Agatha Christie — N Sau M

AGATHA CHRISIIE 


AGATHA CHRISIIE 


N sau M 


Capitolul | 

Tommy Beresford îşi scoase paltonul în holul 
apartamentului. Îl agăţă în cuier cu o oarecare grijă, 
prelungind operaţiunea. Pălăria îşi ocupă ordonat locul în 
cârligul următor. 

Îşi îndreptă umerii, îşi compuse un zâmbet hotărât şi intră 
în camera de zi unde soţia sa şedea tricotând un capişon 
din lână kaki, cu prelungire pentru gât şi umeri. 

Era primăvara anului 1940. 

Doamna Beresford îi aruncă o privire rapidă, apoi îşi 
continuă tricotatul într-un ritm furios. După câteva minute, 
întrebă: 

— Vreo ştire în ziarul de seară? 

— Ura, ura, vine bombardamentul aerian masiv! Lucrurile 
arată prost în Franţa. 

Tuppence spuse: 

— În momentul de faţă e o lume deprimantă. 

Urmă o pauză, apoi lommy zise: 

— Ei bine, de ce nu întrebi? Nu-i nevoie să fii atât de 
afurisită şi plină de tact. 

— Ştiu, recunoscu Tuppence. actul conştient are ceva 
foarte enervant. Dar e drept că te enervează şi dacă întreb. 
Şi oricum, n-am nevoie să întreb. Îţi stă scris pe faţă. 

— Nu ştiam că arăt precum Sumbrul Desmond. 

— Nu, iubitule, spuse Tuppence. Ţi-ai abordat unul din 
cele mai fermecătoare zâmbete pe care le-am văzut 
vreodată. 

Tommy spuse cu un rânjet: 

— Nu, e chiar atât de rău? 


— Ba mai mult! Ei, hai, dă-i drumul. Nu e nimic de făcut? 

— Nimic. Nu mă vor în nici o calitate. Îţi spun, Tuppence, e 
destul de scârbos când un bărbat de patruzeci şi şase de 
ani e făcut să se simtă ca un bunic rablagit. Armata, Marina, 
Aviația, Ministerul de Externe, fiecare în parte şi toate 
laolaltă spun acelaşi lucru - sunt prea bătrân. „S-ar putea! 
să fiu solicitat mai târziu. 

Tuppence zise: 

— Ei bine, acelaşi lucru e valabil şi pentru mine. Nu vor 
persoane de vârsta mea ca infirmiere - nu, mulţumesc. Şi 
nici pentru altceva. Preferă o puştoaică zăpăcită care n-a 
văzut în viaţa ei o rană sau a sterilizat vreun bandaj, decât 
să mă ia pe mine care am lucrat trei ani, din 1915 până în 
1918, în diverse posturi, de la o soră în secţia de chirurgie 
şi sala de operaţii, la şofer pe ambulanţă şi, în cele din 
urmă, şoferul unui general. În toate aceste posturi, o spun 
cu hotărâre, am fost foarte capabilă. Iar acum sunt o 
sărmană, care nu vrea să stea liniştită acasă şi să tricoteze 
aşa cum s-ar cuveni. 

Tommy spuse întunecat: 

— Războiul ăsta e iadul. 

— E destul de rău că e război, dar să nu ţi se permită şi ţie 
ceva, asta pune capac la toate. 

Tommy spuse consolator: 

— În fine, cel puţin Deborah are o slujbă. 

Mama lui Deborah zise: 

— Oh, ea e bine. Şi mă aştept să fie şi bună în ceea ce face. 
Şi totuşi, Tlommy, eu cred că aş putea concura cu ea. 

Tommy rânji. 

— Ea n-ar fi de aceeaşi părere. 

— Fiicele pot fi foarte obositoare, spuse Tuppence. Mai 
ales când vor să fie foarte bune cu tine. 

Tommy murmură: 

— Felul în care tânărul Derek îmi face concesii e uneori 
greu de suportat. Acel „bătrânul tata, sărmanul!” i se 
citeşte în ochi. 


7 


— De fapt, copiii noştri, cu toate că sunt absolut adorabili, 
sunt şi absolut înnebunitori. 

Dar la pomenirea celor doi gemeni, Derek şi Deborah, 
ochii ei erau foarte tandri. 

Tommy spuse îngândurat: 

— Presupun că întotdeauna e greu pentru oameni să-şi 
dea seama că înaintează în vârstă şi sunt daţi la o parte 
pentru că sunt depăşiţi de lucruri. 

Tuppence pufni de mânie, îşi azvârli pe spate capul 
brunet, şi ghemul de lână kaki din poală căzu pe podea 
rostogolindu-se. 

— Suntem noi depăşiţi de lucruri? Suntem? Sau doar din 
cauză că toată lumea insinuează întruna că suntem? Uneori 
simt că niciodată n-am fost de vreun folos. 

— Foarte probabil... 

— Poate că da. Dar, în tot cazul, cândva chiar ne-am simţit 
importanţi. lar acum încep să simt că toate acelea nu s-au 
întâmplat în realitate. S-au întâmplat, lommy? E adevărat 
că odată ţi s-a dat în cap şi ai fost răpit de nişte agenţi 
germani? E adevărat că odată am urmărit un criminal 
periculos şi l-am prins? E adevărat că am salvat o fată şi am 
pus mâna pe nişte documente secrete, importante şi că, 
practic, mi s-au adus mulţumiri de către o ţară 
recunoscătoare? Noi! Tu şi eu! Dispreţuiţii, nedoriţii 
domnul şi doamna Beresford. 

— Linişteşte-te, iubito. Toate astea nu ajută la nimic. 

— În orice caz, spuse Tuppence suprimându-şi o lacrimă, 
sunt dezamăgită de domnul Carter al nostru. 

— Ne-a scris o scrisoare foarte drăguță. 

— N-a făcut nimic, nici măcar nu ne-a dat vreo speranţă. 

— Ei bine, în ziua de azi a ieşit din activitate. Ca şi noi. E 
foarte bătrân. Trăieşte în Scoţia şi pescuieşte. 

Tuppence zise visătoare: 

— Puteau să ne fi lăsat să facem ceva în spionaj. 

— Poate să n-am fi putut, spuse Tommy. Poate că azi n-am 
mai fi avut curaj. 


— Mira-m-aş, spuse Tuppence. Omul simte exact la fel. Dar 
poate că, după cum spuneai, când vine momentul 
hotărâtor... Oftă. Tare aş vrea să ne putem găsi o slujbă de 
vreun fel. E tare neplăcut când ai foarte mult timp să te 
gândeşti. 

Ochii ei poposiră o clipă pe fotografia unui bărbat foarte 
tânăr în uniformă de aviaţie, cu un zâmbet larg atât de 
caracteristic lui Tommy. 

Tommy zise: 

— Pentru un bărbat e şi mai rău. În definitiv, femeile pot să 
tricoteze... Şi să facă pachete şi să ajute la cantină. 

— Fac toate astea de douăzeci de ani. Nu sunt destul de 
bătrână ca să mă mulţumesc cu asta. Nu-s nici cal, nici 
măgar. 

Se auzi soneria. Tuppence se ridică. Apartamentul era 
Mic. 

Deschise uşa şi se pomeni faţă în faţă cu un bărbat lat în 
umeri şi o mustață mare, blondă pe o faţă roşie şi veselă. 

Privirea lui o măsură rapid în timp ce întrebă cu un glas 
plăcut: 

— Sunteţi doamna Beresford? 

— Da. 

— Eu mă numesc Grant. Sunt un prieten de-al lordului 
Easthampton. Mi-a sugerat să trec pe la dumneavoastră şi 
soţul dumneavoastră. 

— Oh, ce drăguţ, intraţi, vă rog. 

Îl conduse în camera de zi. 

— Soţul meu, âă... Căpitanul... 

— Domnul. 

— Domnul Grant. E prieten cu domnul Car... cu în lordul 
Easthampton. 

Vechiul nom de guerre al fostului şef al spionajului, 
„domnul Carter”, întotdeauna îi venea mai uşor pe buze 
decât titlul corespunzător al vechiului lor prieten. 

Timp de câteva minute cei trei discutară veseli. Grant era 
o persoană atrăgătoare, cu un fel de a fi degajat. 


La un moment dat Tuppence ieşi din cameră. Se întoarse 
peste câteva minute cu sherry şi pahare. 

După un răstimp, domnul Grant îi spuse lui Tommy: 

— Am auzit că eşti în căutarea unei slujbe, Beresford. 

În ochii lui Tommy apăru o luminiţă. 

— Da, într-adevăr. Doar nu vrei să spui... 

Grant râse şi clătină din cap. 

— Nimic de genul ăsta. Mă tem că asta trebuie lăsată 
tinerilor activi... Sau celor care lucrează de ani de zile în 
domeniul ăsta. Singurele lucruri pe care le pot propune 
sunt cam greoaie, din păcate. Muncă de birou. Completări 
de documente, îndosarierea lor în coperţi roşii şi arhivarea 
lor. Cam aşa ceva. 

Lui Tommy îi căzu falca. 

— Oh, înţeleg! 

Grant spuse încurajator: 

— E mai bine decât nimic. Oricum, treci pe la biroul meu 
într-o zi. Ministerul de necesităţi. Camera 22. Îţi vom da 
ceva. 

Sună telefonul. Tuppence ridică receptorul. 

— Alo... Da. Poftim? La capătul firului vorbea agitat un glas 
piţigăiat. Tuppence se schimbă la faţă. Când?... Oh, vai de 
mine... Bineînţeles, vin imediat. 

Puse receptorul în furcă şi îi zise lui Tommy: 

— Era Maureen... 

— Mă gândeam eu; i-am recunoscut glasul de aici. 

Tuppence explică pe nerăsuflate: 

— Îmi pare foarte rău, domnule Grant, dar trebuie să mă 
duc la această prietenă a mea. A căzut şi şi-a sucit glezna, şi 
e numai cu fetiţa ei acasă, aşa că trebuie să mă duc să 
aranjez lucrurile şi să găsesc pe cineva care să vină să aibă 
grijă de ea. le rog să mă ierţi. 

— Desigur, doamnă Beresford. Înţeleg foarte bine. 

Tuppence îi zâmbi, luă un palton care zăcea pe canapea, îl 
îmbrăcă şi plecă în grabă. Uşa apartamentului bubui. 

Tommy îi turnă musafirului său încă un pahar de sherry. 


— Nu pleca încă, spuse el. 

— Mulţumesc. Celălalt acceptă paharul. Sorbi în tăcere 
băutura, apoi spuse: Faptul că soţia dumitale a trebuit să 
plece este, într-un fel, o întâmplare, fericită. Vom economisi 
timp. 

Tommy îl privi lung. 

— Nu înţeleg, spuse el. 

— Vezi dumneata, Beresford, dacă veneai la mine la 
minister, eram împuternicit să-ţi fac o anumită propunere. 

Faţa pistruiată a lui Tommy se coloră uşor. 

— Vrei să spui... 

Grant dădu din cap. 

— Easthampton te-a propus pe dumneata, zise el. Ne-a 
spus că dumneata eşti omul potrivit. 

Tommy oftă adânc. 

— Povesteşte-mi, spuse el. 

— Treaba e strict confidențială, desigur. Nici măcar soţia 
dumitale nu trebuie să ştie. Înţelegi? 

— Prea bine, dacă aşa spui dumneata. Dar înainte am 
lucrat împreună. 

— Da, ştiu. Însă propunerea asta este numai pentru 
dumneata... 

— Înţeleg. În regulă. 

— La suprafaţă ţi se va oferi o slujbă, cum tocmai 
spuneam, muncă de birou, la o filială a ministerului din 
Scoţia, într-o zonă interzisă unde soţia dumitale nu te poate 
însoţi. În realitate, însă vei fi în cu totul alt loc. 

Tommy aşteptă. 

Grant spuse: 

— Ai citit în ziare despre Coloana a Cincea? Ştii, măcar în 
mare, ce implică denumirea asta. 

Tommy murmură: 

— Duşmanul din interior. 

— Exact. Războiul ăsta, Beresford, a pornit într-un spirit 
optimist. Oh, nu mă refer la oamenii care ştiau cu adevărat 
cum stăteau lucrurile. Noi am ştiut tot timpul cu ce ne 


confruntam - eficienta inamicului, forţa lui aeriană, 
hotărârea fermă, coordonarea maşinii lui de război bine 
gândită. Mă refer la oameni în general. Tipul bun la inimă, 
ameţit de idei democratice care crede ce vrea să creadă - 
că Germania se va sparge, că e în pragul revoluţiei, că 
armele ei de război sunt făcute din tinichea, şi că bărbaţii ei 
sunt atât de prost hrăniţi încât vor cădea din picioare dacă 
vor încerca să mărşăluiască - tot soiul de chestii din astea. 
Ei bine, războiul n-a mers aşa. A început şi a continuat şi 
mai prost. Oamenii sunt în regulă - oamenii de pe navele de 
luptă şi din avioane şi din adăposturile blindate. Dar a fost 
vorba de lipsă de pregătire şi conducere proastă - defectele 
calităţilor noastre, poate. Noi nu vrem război, nu ne-am 
gândit la el în mod serios, n-am ştiut să ne pregătim pentru 
el. Partea cea mai rea s-a terminat. Ne-am corectat 
greşelile, aducem încetul cu încetul oamenii potriviţi la locul 
potrivit. Începem să ducem războiul aşa cum trebuie dus, şi 
putem câştiga războiul, dar numai dacă nu îl pierdem mai 
întâi. lar pericolul de a-l pierde vine, nu din afară, nu din 
puterea bombardierelor Germaniei, nu din cotropirea 
ţărilor neutre de către ea şi noile puncte avantajoase de 
atac, ci din interior. Pericolul nostru este pericolul din Troia 
- calul de lemn aflat între zidurile noastre. Numeşte-l 
Coloana a Cincea, dacă vrei. Este aici, printre noi. Bărbaţi şi 
femei, unii din ei sus plasați, unii din ei obscuri, dar toţi 
crezând în mod sincer în ţelurile naziste şi crezul nazist şi 
dorind să înlocuiască libertatea ameţită şi nepăsătoare a 
instituţiilor noastre democratice cu acel crez rigid şi 
eficient. 

Grant se aplecă şi adăugă pe acelaşi ton plăcut, lipsit de 
emoție: 

— Iar noi nu ştim cine sunt ei... 

— Dar de bună seamă... 

Grant spuse cu o notă de nerăbdare: 

— Oh, putem încercui plevuşcă. Asta-i destul de uşor. Dar 
e vorba de ceilalţi. Ştim de ei. Ştim că există cel puţin doi 


care deţin funcţii înalte în amiralitate, că unul trebuie să 
facă parte din personalul generalului G., există trei sau mai 
mulţi în forţele aeriene, şi că doi, cel puţin, sunt membri ai 
serviciului de informaţii şi au acces la secretele cabinetului 
primului ministru. Ştim asta din felul în care s-au întâmplat 
lucrurile. Scurgerea de informaţii de la vârf ne arată asta. 

Tommy zise nedumerit şi neajutorat: 

— Dar la ce v-aş fi de folos eu? Eu nu-i cunosc pe niciunul 
din oamenii ăştia. 

— Exact. Dumneata nu-i cunoşti pe niciunul - iar ei nu te 
cunosc pe dumneata. Oamenii ăştia, cei sus-puşi, îi cunosc 
pe majoritatea alor noştri. Informaţiile nu le pot fi refuzate 
pur şi simplu. Am ajuns la capătul răbdării. M-am dus la 
Easthampton. El nu mai e acum în activitate, e bolnav, dar 
are cea mai bună minte din câte am întâlnit. El s-a gândit la 
dumneata. Au trecut peste douăzeci de ani de când ai lucrat 
pentru Departament. Nu se poate face absolut nici o 
legătură între el şi numele dumitale. Chipul dumitale nu e 
cunoscut. Ce zici, primeşti? 

Pe faţa lui Tommy apăru un rânjet plin de extaz. 

— Dacă primesc? Sigur că primesc. Deşi tot nu văd cum 
pot fi de folos. Eu sunt doar un amărât de amator. 

— Dragul meu Beresford, tocmai de statutul de amator e 
nevoie. Profesionistul este handicapat aici. Vei lua locul 
celui mai bun om pe care l-am avut. A murit marţea trecută 
în spitalul St. Bridget. A fost călcat de un camion - a trăit 
câteva ore. Un caz de accident - dar n-a fost accident. 

Tommy spuse încetişor: 

— Înţeleg. 

Grant zise liniştit: 

— Şi de asta avem motive să credem că Farquhar era pe o 
pistă, că ajungea, în sfârşit, undeva. Moartea lui nu a fost 
un accident. Din nefericire, nu ştim mai nimic din ceea ce 
descoperise el. Farguhar a urmărit metodic pistă după 
pistă. Majoritatea din ele n-au dus nicăieri. 

Grant făcu o pauză, apoi continuă: 


— Farquhar a fost inconştient până cu câteva minute 
înainte de a muri. Atunci a încercat să spună ceva. Cea 
spus a fost: N sau M. Song 1 Susie. 

— Asta nu pare să fie prea lămuritor, spuse Tommy. 

Grant zâmbi. 

— Un pic mai lămuritor decât ai crede. Vezi dumneata, N 
sau M este o expresie pe care noi am mai auzit-o. Ea se 
referă la doi dintre cei mai importanţi şi de încredere 
agenţi germani. Am dat de activitatea lor în alte ţări şi ştim 
câte ceva despre ei. Misiunea lor este să organizeze 
Coloana a Cincea în ţări străine şi să acţioneze ca ofiţeri de 
legătură între ţara respectivă şi Germania. Ştim că N e 
bărbat. M este femeie. Tot ce ştim despre ei este că sunt cei 
mai de încredere agenţi ai lui Hitler şi că într-un mesaj 
codificat pe care am reuşit să-l descifrăm pe la începutul 
războiului se afla această frază: Propun N sau M pentru 
Anglia. Puteri depline... 

— Înţeleg. Iar Farquhar... 

— După cum văd eu treaba, Farquhar trebuie că a dat de 
urma unuia din ei. Din nefericire, nu ştim care. Song Susie 
sună foarte criptic, dar Farghuar nu avea un accent 
franțuzesc formidabil! În buzunarul lui se afla un bilet de 
întoarcere la Leahampton, ceea ce este sugestiv. 
Leahampton este pe coasta de sud - un fel de Bournemouth 
sau Torquay. O mulţime de hoteluri particulare şi case de 
oaspeţi sau pensiuni. Printre ele se află una numită Sans 
Souci... 

Tommy spuse: 

— Song Susie - Sans Souci. Înţeleg. 

— Serios? 

— Ideea este să mă duc acolo şi... Ei bine, să adulmec 
primprejur. 

— Asta e ideea. 

Tommy zâmbi din nou. 

— Un pic cam vag, nu-i aşa? Întrebă el. Nici măcar nu ştiu 
ce caut. 


— lar eu nu pot să-ţi spun. Totul e la latitudinea dumitale. 

Tommy oftă. Îşi îndreptă umerii. 

— Pot să fac o încercare. Dar nu sunt un tip prea deştept. 

— "Te-ai descurcat frumuşel pe vremuri, aşa am auzit. 

— Oh, a fost vorba doar de noroc. 

— 'Tot de noroc avem şi noi nevoie. 

Tommy se gândi câteva clipe. Apoi spuse: 

— Cu privire la locul ăsta, Sans Souci... 

Grant ridică din umeri. 

— "Totul ar putea să fie o aiureală. Nu pot să spun. S-ar 
putea ca Farquhar să se fi gândit la „Sora Susie coase 
cămăşi, pentru soldaţi”. Totul e chestie de ghiceală. 

— Şi Leahemton? 

— Un loc ca oricare altul. Sunt şiruri ca el. Doamne 
bătrâne, colonei bătrâni, fete bătrâne mai presus de orice 
bănuială, clienţi dubioşi, clienţi amatori de pescuit, un 
străin sau doi. De fapt, o amestecătură. 

-— Iar N sau Me printre ei? 

— Nu neapărat. Poate cineva care e în legătură cu N sau 
M. Dar e foarte probabil să fie chiar N sau M în persoană. E 
genul de casă nebătătoare la ochi, o pensiune la malul 
mării. 

— N-ai nici o idee dacă ce caut eu e un bărbat sau o 
femeie? 

Grant clătină din cap. 

Tommy spuse: 

— În fine, nu-mi rămâne decât să încerc. 

— Baftă la încercat, Beresford. Acum să trecem la detalii. 

Jumătate de oră mai târziu, când Tuppence năvăli gâfâind 
şi arzând de curiozitate, Tommy era singur, fluierând într- 
un fotoliu şi având pe faţă o expresie de îndoială. 

— E bine? Întrebă Tuppence aruncând în cele două 
cuvinte o infinitate de sentimente. 

Tommy răspunse cu un aer îndoit: 

— Păi, am căpătat un fel de slujbă. 

— Ce fel? 


Tommy făcu o strâmbătură. 

— Muncă de birou în sălbăticiile Scoției. Mare secret şi tot 
tacâmul, dar nu sună prea palpitant. 

— Amândoi, sau numai tu? 

— Numai eu, din păcate. 

— Naiba să te ia! Cum a putut domnul Carter al nostru să 
fie atât de meschin? 

— Îmi imaginez că în astfel de slujbe se face discriminare 
între sexe. Altfel ţi-ar fi prea greu să te concentrezi. 

— E vorba de codificare, sau de spargere de coduri? E ca 
munca lui Deborah? Ai grijă, Tommy, oamenii devin ciudaţi 
când fac asta şi nu pot dormi şi umblă toată noaptea 
mârâind şi repetând 978345286 sau ceva de genul ăsta şi 
în cele din urmă îi lasă nervii şi se duc la casa de nebuni. 

— Nu eu. 

Tuppence spuse pe un ton sumbru: 

— Mă aştept şi la tine s-o faci mai devreme sau mai târziu. 
Pot veni şi eu - nu să lucrez, ci doar ca soţie. Papuci în faţa 
focului şi o masă caldă la sfârşitul zilei? 

Tommy arătă stânjenit. 

— Îmi pare rău, bătrânico. Zău că îmi pare rău. Urăsc 
gândul de a te părăsi... 

— Dar consideri că trebuie să pleci, murmură Tuppence a 
aducere aminte. 

— La urma urmelor, poţi să tricotezi, să ştii, zise slab 
Tommy. 

— Să tricotez? Să tricotez?! 

Înhăţând capişonul de lână kaki îl aruncă pe podea. 

— Urăsc lâna kaki, şi lâna bleumarin şi lâna albastră. Mi-ar 
plăcea să tricotez ceva roşu aprins! 

Tommy se simţea foarte nefericit. Tuppence, totuşi, era o 
spartană şi îşi juca bine rolul, admițând de bună voie că 
bineînţeles că el trebuia să accepte slujba şi că, de fapt, ea 
nu avea nimic împotrivă. Adăugă că auzise că se căuta 
cineva care să frece podelele postului de prim-ajutor. Era 
posibil ca ea să fie găsită potrivită pentru a face asta. 


Tommy plecă la Aberdeen trei zile mai târziu. Tuppence îl 
conduse la gară. Avea ochii strălucitori şi clipi des în câteva 
rânduri, dar se menţinu hotărât veselă. 

Abia când trenul ieşi din gară şi Tommy văzu silueta 
micuță pornind în lungul peronului, el simţi un nod în gât. 
Război sau nu, simţea că o părăsea pe Tuppence... 

Se adună cu un efort. Ordinele erau ordine. 

Ajuns în Scoţia, a doua zi luă un tren spre Manchester. În a 
treia zi un tren îl lăsă în Leahampton. Aici se duse la 
principalul hotel, iar în ziua următoare făcu un tur al 
diverselor hoteluri particulare şi pensiuni, văzând camere şi 
punând întrebări privitoare la condiţiile unei şederi de 
lungă durată. 

Sans Souci era o vilă victoriană de un roşu închis, aşezată 
pe coama unui deal, cu o bună privelişte către mare de la 
ferestrele superioare. În hol mirosea slab a praf şi mâncare 
şi covorul era uzat, dar în comparaţie cu alte stabilimente, 
pe care Tommy le văzuse, impresia era net favorabilă. Stătu 
de vorbă cu proprietăreasa, doamna Perenna, în biroul ei, o 
cămăruţă dezordonată cu un birou mare acoperit de hârtii. 

Doamna Perenna arăta ea însăşi destul de neîngrijită, o 
femeie între două vârste cu un şomoiog de păr negru, 
cârlionţat şi nedomesticit, un machiaj vag aplicat şi un 
zâmbet hotărât care dezvăluia o mulţime de dinţi foarte 
albi. 

Tommy murmură ceva despre o verişoară în vârstă, 
domnişoara Meadowes, care stătuse la Sans Souci cu doi 
ani în urmă. Doamna Perenna şi-o amintea foarte bine pe 
domnişoara Meadowes - aşa o bătrână scumpă, poate nu 
chiar bătrână, foarte activă şi cu mult simţ al umorului. 

Tommy aprobă cu precauţie. Exista o domnişoară 
Meadowes adevărată, asta ştia, căci Departamentul era 
atent privitor la astfel de aspecte. 

Şi ce mai făcea draga domnişoară Meadowes? 

Tommy explică plin de tristeţe că domnişoara Meadowes 
nu mai era, iar doamna Perenna îşi clănţăni compătimitor 


dinţii şi îşi compuse o mimică îndurerată. 

Curând, vorbea din nou volubilă. Era sigură că avea 
tocmai cameră care avea să i se potrivească domnului 
Meadowes. O privelişte încântătoare a mării. Considera că 
domnul Meadowes avea mare dreptate că voia să scape de 
Londra. Foarte deprimantă în ziua de azi, aşa înţelesese, şi, 
desigur, după o aşa epidemie rea de gripă... 

Vorbind în continuare, doamna Perenna îl conduse pe 
Tommy la etaj şi îi arătă diverse dormitoare. Menţionă o 
sumă săptămânală. Tommy se arătă înspăimântat. Doamna 
Perenna preciză că preţurile crescuseră uluitor. Tommy 
explică faptul că, din nefericire, venitul lui scăzuse şi cu 
impozitele şi cu una şi cu alta... 

Doamna Perenna mârâi şi zise: 

— Războiul ăsta cumplit... 

Tommy aprobă şi spuse că, după părerea lui, tipul ăla, 
Hitler, ar trebui spânzurat. Un nebun, asta era, un nebun. 

Doamna Perenna fu de acord şi spuse că era greu cu 
rațiile şi cu dificultăţile pe care le întâmpinau măcelarii în 
obţinerea cărnii pe care o voiau, şi că în condiţiile astea era 
foarte greu să ţii o pensiune, dar cum domnul Meadowes 
era rudă cu domnişoara Meadowes, avea să-i facă o 
reducere de o jumătate de giunee. 

Atunci Tommy bătu în retragere cu promisiunea de a se 
mai gândi, iar doamna Perenna îl conduse până la poartă 
vorbind şi mai volubil şi manifestând o cochetărie pe care 
Tommy o găsi extrem de alarmantă. Era, recunoscu el, o 
femeie foarte frumoasă în felul ei. Se pomeni întrebându-se 
de ce naţionalitate era. De bună seamă nu întru totul 
englezească? Numele era spaniol sau portughez, dar el 
trăda naționalitatea soţului ei, nu a ei. Putea să fie 
irlandeză, se gândi el, deşi nu avea pic de accent. Dar asta 
ar fi explicat vitalitatea şi exuberanţa. 

Până la urmă rămase stabilit ca domnul Meadowes să se 
mute a doua zi. 


Tommy sosi la ora şase. Doamna Perenna ieşi în hol să-l 
întâmpine, îi aruncă o serie de instrucţiuni privitoare la 
bagaje unei servitoare cu aspect aproape imbecil care se 
zgâia la 'Tommy cu gura căscată, şi apoi îl conduse în ceea 
ce numea ea cameră de pierdut vremea. 

— Întotdeauna îmi prezint oaspeţii unul altuia, spuse 
doamna Perenna zâmbind cu hotărâre la privirile 
bănuitoare aruncate de cinci persoane. Acesta este noul 
nostru sosit, domnul Meadowes - doamna O'Rourke. 

Un munte de femeie cu ochi ca de pasăre şi mustață îi 
zâmbi cu toată faţa. 

— Maiorul Bletchley. 

Maiorul Bletchley îl cântări din ochi pe Tommy şi înclină 
ţeapăn din cap. 

— Domnul von Deinim. 

Un bărbat tânăr, foarte ţeapăn, cu păr blond şi ochi 
albaştri se ridică şi se înclină. 

— Domnişoara Minton. 

O femeie în vârstă cu o grămadă de mărgele, care tricota 
cu lână kaki, zâmbi şi ciripi. 

— Şi doamna Blenkensop. 

Alt tricotat - un cap brunet şi neîngrijit care se ridică din 
contemplarea atentă a unui capişon de lână cu prelungire 
pentru gât şi umeri. 

Tommy îşi ţinu răsuflarea, camera se învârti cu el. 

Doamna Blenkensop! Tuppence. Era imposibil şi de 
necrezut - 'Tuppence tricota calmă în holul pensiunii Sans 
Sousi! 

Ochii ei îi întâlniră pe ai lui - ochi politicoşi, lipsiţi de 
interes, ochi de străină. 

Admiraţia lui crescu. 

Tuppence! 

Capitolul Il 

Cum trecu Tommy prin acea seară nici el nu ştia. Nu 
îndrăzni să-şi lase ochii să se abată prea des în direcţia 
doamnei Blenkensop. La cină apărură alţi trei locatari ai 


pensiunii Sans Souci - un cuplu de vârstă medie, domnul şi 
doamna Cayley, şi o mamă tânără, doamna Sprot, care 
venise cu bebeluşul ei, o fetiţă, de la Londra şi era limpede 
că se plictisea de moarte de şederea ei forţată în 
Leahampton. Ea fu aşezată lângă Tommy şi, din când în 
când, îl fixa cu o pereche de ochi spălăciţi şi întreba cu un 
glas uşor adenoidal: „Nu credeţi că acum e cu adevărat 
foarte sigur? Toată lumea se întoarce, nu-i aşa?” 

Înainte ca Tommy să poată apuca să răspundă acestor 
întrebări candide, vecina lui de cealaltă parte, doamna cu 
ochii de pasăre, se băgă: 

— Ce spun eu este că nu trebuie să se rişte nimic cu copiii. 
Mica şi dulcea dumitale Betty. Nu ţi-ai iertat-o niciodată, şi 
ştii că Hitler a spus că bombardarea Angliei vine foarte 
curând... Şi se foloseşte un gen nou de gaz, parcă. 

Maiorul Bletchley i-o reteză tăios: 

— Se spun o mulţime de prostii despre gaz. Tipii nu-şi vor 
pierde timpul umblând cu gaz. Explozive puternice şi 
bombe incendiare. Aşa s-a făcut în Spania. 

Întreaga masă se lansă cu plăcere în discuţie. Glasul lui 
Tuppence, piţigăiat şi uşor naiv, interveni: 

— Fiul meu Douglas spune... 

„Douglas, ce să zic! Se gândi Tommy. Şi de ce Douglas, mă 
TOg?” 

După cină, toată lumea se îndreptă spre holul de 
trândăveală, cum îl mai numea proprietăreasa. Tricotatul fu 
reluat şi 'lommy se văzu nevoit să asculte o relatare lungă şi 
extrem de plictisitoare a experienţelor maiorului Bletchley 
la graniţa de nord-vest. 

Tânărul blond cu ochi albaştri strălucitori ieşi, executând o 
mică plecăciune în prag. 

Maiorul Bletchley îşi întrerupse povestirea şi-l înghionti în 
coaste pe Tommy. 

— Tipul ăsta, care tocmai a ieşit, e refugiat. A plecat din 
Germania cam cu o lună înainte de război. 

— E neamţ? 


— Da. Nici măcar evreu. Tatăl lui a dat de bucluc pentru că 
a criticat regimul nazist. Doi din fraţii lui sunt în lagărele de 
concentrare de acolo. Tipul ăsta a plecat, tocmai la timp. 

În acea clipă Tommy fu luat în primire de domnul Cayley, 
care îi povesti pe larg despre sănătatea sa. Povestitorul era 
atât de absorbit de subiect încât se făcu vremea de culcare 
când Tommy reuşi să scape. 

În dimineaţa următoare Tommy se sculă devreme şi porni 
spre țărm. Merse în pas vioi către dig, coti şi o luă pe 
esplanadă când văzu o siluetă familiară venind din direcţia 
opusă. Tommy îşi scoase pălăria. 

— Bună dimineaţa, spuse el politicos. Ăă... Doamna 
Blenkensop, nu-i aşa? 

În jur nu se zărea nimeni. Tuppence răspunse: 

— Pentru tine, Dr. Livingstone. 

— Cum naiba ai ajuns aici, luppence? Murmură lommy. E 
un miracol - absolut un miracol. 

— Nu e deloc un miracol - doar cap. 

