Peter Nealen — Sicarios asasini

EALEN 


Apune 
kotek 
Faker 


Peter Nealen 


SICARIOS 


ASASINI 


Versiunea în limba română 


UNCRIS 


Şase mile vest de Nogales 
Două mile nord de frontiera mexicană 


Dacă nu aș fi avut casca în ureche, mi-ar fi fost imposibil să 
aud radioul, din cauza zgomotului făcut de motorul ATV-ului cu 
tracține integrală. 

— Hillbilly’, aici Plug”, a apelat Hank. 

Am slăbit acceleraţia și am luat o mână de pe ghidon ca să 
butonez radioul. 

— Spune, Plug. 

— Poţi să te urci pe creasta aia de la est de tine și să arunci o 
privire spre sud? Spune-mi ce vezi. 

— OK. 

Nu aveam un traseu de patrulare prestabilit, nici măcar nu 
trebuia să fim undeva anume. Până acum, slujba asta a fost doar 
niște ore lungi de autocros cu ATV-urile și uneori cu camionetele 
pe dealurile din sudul Arizonei. 

Am accelerat motorul și ATV-ul a sprintat printre tufișurile de 
mesquites? şi creosote către creasta pe care mi-o indicase Hank. 
Panta nu a fost lungă, însă abruptă și bolovănoasă, plină de 
tufișuri pe care a trebuit să le ocolesc. Dar a durat doar câteva 
minute ca să ajung în vârf. 

După ce am oprit ATV-ul, mi-am scos binoclul din coburi și 
m-am ridicat în picioare. Am scanat terenul deschis dinspre sud și 
imediat am văzut despre ce vorbea Hank. 

Patru siluete înaintau printre tufișuri în următoarea râpă. Se 
mișcau destul de repede înspre nord. Pentru că în acel moment, 
eu și Hank eram singurii aflați în patrulare, toţi ceilalți de la ferma 
lui Manuel Lopez fie că lucrau pe lângă casă și hambare, fie 
păstoreau turmele la est de noi, așa că nu prea era loc de alegere. 

— Plug, Hillbilly, am apelat, continuând să menţin binoclul 
asupra celor patru. Cred că avem niște vizitatori neinvitați. 

— Tot asta am văzut și eu. Am vrut doar să verificăm. Ne 
întâlnim jos, apoi mergem să-i salutăm? 

— Bine. 


1 hillbilly — ţăran, mocofan. 

? plug (fireplug) - hidrant. l 

3 mesquites, creosote, sage, sagebrush, copac Joshua - vegetație 
semideşertică / arbuşti din sudul continentului nord-american 


N-aveam de gând să mă plâng că, în fine, avem parte de ceva 
acțiune. 


S-o spunem pe a’ dreaptă - chiar dacă eram luptători 
experimentați, cu mulți ani vechime în armată și în lumea 
contractorilor civili - poate că avusesem o doză de naivitate când 
am format mica noastră Companie. La urma urmei, noi dețineam 
Praetorian Security, şi cunoşteam situaţia reală mai bine decât 
orice finanțist costumat la patru ace care dețineau majoritatea 
PMSC*. Ne puteam alege propriul echipament, propriile misiuni, 
alegându-le pe acelea care ne puteau menţine în activitatea asta 
de rahat. 

Am aflat pe calea cea dură că genul acesta de misiuni erau 
puţine și la intervale mari de timp, și adesea implicau mai multe 
practici neortodoxe decât ne așteptam noi. De cele mai multe ori, 
erau fie de-a dreptul ilegale, fie se înscriau într-un fel de zonă gri 
care avea tendința de a atrage tot felul de controale, încât cei 
implicaţi în asemenea treburi nu aveau parte de prea multe ocazii 
de muncă. Noi am bus bazele micii noastre Companii de 
Operaţiuni Speciale, doar ca să aflăm că nu aveam imediat parte 
de clienți care să dea năvală pe ușă. 

Așa că am acceptat prima slujbă decentă care — în fine — ni s- 
a oferit. Primeam doar puţin peste 300 $/zi/om, ceea ce nu era 
nici jumătate din ce încasam cu doar cinci ani în urmă; dar era 
mai bine decât nimic. Chiar dacă era doar pentru două 
săptămâni. pentru cei 300/zi, patrulam în jurul fermei lui Manuel 
Lopez, pe dealurile de la vest de Nogales și-i căutam pe cei care 
treceau clandestin granița, traficanţi de droguri, imigranți, 
coyotes”. 

Până acum, am împuşcat mult mai mulți coioți de ăia cu 
patru picioare și corcituri coi-lupi, decât clandestini-oameni. Iar 
coioții și coi-lupii erau creaturi greu de observat. 


* PMSC - Private Military and Security Companies — contractori privați, mercenari; oferă 
servicii pentru operațiuni militare recrutând foști militari ca civili care să se ocupe de 
securitatea pasivă/activă. Totuşi nu pot fi consideraţi adevăraţi civili pentru că sunt 
înarmați și pot interoga prizonierii, utilizează explozibili, conduc vehicule speciale și 
îndeplinesc o arie largă de funcțiuni militare. 

5 coyote — (argou) călăuză. 


Din nou călare pe ATV, am pornit în lungul crestei care 
cobora înspre sud. Era stâncoasă, dar ATV-ul avea suspensie 
bună, și n-am avut prea multe probleme la străbaterea traseului. 
Și tufișurile erau destul de rare, încât n-a fost nevoie să fac slalom 
printre ele. 

În câteva minute, am văzut norul de praf ridicat de Hank 
care traversa râpa în urma mea, ca să mă ajungă sus pe creastă, 
într-un punct aflat cam la 700 m nord de grupul de nou veniţi ce 
se apropia. De acolo puteam avea o vedere mai clară asupra lor, și 
ne puteam planifica următoarea mișcare. Dacă erau doar niște 
imigranți ilegali, probabil că-i puteam face repede să se întoarcă, 
deși, dacă era cu ei și un coyote — nu unul dintre aceia cu patru 
picioare - acesta putea fi înarmat. Dar nu părea să fie un grup 
care să aibă un traficant de oameni ce-i ghida peste frontieră. De 
obicei coyotes preferau grupurile mari, mai ales pentru că Patrula 
de Grăniceri era retrasă dincolo de linia Phoenix. Grupurile mari 
erau mai profitabile, iar ei nu trebuiau să-și facă griji pentru prea 
multe interferenţe. 

Am ajuns la punctul de rendezvous cu vreo 30 secunde 
înaintea lui Hank, și mi-am oprit ATV-ul, după care am tras o 
înghiţitură lungă de apă din bidon și mi-am scos șapca pentru a- 
mi șterge sudoarea și praful de pe față. Aici, jos, era cald, și în 
afară de boscheţii de mesquites, nu exista nici un adăpost 
împotriva soarelui Arizonei. 

Cei patru erau în plină vedere, și după cât puteam observa 
eu cu ochiul liber, adică felul în care au început să se miște, m-au 
văzut și ei. Bine, nu exista nici o metodă de a disimula zgomotul 
făcut de motorul ATV-ului în liniștea deșertului. Oricum, noi ne 
aflam acolo mai mult ca niște elemente de descurajare, decât ca 
luptători cu arme, ceea ce era niţel dezamăgitor pentru niște 
oameni care duceau dorul adrenalinei din timpul luptelor. 

Hank a sosit și el și a oprit într-un nr de praf. Era scund și cu 
pieptul larg, cu o constituție ca de hidrant, de unde venea și 
indicativul său. De asta, cât și datorită faptului că, atunci când se 
afla în aer liber, era mai mereu roșu ca o mașină de pompieri. Asta 
nu însemna că era ars de soare; pur și simplu, Hank era roșcovan. 
lar pentru că se rădea pe cap, semăna cu un rac fiert; unul cu o 
țăcălie de 8 cm. 

— Era şi timpul, a mormăit, ridicându-se în picioare pe 
pedalele ATV-ului. E plictiseala dracului... 


— Eh, ne ţine încă în afacere şi suntem plătiți să avem arme, 
i-am răspuns, fără să-l privesc, pentru că eram cu ochii la cei 
patru. E mai bine decât nimic. 

— Aşa o fi, dar nu e următoarea misiune de luptă, nu-i așa? 
a mormăit, apoi a izbucnit în râs. Băiete, da’ optimişti mai 
suntem! 

— Să ne concentrăm pe ce avem aici și acum. Ție ţi se pare 
că fug să se ascundă? 

A privit atent și s-a încruntat. 

— Mda, nu fug. Crezi că sunt băieți răi? 

— Pe-aici, nu se știe niciodată. Nu suntem departe de 
Nogales, dar sunt sigur că polițaii locali nu se vor grăbi să vină ca 
să aplice legea. 

Acesta era motivul principal pentru care ne aflam aici; dl 
Lopez nu putea fi sigur că era și cineva care să-i asigure 
securitatea fermei, și deja pierduse destule vite. Așa că, 
neputându-se baza pe lege, ne-a angajat pe noi, măcar atâta 
vreme cât își putea permite. 

— Cum vrei să acționăm? a întrebat Hank. 

Era unul dintre noi cei puţini care fusese doar un grunt, dar 
cunoșteam destui grunts care îi puteau depăși ca performanţe pe 
tipii din Forțele Speciale, însă n-au avut niciodată ocazia să o 
facă. Hank era unul dintre aceștia. El nu făcea caz de treaba asta; 
era doar bucuros că Jim, care-l cunoștea, l-a adus la bord și i-a 
oferit o oportunitate, pentru că în ziua de azi nu existau multe 
slujbe pentru niște foști combatanți. 

Am cercetat în jur colinele acoperite cu tufișuri. Erau destule 
locuri ce puteau fi poziții bune de supraveghere, pentru că nu 
voiam să mă duc jos, la cei patru, fără ca cineva să-mi asigure 
spatele. Nu degeaba aveam amândoi carabinele în coburii de la 
ATV-uri. În cele din urmă, am arătat către un promontoriu 
stâncos care răsărea din iarbă și tufișuri la vreo 200 m sud de noi. 
Cei patru de jos urmau să treacă curând prin apropierea noastră. 

— l-a poziție acolo sus, iar eu mă duc jos să-i interceptez 
imediat după ce ești gata. Nu-ţi bate capul cu camuflajul; trebuie 
să te vadă ca să priceapă mesajul. 

Cu un gest miștocar, jumătate salut, jumătate tiflă, Hank a 
pornit iar ATV-ul și a plecat spre poziția indicată. Eu mi-am 


ê grunt — porecla oficială a celor din US Marine Corps (grohăitor). 


reîntors atenţia asupra intrușilor ce se apropiau. Hank știa ce are 
de făcut. 

Cei patru continuau să înainteze, strecurându-se printre 
tufișurile de sage și creosote, aparent deloc preocupați de faptul că 
noi îi supravegheam. Asta chiar m-a scos din sărite și am cercetat 
dealurile în căutare de întăriri. Ei fie considerau că facem parte 
din poliția locală mituită, sau din Patrula de Graniţă, care de 
mulți ani nu-și mai făcea apariția atât de departe în sud, sau pur 
și simplu credeau că nu avem sânge în instalație ca să facem 
ceva. Sau, era o ambuscadă, iar ei erau momeala. 

Dar eu nu eram plătit doar ca să supraveghez. De asemenea, 
nu era nimeni căruia să-i raportez trecerea ilegală de frontieră. 
Așa că, după ce i-am lăsat lui Hank câteva minute ca să ajungă pe 
poziție, am început să cobor în vale, alegând o cale care să mă 
aducă pe pantă mai sus de ei. Profitam de orice avantaj pe care 
mi-l putea da terenul. 

Eram la jumătatea coborârii când am auzit în cască vocea lui 
Hank: 

— Hillbilly, Plug. N-au arme la vedere. 

Am fluturat mâna deasupra capului ca să-i arăt că l-am 
auzit. Hank se poziționase în așa fel, încât mă putea vedea și pe 
mine și pe ei în același timp. 

Când am ajuns mai aproape, cei patru oameni au încetinit, 
dar nu s-au oprit. Am vrut să-mi scot carabina SOCOM 16 din 
teaca ei, dar mi-am zis că, în caz de acțiune, pot să iau mult mai 
repede de la șold pistolul de calibrul .45, mai ales dacă Hank mă 
acoperă de sus. Pentru moment, am lăsat carabina la locul ei. 

Când am ajuns la 50 m de ei, cei patru s-au oprit în sfârșit. 
Am virat ca să ajung în fața lor, apoi am frânat energic, ATV-ul 
derapând într-un nor de praf. 

— Buenas tardes! le-am spus. Ştiţi că sunteţi pe o 
proprietate privată, nu-i așa? 

Nici unul dintre cei patru nu arăta ca cineva căruia să-i pese 
dacă se află pe o proprietate privată sau nu. Toţi erau mexicani, 
slabi și cu înfățișare agresivă, îmbrăcați într-un amestec de jeansi, 
pantaloni de lucru și tricouri. Doar unul, care părea a fi cel mai 
tânăr, avea o cămașă cu guler descheiată la piept, lăsând la 
vedere părți de tatuaje mari și oarecum macabre. 


7 buenas tardes — bună ziua (lb. spaniolă). 


Mda, chiar dacă dolarul căzuse mult, traficul de imigranți nu 
s-a redus, iar acești tipi nu puteau fi confundați cu muncitorii 
aflați în căutarea unei vieți mai bune în State. 

Tânărul în cămașă neagră a scuipat în țărână, dar nici unul 
nu a spus nimic. Doar stăteau și se uitau la mine. 

— Da, am priceput mesajul. Și mi se fâlfâie. Întoarceţi-vă cu 
curu” la mine, și plecaţi înapoi pe drumul pe care ați venit. Altfel, 
pe partenerul meu aflat sus, pe creastă, s-ar putea să-l furnice 
degetul de pe trăgaci. 

Unu, solid și transpirat a scuipat pe cauciucul meu. 

— Chinga tu madre, maricon.’ 

Am rânjit doar şi am fluturat mâna. Un crack sec a răsunat 
prin vale, şi praful a fost spulberat la mai puțin de două palme de 
picioarele tipului. Acesta a tresărit şi s-a dat înapoi, aproape 
lovindu-se de ai lui. 

— De obicei nu tragem focuri de avertisment, dar astăzi mă 
simt generos, am spus, dar nu pe de-a-ntregul sincer. 

Chiar dacă dl Lopez a spus că nu-i pasă cum facem să-i 
asigurăm ferma, a fost destul de reticent la ideea - propusă, dar 
nu chiar la modul serios - de a instala lunetiști camuflați care să 
bage câte un glonț în ceafa oricui îi încălca perimetrul. Deci, Alek 
şi cu mine am hotărât să facem focurile de avertisment SOP?. 

— Acum faceți stânga-mprejur și cărați-vă, sau următorul vă 
intră-n cap. 

M-au privit crunt, dar și mai mult s-au uitat în sus, spre 
locul unde se afla Hank, la nici 300 m depărtare, cu ochiul în 
luneta armei Galil ACE 53. Carabina era o variantă modernizată, 
israeliană, a lui AK, calibrată 7,02 mm NATO. Şi era o una a 
dracului de bună, iar Hank era expert în manevrarea ei. Trei sute 
de metri erau un nimic. 

Cu blesteme murmurate în spaniolă, cei patru s-au întors pe 
drumul pe care au venit. În continuare nu vedeam nici o armă, 
fapt ce mă cam surprindea. Flăcăii ăștia nu erau imigranți, 
judecând după hainele și atitudinea lor, așa că era ciudat că nici 
unul nu era înarmat. Asta mi-a declanșat alarma interioară. 

Am rămas cam la 75 m în urma lor până la linia unde se 
termina proprietatea lui Manuel lopez, aflată la abia 30 m de 


3 Chinga tu madre, maricon — aproximativ: S-o fut pe mă-ta, curistule. 
? SOP - Standing Operating Procedure — procedură standard. 


graniță. Acolo ar fi trebuit să se afle un gard.; în ultimele două 
decenii se vorbise adesea despre asta. Dar ciondăneala politică, 
problemele bugetare, cosmarul birocratic, problemele de logistică 
ale terenului și brusca scădere a valorii dolarului au făcut ca 
ideea să treneze, și, în războiul sângeros al drogurilor dintre Mexic 
și US să rămână doar niște sârme ghimpate răsucite. lar aici 
gardul fusese penetrat de atât de multe ori, încât firele rămase 
erau rupte și întinse pe pământ. 

I-am urmărit trecând înapoi, continuând să-mi arunce din 
mers priviri veninoase peste umăr. Mi se rupea. Fusesem privit 
așa de unii dintre cei mai duri lideri militari din Liban, niște tipi 
care i-ar fi făcut chiar și pe Janjaweed sudanezi, să se cace pe 
toate macetele lor. 

După ce au dispărut din vedere de cealaltă parte a frontierei, 
printre tufișurile de pe dealurile mexicane, am întors ATV-ul și am 
revenit pe traseul obișnuit al patrulării noastre. Hank era vizibil, 
stând în picioare pe ATV-ul său, la 200 m depărtare, cu arma în 
mâini. Mi-a făcut semn cu mâna, iar eu i-am răspuns. 

Se părea că pe ziua de azi am avut porția noastră de acţiune. 
Înapoi la praf și soare. 

Mai aveam vreo trei ceasuri până să ne întoarcem la fermă. 
Alek și cu mine planificasem o serie de schimburi de 8 ore pentru 
cei 9 băieți ai noștri. De cele mai multe ori, executam un schimb 
de patrulare, pauză, un schimb de gardă în fermă, apoi liber 8 
ore. Rotaţia era ciudată, nu aveam decât atâția luptători la 
dispoziţie. 

Era destul de plictisitor și se bombănea despre întoarcerea la 
patrulele de 3 oameni, doar ca să se stea mai puţin prin fermă. În 
casă erau atât de multe cărți de citit, iar navigarea pe internet din 
sudul Arizonei printr-o conexiune prin satelit era înnebunitoare, și 
nu doar pentru faptul că netul este un azil de nebuni. 

În restul timpului de patrulare n-am văzut nimic decât doi 
coioți, câteva vaci slăbănoage de-ale lui Lopez, și câţiva dintre 
argații săi. A fost doar arșiță, praf și plictiseală. 


Când eu și Hank am ajuns în fermă, Tim și Rodrigo se 
echipau să plece. Locul era format din casa principală, două 
hambare și câteva acareturi, inclusiv unul făcut din blocuri de 
ciment. În casă nu era destul loc pentru noi nouă, plus Lopez cu 
familia sa și cei trei argați ai săi, așa că noi aveam două rulote în 


care era o căldură de iad. Nu era cine știe ce confort, dar pentru 
300 $/zi... mergea. 

Soarele încă mai era destul de sus pe cer; era spre sfârșitul 
verii, dar zilele nu se scurtaseră semnificativ. Eram gata să mă 
duc în patul meu. Opt ore de motocros pe dealuri, în praf şi soare, 
erau de ajuns să te doboare. 

