Dan Berindei — Epoca Unirii (1979)

"INSTITUTUL DE ISTORIE „N. IORGA” 


EPOCA 
UNIRII 


—————— 


EDITURA ACADEMIEI 
REPUBLICII SOCIALISTE ROMANIA 


Aldea 
i 


Biblic personală 
; Nr 8/2. 
~o 


„teca 
te 1 


m— 


— 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


EPOCA UNIRII 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


ACADEMIA DE ȘTIINȚE SOCIALE SI POLITICE 
A REPUBLICII SOCIALISTE ROMANIA 
INSTITUTUL DE ISTORIE „N. IORGA 
„BIBLIOTECA ISTORICĂ“ L 


DAN BERINDEI 


EPOCA UNIRII 


EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMÂNIA, 
Bucureşti, 1979 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


L'époque de l’Union 


dnoxa OŬBENAHEHAA 


EDITURA ACADEMIEI REPUBLICII SOCIALISTE ROMANIA 
71021 Calea Victoriei nr. 125, Sector 1, Bucuresti, România 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Sumar 


Pag. 

Cuvin! inainte . . .. . . ose sss. 7 
PARTEA I 
Cap. I Antecedentele Unirii . . . . . . . . . . . en dd: ĉie 9 
Cap. al Il-lea Mişcarea unionistă şi programul ei UO Aaa 29 
Cap. al Ill-lea Adunările ad hoc şi semnificația lor . . . . . . . 51 
Cap. al IV-lea Înlăptuirea Unirii . . . da ler Ds ma 73 
Cap. al V-lea Desăvirşirea Unirii Principatelor PTE TR a LEJ 0 da 94 
Cap. al VI-lea Lovitura de stat ................ 103 
PARTEA A II-A 

Cap. I Mutatii în structurile social-cconomice eee + + 116 
Cap. al Il-lea Cadrul politic si reformele . . . . . . . . . . . 147 
Cap. al III-lea Întărirea armatei . . . sa tăia e 163 
Cap. al IV-lea Afirmarea externă a statului ional sa ano A82 
Cap. al V-lea Dezvoltarea culturală .... 204 


Cap. al VI-lea Unirea — prolog al cuceririi independenţei și a de- 
săvirşirii unităţii statale . . . . . . . . . . . . 221 


Bibliografie 7.3. 3 ĉinaj saj, gere a mu e aj da săi ko “DA 
L'époque de PUnion (Résumé) ............. . . . 257 
Indice; q eus VEO Bee ne a o ge do sr ni der 1207 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Cuvint inainte 


Unirea Principatelor rămîne înscrisă în conştiinţa românilor 
ca un moment decisiv al istoriei naţionale, ea împlinind năzuințe 
ardente şi deschizînd largi perspective spre România modernă și 
contemporană. Lucrarea de față se vrea o sinteză a ceea ce s-a 
scris şi a ceea ce am scris în cursul cîtorva decenii despre epoca 
făuririi şi consolidării statului naţional. Premisele Unirii din 1859, 
înfăptuirea si consecinţele ei, iată obiectivele acestei cărţi, care se 
adresează nu numai specialiştilor, ci tuturor celor care vor să aibă 
viziunea marilor evenimente desfășurate cu 120 de ani în urmă. 
Dacă în partea I expunerea urmează firul cronologic al succesivelor 
etape, în partea a Il-a am încercat o abordare a problematicii 
fundamentale din epocă. Mai mult ca oricând, cuvintele lui 
M. Kogălniceanu, unul dintre marii înfăptuitori ai României 
moderne, isi păstrează puterea de îndemn adresat generaţiilor urmă- 
toare. „Unirea, spunea M. Kogălniceanu, eu nu recunosc nimănui 
dreptul să zică că Unirea e actul său individual, proprietatea sa esclu- 
sivă ; Unirea e actul energic al întregei națiuni române, e marea 
noastră conquistă ! și d'aceea, domnilor, nici chiar domnitorului, dar 
încă unui singur particular, nu-i recunosc și nici nu-i voi da vreodată 
dreptul acesta de a zice cd el a făcut singur Unirea. Nu, domnilor, 
Unirea națiunea a facut-o...“. 

ln istoria popoarelor marile evenimente rămîn înscrise cu litere 
de foc și în pagini de aur. Printre acestea unele — şi este și cazul 
Unirii Principatelor — determină etape hotăritoare ale existenţei 
lor. România socialistă acordă întreaga prețuire faptelor mari ale 
înaintaşilor, premise ale propriei ei deveniri. „Unirea Munteniei și 
Moldovei şi înfăptuirea în 1859 a statului național — arăta tovarășul 
Nicolae Ceauşescu, secretarul general al partidului şi preşedintele 
republicii — a constituit un moment crucial în destinele poporului 
nostru, marcînd intrarea României într-o etapă nouă a evoluţiei 
sale istorice“. 

Cartea de față se vrea un omagiu adus memoriei inaintasi- 
lor — poporului şi fruntașilor săi progresiști — care cu 120 de ani 
în urmă au realizat statul naţional, au deschis drum larg spre 
împlinirea succesivă a näzuinfelor naţiunii, spre România înflori- 
toare a zilelor noastre. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Partea I 


Capitolul I 


Antecedentele Unirii 


Poporul român a trăit, de la mijlocul secolului al XVIII-lea, 
în condiţiile destrămării feudalismului si ale ascensiunii capita- 
liste, procesul formării naţiunii moderne, ale cărui rădăcini pot fi 
urmărite în secolele anterioare t. Paralel cu formarea națiunii, cu 


! Pentru Vasile Maciu, „prima etapa a formării naţiunii române o 
constituie formarea poporului român“ (Formarea naţiunii române, în „Studii 
şi articole de istorie“, XXII (1973), p. 6). Credem, mai degrabă, că formarea 
poporului reprezintă o premisă a unui proces istoric ce nu se putea des- 
fasura decît in condiţiile destrămării societăţii feudale. Vezi pentru pro- 
blema unităţii în perioada feudală (în ordinea cronologică a primei lucrări 
a autorilor): P. P. Panaitescu, Problema unificării politice a țărilor române 
în epoca feudală, în Studii privind Unirea Principatelor, București, 1960; 
Eugen Stănescu, Premisele medievale ale conștiinței naţionale românești. 
Român-românesc in textele româneşti din veacurile XV—XVII, în 
„Studii“, XVII (1964), nr. 5; idem, L'unite du territoire roumain a la 
lumière des mentions extérieures. Le nom de +Valachie» et ses sens, in 
„Revue Roumaine d'Histoire“, VII (1968), nr. 6; idem, Geneza noțiunii de 
„România“. Evoluţia constiintei de unitate teritorială in lumina denumirilor 
interne, în culegerea Unitate şi continuitate..., Bucureşti, 1968 ; idem, Numele 
poporului român şi primele tendințe umaniste interne în problema originii 
şi continuității, în „Studii“, XXII (1969), nr. 2; idem, Roumanie. Histoire 
d'un mot chez les Roumains aux XVIIIe— XIXe siècles. Développement de 
la conscience d'unité territoriale, in „Balkan Studies“, 1969, nr. 1; Șerban 
Papacostea, Les Roumains et la conscience de leur romanité au moyen âge, 
in „Revue Roumaine d'Histoire“. IV (1965), nr. 1; Stefan Stefanescu, Michel 
le Brave Restitutor Daciae, in „Revue Roumaine d'Histoire“, VII (1968), 
nr. 6 ; idem, Miscdri demografice în țările române pînă in secolul al XVIII-leu 
si rolul lor in unitatea poporului român, in Unitate și continuitate..., Bucu- 


9 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


aparitia constiintei nationale, s-a conturat si obiectivul funda- 
mental al mișcării de eliberare românești: formarea unui stat 
unitar, modern si independent?. Pe fundalul noilor conditii eco- 
nomico-sociale, unitatea noastra statala s-a impus poporului roman 
ca o necesitate imperioasă ce se cerea concretizată într-un viitor 
cît mai apropiat. În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea ten- 
dintele spre acţiuni comune si in perspectivă spre unitate sint din 
ce în ce mai evidente. Un rol important în stimularea unor astfel 
de idei l-a avut Scoala ardeleană, răsunetul Istoriei pentru începu- 
tul românilor în Dacia, opera lui Petru Maior din 1812, fiind deo- 
sebit de puternic chiar si pina spre mijlocul secolului al XIX-lea 3. 
Exemple succesive sînt edificatoare pentru a demonstra consolidarea 
ideii unităţii politice şi — în perspectivă — statale a românilor. 
Într-o petiție blăjană din deceniul al optulea al secolului al 


resti, 1968 ; Aurel Radutiu si Pompiliu Teodor, Ideea de unitate politică 
la români, Bucuresti, 1968; Radu Manolescu, Unitatea economică a ţărilor 
române pînă în secolul al XVIII-lea si rolul ei în unitatea poporului român, 
în Unitate și continuitate.., Bucuresti, 1968; I. D. Suciu, Aspecte ale uni- 
tății poporului român în secolele XIV—XV, în „Studii“, XXII (1969), nr. 6; 
Adolf Armbruster, Evoluţia sensului denumirii de „Dacia“. Incercare de 
analiză a raportului dintre terminologia politico-geografică si realitatea şi 
gîndirea politică, în „Studii“, XXII (1969), nr. 3; idem, Romanitatea români- 
lor. Istoria unei idei, Bucuresti, 1972; Vasile Arvinte, Le nom ethnique 
«român» et la création du nom de l'État national «România», în „Revue 
Roumaine d'Histoire“, XVI (1977), nr. 3; mai vezi: Stefan Pascu, Însemnă- 
tatea şi semnificația unirii politice a țărilor române şi a lui Mihai Viteazul. 
în „Anuarul Institutului de istorie si arheologie“, Cluj-Napoca, XVIII (1975) ; 
Eugen Stănescu, La politique des grandes puissances el l'union des pays 
roumains sous Michel le Brave, în „Revue Roumaine d'Histoire“, XIV 
(1975), nr. 3. În ceea ce privește formarea naţiunii române moderne, vezi 
Vasile Maciu si Stefan Pascu, Formarea națiunii române, în „Revista învă- 
tamintului superior“, VIII (1966), nr. 8 — inclusiv dezbaterea —; Vasile 
Maciu, Formarea naţiunii române, în „Studii şi articole de istorie“, XXII 
(1973); Damian Hurezeanu, Formarea națiunii române, in „Revista 
de istorie“, XXVIII (1975), nr. 7; de asemenea, clasica monografie consa- 
crată de academicianul David Prodan lui Suppler Libellus Valachorum, 


Bucureşti, 1967. 
2 Dan Berindei, Le probleme de l’édification d'un État national roumain 


jusqu’en 1848 et pendant les événements révolutionnaires, in „Rumanian 
Studies“, Leiden, I (1970), p. 45—68; pentru condiţiile externe ale nașterii 
problemei romanesti: Leonid Boicu, Geneza „chestiunii“ române ca pro- 


blemă internațională, Iasi, 1975. 
3 Maria Protase, Petru Maior, un ctitor de conştiinţe, Bucuresti, 1973, 


p. 302 si urm. Pentru Școala ardeleană, vezi si Ion Lungu, Școala ardeleană. 
Mişcare ideologică naţională iluministă, București, 1978. 


10 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


XVIII-lea se sublinia unitatea etnică a românilor 4, răsculații lui 
Horea așteptau ajutoare din Principate5, Tudor Vladimirescu în- 
demna la conlucrare cu moldovenii, iar revoluţia din 1821 din 
Tara Românească a avut un profund ecou dincolo de Carpaţi in 
Transilvania 7. Mai înainte, chiar în primul deceniu al secolului 
al XIX-lea, un grup de boieri intervenise pe lîngă Napoleon I 
pentru a-l determina să sprijine constituirea unui stat unitar 
românesc 8. Dacă mai ţinem seama de unitatea dezvoltării cultu- 
rale pe întreg spațiul dacic, avem imaginea amploarei unui proces 
în accentuată creștere, imbratisind ţările române. 


În perioada următoare desfășurării evenimentelor revolutio- 
nare de la 1821, un memoriu anonim — atribuit lui Naum Rim- 
niceanu, lui Eufrosin Poteca sau lui Paris Momuleanu! —, fără 
a contesta descendența din romani, lega, totodată, pe români si 
de „neamul dacilor“. În acest memoriu se cerea „o înfrățită unire“, 
„spre a alcătui totimea trupului românesc întru întregimea sa cea 
dintii“. Se adăuga apoi: „corabia... neamului românesc are tre- 
buintä de un corăbier iscusit... și acesta este unirea românilor“ ?. 
Realizarea statului unitar începea acum să se impună dominant la 
ordinea zilei. Într-un memoriu al boierilor munteni, anterior în- 
.cheierii păcii de la Adrianopol, cel dintii dintre cele 25 de ,,pon- 
turi“ cerea ca „Valahia și Moldavia să se împreune și să se facă 
amindoua un printipat“; noul stat urma să fie independent sub 
conducerea unui „prinț din familiile domnitoare din Germania de 
Sus“. Interesantă era motivarea ce se dădea pentru susținerea 
ideii realizării statului unitar. Se arăta că atît moldovenii cît 
şi muntenii beneficiau de o „unime de lege, de începutul neamului 


4 De ortu progressu conversione Valachorum, cf. Aurel Radutiu si 
Pompiliu Teodor, op. cit, p. 67—68. Tot acolo, vezi si alte semnificative 
exemple privind poziția purtătorilor de cuvînt ai Școlii ardelene faţă de 
ideea unităţii românilor (Ibidem, p. 67—74). Pentru Budai-Deleanu, „România 
(adică Țara Românească — D. B.) şi Moldova... aşa se aseamănă între sine 
încît parcă formează o singură tara si că sînt menite pentru un singur 
popor si pentru o singură domnie“ (Ibidem, p. 71—72). 

5 I. Ranca, Aspects de l'affirmation de la conscience nationale du 
peuple roumain pendant linsurrection de Horea, in „Revue Roumaine d'His- 
toire“, VII (1968), nr. 6, p. 925, 928. 

6 Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, vol. II, Bucu- 
resti, 1959, p. 33. 

7 Documente Hurmuzaki, seria nouă, vol. III, Bucuresti, 1967; Andrei 
Otetea, Țăranii români din Ardeal şi mișcarea lui Tudor Vladimirescu, in 
„Studii“, IX (1956), nr. 6. 

8 Emil Virtosu, Napoleon Bonaparte şi dorințele moldovenilor la 1807, 
în „Studii“, XVIII (1965), nr. 2, p. 403 și urm. 

91. C. Filitti, Cîteva documente politice muntene de la 1822, in „Arhi- 
vele Olteniei“, X (1931), p. 254—255. 


11 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


si de starea locului“, care le impuneau a fi „strins legati in oricare 
întîmplări“ 10. Acest memoriu nu a reprezentat in această pri- 
vinta un document singular, întrucît un diplomat francez amin- 
tea cîțiva ani mai tîrziu de un memoriu muntean anterior răz- 
boiului ruso-turc din 1828—1829 în care se ceruse formarea unui 
regat al Daciei sub protecția marilor puteri îl. 

Dezbaterile prilejuite de întocmirea Regulamentelor organice, 
acte fundamentale ale Principatelor, au dus la discutarea directă 
a problemei unificării lor. Iordache Catargiu a propus unirea celor 
două ţări sub un domnitor străin și sub garanţia europeană ; inte- 
resant este si faptul că viitorul domn regulamentar Mihai Sturdza 
a pledat si el, printr-un memoriu, pentru realizarea unifi- 
cării Principatelor 12. Dar membrii comisiei de întocmire a Regu- 
lamentelor organice opunîndu-se ca viitorul domn să aparțină unei 
dinastii dintr-un stat învecinat, Rusia ţaristă n-a mai susținut reali- 
zarea imediată a dezideratului exprimat de comisie 3. În schimb, 
amîndouă Regulamentele organice au prezentat Unirea Principa- 
telor ca un deziderat de viitor. În Regulamentul organic al Ţării 
Româneşti secțiunea a V-a era intitulată „Începuturi de unire mai 
aproape între amîndouă printipaturile“. Articolul 371 din această 
secțiune avea următorul conţinut semnificativ : „Începutul, religia, 
obiceiurile și cea de un fel limbă a sălășluitorilor într-aceste două 
printipaturi, precum si cele deopotrivă trebuinte sint indestule ele- 
mente de o mai deaproape a lor unire, care pina acum s-au fost 
poprit şi s-au zabovit numai dupa împrejurări intimplatoare si cele 
urmate dupa dinsele bunile dobindiri și urmările folositoare ce 
ar odrazli dintr-o apropiere a acestor doua popule, nu pot fi supuse 
la nici o indoiala ; inceputurile, dar, s-au asezat intr-acest Regu- 
lament prin cea de un fel cladire a temeiurilor administrative din 
amindoua țările“. Prin articolul 372 se stabilea ca „lăcuitorii din 
amindoua printipatele“ urmau sa beneficieze „de toate folosintele 
negutatoresti“ si de „aceleași drepturi civile“, acordindu-li-se si 


1 Documente Hurmuzaki, vol. X, Bucuresti, 1897, p. 647—649. 

4 Ibidem, vol. XVII, Bucuresti, 1913, p. 395. În mod semnificativ, con- 
vingerile privind unitatea poporului roman nu erau numai ale romanilor, 
ci si ale unor martori straini ai realitatilor romanesti. „Voi tine seama de 
amindoua provinciile in acelasi timp — remarca inca in 1810 consulul 
francez Ledoulx vorbind de Moldova si Tara Românească — deoarece le 
consider ca o singura natiune. Acelasi dialect, aceleasi obiceiuri, aceeasi 
religie, aceleasi resurse, totul este comun pentru cele doua provincii; ele 
nu se deosebesc între ele decît prin numărul populaţiei“ (Th. Holban, Docu- 
mente românești din arhivele franceze (1801—1812), București, 1939, p. 57). 

12 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 90; G. I. Brătianu, Origines et forma- 
tion de l’unité roumaine, Bucuresti, 1943, p. 206. 

9 Radu Rosetti, Amintiri. Ce-am auzit de la alţii, vol. I, Iasi f.a., p. 102. 


12 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


dreptul de a achiziționa bunuri imobile. Semnificativ mai era si 
faptul că prin articolul 375 se hotăra ca monedele să aibă „același 
curs si aceleași preţuri in amindoua printipaturile“. Secţiunea a 
V-a a Regulamentului organic al Moldovei avea in general un 
cuprins asemănător. În articolul 425 se arăta că cele două ţări 
avuseseră „din însuși descălicarea lor elementurile nedispartitei 
Uniri“ și totodată se sublinia ca „mintuitoarele folosuri ale rodului 
ce s-ar naște din întrunirea acestor două natii sint netăgăduite“ 1. 

În deceniul al patrulea al secolului al XIX-lea, convingerea 
despre necesitatea realizării statului unitar a ajuns generală. În 
1834, diplomatul francez Bois le Comte nota următoarele, după o 
vizită în Principate : „Crearea unui mare ducat al Daciei, care ar 
uni cele două principate, mi-a părut a fi aci... expresia dorinţei 
cele mai generale a ţării“ ; de reținut era o motivare ce se dădea 
în acest document, anume aceea că „Moldova nu poate trăi... 
inchisă între vamile ruse si austriece“ 15, Interesant este și faptul 
că deși ideea necesității de a se realiza statul unitar într-o întru- 
chipare parţială era curentă, nici ideea unității integrale nu era 
abandonată. Organizaţii revoluționare din Banat — asociaţia ,,Con- 
stituția“ — sau de la Sibiu au preconizat în prima jumătate a 
deceniului realizarea unui stat unitar integral românesc și chiar 
înfăptuirea acestuia sub forma unei republici. Semnificativă a mai 
fost în epocă venirea şi uneori stabilirea in Moldova si in Tara 
Românească a unui număr de intelectuali români din Transilvania 
— Aron Florian, loan Trifu Maiorescu, Eftimie Murgu, Damaschin 
Bojincă ete. — care s-au arătat de la început entuziaști propagatori 
ai ideii unităţii integrale a naţiunii române. 

Era însă evident că în condiţiile supunerii românilor unor 
dominatii străine diferite, posibilă era, într-o primă etapă, unirea 
Moldovei și a Tärii Românești. În privința aceasta, societatea ro- 
mâmească era neîndoielnic pregătită. Dacă pînă şi clasa dominantă, 
interesată în dezvoltarea comerţului cerealier, se arăta favorabilă 
formării statului unitar, cu atît mai mult unirea Principatelor 
constituia un obiectiv pentru țărănime şi pentru burghezia în 
ascensiune, legat însă de ansamblul näzuintelor lor innoitoare. Încă 
din primele decenii ale secolului al XIX-lea se remarcase o evi- 
dentă intensificare a mișcărilor țărănești şi orășenești, care şi-au 
avut încununarea în 1821. În anii următori, procesul a continuat, 
revoluția lui Tudor fiind preludiul revoluției burghezo-democratice 


4 Regulamentele organice ale Valahiei si Moldovei, Bucuresti, 1944, 
p. 130—131, 341. 
15 Documente Hurmuzaki, vol. XVII, Bucuresti, 1913, p. 394. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


ce se aștepta si ale cărei principale teluri urmau să fie înlăturarea 
regimului feudal, independența si desigur unirea. 

În perioada 1821—1848, regimul feudal din Principate a cu- 
noscut un proces de ascuţită criză. Destrămarea feudalismului era 
din ce in ce mai evidentă, ca si ascensiunea capitalistă. Implicit, 
pe plan social au avut loc transformări adinci, dupa cum, pe de 
altă parte, Regulamentele organice, cu toate limitele lor, au adus 
schimbări esențiale în administraţia celor două ţări, modernizînd-o, 
ceea ce a avut consecinţe asupra dezvoltării societăţii românești 
în ansamblul ei. Burghezia se arăta din ce în ce mai prezentă în 
viața economică, dar si în cea politică, iar împotrivirea țărănimii 
față de exploatarea feudală s-a intensificat. În orașe pätrundea 
viața modernă, mai ales că Regulamentul organic acordase bur- 
gheziei unele drepturi politice limitate. La sate țărănimea lupta 
în formele cele mai variate — de la fugă pînă la răscoală — îm- 
potriva exploatării, pentru înlăturarea regimului clăcii și pentru 
pămînt. Deosebit de important era faptul că țăranii ajunseseră la 
elaborarea unor programe proprii de revendicări 6, Semnificativ 
în a demonstra poziţia țărănimii față de lupta pentru formarea 
unui stat unitar este episodul din 1843 al trecerii din Moldova 
în Tara Românească a satului Sandilarii de Jos, episod în care a 
fost amestecat si Ion Roată, viitor deputat pontas în Adunarea 
ad hoc a Moldovei din 1857 1. În situația existentă, pentru poporul 
din cele două tari Unirea Principatelor în cadrul unui stat nou 
apărea la mijlocul secolului al XIX-lea ca o necesitate, drept calea 
cea mai potrivită pentru crearea condiţiilor de rezolvare a ansam- 
blului de probleme ce se puneau în legătură cu mult dorita înlă- 
turare a orînduirii feudale. 

În jurul anului 1840, lupta pentru înlăturarea orînduirii feu- 
dale a căpătat în ţările române accente ascuţite și ea s-a împletit 
cu cea pentru formarea statului modern român. Este de remarcat 
că în toate acțiunile cu caracter revoluţionar din epocă s-au înre- 
gistrat repetate conlucrări între revoluționarii din cele trei țări 
istorice românești. Această trăsătură a contribuit la adîncirea con- 
ştiinţei nationale si la generalizarea ideii necesității înfăptuirii sta- 
tului unitar, chiar dacă patriotii erau dispuși să se mulțumească 
cu o succesivă concretizare a acestei idei-forta. 

În preajma anului 1840 a activat in Tara Românească mis- 
carea condusă de Ioan Câmpineanu, care n-a apelat însă la con- 


6 A. Stan, Forme de luptă a țărănimii muntene sub Regulamentul 
organic, pînă la revoluţia din 1848, în „Revista arhivelor“, seria nouă, IV 


(1961), nr. 2, p. 106—109. 
17 Dan Berindei, Cîteva stiri noi cu privire la Ion Roată, în „Studii 


şi cercetări ştiinţifice — Istorie“, Iasi, IX (1958), p. 154. 


14 :: 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


cursul maselor si s-a mărginit să acționeze îndeosebi pe calea 
dezbaterilor din Obşteasca Adunare și prin legături diplomatice. 
Cu toate limitele ei, mișcarea a fost importantă prin programul ei, 
căci ea revendica „o patrie liberă și independentă a tuturor mem- 
brilor räspinditi ai natiei“ 18. Ca un ecou al revendicărilor mișcării 
condusă de Câmpineanu, dar si al unor realități mai largi, un 
emisar polon semnala în 1838 că „ideea unirii tuturor populațiilor 
româneşti sub același sceptru ocupă toate minţile“ 19. Dealtfel, Câm- 
pineanu nu s-a mărginit doar la domeniul teoriei, deoarece el a 
încercat traducerea în viață a programului pe care îl preconiza. 
Francezul Colson a fost trimis la domnitorul Mihail Sturdza, la 
Iaşi, pentru a-i propune unificarea sub conducerea sa a întregului 
popor român. Dar Sturdza a refuzat, după ezitări, neîndrăznind 
să se angajeze într-o acțiune care depășea teritoriul celor două 
principate ; același refuz îl va mai da, dealtfel, ceva mai tîrziu lui 
Ion Ghica, cînd acesta va veni la Iasi pentru a face propuneri 
similare. Semnificativä este nota din 1839 a ministrului de externe 
tarist Nesselrode, in care se vorbea despre „factiunile demagogice“ 
din Bucuresti si lasi, care „stabilesc legături, organizează cores- 
pondente si lucrează fără încetare ca să pregătească o răsturnare 
politică, ce urmează, după planul lor, să cuprindă nu numai Va- 
lahia si Moldova, dar toată partea din Transilvania şi Banat, unde 
locuiește o populaţie de aceeași origină“ %. Mișcarea condusă de 
Câmpineanu, ca și așa-numita conjurație confederativă din Mol- 
dova, din 1839, care urmărise realizarea unei confederaţii între 
Moldova, Tara Românească si Serbia 21, şi-au încheiat activitatea 
prin arestarea și închiderea conducătorilor lor. 

Dar prin reprimări nu putea fi stăvilită mișcarea pentru pro- 
gres. În 1840 a apărut în Tara Românească o nouă organizaţie 
revoluționară — dezvoltată în fond din cea anterioară —, care 
urmărea țeluri similare cu cele ale mișcării condusă de Câmpi- 
neanu, dar de pe poziţii social-politice cu mult mai radicale 22. 
Ca și mișcarea precedentă, mișcarea revoluţionară de la 1840 con- 


18 P, P. Panaitescu, Planurile lui I. Câmpineanu pentru unitatea natio- 
nală a românilor, în „Anuarul Institutului de istorie naţională“, Cluj, III 
(1926), p. 87. 

19 Ibidem, p. 95. 

2 M. Popescu, Contribuţii la istoria dinaintea Unirii Principatelor, in 
„Convorbiri literare“, LXV (1932), p. 694—695. 

21 Vezi Valerian Popovici, Unele date despre conjuratia confederativa 
din anul 1839, în „Studii şi cercetări ştiinţifice“, Iasi, I (1950), fasc. 1. 

22 Vezi G. Zane, Le mouvement révolutionnaire de 1840, Bucuresti, 
1964 ; vezi pentru documentele mișcării idem, Mişcarea revoluționară de la 
1840 din Tara Românească, in Studii si materiale de istorie modernă, vol. III, 
Bucureşti, 1963, p. 249—311. 


15 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


dusa de Dimitrie Filipescu a fost reprimata, dar cifiva ani mai 
tîrziu locul ei a fost luat de noua organizație revoluționară a Fră- 
tiei, care peste putin va fi dublată în Moldova de Asociaţia patrio- 
tică ori — dacă admitem că aceasta n-a existat — de un însemnat 
grup de fruntaşi patrioţi. 

În vreme ce propaganda pentru realizarea unui stat unitar 
românesc era slujită și de unii oameni de cultură străini, con- 
stienti de justetea cauzei poporului român — între alţii, J. A. Vail- 
lant a scris în 1843 basmul Carul Boi în care personajele purtau 
în mod simbolic numele provinciilor româneşti ; un an mai tîrziu, 
tot el va publica cunoscuta sa scriere, în trei volume, „La Ro- 
manie“ 23 — ideea unității căpăta din ce în ce o pregnantä mai 
mare în ţările românești. Se asista acum nu numai la vizite, care 
cel putin aparent aveau un fel cultural, ci la vizite care aveau un 
exclusiv caracter politic. În februarie 1845, Costache Filipescu a 
mers in Moldova — în cursul vizitei însoțindu-l conducătorii mol- 
doveni ai luptei de eliberare socială şi naţională — pentru a reveni 
apoi in luna martie in Tara Românească si a propaga ca finta 
„Unirea a tot ce este românesc“ 4, Rezultatul practic al acestei 
călătorii a fost importanta reuniune cu caracter politic moldo- 
munteană care a avut loc la Minjina în ziua de 21 mai/2 iunie 1845 
şi la care a participat si Nicolae Bălcescu. 

Dar patriofii români nu acționau numai pentru înfăptuirea 
unirii Moldovei şi Țării Româneşti, ci ei continuau să fie preocupaţi 
de problema unităţii naționale integrale. Pentru aceasta — după 
vizitele anterioare ale lui Nicolae Bălcescu — tot în 1845 mun- 
teanul Grigore Grädisteanu a fost trimis in Transilvania, unde el 
a vizitat Brașovul, Sibiul, Fagarasul şi Alba Iulia, „în vederea unei 
acțiuni generale a tuturor românilor, dacă evenimentele o vor 
impune“ 25. Este de reținut în această privință că emisarul revolu- 
tionar polon Woronicz, prezent din nou în ţările române în iarna 
1845—1846, primise între sarcini şi aceea „de a stabili raporturi 
cu Transilvania, care trebuie unită cu Moldova si Tara Româ- 
neasca“ 26, 

Anul 1846 a reprezentat neindoielnic momentul de cotitura 
spre revoluție a acţiunilor patriotilor din țările românești. Acest 
lucru a avut consecinţe în privința unei accentuări a relaţiilor lor 


3 Cornelia Bodea, Actions prerevolutionnaires roumaines avant 1848, 
in Nouvelles Etudes d'Histoire, vol. III, Bucuresti, 1965, p. 237. 

M Ibidem, p. 279. 

% Ibidem; cf. Gr. Zossima, Biografii politice ale oamenilor mișcării 
naționale din Muntenia, 1848, Bucureşti, 1895, p. 59, 64. 

% Cornelia Bodea, op. cit., p. 280; cf. M. Handelsman, Adam Czarto- 
Tyski, vol. II, Varsovie, 1949, p. 125, 126. 


16 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


si a incercarii perfectionarii organizarii lor. Este anul in care Bal- 
cescu a vizitat pentru ultima data Moldova conlucrind strins cu 
patriotii din această tara. După aceea, el isi va stramuta activitatea 
pentru un număr de ani în capitala Franţei. 

Paralel cu activitatea revoluționară care se desfăşoară in ţările 
romane, patriotii români au desfăşurat o susținută activitate de 
pregătire a evenimentelor revoluționare în afară de hotare, în- 
deosebi la Paris. Aici, C. A. Rosetti şi apoi fraţii D. si I. C. Bra- 
tianu au luat parte la lucrările unor loji masonice ”', ceea ce i-a 
ajutat la stabilirea unor legături cu fruntași ai vieţii publice fran- 
ceze. De asemenea, ei s-au numărat între membrii fondatori ai 
publicației „Les Ecoles“ %. Un eveniment important în activitatea 
patriotilor români de la Paris l-a reprezentat organizarea in luna 
decembrie 1845 a Societăţii studenţilor români, în care au conlu- 
crat studenţii din amîndouă Principatele si care avea corespondenți 
la Sibiu, Blaj şi Brasov 9. 

Organizati, românii de la Paris au pregătit viitoarele eveni- 
mente revoluţionare şi s-au arătat totodată adînc preocupaţi de 
concretizarea ideii de unitate națională. Merită să fie amintită in- 
formaţia referitoare la existența la Paris în această vreme a unei 
„asociaţii de moldoveni, munteni, sirbi şi bulgari“ purtînd titulatura 
Die Ardelier %. Desi neconfirmatä de alte izvoare, informaţia este 
interesantă în ceea ce priveşte dezvoltarea ideii de unitate natio- 
nală a românilor. Într-un discurs rostit la 1 ianuarie 1847, adre- 
sindu-se patriotilor români dim capitala Franţei, Bălcescu le-a vorbit 
despre necesitatea realizării unității naţionale a celor 7 milioane 
de români, paralel cu aceea a înfăptuirii reformelor sociale ; iar 
Ion Ghica într-o corespondenţă trimisă la „Journal de Constanti- 
nople“, ceva mai tîrziu, pleda călduros pentru Unirea Principa- 
telor îl. 

Infläcärati de cursurile lui J. Michelet si ale lui E. Quinet 
— despre acestea Ioan Bălăceanu, unul dintre aceşti români, scria 
mai tîrziu că ele nu erau decît „o intrare în materie la proclamarea 
republicii care urma să aibă loc mai tîrziu“ 32 —, încurajați de 
organizaţiile democratice cu care stabiliseră legături, românii din 

27 Dan Berindei, Préludes de la revolution roumaine de 1848. Les sociétés 
secretes, in „Revue Roumaine d'Histoire“, XVII (1978), nr. 3, p. 438 și urm. 

2 Cornelia Bodea, Le probleme de l'unité nationale roumaine 
(1845—1848), în „Revue Roumaine d'Histoire“, IV (1965), nr. 3, p. 507. 

2 Ibidem, p. 501. 

20 Ibidem, p. 505. 

31 Ibidem, p. 508, 510. 

32 Cf. V. Maciu, Un centre revolutionnaire roumain dans les annĉes 


1845—1848 : La societe des etudiants roumains de Paris, in Nouvelles Etudes 
d'Histoire, vol. III, Bucuresti, 1965, p. 246. 


2 — c. 1811 17 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


capitala Franţei așteptau nerăbdători prilejul de a trece la lupta 
revoluţionară, care trebuia să le ofere și ocazia de a realiza uni- 
tatea statala, idee caracterizată de Bălcescu in 1847 drept „idee 
măreață si singură mintuitoare pentru noi, pe care din orbirea 
acelor veacuri părinţii noștri nu o putură realiza statornic si care 
singură trebuie să fie tinta românilor de astăzi“ 33. În slujba ace- 
leiași idei de unitate și de apărare a limbii naționale primejduită 
de măsurile luate în domeniul învățămîntului, de teama revoluției, 
de către autoritățile reacționare din tara, a fost organizata, la 
Paris, la sfîrşitul lunii noiembrie 1847, așa-numita Însociere laza- 
riand, ale cărei adunări generale urmau să se tini alternativ în 
Moldova si Tara Românească %. În sfîrşit, desi neconfirmat de alte 
izvoare, dar semnificativ era și zvonul provenit de la Belgrad pri- 
vind organizarea a două societăți secrete sub numele de Tinăra 
Dacie si Tindra Românie %. Anul 1847 se încheie cu largi perspec- 
tive deschise luptei revoluţionare, iar între telurile acesteia, fie si 
mai depărtate, urma să se găsească, fără îndoială, si unitatea sta- 
tală a poporului român. 


x 


Între obiectivele care au stat în atenţia revoluţionarilor români 
de la 1848 s-a înscris ca unul din cele mai de seamă și problema 
unificării politice şi statale a poporului român, cea a formării sta- 
tului national modern %. Comentind ulterior evenimentele desfă- 
şurate în vara anului 1848 in Tara Românească, Nicolae Bălcescu 
arăta că dacă „împrejurările politice nu-i ertară a pune din început 
în programul lor chestia unității naţionale“, revoluționarii „n-au 
pierdut din vedere solidaritatea ce-i leagă cu toate ramurile na- 
tiei romane“ 37. Este de reținut faptul că Nicolae Bălcescu aprecia 
că necuprinderea revendicării unităţii în programul revoluţionar se 
datorase „împrejurărilor politice“ ; de asemenea, din textul său 
reiese că dacă revoluționarii nu putuseră să pună în discuţie „din 


> = N. Bălcescu, Opere, ed. G. si Elena Zane, vol. I, Bucuresti, 1974, 
p. 212. 


34 Cornelia Bodea, op. cit., p. 511—513. 

35 Ibidem, p. 514. 

36 Vasile Maciu, Caracterul unitar al revoluției din 1848 in ţările 
romane, în „Studii“, XXI (1968), nr. 5; Dan Berindei, Les révolutionnaires 
roumains de 1848 et l’idée de Vunite, in „Revue Roumaine d'Histoire“, VII 
(1968), nr. 6; N. Adaniloaie, Revoluția de la 1848 și problema unităţii 
nationale, in Revoluţia de la 1848 în țările române. Culegere de studii, Bucu- 
resti, 1974, p. 59—95. 

37 N. Bălcescu, Opere, ed. G. Zane, vol. I, partea a II-a, Bucuresti, 
1940, p. 130. 


18 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


inceput“ problema, o consolidare a revolutiei ar fi dus la transpu- 
nerea in fapte si în program a acestei nazuinfe a întregului popor. 
Despre ce „împrejurări politice“ împiedicătoare luării în discuţie 
şi cuprinderii în program a dezideratului unității naţionale era 
vorba, face preciziuni Ion Ghica într-un document redactat in vara 
anului 1850. „Deosebit de aceasta, ar fi fost poate primejdios pentru 
români — explica Ghica — a proclama principiul de unire între 
dinsii, la o epocă cind amîndouă imperiile habsburgic și otoman> 
de care atîma cea mai mare parte a lor erau încă puternice“ 38, 

Deși problema realizării statului naţional n-a stat între telu- 
rile imediate ale revoluţiei, ea a constituit o preocupare a revolu- 
tionarilor, atît în. versiunea unităţii parțiale — a Moldovei și Țării 
Româneşti — cît şi în aceea a unităţii întregului popor român. 
Acest lucru este dovedit prin prevederile unora dintre programele 
revoluţionare, prin unele materiale de presă, prin acţiuni comune 
şi participări ale unor revoluționari dintr-o ţară la evenimentele 
dintr-una din cele două țări vecine. Considerarea în ansamblu a 
desfășurării evenimentelor revoluționare arată limpede că hotarele 
dintre cele trei țări românești nu au fost ţinute în seamă de revo- 
lutionarii români, că pentru ei — „tineri“, care după N. Iorga, „nu 
pot lucra decît împreună“ 3 — noțiunea de patrie cuprindea în- 
tregul teritoriu locuit de poporul român și că împrejurări prielnice 
ar fi dus neapărat la formarea statului național. Legăturile con- 
statate între ţările române în timpul evenimentelor revoluţionare 
sînt evidente. Un număr important de transilvăneni au acționat 
alături de revoluționarii munteni, pentru a trece apoi, dupa repri- 
marea revoluţiei din Tara Românească, în Transilvania $i a-și con- 
tinua aci lupta revoluţionară ; iar moldoveanul Ion Ionescu de la 
Brad a fost numit vicepreședinte al comisiei proprietăţii de la Bucu- 
resti. Tineri moldoveni izgoniți prin represiunile lui Mihail Sturdza 
şi-au găsit adăpost in Transilvania si Bucovina si unii dintre ei 
au asistat entuziaști, alături de cîţiva munteni, la marea adunare 
populară de pe Cîmpia Libertăţii de lîngă Blaj. „Moldoveni si mun- 
teni — scria Alecu Russo — pribegi ai tulburărilor din țări priveau 
cu bătaie de inimă adunarea oștită grămadă după grămadă, după 
satele si ţinuturile de unde veniseră oamenii; un popor întreg de 
același port și aceeași limbă ca si a poporului nostru sta măreț in 
lumina soarelui“ 4. Tot în Transilvania și-au găsit primul adăpost 


38 Cornelia Bodea, Lupta pentru Unire a revoluționarilor exilați de la 
1848, în Studii privind Unirea Principatelor, Bucureşti, 1960, p. 125. 

39 N. Iorga, Unirea Principatelor (1859) povestită românilor, Vălenii de 
Munte, 1909, p. 31. 

40 Al. Russo, Scrieri, ed. P. V. Haneş, Bucureşti, f.a., p. 65—66. 


19. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


un număr important dintre revoluționarii munteni, refugiindu-se 
aci pentru a scăpa de represiunile forțelor de ocupaţie turco-ruse 
si conlucrind cu revoluționarii români transilvani. Dealtfel, atunci 
cînd a scris Deșteaptă-te române, poetul transilvănean Andrei Mu- 
reşanu nu s-a adresat numai transilvănenilor, ci întregului popor 
român, iar numele „României viitoare“ era, după expresia lui 
N. Iorga, „pe buzele tuturor românilor“ “1. 

Împrejurările politice de natură externă au împiedicat lupta 
directă pentru realizarea unităţii statale, dar fruntașii luptei pentru 
progres din țările române au avut necontenit în timpul evenimen- 
telor revoluţionare viziunea largă a ceea ce trebuia să fie România 
viitoare. Revelaior în această privinţă este un articol al lui H. Des- 
prez, la temeiul căruia au stat atît contactul direct, pe care acest 
publicist francez progresist l-a stabilit cu poporul român prin că- 
lătoriile făcute în regiunile dunărene, cît și informaţiile pe care 
el le-a primit de la revoluționarii români în frunte cu N. Bălcescu. 
La începutul anului 1848, H. Desprez a publicat articolul său în 
„Revue des deux mondes“ 42 si această lucrare a avut într-adevăr 
caracterul unui manifest-program “3, 

Dacă nu s-a putut ajunge in timpul revoluției la realizarea 
statului unitar, după cum problema n-a putut să apară decît greu 
ca un țel mărturisit, dacă evenimentele de la 1848 au avut o des- 
fășurare provincială — ceea ce s-a vădit și în succesiunea lor în 
timp — totodată este neîndoielnic că ele au prilejuit o stringere 
a legăturilor şi o intensificare a acţiunilor comune ale luptătorilor 
pentru progres din cele trei țări românești si că, în același timp, 
problematica revoluţionară a avut, în bună măsură, trăsături uni- 
tare în Moldova, Transilvania si Tara Românească. 

Moldovenii si muntenii aflători la Paris au căutat în primele 
luni ale anului 1848 să asigure o sincronizare a acţiunilor revolu- 
tionare pe care ei le preconizau. Propunerea lui N. Bălcescu ca re- 
volutia să fie inițiată cu forte unite în Tara Românească pentru 
ca apoi să fie extinsă în Moldova nu a fost acceptată de moldoveni, 
aceştia însă au fost de acord „ca mișcarea să fie simultana“ “4, 
Precipitarea evenimentelor din Moldova, unde acţiunea revolutio- 
nară a avut loc încă în luna martie 1848, fiind însă reprimată de 
domnitorul Mihail Sturdza, a făcut ca simultaneitatea preconizată 


4 N, Iorga, op. cit., p. 31. 

42 „Revue des deux mondes“, 1 ianuarie 1848, cf. Anul 1848 in Princi- 
patele Române, vol. I, Bucureşti. 1902, p. 88—122. 

4 Cornelia Bodea, Le probleme de lUnite..., p. 517. 

44 Gh. Georgescu-Buzău, Activitatea lui N. Bălcescu pentru pregătirea 
dezlantuirii revoluției din 1848, în „Studii“, IX (1956), nr. 1, p. 57. 


20 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


la Paris sa nu poata fi efectiv realizata. Aceasta nu a insemnat 
însă izolarea unora față de alţii a revoluționarilor munteni și mol- 
doveni. Este evident că discuțiile purtate de tinerii revoluționari 
români la Paris, în preziua întoarcerii lor în patrie, deşi n-au avut 
rezultatele concrete scontate de N. Bălcescu, au pus, totuși, bazele 
unei indiscutabile solidaritati revoluționare pașoptiste românești. În 
consecință, a apărut firesc ca în programul grupului de revolutio- 
nari moldoveni refugiați la Brasov, care purta titlul de Prinfipiile 
noastre pentru reformarea patriei, să se prevadă „Unirea Moldovei 
si a Valahiei într-un singur stat neatirnat românesc“ 49. Este de 
subliniat că revoluționarii moldoveni au avut în vedere pentru 
prima dată programatic în timpul revoluţiei înfăptuirea statului 
național și că totodată ei îl vedeau ca un stat independent. 

Citeva luni mai tîrziu, Vasile Alecsandri scria lui Nicolae Băl- 
cescu și celorlalți fruntași ai revoluţiei din Țara Românească nu- 
mindu-i „vrednici fii ai Libertăţii“. El transmitea „urarile de glorie 
și fericire din partea revoluţionarilor emigrați moldoveni“, care 
socoteau, după cum arăta V. Alecsandri, că Țara Românească era 
pentru ei „tot o patrie“. Semnificativ era faptul că V. Alecsandri 
comunica patriotilor munteni că „dorul cel mai înfocat“ al revo- 
lutionarilor moldoveni, ca si „al unei mari partide din Moldova“, 
era „Unirea Moldovei cu Valahia sub un singur guvern şi sub 
aceeași constituţie“. Interesant este faptul că pentru V. Alecsandri 
Unirea urma să reprezinte — fiind o dorință ce nu putea fi res- 
pinsă nici de boierime — mijlocul cel mai potrivit pentru ca și în 
Moldova să poată fi aplicată „o Constituţie întinsă“, ca acea for- 
mulată programatic la Islaz 46. În aceeași lună august, fruntasul 
revoluționar moldovean Mihail Kogălniceanu a elaborat la Cer- 
năuţi un program mai amplu al mișcării revoluţionare din Mol- 
dova intitulat Dorintele partidei naţionale în Moldova. Pentru 
M. Kogălniceanu, unirea Moldovei cu Tara Românească reprezenta 
„cununa“ acelor „radicale instituţii“, pe care el le preconiza; ea 
urma să fie „cheia boltei fără care s-ar prabusi tot edificiul na- 
tional“. „Prejudetele veacului și intrigile străinilor — arăta M. Ko- 
gălniceanu — pina acum au stăvilit această unire“. El dădea o 
motivare dezideratului pe care-l exprima arătînd că unirea Princi- 
patelor ar fi înlăturat „indoite si însărcinătoare cheltuieli“, ca si 
„două izvoare de corupție“. Unirea, potrivit lui M. Kogălniceanu, 


45 Valerian Popovici, Dezvoltarea mişcării revoluționare din Moldova 
după evenimentele din martie 1848, în „Studii şi cercetări ştiinţifice“, Iași. 
V (1954), nr. 1—2, p. 447—448. 

46 Ştefan Metes, Din relaţiile şi corespondența poetului Gheorghe Sion, 
Cluj, 1939, p. 1. 


21 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


era „dictată atît de vederat prin aceeaşi origine, limba, obiceiuri 
şi interese“ “7. 

Dar patriotii moldoveni nu erau singuri in simfamintele lor 
unioniste, căci în Tara Românească s-a manifestat în cursul anului 
1848 aceeași arzătoare dorință de a se realiza statul unitar. Dacă 
„împrejurările politice“ nu îngăduiseră ca revendicarea unirii cu 
Moldova să fie inclusă în programul de la Islaz, în schimb presa 
revoluționară munteană a abordat încă din luna iunie problema 
acţiunilor comune cu Moldova si curînd aceea a înfăptuirii unităţii 
celor două țări. La 13/25 iulie 1848, în articolul Unire cu Moldova. 
publicat in gazeta „Pruncul român“, se cerea ca Tara Românească 
„neapărat să se unească cu Moldova“, pentru ca astfel „să fie mare 
şi puternică“ şi deoarece „muntenii si moldovenii nu fac decît o 
singură nație, amindoi poartă același glorios nume de români, amin- 
doi vorbesc aceeași limbă, au aceeași religie, aceleaşi interesuri, au 
suferit aceleași nenorociri şi simt aceeaşi credință de îmbunătăţire 
a soartei lor ; alcătuiesc, cu un cuvînt, un singur corp“ “8, O săptă- 
mînă mai tîrziu „Poporul suveran“ publica articolul Unirea Mol- 
dovei cu Tara Românească in care punea următoarea întrebare : 
„Acum... cînd principiul unirii se pune în lucrare de toate na- 
tiile... vom fi noi de altă idee, noi care fireşte sîntem frati si care 
am declarat frätie, dreptate ? Nu, nu ; să lipsească acele barieri ce 
parcă s-au pus inadins ca să oprească frate pe frate a se imbra- 
fisa“ 19. 

Pe revolutionarii munteni ĵi preocupa infaptuirea in viitor a 
statului national. Unul dintre acestia, Dimitrie Golescu, scria lui 
Ion Ghica in luna august 1848 si-i transmitea impresia pe care i-o 
lăsase o hartă „care nu conținea decît ţările de rasa“ roma- 


nească“. „Ştii — exclama Golescu — că s-ar alcătui un frumos 
mic regat, rotund, cu hotare pe care parcă le-a indicat natura“. 
„Fiecare naţiune — mai afirma el — are un drept la propria ei 


existență politică și toți oamenii care vorbesc aceeași limbă trebuie 
să fie consideraţi ca formînd o singură națiune“. „Dacă principiul 
naționalităților trebuie să triumfe, cum totul face să nădăjduim 
— conchidea Dimitrie Golescu —, românii vor fi un popor de opt 
milioane“ 99, Dar mai înainte, tot în vara anului 1848, moldoveanul 
Alecu Russo, scriind lui Nicolae Bălcescu, își dezvăluise şi el nă- 


41 Anul 1848 in Principatele Române, vol. IV, Bucuresti, 1903, 
p. 109—111, 133—136. 


48 Ibidem, vol. II, p. 484—485. 

49 Ibidem, p. 628—629. 

» În sens de neam. 

5 Ion Ghica, Amintiri din pribegia după 1848, vol. I, Craiova, fa, 
p. 31—32. 


22 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


zuintele spre unitatea statală integrală. „O nație puternică — scria 
el — cu o mare drept baricade, cu două rîuri drept cingătoare, cu 
sînge român in vine. Si nu va mai fi Moldova, nici Transilvania, 
nici Banatul, ci o Tara Românească, cu o capitală, care se va numi 
Roma dacă vrei, cu piețe mari, care se vor numi: Piața Poporului, 
Piața Traian, Piața Ștefan, Piaţa Mihai, Piaţa Moldovei, Piața Ba- 
natului, Piața Ardealului. Apoi putere, fericire, măreție, glorie! 
Fericiti nepoţii noştri; Si noi fericiți că am putut contribui la 
acest lucru, bine sau rău, mult sau putin“ 51. Si mai semnificativă 
a fost însă luarea de poziție a Comitetului revoluționar moldovean 
refugiat la Cernăuți, care adresîndu-se revoluționarilor rămași la 
Iași cerea să se cadă la o înțelegere „cu frații de peste Milcov pentru 
ca să conlucram cu dinsii la același tel“. „Mișcarea Valahiei spre 
dobindirea neatirnarii nationale — se arăta mai departe, legindu-se 
idealul unitatii de cel al independentei —, ajutorul ce a primit 
ea de peste Carpati si calcarea hotarelor Moldovei de catre o putere 
ce s-a indatorit prin tractate a respecta, aceste trei acte insemnate 
au să hotărască pentru totdeauna soarta provintiilor dunărene le- 
gată cu chestia Orientului. Totodată declararea românilor din Banat 
şi din Transilvania de a veni în ajutorul Moldovei și al Valahiei 
cînd le-ar călca vreun dușman este o dovadă de duhul ce insuflă 
astăzi pe toți românii ...“. „Dacă nu avem putere singuri — arătau 
membrii comitetului — putem dobindi putere prin intelegerea noas- 
tra cu toți românii:...“. Ei propuneau să se creeze „un centru, 
care, întemeindu-se atît pe puterea adunată din țară, cît si mai 
vîrtos pe puterile din Transilvania și din Banat, ar fi în stare să 
facă manifestații mult mai serioase și mai mîntuitoare in intele- 
gere cu Valahia“. Telul era „nu un popor, ci o nație puternică si 
de sine stătătoare“ 5, Documentul este edificator in a dezvălui, în 
toată profunzimea lor, simtamintele care animau pe români, na- 
zuinta lcr ardentă spre unitate integrala. 

Problema unirii Țării Românești cu Moldova și chiar a unei 
conlucrări politice românești mai largi a stat, de asemenea, în aten- 
tia agenţilor diplomatici revoluționari. La 20 iunie/<2 iulie~ 1848, 
August Treboniu Laurian scria din Sibiu, revenit aci de la Viena, 
lui Nicolae Bălcescu și-i propunea „să stăruim ca să facem un 
congres general dintre toți românii“ 3. La rîndul său, Ion Ghica, 
trimis al guvernului revoluționar muntean la Constantinopol, a dis- 
cutat cu dregători otomani problema unirii Țării Româneşti cu 

51 Silviu Dragomir, Studii și documente privitoare la revoluţia români- 
lor din Transilvania în anii 1848—1849, vol. V, Cluj [1946], p. 315. 

52 'T. Bălan, Activitatea refugiaților moldoveni în Bucovina: 1848, Sibiu, 
1944, p. 81—83. 

5 Anul 1848 în Principatele Române, vol. I, Bucuresti, 1902, p. 695. 


23 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Moldova. „Mi-am bermis să deschid problema unirii celor două Prin- 
cipate — raporta el Ministerului de Externe al Ţării Românești — 
şi am găsit multi membri ai Consiliului destul de favorabili în 
această privință“ 5, Diplomatia ţaristă, informată probabil de ten- 
dintele spre unitate ale revoluţionarilor români, a găsit potrivit sa 
sintetizeze printr-o circulară poziția sa în această privinţă. „Planul 
revoluționarilor abia reușise într-o parte — se arăta în acest do- 
cument din 19/31 iulie 1848 în legătură cu evenimentele din Țara 
Românească — că ei s-au gîndit imediat să-l extindă asupra Mol- 
dovei“, unde ar fi fost trimiși „emisari munteni“. Aceștia, in inte- 
legere cu „afiliati“ din alte provincii românești, urmau să pregă- 
tească „o răsculare, al cărui rezultat trebuia să fie... răsturnarea 
ordinei stabilite şi unirea celor două Principate într-un singur stat 
fără vreo legătură cu Rusia sau Poarta otomană“ 55. În luna august 
1848, deputatia munteană trimisă la Constantinopol pentru a obţine 
recunoașterea de către Poartă a regimului revoluţionar a urmărit 
să obţină, între altele, și înfăptuirea unirii Principatelor 56, iar Ion 
Maiorescu, reprezentant diplomatic al guvernului revoluţionar mun- 
tean pe lîngă Dieta din Frankfurt, a cerut sprijin guvernului ger- 
man, ce e drept după reprimarea revoluției, „pentru răscumpărarea 
Principatelor și pentru unirea lor într-un stat sub un principe din 
casa Austriei și sub protectiunea Germaniei“ 57; este însă sigur ca 
soluția subsumării fata de Germania nu urma să reprezinte decît 
o etapă tranzitorie pe drumul constituirii statului național inde- 
pendent. 

Legături au existat în timpul evenimentelor revoluționare între 
patriotii moldoveni si cei din Transilvania, unde cei dintîi și-au 
găsit adăpost, dar mai importante au fost legăturile stabilite în 
aceeași epocă între revoluționarii munteni și cei transilvani, lucru 
firesc dacă ținem seama de succesul revoluţiei într-o perioadă muli 
mai lungă in amîndouă aceste două ţări românești. Însăși începutul 
revoluției in Tara Românească a suferit aminari legate de eveni- 
mentele din Transilvania. Nicolae Pleşoianu arată, de pildă, în 
amintirile sale că la 1/13 mai 1848 Cristian Tell îl anunţase că re- 
volutia „s-a mai aminat pînă la 15/<27> mai, pînă se vor reîn- 
toarce ai noştri din Transilvania, unde s-au dus pentru a se înţelege 


5 Ibidem, p. 605. 

55 Ibidem, vol. II, p. 609—610. 

56 Ibidem, vol. IV, p. 199, 271, 325. În Moldova circulau petiţii pentru 
unire (Ibidem, p. 628). 

57 Ion Ghica, op. cit., vol. I, p. 138—139. 


24 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


cu cei de acolo“ 58. Dealtfel, Chr. Tell a fost acuzat de autoritati că 
„avea corispondinfä cu românii transilvăneni despre o înțelegere 
la revoluţie în unire a Ţării Românești cu Transilvania“ 59, De 
teama acestei colaborări revoluţionare, nu a fost surprinzător faptul 
că autoritățile reacționare din Tara Românească au încercat să stă- 
vilească pe transilvănenii stabiliți aci de la o participare la adu- 
narea de la Blaj, iar apoi au proscris pe toţi cei ce trecuseră granita. 
Cit de semnificativ, scria cu înflăcărare unul dintre aceștia lui 
N. Bălcescu : „să știe dar tiranii că va fi răzbunare pentru pros- 
crierea noastră și că nu vor mai putea pune graniță între români 
si români si să stie și aceia că românii își vor da mina unii cu 
alții, se vor iubi si se vor apăra de vrăjmașii interni si externi“ 60. 
Preocupat să asigure conlucrarea între revoluționarii munteni si 
cei transilvăneni, N. Bălcescu a trimis în acest scop în Transil- 
vania pe August Treboniu Laurian și, pe de altă parte, a men- 
ținut legătura cu fostul său dascăl Eftimie Murgu, conducătorul 
mișcării revoluționare românești din Banat. Entuziast, acesta a scris 
lui N. Bălcescu, după ce a aflat „despre triumful libertății in 
România“ și i-a mărturisit că plinsese „de bucurie“. Totodată, Efti- 
mie Murgu arăta revoluționarului democrat muntean că avea in- 
tentia să pregătească „o alianță cu Moldo-Romania“ și adăuga, vor- 
bind de data aceasta în numele întregului popor român, „că nu-i 
bine să stăm izolaţi“ 61. 

Revolutionarii romani din Transilvania au fost preocupaţi în 
timpul evenimentelor revoluționare de a se folosi de împrejurări 
pentru a realiza unitatea provinciilor românești din cadrul Impe- 
riului habsburgic. Acest proiect, apărut ca o consecință a imposi- 
bilitatii înfăptuirii — pentru moment — a unităţii întregului popor 
român, nu era menit în fond decit de a reprezenta o etapă inter- 
mediară înainte de realizarea statului românesc desavirsit. El s-a 
concretizat, între altele, în memoriul prezentat la 13/25 februa- 
rie 1849 împăratului Franz Joseph de episcopul Andrei Șaguna si 
de ceilalți membri ai deputätiei românilor din Transilvania, Banat, 
Ungaria și Bucovina. În memoriu se cerea „întrunire a tuturor româ- 
nilor din statele austriece într-o unică națiune de sine stătătoare” 
cu „un cap al natiei“ și unul „bisericesc“, adunarea anuală „a 


% Cornelia Bodea, Curente si opinii in sinul emigratilor de la 1848. 
1. Memoriile colonelului N. Plesoianu, în „Studia et acta Musei «N. Balcescu»“, 
II—III (1970—1971), p. 407. 

5 Idem, Lupta pentru Unire a revoluționarilor exilați de la 1848, in 
Studii privind Unirea Principatelor, București, 1960, p. 127. 

6 Ibidem. 

61 G. Bariț, Epistole de ale repausatilor, in „Transilvania“, 1877, nr. 16, 
p. 184—185. 


25 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


toată natia.… spre consultarea periodică a intereselor nationale“, 
reprezentarea proporțională în organele legislative ale imperiului 
etc. 62. Unitatea românilor din cadrul monarhiei habsburgice, pro- 
pusă si în proiectul istoricului ceh Palacky privind împărțirea 
ei teritoriala, în care se prevedea crearea unui teritoriu national 
românesc, nu s-a putut realiza atunci, dar, cel puţin, Constituţia 
din 4 martie 1849 a stabilit existența separată de Ungaria a 
Transilvaniei, ca mare principat, și a despărţit Bucovina de Galiţia, 
constituind-o ca o unitate teritorială de-sine-stătătoare, cu rangul 
de ducat. 

Dar, dacă revendicarea realizării unităţii românilor din cadrul 
imperiului a apărut fatisa si generalizată, gîndul realizării statului 
national românesc desavirsit era, de asemenea, aci, deosebit de 
puternic. Pe cîmpia Blajului, mii de ţărani au strigat: „Noi vrem 
să ne unim cu Tara“ 63, referindu-se desigur la Tara Românească 
și probabil chiar și la Principate. Dealtfel, încă de la 18/30 aprilie, 
în adunarea pregătitoare de la Blaj, țăranii declaraseră în mod 
semnificativ, potrivit lui Alexandru Papiu Ilarian, „după ce vom 
fi liberi, națiune libera, vom vedea apoi cu ce fara ce unire avem 
de-a face“ 4, Stephan Ludwig Roth remarca altădată că „Ideea 
unui imperiu român (Romanenreich) a cuprins mii de inimi“ 65. 
Această dorință apărea și pe plan local. La Abrud, a circulat zvonul 
„că Ardealul și cu cele două principate dunărene vor trebui să 
formeze un singur regat“, iar la Lechinta, pe Mures, in vara anu- 
lui 1848, „satul întreg spunea că nu le trebuie unirea cu altă fara, 
întrucît ei se unesc cu Tara Românească si Moldova“ 66. Impresia 
caracterului generalizat al dorinței formării statului național româ- 
nesc a avut-o și Ion Ionescu (de la Brad) cînd a stat în Transil- 
vania timp de cîteva luni, în iarna anului 1848—1849. „Ideea de 
a se uni toți românii — scria el — o am găsit foarte răspîndită 
chiar între popul; el in rădicarea vămilor dintre Banat, Ardeal 
si Principate vede foloasele materiale ale unirii...“ 67, Întărirea 
conștiinței nationale și puternicele nazuinte de eliberare si implicit 


& G. Sbiera, O pagină din istoria Bucovinei din 1848—1850, Cernăuţi, 
1899, p. 18—19. 

63 N. Bălcescu, Opere, ed. G. Zane, vol. I, partea a II-a, Bucureşti, 
1940, p. 126. 

G Al. Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia superioară, tom. II, 
Viena, 1852, p. 137. 

a Victor Cherestesiu, Adunarea națională de la Blaj, Bucuresti, 1966, 

P. - = 


66 Cornelia Bodea, op. cit., p. 128. 
67 Ibidem, p. 128—129. 


26 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


de unitate nationala se reflectau dealtfel si in productii literare ale 
momentului 68. ; 

Problema unitatii politico-statale a natiunii romane se impunea 
atenţiei, chiar dacă ea raminea încă, datorită condiţiilor neprielnice, 
o năzuinţă a viitorului. Interesantă este poziția pe care a avut-o 
în această privință pastorul Daniel Roth, unul dintre conducătorii 
clarvăzători ai naționalităților conlocuitoare transilvane. El a publi- 
cat la Sibiu, in 1848, o broșură intitulată semnificativ Unire si un 
cuvînt despre o posibilă monarhie daco-română sub coroana Aus- 
triei. Deşi Roth preconiza realizarea statului național român sub 
egida austriacă, el recunoștea însă dreptul ţărilor românești de a 
se uni într-un stat unitar „daco-roman“ 99. Pe o poziție apropiată 
cu aceea a lui Roth în problema unităţii întregului popor a mai 
fost şi Ion Maiorescu, dar el nu se pronunța pentru patronajul 
german decît din evidente considerente tactice şi numai ca o soluţie 
trecătoare. „Și în adevăr — scria Maiorescu într-un memoriu din 
17/29 septembrie 1848 apreciind perspectivele natiei sale — acest 
popol român din Răsărit nu este vreun număr neînsemnător de 
conationali, ci un popol mare si compact în cuprinsul ţărilor sale“. 
Maiorescu considera că românii însumau circa 8 700 000 de oameni 7. 
Reprezentantul guvernului revoluționar muntean declara răspicat 
in alt memoriu, ceva mai tîrziu, că „Transilvania nu se mai poate 
susține pentru Ungaria“ si că „Transilvania dupa pusăciunea sa 
geografică numai împreunată cu Principatele danubiane va putea 
ajunge vreodată la o stare materială plăcută ; și astăzi produsele 
industriei sașilor mai numai în Principatele danubiane își au a lor 
piață“. „De aici — conchidea el — ar ieşi pentru viitorul stat 
român de sine <stätätor> un teritoriu ce ar cuprinde cam întreagă 
Dacia veche“ 4 Cu toate că Maiorescu accepta ca — pentru 
moment — să nu se acționeze decît în direcţia unirii Principatelor, 
el nu abandona pentru „viitor“ ideea unui stat român „mai mare“, 
adică a statului care urma să strîngă în hotarele sale întreg poporul 
român 72. 


6 Vezi Victor Cherestesiu, op. cit., p. 512—516. 

69 I. Lupaș, Istoria unirii românilor, Bucuresti [1937], p. 252. 

701, Ghica, Amintiri din pribegia după 1848, vol. I, Craiova, f.a. 
p. 118—119. Este de remarcat că, in mod repetat, s-a vorbit în documentele 
revoluţionare de opt milioane de români, cifră care însemna totalitatea 
naţiunii din acea vreme si care evidenția viziunea unitară a revolutiona- 
rilor pașoptiști români ; vezi Dan Berindei, Programul intern al revoluţiei 
vomâne din 1848—1849, în Revoluţia de la 1848 în țările române. Culegere 
de studii, Bucureşti, 1974, p. 39. 

1 I. Ghica, op. cit., vol. I, p. 135—136. 

72 Ibidem, p. 138—139. 


27 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


În cursul revoluţiei, care a cuprins aproape întreg teritoriul 
locuit de poporul român, problema înfăptuirii statului unitar, fie 
într-o formă parțială, fie în forma sa integrală, a fost necontenit 
prezentă. „Ca un singur imn de dureroasă nădejde — scria 
N. Iorga — România unică, măcar în cuprinsul îngust de la Carpaţi 
la Dunăre, era salutată de toți aceia care știau să cînte sau să 
vorbească în acest an de mare prefacere sufletească“ 73. Împre- 
jurările nu au îngăduit rezolvarea problemei unității politico-statale 
în timpul revoluţiei, dar este neîndoielnic că punerea si dezbaterea 
problemei au contribuit la maturizarea ideii. Realizarea statului 
unitar n-a putut constitui obiectivul central în timpul revoluţiei, 
dar în perioada următoare — tocmai ca cea mai de seamă învă- 
tatura rezultată din desfăşurarea evenimentelor revoluţionare — 
Unirea Moldovei şi Ţării Românești a devenit țelul principal al 
straduintelor patriotice, în aşteptarea posibilității de a se realiza 
statul românesc unitar desavirsit. 


3 N. Iorga, op. cit., p. 33. 


28 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Capitolul al II-lea 


Mișcarea unionistă și programul ei 


În perioada următoare revoluţiei burghezo-democratice din 
1848, problema unirii Principatelor a devenit problema de bază a 
mișcării de eliberare națională si sociala din ţările române. Unirea 
era impusă de stadiul general de dezvoltare a acestor țări, de con- 
tradictiile deosebit de ascuţite dintre caracterul forțelor de pro- 
ductie si relaţiile de producţie feudale încă dominante în unele 
sectoare ale vieţii economice, de necesitatea imperioasä de a se 
făuri un stat național modern, care să asigure piața largă necesară 
dezvoltării capitalismului. Desfășurarea evenimentelor revoluţionare 
reliefase deosebita însemnătate a formării statului national si emi- 
graţia revoluționară română trăsese concluziile impuse de practica 
revoluţionară. Într-o cuvintare rostită la Paris la sfîrşitul anului 
1848, moldoveanul C. Negri exclama : „Trăiască Moldova ! Trăiască 
Valahia ! Dar învrednicească-ne Dumnezeu să putem striga într-o 
zi : Trăiască România unită !“. „In visurile mele — mai adăuga el 
cu patos patriotic — înflorit se arată viitorul României. Sîntem 
milioane de români razletiti.. Ce ne lipsește ca să ajungem un 
neam tare! Unirea !.. Să trăiască Unirea românilor !“ 1. Trebuie 
subliniat faptul că în perioada imediat de după revoluţie s-a urmă- 
rit, dealtfel, nu numai unirea Principatelor, ci şi înfăptuirea statului 
integral, şi aceasta pe cale revoluţionară. 

Cei care cei dintii au putut fi purtătorii de cuvînt, în această 
etapă, a ardentei dorințe a naţiunii pentru făurirea statului natio- 
nal, cei ce s-au putut exprima liber în această privinţă în timp 
ce asupra țărilor române se coboriseră vălurile contrarevolutiei, 


1 C. Negri, Versuri. Proză. Scrisori, București, 1909, p. 1—3. 


29 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


au fost revoluționarii destärati. „Fiindcă nu lucrăm împreună — 
scria Bălcescu în 1849 — nu ne înteleseräm împreună si nu ne 
scularăm cu toţii deodată strigînd împreună «Unirea naţională și 
libertate vrem», strigătele noastre succesive, izolate, slabe, fură 
înăbușite sau întoarse in alte direcţii și dușmanii natiei noastre 


Fig. 11. — N. Bălcescu. 


întină sfintul pămînt al patriei noastre“ 2. În mai multe rînduri 
s-a căutat să se asigure o conducere unitară tuturor românilor izgo- 
niti din patrie de contrarevolutie. C. A. Rosetti considera unirea 
drept „pirghia libertăţii românilor“ 3, iar Bălcescu scriind la <3>/15 
decembrie 1849 lui Ghica îi arăta răspicat: „Tinta națională cea 
mai principală... chestie de viață și putere, atît înlăuntrul, cit si din 


2 N. Bălcescu, Opere, ed. G. Zane, vol. IV, București, 1964, p. 135. 
3 Ion Ghica, Amintiri din pribegia după 1848, vol. I, Craiova, f.a., p. 75. 


30 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


afară... unirea Principatelor deocamdată“ î. Peste cîteva luni, el 
evoca lui A. C. Golescu-Albu nu numai „unirea cea mică“, ci și 
pe cea „mare“, vazind-o însă ca un proces desfășurat pe etape. 
„Cînd deci cele două mari grupuri de patru milioane şi de trei 
milioane și jumătate se vor constitui unul alături de celălalt, cine 


Fig. 2. — C. A. Rosetti. 


le va mai împiedica să se unească? România noastră va exista 
deci“ 5. Nu erau lipsite de semnificaţie nici gîndurile lui Cezar 
Bolliac, care se pronunţa pentru „Unirea românilor într-un singur 
stat, independent, întru cele din lăuntru şi întru cele din afară“ 
şi care preconiza ca unul dintre mijloacele de înfăptuire a acestei 
țări „a închide ochii, a trece cu vreo două, trei sute de români 
hotariti, în Carpaţi si a începe un muvement curat românesc 


4 N. Bălcescu, op. cit., p. 248. 
5 Ibidem, p. 277—278. 


31 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


printr-un război de guerila, pînă se va îngroșa corpul“. „Atunci 
revoluția trebuie sa fie politică si sotiala totodată, adăuga el, natio- 
nalitatea şi împroprietărirea încep, si nici un scrupul evanghelic 
sau cavaleresc“ 6. 

Deşi România viitoare în hotarele ei naţionale plenare repre- 
zenta țelul suprem, in mod firesc, realisti, exilatii revoluționari, 
îndeosebi după izbucnirea războiului Crimeii, și-au fixat ca cel 
dintîi obiectiv realizarea unirii Principatelor 7 si, totodată, tinind în 
seamă descresterea stării prerevolutionare pe plan european, ei au 
trebuit să stăruie mai mult în direcția propagandei şi a demer- 
surilor întreprinse pe lingă guverne şi în mai mică măsură în 
direcția acţiunilor revoluţionare. Atunci scriind lui Ion Ghica, deve- 
nit partizan al mijloacelor diplomatice, C. A. Rosetti avea să-l 
îndemne : „Să te vedem, acum ţi-a venit timpul de actie ! Al meu 
a încetat deocamdată“ 8. Dar tot Rosetti, exprimînd poziţia frun- 
tasilor revoluționari exilați care văzuseră în izbucnirea războiului 
prilej de a concretiza planurile lor revoluționare, scria în notatiile 
sale zilnice spre sfîrşitul anului 1853 : „Diplomatia are toată puterea 
in mînă, negociază și ne persecuta“ 9, 

Curind insa, atit demersurile pe linga guverne si fruntasii poli- 
tici ai Europei — prin audiente, intrevederi si memorii —, cit si 
activitatea desfășurată in importante organe de presă ale conti- 
nentului ori prin brosuri — scrise de ei sau de apropiati filo- 
romani — s-au impus in mod necesar pe primul plan. „Prezentul 
rezbel s-a ivit in conditii asa de favorabile Principatelor noas- 
tre — scria unul dintre exilați — incit îmi vine să cred că provi- 
denta l-a provocat intr-adins pentru români ca să le dea ocazia 
să facă cunoscut Europei ale lor suferinţe, ale lor lupte, ale lor 
drepturi, necesitatea independenţei lor si ca să-și dobindeasca ran- 
gul ce li se cuvine în marea familie a populilor civilizației“ 9. În 
aceste condiţii au avut loc vizite propagandistice, manifestații pu- 
blice şi mitinguri — ca cele din 1853 de la Liverpool şi Man- 
chester — dar și interpelări în Camera Comunelor britanică reali- 
zate prin deputati binevoitori cauzei românești !!. În ultimele luni 


6 Cornelia Bodea, Lupta pentru Unire a revoluţionarilor exilați de la 
1848, în Studii privind Unirea Principatelor, Bucuresti, 1960, p. 141—142. 

i Vezi detalii în Dan Berindei, L'Union des Principautes Roumaines, 
București, 1967, p. 92 şi urm. 

8 Cornelia Bodea, op. cit., p. 159. 

9 Note de C. A. Rosetti, in Lui C. A. Rosetti (1816—1916), Bucuresti, 
1916, p. 268. 

4 Al. Cretzianu, Din arhiva lui Dumitru Brătianu, vol. II, Bucuresti, 
1934, p. 45. 

HM Aşa a fost cazul lui A. H. Layard, care a dezvoltat o interpelare la 
<42/16 august 1853 (Ibidem, vol. I, p. 335, n. 1). 


32 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


ale anului 1853, revoluționarii exilați s-au apropiat de hotarele 
țării, vrind sa determine, printr-o participare la război alături de 
puterile occidentale si de puterea suzerană, o răsturnare a situației 
şi crearea climatului favorabil realizării statului naţional. Dar acest 
plan a eşuat datorită îndeosebi reticentelor otomane 12. 

Între timp, spre sfîrşitul războiului Crimeii, acțiunea politico- 
diplomatică a revoluţionarilor exilați s-a intensificat, ea avînd 
neîndoielnic un ecou destul de larg. Într-un articol în care critica 
poziția Austriei în războiul Crimeii, publicat in „Neue Oder-Zei- 
tung“ la [3]/15 august 1855, Karl Marx începea studiul său cu 
următoarele cuvinte : „Recent, Brătianu a trimis ziarului «Daily 
News» o scrisoare în care descrie suferinţele îndurate de locuitorii 
Principatelor dunărene sub calciiul armatei austriece de ocupaţie“. 
Dind citatul în continuare, Karl Marx îl folosea ca argument pen- 
tru a dovedi politica de duplicitate a Austriei £. 

Dar, neîndoielnic, primordială importanţă a avut-o evoluţia 
evenimentelor din țările române, căci neîntemeiată pe procese in- 
terne, activitatea revoluţionarilor ar fi riscat altfel să fie sterilă. 
Dacă condiţiile obiective n-au îngăduit în acea perioadă făurirea 
statului românesc în hotarele teritoriului locuit de poporul român, 
în schimb, în deceniul al VI-lea al secolului al XIX-lea, ideea 
unirii Principatelor a cuprins întreg poporul din cele două ţări 
şi a devenit prin aceasta o forță materială. Masele au îmbrățișat 
această idee pentru că ea corespundea unor necesități obiective 
imperioase și pentru că ideea fusese transmisă prin revoluție căpă- 
tind prin aceasta în ochii celor multi o dublă valoare. Masele vedeau 
în unire calea cea mai potrivită de realizare a aspirațiilor lor sociale 
si ele s-au menţinut în această privinţă necontenit pe o cale revo- 
lutionarä consecventă. Pentru clasele posedante unirea trebuie să 
rezulte dintr-un concurs „pașnic“ de împrejurări, fără convulsiuni 
sociale. Burgheziei, statul unitar trebuia să-i asigure piața largă 
de care avea nevoie pentru dezvoltarea activităţii ei economice și 
totodată să-i asigure puterea politică. Pe poziţii similare se găsea 
şi boierimea îmburghezită. În schimb, boierimea conservatoare dorea 
o unire „conservatoare“, în care ea să-și poată păstra în continuare 
puterea și care să nu fie însoţită de reformele sociale preconizate 
de celelalte clase. Toate clasele și păturile sociale au conlucrat la 


12 Vezi Dan Berindei, Din începuturile diplomaţiei românești moderne, 
Bucuresti, 1965, p. 112—114. 

13 K. Marx si F. Engels, Opere, vol. 11, Bucuresti, 1961, p. 529. Mai 
vezi detalii privind activitatea exilatilor in anii 1855—1856 in Dan Berindei, 
op. cit., p. 114—121. 


33 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


faurirea statului nafional, dar fiecare a vazut in viitorul stat ceea 
ce corespundea in primul rind propriilor sale interese. 

Mișcarea unionistă a cuprins întreaga națiune, concretizind 
activitatea ei într-o amplă acțiune politică, căutînd a da forme 
organizatorice cursului aproape unanim spre unire şi totodată spre 
făurirea statului modern, acceptat nu numai de boierimea liberală, 
ci si de o parte a celei conservator-moderate conștientă că nu mai 
putea stăvili un proces obiectiv. Opozitionistii s-au dovedit nepu- 
tinciosi, atît prin numărul lor restrins cit si prin totala lipsă de 
răsunet a obiectivelor lor. În schimb, întemeindu-se, în primul rînd, 
pe cei ce slujiseră ideile revoluționare și pe revoluționarii exilați, 
care au știut să întrețină un permanent contact cu cei din ţară, 
dar oferind posibilități de a activa liberalilor moderați şi chiar con- 
servatorilor moderați, mișcarea unionistă a cîștigat necontenit 
teren, pentru a ajunge sa domine viața politică a națiunii. 

În a doua parte a războiului Crimeii, după ce Principatele au 
încetat de a fi un teatru de operaţiuni, mișcarea unionistă, folosind 
situaţia care se crease si actionind in strînsă conlucrare cu exilatii 
revoluționari, si-a intensificat activitatea si in mod firesc a trebuit 
să găsească forme organizatorice adecvate noilor posibilități de ac- 
tiune , Ea a putut utiliza pînă la un punct si pe cei doi domni, 
reveniti în tara, odată cu retragerea trupelor ruse. Grigore Ghica, 
care înclinase şi în prima parte a domniei spre unele elemente 
liberale, acceptind într-o oarecare măsură conlucrarea cu misca- 
rea pentru progres, a adoptat acum, în ultima parte a domniei sale, 
o atitudine de categorică susținere a unirii ©. În ceea ce privește 
pe Barbu Știrbei, acesta, situîndu-se mai departe pe poziția sa reac- 
fionara, înțelegea totuşi si el să se declare partizan al ideii unirii, 
pe care însă o considera prin prisma intereselor de clasă ale boie- 
rimii conservatoare. 

Perioadei de reacțiune pe plan european următoare revoluției 
şi ocupaţiei ruso-turce, îi urmaseră războiul Crimeii și succesivele 
ocupaţii ale armatelor ruse, austriece și otomane. Principatele 
române au fost ţinute în chingile ocupaţiei străine, dar prezenta 
baionetelor armatelor imperiilor limitrofe n-a împiedicat ca starea 
de efervescenţă a națiunii să se accentueze si ca mișcarea pentru 


14 Vezi îndeosebi Vasile Maciu, Organizarea mișcării pentru Unire în 
anii 1855—1857 in Moldova si Tara Românească, în „Studii“, XII (1959), 
nr. 1, p. 43—76. 

5 Vezi interesanta descriere a domniei lui făcută de Leonid Boicu, in 
Adevărul despre un destin politic — domnitorul Gr. Al. Ghica (1849—1856). 
Iasi, 1973. 


34 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


unire să se consolideze, stringind energiile. Dacă prima dintre ocu- 
patii se încheiase prin acordul dintre puterea suzerană si protec- 
toare, dacă ocupaţiei ţariste îi pusese capăt, apoi, în timpul războ- 
iului Crimeii evoluţia evenimentelor politico-militare, cea mai pri- 
mejdioasă a părut să fie ocupaţia trupelor habsburgice din anii 
1854—1857. Era evident că, folosind contradicţiile puterilor, guver- 
nul Austriei habsburgice încerca să transforme o ocupaţie vremel- 
nică într-o luare in stăpînire statornica. Nu intimplator, un articol 
adițional al convenției austro-prusiene din 8/20 aprilie 1854 pre- 
vedea introducerea Principatelor Române în sistemul federal ger- 
man de apărare 16, În vara anului următor, în presa franceză si 
engleză se discuta eventualitatea cedării către Imperiul habsburgic 
a Principatelor Române 1, ipoteză care din nefericire fusese for- 
mulată și mai înainte şi care va reveni în repetate rînduri, pînă 
spre sfîrşitul celui de-al șaptelea deceniu al veacului, în dezbaterea 
politico-diplomatică europeană. Dar proiectele habsburgice nu s-au 
putut concretiza nici în anii 1854—1857 18 și nici mai tîrziu. Era 
vorba de a se ingenunchea o tînără și energică naţiune si un vechi 
popor si cum remarca T. W. Riker cu decenii în urmă: „Nici un 
popor însă n-a luptat mai mult ca românul pentru susținerea ţelu- 
rilor sale nationale“ 19 Dimpotrivă, rezistența față de ocupaţia 
străină a fost una din componentele mișcării de eliberare naţională 
si un stimul al mișcării unioniste. 

Proiectele habsburgice referitoare la Principatele Române nu 
s-au putut realiza si deoarece contradicţiile puterilor europene au 
împiedicat succesul unilateral al unei singure puteri tocmai în anii 
în care chestiunea românească devenise o problemă europeană %. 
Nu era o chestiune minoră si lucid un consul străin avea să noteze 
la 15/27 august 1855: „soarta politică a acestor ţări va exercita 
o mare influență asupra relaţiilor și comerțului european“ 2, În 
timp ce, energici, românii au acţionat pentru realizarea ca o primă 


t D. A. Sturdza si alții, Acte și documente relative la istoria renascerei 
României, vol. II, Bucureşti, 1889, p. 546—547. 

7 Gh. Platon, Lupta românilor pentru unitate naţională. Ecouri in presa 
europeană (1855—1859), Iași, 1974, p. 12. 

18 Vezi I. Nistor, Ocupaţia austriacă în Principate, 1854—1857, după 
rapoartele lui Coronini, în „Analele Academiei Române, Memoriile Sectiunii 
istorice“, seria III, tom. XX (1938—1939); Dan Berindei, Introducere, la 
Documente privind Unirea Principatelor. vol. II, București, 1959, şi mai 
ales Leonid Boicu, Austria și Principatele Române în vremea războiului 
Crimeii (1853—1856), Bucureşti, 1972. 

19 T. W. Riker, Cum s-a înfăptuit România..., Bucuresti, [1944], p. 61. 

% Vezi Dan Berindei, Constituirea statului national român in context 
european, în Cuza Vodă. In memoriam, Iasi, 1973, p. 113 si urm. 

24 Gh. Platon, op. cit, p. 9. 


35 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


etapd a unificarii statale, a unirii Tarii Romanesti si Moldovei, 
neîndoielnic si deoarece rezistența otomană era mai slabă decît cea 
habsburgică 22, marile puteri au cuprins în dezbaterea lor proble- 
matica românească. Acţiunea propagandistică a emigrației revolutio- 
nare românești, liberă de a lucra multilateral, a avut în această 
privinţă o deosebită însemnătate, românii fiind aceia care printr-o 
ardentă şi patriotică acţiune au ştiut să-și afirme nazuintele si sa 
le impună atenţiei generale 3, 

Poziţia puterilor a fost nuanţată și nu rareori oscilantă. Pu- 
terile nu au adoptat o poziție constantă față de dorinţele roma- 
nesti, ci aceasta a variat în funcţie de propriile lor interese, desi, 
totodată, datorită românilor, n-au putut să ignore problemele ce se 
ridicau în Principatele Române. Unele dintre puteri — Franţa, 
Rusia, Prusia şi Sardinia — s-au arătat favorabile, în general, nă- 
zuintelor românești, Anglia a trecut succesiv de la o poziție la alta, 
pentru ca Imperiul otoman și cel habsburgic să se situeze pe con- 
stante poziţii ostile 2. Dar chiar și Franţa, ca si Sardinia, au avut 
în vedere, în mai multe rînduri, eventualitatea schimbului Princi- 
patelor pentru obținerea din partea Austriei a unor compensații în 
Italia, iar Rusia a căutat îndeosebi să contracareze Anglia, Aus- 
tria și Turcia şi să-şi sporească prestigiul în Principate %. 


2 Aurel Radutiu si Pompiliu Teodor, Ideea de unitate politică la 
români, Bucuresti, 1968, p. 95. 

21 Vezi N. Corivan, Din activitatea emigranților români in Apus 
(1853—1857). Scrisori si memorii. Bucuresti. 1931; N. P. Smochina, Sur les 
émigrés roumains à Paris de 1850 à 1856. in „Mélanges de l’École Roumaine 
en France“, XI (1933); Cornelia Bodea, Lupta pentru Unire a revolutiona- 
rilor erilati de la 1848, in Studii privind Unirea Principatelor, Bucuresti. 
1960; Dan Berindei, Din începuturile diplomatiei românești moderne, Bucu- 
resti, 1964, p. 76—121 etc. 

4 Vezi Gheorghe Platon, Le problème roumain dans la politique euro- 
neenne dans les années de la lutte pour l'Union (1856—1859), in „Revue 
Roumaine d'Histoire“, XIV (1975), nr. 1, p. 25 si urm.; mai vezi N. Corivan, 
La question de l’Union dans les projets européens d'organisation des Prin- 
cipautes Roumaines (1855—1857), in „Revue Roumaine d'Histoire“, IX (1970), 
nr. 6, p. 963—974. 

2 V, Vinogradov, Cu privire la rolul diplomaţiei ruse in Unirea ţărilor 
române, în „Studii“, XII (1959), nr. 2, p. 38 si 39. În mod obiectiv, tarismul 
nu putea fi un susținător deplin sincer al unirii Principatelor, al consti- 
turii unui stat nou îndeosebi. Politica Rusiei ţariste a fost în consecinţă 
dictată de considerente generale de oportunitate si nu de dorința de a 
satisface pe revoluționarii români de la 1848 deveniți acum fruntași ai 
mișcării unioniste. Instrucţiunile trimise lui Popov sau lui Sulepnikov, agenti 
consulari ruşi în Principate, de către C. Basily, viitorul reprezentant al Rusiei 
în Comisia de informare, în august și septembrie 1856, indicau această atitu- 
dine si mai ales o evidentă ezitare. „Nici da, nici nu“, scria Basily lui 
Sulepnikov la 18/30 septembrie 1856 (Idem, Rossia i Obiedinenie Ruminskih 
Kneajestv, Moscova, 1961, p. 100). 


36 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Dar izbinda cauzei Unirii trebuia evident sa se intemeieze, in 
primul rind, pe acțiunea poporului român si una din primele con- 
difii de succes consta în asigurarea unei baze de mase și mai 
ales a unei baze de mase conștiente de lupta ce urma să se dea. 
În consecinţă, dezvoltarea propagandei și îndeosebi a unei prese 
puse în slujba ideii unirii s-a impus ca o necesitate imperioasă. 
După apariţia celor cîteva numere ale „Jurnalului Craiovei“ #, a 
apărut la Bucuresti din decembrie 1854 si pînă la sfîrşitul lunii 
ianuarie 11855, „Timpul“ lui Busuioceanu, pentru ca din februarie 
şi pînă în octombrie 1855 să apară „Patria“, redactată de un grup 
de tineri patrioţi în frunte cu Grigore Ioranu ?7. „Patria“ a reușit 
să antreneze cercuri largi de cititori în mişcarea pentru unire Si 
progres și mai ales să întărească mișcarea unionistă în rîndurile 
tineretului orășenesc À. Dar tot în 1855, avînd însă o însemnătate 
mai mare, explicată atît prin libertatea de exprimare de care au 
putut beneficia, cît si prin faptul că în fruntea lor s-au găsit per- 
sonalitati proeminente ca Vasile Alecsandri sau Mihail Kogălniceanu, 
au apărut de la 1/13 ianuarie la 3/15 decembrie 1855 „România 
literară“, iar începînd de la 1/13 octombrie 1855 „Steaua Dunării“, 
deosebit de importantă tribună de luptă unionistă. În „România 
literară“ au scris personalităţi înaintate ale vremii ca V. Alecsandri, 
M. Kogălniceanu, A. Russo, Ion Ionescu (de la Brad), precum si 
munteni ca D. Bolintineanu, Gr. Alexandrescu si Gh. Creteanu 9. 
Un rol mai important l-a avut însă „Steaua Dunării“ %, care s-a 
adresat unui public cititor mult mai larg, ea fiind destinata, dupa 
mărturisirea care se face într-un articol, celor care „,,...au fost ţinuţi 
pînă acum departe de viața inteligentii, care începe a se trezi si 
cunoaşte puterea si driturile si aspiră prin urmare a sti și apoi 
a si lucra“ 3, După cum observa C. A. Rosetti în ianuarie 1856, 
„Steaua Dunării“ „este mai mult decît un jurnal, este o operă vie 
de adevăr și patriotism, ea a luat cu curaj apărarea proiectului 


2% Pentru acest jurnal: Adrian Pascu, Din istoricul presei Unirii: 
„Jurnalul Craiovei“ (1854), în „Revista de istorie“, XXXI (1978), nr. 2, 
p. 323—332. 

2 Vasile Maciu, op. cit., p. 45, 46—47; Cornelia Bodea si V. Popovici, 
Perioada de reacțiune de după 1848. Continuarea luptei pentru înlăturarea 
puterii politice și economice feudale din Moldova şi Țara Românească, în 
Istoria României, vol. IV, Bucureşti, 1964, p. 246. 

% V, Maciu, op. cit., p. 47. 

9 Ibidem, p. 49. 

390 Vezi Ovidiu Papadima, Mihail Kogălniceanu şi unirea ţărilor române. 
„Steaoa Dunării“, în „Studii si cercetări de istorie literară și folclor“, VII 
(1958), nr. 3—4, p. 401—423. 

31 ,Steaoa Dunării“, nr. 8, din 18 octombrie 1855. 


37 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


unirii celor doua principate intr-un singur stat si a sacrelor prin- 
cipii ale revoluţiei“ 32, 

Tratatul de la Paris a contribuit la o consolidare a autonomiei 
Principatelor din nou reafirmată solemn şi de data aceasta garan- 
tată colectiv de puterile europene, înlăturîndu-se protectoratul ta- 
rist unilateral. A fost în fond principala realizare a păcii din 1856, 
căci garanţia colectivă, dată fiind imposibilitatea realizării unui 
consens al celor șapte puteri, a dat mînă liberă românilor, ame- 
nintati numai de consensul marilor puteri ! Problema unirii n-a 
fost solutionata, ci o soluționare a chestiunii Principatelor a fost 
aminata, asteptindu-se în prealabil concluziile dezbaterilor Diva- 
nurilor ad hoc — considerate de patriotii români Adunări ad hoc — 
si mai ales acelea ale Comisiei de informare a puterilor %. În reali- 
tate, puterile n-au putut ajunge încă la un compromis și din 
această cauză ele au aminat rezolvarea problemei româneşti. Totuşi, 
convocarea celor două Adunări ad hoc a reprezentat, din punctul 
de vedere al românilor, o izbinda, deoarece prin intermediul aces- 
tora ei aveau să-și poată exprima punctele de vedere, chiar dacă 
nu le-a stat încă în putinţă — cum s-a întîmplat doi ani mai 
tirziu — de a impune Europei soluţia pe care o doreau ardent. 

Între timp, într-o măsură ca urmare a hotărîrilor Congresului 
de la Paris, efervescenta din Principate crescuse în intensitate, 
mai ales cînd românii isi dăduseră seama că viitorul lor atirna 
înainte de toate de propria lor activitate şi de puterea lor de jertfă 
pentru cauza eliberării naţionale şi sociale. Un tînăr student român 
scria în această vreme de la Paris unui prieten din fara : „,... soarta 
Principatelor este acum și rezolvată în principiu; totul atirna 
pentru cea din urmă confirmare, de votul natiunei“ %. În condi- 
tiile avintului general al luptei pentru unire, acum s-a cristalizat 
pe deplin ideologia politică care trebuia să stea la temeiul luptei 
pentru unire, dar totodată şi pentru făurirea statului celui nou %, 
ideologie în bună măsură legată direct de cea a revoluţiei de la 


X Al. Cretzianu, op. cit., vol. II, p. 47. 

33 Vezi articolele privind Principatele Române in D. A. Sturdza și alţii, 
op. cit., vol. II, p. 1 082. 

% V, Alexandrescu<-Urechia> către Gh. Sion, 29 martie/10 aprilie 1856 
(Stefan Metes, Din relaţiile și corespondența poetului Gheorghe Sion cu con- 
temporanii săi, Cluj, 1939, p. 284). 

35 Vezi Radu Pantazi, Unirea reflectată în ideologia epocii, in „Revista 
de filozofie“, XII (1966), nr. 1, p. 13—18; Vasile Maciu, Ideologia luptei 
pentru Unirea Principatelor Române, în „Analele Universităţii Bucureşti. 
Istorie“, XVIII (1969), nr. 1, p. 19—31 ; Constantin Florea, Formarea şi dez- 
voltarea ideologiei unioniste în tările române, în „Apulum“, VII (1969), 
p. 139—148. 


38 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


1848 si s-a impus cu acuitate organizarea temeinică a mișcării 
unioniste. 

Dindu-si seama că centrul de greutate al luptei pentru unire 
şi pentru progres era în Principate, unde acum sfîrşitul războiului 
asigura încheierea perioadei de ocupaţie şi posibilitatea pentru o 
exprimare mai liberă, exilatii si emigranții de peste hotare s-au 
străduit în ultimii ani ai războiului Crimeii, ca şi în anul 1856 și 
în prima jumătate a anului 1857, să obţină reîntoarcerea lor în 
Principate pentru a putea prelua conducerea mișcării unioniste. 
În cursul anului 1855, se reîntorseseră C. Serghiadi, I. Bălăceanu, 
preotul Radu Sapca, Radu G. Golescu si N. Apolonie ; in 1856 au 
reușit să revină in tara Ion Maiorescu, A. Cristofi, Aron Florian, 
C. Alexandrescu, Gr. Serurie și chiar si A. G. Golescu-Negru ; 
pentru ca în următoarea jumătate de an să se reîntoarcă A. și Radu 
C. Golescu, N. Plesoianu si apoi, in vara anului 1857, ultimii des- 
(ĉrati (C. A. Rosetti, C. Bolliac, fraţii Brătianu si Gh. Magheru) 36. 
Revenirea in țară a fruntașilor emigrației revoluționare romane 
a avut consecințe, ducînd la o intensificare a acţiunilor mișcării 
unioniste şi la perfectarea procesului ei de organizare. 

În perioada următoare încheierii tratatului de la Paris, sar- 
cina principală pentru organizarea mișcării unioniste i-a revenii 
în Tara Românească lui I. I. Filipescu, de curînd întors de peste 
hotare și care a primit instrucţiuni repetate din partea lui C. A. Ro- 


setti 37. „... Eșiţi în grădinile publice — scria C. A. Rosetti — si 
cereti iscălituri, lucraţi pe ulite...“ 38. Filipescu n-a izbutit să 
editeze un ziar unionist — din cauza opoziţiei lui Ştirbei — dar 


a organizat o serie de întruniri care au contribuit la lărgirea răs- 
pîndirii ideii unioniste %. În acea vreme, dacă consulul Imperiului 
habsburgic îndrăznea să declare partizanilor unirii să-şi scoată „din 
minte“ toate „himerele“, adăugînd că „nu va fi unire... lucrurile 
vor rămîne cum sînt, în afara cîtorva reforme administrative“ 40, 
un fost membru al emigrației revoluționare putea declara că „Unirea 
Principatelor este o dorință maximă și că ar fi. foarte greu de a 
se renunța la ea fără vărsare de sînge“ îl. Ar mai trebui precizat 
că obiectivele mişcării unioniste privind nu numai unirea, ci şi 


% Dan Berindei, Introducere la Documente privind Unirea Principate- 
lor, vol. I, Bucuresti, 1961, p. X—XIII. 

37 V. Maciu, op. cit., p. 48. 

% C. D. Aricescu, Corespondenţă secretă şi acte inedite ale capilor revo- 
lutiei române, partea I, Bucuresti, 1873, p. 42—46. 

» V, Maciu, op. cit., p. 48—49. 

40 Al. Cretzianu, op. cit., vol. II, p. 90. 

4 Cornelia C. Bodea, Corespondenţă politică (1855—1859), Bucureşti, 
1964, p. 95 (Documente privind Unirea Principatelor, vol. III). 


39 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


viitoarea forma de organizare a statului, și chiar desemnarea în 
fruntea sa a unui print străin, erau însusite de mase. Într-o co- 
respondentä din luna mai 1856 publicată de „L'Independence Belge“ 
se scriau in această privință rînduri semnificative: „....Unirea 
sub sceptrul unui suveran străin, ereditar. Aceasta este dorința 
generală, chiar a clasei muncitorilor care exclamă, deja, cu bucu- 
rie: Slava domnului. Nu vom mai fi la discretia parvenitilor“ 42. 


Dacă în Tara Românească mişcarea pentru unire a putut ajunge 
cu mult mai mare greutate la forme organizatorice şi totodată să 
dezvolte o acţiune larga si fätisä din cauza poziţiei reacționare a 
lui Barbu Știrbei, în Moldova începînd din luna mai 1856 mişcarea 
pentru unire, care se bucura de sprijinul lui Grigore Ghica, a luat 
o amplă dezvoltare şi a trecut la forme organizatorice concrete. 
Atît manifestările ample cit şi organizarea impunîndu-se, ca o ne- 
cesitate in conditiile date, au avut loc o serie de întruniri in cadrul 
cărora mişcarea unionistă şi-a clarificat poziţia şi s-a organizat. 
La 22 mai/3 iunie a fost oferit un banchet într-o vilă a lui M. Ko- 
gălniceanu căpitanului Gh. Filipescu, reîntors din prizonierat, şi 
în cinstea aceluiași a fost data o petrecere ostaseasca la Copou. 
două zile mai tîrziu “38. Sărbătorirea lui Gh. Filipescu n-a repre- 
zentat de fapt decît pretextul pentru desfăşurarea unor întruniri 
unioniste. La 25 mai/6 iunie 1856, 19 reprezentanţi ai boierimii 
mari, de mijloc şi mici, ca si ai burgheziei s-au întrunit apoi în 
via lui Petre Mavrogheni, unul dintre miniștrii lui Grigore Ghica, 
si au înfiinţat „Societatea unirii“, transformată cîteva zile mai 
tîrziu, la 30 maï/11 iunie, în cadrul unei noi întruniri desfășurată 
de data aceasta în casele lui Mihai Cantacuzino-Pașcanu, într-o 
asociație largă. Jurnalul încheiat la sfîrșitul acestei şedinţe a fost 
semnat de un număr de 170 de persoane în care precumpănirea o 
aveau de data aceasta boierimea de mijloc si cea mică, intelec- 
tualii, burghezia si razesii şi chiar unii ţărani din preajma Ia- 
silor “1, 

„Societatea unirii“ isi fixa ca obiective „Unirea Principatelor 
sub un print străin, mai ales de o rasă latină, dintre familiile dom- 
nitoare în Europa, afară de dinastiile staturilor megieșite“, ca și 
„statornicirea unei capitale noi în mijlocul ambelor ţări“ . Ultima 
stipulatie nu ţinea în seamă realităţile social-economice care vor 


"2 Gh. Platon, Lupta românilor pentru unitate naţională..., Iasi, 1974, 
p. 32, n. 116. 

43 D. A. Sturdza şi alţii, Acte si documente relative la istoria renascerii 
României, vol. III, Bucureşti, 1889, p. 497—508 (se citează: Acte și documente). 

41 V. Maciu, op. cit., p. 56—58.- 

45 Acte si documente, vol. III,'p. 531. 


40 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


impune Bucurestii — cu sprijinul chiar al unor fruntasi moldoveni 
clarvazatori si in primul rind al lui M. Kogalniceanu — drept capi- 
tala. „Societatea unirii“ a mai hotarit ca raspindirea principiilor 
unirii să se facă prin presă, broşuri și „foi izolate“, ca si prin tri- 
miterea de delegați în ținuturi si prin convocarea de adunări, atit 
la Iasi cit si în provincie 46. „Societatea unirii“ a decis să ia legă- 
tura cu unionistii din acea țară, precum și preluarea conducerii ei 
de un „comitet diriguitor“ si de un secretariat “7. Prin „Societatea 
unirii“ mişcarea unionistă a căpătat în Moldova o organizare le- 
gală. Prin participarea marei boierimi conservatoare programul noii 
societăți a fost însă limitat și nu s-a prevăzut nici o soluție în 
problema fundamentală a înlăturării feudalismului. Cînd, cu pri- 
lejul unei noi întruniri, s-a încercat să se ia în dezbatere proble- 
mele de reorganizare interne, s-a ajuns la tumult, ceea ce a făcut 
ca fruntașii radicali și liberali democrați ai mișcării unioniste să 
renunțe la clarificarea poziţiilor în această privință, centrindu-si 
activitatea asupra problemei unirii “8. 

Încurajată de aparatul de stat, intr-atita încît funcţionarii se- 
paratiști au fost înlocuiţi, iar ofiţerii unioniști înaintați, mișcarea 
unionistă a luat un deosebit avint în întreaga țară. În ţinuturi au 
fost răspîndite circulare mobilizatoare, iar Ghica însuși a întreprins 
în ultimele zile ale domniei lui, însoţit de fruntașul unionist și 
totodată ministrul său Costache Negri, un turneu de propagandă 
în sudul ţării. În ţinuturi s-a înregistrat o largă adeziune a tuturor 


claselor și paturilor sociale la ideea unirii. „...tofi ne-am hotărît 
din suflet pentru unirea Principatelor — se arăta în actul de ade- 
ziune al locuitorilor din ţinutul Bacău — și iarăși pentru unirea 


Principatelor ! dorim această unire din sufletul nostru s-o întă- 
rim“ 9, Manifestări similare au avut loc la Dorohoi, Piatra Neamt, 
Roman, Birlad, Focșani, Fălciu, Botoșani, Fălticeni, Tecuci etc. La 
toate aceste adunări s-a înregistrat o largă participare a reprezen- 
tantilor tuturor claselor sociale, numărul precumpănitor fiind dat 
de orășeni si de săteni 5%. La începutul verii anului 1856 mișcarea 
pentru unire isi dobîndise in Moldova ,o organizație centralizată“, 
avea un organ de presă propriu („Steaua Dunării“) 54, ideea unio- 
nista fiind susținută si de „Zimbrul“, și totodată beneficia de spri- 
jinul autorităților de stat, ceea ce i-a ușurat activitatea și a în- 
lesnit procesul de lărgire a influenţei ei asupra maselor. 


“* Ibidem. 

17 Ibidem, vol. IX, p. 450—451. 

“8 V, Maciu, op. cit., p. 57—58. 