— Capul tău, presupun? 

— Presupui bine. Tu şi încrezutul tău domn Grant. Sper că 
asta îi va da o lecţie. 

— Sigur ar trebui să-i dea. Hai, Tuppence, povesteşte-mi 
cum ai reuşit. Mor de curiozitate. 

A fost foarte simplu. În clipa în care Grant a vorbit de 
domnul Carter al nostru am ştiut despre ce e vorba. Am 
ştiut că nu putea fi doar o slujbă amărâtă într-un birou. Dar 
din purtarea lui am înţeles că eu nu aveam voie să particip 
la acţiune. Aşa că am găsit o soluţie. Când m-am dus să 
aduc sherry, m-am repezit, de fapt, până la familia Brown şi 
am sunat-o pe Maureen. l-am spus să mă sune şi ce să 
spună. A jucat magistral - s-a văicărit atât de tare încât ai 
putut s-o auzi şi tu. La rândul meu, mi:am jucat şi eu rolul, 
am mimat, consternarea, supărarea şi am luat-o din loc 
imediat ca o prietenă bună ce eram. Am trântit uşa de la 
intrare fără, însă, să ies, m-am strecurat în dormitor şi am 
deschis uşurel uşa de comunicare. 


— Şi ai auzit tot? 

— Tot, răspunse Tuppence încântată de sine. 

Tommy întrebă cu reproş: 

— Şi n-ai suflat un cuvânt? 

— Categoric nu. Doream să vă dau o lecţie ţie şi domnului 
Grant al tău. 

— Nu e chiar domnul Grant al meu, şi aş spune că i-ai dat 
o lecţie. 

— Domnul Carter nu m-ar fi putut trata cu atâta 
meschinărie. Nu cred că spionajul mai e ce era pe vremea 
noastră. 

Tommy spuse cu gravitate: 

— V-a atinge iar vechea lui strălucire acum că ne-am întors 
noi la el. Dar de ce Blenkensop? 

— De ce nu? 

— Pare un nume ciudat. 

— A fost primul care mi-a venit în minte, şi apoi e potrivit 
pentru lenjeria intimă. 

— Ce vrei să spui, Tuppence? 

— B, prostule. B de la Beresford. B de la Blenkensop. E 
brodat pe furourile mele. Patricia Blenkensop. Prudence 
Beresford. Tu de ce ai ales Meadowes? E un nume prostesc. 

— În primul rând, eu nu am brodat câte un B mare pe 
indispensabili. Şi apoi, nu eu l-am ales. Mi s-a spus să mă 
numesc Meadowes. Domnul Meadowes este un domn cu 
trecut respectabil, pe care l-am învăţat pe de rost. 

— Foarte drăguţ, spuse Tuppence. Eşti însurat sau eşti 
burlac? 

— Sunt văduv, răspunse Tommy cu demnitate. Soţia mea a 
murit acum zece ani în Singapore. 

— De ce în Singapore? 

— Cu toţii trebuie să murim undeva. Ce are Singapore? 

— Oh, nimic. Probabil că este cel mai potrivit loc pentru a 
muri. Şi eu sunt văduvă. 

— Unde a murit soţul tău? 


— Contează? Probabil într-un sanatoriu. Aş prefera să-mi 
închipui că a murit de ciroză la ficat. 

— Înţeleg. Un subiect dureros. Şi ce e cu fiul tău Douglas? 

— Douglas e în marină. 

— Aşa am auzit aseară. 

— Şi mai am doi fii. Raymond e în Air Force iar Cyril, cel 
mai Mic, e rezervist. 

— Şi dacă cineva îşi dă osteneala să-i verifice pe aceşti 
imaginari Blenkensop? 

— Ei nu sunt Blenkensop. Blenkensop a fost al doilea soţ al 
meu. Primul meu soţ se numea Hill. Sunt trei pagini cu Hill 
în cartea de telefon. N-ai putea să-i verifici pe toţi cei cu 
numele Hill. 

Tommy oftă. 

— Cu tine e vechea problemă, Tuppence. Vei exagera 
lucrurile. Doi soţi şi trei fii. E prea mult. Te vei contrazice 
când va fi vorba de detalii. 

— Ba n-am să mă contrazic. Îmi închipui că fii mei ar putea 
fi utili. Şi eu nu sunt la ordin, nu uita. Eu sunt liber 
profesionistă, ca să zic aşa. M-am băgat în treaba asta ca să 
mă distrez şi chiar am de gând să mă distrez. 

— Aşa se pare, spuse Tommy şi adăugă întunecat: După 
părerea mea, toată treaba e o farsă. 

— De ce spui asta? 

— Ei bine, tu eşti la Sans Sousi de mai mult timp decât 
mine. Poţi spune sincer că oare crezi vreunul din oamenii 
de aseară ar putea fi un agent inamic periculos? 

Tuppence răspunse gânditoare: 

— Chiar că pare un pic incredibil. Există tânărul, desigur. 

— Carl von Deinim. Poliţia îi verifică pe refugiaţi, nu-i aşa? 

— Aşa cred. Totuşi, s-ar putea reuşi. E un tânăr atrăgător, 
să ştii. 

— Asta însemnând că fetele îi vor spune nişte lucruri? Dar 
care fete? Pe aici nu găseşti fiice de generali sau amirali. 
Poate că iese la plimbare cu un comandant de companie al 
serviciului de control aerian. 


— Taci, Tommy. Ar trebui să luăm în serios treaba asta. 

— O iau în serios. Doar că simt că umblăm după cai verzi 
pe pereţi. 

Tuppence spuse serioasă: 

— E prea devreme de spus asta. În definitiv, în afacerea 
asta nimic nu o să fie bătător la ochi. Ce zici de doamna 
Perenna? 

— Da, spuse gânditor Tommy. O avem pe doamna Perena, 
recunosc, ea necesită ceva explicaţii. 

— Şi noi? Adică, noi cum o să cooperăm? 

— Nu trebuie să fim văzuţi prea mult împreună. 

— Nu, ar fi fatal să dăm de bănuit că ne cunoaştem mai 
bine decât părem. Ce vreau eu să hotărâm este atitudinea. 
Cred... Da, cred că urmărirea e cea mai bună cale. 

— Urmărirea? 

— Exact. Eu te urmăresc pe tine, mă ţin scai de tine, tu îţi 
dai toată silinţa să scapi dar, cavaler cum eşti, nu 
întotdeauna reuşeşti. Eu am avut doi soţi şi simt în căutarea 
celui de al treilea. Tu joci rolul văduvului vânat. Când şi 
când te prind undeva, într-o cafenea sau plimbându-te pe 
țărm. Toţi îşi vor da coate şi vor găsi treaba foarte 
amuzantă văzându-ne împreună, vor chicoti şi vor spune: 
„Uitaţi-vă la sărmanul Meadowes”. 

Tommy o apucă bine de braţ. 

— Uită-te în faţa ta, spuse el. 

Lângă colţul unui adăpost, un tânăr discuta cu o fată. 
Amândoi erau foarte serioşi, foarte absorbiți de cele ce 
spuneau. 

Tuppence spuse moale: 

— Carl von Deinim. Cine e fata, mă întreb? 

— Indiferent cine e, arată nemaipomenit de bine. 

Tuppence dădu din cap. Ochii ei poposiră gânditori pe faţa 
oacheşă şi pătimaşă, şi pe puloverul mulat care dezvăluia 
curbele siluetei fetei. Ea vorbea convingător, apăsat. Carl 
von Deinim o asculta. 

Tuppence murmură: 


— Cred că acum trebuie să ne despărţim. 

— Corect, aprobă Tommy şi, întorcându-se o luă în direcţia 
opusă. 

La capătul promenadei se întâlni cu maiorul Bletchley. 
Acesta îl privi bănuitor, apoi mormăi: 

— Bună dimineaţa. 

— Bună dimineaţa. 

— Văd că eşti ca mine, te scoli devreme, observă Bletchley. 

— Am prins obiceiul ăsta în Est. Sigur, asta a fost acum 
mulţi ani, dar încă mă trezesc devreme. 

— Şi e foarte bine, spuse cu aprobare maiorul Bletchley. 
Doamne, tipii ăştia tineri din ziua de azi îmi fac greață. Băi 
fierbinţi, coboară la micul dejun la ora zece sau mai târziu. 
Nu-i de mirare că nemţii ne-au luat-o înainte. N-avem vână. 
O gloată de căţeluşi pufoşi. Oricum, armata nu mai este ce 
era. Soldaţii noştri sunt înveliţi la culcare şi li se pun în pat 
sticle cu apă fierbinte. Puh! Îmi fac greață! 

Tommy clătină din cap melancolic şi, astfel încurajat, 
maiorul Bletchley continuă: 

— Disciplină, de asta e nevoie. Disciplină. Cum o să 
câştigăm războiul fără disciplină? Ştii, domnule, unii din 
tipii ăştia vin la paradă în pantaloni largi; aşa mi s-a spus. 
Nu ne putem aştepta să câştigăm un război în felul ăsta. 
Pantaloni largi! Dumnezeule! 

Domnul Meadowes se hazardă să spună că lucrurile nu 
mai erau ca odinioară. 

— De vină e numai democraţia asta, spuse mohorât 
maiorul Bletchley. Poţi exagera orice. După părerea mea, se 
exagerează cu democraţia. Ofițerii se amestecă cu soldaţii, 
mănâncă laolaltă în restaurante... Puf! soldaţilor nu le place 
asta. Trupele ştiu ce se cuvine şi ce nu. 

— Desigur, zise domnul Meadowes. Eu unul nu mă pricep 
cu adevărat la probleme de armată... 

Maiorul îl întrerupse, aruncând o privire rapidă în jur. 

— Ai luptat în ultimul război? 

— Oh, da. 


— Mă gândeam eu. Se vede că ai fost instruit. După umeri. 
În ce regiment? 

— Regimentul cinci, Carfeshires, răspunse Tommy ţinând 
minte trecutul militar al lui Meadowes. 

— Ah, da, Salonic! 

— Da. 

— Eu am fost în Mesopotamia. 

Bletcheley se lansă în amintiri. Tommy ascultă politicos. 
Bletchley încheie furios: 

— Şi mai vor să mă folosească acum? Nu, nu mai vor. Sunt 
prea bătrân. I-aş putea învăţa pe unii din ţâncii ăştia câte 
ceva despre război. 

Tommy încercă să schimbe subiectul... 

— Ştii ceva despre această doamnă... Blenkensop, parcă? 

— Da, Blenkensop. Nu arată rău, un pic cam bătrâioară, şi 
vorbeşte cam mult. O femeie de treabă, dar prostuţă. Nu, n- 
o cunosc. E doar de două zile la Sans Souci. De ce întrebi? 

— S-a întâmplat s-o întâlnesc puţin mai înainte. Mă 
întrebam dacă întotdeauna iese atât de devreme. 

— Nu ştiu. De regulă femeile nu se dau în vânt după 
plimbări înainte de micul dejun, slavă Domnului. 

— Amin, spuse Tommy şi continuă: Eu nu prea mă pricep 
să întreţin conversații politicoase înainte de micul dejun. 
Sper că n-am fost necioplit cu femeia, dar voiam să-mi fac 
plimbarea zilnică. 

Maiorul Bletchley manifestă o simpatie bruscă. 

— Sunt de partea dumitale, Meadowes. Te înţeleg, femeile 
sunt foarte bune la locul lor, dar nu înainte de micul dejun. 
Chicoti. Mai bine ai grijă, bătrâne. E văduvă, să ştii. 

— Serios? 

Maiorul îl înghionti în coaste. 

— Noi ştim cum sunt văduvele. A îngropat doi bărbaţi şi, 
după părerea mea, e în căutarea numărului trei. Cască bine 
ochii, Meadowes. Fii atent. Ăsta e sfatul meu. 

Extrem de bine dispus, maiorul Bletchley făcu stânga 
împrejur şi porni înapoi spre Sans Souci pentru micul 


dejun. 

Între timp, Tuppence îşi continuase plimbarea pe 
esplanadă, trecând foarte aproape de adăpost şi de cei doi 
tineri care discutau acolo. În trecere, prinse câteva vorbe. 
Cea care vorbea era fata. 

— Dar trebuie să fii atent, Carl. Cea mai mică bănuială... 

Tuppence nu mai auzi şi restul. Cuvinte sugestive? Da, dar 
puteau fi interpretate în fel şi chip, absolut inofensiv. 
Discret, se întoarse şi trecu iar pe lângă cei doi. Din nou îi 
ajunseră la ureche câteva vorbe. 

— Englezi aroganţi şi detestabili... 

Sprâncenele doamnei Blenkesop se înălţară uşor. 

Carl von Deinim era un refugiat din cauza persecuției 
naziste, iar Anglia îi acordase azil şi adăpost. Nu era nici 
înţelept, nici cuviincios să asculte şi să încuviinţeze 
asemenea vorbe. 

Tuppence se întoarse iar. Dar de data asta, înainte să 
ajungă la adăpost, cei doi se despărţiră brusc. Fata traversă 
drumul îndepărtându-se de țărm, Carl von Deinim veni în 
direcţia lui Tuppence. 

Dacă ea nu s-ar fi oprit, poate că el n-ar fi recunoscut-o. În 
faţa ezitării ei, îşi lipi rapid călcâiele şi se înclină. 

Tuppence ciripi: 

— Bună dimineaţa, domnule von Deinim. E o dimineaţă 
încântătoare. 

— Da. Vremea e grozavă. 

— Asta m-a ispitit. Nu ies des înainte de micul dejun. Dar 
într-o aşa dimineaţă... Şi cum n-am dormit prea bine... Am 
descoperit că de multe ori nu dormi bine într-un loc străin. 
Îţi ia o zi sau două să te acomodezi. 

— Da, fără îndoială că aşa e. 

— Şi mica plimbare de acum mi-a făcut poftă de mâncare. 

— Vă întoarceţi acum la Sans Souci? Dacă îmi permiteţi, vă 
însoțesc. 

Porni grav alături de ea. 

Tuppence întrebă: 


— Şi dumneata ieşi ca să capeţi poftă de mâncare? 

EI clătină cu gravitate din cap. 

— Nu. Mi-am luat deja micul dejun. Sunt în drum spre 
muncă. 

— Muncă? 

— Sunt cercetător chimist. 

„Deci asta eşti” se gândi Tuppence, uitându-se pe furiş la 
el. 

Carl von Deinim continuă cu glas rigid: 

— Am venit în ţara asta ca să scap de persecuția nazistă. 
Aveam foarte puţini bani şi nici un prieten. Acum fac o 
muncă utilă la care mă pricep. 

Se uita drept în faţa lui. Tuppence era conştient de faptul 
că un sentiment puternic îl anima, fără a fi, însă vizibil. 

Murmură vag: 

— Da, înţeleg. E foarte lăudabil. 

Carl von Deinim spuse: 

— Cei doi fraţi ai mei sunt în lagăre de concentrare. Tata a 
murit într-un lagăr. Mama a murit de durere şi teamă. 

Tuppence se gândi: „Spune asta de parcă ar fi învăţat-o pe 
dinafară”. 

Din nou se uită pe furiş la el. El continuă să privească 
drept în faţă, cu chipul impasibil. 

Câteva minute merseră în tăcere. Doi bărbaţi trecură pe 
lângă ei. Unul din aceştia aruncă o privire rapidă spre Carl. 
Tuppence îl auzi spunându-i tovarăşului său. 

— Pun pariu că tipul ăsta e neamţ. 

Tuppence văzu cum obrajii lui Carl von Deinim se colorară. 

Brusc, el îşi pierdu controlul. Valul acela de emoție 
ascunsă ieşi la suprafaţă. Se bâlbâi. 

— Aţi auzit... Aţi auzit... Asta se spune... Eu... 

Tuppence redeveni dintr-o dată adevărata fiinţă care era. 
Rosti cu glas vioi şi convingător. 

— Dragul meu băiat, nu fi tâmpit. Nu le poţi avea pe 
amândouă. 

El întoarse capul şi o privi lung. 


— Ce vreţi să spuneţi? 

— Eşti refugiat. Trebuie să accepţi şi binele şi răul. 
Trăieşti, ăsta e lucrul principal. Trăieşti şi eşti liber. Cât 
despre celălalt - dă-ţi seama că e inevitabil. [ara asta e în 
război. Dumneata eşti neamţ. Zâmbi subit. Nu te aştepta ca 
un simplu om de pe stradă să facă deosebirea între nemţii 
buni şi nemţii răi, dacă pot să mă exprim aşa. 

El continuă să se uite la ea. Ochii lui, atât de albaştri, erau 
pătrunzători. Apoi, dintr-o dată, zâmbi şi zise: 

— Despre pieile roşii se spunea, nu-i aşa, că un indian bun 
era un indian mort. Râse. Ca să fiu un bun german trebuie 
să fiu la timp la lucru. Vă rog să mă scuzaţi. Bună 
dimineaţa. 

Iarăşi acea plecăciune ţeapănă. Tuppence se uită după el. 
Îşi spuse: „Doamnă Blenkensop, ai avut o scăpare atunci. Fii 
foarte atentă pe viitor. Şi acum spre Sans Souci, la micul 
dejun”. 

Uşa hotelului de la Sans Souci era deschisă. Înăuntru, 
doamna Perenna purta o conversaţie viguroasă cu cineva. 

— Şi să-i spui ce cred despre ultimul lot de margarină. 
Şunca s-o iei de la Quillers, ultima dată era cu două pence 
mai ieftină acolo, şi ai grijă cu varza... Se întrerupse la 
intrarea lui Tuppence. Oh, bună dimineaţa, doamnă 
Blenkensop, sunteţi matinală. N-aţi luat încă micul dejun. 
Totul e pregătit în sufragerie. Adăugă, arătând spre 
însoţitoarea ei: Fiica mea Sheila. N-aţi cunoscut-o. A fost 
plecată şi a venit acasă abia azi noapte. 

Tuppence se uită cu interes la chipul însufleţit şi frumos. 
Nu mai era plin de energie tragică, acum era plictisit şi 
ostil. „Fiica mea Sheila”. Sheila Perenna. 

Tuppence îngână câteva vorbe plăcute şi se duse în 
sufragerie. Trei persoane luau micul dejun - doamna Sprot 
şi fetiţa ei, şi masiva doamnă O'Rourke. Tuppence spuse 
„Bună dimineaţa”, iar doamna O'Rourke răspunse cu un 
zdravăn „Mulţumesc, la fel”, care înăbuşi salutul mai 
anemic al doamnei Sprot. 


Bătrâna se uită la Tuppence cu un gen de interes 
devorator. Spuse: 

— E bine să faci o plimbare înainte de micul dejun, îţi face 
poftă de mâncare. 

Doamna Sprot îi zise odraslei ei: 

— Pâine şi lapte delicioase, iubito, şi se aventură să 
introducă o lingură plină în gura domnişoarei Betty Sprot. 

Aceasta evită cu isteţime tentativa printr-o mişcare bruscă 
din cap şi continuă să se uite cu ochi mari şi rotunzi la 
Tuppence. 

Arătă spre nou venita cu un deget murdar de lapte, îi 
zâmbi ameţitor şi gânguri: 

— Ga-ga-ba-ba... 

— Vă place! Strigă doamna Sprot zâmbindu-i cu toată faţa 
lui Tuppence. Uneori este foarte timidă cu străinii. 

— Ba-ba, spuse Betty Sprot. Ah puuh ah bag, adăugă ea 
apăsat. 

— Şi ce vrea ea să spună prin asta? Întrebă cu interes 
doamna O'Rourke. 

— Încă nu vorbeşte foarte clar, mărturisi doamna Sprot. 
Abia a împlinit doi ani, să ştiţi. Mă tem că majoritatea din ce 
spune sunt prostii. Totuşi, ştie să spună „Mama”, nu-i aşa, 
iubito? 

Betty se uită gânditoare la mama ei şi rosti cu un aer de 
finalitate: 

— Cioc pui-pui. 

— Ăsta a limbajul pe care îl au îngeraşii, la vârsta asta, 
bubui doamna O'Rourke. Betty, iubito, acum spune „Mama”. 
Betty se uită cu asprime la doamna O'Rourke, se încruntă 

şi rosti foarte accentuat: 

— Nazi... 

— Uite că-şi dă toată silinţa! E o fetiţă dulce şi 
fermecătoare. 

Doamna O'Rourke se ridică, îi zâmbi într-o manieră feroce 
lui Betty şi ieşi greoaie din cameră. 


— Ga, ga, ga, gânguri Betty cu supremă satisfacţie şi bătu 
cu o lingură în masă. 

Tuppence întrebă zâmbind: 

— Ce înseamnă, de fapt, Na-zit? 

Doamna Sprot se îmbujoră. 

— Ştiţi, asta spune Betty când nu-i place cineva sau ceva. 

— Bănuiam eu, spuse Tuppence. 

Ambele femei râseră. 

Doamna Sprot zise: 

— Doamna O'Rourke vrea să fie amabilă, dar e cam 
alarmantă cu vocea aia profundă a ei şi mărgelele şi... Şi 
tot. 

Cu capul într-o parte, Betty îi chiui lui Tuppence. 

— A prins drag de dumneavoastră, doamnă Blenkensop, 
spuse doamna Sprot. 

Tuppence avu impresia că în glasul ei se simţea o uşoară 
gelozie. Tuppence se grăbi să îndrepte lucrurile. 

— Copiilor întotdeauna le place un chip nou, nu-i aşa? 

Uşa se deschise şi intrară maiorul Bletchley şi Tommy. 
Tuppence deveni ca un arc. 

— Ah, domnule Meadowes! Strigă ea. le-am bătut. Am 
trecut prima linia de sosire. Dar ţi-am lăsat şi dumitale 
puţină mâncare. 

Arătă cu un gest foarte slab locul de lângă ea. Tommy, 
murmurând vag: „Oh... Ăă... Mulţumesc”, se aşeză la 
celălalt capăt al mesei. 

Betty Sprot spuse „Putci!” împroşcându-l cu lapte pe 
maiorul Bletchley, a cărei faţă luă brusc o expresie 
încurcată dar încântată. 

— Şi ce face mica domnişoară Cucu-Bau în dimineaţa asta? 
Întrebă el prosteşte. Cucu-Bau! Adăugă el mimând jocul cu 
ajutorul unui ziar. 

Betty ţipă de încântare. 

Tuppence se simţi cuprinsă de îndoieli serioase. 

„Trebuie să fie vreo greşeală, îşi zise ea. Nu se poate să se 
petreacă ceva aici. Pur şi simplu nu se poate!” 


Să consideri Sans Souci un cartier al Coloanei a Cincea 
aveai nevoie de înzestrarea mentală a Reginei Albe din 
Alice. 

Capitolul III 

Pe terasa acoperită de afară, domnişoara Minton tricota. 

Domnişoara Minton era slabă şi colţuroasă, cu un gât 
subţire şi aţos. Purta pulovere de culoarea cerului şi lanţuri 
sau şiraguri de mărgele. Fustele ei erau din tweed şi 
atârnau deprimant la spate. O salută cu vioiciune pe 
Tuppence. 

— Bună dimineaţa, doamnă Blenkensop. Sper că aţi 
dormit bine. 

Doamna Blenkensop mărturisi că niciodată nu dormea 
bine în primele două nopţi într-un pat străin. Domnişoara 
Minton spuse că la fel păţea şi ea. 

Doamna Blenkensop zise: „Ce coincidenţă, şi ce model 
frumos tricotaţi!” Domnişoara Minton, roşind de plăcere, îl 
expuse. Da, era destul de neobişnuit şi foarte simplu, de 
fapt. Putea să i-l arate uşor doamnei Blenkensop dacă 
aceasta dorea. Oh, domnişoara Minton era foarte amabilă, 
dar doamna Blenkensop era tare proastă, nu se pricepea 
prea bine la tricotat, nu ca să facă modelele, adică. Ea ştia 
să tricoteze doar lucruri simple, precum capişoane cu gât şi 
umeri, şi chiar şi acum se temea că greşise undeva. Cumva 
nu arăta corect, nu-i aşa? 

Domnişoara Minton aruncă un ochi expert la împletitura 
kaki. Cu blândeţe, arătă exact unde era greşeala. 
Recunoscătoare, Tuppence îi dădu capişonul la îndreptat. 
Domnişoara Minton manifestă amabilitate şi superioritate. 
Oh, nu, nici un deranj. Ea tricota de atâţia ani! 

— Eu n-am tricotat deloc înainte de acest război cumplit, 
mărturisi Tuppence. Dar te simţi atât de îngrozitor încât 
trebuie să faci ceva. 

— Da, fiul meu cel mare. E un băiat grozav, deşi prespun 
că toate mamele spun asta. Şi mai am un băiat în Air Force 
şi Cyril, cel mai mic, e în Franţa. 


— Vai, vai, ce neliniştită trebuie să fiţi! 

Tuppence se gândi: „Oh, Derek, scumpul meu Derek... Tu 
departe, în plin iad, iar eu fac aici pe proasta, jucând lucrul 
pe care chiar îl simt.” 

Spuse cu toată sinceritatea: 

— Cu toţii trebuie sa fim curajoşi, nu-i aşa? Să sperăm că 
totul se va termina curând. Zilele trecute mi s-a spus de 
către o înaltă autoritate că nemţii nu mai pot rezista mai 
mult de două luni. 

Domnişoara Minton dădu din cap cu atâta putere încât 
toate şiragurile ei de mărgele zornăiră şi se bălăbăniră. 

— Da, chiar aşa, şi eu cred (îşi cobori misterios glasul) că 
Hitler suferă de o boală absolut fatală - o să înnebunească 
de tot până în august. 

Tuppence zise cu vioiciune. 

— Toate bombardamentele astea sunt ultimul efort al 
nemților. Cred că în Germania lipsurile sunt ceva de speriat. 
Oamenii din fabrici sunt foarte nemulţumiţi. loată buba se 
va sparge. 

— Ce e asta? Ce suni toate astea? 

Domnul şi doamna Cayley ieşiră pe terasă, domnul Cayley 
punând agitat întrebările. Se instalară într-un scaun iar 
soţia sa îi puse o pătură pe genunchi. El repetă agitat: 

— Ce spuneaţi? 

— Spuneam că până la toamnă totul se va termina, 
răspunse domnişoara Minton. 

— Prostii, spuse domnul Cayley. Războiul ăsta o să dureze 
cel puţin şase ani. 

— Oh, domnule Cayley! Protestă Tuppence. Chiar credeţi 
asta? 

Domnul Cayley se uita bănuitor în jur. 

— E curent? Îngână el. Poate ar fi mai bine să-mi mut 
scaunul în colţ. 

Urmă reinstalarea domnului Cayley. Soţia lui, o femeie cu 
faţa neliniştită, care părea să nu aibă alt scop în viaţă decât 
să îndeplinească dorinţele domnului Cayley, îşi făcea 


întruna de lucru manevrând pături şi pernuţe şi întrebând: 
„Acum e bine, Alfred?” „N-ar trebui, poate să-ţi pui 
ochelarii de soare? Dimineaţa asta e cam strălucitoare.” 

Domnul Cayley răspunse iritat: 

— Nu, nu. Nu te agita, Elizabeth. Mi-ai adus fularul? Nu, 
nu, fularul de mătase. Oh, înţeleg, nu contează. E bun şi 
ăsta, deocamdată. Dar nu vreau să mi se încingă gâtul, iar 
lâna pe soarele ăsta... Poate ar fi mai bine să mi-l aduci pe 
celălalt. Îşi întoarse atenţia la problemele de interes public. 
Da, spuse el. Îi dau şase ani. 

Ascultă cu plăcere protestele celor două femei. 

— Dumneavoastră, dragi doamne, vă amăgiţi cu speranţe 
deşarte. Eu cunosc Germania. Pot spune că cunosc extrem 
de bine Germania. Înainte de a mă retrage din afaceri 
umblam foarte mult. Berlin, Hamburg, Munchen, le cunosc 
pe toate. Vă pot asigura că Germania poate să reziste 
practic la infinit. Cu Rusia în spate... 

Domnul Cayley o dădu înainte triumfător, înălțându-se 
numai când soţia lui îi aduse fularul de mătase şi îi înfăşură 
gâtul cu el. 

Doamna Sprot o aduse afară pe Betty şi o instală împreună 
cu un căţel de pluş căruia îi lipsea o ureche, şi o jacheţică 
de lână pentru păpuşi. 

— Gata, Betty, zise ea. Tu îmbracă-l pe Bonzo pentru 
plimbare în timp ce mami se pregăteşte şi ea. 

Glasul domnului Cayley continuă să sune cadenţat, 
recitând statistici şi cifre, toate cu caracter deprimant. 
Monologul era punctat de ciripitul vesel al lui Betty care 
vorbea pe limba ei cu Bonzo. 

— Trucle... Trucly... Pah bat, spuse Betty. 

Apoi, când o pasăre poposi în apropierea ei, întinse 
mânuţele spre ea şi gânguri. Pasărea zbură, iar Betty se 
uită la cei din jur şi rosti clar: 

— Pui. 

— Copila asta învaţă să vorbească minunat, spuse 
domnişoara Minton. Spune „Ila-ta”, Betty. „la-ta”. 


Betty se uită cu răceală la ea şi rosti: 

— Gluck! 

Apoi băgă cu forţa un picior al lui Bonzo pe mâneca 
jacheţelei şi, mergând clătinându-se până la scaun, ridică 
pernuţa şi îl împinse pe Bonzo în spatele ei. Chicotind 
veselă, spuse: 

— Acunde! Bau bau. Acunde! 

Domnişoara Minton, în rol de translator, spuse cu 
mândrie: 

— Îi place la nebunie de-a v-aţi ascunselea. Întotdeauna 
ascunde câte ceva. Strigă cu mirare exagerată: Unde e 
Bonzo? Unde e Bonzo? Unde poate să fi plecat Bonzo? 

Betty se trânti jos şi se distră pe cinste. 

Domnul Cayley, care îşi văzu ignorate explicaţiile 
privitoare la metodele Germaniei de a înlocui materiile 
prime, se arătă jignit şi tuşi agresiv. 

Doamna Sprot ieşi cu pălăria pe cap şi o ridică pe Betty. 
Atenţia reveni la domnul Cayley. 

— Ce spuneaţi, domnule Cayley? Întrebă Tuppence. 

Dar domnul Cayley era ofensat. Spuse cu răceală: 

— Femeia asta îşi trânteşte mereu copilul jos şi aşteaptă ca 
alţii să aibă grijă de el. Cred că, până la urmă, am să-mi pun 
fularul de lână, draga mea. Soarele o să intre în nori. 

— Oh, dar vă rugăm să continuaţi cu ce ne spuneaţi, zise 
domnişoara Minton. E atât de interesant! 

Înmuiat, domnul Cayley îşi reluă discursul, înfăşurându-şi 
bine gâtul cu fularul de lână. 

— Cum spuneam, Germania are un sistem perfect de... 

Tuppence se întoarse spre doamna Cayley şi întrebă: 

— Dumneavoastră ce credeţi despre război, doamnă 
Cayley? 

Doamna Cayley tresări. 

— Oh, ce cred eu? La... la ce vă referiţi? 

— Credeţi că va mai dura şase ani? 

Doamna Cayley spuse cu îndoială. 

— Sper că nu. Asta e foarte mult, nu? 


— Da. E mult. Ce credeţi cu adevărat? 

Doamna Cayley păru foarte alarmată de întrebare. Spusse: 

— Oh, eu... Nu ştiu. Nu ştiu deloc. Alfred spune că va dura. 

— Dar dumneavoastră nu credeţi asta? 

— Nu ştiu. E greu de spus, nu-i aşa? 

Tuppence simţi un val de exasperare. Ciripitoarea 
domnişoară Minton. Dictatorialul domn Cayley, nătânga 
doamnă Cayley - erau aceşti oameni cu adevărat 
reprezentativi pentru compatrioţii ei? Era cu ceva mai bună 
doamna Sprot, cu faţa ei uşor tâmpă şi ochii ei albaştri 
spălăciţi? Ce putea găsi ea, Tuppence, aici? De bună seamă, 
niciunul dintre aceşti oameni... 

Gândurile i se opriră. Simţi prezenţa unei umbre. Cineva 
în spatele ei care stătea pe terasă cu ochii aţintiţi asupra 
grupului. Iar în acei ochi era ceva... Dispreţ, oare? 

Tuppence îşi zise: „Trebuie să aflu mai multe despre 
doamna Perenna.” 

Tommy stabilea cele mai bune relaţii cu maiorul Bletchley. 

— Ai adus nişte crose de golf cu dumneata, nu-i aşa, 
Meadwes? 

Tommy îşi recunoscu vinovăția. 

— Ha! Îţi spun, ochii nu mă înşeală. Splendid! Trebuie să 
facem o partidă. Ai jucat vreodată pe terenurile de aici? 

Tommy răspunse negativ. 