Dar, toate la timpul lor. Hank și cu mine i-am oprit pe Tim și 
Rod înainte să plece, și i-am informat pe scurt despre ce s-a 
întâmplat în patrulare, inclusiv despre locul unde i-am interceptat 
pe intruși. Nici măcar nu i-am numit ilegali. Era ceva în legătură 
cu cei și mă îndoiam că i-am văzut pentru ultima oară. 

Tim și Rod au marcat locul pe hartă, și au plecat. Ferma lui 
Lopez avea o suprafață considerabilă și patrularea pe perimetrul ei 
dura ceva timp. 

După plecarea lor, Hank și cu mine ne-am îndreptat spre 
casă, am parcat ATV-urile lângă verandă, și am intrat. 

Înăuntru era mult mai răcoare; aparatele de aer condiţionat 
montate la ferestre bâzâiau, dar îşi făceau treaba. Majoritatea 
jaluzelelor erau pe jumătate trase pentru a opri razele soarelui să 
intre și să mențină temperatura joasă. Locul nu era chiar atât de 
izolat termic, dar Lopez și ai lui au făcut ce au putut. 

Fermierul și argaţii săi erau la muncă; îi văzusem de vreo 
două ori, în timpul patrulării. Dar Alek era înăuntru, coordonând 
tot ce putea, atunci când nu scotea pe careva din patrulă sau din 
postul de pază, ca să poată face el ceva. Uriașul samoan trecuse 
în rezervă din Marine Recon și din comunitatea Operaţiunilor 
Speciale după 24 de ani de serviciu, iar în ultima parte a carierei 
a fost șef de operaţiuni pentru o grămadă de acțiuni, dar tot nu 
putea să stea doar la butoanele radioului. Simţea mereu nevoia să 
iasă pe teren. 

Când Hank și cu mine am intrat, transpirați și acoperiţi de 
un strat de praf, Alek era la telefon. 

— Ştiu, Tom. Dar trebuie să facem oricum o ofertă. Singura 
cale prin care putem angaja mai mulți operatori este dacă avem de 
lucru. Și chiar dacă această slujbă înseamnă ceva, nu e suficient; 
de altfel, o vom termina peste șase zile. 

Făcu o pauză. 

— Te ascult... mda, știu. Și nici n-am de gând să ajung că 
acei clovni. Dar diferenţa e cu adevărat subțire. 


A dat din cap și și-a trecut palma imensă peste chip, deși 
Tom nu-l putea vedea. Tom era singurul fost ofițer din Companie, 
un colonel în rezervă care făcuse în Army cam tot ce se putea 
face, iar marea sa dragoste rămânea infanteria. 

Nu prea eram sigur în legătură cu el; cei mai mulți dintre noi 
am avut experienţe neplăcute cu ofițerii și eram reticenţi. Dar Alek 
îl știa de undeva, și spunea că era un bun administrator, care 
putea face rost de echipamente de oriunde. Aveam încredere în 
Alek, așa că, momentan, l-am acceptat ca atare, până ce Tom va 
dovedi singur că pot să-i acord încredere deplină. 

— E-n regulă, Tom. Trebuie să închid. Se pare că Hank și 
Jeff au ceva să-mi spună. Ţine-mă la curent. 

A aşteptat o secundă, apoi a lăsat receptorul jos. 

— Ce s-a întâmplat, pistolarilor? ne-a întrebat. 

I-am povestit despre intruși. A ascultat atent, cât timp i-am 
dat toate detaliile pe care mi le-am putut aminti, iar Hank 
intervenea ocazional adăugând ce-mi scăpa mie, sau nu văzusem 
din locul în care m-am aflat. În timp ce asculta, Alek și-a îngustat 
ochii, apoi și-a pironit privirea în spațiu, analizând mintal 
imaginea în timp ce vorbeam. 

Când am terminat, a revenit asupra mea. 

— Tu ce crezi? 

Îl cunoșteam destul de bine. În ciuda mărimii sale și a unor 
manierisme gung-ho,” era un gânditor şiret şi, probabil, avea deja 
o teorie în cap. Dar voia să audă părerea mea. 

— Cred că erau pe post de sondă. Testau apele. Probabil 
peste tot pe dealurile astea sunt cercetași din cartel; altfel n-ar fi 
reuşit să facă nici măcar jumătate din rahatul din ultimii doi ani. 
De asta n-a fost în stare să facă nici un căcat Patrula de Graniţă. 
Probabil că tipii au aflat că patrulăm în ferma lui Lopez, și au vrut 
să vadă din ce fel de aluat suntem făcuți. Sau să se asigure că 
avem patrule pe perimetru, care îi pot găsi și intercepta. 

— Interesantă teorie, spuse, încrucișându-și braţele. Dar 
dacă doar au încercat să treacă și să ajungă undeva, la un punct 
de rendezvous? Asta ar explica de ce nu aveau arme; le-ar fi mult 
mai ușor să scape de lege dacă nu au arme. 

Hank era sceptic. 


1 gung-ho — impulsiv, dornic oricând să ia parte la lupte. 


— De când procedează așa cartelurile? Ăștia sunt sălbatici. 
Taie capete și le joacă pe ringurile de dans din cluburi, dau 
cadavrele prin mașina de tocat. De altfel, ei stăpânesc partea asta 
a Arizonei. De ce să apeleze la subterfugii, în loc să vină de-a 
dreptul și să ne atace? 

— Unii dintre ei sunt destul de isteţi, spuse Alek. Sigur, mulți 
dintre ei sunt doar niște barbari care se ocupă cu torturarea și 
uciderea oamenilor. Dar multe dintre cartele n-ar fi rezistat atât 
de mult dacă n-ar fi avut niște deștepţi care să conducă 
spectacolul. Poate că clovnii ăștia era doar miei de sacrificiu. 

S-a ridicat, întinzându-și membrele. 

— În ambele variante, nu putem presupune că doar treceau 
pe aici. Va trebui să întărim securitatea. De acum înainte facem 
patrule de trei oameni. 

Am încuviințat. 

— Cred că e o idee bună. Poate că n-au avut arme, dar știu 
că ar fi dorit să aibă. Voiau să-mi facă maţele jartiere. 

— Bine, băieți, în curând nu vă veţi mai plânge că vă 
plictisiți. 

După această concluzie, eu și Hank ne-am dus la rulota 
noastră. Aveam nevoie de odihnă. 


Mi-am deschis brusc ochii și am rămas culcat în întuneric, 
ascultând. Auzul meu nu mai era ce-a fost cândva, dar cu oarece 
concentrare, puteam distinge sunete slabe. Și mi s-a părut că 
tocmai am auzit împușcături. 

O clipă mai târziu, am fost sigur. Erau slabe, dar pop, pop, 
popurile înăbușite din depărtare erau inconfundabile. Careva de 
acolo trăgea cu arma, iar focul era mult prea susținut ca să crezi 
că împușca coioți. 

M-am ridicat din pat. Era doar un pat pliant băgat într-o 
rulotă. Hank era deja în picioare, pregătit, iar Nick se răsucea pe 
salteaua sa pneumatică de pe podea. 

— Asta a fost ce cred eu? a întrebat Nick. 

— Aproape sigur, l-am asigurat, luând radioul ce fusese 
deconectat. 

Băieții de serviciu în noaptea asta, Larry și Colton, aveau un 
radio cu care să dea alarma. Dacă am fi lăsat radiourile pornite în 
rulotă, n-am mai fi dormit niciunul. 


Hank își trăgea pantalonii deja, când ușa a fost deschisă 
violent cu o lovitură de pumn. 

— Tim şi Rod au fost atacați, a strigat Larry de afară. 
Deșteptarea și la treabă, avem niște băieți răi pe dealuri. 

Mi-am pus hamul peste piept. Carabina era pe pat, lângă 
mine. Nick se încălța. 

Hank a ieșit din rulotă înaintea noastră. Ţinea arma ACE 53 
cu țeava ridicată în timp ce alerga spre ATV. Din mers, mi-am pus 
casca în ureche. Arma SOCOM 16 îmi atârna în față. Nick mă 
urma îndeaproape. Alek era călare pe ATV și ne aștepta la poartă. 

Alte împușcături au răsunat în noapte. Tot slabe; trebuie să 
fi fost la mai mult de o milă depărtare. Trebuia să ne mișcăm iute, 
dacă speram să intervenim la timp ca să fim de ajutor. 

Cele trei ATV-uri au pornit motoarele aproape simultan. Ne 
asigurasem cu toţii că le-am realimentat înainte de a năvăli în 
noapte. Radioul era tăcut; probabil că Tim și Rod se concentrau 
mai mult pe luptă decât pe vorbărie. 

Imediat ce a constatat că suntem gata de plecare, Alek a 
accelerat și a preluat conducerea prin întuneric. 

Luna era foarte jos, așa că era realmente întuneric. Din 
păcate, nu ne-am putut permite încă să echipăm pe fiecare din 
Companie cu aparate de vedere-noaptea, deși unii dintre noi 
aveam NVG-uri personale. Erau de calități foarte diferite, în 
funcție de câţi bani a putut cheltui fiecare. Eu am reușit să pun 
mâna pe un set de PVS-14, dar m-au costat cât o mână și un 
picior. Mi-am pus pe cap vechea cască de luptă din Marine Corps, 
am atașat NVG, şi l-am urmat pe Alek. 

După câteva clipe am ajuns departe de luminile fermei și 
rulam prin întunericul ce învăluia dealurile deșertului. NVG nu 
erau chiar atât de bune pentru observarea detaliilor, nu când era 
atât de puţină lumină ambientală care să permită amplificarea, şi 
la viteza cu care mergeam, așa că a fost o cursă dură. Săltam toți 
peste bolovani și peste crengile căzute din boscheţii pe sub care 
treceam. Șocurile făceau să ne clănțăne dinții. Cel puţin o dată, 
am crezut că mi-am spart un dinte, când fălcile mi s-au închis 
violent. Chiar a durut. 

Dar acolo erau Tim și Rod, care încă trăgeau focuri de armă, 
iar noi ne grăbeam să ajungem la ei. 

La nici 10 minute de la plecare, am ajuns pe ultima creastă, 
și am putut vedea jos focurile de la gura ţevilor. Tim declanșase in 


stroboscop în infraroșu pentru ca oricine dotat cu un NVG să-i 
poată localiza. Eu l-am văzut primul, un flash puternic în iarbă. 
Am depistat patru ATV-uri parcate, apoi încă unul. De undeva din 
apropiere, a izbucnit un flash, când cineva a tras asupra unei linii 
întunecate de mesquites de pe dealul dinspre sud-est. 

Nu era deloc ușor să privești prin luneta armei cu NVG pe 
ochi; aș fi preferat un laser, dar încă nu ni-l permiteam. Dar după 
câteva strădanii, într-o poziţie inconfortabilă în spatele armei, am 
reușit să fixez imaginea dată de lunetă în verdele dat de NVG. 

Încă nu erau prea multe de văzut. Gura unei ţevi a fulgerat o 
dată, dar sub tufișuri era atât de întuneric încât cu greu puteam 
vedea vreo mișcare. Totuși, am tras în direcţia flashului. Acesta nu 
apăruse în vecinătatea ATV-urilor și a stroboscopului, așa că eram 
destul de sigur că era vorba de unul dintre băieții răi, şi nu Tim 
sau Roth. Fulgerarea ţevii a dispărut. 

O împușcătură a șuierat pe deasupra capetelor, dar mult 
prea departe pentru a fi o ameninţare reală. Însă era o idee bună 
să ne adăpostim, și am făcut-o toți, pitindu-ne într-o linie 
neregulată de trăgători, căutând ţinte. 

Nimeni de acolo, de jos, n-a ieșit la vedere, iar împușcăturile 
s-au rărit considerabil. Apoi o succesiune rapidă de focuri a 
izbucnit de sub boscheţi, vreo zece, aparent trase asupra lui Tim 
și Roth, și toți am răspuns cu o salvă care a răsunat peste creasta 
dealului, părând mai asurzitoare ca oricând în liniștea nopții din 
deșert. 

Am pompat cinci gloanţe în umbrele dintre boschețţi, inclusiv 
în locul unde am văzut un flash, apoi am încetat focul și am 
așteptat riposta, fie o mișcare, fie un alt flash. 

Nimic. Dacă mai era încă cineva acolo, n-au mai tras deloc. 

Lângă mine, Alek a apelat prin radio: 

— Grouper sau Chico, aici e Cocos. 

A urmat o pauză lungă, și am început să mă tem de ce poate 
fi mai rău. Pe Rod încă nu-l cunoșteam prea bine, dar lucrasem 
cu Tim încă de la primul contract pe care l-am avut după ce am 
plecat din Marine Corps, un serviciu de securitate în Afganistan. A 
fost o slujbă de cacao, dar Tim și cu mine ne-am înțeles destul de 
bine, așa că l-am chemat atunci când Alek, Nick, Larry și cu mine 
ne-am hotărât să pornim propria Companie. 

— Cocos, Chico, a răspuns Rod. Suntem încă întregi, dar nu 
suntem într-o poziţie bună și nu ne putem mișca. 


— Roger. Am adus patru trăgători; las doi să supravegheze, și 
iau doi ca să atacăm din flanc. Vrem să ne asigurăm că-i curățăm 
pe nemernicii ăștia, ca să o puteţi lua voi din loc. 

— Bine așa, a confirmat Rod. Noi acoperim linia de boscheţi. 
E mişto că sunteţi acolo, sus, și ne acoperiţi șasele;, începeam să 
ne simțim cam expuși aici. 

Îmi dădeam seama. Ei nu se aflau într-un loc bun, flancaţi de 
două locuri înalte. 

Alek mi-a făcut semn: Vom acţiona împreună. Am confirmat, 
dând din cap cu o mișcare exagerată pentru a fi sigur că era 
vizibilă prin întuneric, și m-am dat înapoi de pe creastă, în josul 
pantei. L-am ocolit pe Nick, care a rămas pe poziție cu carabina 
ațintită asupra tufișurilor de unde veniseră împușcăturile. 

Alek și cu mine ne-am strecurat nevăzuţi și neauziţi printre 
boscheţi, mișcându-ne dintr-o umbră în alta, pe cât posibil. Au 
fost și unele zone deschise peste care a trebuit să sprintăm, dar 
speram că băieţii răi nu aveau NVG-uri, sau dacă aveau, nu erau 
foarte performante. Până în acest moment al carierei mele, puţine 
forțe neregulate cu care m-am confruntat au avut asemenea 
echipament și eram destul de sigur că nu aveau nici gașca asta de 
traficanţi mexicani care încerca să ne penetreze perimetrul. Mă 
mai înșelasem eu altădată, dar nici unul dintre noi nu prea avea 
chef să se târască, fie și din cauza scorpionilor și a șerpilor cu 
clopoței despre care știam că trăiesc pe aceste dealuri. 

Am înaintat destul de departe, cam 500 m, înainte de a 
începe să urcăm panta către următoarea creastă. Tufișurile de 
mesquites erau mai dese aici, și aveam mai multe umbre prin care 
să ne strecurăm, așa că am putut mări niţel ritmul de înaintare. 
Sigur, asta însemna că NVG-urile noastre aveau mai puţină 
lumină ambientală cu care să lucreze, așa că trebuia să ne 
mișcăm cu ceva mai multă precauție pentru a evita să ne poticnim 
de bolovanii și rădăcinile pe care nu le puteam vedea. 

Încă nu se mai auzeau alte împușcături. Băieţii răi, dacă mai 
erau acolo, se abțineau să tragă, iar Pretorienii noştri nu trăgeau 
nici ei dacă știau că nu au ţinte sigure. Îi selectasem după un 
anume nivel de competenţă și cu un nivel de maturitate 
proporțional, care acum dădea roade. 


Desigur, era și unul dintre motivele pentru care aveam atât 
de puţini trăgători/lunetiști, dar... puteai avea cantitate sau 
calitate, și arareori amândouă. 

Eu eram niţel mai în față, cu Alek ceva mai în spate și spre 
stânga. Ne puteam întoarce și confrunta aproape în orice direcție, 
deși eram pregătiți să o facem spre înainte, în susul pantei. El se 
menținea cam la 10 pași în urma mea; destul de aproape ca să ne 
putem vedea unul pe altul și să ne transmitem semnale cu mâna, 
dar destul de depărtați încât să fie aproape imposibil să fim 
doborâţi simultan. 

Stroboscopul IR continua să pâlpâie, înainte și spre dreapta. 
Îmi asigura un punct de referință bun, un reper care-mi indica cu 
aproximație unde ar fi trebuit să se afle opoziția. Aruncam doar 
ocazional câte o privire într-acolo, doar ca să mă asigur că nu mă 
bag aiurea drept în faţa ţevilor echipei mele. Mă concentram în 
principal în față, asupra întunericului de sub mesquites. 

Până în prezent n-am văzut nica. Nici mișcare, nici ţinte, 
nimic. Aproape că începeam să cred că noii noștri prieteni au șters 
putina chir din clipa când am dezlănţuit noi un foc serios asupra 
lor. 

Stroboscopul era acum mai aproape, în flancul meu drept, 
iar ceva s-a mișcat sub piciorul meu. Nu părea a fi o piatră. M-am 
ghemuit, cercetând atent tufișurile întunecate din jurul meu și am 
ridicat obiectul. Era un tub de cartuș. Cald încă. 

Deci, unul dintre băieții răi a fost prin apropiere. Am zărit 
strălucirea slabă a altuia, în fața mea. Dar nu era nici un semn că 
tipul și arma lui ar fi pe aici. Nu era nimic nici mai în față, sau cât 
de departe puteam vedea eu în sus, spre creastă, printre tufișuri. 
Am rămas pe loc, ghemuit și nemișcat, doar privind şi ascultând. 

În continuare nu puteam vedea nimic, dar, după un moment, 
am auzit ceva. Un fel de foșnet în susul pantei, ca o mișcare, și un 
șuierat slab, ca cel făcut de o inspirație greoaie printre dinții 
încleștați. Aha, s-ar putea să fi lovit totuși pe careva. Bine. 

Am comunicat prin radio, cu o voce mică, doar cu puţin 
deasupra unei șoapte: 

— Sunt Hillbilly. Suntem la marginea poziției lor de 
ambuscadă. Am găsit tuburi de cartușe trase, dar nici un 
cadavru. Ceva mișcare sus, pe pantă. 


Am auzit în cască clickurile de confirmare. Nimeni nu avea 
chef de vorbărie, acum că lucrurile deveniseră foarte liniștite. Ar 
putea invita o altă salvă. 

