Edgar Wallace — Moartea sta la panda

EDGAR WALLACE 


EDGAR WALLACE 


MOARTEA STĂ LA PÂNDĂ 


(O doamnă înspăimântată) 


CAPITOLUL 1 

Brooks era dispus să admită că americanii nu pot deveni 
buni majordomi şi, în acest mod, izbutea să-l potolească 
totdeauna pe majordomul-şet Kelver. 

Brooks era un bărbat înalt şi voinic. Avea păr cărunt, cam 
rar, şi un accent ciudat. Molfăia mereu gumă de mestecat 
şi, când era singur în camera lui, fuma cu plăcere pipă, 
folosind un tutun scump, adus din California. 

Domnul Brooks, majordom, şi domnul Guilder, de asemeni 
majordom, nu se potriveau deloc cu mediul de la castelul 
Marcs Priory, nici cu acela al satului Marcs Thornton. 

Erau amândoi nişte majordomi incapabili şi nu păreau 
dispuşi să devină mai pricepuţi, profitând de experienţa 
acumulată. Însă erau oameni simpatici, nu deranjau pe 
nimeni şi se purtau deosebit de amabil cu ceilalţi servitori. 
Aveau, mai ales, calitatea de a nu pomeni nimănui, 
niciodată, greşelile colegilor lor, chiar când aceste greşeli îi 
deranjau personal. 

Toţi îi simpatizau, deşi nutreau oarecare teamă faţă de 
Guilder. Acesta era un bărbat corpolent, un adevărat uriaş, 
cu trăsături aspre şi voce tunătoare. Avea părul negru, 
destul de lung, şi o putere formidabilă. 

John Tilling, pădurarul cel roşcovan, care era chinuit de o 
idee fixă, descoperi această forţă. 

Soţia lui Tilling era, fără îndoială, frumoasă, însă cam 
zvăpăiată. Îşi petrecea vremea făurind visuri, pe care, 
adesea, le înfăptuia, fără să-i pese de scandalul stârnit. 


Fiindcă dacă purtarea ei ar fi ajuns la urechile lady-ei 
Lebanon, pădurarul ar fi fost concediat deîndată... 

Aşadar, într-o după amiază, când Guilder străbătea Priory 
Field, John Tilling îl opri. 

— Un moment, te rog, zise el, privindu-l ameninţător pe 
majordom. În ultimul timp, ai fost pe la mine, acasă, de vreo 
două ori, când eu nu eram acolo. Nu-i aşa? 

— Da, am fost, răspunse americanul, vorbind rar ca de 
obicei, m-a trimis lady Lebanon să mă interesez de ouă: 
socoteala nu se prea potrivea. Tu nu erai acasă, şi de aceea 
am trecut pe acolo şi în ziua următoare. 

— Iar eu lipseam şi de data asta, mârâi Tilling, a cărui faţă 
se înroşi mai tare, devenind aproape cărămizie. 

Guilder îl privi zâmbind. Era clar că se distra pe socoteala 
lui. Habar n-avea de necazurile pădurarului, deoarece 
bârfele îi ajungeau foarte rar la urechi şi, dealtfel, nici nu-l 
interesau. 

— Da, într-adevăr, răspunse. Erai undeva, în pădure. 

— Însă nevastă-mea era acasă, observă Tilling. Ai băut ceai 
cu dânsa, nu-i aşa? 

Guilder îl privi mirat şi indispus. Zâmbetul îi pieri de pe 
buze şi se încruntă. 

— Ce vrei să spui? întrebă cu asprime. 

Nu apucă să continue, deoarece pădurarul îl prinse de 
revere, cu ambele mâini. 

— Să nu mai îndrăz..., începu Tilling, dar nu izbuti să-şi 
termine fraza, fiindcă majordomul american îl prinse de 
încheieturile mâinilor şi i le răsuci, eliberându-şi gulerul. 

— Să nu mai faci niciodată aşa ceva, îi spuse. Da! Am luat 
ceaiul cu soţia ta. Poate că ţie ţi se pare o zână, însă mie îmi 
este indiferentă. Bagă-ţi asta bine în cap. 

Îl împinse uşor cu braţul, dar forţa lui era atât de mare, 
încât pădurarul se clătină pe picioare, gata să-şi piardă 
echilibrul. 

Tilling nu era prea inteligent; ceea ce simţea în clipa aceea 
era o uimire nemărginită. 


— Îţi cunoşti soţia mai bine decât mine, zise Guilder, 
îndreptându-şi trupul. Poate că ai dreptate în privinţa ei, 
dar te înşeli în privinţa mea. 

Când reveni din sat, Guilder, care se dusese la farmacie să 
cumpere ceva, îl găsi pe Tilling aşteptându-l în locul unde-l 
lăsase. 

Pădurarul nu părea dispus să continue cearta. Dimpotrivă, 
era gata să-şi ceară scuze. Aflase că mylady avea încredere 
în Guilder şi ţinea seama de spusele sale. 

— Domnule Guilder, ţi-aş fi recunoscător dacă ai da uitării 
tot ce ţi-am spus, murmură Tilling. Poate că nu mă prea 
înţeleg cu nevastă-mea, dar sunt un bun pădurar... Pe la 
mine, pe acasă, vin mulţi, tu însă eşti cap de familie şi... 

— Nu sunt însurat, îl întrerupse Guilder, însă pot să înţeleg 
ce simţi... Prin urmare, să uităm mica noastră „discuţie”. 

Când, mai târziu, îi relată întâmplarea lui Brooks, acesta 
zâmbi: 

— Mi se pare că mititica are ceva din Messalina. Ai auzit 
de ea? Era o italiancă, soţia unui împărat... 

Brooks citea mult şi îşi amintea multe din cele citite. 

Oricum, un majordom american care ştie că a existat, 
cândva, o anume Messalina, şi vorbeşte despre asta, este un 
adevărat fenomen. 

Prin urmare, cum să se potrivească Brooks şi Guilder cu 
mediul în care trăiau la Marcs Priory, unul dintre cele mai 
vechi castele din Anglia? Cu multe secole în urmă, regele 
Henric Tudor renovase clădirea, pe care o găsise în ruine, şi 
o dăruise protejatului său, baronul John Lebanon. Era o 
construcţie ciudată, în care se îmbinau mai multe stiluri 
arhitectonice. În timpul Renaşterii Victoriene fusese 
împodobită cu tot felul de îngeraşi şi ghirlande sculptate, 
dar clima umedă a Angliei tocise, din fericire, acele 
podoabe. 

Tânărul Willy Lebanon, fiul mândrei lady Lebanon, nu 
dădea nici o importanţă castelului, mai ales că nici nu-i 
plăcea. Doctorul Amersham îl socotea o închisoare şi-i era 


ciudă că trebuia să-l viziteze. Numai pentru lady Lebanon, 
acest castel reprezenta o realitate. 

CAPITOLUL. 2 

Lady Lebanon era slăbuţă şi mică de statură, dar acelora 
care o vedeau pentru prima oară şi stăteau de vorbă cu ea 
li se părea impunătoare. Avea o fire distantă şi rece. Părul 
negru îi era pieptănat cu cărare la mijloc, încadrându-i 
trăsăturile delicate, iar ochii negri îi străluceau aşa cum 
strălucesc ochii fanaticilor. Credea cu tărie că era destinată 
să-şi apere neamul aristocratic. Lumea contemporană nu o 
influenţase. Vorbea ca din carte, ura banalitatea, femeile 
care fumează, iar purtările excentrice i se păreau de prost 
gust. 

Era mândră de originea ei - se căsătorise cu unul din verii 
ei, fiind ea însăşi o Lebanon - şi de importanţa familiei sale. 
Willy Lebanon mărturisea că viaţa pe care era nevoit s-o 

ducă îl plictisea. Deşi de statură sub mijlocie, izbutise să 
intre la celebra Şcoală Militară Sandhorst, dar cei doi ani 
cât slujise la husari nu făcuseră din el un adevărat soldat, 
cu toate că viaţa de cazarmă îi influenţase, oarecum, 
aspectul exterior. Lady Lebanon, când catadicsea să dea 
explicaţii, susţinea că Willy era nervos din pricina frigurilor 
care-l siliseră să revină în Anglia. Însă un observator 
imparţial ar fi găsit, desigur, o cu totul altă cauză pentru 
nervozitatea lui... 

Tânărul Willy Lebanon cobori marea scară interioară decis 
să-i spună deschis mamei sale ce gândeşte. Mai luase şi altă 
dată asemenea hotărâri, dar fusese silit să le abandoneze. 

Îşi găsi mama aşezată la biroul ei, citind nişte scrisori. 
Când ajunse lângă ea îşi aţinti asupra lui privirea 
pătrunzătoare, care-l tulbura totdeauna. 

— Bună ziua, Willy, îi spuse cu vocea ei blândă, în care se 
ghicea totuşi oarecare duritate. 

Willy, ca de obicei, se simţi intimidat, ca atunci când se afla 
în faţa căpitanului său. 

— Pot să-ţi vorbesc? reuşi s-o întrebe. 


Se strădui să-şi amintească argumentele, cu care urma să- 
şi susţină cauza. Doar el era stăpânul castelului Marcs 
Priory, lord din comitatul Sussex şi Yorkshire... Stăpânul! 

— Da, Willy, zise mama lui, lăsând tocul şi încrucişându-şi 
mâinile delicate. 

— L-am concediat pe Guilder, rosti el brutal. Este un 
incapabil. Şi un obraznic... Găsesc ridicol să avem 
majordomi americani, care nu-şi cunosc atribuţiile. Nu eşti 
de aceeaşi părere, mamă? Nu va fi greu să găsim alt 
majordom. Şi Brooks este la fel de... 

Tăcu, de parcă nu mai avea puterea să continue. Lady 
Lebanon îl asculta fără să vorbească. Purtarea ei îl 
descumpănea. Era revoltător să nu poată concedia un 
servitor. Doar, cândva, comandase o companie - fireşte 
numai o dată când ofiţerii superiori lipseau - şi căpitanul lui 
îl felicitase. Tuşi ca să-şi dreagă glasul şi continuă: 

— Par ridicol, nu crezi? Vreau să spun că oamenii, bârfesc 
pe socoteala mea... Chiar şi beţivii care se adună la 
cârciuma „White Hart”... Am aflat ce se pălăvrăgeşte în sat 
despre mine... 

— Cine ţi-a spus? întrebă lady Lebanon cu asprime. 

Willy ura acest fel de a i se adresa şi tresări. 

— Oamenii spun că mă ţii sub papuc, îi explică, înţelegi?... 

— Cine ţi-a spus? Şoferul Stand? insistă ea. 

Willy se înroşi. Inteligența ei avea, într-adevăr, ceva 
diabolic. Ghicea totul. Nu-i puteai ascunde nimic. Însă cum 
el îşi simpatiza şoferul se decise să mintă. 

— Stand? făcu Willy. Da de unde! Cum îţi închipui că discut 
despre asemenea lucruri cu un servitor? Am aflat ce se 
vorbeşte despre mine în sat, din întâmplare. Oricum, l-am 
concediat pe Guilder. 

— Regret, însă Guilder îmi este necesar, zise mama lui. 
Găsesc că este nepoliticos din partea ta să izgoneşti un 
servitor, fără să-mi spui... 

— 'Ţi-o spun acum. 


Trase un fotoliu lângă biroul ei şi făcu un efort eroic ca s-o 
privească în ochi. Nu reuşi însă şi îşi aţinti privirea asupra 
sfeşnicului de argint, aşezat pe un scrin, în spatele ei. 

— Toţi au observat purtarea acestor indivizi, continuă 
Willy cu încăpățânare. Foarte rar îmi spun „mylord” când 
mi se adresează. Nu că m-ar deranja acest lucru. Găsesc 
prosteşti şi nedemocratice toate aceste titluri de „mylord” şi 
„mylady”... însă cei doi îşi petrec ziua învârtindu-se prin 
casă fără să facă nimic. Mamă, sunt convins că am dreptate. 

Lady Lebanon se aplecă uşor şi îşi sprijini mâinile delicate 
pe sugativa care acoperea biroul. 

— Nu ai dreptate, Willy, zise calm. Am nevoie de aceşti doi 
oameni. Eşti pornit împotriva lor pentru că sunt americani, 
ceea ce mi se pare stupid. 

— Dar nu..., începu el. 

— Te rog, Willy, nu mă întrerupe, zise mama lui înălţând 
tonul. Nu trebuie să asculţi palavrele lui Stand. Este om 
bun, dar nu cred că doresc să-l mai am în serviciul meu. 

— Sper că n-ai de gând să-l concediezi? exclamă Willy. 
Ascultă, mamă. Am avut trei valeţi, dar nu mi-ai permis să-i 
păstrez, deşi eu îi găseam foarte potriviţi. 

Făcu un efort ca să-şi recapete curajul 

— Cred că, de fapt, nu-i plăceau lui Amersham... 

Lady Lebanon îl fulgeră cu privirea. 

— Nu ţin cont niciodată de părerea doctorului Amersham. 
Nu-i cer sfatul şi nu sunt influenţată de el, adăugă cu 
asprime. 

— Atunci, ce caută aici? întrebă Willy, străduindu-se s-o 
privească. Omul ăsta stă mai mult la noi, la Marcs Priory. Nu 
e bun de nimic. Dacă ţi-aş spune ce-am aflat despre el... 

Tăcu brusc, observând petele roşii ce se iviseră pe obrajii 
mamei sale; era un semn pe care nu-l putea ignora. De 
aceea se bucură când o văzu pe Ila Crane apărând pe 
scară, cu mai multe scrisori în mână. Fata îi văzu, ezită şi ar 
fi plecat, dacă lady Lebanon n-ar fi chemat-o. 


Ila avea douăzeci şi patru de ani, era brunetă, zveltă, de o 
frumuseţe discretă. Nu-i observai, din prima clipă 
frumuseţea, dar era imposibil să uiţi privirea calmă şi 
oarecum tristă a ochilor ei. 

Willy Lebanon o salută zâmbind. Ila îi era simpatică. I-o 
mărturisise şi mamei lui şi se mirase când aceasta îl 
ascultase fără să protesteze. Erau rude îndepărtate şi Ila 
era secretara lady-ei Lebanon. Oricum, Willy nu o plăcea 
din pricina frumuseţii ei, spre deosebire de doctorul 
Amersham, care nutrea o mare admiraţie faţă de Ila. Însă, 
lady Lebanon nu ştia acest lucru... 

Ila lăsă scrisorile pe birou şi plecă. 

— Nu ţi se pare că Ila devine pe zi ce trece mai frumoasă? 
îl întrebă lady Lebanon pe Willy, când rămaseră singuri. 

Întrebarea i se păru ciudată tânărului. Mama lui nu 
obişnuia să laude pe alţii. Se gândi că, probabil, voia să 
schimbe vorba şi simţi o oarecare uşurare, deoarece, în 
ciuda hotărârii luate, îşi dădea seama că nu ar fi fost în 
stare să-i spună deschis ce părere are despre toanele ei... 

— Da, într-adevăr, admise el, fără prea mare entuziasm şi 
se întreba ce-i va mai spune mama lui. 

— Vreau să te însori cu Ila, rosti ea calm. 

Willy o privi uimit. 

— Să mă însor cu Ila? murmură el. De ce? 

— Face parte din familie. Bunicul ei a fost fratele mai mic 
al bunicului tău, cel de-al şaptesprezecelea viconte. 

— Dar nu vreau să mă însor cu ea, protestă Willy. 

— Nu vorbi prostii, fiule. Cândva tot va trebui să te însori 
şi Ila ţi se potriveşte. Fireşte, nu are avere, dar are sânge 
aristocratic şi aceasta este principalul. 

Îşi privi mama cu aceeaşi uimire. 

— Să mă însor? repetă el. Dar nu m-am gândit niciodată să 
mă însor. Dealtfel, nu-mi place căsătoria. Desigur, Ila este 
simpatică însă... 

— Nu vreau să aud de nici un „Însă”! îl întrerupse maică- 
sa. Doresc să ai casa ta. 


Willy se decise să insiste în refuzul său - mai ales că avea 
deja o casă a lui - dar lady Lebanon nu-l lăsă să continue. 

— Sunt convinsă că nu-ţi place să se spună despre tine că 
te ţin sub papuc. Nu am nici un motiv să locuiesc mereu la 
Marcs Priory şi să-ţi dedic toată viaţa mea. 

Perspectiva aceasta nouă era deosebit de atrăgătoare 
pentru Willy Lebanon. 

— Ai dreptate, zise el oftând, cândva tot va trebui să mă 
însor. Dar, după cum ştii, Ila este foarte dificilă... 

Tăcu ezitând, fiindcă nu ştia cum va reacţiona lady la 
vorbele lui. 

— Adevărul este, continuă el în cele din urmă, că de câteva 
ori am încercat să mă împrietenesc cu lIla, adică acum vreo 
două luni am încercat să o sărut, ea însă... s-a supărat. 

— Este firesc, observă mama lui. Şi cred că te-ai purtat 
prosteşte. 

Zărindu-l pe Guilder ivindu-se în prag, Willy preferă să nu 
răspundă. Se aştepta ca maică-sa să-i facă unele observaţii 
lui Guilder pentru felul cum îl tratase pe el, fiul ei, dar ea nu 
spuse nimic. 

— Aveţi nevoie de ceva, mylady? întrebă majordomul şi, la 
gestul ei negativ, părăsi fără zgomot holul. 

— Aş fi vrut foarte mult să-l întrebi..., începu Willy. 

— Aminteşte-ţi ce ţi-am spus despre la, îl întrerupse 
maică-sa. Este frumoasă şi are sânge aristocratic în vine. Îi 
voi comunica părerea mea despre asta. 

— Cum, ea nu ştie? exclamă tânărul. 

— În ce-l priveşte pe Stand..., continuă lady Lebanon 
încruntându-şi sprâncenele. 

— Sper că n-ai să-l concediezi pe Stand, se grăbi să spună 
Willy. Este un şofer foarte bun şi, la urma urmelor, nu mi-a 
pomenit niciodată despre bârfele celor din sat. 

Mai târziu, Willy îl găsi pe Stand în garaj. 

— Stand, mă tem că ţi-am dăunat fără să vreau, îi 
mărturisi indispus. l-am vorbit mamei mele despre ce spun 
oamenii. ştii... 


— Nu are nici o importanţă, mylord, răspunse şoferul 
zâmbind. 

Era un bărbat cu trăsături plăcute, de vreo treizeci şi cinci 
de ani, care servise ca soldat în India. 

— N-aş vrea să-mi pierd slujba, continuă el, dar nu cred că 
am să mai rămân mult aici, mylord. Fireşte, nu mă refer la 
mylady. Dar nu-l pot suferi pe tipul acela... 

Lordul Lebanon oftă. Ştia foarte bine cine era „tipul 
acela”... 

— Dacă mylady ar şti despre dânsul câte ştiu eu, zise 
Stand, nu i-ar permite nici măcar să se apropie de castel. 

— Ce ştii despre Amersham, că de el este vorba, nu-i aşa? 
întrebă Willy cu interes. 

Mai pusese această întrebare şoferului său, dar nu primise 
răspuns. Oricum, nici el nu-l înghiţea pe doctor. 

— Am să vorbesc la momentul potrivit, replică Stand. A 
fost în India, nu? 

— Fireşte. S-a întors acolo ca să mă aducă pe mine în 
patrie. Ştiu că a servit în acea ţară mai mulţi ani, ca medic 
militar. Ai auzit ceva despre el - despre ceva ce a făcut în 
India? 

— Am să vorbesc la momentul potrivit, repetă enigmatic 
Stand. 

Îi arătă, într-un colţ al garajului, o maşină nouă. Lordul 
Lebanon nu o mai văzuse. 

— Este maşina lui; îl lămuri şoferul. De unde a făcut rost 
de bani ca s-o cumpere? Costă, desigur, mai multe mii de 
lire... Când l-am cunoscut eu n-avea un ban. Prin urmare, 
mă întreb, de unde face rost de bani? 

Willy Lebanon tăcu. Îi pusese odată şi mamei sale această 
întrebare, dar nu primise nici un răspuns. 

Willy Lebanon îl ura pe doctorul Amersham. Dealtfel, toţi îl 
urau, cu excepţia lady-ei Lebanon şi a celor doi majordomi 
americani. Era un omuleţ scârbos, afemeiat, îmbrăcat 
ţipător, parfumat exagerat, autoritar şi iubăreţ - dacă cele 
ce se spuneau despre el în sat aveau vreo bază. Doctorul se- 


mbogăţise subit, nu ştia nimeni din ce surse, avea un 
apartament superb în Devonshire Street şi câţiva cai de 
curse. 

Faptul că se afla acum la Marcs Priory nu era ceva nou 
pentru Willy. Doctorul era aproape tot timpul la castel. 
Venea de la Londra, uneori după amiaza devreme, alteori 
seara târziu, stătea câteva ceasuri şi pleca iar. Dar de 
fiecare dată când venea, Marcs Priory dobândea încă un 
stăpân... 

Doctorul Amersham cobori în hol după plecarea lui Willy şi 
se instală pe un scaun, lângă biroul lady-ei Lebanon. Îşi 
scoase o ţigară din tabacheră şi şi-o aprinse fără să-i ceară 
permisiunea. Ea îi aruncă o privire care arăta că îi displace 
purtarea lui. Amersham fumă câteva clipe în tăcere. 

— Ce ţi-a venit de vrei să-l însori pe Willy cu Ila? o întrebă. 
Este un plan nou? Eram pe scară şi am auzit ce vorbeaţi, 
adăugă zâmbind. Îmi spui atât de puţine lucruri, încât 
restul sunt silit să-l descopăr singur. Prin urmare, te-ai 
gândit la Ila? 

— De ce nu? întrebă ea cu asprime. 

Ochii doctorului erau roşii, iar mâna care ţinea ţigara 
tremura uşor. În noaptea precedentă organizase o 
petrecere în apartamentul lui şi nu prea dormise. 

— Pentru asta m-ai chemat? o întrebă. Asta doreai să-mi 
comunici? A fost cât p-aci să nu vin. Sunt istovit; am 
petrecut o noaptea grea la căpătâiul unui bolnav. 

— N-ai nici un bolnav, replică lady Lebanon. Nu cred că 
există la Londra vreun fraier care să te folosească pe tine ca 
medic. 

— Mă foloseşti tu, şi aceasta-mi ajunge, zise el râzând. Tu 
eşti cel mai bun bolnav din lume! 

Era o glumă, însă lady Lebanon nu intenţiona să 
glumească cu dânsul. 

— Şoferul ăsta nu este de treabă, continuă el. Mă refer la 
Stand. A avut impertinenţa să mă întrebe de ce nu mi-am 


adus propriul şofer. Şi apoi, găsesc că este prea prieten cu 
Willy. 

— Cine ţi-a spus? întrebă ea tăios. 

— Am auzit vorbindu-se despre asta. Sunt destui oameni 
care mă ţin la curent cu tot ce se petrece aici. 

Avea, într-adevăr, doi buni prieteni în satul Marcs 
Thornton. În primul rând pe frumoasa doamnă Tilling, dar 
lady Lebanon nu ştia. Nevasta pădurarului Tilling îl admira 
pe Stand şi doctorul descoperise recent acest lucru. 

— Şi ce părere are Ila despre căsătoria plănuită de tine? 

— Încă n-am stat de vorbă cu ea, zise nobila doamnă. 

Doctorul îşi privi capătul incandescent al ţigării. 

— Da, admise el. Nu e o idee rea. E curios că nu mi-a venit 
mie... |la... Da, este o idee excelentă, conchise netezindu-şi 
barbişonul. 

Cuvintele lui o uimiră pe lady Lebanon, dar nu o arătă. 

— Este rudă de sânge cu familia Lebanon, adăugă 
doctorul. Mi se pare că mai există o străbună de-a ei care s- 
a măritat cu vărul ei, nu-i aşa? 

Îşi înălţă privirile spre portretele de familie atârnate pe 
perete. 

— Una din aceste doamne, nu? Am memorie bună. Îmi 
amintesc de istoria familiei Lebanon la fel de bine ca tine. 

Îşi scoase ceasul din buzunar şi-l privi ostentativ. 

— Am să mă întorc foarte târziu astăzi, începu el. 

— Vreau să rămâi aici, zise lady Lebanon. 

— După amiază am o întâlnire importantă, replică 
Amersham. 

— Vreau să rămâi aici, repetă ea. Am dat dispoziţii să ţi se 
pregătească o cameră. Fireşte, Stand trebuie concediat. Îi 
comunică lui Willy toate bârfele din sat. 

Doctorul Amersham tresări. Să fi spus ceva doamna 
Tilling? 

— Despre mine? întrebă el repede. 

— Despre tine? făcu ea. Ce pot să ştie ei despre tine? 

Doctorul se zăpăci, dar izbuti să zâmbească. 


Se supuse „ordinului” ei fără chef, deoarece nu avea nici 
un pretext ca să refuze... Dealtfel, nici nu intenţionase să se 
întoarcă în oraş. Avea, în apropiere, o căsuţă de vacanţă, 
mobilată şi aranjată de cei mai vestiți decoratori din 
Londra. Se gândise să-şi petreacă noaptea acolo. Dar nici 
despre aceasta lady Lebanon nu ştia nimic... 

— Nu cumva s-a întâmplat să-l întâlneşti pe Stand în 
India? îl întrebă, observând că el e gata de plecare. 
Regimentul lui era la Poona. 

Chipul doctorului Amersham se întunecă. 

— La Poona? exclamă. Când? 

— Nu ştiu, răspunse lady Lebanon. Dar, după câte am 
aflat, susţine că te-a cunoscut acolo şi acesta este un motiv 
în plus ca să fie expediat de la Marcs Priory. 

Doctorul Amersham mai cunoştea un motiv, dar preferă să 
nu-l dezvăluie. 

CAPITOLUL 3 

Kelver, majordomul şef de la Marcs Priory, obişnuia ca în 
nopţile frumoase, să stea vreo oră lângă una dintre uşile 
laterale ale castelului, admirând frumoasa natură a 
Sussexului. Apartamentul destinat personalului era 
încăpător şi Kelver permitea servitorilor să folosească acea 
uşă, ca să iasă pe poteca în pantă, care, după ce ocolea 
pădurea, ajungea până în sat. 

Uşa respectivă se afla în partea de nord-est a domeniului 
şi domnul Kelver o socotea, până la un punct, drept intrarea 
lui personală. 

Majordomul şef considera castelul Lebanon, altfel numit 
Marcs Priory, cam ciudat şi discutase despre asta cu şoferul 
Stand, deşi acest tânăr nu-i prea inspira încredere. 

Chiar în clipa aceea Stand se ivi de după colţul clădirii; 
avea un aer uluit şi părea că nu ştie ce se petrece cu el. 

— M-am certat cu Amersham! zise Stand, când se apropie. 
Ce mare domn, nu-i aşa? Şi ce doctor? Dacă mylady ar şti 
despre dânsul ce ştiu eu, n-ar mai sta în casa asta nici cinci 


minute. A fost în armata din India, da? Ei, are multe de spus 
despre această armată! 

— Serios? întrebă politicos domnul Kelver, deoarece, deşi 
nu încuraja bârfele, se bucura să le asculte. 

— Este foarte ciudat, continuă Stand. Am întâlnit în sat un 
individ interesant care susţine că a fost în India. Am băut cu 
el un pahar la cârciuma „White Hart”. Tăceam şi-l ascultam. 
Acesta, însă, a fost cu adevărat în India. 

Kelver îşi înălţă distinsul cap cu păr alb şi-l privi de sus pe 
scundul şofer. 

— Nu cumva, doctorul Amersham... ţi-a făcut vreo 
observaţie? îl întrebă. 

Cuvintele lui înteţiră mânia lui Stand. 

— Doctorul se poartă de parcă el ar fi stăpânul aici. Nu-i 
aşa? Voia să-i repar maşina... 

Kelver zâmbi enigmatic şi-i răspunse cum obişnuia când i 
se puneau asemenea întrebări indiscrete. 

— În lume există tot felul de oameni, domnule Stand, zise 
el sentenţios. 

— Nu ştiu, spuse şoferul încurcat. Acest castel nu se 
numeşte Marcs Priory? Cine este proprietarul? Nu este 
lordul Lebanon? Şi totuşi, numărul unu este doctorul 
Amersham, numărul doi lady, numărul trei..., cred că miss 
Crane, deşi n-am nimic împotriva ei. Oricum, lordul 
Lebanon este pe ultimul loc! 

— Mylordul este foarte tânăr, observă Kelver calm. 

Ştia că nu acesta era răspunsul cel mai potrivit. Era întru 
totul de acord cu Stand, însă ştia să-şi respecte funcţia. Nu 
se făcea să-şi critice patronii. 

Se auziră paşi grăbiţi pe pietrişul aleii şi se ivi doctorul 
Amersham. 

— Ei, Stand, mi-ai reparat maşina? întrebă cu asprime. 

— Nu, nu v-am reparat-o, replică Stand agresiv. Şi trebuie 
să vă spun că nici nu am de gând s-o repar azi. Am să mă 
duc la bal. 

Doctorul păli. 


— Cine ţi-a dat voie? întrebă furios doctorul. 

— Singurul om din această casă care are dreptul să mi-o 
dea, răspunse Stand, lordul Lebanon. 

— Poţi să-ţi cauţi de lucru în altă parte, zise înciudat 
Amersham. 

— Pot? făcu ironic Stand. Ce fel de treabă să-mi caut, 
doctore? Să falsific cecuri? 

Chipul doctorului se înroşi, apoi deveni alb ca varul. 

— Dacă am să-mi găsesc de lucru, va fi o muncă cinstită, 
continuă şoferul. N-am intenţia să fur de la vreun camarad 
de-al meu ofiţer - puteţi fi sigur! Orice muncă aş face nu voi 
ajunge la închisoare din pricina ei, nici la tribunal şi nici nu 
voi fi dat afară din armată! 

Tonul lui Stand era hotărât. Doctorul Amersham păru să se 
sufoce. 

— Ştii cam multe, amice, izbuti el să spună cu glas 
tremurat. Ştii mai multe decât este spre binele tău. 

Apoi, vădit enervat, doctorul se îndepărtă. 

Domnul Kelver asistase la discuţia celor doi fără să 
priceapă nimic. Purtarea lui Stand îl uimea. Nu ştia dacă 
trebuia să intervină sau să ignore cele auzite. Avea însă 
impresia - şi nu greşea - că doctorul Amersham nici nu-i 
observase prezenţa. 

— l-am spus-o! exclamă Stand triumfător. Ai văzut cum s-a 
schimbat la faţă? Are să mă concedieze, aşa-i? 

— Cred că nu trebuia să-i vorbeşti astfel doctorului, 
replică Kelver. 

Însă şoferul era atât de încântat, încât nu luă în seamă 
cuvintele dojenitoare ale majordomului şef. 

— Acuma, sper că-şi cunoaşte lungul nasului, zise 
mulţumit, deşi aş fi putut să-i mai spun şi altele... 

În seara aceea, la primăria din sat se organizase un bal 
mascat. În întunericul ce începuse să se lase, ieşiră, prin 
uşa de serviciu a castelului, o ţigancă şi un indian. 

Domnul Kelver nu era de acord ca personalul de la castel 
să se mascheze şi le făcuse observaţii tuturor, dar mai ales 


indianului. 

— În locul dumitale, domnule Stand, îi zise, m-aş duce de 
dimineaţă să-i cer scuze doctorului Amersham. Fie că ai 
dreptate, fie că nu ai, tot trebuie să-i ceri scuze. 

„Indianul” Stand nu binevoi să răspundă şi Kelver îl văzu 
dispărând cu însoţitoarea lui pe alee. Kelver reintră în 
clădire şi, după un ultim control, se retrase în aripa 
destinată personalului. Ceva mai târziu, îl văzu pe doctor. 
Stătea la una din ferestrele coridorului principal, împreună 
cu cei doi majordomi americani, Brooks şi Guilder. Şuşoteau 
între ei, cu capetele apropiate. Îi mai zări cineva şi anume 
lordul Lebanon, care se afla în uşa camerei sale şi-i privea 
surâzător. Când Kelver trecu pe lângă el îi spuse „bună 
seara” şi-l chemă să se apropie. 

— Nu este acesta doctorul? îl întrebă lordul, deoarece era 
Miop. 

— Da, mylord, răspunse majordomul-şef. Este doctorul 
împreună cu Brooks şi Guilder. 

— Oare despre ce dracu discută? întrebă din nou Willy 
Lebanon. Nu ţi se pare şi dumitale cam ciudată această 
casă? 

Kelver, care era un slujitor politicos şi impecabil, evită să-şi 
spună părerea. Şi el găsea ciudată casa şi încă şi mai 
ciudaţi pe cei doi majordomi. Însă lady Lebanon îl asigurase 
din prima zi a sosirii lor, că nu va avea de-a face cu dânşii. 

— Mylord, am crezut totdeauna şi continui să cred, 
răspunse el, că în lume există tot felul de oameni şi că toţi 
sunt necesari. 

Willy Lebanon zâmbi. 

— Mi se pare că te-am mai auzit rostind aceste cuvinte, 
domnule Kelver, zise şi-l bătu amical pe umăr pe bătrânul 
majordom şef. 

CAPITOLUL 4 

Exista un anume domn Sibirski, care prefera să i se spună 
Montmorency. Acest domn trăia foarte demn. larna mergea 
la Monte Carlo şi vara la Baden-Baden. La Londra avea un 


apartament luxos şi îşi cumpărase o maşină americană, 
foarte scumpă. 

Domnul Sibirski era falsificator de bani, însă un artist în 
genul său. Bancnotele de cinci lire care se tipăreau la 
presele sale din Hamburg şi Ostende îi păcăleau până şi pe 
casierii Băncilor, care le acceptau cu plăcere. Şi, fireşte, 
crupierii de la cazinourile din Doville nu aveau nici o şansă 
ca să-şi dea seama că sunt false. 

Mai era şi un anume domn Brigs, om fără convingeri şi 
principii, care-şi petrecea viaţa cu înşelătoarea iluzie că 
totul se câştigă prin necinste. Locuia în satul Marcs 
Thornton, la hanul „White Hart”. Era unul din agenţii 
domnului Sibirski, care-i preda lui Brigs „produsele” artei 
sale, iar acesta, la rândul său, le plasa unei reţele de alţi 
agenţi, câştigând din aceste „plasamente” o sumă 
frumuşică. 

Brigs sosi în satul Marcs Thornton unde urma să se 
întâlnească cu şeful lui şi, în aceeaşi zi, sosiră în satul vecin 
doi străini, care se interesau mai puţin de Brigs şi mai mult 
de Sibirski. 

— L-am urmărit până la Mares Thornton, zise sergentul 
Totty. După părerea mea, nu se va întâmpla nimic acolo... 

— Nu mă interesează părerea dumitale, îl întrerupse 
inspectorul Tanner de la Serviciul Criminologie. De fapt, ţi- 
am mai spus-o. 

— De ce nu-l arestăm pe Brigs? întrebă Totty. 

Sergentul Totty era un bărbat de statură mijlocie, cam 
bombastic în expresii şi purtări, curajos dar mărginit şi nu 
prea inteligent. Tanner, un bărbat înalt, prezentabil, îşi privi 
subordonatul şi oftă. 

— Sub ce acuzaţie să-l arestăm? Şi, dealtfel, vreau să pun 
mâna pe Sibirski, nu pe Brigs. 'Toate poliţiile din Europa 
cunosc „activitatea” lui Sibirski şi doresc să-l prindă. Aşa că 
vom merge până în sat, Totty. 

— Marcs Thornton este un sat frumos, observă Totty, şi nu 
înţeleg de ce nu locuim la „White Hart”. Este o prostie să-l 


urmărim pe individ de la o distanţă de şase mile. Mai este şi 
castelul. 

— Da, este castelul vicontelui Lebanon. Se numeşte Marcs 
Priory, îi explică Tanner. 

— Pare foarte vechi, observă sergentul. 

— Chiar este, răspunse Tanner. Construcţia lui a început în 
anul 1160. 

Când ajunseră în sat, se înnoptase. Trecură de hanul 
„White Hart” şi începură să urce poteca de pe dealul situat 
vizavi de castel. Din vârful său se putea vedea întreaga 
clădire, cu cele patru turnuri ale sale. 

Tanner opri maşina şi-l privi cu interes. 

— Parcă e o închisoare, zise Totty. 

Domnul Tanner nu catadicsi să răspundă. 

În niciunul din satele vizitate nu reuşiră să-l găsească pe 
Sibirski, şi la orele unsprezece noaptea reveniră la bază. 
Cum Sibirski nu se arătă nici în zilele următoare, Tanner se 
întoarse la Londra. Datorită informatorilor săi cunoştea 
toate mişcările celor din lumea interlopă şi era convins că 
Sibirski fusese anunţat de cineva că este căutat şi se 
ascundea. Însă presupunerea lui Tanner era greşită. 

Sibirski sosi în sat în noaptea balului. Îşi întâlni „agentul” 
în camera de la han, îi dădu teancurile cu bancnote false şi 
plecă. Brigs, omul lui Sibirski, aşeză bancnotele într-o valiză 
şi, mulţumit de sine însuşi, ieşi să facă o plimbare. 

Ştia că în seara aceea se dădea un bal şi se opri în faţa 
Primăriei ca să asculte muzica. Apoi, urcă dealul şi se aşeză 
pe un gard scund. Îşi scoase pipa şi începu să fumeze, 
gândindu-se cum să cheltuiască banii pe care avea să-i 
capete în urma „plasării” bancnotelor false. 

Atunci, văzu pe cineva urcând poteca. Purta un fel de robă 
lungă şi pe cap avea un fel de turban. Luna era în primul 
pătrar şi ca să poată vedea mai bine, Brigs cobori de pe 
gard. Uimit, constată că individul era un indian! Un indian? 
Apoi, îşi aminti că balul era mascat şi zâmbi. 


„Indianul” trecu pe lângă Brigs şi-i spuse „bună seara”: 
după glas se putea observa că băuse cam multişor... Brigs 
se reaşeză pe gard şi îşi aprinse pipa care se stinsese. 

Deodată, în spatele lui, auzi un strigăt de agonie. Strigătul 
durase doar o secundă, dar Brigs se înfioră. Se întoarse, 
încercând să străpungă întunericul, dar nu reuşi să vadă 
nimic. Îşi scoase batista şi îşi şterse fruntea îmbrobonată de 
sudoare. 

Auzi curând paşii cuiva, care alerga spre el şi zări lângă 
dânsul un bărbat. 

— Ce a fost asta? întrebă necunoscutul cu asprime şi, la 
lumina, palidă a lunii, Brigs zări o faţă cu trăsături aspre, 
împodobită cu o bărbuţă neagră. 

— Cine eşti? îl întrebă, cu glas răguşit de emoție. 

— Sunt doctorul Amersham, răspunse omul cu barbişon. 

— Cine a ţipat? întrebă Brigs. 

— N-a strigat nimeni... O fi fost vreo bufniţă, zise doctorul 
şi dispăru în întuneric. 

Brigs rămase o vreme nemişcat. Era înspăimântat, dar şi 
curios. La un moment dat sări gardul şi o luă pe drumeagul 
de pământ, bătătorit. Îşi aminti că are o lampă de buzunar 
şi se grăbi s-o aprindă, continuându-şi drumul. 

Tocmai era să renunţe la căutările sale, când observă o 
formă nedefinită, chiar lângă cărare. Mai înaintă un pas şi 
inima prinse să-i bată cu putere. Ezită, apoi, făcându-şi 
curaj porni într-acolo. 

„Forma nedefinită” se dovedi a fi un bărbat - cel care 
trecuse mai înainte îmbrăcat ca indian: zăcea întins pe jos, 
nemişcat. În jurul gâtului avea legat strâns un batic roşu... 
Fusese sugrumat... 

Deşi chipul mortului se învineţise, Brigs îl recunoscu. Era 
şoferul pe care-l întâlnise la cârciumă. Omul care băuse cu 
el... Stand! 

Ca să fie sigur, Brigs îi cercetă pulsul şi îi puse mâna pe 
inimă. Nu mai bătea. Stand era mort. Speriat, Brigs se 
îndepărtă, în grabă şi sări gardul. Cobori panta şi se duse la 


hanul „White Hart” unde locuia. Era treaba poliţiei să-l 
descopere pe cel asasinat. El, Brigs, avea toate motivele să 
nu se trezească amestecat într-o crimă. 

Dimineaţa părăsi satul, cu o oră înainte de a se fi 
descoperit cadavrul lui Stand. 

CAPITOLUL 5 

Când Arty Brigs ajunse la gara Victoria din Londra, patru 
bărbaţi, îmbrăcaţi civil, îl înconjurară şi-l conduseră la 
direcţia poliţiei. Îi cercetară îndată valiza şi, fireşte, nimeni 
nu-i dădu crezare când declară că aceasta nu-i aparţine, ci 
o luase doar ca să facă un serviciu unui anume Smith. 
Domnul Brigs ar fi dorit din suflet să se întâmple o minune 
şi conţinutul valizei, teancurile de lire false, să dispară... 

— Nemaipomenit! exclamă Brigs, făcând pe miratul. Vă jur 
că pentru prima oară în viaţa mea văd banii ăştia... 

Mult mai târziu fu condus în biroul inspectorului Tanner. 

— Faptul că deţineai bancnote false este un fleac pe lângă 
ceea ce urmează, zise Tanner. Ieri noapte ai fost în satul 
Marcs Thornton, unde s-a comis o crimă. Ce ştii despre 
asta? 

Domnul Brigs nu ştia nimic. Întrebă dacă se găsise arma 
crimei şi declară că el nu umbla niciodată înarmat. Se arătă 
dispus să i se facă chiar percheziţie corporală. 

— Hm, făcu Tanner, am impresia că ştii foarte bine cum a 
murit omul acela, adică ştii că a fost sugrumat. 

Inspectorul Tanner era sigur că nu Brigs comisese crima. 
Poliţia avea fişa lui, îi cunoştea nu numai delictele, ci şi 
caracterul: nu era un asasin. 