— Nu sunt rele, nu sunt rele deloc. Cam scurtuţe, poate, 
dar au o privelişte minunată spre mare. Şi nu sunt niciodată 
foarte aglomerate. Ce-ar fi să vii cu mine în dimineaţa asta 
să jucăm o partidă? 

— Mulţumesc foarte mult. Cu plăcere. 

— Trebuie să spun că mă bucur că ai venit aici, remarcă 
Bletchley în timp ce urcau dealul. Sunt prea multe femei în 
casa aia. le calcă pe nervi. Mă bucur că am un tip cu care 
să discut. Pe Cayley nu-l poţi pune la socoteală - omul ăsta e 
un fel de farmacie ambulantă. Nu vorbeşte decât de 
sănătatea lui şi de tratamentul pe care îl încearcă şi de 
pilulele pe care le ia. Dacă ar arunca toate cutiuţele alea cu 


pastile şi ar merge zilnic zece mile pe jos ar fi un cu totul alt 
om. Singurul alt bărbat din casă e von Deinim şi, ca să spun 
adevărul, Meadowes, nu sunt prea liniştit în privinţa lui. 

— Nu? 

— Nu. Ai cuvântul meu, afacerea asta cu refugiații e 
periculoasă. Dacă ar fi după mine, i-aş închide pe toţi în 
lagăr. 

— Un pic cam drastic, totuşi. 

— Deloc. Războiul e război. Şi am bănuielile mele cu 
privire la conaşul Carl. În primul rând, e limpede că nu e 
evreu. Şi apoi, a venit aici cu doar cu o lună - numai o lună, 
reţine - înainte de a izbucni războiul. Lucrul ăsta e cam 
suspect. 

— Deci dumneata crezi...? 

— Spionaj - ăsta e jocul lui! 

— Dar, de bună seamă, nu există nimic de mare 
importanţă militară sau navală prin împrejurimi, nu? 

— Ah, bătrâne, aici intervine viclenia. Dacă ar fi fost 
undeva în apropiere de Plymouth sau Portsmouth ar fi fost 
sub observaţie strictă. Într-un loc adormit ca ăsta nimeni 
nu-şi bate capul. Dar e pe coastă, nu-i aşa? Adevărule că 
guvernul e mult prea neglijent cu aceşti străini inamici. 
Oricine poate să vină aici şi să facă o faţă amărâtă şi să 
vorbească despre fraţii lui din lagărele de concentrare. 
Uită-te la tânărul ăsta - e numai aroganță. E nazist, asta e - 
nazist. 

— Ce ne trebuie cu adevărat în ţara asta sunt câţiva 
doctori vrăjitori? 

— Cum aşa? 

— Să miroasă spionii, explică serios Tommy. Ha, asta-i 
foarte bună - foarte bună. Să-i miroasă, da, sigur. 

Convensaţia luă sfârşit căci ajunseseră la club. 

Tommy fu înscris ca membru temporar, fu prezentat 
secretarului, un bărbat în vârstă cu o figură nătângă, şi 
plăti taxa corespunzătoare. Apoi Tommy şi maiorul începură 
partida. 


Tommy era un jucător de golf mediocru. Fu bucuros să 
descopere că nivelul jocului său era exact ce îi trebuia 
noului său prieten. Maiorul câştigă cu doi la unu şi fu foarte 
fericit. 

— Bună partidă, Meadowes, foarte bună partidă, ai avut 
ghinion cu lovitura aia care a trimis mingea afară exact în 
ultima clipă. Trebuie să jucăm mai des. Vino cu mine să te 
prezint unor tipi. Pe total, sunt de treabă, dar unii din ei au 
apucături de babă, dacă înţelegi ce vreau să spun. Ah, uite-l 
pe Haydoc - o să-ţi placă Haydoc. A fost în marină. Acum e 
pensionar. Are casa aia de pe stâncă, vecină cu a noastră. E 
responsabilul local cu apărarea antiaeriană. 

Comandorul Haydoc era un bărbat masiv şi imens, cu o 
faţă bătătorită de vânt şi soare, cu ochi de un albastru 
intens, şi obiceiul de a-şi rosti majoritatea remarcilor 
strigând. 

Îl salută cu prietenie pe Tommy. 

— Aşadar ai venit să-i ţii de urât lui Bletehley la Sans 
Souci? E bucuros că mai e un bărbat acolo. [i s-a cam luat 
de societatea feminină, nu-i aşa, Bletehley? 

— Eu nu prea sunt omul doamnelor, răspunse maiorul. 

— Prostii, spuse Haydoc. Nu sunt genul de doamne care îţi 
plac dumitale, băiete, asta e. Nişte băbuţe aiurite de 
pensiune. Nu fac decât să bârfească şi să tricoteze. 

— O uiţi pe domnişoara Perenna, spuse Bletehley. 

— Ah, Sheila, da, e o fată atrăgătoare. După părerea mea, 
o frumuseţe comună. 

— Sunt puţin îngrijorat din cauza ei, zise Bletchley. 

— Cum adică? Bei ceva, Meadowes? Dumneata, Bletchley? 

După ce băuturile fură comandate şi cei trei se instalară 
pe veranda clubului, Haydoc repetă întrebarea. Maiorul 
Bletchley răspunse cu o oarecare violenţă. 

— Tipul ăla neamţ. Se vede prea mult cu el. 

— S-a îndrăgostit de el, adică? Hm, asta-i rău. Sigur, e un 
tip arătos în felul lui. Dar n-o să ţină. N-o să ţină, Bletchley. 
Nu putem avea lucruri de genul ăsta. Asta se socoteşte 


trădare cu inamicul. Unde le-o fi capul fetelor astea? Sunt o 
mulţime de tineri englezi decenţi prin preajmă. 

Bletchley spuse: 

— Sheila e o fată ciudată - face crize ciudate de 
bonsumflare când abia dacă vrea să discute cu cineva. 

— Sânge spaniol, comentă comandorul. Tatăl ei era pe 
jumătate spaniol, nu-i aşa? 

— Nu ştiu. E un nume spaniol, aş zice. 

Comandorul se uită la ceas. 

— E ora ştirilor. Mai bine am intra să le auzim. 

Ştirile erau sărăcăcioase în ziua aceea, ceva mai 
sărăcăcioase decât fuseseră în ziarele de dimineaţă. După 
ce comentă în mod favorabil ultimele rânduri ale Air Force, 
comandorul trecu la dezvoltarea propriei teorii favorite 
conform căreia, mai devreme sau mai târziu, nemţii aveau 
să încerce o debarcare la Leahampton, argumentul lui fiind 
că acesta era un loc cu totul lipsit de importanţă. 

— Nici măcar un tun antiaerian în locul ăsta! Ruşinos! 

Argumentul nu fu dezbătut întrucât Tommy şi maiorul 
trebuiră să se întoarcă în grabă la Sans Souci pentru masa 
de prânz. Haydoc îl invită cu cordialitate pe Tommy să-i 
viziteze căsuţa, „Smugglers' Rest.” 2 

— Privelişte minunată, am plajă proprie, casa e utiliată cu 
tot ce trebuie. Adu-l cu dumneata, Bletchley. 

Rămase stabilit ca Tommy şi maiorul Bletchley să-i facă o 
vizită în seara următoare. 

După prânz, urmă o perioadă tihnită la Sans Souci. 
Domnul Cayley plecă să-şi facă „siesta”, însoţit de devotata 
doamnă Cayley. Domnişoara Mint o conduse pe doamna 
Blenkensop la o mesagerie pentru a trimite pachete pe 
front. 

Domnul Meadowes ieşi în Leahampton şi o luă în lungul 
țărmului. Îşi cumpără câteva ţigări, se opri la Smith's 
pentru a-şi procura ultimul număr din Punch, se urcă într- 
un autobuz care avea o tăbliță: „Digul vechi”. 


Digul vechi era la celălalt capăt al promenadei. Partea asta 
a Leahampton-ului era cunoscută de către agenţii imobiliari 
ca fiind cea mai puţin dorită. 1 se spunea West Leahampton 
şi avea o reputaţie proastă. Tommy plăti o taxă şi păşi pe 
dig. Acesta era o chestie şubredă, roasă de vânturi şi ploi, 
cu câteva automate muribunde plasate la intervaluri mari. 
Pe dig nu erau decât nişte copii care alergau în sus şi în jos 
şi scoteau ţipete care semănau foarte bine cu cele ale 
pescăruşilor, şi un bărbat solitar care pescuia la capătul 
digului. 

Domnul Meadowes merse până la capăt şi se uită în apă. 
Apoi întrebă încetişor: 

— Aţi prins ceva? 

Pescarul clătină din cap. 

— Nu muşcă des. Domnul Grant trase puţin de firul 
undiţei. Fără să se întoarcă, întrebă: Dar dumneata, 
Meadowes? 

— Deocamdată n-am mare lucru de raportat, domnule. Mă 
infiltrez uşurel. 

— Bun. Povesteşte-mi. 

Tommy se aşeză astfel încât să poată ţine sub observaţie 
întregul dig. Apoi începu: 

— Personajul meu a prins foarte bine, cred. Îmi închipui că 
aveţi deja o listă cu persoanele din casă. Grant aprobă din 
cap. Deocamdată nu e nimic de raportat. M-am împrietenit 
cu maiorul Bletchley. Azi dimineaţă am jucat golf cu el. Pare 
genul obişnuit de ofiţer trecut în rezervă. Puțin cam prea 
tipic. Cayley pare un ipohondru autentic. Şi ăsta ar fi un rol 
uşor de jucat. Conform spuselor lui, în ultimii câţiva ani a 
fost de multe ori în Germania. Apoi e von Deinim. 

— Da, nu-i nevoie să-ţi spun că von Denim e cel care mă 
interesează cel mai mult, Meadowes. 

— Credeţi că el e N? 

Grant clătină din cap. 

— Nu, nu cred. După cum văd eu treaba, N nu şi-ar putea 
permite să fie neamţ. 


— Nici măcar un neamţ, fugit de persecuția nazistă? 

— Nici măcar asta. Noi stăm cu ochii pe ei, şi se ştie că 
stăm cu ochii pe toţi străinii inamici din ţara asta. Mai mult 
- şi asta e confidenţial, Beresford - aproape toţi străinii 
inamici între 16 şi 60 de ani vor fi internaţi în lagăre. 
Indiferent dacă adversarii noştri ştiu sau nu acest lucru, în 
orice caz ei pot anticipa că s-ar putea întâmpla aşa ceva. Ei 
n-ar risca în veci ca şeful organizaţiei lor să fie închis. De 
aceea N trebuie să fie ori dintr-o ţară neutră, ori este (în 
aparenţă) englez. Sigur, acelaşi lucru e valabil şi pentru M. 
Nu, interesul meu faţă de von Deinim e următorul. El poate 
fi o verigă din lanţ. S-ar putea ca N sau M să nu fie Carl von 
Deinim şi prin el am putea fi conduşi la obiectivul nostru. 
Lucrul ăsta mi se pare extrem de posibil. Cu atât mai mult 
cu cât nu prea văd vreun alt locatar de la Sans Souci care 
ar putea fi persoana pe care o căutăm. 

— Presupun că i-aţi verificat cât de cât, domnule. 

Grant oftă adânc. 

— Nu, tocmai asta nu pot să fac. Aş putea să spun destul 
de uşor celor de la Departament să-i verifice, dar nu pot să 
risc, Bereseford. Pentru că, vezi dumneata, putregaiul e 
chiar în Departament. O singură aluzie că stau cu ochii pe 
Sans Souci din vreun motiv, şi organizaţia ar putea afla. Aici 
intervii dumneata, cel din afară. De asta trebuie să lucrezi 
în întuneric, fără ajutor din partea noastră. E singura 
noastră şansă, şi nu îndrăznesc să risc să-i pun în gardă. O 
singură persoană am putut să verific. 

— Pe cine, domnule? 

— Pe însuşi Carl von Deinim. A fost destul de uşor. Rutina. 
Am pus să fie verificat nu din unghiul Sans Souci, ci ca 
străin dintr-o ţară inamică. 

— Şi rezultatul? Întrebă curios Tommy. 

Pe faţa celuilalt apăru un zâmbet ciudat. 

— Conaşul Carl este exact ce spune că este. Tatăl lui a fost 
indiscret, a fost arestat şi a murit în lagărul de concentrare. 
Fraţii mai mari ai lui Carl sunt în lagăre. Ela fugit în Anglia 


cu o lună înainte de izbucnirea războiului. Von Deinim s-a 
arătat nerăbdător să ajute această ţară. Munca lui într-un 
laborator de cercetări chimice este excelentă şi foarte utilă 
în domeniul neutralizării anumitor gaze şi în experimentele 
de decontaminare generală. 

— Deci e în regulă? Întrebă Tommy. 

— Nu neapărat. Prietenii noştri germani sunt renumiţi 
pentru meticulozitatea lor. Dacă von Deinim a fost trimis în 
Anglia ca agent, s-a avut mare grijă ca dosarul lui să 
corespundă întru totul celor relatate de el însuşi despre 
sine. Există două posibilităţi. S-ar putea ca întreaga familie 
von Deinim să facă parte din aranjament lucru deloc 
improbabil sub zelosul regim nazist. Sau acesta nu este 
adevăratul Carl von Denim ci un om care joacă rolul lui Carl 
von Deinim. 

— Înţeleg, spuse încet Tommy. Mie mi se pare un tip tare 
cumsecade. 

Oftând, Grant spuse: 

— Aşa sunt ei... Aproape întotdeauna aşa sunt. Slujba asta 
a noastră e ciudată. Ne respectăm adversarii şi ei ne 
respectă pe noi. De regulă îţi place opozantul tău, să ştii, 
chiar dacă îţi dai toată silinţa să-l dobori. 

Urmă o tăcere în care Tommy se gândi la ciudatele 
anomalii ale războiului. Grant îi întrerupse cugetările. 

— Dar există şi cei care nici nu ne plac, nici nu-i 
respectăm, iar aceştia sunt trădătorii din propriile noastre 
rânduri, oameni care îşi trădează ţara de bună voie şi 
acceptă slujbe şi promovări de la străinii care au cucerit-o. 

Tommy spuse cu simţire: 

— Dumnezeule, sunt de acord cu dumneavoastră. Ăsta-i un 
truc de dihor. 

— Şi merită un sfârşit de dihor. 

Tommy întrebă neîncrezător: 

— Şi chiar există astfel... Astfel de porci? 

— Pretutindeni. După cum ţi-am spus. În serviciul nostru. 
În forţele combatante. Pe băncile parlamentului, în posturi 


înalte în ministere. Trebuie să-i demascăm, şi trebuie s-o 
facem repede. Asta nu se poate face de jos, de la fund - 
plevuşcă, oamenii care vorbesc prin parcuri, care îşi vând 
amărâtele de gazete veninoase, ei nu ştiu cine sunt marii 
granguri. Noi îi vrem pe marii granguri, ei sunt cei care pot 
provoca daune de neimaginat şi o vor face dacă nu 
intervine la timp. 

Tommy zise încrezător: 

— Vom interveni la timp, domnule. 

— Ce te face să spui asta? 

— "Tocmai aţi spus-o dumneavoastră - trebuie! 

Bărbatul cu undiţa se întoarse şi se uită atent câteva clipe 
la subalternul său. Îi plăcu ceea ce vedea. Spuse liniştit: 

— Bun om. 

Apoi continuă: 

— Ce poţi să-mi spui despre femeile din casă. Ţi s-a părut 
ceva suspect acolo? 

— Cred că e ceva ciudat cu femeia care conduce 
pensiunea. 

— Doamna Perenna? 

— Da. Nu ştiţi nimic despre ea? 

Grant spuse încet: 

— Am să văd ce pot face pentru a-i verifica antecedentele 
dar, după cum ţi-am spus, e riscant. 

— Da, mai bine să nu riscăm. Ea e singura care mi se pare 
suspectă în vreun fel. Mai există o mamă tânără, o fată 
bătrână pisăloagă, nevasta toantă a unui ipohondru, şi o 
irlandeză cu un aspect destul de înfricoşător. La prima 
vedere, toate par inofensive. 

— Astea sunt toate, nu? 

— Nu. Mai e şi doamna Blenkensop, ea a sosit acum trei 
zile? 

— Şi? 

— Doamna Blenkensop e soţia mea. 

— Poftim? 


De mirare, Grant înălţă glasul. Se răsuci cu ochii scânteind 
de mânie... 

— Parcă ţi-am spus, Beresford, să nu sufli o vorbă soţiei 
dumitale! 

— Aşa e, domnule, şi n-am făcut-o. Dacă vreţi să mă 
ascultați... 

Succint, Tommy îi relată ce se întâmplase. Nu îndrăzni să 
se uite la celălalt, şi avu grijă să nu-şi trădeze în glas 
mândria pe care o simţea. 

După ce termină, se lăsă tăcerea. Apoi, celălalt scoase un 
sunet ciudat. Grant râdea. Râse timp de câteva minute, apoi 
spuse: 

— Îmi scot pălăria în faţa acestei femei. Ca ea găseşti doar 
una la o mie! 

— De acord, spuse Tommy. 

— Easthampton o să moară de râs când, i-oi spune. M-a 
atenţionat să n-o las pe dinafară. Nu l-am ascultat. Totuşi, 
asta arată cât de prudenţi trebuie să fim. Credeam că mi- 
am luat toate măsurile de precauţie să nu fim auziţi. Am 
înghiţit momeala cu uşa trântită. Da, soţia dumitale e o 
femeie deşteaptă. Te rog să-i transmiţi din partea mea că-mi 
cer mii de scuze. 

— Şi înţeleg că acum e inclusă şi ea în plan, nu? 

Domnul Grant făcu o strâmbătură expresivă. 

— Este, fie că vrem noi sau nu. Ilransmite-i că 
Departamentul va considera o onoare dacă ea va consimţi 
să lucreze alături de noi. 

— Îi voi transmite, spuse Tommy cu un rânjet slab. 

Grant spuse serios: 

— Presupun că nu poţi s-o convingi să se întoarcă acasă, 
nu? 

— N-o cunoaşteţi pe Tuppence. 

— Cred că încep să o cunosc. Am spus asta pentru că... Ei 
bine, e o afacere periculoasă. Dacă ei se prind cine eşti 
dumneata sau ea... 

Lăsă fraza neteriminată. 


Tommy spuse cu gravitate: 

— Înţeleg foarte bine, domnule. 

— Dar presupun că n-ai putea să-ţi convingi soţia să 
rămână în afara pericolului. 

Tommy spuse încetişor: 

— Nu ştiu dacă chiar aş vrea să fac asta... Vedeţi 
dumneavoastră, eu şi luppence ne-am obişnuit să abordăm 
lucrurile împreună. 

Capitolul IV 

Când, chiar înainte de cină, Tuppence intră în holul de la 
Sans Souci, singura persoană de acolo era impunătoarea 
doamnă O'Rourke, care şedea lângă fereastră arătând ca 
un Buddha uriaş. 

O întâmpină pe Tuppence cu multă vervă şi prietenie. 

— Ah, iat-o pe doamna Blenkensop! Dumneata eşti ca 
mine; îţi place să cobori din timp şi să ai câteva momente de 
linişte înainte de a intra în sufragerie, iar camera asta e 
plăcută când e vremea bună şi ferestrele sunt deschise, 
astfel încât nu simţi miros de mâncare. În pensiunile astea 
mirosul e un lucru cumplit, mai ales când pe plită se găteşte 
usturoi sau varză. la loc, doamnă Blenkensop, şi spune-mi 
ce ai făcut într-o zi atât de frumoasă ca asta şi cum ţi se 
pare Leahampton. 

Doamna O'Rourke avea ceva care exercita o fascinaţie 
profundă asupra lui Tuppence. Îi amintea vag de un 
căpcăun din basmele din copilărie. Cu corpolenţa ei, cu 
glasul ei profund, cu barba şi mustaţa ei vizibile, cu ochii ei 
adânci care licăreau şi impresia pe care o citea de a fi mai 
mare decât mărimea naturală, chiar că nu era departe de 
imaginea căpcăunului-femelă din copilărie. 

Tuppence răspunse că credea că o să-i placă foarte mult 
Leahampton şi o să se simtă minunat acolo. 

— Adică, adăugă ea cu un glas melancolic, atât de minunat 
cât pot să mă simt într-un loc în care asupra mea atârnă tot 
timpul neliniştea asta teribilă. 


— Nu-ţi mai face griji, o sfătui liniştitor doamna O'Rourke. 
Băieţii dumitale se vor întoarce teferi la dumneata. Să nu te 
îndoieşti de asta. Spuneai că unul din ei este în Air Force? 

— Da. Raymond. 

— Şi acum e în Franţa, sau în Anglia? 

— În prezent e în Egipt, dar din ce spunea în ultima lui 
scrisoare... Nu chiar „spunea“, căci noi avem un mic cod al 
nostru, anumite fraze înseamnă anumite lucruri. Cred că e 
absolut justificat, nu-i aşa? 

Doamna O'Rourke răspunse prompt: 

— Ba cred cu adevărat. Ăsta e privilegiul unei mame. 

— Da, simt că trebuie să ştiu exact unde se află el. 

Doamna O'Rourke dădu din capul ei de Buddha. 

— 'Te înţeleg perfect. Dacă aş avea un băiat plecat, aş 
păcăli cenzura la fel ca dumneata. Şi celălalt băiat, cel din 
marină? 

Tuppence se lansă îndatoritoare într-o saga a lui Douglas. 

— Vedeţi dumneavoastră, spuse ea, mă simt tare pierdută 
fără cei trei băieţi ai mei. Niciodată până acum n-au mai 
fost cu toţii departe de mine. Toţi trei sunt tare drăguţi cu 
mine. Mă tratează mai mult ca pe o prietenă decât ca pe o 
mamă. Râse, mândră de sine. Uneori trebuie să mă uit urât 
la ei ca să-i fac să iasă în oraş fără mine. lar după ce au 
plecat, chiar că nu ştiam ce să fac sau unde să mă duc. 
Contractul de închiriere a casei mele din Londra expira şi 
părea o prostie să-l reînnoiesc, şi m-am gândit că dacă m-aş 
duce într-un loc liniştit... Se întrerupse. 

Buddha dădu iarăşi din cap. 

— Sunt întru totul de acord cu dumneata. În prezent 
Londra nu e un loc în care să stai. E foarte sumbră. Şi eu 
am locuit acolo mulţi ani. Sunt negustoreasă de antichităţi, 
să ştii. Poate că ştii prăvălia mea din Cornaby Street, 
Chelsea? Pe firmă scria Kate Kelly. Şi ce lucruri 
încântătoare aveam acolo... Oh, chestii încântătoare! 
Majoritatea din sticlă... Waterford, Cork... O frumuseţe! 
Candelabre şi lustre şi boluri de punci şi aşa mai departe. Şi 


sticlă din străinătate. Şi mic mobilier, nimic mare, în 
majoritate nuc şi stejar. Oh, nişte lucruri încântătoare, şi 
aveam nişte clienţi buni. Dar gata, când vine războiul, toate 
astea nu mai fac două parale. Am avut noroc că am închis 
afacerea fără pierderi mari. 

În mintea lui Tuppence pâlpâi o amintire slabă. O prăvălie 
plină de sticlărie, prin care era greu să te mişti, un glas 
profund şi convingător, o femeie masivă, irezistibilă. Da, 
sigur, fusese în acea prăvălie. 

Doamna O'Rourke continuă: 

— Eu nu sunt una din cei cărora le place să se plângă - nu 
sunt ca unii din casa asta. Ca domnul Cayley, de pildă, cu 
fularul şi şalurile lui şi cu văicărelile lui despre faptul că 
afacerea lui o să se prăbuşească. Şi apoi mai e acea mică 
doamnă Sprot care se tot agită în legătură cu bărbatul ei. 

— E plecat pe front? 

— Nu el. Ele un funcţionăraş de doi bani la o firmă de 
asigurări, atâta tot, şi e atât de îngrozit de raidurile aeriene 
încât şi-a adus soţia aici încă de la începutul războiului. 
Cred că asta e în regulă când e un copil la mijloc, dar 
doamna Sprot se frământă, cu toate că soţul ei vine aici 
când poate... Spune întruna că trebuie că lui Arthur îi este 
tare dor de ea. Dar, după părerea mea, Arthur nu se prea 
omoară de dorul ei - poate că şi-a găsit o alta. 

Tuppence murmură: 

— Îmi pare teribil de rău pentru toate aceste mame. Dacă 
îţi laşi copii să plece fără tine, nu încetezi să-ţi faci griji. lar 
dacă pleci cu ei, e rău pentru bărbaţi să rămână singuri. 

— Ah, da, şi e costisitor să ţii două case. 

— Pensiunea asta pare foarte rezonabilă. 

— Da, aş spune că merită banii. Doamna Perenna e un bun 
administrator. Dar e o femeie ciudată. 

— În ce fel? Întrebă Tuppence. 

Doamna O'Rourke spuse cu o licărire jucăuşă în ochi: 

— Ai să mă consideri teribil de vorbăreaţă. E adevărat. Mă 
interesează toţi semenii mei, de asta stau în scaunul ăsta 


cât de des pot. Vezi cine intră şi cine iese şi cine e în 
verandă şi ce se petrece în grădină. Despre ce discutăm?... 
Ah, da, despre doamna Perenna şi ciudăţenia ei. În viaţa 
acestei femei a existat o mare dramă, sau mă înşel eu foarte 
tare. 

— Chiar credeţi asta? 

— Da, cred. Şi ce mister ţese în jurul ei! „Şi de unde 
anume din Irlanda ai venit?” am întrebat-o. Şi, ce crezi, mi-a 
ascuns adevărul, declarând că nu era deloc din Irlanda. 

— Credeţi că e irlandeză? 

— Fireşte că e irlandeză. Îmi cunosc coregionalii. Aş putea 
să-ţi spun comitatul din care vine. Dar uite! „Sunt 
englezoaică”, spune ea. „lar soţul meu era spaniol...” 

Doamna O'Rourke se întrerupse brusc căci în cameră intră 
doamna Sprot, urmată îndeaproape de Tommy. Luppence 
adoptă imediat o atitudine volubilă. 

— Bună seara, domnul Meadowes. Arătaţi foarte vioi în 
seara asta. 

— Multă mişcare, ăsta-i secretul. O partidă de golf azi 
dimineaţă şi o plimbare pe țărm după-amiază. 

Millicent Sprot spuse: 

— Am dus copilul pe plajă în după-amiaza asta. Ea a vrut 
să se bălăcească în apă, dar m-am gândit că este cam frig. 
Am ajutat-o să construiască un castel de nisip, şi un câine a 
fugit cu lucrul meu de mână deşirând metri întregi din el. 
Atât de supărător, şi atât de dificil să prind iar toate 
ochiurile alea! Nu sunt deloc pricepută la tricotat. 

— 'Te descurci bine cu capişonul ăla, doamnă Blenkensop, 
spuse doamna O'Rourke, îndreptându-şi brusc atenţia spre 
Tuppence. Îţi merg mâinile, nu glumă. Şi eu credeam că 
domnişoara Minton a spus că eşti începătoare. 

Tuppence roşi uşor. Doamna O'Rourke avea ochi buni. Cu 
un aer uşor ofensat. Tuppence zise: 

— Am tricotat mult la viaţa mea. l-am spus domnişoarei 
Minton asta. Dar cred că ei îi place să dea lecţii. 


Toată lumea râse în semn de aprobare, şi după câteva 
minute intră şi restul grupului şi se auzi sunetul gongului. 

În timpul mesei fu abordat subiectul captivant despre 
spioni. Fură repovestite bine cunoscutele istorioare. 
Călugăriţa cu braţul musculos, clericul coborând cu 
paraşuta şi folosind un limbaj nebisericesc când ateriză ca 
un bolovan, bucătăreasa austriacă ce avea ascuns un radio 
în şemineul din camera ei, şi aşa mai departe. Asta conduse 
uşor la activitatea Coloanei a Cincea. La denunţările 
fasciştilor britanici, ale comuniştilor, ale Partidului Păcii, a 
bărbaţilor care, din motive etice, refuzau să facă armata. 
Era o conversaţie foarte firească ce putea fi auzită aproape 
zilnic, cu toate acestea Tuppence urmărea cu atenţie feţele 
şi comportamentul celor care participau la discuţie, din 
dorinţa de a surprinde vreo expresie sau vreo vorbă 
grăitoare. Dar nu exista nimic. Singura care nu participa la 
discuţie era Sheila Perenna, dar acest fapt putea fi pus pe 
seama obişnuitului ei fel de a fi taciturn. Şedea acolo, 
îmbufnată şi gânditoare, Carl von Deinim era plecat în 
seara asta, astfel încât se putea vorbi slobod. 

Sheila vorbi o singură dată către sfârşitul cinei. 

Doamna Sprot tocmai spusese cu glasul ei subţirel: 

— Părerea mea e că marea greşeală pe care au făcut-o 
nemţii în ultimul război a fost că au împuşcat-o pe sora 
Cavall. Asta i-a întors pe toţi împotriva lor. 

Atunci, aruncându-şi capul pe spate, Sheila întrebă cu 
aprindere: 

— Şi de ce să n-o fi împuşcat? Era spioană, nu-i aşa? 

— Oh, nu, nu spioană. 

— A ajutat englezi să evadeze - într-o ţară inamică. E 
acelaşi lucru. De ce nu trebuia să fie împuşcată? 

— Oh, dar să împuşti o femeie... Şi o soră medicală... 

Sheila se ridică. 

— Eu cred că nemţii au procedat foarte corect, spuse ea. 

Desertul, constând din nişte banane necoapte şi câteva 
portocale obosite, era pe masă de câtva timp. Toţi se 


ridicară şi trecură în hol la cafea. 

Numai Tommy se furişă discret în grădină. O găsi pe 
Sheila Perenna aplecată peste zidul terasei, uitându-se la 
mare. Veni şi rămase lângă ea. 

— Frumoasă noapte, spuse el. 

Cu un glas coborât şi intens, fata răspunse: 

— Ar putea i... 

Tommy se uită cu îndoială la ea. Simţi dintr-o dată atracţia 
şi vitalitatea fetei. În ea exista o viaţă tumultoasă, un fel de 
forţă irezistibilă. Se gândi că era genul de fată după care un 
bărbat îşi putea prinde uşor capul. 

— Dacă n-ar fi fost războiul, vrei să spui? Întrebă el. 

— Nu mă refer de loc la asta, urăsc războiul. 

— La fel ca noi toţi. Şi noi îl urâm. 

— Nu în felul la care mă refer eu. Eu urăsc împunsăturile 
legate de el, mulţumirea de sine, patriotismul oribil! 

— Patriotismul? Întrebă uimit Tommy. 

— Da, urăsc patriotismul, înţelegeţi? Toată povestea asta 
cu ţara, ţara, ţara! Să-ţi trădezi ţara, să mori pentru ţară, 
să-ţi serveşti ţara. De ce ar trebui să însemne ţara ceva? 

— Nu ştiu. Pur şi simplu înseamnă. 

— Nu şi pentru mine! Dumneavoastră credeţi în Imperiul 
Britanic şi în stupiditatea de a muri pentru ţara ta. 

Tommy zise sec: 

— "Ţara mea nu pare deosebit de nerăbdătoare de a-mi da 
voie să mor pentru ea. 

— Da, dar vreţi s-o faceţi. Şi e atât de stupid! Nimic nu 
merită să mori pentru el. Totul e o idee, o vorbă goală, o 
idioţenie. Ţara mea nu înseamnă nimic pentru mine. 

— Într-o zi vei fi surprinsă să descoperi că înseamnă, 
spuse Tommy. 

— Nu. Niciodată. Am suferit... Am văzut... 

Se opri, apoi se întoarse impetuos şi brusc către el. 

— Ştiţi cine a fost tatăl meu? 

— Nu. 

Interesul lui 'Tommy spori. 


— Se numea Patrick Maguire. A luptat în ultimul război. A 
fost împuşcat ca trădător! De pomană! Pentru o idee. De ce 
n-o fi stat el liniştit acasă să-şi vadă de treburile lui în loc să 
se înroleze cu ceilalţi irlandezi? Pentru unii e un martir, 
pentru alţii e un trădător. Eu cred că a fost doar prost! 

Tommy auzea valul de răzvrătire ieşind la suprafaţă. 

— Deci asta e umbra cu care ai crescut? 

— Umbra e în regulă. Mama şi-a schimbat numele. Câţiva 
ani am trăit în Spania. Ea spune mereu că tata era pe 
jumătate spaniol. Oriunde mergem, întotdeauna minţim. Am 
fost pe tot continentul. În cele din urmă am venit aici şi am 
deschis pensiunea asta. Cred că ăsta e cel mai nesuferit 
lucru pe care l-am făcut. 

— Cum a luat mama dumitale... Lucrurile? 

— Vă referiţi la moartea tatei? 

Sheila rămase tăcută câteva clipe, încruntată, gânditoare. 
Spuse încet: 

— Niciodată n-am ştiut cu adevărat... Nu vorbeşte 
niciodată despre asta. Nu e uşor să ştii ce simte sau 
gândeşte mama. 