19 Acte si documente, vol. III, p. 542. 
“0 V, Maciu, op. cit., p. 59. 

51 Ibidem. 


41 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


În vara anului 1856, cei doi domni au fost înlocuiţi prin cai- 
macamii Teodor Balș in Moldova şi Alexandru Ghica in Tara Ro- 
mânească, situați în general pe poziţii conservatcare ori chiar reac- 
tionare. Alexandru Ghica a tolerat însă activitatea mișcării unio- 
niste, în timp ce de data aceasta a fost instituit în Moldova un 
crunt regim represiv față de mișcarea pentru unire, mergindu-se 
pînă la destituiri, arestări şi maltratări. Dar mișcarea unionistă 
era atît de puternică, încît ea a putut face o manifestaţie unionistă 
chiar în ziua instalării caimacamului *. Acesta se arăta, dealtfel, 
soväitor ; lui Victor Place, consulul Franţei, el i-a spus chiar că 
era un susținător al unirii, cu condiția însă ca aceasta să fie efec- 
tuată pe calea desemnării unui print străin 5. Fără a acţiona într-un 
mod prea evident, în următoarea jumătate de an și aceasta din 
considerente de tactică, asteptind să-și dezvăluie forțele în perioada 
alegerilor pentru Adunările ad hoc, mişcarea unionistă din Mol- 
dova si-a arătat totuși forta într-un număr de manifestări (de 
pildă o manifestaţie care a avut loc la teatru, cînd publicul a cerui 
intonarea „Horii Unirii“, adevărat imn al mișcării unioniste scris 
de Vasile Alecsandri). În această vreme, fruntașii mișcării unioniste 
moldovene, trecînd peste unele divergențe izvorite din poziţiile lor 
diferite social-politice, au ajuns la o strînsă conlucrare în cadrul 
organizatoric pe care il realizaseră in ultima parte a domniei lui 
Grigore Ghica. ,... Am îndemnat toată lumea — scria M. Kogal- 
niceanu lui C. A. Rosetti la 13/25 iunie — și sper să fi reuşit ca 
fiecare să lase deoparte orice dușmănie, orice susceptibilitate, orice 
părere... de mina a doua si să ne ţinem hotărît și uniţi sub marele 
şi nobilul steag al Unirii“ %. 

Unionistii munteni au reușit si ei, in vara anului 1856, să dea 
o formă organizatorică mișcării lor prin organizarea unui comitet 
central de acţiune care îndruma comitetele unioniste organizate în 
judeţe 55. Deşi aceste comitete au avut în general o activitate clan- 
destină, ele au știut să îndrume masele și să contribuie la creșterea 
zi de zi a forței mișcării unioniste. Framintari ale ţărănimii si 
manifestatia publică, la care au participat sute de oameni atunci 
cînd in vara anului 1856 a trecut prin Bucuresti comisarul Franţei în 
Comisia de informare a puterilor garante 56, au indicat forța mișcării 


52 Dan Berindei, Rapoartele consulatului Austriei din Iasi (1856—1859). 
Bucuresti, 1959, p. 30—32 (Documente privind Unirea Principatelor, vol. II): 
Acte şi documente, vol. III, p. 696. 

5 Louis Thouvenel, Trois années de la question d'Orient, 1856—1859, 
d’après les papiers inédits de M. Thouvenel, Paris, 1897, p. 20. 

5 Al. Cretzianu, op. cit., vol. II, p. 115. 

55 V. Maciu, op. cit, p. 62, 64. 

56 Acte si documente, vol. III, p. 683. 


42 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


pentru unire din Tara Românească. Mai merita să fie menționată 
strinsa conlucrare a unionistilor munteni cu exilatii revolutionari, 
în fruntea mișcării unioniste din Tara Românească găsindu-se de- 
altfel fosti membri ai emigrației care reușiseră să se reîntoarcă in 
tara (I. I. Filipescu, I. Bălăceanu, A. G. Golescu etc.), ca si con- 
tactul mentinut intre unionistii munteni si cei moldoveni, in vara 
anului 1856 Vasile Alecsandri venind la Bucuresti, iar, la sfirsitul 
aceluiași an, I. I. Filipescu deplasindu-se la Iasi 57. În „L'Indepen- 
dence Belge“ se sublinia cu evidenta admiratie, la 6/18 august 1856, 
„spectacolul oferit de o naţiune, care, divizată de secole in două 
state distincte, vrea cu hotărire să înlăture separatia și încearcă, 
cu o minunată abnegatie si un instinct politic foarte rar, să se 
unească, să fie unul și același trup, cu toată opoziția redutabilă 
a două mari puteri vecine“ 58. 

Dacă în a doua jumătate a anului 1856 mişcarea pentru unire 
din Principate a acționat relativ mai putin intens, acest lucru s-a 
datorat în primul rînd faptului că problema Principatelor stagna 
pe plan internațional, nefiind încheiată elaborarea firmanului elec- 
toral în temeiul căruia trebuiau convocate Adunările ad hoc. La 
sfîrșitul anului 1856 şi îndeosebi la începutul anului următor, îm- 
prejurările aveau să permită o intensificare şi chiar o reorganizare 
a acțiunilor unioniste din Principate. Românii nădăjduiau în apro- 
piata modificare a statutului internațional al Principatelor; de 
aceea, consulul belgian Jacques Poumay raporta la 8/20 decembrie 
1856 despre «simpatia națiunii romane pentru Belgia a cărei soartă 
şi independenţă sînt dorite aici de toți oamenii de bine» 59, 

În luna decembrie, în timp ce în Moldova, încă din septem- 
brie, fusese suprimată presa unionistă prin suspendarea legiuirii 
lui Grigore Ghica, favorabilă libertății presei 9, în Tara Românească 
si-a reînceput apariţia „Timpul“ lui Busuioceanu, care se situa 
pe o poziţie unionistă, dar totodată slujea telurilor politice ale 
caimacamului Ghica. Cîteva luni mai tîrziu, la 6/18 februarie 1857, 
își începea apariția organul oficios al mișcării unioniste „Concor- 
dia“, al cărui redactor a fost C. A. Creţulescu. În acest timp, în- 
demnind pe unioniștii din ţară la o intensificare a acțiunii lor, 
Dimitrie Brătianu scria lui Mihail Kogălniceanu : „Unirea! mai 
cu seamă strigati-o mereu, à tout propos și sans propos. Împuiati 


57 Dan Berindei, Adunările ad hoc. Lupta pentru Unire in anis 
1856—1858, în Istoria României, vol. IV, Bucureşti, 1964, p. 265. 

58 Gh. Platon, op. cit., p. 20. 

59 Ibidem, p. 19, n. 41. 

60 Vezi pentru Moldova: N. Corivan, Acţiunea antiunionistă in timpul 
căimăcămiei lui Teodor Balş, în „Studii şi cercetări ştiinţifice. Istorie“, Iaşi, 
X (1959), fasc. 1—2. 


43 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


urechile lumii. Spuneţi românului că Unirea numai il va scăpa 
pentru totdeauna...“ 61, 


Cînd condiţiile internaționale au fost asigurate, atît prin re- 
zolvarea într-o conferinţă la Paris a chestiunilor în litigiu referi- 
toare la aplicarea tratatului din martie 1856 în privința delimitării 
frontierelor, ori la problema retragerii trupelor austriece din Prin- 
cipate si a flotei engleze din Marea Neagră 2, cit si prin definiti- 
varea firmanului electoral93, mișcarea unionistă si-a intensificat 
acțiunile şi a trecut la o reorganizare a activităţii ei în vederea 
cistigarii bătăliei electorale ce se anunţa. Unioniștii grupaţi in 
ambele ţări în Partida naţională, care deşi eterogenă din punctul 
de vedere al diferitelor ei elemente componente, a reprezentat în 
epocă o puternică forta, au asigurat izbinda cauzei unirii. 

La Iasi, unionistii — combatind cu energie abuzurile separa- 
tiste ale regimului căimăcămesc — au format un Comitet electoral 
al unirii în care au apărut alături reprezentanţii burgheziei, ai 
boierimii liberale și ai celei conservatoare moderate. În prima sa 
întrunire, noul comitet a fixat programul mişcării unioniste, mult 
amplificat față de programul „Societăţii unirii“ din 1856. Unio- 
niștii moldoveni își propuneau să realizeze : unirea Principatelor, 
obținerea neutralizării noului stat si a respectării autonomiei sale, 
print străin ereditar dintr-o familie care să nu aparţină vreunuia 
din statele limitrofe, Obştească Adunare „care să reprezinte inte- 
resele întregii natii“, supunerea străinilor „la legile pamintului“, 
„recunoaşterea dreptului noului stat“ de a-și întemeia relaţiile co- 
merciale potrivit cu „interesele“ sale, „garanţia colectivă“ a pu- 
terilor europene si introducerea tuturor reformelor „in stare a ne 
civiliza societatea si'a ne întări natia, reforme întemeiate pe prin- 
cipiile dreptăţii şi egalităţii înaintea legii, precum și pe respectul 
proprietăţii“. Unionistii ieşeni mai hotărau să se pună „in strinsa 
înţelegere cu Partida unirii din ambele Principate, iar mai ales 
cu acea din ţinuturile Moldovei“ și „a lucra în conglăsuire cu ele“. 
Comitetul mai stabilea să se adune „cît se poate mai adeseori“ și 
ca totodată hotărîrea majorităţii să fie obligatorie pentru comitet 
în discuţiile ee urmau să aibă loc în sînul său; în sfirsit, se mai 
prevedea întocmirea de ;jurnaluri“ asupra fiecărei ședințe 6. La 
1/13 martie 1857, a fost dat publicităţii programul unioniștilor din 


61 Al. Cretzianu, op. cit., vol. II, p. 194. 

6 Acte şi documente, vol. III, p. 1031—-1 034, 

8 Vezi A. Gonta, 'Firmanul electoral pentru convocarea Divanurilor 
ad hoc şi problema Unirii Principatelor Române, în Studii privind Unirea 
Principatelor, Bucuresti, 1950, p. 281—296. ‘ 

64 Acte si documente, vol. III, p. 1 107—1 108. 


84 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Moldova, care repeta principiile stabilite de Comitetul electoral al 
unirii din Iasi in prima sa întîlnire 6. 

Comitetul electoral al unirii a avut încă de la înfiinţarea sa 
o vie activitate pusă în slujba ideii unioniste; întreaga mișcare 
pentru Unire atît din laşi cit si din ţinuturi a fost coordonată de 
membrii comitetului, care, totodată, s-au făcut purtătorii de cuvint 
ai mișcării unioniste față de reprezentanții puterilor garante. Ei au 
înaintat încă in luna februarie o adresă consulilor din lasi, la 
care anexaseră un protest colectiv şi în care cereau respectarea 
drepturilor stabilite prin tratatul de la Paris, cautind să asigure 
desfășurarea alegerilor în condiţii optime 66. La 10/22 martie, unio- 
niştii ieşeni au avut interesanta inițiativă de a propune unirea 
Adunărilor ad hoc ce urmau să fie convocate ; „unindu-se Diva- 
nurile ad hoc din amîndouă ţările române — arătau ei — să se 
declare în adunare extraordinară, în virtutea dreptului de auto- 
nomie și alcătuindu-se legea electorală, după care să se compuie 
în viitor obsteasca adunare a tärei..., să se îndeletnicească apoi la 
reformele din launtru ale Statului românesc, asezind bazele viitoarei 
sale Constituţii“ 67. 

În Tara Românească, ca si in Moldova, activitatea mişcării 
unioniste a fost coordonată începînd din luna martie de un Comitet 
central al unirii, care era de fapt însuși organul de conducere ai 
Partidei naţionale muntene. La 3/15 martie 1857, după ce încă din 
luna precedentă avuseseră loc un număr de întruniri la care au 
participat reprezentanţii diferitelor curente politice ale vremii, s-a 
desfășurat în sala Bossel o mare întrunire la care a fost aleasă o 
conducere unitară a mişcării unioniste. C. A. Creţulescu a fost de- 
semnat președinte, iar ca vicepreședinți au fost aleși Gh. Costaforu 
si C. Bosianu, care încercaseră fără succes în perioada anterioară 
să-şi organizeze un comitet propriu favorizat de caimacamul Ghica. 
Tot la 3/15 martie a fost votat programul mișcării unioniste, care 
repeta în patru puncte, într-un mod eliptic, programul unioniștilor 
moldoveni (autonomia și neutralizarea Principatelor, unirea, print 
străin, „guvern constituțional reprezentativ“ și „o singură adunare, 
obsteasca, care va fi întocmită pe bază electorală indestul de largă, 
încît să reprezinte interesele generale ale populaţiei române“. Se 
mai proclamau principiile de bază ale viitoarei organizări interne : 
„Respect la dreptul proprietăţii de orice natură. Egalitatea tuturor 
românilor înaintea legilor. Libertatea individuală si a muncei ta- 


65 Ibidem, vol. IV, p. 40—42. - 
66 Ibidem, vol. NI, p. 1 139—1 143. 
67 Ibidem, vol. IV, p. 89—91. i 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


ranului“ 68, La 10/22 martie un grup de boieri conservatori, care 
s-au declarat de asemenea unioniști, a publicat propriul său pro- 
gram, a cărui analiză dezvăluie limitele poziției de clasă a alcatui- 
torilor, dar și cesiunile pe care acești conservatori — care se vor 
intitula ei înşişi mai tîrziu progresiști — înțelegeau să le faca. 
Membrii grupului inscriau ca prim punct al programului lor ,,res- 
pectul suzeranității Înaltei Porţi“. Dacă se pronuntau pentru auto- 
nomie, print ereditar străin, guvern reprezentativ, pentru „egali- 
tatea românilor înaintea legilor“, ei cereau totodată ca reprezen- 
tanta națională să fie „in raport cu starea morală si materială a 
românilor“, iar prevederea din program referitoare la „respectul 
absolut al proprietăţii de orice natură si libertatea absoluta a 
muncei sătenilor“ indica limpede poziţiile sociale ale alcătuitorilor 
acestui program, care apăreau dornici de a apropria în beneficiul 
clasei boierești întreaga întindere a moșiilor si de a stabili cu să- 
tenii un regim de „invoieli“ 69, 

Ca si unioniștii moldoveni, si unionistii munteni s-au pronunţat 
pentru strînsa conlucrare a întregii mișcări unioniste. Ei au trimis 
o adresă unioniștilor moldoveni, la 11/23 martie, în care au subli- 
niat că „ideea principală, ideea care predomină în fiecare și care 
ne insufleteste pe toţi, este aceea a Unirii cu fraţii noștri de peste 
Milcov“ 79, În Tara Românească, paralel cu activitatea comitetelor 


electorale — mișcarea unionistă putînd să beneficieze de o mare 
libertate de acțiune — s-au alcătuit „diferite cluburi sau reuniuni 
politice — cum se arăta într-o corespondență publicată în „Daily 
News“ — și caimacamul este obligat să le accepte, deşi cu neplă- 


cere“ 7l. Activitatea cluburilor s-a desfășurat în diverse centre ur- 
bane muntene ca Brăila, Buzău, Ploiești, Rîmnicu Vîlcea ori Sla- 
tina, ai căror membri, după opinia Ministerului de Interne, dove- 
deau „aplecări stravagante“ 72, ceea ce indica că poziția politică 
a slătinenilor nu era conformă dorințelor caimacamului Ghica. In- 
tensitatea mișcării unioniste din ambele ţări arăta în mod evident 
că „cea dintîi si cea mai profundă dorință a Principatelor este ca 
să nu li se pună nici o pedică în dreptul lor de state suverane de 
a dispune libere despre viitoarea lor existență politică, schimbînd 
cea de pînă acum formă a acestei existente si consolidindu-se 


4 Ibidem, p. 50—53. 

69 Ibidem, p. 172—181. 

79 Ibidem, p. 104—107. 

7 Cf. „L”Etoile du Danube“, nr. 30, din 17 aprilie 1857. 

72 Dan Berindei, Apostol Stan şi Eleonora Alexiu, Documente privind 
Unirea Principatelor, vol. I, Bucuresti, 1961, p. 371. 


46 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


într-un singur stat“ 7%. La 16/28 martie, unul dintre fruntașii mișcării 
unioniste muntene, radicalul Grigore Ioranu, prezenta „Unirea Prin- 
cipatelor într-un singur stat“ drept „conditiunea cea mai trebuin- 
cioasă a puterii“. „Prin puterea naţională — adăuga el — ni se 
poate chezasui libertățile. Păstrarea libertăţilor face viața ro- 
mână“ 74, 

Mișcarea pentru unire cuprindea din ce în ce pături mai largi. 
Comentînd participarea țăranilor şi a micii burghezii la activitatea 
unui club, unul dintre fruntașii radicalilor arăta că „din partea 
țăranilor plugari, a meseriașilor și a comersantilor români, dupa 
ce li s-a explicat programa națională, n-a fost decît un consinti- 
ment unanim la toată cuprinderea ei“ 75. La 30 martie/ll aprilie 
1857, Comitetul central al unirii din Bucureşti a simţit necesar să 
publice unele lămuriri privnid programul mişcării unioniste. În 
aceste Deslusiri asupra celor patru baze din programa naţională 
se arăta că prin unire se urmărea să se dezvolte „proprietatea, co- 
mertul, industria, profesiunile liberale și partea religioasă, cu-n 
cuvînt, elementele întregi de viață ale unei ţări“. Ca „fundamente 
puternice“ ale programei unioniste apăreau autonomia — în te- 
meiul căreia comerțul urma să capete „libera dezvoltare“ —, unirea, 
care urma să dea „puterea naţională“, prinț străin ereditar, guvern 
constituțional reprezentativ și adunarea obștească „întocmită pe o 
bază electorală largă“ 76. Tot în acele zile, cînd membrii Comisiei 
de informare a puterilor garante soseau la București, unioniștii 
le-au adresat o întîmpinare în care arătau că unirea „a fost din 
totdeauna tendința necesară vieţii acestor două Principate“ și ca- 
racterizau efectuarea ei drept „răscumpărarea cea mai glorioasă si 
mai legitimă a îndelungatelor suferințe cu care aceste populații 
luptă din timpuri străvechi“ ; unirea mai era înfăţişată ca „o so- 
lutie politică si socială“ impusă de cerinţele epocii 7. 

Venirea comisarilor puterilor si mai ales abuzurile și falsurile 
separatiste din Moldova au impulsionat puternic mişcarea pentru 
unire in cele două ţări, ca şi conducerea unioniștilor. Mișcarea 
unionistă, deosebit de puternică în ansamblul ei, era în același timp 
divizată în fracțiuni, în funcţie de obiectivele interne ale acestora. 


73 [C. Hurmuzaki si Ioan Maiorescul, Dezvoltarea drepturilor Principa- 
telor moldo-române, in urma tratatului de la Paris din 30 martie 1856, 
Bruxelles, 1857, apud Acte si documente, vol. III, p. 203, 243—244. 

74 Grigore Ioranu, Despärtire-Unire, in „Concordia“, nr. 11, din 16 mar- 
tie 1857, cf. Gindirea social-politică despre Unire (1859), Bucuresti, 1966, p. 113. 

75 Cornelia C. Bodea, op. cit., p. 227. F 

26 Acte si documente, vol. IV, p. 304—310. 

7 „Concordia“, nr. 16, din 30 martie 1857, cf. Gindirea social-politică 
despre Unire (1859), p. 114—118. 


47 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Unirea era unanim dorită, dar organizarea viitorului stat pe baze 
moderne provoca neînțelegeri, documentele epocii dezvăluind va- 
rietatea de opinii, ca si problemele divergente. Vara anului 1857 
avea însă să constituie piatra de încercare a mișcării unioniste. 
Aceasta a reușit să domine Tara Românească, iar ii Moldova a putut 
face față cu multă eficienţă grosolanului fals electoral al caimaca- 
mului Vogoridi, succesorul lui Balş. Anularea alegerilor falsificate la 
presiunea puterilor favorabile unirii, dar îndeosebi datorită mişcării 
unioniste si acțiunilor ei, a arătat limpede că unirea reprezenta o 
cauză de neînvins în împrejurările date. 

Problema unirii a conferit problemei Principatelor în vara 
anului 1857 dimensiunile cele mai ample. Desigur, cum bine s-a 
spus, problema românească „n-a dobindit un caracter european ca 
urmare a războiului Crimeii“ 78. Dar dacă în temeiul acestui eve- 
niment, „a dobindit caracteristicile și dimensiunile sale reale ca 
problemă europeană“ 7, neîndoielnic că vara anului 1857 a repre- 
zentat momentul ei culminant si decisiv si desigur ea a fost, atunci, 
„elementul esenţial al politicii europene“ 89, sau cum o definea un 
diplomat : „chestiunea cea mai gravă si cea mai dificilă a momen- 
tului“ 81. Problema unirii a împărţit pe poziţii opuse marile dar 
si micile puteri europene 2 si este cert că în temeiul ei se ajunsese 
aproape la o nouă stare de război. Compromisul de la Osborne $ 
dintre Anglia și Franţa a dus la atenuarea tensiunii, deschizînd 
în fapt, totodată, cu toate rezervele invocate și tocmai prin rela- 
tiva limitare a realizării ei, un drum mai larg spre concretizarea 
unirii. Dacă însă adoptarea motiunilor unioniste în primăvara 1857 
reprezentase un prim fapt îndeplinit de către români de care Eu- 
ropa trebuise să ia cunoştinţă 84, de data aceasta compromisul rea- 


18 Gh. Platon, Le problème roumain dans la politique européenne. dans 
les années de la lutte pour l’Union (1856—1859), în „Revue Roumaine d'His- 
toire“, XIV (1975), nr. 1, p. 27. 

9 Ibidem. 

# Ibidem, p. 28. 

81 Pasquale Buonincontro, L'unione dei Principati Danubiani nei docu- 
menti diplomatici napoletani (1856—1859), Napoli, 1972, p. 107. 

82 Vezi Gh. Platon, Reacţii si atitudini in cercurile diplomatice din 
Constantinopol față de Unirea Principatelor, în „Revista de istorie“, XXVIII 
(1975), nr. 7, p. 1085—1090; idem, Le diplomate belge Edouard Blondeel van 
Cuelebroeck dans les Principautes Roumaines (1856—1857), in „Revue 
Roumaine d'Histoire“, XVI (1977), nr. 1, p. 43—66; Aurel Filimon, Docu- 
mente diplomatice belgiene despre Unirea Principatelor, in „Revista de isto- 
rie“, XXVII (1974), nr. 1, p. 85—95. 

8 Vezi Andrei Oțetea, L'accord d'Osborne (aoùt 1857), in „Revue 
Roumaine d'Histoire“, III (1964), nr. 4, p. 677 si urm. 

M Dan Berindei, Constituirea statului naţional român în context euro- 
pean, în Cuza Vodă. In memoriam, lași, 1973, p. 130. 


48 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


lizat n-a reprezentat numai un rezultat al jocului de forte al ma- 
rilor puteri, ci si recunoasterea unei opinii atit de puternic expri- 
mată de o națiune în plin proces de ascensiune. Nu intimplator, 
sultanul considera, potrivit unei corespondențe constantinopolitane 
din „L'Independence Belge“ că „Unirea Principatelor va antrena 
într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat emanciparea suc- 
cesivă a tuturor provinciilor creștine care aparțin Turciei euro- 
pene“ 8%, Opinia sa a fost confirmată la mai putin de două decenii 
după Unirea Moldovei și a “Ţării Româneşti ! 

Noile alegeri menite a evidenția falsul electoral din luna iulie 
s-au desfășurat în Moldova începînd de la 29 august/10 septembrie 
1857 și ele au avut loc într-o atmosferă de puternic entuziasm unio- 
nist. La Huși noii aleşi au fost ovationati „cu strigăte entuziastice“, 
la Galati noii deputati Costache Negri și Alexandru loan Cuza, 
fostul cirmuitor, au fost särbätoriti „cu muzică militară pe uliţă“ 8. 
Entuziasmul a fost general si el s-a concretizat în numărul impre- 
sionant de voturi obținut de candidaţii mișcării unioniste. Semni- 
ficativă a fost participarea plină de entuziasm la alegeri a săte- 
nilor. „Vivat unirea! — scria Scarlat Virnav lui V. Malinescu — 
Amice, Ion Docan si Mihail Kogălniceanu s-au ales. Locuitorii sa- 
tului meu si acei ai doftorului i-am adunat pe Piața Unirii cu so- 
tiile lor si cu toţi copilașii lor, pînă si acei din fașă, de unde au 
pornit cu cea mai mare pompă... strigind Vivat unirea, că a în- 
viat națiunea română, acompaniat de trăznetele puștilor și a cara- 
binelor“ 87, În urma alegerilor, în Adunarea ad hoc a Moldovei n-au 
pătruns decît doi deputaţi separatiști. 

În Tara Românească, Partida naţională n-a avut de înfruntat 
uneltiri separatiste, dar în schimb ea a trebuit să stăvilească ma- 
nevrele reacționare ; ,,... nu vă puteţi închipui cum în judeţe... se 
agită partidele reacționare ... — scria A. C. Golescu-Albu lui Ștefan 
Golescu —. Minciuni, ameninţări, calomnii, promisiuni totul le fo- 
loseşte drept mijloc pentru a intimida pe cei slabi, a exercita o 
influență opresivă asupra firilor lipsite de curaj și a arunca în- 
doiala si teama în toate spiritele“ 88, C. Bolliac scria la rîndul său, 
încă în primăvară, despre faptul că în Țara Românească „reacţia“ 
avea un caracter „mai periculos“, fiind „invalita, deghizată supt 


85 Gh. Platon, Lupta românilor pentru unitate națională..., p. 59. 

86 Dan Berindei, Apostol Stan si Eleonora Alexiu, Documente privind 
Unirea Principatelor, vol. I, Bucuresti, 1961, p. XXXII, XXXII, 198, 223. 

87 N. Iorga, Studii si documente, vol. XVIII, Bucuresti, 1910, p. 6. 

8 G. Fotino, Din vremea renasterii nationale a Ţării Româneşti. Boierii 
Golești, vol. IV, București, 1939, p. 207. | 


49 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


masca patriotismului ...“ 8. Dar nimic nu putea stăvili entuzias- 
mul general pentru cauza unirii, hotărîrea întregului popor de a 
înlătura regimul Regulamentului organic si de a-și făuri statul na- 
tional modern. În luna iulie, prin revenirea ultimilor exilați revo- 
luţionari, mișcarea unionistă își văzuse conducerea întărită si radi- 
calizată. Intimpinati cu bucurie, revoluționarii exilați preluaseră in 
bună măsură conducerea mișcării pentru unire si contribuiseră la 
succesele ei. C. A. Rosetti luase conducerea ziarului „Românul“, 
care, succedind „Concordiei“ — în condiţiile apariţiei „Stelei Du- 
nării“ numai în ediţia ei franceză, peste hotare, la Bruxelles — 
devenise principala tribună de luptă a Partidei naţionale din Prin- 
cipatele Române. Alegerile desfășurate in Tara Românească cu 
începere de la 7/19 septembrie s-au desfășurat în aceeași atmosferă 
si cu aceleași rezultate ca si cele din Moldova. Numeroși deputati 
au întrunit unanimitatea voturilor alegătorilor. În unele locuri, 
alegerile s-au desfășurat prin aclamații ; totodată, a fost remarca- 
bilă maturitatea politică și hotărîrea pe care au arătat-o țăranii 
trimifind în Adunarea ad hoc pe cei mai dirzi apărători ai cauzei 
unirii, dar și ai cauzei țărănești. Chiar și un adversar al unirii, 
cum era comisarul britanic Bulwer, trebuia să scrie în acele zile 
lui Clarendon că „adevărul pe care trebuie să-l mărturisim nouă 
înșine este că aproape toţi în acest principat sînt, sau spun că sint, 
pentru unirea celor două Principate sub un domnitor străin“ %, 

Prin alegerile pentru Adunările ad hoc poporul român încheia 
o etapă de seamă în lupta sa pentru făurirea statului național, căci 
Adunările ad hoc au fost tribunele de la înălțimea cărora românii 
au putut exprima în fața Europei dorinţele lor legitime si să ceară 
satisfacerea lor. Totodată, mișcarea unionistă își dovedise în etapa 
pregătirii și desfășurării acestor alegeri forța, iar programul ei va 
fi programul pe care Adunările ad hoc îl vor adopta ca deziderat 
unanim al naţiunii. 


89 „Buciumul“, nr. 7, din 3 mai 1857; cf. Gindirea social-politică despru 
Unire..., p. 124. 
% T. W. Riker, Cum s-a înfăptuit România..., Bucuresti, 1944, p. 191. 


50 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Capitolul al III-lea 


Adunările ad hoc și semnificația lor 


Adunările ad hoc reprezintă un capitol aparte în istoria mis- 
cării pentru realizarea unirii Principatelor. Ele se înscriu ca un 
moment memorabil atît pe plan intern, marcînd succesul deplin 
al mișcării unioniste, cit si pe plan extern ca emanatii ale Con- 
gresului de la Paris și ca fiind destinate a exprima dezideratele 
poporului român din Principate față de Europa. Ele au oferit un 
rar exemplu de patriotism si abnegatie naţională. 

Cele două adunări s-au întrunit la lași și la București în 
toamna anului 1857, special constituite pentru a exprima in fata 
puterilor garante dorinţele poporului român din Moldova si Tara 
Românească. Convocate ca un rezultat al divergenţelor puterilor 
europene în legătură cu problema reorganizării Principatelor Ro- 
mâne și îndeosebi ca o consecință a deosebirilor lor de vederi pri- 
vind unirea, cele două adunări au constituit calea de exteriorizare 
a nazuintelor poporului român. Constituirea lor în temeiul catego- 
ricei victorii electorale a mișcării unioniste a reprezentat dovada 
uriaşei popularitäfi a cauzei unirii şi totodată a confirmat autori- 
tatea pe care o avea în acel moment această mișcare. 

Expresie politică a puternicei mișcări pentru unire, Partida 
naţională era o formaţie politică eterogenă care grupa înăuntrul 
ei reprezentanţi ai tuturor claselor și păturilor sociale din Princi- 
pate și reflecta prin aceasta interesele deseori diferite ale acestora. 
Tarani, păturile mijlocii, elemente încă firave dar active ale clasei 
muncitoare în formare, intelectuali, boierimea liberală și chiar 
boierimea moderat-conservatoare furnizau cadrele acestei partide 
strînse în jurul steagului luptei pentru unire, realizarea unificării 
celor două ţări convenind tuturor. Dar Partida naţională cunoștea 


51 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


divergente, uneori adinci, pe tärim social, evidențiate deseori de 
evenimente în epocă. În afara conservatorilor, care — deși unii 
dintre ei partizani ai unei uniri „conservatoare“ — nu s-au grupat 
înăuntrul acestei formaţii politice, Partida naţională cuprindea 
înăuntrul ei conservatori moderați si liberali de diverse nuanțe 
(moderați, democrați, radicali). Liberalii reprezentau îndeosebi in- 
teresele burgheziei si ale boierimii imburghezite. Ei militau pentru 
organizarea statului pe baze burgheze si pentru libertatile demo- 
cratice, care le conveneau, acestea fiind o „consecință necesară a 
liberei concurente“ 1, 

Adunările ad hoc au avut sarcina de a exprima dorinţele tu- 
turor păturilor si claselor sociale din Principate în problemele re- 
organizării acestora. Modalitatea de desemnare a deputaţilor și 
repartiția mandatelor între diferitele categorii sociale au consti- 
tuit obiectul unor ample dezbateri diplomatice. Adunările ad hoc 
au fost convocate în virtutea unui firman electoral a cărui elabo- 
rare a durat o jumătate de an și al cărui cuprins a fost viu discutat 
la Constantinopol între reprezentanții puterilor garante ?. Supus 
unor succesive modificări, asigurînd pînă la urmă dreptul de re- 
prezentare tuturor claselor sociale, firmanul electoral a stabilit însă 
o repartiție nejustă a mandatelor, favorizînd clasele posedante ; 
țărănimea, care reprezenta imensa majoritate a populației Princi- 
patelor, n-a obținut decît un singur mandat de județ, deci circa o 
cincime din numărul locurilor din Adunările ad hoc. Un memoriu 
contemporan definea firmanul electoral drept „o lege care loveşte 
în toate interesele“ si care nu acorda decît o reprezentare iluzorie 
claselor apăsate?, iar Vasile Boerescu opina că în viitoarele adu- 
nări „capriciul boierilor va fi legea“". Dar mișcarea unionistă an- 
trenind păturile cele mai largi în lupta pentru unire a accentuat, 
activitatea politică a acestora. Deşi reprezentate in Adunările ad 
hoc într-o proporție nejusta, masele şi-au făcut necontenit simțită 
prezența în cursul dezbaterilor acestora, păstrînd un contact ne- 
mijlocit cu deputații si susfinind, deseori, prin manifestări, pe 
mandatarii i situați pe poziții înaintate. 

1 K. Marx, Burghezia şi contrarevolutia, în K. Marx — F. Engels, 
Opere, vol. 6, Edit. politică, Bucuresti, 1959, p. 114. 

2 Vezi Alexandru 1. Gonta, Firmanul pentru convocarea Divanurilor 
ad hoc şi problema Unirii Principatelor Române, în Studii privind Unirea 
Principatelor, Bucuresti, 1960. 

3 Memoriu din 13 mai 1857, D. A. Sturdza si altii, Acte si documente 


relative la istoria renascerei României (se citează: Acte şi documente), 
vol. IV, p. 571. | 

4 B. Boeresco, Le firman Turc pour la convocation des Divans ad hoc 
dans. les. Principautés du Danube, -Paris, 1857, cf. Acte si documente, 
vol. III, p. 346. = 


52 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


Intenţia puterilor garante fusese aceea ca Adunările ad hoc 
să fie niște simple adunări consultative prin care poporul român 
să-şi exprime deziderate, dar fruntașii mișcării unioniste și în 
special cei situaţi pe -pozițiile cele mai înaintate au înţeles să le 
dea o sferă mult mai amplă de acţiune. S-a căutat ca Adunările 
ad hoc să aibă drepturi lărgite si ca ele să nu fie simple Divanuri 
ad hoc consultative, ci Adunări ad hoc cu dreptul de a lua ho- 
täriri si nu doar de a exprima deziderate ?. Intr-o scrisoare adre- 
sată lui Gh. Magheru, patriotul economist și statistician Dionisie 
Pop Martian propunea ca cele două Adunări ad hoc să se unească 
„ca principiul esprimat să-l facă faptă“, după ce proclamaseră 
unirea şi apoi declarîndu-se în permanență — „ca constituantă“ — 
să încerce să obțină independența ori cel putin reînnoirea rela- 
tiilor cu Poarta otomana în sensul ca Principatele să devină o 
tara „aliata“ si nu o tara „vasala“ Imperiului otoman. Interesant 
este si memoriul adresat deputaților Adunării ad hoc de la Bucu- 
resti de un anume C. Atanasiu, care cerea ca această „Adunanta 
națională“ să emită decrete, să proclame unirea și „legile orga- 
nice, care vor avea de efect voința naţională“ 7. 

Adunările ad hoc au reprezentat unul din momentele cele mai 
de seamă ale luptei pentru făurirea statului naţional român. Defi- 
nind in preziua intrării lor în activitate telurile Partidei nationale, 
C. A. Rosetti, le sintetiza astfel: „Unirea, stabilitatea, puterea na- 
tionala, legi nationale si respectul cel mai deplin al acelor legi“ *. 
Pe plan intern Adunările ad hoc au prilejuit manifestarea evidenta 
a coeziunii miscarii unioniste si au pus in relief forta sustinato- 
rilor unirii. Totodată, convocarea lor, campania electorală desfă- 
şurată în jurul lor, însăși activitatea lor au perfectat în amîndouă 
ţările. caracterul crganizat al mișcării, concretizat în activitatea 
Partidei naţionale și a comitetelor unioniste. 

Adunările ad hoc au constituit prilejul pentru intensificarea 
relațiilor dintre unioniștii munteni și cei moldoveni, stabilindu-se 
un contact neîntrerupt, schimburi de vizite și acţiuni combinate. 


5 Vezi si Dan Berindei, Locul istoric al Adunărilor ad hoc, in „Studii“, 
XIX (1966), nr. 1, p. 23—31; de asemenea, Dimitrie A. Sturdza, Însemnă- 
tatea Divanurilor ad hoc din Iași şi Bucuresti în istoria renaşterii României, 
în „Analele Academiei Române. Memoriile Sectiunii istorice“, seria II. 
tom. XXXIII (1910—1911) și XXXIV (1911—1912). 

6 Cornelia C. Bodea, Corespondenţă politică (1855—1859), Bucuresti, 
1963, p. '318 (Documente privind Unirea Principatelor, vol. III). 7 

?-Dan Berindei, Introducere la Documente privind Unirea Principate- 
lor, Bucureşti, 1961, vol. I, p. XLI—XLII ; vezi si p. 645 şi urm. 

8 C. A. Rosetti, Către rumâni, in „Românul“, nr. 13, din 21 septem- 
brie/3 octombrie 1857, cf. Gindirea ‘social- politica despre Unire (1859), Bugu; 
resti, 1966, p. 141. 


53 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Dealtfel, micile deosebiri — mai mult de redactare — ale progra- 
melor unioniste din cele două ţări sau unele deosebiri de tactică 
au fost neînsemnate fata de caracterul unitar, perfect închegat, al 
mișcării unioniste din Principate în ansamblu. Este semnificativ 
faptul că, încă la începutul activității Adunării ad hoc a Ţării Ro- 
mânești, un mare număr de deputați au subscris sume de bani 
pentru a se putea stabili „un serviciu special de curieri“ prin in- 
termediul căruia să fie ţinută o legătură permanentă cu Adunarea 
ad hoc a Moldovei; deputaţii ţărani au participat la subscriere 
si, proportional cu averea lor, au dat mai mult decît ceilalți”. La 
rîndul lor si deputații pontași ai Moldovei, prezenti la o primire 
a caimacamului, s-au manifestat hotariti in a obține structurale 
îmbunătățiri a soartei lor atunci cînd unul dintre ei a spus comi- 
sarului britanic Bulwer: „mai curînd să murim decît să mai 
suferim ca în trecut“ 9, Pentru a asigura acţiunea unitară a celor 
două adunări, Dimitrie Brătianu s-a deplasat la Iași spre sfîrşitul 
lunii septembrie 4, unde a avut întrevederi cu fruntașii moldoveni 
ai mişcării pentru unire ; apoi, după începerea lucrărilor Adunării 
ad hoc de la București, s-a menţinut o neîntreruptă legătură epis- 
tolară între conducătorii Partidei nationale din cele două fari !. 
Mai merită să fie semnalată adresa pe care Adunarea ad hoc a 
Țării Românești a trimis-o celei a Moldovei „Frați iubiți — se 
spunea, între altele, în acest document — d'acum fie-ne soarta cît 
de contrarie, unirea este făcută pentru noi. Datele de 7 și 9 octom- 
brie sînt date memorabile pentru patria noastră. Legătura ce con- 
tractăm azi împreună am proclamat-o in fata lumii întregi si unii 
şi alţii...“ 3. 

Dar Adunările ad hoc nu au constituit numai afirmarea cate- 
gorică pe plan intern a nazuintei spre unire, ci ele au marcat tot- 
odată un evident succes al cauzei unirii pe plan extern. Această 
problemă a Principatelor, „așezată în fruntea problemelor supuse 


9 „L'Etoile du Danube“, nr. 63, din 31 octombrie 1857, cf. Acte si 
documente, vol. V, p. 716. 

10 Vasile Maciu, Diplomatul C. Basily si Adunările ad hoc, in „Studii“, 
XXV (1972), nr. 3, p. 498. 

it „Românul“, nr. 14, din 24 septembrie/6 octombrie 1857, p. 1. 

2 Vezi si Dan Berindei, Știri noi privind conlucrarea muntenilor si 
moldovenilor în lupta pentru Unirea Principatelor, în File din trecutul isto- 
ric al județului Prahova, Ploiești, 1971, p. 5—14 ; de asemenea, Maria Humi- 
nic, Colaborarea dintre unionistii moldoveni și munteni în lumina unor 
documente ale vremii aflate în Muzeul Unirii din Iaşi, în „Cercetări isto- 
rice“, Iasi, I (1970), p. 29—42. 

9 Şedinţa din 9/21 noiembrie 1857, Acte si documente, vol. VI, 
partea a II-a, p. 181. 


54. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


diplomaţiei“ 4, evolua cu toată opoziția deseori înverșunată a mai 


multor puteri în sensul dorit de români. „M-am lămurit — scri- 
sese optimist, încă din luna mai 1857, Dimitrie Rallet lui Ion 
Ghica — că românii, fără a fi diplomaţi, își cunosc nu numai tre- 


bele lor însuși, dar și ale altora, mai bine decît chiar puterile ce 
ne vroesc binele“ 15. Spulberindu-se prin însușirea aproape una- 
nimă a programului unionist calomniile Austriei habsburgice, ale 
Turciei otomane si în parte ale Angliei privind o pretinsă ostili- 
tate a poporului român față de ideea unității Principatelor, a fost 
pregătită noua etapă a Adunărilor ad hoc. Prin aceste adunări și 
îndeosebi prin framintarile social-politice desfăşurate în perioada 
convocării si activității lor, Europa a fost pusă in fata unei noi 
exprimări categorice a nazuintelcr unui popor dornic de a se con- 
solida prin întemeierea statului naţional. Pretinsa ostilitate a ro- 
mânilor față de unire n-a mai putut fi invocată ca argument si do- 
rinta lor evidenta de unitate n-a mai putut fi contestată. „Națiunea 
română — declara deputatul C. Haralambie în Adunarea ad hoc 
de la București — conformindu-se spiritul Tractatului de la Paris, 
prin mandatarii săi, pe temeiul suveranităţii sale, fiind liberă și 
independentă, respectînd totodată si relatiunile ce o leagă cu Înalta 
Poartă, a decretat bazele reorganizării sale. Așadar, crez, dom- 
nilor, ca și Dvs., că înaltele puteri garante care au luat inițiativa 
într-această cauză si care au socotit folositoare unirea Principa- 
telor, atît pentru prosperitatea poporului român, cît și pentru du- 
rabila tranchilitate a Europei, nu vor întîrzia a sancţiona voința 
natiei române“ 16, 

Adunärile ad hoc au mai fost importante nu numai pentru 
contribuţia data luptei pentru unire, ci și pentru aceea că au pri- 
lejuit dezbaterea unei vaste problematici legată de crearea statului 
național, a unei serii întregi de probleme care, în cea mai mare 
parte, și-au găsit rezolvarea în următoarea etapă istorică și în- 
deosebi în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. În măsura in 
care aceste „dorințe“ nu contraziceau interesele puterilor, ele au 
fost adoptate, cîteva luni mai tîrziu, în Convenţia de la Paris din 
7/19 august 1858. Dealtfel, chiar si punerea în discuţie a proble- 
melor a căror concretizare legislativă a întîrziat s-a dovedit deosebit 
de utilă pentru clarificarea poziţiilor și a perspectivelor de viitor. 


4 L. Thouvenel, Pages d'histoire du second empire d'apres les papiers 
de M. Thouvenel, Paris, 1903, p. 23. 


15 Cornelia Bodea, op. cit., p. 263. 


16 Discurs din 7/19 decembrie 1857; Dan Berindei, Apostol Stan si 
Eleonora Alexiu, Documente privind Unirea Principatelor..., vol. I, p. 654—655. 


55 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Adunările ad hoc s-au deschis într-un cadru festiv si cu o 
participare impresionantă la eveniment a maselor populare. Co- 
mentînd deschiderea Adunării ad hoc de la Iasi, un corespondent 
al foii L'Etoile du Danube“ observa ca „din zorii zilei întreaga 
capitală era în picioare ; săteni se grăbiseră aci venind și de la 
zece leghe depărtare pentru a asista la ceremonia de inaugurare 
a adunării si această afluentä extraordinară nu înceta să înmul- 
teasca valurile grăbite ale populației orăşenești“. Corespondentul 
mai asemuia capitala Moldovei cu „ur adevărat stup în zumzet“ 
si dădea informaţii privind aclamatiile prin care fusese salutata 
apariția deputaţilor situați pe poziţii înaintate si îndeosebi a depu- 
tatilor țărani, intimpinati între alții, si de ostași, cu strigătul 
„Trăiască deputaţii noștri !* (“Vivent nos deputes !»). Acelaşi co- 
respondent mai semnala serbările publice, iluminatiile, imnurile 
nationale cîntate în locurile publice 7. La Bucuresti deschiderea 
Adunării ad hoc a avut loc o săptămînă mai tîrziu, într-o atmosferă 
similară. Cu toată vremea nefavorabilă, s-a strîns în jurul adunării 
o mare mulțime de oameni. Iluminatii, tedeumuri, fanfare in pie- 
tele publice, o bucurie unanimă au caracterizat la Bucuresti, ca si 
la Iași, momentul de deschidere a Adunării ad hoc. 


După constituire, Adunările ad hoc au trecut la alegerea bi- 
rourilor lor, prezidate de drept de mitropoliți. În Moldova, C. Negri 
a fost ales vicepreşedinte, iar locurile de secretari au fost ocupate 
de Anastase Panu, C. Hurmuzaki, C. Rolla, D. Rallet si P. Ma- 
vrogheni, toți membri ai conducerii mișcării unioniste 18; din mo- 
tive tactice, M. Kogălniceanu, care a fost potrivit oaie unui 
contemporan „factotum“ al adunării !, n-a intrat în compoziţia 
biroului. La Bucuresti, vicepresedintia a fost încredințată lui N. Go- 
lescu, jar secretari ai adunării au fost aleși C. A. Rosetti, Șt. Go- 
lescu, D. Brătianu, C. A. Creţulescu și Scarlat Turnavitu?. Prin 


17 „L”Etoile du Danube“, nr. 61, din 15 octombrie 1857, cf. Acte şi 
documente, vol. V, p. 694—695, şi Gindirea social-politică despre Unire 
(1859), p. 141—144. 

18 Şedinţa din 4/16 octombrie 1857. Acte si documente, vol. VI, partea I, 
p. 60—61. Unele contradicții interne au persistat între fruntași ai mișcării 
unioniste ; C. Hurmuzaki a încercat să obțină vicepresedintia Adunării ad 
hoc, ceea ce l-a determinat pe C. Negri să exclame: „Ce opoziție mi-ai 
făcut! De ce nu mi-ai spus-o ieri!“ (Dan Berindei, Contribuţii la istoricul 
Divanului ad hoc din Moldova. Protocoalele lui Baragnon, în „Studii și cer- 
cetări științifice. Istorie“, Iasi, X (1959), fasc. 1—2, p. 145. 

9 Victor Slăvescu, 'Corespondenţa între Ion Tonescu de la Brad şi Ion 
Ghica, 1846—1874, Bucureşti, 1943, p. 160. 


9-Sedinta din 5/17 octombrie 1857. Acte si E vol. VI, 
partea a II-a, p. 10—11. 


56 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


compoziția sa, biroul Adunării ad hoc a Tarii Românești marca o 
evidentă tendinţă liberal-radicală. 

Cum era şi firesc, după alegerea forurilor de conducere, fiecare 
Adunare ad hoc a înțeles să exprime în mod cît mai grabnic și cît 
mai categoric adeziunea la programul unionist. O mărturie deosebit 
de importantă deoarece ea provine de la un străin, ziaristul Pierre 
Paul Baragnon, secretar al caimacamului Vogoridi, merită să fie 
reținută pentru a se evidenția însemnătatea istorică a acestei zile 
de 7/19 octombrie 1857. Potrivit lui Baragnon, deasupra biroului 
Adunării ad hoc fuseseră aşezate portretele lui Ștefan cel Mare, 
Bogdan I (de fapt Bogdan III!) si Petru Rareș, incorcnate cu flori. 
Deputaţii erau „toți în ținută, cu mănuși si cravată albă sau nea- 
gra“, iar costumul national al deputaţilor pontasi era, după apre- 
cierea secretarului caimacamului, „destul de corect“. Prin tribune 
se împărțeau versuri unioniste, iar cînd s-a adoptat moţiunea de 
mulțumiri către puterile garante, întreaga adunare se ridicase de 
trei ori strigînd : „Unirea ! Unirea ! Unirea !“ 21, La 7/19 octombrie, 
această moțiune, cea dintîi luată în dezbatere, a fost supusă Adu- 
nării ad hoc de C. Hurmuzaki susținut de M. Kogălniceanu, C. Negri, 
C. Rolla si D. Rallet; prin ea se aduceau mulțumiri puterilor 
pentru că dăduseră posibilitate, poporului român să-și exprime do- 
rintele 22. În continuare, M. Kogălniceanu a propus să se adopte 
punctele cuprinse in programa mișcării unioniste. El a ţinut sa 
sublinieze faptul că „dorința cea mai mare, cea mai generală, acea 
hrănită de toate generațiile trecute, acea care este sufletul gene- 
ratiei actuale, acea care împlinită va face fericirea generațiilor 
viitoare este unirea Principatelor într-un singur stat, o unire care 
este firească, legiuită și neapărată, pentru că în Moldova și în 
Valahia sîntem același popul, omogen, identic ca nici un altul, 
pentru că avem același început, același nume, aceeași limbă, aceeași 
religie, aceeaşi istorie, aceeaşi civilizație, aceleași instituţii, aceleași 
legi si obiceiuri, aceleași temeri și aceleași speranțe, aceleași tre- 
buinte de îndestulat, aceleași hotare de păzit, aceleași dureri in 
trecut, același viitor de asigurat si, în sfîrşit, aceeași misie de îm- 
plinit“. M. Kogălniceanu a propus să se voteze o declaraţie prin 
care să se arate că Moldova era pentru autonomia țării, pentru 
„Unirea Principatelor într-un singur stat sub numele de România“, 
pentru un prinț străin ereditar, pentru neutralitatea Principatelor și 
pentru o putere legiuitoare „încredințată unei obşteşti adunări, în 


21 Dan Berindei, op. cit., p. 146. 


2 Şedinţa din 7/19 octombrie 1857. Acte si documente, vol. VI, partea I. 
p. 62—63. 


57 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


care să fie reprezentate toate interesele natiei“ 2%. C. Hurmuzaki a 
luat numaidecit cuvîntul si a susținut propunerea lui M. Kogalni- 
ceanu. El a declarat că „Unirea Principatelor este dorința tuturor 
claselor“ și că „perit-a separatismul ca fumul mînat de vifor“ 7. 
Singurul glas care s-a arătat potrivnic propunerii, cel al marelui 


Fig. 3. — M. Kogălniceanu. 


boier reactionar și separatist Alecu Balș, a rămas fără ecou, iar 
intervenientul s-a ales cu un răspuns aspru din partea lui M. Ko- 
gălniceanu. ,,Protestati contra Unirei — a declarat acesta lui Balș — 
O cred, Unirea este pentru tara și D-voastră nu voiti nici tara 
nici nație“ 2%. Dealtfel, Balș nefiind in stare a citi propriul său 


2 Ibidem, p. 63—68. 
M Ibidem, p. 68—74. 
5 Ibidem, p. 77. koj 


v 


58 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


text, trebuise să i-l citească Hurmuzaki, care o făcuse cu „un dis- 
pret amestecat cu batjocură“ %. Trecindu-se la vot, 81 de deputati 
au votat propunerea si doar doi i s-au opus ?'. Astfel Adunarea ad 
hoc a Moldovei a manifestat de la inceputul activitatii sale ho- 
tarita sa adeziune la cauza unirii. 


Ca si la lași, Adunarea ad hoc de la Bucuresti a înţeles să 
abordeze neintirziat problema unirii. La 8/20 octombrie C. A. Cre- 
tulescu a propus Adunării ad hoc o declaraţie si a susținut adop- 
tarea programei unioniste, el observind totodată că tara simţea 
nevoia „unei prefaceri radicale a Constituţiei“ %. În ziua urmă- 
toare, a fost înfățișat adunării raportul comisiei de urgență ce se 
constituise în ziua precedentă şi prin care se propunea deputaţilor 
să voteze „nedespartit si numai în principiu cele patru punturi din 
programa naţională“ 9, „Această dorinţă a unirii, ce în timpii tre- 
cuti numai luminele o insuflau românilor — se scria în raportul 
comisiei — a devenit astăzi, prin lungile suferinte, un simfamint 
tare, care domnește în inimile tuturor, fără deosebire de clasă, de 
vîrstă sau de sex“ %. După citirea raportului, adunarea s-a ridicat 
şi a strigat „Să trăiască Unirea“, „Să trăiască România“, „Să trăiască 
puterile garante“ 3l. După un discurs al lui Grigore Ioranu, care a 
spus, între altele, că „naționalitatea nu este numai binele prea 
înalt al unui popor, ci si izvorul nesecabil al fericirii din întru“ 3, 
Adunarea ad hoc a adoptat raportul în unanimitate, urmînd ca 
dorințele exprimate succint să fie dezvoltate într-un memorandum 
mai larg %. În vederea alcătuirii acestui document, adunarea și-a 
întrerupt lucrările pînă la 25 octombrie/6 noiembrie, cînd au în- 
ceput dezbaterile legate de acest „Act dezvoltător votului Adunării 
ad hoc de la 9/21 octombrie anul 1857“. Desi deputaţii înaintați au 
făcut concesii deputaților conservatori și conservatori moderați si 
nu s-au asociat unei intimpinari prezentată de deputatul tiran Lu- 
pescu, totuşi ei nu au obținut de data aceasta un vot unanim. În 
orice caz si în acest memorandum Adunarea ad hoc a Ţării Ro- 
manesti proclama încă o dată că „Unirea este cea mai vie dorință 
a naţiunii“ 34, 


“ Dan Berindei, op. cit., p. 147. 

7 Acte si documente, vol. VI, partea I, p. 79. 
28 Ibidem, partea a II- -a, p. 28. 

2 Ibidem, p. 32. 

39 Ibidem, p. 33. 

A Ibidem, p. 34. 

32 Ibidem, p. 38. 

3 Ibidem, p. 43—44. 

34 Ibidem, p. 58. 


59 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Potrivit intentiilor puterilor garante, Adunările ad hoc tre- 
buiau să exprime dorinţele poporului român din cele două tari 
privind reorganizarea lor sub toate aspectele. Dacă in, Moldova 
Adunarea ad hoc a luat in dezbatere probleme privind reorgani- 
zarea internă, adunarea de la București a refuzat să dezbată astfel 
de probleme, deputaţii înaintați apreciind că în prealabil puterile 
trebuiau să accepte voturile celor două adunări din 7/19 şi 9/21 
octombrie 1857. Ei susțineau că poporul român voia „sa paseasca 
în reformele dinăuntru“ numai „rezimindu-se pe dreptul său de 
autonomie“ si deci românii trebuiau „să aștepte înainte de a pasi 
cu lucrările lor pînă cind Europa ii va garanta dreptul său de 
viață“ 33 — sau cum spunea un deputat „înainte de a se hotărî 
soarta celor patru punte“ %. La dorința de a salva autonomia, se 
mai adăuga însă fără îndoială și aceea de a nu afecta coeziunea 
mișcării unioniste prin dezbaterea unor probleme în care opiniile, 
se știa dinainte, urmau să fie divergente și chiar profund diver- 
gente. Încă un motiv era și acela că acești deputați își dădeau 
seama că se găseau în minoritate și în consecință nu voiau dezba- 
terea acestor probleme decît într-o adunare viitoare, in care ra- 
portul de forţe să le fie favorabil. 

Este sigur că deputaţii înaintați din amîndouă ţările erau de- 
parte de a privi cu ostilitate o multilaterală reorganizare social- 
politică şi administrativă a statului national pentru a cărui for- 
mare ei acționau. Exprimind această poziție, Vasile Mălinescu de- 
clara deputaţilor din Adunarea ad hoc a Moldovei: „Dorind a fi 
mai tari, ati cerut Unirea cu fratii munteni ; dorind a avea o mai 
mare statornicire si orînduială mai bună, ati cerut un principe 
străin moştenitor, dorind ca legiuirea să fie potrivită trebuintelor 
şi intereselor întregii natii, ati cerut ca legile să se facă de către 
o obștească adunare. Atit încă nu-i destul. Trebuie să mergeţi mai 
departe. Trebuie să dati viaţă noului stat român ce voiti a în- 
fiinţa. Iar viaţă atunci îi veti da, cind veti primi principii mari 
si drepte la reorganizarea sa“ 37. Aceeași dorință de fundamentală 
schimbare a exprimat-o în ultima lună de activitate a Adunării 
ad hoc a Ţării Românești și deputatul Constantin Haralambie, care 
şi-a dezvăluit „speranțele... asupra viitorului naţiunii romane“, 
ce-i apărea „sub cele mai frumoase culori“, întemeiate „pe drep- 
turile populului român, drepturi incontestabile și neprescriptibile“. 
Haralambie folosea totodată prilejul pentru a-și exprima credinţa 


% Dan Berindei, Apostol Stan, Eleonora Alexiu, op. cit., vol. I, p. 630—631. 
% Ibidem, p. 633. 
97 Şedinţa din 29 octombrie/10 noiembrie 1857; Acte si documente, 


vol. VI, partea I, p. 134. 


60 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


ca „timpii de concuiste brutale au incetat“, ca „inteligenta omului 
nu mai lincezeste în pasivitate si inertie“ si ca „progresul si civi- 
lizarea sint singurele legi ce dirijă mersul omenirii“ “8. 

Cele două ședințe ale Adunărilor ad hoc în care fusese adoptat 
programul unionist dezvăluiseră limpede dorința unanimă a româ- 
nilor privind realizarea statului național: „Nu mai încape nici un 
fel de discuție în privința rezultatelor dezbaterilor Divanurilor — se 
nota într-un ziar francez —' totul este clar si neechivoc“ 39. Dar 
această dorință unanimă n-a pus capăt contradictiilor acute exis- 
tente între diferitele clase și categorii sociale (respectiv grupările 
politice ce le reprezentau) susținătoare ale unirii, care o dată ex- 
primată voinţa naţională a unităţii statale au apărut și mai evi- 
dente. Este însă drept că înșiși deputaţii cei mai înaintați, tinind 
seama de situaţia externă existentă si de faptul că hotäririle si 
chiar dezbaterile Adunărilor ad hoc puteau influenţa, într-un sens 
sau altul, puterile garante în deciziile lor finale privind Principa- 
tele Române, s-au străduit să limiteze ciocnirile politice interne, 
evitînd chiar, in Tara Românească, luarea în discuţie a unor pro- 
bleme „delicate“. 

Ceea ce s-a petrecut în interior după exprimarea dorinţei reali- 
zării statului national a avut însă repercusiuni si în afara. Este 
caracteristică în această privinţă schimbarea de atitudine a lui Ba- 
sily, reprezentantul Rusiei țariste în Comisia de informare a pu- 
terilor, care, așa cum s-a mai remarcat, privea evenimentele „prin 
prisma intereselor ţarismului“ 40 si care, îndeosebi în ultimele luni 
ale anului 1857, a luat poziţie împotriva principalilor purtători de 
cuvînt ai mișcării unioniste calificaţi de el „anarhiști“ și „revolu- 
tionari“ 4. El se temea să vadă partidul „anarhic“ năvălind in adu- 
nare și privea cu evidentă îngrijorare „exaltatii“; a mers chiar 
pînă acolo încît a propus colegilor săi o limitare a atribuțiilor și 
activităţii adunărilor “2. În presa europeană, ca si în unele rapoarte 
diplomatice, au apărut, tot în aceste luni, materiale care reflectau 
„îngrijorări“ similare. Încă de la <28 septembrie>/10 octombrie 
J. Jooris, ministrul Belgiei la Constantinopol, raporta despre unio- 
niştii români, despre „,periculoasele principii reformatoare“ profe- 
sate de ei, el considerind că ei urmăreau să constituie „un mare 


% Dan Berindei, Apostol Stan, Eleonora Alexiu, op. cit, vol I, 


p. 653—655. 

1% Gh. Platon, Lupta românilor pentru unitate naţională 1855—1859. 
Ecouri în presa europeană, Iasi, 1974, p. 40. 

4 V, N. Vinogradov, Rossia i obedinenie Rumânskih Kneajestv, Mos- 
cova, 1961, p. 107. 

41 Vasile Maciu, op. cit., p. 495, 496. 

42 Ibidem, p. 501, 503, 504. 


61 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


imperiu daco-roman“ 43 Două săptămîni mai tîrziu „Le Journal de 
Francfort“ avea să califice cele două Adunări ad hoc ca fiind „re- 
publican-democrate, socialiste şi comuniste chiar“ 4%. Exploatînd 
această agitație, organe ale presei austriece aveau să considere eve- 
nimentele din Principatele Române drept preludiul unei revoluții 
si chiar să se pronunţe pentru o intervenţie militară otomană, in 
timp ce la Constantinopol un corespondent, a cărui relatare este 
reprodusă la X105/22 noiembrie 1857 în „Messager du Midi“, să 
arate si mai alarmat : „Scînteia plecată din Principate — consi- 
dera el — ar putea să aprindă un nou război care, de această dată, 
ar fi un război al naționalităților, în care Turcia, cu siguranță, nu 
s-ar simţi bine in fața a 10 milioane de creştini, pe care-i ţine sub 
stăpînire în Europa“ 4%. În aceste condiţii, poate fi inteleasä „re- 
zerva“ pe care uneori o manifestă fruntașii radicali ai luptei pentru 
unire. 

Adunarea ad hoc a Ţării Româneşti nu a dezbătut probleme 
de reorganizare internă, dar problematica în sine a dominat întreaga 
activitate a adunării, in tot cursul fiintärii ei. Dacă în perioada 
inițială, minoritatea liberal-radicală, în strînsă conlucrare cu de- 
putatii ţărani, a reuşit sa domine lucrările Adunării ad hoc, impu- 
nînd, între altele, alegerea unui birou liberal-radical, după ce a 
fost adoptat „în principiu“ programul unionist, divergentele și-au 
făcut loc şi unitatea Partidei naţionale a fost afectată, deputaţii 
conservator-moderati si liberal-moderati deplasîndu-și voturile, în 
mai multe rînduri, spre dreapta şi nesfiindu-se de a se alia cu 
puţinii deputati conservatori. Teama că va fi adoptată o hotarire 
prea - „radicală“ in problema agrară, care le-ar fi lezat interesele, 
stătea la baza acestei atitudini. După ce programul unionist fusese 
votat, centrul nu mai înțelegea să urmeze stînga Adunării ad hoc 
în intențiile ei de a lua în dezbatere. în viitor, unele din proble- 
mele interne. De aceea, cînd o comisie, dominată încă de repre- 
zentanți ai stingii, a cerut să se adopte hotărîrea de a nu se intra 
„deocamdată în alte lucrări“, majoritatea s-a opus si a trecut la 
alegerea unei noi comisii care a întocmit o hotarire potrivită con- 
ceptiilor centrului şi dreptei Adunării ad hoc. În jurul problemei 
prorogării şi a dezbaterii problemelor interne au avut loc înverşu- 
nate discuții, iar raportul celei de-a doua comisii a fost adoptat 
cu 39 de voturi împotriva a 37, ultimele fiind voturile deputaţilor 
țărani si ale deputaţilor înaintați. Respingînd orice încercare a 
stingii de a prelungi lucrările Adunării ad hoc, deputaţii moderați 


4) Gh. Platon, op. cit., p. 63, n. 235. 
^ Ibidem, p. 41, n. 156. 
45 Ibidem, p. 67. 


62 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


si conservatori au pierdut totusi in ultimele sedinte pozitiile majo- 
ritare, ceea ce a ingaduit stingii sa faca sa fie adoptata — cu 42 de 
voturi contra 38 — o propunere prin care se hotăra ca lucrările sa 
fie prorogate pina la 20 ianuarie/l februarie 1858, respingindu-se 
propunerea conservatoare pentru o prorogare nelimitată 4. Desi 
problematica internă n-a intrat in dezbaterea Adunării ad hoc 
muntene, lucrările acesteia si îndeosebi ascutitele divergențe re- 
flectate în discuţii dovedeau îndeajuns acuitatea acestei chestiuni. 

În Moldova Adunarea ad hoc a dezbătut în mod direct pro- 
bleme de organizare internă“. La 10/22 octombrie D. Rallet a 
propus alcătuirea unei comisii care „să comunice Adunării un 
proiect al propunerilor care i se vor părea cele mai importante în 
privirea interesului general“, după adoptarea lor propunerile ur- 
mind să fie prezentate Comisiei de informare „ca bază a viitoarei 
organizaţii a Principatelor“ 8. La 15/27 octombrie, comisia a pre- 
zentat şirul chestiunilor generale ce trebuiau luate în dezbatere “9. 
Adunarea ad hoc a Moldovei a discutat probleme variate : orga- 
nizarea puterii armate, accesibilitatea generală în funcțiile publice, 
așezarea generală a contributiunilor, egalitatea înaintea legii, res- 
pectarea domiciliului și a libertăţii individuale, responsabilitatea 
ministerială, libertatea cultelor, neatirnarea Bisericii Moldovei fata 
de Patriarhia din Constantinopol, separarea puterii legislative de 
cea executivă, „sloboda întemeiere a legămintelor comerciale ale 
Principatelor“, inamovibilitatea judecătorilor etc. În noiembrie, la 
propunerea lui M. Kogălniceanu, a fost adoptat un nou şir de 
chestiuni generale, dezbătindu-se cu acest prilej problema obli- 
gatiilor financiare fata de Poartă, emanciparea orașelor, constitui- 
rea comunelor, si formarea, în viitor, a adunărilor legiuitoare %. 
Dacă pentru majoritatea problemelor dezbătute — si care toate se 
legau de procesul de constituire a statului national — au fost 
adoptate hotäriri cu unanimitatea sau cu o mare majoritate de 
voturi, într-o singură problemă majoritatea a fost ceva mai mică 
si anume aceea prin care se stabilea ca în viitor Adunările legiui- 
toare să fie formate „pe baze îndestul de largi și potrivite cu gra- 


4 Vezi detalii la Dan Berindei, Introducere la Documente privind Uniren 
Principatelor..., vol. I, p. XLI—XLIV. Vezi şi Dan Berindei, Problema agrară 
în dezbaterea Divanului ad hoc și a adunărilor Ţării Românești (1857—1861), 
în „Studii“, XI (1955), nr. 1, p. 29—52. 

#7 Vezi Valerian Popovici, Probleme sociale in dezbaterile Divanului 
ad hoc al Moldovei, in „Studii si cercetari stiintifice. Istorie“, X (1959), 
fasc. 1-2, p. 1—35; Dan Berindei, Rolul istoric al Adunărilor ad hoc, in 
„Studii“, XIX (1966), nr. 1, p. 23—31. 

^ Acte si documente, vol. VI, partea I, p. 82—84. 

#9 Ibidem, p. 87—88. 

59 Ibidem, p. 267. 


63 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


dul culturii si aleasă incit in ea să fie reprezentate toate marile 
interese ale natiei“. Această „dorință“ a fost votată de 41 de depu- 
taţi, 23 s-au abținut si patru au votat contra 5! ; abtinerile și votu- 
rile negative oglindeav pozițiile centrului si ale dreptei, cărora nu 
le convenea lărgirea bazei electorale. Dezbaterea în ansamblu à 
problematicei variate privind reorganizarea Principatelor a consti- 
tuit un fapt pozitiv, mai ales că hotaririle s-au luat nu numai pentru 
Moldova, ci si pentru Tara Românească. Este de observat, dealtfel, 
că deputaţii înaintați de la București s-au arătat dispuși să accepte 
hotărîrile Adunării ad hoc de la Iasi. „Noi sîntem mulțumiți de 
lucrările voastre — scria Stefan Golescu unui moldovean — și 
dacă puterile binevoitoare vor stărui în hotărîrea lor arbitrară 
şi antilogică de a face ele o Constituţie și a ne-o trimite prin un 
haticherif, noi am fi foarte fericiți cînd ele ar primi drept bazele 
fundamentale ale Constituţiei, cele propuse de voi“ 52, 


Deputaţii țărani au susținut în amîndouă Adunările ad hoc 
programul unionist, dar totodată ei erau reprezentanți ai unei clase 
care-și cerea împlinirea legitimelor ei nazuinti. „Nu, țărănimea 
vorbea de Unire — arăta în 1861 Kogălniceanu -—, însă Unirea 
însemna in gura sa ceva mai mult decît singura întrunire a Prin- 
cipatelor“ 55. În consecință, deputaţii țărani din Moldova au alcă- 
tuit — cu sprijinul probabil al unor deputaţi ori unor intelectuali 
înaintați din afara clasei lor — o petiție prin care au cerut într-o 
formă zguduitoare şi cu argumente ce cu greu puteau fi respinse, 
rezolvarea multilateralelor aspecte ale problemei țărănești. Decla- 
rînd că doreau „ca tot poporul român să se infrateasca si să tra- 
iască în pace si în liniște pe pămîntul strămoșesc al României, pen- 
tru mărirea și fericirea neamului“, deputaţii țărani relevau toate 
greutățile şi abuzurile cărora ei trebuiseră să le facă față, dupa 
cum subliniau faptul că întregul stat se rezemase din punct de 
vedere economic pe munca si straduintele țărănimii. În concluzie, 
se cerea în petiție „ca pe viitorime săteanul să fie și el pus în 
rîndul oamenilor, să nu mai fie ca pînă acum asămăluit cu dobi- 
toacele necuvintatoare“, ca bătaia, beilicurile, havalele, birul pe cap 
să fie „oborite“. Dar „dorința cea mai mare“ pe care o exprimau 
sătenii era „căderea boerescului“, adică a clăcii și totodată împro- 


51 Ibidem, p. 299—300. 

52 Scrisoare din 25 octombrie/6 noiembrie 1857 ; Dan Berindei, Știri noi 
privind conlucrarea muntenilor si moldovenilor..., p. 12. 

5 Procesele verbale. ale Adunării elective din Moldova. Sesiunea 
1860—1861, p. 302; N. Adăniloaie, Taränimea şi Unirea, in Studii privind 
Unirea Principatelor, Bucuresti, 1960, p. 225—280 ; Gh. Platon, Frământări 
țărănești in Moldova în preajma Unirii, loc. cit, p. 297—336 şi anexe. 


64 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


prietărirea lor „pina la acoperirea a două treimi din moșie“ 5. 
Redactată la 26 octombrie/7 noiembrie, prezentată la 9/21 noiembrie, 
petiția a intrat în dezbaterea Adunării abia la 18/30 decembrie. Ea 
a prilejuit discuții furtunoase si a arătat profundele divergențe 
existente în ceea ce privea rezolvarea uneia din problemele fun- 
damentale ale noului stat național preconizat. Majoritatea comite- 
tului proprietarilor mari s-a pronunţat împotriva petitiei, vorbind 
de așa-zisele „tendinţe comunistice“ ale propunerilor sătenilor. Deși 
ea a admis încetarea abuzurilor și satisfacerea doleantelor țărănimii, 
chiar si „căderea boierescului“, s-a opus în schimb cu vehementä 
împroprietăririi si a apreciat pretenția justificată a țăranilor drept 
„tintirea cea mai vederată de a lovi proprietatea“ ; se accepta doar 
ca țăranul să devină proprietar „prin bună înţelegere cu proprie- 
tarii pe ale căror moșii locuiesc“ 5. Minoritatea comitetului marilor 
proprietari — în frunte cu M. Kogălniceanu — a propus desfiin- 
tarea clăcii si statornicirea unor relaţii agrare „definitive“ de către 
viitoarea Adunare legiuitoare, fără a-și fixa însă o poziție precisă 
în chestiunea împroprietăririi 5. Majoritatea comitetului proprieta- 
rilor mici a propus ca sătenii să utilizeze ca emfiteoti ceea ce aveau 
în stapinire, iar C. Hurmuzaki cerea ca relaţiile dintre cele două 
părți să fie rezolvate prin bună înţelegere în cursul celor doi ani 
următori. Pe o poziție aproape similară cu cea a țăranilor, s-a 
aflat un grup de deputaţi înaintați în frunte cu V. Mălinescu, 
care a cerut răscumpărarea boierescului și împroprietărirea săte- 
nilor cu ceea ce legea în vigoare le dădea în folosință. O altă 
propunere au făcut-o C. Negri și mai mulți deputati țărani privind 
o vînzare a paminturilor către săteni. Pînă la urmă, date fiind 
ascutitele divergențe dezvăluite de discuții și șansele reduse de a 
se adopta o „dorință“ care să corespundă nazuintelor țărănimii, 
atît A. Panu cit si M. Kogălniceanu, deși partizani ai improprie- 
tăririi, au cerut aminarea rezolvării și chiar a discutării problemei. 
Cu toate acestea, propunerile diverse au fost supuse votului şi 
toate au fost respinse cu o majoritate mai mare sau mai mica ; 
propunerea deputaților țărani a fost respinsă cu 44 de voturi, 
votind pentru ea 25 deputati, între care si V. Malinescu 57. 

În Tara Românească deputaţii țărani n-au adus in discuţie 
în mod direct problema agrară, dar ei au cerut ca în Adunările 


5 Acte și documente, vol. VI, partea I, p. 342—346. Pentru problema 
țărănească în această perioadă vezi si N. Adăniloaie si Dan Berindei, Re- 
forma agrară din 1864, Bucuresti, 1967, p. 79—107. 

55 Acte si documente, vol. VI, partea I, p. 349—359. 

56 Ibidem, p. 359—361. 

57 Pentru toate vezi N. Adaniloaie si Dan Berindei, op. cit. p. 84—100 


65 
5- c. 1831 
https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


legiuitoare următoare, în care această problema urma să fie nea- 
părat dezbătută, participarea ţăranilor să fie asigurată. În acest 
sens, G. Lupescu a făcut o primă intervenţie în numele țăranilor 
la 1/13 noiembrie și a afirmat că „legile nu mai erau făcute de 
toate stările... și numai de o seamă de boieri“, care, spunea toi 
el, nu cunoșteau în suficientă măsură „dorinţele si pasurile țără- 
nimii“. G. Lupescu csrea ca Adunarea legiuitoare următoare să fie 
alcătuită „de infatisatori luaţi din toate stările de oameni al 
țării“ 58. Liberalii radicali au sprijinit initial propunerea, dar cind 
centrul și dreapta adunării i s-au opus cu Vehementa, ei n-au 
mai susținut pe G. Lupescu, determinînd chiar pe ceilalți deputați 
ţărani la abandonarea amendamentului, aceasta întrucît sperau ca 
astfel să păstreze unanimitatea voturilor Adunării ad hoc şi în 
privința adoptării „actului dezvoltător“. După votarea acestui docu- 
ment, fără să se fi reușit să se obțină un vot unanim, diver- 
gentele dintre stînga și dreapta au devenit ascuţite şi deputaţii 
țărani n-au vrut ca lucrările să se încheie fără ca ei să-şi mai 
afirme încă o dată răspicat dorințele. În consecință, la 7/19 decem- 
brie s-a produs o nouă intervenţie a tuturor deputaţilor țărani — cu 
excepţia lui G. Lupescu — redactată de data aceasta de Tănase 
Constantin în care, după ce se amintea de ,nemärginitul si dure- 
rosul şir de sugrumătoare suferințe“ ale țărănimii, se proclama 
„dreptul de netăgăduit d-a lua parte la viitoarele adunări, care 
vor face Constituţia țării si legiuirile din năuntru“ 59, 

Deşi problema țărănească a stat la baza divergenţelor adinci 
care au împărțit pe tărim social membrii celor două Adunări 
ad hoc, dezbaterea ei a fost pozitivă, deoarece a clarificat pozițiile. 
De asemenea, această dezbatere, chiar şi în forma indirectă a 
dorințelor exprimate de deputaţii țărani munteni, a impus ca în 
Convenţia de la Paris să se introducă recomandarea de a se solu- 
tiona problema agrară și totodată a cbligat clasele dominante s-o 
ia pe aceasta îndeaproape considerare. Poziţia țăranilor a fost deo- 
sebit de semnificativă. Sustinatori ardenti ai unirii, -ei n-au aban- 
donat întru nimic poziţiile si revendicările lor legitime si au luptat 
ca unirea sa nu fie trunchiată de aspectele ei sociale si de a nu fi 
prin aceasta un act pe jumătate înfăptuit. ,,...să stee omul domnitor 
pi casa lui“ sintetiza deputatul țăran lon Roată dorințele clasei 
sale, Faptul că deputaţii ţărani şi-au apărat pozițiile cu o ne- 


5 Acte și documente, vol. VI, partea a II-a, p. 84 şi urm. 

9 Dan Berindei, Apostol Stan, Eleonora Alexiu, op. cit, vol. i, 
p. 657—659. 

% Dan Berindei, Cîteva stiri noi cu privire la Ion Roată, în „Studii si 
cercetări științifice. Istorie“, Iasi, IX (1958), p. 154. 


66 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


obisnuita dirzenie se datoreste legaturii pe care ei au pastrat-o 
cu alegătorii lor, cu întreaga masă a țărănimii. Semnificativ declara 
într-un document unul dintre deputaţii țărani din Moldova, justi- 
ficind legătura sa cu delegaţii țăranilor din ținutul său: „să mă 
sfătuesc cu ei ca să nu greşesc, să li dau lămurire despre cele ce 
s-au lucrat în Divan...“ 61. 

Înainte de a-și încheia lucrările, în luna decembrie, Adunarea 
ad hoc a Moldovei a votat o moțiune prin care se stabilea ca dupa 
acceptarea de către puteri a unirii, cele două Adunări ad hoc 
să se întrunească laolaltă pentru a vota legea electorală (2. Desigur 
că în intențiile deputaţilor înaintați din cele două adunări, îndeo- 
sebi a celor din Tara Românească, a stat planul unei prelungiri a 
activităţii lor ; votul pentru prorogarea lucrărilor adunării de ia 
Bucureşti, ca şi votul referitor la întocmirea legii electorale a 
Adunării ad hoc a Moldovei erau în această privință semnificative. 
Dar intenţiile patriotilor români nu au putut fi realizate, deoarece, 
potrivit dorinței și îndemnurilor boierimii reacționare, un firman 
turcesc punea capăt existenței fiecăreia dintre cele două adunări î;, 
problema unirii și a viitoarei organizări a Principatelor trecînd din 
nou în discuția diplomaţiei europene. 

În perspectiva istoriei Adunările ad hoc apar ca avînd o multi- 
laterală însemnătate. Ele au fost departe de a fi simple adunări 
«consultative, deoarece de la primele lor lucrări s-au transforma! 
în tribune de la înălțimea cărora reprezentanţii poporului român 
au exprimat in mod răspicat näzuintele acestuia. Prin activitatea 
lor, ca si prin agitația electorală pe care a provocat-o in mod firesc 
convocarea lor, cauza unirii s-a consolidat în Principatele Române, 
iar, pe plan extern, puterile au putut să constate în urma susținerii 
aproape unanime în cele două adunări a programului unionist. 
imensa popularitate ce a avea ideea unirii, atît in Moldova cit si 
in Tara Românească. Adunările ad hoc au fost și locul unde s-au 
putut înfrunta opiniile reprezentanţilor diferitelor clase și pături 
sociale și s-au putut exprima nazuintele aproape generale pentru 
structurala modernizare a statului național unitar ce urma să fie 
creat. Acut divergentă s-a dovedit chestiunea agrară care a stat 
la baza împărțirii membrilor adunărilor în două grupări opuse. 
În ansamblu, Adunările ad hoc au dat prilej pentru exprimarea si 
consemnarea pozițiilor și opiniilor din epocă. Ele au reprezentai, 
totodată, una din cele mai strălucite afirmări ale poporului român 
în lupta sa pentru unitatea naţională. 


t! Dan Berindei, Apostol Stan, Eleonora Alexiu, op. cit, vol. I, p. 252. 
€? Acte şi documente, vol. VI, partea I, p. 1009—1 010. 
© Ibidem, vol. VII, p. 45—46, 52. 


67 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


După ce cele două Adunări ad hoc au fost dizolvate de Poartă, 
ceea ce a provocat un protest din partea unora dintre deputatii 
munteni 7, Comisia de informare a puterilor garante a trecut la 
întocmirea actelor pe care era însărcinată a le prezenta Conferinţei 
ce urma să se întrunească la Paris, în conformitate cu hotaririle 
Congresului din 1856. Ea a folosit dezbaterile celor două Adunări 
ad hoc, la care a adăugat propria-i documentație — dar aci din 
nou s-au vădit pozițiile divergente! — și a întocmit un amplu 
raport 6. La 26 martie/7 aprilie 1858, raportul a fost acceptat de 
plenul comisiei, o săptămînă mai tîrziu comisarii semnîndu-l 6. 
Raportul prezenta pe larg, în partea sa inițială, „dorințele“ expri- 
mate de cele două Adunări ad hoc, analiza implicînd și observaţii 
făcute de unii sau alţii dintre comisari 67 ; în partea a doua, comi- 
sia încerca să prezinte rezultatele propriilor sale constatări în dife- 
ritele ramuri de activitate, la care comisarii adăugau din nou suges- 
tiile și propunerile lor deseori divergente. În încheiere, Comisia de 
informare indica reformele asupra cărora se întrunise un consens 
unanim : abolirea privilegiilor şi egalitatea în fața impozitului și a 
legii, revizuirea relațiilor agrare, dezvoltarea instituțiilor munici- 
pale, reorganizarea Ministerului de Interne, separarea mai com- 
pletă a puterii judiciare de cea executivă și introducerea graduală 
a inamovibilitatii magistraturii, îmbunătăţirea învățămîntului si 
crearea unui învățămînt universitar, dezvoltarea căilor de comu- 
nicatii si simplificarea sistemului financiar 68. 

Prin Comisia de informare se încheia o nouă etapă in pro- 
cesul de constituire a statului modern român. Prin această comisie 
Europa a luat un contact direct cu realitățile din Principate si 
membrii ei au fost cei dintîi care au arătat că Principatele Române 
nu reprezentau un simplu cîmp de experienţă, unde puterile își 
puteau aplica „soluțiile“, ci că ele reprezentau un organism viu 
și hotărît nu numai a-și exprima, ci și a-și susține propriile reven- 
dicări. Totodată, important a fost și faptul că necesitatea reorga- 
nizării temeinice a fost acceptată de toți reprezentanţii puterilor, 
care prin analiza de detaliu au sugerat și unele remedieri concrete. 

La 10/22 mai 1856 s-au deschis la Paris lucrările conferinţei 
căreia îi revenea sarcina, în conformitate cu prevederile tratatului 


& Ibidem, vol. VI, partea a II-a, p. 550. 

65 Interesantă — dar evident fără o urmare concretă ! — a fost discuţia 
referitoare la încercarea pe care a făcut-o comisia pentru a obține versiu- 
nile „originale“ ale capitulatiilor acordate de Poartă ţărilor române (Ibidem, 
p. 541 si urm.). 

66 Ibidem, p. 558. 

67 Ibidem, p. 559 si urm. 

68 Ibidem, p. 672. 


68 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


din 1856, de a elabora o conventie privind organizarea „definitiva“ 
a Principatelor. Lucrările conferinței s-au prelungit pînă la mij- 
locul lunii august. În prima ședință, Walewski, președintele reu- 
niunii şi reprezentant al Franței, a propus din nou unirea Princi- 
patelor. Propunerea era în bună măsură formală, deşi este impro- 
babil ca la Osborne Franţa să fi „jertfit unirea românilor în numele 
prieteniei britanice“ 70. Dar sigur este că Franța acceptase o ami- 
nare si cel putin, în prima etapă, renuntase de a mai acționa pen- 
tru o unire a Principatelor sub un print străin. Dacă reprezentanții 
puterilor garante „unioniste“ şi-au dat acordul la propunerea lui 
Walewski, în schimb, cei ai Porții şi ai Imperiului habsburgic s-au 
opus. Atunci, Cowley, reprezentantul britanic, a sugerat adoptarea 
unei soluții de compromis. În „spiritul de la Osborne“, Walewski, 
reluînd cuvîntul, a acceptat sugestia, exprimindu-si speranța „că 
toate puterile doresc să găsească un teren unde să se poată în- 
tilni“ 74, Usurinta acceptării sugestiei britanice de către Franţa 
pare a sugera o prealabilă înțelegere. 

O lungă dezbatere a fost consacrată apoi modalităţii de lucru 
a conferinţei, toţi reprezentanții acceptind, pînă la urmă, ca baza 
de discuție să fie un document-sinteză elaborat de diplomații fran- 
cezi şi nu textul însuși al Regulamentului organic. Cel ce a com- 
plicat discuţiile prin constanta opoziţie la orice stipulatie „unio- 
nista“ a fost Hŭbner, reprezentantul Imperiului habsburgic. El a 
făcut greutăţi în privința acceptării denumirii de Principate Unite, 
în chestiunea constituirii Comisiei centrale comune celor două 
tari, in problema steagului etc. Cu toate că, in mai multe rînduri, 
Hiibner a declarat neconforme realelor tendințe ale populației din 
Principate dorințele exprimate de cele două Adunări ad hoc în 
problema fundamentală a unirii, este evident că reprezentantul 
Imperiului habsburgic, ca si cel al Porții otomane, știau că ade- 
vărul era altul. De aceea, opoziția lor nu a avut un caracter prea 
categoric si în cursul discuţiilor ei au acceptat stipulatii cu un 
cert sens „unionist“ în schimbul menținerii — prin consensul 
puterilor favorabile unirii — unei separatii politico-administrative, 
al cărei caracter efemer îl indicau înseși unele stipulatii ale con- 
ventiei pe care conferința a elaborat-o şi a acceptat-o prin unani- 
mitatea participanţilor ei. Aceeași tendință de înțelegere între 


69 Acte şi documente, vol. VII, p. 266—316. Vezi şi N. Corivan, Les 
grandes puissances et les Principautes Roumaines à l’èpoque de la confé- 
rence de Paris (1858), in Nouvelles Etudes d'Histoire, vol. II, Bucuresti, 1960, 
p. 379—390. 

49 Barbara Jelavich, Russia and the Romanian National Cause, 1858—1859, 
Indiana Univ., 1959, p. 16. 

7 Acte si documente, vol. VII, p. 269. 


69 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


puteri, de data aceasta in dauna intereselor celor două ţări, s-a 
vădit și atunoi cînd nu s-a dat curs propunerii lui Kiselev, repre- 
zentant al Rusiei, care a sugerat desființarea jurisdicției consulare, 
ceea ce nu convenea majorităţii puterilor 72. Comentind lucrările 
Conferinţei de la Paris, Rallet remarca, încă în timpul desfășurării 
ei, că „o putere ne dă, ca si Siamului, doi domnitori și un singur 
senat, cu alte cuvinte, o confuzie fără unitate administrativă ; alta 
vrea ca provizoratul să se prelungească si ca noi să raminem într-o 
stare de lucruri care se aseamănă supliciului din antichitate, care 
consta în a lega un om viu de un cadavru...“ 73, 

Conventia de la Paris, prototip de act heteroclit, incununind 
activitatea diplomatică dusă timp de o jumătate de deceniu in jurul 
problemei Principatelor, conţinea dispoziţii înaintate, pe lîngă altele 
retrograde. În problema fundamentală a unirii ea mergea pe o linie 
de compromis. Este însă sigur că stipulatiile n-au fost numai con- 
cluzii ale discuţiilor din culisele diplomatice europene, ci că ele 
au rezultat, în mare măsură, din însăși larga acțiune desfăşurată 
de poporul român și de reprezentanții săi. Pasivitatea din partea 
acestor factori s-ar fi tradus, neîndoielnic, într-un conţinut cu totul 
diferit al convenției. care ar fi avut trăsături reacționare mai accen- 
tuate. De asemenea, conţinutul „unionist“ al înţelegerii apare, în 
bună măsură, ca o concesie făcută populaţiei din Principate si deci 
ca o victorie a acesteia, dorințelor căreia, vrind nevrind, au trebuit 
să-i dea curs măcar partial si reprezentantul Imperiului habsburgic 
si cel al Porții otomane. 

Convenţia întărea şi dezvolta articolele din tratatul din 1856 
referitoare la Tara Românească si Moldova si, în acelaşi timp, 
adopta unele stipulatii noi, rezultate din constatările Comisiei de 
informare sau impuse de cursul împrejurărilor din Principate, de 
lupta însăși a poporului român. Mentinute sub suzeranitatea Porții 
şi puse sub „garanţia colectivă a puterilor contractante“, Princi- 
patele Unite ale Moldovei și Ţării. Românești urmau „să se admi- 
nistreze liber si in afara oricărei ingerinte a Înaltei Porti“, sub 
conducerea — fiecare! — unui domn, care trebuia să guverneze 
cu concursul miniștrilor numiţi de el. Puterea legislativă urma să 
fie exeroitatä in mod colectiv de domn, de Adunarea electivă si de 
Comisia centrală. Puterii judiciare urma să i se asigure o nea- 
tirnare, aplicîndu-se „progresiv“ si inamovibilitatea magistraturii. 
Importante erau stipulatiile referitoare la domn care, „ales pe 


“2 Ibidem, p. 295 si urm. ; vezi si Mircea Malita, A Century of political 
and diplomatic action for the abolition of the consular jurisdiction in 
Romania, in „Revue Roumaine d'Histoire“, VI (1967), nr. 4, p. 587—604. 

13 Gh. Platon, op. cit., p. 84, n. 306. 


70 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


viață de Adunare“, trebuia sa obțină investitura Porții „in termen 
de o lună cel muit“ ; domnul putea fi în fiecare tara un moldovean 
sau un muntean, cu un venit de trei mii de galbeni si avind 
îndeplinite funcţii publice timp de zece ani. Ca element de unitate, 
în afara denumirii si a stipulatiilor referitoare la domni — si in 
ceea ce priveşte capuchehaiele de la Constantinopol se hotăra ca 
ele să poată avea cetățenia uneia sau alteia din cele două țări —, 
se crea la Focșani, oraş de graniţă, ca o trăsătură de unire, Comisia 
centrală legislativă amintită și Curtea de casatie, de asemenea 
comună Principatelor ; la aceasta se mai adăuga posibilitatea reu- 
nirii armatelor celor două ţări. Deosebit de important era arti- 
colul 46, în temeiul căruia se stabilea egalitatea in fața impozitelor 
şi egala accesibilitatea la funcţii, se garantau libertăţile publice, se 
aboleau privilegiile și monopolurile si se dădea indicatia revizuirii 
stării sătenilor“ 7. Într-o evidentă contradicţie cu dispozițiile îna- 
intate ale acestui articol erau stipulatiile electorale anexate con- 
ventiei 75 prin care, restrîngîndu-se dreptul de vot direct la cîteva 
mii de oameni, se limita însăși baza democratică de traducere în 
viață a convenției şi înainte de toate a prevederilor ei celor mai 
înaintate. Neîndoielnic că în ansamblu Convenţia nu era, aşa cum 
susținea Walewski, „un fel de omagiu adus principiului unirii“ “, 
dar latent ea ascundea elemente menite să asigure succesul cauzei 
unioniste, după cum, deşi ea a reflectat cesiuni în ceea ce privea 
Franța nu marcase totuși infringerea politicii ei. De aceea, într-o 
corespondență trimisă din Paris foii „L'Independence Belge“ se 
scria că „prietenii politicii franceze văd unirea in fondul con- 
ventiei“ 77, 

Dar ultimul act nu era încă jucat. Convenţia de la Paris era 
ceea ce Europa putuse da națiunii române, acesteia îi revenea însă 
să ducă mai departe un proces, a cărui evoluție o influentase si 
pînă atunci, dar asupra căruia trebuia să acţioneze şi mai direct, 
dezvoltind, in sensul aspirațiilor ei, stipulatiile favorizante acestora 
din convenţie si realizind statul modern. Dealtfel, într-un mod sem- 
nificativ în presa europeană se vorbea despre o inițiativă a româ- 
nilor pentru a completa opera conferinţei (,„,L'Independence Belge“) 


71 Vezi Convenţia în Acte şi documente, vol. VII, p. 306—314; B. Boe- 
rescu, Examen de la Convention du 19 août relative à l’organisation des 
Principautes Danubiennes, Paris, 1858. 

75 Acte si documente, vol. VII, p. 314—316. 

76 Gh. Platon, op. cit., p. 81. 

77 Ibidem, p. 80. 


71 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


sau se scria că in convenţie „nu se constată nici o urmă din auto- 
ritatea sultanului“ şi că „noile puteri care vor funcţiona în cele 
două provincii vor putea să realizeze, atunci cînd vor voi, unirea 
pe care Conferinţa de la Paris a refuzat să o consacre“ („Times“) 75. 
Sarcina: românilor era totuși grea, mai ales că problema Principa- 
telor continua să fie o problemă europeană, deci nu în afara con- 
trolului puterilor. Unirea, deziderat al naţiunii, trebuia realizată, 
mai ales că nici una dintre puteri nu era dispusă a risca pentru 
a ajuta împlinirea „visului de aur“ al poporului român. 


78 Ibidem, p. 80—81. 


72 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Capitolul al IV-lea 


Infaptuirea Unirii 


Odată cu încheierea lucrărilor Conferinţei de la Paris, a de- 
venit evident pentru patriotii din cele doua tari ca unirea nu se 
putea realiza decit prin actiunile directe ale poporului roman. 
Dupa cum relata un diplomat strain acreditat la Paris, Franta 
considera rezultanta Conferinţei de la Paris drept „un aranja- 
ment care poate duce la unitate deplină, într-un viitor apropiat“ t, 
dar evident românilor le revenea a continua acțiunile menite a 
concretiza realizarea statului national. „Acum — scria D. Rallet lui 
I. Ghica la 6/18 august 1858 — rămîne ca din putinul ce ni s-a 
acordat să știm a profita și să ne organizăm în liniște, dezvăluin- 
du-ne resursele materiale si morale. Acum e timpul să statornicim 
unirea dintre noi, ca să putem ajunge la cealaltă“2. „Cum va fi 
acest viitor ? — se scria peste vreo luna in «Nationalub» — După 
cum vom şti a profita de prezent... Să rumpem dar cu trecutul 
cel rău și cu cei ce voiesc încă a-l susținea. Să ne ocupăm numai 
de principiul nationalitatii noastre, căci acesta este principiul timpu- 
lui prezent“ 3. În aceeași zi — 15/27 septembrie — C. D. Aricescu 
scria si el optimist în „Românul“ : „Negresit, Unirea va veni şi 
poate chiar mîine“ î. Iluziile pe care și le făcuse consulul Austriei 


1 Gh. Platon, Lupta românilor pentru unitate naţională 1855—1859. 
Ecouri în presa europeană, Iaşi, 1974, p. 77, n. 291. 

2 Cornelia C. Bodea, Corespondenţă politică (1855—1859), Bucureşti, 
1963 (vol. lII din Documente privind Unirea Principatelor), p. 396. 

3 Trecutul si prezentul, in „Nationalul“, nr. 80, din 15 septembrie 
1858, cf. Gindirea social-politică despre Unire (1859), Bucuresti, 1966, 
p. 200—201. Pentru activitatea si orientările foii ,Nationalul“ în direcţia 
realizării unităţii statale integrale vezi Gr. Chiriţă, Periodicul bucureștean 
„Nationalul“ (1857—1861) și problemele Transilvaniei, în „Studii“ XXV 
(1972), nr. 1, p. 81—86. 

4 C. D. Aricescu, Prințul şi Constituţia, în „Românul“, nr. 73, din 
15/21 septembrie 1858, cf. Gindirea social-politică despre Unire (1859), p. 202. 


73 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


la Bucuresti la mijlocul lunii august, cind raportase ca „pare a se 
fi uitat că s-a cerut Unirea si un principe străin“ 5, apăreau ca 
neîndrituite. 

După stagnarea ce putuse fi remarcată în viaţa politică a 
Principatelor, în prima parte a anului 1858, odată cu încheierea 
Conferinţei de la Paris din august 1858, s-a înregistrat o însufle- 
tita reluare a luptei pentru unire, lucru ce se întemeia si pe re- 
gimul politic burghez ale cărui temeiuri convenția — cu toate 
limitele ei — le pusese. „În acest an — nota un memorialist, arhi- 
mandritul Ghenadie Pirvulescu — a căzut toate privilegiile și drep- 
turile de boierii și rancurile (sic !), ce erau încuibate în Printipate 
din vechime, fiind toţi egali de-o pctrivä înaintea legilor“ 6. Acesta 
a fost fundalul politico-social al noii etape a luptei pentru unire, 
hotaritoare de data aceasta, din toamna anului 1858. La 1/13 noiem- 
brie 1858, lancu Codrescu si Vasile Alexandrescu<-Urechia> 
proclamau în „Zimbrul și Vulturul“, periodic cu semnificativ titlu 
unionist, că „unirea este voința naţională, un adevăr cu litere ne- 
șterse în istoria noastră si care va tine în inimile românilor cit va 
tinea si existența lor ca naţiune“. Ei mai apreciau că „unirea este 
credința noastră nestrămutată, ea este stindardul nostru politic !“ 


De remarcat era faptul că cei doi redactori ai foii moldovene con- 
siderau că puterile garante, statuind în Convenţia de la Paris unele 
prevederi în favoarea principiului unirii, „legitimaseră“ dorinţele 
poporului român si îl puseseră ,,pe calea de a avea odată acea 
unire completă“ 7. 

În amîndouă țările, în condiţiile grelei lupte politice ce se 
anunța datorită stipulatiilor electorale neprielnice anexate conven- 
tieli, se alcătuiseră grupări politice în jurul diferitelor candidaturi 
la domnie. Conservatorii susțineau în Moldova pe fostul domn 
Mihai Sturdza sau pe fiul său Grigore Sturdza, iar in Tara Roma- 
nească pe foștii domni Gheorghe Bibescu și Barbu Știrbei. Trebuie 
precizat că fiecare dintre aceşti candidați, ca și -susținătorii lor, 
nu ar fi privit cu neplăcere alegerea lor ca domni în amîndouă 
țările, deoarece cum remarca consulul general al Franţei Beclard, 
la <2>/14 decembrie 1858 : „nu există un partid antiunionist“ în 


5 Eder către Buol. 15 august 1858, cf. T. W. Riker, Cum s-a înfăptuit 
România, Bucuresti, 1944, p. 233—234. 

ë Ion Donat, O mărturie contemporană despre Unire, in Omagiu lui 
P. Constantinescu-laşi, Bucureşti, 1965, p. 508. 

? „Zimbrul şi Vulturul“, nr. 1, din 1 noiembrie 1858, cf. Gindirea 
social-politică despre Unire (1859), p. 209. 


74 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Tara Românească 8. Partida naţională munteană era fracționată, 
fiecare fracțiune sustinind alt candidat (N. Golescu, Al. D. Ghica, 
I. C. Cantacuzino etc.) ; in Moldova ea a refuzat însă, pînă în pre- 
ziua alegerii de domn, să se fixeze asupra unei anumite persoane. 
În situaţia dată, unirea neacceptată de puteri apărea ca primul 


obiectiv ce urma să fie concretizat în viitor; iar — după părerea 
celor mai înaintați membri ai Partidei nationale din cele două 
țări — domnii ce urmau să fie aleşi trebuiau să-şi asume sarcina 


de a o realiza. Lupta nu se dădea, dealtfel, atît în jurul unirii do- 
rită de toţi, dar de fiecare de pe poziția propriilor interese de 
clasă și care nu apărea ca un obiectiv imediat realizabil, cît mai 
ales pentru desăvirşita înlăturare a relaţiilor feudale, pentru asi- 
gurarea unei forme de stat modern în amindoua ţările, principala 
premisă a realizării statului național unitar. „Lupta este astăzi 
— scria în mod semnificativ C. A. Rosetti — mai cu seamă între 
cei care vor să menţină trecutul și între cei care vor transformarea 
societăţii“ 9. 

În temeiul articolului 49 din Convenţia de la Paris caima- 
camii Alexandru Ghica si Nicolae Conachi-Vogoridi au fost inlo- 
cuiti prin cite o caimacamie de trei persoane în fiecare din cele 
două tari. Aceste căimăcămii urmau să pregătească alegerile pentru 
Adunările elective, să le privegheze şi apoi să-și încheie activi- 
tatea odată cu desemnarea noilor domni, în toată perioada în 
care le era încredințată cirmuirea celor două tari, căimăcămiile 
aveau în sarcină din partea puterilor garante de a menține ordinea 
în Principate. În Țara Românească membrii căimăcămiei au repre- 
zentat poziţii conservatoare — Ioan Manu și Emanoil Băleanu — 
sau moderat conservatoare — I. Al. Filipescu. Primii doi caima- 
cami, susținători ai lui Gheorghe Bibescu, cărora însă cel de-al 
treilea le va rezista în repetate rînduri, s-au străduit să asigure 
victoria electorală a reacţiunii. Ei au suprimat libertatea presei, 
ca si aceea a adunărilor publice, au destituit funcţionarii publici 
legati de Partida naţională si au căutat să limiteze cit de mult 
dreptul de vot pentru ca astfel să asigure succesul conservatorilor. 
Această căimăcămie reacționară a dat, după instalarea ei, o pro- 
clamatie către tara, in care declara că nu se va da în lături „a 
izbi cu toată asprimea orice duh de tulburare“ !. 


8 D. A. Sturdza si alţii, Acte şi documente relative la istoria renascerii 
României (se citează : Acte si documente), vol. IX, Bucuresti, 1901, p. 162. 

9 C. A. Rosetti, Trecut si viitor, în „Românul“, nr. 3, din 8/20 decem- 
brie 1859, p. 11. 

10 „Buletinul oficial“, nr. 84, din 2i octombrie 1858, p. 336. 


75 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Partida națională, hotarita sa înfrunte pe conservatori si să-i 
înfrîngă în lupta ce se deschidea, și-a îndoit eforturile în vederea 
realizării acestui tel. Prin presă, prin petiţii colective, prin pro- 
teste individuale, ea a căutat să limiteze acțiunile retrograde ale 
caimacamilor. Totodată, in afară de hotare, Nicolae Golescu si 
Dimitrie Brătianu efectuau vizitele lor de informare a bărbaţilor 
de stat europeni 4. În cursul lunii noiembrie, tensiunea dintre căi- 
măcămia reacționară munteană și Partida națională a crescut într-o 
măsură deosebită. O scrisoare anonimă afişată pe casele lui Manu 
si a lui Băleanu îi intitula pe aceștia „fraţi bandiți“ si îi amenința 
cu un atentat 12. Cîteva zile mai tirziu, o bombă era aruncată pe 
fereastră, în odaia caimacamului Manu. Deși se punea la îndoială 
caracterul real al atentatului și s-a emis chiar ipoteza unei însce- 
nări guvernamentale menită a justifica masivele schimbări de func- 
tionari, atentatul pare totuși a fi fost real. În orice caz, profitind 
de aceasta, la 17/29 noiembrie Manu declara în Consiliul de Mi- 
nistri că „atit în orașul Bucuresti, cît si prin județe, este o mișcare 
din partea unor turburători, care s-a exprimat în protestatii... si 
prin încercări de propagandă“ 33, Datorită lui Manu și colegului 
său Băleanu, capitala Ţării Româneşti s-a găsit, începînd cu cea 
de-a doua parte a lunii noiembrie, într-o adevărată stare de asediu. 

În Moldova căimăcămia a fost încredințată lui Anastase Panu 
si lui Vasile Sturdza, reprezentanţi ai Partidei nationale si boie- 
rului conservator Ștefan Catargiu. De la început, majoritatea căi- 
măcămiei moldovene a arătat hotărirea ei de a susține cauza na- 
fionalä Ea a numit miniștri și funcționari de stat din rîndurile 
elementelor progresiste (Vasile Alecsandri, Alexandru loan Cuza, 
Panait Donici etc.), a căutat să asigure libertatea presei — ceea ce 
a îngăduit reaparitia foilor „Zimbrul“ și „Steaua Dunării“ — si 
totodată să asigure o aplicare cît mai largă a dispoziţiilor electorale 
anexate convenției. Orientarea înaintată a caimacamilor Panu si 
Sturdza nu convenea însă cslui de-al treilea caimacam care se bu- 
cura de sprijinul comisarului otoman Afif Bei si a consulului aus- 
triac Gödel Lannoy. Începînd cu 1/13 noiembrie 1858, Stefan Ca- 
targiu a refuzat să semneze procesele verbale ale căimăcămiei “, 


iritat îndeosebi de înlocuirea unor cîrmuitori de ţinuturi, iar apoi 


4 Vezi Al. Cretzianu, Din arhiva lui Dumitru Brătianu, vol. I, Bucu- 
resti, 1933, p. 74—78 ; vol. II, p. 218 şi urm. 

12 Acte si documente, vol. VII. p. 940 și anexa la raportul lui Eder 
catre Buol din 25 noiembrie 1858 (Acad. R.S.R., Rapoarte consulare austriece, 
Bucuresti, Copii). 

13 „Steaoa Dunării“, nr. 89, din 2 decembrie 1858, p. 262. 