Fireşte, Tanner nu putea bănui că Brigs îl văzuse cu 
proprii săi ochi pe cel strangulat, de aceea nu-l presă mai 
mult. Însă Brigs, temându-se că ar putea fi implicat în 
afacerea cu crima, făcu mărturisiri complete în legătură cu 
„activitatea” lui de plasator al bancnotelor false şi cum 
printre răufăcători nu există cinste, poliţia reuşi, datorită 
informaţiilor date de Brigs, să-l aresteze pe Sibirski chiar în 
acea noapte: îl „luară” de pe vaporul cu care urma să 


părăsească portul Le Havre şi-l închiseră într-o celulă a 
închisorii din Southampton. 

După interogarea lui Brigs, inspectorul Tanner se întoarse 
la Scotland Yard. 

— Poliţia locală nu ne-a cerut, până în prezent, sprijinul, îi 
comunică superiorul lui. Şi până s-o facă, toate urmele, care 
ne-ar putea fi de folos, vor dispare. Din cercetările 
efectuate până acum reiese că este vorba de o crimă 
obişnuită, care are ca mobil răzbunarea. Se pare că Stand 
se împrietenise cu nişte indivizi dubioşi, deşi nu avea 
duşmani. 

Inspectorul Bill Tanner izbuti să adune câteva informaţii. 
Astfel, află că Stand se certase cu pădurarul Tilling, care 
bănuia că frumoasa lui nevastă avea relaţii prea „apropiate” 
cu şoferul ucis. Nimeni nu pomeni de doctorul Amersham şi, 
în rapoartele sosite la Scotland Yard, numele lui nu era nici 
măcar menţionat. Abia după o săptămână, când poliţia 
locală ceru ajutorul Scotland Yardului, Tanner, care sosi cu 
Totty în satul Marcs Thornton, auzi vorbindu-se pentru 
prima oară de doctorul Amersham. 

Tanner se duse deîndată la castelul Marcs Priory, unde fu 
primit cu vădită răceală. Aşa, într-o doară, discutând cu 
lady Lebanon, rosti numele doctorului Amersham. 

— Uneori vine pe aici, răspunse ea, însă în noaptea când s- 
a petrecut tragicul eveniment nu se afla la castel. Mi se 
pare că a plecat pe la orele zece noaptea. 

Tanner nu avu vreme să studieze viaţa de la Marcs Priory, 
aşa că nu observă nimic neobişnuit. | se păru reşedinţa 
clasică a unui nobil. În ziua când vizită castelul, în hol erau 
înălțate schele. Majordomul-şef Kelver îi arătă nişte plăci de 
marmură: pe fiecare din ele era sculptat blazonul unuia din 
membrii familiei. Îi explică, nu fără mândrie, că aceste 
blazoane urmau să fie montate pe pereţii holului. 

— Lady Lebanon, continuă Kelver, este o expertă în 
domeniul heraldicii. Este în stare să „citească” un blazon 
sau o stemă, domnule, aşa cum dumneavoastră sau eu citim 


o carte. După cum probabil ştiţi, domnule, familia este 
foarte veche. Primul Lebanon a fost făcut cavaler de regele 
Richard Întâi. 

— Foarte interesant, făcu Tanner, care nu se pricepea 
deloc la heraldică. Dar, ce mi-ai putea spune despre Stand? 

Kelver dădu cu tristeţe din cap. 

— Această tragedie, domnule inspector, m-a impresionat 
profund. Stand era un om deosebit de plăcut, aproape un 
domn, şi, după câte ştiu, nu s-a certat niciodată cu nimeni. 

Majordomul-şef nu văzuse şi nu auzise nimic. Îl lăuda pe 
cel asasinat, şi excludea posibilitatea ca acesta să fi avut 
vreun duşman. 

Sergentul 'Totty, care interogase personalul de serviciu, 
aflase cam aceleaşi lucruri. 

— Am încercat să găsesc femeia, îi zise Totty superiorului 
său, dar n-am găsit-o nicăieri. Nu există nici o femeie în 
viaţa lui Stand... 

Trecuseră şase zile de la crimă. Toate urmele se 
şterseseră. Pentru orice eventualitate, îi cercetară pe 
țiganii din zonă, dar se aflau la foarte mare distanţă de locul 
asasinatului. În ce-i priveşte pe braconieri, aceştia preferau 
să „activeze” în pădurile din împrejurimi, n-aveau ce căuta 
pe câmpiile de lângă satul Marcs Thornton. Dealtfel, aveau 
toţi alibiuri de neclintit. 

Tanner privi fotografia mortului şi examina baticul cu care 
fusese strangulat. Era o bucată de mătase, având într-un 
colţ o inscripţie în limba indiană: stabiliră curând că era de 
fapt numele firmei producătoare. 

Tanner stătu de vorbă şi cu lordul Lebanon. Tânărul însă 
nu-i putu furniza nici o informaţie importantă. După cum 
aflase de la majordomul-şef, Tanner ştia că lordul ţinea la 
şoferul său şi moartea lui tragică îl tulburase. 

În timp ce se îndrepta spre sat, inspectorul se întâlni, 
întâmplător, cu Ila Crane. Fata mergea repede şi ar fi trecut 
pe lângă dânsul, dacă n-o oprea. 


— Mă scuzaţi, i se adresă Tanner. Sunteţi miss Crane? 
Sunt inspectorul Tanner de la Scotland Yard. 

Fu uimit observând că fata păleşte şi îşi duce mâinile 
tremurătoare la gât, de parcă se sufoca. Ochii ei se aţintiră 
asupra lui exprimând o spaimă nebună. Inspectorul ştia din 
experienţă că unii oameni, indiferent dacă sunt sau nu 
vinovaţi, se comportă bizar când se trezesc, pe neaşteptate, 
în faţa unui poliţist. Dar nu-şi închipuia că o tânără de 
rangul ei s-ar putea arăta atât de emoţionată. Era clar că 
ceva o înspăimânta. Pentru o clipă avu impresia că fata va 
leşina şi acest fapt îl uimi şi mai mult. 

— Sunteţi de la Scotland Yard? bâigui ea. Da... eu... cineva 
mi-a spus despre cele întâmplate... Este vorba de moartea 
lui Stand, nu-i aşa? Sărmanul! 

— Credeţi că mi-aţi putea comunica unele lucruri în 
legătură cu cele întâmplate? o întrebă. 

— Nu... Bineînţeles că nu, replică ea şi se îndepărtă, 
aproape în fugă. 

— Ciudată purtare, făcu Totty, ajutorul lui, privind în urma 
ei. 

— Celor din clasa ei nu le place să aibă de-a face cu crime 
şi cu anchete, zise Tanner. 

Însă spaima fetei nu-i ieşea din minte şi îşi continuă 
drumul îngândurat. 

Ila ajunse la intrarea castelului Marcs Priory. Majordomul 
Guilder stătea pe un scaun şi citea un ziar. Când o văzu 
apropiindu-se se ridică şi o privi atent. 

— L-aţi văzut pe poliţist? o întrebă. 

Ea făcu semn că da. 

— V-a pus întrebări, miss? 

Îl privi, de parcă nu înţelegea ce-i spune. 

— V-a pus întrebări, miss? repetă Guilder, şi glasul lui avea 
un ton ameninţător. 

— M-a întrebat dacă am aflat ceva, răspunse ea şi fugi în 
casă. 


Lady Lebanon se afla în hol, aşezată la biroul ei. În tot 
cursul zilei putea fi găsită acolo studiind vechi blazoane şi 
citind pergamente ale familiei Lebanon. Tocmai citea o 
carte şi îşi lua notițe într-un carnet. Când o văzu pe la, 
închise cartea şi încuie carnetul într-un sertar. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă pe fată. 

Ila tremura şi avu nevoie de câteva minute ca să poată 
vorbi. 

— Domnul Tanner mi-a pus unele întrebări, zise în cele din 
urmă. 

— Inspectorul Tanner? Ce întrebări ţi-a pus? vru să ştie 
lady Lebanon. Ţi-a spus ceva de Amersham? 

— Nu, răspunse tânăra. Nu mi-a pomenit de numele lui. 
Acum, ce se va întâmpla? 

Lady Lebanon se instală mai confortabil în fotoliu şi o privi. 

— Dragă Ila, uneori nu te pot înţelege, zise cu oarecare 
enervare. Ce îţi închipui că se va întâmpla? 

— Dacă vor afla? replică Ila. 

— Nu ştiu la ce te referi, rosti tăios lady Lebanon, privind- 
o cu ochii ei negri pe tânăra fată. Ce să afle? Te-aş ruga să 
nu vorbeşti despre lucruri care nu te privesc. 

Ila Crane se duse devreme la culcare. În seara aceea 
camera ei, deşi spațioasă, i se păru mai neprimitoare ca 
oricând. Patul uriaş, cu patru coloane, avea săpat pe tăblie 
blazonul unui Lebanon, uitat de toţi, cu excepţia lady-ei 
Lebanon, care nu uita niciodată nimic. 

— De ce s-a culcat atât de devreme? se miră Willy 
Lebanon. 

— De ce n-ar face-o? i-o întoarse maică-sa. N-ar strica să 
te duci şi tu în camera ta. Ai vorbit cu Ila? 

— Nu, n-am avut prilejul, după tragicul eveniment, 
răspunse el. 

Tăcu şi îşi încordă auzul. 

— Mi se pare că se apropie o maşină, continuă tânărul. Să 
fie Amersham? 

— Trebuie să vină aici, astă seară, răspunse lady Lebanon. 


— Era la castel în noaptea crimei, nu-i aşa? întrebă lordul. 
— Nu. A plecat devreme. Cred că pe la zece, zise maică-sa. 
Tânărul Lebanon păli. 

— Dragă mamă, exclamă el, i-am văzut maşina la orele 
şapte dimineaţa. Am văzut-o de la fereastra mea. Mi-a mai 
spus şi altcineva că a plecat în noaptea aceea... 

— I-ai spus acelui „altcineva” că greşeşte? 

— Nu, zise lordul. De ce să-i fi spus că se înşală? 

Îşi înălţă ochii către tavanul boltit şi suspină. 

— Casa asta mă înspăimântă, continuă el. N-am chef să-l 
văd pe Amersham. Mă duc în camera mea. 

În acea clipă uşa se deschise, dar nu apăru doctorul, ci 
Guilder, care aducea un pahar pe o tavă. Umplu paharul cu 
whisky şi i-l întinse lordului, care în tot acest timp îi 
urmărise mişcările cu vădită antipatie. 

Tânărul Lebanon luă paharul din mâna majordomului şi 
bău la început doar o înghiţitură, apoi îl goli. Numai atunci 
simţi că băutura îi lăsase un gust amar. 

— Ciudat whisky, murmură el. 

După vreo patru ceasuri se trezi cu o teribilă durere de 
cap: aprinse lumina şi constată că se afla în camera lui. Era 
în pat şi purta pijama. Nu-şi amintea când şi cum ajunsese 
acolo. Gemu şi se ridică în capul oaselor. Avea impresia că 
totul se clatină în jurul lui. 

Domnul Guilder nu calculase bine doza de somnifer... 

CAPITOLUL. 6 

Lordul Lebanon se ridică şi, sprijinindu-se de mobile, 
izbuti să ajungă la uşă. Încercă s-o deschidă, dar constată 
că era încuiată. Cheia nu se vedea nicăieri. Nu cunoştea 
bine toate încăperile castelului şi, pentru câteva clipe, crezu 
că se găseşte într-o cameră necunoscută. Apoi, se convinse 
că se afla în dormitorul lui. Lângă pat se găsea butonul unei 
sonerii şi îl apăsă cu putere. 

În sfârşit, auzi cheia învârtindu-se în broască şi uşa se 
deschise. În prag se ivi Guilder. Ceva i se întâmplase, 


desigur... Chipul îi era mohorât, gulerul descheiat, vesta în 
dungi ruptă. 

— Doriţi ceva, mylord? îl întrebă după ce-l privise cu 
atenţie câteva clipe. 

— Cine mi-a încuiat uşa? zise furios Willy Lebanon. 

— Eu, răspunse Guilder calm. A venit cineva astă seară şi a 
făcut scandal: n-am vrut să fiţi amestecat în acel neplăcut 
episod. 

Tânărul îl privi uimit. 

— Cine a fost? vru el să ştie. 

— Nu-l cunoaşteţi, mylord. Ce pot face pentru 
dumneavoastră? 

— Adu-mi o băutură rece. Whisky-ul ce mi-ai dat nu era 
prea bun, zise tânărul. 

Majordomul păru a nu remarca aluzia lordului. 

— Şi celălalt domn a fost de aceeaşi părere, zise calm. Se 
pare că whisky-ul din sat nu este de calitate. Am s-o rog pe 
lady Lebanon să comande o cantitate de la Londra. 

— Unde este mama mea? se interesă grăbit Willy. Era 
acolo când... 

— Nu, domnule, răspunse Guilder. Se afla în camera ei. 

— Ce s-a întâmplat, de fapt? întrebă Lebanon. 

— Vreţi, cumva, să vedeţi? îl întrebă brusc majordomul. 

Lordul Lebanon îl urmă pe culoar şi cobori scara în formă 
de spirală, care ducea în hol. 

Brooks se afla acolo şi încerca să facă ordine. O masă era 
răsturnată, un capăt al canapelei spart, un mic ceas 
chinezesc de porțelan zăcea sfărâmat, pe jos, şi patru 
dintre becurile marelui candelabru fuseseră făcute zob. 

Willy Lebanon privi în jur. 

— Cine a făcut toate astea? întrebă, străduindu-se să dea 
vocii sale un ton autoritar. 

— Un prieten al doctorului Amersham, răspunse Guilder. 

Pe podea erau cioburi şi pete. Probabil că fusese spartă şi 
carafa cu whisky. 

— Parcă şi-a făcut de cap pe-aici un nebun! observă Willy. 


Zâmbetul pieri de pe buzele lui Guilder şi pe chip i se ivi o 
expresie de uimire. 

— Aveţi dreptate! admise el. Da, precis că aşa s-a 
întâmplat. Acel prieten al doctorului Amersham s-a purtat 
ca un nebun. 

Era trei şi jumătate dimineaţa. Orizontul începuse să 
capete o uşoară nuanţă trandafirie, vestitoare a zorilor. 
Willy Lebanon trase zăvoarele uşii principale şi ieşi în 
răcoarea de afară. Îşi aminti că la capătul domeniului 
Lebanon locuia pădurarul Tilling. Era un om ursuz şi tăcut. 
Precis că se şi trezise. Trebuia să păzească domeniul, 
deoarece mulţi braconieri din sat se învârteau prin 
preajmă. 

Willy zâmbi în întuneric. Dacă el ar fi fost judecător, nu ar 
fi condamnat nici un braconier: pentru el nu era o crimă să 
vâneze cineva pe ascuns. 

Auzi paşii lui Guilder pe dalele de piatră şi, îndată, îl zări 
lângă el. Majordomul fuma un trabuc fără să se 
sinchisească de stăpânul lui. 

— Tilling s-a şi trezit, zise lordul. 

Guilder nu-i răspunse îndată. Privi lumina casei care se 
vedea în depărtare. 

— Tilling s-a dus ieri seară la Londra, zise apoi. 

În timp ce vorbea, lumina de la locuinţa pădurarului se 
stinse. 

— Şi-o caută cu tot dinadinsul, mormăi Guilder. 

— Cine, Tilling? întrebă Willy Lebanon. 

Guilder rămase tăcut. 

— Mylord, i se adresă el după câteva minute, sunteţi doar 
în halat şi afară e răcoare. Ar fi mai bine să intraţi în casă. 

Îi vorbise pe un ton plin de respect. 

Uneori, tânărul Lebanon îl simpatiza pe solidul american, 
iar alte ori obrăznicia lui îl distra. Nu-l deranja că fuma 
trabuc în prezenţa lui sau că i se adresa adesea de parcă ar 
fi fost egali. 


— Cine a făcut tot acest tărăboi? îl întrebă, în timp ce 
majordomul încuia uşa şi trăgea zăvoarele. 

— Un prieten al doctorului Amersham, răspunse el, dar 
brusc se încruntă. Ce căutaţi aici, miss? 

Willy Lebanon se întoarse cu faţa spre scară şi o văzu pe 
Ila. Purta o rochie de casă multicoloră, ciorapi şi pantofi. 

— Nimic, zise ea speriată. Totul este în ordine, Guilder? 

— Oarecum, miss. Nu este cazul să fiţi îngrijorată. Domnul 
care a provocat scandalul a plecat. Acum, desigur, că se află 
la domiciliul lui. 

În timp ce vorbea o privea pe Ila într-un anumit fel; lui 
Willy i se păru că vrea s-o convingă despre ceva ce ea ştia 
că este minciună. 

— Înţeleg, replică ea abia respirând. A plecat... Mă 
bucur... Lady Lebanon doreşte să-l vadă pe doctorul 
Amersham. 

Guilder îşi netezi bărbia. 

— Bine, spuse. Cred însă că Amersham... s-a dus să se 
plimbe puţin. Ciudată oră pentru plimbare, nu? Spuneţi-i 
mylady-ei că am să i-l trimit deîndată ce-l voi găsi. 

După ce fata plecă, Lebanon îl privi uimit pe majordom. 

— Miss la a văzut ce s-a întâmplat? întrebă. 

— Da, răspunse Guilder tăios. 

Era clar că n-avea de gând să-i spună mai mult. 

— Mai bine ar fi să mergeţi la culcare, mylord, adăugă. 
Este foarte târziu. 

Lordul Lebanon nu se opuse, deoarece, deodată, se simţi 
extrem de obosit şi total indiferent... 

Ştia că îi dăduseră un somnifer, dar nu-i păsa. În clipa 
aceea nu-l interesa nimic... 

CAPITOLUL 7 

Inspectorul Tanner era convins că arhivele poliţiei îl 
puteau ajuta să rezolve cazurile care-l preocupau şi, de 
aceea, era în stare să petreacă ceasuri întregi răsfoind 
vechile şi prăfuitele dosare. Însă, de data asta, nu reuşi să 
găsească ceea ce căuta. Controlase dosarele tuturor 


sugrumătorilor care trecuseră prin mâinile poliţiei, 
străduindu-se să găsească unul care să fi folosit aceeaşi 
metodă cu asasinul de la Marcs Priory. Era uimitor cât de 
mulţi oameni, bărbaţi şi femei, încercaseră să sugrume sau 
chiar sugrumaseră pe unul din semenii lor cu ajutorul unei 
frânghii sau al unei sfori. Niciunul însă nu se gândise să 
recurgă, pentru a ucide, la un batic. 

Cobori apoi în biroul său, unde-l aştepta subordonatul său 
Totty. 

— Ce ştim despre Amersham? îl întrebă Tanner. 

Totty scoase din buzunar o agendă şi citi: 

— Are un apartament la Ferrington Court, pe Devonshire 
Streei. 

— Ferrington Court este un cartier foarte scump pentru 
un medic, remarcă Tanner gânditor. Mai are şi doi cai de 
curse, la hipodrom. Mă întreb de unde este originar, care e 
trecutul său, ce face la castelul Marcs Priory şi care sunt 
relaţiile sale cu familia Lebanon... 

— Poate că ela comis crima, zise sergentul Totty. 

— Nu ne putem baza doar pe presupuneri, replică Tanner. 
Aşa poate fi bănuit oricine. 

— Am să vă comunic ceva ce am observat la castel, spuse 
Totty. Au un pădurar, pe nume Tilling. L-am văzut la 
cârciumă. l-am remarcat mâinile, când stătea sprijinit de 
bar. Avea nişte mâini enorme. I-am pomenit cârciumarului 
despre asta şi omul mi-a relatat că Tilling ucisese, cândva 
un câine: îl sugrumase cu mâinile goale. 

— A sugrumat un câine! exclamă Tanner. De ce nu mi-ai 
raportat imediat? 

— Mărturisesc că am uitat, se scuză Totty. Am mai aflat că 
pădurarul are o nevastă foarte frumoasă. 

— Adică? E doar frumoasă sau îi dă bătaie de cap soţului 
cu aventurile ei? se interesă Tanner. 

— Ambele. Îi plac bărbaţii. S-a încurcat cu vreo doi-trei! 
Doamne! exclamă deodată Totty. Unul dintre aceştia era 
Stand. Cum am uitat un asemenea amănunt? 


— Stand este victima? 

— Da, spuse spăşit sergentul. Vedeţi, la început nu am 
făcut nici o legătură între cele două fapte... Uneori ideile 
îmi vin cam încet... 

— L-am văzut pe individul de care vorbeşti. Este un bărbat 
solid şi morocănos. Îl ţin bine minte. Dar, nu cumva ai mai 
uitat şi altceva? 

Totty privi tavanul, de parcă aştepta de acolo o inspiraţie. 

— Da, ar mai fi ceva, zise el. În noaptea crimei, Tilling se 
afla la Londra, împreună cu fiul hangiului. De aceea nu am 
continuat ancheta în această direcţie. 

— Prin urmare, concluzionă Tanner, pădurarul Tilling se 
afla la Londra. Trebuie să-i verificăm alibiul. Ar trebui să 
stau de vorbă şi cu năbădăioasa lui nevastă, dar, între timp, 
aş vrea să-l întâlnesc pe doctorul Amersham. 

Îşi privi ceasul. Era patru şi jumătate după amiaza. 

— Vreţi să vă însoțesc? îl întrebă Totty. 

— Nu este necesar, zise şeful lui. Mai bine rămâi aici şi 
încearcă să-ţi aminteşti ce ai mai uitat. Ştii unde au locuit la 
Londra Tilling şi fiul hangiului? 

— Ştiu, răspunse Totty zâmbind. Au venit în vizită la fratele 
hangiului, care are o cârciumă în cartierul New Cat. Băiatul 
l-a adus pe Tilling cu maşina lui şi au petrecut noaptea în 
oraş. 

— Ai grijă să verifici, încheie Tanner discuţia. 

Inspectorul Tanner sosi la Ferrington Court după o 
jumătate de oră. Era un bloc modern, adică arhitectul 
folosise la construirea sa un amalgam de stiluri. 

Tocmai se pregătea să ia ascensorul, când intră în holul 
blocului un cleric. Urcară împreună la etajul trei şi Tanner îl 
văzu îndreptându-se spre apartamentul doctorului 
Amersham. 

Le deschise un tânăr valet, căruia se pare că clericul îi era 
cunoscut, deoarece îl salută reverenţios. Inspectorul îşi 
dădu seama că valetul credea că era însoţitorul preotului. 


— Am să-i comunic doctorului că sunteţi aici, domnule 
Hastings, i se adresă tânărul clericului. 

— Nu sunt grăbit, îi spuse preotul lui Tanner. De aceea, vă 
cedez bucuros rândul. Sunt parohul satului Peterfield. Mă 
numesc John Hastings. Cunoaşteţi Peterfieldul? 

— Am auzit despre el, răspunse Tanner. 

Nu se miră că doctorul cunoştea un preot. Poate că era un 
om religios, sau poate că era un fost coleg sau prieten. 

— Mă tem că-l voi deranja pe scumpul nostru prieten 
Amersham. Este vorba de primăria satului... De şapte ani 
ne străduim să terminăm construcţia clădirii ce o va 
adăposti şi nu reuşim. Doctorul s-a arătat foarte înţelegător 
Şi... 

Se întrerupse, deoarece în uşa cabinetului se ivise 
doctorul Amersham. Zâmbetul cu care-l salută pe preot 
dispăru, când îl zări pe inspector. 

— Bună seara, domnule Tanner, i se adresă el. Aşa vă 
numiţi, nu? 

— Da, aşa mă numesc, confirmă Tanner. Aveţi o memorie 
excelentă. 

— Aveţi dreptate, interveni preotul în discuţie. Am 
observat aceasta când doctorul a sosit la Peterfield ca să... 

— Părinte, îl întrerupse doctorul cu un ton respectuos, 
sper că nu vă supăraţi dacă-i dedic mai întâi câteva minute 
domnului inspector. 

— Fireşte că nu mă supăr, îl asigură clericul zâmbind. 

— Domnule Tanner, spuse atunci doctorul Amersham, 
sunteţi amabil să veniţi cu mine în sufragerie? 

Deîndată ce intrară în încăperea respectivă îl invită pe Bill 
Tanner să ia loc şi închise uşa în urma lor. 

— Aşadar, domnule Tanner, aţi descoperit ceva în legătură 
cu crima? 

— Nu, doctore, nimic. Mă gândeam însă că, poate, îmi veţi 
spune dumneavoastră unele lucruri. 

— Nu cred că ştiu prea multe, rosti Amersham sceptic. 
Fireşte, tragica întâmplare m-a tulburat, aşa cum a 


tulburat-o şi pe lady Lebanon. Stand nu-mi era deosebit de 
simpatic şi de câteva ori m-am certat cu el. Era cam 
impertinent şi, ca şofer, nu se arăta prea priceput. 

— Mi se pare că era şi afemeiat? întrebă Tanner. 

Doctorul Amersham îl privi uimit. 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, replică. E drept că nu-i 
cunosc viaţa particulară... Credeţi că este amestecată vreo 
femeie în această afacere? 

— Nu ştiu mai multe ca dumneavoastră, zise inspectorul 
râzând, dar am auzit că exista o legătură... sentimentală, 
între Stand şi soţia pădurarului, doamna... Tilling, mi se 
pare, adăugă şi văzu că doctorul se înroşise. 

— Ce absurditate! exclamă acesta. Doamna Tilling este o 
femeie minunată. Stand... E ridicol! 

— Da, este, într-adevăr frumoasă şi seducătoare, fu de 
acord lanner. 

— Aceasta este şi părerea mea, zise doctorul tăios. 
Domnule Tanner vă asigur că greşiţi în privinţa doamnei 
Tilling, care este o tânără femeie foarte la locul ei, nu o 
uşuratică, cum v-a fost descrisă. Cine v-a povestit atâtea 
aiureli? 

Inspectorul înălţă din umeri. 

— Am auzit o discuţie fără să vreau, răspunse vesel 
Tanner. Se spune că soţul ei este foarte gelos. Ştiaţi? 

— Soţul ei este un imbecil! replică doctorul furios. E o 
brută. Se poartă extrem de urât cu tânăra femeie. 

Observă privirea plină de interes a inspectorului şi se 
grăbi să adauge: 

— Fireşte, n-o cunosc prea bine. Mi-a fost pacientă şi cele 
ce v-am spus le-am auzit şi eu de la alţii, la fel ca 
dumneavoastră. 

Era clar că voia să schimbe subiectul discuţiei. 

— Credeam că o cunoaşteţi îndeaproape, zise inspectorul. 
De aceea v-am şi vorbit despre dânsa. 

— De ce ar fi trebuit s-o cunosc îndeaproape? întrebă cu 
indiferenţă doctorul. Pentru mine este doar soţia 


pădurarului lady-ei Lebanon, nimic mai mult. Bineînţeles, 
personalul de serviciu de la castelul Marcs Priory mă 
interesează, dar este un interes pur profesional; al 
medicului faţă de bolnavii săi. 

— Înţeleg, murmură Tanner. Deci, după părerea 
dumneavoastră, zvonurile că între doamna Tilling şi Stand 
ar fi existat o legătură sunt false? 

— Exact, replică doctorul cu emfază. Sunt nişte zvonuri 
stupide care circulă prin satele mici, unde oamenii nu au 
ceva mai bun de făcut. De obicei bârfele lor sunt pline de 
răutate. Eu credeam că aţi venit să mă lămuriţi referitor la 
tragicul eveniment, încheie doctorul zâmbind trist. 

— Din nefericire nu avem încă datele necesare, răspunse 
inspectorul. Regret că v-am deranjat. N-aş vrea ca prietenul 
dumneavoastră să mai aştepte mult. 

— Vă referiţi la domnul Hastings? întrebă doctorul. ÎL 
cunoaşteţi? 

Amersham pusese întrebarea cu indiferenţă, chipurile, 
însă Tanner remarcă neliniştea din glasul lui. 

— Nu, nu-l cunosc, răspunse. 

— Este un preot foarte milostiv, îi explică doctorul. Cândva 
l-am ajutat să înfiinţeze un club pentru tineri. Aş vrea să vă 
întreb ceva, domnule Tanner. Este adevărat că în noaptea 
crimei se afla la Marcs Thornton un cunoscut criminal? Am 
auzit vorbindu-se despre asta şi m-am gândit că poate vă 
bazaţi ancheta pe acest fapt... 

Bill Tanner îşi aminti de Brigs şi râse. 

— Nu l-aş numi „un cunoscut criminal”, observă el, deşi 
este un „membru” al lumii interlope. Oricum, nu este cazul 
să-l bănuim de crimă. Este falsificator de bani şi de aceea l- 
am arestat. Poate că l-aţi cunoscut în India. Daca nu mă 
înşel, aţi fost şi dumneavoastră acolo, nu? Individul se 
numeşte Brigs. 

Doctorul Amersham izbuti să-şi stăpânească muşchii feţei, 
dar nu şi culoarea obrazului. Mai întâi păli îngrozitor, apoi 
se înroşi. Lui Tanner nu-i venea să-şi creadă ochilor. Când 


auzise cuvântul „falsificator de bani” Amersham pălise. Era 
un amănunt deosebit de interesant... 

— Nu l-am întâlnit în viaţa mea, zise calm Amersham, nici 
nu am auzit vorbindu-se de el. Da, am stat şase ani în India 
- cred că ştiţi asta. Am fost medic militar. Viaţa acolo era 
îngrozitoare şi, de aceea, am demisionat. Condiţiile de 
muncă erau... 

Îşi găsea tot mai greu cuvintele, dar, în cele din urmă 
izbuti să-şi revină. 

— În orice caz, domnule Tanner, vă stau la dispoziţie. Nu 
ezitaţi să-mi telefonaţi. De obicei, sunt aici, dar două-trei 
zile pe săptămână le petrec la castelul Marcs Priory. Lady 
Lebanon şi cu mine scriem o carte - este un secret şi sper 
că nu-i veţi spune lady-ei că v-am pomenit despre asta: s-ar 
supăra. Cartea noastră se referă la heraldică. Ştiţi, lady 
Lebanon este o autoritate în materie. 

La plecare Bill Tanner preferă să coboare la parter pe 
impunătoarea scară de marmură. Îl preocupau două 
probleme. 

Prima se referea la relaţiile dintre doctorul Amersham şi 
preotul Hastings. Ce legătură putea exista între doi oameni 
atât de diferiţi? A doua problemă era însuşi Amersham. De 
ce se schimbase la faţă când pomenise numele lui Brigs? Ce 
relaţie putea fi între un mic escroc ca Brigs, care-şi 
petrecuse o parte din viaţă în închisoare, şi un medic 
militar? Şi apoi, de ce apărase doctorul cu atâta 
înverşunare bunul renume al doamnei Tilling? 

În această ultimă privinţă exista, desigur, o explicaţie 
simplă. Bârfitorii aveau, se pare, dreptate. Doamna 
respectivă era o femeie frumoasă şi seducătoare, iar 
doctorul Amersham aparţinea categoriei de bărbaţi care se 
lasă ademeniţi cu uşurinţă de farmecele feminine... 

Tanner ieşi în stradă. Se uită în jur după vreun taxi când 
observă că cineva de pe trotuarul celălalt îl privea atent. 
Tipul se întoarse brusc cu faţa la vitrina cea mai apropiată, 


dar nu atât de repede încât inspectorul să nu-l recunoască. 
Era pădurarul Tilling. 

„Fără îndoială că gelosul bărbat supraveghează 
apartamentul doctorului Amersham”, îşi zise Tanner. 

CAPITOLUL. 8 

Inspectorul Tanner trecu strada ca să stea de vorbă cu 
Tilling, însă acesta se îndepărtă în fugă, de parcă i-ar fi 
ghicit intenţiile. Tanner îl văzu dând colţul, dar, până să-l 
ajungă, pădurarul găsise un taxi, care porni imediat. 

Tanner se întoarse la Scotland Yard cu încă un amănunt, 
util cazului de la Marcs Priory. Iocmai îşi cerceta notițele, 
când apăru Totty. 

— Tilling a dormit la hanul din New Cat, îl anunţă 
deîndată. 

— Ai şi fost acolo? se miră inspectorul. 

— Nu, i-am telefonat hangiului cu care sunt bun prieten, 
răspunse 'Totty. Tilling a dormit la han şi a plecat a doua zi, 
dimineaţa. 

— În regulă, murmură Tanner. 

Rămase câteva clipe pe gânduri, apoi îşi privi 
subordonatul cu atenţie. 

— Ascultă-mă, 'Totty, i se adresă el. Vreau să te duci la 
Ferrington Court şi să-l urmăreşti pe doctorul Amersham. 
Află dacă este acasă şi cine sunt cei care-l vizitează. Poţi sta 
de vorbă cu servitorul lui sau să ceri informaţii portarului. 

Totty nu se arătă prea încântat de misiunea primită, dar 
nu făcu nici un comentariu. 

Oricum, în timp ce străbătea vastul hol de la intrarea în 
Farrington Court, 'Totty nu spera că va găsi în persoana 
portarului un colaborator atât de binevoitor. 

Dacă inspectorul Tanner, ieşind din blocul unde locuia 
doctorul, nu ar fi fost atât de cufundat în gânduri, şi-ar fi 
dat seama că portarul era un fost angajat al poliţiei, pe 
nume Bould. Sergentul Totty, însă, îl recunoscu deîndată şi 
îl salută ca pe un vechi prieten. 


— E ciudat, dar Tanner nici nu m-a observat când a ieşit de 
aici azi după masă, îi spuse Bould. Ce-l preocupă? 
Amersham? 

— De ce Amersham? întrebă Totty, chipurile mirat. 

— Pentru că s-a dus în apartamentul lui. Presupun că are 
vreo legătură cu crima de la ţară. 

— Ce fel de om este Amersham? se interesă Totty. 

— Se poartă cu servitorii de parcă ar fi câini, răspunse 
Bould. Nu este un domn! Ţi-aş putea spune unele lucruri 
despre dânsul, adăugă conducându-l pe Totty într-un mic 
birou. Dacă ai să stai pe scaunul acesta din colţ, n-are să te 
vadă nimeni. Prin urmare, te interesează Amersham, da? 
Acum vreo două luni a organizat o petrecere aici. Cântece, 
gălăgie, mare tărăboi... Toţi ceilalţi locatari s-au plâns... 
Slăbiciunile lui sunt femeile şi şampania. 

— Acum este acasă? întrebă Totty. 

— A ieşit de vreo jumătate de oră, răspunse portarul, dar 
se va întoarce - are o întâlnire. O femeie... Mi-a spus s-o 
conduc în sala de aşteptare, dacă vine în lipsa lui. Avem o 
frumoasă sală de aşteptare, ai văzut-o? 

— N-am văzut-o, şi nici nu mă interesează, replică Totty. 
Dar servitorul lui unde este? 

Portarul Bould îi făcu cu ochiul. 

— Jo? zise el. Doctorul l-a expediat încă de dimineaţă... 

Îi făcu din nou cu ochiul şi Totty pricepu că expedierea 
servitorului şi apropiata sosire a vizitatoarei nu era o simplă 
coincidenţă... 

— Tanner îl bănuieşte pe doctor? întrebă Bould. Oricum, 
pe mine aşa ceva nu m-ar mira. Individul mi se pare foarte 
suspect: are o grămadă de bani... îi primeşte de la cineva 
care locuieşte la ţară... 

Portarul tăcu brusc, deoarece se auziră paşi pe dalele de 
marmură din hol. Totty se ghemui în colţul lui, iar Bould ieşi 
stingând lumina. Atunci 'Totty îl văzu pe doctor trecând şi, 
curând, se auzi ascensorul pornind. 


Abia se îndepărtase doctorul când se auziră din nou paşi 
grăbiţi. Sergentul 'Totty fu uimit când constată că 
vizitatoarea lui Amersham era Ila Crane! 

Tânăra purta un pardesiu lung şi o pălărie neagră, trasă 
pe ochi, de parcă voia să-şi ascundă faţa. Era palidă, 
obosită, şi vădit tulburată. Privi în dreapta şi-n stânga şi 
porni spre ascensor. 

— Poftiţi, miss, i se adresă Bould. Doriţi să-l vedeţi pe 
doctorul Amersham, nu-i aşa? 

— Da, vă rog, murmură ea. 

Totty rămase în colţul lui până când Bould reveni în birou. 

— Pe ea o aştepta, zise dânsul. Frumoasă fată. Toate fetele 
care vin la Amersham sunt frumoase, însă, dacă ar fi fost 
fiica mea... nu mi-ar fi plăcut să o văd venind la individul 
ăsta... 

Sergentul 'Totty rămase tăcut. Această vizită nu părea să 
aibă nimic deosebit. Tânăra era secretara lady-ei Lebanon 
şi ar fi putut aduce vreun mesaj din partea patroanei sale. 
Dar nu venise să aducă vreun mesaj. Paloarea şi enervarea 
ei dovedeau clar că motivul vizitei ei era altul... 

— Aş putea arunca o privire în apartamentul doctorului? 
întrebă 'Totty. 

Chipul lui Bould se întunecă. Ca vechi poliţist ce era, se 
gândi deîndată că apartamentul care se învecina cu al 
doctorului era nelocuit şi exista un balcon comun. Fireşte 
cele două balcoane erau despărțite printr-un grilaj de fier, 
dar acesta era uşor de sărit. Acum însă nu mai era poliţist. 
Era portar la Ferrington Court, şi era plătit ca să împiedice 
orice indiscreţie. 

— Nu ştiu, spuse vădit încurcat. Fireşte, dacă e vorba de 
ceva important, sau dacă intenţionezi să arestezi pe cineva, 
aş fi dispus să fac ce doreşti. 

Sergentul 'Totty discută cu el câteva minute şi, până la 
urmă îl convinse. 

Ila Crane abia apăsă pe butonul soneriei că uşa se şi 
deschise. 


— Intră, draga mea, zise doctorul Amersham cu un aer 
protector, aproape patern, ceea ce se întâmpla foarte rar 
când era prezentă lady Lebanon. Îţi mulţumesc că ai venit, 
adăugă. Dă-mi te rog pardesiul. 

Însă Ila nu avea timp de pierdut. 

— Vă mulţumesc, replică ea. Prefer să nu-mi scot 
pardesiul. Dealtfel nu pot să stau decât câteva clipe. De 
unde ştiaţi că sunt la Londra? 

Doctorul zâmbi în timp ce o conducea în salon. 

— l-am telefonat lady-ei Lebanon şi ea mi-a spus că erai 
aici, îi explică. Şi după cum am aflat, vei rămâne la Londra 
toată noaptea, nu-i aşa? Sper că nu ţi-am stricat seara. Ştiu 
că viaţa la Marcs Priory nu este deloc plăcută. 

— Dimineaţa voi merge la Steveneit să-mi văd mama, 
răspunse fata. 

Doctorul împinse spre ea un fotoliu, dar Ila nu se aşeză. 

— Lady Lebanon mi-a spus la care hotel urmează să 
locuieşti, continuă el. Am avut noroc că te-am găsit înainte 
de a pleca. 

— Ce vreţi? îl întrebă Ila tăios. Mi-aţi spus că vreţi să mă 
vedeţi urgent în legătură cu ceva referitor la lady Lebanon. 
Altfel nu aş fi venit aici. 

— Ila, de ce te porţi atât de aspru cu mine? zise doctorul 
zâmbind. Dă-mi pardesiul. 

Tânăra fată, însă, se dădu înapoi ca să evite mâinile lui 
întinse spre dânsa. 

— De ce aţi vrut să mă vedeţi? insistă ea. 

Doctorul Amersham nu ştia cum să i se adreseze ca să o 
facă să renunţe la atitudinea ei distantă şi aproape 
duşmănoasă. 

— Ştii că cineva vrea să te mărite? o întrebă el şi cum fata 
nu răspunse continuă: Cum ţi se pare aceasta? Vei deveni 
vicontesa Lebanon. Nu ţi se pare comic? Totuşi, am să te 
rog să nu-i spui lady-ei Lebanon că te-am rugat să vii să mă 
vezi. 

Ila Crane se întoarse şi-l privi. 


— De ce să nu-i spun, dacă este vorba de ceva care o 
priveşte? întrebă nedumerită. 

— Ne priveşte pe tine şi pe mine, răspunse doctorul. Şi 
viitoarea ta căsătorie. Mai degrabă aceasta va fi spre binele 
tău, dragă Ila. Însă, nu pari prea încântată. 

— Lady Lebanon mi-a pomenit ceva despre asta, admise 
Ila, dar eu nu doresc să mă mărit, şi i-am spus-o. 

Doctorul Amersham râse. 

— Şi, desigur, lady-ei nu i-a păsat de dorinţa ta, zise el. Se 
poartă de parcă această căsătorie a şi fost hotărâtă, nu-i 
aşa? Lady Lebanon este o femeie foarte autoritară, adăugă, 
şi cu greu se poate împotrivi cineva planurilor ei. 

Amersham aşteaptă câteva secunde, dar cum fata nu se 
arăta dispusă să continue conversaţia o întrebă enervat: 

— Pentru Dumnezeu, la, de ce nu-ţi scoţi pardesiul şi nu 
te porţi mai firesc? Tu şi eu fierbem în aceeaşi oală... Slujim 
amândoi aceeaşi persoană şi ne câştigăm lefurile 
ascunzându-ne adevăratele noastre sentimente. 

— Mai aveţi să-mi spuneţi ceva? întrebă tânăra fată. Dacă 
nu, va trebui să plec. 

Se îndreptă spre uşă, dar înainte să-şi dea seama ce se 
întâmplă, se simţi cuprinsă în braţe. Mâinile doctorului o 
ţineau cu putere şi nu-i era uşor să scape din strânsoarea 
lor. Barbişonul lui îi atinse obrazul şi în ochii lui zări o 
privire care o înspăimântă. 

— Ila, îmi eşti deosebit de dragă, îi şopti el. Vreau să-ţi fiu 
prieten. Vreau să te ajut în clipele grele care te aşteaptă. 

— Lăsaţi-mă, altfel ţip, îi spuse ea cu răceală. 

Amersham îşi slăbi strânsoarea şi Ila se grăbi să se 
repeadă la uşă. Întinse mâna spre comutatorul care punea 
în funcţiune sistemul de alarmă. 