Tommy dădu din cap îngândurat. 

Sheila zise brusc: 

— Nu ştiu de ce v-am spus asta. M-am îndrăgostit. De la ce 
a pornit totul? 

— De la discuţia despre Edith Cavell. 

— Oh, da - patriotismul. Am spus că îl urăsc. 

— Nu cumva uiţi cuvintele sorei Cavell? 

— Ce cuvinte? 

— Cele dinainte de a muri. Nu ştii ce a spus? 

Tommy repetă cuvintele: 

— Patriotismul nu e destul... Trebuie să n-am pic de ură în 
inima mea. 

— Oh! Sheila rămase şocată o clipă. 

Apoi întorcându-se repede, dispăru în umbra grădinii... 

— Aşa că vezi tu, luppence, totul s-ar potrivi. 


Tuppence dădu gânditoare din cap. Plaja din jurul lor era 
pustie. Tuppence stătea rezemată - de un dig, lommy şedea 
deasupra digului, de unde putea să vadă dacă cineva se 
apropia pe esplanadă. Nu că se aştepta să vadă pe cineva. 
Ştia destul de precis unde erau ceilalţi în dimineaţa asta. 
Pentru orice eventualitate, întâlnirea lui cu Tuppence avea 
semnele unei întâlniri întâmplătoare, plăcută pentru 
doamnă şi uşor alarmantă pentru sine. 

Tuppence întrebă: 

— Doamna Perenna? 

— Da. M sau N. Ea satisface condiţiile. 

— Da. Este irlandeză - după cum bine a ghicit doamna 
O'Rourke - şi nu vrea să recunoască faptul. A umblat mult 
pe continent. Şi-a schimbat numele în Perenna, a venit aici 
şi a deschis pensiunea asta. Un camuflaj splendid, plin de 
plicticoşi inofensivi. Soţul ei a fost împuşcat ca trădător - 
avea toate stimulentele să conducă o Coloană a Cincea în 
ţara asta. Da, se potriveşte. Crezi că şi fata e amestecată? 

— Categoric nu. Altfel nu mi-ar fi spus toate astea. Mă simt 
cam ticălos, să ştii. 

Tuppence dădu din cap cu înţelegere. 

— Da, aşa se întâmplă. Într-un fel e treabă murdară. 

— Dar foarte necesară. 

— Oh, desigur. 

Tommy spuse, înroşindu-se uşor: 

— Nu-mi place să mint, cum nu-ţi place nici ţie... 

Tuppence îl întrerupse. 

— Pe mine nu mă deranjează câtuşi de puţin să mint. Ca să 
fiu sinceră, minciunile îmi provoacă multă plăcere artistică. 
Ce mă distrează sunt acele momente când uiţi să minţi, 
momentele în care eşti tu însuţi, şi în felul ăsta obţii 
rezultate pe care altfel nu le-ai fi putut obţine. Făcu o 
pauză, apoi continuă: Asta ţi s-a întâmplat ţie aseară, cu 
fata. Ea a răspuns în faţa adevăratului Tommy, şi de asta te 
simţi atât de rău. 

— Cred că ai dreptate, Tuppence. 


— Ştiu. Eu am făcut acelaşi lucru... cu băiatul neamţ. 

— Ce crezi despre el? 

— După părerea mea, el n-are nici o legătură cu asta. 

— Grant crede că are. 

— Domnul Grant al tău! Starea de spirit a lui luppence se 
schimbă. Chicoti. Ce mi-ar mai fi plăcut să-i văd faţa când i- 
ai povestit despre mine! 

— În orice caz, şi-a făcut mea culpa. Acum eşti clar „în 
pâine”. 

Tuppence dădu din cap, dar părea vag distrată. Spuse: 

— Mai ţii minte când, după ultimul război, îl vânam pe 
domnul Brown? Mai ţii minte ce amuzant a fost? Cât eram 
de emoţionaţi? 

Faţa lui 'lommy se lumină. 

— Şi încă cum! 

— Tommy... De ce nu e la fel acum? 

Tommy reflectă la întrebare cu gravitate. Apoi spuse: 

— Presupun că, de fapt, e vorba de vârstă. 

— Crezi că suntem prea bătrâni? 

— Nu, sunt sigur că nu suntem. Doar că de data astanuo 
să fie amuzant. Acesta este al doilea război în care suntem 
implicaţi, şi simţim cu totul altceva privitor la acesta... 

— Ştiu... Acum vedem durerea şi vieţile irosite... Şi groaza. 
Toate lucrurile pe care înainte eram prea tineri ca să ne 
gândim la ele. 

— Aşa e. În ultimul război eram mai tot timpul speriat, şi 
de câteva ori am scăpat ca prin urechile acului, dar au fost 
şi vremuri bune. 

Tuppence întrebă: 

— Oare Derek consideră la fel? 

— Mai bine să nu ne gândim la el, bătrânico, spuse Tommy. 

— Ai dreptate. Tuppence strânse din dinţi. Avem o sarcină. 
O să îndeplinim acea sarcină. Să continuăm, deci. Am găsit 
în doamna Perenna ceea ce căutam? 

— Cel puţin putem spune că e persoana cea mai suspectă. 
N-ai pus ochii pe altcineva, nu-i aşa Tuppence? 


— Nu. Primul lucru pe care l-am făcut când am sosit a fost 
să-i cântăresc pe toţi şi să evaluez posibilităţile. Unii dintre 
ei par absolut imposibil să fie N sau M. 

— Ca de pildă? 

— Păi, domnişoara Minton, de exemplu, care e modelul 
fetei bătrâne englezoaice, şi doamna Sprot şi Betty a ei, şi 
toanta doamnă Cayley. 

— Da, dar neghioaba poate fi simulată. 

— Oh, adevărat, dar domnişoara bătrână pisăloagă şi 
tânăra mamă preocupată sunt roluri care ar fi fatal de uşor 
de exagerat, iar aceste persoane sunt foarte naturale. Apoi, 
în ceea ce o priveşte pe doamna Sprot, există copilul. 

— Presupun că până şi un agent secret poate avea un 
copil, spuse Tommy. 

— Nu cu ea la treabă. Nu e genul de lucru în care să bagi 
un copil. Sunt absolut sigură în privinţa asta, Tommy. Ştiu. 
Ţi-ai ţine copilul departe de asta. 

— Mă predau, spuse Tommy. Pe doamna Sprot şi pe 
domnişoara Minton ţi le cedez, dar nu sunt atât de sigur 
privitor la doamna Cayley. 

— Nu, ea ar trebui fi o posibilitate. Pentru că într-adevăr 
exagerează. Vreau să spun că nu pot fi multe femei chiar 
atât de tâmpite cum pare ea. 

— Am observat deseori că faptul de a fi o soţie devotată 
slăbeşte intelectul, murmură Iommy. 

— Şi unde ai observat asta? Întrebă tăios Tuppence. 

— Nu la tine luppence. Devotamentul tău n-a atins 
niciodată asemenea proporţii. 

Tuppence spuse cu amabilitate: 

— Pentru un bărbat, tu într-adevăr nu faci mare tamtam 
când eşti bolnav. 

Tommy reveni la trecerea în revistă a posibilităţilor. 

— Cayley, spuse el îngândurat. S-ar putea să fie ceva în 
neregulă cu Cayley. 

— Da, s-ar putea. Şi apoi mai e şi doamna O'Rourke. 

— Ce părere ai despre ea? 


— Nu prea ştiu. E tulburătoare. Şi observă tot ce se 
petrece. 

— Şi mai e Bletchley, zise Tommy. 

— Abia dacă am vorbit cu el. E în mod clar puiul tău. 

— Eu cred că e doar un tip obişnuit de şcoală veche. Asta e 
părerea mea. 

— Aşa e, spuse Tuppence. Partea cea mai rea la treaba 
asta este că te uiţi la oameni absolut obişnuiţi şi răsuceşti ca 
să se potrivească cerinţelor tale morbide. 

— Am încercat câteva experienţe cu Bletchley, zise Tommy. 

— De care? Şi eu am nişte experimente în minte. 

— Păi... Doar mici capcane obişnuite, despre date şi locuri, 
lucruri de genul ăsta. 

— Ai putea să treci de la general la particular? 

— Păi, să spunem că vorbim despre vânătoare de rațe. El 
menţionează Fayum - a fost un concurs bun acolo în cutare 
an, în cutare şi cutare lună. Altă dată eu pomenesc de Egipt 
întru o cu totul altă conjunctură. Mumiile, Tutankamon, 
ceva de genul ăsta - a văzut el chestiile astea? Când a fost 
acolo? Răspunsurile se verifică. Nu-l întreb nimic important, 
nimic care să-l pună în gardă, doar o verificare a acurateţei, 
răspunsurilor. 

— Şi până acum nu s-a dat de gol în nici un fel? 

— Nici măcar o dată. Şi ăsta e un test foarte bun, 
Tuppence. 

— Da, dar presupun că dacă el ar fi N ar avea povestea 
bine pusă la punct. 

— Oh, da - aspectele principale ale ei. Dar nu e atât de 
uşor să nu calci greşit când e vorba de detalii lipsite de 
importanţă. Şi apoi, ocazional, îţi aminteşti de prea multe, 
mai multe, adică, decât şi-ar aminti o persoană de bună 
credinţă. O persoană obişnuită nu îşi aminteşte, de regulă, 
imediat dacă a fost la o partidă de vânătoare în 1926 sau 
1927. Ea trebuie să se gândească un pic şi să caute prin 
memorie. 

— Şi până acum nu l-ai prins pe Bletchley pe picior greşit? 


— Până acum a răspuns într-un mod perfect normal. 

— Rezultatul - negativ. 

— Exact. 

— Acum am să-ţi dezvălui din ideile mele, spuse Tuppence. 

În drum spre casă, doamna Blenkensop se opri la oficiul 
poştal. Cumpără timbre, apoi intră în cabina unui telefon 
public. Acolo formă un anumit număr şi ceru să vorbească 
cu „domnul Faraday”. Aceasta era metoda stabilită de 
comunicare cu domnul Grant. leşi afară zâmbind şi porni 
agale spre casă, oprindu-se în drum ca să cumpere nişte 
lână pentru tricotat. 

Era o după-amiază plăcută, cu o briză uşoară. Tuppence 
îşi înlocui pasul vioi şi energic, cu mersul lejer care, în 
concepţia ei, i se potrivea doamnei Blenkensop. Doamna 
Blenkensop nu avea absolut nimic în comun cu ea însăţi în 
afară de tricotat (nu prea bine) şi de scris scrisori băieţilor 
ei. Ea le scria mereu scrisori băieţilor ei uneori le lăsa prin 
preajmă, pe jumătate terminate. 

Tuppence urcă agale dealul spre Sans Souci. Întrucât 
până acolo nu era şosea (aceasta se sfârşea la Smugglers' 
Rest, casa comandorului Haydock), niciodată nu era mult 
trafic, doar câteva camioane dimineaţa. Tuppence trecu pe 
lângă fiecare casă, amuzându-se de numele lor. Bella Vista 
(impropriu numită, întrucât nu se zărea de acolo nici un 
crâmpei de mare, iar priveliştea principală era construcţia 
masivă în stil victorian a lui Edenholme, aflată pe partea 
cealaltă a drumului). Karachi era următoarea casă. După ea 
venea Shirley Tower. Apoi Piveliştea Mării (potrivită de data 
asta), Castelul Clare (oarecum pretenţios numit, întrucât 
era o casă mică), lrelawny, o pensiune rivală cu cea a 
doamnei Perenna, şi în cele din urmă construcţia vastă, 
castanie, a lui Sans Souci. 

Abia când se apropie de casă, Tuppence luă notă de faptul 
că la poartă se afla o femeie care se uita înăuntru. Silueta 
avea un aer încordat şi vigilent. 


Aproape inconştient. Tuppence îşi înăbuşi zgomotul 
paşilor, mergând cu grijă în vârful picioarelor. 

Doar când ajunse în spatele femeii, aceasta o auzi şi se 
întoarse tresărind. 

Era o femeie înaltă, sărăcăcioasă, chiar prost îmbrăcată, 
dar avea o faţă neobişnuită. Nu era tânără - probabil cu 
puţin sub patruzeci de ani - dar există un contrast între faţa 
ei şi felul în care era îmbrăcată. Era blondă, cu pomeţi 
înalţi, şi fusese - ba mai era încă - frumoasă. Preţ de o clipă 
Tuppence avu senzaţia că faţa femeii îi era oarecum 
cunoscută, dar senzaţia dispăru. Nu era o faţă uşor de uitat, 
îşi zise ea. 

Femeia era evident speriată, şi unda de panică ce trecu ca 
un fulger pe faţa ei nu-i scăpă lui Tuppence. (Ceva ciudat e 
aici?) 

Tuppence spuse: 

— Scuzaţi-mă, căutaţi pe cineva? 

Femeia vorbi rar, cu un glas de străină, pronunţând 
cuvintele cu grijă de parcă le învățase pe dinafară. 

— Casa asta este Sans Souci? 

— Da. Locuiesc aici. Doriţi să vorbiţi cu cineva? 

După o foarte scurtă pauză, femeia spuse: 

— Vă rog să-mi spuneţi, există aici un domn Rosenstein, 
nu? 

— Domnul Rosenstein? Tuppence clătină din cap. Nu. 
Poate a fost şi a plecat. Doriţi să întreb? 

Dar femeia ciudată făcu un gest rapid de refuz. Spuse: 

— Nu. Am făcut o confuzie. Vă rog să mă scuzaţi. 

Apoi, repede, se întoarse şi cobori în viteză dealul. 

Tuppence se uită după ea. Din anumite motive, bănuielile 
îi erau stârnite. Între purtarea femeii şi cuvintele ei exista 
un contrast. luppence avea o idee că „Domnul Rosenstein” 
era o născocire, că femeia rostise primul nume care îi 
venise în minte. 

Tuppence ezită un minut, apoi începu să coboare dealul 
după femeia care tocmai plecase. Ceea ce o făcea să o 


urmeze putea fi descris doar ca o „presimţire”. 

La un moment dat, totuşi, se opri. Urmărirea ar fi atras 
atenţia asupra ei însăşi într-un mod destul de flagrant. Ea 
fusese clar pe punctul de a intra în Sans Souci când vorbise 
cu femeia, faptul de a-i fi luat urma ar fi stârnit bănuiala că 
doamna Blenkensop era altceva decât părea la suprafaţă - 
asta în cazul în care femeia străină făcea parte din 
gruparea inamică. 

Tuppence se întoarse şi urcă dealul. Intră în Sans Souci şi 
se opri în hol. Casa părea pustie, ca de obicei la începutul 
după-amiezii. Betty îşi făcea somnul, locatarii mai în vârstă 
fie se odihneau, fie erau plecaţi. 

În timp ce Tuppence stătea în holul întunecos gândindu-se 
la recenta ei întâlnire, un sunet slab ajuse la urechile ei. Era 
un sunet pe care îl cunoştea foarte bine - ecoul slab al unui 
clinchet. 

La Sans Souci telefonul era în hol. Sunetul pe care 
Tuppence tocmai îl auzise era sunetul făcut când receptorul 
unei derivații este ridicat sau pus în furcă. În casă există o 
singură derivație - în dormitorul doamnei Perenna. 

Tommy poate ar fi ezitat. Tuppence nu ezită nici o clipă. 
Uşurel şi cu mare grijă, ridică receptorul şi îl duse la 
ureche. 

Cineva folosea derivaţia. Era un glas de bărbat. Tuppence 
auzi: 

— Totul merge bine. Pe patru, deci, cum s-a stabilit. 

Un glas de femeie spuse: 

— Da, mergi înainte. 

Se auzi un clinchet de receptor pus în furcă. 

Tuppence rămase acolo, încruntată. Era glasul doamnei 
Perenna? Greu de spus după doar acele trei cuvinte rostite. 
Desigur, putea fi o conversaţie absolut banală, în mod sigur 
nimic în cuvintele pe care le auzise nu indica altceva. 

O umbră întunecă lumina care intra pe uşă. Tuppence 
tresări şi puse receptorul în furcă în timp ce doamna 
Perenna vorbi. 


— E o după-amiază tare frumoasă. leşiţi, doamnă 
Blenkensop, sau tocmai îţi intrat? 

Aşadar nu doamna Perenna vorbise din camera doamnei 
Perenna. Tuppence îngână ceva despre o plimbare plăcută 
pe care o făcuse şi o luă către scară. 

Doamna Perenna înaintă pe hol după ea. Părea mai masivă 
decât de obicei. Tuppence îşi dădea seama că era o femeie 
puternică, atletică. 

Spuse: 

— Trebuie să-mi scot hainele, şi o luă în grabă pe scări în 
sus. Când dădu colţul palierului, se ciocni de doamna 
O'Rourke al cărei trup impozant bara vârful scării. 

— Vai, vai, doamnă Blenkensop, dar se pare că te grăbeşti, 
nu glumă! 

Nu se dădu la o parte, rămase pur şi simplu acolo, 
zâmbindu-i în jos lui Tuppence. Ca întotdeauna, zâmbetul 
doamnei O'Rpurke avea ceva înfricoşător. 

Şi dintr-o dată, fără nici un motiv, Tuppence simţi teamă. 

Irlandeza masivă şi zâmbitoare, cu glasul ei profund, îi 
bara calea, iar dedesubt, apropiindu-se de piciorul scării, 
era doamna Perenna. 

Tuppence se uită peste umăr. Era doar o închipuire de-a ei 
faptul că faţa ridicată spre ea a doamnei Perenna avea ceva 
hotărât ameninţător? Absurd, îşi spuse ea, absurd. În plină 
zi, într-o banală pensiune de la malul mării. Dar casa era 
tare liniştită. Nici un sunet. Iar ea aici pe scară, între cele 
două. De bună seamă există ceva puţin ciudat în zâmbetul 
doamnei O'Rourke, o notă de ferocitate, se gândi 
înnebunită Tuppence, „ca o pisică cu un şoarece”. 

Şi atunci, brusc, tensiunea se risipi. O siluetă micuță ţâşni 
pe palierul de sus scoțând ţipete ascuţite de bucurie. 
Micuța Betty Sprot în pieptar şi chiloţei. Ţâşnind pe lângă 
doamna O'Rourke, strigă bucuroasă „Ia b'aţe” în timp ce se 
arunca asupra lui Tuppence. 

Atmosfera se schimbase. Doamna O'Rourke, o siluetă 
masivă şi blândă, striga: 


— Ah, scumpetea! S-a făcut fetiţă mare. 

Dedesubt, doamna Perenna se întorsese şi porni către uşa 
ce ducea în bucătărie. Tuppence, ţinând-o de mânuţă pe 
Betty, trecu pe lângă doamna O'Rourke şi o luă la fugă pe 
culoar către locul în care doamna Sprot aştepta să-şi certe 
odrasla chiulangioaică. 

Tuppence intră cu copila. 

Atmosfera domestică îi dădu o ciudată senzaţie de uşurare 
- hainele copilei împrăştiate peste tot, jucăriile de pluş, 
pătuţul pictat, faţa ca de oaie şi oarecum neatrăgătoare a 
doamnei Sprot în rama de pe masa de toaletă. 

Totul era atât de normal, atât de liniştitor, atât de 
cotidian... 

Şi totuşi, puţin mai înainte, pe scări... 

„Nervii”, îşi spuse Tuppence. „Doar nervii!” 

Dar oare nervii fuseseră de vină? Cineva chiar telefonase 
din camera doamnei Perenna. Doamna O'Rourke? De bună 
seamă, un lucru foarte ciudat de făcut. Asta presupunea să 
te asiguri că n-ai să fii auzit de cineva din casă, fireşte. 

Trebuie să fi fost o conversaţie foarte scurtă, se gândi 
Tuppence. Doar un scurt schimb de cuvinte. 

Totul merge bine. Pe patru, deci, cum s-a stabilit. 

Asta putea să nu însemne nimic... Sau foarte mult. 

Pe patru. Era o dată? Pe patru a unei luni? În ziua de 
patru? Înseamnă asta ceva cât de cât? 

Putea fi foarte uşor confirmarea unei întâlniri absolut 
banale. Poate că doamna Perenna îi spusese doamnei 
O'Rourke că putea folosi oricând telefonul din camera ei. 

lar atmosfera de pe scară, acel moment tensionat, poate 
că s-a datorat nervilor ei supraîncordaţi... 

Casa liniştită... Senzaţia că există ceva sinistru în ea, ceva 
Tău... 

„Limitează-te la fapte, doamnă Blenkensop”, îşi spuse cu 
fermitate Tuppence. „Şi vezi-ţi în continuare de sarcina pe 
care o ai.” 

Capitolul V 


Comandorul Haydock se dovedi a fi cea mai bună gazdă. Îi 
întâmpină cu entuziasm pe domnii Meadowes şi Bletchley, şi 
insistă să-i arate primului „totul legat de căsuţa mea”. 

Smugglers' Rest fusese iniţial o pereche de căsuțe 
aparţinând pazei de coastă amplasate pe stânca ce domina 
marea. Dedesubt se afla un mic golf, dar accesul la el era 
periculos, şi era încercat doar de băieţii aventurieri. 

Apoi căsuţele fuseseră cumpărate de un om de afaceri din 
Londra care le contopise în una şi încercase cu jumătate de 
inimă să facă o grădină. Venea din când în când vara, 
pentru perioade scurte. 

După aceea, căsuţele rămăseseră pustii câţiva ani, fiind 
lăsate cu un minimum de mobilier pentru vizitatorii de vară. 
— Apoi, acum câţiva ani, explică Haydock, au fost vândute 
unui om pe nume Hahn. Era neamţ şi, după părerea mea, 

era nici mai mult nici mai puţin decât spion. 

Tommy ciuli urechile. 

— Interesant, spuse el punând jos paharul de sherry. 

— Tipii ăştia sunt al naibii de meticuloşi, spuse Haydock. S- 
au pregătit chiar de atunci pentru acest show cel puţin asta 
e părerea mea. Uitaţi-vă la cum e situată casa asta. Perfect 
pentru a semnaliza în largul mării. Dedesubt e un golf unde 
ai putea ajunge pe uscat cu o barcă cu motor. Datorită 
conturului stâncii, e complet izolat. Oh, da, să nu-mi spuneţi 
că amicul Hahn n-a fost agent german. 

Maiorul Bletchley zise: 

— Bineînţeles că a fost. 

— Ce s-a întâmplat cu el? Întrebă Tommy. 

— Ah! Exclamă Haydock. A fost o întreagă poveste, în 
primul rând, a tăiat un drum până la plajă - trepte de 
beton, afacere costisitoare. Apoi a refăcut întreaga casă - 
camere de baie, toate echipamentele scumpe pe care ţi le 
poţi imagina. Şi pe cine a pus el să facă toate astea? Nici un 
om din localitate. Nu, o firmă din Londra, aşa s-a spus, dar o 
mulţime de oameni care au venit aici erau străini. Unii din 


ei nu ştiau o boabă de engleză. Nu sunteţi de acord cu mine 
că asta sună extrem de suspect? 

— Puțin ciudat, cu siguranţă, aprobă Tommy. 

— Eu însumi eram în vecinătate la vremea aceea, locuiam 
într-un bungalow, şi a început să mă intereseze ce punea la 
cale tipul ăsta. Obişnuiam să dau târcoale Şi să-i urmăresc 
pe lucrători. Şi vă spun următorul lucru: lor nu le plăcea 
asta, nu le plăcea deloc. De câteva ori au fost de-a dreptul 
ameninţători. De ce ar fi fost dacă totul ar fi fost cinstit şi 
curat ca lumina zilei? 

— Ar fi trebuit să te duci la autorităţi, spuse Bletehley. 

— Chiar asta am făcut, amice dragă. Am fost o adevărată 
pacoste pentru poliţie, tot cicălind-o. 

Îşi turnă încă un pahar. 

— Şi ce am obţinut în schimbul strădaniilor mele? O 
politicoasă nebăgare în seamă. Surzi şi orbi, asta suntem 
noi în ţara asta. Un alt război cu Germania ieşea din 
discuţie - în Europa era pace - relaţiile noastre cu 
Germania erau excelente. Ne simpatizam reciproc. Am fost 
considerat o fosilă bătrână, un maniac al războiului, un 
marinar ramolit. La ce a ajutat să le atragi atenţia 
oamenilor că nemţii construiau cea mai grozavă forţă 
aeriană din Europa şi nu doar ca să zboare de colo-colo ca 
să meargă la picnic? 

Maiorul Bletehley spuse exploziv: 

— Nimeni n-a crezut asta! Proştii naibii! „Pace în 
vremurile noastre”. „Linişte”. Toate o grămadă de formule 
prosteşti! 

Haydock spuse, mai roşu la faţă ca de obicei din cauza 
supărării: 

— Un zvonist, aşa m-au numit. Genul de tip, au spus ei, 
care era un obstacol în calea păcii. Pacea! Ştiam ce puneau 
la cale prietenii noştri huni! Şi, reţineţi, ei pregătesc 
lucrurile cu mult înainte. Eram convins că doctorul Hahn nu 
urmărea nimic bun. Nu-mi plăceau lucrătorii lui străini. Nu- 


mi plăcea felul în care cheltuia bani pe casa asta. Am 
continuat să pisez lumea. 

— Perseverent tip, spuse cu admiraţie Bletchley. 

— Şi în cele din urmă am făcut impresie, zise comandorul. 
A venit aici la poliţie un şef nou, un militar în rezervă. Şi ela 
avut minte să mă asculte. Tipii lui au început să adulmece. 
Se înţelege de la sine că Hahn a ridicat tabăra. A dispărut 
pur şi simplu într-o noapte. Poliţia a venit aici cu un mandat 
de percheziţie. Într-un seif care fusese înziduit în sufragerie 
au găsit un radio-transmiţător şi nişte documente foarte 
compromiţătoare. De asemenea, un mare depozit pentru 
petrol sub garaj - rezervoare mari. Pot să vă spun că a fost 
mare tămbălău pe seama asta. Tipii de la club obişnuiau să 
mă tachineze privitor la complexul spionului neamţ de care, 
spuneau ei, sufeream. După treaba asta au încetat. Necazul 
cu noi în ţara asta este că suntem atât de absurd de 
nebănuitori! 

— Asta e o crimă, proşti, asta suntem, proşti. De ce nu-i 
băgăm în lagăre pe toţi refugiații ăştia? 

Maiorul Bletchley era bine cherchelit. 

— Sfârşitul poveştii a fost că am cumpărat casa când a fost 
scoasă pe piaţă, continuă comandorul pentru a nu fi deviat 
de la povestea lui favorită. Intri să arunci o privire, 
Meadowes? 

— Mulţumesc, mi-ar plăcea. 

Comandorul Haydock era plin de zel ca un băieţandru în 
timp ce făcea onorurile casei. Deschise larg marele seif din 
sufragerie ca să arate unde fusese găsit transmiţătorul 
secret. Tommy fu dus în garaj şi i se arătă unde zăcuseră 
ascunse rezervoarele mari de petrol, şi în final, după o 
privire superficială aruncată celor două băi excelente, fu 
condus pe poteca pe care erau turnate trepte de beton 
către micul golf de dedesubt, în timp ce comandorul 
Haydock îi spunea de la capăt cât de folositoare ar fi 
întreaga aşezare şi construcţie pentru un inamic în timp de 
război. 


Tommy fu introdus în grota din golf care dădea numele 
locului, şi Haydock îi arătă cu entuziasm cum ar fi putut fi 
ea folosită. 

Maiorul Bletchley nu-i însoţi pe cei doi, ci rămase liniştit pe 
terasă bându-şi paharul. Tommy intui că vânătoarea de 
spioni a comandorului şi rezultatul ei încununat de succes 
erau principalul subiect de discuţie al acestuia, şi că 
prietenul lui le auzise de multe ori. 

De fapt, maiorul Bletchley chiar o spuse ceva mai târziu 
când se întorceau la Sans Souci. 

— Bun tip, Haydock, spuse el. Dar nu se mulţumeşte să 
lase în pace un lucru bun. Am auzit de atâtea ori povestea 
asta încât ni s-a acrit de ea. E la fel de mândru de toată 
treaba ca o pisică de pisoii ei. 

Comparaţia nu era prea exagerată, şi lommy zâmbi în 
semn că era de acord. 

Conversaţia se întoarse apoi la propriul succes al 
maiorului Bletchley în demascarea unui mesager necinstit 
în 1923, şi Tommy fu liber să-şi urmeze şirul gândurilor, 
rostind pe alocuri „Nu zău?”, „Nu mai spuneţi!” şi „Ce 
chestie extraordinară!”, ceea ce era tot ce îi trebuia 
maiorului Bletchley ca încurajare. 

Tommy simţea acum mai mult ca niciodată că atunci când 
muribundul Farquhar menţionase Sans Souci el fusese pe 
pista cea bună. Aici, în locul ăsta rupt de lume, se făcuseră 
pregătiri cu mult înainte. Sosirea neamţului Hahn şi 
instalaţiile lui extinse arătau destul de clar că această 
anume porţiune a coastei fusese aleasă pentru un punct de 
mobilizare, un focar al activităţii inamice. 

Acest plan fusese dejucat de activitatea neaşteptată a 
suspiciosului comandor Haydock. Dar dacă Smugglers' Rest 
fusese doar primul avanpost al unei complicate scheme de 
atac? Altfel spus, Smugglers' Rest reprezentase 
comunicaţia pe mare. Plaja ei, inaccesibilă altfel decât pe 
poteca ce cobora de deasupra, ar fi servit admirabil 
planului. Dar asta era doar o parte dintr-un tot. 


Partea aceasta a planului fiind dejucată de Haydock, care 
fusese răspunsul inamicului? Oare n-ar fi putut el să se 
repeadă asupra următorului lucru cel mai bun, astfel spus, 
Sans Souci? Darea în vileag a lui Hahn se petrecuse cam cu 
patru ani în urmă. Din ceea ce îi spusese Sheila Perenna, 
Tommy avea o idee că la foarte scurt timp după aceea 
doamna Perenna se întorsese în Anglia şi cumpărase Sans 
Souci. Următoarea mutare a partidei? 

Prin urmare, se părea că Leahampton era în mod hotărât 
un centru al inamicului, că deja existau în zonă instalaţii şi 
afilieri. 

Starea de spirit i se îmbunătăţi. Deprimarea cauzată de 
atmosfera senină de la Sans Souci se risipi. Inocentă cum 
părea, acea inocenţă era doar o pojghiţă. Sub ea se 
petreceau lucruri mascate şi ticăloase. 

Iar focarul tuturor acestora, din câte îşi putea da seama 
Tommy, era doamna Perenna. Primul lucru pe care îl avea 
de făcut era să ştie mai multe despre doamna Perenna, să 
pătrundă dincolo de faţada ei de administrator de pensiune. 
Corespondenţa ei, cunoştinţele ei, activităţile ei sociale sau 
cele legate de război - undeva în toate astea trebuie că 
zăcea esenţa adevăratelor ei activităţi. Dacă doamna 
Perenna era renumita agentă M, atunci ea era cea care 
controla întreaga activitate a Coloanei a Cincea în această 
ţară. Identitatea ei era cunoscută de puţini - doar de cei din 
vârf. Dar comunicațiile pe care trebuie că le avea cu şefii 
personalului ei erau o pistă, de aceea el şi Tuppence 
trebuiau să dibuie acele comunicări. 

La momentul potrivit, după cum vedea destul de bine 
Tommy, Smugglers' Rest putea fi înhăţat şi păstrat de câţiva 
voinici care operau de la Sans Souci. Momentul nu sosise 
încă, dar putea fi foarte aproape. 

O dată ce armata germană punea stăpânire pe porturile 
din Franţa şi Belgia, nemţii se puteau concentra asupra 
invadării şi subjugării Marii Britanii, iar lucrurile mergeau 
categoric prost la vremea aceea în Franţa. 


Marina britanică era atotputernică pe mare, aşa că atacul 
trebuia să vină pe calea aerului şi prin trădare internă, iar 
dacă sforile trădării din interior se aflau în mâinile doamnei 
Perenna nu era timp de pierdut. 

Cuvintele maiorului Bletchley rezonară cu gândurile lui.; 

— Să ştii că am văzut că nu era timp de pierdut. L-am luat 
pe Abdul, ordonanța mea - bun băiat, Abdul... 

Povestea continuă. 

Tommy se gândea: „De ce Leahampton? Ce motiv? E în 
afara fluxului principal - e cam ca o apă stătătoare. 
Conservator, demodat. Toate aceste aspecte îl fac de dorit. 
Mai e şi altceva?” 

În spate era o fâşie de teren agricol care se întindea spre 
uscat. O păşune mare. Prin urmare, foarte potrivit pentru 
aterizarea avioanelor cu trupe sau a trupelor paraşutate. 
Dar asta era valabil pentru multe alte locuri. Mai există şi o 
mare uzină chimică, unde era angajat Carl von Deinim. 