M-am uitat în urmă la Alek și am arătat în susul pantei, 
unde am auzit mișcare. Apoi mi-am îndoit mâna, indicând că ar 
trebui să urcăm, dar cumva pe ocolite, ca să-i flancăm. A ezitat 
un moment, apoi a înclinat capul. M-am întors și am început să 
urc, mereu prin umbrele mesquites. Aveam grijă să ţin capul când 
ridicat pentru a avea unghi vizual în susul pantei pentru NVG-uri, 
în direcția zgomotului, când coborât spre picioarele mele. Nu 
voiam să mă împiedic de ceva ce nu puteam vedea prin întuneric. 

Asta era mai ușor de spus decât de făcut, mai ales într-o 
noapte atât de neagră. O piatră s-a rostogolit sub gheata mea și 
m-am poticnit, căzând în genunchi cu un icnet, dar m-am 
reechilibrat întinzând o mână. Am regretat imediat că nu purtam 
mănuși; vegetaţia din această parte a Arizonei nu e chiar moale și 
flexibilă. Nu m-am înțepat într-un cactus, dar tot durea, și se 
părea că ceva ca un spin a trecut prin cracul pantalonului și mi s- 
a înfipt în genunchi. Bine măcar că am reușit să nu înfig țeava 
armei în pământ. 

După asta, am făcut o pauză lungă, așteptând împușcătura 
trasă asupra zgomotului și mișcării pe care le-am făcut, dar nu s- 
a întâmplat nimic. Nici în susul pantei nu se mai auzea vreo 
mișcare. 

Precaut, m-am ridicat iar în picioare și am continuat să urc. 
Panta devenea mai abruptă, iarba era alunecoasă sub ghetele 
mele, iar pietrele se rostogoleau la vale mai des. Și iarăși, un gest 
reflex cu mâna care s-a agăţat de crengile unui mesquite mi-a 
împiedicat căderea. 

Cu puţin înainte de a ajunge pe creasta dealului, m-am oprit 
și am cercetat terenul de deasupra mea. Eram la locul corect, și 
destul de jos, aproape de pământ, încât să pot vedea pe fondul 
cerului silueta oricui s-ar fi aflat acolo. Nu era prea multă lumină, 
dar l-aș fi văzut chiar și cu ochii liberi. 

Creasta era pustie și nemișcată. Nu auzeam nici un zgomot în 
afara ușorului foșnet provocat de înaintarea lui Alek în spatele 
meu. 

Am început să cercetez valea. Era prea întuneric ca să disting 
detaliile, dar dacă narcos —- acum eram destul de sigur că cei cu 


care ne confruntam erau narco-traficanţi — s-ar fi mișcat, eu aș fi 
putut să-i detectez. 

Dar, probabil că au fugit mâncând pământul. Sau erau 
ascunși, culcaţi la pământ sub tufișuri, pentru că panta era 
liniștită ca un mormânt. La ora asta nu adia nici măcar vântul 
care să agite crengile și iarba. Din câte îmi puteam da seama fără 
a mă expune și riscând să mă aleg cu-n glonț în cap, ei au șters-o 
de pe creastă și din zonă. 

— Plug, Hillbilly, am transmis prin radio, din nou cu o voce 
abia audibilă, care cu greu ar fi putut fi distinctă dincolo de 3 m. 
Voi vedeți pe careva? 

— Negativ, a răspuns Hank. Dar la 100 m mai jos de tine 
este un loc plin de copaci. S-ar fi putut adăposti acolo. 

— Roger, am răspuns și m-am uitat înapoi, la Alek. 

El și-a rotit mâna deasupra capului, iar eu m-am deplasat 
cât am putut de atent și în liniște până lângă el. 

— Care-i treaba, boss? l-am întrebat. 

Eu aș fi vrut să continuăm urmărirea, dar îmi dădeam seama 
că mijloacele noastre din acest moment erau oarecum limitate. 

El cerceta împrejurimile, iar după contactul inițial, am făcut 
și eu la fel. Om fi fost noi în State, dar ne aflam și într-un teritoriu 
foarte, foarte periculos, plin de arme. Vechile deprinderi se uită 
greu, mai ales când te-au ţinut în viaţă în niște locuri unde numai 
ușor nu a fost. 

— Oricât am dori să continuăm, urmărirea în aceste condiţii 
ne-ar putea duce într-o altă ambuscadă. Așa aș face eu. 

Nu-l puteam contrazice. Şi eu tot așa aș fi făcut. Când ești 
atacat de un inamic cu putere de foc mai mare, rupi contactul, te 
retragi, folosești terenul pentru o altă ambuscadă și ești gata să-i 
faci sită când sau dacă vin după tine. Părea să fie o tactică prea 
sofisticată pentru malacii din cartelurile de droguri; pe de altă 
parte nu-mi subestimam niciodată inamicul, mai ales unul care 
ne ambuscase deja o dată. 

A expirat profund. Știam că simte la fel ca mine; Alek o fi fost 
el mare, gălăgios și dintr-o bucată, dar era un luptător antrenat și 
profesionist, la fel ca noi toţi. Le voia capetele la fel de mult ca și 
mine. Dar nu trăise și ajunsese un luptător bătrân pentru că și-a 
asumat riscuri inutile, iar acum, chiar dacă nu voiam să accept, o 
urmărire de noapte pe dealurile astea, având la dispoziție atât de 
puţine informați, ar fi fost un risc de-a dreptul prostesc. 


În cele din urmă, a hotărât: 

— Ne retragem şi mărim securitatea în jurul clădirilor din 
fermă pentru restul nopții. Chiar dacă îi vânăm pe clovnii ăștia 
toată noaptea, i-am putea rata din cauza întunericului. Sau și mai 
rău, ne-am putea împiedica de ei în cel mai nepotrivit moment. 
Dimineaţă ne întoarcem și vedem dacă le putem lua urmele. Tu te 
pricepi la asta, nu-i așa? 

— Mda, am confirmat. Da, am fost traker cu mult timp în 
urmă, dar asta nu se uită. Cred că și Nick a fost. 

— E bine de știut. Adunarea și să ne întoarcem înainte de a 
se întâmpla ceva mai rău. 


În restul nopţii n-a mai fost timp pentru odihnă, mai ales că 
soarele a răsărit la mai puţin de trei ore mai târziu. 

Eram cam la 50% capacitate de securitate, ceea ce însemna 
că pentru că nu aveam nici o patrulă de noapte în teritoriu, patru 
băieți erau pe perimetru, Alek înăuntru la radio, iar ceilalți patru 
încercau să tragă un pui de somn înainte de a prelua schimbul. 
Până la lămurirea situaţiei, vom dormi pe sponci. 

Dar nimeni nu se plângea. Sigur, Tim și Rod au fost niţel cam 
prea în pâine azi-noapte, dar a fost vorba de acțiune. Toţi eram al 
dracului de plictisiți și abia aşteptam ceva mișcare. Ne făcusem 
propria Companie în primul rând pentru asta. Probabil că eram 
tâmpiţi. Dar cei mai mulţi dintre noi, pur și simplu nu puteam 
gândi altfel. Fusesem în luptă cea mai mare parte a vieţii noastre 
de adult. Abia dacă știam să facem altceva. 

Înainte ca soarele să se ridice deasupra orizontului, eram 
deja afară împreună cu Larry, Hank, Nick și Tim. Rodrigo nu 
fusese rănit, dar se pare că şi-a răsucit o gleznă când s-a aruncat 
la adăpost, iar Colton, care era sanitarul nostru, voia ca el să stea 
blând o vreme, așa că s-a întors pe perimetru. Opinia sa despre 
prescripţia lui Colton și-a exprimat-o zgomotos și în limbaj profan, 
dar slăbuțul operator cu voce moale nici măcar nu a clipit. Colton 
Cole nu părea a fi cine știe ce tip hotărât, dar știa când are 
dreptate și nu dădea înapoi. 


Noi cei patru ne-am dus cu ATV-urile la locul ambuscadei, 
cu ochii în patru. O trenă de praf se ridica în urma noastră, 
strălucind ca aurul topit în lumina soarelui matinal. Era încă 
destul de răcoare, și chiar îmi plăcea să fiu în aer liber atât de 


dimineaţă. Peste câteva ceasuri, după ce Marea Portocală se va 
ridica pe cer, va fi destul de nasol. 

Pe timp de zi ne-a luat doar jumătate din timp ca să ajungem 
la locul ambuscadei. În câteva minute, ne aflam pe creasta de 
unde i-am respins iniţial pe atacatori în noaptea anterioară. Încă 
mai erau niște tuburi de alamă prin iarbă. l-am lăsat de pază, 
sus, pe Nick, Larry și Hank, iar Tim și cu mine am coborât în vale 
ca să vedem ce și cum. 

Urmele ATV-urilor lui Tim și Rod erau încă perfect vizibile în 
țărână și iarbă, și ocazional sclipeau pe jos destule tuburi de 
alamă. lar asta confirma că ne aflăm unde trebuia. Eu eram 
interesat de urmele lăsate de atacatori. 

Mergând pe sub copaci, Tim și cu mine am descălecat, 
continuând să cercetăm preocupaţi împrejurimile. Am înaintat 
către zona de unde veniseră focurile de armă. În scurt timp, am 
ajuns la locul unde azi-noapte găsisem tubul de cartuș. Acum, în 
lumina slabă a dimențţii filtrată printre ramurile de mesquites se 
vedeau și mai multe, dar și altceva chiar mai semnificativ. 

Urmele de sânge se uscaseră de câteva ore, așa că nu mai 
erau la fel de vizibile ca atunci când au fost proaspete. Dar petele 
întunecate de pe vegetaţie atrăgeau muștele în jurul lor, și-și 
spuneau povestea. 

— Ei bine, am nimerit cel puţin unul dintre ei, a comentat 
Tim. 

Părea oarecum satisfăcut. 

— Chiar pe mai mulți după cum se pare, am răspuns, 
privind în jur. 

Urmele erau puţin vizibile și confuze, mai ales după ce au 
rupt contactul, însă am estimat că au fost cam între 5 și 7 oameni. 
Și cel puţin doi dintre ei au încasat gloanțe în plin. După 
cantitatea de sânge care forma urmele, cel puţin unul dintre ei 
urma să se ducă. S-ar putea chiar să-i găsim cadavrul printre 
tufișuri, dacă mergeam pe urme. 

Acum, chestiunea era: trebuia să îndrăznim să-i urmărim, 
sau trebuia să ne pregătim pentru atacul următor? La urma 
urmei, responsabilităţile noastre contractuale erau să asigurăm 
proprietatea fermei, a lui Lopez, a familiei sale, și a argaţilor. 

Cu siguranţă, puteam considera urmărirea și anihilarea ca 
fiind în litera acestui contract, dar poate că Lopez nu vedea 
lucrurile la fel. Pe de altă parte, el a angajat o echipă de 


contractori SOF -— cu o putere de foc decentă - pentru a-i proteja 
ferma. O fi avut el ceva în cap când ne-a angajat. 

La dracu. Era terenul omului. Alek va înțelege. Am făcut cu 
mâna semnul 'pe urme, şi am început să ne deplasăm. 

Înaintam încet şi cu precauţie, cu carabina gata să intre 
rapid în acțiune. SOCOM 16 cu strucatura sa Troy, din aluminiu, 
era o bestie grea, dar n-aș fi schimbat-o pentru mai frumușica AR. 
Puteam manevra scula asta la fel de bine ca o M4 și trăgea la 
distanță mai mare, pentru că și calibrul era mare. 

Distanţa dintre noi nu se va micșora decât în cazul în care ei 
se opresc, și acesta era motivul pentru care înaintam încet. 
Trecuseră 3 ore; dacă erau plecaţi, au plecat de mult. Dar ar fi 
fost de folos și numai să aflăm de unde au venit și unde au plecat. 
Ne-am face şi o idee mai bună dacă am afla câţi au fost. În faza 
asta, orice informaţie era binevenită. 

Așa cum a suspectat Hank în noaptea precedentă, urma 
ducea către pâlcul de mesquite și creosote aflat la vreo 300 m de 
creastă. Acolo am găsit cadavrele. 

la prima vedere, sicarios nu aveau nici un respect pentru 
morți. Tânărului slăbănog și cu părul lung și care era împușcat în 
plămân, i se luaseră armele și muniţia, fiind lăsat sprijinit de un 
copac. Sângele uscat îi acoperea gura, nasul și pieptul, mai ales în 
jurul găurii de sub claviculă. 

Urmele duceau în sus și dincolo de creastă, unde se aflau 
alte pâlcuri de copaci. Deci, nu erau lipsiți total de cunoștințe 
tactice. 

În vârful crestei, am putut vedea că ei au coborât pe partea 
cealaltă, în valea următoare. Am continuat să urmăresc semnele 
pe o distanță destul de mare ca să-mi dau seama că s-au 
îndreptat înapoi către sud, spre frontiera mexicană. 

Imediat ce am fost sigur de asta, m-am urcat înapoi pe 
creastă. Din josul văii, radioul meu nu bătea până la fermă. 

— Cocos, Hillbilly, am apelat. 

— Vorbeşte, a răspuns Alek după un moment. 

— Am descoperit urmele atacatorilor de noaptea trecută. 
Estimez 7 trăgători; unul, poate doi, KIA!!. Am găsit un cadavru. 
Urmele duc spre sud, către frontieră. Ce vrei să facem? 


11 KIA - Kill In Action - ucis în acţiune. 


A urmat încă o pauză lungă. Poate că credea că s-a terminat 
și-l informa pe dl Lopez. Într-un fel, mi se părea oarecum 
înfricoșător să mă consult cu angajatorul civil referitor la modul 
nostru de acțiune, la fel ca atunci când trebuia să cer aprobarea 
unor șobolani de birou aflați în bunkere cu aer condiţionat în 
TOC??, în Libia sa Filipine. 

— Vreun semn că mai e careva dintre ei prin zonă? a 
întrebat. 

Formalismul întrebării sale mi-a spus că Lopez trebuie să se 
fi aflat lângă el. 

— Negativ. Am verificat. Doar noi și câţiva șorecari care dau 
roată pe sus. Și nici nu a tras nimeni în noi. 

Altă pauză. 

— Întoarceţi-vă la fermă. Trebuie să regândim securitatea de 
aici, pentru că suntem prea departe de un eventual ajutor. 

Cu siguranţă, asta era o preocupare corectă, şi am sesizat-o 
imediat ce a spus-o. Eram 9 tipi aflați departe de orice sprijin. 
Trebuia să stăm la o anumită distanță unul de altul, astfel încât 
să ne putem sprijini reciproc. 

— Roger. Venim înapoi. 

Chipul ascuţit al lui Tim era la fel de inexpresiv ca 
întotdeauna. Nu era un tip vorbăreț sau emotiv. Eu eram singurul 
care-l cunoșteam foarte bine, dar se înțelegea destul de bine și cu 
ceilalți. Nu era un ciudat tăcut, era doar tăcut. Orice ar fi crezut 
despre întoarcerea înapoi la fermă, în loc să continuăm 
urmărirea, a ținut pentru sine. 

A durat doar câteva minute să coborâm de pe creastă și să ne 
întoarcem la ATV-urile noastre. Apoi am făcut joncțiunea cu cei 
trei lăsaţi de pază - care nici ei nu au observat nici un semn de 
mișcare în deșert — și ne-am îndreptat înapoi spre fermă. 

Pentru că nu mai eram în anii 1800, nici nu mai e nevoie să 
spun că clădirile fermei nu erau construite în sistem defensiv. În 
jurul lor era teren înalt, și nici un obstacol apreciabil pe nici una 
dintre căile de apropiere — care erau prea multe. Sigur, terenul era 
destul de accidentat, fiind în sudul Arizonei, în zona deluroasă, 
dar ferma lui Manuel Lopez nu era chiar un fort. Fusese 
construită într-o priveliște frumoasă, cu apă, și unde puteau 
aduce materiale fără prea multă bătaie de cap. 


12 TOC - Tactical Operations Center) 


Noi trebuia să ne descurcăm cu ceea ce aveam la dispoziţie, 
adică destul de puţin. Sigur, Lopez avea prin jur unele materiale 
de construcție, Dar erau destinate mai ales reparațiilor, ridicării 
unor barăci noi şi cam ciudate, nu pentru a realiza structuri 
întărite. Deci, lipsind materialele necesare  fortificării casei 
propriu-zise, am făcut ceea ce făceau infanteriștii de un secol, de 
când s-au introdus pe câmpul de bătălie armele cu bătaie lungă. 

Am săpat. 

Poate că pare simplu, dar terenul nu era deloc ușor de săpat. 
Era tare, pietros, lut ars de soare, și a trebuit să muncim din greu 
ca să ne săpăm poziţii de luptă de unde să putem apăra casa pe 
căile principale de acces, mai ales dinspre sud. Eram prea puţini 
ca să o asigurăm 3609, ceea ce mă îngrijora. Dacă tipii era isteţi — 
şi judecând după urmele lăsate la locul ambuscadei, nu erau 
deloc proști - puteau să ne ocolească și să ne atace din flanc, 
indiferent cât de bine am fi acoperit căile de acces dinspre sud. 

De aceea l-am luat din nou pe Tim, și am urcat pe dealul din 
spatele casei. Voiam să găsesc o poziţie unde puteam poziționa cel 
puţin un om cu binoclu, carabină și radio, ca să supravegheze 
orice astfel de manevră și să acţioneze înainte de a fi depășiți. 

Dealul era pietros, acoperit cu tufișuri mici ce se agățau cu 
tenacitate de orice fisură din stânci, oriunde o puteau găsi. Când 
am ajuns acolo, arșița era necruțătoare, și amândoi transpiram, 
deşi Tim era ara la fel de imperturbabil ca totdeauna. Își ștergea 
doar faţa cu mâneca, cealaltă mână având tot timpul degetul pe 
trăgaciul armei Mk 17. 

Vizibilitatea era impresionantă, iar câmpul de tragere și mai 
și. Un om aflat aici cu o carabină și destulă muniţie putea ţine în 
loc un pluton, indiferent din ce direcţie ar fi venit. Am dat din cap 
cu satisfacție: 

— Stabilim postul de observaţie principal chiar aici. Dacă 
încearcă să vină prin această vale, sau peste creasta de acolo, 
indiferent cine este aici poate începe să tragă în ei. 

Tim a încuviințat, studiind și el împrejurimile. 

— Destul de ușor. Preiau eu primul schimb. 

— Sigur nu vrei să rămân eu până ce îți aduci ceva 
echipament? l-am întrebat. S-ar putea să dureze destul, și-o să-ți 
fiarbă coaiele aici sus. 

Tim a ridicat din umeri: 


— Am apă în rucksack. Am muniţie. Mă descurc. 

L-am studiat un moment. 

— Acolo avem niște chestii tip Marine Corps, frățicule. Ştii că 
ai putea să găsești câte ceva care să te facă să te simți mai 
confortabil. Am cam îmbătrânit și noi. 

A reușit să imite un zâmbet: 

— Şi să-mi risc reputaţia de a fi un dur tăcut? Ar însemna 
să-mi fac o altă personalitate. Prea mare bătaie de cap. Pe bune, 
voi fi bine. Doar să nu mă uiţi aici, sus. 