— Vă rog să deschideţi toate uşile, îi spuse ea doctorului, şi 
pe urmă părăsiţi această încăpere. 

Amersham oftă. Îşi dădea seama că nu are rost să mai 
insiste... leşi în hol şi deschise larg uşa de la intrare. 


— Poţi să pleci, îi spuse el. Am fost un prost când m-am 
gândit să te ajut. 

Ila Crane îi făcu semn cu mâna spre celălalt capăt al 
salonului. 

— Nu ai motive să te temi, eşti în deplină siguranţă... 
începu să-i spună. 

— Sunt în deplină siguranţă, atâta timp cât mâna mea 
atinge butonul semnalului de alarmă, îl întrerupse ea calm, 
deoarece, desigur, nu vreţi să vă faceţi de râs. 

Sergentul 'Totty, care urmărea scena din balcon, dădu din 
cap satisfăcut. 

— Bravo ei! murmură. 

O văzut pe fată ieşind şi pe doctor intrând în salon şi 
trântind uşa după el. 

— Bravo ei! murmură iar Iotty. 

Timp de câteva clipe, îl văzu pe doctorul Amersham 
plimbându-se nervos prin încăpere, cu mâinile în buzunare 
şi capul plecat. Apoi se auzi sunând telefonul şi îl zări 
intrând în biroul lui şi ridicând receptorul. Cu sprâncenele 
încruntate spuse ceva celui care-i telefonase, dar Totty nu 
putu să audă. În urma convorbirii, doctorul stinse luminile 
şi se retrase în dormitorul lui. 

Totty mai făcu câţiva paşi pe balcon şi, printr-o crăpătură a 
oblonului, observă că Amersham deschisese un sertar şi 
luase un obiect ce părea a fi un revolver. După ce puse 
obiectul în buzunar, ridică receptorul unui al doilea telefon. 
Era, desigur, un telefon interior, deoarece i se răspunse 
imediat. Totty îşi aminti că în biroul lui Bould exista o mică 
centrală telefonică. 

Apoi, Amersham scoase dintr-o şifonieră un palton, îl 
îmbrăcă şi îşi înfăşură gâtul cu un fular alb. Totty nu mai 
zăbovi. Trecu în apartamentul nelocuit şi cobori în hol 
înaintea doctorului. 

— Intenţionează să plece, îi spuse Bould, când îl văzu. 
Tocmai a telefonat şoferului său - maşina îl aşteaptă în faţa 
porţii. 


Bould ieşi şi schimbă câteva cuvinte cu şoferul; reveni 
curând. 

— Se duce la Marcs Thornton, zise. Ar trebui să vorbeşti 
cu şoferul lui. Poate să-ţi spună multe despre Amersham. L- 
a angajat recent. Este al doilea într-o lună... 

Se auzi ascensorul şi Bould alergă într-acolo. Totty ieşi în 
stradă. Se-opri la primul telefon public şi-i telefonă lui 
Tanner. 

— Mă întreb de ce se duce la Marcs Thornton, zise Tanner. 
E clar că nu avea această intenţie de la început. Unde stă 
fata? 

— Nu ştiu! răspunse Totty încurcat. 

Tanner mormăi ceva furios şi închise telefonul. 

Cabina telefonică se afla lângă Ferrington Court. Tocmai 
când voia să iasă, Totty văzu un bărbat care-l privea; stătea 
la câţiva paşi de dânsul. Se miră când îl recunoscu şi 
mirarea lui crescu când se apropie de el. 

— Te numeşti Tilling, nu? îl întrebă. 

— Da, ăsta mi-e numele, replică bărbatul. 

Avea o voce răguşită şi un ton vădit duşmănos. 

— Te-am văzut ieşind de acolo, zise arătând spre 
Ferrington Court. Te-ai dus să-l vizitezi pe Amersham? 

— Ascultă-mă, îi zise Totty, străduindu-se să fie politicos, 
ştii foarte bine că sunt poliţist. Atunci, cum îţi închipui că-mi 
poţi pune întrebări? 

— Cine era tânăra care a intrat la Amersham? Ai văzut-o? 
îl întrebă pădurarul ignorând spusele lui Totty. 

— Da, am văzut-o, îi răspunse acesta. 

— O cunoşti? Ai văzut-o când ai fost la Priory? Mi-a scăpat 
când a ieşit. Portarul a chemat un taxi şi eu mă aşteptam să- 
| văd pe doctor. 

— Cine îţi închipui că era? întrebă Totty la fel de politicos. 

— Nu poate să fie ea, murmură Tilling. Nu este atât de 
înaltă şi nici nu se îmbracă astfel. Cine era? 

— Pot să-ţi spun cine nu era, replică 'Totty. Nu era nevastă- 
ta. 


Tilling îl privi uimit. 

— Cine a spus că e vorba de nevastă-mea? De ce să fie ea, 
mă rog? Nevasta mea este la Marcs Thornton. Unde s-a 
dus? 

— Cine? Doctorul? făcu sergentul 'Totty din ce în ce mai 
nedumerit. S-a dus la Marcs Thornton. Dar, ia spune-mi, 
amice, îl spionezi pe doctorul Amersham? 

— Nu-i treaba ta, mârâi pădurarul şi vru să plece, dar 
Totty îl înhăţă de braţ şi-l trase spre el. 

— N-ar strica să te porţi mai frumos, îi spuse mustrător. 

Era evident că Tilling fusese uluit de puterea acestui 
poliţist care era mult mai scund decât el şi a cărui forţă nu o 
bănuia. 

— Scuză-mă, domnule sergent, rosti mult mai amabil 
pădurarul, dar am o grămadă de griji pe cap... 

— Nu eşti singurul, murmură Totty, în timp ce Tilling se 
îndepărta. 

Îl urmări cu privirea până-l pierdu din ochi şi apoi reveni 
la Ferrington Court, să-l întâlnească pe Bould. 

— Nu cumva ştii unde s-a dus fata, îl întrebă. 

— Da, la hotelul Trens, pe Tavistock Square, îl lămuri fostul 
poliţist. A dat şoferului de taxi această adresă. 

Cum nu avea altceva mai bun de făcut, Iotty se urcă într- 
un autobuz, care-l aduse foarte aproape de Iavistock 
Square. Hotelul Trens se afla pe una din străduţele liniştite 
care dădeau în scuar. 

Totty se informă la recepţie, după ce se legitimă, şi află că 
tânăra fată se afla în încăperea care servea ca sală de 
lectură. Când intră sergentul, Îla stătea la o masă şi scria o 
scrisoare. Nu mai era nimeni acolo. Totty se apropie de ea. 

— Scuzaţi-mă că vă deranjez, miss, îi spuse, dar poate că 
vă amintiţi de mine. Mă numesc Totty şi m-am ocupat de 
ancheta de la Marcs Priory. 

Ea îl privi uimită. 

— Da, îmi amintesc de dumneavoastră, îi răspunse abia 
respirând de emoție. Vreţi să-mi vorbiţi? 


Totty se aşeză pe marginea unui scaun, ţinându-şi pălăria 
pe genunchi. 

— V-am zărit ieşind dintr-un taxi şi m-am gândit „Este miss 
Crane. Oare ce face aici, în oraş?” 

Fata îl privea tăcută. 

— Cum merg treburile la Marcs Priory, miss, o întrebă. 

— Ca de obicei, răspunse ea. 

— Ce face doctorul Amersham? 

— Nu l-am văzut de mult pe doctor, zise la. 

Totty zâmbi. 

— Ce ciudat! exclamă el. Aş fi jurat că v-am văzut ieşind de 
la Ferrington Court. 

Fata îl privi dezaprobator. 

— L-am întâlnit chiar azi, dar nu cred că acest lucru vă 
priveşte, observă ea. Mă urmăreaţi? 

— Da, miss. Şi am apreciat în mod deosebit felul în care aţi 
izbutit să scăpaţi din capcana lui. 

Zări mirarea din ochii ei şi se grăbi să adauge: 

— Mă aflam pe balcon. Ce ştiţi despre doctor? 

Tânăra ezită puţin, apoi înălţă din umeri. 

— Nimic, decât că este bun prieten cu lady Lebanon, 
răspunse. 

— În satul Mares Thornton am auzit tot felul de bârfe 
despre Amersham şi nevasta pădurarului, continuă Iotty 
zâmbind. 

— Vă referiţi la doamna Tilling? se miră fata. Mi se pare 
greu de crezut. 

De fapt, Ila Crane ştia că doamnei Tilling îi plăceau 
bărbaţii, dar preferase să evite subiectul acesta. Se întreba 
dacă nu cumva 'Iotty îl auzise pe doctorul Amersham 
vorbind despre căsătoria ei, atât de dorită de lady Lebanon. 

— Doctorul se duce astăzi la castel, îi spuse sergentul. 

Ila tresări şi polițistul o văzu aruncând o privire scrisorii 
neterminate din faţa ei. 

— Sunteţi sigur? se interesă ea. 

O asigură că nu greşea niciodată... 


Mai rămase un sfert de oră cu ea şi o părăsi când fata, 
mult mai bine dispusă, urcă în camera ei. 

Sergentul Totty se duse direct la Scotland Yard ca să-şi 
scrie raportul şi se miră când ofiţerul de serviciu îi spuse că 
inspectorul Tanner se afla în biroul lui şi că îl căutase. 

— Nu dormiţi niciodată? îl întrebă Totty intrând. 

— Ce ai descoperit? vru să ştie Tanner. Ia loc şi vorbeşte. 

Sergentul 'Totty era foarte obosit, aşa că, de data aceasta, 
izbuti să relateze cele întâmplate pe scurt. 

— Avem noroc că Bould este portar la Ferrington Court! 
exclamă Tanner, după ce află de la subordonatul lui cele 
petrecute în seara aceea. Din păcate, n-ai aflat ceva ce nu 
ştiu, continuă el, cu excepţia căsătoriei pusă la cale de lady 
Lebanon, care însă pe noi nu ne interesează. Aşadar, Tilling 
era acolo? L-am văzut şi azi după amiază. 

— Este gelos, remarcă 'Totty. 

— Are toate motivele să fie, zise Tanner. Cred că va trebui 
să-i atragem atenţia doctorului că este urmărit de un soţ 
gelos, care, cândva, a strangulat un câine. Spune-i lui Bould 
să ne telefoneze deîndată ce se va întoarce Amersham. 

— L-a strangulat şi pe Stand, adăugă Totty, dar superiorul 
lui nu-i dădu dreptate. 

— Mă îndoiesc, rosti el gânditor. Stand a fost strangulat cu 
un batic provenit din India. Dacă Tilling ar fi comis crima, 
şi-ar fi folosit mâinile. Nu. Cred că ancheta noastră trebuie 
să urmeze altă cale şi această cale ne conduce la doctorul 
Amersham. 

Întinse mâna spre butonul de apel, dar Totty se oferi să-l 
servească el. 

— Atunci, adu-mi-l pe polițistul Feraby, zise Tanner. Este 
aici, încă. 

— De ce aveţi nevoie de dânsul? întrebă Totty. 

— Vreau s-o urmărească pe miss Crane. O va urmări până 
la Marcs Thornton şi, cu această ocazie, va avea grijă şi de 
soţii Tilling. 


Curând, în birou intră Feraby, un tânăr înalt, bine făcut şi 
simpatic. Când auzi ce misiune avea de îndeplinit, chipul i 
se lumină. 

— S-o urmăresc pe miss Crane? exclamă. Mă bucură 
foarte mult acest lucru. 

— O cunoşti? se miră lanner. 

— Am văzut-o când am fost la Priory, explică tânărul 
înroşindu-se. Este foarte frumoasă... 

Totty îl privi mustrător. 

— Nu-ţi stă mintea la treabă, băiete, îi spuse şi, fireşte, nu 
putea bănui câtă dreptate avea; sergentul Feraby era tânăr 
şi tinerii se emoţionează uşor când întâlnesc frumuseţea... 

CAPITOLUL. 9 

Trecuseră două zile de când Feraby, care o urmărea pe Ila 
Crane, ajunse odată cu ea în satul Marcs Thornton şi, 
indispus, o părăsi la intrarea în castelul Marcs Priory. 
Tânăra fată nu ştia că este urmărită şi nu bănuise nici 
măcar pentru o clipă că, în acele zile, la câţiva metri în 
urma ei se afla un poliţist de la Scotland Yard. 

Adevărul este că misiunea lui Feraby era dificilă, deoarece 
Ila Crane îl cunoştea din timpul anchetei. De aceea el 
aşteptă ascuns după colţ, până o văzu dispărând printre 
copacii din parc. Abia atunci o porni spre hanul „White 
Hart” unde spera să găsească o cameră ca să-şi petreacă 
noaptea. 

Îl zări pe tânărul de la bar şi îşi aminti că trebuia să 
ancheteze şi în privinţa lui Tom, fiul hangiului. 

După ce se instală în mica dar confortabila cameră ce i se 
dăduse, cobori din nou şi se apropie de bar. Tom era încă în 
dosul tejghelei şi cum încă nu se arătaseră alţi clienţi îl 
salută bucuros pe Feraby, dornic să stea de vorbă cu 
dânsul. 

— Nu sunteţi unul dintre poliţiştii de la Scotland Yard? îl 
întrebă Tom. Aţi fost aici cu domnul Tanner, nu-i aşa? Sunt 
noutăţi în cazul Stand? 


— Nu, răspunse sec Feraby, indispus că celălalt îl 
recunoscuse. 

Tom luă un şervet şi se rezemă nonşalant de tejghea. 

— În noaptea aceea n-am fost în sat, începu el. Am fost la 
Londra, la ziua de naştere a unchiului meu. Am rămas acolo 
şi peste noapte. 

— Împreună cu Tilling? se interesă Feraby. 

Tânărul Tom zâmbi. 

— Aşadar, o ştiţi şi pe asta? exclamă. Da, am plecat 
împreună la Londra, însă Tilling s-a întors în sat mai 
devreme. 

— Cum, pădurarul n-a petrecut noaptea în casa unchiului 
tău? făcu mirat polițistul. 

— Nu, nu s-a găsit o odaie pentru el, răspunse Iom, şi 
dealtfel, cum bea două-trei pahare, se ia la harţă cu toată 
lumea. Mărturisesc că nu aş fi încercat să-l conving să 
rămână, nici dacă ar fi existat vreo cameră liberă. Are multe 
griji pe cap şi, de la o vreme, parcă n-ar fi în toate minţile. A 
trecut mai înainte pe aici, dar n-am putut scoate o vorbă de 
la el. Aţi găsit ceva dovezi, domnule Feraby? 

Feraby râse. 

— Regret, dar am să te dezamăgesc, îi spuse. Nu mă aflu 
în sat în interes de serviciu. Am venit ca să mă odihnesc. Un 
pic de concediu nu-mi strică... 

Tom îl privi bănuitor. Fără îndoială se întreba ce motive L- 
ar fi putut determina pe un poliţist de la Scotland Yard să-şi 
petreacă vacanţa în satul Marcs Thornton. 

— Nu cumva aţi venit pentru un alt caz? i se adresă Tom 
lui Feraby. Adică, pentru individul care făcea bancnote 
false? Cum îl cheamă? Da, mi se pare că Brigs. Ştiţi că 
respectivul a locuit aici, la han, chiar când s-a comis crima? 
Adevărul este că se afla în sat în noaptea crimei. Tatăl meu 
şi cu mine ne-am întrebat de multe ori dacă nu-i şi el 
amestecat... Fireşte, nu seamănă a asasin, dar nu se ştie 
niciodată... 

Sergentul Feraby zâmbi. 


— Mi se pare că va trebui să te facem detectiv, zise şi 
începu să-i pună întrebări meşteşugite, ca să afle motivul 
nefericirii lui Tilling. Tânărul Tom nu ezită să-i dea toate 
informaţiile dorite. 

— Într-adevăr, nevasta lui Tilling e frumoasă ca o cadră, 
încheie el. Când a cunoscut-o pădurarul Tilling, ea era 
cameristă. După câte am auzit, mulţi umblă după dânsa. Se 
spune că şi doctorul... 

Tânărul Tom tăcu brusc. 

— Doctorul Amersham? întrebă Feraby. 

— E mai bine să nu rostim nume, zise Tom cu o 
strâmbătură. N-are rost să repet bârfele din sat... 

Sergentul Feraby nu insistă. Însă, în aceeaşi seară îi 
raportă telefonic inspectorului Tanner cele aflate. 

În dimineaţa următoare Feraby se instală pe un gard 
lângă căsuţa pădurarului şi aşteptă, fumându-şi pipa. După 
vreo oră văzu ieşind din casă o femeie. 'Ținea în mână un 
coş şi era clar că se duce în sat după cumpărături. Trecând 
pe lângă Feraby îi aruncă o privire. Era frumoasă şi bine 
îmbrăcată. Purta pantofi scumpi şi ciorapi de mătase. 
Rochia ei era dintr-un material de calitate, care nu se 
găseşte în magazinele săteşti... 

Dar nu numai îmbrăcămintea elegantă a femeii îi atrase 
atenţia lui Feraby, ci, mai ales, micul ceas împodobit cu 
diamante, pe care ea îl purta pe mâna stângă. 

— Mă scuzaţi, acesta este Marcs Priory? o întrebă 
polițistul. 

— Da, acesta este, îi răspunse doamna Tilling. 

Vocea ei era vulgară, dar ochii ei erau frumoşi şi 
strălucitori. Buzele ei erau rujate puternic şi tocmai pentru 
asta o condamnau oamenii din sat... 

— Însă intrarea nu este aici, adăugă ea, arătându-i o uşă 
laterală. Se poate intra prin poarta aflată în sat. Vreţi să vă 
arăt drumul? 

— M-ar bucura foarte mult răspunse Feraby, privind-o cu 
timiditate. 


Mergeau unul lângă altul, dar Feraby observă că femeia 
priveşte des în urmă. 

— V-a strigat cineva? o întrebă polițistul. 

— Nu, răspunse repede femeia. Mi s-a părut că ne 
urmează bărbatul meu... Aveţi vreun cunoscut la castel? se 
interesă ea. 

— Am câţiva, răspunse Feraby. 

— O cunoaşteţi pe lady Lebanon? 

— Da, s-a întâmplat s-o întâlnesc. 

— Şi pe lord? 

— Şi pe el. Adevărul este că l-am văzut azi dimineaţă 
urcând aleea din parc. 

Nevasta pădurarului îl privi cu răceală. 

— Dacă ştiţi unde este aleea, atunci de ce mi-aţi cerut să 
vă arăt drumul? îl întrebă ea furioasă. 

Sergentul Feraby zâmbi. 

— În primul rând, nu v-am cerut să-mi arătaţi drumul şi, în 
al doilea rând, dacă vrei să intri în vorbă cu cineva trebuie 
să găseşti un pretext, o lămuri el. 

— Prin urmare, acesta era motivul! exclamă ea şi râse. Îmi 
veţi strica reputaţia, deşi, fie vorba între noi, se spun atâtea 
despre mine, încât o bârfă în plus nu mai contează, adăugă 
continuând să râdă. Dar, pe doctorul Amersham îl 
cunoaşteţi? 

Femeia pusese întrebarea cu indiferenţă, însă Feraby îşi 
dădu seama că era o indiferenţă prefăcută. 

— Poate că l-am întâlnit, dar nu sunt sigur, răspunse. 

— Este un om foarte simpatic şi foarte inteligent. 
Mărturisesc că-i admir în mod deosebit pe oamenii deştepţi. 
De fapt, sunt atât de puţini..., remarcă doamna Tilling. 

Vorbea repede, străduindu-se să imite purtarea doamnelor 
din înalta societate. 

— Prefer bărbaţii care au minte, acelora care au doar 
frumuseţe. Doctorul Amersham ştie atât de multe... Mă 
uimeşte! Adevărul este că a călătorit mult şi, ca medic, e 
firesc să aibă o cultură mai vastă. Nu credeţi domnule... 


— Feraby, se prezentă polițistul. Soţul dumneavoastră nu 
este inteligent? se grăbi el să adauge. 

Zâmbetul dispăru de pe chipul ei. 

— Soţul meu... făcu ea cu dispreţ. Este simpatic, dar 
extrem de plicticos. 

Între timp, ajunseseră la poarta de intrare la Marcs Priory. 

— Acesta este drumul, deşi presupun că îl cunoaşteţi, zise 
doamna Tilling. Veţi sta mult pe aici? 

Feraby era înalt, bine făcut şi frumos... 

— Două zile..., începu el, dar tăcu brusc şi se înroşi: Ila 
Crane tocmai venea pe alee şi când trecu pe lângă ei îi privi 
uimită. 

Privirea ei îl făcu pe Feraby să-şi dea seama de două 
lucruri: miss Crane îl recunoscuse şi se mirase văzându-l 
stând la taclale cu nevasta pădurarului. 

— Asta e miss Crane, zise doamna Tilling, fără să observe 
tulburarea tânărului poliţist. Este secretara lady-ei 
Lebanon. O fată plină de ifose, respectiva miss. Se spune că 
n-are para chioară; numai ce-i dă mylady. O găsiţi 
frumoasă? Mie nu mi se pare. În primul rând, nu este prea 
tânără... Sigur, e bine făcută, dar... e cam ştearsă... 

Îi întinse mâna, ca să-şi ia rămas bun şi, atunci, Feraby 
observă că cineva, de la cârciuma „White Hart”, îi urmărea 
de după perdele. Era Tom, fiul hangiului, deoarece, când 
Feraby intră în han îl salută spunându-i: 

— V-a prins şi pe dumneavoastră! Doamne iartă-mă! 
Femeii ăsteia a lui Tilling nu-i scapă nimeni. Eu unul mă ţin 
departe de dânsa; sunt logodit şi iubitei mele nu i-ar place 
să mă vadă cu... Ce părere aveţi, e prea devreme pentru o 
bere? 

— Pentru mine nu este niciodată devreme, replică Feraby. 

Auzi în spatele lui paşi grei şi o mână i se lăsă pe umăr: 

— O cunoşti pe nevastă-mea? se auzi o voce aspră. 

Feraby se întoarse fără grabă şi zări faţa încruntată a 
pădurarului. Era urât, însă acum, când ochii îi sclipeau de 


furie, părea şi mai urât. Feraby îşi sprijini coatele de bar şi-l 
privi. 

— Să nu mai pui mâna pe umărul meu că ai să regreţi, îi 
spuse calm. Nu, n-o cunosc pe nevastă-ta. Am întâlnit-o azi 
dimineaţă. Mi-a arătat drumul care duce la castel şi în caz 
că mai ai de pus întrebări pune-le înainte de a te arunca 
afară. 

— Am tot dreptul să întreb, mormăi pădurarul. 

— Aşa este, dar, totodată, ai obligaţia să fii politicos, 
remarcă Feraby. 

— Nu vreau ca străinii să stea de vorbă cu nevasta mea. 

— Eu nu sunt străin, zise Feraby. Sunt poliţist la Scotland 
Yard şi, de aceea, sunt prietenul tuturor. 

Tilling tresări. 

— De la Scotland Yard? bâigui. Nu ştiam, rosti el cu glasul 
înăbuşit de emoție. Ce o întrebaţi pe nevastă-mea? 

CAPITOLUL 10 

Înainte ca Feraby să-i răspundă, pădurarul părăsi în grabă 
cârciuma. 

— Ce figură! exclamă Tom. Dar nu-i el de vină. Nevasta lui 
are să-l înnebunească. Vai de capul lui. Din pricina ei poate 
comite într-o zi o faptă necugetată. Eu în locul ei m-aş teme, 
dar ei nu-i pasă. 

Feraby nu obişnuia să bea bere atât de dimineaţa, dar 
barul îi oferea un minunat post de observaţie. Stătea cu 
paharul în mână şi privea ţintă la drumul care ducea din sat 
spre castel, cu speranţa că o va zări pe Ila Crane. 

Când o văzu, se grăbi să lase paharul şi să părăsească 
localul. Înaintă spre ea şi când fură aproape o salută. 

— Vă amintiţi de mine, miss Crane? o întrebă. 

— Da, îmi amintesc, răspunse ea zâmbind. Sunteţi domnul 
Feraby. V-am zărit mai înainte stând de vorbă cu doamna 
Tilling... De ce aţi venit aici, domnule Feraby? 

— Am venit să verific unele date referitoare la un 
falsificator de bancnote, arestat recent. 

— Adevărat? şopti fata, vădit mulţumită. 


Parcă i se luase o greutate de pe inimă. 

Merseră alături până la grilajul parcului. 

— Nu cred că trebuie să mă însoţiţi mai departe, domnule 
Feraby, i se adresă Ila. Altfel se va spune că aţi venit să 
anchetați în legătură cu crima de la Marcs Priory... Nimeni 
nu va crede că aţi venit pentru acel falsificator. Da, toţi vor 
presupune că vă ocupați de crimă şi acest lucru nu-i va 
place lady-ei Lebanon. 

Fata se întoarse brusc; probabil auzul ei era mai fin ca al 
lui Feraby. De fapt, recunoscuse paşii celui care se apropia. 
Curând se ivi un tânăr; păşea fără griji şi ţinea în mână o 
cheie. 

— Îl cunoaşteţi pe lordul Lebanon? îl întrebă ea încet pe 
Feraby. 

— L-am întâlnit, dar nu cred să mă ţină minte, răspunse 
polițistul. 

— Bună ziua, Ila, zise tânărul, aruncând o privire 
însoţitorului ei. Vă cunosc, continuă el, mijind ochii ca să se 
concentreze mai bine. Da, ştiu, aţi venit aici cu domnul 
Tanner. Vă numiţi... Feraby, nu-i aşa? 

— Aveţi o memorie excelentă, mylord, zise zâmbind 
Feraby. 

— Atâta am şi eu, observă lordul. Ce faceţi? O anchetați pe 
biata Ila? Oricum, continuă el râzând, pe mine nu m-a 
anchetat nimeni; nici inspectorul Tanner, nici sergentul 
Totty. Probabil nu mă consideraţi destul de inteligent... L-ai 
văzut pe Amersham? O întrebă apoi pe fată. 

— N-am ştiut că este aici, replică ea. 

— De câte ori vine la castel, ar trebui să arborăm un steag, 
spuse Lordul Lebanon strâîmbându-se, un steag galben cu 
un cap de mort şi două oase încrucişate. 

— Willy, ce tot spui? îl certă Ila şi el izbucni în râs. 

— Precis că nu-l cunoaşteţi pe amicul nostru, doctorul 
Amersham? îl întrebă pe Feraby. 

— Foarte puţin. 


— Nici nu e nevoie să-l cunoaşteţi mai bine. Dar, pentru ce 
sunteţi aici? Pentru crimă? 

— Domnul Feraby a venit pentru un falsificator de bani, 
răspunse repede Ila. 

— Da, îmi amintesc, spuse lordul. Staţi la „White Hart”? 
Nu cred că e prea confortabil... 

— Am o cameră bună, replică polițistul şi mă pot duce 
unde vreau. 

— Nu cumva sunteţi somnambul? îl întrebă lordul şi 
adăugă încurcat: Mă scuzi, Ila. 

Feraby, uimit, observă că tânăra fată mai întâi se înroşi, 
apoi păli. 

— Mergeţi la han, domnule Feraby? se interesă Willy. 
Atunci, am să vă însoțesc. 

Ila se îndepărtă fără să-i salute şi Willy Lebanon strigă în 
urma ei: 

— Dacă-l vei vedea pe Guilder ascuns în tufişuri, spune-i că 
poate să se arate. Aşa nu va risca să se îmbolnăvească; 
iarba e umedă. 

Înainte de a porni, Feraby constată uimit că Ila Crane se 
oprise lângă un tufiş şi vorbea cu cineva pe care nu-l putea 
zări. 

— Ştiam că este acolo! exclamă lordul râzând şi luându-l 
de braţ pe Feraby străbătură împreună aleea. 

— Presupun, domnule Feraby, că datorită profesiunii 
dumneavoastră, adesea sunteţi silit să urmăriţi pe alţii. Ce 
aţi spune dacă aţi fi cel urmărit? Eu găsesc că este foarte 
enervant. 

— Aţi fost urmărit? se miră Feraby. 

— Desigur, zise Lebanon. Iată, chiar în acest moment, deşi 
Ila l-a prevenit, continuă să mă urmărească. 

Sergentul Feraby privi în urmă şi văzu un bărbat înalt şi 
solid, care venea pe alee, după dânşii. Îl recunoscu pe unul 
din cei doi majordomi americani întâlniți la castelul Marcs 
Priory. 


— Este enervant, dar te obişnuieşti, continuă tânărul lord. 
Ştiţi de ce am ţinut să vă însoțesc până în sat? Ca să-i fac în 
ciudă domnului care vine în urma noastră. Mai precis, ca 
să-l sperii. Desigur că v-a recunoscut şi ştie că sunteţi de la 
Scotland Yard. Asta are să-l tulbure. De ce, nu ştiu, dar, în 
castelul meu strămoşesc este destul să pronunţe cineva 
cuvintele Scotland Yard ca să creeze o atmosferă de groază 
şi spaimă. Unde-i Scotland Yardul? întrebă deodată. 

Feraby îi explică. 

— A, da, lângă Parlament, zise lordul. Mi se pare că ştiu 
unde este. Într-una din aceste zile am să vin să stau de 
vorbă cu inspectorul care se ocupă de crimă. Cum îl 
cheamă? Da, Tanner! Am să-i comunic ceva care cred că-i 
va face plăcere. 

Străbătură împreună uliţa satului până la hanul „White 
Hart”. 

— Şi acum, după ce am făcut ultimul lucru din lume pe 
care cei de la castel ar fi dorit să-l fac, vă las, rosti calm 
lordul Lebanon. 

— Şi care e „ultimul lucru din lume” pe care ar fi vrut să-l 
faceţi? întrebă Feraby. 

— Să discut cu un poliţist, răspunse lordul. Am impresia că 
tocmai pentru asta este plătit Guilder; ca să mă păzească! 

Feraby se opri în uşa hanului, privind în urma lordului. 
Guilder se afla la câţiva paşi în spatele acestuia. Era clar că 
îşi urmărea stăpânul. 

— Nu ştiam că-l cunoaşteţi pe lordul Lebanon! exclamă 
Tom. 

Îl impresionase prietenia arătată de lord tânărului poliţist. 

— Este un om simpatic, continuă fiul hangiului, dar, pentru 
nimic în lume, nu mi-aş schimba locul cu al lui. 

— De ce? se miră Feraby. 

— Pentru că nu-i el stăpânul. Adevăratul stăpân la Marcs 
Priory este mama lui şi doctorul. Lordul Lebanon este al 
treilea... într-o zi... 

Tom dădu din cap şi ezită. 


— Ce se va întâmpla într-o zi? întrebă Feraby. 

— Nu ştiu, răspunse Tom gânditor. I-au făcut de 
petrecanie lui Stand. Poate că-i vor face de petrecanie şi 
lordului Lebanon. Stand ştia cam multe despre unii; în ce-l 
priveşte pe lord, am impresia că este o piedică în calea lor... 
După câte am aflat de la servitori, nu numai că-i spune 
deschis lui Amersham ce crede despre el, dar, într-o noapte, 
l-a pocnit pe Amersham drept în nas. Tare mi-ar fi plăcut să 
văd scena. Deşi, nu-i va sluji la nimic lordului... 

Feraby nu insistă să afle mai mult. Chiar în aceeaşi seară, 
îi raportă lui 'Totty discuţia avută cu Tom. 

— Bârfe..., se mulţumi să spună sergentul Totty. 

CAPITOLUL 11 

Serile la castelul Marcs Priory erau de obicei plicticoase. 
Amersham se întorsese la Londra şi astfel Willy Lebanon nu 
avea cu cine să se ia la harţă. De fapt, uneori se temea de 
doctor, dar, adesea, izbutea să-l înfurie cu vreo observaţie 
chipurile nevinovată. 

Ila Crane se retrăsese în camera ei; refuzase să joace cărţi 
cu dânsul. De aceea Willy, care niciodată nu reuşise să se 
intereseze de heraldică, se simţea cam nervos. Poate 
presimţea că mama lui avea să-i spună ceva; ceva care avea 
să fie, desigur, neplăcut. 

— Cine-i individul cu care te-ai plimbat astăzi, Willy? îl 
întrebă la un moment dat lady Lebanon. 

Deci, asta era! se gândi lordul, făcându-şi curaj ca să facă 
faţă discuţiei ce avea să urmeze. 

— Cineva pe care l-am întâlnit în sat, dar nu ţin minte cum 
îl cheamă, răspunse el. 

— Nu era un poliţist de la Scotland Yard? 

— Aşa mi se pare, replică cu indiferenţă Willy şi luă un 
Ziar. 

— Ce i-ai spus? se interesă maică-sa. 

— Nimic. Pălăvrăgeam ca să mai treacă timpul. Locuieşte 
la hanul „White Hart”, după cum mi-a spus. Este un tip 


simpatic. A venit să ancheteze în cazul unui falsificator de 
bancnote. 

Lady Lebanon îşi aţinti ochii negri asupra fiului ei. 

— A venit ca să ancheteze despre crimă, îi răspunse tăios. 

— Bietul Stand, murmură Willy. Credeam că polițistul mi-a 
spus adevărul, dar se pare că nu poţi avea încredere în cei 
de profesiunea lui. Ţie cine ţi-a spus că se ocupă de crimă? 

— L-am văzut discutând cu doamna Tilling şi punându-i tot 
felul de întrebări. Sper că n-ai vorbit ce nu trebuie, Willy! 

— De ce să vorbesc ce nu trebuie? râse tânărul. Parcă ştiu 
cine l-a ucis pe sărmanul Stand? Poate că bănuiesc pe 
cineva, dar nu sunt sigur. Dacă aş fi fost absolut sigur l-aş fi 
ucis pe asasin, mai ales... 

— Willy, îl întrerupse lady Lebanon, vorbeşti despre aceste 
lucruri cu prea mare uşurinţă. Ştii ce înseamnă să bănuieşti 
pe cineva? Poliţia, chiar dacă nu are dovezi ca să susţină o 
asemenea ipoteză, poate ajunge la concluzii în stare să 
trimită un nevinovat la închisoare. 

— Dar şi pe un vinovat, replică Willy. Nu înţeleg mamă, de 
ce te necăjeşti? S-ar putea crede că nu vrei să fie arestat 
asasinul bietului Stand. 

— Ce i-ai spus acelui poliţist? insistă ea, înăbuşindu-şi un 
oftat. 

— Nimic, răspunse lordul, aruncând cât colo ziarul. Nu s-a 
gândit să-mi pună atâtea întrebări, câte îmi pui tu. Mă duc 
să mă culc. 

În timp ce se îndrepta spre scară, îl văzu pe Guilder stând 
pe palier şi privindu-l încruntat. 

— Un moment, mylord, îi zise majordomul. Aş vrea să ştiu 
ce i-aţi spus poliţistului acela. 

— Guilder! strigă lady Lebanon. Lasă-l să treacă. 

Alb ca varul de furie, lordul Lebanon urcă în fugă scările. 

— Guilder, ceea ce ai făcut, nu este prea înţelept, observă 
lady Lebanon. 

— Mă scuzaţi, mylady, dar polițistul ăsta m-a enervat. 
Credeam că au terminat ancheta. Ce i-a determinat s-o 


înceapă din nou? Este omul lui Tanner? 

— Da, este, admise lady Lebanon. Locuieşte la „White 
Hart”. Poate că, într-adevăr, a venit pentru afacerea cu 
falsificatorul. Nu e sigur că se ocupă de crima... 

— Nu ştiu, murmură Guilder. Este un simplu sergent. Dacă 
era ceva serios s-ar fi înfăţişat superiorul lui. Cred că nu-l 
preocupă asasinarea lui Stand..., dar, cu toate acestea, aş 
vrea să aflu ce face aici şi când are de gând să plece. 

Feraby intenţiona să plece în dimineaţa următoare. 
Fireşte, nu dorea acest lucru, dar era silit să se supună 
ordinelor primite. 

După plecarea ultimului client din cârciumă, Feraby ieşi să 
se plimbe. Era întuneric şi o porni pe drumul cunoscut. 
Ajunse, curând, la căsuţa pădurarului. Zări lumină la o 
fereastră şi se întrebă ce s-ar întâmpla dacă ar intra în 
curte şi ar bate la uşă. Intră în curte şi când se apropie, 
observă că cineva se afla în cerdac. Era o femeie cu un şal 
de culoare închisă pe umeri. Fuma. 

— Mă întrebam dacă eşti tu, îi spuse în şoaptă, de parcă se 
temea că putea fi auzită de cineva. Satul ăsta n-are viaţă de 
noapte şi m-am gândit că, desigur, ai să te plictiseşti. 

— Nu, nu mă plictisesc, zise polițistul. Ştii, azi dimineaţă 
m-am întâlnit cu soţul tău. S-a agăţat de mine. 

— Nu mă miră, zise ea ridicând din umeri. Totdeauna se ia 
la harţă cu oamenii... Acum are de lucru, continuă apoi. Se 
află în partea nordică a parcului. Au apărut acolo nişte 
braconieri. E departe de aici... 

Atinse uşor mâna poliţistului. 

— Regret că nu te pot pofiti în casa, îi zise. Vrei să ne 
plimbăm? 

— Aveam intenţia să merg la „White Hart” ca să mă culc, 
bâigui el încurcat. 

— Nu te teme, soţul meu n-are să-ţi facă nimic, îl asigură 
doamna Tilling, râzând batjocoritor. Obişnuiesc să mă plimb 
noaptea. Dacă nu mă îndepărtez de casă, n-are 
importanţă... 


Apoi, vocea îi deveni înăbuşită când îl întrebă: 

— Cine l-a ucis pe Stand? Fii sigur, domnule Feraby, că eu 
am să-l descopăr pe criminal înaintea voastră, a poliţiştilor. 
Bestia! 

— Stand era prietenul tău, nu-i aşa? întrebă Feraby. 

— Era amantul meu, răspunse ea provocator. Era singurul 
bărbat din lume care... 

Tăcu, înecată de suspine. 

— Urma să divorţez şi să ne căsătorim, continuă ea, şi 
acesta este adevărul. Intenţiona să mă ia departe de acest 
sat mizerabil... 

Tăcu iar, încercând să se stăpânească. 

— Voiam să-ţi spun toate acestea, azi dimineaţă, dar n-am 
fost în stare, mărturisi femeia. Dacă-l voi descoperi pe 
ucigaş, am să mă răzbun. De aceea mă rugam lui 
Dumnezeu să treci pe aici astăzi..., adăugă. Credeai că 
vreau să fac dragoste cu tine? Ei bine, te înşeli... Vreau 
doar să aflu ce ştii. Şi ca o proastă ce sunt, credeam că voi 
reuşi. Îmi dau însă seama că nu ai de gând să-mi spui 
NIMIC... 

Făcură câţiva paşi în tăcere; singurul sunet care se auzea 
erau stropii de apă care se scurgeau de pe frunze. Ceva mai 
devreme plouase, dar furtuna se potolise acum... 

— Când a fost ucis, venea la mine, rosti ea cu voce mai 
sigură. De aceea a plecat singur de la bal. M-aş fi dus şi eu 
la bal, dar nu voiam să dau iar prilej de bârfe, odată că soţul 
meu, Johnny, se afla a Londra în noaptea respectivă. 

— S-a întors în sat cu ultimul tren, nu ştiai? întrebă 
Feraby. 

Îl privi uimită. 

— Cine? Johnny? exclamă ea. Greşeşti. Soţul meu s-a 
întors dimineaţa. 

— S-a întors în aceeaşi noapte cu ultimul tren, repetă 
Feraby. 

— Doamne! şopti ea tresărind. S-a întors? Nu ştiam... 

Se priviră în semiîntuneric. 


— Noapte bună, domnule Feraby, zise doamna Tilling. 

Înainte să apuce să-i răspundă, femeia şi dispăruse în 
întunericul care învăluia grădina. 

Sergentul Feraby se întoarse la han şi se culcă. Nu izbuti 
însă să adoarmă imediat. Convorbirea cu soţia pădurarului 
îl pusese pe gânduri. Luă o carte şi citi vreo jumătate de 
oră. Se trânti pe pat şi, înainte de a-l cuprinde somnul, auzi 
orologiul din piaţa satului bătând miezul nopţii. 

Apoi, începu să viseze. Un vis urât. Se făcea că era în 
parcul castelului şi discuta cu Ila Crane când cineva veni pe 
la spate şi îi înfăşură ceva în jurul gâtului. Îşi ridică mâinile 
ca să se elibereze, dar acel „ceva” îl strângea tot mai tare. 
Se străduia să respire. Avea impresia că din clipă în clipă îşi 
va pierde cunoştinţa. Făcu un efort şi se trezi, încercând să 
se ridice. Întinse mâna şi scoase din vestonul său, aşezat pe 
un scaun lângă pat, un briceag. Abia putea să mai respire şi 
urechile îi vâjâiau. Cu ultimele puteri, reuşi să vâre lama 
între gâtul lui şi baticul care-l sufoca şi să taie pânza. După 
a clipă era liber şi se prăbuşi pe podea, străduindu-se să-şi 
umple plămânii cu aerul răcoros al nopţii. În ameţeala care- 
| cuprinsese auzi paşi pe culoar apoi cineva deschise uşa 
camerei lui şi întrebă: 

— S-a întâmplat ceva? 

Era glasul lui Tom. Îl văzu pe Feraby întins pe podea şi-l 
ajută să se ridice. 

— Ce s-a întâmplat? repetă tânărul Tom. 

În cameră intră şi hangiul, care, împreună cu fiul lui, îl 
duseră pe poliţist la fereastră şi-l lăsară îngenuncheat 
acolo, cu coatele pe pervaz. 

După un timp, Feraby se ridică. Picioarele îi tremurau şi 
abia îşi putea menţine echilibrul. 

— Daţi-mi-l, vă rog, le spuse, arătând baticul roşu care se 
afla pe podea. 

În ciuda ameţelii ce-l mai stăpânea, zări micul sigiliu care 
sclipea în lumină. 