Carl von Deinim? Cum se potrivea el în sechemă? Foarte 
bine. După cum subliniase Grant, nu el era capul. Doar o 
rotiţă în maşinărie. Pasibil de a stârni bănuieli şi a fi 
internat în lagăr în orice clipă. Dar între timp poate că îşi 
îndeplinea sarcina dată. El îi spusese lui Tuppence că lucra 
la probleme de decontaminare şi la imunizarea anumitor 
gaze. Aici existau anumite posibilităţi - posibilităţi la care 
nu era plăcut să te gândeşti. 

Cu oarecare reţinere, Tommy decise că Carl era implicat în 
problemă. Păcat, pentru că tipul îi plăcea destul de mult. Ei 
bine, el lucra pentru ţara lui. Tommy avea respect pentru 
un astfel de adversar care îşi risca viaţa pentru ţara lui. 

Cei care îi stârneau o dorinţă de răzbunare pătimaşă erau 
oamenii care îşi trădau propria ţară din interior. Dar, pe 
cuvântul lui, avea să pună mâna pe ei! 

— Şi aşa am pus mâna pe ei! Maiorul îşi încheia victorios 
povestea. Frumos lucrat, nu-i aşa? 

Fără să roşească, Tommy răspunse: 

— Cel mai ingenios lucru pe care l-am auzit în viaţa mea. 


Doamna Blenkensop citea o scrisoare scrisă pe hârtie 
subţire, străină, ştampilată pe exterior cu însemnul 
cenzurii. 

Întâmplător, rezultatul direct ăl conversaţiei ei cu „domnul 
Faraday”. 

— Dragul de Raymond, murmură ea. Eram atât de fericită 
că îl ştiam în Egipt, iar acum se pare că se face o mare 
schimbare. Totul foarte secret, desigur, şi el nu poate să 
spună nimic, doar că există un plan cu adevărat minunat şi 
că trebuie să fiu gata pentru o mare surpriză în curând. Mă 
bucur să ştiu unde e trimis, dar zău că nu văd de ce... 

Blethley mârâi. 

— N-are voie să spună asta? 

Tuppence râse dezaprobator şi se uită în jurul mesei cu 
micul dejun în timp ce împăturea preţioasa scrisoare. 

— Oh! Avem metodele noastre, spuse ea ştrengăreşte. 
Dragul de Raymond ştie că numai dacă ştiu unde este sau 
încotro se duce nu mai îmi fac atâtea griji. Şi e o metodă 
foarte simplă. Doar un anumit cuvânt, să ştiţi, şi după el 
literele iniţiale ale următoarelor cuvinte spun locul. Fireşte 
că în felul ăsta rezultă uneori fraze ciudate, dar Raymond 
este extrem de ingenios. Sunt sigură că nimic n-ar remarca. 

În jurul mesei se stârni mici murmure. Momentul era bine 
ales; la micul dejun se întâmpla să fie toţi din casă pentru 
prima dată. 

Cu faţa cam roşie, Bletchley spuse: 

— Scuzaţi-mă, doamnă Blenkensop, dar ceea ce faceţi e un 
lucru al naibii de prostesc. Mişcările de trupe şi escadrile 
aeriene sunt exact ce vor să ştie nemţii. 

— Oh, dar eu nu spun niciodată nimănui! Strigă Tuppence. 
Sunt foarte, foarte atentă. 

— Oricum e un lucru neînţelept, iar băiatul dumneavoastră 
o să dea într-o zi de belea din cauza asta. 

— Oh, sper că nu. Vedeţi dumneavoastră, sunt mama lui. O 
mamă se cuvine să ştie. 


— Chiar aşa, cred că ai dreptate, bubui doamna O'Rourke. 
Nici dacă te taie bucățele nu vor scoate informaţia de la 
dumneata, ştim asta. 

— Scrisorile pot fi citite, spuse doamna Bletchley. 

— Am mare grijă să nu las niciodată scrisorile la 
întâmplare, spuse Tuppence cu un aer ofensat. Întotdeauna 
le ţin încuiate. 

Bletchley clătină din cap cu îndoială. 

Era o dimineaţă cenugşie cu un vânt rece care bătea 
dinspre mare. Tuppence era singură în capătul îndepărtat 
al plajei. 

Scoase din geantă două scrisori pe care tocmai le luase de 
la un mic chioşc de ziare din orăşel. 

Le trebuise timp ca să sosească întrucât fuseseră 
reexpediate acolo, a doua oară pentru o anume doamnă 
Spender. Lui Tuppence îi plăcea să-şi încrucişeze urmele. 
Copiii ei o credeau în Cornwall la o mătuşă bătrână. 

Deschise prima scrisoare. 

„Dragă mamă, Ţi-aş putea spune o mulţime, de lucruri 
nostime, numai că nu trebuie. Punem în scenă un spectacol 
bun, cred. 

Cotaţia de pe piaţa de azi e cinci avioane germane înainte 
de micul dejun. În momentul de faţă e un pic de 
harababură, dar până la sfârşit vom ajunge acolo cu bine. 

Felul în care îi mitraliază pe sărmanii civili pe şosele mă 
revoltă. Asta ne face pe toţi să vedem roşu în faţa ochilor. 
Gus şi Trundles îţi transmit salutări. Încă se ţin tare. 

Nu-ţi fă griji pentru mine. Eu sunt bine. N-aş fi pierdut 
spectacolul ăsta pentru nimic în lume. Toată dragostea 
bătrânului „Morcov” - i-a dat, totuşi, o slujbă W. 0.? 

Al tău pentru totdeauna, DEREK” 

Tuppence avea ochii foarte lucioşi şi strălucitori când citi şi 
reciti scrisoarea. 

Apoi o deschise pe a doua. 

„Scumpă mami, Ce mai face mătuşa Gracie? E în putere? 
Cred că eşti minunată că stai cu ea. Eu n-aş putea. 


Nici o veste. Slujba mea e foarte interesantă, dar atât de 
secretă încât nu-ţi pot povesti de ea. Dar simt cu adevărat 
că fac ceva care merită. Nu te frământa că n-ai nimic de 
făcut pentru război - e o prostie să vezi toate femeile în 
vârstă cum aleargă de colo-colo vrând să facă ceva. În 
realitate se caută doar oameni tineri şi eficienţi. Mă întreb 
cum se descurcă „Morcovul” la slujba lui din Scoţia. Doar 
completează formulare, presupun. Iotuşi va fi fericit să 
simtă că face ceva. 

Cu multă dragoste, DEBORAH” 

Tuppence zâmbi. 

Împături scrisorile, le netezi drăgăstos, apoi, la adăpostul 
unui dig, aprinse un băț de chibrit şi le dădu foc. Aşteptă 
până când se prefăcură în cenuşă. 

Scoţându-şi stiloul şi un carneţel, scrise repede. 

„Langherne, Cornwall. 

Scumpa mea Deb, Aici suntem atât de izolaţi de război 
încât nu-mi vine să cred că are loc un război. Mă bucur mult 
că am primit scrisoarea ta şi ştiu că ai o muncă interesantă. 

Mătuşa Gracie a devenit mult mai firavă şi i s-a înceţoşat 
mult mintea. Cred că se bucură că mă are aici. 

Vorbeşte mult despre vremurile de demult şi uneori cred 
că mă confundă cu mama mea. Se cultivă mai multe legume 
ca de obicei - au transformat grădina de trandafiri în 
grădină de cartofi. Îi ajut puţin pe bătrânii Sike. Asta mă 
face să simt că fac ceva pe vreme de război, tatăl tău pare 
un pic dezrădăcinat, dar cred, cum spuneai, că şi ele 
bucuros că face ceva. 

Cu dragoste, ata 

MAMĂ TUPPENY” 

Rupse altă foaie. 

„lubitul mei Derek, A fost o mare alinare să primesc 
scrisoarea ta. Trimite des cărţi poştale dacă n-ai timp să 
scrii. 

Am venit aici să stau puţin cu mătuşa Gracie. E foarte 
plăpândă. Vorbeşte despre tine de parcă ai avea şapte ani şi 


ieri mi-a dat zece şilingi să ţi-i trimit drept bacşiş. 

Încă stau pe raft şi nimeni n-are nevoie de nepreţuitele 
mele servicii! Extraordinar! După cum ţi-am spus, tatăl tău 
a primit o slujbă la Ministerul de Necesităţi. E undeva în 
nord. Mai bine decât nimic, dar nu e ceea ce voia el, 
sărmanul „Morcov”. Totuşi, presupun că trebuie să fim 
modeşti şi să ocupăm un loc în spate şi să vă lăsăm războiul 
vouă, tinerii tâmpiţi. 

N-am să-ţi spun „Ai grijă de tine”, pentru că bănuiesc că ai 
să faci exact pe dos. Dar să nu fii prost. 

Cu multă dragoste, TUPPENCE” 

Băgă scrisorile în plicuri, scrise adresele şi lipi timbre, 
apoi le puse la poştă în drum spre Sans Souci. 

Când ajunse la piciorul stâncii atenţia îi fu atrasă de două 
siluete care stăteau de vorbă ceva mai sus de ea. 

Tuppence rămase încremenită. Era aceeaşi femeie pe care 
o văzuse ieri, iar cu ea stătea de vorbă Carl von Deinim. 

Tuppence observă cu regret că nu avea cum să se apropie 
ca să tragă cu urechea întrucât nu exista nici un ascunziş. 

Mai mult, în clipa aceea tânărul neamţ întoarse capul şi o 
văzu. Destul de brusc, cele două siluete se despărţiră, 
femeia cobori repede dealul, traversând drumul şi trecând 
pe lângă Tuppence pe partea cealaltă. 

Carl von Deinim aşteptă până când Tuppence ajunse lângă 
el. 

Apoi, grav şi politicos, îi dădu bună dimineaţa. 

Tuppence spuse imediat: 

— Ce ciudat arăta femeia cu care vorbeai, domnule 
Deinim. 

— Da. E tipul femeii din Europa Centrală. E poloneză. 

— Serios? 0... o prietenă de-a dumitale? 

— Deloc, spuse scorţos Carl. N-am mai văzut-o niciodată. 

— Oh! Credeam... 

Tuppence se opri artistic. 

— M-a întrebat doar o adresă. Am vorbit nemţeşte cu ea 
pentru că nu prea înţelege engleza. 


— Înţeleg. Şi a întrebat de o adresă? 

— M-a întrebat dacă cunosc o doamnă Gottlieb în 
apropiere. l-am spus că nu, iar ea a spus că, probabil, 
reţinuse greşit numele casei. 

— Înţeleg, spuse gânditoare Tuppence. 

Domnul Rosenstein. Doamna Gottlieb. 

Se uită pe furiş la Carl von Deinim. Mergea lângă ea cu o 
faţă încremenită. 

Tuppence avea o bănuială clară legată de această femeie 
ciudată. Era aproape convinsă că atunci când dăduse cu 
ochii de ei, femeia şi Carl discutau deja de câtva timp. 

Carl von Deinim? 

Carl şi Sheila în acea dimineaţă. „Irebuie să fii atent” 
Tuppence se gândi: „Sper... Sper că tinerii ăştia nu sunt 
implicaţi în complot!” Crezul nazist era un crez al tinerilor. 
După toate probabilitățile, agenţii nazişti erau tineri. Carl şi 
Sheila. Tommy spunea că Sheila nu era implicată. Da, dar 
Tommy era bărbat, iar Sheila era frumoasă, cu o frumuseţe 
ciudată care îţi tăia respiraţia. 

Carl şi Sheila, şi în spatele lor acea figură enigmatică: 
doamna Perenna. Doamna Perenna, uneori gazda volubilă a 
unei pensiuni obişnuite, uneori, preţ de câteva minute, o 
personalitate tragică, violentă. 

Tuppence urcă agale scara spre camera ei. 

În seara aceea, când se duse la culcare, trase sertarul lung 
de la biroul ei. Într-o parte a lui era o cutie mică, lăcuită cu 
o încuietoare firavă, ieftină. Tuppence îşi puse mănuşile, 
descuie cutia şi o deschise. Înăuntru era un teanc de 
scrisori. Cea de deasupra era cea primită în acea dimineaţă 
de la „Raymond”. Tuppence o despături cu atenţie. 

Apoi buzele ei se strânseră. Dimineaţă, în cuta hârtiei 
fusese o geană. Acum geana nu mai era. 

Se duse la lavoar. Acolo era o sticluţă cu etichetă 
nevinovată: „Pudră cenuşie”. 

Cu îndemânare, Tuppence presără puţină pudră pe 
scrisoare şi pe suprafaţa lăcuită a cutiei. 


Pe niciuna din ele nu existau amprente. 

Tuppence dădu din cap cu o satisfacţie întunecată. 

Căci ar fi trebuit să existe amprente - ale ei. 

O servitoare ar fi putut citi scrisorile din curiozitate, deşi 
era puţin probabil ca o servitoare să-şi bată capul ca să 
găsească o cheie. 

Însă o servitoare nu s-ar fi gândit să şteargă amprentele. 

Doamna Perenna? Sheila? Altcineva, cel puţin, pe care îl 
interesau mişcările forţelor armate britanice. 

Planul de campanie al lui Tuppence fusese simplu în liniile 
lui generale. În primul rând, aprecierea probabilităților şi 
posibilităţilor. În al doilea rând, un experiment de a 
determina dacă cineva din locatarii de la Sans Souci era 
interesat de mişcări de trupe şi dornic să ascundă faptul. În 
al treilea rând - cine era acea persoană? 

La această a treia operaţiune se gândea Tuppence în 
dimineaţa următoare în timp ce stătea în pat. Gândurile îi 
erau uşor tulburate de Betty Sprot care se trezise devreme 
şi se zbenguia. 

Betty era atât de activă cât şi volubilă. Ea prinsese mare 
drag de Tuppence. Se căţără în pat şi vâri sub nasul lui 
Tuppence o carte cu poze extrem de zdrenţuită, 
comandându-i pe limba ei: 

— Teşte. 

Tuppence se supuse. 

— Gâsculiţă şi gâscan 

Unde vă plimbaţi de-un an? 

La etaj, la parter, Câteodată-n cartier”. 

Betty se tăvălea de veselie, repetând în extaz: 

— Taj... Taj... Pa-te'... Şi apoi, rostogolindu-se, căzu din 
pat. 

În continuare, Betty o luă de-a buşilea pe podea şi, găsind 
pantofii lui Tuppence, începu să se joace cu ei, bolborosind 
pe limba ei: 

— Băi-băi fac... Pâş. Ud-ud... 


Liberă să se întoarcă la propriile sale nedumeriri, 
Tuppence uită de copilă. Poezioara pentru copii părea să-şi 
bată joc de ea. 

„Găsculiţă şi gâscan...” 

Da, ea era gâsculiţa, iar gâscanul era Tommy. În orice caz, 
asta păreau să fie! Tuppence avea cel mai mare dispreţ 
pentru doamna Blenkensop. Domnul Meadowes era ceva 
mai bun - greoi, englez, lipsit de imaginaţie, incredibil de 
stupid. Amândoi, spera ea, se încadrau drăguţ în fundalul 
de la Sans Souci. 

În tot cazul, nu trebuia să te relaxezi - era atât de uşor să 
te dai de gol! Ea avusese o scăpare zilele trecute nimic 
important, dar suficient ca s-o avertizeze să aibă grijă. 

Degetele îi alunecaseră în antrenamentul lor eficient, 
tricotând cu mare rapiditate şi trădând o îndelungată 
experienţă. Doamna O'Rourke observase. De atunci avusese 
grijă să rămână la un ritm mediu, nici atât de stângace cum 
fusese la început, dar nici atât de rapidă pe cât putea să fie. 

— Fac băi tofi? Întrebă Betty. Fac băi-băi tofi? 

— Minunat, iubito, spuse Tuppence absentă. Frumos. 

Mulțumită, Betty se întoarse la grânguritul ei. 

Următorul ei pas, se gândi Tuppence, putea fi realizat 
destul de uşor. Adică, cu complicitatea lui lommy. Ştia exact 
cum să-l facă... 

Timpul trecea, iar ea stătea în pat şi făcea planuri. 
Doamna Sprot intră gâfâind în căutarea lui Betty. 

— Oh, vai de mine, îmi pare tare rău, doamnă Blenkensop. 

Tuppence se ridică în capul oaselor. Betty, cu o faţă 
angelică, îşi contempla opera. 

Scoase toate şireturile de la pantofii lui Tuppence şi le 
băgase într-un pahar cu apă. Acum le împingea mai bine cu 
degetul. 

Tuppence râse şi reteză scuzele doamnei Sprot. 

— Ce nostim! Nu-ţi face griji, doamnă Sprot, n-am păţit 
nimic. E vina mea. Trebuia să mă uit ce făcea. Era foarte 
liniştită. 


— Ştiu. Doamna Sprot oftă. Ori de câte ori copiii sunt 
liniştiţi, e un semn rău. Am să vă aduc alte şireturi, doamnă 
Blenkensop. 

— Nu te deranja. Astea se vor usca repede. 

Doamna Sprot o luă pe Betty şi Tuppence se dădu jos din 
pat să-şi pună planul în acţiune. 

Capitolul VI 

Tommy se uită cu prudenţă la pachetul pe care Tuppence 
i-l puse în braţe. 

— Ăsta e? 

— Da. Ai grijă. Să nu-l răstorni pe tine. 

Tommy adulmecă uşor pachetul şi răspunse cu energie: 

— Asafoetida3, răspunse Tuppence. Un pumn din ea şi ai 
să te miri de ce iubitul tău nu mai e atent, cum spun 
reclamele. 

La scurt timp după aceea, avură loc diverse incidente. 

Primul a fost mirosul din camera domnului Meadowes. 

Domnul Meadowes, un om neplângăreţ din fire, vorbi la 
început molcom despre asta, apoi cu o fermitate crescândă. 

Doamna Perenna fu chemată la faţa locului şi, cu toată 
dorinţa ei de a rezista, trebui să admită că există un miros. 
Un pronunţat miros neplăcut. Poate erau scurgeri de la 
robinetul de gaze, sugeră ea. 

Aplecându-se şi mirosind cu îndoială, Tommy spuse că nu 
credea că mirosul venea de acolo. Nici de sub podea. El 
unul credea că era vorba cu certitudine de un şobolan mort. 

Doamna Perenna admise că auzise de astfel de cazuri, dar 
era sigură că la Sans Souci nu existau şobolani. Poate un 
şoarece - deşi ea personal nu văzuse niciodată un şoarece. 

Domnul Meadowes spuse cu fermitate că el credea că 
mirosul indica cel puţin un şobolan, şi adăugă, cu şi mare 
fermitate, că nu mai avea să doarmă nici o noapte în acea 
cameră până când problema era rezolvată. Avea să-i ceară 
doamnei Perenna să-i schimbe camera. 

Doamna Perenna spuse „Desigur”, ea însăşi voise să 
sugereze acelaşi lucru, numai că, din păcate, singura 


cameră liberă era mică şi nu avea vedere spre mare, dar 
dacă domnul Meadowes nu avea nimic împotrivă... 

Domnul Meadowes nu avu. Singura lui dorinţă era să 
scape de miros. Doamna Perenna îl conduse într-o cameră 
mică, a cărei uşă era întâmplător chiar vizavi de uşa 
camerei doamnei Blenkensop, şi îi porunci fonfăitei şi 
semicretinei Beatrice să mute lucrurile domnului 
Meadowes. Explică, apoi, că avea să cheme „un om” ca să 
scoată podeaua şi să caute sursa mirosului. 

Astfel, problemele fură rezolvate în mod satisfăcător. 

Al doilea incident a fost alergia la fân a domnului 
Meadowes. Aşa o numise la început. Mai târziu admise că s- 
ar putea să fi răcit. Strănuta mult şi ochii îi curgeau. 

Dacă se simţea cel mai slab miros de ceapă crudă în 
preajma domnului Meadowes, nimeni nu remarca, întrucât 
batista mare de mătase a acestuia era atât de impregnată 
cu apă de toaletă, încât masca şi cel mai puternic miros 
urât. 

În cele din urmă, înfrânat de strănutatul neîncetat şi de 
suflatul nasului, domnul Meadowes se retrase să-şi 
petreacă ziua în pat. 

În dimineaţa acelei zile doamna Blenkensop primi o 
scrisoare de la fiul ei Douglas. Atât de emoţionată era 
doamna Blenkensop de acest eveniment încât toată lumea 
de la Sans Souci află despre el. Scrisoarea nu fusese deloc 
cenzurată, explică ea, pentru că, din fericire, fusese adusă 
de un prieten al lui Douglas venit în permisie, aşa că pentru 
prima dată Douglas putuse să scrie în voie. 

Clătinând din cap cu tristeţe, doamna Blenkensop spuse: 

— Şi ea arăta cât de puţine ştim noi de fapt despre ceea ce 
se petrece. 

După micul dejun urcă în camera ei, deschise o cutie 
lăcuită şi băgă scrisoarea în ea. Între paginile împăturite se 
aflau câteva granule neobservate de orez măcinat. Închise 
cutia şi îşi apăsă degetele cu fermitate pe suprafaţa ei. 


Când ieşi din cameră tuşi, iar de vizavi se auzi un strănutat 
puternic. 

Tuppence zâmbi şi cobori la parter. 

Îşi anunţase deja intenţia de a pleca la Londra în acea zi, 
pentru a trece pe la avocatul ei în legătură cu o problemă şi 
pentru a face câteva cumpărături. 

Locatarele de la Sans Souci îi urară un călduros drum bun 
şi îi încredinţară diverse, comisioane - „numai dacă aveţi 
timp, desigur.” 

Maiorul Bletchley se ţinu deoparte de această trăncăneală 
femeiască. Citea ziarul şi făcea cu glas tare comentariile 
corespunzătoare. 

— Afurisiţii şi porcii de nemți! Mitraliază refugiații civili pe 
şosele. Brutele naibii! În locul alor noştri eu... 

Tuppence plecă lăsându-l încă vorbind despre ceea ce ar fi 
făcut el dacă ar fi fost la comanda armatei. 

Făcu un ocol prin grădină pentru a o întreba pe Betty 
Sprot ce i-ar plăcea să-i aducă de la Londra drept cadou. 

— O pisicuţă? O carte cu poze? Cretă colorată ca să 
desenezi? Sugeră Tuppence. 

Betty bătu din palme şi gânguri: 

— Betty denează. 

Drept care Tuppence trecu pe listă creta colorată. 

În timp ce trecea mai departe cu intenţia de a ieşi în drum 
pe poteca de la capătul grădinii, Tuppence se pomeni pe 
neaşteptate faţă în faţă cu Carl von Deinim. Acesta stătea 
rezemat de zid, cu pumnii încleştaţi, iar faţa lui impasibilă 
de obicei era contractată de emoție. 

Tuppence se opri involuntar şi întrebă: 

— E vreo problemă? 

— Ach, da, totul e o problemă. Aveţi aici o vorbă care 
spune despre cineva că nu e nici cal, nici măgar, spuse cu 
amărăciune Carl von Deinim. Asta sunt ei. Treaba asta nu 
mai poate continua. Cred că cel mai bine e să termin cu 
toate. 

— Ce vrei să spui? 


Tânărul răspunse: 

— Dumneavoastră mi-aţi vorbit cu amabilitate. Cred că o 
să înţelegeţi. Am fugit din ţara mea din cauza cruzimii şi 
nedreptăţii. Am venit aici să găsesc libertatea. Am urât 
Germania nazistă. Dar, vai, sunt totuşi neamţ. Nimic nu 
poate schimba asta. 

Tuppence murmură: 

— S-ar putea să ai greutăţi, ştiu... 

— Nu e vorba de asta. Vă spun, sunt german. În inima 
mea, în sentimentele mele. Germania e totuşi ţara mea. 
Când citesc despre oraşe germane bombardate, despre 
soldaţi germani care mor, despre avioane germane 
doborâte, ei bine, cei care mor sunt ai mei. Când maiorul 
ăla mâncător de foc citeşte ziarul şi spune „porcii de nemți” 
mă apucă furia, nu pot să suport. 

Adăugă liniştit: 

— Aşa că mă gândesc că, poate, ar fi mai bine să termin cu 
toate. Da, să termin. 

Tuppence îl apucă de braţ cu fermitate. 

— Prostii, spuse ea. Fireşte că simţi ceea ce simţi, oricine 
ar simţi la fel. Dar trebuie să treci peste asta. 

— Aş dori să fiu băgat în lagăr. Ar fi mai uşor aşa. 

— Da, probabil că ar fi. Dar între timp faci o muncă 
folositoare, sau aşa am auzit. Folositoare nu doar pentru 
Anglia ci pentru întreaga omenire. Lucrezi la probleme de 
decontaminare, nu-i aşa? 

Faţa lui se lumină uşor. 

— Da, şi încep să am rezultate bune. Un proces foarte 
simplu, uşor de făcut şi nu complicat de aplicat. 

— Asta merită făcut, spuse Tuppence. lot ce atenuează 
suferinţa, merită făcut - şi tot ce e constructiv şi nu 
distructiv. Normal că înjurăm partea adversă. Exact la fel se 
face în Germania. Sunt sute de maiori Bletchley care fac 
spume la gură. Eu personal îi urăsc pe nemți. „Nemţii”, 
spun, şi simt valuri de ură. Dar când mă gândesc la nemți 
ca persoane, la mame care stau neliniştite în aşteptarea 


veştilor de la fii lor, la băieţii care pleacă de acasă să lupte, 
la ţărani strângând recolta şi la unii din nemţii de treabă pe 
care îi cunosc, simt cu totul altceva. Atunci ştiu că sunt pur 
şi simplu umane şi că toţi simţim la fel. Ăsta e lucrul 
adevărat. Celălalt e doar masca războiului pe care ţi-o pui. 
Face parte din război, dar e efemer. 

Carl von Deinim îi luă mâna şi i-o sărută. Spuse: 

— Vă mulţumesc. Ceea ce spuneţi e bun şi adevărat. Am să 
fiu mai tare. 

„Oh” se gândi Tuppence în timp ce cobora drumul spre 
oraş. „Ce păcat că persoana care îmi place cel mai mult din 
casa asta e un neamţ! Asta face ca totul să fie pe dos!” 

Tuppence era foarte meticuloasă. Deşi nu avea nici un chef 
să se ducă la Londra, hotări că era înţelept să facă exact ce 
spusese că o să facă. Dacă ar fi făcut doar o excursie, 
undeva, în acea zi, cineva s-ar fi putut să o vadă şi faptul s- 
ar fi auzit la Sans Souci. 

Nu, doamna Blenkensop spusese că se ducea la Londra, şi 
la Londra trebuia să se ducă. 

Îşi cumpără bilet şi tocmai pleca de la ghişeu când dădu 
nas în nas cu Sheila Perenna. 

— Bună, spuse Sheila. Unde plecaţi? Tocmai am venit să 
mă interesez de un pachet care se pare că s-a rătăcit. 

Tuppence îi explică ce planuri avea. 

— Oh, da, desigur, spuse neglijent Sheila. Ţin minte că aţi 
spus ceva despre asta, dar nu mi-am dat seama că azi 
plecaţi. Am să vă conduc la tren. 

Sheila era mai însufleţită ca de obicei. Nu arată nici prost 
dispusă, nici îmbufnată. Trăncăni prieteneşte despre mici 
amănunte din viaţa de zi cu zi de la Sans Souci. Discută cu 
Tuppence până când trenul porni. 

După ce îi făcu semn cu mâna de la fereastră şi o văzu 
îndepărtându-se, 'Tuppence se aşeză pe locul ei din colţul 
compartimentului şi începu să mediteze serios. 

Oare era o întâmplare faptul că Sheila se nimerise la gară 
tocmai atunci? Sau era o dovadă a meticulozităţii 


inamicului? Voise doamna Perenna să se asigure că flecara 
doamnă Blenkensop chiar plecase la Londra? 

Abia în ziua următoare 'Tuppence avu posibilitatea de a 
avea o discuţie cu Tommy. Căzuseră de acord să nu încerce 
niciodată să comunice unul cu altul sub acoperişul de la 
Sans Souci. 

Doamna Blenkensop îl întâlni pe domnul Meadowes în 
timp ce acesta, cu alergia oarecum domolită, făcea o 
plimbare pe țărm. Se aşezară pe una din băncile de pe 
promenadă. 

— Ei bine? Întrebă Tuppence. 

Tommy dădu încetişor din cap. Arăta cam nefericit. 

— Da, spuse el. Am ceva. Dar, Doamne, ce crezi! Să stai 
continuu cu ochiul la crăpătura uşii! Mi-a înţepenit gâtul. 

— Dă-l încolo de gât! Spuse nesimţitoare Tuppence. 
Povesteşte-mi. 

— Păi, au intrat cameristele să facă patul şi să deretice 
prin cameră, bine-nţeles. Şi doamna Perenna a intrat, dar 
asta când erau cameristele acolo şi le-a luat la zor pentru 
ceva. Şi fetiţa a intrat în fugă o dată şi a ieşit cu un câine de 
pluş. 

— Da, da. Altcineva? 

— O persoană, spuse încet Tommy. 

— Cine? 

— Carl von Deinim. 

— Oh! Tuppence simţi o strângere de inimă. Aşadar, până 
la urmă... Când? Întrebă ea. 

— La prânz. A ieşit mai devreme din sufragerie, a urcat în 
camera lui, apoi s-a strecurat pe culoar şi a intrat în camera 
ta. A stat acolo cam un sfert de oră. 

Făcu o pauză. 

— Cred că asta lămureşte treaba, nu? 

Tuppence dădu din cap. 

— Da, o lămureşte foarte bine. Carl von Deinim nu avea 
nici un motiv să intre în camera doamnei Blenkensop şi să 


rămână acolo un sfert de oră în afară de unul. 
Complicitatea lui a fost dovedită. 

„Trebuie că e un actor minunat”, se gândi Tuppence. 
Cuvintele lui din acea dimineaţă sunaseră foarte natural. 
Ei bine, poate că într-un fel fuseseră adevărate. Să ştii când 
să foloseşti adevărul era esenţa înşelătoriei de succes. Carl 
von Deinim era sigur patriot; el era un agent inamic care 
lucra pentru ţara lui. Puteai să-l respecţi pentru asta. Dar, 

dar şi să-l distrugi. 

— Îmi pare rău, spuse ea încet. 

— Şi mie, spuse Tommy. E un tip bun. 

— Tu şi cu mine am fi putut face acelaşi lucru în Germania. 

Tommy dădu din cap. Tuppence continuă: 

— Ei bine, acum ştim cât de cât cum stăm. Carl von Deinim 
lucrează cu Sheila şi mama ei. Probabil doamna Perenna e 
şefa. Apoi mai este străina aia care stătea ieri de vorbă cu 
Carl. Şi ea e implicată cumva. 

— Ce facem acum? 

— Trebuie să trecem în revistă camera doamnei Perenna. 
Acolo s-ar putea să existe ceva care să ne ofere indiciu. Şi 
trebuie să-i punem o coadă, să vedem unde se duce şi cu 
cine se întâlneşte. Tommy, hai să-l aducem pe Albert aici. 

Tommy reflectă asupra problemei. 

Cu mulţi ani în urmă Albert, paj într-un hotel, îşi unise 
forţele cu tinerii Beresford şi luase parte la aventurile lor. 
După aceea intrase în serviciul lor şi se ocupase de 
treburile casnice. Cu vreo şase ani în urmă se însurase, iar 
acum era mândrul proprietar, al cârciumii „Rața şi câinele” 
din sudul Londrei. 

Tuppence continuă repede: 

— Albert o să fie încântat. O să-l aducem aici. Poate să stea 
la cârciuma de lângă gară şi poate s-o urmărească pe 
doamna Perenna în locul nostru, sau pe altcineva. 

— Cum rămâne cu doamna Albert? 

— Lunea trecută a plecat în Wales cu copii la mama ei. Din 
cauza raidurilor aeriene. Totul se potriveşte perfect. 


— Da, ideea e bună, Tuppence. Acum un alt lucru - cred că 
ar trebui să stăm cu ochii pe aşa-numita poloneză care dă 
târcoale pe aici. Am impresia că ea s-ar putea să reprezinte 
celălalt capăt al afacerii - ori noi asta suntem nerăbdători 
să aflăm. 

— Da, de acord. Ea vine aici după ordine, sau să ia mesaje. 
Data viitoare când o vedem, unul din noi trebuie s-o 
urmărească şi să afle mai multe despre ea. 

— Cum facem să căutăm prin camera doamnei Perenna, şi 
a lui Carl, presupun? 

— Nu cred că în a lui vom găsi ceva. La urma urmelor e 
neamţ, poliţia ar putea oricând să-i percheziţioneze 
camera, aşa că îmi închipui că a avut grijă să nu aibă nimic 
suspect. Cu a doamnei Perenna o să fie dificil. Când nu e ea 
acasă, e acolo Sheila, ca să nu mai spun că doamna 
O'Rourke petrece o grămadă de timp în camera ei, iar Betty 
şi doamna Sprot aleargă pe toate palierele. Cred că ora 
prânzului e cea mai bună. 