14 Acte şi documente, vol. VII, p. 680—681. 


76 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


de aceea a propriului sau director de minister. Cind Afif Bei a 
notificat in scris majorității căimăcămiei că-i dezaproba actele si 
i-a cerut să funcţioneze în completul ei, cei doi caimacami pro- 
gresisti au respins intervenţia dregătorului otoman, interpretind-o 
ca un amestec în treburile interne ale ţării. Ei au dat dispoziții să 
nu mai fie primite telegramele cifrate ale lui Afif Bei şi apoi au 
cerut Porții rechemarea acestuia î5. Cei doi caimacami se bucurau 
de sprijinul opiniei publice înaintate. Într-un articol publicat în 
„Steaua Dunării“, Ion Ionescu <de la Brad> arăta ca „majori- 
tatea comisiei interimare este un guvernamint legitim al ţării“ si 
că „în miinile ei sînt încredințate drepturile românilor“ 16. 


Faţă de atitudinea intransigentă a celor doi caimacami, Poarta 
a căutat să intervină și drept urmare, la 15/27 noiembrie, a avut 
loc la Constantinopol o conferință a reprezentanţilor puterilor ga- 
rante, in care s-a adoptat textul unui memorandum. In acest do- 
cument măsurile căimăcămiei erau criticate și se cerea celor doi 
caimacami să manifeste respect față de Poartă 17. Dar același me- 
morandum punind ipoteza înlocuirii caimacamilor, în cazul unei 
vacanțe, a dat prilej celor doi caimacami să procedeze la înlăturarea 
lui Catargiu și la înlocuirea sa prin lancu Cantacuzino (21 decem- 
brie 1858/1 ianuarie 1859) {8 Deosebit de dirzi în apărarea auto- 
nomiei ţării, fără a se sfii de a intra în conflict cu Poarta otomană 
sau cu consulul austriac, care refuza să recunoască noua titulatură 
de Principatele Unite”, cei doi caimacami au asigurat, tot- 
odată, cu toate restricţiile electorale, succesul în alegeri al Partide: 
naţionale. 

Între timp, starea de tensiune din Țara Românească s-a accen- 
tuat în ultima lună a anului 1858. La 7/19 decembrie, caimacamul 
Băleanu a emis o circulară către administratorii de judeţe, în care 
amintea de „niște novatori de contrabandă“, slujitori ai „teoriilor 
celor mai exaltate si mai absurde“ ; el mai menţiona ,,placarde în- 
fiorătoare, cercări de asasinate politice, proclamatii si apelări la 
licenţe, intimidatii criminale şi ameninţări de tot felul prin foi 
volante tipărite în fara si raspindite prin judeţe“ 2. În Tara Ro- 
mânească exista o evidentă stare de maximă tensiune pe plan so- 


5 T. W. Riker, op. cit. p. 238; Dan Berindei, Introducere la Rapoar- 
tele consulatului Austriei din Iasi (1856—1859), Bucuresti, 1959, p. LII 
(Documente privind Unirea Principatelor, vol. II). 

16 Ion Ionescu, Conflictul cu puterea suzerană, in „Steaoa Dunării“, 
nr. 86—87, din 27 noiembrie 1858, cf. Acte si documente, vol. VII, p. 1061. 

17 T. W. Riker, op. cit., p. 239—240. 

12 Acte si documente, vol. VIII, p. 99, 102. 

9 Dan Berindei, op. cit., p. LII. 

2 „Buletinul oficial“, nr. 98, din 8 decembrie 1858, p. 390—391. 


77 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


cial-politic. „Poporul e prea nemulțumit — exclama un corespon- 
dent al „Stelei Dunării“ — şi murmurul e general de la Turnu 
pina la Focșani“ ?!. 

În vreme ce Dimitrie Brătianu, unul dintre emisarii Partidei 
nationale si în special ai grupării liberal-radicale, vizita în această 
vreme la Turin pe Cavour și punea în fata acestuia eventualitatea 
relizării unităţii integrale, atunci cind îi spunea că „Principatele 
sint gata de a se ridica în masă pentru a întinde mina românilor 
din Banat, Bucovina si Transilvania“ 22 lupta Partidei nationale 
s-a centrat in fara asupra campaniei electorale. Această atitudine 
era justificată în situația dată. „Unirea — se arăta în „Zimbrul 
si Vulturul“ din 11/23 decembrie 1858 — ...astăzi o putem rea- 
liza, numai facă cuvîntul vostru să se împle Adunările de bărbaţi 
în frica lui Dumnezeu, bărbați în ale cărora mărturisenii, nedrep- 
tatea, trădarea de patrie, interesul, să nu fi avut niciodată loc“ =. 
Centrarea activității Partidei naţionale asupra campaniei electorale 
era justificată si de masinatiile reacționare ale majorităţii căimă- 
cămiei muntene. Stipulatiile electorale anexate convenției nu inga- 
duiau decit o limitată participare la vot, or cei doi caimacami 
căutau să restringa într-o si mai mare măsură numărul redus al 
alegătorilor. În Bucureşti, potrivit listelor publicate de căimăcămie 
(în care erau cuprinși si cei respinși de la dreptul de vot), nu se 
numărau decit 308 alegători la o populaţie care depășea 120 000 
locuitori 24. În aceste condiţii apărea întrutotul motivată lupta pen- 
tru fiecare alegător ce putea fi 'adăugat în listele electorale. Prin 
proteste și prin contestaţii, membrii Partidei naţionale s-au stră- 
duit în consecință să înmulțească numărul alegătorilor %. 

Comitetul electoral din București, care înmănunchea pe frun- 
taşii Partidei nationale a asigurat, dealtfel, celor ce reclamau, asis- 
tenta judiciară a unor avocaţi, partizani ai mișcării naționale. Mai 
trebuie precizat că masinatiile electorale ale caimacamilor Manu 
si Băleanu au fost stinjenite prin atitudinea pe care a înţeles s-o 
adopte cel de-al treilea caimacam, totodată și titular al Ministe- 
rului Justiţiei, care a refuzat să se preteze planurilor abuzive ale 
colegilor săi şi a încurajat organele judiciare în rezolvarea favo- 
rabilă a contestaţiilor electorale. Important a fost succesul pe care 


1 


= „Steaoa Dunării“, nr .103, din 22 decembrie 1858, p. 366. 


> Alexandru Marcu, Conspiratori şi conspirații in epoca renașterii 
politice a României 1848—1877, Bucuresti, 1930, p. 136. 


» „Zimbrul şi Vulturul“, nr. 30, din 11 decembrie 1858, cf. Gindirea 
social-politică despre Unire (1859), p. 219. 


M C. C. Giurescu, Bucureştii și alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, în 
Studii privind Unirea Principatelor, Bucuresti, 1960, p. 348—349. 
* Ibidem, p. 350—351. 


78 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


l-au repurtat fruntașii de stinga ai Partidei nationale C. A. Rosetti, 
Cezar Bolliac şi Vasile Boerescu, cind contestatiile lor au fost 
acceptate de tribunal în aclamatiile celor prezenti. 

Dacă in Tara Românească împrejurările nu păreau a fi favo- 
rabile telurilor Partidei nationale, in Moldova, în ajunul intrării 
în activitate a Adunării elective, Partida națională era în măsură 
să-și manifeste optimismul. La 1/13 ianuarie 1859, Anastase Panu 
a făcut o declaraţie in care a spus, între «altele: „Începem, dom- 
nilor, un an nou şi toate ne spun că intrăm cu acest an într-o 
viață nouă, într-o viaţă națională... Trecutul dispare în urma 
noastră, cuprins de prejudecări si de deosebite slăbiciuni, cari pa- 
ralizează totdeauna progresul și fericirea ; viitorimea ni se des- 
chide astăzi sub norocite auspicii“ 2. Plină de încredere, „Steaua 
Dunării“ afirma cu o zi înainte că „Adunarea electivă nu numai 
va aclama, ca Divanul ad hoc, Unirea Principatelor, ci o va decreta 
şi o va pune în lucrare“ 2. 

Între Partidele naționale din cele două ţări legăturile au fost 
intensificate. „De îndată după instalarea căimăcămiei, Anastase 
Panu si Vasile Sturdza au trimis agenţi la Bucuresti ca să ia inte- 
legere cu partida progresistă a Munteniei. Domnul Golescu — se 
nota într-un memoriu reacfionar din 1861, deci după ce eveni- 
mentele avuseseră loc ! — un agitator de la 1848, s-a dus la Iași 
să se înţeleagă cu căimăcămia. Scopul era de a se alege același 
domn în amîndouă principatele ! Dacă alegerile moldovene se fă- 
ceau înaintea celor din Țara Românească. aceasta trebuia să aleagă 
pe alesul Moldovei si vice-versa“ 2. Dacă obiectivele misiunii por 
fi supuse unei îndoieli, avînd în vedere data documentului, este 
cert că Alexandru G. Golescu-Negru s-a deplasat la Iasi si că el 
a participat la reuniuni ale fruntaşilor Partidei naţionale. De la 
lasi Golescu s-a reîntors in parte deceptionat, lucru mărturisit de 
el lui D. A. Sturdza, plingindu-i-se de unele interese meschine care 
stăvileau realizarea unificării %. Cu toate acestea, o succesiune de 
vizite, scrisori si telegrame au asigurat pînă la 24 ianuarie 1859 
contactul neîntrerupt al celor două ţări și au pregătit spiritele 
pentru acceptarea soluţiei dublei alegeri. Această idee — ca so- 
lutie a unirii — fiinţa în mințile multora din Principate, ca și in 


% Acte şi documente, vol. VII, p. 224, 225. 


7 „Steaoa Dunării“, nr. 107, din 31 decembrie 1858, cf. Acte si docu- 
mente, vol. IX, p. 563. 


28 Cornelia Bodea, Actul original al alegerii prealabile a lui Alexandru 
1. Cuza, domn al Principatelor Unite, in „Studii“, XII (1959), nr. 1, p. 264. 


2 Idem, Corespondenţă politică (1855—1859), p. 448—449. 


79 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


corespondența diplomatică ”, dar era departe totuși de a fi do- 
minanta. Cu toate acestea, este cert ca in perioada ulterioara ale- 
gerii de domn in Moldova ideea s-a impus atentiei generale intr-un 
mod mai accentuat. 

Cind la 28 decembrie 1858/9 ianuarie 1859 s-a deschis Adu- 
narea electivă a Moldovei, deputaţii au fost „salutafi de popor cu 
strigări de „Trăiască Unirea !“ 3l. Era evident că Partida naţională, 
stăpînind majoritatea în adunare si beneficiind de sprijinul in- 
tregului popor, putea asigura o desfășurare a evenimentelor favo- 
rabilă telurilor ei. Anastase Panu, unul dintre fruntașii ei, elabo- 
rase un plan de realizare a unirii pe cale revoluționară, propunind 
proclamarea unificării celor două tari sub un domnitor străin si o 
acțiune concretă corespunzătoare acestei proclamări. Era însă evi- 
dent că aceasta însemna o fatisa încălcare a convenției şi desi con- 
sulul Franţei Victor Place a fost cucerit de idee, majoritatea ce- 
lorlalfi fruntași au respins ideea considerînd-o primejdioasă 32, În 
aceste condiţii, problema centrală ce s-a pus deputaţilor din Par- 
tida naţională era aceea de a se fixa asupra unui unic candidat 
la domnie. După mai multe ședințe, care nu putusera să ducă la o 
rezolvare a acestui impas, și după ce în lista oficială a candida- 
tilor la domnie fuseseră incluși nu mai putin de 38 de candidaţi (!), 
s-a ajuns ca în seara zilei de 3/15 ianuarie deputaţii Partidei na- 
tionale, întruniţi într-o sală din clădirea Cabinetului de istorie 
naturală, să hotărască în unanimitate susținerea candidaturii lui 
Alexandru Ioan Cuza. Ei au încheiat un proces-verbal prin care 
s-au angajat să-l voteze pe acesta „pe fata“ 3. 

Cuza se născuse in 1820 la Birlad. Fusese coleg cu Alecsandri 
şi cu Kogălniceanu într-un colegiu ieșean. Studiase apoi la Paris 
în Colegiul Stanislas. Reîntors in tara, slujise în armată, iar apoi 
ocupase funcţii în magistratură. Participant la mișcarea revolutio- 
nara desfășurată în martie 1848 la Iasi, fusese silit să se exileze si 
se reîntorsese în Moldova odată cu venirea la domnie a lui Grigore 


3% Dan Berindei, Främintäri politice si sociale în jurul alegerii domni- 
torului Cuza în Tara Românească, in „Studii“, VIII (1955), nr. 2, p. 62; 
T. W, Riker, op. cit., p. 243—244. 

3 „Zimbrul si Vulturul“, nr. 41. din 29 decembrie 1858, cf. Gindirea 
social-politică despre Unire (1859), p. 225. 

32 N. Corivan, Alegerea ca domn a lui Al. I. Cuza, in Cuza Vodă. In 
memoriam, Iasi, 1973, p. 102—105 ; idem, Informații din rapoartele diplo- 
matice străine referitoare la alegerea lui Cuza in Tara Româneasă, in „Studii 
si cercetări ştiinţifice. Istorie“, Iasi, IX (1956), nr. 1—2, p. 45—57 ; Dan Berindei 
si Emil Cojocaru, La double election d'Alerandru Ioan Cuza a la lumiere 
de la correspondence diplomatique autrichienne, in „Revue Roumaine d'His- 
toire“, V (1966), nr. 1, p. 13—34. 

3 Acte si documente, vol. IX, p. 463. 


80 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Fig. 4. — Al. I. Cuza. 


81 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


'Ghica, sub care a ocupat functii importante, intre care si cea de 
director al Departamentului Dinăuntru 37. Fruntas al mișcării unio- 
niste, el se făcuse cunoscut si deosebit de popular prin răsună- 
toarea demisie din funcţia de pircälab de Covurlui, pe care și-o 
daduse in vara anului 1857, in semn de protest impotriva abuzu- 
rilor electorale ale caimacamului Vogoridi 35. Membru al Adunării 
ad hoc, Cuza devenise apoi în toamna anului 1858 locţiitor al hat- 
manului, el comandind în mod efectiv armata Moldovei. Era un 
om integru, sincer, cu vederi largi, care ura formele. Era un pa- 
triot hotărît să apere interesele poporului român pe plan extern 
şi totodată era partizanul unor adinci reforme interne si în primu! 
rind al rezolvării problemei agrare prin desființarea clăcii si im- 
proprietărirea țăranilor. 

După includerea noului candidat pe lista oficială a candida- 
tilor şi după ce Adunarea electivă a adoptat o moţiune a lui Mihail 
Kogalniceanu (care era conexata planului lui Anastase Panu mai 
sus mentionat) prin care se cerea să se proclame că „cea in“ii 
trebvinta, dupa cum şi dorința cea mai aprinsă a poporului într», 
este tot unirea Principatelor Moldova si Valahia, sub guvernamin- 
“tul unui principe străin“, s-a trecut la 5/17 ianuarie la alegere: 
domnului. După ce au jurat în prealabil ca nu vor vota „de nic: 
o privire de interes personal“ deputaţii au ales în unanimitate xi 
„în glas mare“ pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Mo!dovci *. 
Atit partizanii lui Mihai Sturdza cit și aceia ai lui Grigore Sturdza, 
vazindu-se în minoritate, au volat si ei pe candidatul Partidei na- 
tionale. Noul ales a depus juramintul de rigoare, în care arăta că 
intenționa să apere „drepturile și interesele patriei“ şi să asigure 
„binele şi fericirea natiei romane“ *. După aceea, M. Kogălniceanu 
a ţinut în numele adunării un impresionant discurs. El a precizat 
că prin alegerea lui Cuza „Moldova a reintrat în vechiul său drept: 
şi că prin aceasta „s-a reinaltat însăşi naționalitatea română“. Adre- 
sindu-se noului ales, Kogălniceanu i-a declarat: ,Alegindu-te pe 


34 Pentru viaţa si activitatea lui Cuza înainte de domnie, vezi N. Cori- 
van, Precizări cu privire la funcţiile publice ocupate de Alexandru Cuzu 
pina la alegerea lui ca domn, în Omagiu lui P. Constantinescu-lasi cu DTi- 
lejul împlinirii a 70 de ani, Bucuresti, 1965, p. 481—489; D. Ivănescu, 
Contribuții la biografia lui Al. I. Cuza înainte de domnie, in Cuza Vodă. 
In memoriam, laşi, 1973, p. 51—86 ; D. Ivănescu si Virginia Isac, Alexandru 
Ioan Cuza. Acte si scrisori, Iasi, 1973. 

35 Vezi Paul Paltinea, Al. I. Cuza, pircälab al tinutului Covurlui, in 
Cuza Vodă. In memoriam, Iasi, 1974, p. 87—100. 

36 N. Corivan, op. cit., p. 106—107. 

37 Sedinta din 4/16 ianuarie 1859. Acte si documente, vol. VIII, p. 306. 

% Sedinta din 5/17 ianuarie 1859 ; ibidem, p. 342—343. 

3 Ibidem, p. 344—345. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


tine domn in tara noastra, am vroit sa aratam lumei aceia ce toata 
tara dorește : la legi nouă om nou. O Doamne! mare si frumoasă 
îti este misia. Constitutia din 7/19 august ne însemnează o epocă 
nouă si Maria-Ta esti chemat să o deschizi! Fii dar omul epocei ; 
fă ca legea să înlocuiască arbitrariul ! Fă ca legea să fie tare, iar 
tu, Măria-Ta, ca Domn, fii bun, fii blind, fii bun mai ales pentru 
acei pentru cari mai toți Domnii trecuți au fost nepăsători sau răi.. 
Nu uita că dacă cincizeci de deputaţi te-au ales Domn, însă ai să 
domnești peste două milioane de oameni “ 4, | 

Alegerea lui Cuza a fost primită cu o nestăvilită bucurie.' 
„Cînd Kogălniceanu isi isprăvi discursul — arată in amintirile 
sale N. Gane — toată lumea plingea în tribună, căci bucuria mare, 
ca și durerea mare, tot prin lacrimi se exprimă. Afară văzduhul 
clocotea de sunetul clopotelor tuturor bisericilor din oraş și de 
bubuitul a 101 lovituri de tun“. „Astfel — mai scria Gane — 
dorința cea mai vie, cea mai aprinsă, cea mai generală a națiunii 
române, unirea ţărilor surori, era acum îndeplinită“ î!. „N-am văzut 
niciodată un astfel de entuziasm ca în acea zi — scria D. A. Sturdza, 
un alt martor al evenimentului. Erau poate 10000 de oameni în 
piața palatului... Toată strada mare era plină de lume. Ore în- 
tregi au durat strigătele entuziaste ale poporului... Patru zile 
crasul a fost iluminat. Timp de patru zile procesiunile la lumina 
a 400 sau 500 de făclii veneau sa felicite pe print... 2. „A-ti spune 
entuziasmul pe care l-a produs această alegere — scria la rîndul 
său Vasile Alecsandri — este un lucru cu neputinţă... timp de 
trei zile populaţia din Iasi s-a dedat la adevărate nebunii. Mase 
de oameni, purtind torţe si transparente alegorice străbăteau stră- 
zile strigind : Trăiască prinţul ! Trăiască deputaţii ! Jos strigoii! 
La moarte cu Mihail Sturdza !“ 13. Dealtfel, semnalările lui Alec- 
sandri referitoare la strigătele mulțimii dovedeau ostilitatea pe care 
poporul o manifesta față de reacţiunea conservatoare și totodată 
arătau că deputaţii înaintați beneficiau nu numai de faptul că re- 
prezentau majoritatea în Adunarea electivă, ci şi de acela că 
masele le acordaseră un sprijin entuziast, manifestindu-si hotărîrea 
de a împiedica orice uneltiri reacționare. Aceste strigăte si altele 
— ca „Jos aristocrația! Jos conservatorii! Trăiasă egalitatea! 
Trăiască libertatea ! Trăiască Unirea Principatelor una și indivizi- 
bilă ! Jos turcii! Jos boierimea !“ — au fost semnalate si de alte 


7 Ibidem, p. 345. 
el N. Gane, Amintiri (1848—1891), Craiova, f.a., p. 38—39. 


% D. A. Sturdza către A. G. Golescu, 19/31 ianuarie 1859; Cornelia 
C. Bodea, op. cit., p. 481. 


43 V. Alecsandri către I. Alecsandri, 20 ianuarie 1859; ibidem, p. 486. 


83 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


documente ale vremii. De asemenea, merită să fie reținută și o 
observație a consulului britanic Churchill .referitoare la presiunea 
exercitată de tribune asupra membrilor conservatori ai Adunării 
elective “4. Prin aceste manifestații poporul arăta largul sprijin ce 
înțelegea să-l dea cauzei unirii si totodată dorinţa sa ca noua ale- 
gere să ducă la împlinirea näzuintelor sale arzătoare de eliberare 
naţională şi socială. 

Comentind semnificaţia votului de la 5/17 ianuarie, consulul 
francez Victor Place aprecia că alegerea lui Cuza însemna „triumful 
desăvirşit al ideilor unioniste şi liberale împotriva vechiului sistem 
de corupţie, care și-a trăit traiul“ 45. Dealtfel, în proclamația pe 
care noul domn a adresat-o ţării, chiar în ziua alegerii sale, el a 
ținut să arate că „legile trebuie să-și redobindeasca toată autori- 
tatea“ și că „trebuie ca, în viitor, fiecare cetățean, fără osebire, 
să fie apărat în oncrul, în viața si în averea sa“ 46, 

Alegerea noului domn a pricinuit o nestăvilită bucurie în 
întreaga Moldovă. Felicitări soseau de pretutindeni. După cum 
observa „Steaua Dunării“, „pretutindenea venirea la tron a Înăi- 
timei-Sale a fost salutată cu : vivat Unirea! Poporul nu se însealä 
niciodată ; el presimte — continua foaia ieşeană — că splendoarea 
tronului nu va micșora înaltele simțăminte de fericire națională, 
ce Înältimea-Sa le are la inimă si astăzi fericirea românilor este 
Unirea Principatelor“ 47. De asemenea, în întreaga Tara Românească 
se remarcau o bucurie și o satisfacţie similare celor din Moldova. 
Corpul electoral de la Focșanii Munteniei a telegrafiat la Iaşi: 
„Glorie vouă, fraţilor de peste Milcov ! Trăiască Romania unită !“ 4 

Între timp, situația din Tara Românească nu era favorabilă 
cauzei naţionale. Alegerile care s-au desfășurat între 8/20 şi 12/24 
ianuarie nu au asigurat succesul Partidei nationale. Mulțumită 
sprijinului pe care l-au avut din partea căimăcămiei reactionare, 
reactionarii au izbutit să obţină majoritatea mandatelor. Potrivit 
consulului francez Beclard, voturile urmau să se împartă în Adu- 
narea electivă între următorii candidaţi : 30 pentru Gh. Bibescu, 
13 pentru Barbu Știrbei, 18 pentru N. Golescu, 6 pentru Al. Ghica 
şi 5 pentru Ioan Cantacuzino 4; iar după emigratul polon Grado- 
wicz, Bibescu avea 22 voturi, Știrbei 10 și Partida națională (N. Go- 
lescu, A. D. Ghica si I. Cantacuzino) 18 5, La rîndul lui, comen- 


44 Dan Berindei, Rapoartele consulatului Austriei din Iasi..., p. 471. 
45 Depesa din 18 ianuarie 1859, Acte si documente, vol. IX, p. 232. 
46 Ibidem, vol. VIII, p. 354. 

47 Ibidem, p. 375. 

48 Ibidem, p. 363. 

49 Ibidem, vol. IX, p. 256. 

5 Cornelia C. Bodea, Corespondenţă politică (1855—1859).., p. 477. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


1ind rezultatul alegerilor, Colquhoun atribuia conservatorilor 46 de 
mandate din totalul de 721, În orice caz, era evident că situaţia 
Partidei nationale nu era dintre cele mai bune. Cu toate acestea, 
evenimentele din Moldova au constituit un îndemn la optimism cu 
efecte pozitive în ‘Tara Românească. „Moldovenii — scria Pantazi 
-Ghica — ne-au dat dovadă de înţelepciune si de naţionalitate“. 
„Face-vom — mai adăuga el — si noi ca moldovenii !“ 52, 

Trecera deputatiei, trimisă de Cuza la Constantinopol pentru 
a obţine învestitura sa, a pricinuit de asemenea multă efervescenţă 
în București si a fost un prilej de manifestări patriotice. Celor 
trei delegați moldoveni li s-a oferit un banchet, cu care ocazie 
mai multe dintre toasturi au fost închinate unirii Principatelor. 
„... Într-un cuvînt — raportau lui Cuza cei trei delegați — am 
fost copleșiți fără întrerupere cu onoruri, cu atentii, cu prietenie 
si entuziasm pentru ceea ce se întîmplase în Moldova“ 5. În această 
atmosferă, este sigur că ideea dublei alegeri trebuie să fi cunoscui 
o circulație intensificată. Bolintineanu susține chiar — este drept 
multi ani mai tîrziu — că misiunea moldoveană trimsa la Constan- 
tinopol avusese și misiunea de „a trece prin București si a scruta 
ideea dacă este putință a veni la unirea ţărilor, cel putin prin ale- 
gerea domnului Moldovei domn al Tärei Românești“ 5. El mai 
adăuga : „Această idee mugura deja în toate inimile românilor citi 
nu purtau livreaua unui cap de fracțiuni si cîti ei înșiși nu visaseră 
a se urca pe tronul tärei“ %. În rapoartele deputätiei moldovene nu 
există vreo indicație privind „misiunea“ evocată de Bolintineanu 
si totodată termenul de „mugura“ utilizat de poetul patriot este 
evident limitativ. În orice caz, într-o corespondenţă trimisă din 
lași la 15/27 ianuarie 1859 publicată de foaia ,Temesvarer Zei- 
tung“ se scria că „se zvoneste din Bucuresti că acolo circulă ideea 
că să-l propună pe Alexandru Ioan I pentru alegere“ 5, 

Conducătorii Partidei nationale si îndeosebi fruntașii ei li- 
beral-radicali, elementul cel mai dinamic al coaliției, și-au dat 
seama, după ce rezultatul alegerilor a fost cunoscut, că nu puteau 
duce la izbîndă cauza naţională decît printr-un apel la mase. Numai 
presiunea populară exercitată asupra deputaţilor conservatori mai 


5 T. W. Riker, op. cit., p. 255. 


5 „Dimbovita“, nr. 27, din 10 ianuarie 1859, cf. Gindirea social-poli- 
tică despre Unire (1859), p. 234—235. 


5 Cornelia C. Bodea, op. cit., p. 491. 

54 Dimitrie Bolintineanu, Viața lui Cuza Vodă, în Proză, vol. I, f.a., p. 14. 

55 Ibidem. 

56 Aurel Tintä, Unirea Principatelor oglindită în „Temesvarer Zeitung“ 
(1859), in „Studii si articole de istorie“, V (1963), p. 252. 


85 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


putea să atragă un rezultat favorabil in privința alegerii noului 
domn. Prin „tribuni“, tineri patrioti agitatori ai maselor, s-a trecut 
la o intensă propagandă, dusă îndeosebi în cuprinsul capitalei, dar 
care apoi a fost extinsă si în regiunile rurale din apropierea ora- 
șului Bucuresti. Zeci de mii de orăşeni au fost mobilizați în preajma 
adunării în zilele de început ale lucrărilor ei, şi, totodată, a fosi 
organizata venirea țăranilor, în cete, spre capitală. Un rol deosebit 
de important în mobilizarea maselor sătești l-a avut Mircea Mă- 
lăeru, fost deputat în Adunarea ad hoc din partea țărănimii jude- 
tului Ilfov %7. Cu toate măsurile luate de cîrmuirea reacționară pen- 
tru a împiedica venirea ţăranilor și a opri „plecarea din sate a 
lăcuitorilor în capitală, fără pricini bunecuvintate“ ”, mii de tà- 
rani au reușit să infringa oprelistile si să ajungă în preajma adu- 
nării unde, alături de orășeni, au susţinut cu energie pe deputaţii 
devotați cauzei nationale. Dealtfei, atunci cînd se zvonea că urmau 
să intre în oraș între 25 000 și 60 000 de ţărani *, clasele posedante 
— şi in special conservatorii — s-au inspäimintat si au deveni! 
neîndoielnic mai concesive. „Cu toată asprimea guvernului — scria 
un martor ocular — locuitorii săteni, în mici cete, se strecor şi vin 
în capitală, se vorbește că au să vie de prin toate judeţele, să 
ceară de la adunare ca să aleagă pe Golescu domn, căci le-a intrat 
în inimă că, de nu se va face el, ţăranii or să ajungă robi ai 
ciocoilor“ ®©, Însemnatul sprijin dat de țărănime a contribuit la 
izbînda cauzei nationale. 

În ziua de 22 ianuarie/3 februarie 1859, si-a început lucrările 
Adunarea electivă. În jurul clădirii acesteia se strinsesera de dimi- 
neață mii de oameni care, datorită abilității lui N. T. Oräsanu, unul 
dintre tribuni, au reuşit să pătrundă în curtea Mitropoliei, pînă in 
preajma adunării. În amintirile sale, Oräsanu notează că poporul 
năvăli „cu strigări asurzitoare de ura“ şi că „școlarii si calfele de 
cizmari fură cei ce luară partea cea mai activă la deschiderea por- 
tilor“ 61. Cînd caimacamii au părăsit incinta adunării, în urma 
deschiderii ei oficiale, ei s-au văzut intimpinati de ostilitatea popu- 


7 Vezi Dan Berindei, Täränimea munteană şi evenimentele din 
22—24 ianuarie 1859, în „Studii“, XVIII (1965), nr. 4, p. 871—878; N. Adăni- 
loaie şi Matei Vlad, Rolul maselor populare în făurirea unirii țărilor române, 
în „Studii“, XII (1959), nr. 1, p. 77—106. 

5 Arh. Ist. Centr, Min. Int, Div. Adm., nr. 2490/1859, f. 13; cf. Dan 
Berindei, Främintäri politice si sociale în jurul alegerii domnitorului Cuza 
în Tara Românească, în „Studii“, VIII (1955), nr. 2, p. 55. 

5 Ibidem. 

40 „Patria“, Iasi, nr. 22, din 12 februarie 1859, p. 85, cf. Acte și docu- 
mente, vol. VIII, p. 585, 586. 

îi N. T. Orăşanu, O pagină a vieții mele sau 22, 23 si 24 ianuarie 1859, 
Bucuresti, 1861, p. 20—28. 


86 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


lara şi siliți să asculte strigăte ostile, care l-au înspăimîntat în- 
tr-atita pe Băleanu, incit el a început să-și ceară iertare față de 
mulțime 42. În „Temesvarer Zeitung“ se vorbea despre „cetele des- 
perate, care umpluseră curtea Mitropoliei, cap lingă cap, că aștep- 
tau numai un semn ca să dea fiecăruia lovituri injurioase cu vocea 
şi cu pumnul“ 63, Un contemporan descria atmosfera de-a dreptul 
revoluționară a acelor zile : „Liberalii deputati avea semnuri de 
panglici roşii la gherocile lor, de a fi cunoscuţi de popol. Toată ca- 
pitala era în frică mare. Prăvăliile se închisese, lumea fierbea, po- 
porul descult striga : «jos ciocoii, morti aristocrații» 64, 

În adunare reprezentanţii Partidei nationale au pus de îndată 
in discuţie problema anulării mandatelor acelor deputati susținuți 
de căimăcămie, care fuseseră aleși in mod ilegal. Mulțumită pre- 
siunii maselor, căci poporul din jurul adunării era acum, după 
plastica apreciere a lui Orășanu, „o mare vie ale cărei valuri abia 
se putea mișca si care ameninţa să näväleascä pe usi si pe ferestre 
în cameră ca să-și sustie drepturile și principiul său“ 65, Partida 
naţională a obținut un evident succes in prima zi de dezbatere, 
cînd deseori poporul pătrunsese în sala de ședințe pînă la băncile 
deputaților. S-a hotărit să nu participe la verificarea mandatelor 
cei ce nu întruniseră majoritatea la prima votare, cei aleși prin 
aclamații şi cei aleşi în colegii unde nu se primiseră la vot toţi 
alegătorii 6. Era evident, că, desi în minoritate, deputaţii repre- 
zentind Partida naţională obtinusera inițiativa in deliberările adu- 
nării, care se găsea — cum scria A. G. Golescu — „sub presiunile 
a 10 000 de oameni care blocau toate iesirile palatului“ 67, 

După o noapte în care se aprinseseră la Mitropolie 1000 de 
lampioane si „se purtasera prin oras tot grupe, grupe de cite 
50—100 oameni“ $8, ziua de 23 ianuarie/4 februarie a început in 
aceeași atmosfera încărcată. Un ofis al căimăcămiei, pe care masele 
nu-l vor lua in serios, anunţa că se interziceau „a se forma adu- 
nări sau cluburi in locuri publice“ sau „grupe de oameni, atit pe 
ulițele capitalei, cit si prin orașele districtelor sau prin sate“ ®. 


62 Vezi in special scrisoarea lui A. G. Golescu către D. A. Sturdza, 
22 ianuarie/3 februarie 1859 (Cornelia C. Bodea, op. cit., p. 489); N. T. Oră- 
şanu, Op. cit., p. 31. 

© Aurel Tinta, op. cit. p. 257. 

61 Ion Donat, O mărturie contemporană despre Unire, in Omagiu lui 
P. Constantinescu-lasi cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Bucuresti, 1965, p. 510. 

65 N. T. Orasanu, OD. cit., p. 31. 

“i Dan Berindei. op. cit., p. 58. 

67 Cornelia C. Bodea, op. cit., p. 489. 

& Arh. Ist. Centr., Pref. Poliției Bucuresti, Bir. Adm., nr. ar. 1733/392, 
f. 332 ; i „Revista Carpaţilor“, anul I (1860), partea I, p. 73. 

6) Acte și documente, vol. VIII, p. 573. 


87 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Pe la ora 8, o multime de citeva mii de oameni a intrat in curtea 
Mitropoliei, fără a putea fi împiedicată si consulul austriac Eder 
amintea despre prezența în acea dimineaţă în jurul adunării a 
10—12 000 de oameni 7%. Dezbaterile au fost mai furtunoase decit 
în ziua precedentă, masele reactionind prompt la o încercare a 
majorității căimăcămiei de a le intimida și eventual chiar de a le 
reprima prin aducerea în preajma şi în curtea adunării a unor 
unități militare. Mulțimea a intervenit energic si la protestul ei 
majoritatea a devenit, cum arăta Eder, din nou „mai blinda“ si 
„mai conciliantă“ 71. Orășanu pătrunsese în sală strigind: „Goniti 
cștirea... sau nu mai răspundem de viața Dumneavoastră“, iar 
mulțimea striga : „Afară oștirea, jos tiranii, trăiască libertatea !“ 72. 
A trebuit intervenţia cîtorva deputați cunoscuți de popor ca fiind 
favorabili cauzei nationale, pentru ca liniştea să poată fi restabi- 
lita într-o oarecare măsură. La sfirsitul celei de-a doua zi de lu- 
crări, adunarea se găsea în același impas. Majoritatea își dădea 
seama că în condiţiile date nu-şi putea impune proprii ei candidaţi 
la domnie, iar minoritatea își consolidase în mod evident poziţiile, 
cu tot numărul restrins de voturi de care ea ar fi putut dispune 
în apropiata alegere de domn ??. 

Bucureștii se găseau într-o situație revoluţionară. În timp ce 
poporul condus de N. T. Orășanu a trecut la Colentina, la mar- 
ginea orașului, la dezarmarea cîtorva zeci de dorobanţi care, de- 
altfel, au fraternizat cu mulțimea 74, membrii majorității conser- 
vatoare s-au adunat in casa lui I. Otetelesanu, unul dintre condu- 
cătorii ei și s-au arătat gata să hotărască eventuala lor abţinere de 
la lucrările Adunării elective 75. Merită să fie reţinută si o infor- 
matie dată de „Temesvarer Zeitung“ referitoare la „refugierea“ unor 
familii boierești la consulate 76, ceea ce indica gradul de panică al 
conservatorilor. În vremea aceasta, în timp ce pe străzi continua 
circularea cetelor, ca si în ziua precedentă, membrii minorităţii s-au 
întrunit la hotelul Concordia, unde au dezbătut pe larg situaţia 
creată. Plecîndu-se de la o propunere conservatoare referitoare la 
renunțarea din partea fiecărei părți la candidaţii ei 77, s-a ajuns 
la formularea unei propuneri menită a concilia cele două tabere și 


_ Dan Berindei, op. cit., p. 59. 

71 Eder către Buol, 8 februarie 1859 (Acad. R.S.R., Rapoarte consulare 
austriece, Bucureşti, Copii). 

72 Dan Berindei, op. cit., p. 59—60. 

73 Ibidem, p. 60. 

24 N. T. Oräsanu, op. cit, p. 42—57; Dan Berindei, op. cit., p. 60—61. 

'5 Ibidem, p. 66—67 ; C. C. Giurescu, op. cit., p. 379. 

76 Aurel Tinta, op. cit., p. 257. 

7 Dan Berindei, op. cit., p. 64. 


88 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


totodată a satisface nazuinta fierbinte a poporului de a se. înfăptui 
unirea Principatelor. Ideea dublei alegeri, care existase într-o for- 
mula sau într-alta si care fusese agitată în amîndouă taberele, a 
prins acum deplină consistenţă si s-a impus in mod firesc ca sin- 
gura soluție a impasului. Potrivit asertiunii lui Boerescu, această 
idee „se afla... în spiritul tuturor“ 78. Cu mult înainte ca ea să 
fie formulată de Dimitrie Ghica în adunarea de la hotelul Con- 
cordia, unde el a propus în mod concret alegerea lui Cuza, domnul 
Moldovei, ca domn al Ţării Românești, ideea dublei alegeri, cum 
am arătat, existase. Pînă în noaptea de 23 spre 24 ianuarie, ea 
nu fusese totuși ideea dominantă a Partidei naționale, fiind privită 
de multi, după cum aprecia un observator politic al vremii, ca im- 
posibilă, „ca himerică“ 9, Ideea s-a impus însă in mod firesc ca 
cea mai nimerită ieșire din impas în momentul în care încordarea 
dinăuntrul adunării ajunsese la maximum, iar presiunea populară 
devenise atît de vie incit pina şi Partida naţională nu se mai simțea 
in stare să dirijeze si să stapineasca avintul revoluționar al ma- 
selor. Mai trebuie precizat că în concepţia fruntașilor Partidei na- 
{ionale domnul nou ales trebuia să fie, ca și domnul Moldovei, in- 
termediarul care urma să asigure realizarea unirii Principatelor 
sub un prinț străin, potrivit programei adoptate de mişcarea unio- 
nistă. Dacă pentru conservatori ca Bibescu prințul străin urma să 
reprezinte „mina tare“ cu ajutorul căreia clasele posedante tre- 
buiau să-şi exercite autoritatea în dauna maselor, pentru fruntașii 
Partidei nationale prințul străin însemna înlăturarea posibilității 
ca foștii domni și familiile lor să mai revendice domnia și totodată 
el urma să creeze condiţii mai favorabile pentru atragerea de ca- 
pitaluri străine si pentru dobîndirea independenței. Aceasta explică 
de ce fruntașii liberal-radicali susțineau candidatura lui Nicolae 
Golescu si de ce ei s-au opus primelor discuţii în jurul candidaturii 
lui Cuza la tronul Ţării Româneşti 8. Dar, față de situaţia creată 
şi mai ales datorită faptului că prin dubla alegere se realiza tot- 
odată şi unirea pe calea indirectă a domniei personale, după o 
scurtă opoziție, ei s-au alăturat propunerii şi au sprijinit alegerea 
lui Alexandru Ioan Cuza. 

Hotarirea Partidei nationale de a susține candidatura lui Cuza 
a fost luată noaptea tirziu si secretul ei a fost păzit cu strasnicie 
pina în dimineața următoare, cind tribunii au fost anunțați că 
urma să fie susținută noua candidatură și cînd între prefectul de 
poliție şi conducerea mișcării naţionale s-a încheiat un acord po- 


"8 24 ianuarie din 1859, în „Nationalul“, nr. 1, din 3 ianuarie 1860, p. 3. 
9 Cornelia Bodea, op. cit., p. 528. 
890 Dan Berindei, op. cit., p. 61—62. 


89 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


trivit căruia atit organele polițienești cit si masele populare urmau 
să stea la oarecare distanță de adunare fl, pentru ca, în cazul unui 
vot favorabil, să fie demonstrata în fata Europei perfecta libertate 
de acţiune a deputaţilor. Este însă drept că avind oarecare temeri 
privind atitudinea conservatorilov, conducătorii Partidei naţionale 
hotăriseră intervenţia populară, în cazul cînd majoritatea Adunării 
elective nu ar fi voit să accepte propunerea minorităţii referitoare 
la alegerea lui Cuza ®. 

La ora 11 s-au deschis dezbaterile Adunării elective. Boerescu 
a prevenit în prealabil pe citiva fruntaşi ai majorităţii ca inten- 
tiona să ceară o şedinţă secretă pentru a face o propunere împă- 
ciuitoare în numele Partidei naționale. În consecință, conservatorii. 
au acceptat ședința propusă și îndată după deschiderea acesteia, 
Boerescu a făcut propunerea îndoitei alegeri a lui Cuza, observind 
că prin aceasta se realiza unirea, „aspiratiunea generoasă a tuturor 
generațiilor“ si nu se călcau prevederile Convenţiei de la Paris, 
întrucît nu era vorba de unire politico-administrativă, ci de o unire 
personala €2. Discursul lui Boerescu a fost primit favorabil de depu- 
taţii majorităţii, bucuroși ca li se oferise această ieşire din impas 
sub o formulă patriotică, care putea să le motiveze în ochii opiniei 
publice renunţarea la proprii lor candidați. Unii dintre deputații 
majorității au vărsat chiar lacrimi de aparentă bucurie. După 
ce Apostol Arsachi și Dimitrie Ghica au vorbit în favoarea propu- 
nerii lui Boerescu, s-a întocmit un act prin care cei prezenţi se 
legau „prin juramint“ să aleagă pe Cuza, „voind a consacra pentru 
totdeauna unitatea românilor“ 8. Sedinta secretă a fost ridicată si 
s-a trecut în ședință publică, care n-a mai îndeplinit de data aceasta 
decit o simplă formalitate. După constituirea biroului adunării și. 
a comisiilor de verificare şi după expedierea operaţiilor de validare, 
s-a trecut la alegerea domnului. Cuza a fost proclamat domn la 
ora 61/ cu unanimitatea voturilor 8, Se încheia ceea ce Ion Ghica 
denumise în aceeași zi într-o telegramă către Vasile Alecsandri 
drept „una dintre cele mai frumoase pagini ale istoriei noastre“ &. 


81 Ibidem, p. 67. 

*2 N. T. Orasanu, op. cit., p. 65—68 ; I. G. Valentineanu, Alegerea, detro- 
narea şi inmormintarea lui Cuza Vodă, in 1859, 1866, 1873, Bucuresti, 
1898, p. 10. 

MI Acte si documente, vol. VIII, p. 593—595. 

5î Dan Berindei, op. cit., p. 68, 69—70. 

85 Cornelia C. Bodea, Actul original al alegerii prealabile a lui Ale- 
xandru I. Cuza..., p. 271. 

Mi Acte si documente, vol. VIII, p. 587—604; Dan Berindei, op. cit. 
p. 68—69. 

S/ Cornelia C. Bodea, Corespondenţă politică..., p. 493. 


90 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


La proclamarea rezultatului votului, deputaţii si publicul din 
tribună au izbucnit în aplauze furtunoase și în strigăte de bucurie, 
aclamind Unirea, pe noul domn și puterile garante. Dar mai mare 
a fost entuziasmul maselor populare din preajma adunării și din 
întreg oraşul. Dealtfe!, încă înainte de votare, vestea apropiatei 
duble alegeri se raspindise în oras. „Sa trăiască prințul Alexandru 
Cuza era eri strigătul scos de mii de voci — se scria într-o cores- 
pondentä din ziua următoare. La amiazi, către ora l, s-a răspîndit 
cu iufeala fulgerului in oraș vestea: Alexandru Cuza va fi pro- 
clamat...“ 88, „Nu se mai auzea in toată capitala — se scria in 
«Romanul» — decit cele mai vii demonstratii de bucurie. Sa 
trăiască Cuza ! Să trăiască viitorul nostru stapinitor zbura din gura 
in gură, din inimă în inimă; imbratisarile cele mai cordiale, săru- 
tările cele mai înfocate, expresia celei mai entuziaste bucurii a ochi- 
lor, erau singurul spectacol ce se vedea pe toate ulițele, pe toate 
raspintiile, pe toate locurile publice ale Bucureștilor“ 9). „În seara 
alegerii domnitorului, îndată dupa aclamare — se scria în «Dim- 
bovita» — populul a plecat cu muzicile militare, masalale şi flori 
prin tot orașul ; case iluminate străluceau din toate părţile şi toate 
ulițele rasunau de strigătele entuziasmate: Ura! Ura! Ura, 
Trăiască Principatele Unite ! Trăiască prințul Cuza ! Trăiască Adu- 
narea ! % „Pina în ziua alegerii Domnului Moldovei — comenta 
mai tîrziu evenimentul Bolintineanu — de la 1848 nu se văzuse 
atît de entuziasm sublim“ ?!. 

Entuziasmul bucureştenilor s-a transmis în amindoua ţările în 
ceasurile și zilele următoare; pretutindeni s-a vădit o atmosferă 
de nestăvilită bucurie. De o deosebită semnificație a fost și felul 
în care evenimentul a fost intimpinat peste munti, în cea de-a treia 
țară românească, in Transilvania aservită habsburgilor. „Cînd s-a 
ales Cuza Domn — scria Alexandru Papiu-llarian — entuziasmul 
la românii Transilvaniei era poate mai mare decît în Principate“ 2. 


8 Aurel Tinta, op. cit, p. 260. 

S „Românul“, nr. 11, din 27 ianuarie/8 februarie 1859, p. 43, cf. Acte 
și documente, vol. VIII, p. 682. 

9 „Dimbovita“, nr. 32, din 28 ianuarie/9 februarie 1859, cf. Gindirea 
social-politică despre Unire (1859), p. 258. 

"1 D. Bolintineanu, op. cit., p. 16. 

92 Al. Papiu Ilarian, Memorand despre raporturile românilor cu nemți, 
cu slavii si cu ungurii, în timp de pace şi în cazul unei revolutiuni in răsd- 
ritul Europei prezentat principelui Cuza în 1860, în „Revista pentru istorie, 
arheologie si filologie“, I (1883), vol. I, p. 145; Stefan Pascu, Ecoul Unirii 
drii Româneşti si Moldovei în Transilvania, în Studii privind Unirea Prin- 
cipatelor, Bucuresti, 1960, p. 451—466; Carol Göllner, Ecoul Unirii Princi- 
patelor în presa germană din Transilvania, loc. cit., p. 467—476; A. Mesro- 
beanu, Ecoul Unirii ţărilor române în presa transilvăneană, în „Studii și 


91 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


La aprecierile reflectind bucuria întregului popor roman, se adäu- 
gau aprecierile admirative ale oamenilor politici europeni si in- 
deosebi ale diferiților fruntași ai cercurilor democratice, care, tre- 
buie spus, au urmărit cu interes în toți anii luptei pentru Unire 
evoluția evenimentelor din Principatele Române. Dobroliubov a 
comentat evenimentul de la 24 ianuarie apreciindu-l ca o mani- 
festare a hotăritei dorinţe a poporului român de a-și înfăptui uni- 
tatea naţională”. Comentind la rîndul său evenimentul de la 24 
ianuarie, Kossuth remarca : „Un astfel de spirit e necesar ca un 
popor să întemeieze o patrie sau, dacă a pierdut-o, să şi-o recis- 
tige“ "1. Subliniind însemnătatea indoitei alegeri, Karl Marx aprecia 
în 1860 că acest act pecetluise unirea „natiunei române“ %. 
Evenimentul de la 24 ianuarie/5 februarie 1859, care se lega 
strîns de cel de la 5/17 ianuarie, a reprezentat unul din momentele 
cele mai de seamă ale istoriei României și totodată etapa culmi- 
nantă a luptei pentru unire. Pe calea ingenioasă a unei duble ale- 
geri, respectind formal dispoziţiile Convenţiei, poporul român a 
reușit să izbindeasca în lupta sa pentru făurirea statului national. 
Dubla alegere, primul pas pe calea realizării statului unitar român, 
a avut urmări adinci pe plan politic, economic si social. „Prin ale- 
gerea lui Cuza — scria „tribunul“ Valentineanu cîteva zile după 
eveniment — națiunea română dete o lovitură de moarte regimului 
de infamie si coruptiune“ 96, Unirea a grăbit consolidarea orinduirii 
capitaliste, a deschis drum larg perioadei de reforme ce i-a urmat, 
fiind si din această cauză un eveniment progresist remarcabil. Tot- 
odată actul de la 24 ianuarie/5 februarie 1859 a fost cea mai im- 
portantă premisă pentru cucerirea independenţei României în 1877. 
Eveniment de o multilaterală și esenţială însemnătate, Unirea n-a 
fost doar rodul votului cîtorva zeci de deputati si nici numai cel 
al straduintelor patriotice ale fruntașilor Partidei nationale si in- 
deosebi ale grupărilor ei cele mai înaintate, ci înainte de toate 
Unirea a fost rezultanta luptei necurmate a poporului român, încu- 
nunarea jertfelor sale patriotice. „Unirea — spunea pe drept cuvînt 
Kogălniceanu în 1863 — eu nu recunosc nimănui dreptul să zică 
că-i actul său individual, proprietatea sa exclusivă ; Unirea e actul 


cercetări științifice. Istorie“, Iaşi X (1959), p. 175—185; A. Bunea, Ecoul 
Unirii Ţării Românești și Moldovei în presa din Transilvania, în „Studia 
Universitatis Babeş-Bolyai. Historia“, series IV, 1959, fasc. 1, p. 91—105. 

9 Gh. Haupt, Revista „Sovremenic“ si revoluționarii democrați rusi 
despre Unirea Principatelor, in „Studii“, II (1949), nr. 4, p. 86. 

M Ludwig Kossuth, Meine Schriften aus der Emigration, vol. I, 
Pressburg—Leipzig, 1880, p. 429. 

85 K. Marx, Herr Vogt, Berlin, 1953, p. 145. 

% „Românul“, nr. 12, din 29 ianuarie/10 februarie 1859, p. 46. 


92 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


energic al întregii naţiuni romane ...“ 97. Dind o deosebită preţuire 
marelui act istoric de la 24 ianuarie 1859, Programul Partidului 
Comunist Român il defineşte astfel: „un moment de o deosebită 
importanţă istorică l-a constituit înfăptuirea în 1859 a statului na- 
tional, prin unirea Munteniei și Moldovei sub domnia luminoasă 
a lui Alexandru Ioan Cuza. Aceasta a marcat intrarea ţării noastre 
în noua etapă a evoluției ei capitaliste, a ridicat pe o treaptă supe- 
rioară lupta de eliberare naţională, mișcarea revoluționară a ma- 
selor muncitoare pentru drepturi și libertăţi sociale“ 98. 


97 Discurs ţinut la 9/21 februarie 1863 în Adunarea României, supliment 
la „Monitorul oficial“, 1863, nr. 56, cf. Gindirea social-politică despre 
Unire (1859), p. 314—315. 

% Congresul al XI-lea al Partidului Comunist Român, Edit. politică, 
Bucureşti, 1975, p. 623. 


93 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Capitolul al V-lea 


Desavirsirea Unirii Principatelor 


Semnificaţia evenimentului de la 24 ianuarie 1859 a fost sesi- 
zată de contemporani. Într-o proclamaţie publicată după alegerea 
lui Alexandru loan Cuza, Nicolae Golescu, noul ministru de interne, 
aprecia că Adunarea electivă a Țării Româneşti, „dindu-si de se: 
al statului pe alesul Moldovei, a făcut mai mult decît a ne da un 
domn : ea a consfințit un princip care este înrădăcinat în inimile 
tuturor românilor“ î. Cu o zi înainte, fostul caimacam Anastase 
Panu declarase în fața adunării de la Iaşi: „Unirea Principatelor 
este făcută! România măreaţă și plină de putere se avinta către 
viitor !“ 2. 

Conducătorii patrioti din cele dovă tari dădeau întreaga impor- 
tanta evenimentului pe care-l considerau pe drept cuvînt ca hota- 
ritor în procesul de constituire a statului national si nu-l limitau, 
strimt, la o simplă uniune personală. De reținut este faptul că 
însuşi programul unionist adoptat in 1857 tindea acum să fie 
readaptat de către unii la situaţia concretă ce se crease. Facindu-se 
purtătorul de cuvînt al acestei poziţii, Cezar Bolliac a publicat in 
„Românul“ un articol în care aprecia că alegerea unanimă a lui 
Alexandru Ioan Cuza „a mintuit ţara de toate consecinţele ce 
urma să atragă realizarea ideii de un print străin în statul nostru“. 


„Nu e român — adăuga el — a cărui inimă să nu fi sîngerat cînd 
pronunța îst remediu eroic la lingoarea și piroteala în care şedea 
căzută patria“. „Ne-am întărit naționalitatea — conchidea el — 


am făcut Unirea si am scăpat de print străin“ 3. Era totuși o opinie 


1 D. A. Sturdza si alții, Acte și documente relative la istoria renascerei 
României (se citează : Acte și documente), București, 1900, vol. VIII, p. 645. 

2 Ibidem. p. 697, 707 . 

1 C. Bolliac, Print strein, în „Românul“, nr. 16, din 7/19 februarie 1859, 
cf. Gindirea social-politică despre Unire (1859), p. 263. 265. 


94 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


neunanim impartasita, insusi noul domnitor considerind, mai ales 
spre sfîrşitul domniei, că in condițiile existente ale țării prințul 
străin era totuşi necesar. 

Manifestatiile entuziaste cu care a fost primit noul domn la 
11/23 februarie la București au confirmat adeziunea unanimă a 
poporului din Tara Românească la actul istoric realizat cu cîteva 
săptămîni mai înainte; iar patriotul moldovean Mihail Kogălni- 
ceanu a adus în fata Adunării Ţării Românești confirmarea stării 
de spirit din ţara vecină, atunci cind la 14/26 februarie a decla- 
rat ca : „in Moldova, unirea nu este o chestiune de entuziasm, ci 
o chestie de judecată si de logică“, „...Moldovenii voesc unirea — 
mai spusese el — pentru că numai unirea le poate asigura inde- 
pendenta din năuntru si puterea de a se apăra de înriuririle 
străine“ 5. 

Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza în amindoua ţările a fost 
privită cu satisfacție de puterile favorabile înfăptuirii statului 
unitar românt. Cavour, de pildă, a apreciat evenimentul drept 
„triumful politicii Franţei şi Sardiniei în Orient“ 7. Totodată, el 
a spus lui Vasile Alecsandri că „Unirea Principatelor şi consulta- 
rea votului poporului este începutul unei ere nouă în sistemul 
politic al Europei“ *. Benzi, fostul comisar piemontez in Princi- 
pate, a scris unui prieten român, după ce a aflat cele ce avuseseră 
loc şi, exprimindu-si bucuria, a făcut urări pentru realizarea în 
viitor a independenţei „a toată România“. Desigur nu toate 
puterile „unioniste“ s-au situat pe o poziție identică, Imperiul 
țarist îndeosebi fiind evident iritat de principiile înaintate al căror 
purtător de cuvînt era noul regim instaurat în Principatele Unite !. 


4 „Cuza văzu cel mai mare entuziasm“ (Dimitrie Bolintineanu, Viața 
lui Cuza Vodă, în Proză, vol. I, Iasi. f.a., p. 19). 

5 Acte și documente, vol. VIII, p. 1005. 

6 Pentru reacția diferitelor puteri, vezi detalii in Gh. Platon, Ecoul 
internațional al Unirii Principatelor Române, în Cuza Vodă. In memoriam, 
Iași, 1973, p. 147 şi urm. 

7 Il Carteggio Cavour-Nigra dal 1858 al 1861, vol. II, Bologna, 1927, p. 4. 

3 „Ele vor pregăti prin triumful lor — mai spusese Cavour — unirea 
tuturor italienilor într-un singur corp, căci astăzi nimeni nu se poate împo- 
trivi ca faptul minunat ce s-a realizat la poalele Carpaţilor să se realizeze 
și la poalele Alpilor“ (V. Alecsandri, Călătorii, misiuni diplomatice..., Craiova, 
f.a.. p. 238—239). 

” Al. Cretzianu, Din arhiva lui Dumitru Brătianu, vol. II, Bucuresti, 
1934, p. 230. 

10 Pentru poziția si oscilatiile politicii guvernului țarist faţă de pro- 
blema Principatelor în perioada dată vezi Vasile Maciu, S. I. Popov și 
luptele politice din Moldova in octombrie-decembrie 1858, in „Studii“, 
XXVI (1973), nr. 1, p. 5—31; Barbara Jelavich, Russia and the double 
election of Alerandru Cuza, 1858—1859; the letters of S. I. Popov to 
N. K. Giers, in „Sŭdostforschungen“, XXIV (1965). 


95 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Totuși, in general, cele patru puteri „unioniste“, cărora, realistă, 
li se va adăuga acum și Anglia, au întimpinat pozitiv evenimen- 
tele de la Iasi si Bucuresti. În schimb, in mod firesc, acestea au 
produs o vădită neplacere în capitalele puterilor ostile nazuintii 
fundamentale din epocă a poporului român. La Constantinopol 
efectul dublei alegeri a fost sintetizat plastic de un ziar maghiar 
din Cluj ca fiind „o furtună de vară iscată din senin“ il, jar 
Austria a primit, de asemenea, vestea cu o adinca neplăcere; a 
doua zi după alegerea de la Bucureşti, Buol aprecia că acest aci 
încununase „într-un chip strălucit uneltirile partidului dezordinei 
şi anarhiei“ 12, 

Românii din Principate își manifestă fățiș, printr-o acţiune 
energică si totodată plină de destoinicie, profundul lor atașament 
la cauza unirii, dar alegerile de la 5/17 ianuarie și 24 ianuarie/5 fe- 
bruarie se cereau confirmate de Europa, pentru ca prima etapă a 
făuririi statului national român să fie legalizată si să fie sanctio- 
nata în dreptul international al epocii. Cuza s-a adresat puterilor 
şi a cerut recunoașterea dublei alegeri apreciind că „statornicia 
românilor, în dorința Unirii, este dovada de netăgăduit ca satis- 
facerea adevăratelor lor trebuinte și a aspirațiilor legitime ale ţării 
consistă în realizarea deplină a acestei dorințe“ 13. Pentru a obţine 
confirmarea dublei alegeri, au fost trimise la Constantinopol două 
delegații care, după cîteva luni, au fost puse sub conducerea unică 
a lui C. Negri 1⁄4. Totodată, în capitalele occidentale au fost trimise 
misiuni speciale, cu sarcina de a obține sprijinul puterilor garante 
si a dobindi recunoașterea evenimentelor petrecute în Principate î5. 
Desi au acţionat în grele condiţii, intimpinind un şir întreg de 
greutăţi, departe de tara, lipsiți de informaţii, luptind singuri cu 
uneltirile reactionarilor si cu siretenia diplomaților adeseori rău- 
voitori, insarcinatii cu misiuni speciale şi-au îndeplinit cu succes 


11 Cf. St. Pascu, Ecoul Unirii Țării Românești si Moldovei in Transil- 
vania, în Studii privind Unirea Principatelor, București, 1960, p. 463. 


2 R. V. Bossy, L”Autriche et les Principautes Unies, Bucuresti, 1938, 
p. 201; Dan Berindei si Emil Cojocaru, La double election d'Alerandru 
loan Cuza à la lumière de la correspondance diplomatique autrichienne, in 
„Revue Roumaine d'Histoire“, V (1966), nr. 1, p. 13—34. 


13 Acte şi documente, vol. VIII, p. 639, 641. 


4 Dan Berindei, Lupta diplomatici a Principatelor Unite pentru desă- 
virsirea Unirii (24 ianuarie 1859 — 24 ianuarie 1862), in Studii privind 
Unirea Principatelor, Bucuresti, 1960, p. 416, 421, 422, 425—426. 


5 Ibidem, p. 418—421. 


96 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


datoria si au adus o contributie eficienta la recunoasterea dublei 
alegeri. 

La 26 martie/7 aprilie 1859 s-a intrunit la Paris o conferinta 
a reprezentanților puterilor garante in problema Principatelor. La 
1/13 aprilie cinci dintre puterile garante, Anglia alăturîndu-se 
puterilor „unioniste“, au recunoscut dubla alegere în persoana lui 
Alexandru loan Cuza 46, O lună mai tîrziu, constrînsă de interesele 
ei din Principate, ca si de evenimentele din Italia, Austria a recu- 
noscut de facto noul regim din Principate 1. Dealtfel, războiul 
franco-sardo-austriac a făcut ca noul domnitor al Principatelor 
Unite să se gindească în această vreme nu numai la desăvirşirea 
unității celor două tari, ci chiar la independența lor. Dispus să 
participe la război, alături de Franţa si Piemont, Cuza scria în 
această vreme lui Vasile Alecsandri, trimis la Paris si Turin, că 
era „convins de necesitatea de a acţiona viguros“ și „hotărît de 
a trage tot folosul posibil pentru fericirea și independența poporului 
din evenimentele ce se pregătesc“ 18. Purtarea energică a Principa- 
telor Unite constituia, dealtfel, un imbold la lupta de eliberare în 
zona Europei de sud-est, un raport consular francez de la Belgrad 
semnalind că „exemplul Principatelor Unite întreţine agitația in 
toate spiritele“ 19, Sfirsitul brusc al războiului a făcut ca problema 
unei participări a Principatelor Unite la conflagrație să nu se 
poată concretiza, dar, în schimb, dubla alegere a fost recunoscută 
la 25 august/$ septembrie 1859, într-o nouă ședință — a treia — 
a Conferinţei de la Paris de către toate cele șapte puteri garante %. 

Prin hotăririle Conferinţei de la Paris, poporul român repur- 
tase un important succes. Unirea personală, realizată de români 
din propria lor inițiativă, fusese recunoscută de jure de puterea 
suzerană si de toate puterile garante. Ar mai trebui adăugat că 


16 Ibidem, p. 421. Pentru politica puterilor europene fata de dubla 
alegere, vezi N. Corivan, Lupta pentru desdvirsirea Unirii si acțiunea diplo- 
matică europeană, in „Studii si cercetări ştiinţifice. Istorie“, Iasi, X (1959), 
nr. 2, p. 37—80 ; idem, Acțiunea diplomatică europeană şi dubla alegere a 
lui Alexandru loan Cuza, in Studii privind Unirea Principatelor, 1960, 
D. 387—412. 

17 Vezi detalii in Dan Berindei si Emil Cojocaru, La reconnaissance 
de la double election d'Alerandru Ioan Cuza, vue d la lumiere de la 
correspondance diplomatique autrichienne, in „Revue Roumaine d'Histoire“. 
VIII (1969), nr. 1, p. 15—33. 

18 Scrisoare din <13>/25 aprilie 1859 (R. V. Bossy, Agenția diplomatică 
a României în Paris şi legăturile politice franco-române sub Cuza Vodi, 
Bucureşti, 1931, p. 166). 

19 N. Ciachir, România și popoarele balcanice. 1856—1875, in „Revista 
romana de studii internationale“, VII (1972), nr. 1, p. 128. 

2 Dan Berindei, Lupta diplomatică..., p. 421—422. 


97 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


nu fusese realizată o simplă uniune personală, deoarece pe lingă 
acelaşi domnitor existau și alte organisme comune și încă de la 
început cursul spre deplina unificare administrativ-politică a fost 
evident 2. Este însă drept că prin deciziile conferinței, separatia 
administrativă a celor două ţări stabilită în convenție a continuat 
să fie menținută, ceea ce pe de o parte nu corespundea nazuintei 
fierbinţi de unitate a poporului din Moldova si Tara Românească, 
iar, pe de altă parte, constituia o piedică în calea procesului de 
constituire a statului burghez unitar. „A forma o nație — scria 
V. Alecsandri chiar în acel an —, a regula o administraţie, nu 
este ca numirea unui șef de stat, lucru de cîteva săptămîni, ci 
rezultatul greu și laborios al mai multor ani şi în acești ani deo- 
sebitele interese contrarii au negresit să nască lupte violente, 
intrigi si poate chiar atacuri, clevetiri, atît din partea dusmanu- 
lui din näuntru, cit si din partea celor din afară“ 22. Reformele 
adinci și multilaterale, rezolvarea problemelor fundamentale, îndeo- 
sebi a problemei agrare şi a celei electorale, înființarea noilor insti- 
tutii, reforma fiscală și atitea alte aspecte ale procesului multi- 
lateral de constituire a statului modern erau neîndoielnic stînje- 
nite prin menținerea a două administrații, a două guverne si a 
două adunări. De aceea, desăvirşirea Unirii pe plan administrativ 
se cerea împlinită ca o necesitate imperioasă. „Unirea definitivă 
a ambelor ţări — se scria in „Dimbovita“, la 21 octombrie/ 
<2 noiembrie> 1859 — trebuie să ne preocupe înainte de toate“ 2%. 
Această desavirsire a Unirii Principatelor era necesară şi din con- 
siderentul că ea reprezenta un element indispensabil în largul proces 
al unificării depline a poporului român. „...Romanii din Transil- 
vania — scria in 1860 Papiu Ilarian — în împrejurările de fata, 
numai în Principate privesc, numai de aici aşteaptă semnul, numai 
de aici își văd scăparea... Românii de peste Carpaţi, bărbați și 
femei, bătrîni și tineri, toți ar fi gata de a muri pentru Domnul 
Cuza...“ 2, Dealtfel, era evident pentru observatorii politici ai 
vremii, că Unirea din 1859 era si prologul Unirii celei mari, a 


21 Constantin C. Angelescu, Dezvoltarea constituțională a Principatelor 
Unite de la 1859 la 1862, în „Studii si cercetari științifice. Istorie“, X (1959), 
fasc. 1—2, p. 160—161. 

2 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (M.A.E.) al Republicii Socia- 
liste Romania, vol. 233; cf. Dan Berindei, op. cit., p. 415. 

2 „Dimbovita“, nr. 2, din 21 octombrie 1859, cf. Gindirea social-politică 
despre Unire (1859), p. 213. 

24 Al. Papiu Ilarian, Memorand despre raporturile românilor cu nemţii, 
cu slavii şi cu ungurii.., în „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie“, 
I (1883), vol. I, p. 145—146. 


98 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


tuturor românilor, lucru ce ingrijora atît Austria habsburgică 5, cit 
şi cercurile conducătoare maghiare din exil %. 

Desavirsirea Unirii Principatelor a constituit, după recunoas- 
terea dublei alegeri, principalul obiectiv al straduintelor patriotice, 
un act necesar procesului de consolidare a statului român. ,,Dez- 
voltarea si întărirea nafionalitafii române — se scria în programa 
guvernului moldovean Kogălniceanu din 4/16 mai 1860 — va fi 
țelul neadormitelor noastre straduinte, sufletul tuturor lucrărilor 
noastre, ca așa să avem nu numai ce dori, dar a și dobindi reali- 
zarea mintuitorului princip: Unirea...“ 27. Dealtfel, ca urmare a 
dublei alegeri, activitatea politică din cele două țări a căpătat în 
bună măsură un caracter comun şi noul conducător al Principatelor 
Unite s-a străduit să accentueze acest proces. În Moldova a fost 
numit prim-ministru munteanul Ion Ghica si in Tara Românească 
moldoveanul Manole Costache Epureanu, in timp ce A. G. Golescu 
a fost ales vicepreședinte al Adunării Moldovei. Îndrumate de 
domnitor, guvernele celor două țări acționau în același sens. În 
limitele impuse de convenţie, s-au făcut eforturi pentru a se crea 
elementele unificării administrative a celor două ţări. Serviciile 
de vamă au fost contopite într-o unică direcţie generală, cursu: 
monedelor a fost unificat, administratiile telegrafelor au fost unifi- 
cate, municipalitatea și poliția din Focșani, oraș situat pe granița 
dintre cele două ţări, de asemenea”, Cînd în Comisia centrală s-a 
dezbătut un proiect de constituție, Bucureştii s-au impus drept 
capitală a Principatelor, Kogălniceanu denumind orașul „inima 
României“ 2%. Autorităţile din cele două ţări corespondau direct și 
nu prin intermediul ministerelor de externe. Comisia centrală, ca 
şi o comisie specială instituită în toamna anului 1861, au lucrat 
la asigurarea unității legislative a celor două täri%. Pe tărim 
militar, procesul de unificare a fost totodată evident 5. 


Paralel cu acţiunile duse pe plan intern pentru desavirsirea 
Unirii Principatelor, diplomatia tînărului stat, îndrumată in mod 


5 R. V. Bossy, L'Autriche et les Principautes Unies..., p. 162—169. 

26 Frantz Pulszki, Meine Zeit, mein Leben, vol. IV, Pressburg—Leipzie, 
1883, p. 48. 

= Cf. „Românul“, nr. 134—135, din 13—14 mai 1860, p. 403. 

= Dan Berindei si Valerian Popovici, Unirea Moldovei cu Tara Româ- 
nească. Formarea statului naţional român (1859—1862), în Istoria României, 
vol. IV, Bucuresti, 1964, p. 318; Constantin C. Giurescu, Viaţa și opera 
lui Cuza Vodă, ed. a II-a, Bucureşti, 1970, p. 95—102. 

2 Cf. A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, vol. I, Iasi, 1903, p. 119 

% Dan Berindei si Valerian Popovici, op. cit., p. 319. 

21 Ibidem. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


direct de domnitor, a acționat pentru recunoașterea de puterile 
garante a unificării administrative a Principatelor Unite. În vara 
anului 1860, Cuza a întocmit un amplu memoriu care însă, dato- 
rită situației internaționale, n-a fost prezentat decît în luna decem- 
brie 1860, prin care cerea ca puterea suzerană și celelalte puteri 
garante să recunoască desavirsirea unirii administrative si totodată 
o lărgire a bazei electorale 2. După lungi tergiversări diplomatice, 
Imperiul otoman a fost nevoit, la 19 aprilie/l mai 1861, să emită 
o circulară prin care a invitat puterile garante la o conferinţă ce 
urma să sanctioneze dorința poporului român %. Din nou, au inter- 
venit tergiversări, care erau să determine, în două rînduri, pe 
conducătorul Principatelor Unite la proclamarea interna a unirii 
desävirsite a celor două țări %, pentru ca apoi, în sfîrşit, să se 
ajungă ca la 13/25 septembrie 1861 să-și înceapă lucrările confe- 
rința pe care Poarta o preconizase în primăvara aceluiași an #. 
Cîteva zile mai înainte, Cuza scrisese lui C. Negri, agentul Princi- 
patelor la Constantinopol, şi-i declarase că „un singur cuvînt, un 
singur gind framinta în fiecare zi mai mult pe români... este 
Unirea“. „Ceea ce este într-adevăr urgent — mai adăugase el —, 
ceea ce românii așteaptă cu nerăbdare, ceea ce curtea suzerană ea 
însăși consideră indispensabil pentru prosperitatea lor este Unirea“. 
Aceasta urma să dea potrivit vederilor domnitorului „mijlocul de 
a lucra în sfîrşit cu eficacitate pentru traducerea în practică a 
marilor principii proclamate în tratatul de la Paris si în convenţie“ 36, 

Lucrările conferinţei de la Constantinopol s-au prelungit timp 
de mai multe luni, mai ales datorită faptului că Imperiul otoman 
pretindea dreptul de intervenţie militară în Principate. Dar pentru 
majoritatea puterilor a nu rezolva problema Unirii, a nu împlini 
dorința arzătoare a poporului român din cele două tari era a pune 
bazele unor noi complicaţii internaționale, eventual chiar a unor 
frămîntări revoluționare. De aceea, pina la urmă, Poarta a trebuit 
să renunţe la pretenția ei și să prezinte un proiect de firman prin 


32 A. D. Xenopol, op. cit. vol. I, p. 203—208 ; vezi si Bibl. Acad. RSR. 
ms. 4 863, f. 17—26. 

3 Dan Berindei, Lupta diplomatică a Principatelor Unite pentru desă- 
virsirea Unirii..., p. 435—436. 

M Ibidem, p. 435, 439—440; Victor Slăvescu, Domnitorul Cuza şi 
Victor Place, Bucuresti, 1942, p. 97—101, 293—299, 303—313 ; Marcel Emerit, 
Victor Place et la politique française en Roumanie à l’epoque de l'Union, 
Bucarest, 1931, p. 136; R. V. Bossy, op. cit., p. 215—220. 

35 Dan Berindei, op. cit., p. 442. 

“3A. D. Xenopol, op. cit., vol, II, p. 297—299. 


100 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


care era acordată unirea administrativă. Si acest proiect însă a 
reprezentat de fapt o piedică în calea desăvirşirii Unirii Principa- 
telor, întrucît Imperiul otoman pretindea menţinerea frontierei între 
cele două țări, numirea unui guvernator in Moldova și instituirea 
unor consilii provinciale ; cu alte cuvinte, Poarta dădea cu o mina 
dar lua cu cealaltă mina. Datorită opunerii dirze a Principatelor, 


| 
i 


i 
f 


| 
| 
l 
| 
f 


Fig. 5. — C. Negri. 


aceste prevederi restrictive au fost pînă la urmă înlăturate sau 
minimalizate. La 24 noiembrie/6 decembrie, Negri comunica la 
Bucureşti trimiterea firmanului referitor la recunoaşterea unirii 
politico-administrative a celor două fari”. 

Deşi desăvîrşirea Unirii s-a efectuat în temeiul unei confe- 
rințe internationale si a unei recunoașteri din partea puterii suze- 
rane si a puterilor garante, conducătorii tinarului stat național, 
afirmînd nazuintele lor spre independență, au ținut să sublinieze 
că acest act istoric, care încununa fapta împlinită la 24 ianuarie? 
5 februarie 1859, era înainte de toate rodul acțiunilor patriotice 
ale poporului român. La 3/15 decembrie 1861, Cuza a ad at un 
mesaj adunărilor şi le-a anunțat 


37 Dan Berindei, op. cit., p. 442—4 


Constantin (& 


Bibliotecă perseneiă 101 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


misiune“ cu care-l investise națiunea română „de a realiza ideea 
Unirii Principatelor“. „După trei ani de silinte neîntrerupte — a 
adăugat el — ...Unirea este in fine dobinditä pentru noi“ %. Peste 
o săptămînă, Cuza adresa o proclamație naţiunii, în care vestea 
din nou că „Unirea este îndeplinită“, că „naționalitatea română 
este întemeiată“ şi că din acel moment nu mai exista decît „o 
singură Românie“ 99, 

În urma recunoașterii desävirsirii unirii politico-administra- 
tive, cele două guverne și-au prezentat demisia şi la 22 ianuarie/ 
3 februarie 1862 s-a format primul guvern: unic al Principatelor 
Unite 40. Două zile mai tîrziu, se întrunea la Bucureşti Adunarea 
României, în care au luat loc alături, unii lîngă alții, deputaţii 
moldoveni și cei munteni. Cu acest prilej, Cuza a rostit un vibrant 
discurs, in care a anunțat pe deputati că „Unirea definitivă a 
Principatelor... va fi precum România o va dori și o va simţi“. 
„Astăzi, mai spunea el, statul nostru s-a așezat pe o temelie mai 
întinsă. O eră nouă ni s-a deschis...“ îi. Cu aceasta se încheia pro- 
cesul început cu o .jumătate de deceniu mai înainte. Dorinţa 
poporului român din cele două țări se vedea concretizată într-o 
realitate politică indestructibilă. În faţa noului stat se punea acum 
ca sarcină neapărată, imediată, realizarea unor reforme fundamen- 
tale care să-i asigure caracterul de stat modern și, ca sarcini ale 
viitorului, cucerirea independenţei şi încheierea procesului de uni- 
ficare a statului. 


x 


38 „Monitorul“, nr. 266, din 4 decembrie 1861, cf. Gindirea social- 
politică despre Unire (1859), p. 277—278. 

39 „Monitorul“, nr. 271, din 11 decembrie 1861, cf. Gindirea social- 
politică despre Unire (1859), p. 279—280. i 

4 Dan Berindei, Guvernele lui Alexandru Ioan Cuza (1859—1866). Lista 
de miniştri, în „Revista arhivelor“, seria nouă, II (1959), nr. 1, p. 158. 

4 Urmarea la suplimentul „Monitorului“, nr. 19, din 1862, cf. Gindirea 
social-politică despre Unire (1859), p: 282—283. 


102. - 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Capitolul al VI-lea 


Lovitura de stat 


Unirea Principatelor, prima etapa pe drumul constituirii Roma- 
niei moderne in hotarele ei desăvîrșite, n-a însemnat numai o ster- 
gere de hotar şi nici doar unificarea deplină a două ţări într-una, 
ci neîndoielnic momentul istoric a avut implicaţii cu mult mai 
ample. Constituirea statului nou, a statului modern, a reprezentat 
consecinţa logică a actelor de la 5 și 24 ianuarie 1859. Dar pentru 
a se ajunge la crearea noilor structuri şi la prealabila înlăturare a 
celor vechi cadrul de acţiune de care dispuneau făuritorii României 
moderne nu era pe deplin favorizant. Convenţia de la Paris crease 
pe deoparte premisele „legale“ ale acestui proces, dar, pe de altă 
parte, prin stipulatiile ei electorale paralizase înfăptuirea sa. Cu 
toate acestea, acțiunea pentru unire ori pentru desävirsirea ei se 
legase permanent de activitatea ce s-a desfășurat pentru realizarea 
noilor structuri moderne. Semnificativă a fost în această privință 
larga campanie desfășurată in vara anului 1861 în jurul ,,petitiei 
de la 11 iunie“ prin care s-a încercat ca, în paralel cu desavirsirea 
unificării, să se dobîndească o nouă bază electorală, în temeiul 
căreia să fie anulate stipulatiile electorale restrictive anexate Con- 
ventiei de la Paris. Dar această încercare suferise un eșec, domni- 
torul considerind că desavirsirea unificării trebuia să constituie 
obiectivul primordial si în consecință el renuntase la înţelegerea 
sa cu liberalii de stînga, acceptînd temporara colaborare cu con- 
servatorii, cărora le-a încredințat formarea celor două guverne. În 
aceste condiţii, au avut loc si solemnele momente ale desŝvirsirii 
Unirii Principatelor, la 24 ianuarie 1862, cînd alături de Alexandru 
Joan Cuza s-a găsit primul ministru conservator Barbu Catargiu, 


103 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


numit cu două zile mai înainte în înalta funcţie. Singura ripostă 
ce a fost dată acestei stări de lucruri a fost impetuoasa mișcare de 
mase desfășurată în acele zile care a dat conservatorilor un solemn 
avertisment 1. 

Guvernarea conservatoare, încheiată la începutul verii anului 
1862 prin asasinarea lui Barbu Catargiu şi prin scurtul guvern al 
doctorului Apostol Arsache, a deschis drum spre începuturile dom- 
niei autoritare a lui Alexandru Ioan Cuza. „În urma unui trist 
eveniment — comenta la 1/13 ianuarie 1863 domnitorul — luînd 
însuși cîrma guvernului“ 2. Încercarea conservatorilor de a da o 
rezolvare problemei agrare în sensul intereselor lor nu reusise 3, 
iar problema reformei electorale nu putea fi nicicînd rezolvată de 
cei cărora stipulatiile anexate convenției le incredintase puterea 
în stat. Așa cum se va exprima Kogălniceanu, listele de alegători 
erau „mai mult o arhondologie... decît o simpla listă de cetăţeni 
egali în același drit“ 4 Dacă deplina unificare a organelor adminis- 
tratiei de stat din cele două țări a putut fi desavirsita, avînd loc 
si reorganizarea ministerelor 5, dacă au fost dezbătute proiecte de 
construire a căilor ferate — pînă la urmă însă nerealizate! — 
sau sancționată existența unor societăți de asigurare, dacă ingi- 
nerii statului au fost clasificați, arhivele reorganizate 6, ca si ser- 
viciul postal unificat („dupe un mod mai sistematic și mai avan- 
tagios“) 7, marile probleme nu și-au primit o soluție. Singura ches- 
tiune majoră care se vădea a nu întîmpina dificultăți pe plan intern 
era cea a secularizării averilor mănăstirești. Constituirea unei 
comisii a mănăstirilor închinate, decizia stringerii veniturilor in 
casa statului, interzicerea oficierii în limba greacă, concentrarea 


1 Vezi B(erindei) Dan, Mișcarea ţărănească condusă de Mircea Mălăeru 
(ianuarie 1862 st. v.), în „Buletinul științific al Academiei R.P.R., Secţiunea 
de științe istorice, filologice, economico-juridice“, III (1951), p. 37—63 ; idem, 
Știri noi cu privire la Mircea Mălăeru și la mișcarea țărănească din 1862, 
în „Studii“, VIII (1955), nr. 4, p. 95—101. 

2 Monitorul“, nr. 1, din 2 ianuarie 1863, p. 1. 

3 Vezi discutiile in jurul problemei agrare din 1862 in Dan Berindei, 
Problema reformei agrare in Principate la mijlocul veacului trecut. Legea 
agrard din 1864, in „Studii“, XVII (1964), nr. 3, p. 519—545. 

4 Monitorul“, nr. 205, din 16 octombrie 1863, p. 853. 

5 Ibidem, 1862, p. 487—489, 709, 717—719, 781—822, 841—844, 941 etc. 

6 Societăţile „Brăila“ si „Providenta“ : „Monitorul“, nr. 114, din 26 mai 
1862, p. 465—466 ; nr. 219, din 3 octombrie 1862, p. 909—911 ; decret pentru 
clasificarea inginerilor statului ; ibidem, nr. 180, din 16 august 1862, p. 757 ; 
reorganizarea arhivelor sub conducerea lui Grigore Bengescu II; ibidem, 
nr. 124, din 8 iunie 1862, p. 503. 

7 Ibidem, nr. 197, din 6 septembrie 1862, p. 825—828. 


104 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


actelor mănăstirești, destituirea unor egumeni8 a evidențiat hotă- 
rirea unei apropiate secularizări. 

Mai grav a fost însă conflictul intern din ce în ce mai acut, 
confruntarea dintre domnitor şi opoziţie, faptul că conlucrarea 
dintre domnitor şi liberalii radicali n-a mai putut fi realizată, cel 
dintii preferind soluţia pregătirii domniei autoritare, ceea ce a 
împins in mod obiectiv la formarea „monstruoasei coaliții“, adică 
a înţelegerii dintre conservatori si majoritatea liberalilor, inclusiv 
cei radicali, îndreptată împotriva domnitorului. Cu toate acestea, 
este de remarcat ca initial opoziția de stînga a salutat formarea 
guvernului „căii de mijloc“ al doctorului N. Creţulescu. „Ministe- 
rul — arăta „Românul“ la 25 iulie/6 august 1862 — a făcut intr-o 
lună de zile, de cînd este la putere, ceea ce n-au făcut cabinetele 
Dimitrie Ghica și Catargiu într-un an de zile“ 9. Peste o săptămînă, 
oficiosul liberal-radical declara răspicat că „timpul criticilor a tre- 
cut pentru noi“ 1%, Dar, cîteva săptămîni mai tîrziu, cînd a devenit 
evident că o reluare a colaborării cu radicalii nu intra în inten- 
tiile domnitorului, presa opoziţiei de stînga a deschis lupta fatisa. 
„Orice națiune are dreptul d-a goni pe regii săi — se comenta în 
„Românul“ — cu evidente aluzii la însuși Cuza căderea regelui 
Othon al Greciei fără ca nici o putere străină să se poată mes- 
teca“ 1!. Agitatia stirnita în jurul eventualitatii aducerii unui print 
străin, îndreptată de data aceasta împotriva domnitorului a fost 
evident rau primită de guvern, care a luat măsuri împotriva „misio- 
narilor“ care propagau ideea pini şi în lumea satelor!”. Refuzul 
domnitorului de a asculta lectura răspunsului la mesaj 13 — ela- 
borat al „monstruoasei coaliții“ — ca și refuzul opoziţiei de a plati 
impozitele, au mărit starea de tensiune în primăvara anului 1863. 
Prefectii au primit instrucțiuni de a nu mai primi hirtii „redac- 
tate în termeni necuviincioși sau care conţin cereri eșite din tot 
cercul legilor“ 44, În vară, s-a ajuns chiar și la măsuri extreme, 
colonelul liberal-radical Gh. Adrian fiind scos din cadrele oștirii 1, 

Dar s-a simțit necesitatea unei atenuări a tensiunii politice ori 
cel putin a temporizării, deoarece domnitorul era totuși hotarit să 


3 Ibidem, nr. 63, din 20 martie 1862, p. 263; nr. 258, din 22 noiembrie 
1862, p. 1069; nr. 59, din 21 martie 1863, p. 239; nr. 142, din 25 iulie 1863, 
p. 577; nr. 163, din 22 august 1863, p. 673; nr. 183, din 19 septembrie 1863, 
p. 761. 

9 „Romanul“, nr. 206, din 25 iulie 1862, p. 1. 

0 Ibidem, nr. 213, din 1 august 1862, p. 661. 

IL Ibidem nr. 291, din 18 octombrie 1862, p. 955. 
2 „Monitorul“, nr. 15, din 21 ianuarie 1863, p. 57. 
13 Ibidem, nr. 39, din 22 februarie 1863, p. 153. 

M Ibidem, nr. 71, din 15 aprilie 1863, p. 290. 

15 Ibidem, nr. 121, din 26 iunie 1363, p. 489. 


105 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


realizeze domnia autoritară, singura cale ce i se părea posibilă 
pentru a realiza reformele fundamentale. A purtat, mai mult de 
formă, unele negocieri cu reprezentanţii conservatorilor în vederea 
formării unui nou guvern, dar totodată a acţionat în direcția unor 
modificări de ordin constituțional menite să-i consolideze autori- 
tatea 16. Evenimentele externe și îndeosebi marea răscoală poloneză 
au contribuit şi ele la complicarea situaţiei. În orice caz, în toamnă, 
domnitorul a decis schimbarea ministerului, determinind retrage- 
rea guvernului „căii de mijloc“ la 11/23 octombrie 7. Nicolae Cre- 
tulescu a predat puterea lui Mihail Kogălniceanu și România a 
intrat acum într-o etapă hotăritoare a existenței ei. Noul prim- 
ministru era hotărît să realizeze în orice chip cele două reforme 
fundamentale : cea agrară și cea electorală, desi ar fi preferat sa 
nu fie nevoit de a recurge la lovitura de stat. El și-a format cabi- 
netul din oameni din afara adunării, pentru a sublinia poziția sa 
împăciuitoare, dar si deoarece nu avea un partid al său. Totodată, 
din prima zi a guvernării, a suspendat procesele de presă, a con- 
vocat adunarea și apoi a oprit urmărirea celor care refuzaseră să 
plătească impozitele nevotate 18. 

Încă înainte de deschiderea adunării, guvernul Kogălniceanu a 
luat o serie de măsuri pe linia progresului în domeniul invafamin- 
tului de toate gradele, în cel al imbunätätirilor ce urmau să fie 
aduse orașului Iasi, în remedierea stării rele a închisorilor, elabo- 
rînd un regulament pentru vătășeii satesti, ori pregătind turnarea 
de tunuri în fara 19 etc. De asemenea, din primele săptămîni ale 
guvernării sale Kogălniceanu a ținut să precizeze într-o circulară 
că problema agrară urma să fie dată în curînd în dezbatrea 
adunării 2. 

Dar Alexandru loan Cuza nu renuntase, odată cu formarea 
guvernului Kogălniceanu, la planul întăririi puterilor sale în stat. 
Printr-o indiscretie, prima variantă a proiectului de constituție a 
fost publicată la 12/24 noiembrie în foaia franceză „La Nation“ 21, 


16 I: C. Filitti, Un proiect de constituție inedit al lui Cuza Vodă de 
la 1863, în „Anuarul Institutului de istorie naţională“, V (1928—1930), p. 366 
şi urm. ; I. Hudita, Franța si Cuza Vodă. Lovitura de stat proiectată in 1863, 
Bucureşti, 1941. 

17 „Monitorul“, nr. 202, din 12 octombrie 1863, p. 841. 

18 Ibidem. : 

9 Ibidem, nr. 202, 209, 211, 212, 214, 219, 222 si 244, din 12, 21, 23, 24 oc- 
tombrie, 2 si 6 noiembrie, 9 decembrie 1863, p. 841—842, 869, 877, 881, 
889—890, 911—912, 926 si 1 022. 

N Ibidem, nr. 225, din 11 noiembrie 1863, p. 938. 

21 A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, vol. I, Iasi, 1903, p. 282. 


106 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Faţă de reacția stingii , proiectul de constituţie a fost declarat 
apocrif 3. Desi initial liberalii radicali primiseră cu bunăvoință 
noul cabinet, uitind neînțelegerile din primăvară si cerîndu-i doar 
grabnica înfăptuire a reformelor esenţiale, dezväluirea silintelor 
domnitorului pentru a obține o revizuire constituțională in sens 
autoritar, cu sprijinul puterilor garante, a trezit din nou neîncre- 
derea şi a determinat pe liberalii radicali să trimită în Occident 
pe Eugen Carada, unul din apropiații lui C. A. Rosetti, pentru a 
relua legăturile cu cercurile democrat-burgheze, în vederea găsirii 
unui sprijin în eventualitatea ascutirii conflictului cu puterea exe- 
cutivă. Trebuie însă remarcat că „monstruoasa coaliție“ din primă- 
vara şi vara anului 1863, care totdeauna, dealtfel, datorită carac- 
terului divergent al părților ei componente, nu lucrase în armonie, 
nu mai ființa în fapt. Ea nu s-a reorganizat, partial şi temporar, 
decit spre sfîrşitul lunii ianuarie 1864, cînd încă cu rezerve din 
partea liberalilor radicali, s-a intensificat teama opoziţiei faţă de 
eventualitatea unei lovituri de stat. 

Adunarea se deschisese însă la 3/15 noiembrie 1863 într-o 
atmosferă conciliantă. Mesajul domnitorului anunţase adunării că-i 
vor fi date în dezbatere o serie de legi de seamă: legea rurală, 
legea electorală, legea pentru organizarea şi dezvoltarea armatei, 
legea comunală, legea instrucţiunii publice etc. şi se încheiase cu 
un apel la unire pentru „organizarea si întărirea României“ 24, 
Lucrările s-au desfăşurat în lunile noiembrie şi decembrie într-o 
atmosferă de relativă liniște, adunarea votînd proiectele ce i s-au 
infätisat, ceea ce a impus probabil să se renunțe la lovitura de 
stat, proiectată de domnitor pentru data de 30 noiembrie/12 decem- 
brie %. În schimb, Kogălniceanu, mentinindu-se încă pe o poziţie 
de conciliere, a adus în fața adunării proiectul de lege a secula- 
rizării averilor mănăstirești, el urmînd să-i cîştige pe această cale 
sprijinul. 

Poporul român cerea înfăptuirea imediată a secularizării, în 
tara, printr-un nou fapt împlinit, fără a se aștepta hotărîrea defi- 
nitivă a puterilor garante, care tergiversau rezolvarea problemei. 
Exponent al acestui punct de vedere înaintat, primul ministru a 
prezentat adunării, la 13/25 decembrie, proiectul de lege, pe care 


22 Combatind proiectul, Rosetti a citat proverbele: „cine caută stapin, 
slugă va muri“ si „cine caută spre străin, înstrăinat va fi“ („Romanul“ din 
24 noiembrie, 1863, p. 1 043). 

2 „Monitorul“, nr. 232, din 20 noiembrie 1863, p. 973. 

24 Dezbaterile Adunării legislative a României. Sesiunea 1863—1864, 
București, 1864, p. 1—3. 

25 Dimitrie Bolintineanu, Viaţa lui Cuza Vodă, în Proză, vol. I, Iasi, 
f.a., p. 85—87. 


107 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


aceasta l-a adoptat cu 93 voturi contra 3. Averile manastiresti au 
fost secularizate, alocîndu-se drept despăgubire 82 milioane lei % 
Peste două zile, legea a fost promulgată. Deși puterile răuvoitoare 
României au primit această hotărire cu ostilitate, în fapt ele erau 
neputincioase, neputindu-se realiza consensul reclamat de Conven- 
tie pentru „sancţionarea“ tînărului stat românesc. „In această ches- 
tivne — scria Cuza cu demnitate marelui vizir Ali Pașa — nu sint 
domnul românilor, sînt însăşi România“ 77. Negocierile pentru lichi- 
darea problemei trenară pe plan diplomatic încă cîțiva ani, dato- 
rita îndeosebi îndărătniciei călugărilor greci; dar, pina la urmă, 
moşiile — insumind un sfert din teritoriul national À — au rămas 
proprietatea statului, fără ca vreo despăgubire să fie plătită. 

În urma secularizării si a faptului că puterea executivă renun- 
fase să dea lovitura de stat, relaţiile dintre guvern și adunare s-au 
îmbunătățit pentru un timp. Polemizind cu ,,Buciumul“ lui Cezar 
Bolliac, care acuzase pe Kogălniceanu ca favoriza uneltirile 
„monstruoasei coaliţii“, un comunicat oficial al primului ministru 
îl prezenta din nou pe acesta ca partizan al unei împăcări între 
puterile statului ™. Mai înainte, cu prilejul vizitei pe care delegații 
adunării au făcut-o domnitorului după votarea secularizării, acesta 
le-a cerut să nu-și întrerupă activitatea, iar, la 8/20 ianuarie 1864, 
Kogălniceanu îndemna adunarea să fie „mama organizatiunei 
tării“ 90, 

Dezbaterea proiectului de organizare a armatei, care a fost 
adoptat la 7/19 februarie cu o mică majoritate, datorită punctelor 
de vedere deosebite ale guvemului şi ale opoziţiei, îndeosebi în 
problema gărzii nationale orășenești 3!, ca si intenţiile autoritare 
ale domnitorului ale căror ecouri continuau să fie relevate de presa 
străină, desi au dus la noi apropieri între extremele „monstruoasei 
coaliții“, n-au avut totuși ca urmare o regrupare temeinică a opozi- 
tier din 1863. Comitetul de conducere al coaliției tinea ședințe 
sporadice, radicalul Anastase Panu a fost trimis în Apus, dar nu 
se mai putea vorbi de o opoziţie similară aceleia la care se ajunsese 
cu un an mai înainte. Dacă conservatorii urmăreau cu ură activi- 


26 Şedinţa din 13 decembrie 1863: Dezbaterile Adunării legislative a 
României. Sesiunea 1865—1864, Bucuresti, 1864. 

27 R. V. Bossy, Politica externă, în culegerea Alexandru Ioan Cuza, 
București, 1930, p. 48. 

% Vezi C. C.. Giurescu, Suprafaţa moșiilor mănăstirești secularizate 
la 1863, in „Studii“, XII (1959), nr. 2, p. 149—157. 

% „Monitorul“, nr. 1, din 2/14 ianuarie 1864, p. 2. 

9 Sedinta din 8 ianuarie 1864; Dezbaterile Adunării legislative a 
României. Sesiunea 1863—1864, București, 1864. 

M Vezi dezbaterile dintre 18 ianuarie și 7 februarie 1864, ibidem, 


108 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


tatea guvernului, temători de „spectrul“ reformei agrare, liberalii 
radieali i-au luat in mai multe rînduri apărarea. Coaliția era de 
fapt menţinută de către stinga adunării doar deoarece aceasta se 
temea de lovitura de stat. Atitudinea conciliantă a liberalilor radi- 
cali a silit și pe conservatori, în luna martie, să accepte proiectele 
guvernului, acestea votîndu-se cu o mare majoritate. Adunarea 
lucra grăbită : rînd pe rînd au fost votate legea pentru concesiona- 
rea construcţiei căilor ferate în Moldova, legea contabilităţii, legea 
comunală, legea consiliilor județene, condica penală și legea instruc- 
tiunii publice. 

Acest relativ calm politic a fost întrerupt de un episod sur- 
prinzător. La 13/25 martie, I. Docan a propus o violentă moțiune 
de neîncredere în guvern, pe care au sustinut-o cîțiva conserva- 
tori si liberali moderați din afara coaliției si apropiaţi de domni- 
tor (Ap. Arsache, I. Oteteleseanu, A. Plagino, V. Boerescu, G. Cos- 
taforu, Manole Costache Epureanu etc.) “2. Propunerea a surprins 
atît membrii coaliţiei, cit si guvernul. Se pare că moţiunea era 
rezultatul unor convorbiri purtate de acest grup de opozanti din 
afara coaliției cu domnitorul, convorbiri care se vor repeta, dealt- 
fel, din nou, peste o lună. Moţiunea de neîncredere a fost res- 
pinsă, cu o mare majoritate, C. A. Rosetti impunind votul pe fata, 
la 16/28 martie %. Atacul eșuase, dar în aceeași ședință, Kogălni- 
ceanu a depus proiectul de lege rurală, pe care l-a publicat şi 
în „Monitor“, și i-a dat o întinsă publicitate. Era evident că se 
apropiau momente hotaritoare. „De trei zile — scria „Românul“ — 
nu mai este în nici o casă, în nici o prăvălie altă convorbire, alta 
dezbatere decît aceea a legii rurale“ %. Kogălniceanu a trimis o 
circulară prefectilor, in care s-a declarat hotărît pentru „imbuna- 
tatirea soartei muncitorilor de pămînt“, dar cu rezerva — firească 
poziţiei sale de clasă — ca aceasta să nu fie înfăptuită „prin 
mijloace criminale, prin resculare si spoliatiune“ 35, 

Conservatorii considerau proiectul guvernamental drept spo- 
lierea „cea mai pură“ și priveau cu iritare sprijinirea guvernului 
de către liberalii radicali și de către I. Ghica, membri ai coaliţiei 
din 1863 %. Siliti să accepte si ei principiul împroprietăririi, in 
vreme ce liberalii radicali ca și guvernul erau partizani ai împro- 
prietăririi pe locurile legiuite, conservatorii au refuzat să acorde 
mai mult de cinci pogoane. În comitetul însărcinat de adunare să 


32 Şedinţa din 13 martie 1864, ibidem. 

3) Şedinţa din 16 martie 1864, ibidem. 

# „Românul“ din 21 martie 1864, p. 265. 

% „Monitorul“, 1864, p. 313. 

36 A. D. Xenopol, op. cit., vol. II, p. 368—369. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


analizeze proiectul guvernului nu s-a putut ajunge la un punct de 
vedere comun, majoritatea pronuntindu-se pentru cele cinci pogoane, 
iar minoritatea — I. C. Brătianu — pentru cantitatea de pămînt 
prevăzută în proiect. C. A. Rosetti a criticat poziţia majorităţii din 
comitet, observînd că ea refuza „larga și sigura temelie“ a împro- 
prietăririi pe pămîntul legiuit 3”. 

Legea cumulului şi cea a concesiunii căilor ferate muntene 
s-au votat la 7/19 și 10/22 aprilie, cu o mare majoritate, iar la 
13/25 aprilie legea de organizare judecătorească 88, dar în acelaşi 
timp, lupta dintre majoritatea conservatoare si guvern era în plină 
desfăşurare. Ea s-a accentuat atunci cînd Kogălniceanu a cerut 
un credit de 8 milioane pentru concentrarea trupelor într-un lagăr. 
Acest proiect avea si explicaţii externe, imperiile vecine făcînd 
masive concentrări de trupe la frontiere, dar opoziția a considerat 
că el nu reprezenta atît o măsură de prevedere față de împreju- 
rările externe, cît mai degrabă o măsură destinată să îngăduie 
guvernului de a impune legea rurală și eventual chiar de a da 
lovitura de stat; temere sporită cind, în aceleași zile, a fost numit 
un nou ministru de război 99, 

Începînd cu ședința de la 10/22 aprilie, dezbaterile din adu- 
nare au devenit furtunoase. La 13/25 aprilie, Vasile Boerescu, în 
calitate de raportor al majorităţii, a criticat proiectul guvernului, 
acceptînd doar împroprietărirea cu cinci pogoane, în locul pogoa- 
nelor legiuite, si cerînd achitarea despăgubirilor in 7 ani cu o 
dobinda de 8%, nu in 20 de ani cu o dobinda de 5%, cum se pre- 
vazuse in proiectul guvernului. El mai cerea ca proprietarii sa fie 
autorizaţi ca in locul pămîntului dat ţăranilor să poată obţine 
suprafeţe echivalente din moşiile statului. Aparind cu fermitate 
proiectul său, Kogălniceanu a strigat opozanților: „Nu intraţi cu 
prăjina în ogorul ţăranului“. El a acceptat sugestiile în privinţa 
despăgubirii, dar nu si „pămînt pentru pămînt“ 49. La rîndul său, 
I. C. Brătianu a prezentat proiectul minorităţii, în bună măsură 
similar celui al lui Kogălniceanu, deosebiri mai însemnate remar- 
cîndu-se doar în privinţa sistemului de despăgubire 41. 

Dar conservatorii, care refuzaseră să dea ţăranilor pămîntul 
legiuit, deși chiar și în ziua de 13/25 aprilie C. A. Rosetti le ceruse 


37 „Românul“ din 2 aprilie 1864, p. 301. 

38 Sedintele din 7, 10 si 13 aprilie 1864: Dezbaterile Adunării legislative 
a României. Sesiunea 1863—1864, Bucureşti, 1864. 

9 Noul ministru era Savel Manu (,Monitorul“, 1864, p. 399). 

40 Sedinta din 13 aprilie 1864: Dezbaterile Adunării legislative a 


României. Sesiunea 1863—1864, Bucureşti, 1864. 
41 Ibidem. 


110 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


să dea „adevărata si dreapta solutiune chestiunii cläcasilor“ “2, au 
hotărît sa dea un vot de blam guvernului. În această direcţie fuse- 
seră încurajați de anumite lipsuri ale proiectului, pe care Kogăl- 
niceanu îl adusese în discuţie, fără o prealabilă dezbatere cu colegii 
săi din guvern, dar si de sugestii primite prin gruparea conserva- 
torilor apropiaţi de domnitor de la însuși Alexandru Ioan Cuza %3. 
Spre deosebire de Kogălniceanu, care voia să evite, pe cît posibil, 
o lovitură de stat, domnitorul voia ca aceasta să poată avea loc, el 
vrind să înfăptuiască domnia autoritară. 

Dinainte de şedinţă se pregătise moţiunea de blam, in care 
Kogălniceanu era învinuit de a fi exercitat o presiune asupra 
adunării si de a fi intenționat „să se niveleze societatea“ “4. Depu- 
taţii dreptei au atacat cu violenta. Între alții, D. Ghica a învinuit 
guvernul de a fi provocat „o perturbare generală in fara“, iar 
A. Sihleanu a declarat că mulți moșieri se pregăteau să băjenească. 
Opunindu-se motiunii, G. Vernescu a cerut ca întîi să se voteze 
legea rurală și apci să se dea votul de blam, iar I. C. Brătianu 
criticînd activitatea guvernului şi socotind proiectul de lege guver- 
namental ca „inaplicabil“ in forma prezentată — desi îl aprecia 
totuși „un pas înainte“ — a declarat inoportun votul de blam. 
A doua zi și în „Românul“ C. A. Rosetti a criticat de asemenea 
poziția dreptei și îndeosebi proiectul ei contrar legilor dreptăţii si 
intereselor publice. Dar susţinut de toţi conservatorii, din coaliţie, 
dar și de cei apropiaţi domnitorului, votul de blam s-a dat, stînga, 
în minoritate, opunîndu-i-se 45. 

Se crease o situație nouă, deosebit de gravă. Potrivit conven- 
tiei, guvernul trebuia să demisioneze, ori adunarea să fie dizolvată. 
Dar, înseși clasele dominante își dădeau seama că problema agrară 
trebuia rezolvată, iar moșierii, îndeosebi, se temeau de izbucnirea 
unor mari răscoale țărănești 46. Condiţiile erau coapte acum, dato- 
rită împrejurărilor, pentru înfăptuirea reformei pe calea unei lovi- 
turi de stat. Deși acei conservatori ce-i erau apropiaţi își făceau 
iluzia dobindirii guvernului, Alexandru Ioan Cuza, partizan al împro- 
prietăririi, se hotarise să realizeze reforma prin lovitura de stat cu 
Mihail Kogălniceanu. De aceea, după votul de blam, el a purtat 


42 „Românul“ din 13 aprilie 1864, p. 359. 