— Nici o șansă, i-am spus și am început să cobor panta. Tu 
ești cel care ne păzeşte spatele! 


A durat până după-amiază ca să fie pus la punct totul. În 
acest timp, Manuel, fiul cel mare al lui Juan Lopez, a dat o fugă în 
oraș și a revenit cu patru cutii de cartușe de calibrul .308. Nu 
erau chiar potrivite; cele mai multe dintre carabinele noastre 
foloseau muniţie de tip NATO 7,02x51, ceea ce nu era chiar 
echivalent, dar destul de aproape ca să poată funcţiona. Puteau 
ucide niște băieți răi, narcos, dacă veneau peste noi. 

În tot timpul cât ne-am organizat, nu a existat nici o urmă 
de mișcare, nici un semn că vizitatorii noștri se întorc. Era o 
posibilitate reală ca, în noaptea anterioară, să-i fi alungat 
definitiv. Dar, dincolo de dorinţa de acţiune, eram prea tăbăciţi în 
munca noastră. Fusesem deja o dată sub foc. După ce s-a tras 
asupra ta, nu mai presupuneai niciodată că nu se va mai trage 
iarăși. 

Chiar înainte de căderea nopții, Nick, care l-a înlocuit pe 
Tim în OP (punctul de observație) de deasupra fermei, a raportat 
că vede ceva mișcare dinspre sud. Cine sau ce o fi fost acolo, pe 
perimetru, era prea departe pentru a fi observate detalii, dar ne-a 
pus niţel în priză. Alek și cu mine ne învârteam în jurul 
perimetrului ca niște lei care-și patrulează teritoriul, verificând ca 
să fim siguri că totul este aranjat cât de bine este posibil. 
Apărarea noastră era departe de a fi perfectă, dar era mai bună 
decât nimic. Dacă vor veni mai puţini decât un pluton, vor da de 
greu. Sau cel puţin așa ne spuneam nouă înșine. 

Adevărul era că de multișor nu ne mai testasem cu adevărat 
în luptă. Pentru cei mai mulți dintre noi, trecuseră vreo doi ani — 
dacă nu și mai mult — de când am avut parte de o luptă adevărată, 
cu schimb de focuri. Ne-am descurcat bine când am reacţionat la 


ambuscada din noaptea anterioară, dar asta s-a datorat mai ales 
faptului că vechile obiceiuri dispar greu. Urma să vedem cum se 
va descurca echipa când vor începe împușcăturile, după ce am 
avut ceva timp să ne gândim la asta. 


Când întunericul s-a lăsat peste deșert, am stabilit 
santinelele, iar restul dintre noi am intrat în casă. Ne-am întins 
păturile și poncho-urile în living, în jurul mesei de cafea, pe care 
se afla radioul pornit. Nu voiam să reacționăm în forță fiind 
separați în rulote. Băieţii aflați afară, de gardă, nu urmau să 
vorbească decât dacă era ceva pentru care oricum trebuiau să se 
trezească toți. Dacă radioul începea să facă gălăgie, trebuia să fim 
gata să răspundem. 

Am dormit iepurește, dacă se poate spune că am dormit. Eu 
mă holbam în tavan, cu mâinile sub cap, cu cotul lipit de 
carabina aflată lângă mine. Prin ferestre se infiltra o geană de 
lumină argintie; jaluzelele erau ridicate, iar pe orizontul vestic 
încă mai era o urmă de lumină slabă, dincolo de masivitatea 
dealurilor negre. Radioul șuiera ușor, dar în rest era liniște. 

Apoi, vocea lui Jim s-a făcut auzită din difuzor: 

— Mișcare, 600 m, sud-est. 

M-am ridicat ca din pușcă. După felul cum s-au mișcat ţi 
ceilalţi, mă îndoiam că vreunul a aţipit măcar. Încă nu erau 
împușcături. Un coiot scheuna și urla în depărtare, dar alte 
sunete în afară de foșnete şi de clickurile ocazionale ale 
echipamentelor când încheiam cataramele hamului peste piept şi 
agățam armele. 

Deocamdată, Jim nu a adăugat alte amănunte, dar situația 
urma să se schimbe. Era un subofițer vechi, tăbăcit în Forţele 
Speciale, și-și cunoștea meseria. 

— Sunt Kemosabe'”, spuse după un minut. La vedere 30 
până la 50 de indivizi, răspândiţi în linie neregulată. Se apropie 
dinspre sud-sud-est. Acum sunt la aproximativ 500 m de fermă și 
se apropie încet. Postul 2, îi vezi? 

— Afirmativ, a confirmat Colton. Însă văd doar vreo 10; 
terenul îi maschează pe ceilalți. 


13 Kemosabe (Ke-mo sah-bee, kemo sabe, kimosabe, gimoozaabi) - are sensul de: 
cercetaş. 


— Nu trageţi până ce nu ajung la distanța de 200 m, ne-a 
instruit Alek. Apoi trageţi în plin, punct ochit, punct lovit. Dacă 
sunt atât de mulţi, nu ne putem permite să fim neglijenți. 

Cine sunt avortonii ăștia? Nu-mi puteam da seama. De ce 
veneau vreo 50 de ticăloși să atace o mică fermă? Doar dacă voiau 
să captureze ferma pentru ceva. Poate că asta e. Ferma lui Lopez 
putea asigura un coridor sigur de trecere a frontierei, care să nu 
fie controlat de nici o facțiune a cartelului Sinaloa, care neoficial, 
se lupta pentru controlul asupra Nogales. 

Al dracului de mişto, noi cei nouă, punând beţe-n roate unui 
cartel puternic! 

Apropiindu-mă de fereastră, am rămas în umbră și mi-am 
ridicat carabina la umăr, privind prin lunetă. Încă nu puteam 
vedea nimic de aici. Va trebui să ieșim afară pentru a-i sprijini cu 
foc pe cei de pe perimetru; să luptăm din casă ar fi fost o greșeală 
gravă. Când am fi putut trage, ei s-ar fi aflat deja prea aproape. 

Le-am spus lui Rodrigo și Hank: 

— Voi, băieți, mergeţi să sprijiniți Postul 1. Larry, tu și cu 
mine mergem la Postul 2 şi-i acoperim pe Tim și Colton. 

Larry a încuviințat scurt şi s-a dat mai aproape de mine ca 
să mă urmeze afară. Larry și cu mine ne cunoșteam demult; în 
Filipine am făcut parte din același pluton, în ultima noastră 
acțiune, înainte de a demisiona. Era un tip mare, solid, cu barbă 
neagră. FAL!“-ul părea o jucărie în mâinile sale enorme, cu 
mitene. 

Am ieșit primul prin curte, ţinându-mi carabina gata de 
acțiune, deși nu s-a tras nici un foc încă, ceea ce însemna că 
nimeni nu s-a apropiat de posturile noastre exterioare. Nick era în 
dreapta, cu Alek, iar Tip și Colton erau în stânga. Jim continua să 
se afla pe dealul din spatele nostru, evident urmărind ţintele, 
așteptând ca unul dintre noi să deschidă balul. 

În jurul curții fermei, între casă, hambare și ţarcuri, erau 
câțiva copaci piperniciți. Ne-au asigurat oarece acoperire când ne- 
am strecurat prin curte cât am putut de repede și neauziţi. 

M-am oprit chiar lână gardul ţarcului. Caii erau nervoși, 
tropăiau și nechezau; simțeau în aer violența iminentă. Erau cai 
de muncă; oricum, nimeni nu mai creștea cai de rasă. Le-am 


14 FAL - carabină automată ușoară de asalt proiectată de belgianul Dieudonné Saive și 
fabricată de FN Herstal. 


vorbit încet, încercând să-i calmez, dar... n-am stofă de geambaș. 
Nici nu crezusem că pot să-i liniștesc. Dar trebuia să ajung la 
Colton și Tim. 

Locașul de tragere a fost săpat chiar pe marginea malului ce 
cobora spre albia unui torent ce curgea pe lângă casă și acareturi. 
În această perioadă a anului era secat, așa cum era cam 80% din 
an. În puţinul timp cât avea apă, nu era o idee prea bună să te afli 
în el. Nu era de joacă cu viiturile provocate în deşert de sezonul 
ploios. Dar în acest moment, oferea o excelentă cale ascunsă de 
apropiere de casă. De aceea am postat două arme care să acopere 
acest loc. 

Foxhole!” era abia vizibilă în întuneric, Deşi putea fi văzută 
destul de bine prin NVG-ul meu; o cocoașă de ţărână și pietre 
scoasă din groapa săpată cu greu în arșița zilei. În jurul ei încă 
mai erau boscheţi de sagebrush and creosote, iar alți doi au fost 
înfipți strategic în grămada-parapet de pământ dinspre albia 
torentului. Colton și Tim erau doar niște siluete neclare, aplecaţi 
peste carabinele orientate spre albie. 

Aplecaţi cât puteam de mult, ca să fim cât mai invizibili cu 
putinţă, Larry şi cu mine ne-am strecurat spre foxhole. În ea nu va 
fi loc pentru toți patru, mai ales că Larry avea 1,88 m și 135 kg. 
Dar eram pregătiți și pentru asta. De o parte și de alta erau niște 
brazde cu propriile lor mici parapete, unde un om cu carabină se 
putea întinde pe burtă și avea un câmp de tragere bun spre albie 
şi spre celălalt mal. 

Am avertizat șoptit: 

— Prieteni! 

Și m-am aruncat pe burtă în brazda din stânga. 
Echipamentul mă jena niţel la piept, ceea ce era cam enervant; 
mai însemna și că trebuia să mă întorc pe o parte ca să scot 
magaziile cu cartușe din buzunarele hamului când va urma să 
reîncarc. Problema asta trebuia rezolvată, dacă voiam să scap 
întreg. 

Am aruncat o privire jos, în albie și i-am văzut pe vizitatori. 
Se mișcau încet, dar asta pentru că înaintau cu prudenţă prin 
întuneric, nu că ar fi dat dovadă de prea multă pregătire tactică. 
Erau răspândiți, dar inegal. Doi dintre ei stăteau unul lângă altul, 
aparent şoptind între ei. Am văzut alți doi care începuseră să râdă 


15 foxhole — locaș individual de tragere. 


încet. Îi durea la bască de prudenţă. Credeau că treaba asta urma 
să fie un fel de plimbărică prin parc; ieșeau din albie, îi ucideau 
pe toţi prin întuneric, după aia făceau ce voia mușchiu” lor. 

Bine. Lasă-i să creadă că va fi un fleac. 

M-am așezat în spatele carabinei, cu obrazul lipit de pat, şi 
cu NVG în ocularul lunetei. Chiar îmi doream o altă cale de a 
rezolva treaba asta altfel, dar trebuia să o facem. Apoi am activat 
radioul. 

— Cocos, Hillbilly. La Postul 2. Gomerii'” tocmai au depășit 
linia. 

— La comanda ta, Hillbilly, a replicat Alek. 

Dacă am fi fost oriunde în altă parte — adică la nord de 
frontieră - o acţiune ca asta ar fi fost o crimă serioasă. Dar ei 
trăseseră deja în noi, și — după cum puteam vedea prin lunetă — 
fiecare dintre ei avea armă, iar noi ne aflam în no man’s land”. 
Mi-am fixat reticulul luminos pe cea mai apropiată siluetă, un tip 
mărunțţel și chel cu AK. Am expirat, m-am oprit și am apăsat pe 
trăgaci. Carabina a detunat în liniștea deșertului, ecourile 
rostogolindu-se pe dealurile din jur. Pentru o clipită, strălucirea 
flăcării de la gura ţevii mi-a dezvăluit poziţia, dar nu puteam face 
nimic în privința asta. Nu aveam supresor pentru SOCOM, iar 
pulberea dintr-un cartuș de 7,62X51 nu ardea în totalitate în 
interiorul unei țevi de numai 40,64 cm. 

Tipul ochit a fost îmbrâncit pe spate și a scăpat carabina. O 
secundă s-a uitat în jos, la piept, apoi și-a dat duhul. 

Și întreg iadul s-a dezlănțuit. 

Chiar înainte ca restul sicarios — presupuneam că asta sunt 
- să-și dea seama ce s-a întâmplat, fiecare carabină pe care o 
aveam a deschis focul. Flăcările au fulgerat prin noapte, şi un 
vuiet diavolesc a răsunat prin deșert. În primele 5 secunde, cel 
puţin 15 dintre intruși au fost doborâțţi, spulberaţi de gloanţe bine 
țintite. 


16 gomer — în argoul medical este acronimul expresiei "Get Out of My Emergency 
Room'care se referă la bolnavii în stare terminală. Preluat de militari, termenul 
desemnează inamicul ce urmează să fie doborât (alt sens: prost/idiot). 

17 no man’s land - ţara nimănui — iniţial expresia desemna zona dintre tranșeele inamice 
aflate față în faţă. 


Totuși au reacționat destul de rapid. Probabil că tipii aceștia 
au crescut în violența perpetuă a războaielor dintre cartelurile 
mexicane, și n-ar fi supravieţuit dacă ar fi avut reflexe lente. 

Urlând blesteme în spaniolă, majoritatea celor din albie 
aflați în fața noastră s-au aruncat la pământ, ripostând cu foc 
asupra noastră. 

Un vuiet teribil, sacadat, s-a revărsat peste noi, când au 
deschis focul semi și automat. Aveau o putere de foc 
considerabilă; începeam să cred că Jim le-a subestimat cu mult 
numărul, în timp ce mă afundam în brazda ce mă adăpostea, iar 
gloanţele îmi șuierau pe deasupra capului - nu prea aproape, dar 
dacă numai unul avea noroc... Cei mai mulți dintre indivizi erau 
culcați la pământ, așa că nu prea aveam ţinte bune prin întuneric. 

Câteva împușcături au izbucnit de sus, venind din direcţie 
opusă. Sunetul făcut de ele, chiar așa înăbușit în zgomotul 
general al luptei, era distinctiv. Jim, din poziţia sa înaltă, se afla 
în afara liniei de tragere a inamicului, și dobora propriile sale 
ținte. Răspunsul era că avalanșa de focuri devenea și mai intensă. 

Trebuia să luptăm, sau urma să fim ţintuiţi la pământ și 
copleșiți. Oricât aș fi dorit să-mi îngrop capul în nisip și să stau 
departe de gloanţe, dintre care unele treceau mult prea aproape 
ca să mă simt confortabil, m-am forțat să mă ridic în spatele 
carabinei. Tim trăgea în dreapta, gazele ce izbucneau prin 
compensatorul ţevii de la Mk 17 aruncând pietrișul către mine. 

Cercetând albia din fața mea, am putut vedea câteva focuri 
la gura ţevii, şi am slobozit câte două gloanţe asupra fiecăreia. O 
rafală lungă a spulberat țărâna și pietrișul în fața mea, gloanţele 
lovind pământul și micul parapet de bulgări și pietre care era 
singurul obstacol ce stătea între mine și moartea ce se năpustea 
cu mare viteză. Am mai tras o dată, apoi a trebuit să mă pitesc, 
pentru că un glonţ mi-a trecut atât de aproape de ureche, încât a 
trebuit să verific cu mâna dacă nu mi-a ciupit-o. Mi-am retras 
mâna uscată. Fără sânge. 

Focul a încetat brusc. 

M-am ridicat din nou, dar nu am putut vedea prea mult, 
chiar dacă priveam prin luneta armei. Un trup era prăbușit în 
albie cam la 150 m de noi. Mi s-a părut că am văzut mișcare 
departe, în tufișuri, dar nu destul de clară ca să irosesc un glonț. 
Nu aveam chiar atât de multă muniţie, și se părea că sunt mai 


mulți intruși decât ne așteptasem. Dar se părea că atacul se 
terminase, cel puţin pentru moment. 

În următoarele minute, care au părut a fi cât nişte ore, am 
așteptat și am supravegheat. Nimic nu mișca printre tufișuri. 
Chiar și coioţii erau tăcuţi, lucru destul de rar. 

— Kemosabe, Cocos, a apelat Alek. Vezi ceva? 

— Oarece mișcare, a răspuns Jim. Dar stau pitiți. Par să se 
retragă. Se îndreaptă către degetul dinspre sud-est. 

— Ai linie de tragere? am întrebat. 

Era posibil să-i fi alungat, dar nu era nicicând o idee bună 
să presupui că inamicul a renunțat, decât atunci când erai 
absolut sigur. lar noi nu eram încă. Dacă îi puteam pune pe fugă, 
cu atât mai bine, și câteva gloanțe bine plasate, la plecare, ar fi 
fost de folos. 

— Negativ. Nu pot fi prea sigur. 

— Rapoarte ACE!E. Dacă tot avem ceva timp liber... 

Unul câte unul, am raportat fiecare dacă am fost răniţi, câtă 
muniție mai avem, și dacă mai avem tot echipamentul. Pentru că 
nici unul dintre noi nu se mișcase în timpul atacului, ultima parte 
a raportului părea inutilă, dar cu toții am văzut la viața noastră 
cum pot dispărea inexplicabil unele chestii. 

După o pauză lungă, Alek s-a făcut din nou auzit prin 
radio. 

— Mai rămânem la posturi încă o oră. Nu sunt sigur că nu 
se vor întoarce, dar dacă nu o fac, atunci ne reducem dispozitivul 
la 50%. 

S-au făcut auzite clickurile de confirmare, apoi s-a făcut 
liniște, toți ascultând  nemișcarea deșertului şi cercetând 
întunericul în căutarea vreunui semn că atacatorii se întorc. 

Timpul se scurgea încet. Stăteam întins pe pământul rece, 
iar cotul a început să mă doară de la pietricelele răspândite peste 
tot. Am reîncărcat și mi-am pus magaziile goale într-unul dintre 
buzunarele cargo. Începea să mă doară și un genunchi. 

Era atât de liniște, încât sunetrul făcut de ușa din față a 
casei, care s-a deschis și închis, a părut să fie la fel de tare ca al 
unei împușcături. Scârţâitul țărânei și al pietrișului sub tălpi 
părea la fel de zgomotos. 


18 raport ACE - Ammo, Casualties, Equipment — raportul despre statusul individual: 


muniţie, răniţi/morți, echipament. 


M-am întors pe jumătate ca să mă uit în spate, gata să-mi 
ridic carabina și să trag, deși eram destul de sigur că băieții răi nu 
puteau veni dinspre casă. 

Când a ajuns mai aproape, am recunoscut silueta lui Juan 
Lopez, cu arma sa de calibrul .30-30 în mână. S-a ghemuit lângă 
mine, șoptind: 

— Nu putem sta înăuntru în timp ce voi sunteţi aici. Este 
terenul nostru, vom lupta pentru el. 