— Ora conaşului Carl? 

— Exact. Aş putea avea o migrenă şi să mă duc în camera 
mea - nu, cineva s-ar putea să vrea să vină sus ca să mă 
doftoricească. Ştiu, pur şi simplu am să intru în linişte 
înainte de prânz şi am să urc în cameră fără să spun cuiva. 
Apoi, după prânz, pot să spun că am avut o migrenă. 

— N-ar fi mai bine să fiu eu. Alergia ar putea să-mi revină 
mâine. 

— Cred că e mai bine să fiu eu. Dacă sunt prinsă, pot 
oricând să spun că voiam să caut o aspirină sau ceva. Un 
domn în camera doamnei Perenna ar da naştere la mult mai 
multe speculaţii. 

Tommy rânji. 

— De natură scandaloasă. 

Apoi zâmbetul i se stinse. Arăta grav şi neliniştit. 

— Cât mai repede, bătrânico. Astăzi veştile sunt proaste. 
Trebuie să dăm repede de ceva. 


Tommy îşi continuă plimbarea şi, la un moment dat, intră 
în oficiul poştal unde îl sună pe domnul Grant şi îi raportă 
că „operaţiunea recentă a avut succes şi prietenul nostru C. 
Este clar implicat.”. 

Apoi scrise o scrisoare şi o puse la poştă. Ea era adresată 
domnului Albert Batt, „Rața şi Câinele”, Glamorgan Street, 
Kennington. 

Apoi îşi cumpără un ziar săptămânal care îşi propunea să 
informeze societatea engleză privitor la ce se petrecea cu 
adevărat, şi o luă nevinovat înapoi către Sans Souci. 

La un moment dat fu strigat de comandorul Haydock care 
se afla în maşina sa sport cu două locuri. 

— Hai, Meadowes, vrei să te duc eu? 

Tommy acceptă recunoscător şi urcă în maşină. 

— Aşadar, citeşti porcăria aia? Întrebă Haydock aruncând 
o privire la coperta roşie a lui Inside Weekly News. 

Domnul Meadowes manifestă uşoara derută a tuturor 
cititorilor ziarului respectiv când erau provocaţi. 

— Chiar că-i o porcărie, aprobă el. Dar uneori, să ştii, chiar 
par să ştie ce se petrece cu adevărat în culise. 

— lar uneori se înşeală. 

— Oh, bine-nţeles. 

Haydock ocoli cam anapoda insula unui sens giratoriu şi 
mai să intre într-un camion, după care spuse: 

— Adevărul este că atunci când bulangii ăştia au dreptate, 
ţii minte, iar când se înşeală, uiţi. 

— Crezi că nu e nimic adevărat în zvonul ăsta precum că 
Stalin ne-a abordat? 

— Vise, băiete, vise, spuse comandorul Haydock. Rusnacii 
sunt vicleni ca dracu', şi întotdeauna au fost. Să n-ai 
încredere în ei, asta spun eu. Am auzit că nu te-ai simţit 
bine. 

— O uşoară alergie. În fiecare an o fac cam pe vremea 
asta. 

— Da, sigur. Eu unul n-am făcut niciodată, dar am avut un 
prieten care făcea. În fiecare iunie îl dădea gata. Te simţi 


destul de în formă pentru-o partidă de golf? 

Tommy spuse că abia aştepta. 

— Bun. Ce zici de mâine? Trebuie să mă duc la o întrunire 
cu privire la înfiinţarea unui corp de voluntari din localitate 
- o idee foarte bună, după părerea mea. Aşa că facem un 
rund pe la şase? 

— E numai bine. 

— Bun. Deci, rămâne stabilit. 

Comandorul frână brusc la poarta de la Sans Souci. 

— Ce face blonda Sheila? Întrebă el. 

— Foarte bine, cred. N-am prea văzut-o. 

Haydock râse zgomotos şi lătrat. 

— Nu pe cât ţi-ar plăcea, sunt convins! Arătoasă fată, dar a 
naibii de nepoliticoasă. Se vede prea mult cu neamţul ăla. 
Eu numesc asta o lipsă revoltătoare de patriotism. 
Bineînţeles că nu s-ar uita la nişte babalâci ca mine şi ca 
dumneata, dar sunt o grămadă de flăcăi de treabă în 
propriile noastre servicii. De ce s-a înhăitat cu un afurisit de 
neamţ? Chestia asta mă scoate din sărite. 

Domnul Meadowes spuse: 

— Ai grijă, tipul tocmai urcă dealul în spatele nostru. 

— Nu-mi pasă dacă mă aude! Ba chiar sper să mă audă. 
Tare mi-ar plăcea să-i trag un şut în fund conaşului Carl. 
Orice neamţ decent luptă pentru ţara lui, nu se strecoară 
aici ca un laş să scape de asta! 

— Măcar e un neamţ mai puţin care să invadeze Anglia. 

— Adică e deja aici? Ha ha! Bună. Meadowes! Nu că aş 
crede aiureala asta cu invazia. Noi n-am fost niciodată 
invadaţi şi nici nu vom fi. Avem o marină, slavă Domnului! 

Cu acest anunţ potrivit, comadorul dădu drumul 
ambreiajului cu o smucitură şi maşina porni ţopăind către 
Smugglers' Rest. 

Tuppence ajunse la poarta de la Sans Souci la două fără 
zece. Coti din alee şi intră prin grădină iar apoi în casă pe 
uşa deschisă a salonului. De departe venea un miros de 
ostropel irlandez şi se auzeau clinchet de farfurii şi murmur 


de glasuri. Sans Souci se pregătea cu râvnă pentru masa de 
prânz. 

Tuppence aşteptă lângă uşa salonului până când Martha, 
servitoarea, traversă holul şi intră în sufragerie, apoi fugi 
repede pe scară în sus, fără pantofi. 

Se duse în camera ei, îşi puse papucii moi de fetru, apoi o 
luă în lungul culoarului şi intră în camera doamnei Perenna. 

O dată înăuntru, se uită în jur şi simţi că o cuprinde un 
anumit dezgust. Nu era frumos ce făcea. Absolut de 
neiertat dacă doamna Perenna era pur şi simplu doamna 
Perenna. Să-ţi bagi nasul în treburile personale ale 
oamenilor... 

Tuppence se scutură. Un război era în desfăşurare! 

Se duse la masa de toaletă. 

Repede şi cu mişcări îndemânatice, trecu în revistă 
conţinutul sertarelor. Apoi trecu la biroul înalt. Unul din 
sertarele lui era încuiat. Ăsta părea un lucru mai 
promiţător. 

Lui Tommy i se încredinţaseră anumite instrumente 
însoţite de instrucţiuni de folosire. El îi trecuse lui 
Tuppence indicaţiile. 

O răsucire îndemânatică a încheieturii mâinii şi sertarul 
cedă. 

Aici se afla o cutie de bani în care erau douăzeci de lire în 
bacnote şi câteva fişicuri cu monede, precum şi o casetă de 
bijuterii. Şi un maldăr de hârtii. Acestea din urmă o 
interesau cel mai mult pe Tuppence. Se uită rapid peste ele. 

Documente privitoare la o ipotecă pe Sans Souci, un bilanţ 
de bancă, scrisori. Timpul zbura. Tuppence răsfoia 
documentele, concentrându-se să găsească ceva care ar fi 
putut avea un dublu înţeles. Două scrisori de la o prietenă 
din Italia, scrisori dezlânate, aparent absolut inofensive. 
Dar poate nu atât de inofensive cum păreau. O scrisoare de 
la un anume Simon Mortimer din Londra o scrisoare seacă 
de afaceri conţinând atât de puţine date privitoare la 
prezent încât Tuppence se întrebă de ce era păstrată. Era 


domnul Mortimer mai puţin inofensiv decât părea? La 
fundul teancului de scrisori, una scrisă cu cerneală 
decolorată şi semnată Pat începea cu: „Aceasta va fi ultima 
scrisoare pe care am să ţi-o scriu, scumpa mea Eileen...” 

Nu, asta nu! Tuppence nu se putea decide să citească 
asta! O împături la loc, aranjă scrisorile, iar apoi, dintr-o 
dată în alertă, împinse sertarul fără să-l mai încuie, iar când 
uşa se deschise şi doamna Perenna intră, ea căuta cu un aer 
distant printre flacoanele de pe lavoar. 

Doamna Blenkensop se întoarse către gazda ei cu o faţă 
încruntată şi nătângă. 

— Oh, vă rog să mă iertaţi, doamnă Perenna. Am venit 
acasă cu o durere de cap cumplită, şi mi-am zis să iau o 
aspirină şi să mă întind în pat, dar nu le-am găsit pe ale 
mele, aşa că m-am gândit că n-o să vă supăraţi... Ştiu că 
trebuie să aveţi nişte aspirine pentru că i-aţi oferit 
domnişoarei Minton zilele trecute. 

Glasul doamnei Perenna era tăios când spuse: 

— Vai, desigur, doamnă Blenkensop, dar de ce n-aţi venit 
să-mi cereţi? 

— Păi, da, aşa ar fi trebuit să fac. Dar ştiam că sunteţi la 
masă, şi nu pot să sufăr să fac caz de starea mea... 

Trecând pe lângă Tuppence, doamna Perenna luă flaconul 
cu aspirine de pe lavoar. 

— Câte vreţi? Întrebă ea. 

Doamna Blenkensop acceptă trei. Escortată de doamna 
Perenna, se duse în camera ei şi respinse în grabă sugestia 
unei sticle cu apă fierbite. 

În timp ce ieşea din cameră, doamna Perenna aruncă 
săgeata. 

— Dar aveţi şi dumneavoastră aspirine, doamnă 
Blenkensop. Le-am văzut. 

Tuppence strigă repede: 

— Oh, ştiu! Ştiu că le am pe undeva, dar pur şi simplu n- 
am dat de ele. 


— Ei bine, odihniţi-vă până la ceai, spuse doamna Perenna 
cu o fulgerare a dinţilor ei mari şi albi. 

leşi, închizând uşa după ea. Tuppence inspiră adânc şi se 
întinse pe pat pentru cazul în care doamna Perenna s-ar fi 
întors... 

Suspectase ceva cealaltă? Dinţii ăia, atât de mari şi albi... 
ca să te mănânc mai bine, draga mea. La asta se gândea 
Tuppence de câte ori vedea dinţii ăia. Şi apoi mâinile 
doamnei Perenna, mâni mari, pline de cruzime ca aspect. 

Păruse să accepte în mod foarte natural prezenţa lui 
Tuppence în camera ei. Dar mai târziu avea să găsească 
sertarul de la birou descuiat. Atunci avea să intre la idei? 
Sau avea să creadă că ea însăşi îl uitase descuiat? Se mai 
întâmplă. Pusese Tuppence scrisorile la loc aşa cum le 
găsise? 

De bună seamă, chiar dacă doamna Perenna observa că 
ceva nu eră la locul lui, era mai probabil s-o suspecteze pe 
una dintre servitoare decât pe „doamna Blenkensop”. lar 
dacă o suspecta pe aceasta din urmă, nu avea s-o pună doar 
pe seama unei curiozităţi deplasate? Existau oameni care îşi 
vârau nasul în toate cele. 

Pe de altă parte, dacă doamna Perenna era renumita 
agentă germană M, ea ar fi bănuit contraspionajul. 

Avusese purtarea ei ceva care să trădeze alerta? 

Păruse destul de naturală - cu excepţia acelei remarci 
tăioase privitoare la aspirină. 

Tuppence se ridică brusc în capul oaselor. Îşi aminti că 
aspirina ei, împreună cu o sticluţă de iod şi un flacon cu 
tablete de mentă efervescente, se aflau în fundul sertarului 
de la masa de scris, unde le băgase când despachetase. 

Prin urmare, se părea că ea nu era singura persoană care 
cotrobăia prin camerele altora. Doamna Perenna o făcuse 
prima. 

Capitolul VII 

În ziua următoare doamna Sprot plecă la Londra. 


Câteva aluzii din partea ei făcură imediat ca cei de la Sans 
Souci să se ofere să aibă grijă de Betty. 

După plecarea doamnei Sprot, precedată de multe 
atenţionări pentru Betty „să fie fetiţa cuminte”, Betty se 
ataşă de Tuppence, care alesese să stea cu ea în schimbul 
de dimineaţă. 

— Joacă, spuse Betty. Joacă aşcunde. 

Cu fiecare zi vorbea tot mai bine, şi căpătase obiceiul de a- 
şi lăsa capul pe-o parte, fixându-şi interlocutorul cu un 
zâmbet adorabil şi murmurând: „Ie log”. 

Tuppence intenţionase s-o scoată la plimbarre, dar ploua 
puternic, aşa că cele două îşi petreceau ziua în cameră, 
unde Betty umbla în sertarul de jos al biroului, în care erau 
ţinute lucrurile ei de joacă. 

— Să-l ascundem pe Bonzo? Întrebă Tuppence. 

Dar Betty se răzgândise şi, în schimb, porunci: 

— Citeşte poveşte. 

Tuppence trase o carte destul de jerpelită dintr-un raft al 
dulapului, dar fu întreruptă de ţipătul lui Betty. 

— Nu, nu. Câh... Lău. 

Tuppence se uită mirată la ea, apoi la carte, care era o 
versiune colorată a poveştii Little Jack Horner. 

— Era Jack un băiat rău? Întrebă ea. Pentru că a rupt din 
pom 0 prună? 

Betty repetă apăsat: 

— Lău! Câh! 

Înşfăcă de la Tuppence cartea şi o puse la loc, apoi scoase 
din celălalt capăt al raftului o carte identică, anunțând cu 
un zâmbet larg: 

— Jackolnel culat! 

Tuppence îşi dădu seama că toate cărţile murdare şi uzate 
fuseseră înlocuite cu ediţii mai curate şi fu destul de 
amuzată. Doamna Sprot se apropia foarte mult de ideea lui 
Tuppence despre o „mamă higienică”. Mereu îngrozită de 
microbi, de alimente impure, sau de jucării murdare. 


Tuppence avea un oarecare dispreţ pentru mamele 
exagerat de „higenice”, şi îşi crescuse copii permițându-le 
să absoarbă ceea ce ea numea o „cantitate rezonabilă” de 
murdărie. Totuşi, luă ascultătoare exemplarul curat al lui 
Jack Horner şi îi citi copilei. Betty murmura: „Jack! 

— Plună - În păţintă”, arătând pe carte obiecte interesante 
cu un deget lipicios, ceea ce avea să facă în curând ca acest 
exemplar să ajungă în rândul celor ostracizate. Trecură 
apoi la Gâsculiţă şi gâscan şi la Bătrâna care trăia într-un 
pantof, după care Betty ascunse cărţile şi lui Tuppence îi luă 
uimitor de mult timp ca să le găsească, spre marea veselie a 
lui Betty, şi astfel dimineaţa se scurse repede. 

După prânz, Betty fu culcată, iar doamna O'Rourke o 
invită pe Tuppence în camera ei. 

Camera doamnei O'Rourke era foarte dezordonată şi 
mirosea puternic a mentă şi chec stătut, la care se adăuga 
un uşor miros de naftalină. Pe fiecare masă se aflau 
fotografii ale copiilor doamnei O'Rourke, şi ale nepoților şi 
strănepoţilor şi nepoatelor şi strănepoatelor. 

— Ştii foarte bine cum să te porţi cu copiii, remarcă 
binevoitoare doamna O'Rourke. 

— Oh, mă rog, cu ai mei doi... 

Doamna O'Rourke interveni repede: 

— Doi? Am înţeles că ai trei băieţi. 

— Oh, da, trei. Dar doi dintre ei sunt foarte apropiaţi ca 
vârstă şi mă gândeam la zilele petrecute cu ei. 

— Ah! Înţeleg. Ia loc, doamnă Blenkensop. Simtă-te ca 
acasă. 

Tuppence se aşeză ascultătoare şi îşi dori ca doamna 
O'Rourke să n-o facă mereu să se simtă atât de stânjenită. 
Acum se simţea exact ca Hansel sau Gretel când 
acceptaseră invitaţia vrăjitoarei. 

— Spune-mi, ce crezi despre Sans Souci? Întrebă doamna 
O'Rourke. 

Tuppence începu un discurs destul de entuziast de 
elogiere, dar doamna O'Rourke i-o reteză fără ceremonie. 


— Ce te întreb eu este dacă nu consideri că locul ăsta are 
ceva ciudat. 

— Ciudat? Nu, nu cred. 

— Nici doamna Perenna? Ea te interesează, trebuie să 
recunoşti. Te-am văzut urmărind-o mereu cu privirea. 

Tuppence se îmbujoră. 

— E... E o femeie interesantă. 

— Ba nu e, spuse doamna O'Rourke. E o femeie destul de 
banală - adică dacă e ceea ce pare. Dar poate că nu e. Asta 
e ideea dumitale? 

— Zău aşa, doamnă O'Rourke, nu ştiu la ce vă referiţi. 

— Te-ai gândit vreodată că mulţi dintre noi suntem altceva 
decât părem la suprafaţă? Domnul Meadowes, de pildă. E 
un om derutat. Uneori aş spune că e un englez tipic, stupid 
până în măduva oaselor, dar alteori prind o privire sau un 
cuvânt care nu sunt deloc stupide. Asta e ceva ciudat, nu 
crezi? 

Tuppence spuse cu fermitate: 

— Eu cred că, de fapt, domnul Meadowes e foarte tipic. 

— Mai sunt şi alţii. Poate că ştii la cine mă refer, nu? 

Tuppence clătină din cap. 

— Numele începe cu S, spuse încurajator doamna 
O'Rourke. 

Cu o scânteie bruscă de mânie şi un impuls obscur de a 
sări în apărarea cuiva tânăr şi vulnerabil, Tuppence spuse 
tăios: 

— Sheila e doar o răzvrătită. E ceva obişnuit la vârsta asta. 

Doamna O'Rourke dădu din cap de câteva ori, arătând 
exact ca un obez mandarin de porțelan pe care Tuppence îl 
văzuse pe poliţa căminului din casa mătuşii Gracie. Un 
zâmbet larg îi înălța colţurile gurii. Spuse moale: 

— Poate nu ştii, dar prenumele domnişoarei Minton e 
Sophia. 

— Oh! Tuppence era derutată. La domnişoara Minton vă 
refereaţi? 

— Nu, spuse doamna O'Rourke. 


Tuppence se întoarse spre fereastră. Ciudat cât putea s-o 
afecteze femeia asta, răspândind asupra ei o atmosferă de 
nelinişte şi teamă. „Mă simt ca un şoarece între labele 
pisici”, se gândi Tuppence. 

„Prostii - numai prostii! Îmi imaginez aceste lucruri”, îşi 
zise ea uitându-se pe fereastră în grădină. Ploaia se oprise. 
Din copaci se prelingeau picături de ploaie. 

Tuppence se gândi: „Nu e în întregime imaginaţia mea. Nu 
sunt o femeie care să aibă închipuiri. Există ceva aici, un 
focar de rău. Dacă aş putea vedea...” 

Gândurile i se întrerupseră brusc. 

În fundul grădinii tufele erau date uşor la o parte. În 
deschizătură apăru o faţă care se uita furiş înspre casă. Era 
faţa străinei care stătea de vorbă cu Carl von Deinim pe 
drum. 

Era atât de încremenită încât aproape că nu părea umană. 
Se uita întruna, fără să clipească, la ferestrele de la Sans 
Souci. Era o faţă lipsită de expresie, şi totuşi, da, fără doar 
şi poate avea ceva ameninţător. Imobilă, implacabilă. 
Reprezenta o forţă străină de Sans Souci şi de banalitatea 
vieţii pensiunii engleze. 

Aceste gânduri trecură doar o secundă prin mintea lui 
Tuppence. Întorcându-se brusc de la fereastră, îi îngână 
ceva doamnei O'Rourke şi ieşi în grabă din cameră 
alergând la parter şi de acolo afară pe poteca laterală din 
grădină către locul în care văzuse faţa. Acum acolo nu mai 
era nimeni. Tuppence trecu prin tufiş şi ieşi în drum, 
uitându-se în susul şi în josul dealului. Nu văzu pe nimeni. 
Unde dispăruse femeia? 

Intrigată, se întoarse în grădină. Era posibil să-şi fi 
imaginat toată treaba? Se udase fleaşcă şi nici urmă de 
femeie. Nu, femeia fusese acolo! Se îndreptă spre casă cu o 
presimţire vagă - o spaimă ciudată, fără formă, de ceva pe 
cale să se întâmple. 

Nu bănuia, niciodată n-ar fi bănuit ce avea să se întâmple. 


Acum că vremea se limpezise, domnişoara Minton o 
îmbrăca pe Betty ca s-o scoată la plimbare. Avea de gând să 
meargă în oraş pentru a-i cumpăra lui Betty o rață din 
celuloid cu care să se joace când făcea baie. 

Betty era atât de emoţionată şi se foia atât de tare că era 
extrem de greu să-i bagi mânuţele pe mânecile puloverului 
de lână. Cele două porniseră, Betty sporovăind cu 
însufleţire: 

— Cumpi laţă. Baie Betty. Cumpi lată. 

Două beţe de chibrit, lăsate încrucişate neglijent pe masa 
de marmură din hol, o informară pe Tuppence că domnul 
Meadowes îşi petrecea după-amiaza pe urmele doamnei 
Perenna. Tuppence se duse în salon unde îi găsi pe domnul 
şi pe doamna Cayley. 

Domnul Cayley era într-o stare de nemulţumire. Venise la 
Leahampton, explică el, pentru linişte şi odihnă, şi ce linişte 
putea exista cu un copil în casă? Cât era ziua de lungă ţipa 
şi alerga, sărea pe podele... 

Soţia lui îngână împăciuitoare că Betty era, de fapt, o 
scumpete de copil, dar remarca ei nu-l domoli pe domnul 
Cayley. 

— Fără îndoială, spuse el, sucindu-şi gâtul lung. Dar mama 
ei ar trebui s-o facă să stea liniştită. Ar trebui să se 
gândească şi la alţii. Inavlizi, oameni ai căror nervi au 
nevoie de odihnă. 

Tuppence spuse: 

— Nu e uşor să faci un copil de vârsta ei să stea liniştit. Nu 
e firesc, ar fi ceva în neregulă cu copila dacă ar fi stat 
liniştită. 

Domnul Cayley bodogăni supărat: 

— Prostii - spiritul ăsta modern e o prostie. Auzi, să laşi 
copiii să facă ce le place! Un copil ar trebui să stea liniştit 
cu o păpuşă, sau să citească. 

— Ea n-are nici trei ani, spuse Tuppence zâmbind. Nu vă 
puteţi aştepta la ea să ştie să citească. 


— În fine, trebuie făcut ceva în privinţa asta. Am să 
vorbesc cu doamna Perenna. Azi dimineaţă, înainte de 
şapte, copila cânta de zor în pat. Am avut o noapte proastă 
şi am adormit doar spre dimineaţă şi asta m-a trezit. 

— E foarte important ca domnul Cayley să doarmă cât mai 
mult, spuse neliniştită doamna Cayley. Aşa a spus doctorul. 
— Ar trebui să mergeţi la un sanatoriu, spuse Tuppence. 

— Doamnă dragă, asemenea locuri sunt teribil de 
costisitoare şi, în plus, n-au atmosfera corespunzătoare. 
Există o sugestie de boală care reacţionează nefavorabil 
asupra subconştientului meu. 

— Societate veselă, a spus doctorul, explică doamna 
Cayley. O viaţă normală. El s-a gândit că o pensiune ar fi 
mai bună decât închirierea unei case mobilate, pentru că 
asta l-ar stimula pe domnul Cayley să schimbe idei cu alţi 
oameni. 

Din câte îşi putea da seama Tuppence până acum, metoda 
domnului Cayley de a schimba idei era doar un recital al 
propriilor sale boli şi simptome, iar schimbul consta în 
primirea lor cu compasiune sau lipsă de compasiune. 

Tuppence schimbă cu măiestrie subiectul. 

— Aş vrea să-mi spuneţi părerea dumneavoastră despre 
viaţa din Germania. Mi-aţi spus că în ultimii ani aţi fost de 
multe ori acolo. M-ar interesa punctul de vedere al unui om 
cu experienţă şi lipsit de prejudecăţi ca dumneavoastră 
despre condiţiile de acolo. 

Domnul Cayley muşcă pe loc momeala. 

— Cum spuneaţi doamnă dragă, sunt capabil să-mi fac o 
părere obiectivă. Ei bine, după părerea mea... 

Ceea ce urmă constitui un monolog. Tuppence ascultă cu o 
atenţie autentică. Căci domnul Cayley, dus de valul de 
simpatie a ascultătoarei sale, se dovedea a fi în mod clar un 
admirator al sistemului nazist. Cât de bine ar fi fost, sugeră 
el dar fără a o spune pe şleau, dacă Anglia şi Germania s-ar 
fi aliat împotriva restului Europei! 


Întoarcerea domnişoarei Minton însoţită de Betty şi 
promisa rață de celuloid întrerupse monologul care durase 
aproape două ore. Ridicând privirea, 'Tuppence prinse o 
expresie destul de ciudată pe faţa doamnei Cayley, o 
expresie greu de definit. Putea fi doar gelozia sesizabilă a 
unei soţii care vede atenţia soţului său acaparată de altă 
femeie. Putea fi panica în faţa faptului că domnul Cayley îşi 
exprima prea făţiş părerile politice, în mod sigur, expresia 
de pe faţa doamnei Cayley trăda nemulţumire. 

La ora ceaiului, doamna Sprot se întoarse de la Londra 
exclamând: 

— Sper că Betty a fost cuminte şi nu v-a făcut necazuri. Ai 
fost fetiţă cuminte Betty? 

Apoi doamna Sprot se aşeză, bău câteva ceşti de ceai şi se 
lansă într-o relatare însufleţită despre cumpărăturile pe 
care le făcuse la Londra, despre aglomeraţia din tren, 
despre ceea ce le spusese un soldat recent întors din 
Franţa tovarăşilor ei de compartiment, şi despre ce îi zisese 
o fată de la tejghea despre lipsurile ce aveau să vină. 

De fapt, conversaţia era absolut firească. Ea se prelungi 
după aceea pe terasă, afară, întucât acum soarele strălucea 
şi ziua umedă aparţinea trecutului. 

Betty alerga fericită prin preajmă, făcând expediţii 
misterioase în tufişuri şi întorcându-se cu o frunză de laur, 
sau o grămăjoară de pietricele pe care le plasa în poala 
unuia dintre adulţi cu explicaţii neinteligibile privitor la ce 
reprezentau. Din fericire, nu pretindea cooperare la joaca 
ei, mulţumindu-se cu un ocazional: „Ce frumos, iubito? 
Adevărat?” 

Niciodată nu fusese o după-amiază mai liniştită la Sans 
Souci. Sporovăială, bârfă, speculaţii privitoare la cursul 
războiului... Îşi putea reveni Franţa? Ce era probabil să 
facă Rusia? Putea invada Hittler Anglia dacă încerca? Avea 
Parisul să cadă, dacă nu se schimba tactica? Era adevărat 
că?... Se spuse că... Erau zvonuri că... 


Scandalul militar şi politic era pasat cu plăcere de la unul 
la altul. 

Tuppence se gândi: „Sunt flecărelile un pericol? Prostii, 
ele sunt o supapă de siguranţă. Oamenii gustă aceste 
zvonuri. Ele îi ajută să suporte mai bine propriile griji şi 
nelinişti.” 

Deodată, tresărind, doamna Sprot se iută la ceas. 

— Doamne, e aproape şapte! Trebuia s-o culc de o oră pe 
copila aia. Betty! Betty! 

Trecuse ceva timp de când Betty nu mai venise pe terasă, 
deşi nimeni nu îi remarcase absenţa. 

Doamna Sprot strigă cu nelinişte crescândă: 

— Betteee! Unde poate fi copila? 

Doamna O'Rourke spuse cu râsul ei profund: 

— Pune la cale o năzdrăvănie, n-am nici o îndoială în 
privinţa asta. Aşa se întâmplă mereu când e linişte. 

— Betty! Vino la mine! 

Neprimind nici un răspuns, doamna Sprot se ridică 
neliniştită. 

— Trebuie să mă duc s-o caut. Unde oare ar putea fi? 

Domnişoara Minton sugeră că se ascundea undeva iar 
Tuppence, amintindu-şi de propria copilărie, sugeră 
bucătăria. Dar Betty nu era de găsit nici în casă, nici afară. 
O căutară prin grădină şi prin toate camerele. 

Betty nu era nicăieri. 

Doamna Sprot începu să se supere. 

— E foarte urât din partea ei, e o mare obrăznicie! Credeţi 
că a ieşit în şosea? 

Ea şi Tuppence ieşiră pe poartă şi se uitară în susul şi în 
josul dealului. Nu se zărea nimeni în afara unui băiat de 
prăvălie cu o bicicletă care stătea de vorbă cu o servitoare 
la uşa casei de vizavi. 

Tuppence şi doamna Sprot traversară drumul şi îi 
întrebară dacă văzuseră o fetiţă. Amândoi clătinară din cap, 
apoi, amintindu-şi brusc, servitoarea întrebă: 

— O fetiţă într-o rochie verde cu pătrăţele? 


— Da, spuse nerăbdătoare doamna Sprot. 

— Am văzut-o cam acum o jumătate de oră mergând pe 
drum în jos cu o femeie. 

Doamna Sprot întrebă uluită: 

— Cu o femeie? Ce fel de femeie? 

Fata păru uşor stânjenită. 

— Păi, o femeie care mi s-a părut că arăta ciudat. Era 
străină. Avea haine ciudate. Un fel de şal, nu pălărie, şi o 
faţă ciudată, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Am mai 
văzut-o de câteva ori pe aici în ultimul timp şi, ca să spun 
adevărul, m-am gândit că e niţel sărită de pe fix. 

Într-o fracțiune de secundă Tuppence îşi aminti de faţa pe 
care o văzuse după prânz uitându-se printre tufe şi de 
presimţirea care o cuprinsese. 

Dar nu făcuse nici o legătură între femeie şi fetiţă, nici 
prin cap nu-i trecuse aşa ceva, şi nici acum nu înţelegea. 

Doamna Sprot aproape că se prăbuşi peste ea. 

— Oh, Betty fetiţa mea! A fost răpită. Ea... Cum arăta 
femeia aia, era ţigancă? 

Tuppence clătină cu putere din cap. 

— Nu, era blondă, foarte blondă, cu o faţă lată şi pomeţi 
înalţi şi ochi albaştri, distanţi. 

O văzu pe doamna Sprot holbându-se la ea şi se grăbi să 
explice: 

— Am văzut-o azi după-amiază pe femeia asta uitându-se 
printre tufele din fundul grădinii. Am observat-o dând 
târcoale pe aici. Într-o zi, Carl von Deinim vorbea cu ea. 
Trebuie să fie aceeaşi femeie. 

Servitoarea interveni: 

— Aşa e. Era blondă. Şi ţăcănită, după părerea mea. Nu 
înţelegea nimic din ce îi spuneai. 

— Oh, Doamne! Gemu doamna Sprot. Ce mă fac? 

Tuppence o cuprinse cu un braţ. 

— Să ne întoarcem în casă, beţi puţin coniac şi pe urmă 
înapoi. 

Doamna Sprot merse moale cu ea, murmurând ameţită: 


— Nu-mi imaginez cum a putut pleca Betty aşa cuo 
străină. 

— E foarte mică, spuse Tuppence. Nu e destul de mare ca 
să fie timidă. 

Doamna Sprot strigă slab: 

— Vreo nemţoaică îngrozitoare, presupun! O s-o omoare 
pe Betty a mea. 

— Prostii, spuse Tuppence cu robusteţe. O să fie bine. 
Cred că e doar o femeie care nu e prea întreagă la minte. 

Dar în sinea ei nu credea nici ea ce spunea, nu credea nici 
o clipă că femeia aceea blondă şi calmă era o smintită 
iresponsabilă. 

Carl! Carl ştia? Avea vreo legătură cu asta? 

Câteva minute mai târziu era înclinată să se îndoiască de 
asta. Carl von Deinim, asemeni celorlalţi, părea uluit, 
neîncrezător, total surprins. 

Maiorul Bletchley preluă comanda. 

— Hai, dragă doamnă, îi spuse el doamnei Sprot, ia loc şi 
bea o picătură de coniac, n-o să-ţi facă rău, iar eu voi suna 
direct la secţia de poliţie. 

Doamna Sprot murmură: 

— Staţi puţin, s-ar putea să fie ceva... 

Alergă la etaj şi o luă pe culoar înspre camera ei şi a lui 
Betty. 

Câteva minute mai târziu îi auziră paşii alergând 
nebuneşte pe coridor. Cobori scara ca o dementă şi îi apucă 
mâna maiorului Bletchley care tocmai era pe cale să ridice 
receptorul. 