După un sfert de ceas îşi revenise suficient ca să fie în 
stare să cerceteze el însuşi locul. Cel care încercase să-l 
ucidă intrase pe fereastră, deoarece perdelele erau date la 
o parte şi pe pervaz zări o urmă de pantof. leşi din han şi, 
curând, găsi o scară sprijinită de o mică magazie; cu acea 
scară se putea ajunge uşor la fereastra camerei lui. 

Când se lumină de ziuă, Feraby cercetă mai atent camera, 
dar nu găsi nici un indiciu. Şi acea urmă de pantof era prea 
ştearsă ca să-l poată descoperi cu ajutorul ei pe vinovat. 

Îi telefonă inspectorului Tanner şi-i spuse ce se întâmplase. 
Acesta nu făcu nici un comentariu. Se interesă doar dacă-l 
văzuse pe doctorul Amersham. 

— Nu, nu este aici, îi zise Feraby. A plecat aseară. 

— N-a revenit la Londra, îi comunică Tanner. Cred că dacă 
ai să cercetezi ai să constaţi că a petrecut noaptea în satul 
Marcs Thornton. Vezi, ce poţi afla despre doctor şi întoarce- 
te la Londra. Să aduci, neapărat, baticul. Totodată, înţelege- 
te cu poliţiştii locali şi cu oamenii de la han să nu discute 
despre întâmplarea nocturnă. Dacă se va afla, ziariştii vor 
da năvală la Marcs Thornton şi acest lucru nu-mi convine. 

Feraby se întoarse în aceeaşi seară la Londra. Tanner 
plecase la ţară. Tânărul crezu că se încrucişaseră pe drum, 
dar inspectorul Tanner o luase în altă direcţie. 

CAPITOLUL 12 

În după amiaza aceea inspectorul Bill Tanner sosi într-un 
pitoresc sat din Berkshire. Fireşte, putea să meargă la 
prezbiteriu, ca să stea de vorbă cu blândul părinte 
Hastings. Însă preferă să facă o plimbare singuratecă, să 
admire ruinele străvechi de la marginea satului şi, apoi, 
clădirea clubului, neterminată. Ceva mai târziu, vizită şi 
biserica şi un paracliser binevoitor îi vorbi despre 
arhitectura sfântului lăcaş, îi arătă cripta cu sfinte moaşte 
şi, în cele din urmă, registrele bisericii, care datau din 
1400. Inspectorul petrecu o după amiază pe cât de plăcută, 
pe atât de instructivă. 


Reîntors la Londra, se duse la biroul său de la Scotland 
Yard şi găsi un raport amănunţit din partea lui Feraby, 
precum şi baticul cu care se încercase asasinarea acestuia. 
Era identic cu baticul care servise la strangularea lui Stand. 

Citi atent raportul lui Feraby şi insistă mai mult asupra 
unui anumit pasaj... „Aţi avut dreptate referitor la doctorul 
Amersham. Şi-a petrecut noaptea la Kranley, cam la cinci 
mile distanţă de Marcs Thornton. Şi-a lăsat maşina în 
garajul hanului, dar nu am izbutit să aflu unde a fost în cea 
mai mare parte a nopţii”, scria Feraby. 

Inspectorul Tanner introduse în dosarul de pe biroul lui 
raportul, apoi îl încuie într-un sertar. Afacerea de la Marcs 
Priory redevenea actuală şi, fireşte, preocupa în mod 
deosebit Scotland Yardul. 

Dealtfel, fără ca Feraby să ştie, un al treilea poliţist fusese 
trimis în sat ca să facă cercetări în legătură cu răposatul 
lord Lebanon. Acest al treilea om al Scotland Yardului aflase 
că lordul Lebanon murise pe neaşteptate şi într-un mod 
foarte misterios, în timp ce fiul lui, Willy, se găsea în India. 

A doua zi dimineaţa, doisprezece poliţişti se ocupau de 
asasinarea lui Stand. Unul dintre ei raportă că doctorul 
Amersham se întorsese în apartamentul său din Londra, 
altul continuă ancheta în satul Peterfield, un al treilea făcea 
anumite cercetări la Consulatul American. 

În aceeaşi seară, la orele şapte, doctorul Amersham plecă 
la Marcs Priory. Se afla el însuşi la volanul maşinii sale. La 
câteva minute după plecarea lui, Tanner intră în legătură cu 
oamenii săi, instalaţi în diferite locuri ale drumului pe unde 
urma să treacă doctorul. Deîndată ce fu anunţat că acesta 
îşi continuă călătoria spre sud, Tanner luă un taxi şi se duse 
la locuinţa londoneză a lui Amersham. 

De data aceasta avea un mandat de percheziţie, pe care-l 
arătă portarului Bould. 

— Va trebui să-i comunic doctorului, când se va întoarce 
mâine dimineaţă, că aţi fost aici, zise fostul poliţist. 


— Aşa ar trebui, remarcă Tanner, însă ţi-aş fi deosebit de 
recunoscător dacă, din întâmplare, ai uita... 

Tanner intră în apartamentul doctorului împreună cu 
sergentul Totty şi începură o percheziţie sistematică şi 
atentă. Mobilele erau de cea mai bună calitate, iar cele 
câteva obiecte aduse de doctor din India fuseseră alese cu 
gust. Totty deschise cu o cheie biroul, dar nu găsiră nimic 
care i-ar fi putut edifica în privinţa obiceiurilor doctorului şi 
al surselor sale de câştig. Dădură doar peste un document 
de la Bancă, din care reieşea că acesta poseda în cont opt 
mii de lire sterline. Probabil că-şi exercita foarte rar 
profesiunea, deoarece trusa cu instrumente chirurgicale, 
aflată în dormitor, era plină de praf, ca şi conţinutul ei. Nu 
mai fusese întrebuințată de mult... 

Cea mai importantă descoperire o făcu Tanner. Scoţând 
toate sertarele biroului, dădu peste o ascunzătoare, care se 
închidea cu ajutorul unui resort. Din ea trase afară un batic 
roşu, identic cu acela folosit la strangularea lui Stand. Îl 
chemă pe sergentul Totty, care deşi calm de felul lui, 
rămase uluit. Baticul era nou şi avea într-un colţ acelaşi 
sigiliu metalic, cu numele fabricantului. 

— Mâine am să-i cer doctorului Amersham să-mi explice 
cum a ajuns acest batic în posesia lui, zise Tanner cu 
oarecare solemnitate în glas. Şi mă îndoiesc că-i va fi uşor 
să-mi dea un răspuns! 

La castelul Marcs Priory existau două persoane care se 
urau reciproc. Domnul Kelver, majordom-şef şi Jackson, 
camerista lady-ei Lebanon. Însă domnul Kelver îşi ascundea 
antipatia; şi el, la fel ca toţi ceilalţi servitori, ştia că lady 
Lebanon pleca urechea la spusele cameristei sale, pe care o 
simpatiza foarte mult. 

În noaptea când inspectorul Tanner percheziţiona 
apartamentul lui Amersham, domnul Kelver se afla în micul 
salon şi citea o carte, când auzi câteva bătăi în uşă. Fu uimit 
să constate că vizitatoarea lui era camerista Jackson. 


Cum o văzu, îşi dădu seama că se întâmplase ceva. Femeia 
era roşie la faţă, nervoasă şi, lucrul cel mai ciudat, purtarea 
ei era deosebit de umilă. 

— Vă rog să mă iertaţi, domnule Kelver, îi spuse. Să uităm 
neînțelegerile noastre din trecut, deoarece am nevoie de 
dumneavoastră ca prieten, în această clipă... 

Domnul Kelver rămase tăcut, dar îi zâmbi încurajator. 
Aceasta fu suficient ca Jackson să-i mărturisească ce o 
chinuia. 

Lady Lebanon se purtase cu ea deosebit de aspru. O 
concediase pur şi simplu şi, pe deasupra, îi făcuse şi 
observaţii nejustificate. 

— Astăzi, mylady a fost deosebit de nervoasă şi se purta de 
parcă nu era în stare să judece, adăugă Jackson. Nu 
reuşeam nicicum să-i fac pe plac. Fie vorba între noi, dacă 
nu apuca ea să mă concedieze, i-aş fi spus eu că plec. M-am 
săturat de casa asta blestemată... 

— Miss Jackson! murmură scandalizat Kelver. 

— Da, blestemată şi bântuită de fantome, insistă tânăra 
cameristă. Domnule Kelver, dacă aţi şti câte lucruri am 
văzut în aripa centrală a castelului, când dumneavoastră, 
toţi, vă retrageţi... Dacă v-aş spune, nu m-aţi crede. M-am 
săturat. Însă, după ce voi pleca de aici, fiţi sigur că voi avea 
multe de povestit! 

— Scumpă domnişoară, spuse domnul Kelver cu tonul 
măreț pe care-l folosea uneori, cu cât vorbeşte omul mai 
puţin, cu atât mai bine. Pe lume trăiesc tot felul de indivizi şi 
dacă toţi am gândi şi ne-am purta la fel, ar fi foarte 
plicticos. Am observat şi eu că zilele acestea mylady este 
deosebit de nervoasă. S-a întâmplat, desigur, ceva care a 
tulburat-o. 

Tăcu şi privi ceasul de pe cămin. Era abia zece. 

— Azi, ţi-ai părăsit serviciul mai devreme, remarcă el. 

— Trebuie să mă duc iar la mylady, zise camerista 
indispusă. Acum, la ea este Amersham cu care se ceartă. 


Mi-a spus că atunci când va avea nevoie de mine mă va 
suna. 

În noaptea aceea, atmosfera la Marcs Priory era deosebit 
de tensionată. Doctorul Amersham sosise pe la orele nouă, 
destul de nervos şi deloc dispus să audă observaţiile lady-ei 
Lebanon. 

— Dragă doamnă, îi zise, când doriţi să mă vedeţi, vă rog 
să fixaţi o oră mai... potrivită. Astăzi, aveam o întâlnire 
foarte importantă... 

— Asta este întâlnirea ta cea mai importantă, îl întrerupse 
lady Lebanon, care era instalată în fotoliul ei, din holul cel 
mare. 

Chipul îi era extrem de palid, iar ochii aveau o expresie 
duşmănoasă. 

— M-aş mira să aflu că ai avea ceva mai important de 
făcut, adăugă. 

Doctorul se încruntă, dar reuşi să-şi stăpânească furia. 

— Îmi închipui că e vorba de polițistul de la han, spuse el. 
Dacă era destul de prost ca să se lase sugrumat? 

— Cine ţi-a spus? întrebă ea repede. 

— Am auzit... 

— Cine ţi-a spus? repetă lady. 

— Guilder, răspunse doctorul. Mi-a telefonat. 

Lady Lebanon îl privi câteva clipe tăcută. 

— Nu am dorit să te văd din pricina acelui poliţist, zise ea 
în cele din urmă. le-am chemat pentru ceva care te 
interesează personal. 

— Despre ce-i vorba? o întrebă cu ton uşor ironic. 

— Am aflat unele chestiuni cam... scandaloase despre soţia 
pădurarului Tilling, răspunse lady Lebanon. 

Doctorul se strădui să râdă, dar nu prea reuşi. 

— Despre doamna Tilling poţi să auzi foarte multe... 
chestiuni, spuse el. Sper că nu m-ai adus aici de la Londra 
ca să mă cerţi, de parcă aş fi un copil care a furat prâjitura. 

— Presupun că ceea ce am aflat este adevărat, spuse lady. 
Ce infamie! Ce meschinărie! Această situaţie nu mai poate 


continua. 

Doctorul Amersham luă un scaun, se aşeză şi îşi aprinse un 
trabuc. 

— Sunt şi eu de aceeaşi părere, rosti el tăios. Această 
situaţie nu mai poate continua. Aş dori să plec din Anglia şi 
să trăiesc în Italia. M-am săturat să îndeplinesc tot felul de 
treburi murdare pentru tine. 

— Eşti foarte bine plătit ca să faci aceste „treburi 
murdare” cum le numeşti, replică ea cu asprime. 

— Părerea ta despre o „plată bună” nu coincid cu a mea, 
dar nu voi discuta despre asta. La sfârşitul anului mă 
gândesc să plec, să cumpăr o vilă la Florenţa şi să uit de 
castelul Marcs Priory. 

Lady Lebanon îl privi cu un aer spăşit. 

— Poate că, totodată, ai să uiţi şi faptul că am depuneri la 
Bancă, murmură ea. Aceasta ar fi foarte plăcut pentru 
mine. 

— Banii nu sunt ai tăi, sunt depuşi la Bancă în contul lui 
Willy, observă doctorul zâmbind. Şi el, de obicei, semnează 
cu multă bunăvoință cecurile pe care i le prezint. Nu, nu 
intenţionez să uit un amănunt atât de important şi 
mărturisesc că mă bazez tocmai pe... 

— Vom discuta despre asta mâine dimineaţă, zise lady 
Lebanon, stăpânindu-şi mânia. Suntem amândoi prea 
enervaţi şi am putea rosti cuvinte pe care mai târziu să le 
regretăm. Ceea ce îţi cer însă, Amersham, este să nu dai 
prilejuri de bârfă - toţi ştiu că vii des la castel... Dealtfel, nu 
mai eşti tânăr. 

Doctorul se încruntă. 

— Vârsta mea nu contează, remarcă furios. Şi cred că 
trebuia să te gândeşti la asta mai devreme... Oricum, nu voi 
rămâne azi la castel. Mă voi întoarce la Londra. 

— Vei rămâne aici, spuse lady Lebanon. Altfel, nu vei primi 
nici un cec. 

— Crezi? rânji cinic doctorul. 

— Pentru prima oară îmi dau seama cât eşti de vulgar. 


— Ai să-ţi dai seama şi altceva, replică Amersham. Ai să-ţi 
dai seama că poliţia nu a percheziţionat încă această clădire 
şi dacă se va întâmpla acest lucru va fi vai de voi... Ai să-ţi 
mai dai seama că te mi la mână şi-mi închipui că asta e de- 
ajuns ca să-ţi bagi minţile în cap. Plec. Poate că am să-i 
comunic ceva inspectorului Tanner. 

Lady Lebanon nu păru impresionată. 

— Nu cred, zise ea calm. Orice ai spune, n-are să te 
creadă. Nu uita, Amersham, că şi tu eşti vârât până în gât în 
toate, la fel ca ceilalţi. Eşti furios pentru că ai vrut 
totdeauna să te foloseşti cum îţi place de banii lui Willy şi eu 
te-am împiedicat. Nu ţi-am permis să-ţi pui în aplicare 
planul mârşav. 

Amersham o privi cu ură şi, pentru o clipă, castelana avu 
impresia că o va lovi. 

— Bine, murmură el cu glas înăbuşit de mânie, vom vedea. 

Străbătu holul şi ieşi trântind uşa. Lady Lebanon nu se 
clinti, până când auzi zgomotul maşinii lui îndepărtându-se. 

CAPITOLUL 13 

Dimineaţa următoare, sergentul 'Totty, deîndată ce sosi la 
Scotland Yard, se duse în biroul superiorului său Tanner. 
Cum îl văzu, acesta scoase dintr-un sertar o hârtie. 

— Ieri am găsit această hârtie referitoare la doctorul 
Amersham; împreună cu baticul ascuns în sertarul său 
constituie cele mai importante probe obţinute. 

— Pot să văd despre ce-i vorba? întrebă Totty. 

— Nu, răspunse repede inspectorul. Nu este propriu-zis o 
probă ci ceva care m-a ajutat să trag o concluzie... Pentru 
mine este clar că din orice parte ai porni ajungi la 
Amersham. În noaptea când a fost asasinat Stand se afla la 
Priory Field, baticul era în biroul lui, iar în noaptea când s-a 
încercat strangularea lui Feraby se găsea în împrejurimile 
satului Marcs Thornton... 

Tăcu şi răsfoi filele dosarului de pe biroul lui. 

— Să sperăm că Brigs ne va putea spune unele lucruri. 
Adu-l, adăugă el. 


Curând, sergentul îl introduse pe Brigs în încăpere. 

— Aşadar, Brigs, în noaptea crimei te aflai în satul Marcs 
Thornton, îl întrebă cu asprime inspectorul. 

— Da, domnule, răspunse Brigs. Am şi dat o declaraţie în 
acest sens şi regret că nu vă pot ajuta mai mult... 

— Ia spune-mi, îl întrerupse Tanner, oare n-ai nimic de 
adăugat la declaraţia ta? 

— E adevărat că am omis unele chestiuni, admise Brigs. 
De exemplu întâlnirea mea cu doctorul Amersham... 

— Ai să ne relatezi acum despre ea? 

Brigs se ridică de pe scaunul pe care stătea şi se apropie 
de biroul lui Tanner. Ştia că spusele lui aveau să-i 
impresioneze pe poliţişti şi de aceea începu să vorbească 
rar, dornic să fie cât mai bine înţeles. 

— Domnule Tanner, începu el, nu uit niciodată vocile 
oamenilor. Dacă am auzit pe cineva vorbind, îl ţin minte 
oricâţi ani ar trece. 

— Vrei să spui că l-ai întâlnit pe doctor şi altă dată, nu 
numai în noaptea aceea? se miră Tanner. 

— Da, l-am cunoscut la închisoarea din Poona, răspunse 
Brigs. Aşteptam amândoi să fim judecaţi. El era acuzat de 
plastografie. Era ofiţer şi se pare că falsificase numele cuiva 
pe un cec sau semnase el în locul altuia... Cam aşa ceva. Eu 
mă aflam acolo cu aceeaşi acuzaţie. Însă în timp ce pe mine 
m-au condamnat, pe el l-au achitat, ca să se evite 
scandalul... 

Tanner îl privi uimit; nu-i venea să creadă cele auzite. 
Doctorul Amersham plastograf? 

— Nu cumva ai inventat toate astea? îl întrebă pe Brigs. 

— Nu sunt invenţii, replică acesta. Este purul adevăr. Dacă 
vreţi să trimiteţi o telegramă în India, ca să vă convingeţi, 
vă pot da şi data exactă. Era în 15 noiembrie 1918. 

— Dar, doctorul Amersham este un om cult, un gentleman, 
a fost ofiţer..., începu Tanner. 

— Ştiu că a fost ofiţer, îl întrerupse Brigs, dar vă spun că a 
falsificat semnătura unui camarad de-al său, unul Willogby - 


da, aşa se numea Willogby. Puteţi verifica. Amersham a fost 
izgonit din armată şi, pe urmă, nu ştiu ce s-a mai întâmplat 
cu el. Auzisem că se însurase la Madras cu o eurasiană. 

— O eurasiană? exclamă Tanner. 

— S-au spus multe despre acest fapt, dar poate că sunt 
exagerate... Ceea ce ştiu sigur este că a fost acuzat de 
plastografie şi că era vinovat. Leicester Charles Amersham 
- i-am recunoscut imediat vocea - Leicester Charles 
Amersham - nu există nici un dubiu, el era acela pe care l- 
am întâlnit atunci, noaptea. 

Cele aflate îl impresionară pe inspectorul Tanner. După ce 
deţinutul fu dus din încăpere, Tanner rămase multă vreme 
pe gânduri. 

— Trebuie să stau din nou de vorbă cu Amersham, zise el 
într-un târziu. De oriunde am porni, ajungem la dânsul... 
Mă întreb, oare ce urmăreşte acum? 

— Am să vă spun eu, rosti calm Totty. Îl urmăreşte pe 
lordul Lebanon. 

Bill Tanner se strâmbă indispus. 

— Pe Lebanon? murmură. Da, nu este exclus. Iotdeauna 
Amersham mi s-a părut un om ciudat, dar n-am bănuit că 
are astfel de antecedente... 

— Şi nu-i uitaţi pe majordomii americani, continuă Iotty. 
Cine a mai auzit de majordomi americani? Nu este ceva 
firesc. Desigur că-l pot trage uşor pe sfoară pe lordul 
Lebanon. E ţicnit... Poţi lua de la el bani ca de la un copil. 

În încăpere, intră grăbit Feraby. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Tanner. 

— Vreţi să-l primiţi pe lordul Lebanon? i se adresă Feraby. 

— Pe Lebanon? Ce dracu vrea? Curios... Condu-l, te rog. 

Lordul Lebanon pătrunse în cameră şi privi în jur. Îşi lăsă 
pălăria, mănuşile şi bastonul pe un scaun şi-i aruncă o 
privire lui Totty, apoi lui Tanner. 

— Dumneavoastră conduceţi ancheta despre crimă, nu-i 
aşa? întrebă. 

— Da, răspunse inspectorul Tanner. 


Lordul Lebanon ar fi preferat să discute cu sergentul, nu 
cu inspectorul. Se simţea tulburat. Se uită speriat spre uşa 
pe unde tocmai ieşise Feraby. 

— Da, îmi amintesc de dumneavoastră, domnule Tanner, 
zise el. Şi cred că-mi amintesc şi de acest tânăr. 

Sergentul Totty, flatat de caracterizarea lordului, se grăbi 
să se prezinte. 

— Totty? repetă lordul. Ce nume interesant! 

— Este al unei vechi familii italiene, explică sergentul 
Totty, dar observând semnul făcut de superiorul lui nu mai 
continuă. 

Lordul Lebanon nu-şi lua ochii de la uşă. 

— Vreţi să vedeţi dacă nu cumva cineva trage cu urechea? 
zise el neliniştit. 

Bill Tanner fu neplăcut surprins. De atâţia ani, de când 
lucra la Scotland Yard zeci de vinovaţi şi nevinovaţi se 
perindaseră prin biroul lui, dar niciunul nu exprimase atari 
temeri. 

— Nu ascultă nimeni la uşă, spuse el zâmbind. La Scotland 
Yard nu se petrec asemenea lucruri. 

Sosirea lordului Lebanon îl uimise. Feraby îi raportase 
convorbirea avută cu tânărul aristocrat şi inspectorul îşi 
crease o impresie mai degrabă negativă cu privire la poziţia 
acestuia în ce priveşte administrarea domeniului Marcs 
Priory. De aceea, Willy Lebanon era ultimul om pe care şi-l 
închipuia prezentându-se la Scotland Yard. Pe de altă parte, 
se aştepta că mai devreme sau mai târziu va surveni ceva 
care va determina pe unul dintre cei de la castel să 
vorbească. Oare persoana în cauză să fie lordul Lebanon? 
se întrebă el. 

— Nu ştiu prea multe lucruri despre Scotland Yard, începu 
lordul. Mi se pare că este un fel de închisoare... 

Tanner râse. 

— Însă, cu toate acestea, am venit, continuă tânărul. Îi 
spusesem domnului Feraby că voi veni. M-am hotărât ieri 
noapte. 


Brusc, lui Tanner îi veni o idee. 

— Mylord, există în jurul dumneavoastră oameni care trag 
cu urechea pe la uşi, îl întrebă, sau aveţi vreun motiv 
anume să credeţi că s-ar putea întâmpla aşa ceva aici? 

Tânărul ezită. Situaţia lui era dificilă, la fel şi întrebarea. 

— Da, răspunse el. Nu este ceva neobişnuit la castel şi 
cred că se poate întâmpla şi aici. Spuneţi-mi, vă rog, 
domnul Feraby este poliţist? 

— Desigur, confirmă Tanner. Ca să fiu sincer, lord 
Lebanon, în ciuda discuţiei avute cu Feraby, nu mă 
aşteptam să vă văd la Scotland Yard. Dar, odată ce aţi venit, 
sper că ne veţi relata unele amănunte, care vor ajuta la 
rezolvarea cazului de care ne ocupăm. Fireşte, nu am nici 
un drept să vă pun întrebări, însă odată ce aţi decis să ne 
vizitaţi, sper că veţi accepta să fiţi alături de noi în dificila 
situaţie în care ne aflăm. La Marcs Priory sunt mulţi 
suspecți, continuă Tanner, hotărât să nu lase ca venirea 
lordului să rămână doar o vizită mondenă. Printre aceştia 
este şi. 

— Mama mea, îl întrerupse tânărul calm. 

Era un început bun. Inspectorul făcu un semn afirmativ. 

— Într-un fel, da, admise el. Am impresia că lady Lebanon 
nu ne-a spus tot ce ştie. Eu, însă, mă gândeam la un alt 
personaj, şi anume la doctorul Amersham. 

— Pentru mine acest om este o enigmă, zise lordul, şi nu 
mă mir că şi dumneavoastră aveţi aceeaşi părere. În ceea 
ce o priveşte pe mama mea... 

Tăcu, căutând cuvintele cele mai potrivite, dar, cum nu le 
găsi, continuă: 

— Am să vă relatez tot ce ştiu. Nu voi ascunde nimic cu 
privire la doctorul Amersham. Trebuie, totuşi, să vă atrag 
atenţia că îl urăsc pe acest om şi, de aceea, nu-l pot judeca 
obiectiv... 

Se instală comod pe scaun şi se strădui să găsească fraza 
cea mai potrivită ca să-şi înceapă relatarea. 

CAPITOLUL 14 


— Cred că este preferabil să încep cu perioada când eram 
elev, rosti lordul Lebanon rar. Nu am fost niciodată prea 
sănătos. Am studiat doi ani la Eton şi, pe urmă, acasă. După 
cum poate ştiţi, tatăl meu era infirm şi nu-şi părăsea 
nicicând camera. Chiar când eram acasă, în vacanţă, nu-l 
vedeam pe tata, deşi şi-a petrecut, toată viaţa la Marcs 
Priory, cu excepţia unei ierni, când a fost în sudul Franţei. 
Recunosc că între noi nu existau acele relaţii de duioşie şi 
dragoste care se creează între tată şi fiu. Îl respectam, 
desigur, dar, totodată, mă temeam de dânsul. Pentru mine 
Marcs Priory este o locuinţă plicticoasă şi nici când eram 
copil nu-mi plăcea să stau acolo. Vedeţi, domnule Tanner, n- 
am avut niciodată pentru familia mea sentimentele de 
mândrie ale părinţilor mei. Ei consideră fiecare piatră a 
castelului sacră, iar tradiţiile familiei deosebit de 
importante. La terminarea şcolii, îmi petreceam cea mai 
mare parte a timpului, împreună cu pedagogul meu, în 
Elveţia, Germania, sudul Franţei şi, mai rar, în vreo 
localitate balneară din Anglia. Tatăl meu a fost militar - 
totdeauna în neamul nostru a existat vreun militar - şi, 
astfel, am reuşit să intru la Şcoala Militară Sandhorst şi s-o 
absolv, nu prea strălucit, dar nici printre ultimii... 

Lordul tăcu, pentru a-şi aduna gândurile. 

— Până atunci, îl văzusem pe Amersham de vreo cinci-şase 
ori. Venea des la Marcs Priory, deoarece îl trata pe tata. Ştiu 
că a petrecut câţiva ani în India, însă, atunci, nu ştiam că 
fusese silit să părăsească armata, deoarece comisese un 
fapt condamnabil... Nu mi-a fost niciodată simpatic. La 
început, aveam impresia că se ocupă de tot felul de intrigi, 
însă, cu timpul, a început să se comporte de parcă el ar fi 
fost stăpânul castelului şi să se amestece în chestiuni care 
nu-l priveau... La scurt timp după ce am intrat în 
regimentul meu, acesta a plecat în India şi mărturisesc că 
m-am bucurat, deoarece aveam ocazia să mă îndepărtez de 
castel. În acea perioadă, tatăl meu era grav bolnav şi, mai 
târziu, când am aflat că murise mi-a părut rău, dar nu prea 


tare. M-am gândit şi la mama, care rămăsese văduvă şi am 
compătimit-o în sinea mea, dar n-am suferit în mod 
deosebit. Observaţi, domnule inspector, că nu încerc să par 
mai bun decât sunt. 

Lebanon păru copleşit de amintiri. 

— Deci, la moartea tatei mă aflam în India şi mă simţeam 
destul de bine acolo; societatea era acceptabilă şi, pe lângă 
altele, distracţia noastră era vânătoarea. Însă, tocmai la o 
vânătoare, mi s-a întâmplat ceva neplăcut... în timp ce 
ocheam un tigru, unul dintre ajutoarele mele se găsi, din 
nefericire, în bătaia puştii şi, din greşeală, l-am împuşcat. 
După acest tragic accident m-am îmbolnăvit de friguri, 
destul de grav se pare, şi mama l-a trimis pe doctorul 
Amersham să mă aducă înapoi, în Anglia. Fără acea 
nenorocire şi fără îmbolnăvirea mea, cariera mea militară 
ar fi cunoscut o evoluţie firească. Mama era o femeie foarte 
capabilă şi conducea excelent domeniul Marcs Priory, 
prezenţa mea deci nefiind necesară. Dealtfel, actele şi 
diferitele documente ce trebuia să semnez îmi erau trimise 
în India. Dar, să revin la Amersham. De la început l-am 
considerat un om ciudat. De vină era purtarea lui; ieşea 
foarte rar din bungalowul său şi îşi lăsase barbă, ceea ce îi 
schimba mult înfăţişarea. Auzisem despre dânsul unele 
zvonuri nefavorabile, însă nu le dădusem crezare. Numai în 
ajunul plecării din India, am aflat despre acea tânără 
eurasiană, despre care am să vă vorbesc mai târziu. 
Oricum, impresia mea era că Amersham se temea să se 
întâlnească cu persoane cunoscute anterior, ieşea numai 
noaptea şi călătorea la Bombay cu un tren care pornea 
după apusul soarelui. 

Lordul Lebanon rămase tăcut pentru câteva clipe şi se 
încruntă. 

— Când am sosit în Anglia, am găsit o situaţie cam... 
stranie. Amersham se purta de parcă ar fi fost stăpânul 
castelului şi apăruseră şi cei doi majordomi americani. De 
fapt, nu-i vedeam pentru prima oară pe cei doi. Înainte de 


plecarea mea la Şcoala Militară, americanii fuseseră când 
în serviciul mamei mele, când în acela al lui Amersham. 
Mama nu se schimbase prea mult, dar am găsit la castel o 
nouă locatară. Pe Ila. Este fiica unui văr de-al mamei. Ila 
Crane este o tânără fermecătoare, foarte serioasă şi mai 
degrabă inteligentă. Lucrează ca secretară a mamei, dar 
este mai mult decât atât. Mama ţine mult la dânsa. Adevărul 
este că mă voi căsători cu lla, zise lordul după o scurtă 
ezitare. Eu personal nu doresc să mă însor nici cu ea, nici 
cu vreo altă fată, însă mama insistă... 

Dădu din umeri cu un aer resemnat. 

— Prin urmare, când m-am întors acasă, am găsit o 
atmosferă foarte... neplăcută. Amersham, cum v-am spus, 
făcea pe stăpânul, iar cei doi majordomi nu dădeau 
socoteală nimănui pentru purtarea lor. Erau impertinenţi, 
fireşte, nu faţă de mine, şi atât de incapabili, încât i-aş fi 
putut înlocui oricând cu oricare băiat de la grajduri. Am 
început să-mi dau seama că la Priory se întâmpla ceva 
necurat, că exista o taină, păstrată de toţi cu grijă, dar nu- 
mi închipuiam că prezenţa mea îi deranjează. Mi-am dat 
seama de asta, când am constatat că nu mă scăpau din ochi. 

Zâmbi şi continuă: 

— Era clar că boala mea şi întoarcerea mea neaşteptată în 
Anglia le stricase planurile - deşi nu ştiu care erau aceste 
planuri. Aveam impresia că toţi se tem să nu descopăr, 
întâmplător, ceea ce ei ascundeau. Chiar şi mama 
împărtăşea aceste temeri şi faptul m-a mirat şi chiar m-a 
înspăimântat. Cu timpul însă m-am obişnuit. Prima surpriză 
neplăcută a fost atunci când l-am concediat pe Guilder, 
majordomul american, pe care-l găseam cu totul 
incompetent. Dar, la sfârşitul săptămânii, era tot acolo. M- 
am înfuriat şi m-am plâns mamei, insistând ca individul să 
plece. 

Râse cu amărăciune. 

— Fireşte, a rămas... Până la urmă am acceptat situaţia 
aceasta paradoxală; erau slujitorii mei, îi plăteam, dar nu 


aveam voie să le fac observaţii sau să-i concediez. Adevărul 
este că sunt oameni de înţeles şi, uneori îi găsesc chiar 
simpatici şi distractivi. Amersham însă este cu totul altfel. 
Acesta arată clar că se consideră stăpân în casa mea. Are 
bani, maşină, cai de curse - dar, poate, toate acestea vă 
sunt cunoscute. Oricum, Guilder şi Brooks, cei doi 
majordomi americani, îi arată un respect deosebit, iar 
Amersham îi tratează de parcă ar fi egali lui. lar mama, 
căreia asemenea maniere îi displac profund, nu se 
amestecă niciodată în relaţiile dintre Amersham şi cei doi 
majordomi. Ca să înţelegeţi ce valoare are această atitudine 
înţelegătoare din partea mamei, trebuie să vă spun că ea 
este o aristocrată de tip vechi, care consideră servitorii 
drept fiinţe inferioare. 

Lordul Lebanon oftă înainte de a continua. 

— Omul pe care Amersham îl ura cel mai mult era Stand, 
şoferul şi servitorul meu personal. De câte ori se întâlneau, 
se certau. Sunt sigur că dacă Stand nu murea, doctorul l-ar 
fi concediat. Nu ştiu ce aflase Stand despre Amersham, dar 
era limpede că-l socotea duşmanul său. Trebuie să vă spun 
că Stand a fost, cândva, în armata din India. Deci, la scurt 
timp după întoarcerea mea, mama mi-a declarat că doreşte 
să mă însor cu Ila. Fireşte, odată tot va trebui să mă însor, 
dar aş prefera să-mi aleg eu însumi soţia! Nu neg, însă, că 
Ila Crane este o fată fermecătoare şi că, până în ziua când a 
fost ucis Stand, se purta normal. 

— Până în ziua când a fost ucis Stand? repetă Tanner 
tresărind. Ce s-a întâmplat după aceea? 

— S-a schimbat, răspunse lordul Lebanon. De atunci, 
parcă se teme de ceva... Pare înfricoşată. Dacă i te adresezi 
pe neaşteptate tresare şi dă impresia că aşteaptă să se 
întâmple ceva neplăcut. Şi, în plus, este somnambulă! 
Auzisem despre somnambuli, dar nu văzusem niciunul până 
în seara când am văzut-o pe Ila. Eram în hol, bând un 
whisky înainte de a merge la culcare, când am auzit pe 
cineva coborând treptele scării. Era Ila. Purta numai o 


cămaşă de noapte şi, mirat de ţinuta ei vestimentară, i-am 
vorbit. Mărturisesc că m-am îngrozit. Poate că 
dumneavoastră nu aţi văzut niciodată un somnambul. Este 
un spectacol groaznic! Aşadar, i-am vorbit, dar ea nu mi-a 
răspuns. A coborât în hol, s-a învârtit pe acolo de parcă ar fi 
căutat ceva şi apoi a urcat în camera ei, cu paşi rari. M-am 
apropiat de ea şi i-am zărit ochii. Erau larg deschişi şi 
şoptea ceva, n-am izbutit să înţeleg ce anume. După câte 
ştiu, asta s-a petrecut de două ori. Ştiam că este primejdios 
s-o trezesc, de aceea prima oară m-am dus în camera 
mamei şi i-am comunicat cele întâmplate. Altă dată, însă, 
mama a asistat personal la „plimbarea” nocturnă a lei. 
Mama, care nu-i o femeie prea emotivă, s-a necâjit totuşi 
foarte mult din această pricină. 

— Deci, miss Crane este somnambulă? întrebă Tanner. 
Doctorul Amersham are cunoştinţă despre maladia ei? 

— Fireşte, replică lordul Lebanon. El ştie tot ce se petrece 
la castel. I-a dat Ilei un medicament, dar nu ştiu dacă ea îl 
ia. 

— Aţi spus că se teme de ceva? se interesă Tanner. De ce 
anume? 

— De toate! De exemplu, dacă scârţâie o mobilă, sare de 
pe scaun, nu iese niciodată noaptea şi îşi încuie camera - 
este singura din casă care îşi încuie camera. Cu alte 
cuvinte, se teme. 

Bill Tanner rămase pe gânduri. Cele aflate nu numai că nu 
aruncau vreo rază de lumină în această afacere, ci, 
dimpotrivă, o complicau şi mai mult. 

— Mai înainte, aţi pomenit de o tânără eurasiană, în 
legătură cu doctorul Amersham, i se adresă lordului. Ce s-a 
întâmplat cu ea? 

— Era o fată foarte frumoasă, zise Lebanon. Şi cred că 
trebuie să aflaţi adevărul. S-a întâmplat la scurtă vreme 
după sosirea doctorului în India, atunci când venise să mă 
ia acasă. Fata a fost găsită strangulată în bungalowul său. 

Tanner, uimit, sări în picioare. 


— Cum! exclamă. 

Lordul Lebanon era încântat de impresia produsă. 

— Acesta este adevărul, spuse. Fata era foarte frumoasă - 
fireşte nu aparţinea înaltei societăţi, deşi părinţii ei erau 
bogaţi. A fost găsită sugrumată în bungalowul unde locuia 
Amersham. A fost mare scandal, însă nu l-au putut inculpa, 
cu toate că existau urme de luptă în încăpere. Ziarele au 
scris că o ucisese un băştinaş, din răzbunare, dar în jurul 
gâtului ei s-a găsit un batic roşu, la fel ca acela din jurul 
gâtului lui Stand. 

— Nu aveam cunoştinţă de întâmplarea respectivă, 
murmură Tanner, când îşi mai reveni din uimire. Mama 
dumneavoastră este la curent? 

— Nu sunt sigur, răspunse Lebanon după o scurtă ezitare. 
E greu să stabileşti ce ştie mama. Totuşi, sper că nu 
cunoaşte respectiva întâmplare. Şi acum, domnule Tanner, 
aş dori să mă sfătuiţi ce să fac? Presupun că îmi veţi spune 
să-i interzic lui Amersham accesul în casa noastră şi cred 
că, din punct de vedere legal, acest lucru este posibil. Însă 
mai există şi mama şi trebuie să ţinem cont de ea. De obicei, 
dânsa are grijă să intervină pentru ca ordinele mele să nu 
fie îndeplinite. Aţi avea amabilitatea să petreceţi acest 
week-end la Marcs Priory, ca invitat al meu? 

Inspectorul râse. 

— Ce va spune lady Lebanon despre această invitaţie? 
întrebă şi observă că tânărul lord se întunecă la faţă. 

— Mărturisesc că nu ştiu, admise lordul. Nu, ar fi prea 
primejdios. 

— V-aş sfătui să plecaţi pentru o vreme, zise Tanner. Există 
ceva care vă împiedică să călătoriţi? 

— Ar fi o soluţie bună, nu-i aşa? rosti el zâmbind. Totuşi, 
când îmi daţi acest sfat, uitaţi două elemente importante: 
pe mama şi pe Amersham. Fireşte, nu dau mare atenţie 
părerii lui Amersham, însă nu vreau să mă opun dorințelor 
mamei. I-am spus deja că aş vrea să merg în America, să 


cumpăr acolo o fermă şi să-l întâlnesc pe cel de-al doilea 
moştenitor al averii mele. 

— Cine este acest moştenitor? întrebă Tanner. 

— Oricât v-ar părea de ciudat, este un tip oare locuieşte în 
America şi, după câte cred, este chelner sau aşa ceva. Nu, 
nu glumesc. Bineînţeles că primul, mai precis prima 
moştenitoare a mea, este Ila! Am aflat asta de la mama, 
acum câteva zile. Oricum, sunt de părere că ar fi foarte bine 
să plec în Canada şi să dau uitării castelul Marcs Priory... I- 
am spus-o mamei de mai multe ori. Ea însă susţine că locul 
meu este aci şi face tot posibilul ca să mă împiedice să-mi 
pun planul în aplicare. 

Se ridică şi se apropie de biroul lui Tanner. Tânărul avea 
pe faţă o expresie tristă, care-i provocă milă inspectorului. 

— Domnule Tanner, spuse lordul, am un caracter slab. 
Probabil că în lume sunt mii de oameni asemeni mie - poate 
cei mai mulţi... Se pare că bărbaţii cei mai puternici şi cei 
mai hotărâți din lume s-au adunat la Scotland Yard! 

Izbuti să surâdă şi se grăbi să adauge: 

— Nu mă pot opune voinţei mamei mele. Sunt într-u totul 
în puterea ei. Şi, ca să fiu sincer, nici nu sunt în stare să 
lupt. 

Tăcu deodată şi şopti: 

— Este cineva la uşă... 

— Dragă lord Lebanon, începu Tanner râzând, vă asigur 
că... 

— Vă deranjează dacă mă uit? întrebă tânărul. 

— Deschide uşa, Totty, porunci inspectorul. 

Sergentul Totty deschise brusc uşa şi rămase uluit. 

Pe coridor se afla un bărbat care-şi ţinea capul aplecat, de 
parcă încerca să tragă cu urechea. Era majordomul 
Guilder! 

— Vă rog să mă scuzaţi, domnilor, li se adresă acesta 
intrând în încăpere, dar lordul Lebanon şi-a uitat tabachera 
şi am venit să i-o aduc. 

— De ce ascultai la uşă? îi zise Tanner cu asprime. 


— Nu ascultam, protestă Guilder. Pur şi simplu nu ştiam în 
care birou sunteţi, domnule Tanner, şi voiam să mă asigur, 
înainte de a bate la uşă. Mă străduiam să recunosc vocea 
lordului Lebanon. 

— Cine ţi-a permis să vii până aici? întrebă Tanner. 

— Polițistul de la poartă, răspunse Guilder, care nu părea 
deloc jenat. 

Scoase din buzunar tabachera şi o dădu lordului. Apoi, îi 
salută şi părăsi camera. Inspectorul Tanner îi făcu semn lui 
Totty. 

— Urmăreşte-l şi vezi unde se duce, îi ordonă. 

Îl uimise obrăznicia acelui individ. Oare de când se afla în 
dosul uşii şi ce auzise din relatarea lordului Lebanon? se 
întreba inspectorul. Dealtfel, îţi trebuia o mare îndrăzneală 
ca să spionezi chiar în clădirea Scotland Yardului... 