— Bine faci, i-am răspuns, cu o voce șoptită care și ea a 
părut să fie prea puternică în liniștea înconjurătoare. Caută-ţi un 
loc adăpostit și ţine curu” jos. 

Tocmai dădeam să revin la poziția iniţială, cu fața la 
sectorul meu, când o împușcătură a spart liniștea. Juan a gemut 
și a căzut în cur. 

— La dracu! 

Am prins o scurtă licărire a flashului de la gura ţevii, de pe 
malul celălalt al albiei, dar nu puteam ști localizarea exactă. Și 
până să putem plasa câteva focuri în acel trăgător, încercarea de 
a-l ajuta pe Juan ar fi fost curată sinucidere. Acesta se zvârcolea 
pe pământ, gemând gâlgâit, într-un mod care nu prevestea nimic 
bun. 

Căutarea trăgătorului a devenit și mai dificilă, pentru că din 
apropierea locului unde credeam că se află cel ce l-a doborât pe 
Juan, s-a deschis foc automat cu o armă de calibru mare. 

Indiferent cine manevra acea armă, probabil că nu avea 
optică pentru noapte, sau nu prea știa să o folosească. Gloanţele 
se împrăștiau aiurea asupra clădirilor din fermă, când lovind 
pereţii subțiri ai hambarelor cu un bang zgomotos, când 
spulberând pământul și pietrișul din curte. Trăgătorul baleia doar 
înainte și înapoi zona casei și a clădirilor. 

Dacă nu acționam rapid, Juan urma să moară, urmat 
probabil de unul sau mai mulți dintre noi. 

Din fericire, focul automat scotea și el foc la gura ţevii, și în 
întuneric, acesta era un reper ușor. În câteva secunde, noi cei 
patru din Postul 2 am tras asupra flashului. 

Eu am băgat cinci focuri consecutive, pe cât de repede se 
putea reseta trăgaciul. Din poziția mea culcată, chiar dacă a 
trebuit să mișc pentru a aduce flashul în reticul, țeava nu a 
trebuit înălțată prea mult, așa că n-a fost nevoie să ajustez pentru 


recul. Doar am tras asupra acelui foc din noapte, la fel ca Tim, 
Colton și Larry aflați în apropierea mea. 

Unul sau mai mulți dintre noi au lovit ce-au, ochit, pentru 
că focul a încetat brusc. Eu m-am rostogolit afară din brazda mea 
și m-am apropiat de Juan. Apoi, întreg malul a devenit o linie de 
flashuri. 

Gloanţele îmi șuierau pe deasupra capului, îmi aruncau 
țărână în față, şi percutau pământul cu zgomote furioase la 
impact. Multe loveau stâlpii corralului!” din spatele meu, și mi s-a 
părut că aud și zgomot de sticlă spartă dinspre casă. L-am tras pe 
Juan în brazda mea, și am continuat să ripostez cu gloanţe. 

Tot nu vedeam mare lucru, în afară de focurile de la gura 
ţevilor, dar acestea constituiau niște ţinte bune. Am continuat să 
trag câte două focuri asupra fiecărui flash. Pe unul se pare că l- 
am ratat, pentru că au venit și mai multe gloanţe asupra mea. Am 
strâns din dinţi, rezistând tentaţiei de a mă adăposti, mi-am fixat 
arma ferm în umăr și am ochit cu grijă, drept în flash. A dispărut 
și nu s-a mai tras de acolo. 

Pentru că magazia mi se golise, am scos-o, m-am rostogolit 
pe stânga și din buzunarul de la piept am scos una plină pe care 
am băgat-o în armă. Fără să vreau ajunsesem peste piciorul lui 
Juan care a gemut, dar acesta era un semn bun. Însemna că încă 
mai era viu. 

Am rămas cu arma pregătită, dar împușcăturile s-au oprit. 
Doar câteva disparate au mai bubuit în noapte, însă se părea că 
băieţii răi s-au retras din nou. 

— Rămâi aici, pe mal, i-am șoptit lui Tim. Eu am să văd ce 
pot face pentru Juan. 

— Roger. 

L-am auzit mișcându-se în foxhole, pentru a-și ajusta 
câmpul de tragere. 

Juan era pe spate. Când i-am pus mâna pe piept, am simțit 
că haina îi este îmbibată de sânge. l-am rupt-o și i-am pipăit 
toracele cu degetele, căutând orificiul. 

Uite-l; era imediat sub clavicula din dreapta. Nu se auzea 
nici fâsâit, nici bolboroseală, probabil că plămânul nu era atins. 
Dar nu puteam fi sigur, mai ales pe întuneric. 


19 corral - ţarc pentru vite, cai. 


Mi-am deschis kitul medical — pentru că Juan nu avea unul 
— şi am scos un pansament. După ce am șters sângele de pe piept 
cât am putut de bine cu resturile cămășii sale, am lipit petecul 
adeziv peste gaură. Apoi l-am întors pe Juan ca să caut orificiul 
de ieșire al glontelui. 

Acesta a fost mai ușor de găsit. Era mai jos, chiar în dreapta 
coloanei vertebrale, și mai mare. Nu cred că i-a lovit plămânul; 
gâlgâiala din gemetele sale părea a fi mai degrabă provocată de 
durere decât de aspiraţia sângelui. 

Am riscat să folosesc iluminatorul IR al NVG-ului ca să 
arunc o privire; nu, nu-i ieşea sânge pe gură sau pe prin nas. I- 
am pus alt pansament adeziv și peste orificiul de ieșire; nu te jucai 
cu rănile la torace. 

Îl durea, era evident, dar respiraţia părea să fie destul de 
bună, și dacă nu intervenea ceva neprevăzut, nu prea era în 
pericol să moară din cauza hemoragiei. Dar avea nevoie de îngrijiri 
medicale. Repede. Glonţul a intrat și a ieșit, dar canalul făcut prin 
țesuturi putea să fi provocat vătămări serioase. 

Totuși, nu îndrăzneam să-l mișc din loc. Împușcăturile s-or 
fi oprit pentru moment, dar nu eram sigur că băieții răi au plecat. 
Deja s-au întors o dată după ce au fost respinși. La fel de bine 
puteau să o facă din nou. N-ar fi fost de folos nimănui să fiu 
surprins în câmp deschis cu Juan în spate, dacă ar fi reînceput 
focurile. 

— Cocos, Hillbilly, am apelat. 

— Spune. 

— Juan e rănit. Plagă transfixiantă prin torace. L-am 
stabilizat cât am putut. Dar trebuie să-l ducem de aici cât se 
poate de repede. 

— Roger. Ai o idee. 

Nu era o întrebare. 

— Trimite-mi doi oameni. Voi lua doi și de aici, și vom vedea 
dacă putem ajunge pe malul celălalt ca să ne asigurăm că băieții 
răi chiar au spălat putina. Dacă putem ajunge pe teren înalt, te 
vom acoperi ca să-l evacuezi pe Juan. 

— lar dacă intrați în focul lor, voi patru o să vă puteţi 
descurca? 

— Atunci urmărește focurile noastre pentru că ne vom 
întoarce al dracului de repede. 

— Roger. Plug şi Key-Lock vin la voi. 


În timp ce aşteptam, continuam să cercetez malul opus. Nu 
vedeam nici o mișcare, dar asta nu însemna că acolo nu se află 
nimeni. Dacă erau isteți, ar fi putut lăsa acolo unul sau doi 
lunetiști, să aștepte să facem o mișcare care să ne expună. Sau, 
dacă erau cu adevărat isteţi, toată gaşca lor ar fi rămas acolo, 
ascunși și nemișcațţi, gata să tragă asupra noastră cu tot ce aveau 
imediat ce ne-am fi lăsat garda jos. 

Dacă ar fi făcut așa, probabil că am fi luat-o în mână rău de 
tot. Dar paralizia în comandă, în general făcea ca oamenii tăi să 
fie uciși, deci îi voi manevra cât de bine se poate. Fie că treaba va 
funcţiona, fie că nu. 

Lui Hank și Nick le-au trebuit câteva minute ca să ni se 
alăture; se mișcau cu prudenţă, cât mai ascunși, folosind toate 
posibilitățile de acoperire. După cât se vedea, nici unul dintre noi 
nu avea chef să-și asume riscuri. 

Imediat ce au ajuns pe burtă lângă micul meu adăpost, i- 
am semnalat lui Larry să vină și el. Larry o fi fost el mare, dar 
știam din experiență că era orice altceva decât gălăgios și 
neîndemânatic în teren. Când am fost în Mindanao, se strecurase 
prin jungla ca o fantomă. 

Mi-am expus planul de acţiune, în șoaptă și cât mai pe scurt 
posibil. Fondasem compania pe principiul inițiativei şi pregătește- 
te, nu planifica. Cu o idee generală despre unde mergeam și cu ce 
ne confruntăm probabil, ar fi trebuit să fie suficient. Atunci când 
încerci să orchestrezi prea mult o operaţiune de luptă, realitatea 
are tendința neplăcută de a întoarce situaţia împotriva ta. 

După ce am fost convins că toată lumea era pe aceeași 
lungime de undă, m-am rostogolit de după brazda de pământ și 
am început să mă strecor în josul râpei, târându-mă din tufișuri 
în tufiș. Am încercat să evit ţepii cactușilor, dar fiind destul de 
întuneric știam că puteam foarte bine să dau peste unul înainte 
de a-l vedea. Să te târăști cu NVG pe ochi nu este niciodată 
distractiv sau ușor. Suporturile nu sunt concepute pentru a privi 
în sus. 

Târâșul de-a latul râpei și urcarea pantei de pe calaltă parte a 
fost o muncă lentă și chinuitoare. Am înaintat cu grijă, încercând 
să nu le oferim băieților răi suficient de multă mișcare pentru a ne 
observa. Chiar și în întuneric, mișcarea poate atrage privirea, iar 
noi am fi fost ținte sigure pentru un trăgător de pe creasta aceea. 


M-am orientat în mod deliberat spre dealul din spate, și spre 
poziția lui Jim, urmărind să ajung pe linia de creastă în laterala 
locului de unde se trăsese asupra noastră. Nu voiam să ajung 
chiar în faţa lor, dacă mai erau încă acolo sus. Vroiam să le cad în 
flanc. Asta însemna să ne ia mai mult timp să ajungem acolo sus, 
dar ne-am fi aflat într-o poziţie mai bună când am fi ajuns în vârf. 

Odată ajunși pe versant, nu trebuia neapărat să stăm tot 
timpul pe burtă; acolo mai creșteau câţiva mesquite. Erau puţini și 
rari, dar ofereau oarece acoperire suplimentară, ceea ce însemna 
că ne puteam ridica și mișca mai repede, cel puţin câțiva metri la 
fiecare salt înainte. Chestia era să nu ne grăbim. Nerăbdarea în 
luptă poate fi la fel de letală ca și indecizia. 

În cele din urmă, tot târâș pe burtă, prin iarbă și printre 
tufișuri, am ajuns în vârf. Nu se mai trăsese niciun foc de armă de 
acolo, nu încă. Ori aveau răbdare, ori plecaseră. 

M-am pitit în spatele unui tufiș dens de creozote și m-am 
ridicat încet într-un genunchi. Mă simțeam ca naiba; mă durea 
gâtul de la faptul că îl încovoiam tare pe spate pentru a încerca să 
văd prin NVG din poziţia culcat, genunchii și coatele erau 
învinețite și julite, și mă simţeam de parcă aș fi adunat în haine 
vreo cinci kilograme de pietriș, crengi rupte, bețe și spini. Am 
ignorat acest lucru. Existau lucruri mai importante de care să îmi 
fac griji decât disconfortul meu. 

Am cercetat linia de creastă din fața mea și nu am văzut 
nimic, cel puțin la început. Părea la fel de pustiu și de liniștit ca 
întotdeauna. Nu se făcea văzută nicio țintă. 

M-am lăsat din nou pe burtă și am început să mă târăsc 
înainte. Nu aveam de gând să mă încred în faptul că inamicul 
dispăruse, până când nu treceam prin poziţiile lor și nu aveam 
confirmarea la fața locului. 

Îi puteam auzi doar pe ceilalți: din spatele meu și de o parte 
și de alta. Linia de creastă era îngustă, dar oricum ne desfășuram 
cât se poate de împrăștiați. Nu ar fi fost de folos nimănui dacă ni 
s-ar fi blocat câmpul de tragere de către proprii camarazi. 

Am dat peste o mică grămadă de tuburi de cartușe. Cineva 
fusese întins aici, trăgând asupra poziţiilor noastre. Dar 
dispăruse, și nu am găsit urme de sânge. Am verificat cu atenţie 
imediata vecinătate, dar nu am găsit nimic. Am continuat să mă 
târăsc. 


După vreo cincizeci de metri, după ce am găsit mai multe 
grămezi de tuburi de cartușe, am dat peste un cadavru. Zăcea pe 
pământ cu faţa în jos, o bună bucată din spatele craniului era 
dispărută, iar spatele cămășii era îmbibat de sânge și materie 
cerebrală uscată. Arma îi fusese luată, împreună cu orice 
echipament pe care l-ar fi putut avea. Așadar, au luat armele, dar 
au lăsat cadavrele. Tipii ăștia chiar aveau spirit de echipă. 


Când am ajuns la capătul de jos al crestei, dincolo de locul 
unde credeam că fusese ultima poziție inamică, cerul estic 
începea să se lumineze. Mai era încă un ceas jumate până la 
răsăritul soarelui, dar noaptea era pe sfârşite. 

— Coconut, Hillbilly, am apelat. 

Vocea mea, chiar și cu tonul scăzut, suna răgușită și aspră în 
propriile urechi. Fusese o noapte lungă. 

— Suntem la vreo două sute de metri sud-est de gardul 
exterior, pe linia de creastă. Nici urmă de inamic. Am găsit câteva 
cadavre și o mulțime de alămuri, dar se pare că deocamdată au 
dat bir cu fugiţii. 

— Roger, a confirmat Alek. Rămâneţi deocamdată pe loc; noi 
vom încerca să-l ducem pe Juan înapoi în casă și vom începe să 
planificăm o medevac. 

— OK, am răspuns. 

M-am uitat în jur în căutarea unui loc mai bun pentru a mă 
instala. În prezent, ne aflam într-o zonă mai plată, acoperită în 
mare parte de iarbă cu câteva tufe de sagebrus. Existau câțiva 
copaci Joshua mai jos pe pantă și un singur mesquite la 
aproximativ zece metri în spatele nostru. O grămadă de stânci mi- 
a atras atenţia; nu avea să ne ofere o priveliște perfectă, dar era 
ușor de apărat și suficient de înaltă pentru a putea acoperi mai 
bine spaţiul din apropierea fermei. 

M-am răsucit pentru a face contactul vizual cu Larry și am 
arătat spre stânci. El și-a întors gâtul ca să se uite, apoi a dat din 
cap și s-a întors să-i transmită același mesaj lui Hank, în timp ce 
eu mă asiguram că Nick știa încotro ne îndreptăm. Cu prudenţă, 
ne-am îndreptat înapoi spre afloriment. 

Odată ajunși la adăpostul stâncilor, am putut să ne așezăm, 
cu armele pe genunchi, și să luăm o pauză. Cerul de la est se 
lumina, NVG-urile noastre devenind inutile. Mi l-am scos pe al 
meu și am lăsat ochii să se adapteze la obscurul dimineţii, 


folosindu-mi luneta pentru a vedea mai bine terenul din jurul 
nostru. 

Eram epuizat. Din fericire, cu toţii luasem niște camel bag” 
cu apă și le aruncasem pe umeri când ieșisem pe ușă, dar al meu 
era acum pe jumătate gol, iar eu nu mai mâncasem din seara 
precedentă. Mă resimțeam. Am mai sorbit niște apă, ușurându-mi 
puţin uscăciunea prăfuită din gât, dar avea să fie o dimineață 
lungă. 

Mai jos, puteam să văd mişcare. Tim îl ajuta pe Juan să se 
ridice. Colton era în genunchi, cu carabina pregătită, acoperindu- 
i. Alek și Rodrigo se mișcau să li se alăture, formând un fel de 
buncăr uman în jurul tânărului rănit, în timp ce Manuel și Clara 
fugeau dinspre casă pentru a-i ajuta. Din fericire, fuseseră 
suficient de inteligenţi să rămână pe loc atunci când noi acționam; 
dacă ar fi fugit la Juan în timpul luptei, am fi putut avea și mai 
multe victime pe cap. Clienţi morți sau răniţi, adică o situaţie și 
mai rea. 

Împreună, într-un ciorchine strâns, cu armele orientate spre 
exterior, s-au deplasat prin curte spre casă. Nu i-am scăpat din 
ochi, în timp ce continuam să scrutez dealurile și crestele din jur 
în căutarea unor semne ale prezenței inamicului. 

Tocmai ajunseseră la verandă când peste vale au răsunat 
două focuri de armă, ecoul lor spulberând liniștea dimineţii. Toţi 
cei de jos s-au aruncat la pământ și, pentru o secundă, m-am 
temut că fuseseră loviți, dar apoi Alek i-a băgat pe toţi în casă. 
Niciun cadavru nu a fost lăsat pe verandă. Asta era bine. Dar de 
unde veniseră împușcăturile? 

Încă trei împușcături rapide au străbătut deşertul. Am 
aruncat o privire spre casă, presupunând că aceea era ţinta, și am 
văzut nori mari de fragmente și praf spulberate în urma 
impactului. Mai mari decât ar fi trebuit să fie. 

— Asta e ceva mare, a murmurat Larry. Cel puţin una de .50. 

Asta era o veste proastă. Chiar în timp ce încercam să 
reconstitui traiectoria gloanțelor de la impact spre sursă, știam că 
aveam probleme. Chiar și cu carabinele noastre de 7,62, eram 
depășiți cu mult de o .50. Ştiam că, de-a lungul anilor, cartelurile 
puseseră mâna pe câteva Barrett. Pentru că eu însumi folosisem 
de câteva ori această armă, știam bine de ce este capabilă. 


2 camel bag - rucsac flexibil cu o pungă în care se păstrează apa. 


Deși la început nu am putut distinge poziţia de tragere, am 
considerat că am depistat locul cel mai probabil, doar din liniile 
de vizibilitate și din estimarea aproximativă a distanței. Era un alt 
deal, la aproximativ o milă de fermă, care ar fi fost poziţia cea mai 
probabilă pentru un lunetist cu o BMG de .50. Mi-am ridicat 
carabina și mi-am sprijinit-o pe genunchi, stabilizând luneta în 
timp ce scanam acel deal, sperând pentru o clipă că nu eram pe 
cale să ne dezvălui poziția cu o sclipire pe lentila obiectivului a 
soarelui care răsărea. 

Încă nu puteam vedea nimic... nu de la început. Dacă erau 
acolo sus, erau bine ascunși. Tipii ăștia ar putea fi sicarios în loc 
de soldați adevăraţi, dar dădeau dovadă de mult mai multă 
pregătire şi îndemânare tactică decât mă aşteptam. 