— Nu, nu, spuse ea gâfâind. Nu trebuie... Nu trebuie... 

Şi, hohotind puternic, se prăbuşi într-un scaun. 

Ceilalţi se îngrămădiră în jurul ei. După un minut sau 
două, se linişti. Îndreptându-şi spatele, cu braţele doamnei 
Cayley petrecute în jurul ei, întinse mâna arătându-le ceva. 

— Am găsit asta pe podeaua din camera mea. A fost 
înfăşurată în jurul unei pietre şi aruncată pe fereastră. 

Uitaţi ce scrie. 


Tommy îi luă din mână bucata de hârtie şi o despături. 

Era un bilet aşternut cu un scris ciudat şi ţeapăân, mare şi 
îndrăzneţ. 

COPILUL TĂU E LA NOI, ÎN SIGURANŢĂ. ŢI SE VA 
SPUNE CE SĂ FACI LA TIMPUL CUVENIT. DACĂ TE DUCI 
LA POLIŢIE COPILUL TĂU VA FI OMORÂT. NU SPUNE 
NIMIC. AŞTEAPTĂ INSTRUCŢIUNI. DACĂ NU... 

Era semnat cu un craniu şi două oase încrucişate. 

Doamna Sprot gemea slab: 

— Betty... Betty... 

Toţi vorbeau în acelaşi timp. „Criminali mizerabili şi 
nemernici”, spunea doaman O'Rourke. „Brutele!” izbucnise 
Sheila. „Fantastic, fantastic - nu cred o vorbă. E o glumă 
proastă”, bombănea domnul Cayley. „Oh, mititica!”, se văita 
domnişoara Minton. „Nu înţeleg. E incredibil”, spunea Carl 
von Deinim. Şi, peste toate, glasul de stentor al maiorului 
Bletchley. 

— Fleacuri. Intimidare. Trebuie să informăm imediat 
poliţia. Ei îi vor da curând de capăt acestei poveşti. 

Se îndeptă din nou spre telefon. De data asta îl opri 
strigătul revoltat al doameni Sprot. 

Strigă şi el: 

— Dar, dragă doamnă, trebuie s-o facem! Asta e doar un 
truc de a te împiedica să pleci pe urmele acestor ticăloşi. 

— O vor omori. 

— Prostii. N-ar îndrăzni. 

— N-am să admit asta, vă spun. Eu sunt mama ei. E la 
latitudinea mea să decid. 

— Ştiu, ştiu. Ei au contat pe asta. Foarte firesc. Dar să ştii 
de la mine, militar şi om cu experienţă, că avem nevoie de 
poliţie. 

— Nu! 

Bletchley se uită în jur căutând aliaţi. 

— Meadowes, eşti de acord cu mine? 

Tommy dădu încet din cap în semn de aprobare. 


— Cayley? Uite, doamnă Sprot, şi Meadowes şi Cayley sunt 
de acord. 

Doamna Sprot rosti cu o energie subită: 

— Bărbaţi! Toţi! Întrebaţi femeile! 

Ochii lui Tommy îi căutară pe ai lui Tuppence. Tuppence 
spuse cu glasul jos şi tremurat: 

— Eu... Eu sunt de acord cu doamna Sprot. 

În gând îşi spunea: „Deborah! Derek! Şi eu aş simţi ca ea 
dacă ar fi vorba de ei. lommy şi ceilalţi au dreptate nu mă 
îndoiesc, dar cu toate astea eu n-aş putea s-o fac N-aş putea 
să risc.” 

Doamna O'Rourke spunea: 

— Nici o mamă n-ar risca şi ăsta e un fapt. 

Doamna Cayley murmură: 

— Eu cred că, ştiţi... Ei bine... Şi se pierdu în inocenţă. 

Domnişoara Minton spuse cu frică: 

— Se întâmplă astfel de lucruri cumplite. Nu ne-am ierta-o 
niciodată dacă i s-ar întâmpla ceva micuţei Betty. 

Tuppence întrebă tăios: 

— Dumneata n-ai nimic de spus, domnule von Deinim? 

Ochii albaştri ai lui Carl erau lucioşi. Faţa lui era o mască. 
Spuse încet şi înţepat: 

— Eu sunt străin. Nu cunosc poliţia voastră engleză. Cât 
de competenţi sunt poliţiştii, cât de rapizi. 

Cineva intrase în hol. Era doamna Perenna, ai cărei obraji 
erau îmbujoraţi. Era clar că urcase în grabă dealul, întrebă: 
„Ce sunt toate astea?”, iar glasul ei era poruncitor, 
imperios, nu glasul îndatoritor al stăpânei unei pensiuni, ci 
al unei femei puternice. 

Îi povestiră şi, o dată cu asta, întreaga afacere păru să-i fie 
trecută ei spre judecare. Ea era Curtea Supremă. 

Se uită o clipă la biletul scris în grabă, apoi îl dădu înapoi. 
Rosti tăios şi cu autoritate: 

— Poliţia? N-o să fie de nici un folos. Nu puteţi risca să 
facă gafe. Luaţi legea în mâinile voastre. Mergeţi voi înşivă 
după copilă. 


Bletchhley ridică din umeri şi spuse: 

— Prea bine. Dacă nu vreţi să chemăm poliţia, ăsta e cel 
mai bun lucru pe care îl avem de făcut. 

Tommy spuse: 

— Nu pot să aibă un avans prea mare. 

— O jumătate de oră, a zis servitoarea, interveni 
Tuppence. 

— Haydock, spuse Bletchley. Haydock e omul care ne 
poate ajuta. Are maşină. Spuneţi că femeia arată 
neobişnuit? Şi că e străină? Haideţi, n-avem timp de 
pierdut. Vii, Meadowes? 

Doamna Sprot se ridică. 

— Vin şi eu. 

— Nu, dragă doamnă, las-o în seama noastră... 

— Vin şi eu... 

— Oh, mă rog... 

Maiorul Bletchley cedă, murmurând ceva despre faptul că 
femela speciilor era mai mortală decât masculul. 

Comandorul Haydock era la volanul maşinii, avându-l pe 
Tommy alături, iar în spate pe Bletchley, pe doamna Sprot şi 
pe Tuppence. Nu doar doamna Sprot se agăţase de ea, dar 
Tuppence era singura (în afară de Carl von Deinim) care o 
ştia din vedere pe misterioasa răpitoare. 

Comandorul era un bun organizator şi lucra rapid. Cât ai 
clipi din ochi alimentase maşina cu benzină şi îi aruncase lui 
Bletchley o mapă a districtului şi una la o scară mai mare a 
localităţii Leahampton, şi fusese gata de pornire. 

Doamna Sprot alergase iarăşi la etaj, probabil în camera ei 
să-şi ia pardesiul. Însă după ce urcă în maşină şi porniră în 
josul dealului, ea îi arătă lui Tuppence ceva în poşetă. Era 
un pistol mic. 

Spuse liniştită: 

— L-am luat din camera maiorului Bletchley. Mi-am adus 
aminte că a pomenit într-o zi că are unul. 

Tuppence arătă puţin îndoită. 

— Nu crezi că... 


Cu gura o linie subţire, doamna Sprot spuse: 

— S-ar putea dovedi util. 

Tuppence se minună de tăria ciudată pe care maternitatea 
o putea da unei femei banale, în mod normal înspăimântată 
de moarte de armele de foc, dar neezitând să doboare pe 
oricine ameninţa viaţa copilului ei. 

Merseră mai întâi la gară. Un tren plecase din 
Leahampton cu douăzeci de minute mai devreme şi era 
posibil ca fugarii să fi plecat cu el. 

Întrebările puse celor din gară nu duseră la nici un 
rezultat. După toate probabilitățile, după cum arăta 
Haydock, răpitorii avuseseră o maşină la îndemână. 

Tuppence spuse: 

— Trebuie să ne punem în locul lor. Unde ar fi aşteptat ei 
în maşină? Undeva cât mai aproape de Sans Souci, dar 
unde maşina n-ar fi observată. Acum să ne gândim. Femeia 
şi Betty coboară dealul împreună. La poalele dealului este 
esplanada. Maşina putea să fi fost trasă acolo. Singurele 
alte locuri sunt parcarea din James's Square, de asemenea 
foarte aproape, sau una din străduţele care dau din 
esplanadă. 

În acel moment un om scund, cu un aer de om sigur pe el, 
cu pincenez, păşi către ei şi spuse, bâlbâindu-se puţin: 

— Scuzaţi-mă... Sper c-că nu vă s-supăraţi, dar am auzit c- 
ce vorbeaţi c-cu portarul puţin mai înainte. (| se adresa 
maiorului Blethley). F-firaş, n-am tras c-cu urechea, am 
venit d-doar să mă interesez de un pachet şi s-s a întâmplat 
să aud... 

Doamna Sprot sări şi îl apucă de braţ. 

— Aţi văzut-o? Aţi văzut-o pe fetiţa mea? 

— Oh, spuneţi că era fetiţa d-dumneavoastră? Închipuiţi-vă 
că... 

Doamna Sprot strigă: 

— Spuneţi-mi! Degetele ei strânseră atât de tare braţul 
omuleţului încât acesta scânci. 

Tuppence spuse repede: 


— Vă rugăm să ne spuneţi cât mai repede ce aţi văzut. O 
să vă fim extrem de recunoscători. 

— Oh, mă rog, s-ar putea să nu fie nimic. D-dar descrierea 
se potrivea atât de bine... Apropo, mă numesc Robins, 
Edward Robbins... 

— Da, domnule Robbins? 

— Locuiesc la Whiteways, pe Ernes Cliff Road, una din 
casele acelea noi de pe şoseaua nouă, cu toate facilităţile şi 
o privelişte frumoasă şi doar la o aruncătură de băț. 

Tuppence îl potoli pe maiorul Bletehley care era pe cale să 
izbucnească şi întrebă: 

— Şi aţi văzut-o pe fetiţa pe care o căutăm? 

— Da, trebuie că ea era. O fetiţă cu o femeie care arăta a 
străină, spuneţi? Într-adevăr, am recunoscut-o pe femeie, 
pentru că în ziua de azi toţi suntem cu ochii după spioni, nu- 
i aşa? O infirmieră, m-am gândit, sau o servitoare - o 
mulţime de spioane vin aici sub înfăţişarea asta, şi femeia 
de care vorbeam arăta extrem de neobişnuit şi mergea pe 
drum cu fetiţa către dune, iar fetiţa părea obosită şi tot 
rămânea în urmă, şi era şapte şi jumătate, majoritatea 
copiilor merg la culcare, aşa că m-am uitat foarte tăios la 
femeie. Cred că asta a neliniştit-o. A grăbit pasul, trăgând-o 
pe fetiţă după ea, şi în cele din urmă a luat-o în braţe şi a 
pornit pe potecă înspre stâncă, ceea ce mi s-a părut ciudat, 
căci acolo nu sunt deloc case, nu e nimic. M-am întrebat 
dacă nu cumva femeia avea de gând să semnalizeze. Se aud 
atâtea despre activitatea inamicului, iar ea arăta clar 
neliniştită când a văzut că mă uitam lung la ea. 

Comandorul Haydock urcase în maşină şi pornise motorul. 
Spuse: 

— Ernes Cliff Road, ai spus? Asta-i în cealaltă parte a 
oraşului, nu-i aşa? 

— Da, o luaţi în lungul esplanadei şi treceţi de oraşul 
vechi, iar apoi urcați... 

Ceilalţi săriseră în maşină fără să-l mai asculte pe domnul 
Robbins. 


Tuppence strigă: 

— Vă mulţumim, domnule Robbins. 

Maşina porni în trombă, lăsându-l pe omuleţ să se uite 
după ei cu gura căscată. 

Trecură în viteză prin oraş, evitând accidentele mai mult 
din noroc decât din îndemânare. În cele din urmă ieşiră 
într-un şantier de clădiri în construcţie. Din el, o serie de 
mici drumuri duceau câtre dune, oprindu-se brusc la mică 
distanţă pe coasta dealului. Ernes Cliff Road era a treia din 
ele. 

Comandorul Haydock coti cu dibăcie şi intră pe el, apoi o 
luă în sus. Drumul se pierdea pe coasta stearpă a dealului, 
într-o potecă ce şerpuia către vârf. 

— Mai bine să coborâm aici şi să mergem pe jos, spuse 
Bletchley. 

Haydock spuse cu îndoială: 

— Aş putea, cred, să duc până sus maşina. Pământul e 
destul de tare. Cam cu hopuri, dar cred că aş putea reuşi. 

Doamna Sprot strigă: 

— Oh, vă rog, vă rog!... Trebuie să ne mişcăm repede. 

Comandorul murmură pentru sine: 

— Sper că suntem pe urmele cui trebuie. Sfrijitul ăla putea 
să fi văzut orice femeie cu un copil. 

Maşina gemu în timp ce se avântă în sus pe pământul 
denivelat. Panta era abruptă, dar smocurile de iarbă erau 
scurte şi elastice. Ajunseră fără nici un incident neplăcut pe 
vârful colinei. Aici priveliştea era neîntreruptă până în zare 
unde se odihnea pe curba lui Whitehaven Bay. 

Bletchley spuse: 

— Nu-i o idee rea. Femeia ar putea petrece noaptea aici 
dacă e nevoie, iar mâine să coboare în Whitehaven şi să ia 
trenul de acolo. 

Haydock spuse: 

— Din câte văd, nici urmă de ele. 

Stătea în picioare, ţinând la ochi un binoclu pe care 
avusese grijă să-l ia cu el. Dintr-o dată, silueta lui se 


încordă; vedea prin binoclu două puncte mici în mişcare. 

— Le-am prins... 

Se aşeză din nou la volan şi maşina demară în forţă. Acum 
urmărirea fu scurtă. Aruncaţi în aer, azvârliţi dintr-o parte 
în alta, ocupanţii maşinii ajungeau rapid din urmă cele două 
mici puncte. Pe măsură ce se apropiau, punctele prindeau 
contur, până când putură fi distinse cu claritate. Da, era o 
femeie care ţinea de mână o fetiţă într-o rochie verde cu 
pătrăţele. Betty. 

Doamna Sprot scoase un strigăt gâtuit. 

— E în regulă acum, draga mea, spuse maiorul Bletchley 
bătând-o uşurel pe umăr. Le-am găsit. 

Îşi continuară urmărirea. Brusc, femeia se întoarse şi văzu 
maşina care înainta către ele. 

Scoţând un strigăt, luă copilul în braţe şi o rupse la fugă. 

Alerga, nu înainte, ci în lateral, către marginea stâncii. 

După câţiva metri, maşina n-o mai putu urmări; terenul 
era prea denivelat şi blocat de bolovani mari. Se opri, iar 
ocupanţii ei se grăbiră să coboare. 

Doamna Sprot cobori prima şi alergă nebuneşte după cele 
două fugare. 

Ceilalţi o urmară. 

Când erau la vreo douăzeci de metri, cealaltă femeie coti 
către golf. Acum stătea chiar pe marginea stâncii. Cu un 
strigăt răguşit, strânse copilul mai aproape de trupul ei. 

Haydock strigă: 

— Dumnezeule, o să arunce puştoaica peste marginea 
stâncii! 

Femeia stătea acolo, ţinând-o strâns pe Betty. Faţa ei era 
desfigurată de ură. Rosti răguşit o frază lungă pe care 
nimeni n-o înţelese. Şi continuă să ţină copila, uitându-se 
din când în când la prăpastia de jos, aflată la nici un metru 
de locul în care stătea. 

Era limpede că ameninţa să arunce copilul în prăpastie. 

Toţi stăteau acolo, ameţiţi, îngroziţi, incapabili să se mişte 
de teamă că ar precipita catastrofa. 


Haydock băgă mâna în buzunar şi scoase un revolver. 
Strigă: 

— Lasă copilul jos, altfel trag! 

Străina râse. Strânse şi mai tare copilul la piept. Cele două 
siluete erau contopite în una singură. 

Haydock bombăni: 

— Nu îndrăznesc să trag. Aş lovi copilul. 

Tommy spuse: 

— Femeia e nebună. E în stare să sară cu copilul. 

Neajutorat, Haydock spuse din nou: 

— Nu îndrăznesc să trag... 

Dar în acea clipă răsună o împuşcătură. Femeia se clătină 
şi căzu, ţinând însă strâns în braţe copilul. 

Bărbaţii aleargă înainte. Doamna Sprot rămase 
clătinându-se cu pistolul fumegând în mâna ei, cu ochii 
dilataţi. 

Făcu ţepănă câţiva paşi. 

Tommy era îngenunchiat lângă trupuri. Le întoarse cu 
blândeţe. Văzu faţa femeii - observă cu admiraţie strania ei 
frumuseţe. Ochii i se deschiseră, se uitară la el, apoi deveni 
goi de orice expresie. Cu un oftat, femeia muri, împuşcată 
în cap. 

Teafără, micuța Betty Sprot se smuci şi alergă spre femeia 
care stătea ca o statuie. 

Apoi, în cele din urmă, doamna Sprot se nărui. Aruncă 
pistolul şi căzu la pământ, strângând fetiţa în braţe. 

Strigă: 

— E în siguranţă... E în siguranţă... Oh, Betty... Betty... lar 
apoi, cu o şoaptă joasă, uluită: Am... Am omorât-o? 

Tuppence spuse cu fermitate: 

— Nu te gândi la asta. Gândeşte-te la Betty. Gândeşte-te 
doar la Betty. 

Doamna Sprot se duse lângă bărbaţi. 

Haydock murmură: 

— Al naibii miracol. Mie nu mi-ar fi reuşit o împuşcătură ca 
asta. Nu cred că femeia a mai ţinut vreodată în mână un 


pistol - a fost pur şi simplu instinctul. Un miracol, asta e. 

Tuppence spuse: 

— Slavă Domnului! A fost cât pe ce. 

Şi se uită în jos, la marea de dedesubt, şi se cutremură. 

Capitolul VIII 

A ncheta cu privire la femeia moartă se ţinu după câteva 
zile. Existase o amânare până când poliţia o identificase ca 
fiind o anume Varda Polonska, o poloneză refugiată. 

După dramatica scenă de pe stâncă, doamna Sprot şi 
Betty, cea dintâi în stare de colaps, fură aduse la Sans 
Souci, unde eroinei, pe jumătate leşinată, i se administrară 
sticle cu apă fierbinte, ceşti de ceai tare, multă curiozitate 
şi, în cele din urmă, o duşcă zdravănă de coniac. 

Comandorul Haydock luase imediat legătura cu poliţia şi, 
călăuziţi de el, poliţiştii plecaseră la locul tragediei. 

Dacă n-ar fi fost veştile tulburătoare de pe front, probabil 
că ziarele ar fi acordat un spaţiu mult mai mare tragediei. 
Aşa, însă, ea ocupase doar un mic paragraf. 

Atât Tuppence cât şi Tommy trebuiră să depună mărturie 
la anchetă, şi pentru cazul în care vreun reporter ar fi 
crezut de cuviinţă că era potrivit să facă nişte poze celor 
mai neimportanţi martori, domnul Meadowes avu ghinionul 
să facă ceva la ochi, ceea ce necesită un bandaj care îi 
schimba mult fizionomia. Doamna Blenkensop era practic 
ascunsă de borurile pălăriei ei. 

Totuşi, interesul se concentră în întregime asupra doamnei 
Sprot şi a comandorului Haydock. Domnul Sprot, isteric 
chemat prin telefon, dădu fuga să-şi vadă soţia, dar trebui 
să plece înapoi în aceeaşi zi. Părea un tânăr amabil dar nu 
prea interesant. 

Ancheta fu deschisă cu identificarea formală a cadavrului 
de către o anume doamnă Calfont, o femeie cu buze subţiri 
şi ochi sfredelitori care se ocupa de câteva luni cu 
ajutorarea refugiaților. 

Polonska, spuse ea, venise în Anglia însoţită de un văr şi 
soţia acestuia care, erau, din câte ştia ear singurele ei rude. 


După părerea ei, femeia era uşor sărită de pe fix. Înţelesese 
de la ea că trecuse prin scene de mare groază în Polonia şi 
că familia ei, incluzând câţiva copii, fusese omorâtă. Femeia 
părea să nu fie deloc recunoscătoare pentru tot ce se făcea 
pentru ea, şi era bănuitoare şi taciturnă. Vorbea mult 
singură, şi nu părea normală. 1 se găsise o slujbă într-o 
casă, dar ea o părăsise fără preaviz şi fără să raporteze la 
poliţie. 

Procurorul întrebă de ce nu veniseră rudele femeii, şi în 
acest punct inspectorul Brassey dădu o explicaţie. 

Perechea cu pricina fusese reţinută pentru un delict legat 
de un arsenal naval. El declară că cei doi străini se 
dăduseră drept refugiaţi ca să intre în ţară, dar imediat 
încercară să obţină slujbe în apropierea unei baze marine. 
Întreaga familie era privită cu suspiciune. Avuseseră asupra 
lor o mare sumă de bani pe care nu o puteau explica. 
Împotriva decedatei Polonska nu se ştia, de fapt, nimic, în 
afară de faptul că se credea că avea sentimente 
antibritanice. Era posibil ca şi ea să fi fost un agent inamic, 
şi dereglarea mentală pe care o afişa era simulată. 

Când fu chemată, doamna Sprot izbucni imediat în lacrimi. 
Procurorul fu blând cu ea, şi procedă cu tact ca s-o facă să 
povestească ce se întâmplase. 

— E îngrozitor, hohoti doamna Sprot. E tare îngrozit că am 
omorât pe cineva. N-am avut intenţia asta... Nici nu m-am 
gândit... Dar era vorba de Betty... Şi am crezut că femeia 
aia avea de gând s-o arunce de pe stâncă şi trebuia s-o 
opresc... Şi, oh, nu ştiu cum am făcut-o. 

— Sunteţi obişnuită să folosiţi arme de foc? 

— Oh, nu! Doar puştile din bâlciuri, şi nici chiar atunci n- 
am nimerit niciodată. Oh, mă simt de parcă aş fi ucis cu 
sânge rece pe cineva. 

Procurorul o linişti şi o întrebă dacă intrase vreodată în 
contact cu moarta. 

— Oh, nu. N-o văzusem în viaţa mea. Cred că trebuie să fi 
fost cu adevărat nebună, din cauză că nici măcar nu ne 


cunoştea pe mine sau pe Betty. 

Ca răspuns la următoarele întrebări, doamna Sprot spuse 
că participase la un cerc de cusut pentru ajutorarea 
refugiaților polonezi, dar că asta fusese singura ei legătură 
cu polonezii din această ţară. 

Haydock fu următorul martor, şi el descrise paşii pe care îi 
întreprinse pentru a da de urma răpitoarei şi ce se 
întâmplase în cele din urmă. 

— Vă este limpede că femeia era hotărâtă să sară? 

— Fie să sară, fie să arunce copilul. Părea absolut 
înnebunită de ură. Ar fi fost imposibil să te înţelegi cu ea. 
Trebuia să o fac inofensivă, dar ea ţinea copila drept scut. 
M-am temut că am să omor copila dacă trăgeam. Doamna 
Sprot şi-a asumat riscul şi a reuşit să-i salveze viaţa copilei 
sale. 

Doamna Sprot începu iar să plângă. 

Mărturia doamnei Blenkensop fu scurtă - doar o 
confirmare a depoziţiei comandorului Haydock. 

Urmă domnul Meadowes. 

— Sunteţi de acord cu comandorul Haydock şi cu doamna 
Blenkensop privitor la ceea ce s-a întâmplat? 

— Da. Femeia era atât de disperată încât era imposibil să 
te apropii de ea. Era pe cale să se arunce în gol cu copilul. 

Se mai depusese câteva mărturii. Procurorul indică 
juriului că Vanda Polonska murise de mâna doamnei Sprot 
şi aceasta din urmă fu declarată oficial nevinovată. Nu 
exista nici o dovadă care să arate starea mentală a moartei. 
Se putea să fi acţionat din ură faţă de Anglia. Unele din 
lucrurile distribuite refugiaților polonezi purtau numele 
doamnelor care le trimiseseră, şi era posibil ca femeia să fi 
intrat în felul ăsta în posesia numelui adresei doamnei 
Sprot, dar nu era uşor de ajuns la motivul care o făcuse să 
răpească fetiţa - posibil un motiv nebunesc, absolut de 
neînțeles pentru o minte normală. Conform propriei 
relatări, Polonska suferise nenorociri mari în ţara ei, şi se 


putea ca asta s-o fi dereglat mintal. Pe de altă parte, era 
posibil să fi fost agent inamic. 

Verdictul fu în concordanţă cu rezumatul procurorului. 

A doua zi după anchetă, doamna Blenkensop şi domnul 
Meadowes se întâlniră pentru a-şi compara impresiile. 

— lese din scenă Vanda Polonska şi ne izbim de un zid, ca 
de obicei, spuse mohorât Tommy. 

— Da, ambele piste se închid, nu-i aşa? Nici un document, 
nici un indiciu cu privirea de unde proveneau banii pe care 
îi avea ea şi verii ei, nici o însemnare despre cu cine 
trataseră. 

— Al naibii de eficienţi, spuse Tommy, apoi adăugă: Ştii, 
Tuppence, nu-mi place cum arată lucrurile. 

Tuppence aprobă. Într-adevăr, veştile erau departe de a fi 
liniştitoare. 

Armata franceză se retrăgea şi părea probabil că lucrurile 
puteau fi schimbate. Dunkirk continua să fie evacuat. Era 
limpede că mai erau câteva zile până la căderea Parisului. 
Dezvăluirea lipsei de echipament şi material pentru a 
rezista marilor unităţi mecanizate ale nemților produse o 
spaimă generală. 

Tommy spuse: 

— E vorba doar de obişnuita noastră lentoare şi 
brambureală? Sau în spatele acestor lucruri există o 
maşinaţiune deliberată? 

— Aceasta din urmă, cred, dar nu se va putea dovedi 
niciodată. 

— Nu. Adversarii noştri sunt prea deştepţi pentru asta. 

— Acum ne debarasăm de mult putregai. 

— Da, îi încercuim pe cei evidenţi, dar nu cred că am ajuns 
la creierele care conduc din umbră. 

Tuppence spuse: 

— Noi de asta suntem aici, şi nu avem rezultate. 

— Am făcut ceva, îi aminti Tommy. 

— Carl von Deinim şi Vanda Polonska, da. Plevuşcă. 

— Crezi că lucrau împreună? 


— Aşa cred, spuse gânditoare Tuppence. Nu uita că i-am 
văzut stând de vorbă. 

— Atunci, Carl von Deinim a pus la cale răpirea? 

— Presupun că da. 

— Dar de ce? 

— Asta mă întreb şi eu întruna. N-are nici o logică. 

— De ce să răpească acel anume copil? Cine sunt soţii 
Sprot? Ei nu au bani, aşa că nu e vorba de răscumpărare. 
Niciunul din ei nu sunt angajaţi ai guvernului în vreun post 
de răspundere. 

— Ştiu, Tommy. Pur şi simplu n-are nici o logică. 

— Doamna Sprot n-are nici o idee? 

— Femeia aia are creier cât o găină, spuse cu dispreţ 
Tuppence. Nu gândeşte deloc. Spune doar că e genul de 
lucru pe care l-ar face ticăloşii de nemți. 

— A naibii proastă! Spuse Tommy. Nemţii sunt eficienţi. 
Dacă ei îşi trimit un agent să răpească o copiliţă, o fac dintr- 
un anumit motiv. 

— Ştii, am senzaţia că doamna Sprot ar putea să-şi dea 
seama de motiv dacă s-ar gândi la asta. Trebuie să fie ceva - 
vreo informaţie care a ajuns din neglijenţă la ea, şi poate că 
nici nu ştie exact ce este. 

— Nu spune nimic. Aşteaptă instrucţiuni., cită lommy din 
biletul găsit pe podeaua camerei doamnei Sprot. La naiba, 
asta înseamnă ceva! 

— Fireşte că înseamnă - trebuie. Singurul lucru care îmi 
vine în minte este că doamnei Sprot, sau soţului ei, le-a fost 
dat ceva în păstrare de către cineva, tocmai pentru că sunt 
nişte oameni atât de banali încât nimeni nu i-ar suspecta că 
deţin acel „ceva”, indiferent de ce ofiel. 

— E o idee. 

— Ştiu, dar seamănă groaznic cu o poveste de spionaj. 
Cumva, nu pare reală. 

— Ai rugat-o pe doamna Sprot să-şi stoarcă puţin creierii? 

— Da, dar necazul e că nu o interesează cu adevărat. Nu-i 
pasă decât că Betty e iar lângă ea, în afară de faptul că o 


apucă istericalele pentru faptul că a împuşcat pe cineva. 

— Ciudate creaturi sunt femeile, îngână Tommy. Am văzut- 
o pe femeia asta dezlănţuită ca o furie, ar fi fost în stare să 
împuşte un întreg regiment fără să clipească doar să-şi 
recapete copilul, iar apoi, după ce a împuşcat-o pe 
răpitoare printr-o baftă absolut incredibilă, se prăbuşeşte şi 
se vaită de mama focului că a făcut-o. 

— Procurorul a absolvit-o de vină, spuse Tuppence. 

— Fireşte. Doamne, eu n-aş fi riscat să trag în momentul 
acela. 

— Probabil nici ea, dacă ar fi ştiut mai multe despre asta. 
Faptul că n-a ştiut ce greu era să tragi din acel unghi a 
făcut-o să-i reuşească. 

— Totul a fost ca în Biblie, spuse Tommy. David şi Goliat. 

— Oh! Exclamă Tuppence. 

— Ce e, bătrânico? 

— Nu prea ştiu. Când ai spus asta, ceva mi-a sunat în 
minte, iar acum s-a dus! 

— Foarte util, spuse Tommy. 

— Nu fi ironic. Lucruri din astea se mai întâmplă. 

— Stai aşa - cred că era ceva legat de Solomon. 

— Cedri, temple şi o mulţime de neveste şi concubine? 

— Taci! Tuppence îşi astupă urechile cu mâinile. Mă 
împiedici să gândesc. 

— Evrei? Întrebă cu speranţă Tommy. Triburi din Israel. 

Dar 'Tuppence clătină din cap. După câteva minute, spuse: 

— Aş vrea să pot să-mi amintesc de cine îmi amintea 
femeia aia. 

— Răposata Vanda Polonska? 

— Da. De prima dată când am văzut-o, faţa ei mi s-a părut 
cunoscută. 

— Crezi că ai mai dat de ea în altă parte? 

— Nu, sunt sigură că nu. 

— Doamna Perenna şi Sheila sunt cu totul alt gen. 

— Oh, da, nu e vorba de ele. Ştii, Tommy, legat de ele 
două, mă gândeam... După părerea mea, chestia aia cu 


biletul găsit de doamna Sprot pe podea e dubioasă. Vreau 
să spun că nu cred o clipă că biletul a fost aruncat pe 
fereastră înfăşurat în jurul unei pietre. A fost pus acolo de 
cineva, gata pentru a fi găsit de doamna Sprot, şi cred că 
doamna Perenna a fost cea care l-a pus acolo. 

— Doamna Perenna, Carl von Deinim, Vanda Polonska - 
toţi lucrând împreună. 

— Da. Ai observat cum a intrat doamna Perenna tocmai în 
momentul critic şi ne-a împiedicat să sunăm la poliţie? A 
preluat comanda întregii situaţii. 

— Aşadar tot ea e alegerea ta pentru M. 

— Da, atanu e? 

— Nu cred, spuse încet Tommy. 

— De ce, Tommy, ai altă idee? 

— Probabil că e tâmpenie. 

— Povesteşte-mi. 

— Nu, prefer să n-o fac. N-am nimic pe care să mă bazez. 
Absolut nimic. Dar dacă am dreptate, nu cu Mne 
confruntăm noi, ci cu N. 

În sinea lui îşi spuse: „Bletchley. Cred că el e. De ce n-ar fi? 
E drept că ela fost cel care a vrut să telefoneze la poliţie, 
dar poate că a fost foarte sigur că mama copilei avea să 
respingă ideea. Biletul ameninţător a avut grijă de asta. 
Putea să-şi permită să sugereze punctul de vedere opus...” 

Şi asta îl aduse înapoi la sâcâitoarea problemă căreia încă 
nu putea să-i găsească răspuns. 

De ce să o răpească pe Betty Sprot? 

În faţă la Sans Souci era oprită o maşină pe care scria 
Poliţia. 

Absolvită de gândurile ei, Tuppence nu o băgă în seamă. 
Coti în alee şi, intrând pe uşa din faţă, urcă direct în camera 
ei. 

În prag se opri uluită, în timp ce o siluetă înaltă se 
îndepărtă de fereastră. 

— Vai de mine, spuse Tuppence. Sheila? 


Fata veni direct către ea. Acum Tuppence o vedea mai clar, 
îi vedea ochii scânteind pe faţa albă şi tragică. 

Sheila spuse: 

— Mă bucur că aţi venit. Vă aşteptam. 