— Vedeţi că nu exageram, zise lordul. Credeam că 
reuşisem să plec de la Marcs Priory, azi dimineaţă, fără să 
fiu observat. Dar greu poţi scăpa de supravegherea lui 
Guilder. 

— De când vă spionează? vru să ştie inspectorul Tanner. 

— Din ziua când m-am întors din India. Poate că se 
întâmpla şi mai înainte, însă nu am remarcat... 

— Mama dumneavoastră ştie? 

— Trebuie să ştie, replică lordul. Oricum, Amersham este 
la curent. 

— Unde este acum doctorul? 

— Ieri noapte a fost la Marcs Priory, dar s-a întors la 
Londra. Mi-a spus mama dimineaţa, la micul dejun, altfel n- 
aş fi avut habar că plecase. 

Tanner luă un carnet de pe birou şi scrise ceva. 

— Îmi puteţi spune când anume a murit acea tânără 
eurasiană? întrebă. 

— Veniţi la Marcs Priory. Acolo puteţi vedea agenda mea, 
în care am toate datele, răspunse lordul Lebanon, luându-şi 
pălăria şi bastonul. Dacă doriţi, relataţi-i lui Amersham cele 
declarate de mine, deşi aş prefera să evitaţi aceasta, altfel 


doctorul îmi va face viaţa şi mai neplăcută. Oricum, vă rog 
să veniţi pentru week-end la castel şi am să vă aduc la 
cunoştinţă ceva foarte interesant... Aţi auzit de Peterfield? 
Este un sătuc din Berkshire. 

Tanner îl privi încruntându-şi sprâncenele. Nu se aştepta 
la această întrebare... Aşadar, lordul Lebanon nu era atât 
de netot, cum crezuse... Cunoştea taina mamei sale şi ceea 
ce ascundea aventura de la Peterfield. 

Inspectorul îşi conduse vizitatorul până la ieşirea din 
clădirea Scotland Yardului, după care reveni în birou. Totty 
îl aştepta. 

— L-am lăsat pe peron, îi raportă sergentul. Nu cred că 
avem date ca să-l băgăm la răcoare. 

— 'Te referi la Guilder? Fireşte că nu. La urma urmelor nu 
poate face rău decât dacă a auzit... 

— Despre femeie? Despre eurasiana aceea? întrebă Totty. 
În ce mă priveşte, sunt de părere că avem destule dovezi ca 
să-l arestăm pe Amersham. 

— Să-l arestăm, poate, dar nu ca să-l acuzăm în faţa 
procurorului, zise Tanner. Mai bine, du-te la dânsul acasă şi 
spune-i că vreau să-l văd aci, la Scotland Yard. Poţi adăuga 
că nu este obligat să vină, dar ar fi mai bine să-l întâlnesc la 
noi. 

— Şi dacă va refuza, să-l aduc cu forţa, completă Totty. 

— Nu, încă nu am ajuns în asemenea situaţie, deşi nici 
prea departe nu suntem..., replică Tanner. 

Inspectorul Tanner se duse în sala de conferinţe, unde 
trebuia să ţină o prelegere tinerilor ofiţeri de poliţie. 
Constată că se putea concentra cu greu asupra subiectului 
respectiv, într-atât îl preocupau noutăţile aflate. 

În timp ce vorbea se ivi Totty, care-i făcu semn că avea 
ceva să-i comunice. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă Tanner, întrerupându-şi 
prelegerea. 

Sergentul 'Totty nu răspunse, ci, apropiindu-se de el, îi 
întinse tăcut o telegramă. Tanner o luă şi citi: „Foarte 


urgent. Cadavrul doctorului Amersham a fost găsit la Priory 
Field la orele 11,7 a.m. în dosul unor tufişuri, la cincizeci de 
yarzi de aripa vestică a castelului Marcs Priory. A fost 
sugrumat, dar nu s-a găsit nici batic, nici frânghie. Rugăm 
veniţi imediat. Directorul poliţiei locale”. 

CAPITOLUL 15 

Un grădinar, care se ducea în sat străbătând Priory Fields, 
zărise ceva sub nişte tufişuri de rododendroni. Se gândi că 
sunt haine vechi, aruncate şi se apropiase. Atunci văzuse... 

Era cadavrul lui Amersham. Mâinile lui, înţepenite de 
moarte, stăteau întinse, gata parcă să-şi înhaţe duşmanul 
nevăzut. În jurul gâtului se vedea chiar semnul lăsat de 
cârpa cu care fusese sugrumat, însă asasinul, înainte de a 
pleca, avusese grijă să ia cu el acea dovadă. 

Veni un doctor din sat, care constată că Amersham era 
mort de mai multe ceasuri, dar nu fu în stare să stabilească 
cu precizie ora crimei. 

Lady Lebanon se afla în camera ei când îi fu adusă vestea 
şi o primi cu un remarcabil sânge rece. 

— Anunţaţi imediat poliţia, poruncise ea. Ar fi bine să-i 
trimitem o telegramă acelui domn de la Scotland Yard. Cum 
se numeşte? A, da, Ianner. 

Inspectorul primise însă numai telegrama poliţiei locale, 
aceea a lady-ei Lebanon ajungând mult mai târziu. 

La sosire, inspectorul Tanner constată că se făcuse tot ce 
trebuia: cadavrul fusese cercetat de medic, fără a fi mişcat 
din loc, şi se luaseră numeroase fotografii. Poliţia locală, 
medicul legist şi un alt medic aşteptau la locul crimei 
sosirea maşinii celor de la Londra. Deîndată ce cobori, 
împreună cu cei patru însoțitori ai săi, Bill Tanner controlă 
buzunarele mortului; găsi într-unul trei sute de lire, în 
bancnote de câte o sută şi, în altul, un paşaport. Cercetară 
cu atenţie împrejurimile, dar nu descoperiră nici o urmă de 
luptă. Văzură doar urmele lăsate de roţile unei maşini, care 
trecuse peste aleea acoperită cu pietriş şi peste un strat de 
flori ca să se îndrepte spre satul Marcs Thornton. 


La cincizeci de yarzi de locul unde maşina trecuse peste 
alee pentru a doua oară, Iotty observă pe solo pată de ulei 
şi două chibrituri arse. Unul fusese stins aproape imediat, al 
doilea însă era consumat aproape în întregime. 

Cu ajutorul lui Feraby scotoci prin tufişuri şi prin iarbă, 
dar nu găsi decât o ţigară ruptă, pe care Totty i-o aduse lui 
Tanner. 

— Marca Chesterford, zise inspectorul examinând-o. 
Ţigară americană, deşi cred că o fumează şi mulţi englezi. 
Păstreaz-o împreună cu chibriturile. Şi acum vom porni pe 
alee; poate descoperim urme care duc din stratul de flori 
către alee. 

În noaptea precedentă plouase şi pe pietrişul umed se 
vedeau clar urmele roţilor. 

— Unde este maşina doctorului? întrebă Feraby. 

— Şeful poliţiei locale mi-a spus că a fost găsită la vreo 
două mile distanţă de aici. Curând o vor aduce în sat. A, uite 
c-o aduc. Totty, spune-le să rămână unde sunt. Nu vreau să 
fie şterse aceste urme. Aruncă şi o privire pe drum, ca să 
vezi dacă urmele de acolo corespund cu cele de aci. 

— Sunt lăsate de aceeaşi maşină, raportă Totty revenind. 

— Ai găsit şi urme de pantofi în maşină? 

— Da, însă erau atât de încâlcite, încât nu pot fi folosite ca 
dovezi, răspunse sergentul. 

— Cred că pot să relatez cum s-a petrecut crima, spuse 
Tanner. În acest loc, cineva a sărit în partea din spate a 
maşinii. Acum, capota ei este coborâtă, dar sunt sigur că în 
clipa când s-a comis asasinatul era ridicată. Observaţi cât 
de prost a fost trasă... Chiar aici criminalul i-a petrecut 
doctorului baticul în jurul gâtului. De aceea maşina a 
părăsit aleea şi a înaintat în zig-zag. S-a oprit pe stratul de 
flori, unde aţi găsit pata de ulei. Cam peste vreo oră a sosit 
acela care a dus maşina pe costişa unde a fost descoperită 
în final. Mai înainte însă, respectivul a desfăcut un pachet 
nou de ţigări Chesterford - Feraby a găsit o bucată din 
ambalajul său - a scos o ţigară, a aruncat-o fiindcă s-a rupt 


şi şi-a aprins alta, după ce s-a folosit de două chibrituri. 
Unul dintre poliţiştii locali a văzut maşina trecând pe la 
orele două şi jumătate noaptea, dar capota fiind coborâtă 
nu l-a putut zări pe omul de la volan. În schimb, ştim ora la 
care a fost mutată din loc. Doctorul Amersham a plecat de 
la Marcs Priory pe la orele unsprezece noaptea, a fost 
asasinat la câteva minute după plecare şi târât lângă 
tufişuri. Ucigaşul a avut apoi suficient timp la dispoziţie ca 
să se ocupe de maşină. Portarul a auzit un zgomot de motor, 
dar nu poate preciza ora. 

Tăcu, masându-şi furios bărbia. 

— Ceea ce nu pot înţelege este de ce a lăsat criminalul 
cadavrul la Priory Fields când, cu maşina, îl putea 
transporta şi ascunde departe de locul crimei! exclamă el 
enervat. 

Ceva mai târziu cercetă atent maşina, după ce ordonă să 
fie ridicată capota. Stabili că existau zgârieturi şi urme de 
noroi pe parbriz, iar ceasul maşinii era spart. 

— Amersham a lăsat aceste urme, explică Tanner. Când a 
simţit strânsoarea baticului în jurul gâtului său şi-a ridicat 
picioarele ca să se sprijine de ceva. Cu acest prilej a spart şi 
ceasul. 

Pe covorul de cauciuc din partea anterioară a maşinii se 
vedeau urme care atestau că ceva greu fusese târât... 

— Pe aici a fost tras cadavrul şi târât pe iarbă, continuă 
Tanner. Voi sta de vorbă cu toţi servitorii de la castel, cu 
lady Lebanon şi cei doi majordomi americani. Lordul 
Lebanon s-a întors? 

— A sosit cu un sfert de oră înaintea noastră, răspunse 
Feraby. 

— Discută dumneata cu el, Feraby. Nu am chef, pentru 
moment, să răspund la întrebările lui. 

Inspectorul Tanner străbătu aleea şi ajunse în holul 
castelului. Majordomul-şef îi spuse că lady Lebanon se afla 
în camera ei. Era însă cineva care-l aştepta cu mare 


nerăbdare, dornic să-i dea o mulţime de informaţii. Acest 
„cineva” era miss Jackson, camerista. 

— Ai văzut-o azi pe lady Lebanon? o întrebă inspectorul. 

— Nu, domnule, răspunse camerista. Am bătut la uşa 
camerei ei, dar nu m-a lăsat să intru. Mi-a spus doar să 
părăsesc casa cât mai repede. A comandat chiar şi o maşină 
din sat, ca să mă ia. 

— Când s-a întâmplat asta? 

— Pe la orele nouă dimineaţa. Mi-a plătit leafa pe o lună 
înainte, de parcă voia să scape cât mai repede de mine. 
Credea, poate, că intenţionam să rămân. Ştiu foarte bine 
când cineva vrea să mă expedieze, adăugă camerista 
râzând. 

— Toate acestea s-au petrecut înainte de descoperirea 
cadavrului? se interesă Tanner. 

— Da, domnule. De obicei, lady Lebanon este atât de 
zgârcită, încât dărnicia ei m-a pus pe gânduri: „Curios. Vrea 
să mă vadă luând trenul de la ora zece. Oare ce s-a 
întâmplat?” mi-am spus. Şi, de aceea, am avut grijă să pierd 
trenul, adăugă. 

— Ai aruncat o privire în camera ei? întrebă inspectorul. 

— Nu, domnule, dar ştiu că nu s-a culcat deloc. Pantofii pe 
care-i purta aseară sunt uzi. I-am găsit în toaletă. De 
asemeni am observat că rochia ei lungă, de casă, era 
murdărită de noroi. Domnul Kelver, care i-a dus cafeaua, 
spunea că patul ei era nedesfăcut. întrebaţi-l, domnule. 

— Fii liniştită, am să-l întreb, zise Tanner zâmbind. Nu 
cumva ai auzit pomenindu-se despre crimă înainte de a fi 
descoperit cadavrul? 

— Nu, domnule. 

Tanner se duse apoi să-l întâlnească pe 'Totty. 

— Du-te la tufişurile unde a fost găsit Amersham şi 
cercetează dacă nu există urme de pantofi de damă, cu 
tocuri înalte. Uită-te şi în partea opusă, unde a fost lăsată 
maşina. Vreau să ştiu dacă vreo femeie s-a apropiat de 
acele locuri. 


Kelver îl aştepta în holul cel mare. Lângă cămin îi zări pe 
cei doi majordomi şi înţelese că erau pregătiţi să-l înfrunte. 
Îl chemă pe cel mai înalt dintre ei. 

— Eşti Guilder? îl întrebă. 

— Da, domnule, răspunse calm acesta. Am avut plăcerea 
să vă întâlnesc azi dimineaţă, adăugă. Adevărul este că am 
ajuns aici, puţin înaintea dumneavoastră. 

Tanner nu dădu atenţie alibiului amintit de Guilder. 

— De câţi ani lucrezi la castel? continuă el. 

— De opt ani. 

— Erai aici pe vremea când trăia răposatul lord Lebanon? 

— Da, domnule. 

Majordomul răspundea zâmbind. Părea că-l distrează 
conversaţia respectivă. 

— Tot majordom erai şi atunci? 

— Da, domnule, răspunse Guilder. 

— Prin Scotland Yard s-a verificat situaţia ta financiară, 
zise inspectorul. S-a constatat că ai deschis la Banca 
Provincială din Londra un cont curent. 

Guilder zâmbi încântat. 

— Faptul că aţi reuşit să descoperiţi acest lucru mă face să 
stimez şi mai mult Scotland Yardul! exclamă el. Da, într- 
adevăr, am o sumă în cont. 

— Nu este ceva obişnuit ca un majordom să aibă bani la 
Bancă, în Londra, observă Tanner. 

— Există şi excepţii, domnule, rosti Guilder plecând 
privirile. 

— Ce sumă ai depusă? 

— Trei-patru mii de lire, domnule. 

Tanner se aştepta ca Guilder să fie tulburat. El însă era cât 
se poate de calm. 

„Este un individ primejdios, se gândi inspectorul. Nu 
trebuie să-l subestimez...” 

Îl chemă pe cel de-al doilea majordom şi corpolentul 
american se apropie cu mâinile în buzunare. 

— Şi tu eşti cetăţean american? îl întrebă Tanner. 


— Da, domnule, dar nu am cont la Bancă. 

— Lucrezi de mult aici? 

— De şase ani. 

— Ca majordom? 

— Da, domnule. 

Tanner îl privi şi-i remarcă cicatricea de pe obraz. Îl 
întrebă când a căpătat-o. 

— S-a întâmplat cu ani în urmă, am fost rănit cu ocazia 
unei certe, răspunse cu indiferenţă americanul. 

— Erai şi atunci majordom? se interesă inspectorul. 

— Da, zise Brooks. 

Tanner se întoarse spre Guilder. 

— Cunoşti bine clădirea? îl întrebă. Lady Lebanon mi-a 
spus să arunc o privire peste tot. Mi-ai putea fi ghid? 

— Cu multă plăcere, răspunse Guilder. 

Tanner îi expedie pe amândoi şi rămase cu majordomul-şef 
Kelver, care urmărise cu mare atenţie convorbirea lui cu cei 
doi americani. 

— Cu ce anume se ocupă cei doi? îl întrebă Tanner 

— O servesc pe lady Lebanon, pe lordul Lebanon şi pe miss 
Crane, zise Kelver. 

— Unde-i acum, miss Crane? întrebă repede inspectorul. 

— Afară, la aer, răspunse omul. Biata domnişoară este 
foarte tulburată, lucru foarte firesc dealtfel. 

Tanner nu-l întrebă de ce socotea firească tulburarea fetei, 
fapt ce-l decepţionă pe domnul Kelver. 

Chiar atunci apăru Feraby şi inspectorul îl trase într-un 
colţ. 

— Du-te s-o cauţi pe miss Crane şi stai de vorbă cu dânsa. 
Sigur că ştie mai multe decât va fi dispusă să-ţi 
mărturisească la început, dar încearcă s-o convingi să ţi se 
destăinuie. 

Tânărul poliţist plecă şi Tanner se întoarse la majordomul 
şef. 

— Ieri noapte nu ai auzit nimic? îl întrebă. 

Kelver făcu semn că nu. 


— Nici ţipete, nici zgomote, nimic? insistă Tanner. 

— Nu, domnule. 

Însă Tanner era convins de contrariul. 

— Îţi aminteşti de noaptea când a fost ucis Stand, şoferul? 
continuă inspectorul. Nici atunci nu ai auzit nimic? 

— Nu, domnule. Dealtfel, v-am spus-o şi data trecută, când 
aţi fost aci. 

— În timpul nopţii a intrat cineva în această încăpere? 

— Nu, domnule. Mă iertaţi, adăugă apoi repede, însă v-am 
văzut discutând cu Delia Jackson, camerista lady-ei 
Lebanon. 

Privi în jur şi continuă în şoaptă: 

— A fost concediată azi dimineaţă. Poate că ea va putea 
răspunde la întrebarea dumneavoastră, fiindcă are 
permisiunea de a circula, noaptea târziu, în această aripă a 
casei. Un servitor concediat simte oarecare ciudă şi va fi 
desigur dispusă să vă dea informaţia dorită. 

— Mulţumesc, spuse Tanner. Am să stau de vorbă cu ea. 

Kelver privi spre palierul de sus al scării şi se întoarse spre 
inspector. 

— Vine lady Lebanon, domnule, îl anunţă el. 

Lady Lebanon cobori scările cu paşi rari. Era foarte calmă 
şi stăpână pe sine. Cearcănele de sub ochii ei confirmau 
cele spuse de camerista Jackson. Când vorbi însă, vocea 
lady-ei răsună plină de siguranţă, de parcă nimic neobişnuit 
nu-i tulburase liniştea. 

— Domnule Tanner, aveţi tot ce vă trebuie? i se adresă ea. 
Kelver, ai grijă, te rog, ca domnul Tanner să vadă întregul 
personal şi ajută-l cât poţi. Veţi termina astăzi ancheta? i se 
adresă inspectorului şi se îndreptă spre biroul ei. 

— Nu cred, răspunse Tanner. 

O privi cercetător. Lady Lebanon era una din acele fiinţe 
pe care nu le supui nici cu ameninţări, nici cu promisiuni. 
Dacă izbutea s-o facă să declare ce ştie, ar fi fost o 
adevărată performanţă. 


— Am cerut să vi se reţină o cameră la hanul „White Hart”, 
zise lady Lebanon. Este un loc confortabil, deşi am auzit 
vorbindu-se că unuia dintre oamenii dumneavoastră i s-a 
întâmplat acolo ceva neplăcut. 

— Da, replică Tanner. Mi-aţi permis să vizitez casa, 
continuă. 

— Fireşte. Brooks poate să vă însoţească. 

Stătu lângă biroul ei cu mâinile sale albe sprijinite pe 
sugativa ce-l acoperea în parte. 

— Se pare că acel om a fost ucis în parc, zise ea şi Tanner 
o privi mirat. 

— Care om? făcu el nedumerit. 

— Doctorul Amersham, zise ea. 

Femeia din faţa lui era, într-adevăr, altfel decât ceilalţi, îşi 
spuse iar inspectorul. Pentru dânsa Amersham era un „om” 
oarecare. Fusese asasinat în parcul castelului ei, însă acest 
lucru nu părea s-o impresioneze în mod deosebit. 

— Da, a fost asasinat în parc şi locuinţa dumneavoastră 
este în acest parc. Nu-i, prin urmare, exclus ca să fi auzit 
cineva vreun strigăt..., dacă s-a auzit... 

— Va fi foarte interesant dacă veţi descoperi aşa ceva, rosti 
rar lady Lebanon. 

Apăsă pe butonul soneriei din faţa ei şi, aproape imediat, 
se ivi Brooks. 

— Arată-i, te rog, domnului Tanner, casa, îi spuse ea 
majordomului. 

CAPITOLUL 16 

După ce inspectorul Tanner ieşi, lady Lebanon îl chemă pe 
Kelver. 

— Când vor pleca poliţiştii? îl întrebă. 

— Mi se pare că vor sta încă destul de mult pe aci, mylady, 
răspunse Kelver şi, văzând-o îndreptându-se spre scară se 
grăbi să adauge: lertaţi-mă, mylady, însă aş dori să vă 
vorbesc despre ceva oarecum neplăcut - neplăcut pentru 
mine, adică - adăugă. Mâine este sfârşitul lunii şi aş dori să 
binevoiţi a-mi primi demisia. 


Îl privi încruntând sprâncenele. S-ar fi putut crede că 
pentru dânsa, demisia lui Kelver era o adevărată tragedie. 

— După cum înţelegeţi, desigur, mylady, continuă Kelver, 
toate aceste evenimente îngrozitoare m-au impresionat 
profund. 

— Dar nu se referă la dumneata, Kelver, zise lady cu 
bunăvoință. 

— Vă rog să mă iertaţi, insistă Kelver. Ştiu că reacţia mea 
nu este cea mai potrivită, însă de când lucrez, numele meu 
nu a fost legat de asemenea întâmplări. 

— Foarte bine, Kelver, rosti ea încet. Regret, totuşi, fiindcă 
îmi dau seama că va fi greu să te înlocuiesc. 

Majordomul-şef se înclină uşor. Era mulţumit că-i 
acceptase demisia. 

— Unde este lordul Lebanon? 

— În camera lui, mylady, răspunse Kelver. Abia s-a întors. 

— Spune-i că vreau să-l văd. 

Când Willy Lebanon ajunse în faţa ei, destul de speriat, îl 
privi intens cu ochii ei negri şi el simţi că-i piere curajul de a 
o înfrunta. 

— Este foarte trist ceea ce s-a întâmplat..., începu el. 

— Unde ai fost azi dimineaţă, cu maşina ta, Willy? îl 
întrerupse lady Lebanon. 

— În oraş, mamă, răspunse el, umezindu-şi buzele uscate. 

— Unde anume? 

— La Scotland Yard, spuse el, străduindu-se să zâmbească. 

— De ce te-ai dus la Scotland Yard? continuă ea să-l 
întrebe. 

Willy îi evită privirea şi, când vorbi, se exprima cu greu. 

— În casa asta se întâmplă lucruri pe care nu le înţeleg, 
reuşi el să rostească. Mă îngrozesc toate şi..., cum să-ţi 
explic? Mă rog, am vrut să mă duc şi m-am dus... 

— Willy! exclamă maică-sa cu asprime şi el se zăpăci. 

— Regret, mamă, replică lordul, dar te porţi cu mine de 
parcă aş fi un copil mic. 


— Aşadar, ai fost la Scotland Yard! zise lady Lebanon. A 
fost o prostie din partea ta. Fii sigur că dacă poliţia vrea să 
afle ceva, poate să o facă şi fără ajutorul tău. Purtarea ta m- 
a supărat foarte mult. Le-ai spus ceva despre Amersham? 

De fapt, lady Lebanon voia să-i pună această întrebare. 
Ştia de la Guilder că fiul ei se dusese la Scotland Yard, dar 
acesta nu fusese în stare să-i comunice clar ce discutase 
acolo. 

— Nu, răspunse lordul morocănos. Le-am declarat doar 
că-l găsesc pe Amersham foarte ciudat, că la castel se 
întâmplă multe pe care nu le înţeleg. Nu-i înţeleg pe 
blestemaţii ăştia de majordomi americani. Nu-l înţeleg pe 
Guilder. Ca să fiu sincer, aş fi preferat să ni! mă fi întors 
niciodată din India. 

Lady Lebanon se ridică şi se apropie de el. îl privi aproape 
ameninţător. 

— N-ai să te mai duci la Londra fără permisiunea mea, îi 
spuse, şi nu vei pomeni poliţiei despre cele ce se petrec în 
această casă. Ai înţeles? 

— Da, mamă, murmură tânărul. 

— Vreau să te porţi cu mai multă demnitate, continuă ea. 
Nu este cazul ca tu, un Lebanon, să legi prietenii cu poliţişti 
şi cu oameni de teapa lor. 

— Nu ştiu, răspunse el. Cu mine s-au purtat frumos. 
Guilder însă m-a urmărit. 

— A făcut-o fiindcă i-am poruncit eu, zise lady Lebanon. Îţi 
ajunge această explicaţie? 

— Da, mamă, zise Willy disperat. 

Se pregătea să părăsească încăperea când ea îl chemă iar. 

— Nu pleca. Trebuie să semnezi nişte cecuri. 

Scoase dintr-un sertar un carnet de cecuri şi-l deschise. 
Tânărul lord se apropie şi luă un stilou. Ca de obicei, erau 
cecuri în alb. 

— De ce-mi dai să semnez totdeauna cecuri în alb? 
observă el indispus. Ar trebui să ştiu... 


— Semnează patru, îi ceru lady Lebanon. Şi fii atent să nu 
le pătezi. 

Willy Lebanon ar fi vrut nu numai să păteze, ci să şi rupă 
acele cecuri. Însă privirea mamei lui îl paraliza şi semnă 
supus. Dealtfel, nu trebuia să-şi facă griji. Era bogat şi 
mama lui se dovedise o foarte bună administratoare. Acum, 
voia să se întâlnească cu inspectorul Tanner şi cu sergentul 
Feraby, şi deîndată ce semnă, fugi de lângă dânsa. 

Lady Lebanon la rândul ei se ridică de la birou şi începu să 
urce treptele. Deodată se opri. Cât era de neatentă! Cobori 
în fugă scara, privi în jur şi deschizând unul din sertare, 
scoase dinăuntru o bucată de pânză roşie, mototolită. Cu 
mâini tremurătoare deschise soba şi aruncă baticul în foc. 
Pentru o clipă zări sclipirea micului sigiliu şi se înfioră. Ce 
nebunie din partea ei... Nu trebuia să lase baticul într-un 
sertar unde putea fi găsit de poliţişti! Părăsită de puteri, se 
reaşeză tremurând pe scaun... 

CAPITOLUL 17 

Sergentul Totty nu întârzie să descopere o urmă de pantof 
femeiesc la capătul aleii. Curând, găsi încă una lângă 
maşină. În schimb, nu izbuti să dea de nici un indiciu în 
apropierea locului unde fusese târât cadavrul lui 
Amersham. Îşi continuă căutările şi într-un punct al 
stratului, unde iarba era mai rară, zări amprenta clară a 
unui pantof femeiesc. 

Se aplecase s-o inspecteze mai îndeaproape, când, 
deodată, îl văzu pe majordomul american care-l urmărea cu 
interes. 

— Căutaţi urme, domnule 'Totty? îl întrebă el. Cred că 
această amprentă de pantof aparţine lady-ei Lebanon. A 
fost aci azi dimineaţă. 

— N-a ieşit deloc din camera ei, îl contrazise sergentul. 

— Da? Poate. Eu mă bazez pe cele auzite de la servitori. 
Au văzut-o părăsindu-şi camera. 

— Ce să caute aici? se miră Totty şi, brusc, îi veni o idee. 

Începu să se caute prin buzunare. 


— Nu cumva ai o ţigară? îl întrebă pe american. 

Guilder scoase o tabacheră de argint, o deschise şi i-o 
întinse. 

— Sunt ţigări Chesterford, rosti calm, ca aceea găsită azi 
dimineaţa. Am fumat-o puţin înainte de venirea 
dumneavoastră. 

— De unde ştii că am găsit-o? întrebă Totty. 

— Nu aţi descoperit-o dumneavoastră, ci domnul Feraby, 
răspunse Guilder râzând. Aş putea deveni un bun detectiv, 
domnule 'Totty. 

Sergentul preferă să nu continue discuţia, ci îşi văzu de 
cercetări. Străbătu o pajişte şi ajunse lângă un pâlc de 
copaci, de unde putea vedea casa pădurarului. Se pregătea 
să plece, când observă un scaun, aflat sub un copac. Pe 
iarbă se găsea o pipă şi cenuşă provenită de la tutunul ei. 
Cineva stătuse acolo. Se vedea şi amprenta lăsată de un 
bocanc. Curând, descoperi printre buruieni o puşcă. Faptul 
că nu era ruginită dovedea că nu zăcea acolo de mult timp. 
O verifică şi constată că era încărcată. Scoase gloanţele şi le 
puse în buzunar. Reveni apoi la locul unde-l lăsase pe 
Guilder. Îl văzu ieşind pe poarta castelului. 

— Salutare, sergent..., începu Guilder vesel, dar zărind 
arma se întunecă la faţă. Unde aţi găsit-o? întrebă. 

— Numai eu pun întrebări, îl repezi Totty. Cunoşti arma? 

— Seamănă cu aceea a pădurarului. 

— Şi asta? făcu Totty arătându-i pipa. 

— Nu, domnule, n-am văzut-o niciodată, răspunse 
majordomul, însă, dacă veţi analiza cenuşa veţi afla cui 
aparţine. 

— Unde este inspectorul Tanner? întrebă sergentul 'Totty. 

Tanner se afla la etajul castelului. Controlase întreaga 
clădire, fără să descopere nimic esenţial. Trecuse prin toate 
încăperile, însoţit de Brooks. Camera lordului Lebanon era 
mică, dar mobilată modern. Cea mai spațioasă era aceea a 
Ilei Crane: mare cât o sală, şi cu aspect dezolant din pricina 
lambriurilor de culoare închisă şi a tavanului scorojit. 


Mobilierul sărăcăcios consta dintr-un pat cu baldachin, o 
toaletă, o canapea şi două fotolii. 

— A fost camera răposatului lord, explică Brooks. E numită 
„camera bătrânului lord”. Este bântuită de fantome şi e 
singura dintre toate încăperile care mă înfioară. 

Tanner nu răspunse. Cerceta lambriurile care acopereau 
pereţii şi le ciocănea din când în când. Brooks îl urmărea cu 
interes. 

— Există multe treceri secrete în castel, dar nu mai sunt 
folosite, zise majordomul. 

— Care este camera lady-ei Lebanon? îl întrebă Tanner. 

— Am să v-o arăt. 

Apartamentul lady-ei Lebanon se găsea pe partea opusă a 
coridorului, era plăcut, frumos mobilat. Preţioase covoare 
persane acopereau podeaua. 

Pe biroul din camera lady-ei, lanner zări un mers al 
trenurilor. 

— Lady Lebanon călătoreşte des? 

— Nu, răspunse Brooks, însă l-a trimis pe Guilder la 
Londra şi presupun că a consultat mersul trenurilor. 

— Guilder s-a dus şi s-a întors cu maşina, remarcă Tanner. 

În coşul de hârtii nu găsi ceva deosebit, cu excepţia unei 
foi, smulsă dintr-o agendă, pe care figurau câteva cifre: 
„630, 83, 10, 105”. 

Fuseseră scrise cu cerneală albastră şi pe birou era un 
creion albastru. La început nu înţelese semnificaţia lor, apoi 
se lămuri că aveau legătură cu mersul trenurilor, mai precis 
cu plecările a patru trenuri care erau la orele: 6,30, 8, 3,10 
şi 10,5. De ce patru trenuri se întrebă inspectorul. Însă ce 
tren putea să plece la 10 şi să sosească la destinaţie după 
cinci minute? Până la urmă, ajunse la concluzia că era vorba 
de trenuri care porneau spre Europa, unul la 6,30, cu 
sosirea la 8,3 şi celălalt cu plecarea la ora 10 şi sosirea ia 
10,5, dar a doua zi, fireşte; ambele. Oare unde sosea la 
10,5? Undeva între Paris şi Dijon? 


— Aici este o cameră pe care ar trebui s-o vedeţi. Era 
destinată musafirilor şi doctorul Amersham o folosea când 
dormea la castel. 

— Aici ce este? întrebă Tanner, arătând o uşă pe lângă 
care majordomul trecuse fără să se oprească. 

— Este o debara. 

— Aş dori s-o vizitez, insistă Tanner. 

— Dar nu are nimic înăuntru, replică Brooks. 

— Există ceva acolo pe care nu vrei să-l văd, spuse 
inspectorul, de aceea ai fost dispus să-mi arăţi camera lui 
Amersham. Deschide-o pe aceasta. 

— Nu am cheia ei, răspunse majordomul, dar şi dacă o 
aveam nu merită osteneala s-o cercetaţi. E plină cu tot felul 
de vechituri. 

— Du-te să aduci cheia, porunci lanner. 

— Mai bine s-o cereţi lady-ei Lebanon. Eu nu am chei, 
mormăi Brooks. De unde să ştiu că o să vreţi să intraţi şi în 
debara? 

Tanner lovi de câteva ori uşa. | se păru deosebit de masivă. 

— Uşa asta e cam prea solidă pentru o debara, observă el. 

Îşi lipi urechea de uşă, dar nu distinse nici un zgomot în 
interior. 

— În regulă, zise Tanner, să mergem mai departe, dar am 
să mă reîntorc... 

Brooks înaintă tăcut. Părea că ceva îl indispusese. 
Deschise uşa camerei doctorului Amersham şi se opri în 
prag. 

— Nu este nimic interesant aci, dar poate vreţi să intraţi. 
Inspectorul făcu o verificare minuțioasă, fără a găsi insă 
vreun obiect aparţinând lui Amersham. Tocmai voia să iasă, 
când apăru sergentul Totty cu arma găsita. Intră şi trase 

uşa după el. 

— Trebuie să vă raportez ceva, începu el şi îi relată lui 
Tanner cele descoperite. 

— Cred că puşca şi pipa aparţin pădurarului, încheie 'Totty. 


— De ce le-a lăsat acolo? întrebă Tanner. Arată-mi 
gloanţele. 

Sergentul i le dădu şi apoi, după ce Tanner le cercetă, le 
puse iar în buzunar. 

— Mi se pare ciudat ca un pădurar să folosească o astfel 
de armă, zise inspectorul. Nu cred că Tilling intenţiona să-i 
împuşte cu ea pe braconieri. Presupun că se aşezase acolo 
ca să-i urmărească pe cei care intrau în locuinţa lui. 
Bănuiesc pe cine aştepta să se arate. Apoi, s-a petrecut 
ceva care l-a determinat să-şi lase în acel loc atât pipa cât şi 
puşca. Oare ce anume s-a întâmplat? 

— Am trimis să-l cheme, spuse 'Totty. 

— În ce priveşte ţigara, continuă Tanner, e clar că Guilder 
nu se mulţumeşte să furnizeze un alibi doar pentru sine; 
vrea să-i asigure unul şi lady-ei Lebanon. Desigur că ea a 
coborât în parc când a auzit de crimă - şi asta s-a întâmplat 
cu mult înainte de a fi descoperit cadavrul. Întrebarea este 
ce a împiedicat-o să se apropie de locul unde zăcea mortul? 
De ce s-a mărginit să umble încoace şi încolo la cincizeci de 
yarzi departe de tufişurile unde a fost găsit Amersham? Am 
să-ţi spun eu, Iotty. Pentru simplul motiv că mylady habar 
nu avea unde zace cadavrul. Nimeni nu ştia că este acolo. 
Castelana credea că se află în altă parte şi-l căuta. 

Tanner rămase pe gânduri câteva clipe. 

— Altă întrebare este: era şi Guilder acolo? Nu cred. 
Oricum, ea nu l-a văzut. Poate că majordomul a apărut mai 
târziu sau, dimpotrivă, a fost acolo tot timpul, dar lady 
Lebanon nu ştia. Mă interesează ce ne va spune domnul 
Tilling. 

— Castelul ăsta este un loc straniu..., murmură Iotty. 

— Ai dreptate, admise Tanner. 

La Marcs Priory erau trei telefoane şi Tanner îl alese pe 
acela din camera domnului Kelver, ca să telefoneze la 
Scotland Yard. 

— Am nevoie de o listă cu mersul tuturor trenurilor care 
pleacă la şase şi jumătate şi ajung la destinaţie la opt şi trei 


minute. Şi una cu trenurile care pleacă la zece, dimineaţa 
sau seara şi sosesc la destinaţie la zece şi cinci, în aceeaşi 
seară sau a doua zi. Mă interesează trenurile cu acest orar 
din orice parte a Angliei ar fi, îi spuse el unuia dintre 
subordonații săi. Nu ştiu din ce gări pornesc aceste trenuri. 
Asta trebuie s-o aflaţi voi. 

Oare ce planuri îşi făcuse lady Lebanon? Cadavrul a fost 
găsit la unsprezece dimineaţa - dar crima fusese comisă cu 
vreo douăsprezece ore mai devreme şi ea o ştia. Să fi vrut 
să fugă? Nu părea să fie genul de persoană care o şterge 
aşa uşor. Doar dacă teama resimţită nu o determinase să 
acţioneze astfel. Tanner se îndrepta spre holul principal ca 
s-o interogheze pe lady Lebanon, când îl văzu pe Totty. 

— Tilling nu este la Marcs Thornton, raportă el. A plecat 
dis-de-dimineaţă, însă nimeni nu ştie unde. 

— Nici locatarii de aci nu ştiu? întrebă Tanner. 

— Am vorbit cu lordul Lebanon, dar mi-a spus că nu-l 
cunoaşte prea bine pe pădurar, cu care nu a avut de-a face. 
L-am rugat s-o întrebe pe lady Lebanon, însă se pare că nici 
ea nu ştie. 

— Cine ţi-a comunicat că Tilling a plecat azi dimineaţă? 

— Nevastă-sa, răspunse Totty. 

— E aici? întrebă inspectorul. Vreau s-o vad. 

— l-am spus să vină, dar nu vrea, rosti Totty încurcat. 
Părerea mea este că doamna Tilling ar putea face declaraţii 
interesante, însă se teme la fel de mult ca miss Crane. 

— Miss Crane? se miră Tanner. Este şi ea înspăimântată? 

— Feraby face tot ce poate ca s-o liniştească, dar fără prea 
mare succes, spuse Totty zâmbind. 

— Bine, în acest caz, să mergem noi la doamna Tilling. 

Străbătură Priory Fields ca să ajungă la casa pădurarului. 
Când se apropiară, uşa se deschise. Deşi o văzuse numai o 
dată Tanner o cunoştea pe soţia pădurarului. Acum o găsi 
foarte schimbată: era palidă şi trasă la faţă. Se vedea 
limpede că-şi petrecuse noaptea veghind. După o scurtă 


ezitare îi pofti să intre şi, curând, se instalară în micul ei 
salon. 

— Aţi venit pentru Johnny, nu-i aşa? îl întrebă ea pe 
Tanner. Nu ştiu unde este. A plecat dis-de-dimineaţă. 

— Unde s-a dus? 

— Nu ştiu, domnule Tanner, nu obişnuieşte să-mi spună ce 
are de gând să facă... 

— Ieri noapte la ce oră s-a întors? 

— Dimineaţa, devreme, răspunse femeia, după o scurtă 
ezitare. A intrat, şi a ieşit aproape imediat. Atâta ştiu. 

— Eraţi culcată? i se adresă Tanner zâmbind, ca să-i dea 
curaj. 

— Da... 

— Cât era ceasul? 

— Unu, zise ea. Am auzit apa curgând în bucătărie, care se 
află perete în perete cu dormitorul, şi m-am dus să văd ce 
este. 

Apoi, deodată, îşi acoperi faţa cu mâinile şi izbucni în 
plâns. 

— Doamne! E îngrozitor! gemu ea. Amândoi morţi! Stand 
şi Amersham! 

Tanner aşteptă răbdător ca interlocutoarea lui să se 
liniştească. 

— Doamnă Tilling, i se adresă el, îmi veţi face un mare 
serviciu, şi nu numai mie ci şi dumneavoastră înşivă, dacă- 
mi veţi relata ce s-a întâmplat noaptea trecută. Sunt 
convins că aveţi multe de spus. Când are să se întoarcă 
soţul dumneavoastră? 

— Nu ştiu, murmură ea. Sper să nu-l mai văd niciodată. 

— Unde s-a dus? 

— Nu mi-a spus. 

— Aţi auzit, la ora unu, apa curgând. Era soţul 
dumneavoastră? Ce făcea? 

Femeia nu răspunse. 

— Fusese rănit şi se spăla? insistă Tanner. 


— Nu era ceva grav, se grăbi ea să-l asigure. O simplă 
zgărietură. Din pricina tufişurilor... 

— Era zgâriat la mână? 

— Da, însă nu prea tare. 

— La ambele mâini? vru să ştie inspectorul. 

Doamna Tilling tăcu. 

— l-aţi dat ceva ca să-şi lege rănile? întrebă iar Tanner. 
Hotărâţi-vă, doamnă Tilling, vorbiţi! L-aţi pansat? 

— A făcut-o singur, răspunse ea indispusă. S-a folosit de o 
batistă. 'Tăieturile nu erau adânci. 

— Se certase cu cineva? 

— Presupun, zise ea oftând. De obicei, se ia la harţă cu 
toţi. 

— Aş dori să-mi mai spuneţi ceva, continuă Tanner. Înainte 
de a pleca, domnul Tilling şi-a schimbat hainele? 

— Da, admise ea, privindu-l speriată. 

— Unde sunt hainele pe care le-a scos? întrebă 
inspectorul, care cu greu reuşea s-o convingă pe doamna 
Tilling să-i explice clar ce anume se întâmplase. 

CAPITOLUL 18 

Până la urmă, soţia pădurarului acceptă să vorbească mai 
coerent. Spuse că pe la unu, unu şi jumătate - nu era sigură 
în privinţa orei - auzise apa curgând în bucătărie. Era 
trează, dar nu culcată cum îi spusese înainte. Admise că se 
afla în salon, cu lumina stinsă. Probabil, gândi Tanner, 
aştepta pe cineva. Ferestrele erau deschise şi când îl văzuse 
pe Tilling intrând grăbit, îi ieşise în întâmpinare. 