49 Dimitrie Bolintineanu, op. cit., vol. I, p. 84; A. D. Xenopol, op. cit. 
vol. II, p. 397. 

4 Şedinţa din 13 aprilie 1864: Dezbaterile Adunării legislative a 
României. Sesiunea 1863—1864, București, 1864. 

#5 Ibidem. 

46 Vezi Dan Berindei, Lupta de clasă a țărănimii din Principate in 
perioada formării si organizării statului national, în „Studia et Acta Musei 
«Nicolae Balcescu»“, vol. II (1970—1971), p. 85—112. 


11 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


negocieri cu fruntași ai dreptei ^, dar numai formal. Ei ĵi felosi- 
seră ca să provoace votul de blam, dar nu pentru a înlătura guver- 
nul, ci pentru a-i oferi prilejul loviturii de stat. La 15/27 aprilie, 
zarurile erau aruncate. Cabinetul domnesc vestea la Constantinopol 
intenția dizolvării adunării și a proclamării noii legi electorale și 
în aceeași zi, Kogălniceanu a anunțat că domnitorul îi respinsese 
demisia si că adunarea era prorogată pina la 2/14 mai, cînd urma 
să se reîntrunească într-o sesiune extraordinară numai pentru a 
discuta proiectul de lege electorală depus de guvern. Noul proiect 
acorda dreptul de alegători la un cens scăzut în special pentru 
sate, dar alegători direcți nu erau decît cei ce știau să scrie si să 
citească 48. Neindoielnic că față de prevederile electorale restric- 
tive anexate Convenţiei, noul proiect însemna un mare pas înainte. 
Dar hotărîrea domnească arăta clarvăzătorilor iminenta loviturii de 
stat. „Regimul parlamentar — scria Rosetti la 16/28 aprilie — este 
mai lovit decît oricînd, este ucis pe deplin“ /9, 

Prin votul de blam dat pentru a se evita rezolvarea probiemei 
rurale în sensul dorit de marea majoritate a poporului, adunarea 
se pusese într-o situafiune dificilă. Poporul era de partea dom- 
nitorului si a guvernului, care se arătau hotariti să rezolve pro- 
blema agrară si cea electorală în sensul dorințelor sale. Cu toate 
sfaturile de temporizare primite de la Franța, Alexandru loan 
Cuza era hotărît să dea lovitura de stat. Kogălniceanu, de aseme- 
nea, nu mai vedea altă cale de acțiune. Opoziția era neputin- 
cioasă. Nici nu știa cum să reacționeze. În timp ce D. Ghica se 
întreba dacă n-ar fi fost cazul unei demisii colective din adunare, 
sau a unei proclamări a prințului Napoleon ca domnitor %, „Româ- 
nul“, oficiosul liberalilor radicali, nu putea face altceva decît sa 
semnaleze guvernului gravele consecinţe ale unei lovituri de stat. 
Totodată, profita să critice atît majoritatea conservatoare a adunării 
cît şi pe foștii boieri apropiaţi ai domnitorului (Cantacuzino, Cali- 
machi, Moruzi, Catargi, Docanii, Ghicii, Florestii, Epurenii, Cretu- 
lestii !) 5! Coeziunea în sînul coaliției din 1863 nu mai exista, pozi- 
tia reacționară a conservatorilor în chestiunea rurală o distrusese 
şi această situație a înlesnit lovitura de stat. Dealtfel, citeva zile 
înainte de 2/14 mai, domnitorul se gindise să asocieze pe liberalii 
radicali la lovitura de stat, dar apoi spre regretul lui Bolintineanu, 
el renuntase 32. 


41 A, D. Xenopol, op. cit., vol. II, p. 373. 

48 „Monitorul“, 1864, p. 410—412. 

19 ” Românul“ din 16 aprilie 1864, p. 371. 

5 A. D. Xenopol, op. cit., vol. II, p. 374—375. 

5 „Românul“ din 24—25 şi 29 aprilie 1864, p. 391—392, 395—396. 
52 Dimitrie Bolintineanu, op. cit., vol. I, p. 59. 


112 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


În ziua de 2/14 mai, Kogălniceanu s-a prezentat in faţa adunării 
şi i-a cerut să voteze legea electorală şi să autorizeze cheltuielile 
guvernului pînă la 15/27 august 1864, cînd urma să fie convocată 
noua adunare. Netinind seama de mesajul domnesc, V. Boerescu 
a citit o propunere, aprobată de majoritatea adunării, prin care 
se aduceau învinuiri de rezolvare neconstitutionala a conflictului 
şi nu se accepta discutarea legii electorale decît cu un alt guvern. 
Discuţiile au fost inversunate, dar atunci cînd moţiunea urma să 
fie votată, Kogălniceanu a anunţat dizolvarea adunării şi a depus 
pe masa biroului textul mesajului domnesc. În zgomotul proteste- 
lor majorităţii, el a ieșit din adunare 53. Lovitura de stat era 
înfăptuită. 

Domnitorul a adresat o proclamaţie poporului român, în care 
aducea invinuiri ,oligarhiei turburătoare“ din adunare, repro- 
sindu-i greutatile puse in calea reorganizarii si indeosebi votul de 
blam dat guvernului pentru ca infatisase proiectul legii rurale — 
„lege de dreptate“, care realiza sperantele „legitime“ a trei milioane 
de țărani — si refuzul de a discuta legea electorală 54, Anexat decre- 
tului de dizolvare, domnitorul si guvernul au prezentat poporului 
textele statutului dezvoltător al Convenţiei şi al noii legi electo- 
rale, chemîndu-l să le aprobe printr-un plebiscit ce urma să aibă 
loc în zilele de 10/22—14/26 mai 5. Prin statut puterile publice se 
împărțeau între domn, Corpul ponderator si Adunarea electivă. 
Domnitorul avea singur inițiativa legilor, iar Corpului ponderator 
îi era îngăduit, la sfîrşitul sesiunilor, să propună îmbunătățirile soco- 
tite necesare. Preşedintele Adunării elective urma să fie numit și 
regulamentele celor două Adunării se întocmeau de guvern. În 
Corpul ponderator intrau, pe lingă mitropoliți și episcopi, presedin- 
tele Curţii de casatie și generalul cel mai vechi în grad, 64 de 
membri numiţi de domn, parte dintre membrii consiliilor județene. 
Noul asezamint electoral împărțea alegătorii în primari şi direcți, 
alegători direcţi erau cei ce plăteau o contribuţie de 4 galbeni, ştiau 
să scrie și să citească și aveau 25 ani (de asemenea intelectualii şi 
pensionarii cu o pensie minimă de 2 000 lei) ; iar alegătorii primari 
erau contribuitorii de la sate, care plateau 48 lei impozit si con- 
tribuitorii de la orașe, care plăteau 110 lei impozit. Listele elec- 
torale trebuiau întocmite de autorităţile comunale, reclamatiile 


5 Sedinta din 2 mai 1864: Dezbaterile Adunării legislative a României. 
Sesiunea 1863—1864, Bucuresti, 1864. 

5 „Monitorul“, nr. 99, din 4/16 mai 1864, p. 455. 

5 Ibidem, p. 455—457. 


113 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


rezolvindu-le prefectii, iar apoi justiţia. Pentru alegători nu se 
cerea decit a sti sa scrie si sa citeasca si de a avea 30 ani. Alega- 
torii primari alegeau prin vot pe față pe alegătorii direcţi, delegaţi, 
care împreună cu ceilalți alegători direcţi alegeau pe deputati, prin 
vot secret, la reședința judeţului. Printr-un alt decret, presa reintra 
sub prevederile restrictive ale ordonanţei domnești din 2/14 octom- 
brie 1859 56. 


Lovitura de stat de la 2 mai a avut urmări deosebit de pro- 
funde, atît pe plan intern, cit şi pe plan extern. La 2 mai, moşie- 
rimea reacționară a primit o lovitură hotaritoare, care desavirsea 
actul de la 24 ianuarie 1859. Abia acum se deschid larg zăgazurile 
dezvoltării puterii social-politice a burgheziei. Desi adversar al 
domniei personale, C. A. Rosetti mărturisea fericirea poporului care 
considera că lovitura de stat dăduse „in cap boierilor“ 5. De ase- 
menea, prin actul de la 2/14 mai se creau condiţii pentru intensi- 
ficarea ritmului de desavirsire a construcției pe toate planurile a 
statului național burghez și pentru înfăptuirea împroprietăririi. Dar, 
totodată, 2 mai 1864 a avut si trăsătura negativa de a institui 
domnia autoritară personală, asemanindu-se, din acest punct de 
vedere, loviturii de stat dată de Ludovic Napoleon Bonaparte la 
2 decembrie 1851. Legea electorală lärgea cu mult masa alegato- 
rilor, dar, totodată, sistemul de vot îngăduia puterii executive în- 
drumarea alegerilor în sensul în care-i convenea. 

Dacă lovitura de stat şi-a găsit pe deplin justificarea, altă cale 
neexistind pentru a se pune capăt dominaţiei politice a unor ma- 
joritäti reacționare în Adunarea legislativă, domnitorul nu s-a spri- 
jinit în realizarea acţiunii decit pe un grup de opozanti. El n-a 
căutat să-și lărgească nici înainte și nici după lovitura de stat 
baza sa politică recurgind la o înţelegere cu stînga, ceea ce ar fi 
dus și la o dezagregare a monstruoasei coaliţii. „Din ziua in care 
a ajuns la putere — comenta principele Czartoryski situația dom- 
nitorului — principele Alexandru loan Cuza se găsi situat între 
liberali (citește : radicalii, — D. B.) care pretindeau să-l facă să 
meargă prea repede și vechii boieri care nu voiau să-l vadă mer- 
gînd de loc“ 8. În orice caz, nerealizarea alianţei politice dintre 
domnitor si radicali, cel dintii preferind soluţia unui regim de 
„democraţie a cezarismului“ 59, a grevat asupra consecinţelor lovi- 
turii de stat, îndeosebi în privinţa libertăţilor publice, în schimb 


56 Ibidem, p. 457—458. 

57 A. D. Xenopol, op. cit., vol. II, p. 412. 

5 Constantin C. Giurescu, Viaţa si opera lui Cuza Vodă, ed. a II-a, 
Bucuresti, 1970, p. 250. 

69 „Monitorul oficial“, 1875, p. 2 764. 


114 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


realizindu-se, in ritm cu mult mai grăbit decît pina atunci, un sir 
de importante reforme si in primul rind cea agrara. 

Daca actul de la 2/14 mai a avut pe plan intern si unele as- 
pecte negative, pe plan extern el n-a avut decit trasaturi pozitive. 
Lovitura de stat, rezolvarea in interior a unei situatii, a consolidat 
poziţia de autonomie a țării. Poarta si puterile garante trebuind sa 
accepte — ca şi în 1859 — faptul împlinit, aceasta după ce im- 
periile limitrofe ameninfasera Principatele Unite, punindu-le în 
față eventualitatea unor intervenţii militare. De asemenea, ca ur- 
mare a loviturii de stat, puterile garante au reafirmat expres și 
categoric dreptul Principatelor Unite de a-și modifica singure sta- 
tutul de organizare. De aceea, un istoric aprecia cu justete că 2/14 
mai a reprezentat un „eveniment capital pentru dezvoltarea auto- 
nomiei Principatelor“ 60. Actul acesta desävirsea pe planul refor- 
melor interne dubla alegere şi crea premisele unei mai intense an- 
gajări a ţării pe calea unei modernizări multilaterale. 


6 T. W. Riker, Cum s-a înfăptuit România, Bucuresti, 1964, p. 363. 


115 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Partea a II-a 


Capitolul I 


Mutatii în structurile social-economice 


Societatea românească a oglindit în epoca unirii o stare accen- 
tuată de prefaceri sociale. Atit din motive interne, cit si din cauze 
externe, mutatiile în structura socială a țărilor române au cunoscut 
o perioadă de avint, in mod paradoxal in parte si ca urmare a 
epocii de reacțiune ce urmase anului 1848. Karl Marx a arătat ca 
„progresul revoluționar nu, si-a croit drum prin cuceririle sale 
nemijlocite, tragicomice, ci invers, dînd naştere unei contrarevolutii 
închegate şi puternice, dînd naştere unui adversar prin comba- 
terea căruia abia s-a maturizat partidul revoluţiei“ 4 Dealtfel, trans- 
formările sociale nu putuseră fi frinate nici în timpul domniilor 
de la Balta Liman, cînd societatea din Moldova şi îndeosebi cea 
din Tara Românească a înregistrat evidente schimbări structurale 2. 
Burghezia s-a dezvoltat, procesul de îmburghezire a unei bune 
părți din boierime s-a accentuat și totodată noile legiuiri agrare 
si în primul rînd cea a lui Știrbei au tins să aducă schimbări în 
cel mai important domeniu economico-social al societăţii : cel al 
lumii satelor 3. Deși țelul principal a fost în această privinţă tre- 


1 K. Marx, Luptele de clasă în Franța (1848—1850), în Opere, vol. 7, 
Bucuresti, 1960, p. 11. Pentru ansamblul transformărilor, vezi si sinteza lui 
Leonid Boicu, fnnoirea structurii social-economice a României în anii domniei 
lui Cuza Vodă, în „Anuarul Institutului de istorie și arheologie «A. D. Xeno- 
pol»“, X (1973), p. 449—452. 

2 Vezi N. Iorga, Viața si domnia lui Barbu Știrbei, domn al Țării 
Românești, 1849—1856, Vălenii de Munte, 1910; Leonid Boicu, Adevărul 
despre un destin politic — domnitorul Gr. Al. Ghica (1849—1856), Iaşi, 1973. 

3 Vezi Vasile Maciu, Caracterul legiuirilor agrare din România din dece- 
niile VI si VII ale secolului XIX, în Comunicări si articole de istorie, 
Bucureşti, 1955, p. 63—67 ; Georgeta Penelea, Date privind legiuirea agrară a 
Moldovei din 1851, în „Studii“, XVII (1964), nr. 5, p. 1 077—1 096. 


116 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


cerea la proprietatea absoluta in beneficiul stapinilor de mosii si 
exproprierea țărănimii, acesteia din urmă i s-a deschis, totuși, 
calea unei mai categorice afirmări. Mai apoi cînd instituția boieriei 
a fost desființată prin Convenţia de la Paris din 1858, actul n-a 
reprezentat numai aplicarea unui tipar apusean (dealtfel în Occi- 
dent exista nobilimea !), ci el a însemnat consfintirea unei reali- 
tati, aceea că instituţia boieriei era depășită. 

Societatea s-a transformat an de an. Aparent, marea boierime 
— din 1858 marea mosierime — isi păstra intiietatea, dar, în fapt, 
alte forte sociale se ridicau cu putere luîndu-i ori tinzînd să-i ia 
locul. Politiceste n-au rezistat decit acei mari boieri, care au în- 
teles sa cadă la un compromis cu epoca pe care o trăiau; ceilalți 
au fost siliți să părăsească arena politică. Adunările ad hoc au 
arătat pentru intiia oară că această veche mare boierime isi pier- 
duse pozițiile dominante. Principalii ei exponenti, foştii domni 
Bibescu și Știrbei, au trebuit să stea așezați în preajma deputa- 
tilor ţărani 4 și totodată ei au fost departe de a-și putea impune 
punctele de vedere, ceea ce i-a determinat chiar să renunţe de a 
mai participa la lucrări. Stipulatiile electorale ale Convenţiei de 
la Paris au favorizat parte dintre marii boieri, dar punindu-i ală- 
turi cu marea burghezie și înlăturînd din cadrul politic pe cei ce-și 
pierduseră ori își micsorasera averile. Noul regim instaurat o dată 
cu dubla alegere a lui Alexandru loan Cuza n-a mai omologat 
dintre reprezentanții fostei mari boierimi pe plan politic decît pe 
cei ce-l acceptaseră, iar reformele și în primul rînd legea rurală 
din 1864 au dus la limitarea forței economice şi implicit politice 
a foștilor mari boieri. Existența parazitară a acestei importante 
categorii a claselor posedante, îndeosebi prin bunurile stapinite, a 
grevat însă asupra dezvoltării societății româneşti în perioada mo- 
dernizării ei. Multi boieri isi iroseau veniturile peste hotare fără 
vreun folos pentru tara, iar cei din tara beneficiind de întinse 
domenii, sfidind deseori autoritățile și chiar legea, erau departe 
de a contribui la progres. „Nespus de dulce era viața pentru un 
mare boier român care trăia la țară — scria Radu Rosetti —; 
stăpîn pe o moşie întinsă, cu sate multe pe ea, nu mai era de fapt 
un simplu proprietar, ci semăna a suveran“ 5. Dar la capătul celor 


4 „.Acei ţărani ce mai înainte nu îndrăznea a se arăta nici măcar 
la poarta curtei — comenta Kogălniceanu — i-a pus pe băncile adunării, 
alăture cu Domnul Știrbei, cu Domnul Bibescu, alături cu toți dumneavoastră 
şi a făcut ca votul ţăranului să aibă aceeași greutate cu votul stilpilor țării“ 
(Procesele verbale ale Adunării elective din Moldova. Sesiunea 1860—1861, 
p. 306). 

5 Radu Rosetti, Amintiri din copilărie, Bucureşti, 1925, p. 259. 


117 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


șapte ani de domnie ai lui Cuza, puterea politică a acestei categorii 
sociale a apărut cu mult restrînsă și influenţa ei în societate, do- 
minantă în perioada anterioară, a fost limitată. 

Acea parte din boierimea mică și mijlocie, prezentă alături. 
de burghezie, încă de la începutul veacului, în lupta împotriva 
marilor boieri, a activat în cadrul Partidei naţionale si a militat 
pentru transformările economico-sociale. Dar totodată, în bună 
parte, acești reprezentanti au oglindit o poziție proprie, ei deve- 
nind, pe măsura adincirii procesului de modernizare, frine în calea 
progresului, cînd avîntul schimbărilor le-a pus în primejdie situaţia. 
lor de clasă. Cu toate acestea, este incontestabil că, deși în majori- 
tate aceşti boieri „progresiști“ au părăsit, la un moment dat, po- 
zitia lor iniţial avansată, ei au avut un rol de seamă în evoluţia 
socială a veacului trecut. În general, ei au devenit „moderați“, 
adepti ai unui progres „infrinat“; Vasile Alecsandri, Manole Cos- 
tache Epureanu, sau chiar prietenii lui Bălcescu: Ion Ghica si 
Alexandru G. Golescu sînt în această privinţă exemple caracteris- 
tice. Desigur că regula nu este generală și că au existat unii dintre 
reprezentanții acestor categorii, care au rămas consecvent pe o 
poziţie favorabilă unei dezvoltări sociale mai rapide, deși chiar și 
aceştia au reprezentat, totuşi, pînă la urmă, interesele claselor ex- 
ploatatoare. Această boierime — respectiv mosierime ! — mica si 
mijlocie a acţionat alături de burghezia comercialä și cămătărească 
împotriva marilor boieri și o parte a fost chiar interesată în a crea 
întreprinderi industriale, în general prelucrătoare a produselor 
agricole. 

În afara boierimii de diferite trepte, iar apoi a moșierimii, 
burghezia s-a afirmat din ce în ce mai insistent pe scena social- 
politică, actionind pentru făurirea si crganizarea statului national 
în care ea urma să se evidentieze. La orașe, negustorimea, mese- 
riasii, patronii de întreprinderi, intelectualii, așa-zisa „junime“ (în 
care nu trebuie incluși numai tinerii de tip bonjurist, aflaţi sub 
influența modernizatoare a ţărilor străine, ci și un număr însemnat 
de tineri, care-și insusisera o cultură in fara, în şcolile din Prin- 
cipate şi îndeosebi prin autodidacticism) umplu rîndurile unei bur- 
ghezii progresiste, luptînd pentru înnoire, dar și pentru afirmarea 
ei politică. Burghezia comercială, arendășească si cămătărească, se 
găsea pe primul plan, dar se dezvolta şi o burghezie industrială, 
mai ales patronii de mici ateliere de cooperatie simplă si unii pa- 
troni de manufacturi şi fabrici. Arendasii au reprezentat elemen- 
tele burgheziei în lumea satelor. Desi erau tot instrumente ale ex- 
ploatării, care adunau bani „cu sînge și cu încărcări... din spi- 


118 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


narea sătenilor“, după expresia scriitorului Alexandru Pelimon , 
fără îndoială ei au avut si rolul de a duce înainte societatea, con- 
tribuind la grăbirea înlăturării rinduielilor feudale. Diferentiati de 
aceste categorii ale burgheziei, marii negustori și îndeosebi marii 
bancheri și-au împletit interesele cu acelea ale fostei mari boierimi, 
cu ale conservatorilor, privind cu indiferenţă, în cel mai bun caz, 
la lupta ce se dădea pentru lichidarea feudalismului. 


Entuziast, unul dintre conducătorii burgheziei radicale din 
timpul Adunărilor ad hoc a făcut apel la burghezia „ce este me- 
nita a veni la putere“ de a-și cunoaște „datoria sa“, devenind ,„pîr- 
ghia puternică a libertăţilor publice și mișcătorul neobosit al vir- 
tutiilor nationale“. El a mai cerut burghezilor „sa nu uite a des- 
chide braţele tuturor celor ce prin luminele lor se vor sui la dinsii 
din stratul cel inferior al societății“ si să dovedească că erau „su- 
fletul poporului“ 7. Entuziasmul autorului acestui îndemn, profe- 
sorul Grigoye Ionescu, avea să fie infirmat chiar in acei ani de 
această tînără burghezie care actionind neobosit în direcţia afir- 
mării drepturilor naţiunii era totuși si ea o clasă exploatatoare, 
avida de putere, pe care înţelegea să şi-o afirme nu numai fata de 
fosta boierime, dar si în instaurarea deplinei ei dominatii de clasă 
asupra maselor muncitoare. „Mai mult sau mai putin — definea 
în 1859 un scriitor progresist situația din mediul urban — orașele 
României se aseamănă unele cu altele: aceleași și aceleași lucruri, 
aceiași oameni şi aceleași idei, aceleași abusuri si impestritaturi, 
multe începute si puţine savirsite, multi chemaţi și puţini aleși; 
acestea sînt vorbele care le aude cineva din gura chiar a orășenilor 
sau a locuitorilor... Politaiul și cirmuitorul este omul cel mai mare, 
cum am zice domn si împărat în fiecare aceste orașe“ 5, 


Taranimea era cea mai numeroasă clasă, ea grupind marea 
majoritate a locuitorilor din Tara Românească si Moldova?. Cla- 


6 Al. Pelimon, Impresiuni de călătorie în România, Bucuresti, 1859, 
p. 165. Pentru arendași, vezi şi Apostol Stan, Arendäsia in Tara Româ- 
nească in epoca regulamentară. Aspecte social-economice, in „Studii“, 
XX (1967), nr. 6, p. 1177—1197; pentru burghezie, în general, vezi şi 
Constantin C. Giurescu, Contribufiuni la studiul originilor $i dezvoltării 
burgheziei române pînă la 1848, Bucureşti, 1972. 

7 „Românul“, nr. 32, din 26 noiembrie/8 decembrie 1857, p. 1—3. 

8 Al. Pelimon, op. cit., p. 126. 

9 Vezi N. Adäniloaie, Tardnimea si Unirea, in Studii privind Unirea 
Principatelor, Bucuresti, 1960, p. 225—280 ; idem, Țărănimea si Cuza Vodă, 
în „Studii“, XIX (1966), nr. 1, p. 33—39 ; Constantin Corbu, Țărănimea din 
România în perioada 1848—1864, București, 1973; Dan Berindei, Aspecte ale 
problemei agrare în Tara Românească la începutul domniei lui Cuza Vodă, 
în Studii și materiale de istorie modernă, I (1957), p. 167—245 ; N. Adaniloaie 
si Dan Berindei, Reforma agrară din 1864, Bucuresti, 1967, p. 45—77. 


119 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


casii alcatuiau in 1857 cea mai mare parte a taranimii, ei insu- 
mind — potrivit lui Vasile Boerescu — 520 000 de familii (330 000 
in Tara Românească si 190 000 in Moldova) 49, desi in preajma re- 
formei din 1864 n-au fost inregistrate decit 445 019 familii claca- 
sesti , Lor li se adaugă țărănimea libera — răzeșii și mosnenii — 
care deținea încă în 1864 circa 800 000 ha teren arabil, cam o ze- 
cime din suprafața particulară, restul fiind atunci deținută de circa 
4 500 proprietari !?. Mai este de remarcat că procesul de spoliere 
a țărănimii libere a continuat şi după Unire și că totodată în 
preajma reformei agrare se constată accentuarea izgonirii țăra- 
nilor clăcași, stapinii de moșii vrind să-și „elibereze“ pamintul 
pentru a putea reduce numărul loturilor ce urmau să le fie expro- 
priate 15. În ceea ce privește țărănimea libera în 1860 existau in 
Tara Românească 66 035 de țărani devălmași si 107 682 de mici 
proprietari cu un venit inferior sumei de 10 galbeni. Numărul 
țăranilor liberi fără pămînt a mai crescut în perioada cercetată cu 
elemente provenite din rîndul clăcașilor fugiți sau lipsiți de lotu- 
rile de pămînt, ori al răzeșilor și moșnenilor care-și pierduseră 
pămîntul. În sînul țărănimii clăcașe s-a produs, de asemenea, un 
proces de diferențiere, ilustrat la sfîrșitul perioadei analizate de 
o statistică din 1864, în care se arăta că din cei 441 380 de țărani 
clăcași capi de familie din Principate, doar 77 899 posedau patru 
boi, în timp ce alti 148 661 erau pălmași, pentru ca circa jumătate 
— 214 890 — să fie mijlocași cu cîte doi boi 15. Importanta a mai 
fost și creșterea numărului lucrătorilor salariaţi folosiți în agricul- 
tură, care ajung să se cifreze în 1860 numai în Tara Românească 
la 54 332 de zilieri !5. 


19 B. Boerescu, România dupe tractatul de la Paris din 31 martie 1856. 
Paris, 1857, p. 127. 

4 N. Adăniloaie si Dan Berindei, op. cit., p. 343. 

!? Constantin Corbu, op. cit., p. 56. 

M N. Adäniloaie si Dan Berindei, op. cit., p. 71—72; Ecaterina Negruti- 
Munteanu, Aspecte noi ale procesului de ruinare economică a țărănimii 
moldoveneşti la mijlocul secolului al XIX-lea, în „Studii si cercetări stiin- 
tifice. Istorie”, XII (1961), nr. 1, p. 85—103; Gh. Georgescu-Buzau, Depo- 
sedarea clăcașilor de loturile lor, in „Revista arhivelor“, XII (1969), nr. 1, 
p. 95—104. 

M Istoria României, vol. IV, Bucuresti, 1964, p. 217. 

5 D. C. Sturdza-Scheeanu, Acte si legiuiri privitoare la chestia ţără- 
nească, seria I, vol. II, Bucuresti, 1907, p. 886—887. 

t Anale statistice“, 1861, p. 34—35 ; 1863, p. 31, 35. Pentru Moldova, 
vezi studiul Ecaterinei Negruti, Despre munca salariati în agricultura Mol- 
dovei în preajma legii agrare din 1864, in „Studii şi cercetări științifice. 
Istorie“, X (1959), nr. 1—2, p. 81—113. „Nu exista categorie de muncă 
agricolă, în această perioadă, — remarcă autoarea — la care să nu se 
folosească muncitori salariaţi. Cei mai numeroși erau treierătorii, apoi 


120 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Clasa muncitoare si-a continuat in anii 1856—1864 procesul 
de formare, dezvoltarea industriei de tip capitalist impunînd apa- 
rifia de muncitori salariați calificaţi. Aceştia se recrutau din rîndul 
meseriașilor, al ţăranilor veniţi la orașe etc. În privința numărului 
celor care activau în meserii si industrie, se constatau in 1860 în 
Principate 59 869 de meseriași si 23 192 de lucrători (potrivit re- 
censamintului din 1860 : 28 252, dar cifra reală pare să fi fost cu 
cîteva mii mai mică) față de 684168 de agricultori {. Numărul 
mediu de lucrători pentru un „stabiliment industrial“, pe ramuri, 
potrivit statisticii din 1860, era următorul : în „fabrici de postav“, 
65,8 ; în „fabrici ale statului“, 25 ; în zalhanale, 23,1 ; în restul ra- 
murilor se constată sub 10 lucrători, iar la mori, pive și fierăs- 
traie, care grupau 7796 dintre cele 12 867 de „stabilimente“, între 
1,4 si 1,116 Cei mai multi muncitori lucrau în cadrul atelierelor 
de cooperatie capitalistă simplă. Lucrătorilor din atelierele de coo- 
peratie capitalistă simpla, din manufacturi si din puţinele fabrici 
li se adăugau muncitorii din saline 19, construcţii, transporturi și 
din porturi, care nu erau înregistrați in recensamint, precum si 
muncitorii agricoli. Între muncitori se înregistrează și femei și 
copii, primind însă un salariu inferior celui al lucrătorilor bărbaţi. 
Problema muncitorilor liberi pentru industrie nici sub aspectul 
cantitativ, nici sub cel calitativ, nu putea fi considerată rezolvată, 
datorită îndeosebi menținerii relaţiilor feudale în importante sec- 
toare ale economiei. De aceea, in 1863, Dionisie Pop-Martian sem- 
nala necesitatea aducerii de muncitori din străinătate dată fiind 
lipsa de braţe 2%. Semnificativă ca etapă în procesul de organizare 
a clasei muncitoare a fost înființarea în toamna anului 1858 a 
„Casei de ajutorare şi prevedere a lucrătorilor tipografi“ la Bucu- 
resti, a cărei activitate a fost însă limitată prin prezenţa în aso- 
ciatie si a unor patroni *!. 


cosașii si secerătorii“ (Ibidem, p. 89); de asemenea, se angajau numeroși 
bucovineni care veneau din provincia supusă din 1775 dominaţiei Austriei 
(Ibidem, p. 97—102). 

7 C, Colescu, La population de la Roumanie, Bucuresti, 1903, p. 23 
Cf. N. N. Constantinescu (sub redacția), Din istoricul formării si dezvoltării 
clasei muncitoare din România. Pina la primul război mondial, vol. I, 
Bucuresti, 1959, p. 137, n. 4. 

5 Ibidem, p. 131, 134. 

9 Vezi pentru lupta lor: Constantin Cuciuc, Främintärile rufetasilor 
de la salinele din Tg. Ocna in a doua jumătate a secolului al XIX-lea, 
in „Studii si articole de istorie“, XII (1968), p. 123—134. 

20 „Anale economice“, 1863, p. 5. 

21 Vezi Constantin C. Angelescu, Contribuţii la istoricul Asociaţiei lucra- 
torilor tipografi din România (perioada 1858—1865), în „Anuarul Institutului 
de istorie si arheologie“, Iasi, II (1965), p. 63—91 ; Vasile Petrişor, Noi 


121 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Imaginea structurală a societății românești a reflectat in epoca 
unirii clasele și categoriile sociale implicate într-un complex si 
complicat proces de transformări multilaterale a căror rezultantă 
a fost România modernă. Deși marea boierime, respectiv marea 
moșierime, a continuat să dețină în partea iniţială, în bună măsură, 
nu numai puterea economică dar şi pe cea politică, forța acestei 
categorii sociale a slăbit, afirmindu-se îndeosebi burghezia si boie- 
rimea liberală, ultima recrutată în general din rîndurile boierimii 
mici si mijlocii. În mod evident, burghezia a cîștigat noi poziţii, 
deşi despre o înlăturare a moșierimii din viaţa social-politică nu 
putea fi vorba. Masele orășenești si cele țărănești s-au vădit a fi 
deosebit de active. Framintarile din mediul urban prilejuite de 
Adunările ad hoc, de dubla alegere, incidente, cum a fost cel din 
sala Bossel în toamna 1859, turburări inspirate de conservatori, 
care au antrenat însă mase nemultumite de noile legiuiri si mai 
ales de aplicarea lor 2, agitatiile bucureştene din întreaga perioadă, 
s-au îmbinat cu o necurmată luptă de clasă desfăşurată în mediul 
țărănesc 23. Dealtfel, țărănimea în ansamblul ei s-a dovedit deosebit 
de activă în epoca unirii, „realizarea statului naţional insemnind, 
pentru ea — cum arăta Kogălniceanu în 1861 —, mai mult decit 
singura întrunire a Principatelor“ 2%. Reforma agrară a fost de fapt 
impusă prin lupta maselor rurale, Radu Rosetti mărturisind că 
„prin legea rurală... Cuza a ferit fara de catastrofa unei cumplite 
răscoale ţărăneşti“ 2. În ceea ce privește clasa muncitoare în for- 
mare, ea dădea semnele transformării ei într-o clasă pentru sine, 
revendicîndu-se între altele, în epocă, îmbunătăţirea statutului uce- 
nicilor %, ori pensie pentru cei ajunși neputincioşi din rîndul lu- 
crătorilor din saline ?' sau respectarea repaosului duminical 2%. 


x 


contribuţii la crearea și semnificația primelor organizaţii profesionale mun- 
citoresti din România (1846—1872), în „Anale de istorie“, XIX (1973), nr. 6, 
p. 48—63. 

2 Vezi Dan Berindei, Frămintările orăşeneşti din noiembrie 1860 în 
Țara Românească. Tulburările de la Craiova şi Ploieşti, în „Studii şi arti- 
cole de istorie“, I (1956), p. 265—313. 

23 Idem, Lupta de clasă a țărănimii din Principate în perioada formării 
şi organizării statului national, în „Studia et Acta Musei «Nicolae Balcescu»“, 
II (1970—1971), p. 85—112. 

M Procesele verbale ale Adunării elective din Moldova. Sesiunea 
1860—1861, p. 302. 

5 Radu Rosetti, Amintiri din copilărie, Bucuresti, 1925, p. 200. 

26 „Românul“, IV (1860), p. 94—95. 

2 Arh. Ist. Centr., Min. Agric., Serv. Bunuri, Dep. 1936, nr. 1500/1864, 
f. 408. 

% Arh. Ist. Centr, Min. Int, Div. Adm., nr. 2781/1861, f. 21. 


122 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Economia Principatelor înregistrează mutații însemnate in epoca 
unirii și îndeosebi în etapa ei finală, cind legea rurală din 1864, 
desfiinfind claca si împroprietărind pe țărani, a creat economiei 
noi condiţii de dezvoltare. 

Agricultura era principala ramură a economiei. Ea grupa, în 
1860, în Tara Românească, 530 351 capi de familie, respectiv 
2 218 638 locuitori dintr-un total de 569464 capi de familii și 
2 400 921 locuitori, cit număra populația ţării ; deci 92,49/, din lo- 
cuitori lucrau în domeniul agriculturii 9. Chiar şi locuitorii ora- 
şelor practicau în cea mai mare parte munoile agricole; în 1860 
din cei 271079 orăşeni munteni, 186562 practicau agricultura %. 
În aceste condiţii, este explicabil de ce agricultura susținea prin 
produsele ei aproape întreg comerţul extern. În 1864, Principatele 
au exportat cereale și vite în valoare de 370 330 698 lei dintr-un 
export total de 401 005 807 lei, deci circa 92%/ din export se 
efectua prin producte agricole. 

Trei sferturi din teritoriul țării se găsea in 1860 in posesia 
mosierimii și a mănăstirilor în Tara Românească 32. Existau moşii 
întinse și la sud şi la nord de Milcov. Suprafaţa medie a marilor 
domenii din Principatele Române în comparaţie cu Anglia se găsea 
în raportul de 85 :1!33, Gospodăria moşierească tindea să-și ex- 
tindă rezerva în dauna dreptului de folosință a pămîntului de 
către țărani. Ea era marea producătoare de grîu si de plante in- 
dustriale (este perioada cînd cultivarea rapitei a luat un grabnic 
avint) %. Aparentele nu trebuie însă să înșele, productivitatea gos- 
podăriei româneşti raminea în ansamblu scăzută, îndeosebi dacă 
era raportată situaţiei din țările înaintate ale vremii. „Pentru a 
domina atîta materie — se scria în „Anale economice“ în 1862 — 
ce cuprinde largul și adîncul pămîntului român, trebuie puteri lu- 
crătoare cu mult mai mari si mai inteligente de cum avem“ 35, 


29 „Anale statistice“, 1860, p. 108—109. Pentru Moldova, vezi amplul 
studiu al Ecaterinei Negruti-Munteanu, Dezvoltarea agriculturii in Moldova 
între anii 1848 şi 1864, in Dezvoltarea economiei Moldovei 1848—1864, 
Bucuresti, 1963, p. 9—168. 

39 „Anale statistice“, 1860, p. 98—101. 

3! Ibidem, 1865, p. 266. 

32 Ibidem, 1861, p. 134—135. 

33 N. Adăniloaie si Dan Berindei, Reforma agrară din 1864, Bucuresti, 
1967, p. 46. 

31 Dacă in 1858 Tara Românească a exportat rapitä in valoare de 
500 000 lei, in 1859 exportul s-a cifrat la 2600000 lei, iar în anul următor 
a depășit suma de 4000000 lei („Anale statistice“, 1860, p. 16, 31—35, 
1861, p. 1). 

35 „Anale economice“, 1862, p. 1. 


123 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Martorii străini erau surprinși de faptul că terenurile nu erau cul- 
tivate decît într-o măsură mica. G. Le Cler remarca in cel de-al 
şaptelea deceniu al secolului al XIX-lea că „în cea mai mare parte 
aceste minunate spaţii cultivabile sint deserte, abandonate si re- 
duse la starea de stepe“ 36. Un anunț din luna decembrie 1859 con- 
firmă această stare ce lucruri, prin el făcîndu-se cunoscută aren- 
darea a trei moșii din Olt și Teleorman, insumind 18 000 de po- 
goane din care nu erau însă insamintate decît 400 pogoane de 
grîu si 160 pogoane de rapitä ! 97. Totuși, în epoca organizării sta- 
tului naţional, în anii premergători reformei agrare din 1864, se 
înregistrează o creștere susținută a suprafeţelor cultivate #8, im- 
pusă in parte si de tehnica înapoiată, lipsa de mașini şi neputinta 
practicării unei agriculturi intensive în condiţiile menţinerii rela- 
tiilor feudale. Calea cea mai simplă pentru creșterea producţiei era 
extinderea culturilor ! „Mosiile — scria agronomul Pana Buescu 
în 1859 — fiind foarte întinse, proprietarii ar trebui să aibă ve- 
nituri însemnate. Mai toți însă sînt datori, abia le ajunge venitul 
a două sau trei moșii mari, care ar putea forma un regat în Ger- 
mania, ce nu ar avea lipsă nici de școli, nici de şosele, nici de 
drumuri de fier“ 99, 

Circa 2/3 din totalul paminturilor cultivate erau insamintate 
cu porumb si griu ; urmau culturile de orz, mei, ovăz, rapita etc. 
Deși fertilitatea solului era mare, productivitatea era redusă. În 
1864 s-au produs 14,7 hl grîu si 15,7 hl de porumb la hectar. 
Sistemul asolamentului trienal era menținut, folosindu-se într-o 
măsură restrinsa sistemul de cultură prin rotaţie îi. Omul, aga cum 
arătase Ion Ghica în 1853, reprezenta în cea mai mare măsură 
„forțele agricole“ (el semnala că în timp ce în Anglia omul repre- 
zenta doar circa a 15-a parte din „forțele agricole“, în Principate 
el însuma 3/5 din acestea !)42. Pentru arături, datorită utilizării 
unor pluguri tehnic înapoiate, munca se efectua cu 6—12 boi “, 


36 G. Le Cler, La Moldo-Valachie ce qu’elle a été, ce qu'elle pourrait 
être, Paris, f.a., p. 309—310. 

7 „Anuntatorul român“, nr. 101, din 19 decembrie 1859, p. 4. 

% N. Adăniloaie si Dan Berindei, op. cit, p. 48; Ecaterina Negruti- 
Munteanu, op. cit., p. 99. 

39 „Agronomia“, nr. 1, din 15 martie 1859, p. 6. 

40 S. P. Radian, Din trecutul şi prezentul agriculturii româneşti, Bucu- 
resti, ,1906, p. 488. 

1 P, S. Aurelian, Terra nostra. Schițe economice asupra României, 
ed. a 2-a, Bucuresti, 1880, p. 116; P. Buescu, Diferite sisteme de cultura, 
in „Agronomia“, nr. 9, din 15 iulie 1859, p. 238—239. 

#2 G. Chainoi (=Ion Ghica), Dernière occupation des Principautés 
Danubiennes par la Russie, Paris, 1853, apud Acte si legiuiri privitoare la 
chestia țărănească, vol. IV, Bucuresti, 1908, p. 128. 

43 N. Adaniloaie si 'Dan Berindei, op. cit., p. 50—51. 


124 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


ceea ce ducea la o mare risipa a forţei de tracțiune animala. De- 
altfel, creşterea vitelor a continuat sa aibă un rol însemnat in 
agricultura Principatelor. În 1860, Țara Românească număra circa. 
2 milioane vite mari, circa 350 000 cai, vreo 3 500 000 oi şi aproape 
un milion de porci “4. 

Dar nu trebuie să considerăm agricultura românească din pe- 
rioada formării si organizării statului național doar din punctul de- 
vedere al lipsurilor și limitelor ei, deoarece este cert că sub im- 
pulsul dezvoltării societății românești în ansamblul ei, în noile 
condiţii existente după făurirea statului modern, s-au înregistrat 
şi evidente progrese în acest domeniu. Indiguiri și planuri de cul- 
tură, straduinte pentru înlocuirea plugurilor „barbare“, ca si pentru: 
o mai largă introducere a mașinilor, unele confecţionate chiar in 
țară evidenţiază progresul “9. În anul reformei agrare existau in. 
Principate peste 800 de mașini agricole şi semnificativ era faptul 
că numărul cel mai mare se constata tocmai în județele în care se: 
utiliza într-o măsură mai largă munca salariata 6. P. S. Aurelian: 
a legat, dealtfel, momentul unei intensificări a utilizării maşinilor 
de cel al Unirii Principatelor, el scriind că cu două decenii înainte 
de 1880 „masinile de treierat cu aburi erau un lucru cu totul nou. 
pentru agricultorii noştri, în timp ce în 1880 ele deveniseră un. 
accesoriu indispensabil al oricărei moşii de oarecare importanta“ 47. 

În condiţiile dezvoltării agriculturii, s-a simţit necontenit ne- 
cesitatea unei sporiri a numărului miinii de lucru. Pentru a face: 
față acestei situații, stapinii de moșii si arendasii foloseau clăcașii 
„peste legiuitele si conditionatele lor îndatoriri“ 8 sau utilizau: 
munca salariată, desi în proporţie încă redusă. În 1860, au fost fo- 
lositi in Tara Românească 54 332 zilieri, în paralel cu munca a 
334 545 clăcași , ceea ce arată că numărul acestora din urmă era 
de peste şase ori mai mare decît cel al zilierilor salariati. Progre- 
sele capitalismului erau indicate şi de dezvoltarea agriculturii cu 
caracter comercial. Un exemplu analizat de Ecaterina Negruti l-a 
constituit moşia Sirca, ale cărei venituri rezultau la mijlocul de- 
ceniului al șaptelea din secolul al XIX-lea, îndeosebi din vînzarea 


4 „Anale statistice“, 1860, p. 146—147. 
45 N. Adaniloaie si Dan Berindei, op. cit, p. 53—54. 

46 „Anale statistice“, 1865, p. 24—25, 34—35. 

47 P, S. Aurelian, op. cit., p. 125. 

48 Prefectul de Romanati către Ministerul de Interne, 7 aprilie 1862 
(Arh. Ist. Centr, Min. Int, Div. Rur. Com. dos. nr. 1100/1862, f. 5). 

49 „Anale statistice“, 1861, p. 34—35 ; 1863, p. 31-33; N. N. Constan- 
tinescu (sub redacţia), Din istoricul formării şi dezvoltării clasei munci- 
toare din România. Pînă la primul război mondial, vol. I, Bucuresti, 1959, 


125 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


vitelor (44,50%) si rachiului (26,60/0), vînzarea cerealelor nerapor- 
tind decît 7,2/ 5. Raspindirea sau cel putin introducerea a noi 
culturi — tutun „american“, lucernă, chiar și bumbac ori trestie 
de zahăr si mai ales rapita, amintită mai înainte — ca si dezvoltarea 
sericiculturii 51, dovedeau penetratia „noului“ în domeniul agricul- 
turii. Reforma agrară din 1864, cu toate limitele ei, avea să în- 
semne un moment de cotitură în dezvoltarea agriculturii româ- 
nesti, creindu-i noi premise. 

Desi caracterul agrar al economiei era net precumpanitor, este 
cert ca la mijlocul secolului al XIX-lea industria a cunoscut o pe- 
rioadă de creştere in Principatele Române. În 1867 făcîndu-se re- 
partitia principalelor îndeletniciri din România, se considera ca 
la 1 000 de locuitori existau 62 „industriali“ (,industriels“) 52. Ma- 
joritatea meseriașilor si lucrătorilor era masată în orașe si tirguri, 
centrele cu caracter urban cunoscînd o intensă dezvoltare în cursul 
celor trei decenii următoare păcii de la Adrianopol. În orice caz, 
potrivit recensămîntului din 1859—1860 aproape jumătate din popu- 
latia Alexandriei o formau meseriașii si familiile lor (4007 fata 
de o populație de 8 596 de persoane) ; la Ploieşti se înregistrau 7 975 
meseriaşi „fabricanți“ si familiile lor față de o populație de 
26 468 de oameni, iar la Bucureşti aceleași categorii reprezentau 
un total de 31 163 de persoane față de o populaţie de 121 734 de 
locuitori. Desigur că în alte centre urbane, numărul meseriașilor 
si al „fabricantilor“ era mai redus, dar in mod semnificativ in 


unele localităţi mai mici — cum ar fi Cernetii, unde meseriașii si 
familiile lor reprezentau mai mult de o treime din totalul popu- 
latiei — numărul meseriașilor nu era redus 53. 


Semnificativ este faptul că din cele 12 867 așa-numite „stabi- 
limente industriale“, cuprinse în statistica din 1859—1860, com- 
pletată în 1863, 7849 erau întemeiate între 1850 și 1863 5, Se 
înregistrează deci o evidentă creștere a numărului ateliere]or me- 
seriasilor, a atelierelor de cooperatie capitalistă simpla, dar și a 
manufacturilor si a fabricilor, desi totodată pătrunderea forței abu- 
rului în industrie era extrem de limitată. De asemenea, trebuie 


5 Ecaterina Negruti-Munteanu, Date cu privire la exploatarea comer- 
cial-agricolă a moşiei Sirca la mijlocul secolului al XIX-lea, in „Studii 
si cercetări ştiinţifice. Istorie“, XII (1961), p. 233—244. 

51 N. Adăniloaie si Dan Berindei, op. cit., p. 56—58. 

52 Notice sur la Roumanie.., Paris, 1868, p. 19—20. Pentru dezvoltarea 
industriei la nord de Milcov vezi Leonid Boicu, Industria Moldovei între 
anii 1848 si 1864, în Dezvoltarea economiei Moldovei. 1848—1864, Bucuresti, 
1963, R 169—275. 

Pentru toate : „Anale statistice“, 1860, p. 98—101. 

% Ibidem, 1863. p. 136—137. 


126 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


ținut seama că din aceste 12867 „stabilimente industriale“ peste 
720%% produceau mărfuri alimentare, patru cincimi se găseau la 
sate si trei pătrimi lucrau numai o parte a anului55. În general, 
producția industrială din Principate era dominată de prelucrarea 
pe scară locală a produselor agricole destinate consumului intern 
şi îndeosebi unui consum limitat teritorial. Existau puţine stabili- 
mente industriale care să prelucreze materii prime în vederea pro- 
ducerii unor mărfuri de export si de asemenea puţine unităţi ale 
industriei cu o organizare şi o producţie la nivelul ţărilor înaintate. 

În ansamblul dezvoltării industriale, așa-numiții „fabricanți“ 
prezintă un interes deosebit, statistica din 1859—1860 furnizindu-ne 
pentru Tara Românească unele informaţii preţioase în privinţa lor. 
Cei 546 „fabricanți“ foloseau în medie fiecare circa 5 lucrători 
(2 480 lucrători la 546 „fabricanti“). În ceea ce privește numărul 
prăvăliilor, acesta era destul de ridicat (454 prăvălii la 546 „fabri- 
canti“), cu toate acestea, nu toţi „fabricantii“ stapineau prăvălii (in 
București cei 78 „fabricanți“ posedau 59 de prăvălii, deci 19 dintre 
ei nu erau decit posesorii „stabilimentului industrial“). Statistica 
mai dezvăluie date referitoare la capitalurile de care ei dispuneau ; 
astfel in 1860 existau în Tara Românească 4 „fabricanți“ cu un 
capital investit de peste 10 000 de galbeni, 22 cu un capital de 
peste 5 000 de galbeni și 87 cu un capital de peste 2 500 de gal- 
beni, restul, marea majoritate, posedau un capital investit inferior 
sumei de 2 500 de galbeni 56. 

Recensamintul din 1859—1860 — completat in 1863 — mai 
dă unele informaţii importante referitoare la lucrătorii din cele 
12 867 „stabilimente industriale“, ca si la forta motrice utilizată 
de acestea. În total, recensămîntul constată în Principate un număr 
de 28 352 muncitori, celor 25736 bărbaţi, adăugîndu-li-se 1 318 
femei si 1198 „copii peste 16 ani“ 57. În privinţa forţei motrice 
accentul se menținea pe energia furnizată direct de natură, în- 
deosebi pe forța hidraulică și pe cea eoliană ; într-o oarecare mă- 
sură, se folosea (mai ales la mori) forța animală. De asemenea, 
mai funcționau în Principate un număr de 4867 cuptoare (mai 
ales pentru producerea alcoolului şi la olării), 668 hornuri (la tă- 
băcării, luminarii, săpunării) si 171 mașini cu abur, acestea fiind 


55 N. N. Constantinescu (sub redacţia), op. cit, vol. I, p. 132—133. Din 
cele existente la sate marea majoritate erau mori, poverne, velnite, olarii, 
pive si dirste, ferästraie, vararii, căşării ; în schimb, cele din mediul urban 
erau unităţile mai importante ale industriei, în ceea ce privea felul pro- 
dusului și capacitatea de producţie, numărul lucrătorilor și forța motrice 
superioară („Anale statistice“, 1863, p. 132—133, 136—137). 

56 Ibidem, 1860, p. 78—83. 

57 Ibidem, 1863, p. 136—137. 


127 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


insa utilizate mai ales in industria moraritului (33), a alcoolului (109) 
si a berii (11) 8. 

În ceea ce privește stadiile dominante ale industriei, precum- 
pănirea o aveau micul mestesug si atelierele de cooperatie capi- 
talista simplă. Dind o apreciere micii industrii, prin care se inte- 
legeau firesc tocmai cele două stadii amintite, lucrarea de infor- 
mare destinată Expoziţiei universale de la Paris din 1867 arăta 
următoarele : „Mica industrie... aceea care e exercitată mai des 
în familie este, cum am spus, destul de răspîndită. Nu există oraș, 
cît de mic ar fi, unde să nu se găsească croitori, cizmari, pielari, 
rotari, dogari, zidari, timplari, dulgheri, căldărari, lacatusi şi alţii. 
La sate, țăranul exercită el însuși mai multe din aceste meserii ; 
isi construiește casa, își confecționează cele mai multe din unelte!e 
sale de lucru, täräncile tes toate, fără excepţie...“ 59, 

Manufactura — denumită de Lenin „veriga intermediară dintre 
meserie şi mica producție de mărfuri cu forme primitive ale capi- 
talului, de o parte, si marea industrie mecanizată, fabrica, de alta 
parte“ 60 — a reprezentat unul din stadiile industriale înregistrate 
în Principatele Române în perioada supusă cercetării de față. Ma- 
nufactura capitalistă reprezintă cooperatia capitalistă întemeiată 
pe diviziunea muncii si pe tehnică manuala 4! Între manufacturi 
se încadrau zalhanalele, cărămidăriile, unele poverne, întreprinde- 
rile de lumînări de stearina, o sticlărie în judeţul Bacău, arsenalul 
de corăbii etc. 62 În general, este însă de remarcat că stadiul in- 
termediar al manufacturii nu a cunoscut în Principate o intensă 
dezvoltare 63. Dacă atelierele de cooperatie capitalistă simplă au 
fost numeroase, numărul manufacturilor a fost restrins, intreprin- 
zătorii preferînd să treacă, odată ce investeau capitaluri, peste acest 
stadiu, devenit anacronic pe plan european, la stadiul superior 
al industriei masiniste care urma să le asigure o producţie mai 
intensă şi mai rentabilă. 


3 Ibidem. 

59 Notice sur la Roumanie..., p. 142. Pentru stadiile anterioare industriei 
mecanizate, vezi Gheorghe Zane, Industria din România în a doua jumătate 
a secolului al XIX-lea. Despre stadiile premergătoare industriei mecanizate, 
București, 1970. 

t0 V, I. Lenin, Opere complete, ed. a II-a, vol. 3, Bucuresti, 1963, p. 376. 

61 N. N. Constantinescu, Cu privire la problema revoluției industriale 
în România, Bucuresti, 1957, p. 4. 

62 N. N. Constantinescu (sub redacţia), op. cit, vol. I, p. 134. 

8 Vezi L. Boicu, Despre stadiul manufacturier al industriei in Moldova. 
in „Studii si cercetari stiintifice. Istorie“, XI (1960), p. 127—137. 

č Idem, Industria in Moldova între anii 1848 si 1864, in Dezvoltarea 
„economiei Moldovei, 1848—1864, Bucuresti, 1963, p. 207. 


128 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Unul din fenomenele caracteristice ale inceputului epocii mo- 
derne a capitalismului l-a constituit revoluţia industriala, care s-a 
manifestat în industrie, dar a acționat și asupra structurii social- 
economice a societăţii 5. Ea a avut un aspect tehnic si altul so- 
cial 66. Înlocuirea muncii manuale cu mașini este neîndoielnic prin- 
cipalul criteriu de apreciere a momentului de început a revoluţiei 
industriale, dar acesta nu exclude și alte elemente, deși secundare, 
fata de cel dintii, ca noua sursă de energie ori noile procedee teh- 
nologice $7, În România, revoluția industrială s-a desfășurat din 
al doilea pătrar al secolului al XIX-lea și pina la începutul pri- 
mului război mondial, saltul hotaritor reprezentindu-l perioada cu- 
prinsă între mijlocul deceniului al nouălea si sfîrşitul secolului 
al XIX-lea ; cu alte cuvinte, prima etapa a revoluţiei industriale 
în România a debutat de la primele începuturi timide ale intro- 
ducerii maşinilor şi a durat pînă la abolirea relațiilor feudale în 
agricultură 8, Revoluţia industrială s-a făcut prezentă in Prin- 
cipate în epoca analizată doar în unele ramuri — industria ali- 
mentară (morărit și alcool), industria textilă (postav și mătase), în 
industria de rafinare a petrolului etc. 69. Elementele producției ma- 
şiniste au apărut în Principatele Române „aproximativ pe la mij- 
locul secolului al XIX-lea“ şi ea s-a dezvoltat „pe baza unei teh- 
nici de import“ si „în esență pentru baza internă“ 7. Dar contem- 
poranii realizau deosebita însemnătate a introducerii mașinilor în 
industrie. „De vreo citva timp minunile vaporului — se scria în 
1858 în revista bucureşteană „Muzeul național“ — au început a 
face aparitiunea lor si pe la noi“. Autorul articolului enumera un 
număr de mașini cu vapori utilizate în Tara Românească în acea 
vreme („maşina cu vapoare a municipalității spre a distribui apa 
Dimbovitei in stradele capitalei“, o mașină cu vapori la Craiova, 
care „pune în mișcare o moară puternică“ ; de asemenea, alta la 
Giurgiu, iar la București mașina companiei Martinovici si Assan, 
care dă „oleiul de rapita şi făină cu pret redus“ si o „locomobila“ 
care „mişcă o mulțime de mașini de fabricat cărămide ici la Bel- 
vedere“) 71, neenumerind fabrica de postav de la Dragomirești, nici 


65 Valter Roman, Revoluția industrială în dezvoltarea societăţii, Bucu- 
resti, 1965, p. 28. 

% Ibidem, p. 29. 

67 Ibidem, p. 47. 

68 Ibidem, p. 43, 46. 

69 Ibidem, p. 51. 

‘0 N. N. Constantinescu, Cu privire la revoluția industrială în România... 
p. 15, 26; idem, Revoluţia industrială în România, în Revoluţia industrială, 
Bucureşti, 1963, p. 262. 

71 Machina cu vapori şi aplicaţiile sale, in „Museul national“, nr. 13, 
din 20 aprilie 1858, p. 100. 


9 = c. 1811 129 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


rafinăria lui Marin Mehedinţeanu. Mai trebuiau adăugate fabrica 
lui Kogălniceanu de la Tîrgu Neamţ, cea de produs „pavele“ și cea 
de cărămizi de la lași, fabrica de sticlă de la Grozești, fabrica de 
hîrtie a lui Gh. Asaki, cea de silitră si praf de pușcă a lui Ho- 
doczyn, rafinăriile din Moldova. De asemenea, marile ateliere ale 
statului, dezvoltate în timpul domniei lui Alexandru loan Cuza, 
care foloseau mașini și mașini-unelte, ca și imprimeria statului de la 
București, care număra, spre sfîrşitul perioadei cercetate, aproape 
100 de lucrători, aparţin şi ele aceluiași stadiu al industriei 72. 

Este cert că în perioada formării şi organizării statului na- 
tional român, s-au introdus in industrie un număr de mașini, în- 
tr-un ritm mult mai accentuat față de perioada anterioară. Cu 
toate acestea, în comparaţie cu dezvoltarea din deceniile următoare, 
procesul deși existent era încă lent. Dacă în 1866 existau în Româ- 
nia 39 de fabrici 73 — dintre care unele puteau să fie totuşi doar 
ateliere mari sau manufacturi 74 — numărul total al „stabilimen- 
telor“ din industria mare înființate înainte de 1886 și constatate 
ca existente cu prilejul anchetei industriale din 1901—1902, ajun- 
sese la 236, ceea ce indică limpede o creștere apreciabilă a rit- 
mului de dezvoltare a industriei mașiniste în perioada următoare 
înfăptuirii reformei agrare din 1864. Totuși, deşi ritmul de creș- 
tere era inferior celui din perioada următoare, este de remarcat 
creșterea destul de intensă a importului de mașini (deși raportată 
la totalul importului ea a rămas mică). Dacă în 1861 s-au importat 
în Principatele Unite mașini în valoare de 904 850 de lei, în 1863 
acest import s-a cifrat la 5 689 219 lei 75. Deşi doar circa o treime 
din mașinile importate deserveau industria, iar parte din maşinile 
cu abur erau destinate agriculturii, creșterea importului de mașini 
rămîne totuşi edificatoare. 

Principatele, deși „adevărate țări ale fagaduintii“ 76, aveau o 
industrie cu mult inferioară capacităţii firești de dezvoltare a acestei 
ramuri a economiei și condiţiilor existente în cele două ţări. În 
1859, călătorul francez Th. Margot remarca: „Este o pierdere 
pentru ţara ce se află cam lipsită de fabrici și manufacturi și-și 
aduce din alte părți toate cite le are de trebuintä ! Ce păcat! O 
tara atît de avută în tot felul de producte, în care nu lipseşte nimic, 


72 Istoria României, vol. IV, Bucureşti, 1964, p. 195—196. 

73 N. Păianu, Industria mare. 1866—1906, Bucureşti, 1906, p. 29. 

% N. N. Constantinescu (sub redacţia), op. cit. vol. I, p. 161, n. 1. 

% Notice sur la Roumanie..., p. 175; N. N. Constantinescu, Cu privire 
la problema revoluţiei industriale în România.., p. 27—28. 

76 L. Boicu, Încercări franceze de pătrundere în economia Moldovei in 
epoca războiului Crimeii şi a Unirii (1853—1859), în Studii privind Unirea 
Principatelor, Bucureşti, 1960, p. 172. 


130 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


care ar putea însăși să dea Europei toate lucrurile cele mai ne- 
cesare, cele mai neapărate comerciului universal, să se vadă lip- 
sită, din nepasarea avutilor ei proprietari, de sorgentele ce inavu- 
tesc toate celelalte ţinuturi civilizate ce o înconjoară“ 77. 


Lipsa sau insuficienta dezvoltare a industriei a fost constatată 
în perioada cercetată, ca și în perioada următoare, în repetate rîn- 
duri, de un număr de economiști români situaţi pe poziţii înain- 
tate. „România — exclama P. S. Aurelian în lucrarea sa Terra 
nostra — este una din țările cele mai înapoiate în industrie“ 78; 
iar A. D. Xenopol remarca în Studii economice că „industria în 
adevăratul înțeles al cuvîntului, adecă producerea de obiecte fa- 
bricate peste trebuintele lăuntrice și care să poată fi exportate, 
nu esistă deloc la noi in fara“ 79. Dacă aceasta era opinia econo- 
mistilor înaintați două decenii după formarea statului național, cu 
atît mai mult economiștii din perioada unirii deplingeau dezvol- 
tarea insuficientă a industriei și acordau acestei dezvoltări o deose- 
bită însemnătate în procesul complex al constituirii statului mo- 
dern si a eliberării sociale și nationale a poporului român. „Auzim 
în toate zilele plingeri — scria in 1863 Enric Winterhalder — că 
n-avem o industrie naţională, că toate trebuintele noastre, chiar 
si cele mai necesarii, sîntem siliți a ni le procura din tari străine 
şi a fi tributari străinilor pentru lucrările cele mai simple ce le-am 
putea fabrica în tara din materii brute ce le vindem la străini. 
Vindem piei si cumpărăm ciobote, curele, hamuri și alte lucruri 
fabricate de piele ; vindem lînă și cumpărăm postavuri ; vindem 
seu si cumpărăm luminări de stearină fabricate din seul nostru“. 
„Sînt poate puţine țări, adăuga el, care posed cu atita imbelsugare 
si intr-o varietate atit de mare tot felul de producte si care trag 
mai pucine foloase din ele“ 80. 

Insuficienta dezvoltare a industriei moderne, cu toate neîn- 
doielnicele progrese înregistrate în comparaţie cu perioadele ante- 
rioare, ieșea în evidenţă tocmai pentru că tînărul stat naţional se 
găsea în plin proces de trecere de la un sistem social-economic la 
alt sistem, tocmai pentru că ascensiunea capitalistă era în plină 
desfășurare și pentru că acest proces impunea înainte de toate pe 
tarim economic o dezvoltare industrială mai intensă și îndeosebi o 


7 Th. Margot, O viatorie in cele șaptesprezece districte ale României, 
Pucurești, 1859, p. 16. 

18 P, S. Aurelian, Terra nostra, ed. a II-a, Bucuresti, 1880, p. 179. 

79 A. D. Xenopol, Studii economice, Craiova, 1882, p. 81—82. 

% E. Winterhalder, Cum știm a încuraja industria naţională, in,„Romanul“ 
din 7—8 decembrie 1863, p. 1088—1 089, cf. si Texte din literatura economică 
în România, vol. I, Bucuresti, 1960, p. 260. 


131 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


dezvoltare industriala moderni. Inapoierea industriala, ca si pie- 
dicile care stăteau în calea unei intensificări a dezvoltării indus- 
triei Principatelor Unite se datorau în primul rînd menţinerii rela- 
tiilor feudale in cel mai important sector al economiei vremii, cel 
al agriculturii pînă în vara anului 1864 și în al doilea rînd domi- 
nafiei otomane care — legind economia țării de cea a Imperiului 
otoman înapoiat economic — frina dezvoltarea economiei în an- 
samblu. Ca un reflex al acestor două cauze fundamentale, atît de 
strîns legate de eliberarea socială și națională a poporului român, 
apărea ca un al treilea motiv de seamă al raminerii în urmă a 
industriei concurenţa străină, faptul că nivelul de dezvoltare a 
industriei din Principate o punea pe aceasta într-o stare de infe- 
rioritate față de industria țărilor înaintate ale căror produse in- 
vadau piața Principatelor. Această concurență era accentuată si 
prin aceea că autoritățile de stat arătau, chiar și după formarea 


statului national — si lucrul se explică prin dorința legării mai 
strînse din punct de vedere economic, dar mai ales politic, a Prin- 
cipatelor de ţările mai înaintate din Occidentul Europei — o lipsă 


de preocupare în privința protejării industriei naționale. Lipsa sau 
insuficiența instituţiilor economice ale capitalismului a reprezentat, 
de asemenea, o piedică evidentă în calea dezvoltării industriei mo- 
derne. 

Lipsa de capital stînjenea îndeosebi dezvoltarea industriei mo- 
derne de fabrică, căci aceasta reclama in mod evident investiții cu 
mult mai mari decît atelierele meșteșugărești, atelierele de coope- 
ratie capitalistă simplă și chiar și manufacturile. În Principate ca- 
pitalurile existente erau relativ restrinse si lucrul este evident mai 
ales in perioada formarii statului national, cind in Tara Roma- 
neasca si Moldova s-au simtit primele repercusiuni ale unei crize 
ciclice mondiale (cea din 1857). De asemenea, lipsa de capital de 
pe piață nu era compensată prin existența unor instituții capita- 
liste menite să ajute pe întreprinzători în dezvoltarea activității 
lor. „Comerciul si industria noastră — scria în decembrie 1861 
Winterhalder — sint... foarte departe de calea progresului și nici 
nu poate fi altfel, fiindcă ne lipsesc toate conditiunile neapărat 
trebuincioase pentru prosperarea lor. Institute de credit, căi de 
comunicatiune, mijloace de schimb, asociatiuni, toate ne lipsesc; 
nici o autoritate specială nu se ocupă de aceste ramuri însemnate, 
care, dimpreună cu agricultura, sînt singure producătoare, care 
constituiesc adevărata avutie a unei țări“ 81. 


M Starea lucrurilor, în „Românul“, nr. 352—353, din 18—19 decembrie 
1861, p. 1 106. 


132 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Dacă statului îi revenea in primul rind sarcina de a înfiinţa 
instituţiile capitaliste menite a sprijini dezvoltarea industrială — şi 
trebuie spus că, într-adevăr, îndeosebi în a doua parte a domniei 
lui Cuza, astfel de instituții au fost create (Ministerul Agriculturii, 
preconizat de Winterhalder, camerele de comerț si industrie, expo- 
ziţiile) —, dezvoltarea acestei ramuri a producţiei, care necesita 
capitaluri mult mai importante decît investițiile din alte ramuri 
ale economiei, mai impunea asocierea capitalistilor, soluție menită 
a da naştere la capitaluri importante, cu ajutorul cărora să poată 
fi înființate întreprinderi industriale moderne. Dealtfel, economiști 
ca Dionisie Pop-Marţian sau Enric Winterhalder au încurajat crearea 
unor astfel de asociaţii, apreciate de ei ca instrumente favorabile 
dezvoltării economice a ţării si îndeosebi a industriei ?. 

În perioada formării si organizării statului national român, 
principalii economiști ai vremii şi toţi cei situaţi pe poziţii inain- 
tate s-au pronunţat pentru dezvoltarea unui proces de industriali- 
zare si nu este intimplator faptul că „principalii militanti pentru 
reforma agrară din 1864“ au fost „si primii militanti ai curentului 
«industrializant» în formare“ “3, Dealtfel, acest curent s-a ,,crista- 
lizat si dezvoltat“ în lupta împotriva economiştilor reactionari, care 
susțineau teza „României ţară eminamente agricolă“ 84, Este însă 
semnificativ faptul că membrii curentului „industrializant“ nu s-au 
situat — cu excepția lui Dionisie Pop-Martian — pe poziţii pro- 
tectioniste, ci pe poziţii liber-schimbiste, ceea ce se explica prin 
interesul intensificării legăturilor cu ţările înaintate din Occident 
(legături economice, dar mai ales politice), cît şi prin faptul că 
importul se limita în general la produse de lux, iar transportul 
extrem de scump reprezenta o pavăză pentru producţia natio- 
nala %. În timp ce unii economiști situaţi pe poziții conservatoare 
se împotriveau industrializării (A. D. Moruzi propunînd de pildă 
transformarea Principatelor Unite într-un „vast antrepozit comer- 
cial deschis produselor lumii“ 86) si pledau pentru o fara „emina- 
mente agricola“, existau numeroase voci care militau hotarit pentru 
industrializare. 


82 De exemplu, Dionisie Pop-Martian a salutat cu satisfacție înființarea 
„Societăţii prin actii a moarei cu aburi din Calafat“ (Dionisie Pop-Martian, 
Opere economcie, ed. N. Marcu si Z. Ornea, Bucuresti, 1961, p. 277—278). 

8 Costin Murgescu, Ideea industrializării in gindirea economică din 
România, în „Viaţa românească“, XVII (1964), nr. 8, p. 216. 

* Ibidem. 

8 G. Zane, Politica economică a Principatelor în epoca Unirii și capitalul 
străin, în „Studii“, XII (1959), nr. 1, p. 234. 

% Al. D. Moruzi, Progres et liberte, Galaţi, 1861, apud Costin Murgescu, 
OD. cit., p. 217. 


133 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Ideea necesităţii dezvoltării industriei a apărut într-un mod 
mai pregnant în perioada formării și organizării statului naţional. 
În 1862, Martian aprecia că „existenţa unui popor sterp în indus- 
trie este precară“ si tot el scria că „lacomele staturi sau industrioa- 
sele popoare“, ca nişte vulturi văzînd „agonia unui animal“, căutau 
a trage foloase de pe urma statelor nedezvoltate din punct de vedere 
industrial #7. În aprecierile sale Winterhalder era ditirambic la 
adresa industriei. „Industria întinde imperiul omului — scria el — 
asupra puterilor producătoare ale naturii“, ori „industria înmul- 
teste puterile instrumentale sau, cu alte cuvinte, capitalurile ma- 
teriale“. „Industria manufăcturiale — adăuga el — care comple- 
tează si incoroneaza civilizafiunea unui popor, este nemărginită în 
rezultatele sale. Ea aduce la cea mai înaltă treaptă puterile produ- 
cătoare, individuale și sociale“. Industria aduce pe oameni — ob- 
serva tot Winterhalder — în oraşe, „vatra luminilor și leagănul 
libertăţii“ ; iar, în privința agriculturii, ea are „aceeași inrĵurire 
asupra valorii proprietăţii agricole, ca si căile de comunicatiune“ 88, 

Problema dezvoltării industriei nu a stat, dealtfel, numai în 
atenţia unor intelectuali progresiști, ci ea a reprezentat după for- 
marea statului unitar una din preocupările noilor cercuri condu- 
cătoare. Cea mai sintetică trecere în revistă a problemei, dar de 
mare însemnătate, tinind seama că purta semnătura noului dom- 
nitor, a fost amplui mesaj domnesc de la 6/18 decembrie 1859. În 
acest document un capitol era consacrat „Industriei, comerțului și 
agriculturii“ 89. Industria urma „să joace un rol temeinic în con- 
solidarea nationalitatii“, dar totodată se preconiza neamestecul sta- 
tului în dezvoltarea acestei ramuri a economiei. Totuși, se preciza 
că „guvernul nu-și va rezerva decit lucrurile la care nu ar putea 
ajunge industria privată și se va grăbi dezvoltarea lor“. Procla- 
mindu-se necesitatea de a se ocroti industria „de toate piedicile 
care pînă acum au încurcat pasurile sale“, se repeta neadmiterea 
vreunui „soi de sistem proteguitor“, care ar îngădui dezvoltarea 
unor „industrii artificiale, ce nu pot să se tie decît pe puterea unor 
legi speciale“. Se anunţa „proscrierea“ monopolurilor si privile- 
giilor, ca si rasplatirea „descoperirilor folositoare“ prin „brevete 
de invenţie“. „Guvernul — se arăta mai departe — voeste dar 


87 Dionisie Pop-Martian, Cauza principală a neputintelor noastre econo- 
mice si sociale, in „Anale economice“, 1862, nr. 9—12, p. 1. 

8 E. Winterhalder, Agricultura, industria si comerciul, in „Românul“, 
nr. 267, din 23 septembrie/5 octombrie 1860, p. 806—807, cf. Texte din lite- 


ratura economică..., p. 253. 
89 „Monitorul oficial al Tarii Romanesti“, nr. 148, din 8 decembrie 1859. 


134 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


libertatea industriilor si dezvoltarea lor fara intrebuinfarea de mij- 
loace artificiale si incit ele vor sti a răspunde la adevăratele noastre 
nevoi“. 

Cu toate că mesajul din 6/18 decembrie 1859 se situa pe po- 
zitia neamestecului statului în dezvoltarea industriei, el făcea ex- 
ceptii pentru două ramuri apreciate ca de o deosebită însemnătate 
în dezvoltarea ţării ; semnificativ este faptul că este vorba tocmai 
de ramura metalurgiei şi de cea a construcţiei de mașini — măr- 
ginită, ce este drept, datorită notei dominante ce se remarca în 
economia epocii, la mașinile agricole. Cele două ramuri erau astfel 
definite în mesaj: „Industria fierului către care se leagă studia 
băilor de fier şi de cărbune de pămînt, căci o țară agricolă nu poate 
fără ele ; și II-lea înființarea de atelii pentru construirea și dresul 
maşinilor agricole atît de trebuincioase într-o ţară ca a noastră care 
pre de mult e mănoasă, pre atît de puţin e poporată“. 

Mesajul din 6/18 decembrie, „important document în istoria 
gîndirii economice românești si a politicii de stat din această pe- 
rioada“, este totodată „primul act oficial, care enunţă ideologia so- 
cial-economică a noii domnii și formulează în cuprinsul său un 
vast program economic concret“, dezvăluind „strategia economică“ 
a conducătorilor epocii %. Programul preconizat în mesaj relevă 
deosebita însemnătate dată industriei, care este văzută în cadrul 
unei economii complexe, strins legată de agricultură si comerţ. 
Mesajul subliniază interdependenta dintre ramurile de producție si 
rolul industriei în propășirea agriculturii însăşi. Deosebit de im- 
portante sînt atenția care se dă metalurgiei — mai ales dacă con- 
siderăm părerile mai „moderate“ din epocă în privința dezvoltării 
industriei — și însemnătatea națională atribuită industriei 1. Este 
limpede că importanţa acestei ramuri a economiei nu scăpa noilor 
diriguitori ai țării si că totodată deși susţinători ai liber-schimbis- 
mului, ei înțelegeau ca — în limitele permise de această concepție 
economică dominantă a epocii, impusă si prin presiunea unor mari 
puteri interesate şi în primul rînd a Austriei — să sprijine dezvol- 
tarea industrială a ţării. Dealtfel, diverse măsuri luate în cursul 
acestei perioade, deși insuficiente, dovedesc că se atribuia indus- 
triei însemnătatea cuvenită în cadrul procesului de dezvoltare eco- 
nomică a tînărului stat unitar. 

Industria extractivă a marcat importante progrese. În cele 
patru saline din Principate, în exploatare în 1863, lucrau 1 021 lu- 


9 G. Zane, Problemele economice ale Unirii în lumina mesajului din 
6 decembrie 1859 al lui Alexandru loan Cuza, in „Probleme economice“, 
nr. 4, din 28 ianuarie 1966, p. 11. 

91 Ibidem, p. 15. 


135 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


cratori °. Prin exploatare mai intensă si prin introducerea unor 
mijloace de exploatare tehnică mai raţională, producția de sare era 
mereu în creştere. Pînă la 1860, statul avea doar monopolul extra- 
gerii pe care-l concesiona ; din 1861 s-a instituit un monopol total 
asupra sării, care a intrat în vigoare la 1/13 ianuarie 1862. S-a în- 
fiintat un serviciu special al administrării salinelor, care a asigurat 
mărirea producției și creșterea veniturilor statului %. În 1862 s-au 
extras 47 354 578 kg, iar in 1864 producţia a ajuns la 59 861 777 kg ™. 

Extractia petrolului s-a dezvoltat într-un ritm mai rapid. De- 
altfel, tot în această vreme, își începea ascensiunea producţia mon- 
diala (de la 69 962 t in 1860, ea va ajunge la 794 604 t in 1870)%. 
În 1857 nu se extrăgeau in Tara Românească decît 275 t ţiţei, 
pentru ca in 1860 productia sa atinga 1188 t, iar in 1865 ea sa fi 
atins aproape 4 000 t numai pe teritoriul de la sud de Milcov 95, 
În ceea ce priveşte tehnica exploatării — ca și la sare — s-au inre- 
gistrat progrese ; puturile, adinci de 40—50 m. căptușite, au luat 
locul gropilor ; în 1860 pentru prima oară în fara s-a introdus la 
Matita (Prahova), la săpare, „sfredelul“, lung de 60 m”. Intensi- 
ficarea exploatării subsolului era evidentă, concretizată între altele 
si prin export si prin pătrunderea incipientă a capitalului străin. 

Dezvoltarea elementelor capitaliste în economia Principatelor 
române, precum şi creșterea comerțului impuneau cu acuitate ra- 
dicala îmbunătăţire a căilor și mijloacelor de transport. La începutul 
epocii unirii, drumurile erau proaste, căile ferate inexistente, por- 
turile neamenajate, legăturile poştelor lente, costul transporturilor 
deosebit de ridicat, iar silozurile de cereale, care ar fi îngăduit o 
mai bună conservare, lipseau. Trebuia ca Principatele să fie dotate 
tu mijloace de transport rapide si ieftine. Economistul Winterhalder 
semnala prin 1860 că transportul costa îndoit pe ruta Bucuresti— 
Focșani, decît pe aceea Bucuresti—Paris 98; iar consulul Franţei 
din lași scria în 1863 că transportul de la Galati la Iasi revenea 
mai scump decît cel de la Marsilia la Galaţi și el arăta că preţul 


% I. Adam si N. Marcu, Studii despre dezvoltarea capitalismului în 
agricultura României, vol. I, Bucuresti, 1956, p. 17. 

9) Th. Aslan, Studiu asupra monopolurilor in România, Bucuresti, 1906, 
p. 141—142. 

M Ibidem, p. 146. 

% Gh. Ravas, Din istoria petrolului românesc, Bucuresti, 1955, p. 25. 

r Ibidem, p. 35. 

% Gh. Georgescu-Buzău, Aspecte ale dezvoltării manufacturiere in Tara 
Românească şi in Moldova în perioada premergătoare Unirii celor două ţări, 
în Studii privind Unirea Principatelor, București, 1960, p. 45. Pentru exploa- 
tarea petrolului, vezi si Constantin Boncu, Contribuţii la industria petrolului 
românesc, Bucureşti, 1971. 

9% „Românul“, nr. 176, din 24 iunie 1860, p. 526—527. 


136 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


lemnelor se mărea de la 12—14 ori de la pădure pînă la lasi 9. 
Exprimind o poziţie înaintată, mesajul domnesc din 6/18 decem- 
brie 1859 considera drept deosebit de urgentă „nevoia de comu- 
nicatii de tot soiul, precum drumuri, șosele, pavele, canaluri, dru- 
muri de fier“ 100, 

Dorinţa unor radicale schimbări in domeniul lucrărilor publice 
era unanimă, dar clasele dominante refuzau să contribuie în mod 
substanţial, din punct de vedere financiar, la dotarea Principatelor 
cu căile de comunicaţie și mijloacele de transport corespunzătoare 
stadiului lor de dezvoltare social-economică. Lipsa de capital in- 
tem, refuzul capitalului cămătăresc de a sprijini dezvoltarea acestor 
lucrări, lipsa de interes a capitalistilor străini, iar apoi intenţia lor 
de speculă si nu de dotare a Principatelor cu lucrări publice au 
făcut ca pina la sfîrșitul perioadei cercetate să se înregistreze unele 
realizări, dar, totodată, să se constate mai mult proiecte nein-. 
făptuite. 

În Tara Românească principalul drum străbătea pe o linie 
de mijloc toată tara, trecînd prin Turnu Severin, Craiova, Slatina, 
Pitești, București, Ploiești, Buzău, Rimnic si terminindu-se la 
Focșani. În 1862, mai bine de jumătate din traseul acestei căi de 
comunicaţie era şoseluită sau în lucru. Avansate erau si lucrările 
de soseluire pe drumul Predeal—Cimpina, Ploiești—București— 
Giurgiu. În schimb, pe traseul de pe valea Oltului și pe drumurile 
de legătură, menite tocmai a înlesni circulaţia, lucrările de sose- 
luire au fost neînsemnate. În Moldova existau două mari reţele de 
comunicaţii, care străbăteau longitudinal tara din nord spre portul 
Galaţi : drumul Siretului, care pornea de la Cornul Luncii și care 
deservea o regiune mixtă de munte și cîmpie și drumul Mihăileni— 
lasi—Tecuci—Galati, care străbătea o regiune de cîmpie. Aceste 
două mari căi de comunicaţii erau legate între ele prin cîteva dru- 
muri principale : unul prin Botosani, al doilea prin Tîrgu Frumos 
si al treilea prin Tecuci. La acestea, dacă se adaugă ramurile Ba- 
cău-— Tîrgu Ocna si Bacău— Moinești, se intregeste tabloul drumu- 
rilor principale ale Moldovei de la mijlocul secolului al XIX-lea. 
Reţeaua de drumuri moldovene era în stare mai bună decit cea 
munteană. După 1859, a început construcția șoselei Marasesti—Foc- 
sani—Galati—Bräila. În 1864, teritoriul muntean avea 510 km șosea, 
față de 457 km șosea din Moldova 19! ; în schimb, podurile metalice 
nu vor fi introduse decît după reforma agrară din 1864. 


9 Marcel Emerit, Les paysans roumains depuis le traité d'Andrinople 
jusqu’à la libération des terres (1829—1864), Paris, 1937, p. 235. 

19 Monitorul oficial al Ţării Românești“, nr. 148, din 8 decembrie 1859. 

101 Istoria României, vol. IV, Bucuresti, 1964, p. 198. 


137 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Problema construirii unor căi ferate, care sa dea avint trans- 
porturilor, s-a pus in repetate rînduri in perioada cercetată, fără 
însă a se putea rezolva în domnia lui Alexandru loan Cuza, deşi 
au fost adoptate succesiv o serie de proiecte; în schimb, in 1860 
a intrat în exploatare calea ferată dintre Constanţa si Cernavodă 102. 

Un progres mai evident s-a înregistrat în privinţa navigaţiei 
pe Dunăre, făcîndu-se totodată încercări de navigaţie pe Olt, Siret 
si Prut. Desi pe Dunăre navigația era intensa, capacitatea de trans- 
port naval a Principatelor era slabă. Totuși, în 1861, circa o cin- 
cime din intrările și ieșirile efectuate de vasele de cabotaj erau 
realizate de vase sub pavilion românesc. În schimb, în același an, 
raportul dintre vusele românești cu cele străine era 1/14 în ceea ce 
priveşte vasele de mare ; au sporit, totuși, necontenit, spre sfîrşitul 
perioadei cercetate, intrările și ieşirile vaselor cu aburi sub pa- 
vilion românesc 1%. Se făceau si eforturi pentru organizarea mai 
temeinică a navigaţiei româneşti. La 2/14 august 1862, „Monitorul“ 
a publicat un „Reglement de navigaţie pentru marina comercială 
a Principatelor Unite“ ; iar la 18/30 noiembrie 1865 s-a promulgat 
legea în temeiul căreia porturile dunărene erau autorizate să în- 
caseze 0,25%/, din valoarea mărfurilor exportate si importate, în ve- 
derea dotării lor 494, România a căutat să-și afirme drepturile fafa 
de Dunăre în cadrul comisiei riverane 195, 

Arendate pina in 1862, postele au trecut în administrarea sta- 
tului, infiintindu-se printr-un decret din 23 iulie/4 august 1862 di- 
rectia centrală a postelor la Bucuresti 1%. În afara carelor de posta, 
in Principate functionau diligente. În anii Unirii, pe teritoriul mun- 
tean diligentele circulau pe rutele Bucuresti—Focsani, Bucuresti— 
Piteşti, București—Slatina—Craiova si București—Brăila 17, În acea 


10 Bucur Tincu, Contribuţii la istoria căilor ferate din România. Idei 
și probleme în perioada 1859—1869, în „Studii“, XXIV (1971), nr. 5, p. 951—962; 
C. Botez, D. Urmă si I. Saizu, Epopeea feroviară românească, Bucuresti, 
1977, p. 66 şi urm. 

103 „Anale statistice“, 1861, p. 117, 119; Olga şi N. N. Constantinescu, 
Cu privire la problema revoluției industriale in România, Bucuresti, 
1957, p. 26. 

104 Monitorul“, 1862, p. 737—738; C. I. Băicoianu, Istoria politicii 
noastre vamale, vol. I, partea I, Bucuresti, 1904, p. 45—46 : mai vezi N. Bir- 
deanu, Porturile României în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în 
„Studii“, XXV (1972), nr. 2, p. 315—324. 

105 Vezi L. Bădulescu, Gh. Canja, E. Glaser, Contribuţii la studiul 
istoriei regimului internațional de navigaţie pe Dunăre, Bucureşti, 1957, 
p. 127—192; Paul Gogeanu, Dunărea în relaţiile internaţionale, Bucureşti. 
1970, p. 45—68 ; I. Cârţână si I. Seftiuc, Dunărea in istoria poporului român, 
Bucuresti, 1972, p. 36—49. 

106 „Monitorul“, 1862, p. 627. 

107 „Monitorul oficial al Țării Românești“, 1859, p. 626—627. 


138 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


vreme, legătura cu Iașii se făcea de două ori pe săptămînă, dili- 
gentele ducînd pasageri, pachete, gropuri de bani şi scrisori 198, 
Cînd circulația era împiedicată din cauza drumurilor impractica- 
bile, locul diligentelor îl luau carele de posta. În ultimii ani ai pe- 
rioadei cercetate, s-au depus silinte pentru buna organizare a pos- 
telor prin înmulţirea cailor de poştă si reorganizarea staţiunilor 10%. 
În 1858 au apărut pentru prima oară în Principatele Române — în 
Moldova — mărcile postale, dar cu ele nu se francau decît 5% 
din totalul scrisorilor ; abia în 1862, noua emisiune de mărci ,,Prin- 
cipatele Unite“ — purtind reunite însemnele vulturului $i capului 
de bour — va fi mai utilizată, francîndu-se 38,5/, din scrisori. 
Circulaţia scrisorilor era limitată, dată fiind scumpetea taxelor ; de- 
altfel, doar din 1862 s-a fixat un tarif uniform, indiferent de dis- 
tanta expedierii si valabil numai în funcție de greutatea scrisorii. 
În 1862, circulau în Principate 517 073 scrisori, în 1900 circulaţia 
va fi de vreo 70 ori mai mare 110. 

Telegrafia electrica, mijloc rapid de comunicare a informa- 
tiilor, a fost introdusa in Moldova si Tara Romaneasca incepind cu 
anul 1854, primele linii telegrafice fiind construite de austrieci. 
Treptat personalul românesc a înlocuit pe telegrafistii austrieci. 
Dacă în 1859 nu existau în Principate decît şapte staţii, acestora 
li s-au adăugat, pînă în 1863, alte 34; iar de la circa 840 km s-a 
ajuns, în același răstimp, la peste 3000 km linii telegrafice 11, 
asigurîndu-se si legăturile internationale 112. 

Mutatii hotaritoare, în toate sectoarele vieţii economice, nece- 
sitau importante sume de bani ; or este evident că lipsa de numerar 
şi lipsa de credit frînau dezvoltarea economiei Principatelor. 
„Questiunea numerariului — scria un publicist in 1858 — este 
singura chestiune ce ne preocupă“ 115. Întîrziind statornicirea unui 
sistem modern de credit, camăta domnea, apăsînd din greu asupra 
activităților economice, favorizată si de inexistența monedei na- 
tionale. Capitalul manevrat de cămătari în anii unirii a fost apre- 
ciat la 650—700 milioane lei, iar dobinda ajungea uneori si la 


18 „Monitorul oficial al Moldovei“, nr. 53, din 28 aprilie 1859, p. 2. 

19 Monitorul“, 1863, p. 129—132, 713—714; 1864, p. 127, 173—176. 

40 Th. C. Aslan, Studiu asupra monopolurilor în România, Bucuresti, 
1906, p. 61, 65, 77, 78, 89, 90; Val. Tebeica, Primele mărci poştale româneşti 
1858—1865, Bucureşti, 1962. 

14 „Anale statistice“, 1863, p. 199. 

112 Pentru acestea s-au încheiat acorduri internationale, ca si altele 
bilaterale cu Austria, Rusia etc. 

13 G. In. Petrescu, Situatiune. I, în „Nationalul“, II (1858), p. 18. 


139 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


369/, 11. În 1864, ipotecile in mediu urban au ajuns sa fie cifrate 
la 51 419 749 lei, iar în cel rural la 129 139 928 lei 1. 

Față de această situație, se cerea înființarea unui sistem mo- 
dern de credit, bazat pe o bancă de emisiune şi pe o serie de in- 
stitutii paralele : bancă ipotecară, contoare de schimb, case de eco- 
nomii, case de gaj etc. „Singura vorbă bancă — scria Ion Ionescu 
în 1860 — este astăzi îndestul de puternică pentru a destepta in 
public interesul cel mai viu si a atita curiozitatea cea mai legi- 
tima“ 116, Încercări pentru întemeierea unor instituții bancare cu 
resurse interne sau externe s-au făcut în repetate rînduri. 

Bancherul prusian Nulandt a obţinut, cu toată împotrivirea 
capitalului austriac, o concesiune pentru deschiderea unei bănci 
de emisiune și credit ipotecar în Moldova în 1856. Banca națională 
a Moldovei a început să funcţioneze în februarie 1857, dar, după 
un an, şi-a încetat plățile și apoi a fost declarată în stare de fali- 
ment. Totuşi, după un timp, starea de faliment i-a fost ridicată și 
şi-a continuat operaţiile, dar sub forma unei bărci obişnuite, luînd 
în 1860 denumirea de Banca Moldovei 1!7. 

Problema înființării unor bănci era dezbătută, după Unire, de 
publicisti, în adunări si în diverse proiecte tipărite ; uneori, guver- 
nele au căutat a lua inițiativa înfiinţării acestor instituţii, dar con- 
cret nu s-a realizat nimic pînă în 1864, în afara falimentarei bănci 
a lui Nulandt. Noile condiţii, create de legea rurală, vor îngădui 
organizarea sistemului de credit așteptat. În schimb, în anii Unirii, 
se remarcă înfiinţarea unei serii de societăți de asigurare ; pe deo- 
parte, se îngăduia activitatea în Principate a unor societăți străine 
— „Le Conservateur de France“, o societate „Brown et Cie“, 
„Azienda Assicuratrice“ din Triest, „La Bâloise“ din Elveţia, — iar, 
pe de altă parte, se organizează un număr de societăţi in fara, 
in special in oraşele dunărene, care se arătau preocupate atît de 
asigurări, cit şi, uneori, de operaţii comerciale 18, 

În afara lipsei de capitaluri se mai înregistrau complicațiile 
generate de lipsa unei monede naționale. Una din problemele cele 
mai dificile era aceea a circulaţiei și schimbului monetar. Leul 


1% G. Zane, Politica economică a Principatelor în epoca Unirii si 
capitalul străin, in „Studii“. XII (1959), nr. 1, p. 238—239. 

115 „Anale statistice“, 1864, p. 149. 

116 „Tribuna română“, 1860, nr. 58, apud G. Zane, Economia de schimb 
în Principatele Române, Bucureşti, 1930, p. 366. 

117 Istoria României, vol. IV, București, 1964, p, 214. 

48 Ibidem; Gh. Zane, Probleme de economie ialnciară în timpul dom- 
niei lui Alexandru loan Cuza, in Cuza Vodă. In memoriam, Iaşi, 1973, 
p. 301 și urm. 


140 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


— moneda fictiva, de socoteala, de la mijlocul secolului al 
XVIII-lea — se cerea realizat într-o monedă concreta. În Princi- 
pate circulau peste 70 monede variate, iar în fiecare ţară existau 
cîte trei cursuri monetare 49, ceea ce paraliza întreaga activitate 
economică. Dependenţa de Turcia împiedeca însă realizarea mo- 
nedei nationale, pentru care pledau aproape unanimitatea econo- 
miştilor români ai vremii şi pentru înfăptuirea căreia Alexandru 
Ioan Cuza a făcut repetate încercări, in special in 1859, 1860 si 
1864 1%, 

Reorganizaree statului pe noi temelii, opoziția mosierimii la 
preluarea sarcinilor fiscale au fost resimtite din plin pe plan fi- 
nanciar, îndeosebi între 1859—1864. „Fara bani nu vom putea face 
nimic — spunea scurtă vreme după dubla alegere Kogălniceanu —, 
nedînd bani dovedim că nu avem curajul a face nimic, că tot pa- 
triotismul nostru se märgineste în dorinţe numai“ 171 Supunerea 
tuturor locuitorilor fiscalitatii n-a fost bine primită de posedanti 
in special, desi ea s-a întemeiat pe stipulatiile Convenției de la 
Paris. Pina in 1856, deficitele au fost mici sau chiar s-au inregis- 
trat excedente ; in schimb, in 1857 si 1858, s-au constatat deficite 
însemnate in Tara Românească cifrate in jurul a 15%; in Mol- 
dova, totuşi, în același an, s-au înregistrat excedente {2 După 
dubla alegere, reorganizarea statului pe noi temelii a impus un 
mare spor bugetar; față de cheltuielile mărite nu s-au asigurat 
însă venituri reale corespunzătoare ; la aceasta s-a adăugat înca- 
sarea neregulată a impozitelor si intirzierea adoptării bugetelor de 
către adunări. În 1864, după lovitura de stat, este decretat un buget 
al Principatelor, care însuma la cheltuieli cifra de 204 040 675 lei, 
neexistînd venituri pentru 350/ din această sumă 123, Într-un studiu 
de acum cîțiva ani s-a demonstrat însă că deși bugetele din anii 
1864—1866 au fost deficitare, scazind deficitul moștenit, deficitul 
real al domniei n-a fost decit de 20 de milioane ?“, 

Din 1859, necesităţile sporite ale statului, la care clasele domi- 
nante, impuse acum impozitului, nu contribuiau in mod proportio- 


19 Gh. Zane, Economia de schimb..., p. 104, 139, 220—221. 

40 Emil Virtosu, Romanatul. Moneta lui Cuza Vodă, 1859—1864, Bucu- 
resti, 1941; Costin Kiritescu, Sistemul bănesc el leului și precursorii lui, 
vol. I, Bucureşti, 1964; Constantin C. Giurescu, Alexandru loan Cuza $i 
instituirea unui sistem monetar românesc, în Crearea sistemului monetar 
national la. 1867, Bucuresti, 1968. 

124 D. A. Sturdza si alții, Acte și documente relative la istoria renascerii 
României, vol. VIII, Bucureşti, 1900, p. 759. 

122 Th. C. Aslan, Finanțele României de la Regulamentul organic pînă 
astăzi. 1831—1905, Bucuresti, 1905, p. 69, 71. 

13 Monitorul“, 1864, p. 689—692. 

1% Gh. Zane, Probleme de economie financiară.., p. 266, 267. 


141 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


nal cu veniturile lor 1%, au dus la o sporire a impunerii maselor 
de contribuabili. Baza sistemului fiscal a rămas capitatia, desi, 
după 1859, au apărut un număr de noi impozite : patentele mărite, 
impozitul funciar, taxa de transmitere la proprietăţile asezämin- 
telor de mînă moartă etc. Se tindea spre un sistem fiscal de tip 
capitalist, supunîndu-se la impozit fosta boierime privilegiată si 
supușii străini (la patente si taxa de drumuri). Repartiția impozite- 
lor era însă inegală. Stăpînă pe adunări, mosierimea a reuşit să 
impună un impozit funciar mai scăzut, în schimb, taxele patentelor 
s-au ridicat, trecîndu-se de la cele trei clase prevăzute de Regula- 
mentul organic la 5 clase şi făcîndu-se o repartiție inegală, deose- 
bit de apăsătoare pentru micii meșteșugari și micii negustori. Nu 
s-a reușit, de asemenea, să se organizeze un sistem de încasare a 
impozitelor, așa că, în august 1864, ministrul de finanțe putea vorbi 
de ,,nomolul rămășițelor“ 126. Merită să fie subliniat si faptul că în 
1865 — ultimul an de exercițiu complet al domniei lui Alexandru 
Ioan I — impozitele directe reprezentau doar 29,58%, din venituri, 
cele indirecte 18,74%, iar veniturile domeniilor statului 24,950/ 127. 
Împrumuturile, în aceste condiţii, au fost tot timpul la ordinea 
zilei, deși realizarea lor în interior si străinătate s-a dovedit difi- 
cila. La sfîrşitul domniei lui Cuza, datoria flotantă, în bonuri de 
tezaur, se cifra la circa 24 de milioane 1% și tot atunci, abia în 
toamna 1865 a fost perfectat împrumutul extern Stern al cărui 
procent real era de 11,33%% si a cărui amortizare fusese convenită 
în 22 de ani 1%. 

Economia de mărfuri era în ascensiune, în special în ceea ce 
privea produsele agricole. Volumul consumului intem s-a accen- 
tuat, deşi mijloacele și căile relativ rudimentare de transport împie- 
dicau o lesnicioasă circulație a mărfurilor. Cu toate că repartizarea 
mărfurilor se făcea încă, în parte, sub forme de organizare feu- 
dala, prin iarmaroace si tîrguri, orașele si tirgurile permanente 
reprezentau centrul de greutate al pieţei interne. 


15 Gh. Zane consideră că sistemul fiscal în ființă „lasă loc, pentru 
marii proprietari, la o foarte facilă evaziune“ (Ibidem, p. 272). 

126 Monitorul“, 1864, p. 808; mai vezi Apostol Stan, Fiscalitatea în 
ultimii ani ai domniei lui Cuza Vodă în lumina unor documente inedite, în 
„Studii“, XXIII (1970), nr. 1, p. 81—86. 

127 Gh. Zane, op. cit., p. 273—274. 

128 Ibidem, p. 282. 

129 Ibidem, p. 289; mai vezi G. M. Dobrovici, Istoricul dezvoltării eco- 
nomice şi financiare a României şi împrumuturile contractate. 1823—1933, 
Bucuresti, 1934 ; I. Tutuc, Împrumuturile publice ale României. 1864—1916, 
București, 1918. 


142 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Negustorii erau masati îndeosebi în orașe. În 1860, se numă- 
rau în Principate peste 30 000 comercianți 1%, din aceştia 17810 
se găseau in Tara Românească 131, 12 268 trăiau la orase si dintre 
ei 4742 la Bucuresti; se mai constată numeroși negustori la 
Ploiești, Brăila, Craiova si Giurgiu #2. În Moldova, in cele 13 orașe 
si 69 tirguri ale țării si in mică măsură la sate se găseau 13 758 
comercianţi, crismari si precupeti 133. Marea majoritate a negus» 
torilor aparţinea celor mărunți, clasificați in ultimele categorii de 
impunere. Totuși, în 1860, se numărau în Țara Românească 278 
negustori de clasa I, dintre care jumătate la Bucureşti și un sfert 
la Brăila 434, 

Activitatea comercială la oraşe se desfăşura nestinjenita, la 
sate relaţiile feudale puneau încă piedici desfășurării largi a comer- 
tului, stapinii si arendașii căutînd să păstreze dreptul de prăvă- 
lie ca un monopol. Au apărut în această epocă noi forme de 
încurajare a schimburilor, de pildă, expoziţiile agricole și indus- 
triale. Reclama a început, de asemenea, să capete un loc însemnat 
în operaţiile comerciale. În sfirsit, se căuta să se dea negustori- 
lor o pregătire mai înaltă, la nivelul comercial european; de 
SIAN kull înființării de şcoli comerciale preocupa necon- 
tenit 1», 

Tocmai în anii Unirii, ca urmare a ultimelor fenomene de 
destrămare a feudalismului, ca și a crizei ciclice izbucnită în 1857 
în Statele Unite, s-a produs şi în Principate o criză economică, 
care a durat citiva ani si s-a manifestat prin scăderea generala 
a preţurilor, relativa micsorare a comerțului extern, prin încetări 
de plati şi falimente, prin intirzieri de plata arenzilor şi prin 
inevitabile deficite bugetare 136. Întîrzierea modernizării mijloace- 
lor şi căilor de tranzit, ca și a înființării instituţiilor de credit, 
au grevat asupra activităţii comerciale din Principate, deși pro- 
gresul acesteia nu poate fi tăgăduit. 

După dubla alegere s-a intensificat din nou activitatea de 
schimb pe plan extern, redusă temporar din 1857, după sfîrşitul 
războiului Crimeei şi o dată cu începutul crizei economice mon- 
diale. În 1864 Principatele Unite au ajuns să exporte produse si 


10 N. N. Constantinescu (sub redacţia), op. cit., vol. I, p. 137. 

131 „Anale statistice“, 1860, p. 108—109. 

132 Ibidem, p. 92—96. 

133 Istoria României, vol. IV, Bucureşti, 1964, p. 203. 

14 „Anale statistice“, 1860, p. 92—96. 

15 Dan Berindei, Invdtdmintul în anii Unirii țărilor române, in „Revista 
de pedagogie", VIII (1959), nr. 1, p. 79, 88. 

% Gh. Zane, Politica economică a Principatelor în epoca Unirii si 

ro străin, in „Studii“, XII (1959), nr. 1, p. 224—225. 


143 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


mărfuri in valoare de 401 005 857 lei 1%. În export, precumpăneau 
cerealele și vitele ; valoarea exportului de grîu depășea pe cea a 
porumbului. Între mărfurile exportate, jucau un rol important lina, 
seul, cervișul, pieile, cheresteaua, vinurile etc. După 1859, se expor- 
tau, în general, aceleași produse ca mai înainte, dar într-un volum 
mult mai mare. A crescut treptat totodată exportul unor produse 
noi : rapita, pacura, gogosi şi „saminta“ de mătase etc., deși cerealele 
„Clasice“ au continuat să acopere circa 700%/ din întreg exportul. 

Tara în care se exporta cel mai mult era Turcia, urmată de 
Austria. Între importatoarele din Principate mai erau Anglia, 
Rusia, Franţa etc. În anii 1861—1864, Turcia se înscria în primul 
loc, în ceea ce privea valoarea exportului, cu 526 329 139 lei, apoi 
urmau Austria cu 252 916 442 lei, Franţa cu 192190 343 lei si 
Anglia cu 132 482 407 lei 1%. 

În porturile dunărene mișcarea vaselor, atît de mare, cit si 
cabotajul, era in continuă creştere, confirmind dezvoltarea comer- 
tului extern. În portul Brăila au intrat, numai in 1859, 1419 
vase 139) La Galati au intrat ori ieșit in 1863 un număr de 1 462 vase 
cu pinze si 363 vapoare 199, În 1861, se constată în porturile roma- 
nesti peste 5000 de vase de mare cu o capacitate de aproape 
1 milion t, la care se adăugau peste 4 000 vase de cabotaj !1. 

Importu! era si el în creștere, desi se menținea inferior expor- 
tului. În 1860 era cifrat — pentru ambele principate — la 
169 339 298 lei, in 1863, a ajuns la 194775 167 lei, iar in 1864, 
la 212 711566 lei 112. Cele mai multe mărfuri importate erau din 
Austria Sau aduse prin această tara. În anii 1861—1864, Principa- 
tele au importat mărfuri din Austria în valoare de 378 110 158 lei, 
urmînd apoi Anglia cu 123 166 601 lei, Turcia cu 117 079 399 lei 
şi Franţa cu 89 109 588 lei 43, 

În Tara Românească din cei 92 381 146 lei investiţi in import 
în 1858, 28 178 084 lei erau în mărfuri de lipscănie, 12 023 374 lei 
în marchitănie, 8 748 993 lei in brasovenie și 11116 308 lei in 
băcănie ; în 1864 importul Principatelor avea următorul profil: 
obiecte de consumatie 31 624 229 lei; obiecte pentru industrie: 


47 „Anale statistice“, 1865, p. 266. 

