Les Hommes tritons (1986) 


Les Tourmenteurs (1987) 


Les enfants du feu (1987) 


Sub pseudonimul Kitty Doom 
L'Empire des abâmes (1997) 


Les Invisibles (1997) 
La Forteresse blanche (1998) 


Sub pseudonimul Akira Suzuko 


Les Harponneurs d'étoiles (1998) 
La Meute hurlante (1998) 
Le Fils des loups (1999) 


Sub pseudonimul D. Morlok 


Le Clan du grand Crâne (1998) 


Les Guerriers du grand Crâne (1998) 


Les Dieux du grand Crâne (1998) 


Traduceri în limba română 


(în ordinea cronologică a apariţiei în România) 


Carnavalul de fier, Editura Romcart, 1991 
Ira Melanox, Editura Valdo, 1992 
Moartea cu Melon, Editura Savas Press s.r.l., 1993 
Doctorul schelet, Editura Savas Press s.r.l., 1993 


Lacăte carnivore, Editura Savas Press s.r.l., 1994, 
Traducere Mihnea Columbeanu 


Mâncătorii de ziduri, Editura Aldo Press 1997 
Bulevardul Banchizelor, Editura Lucman, 2004 
Destroy, Editura Lucman, 2006 
Krucifix, Editura Nemira, 2006 
Haita (roman), Editura Nemira, 2006 
Coșmar de închiriat, Editura Nemira, 2006 
Mâna rece, Paralela 45, 2007 


Peggy Sue şi fantomele. Somnul demonului, Editura 
Aramis, 2007 


Peggy Sue și fantomele. Ziua câinelui albastru [1], 
Editura Aramis, 2008