Bărbatul ei nu-i pomenise nimic despre cele întâmplate. Îi 
spusese doar că se certase cu cineva şi ea îl întrebase dacă 
acela era Amersham, dar soţul ei o asigurase că nu-l văzuse 
pe doctor. Pădurarul avea răni la ambele mâini, iar vestonul 
îi era rupt şi cu gulerul smuls; parcă se luptase cu o fiară 
sălbatecă. 

Îi tamponase cu iod rănile şi-i pansase mâna care era mai 
serios zgâriată. El îmbrăcase, apoi, un costum gri şi la trei 
şi jumătate, părăsise casa. 


Doamna Tilling scoase dintr-un dulap costumul, purtat de 
soţul ei în noaptea precedentă. Chiar în faţă avea o pată de 
sânge, dar putea proveni de la rănile lui. Lipseau doi 
nasturi, iar al treilea atârna. Vestonul, într-adevăr, era într- 
o stare jalnică... 

— Avea răni şi pe faţă? se interesă Tanner. 

— Da, admise ea. Nu tăieturi, numai vânătăi. Era foarte 
neliniştit şi tulburat şi n-a vrut să-mi spună nimic. Doar că 
se bătuse cu un braconier şi că îşi pierduse arma. 

— Înainte de a pleca v-a dat bani? se interesă Tanner. 

Femeia nu se grăbi să răspundă, însă, după o oarecare 
ezitare, îi arătă patru bancnote noi de cinci lire fiecare. 

Tanner îşi notă numerele lor. 

— Mai avea şi alţi bani? 

— Da, mulţi, spuse doamna Tilling. Avea un teanc întreg. 
Mi-a explicat că se va întoarce peste şase săptămâni, nimic 
altceva. Sunt gata să jur că nu ell-a ucis pe doctorul 
Amersham. Soţul meu este certăreţ, dar nu asasin. Nici pe 
Stand nu l-a ucis. Înainte de a pleca de aici l-am întrebat şi 
el mi-a jurat în genunchi că nu-l întâlnise deloc pe Stand în 
noaptea când a fost omorât. 

— Câte pipe avea domnul Tilling? 

— Una singură, răspunse femeia mirată. 

— Sunteţi sigură că a plecat la orele trei şi jumătate? o 
întrebă iar Tanner. 

Nu era absolut sigură, deoarece orologiul casei se oprise 
şi nu se gândise să se uite la ceasul ei de mână. Însă se 
ghidase după orologiul din turnul bisericii, pe care-l auzise 
bătând. 

Când părăsiră casa pădurarului, Tanner îi dădu numerele 
bancnotelor lui 'Totty. 

— Du-te la Banca din sat, vezi de unde provin şi află dacă 
au trecut prin contul cuiva din Marcs Thornton. la maşina 
poliţiei, fiindcă vreau să te întorci repede. Şi încă ceva, 
Totty, adăugă el, telefonează la Scotland Yard şi cere-le să 
publice în presă un anunţ către toţi tutungii, prin care să li 


se ceară să comunice poliţiei care dintre ei a vândut o pipă 
mare, de tip „Orsus”, unui bărbat, între orele opt şi 
jumătate şi zece dimineaţa. 

— Vă gândiţi la Tilling? întrebă Totty şi Tanner făcu semn 
că da. 

— Când cineva îşi pierde pipa favorită, explică inspectorul, 
mie la sută că se grăbeşte să-şi cumpere una la fel. Să i se 
ceară tutungiului care a vândut pipa să facă o descriere 
amănunţită a cumpărătorului. 

Inspectorul Tanner se întoarse la castel, unde-l întâlni pe 
sergentul Feraby, şi pe Ila Crane. Ea se calmase. 

— Spune că nu ştie nimic, dar sunt convins că, dimpotrivă, 
ştie multe, zise Feraby, urmându-l pe Tanner în hol. 

Ila aşteaptă să plece Tanner, apoi se apropie din nou de 
tânărul poliţist. 

— Mă sperie, şopti ea. 

Feraby zâmbi. 

— Domnul Tanner? Este cel mai bun om din lume, îi spuse. 

Când lady Lebanon cobori în hol, o găsi pe Ila Crane 
aşezată pe canapea. 

— Ila! o strigă şi fata tresări. 

— Doriţi ceva? o întrebă tânără. 

Auzi pe cineva râzând şi se întoarse. Pe una din trepte era 
Willy Lebanon. 

— Unde ai fost Willy? îl întrebă maică-sa cu asprime. 

— M-am străduit să atrag atenţia poliţiştilor asupra mea, 
răspunse el zâmbind. Dar se pare că nimeni nu vrea să mă 
folosească drept detectiv amator. 

— Nu e cazul să te amesteci în treburile lor, observă lady 
Lebanon. 

Tânărul lord o privi insistent. 

— Nu-mi pare deloc rău că a murit Amersham, strigă el. 
Acesta este adevărul, mamă! Chiar dacă te supără cuvintele 
mele. Fireşte, când cineva moare, îţi pare rău..., însă era un 
parazit şi mărturisesc că mă simt mai bine de când a... 
dispărut. Acesta este adevărul. 


— Poţi pleca, Willy, zise lady Lebanon cu răceală. 

EI însă nu plecă. 

— M-au întrebat dacă am auzit ceva şi eu le-am spus că 
„da”. De fapt, n-am auzit nimic, dar speram că astfel le voi 
stârni interesul faţă de mine. Trudă zadarnică... 

— Willy, când vei termina cu aceste prostii, te-aş ruga să 
mă laşi singură cu lIla, i se adresă mama lui cu un ton 
liniştit. Am de vorbit cu la. 

Lordul Lebanon părăsi nu prea încântat încăperea; nu era 
în stare să se opună voinţei lady-ei. 

Când zgomotul paşilor lui se stinse, castelana se întoarse 
spre Ila. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă repede. Vorbeşte înainte ca 
polițistul acela să se întoarcă. Doamne, dar ce ai păţit? 

Ila îşi frângea mâinile şi abia putea respira. 

— Azi dimineaţă, am deschis sertarul biroului 
dumneavoastră şi am găsit acolo un batic roşu, cu un sigiliu 
auriu în colţ, murmură fata, aproape plângând. 

Chipul lady-ei Lebanon se întunecă. 

— De ce ai deschis sertarul de la biroul meu? o întrebă cu 
asprime. 

— Aveam nevoie de carnetul de cecuri, replică Ila. De ce 
aţi lăsat baticul într-un asemenea loc? 

Lady Lebanon zâmbi. 

— Scumpa mea copilă, visezi! În care sertar era? 

Când fata îi arătă, îl deschise. 

— Aici nu este nimic, rosti calm lady Lebanon. Te rog, Ila, 
nu te enerva. 

— Să nu mă enervez! strigă fata cu o voce stridentă. Cum 
să nu mă enervez? Un om a fost asasinat de o bestie! 

Continuă cu glas tremurător: 

— Îl uram, fireşte că îl uram. Se purta cu mine, totdeauna 
atât de... nepotrivit, însă... 

Lady Lebanon se apropie de ea. 

— Se purta nepotrivit cu tine? Ce vrei să spui? i se adresă 
cu glas tăios. A încercat să facă dragoste cu tine? 


Amersham? 

Fata gemu şi se aşeză din nou pe canapea, cuprinzându-şi 
capul în mâini. 

— Nu mai pot rămâne aici, murmură ea, nu mai pot... 

Lady Lebanon zâmbi iar. 

— Locuieşti aici de mult..., spuse. 

Scoase dintr-un sertar al biroului ei o scrisoare. 

— Luni i-am trimis prin mandat mamei tale banii şi azi am 
primit o scrisoare de la ea. Fetiţele o duc bine cu şcoala. Îmi 
scrie că, pentru prima oară, după necazurile prin care a 
trecut, se simte liniştită şi în siguranţă. 

Ila Crane înţelese aluzia. Cândva îi fusese milă de aspra 
lady Lebanon, acum însă o ura. Era îngrozitor să-i arunce 
aşa, în faţă, că fericirea mamei şi a surioarelor ei se datora 
pomenii ei. 

— Ştiţi foarte bine că n-aş rămâne aici nici măcar o zi, 
dacă nu ar trebui să-mi ajut mama şi surorile, spuse fata cu 
greutate. 

Lady Lebanon înalţă capul. Auzise glasul lui Tanner. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, exclamă ea, lasă 
istericalele. Îţi ofer un mare ajutor. Iar când vei deveni lady 
Lebanon, te vei convinge că nu sunt nici meschină, nici 
mărginită. 

Ila o privi uimită. Oare la ce se referea? 

— Te-am văzut cu tânărul poliţist, continuă lady. 

— Este atât de simpatic! zise Ila. Mult mai simpatic 
decât... 

— Decât meriţi? o întrerupse lady Lebanon. Nu fi proastă. 
Sunt sigură că este un om plăcut. Ştie să vorbească frumos. 
A urmat, precis, o şcoală serioasă. A primit o bună educaţie. 
Cum se numeşte? 

— John Feraby, răspunse Ila. 

— Feraby! exclamă lady Lebanon uimită. Nu cumva 
aparţine familiei Feraby din Somerset? Din familia lordului 
Lesserby? 

— Da, cred că este originar din Somerset. 


Lady Lebanon o privi gânditoare. 

— Poţi sta oricând de vorbă cu el, numai să nu-i pomeneşti 
de doctorul Amersham, zise calm. Aşadar a încercat să-ţi 
facă curte? 

— Amersham e mort, replică Ila. Doamne, ce îngrozitor! 

— Tânărul Feraby ţi-a pus multe întrebări? 

— Nu, răspunse cam aspru lla. Vorbeam despre 
cunoştinţele noastre comune. Însă domnul Tanner îmi va 
adresa întrebări. Ce să-i spun? 

— Draga mea, replică lady Lebanon, îi vei spune doar ceea 
ce este necesar să ştie. 

În clipa aceea intră Feraby. 

— Mă scuzaţi, mylady, dar domnul Tanner vă caută. Am să- 
i comunic că sunteţi aici. 

— Nu plecaţi, domnule Feraby, i se adresă castelana. Mă 
voi duce eu la domnul Tanner. Unde este? 

— În camera majordomului-şef. Telefonează la Londra. 

— Ce să fac? râse ea. Voi merge în camera majordomului- 
şef. 

— Ciudată femeie! murmură Feraby când lady Lebanon îi 
lăsă singuri. Aparține Evului Mediu. 

— Aparține epocii noastre, îl contrazise Ila. 

După o scurtă tăcere, Feraby o privi cu atenţie. 

— Pot să te întreb ceva? 

— Desigur. 

— Ce anume te înspăimântă? 

— Ce te face să crezi că sunt înspăimântată? replică Ila, 
încercând să evite răspunsul. 

— Mereu te uiţi în urmă, de parcă ţi-e teamă că se va ivi 
vreo fantomă. Precis că în clădirea asta veche există o 
mulţime de coridoare secrete. Aşadar, de ce te temi? 

— De poliţie, zise Ila, reuşind cu greu să zâmbească. Şi de 
ceea ce s-a întâmplat noaptea trecută, se grăbi să adauge, 
văzându-l dând din cap neîncrezător. 

Explicaţia ei nu-l mulţumi. 

— “Te temi de multă vreme, nu-i aşa? insistă. 


— Cine ţi-a spus? întrebă ea indispusă. 

— Aş vrea să te ajut, zise Feraby. Crezi că pot? 

— Vrei să-ţi vorbesc în mod... oficial? 

Feraby ar fi trebuit să-i răspundă „da”. Asta era 
profesiunea lui. Trebuia să-i afle taina, ştia însă că dacă ar 
face aşa ceva ar ajunge să se urască pe sine. 

— Nu mă tem de nimic, repetă Ila, şi privi spre scară. 
Acolo, este cineva, murmură. Trage cu urechea... 

Feraby se duse până la scară şi privi. Nu era nimeni. 
Reveni lângă fată gânditor. 

— Aci vă temeţi toţi că sunteţi spionaţi, observă el. Când 
lordul Lebanon a venit la Scotland Yard, se temea şi el că 
ascultă cineva la uşă. Casa asta are ceva care v-a distrus 
nervii. Ce este? 

Şi cum ea tăcea, continuă: 

— Care este taina castelului Marcs Priory? 

Tânăra zâmbi, dar zâmbetul ei era prefăcut. 

— Parcă ai povesti un basm, zise ea. Sau un roman de 
aventuri, avându-l ca erou principal pe domnul Tanner. 

Îl privi câteva clipe, înainte de a se hotări să continue. 

— Este deştept? îl întrebă cu seriozitate. 

— Tanner? Este cel mai deştept dintre toţi cei de la 
Scotland Yard, răspunse Feraby cu convingere. 

— Pe cine bânuieşte? se interesă Ila. 

— Cred că pe toţi, zise el râzând. 

Deodată, Ila se apropie de dânsul şi-l apucă de mână. Era 
atât de tulburată că tremura. 

— Vreau să te întreb ceva, şopti fata. Dacă cineva ştie cine 
a comis oribila crimă... şi nu spune nimic poliţiei... adică, în 
cazul că ascunde acest lucru, comite un delict?... 

— Persoana care ştie ceva despre o crimă şi nu face o 
declaraţie este considerată părtaş la crimă, o lămuri Feraby. 

Observând spaima din ochii ei, se grăbi să adauge cu 
blândeţe: 

— Cine ştie ceva, trebuie s-o spună. Poate că îţi este mai 
uşor să-mi spui mie. 


Însă, între timp, Ila Crane îşi regăsise sângele rece. 

— Nu ştiu nimic, exclamă ea. De ce aş ştii? Crezi că 
nervozitatea mea... Oare nu este firesc să mă enerveze 
asemenea situaţie? Dar aceasta nu te interesează pe tine! 

— Te înşeli, mă interesează foarte mult, răspunse el 
simplu. 

Ar fi vrut să-l întrebe de ce, însă o astfel de întrebare nu ar 
fi folosit la nimic. 

— Îmi închipui că aţi dat un număr acestui caz, spuse ea, 
dornică să schimbe subiectul conversaţiei. 

— Nu. Însă pentru mine este „Cazul Doamnei în 
spăimântate”. 

— Te referi la mine? murmură fata cu glas stins. 

— Da, la tine. 

Tânărul poliţist tăcu şi începu să adulmece aerul. Se ridică 
şi privi sub birou şi după canapea. 

— Arde ceva! exclamă el. Nu cumva ai aruncat vreo ţigară 
aprinsă pe covor? 

— Sper că nu, răspunse Ila. Dacă află lady Lebanon vom 
avea mari neplăceri. 

Feraby se apropie de sobă şi o deschise. 

— Cineva a ars aci ceva, spuse tânărul, aplecându-se. Este 
o bucată de pânză. Simţi cum miroase? 

— Nu, nu simt nici un miros, murmură Ila, pălind. 

Totty intră tocmai atunci în hol. 

— Vino să arunci o privire la ce am găsit, îl îndemnă 
Feraby şi el se grăbi să se apropie de sobă. 

— Pare să fie o bucată de cârpă, observă 'Totty. 

Feraby se pregătea s-o ia de pe grătarul sobei, însă Totty îl 
opri. 

— Nu o atinge. Vezi acel mic sigiliu? Este cam ars, dar îl 
poţi vedea nu? Unde este Tanner? întrebă sergentul Totty. 

Feraby se întoarse spre Ila. Era palidă şi tăcută. Ea ştia 
foarte bine ce era bucata aceea de pânză... 

CAPITOLUL 19 


Inspectorul Tanner sosi în grabă şi privi. Deşi baticul 
arsese în mare parte, se putea constata calitatea 
materialului, iar sigiliul, parţial topit, dovedea clar că era 
vorba de un batic asemănător acelora cu care fuseseră 
sugrumaţi Stand şi Feraby, la fel cu cel găsit în biroul 
doctorului Amersham. 

Când lady Lebanon cobori mai târziu în hol, îl găsi pe 
Tanner singur. 

— A ars ceva în sobă? întrebă ea cu indiferenţă. Cred că 
este o bucată de mătase. Da, asta trebuie să fie. Aseară 
făceam o păpuşă pentru bazarul de binefacere, care se va 
organiza în sat. Azi dimineaţă am zărit pe biroul meu 
resturile rămase şi le-am ars. 

— Nu sunt resturi, rosti calm Tanner. În sobă s-a ars o 
bucată mare de pânză. Era un batic indian, cu un sigiliu, 
având numele fabricantului, într-un colţ. Presupun că nu aţi 
mai văzut unul asemănător, nu-i aşa? însă doctorul 
Amersham văzuse... 

— Nu vă înţeleg, zise calm lady Lebanon. 

— Am găsit un batic ca acesta când am făcut percheziţie în 
biroul lui Amersham, ieri, spuse Tanner. 

Se îndreptă spre uşă şi o deschise. Feraby şi Totty 
aşteptau pe culoar. 

— Cât timp discut cu lady Lebanon, nu veţi lăsa pe nimeni 
să intre în această încăpere. 

— Înseamnă că sunt prizonieră? remarcă ea. 

— Înseamnă că nu vreau să fim întrerupţi, o linişti Tanner. 

Lady Lebanon se aşeză pe scaun şi îşi puse mâinile pe 
birou. 

— Aţi vrea să-mi adresaţi unele întrebări? zise ea. Mă tem 
că n-am să vă pot ajuta prea mult. 

— Eu sper contrariul, replică inspectorul. Nu intenţionez 
să vă pun întrebări, ci să vă vorbesc despre unele 
evenimente pe care dumneavoastră credeţi că le ignor. 
Perspectiva vă distrează? o întrebă, văzând-o zâmbind. 


— Mă condamnaţi pentru că mă străduiesc să suport 
încercările acestei zile îngrozitoare? rosti ea încet. 

Tanner o admira. Întâlnise mulţi bărbaţi şi multe femei, 
dar niciunul şi niciuna nu posedau sângele ei rece, 
stăpânirea ei de sine. 

— În castel există o încăpere... Majordomul mi-a declarat 
că nu are cheia de la uşa ei. Spunea că acolo este o debara. 

— Atunci, este debaraua, răspunse ea cu indiferenţă. 

— La primul etaj, în cea mai frumoasă aripă a clădirii? făcu 
Tanner cu uşoară ironie. Ciudat loc pentru o debara... 

Lady Lebanon îşi înălţă umerii delicaţi. 

— O numim debara, deoarece păstrez acolo câteva mobile 
de preţ. 

— Aveţi cheia? întrebă Tanner. 

— Nu deschid niciodată camera aceea. 

Vocea ei redevenise aspră. 

Lordul Lebanon apăru pe scară şi auzi ultimele ei cuvinte. 
Ea nu-l zărise încă. 

— Domnule Tanner, continuă lady Lebanon, am să vă 
mărturisesc adevărul. Este încăperea în care a murit soţul 
meu. Din ziua morţii sale n-am mai deschis-o... 

— Ei, nu, mamă! interveni lordul în discuţie. Vă referiţi la 
camera cu uşă masivă, domnule Tanner? se interesă. Eu am 
văzut-o deschisă de multe ori. 

Lady Lebanon se întoarse şi îşi privi fiul. Privirea ei era 
amenințătoare. 

— Greşeşti, Willy, îl contrazise ea. Acea cameră nu a fost 
deschisă niciodată, deci nu o puteai vedea astfel. 

— Mă rog, n-are importanţă, zise agasat Tanner. Totuşi aş 
dori s-o deschid. 

— Mă tem că nu puteţi, zise castelana. 

— Trebuie, mylady. 

— N-are nici un rost, zise lady zâmbind. În camera aceea 
nu se află decât câteva tablouri vechi. Credeam că ţinta 
căutărilor dumneavoastră se găseşte în afara castelului... 


— Mylady, ţinta căutărilor mele se află acolo unde doresc 
eu, rosti inspectorul cu asprime. 

— Dar, mamă..., începu lordul Lebanon. 

Întâlnind privirea ei îşi întrerupse brusc tirada. 

— Aţi fi amabil să ne lăsaţi singuri, mylord? i se adresă 
Tanner. 

Aşteptă până când tânărul părăsi încăperea. 

— Oricum, lady Lebanon, continuă inspectorul, vă daţi 
seama, fireşte, că pot să cer un mandat de percheziţie... 

— Ar fi o jignire pentru mine, dacă aţi proceda astfel, rosti 
ea, înălţându-şi cu mândrie capul. Dealtfel, sunt convinsă 
că, în ţara aceasta, nu se va găsi nici un judecător care să 
vă dea un asemenea mandat! 

Tanner îşi spuse că nu va putea descoperi taina camerei 
închise insistând. Ştia că îi era foarte uşor să obţină un 
mandat de percheziţie. Îl şi ceruse de la Londra. 

— Oricât v-ar părea de neobişnuit, i se adresă el lady-ei, aş 
dori să discut cu dumneavoastră despre asasinarea 
doctorului Amersham. Acesta este şi motivul pentru care 
mă aflu aci; ca să anchetez despre sugrumarea doctorului 
Leicester Amersham. 

— Mi se pare că v-am..., începu lady Lebanon, dar Tanner 
o întrerupse fără menajamente. 

— Mi-aţi spus că nu ştiţi nimic despre crimă, însă eu nu 
cred. Aţi avea bunătatea să-mi răspundeţi când l-aţi văzut 
pentru ultima oară pe doctorul Amersham? 

Castelana îşi plecă fruntea; ştia că sosise clipa cea mai 
grea. 

— Azi dimineaţă nu l-am văzut..., zise ea. 

— Ştiu, replică Tanner răbdător. Azi dimineaţă nu mai era 
în viaţă. Medicul legist a constatat că a fost ucis ieri noapte, 
între orele unsprezece şi douăsprezece. Vreau să aflu când 
l-aţi văzut pentru ultima oară viu. 

— Ieri dimineaţă..., sau poate alaltăieri, nu sunt sigură, 
răspunse lady Lebanon şi, înainte de a apuca să-şi termine 
fraza, înţelese că, fără voia ei, comisese o mare gafă. 


— Ieri noapte, pe la unsprezece, poate cu câteva minute 
înainte de a fi ucis, se afla aci, remarcă Tanner calm. Era 
chiar în această încăpere şi discuta cu dumneavoastră. 

— Aţi stat de vorbă cu servitorii mei? întrebă ea privindu-l 
cu trufie. 

— Fireşte, replică inspectorul, şi acest lucru observ că vă 
displace. 

— Aş fi considerat purtarea dumneavoastră mai demnă, 
dacă, mai întâi, aţi fi vorbit cu mine, rosti lady cu duritate. 

— Vorbesc acum, replică Bill Tanner zâmbind, şi-mi 
spuneţi că l-aţi văzut ieri dimineaţă sau, poate, alaltăieri. 
Este asasinat un om şi... 

— Nu înţeleg la ce vă referiţi, îl întrerupse ea, 
încruntându-se. 

— Dacă un prieten de-al dumneavoastră ar muri la scurt 
timp după ce v-aţi despărţit, aţi exclama: „Dar n-a trecut 
nici o oră de când am stat de vorbă!” La aceasta mă refer. 

— Doctorul Amersham nu-mi era prieten, murmură ea. 
Era un tip egocentric, care se interesa numai de el însuşi. 

— Deci, faptul că a fost asasinat la câţiva metri distanţă de 
această încăpere, nu are nici o importanţă, nu-i aşa? spuse 
Tanner cu oarecare tristeţe. Lady Lebanon, oare nu vă daţi 
seama cât de ciudată este purtarea dumneavoastră? Îmi 
mărturisiţi că nu vă puteţi aminti când l-aţi zărit pentru 
ultima oară pe doctorul Amersham, deşi acesta se afla 
împreună cu dumneavoastră cu câteva clipe înainte de a 
muri. Susţineţi că nu vă era prieten, ci un om egocentric, 
însă, dacă nu se număra printre prietenii dumneavoastră, 
ce căuta aici la unsprezece noaptea? 

— A venit să mă vadă! 

— Ca medic? 

— Bineînţeles. 

— L-aţi chemat dumneavoastră? 

Lady Lebanon se gândi înainte de a răspunde. 

— Nu, era în trecere... 

— La unsprezece noaptea? se miră lanner. 


— Sufăr de artrită. 

— Totuşi, nu l-aţi chemat. Pur şi simplu, doctorul a ghicit 
că aveţi probleme de sănătate şi a venit de la Londra cu 
maşina, ca să vă trateze. Nu cumva v-a scris şi vreo reţetă? 
făcu ironic Tanner. 

Cum ea nu răspunse, lanner continuă: 

— A plecat de aici pe la miezul nopţii şi, în timp ce trecea 
pe alee cu maşina, cineva a sărit pe bancheta din spate şi l- 
a strangulat. 

— Nu am cunoştinţă despre cele întâmplate, replică lady 
Lebanon. 

— S-a găsit maşina din care l-a scos asasinul; a dus-o 
tocmai în celălalt capăt al satului. 

— Nu mă interesează deloc, exclamă ea, înnebunită de 
acele amănunte, dar înţelegându-şi deîndată greşeala. 

— Lady Lebanon, îl cunoaşteţi pe doctor de ani de zile! Era 
un oaspete permanent al casei dumneavoastră, medic 
personal şi prieten şi nu vă interesează uciderea lui? 

— Fireşte, îmi pare rău, spuse. Este groaznic ceea ce s-a 
întâmplat. 

Tanner rămase câteva clipe tăcut şi nervii ei fură puşi la 
grea încercare. 

— Ce anume ştia doctorul Amersham? o întrebă. 

Îl privi, fără să răspundă. 

— Ce anume ştia? repetă Tanner. Ultimele cuvinte pe care 
i le-aţi adresat când părăsea această încăpere au fost 
următoarele... 

Scoase din buzunar un carnet şi citi cele scrise pe una din 
pagini. 

— Stăteaţi la birou şi-i vorbeaţi supărată. l-aţi spus:Nimeni 
n-are să te creadă, fii sigur. N-ai decât să spui tuturor, dacă 
îndrăzneşti! Nu uita însă că eşti vârât până în gât; mai mult 
ca oricine. Dealtfel, totdeauna ai vrut să administrezi banii 
lui Willy”. 

Tanner închise carnetul şi adăugă: 


— Poate că nu aţi folosit chiar aceste cuvinte, sensul însă 
este acelaşi. În ce anume era vârât doctorul până în gât? Ce 
nu ar fi îndrăznit să spună? 

Lady Lebanon tăcea. Era uluită. Nu pricepea de unde 
obținuse inspectorul acele informaţii. Deodată, îi veni un 
gând, care-i făcu obrajii palizi să se înroşească de mânie. 

— 'Toate acestea le-aţi aflat, fireşte, de la camerista mea, 
Jackson, strigă ea. Este o tânăra necinstită, pe care am 
concediat-o. Domnule Tanner, dacă ascultați ce vă spun 
servitorii concediaţi... 

Tanner clătină cu tristeţe capul. 

— Îi ascult pe toţi, zise încet. Aceasta este profesiunea 
mea. Cât timp a zăcut bolnav lordul Lebanon înainte de a 
muri? 

Nu era pregătită pentru această bruscă schimbare de 
subiect şi se gândi puţin înainte de a răspunde. 

— Cincisprezece ani, murmură ea. 

— Cine-l îngrijea? 

— Doctorul Amersham, răspunse ea în silă. 

Tanner îşi scoase din nou carnetul. 

— Deşi a fost bolnav atâţia ani, a murit subit, nu-i aşa? o 
întrebă. Aşa scrie în certificatul de deces întocmit de 
doctorul Leicester Amersham. 

Închise carnetul şi lady Lebanon încercă să ghicească 
următoarea întrebare. 

— În timpul bolii lordului, dumneavoastră şi doctorul 
Amersham aţi preluat administrarea averii sale? 

— Da, admise castelana. 

— l-am văzut numele pe diferite contracte; doctorul le 
semnase în calitate de administrator general, zise Tanner şi 
lady Lebanon socoti că pericolul trecuse. 

— Da, se grăbi ea să confirme. Soţul meu îl simpatiza pe 
doctor, care-l ajuta în administrarea averii sale, aşa cum aţi 
spus. 

Tanner o privi câteva clipe cu atenţie, apoi o întrebă calm 
şi aproape cu indiferenţă: 


— De ce v-aţi recăsătorit? 

Când pricepu sensul frazei lui, lady Lebanon sări în sus. 

— Nu-i adevărat! exclamă ea. 

— De ce v-aţi recăsătorit, în biserica din Peterfield, cu 
doctorul Leicester Charles Amersham? continuă Tanner la 
fel de calm. Cununia a fost celebrată de părintele John 
Hastings. 

O văzu clătinându-se şi aşezându-se din nou pe scaun. 

— Cine v-a spus? întrebă cu greutate. 

— Registrul bisericii, unde sunt înscrise nunțile, replică 
inspectorul zâmbind. Am făcut o mică anchetă la biserica 
din Peterfield. Ca să fiu sincer, găseam ciudată prietenia 
dintre preotul John Hastings şi doctorul Amersham - erau 
atât de diferiţi! - şi am ajuns la concluzia că prietenia lor se 
baza pe un serviciu făcut de Hastings lui Amersham. De 
aceea m-am dus la Peterfield. Aşadar, de ce v-aţi căsătorit 
cu doctorul la trei luni după moartea soţului dumneavoastră 
şi de ce aţi ţinut ascuns faptul? 

Lady Lebanon luă o carafă cu apă de pe biroul ei, umplu 
un pahar şi bău. În acest timp, Tanner aştepta răbdător. 

— Am fost silită să mă mărit cu el, zise lady Lebanon foarte 
calmă. Doctorul Amersham era un aventurier de cea mai 
ordinară speţă. Era medic în armata din India şi nu avea 
nici un ban. M-a şantajat ca să mă oblige să mă căsătoresc 
cu el. 

— Cu ce anume vă şantaja? întrebă Tanner. Ce taină a 
dumneavoastră cunoştea? Nu poţi şantaja pe cineva, dacă 
nu ştii despre dânsul ceva ce acesta nu vrea să fie cunoscut. 
Nu cumva aţi comis vreo ilegalitate? 

— Refuz să răspund, zise cu hotărâre lady Lebanon. 
Doctorul era hoţ şi plastograf. A fost izgonit din armată. 

— Poate că era astfel, dar nu uitaţi că se afla aici ieri 
noapte între unsprezece şi douăsprezece. V-a ameninţat şi, 
după câteva minute, a fost ucis, iar dumneavoastră 
declaraţi că nu vă interesează! 


— Şi de ce m-ar interesa! replică ea roşie de furie. Mă 
bucur că... 

Tăcu brusc, fără să-şi termine fraza. 

— Vă bucuraţi că a murit? întrebă Tanner. V-aţi adus însă 
aminte de ceva care nu vă convine... 

— E..., e absurd, bâigui ea. 

— În ce-l priveşte pe primul dumneavoastră soţ, doamnă 
Amersham..., începu inspectorul. 

— Aş prefera să-mi spuneţi lady Lebanon, îl întrerupse ea. 
M-aţi numit aşa ca să mă necăjiţi, adăugă izbucnind în râs. 
Încep să vă înţeleg metodele, domnule Tanner. 

— Cine l-a văzut mort pe soţul dumneavoastră? se interesă 
inspectorul. 

— Doctorul Amersham. De rest s-au ocupat Guilder şi 
Brooks. 

— Înţeleg. Iar doctorul Amersham a semnat certificatul de 
deces. Adevărul este că a murit şi nu l-au văzut mort decât 
Amersham, Guilder şi Brooks. Pe Amersham îl interesa în 
mod deosebit moartea lordului. 

Lady Lebanon îl privi mirată şi Tanner se grăbi să adauge: 

— Nu acuza pe nimeni. Mă refer doar la evenimente. Vă 
şantaja deoarece ştia ceva. Aş vrea să aflu dacă a început să 
vă şantajeze înainte sau după moartea soţului 
dumneavoastră. 

— Nu mă îndoiesc că exista multe lucruri pe care aţi dori 
să le aflaţi, remarcă lady Lebanon cu un aer trufaş. 


— Este adevărat, admise Tanner. Şi am să mă refer chiar 
acum la unul din aceste lucruri. Aş vrea să ştiu de ce aţi 
socotit necesar să-l expediaţi pe pădurarul dumneavoastră 
azi dimineaţă. De ce i-aţi dat o importantă sumă de bani, 
mărturisesc că nu ştiu câţi - pe care i-aţi scos de la Banca 
din Marcs Thornton acum două zile, ca să-l convingeţi să 
plece. Am notat numerele bancnotelor şi aşa am aflat 
proveniența lor. 

— Aflu pentru prima oară că Tilling a părăsit domeniul. L- 
am dat bani pentru ceva care-l priveşte doar pe el. 

— Atunci, am să vă informez eu, zise Tanner. 

Îşi privi ceasul şi constată surprins că se afla de prea mult 
timp la Marcs Priory. Se înnoptase şi el mai avea destule de 
făcut în sat. 

— Lady Lebanon, zise el, dimineaţa mă interesa doar 
asasinarea doctorului Amersham, acum însă mă interesaţi 
dumneavoastră şi această clădire. Şi încăperea pe care n-o 
deschideţi niciodată. Aveţi cheia! 

Ea nu-i răspunse. Părea că nici nu-l auzise. 

— Poate că greşesc, continuă inspectorul, dar am impresia 
că ceea ce ştia doctorul Amersham şi de care se folosea ca 
să vă şantajeze are legătură cu acea cameră. De aceea 
vreau s-o văd. N-am dreptate? 

— Nu. Camera are legătură cu... trecutul meu, zise ea. 

— Nu v-a fost uşor să rostiţi această frază, observă lanner 
zâmbind, dar nu mi-aţi spus adevărul. Sunteţi foarte 
mândră. Dacă nu greşesc, sunteţi şi dumneavoastră o 
Lebanon. 

Reacţia ei îl uimi. Chipul ei se destinse într-un surâs 
fermecător şi deveni aproape frumos. 

— Mă bucur că v-aţi dat seama, murmură. Da, sunt o 
Lebanon. M-am măritat cu vărul meu. 

— Extraordinar, zise încet Tanner. 

— Familia noastră este foarte veche, domnule Tanner, 
continuă lady Lebanon. Cu mult înainte de a începe să se 
scrie istoria Angliei, neamul nostru exista. De aceea trebuie 


să fie ferit de pieire. Este inadmisibil ca numele de Lebanon 
să dispară. 

— Extraordinar! repetă Tanner. 

Se duse spre uşă şi-l chemă pe Totty. 

— Cred că pentru azi ajunge, i se adresă Tanner lady-ei 
Lebanon. Mâine, însă, mă tem că va trebui să vă deranjez 
din nou. 

Îşi ridică privirea şi o zări în capul scărilor pe Ila Crane. 
Stătea într-un loc de unde nu putea fi observată din hol. Îi 
făcu semn să vină lângă ea şi, ducându-şi un deget la buze, 
îl îndemnă să nu o dea de gol. Elurcă treptele încet şi când 
se apropie de Ila, aceasta îl apucă cu putere de braţ. 

— Să nu plecaţi, domnule Tanner! îi şopti ea tulburată. Vă 
rog, nu plecaţi astăzi! Rămâneţi! 

Inspectorul observă că fata tremura din tot corpul. 
Făcându-i un semn liniştitor, cobori încet treptele. 

— Am să vă pun la dispoziţie maşina, ca să vă ducă în sat, 
zise lady Lebanon, când Tanner ajunse în hol. 

El o privi zâmbind. 

— Îmi cer scuze, mylady, însă m-am răzgândit, spuse el. M- 
am decis să petrec noaptea la castel. Sper că nu vă 
deranjează? 

Lady Lebanon nu-i răspunse, ci părăsi furioasă încăperea. 

— De ce v-aţi răzgândit? întrebă Totty mirat. 

— Tare mi-ar place să-ţi pot răspunde! exclamă 
inspectorul. Poate că voi reuşi mâine dimineaţă... 

CAPITOLUL. 20 

Inspectorul Tanner se apropie brusc de uşă şi o deschise. 
În prag se afla Guilder cu o tavă de argint în mâini. Pe tavă 
era o ceaşcă. 

— V-am adus cafeaua, zise majordomul imperturbabil. 

— De când eşti aici, pe coridor? întrebă Tanner. 

— Am sosit chiar în clipa când aţi deschis uşa, domnule. 

— Pune tava pe masă, rosti indispus Tanner. 

După ce servitorul ieşi, inspectorul se duse şi deschise din 
nou uşa: pe culoar nu era însă nimeni. 


— Lordul Lebanon avea dreptate, mormăi el. La Marcs 
Priory se trage serios cu urechea. 

— De ce nu-l izolaţi pe Guilder? se miră Totty. 

— Am un motiv foarte temeinic, îl asigură superiorul său. 
Dacă-l voi izola, mă tem că se vor produce aci multe 
încurcături. Pentru moment, spionajul ăsta îi dă destulă 
bătaie de cap lui Guilder, deoarece Brooks nu este prea 
inteligent şi tot greul cade pe umerii lui. 

Privi în jur şi se încruntă. 

— Ciudată casă! continuă el. Abia aştept să terminăm cu 
acest caz ca să plec cât mai departe de aici. 

Luă plicul pe care tocmai îl sigilase. Cuprindea un mesaj 
urgent. 

— Am să-l dau curierului, îi zise lui Totty, care-l urmă în 
hol. 

Ajunşi în faţa clădirii, îl găsiră pe curierul-motociclist 
aşteptând. 

— Acest plic este pentru şeful poliţiei, îi explică Tanner. 
Pune-l în geantă şi ai grijă de el. Trebuie să ajungă la 
Londra la orele unsprezece. Şeful te va aştepta la sediu, în 
biroul său. 

Curierul îşi duse motocicleta pe alee şi porni în goană. 
Abia trecuse de prima cotitură, când se auzi un zgomot 
puternic şi, aproape imediat, un strigăt. Tanner se repezi pe 
alee, urmat de Totty. Se auzeau ţipete şi zgomot de luptă. Îl 
găsiră pe motociclist căzut pe sol şi motocicleta răsturnată. 
Totty îşi aprinse lanterna. Chipul curierului era palid, 
cascheta îi căzuse şi hainele îi erau în dezordine. Nu fusese 
rănit, dar era tulburat şi plin de vânătăi. 

— Pe alee se afla întinsă o frânghie, spuse el cu greutate. 
Am căzut şi cineva s-a repezit asupra mea încercând să-mi 
lege ceva în jurul gâtului. 

— Cum arăta atacatorul? îl întrebă Tanner. 

— Nu l-am putut vedea. Farurile mi s-au stins în cădere. 
Era însă foarte puternic, deoarece a reuşit să mă ridice, ca 


să mă sugrume. L-am lovit cu pumnii, dar nu cred să-l fi 
rănit. 

Totty lumină aleea şi descoperi o frânghie legată între doi 
copaci. 

Curierul îşi cercetă motocicleta şi constată bucuros că nu 
suferise nici o avarie. 

— Spui că a încercat să te sugrume cu ceva, murmură 
Tanner. Poate găsim vreo urmă în jur... 

Însă, oricât căută împreună cu Totty, nu reuşi să descopere 
vreun batic roşu, ori vreun alt indiciu. 

— Scrisoarea este în regulă? i se adresă Tanner curierului. 

Polițistul îşi cercetă geanta şi abia atunci constată că 
atacatorul tăiase cu un cuţit ascuţit cureaua cu care şi-o 
petrecuse pe umăr. 

— Aşadar, voiau să pună mâna pe scrisoare! concluzionă 
Tanner. Pune-o în buzunar, tinere şi explică-i şefului ce s-a 
întâmplat. 

Cei doi poliţişti îl urmăriră cu privirea pe curier, până îl 
văzură luând-o pe şosea. 

— Acum este în siguranţă, zise Tanner. Cine crezi că l-a 
atacat? Oricum, am procedat bine când l-am pus pe Feraby 
să-l urmărească... 

Intrară amândoi în hol. Tocmai atunci apăru şi Guilder. 
Părea că sosise în goană. Gâfâia, părul îi era vâlvoi şi chipul 
crispat. 

— Ce ţi s-a întâmplat? se miră Tanner. 

— Am adormit şi am avut un coşmar, răspunse Guilder, 
încercând să-şi recapete respiraţia. 

— Era noroi în cameră? întrebă Tanner, privindu-i cizmele. 

Erau ude şi de tocuri se lipiseră smocuri de iarbă. 
Majordomul îşi privi şi el cizmele şi zâmbi. 

— Am ieşit mai înainte ca să fumez, explică el. 

— Nu cumva ai visat motociclişti? se interesă calm Tanner. 

— Nu, domnule, replică Guilder. Am avut un coşmar... Se 
făcea că... era cutremur. 


— N-am încotro, trebuie să-l admir! rosti inspectorul după 
plecarea majordomului american. 

— Să-l admiraţi pe Guilder? exclamă Totty. l-aţi văzut 
cizmele? 

— Desigur, replică Tanner, luând loc pe scaunul de lângă 
biroul lady-ei Lebanon. Oricum, problema noastră numărul 
unu este doamna Tilling, adăugă gânditor. 

Se ridică şi începu să se plimbe prin încăpere. 

— Ia maşina, îi spuse deodată lui Totty, du-te la doamna 
Tilling acasă, ia-o de acolo şi condu-o la hanul „White Hart”. 
Nu spune nimănui nimic. Doi dintre oamenii noştri stau la 
han. Cere-i unuia dintre ei să aibă grijă de dânsa. 

— Şi dacă n-are să vrea să-şi părăsească locuinţa? întrebă 
Totty. 

— Atunci, ai s-o scoţi de acolo cu forţa, răspunse Tanner. 
Până la urmă va trebui să lăsăm politeţea la o parte... 

Totty se duse la garaj, găsi maşina poliţiei şi pe şoferul 
acesteia şi porniră îndată spre casa pădurarului. Curând 
ajunseră în faţa uşii de la intrare. Era deschisă. 

— Geamul e spart! exclamă şoferul. 

Sergentul 'Totty lumină cu lanterna fereastra. Fusese 
forţată şi două geamuri erau sparte. Intră în casă, ferindu- 
se să facă zgomot. Prin micul salon, a cărui uşă era larg 
deschisă, părea că trecuse un ciclon: masa era răsturnată, 
un scaun zăcea pe canapea, iar sticla tablourilor şi 
fotografiilor de pe pereţi, spartă! Nici dormitorul nu arăta 
mai bine: aşternutul se afla pe jos şi podeaua era plină de 
cioburi! 