Apoi am văzut praful spulberat și vegetaţia scuturată când 
lunetistul a tras din nou. 

Te-am văzut, nemernicule. Împuşcătura a detunat o clipă mai 
târziu, urmată de alte patru în succesiune rapidă. Aveau de gând 
să stea acolo, departe, o vreme, și să țină casa sub foc. Probabil în 
timp ce următorul lor atac terestru înainta. 

Repede, mi-am luat ochii din lunetă și m-am uitat în jur, 
încercând să văd cea mai bună rută, adăpostită și ascunsă, 
pentru a ajunge la acel deal. Dacă nu neutralizam arma aceea de 
50, eram terminati. Şi ca să facem asta, trebuia să ne apropiem. 
De preferință, va trebui să-i atacăm din spate; nu voiam să mă 
aflu în faţa acelei ţevi. 

În câteva secunde, aveam un traseu ales. Urma să fie nașpa; 
eram deja obosiţi, deshidratați și alergam pe vapori. Dar 
necesitatea te face să dai totul din tine, așa că m-am ridicat în 
picioare, am murmurat: Să mergem! şi luat-o din loc. 

Am coborât rapid sub culme, înaintând pe creasta militară, la 
aproximativ cinci-zece metri sub linia de creastă, pe panta opusă. 
Acum nu mai aveam la vedere ferma, nici zona de jos şi nici 
poziția de tragere a acelei carabine de .50. N-o puteam vedea noi, 
dar asta însemna și că nici ei nu ne puteau vedea... sau împușca. 

Trebuia totuși să ne mișcăm cu o anumită prudenţă. Existau 
destule semne, acum că răsărea soarele, care indicau că băieții răi 
de pe creastă coborâseră pe aici când se retrăseseră și exista 
întotdeauna șansa să dăm peste o ambuscadă sau o capcană 
lăsată în urmă pentru urmăritori. Sau, mai rău, să dăm nas în 


nas cu ei venind la contact. Patru împotriva a nu știu câţi, nu 
avea cum să iasă bine. 

Așa că am păstrat distanţa între noi, ne-am ţinut ochii și 
urechile deschise și am evitat să alergăm pur și simplu spre 
capătul crestei, unde am fi putut ocoli dealul acela îndepărtat și 
am fi început să urcăm. Cercetam terenul și țineam armele 
pregătite în timp ce ne deplasam. 

Arma de calibrul .50 încă trăgea. Puteam auzi împușcăturile 
reverberând peste vale la fiecare câteva secunde. Aveau o rezervă 
decentă de muniţie și nu erau zgârciți cu ea. Până când se va 
termina totul, casa avea să fie făcută bucăţi. 

M-am oprit brusc, lăsându-mă în genunchi în spatele unui 
tufiș de sagebrush, cu pumnul ridicat sus pentru a le semnaliza 
celorlalți. Toată lumea a încremenit acolo unde se afla, 
ascunzându-se unde era posibil. 

Mi se păruse că am văzut mișcare în față. Asta a fost tot; nu 
reușisem să identific o persoană sau o armă. Dar eram sigur că 
ceva se mișca în tufișuri, la o sută de metri în față și douăzeci de 
metri mai jos. 

Am cercetat zona cu atenţie, cu ţeava armei nu chiar ațintită 
asupra acelei ținte, dar eram gata să o fac într-o clipă. În acel 
moment, totul era nemișcat. Singurele sunete erau șoapta 
vântului și ecourile detunăturilor armei de .50. Simțeam miros de 
praf, salvie și propria mea transpirație. 

Era acolo. Ceva se mișcase din nou. Mi-am ridicat arma și am 
început să ţintesc. Apoi, coiotul a ieșit din tufișul de cactuși și a 
luat-o la fugă pe panta opusă, iar eu răsuflat adânc pentru că, 
fără să-mi dau seama, îmi ţinusem respiraţia, și mi-am coborât 
ţeava puţin. În alte circumstanţe, creatura ar fi încasat-o, dar 
acum mă gândeam la paraziții umani, iar împușcarea micuţului 
prădător nu ar fi făcut decât să-i alerteze cu privire la locul în 
care ne aflam. 

Totuși, nu m-am mișcat imediat. Exista și posibilitatea ca 
yote” să fi fugit din cauza unui om aflat în spatele lui, în 
buruieni. Am continuat să privesc, dar dacă era cineva acolo în 
spate, nu se mișca și nici nu era vizibil din locul de unde eram 
noi. 


?1 yote — coyote (apetența americanilor pentru prescurtări). 


M-am ridicat încet și cu grijă, făcându-le semn celorlalți trei 
din spatele meu că ne înaintăm din nou. Încă nu aveam încredere 
deplină că terenul din fața noastră era liber, dar tot trebuia să ne 
continuăm mișcarea și să-l prindem pe acel lunetist. 

Precauţi, am continuat să mergem mai departe, cu armele 
pregătite, cu ochii în toate părțile. Până acum, trăgea doar 
carabina de .50, ceea ce însemna că orice forță de atac care venea 
fie nu se afla încă în raza de acţiune, fie aștepta fără să se 
grăbească. Asta era bine; însemna că mai aveam încă ceva spaţiu 
de manevră, cu condiția ca lunetistul cu carabina de .50 să nu 
aibă noroc. 

Radioul era cam tăcut. Îl auzisem pe Jim transmiţându-i lui 
Alek că ne mișcăm, cu puţin timp înainte de a cobori de pe linia 
de creastă. Probabil că ar fi trebuit să-l anunţ eu însumi pe Alek 
despre planul nostru, dar mă lăsasem prins de urgenţa de a 
reduce la tăcere acel lunetist. De atunci, Alek se pare că și-a dat 
seama că trebuia să ne concentrăm asupra misiunii în cauză în 
loc să pălăvrăgim la radio, pentru că ne-a lăsat în pace. 

Prima rafală neregulată de focuri de carabine ușoare a 
răsunat din direcția fermei când am ajuns la pâlcul de mesquites 
de la baza dealului nostru țintă. Aproape că nu mai aveam timp. 

Și totuși, tot nu ne puteam permite să ne grăbim. Dacă 
lunetistul ăla avea o gardă în spate, puteam foarte bine să 
nimerim direct în ţeava armei lui și doborâţi, nemaifiindu-le de 
nici un folos celor din casă. Așa că ne-am păstrat ritmul, trecând 
de la un adăpost la altul în timp ce urcam dealul spre poziţia de 
tragere a celui cu .50. 

Și a fost un lucru bun că am făcut-o. Pentru că nu ne 
depărtasem nici douăzeci de metri de acel pâlc de tufișuri, când 
am văzut ceva care m-a făcut să mă arunc la pământ, chiar 
înainte ca primul glonţ să treacă pe lângă capul meu. Nici măcar 
nu identificasem cu exactitate ce văzusem, dar fusese suficient 
pentru a-mi declanșa instinctele și a mă scoate la timp din linia de 
tragere. 

Cu acel prim foc de armă deja declanșat, orice speranţă de 
surpriză era deja spulberată, așa că am răspuns la foc cu șase 
focuri rapide, atât pentru a ţine capul trăgătorului la pământ, cât 
şi pentru a spera că-l voi lovi. 


A şasea mea împușcătură a fost răsplătită cu un țipăt de 
durere, când alte două carabine au deschis foc din tufișuri, cu 
flashurile de la gura țevii estompate în lumina dimineţii. Larry și 
Nick se aflau acum de o parte și de alta a mea și au deschis și ei 
focul, reducându-i rapid la tăcere pe ceilalți doi trăgători. 

Arma de calibrul .50 tăcuse, iar singurele împușcături pe 
care le puteam auzi veneau dinspre casă. Nu știam dacă lunetistul 
încetase să tragă din cauza noastră sau pentru că era în pericol 
să-și lovească proprii camarazi, dar eram hotărâți, așa că am 
înaintat. 

Ghemuit, m-am îndreptat spre locul unde îl văzusem pe 
primul trăgător, cu arma pregătit încă în mână și gata, cu degetul 
pe garda trăgaciului. 

Sicario gemea de durere, iar tufișul de creozot se mișca, ca și 
cum s-ar fi rostogolit în agonia lui. 

Bine. Poate reuşim să scoatem ceva informaţii de la el. 

Ne apropiam de ambuscadă. Am ocolit tufișul pentru a-l 
putea vedea pe tipul pe care-l împușcasem. Era întins pe spate, 
contorsionat de durere, ținând cu cealaltă mână un antebraţ 
sfărâmat, care sângera peste tot. Și AR-ul lui primise o parte din 
împușcătură; era o cicatrice lungă de glonț care se termina cu o 
gaură în zona mecanismului de dare a focului. l-am îndepărtat 
totuși arma din mâini, pentru orice eventualitate, înainte de a-l 
lovi cu patul ei în cap. A încasat prima lovitură și încă se mișca, 
așa că l-am lovit din nou. Exista riscul să îi sparg craniul și să îl 
omor, dar voiam să fie cu adevărat scos din acţiune înainte de a 
trece pe lângă el. A doua oară, capul lui a căzut și a devenit flasc, 
sângele curgându-i din tâmplă, acolo unde patul armei îi sfâșiase 
pielea. Mi-a luat o secundă pentru a-i verifica pulsul. Era încă în 
viață, cel puţin pentru moment. Îl puteam lua mai târziu. M-am 
întors spre vârful dealului și spre locul unde văzusem focul de la 
gura țevii de .50. 

Ezitam. Dacă lunetistul ăla era cât de cât deștept — și nu 
aveam niciun motiv să presupun că nu era, având în vedere ce 
văzusem până atunci — ar fi privit în jos, în direcţia unde trăsese, 
pregătit să ne întâmpine pe noi cei ce venim după el. Dacă 
mergeam direct în sus, am fi putut economisi timp, dar am fi 
putut, de asemenea, să intrăm direct în linia focului său. Așa că, 
în ciuda faptului că toți nervii îmi strigau să mă grăbesc, pe 


măsură ce împușcăturile din direcția casei se intensificau, am 
luat-o în schimb spre stânga, încercând să ocolesc dealul. 

Nu erau prea multe posibilități de acoperire în acea direcție, 
iar deplasarea în ghemuit sau târâre nu era tocmai confortabilă, 
dar nu aveam altă soluție. După ce m-am întors pe creastă, ne-am 
trântit cu toții pe burtă și ne-am târât în jos spre poziţia lui de 
tragere. 

Pe măsură ce ne apropiam, am început văd să câte ceva. 
Mișcări și voci șoptite, vorbind în spaniolă. Nu puteam să înţeleg, 
dar părea că acolo erau cel puțin doi și că discutau despre unde 
am plecat și ce ar trebui să facă. O clipă mai târziu, am auzit din 
nou un foc de .50, de data aceasta de la doar câţiva metri în față. 

Mi-am dorit sincer o grenadă cu fragmentare, dar știam că 
dorința nu avea să-mi aducă una. M-am lăsat în genunchi în 
spatele unui cactus și mi-am îndreptat arma aproximativ în 
direcția zgomotului. 

Abia am putut distinge o formă ghemuită în tufișuri. Nu era 
lunetistul; tipul ăsta era un pic prea înalt ca să fie el și se uita în 
josul dealului, spre locul în care am dat de cordonul lor. Era doar 
cu puţin mai mult decât o siluetă, dar puteam vedea suficient de 
bine încât să îmi așez cu grijă reticulul pe partea laterală a 
capului său și să apăs pe trăgaci. Carabina mea a bubuit, iar ela 
dispărut din raza mea vizuală. 

În picioare, am sprintat înainte, ţinându-mi arma sus și în 
umăr. Larry, Nick și Hank erau chiar lângă mine. 

Am ajuns pe creasta dealului. Tipul pe care îl împușcasem 
zăcea grămadă, cu craniul sfărâmat de glonțul meu. Tipul din 
spatele carabinei de calibrul .50 tocmai se răsucea pe locul unde 
era, dând să apuce Desert Eagle”-ul de lângă el. 

Toţi patru l-am împușcat în același timp. A tresărit în timp ce 
era împănat cu gloanţe de la picioare până la cap, murind într-o 
fusiladă zgomotosă de focuri de carabină de la mică distanţă. 

Împușcăturile de lângă fermă nu au încetat. M-am apropiat, 
mi-am desprins arma din chingă și am pus-o pe o piatră înainte 
de a-l îndepărta pe mort de carabina de .50 și de a mă așeza și eu 
în spatele ei. 

Era o Barrett, una dintre cele mai noi M107A1 cu ţeava de 20 
de inci. Mai compactă decât modelele mai vechi, avea totuși 


22? Desert Eagle - pistol masiv de calibrul .50. 


destulă forță și o rază de acțiune bună. Am scos încărcătorul, am 
verificat că mai avea încă cinci cartușe în el, apoi l-am băgat la loc 
și m-am așezat într-o poziție bună de tragere, căutând prin lunetă 
casa de la fermă. 

Se auzeau focuri de carabină venind dinspre ferestre, deci 
ceilalți erau încă în luptă. Am mai cercetat zona și i-am găsit pe 
sicarios. Se apropiaseră al naibii de mult; de fapt, ajunseseră 
acum până la hambare și la corral. Respirând adânc, am ales o 
țintă, am aliniat-o după o estimare grăbită a distanţei, am răsuflat 
și am apăsat pe trăgaci. 

Chiar şi cu sistemul de amortizare al lui Barrett, tragerea cu 
o armă de calibrul .50 este o experienţă brutală. Reculul nu se 
deosebește de un pumn în meclă. Îți zdruncină tot corpul, iar 
oricine din dreapta și din stânga ta va fi zguduit de suflul de la 
enorma frâna de la gura ţeavii. Dar există puţine sisteme de arme 
portabile cu o rază de acţiune și o putere comparabile. 

A fost nevoie de o fracțiune de secundă pentru ca glonțul să 
se deplaseze între mine și ţintă, dar când a ajuns acolo, a nimerit 
la fix. 

Sicario pe care îl ochisem a fost îmbrâncit înainte într-o 
erupție de sânge, cu o bucată considerabilă din trunchiul său pur 
și simplu dispărută. L-am ochit pe următorul tip de lângă el, am 
respirat și am tras din nou. 

El s-a pitit, întorcându-se pe jumătate spre noi, exact când 
primul tip murea. Totuși, nu se aplecase suficient de mult, iar 
glonțul greu i-a zburat toată partea de sus a capului. Ceea ce 
rămăsese din el a alunecat moale la pământ. 

Între timp, şi dăduseră seama că ceva nu era în regulă. Un 
radio din apropiere, aparent al primului tip pe care îl împușcasem 
în cap, a început să pârâie cu strigăte în spaniolă. Încercau să-i 
spună lunetistului lor că nu era pe ținta. Oricât de istețţi ar fi fost, 
se pare că nu-și dăduseră încă seama ce se întâmpla. 

Am mai lichidat încă doi înainte de a înţelege cu adevărat că 
arma de calibrul .50 nu mai era sub controlul lor, și s-au 
împrăștiat la adăpost. Lăsând ultimul cartuș pe ţeavă, am scos 
încărcătorul gol și am căutat altul. Mai erau încă trei în apropiere, 
iar alte patru golite zăceau deja la rădăcina unui tufiș din 
apropiere. Am luat unul și l-am băgat înăuntru, apoi m-am întors 
la țintă. 


Toţi dispăruseră aproape complet, coborând înapoi în șanțul 
îngust de cealaltă parte a clădirilor fermei. Nu vedeam mare lucru, 
dar puteam distinge destulă mișcare prin lunetă pentru a mai 
trage câteva focuri de armă ca să îi țin în mișcare și să sper că voi 
reuși să nimeresc unul sau mai mulți dintre ei. 

Apoi au dispărut, iar eu nu mai aveam nicio ţintă. 

— Să mergem să-l căutăm pe tipul pe care l-ai doborât, a 
șoptit Larry. Poate putem afla ceva. 

Stătea liniștit pentru că încă nu eram sută la sută siguri că 
am scăpat. Și eram încă doar patru tipi, aflați adânc în ceea ce 
devenise teritoriul băieților răi. 

— la-l pe Hank și du-te să-l găsești, am răspuns, fără să 
cobor carabina de .50. 

Nu voiam să renunţ la puterea de foc sau la poziţia de 
supraveghere pe care o aveam. Dacă încercau din nou să ia cu 
asalt casa, voiam să fiu în poziția de a continua să-i transform în 
ceață roz. 

Larry a confirmat cu o lovitură ușoară de pumn în umăr, și s- 
a îndepărtat. l-am auzit pe el și pe Hank întorcându-se în josul 
dealului, prin tufișuri, spre locul unde trecusem prin ambuscadă. 
Am rămas cu ochii în lunetă, atent. 

Nu vedeam nicio mișcare. Și nici nu se mai auzea vreo 
împușcătură. Se părea că adversarii noștri se retrăseseră din nou, 
cel puțin pentru o vreme. 

— E mort, a spus Larry în șoaptă. Se pare că l-ai lovit puţin 
prea tare. 

Mi-am luat obrazul de pe patul armei și m-am cam holbat. 
Nu faptul că îl omorâsem mă deranja; la naiba, omorâsem o 
grămadă de oameni în ultimele treizeci și șase de ore... și în Libia 
înainte de asta. Ceea ce m-a deranjat brusc a fost faptul că nu am 
avut intenția să-l omor. De fapt, ucisesem din greșeală un om 
rănit. 

M-am întărit împotriva spasmului simțit în stomac. El o 
ceruse. Nu eu intrasem în curtea lui și am început să trag în 
prietenii lui. Încercasem să-l capturez în viaţă. Am eşuat. 

Și ce dacă? Era un nenorocit de sicario care ne-ar fi făcut mult 
rău, dacă ar fi avut ocazia. 

— Cine naiba sunt nenorociţii ăștia? a murmurat Hank. 

M-am ridicat într-un genunchi și am ridicat carabina Barrett. 
Trebuia să găsesc o modalitate de a lua încărcătoarele rămase; 


voiam puterea de foc, iar asta însemna să iau muniția. Dacă 
puneam această M1O7Al pe poziția de supraveghere unde era 
instalat Jim, am fi avut un avantaj mult mai mare. 

— Cineva cu multe resurse, am meditat. Și cu o loialitate 
considerabilă din partea acestor soldatos, dacă vor continua să se 
arunce asupra noastră chiar și după ce am ucis două duzini 
dintre ei. 

— Așadar, un cartel important, a adăugat Nick. Dar acesta 
este cam tot teritoriul Sinaloa, nu-i așa? Ei dețin jumătate din 
Nogales. De ce încearcă să treacă pe aici? 

— Poate că Manuel i-a enervat cumva, am răspuns. Poate că 
un alt cartel încearcă să își croiască propria rută de trecere a 
frontierei fără a trebui să dea socoteală celor din Sinaloa. Poate că 
cineva din cadrul Federaţiei Sinaloa încearcă să-i termine pe 
Guzman-Loeras. E un adevărat dezastru acolo, mai rău decât în 
Libia sau Irak. Ar putea fi vorba de orice. 