1% Ibidem, 1862, p. 94, 113; „Anale economice“, 1863, p. 148, 167; 
ibidem, 1864, p. 108, 122, „Anale statistice“, 1865, p. 267, 284. 

139 Ibidem, 1860, p. 24. 

M0 Constantin Buse, Comerţul exterior prin Galati sub regimul de 
port franc (1837—1883), București, 1976, p. 136, 138. 

141 „Anale economice“, 1860, p. 24 ; 1861, p. 115—119. 

12 Istoria României, vol. IV, Bucuresti, 1964, p. 210. 

143 „Anale economice“, 1862, p. 94, 113; 1863, p. 148, 167; 1864, 108, 
122 ; „Anale statistice“, 1865, p. 267, 284. 


144 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


28 817 990 lei si obiecte fabricate: 117 819 942 lei 45, Au început 
să se importe masini, obiecte necesare gospodăriei agrare, in spe- 
cial instrumente agricole şi mai ales pluguri; dar, proporțional, 
față de importul obiectelor de lux, importul de maşini și unelte 
agricole, desi in necontenită creștere, era încă restrins. Cea mai 
mare parte a importului se compunea din mărfuri de consum, de 
lux, nu mașini care să poată servi la reproducție, la mărirea averii 
țării. Multe din obiectele importate erau fabricate din materia 
primă în prealabil exportată din țară pentru a fi apoi recumpă- 
rată cu preţuri de 10—12 ori mai mari. Opiniile exprimate de un 
economist al vremii, deși in parte unilaterale, netinind seama de 
progresul neîncetat si de procesul de modernizare pe care econo- 
mia Principatelor era în curs de a-l trăi, merită a fi reținute. „Că 
în Bucureşti, în Iași, în Galaţi, în Brăila — scria el — se află 
comercianţi si speculanti cu capitaluri mari nu va să zică încă că 
România are un comeroiu înfloritor. Unde sint tîrgurile străine, la 
care se vind produsele ţării, unde sînt agenții comerciali ai roma- 
nilor ? pe care mări plutesc corăbiile noastre ? unde e banca natio- 
nală a Principatelor Unite ? unde sînt mijloacele noastre de schimb 
şi de comunicaţie ? unde este creditul nostru ? Pînă nu vom avea 
toate acestea nu ne vom putea numi o naţiune comerciantă, oraşele 
noastre vor continua a fi un tîrg pentru mărfuri si productele 
străine, vom avea comercianţi, dar nu vom avea comerciu“ 1, Este 
însă drept că aceste opinii erau exprimate la începutul domniei lui 
Alexandru Ioan I si neîndoielnic în cursul anilor următori s-au 
înregistrat, cel puţin în parte, progrese care au consolidat activi- 
tatea comercială externă a Principatelor Unite. 

O specială subliniere merită relațiile comerciale dinire Princi- 
patele Unite și Transilvania. Nu era vorba numai de economii 
complimentare dar şi de faptul că în mod obiectiv exista tendința 
firească a formării pieţei unice a naţiunii române, care nu putea 
să se dispenseze de Transilvania. În orice caz, cu toate piedicile 
puse de autoritățile habsburgice, cercetările au demonstrat inten- 
sitatea şi creşterea neîncetată a relațiilor de schimb între teritoriile 
situate de o parte si de alta a Carpaţilor 146. 


M4 Ibidem, 1860, p. 15 ; 1865, p. 283. 

45 E. Winterhalder, Trecutul, prezentul si viitorul, in „Romanul“. 
III (1859), p. 42. 

146 Vezi I. Kecskes si I. Kovacs, Unele aspecte ale schimbului de măr- 
furi de pe teritoriul patriei noastre in deceniile 6—7 ale secolului al XIX-lea, 
în „Anuarul Institutului de istorie din Cluj“, III (1960), p. 297—314; Carol 
Gollner, Relaţiile economice dintre Transilvania și vechea Românie în a 
doua jumătate a secolului al XIX-lea, în Unitate și continuitate în istoric 
poporului român, Bucuresti, 1968, p. 255—264 ; Hilde Mureșan, Date cu pri- 


145 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Principatele au căutat să-și afirme un sistem vamal propriu 
faţă de Turcia si totodată să-l modernizeze. Administrația vămilor 
din cele două ţări a fost unificată şi vămile s-au preluat de către 
stat de la arendași, administrindu-se în regie, ceea ce a adus un 
spor de venit statului. Noua lege vamală din vara anului 1860 a 
păstrat taxa de 50%/, ad valorem. Mosierimea exercita însă mari pre- 
siuni pentru desfiinţarea taxelor de export. După ce a reușit să 
impună scăderea taxelor de export la multe articole, alte 284 arti- 
cole fiind complet scutite de vamă, în special cele agricole, dar de 
valoare.mica, la 11/23 decembrie 1861, taxele de export la produ- 
sele ţării au fost desființate cu totul. Dionisie Pop-Martian a com- 
pătut această măsură, care greva asupra veniturilor statului, ară- 
tînd că ea era folositoare „mai mult fostei clase privilegiate decît 
mulţimii contribuabililor“ 147, După 2/14 mai 1864, taxele de export 
vor fi reintroduse. 

În epoca Unirii dezvoltarea social-economică a reflectat reali- 
zarea unor progrese de necontestat, ca si fiinfarea unor frine rezul- 
tate îndeosebi din menţinerea pînă în 1864 a relaţiilor feudale în 
agricultură. Dar dominant este, de necontestat, progresul, care se 
afirmă multilateral, indicînd transformările decisive ce aveau loc. 
Agricultura feudală era în plină criză si reforma agrară din 1864 
ne apare ca impusă atît prin framintarea ţărănimii cit si de 
ansamblul dezvoltării economice. Creșterea activităţii industriale 
moderne, creșterea mai ales a comerțului intern si extern — con- 
secință evidentă atît a unei creșteri a producției cit si a fauririi 
statului modem —, preocupările din domeniul căilor de comunica- 
tie ori din cel al finanţelor și al creditului ilustrează concret ce a 
însemnat epoca Unirii ca etapă de început a constituirii societăţii 
modeme românești. Bilanţul este semnificativ. Dacă numai în 
cîţiva ani, tînărul stat national s-a format ca o entitate europeană, 
aceasta s-a datorat și ritmului mutatiilor ce au avut loc pe plan 
social-economic. 


vire la comerțul Transilvaniei între 1849—1867, în „Anuarul Institutului de 
istorie şi arheologie din Cluj“, XVI (1973), p. 405—415 si, mai ales, Apostol 
Stan, Legături economice ale Țării Româneşti cu Transilvania (1848—1859), 
în Studii si materiale de istorie modernă, IV (1973), p. 111—176; Grigore 
“Chiriţă, Din istoria legăturilor economice între Principatele Unite si Transil- 
vania în anii domniei lui Al. I. Cuza, loc. cit., p. 177—236. 

147 „Țăranul roman“, nr. 15, din 18 februarie 1862. 


146 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Capitolul al II-lea 


Cadrul politic și reformele 


Situaţia politică din Principate, în primii ani care urmează: 
cotiturii care are loc după dubla alegere, a oglindit starea de tre- 
cere, care se observă pe toate planurile. Mulţi ani încă după Unire 
oamenii „trecutului“, stăpîni încă pe anumite posturi din admi- 
nistratie si întemeiafi pe posesiunea unei mari parfi a moșiilor, au 
paralizat într-o oarecare măsură lucrările administrative și mai. 
ales pe cele înnoitoare dinăuntrul ţării. Nesfirimarea aparatului 
de stat feudal este un fapt caracteristic. K. Marx a arătat, în 
legătură cu statul, că „toate revoluțiile au desävîrsit această maşină- 
în loc s-o sfărime“ 1. Dubla alegere, desi a reprezentat o grea 
lovitură dată vechiului regim, nu a dus la sfărîmarea cu totul a. 
aparatului de stat al acestuia. La 24 ianuarie 1859 s-au pus astfel 
bazele unui stat modern, mentinîndu-se în parte vechiul aparat. 
de stat. Este drept că de data aceasta, schimbările de persoane în 
sectorul administrației de stat au fost totuși masive. „Afară de 
trei, toți administratorii (de judeţe) — se scria în „Dimbovifa“ — 
s-au schimbat și noii administratori în mare majoritate sînt buni“ 2, 
În toamna anului 1860, în același periodic, mentionindu-se că numai. 
la sud de Milcov avuseseră loc peste 2 000 de schimbări în posturi, 
se mai remarca însă că de fapt nu era vorba de completa înlătu- 
rare a unor funcționari din aparatul de stat, ci că de obicei nu 
erau decît deplasări dintr-o funcţie in alta. „Din polifai se fac 
judecători — se scria altădată — și din judecători ostași, iar din. 


1 K. Marx, 18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte, în Opere, vol. 8, Bucu- 
reşti, 1960, p. 207. 

2 „Dimbovita“, I (1859), p. 150, Cronica interioară (18 februarie 1859). 

3 Ibidem, II (1860), p. 371—372. 


147 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


fii de boieri mari se fac orice vei voi, căci aceştia din urmă se 
nasc a fi buni la toate“ 4. Solicitările de posturi erau mari, guver- 
nele trebuind să lupte împotriva celor ce pretindeau slujbe la stat 
„ca barca cu valurile“, aceștia fiind cîte 15—20 pentru un singur 
post vacant !5. 

Instabilitatea era caracteristică si ea începea de la guverne 
care, potrivit unui contemporan — Scarlat Stefan Dascalescu —, 
se schimbau „ca blidele“ 6. „Aceste schimbări dese afara din tara 
trecură de proverbiale — scria Bolintineanu — ambasadorul Fran- 
ciei <de la Constantinopol>, primind într-o zi pe agentele ţării, il 
întrebă rizind dacă vine să-i anunţe schimbarea ministerului“ 7. În 
primii trei ani după Unire s-au succedat in cele două fari peste 
20 de formații ministeriale? si cinci adunări. Evident, nu era un 
climat favorabil unei vieţi politice echilibrate. Dealtfel, lucrul nu 
surprindea pe cei ce-l trăiau. „Tara noastră se află — scria 
I. G. Valentineanu — ...într-o stare de tranzifiune care constituie 
lupta între trecut și viitor, între regimul vechi regulamentar și 
regimul nou constituţional“ 9. Pentru cei ce slujeau lupta pentru 
progres situația reflecta un climat firesc în condiţiile date. Într-un 
articol intitulat semnificativ Revoluţia în România, „Tribuna Româ- 
niei“ insera în această privință idei ce merită a fi evidenţiate. 
„Starea de față a României noastre — se scria în articol — poate 
să se rostească într-un singur cuvint: revoluţie, adică reînoire în 
totul“. Se mai adăuga cu oarecare ironie : „Dacă cuvîntul prin care 
arătăm starea de față a României sună rău la oarecare urechi deli- 
cate, spuie-ne dacă este vreun cuvînt în vreo limbă care să se 
potrivească mai bine... și dacă a fost vreodată vreun proiect de 
prefacere politică și socială căreia să i se poată mai bine şi mai 
drept întrebuința. România este dară deabinelea în revoluție; 
revoluţia este starea ei legală, starea ei normală...“ 10, 

Pe planul luptelor politice contradicţiile erau puternice nu 
numai din pricina adversitatii forțelor implicate, ci si deoarece 


Ibidem, I (1859), p. 215. Cronica. 
Ibidem, p. 135. 

6 N. Iorga, Un cugetător politic moldovean de la jumătatea secolului 
al XIX-lea : Ștefan Scarlat Dăscălescu, în „Memoriile Sectiunii istorice a 
Academiei Române“, seria III, XIII (1932), p. 45. 

7 Dimitrie Bolintineanu, Viața lui Cuza Vodă, în Proză; vol. I, Iaşi, 
f.a., p. 49. 

8 Vezi Dan Berindei, Guvernele lui Alexandru Ioan Cuza (1859—1866), 
în „Revista arhivelor“, II (1959), nr. 1, p. 147—163. 

91. G. Valentineanu, Situatiunea, in „Reforma“, nr. 3, din 13/25 septem- 
brie 1859, p. 9. 

10 Revoluţia in România, in „Tribuna României“, nr. 8, din 7 iynie 
1859, p. 2. 


4 
5 


148 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


'098I 2LIENIQOJ 6Z “BANDA MIEUNDY TDJOPIUDSAJI — '9 ‘AIX 


149 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


regimul instituit prin convenţie nu putea asigura un echilibru real 
în societate. Pe deoparte convenția impunea, mai ales prin arti- 
colul 46, reforme importante în toate domeniile vieţii publice, iar, 
pe de alta, baza electorală pe care ea o oferea nu făcea decît să 
paralizeze mersul spre progres și implicit să dea naştere ciocni- 
rilor pe plan social-politic. Frămîntările desfășurate în mediul ur- 
ban 4 ori în cel rural 12, ciocnirile de clasă si luptele politice din 
epocă n-au făcut decît să concretizeze starea de tranziție și pro- 
fundele mutații ce aveau loc pe toate planurile în societatea ro- 
mânească. 

Care erau forțele politice care stăteau faţă în faţă în această 
perioadă ? Iniţial grupările reacționare au fost infrinte de larga 
formaţie eterogenä a Partidei nationale, pentru ca apoi forțele 
politice să se regrupeze, după Unire, cu toate că nu se putea încă 
vorbi de o viață politică in sens modern deplin închegată. Deoparte 
erau radicalii, de cealaltă conservatorii, iar la centru moderatii. 
Cei dintii erau purtătorii de cuvînt ai maselor, care încă îi urmau. 
Următorii beneficiau de o puternică bază materială și — mulțumită 
stipulatiilor electorale ale convenției — erau stăpîni ai adunărilor. 
Convenţia prin prevederile ei electorale conţinea în sine absurdi- 
tatea de a lăsa în grija privilegiatilor, desființarea privilegiilor ! 
Citeva mii de oameni hotărau soarta evoluţiei politice, iar „cinci 
milioane de țărani nu aveau nimic a păstra și a apăra“ 13. De aceea, 
conservatorii priveau cu ură orice încercare de modificare a siste- 
mului electoral căci, pe drept cuvînt, „în chestiunea electorală, era 
în joc nu numai dominaţia politică imediată a boierimii moldo- 
valahe, ci si întregul ei viitor economic“ 14, 


11 Vezi P. I. Cernovodeanu, Mărturii contemporane privitoare la frà- 
mântările politice si sociale din Bucuresti la 1859 şi 1862, in „Studii“, 
XV (1962), nr. 1, p. 135—141 ; Dan Berindei, Framintari social-politice bucu- 
restene în anii 1859—1862, în „Materiale de istorie si muzeografie“, 1964, 
p. 81—100 ; idem, Framintarile orăşeneşti din noiembrie 1860 în Tara Romä- 
nească. Tulburările de la Craiova şi Ploiești, în „Studii şi articole de istorie“, 
I (1956), p. 265—313; N. I. Simache, Mișcările din Ploieşti din 1860, în 
„Studii si materiale privitoare la trecutul istoric al judeţului Prahova“, 
1970, p. 19—30. 

12 Dan Berindei, Lupta de clasă a ţărănimii din Principate în perioada 
formării şi organizării statului national, în „Studia et acta Musei «Nicolae 
Bălcescu»“, II (1970—1971), p. 85—112; idem, Frămîntările grănicerilor si 
dorobantilor în jurul formării taberei de la Floreşti (vara anului 1859), 
în „Studii“, X (1957), nr. 3, p. 113—133; idem, Mișcarea țărănească condusă 
de Mircea Mălăeru (ianuarie 1862 st. v.), în „Buletin ştiinţific Academia 
R.P.R.“, seria Istorie-Filozofie, III (1951), p. 37—63. 


# D, Bolintineanu, op. cit., p. 67. 
4 T., W. Riker, Cum s-a înfăptuit România..., Bucuresti, 1944, p. 368. 


156 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Conservatorii cautau sa se prezinte drept doritorii unui pro- 
gres lent, deoarece, dupa cum observa C. A. Rosetti, „nici chiar 
şefii regimului trecut nu mai cutează să-l sustie pe fata, atît este 
<acesta> de scăzut, de scăzut si de ucis“ 15. Aceasta nu-i îm- 
piedica să uneltească în umbră ori să agite ideea prinţului străin, 
chiar după ce, în urma dublei alegeri, fusese găsită o formulă de 
conducere meritind a nu fi înlăturată cel putin o perioadă. Ei 
făceau acest lucru nu atît pentru idee în sine, cît pentru a ușura 
răsturnarea noii stări de lucruri instaurată la 24 ianuarie 1859. 
Teama de mase si de radicali, pe care ei îi numeau de multe ori 
socialiști, era o principală caracteristică a acestor partizani ai tre- 
cutului, cum îi numeau contemporanii. Mai trebuie însă remarcat 
că cei ce vor forma cadrele viitorului partid conservator — care, 
ca si cel liberal, era departe de a fi constituit, fiind vorba mai 
mult de o partidă neînchegată si de fractiunile ei componente 
reflectînd îndeosebi interese de persoană — acceptau totuși instau- 
rarea unei noi stări de lucruri, spre deosebire de „vechii“ conser- 
vatori, care practic au ieșit de pe scena politică. Acești conser- 
vatori erau de acord cu o „modernizare“ a instituțiilor cu condiţia 
însă ca aceasta să fie rezultatul unei evoluţii lente și prudente și 
ca ei să păstreze puterea politică. Simbolul poziţiei lor l-a consti- 
tuit titlul unuia dintre periodicele pe care le-au editat, „Conserva- 
torul progresist“ ! 

În fața acestui „batrin girbov numit trecut“ 16 se ridicau li- 
beralii şi îndeosebi radicalii, latura lor de extremă stingă. Valen- 
tineanu considera, în iunie 1859, că „progresiști sunt toți oamenii 
aceia care iubesc în toată sinceritatea și puterea convinctiunilor 
înaintarea și prosperitatea patriei si a omenirii“ și că ei „compun... 
majoritatea naţiunii : junimea, oamenii de profesiuni libere, bur- 
'ghezia si poporul luminat...“ 7. Iar Bolliac scria si el, cam în 
aceeași vreme, între altele, următoarele, în legătură cu programul 
şi dorinţele radicalilor : ,,... Voim să avem libertatea de a ne aduna 
unde vom voi, cifi vom voi si pentru ce vom voi, a discuta in pu- 
blic cit vom voi și orice vom voi şi a comunica părerile noastre 
prin presă celor care nu au fost față. Voim... să sfarimam clasele 
privilegiate, întemeiate pe minciuna calității de naștere și să 
clasăm individualul in erarchia socială adevăratei sale valoare. 
Voim ca pe lîngă proprietatea numai materială de moșii și de 
clase, ce am avut pînă acum, să ne desrobim si proprietatea înfele- 


15 C. A. Rosetti, Trecut și viitor, în „Românul“, nr. 3, din 8/20 ianuarie 
1859, p. 10—11. 

6 Ibidem. 

17 1. G. Valentineanu, O politică de cabinet, loc. cit, nr. 82, din 
11/23 iulie 1859, p. 329. 


151 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


gatoare, industria si proprietatea morala, cugetarea ... Voim sa li- 
berăm si moșiile noastre de clăcași si de intervenţii zapciesti..." 18, 

Emanoil Chinezu, care mai tîrziu se desparte de liberalii ra- 
dicali, manifestindu-se drept un partizan al unui liberalism moral 
şi religios, a condamnat atunci pe foştii săi amici pentru faptul, 
scria el, că „nu sciura opune principiile morale în contra forței si 
a violenţei“ si că „ei opuseră forţa si violenţa poporului si a cla- 
selor inferioare, pe care le iritarä, le afitarä si le exaltară prin 
presă si discursurile lor...“ 1%. Chinezu dădea ca prim exemplu 
al acestor metode, pe care le atribuia lui C. A. Rosetti și lui 
I. C. Brătianu, primirea domnitorului Cuza in București, in fe- 
bruarie 1859, cînd fruntaşii radicali amintiți au apelat la „poporul 
din clasele inferioare, de tabaci si alți meseriași din Bucuresti si 
de prin prejur, cu care începuseră deja a turbura societatea“ %. 
Fără îndoială că această conducere a maselor era principala arma 
a radicalilor, totuşi ei nu trebuie consideraţi dincolo de limitele 
pe care li le dădea însăşi poziția lor de clasă. Astfel, vedem pe 
Bolliac sustinind că oamenii de la 1848, prin care înțelegea pe 
radicalii din 1859, nu erau nici roșii, nici republicani, nici socialişti 
şi nici comuniști ?!, iar altădată, tot el se arăta un vajnic apărător 
al proprietății, care, după el, „este baza şi durata familiei, este con- 
stituirea societății, este ideea primară de patrie“ 2. Cu toate aces- 
tea, radicalii constituiau în acel moment principalul element politic 
de progres în Principatele Unite și în special la sud de Milcov ei 
luptînd pentru deplina lichidare a rînduielilor „trecutului“. În 
epoca unirii, ei erau hotariti luptători pentru instaurarea noii orîn- 
duiri. Rosetti scria doar că oamenii „vechi“ nu trebuiau folosiţi în 
anumite posturi (de pildă cele de administratori), unde erau ne- 
cesari „oameni cu totul noi“, deoarece „sunt idei care nu încap, 
nu pot încăpea in multi din cei vechi“ ”, iar Bolliac declara urmŝ- 
toarele acestor partizani ai trecutului, pe care-i numea „oameni 
fosili“ şi „privilegiați balsamiti“ : „Unirea este cu neputinţă între 
noi şi între voi, pentru că legile naturii se opun, pentru că viața 
nu mai intră unde a intrat moartea... Transformati-vä si veti 
putea trăi între noi. Contopiti-vä în societate desertind clasele 


18 Cezar Bolliac, Libertatea presei, în „Românul“, nr. 69, din 11/23 iunie 
1859, p. 274. 

11 Em. Chinezu, Adevărul asupra căderii ministerului Brătianu sau 
Liberalismul $i istoria lui în România, Bucuresti, 1871, p. 290. 

Ibidem, p. 313. 

21 Cezar Bolliac, Esplicarea cîtorva vorbe, în „Românul“, nr. 29, din 
10/22 martie 1859, p. 114—115. 

22 Idem, Partidul national, loc. cit., nr. 18, din 12/24 februarie 1859, p. 71. 

23 „Românul“, nr. 32, din 17/29 martie 1859, p. 126, col. I. 


152 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


voastre si societatea va va clasa pe toti citi veti fi de clasat, dind 
fiecaruia dupa valoarea lui interioara, dupa capacitatea si vointa 
sa de a servi patria cu onoare“ 2%. 

Radicalii acestei perioade pot fi asemanati cu partidul monta- 
niarzilor din timpul republicii a II-a franceze. Desigur, ca stadiul 
de evoluţie a Principatelor fata de Franţa dădea o altă componență 
socială formatiei politice româneşti, dar trecînd peste aceasta, po- 
zitia social-politică a radicalilor români din jurul anului 1859 şi 
aceea a partidului micii burghezii franceze democrate din jurul 
anului 1849 prezintă trăsături comune și în primul rînd faptul că 
„cereau institutiuni democratice“ %. „Românul“, „Reforma“ sau 
„Independenţa“, organe de presă radicale, militau pentru progresu: 
social, împotriva rînduielilor feudale, pentru drepturi și libertăţi 
democratice. Radicalii luptau pentru sfarimarea cadrului îngust al 
rînduielilor „trecutului“ încă existente, ei reprezentind forta po- 
litică care acționa energic pentru instaurarea noii orinduiri capita- 
liste și pentru instaurarea unui climat al democrației burgheze. Fo- 
losind forța maselor, care îi urmau considerîndu-i urmași legitimi 
ai revoluţiei de la 1848, ei frînau însă avintul maselor atunci cind 
acesta le depășea intenţiile. Radicalii au constituit cu toate acestea 
singura grupare politică organizată și dinamică, reprezentind în 
epocă, alături de liberalii democrați moldoveni de tipul lui Mihail 
Kogălniceanu, poziţiile progresului. Întemeindu-se îndeosebi pe 
partizanii de la sud de Milcov, radicalii au numărat alături de ei 
și pe unii moldoveni, printre aceștia în primul rînd pe Anastase 
Panu si pe Vasile Mălinescu. 


În sfîrşit, între conservatori si radicali, se găseau moderatii 
— conservatorii moderați și îndeosebi liberalii moderați —, ele- 
mentele politice pe care s-a sprijinit în general pe plan politie 
domnitorui Alexandru loan Cuza și din rîndul cărora și-a recrutat 
unii dintre cei mai apropiaţi sfetnici. Radicalii afirmau că existența 
moderatilor nu era întru nimic justificată, ei fiind „cu totul de 
prisos... nefiind excesul nicăierea“ % și că dealtfel, „la noi nu 
sînt adevărați moderați. ci le putem zice mai bine conservatori“ 27. 
I. G. Valentineanu susținea că moderatii sînt „liberalii cei falsi“ 
sau „care, flatind toate partidele, nu fac alt decît a servi intere- 


Cezar Bolliac, Libertatea presei, loc. cit, nr. 70, din 13/25 iunie 
1859, p. 278. 

5 K. Marx, Luptele de clasă in Franţa (1848—1850), în Opere, vol. 7, 
Bucureşti, 1960, p. 64. 

26 C. Bolliac, Moderatii, în „Românul“, nr. 37, din 28 martie/9 aprilie 
1859, p. 146—147. 

2 X., Ministerul, in „Dimbovita“, nr. 100, din 30 septembrie 1859, p. 403. 


153 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


sele lor proprii“ % ; iar Bolliac afirma că acești moderați „fac mai 
rău progresului decît chiar retrograzii“ %. Nici Aricescu nu-i ierta, 
sustinind că moderatii erau „niște lilieci politici, oameni neconsec- 
venti, care inspiră tuturor neîncredere si antipatie, fiindcă sunt de 
toate fără a fi nimic, fiindcă cu vorba sunt albi și cu fapta negri, 
fiindcă sunt de toate nuanțele, fără a fi de nici o culoare pronun- 
tata“ 30, Grigore Serurie, un alt radical, a scris tot în această vreme 
poezia „Minciuna şi adevărul“, în care vorbea, între altele, de 
„impelifata moderatiune“ 34, Totuși oficiosul din 1859 al acestei 
partide, „Curierul Principatelor Unite“, căuta să demonstreze că 
oamenii trecutului nu pot fi folosiți şi că cei ai progresului „devin 
cu totul imposibili“ 32. Răspunzînd parcă acestor afirmaţii, Bolliac 
îi acuză pe moderați în „Românul“ că „cer progresul de rușine 
numai, fără să-l dorească ; strigă in contra abuzurilor si le mențin 
în puterea lor; se pling de arbitrariu și-l comit neîncetat ; se fac 
că cer lumina şi o sting pe unde se ivește“ și că „libertatea în 
gura lor este egida care le ascunde despotismul“ 3%. De fapt, 
acești moderați erau într-adevăr niște conservatori cu unele ten- 
dinte progresiste si cu dorința de a găsi un compromis între trecut, 
pe care-l regretau in multe privinţe, si între noua stare de lucruri 
întemeiată pe dubla alegere si pe regimul instituit prin convenţie. 
Din punct de vedere social, ei reprezentau îndeosebi partea din 
moșierime cu idei ceva mai avansate, care-și dădea seama de im- 
posibilitatea revenirii la vechiul regim, dar care, totuși, era ostilă 
instaurării pe deplin a democraţiei burgheze. 

Imaginea vieţii politice din Principate în epoca unirii, a for- 
mării şi organizării statului modern, dezvăluie puternica înfruntare 
a forțelor contrarii, dar și sensul ascendent al evoluției, afirmarea 
elementelor politice înaintate și treptata restringere a sferei de ac- 
tiune a celor retrograde, care şi-au păstrat, totuşi, o influenţă su- 
ficient de puternică pentru a crea dificultăți proceselor de înnoire 
ale societății românești. Rezultanta acestei perioade istorice atestă 
însă neîndoielnic biruinţa noului şi tot acum se creează condiţiile 
şi cadrul în care vor evolua forțele politice din etapa următoare. 


% 1. G. Valentineanu, O politică de cabinet, în „Românul“, nr. 82, din 
11/23 iulie 1859, p. 329. 

2 Cezar Bolliac, Moderatii, loc. cit, nr. 37, din 28 martie/9 aprilie 
1859, p. 146—147. 

90 C. D. Aricescu, Moderatii si retrograzii, loc. cit., nr. 103, din 29 au- 
gust/10 septembrie 1859, p. 394. 

51 „Românul“, nr. 86, din 21 iulie/2 august 1859, p. 345. 

32 Curierul Principatelor Unite, nr. 25, din 28 mai 1859, p. 345. 

3 Cezar Bolliac, Libertatea presei, in „Românul“, nr. 68, din 9/21 iunie 
1859, p. 270. 


154 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Lupta pentru unire nu s-a limitat doar la acțiunea dusă pentru 
ştergerea unui hotar anacronic și nefiresc, ci ea s-a împletit firesc 
cu tot ceea ce s-a întreprins pentru a se pregăti crearea statului 
nou, modern, iar Unirea Principatelor n-a însemnat doar realizarea 
unei unităţi prin intermediul desemnării aceluiași domnitor în cele 
două țări și nici o simplă unificare administrativă, ci a însemnat 
crearea statului nou, act istoric de care trebuiau să beneficieze 
pături mult mai largi decît cele beneficiare ale regimului Regula- 
mentului organic. „Dornici a fi mai tari — declara în Adunarea 
ad hoc a Moldovei, la 29 octombrie/10 noiembrie 1857, deputatul 
liberal radical Vasile Mălinescu — ati cerut unirea cu frații mun- 
teni ..., dorind ca legiuirea să fie potrivită trebuintelor si intere- 
selor întregii natii, ati cerut ca legile să se facă de către o obsteasca 
Adunare. Atit încă nu-i destul. Trebuie să mergeţi mai departe. 
Trebuie să dati viață noului stat român ce voiti a înființa. Iar viață 
atuncea îi veti da cind veti primi principii mari şi drepte la reor- 
ganizarea sa“ %. La rîndul său, deputatul Constantin Haralambie 
exprima în Adunarea ad hoc a Țării Româneşti, la 7/19 decembrie 
1857, idei similare, cînd punea întrebarea : „Cine nu stie că dacă 
natia esprima dorința si trebuinta de a avea un guvern constitu- 
tional cu o singură adunare reprezentativă, este ca fiecare membru 
al societății române, trăind în atmosfera unor institutiuni liberale, 
să-şi poată dezvolta liber facultăţile sale morale şi intelectuale, 
ca fiecare să se poată bucura, sub protectiunea legilor, de a sa viaţă, 
onoare, familie si proprietate“ 35. În sfîrşit, aceeași poziţie faţă de 
sensul unirii a exprimat-o, cu vigoare și rar talent, Mihail Kogăl- 
niceanu, în memorabila ședință de la 5/17 ianuarie 1859 a Adunării 
elective a Moldovei, cînd adresîndu-se noului domnitor, el îi ară- 
tase că se deschisese „o epccă nouă“ și-i ceruse să fie „omul epo- 
cei“ şi să reînvie timpurile „glorioase“ ale națiunii, între altele, 
„prin dezvoltarea institutiunilor“ 36, 

O data cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza s-a deschis 
pentru Principatele Unite un drum larg pentru reformarea și re- 


innoirea institutiilor statului, cadrul „legal“ — european — pentru 
realizarea acestui proces fiind creat, dealtfel, de insesi stipulatiile 
de la Paris din august 1858. Convenţia — deși Cavour o considera 


34 D. A. Sturdza și alții, Acte și documente relative la istoria renascerei 
României (se citează: Acte si documente), vol. VI, partea I, Bucuresti, 
1896, p. 134. 

35 Dan Berindei, A. Stan si El. Alexiu, Documente privind Unirea 
Principatelor, vol. I, Bucuresti, 1961, p. 653—655. 

36 Gindirea social-politică despre Unire (1859). Culegere, sub redacţia 
acad. P. Constantinescu-lași și Dan Berindei, Bucuresti, 1966, p. 229—230. 


` 


155 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


„o monstruozitate impracticabila“ ”/ — pusese în vigoare o serie 
intreaga de principii inaintate : responsabilitatea ministrilor, inamo- 
vibilitatea magistraţilor, dreptul oricărui cetățean cu un venit de 
3 000 galbeni de a ocupa tronul (nepunîndu-se vreo condiție de 
rang, domnia putea fi ocupată și de burghezi), adoptarea oricărui 
impozit numai în temeiul unui vot favorabil al adunării, egalitatea 
cetățenilor în fata legii si a impozitelor si accesul egal la funcțiile 
publice, desființarea privilegiilor, a scutirilor și a monopolurilor 
etc. 3, De asemenea, convenția recomandase prin articolul 46 sa 
se treacă „fara intirziere“ la revizuirea legii „care reglementează 
raporturile dintre proprietarii pămîntului si cultivatori“ ' 49; 

Domnitorul, el însuși om al progresului, „domnul nou“ pe 
care-l ceruse Kogălniceanu, s-a înconjurat de sfetnici care inte- 
legeau necesitatea reînnoirii instituțiilor publice și chiar și atunci 
cind — datorită sistemului electoral reactionar în ființă — a fost 
nevoit sa incredinteze guvernul conservatorilor, el a ales dintre 
aceştia pe cei care acceptau, fie şi limitat, un program de reforme. 
Dealtfel, cum am mai arătat, noul domnitor înclina îndeosebi spre 
elementele politice moderate, care militau însă pentru programul 
de reforme şi chiar pentru reforma-cheie a relațiilor agrare, ia 
care domnitorul a ţinut în mod deosebit. 

Dubla alegere a fost în mod firesc punctul de plecare pentru 
un întreg ansamblu de reforme, care au cuprins în reţeaua lor 
viața social-economică, politică și culturală. Reformele au avut, pe 
de o parte, menirea de a unifica, de a suda cele două ţări, de a 
servi ca temei de organizare unitară noului stat, şi, pe de altă 
parte, ele au contribuit la democratizare — în limitele orînduirii 
capitaliste — și la înlăturarea sechelelor feudale. Reformele au 
avut un larg cîmp de desfășurare și au transformat în mod evident 
cele două tari într-un stat unitar si modern. În perspectiva istorică, 
aceste reforme, de la cele mărunte la cele majore, apar ca avind o 
însemnătate tot atît de mare ca şi actul propriu- -zis al Unirii, con- 
cretizat în dubla alegere, moment declanșator în procesul de for- 
mare si organizare a statului modern roman 40, 

Aplicarea unui program de reforme, care-si găseau in mod 
firesc începutul in programele de reînnoire anterioare anului re- 


"1 Marta Anineanu, Din activitatea diplomatică a lui Vasile Alecsandri, 
în Studii și materiale de istorie modernă, II (1960), p. 270. 

98 Acte si documente, vol. VII, p. 306—314. 

9 Ibidem, p. 313. 

4 Vezi Andrei Rădulescu, Organizarea statului, în culegerea Alexandru 
loan Cuza. 1859—1866, Bucuresti, 1930, p. 55—98 ; Al. Negoiţă, Organizarea 
de stat în timpul domniei lui Cuza, in „Analele Universităţii Bucuresti. Sti- 
inje juridice“, VIII—IX (1959—1960), nr. 13—14, p. 83—92. 


156 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


volutionar 1848 si mai ales in programele revoluţionare pașoptiste “1 
deoarece biruitorii de la 5 si 24 ianuarie 1899 erau tocmai cei ce 
se gasisera cu un deceniu mai inainte pe baricadele revolutionare, 
a fost stavilita, de la inceput, de doi factori : caracterul incomplet 
al Unirii realizate la inceputul anului 1859 si dispozitiile restrictive 
ale stipulafiilor electorale ale conventiei de la Paris, care limitau 
in fapt forța politică a purtătorilor de cuvînt ai unei reale înnoiri. 
Se mai adăuga la aceasta si un factor economic: urmările crizei 
economice din anii 1857—1858 şi criza comercială care se împletea 
cu aceasta. În sfîrşit, forțele progresiste nu apăreau unitare, ci 
farimitate în fracțiuni, în grupări divergente pe unele planuri, iar 
domnitorul însuși — care, după expresia unui bun cunoscător ai 
situației, consulul francez Victor Place, nu era „nici alb, nici 
roșu“ “2 — era lipsit de un partid propriu, de o forta politică ca- 
pabilă să-i dea puterea de a acţiona cu suficientă fermitate. În 
condiţiile de instabilitate politică existente, în mod evident, pro- 
cesul de înnoire a fost stinjenit în dezvoltarea sa si el s-a realizat 
de aceea în cadrul unor puternice lupte social-poiitice, în etape 
succesive şi cu limite. 

Principala reformă spre care s-a tins în prima parte a dom- 
niei lui Alexandru Ioan Cuza -- cînd el a cirmuit timp de trei ani 
în mod separat în cele două țări — a fost aceea a unificării poli- 
tico-administrative, a creării statului unificat pe plan administrativ. 
Meritul realizării Unirii depline a celor două Principate a revenit 
în primul rînd lui Cuza, pe drept cuvînt numit „domnul Unirii“. 
Într-o primă etapă, a fost obţinută recunoașterea dublei alegeri, 
deci sancţionarea de către concertul puterilor europene a actului 
istoric de la 5 și 24 ianuarie, obiectiv atins pe deplin la 25 au- 
gust/6 septembrie 1859. S-a trecut apoi, aproape imediat, la o a 
doua etapă, aceea de a înlocui unirea personală printr-o unire 
reală, concretizată pe plan administrativ-politic. Deşi unificarea 
deplină n-a fost posibilă decît în urma recunoaşterii diplomatice 
din partea puterii suzerane si a puterilor garante, Alexandru Ioan 
Cuza a ţinut să dea evenimentului un caracter de reformă internă 
si proclamatiile date de el cu acest prilej au evidenţiat clar această 
poziţie. „Unirea este îndeplinită ! — arăta el naţiunii la 11/23 de- 
cembrie 1861 — Nationalitatea română este întemeiată ! Acest fapi 


^ Vezi Dan Berindei, Le protleme de ledification d'un État national 
roumain jusqu’en 1848 et pendant les événements révolutionnaires, in 
„Rumanian Studies“, Leiden, vol. I (1970), p. 45—68; Al. Smochina, Ideile 
lui 48 in reformele lui Cuza, in „Studia et acta Musei «Nicolae Balcescu»“, 
I (1969), p. 177—183. 

12 Victor Slăvescu, Domnitorul Cuza şi Victor Place, Bucuresti, 1942, 
p. 105. 


157 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


măreț, dorit de generatiunile trecute, aclamat de corpurile legiui- 
toare, chemat cu căldură de noi, s-a recunoscut de Înalta Poartă, 
de puterile garante, și s-a înscris in datinele naţiunilor“ 43, Deci, 
mu era vorba decît de o recunoaștere din partea puterilor. 

Acţiunea desfășurată pe plan diplomatic “4 în favoarea desä- 
“irsirii Unirii fusese dealtfel coroborată cu un număr de măsuri, 
reforme de dimensiuni mai mici dar semnificative, privind reali- 
zarea efectivă a unităţii administrative, cel putin pe anumite pla- 
nuri, înainte chiar de sancţiunea puterilor 45. Serviciile de vämi ale 
«celor două țări au fost contopite într-o singură direcție generală, 
cursul monedelor a fost unificat, administratiile telegrafelor au 
fost, de asemenea, contopite. Municipalitatea și poliția din Focșani, 
oraş situat în ambele ţări, au fost unificate. Bucureştii s-au impus 
drept firească capitală a Principatelor Unite, Kogălniceanu numind 
orașul „inima României“ (Bucureștii adoptase încă din 1859 în stema 
sa vulturul si zimbrul). Autorităţile din cele două tari au stabilit le- 
gături directe, fără a mai folosi canalul Ministerelor de Externe. 
Pînă şi actul istoric din ianuarie 1859 a fost „unificat“, hotărîndu-se 
să fie sărbătorită numai ziua de 24 ianuarie. Pe tărîm legislativ, 
Comisia centrală, care a intrat în activitate cîteva luni după dubla 
alegere, a depus o laborioasă acţiune unificatoare. În sfîrșit, în do- 
meniul militar, beneficiindu-se si de unele stipulatii ale convenției, 
s-a procedat, încă din vara anului 1859, la o întreagă serie de mă- 
sun de unificare 46. O dată cu recunoașterea de către puterea su- 
zerană şi de puterile garante a unirii administrativ-politice, s-a 
format Adunarea României, în care au intrat deputaţii celor două 
:adunări si a fost alcătuit un guvern unic la 22 ianuarie/3 februarie 
1862 4, legile fiscale au fost unificate, legea procurorilor a fost 
extinsă si in Moldova, s-a înființat direcția centrală a poştelor 
pentru întreaga ţară, s-au unificat serviciile sanitare , s-a creat 
direcția generală a arhivelor statului, centrîndu-se, în general, in- 
stitutiile la Bucuresti 49. 


43 „Monitorul“, nr. 271, din 11 decembrie 1861. 

41 Vezi Dan Berindei, Lupta diplomatici a Principatelor Unite pentru 
desăvirșirea Unirii (24 ianuarie 1859—24 ianuarie 1862), in Studii privind 
Unirea Principatelor, București, 1960 ; N. Corivan, Lupta diplomatică pentru 
recunoaşterea dublei alegeri a lui Al. Ioan Cuza, loc. cit. 

45 Vezi Istoria României, vol. IV, Bucuresti, 1964, p. 318—319. 

46 Vezi cap. al III-lea din partea a II-a. 

4 Dan Berindei, Guvernele lui Alexandru loan Cuza (1859—1866), Liste 
de miniştri, în „Revista arhivelor“, seria nouă, II (1959), nr. 1, p. 158. 

43 Vezi pentru toate Istoria României, Bucuresti, vol. IV, p. 343, 347—348. 

4 Vezi Gh. Bratescu, Unificarea serviciilor sanitare din Tara Romă- 
nească si Moldova, în Studii privind Unirea Principatelor, Bucuresti, 1960, 
p. 525—539. 


158 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Daca in prima parte a domniei lui Cuza nu s-au realizat decit 
progrese mărginite in ceea ce privea reforma agrară si reforma 
electorală, in schimb a fost adoptat un număr de reforme pe linia 
constituirii statului burghez. Procesul de instaurare a noii orin- 
duiri era în acea epocă atît de avansat, incit în Adunarea ad hoc 
a Moldovei, cu excepția spinoasei chestiuni agrare, toate rezolutiile 
privind reorganizarea statului pe baze moderne întruniseră unani- 
mitatea sau marea majoritate a voturilor, deși marea proprietate 
deținuse aproape jumătate din mandate 5. Descriind motivele pen- 
tru care nobilimea nu se mai putea opune valului de înnoiri în 
momentele instaurării noului regim burghez, K. Marx remarca: 
„vechii stapini feudali au decăzut, ajungînd în situația unor fabri- 
canti de vite, de lina, cereale, sfeclă, rachiu etc., în situația unor 
oameni care, ca oricare comercianţi, fac comerț cu aceste produse 
industriale ! Oricît s-ar crampona de vechile lor prejudecăţi... ei 
devin niște burghezi .. .“ 51, 

Presiunea maselor care făuriseră Unirea s-a exercitat puternic 
în toți aceşti ani, reprezentînd motorul permanent al istoriei, pu- 
ternicul instrument de făurire a noului stat. Desigur că reformele 
care au fost adoptate serveau intereselor burgheziei, clasa care 
ocupa pozițiile dominante, dar, în mare măsură, ele erau menite 
să satisfacă, desigur în limitele orînduirii capitaliste, masele care 
susțineau procesul de înnoire. Egalitatea în fata legii si a impo- 
zitelor, desființarea privilegiilor, îmbunătățirea și modernizarea 
aparatului judiciar, organizarea serviciilor de statistică, o nouă lege 
a recrutării prin care — cel putin formal — obligațiile militare 
erau generalizate, reorganizarea serviciilor de lucrări publice au 
reprezentat reforme adoptate în prima parte a domniei lui Cuza 57, 
multe dintre ele constituind concretizarea unor rezoluții ale Adu- 
nării ad hoc moldovene sau ale stipulatiilor Convenţiei de la Paris. 
Reforma fiscală a fost materializată prin instituirea impozitului 
personal și a contribuției pentru drumuri, generalizată asupra tu- 
turor bărbaţilor majori, printr-o nouă lege a patentelor, prin insti- 
tuirea impozitului funciar și alte măsuri care au făcut ca la sfîr- 
situl anului 1861, în preajma deplinei lor unificări administrativ- 
politice, Principatele Unite Române să fie dotate cu un sistem fiscal 
modern 53. S-ar mai putea adăuga, pe plan cultural, importanta. 
inițiativă a guvernului moldovean al lui Mihail Kogălniceanu, care 


5 Valerian Popovici, Probleme sociale în dezbaterile Divanului ad hoc 
al Moldovei, în „Studii si cercetări științifice. Istorie“, Iasi, X (1959); 
Dan Berindei, Locul istoric al Adunărilor ad hoc, în „Studii“, XIX (1966), nr. l. 

5 K. Marx-F. Engels, Opere, vol. 6, Bucuresti, 1959, p. 269. 

52 Istoria României, vol. IV, Bucuresti, 1964, p. 322—323. 

5 Ibidem, p. 323. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


a instituit, in toamna anului 1860, prima Universitate a tarii, cea 
ieseana 5. 

Evenimentele unificatoare, care au avut loc la sfirsitul anului 
1861 si la inceputul anului 1862, au creat premisele necesare pentru 
a se trece la reformele fundamentale si, in primul rind, la reforma 
agrara. Dar, atit timp cit regimul electoral restrictiv si reactionar, 
stabilit prin Conventia de la Paris, nu era inlaturat sau amendat, 
era evident că nu se putea ajunge la o reforma agrară prin care, 
in limitele orinduirii capitaliste, sa fie satisfacute justele doleante 
ale ţărănimii clacase. „Teranul — scria radicalul I. G. Valenti- 
neanu — este temelia și viitorul terei şi cu toate acestea nimic nu 
s-a făcut pentru acest martir al secolilor, pentru acest stilp al na- 
tionalitatii. Pina nu vom împroprietări pe țăran nu vom avea o 
tara puternică şi asigurată. Să scoatem dar odată pe ţăran din starea 
în care se află, din conditiunea rușinoasă de a se orede strein în 
tara sa si vom asigura prosperitatea si viitorul națiunii“ 55. Dezba- 
terile inversunate care au avut loc in vara anului 1862 în jurul 
proiectului de reformă agrară conservator, adoptat de majoritate, 
dar nesanctionat de domnitor, au dovedit că maleabilitatea de care 
dădeau dovadă o bună parte dintre conservatori, în privința adop- 
tării unui program general de reforme, nu concorda cu acceptarea 
de către ei a unei reforme agrare în sensul programelor revolutio- 
nare de la 1848 %, De aceea, în anii următori unificării adminis- 
trative nu s-a putut trece imediat la reforma agrară, ci s-a conti- 
nuat încă un timp să se adopte reforme pe linia organizării mo- 
derne a statului, deoarece acestea nu intimpinau opoziția înverșu- 
nati a conservatorilor, încă stapini pe majoritatea mandatelor din 
adunare, datorită sistemului electoral restrictiv. Reorganizarea de- 
partamentelor, legile pentru construirea căilor ferate, constituirea 
Consiliului superior al instrucţiunii publice, un regulament de na- 
vigatie, organizarea corpului inginerilor civili, reorganizarea Școlii 
de silvicultură şi o serie de măsuri premergătoare unei secularizări 


5 Vezi Aurel Loghin, Maria si Gh. Platon, Universitatea „Al. I. Cuza“ 
Iaşi, Bucureşti, 1972. 

55 I, G. Valentineanu, O călătorie prin feara, in „Reforma“, nr. 17, 
din 9 iunie 1863, p. 65. 

% Vezi Dan Berindei, Problema reformei agrare in Principate la mij- 
locul veacului trecut. Legea rurală din 1864, în „Studii“, XVII (1963), nr.3; 
L. Botezan, Problema agrară în dezbaterile parlamentare din România în 
anul 1862, în „Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Historia“, 1961, nr. 1, 
p. 107—138 ; G. Zane, La loi rurale de 1864 et l’héritage idéologique de 1848, 
în „Revue Roumaine d'Histoire“, III (1964), nr. 2, p. 213—225 ; Stefan Pascu, 
La question agraire dans les Pays Roumains à l’époque moderne (jusqu’à 
la réforme de 1864), in „Revue Roumaine d'Histoire“, IX (1970), nr. 4, 
p. 661—676. 


160 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


a averilor mănăstirești au reprezentat, în această perioadă, concre- 
tizările planului de reforme 57. 

O dată cu ultimele luni ale anului 1863, după ce guvernul a 
fost încredințat lui Mihail Kogălniceanu, s-a trecut in etapa hotari- 
toare a înfăptuirii reformelor. Începutul l-a făcut noul guvern într-o 
direcție in care ştia că nu urma să întîmpine opoziții pe plan in- 
tern, aceea a secularizării. La 13/25 decembrie 1863, la propunerea 
guvernului, adunarea a votat secularizarea averilor mănăstirești cu 
93 de voturi contra trei. Era o măsură de însemnătate majoră, în 
temeiul căreia era recuperat peste un sfert din teritoriul naţional 
închinat pînă atunci asa-numitelor Locuri sfinte ‘8. Înființarea Școlii 
superioare de ştiinţe si a Școlii superioare de litere — amindoua 
inițiativele premergind crearea, la mai putin de un an, a Univer- 
sității bucureștene —, o nouă lege a pensiilor, crearea Curţii de 
conturi, legea organizării armatei — adoptată cu o mică majoritate 
de adunare —, legea contabilităţii, legea consiliilor județene, Codul 
penal si legea instrucţiunii publice, crearea Consiliului de stat au 
fost concretizări ale guvernului Kogălniceanu în cadrul procesului 
de modernizare a statului 99. 

Aducerea în dezbatere a reformei agrare a dus la izbucnirea 
unui violent conflict între guvern și majoritatea adunării. A urmat 
dizolvarea adunării, pe calea loviturii de stat. Lovitura de stat a 
sporit puterea domnitorului Cuza, și totodată a înlăturat monopolul 
politic al conservatorilor: asupra majorității în adunare. Sanctiunea 
poporului prin plebiscit și recunoaşterea noii stări de lucruri de 
către puterea suzerană si puterile garante au creat posibilitatea de- 
cretării legii rurale în sensul programului pașoptist, desfiintindu-se 
relaţiile feudale în agricultură si procedîndu-se la o împroprietărire 
a ţărănimii clăcașe. Prin legea rurală din 14/26 august 1864, peste 
400 000 familii de țărani au fost improprietarite cu locuri de muncă, 
iar aproape alți 60 000 săteni au primit locuri de casă și de gră- 
dină. Cu tot caracterul ei limitat, legiuirea a pus capăt dominației 
relațiilor feudale în agricultură și a deschis drumul larg noilor re- 
latii capitaliste. Ea a reprezentat unul din cele mai însemnate eve- 
nimente ale istoriei României din secolul al XIX-lea. Prin reforma 
din 1864 se întregea pe plan social actul istoric din ianuarie 1859 
prin care se crease statul national 60. 


57 Istoria României, vol. IV, p. 348; vezi si cap. al VI-lea din partea 1. 

58 C. C. Giurescu, Suprafața moşiilor mănăstirești secularizate la 1863. 
in „Studii“, XII (1959), nr. 2, p. 149—157. 

59 Istoria României, vol. IV, Bucuresti, 1964, p. 359, 362—363. 

60 Pentru reforma agrara din 1864: N. Adaniloaie si Dan Berindei, 
Reforma agrară din 1864, Bucuresti, 1967; Liviu Botezan si Maria Rosca- 
Rosen, Proiecte de reforma agrară în dezbaterile parlamentare din România 


11 — c. 1811 162 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Ultimii ani ai domniei lui Cuza au fost apoi caracterizați. prin 
adoptarea altor măsuri, care, în ansamblu, s-au încadrat procesului 
de modernizare. A fost adoptat sistemul metric $1, a fost decretat 
Codul civil, s-au afirmat drepturile autocefale ale bisericii române 
față de patriarhia din Constantinopol, s-au luat măsuri împotriva 
jurisdicției consulare, s-a promulgat legea instrucţiunii publice, dupa 
ce, încă din iulie 1864, cum s-a amintit, se crease Universitatea 
de la Bucuresti 62. 

Reformele realizate in cei sapte ani de domnie ai lui Ale- 
xandru Ioan Cuza au pus bazele organizatorice ale statului mo- 
dern roman. Pe plan economic, social, politic si cultural s-au inre- 
gistrat profunde schimbari. Dintre reforme, cea agrara se impune 
atenţiei ca o infaptuire majora, cu implicaţii profunde, pe planuri 
multilaterale. În ansamblu, domnia lui Cuza are o însemnătate pri- 
mordială prin aceea că a pus bazele statului unitar, dar totodată 
şi a statului modern. Slăbiciunea relativă a burgheziei, puterea 
economică şi în parte politică pe care fosta boierime şi-a păstrat-o 
au făcut ca reformele să aibă evidente limite, ca ele să fie incom- 
plete, dar, cu toate acestea, este neîndoielnic că temeiurile Româ- 
niei moderne și implicit ale României contemporane stau în pe- 
rioada de aprigă înfruntare dintre nou şi vechi, dintre forțele 
înaintate şi cele reacționare din anii 1859—1866. Reformele reali- 
zate în timpul „domnului Unirii“ au deschis drum larg mersului 
înainte națiunii române, au creat premisele viitoarelor cuceriri ale 
poporului român pe calea sa ascendentă spre progres. 


în primăvara anului 1864, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Historia“, 
X (1965), nr. 2, p. 79—99 ; N. Adăniloaie, Cuza Vodă si problema agrară, 
in Cuza Vodă. In memoriam, lași, 1973, p. 329—362 ; pentru primele antepro- 
iecte, din timpul lui Cuza, ale legii tocmelilor agricole, vezi Gh. Cristea, 
Anteproiecte ale primei legi de tocmeli (invoieli) agricole, in „Studii“, 
XXV (1972), nr. 3, p. 511—527. , 

61 Vezi 100 de ani de la introducerea sistemului metric în România, 
București, 1966. 


62 Istoria României, vol. IV, Bucuresti, 1964, p. 386 si urm. 


162 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Capitolul al III-lea 


Întărirea armatei 


Procesul de constituire a statului național a adus, la ordinea 
zilei, pe primul plan, problema întăririi armatei. Unirea din 1859 
nu a reprezentat decît o etapă, căreia trebuiau să-i urmeze în 
mod necesar altele, menite a concretiza plenar statul român. Inde- 
pendenta si desävirsirea unificării statale a națiunii în hotarele 
teritoriilor românești se impuneau cu stringenta românilor drept 
sarcini ale unui viitor nu prea îndepărtat. Deoarece independenţa 
si desavirsirea unității pe plan statal trebuiau obținute, iar statul 
constituit trebuia apărat, reorganizarea puterii militare s-a înscris 
printre problemele dominante ale statului național, ea fiind, așa 
cum se arăta în „Românul“, la 8/20 ianuarie 1864, „o cestiune 
de viață sau de moarte“ 1. Alexandru Ioan Cuza s-a considerat, 
încă de la dubla sa alegere, mandatarul națiunii în ceea ce privea 
pregătirea forţei ei militare. În luna august 1859, domnitorul 
scriind lui Napoleon al III-lea, îi arăta, între altele, intenția sa 
de a acorda o deosebită atenţie „organizării militare“ 2. Lui Victor 
Place, Cuza îi va dezvălui si mai limpede, peste cîteva luni, pla- 
nurile sale. „Tiu ca armata — îi scrisese el — mărginită pentru 
moment la necesitățile noastre de ordine publică, să se pregă- 
tească pentru orice...“ (se prepare ă tout)3. În ciuda greutăților 
legate de constituirea statului modern, atmosfera a fost neîndoiel- 
nic prielnică împlinirii acestei importante sarcini. „Această îndoită 


1 Puterea armată în România, în „Românul“, din 8/20 ianuarie 1864. 

2 R. V. Bossy, Agenția diplomatică a României in Paris si legăturile 
politice franco-române sub Cuza Vodă, Bucureşti, 1931, p. 169. 

3 Ibidem, p. 112. 


163 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


alegere — scria un ofiter din acea vreme — asigura formarea 
armatei nafionale si stimula idealul tuturor pentru ridicarea ostirii 
la nivelul armatelor celor mai bune din Europa“ “. 

Întărirea armatei a reprezentat un proces complex, căruia a 
trebuit să i se faca față din primele momente următoare dublei 
alegeri din 5 și 24 ianuarie 1859. Armata trebuia să dovedească, 
asa cum va spune la 1/13 ianuarie 1864 Cuza însuși, „ca există o 
Românie“ 5. Dar dezvoltarea ei la nivelul atins de armatele moderne 
ale Europei se lovea, neîndoielnic, de piedici interne și externe. 
Precaritatea resurselor statului într-o perioadă de reorganizare 
multilaterală, ca si teama ce continua a fi manifestată față de 
mase de cercurile politice, conservatoare si moderate, reprezentau 
desigur un obstaccl, iar suzeranitatea Porții și temerile manifes- 
tate de majoritatea puterilor și în special de marile imperii înve- 
cinate au contribuit, de asemenea, nu în mică măsură, în limitarea 
posibilităților de acțiune în amintita direcție. Obiectivele ce se 
impuneau în opera de întărire a armatei — descrise, între alţii, 
și de Cezar Bolliac6 — priveau, în primul rînd, unificarea, din 
toate punctele de vedere, a două armate, și apoi o „reorganizare... 
pe bazele unui sistem nou“ 7. A trebuit deci să fie făurită o armată 
unică şi totodată să i se dea trăsăturile caracteristice unei armate 
moderne în privința organizării, a echipării și dotării, a instruirii, 
a cadrelor și a efectivelor. Această întărire a armatei n-a fost 
destinată pregătirii unor agresiuni, ci demonstrării capacităţii sta- 
tului român de a exista ca o entitate ce trebuia respectată ; ,„...nu 
ne armăm ca să facem cuprinderi — se arăta într-un organ 
radical —, ne armăm ca sirbii, ca muntenegrenii, ca strămoșii 
noștri, să ne întărim, să ne facem respectaţi, să nu mai intre 
străinii în țările române ca in ţări de sclavie şi oameni morti...“ 8. 

Articolele 42—45 din Conventa de la Paris au reprezentat 
„bazele legale“ ale operei de organizare si de reorganizare a arma- 
tei. Limitind creșterea efectivelor la o treime, cel dintîi dintre 


4 Generalul Herkt, Cîteva pagini din istoricul armatei române, Bucu- 
resti, 1902, p. 58; Gh. Smarandache, Armata Principatelor Române in spri- 
jinul Unirii, în „Studii şi articole de istorie“, VII (1965), p. 393—400 ; Teodor 
Popescu, Gindirea social-politică despre înarmarea maselor oglindită in 
presa civilă, dezbaterile parlamentare și legislația militară din timpul dom- 
niei lui Alexandru Ioan Cuza, in File de istorie militară a poporului român, 
vol. I, București, 1973, p. 69 și urm. 

5 Mesagii, proclamatii, răspunsuri si scrisori oficiale ale lui Cuza Vodă, 
Vălenii de Munte, 1910, p. 105. 

6 Cezar Bolliac, Armarea, în „Românul“ din 5 noiembrie 1860. 

? „Curierul Principatelor Unite“, nr. 18, din 9 iulie 1859. 

8 Radu Ionescu, Guvernul si armarea, în „Reforma“, nr. 47, din 
1/13 august 1880. 


164 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


aceste articole indica „organizarea identică“ în vederea formării, 
„la nevoie“, a unei „armate unice“, ceea ce neîndoielnic favoriza 
procesul de unificare militară, ca si stipulatiile articolelor urmă- 
toare prevazind unirea armatelor „ori de cite ori siguranța interna 
sau cea de la hotare ar fi ameninţată“, numirea în acel caz a 
unui comandant suprem, precum şi inserarea unei benzi albastre 
pe ambele drapele, care trebuia să marcheze unitatea celor două 
țări 9. Cu alte cuvinte, convenţia crea condiţii favorizante procesu- 
lui de unificare, mai putin însă celui de reorganizare si de dez- 
voltare în ritmul dorit de națiunea română. Ca si în alte privinţe, 
românii au depășit însă această piedică în procesul concret al întă- 
ririi ostirii nationale. 

Opera de consolidare a forţelor armate nu a avut însă loc 
într-o prielnică atmosferă internațională. Dacă din partea Franţei 
s-a beneficiat de un sprijin, concretizat pe mai multe planuri, în 
schimb, marile imperii limitrofe au făcut totul pentru a frîna 
această opera de renaștere militară. S-a mai adăugat si amenin- 
tarea la care a fost: supus tinärul stat national, îndeosebi in 1859 
si 1864, cînd concentrări de trupe la hotare păreau a anunța inter- 
ventii militare represive de felul celor din 1848—1849. Ameninta- 
rile nu au fost traduse în fapte, pe deoparte din cauza prevederilor 
convenției care stipulau consensul puterilor garante în cazul vreunei 
intervenţii si, pe de altă parte, datorită atitudinii dirze a Prin- 


cipatelor Unite Române ; „...de i-o veni gust neamtului şi turcului 
să mai vie în țară — scria în primăvara anului 1859 ziarul bucu- 
restean „Dimbovita“ — să-i oprim la graniță că ne-am săturat de 


lăcuste străine“ 4. Tabăra de la Floreşti, din vara anului 1859, 
ori „demonstraţia“ ce a fost făcută la Dunăre in 1862 4, cînd apa- 
ruse din nou primejdia unei intervenţii militare externe din cauza 
trecerii prin teritoriul român a unui important transport de arme 
destinat Serbiei prietene, ca si atitudinea demnă si intransigenta 
adoptată de domnitorul Cuza in 186412 cind din nou se profila 
amenințarea intervenţiei celor trei mari imperii la granițele ţării, 


9 D. A. Sturdza și alţii, Acte si documente relative la istoria renascerei 
României, vol. VII, București, 1892, p. 312—313. 

0 „Dimboviţa“, nr. 55, din 25 aprilie 1859. 

1 În această „demonstraţie morala“ au fost angajate un regiment de 
infanterie, un regiment de cavalerie si două baterii de artilerie (R. V. Bossy, 
op. cit., p. 122). 

12 Este edificator schimbul de scrisori dintre marele vizir Ali Pasa si 
domnitorul Cuza din ianuarie-februarie 1864, Poarta căutînd să „convingă“ 
Principatele Unite să renunţe la întărirea armatei, deoarece ele erau cu- 
prinse „in garantia generala de integritate a Iniperiului otoman“ (Ulysse de 
Marsillac, Histoire de l’armée roumaine, Bucuresti, 1871, p. 85—100). 


165 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


au constrins aceleași mari puteri să nu treacă la fapte, la aceasta 
contribuind desigur și atitudinea ostilă intervențiilor a unora dintre 
celelalte puteri. 

Reorganizată. în perioada Regulamentului organic, armata 
naţională — în rîndurile căreia ţinuseră atunci să activeze patriotii, 
îndeosebi in Tara Românească — rămăsese totuşi, în linii gene- 
rale, la nivelul unui nucleu, efectivele ei fiind restrînse, ca şi 
capacitatea de luptă, dotarea si armamentul. Intelegind importanta 
forţei armate în procesul de constituire si de eliberare a statului 
mational, Nicolae Bălcescu consacrase, înainte de 1848, două din- 
tre primele sale lucrări armatei si istoriei militare, pledind tot- 
odată pentru cuprinderea naţiunii în sistemul militar. În etapa 
următoare, după revoluție, exilatii revoluționari (mai ales in con- 
ditiile izbucnirii războiului Crimeii) au acordat întreaga atenție 
factorului militar și ei s-au pronunţat pentru organizarea rezis- 
tentei și a unui război de partizani, George Adrian consacrind 
chiar o lucrare specială acestei probleme, el avînd în vedere si 
sprijinul ce „națiunea întreagă“ urma să-l dea partizanilor — 
oameni încercaţi în luptă 13. Interesantă a fost și poziţia lui Bolliac, 
care se pronunța pentru un apel mai larg la mase si la românii 
din afara frontierelor celor două principate, sugerînd crearea unor 
forte armate numeric cu mult mai importante, efectivele lor tre- 
buind să atingă de la început cifra de 30 000 14. 

Realizatorii statului naţional, implicaţi direct prin opiniile 
exprimate anterior, au avut în vedere în mod firesc o extindere 
a efectivelor armatei. Pentru aceasta trebuia însă manevrat cu 
abilitate, avîndu-se în vedere limitările impuse de puterile garante 
si mijloacele relativ restrinse care se puteau utiliza. În mesajul 
său din 6/18 decembrie 1859, domnitorul Cuza dezvăluia că avea 
în vedere formarea de „cadre solide, care, cind va suna o oră de 
pericol, se vor deschide pentru a da loc in rangurile lor tuturor 
românilor chemaţi întru apărarea patriei“ (subl. ns. — D. B.) 5. 
Dimitrie Bolintineanu — pentru a nu aminti decit pe unii — vorbea 
de „natiunea armata“, Ion Ghica avea in vedere „armarea generala“, 


13 Constantin Cazanisteanu, Războiul de partizani in gindirea militară 
românească din veacul al XIX-lea, în File din istoria militară a poporului 
român, vol. 2, Bucuresti, 1974, p. 26—27, 28—32. Pentru Adrian, vezi G. Adrian, 
Idee răpede despre rezbelul de partizani, Bucuresti, 1973, ediţie îngrijită si 
studiu introductiv de general-maior Constantin Antip. 

14 Constantin Cazanisteanu, op. cit., p. 33—34. 

15 Mesugii, proclamatii, răspunsuri si scrisori oficiale ale lui Cuza 
Vodă..., p. 20. 


166 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


iar pentru C. A. Rosetti „fiecare om“ urma să fie „un soldat“ 16, 
I. Missail se pronunţa in 1861 pentru „introducerea imediată a unei 
instrucțiuni militare în toate clasele societății“, iar pentru căpita- 
nul Petre Craescu garda națională urma să cuprindă pe toți bar- 
batii între 20 si 60 de ani fără vreo condiție de cens 1. În pri- 
vinta efectivelor viitoare opiniile variau ; într-un articol din „Dim- 
bovita“ se vorbea, în primăvara anului 1859, de 300 000 de com- 
batanti 18, pentru ca militari de carieră să se pronunţe pentru efec- 
tive cifrate între 100 000 şi 200 000 de oameni în articole publicate de 
„România militară“ în 1864 19. 


Mijloacele ţării nu puteau îngădui alcătuirea unei armate per- 
manente cu efective prea ridicate. În schimb, dacă armata regu- 


lată — așa cum scria Ion Ghica — urma a furniza „corpuri spe- 
ciale“ 2, — de fapt nucleul forței militare ce urma a fi consti- 
tuită — temeiul acesteia trebuia găsit în rîndul poporului. Un 


proiect din 1858 al lui George Adrian preconiza o armată perma- 
nentă cuprinzind tineri între 20 si 26 de ani, milițiile organizate 
în 12 divizii teritoriale (12 regimente de infanterie, 6 regimente de 
cavalerie si 6 batalioane de vinatori), în cadrul cărora urmau a fi 
insumati tinerii care nu fuseseră cuprinşi în armata permanenta 
şi bărbaţii de pina la 34 de ani iesiti din cadrele acesteia, precum 
si „ridicarea maselor“ în cadrul a trei clase, înlăuntrul cărora 
urmau să intre toți bărbaţii pini la 56 de ani?. Contradictiile 
puternice se manifestau însă în privința recurgerii la mase în dez- 
baterea social-politică a problemei ; oamenii politici conservatori si 
chiar multi dintre moderați s-au arătat reticenti. George Costaforu 
se temea de cuprinderea maselor în armată — a „gloatelor“ si a 
gărzii naționale — înaintea rezolvării problemei agrare, iar Dimi- 
trie Vasescu își declara fatis îngrijorarea față de înarmarea „gloa- 
telor“, deci în primul riad a ţărănimii, deoarece atunci „cestiunea 
rurală ar fi deslegată nu prin cale legală dar violentă“ 22. 


15 Constantin Cazanisteanu, Ideea înarmării poporului şi a războiului 
popular in gîndirea românească de la mijlocul secolului al XIX-lea, în 
Oastea cea mare, Bucuresti, 1972, p. 122—123. 

17 Maria Georgescu, Problema cuprinderii maselor populare în sistemul 
de apărare a ţării reflectată în programele revoluţionare, unele proiecte si 
legislația anilor 1840—1877, în Oastea cea mare, Bucureşti, 1972, p. 147, 150. 

15 „Dimbovita“, nr. 69, din 13 iunie 1859. 

19 Teodor Popescu, op. cit., p. 70. 

20 Constantin Cazanisteanu, op. cit., p. 123. 

M Maria Georgescu, op. cit., p. 149—150. Opiniile si le exprimase Adrian 
în brosura Mémoire sur l’organisation de la force armée des deux Princi- 
pautes Roumaines, Bucuresti, 1858. 

2 Teodor Popescu, op. cit., p. 78—79. 


l 167 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Dar prin tratatul de la Paris si prin conventie se stabilise 
că armata Principatelor urma sa se îngrijească nu numai de ordinea 
internă, ci şi de apărarea frontierelor, ceea ce a ajutat pe făuri- 
torii statului modern să creeze noile forte armate ale țării cu 
efective evident sporite. Dacă dezbaterea proiectului legii de orga- 
nizare a armatei în ianuarie 1864 n-a dus practic la un rezultat, 
în parte datorită ostilității domnitorului și a lui Mihail Kogal- 
miceanu față de crearea gărzii nationale în sensul preconizat de 
liberali radicali 3, în schimb, prin legea pentru organizarea arma- 
tei decretată la 27 noiembrie/9 decembrie 1864 s-a asigurat alcă- 
tuirea unei armate permanente de 19 345 oameni, la care se adău- 
gau batalioanele de grăniceri si escadroanele de dorobanţi ce urmau 
să cuprindă 24548 de oameni, adaugindu-se la aceasta și forța 
reprezentata de cele trei „clase“ ale bărbaților în vîrstă de 17—20 
si de 26—50 de ani, la care se ma; putea recurge, si care erau și 
ei supuși instrucției și exerciţiilor 24. Dezbaterea publică ce avusese 
loc timp de o jumătate de deceniu se încheiase prin impunerea 
punctului de vedere în temeiul căruia forța armată a țării urma 
să beneficieze de importante efective. „Armata noastră — arăta 
Alexandru loan Cuza în mesajul său din 6/18 decembrie 1864 — 
a primit o nouă lege de recrutare și de organizație, în vedere de 
a cruța resursele noastre bugetare și totodată de a spori mijloacele 
noastre de apărare“ 3, 

Recrutarea a fost extinsă la întreaga societate, determinîndu-l 
pe Marsillac să-și manifeste un entuziasm poate prematur față de 
reala „egalitate“ ce putuse fi instituită 26. Dacă Kogălniceanu s-a 
arătat reticent în privința gărzii naționale orășenești, știind că ea 
s-ar fi aflat sub influența liberalilor radicali, în schimb el a fost 
partizanul cuprinderii cel putin a unei parti din țărănime în forta 
armată în curs de alcătuire. Concretizîndu-se idei de-ale lui Bolliac 
emise în 1860, care propusese alcătuirea a două „legiuni“ din 
vătășeii satelor si a unei „legiuni“ din pădurari %, s-a trecut, în 
vara anului 1863, la organizarea militară a vätäseilor 2%, iar in 


3 Maria Georgescu, op. cit., p. 155—158. În mod nedrept opoziţia invi- 
nuia guvernul că intenţiona să transforme armata „într-o mare jandarmerie“ 
(La France, le prince Couza et la liberté en Orient, Paris, 1864, p. 9). 
Pentru problema gărzii naţionale vezi Maria Totu, Garda civică in România, 
Bucureşti, 1976. > 

24 Maria Georgescu, op. cit., p. 158—159. 

% Mesagii, proclamatii, răspunsuri şi scrisori oficiale ale lui Cuza 
Vodă..., p. 135. 

26 Ulysse de Marsillac, op. cit., p. 117—120. 

21 Cezar Boliac, Armarea, în „Românul“, din 5 noiembrie 1860. 

% „Monitorul“, nr. 160, din 19 august 1863, p. 657—658. 


168 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


toamna aceluiasi an, printr-un jurnal al Consiliului de ministri 
s-a decis a se da 4—8 puști fiecărui consiliu sätesc *, de aseme- 
nea o propunere din 1860 a lui Bolliac. La inceputul anului 1864, 
comandanții de dorobanţi și jandarmi (in Moldova) au primit dis- 
poziții de a instrui pe săteni în mînuirea armelor cu care fuseseră 
dotate comunele 9. Dealtfel, distribuirea de arme la sate a ingri- 
jorat si puterea suzerana, provocind o intrebare a marelui vizir si 
un răspuns al domnitorului 3t, 

Cea dintii cerinţă în fața căreia s-a găsit statul national, chiar 
înainte de a proceda la reorganizarea și modernizarea forțelor sale 
armate și la sporirea efectivelor de care se putea dispune, a fost 
însă realizarea deplinei unificări a armatelor celor două Princi- 
pate, proces complex şi multilateral. Schimbul de unități între 
cele două capitale, instituirea unei comisii de unificare a unifor- 
melor — care si-a desfășurat lucrările la Focșani si în tabăra de 
la Floreşti —, numerotarea „in continuare“ a regimentelor din 
Moldova, stringerea celor două oștiri, în vara anului 1859, în tabăra 
de la Florești, numirea unui singur ministru de război pentru 
ambele Principate (cel dintîi ministru comun), crearea statului 
major unic, extinderea in Moldova a valabilității Codului penal 
militar muntean ?? etc. au fost numai unele dintre măsurile adop- 
tate, chiar înainte de a se realiza unificarea politico-administrativă 
a celor două ţări, în vederea constituirii unei unice armate. Înzes- 
trarea unităților cu noi steaguri a avut aceeași semnificație, 
deoarece domnitorul a declarat cu prilejul distribuirii acestora, la 
1/13 septembrie 1863, că „steagurile cele vechi aduceau aminte 
suvenire triste, de vreme ce ele înfățișau terile despărțite“, in 
timp ce steagul nou ce se instituise „întrunește culorile terilor 
surori“ 33, Este neîndoielnic că dintre toate domeniile vieţii publice 
domeniul militar a reflectat cel mai grabnic proces de unificare. 

Organizarea armatei nu a avut în vedere numai problema. 
unificării, ci si pe cea a modernizării. A fost creată o casă de 
dotatiune, a fost întocmit un regulament al comenduirilor, au fost 
constituite companii de disciplină, au fost create școli militare 


2 Ibidem, nr. 192, din 1 octombrie 1863, p. 801. 

% „Monitorul oastei“, nr. 3, din 14 ianuarie 1864, p. 43. În mediul 
urban, la București, fusese creată o „Societate de dare la semn“ (,„,Moni- 
torul“, nr. 188, din 26 septembrie 1863, p. 787—788). 

31 Ulysse de Marsillac, op. cit., p. 86, 96. 

3 Istoria României, vol. IV, Bucuresti, 1964; p. 319; „Monitorul oficiar 
al Moldovei“, nr. 99, din 26 septembrie 1859. Ulysse de Marsillac, op. cit., 
p. 102. 

33 „Monitorul“, nr. 171, din 2 septembrie 1863, p. 709—710 ; Mesagii, 
proclamatii, răspunsuri şi scrisori oficiale ale lui Cuza Vodă.., p. 89—90. 


169 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


"6581 side Ig 


“Se 


əuəaopjow 3[92 nə 9USUNUI əy JOJI 


170 


//www.iini.ro 


//biblioteca-digitala.ro / https 


https 


pe lingă toate regimentele, tipărindu-se in 10 000 de exemplare un 
manual al locotenentului Pencovici destinat ridicării nivelului osta- 
şilor, a fost înființat „Monitorul oastei“ — în 1860 — care cuprin- 
dea și o parte de studii privind domeniul artei militare, căruia 
i se va alătura in 1864 „Romania militară“, s-a introdus gimnas- 
tica în cazărmi 34. O nouă lege pentru înaintarea în armata 35, înfiin- 
tarea de trei mari comandamente — în 1863 — la Bucuresti, Iași 
si Craiova 8, extinderea instituției dorobantilor si a grănicerilor 
si în Moldova3%, constituirea Consiliului permanent al instruc- 
tiunii oastei %, regulamentul chemării sub arme a rezervei ori cel 
al înscrierii de bună voie in armată 39 reprezentau o altă serie de 
măsuri pe plan organizatoric și legislativ, care au contribuit, îndeo- 
sebi în ultimii ani ai domniei lui Alexandru loan Cuza, la acea 
„transformare radicală“ a armatei despre care amintea, cîțiva ani 
mai tîrziu, Ulysse de Marsillac 4. Desigur însă că principala reali- 
zare pe plan organizatoric a rămas decretarea legii de organizare 
a armatei la 27 noiembrie/9 decembrie 1864. 

Armata a trebuit ridicată la nivelul de pregătire general euro- 
pean și totodată scoasă din cadrul sarcinilor ei limitate de natură 
internă pentru a putea fi întrebuințată în opera de consolidare 
si desävirsire a României. Împrejurările din prima jumătate a 
anului 1859 — refuzul a două dintre imperiile limitrofe de a recu- 
noaște noua stare de lucruri din Principate și totodată izbucnirea 
războiului franco-sardo-austriac — au contribuit la grabirea rit- 
mului acestei reorientări. Dealtfel, încă de la 13/25 martie 1859, 
în „Steaua Dunării, Zimbrul și Vulturul“ se consemnau zvonurile 
ce începuseră a circula dincolo de hotare privind pregătirile româ- 
nesti de luptă îi. O lună mai tîrziu, la 14/26 aprilie, a fost decisă 
concentrarea armatelor celor două tari într-o tabără între Ploiești 
si Buzäu “?. Așezată lîngă satul Florești, tabăra — în cadrul căreia 
s-au construit peste 400 de barăci — se întindea pe o lungime de 


34 Ulysse de Marsillac, op. cit., p. 101—105. 

35 „Monitorul“, nr. 76, din 4 aprilie 1863, p. 315. 

36 Ibidem, nr. 202, din 12 octombrie 1863, p. 841. Vezi si regulamentul 
noilor comandamente (Ibidem, nr. 241, din 4 decembrie 1863, p. 1 009—1 011). 

37 Ibidem, 1864, p. 169—171. 

38 Ibidem, 1865, p. 239. 

39 Ibidem, p. 285, 711. 

40 Ulysse de Marsillac, op. cit., p. 100. Pentru toate aceste transformări, 
vezi si Nomenclatorul cuprinzind legile... apărute prin „Monitorul oastei“, 
Bucureşti, 1899. Li 

41 „Steaua Dunării, Zimbrul si Vulturul“, nr. 52, din 13 martie 1859, 
p. 201. 

42 Monitorul oficial al Ţării Românești“, nr. 43, din 20 aprilie 1859, 
p. 169. à 


171 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


2 km si avea o lățime de 300 m. S-au strins aci efective insumind 
peste 11 000 de ostași din armata permanenta, dorobanţi si grani- 
ceri. În afara obiectivelor ei politico-militare externe, tabăra de 
la Florești a prilejuit instruirea în comun a unităților celor două 
armate, executarea de trageri masive (numai în cadrul regimen- 
kului de muschetari s-au tras in medie 94 de cartușe de fiecare 
militar), uniformizarea minuirii armelor și chiar un „simulacru de 
război“ la 23 august/4 septembrie 18594. Desi s-au înregistrat 
unele frămintări în rîndurile ostașilor „cu schimbul“ 4, în general 
a fost înţeleasă de armată și de întreaga națiune profunda semni- 
ficatie a fiintarii taberei. Nu întimplător, Mihail Kogălniceanu scria 
mai tîrziu — subliniind importanța ei internațională — că tabăra 
de la Florești „deturnă de pe cîmpul de bătaie o armată întreagă 
austriacă“ 45. Sesizînd însemnătatea taberei în domeniul unificării, 
generalul Herkt a considerat că unul dintre rezultatele ei fusese 
faptul că unitățile din cele două ţări au format începînd din acel 
moment „una si nedespärtita armată romana“ 46, Dar deosebit de 
important a fost nivelul de pregatire militara ce a fost atins in 
cadrul taberei, pregatirea de lupta cu un eventual dusman din 
afară ce a fost făcută, inaugurindu-se astfel o nouă etapa în istoria 
armatei naționale românești renăscute. 

În vara anului 1862, după ce unificarea politico-administra- 
tiva a Principatelor fusese îndeplinită, generalul Ioan Em. Flo- 
rescu a organizat, la rîndul său, o nouă tabără în apropierea Bucu- 
restilor din acea vreme, între Colentina si Floreasca. Mai impor- 
tantă a fost însă tabăra organizată pe platoul Cotrocenilor, în lunile 
iulie-octombrie 1863, în cadrul căreia au fost strînși 8 500 de 
ostaşi si la activitatea căreia au participat si doi ofițeri sirbi 
trimişi aci de prințul Mihail Obrenovici 47. La 1/13 septembrie, 
domnitorul a distribuit unităţilor din tabără noile steaguri. Prin 


41 Pentru tabără vezi: Constantin Toderascu, Tabăra militara de la 
Floreşti, din vara anului 1859, începutul contopirii oștilor Principatelor Unite 
Române, în File din istoria militară a poporului român, vol. I, Bucuresti, 
1973, p. 49—68; Dan Berindei, Framintarile grănicerilor și dorobantilor in 
jurul formării taberei de la Florești (vara anului 1859), în „Studii“ X (1957), 
nr. 3, p. 114—133. În privința efectivelor, in „Dimbovita“ se vorbea de 
12 000 de oameni („Dimbovita“, I (1859), p. 315). 

41 Dan Berindei, op. cit., p. 121 si urm. 

45 M. Kogălniceanu, Interpelatiunea privitoare la expulzarea românilor 
peste Carpați... Bucuresti, 1886, p. 7. 

46 Generalul H. Herkt, op. cit., p. 66. 

47 Ulysse de Marsillac, op. cit, p. 120—126. Pentru lagărul de la 
Cotroceni, vezi si „Monitorul“, nr. 184, din 21 septembrie 1863, p. 769 ; 
nr. 191, din 30 septembrie 1863, p. 797 ; nr. 193, din 2 octombrie 1863, p. 805 ; 
nr. 196, din 5 octombrie 1863, p. 812 ; nr. 199, din 9 octombrie 1863, p. 828—829. 


172 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


ordinul de zi din 8/20 octombrie, el a anunţat apoi ca „exerciţiile 
militare ale taberei Cotroceni sint terminate“ 48, semnificativă fiind 
însă mai ales constatarea sa ca „instrucția militară s-a dezvoltat 
într-un chip invederat“ 9, 

Dar intarirea armatei, mai ales in conditiile unei directe sau 
indirecte sporiri a efectivelor, nu era posibilă să se îndeplinească 
în bune condiţii fără a se putea dispune de un număr îndestulă- 
tor de ofiţeri bine pregătiţi, la nivelul cadrelor militare din țările 
apusene. În aceste împrejurări, școala militară destinată formării 
de buni ofițeri a reprezentat o preocupare permanentă în perioada 
consolidării statului modern român. Initial, această școală desfa- 
surindu-si activitatea centralizat, tocmai pentru a contribui la o 
cît mai grabnică unificare pe plan militar, urma să funcţioneze 
la Iaşi, pentru ca apoi să se hotărască ca ea să fiinfeze la Bucu- 
resti” (asa cum ceruse „Dimbovifa“ în vara anului 1859) 51, Cen- 
tralizarea școlii a fost decisă la 6/18 iulie 186252. Inaugurînd-o, 
domnitorul s-a arătat convins de faptul că absolvenții ei se vor 
arăta „vrednici fii ai României“ 53. 

Era însă evident că nu se putea încă asigura în fara un nivel 
îndestulător de ridicat în privința pregătirii cadrelor ofiteresti. De 
aceea, cu prilejul celei de-a doua audienţe la Napoleon al III-lea, 
Vasile Alecsandri obținuse acordul acestuia pentru primirea în 
școlile militare din Franţa a unor ofițeri romani %, fiind vorba 
de școlile de la Saint Cyr, Metz (geniu), Saumur (cavalerie), Brest 
(şcoală navală), un număr de ofițeri dintre cei mai înzestrați bene- 
ficiind de această posibilitate în timpul domniei lui Alexandru 
Ioan Cuza. Importantă a fost și participarea unor ofițeri români 
la operaţiile militare desfășurate în diferite puncte ale globului. 
Cinci ofițeri au fost trimiși să asiste la luptele ce se desfășurau 
în Maroc, opt la operaţiile ce aveau loc în vederea desävirsirii 
eliberării sudului Italiei, alții au fost trimiși in Algeria, în Mexic 
și în Statele Unite în timpul războiului de secesiune; este de 
semnalat, de asemenea, participarea unor ofițeri români la marile 


48 La 3/15 octombrie avusese loc o manevră generală între Herăstrău, 
Floreasca si Băneasa, Ulysse de Marsillac, op. cit., p. 126. 

49 Mesagii, proclamatii, răspunsuri si scrisori oficiale ale lui Cuza 
Vodă..., p. 91. 

5 Marcel Emerit, Le dossier de la première mission militaire fran- 
caise en Roumanie, in „Revue Roumaine d'Histoire“, V (1966), nr. 4, 581. 

51 O idee despre armarea ţării, in „Dimbovita“, nr. 69, din 13 iunie 1859. 

52 „Monitorul“, nr. 162, din 25 iulie 1862, p. 686. 

5 Mesagii, proclamatii, răspunsuri si scrisori oficiale ale lui Cuza 
Vodă..., p. 78. 

# V, Alecsandri, Proză, Bucuresti, 1966, p. 576. 


173 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


manevre ale armatei franceze de la Chalons 55. În sfirsit, in ceea 
ce privea esaloanele superioare, insusi unul dintre principalii orga- 
nizatori ai armatei, generalul Florescu, s-a deplasat in Franţa in 
toamna anului 186456, jar în vara anului următor a fost trimis 
tot acolo colonelul Duca pentru a studia organizarea jandarme- 
riei, iar colonelul Logadi pentru a se instrui în domeniul indus- 
triei de deservire a armatei 57. Este cert că atît primirea în școlile 
militare de renume mondial, cît si participarea la evenimentele 
militare în curs de desfășurare peste hotare ori vizitele de docu- 
mentare au contribuit la ridicarea nivelului ofiferimii române şi 
implicit al armatei române. 

Cu prilejul primei sale audiențe la Napoleon al III-lea, Vasile 
Alecsandri i-a cerut, în februarie 1859, ca Franţa să trimită tînă- 
rului stat national român „ofiţeri instructori pentru toate ramu- 
rile artei militare“. Răspunzîndu-i, împăratul făgăduise „a trimite 
ofițeri instructori de toată arma, precum și oameni speciali pentru 
înființarea fonderiilor şi fabricelor trebuitoare oastei“ 5. În anul 
următor, misiunea militară franceză în Principatele Unite a deve- 
nit o realitate. Un memoriu adresat domnitorului Cuza de consu- 
lul Franței la Iasi, privind misiunea franceză — civilă și militară — 
în Principate, a contribuit și el, ca și intervenţiile consulului 
Place în Franța 5, la grăbirea traducerii în fapte a proiectului. 
Napoleon al III-lea n-a dat însă curs sugestiei lui Alecsandri de a 
se încredința generalului Rose conducerea misiunii militare, con- 
siderîndu-l pe acesta indispensabil Franţei ®. Conducerea misiunii 
militare a fost încredințată lui Eugene Lamy, ofițer de stat major 
experimentat ĉi. Locotenent-colonelul Lamy a fost secundat de 
maiorul de vinatori Paul Lamy, fratele său, de căpitanii de arti- 
lerie Guérin si Bodin, de căpitanul de geniu Roussel si de sub- 
intendentul militar Gustave Le Cler€?, ajutat, la rîndul său, de 


55 Ulysse de Marsillac, op. cit, p. 106. În vara anului 1862, locote- 
nentul Iarca urma a parasi Algeria pentru a se deplasa pe cimpul de lupta 
din Mexic (Arh. M. A. E. ms. 169). 

56 „Monitorul“, nr. 223, din 6/18 octombrie 1864, p. 1 034. 

57 Ibidem, 1865, p. 547. 

88 V. Alecsandri, op. cit., p. 570. 

59 Vezi N. Iorga, Un projet de mission française en Roumanie (1860), 
in „Revue Historique du Sud-Est Europeen“, II (1925), nr. 4—6, p. 94, 102. 
Pentru misiunea militara franceza, vezi — in afara lucrarii amintite la n. 50 
a lui Marcel Emerit — studiul generalului Radu Rosetti, Relations entre 
l’armée française et l'armée roumaine, in Hommage à Monsieur de Saint- 
Aulaire, Bucuresti, 1930, p. 93—104. 

60 V. Alecsandri, op. cit., p. 576. 

61 Marcel Emerit, op. cit., p. 579. 

6 Ulysse de Marsillac, op. cit, p. 104; R. V. Bossy, OD. cit, p. 121. 


174 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


adjutantul de administrație Serveille 6. Un decret din 13/25 mai 
1860 a stabilit condiţiile de funcţionare și obiectivele misiunii mili- 
tare franceze 64, căreia îi revenea a reorganiza comandamentele, 
statul major si administraţia militară, conducătorul misiunii ocu- 
pîndu-se si de școala militară unitară organizată la Bucuresti &. 
Misiunea militară franceză a rămas în România pînă în 1868, acor- 
dînd un efectiv sprijin în cadrul procesului de reorganizare, asis- 
tînd la contradicţiile ce se manifestau în rîndul ofiferimii romane, 
dar si manifestind ea însăși, prin rivalitatile unora dintre membrii 
ei, contradicții 66, care i-au stăvilit uneori optima funcționare. 

În cadrul misiunii militare un rol aparte a revenit lui Le Cler, 
însărcinat a contribui la organizarea intendentei armatei si la 
punerea în ordine a administraţiei militare. Regimul existent, înte- 
meiat pe un vechi regulament din 1833, genera abuzuri și îngă- 
duia desfășurarea unor operaţii necinstite în dauna ofițerilor dar 
mai ales a soldaților. Le Cler a dezvăluit chiar posibilitatea ce 
o aveau şefii de corpuri, în cazul cind nu erau corecti, de a rea- 
liza venituri foarte mari, ce grevau neîndoielnic și asupra procesu- 
lui de dezvoltare a forţei armate naţionale”. În legătură cu 
situația financiară şi cu plata soldaţilor este semnificativă o scri- 
soare din 17/29 februarie 1863, a locotenentului Eraclie Arion prin 
care acesta îl informa pe maiorul Herkt, aflat în acel timp într-o 
misiune peste hotare, că regimentul se declarase a nu fi în măsură 
a-i plăti solda. „În acest moment — îi scria el — fiinfeaza o lipsă 
absolută de bani..., funcționarii publici n-au fost plătiți din luna 
decembrie“ 68. În această situaţie, datorată in parte procesului com- 
plex de transformare a statului, care trebuia să facă față unor 
sarcini multilaterale, dar și lipsei de temeinică organizare si con- 
trol, a fost înfiinţat, la 6/18 iulie 1862, printr-un jurnal al Con- 
siliului de ministri, un corp de intendenta 6%. Crearea intendentei 
militare si instituirea ofițerilor de administrație, ca și introduce- 
rea regulamentelor de contabilitate franceze, au contribuit, neîn- 
doielnic, la consolidarea tinerei armate. Lui Le Cler și adjutan- 
tului Serveille le-a revenit în această privință un merit nu dintre 
cele mai mici, deși, totodată, ca şi ofițerii misiunii militare pro- 


Marcel Emerit, op. cit., p. 593. 
ŭin „Monitorul oficial al Țării Româneşti, nr. 120, din 24 mai 1860, 

p. ; 

65 Marcel Emerit, op. cit., passim. 

66 Ibidem, p. 581 si urm. 

67 Ibidem, p. 578—579. 

6 General R. Rosetti, Lettres militaires roumaines (1862—1863), in 
„Revue Historique du Sud-Est Europeen“, VI (1929), p. 165. 

69 „Monitorul“, nr. 162, din 25 iulie 1862, p. 685—686. 


fi 175 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


priu-zise, ei n-au fost inzestrati cu tactul necesar in comporta- 
rea față de cadrele ofiteresti române, intrind în conflicte care 
au dus pînă la urmă la rechemarea prematură a lui Le Cler 70 și l-au 
determinat pe acesta reîntors în Franţa, să scrie o lucrare intere- 
santi, dar neîndoielnic partial răuvoitoare la adresa României 7. 
Uneia din problemele cele mai importante căreia Principatele 
Unite au trebuit să-i facă față a fost aceea a armamentului. „În 
1859 — scria Alexandru loan Cuza vizirului, la începutul anului 
1864 — am găsit infanteria înarmată cu puști ieșite din uz, cava- 
leria înarmată cu săbii de plumb, artileria neposedind decît cîteva 
piese de rebut, trupele îmbrăcate cu o uniformă care făcea din 
fiecare soldat un străin în propria sa tara“ 72, Pentru remedierea 
situației, Principatele Unite s-au adresat în primul rînd Franței, 
puterea care a favorizat în cea mai mare măsură procesul de creare 
a României moderne 73. În prima sa întrevedere pe care a avut-o 
cu Napoleon al III-lea, Alecsandri a primit promisiunea unui dar 
de 10 000 de puști cu capse 74; ulterior, numărul acestora a ajuns 
la 25 000, Franţa acordînd de asemenea scutirea de plată 75. Era 
însă vorba de arme de tip mai vechi, pe care domnitorul Cuza le-a 
distribuit, în ultimii ani ai domniei, consiliilor comunale, înarmînd 
cu ele satele, în timp ce din Franţa au fost cumpărate 70 000 de 
puști ghintuite 76. Totodată, o atenţie deosebită a fost acordată arti- 
leriei, creîndu-se de fapt o nouă artilerie. În 1863 au fost cum- 
pärate din Belgia 24 de tunuri Veuve Lachausser 77 si în același an 
Serbia a dăruit Principatelor Unite Române alte 24 guri de foc”? ; 
tunuri au fost cumpărate si în Franta??. În 1864, în condiţiile 
amenințării frontierelor ţării. s-a desfășurat o mișcare largă — care 
a îmbrățișat toate păturile populației — de sprijinire a statului în 
dotarea armatei cu tunuri, Numai orașul Brăila a oferit bani 


70 Marcel Emerit, op. cit., p. 583. 

7 Este vorba de lucrarea La Moldo-Valachie. Ce qu'elle a été, ce 
qu'elle est, ce qu'elle pourrait être, Paris, 1866. 

72 Ulysse de Marsillac, op. cit., p. 95. 

73 Cu multa abilitate, Cuza a amintit in 1864 marelui vizir ca Poarta 
insesi se adresase pentru propriul ei armament aceleiași puteri! (Ibidem, 
p. 96). 

74 V, Alecsandri, op. cit., p. 570. 

75 R. V. Bossy, op. cit., p. 120. 

76 Ibidem, p. 384. 

7 p. V. Năsturel, Contributiuni la istoria artileriei române, Bucu- 
resti, 1907, p. 145. 

78 General Radu Rosetti, op. cit., p. 165. 

79 Ulysse de Marsillac, op. cit., p. 107. 

8 Vezi Constantin C. Giurescu, Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, ed. a II-a, 


Bucuresti, 1970, p. 227—228. 


176 PE: $ 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


pentru șase tunuri 8i, sute de săteni au participat la această acțiune 
subscriind bani pentru achiziționarea de tunuri, ca și de puști 
ghintuite 8? și s-au înregistrat si cazuri individuale de importante 
subscrieri (I. C. Papadopulo și Procopie Filitti au subscris fiecare 
cîte 1 000 de galbeni pentru achiziţionarea a cite unui tun) 83. Inten- 
tiile erau clar exprimate de tinutasii județului Putna, care adre- 
sîndu-se domnitorului îi arătau că subscriseseră în vederea achi- 
zitionärii unui tun „ca să consolidezi independența poporului, să-i 
asiguri prosperitatea“ %. Peste un milion de lei au fost trimiși 
firmei Godillot, la Paris, pentru achiziționarea de armament (un 
tun costa 32 000 lei) 85. Au fost, de asemenea, achiziționate 10 000: 
de corturi şi au fost organizate 12 ambulante 85. 

Important a fost și faptul că în țară s-au creat atelierele mili- 
tare necesare unei armate moderne, ajungindu-se chiar a se fabrica 
şi o parte din arme. „Cea dintii conditiune ca o armata să fie 
posibilă — scria generalul Savel Manu lui Alexandru Ioan Cuza — 
este ca statul să-și creeze toate mijloacele de întreținere a ei“ t7. 
O parte din clădirile mănăstirii Mihai Vodă au fost transformate 
în ateliere care au confecționat un important număr de uniforme 88. 
„Într-una din casele de la Malmeson“ a fost amenajat cel dintîi 
arsenal 89, iar apoi s-a construit cel din Dealul Spirei ; s-au mai 
adăugat depozitul de pulbere de la Cotroceni, fabrica de pulbere 
de la Tirgsor, o mică turnătorie de proiectile adusă din Belgia 9. 
În urma misiunii ce a fost încredințată căpitanului Herkt, trimis. 
pentru a se documenta în Belgia, s-a putut construi și o piro- 
tehnie în Dealul Spirei, care era gata de a intra în activitate, în 
primăvara anului 1862 cu toată capacitatea 1, În luna iulie, a 
fost oferit domnitorului primul proiectil turnat în atelierele între- 


81 „Monitorul“, 1864, p. 81. 
82 Ibidem, p. 227—230. 
Ibidem, p. 73, 181. 
Ibidem, p. 575—577. 

85 Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 228. 

86 Ulysse de Marsillac, op. cit., p. 114. 

87 „Monitorul oastei“, 1864, vol. I, p. 365. 

Ulysse de Marsillac, op. cit., p. 108—109. 

89 „Monitorul oficial al Țării Româneşti“, 47, din 26 februarie 1860, 
p. 188 ; Etudes sur la Roumanie. Le pays. Les villes. Bucarest. Les etablisse- 
ments militaires, in „Le Journal de Bucarest“, nr. 258, din 16 februarie 


FB 


1873, p. 3. 
Lj C. Cazanisteanu, Primele arme românești fabricate la manufactura 
de arme din Bucuresti, in „Revista muzeelor“, IV (1967), nr. 3, p. 278; 
Gh. I. Popescu, Evoluţia materialului de artilerie in decursul ultimilor 
50 de ani, în Istoricul dezvoltării tehnice in România, vol. I, Bucuresti, 
1931, p. 106. 
9% C, Cazanisteanu, op. cit., p. 278. 


12-e, 1811 


177 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


prinderii 92. Doi ani mai tîrziu, după ce Herkt intreprinsese o 
noua vizita in Belgia, a fost creat tot pe Dealul Spirei stabili- 
mentul artileriei93, care a cuprins vechile ateliere, precum si unele 
noi, desfiintindu-se atelierele mai îndepărtate de Dealul Spirei din 
orașul Bucuresti sau din provincie 4. Stabilimentul cuprindea piro- 
tehnia, o fabrică de pulbere, o turnătorie, ateliere de mecanică, 
de rotărie și de lemnărie și, ceea ce era mai important, o manu- 
factură de arme. În aceasta au fost transformate vechile puști 
cu cremene în puști cu percuție si au fost ghintuite armele pri- 
mite în dar din Franţa. În 1865 au fost fabricate primele puști 
cu capsă de fabricaţie indigenă. Deși nu s-a putut trece la fabri- 
catia în serie, realizarea a fost totuși foarte importantă și pro- 
mitätoare pentru etapa următoare %. Locotenentul belgian Boulan- 
ger l-a secundat pe maiorul Herkt, comandantul stabilimentului 
de artilerie 96. Printre maistrii care lucrau în atelierele stabilimen- 
tului erau un număr de francezi 97. La Tîrgovişte a fost infiin- 
tata in vara anului 1864 o „fonderie de tunuri“ așezată „pe 
ruinele palatului vechilor domni din orașul Tîrgovişte“, care va 
fi închisă peste un deceniu și transformată în depozit de artilerie %. 

În perioada făuririi si consolidării statului national, lucrările 
de artă militară ori cele referitoare la organizarea armatei repre- 
zintă o latură, nu lipsită de semnificație, a profundului proces de 
transformări ce va avea loc. Există lucrări oficiale, unele refe- 
rindu-se la noua lege a recrutării, la noile corpuri ce s-au 
creat 1%, la uniforme !%, altele — traduceri sau adaptări 19? — 

92 Ibidem. 

93 Ibidem ; vezi şi „Monitorul“, 1864, p. 815—816. 

94 C. Cazanisteanu, op. cit., p. 278. 

95 Ibidem, p. 278—280. 

96 Gh. I. Popescu, op. cit., p. 106. | 

97 N. Stănescu, Industria metalurgică, turnătoriile și instalațiile mecanice 
din România în ultimii 50 de ani, în Istoricul dezvoltării tehnice în România, 
vol. II, Bucuresti, 1931, p. 120. Lan a SĂ = 

98 M. Cioc, Material de război, în Istoricul dezvoltării tehnice în România, 
vol. II, Bucureşti, 1931, p. 107. | ; 

9 Instrucţiuni pentru recrutarea prin sorti în Moldova, Iasi, 1860 ; vezi 
si E. Pencovici, Recrutarea. Esplicarea legii. Introducere. Legea asupra recru- 
tării. Esplicarea legii. Modeluri. Cerculare..., Bucuresti, 1862. , 

100 Ordonanța pentru admisii si înaintiri în corpul de geniu din 14 sep- 
tembrie 1859, Iaşi, 1859. Pentru arma geniului vezi şi Marin Mihalache, 
Prima unitate română din geniu, București, 1973. | 

101 Descrierea uniformei scoalelor militare a şcoalei de medicină şi a 
companiei de infirmieri din Principatele Unite, Bucureşti, 1860. n 

102 Se intensifică traducerile din limba franceză, evidențiindu-se în 
această privință unul dintre ofițerii superiori marcanți ai epocii : I. „Logadi. 
De asemenea, în 1857 colonelul Ioan Voinescu I publică la București un masiv 
(646 p. + VII pl.) Curs elementar de istoria artei militare. Ecstras din fran- 
tozeste si predat în şcoală. 


178 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


reflectau si ele anumite mutatii, pentru ca citeva sa oglindeasca 
direct si plenar momentul de cotitura ce se inregistra si pe plan 
militar. Este vorba de lucrarea din 1858 a lui George Adrian 493, de 
lucrările căpitanului Petre Crăescu — cea dintii cu un caracter 
tehnic 14, dar a doua direct integrată momentului istoric 15 —, de 
bilanțul generalului Florescu din 1861 1%, de lucrările colonelului 
P. Skeletti 107. Este evident că aceste ultime lucrări nu erau doar 
elaborate de natura militară, ci şi politică, ele reflectind atitu- 
dinea autorilor lor față de ansamblul problemelor ce stăteau în 
fața naţiunii. Unii sînt purtători de cuvînt ai pozițiilor celor mai 
înaintate ale vremii — cazul lui Adrian și al lui Crăescu —, dar 
nici ceilalți, moderatii, nu reprezintă poziții reacționare, deoa- 
rece militează și ei pentru o înnoire a structurilor militare româ- 
nesti si pentru o adaptare a lor realitatilor din țările mai avan- 
sate ale vremii. 

În preajma încheierii domniei lui Alexandru Ioan Cuza, armata 
română trăise un proces de adinci mutații. Era o armată nouă, 
modernă, care un deceniu mai tîrziu va putea da măsuri capaci- 
tăților ei. Totul fusese reorganizat și numeroase unități si insti- 
tutii noi fuseseră create 198. În cadrul a trei divizii teritoriale — 
Bucureşti, lași şi Craiova — existau șapte regimente de infan- 
terie cu garnizoanele la Bucuresti (două), Craiova, Ploiești, Galati 
şi Brăila, Iasi și Ismail; două regimente de cavalerie („lancieri“): 
cu garnizoanele la București și Iasi; un regiment de artilerie cu 
garnizoana la București, unde se mai găseau batalionul de vina- 
tori, batalionul de geniu si batalionul de pompieri. Tot la Bucu- 
resti ființa „Direcția artileriei“, care cuprindea: manufactura de 
arme, compania de uvrieri, atelierul de artificii, atelierul de lem- 
nărie, atelierul mecanic de fierărie şi topitorie, precum si arse- 
nalul, în timp ce fabrica de praf se găsea la Tirgsor; în sfîrşit, 
la Bucureşti își avea garnizoana și „trenul echipajelor“. Exista si. 
o flotilă, pentru care se construiseră în anii 1859—1861, 423 bărci. 