Totty ieşi din casă. În spatele acesteia se afla o mică 
grădină de zarzavat şi, ceva mai încolo, o livadă cu pomi 
fructiferi. Sergentul Totty lumină locul cu lanterna şi zări o 
femeie zăcând pe pământ. Se apropie în fugă de dânsa şi se 
aplecă asupra ei. Aşa cum se aşteptase, constată că era 
doamna Tilling. Respira, însă groaza care o stăpânea o 
împiedica să vorbească. Îl privea cu ochi care exprimau o 


spaimă teribilă. Buzele i se mişcau necontenit, dar nu se 
auzea nici un sunet. 

O luă în braţe şi o duse la maşină. Până să ajungă la han, 
ea gemea şi murmura fraze fără sens. Din fericire, la ora 
aceea nu era lume la han, şi cu ajutorul hangiţei şi ai unei 
cameriste, doamna Tilling fu culcată în pat. Sergentul Totty 
îi telefonă deîndată superiorului său. 

— Este rănită? întrebă Tanner. 

— Nu, după câte am observat, însă este într-o stare de şoc. 
Cred că ceea ce s-a întâmplat în locuinţa ei a avut loc cu 
câteva minute înainte de sosirea mea. 

— Cheamă un medic ca s-o examineze şi întoarce-te 
imediat la castelul Marcs Priory, îi spuse inspectorul Tanner. 

Totty rămase la han cât să dea instrucţiuni unuia dintre 
oamenii Scotland Yardului instalat acolo. leşind din clădire 
îl întâlni pe Feraby, căruia îi relată cele petrecute. 

— Se pare că vom avea parte de o noapte agitată, remarcă 
Feraby, arătându-i colegului său pistolul purtat la 
subsuoară. Inspectorul ne cere să fim înarmaţi, dar nu ştiu 
asupra cui vom trage. 

— Va trebui să te socoteşti foarte norocos, dacă vei apuca 
să tragi, zise Totty. 

— Ai dreptate, replică Feraby. Încă nu am uitat ce mi s-a 
întâmplat într-o cameră a hanului... Cel puţin, dacă ea nu ar 
fi amestecată... 

— Cine, doamna Tilling? întrebă 'Totty. 

— Care doamnă Tilling, eu mă refer la miss Crane. Am 
încercat să-l conving pe Tanner s-o trimită la Londra. 

— Şi ce a spus? se interesă curios Iotty. 

— Că dacă ar trebui să trimitem la Londra pe toţi cei de la 
Marcs Priory care sunt în pericol, ar trebui să închiriem un 
autocar, răspunse Feraby râzând cam acru. Oricum, este 
ceva în camera pe care nu vor să ne-o deschidă. Mă înfior 
de câte ori trec prin faţa acelei uşi... Culmea este că azi 
noapte am zărit lumină acolo. Răzbătea printr-o mică 


crăpătură; a durat doar o clipă... însă nu am observat pe 
nimeni ieşind. 

— Cine locuieşte în camera alăturată? întrebă 'Totty. 

— Locuia Amersham, zise Feraby. N-ar fi exclus ca unul 
dintre lambriuri să fie, în realitate, o uşă. 

— Şi în camera din partea cealaltă, cine stă? 

— Miss Crane, răspunse Feraby îngrijorat. Kelver, care 
cunoaşte casa, mi-a explicat că între camera încuiată şi 
aceea a Ilei Crane este un spaţiu de un metru, care nu 
poate fi justificat, după măsurarea încăperilor de pe 
coridor. Este convins că în acel loc se află o trecere tainică. 

Maşina poliţiei, în care se aflau cei doi poliţişti înainta 
acum spre castel. 

— Opreşte câteva clipe, i se adresă Feraby şoferului. Iată 
camera cu pricina, continuă el. A patra fereastră spre 
dreapta intrării. E îngustă, ca a vechilor castele. Doamne! 
exclamă el deodată. 

Fereastra spre care se uitau se luminase brusc, însă 
geamurile fiind opace nu se putea vedea în interior. 

Feraby sări afară din maşină şi porni în goană spre castel, 
urmat de Totty. Când ajunseră sub fereastră, zăriră o 
umbră care se mişca, luând forme ciudate. Apoi, lumina se 
stinse. 

CAPITOLUL 21 

— Frumoasă locuinţă! murmură 'Totty. 

— Dă-mi lanterna ta, îi ceru Feraby. 

Lumină zidul; pe partea cu pricina exista o singură 
fereastră şi peretele era neted. 

— Priveşte! exclamă Feraby. 

Cu ajutorul unui creion însemnă pe zid un contur, urmând 
cărămizile care ieşeau foarte uşor în afară. 

— Aici nu este perete, adăugă el. Aici există o poartă de 
fier, dată cu var! 

Scoase din buzunar un briceag. Îl desfăcu şi îl introduse în 
ceea ce părea o crăpătură între două cărămizi. Apăsă şi una 
dintre ele se dădu la o parte, ca un capac. În golul ivit, 


zăriră clanţa unei uşi. Feraby o apăsă, însă uşa nu se 
deschise; probabil era încuiată pe dinăuntru. 

Cineva se apropiase între timp de dânşii. Când li se adresă 
îi recunoscu deîndată vocea, deşi nu-i putea distinge bine 
fata. Era Guilder. 

— Ce aţi găsit? întrebă cu nedisimulat interes Guilder, 
privind peste umerii poliţiştilor. 

La lumina lanternei zări clanţa. 

— Drace! exclamă el. Văd asta pentru prima oară. 

Feraby dădu drumul cărămizii şi aceasta reveni la loc cu 
sunetul caracteristic al unui resort care se închide. 

— Deci asta este! murmură Guilder. 

— Cu câteva clipe în urmă am zărit lumină în această 
cameră, veşnic închisă, zise 'Totty. Cine a intrat acolo? 

— Presupun că Brooks, răspunse repede Guilder privind în 
sus. Lady Lebanon ţinea acolo nişte scrisori pe care nu voia 
să le găsească poliţia şi-mi închipui că l-a trimis să i le 
aducă. S-a întâmplat ceva în sat, domnilor? adăugă, cu 
intenţia vădită de a schimba cursul conversaţiei. 

— Absolut nimic. Totul este calm. Unde este lady Lebanon? 
S-a dus la culcare? întrebă el. 

— Nu, domnule, răspunse Guilder. Puțin mai înainte am 
văzut-o în salon, jucând table cu fiul ei. Salonul este singura 
încăpere unde poţi sta liniştit în aceste zile. Nu cred că l-aţi 
vizitat. 

Feraby îl „vizitase”. I-l arătase Ila. Salonul se afla la primul 
etaj, era o încăpere mică, cu mobile vechi şi cu atmosferă 
apăsătoare. 

Ajunşi în hol, Guilder le oferi whisky, înteţi focul, deoarece 
noaptea era rece, apoi plecă să-l caute pe Brooks. 

Tanner telefonă la Scotland Yard. Îi explică şefului său că 
nu putea aştepta întoarcerea curierului. Situaţia era de aşa 
natură că trebuia acţionat imediat şi-i ceru ajutorul. 

După ce telefonă, veni în hol unde-şi găsi subordonații. 
Totty fusese la etaj, dar examinarea exterioară a camerei 


închise nu adusese nimic nou. Tanner nu se miră aflând că 
zăriseră lumină în misterioasa încăpere. 

— Ştiu, spuse el. Am văzut şi eu lumină acolo de două ori. 
Cea mai importantă descoperire este însă uşa aceea de fier 
îi bănuiam existenţa, dar nu ştiam unde se află ca să-mi 
susţin ipoteza. 'Totty, continuă, du-te, te rog la lordul 
Lebanon şi spune-i că vreau să vină aci. Acest tânăr ne-a 
mărturisit numai jumătate din ceea ce cunoaşte şi am 
impresia că cealaltă jumătate este mult mai importantă 
pentru clarificarea cazului. 

Totty îl găsi pe lord singur. Stătea gânditor în faţa jocului 
de table. 

— Bună, îi spuse sergentului. Credeam că dormi. Joci 
table? Dacă vom juca împreună, sunt sigur că am să te 
înving. De aceea nici mamei nu-i place să se măsoare cu 
mine. 

— N-am mai jucat de ani de zile, replică Totty, care, de 
fapt, habar n-avea de jocul de table. Inspectorul Tanner 
vrea să te vadă, adăugă. 

— Ca să stăm de vorbă? Cu plăcere! zise tânărul. Mi-e cam 
foame, însă. Mama scrie scrisori şi n-are chef de 
conversaţie. 

Ajunşi în hol, lordul Lebanon îl salută pe Tanner şi îşi 
aprinse un trabuc. 

— Mă bucur că veţi rămâne aici în noaptea asta. Mama 
însă nu era deloc încântată de această hotărâre a 
dumneavoastră şi m-a certat; cică eu aş fi de vină... Ridicol, 
nu? 

— Unde este miss Crane? se interesă Tanner. 

— Cred că s-a culcat, răspunse lordul cu o strâmbătură. 
Mă tem că atunci când mă voi căsători cu dânsa, am să mă 
plictisesc îngrozitor. Este, fireşte, simpatică, însă nu avem 
nimic comun. 

Feraby, care era prezent, îi împărtăşea întru totul această 
ultimă părere. 


— Şi cei doi americani nu sunt încântați de prezenţa 
dumneavoastră, continuă lordul, luând loc pe canapea. 

În clipa aceea în uşă apăru Guilder. 

— Nu am nevoie de dumneata, rosti tăios lordul. 

— Am vrut să arunc o privire sobei, replică majordomul, să 
văd dacă nu s-a stins focul. 

— La ce oră te duci la culcare? întrebă Tanner. 

— Domnul Tanner îţi vorbeşte! exclamă furios Willy. 

— Mă scuzaţi, domnule inspector credeam că vă adresaţi 
lordului, replică Guilder. Nu am o oră anumită, domnule, 
adăugă el. 

— Dormi în această aripă a clădirii? 

— Când dorm, da, răspunse Guilder zâmbind. 

Pe scară se ivi Brooks şi începu să coboare încet treptele. 
Părea istovit. 

— Se pare că nu dormi prea bine, observă Tanner. 

— Dimpotrivă, domnule, replică Brooks cu deosebită 
politeţe. Când dorm, dorm minunat. 

Tăcu şi începu să mestece alene chewing-gum. 

— Vrei ceva? îl întrebă Tanner. 

— Am vrut sa mă conving că Guilder nu are probleme, zise 
el vesel. 

— Nu ştiu dacă eşti impertinent, sau dacă aceasta îţi este 
purtarea obişnuită, spuse Tanner, ridicându-se de pe 
canapea. 

Guilder se grăbi să intervină. 

— Domnule inspector, nu uitaţi că Brooks este american, 
observă el. Vine dintr-o ţară liberă. 

Se-ntoarse apoi să scormonească focul, însă Tanner se 
apropie de el şi-l apucă brusc de braţ. 

— Când oamenii se poartă obraznic cu mine, îi izolez într- 
un loc unde, desigur, nu domneşte libertatea! strigă şi zări 
trecând prin ochii americanului o sclipire ciudată. Cum vi s- 
ar părea dacă v-aş spune că nu-mi sunteţi deloc simpatici şi 
că am convingerea că ştiţi mult mai multe decât susţineţi 
referitor la cele două crime? Cum vi s-ar părea dacă v-aş 


aresta în calitatea de complici şi v-aş trimite să petreceţi 
noaptea în arestul poliţiei? Observ că nu mai zâmbiţi... 
Fireşte, aceasta nu v-ar conveni, nu-i aşa? 

Guilder îl privea uimit şi cu oarecare teamă. 

— N-aş vrea să vă osteniţi din pricina noastră, domnule 
inspector, murmură el. 

— Nu am să mă ostenesc deloc, replică Tanner calm. În 
parc se află patruzeci de poliţişti solizi şi capabili, de la 
Scotland Yard. Au sosit acum cinci minute şi clădirea este 
înconjurată. În noaptea asta nu se va comite nici o crimă la 
Marcs Priory. 

Pronunţa rar cuvintele şi sergentul Totty îşi privea şeful cu 
gura căscată. 

— După cum vezi, continuă inspectorul, îmi va fi foarte 
uşor să găsesc „însoţitori” pentru voi doi. Sper ca nu vă 
îndoiţi domnilor Guilder şi Brooks... 

Inspectorul scoase din buzunar un fluier şi se pregăti să-l 
ducă la buze. 

— Nu, domnule inspector, se grăbi să spună Guilder, nu 
trebuie să recurgeţi la asemenea mijloace extreme. Dacă 
am vorbit nepoliticos, vă cer scuze. 

Se-ntoarse spre lordul Lebanon care urmărea scena cu 
uimire. 

— Pot face ceva pentru dumneavoastră, mylord? 

— Adu-ne nişte whisky cu sifon, te rog, zise Willy. Poţi să te 
retragi, i se adresă apoi lui Brooks. 

Brooks urcă treptele, dar paşii lui nu erau prea siguri. 

— Uf! oftă lordul Lebanon. Este adevărat, domnule Tanner 
că afară sunt patruzeci de poliţişti? 

— Mai precis, treizeci şi şase, răspunse inspectorul. Am 
pus la socoteală şi şoferii. 

Se sprijini de speteaza unei vechi canapele şi-l privi pe 
castelanul de la Marcs Priory. 

— Când aţi venit azi dimineaţă la Scotland Yard, îi spuse el, 
ne-aţi dat de înţeles că vă ameninţă o primejdie. Vorbeaţi 


serios, mylord? V-a ameninţat cineva? A încercat cineva să 
vă facă rău? 

Willy Lebanon îl privi mirat. 

— Nu ştiam că v-am pomenit despre aşa ceva, murmură. 
S-au petrecut, însă tot felul de mici... ciudăţenii. Mici 
ciudăţenii despre care nu merită să vorbim, dar nu pot 
spune că a încercat cineva să mă atace. Dacă ar fi încercat, 
desigur că acum aş fi mort! adăugă zâmbind. 

— L-aţi văzut vreodată pe tatăl dumneavoastră? întrebă 
Tanner. 

— Fireşte, răspunse tânărul mirat. Nu în ultimii ani ai vieţii 
lui, bineînţeles. Atunci era infirm. Când eram copil..., da... 
Era mai înalt ca mine şi foarte puternic. Se spune că, în 
tinereţe, tata, singur, a scos o căruţă care căzuse în şanţ. 

— Există în casă vreo fotografie de-a lui? se interesă 
Tanner. 

— Nu, nu cred, răspunse Willy. Odată, am găsit o 
fotografie de-a lui, din perioada când era în scaunul de 
invalid. Am dat de ea într-o carte, din bibliotecă. I-am 
arătat-o mamei, însă ea a rupt-o, fără ca măcar s-o 
privească. 

— Ciudată purtare, nu vi se pare? remarcă inspectorul. 

— Da, mama este ciudată, admise lordul zâmbind. Oricum, 
fotografia nu-l favoriza deloc pe tata, trebuie să recunosc. 
înţelegeţi? 

— Desigur. Era ras sau avea barbă? întrebă Tanner. 

— Avea barbă. În fotografia aceea, completă tânărul. 

— Nu cumva vă puteţi aminti unele din acele lucruri care 
v-au deranjat? 

— Adică, aţi vrea să ştiţi dacă mi s-a întâmplat ceva 
deosebit, nu-i aşa? zise lordul zâmbind. Ei bine, am să vă 
spun. De două ori Guilder mi-a servit un whisky cu sifon şi 
singurul lucru pe care mi-l amintesc, în ambele dăţi, este că 
l-am băut. Nimic altceva. Ultima oară, m-am trezit în 
camera mea, în întuneric. Eram îmbrăcat în pijama. Capul 
mă durea îngrozitor... L-am sunat pe Guilder şi, când a 


venit, mi-a spus că leşinasem! O explicaţie ridicolă, fiindcă 
eu nu leşin niciodată. 

— Ce credeţi că s-a întâmplat? întrebă Tanner. 

— Nu ştiu, răspunse lordul descumpănit, însă aşa am păţit 
în ambele dăţi când am băut acel whisky. O dată, au existat 
şi urmări... Dimineaţa, când am coborât în hol, am avut 
impresia că se dăduse drumul în acea încăpere unui taur 
furios. Mobilierul era distrus şi era limpede că fusese mare 
tărăboi în afacere erau implicaţi cai doi majordomi 
americani şi Amersham. N-aş vrea să cred că şi mama era 
amestecată... 

Guilder sosi cu băuturile. Dădu un pahar lordului Lebanon, 
şi pe celelalte trei le împărţi poliţiştilor. 

— Nu poţi să aduci sticla de cristal şi sifonul? îl certă 
lordul. Nu aşa se serveşte, Guilder. 

— În viitor, am să ţin cont de observaţia dumneavoastră, 
mylord, zise zâmbitor Guilder. 

leşi luând cu el tava şi trântind uşa. 

— Mă întreb dacă vi s-a întâmplat să vizitaţi o casă ca 
aceasta, zile lordul Lebanon, sorbind o înghiţitură din 
paharul său. 

Se strâmbă şi îi întinse paharul lui Tanner. 

— Vă rog să-l gustaţi, i se adresă el. 

Tanner sorbi puţin din băutură şi constată că avea un iz 
amar. 

— Acum, gustaţi şi whisky-ul dumneavoastră, zise tânărul. 

Inspectorul bău o înghiţitură şi observă că acel gust amar 
nu exista. 

— Ciudat, zise lordul, când tocmai vorbeam despre asta... 

Zări pe masă o vază cu trandafiri şi goli în ea conţinutul 
paharului său. 

— În seara când a avut loc tărăboiul, whisky-ul meu a avut 
acelaşi iz amar, remarcă lordul. 

Guilder se afla în faţa uşii, dar nu putea înţelege ce-şi 
vorbeau cei din încăpere, lemnul uşii fiind masiv. Spera însă 
că Brooks, aflat pe trepte, îi putea auzi. 


Răsună zgomot de paşi. Era lady Lebanon. 

— Despre ce discută? îl întrebă în şoaptă. 

— Nu ştiu, mylady, zise majordomul. 

— Crezi că poţi să scapi de ei? i se adresă ea încet. 

— Nu cred, răspunse americanul. În parc, se află încă 
patruzeci de poliţişti de la Scotland Yard. Însă nu i-am spus 
nimic lui Brooks. Spune că vrea să plece. Poliţiştii îl sperie... 

Lady Lebanon îl privi zâmbind: 

— 'Te sperie şi pe dumneata? 

— Pe mine nu mă sperie nimic, rosti el cu fermitate. Odată 
ce am început, am să merg până la capăt... 

— Spune-i lui Brooks că am să-i dau o mie de lire, dacă nu 
se va afla nimic, zise lady Lebanon. 

Guilder clătină neîncrezător din cap. 

— Credeţi că vom reuşi? făcu el indispus. Brooks s-a 
pierdut cu firea. Mărturisesc că sunt neliniştit din pricina 
lui. Dacă doriţi sfatul meu, trimiteţi-l în America. În cazul că 
nu se va mai putea controla, ne va crea probleme. 

Se apropie din nou de uşă, dar nu auzi nimic. Intră în hol, 
însă, aşa cum presupusese, era gol. Lady Lebanon plecase. 
Dinspre capătul coridorului venea zvon de glasuri. Ciuli 
urechea; lordul Lebanon le arăta poliţiştilor tabloul unuia 
din strămoşii săi, explicându-le că semăna cu tatăl său. 

Guilder aruncă o privire paharelor de pe masă. Unul era 
complet gol. Îl luă şi-l întoarse; avea un mic semn roşu. 
Observă vaza cu trandafiri şi, aplecându-se mirosi; simţi 
îndată un puternic miros de whisky. Fluieră uşor şi Brooks 
cobori grăbit treptele. 

— Nu L-a băut, îi zise Guilder, când celălalt ajunse lângă 
dânsul. 

— L-ai făcut prea tare, remarcă Brooks. Ţi-am atras 
atenţia că are să-i simtă gustul amar. 

— Păi, începuse să se obişnuiască, rosti morocănos 
Guilder. Ce le-a spus? 

— Le-a pomenit de tărăboiul care a avut loc aici, de faptul 
că-i puneam somnifere în băutură, zise Brooks. Ştii ce 


înseamnă asta? 

— Desigur, replică liniştit Guilder. 

— Ai vorbit cu mylady? 

— Da, răspunse Guilder. N-are rost să fii neliniştit. 

— Aşa crezi tu? exclamă furios Brooks. Am toate motivele 
să fiu neliniştit. Suntem înconjurați de o grămada de 
poliţişti şi Tanner este mult mai deştept decât am crezut. 
Dacă se va afla adevărul, am încurcat-o! N-ar fi exclus să 
ajungem la închisoare... Unde sunt acum? întrebă privind în 
jur. 

— Se duc în camera lordului... Ssst... Vine unul dintre ei... 

Sergentul 'Totty se opri în prag şi se uită la ei. 

— V-aş putea fi de folos? i se adresă Guilder. 

— Mi-ai putea fi de mare folos, băiete, răspunse Totty. Îmi 
închipui că nu vei dormi deloc în noaptea asta. 

— Dacă nu veţi dormi nici dumneavoastră, desigur că şi eu 
am să vă urmez exemplul, domnule, replică Guilder 
zâmbind. 

— Aş vrea să ştiu, zise Totty, dacă v-a trecut vreodată prin 
minte că v-aţi putea trezi amestecați într-o afacere tare 
urâtă... 

Brooks tresări, însă Guilder râse. 

— Domnule, omul s-a născut ca să facă faţă necazurilor şi 
încurcăturilor, rosti el rar. 

CAPITOLUL 22 

Guilder îl indispunea pe Totty, tocmai pentru că era 
neînduplecat şi curajos. Nu-i plăcea să se simtă în 
inferioritate cum nu-i plăcea să fie singur. În noaptea aceea 
regulile stricte de la Marcs Priory fuseseră încălcate şi uşa 
care unea aripa destinată servitorilor cu holul principal 
rămăsese deschisă. Fără îndoială că domnul Kelver, 
majordomul-şef, nu se culcase încă. Totty, îndeplinind un 
ordin al lui Tanner, străbătea salonul, când se auzi strigat. 
Era lady Lebanon. 

— Intraţi, sergent, îi zise ea. Domnul Tanner s-a culcat? 


— Nu, mylady, răspunse el, cât mai politicos, deoarece 
invitaţia ei îl măgulise. Vă deranjează că fumez? 

De fapt fumul de tutun o supăra. Nici fiului ei nu-i 
permitea să fumeze în faţa ei. Însă, în noaptea aceea, era 
bunătatea personificată. Îl pofti pe Totty să ia loc pe cel mai 
confortabil fotoliu şi se aşeză la rândul ei, ţinând pe 
genunchi o cutiuţă îmbrăcată în catifea. 

— În această cutiuţă păstrez totdeauna o sumă de bani, 
zise ea zâmbind, când zări privirea lui Totty aţintită asupra 
obiectului. Noaptea o iau cu mine. 

— Procedaţi foarte înţelept, mylady, remarcă 'Totty. Cu hoţii 
nu poate fi nimeni sigur... 

— Sunteţi sergent, domnule Totty? îl întrebă. 

— Pentru moment, da. 

— Şi domnul Tanner este... 

— Inspector, completă 'Totty. Diferenţa de grad dintre noi 
nu este prea mare. 

— Îmi închipui că primiţi un salariu la fel de important ca 
munca ce îndepliniţi, continuă castelana. 

Totty era gata să-i explice cât de importantă era munca lui, 
însă ea nu-l lăsă. 

— M-ar interesa foarte mult să aflu ce gândesc poliţiştii 
despre întâmplările de aci, zise lady Lebanon. Presupun că 
mereu se găsesc indicii noi... lar dumneavoastră, când 
descoperiţi ceva, îi raportați deîndată domnului Tanner, nu? 
Desigur că sunteţi mâna lui dreaptă. 

Sergentul Totty zâmbi încântat. 

— Ştiţi cât de mult l-a interesat camera aceea închisă, 
continuă ea. |ineţi minte? 

Totty ţinea minte şi, chiar era gata să-i pomenească despre 
descoperirea făcută, când lady Lebanon i se adresă din nou, 
nedându-i răgaz să scoată o vorbă. 

— Oare nu i-aţi putea spune domnului Tanner că aţi vizitat 
încăperea respectivă şi că în ea nu erau decât nişte mobile 
vechi? 


Auzindu-i propunerea, sergentul Totty încetă să se mai 
simtă măgulit şi redeveni polițistul calm şi corect. 

— Sunt sigură că spusele dumneavoastră îl vor încânta, 
adăugă ea, mai ales că pune mare preţ pe părerea unui om 
care este ajutorul său cel mai de nădejde, nu-i aşa? 

Totty nu răspunse. 

— Dacă-l veţi asigura pe domnul Tanner că în camera 
aceea nu este nimic, mă veţi scuti de multe neplăceri, 
continuă lady Lebanon cu glas mieros. 

— Cred că da, murmură Iotty. 

O văzu deschizând mica cutie şi auzi foşnetul bancnotelor. 
Scoase patru dintre ele! Sergentul observă că fiecare era 
de cincizeci de lire. 

— Când ai de-a face cu oamenii atât de inteligenţi ai 
Scotland Yardului e firesc să te simţi neajutorat, continuă 
ea. Aşa mi se întâmplă mie. Admit că ei consideră suspecte 
şi cele mai nevinovate fapte; desigur din deformaţie 
profesională... De aceea, este reconfortant să aibă cineva 
un prieten, printre dânşii. 

Închise cutia şi se ridică, lăsând pe fotoliu cele patru 
bancnote. 

— Noapte bună, domnule sergent. 

— Noapte bună, mylady, însă, aţi uitat banii. 

— Nu-mi amintesc să fi lăsat..., începu ea. 

— Iată-i, zise Totty întinzându-i spre ea. Poate că veţi avea 
nevoie de ei... 

Lady Lebanon îi luă din mâna lui foarte calmă. 

— Speram că îi veţi primi, murmură ea. Păcat... 

După ce ea părăsi salonul, Totty se duse în sufragerie, 
unde-l găsi pe Tanner. 

— Păcat! făcu Totty zâmbind. 

— Ce anume este păcat? întrebă inspectorul. 

— Că nu am vrut cele două sute de lire pe care mi le-a 
oferit lady Lebanon. 

— Ce vrei să spui? spuse superiorul lui încruntându-se. 


— Că nu vrea să fie deschisă şi cercetată camera aceea, 
răspunse sergentul. 

— Aşadar ţi-a oferit bani! exclamă Tanner. Şi tu ce i-ai zis? 

— Că sunt un poliţist serios şi că, precis voi fi promovat 
după rezolvarea acestui caz, replică Totty. 

Inspectorul se strâmbă, dar nu făcu nici un comentariu. 

— Prin urmare, nu vrea să fie controlată încăperea 
misterioasă, murmură lanner. Atunci, o vom deschide chiar 
mâine. 

Rămase pe gânduri câteva clipe apoi întrebă: 

— Unde este Feraby? 

— Nu ştiu. Cred că în casă, replică Totty. Dar, cu ceilalţi 
patruzeci de poliţişti ce vom face? V-aţi îngrijit de dânşii? 

Inspectorul Tanner se apropie de subordonatul lui. 

— Cei patruzeci de poliţişti nu există, îi şopti el, dar să nu 
pomeneşti nimic despre asta. 

— Cum, nu se află în parc? făcu mirat Totty. De ce aţi 
lansat povestea cu... 

— Deoarece vreau ca crimele care urmează să fie comise 
în noaptea asta să aibă loc în casă, nu afară, şopti Tanner. 

Totty înlemni. 

— La câte crime vă aşteptaţi? 

— Îmi închipui că prima victimă vei fi tu, răspunse Tanner 
râzând. 

În aceea clipă se simţea foarte mulţumit de sine însuşi şi 
Totty, care-l cunoştea, pricepu că superiorul lui îşi şi făurise 
un plan... 

Camera bătrânului lord, care-i fusese dată, îi trezea 
totdeauna Ilei Crane un sentiment de teamă. De obicei, 
izbutea să adoarmă cu mare greutate. Asculta cu spaimă 
zgomotele din jurul ei. Uneori, nu auzea decât trosnetul 
mobilelor vechi sau al lambriurilor roase pe alocuri de cari, 
alteori, când bătea vântul, întunericul o înspăimânta şi mai 
mult. 

Noaptea aceasta însă era plină de zgomote ciudate. Ajunse 
până la ea zvon de şoapte şi i se păru că unul dintre 


lambriuri se mişcă, în timp ce afară, pe coridor, trosni o 
scândură a podelei. Mai auzise asemenea zgomote şi nu ar 
mai fi trebuit să o sperie... 

Avea o mamă şi două surori mai mici, de dragul cărora 
trebuia să trudească. Nu ar fi putut părăsi castelul, decât 
cu cineva care i-ar fi putut oferi un sprijin sigur. Era 
convinsă că lady Lebanon n-avea să-i mai dea nici un ban, 
dacă pleca. Nu se gândise niciodată că mândra castelană 
nu ar fi îndrăznit în nici o împrejurare să o lipsească de 
suma pe care i-o dădea. 

John Feraby îi plăcea în mod deosebit. Se gândea mereu la 
el. Aşa ceva nu i se mai întâmplase... 

Nu voia să se mărite cu Willy Lebanon şi ştia că nici el nu 
dorea această căsătorie. Îl simpatiza şi, uneori, îi era milă 
de dânsul. Poate că, măritându-se cu el, ar determina-o pe 
lady Lebanon să-i mai ofere tânărului o şansă... Dar, nu! 
Nu-l iubea şi nu era în stare să facă un asemenea pas. 

Se culcă, se acoperi cu pătura, dar, curând, o dădu la o 
parte. Îi era somn şi începu să viseze... Ca de obicei, visa 
ceea ce dorea să uite... Ce imprudenţă din partea lady-ei 
Lebanon să lase baticul roşu în sertarul ei! Putea fi 
descoperit uşor de oricare dintre poliţişti. Ce o determinase 
să lase acea teribilă dovadă într-un asemenea loc? Era clar 
că baticul trebuia ars! Nu-şi dădu seama că se sculase din 
pat. Nici că îşi descuiase uşa. Chinuită de acea idee fixă, 
plutea în vis... Da, baticul roşu, cu micul sigiliu auriu, 
trebuia ars... 

Inspectorul Bill Tanner auzi cheia răsucindu-se în broască, 
chiar în clipa când îi dădea lui Feraby ultimele instrucţiuni. 
Se apropie de scară, făcându-le celorlalţi semn să nu facă 
zgomot. 

Poliţiştii rămaseră nemişcaţi. Ila cobori încet scara cu ochii 
aţintiţi în gol şi cu mâinile întinse înainte. 

— Trebuie ars, spuse. 

Ajunsă în hol se îndreptă spre biroul lady-ei Lebanon. 
Sertarul era încuiat, însă, în închipuirea ei, [la îl descuie. 


— Trebuie ars, repeta cu vocea monotonă a 
somnambulilor. 

— Baticul trebuie ars. L-ai sugrumat cu baticul. L-am văzut 
în mâna ta, când te-ai întors în casă... L-ai ucis cu pânza 
aceea. Trebuie ars baticul... 

Fata urcă apoi la fel de încet treptele. Feraby vru să se 
apropie de dânsa, însă Tanner îl împiedică. O zări intrând în 
camera ei şi auzi cheia învârtindu-se în broască. 

— L-ai sugrumat cu baticul...” murmură inspectorul. Oare 
cui i se adresa în visul ei? 

CAPITOLUL. 23 

Auzi o altă uşă deschizându-se şi apăru lady Lebanon, încă 
îmbrăcată. 

— A fost Ila? întrebă ea. Miss Crane? 

Tanner făcu semn că da. 

— Este somnambulă, zise lady Lebanon cu tristeţe. Ce 
nenorocire! Unde aţi văzut-o? 

— A coborât în hol, explică Tanner. 

— Biata fată, murmură castelana, cred că va trebui s-o 
trimit pentru vreo lună undeva, la odihnă. Când este în 
starea aceea... 

— Aţi fost prezentă la „plimbaările” ei nocturne, mylady? 
întrebă inspectorul. 

— Da, de două ori. Din păcate, în acele clipe spune tot felul 
de prostii. Acum n-a vorbit? 

— Nu, n-am auzit nimic, răspunse inspectorul şi fu convins 
că lady Lebanon se simţi foarte încântată de acest fapt. 

— Noapte bună, domnule Tanner, zise ea. Nu trebuie 
trezită în acele momente, însă dacă nu se va trezi, n-ar fi 
exclus să aibă o nouă criză de somnambulism. 

Bill Tanner reveni în hol. Era tot mai neliniştit. 

— Du-te la han, îi spuse sergentului Totty, şi află dacă 
doamna Tilling este în stare acum să ne răspundă la unele 
întrebări. 

După plecarea lui Totty, inspectorul se-ntoarse spre 
Feraby. 


— Ce concluzie tragi din toate acestea? i se adresă el. Este 
limpede că miss Crane ştie cine a comis crima. 

Feraby îşi privi cu tristeţe superiorul. 

— Da, însă nu este exclus să fie vorba doar de un vis. La 
urma-urmelor, ştia că baticul a fost ars şi a presupus că se 
aflase în sertarul biroului. Nu puteţi acuza pe cineva pentru 
cele ce rosteşte în somn... 

— Nu acuz pe nimeni, şi mai ales pe această tânără, îl 
lămuri Tanner. Aşa că nu fi neliniştit, adăugă zâmbind şi 
Feraby se înroşi. Am impresia că o simpatizezi, încheie 
inspectorul. 

— Pe cine? Pe miss Crane? bâigui tânărul. Cum este posibil 
să... Nici măcar nu aş îndrăzni... 

— N-ai îndrăzni să crezi că este posibil să se intereseze de 
tine, completă Tanner cu blândeţe. Eu, însă, sunt convins că 
ar fi mult mai fericită în micul tău apartament, decât la 
Marcs Priory... 

Feraby îşi privi uimit superiorul. 

— Nu mi-am închipuit că..., începu el, dar Tanner îl 
întrerupse, aplecându-se să ia un trabuc din cutia lăsată pe 
masă de Guilder. 

— Dacă americanul n-a otrăvit trabucul, precis că este de 
calitate superioară, zise inspectorul. 

— Ce era în whisky-ul pe care i l-a adus lordului Lebanon? 
întrebă Feraby. 

— Un narcotic. 

— De ce? se miră tânărul poliţist. 

— Lordul Lebanon era de părere că urma să se petreacă 
ceva în această noapte. Nu a precizat cine avea să 
acţioneze, dar pot să ghicesc... Ei obişnuiesc să-i dea 
băuturi cu un gust ciudat, atunci, când vor să-l ţină de o 
parte. Bine ar fi fost dacă ar fi băut whiskyul ăla. 

Feraby îşi privi uluit, şeful. 

— De ce? întrebă, fără să înţeleagă. 

— Pentru că m-ar fi scutit pe mine de multe belele, replică 
Tanner, râzând. Dimineaţa, şeful îmi va trimite trei oameni 


care vor fi în stare să clarifice acest mister mult mai 
operativ ca mine... Vor fi aci la orele zece. 

— De la Scotland Yard? se interesă Feraby. 

— Nu intenţionez să te lămuresc, răspunse inspectorul. 
Străduieşte-te să descoperi sine ar putea fi acei oameni şi 
aşa vei rămâne treaz. 

Totty se întoarse chiar atunci de la han şi raporta că 
doamna Tilling se mai liniştise şi dormea. 

— Foarte bine, zise Tanner. Alte noutăţi? 

— Sunt, făcu încântat Totty. Pădurarul Tilling a fost prins 
lângă Stirling. S-a dat jos din tren la Edinbourgh, însă 
poliţia a reuşit să-l găsească şi acum se află la secţie. 

— Şi cei doi majordomi americani unde sunt? întrebă 
Tanner. 

— În apartamentul lor, spuse Totty. I-am auzit vorbind. 

— Mă întreb oare despre ce discută? murmură Tanner şi 
zâmbi. Desigur, nu-şi închipuie că aceasta este ultima 
noapte pe care o petrec la Marcs Priory. 

— Ai să-i arestezi? 

— Nu ştiu încă, depinde, răspunse inspectorul. 

Guilder şi Brooks aveau multe să-şi spună. însă cel care 
vorbea încontinuu era Brooks. 

— Taci odată! exclamă la un moment dat Guilder, care 
stătea într-un fotoliu cu un pahar de whisky lângă el. Crezi 
că eu nu sunt îngrijorat? Fata a umblat iar în somn şi ştii că 
în asemenea situaţie vorbele ei nu ne sunt de folos. 

Tăcu şi îşi privi colegul gânditor. 

— Brooks, am să mă duc în camera ei şi am s-o iau de 
acolo. 

— Vrei să faci asta cu toţi poliţiştii ăştia care mişună prin 
casă? zise Brooks uluit. 

— Da, replică Guilder hotărât. Nu pot risca mai mult. 

— I-ai comunicat bătrânei intenţia ta? continuă Brooks, 
care nu prea era de acord, deşi admira curajul prietenului 
său. 


— Bătrâna n-are decât să se ducă dracului! spuse Guilder. 
În noaptea asta nu-mi pasă de ea nici cit negru sub unghie. 
Foarte liniştit, luă din sertarul unui scrin, plin cu tot felul 
de scule, un mic cleşte şi, folosindu-se de el descuie şi încuie 

uşa, după ce pusese cheia în partea exterioară. O descuie 
din nou şi puse cleştele în buzunar. Om prevăzător, domnul 
Guilder avea grijă ca toate broaştele să fie bine unse, aşa că 
manevrele lui nu produseră nici un zgomot. 

— Unde ai s-o duci pe fată? i se adresă Brooks neliniştit. 

— În camera mea, zise Guilder. 

— Şi dacă Tanner..., începu Brooks. 

— 'Ţine-ţi gura! strigă Guilder. Numai la rău te gândeşti... 
Cred că ar fi mai bine să te întorci în patrie. 

— Cred că amândoi ne vom putea socoti norocoşi, dacă 
vom izbuti să ne întoarcem, replică Brooks morocănos. 

— Nu înţeleg de ce te tot plângi, spuse colegul lui 
împăciuitor. Munca ta nu este prea grea şi eşti foarte bine 
plătit. Deşi n-ai recunoscut faptul când te-a interogat 
polițistul, ştiu că ai ceva economii... 

— Aşa-i, admise interlocutorul lui. Am câteva mii de dolari 
la o Bancă din Filadelfia. 

— Deci, poţi să trăieşti multă vreme numai din dobânzile 
sumei, conchise zâmbind Guilder. Însă, timpul trece, 
continuă el privindu-şi ceasul. Mă duc să văd dacă totul este 
în ordine. Poate că poliţiştii se vor duce la culcare; şi cei de 
la Scotland Yard trebuie să doarmă, uneori... 

leşi fără să facă zgomot şi, printr-o mică deschizătură 
făcută de el în uşă, mai de mult, privi în încăperea unde se 
aflau poliţiştii. Totty era ocupat cu o pasienţă, Ianner 
răsfoia nişte hârtii, însă cel de-al treilea om de la Scotland 
Yard nu era acolo. 

Străbătu coridorul, urcă treptele şi tocmai ajunsese pe 
palier, când zări pe cineva intrând în camera Ilei Crane. Era 
lady Lebanon. Guilder, furios, se grăbi să se retragă într-un 
colţ, ca să nu fie văzut. 


Ila se trezi cu greu şi deschise uşa. Lady Lebanon intră şi o 
găsi pe fată pe jumătate adormită, pe pat. 

— Ce s-a întâmplat? murmură tânăra. 

Castelana se apropie de ea şi o apucă uşor de umăr. 

— Trezeşte-te, Ila! 

Observă că veioza de pe noptiera fetei era aprinsă. 

— O laşi aprinsă toată noaptea? întrebă ea. 

— În ultimul timp, da, murmură Ila. 

— Sper că te simţi bine aici, continuă lady Lebanon. 

— Urăsc camera asta, replică fata, înfiorându-se. 

— Nu mi te-ai plâns niciodată, zise lady Lebanon. Camera 
aceasta este una dintre cele mai bune din castel. În trecut, 
existau aici nişte uşi secrete, dar mi se pare că soţul meu a 
dat ordin să fie zidite. Acum o sută de ani, a locuit aci Garsy 
Lebanon. Ani de zile nu şi-a părăsit bârlogul; era hrănit 
printr-o deschizătură făcută în uşă. N-a avut copii. Această 
ramură a familiei a pierit... 

Lady Lebanon făcu un efort să uite trecutul şi să se 
reîntoarcă la realitate. 

— Nu e bine să dormi cu lumina aprinsă, o sfătui ea. 

Fata nu-i răspunse; capul îi căzu pe pernă şi închise ochii. 

— Ila, trezeşte-te, trebuie să te trezeşti! exclamă lady 
Lebanon scuturând-o cu putere. 

— De ce aţi încuiat uşa? întrebă Ila ridicându-se pe 
jumătate. 

— Pentru că, în noaptea asta, castelul este plin de poliţişti, 
iar tu ai avut din nou o criză de somnambulism, îi explică 
lady, aşezându-se pe marginea patului. 

— Adevărat? se miră ea. Regret. Asta mi se întâmplă din 
noaptea aceea îngrozitoare când... cineva..., da, cineva a 
răsturnat mobilele, a sfărâmat totul şi doctorul Amersham... 
Am crezut că doctorul fusese ucis... 

Ila, pradă amintirilor, îşi ascunse faţa cu mâinile. 

— Dacă nu coborai în hol, n-ai fi văzut nimic, replică cu 
asprime interlocutoarea ei. Ila, în noaptea asta se pot 
întâmpla multe..., continuă ea cu voce mai blândă. Sper să 


intervin la timp, însă trebuie să fiu pregătită pentru orice... 
Vreau să te măriţi cu Willy, auzi? Vreau să te măriţi cu Willy. 

Nu-şi ascundea acum disperarea şi strânse braţul fetei. 

— Vreau să te măriţi cu el chiar azi. Dimineaţă. 