Am tras aer în piept, privind spre deșert. Faptul că eram 
semi-ridicat în picioare îmi asigura un câmp vizual ceva mai bun. 
Dar tot nu puteam să văd pe niciunul dintre ei. Ori se culcaseră 
la pământ, ori continuau să se miște după ce ieșiseră din raza 
mea de tragere. 

— În acest moment, am spus, priorităţile noastre trebuie să 
fie să rămânem în viaţă și să-l ducem pe Juan la spital. Acum s-ar 
putea să avem suficient spațiu de manevră pentru a-l scoate de 
acolo. 

Am activat radioul. 

— Coconut, Hillbilly. Am capturat pcarabina de .50 și se pare 
că băieții răi s-au retras. Care e planul? 

— Să ne retragem până aici și să ducem .50 până la postul 
de supraveghere, a răspuns Alek. Apoi ne vom descurca de acolo. 

Nu voia să dea prea multe amănunte prin radio și nu l-am 
învinovăţit. 

— Am înţeles. O luăm din loc. 

M-am ridicat în picioare, punând pe umeri Barrettul, iar 
propria carabină la spate. Era un pic incomod, mai ales că 
rucsacul de hidratare de pe spate a făcut ca SOCOM 16 să nu 
vrea să stea întinsă, dar am făcut să meargă. 

Cartușele au fost o altă problemă. În cele din urmă, am reușit 
să le fixăm cât de bine am putut în hamul de piept, distribuind 
încărcătoarele de rezervă între noi patru. Apoi ne-am îndreptat 


înapoi, păstrând formația de patrulare, mișcarea lentă și alerta, 
pentru orice eventualitate. Începusem să simt o ușoară 
tremurătură în picioare care îmi spunea că trebuie să bag în fizic 
ceva de mâncare cât mai repede dacă nu vreau să mă prăbușesc. 

Am ignorat-o cât de bine am putut și l-am lăsat pe Hank să 
conducă, îndreptându-ne înapoi spre creasta pe care o urmasem 
de la început. Ne doream terenul înalt atât timp cât puteam să-l 
obținem. 


Când am ajuns înapoi la casă, mă durea totul. După 
chipurile trase ale celorlalți băieți, mi-am dat seama că nu eram 
singurul, deși niciunul dintre noi nu recunoștea asta. Un vechi 
comandant de-al meu spusese odată: „Când marines nu 
bombănesc, ceva nu e în regulă”. Dar asta se aplica de obicei la 
timpul de odihnă. Atunci când lupta este încă în desfășurare, cei 
mai mulți dintre noi nu suflă nici un cuvânt de reproș decât dacă 
ceva este cu adevărat și serios în neregulă. Uneori nici măcar 
atunci, ceea ce poate duce la probleme chiar mai grave. 

Alek era de gardă, lângă ușă, când am intrat. Făcusem 
schimb de semnale de recunoaștere prin radio în timp ce coboram 
de pe versantul dealului, după ce o lăsasem pe Barrett lui Jim, 
sus, pe poziția de supraveghere. Alek arăta aproape la fel de tras 
la față ca și mine. 

— Nu a mai fost nicio mișcare de când i-ai trimis pe avortonii 
ăia la plimbare, a spus. Dar asta nu înseamnă că nu se vor 
întoarce. 

Am dat din cap obosit, în timp ce mă duceam să caut ceva de 
mâncare. Eram aproape un mort ambulant, iar avertismentele 
corpului meu cum că rezervorul de benzină era pe cale să se 
golească deveneau din ce în ce mai îngrijorătoare. Am găsit niște 
carne uscată în bucătărie și m-am forțat să o mestec și să o înghit, 
făcând-o să alunece pe gât cu un pic prea multă apă. Chiar a fost 
o luptă pentru a mânca, ceea ce a fost un alt avertisment în sine. 

— Deja s-au străduit mult prea mult, având în vedere 
pierderile pe care le-am provocat, am spus, între două îmbucături 
de carne de vită uscată. 

Îmi era greu să vorbesc, dar se putea să nu avem prea mult 
timp la dispoziţie. 

— Cineva e hotărât să ia locul ăsta, să fiu al naibii dacă știu 
de ce. Se vor întoarce. 


— Şi de îndată ce vom scoate câţiva băieți din perimetru 
pentru a-l duce pe Juan la spital, atunci ne vor înghesui, a spus 
Alek, cu frustrare în glas, deși expresia lui era calmă, obosită și 
moartă. 

— Cum se simte? am întrebat. 

— Rezistă, deocamdată. Nu s-a înrăutățit, dar Colton este 
îngrijorat de o hemoragie internă. Încă respiră bine, aşa că sperăm 
că ai pus pansamentele alea toracice înainte să facă un 
pneumotorax. 

Un pneumotorax era unul dintre scenariile de coșmar pe care 
se insista la cursurile de prim ajutor în luptă. Implica de obicei 
pătrunderea aerului în cavitatea toracică, în afara plămânilor. 
Poate sufoca încet un om până la moarte, pe măsură ce plămânii 
se colabează sub presiunea bulei de aer. Rănile toracice erau cea 
mai frecventă cauză de moarte în traumatismele de luptă, deși 
existau și alte modalități. 

M-am încruntat, uitându-mă spre sud, prin fereastră, în timp 
ce mestecam cu trudă. Mâncarea începea să mă revigoreze puțin, 
deși nu avea să o facă decât până la un punct. Totuși, era 
suficient ca să pot începe să mă gândesc la probleme indiferent de 
cât de obosit eram. 

Pe măsură ce făceam asta, am considerat că încep să văd o 
posibilă soluţie. Era una la limită, dar în acel moment, având în 
vedere cu ce ne confruntasem deja, ar putea fi ceva mai sigur 
decât să rămânem pe loc, în apărare. 

Mai ales dacă eram nevoiţi să renunțăm la câţiva trăgători 
pentru o medevac. 

Dar când m-am uitat la Alek, am văzut că probabil nu era 
nevoie să spun nimic; și el se gândea la același lucru. 

— Atac? am întrebat. 

El a dat din cap. 

— Nu cred că avem prea multe alte opţiuni, în acest moment. 
Și cu siguranţă nu se vor aștepta la asta. 

Am scuturat din cap cu oarece neîncredere. 

— Nu, cu siguranţă nu se vor aştepta. Care gringos ar fi atât 
de al dracu” de nebuni? 

Dar avea dreptate. Dacă se întorc din nou, am putea rezista. 
S-au nu. S-ar putea să fie de ajuns pentru a-i face să găsească o 
altă fermă pe care să o atace. S-au nu. S-ar putea să decidă că 


am omorât prea mulți dintre ei și că trebuie să se răzbune și să 
atace până când ne vor putea supune. 

Dar după ce au fost respinși de trei ori, efectul psihologic al 
acestei mici bande de gringos psihopațţi care vin să-i atace pe ei ar 
putea fi suficient pentru a-i face să cedeze. 

Ar putea. În luptă nu există certitudini, iar oamenii adunați 
în această casă, luptând pentru vieţile lor și pentru un salariu de 
nimic, erau ultimii care aveau nevoie să li se reamintească acest 
lucru. Dar cu toţii eram niște duri. În cele din urmă am fi preferat 
să vânăm decât să stăm acolo așteptând să se închidă capcana 

— Cât timp avem ca să ne pregătim? am întrebat. 

— Puteţi fi gata de acțiune în douăzeci de minute? a întrebat 
el ca răspuns. 

Am dat din cap. 

— Lasă-ne doar un minut pentru a umplem din nou 
încărcătoarele și pentru a lua apă. 

Am aruncat o privire spre sufragerie, unde Manuel stătea cu 
familia lui și cu Juan cel rănit, toți înarmați. 

— Lăsăm pe cineva în spate să îi acopere? 

— Jim poate rămâne de veghe, iar Colton trebuie să fie cu 
ochii pe Juan, dar cred că vom avea nevoie de toate armele pentru 
asalt. 

— De acord, am oftat. Cu siguranţă ar fi frumos să avem mai 
mult de nouă tipi în treaba asta, nu-i așa? 

— Ar fi, a fost de acord. Dar nu ne aşteptam să ne luptăm cu 
jumătate de cartel când am venit aici, este? 

— Nu, nu ne aşteptam. 

Am dat pe gât restul de apă și m-am îndreptat spre stiva de 
cutii de muniţie de lângă ușa din spate. 

— Cred că ne-am învăţat lecţia. 

— Şi acum e timpul ca ei să o înveţe pe a lor, a spus Alek 
încruntat. Nu te pune cu Pretorienii. 


Nu ne-am obosit încercând să le găsim urmele. Aveam o idee 
destul de bună despre unde se duseră. Presupunând că durii pe 
care Hank și cu mine îi interceptasem cu o zi înainte fuseseră 
cercetașii lor, Hank a luat-o înainte cu ATV-ul spre punctul de 
trecere din gardul de sârmă ghimpată de la graniţă. 

Niciunul dintre noi nu adusese în discuţie posibilitatea că 
urma să trecem acea graniță. Nu era nevoie să o facem. Dacă erau 


acolo, urma să invadăm Mexicul și să-i radem. Dacă treceau din 
nou înapoi, sau dacă ar fi stat în arroyos pe partea noastră de 
graniță, aveam de gând să-i lovim acolo. Ceea ce era important era 
lupta, nu de ce parte a liniei, care însemna din ce în ce mai puţin 
sau chiar nimic. 

Am rămas distanțați și, în general, ne-am ţinut pe teren înalt 
acolo unde am putut, strecurându-ne printre mesquites și copaci 
Joshua. Nu a fost foarte ușor de condus, deoarece eram în afara 
drumului și ne tineam de crestele militare ale dealurilor acolo 
unde era posibil, ceea ce însemna adesea că mergeam înclinați cu 
un unghi lateral semnificativ și trebuia să luptăm împotriva 
tendinței de a aluneca la vale și, ocazional, trebuia să încetinim 
pentru a evita să ne răsturnăm ATV-urile. Răsturnarea unui 
vehicul cu patru roţi în josul unui versant putea să fie la fel de 
definitivă și fatală ca o glonțul unui sicario. 

După ce am parcurs aproximativ un kilometru și jumătate și 
tot mai aveam încă aproape un kilometru până la graniță, am 
încetinit și ne-am oprit pe un loc relativ plat. Era dimineața târziu 
şi se făcea cald. Bine că că mergeam motorizaţi, în loc să 
mărșăluim pe jos, mai ales după festivitățile din acea noapte. 

Oprisem chiar sub un punct mai înalt de pe cea mai 
apropiată linie de creastă, un punct înalt care asigura o priveliște 
bună asupra majorităţii ținutului din jur, inclusiv asupra 
punctului de trecere a frontierei peste care îi escortasem pe 
intruși. Alek și Tim s-au dus sus pentru a arunca o privire. Restul 
dintre noi am găsit un adăpost, am supravegheat deșertul cu 
armele pregătite și am băut apă. 

A durat vreo douăzeci de minute bune până când Alek și Tim 
s-au întors alunecând în josul pantei. 

— E un fel de baracă la vreo cinci sute de metri de cealaltă 
parte a frontierei, spuse Alek. Sunt și câteva vehicule acolo și o 
grămadă de oameni. Se pare că nu s-au întors încă peste graniţă; 
nu am văzut nicio mișcare în jurul nostru și nici Jim nu a raportat 
nimic. Aşa că pun pariu că aceea este ținta noastră. 

— Planul de atac? a întrebat Larry. 

— Două elemente, a hotărât Alek. Eu mă ocup de unul; Jeff, 
tu de celălalt. Tim și Rodrigo vor fi cu mine. Există o altă creastă 
deasupra barăcii;, vom merge pe acea cale, oprindu-ne și lăsând 
ATV-urile imediat dincolo de graniță. Ne vom deplasa pentru a 


supraveghea zona ţintă, şi vom elimina orice gardă de pe creastă, 
dacă va fi nevoie. Jeff, tu vei vei fi vârful de atac, cu Nick, Hank și 
Larry. Noi vă vom sprijini cu foc foc. 

Făcu o schiță pe pământ. 

— Jos este o mică râpă, care pare că poate să vă ofere 
suficientă acoperire și pentru a vă apropia fără să fiți reperați. 

— Am numărat cel puţin douăzeci și cinci de oameni la fața 
locului, a continuat. 

La știrea asta a existat o reacţie de un moment; câteva 
respirații profunde, un fluierat ușor, un sentiment general de 
neliniște. Noi eram șapte. Avea să fie nevoie de un noroc 
considerabil pentru a ne confrunta cu douăzeci și cinci sau mai 
mulți fără a fi măcelăriți. 

Alek s-a uitat la noi: 

— Amintiţi-vă cine suntem și de unde venim. Ne-am antrenat 
pentru asta toată viața noastră. Unităţi mici împotriva unităților 
mai mari. 

Mă privi în ochi: 

— Îţi amintești când ai fost învăţat despre echipele Recon care 
decimau batalioane NVA în ambuscadă? Este același lucru. Nici o 
diferență. Mișcă-te cu grijă, nu fi nesăbuit, trage la sigur punct- 
ochit-punct-lovit. Nu vor ști niciodată ce i-a lovit. 

A fost liniște în timp ce ne uitam la mica hartă rudimentară 
zgâriată în pământ. Avea dreptate. Dar ar putea fi un pic cam 
greu de executat, la cât de epuizați eram deja. Oboseala are felul 
de a ne întuneca mintea și de a aduce temerile la viață. Dar ce 
alegere aveam? Dacă încercam să fugim, să îl ducem pe Juan la 
Nogales, puteam foarte bine să ne trezim împușcați din spate, 
doar judecând după cât de repede s-au regrupat și au venit după 
noi mai înainte. Aceasta era cea mai bună șansă pe care o aveam 
și știam cu toții acest lucru. 

— Nişte grenade ar fi cu siguranță bune acum, a spus Hank. 
Chiar şi câteva 203. 

Lansatoarele de grenade montate sub țeava carabinei ar fi 
putut face să plouă cu explozibili puternici asupra barăcii și 
împrejurimilor acesteia, de pe creasta de deasupra, secerând 
jumătate din traficanţi în câteva secunde. 


— La fel ar fi făcut și cam o companie de trăgători, mortiere și 
sprijin aerian, a replicat Nick. Poţi la fel de bine să speri și la 
tancuri și cavalerie motorizată, dacă tot ești aici. 

— N-am spus că sper, a replicat Hank. Am spus doar că ar fi 
mișto să le avem... 

— Hai că o frecăm la rece degeaba, am intervenit. Să 
mergem. 


Râpa era într-adevăr o rută de apropiere utilă. Nu era 
adâncă, dar fusese săpată în podeaua nisipoasă a deșertului de 
inundațiile fulgerătoare din primăvară și toamnă suficient de mult 
pentru a ne putea strecura de-a lungul malurilor prăbușite, 
umbrie de tufișuri, fără prea multă teamă de a fi detectaţi. Era 
posibil ca ei să fi avut santinele care să o supravegheze, dar Alek 
și Tim nu văzuseră niciun semn de un asemenea nivel de 
securitate. 

Pe măsură ce ne apropiam de baracă, auzeam voci ridicate în 
spaniolă. Părea că cineva avea o ceartă infernală. M-am întrebat 
dacă sicarios nu se opuneau ideii de a se întoarce dincolo de 
frontieră pentru a fi împușcați de oricine ar fi fost acei gringos 
blestemațţi care nu voiau să fugă sau să moară. 

În cele din urmă m-am oprit, riscând să ridic capul şi să 
arunc o privire peste marginea malului. Încă nu puteam vedea 
mare lucru; era destul de mult mărăciniș pe malul râpei. Dar 
puteam distinge coliba, soarele care sclipea pe geamurile prăfuite 
ale camionetelor și contururile neclare ale mai multor capete. 
Erau adunaţi în faţa barăcii, certându-se zgomotos. În discuţie 
erau amestecate și câteva înjurături spaniole suculente despre 
cele sfinte. 

Spaniola asta o înţelegeam. 

Prudent, mi-am ridicat încă puțin capul, doar cât să văd mai 
bine la ce ne uitam. Baraca se afla la aproximativ treizeci de metri 
de șanț, cu o întindere deschisă și plată de teren curăţat în fața ei 
și cu o jumătate de duzină de camionete și SUV-uri parcate pe 
partea de sud. Cei mai mulți dintre sicarios se aflau în aer liber, 
adunați gloată la ușa barăcii. 

Râpa se arcuia pe latura de nord-vest a acelei suprafeţe 
deschise și ne-ar fi oferit o excelentă tranșee aproximativ în L. 
Întorcându-mă spre ceilalți, le-am făcut semn lui Nick să se mute 
în stânga, iar Hank și Larry să se posteze în dreapta. l-am fi avut 


într-un foc încrucișat frumos imediat ce ne vom sălta deasupra 
malului. Să sperăm că, combinate cu elementul surpriză, viteza şi 
precizia noastră vor fi suficiente. 

Discuţia se înteţea. În timp ce mă înălțam încet peste mal, cu 
carabina pregătită, am putut vedea că în mijloc era o figură care 
ieşea puţin din comun printre ceilalți sicarios îmbrăcaţi cu haine 
negre purtate neglijent. Era îmbrăcat mai bine, cu o cămașă 
western albă, cu ceea ce păreau a fi niște blugi destul de scumpi și 
ochelari de soare de aviator cu oglindă deasupra unei mustăți 
subţiri. În mână avea un revolver Magnum şi era în mod evident 
foarte şucărit. Ceea ce am socotit că erau gărzile lui de corp îl 
flancau, niște gangsteri slabi, cu aspect de lup, înarmaţi cu G36K, 
în contrast cu ansamblul improvizat de AK, AR și câteva CETME și 
G3 mai vechi pe care le aveau ceilalți. 

Deodată, tipul în cămașă albă s-a răstit, a ridicat Magnum 
ăla mare și l-a împușcat în cap pe cel mai apropiat sicario. 
Amărâtul a căzut ca un bolovan, iar lucrurile au devenit brusc 
mult mai tensionate. Puștile au început să se ridice, chiar dacă 
gărzile de corp și-au pus brusc G36 la umăr, aţintite spre sicarios, 
fiecare făcând un pas înainte pentru a se plasa în fața bossului 
lor. 

Acum, asta era interesant. Deși nu puteam fi sigur, 
începusem să bănuiesc că carnea de tun nu era prea dornică să se 
întoarcă la nord de frontieră, după tăbăceala pe care le-o 
dădusem deja, iar șeful lor nu era de acord cu asta. Orice ar fi 
vrut de la ferma lui Manuel Lopez, o voia neapărat. 