103 Mémoire sur l’organisation de la force armée des deux Principautés 
Roumaines Réunies, Bucuresti, 1858. 

10 Aşezarea trupelor pedestre pe două șiruri, Paris, 1860. 

105 Gardele nationale şi independența României, Iasi, 1861. 

1% (Ioan Em. Florescu], Espunere de îmbunătățirile cele mai insemnätoare: 
introduse în armata Principatelor Unite de la 24 ianuarie 1859—1 iunie 1861, 
București, 1861. 

107 Cvestia armatei Principatelor Unite, Iasi, 1860; Ochire asupra buge-. 
tului militar din Moldova pe anul 1860, Iasi, 1860 ; Puterea armată în România, 
Iasi 1866. 

; 18 Am utilizat un preţios anuar al ostirii publicat, probabil, in 1865; 
lipsindu-i foaia de titlu, nu pot preciza nici titlul și nici data apariţiei 
acestei lucrări ce o posed în biblioteca mea. 


17 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


si se comandase un vas cu aburi 1%, La Iasi funcţiona „Școala de 
scrimă, gimnastică si a copiilor de trupa“. În privința jandarme- 
riei, ea număra 6 escadroane și două companii. Acestea din urmă 
si trei escadroane își aveau garnizoanele in Bucuresti si Iasi, iar 
trei escadroane erau repartizate in judeţele din estul ţării. 
Grănicerii se găseau împărţiţi în zece batalioane grupate în cadrul 
a patru inspectorate (,,inspectorii“ !), iar dorobantii in 30 de esca- 
droane repartizate in cadrul a trei inspectorate. Exista un stat 
major princiar, cele două direcţii ale Ministerului de Război, Statul 
major general, Consiliul permanent al instrucţiunii oastei, Comi- 
tetul consultativ al armatei, Comisia superioară a dotatiunei oastei, 
precum si comisiile corecfionale ale corpurilor. Serviciul sanitar 
al armatei, intendenta militară si corpul ofițerilor de administra- 
tie completau largul evantai al unităţilor si organismelor acestei 
tinere armate naţionale, care, în mai puţin de un deceniu, fusese 
unificată, modernizată și pregătită pentru sarcinile ce urmau să-i 
revină în etapa istorică următoare. 

„În momentul alegerii mele — scria Alexandru Ioan Cuza lu: 
Napoleon al III-lea la 1 octombrie 1865, făcînd un sugestiv bilanț 
al realizărilor în domeniul militar — Principatele Unite nu pose- 
dau decît 4 000 sau 5 000 de puşti ruseşti, datînd din timpul dom- 
niei împărătesei Caterina şi vreo zece tunuri, fără valoare, de pro- 
venienţă turcă, rusă sau austriacă. Pulbere, proiectile, capse nu ne 
parveneau decît din Austria; nu puteam trage un singur foc de 
puşcă fără ingaduinta ei. Posed astăzi 70 000 de puști ghintuite 
cumpărate în Franţa ; cele 25 000 de puști neghintuite, pe care le 
datorez generozitatii Majestății Voastre, au fost împărţite comune- 
lor, unde am instituit un serviciu de gardă, care dă populațiilor 
rurale obisnuinfa armelor și le pregătește... pentru apărarea cămi- 
nelor lor. Artileria mea numără 72 de tunuri ghintuite, construite 
în Franța după modele franceze. Dacă abia am găsit 3 000 de 
oameni, recrutaţi in mod exclusiv din clasa ţărănească, prost armati, 
prost echipați, neascultind decît la comenzile ruse sau austriece, 
astăzi am 12 000 de grăniceri, 8 000 de dorobanţi pedeștri sau călări 
$i o armată regulată de 20 000 de oameni recrutată din rîndurile 
tuturor claselor societăţii, bine înarmată, bine echipată, suscep- 
tibilă de a fi ridicată, prin rezervele noastre duble, la triplul efec- 
tivului normal şi formată în marea școală a principiilor militare 
ale Franţei. Am creat o topitorie, ateliere de construcţii și de 


109 Ulysse de Marsillac, op. cit., p. 107; la 4/16 octombrie 1865, colo- 
nelul Petrescu a fost trimis la Linz pentru vasul cu aburi („Monitorul“, 
1865, p. 985). 


180 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


reparaţii, in care fabricăm echipajele noastre, proiectilele noastre, 
pulberea noastră, capsele noastre, care ne îndestulează suficient 
trebuintele. O manutantä va completa în curînd ansamblul stabili- 
mentelor noastre. Aceste infaptuiri importante au impus pentru 
moment țării mari sacrificii pe care, prin concursul patriotic al 
populaţiei, le-am putut suporta fără a încărca prea mult bugetul 
statului“ 49. Era un bilanț semnificativ care indică măsura în care 
domnia lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat un hotärîtor moment 
de cotitură în istoria militară a României moderne. 


110 R, V. Bossy, op. cit., p. 384. 


181 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Capitolul al IV-lea 


Afirmarea externă a statului national 


Națiunea română a dat greaua luptă pentru făurirea statului 
ei modern într-un cadru european, însăși problema românească — 
născută în focul acestei lupte — nefiind în acea perioadă isto- 
rică numai o problemă a poporului român, ci una din chestiunile 
cheie ale continentului. Desfasurata într-un cadru general, pro- 
blema Principatelor Române a fost însă elucidată de români. Consti- 
tuirea României moderne aparține procesului general de formare a 
statelor naţionale moderne din Europa, fiind caracterizată prin tră- 
sături specifice, dominante fiind desfășurarea evenimentelor fără 
vărsări de sînge — ca în Italia sau Germania — și: rolul primor- 
dial avut de factorii interni, care au acționat folosind contradic- 
tiile dintre marile puteri 1. 

Deşi aflate în calea imediată a trei mari imperii, Principa- 
tele Române au beneficiat, datorită tocmai rivalitatii acestora, 
corelată și jocului politic divergent al celorlalte puteri, de acea 
poziţie „excepţională“ pe care o evoca în primăvara 1858 comisa- 
rul francez Talleyrand?. Românii au urmărit, așa cum sublinia 
Vasile Boerescu, „a trăi prin viața lor proprie“3, a se afirma 
deci ca o entitate europeană şi a participa totodată la larga dez- 
batere internațională dintre națiuni. Dacă cea de-a doua jumă- 
tate a deceniului al șaselea din secolul al XIX-lea a fost domi- 


1 Vezi detalii în Dan Berindei, Constituirea statului național român în 
context european, în Cuza Vodă. In memoriam, Iasi, 1973, p. 113—115. 
2 D. A. Sturdza si altii, Acte si documente relative la istoria renascerei 
României (se citează : Acte si documente), vol. VII, Bucureşti, 1892, p. 169. 
3 B. Boerescu, Memoriu asupra jurisdictiunei consulare în Principatele 
Unite Române, Bucureşti, 1868, p. 54. 


182 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


nata, pina la dubla alegere, de dirza batalie pentru formarea sta- 
tului national, o data cu reusita romaneasca, politica „de la 1848“ 
a putut irece in tiparele vietii de stat si a afirma in fata lumii 
tînărul stat national ce se crease. Unirea in sine produsese asupra 
unora dintre marile puteri un efect de neplăcută surpriză î, eveni- 
mentul ieșind din „regula jocului lor“ și surprinzîndu-le. 

În realitate era a doua oară, în acea etapă istorică, cînd 
românii surprindeau cercurile politice și diplomatice si trezeau 
interesul opiniei publice europene. Pentru intiia oară ei reușiseră 
acest lucru în 1857, atunci cînd adoptarea în unanimitate — cu 
excepţia neînsemnată a două voturi — a programului unionist in 
cele două Adunări ad hoc și comportarea matură din punct de 
vedere politic a acestora demonstraseră Europei că realitatea româ- 
nească putea să existe dincolo de obiectivele și manevrele mari- 
lor puteri si că națiunea română avea tăria morală, prin solida- 
ritatea ei îndeosebi, să impună împlinirea nazuintelor ei unor puteri 
care, divergente, erau constrînse la compromisuri, neputind a rea- 
liza un consens spre a întreprinde împreună acțiunea de supu- 
nere a naţiunii „rebele“ de la Carpaţi și Dunăre. 

Cel de-al doilea fapt împlinit al românilor, dubla alegere a 
lui Cuza, a dovedit, doi ani după votul Adunărilor ad hoc, că 
românii erau în stare de a traduce în fapte nazuintele lor. Eveni- 
mentul a fost însă deosebit de important și în contextul genera! 
al politicii europene, nu numai deoarece marca o victorie a naţiunii 
romane, dar si pentru că indica o cale și altor naţiuni aflate in 
situatiuni asemănătoare. Lui Alecsandri, clarvăzătorul Cavour îi 
evoca, în 1859, „exemplul admirabil de Unire“ dat de români, 
spunîndu-i că italienii erau „gata de a-l urma“. „Unirea Princi- 
patelor și consultarea votului poporului — a declarat Cavour — 
evidențiind însemnătatea istorică a dublei alegeri pe plan euro- 
pean — este începutul unei ere nouă în sistemul politic al Europei. 
Ele vor pregăti prin triumful lor unirea tuturor italienilor într-un 
singur corp, căci astăzi nime nu se poate împotrivi ca faptul minu- 
nat ce s-a realizat la poalele Carpaţilor să se realizeze și la poalele 
Alpilor“ 5. 

Este însă neîndoielnic că Principatele au beneficiat și de impre- 
jurări internaţionale favorabile. Tratatul de la Paris din martie 
1856 nu a împlinit pe deplin aspiraţiile poporului român si nici, 


4 „Kolozsvári Közlöny“, nr. 17, din 27 februarie 1859, cf. St. Pascu, 
Ecoul Unirii Ţării Românești si Moldovei in Transilvania, in Studii privind 
Unirea Principatelor, Bucureşti, 1960, p. 463. 

5 V. Alecsandri, Proză, ediţie îngrijită de G. C. Nicolescu, București, 
1966, p. 558—559. 


183 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


cel putin, n-a materializat intr-o realitate unificarea celor doua 
tari, aspirația cea mai ardenta a românilor in circumstanţele isto- 
rice date, dar tot atit de adevarat este si faptul ca el a deschis 
o perspectiva, a creat niste premise politico-diplomatice in temeiul 
cărora, prin curajul si solidaritatea românilor, ei și-au putut rea- 
liza, peste cîțiva ani, cel dintii mare obiectiv national. Suzerani- 
tatea Porții otomane fusese menţinută, dar protectoratul țarist 
fusese înlocuit prin garanția colectivă a tuturor puterilor. Faptul 
că se garantase „o administraţie independentă și naţională și întreaga 
libertate a cultului, legislaţiei, comerţului și navigaţiei“, precum 
şi respectarea „privilegiilor și imunitatilor“, deci o deplină auto- 
nomie, crease un cadru de acțiune evident mai prielnic națiunii 
române. Dar poate si mai important fusese faptul că orice „pro- 
tectie exclusivă“ si orice „drept particular de amestec in aface- 
rile lor particulare“ fuseseră excluse și mai ales că se interzisese 
o intervenție armată pe teritoriul Principatelor înainte de a se 
fi realizat un acord al puterilor 6, deci se stipula consensul a șapte 
puteri, ceea ce, practic, era imposibil de realizat. 

Prin tratatul de la Paris, nici unitatea statală și nici indepen- 
denta nu fuseseră acordate poporului român, dar, în schimb, se 
creaseră premisele politice internaţionale pentru ca acţiunile aces- 
tuia să nu poată fi stăvilite. Este cert că de înţelepciunea și 
îndrăzneala românilor a depins, începînd din primăvara anului 1856, 
înfăptuirea marilor obiective naţionale ce le stăteau în faţă și fap- 
tele au demonstrat că prilejul ce le-a fost oferit a fost pe deplin 
şi eficient utilizat. 

În vara anului 1858, încheierea Convenţiei de la Paris n-a 
făcut decît să reprezinte, în privința Principatelor, o reafirmare 
a stipulatiilor tratatului din 1856, o detaliere a lor, precum și unele 
noi cesiuni ale puterilor în problema fundamentală a unirii. Neîn- 
doielnic că naţiunii române nu i se satisfăcuse, așa cum îl inte- 
legea ea, dezideratul fundamental spre unitate, dar condiţiile prea- 
labile existau pentru ca înșiși românii să poată realiza ceea ce 
Hocumentele internationale menţionate nu preväzuserä, dar nici 
nu interziseseră. În aceste condiţii, a avut loc cel de-al doilea 
fapt împlinit al dublei alegeri, creîndu-se statul naţional prin pro- 
priile forţe ale poporului român. 

O dată cu apariția pe harta Europei a statului modern român, 
deși unificarea celor două ţări era asigurată la început doar prin 
persoana domnitorului, a putut fi manifestată o activitate de poli- 
tică externă întemeiată pe principiile revoluţiei de la 1848 şi pe 


6 Acte și documente, vol. II, p. 1 082—1 083. 


184 de, 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


obiectivele mișcării unioniste, care continua patriotica si indraz- 
neata activitate a majoritatii caimacamiei de trei din Moldova din 
lunile precedente dublei alegeri. S-a spus despre aceasti politica 
externă că a reprezentat „primul capitol al istoriei noastre diplo- 
matice“, că reflecta „politica tradițională si firească a României“ ? 
si că ea a conținut „în germene întreaga dezvoltare politică vii- 
toare“ 8. Ceea ce se mai poate afirma, este că în cursul celor șapte 
ani de domnie ai lui Alexandru loan Cuza, Principatele Unite 
Române au reușit să se afirme ca o entitate europeană, că suzera- 
nitatea otomană s-a văzut mult diminuată în însemnătate și că 
implicit, prin aceasta, s-a deschis drum larg spre neatirnarea sta- 
tului ce fusese creat la 24 ianuarie/5 februarie 1859. Politica ex- 
ternă românească din amintita etapă istorică a fost, cum am mai 
arătat altădată 9, o politică vie, plină de curaj, dar si de măsură. 

Un merit deosebit a revenit lui Alexandru Ioan Cuza în afir- 
marea externă a statului national român. „Neadormit“ în domeniul 
relațiilor externe — cum remarca memorialistul Radu Rosetti 10 —, 
domnitorul Cuza a ştiut să arate consulilor străini „o frunte ridi- 
cată“ — după expresia lui Dimitrie Bolintineanui! —, apărînd 
ferm drepturile țării şi refuzind să abdice în ceea mai mică 
măsură de la demnitate. De asemenea, pentru ca activitatea de 
politică externă a statului să nu fie afectată de instabilitatea poli- 
tica. și guvernamentală generată de prevederile politice restrictive 
ale Convenţiei de la Paris, a centrat în miinile sale activitatea de 
politică externă, rezolvînd în mod direct, prin cabinetul princiar, 
problemele esențiale din acest domeniu. Meritele sale sînt mari, 
deoarece a știut să dovedească o deosebită destoinicie și totodată 
a manifestat o fermitate care a stirnit legitima admiraţie nu numai 
a contemporanilor săi români, dar și a străinilor care l-au cunoscut. 
Consulii străini, chiar răuvoitori, au trebuit să-i recunoască cali- 
tatile de conducător, tactul si priceperea sa politică. Într-un cadru 
„modern“ şi totodată similar sau apropiat de cel de care beneficiau, 
pentru a exercita politica lor externă, statele independente euro- 
pene, Principatele Unite Române sub conducerea lui Alexandru 
Ioan Cuza şi-au apărat drepturile şi şi-au afirmat o linie politică 
proprie. 


TR. V. Bossy, Politica externă, în Alexandru Ioan Cuza. 1859—1866, 
București, 1932, p. 35, 38. 


8 Gh. Brătianu, Politica externă a lui Cuza Vodă şi dezvoltarea ideii 
de unitate naţională, în „Revista istorică română“, vol. II (1932), p. 147. 

9 Dan Berindei, op. cit., p. 139. 

10 Radu Rosetti, Amintiri din copilărie, Bucuresti, 1925, p. 192. 

11 D. Bolintineanu, Viața lui Cuza Vodă. in Proză, vol. I, Iasi, f.a., p. 64. 


185 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Adunarea ad hoc a Ţării Românești declarase la 6/18 noiem- 
brie 1857 ca Principatele „au avut reprezentantii lor permanenti 
la Constantinopole și au schimbat cu alte state ambasadorii însăr- 
cinati de misiuni speciale“ {2 Chiar din primele zile următoare 
alegerii sale, noul domnitor s-a străduit să stabilească contacte 
directe cu marile puteri, atît pentru a rezolva operativ si eficient 
problemele ce stăteau in fata statului său cit şi pentru a-i afirma 
aspiraţia spre o existență independentă. Două delegații au fost 
trimise la Constantinopol, ulterior contopindu-se într-una singură 
sub conducerea lui Costache Negri 3, Poarta otomană neacceptin- 
du-l însă ca agent — si nu capuchehaie ! — al Principatelor decît 
mult mai tîrziu, după recunoașterea dublei alegeri a domnitorului. 
Dar, fără a mai aștepta stabilirea unor relaţii regulate bilaterale, 
domnitorul a trimis peste hotare, pentru a pleda în primul rînd 
cauza recunoașterii faptului împlinit la 5 si 24 ianuarie, atît pe 
Vasile Alecsandri, ministrul său de externe din Moldova, care a 
împlinit o rodnică misiune în Franța, Piemont si Anglia, cit si pe 
alti emisari speciali și anume Stefan Golescu Ja Berlin si Paris —- 
unde el a conlucrat cu Alecsandri în timpul activității Conferinţei 
de la Paris din primăvara anului 1859 —, Ludovic Steege la Ber- 
lin şi Viena, prințul Obolenski (înrudit cu familii moldovene și 
prieten al domnitorului), căruia i s-a încredinţat un mesaj pentru 
Petersburg 1*. 

Prin aceste „misiuni speciale“ Principatele Unite Române au 
reuşit să fie prezente din primul moment în jocul diplomaţiei 
europene și să-şi apere interesele în împrejurările delicate gene- 
rate de dubla alegere. ‚Timpul singur — a arătat peste cîteva 
luni Alecsandri, vorbind de misiunea sa și a lui Ştefan Golescu — 
va demonstra partea de succes care revine în această împrejurare 
reprezentantului Moldovei si mai tîrziu celui al Ţării Românești“. 
„Pina atunci — continua el — se poate afirma că acțiunea lor a 
fost deseori decisivă pentru a dejuca intrigile cele mai bine 
urzite, pentru a păstra, în toată puterea sa, un sprijin care părea 
uneori că se lasă clătinat și, într-un cuvint, pentru a împiedeca 
mult rău“ 5, El a dat si o caracterizare generală rodnicei activi- 
tati a acestor trimiși extraordinari ai tinärului stat national. „Soli- 
citînd fără încetare — scria el — si uneori cu umilința pe care 
numai patriotismul o poate motiva, luptind cu dirzenie împotriva 


12 Acte şi documente, vol. VI, partea a II-a, p. 137. 

13 Dan Berindei, Lupta diplomatică a Principatelor Unite pentru desă- 
virsirea Unirii, in Studii privind Unirea Principatelor, Bucuresti, 1960, 
p. 416, 421, 422. 

14 Ibidem, p. 416—420. 

15 Ibidem, p. 420. 


186 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


unor dusmani care erau cu atit mai primejdiosi cu cit aveau acces 
pretutindeni, reprezentantii au putut contribui la rezultatul ulti- 
melor conferințe“ 16. Chiar si mai tîrziu, după ce fuseseră insti- 
tuite agenţiile diplomatice, s-a mai simţit nevoia, în anumite mo- 
mente, de a se utiliza misiunile speciale. În 1861, cînd se impunea 
să se obțină grabnic acceptarea de către puteri a unificării politico- 
administrative a Principatelor Române, au fost trimiși Baligot de 
Beyne, secretarul domnitorului, la Constantinopol și apoi la Paris, 
Dimitrie Bolintineanu la Constantinopol si Vasile Alecsandri la 
Paris 17. În același an, cîte o misiune specială a felicitat pe noul 
sultan Abdul Aziz si a salutat la Livadia pe țarul Alexandru 
al II-lea 18. 

O politică externă nu se putea desfășura numai prin trimiși 
itineranti şi temporari. În consecinţă, a fost depusă o stăruitoare 
activitate pentru a se crea agenții diplomatice, menite a asigura 
prezenta României si continuitatea activităţii diplomatice în prin- 
cipalele centre europene și concomitent a afirma statul român drept 
o entitate europeană în ascensiune spre independenţă. Iniţial, s-a 
încredințat lui Costache Negri postul de agent al ţării — repre- 
zentînd ambele țări — pe lîngă Poartă, funcţie importantă avînd 
în vedere legăturile care încă fiintau între Principate și Imperiul 
otoman, dar şi însemnătatea Constantinopolului ca placă turnantă 
a diplomaţiei legată de politica orientală 1%. Lui Negri i-a revenit a 
apăra politica de înnoire desfășurată de ţara sa, care nu rareori 
se găsea în contrast cu politica stagnanta si retrogradă a guver- 
nului otoman, si să pregătească treptata desprindere a țării sale 
de Poartă. „Nu se va ști niciodată la voi — scria în această perioadă 
Baligot de Beyne lui Alecsandri — ce comori de abnegatie, de 
devotament, de patriotism cheltuieste Negri în această poziţie diplo- 
matică semănată cu capcane, cu inselaciuni, cu şiretlicuri, cu amă- 
giri, cu imprudenfe, cu erori, care se potrivesc atît de putin cu 
loialitatea inimii sale și a experienței spiritului său“ 20, 


16 Ibidem. 2 

7 Idem, Din începuturile diplomatici româneşti moderne, Bucuresti, 
1965, p. 140. 

18 Ibidem. 

9 Pentru agenţia de la Constantinopol vezi G. G. Florescu, Rolul şi 
activitatea agenţiei Principatelor Unite la Constantinopol, în „Studii și arti- 
cole de istorie“, V (1963), p. 275—290 ; idem si M. E. Florescu, L'agence des 
Principautes Unies à Constantinople (1859—1866). Transformation de sa 
nature a la suite des nouvelles relations turco-roumaines, in „Studia et acta 
orientalia“, V—VI (1967), p. 221—243; idem, Constantinopol, in Reprezen- 
tantele diplomatice ale României, vol. I, Bucuresti, 1967, p. 63—100. 

2 Dan Berindei, op. cit., p. 152. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Agentia de la Constantinopol, desi practic ridicata in rang, 
Negri bucurindu-se de prestigiul unui reprezentant al unui stat 
independent, nu putea totusi reprezenta pe deplin noua diplomatie 
românească. Cu toate că n-a putut fi concretizat pe deplin proiec- 
tul unui grup de deputați moldoveni, în frunte cu Anastase Panu, 
de a se institui reprezentanțe diplomatice în toate capitalele euro- 
pene, el rămîne semnificativ. Cele două agenţii diplomatice care 
efectiv s-au creat, cea de la Paris, la începutul toamnei anului 1860, 
şi cea de la Belgrad, in 1863, au marcat în această privință realizări 
importante. Îndeosebi, acceptarea instituirii unei agenţii în capitala 
Franţei de către una dintre cele mai puternice puteri și rolul pe 
care această reprezentanti românească a ajuns să-l joace, titularul 
ei loan Alecsandri — uneori înlocuit temporar prin fratele său 
Vasile — afirmîndu-se ca un harnic purtător de cuvînt al intere- 
selor românești, a reprezentat o nouă afirmare a statului român 
pe drumul către neatîrnare 21. Agenţia de la Belgrad, în capitala 
unui stat prieten, supus si el suzeranității otomane și actionind, 
ca și România, pentru eliberarea națională, modernizare și afir- 
marea dreptului la viață de-sine-stătătoare, a avut si ea un rol 
de seamă, date fiind și excelentele legături dintre cele două state, 
ca si obiectivele lor comune, titularul ei fiind Teodor Calimachi 22. 
Acești reprezentanti ai țării nu beneficiau desigur de privilegiile 
diplomaților acreditaţi de către: puterile europene, dar, cu toate 
acestea, ei au putut să apere interesele ţării lor si să creeze tot- 
odată un climat favorabil pentru inevitabila schimbare în viitor a 
statutului internaţional al României. 

Deşi domnitorul, ajutat de secretarul său A. Baligot de Beyne, 
devotat cauzei românești, si-a consacrat o bună parte din activi- 
tate — prin cancelaria domnească — politicii externe, corespon- 
denta sa detaliată cu agenții diplomatici ai țării dezvăluind măsura 


21 Pentru agenţia de la Paris vezi R. V. Bossy, Agenția diplomatică a 
României in Paris și legăturile politice franco-române sub Cuza Vodă, 
Bucuresti, 1931; Dan Berindei, Înființarea agenţiei Principatelor Unite la 
Paris (26 august/7 septembrie 1860), în „Studii“, XIII (1960), nr. 6, p. 99—120; 
idem, Paris, in Reprezentantele diplomatice ale României, vol. I, Bucuresti, 
1967, p. 101—133. 

Pentru agenţia de la Belgrad, vezi R. V. Boŝsy, Agenţia diplomatică 
a României în Belgrad si legăturile politice româno-sirbe sub Cuza Vodă, 
în „Memoriile Sectiunii istorice a Academiei Române“, seria III, tom. XV 
(1934) ; G. G. Florescu, Agenţiile diplomatice de la București și Belgrad 
(1863—1866). Contributiuni la studiul relaţiilor politice româno-sîrbe, in 
„Romanoslavica“, XI (1965), p. 125—136; idem, Belgradul, in Reprezen- 
tantele diplomatice ale României, vol. I, Bucuresti, 1967, p. 133—154 ; idem, 
Infiinfarea agenţiilor diplomatice de la Bucuresti si Belgrad (1863), in 
„Revista română de studii internationale“, VII (1973) nr. 2, p. 61—69. 


188 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


in care s-a dedicat problemelor de politică externă, trebuie rele- 
vată totodată și reorganizarea serviciilor publice cărora le revenea 
să desfășoare acţiuni de politică și de relații externe. Locul Secre- 
tariatelor de stat, cu preocupări şi de natură internă, a fost pre- 
luat de Ministerele de Externe, apoi de Ministerul de Externe uni- 
ficat, acesta tinzind să dobindeasca o organizare asemănătoare cu 
aceea a ministerelor similare din celelalte state europene, deși 
nu se beneficia decît de un aparat functionäresc încă rudimentar 
date fiind și posibilitățile ţării. 

Prinir-un decret din 22 februarie/6 martie 1859 s-a hotărit, 
în Tara Românească, ca „Ministerul trebilor străine“ să înceteze de 
a mai fi prin cancelaria sa „centrul tuturor trebilor publice“ 2. 
Cu alte cuvinte s-a subliniat faptul că Ministerului de Externe îi 
reveneau îndeosebi în sarcină problemele de natură externă. La 
începutul lunii iulie 1859, tot in Tara Românească Ministerul de 
Externe a fost reorganizat, vădindu-se totuși că el păstrase și unele 
atribuții ale vechiului Secretariat de stat. Condus de un ministru, 
ajutat de un director, departamentul cuprindea două diviziuni : 
cea dintii „a afacerilor de stat“ număra patru birouri, iar cea de-a 
doua — diviziunea afacerilor străine — cuprindea subdiviziunea 
corespondenței dinăuntru si cea a corespondenţei din afară 2. În 
vara anului 1861, diviziunea a fost transformată în direcție %. 

După infăptuirea unirii politico-administrative, a fost dat un 
decret de organizare, la 27 iulie/8 august 1862, a Ministerului de 
Externe unificat și s-a efectuat totodată o mișcare de personal 
ca urmare a contopirii Ministerelor de Externe a celor două țări %. 
În temeiul reorganizării, Ministerul de Externe cuprindea în afara 
Secretariatului Consiliului de Miniștri, trei secţiuni : cea a aface- 
rilor consulare, cea politică şi cea a contenciosului și a treburilor 
statului. Cînd s-a discutat însă bugetul, adunarea a procedat la 
contopirea secţiei I cu secția a III-a sub conducerea unui șef de 
secție ajutat de trei șefi de birou. Secţia mai urma să numere 
următorul personal: un conservator al bibliotecii, un „adiunt de 
corespondenţă“, şase copisti clasa I, patru copiști clasa a II-a, un 
arhivist, un contabil; se mai adăuga aceleiași secții personalul 
„Monitorului“ condus de un redactor. Cea de-a doua secție, poli- 
tică, urma să se ocupe și cu probleme diplomatice. În cadrul ei 
figura secretarul de limbă franceză cu o leafă de 3 000 de lei, in 


2 Monitorul oficial al Tarii Româneşti“, nr. 17, din 23 februarie 
1859, p. 65. 

21 Ibidem, nr. 77, din 6 iulie 1859, p. 307. 

% Ibidem, nr. 151, din 11 iulie 1861, p. 600. 

% „Monitorul“, nr. 168, din 1 august 1862, p. 709. 


189 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


timp ce șeful de secție avea 1 500 lei (!), un șef de birou, expedi- 
torul pașapoartelor, doi copiști clasa I, unul clasa a II-a, un trans- 
lator de limbă otomană, altul de limbă rusă, un arhivist, un caligraf 
de limbă franceză. Tot în cadrul Ministerului de Exteme mai 
funcționau registratura generală —cu un registrator si un copist 
clasa I — si personalul de deservire (odăiași, ingrijitori, usieri, 
lipcani, dorobanţi). În buget se mai prevedeau 4000 lei pentru 
abonamente la jurnale, alti 4 000 lei pentru bibliotecă si 6 000 lei 
pentru lemne si luminiri 27. 

Politica externă a Principatelor Unite Române a fost orientată 
în direcţia realizării marilor obiective ale națiunii. Recunoașterea 
dublei alegeri și apoi acceptarea de către puteri a unirii politico- 
administrative, respectarea deplină a autonomiei, acţiunile menite 
a așeza fundamentele independenţei și ale desăvirşirii unificării 
statale au stat neîndoielnic în permanenta atenție a diriguitorilor 
politicii externe româneşti și în primul rînd a domnitorului. Dar în 
afara acestor țeluri, activitatea de politică externă a fost dedicată 
unor probleme curente, subsumate însă și ele obiectivului central 
al afirmării statului naţional român ca o entitate europeană. 

Acţiunile întreprinse în vederea obţinerii acceptării de către 
marile puteri a dublei alegeri și apoi a unirii politico-administrative 
au fost prezentate in prima parte a prezentei lucrări %. Silintele 
depuse în vederea obținerii într-uri viitor cît de apropiat a statutului 
de independență si a desavirsirii unificării statale urmează a fi 
tratate în ultimul capitol al acestei părți a lucrării. Ne rămîne a 
insista asupra problemei afirmării autonomiei ţării, problema ur- 
mind însă a fi partial tratată şi ca un „preludiu“ al neatîrnärii in 
ultimul capitol al acestei părți a lucrării. 

Tratatul de la Paris și convenția stipulaseră într-un mod solemn 
autonomia ţării, împiedicînd imixtiunile unilaterale ale puterilor, 
inclusiv cea a Imperiului otoman, puterea suzerană. În Adunările 
ad hoc autonomia figurînd printre obiectivele majore ale mișcării 
“unioniste, dezbaterile i-au relevat pregnant însemnătatea. Totodată, 
a fost evident că s-a căutat a se prezenta autonomia în strinsa 
corelare cu neatirnarea, ajungîndu-se uneori la confuzii dorite, ceea 
ce, dealtfel, fusese și tactica pasoptistilor. La 7/19 octombrie 1857, 
Kogălniceanu declarase în propunerea prezentată în Adunarea ad 
hoc a Moldovei că un popor trebuia „să-și asigure ființa sa in 
marea familie a natiilor“ si că „acesta a fost țelul tuturor stăruin- 
telor, luptelor și suferințelor neamului nostru într-un timp de 


27 Şedinţele adunării din 1 si 4 februarie 1863 (Protocoalele Sedintelor 
Adunării legislative 1862—1863). 
28 Vezi cap. V. 


190 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


mai mult de cinci secole“. Vrind să sublinieze caracterul plenar al 
autonomiei, el susținea teza că Principatele nu renunfasera nicio- 
dată la suveranitatea lor, în ciuda acceptării suzeranității sulta- 
nului ; „...fiinta politică și naţională... dritul de staturi suverane 
— spunea el — Principatele pururea și le-au asigurat prin tra- 
tatele ce vechii noștri domni au încheiat cu regii de Polonia, de 
Ungaria si alți domnitori si în care suveranitatea Principatelor este 
scrisă cu litere mari“ %. La rîndul său, Constantin Hurmuzaki a 
afirmat că „Principatele Române au esercitat totdeauna, chiar si 
în cele mai nefericite zile ale istoriei lor si pînă astăzi, deplina 
suveranitate dinlăuntru“, ba chiar „și deplina suveranitate din 
afară, în curgere de mai multe sute de ani, după încheierea capitu- 
latiilor cu Înalta Poartă“ %. Concluzia lui Kogălniceanu era și ea 
semnificativă şi categorică, el sustinind că Principatele nu fuseseră 
şterse „din rîndul statelor suverane“ deoarece ele și-au rezervat 
toate drepturile suveranităţii si in special „dreptul de guvernamint 
neatirnat, dreptul de legislaţie, adică o întreagă şi deplină auto- 
nomie“ 3l. - 

Adunarea ad hoc a Ţării Românești a adoptat, ca si cea a Mol- 
dovei, pragrama unionista, inclusiv primul articol referitor la auto- 
nomie. În- Actul dezvoltitor de la 6/18 noiembrie 1857, poziţia 
deputaţilor munteni a fost răspicat afirmata in privinţa statutului 
international al celor două ţări. În acest document se arăta că 
„tratatele“ încheiate cu Poarta otomană „recunosc Moldova și 
Tara Românească de state independente, le recunosc un teritoriu 
aparte, cu totul despărțit de Imperiul otoman, si le garantează 
dreptul de autonomie, adecă facultatea de a face ele însele toate 
legile de drept privat şi de drept public; le garantează dreptul de 
a-și alege principii domnitori cum vor voi..., le garantează dreptul 
de a încheia tratate, chiar dreptul de rezbel și pace şi fără să aibă 
a da vreodată seama Înaltei Porţi de actele lor, le garantează, în- 
tr-un cuvînt, toate drepturile de suveranitate din întru si din 
afară“ 32, 

Convenţia de la Paris a sancţionat încă o dată în august 1858 
drepturile de autonomie ale Principatelor 33, dar, mentinindu-se 
jurisdicția consulară, s-au adus prin aceasta unele stavile deplinei 
exercitări a acestor drepturi. Cîteva luni mai tîrziu, constituirea 
statului naţional a avut firești repercusiuni şi în privinţa eviden- 
tierii autonomiei. Fără a se aștepta asentimentul Porții, noul dom- 


= Acte si documente, vol. VI, partea I, p. 63—68. 
3% Ibidem, p. 70. 

31 Ibidem, p. 64. 

32 Ibidem, partea a II-a, p. 133—137. 

33 Ibidem, vol. VII, p. 307—308. 


191 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


nitor a preluat puterea in ambele țări afirmind prin aceasta însăși 
autonomia ţării. Prin ceremonial acelaşi lucru a fost subliniat ori 
de cîte ori a fost prilejul. Puterea consulilor străini și imixtiunile 
lor au fost stăvilite. După dubla alegere, Principatele Unite au 
considerat de competenţa lor dreptul de a aproba înființarea unor 
tonsulate sau de a accepta numirea unor consuli. De pe această 
poziţie, Principatele s-au opus numirii a doi viceconsuli ai Olandei 
la Giurgiu si la Botosani si totodată — fără a consulta Poarta — au 
hotărît, în înţelegere cu Piemontul, înființarea unui consulat pie- 
montez la lași %. Relevantă a fost și poziţia pe care statul naţional 
roman a înţeles s-o adopte respingînd orice tentative de imixtiune 
à consulilor, implicit a puterilor. Cu multa dirzenie Alexandru 
loan Cuza s-a manifestat în această privinţă atit în problema 
transportului de arme pentru revoluționarii maghiari la sfîrşitul 
anului 1860 si la începutul anului următor #, cît mai ales in pro- 
blema masivului transport de arme destinat Serbiei în 1862 36, Cu 
acele prilejuri, ca şi atunci cînd consulii au încercat să-și impună 
voința prin acţiuni colective, el a respins cu multă demnitate aceste 
tentative apărînd drepturile ţării. 

Sträduinte necontenite au fost depuse pentru înlăturarea si 
limitarea jurisdicției consulare. Acest regim — întemeiat pe capi- 
tulatiile încheiate în secolul al XVI-lea de statele europene cu 
Poarta, în condiţiile situaţiei nesigure din Imperiul otoman —, 
în temeiul căruia agenţii străini pretindeau a-și scoate conationalii 
de sub incidenţa reglementărilor juridice ale țării in care ei trăiau 
şi-şi duceau activitatea, respectiv a Principatelor Unite, devenise 
cu totul anacronic după formarea statului modern român. „Ar fi 
un spectacol straniu — scria un jurist al vremii — de a se vedea 
în mijlocul secolului al XIX-lea, în acest secol de toleranţă reli- 
gioasă și de emancipare a popoarelor, că toate puterile creștine 
ale Europei se coalizează spre a impune unui mic stat creștin dupe 
termurile Dunării o jurisdictiune esceptionale, pe care suveranii 
din secolii de barbarie au obfinut-o de la sultani numai cu scopul 
de a protege pe supusii lor asezati in statele musulmane propriu- 


4 G. G. Florescu, Unele aspecte ale poziţiei internationale a țărilor 
române în perioada Unirii, in „Studii şi cercetări juridice“, 1959, p. 169 si 
urm. ; Dan Berindei, Din începuturile diplomaţiei româneşti moderne, Bucu- 
resti, 1965, p. 167. 

35 Vezi Dan Berindei, Mihail Kogălniceanu, prim-ministru al Moldovei 
și emigrația maghiară (1860—1861), în Studii și materiale de istorie modernă, 
II (1960), p. 223—244. 

388 Vezi C. C. Giurescu, Tranzitul armelor sirbesti prin România sub 
Cuza Vodă, în „Romanoslavica“, XI (1965), p. 33—65. 


192 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


zise “ 37. Dealtfel, regimul de care beneficiau străinii in Princi- 
patele Unite motiva întrutotul cerințele pentru desființarea juris- 
dictiei consulare, întrucât în statul român se beneficia de liber- 
tate de conştiinţă, iar prin intrarea în vigoare a noilor coduri a fost 
asigurată siguranța persoanelor si a bunurilor lor, ca si în oricare 
alt stat european. Consecvent poziţiei sale de apărare a drepturilor 
autonome ale ţării, statul modem român a înțeles să supună regi- 
mului fiscal al țării pe toți cei ce trăiau și-și exercitau activitățile 
economice pe teritoriul ei, punînd capăt oricărei situații privile- 
giate. În consecinţă, în ciuda protestelor consulare, supușii străini 
vietuind în ţară au trebuit să plătească taxa patentei — cînd erau 
negustori sau meseriași — și toți supușii străini din Principate au 
fost obligaţi la plata contribuţiei pentru drumuri %. 

Dacă în alte probleme privind Principatele Unite Române, 
reprezentanții consulari s-au situat pe poziții deseori diferite, in 
chestiunile legate de jurisdicția consulară ei au fost în general 
solidari, au acționat în mai multe rînduri în colectiv si pina si 
reprezentanții Franţei, puterea care îndeobște l-a susținut, au creat 
mari greutăţi guvernului român în problema jurisdicției consulare. 
În 1859, guvernul moldovean a propus negocierea unui regulament 
referitor la statutul străinilor, în anul următor Costache Negri a 
purtat negocieri la Constantinopol în problema jurisdicției consu- 
lare şi tot în același an s-a ajuns în Moldova la un modus vivendi 
cu reprezentanții consulari ai Austriei și Angliei, problema juris- 
dictiei consulare fiind de asemenea dezbătută cu prilejul vizitei 
pe care domnitorul Cuza a făcut-o la Constantinopol în toamna 
aceluiași an 3. Dar în perioada următoare, de repetate ori, proteste 
ale consulilor si chiar ale guvernelor puterilor au fost adresate 
Principatelor Unite în problema jurisdicției consulare, pe care 
statul român se străduia neîndoielnic a o limita, înlăturînd îndeo- 
sebi abuzurile legate de regimul capitulatiilor. Deși acest regim 
n-a fost formal înlăturat, este totuși evident că, în ciuda protes- 
telor reprezentanților, s-a reușit o limitare a exercitării jurisdicției 
consulare. 

Politica externă a Principatelor Unite, în ciuda greutăților ce 
le puneau în calea afirmării ei suzeranitatea otomană și restric- 
tiile pe care aceasta le genera, a tins atit spre punerea în valoare a 


37 B. Boerescu, op. cit, p. 49. Pentru lupta pentru înlăturarea juris- 
dictiei consulare vezi Mircea Malița, A century of political and diplomatic 
action for the abolition of the consular jurisdiction in Romania, în „Revue 
Roumaine d'Histoire“, VI (1967), nr. 4, p. 587—604. 

% Dan Berindei, Din începuturile diplomaţiei româneşti moderne, 
p. 169—170. 

9 Ibidem, p. 170—171. 


= c. 1811 193 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


statului roman ca o entitate europeana, cit si spre conlucrare inter- 
națională, ea reflectind si in această privință tradiţiile gindirii 
înaintate pașoptiste. „Meritul cel mai mare al epocii noastre, arăta 
domnitorul în ultimul său mesaj adresat Corpurilor legiuitoare 
la 5/17 decembrie 1865, este că ea a recunoscut si a pus în lucrare 
ideile roditoare de solidaritate şi de înțelegere care leagă toate 
natiile lumii prin interesele lor şi care le vor apropia mai mult 
în viitorime, prin sentimentele de fratie si de stimă reciprocă. De 
aici vine acest mare concurs de la popor la popor, în care fiecare 
natie aduce tributul geniului său si care permite tuturor să pre- 
tuiascä si să admită progresele neîncetate ale spiritului omenesc“ 40, 
În această privință, convențiile pe care statul national român le-a 
încheiat în perioada făuririi şi organizării statului modem ne 
apar sub dublul aspect al relaţiilor internaţionale, deci al nece- 
sitatii întreţinerii legăturilor intre ţări si sub cel al afirmării 
noului stat românesc ca o entitate statală a continentului. În mesa- 
jul sus-amintit, domnitorul enumera convențiile încheiate de scurtă 
vreme : un cartel de extradare cu Austria, o convenţie telegrafica 
cu Austria, alta telegrafica si postala cu Serbia; el mai anunta 
apropiata ratificare a unei conventii telegrafice cu Rusia (desigur 
convenția revizuită din 1860—1862)“!, încheierea neintirziata a 
convenției postale internationale si a conventiei cu Rusia si Austria 
referitoare la „plutirea Prutului“ 42. Conventii se incheiasera si 
în primii ani ai domniei lui Cuza — telegrafice cu Austria şi Rusia, 
de extrădare cu Serbia etc. “3 —, urmărindu-se aproape totdeauna 
si realizarea pe această cale indirectă a telurilor principale ale 
politicii externe româneşti. Cînd urma să se încheie convenția tele- 
grafică cu Rusia, Kogălniceanu a pus condiția semnificativă ca 
înțelegerea să fie contractată „cu Principatele Unite, ca corp poli- 
tic şi nicidecum aparte cu Moldova si apoi cu Tara Românească“. 
„As prefera — preciza el — să nu închei vreo convenție decit 
să mai păstrez încă o dată principiul separatismului“ 44, Intere- 
santă a fost și inițiativa românească pentru încheierea unei con- 
ventii de comerț si navigaţie cu Statele Unite în vara anului 1859, 
în care într-unul din articole se menţiona dorința „părților contrac- 


40 Mesagii şi proclamatii, răspunsuri şi scrisori oficiale ale lui Cuza Vodă, 
Vălenii de Munte, 1910, p. 193—194. 

41 Vezi Dan Berindei, Un moment din legăturile româno-ruse în timpul 
lui Cuza Vodă: „Aranjamentul“ telegrafic din 1860, in „Analele româno- 
sovietice“, Seria Istorie, 1859, nr. 1—2, p. 76—81. 

42 Mesagii şi proclamatii.., p. 194—195. 

# R. V. Bossy, Agenţia diplomatică a României in Paris..., p. 125—126 ; 
Dan Berindei, Din începuturile diplomaţiei românești moderne..., p. 164—166. 

44 Dan Berindei, Un moment din legăturile româno-ruse..., p. 79. 


194 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


tante“ de a trăi „in pace si in bună înțelegere cu toate naţiunile 
in lume prin mijlocul unei politici sincere si egal de amicale catre 
toți“ 4, principiu de politică externă care reflecta din nou o pozi- 
tie din cele mai semnificative. 

Dar izbinda cauzei unirii a avut la temei pe linga adeziunea si 
solidaritatea naţiunii în ansamblul ei si faptul că a fost desfășurată 
o amplă acțiune de propagandă peste hotare, că s-a ştiut a se face 
pe această cale din problema românească o problemă europeană 
marcantă. Români şi străini filoromâni, publicişti talentaţi şi ar- 
denti au reușit ca prin activitatea lor, prin broșuri și articole sa 
facă cunoscută în cercurile politice şi diplomatice, dar şi în rîn- 
durile mai largi ale opiniei publice din diferite ţări, problematica 
românească, să impună pe această cale marilor puteri să nu poată 
ignora nazuintele pe care românii le exprimaseră răspicat si cu 
atîta elan patriotic 6. Dubla alegere a reprezentat în fața lumii, 
prin senzația care a produs-o, dar mai ales prin semnificaţia ei, 
confirmarea rolului pe care poporul român se arăta hotărît a-l juca. 
Procesul de formare a României moderne s-a dovedit astfel ca 
fiind slujit de o întreagă naţiune, spulberîndu-se tezele propagandei 
puterilor ostile realizării statului unitar românesc privind o predo- 
minare a tendințelor separatiste şi o preluare a cauzei unirii doar 
de o minoritate ,zgomotoasa“ si „revoluționară“. 

Dacă propaganda se vădise necesară si rodnică în perioada 
în care ea nu putuse fi întreprinsă pe linie de stat, ci manifestată 
doar ca expresie a unei mișcări politice în conflict cu oficialitățile, 
cu atît mai mult s-a impus ea ca neapărată după izbînda forțelor 
înnoitoare si suirea lui Alexandru Ioan Cuza pe tronul Principa- 
telor. Dificultăţile continuau a fi mari, dubla alegere n-a fost pe 
deplin recunoscută de concertul marilor puteri decît în toamna 
anului 1859, iar desavirsirea unirii pe plan politico-administrativ 
avea şi ea să intirzie ani de zile din pricina împotrivirii unora 
dintre puteri. Apoi, în perioada următoare, fiecare act îndrăzneţ 
al tinărului stat national, fiecare inițiativă, fiecare reformă au 
stîrnit — dintr-o parte sau din alta — critici şi uneori si amenin- 
ţări. În aceste condiţii, a fost firesc să se întrețină si să se dez- 
volte propaganda externă. 

În noiembrie 1859, Vasile Alecsandri, în calitatea sa de mi- 
nistru de externe, a luat inițiativa organizării unui serviciu per- 


45 George Fotino, Un projet de traité «d'amitie, de commerce et de 
navigation» entre les Principautes Unies et les Etats-Unis de VAmerique 
du Nord en 1859, in „Revue Roumaine d'Histoire“, IV (1964), nr. 2, p. 697—726. 

48 Cornelia Bodea, Din acțiunea de pregătire a agenţiei diplomatice de 
la Paris. Înființarea biroului de corespondență (1/13 ianuarie 1860), în „Stu- 
dii“, XIII (1960), nr. 6, p. 121—123. 


195 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


manent al presei si propagandei peste hotare “7. La 1/13 ianuarie 
1860, a luat ființă cite un birou de corespondenţă cu strainatatea 
în fiecare din Ministerele de Externe de la Iași și București, care-și 
transmiteau informațiile unui birou central de la Paris, al cărui 
titular a fost numit A. Ubicini. Vechiul și constantul publicist filo- 
român — ajutat de Alphonse Griin — a depus o activitate sus- 
ținută pina în toamna anului 1861, îngrijindu-se de publicarea 
materialelor referitoare la Principatele Unite atît în presa fran- 
ceza, cit si în organele de presă italiene, spaniole si portugheze. 
Din septembrie 1861, sarcina dirijării serviciului de propagandă 
a fost preluată de titularul agenţiei Principatelor Unite de la Paris, 
ce fusese instituită cu un an înainte. Şi în anii următori, în tot 
cursul domniei lui Alexandru loan Cuza, Principatele au avut o 
permanentă activitate în domeniul informării presei străine. De- 
sigur, loan Alecsandri n-a reuşit sa cîştige atenția tuturor orga- 
nelor de presă ori să determine totdeauna pe cele ce adoptaseră 
c atitudine ostilă la o schimbare de poziție, dar ceea ce este cert 
este faptul că el a izbutit să pună în circulație materialele de in- 
formaţie si propagandă si să cistige numeroși susținători ai cauzei 
românești “8. 

Deși încă supus suzeranității Porții, statul modern român a 
reuşit, cel puţin în parte, să se includă jocului diplomatic euro- 
pean, ori, pentru a defini mai exact starea de fapt, să stabilească 
contactul și să-l menţină necontenit cu cercurile politice și diplo- 
matice europene, făcînd ca problema românească, cu diferitele ei 
fațete, să fie permanent prezentă în dezbaterile diplomaților. Cu 
Imperiul otoman, majoritatea căimăcămiei de trei din Moldova 
inaugurase un nou „stil“ de relaţii, mergind pînă la interzicerea 
utilizării de către un reprezentant al Porții a telegramelor cifrate 
şi apoi chiar procedind la o adevărată expulzare a acestuia 49%. În 
timpul domniei lui Alexandru loan Cuza, Principatele Unite s-au 
comportat fata de Poartă ca un stat aliat aflat in preziua dobin- 
dirii statutului de independenţă. Domnitorul și sfetnicii săi au ţinut 
însă seama de sfatul lui Thouvenel, ambasadorul francez de la 
Constantinopol, privind Imperiul otoman, care, potrivit acestuia, 
era ca o femeie bătrînă căreia îi făcea plăcere a fi curtata ! 5 Așa 
cum a remarcat cu patru decenii în urmă un istoric francez, statul 


47 Ibidem, p. 124—125, 134—135. 

48 R. V. Bossy, Agenţia diplomatică a României in Paris..., p. 128—138 ; 
Dan Berindei, Din începuturile diplomaţiei românești moderne..., p. 143. 

4 Ibidem, p. 138. 

50 R. V. Bossy, Politica externd..., p. 41. 


196 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


national român a practicat fata de Poartă o politică care ar putea 
fi definită astfel : „intrebuintarea simultană a sireteniei, a răb- 
dării şi a unor viguroase îndrăzneli, îndeplinite pe neașteptate dar 
pregătite din vreme și în taină“ 5l. Vizitele întreprinse de Cuza la 
Constantinopol in 1860 — după un an de insistente! — si în 
1864 — întărită prin rezultatul unui plebiscit — n-au avut ca- 
racterul unor acte de vasalitate 2, ci, dimpotrivă, ele au înlesnit 
domnitorului obținerea unor noi concesii, fiind deosebit de însem- 
nata cea din vara anului 1864, cînd atît puterea suzerana, cit si 
puterile garante prin reprezentanţii lor de la Constantinopol au 
recunoscut printr-un act internaţional dreptul absolut al Princi- 
patelor Unite de a proceda la modificarea legislației interme „fara 
nici o intervenţie din afară“ %. Stadiul relaţiilor cu puterea su- 
zerană s-a definit cel mai clar cu prilejul schimbului de scrisori 
dintre marele vizir și domnitor, în toamna anului 1865, cînd cel 
din urmă a respins cu o superbă demnitate încercarea de imix- 
tiune nejustificată a Porții otomane. „Ma văd silit a aduce aminte 
aici — scrisese domnitorul — că Principatele Unite, în termenii 
formali ai Convenţiei, se administrează liber și fără de tot ames- 
tecul Înaltei Porti si dacă augusta Curte suzerenä are dreptul de 
a provoca măsuri de ordine publică în România, este atunci numai 
cînd ordinea ar fi fost compromisă și, al doilea, cînd ar fi urmat 
înțelegere între Înalta Poartă si Curțile garante“ 54. În mod clar 
şi răspicat, Alexandru loan Cuza a marcat prin astfel de cuvinte 
limitele existente în relaţiile dintre cele două părți şi în fapt si- 
tuatia cvasiindependenta a statului român. 

Relaţii deosebit de strinse au existat între Principatele Unite 
şi Franța, care a acceptat, între altele, si instituirea unei agenţii 
românești la Paris și care, totodată, a acordat sprijin organizatoric 
şi în parte material statului modern român ajutîndu-l în procesul 
de consolidare, desigur, si deoarece el oferea Imperiului francez 
posibilităţi de multilaterală penetrabilitate in Europa de sud-est %. 


š Paul Henry, L’abdication du prince Couza et Vavenement de la 
dynastie des Hohenzollern au trâne de Roumanie, Paris, 1930, p. 3—4. 

52 Pentru vizite, vezi : G. G. Florescu, La procedure de l'investiture et 
le ceremonial de la reception du prince regnant Cuza a Constantinople. 
Contribution a l’étude des relations entre les Principautes Unies et VEmpire 
ottoman, în „Studia et acta orientalia“, II (1959), p. 71—87. 

3 „Monitorul“, nr. 146, din 3 iulie 1864; cf. Mesagii, proclamatii, răs- 
punsuri si scrisori oficiale ale lui Cuza Vodă, Vălenii de Munte, 1910, p. 122. 

51 Ibidem, p. 180. 

5 Pentru aceste relaţii vezi îndeosebi R. V. Bossy, Agenţia diplomatică 
a României în Paris..., Bucureşti, 1930; Marcel Emerit, Victor Place et la 
politique française à l’époque de l'Union, Bucureşti, 1931 ; Victor Slăvescu, 
Domnitorul Cuza şi Victor Place, Bucuresti, 1942; Dan Berindei, Paris, in 
Reprezentantele diplomatice ale României, vol. I, Bucuresti, 1967, p. 101—133. 


197 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


„Nu trebuie cu nici un chip să lăsăm Franţa să se îndepărteze de 
noi — scria Costache Negri, care era alături de domnitor cea mai 
de seamă figură în practicarea politicii externe românești —, căci 
este singura putere pe care ne putem cu adevărat bizui“ 56. Dar 
sprijinul pe care Napoleon al III-lea l-a acordat efectiv Principa- 
telor Unite în lupta lor pentru o liberă afirmare se împletea totuși 
cu jocul sinuos si deseori plin de contradicții al politicii sale. 
Proiectul cedării Principatelor către Austria habsburgică în schim- 
bul cesiunii de către aceasta a Veneţiei către Italia a revenit in 
repetate rînduri în cursul perioadei de formare și organizare a sta- 
tului roman, provocînd legitime îngrijorări 57. De asemenea, ince- 
pînd din .1863 s-a înregistrat o evidentă răcire în atitudinea lui 
Napoleon al III-lea față de Alexandru Ioan Cuza, împăratul înce- 
pînd a răspunde la scrisorile domnitorului, cum bine s-a remarcat, 
„scurt si foarte evaziv“ 55, ori chiar, cum a fost cazul spre sfîrşitul 
anului 1865, a căutat să amine primirea misivei domnitorului ro- 
man 99, 

Cu celelalte puteri relatiile Principatelor Unite au fost si mai 
complicate. Bunavointa si sprijin a aratat statului roman, in primii 
ani ai existenţei sale, îndeosebi, Piemontul — din 1861 Italia —, 
dar, luptind pentru propria-i consolidare, acest stat nu era in ma- 
sură de a furniza ajutorul cel mai eficient și constant. „Romania 
— scria însă domnitorul Cuza, în ianuarie 1861, mulțumind regelui 
Victor Emanuel al II-lea pentru ordinul Sf. Mauriciu si Lazăr ce 
i se conferise — care în marea mişcare politică din ultimul timp 
a fost cea dintîi care a putut să-și manifeste liber dorinţele sale, 
urmăreşte cu mai mult interes decît oricine marea luptă în care 
Italia e acum angajată“ 60. 

Deşi Anglia a acceptat faptul împlinit, recunoscînd dubla ale- 
gere încă din aprilie 1859, politica ei a fost departe de a favoriza 
procesele de înnoire din Principatele Unite. Poziţia ostilă pe care 
a adoptat-o ambasadorul Bulwer în problema secularizării averilor 
mănăstirești, desi în parte izvorita din motive personale, este edi- 
ficatoare pentru a releva măsura în care guvernul britanic n-a 
căutat să ajute dezvoltarea incipientă a unui stat ce-și cerea dreptul 
la viață libera. Consulul general Green a mers pînă acolo, incit 
la <8>/20 mai 1864 sugera ca Poarta „să retina pe acest domn 
neastimparat şi ambițios pe malul Bosforului cind va ajunge acolo“ 

% R. V. Bossy, Politica externă..., p. 39. 

57 Pentru apariţia proiectului în 1859 vezi R. V. Bossy, Agenţia diplo- 
matică a României în Paris..., p. 140. Proiectul este constatat și mai înainte 
şi în anii următori. 

5 R. V. Bossy, op. cit., p. 147. 


59 Ibidem, p. 153—154. i 
60 Gh. I. Brătianu, op. cit., p. 125. 


198 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


şi aceasta „dacă... nu voieste să aibă o Românie independentă“ ! 51 
Pe același domn Cuza, ministrul de externe Clarendon îl califica 
în anul următor de „brigand“, motivîndu-și aprecierea prin tenta- 
tivele pe care domnitorul le făcea în direcția dobindirii indepen- 
dentei țării sale ! 62 

Cu Rusia imperială relaţiile n-au fost, de asemenea, dintre 
cele mai apropiate, deși constant lui Cuza i s-a adus acuzarea pac- 
tizării cu guvernul țarist, ceea ce a contribuit la răcirea manifes- 
tată si de Napoleon al III-lea. Deși Rusia ţaristă se numărase — cu 
limite semnalate mai înainte — printre puterile susținătoare ale 
Unirii, ea arătase totodată o constantă ostilitate față de procesul 
de înnoire desfășurat în Principatele Unite, ca si faţă de legăturile 
revoluţionare ale tinărului stat naţional român, în special cu lup- 
tătorii pentru libertate poloni 63. În ceea ce priveşte pe domnitor, 
care atît în 1859 cît mai ales in 1863 era dispus să se angajeze 
într-o acţiune militară alături de Franţa, „presupusa lui rusofilie“, 
cum bine s-a scris, „s-a dovedit o legenda“ 6, ca si intenţiile ce i 
s-au atribuit privind sprijinirea candidaturii principelui de Leuch- 
tenberg, nepot al ţarului, la tronul Principatelor Unite. Măsurile 
militare pe care Imperiul țarist le-a întreprins la hotarele statului 
român, mai ales în 1864, au reprezentat o realitate, pe care Gor- 
ceakov încerca a o motiva, frizînd ridicolul, prin faptul că micul 
stat national român „inspira nelinişte puterilor învecinate“ 65, 

Nealaturindu-se totdeauna politicii imperiilor învecinate, Pru- 
sia, care a făcut parte alături de Franţa, Rusia și Piemont din 
grupul puterilor „unioniste“, nu desfășura încă politica activă pe 
care o vom constata după venirea prinţului Carol de Hohenzollern 
în România și mai ales după înfrîngerea Franţei în 1870—1871. În 


61 T. W. Riker, Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme 
internaționale. 1856—1866, București, 1944, p. 550. 

62 Paul Henry, op. cit., p. 153. 

4 Pentru relaţiile româno-ruse in perioada luptei pentru Unire si in 
timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza: Gh. Duzinchievici, Contribution 
à l’histoire des relations russo-roumaines du temps du prince Couza, Bucu- 
resti, 1935 ; Dan Berindei, Un moment din legăturile româno-ruse...; V. Vino- 
gradov, Cu privire la rolul diplomaţiei ruse în unirea ţărilor române, în 
„Studii“, XII (1959), nr. 2; Barbara Jelavich, Russia and the Roumanian 
national cause 1858—1859, Bloomington, 1959; V. Vinogradov, Rossia i 
obdedinenie ruminskih kniajestv, Moscova, 1961; Barbara Jelavich, Russia 
an the double election of Alexander Cuza, 1858—1859; the letters of 
S. I. Popov to N. Giers, in „Sŭdostforschungen“, XXIV (1965), p. 119—137 ; 
E. E. Certan, Relaţiile ruso-române în anii 1859—1863, Chişinău, 1969; 
V. Ia. Grosul şi E. E. Certan, Rossia i formirovanie ruminskogo nezavisimogo 
gosudarstva, Moscova, 1969. 

& Gh. I. Brătianu, op. cit., p. 145. 

65 T. W. Riker, op. cit., p. 540, n. 207. 


199 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


schimb, Austria habsburgică, reprezentată la Bucuresti prin abilul 
tonsul general Eder, s-a arătat prezentă, practicînd nu rareori o 
politică de imixtiune, neîncununată însă de succes. Unirea repre- 
zentase o serioasă înfrîngere pentru diplomatia habsburgică, care 
făcuse totul pentru a o împiedica 66. Dubla alegere a trebuit apoi 
acceptată de Imperiul habsburgic în urma înfrîngerii sale din Italia 
şi rînd pe rînd și vrînd nevrînd Austria trebuise să accepte fazele 
succesive ale unui proces de modernizare şi consolidare care o în- 
grijorau, oferindu-i nu numai perspectiva independenței apropiate 
a României, dar şi pe aceea a desprinderii din imperiu a provin- 


ciilor românești. „Este în obiceiul principelui Cuza — scria re- 
semnat ambasadorul habsburgic la Constantinopol la <17>/29 mai 
1865, sintetizind de fapt un șir de succesive cesiuni! — de a nu 


părea să se supună voinței puterilor, nici a asculta de tratate, ci 
de a ne face să-i acceptăm hotäririle“ 67. 


Concluzia de mai sus a lui Prokesch-Osten definește cel mai 
pregnant eficienta politicii externe a statului naţional român in 
timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Folosind cu abilitate con- 
tradictiile puterilor. faptul că rareori ele puteau ajunge la un 
consens, ca și refuzul majorităţii dintre ele de a accepta soluţii 
„radicale“ în problemele pe care Principatele Unite le puneau în 
fața marilor puteri în lupta lor de legitimă afirmare, statul na- 
tional român a reuşit să-şi realizeze aspiraţiile, fără a forta nota, 
dar actionind stăruitor, eludind „sfaturile“ puterilor, cînd acestea 
erau potrivnice intereselor naţiunii, manevrind abil în complicata 
țesătură a relațiilor marilor puteri si reuşind a transforma România 
dintr-o näzuintä ardentă într-o realitate concreta. 


Dar statul naţional român, expresie a noului si a luptei unei 
națiuni pentru ascensiunea ei, a căutat în afara sprijinului unor 
puteri — al Franţei în primul rînd — să conlucreze cu mișcările 
de eliberare ale popoarelor din zona Europei căreia îi aparținea. În 
consecință, au fost întreţinute legăturile active cu emigratiile re- 
volutionare polonă și maghiară, oferindu-se adăpost, acceptindu-se, 


66 Pentru politica Imperiului habsburgic față de Principate vezi 
R. V. Bossy, L'Autriche et les Principautes Unies, Bucuresti, 1938; Dan 
Berindei, Introducere, la Documente privind Unirea Principatelor, vol. II. 
Bucuresti, 1959, IX—LIX ; Leonid Boicu, Austria si Principatele Române 
în vremea războiului Crimeii, Bucuresti, 1972; Dan Berindei si Emil 
Cojocaru, La double election d'Alerandre loan Cuza ă la lumiere de la 
correspondance diplomatique autrichienne, in „Revue Roumaine d'Histoire“, 
V (1966), nr. 1, p. 13—34 ; idem, La reconnaisance de la double élection 
d' Alerandru loan Cuza, vue à la lumière de la correspondance autrichienne, 
loc. cit., VIII (1969), nr. 1. 

67 R. V. Bossy, op. cit., p. 134. 


200 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


atunci cind lucrul a fost indeplinit cu tact si cu masura, depozi- 
tarea de arme si chiar si stringerea si trecerea de voluntari ; frun- 
tasi ai emigratiilor revoluționare maghiare și polonă s-au bucurat 
de o aleasă primire din partea domnitorului, care a stabilit chiar 
legături personale cu generalul Klapka. Au fost încheiate si con- 
ventii cu emigrația revoluţionară maghiară, dar eficienta acestora 
a fost redusă mai ales datorită modificării situaţiei internationale 
care le-a făcut inoperante 68. 

Continuînd o politică tradițională și totodată cautindu-si aliaţi 
printre cei care nazuiau firesc să-și dobîndească eliberarea de sub 
dominaţia otomană, Principatele Unite au practicat o politică de 
apropiere față de statele balcanice si față de popoarele aceleiași 
zone. Cu Serbia, stat autonom menit a fi nucleul unificator al 
viitoarei Iugoslavii, tot astfel cum Principatele Unite aveau să po- 
larizeze întreaga națiune română — nu intimplator desavirsirea 
unificării statale a celor două țări va avea loc în același moment 
istoric, la sfîrșitul celui de-al doilea deceniu al secolului al 
XX-lea — relaţiile au fost strînse și cordiale. Dealtfel, prințul 
Miloş își inaugurase domnia aproape concomitent cu Alexandru 
loan Cuza, iar succesorul său Mihail a întreţinut cele mai bune 
legături cu domnitorul Principatelor Unite. În 1862, cu prilejul 
trecerii masivului transport de arme destinat Serbiei prin terito- 
riul român, Principatele Unite au înfruntat riscul unei intervenții 
militare din afară pentru a-şi onora prietenia față de Serbia. „Desi 
principele Cuza nu făgăduise nimic altceva decit să lase să treacă 


68 Pentru relaţiile cu revoluționarii poloni vezi Gh. Duzinchievici, Cuze 
Vodă si revoluţia polonă din 1863, Bucuresti, 1935 ; idem, Contribuţii la isto- 
Tia legăturilor polono-române în anii 1865—1866, Bucuresti, 1936; idem, 
Beizade Grigore Sturdza si polonii (Legături polono-române în anii 1858— 
1859), Bucuresti, 1941 ; idem, Quelques aspects des relations roumano-polo- 
naises au XIX-e siecle (interpretations, corrections, complements), în „Revue 
Roumaine d'Histoire“, XII (1973), nr. 4, p. 731—755 ; P. P. Panaitescu, Unirea 
Principatelor, Cuza Voda si polonii, in „Romanoslavica“, V (1962), p. 71—84 ; 
Leonid Boicu, Cuza Vodă față de lupta popoarelor pentru emancipare natio- 
nală, in Cuza Vodă. In memoriam, Iasi, 1973, p. 252—259. Pentru relaţiile 
cu revolutionarii maghiari vezi V. A. Urechia, L'alliance des Roumains et. 
des Hongrois en 1859 contre l'Autriche. Documents inedits, Bucuresti, 1894 ; 
Gh. I. Brătianu, op. cit, p. 118—129; Dan Berindei, Mihail Kogălniceanu, 
prim-ministru al Moldovei si emigrația maghiară (1860—1861), in „Studii si: 
materiale de istorie moderna“, II (1960), p. 223—241 ; V. Russu si V. Cristian, 
Date noi referitoare la relaţiile lui Al. I. Cuza cu emigrația maghiară (1859), 
în „Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza». Istorie-Filologie“, 
XV (1969), fasc. 1, p. 99—104; L. Boicu, op. cit, p. 247—250 ; D. sda 


Războiul franco-italo-austriac din anul 1859-si legă Ta Te, 
pie”, Cluj-Napoca, XVII 5), 


Aldea ĝi 


Constantin 


Bibliotecă personciă 


în „Anuarul Institutului de istorie și ar 
p. 173—191. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


armele noastre prin teritoriul său — arăta Garasanin, ministrul 
de extemne sîrb — a dovedit totuşi, îndată ce primejdia ne ame- 
ninta, ca era gata să ne ajute în orice chip și să-și tie cuvîntul 
chiar cu sacrificii care nu erau fără primejdie pentru el. Vom fi 
deci mîndri să fim aliaţii unei națiuni al cărei cap știe în chip atît 
de nobil să-i apere drepturile împotriva unei agresiuni străine“ 69. 
Pe sabia pe care principele Mihail a dăruit-o domnitorului român 
se aflau înscrise cuvintele pline de semnificație : „Amicus certus 
in re incerta“ 7. Înființarea agențiilor diplomatice la Bucuresti si 
Belgrad, strînsele legături pe plan politic, dar și militar n-au fost 
decît o consecinţă logică a evoluţiei unor constante relaţii de prie- 
tenie şi sprijin reciproc. Cu Grecia independentă, dar care lupta 
în continuare pentru desavirsirea unificării ei statale si care tre- 
buia încă să suporte presiunile marilor puteri, legăturile au fost, 
de asemenea, apropiate. Ca simbol al lor, lui Alexandru Ioan Cuza 
i s-a conferit marea cruce a ordinului „Mintuitorului“, cea mai 
înaltă decorație elenă 71. Legăturile româno-grecesti n-au fost afec- 
tate nici de secularizarea averilor mănăstirești întreprinsă în 1863 
de România. Deși poporul bulgar nu beneficia încă de propriul 
său stat, relațiile româno-bulgare au înregistrat, de asemenea, un 
curs ascendent în perioada formării şi consolidării statului nationa! 
român. Mișcarea de eliberare bulgară a găsit în Principate un tra- 
ditional sprijin. Aci și-a putut dezvolta emigrația bulgara o in- 
tensa viață culturală, nu numai în domeniul învățămîntului, dar 
si în acela, mai important pentru lupta de eliberare, al publicisticii 
politice, editîndu-se în statul român o serie de publicaţii periodice 
dintre care cea mai importantă a fost jurnalul bilingv al lui 
G. S. Rakovski „Viitorul. Badastnost“ 72. În Principatele Unite s-au 
putut pune bazele luptei armate a patriotilor bulgari, care vor 
acționa însă îndeosebi în cursul deceniului premergător redeschi- 
derii crizei orientale din 1875—1878, beneficiind de concursul po- 
porului român şi de asentimentul tacit al autorităților române. 

Un bilanț al politicii externe a statului naţional român în cei 
Şapte ani de domnie ai lui Alexandru Ioan Cuza, politică care se 


69 Constantin C. Giurescu, Tranzitul armelor sirbesti prin România sub 
Cuza Vodă (1862), în „Romanoslavica“, XI (1965), p. 55. 

7 Gh. I. Brătianu, op. cit., p. 141. 

7 Dan Berindei, Les Principautes Roumaines Unies et la lutte de 
liberation nationale du Sud-Est de VEurope, in Actes du Premier Congres 
International des Etudes Balkaniques et Sud-Est Europeennes, vol. IV, Sofia, 


1969, p. 325. 
7 Vezi Petre Constantinescu-laşi, Studii istorice româno-bulgare, Bucu- 


resti, 1956 ; Constantin N. Velichi, Alexandre Jean Couza, Georges G. Rakov- 
ski et le journal „Badustnost“, în „Etudes balkaniques“, 1970, nn 6, p. 96—104. 


202 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


întemeia pe principiile proclamate in 1848 de revoluționarii ro- 
mani, principii reafirmate apoi in Adunările ad hoc, este neindoiel- 
nic pozitiv. Chiar dacă Principatele Unite Române n-au putut încă 
beneficia de un statut de independență, era evident pentru toți 
observatorii lucizi ca neatîrnarea statului român se profila într-o 
perspectivă istorică apropiată. Politica externă pe care domnitorul 
Cuza a practicat-o a contribuit neîndoielnic la apropierea acestui 
moment istoric şi ea a dat totodată prilej pentru afirmarea unor 
trăsături constante ale relaţiilor din afară românești. Demnitate și 
refuz de a se pleca în fata unor presiuni politice și militare, stă- 
ruitoarea urmărire a unor obiective, acordarea și căutarea de sprijin 
la statele și popoarele aflate în situații asemănătoare, căutarea 
căilor celor mai diverse pentru a afirma atît autonomia ţării, cit 
şi aspirația ei legitimă spre independenţă, abila utilizare a contra- 
dictiilor dintre marile puteri, afirmarea nazuintelor pentru înțele- 
gere şi conlucrare cu toate statele, practicarea unei politici ex- 
terne moderne, iată unele din trăsăturile esenţiale definitorii ale 
unei politici externe îndrăzneţe și capabile. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Capitolul al V-lea 


Dezvoltarea culturala 


Profundele mutatii inregistrate de societatea din Principatele 
Române in anasamblul ei au cuprins in mod firesc și domeniul 
culturii. Acesta a fost integrat procesului de înnoire, dincolo de el 
progresul fiind de neconceput. Cultura a răspuns cerinţelor socie- 
tatii şi a fost în general purtătoarea de cuvînt a claselor si cate- 
goriilor sociale interesate în făurirea României moderne, slujind 
marile idei ale unității. independenței și modernizării. Analiza dez- 
voltării culturale dezvăluie statistic apreciabile progrese înregis- 
trate în cursul epocii unirii în toate ramurile culturii. 

În contrast cu perioada următoare revoluţiei de la 1848, cînd 
învățămîntul și îndeosebi cel ce se adresa categoriilor sociale in- 
teresate în înnoirea societăţii a înregistrat o gravă limitare, la care 
clasa dominanta a recurs pentru a opri ascensiunea forțelor pro- 
gresiste, învățămîntul epocii unirii 1 este caracterizat printr-o ac- 
centuată creștere cantitativă și calitativă. Dacă în 1851 nu se înre- 
gistrau în Tara Românească decît 2 000 de elevi și printre aceștia 
nici unul în mediul rural 2, unde școlile sătești organizate în timpul 
domniei lui Alexandru Ghica fuseseră închise, dacă doi ani mai 
tîrziu instituţiile de învățămînt particulare din Bucuresti erau de 
cinci ori mai numeroase decît cele de stat, iar in Moldova un 
ministru al caimacamului Nicolae Conachi Vogoridi putea remarca 


1 Vezi detalii în Dan Berindei, Învățământul în anii unirii țărilor române 
(1856—1862), în „Revista de pedagogie“, VIII (1959), nr. 1, p. 74—92 ; Vasile 
Cristian, Al. I. Cuza faţă de problemele învățămîntului si culturii nationale, 


in Cuza Vodă. In memoriam, Iasi, 1973, p. 445—465. 
2 N. Iorga, Istoria învățămîntului românesc, Bucuresti, 1928, p. 290. 


3 Ibidem. 


204 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


in 1858 că „scoalele din tara se găseau in deplină dezorganizare 
şi neregula“ (el referindu-se la o perioadă apropiată de declaraţia 
sa) 4, lucrurile au tins spre o evidenta schimbare incepind chiar din 
1856, în timpul căimăcămiilor, sub impulsul dat societății roma- 
nesti de avinturile mișcării nationale. 

În Tara Românească inviorarea învățămîntului a fost de ne- 
contestat. „Un teran, care stie ceti, scrie, calcula și desemna — se 
arăta in revista „Museul national“ — trage cu plugul său o brazdă 
mai dreaptă, taie mai bine arburii lui ce cresc mai mult, zidește 
sau repară casa lui cu mai multă soliditate și economie, știe mai 
bine metodele de cultură și îngrijire de animali, vinde, închirie, 
cumpără, schimbă, împrumută, se împrumută și conduce trebile 
sale cu mai mult ordin si cîştig“ 5. Școlile sătești au fost reinfiin- 
tate în noiembrie 1857, dar nu s-au putut deschide 1 000, cum se 
preconizase, ci doar 4716. Înzestrarea acestora era încă foarte de- 
ficitară. „Din 67 şcoli — scria în acea toamnă revizorul judeţului 
Ilfov — 44 n-au bănci, 46 n-au semicercuri, 54 n-au table de litere, 
55 n-au table de socoteală, 48 n-au scaune si masa pentru învă- 
fator si 47 n-au învăţător...“ '. Dar începutul se făcuse si astfel 
s-a ajuns ca in 1858 să ființeze în Tara Românească o populaţie 
şcolară de circa 30000 de elevi. În Moldova școlile de la sate 
nu erau însă frecventate în același an de nici 2000 de elevi”. 
Totuşi şi aci au intrat în funcţiune, la 1/13 octombrie 1857, un 
număr de 25 de şcoli satesti, mai bine organizate ca cele din Tara 
Românească, deoarece numărau cîte trei clase și învățătorii erau 
pregătiţi în şcoala preparandiala de la Trei Ierarhi 9. In toamna 
următoare, s-a mai hotărît crearea altor 63 şcoli sătești moldo- 
vene 1, 

Punerea pietrei fundamentale și începerea construirii localului 
„Academiei“ (viitoarea Universitate) de la Bucuresti 12, călătoria 
de documentare pe care a efectuat-o Gh. Costaforu, directorul şco- 
lilor muntene în ţările înaintate din apusul Europei 3, se înscriu 


4 V. A. Urechiă, Istoria scoalelor de la 1800—1864, vol. III, Bucuresti, 
1894, p. 128. 


5 „Museul national“, nr. 1, din 23 octombrie 1857, p. 7—8. 

6 Dan Berindei, op. cit., p. 80. 

7 V, A. Urechia, op. cit., vol. III, p. 198. 

8 „Instrucţiunea publica“, 1860, p. 211. 

9 V. A. Urechia, op. cit., vol. III, p. 141. 

10 Dan Berindei, op. cit., p. 81. 

11 V. A. Urechiă, op. cit., vol. III. p, 156—157. 

12 Planurile construcţiei au fost elaborate de arhitectul Alexandru 
Orăscu. 

3 în urma călătoriei a scris Studii asupra instrucțiunei publice în 
unele din statele cele mai înaintate ale Europei, București, 1860. 


205 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


si ele ca evenimente mai deosebite legate de învățămînt ce merita 
a fi reținute, ca si cerințele mai accentuate pentru dezvoltarea in- 
vätämintului practic („real“) Caimacamul si fostul domn Ale- 
xandru Ghica a evocat în această ultimă privinţă, la începutul 
anului 1857, „trebuinta de a se introduce si aci instituțiile, ce si 
în alte staturi sînt destinate de a dezvolta și protege comerciul“, 
necesitate considerată de el „foarte simtitoare“ 14; în același an, 
„Museul national“ cerea să se țină seama în organizarea învätä- 
mintului de „trebuintele cele noi, tendentiile și necesităţile indus- 
triale si comerciale ale timpului nostru“ 15. Deosebit de importanta 
a mai fost, la 23 octombrie/4 noiembrie 1858, hotărîrea Eforiei sco- 
lilor din Țara Românească privind adoptarea alfabetului latin 16. 
Mai merită a fi semnalată o broşură a lui Gheorghe Asaki în care 
acesta a abordat problemele cele mai importante ale învätämîn- 
tului din Moldova anului 1858 17. Dacă lucrarea conţinea unele su- 
gestii înaintate — organizarea unui „consiliu înalt“, care să în- 
drume mersul învățămîntului, înmulțirea școlilor de fete, înfiin- 
tarea de școli tehnico-reale, crearea de ferme-model si de şcoli 
sătești ori întocmirea unei gramatici unitare de către învățații celor 
două Principate — ea pleda totodată pentru crearea unui invata- 
mint universitar „de import“ prin angajarea pe termen de șase 
ani a unor profesori de la universităţi străine, sarcinile acestora 
urmînd a fi apoi preluate de cadrele de pămînteni formate de cei 
dintîi după șase ani, propunere nepatriotică si nerealista. 

Dubla alegere a ridicat problema învățămîntului, așa cum 
aprecia un contemporan, „la rangul uneia din cele mai importante 
chestiuni de stat“ 18. Includerea problemelor instrucţiunii publice 
printre marile obiective ale ţării în mesajul din 6/18 decembrie 
1859 al domnitorului Cuza a evidenţiat însemnătatea ce li se acorda. 
În mesaj se cerea ca învățămîntul să fie „la îndemîna tuturor 
claselor“, căci „in educatiunea poporului, bine condusă, se află 
cele mai bune garantii de ordine, de progres si de patriotism lu- 
minat“. „Eu fiu numaidecît, declara Alexandru Ioan Cuza, ca fie- 
care locuitor să scie în curînd a scrie și a citi“. Semnificativ mai 
era faptul că domnitorul criticînd dezvoltarea unilaterală a învă- 
tamintului spre domeniul literelor și al dreptului, susținea nece- 


4 V, A. Urechiă, op. cit., vol. III, p. 209. 

15 „Museul national“, nr. 4, din 9 decembrie 1857, p. 30—32. 

16 Ibidem, nr. 21, din 17 februarie 1859, p. 167—168. 

17 Este vorba de brosura Cvestiea învățăturii publice in principatut 
Moldovei, Iaşi, 1859. 

18 B. Boerescu, Cuvint rostit de directorul scoalelor... la împărțirea pre- 
miilor din anul școlar 1858—1859, Bucuresti, 1859, p. 4. 


206 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


sitatea creării unei facultăți „de sciinta economă si administrativă“ 
şi a alteia „de sciință agronomica, industrială si comercială“. „Ad- 
ministratori — scria el —, finantiari, agricultori, industriali, co- 
mercianti, eată oamenii de care avem mai smintită trebuintä“ 15. 

O publicatiune periodică consacrată exclusiv problemelor in- 
vățămîntului — „Instrucţiunea publică“ 2 —, în paginile căreia 
sînt larg discutate acestea, ca şi prezenţa în dezbatere a unor oa- 
meni de cultură însemnați ai vremii — V. Boerescu, G. Costaforu, 
A. T. Laurian, V. A. Urechia, I. Maiorescu etc. — relevă impor- 
lanta pe care instrucțiunea publică o căpătase în cadrul statului 
modern nou creat. Mai existau desigur şi voci retrograde, care nu 
țineau seama de necesitățile reale ale țării și mai ales de trebuinta 
de a se afirma capacitățile naționale în domeniul limbii si invata- 
mintului. Într-o broșură publicată la Iasi „de un amic al româ- 
nilor“ se sugera introducerea limbii franceze ca limbă de invata- 
mint în colegiile române pentru a se face față lipsei de manuale 
românești si a se feri limba română de a fi inundată de neolo- 
gisme ! 21, 

Dar problemele invatamintului sint mai ales prezente in reali- 
zări şi nu numai în dezbateri mai mult sau mai puțin teoretice. A 
continuat procesul de deschidere a noi școli sătești, îndeosebi în 
Tara Românească, unde în 1859 se constată existența la sate a 
1 381 de şcoli cu 35 450 elevi, în anul următor a 2 129 de şcoli cu 
53 580 elevi, pentru ca în anul școlar 1860—1861 să se atingă ci- 
frele de 2157 şcoli și respectiv 56 460 de elevi22. Se menţine in 
continuare decalajul Moldovei. La 1/13 ianuarie 1862 nu se numărau 
în toată Moldova decît 64 de școli la sate 23. În vara anului 1863 o 
statistică relevă un regres cantitativ, dar care ascundea probabil 
anumite progrese de ordin calitativ : 2 096 școli sătești, cu 47 496 
de elevi, din care 3132 de fete ?“. Deși se înregistrase un evident 
progres față de perioada anterioară, rämînea încă imens de mult 
de realizat în direcția învățămîntului rural. O statistică din 1860, 
privind numai Tara Românească, unde progresul era cu mult mai 


19 Mesagii, proclamatii, răspunsuri şi scrisori oficiale ale lui Cuza Vodă, 
Vălenii de Munte, 1910, p. 22—24. 

2 A apărut din noiembrie 1859 si pina în iulie 1861. 

21 De l’enseignement public et des réformes sociales en Roumanie par 
un ami des Roumains, Iasi, 1862, p. 9—11. 

22 Dan Berindei, op. cit., p. 85. 

3 G. Radu Melidon, Relatiune statistică de starea scoalelor in Moldova, 
Iasi, 1862, p. 1. In lista statistică se indică încă 67 de şcoli! (Ibidem, 
p. 53—54). 

% Ilie Popescu-Teiusan, Contribuţii la studiul legislaţiei şcolare româ- 
nești. Legea instrucției publice din 1864, București, 1963, p. 28. 


207 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


accentuat, este in această privință cu totul revelatoare : la 37 de 
locuitori doar unul învăța carte si 888 de comune erau încă în 
afara procesului de învățămînt %. Stäruintele au fost însă nein- 
trerupte pentru a dezvolta învățămîntul sătesc. „Toţi teranii nu 
sînt chemaţi a deveni eruditi — scria ministrul Cultelor si Invata- 
mintului Dimitrie Bolintineanu la 17/29 octombrie 1863 — dar cată 
a-i scoate din ignoranță...“ %. 

În oraşe învățămîntul elementar reflecta un grad de evoluţie 
similar in cele două ţări. În 1861 se numărau 75 şcoli publice de 
nivel primar pe teritoriul muntean si oltean si alte 65 in Moldova ; 
numărul elevilor depășea cifra de 15 000 pe întreg teritoriul sta- 
tului 27. Era totodată evident că se dezvoltase și învățămîntul tine- 
relor fete — în Moldova din cele 65 școli primare 25 erau de 
fete 23 —, desi în 1860 în rețeaua de învățămînt munteană se inre- 
gistra doar o fată la 35 de băieți %. În vara 1862, după unirea po- 
litico-administrativă, existau in Principatele Unite 140 şcoli 
primare 34, 

Scolile secundare, care interesau burghezia, clasa care prelua 
poziția dominanta în stat, au luat avînt. În 1860, s-a înființat la 
București gimnaziul Gh. Lazăr, iar în anul următor, gimnaziul 
Matei Basarab s-a despărțit de vechiul colegiu Sf. Sava. La Craiova, 
în acelaşi an, se adăuga la gimnaziu clasa a VI-a. În Moldova se 
numărau în 1859 gimnaziul de la Iași si cel din Birlad; în toamna 
aceluiași an s-a înființat altul la Botoșani. La 1/13 ianuarie 1862, 
gimnaziul din Iasi număra 310 elevi si era considerat „cel mai 
deplin organizat din asezamintele de învățături existente“. În 
schimb, celelalte două gimnazii moldovene nu numărau împreună 
— la aceeași dată — 90 de elevi 34, În vara anului 1862 fiintau 
în Principatele Unite șapte gimnazii %2. Deşi în regres, se mai 
adăugau instituțiile de învățămînt particular. De asemenea, stră- 
duintele necontenite au fost depuse în privința învățămîntului 
„real“. Se tindea a se da „o reorganizare mai întinsă“ școlii de 
arte si meserii, s-a reorganizat școala de agricultură de la Pante- 
limon, unde s-a mai creat o şcoală de silvicultură si alta de serici- 


25 „Instrucţiunea publică“, 1860, p. 194—197. 

26 „Monitorul“, nr. 209, din 21 octombrie 1863, p. 869. 

2 Dan Berindei, op. cit., p. 86. 

28 G. Radu Melidon, op. cit., p. 6. 

29 „Instrucfiunea publica“, 1860, p. 195. 

39 I. Zalomit, Starea instructiunei publice in România la sfîrşitul anului 
scolastic 1862—1863, p. 3 (titlu eronat, de fapt, 1861—1862). 

31 Dan Berindei, op. cit., p. 87. 

3 I. Zalomit, op. cit., p. 3. Pentru istoria învățămîntului mediu, vezi 
P. Rişcanu, Istoria învățămîntului secundar, Iaşi, 1906. 


208 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


cultura 33. Laurian a pledat energic pentru înființarea unei Școli 
tehnice 4. S-au mai întemeiat Școala de belle arte la Bucuresti, 
Școala de muzică si declamatie la Iasi si, în 1864, Conservatorul. 
de la Bucuresti %. 

Unirea a avut consecinţe deosebit de însemnate în privinţa. 
învățămîntului superior. La 10/22 septembrie 1859 a fost numit 
primul decan al Facultăţii de științe juridice și politice din Bucu- 
resti, care s-a desprins de colegiul de la Sf. Sava 36, Iasii au avut 
însă satisfacția celei dintii universitati românești, întemeiată in. 
timpul guvernării lui Kogălniceanu, la 26 octombrie/7 noiembrie 
1860, cu trei facultăţi: Drept, Filozofie si Teologie 37. O Școală. 
superioară de științe a fost apoi organizată la Bucuresti în octom- 
brie 1863 și, apoi, cîteva săptămîni mai tîrziu, Școala superioară de: 
litere %. La 4/16 iulie 1864 era creată Universitatea din București. 
grupind facultăţile de drept, de filozofie si de științe 9, 

Constituirea, la 13/25 iulie 1862, a Consiliului superior al in-- 
structiunii publice 40, în rîndurile căruia au fost chemate persona-. 
litatile culturale cele mai marcante de la Poenaru la Kogălni- 
ceanu 4, a reprezentat un alt moment important în procesul de: 
dezvoltare a învățămîntului românesc, după ce, în condiţiile unirii 
politico-administrative, s-a putut desăvirși și în acest domeniu 
unificarea. Dar cel mai important moment în dezvoltarea invata- 
mintului l-a reprezentat decretarea legii instrucţiunii publice la 
25 noiembrie/7 decembrie 1864, prin care a fost reorganizat si 
deplin unificat întregul sistem de învățămînt 42. S-a introdus obli-- 
gativitatea și gratuitatea şcolară, România numarindu-se în această. 
privinţă, printre primele ţări din lume 3. Învätämintul primar de: 


M Dan Berindei, op. cit., p. 87. Vezi regulamentul Școlii de silvicultură,. 
în „Monitorul“, nr. 231, din 18 octombrie 1862, p. 962. 

M Laurian>, Școala tehnică, în „Instrucţiunea publica“, 1860, p. 42—44. 
Pentru învățămîntul „real“, vezi I. Cojocaru, Inceputurile învățămîntului. 
tehnic şi profesional, in Moldova și Tara Românească, Bucuresti, 1967. 

35 Dan Berindei, op. cit., p. 88. 

36 Instrucţiunea publică“, decembrie 1859, p. 6. 

37 Aurel Loghin, Gheorghe si Maria Platon, Universitatea „Al. I. Cuza“ 
Iaşi, Bucuresti, 1972, p. 59—60. Mai vezi Contribuţii la istoria dezvoltării. 
Universităţii din Iasi, 1860—1960, Bucuresti, 1960, vol. I. 

38 „Monitorul“, nr. 202 si 219, din 12 octombrie si 2 noiembrie 1863,. 
p. 841, 911—912. 

3 Ibidem, din 1/19 iulie 1864, p. 663; Alexandru Balaci, Ion Ionascu. 
si colaboratorii, 1864. Universitatea din Bucuresti, Bucuresti, 1964, p. 26—27. 

40 „Monitorul“, nr. 159, din 21 iulie 1862, p. 373; vezi si nr. 233, din: 
20 octombrie 1862, p. 969. 

4 Ibidem, nr. 25, din 5 februarie 1863, p. 97—98. 

42 Pentru legea din 1864, vezi Ilie Popescu-Teiusanu, op. cit, passim. 

4 Istoria învățămîntului din România, Bucuresti, 1971, p. 118. 


14 — e. 1911 int -r 209 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


4 ani, cel secundar de 7 ani si cel universitar de 3 ani au repre- 
zentat treptele de instrucțiune publica. Dacă însă legea reflecta 
principii din cele mai înaintate avînd în vedere stadiul de dezvoi- 
tare a societăţii din acea vreme, în schimb, cum s-a remarcat, sis- 
temul de învățămînt ce se crease avea „un caracter mai mult teo- 
retic decît practic“ și legea „nu prevedea condiţiile materiale pentru 
„aplicarea ei“ “4. 

Un bilanț ne dezvăluie că instrucțiunea publica a făcut sensi- 
bile progrese in epoca unirii, desi drumul ce i se deschidea inainte 
mai era încă lung 5. Unificarea si modernizarea sistemului de in- 
vatamint, reînființarea învățămîntului sătesc, extinderea invata- 
mintului elementar la orașe, dezvoltarea învățămîntului secundar 
i crearea universităților, ca și legea instrucţiunii publice din 1864, 
-care și-a găsit aplicabilitatea în cursul următoarelor trei decenii 
-evidențiază pregnant saltul pe care învățămîntul l-a realizat in 
perioada formării și organizării statului national. 


Perioadă de multilaterale mutații, epoca unirii s-a caracterizat 
în mod firesc si printr-o accentuare a preocupărilor științifice nu 
numai în domeniul științelor umane, mai direct legate, îndeosebi 
prin istorie, de procesul de făurire a României moderne, ci în cel 
al ştiinţelor exacte, a căror dezvoltare se încadra procesului însuși 
-de modernizare “6. Desigur că ne aflam la începuturi. Cadrele stiin- 
tifice de înaltă calificare nu se puteau forma încă decît peste ho- 
tare. Tezele de licenţă și chiar cele de doctorat ale românilor — ob- 
ținute in Germania, dar mai ales în Franța? — dezvăluie însă 
pentru anii 1856—1864 nu numai o evidentă creștere a numărului 
celor ce au obținut aceste titluri “8, ci si o creștere calitativă a ni- 
velului tezelor. Fizicianul Emanoil Bacaloglu, juriștii Vasile și Con- 
stantin Boerescu, ori filozoful Titu Maiorescu, care și-au obținut 


#4 P, Constantinescu-lasi, Cultura, în Istoria României, vol. IV, Bucu- 
rești, 1964, p. 694. 

45 În 1862 într-o broşură se remarcă că din 4 milioane de locuitori ai 
Principatelor Unite, 3800000 erau „cu totul străini“ de primele elemente 
-ale învăţăturii, iar 160 000 nu stăpîneau decît „într-o proporţie infinitisimala“ 
cunoştinţele „cele mai elementare“(De l’enseignement public et des réformes 
sociales en Roumanie..., p. 20, 36). 

46 Vezi o privire sintetică asupra evoluţiei ştiinţei în perioada 1848—1878 
“la P. Constantinescu-Iasi, Cultura, în Istoria României, vol. IV, Bucuresti, 
-p. 714 si urm. 

47 În legătură cu tezele obţinute si publicate in Franța vezi Alexandre 
„et Getta Helene Rally, Bibliographie franco-roumaine, vol. I, Paris, 1930. 

48 A fost şi unul din motivele sugestiei pe care domnitorul Cuza a 
facut-o in luna august 1862 privind crearea unui Colegiu roman la Paris, 
“în cadrul căruia să fie strinsi toţi tinerii romani aflaţi la studii în capitala 
“Franţei („Monitorul“, nr. 183, din 20 august 1862, p. 769). 


-210 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


cu toții, in această perioadă, calificările înalte in universitati străine, 
erau oameni de carte ce se puteau încadra firesc încă de atunci 
culturii europene. Cu mult simţ de adaptibilitate și oameni de cul- 
tură mai virstnici sau trecuţi de pragul primei tinereti — cum au 
fost chimistul Stefan Micle, agronomul Ion Ionescu, doctorul Ni- 
colae Crețulescu, medicul și naturalistul Iuliu Baraș, statisticianul 
Dionisie Pop-Martian, istoricii B. P. Hasdeu si Alexandru Papiu 
Ilarian, pentru a nu aminti decît pe unii — se afirmau si ei la un 
nivel superior de cultură, contribuind la constituirea mișcării stiin- 
tifice românești moderne. 

În domeniul științelor exacte se înregistrau stäruinte in dife- 
rite sectoare. Ștefan Micle a creat la Iași laboratorul de chimie, 
Bacaloglu s-a făcut cunoscut după 1859 prin lucrări ale sale pu- 
blicate peste hotare, Iuliu Baraș s-a dovedit un harnic raspinditor 
al cunoștințelor științelor naturii, editind periodice și publicind 
lucrări — în 1861 un Manual de botanică silvică —, un anume 
M. Frizenhausen a consacrat în 1858 o broșură homeopatiei, pu- 
blicată la București, o masivă Pharmacopee română a văzut lumina 
tiparului tot acolo în 1862. Doctorul C. A. Polizu a tipărit la Bucu- 
reşti în 1859 o Prescurtare de anatomie descriptivă, în timp ce 
directorul școlii de la Pantelimon a tipărit, cu un an mai înainte, 
un Manual despre creșterea viermilor de mătase, într-un moment 
în care sericicultura luase un deosebit avint. Ion Ionescu — si el 
inițiator de periodice de specialitate — a fost şi autorul unui Ca- 
lendar pentru bunul cultivator, care în ediţia a III-a din 1861 în- 
suma peste 500 de pagini. Desigur nu ne aflam decit la începuturile 
unei dezvoltări moderne a științelor exacte, dar o ascensiune in- 
cepuse a se profila în această privință dominind însă, în condi- 
tiile existente, lucrările de difuzare și popularizare a științei. In- 
teresul stirnit de cursurile libere ținute la Sf. Sava de doctorul 
Davila ori de cele ale chimistului Micle la Iași a fost, de asemenea, 
semnificativ pentru a indica noi tendințe în evoluţia spiritului 
public 49. 

Desigur că pe primul plan se afirmau însă științele umane și 
în primul rînd dreptul si istoria, filozofia la nivel european debu- 
tind si ea, chiar în anul unirii, prin Titu Maiorescu %. O serie de 
personalităţi politice în ascensiune și-au făcut chiar in acei ani stu- 
diile juridice peste hotare. Printre istorici — care n-au beneficiat 
în măsura juristilor de studii la universităţile străine — s-a afirmat 


49 C. Prodan, Ateneul român si menirea lui în cultura românească, 
Bucuresti, 1935, p. 4; V. A. Urechiă, op. cit., vol. III, p. 169. 

5 Pentru începuturile ştiinţifice ale lui Maiorescu, vezi Domnica Fili- 
mon, Tinărul Maiorescu, Bucuresti, 1972, p. 138 si urm. 


213 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


în epocă tînărul dar tumultosul si enciclopedicul Bogdan Petriceicu 
Hasdeu. După cîteva periodice de mai mică însemnătate si de 
scurtă durată 54, acesta a publicat in 1864 primul fascicul din „Ar- 
hiva românească“, preluînd într-un fel ștafeta lui Alexandru Papiu 
Ilarian, alt istoric însemnat în epocă, care scosese în anii 1862— 
1864 pretiosul său „Tezaur de monumente istorice“ 52. Florian 
Aaron, care a ales în mod semnificativ tocmai ajunul unirii pentru 
a extrage din lucrarea sa Istoria Țării Româneşti partea masivă 
consacrată lui Mihai Viteazul şi a o publica sub titlul Mihai II 
Bravul, biografia şi caracteristica lui, C. D. Aricescu — viitorul 
director al Arhivelor statului — care a dat luminii tiparului, în 
afara unor broșuri politice, Istoria Cîmpulungului, în două volume, 
Cezar Bolliac, diletant talentat. ori George Sion, traducător al celor 
trei volume ale Istoriei generale a Daciei a lui Dionisie Fotino, au 
fost şi ei prezenţi în acei ani prin activitatea lor istoriografică. Filo- 
românul mazzinian Marc Antonio Canini, preocupat de originea 
românilor 933, Manolache Drăghici a cărui Istoria Moldovei în timp 
de 500 ani a fost publicată în 1857, Mihai Cioranu, aghiotantul 
eroului Tudor, a cărui scriere referitoare la evenimentele revolu- 
tionare din 1821 a văzut lumina tiparului in 1859 5%, ori Petre Teu- 
lescu, care a publicat în 1860 la Iaşi, în peste 200 de pagini, Arhiva 
română. Documente istorice, ne întregesc imaginea acestei istorio- 
grafii neîndoielnic încă incipiente, dar care se pregătea a se afirma 
prin unele personalități marcante în perioada istorică următoare. 
Activitatea unui economist pragmatic şi activ ca Enric Winterhal- 
der, asiduu colaborator al „Romanului“, si mai ales cea a lui Dio- 
nisie Pop-Martian, creator al statisticii moderne românești, merită, 
de asemenea, o evidentiere. 

Ceea ce era deosebit de important era faptul că se constata o 
stare de efervescenţă, că numărul tinerilor care plecau peste ho- 
tare la studii se mărea într-un ritm rapid, că începeau să apară 
lucrări într-un domeniu sau altul al ştiinţei la un nivel european, 
chiar dacă de obicei ele foloseau doar difuzării si popularizarii stiin- 
tei si mai putin afirmării unei creații ştiinţifice originale. Cu toate 
aceste limite, se asista de fapt la nașterea științei moderne româ- 
nești. Esenţial era faptul că procesul avea loc, că se pregăteau ba- 


>. "l Vezi Vasile Sandu, Publicistica lui Hasdeu, Bucuresti, 1974, p. 27 
$i urm. 

Kj Pentru „Tezaur de monumente istorice“ : Corneliu Albu, Alexandru 
Papiu Ilarian, Viaţa și activitatea sa, Bucuresti, 1977, p. 132—138. 


5 În 1858 a tipărit la Bucuresti Studii istorice asupra originei națiunii 
române. 


% Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, București, 1859. 


g 


212 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


zele pentru ca oamenii de știință români să se poată integra plenar, 
în activitatea științifică mondială. 


Continuindu-se straduintele datînd din perioada anterioară, co- 
relate în primul rînd necesităţii de a se dobindi un cadru organi- 
zatoric național pentru elaborarea unei gramatici și a unui dic- 
tionar al limbii, dar si pentru a crea condiţii mai bune de dezvol- 
tare activităților ştiinţifice în ansamblul lor, raspunzindu-se atît 
necesităților naţionale cit si celor de modernizare, s-au făcut re- 
marcate proiectele și mai ales înfăptuirile legate de constituirea 
unor societăţi sau asociaţii literar-stiintifice. La Iasi se organizează 
in trei secții — de ştiinţe moral-politice, de științe naturale, fizice 
si matematice si de literatură si belle arte — societatea Ateneul 
român, animată de V. Alexandrescu-Urechiă, la a cărei publicaţie 
colaborează și marele Kogălniceanu, Papiu Ilarian, Bărnuţiu, Has- 
deu, fabulistul Donici, pentru a nu aminti decît pe unii 5. O data 
cu realizarea unirii politico-administrative, societatea ieșeană și-a 
încetat activitatea, probabil și din cauza strămutării unora dintre 
membrii ei la București, dar ea a renăscut apoi, în capitală, în 
ultimii ani ai domniei lui Alexandru Ioan Cuza, sub impulsul lui 
Nicolae Crețulescu, al lui Constantin Exarcu si al lui V. A. Ure- 
chia 96, 

Importante au fost si societatile consacrate stiintelor exacte, 
alăturate Societăţii de medici şi naturalisti din lasi, care-și conti- 
nua activitatea din perioada regulamentara 57. O Societate de stiinte 
a luat naştere la începutul anului 1862, avînd pentru început o 
singură secție, a ştiinţelor matematice, fizice si naturale, destinata 
fiind „pentru răspîndirea cunoștințelor“, dar urmărindu-se si „cer- 
cetări si investigaţii“ 58. Doi ani mai tîrziu, se înființa o Societate 
de ştiinţe naturale — care nu și-a inaugurat activitatea decit in 
toamna anului 1865 — creată „in scop de a conlucra la înaintarea 
ştiinţelor si în special a face să se cunoască productiunile solului 
României în sine însuşi și în raporturile sale cu artele, industria 


şi agricultura“ 59, 


55 Dan Berindei, Proiecte de înființare a unei Societăţi academice, în 
„Studii şi articole“, III (1961), p. 211—212. 

% Ibidem, p. 229—230. 

57 Vezi Jean Livescu, Rolul societăților științifice din Moldova in dez- 
voltarea ştiinţei din fara noastră, in „Studii şi cercetări ştiinţifice“, Iași, 
I (1950), fasc. 1, p. 426—450; I. Lăzărescu, Societatea de medici și naturalisti 
din Iasi, între anii 1830—1850, loc. cit, V (1954), nr. 1—2, p. 483—508. 