— Azi! exclamă Ila înspăimântată. Este imposibil. Nu pot 
să mă mărit atât de repede. Nu... nu m-am... 

— Poţi să te măriţi azi, o întrerupse lady Lebanon. Am 
toate actele necesare, de o săptămână. 

— Willy ştie? întrebă Ila. 

— N-are importanţă dacă ştie sau nu, continuă lady 
Lebanon nerăbdătoare. Va face ce-i voi spune. Willy este 
ultimul Lebanon. Înţelegi? Ce-i drept, este o verigă slabă... 
însă este ultima verigă a lanţului. A mai existat o verigă 
slabă, strămoşul nostru Jeoffrey Lebanon; şi mai nevolnic 
decât Willy. S-a însurat cu una dintre verişoarele sale. Poţi 
să vezi portretul ei în holul principal. L-a părăsit îndată 
după nuntă... Da, l-a părăsit, dar a avut mulţi copii, adăugă 
ea. 

— Groaznic! şopti Ila. 

— Nu sunt de acord, replică lady Lebanon. Jane a fost una 
dintre cele mai importante femei din familia noastră. Ila, 
uiţi că şi tu eşti o Lebanon? Uiţi că străbunicul tău a fost 
fratele celui de al optsprezecelea viconte? Orice s-ar 
întâmpla, copiii tăi vor aparţine familiei, după ce te vei 
mărita. Vor purta numele de Lebanon! 

Ila o auzi oftând. Când continuă vocea îi era mai potolită, 
semn că se mai liniştise. 

— Ila, dacă viaţa cu Willy ţi se va părea prea grea, vei 
întâlni la mine deplină înţelegere, spuse lady Lebanon şi se 
ridică. Maşina te va aştepta la orele unsprezece dimineaţa. 

— Nu pot! protestă Ila. Nu, nu pot! Nu-l iubesc pe Willy. 
Iubesc un alt bărbat. 

— Pe tânărul Feraby? întrebă lady Lebanon, deloc mirată. 
Şi ce contează asta? [i-am explicat că voi fi foarte 
înţelegătoare cu tine. Nu pricepi ce trebuie să faci? Să 
creezi o nouă rasă, adică ceva minunat! Familia va căpăta 


forţe noi. Femeile din familia Lebanon au fost totdeauna mai 
puternice şi mai deştepte decât bărbaţii. 

Un fel de foşnet se auzi pe coridor. 

— Ce este? şopti Ila înspăimântată. 

— Guilder, răspunse lady Lebanon. Este şi acesta un motiv 
ca să te măriţi cât mai repede. După ce va trece noaptea 
asta, nu ştiu dacă-i voi mai putea stăpâni pe aceşti doi 
bărbaţi, mă refer la majordomii americani. Oricum, Guilder 
nu trebuie să afle că te vei căsători, şopti ea. Ai înţeles, Ila? 
Nu trebuie să afle! 

Rămasă singură, Ila adormi. Nu era însă un somn obişnuit. 
Deşi respiraţia îi era liniştită, mintea fetei lucra cu 
febrilitate. 

Cam peste un sfert de oră, Guilder intră în cameră. 

— Uşa nu era încuiată, îi spuse el lui Brooks, aflat pe 
coridor. 

— Unde-i lady Lebanon? 

— Ce-ţi pasă de dânsa? se răsti Guilder. Dă-mi pătura. 

Cu pătura în mână, Guilder se apropie de pat. 

— Treziţi-vă, miss, îi zise el. Trebuie să veniţi cu mine. 

După multe insistenţe, Ila se aşeză pe pat şi începu să 
vorbească incoerent; nu era trează, ci, din nou, pradă 
somnambulismului. 

Guilder o înfăşură grijuliu în pătură şi o ajută să umble. 

— De ce n-o laşi aici? mormăi Brooks tot mai neliniştit. 

— Nu pot să risc, replică tăios Guilder, continuând s-o ţină 
pe fată de braţ; ea păşea ca în transă. 

— Nu pot să fac ce-mi cereţi, rosti Ila la un moment dat, cu 
vocea monotonă a somnambulilor. Trebuie să mă mai 
gândesc. Nu vreau să mă mărit. 

Guilder, tresărind, se-ntoarse spre colegul lui. 

— Ai auzit ce-a spus? îl întrebă. 

— Nu pot să mă mărit astăzi! Nu vreau! şopti iar fata. 

Majordomul o conduse spre uşă şi o lăsă s-o deschidă 
singură. Ştia cum trebuie să te porţi cu somnambulii. Se 
mulţumi, din când în când, să o îndrepte spre direcţia cea 


bună. Curând, ajunseră în camera lui. Guilder o aşeză în pat 
şi o acoperi cu plapuma. Ila se ghemui suspinând în 
aşternut şi adormi. 

— Acum, va continua să doarmă adânc, zise Guilder. Însă, 
pentru orice eventualitate, am să încui uşa. Tu du-te în 
camera ei şi adu-i aici papucii şi capotul. Repede! 

Brooks porni spre uşă, dar pipăindu-şi buzunarul, se opri 
brusc. 

— L-am pierdut! exclamă el. Nu cumva l-ai văzut pe 
undeva? 

— Ce anume? întrebă Guilder mirat. 

— Revolverul meu. 

— Aveai deci un revolver? făcu mustrător Guilder. Mare 
prostie să-l cari după tine. Unde l-ai lăsat? 

— Acum un ceas era în buzunarul meu, zise spăşit Brooks. 

Guilder îl privi fără să-şi ascundă îngrijorarea. 

— Ciudată dispariţia asta, observă el. Du-te în camera ta. 
Poate l-ai uitat acolo. Totuşi nu pricep de ce aveai o armă? 
Îţi era frică? 

Brooks nu răspunse, ci se repezi în camera lui. Reveni 
curând şi-i spuse colegului său că nu-şi găsise arma. 

— Nu-i nimic, replică furios Guilder. Ai să dai de ea mâine. 
Acum, adu papucii şi capotul fetei. 

Ajuns în faţa încăperii ocupată de Ila, Brooks constată că 
uşa era deschisă, deşi el ţinea foarte bine minte că o 
închisese. În plus, lumina era stinsă, deşi el o lăsase 
aprinsă. 

„O fi trecut pe aci lady Lebanon...” îşi zise Brooks. 

Întinse mâna spre comutator, când simţi ceva moale 
înfăşurându-se în jurul gâtului său. Imediat îşi introduse 
mâinile între acel material şi gâtul lui, însă strânsoarea 
devenea tot mai puternică. Dădu drumul baticului şi încercă 
să-l apuce pe acela care încerca să-l ucidă, dar nu izbuti. 
Îndemânatecul sugrumător se aştepta la gestul lui şi se feri. 
Brooks se prăbuşi pe podea şi totul i se întunecă înaintea 
ochilor... 


CAPITOLUL. 24 

Jos, în hol, inspectorul Tanner îşi terminase pasienţa şi 
Totty îl privea. 

— Individul avea o armă, zise sergentul. 

— Cine, Brooks? întrebă Tanner cu interes. 

— Da, am observat buzunarul lui, când şi-a scos vestonul. 
Are să ne creeze probleme. 

— Cred că dânsul va avea probleme, nu noi, replică Tanner 
enigmatic. Ce-a fost asta! exclamă el, auzind o bufnitură. 
Urcă să vezi. 

Totty alergă pe trepte. Inspectorul se opri pe palier şi-l 
auzi şi pe Guilder sosind în goană. 

— Inspectore, vino sus! strigă Totty. Repede! 

Tanner urcă treptele în fugă şi se repezi în camera care 
aparținuse, cândva, bătrânului lord. Brooks era culcat pe 
spate şi Totty se străduia să-i dezlege baticul care-i 
strângea gâtul. Nodul era foarte strâns, însă, până la urmă, 
reuşi. 

— Cred că a murit, murmură 'lotty. 

— Lăsaţi-mă pe mine, domnule, zise Guilder şi îngenunche 
lângă colegul lui. 

Îi desfăcu gulerul cămăşii şi începu să-i maseze gâtul. 
Guilder era palid şi pe frunte i se iviseră broboane de 
sudoare. Pentru prima oară îl vedea Tanner pe majordomul 
american, atât de emoţionat. 

— Nu este mort, le spuse el. Puteţi să-mi aduceţi puţin 
brandy? 

Totty cobori în hol şi reveni cu sticla. Guilder îi turnă 
câteva picături în gură şi Brooks întredeschise ochii. 
Mâinile i se mişcară spasmodic. 

— Sper să-şi revină, li se adresă Guilder. Ajutaţi-mă să-l 
duc în camera lui. A fost cât p-aci să se curețe. Bietul 
Brooks! Arma lui nu l-ar fi ajutat... 

Îl transportară pe Brooks şi-l culcară în patul lui. Atunci, 
Tanner îşi aminti că fosta cameră a bătrânului lord era 


acum a Ilei Crane - şi ea nu se afla acolo când intraseră să-l 
salveze pe Brooks. 

— Unde este miss Crane? întrebă inspectorul. 

— Nu ştiu, răspunse Guilder, care-şi recăpătase calmul. 
Trebuie să fie undeva prin casă. 

— Du-te s-o cauţi, îi ordonă Tanner lui Totty. Unde e 
Feraby? 

Tânărul poliţist tocmai intra şi superiorul lui îi explică 
situaţia. Feraby nu izbuti să-şi păstreze sângele rece. 

— Nu-ţi pierde curajul, îi zise Tanner. Caut-o în toată casa 
şi trezeşte-i pe toţi. Aceasta este misiunea ta, Feraby. 

Guilder ieşise pe nesimţite din încăpere şi inspectorul îl 
trimise pe Totty după el. 

Totty porni spre uşă, când toate luminile se stinseră. Cei 
doi poliţişti, pe dibuite, izbutiră să ajungă pe culoar, care 
era, de asemeni, cufundat în întuneric. 

— Cineva a umblat la întrerupătorul general, zise Tanner. 
Ştii unde se află? 

— Desigur, răspunse Totty. 

— Ai o lanternă? în regulă. Ţine în mână şi bastonul de 
cauciuc. Poate vei avea nevoie de el. Am să cobor în hol. 

Îl lăsară pe Brooks, care gemea, în camera lui şi Totty 
cobori scara care ducea la aripa destinată servitorilor. Nu-şi 
aprinsese lanterna, pentru ca duşmanul invizibil să nu-l 
localizeze şi să-l atace. 

Întrerupătorul general se afla într-o mică magazie, la care 
se ajungea prin bucătărie. Uşa ei era larg deschisă. Totty 
lumină treptele cu lanterna. Trase cu urechea, dar nu auzi 
nimic. Ilotuşi, erau destule colţuri potrivite să servească 
cuiva drept ascunzătoare. De unde se găsea, observă că 
întrerupătorul general fusese coborât şi se îndreptă într- 
acolo. Tocmai întinse mâna, când primi o puternică lovitură 
în ceafă. Aruncă lanterna şi se-ntoarse ca să-şi lovească 
adversarul, dar pumnul lui nimeri în gol. Auzi paşi repezi 
urcând treptele spre bucătărie şi uşa închizându-se; apoi 
cheia învârtindu-se în broască. Totty nu se nelinişti; era 


sigur că avea să fie descoperit curând. Luă deci lanterna de 
pe jos, căută o bucată de sârmă şi legă strâns 
întrerupătorul general, ca să nu mai poată fi coborât. 

Se dovedi că avusese dreptate să-şi păstreze calmul, 
deoarece după câteva minute auzi glasul lui Feraby, care-l 
striga şi uşa, încuiată de atacator, fu deschisă de colegul lui. 
Totty urcă treptele cam ameţit de lovitura primită. Îl durea 
capul, dar nu era rănit. 

— Ai găsit fata? îl întrebă pe Feraby. 

— Nu, răspunse tânărul tulburat. Tanner nu pare 
îngrijorat, dar asta nu contează. 

Plecă în grabă şi Totty urcă în holul principal unde-l 
aştepta superiorul său. Îi povesti cele întâmplate. 

— L-ai văzut? întrebă inspectorul. 

— Nu, doar l-am simţit, zise indispus sergentul Totty. 
Oricum, tipul care m-a atacat se mişcă fulgerător... 

— Din fericire, nu s-a gândit să folosească arma pe care o 
avea asupra lui, remarcă lanner. 

— De unde avea arma? se miră Iotty. 

— A furat-o de la Brooks. E primul lucru pe care ni l-a spus 
când şi-a revenit. 

— Ştii cine-i criminalul? întrebă 'Totty. 

— Da, răspunse inspectorul. Când lordul Lebanon mi-a 
declarat că i se pune somnifer în băutură, totul a devenit 
clar pentru mine. Dacă vom reuşi să scăpăm teferi în 
noaptea asta, am să-l implor pe şef să te promoveze, 
adăugă Tanner. 

— Nu cred că am făcut mare lucru..., începu sergentul 
Totty cu modestie. 

— Asta nu are nici o importanţă, replică superiorul lui 
zâmbind cu bunătate. Oamenii sunt promovați, tocmai 
pentru că nu fac nimic! 

Făcu câţiva paşi prin încăpere. 

— Lady Lebanon, continuă el, s-a încuiat în camera ei şi 
refuză să iasă. Cred că nu mai rezistă... 


Feraby se ivi în hol cu hainele în dezordine şi îşi privi 
neliniştit şeful. 

— Nu este nicăieri! murmură el deznădăjduit. 

— N-o mai căuta, rosti calm Tanner. Se află în camera lui 
Guilder. Am văzut-o acum câteva clipe. lată cheia..., cred 
că-ţi trebuie. 

— Slavă Domnului! exclamă tânărul poliţist. 

— Acolo este în siguranţă, îl asigură Tanner. 

— Lordul Lebanon m-a întrebat ce se întâmplă, dar am 
refuzat să-i dau lămuriri. L-am întâlnit în faţa uşii mamei 
sale. O ruga să iasă, însă ea refuză să-l vadă. 

— Aşadar nici pe el nu-l primeşte? murmură lanner. 
Dealtfel, mă aşteptam. Lady Lebanon are motive serioase să 
vrea să fie singură în aceste clipe. Unde e tânărul lord? Ar... 

Nu apucă să-şi termine fraza, când îl văzu pe Willy 
Lebanon coborând treptele. Era nepieptănat şi vădit 
tulburat. Probabil că abia se trezise, deoarece purta pijama 
şi halat, iar în picioare papuci. 

— Ai să răceşti, îi spuse Tanner zâmbind. 

— Mama nu vrea să mă vadă şi... începu Lebanon. 

— Astăzi este nervoasă, îl întrerupse Bill Tanner, încercând 
să-l liniştească. Totty, urcă la etaj şi roag-o pe lady Lebanon 
să vină în hol. Dumneata, Feraby, calmează-i pe servitori şi 
trimite-i la culcare. 

Când rămaseră singuri, Willy Lebanon întrebă neliniştit: 

— Unde este Ila? M-am uitat în camera ei şi nu este acolo. 
Tanner, ăsta e sfârşitul! 

— Da, aşa cred şi eu, şopti Tanner. 

Avea impresia că sfârşitul avea să vină odată cu apariţia 
lady-ei Lebanon. Oare se va hotări să coboare în hol sau va 
găsi un mod mai facil ca să facă faţă nereuşitei sale şi 
dezvăluirii tainei pentru păstrarea căreia făcuse atâtea 
sacrificii? 

— Te-aş ruga, Tanner, să uiţi că m-am purtat ca un om slab 
şi lipsit de voinţă, spuse lordul Lebanon cu fermitate. Am 
decis să mă schimb. Era şi timpul, nu? În primul rând am să 


plec de la castelul Marcs Priory. Nu-l mai pot suferi. Ştii 
cine se află în camera pe care mama nu te lasă s-o 
cercetezi? Tatăl meu! Prin urmare, eu nu sunt încă lordul 
Lebanon. 

Tanner îl privi mirat. Nu se aştepta la o asemenea 
revelaţie, dar, de acum, nimic nu-l mai putea uimi. 

— EI, tatăl meu, a făcut tot acest tărăboi, continuă tânărul. 
Acum a plecat. Sunt sigur că a ajuns deja foarte departe de 
aci. Putea intra şi ieşi când voia. Asta te miră, nu-i aşa? 

— Da, oarecum, replică Tanner calm. 

Tânărul Lebanon stătea pe scaunul mamei sale şi sub 
razele palide ale candelabrului asemănarea lui cu dânsa era 
frapantă. 

Tanner trase un scaun lângă birou şi se aşeză. 

— Familia! Familia! murmură tânărul lord. Doamne, m-am 
săturat să aud acest cuvânt. Nu crezi că a sosit momentul 
să se termine cu prostia asta? Mai întâi Stand, apoi 
Amersham şi acum bietul Brooks... 

— Ei, nici chiar aşa, zise Tanner mustrător. Brooks 
trăieşte. 

— Da? Cineva mi-a spus că... Mă bucur să aflu că e bine. 
Nu-i om rău. Eşti de acord, domnule Tanner? Însă cu familia 
trebuie să se termine... 

— Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi, rosti Tanner încurcat. 

Lordul Lebanon se foi enervat pe scaun. 

— Povestea asta durează de ani de zile. Întreab-o pe 
mama. Păstrează toate datele şi numele strămoşilor noştri... 
Are notat tot ce se referă la bolile, slăbiciunile şi defectele 
lor! 

Privi în jur de parcă se temea să nu fie spionat. 

— Aşa a fost şi tatăl meu, continuă. A stat închis 
cincisprezece ani în camera lui. Era nebun! Ăştia doi aveau 
grijă de el, adăugă râzând. 

— Guilder şi Brooks, zise inspectorul. Mi-am închipuit. 

Willy Lebanon îşi lăsă capul pe umăr şi privi în gol. 


— Numai că el n-a sugrumat pe nimeni, rosti rar, cu 
oarecare solemnitate. 

Era clar că vorbea cu sine însuşi. 

Willy Lebanon îşi înălţă capul şi Tanner îi întâlni ochii plini 
de veselie. 

— Tatăl meu a murit - o ştiai? zise el. Era nebun de legat. 
Ţi-am spus că este în camera aceea... Ei, bine, te-am minţit. 
Mint foarte uşor şi am o imaginaţie bogată. Da, tata era 
nebun, a murit, însă cât a trăit nu a sugrumat pe nimeni. 
Nu ştia că putea să facă acest lucru, continuă tânărul 
râzând. Prima dată am văzut asta în India, la Poona. Un 
bărbat mic de statură, slab, s-a strecurat în spatele unui 
bărbat solid, i-a înfăşurat o pânză în jurul gâtului şi... Da, 
bărbatul cel voinic a murit! Sugrumat! Formidabil, nu? 

Tanner rămase tăcut. 

— Am încercat ingenioasa metodă asupra fetei aceleia, 
zise Willy. A murit într-o clipă! 

Chipul i se înroşise uşor şi ochii îi străluceau. Nu mai 
semăna deloc cu tânărul palid, slab şi plictisit de acum o 
oră. Acesta era misterul de la castelul Marcs Priory. Tânărul 
slăbuţ din faţa lui păcălise pe toată lumea, chiar şi poliţia. Îi 
păcălise pe toţi, în afară de mama lui, care ştia adevărul şi 
suferea îngrozitor. Era însă dispusă să-şi sacrifice viaţa ca 
să-l protejeze pe fiul ei, ucigaşul, dar, totodată, ultimul 
urmaş al familiei Lebanon. 

— Este nemaipomenit cât de uşor mor oamenii, spuse 
Willy. 

Scoase din buzunarul halatului său un batic roşu şi-l 
flutură râzând. 

— Îl vezi? i se adresă lui Tanner. Am o grămadă de baticuri 
la fel ca ăsta. Le-am adus din India. Doctorul Amersham mi- 
a luat câteva dintre ele, dar nu ştia unde le ţin ascunse. Am 
reuşit să te uimesc, nu-i aşa? Nu sunt înalt, dar sunt foarte 
puternic. Uite ce muşchi am! 

Întinse braţul spre inspector, care-i pipăi muşchii. Fu, într- 
adevăr, surprins. Nu bănuise niciodată că acel tânăr firav 


putea avea asemenea musculatură puternică. 

— Niciodată nu te-ai gândit că eu puteam fi sugrumătorul, 
nu-i aşa? continuă lordul Lebanon. De obicei oamenii spun 
despre mine: „Uite la omuleţul ăsta!” 

Apoi tăcu şi se încruntă. 

— Fireşte, s-a făcut mare tărăboi din pricina indienei 
aceleia, zise el. Camarazii mei din armată nu credeau că am 
suficientă putere ca să fac aşa ceva. l-am zăpăcit şi pe ei. 

— E vorba de fata despre care mi-ai povestit când ai venit 
la Scotland Yard? întrebă Tanner. 

Lebanon izbucni în râs. 

— Bineînţeles. Amersham n-ar fi avut curajul s-o sugrume. 
Ţi-am spus însă că o făcuse dânsul, ca să te păcălesc. Tare 
îmi place să păcălesc oamenii... 

— Aşadar, a fost mare scandal atunci? insistă Tanner. 

Vorbea calm şi cine i-ar fi văzut, ar fi crezut că discută 
despre un subiect lipsit de importanţă. Inspectorul îşi 
îndepărtase subordonații, deoarece ştia că tânărul Lebanon 
nu avea să-i mărturisească adevărul, dacă ei ar fi fost de 
faţă. 

— Da, a fost mare scandal, admise Lebanon mohorât. 
Mama l-a trimis pe Amersham să mă aducă acasă, în Anglia. 
Omul acesta este un mizerabil. A plastografiat o 
semnătură... E mai bine să nu ai de-a face cu dânsul. 

Tanner îşi stăpâni o tresărire. Îşi dădea seama că pentru 
tânărul Lebanon, doctorul Amersham continua să fie în 
viaţă! O fiinţă vie care-l împiedica să facă ce vrea. În 
nebunia lui, lordul credea că Amersham putea să apară 
oricând... 

— Când m-a adus în Anglia, mama i-a chemat pe cei doi, 
adică pe Brooks şi Guilder, care-l îngrijiseră, şi pe tata..., 
continuă Willy Lebanon. Fireşte că nu sunt majordomi. 
Sunt... înţelegi..., au grijă de mine. 

— Da, înţeleg, zise inspectorul Tanner. 

Willy Lebanon păru să-şi amintească de ceva plăcut, 
deoarece izbucni în râs. 


— Ştii, camera aceea, pe care mama refuză să ţi-o arate, 
are pereţii matlasaţi, explică el cu o veselie care te înfiora. 
Este foarte bine matlasată. Sunt obligat să mă duc acolo 
când încep să pricep anumite lucruri. 

— Adică, atunci când devii cam obositor pentru cei din jur? 
zise Tanner, străduindu-se să zâmbească. 

— Nu, nu, strigă furios Willy. Mă duc în camera matlasată 
când pricep anumite lucruri. Ştiu ce spun. Cel mai teribil 
este să înţelegi lucrurile. Când simt că mă cuprinde 
senzaţia aceea de supraexcitaţie, mintea mi se limpezeşte. 

Bill Tanner se aplecă peste masă şi Lebanon se trase 
repede înapoi. 

— Nu mă atinge! ţipă. 

— Vreau doar să-mi aprind ţigara, zise Tanner calm. 

Tânărul se linişti imediat. 

— Scuză-mă, murmură. 

Aprinse un chibrit şi-l ţinu cu mână sigură până când 
inspectorul trase primul fum. Apoi îl stinse cu grijă şi-l 
depuse în scrumieră. 

— Îmi eşti prieten sau duşman? îl întrebă. 

— Ce întrebare ciudată! exclamă inspectorul. Îţi sunt 
prieten, fireşte. 

— Nu te cred, replică cu răceală Lebanon. Ai telefonat la 
Scotland Yard şi le-ai cerut să trimită aci trei medici ca să 
stabilească starea sănătăţii mele. Eram ascuns după uşă şi 
te-am auzit. 

— Pe mine urmează să mă consulte, protestă Tanner. 

— Minţi! strigă Willy Lebanon încruntându-se. Pot să-i 
păcălesc, aşa cum te-am păcălit şi pe tine, cum am păcălit o 
mulţime de oameni - chiar şi pe Amersham, care era cel 
mai deştept dintre toţi. O silea pe mama să facă ce voia el. 
Şi vrei să-ţi explic de ce? Pentru că mama ar fi trebuit să-l 
pună pe tata sub interdicţie, însă ea n-a procedat cum 
cerea legea, ci îi administra averea. Pricepi? Desigur, 
cunoşti legea mai bine ca mine. Ea administra şi averea 
mea şi ştia că dacă ar fi fost descoperită ar fi avut mari 


neplăceri. Amersham a ameninţat-o că o denunţă la poliţie 
şi a reuşit să capete de la dânsa o sumă importantă. 

Exista însă ceva care-l preocupa în mod deosebit pe 
Tanner şi vru să se lămurească. 

— De ce l-ai ucis pe Stand, pe şoferul tău? îl întrebă. 

Willy Lebanon îşi plecă privirile şi ochii i se umeziră de 
lacrimi. 

— Regret foarte mult pentru asta, zise el. Era un om atât 
de bun! Însă, mie îmi este teamă de indieni. Unii dintre ei 
au încercat să mă ucidă... [i-am spus că s-au înfuriat când 
am strangulat fata, în India. Nu înţeleg de ce au făcut atâta 
tărăboi pentru proasta aceea, eurasiană. Vezi, eu habar n- 
aveam că balul care urma să aibă loc în noaptea aceea în 
sat era un bal mascat şi când am văzut în faţa mea un 
indian, m-am speriat. Nu ştiam că Stand alesese un 
asemenea costum... 

Era limpede că-i părea rău. Din ochi îi curgeau lacrimi. 
Ţinea mult la Stand. Aveau ceva comun: ura împotriva lui 
Amersham. Şi dealtfel, Stand îl slujea, fără să dezvăluie 
nimic din tainele stăpânului său. Niciodată nu l-ar fi pârât 
lady-ei Lebanon sau doctorului Amersham. 

— După ce l-am..., înţelegi..., am plâns o săptămână, 
continuă tânărul lord. Pot s-o confirme toţi, şi mama şi 
servitorii. Am trimis flori frumoase la înmormântare. Mi-a 
părut sincer rău. l-am trimis şi surorii lui Stand două sute 
de lire. Am furat banii din cutia mamei. De fapt, erau banii 
mei, ştii bine, nu? Mamei nu i-a plăcut ce am făcut, dar ea 
este atât de sensibilă... 

Privi spre scară, apoi spre uşă. 

— Vrei să-ţi arăt ceva? zise zâmbind. Însă, dacă-ţi arăt, juri 
să nu spui la nimeni. 

— Jur, spuse Tanner. 

Lebanon îşi duse mâna la buzunarul halatului şi scoase un 
pistol. Tanner nu se miră. Se aştepta la acest gest. 

— Este primul pe care am reuşit să-l găsesc, rosti încântat 
tânărul. L-am luat din vestonul lui Brooks. Am dat dovadă 


de multă inteligenţă, nu-i aşa? Totdeauna am dorit să am o 
armă. 

Îl privi ţintă pe Tanner şi adăugă cu seriozitate: 

— Nu te poţi strangula pe tine însuţi... Şi, pe urmă, 
strangulaţii devin atât de urâţi... 

Se înfioră şi închise ochii. Când îi redeschise, chipul lui, 
tras şi palid, părea îmbătrânit. 

— De multe ori mă gândesc că toată familia Lebanon 
trebuie să dispară - toată, cu blazoanele şi stemele ei. 
Familia! Doamne fereşte! Să continui familia! Nu ţi se pare 
ridicol? 

Tanner rămase tăcut câteva clipe. 

— Bietul băiat! murmură. 

Lebanon îl privi mijindu-şi ochii. 

— De ce ai spus aceste cuvinte? îl întrebă. 

— Am avut un frate mai mic, zise Tanner, cam de vârsta ta. 

Ochii lordului Lebanon se aţintiră asupra lui bănuitori. 

— Nu mă simpatizezi, nu-i aşa? zise rânjind. 

— Te simpatizez, răspunse Tanner. Ţi-am fost bun prieten. 
Am apreciat foarte mult faptul că ai venit la Scotland Yard. 
— M-am arătat foarte şmecher nu? exclamă lordul vesel. 

Vreau să spun că nu te aşteptai. L-am ucis pe Amersham 
chiar în dimineaţa aceea şi am şters-o de la castel, înainte 
de a fi descoperit cadavrul. I-am băgat în sperieţi pe toţi. 
Precis că mama l-a trimis pe Guilder, cu maşina ei. El ştia 
unde am plecat, fiindcă eu însumi îi spusesem că am să mă 
duc la Scotland Yard, să stau de vorbă cu tine. 

Inspectorul Tanner îşi scutură scrumul ţigării în scrumieră 
şi tânărul se grăbi să acopere pistolul cu ambele mâini. 

— Mă întreb unde a ascuns-o? întrebă deodată lordul. Pe 
Ila. 

— Unde a ascuns-o Guilder? zise Tanner. 

— Da, admise tânărul lord. Ştii, la semăna atât de mult cu 
tânăra indiană. M-am strecurat în spatele ei şi am apucat-o 
de gât. N-ai auzit cum a ţipat? Mi-a scăpat şi a coborât 
treptele în fugă. Sergentul Totty era şi el acolo, în hol. Altfel, 


n-aş fi lăsat-o; aş fi prins-o şi... Ei, dar era şi Guilder prin 
preajmă. Ai observat? Guilder se află totdeauna lângă mine. 
Nu cred că Guilder m-ar fi ucis, dacă aş fi strangulat-o. 
Guilder e foarte bun. Mai ales cu Ila. O păzeşte ca pe ochii 
din cap. Îndeosebi din noaptea când ea şi-a dat seama ce 
este cu mine... Ştii, atunci când am răsturnat totul în hol. Ila 
a văzut şi, de atunci, se teme. Coborâse în hol, din 
întâmplare şi... a văzut totul... în noaptea aceea era să-l 
omor pe Amersham. Cei doi majordomi au fost siliţi să se 
lupte cu mine ca să-l scoată din mâinile mele. Doamne, cât 
de tare s-a speriat el atunci! Ila a asistat la cele întâmplate; 
era pe scară. Tare s-a mai îngrozit, sărmana... N-o condamn 
pentru asta. 

Rămase tăcut câteva clipe. 

— Sunt foarte puternic! exclamă el apoi cu nedisimulată 
mândrie. Foarte puternic! 

— Totdeauna te-am socotit puternic, zise Tanner. 

Inspectorul simţea că nervii încep să-i cedeze. Sperase să-l 
poată potoli pe tânărul lord, să-l facă să revină la o stare 
mai normală, însă purtarea lui dovedea contrariul. Criza 
cea primejdioasă, ucigaşă, nu avea să întârzie. Tanner 
cunoştea simptomele, deoarece mai avusese de-a face cu un 
caz asemănător. Da, criza urma să se producă şi pistolul din 
mâna lordului Lebanon era încărcat. 

— Azi noapte le-am făcut figura, continuă Willy Lebanon 
încântat. N-am băut whisky-ul. Ştii ce puseseră în el? 

— Da, răspunse Tanner. Observaseră că eşti nervos şi 
voiau să-ţi dea ceva ca să te calmezi. 

— Aşa este, admise lordul. Au făcut-o de multe ori. Însă de 
data asta le-am tras clapa... 

Inspectorul Bill Tanner îşi goli paharul şi se ridică. 

— Mă duc să mă culc, zise pe un ton firesc. 

— N-ai să te duci la culcare! exclamă lordul. Ţi-e frică! Da, 
ţi-e frică. Îi înspăimânt pe oameni. 

— Pe mine nu mă înspăimânţi, spuse Tanner. Mai bine, dă- 
mi pistolul. Ce nevoie ai de el? 


În clipa aceea, dinspre scară, se auzi un țipăt. Tanner nu 
întoarse capul, dar era sigur că lady Lebanon se decisese 
să-şi părăsească dormitorul. 

— Am nevoie de el, replică cu seriozitate lordul. De pildă, 
aş putea pune capăt familiei cu ajutorul lui. 

— Willy! strigă lady Lebanon şi tânărul se dădu înapoi, 
ascunzând arma în cutele halatului său. 

— Ce faci? continuă ea. Dă-mi pistolul. 

— Nu, n-am să ţi-l dau, se smiorcăi tânărul. Totdeauna mi- 
am dorit să am o armă. [i-am cerut-o de atâtea ori, mamă. 

— Lasă pistolul, îi porunci lady Lebanon. 

Tanner, profitând de faptul că, pentru o clipă, tânărul lord 
îi întorsese spatele, se repezi asupra lui. Sergentul 'Totty, 
atras de ţipete, intră în fugă în hol şi se grăbi să-i sară în 
ajutor. Însă, cu imensa putere pe care o dă nebunia, 
Lebanon scăpă din mâinile lor şi o luă la fugă pe trepte. 
Tocmai atunci, Guilder se ivi pe, palier. Willy Lebanon ezită 
o clipă, apoi... 

Zgomotul împuşcăturii păru mai puternic în acel spaţiu 
vast. Pistolul căzu din mâna tânărului Lebanon, care se 
prăbuşi fără viaţă pe trepte. 

Cei trei bărbaţi se apropiară de el, însă îşi dădură seama 
că nu mai era nimic de făcut. Ultimul lord Lebanon murise. 
Lady Lebanon stătea dreaptă, cu capul sus, lângă biroul ei. 

— Care-i situaţia? întrebă ea. 

— A murit. S-a sinucis, răspunse Tanner emoţionat. 
Doamne, ce tragedie! 

Lady Lebanon rămase tăcută. Încet, urcă treptele şi trecu 
pe lângă cadavrul fiului ei, fără să-i arunce măcar o privire. 
Ajunsă pe palier, se sprijini de perete, ca să-şi mai revină. 

— Au trecut zece secole de la înnobilarea primului 
Lebanon, gemu ea. Şi iată că n-a mai rămas nimeni ea să 
poarte măreţul nume! 

Bărbaţii o priveau tăcuţi. 

— O mie de ani s-au stins dintr-o dată, aşa cum se stinge o 
lumânare! murmură lady Lebanon şi, încet, continuă să 


urce scara. 

CAPITOLUL 25 

— La început, am crezut că este vorba de o crimă 
pasională, îi explică inspectorul Tanner superiorului său. 
Stand şi Amersham se interesau de aceeaşi femeie şi 
doctorul era deosebit de gelos. Mărturisesc că declaraţiile 
făcute de lordul Lebanon la Scotland Yard, cel puţin pentru 
moment, mi-au întărit bănuielile. Mai ales când lordul i-a 
atribuit lui Amersham sugrumarea acelei tinere din India, 
crimă comisă în realitate de el însuşi. Mai târziu, însă, am 
primit unele date din India, referitoare la crimă. Era clar că 
criminalul era Lebanon. Totuşi, autorităţile de acolo au 
preferat să-l expulzeze, ca să evite scandalul, el fiind ofiţer. 
Nu bănuisem de la început starea mentală a tânărului 
Lebanon, iar ciudatele relaţii dintre doctorul Amersham şi 
lady Lebanon, precum şi faptul că doctorul avea cazier m- 
au derutat. 

Tanner trase câteva fumuri din ţigară, ca să-şi adune 
gândurile. 

— Doctorul Amersham era un om de nimic, escroc şi 
plastograf. 

— Spre norocul lui, continuă el, lady Lebanon l-a chemat 
ca să-i îngrijească soţul. Doctorul lor de familie murise şi nu 
era uşor să găsească un altul, care să păstreze taina. Dacă 
s-ar fi aflat că ea administrează averea soţului ei ar fi avut 
neplăceri, iar autorităţile ar fi numit un consiliu de tutelă să 
administreze averea. Amersham nu era prost şi, având 
oarecare experienţă în privinţa bolilor mentale, a fost 
angajat de lady Lebanon. Îi plătea o leafă substanţială, însă 
situaţia era de aşa natură că îi permise, ca, încet-încet, să 
se impună atât lady-ei Lebanon, cât şi fiului ei. 

— Se ştia că tânărul Willy Lebanon este nebun? întrebă 
şeful poliţiei. 

— Nu. Nicăieri în fişele referitoare la sănătatea lui nu se 
află vreo menţiune despre acest fapt, răspunse Tanner. Deşi 
nu era prea inteligent, a reuşit să intre la Şcoala Militară 


Sandhorst şi să devină ofiţer. Până în ziua când l-a împuşcat 
pe unul dintre subordonații lui, nimeni n-a bănuit nimic. 
Superiorii lui din armată nu ştiau că tatăl său este nebun, 
cu toate că un străbunic de-al tânărului fusese închis într- 
un ospiciu. Adevărul este că, atât din partea mamei, cât şi 
din partea tatălui, Willy Lebanon a avut strămoşi nebuni. 

— O ereditate grea..., observă şeful poliţiei. 

— Fără îndoială, replică Tanner. Dar să continuu. După 
moartea soţului ei, lady Lebanon a scăpat cumva de 
doctorul Amersham care devenise primejdios. Din păcate, 
după cele întâmplate în India, când fiul ei a sugrumat-o pe 
acea tânără eurasiană, lady Lebanon a apelat din nou la 
dânsul. Nu avea altă ieşire. El acceptă să se ocupe de 
tânărul dement, dar, în schimb, îi pretinse castelanei să se 
căsătorească cu el. A fost o căsătorie din interes. Nu existau 
nici dragoste, nici relaţii conjugale. S-au cununat în satul 
Peterfield. După căsătorie, lady Lebanon i-a cerut un singur 
lucru lui Amersham: să se poarte cu oarecare demnitate. 
Altfel, viaţa lui personală n-o interesa. Ca să poată face faţă 
crizelor teribile ale lui Willy, mama lui fu silită să-i angajeze 
din nou pe cei doi aşa-zişi majordomi, Guilder şi Brooks. 
Până la asasinarea lui Stand, care a fost o întâmplare 
nefericită, nu se iviseră încurcături. Trebuie să menţionez 
că, înainte de sosirea americanilor, tânărul lord descoperise 
trecerea secretă şi uşa care dădea în parc. Erau folosite, 
când trăia tatăl lui, ca să fie scos la aer, ferit de priviri 
indiscrete. Tânărul Lebanon, în timpul crizelor mai ales, 
avea o putere extraordinară. Totodată, se mişca cu o viteză 
uluitoare. În ultima noapte, atunci când s-a sinucis... E de 
necrezut câte a izbutit să facă în vreo cincisprezece, 
douăzeci de minute! L-a atacat pe curierul motociclist, a 
devastat casa pădurarului şi a lovit-o pe doamna Tilling, s-a 
reîntors la castel, şi-a schimbat hainele... Da, era deosebit 
de primejdios şi acţiona fulgerător... 

Inspectorul Tanner rămase pe gânduri câteva clipe. 


— Cu trecerea timpului, starea mentală a tânărului 
Lebanon se înrăutăţea. Ca să-l ucidă pe Amersham a dat 
dovadă de multă viclenie. A ieşit prin uşa secretă, l-a 
aşteptat la cotitura aleii, unde doctorul trebuia să 
încetinească, şi a sărit pe scaunul din spate al maşinii. Din 
nefericire, capota era dată la o parte... Luat prin 
surprindere, doctorul n-a apucat să se apere... După crimă, 
lordul nu s-a întors imediat la castel, ci a pornit-o aşa, la 
întâmplare. Probabil că s-a rătăcit. Atunci, i-a ieşit în faţă 
pădurarul Tilling. Speriat, Lebanon l-a atacat. Însă Tilling 
era şi el foarte puternic şi nu numai că a reuşit să scape cu 
viaţă, ci să-l potolească şi să-l aducă pe stăpânul lui la 
castel. Lady Lebanon s-a trezit într-o situaţie foarte dificilă: 
taina fusese aflată de un om în care nu se putea încrede. 
Temându-se că Tilling ar fi putut declara cele întâmplate 
poliţiei, castelana de la Marcs Priory i-a dat o mare sumă de 
bani şi l-a expediat la vila pe care o avea familia Lebanon, în 
apropiere de Aberdeen. Pădurarul s-a dus cu bicicleta până 
la Horsham şi de acolo a luat trenul spre Aberdeen. 

— Familia Lebanon, murmură şeful politiei gânditor. 

— Lady Lebanon era în stare de orice ca să salveze bunul 
renume al familiei sale, să-i asigure continuitatea, zise 
Tanner. Nereuşind să descopere locul unde fiul ei ascunsese 
cadavrul lui Amersham, i-a poruncit lui Guilder să ducă 
maşina acestuia undeva, la marginea satului Marcs 
Thornton. După uciderea lui Amersham, tânărul Lebanon a 
acţionat potrivit împrejurărilor. Repet însă: devenea pe zi 
ce trece mai primejdios pentru cei din jur. În ce o priveşte 
pe Ila Crane, de pildă, am constatat că o ura. Intenţiona s-o 
ucidă chiar în noaptea când s-a sinucis. De fapt, Lebanon 
încercase s-o asasineze de trei ori. Fata a scăpat doar 
datorită grijii ce-i purta Guilder. Acesta bănuia ce pune la 
cale tânărul lord; „majordomul” era un om cu experienţă şi, 
dealtfel, se îngrijea de multă vreme de acel dement. Nu-i 
era greu să-i ghicească reacţiile sau intenţiile. De aceea, a 
luat-o pe Ila din camera ei, unde Willy Lebanon putea intra, 


şi a dus-o în propria lui încăpere. Guilder avusese 
prevederea să încuie uşa. Însă Brooks, care se dusese în 
camera fetei ca să-i aducă halatul şi papucii, a fost aproape 
sugrumat de Lebanon. Acesta se folosea când dorea de 
trecerea secretă pe care o descoperise. Cam asta am avut 
să vă relatez, încheie Tanner. 

Nu pomeni nimic de idila dintre Ila Crane şi Feraby; era 
convins că avea să evolueze în modul cel mai favorabil. 

— Totuşi, adăugă inspectorul Tanner, aş dori să vă adresez 
o rugăminte. Să-l promovați în grad pe sergentul Totty. 

— De ce? întrebă şeful lui. 

— Cred, sir, că aşa trebuie, răspunse Tanner. Da, trebuie... 
Este un om foarte cinstit. 


SFÂRŞIT