Acum vorbea repede și ameninţător. Știind ce știam despre 
carteluri, mi-am imaginat că amenințările nu erau îndreptate atât 
de mult spre sicarios înşişi, ci spre familiile lor. La urma urmei, el 
și băieţii lui erau depășiți numeric și ca armament. Dar dacă avea 
influența pe care mă așteptam că trebuia să o aibă pentru a fi pus 
la cale această mică grupare de raid, probabil că ar fi putut să 
ajungă și să-i măcelărească pe cei dragi acestor tipi chiar și după 
ce ar fi murit. 

Puteam să văd că vorbele lui — aruncate pe deasupra 
cadavrului de la picioarele sale, căruia acum îi lipsea o parte 
substanţială din craniu și creier — aveau un oarecare efect. Ceilalţi 
șovăiau. 


Pe neașteptate, o rafală de focuri de carabină trase de pe 
creasta de deasupra a întrerupt conversaţia. A ratat de puţin 
grămada de sicarios. Gărzile acelea de corp erau dornice să ucidă 
pe cineva, iar degetele s-au strâns pe trăgaci la prima pocnitură. 

Dar sicarios erau deja aproape în panică. Ignorându-l pe 
tipul cu ochelari de soare și pe gangsterii lui, s-au întors aproape 
ca unul singur și au început să tragă asupra creastei. Dar nici 
împușcăturile de acolo de sus nu sau domolit; am bănuit că Alek, 
Tim și Rodrigo au cam dat de dracu. 

Însă, acesta a fost semnalul pentru noi. Ne-am săltat într-un 
genunchi, mi-am pus reticulul pe pieptul bodyguardului din 
stânga și am tras. 

Împuşcătura mea a fost aproape înecată de vuietul celor care 
răsunau deja în mica vale. Nu era chiar elementul surpriză pe 
care îl speram, dar toți se uitau în direcţia greșită, așa că ne 
descurcam. 

Prima mea ţintă a căzut ca o marionetă cu sforile tăiate, cu 
două găuri de 7,62 mm centrate chiar deasupra sternului. Am 
trecut imediat la următorul, din stânga, un tânăr, cu părul lung și 
un tricou alb, murdar și fără mâneci, care își descărca 
încărcătorul AK-ului în sus, spre creastă. Tocmai observase 
mișcarea boduguardului care căzuse pe pământ lângă el și s-a 
întors să privească șocat cadavrul, moment în care l-am împușcat 
în ceafă... înainte de a trece la următorul. 

A fost aproape ca un exercițiu de tragere în poligon. De la 
treizeci de metri sau mai puţin, aproape că nu aveai cum să 
ratezi. Era o chestiune de a baleia carabina peste linia de ţinte, 
apăsând trăgaciul în momentul în care un corp apărea în reticul. 
Fiecare primea două gloanțe în momentul în care ţeava era pe el. 
Cu toții exersasem cât de mult puteam cu bugetul nostru limitat 
pentru muniție, dar asta venea ca urmare a faptului că aproape 
toată viața noastră de adulți se rezumase la a fi buni în 
manevrarea armelor. 

Împușcăturile noastre au fost atât de apropiate și rapide încât 
au sunat aproape ca o singură rafală prelungită. Și, în câteva 
secunde, a fost secerat întregul grup de sicarios, inclusiv șeful cu 
cămașă albă și Magnum. 

La o clipă după ce propriile noastre arme au tăcut, 
împușcăturile de pe linia de creastă s-au oprit. Câteva secunde 
mai târziu, Alek a apelat prin radio: 


— Hillbilly, Coconut. 

Am terminat de îndesat un încărcător nou în carabină 
înainte de a actia propriul meu radio. Eram încă în genunchi în 
râpă. 

— Spune! 

— Suntem în siguranță aici sus. Aveau la pază mai mulți 
decât am crezut. Noi vă putem acoperi în timp ce voi vă deplasați 
și eliberați magazia și vehiculele. 

— Am înţeles. 

Ținându-mi arma ridicată, m-am ridicat în picioare, 
verificând dacă se mișcă grămezile de cadavre de pe terenul liber 
din fața mea, înainte de a ieși din râpă. Nick, Hank și Larry mi-au 
urmat exemplul. 

Împreună, încă împrăștiați și în alertă, am avansat spre 
şopron, verificând cadavrele pe măsură ce înaintam și îndepărtând 
armele cu piciorul. 

Am văzut că bărbatul în cămașă albă era încă în viaţă, întins 
pe spate, cu cămașa pătată de purpură, cu spumă însângerată 
ieşindu-i din nas și din gură. Fusese împușcat în plămân. 
Ochelarii lui de soare dispăruseră și se uita la noi cu un amestec 
ciudat în ochii lui negri, de neîncredere, ură, furie și frică pură, 
de-ți tremurau pantalonii. Era în stare de șoc, era pe moarte și nu 
era sigur ce se întâmpla. 

Totuși, avea încă Magnum ăla mare în mână. Și fie că a crezut 
că are o șansă, fie că știa că se sufoca cu propriul sânge și voia 
doar să-și grăbească sfârșitul, a încercat să o ridice și să tragă în 
mine. 

De fapt, chiar a reușit să tragă cu o fracțiune de secundă 
înaintea mea. Totuși, nu a avut puterea de a ridica prea mult 
pistolul, iar glonţul a intrat în pământ chiar lângă picioarele lui, 
reculul aruncându-i revolverul mare din mână și trimițându-l să 
se rostogolească în praf. 

Până atunci, însă, îmi ridicasem deja carabina. l-am pus 
reticulul între ochi și i-am spulberat creierii prin spatele craniului. 
Se întâmplase aproape automat. Impactul i-a clătinat capul, apoi 
a rămas nemișcat. 

Ecourile încă se rostogoleau prin deșert când o sclipire de 
soare reflectată pe sticlă mi-a atras atenția. 

Se apropia un vehicul. Mai multe. Am numărat aproape o 
duzină de vehicule care veneau de la capătul crestei dinspre sud, 


majoritatea SUV-uri şi câteva camionete mari Duramax. Goneau 
spre noi într-un nor de praf. 

Băga-mi-aș...! Cam la asta mă gândeam, chiar în acel 
moment, stând în mijlocul mormanului de cadavre și urmărind 
sosirea întăririlor traficanţilor. Făcusem tot ce ne stătea în putință 
și aproape că anihilasem o forță de cinci ori mai mare decât noi, 
dar nu aveam cum să ne împotrivim la așa ceva. 

Dar eu deja eram în mișcare, la fel ca și ceilalți, întorcându- 
ne spre râpă. Curăţarea șopronului putea aștepta. Supravieţuirea 
era pe primul loc, iar asta însemna să ajungem la adăpost înainte 
să înceapă împușcăturile. Ar putea fi inutil, dar nu aveam de gând 
să stăm acolo și să așteptăm sfârșitul. 

A fost un sprint scurt până la mal, o scurtă cădere în 
genunchi, după care m-am răsucit cu carabina spre vehiculele 
care se apropiau. Nick, Hank și Larry, la fel de epuizați, dar la fel 
de hotărâți, erau alături de mine. 

Oarecum spre surprinderea mea, vehiculul din frunte, un 
Excursion mare, argintiu, s-a oprit la vreo sută de metri în spate, 
iar din el a coborât o singură siluetă. Acest bărbat era îmbrăcat 
nu foarte diferit de tipul cu cămașa albă, deși cămașa acestuia era 
roșie, cu broderii fanteziste pe umeri. Fuma o ţigară. 


A pășit în fața Excursionului şi a stat acolo o clipă, privind 
spre șopron şi spre mormanul de cadavre, care trebuie să fi fost 
vizibil din locul în care se afla el. 

Nu a dat niciun semn de șoc sau panică. A stat acolo calm 
un minut, fumându-și ţigara, apoi a întins mâna la spate, scoțând 
un pistol. L-a ridicat cu două degete, l-a așezat cu grijă pe capota 
vehiculului, apoi, ţinând mâinile întinse în lateral, a avansat spre 
șopron. 

Ochii mi s-au îngustat în timp ce îl priveam prin lunetă. 
Tipul ăsta părea puțin mai tânăr decât bărbatul în cămașă albă; 
de fapt, nu părea să aibă mai mult de douăzeci și cinci de ani. 
Aparenţele pot fi înșelătoare, dar nu credeam că așa era în acest 
caz. 

A înaintat până la cadavrul cu cămașă albă și s-a oprit. Trase 
adânc din ceea ce mai rămăsese din ţigară, apoi a lăsat în mod 
deliberat mucul să cadă pe cadavru și l-a strivit cu tocul cizmei de 
cowboy, înainte de a scoate o alta din buzunarul cămășii și de a o 
aprinde. 


— Hello! a strigat. 

Avea oarece accent, dar nu foarte pronunţat. 

— Aş vrea să vorbim! 

— Sunt cu ochii pe voi, frățioare, mi-a comunicat Alek prin 
radio. Dacă tipul ăsta mișcă aiurea în front, îi fac ieșire separată 
la mansardă. 

— Roger, am confirmat. 

Nu că aș fi avut de gând să mă apropii și să-i strâng mâna. 
M-am ridicat încet, ţinându-mi arma. 

— Ce vrei? 

— Ştii cine sunt eu? a întrebat tânărul. 

Se simțea perfect în largul lui, chiar și în fața unui bărbat 
nebărbierit, cu chipul prăfuit, parcă cioplit cu barda, în haine de 
camuflaj și care purta o armă ațintită spre pieptul său. 

— Eu sunt Hector Chavez-Mufoz. 

— N-am auzit niciodată de tine, am răspuns sec. De ce mi s- 
ar fâlfâi? 

A zâmbit doar și a mai tras un fum din ţigară. 

— Eu conduc Nogales plaza. lar rahatul ăsta — a adăugat, 
lovind cadavrul — încerca să mă tragă pe sfoară. 

S-a uitat la mine. Părea amuzat. 

— Sunt impresionat. Enrique avea gărzi de corp bune. 

— N-au avut prea multe șanse, a fost tot ce am spus. 

— Înţeleg. 

Și-a întins mâinile în lături. 

— Nu știu cine ești, gringo, dar, fie că ai vrut sau nu, mi-ai 
făcut un mare serviciu. Eliminându-l pe Enrique pentru mine... 
nici măcar nu a trebuit să ridic un deget. Așa că, iată ce voi face. 
O să-mi întorc oamenii și o să ne întoarcem la Nogales. Din 
moment ce m-ai ajutat, ești binevenit la tot ce a lăsat Enrique aici. 
De asemenea, veți avea 24 de ore fără să fiți deranjați. Dar, în 
timp ce mi-ai rezolvat problema cu Enrique, mi-ai cauzat o alta. 
Mulţi dintre acești putos au lucrat pentru mine. Mulţi dintre frații 
și verii lor încă o fac. lar faptul că au fost măcelăriți de către 
gringos nu va fi pe placul multora dintre ei. În cele din urmă, va 
trebui să am de-a face cu domnul Lopez. Și cu tine. Consideră 
ziua următoare ca fiind perioada ta de graţie pentru a pleca. 
Mulţumirile mele, pentru că l-ai ucis pe Enrique pentru mine. 

Fără să aștepte vreun răspuns, s-a întors cu spatele și a pășit 
înapoi spre vehiculul său. 


L-am privit cum pleca, fără să vreau să mă las din nou la 
adăpost, chiar dacă fiecare nerv din corpul meu îmi striga să fac 
asta. Erau oameni înarmați în spatele acelor Duramax, iar noi ne 
aflam în bătaia armelor lor. Dar să mă ascund așa ar putea fi 
semnul de teamă care ar putea sfârși prin a declanșa câinii turbaţi 
de acolo. lar mândria mea blestemată și încăpățânată nu voia să-i 
lase pe nenorociţii ăia să creadă că mi-e frică de ei. 

Dar nu s-a auzit nicio împușcătură. Chavez-Mufioz și-a 
recuperat pistolul și s-a urcat înapoi în mașină. Apoi, cu 
Excursionul său în frunte, întreaga coloană a făcut cale întoarsă și 
s-a întors spre sud-vest, probabil înapoi spre Nogales, de cealaltă 
parte a crestei. 

Am așteptat în timp ce se așeza praful, nemișcațţi, privind. 
Liniștea s-a lăsat peste deșert. Auzeam muștele care începeau să 
pâzâie în jurul cadavrelor. O umbră s-a mișcat deasupra noastră; 
vulturii începuseră deja să se învârtă în cerc. 

După aproximativ cinci minute, când am fost destul de sigur 
că nu vom fi împușcați, am spus: 

— Nick, Hank, mergeţi până la acele vehicule și ţineţi ochiul 
mare, pentru orice eventualitate. Larry, tu și cu mine vom cerceta 
baraca aia și apoi ne vom căra dracului de aici. 

Baraca era goală, cu excepţia câtorva arme, a unui laptop 
plin de filme porno și a unor droguri. Cantitatea principală de 
droguri se afla în camioneta parcată în apropiere. 

Nick o zărise primul. Bena era plină cu genţi mari și negre. În 
timp ce Alek și ceilalți priveau de sus, iar Nick și Hank erau încă 
cu ochii în sud, Larry și cu mine ne-am urcat și am verificat. 

Cele mai multe dintre ele erau pline de droguri, probabil 
heroină. Nu eram expert, iar o pungă de plastic plină de praf alb, 
învelită în bandă adezivă, mi se părea la fel ca alta. Niciunul 
dintre noi nu avea vreun interes să ia așa ceva cu noi. La naiba cu 
asta. Nu eram de la Narcotice. Cunoșteam câţiva în domeniul 
nostru de activitate care nu ar fi clipit la trafic de droguri dacă s- 
ar fi ivit ocazia, mai ales când munca era atât de greu de găsit, 
dar nu aveam tendinţa de a-i selecta pe cei de genul ăsta pentru 
Praetorian Security. 

Cele două genţi pline cu bani erau o altă problemă. 

— Trebuie să fie cinci sau șase milioane aici, a spus Larry. 

S-a uitat la mine, care stăteam în spatele camionetei. 

— Cu banii ăștia s-ar putea cumpăra o grămadă de resurse. 


— Şi ar fi şi o mică plasă de siguranță, am mormăit. 

Aveam sentimentul că afacerea asta era pe cale să dispară 
mai devreme decât plănuisem, având în vedere amenințarea lui 
Chavez-Mufoz. 

— Eh, să-mi bag.... Rahaţii ăștia nu mai au nevoie de bani. 

Probabil că ar fi trebuit să mă simt ceva mai ambivalent în 
legătură cu asta. La urma urmei, cine ştia ce fel de mizerie umană 
intrase deja în acei bani? Dar dacă am putea să-i folosim mai 
bine, am putea compensa o parte din asta. Și cu siguranţă ne-ar fi 
de folos. 

Așa că Larry a luat o geantă, eu am luat-o pe cealaltă și ne- 
am întors spre locul unde lăsasem ATV-urile. 


Domnul Lopez și familia lui erau deja urcați în camioneta lor 
când ne-am întors, gata să-l ducă pe Juan la spital. M-am dat jos 
de pe ATV și am alergat până la portiera lui. Părea că ne așteptau 
să ne întoarcem și, având în vedere ce aveam să-i spun, eram 
recunoscător pentru asta. 

— Cum se simte? am întrebat. 

— Încă rezistă, dar are nevoie de un doctor. Colton l-a ajutat 
foarte mult, dar nu poate face prea multe în sufrageria noastră. 

Am dat din cap și am ezitat. Nu eram sigur cum să-i spun 
asta. Lopez păru să simtă că ceva nu era în regulă și m-a privit cu 
atenţie. 

— Ce este? 

L-am privit pe bărbatul mai în vârstă în ochi. Manuel Lopez 
era un bărbat cu pielea îmbătrânită, călit de ani de zile de muncă 
cu vitele în deșert. Părul și mustața lui erau acum mai mult 
cărunte decât negre. Cum îi spuneai unui astfel de om că trebuie 
să ia tot ce poate și să plece, înainte ca el și familia lui să fie ucişi, 
pentru că probabil că nu vom mai putea să-i protejăm? 

Așa că i-am spus ce s-a întâmplat, după ce l-am ucis pe 
Enrique. A clipit când m-a auzit menţionându-l pe Chavez-Mufioz. 
Deci, auzise de el. Pe măsură ce am continuat, explicându-i ce-mi 
spusese baronul drogurilor, l-am văzut cum s-a prăbușit vizibil în 
scaun. În ochi i-a apărut ceva ce semăna cu disperarea. 

A clătinat din cap când am terminat, cu ochii fixaţi acum pe 
volanul din fața lui. Pentru o clipă lungă, nu a spus nimic. Când 
și-a ridicat privirea spre mine și spre Alek, care stătea acum în 
spatele umărului meu, avea lacrimi în ochi. 


— Mi-a fost teamă de asta, a spus el încet, de îndată cea 
venit primul atac. Dar acum... ce am să le spun băieților? 

Ajunsesem să-l cunoaștem suficient de bine pe Manuel ca să 
ştim că majoritatea oamenilor săi lucrau la fermă de ani de zile. 

— Spune-le adevărul, a spus Alek. Și nu-l duce pe Juan la 
Nogales. Nu poţi. Ar fi o condamnare la moarte, acum. Trebuie să 
te îndrepți spre nord, cel puţin până la Phoenix. Pleacă al naibii 
de departe de aici. 

A dat din cap, privind în continuare în jos. Apoi a deschis 
portiera şi a coborât.. 

— Va trebui să luăm niște lucruri — dacă nu ne întoarcem. 

S-a uitat în jurul fermei, cu lacrimile curgându-i deschis pe 
față. Aceasta era casa lui și, oricât de mult ne-am fi luptat să o 
apărăm, oricum o pierdea. Apoi s-a întors spre Alek și i-a întins 
mâna. 

— Să nu crezi că suntem nerecunoscători. Poate că am 
pierdut locul, dar suntem încă în viață datorită vouă, băieți. Vă 
datorăm vieţile noastre şi nu vom uita asta. Îmi doresc doar... 

— Cu toţii ne dorim, Manuel, a spus Alek, strângându-i 
mâna cu putere. Cu toţii ne dorim. 

Cu umerii căzuţi, Manuel Lopez s-a îndreptat spre casă 
pentru a aduna acele lucruri pe care nu le putea lăsa în urmă. 
Fiul său mai mic l-a urmat. 


Noi am rămas unde eram. leșisem din asta mai bine decât 
am fi putut spera, dar tot ne durea, știind că nu am fi putut face 
mai mult. Am rămas de gardă până când familia Lopez și 
ajutoarele sale au ieșit. Apoi am plecat și noi. Nu era un loc în 
care să zăbovim, nu cu mormanele de cadavre pe care le lăsasem 
în urma noastră. 

Aveam ceva spațiu de manevră, datorită banilor pe care 
tocmai îi „eliberasem”, dar urma să avem nevoie de mai multă 
muncă, şi repede. 


SFÂRȘIT