58 Dan Berindei, op. cit., p. 213. 

59 Ibidem, p. 228—229. 


213 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Neindoielnic că eforturile stăruitoare si preocuparea aproape 
generalizată privind crearea unei Societăți academice, menită a 
strînge cărturarii din întreg cuprinsul teritoriilor locuite de români 
şi avînd ca principal tel incipient elaborarea gramaticii si a dictio- 
narului, reprezintă aspectul major al procesului de înfiinţare a 
societăţilor cultural-stiintifice în epoca unirii. Corelate si întemeierii 
Astrei și Societăţii pentru cultură si literatură română din Bu- 
covina, care amîndouă au un caracter național, proiectele pentru 
înființarea unei societăți academice au devenit stăruitoare îndeosebi 
începînd cu anul 1860. Lucrul a fost, dealtfel, relevat și în una 
din primele şedinţe ale Societăţii literare, in 1867, cînd se vor 
adresa mulțumiri, la propunerea lui Barițiu, „către toţi bărbaţii de 
litere, citi s-au ocupat de la anul 1860 încoace cu ideea înființării 
unei societăți științifice“ 60. Propuneri și proiecte în această pri- 
vinta au aparţinut lui V. A. Urechiă, lui G. Sion, lui August Tre- 
boniu Laurian, lui Ioan Maiorescu, lui G. Creteanu, pentru a nu 
aminti decit pe unii, deoarece cum observa Urechia, ideea era atit 
de dezbătută in epocă încît aparținea „românismului“ 6i. Evan- 
ghelie Zappa şi domnitorul Cuza au asigurat apoi primele fon- 
duri 62, iar la mijlocul și în ultimii ani ai domniei lui Cuza, mi- 
niștrii Vasile Boerescu şi Niculae Creţulescu — ei înșiși oameni 
de cultură — s-au străduit a crea societatea 6. Pe bazele puse de 
Creţulescu și de directorul său general V. Alexandrescu-Urechiă, 
s-a putut întemeia, în primăvara anului 1866, Societatea literară 
română, transformată în anul următor, în cursul primei sesiuni, în 
Societate academică română %. Desi împrejurări interne si externe 
au făcut ca proiectele din epoca unirii să nu poată fi traduse în 
viață în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, este totuși nein- 
doielnic că toate aceste sträduinte stau la temelia viitoarei Aca- 
demii Române. Deși proiecte au existat și în perioada anterioară, 
problema înființării înaltei societăți a căpătat contururi concrete 
anuntind iminenta rezolvării ei tocmai în anii făuririi si consoli- 
dării statului naţional. 


Un domeniu relevant pentru profundele transformări ce au 
avut loc pe toate planurile nu numai în domeniul culturii, ci în 
ansamblul vieţii societății româneşti îl reprezenta presa. Ne gă- 
seam în prima epocă a capitalismului, cînd, așa cum arată 


60 „Analele Societăţii Academice Române“, I (1869), p. 27. 

6 „Românul“ din 12 august 1867, p. 677—678. 

62 Dan Berindei, op. cit, p. 223—224, 227. 

63 Ibidem, p. 227—228, 231—233. 

& Vezi idem, Înființarea Societăţii Literare (Academice) (1866) gi sesiu- 
nea din 1867, in „Studii“, IX (1956), nr. 5, p. 21—44. 


214 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


V. I. Lenin, „pentru prima dată mișcările naţionale devin mișcări 
de masă, atrăgînd în arena politică, într-un fel sau altul, toate 
clasele populaţiei, prin presă, prin participarea la instituţiile re- 
prezentative etc.“. Presa avea acum un rol mobilizator, un rol ca- 
talizator al diferitelor forte sociale, un rol centralizator. Însemnă- 
tatea ei în epocă ne este dezvăluită, în primul rînd, prin dezvol- 
tarea ei de-a dreptul uimitoare, în toate domeniile publicistice, în 
comparaţie cu situaţia anterioară. Este însă drept că această dez- 
voltare se remarcă mai ales în București, capitala noului stat în 
curs de constituire. Aci au apărut în anii 1856—1864 nu mai puţin 
de 82 de periodice (respectiv 106 titluri), ceea ce reprezenta circa 
750%% din publicaţiile periodice românești ale vremii 65. Faptul ca 
la începutul anului 1859 fiintau în Bucuresti „peste opt“ tipo- 
grafii, „cele mai multe cu maşini, care lucrează neîncetat, ocupă 
peste 100 de oameni“ 66 si că exista deci spaţiul tipografic favori- 
zant dezvoltării presei, ca si faptul că noile condiţii politice ce se 
creaseră înlesneau și ele propășirea publicaţiilor periodice în capi- 
tală explică această neîndoielnică înflorire a presei bucureștene. 
Specializarea publicaţiilor periodice și diversificarea lor, utilizarea 
mijloacelor moderne de informare — telegraful sau corespondentii 
speciali, pe care unele foi îi au în anumite momente si in străină- 
tate —, dezvoltarea în cuprinsul periodicelor a sectorului recla- 
melor și anunţurilor — strîns legat de procesul însuși al dezvol- 
tării capitaliste — sînt caracteristice pentru epoca unirii în ceea ce 
privește presa. 

Rolul cel mai de seamă îl avea presa politică. Renăscută după 
perioada de înăbușire — mai ales in Tara Românească — urmă- 
toare revoluției din 1848, cînd presa politică avusese pentru scurt 
timp o efemeră înflorire, acest domeniu al publicațiilor periodice 
se dezvoltă și se consolidează. Numai în București au apărut în 
epoca unirii 18 publicaţii politice (respectiv 26 titluri), unele dintre 
ele afirmindu-se prestigios 67. „Steaua Dunării“ de la Iasi — „jur- 
nalul unirii“ al lui Kogălniceanu —, transformată în perioada căi- 
măcămiilor in „L'Etoile du Danube“, publicată la Bruxelles —; 
„Românul“, primul jurnal politic bucureștean cu apariție zilnică, 
care, îndrumat de C. A. Rosetti, a dominat publicistica românească 
timp de cîteva decenii ; „Nationalul]“ lui Vasile Boerescu ; „Dimbo- 
vita“ lui Dimitrie Bolintineanu ; „Reforma“ lui I. G. Valentineanu, 
toate trei foi bucurestene, ca si „Buciumul“ lui Cezar Bolliac, ori 


65 Idem, Presa bucureşteană in perioada formării și organizării statului 
național român, în „Studii“, XV (1962), nr. 3, p. 683. 

66 Românul“, 1859, p. 43, col. I—II. 

67 Dan Berindei, op. cit., p. 672. 


215 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


la Iaşi „Tribuna romana“ si „Dacia“, cu o apariţie scurtă, dar im- 
portanta pe tärimul luptei nationale, sint doar unele dintre publi- 
catiile periodice înaintate ale epocii 6. Au existat si cîteva pu- 
blicatii reflectind poziţii conservatoare, dar si acestea concesive 
faţă de procesul inevitabil al modernizării statului, tinzind spre 
„un compromis istoric“ : „Conservatorul progresist“, „Proprietarul 
român“ și „Unirea“ la Bucureşti, „Viitorul“ la Iaşi. „La lucru 
— scria C. A. Rosetti în articolul program al celui dintîi număr 
al „Romanului“, făcîndu-se purtător al unor gînduri si al unor 
straduinte in bună măsură generalizate — frati români ! să ne suim 
cu mintea mai presus de sfera cea strîmtă a patimilor individuale 
şi ridicînd în inima noastră un templu patriei şi libertăţii, să pasim 
cu toţi înainte, siguri fiind că ceea ce vom avea bine sădit în 
minte si în inimă mai curînd sau mai tîrziu va intra negresit și 
în legiuirile noastre“ 99, 

În epoca cercetată au apărut în România şi periodice în limbi 
străine sau bilingve ; numai în Bucureşti au fost publicate 14 pe- 
riodice (respectiv 15 titluri) de acest fel ©. Tot acolo se înregistrează. 
apariția a cinci periodice în limba germană — între acestea foaia 
înaintată „Deutsche Zeitung. Organ der Nationalităten“, suprimată 
doar la presiunile Austriei habsburgice —, a unui periodic ma- 
ghiar, a două periodice bulgaro-române, a două periodice bilingve 
evreiești, a unui periodic bilingv grecesc, a trei periodice în limba 
franceză (cel mai de seamă fiind „La Voix de la Roumanie“ al lui 
Ulysse de Marsillac) . Mai trebuie remarcată dezvoltarea publi- 
catiilor periodice oficiale. În afara foilor oficiale — din 1862 uni- 
ficate în „Monitorul“ —, apar foi semioficiale, periodice consacrate 
dezbaterilor parlamentare, un „Buletin telegrafo-postal“, ,,Moni- 
torul comunelor“, „Buletinul municipal“ — publicat la Bucuresti 
în anii 1859—1863 — si „Monitorul oastei“, tipărit începînd cu 
luna februarie 1860 72. 

Deosebit de însemnate au fost periodicele tangente problemelor 
de cultura. Martian a fost redactorul a două importante publicaţii : 
„Anale economice“ și „Anale statistice“ ; au apărut apoi publicaţii 
periodice consacrate problemelor agriculturii si ale ţărănimii, unele, 
ca „Teranul român“ al lui Ion Ionescu, fiind si periodice de netă 
opinie politică. În domeniul ştiinţific si al difuzării ştiinţei trebuie 


6 Pentru toate vezi ibidem, p. 672—676 şi sub voce in Al. Sadi Ionescu 
si Nerva Hodoș, Publicatiunile periodice româneşti, vol. I, Bucuresti, 1913. 

69 „Romanul“, nr. 1, din 9/21 august 1857, p. 1—2. 

7 Dan Berindei, op. cit., p. 676. 

î1 Ibidem, p. 676—677. 

72 Ibidem, p. 677—678. 


216 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


semnalate „Isis sau natura“ al lui Baras, „Muzeul national“ al pro- 
fesorului A. Marin, „Amicul sciintei“ din 1864 ; „Medicul roman“ 
si „Monitorul medical“ erau destinate personalului medical. O sub- 
liniere specială merita „Amicul familiei“, scos de feminista Con- 
stanta Dunca (Camille D'Alb), „Revista Carpatilor“ a lui Sion, care 
căuta a imita in format si conţinut reviste ca „Revue de Paris“ 
sau „Revue des Deux Mondes“ si mai ales „Revista romana pentru 
sciinte, litere si arte“, unde reintilnim grupul de tineri intelectuali 
creatori ai „Junimei române“ de la Paris din 18513. „Liberi de 
orice idee precugetată — scriau inițiatorii publicației —, dorind 
numai a propaga, potrivit cu slabele lor mijloace, luminile şi știința 
in ţara lor, fondatorii „Revistei române“ într-o epocă de reorga- 
nizare ca cea prezentă au simțit trebuinta de a deschide un cîmp 
de activitate studiilor serioase, de a aduna, pe cît. se va putea, 
într-o publicare periodică rezultatul lucrărilor literare şi al specu- 
latiunilor științifice ce pot grăbi progresul naţiunii române“. „O 
națiune — mai adăugau ei subliniind însemnătatea culturii — se 
afirmă prin actele sale politice, cît și prin viața sa intelectuală, 
Cind letargia o predomineste, cînd scinteia de viață doarme încă 
în sînu-i... vălul întunericului o şterge din istorie...“ 7. Mai tre- 
buie amintite periodicele istorice menţionate ceva mai înainte, re- 
zultate din eforturile lui Hasdeu și lui Papiu, „Instrucţiunea pu- 
blică“ a lui Laurian, „Observatorul militar“ şi „România militară“, 
precum şi cîteva periodice reflectînd probleme bisericeşti 75. În an- 
samblu, presa epocii unirii este edificatoare în a dezvălui proble- 
matica complexă cu care se găseau confruntati făuritorii României 
moderne, dar si efervescenta deosebită ce se remarca si în acest 
sector atît de important al vieţii social-politice şi culturale. 


Epocă de adinci înfruntări, epoca unirii a dat un cert imbold 
literaturii ‘6, deși a fost neîndoielnic vorba, in general, de o lite- 


ratură mobilizatoare, mai mult decît de opere remarcabile. În ceea 
ce priveşte domnia lui Alexandru Ioan Cuza, A. D. Xenopol a ob- 


73 Ibidem, p. 677—679. 

71 „Revista română“, 1861, p. 1, 2. 

75 Dan Berindei, op. cit., p. 680—681. 

Vezi Tudor Vianu, Literatura Unirii Principatelor, in Studii privind 
Unirea Principatelor, Bucuresti, 1960, p. 43—53 ; Teodor Virgolici, Unirea in 
literatura vremii, in Aspecte istorico-literare, Bucuresti, 1973, p. 37—45. 
Pentru literatura populara Vasile Adascalitei, Un portret folcloric neobis- 
nuit: Cuza Vodă, in Cuza Vodă. In memoriam, laşi, 1973, p. 568—580 ; 
idem, Cuza Vodă in tradiția populară, Bucuresti, 1970; A. D. Xenopol, 
Domnia lui Cuza Vodă, vol. II, Iasi, 1903, p. 100 si urm.; G. Marinescu, 
Dezvoltarea culturală între 1848 și 1866, in Alexandru Ioan Cuza. 1859—1866, 
Bucuresti, 1930, p. 108 $i urm. 


, 217 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


servat justificat că ea se desfăşoară „cu deosebire pe tarimul po- 
litic şi social“ şi că această domnie „însamnă tocmai coborirea 
ideilor culturale în faptele înconjurătoare“ 77. Dar această litera- 
tură, care a cunoscut doar puţine lucrări durabile în timp, a avut 
un larg ecou în epocă, deoarece, chiar şi în forme uneori deficiente, 
ori utilizînd o limbă încărcată de neologisme, propagînd îndeosebi 
ideea fundamentală a unirii, ea răspundea necesităţilor poporului. 
Totodată, cu mici excepții, scriitorii sînt militanti pentru consti- 
tuirea noului stat, pentru înlăturarea sechelelor feudale. Pe lingă 
V. Alecsandri, G. Alexandrescu, D. Bolintineanu, C. A. Rosetti sau 
C. Bolliac au apărut tineri scriitori progresiști, arzind de dorința 
de a-şi servi patria. C. D. Aricescu, N. T. Oräsanu, Gh. Tăutu, 
Gh. Baronzi şi alţii sînt în primele rînduri, cea mai mare parte mi- 
litind dealtfel nu numai pe tărîm cultural, ci si politic, pentru 
înfăptuirea unirii şi organizarea statului naţional. 

Hotarul dintre literatură şi politică nu exista si coplesitoarea 
implicare a scriitorilor în acțiunea politică îi făcea uneori să nu 
mai poată acorda timpul lor operei de creaţie. Mihail Kogălniceanu, 
corifeu al Adunării ad hoc, apoi printre primii bărbaţi de stat ai 
domniei lui Cuza, principalul realizator al reformelor, n-a mai avut 
răgazul, ca şi poetul Vasile Alecsandri, prezent în acei ani mai 
ales pe tărîm diplomatic, pentru o tihnită creaţie literară, iar Bo- 
lintineanu a devenit și el, în primul rînd, un publicist politic, un 
dregător al noii domnii. C. A. Rosetti şi Costache Negri, inimosul 
agent al Principatelor la Constantinopol, au neglijat şi ei muzele, 
în timp ce publicistica militantă mai mult decît literatura pro- 
priu-zisă atrăgea pe multi dintre cei tineri : Orasanu, Valentineanu 
sau Aricescu, „tribuni“ ai poporului. 

Poezia s-a găsit în slujba Unirii, iar apoi a repetatei evocări 
a zilei de 24 ianvarie. Nu numai Alecsandri scrie o Hord a Unirii, 
ci şi Aricescu, iar Bolliac compune o „replică“. Versuri sînt consa- 
crate „zilelor“ în care Adunările ad hoc au adoptat programul unio- 
nist sau intrării noului domnitor în București. Dimitrie Ralet a 
descris in 1857 împrejurările politice ale momentului în versurile 
unei lungi compuneri intitulată România după tractat ! Versuri pe 
foi volante, evocarea ditirambică a Unirii în poezia lui Alexan- 
drescu Unirea Principatelor, in care erau amintiţi „fii ai Romei 
cei eterne“, fabule ca cele ale lui Alexandru Donici, moldoveanul 
de peste Prut venit la Iasi — dintre ele impunind atenţie Vaporul 
şi calul, în care elementul politic patriotic era îmbinat cu afirmarea 
drepturilor progresului, ale vaporului ! —, versuri însufleţite ale 


7 A. D. Xenopol, op. cit., vol. II, p. 92 şi 94. 


218 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


unor poeti minori, iată peisajul poeziei unioniste. Dar poezia putea 
fi regăsită si pe scenele teatrului. În „Păcală si Tindala“ si în 
„Cinel-Cinel“, creaţiile ușoare ale lui Alecsandri, dar atît de mo- 
bilizatoare pentru cauza unirii, ori în piesa, scrisă într-o limbă 
„îngrozitoare“ — apreciază Xenopol 8 — de Alexandru Depără- 
teanu în 1864 şi dedicată lui Țepeș. Lungi poeme, ca cel de 6 000 de 
versuri al lui Alexandru Pelimon.Traian şi Dochia sau cel intitulat 
Gloriile românilor sub Mihai Viteazul, datorat aceluiași scriitor, 
plătesc si ele tribut poeziei. 

Drama istorică se impunea și ea, deoarece era un mijloc adecvat 
de propagare a ideilor înnoitoare şi mai ales a simtamintelor pa- 
triotice. Petre Gradisteanu scrie în 1857 O noapte pe ruinele Tirgo- 
viştei, Baronzi Matei Basarab in 1858, Asachi Vochita si Elena 
Dragoş in 1863 si Deparateanu, Grigore Vodă, domnul Moldovei 
în 186479., Nici una din aceste opere nu s-a impus în dramaturgia 
românească, dar, în ansamblu, ele reflectă cerinţele și interesul 
publicului într-un moment istoric hotaritor. 


Dar pe lingă aceste produse in general minore, „galvanizate 
numai de simtämintul iubirei de tara“ %, erau si opere care au 
rămas. În 1863 Alecsandri si-a reeditat Doine si lăcrămioare, iar 


Alexandrescu Meditaţii si elegii. Fabulele lui Donici, nuvela isto- 
rică a lui Odobescu Doamna Chiajna, romanul lui Filimon, Ciocoii 
vechi şi noi, dar şi alte lucrări în proză din epocă ne atrag atenţia. 
Romanul lui Filimon a fost precedat de nuvela Nenorocirile unui 
slujnicar sau gentilomii de mahala şi dacă „vieţile“ pe care le scria 
Bolintineanu consacrîndu-le unor mari figuri de domnitori — Te- 
peș, Ștefan, Mihai ! — sînt doar opere de mesaj patriotic, mai multe 
din romanele scrise în epocă (şi este o epocă prolifică în această 
privinţă) merită a fi evidenţiate. Manoil al lui Bolintineanu din 
1855 a fost considerat a fi „prima încercare meritorie de roman 
românesc“ 81, dar evident mai reușit a fost Elena din 1862, „roman 
original de datine social-politice“. Două romane care atrag atenţia 
sînt si cele ale lui Pantazi Ghica, Un boem român si Don Juanii 
de Bucureşti. Aventuri dar și patriotism transmit romanele lui 
C. Boerescu, Aldo si Aminta sau Bandiţii, ori loan Dumitrescu, 
Radu Buzescu. Primul roman istoric l-a scris Vasile Alexandrescu- 


“8 Ibidem, p. 133. 

791. Nistor, Dramaturgia istorică românească, vol. II, Bucuresti, 1974, 
p. VII—VIII. 

% A. D. Xenopol, op. cit., vol. II, p. 113. 

Bi Teodor Virgolici, Inceputurile romanului românesc, Bucuresti, 1963, 
p. 51. Vezi în aceeași lucrare prezentarea critică a tuturor romanelor din 
epocă. 


219 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Utechia, in 1855, dedicîndu-l logofătului Vevelli si tot el a adaptat 
Coliba lui Mos Tom de Harriet Beecher realitatilor romanesti, cind 
mai fiinţa in 1855 robia ţiganilor, scriind Coliba Măriucăi. Un ro- 
man sentimental, istoric, dar si cu evidente tendinte patriotice si 
unioniste a fost Bucur, istoria fundării Bucureștilor al lui Alexan- 
dru Pelimon. În sfîrşit, merită a fi evidenţiate si romanele de 
„mistere“ scrise sub influența operei lui Eugene Sue, dar nein- 
doielnic adaptate problematicii societății din Principate : Misterele 
căsătoriei de C. D. Aricescu, Misterele Bucureștilor de Baronzi si 
Mistere din Bucuresti de I. M. Bujoreanu €2. În aceste romane, ca 
si in cel datorat lui Alexandru Cantacuzino, Serile de toamnă la 
țară, sau Mariei Boucher Omul muntelui — într-o vreme atribuit 
lui C. A. Rosetti 183 — atmosfera si mentalul epocii capătă o inte- 
resantă întruchipare. Ele nu sînt numai opere de creaţie literară, 
ci și neîndoielnic izvoare istorice. 

Ca si literatura si arta epocii unirii este în primul rînd o arta 
militantă pusă în slujba cauzei unirii. Tablouri și compoziţii 
istorice, în realizarea cărora găsim angajați artisti ca Gheorghe Näs- 
tăseanu, Mihail Lapaty, transilvăneanul Constantin Lecca, ori Carol 
Popp de Szathmary, pe Gh. Tattarescu cu compoziţia sa „Unirea“, 
apoi desene sau litografii realizate de Alexandru Asachi, de G. Ver- 
nich, de maiorul Dimitrie Papazoglu, atrag atenția, dar, mai ales, 
rămîn remarcabile și astăzi și profund realiste cele două tablouri 
consacrate de Aman momentului istoric: Hora Unirii la Craiova 
si Sedinfa secretă din 24 ianuarie 1859 a Adunării elective din 
București. Este însă sigur că această artă în ansamblul ei, chiar şi 
în creaţiile minore, reflectă profund momentul istoric în cauză. 


82 Ibidem, p. 95—112. 

& Ibidem, p. 70—71. 

8 Vezi Petre Constantinescu-laşi, Unirea ţărilor române în artele plas- 
tice, în Studii privind Unirea Principatelor, Bucureşti, 1960, p. 35—42; 
Ion Frunzetti, Pictorii şi unirea țărilor romane, în „Studii şi cercetări de 
istoria artei“, VI (1959), nr. 1, p. 81—96. 


220 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Capitolul al VI-lea 


Unirea — prolog al cuceririi independenţei 
si al desăvirșirii unităţii statale 


Unirea Principatelor din 1859, desăvirșită apoi la începutul 
anului 1862, a încheiat un proces istoric, ea reprezentînd totodată. 
o etapă a altor două procese istorice dezvoltate în paralel. Unirea 
din 1859 a fost preludiul Unirii celei mari din 1918 ! și totodată 
ea a fost prologul schimbării statutului internațional al statului. 
ce fusese creat, al cuceririi neatîrnării. Între Unirea din 1859, 
independenţa din 1877 si desavirsirea unităţii statale din 1918 exista 
o succesiune indisolubilă, o condiţionare necesară. 

Realizarea Unirii a reprezentat neîndoielnic obiectivul prin- 
cipal al națiunii în primul deceniu al celei de-a doua jumătăți a 
secolului al XIX-lea. Dar, totodată, obtirerea independenței s-a 
înscris, în aceeași perioadă, printre telurile principale ale mișcării 


1 Pentru Unirea din 1859 ca preludiu al desăvirşirii unităţii statale 
vezi : Miron Constantinescu si Ștefan Pascu (sub redacția), Desävirsirea uni- 
ficării statului național român. Unirea Transilvaniei cu vechea Românie, 
Bucuresti, 1968, p. 43—46 ; Stefan Pascu, Marea Adunare Națională de la 
Alba Iulia, Cluj, 1968, p. 112—124; Dan Berindei, Quelques aspects de la 
politique étrangère des Principautes Unies: le probleme de l'indépendance 
et de l’unité pleine et entière du peuple roumain (1859—1861), in Nouvelles 
Etudes d'Histoire, vol. II (1960), p. 395—398. Pentru problema independenţei 
vezi : Constantin C. Giurescu, Lupta poporului român pentru independența. 
politică înainte de 1877, în „Analele Universităţii București. Istorie“, XVI 
(1967), p. 55—64 ; Apostol Stan, Independența statală în gindirea şi practica. 
politică a anilor 1859—1877, in „Revista de istorie“, XVIII (1975), nr. 10, 
p. 1505 şi urm.; Dan Berindei, Unirea Principatelor — preludiu al inde- 
pendentei de stat depline a României, în „Anale de istorie“, XXI (1975), 
nr. 3, p. 45—56. 


221 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


de eliberare româneşti. Expunind dorințele patriotilor români, 
Dimitrie Brătianu propunea, de exemplu, în aprilie 1855, bărba- 
tului de stat englez Robert Peel „crearea unui stat independent la 
Dunărea de Jos“ şi tot el cerea lui Clarendon, ministrul de externe 
al Angliei, în ianuarie 1856, să se redea poporului român locul 
ce i se cuvenea „ca națiune independentă în marea familie a 
naţiunilor civilizate“ 2. Dealtfel, în același sens se pronuntau si 
unii diplomaţi străini. Beclard, consulul Franţei la Bucureşti, 
credea că „unirea Ţării Românești si a Moldovei într-un stat inde- 
pendent“ avea să dea noului stat „capacitatea de a înfăptui el 
însuși... reformele de detaliu...“ 3. 


Tratatul de la Paris din 1856 n-a acordat independența Prin- 
cipatelor, dar a afirmat dreptul lor la o deplină autonomie, la 
„0 administraţie independentă si naţională“, ferindu-le totodată 
de o „protecție exclusivă“ si impiedecind în mod practic imixtiu- 
nile unilaterale ale puterilor europene. Adunările ad hoc din 
1857 au reprezentat un nou prilej pentru afirmarea deplinei auto- 
nomii a Principatelor si pentru pregătirea dobindirii viitoarei lor 
neatîrnări. În Adunarea ad hoc a Moldovei, Mihail Kogălniceanu 
a afirmat că Principatele aveau „dritul de state suverane“ și că 
„suveranitaiea Principatelor este scrisă cu litere mari“. El a mai 
arătat că așa-numitele capitulatii încheiate între Principate si 
Poartă garantau „in special dreptul de guvernamint neatirnat, 
dreptul de legislaţie, adică o întreagă si deplină autonomie“ 5. 
Aceeași poziție de fermă apărare a autonomiei a fost manifestată 
şi în Adunarea ad hoc de la Bucuresti 6. Convenţia de la Paris din 


august 1858 — prin care puterile au incercat printr-o solutie de 
compromis, tinind însă seama si de lucrările Adunărilor ad hoc, 
să reorganizeze cele două ţări — a reafirmat dreptul de deplină 


autonomie a Principatelor şi a lăsat deschis prin aceasta drumul 
spre independenţă. 

Formarea statului naţional român prin dubla alegere a lui 
Alexandru loan Cuza a deschis largi perspective desavirsirii pro- 


2 Al. Cretzianu, Din arhiva lui Dimitrie Brătianu, vol. II, Bucureşti, 
1933, p. 5—7, 55—56. 

3 Independența României. Documente, vol. II, partea I, Bucureşti, 
1977, p. 7—8. 

4 D. A. Sturdza si altii, Acte si documente relative la istoria renascerei 
României, vol. III, Bucuresti, 1889, p. 1 082. 

5 Ibidem, vol. VI, partea I, p. 63—68. 

6 într-un document elaborat de o comisie a acesteia, însușit prin vot 
de membrii adunării, se sublinia faptul că izvorul „nenumăratelor cala- 
mitäti care loviseră ţările româneşti se găsea în „călcarea drepturilor 
noastre ca nație“, (Ibidem, vol. VI, partea a II-a, p. 32). 


222 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


gramului de eliberare. Odată cu constituirea statului roman in 
prima sa etapa, dobindirea deplinei independente nu mai era 
decît o problemă de timp, o chestiune de însemnătate majora ce 
se cerea rezolvată într-un viitor ce nu mai putea intirzia. În 
aceste condiții, formula unui diplomat belgian apărea deplin jus- 
tificatä. „Dubla alegere — scria el — echivalează cu Unirea Prin- 
cipatelor ; Unirea Principatelor înseamnă independenţa lor“ 7. 

Independența apărea ca o condiţie neapărată pentru a se putea 
asigura propăşirea statului modern ale cărui baze fuseseră puse 
în ianuarie 1859. Dealtfel, din primele luni următoare realizării 
Unirii, cînd încă se acționa pentru obţinerea recunoașterii de 
către puterile europene a faptului istoric petrecut la București, 
independența s-a impus la ordinea zilei organic legată de Unire. 
Chiar în primăvara anului 1859, cînd s-a ivit ipoteza unei parti- 
cipări a tinärului stat national român la războiul care era pe 
punctul de a izbucni între Franţa si Piemont, pe de o parte, si 
Austria habsburgică, pe de alta, Alexandru loan Cuza plănuia ob- 
ținerea neatîrnării țării 8. Mai înainte, vorbind unui consul, pusese 
ipoteza slăbirii suzeranității otomane și a constituirii „unui 
magnific regat de 5 milioane de locuitori ce poate cuprinde 
20 milioane“ 9, 


Faptul că independenţa statală reală era aproape a fi con- 
cretizată nu era sesizat numai de români, ci și de străini, prieteni 
sau adversari ai poporului român. Diplomatul sard filoromân Benzi, 
cînd a aflat vestea dublei alegeri a domnitorului Cuza, și-a expri- 
mat urările „pentru fericirea și independența întregii Românii“ 
(subl. ns. — D. B.), în timp ce Hiibner, ambasadorul habsburgic 
la Paris, declara, cam în aceeași vreme, că guvernul său „nu 
dorea independența Principatelor şi că în consecință el se opu- 
nea unirii lor“ 10, remarcă ce indica strinsa legătură pe care con- 
temporanii o făceau între unire şi independenţă. Aceeaşi legătură 
era indirect relevată si de foaia poetului patriot Dimitrie Bolin- 
tineanu, „Dimbovita“, care semnala la 15/27 august 1859 că „refu- 
zul de a recunoaște votul din 24 ianuarie ar fi dezlantuit o luptă 
şi această luptă ar fi dus la independenţa celor două fari“ 41, Este, 
dealtfel, foarte probabil că teama ca prelungirea unui refuz să nu 


7 Independența României. Documente, vol. II, partea I, p. 16. 

8 R. V. Bossy, Agenția diplomatică a României în Paris şi legăturile 
politice franco-române sub Cuza Vodă, București, 1931, p. 166. 

9 Apostol Stan, op. cit., p. 1 505. 

10 Al. Cretzianu, op. cit., vol. II, p. 230; R. V. Bossy, L'Autriche et les 
Principautes Unies, Bucuresti, 1938, p. 208. 

11 „Dimbovita“, nr. 87, din 15 august 1859, p. 351. 


223 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


provoace o evoluţie mai rapida a procesului de eliberare a națiunii 
române, mai ales că între timp fusese concentrată și tabăra de la 
Florești, a determinat curtea de la Viena la mai multă maleabilitate 
spre sfîrşitul verii anului 1859, cînd, după pierderea războiului 
din Italia, Austria habsburgică s-a văzut constrinsa să recunoască 
„actul istoric de la 24 ianuarie/5 februarie 1859 £. 

După recunoașterea dublei alegeri de către toate puterile 
garante, în toamna anului 1859, cînd a sosit firmanul de învesti- 
tură, autorităţile române au dat ceremoniei o însemnătate redusă, 
voind prin aceasta să sublinieze faptul că tînărul stat naţional era 
un stat cvasiindependent. În anii următori, independenţa a con- 
tinuat să rămînă un obiectiv permanent al tinerei diplomaţii româ- 
nești. Victor Place, consul al Franței la Iași, dar, totodată, sfă- 
tuitor si prieten al domnitorului Cuza, considera în 1860 ca pro- 
blema românească se rezuma în „autonomia si independenţa“ țării B. 
Domnitorul însuși semnala, de cite ori avea prilejul, îndeosebi 
Franţei, pe sprijinul căreia se întemeiau în primul rînd acţiunile 
sale externe, „starea de decrepitudine“ a Imperiului otoman ‘í, 
punînd astfel indirect în perspectivă necesitatea asigurării inde- 
pendentei tînărului stat român. Cuza nu era singurul care se situa 
pe această poziţie, întrucît se constată numeroase alte manifestări 
similare ale bărbaţilor de stat români din epocă. Un ministru de 
externe muntean scria lui Costache Negri, agentul diplomatic al 
Principatelor la Constantinopol, în noiembrie 1860. despre politica 
sa de „consacrare“ a „independenței politice“ a țării 15. Dealtfel, tot 
spre sfîrșitul anului 1860, consulul britanic de la București conecta 
acțiunile noului stat românesc potrivnice jurisdicției consulare cu 
nazuinta românilor de a-și realiza „mult dorita lor independenţă 
completă“ 16. În vara anului 1861, Anastase Panu vorbea si el despre 
„completa emancipare“ a Principatelor 7. 

Eventualitatea cuceririi deplinei independente a tinărului stat 
roman îngrijora in mod deosebit Imperiul otoman ai cărui dregă- 
tori erau conștienți de inevitabila și nu prea îndepărtata ieșire a 
statului național român de sub tutela otomană — exercitată 


2? Vezi pentru politica Austriei habsburgice în primăvara si vara anu- 
lui 1859: Dan Berindei si Emil Cojocaru, La reconnaissance de la double 
élection d' Alexandru Ioan Cuza, vue à la lumière de la correspondance diplo- 
matique autrichienne, în „Revue Roumaine d'Histoire“, VIII (1969), nr. 1. 

U Victor Slăvescu, Domnitorul Cuza şi Victor Place, Bucuresti, 1942, 
p. 221—222. 

A R. V. Bossy, Agenția diplomatică a României în Paris..., p. 198—199. 

5 Dan Berindei, Quelques aspects de la politique étrangère.. p. 395. 

16 Independenţa României. Documente, vol. II, partea I, Bucuresti, 
1977, p. 18—19. 

17 Dan Berindei, op. cit., p. 395. 


224 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


fie. chiar si in forma slăbită in care ea se înfățișa in noua con- 
“junctură. Pentru Austria habsburgica, de asemenea, independenta 
statului român si deci constituirea la granitele imperiului a unui 
stat neatirnat, reprezenta un eveniment istoric care urma să atragă 
pierderea partii răsăritene a stapinirilor ei locuite majoritar de 
romani si, implicit, limitarea posibilităţilor ei de expansiune. „Este 
adevărat — scria alarmat în 1861 cancelarul Imperiului habsbur- 
gic — că unirea nu face decit să deschidă drumul spre o com- 
pletă independență a Daco-României“ 8. Un an mai tirziu, un 
ambasador al aceleiași puteri avea să vorbească îngrijorat despre 
„veleităţile de independență absolută“ ale Principatelor 1%. Din 
primele momente ale constituirii sale, tinărul stat a arătat, prin 
politica sa de dîrză afirmare a drepturilor naţiunii, prin activitatea 
sa diplomatică pusă atît în slujba independenţei, cit si în aceea a 
desavirsirii unificării nationale, că îngrijorările Imperiului habsbur- 
gic erau justificate. 

Nici Rusia ţaristă, desi sustinuse realizarea Unirii Principa- 
telor, nu privea cu ochi buni politica de afirmare a tinärului stat 
românesc, relaţiile dintre curtea de la Petersburg și noul regim 
de la București marcînd în anumite momente o stare tensională, 
lucru relevat, între altele, de răspunsul evident distant adresat 
de tar domnitorului Cuza în vara anului 1861%. Din primele 
luni ale anului 1859,.chiar si în perioada in care dubla alegere 
nu fusese încă recunoscută de concertul puterilor europene, poli- 
tica de reforme desfășurată în Principatele Unite a contribuit nu 
numai la modernizarea lor, ci si la pregătirea condiţiilor de dobin- 
dire a independenței, dacă avem în vedere îndeosebi opera de 
reformă din domeniul militar. 

Conducătorii statului național român au făcut totul pentru a 
afirma dreptul de suveranitate al ţării și prin aceasta au pregătit 
o nu prea îndepărtată obținere a independenţei. Netinindu-se seama 
de prevederile Regulamentului organic, care stipulau ca domnul 
să preia puterea numai după învestirea sa de către Poarta, căimă- 
cămia Moldovei a remis numaidecit puterea noului domnitor. De 
asemenea, după alegerea de la București, puterea a fost preluată 


1 R, V. Bossy, L'Autriche et les Principautes Unies.., p. 317. 

1 Ibidem, p. 334. 

Dan Berindei, Lupta diplomatică a Principatelor Unite pentru desă- 
virsirea Unirii (24 ianuarie 1859—24 ianuarie 1862), in Studii privind Unirea 
Principatelor, Bucuresti, 1960, p. 439, n. 5. 


15 — c. 1811 225 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


de Cuza fără a se aștepta investirea Portii . Prin intermediul 
ceremonialului diplomatic, in procedura de acceptare a consulilor 
străini, în relaţiile cu consulii 2, noul domnitor a marcat poziţia 
de-sine-stătătoare a ţării. Cînd consulatul general al Prusiei a 
transmis o notă Ministerului Justiţiei, aceasta a fost respinsă, 
deoarece nu a fost însoţită de o traducere in limba romana 3. Si 
numirea unor agenti diplomatici la Paris si la Belgrad s-a înscris 
între măsurile menite a deschide drum spre neatîrnare. 

Substantiala limitare a regimului jurisdicției consulare si inla- 
turarea abuzurilor legate de existența sa apar, de asemenea, în 
perspectiva acțiunilor menite a pregăti afirmarea independentă a 
României. Din 1859 nu s-a mai acceptat asistenţa dragomanilor 
consulatelor în camerele de chibzuire a instanţelor judiciare, iar 
în Tara Românească s-a interzis căprarilor consulatului austriac 
să intre armati în pretoriul tribunalului ?%. Totodată, au fost 
luate măsuri pentru a se impune meseriașii și comercianții străini 
la plata patentei la care erau obligați meseriasii si comercianții 
români 25, 

Problema independenţei s-a impus cu acuitate ca o problemă 
ce urma a fi radical rezolvată într-un viitor apropiat. Relaţiile 
cu Imperiul otoman au reflectat încă de la începutul domniei lui 
Alexandru loan Cuza noua situație ce se crease. Demnitatea a 
luat locul servilismului si raporturile concrete indicau limpede 
apropiatul sfîrşit al suzeranității otomane asupra Principatelor. 
Cînd turcii au concentrat trupe în taberele militare de la Sumla 
şi Varna, tergiversînd totodată recunoașterea dublei alegeri, Prin- 
cipatele au strins armatele celor două tari în tabăra de la Florești. 
Violările de frontieră de pe linia Dunării n-au mai fost tolerate 
si un număr de supuşi turci au fost expulzați din Moldova cind 
le-a expirat valabilitatea pasapoartelor %. În afară de aceasta, 
Principatele Unite au cerut să li se respecte dreptul de stapinire 
asupra brațului Chilia pînă la talveg și Comisia europeană a Dunării, 
în urma demersului românesc, a luat hotărîrea de a considera tal- 
vegul acestui braț al Dunării drept frontieră între Principate şi 


2 G. G. Florescu, Unele aspecte ale poziţiei internationale a ţărilor 
române în perioada Unirii, in „Studii si cercetări juridice“, 1959, p. 167—168. 

2 Dan Berindei, Din începuturile diplomaţiei românești moderne, Bucu- 
resti, 1965, p. 167. 

" Ibidem, p. 168. 

2 Ibidem, p. 168—169; A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, vol. I, 
Iasi, 1903, p. 124—125. 

5 Dan Berindei si I. Vlasiu, Documente privind politica externă a Prin- 
cipatelor în anii Unirii (1859—1861), în „Studii“, XII (1959), nr. 1, p. 282. 

% Dan Berindei, Quelques aspects de la politique etrangere..., p. 398—399. 


226 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Imperiul otoman. Totodata, desi pina in preajma dobindirii inde- 
pendentei problema nu fusese rezolvata, Principatele au revendi- 
cat de la Poartă stăpînirea asupra unui număr de insule dunărene 
situate între Rusciuk si Vidin 27. 

Vizitele pe care domnitorul Cuza le-a făcut la Constantinopol 
au evidenţiat si ele stadiul noilor relaţii româno-otomane si impli- 
cit situaţia internațională pe care România tindea s-o dobindeasca ; 
cea dintii — din 1860 — a fost aminata timp de un an de la 
investitură, iar cea de-a doua, din 1864, a avut loc după ce un 
plebiscit intern confirmase actul de la 2/14 mai 1864, în intenţia 
domnitorului fiind a se arăta limpede că astfel de vizile nu mai 
aveau decît un caracter formal. Reintorcindu-se in 1860 în tara, 
domnitorul tinuse să arate că nu săvirșise decît „o simpla vizita 
de curtoazie“ 8. 

Acţiunea fermă pentru apărarea dreptului de a emite pașa- 
poarte purtind titulatura „Principatele Unite“ se înscrie pe ace- 
leași coordonate. Protestind contra abuzurilor unor autoritati oto- 
mane care nu recunoșteau valabilitatea acestor pașapoarte ori le 
preschimbau cu altele otomane, lucru considerat de Ministerul de 
Externe de la București drept „ilegalitate si necuviinta“, Princi- 
patele Unite au obținut ca Poarta să recunoască dreptul lor de 


a emite pașapoarte și prin aceasta să condamne implicit preschim- 
barea lor prin altele otomane %. 


Încheierea de convenții directe cu alte state, evitindu-se inter- 
mediul Porții, a reprezentat o altă cale menită a afirma noua 
poziţie a statului român şi situația sa cvasiindependentă. Era folo- 
sit orice prilej pentru a se negocia direct, ceea ce corespundea 
liniei politice dezvăluite de I. I. Filipescu, în calitatea sa de 
ministru de externe muntean, lui Costache Negri, agentul Princi- 
patelor pe lingă Poartă, la 15/27 noiembrie 1860: „După cum 
vedeţi, raporturile internaţionale cu statele vecine tind să con- 
sacre într-un fel independenţa noastră politică, căci în afara con- 
ventiilor telegrafice în chestiune, sîntem pe punctul de a încheia 
cu aceleași puteri «convenţii» pentru extrădarea reciprocă a cri- 
minalilor, dezertorilor si vagabonzilor, pentru a contribui fiecare 
din partea sa la siguranţa și la liniștea teritoriilor respective“ 


27 Ibidem, p. 400—401. 

28 Pentru aceste vizite: D. Bolintineanu, Călătoria domnului Princi- 
patelor Unite in Constantinopole, Bucuresti, 1860; G. G. Florescu, La pro- 
cedure de l'investiture et le ceremonial de la reception du prince regnant 
Cuza a Constantinople, in „Studia et acta orientalia“, II (1969), p. 71—78. 


9 Dan .Berindei, Din începuturile diplomaţiei româneşti moderne..., 
p. 163—164. 


227 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


(subl. ns. — D. B.)%. Cu toată opoziţia Portii, după negocieri 
initiate in 1860, s-a incheiat in 1862 o conventie telegrafica intre 
Principate, Austria, Serbia si Turcia 3. O convenţie telegrafica 
intre Principate si Rusia a fost semnata la 3/15 decembrie 1860, 
dar ea a intrat in vigoare in 1862, dupa ce fusese completata 
prin noi negocieri in 18613. A mai fost încheiat un aranjament 
postal chiar cu Imperiul otoman si conventii de extradare cu 
Serbia si Austria. Importanta a fost si aderarea Principatelor Unite 
la conventia telegrafica internațională încheiată la Paris in prima- 
vara anului 1865, aderare prin care statul nafional roman se 
afirma ca subiect de drept international, alături de statele suve- 
rane. Această aderare a provocat un protest al Portii, ea apreciind 
că era vorba de o convenţie „încheiată între guverne indepen- 
dente“ (subl. ns. — D. B.)%. Era evident că tînărul stat nationai 
roman folosea intelegerile internationale ca o cale de a sublinia 
nazuintele sale spre independenta deplina. 

Un alt mijloc de afirmare a unei pozitii politice neatirnate si 
de pregatire a revendicarii independentei depline l-au reprezen- 
tat pentru Principatele Unite incercarile de a bate moneda si de 
a emite o decorație națională. Deşi emiterea unor monede natio- 
nale — problemă considerată de unul din membrii Comisiei cen- 
trale „drept un act de mare suveranitate națională“ — n-a fost 
posibilă în cursul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, ea si-a găsit 
rezolvarea în perioada imediat următoare, în temeiul tocmai al 
acțiunilor întreprinse anterior 37. Nici problema instituirii unei 
decorații nationale, cu toate că ea a apărut ca o necontenită preocu- 
pare la conducătorii tinarului stat român, nu a fost elucidată în 
cursul .perioadei de organizare a statului national. Straduintele 
rămîn însă semnificative. Vasile Alecsandri a cerut lui Napoleon 
al III-lea încă de la începutul anului 1859 să îngăduie france- 
zilor „să poată primi şi purta decoraţiile ordinului ce prințul Cuza 


% Dan Berindei si I. Vlasiu, op. cit., p. 298. 

” Dan Berindei, Quelques aspects de la politique étrangère des Princi- 
pautes Unies..., p. 402; Apostol Stan, Les Principautes Unies et les confe- 
rences telegraphiques de Timisoara (mai 1860 — juin 1862), in „Revue 
Roumaine d'Histoire“, X (1971), nr. 1, p. 63—73. 

3 Dan Berindei, Un moment din legăturile româno-ruse in timpul lui 
Cuza Vodă. „Aranjamentul“ telegrafic din 1860, in „Analele romano-sovie- 
tice, Istorie“, 1958, nr. 1—2, p. 77—80. 

P G. G. Florescu, Unele aspecte ale pozitiei internaționale a țărilor 
române“, p. 170—171. 

M Vezi Emil Virtosu, Romanatul, moneta lui Cuza Vodă, 1859—1864, 
Bucuresti, 1941. 


278 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


are de gînd a institui“ %, pentru ca, cîteva luni mai tîrziu, tot 
el să propună înființarea unei decorații nationale purtind numele 
de „Ordinul jerbei de aur“ %. Nici acest proiect, nici o nouă ten- 
tativă din 1861 și nici proiectul instituirii ordinului Unirii din 
ultima parte a domniei lui Alexandru loan Cuza” nu au fost 
traduse efectiv în viață. Problema instituirii unei decoraţii natio- 
nale nu a putut fi rezolvată decît dupa dobindirea independenţei 
de stat depline a României. Dar important este — ca și în ches- 
tiunea emiterii unei monede naționale — că și această problemă 
a fost pusă cu insistenţă în timpul domniei lui Alexandru Ioan 
Cuza, ea înscriindu-se evident ca o componentă a prologului însuși 
al independenţei. 

Zilele de 5 şi 24 ianuarie 1859 au constituit temeiul primei 
etape a unităţii statale a naţiunii, dar ele au fost totodată și pre- 
ludiile independenţei din 1877. În perspectiva istorică, cei șapte ani 
ai domniei lui Cuza reflectă pregătirea de pe poziţiile Unirii dobin- 
dite a înfăptuirii unei noi etape în istoria poporului român, aceea 
a independenţei, căci Unirea si reformele indisolubil legate de ea 
au dat bază temeinică viitoarei neatîrnäri. 

Lupta pentru făurirea statului naţional a avut un profund 
ecou la românii supuși încă dominaţiei străine directe, care au 
urmărit eforturile conationalilor lor si s-au pronunțat în favoa- 
rea împlinirii dezideratelor unioniștilor din Moldova si Tara 
Românească 8. „Principatelor — se scria in „Gazeta Transilvaniei“, 
în primăvara anului 1855 — li se cuvine şi le trebuie înlăuntru 
o neatirnare cu totul suverană, proprie, naţională a lor... şi 
să se unească într-un singur stat românesc“ %. Dealtfel, în con- 
ditiile dezvoltării pieței românești si ale procesului de consti- 


» V. Alecsandri, Proză, ediţie îngrijită de G. C. Nicolescu, Bucu- 
resti, 1966, p. 580. 

36 Vezi Emil Virtosu, Ordinul jerbei de aur. Un proiect inedit al lui 
V. Alecsandri, în „Cercetări istorice“, XIII—XVI (1940), nr. 1—2, p. 702—706. 

7 Dan Berindei, Cuza Vodă şi ordinul Unirii. O încercare de instituire 
a unei decoraţii naţionale, în „Revista istorică romana“, XVII (1947), p. 98— 
106 ; Constantin Stirbu, Date noi privind instituirea „Ordinului Unirii“ in 
timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în „Muzeul national“, I (1974) 
p. 95—103. 

Vezi, între altele, I. Lupaș, Problema transilvană în timpul lui Cuza 
şi Carol I, in „Memoriile Sectiunii istorice a Academiei Române“, seria III, 
tom. XXVIII (1945—1946) ; Liviu Maior, Intensificarea luptei pentru desă- 
virsirea unității politice de stat, după 24 ianuarie 1859, în „Apulum“, VII 
(1969), p. 131—138 ; Vasile Curticapeanu, 4lexandru loan Cuza si Transil- 
vania, in Cuza Vodă. In memoriam, Iasi, 1973, p. 409—444. 

% „Gazeta Transilvaniei“, nr. 26, din 7 mai 1855. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


tuire a statului modern roman, strinsele si multilateralele lega- 
turi dintre Principatele Romane si provinciile aservite din afara 
hotarelor lor s-au intensificat. Acest proces se făcea remarcat 
îndeosebi in ceea ce privea Transilvania. Sintetizind o reali- 
tate, George Baritiu a scris urmatoarele: „Tot pulsul pietei 
«Brasovului~ vibrează drept la gurile Dunării. Libertatea Dunării 
si a Principatelor va aduce pe Brasov în adevărata înflorire... %. 
Citiva ani mai tîrziu, un funcționar habsburgic din Orăștie remarca 
indisolubila conexiune dintre ţările române. „Principatele Mol- 
dova si Tara Românească — scria el la 19/31 martie 1858 — nu 
mai pot exista fără Transilvania. Cine vrea să stäpineascä Prin- 
cipatele trebuie înainte de toate să cucerească Transilvania“ îl. 
Citeva zile mai tîrziu, tot el semnala cu îngrijorare, la Viena 
ministrului Alexandr Bach, că Unirea Principatelor avea să stimu- 
leze o reinviere „a ideilor unui imperiu dacoromân“ 42. 

Temerile autorităţilor habsburgice erau justificate tinind seama 
de efervescenta ce se constata în ţările române. „Nouă ani 
sînt — scria Dionisie Pop-Martian lui Gheorghe Magheru la 
12/24 septembrie 1857 — de cînd identitatea principielor a format 
o liga între adevărații patrioți a vastului pămînt românesc“ 4. 
Dealtfel, în același an, Aaron Florian cerea ca noţiunea de patrie 
să fie generalizată la întreg teritoriul locuit de romani 4. jn 
decembrie 1858, cu putin timp înaintea realizării Unirii, vizi- 
tind pe Cavour în numele patriotilor români, Dimitrie Brătianu li 
ceruse sprijinul, vorbindu-i, cum am amintit, de solidaritatea Prin- 
cipatelor cu românii din provinciile românești ale Imperiului 
habsburpiic 5. Românii se aflau abia în preajma realizării primei 
etape a unificării lor statale, dar era evident că, în bună măsură, 
condiţiile erau coapte pentru încheierea într-un viitor nu prea înde- 
părtat a procesului de unificare statală. 

Dubla alegere a lui Cuza a stirnit in mod firesc un entuziasm 
deosebit la întreaga națiune. În ceea ce privește Transilvania, unde 


40 Ibidem, nr. 1, din 1 ianuarie 1855, p. 1—2. 

4 Mihai Popescu, Documente inedite privitoare la istoria Transil- 
vaniei între 1848—1859, București, 1929, p. 238—240. 

42 Ibidem, p. 244—245. 

43 Cornelia Bodea, Corespondenţă politică (1855—1859), Bucuresti, 1963 
(Documente privind Unirea Principatelor, vol. III), p. 315. 

#4 N. Iorga, Cursul de istoria românilor al lui Aaron Florian, in „Re- 
vista istorică“, XIII (1927), p. 257—258. 

15 I] Carteggio Cavour-Nigra (1858—1861), vol. I, Bologna, 1926, p. 252. 


230 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


fiinţa o presă românească, el se reflectă in periodice 46, dar este 
cert că limitele bucuriei depaseau sfera pe care ne-o poate marca 
presa. „Cînd s-a ales Cuza domn — scria în cunoscutul său memo- 


randum din 1860 Alexandru Papiu Ilarian — entuziasmul la 
românii Transilvaniei era poate mai mare decît în Principate“. 
„Un lucru mi se pare a fi mai mult decît sigur — adăuga el — că 


românii de peste Carpaţi, bărbaţi și femei, bătrîni și tineri, toți 
ar fi gata de a muri pentru Domnul Cuza“ 4. 

Din momentul Unirii Principatelor, statul naţional ce se for- 
mase a jucat într-adevăr rolul unui „adevărat magnet“ 48 pentru 
românii din afara granițelor sale. La rîndul său, noul domnitor 
s-a considerat mandatarul națiunii și în ceea ce privea înfăptui- 
rea sau cel putin pregătirea desavirsirii unităţii statale. Nu 
intimplator în întrevederea ce a avut loc în februarie 1859 între 
Vasile Alecsandri și Napoleon al III-lea, cel dintii, la solicitarea 
împăratului, „vreme de un pătrat de oră“ făcuse „un curs de geo- 
grafie românească“ arätindu-i pe hartă „mai întîi“ Principatele 
Unite, iar apoi provinciile românești supuse încă nemijlocit domi- 
natiei străine. „Vedeţi, Sire, spusese el, cit e de întinsă adevărata 
Românie şi ce regat important ar putea constitui cu a sale 9 000 000 
de români dacă Providența ar realiza visurile si aspiraţiile lor“ 9. 
Cîteva luni mai tîrziu, însuși Cuza scriind reprezentantului diplo- 
matic al Piemontului la Constantinopol, îi declara că urmărea a 
asigura „buna stare și libertatea a tot ce poartă numele de roman“ 90, 

Acţiunea stăruitoare întreprinsă de Imperiul habsburgic în 
deceniul următor revoluţiei din 1848—1849 în direcția cuprinderii 
Principatelor Române, într-o formă directă sau indirectă, esuase, 
iar dubla alegere marcase totodată o izbindă a națiunii romane 
în ansamblul ei în lupta pentru afirmarea de sine stătătoare și 


4 Vezi Stefan Pascu, Ecoul Unirii Tdrii Românești și Moldovei in 
Transilvania, in Studii privind Unirea Principatelor, Bucuresti, 1960 ; Carol 
Göllner, Ecoul Unirii Principatelor in presa germană din Transilvania, loc. 
cit.; A. Bunea, Ecoul Unirii Țării Româneşti si Moldovei în presa din Tran- 
silvania, in „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai». Historia“, 1959, fasc. I; 
Anton Mesrobeanu, Ecoul unirii țărilor române în presa transilvana, în „Stu- 
dii si cercetări ştiinţifice. Istorie“, Iasi, X (1959), fasc. 1—2. 

11 [Alexandru Papiu Ilarian), Memorand despre raporturile românilor 
cu nemții, cu slavii si cu ungurii, în timp de pace și în cazul unei revolu- 
tiuni în răsăritul Europei prezentat principelui Cuza in 1860, în „Revista 
pentru istorie, arheologie și filologie“, I (1883). vol. I, p. 145—146. 

48 Ștefan Pascu, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, Clui, 
1968, p. 116. 

19 V, Alecsandri, op. cit., p. 572—573. 

5% P, P. Panaitescu, Cuza Vodă si unitatea naţională a românilor, in 
„Arhiva pentru știința si reforma sociala“, VIII (1929), p. 562. 


031 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


pentru unitate. Opoziția înversunatä a guvernului de la Viena 
față de Unirea Principatelor fusese, din punct de vedere al inte- 
reselor sale, îndrituită. „Românii — remarease ambasadorul Pro- 
kesch-Osten în 1857 consecinţele Unirii Principatelor — ar găsi 
tara lor prea mică, ar rivni un stat independent“, cuprinzind Buco- 
vina, Transilvania, Banatul. „Frumoasă ispravă pentru Austria! 
— exclama el — Frumos exemplu pentru Serbia !“ 5! Doi ani 
mai tîrziu, constituirea statului naţional (deci reușita românească) 
a fost întîmpinată în consecinţă cu îngrijorare de cercurile poli- 


tice şi diplomatice habsburgice. „După Unire — spunea un diplo- 
mat austriac ambasadorului otoman la Paris, exprimind aceste 
temeri — se va cere separarea Imperiului otoman si după sepa- 


rare vor veni agitatiile pentru un regat dacoromân“ *2 Prokesch- 
Osten „denunța“ intenţiile noului domnitor român „de a porni in 
ajutorul românilor din Transilvania, din Bucovina și din Banat a 
căror «strigăte de durere» se şi pretinde a se auzi... 3. În anul 
următor, a fost rîndul consulului general Eder să anunțe superio- 
rilor săi publicarea la Bucuresti „a unei hărţi a Daciei ale cărei 
frontiere se întind pînă la Tisa“ 5î. Tot el menţiona, altădată, 
intenţiile statului român dé a „smulge“ Imperiului habsburgic pro- 
vinciile locuite de români %. Dacoromânismul reprezenta neîndoiel- 
nic un spectru ameninfätor pentru viitorul monarhiei habsburgice. 
Ironic sau neintelegind evidenta. consulul general britanic Green 
sfătuia, în vara anului 1861, pe colegul său Eder ca Imperiul 
habsburgic să accepte unirea politico-administrativă a Principate- 
lor, pentru a da guvernului român forţa necesară de a se opune 
Partidului national „care visa o unire cu românii din Austria“ 55. 

În realitate, după dubla alegere a domnitorului Cuza, fluxul 
si refluxul spiritual dintre românii din Principatele şi cei din afara 
granițelor statului național s-a accentuat. Ţăranii transilvani închi- 
nau pentru „badea Ion“, care era însuși domnitorul Cuza 5, iar 
Ioan Lapedatu a scris și el o Horă a Unirii, în care arăta semni- 


51 Thouvenel, Trois années de la question d'Orient, Paris, 1897, p. 6—7 ; 
Gh. Brătianu, Politica externă a lui Cuza Vodă si dezvoltarea ideii de uni- 
tate națională, în „Revista istorică română“, vol. II (1932), p. 117. 

5 R. V. Bossy, L'Autriche et les Principautes Unies, Bucuresti, 1938, 
p. 166. 
5) Ibidem, p. 237—238. 
5 Ibidem, p. 164. 
55 Ibidem, p. 288—289. 
% Ibidem, p. 167—168. 
Cornelia Bodea si Bujor Surdu, Regimul absolutist și regimul „libe- 
ral“ (1849—1667), în Din istoria Transilvaniei, ed. a II-a, vol. II, Bucu- 
resti, 1963, p. 187. 


232 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


ficativ că „Unirea si fratia /.Dau putere, cresc tăria“ 38. Într-un ' 
manual de clasa a doua primara tiparit la Iasi, in 1859, se punea 

întrebarea dacă românii din Transilvania au fost mai fericiți decit 

cei din Principate, la care se răspundea: „Ba de ei, săracii, mai 

să se poată zice că au avut si mai ră soartă decît noi supt nemți 

şi unguri care îi supără pînă va da Dumnezeu, întărindu-ne noi, 

să li tindem mînă de ajutor“ 9 (subl. ns. — D. B.). 

În 1859, in martie și apoi in mai si din nou în ianuarie 1861, 
au fost incheiate, prin intermediul generalului Klapka, conventii 
de într-ajutorare între Principatele Unite Române şi emigrația revo- 
lutionarä maghiară t. Dar așa cum arăta in 1886 Kogălniceanu, din 
timpul guvernării căruia din Moldova data ultima convenţie cu 
generalul revoluţionar, „intiia si ultima conditiune“ în relațiile cu 
emigratii maghiari fusese „asigurarea existenței si drepturilor 
nationalitätii române in Transilvania“ 1 În schimbul ingaduintei 
date ca arme să fie trimise în Principate pentru luptătorii maghiari 
şi ca aci să se poată strînge voluntari ai cauzei eliberării Ungariei 
de sub dominația habsburgică, conducerea emigrației revoluționare 
se angajase, prin semnătura lui Klapka, să recunoască dreptul 
unirii Bucovinei cu Principatele Române, să respecte drepturile 
naționale şi politice ale românilor transilvani si să accepte rezul- 
tatul unei libere consultări a locuitorilor Transilvaniei privind viito- 
rul acestei țări €?, 

Contradictiile celor două părți rămineau foarte mari. Dacă 
negocierile cu Klapka s-au dovedit rodnice cel putin în sensul 
încheierii convențiilor, în schimb Kossuth și cercurile din jurul 
său păreau a nu manifesta comprehensiune pentru aspirațiile 
fireşti ale românilor. „Nu va incredeti in Cuza — îi scria colo- 
nelul Zglinzky fostului guvernator al Ungariei — el are ochii îndrep- 
taţi asupra Transilvaniei si Banatului. În mod repetat, el a declarat 


58 Stefan Pascu, op. cit., p. 121. 

59 N. Iorga, Istoria românilor pentru școala primară în anul Unirii, 
în „Revista istorică“, XIX (1933), p. 30. În problema rolului manualelor 
vezi şi Vasile Netea, Manualele şcolare românești, elemente ale unităţii 
naționale, în „Revista de istorie“, XXX (1977), nr. 1, p. 55—65. 

W Vezi cele trei convenţii în: L. Kossuth, Souvenirs et écrits de mon 
exil. Periode de la guerre d'ltalie, Paris, 1880, p. 236—238 ; Marcel Emerit, 
Victor Place et la politique française en Roumanie à l’époque de l’Union, 
Bucuresti, p. 126—128. 

61 Mihail Kogălniceanu, Interpelatiunea privitoare la expulzarea româ- 
nilor de peste Carpaţi, adresată guvernului, Bucuresti, 1885. p. 11. 

62 Vezi stipulatiile convențiilor. În negocierile cu Klapka din 1859, 
Cuza este potrivnic ideii organizarii unui plebiscit in Transilvania si pre- 
tinde unirea directă a acestei provincii cu Romania (Stefan Pascu, op. cit.. 
p. 115). 


233 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


in fata consulului francez Place si a consulului italian Strambio, 
că el ca prinț român nu putea renunţa niciodată la Transil- 
vania“ 65. Scepticism manifesta, dealtfel, și Klapka, care a păstrat 
legături personale apropiate cu Alexandru Ioan Cuza pina la 
sfîrșitul domniei acestuia 6fî. Vizitele pe care le-a făcut în Prin- 
cipate l-au dus la constatarea că aci „nici femeile, nici copiii nu 
visează altceva“ decît unirea cu românii din Transilvania, Banat 
şi Maramures 99, „Primul succes al consolidării sale la putere — 
scria in 1860 Klapka despre domnitor — îi va spori ambiția. Dorin- 
tele sale vor deveni mai mari, ideea unei Daco-Romanii ii .va 
veni in minte si va avea poate sorti de reușită“ 6. În afara depo- 
zitarii unor arme si a stringerii de voluntari in ultimele luni ale 
anului 1860, nu s-au inregistrat consecinfe pe plan practic in 
privința unei operaţiuni de anvergură împotriva Austriei habs- 
burgice. În 1863 a avut loc o nouă tentativă a exilatilor revolu- 
tionari maghiari, cînd generalul Stefan Türr, aghiotant al regelui 
Italiei, dar şi unul dintre conducătorii emigrației, a venit la Bucu- 
resti, unde a fost primit de Alexandru Ioan Cuza. Domnitorul s-a 
arătat categoric, cînd generalul i-a solicitat sprijinul, decla- 
rîndu-i că simpatiza „cu chestiunile de naţionalitate“, dar că n-ar 
fi niciodată dispus „sa concure a ridica Ungaria înainte de a 
şti în mod pertinent că maghiarii s-au înțeles în sfîrșit cu românii 
de dincolo de Carpaţi“. ingrijorată de întrevedere, diplomatia 
austriacă emitea totuși ipoteza acceptării de către conducerea 
emigrației revoluționare maghiare a unirii Transilvaniei cu 
Romania 98, 

În acest timp in Transilvania avuseseră loc importante mutatii 
politice, mai ales după trecerea Imperiului habsburgic la perioada 
„liberală“ si după restaurarea autonomiei Transilvaniei 6%. S-au suc- 
cedat conferința naţională de la Sibiu, cea a naționalităților și con- 
fesiunilor de la Alba Iulia, noua conferinţă națională de la Sibiu 
si în sfîrşit dieta de la Sibiu, în care românii au avut 48 de depu- 
taţi aleși fata de 44 deputati maghiari si 32 sași, la care se adäu- 


61 Ludwig Kossuth, Meine Schriften aus der Emigration, vol. III, Leipzig, 
1882, p. 272. 

641 Vezi Gh. Brătianu, op. cit., p. 128—129, 157—161. 

65 Stefan Pascu. op. cit., p. 114. 

66 Alexandru Marcu, Conspiratori si conspirații in epoca renașterii 
politice a României, 1848—1877, Bucuresti, 1930, p. 259. 

67 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 566. 

SR. V. Bossy, op. cit., p. 356. 

M Vezi detaliile acestui proces în Vasile Netea, Lupta românilor din 
Transilvania pentru libertatea naţională (1848—1881), Bucuresti, 1974, 
p. 157 si urm. 

0 Ibidem, p. 219. 


234 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


gau deputații regalisti 70. Dieta din Sibiu a votat egala indreptatire 
a naţiunii române şi a confesiunilor ei. Restaurarea mitropoliei 
ortodoxe a reprezentat, de asemenea, împlinirea unui deziderat al 
românilor. Dar apoi, în ultimul an al domniei lui Alexandru Ioan 
Cuza, au început a se profila norii amenintatori ai dualismului, 
care n-au putut însă stăvili dezvoltarea pe mai departe a mișcării 
de eliberare transilvane, cit si a mişcării generale de eliberare a 
națiunii române. 

Dacă domeniul politic nu oferea încă condiţiile pentru desă- 
vîrsirea aspirațiilor naţionale românești, în schimb, în domeniul 
schimburilor culturale relaţiile dintre români s-au intensificat. 
„Niciodată nu au simţit tinerii din Pesta asa mare trebuinta 
de un ziar românesc ca acum“, scria loan Maniu unchiului său 
Simion Bărnuţiu, la <20 septembrie>/2 octombrie 1859, rugindu-l 
a trimite studenţilor români ce învățau în capitala Ungariei un 
ziar din Principate, el personal dorind în special a primi „Steaua 
Dunării“ 71, Deși tocmai în acești ani au fost reintroduse — cum 
scria N. Iorga — „masurile din vremea Mariei Tereza care tin- 
deau să împiedice intrarea cărţilor din Țara Românească și Mol- 
dova“ 7? s-au dovedit ineficiente si inoperante. Spre vara anului 
1860, lui Simion Bărnuţiu i se adresau mulțumiri, în numele stu- 
dentilor români de la Pesta, pentru „Revista Carpaților“ pe care 
ei o primiseră 73. Prin periodicele si cărţile care circulau dincolo 
şi dincoace de Carpaţi, prin schimburi epistolare și mai ales prin 
călătoriile românilor peste granita nefirească ce-i împărțea, lega- 
turile culturale s-au intensificat şi s-a pregătit viitoarea unifi- 
care statala 74. 

Prezenta în Principate a unor personalități marcante ale vieții 
culturale transilvane — Simion Bărnuţiu ca profesor la Univer- 
sitatea din Iasi, Alexandru Papiu Ilarian în aceeași calitate si 
în același loc, iar apoi în magistratură la Bucuresti, Ioan Maio- 
rescu şi August Treboniu Laurian ca profesori și diriguitori ai 
învăţămîntului, Aaron Florian ca profesor și director al Așezămin- 
telor brincovenesti — ca si a unei adevărate reţele de intelectuali, 
indeosebi învăţători, a avut ca urmare menţinerea unui neîntrerupt 
contact spiritual între cele două versante ale Carpaţilor. Toţi acești 


1 Coriolan Suciu,  Corespondenţa Ioan Maniu — Simion Bărnuţiu, 
1851—1864, Blaj, 1929, p. 246. 

“2 N. Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria (de la mișcarea 
lui Horea pină astăzi), Bucuresti, 1915. p. 211. 

7 Coriolan Suciu, op. cit., p. 261. 

74 Vezi mai multe detalii in Dan Berindei, Legături culturale dintre 
Transilvania şi Principate în perioada formării și organizării statului nafio- 
nal român, in „Cumidava“, Brasov, III (1969), p. 259—269. 


235 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


intelectuali erau purtatori de cuvint ai intereselor romanilor din 
provinciile supuse dominației austriece, dar totodată ei erau zelosi 
susținători ai intereselor naţionale ale întregului popor român. 
Rindurile lor se împrospătau prin tineri ce treceau hotarele în 
România liberă. Unui fost elev, loan Maiorescu îi declara în 1864, 
cu putin timp înaintea morții sale: „Să lucraţi! Am lucrat frate 
şi noi, dar voi încă mai mult să lucraţi“ 75. 

Gindul viitoarei unităţi depline a românilor era propagat prin- 
tre rînduri si în publicaţiile transilvane, dar el apărea fatis in 
unele organe de presă din Principatele Unite. „Românul“, „Natio- 
nalul“ $ ori „Reforma“ se afiau in această privinţă pe poziţii 
avansate, dar mai interesante au fost în această privinţă periodi- 
cele care chiar prin titlu erau consacrate cauzei făuririi statului 
national desavirsit Este vorba de „Revista Carpaţilor“ a lui 
George Sion si de „Dacia“ lui Vasile Alexandrescu-Urechia. În 
Introducerea celei dintii, Sion observa că „adinci rane si cum- 
plite dureri au îndurat (și îndură poate) apostolii nationalitätii 
si ai libertatei românești“. „Sint mai multi ani de cind meditez 
întreprinderea aceasta — mai arăta el. Am propus-o adeseori la 
mai multi romani invatati, atit din Transilvania, Bucovina, Mol- 
dova, cit si din Tara Românească; multi mi-au promis concursul 
lor“ 77. Deși avînd o apariţie scurtă (între 9/21 martie și 15/27 
iunie 1861)78 „Dacia“ a afirmat cu forță idealurile nationale. 


„Noi nu ne vom crede fericiți — se scrisese în profesiunea de 
credință a foii — pina cînd trimba Carpaţilor nu se va netezi din 
înaintea noastră...“ 7%. „Sperăm încă — se mai arătase — că foaea 


noastră va deveni cîmpul mănos în care, din toate părțile României, 
se va arunca saminta cea sfinta din care va răsări arborele mare, 
glorios, neperitor al Daciei române“ 8, 

Broșura lui Papiu Ilarian Independența constituționale a 
Transilvaniei — publicată și în periodice din Principatele Unite —, 
numeroase articole din presa înaintată — „Românul“ lui C. A. Ro- 
setti era învinuit de consulul general al Austriei habsburgice că 
punea in perspectivă „unirea românilor“ 81 — și chiar si versurile 


“5 N, Bänescu si V. Mihăilescu, Ioan Maiorescu. Scriere comemorativă... 
București, 1912, p. 412. 

76 Pentru „Nationalul“ vezi studiul lui Gr. Chiriţă, Periodicul bucu- 
restean „Nationalul“ (1857—1861) si problemele Transilvaniei, în „Studii“, 
XXV (1972), nr. 1, p. 81—96. 

7 G. Sion, Introducere, in „Revista Carpaţilor“, I (1860), tom. I, p. 2, 5. 

78 Nerva Hodos si Al. Sadi-Ionescu, Publicafiunile periodice româneşti, 
tom. I, Bucuresti, 1913, p. 181. 

“ „Dacia“, nr. 1, din 9 martie 1861, p. 8. 

80 Ibidem, p. 2. ' 

EL R. V. Bossy, OD. cit., p. 165. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


uneori stingace prin care poetii de pe ambele versante ale mun- 
tilor evidentiau unitatea naţională au jucat neîndoielnic un puter- 
nic rol unificator. Cînd unirea politico-administrativă a Princi- 
patelor a devenit o realitate, Iosif Vulcan a adresat o urare con- 
cretizată in poezia La Unirea Principatelor Române, pe care a 
publicat-o, la Pesta, „Concordia“, versurile fiind reproduse si de 
„Reforma“ bucureșteană a lui I. G. Valentineanu 5. În acest ultim 
periodic intilnim si poezia lui Remu H. Opreanu La Transilvania, 
ca si versurile inflacarate ale poetului moldovean George Tautu 
Mindre românce închinate de autor transilvanencelor 8. O acţiune 
unificatoare pe tarimul culturii și o activă propagandă națională 
s-au putut dezvolta si prin intermediul teatrului si a turneelor 
teatrale. „Înrîurire mare si foarte binefăcătoare asupra întregii 
societăți române culte — scria mai tîrziu Ioan Slavici — au avut 
reprezentațiile teatrale date de Pascaly, de Millo si de alti 
actori ambulanți prin orașele din Ardeal, din Banat si din Tara 
Ungurească“ 8, 

Statul naţional român s-a considerat îndatorat a-și da concursul 
la dezvoltarea culturală a conationalilor din provinciile aservite. 
Şcolilor românești de la Brașov și bisericii sf. Nicolae li s-au 
acordat de către adunările de la lași și București substan- 
tiale ajutoare băneşti, care au ajuns la o sumă globală anuală 
de 2 000 de galbeni, studenţilor transilvăneni li s-au dat aju- 
toare, ca și celor bucovineni, în Oltenia s-au subscris bani pen- 
tru a se sprijini la învăţătură tineri studenți români de la 
Sibiu, sprijin a fost acordat și „Gazetei Transilvaniei“ 8. Semni- 
ficatia politică și naţională a acestor acţiuni era evidenta, în 
condiţiile în care, așa cum se remarca in 1861, în periodicul vie- 
nez „Die Reform“ al lui Franz Schusselka, nu era posibil ca Româ- 
nia să nu exercite o atracţie asupra românilor din afara grani- 
telor ei 86, 

Deosebit de importantă in acest proces de îngemănare cultu- 
rala si implicit naţională a mai fost succesiva înfiinţare a societă- 
tilor de lectură la Satu Mare, Sibiu, Caransebeş, Blaj, Năsăud, 
Turda si in alte parti, iar apoi a celor două mari asociaţii cultu- 


& „Reforma“, nr. 10, din 8 februarie 1862, p. 40. 
F3 Ibidem, nr. 17, din 4 martie 1862, p. 68; nr. 31, din 16 august 


1862, p. 124. 
% Apud I. Masoff, Teatrul românesc. Privire istorică, Bucuresti, 1961—1962, 


vol. I, p. 481—483 ; vol. II, p. 487 şi urm. 
t5 Dan Berindei, Quelques aspects de la politique étrangère des Prin- 
cipautes Unies..., p. 397 ; Constantin C. Giurescu, Viaţa si opera lui Cuza Vodă, 


ed. a II-a, Bucuresti, 1970, p. 446. 
85 Stefan Pascu, op. cit., p. 121. 


237 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


rale, transilvana si bucovineana, create in 1861 si respectiv 
186287. În ceea ce privește Astra — Asociaţia pentru literatura 
română si cultura poporului român din Transilvania -—, cea mai 
însemnată dintre aceste societăţi, ea a fost într-adevăr, așa cum 
a considerat-o N. Iorga, „o instituție panromaneasca, localizată în 
ceea ce priveşte sediul în Ardeal“ 88 si totodată, așa cum se 
exprimase Cipariu, „un stilp“ cufundat în pămînt „pentru viito- 
rul românilor“ 99. La cea de-a doua adunare a Astrei, au parti- 
cipat, în afara celor 800 de transilvăneni și reprezentanţi veniţi 
din statul liber. Odobescu, unul dintre ei, a evocat acele „zile 
memorabile in care orășelul Brașov adunase in sinu-i romani din 
toate unghiurile întregii patrii române“ %. „Dea cerul — spu- 
sese atunci înflăcărat Timotei Cipariu — ca precum toți sîntem 
de un singe, toți ne-am îndulcit si la sînul mamei noastre cu 
aceleaşi cuvinte dulci, toți ne sîntem frati — oricît ne despart 
munții și văile şi oricît ne împart stările politice si confesionale 
religioase — tot numai una să fim, o naţiune, o limbă, o litera- 
tură, în pașii către cultură, numai un corp și numai un suflet 
pe căi diferite, uneori cu totul contrarii, dar cel putin in litera- 
tură, în pașii către cultură, numai un corp şi numai un suflet 
să fie. Atunci, orice despartiri politice, sociale si religioase ne 
vor tăia de laolaltă, dar spiritul naţiunii și geniul roman va tinde 
aripile sale peste toţi fraţii lui Traian și-i va tine legati întru 
legăturile păcii, frätiei și unității nationale“ 9. La propunerea lui 
Barițiu, au fost aleși ca membri onorari ai Astrei un număr de 
români din Principate : C. A. Rosetti, George Sion, Nicolae Ionescu, 
Grigore Manu și Al. Odobescu și apoi, la propunerea lui Cipariu 
si Mihail Kogălniceanu, „Demostene al românilor“ 9. 

În vreme ce în Principatele Unite — cărora începea a li 
se spune din ce în ce mai des România — noile instituţii unificate 
şi moderne tindeau spre o evidentă consolidare în ultimii ani ai 
rodnicei domnii a lui Cuza, o nouă evoluţie politică amenința să 
pună în primejdie existența națională a românilor aserviti monar- 
hiei habsburgice. Dar era evident vorba doar de o situaţie trecă- 
toare, în condițiile consolidării statului român si a tendinţelor 
unificatoare ce se manifestau în rîndurile întregii naţiuni. În 
i 87 V. Curticapeanu, Die rumänische Kulturbewegung in der österreichisch- 
ungarischen Monarchie, București, 1966, p. 28—34. 

8 N. Iorga, op. cit., p. 214. 

89 Ibidem, p. 213. 

% Cf. Al. Odobescu, Asociatiunea transilvană pentru literatură română 
si cultura poporului român (Sesiunea din iulie 1862, în Braşov), în Opere, 
vol. II, Bucuresti, 1967, p. 247. 


M Ibidem. 
92 Ibidem, p. 252—253. 


238 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


primavara anului 1861, atunci cind scrisese lui Victor Emanuel 
al II-lea, dupa proclamarea regatului Italiei, că „italienii, care sint 
frații noștri mai mari, și-au atins scopul înaintea noastră“, dom- 
nitorul Cuza adăugase semnificativ : „Departe de a-i pizmui, salu- 
tam dimpotrivă izbinda lor ca o chezășie și o nădejde pentru viitorul 
nostru“ (subl. ns. — D. B.)”. Cuvintele exprimau gînduri dintre 
cele mai clare. Trei ani mai tîrziu, diplomatia habsburgică inre- 
gistra cu îngrijorare opinia domnitorului român privind posibilita- 
tea, în cazul izbucnirii unor complicații pe scară europeană, de a 
se constitui un stat „dacoromân“, care urma să cuprindă, în cadrul 
„frontierelor sale naturale“ si Banatul, Transilvania si Bucovina %. 
Un călător englez prin Transilvania, semnala peste un an, în 1865, 
speranţele pe care românii transilvăneni le aveau privind unifica- 
rea politică a națiunii românești %. Dealtfel, contele Belcredi, fost 
prim-ministru al Austriei, recomanda îngrijorat guvernantilor de 
ia Viena, în același an, multă prudenţă în înfăptuirea dualismu- 
lui pentru a se evita gravitarea românilor din monarhie spre 
Romania 96, 

Împrejurările n-au îngăduit ca actul istoric al Unirii Prin- 
cipatelor să fie întregit, în aceeași perioadă, prin împlinirea „visu- 
lui lui Mihail Viteazul“, dar odată cu formarea statului național 
român a devenit evident că el trebuia neapărat desävirsit. Națiunea 
română, în ansamblul ei, a început să vadă problemele ei sub o 
nouă lumină. Realizarea Unirii Principatelor și acceptarea consti- 
tuirii statului national de către Europa demonstrau că desavirsirea 
unificării statale românești nu era numai posibilă, ci că ea urmărea 
să încununeze un proces legic. Prolog al independenţei statului ce 
se constituise, Unirea apare și ca preludiul și premisa fundamen- 
tala a încheierii procesului formării statului national unitar român, 
in 1918. Actul istoric al unirii Transilvaniei cu România a repre- 
zentat momentul de virf al procesului care fusese inițiat în 1859. 
Un sfert de veac mai tirziu, insurecția biruitoare din august 1944 
a deschis apoi o nouă eră în istoria patriei. Prin revoluţia socialistă 
problemele fundamentale in faţa cărora se găsea poporul român 
au căpătat cadrul cel mai optim de rezolvare, iar unitatea naţională 
si-a dobindit noi dimensiuni. În locul claselor antagoniste, în noua 
societate, clase şi categorii prietene construiesc împreună, urmă- 
rind obiective comune, România socialistă, stat unitar, care se 
afirmă prin realizările sale şi care ocupă un loc de prestigiu în 
marea familie a statelor lumii. 

83 P, P. Panaitescu, op. cit. p. 562; Gh. Brătianu, op. cit. p. 125. 

% R. V. Bossy, op. cit., p. 169. 


95 I. Lupas, op. cit., p. 570. 
Ibidem, p. 569. 


8 


239 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Bibliografie 


Programul Partidului Comunist Român de fdurire a societdfii socialiste multilateral 
dezvoltate si tnaintare a României spre comunism, Bucuresti, Edit. politică, 1975, 
NICOLAE CEAUȘESCU, România pe drumul societății socialiste multilateral dezvoltate, 
voi. 1— 15, București, Edit. politică, 1968—1978. 
„ * x 100 de ani de la introducerea sistemului metric in România, Bucuresti, 1966, 23 p. 
NICHITA ADANILOAIE, Täränimea și Unirea, in Studii privind Unirea Principalelor, 
București, 1960, p. 225— 280. 
— Formation de l’État national roumain, Bucuresti, 1965, 109 p. 
—  Täränimea și Cuza Vodă, în „Studii”, XIX (1966), nr. 1, p. 33— 39. 
— Cuza Vodă si problema agrară, in Cuza Vodă. În memoriam, Iasi, 1973, p. 329— 362. 
N. ADANILOAIE $i DAN BERINDEI, Reforma agrard din 1864, Bucuresti, 1967, 361 p. 
N. ADANILOAIE $i A. PETRIC, Unirea de la 1859 şi insemnălalea sa istorică, Bucuresti, 
1974, 79 p. 
N. ADANILOAIE $i MATEI VLAD, Rolul maselor populare tn făurirea unirii țărilor romane, 
in „Studii”, XII (1959), nr. 1, p. 77— 106. 
+ * , Alexandru Ioan Cuza. 1859— 1866, Bucuresti, 1930, 118 p. 
C. C. ANGELESCU, Proiectul de Constituţie al lui Cuza Vodă de la 1863, Bucuresti, 1933. 
Dezvoltarea constitufionald a Principatelor Unite de la 1859—1862, in „Studii 
și cercetări științifice. Istorie”, Iași, X (1959), nr. 1—2, p. 151—174. 
Contribuţii la istoricul Asociaţiei lucrătorilor tipografi din România (perioada 
1858— 1865), in „Anuarul Institutului de istorie și arheologie”, Iasi, II (1965), 
. 63— 91. 
Despre ullima fază a luptei pentru Unire tn Moldova, in „Anuarul Institutului 
de istorie și arheologie”, Iaşi, VIII (1971), p. 261— 278. 
MARTA ANINEANU, Din aclivilalea diplomalică a lui Vasile Alecsandri. Corespondenţă 
inedilă, 1859— 1962, in „Studii si materiale de istorie modernă”, vol, II (1960), 
p. 257— 272. 
ADOLF ARMBRUSTER, Romanilatea românilor. Istoria unei idei, Bucuresti, 1972, 279 p. 
VASILE ARVINTE, Le nom ethnique roman el la création du nom de l’État national Romania, 
in „Revue Roumaine d'Histoire”, XVI (1977), nr. 3, p. 439—454. 
BERINDEI, Cuza Vodă şi ordinul ,,Unirii”, in „Revista istorică română”, XVII 
(1947), nr. 1—2, p. 98— 106. 
Mișcarea țărănească condusă de Mircea Mălăeru (ianuarie 1862 st. v.), în „Buletin 
științific Academia R.P.R.”, Seria istorie-filozofie, III (1951), p. 37— 63. 
Frdmintari polilice si sociale in jurul alegerii domnitorului Cuza in Tara Roma- 
nească, în „Studii”, VIII (1955), nr. 2, p. 51-74. 
Frăminlările orășenești din noiembrie 1860 tn Tara Românească. Tulburările de 
la Craiova si Ploieşti, in „„Studii și articole de istorie”, I (1956), p. 265— 313, 


DAN 


240 16 — c. 1811 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


DAN 


BERINDEI, Aspecte ale problemei agrare in Tara Românească la inceputul domniei 
‘lui Cuza Vodă, in ;,Studii şi materiale de istorie modernă”, I (1957), p. 167— 245. 
Frămintările grănicerilor şi dorobantilor tn jurul formării taberei de la Florești 
(vara anului 1859), in ,,Studii”, X (1957), nr. 3, p. 113— 133. 

“Problema agrară in dezbaterea Divanurilor ad hoc și a Adunărilor Țării Roma- 
nesti (1857— 1862), in „Studii”, XI (1958), nr. 1, p. 29— 52. 

Învățămintul in anii Unirii färitor romane (1856— 1862), in „Revista de peda- 
gogie”, VIII (1959), nr. 1, p. 76— 92. 

Dezvoltarea urbanistică și edilitard a orașului București tn perioada regulamentară 
si in anii Unirii (1831—1862), in „Studii”, XII (1959), nr. 5, p. 133— 158. 
Guvernele lui Alexandru loan Cuza (1859—1866), in „Revista arhivelor”, II 


(1959), nr. 1, p. 147—163. 
Contribuții la istoricul Divanului ad hoc din Moldova. Protocoalele lui Baragnon, 


in „Studii si cercetări științifice. Istorie”, X (1959), nr. 1—2, p. 141—150. 
Amintiri inedite din anii luptei pentru Unire ale lui Lupu Costache, în „Studii și 


cercetări științifice. Istorie”, Iasi, X (1959), nr. 1—2, p. 187—194. 

Quelques aspects de la politique étrangère des Principautes Unies: le probleme de 
Vindĉpendance el de l’unité pleine el.entiere du peuple roumain (1859—1861), in 
Nouvelles Etudes d' Histoire, vol. II, Bucuresti, 1960, p. 391 — 406. 

Înființarea agenției Principatelor Unite la Paris (26 august | 7 septembrie 1860), 
in „Studii”, NIII (1960), nr. 6, p. 99—120. 

Dezvoltarea presei bucureștene in perioada formării $i organizării statului național 


român, în „Studii”, XV (1962), nr. 3, p. 666—684. 
Problema reformei agrare in Principale la mijlocul veacului trecut. Legea rurală 


din 1864, in „Studii”, XVIII (1964), nr. 3, p. 519— 545. 
Frăminlări social-politice bucureștene in anii 1859— 1862, in „Materiale de istorie 


și muzeografie”, 1964, p. 81—100. 
Din inceputurile diplomației românești moderne, Bucuresti, 1965, 183 p. 
Tardnimea munteand și evenimentele din 22— 24 ianuarie 1859, în „Studii”, XVIII 


(1965), nr. 4, p. 871— 878. 
Locul istoric al Adunărilor ad hoc, in „ Studii”, XIX (1966), nr. 1, p. 23—31. 


L'Union des Principautes Roumaines, Bucuresti, 1967, 226 p. 
Les révolulionnaires roumains de 1848 el l’idée d’unité, in „Revue Roumaine d'His- 


toire”, VI (1968), nr. 6, p. 931— 947. 

Lupta de clasă a țărănimii din Principale in perioada formării și organizării statului 
național, in ,,Studia et acta Musei « Nicolae Bălcescu »”, II (1970—1971), 
p. 85—112. 

Stiri noi privind conlucrarea muntenilor şi moldovenilor tn lupla pentru Unirea 
Principalelor, in File din trecutul istoric al județului Prahova, Ploiești, 1971, p. 5— 14. 
Reformele din limpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în „Studii și articole de 
istorie”, XVII (1972), p. 25—31. 

Alexandru Ioan Cuza și politica externă a Principalelor Unite Române, in „Revista 
română de studii internationale”, VII (1973), nr. 1, p. 101—109. 

Constituirea statului național român tn context european, in Cuza Vodă. In memo- 
riam, lași, 1973, p. 113—146. 

La constitution de la Roumanie dans le contexte sud-est européen, în „Nuova Rivista 
Storica”, LVIII (1974), fasc. V—VI, p. 590— 609. 

Unité, modernisation et indépendance dans le processus de constitution de la Rou- 
manie jusqu'en 1848, in Nouvelles Etudes d'Hisloire, vol. V, Bucuresti, 1975, 


p. 121—140. 
Făurirea statului român modern, in „Revista de istorie”, XXX (1977), nr. 3, 


p. 511—521. 
241 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Dan BERINDEI $i I£MIL ĈOJOCARU, La double élection d' Alexandre Ioan Cuza à la lumière 
de la correspondance diplomatigue autrichienne, in „Revue Roumaine d'Histoire”, 
V (1966), nr. 1, p. 13— 34. 

— La reconnaisance de la double élection d'Alexandre Ioan Couza, vue à la lumière 
de la correspondance diplomatique autrichienne, in „Revue Roumaine d'Histoire”, 
VIII (1969), nr. 1, p. 15—33. 

DAN BERINDEI $i ION VLASIU, Documente privind politica externă a Principatelor tn anii 
Unirii (1859— 1861), în „Studii”, XII (1959), nr. 1, p. 275—304. 

N. BÎRDEANU, Porturile României tn a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în „„Studii”, 
XXV (1972), nr. 2, p. 315— 324. 

CORNELIA C. BODEA, Actul original al alegerii prealabile a lui Alexandru Ioan Cuza, domn 
al Principatelor Unite, în „Studii”, XII (1959), nr. 1, p. 263—274. 

— Din acfiunea de pregätire a agentiei diplomatice de la Paris. Înfiinţarea biroului 
de corespondență (1/13 ianuarie 1860), in „Studii”, XIII (1960), nr. 6, p. 121— 150. 

— Lupta pentru Unire a revoluționarilor exilafi de la 1848, in Studii privind Unirea 
Principatelor, Bucuresti, 1960, p. 125— 166. 

— Lupla românilor pentru unitatea nafionald. 1834—1849, Bucuresti, 1967, 390 p. 

—  Clteva ecouri ale propagandei unioniste in Apus tntre 1856— 1857, în Omagiu lui 
P. Constantinescu-Iasi, Bucuresti, 1965, p. 497—512. 

CORNELIA C. BODEA $i GR. CHIRITA, Formarea statului național, în „„Studii”, XV (1962), 
nr. 6, p. 1597—1 611. 

LEONID Boicu, Stiri noi despre activitatea lui Vasile Alecsandri ca ministru de externe, 
in „Studii și cercetări științifice. Istorie”, X (1959), p. 195— 200. 

— Încercări franceze de pătrundere tn economia Moldovei ln epoca războiului Crimeii 
si a Unirii (1853—1859), in Studii privind Unirea Principatelor, Bucuresti, 
1960, p. 167—198. 

— Despre stadiul manufacturier al industriei tn Moldova, în „Studii și cercetări stiin- 
tifice. Istorie”, Iasi, XI (1960), nr. 1, p. 127— 137. 

— Despre structura socială a oraşului moldovenesc la mijlocul secolului al XIX-lea, 
în „Studii”, XVI (1963), nr. 2, p. 281— 305. 

— Les Principaules roumaines dans les projets de Karl von Bruck et Lorenz von Stein 
pour la constitution de la « Mitteleuropa » à l’époque de la guerre de Crimée, în „Revue 
Roumaine d'Histoire”, VI (1967), nr. 2, p. 233— 256. 

— Austria și Principalele Române tn vremea războiului Crimeii (1853— 1856), 
București, 1972, 480 p. 

— Adevărul despre un destin politic — domnitorul Gr. Al. Ghica (1849— 1856), lasi, 
1973, 187 p. 

— Cuza Vodă faţă de lupta popoarelor pentru emancipare nafionald, in Cuza Vodă. 
In memoriam, lași, 1973, p. 235— 260. 

—  fnnoirea structurii social-economice a României ln anii domniei lui Cuza Vodă, 
în „Anuarul Institutului de istorie și arheologie « A. D. Xenopol »”, Iasi, X (1973), 
p. 449— 452. 

— Geneza „chestiunii române” ca problemă internațională, lasi, 1975, 288 p. 

D. BOLINTINEANU, Viafa lui Cuza Vodă, in Proză, Iasi (1904), vol. I, 251 p. 
R. V. Bossy, Agenţia diplomatică a României ln Paris yi legăturile politice franco- 
romăne sub Cuza Vodă, Bucuresti, 1931, 402 p. 

— Agenția diplomatică a României in Belgrad și legăturile politice româno-sirbe sub 
Cuza Vodă, în „Analele Academiei Române. Memoriile Sectiunii istorice”, Seria III, 
XV (1934), p. 1—59. 

— P Autriche et les Principautes Unies, Bucuresti, 1938, 412 p. 

L. BoTEZAN, Problema agrară tn dezbaterile parlamentare din România tn anul 1862, 
in „Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Historia”, 1961, nr. 1, p. 107—138. 


242 $ 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www. iini.ro 


Liviu BOTEZAN $i MARIA Ro$sca-RosEN, Proiecte de reformă agrară in dezbaterile parla~ 
mentare din România in primăvara anului 1864, in „Studia Universitatis Babeş- 
Bolyai. Historia”, X (1965), fasc. 2, p. 79— 99. 

G. BRATESCU, Unificarea serviciilor sanitare din Tara Românească si Moldova, in Studii 
privind Unirea Principatelor, Bucuresti, 1960, p. 525— 539. 

GHEORGHE I. BRĂTIANU, Polilica externă a lui Cuza Vodă şi dezvoltarea ideii de unitate- 
națională, in „Revista istorică română”, II (1932), p. 114— 164. 

— Originile și formarea unitdfii românești. Prelegeri ținute la Școala superioară de 
război, București, 1942, 107 p. 
— Origines et formalion de Uunite roumaine, Bucuresti, 1943, 359 p. 

MARIN Bucur, Entre les martyres et l'espoir. Michelet ei les revolutionnaires roumains,. 
in „Europe”, 51 (1973), nov.—dec. 1973, p. 203—213. 

AURELIA BUNEA, Ecoul Unirii Tdrii Romanesti si Moldovei in presa din Transilvania, 
in „Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Historia”, IV (1959), nr. 1, p. 91—105. 

PASQUALE BUONINCONTRO, L'unione dei Principati Danubiani nei documenti diplomatici 
napolelani (1856—1859), Napoli, 1972, 245 p. 

CONSTANTIN BUSE, Comerțul exterior al Moldovei prin portul Galaţi intre anii 1856— 1861, 
in „Studii”, XXIII (1970), nr. 2, p. 313—329. 

— Contribuţii privind regimul vamal al Principatelor Române în perioada 1838—1874, 
în „Analele Universităţii București. Istorie”, XX (1971), nr. 2, p. 75— 84. 

— Dezvoltarea orașului Galaţi (1848—1861), in ,,Studii” XXVI (1973), nr. 6, 
p. 1195—1217. 

— Comerţul exterior prin Galaţi sub regimul de port franc (1838— 1883), Bucuresti, 
1976, 202 p. 

DAN CERNOVODEANU, Proiectul infiinfdrii la 1860 al unui nou oraș numit Cuza pe moșia: 
Mavrodinu, in File din trecutul istoric al judefului Prahova, Ploiești, 1971, p. 15—30. 

—  Contribulions à l’étude de Vheraldique d’État des Principautes Unies Roumanies 
(1859— 1866), in „Revue Roumaine d'Histoire”, XVI (1977), nr. 2, p. 319— 334. 

PAUL I. CERNOVODEANU, Mărturii contemporane privitoare la frămintările politice şi sociale 
din Bucuresti la 1859 și 1862, in „Studii”, XV (1962), nr. 1, p. 135—141. 

E. E. CERTAN, Relaţiile ruso-române in anii 1859— 1863, Chișinău, 1969, 263 p. 

GRIGORE CHIRITA, Pe marginea unei scrisori inedite din 1859 a lui M. Kogălniceanu, 
in „Studii”, XXI (1968), nr.3, p. 533—538. 

—  Periodicul bucureștean „Nafionalul” (1857—1861) si problemele Transilvaniei, 
în „Studii”, XXV (1972), nr. 1, p. 81—96. 

— Din istoria legăturilor economice intre Principalele Unite şi Transilvania in anii 
domniei lui Al. I. Cuza, in „Studii şi materiale de istorie moderna”, IV (1973), 
p. 177—236. 

—  Preludiile și cauzele detronării lui Cuza Vodă, in „Revista de istorie”, XXVII 
(1976), nr. 3, p. 347—371. 

NICOLAE CIACHIR, 100 de ani de la Unirea Principatelor, Bucuresti, 1958, 163 p. 

RAFFAELE CIASCA, Fraternilă italo-romena nella lotta per unità e Vindipendenza durante- 
il Rissorgimento, in „Revue Roumaine d'Histoire”, III (1964), nr. 4, p. 655— 676. 

D. CruREA, Date privind situația demografică şi sanitară din Moldova tn anii 1860— 1862, 
in ,,Revista medico-chirurgicala”, Iasi, 66 (1960), nr. 3, p. 771—777. 

PARASCHIVA CINCEA, Din istoricul emancipării orașelor și tirgurilor (1848—1865), in 
„Revista arhivelor”, VIll (1964), nr. 2, p. 117—128. 

PETRE CONSTANTINESCU-IAȘI, Unirea fărilor române in artele plastice in Studii privind 
Unirea Principatelor, București, 1960, p. 35—42. 

N. Copoiu și DAMIAN HUREZEANU, L'Union des Principautés roumaines (1859,) reflétée- 
dans la pensée socialiste de Roumanie jusqu’ à la première guerre mondiale, în „Revue. 
Roumaine d'Histoire”, V (1966), nr. 1, p. 77— 88. 

CONSTANTIN ĈORBU, Țărănimea din România in perioada 1848— 1864, Bucuresti, 1973, 
276 p. 


243 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


ILIE Conrus, L'agriculture en Valachie depuis la revolution de 1848 jusqu'à la reforme 
de 1864, Bucuresti, 1976, 216 p. 
NICOLAE CORIVAN, Din activitatea emigranților români in Apus (1853— 1857). Scrisori 
si memorii, Bucuresti, 1931, 170 p. + 8 pi. 
— Scopul misiunii secrete a lui Bălăceanu și atitudinea lui Napoleon al 111-lea, in 
„Cercetări istorice”, VIII— IX (1932—1933), nr. 1, p. 3—14. 
— Walewski, Napoleon al I11-lea si Alexandru Ioan Cuza, in „Cercetări istorice”, 
VIII~IX (1932—1933), nr. 3, p. 64—83. 
— La polilica orientale di Napoleone III e l’unione dei Principati Romeni, lași, 1937. 
— Relațiile franco-ruse din 1859 cu privire la Unirea färilor romane, in Studii privind 
relaţiile româno-ruse şi româno-sovielice, Bucuresti, 1958, p. 111—129. 
— Două documente inedite din Arhivele Ministerului de Externe de la Paris din epoca 
Unirii, în „Revista arhivelor”, II (1958), nr. 2, p. 177—187. 
— Informații din rapoartele diplomatice străine referitoare la alegerea lui Cuza tn Tara 
Românească, în „Studii si cercetări științifice. Istorie”, Iași, IX (1958), nr. 1—2, 
p. 47—57. 
— Unirea [ărilor române in cadrul politicii europene, în „Studii”, XII (1959), nr. 1, 
p. 159—190. 
—  Lupla pentru desăvirșirea Unirii şi acțiunea diplomalică europeană, in „Studii $i 
cercetări ştiinţifice. Istorie”, Iași, X (1959), nr. 1—2, p. 37—80. 
— Acțiunea antiunionistà in timpul căimăcămiei lui Teodor Balș (1856— 1857), 
în „Studii și cercetări științifice. Istorie”, Iasi, X (1959), nr. 1—2, p. 119— 140. 
— Les grandes puissances el les Principautes Roumaines à l’époque de la conférence 
de Paris (1958), in Nouvelles Eludes d'Histoire, vol. II (1960), p. 379— 390. 
—  Lupla diplomatică pentru recunoașterea dublei alegeri a lui Al. Ioan Cuza, in Studii 
privind Unirea Principatelor, Bucuresti, 1960, p. 387— 412. 
— Altitudinea Rusiei față de Unirea Principatelor Române (1855— 1857), in Studii 
privind relațiile româno-ruse, vol. III, Bucuresti, 1963, p. 115— 131. 
— Precizări cu privire la funcțiile publice ocupate de Alexandru Ioan Cuza pină la 
alegerea lui ca domn, în Omagiu lui P. Constantinescu-Iasi, Bucuresti, 1965, 
p. 481— 489. 
— Cileva precizări cu privire la alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al 
Moldovei, in „Anuarul Institutului de istorie $i arheologie”, Iași, IV (1967), 
p. 181—186. 
— Les ĉtapes de la politique du royaume de Sardaigne concernant l'Union des Prin- 
cipaulés (1856—1859), in „Revue Roumaine d'Histoire”, VII (1968), nr. 4, 
p. 525— 541. 
— La question de l’union dans les projets européens d'organisation des Principautes 
Roumaines (1855— 1857), in „Revue Roumaine d'Histoire”, IX (1970), nr. 6, 
p. 963—974. 
— Alegerea ca domn a lui Al. I. Cuza, in Cuza Vodă. In memoriam, lasi, 1973, 
p. 101—112. 
SERBAN C.RĂCIUNOIU, Vizila domnilorului Alexandru Ioan Cuza in Oltenia și nord-vestul 
Munteniei (iunie 1859), in „Studii $i articole de istorie”, 15 (1970), p. 117— 123. 
— Din preocupările domnitorului Al. I. Cuza pentru sporirea efectivelor armate in 
1859, in „Analele Universitatii din Craiova. Istorie-Geografie-Filologie”, 1972, 
1, p. 68—75. 
GHEORGHE CRISTEA, Anteproiecte ale primei legi de tocmeli (tnvoieli) agricole, in „ Studii”, 
XXV (1972), nr. 3, p. 511—527. 
— Criza agrară din 1865 — 1866 si consecinfele sale social-economice in „Studii $i mate- 
riale de istorie moderna”, vol. V (1975), p. 101— 133. 
VASILE CRISTIAN, Al. I. Cuza față de problemele inväfämintului și culturii naționale, în 
Cuza Vodă. In memoriam, lasi, 1973, p. 445—465. 


244 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


V. CRISTIAN $i V. Russu, Date noi referitoare la relaţiile lui Al. I. Cuza cu emigrația 
maghiara (1859), in „Analele stiintifice ale Universitatii Al. I. Cuza. Istorie- 
Filologie”, XV (1969), fasc. 1, p. 99— 104. 

VASILE CURTICĂPEANU, Înlemeierea societäfii ,, Astra” şi rolul ei in cultura poporului 
roman (1861), in „Studii”, XIV (1961), nr. 6, p. 1 439—1 466. 

— Epoca lui Cuza Vodă, Bucuresti, 1973, 208 p. 
— Alexandru Ioan Cuza și Transilvania, in Cuza Vodă. In memoriam, laşi, 1973, 


p. 409— 444. 
— Formarea națiunii române si a statului naţional unitar român, Bucuresti, 1974, 
94 p. ` 


VASILE CURTICĂPEANU $i GRIGORE POPESCU, 100 de ani de la Unirea fărilor române, Bucu- 
resti, 1959, 64 p. 

FREDERIC DAME, Histoire de la Roumanie contemporaine depuis l’avènement des princes 
indigènes jusqu’à nos jours, 1822—1900, Paris, 1900, 451 p. 

JuLiusz DEMEL, Aleksander J. Cuza Kniaie Rumunii, Wroclaw-Varsovia-Cracovia- 
Gdansk, 1977, 244 p. 

„ * „ Dezvoltarea economiei Moldovei tntre anii 1848—1864. Contribuţii, Bucuresti, 
1963, 506 p. 

VLADIMIR DICULESCU, Din legăturile lui G. S. Rakovski cu bulgarii din Brăila tn 1861, 
în „Romanoslavica”, V (1962), p. 179—182. 

VLADIMIR DICULESCU, SAVA IANCOVICI, CORNELIA PAPACOSTEA-DANIELOPOLU, MIRCEA 
N. Pora, Relaţiile comerciale ale Țării Romanesti cu Peninsula Balcanică (1829— 
1858), București, 1970, 308 p. 

+ * „ Documente privind Unirea Principatelor, Bucuresti, 1959, 1961, 1963, vol. I— III. 

Ion DONAT, O mărturie contemporană despre Unire, în Omagiu lui P. Constantinescu-Iasi, 
București, 1965, p. 505—512. 

GH. DUMITRASCU, Mihail Kogălniceanu si doi români din Transilvania voluntari in armata 
Principatelor Unite in vara anului 1860, in „Anuarul Institutului de istorie din 
Cluj”, XII (1969), p. 323— 328. 

ALEXANDRU DUTU $i OCTAVIAN BARBOSA, Contribuţii la istoria bibliografiei românești ln 
vremea Unirii Principatelor, in „Studii $i cercetări de bibliologie”, II (1957), 
p. 185—198. 

GH. DUZINCHIEVICI, Chestiuni din vremea lui Cuza- Vodă, in „Cercetări istorice”, X — XII 
(1934 — 1936), nr. 1, p. 90— 104. 

— Contribution à l’histoire des relalions russo-roumaines du temps du prince Cuza, 
București, 1935, 8 p. 

— Cuza Vodă si revoluția polonă din 1863, Bucuresti, 1935, 102 p. 

— Contribuţii la istoria legăturilor polono-române tn anii 1865—1866, Bucuresti, 
1936, 62 p. 

—  Beizade Grigore Sturdza si polonii, Bucuresti, 1941, 205 p. 

— Quelques aspects des relations roumano-polonaises au XIXe siècle, in „Revue Rou- 
maine d'Histoire”, XX (1973), nr. 4, p. 731—755. 

W. G. EasT, The Union of Moldawa and Wallachia — 1859, Cambridge, 1929. 

MARCEL EMERIT, Victor Place et la politique française à l’époque de l’Union, Bucuresti, 
1931, 192 p. 

— Les paysans roumains depuis le traite d' Andrinople jusqu’à la libération des terres 
(1829—1864). Études d’histoire sociale, Paris, 1937, 577 p. 

— Le dossier de la premiere mission militaire française en Roumanie, in „Revue Rou- 
maine d'Histoire”, V (1966), nr. 4, p. 575— 586. 

AUREL FILIMON, Documente diplomatice belgiene despre Unirea Principatelor, in „Revista 
de istorie”, XXVII (1974), nr. 1, p. 85— 95. 

I. C. FiLiTTI, Un émissaire valaque à Paris en 1857, in „Revue historique du sud-est 
européen”, II (1925), p. 82— 94. 


245 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


l. C. FiLITTi. Un proiect de Constitufie inedit al lui Cuza Vodă de la 1863, în „Anuatul 
Institutului de istorie naţională”, Cluj, V (1929), p. 354— 401. 
— Alegerea de la 24 ianuarie 1859, Bucuresti, 1938, 16 p. 
— Proiecte inedite de reforme din vremea Unirii Principatelor, Bucuresti, 25 p. 
„ * Finanfele țărilor române tn perioada Unirii, în „Finante, Credit”, V (1959), nr. 1, 
p. 15—25. 


CONSTANTIN FLOREA, Formarea si dezvoliarea ideologiei unioniste in fările romane, în „Apu- 
lum”, VII (1969), p. 139—148. 

G. G. FLOREScU, Unele aspecte ale poziţiei internaționale a țărilor române in perioada 
Unirii, in „Studii și cercetări juridice”, IV (1959), nr. 1, p. 135—178. 

— La procédure de l’investiture el le ceremonial de la reception du prince regnant Cuza 
à Constantinople, in „Studia et acta orientalia”, II (1960), p. 71—87. 

— Rolul si activitatea agenției Principatelor Unite la Constantinopol (1859— 1866), 
în „Studii și articole de istorie”, V (1963), p. 275—290. 

— Aspecte privind dezvoliarea relațiilor internaționale ale Principatelor Unite (1859— 
1866), în „Studii”, XVIII (1964), nr. 1, p. 68—85. 

— Some aspects of the struggle for the formation of the modern South-Eastern states: 
Rumanian- Turkish relations, in ,, Revue des études sud-est européennes”, II (1964), 
nr. 1—2, p. 187—214. 

— Agenţiile diplomatice de la Bucuresti și Belgrad (1863—1866). Contribuţii la 
studiul relațiilor politice romano-sirbe, in „Romanoslavica”, XI (1965), p. 125—136. 

— Some aspects from the history of the South-Eastern European relations: Roumano- 
Serbien relations (1859—1866), in „Revue des études sud-est européennes”, 
IV (1966), nr. 1—2, p. 207—221. 

— Înființarea agențiilor diplomatice de la Bucuresti si Belgrad (1864), in „Revista 
română de studii internaţionale”, VII (1973), nr. 2, p. 61-69. 

G. G. FLOREScU și M. E. FLOREscu, L”agence des Principautes Unies â Constantinople 
(1859—1866). Transformation de sa nature à la suite des nouvelles relations turco- 
roumaines, in „Studia et acta orientalia”, V— VI (1967), p. 221— 243. 

GEORGE Fortino, Din vremea renașterii naționale a României. Boierii Golesti, Bucuresti, 
1939, vol. I— IV. 

— Un projel de traite « d'amitie, de commerce el de navigation» entre les Principautes 
Unies el les Etats-Unis de l’ Amérique du Nord en 1859, in „Revue Roumaine d'His- 
toire”, III (1964), nr. 4, p. 697—726. 

lon FRUNZET"!. Pictorii și Unirea [drilor romane, in „Studii şi cercetări de istoria artei”, 
VI (1959), nr. 1, p. 81—96. 

V. AL. GEORGESCU, Dezvoltarea invd[dmintului juridic tn Principatele Române in perioada 
Unirii. Cu prilejul a 100 de ani de la infiinfarea facultăţilor juridice din Bucuresti 
si Jasi, in „Studii și cercetări juridice”, IV (1959), nr. 2, p. 521—542. 

GH. GEORGEScU-BuzXu, Aspecte ale dezvoltării manufacturilor in Tara Românească si 
Moldova in perioada premergătoare unirii celor două [ări (1829— 1859), în Studii 
privind Unirea Principalelor, Bucuresti, 1960, p. 95— 123. 

—  Deposedarea clăcașilor de loturile lor, in „Revista arhivelor”, XII (1969), nr. 1, 
p. 95— 104. 

CONSTANTIN C. GIURESCU, Suprafața moșiilor mănăstirești secularizate la 1863, in „Studii”, 
XII (1959), nr. 2, p. 148— 157. 

— Bucureştii si alegerea lui Alexandru Ioan Cuza, in Studii privind Unirea Princi- 
patelor, Bucuresti, 1960, p. 347— 386. 

—  Tranzitul armelor sirbesti prin România sub Cuza Vodă (1862), in „Romano- 
slavica”, XI (1965), p. 33— 65. 

— Cuza Vodă în amintirea poporului român, în „Studii”, XIX (1966), nr. 1, p. 41— 46. 

— Viața și opera lui Cuza Vodă, Bucuresti, 1970, ed. a II-a, 509 p. 

— La formation de l’État unitaire roumain, Bucuresti, 1971, 177 p. 

—  Alezandru Ioan Cuza, Bucuresti, ed a II-a, 1973, 157 p. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


e * + Gindirea social-polilică despre Unire (1859), sub ingrijirea lui P. Constantinescu - 
Iasi si Dan Berindei, Bucuresti, 1966, 358 p. 

CAROL GOLLNER, Ecoul Unirii Principatelor tn presa germană din Transilvania, in Studii 
privind Unirea Principatelor, Bucuresti, 1960, p. 467— 476. 

— Relațiile economice dintre Transilvania si vechea Românie ln a doua jumătate 

a secolului al XIX-lea, in Unitate si continuilate ln istoria poporului român, Bucu- 
rești, 1968, p. 255— 264. 

ALEXANDRU I. GONȚA, Firmanul pentru convocarea Divanurilor ad hoc și problema Unirii 
Principatelor Române, în Studii privind Unirea Principatelor, Bucuresti, 1960, 
p. 281—296. 


ARTUR GOROVEI, Primul proiect de constitufie intocmil de Comisiunea centrală din 1859, 

Fălticeni, 1914, 42 p. 
— Un mänunchi de documente cu privire la Unirea Principatelor, 1926, 25 p. 

DORINA GRĂsoIU, Nafiunea ln gindirea romanticilor români, în „Revista de istorie și 
teorie literară”, 24 (1975), nr. 4, p. 523—531. 

PAUL HENRY, L'abdication du prince Cuza el l’avénement de la dynastie de Hohenzollern 
au trône de Roumanie, Paris, 1930, XII + 485 p. 

TREVOR J. HoPE, Sir Henry Bulwer and the Wallachian Elections of 1857, în „Balkan 
Studies”, XIV (1973), p. 324 — 330. 

ioan HuDiITA, Franfa şi Cuza Vodă. Lovitura de stat proieclală in 1863, Bucuresti, 1941, 
185 p. 


MARIA HUMINIC, Colaborarea dintre unionistii moldoveni si munteni in lumina unor docu- 
mente ale vremii aflate in Muzeul Unirii din Iași, in „Cercetări istorice”, I (1970), 
p. 29—42. 

MARIA HUMINIC-TECLEAN, Bucuresti si Iasi in lupta pentru Unire (aspecte documentare ), 
in „Bucuresti. Materiale de istorie $i muzeografie”, IX (1972), p. 225—231. 

DAMIAN HUREZEANU, Formarea națiunii romane, în „Revista de istorie”, XXVIII (1975), 
nr. 7, p. 1021— 1039. 

— Epoque el formation socio-économique dans l’histoire moderne de la Roumanie, în 
„Revue Roumaine d'Histoire”, XVI (1977), nr. 1, p. 689—705. 

DiONISIE IONESCU, GH. MATEI et GH. TuTul, Dezvoltarea constitufionald a statului român, 
Bucuresti, 1957, 598 p. 

MATEI IONESCU, Aspecle externe ale domniei lui Al. 1. Cuza in lumina documentelor ila- 
liene, in „Studii”, XXIII (1970) nr. 3, p. 543— 556. 

STEFAN IONESCU, Frdmintari politice in Bucuresti in a doua jumătate a secolului al XIX-lea, 
în „Materiale de istorie şi muzeografie”, VI (1968), p. 163— 179. 

N. lorca, Ceva nou despre Unirea Principatelor, în ,,Convorbiri literare”, XXXVIII 
(1904), p. 550— 565. 

— Unirea Principatelor (1859), povestilă românilor cu prilejul implinirii a cincizeci 
de ani de la intemeierea statului român, din insărcinarea Sec[iunii lasi a Ligii cultu- 
rale, Vălenii de Munte, 1909, 120 p. 

— Cuza Vodă și dușmanii săi a doua zi după detronare. Rezumal al unei conferințe 
ținulă la Rimnicu-Vtlcii, in februarie 1909, Vălenii de Munte, 1909, 20 p. 

— Cuza Vodă și Kogălniceanu. Idei dintr-o conferință (inutd la Brăila in ziua de 
24 ianuarie 1910, in „Neamul românesc literar”, II (1910), p. 65—74. 

— Scrieri și alle acte privitoare la Unirea Principatelor, lipärile in amintirea semicen- 
tenarului din 1909, Bucureşti, 1910, 104 p. (vol. XVIII, 2 din Studii şi documente 
cu privire la istoria românilor ). 

— O scrisoare autografà a lui Cuza Vodă călre Constantin Moruzi (lasi, 23 ianuarie 
1859), in „Revista istorică”, II (1916), p. 19—20. 

— 24 ianuarie 1916. Conferinţă [inulă la Aleneul Român, Bucuresti, 1916, 34 p. 

— 100 de ani de la nașterea lui Cuza Vodă. Cuvintare comemoralivă ținulă la Ateneul 
Român, București, 1920, 56 p. 


247 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


N. IORGA. Generaţia de la 1840 si 1848 faţă de conceplia unității politice, in ,,Neamul 
românesc”, XVII (1922), din 28 mai $i 3 iunie. 

— Din propaganda in Apus pentru Unirea .Principatelor, in „Revista istorică”, 
IX (1923), p. 1—5. 

— Viclor Place si Unirea Principatelor, în. „Revista istorică”, IX (1923), p. 53— 65. 

— Acte din vremea lui Cuza Vodă, in „Revista istorică”, IX (1923), p. 177—179; 
XI (1925), p. 227— 228. 

— Un projet de mission française en Roumanie (1860), în „Revue historique du sud-est 
européen”, II (1925), p. 94—102. 

— Unirea românească, in „Neamul românesc pentru popor”, XXII (1934), p. 68—73, 
86— 92. 

—  Legdturi cu Franfa in epoca Unirii, in „Revista istorică”, XXI (1935), p. 89— 93. 

— Mişcarea [ărănească din 1862 — acte ale poliției din Bucuresti, in „Revista isto- 
rica”, XXIII (1937), p. 210—216. 

—  L'enquâle d’un voyageur anglais à Constantinople sur l’Union des Principautes, 
in „Revue historique du sud-est européen”, XV (1938), p. 226— 227. 

— Ce a fost „24 Ianuar” si ce trebuie să fie azi, Bucuresti, 1940, 20 p. 

D. IvANEscu, Contribuţii la biografia lui Al. I. Cuza inainte de domnie, in Cuza Vodă. 
In memoriam, lași, 1973, p. 51— 86. 

D. IVĂNESCU $i VIRGINIA ISAC, Alerandru Ioan Cuza. Acte si scrisori, laşi, 1973, XLVII + 
459 p. 

V. JEGLINScHI, L'insurreclion polonaise des années 1863— 1864 dans la presse roumaine, 
in „Revue Roumaine d'Histoire”, VI (1967), nr. 3, p. 433— 449. 

BARBARA ĴELAVICH, Russia and (he Rumanian nalional cause 1858— 1859, Bloomington, 
Indiana University, 1959, 169 p. 

— Russia and the double election of Alexander Cuza, 1858— 1859; (he Lellers of 

S. I. Popov to N. Giers, in ,,Südostforschungen”, XXIV (1965), p. 119— 137. 

D. KinoLvi, Războiul franco-italo-austriac din anul 1859 și legäturile româno-maghiare, 
în „Anuarul Institutului de istorie $i arheologie «A. D. Xenopol »”, XVIII (1975), 
p. 173— 191. 

I. Kecskés $i I. Kovács, Unele aspecte ale schimbului de mărfuri de pe teritoriul patriei 
noastre in deceniile 6— 7 ale secolului al XIX-lea, în „„Anuarul Institutului de istorie 
din Cluj”, III (1960), p. 298— 314. 

CosTiN C. KIRITESCU, Sistemul bănesc al leului și precursorii lui, Bucuresti, 1964, vol. I, 
423 p. 

MIHAIL KOGĂLNICEANU, Discursuri parlamentare din epoca Unirii. 29 septembrie 1857— 
14 decembrie 1861, ediţie îngrijită de Vladimir Gh. Diculescu, Bucuresti, 1959, 
XVII + 424 p. 

VASILE NI. KOGĂLNICEANU, Acte relative la 2 mai 1864..., Bucuresti, XV + 87 p. 

ALEX. LAPEDATU, Viafa politică internă, in Alexandru Ioan Cuza, 1859— 1866, Bucuresti, 
1930, p. 1-32. 

— „Omul de la 2 mai — tnvinsul de la 11 februarie”, in „„Analele Academiei Române. 
Memoriile Sectiunii istorice”, seria III, XXV (1942— 1943), p. 227— 254. 

—  Preludiile căderii lui Cuza-Voda, in „Analele Academiei Române. Memoriile 
Sectiunii istorice”, seria III, XXV (1942—1943), p. 1011—1112. 

— Austria si lovitura de stat de la 2/14 mai 1864. Cu trei serii de acte inedite privi- 
loare la acesi eveniment, în „Analele Academiei Române. Memoriile Sectiunii 
istorice”, seria III, XXVIII (1945— 1946), p. 127—270. 

I. Lupas, Istoria Unirii românilor, Bucuresti, 1937, 407 p. 

— Problema lransilvană tn timpul lui Cuza și Carol I, în „„Analele Academiei Române. 
Memoriile Secţiei istorice”, seria III, XXVIII (1945— 1946), p. 557— 600. 
MARIN A. Luru, Importanta istorică si social-economică a Unirii Principalelor Române, 

în „Probleme economice”, XIX (1966), nr. 1, p. 34— 49. 


248 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


VasILE Maciu, Caracterul legiuirilor agrare din România din deceniile:6 si 7 ale seco- 

lului al XIX-lea, in Comunicări și articole de istorie, Bucuresti, 1955, p. 59— 79. 

— Organizarea mișcării pentru Unire tn anii 1855— 1857 in Moldova si Tara Roma- 
nească, în „Studii”, NII (1959), nr. 1, p. 43—76. 

— Unirea Moldovei și Țării Românești in opera istoriografică a lui A. D. Xenopol, 
în Studii privind Unirea Principatelor, Bucuresti, 1960, p. 199— 224. 

— Cercetarea istoriei moderne a României in anii puterii populare, in „Studii”, XV 
(1962), nr. 6, p. 1569—1 577. 

— Participarea lui Gh. Costaforu la lupta pentru Unire, in „Studii”, XVIII (1965), 
nr. 1, p. 89— 120. 

—  Pozifia claselor sociale fafa de Unirea Principatelor Române, in „Revista de filo- 
zofie”, NIII (1966), nr. 1, p. 3—12. 

— Un proiect din 1857 al lui Mihail Sturdza pentru organizarea Principatelor 
Române, in „ Studii”, XIX (1966), nr. 1, p. 59— 91. 

— Caracterul unitar al revoluției din 1848 in [ările romane, in „Studii“, XXI (1968), 
nr. 5, p. 821— 842. 

— Ideologia luptei pentru unirea Principatelor Române, în „Analele Universităţii 
București. Istorie”, XVIII (1969), nr. 1, p. 19—31. 

— Mouvements nationaux el sociaux roumains au XIX€ siècle, Bucuresti, 1971, 


335 p. 
—  Diplomatul C. Basily si Adunările ad hoc, in „Studii”, XXV (1972), nr. 3, 
p. 485—510. 


— S.I. Popov si luptele politice din Moldova in octombrie — decembrie 1858, în,, Studii”, 
XXVI (1973), nr. 1, p. 5—31. 
— De la Tudor Vladimirescu la răscoala din 1907, Craiova, 1973, 399 p. 
— Formarea națiunii române, in „Studii $i articole de istorie”, XXII (1973), p. 5— 11. 
V.Maciu și T. BUGNARIU, Lupta poporului român pentru Unire și unirea Italiei,in „Studii”, 
XIV (1961), nr. 1, p. 129— 150. 
V. T. MALINSCHI, Aspectele economice ale Unirii țărilor romane, in „Probleme economice”, 
XII (1959), nr. 1, p. 16—24. 
Rapu MANOLESCU, Unitatea economică a [ărilor române in evul mediu (secolele XIV— XVI), 
in Unitate si continuitate..., Bucuresti, 1968, p. 135— 152. 
BEATRICE MARINESCU, Economic relations between the Romanian Principalities and Great 
Britain (1849— 1859), in „Revue Roumaine d'Histoire”, VIII (1969), nr. 2, 
p. 271—281. 
— La position des diplomates et émissaires brilanniques envers le mouvement unioniste 
des Principaules, in „Revue Roumaine d'Histoire”, NI (1972), nr. 2, p. 265—279. 
— Poziția Marii Britanii față de dubla alegere a domnitorului Cuza si față de unirea 
politico-administralivă a Principatelor romane (1859— 1861), in „Studii $i mate- 
riale de istorie moderna”, vol. V (1975), p. 69— 99. 
BEATRICE MARINESCU $i GABRIELA WAGNER, The Union of the Romanian Principalities in 
the Concerns of Stratford Canning as Ambassador in Constantinople. 1853— 1858, 
in „Revue Roumaine d'Histoire”, IX (1970), nr. 2, p. 261— 269. 
G. MARINESCU, Dezvoltarea culturală intre 1848 si 1866, in Alexandru Ioan Cuza. 1859— 
1866, Bucuresti, 1930, p. 99— 118. 
N. I. MânxEscu, O stemă necunosculă a lui Alexandru Ioan Cuza, in Studii cu privire 
la Unirea Principatelor, București, 1960, p. 517—523. 
SIMION MEHEDINȚI, Unirea Principalelor din punci de vedere geografic, in „Convorbiri 
literare”, XLIII (1909), p. 95—81. 
„ * Mesagii, proclamafii, răspunsuri și scrisori oficiale ale lui Cuza Vodă, Vălenii de 
Munte, 1910, 204 p. 
ANTON MESROBEANU, Ecoul Unirii țărilor române in presa transilvanä, in „Studii și 
cercetări ştiinţifice. Istorie”, Iasi, X (1959), nr. 1-2, p. 175—185. 
MARIN MIHALACHE, Cuza Vodă, Bucuresti, 1967, 253 p. 


249 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


FLAMINIU MÎRȚU, Aspecte ale luptei pentru Unire din anii 1857— 1858, in jud. Muscel, 
în „Studii și articole de istorie”, VI (1964), p. 325— 330. 

N. Moco, Din istoria economică, politică si socială a orașului și județului Brăila in 
anii Unirii Principatelor, în „Studii și articole de istorie”, V (1963), p. 467— 477. 

I. MOLDOVEANU, Aspecte din epoca Unirii la Buzău (1859), in Studii privind Unirea 
Principalelor, București, 1960, p. 491— 516. 
HILDA MUREȘAN, Dale cu privire la comerțul Transilvaniei intre 1849— 1867, în „Anuarul 
Institutului de istorie și arheologie din Cluj”, XVI (1973), p. 405— 415. 
MIHAIL NANU, Dimitrie Bolintineanu și Unirea, in „Analele Universităţii Bucuresti. 
Filologie”, VIII (1959), nr. 15, p. 79— 87. 

AL. NEGOIŢĂ, Organizarea de stat in timpul domniei lui Cuza, în „Analele Universităţii 
Bucuresti. Ştiinţe juridice”, VIII—IX (1959—1960), nr. 13— 14, p. 83— 92. 

ECATERINA NEGRUȚI, Despre munca salarială in agricultura Moldovei in preajma legii 
agrare din 1864, în „Studii şi cercetări științifice. Istorie”, Iasi, X (1959), nr. 1—2, 
p. 81—118. 

ECATERINA NEGRUTI-MUNTEANU, Date cu privire la exploatarea comercial-agricolă a moșiei 
Strca la mijlocul secolului al XIX-lea, în „Studii şi cercetări științifice. Istorie”, 
Iasi, XII (1961), nr. 2, p. 233— 244. 

— Sfatul administrativ al Moldovei intre anii 1832 și 1862, in „Anuarul Institutului 
de istorie și arheologie «A. D. Xenopol», VIII (1971), p. 159— 199. 

VASILE NETEA, ,,Romänia” — primul cotidian al poporului român, în „Studii”, XIX 
(1966), nr. 1, p. 47-58. 

— Les Roumains de Transylvanie et "Union des Principaules, în „Revue Roumaine 
d'Histoire”, V (1966), nr. 1, p. 65— 75. 

ION I. Nisron, Corespondenfa lui Coronini din Principale. Acte si rapoarte din iunie 1854 — 
marlie 1857, Cernăuţi, 1938, XLVII + 1098 p. 

— Ocupația austriacă in Principale, 1854— 1857, după rapoartele lui Coronini, în 
„Analele Academiei Române. Memoriile Sectiunii istorice”, seria III, tom. XX 
(1938 — 1939), p. 133— 195. 

Ennio Di NoLro, Questione italiana e questione dei Principali nelazione del conte di 
Cavour al congresso di Parigi (1856), in „Analele stiintifice ale Universitatii 
«Al. I. Cuza». Istorie”, Iasi, 1973, nr. 2. 

D. ONCIUL, La XXI V-ianuarie, in ,,Convorbiri literare”, XLIII (1909), p. 14— 36. 

— Ideea latinitdfii şi a unităţii naționale, Bucuresti, 1919, 24 p. 

N. T. ORASANU, O pagină din via[a mea sau 22, 23 și 24 ianuarie 1859, Bucuresti, 1861. 
ANDREI OJETEA, Marile puleri și Unirea Principalelor, în Omagiu lui Ioan Lupaș, Bucu- 
resti, 1943, p. 667— 679. 

—  Însemnätatea istorică a Unirii, in „Studii”, XII (1959), nr. 1, p. 21-41. 

— Unirea Principatelor (1859), in Studii privind Unirea Principatelor, Bucuresti, 
1960, p. 11—31. 

— L'accord d'Osborne (9 août 1857), in „Revue Roumaine d'Histoire”, III (1964,) 
nr. 4, p. 677— 696. 

— Unirea Principatelor Române, in „„Studii”, XIX (1966), nr. 1, p. 5—16. 

PETRE P. PANAITESCU, Planurile lui I. Câmpineanu pentru unilale națională a românilor, 
in „Anuarul Institutului de istorie naţională”, Cluj, III (1926), p. 63— 106. 

— Cuza Vodă și unitatea națională a românilor, în „Arhiva pentru știință și reformă 
socială”, VIII (1929), nr. 4, p. 559— 569. 

— Problema unificării politice a fàrilor române in epoca feudală, in Studii privind 
Unirea Principatelor, Bucuresti, 1960, p. 55— 93. 

— Unirea Principalelor Române, Cuza Vodă și polonii, în „Romanoslavica”, V (1962), 
p. 71—84. 

— L'Union des Pays Roumains sous le règne de Michel le Brave, in „Revue Roumaine 
d'Histolre”, IV (1965), nr. 3, p. 427— 440. 


250 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Rapu PANTAZI, Unirea reflectată in ideologia epocii, in „Revista de filozofie”, XIII (1966), 
nr. 1, p. 13—18. 
SERBAN PAPACOSTEA, Les Roumaines et la conscience de leur romanite au moyen âge, ln 
„Revue Roumaine d'Histoire”, IV (1965), nr. 1, p. 15— 24. 
OViDIU PAPADIMA, Mihail Kogălniceanu și Unirea țărilor romane, in „Studii si cercetări 
de istorie literară și folclor”, VII (1958), nr. 3— 4, p. 401— 429. 
STEFAN Pascu, Un plan de confédération danubienne roumano-magyaro-serbe en 1859, in 
„Revue de Transylvanie”, V (1939), nr. 4, p. 506— 524. 
— L”unite de la terre et du peuple roumain, in „Revue de Transylvanie”, VII— IX 
(1941— 1943), p. 325— 343. 
— Ecoul Unirii Țării Românești și Moldovei tn Transilvania, in Studii privind 
Unirea Principatelor, Bucuresti, 1960, p. 451— 466. 
— L'importance historique de l'Union des Principautes Roumaines, în „Studia Uni- 
versitatis Babeș-Bolyai. Historia”, XI (1966), fasc. 2, p. 23— 33. 
— Formarea națiunii române, Bucuresti, 1967, 55 p. 
— Premisele unităţii politice a românilor, în „Apulum”, VII (1969), nr. 2, p. 41—73. 
— La question agraire dans les Pays Roumains à l’époque moderne (jusqu’à la réforme 
de 1564), in „Revue Roumaine d'Histoire”, IX (1970), nr. 4, p. 661— 676. 
STEFAN Pascu (in colab.), Ideea de unitate nafional-statald in conștiința poporului roman, 
în „Anale de istorie”, XIX (1973), nr. 6, p. 3— 24. 
PAUL PALTINEA, Al. I. Cuza, pircdlab al finutului Covurlui, in Cuza Vodă. In memoriam, 
lași, 1973, p. 87— 100. 
I. PATROIU, Aspecte ale relațiilor dintre țărani și proprietari in Oltenia in preajma reformei 
agrare din 1864, in „Analele Universităţii din Craiova. Istorie-Geografie-Filologie”, 
1972, 1, p. 34—44. 
GEORGETA PENELEA, Contracte in comerțul extern al Țării Românești (1829— 1858), in 
„ Studii”, XXV (1972), nr. 4, p. 767— 781. 
GHEORGHE PLATON, Främintäri țărănești in Moldova in preajma Unirii, in Studii privind 
Unirea Principatelor, Bucuresti, 1960, p. 297— 336. 
— Din domnia lui Alexandru I. Cuza. Documente din arhivele belgiene, în „Anuarul 
Institutului de istorie și arheologie « A. D. Xenopol», IX (1972), p. 495— 504. 
— Ecoul internațional al Unirii Principatelor Române, ln Cuza Vodă. In memo- 
riam, lasi, 1973, p. 147 — 234. 
— Lupta românilor pentru unitate națională. Ecouri in presa europeană (1855— 
1859), lasi, 1974, 348 p. 
— Un diplomat belgian despre unirea Principatelor, in .„Analele Universităţii « Al. I. 
Cuza ». Istorie”, XX (1974), fasc. 2, p. 63—74. 
— Le probleme roumain dans la politique européenne dans les années de la lutte pour 
l'Union (1856— 1859), in „Revue Roumaine d'Histoire”, XIV (1975), nr. 1, 
p. 25— 38. 
— Reacţii și atitudini in cercurile diplomatice din Constantinopol faţă de Unirea 
Principalelor, in „Revista de istorie”, XXVIII (1975), nr. 7, p. 1 085 —1 090. 
— Le diplomate belge Edouard Blondeel von Cuelebroeck dans les Principautes Rou- 
maines (1856—1857), in „Revue Roumaine d'Histoire”, XVI (1977), nr. 1, 
p. 43—66. 
GH. PLATON și V. Russu, Materiale privind industria orașului Iași in a doua jumätate 
a secolului al XIX-lea și la inceputul secolului al XX-lea, în „Analele științifice 
ale Universităţii « Al. I. Cuza ». Istorie”, Iasi, XV (1969), fasc. 2, p. 177—215. 
VICTOR Pora, Problema invoielilor agricole din Tara Românească și Moldova in perioada 
dintre 1848— 1868, in ,,Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Historia”, VI (1961), 
fasc. 1, p. 91— 106. 
TEODOR POPESCU, Gindirea social-politică despre inarmarea maselor oglindilă in presa 
civilă, dezbaterile parlamentare și legislația militara din timpul domniei lui Alexandru 
Ioan Cuza, în File din istoria militară a României, vol. I, Bucuresti, 1973, p. 69— 84. 


251 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


VALERIAN Popovici, Probleme sociale in dezbaterile Divanului ad hoc al Moldovei, în „Studii 
și cercetări stiintifice. Istorie”, X (1959), fasc. 1—2, p. 1—35. 

VICTORIA POPOVICI $i ION COJOCARU, Un exemplu de colaborare bilaterală, acum un veac, 
in „Revista arhivelor”, XLVII (1970), nr. 2, p. 640— 642. 

ERICH PROKOPOWITSCH, Die rumănische Nationalbewegung in der Bukovina und der Dako- 
Romanismus, Graz-Kôln, 1965. 

MIHAIL RALEA, Aspecte social-culturale ale Unirii, in Studii privind Unirea Principatelor, 
Bucuresti, 1960, p. 5— 9. 

ANDREI RADULESCU, 24 ianuarie, Ploiesti, 1905, 38 p. 

— Organizarea statului, in Alerandru loan Cuza. 1859—1866, Bucuresti, 1930, 


p. 55— 98. 

LUCRETIA RADULESCU-PRAVAT, Activitatea lui Mihail Kogalniceanu pină la 1866, vol. I, 
Iasi, 1913. 

IRINA RADULESCU-VALASOGLU, Alerandru Ioan Cuza și politica europeană, Bucuresti, 
1974, 199 p. 


A. RADUTIU $i P. TEODOR, Ideea de unitate politică la români, Bucuresti, 1968, 120 p. 
T. W. RIKER, Cum s-a infdaptuit România. Studiul unei probleme internaționale, 1856— 
1866, traducere de Alice L. Bădescu, București (1944), 702 p. 

VASILE Russu, „lonstruoasa coaliție” si detronarea lui Al. I. Cuza, in Cuza Vodă. 
In memoriam, lasi, 1973, p. 503 —9550. | 
DumiTau Rusu, Contribuţii la istoricul primei fabrici de hirtie de la Piatra Neamj, in 

„Memoria antiquitatis”, III (1971), p. 521— 528. 
I. SABAU, Din viala generalului Pavel Papp. Date noi privitoare la istoria relaţiilor româno- 
italiene in epoca Risorgimentului, in „,Studii”, XIV (1961), nr. 1, p. 151—157. 
CARLO SANTONOCICO, Il contribulo della diplomazia e del governo Piemontese alla causa 


dell' Unita Romena, Napoli, 1964. 
M. SAvEL, Domnia marelui domnilor român Alezandru Ioan Cuza și epoca glorioasă a 


rominilor, Bacău, 1914, 176 p. 
N. I. SIMACHE, -Mişcările din Ploiești din 1860, in Studii si materiale privitoare la trecutul 
istoric al județului Prahova, Ploiesti, 1970, p. 19—30. 
T. SirBu, Documente privitoare la activitatea Comitetului Unionist din Buzău (martie— 
seplembrie 1857), in „Revista arhivelor”, II (1959), nr. 1, p. 109— 124. 
VICTOR SLÂvESCU, Domnitorul Cuza si Viclor Place, Bucuresti, 1942, 329 p. 
GHEORGHE SMARANDACHE, Armala Principatelor Române in sprijinul Unirii, in „Studii 
si articole de istorie”, VII (1965), p. 393 — 400. 
AL. SMOCHINA, Ideile lui 48 in reformele lui Cuza, in „Studia et acta Musei « N. Bălcescu +’ 
I (1969), p. 177—183. 
C. SPERI, Contribufiuni la istoricul alegerilor pentru Divanul ad hoc în județul Vlașca, 
în ,,Studii și articole de istorie”, II (1957), p. 481— 494. 
APOSTOL STAN, Mărturii noi despre situația supușilor străini după Unirea Principatelor: 
în „Revista arhivelor”, IX (1966), nr. 1, p. 279—282. 
— Fiscalitatea în ultimii ani ai domniei lui Cuza Vodă in lumina unor documente 
inedite, in „Studii”, XXIII (1970), nr. 1, p. 81—86. 
— Les Principautes Unies el les conférences telĉgraphigues de Timisoara (mai 1860— 
juin 1862), in „Revue Roumaine d'Histoire”, X (1971), nr. 1, p. 63—73. 
— Legături economice ale Țării Românești cu Transilvania (1848 — 1859 ), în „Studii 
si materiale de istorie moderna”, IV (1973), p. 111— 176. 
— Revoluţia pașoplistă reflectată in conştiinţa politică a României moderne (1859— 
1877), in Revoluţia de la 1848 in fările române, Bucuresti, 1974, p. 201—226. 
EUGEN STĂNESCU, Premisele medievale ale conștiinței naționale românești. « Roman-roma- 
nesc » in tertele românești din veacurile XV— XVII, în „Studii”, XVII (1964), 
nr..5, p. 967-- 1 000. 


252 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


EUGEN STANESCU: Geneza noțiunii de „Romdnia”. Evoluţia constiinfei de unitate teritori- 
ald in lumina documentelor interne, in Unitale și continuitate în istoria poporului 
român, Bucuresti, 1968, p. 237—254. 

—  L’unilé du lerriloire roumain à la lumière des mentions extérieures. Le nom de 
„Valachie”” et ses sens, in „Revue Roumaine d'Histoire”, VII (1968), nr. 6, 
p. 877— 898. 

— Numele poporului roman si primele tendinfe umaniste interne in problema originii 
si continuitäfii, in „Studii”, XXII (1969), nr. 2, p. 189— 206. 

— Roumanie. Histoire d’un mot chez les Roumains aur XVII€— XIXe siècles. Deve- 
loppement de la conscience d'unité territoriale, in „Balkan Studies”, 1969, nr. 1, 
p. 69— 94. 

„ “. Studii privind Unirea Principatelor, Bucuresti, 1960, 544 p. 

D. A. STURDZA, fnsemnatatea Divanurilor ad hoc din Iaşi si Bucuresti in istoria renas- 
terii Romäniei, in „Analele Academiei Române. Memoriile Sectiunii istorice”, 
seria II, tom. XXXIII (1910—1911); XXXIV (1911—1912). 

D. A. STURDZa $i alții, Acte si documente relative la istoria renașterii Romianiei Bucuresti, 
1888— 1909, vol. I—N. 

DuMITRu Suciu, Ecouri ale situafiei politice românești in publicistica franceză (1856— 
1859), în „Acta Musei Napocensis”, VII (1970), p. 621— 632. 

ION ȘENDRULESCU, Lupla revoluționarilor români pentru unitate in perioada 1849— 1853, 
în culegerea Unilale și continuitate in istoria poporului român, Bucuresti, 1968, 
p. 223— 236. 

ȘTEFAN ȘTEFĂNESCU, Mișcări demografice in [ările române pină în secolul al XV III-lea 
si rolul lor în unitatea poporului român, in Unitate și continuitate in istoria poporu- 
lui român, Bucuresti, 1968, p. 187—207. 

— Michel le Brave « Restitutor Daciae », in „Revue Roumaine d'Histoire”, VII (1968), 
nr. 6, p. 899— 913. 

ĈONSTANTA STIRBU, Date noi privind instiluirea „Ordinului Unirii” in timpul domniei 
lui Alexandru Ioan Cuza, in ,,Muzeul national”, I (1974), p. 95— 103. 

— La circulation monetaire pendant le regne d'Al. I. Cuza, in „Revue Roumaine 
d'Histoire”, XVI (1977), nr. 3, p. 533— 549. 

ANGELO TAMBORA, Cavour e i Balcani, Torino, 1958, 409 p. 

VAL. TEBEICA, Primele mărci poștale româneşti. 1858— 1865, Bucuresti, 1962, 215 p. 

HAROLD TEMPERLEY, The Union of Roumania in the private lettersof Palmerston, Clarendon 
and Cowley 1855— 7, Bucuresti, 1937. 

CONSTANTIN TODERASCU, Tabăra militara de la Floreşti in vara anului 1859 — incepulul 
conlopirii oștilor Principatelor Unite Române, in File de istorie militară, vol. I, 
Bucuresti, 1973, p. 49— 68. 

SANDU Tubpor, Din främintärile färänimii buzoiene in vremea Divanului ad hoc, in „Studii 
si articole de istorie”, X (1967), p. 195— 231. 

A. TURDEANU, Proiectul orașului Cuza dela 1860, in „Studii $i cercetări de bibliologie”, 
III (1960), p. 288— 290. 

BUCUR Tixcu, Contribuyii la istoria căilor ferate din România. Idei și probleme în perioada 
1859— 1869, in „Studii”, XXIV (1971), nr. 5, p. 951— 962. 

AUREL TiINTA, Unirea Principatelor oglindità in ,, Temeswarer Zeitung” (18-59), in „Studii 
si articole de istorie”, V (1963), p. 243—274. 

Gu. UNGUREANU, 7dranimea din Moldova si Unirea [ărilor romane, în „Revista arhivelor”, 
II (1959), nr. 1, p. 125—134. 

s * + Unilale și continuilale in istoria poporului român, Bucuresti, 1968, 461 p. 

V. A. URECHIA, L’alliance des Roumains et des Hongrois en 1859 contre l Aulriche, 
Bucuresti, 1894, 84 p. 

I. G. VALENTINEANU, Din memoriile mele. O pagină de istorie modernă. Alegerea, detro- 
narea si inmorminlarea lui Cuza Vodă. 1859, 1866, 1873, Bucuresti, 1898, 142 p. 


253 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


AL. D. VASILE, Considérations sur la lutte du peuple roumain pour l Union entre les années 
1856— 1859, in „Revue Roumaine d'Histoire”, V (1966), nr. 3, p. 471— 484. 

CONSTANTIN N. VELICHI, Alexandre Jean Cuza, Georges P. Rakovski et le journal ,,Bädust- 
nost”, in „Etudes balkaniques”, 6 (1970), p. 96— 104. 

V. Vesa, Lupta pentru unilalea națională a Italiei și presa română din Transilvania 
(1859— 1860), in ,,Studia Universitatis Babeș-Bolyai. Historia”, X (1965), nr. 1, 


p. 51—61. 
AL. VIANU, Relațiile franco-ruse tn problema Unirii, in „„Studii”, XII (1959), nr. 1, 
p. 191—210. 


“TuDoR VIANU, Literatura Unirii Principatelor, in Studii privind Unirea Principatelor, 
Bucuresti, 1960, p. 43— 53. 
V. VINOGRADOV, Cu privire la rolul diplomației ruse, in Unirea țărilor romane, in „„Studii”, 
XII (1959), nr. 2, p. 35— 52. 
— Rossia i obăedinenie Rumanskih Kniajestv, Moscova, 1961, 351 p. 
1. Vintu, M. Kogălniceanu. Aspecte ale activitäfii și concepliei politico-juridice, in „Studii 
si cercetari juridice”, IV (1959), nr. 2, p. 407— 458. 
l. Vîntu şi G. G. FLOREScU, Valoarea constitufionald a rezolufiilor Adunărilor ad hoc 
din Principalele Române (1857), in „Studii $i cercetări juridice”, VIII (1963), 
nr. 3, p. 499— 517. 
— Unirea Principatelor ln lumina actelor fundamentale și constituționale, Bucuresti, 
1965, 327 p. 
Emi. ViRTosu, Romanatul, moneta lui Cuza Vodă, 1859— 1864. Documente inedile..., 
Bucuresti, 1941, 145 p. + 1 f. pl. 
MATEI D. VLAD, Rolul lui Alexandru Ioan Cuza tn făurirea României moderne, în „Studii 
şi articole de istorie”, VI (1964), p. 93— 114. ; 
ALEXANDRU D. XENOPOL, Domnia lui Cuza Vodă, lasi, vol. I—II, Iași, 1903. 
— Unionisti si separatisti, în „Analele Academiei Române. Memoriile Sectiunii 
istorice”, seria II, XXXI (1909), p. 725— 765. 
— Istoria partidelor polilice tn România, vol. I, partea a II-a, Bucuresti, 1910, 
p. 301— 570. 
— Niculae Kretzulescu. Viafa si faptele lui. 1812—1900, Bucuresti, 1915, 271 p. 
G. ZANE, Polilica economică a Principatelor in epoca Unirii si capitalul sträin, in 
„Studii”, XII (1959), nr. 1, p. 223—261. 
— Leloi rurale de 1864 et Uheritage idéologique de 1848, in „Revue Roumaine d'His- 
toire”, III (1964), nr. 2, p. 213—225. 
— Les problèmes économiques de l’Union à la lumière du message du 6 décembre 1859 
d'Alerandru Ioan Cuza, in „Revue Roumaine d'Histoire”, V (1966), nr. 1, 
p. 35— 46. 
— Industria din Romania in a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Despre stadiile 
premergdtoare industriei mecanizate, Bucuresti, 1970, 240 p. 
— Probleme de economie financiară ln timpul domniei lui Al. I. Cuza, în Cuza Vodă. 
In memoriam, lasi, 1973, p. 261— 328. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


L'&poque de l’Union 


Résumé 
L'Union des Principautes Roumaines — la Moldavie et la Va- 
lachie — n’a pas été le jeu du hasard ou du bon vouloir des. 


puissances européennes, mais l’aboutissement d’un long processus 
intérieur, le couronnement d’aspirations séculaires. La désagréga- 
tion du féodalisme et l’ascension du capitalisme, ainsi que la for- 
mation de la nation moderne roumaine — qui prit fin au cours 
des événements révolutionnaires de 1848 — ont imposé avec acuité 
laccomplissement de l'unité d’État roumaine, l'élimination des 
frontières devenues anachroniques, incompatibles avec le libre dé- 
veloppement du peuple roumain dans son ensemble. La création. 
d’un État moderne, unitaire et indépendant s’est imposé en tant 
qu'objectif fondamental du mouvement roumain de libération. Il 
va sans dire que le but final des Roumains était l’accomplissement 
de l’unité d’État sous ses formes territoriales plénières, mais jusqu’à 
ce que cet objectif puisse être atteint, vu que la nation roumaine 
était soumise à la domination ou aux influences de trois empires 
absolutistes qui cherchaient à entraver son libre développement, 
le principal effort a été oriente vers unification des deux pays 
roumains soumis à la suzerainete ottomane. On acceptait meme 
Pidee que le nouvel Etat national passe par une periode oŭ seule- 
ment son autonomie et non pas son independance soit reconnue 
par les puissances. «La creation d'un grand duche de Dacie, qui 
reunirait les deux principautes — notait le diplomate francais Bois 
le Comte en 1834 — m'a paru être ici... l'expression du désir le 
plus general du pays». Quatre années plus tard, un émissaire po- 
lonais, qui envisageait cette fois-ci l’unité pleine et entière du 
peuple roumain, relatait lui aussi, à la suite d’une visite dans les 


255 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


pays roumains, que «l’idée de l’union de toutes les populations 
roumaines sous le mâme sceptre preoccupe tous les esprits». 


Le mouvement roumain de liberation trouva le terrain le plus 
propice a l'affirmation de ses desiderata au cours de la revolution 
de 1848. Ce fut alors que les pays roumains, dernier bastion de 
la revolution européenne, eurent l’occasion d'affirmer leur ardente 
aspiration a l'unite. Il est bien vrai que, vu les circonstances in- 
ternationales et surtout ă cause de la menace des empires voisins 
hostiles à l’accomplissement de cet objectif fondamental des Rou- 
mains, leurs porte-parole furent contraints à modérer leur ton, à 
ne pas toujours exprimer clairement ce que chacun pensait et dé- 
sirait. Nicolae Bälcescu, le principal idéologue de la révolution 
roumaine, pouvait noter à ce sujet, après la révolution, que «les 
circonstances politiques ont empeche» les révolutionnaires roumains 
«d'invoquer dès le début dans leur programme la question de leur 
unité nationale», ce qui ne les empêcha pas «de ne pas perdre de 
vue la solidarité qui les relie à tous les rameaux de la nation rou- 
maine». D'ailleurs, les programmes révolutionnaires — d’une ma- 
niere directe ou au moins indirecte —, les discours de l’époque, 
la correspondance des revolutionnaires et surtout les puissants liens 
et l'etroite collaboration des revolutionnaires moldaves, valaques 
et transylvains ont démontré pleinement l’évidente tendance vers 
l’unité. La revolution fut réprimée, mais son principal enseigne- 
ment fut l'inebranlable conviction des dirigeants du mouvement 
roumain de libération que la réunion de la Valachie et de la Mol- 
davie en tant que première étape de l'unification d’État de la 
nation s'imposait avec acuité, que c'était la voie la plus sure qui 
pouvait assurer au peuple roumain son avenir. 

«Dans mes rêves — relevait dans un discours vers la fin 
de 1848 le patriote moldave Costache Negri — lavenir de la Rou- 
manie m'apparait florissant. Nous sommes des millions de Rou- 
mains éparpillés. Que nous manque-t-il pour devenir une nation 
puissante ? L'union... Vive l’Union des Roumains !». Toutes les 
classes et les couches sociales voulaient l’union qui devait assurer 
un nouvel essor au développement de la nation et si l’union des 
Principautés s'imposait à la fois pour tous les Roumains en tant 
qu'objectif immédiat, comme première étape nécessaire, lunité 
d’État roumaine ne pouvait être envisagée à l’avenir que plénière, 
réunissant toute la nation entre les mêmes frontières. Toutefois, 
la société roumaine était loin d’être homogène. De profondes di- 
vergences la divisait quant au processus de modernisation. Les 
boyards ne voulaient pas perdre leur puissance économique et 
leur pouvoir politique, quoique, réalistes, certains d’entre eux eus- 


256 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


sent la tendance de deserter les rangs de leur classe et d'agir a 
côté des bourgeois en vue de la creation de l’État moderne. Pour 
les masses, surtout pour la paysannerie qui representait la majorite 
du peuple, la formation de la Roumanie devait leur assurer aussi 
laccomplissement de leurs desiderata économiques et sociaux. Par 
conséquent, l’Union des Principautes Roumaines ne signifia pas 
seulement la lutte pour la suppression d'une frontiere anachronique, 
mais aussi la creation d'un climat propice aux reformes. 


La guerre de Crimée contribua a ce que le probleme de l’Union 
des Principautes devint aussi un probleme européen, qu'il dépasse 
les limites de l’Europe du Sud-Est. L'union des deux pays où le 
maintien de la separation constitua pendant une demi-decennie un 
sujet de discussion et de divergences pour les hommes politiques 
et les diplomates representant les puissances europeennes. Une 
partie de ces puissances, la France en tête, s’alignièrent du côté 
de l’Union, de lautre câte demeurant ceux qui considéraient que 
leurs intérêts auraient été gravement leses au cas oŭ l’État na- 
tional roumain aurait été constitué. Par l'entremise des révolution- 
naires exilés, les Roumains participèrent au débat qui les intéres- 
saient directement, leur avenir étant en jeu. Des brochures et 
mémoires, l’organisation d'assemblees publiques ou l'édition de 
journaux — notamment l«Etoile du Danube» a Bruxelles en 
1856—1858 —, ainsi que les audiences sollicitees aupres des prin- 
cipaux dirigeants européens contribuèrent a la meilleure compre- 
hension du probleme roumain. Mais il est certain que ce qui de- 
terminait en dernière instance l’action d'une puissance ou d'une 
autre n’était pas les aspirations des Roumains, mais leurs propres 
intérêts. Les Roumains surent profiter en échange des divergences 
qui divisaient les puissances pour chercher la vraie solution de 
leurs problèmes. Le traité de Paris fut loin de résoudre la question 
roumaine, mais, en affirmant à nouveau le droit à l’autonomie 
absolue, ainsi qu’en supprimant le protectorat du gouvernement 
tsariste, les stipulations de ce traité ont ouvert la voie vers une 
solution de la question. Le fait que les Principautés furent sou- 
mises à la garantie collective des puissances permit aux Roumains 
de déployer plus aisément leur lutte politique. 


La première occasion offerte à la nation roumaine de démon- 
trer à l’Europe ses capacités politiques et en même temps sa vo- 
lonté de réaliser l’Union fut la réunion des Assemblées ad-hoc. Ré- 
sultat d'un compromis des puissances, la décision de consulter les 
Roumains eux-mêmes au sujet de leurs aspirations permit à ces 
derniers d'exprimer leurs vœux concernant non seulement lorga- 
nisation moderne des Principautés mais aussi celui, fondamental, 


17 — c. 1811 257 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


de réaliser leur unification. L’unanimité d'opinions surprit l'Eu- 
rope et démontra qu'il s'agissait non pas d’un rêve de certains 
exaltés, mais de la volonté de toute une nation. Le rapport de la 
Commission des puissances garantes ainsi que les décisions de la 
Conférence de Paris de 1858, concrétisées dans les stipulations de 
la Convention de Paris, n’ont tenu pas compte suffisamment des 
vœux des Roumains. Ce qui intéressait surtout les puissances, 
c'était trouver un terrain d'entente, c’est-à-dire réaliser une solu- 
tion de compromis. 

Mais les débats des Assemblées ad-hoc avaient démontré que 
les Roumains n'entendaient pas laisser aux puissances le soin de 
résoudre leurs problèmes. Par conséquent, la Convention de Paris 
fut interprétée à sa manière par la nation roumaine. La Convention 
n'interdissait pas la double élection d'un même prince dans les 
deux pays et c'est ainsi qu'on aboutit à une solution. Par la double 
election du colenel Alexandru Ioan Cuza, lun des dirigeants de 
la revolution de 1848, l’Union des Principautes fut réalisée par les 
Roumains eux-mĉmes. L'Europe fut mise devant un fait accompli. 
Cependant la réalisation de l’unité des deux pays ne fut pas facile, 
car les stipulations electorales limitatives de la Convention, par 
lentremise desquelles le corps électoral était réduit à quelques 
milliers de citoyens, firent en sorte qu’un grand nombre des dé- 
putés élus ne représentent pas les idées du progrès. Dans ces condi- 
tions, l'intervention des masses, surtout en Valachie, fut decisive. 
Répondant à l’appel des libéraux radicaux, quelques dizaines de 
milliers de citadins et de paysans, maintenant sous leur pression la 
majorité réactionnaire, conservatrice de l’Assemblée l’empêchèrent 
pratiquement d'elire l’un de ses candidats. Le 24 janvier/5 fe- 
vrier 1859 au cours d’une séance secrète, les députés de Valachie, 
les conservateurs tenant compte aussi de la pression des masses, 
décidèrent de porter leurs voix au prince récemment elu de Mol- 
davie et c’est ainsi que l’Union fut réalisée. Il nous faut souligner 
que Cuza a été élu non seulement en tant qu'expression de l’idée 
de l’Union, mais aussi comme le prince novateur qui devait ré- 
former les institutions de l’État national créé par sa double election. 

Une partie des puissances garantes accepterent le fait accompli, 
et l'Angleterre, realiste, les seconda cette fois-ci En avril 1859, 
la double election de Cuza fut par consequent reconnue et sanc- 
tionnée par cinq des puissances garantes. L'empire des Habsbourg 
et l’Empire ottoman refusèrent leur sanction, le premier se ren- 
dant compte que la «petite» union devait être parachevée par la 
«grande» union, ce qui mettait implicitement en péril les pro- 
vinées roumaines qu'il avait soumises à sa domination et le second 
sachant qu'entre l’union et l'indépendance il existait un lien né- 


258 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


cessaire. Mais la defection des armées autrichiennes au nord de 
l'Italie ont contraint le cabinet de Vienne, quelques mois plus tard, 
à plus de souplesse. Isolée, la Sublime Porte dut aussi reconnaître 
le fait accompli à Bucarest le 24 janvier/5 février 1859. Par consé- 
quent, une nouvelle conférence des puissances garantes réunie à 
Paris au début de l'automne 1859 reconnut la double élection et, 
par là, l’Union même. 


Cuza, en tant que prince confirmé de la Moldavie et de la 
Valachie, fut toutefois contraint a gouverner separement les deux 
pays. Deux gouvernements, deux Assemblees, ainsi que deux ad- 
ministrations ont continue de coexister, le prince devant se de- 
placer tantât ă Bucarest, tantât a Jassy pour exercer ses fonctions. 
Dans ces conditions, le parachevement de l'union realisee au debut 
de l’année 1859 s'imposait nécessairement. Pour démontrer son 
efficacité, l'Union devait être parachevée sur le plan politique et 
administratif, car une union personnelle était loin de pouvoir as- 
surer l’accomplissement des aspirations nationales. Le prince Cuza 
eut le principal mérite, bénéficiant de l'appui de son peuple, 
d'avoir réalisé, par ses efforts constants sur le plan diplomatique, 
l'union effective des deux pays et créé l’État national unifié au 
point de vue de ses structures. Les puissances garantes ont reconnu 
et la Sublime Porte a sanctionné vers la fin de l’année 1861 luni- 
fication effective. Par conséquent, on constitua un seul gouverne- 
ment, une seule Assemblée se réunit à Bucarest — devenue capi- 
tale des Principautés Unies — et toutes les branches de l’adminis- 
tration publique furent unifiées. 

Le parachevement de l’Union sur le plan politique et admi- 
nistratif créa les conditions nécessaires à l’accomplissement d’une 
nouvelle étape, celle des réformes fondamentales par l'entremise 
desquelles l”Etat moderne devait être pleinement constitué. Si l’uni- 
fication et un ensemble de réformes, dont la plus importante fut 
la sécularisation des biens conventuels, purent être réalisées dans 
le cadre du régime institué par la Convention de Paris, la réforme 
fondamentale qui devait parachever sur le plan social l’Union des 
Principautés, donnant aux masses le sentiment de leur libération, 
était la réforme agraire. Vu les stipulations limitatives électorales 
imposées par les puissances garantes qui assuraient aux conserva- 
teurs, principaux détenteurs des domaines, le pouvoir politique, il 
fallut procéder à leur modification structurelle par un coup d'État. 
Par conséquent, le coup d’État du 2/14 mai 1864, qui assura ensuite 
l’accentuation du processus des réformes et en premier lieu la ré- 
forme agraire, est la suite logique de la double élection de 1859. 
Par le coup d’État ont été assuré les conditions requises pour la 


259 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


realisation des objectifs sociaux poursuivis des le debut par le mou- 
vement unioniste. Ainsi entre les deux dates, le 24 janvier/5 fe- 
vrier 1859 et le 2/14 mai 1864, il y a une correlation logique. 

Dans la seconde partie du livre sont étudiés les aspects ma- 
jeurs reliés au processus de la formation de l’État national rou- 
main. Les mutations sociales et économiques font l’objet d'un exa- 
men critique. Les rapports entre les differentes classes et couches 
de la société roumaine de l’époque, tout comme les transformations 
multiformes accomplies au cours du processus de la naissance de 
la Roumanie moderne expriment des mutations majeures. Sur le 
plan économique, la desagregation du feodalisme, se trouvant dans 
son étape finale d'existence, doit être imbriquée a l'affirmation 
toujours plus prenante des relations capitalistes qui penetrent aussi 
dans le domaine de l’agriculture. Toutefois, il est certain que le 
maintien jusqu'en 1864 des rapports feodaux dans les relations 
entre les paysans et les maitres de domaines a considerablement 
freiné le progres existant cependant dans ce secteur important de 
l’économie. Une atiention particulière a été accordée aux muta- 
tions intervenues dans le domaine de l’industrie et qui refletaient 
d'une maniere pertinente un substantiel pas en avant, bien sŭr 
dans les limites du développement de l’État roumain de l’époque. 
La construction ou l’amélioration des voies de communication, fac- 
teur essentiel dans un pays où lon devait créer les bases néces- 
saires au progrès économique ainsi que l’organisation moderne du 
crédit et de la fiscalité et surtout le commerce intérieur et exté- 
rieur, sont également étudiées dans l’ensemble des transformations 
enregistrées dans les Principautés Unies Roumaines à l’époque de 
leur unification. 

Le cadre politique de l’époque de l’Union et de l’organisation 
de l’État moderne roumain, les contradictions des forces politiques 
qui n'avaient pas encore atteint un niveau d'organisation moderne, 
quoique, en général, les principaux groupements aient reflété les 
positions des libéraux ou celles des conservateurs, une multitude 
de petits groupes ainsi que d'alliances temporelles se faisant re- 
marquer, sont également présentés dans un autre chapitre, où 
lon souligne que les mutations, la transition d’un régime à l’autre 
avec toutes ses implications, représentaient les éléments dominants. 
Les diverses forces politiques en voie de constitution plenière sont 
analysées à tour de rôle, pour que soit abordé ensuite le problème 
des réformes, qui s'imposait avec acuité a l’attention générale, car 
il était évident que l’Union des Principautes ne pouvait pas se li- 
miter à la simple suppression d’une frontière, mais qu’elle était le 


260 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


point de depart de transformations fondamentales exigees par la 
création de l’État moderne. 


Un autre chapitre est dédié à l’armée, car un État national 
qui devait conquérir son indépendance et assurer le parachèvement 
de ses frontières nationales devait bénéficier de l’appui d’une force 
armée capable de l’affirmer et de défendre ses intérêts. D'ailleurs, 
dès la première année de son règne, le prince Cuza avait manifesté 
le désir que son armée «se prépare a tout». L'unification des deux 
armées et ensuite la réorganisation moderne de l’armée roumaine 
et le développement de sa force constituèrent des objectifs majeurs 
de l’État national roumain. Cette «operation» se fonda sur les arti- 
cles 42—45 de la Convention de Paris. Les moyens permettant un 
accroissement plus accentué des forces armées régulières ainsi que 
les circonstances politiques internationales qui interdissaient un 
développement trop poussé de ces forces, imposèrent, d’une part, 
d'accorder une attention particulière à la formation des cadres et 
de l’autre, de fournir des efforts en vue de l’organisation militaire 
à divers échelons de la population masculine tout entière. La mo- 
dernisation, l'entraînement par des manœuvres d'envergure, la do- 
tation au niveau des armées les plus développées de l’Europe, l'en- 
seignement militaire, la mission militaire française (ayant la tâche 
de seconder dans leurs efforts les dirigeants de la nouvelle armée 
nationale), tous ces aspects sont étudiés, la conclusion suggérée 
étant celle que cette armée roumaine, résultat direct de l’acte de 
l'Union, constitua l’un des succès marquants de l’époque, les vic- 
toires qu’elle remporta une dizaine d'annĉes après la fin du règne 
de Cuza démontrant d’ailleurs pleinement cette assertion. 

L'État national roumain déploya une politique extérieure re- 
marquable, quoiqu'il fut encore soumis à la suzeraineté de la Su- 
blime Porte et à la garantie collective des puissances européennes. 
Ce fut au fond la matérialisation des objectifs politiques des révo- 
lutionnaires quaranthuitards. La solution par les Roumains du pro- 
blème européen de l’Union des Principautés constitua d’ailleurs 
un succès éclatant sur le plan extérieur de la nation roumaine. 
Le règne du prince Cuza refleta ensuite, d'un côté, une fermeté 
qui imposa aux puissances et, d'un autre, une indiscutable habi- 
leté. À relever encore que les Principautés Unies se comportèrent 
à cet égard en tant qu'Etat quasi indépendant. On essaya et on 
réussit en partie à accréditer des agents diplomatiques, on envoya 
des missions spéciales, on créa une diplomatie roumaine moderne 
et on s’acharna avec efficacité à limiter les immixtions des agents 
consulaires étrangers. Les rapports avec la Sublime Porte reflé- 
tèrent un évident changement et on commença à développer des 


261 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


relations avec d'autres puissances et en premier lieu avec la France, 
l’État roumain met ant tout en œuvre pour qu’il soit accepté par 
les puissances en tant que partenaire. Les relations de l’État na- 
tional roumain avec les mouvements révolutionnaires qui œuvraient 
à la libération de leurs nations doivent être aussi signalées. 

Les profondes mutations enregistrées sur les plans socio-éco- 
nomique et politique affectèrent également le domaine du déve- 
loppement culturel, qui fut mis au service de la cause nationale 
et dont les porte-parole, dans leur majorité, militèrent pour des 
mutations progressives de la société. L'enseignement connut un 
évident essor à tous les échelons : on procéda à une massive orga- 
nisation du réseau des écoles villageoises, mais on développa aussi 
les écoles des villes y compris celles destinées à l’enseignement 
économique, on créa les Universités de Jassy (1860) et de Bucarest 
(1864). Un progrès fut enregistré aussi dans le domaine des scien- 
ces, surtout dans celui des sciences humaines, les efforts fournis 
en vue d’un alignement européen à cet égard étant évidents. Un 
secteur qui mérite d’être mis en valeur est aussi celui de l’organi- 
sation des sociétés et des associations à caractère culturel, mais 
aussi national ; d’ailleurs, ces sociétés étaient répandues non seule- 
ment dans l’Etat roumain mais encore au-delà des frontières, dans 
les provinces roumaines soumises à la domination étrangère directe. 
Quoique la Société Académique ne pât être organisée au temps 
de Cuza, sa creation le lendemain de son abdication fut, sans 
conteste, un resultat des efforts deployes au cours de son regne. 
L'explosion de la presse periodique et surtout celle de la presse 
politique, ainsi que le développement de la littérature mise au ser- 
vice de la cause nationale complètent le tableau culturel de l’époque 
de l’Union des Principautes et de l’organisation de l’État moderne 
roumain. 

“Dans le dernier chapitre du livre sont présentées les conse- 
quences nationales de lacte historique du 24 janvier/5 février 
1859. Il est souligné que l'unification réalisée au début de 1859 
a été aussi un prologue de la conquête de l’indépendance et on 
présente les préparatifs accomplis sous le règne de Cuza sur le 
plan politique en vue d'une modification du statut international 
du pays. L’écho de l’Union des Principautés au-delà de leurs fron- 
tières, le fait que la nation roumaine dans son ensemble a consi- 
déré la double élection du prince Alexandru Ioan Cuza comme le 
prélude du parachevement de l'unification, le rôle actif joué par 
les Principautes Unies à l'egard de toute la nation, les actions 
culturelles font également l’objet du dernier chapitre du livre. 


262 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


L'epoque de l’Union des Principautes s'impose a l'attention 
de Phistorien comme un moment decisif de l'histoire de la nation 
roumaine, mais elle offre en mĉme temps un sujet de meditation 
en ce qui concerne les moyens utilises et les resultats obtenus par 
les Roumains dans leurs efforts incessants vers l'unite et le pro- 
grès. C'est également l’exemple roumain qui intéresse, car l’unité 
d’État réalisée par les Roumains accusa des traits particuliers si 
on la compare aux processus d'unification italien ou allemand qui 
eurent lieu environ a la même époque ; ces traits particuliers au 
processus roumain, imposés en premier lieu par une profonde cau- 
salité intérieure et par le développement historique antérieur du 
peuple roumain, méritent d’être pris en considération et fournir 
l’occasion de fructueuses comparaisons. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Indice* 


A 


Abdul-Aziz, sultan — 187 

Abdul-Megid, sultan — 49, 72. 

Abrud — 26. 

Adrian, George — 195, 166—167, 179. 

Adrianopol (pacea de la ~) — 11, 126. 

Adunarea adhoc a Moldovei — 14, 49, 
54, 56, 57, 59, 60, 63—67, 79, 82, 155, 
159, 190, 191, 222. 

Adunarea ad hoc a Ţării Românești — 
50, 53—57, 59, 60, 62, 63, 66, 67, 86, 
155, 186, 191, 222. 

Adunarea electivă a Moldovei — 70, 79, 
80, 82—84, 94, 99, 155. 


Adunarea electivă a Țării Românești — 
71, 84, 86—91, 93, 95, 149, 220. 

Adunarea Romaniei — 102, 106—114, 
158, 161, 189. 

Adunarea obsteascä a Ţării Românești — 
15, 44. 

Adunärile ad hoc — 38, 42, 43, 45, 50— 
56, 58—62, 64, 66-69, 117, 119, 122, 
183, 190, 203, 218, 222. 

Adunările elective din Principate — 75, 
78. 

Afif-Bei — 76, 77. 

Alba Iulia — 16, 234. 

Alecsandri, Ioan — 188. 

Alecsandri, Vasile — 21, 37, 42, 43, 76, 
80, 83, 90, 95, 97, 98, 118, 173, 174, 
176, 183, 186—188, 195, 218, 219, 
228, 231. 

Alexandrescu, C. — 39. 

Alexandrescu, Grigore — 37, 218, 219. 


Alexandrescu-Urechia, Vasile — 74, 207 
213, 214, 220, 236. 

Alexandria — 126. 

Alexandru loan 1,v. Alexandru Ioan Cuza. 

Alexandru al II-lea, impărat al Rusici — 
187, 225. 

Algeria — 173, 174. 

Ali-Pasa, mare vizir — 108, 165, 169. 

Alpi, munţi — 183. 

Aman, Theodor — 220. 

„Amicul familiei” — 217. 

„Amicul științei” — 217. 

„Analele economice” — 123, 216. 

„Analele statistice’? — 216. 

Anglia — 36, 48, 55, 96, 97, 123, 124, 
144, 186, 193, 198, 222. 

Apolonie, N. — 39. 

Ardeal — 26, 237, 238 ; v. si Transilvania. 

Die Ardelier, asociatie — 17. 

„Arhiva românească” — 212. 

Aricescu, Constantin D. — 73, 154, 212, 
218, 220. 

Arion, Eraclie, lt. — 175. 

Aron Florian v. Florian Aron. 

Arsachi, Apostol — 90, 104, 109. 

Asachi, Alexandru — 220. 

Asaki, Gheorghe — 130, 206, 219. 

Asociația pentru literatura română şi 
cultura poporului român din Transil- 
vania (Astra) — 214, 238. 

„Asociația palriolică — 16. 

Atanasiu, C. — 53. 

„Ateneul român, societate — 213. 

Aurelian, P. S. — 125, 131. 

Austria, v. Imperiul habsburgic. 


* Indicele a fost intocmit de Grigore Chiriţă și Elisabeta Oprescu, cărora 


autorul le aduce călduroase mulțumiri. 


264 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Bacaloglu, Emanoil — 210, 211. 

Bacŝu, judel — 41, 128. 

Bacău, oras — 137. 

Bach, Alexandr — 230. 

Balaceanu, Ion — 17, 39, 43. 

Bălcescu, Nicolae — 16, 17, 18, 20—23, 
25, 30, 31, 118, 166. 


Baleanu, Emanoil — 75 —78,87. 

Baligot de Beyne, Arthur — 187, 188. 

Bals, Alecu — 58. 

Bals, Teodor — 42, 48. 

Balta Liman (conventia de la ~) — 116. 

Banat — 13, 15, 23, 25, 78, 232—234, 
237, 239. 


Baragnon, Pierre Paul — 57. 

Baras, Iuliu — 211, 217. 

Baritiu, Gheorghe — 214, 230, 238. 

Barnutiu, Simion — 213, 235. 

Baronzi, Gh. — 218—220. 

Basily, C. — 36, 61. 

Beclard, L. — 74, 84, 222. 

Beecher, Harriet — 220. 

Belcredi, Richard von — 239. 

Belgia — 43, 61, 176—178. 

Belgrad — 18, 97, 188, 202, 226. 

Bengescu, Grigore — 104. 

Benzi, Raffaelo — 95, 223. 

Berlin — 186. 

Bibescu, Gheorghe — 74, 75, 84, 89, 117. 

Birlad — 41, 80, 208. 

Blaj —17, 19, 25, 26, 237. 

Bodin, cpt. — 174. 

Boerescu, Constantin — 210, 219. 

Boerescu, Vasile — 52, 79, 89, 91, 109, 
110, 113, 120, 182, 207, 210, 214, 215. 

Bogdan I — 57. 

Bogdan al III-lea — 57. 

Bois le Comte — 13. 

Bojinca, Damaschin — 13. 

Bolintineanu, Dimitrie — 37, 85, 91, 112, 
148, 166, 185, 187, 208, 215, 218, 219, 
223. 

Bolliac, Cezar — 31, 39, 49, 79, 94, 108, 
151, 152, 154, 164, 166, 168, 169, 212, 
215, 218. 

Bosfor, strimtoare — 198. 

Bosianu, C. — 45. 

Botosani — 41, 137, 192. 

Boucher, Marie — 220. 

Boulanger, lt. — 178. 


Brăila — 46, 137, 138, 113—145, 176, 
178. 

Brașov — 16, 17, 21, 230, 237, 238. 

Brătianu Dimitrie — 17, 33, 43, 54, 56, 
76, 78, 222, 230. 

Brătianu, Ion C. — 17, 110, 111, 152. 

Brătianu, fraţii — 39. 

Brest (școală navală de la ~) — 173. 

Bruxelles — 50, 215. 

„Buciumu]”” — 108, 215. 

Bucovina — 19, 25, 26, 78, 214, 
232—233, 236, 239. 

Bucuresti, — 15, 19, 37, 41—43, 47, 51, 
53 — 56, 59—60, 64, 67, 74, 76, 78, 79, 
85—88, 91, 95, 96, 99, 101, 102, 126, 
127, 129, 130, 136—138, 143, 145, 152, 
158, 162, 171, 172, 173, 175, 178—180, 
196, 200, 202, 204, 205, 208, 209, 211, 
213, 215, 216, 218, 220, 222— 225, 227, 
232, 234 —235. 

Budai-Deleanu, I. — 11. 

Buescu, Pană — 124. 

Bujoreanu, I. M. — 220. 

„Buletinul municipal” — 216. 

„„Buletinul telegrafo-postal”” — 216. 

Bulwer, Henry — 50, 54. 

Buol-Schauenstein, Karl-Ferdinand — 96. 

Busuioceanu, R.V. — 37, 43. 

Buzău — 46, 137, 171. 


c 


Calafat — 133. 

Calimachi, Teodor — 188. 

Calimachi, boieri — 112. 

Câmpineanu, loan — 14, 15. 

Canini, Marc Anloniu — 212. 

Cantacuzino, Alexandru — 220. 

Cantacuzino, lancu (Ioan) A. — 77. 

Cantacuzino, Ioan C. — 75, 84. 

Cantacuzino, boieri — 112. 

Cantacuzino-Pascanu, Mihai — 40. 

Carada, Eugen — 107. 

Caransebes — 237. 

Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen — 
199. 

Carpati, munti — 11, 23, 28, 32, 98, 145, 
183, 231, 234 —236. 

Casa de ajutor si prevedere a lucrătorilor: 
tipografi, asociaţie — 121. 

Catargi, boieri — 112. 

Catargiu, Barbu — 103—105. 

Catargiu, Iordache — 12. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Catargiu, Stelan — 76, 77. 

Caterina a Il-a , imparateasa Rusiei — 
180. 

Cavour, Camillo Benso, conte de ~ 78, 
95, 155, 183, 210. 

Ceausescu, Nicolae — 7. 

Cernavoda — 138. 

Cernăuţi — 21, 23. 

Cerneti, localitate — 126. 

Chalons, localitate in Franta — 174. 

Chilia, braț al Dunării — 226. 

Chinezu, Emanoil — 152. 

“Churchill, Henry A. — 84. 

Cioranu, Mihai — 212. 

“Cipariu, Timotei — 238. 

Cimpina — 137. 

-Clarendon, G. W. Fr., lord — 50. 

Cluj — 96. 

Codrescu, Iancu — 74. 

Colentina, suburbie a Bucureştilor — 172. 

£olquhoun, Robert Gilmour — 85. 

Colson, Felix — 15. 

Comisia centrală de la Focşani — 69, 70, 
99, 158, 228. 

Comisia centrală legislalivă — 71. 

Comisia europeană a Dunării — 226. 

Comisia de informare a puterilor garante 
— 36, 38, 42, 47, 61, 63, 68, 70. 

„Concordia”” — 43, 50, 237. 


Conferinta de la Paris (1858) — 68—70, 


72-74. 

Conferinja de la Paris (1859) — 97, 98, 
186. 

Conferinta reprezentantilor puterilor ga- 
rante de la Constantinopol (1861) — 
100. 

Congresul de la Paris (1856) — 38, 31, 
68; v. si Tratatul de la Paris. 

„Conservatorul progresist” — 151, 216. 

“Consiliul permanent al instrucţiunii oas- 
tei — 171. 

“Consiliul superior al instrucţiunii publice 
— 160, 209. 

Consiliul de stat — 161. 

Constantin, Tănase — 66. 

Constantinopol — 23, 24, 52, 61—63, 
71, 77, 85, 96, 100, 112, 148, 162, 
186—188, 193, 196—197, 200, 218, 
224, 227, 231. 

Constanţa — 138. 

Constituţia, asociaţie — 13. 

Convenţia de la Paris (1858) — 55, 66, 
70—72, 74—76, 80, 83, 90, 92, 98, 
103, 108—113, 117, 141, 150, 155—157, 


266 


159—161, 164, 165, 168, 184, 185, 191, 
197, 222. 

Copou (cartier in lasi) — 40. 

Cornul Luncii, localitate — 137. 

Corpul ponderator — 113. 

Corpurile legiuitoare—194 ; v. și Aduna- 
rea cleclivă a Moldovei; Adunarea 
electivă a Țării Românești; Adunarea 
României. 

Costaforu, Gheorghe — 45, 109, 167, 
205, 207. 

Cotroceni. cartier în Bucureşti — 172, 
173, 177. 

Covurlui, judeţ — 82. 

Craiova — 37, 129, 137, 138, 143, 171, 
179, 208, 220. 

Crăescu, Petre, cpt. — 167, 178. 

Creteanu, Gh. — 37, 214. 

Cretulescu, Constantin A. — 43, 45, 56, 
59. 

Creţulescu, Nicolae — 105, 106, 211, 
213, 214. 

Cretulesti, boieri — 112. 

Crimeia (războiul ~) — 32—35, 39, 48, 
143, 166. 

Cristofi, Alex. — 39. 

„Curierul Principatelor Unite” — 154. 

Curtea de casatic — 71, 113. 

Curtea de conturi — 161. 

Cowley, H. R.Ch. — 69. 


Cuza, Alexandru Ioan (Alexandru loan 1 ; 
Cuza Vodă; Domnul Unirii) — 49, 55, 
76, 80—85, 89—96, 100—106, 108, 
111—114, 117, 118, 122, 130, 133, 134, 
138, 141, 142, 145, 152, 153, 155—157, 
159—166, 168, 169, 171, 173, 174, 
176, 177, 179—181, 183, 185, 186, 
188, 190, 192—203, 206, 210, 213, 
214, 217, 218, 222-235, 238, 239. 

Czartoryski, Adam — 114. 


D 


Dacia — 12, 13, 27, 212, 232, 236. 

„Dacia — 216, 236. 

Daco-România — 225, 234, 239. 

„Daily News” — 33, 46. 

Davila, Carol dr. — 211. 

Dascalescu, Stefan Scarlat — 148. 

Dealul Spirii, cartier in București — 177, 
178. 

Deparaleanu, Alexandru — 219. 

Desprez, Il. — 20. i 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Desteapla-te române (de Andrei Mure- 
sanu) — 20. 

„Deutsche Zeitung. Organ der Nationa- 
lităten”” — 216. 

Dieta din Sibiu — 234. 

Divanurile ad hoc — v. Adunärile ad 
hoc. 

„Dimbovita” — 91, 98, 129, 147, 165, 
167, 173, 215, 223. 

Dobroliubov, N.A. — 92. 

Docan, Ion — 49, 109. 

Docan, boieri — 112. 

Donici, Alexandru — 213, 218, 219. 

Donici, Panait — 76. 

Dorohoi, oras — 41. 

Dragomiresti, localitate — 129. 

Draghici, Manolache — 212. 

Dumitrescu, Ioan — 219. 

Duca, colonel — 174. 

Dunăre — 28, 138, 165, 183, 192, 222, 
226, 230. 

Dunca, Constanţa (= Camille d'Alb) — 
217. 


E 


„Les Ecoles” — 17. 

Eder, Karl von — 88, 200, 232, 236. 

electorale (stipulatii ~~; reforma elec- 
torală ; legea electorală), v. problema 
electorală. 

Elveţia — 140. 

Epureni, boieri — 112. 

Epureanu, Manole Costache — 99, 109, 
118. 


„L'Etoile du Danube” — 56, 215. 
Europa — 38, 40, 48, 50, 51, 54, 62, 
68, 71, 90, 95, 96, 97, 117, 131, 132, 
133, 164, 182—184, 192, 197, 200, 205. 
Exarcu, Constantin — 213. 


F 


Fägäras, oras — 16. 

Falciu, oras — 41. 

Falliceni, oras — 41. 
Filimon, Nicolae — 219. 
Filipescu, Al. I. — 75. 
Filipescu, Costache — 16. 
Filipescu, Dimitrie — 16. 
Filipescu, Gh. — 40. 
Filipescu, I. I. — 39, 43, 227. 
Fililti, Procopie — 177. 


Floreasca, suburbiea Bucureştilor — 172. 

Florescu, loan Em., gen. — 172, 174, 179. 

Florești (tabăra de la —) — 165, 169, 
171, 172, 224, 226. 

Florești, boieri — 112. 

Florian, Aron — 13, 39, 212, 230, 235. 

Focsani (~ Munteniei; ~ Moldovei) — 
41, 71, 78, 84, 99, 136—138, 158, 169. 

Fotino, Dionisie — 212. 

Frankfurt pe Main — 24, 62. 

Franta — 17, 18, 36, 42, 48, 69, 71, 73, 
80, 95, 97, 112, 136, 144, 148, 153, 
165, 173, 174, 176, 178, 180, 186, 188, 
193, 197, 198, 199, 200, 210. 222 —224. 

Franz Joseph I, imparat al Austriei — 25. 

Frdfia, asociatie — 16. 

Frizenhausen, M. — 211. 

Fuad Pașa, Mohamed, mare vizir — 197. 


G 


Galati — 49, 136, 137, 144, 145, 179. 

Galitia — 26. 

Gane, N. — 83. 

Garasanin, I. — 202. 

„Gazeta Transilvaniei” — 229, 237. 

Germania — 11, 24, 182, 210. 

Ghica, Alexandru D. — 42, 43, 45, 46, 
75, 84, 204, 206. 

Ghica, Dimitrie — 89, 90, 105, 110, 111. 

Ghica, Grigore Alexandru — 34, 40—43, 
82. 

Ghica, Ion — 15, 17, 19, 21, 23, 30, 32, 
55, 73, 90, 99, 109, 118, 124, 166, 167. 

Ghica, Pantazi — 85, 219. 

Ghica, boieri — 112. 

Giurgiu — 129, 137, 143, 192. 

Gôüdel-Lannoy, Oskar von — 76, 77. 

Godillot, A. — 177. 

Golescu-Albu, Alexandru C. — 31, 39, 49. 

Golescu-Negru, Alexandru G. — 39, 43, 
79, 87, 99, 118. 

Golescu, Dimitrie G. — 22. 

Golescu, Nicolae C. — 56, 75, 76, 84, 
86, 89, 94. 

Golescu, Radu C. — 39. 

Golescu, Ştefan C. — 49, 56, 64, 186. 

Gorceakov, A. M. — 199. 

Gradowicz, J. L. — 84. 

Grădișteanu, Grigore — 16. 

Grädisteanu, Petre — 219. 

Grecia — 105, 202. 

Green, John — 198, 224, 232. 


267 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Grozesti, localitate — 130. 
Griin, Alphonse — 196. 
Guĉrin, cpt. — 174. 


h 


Haralambie, Constantin — 55, 60, 155. 

Hasdeu, Bogdan Petriceicu — 211 — 213, 
217. 

Herkt, E. maior — 172, 175, 177, 178. 

Hodoczyn, Mihalik P. — 130. 

Ilora Unirii (de V. Alecsandri) — 42, 218. 

Hora Unirii (de C. D. Aricescu) — 218. 

Hora Unirii (de loan Lapedatu) — 232. 

Horea (= Nicola Ursu din Albac) — 11. 

Hiibner. J.A. — 69, 223. 

Hurmuzaki, Constantin — 56—59, 65, 
191. 

Husi, oras — 49. 


larca, lt. — 174. 

lasi — 15, 23, 40, 43—45, 51, 54, 56, 
58, 59, 64, 79, 80, 83—85, 94, 96, 106, 
130, 136, 139, 145, 170, 171, 173, 174, 
179, 180, 192, 196, 207 — 209, 211 —213, 
215, 216, 218, 224, 233, 235. 

Ilfov, județ — 86, 205. 

Imperiile vecine — 109, 164, 165, 169; 
v. și Imperiul habsburgic; Imperiul 
otoman ; Imperiul farist. 

Imperiul habsburgic (Austria) — 19, 24— 
27, 33—36, 39, 55, 69, 73, 96, 97, 99, 
110, 135, 144, 164, 165, 171, 180, 182, 
193, 194, 198, 200, 216, 223—225, 
228, 230, 231, 232, 234, 239. 

Imperiul otoman (Turcia, Poarta, putere 
suzerană) — 19, 24, 35, 36, 46, 49, 
53, 55, 62, 63, 68—71, 77, 97, 100, 101, 
110, 115, 132, 141, 144, 146, 157, 
198, 164, 165, 171, 182, 184—188, 
190—193, 196—198, 222, 224 —228, 
232. 

Imperiul tarist (Rusia, tarism, putere 
protectoare) — 12, 24, 35, 36, 38, 61, 
70, 95, 110, 144, 164, 165, 171, 182, 
184, 194, 199, 225, 228. 

improprietarirea ţăranilor, v. problema 
agrară. 

„L'Independance Belge” — 40, 43, 49, 
71. 

„Independen(a”” — 154. 


268 


fnsociere lazariană, asociaţie — 18. 

„Instrucţiunea publica” — 207, 217. 

Ionescu, Grigore — 119. 

Ionescu, Nicolae — 238. 

Ionescu [de la Brad], Ion — 19, 26, 37, 
77, 140, 211, 216. 

loranu, Grigore — 37, 47, 59. 

lorga, Nicolae — 19, 20, 28, 235, 238. 

„Isis sau natura” — 217. 

Islaz (cimpia de la ~) — 20, 21. 

Ismail — 179. 

Italia — 36, 97, 173, 182, 198, 200, 224. 

Iugoslavia — 201. 


J 
„Junimea română”! — 217. 
Jooris, J. — 61. 
„Journal de Constantinople” — 17. 


„Le Journal de Francfort? — 62. 
„Jurnalul Craiovei” — 37. 


K 


Kiselev, Pavel, gen. — 70. 

Klapka, Gyürgy, gen. — 201, 233, 234. 

Kogalniceanu, Mihail — 7, 21, 37, 40, 
41, 42, 43, 49, 56—58, 63—65, 80, 82, 
83, 92, 95, 99, 104, 106—113, 117, 
122, 130, 141, 153, 155, 156, 158, 
159, 161, 168, 172, 190, 191, 193, 209, 
213, 215, 218, 222, 233, 238. 

Kossuth, L. — 92, 233. 


L 


Lamy, Eugene, lt. col. — 174. 

Lamy, Paul, maior — 174. 

Lapaty, Mihail — 220. 

Lapedatu, Ioan — 232. 

Laurian, August Treboniu — 23, 25, 207, 
209, 214, 217, 235. 

Lecca, Constantin — 220. 

Lechinta (pe Mures) — 26. 

Le Cler, Gustave — 124, 174—176. 

Ledoulx — 12. 

legea rurala v. problema agrară. 

Lenin, Vladimir Ilici — 128, 215. 

Leuchtenberg, Sergiu, prinț — 199. 

Linz — 180. 

Livadia — 187. 

Liverpool — 32. 

Logadi, I., col. — 174, 178. 

Lupescu, G. — 59, 66. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


M 


Magheru, Gheorghe, gen. — 39, 53, 230. 

Maior, Petru — 10 

Maiorescu, Ioan Trifu — 13, 24, 27, 39, 
207, 214, 235, 236. 


Maiorescu, Titu — 210, 211. 
Mălăeru, Mircea — 86. 


Mălinescu, Vasile — 49, 60, 65, 153, 155. 

Manchester — 32. 

Maniu, loan — 235. 

Manu, Grigore — 238. 

Manu, loan — 75, 76, 78. 

Manu, Savel, gen. — 110, 177. 

Maramureș — 234. 

Marea Neagră — 44. 

Mărășești, localitate — 137. 

Margot Th. (călător francez) — 130. 

Maria Tereza, impäräteasa Austriei — 
235. 

Marin, A., profesor — 217. 

Maroc — 173. 

Marsilia — 136. 

Marsillac, Ulysse de — 168, 171, 216. 

Martinovici si Assan, companie — 129. 

Marx, Karl — 33, 92, 116, 147, 159. 

Matita (Prahova) — 136. 

Mavrogheni, Petre — 40, 56. 

„„Medicul român” — 217. 

Mehedinteanu, Marin — 130. 

„Messager du Midi”? — 62. 

Metz (scoala de geniu de la ~) — 173. 

Meusebach, baron de — 226. 

Mexic — 173, 174. 

Michelet, Jules — 17. 

Micle, Stefan — 211. 

Mihai Viteazul — 212, 219, 239. 

Mihăileni, localitate — 137. 

Milcov, riu — 23, 46, 84, 123, 136, 147, 
152, 153. 


Millo, Matei — 237. 

Minjina, localitate — 16. 

Missail, I. — 167. 

Mișcarea unionistă, passim. 

Moinești, localitate — 137. 

Moldova — 7, 11—24, 26, 28, 29, 36, 
40—45, 47—51, 54, 56, 57, 59, 60, 63, 
64, 67, 70, 74—76, 79, 80, 82, 84, 8, 
89, 91, 93—95, 98, 99, 100, 109, 116, 
119, 120, 130, 132, 137, 139—141, 
143, 155, 158, 159, 169, 171, 185, 18, 
190, 191, 193, 194, 196, 204—208, 
212, 222, 225, 226, 229, 230, 233, 


235, 236; v. si Principatele Unite 
Române; România. 

Momuleanu, Paris — 11. 

„Monitorul comunelor” — 216. 

„Monitorul medical'' — 217. 

„Monitorul oastei”? — 171, 216. 

„Monitorul oficial al Principatelor Unile 
Române” — 109, 138, 189, 216. 

„Monstruoasa coaliție? — 105, 107, 108, 
114. 

Moruzi, A.D. — 133. 

Moruzi, boieri — 112. 

Muntenia, v. Tara Românească. 

Mures, riu — 26. 

Muresanu, Andrei — 20. 

Murgu, Eftimie — 13, 25. 

„Museul national” — 129, 205, 206, 217. 


N 


Napoleon I, impărat al francezilor — 11. 

Napoleon al III-lea (Ludovic Napoleon 
Bonaparte), impărat al francezilor — 
114, 163, 173, 174, 176, 180, 198, 
199, 228, 231. 

Napoleon Joseph (Plon-Plon), print — 
112. 

„La Nation” — 106. 

„Nationalul”” — 73, 215, 236. 

Năsăud, oras — 237. 

Năstăseanu, Gheorghe — 220. 

Negri, Costache—29, 41, 49, 56, 57, 
65, 96, 100, 101, 186—188, 193, 198, 
218, 224, 227. 

Nesselrode, Carl V. — 15. 

„Neue Oder-Zeitung” — 33. 

Nothomb, J.B. — 223. 

Nulandt, Fr. Ludwig — 140. 


(0) 


Obolenski, prinţ — 186. 

Obrenovici, Mihail, print al Serbiei — 
172, 201, 202. 

Obrenovici, Miloș, print al Serbiei — 201. 

„Observatorul militar” — 217. 

Odobescu, Alexandru — 219, 238. 

Olanda — 192. 

Olt, riu — 124, 137, 138. 

Oltenia — 237. 

Opreanu, Remus H. — 237. 

Orăscu, Alexandru — 205. 

Orășanu, N. T. — 86—88, 218. 


269 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Orăștie, localilale — 230. 

Osborne, localitate in Anglia — 48, 69. 
Otelelesanu, lon -- 88, 109. 

Othen I, rege al Greciei — 105. 


P 


Palacky, F. istoric ceh — 26. 

Pantelimon (şcoala de agricultură din ~) 
— 208, 211. 

Panu, Anastasie — 56, 65, 76, 79, 80, 
82, 94, 108, 153, 188, 224. 

Papadopulo, I.C. — 177. 

Papazoglu, Dimitrie — 220. 

Papiu Ilarian, Alexandru — 26, 91, 98, 
211—213, 217, 231, 235, 236. 

Paris — 17, 18, 20, 21, 29, 38, 39, 44, 
45, 51, 55, 66, 68, 70—75, 80, 90, 92, 
97, 100, 103, 117, 128, 136, 141, 155, 
157, 159, 160, 164, 168, 177, 183—188, 
190, 191, 196, 197, 210, 217, 222, 223, 
226, 228, 232. 

Parlida națională — 44, 49, 51, 52—54, 
62, 75, 76, 78—80, 82, 84, 85, 87, 89, 
90, 92, 118, 150. 

Pascaly, A. — 237. 

„Patria? — 37. 

Peel, Robert — 222. 

Pelimon, Alexandru — 119, 219, 220. 

Pencovici, 1t. — 171. 

Pesta (Budapesta) — 235, 237. 

Petersburg — 186, 225. 

Petrescu, col. — 180. 

Petru Rareş — 57. 

Piatra Neamț, localitate — 41. 

Piemont — 36, 95, 97, 186, 192, 198, 
199, 223,231. 

Piteşti — 137. 

Pirvulescu, Ghenadie — 74. 

Place, Victor — 42, 79, 84, 157, 163, 
174, 224, 234. 

Plagino, A. — 109. 

Plesoianu, Nicolae — 24, 39. 

Ploiesti — 46, 126, 137, 138, 143, 171, 
179, 

Poarta (Poarta otomană, Sublima Poartă, 
Inalta Poartă) v. Imperiul otoman. 

Poenaru, P. — 209. 

Polizu, C. A. — 211. 

Polonia — 191. 

Pop-Martian, Dionisie — 53, 121, 133, 
134, 146, 211, 212, 216, 240. 

„Poporul suveran” —22. 


270 


Popov S.I. —36. 

Popp de Szathmary, Carol — 220. 

Poteca, Eufrosin — 11. 

Poumay, Jacques — 43. 

Predeal, localitate — 137. 

Principate (~ Române ; ~ dunărene) - - 
passim; v.si Moldova, Tara Romà- 
nească. | 

Principatele Unite (~ale Moldovei si 
Ţării Românești; ~ Române) — 69, 
70, 77, 91, 95, 97, 99, 100, 112, 115, 
130, 132, 133, 138, 139, 143, 145, 152, 
155, 158, 159, 165, 174, 176, 180, 
185, 186, 190, 192, 193, 194, 196—201, 
203, 208, 210, 223, 225 —228, 231, 
233, 236, 238; v. si Romania. 

problema agrară (reforma agrară; legea 
rurală ; improprietărirea ţăranilor) — 
62, 64— 67, 98, 104, 106, 107, 109—112, 
122—126, 133, 159— 161, 167. 

problema electorală (stipulatii ~; re- 
forma ~; legea ~) — 67, 71, 78, 98. 
100, 103, 104, 106, 107, 112, 113, 117, 
150, 156, 157, 159, 160. 

Prokesch-Osten, Anton von — 200, 232. 

„Proprielarul român”” — 216. 

„Pruncul român”! — 22. 

Prusia — 36, 199, 226. 

Prut — 138, 194, 218. 

Putere protectoare, v. Imperiul farist. 

Putere suzerană, v. Imperiul otoman. 

Puteri garante — 38, 47, 53, 55, 57, 
59—61, 64, 67-70, 91, 95—97, 100, 
101, 107, 115, 157, 166, 182, 184, 
187, 190, 197, 224. 

Putna, judeţ — 177. 


Q 
Quinet, Edgar — 17. 


R 


Rakovski, G. S. — 202. 

Rallet, Dimilrie — 55, 57, 63, 70, 73, 
218. 

Rechberg, JJ. B. von — 225. 

„Die Reform' — 237. 

„Reforma”” — 153, 215, 236, 237. 

reforma agrară v. problema agrară. 

Regulamentele organice — 12, 14, 50, 
69, 155, 166, 225. 

Regulamentul organic al Moldovei — 13. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Regulamentul organic al Țării Românești 
— 12. 4 
„Revista Carpaților” — 217, 235, 236. 
„Revista română pentru sciinte, litere 

si arte” — 217. 

„Revue des deux mondes” — 20, 217. 

„Revue de Paris” — 217. 

Riker, ‘F. W. — 35. 

Rimniceanu, Naum — 11. 

Rimnicu Sărat — 137. 

Rimnicu Vilcea — 46. 

Roata, Ion — 14, 66. 

Rolla, Costache — 56, 57. 

Roman — 41. 

Romania — 7, 11, 20, 25, 28, 29, 31, 32, 
57, 59, 64, 84, 92, 94, 95, 99, 102, 103, 
106, 108, 119, 122, 126, 129, 130, 131, 
133, 138, 148, 158, 161, 162, 164, 
171, 173, 175, 176, 181, 183, 185, 
187, 188, 195, 197, 198, 199, 200, 202, 
204, 210, 216, 217, 223, 226, 227, 
229, 231, 236—239; v. si Principatele 
Unite Române. 

„Romania” — 107. 

„Romania literară” — 37. 

„Romania militara” — 167, 171, 217. 

„Românul? — 50, 73, 91, 94, 105, 109, 
111, 112, 153, 154, 163, 212, 215, 216. 

Rose, gen. — 174. 

Rosetti, C. A. — 17, 30—32, 37, 39, 42, 
50, 53, 56, 75, 79, 107, 109, 110—112, 
114, 151, 152, 167, 215, 216, 218, 
220, 236, 238. 


Rosetti, Radu — 117, 122, 185. 
Roth, Daniel — 27. 

Roth, Stephan Ludwig — 26. 
Roussel, cpt. — 174. 

Rusciuk — 227. 

Rusia, v. Imperiul farist. 
Russo, Alecu — 19, 22, 37. 


S 


Saint Cyr (şcoala militară de la ~) — 173 

Sardinia, v. Piemont 

Satu Mare, oraş — 237. 

Saumur (şcoala de cavalerie de la ~)— 
173. 

Schusselka, Franz — 237. 

secularizarea averilor mănăstirești — 104, 
105, 107, 108, 161, 202. 

Serbia — 15, 165, 176, 192, 194, 201, 
228, 232. 


Serghiadi, C. — 39. 

Serurie, Grigore — 39, 154. 

Serveille, adjutant de administrație — 
175. 

Sibiu — 13, 16, 17, 23, 27, 234, 237. 

Sihleanu, A. — 111. 

Sion, George — 212, 214, 217, 236, 238. 

Siret, riu — 137, 138. 

Sirca, moșie — 125. 

Skelelti, P., col. — 179. 

Slatina — 46, 137, 138. 

Slavici, loan — 237. 

Societatea academică română — 214. 

Societatea pentru culiură si literatura 
română din Bucovina — 214. 

Socielalea lilerară română — 214. 

Societatea de medici si naturalisti — 213. 

Societatea studenților români — 17. 

Societatea de stiinfe — 213. 

Societatea de științe naturale — 213. 

Societatea unirii — 40, 41, 43. 

Statele Unite ale Americii — 143, 173, 
194. 

Statutul dezvoltator al Convenţiei de la 
Paris — 113. 

„Steaua Dunării”? — 37, 41, 50, 76—79, 
84, 215, 235. 

„Steaua Dunării. Zimbrul si Vulturu” — 
171. 

Steege, Ludovic — 186. 

Stern Brothers, bancă londoneză — 142. 

Stipulatii electorale, v. Problema elec- 
torala. 

Strambio, C. — 234. 

Sturdza, Dimitrie A. — 79, 83. 

Sturdza, Grigore — 74, 82. 

Sturdza, Mihail — 12, 15, 19, 20, 74, 
82, 83. 

Sturdza, Vasile — 76, 79. 

Sue, Eugene — 220. 


s 


Saguna, Andrei — 25. 

«papcă, Radu — 39. 

Scoala ardeleanä — 10, 11. 

Sindrilarii de Jos, localitate — 14. 

Stefan cel Mare — 57, 219. 

Stirbei, Barbu — 34, 39, 40, 74, 84, 
116, 117. 

Sulepnikov, — 36. 

Su mla, localitate in Bulgaria — 226. 


271 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


T 


Talleyrand-Périgord, Charles-Angĉlique 
182. 

Tattarascu, Gheorghe — 220. 

Tănase, Constantin, v. Constantin, Tănase 

Tăutu, George — 218, 237. 

Tecuci, oraș — 41, 137. 

Teleorman, judeţ —.124. 

Tell, Christian, gen. — 24, 25. 

„Temesvarer Zeitung” — 85, 87, 88. 

Teulescu, Petre — 212. 


„Tezaur de monumente istorice” — 212. 
Thouvenel, E. A. — 196. 
„Times” — 72. 


„Timpul” — 37, 43. 

Tisa, riu — 232. 

„Tinăra Dacie” — 18. 

Tirgoviste, oras — 178. 

Tirgsor, localitate — 177—179. 

Tirgu Frumos, localitate — 137. 

Tirgu Neamţ, localitate — 130. 

Tirgu Ocna, localitate — 137. 

Transilvania — 11, 13, 15, 16, 19, 20, 
23—27, 78, 91, 98, 145, 230—234, 
236, 239; v. si Ardeal. 

Tratatul de la Paris (1856) — 38, 39, 44, 
45, 55, 68, 70, 168, 183, 184, 190, 222. 

„Tribuna României” — 148, 216. 

Triest, oras — 140. 

Turcia, v. Imperiul otoman. 

Turda, oras — 237. 

Turin — 78, 97. 

Turnavitu, Scarlat — 56. 

Turnu-Severin, oras — 78, 137. 

Türr, Stefan — 234. 


T 


Tara Românească (Muntenia ; Valahia) 
— 7, 11 — 16, 18—26, 28, 36, 39, 40, 
42, 43, 45, 46, 48—51, 54, 57, 61, 
62, 64, 65, 67, 70, 74—77, 79, 86—91, 
93—95, 98, 99, 116, 119, 120, 123, 125, 
127, 129, 132, 136, 137, 141, 143, 155, 
166, 186, 189, 191, 194, 204—207, 
215, 222, 226, 229, 230, 235, 236; 
v. si Valahia, Principatele Unite 
Române; România. 

Tara Ungurească — 237. 

tarism, v. Imperiul [arist. 

„Țăranul român” — 216. 


212 


U 


Ubicini, J. A. H. — 196. 

Ungaria — 25—27, 191, 233. 

„Unirea”” — 216. 

Unirea (Unirea Principatelor, unitate 
națională) — passim. 


v 


Vaillant, J. A. — 16. 

Valahia — 11, 15, 21, 23, 29, 57, 82; 
v. si Taru Romånească. 

Valentineanu, I. G. — 92, 148, 151, 153, 
160, 215, 237. 

Varna, localitate — 226. 

Văsescu, Dimitrie — 167. 

Veneția — 198. 

Vernescu, G. — 111. 

Vernich, G. — 220. 

Victor Emanuel al 11-lea, rege al ltaliei — 
198, 234, 239. 

Vidin, localilale — 227. 

Viena — 23, 186, 224, 230, 232, 239. 

„Viitorul”” — 216. 

„Viitorul. Badastnost”” — 202. 

Virnav, Scarlat — 49. 

Vlad Tepes — 129. 

Vladimirescu, 'ludor — 11, 13, 212. 

Vogoride-Conachi, Nicolae — 48, 54, 57, 
75, 82, 204. 

„La Voix de la Roumanie” — 216. 

Vulcan, Iosif — 237. 


WwW 
Walewski, Alexandre, conte — 69, 71. 
Winterhalder, Enric — 131, 132—134, 


136, 212. 
Woronicz, W. — 16. 


x 


Xenopol, A. D. — 131, 217, 219. 


Z 


Zappa, Evanghelie — 214. 
„Zimbrul”” — 41, 76. 

„Zimbrul si Vulturul” — 74, 78. 
Zglinzky, col. — 233. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


Redactor : HILDA MAZILU 
Tehnoredactor : ELENA MATEESCU 
Coperta de : NICOLAE POPESCU 


Bun de tipar 8 XII 1978. Tiraj 11400 ex. Format 

16/61 X 86. Coli de tipar 17,00. C.Z. pentru biblioteci 

mari 9(498) „1859“. C.Z. pentru biblioteci mici 
9(498) „18“, 


A c. 1811 — I. P. „Informaţia“, 
D str. Brezoianu, nr. 23—25, Bucureşti 
| REPUBLICA SOCIALISTA ROMÂNIA 


46 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


24 ha 


Lei 16 


165 


(x 


vadi ia si hotăritorul pas spre unificare 

l-a constituit unirea Moldovei cu 
Tam Românească in ianuarie 1859. Victorie 
remarcabilă à maselor de ţărani, meste- 
sugari, lucrători şi tirgoveti, a cărturarilor 
progresiști si patrioti, Unirea Principatelor 
a reprezentat actul care a pus bazele sta- 
tului naţional român modern. Ea a avut 
un puternie ecou si în Transilvania, întă- 
rind conştiinţa unităţii naţionale a maselor 
populare din această provincie, stimulind 
lupta lor pentru unire cu ţara. Unirea 
Principatelor, precum şi reformele cu carac- 
ter burghezo-democratie care i-au urmat 
au creat condiţii pentru accelerarea dez- 
voltării ţării pe drumul capitalismului”. 


Nicolae Ceaușescu, România pe 
drumul desavirsirii construc- 
tiei socialiste, vol. 3, Bucuresti, 
1969, p. 710. 


„Unirea este îndeplinită! Nationalitatea 
română este întemeiată ! ... În zilele de 
5 şi 24 ianuarie aţi depus toată a voastră 
încredere în alesul naţiunii, aţi întrunit 
speranţele voastre într-un singur domn. 
Alesul vostru vă dă astăzi o singură 
Românie”, 


Alexandru Ioan Cuza, Procla- 
mafie către națiunea română 
»Monitorul”, nr. 271, din 11 
decembrie 1861. 


https://biblioteca-digitala.ro / https://www.iini.ro 


AZIAN