— Ce s-a întâmplat? 

Glasul fetei era liniştit şi lipsit de emoție când spuse: 

— L-au arestat pe Carl! 

— Poliţia? 

— Da. 

— Oh, vai de mine! 

Tuppence nu ştia ce să spună. În ciuda glasului liniştit al 
Sheilei, ea intuia neliniştea fetei. 

Fie că erau sau nu tovarăşi de cospiraţie, fata asta îl iubea 
pe Carl von Deinim, şi Tuppence simţea că o durea inima de 
milă pentru această făptură tânără şi tragică. 

Sheila întrebă: 

— Ce să fac? 

Întrebarea simplă, copilărească, o făcu pe Tuppence să se 
cutremure. Spuse neajutorată: 

— Oh, draga mea. 

Sheila rosti cu un glas care semăna cu un bocet: 

— L-au luat. N-am să-l mai văd. Strigă: Ce să fac? Ce să 
fac? 

Şi, căzând în genunchi lângă pat, începu să plângă 
sfâşietor. 

Tuppence îi mângâie părul brunet. La un moment dat, 
spuse slab: 

— Poate că nu e adevărat. Poate că doar au de gând să-l 
interneze în lagăr. La urma urmelor, e străin, din tabăra 
inamică. 

— Ei n-au spus asta. Îi percheziţionează camera. 

— Ei bine, dacă nu găsesc nimic... 

— Fireşte că nu vor găsi nimic! Ce să găsească? 

— Nu ştiu. Te-ai gândit că ar putea să găsească? 

— Eu? 


Dispreţul ei, uluirea ei erau prea reale pentru a fi 
simulate. Orice bănuieli avusese Tuppence că Sheila 
Perenna era implicată muriră în acest moment. Fata nu ştia 
Nimic, nu ştiuse niciodată nimic. 

Tuppence spuse: 

— Dacă e nevinovat... 

Sheila o întrerupse. 

— Ce contează asta? Poliţia îi va pune ceva în cârcă. 

Tuppence spuse tăios: 

— Prostii, draga mea, asta chiar că nu e adevărat. 

— Poliţia engleză e în stare de orice. Aşa spune mama. 

— Poate că mama ta aşa spune, dar se înşeală. Te asigur că 
nu e aşa. 

Sheila se uită la ea cu îndoială, apoi spuse: 

— Prea bine. Dacă dumneavoastră spuneţi aşa, am 
încredere în dumneavoastră. 

Tuppence se simţi foarte jenată. Spuse repede: 

— Eşti prea încrezătoare, Sheila. Poate că n-a fost înţelept 
să ai încredere în Carl. 

— Şi dumneavoastră sunteţi împotriva lui? Credeam că îl 
plăceaţi. Şi el crede asta. 

Înduioşătoare făpturi tinere cu credinţa lor că ceilalţi îi 
plăceau! Şi era adevărat - ea îl plăcuse pe Carl - îl plăcea. 

Spuse cam moale: 

— Ascultă, Sheila, a-ţi plăcea sau nu a-ţi plăcea cineva nu 
are nici o legătură cu faptele. Ţara asta şi Germania sunt în 
război. Există multe moduri de a-ţi servi ţara. Unul din ele 
este să obţii informaţii... Şi să lucrezi în spatele liniilor. Este 
un lucru curajos, căci dacă eşti prins - s-a sfârşit. 

Sheila spuse: 

— Credeţi că Carl... 

— Ar putea lucra pentru ţara lui în acest mod? Este o 
posibilitate, nu-i aşa? 

— Nu, spuse Sheila. 

— Poate că sarcina lui a fost să vină aici ca refugiat, să se 
arate violent antinazist şi apoi să culeagă informaţii. 


Sheila spuse liniştită: 

— Nu e adevărat. Îl cunosc pe Carl. Îi cunosc inima şi 
mintea. Cel mai mult îi pasă de ştiinţă, de munca lui, de 
adevăr şi de cunoaşterea lui. El îi este recunoscător Angliei 
că l-a lăsat să lucreze aici. Uneori, când oamenii spun 
lucruri crude, se simte neamţ şi îl doare. Dar urăşte 
nazismul şi tot ce reprezintă el, îi urăşte pe nazişti că neagă 
libertatea. 

— E de aşteptat să spună asta, desigur. 

— Aşadar credţi că e spion? 

— Cred că e... Tuppence ezită - o posibilitate. 

Sheila porni spre uşă. 

— Înţeleg. Îmi pare rău că am venit să vă rog să ne ajutaţi. 

— Dar de ce ai crezut că aş putea s-o fac, draga mea? 

— Dumneavoastră aveţi cunoştinţe. Fii dumneavoastră 
sunt în armată şi în marină, şi v-am auzit spunând că ei 
cunosc oameni influenţi. M-am gândit că poate i-aţi putea 
convinge să... Să facă ceva. 

Tuppence se gândi la acele făpturi inventate, Douglas şi 
Raymond şi Cyril. 

— Mă tem că ei n-ar putea face nimic, spuse ea. 

Sheila îşi înălţă capul. Spuse pătimaş: 

— Atunci n-avem nici o speranţă. Or să-l ia şi or să-l 
închidă, şi într-o zi, în zori, or să-l ducă lângă perete şi or 
să-l împuşte - şi ăsta va fi sfârşitul. 

leşi, trântind uşa după ea. 

„Oh, afurisiţii de irlandezi!” se gândi Tuppence, bântuită 
de sentimente amestecate. „De ce au ei puterea asta 
teribilă de a învârti lucrurile până nu mai ştii unde eşti? 
Dacă Carl von Deinim este spion, merită să fie împuşcat. 
Trebuie să mă agăţ de asta, să n-o las pe fata asta să mă 
vrăjească cu glasul ei irlandez şi să mă facă să cred că este 
tragedia unui erou şi a unui martir!” 

Apoi, îşi zise: „Măcar de n-ar fi adevărat. Oh, măcar de n- 
ar fi adevărat...” 

Totuşi, ştiind ce ştia, cum se putea îndoi? 


Pescarul de la capătul Digului Vechi aruncă undiţa în apă 
şi o plimbă cu grijă. 

— Nu există nici un dubiu, mă tem, spuse el. 

Tommy zise: 

— Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa, să ştiţi. Este... E un 
tip de treabă. 

— Aşa sunt ei, dragă colega, aşa sunt de regulă. Cei care 
se oferă să se ducă în ţara inamicului nu sunt dihorii şi 
şobolanii. Sunt oamenii curajoşi. Noi ştim destul de bine 
asta. Dar asta e, cazul e dovedit. 

— Şi spuneţi că nu există nici un dubiu? 

— Absolut niciunul. Printre formulele lui chimice era o listă 
cu oameni din fabrică ce trebuiau abordaţi, posibili 
simpatizanți fascişti. Mai era şi o schemă foarte isteaţă de 
sabotaj şi un proces chimic care, aplicat la fertilizante, ar fi 
devastat zone întregi de culturi agricole. Totul pus la cale 
de conaşul Carl. 

Cam împotriva voinţei sale, bombănind-o în gând pe 
Tuppence care îl făcuse să-i promită că va spune asta, 
Tommy întrebă: 

— Nu e posibil ca lucrurile astea să fi fost regizate astfel 
încât să pară vinovat? 

Domnul Grant zâmbi diabolic. 

— Oh, spuse el, nu mă îndoiesc că asta e ideea soţiei 
dumitale. 

— Păi... Ăă... Da, a ei este. 

— E un flăcău atrăgător, spuse înţelegător domnul Grant. 
Nu serios, nu cred că putem lua în considerare sugestia 
asta. Tipul avea o rezervă de cerneală simpatică. Ceva 
extrem de ingenios. O singură dată am mai întâlnit metoda 
asta, şi atunci era vorba de nasturii de la vestă. Substanţa 
se afla în ei. Când amicul voia să o folosească, înmuia un 
nasture în apă. Metoda lui Carl von Deinim nu folosea 
nasturii. Folosea un şiret de pantof. 

— Oh! Ceva pâlpâi în mintea lui Tommy... Vag... Nebulos. 


Tuppence fu mai isteaţă. De îndată ce el îi relată 
conversaţia, ea prinse aspectul principal. 

— Un şiret de pantof? Tommy, asta explică treaba! 

— Care treabă? 

— Betty, prostule! Nu mai ţii minte ce lucru amuzanta 
făcut în camera mea când mi-a scos şireturile de la pantofi 
şi le-a înmuiat în apă? La vremea respectivă m-am gândit că 
născocise un mod amuzant de a se distra. Dar, fireşte, ea îl 
văzuse pe Carl făcând asta şi îl imita. El nu putea să rişte ca 
ea să vorbească despre asta, şi a aranjat cu femeia aia să o 
răpească... 

Tommy spuse: 

— Atunci treaba e lămurită.; 


— Da. E bine când lucrurile capătă contur. Le dai la spate 
şi mergi mai departe. 

— Trebuie să mergem mai departe. Carl von Deinim era 
doar o verigă din lanţ. Doamna Perrena e capul. 

Tuppence spuse: 

— Da, dar trebuie să avem dovezi. Nu va fi uşor să le 
obţinem. 

Dacă ea e creierul, nici nu e de aşteptat să fie uşor. 

— Deci M este doamna Perenna? 

Tommy presupuse că trebuia să fie. Întrebă încet: 

— Chiar crezi că fata asta nu e deloc implicată? 

— Sunt foarte sigură de asta. 

Tommy oftă. 

— Dacă e aşa, mare ghinion pe capul ei. Mai întâi bărbatul 
pe care îl iubeşte, apoi mama. N-or să-i mai rămână prea 
multe, nu? 

— N-avem încotro. 

— Da, dar dacă ne înşelăm, dacă N sau M e altcineva? 

Tuppence spuse cu răceală: 

— Aşadar, tot te mai agăţi de asta? Eşti sigur că nu e vorba 
doar de dorinţa ta? 

— Ce vrei să spui? 

— Sheila Perenna - asta vreau să spun. 

— Eşti absurdă, Tuppence. 

— Ba nu sunt. le-a vrăjit şi pe tine la fel ca pe ceilalţi. 

Tommy replică supărat: 

— Deloc. Pur şi simplu am ideile mele. 

— Care anume? 

— Cred că am să le păstrez pentru mine deocamdată. Vom 
vedea care din noi are dreptate. 

— În fine, trebuie s-o urmărim pe doamna Perenna. Să 
aflăm unde se duce, cu cine se întâlneşte - totul. Trebuie să 
existe undeva o verigă. Ai face bine să-l pui pe Albert pe 
urmele ei în după-amiaza asta. 

— Fă-o tu. Eu sunt ocupat. 

— De ce, ce ai de făcut? 


— Joc golf. 

Capitolul IX 

— Pare ca pe vremuri, nu-i aşa, doamnă? Întrebă Albert, 
zâmbind fericit. 

Deşi acum, la vârsta de mijloc, avea tendinţe de îngrăşare, 
Albert mai avea încă inima romantică de băiat care îl făcuse 
să se asocieze cu Tommy şi Tuppence în tinereţea lor 
aventuroasă. 

— Mai ţineţi minte cum aţi dat de mine? Curăţăm clanţele 
de aramă ale apartamentelor alea dichisite. Şi de atunci, nu 
m-am mai uitat înapoi, cum s-ar spune. Multe aventuri am 
mai trăit toţi trei, zău aşa! 

Albert oftă, şi, printr-o firească asociere de idei, luppence 
se interesă de sănătatea doamnei Albert. 

— Oh, nevastă-mea e bine, dar nu se prea acomodează cu 
galezii, spune ea. Crede că ei ar trebui să înveţe adevărata 
engleză, iar cât despre raiduri, vai, au avut deja două, şi au 
lăsat gropi în pământ în care ar încăpea o maşină, aşa zice 
ea. Aşa că ce siguranţă este asta? Tot aşa de bine putea să 
rămână în Kennigton, unde n-ar fi trebuit să vadă numai 
copaci melancolici, şi de unde putea cumpăra lapte curat la 
sticlă. 

— Nu ştiu dacă ar fi trebuit să te băgăm în povestea asta, 
Albert. 

— Aiurea, doamnă. N-am încercat eu să mă înrolez, iar ei 
au fost atât de încrezuţi încât nici nu s-au uitat la mine? Mi- 
au spus să aştept până când vor fi convocați cei din grupa 
mea de vârstă. Eu, care sunt sănătos tun şi abia aştept să le 
vin de hac ticăloşilor de nemți! Doar să-mi spuneţi cum să le 
pun bețe în roate şi să le împiedic înaintarea, şi gata sunt! 
Coloana a Cincea, cu asta ne confruntăm noi, aşa scriu 
ziarele, deşi nu spun ce s-a întâmplat cu celelalte patru. 
Dar, pe scurt, sunt gata să vă ajut în ce fel vreţi pe 
dumneavoastră şi pe căpitanul Beresford. 

— Bun. Acum am să-ţi spun ce vrem să faci. 


— De când îl cunoşti pe Bletchley? Întrebă Tommy 
urmărind cu aprobare traseul mingii de golf. 

Comandorul Haydock, care şi el executase o lovitură bună, 
avea o expresie mulţumită pe faţă în timp ce îşi punea pe 
umăr crosele de golf şi răspunse: 

— Pe Bletchley? Stai să văd. De vreo nouă luni, cam aşa 
ceva. A venit aici toamna trecută. 

— Spuneai că e prieten cu prietenii dumitale? Sugeră fals 
Tommy. 

— Am spus eu asta? Comandorul arăta uşor surprins. Nu, 
nu cred. L-am cunoscut aici, la club. 

— Un om cam misterios, nu? 

De data asta comandorul fu clar surprins. 

— Om misterios? Bletchley? 

Haydock părea sincer neîncrezător. 

Tommy oftă în sinea lui. Presupuse că îşi imagina lucruri. 

Executară fiecare câte o altă lovitură, iar când fură din 
nou alături Haydock întrebă: 

— Ce naiba te face să-l numeşti pe Bletchley un om 
misterios? Eu aş fi spus că e un tip dureros de prozaic - 
militarul tipic. 

Tommy zise vag: 

— Mă rog, ideea mi-a venit de la ceva spus de cineva... 

Îşi continuară jocul. Comandorul câştigă gaura. 

— Trei până acum şi două de jucat, remarcă el cu 
satisfacţie. 

Apoi, după cum sperase Tommy, mintea lui, eliberată de 
preocuparea faţă de partidă, se întoarse la ce spusese 
Tommy. 

— La ce fel de mister te referi? Întrebă el. 

Tommy dădu din umeri. 

— E vorba doar că se pare că nimeni nu ştie multe despre 
el. 

— Ascultă, Meadowes, care-i ideea? Nu e nimic în 
neregulă cu Bletchley, nu-i aşa? 


— Nu, nu, fireşte că nu, se grăbi Tommy să nege. Îşi 
slobozise iepurele. Acum putea sta liniştit să se uite cum 
mintea lui Haydock pornise în urmărirea lui. 

— Întotdeauna mi s-a părut aproape absurd de tipic 
militarului. 

— Chiar aşa. 

— Ah, da, înţeleg ce vrei să spui. Cam prea tipic, poate? 
Ştii, acum că mă gândesc la asta, niciodată n-am dat de 
cineva care îl cunoştea pe Bletchley de înainte de a veni 
aici. N-are nici un prieten vechi la care să stea, nimic de 
genul ăsta. 

— Ah! Exclamă Tommy. 

Se separară pentru a-şi executa următoarele lovituri. 
Când se reîntâlniră, Haydojck spuse brusc: 

— Spune-mi ce ai auzit despre el. 

— Nimic, absolut nimic. 

— Nu e nevoie să fii atât de precaut cu mine, Meadowes. 
Eu aud tot felul de zvonuri. Înţelegi? Toată lumea vine la 
mine. Sunt cunoscut ca fiind foarte interesat de subiectul 
ăsta. Care e ideea - Bletchley nu este ce pare a fi? 

— Este doar o sugestie. 

— Ce se crede că e? Hun? Prostii, tipul e englez ca mine şi 
ca dumneata. 

— Oh, da, sunt sigur că este. 

— Mereu ţipă să fie băgaţi în lagăre mai mulţi străini. Uită- 
te ce pornit era împotriva neamţului ăla tânăr, şi pe bună 
dreptate, se pare. Am auzit de la şeful poliţiei că s-au găsit 
destule la Carl von Deinim pentru a fi spânzurat de câteva 
ori. Avea o schemă de a otrăvi rezerva de apă a întregii ţări 
şi că, de fapt, lucra la un nou gaz - lucra la el în fabricile 
noastre. Dumnezeule, ce miopi sunt ai noştri! Guvernul 
nostru crede orice! E suficient ca un tip tânăr să vină în 
ţara asta chiar înainte de începutul războiului şi să 
scâncească puţin despre persecuție pentru ca ai noştri să 
închidă ochii şi să-l lase să aibă acces la toate secretele 
noastre. Aşa au făcut şi cu tipul acela, Hahn... 


Tommy nu avea nici o intenţie să-l lase pe comandor să 
depene iar vechea poveste. Rată în mod deliberat o lovitură 
care trimitea mingea în gaură. 

— Politici dure! Strigă Haydock. 

Execută cu atenţie lovitura. Mingea intră în gaură. 

— Gaura mea. Nu prea eşti în mână azi. Despre ce 
vorbeam? 

Tommy spuse cu hotărâre: 

— Despre faptul că Bletchley e în regulă. 

— Desigur, desigur. Stau şi mă întreb... Chiar am auzit o 
poveste ciudată despre el... la vremea respectivă nu m-am 
gândit la ea... 

Aici, spre supărarea lui lommy, fură strigaţi de alţi doi 
bărbaţi. Cei patru se întoarseră la club şi băură câte un 
pahar. După aceea, comandorul se uită la ceas şi spuse că el 
şi Meadowes trebuiau să plece. Tommy acceptase invitaţia 
de a lua cina cu comandorul. 

Smugglers' Rest era în obişnuita-i stare de ordine. Un 
servitor înalt, între două vârste, îi servi cu îndemânarea 
unui chelner. O servire atât de perfectă era oarecum 
neobişnuit de găsit în afara unui restaurant londonez! 

Când omul părăsi camera, lommy comentă faptul. 

— Da, sunt norocos că-l am pe Appledore. 

— Cum l-ai găsit? 

— De fapt, a răspuns unui anunţ. Avea referinţe excelente 
şi le era limpede superior celorlalţi care răspunseseră 
anunţului şi a cerut un salariu extrem de mic. L-am angajat 
pe loc. 

Tommy spuse râzând: 

— În mod sigur războiul ne-a lăsat fără cea mai bună 
servire în restaurante. Practic, toţi chelnerii buni erau 
străini. Se pare că engleziii n-au talent la aşa ceva. 

Mai târziu, afară, în timp ce îşi bea cafeaua, Tommy 
întrebă cu blândeţe: 

— Ce voiai să spui pe terenul de golf? Ceva despre o 
poveste ciudată legată de Bletchley. 


— Oare despre ce era vorba? Hei, vezi lumina aia trimisă 
spre mare? Unde mi-e telescopul? 

Tommy oftă. Se părea că stelele erau împotriva lui. 
Comandorul se repezi în casă şi ieşi iar, mătură orizontul cu 
luneta, schiţă un întreg sistem de semnalizare de către 
inamic spre punctele probabile de pe țărm, şi trecu apoi la 
redarea unui tablou întunecat al unei invazii încununate de 
succes în viitorul apropiat. 

— Nu există organizare, nu există coordonare. Cu un om 
ca bătrânul Andrews la comandă... 

Ăsta era un teren bătătorit. Era supărarea favorită a 
comandorului Haydock. El ar fi trebuit să fie la comandă, şi 
era hotărât să-l izgonească pe colonelul Andrews dacă era 
cu putinţă. 

Servitorul aduse afară whisky şi lichiorurile, în timp ce 
comandorul o dădea înainte: 

— Şi încă mai colcăim de spioni, suntem roşi de ei. E la fel 
ca în ultimul război - frizeri, chelneri... 

Rezemat în scaun, Tommy prinse profilul lui Appledore în 
timp ce acesta se mişca îndemânatic în jurul lor şi îşi zise: 
„Chelneri? L-ai putea numi mai uşor Fritz pe tipul ăsta 
decât Appledor...” 

Ei bine, de ce nu? Tipul vorbea englezeşte perfect, era 
adevărat, dar mulţi germani vorbeau. Îşi perfecţionaseră 
prin ani engleza în restaurantele englezeşti. Şi apoi tipul 
rasial. Păr blond, ochi albaştri - adesea trădaţi de forma 
capului - da, capul... Unde mai văzuse el un cap în ultimul 
tiImp...? 

Vorbi dintr-un impuls. Cuvintele se potriveau cu ceea ce 
tocmai spunea comandorul. 

— 'Toate acele afurisite de formulare de completat. N-au 
nici un rost, Meadowes. O serie de întrebări cretine... 

— Ştiu. Ca de pildă „Cum vă numiţi”. Răspuns N sau M. 

Se produse un accident. Appledore, servitorul perfect, 
gafase. Un şuroi de lichior de mentă se revărsă pe manşeta 
şi mâna lui Tommy. 


Omul se bâlbăi: 

— S-scuzaţi-mă, domnule. 

Haydock izbucni cu furie: 

— Prostule neîndemânatic! Ce dracu' crezi că faci? 

Faţa lui de regulă roşie era acum grena de mânie. 

Continuă cu un torent de injurii. Appledore se scuză umil. 

Tommy nu se simţea deloc în largul lui, dar brusc, ca prin 
minune, mânia comandorului trecu şi el redeveni gazda 
inimoasă. 

— Vino să te speli. Scârboasă chestie, lipicioasă, trebuie să 
fie tocmai lichiorul de mentă! 

Tommy îl urmă înăuntru şi curând se află în baia 
somptuasă. Se spălă cu grijă de lichidul dulce, lipicios. 
Comandorul vorbea din dormitorul de alături. Părea puţin 
ruşinat. 

— Mă tem că m-am aprins un pic. Sărmanul Appledore - el 
ştie că mă ia gura pe dinainte şi spun şi ce nu gândesc. 

Tommy se întoarse de la chiuvetă ştergându-se pe mâini. 
Nu observă că un săpun alunecase pe podea. Călcă pe el. 
Linoleumul era foarte lustruit. 

Un moment mai târziu executa nişte paşi ciudaţi de 
balerin. Zbură prin baie, cu mâinile întinse. Una se propti în 
robinetul din dreapta al căzii, cealaltă pe partea laterală a 
unui mic dulap de baie. Piciorul lovi puternic panoul din cap 
al căzii. 

Treaba se întâmplă ca o scamatorie. Cada alunecă de la 
perete, răsucindu-se pe un pivot mascat. Tommy se pomeni 
uitându-se într-o nişă întunecoasă. Nu am nici un dubiu cu 
privire la ce se afla în nişă. Aceasta adăpostea aparatură de 
transmiterea prin radio. 

Glasul comandorului se oprise. Acesta apăru brusc în 
cadrul uşii. Şi, cu un clic, mai multe lucruri începură să 
capete înţeles în mintea lui Tommy. 

Fusese orb până acum? Faţa aceea de englez jovial era 
doar o mască. De ce nu o văzuse tot timpul ceea ce de fapt 
era - faţa unui ofiţer prusac arogant şi nervos? 


Şi totul se potrivea, se potrivea de minune. Dublul bluf. 
Agentul inamic, Hahn, trimis primul, pregătind casa, 
angajând lucrători străini, atrăgând atenţia asupra sa şi 
trecând în final la stadiul următor al planului, propria-i 
demascare de către bravul marinar britanic, comandorul 
Haydock. Şi pe urmă, ce era mai firesc decât ca englezul să 
cumpere locul şi să spună povestea la toată lumea, 
repetând-o până la plictiseală? Şi astfel N, instalat în 
siguranţă în locul indicat, cu comunicațiile pe mare şi 
transmiţătorul secret şi cu personalul lui aflat la îndemână 
la Sans Souci, este gata să înfăptuiască planul Germaniei. 

Tommy nu putu să reziste unui val de admiraţie sinceră. 
Toată treaba fusese atât de perfect plănuită! El unul nu-l 
bănuise niciodată pe Haydock, şi doar un accident 
neprevăzut îl trădase. 

Toate acestea trecură prin mintea lui Tuppence în câteva 
secunde. Măcar de-ar fi putut să joace suficient de bine 
rolul englezului greu de cap. 

Se întoarse spre Haydock cu ceea ce spera să fie un râs 
natural. 

— Dumnezeule, niciodată nu încetezi să ai surprize în casa 
dumitale? Asta a fost încă unul din micile mecanisme 
ingenioase ale lui Hahn? Pe ăsta nu mi l-ai arătat zilele 
trecute. 

Haydock stătea nemişcat. Trupul lui mare care bloca uşa 
era încordat. 

„E un adversar mai puternic decât mine, se gândi Tommy. 
Şi mai e şi servitorul ăla derutant.” 

Preţ de o clipă Haydock rămase ca sculptat în piatră, apoi 
se relaxă. Spuse râzând: 

— Al naibii de amuzant, Meadowes. Ai patinat pe podea ca 
un balerin! Şterge-te pe mâini şi vino în camera cealaltă. 

Tommy îl urmă. Era în gardă şi toţi muşchii îi erau 
încordaţi. Într-un fel sau altul, trebuia să plece cu bine din 
casă cu ceea ce ştia. Putea să reuşească să-l prostească pe 
Haydock? Tonul acestuia din urmă părea destul de natural. 


Cu un braţ pe după umerii lui Tommy, Haydock îl conduse 
pe acesta în camera de zi. Întorcându-se, închise uşa după 
ei. 

— Ascultă, băiete, am ceva să-ţi spun. 

Glasul lui era prietenos, natural - doar o idee stânjenit. i 
făcu semn lui Tommy să ia loc. 

— E o situaţie puţin încurcată, spuse el. Pe cuvântul meu 
că e încurcată. Nu-mi rămâne decât să-ţi împărtăşesc 
secretul. Însă va trebui să păstrezi tăcerea, Meadowes. Ai 
înţeles? 

Tommy se strădui să-şi compună o expresie foarte 
terestră. 

— Vezi dumneata, Meadowes, treaba stă în felul următor. 
Nimeni nu trebuie să ştie, dar eu lucrez în Departamentul 
MI 42 8X al Serviciului de Informaţii. Ai auzit vreodată de 
el? 

Tommy clătină din cap şi se arătă şi mai curios. 

— Ei bine, e foarte secret. Un fel de inel interior, dacă 
înţelegi ce vreau să spun. Noi transmitem de aici anumite 
informaţii, dar ar fi absolut fatal dacă faptul s-ar afla, 
înţelegi? 

— Desigur, desigur, spuse domnul Meadowes extrem de 
interesant! Fireşte că poţi conta pe mine că n-am să suflu o 
vorbă. 

— Da, asta-i absolut vital. Toată treaba este extrem de 
confidențială. 

— Înţeleg perfect. Munca dumitale trebuie să fie foarte 
palpitantă. Cât se poate de palpitantă. Mi-ar plăcea tare 
mult să ştiu mai multe despre ea, dar presupune că nu 
trebuie să-ţi cer asta, nu-i aşa? 

— Mă tem că nu. Vezi dumneata, e foarte secretă. 

— Înţeleg. Îmi cer scuze... A fost un accident nefericit... 

În sinea lui, Tommy îşi zise: „Oare poate fi dus de nas? Îşi 
poate el imagina că am înghiţit povestea asta?” 

I se părea un lucru incredibil. Apoi îşi spuse că vanitatea 
fusese nenorocirea multor bărbaţi. Comandorul Haydock 


era un om deştept, un tip mare - amărâtul ăsta de 
Meadowes era un britanic prostănac, genul de om care 
credea orice! Măcar de-ar fi dispus Haydock să creadă asta! 

Tommy continuă să vorbească. Manifestă un profund 
interes şi o mare curiozitate. Ştia că nu trebuia să pună 
întrebări dar... Presupunea că munca lui Haydock trebuia 
să fie foarte primejdioasă, nu-i aşa? Fusese vreodată în 
Germania, lucrase acolo? 

Haydock răspunse cu destulă blândeţe. Acum era intens 
marinarul britanic - ofiţerul prusac dispăruse. Dar lommy, 
urmărindu-l printr-o nouă prismă, se întreba cum de putuse 
să se lase înşelat. Forma capului, linia maxilarului - astea nu 
aveau nimic britanic. 

La un moment dat, domnul Meadowes se ridică. Acesta era 
testul suprem. Avea să plece cu bine? 

— Acum chiar că trebuie să plec... S-a făcut târziu, îmi cer 
mii de scuze pentru accident, dar te asigur că n-am să spun 
nimănui o vorbă. 

„Acum sau niciodată. Mă va lăsa să plec, sau nu? Trebuie 
să fiu pregătit - o directă în bărbia lui ar fi cea mai bună...” 
Vorbind volubil, domnul Meadowes se îndreptă către uşă. 

Era în hol... Deschise uşa din faţă... 

Pe uşa din dreapta îl zări pe Apelledore pregătind pe o 
tavă ustensilele pentru micul dejun din dimineaţa 
următoare. 

(Proştii naibii, aveau să-l scape cu ceea ce ştia!) 

Cei doi bărbaţi stăteau în pridvor, palavragind, fixând o 
nouă partidă de golf pentru sâmbăta următoare. 

Tommy se gândi sumbru: „Pentru tine, băiatule, nu va mai 
fi nici o sâmbătă următoare.” 

Din şosea se auziră glasuri. Doi bărbaţi se întorceau dintr- 
o hoinăreală pe promotoriu. Atât Tommy cât şi comandorul 
îi cunoşteau. Tommy îi strigă. Ei se opriră. Haydock şi el 
schimbară câteva cuvinte cu ei, toţi stând la poartă, apoi 
Tommy îşi luă un călduros la revedere de la gazda sa şi 
plecă împreună cu ceilalţi doi. 


Scăpase cu bine. 

Haydock, prostul naibii, fusese tras pe sfoară! 

Îl auzi pe Haydock întorcându-se în casă şi închizând uşa. 
Tommy cobori dealul cu grijă în tovărăşia celor doi noi 
prieteni. 

Discutară, fireşte, despre război. Tipul acela, Ashby, cât şi 
tânărul Marsh refuzaseră să se înroleze. N-avea nici un 
rost, susţinuseră ei. Dar nu era în regulă. Alaltăieri noaptea 
Southampton fusese rău bombardat. Multe stricăciuni. Ce 
părere avea Meadowes despre Spania? Devenea 
primejdioasă? Fireşte, de la căderea Franţei... 

Tommy ar fi putut striga în gura mare. Era o discuţie atât 
de normală şi întâmplătoare! Ce noroc că cei doi bărbaţi 
apăruseră la timp! 

La poarta de la Sans Souci îşi luă la revedere de la ei şi 
intră. 

O luă pe alee fluierând încetişor. 

Tocmai dăduse colţul întunecat de lângă rododendroni 
când ceva greu îl izbi în cap. Se prăbuşi, cufundându-se în 
beznă şi uitare. 

Capitolul X 

— Aţi spus trei pici, doamnă Blenkensop? 

Da, doamna Blenkensop spusese trei pici. Doamna Sprot, 
întorcându-se gâfâind de la telefon, ceru să se liciteze din 
nou. 

Domnişoara Minton, ca de obicei, întârzie lucrurile prin 
reluările neîncetate. 

— Două trefle am spus? Sunteţi sigure? Credeam că am 
spus unu fără atu... Oh, da, desigur, acum îmi amintesc. 
Doamna Cayley a spus o cupă, nu-i aşa? Eu aveam de gând 
să spun unu fără atu, deşi nu socotisem bine, şi atunci 
doamna Cayley a spus o cupă, aşa că a trebuit să merg pe 
două trefle. Mi se pare atât de greu când ai două suite 
scurte... 

Tuppence îşi zise: „Am economisi timp dacă domnişoara 
Minton ar pune pur şi simplu cărţile pe masă să le arate pe 


toate. E absolut incapabilă să ne spună exact ce are în 
mână.” 

— Aşa că acum e clar, spuse triumfătoare domnişoara 
Minton. O cupă, două trefle. 

— Două pici, spuse Tuppence. 

— Eu am spus pas, nu-i aşa? Zise doamna Sprot. 

Se uitaseră la doamna Cayley care era aplecată în faţă, 
ascultând. Domnişoara Minton reluă povestea. 

— Apoi doamna Cayley a spus două cupe iar eu am spus 
trei carouri. 

— Iar eu am spus trei pici, zise Tuppence. 

— Pas, spuse doamna Sprot. 

Doamna Cayley rămase tăcută. În cele din urmă păru să-şi 
dea seama că toată lumea se uita la ea. 

— Oh, vai bâigui ea. Îmi pare tare rău. Mă gândeam că s- 
ar putea ca domnul Cayley să aibă nevoie de mine. Sper că 
stă bine acolo afară, pe terasă. 

Se uită de la una la alta. 

— Dacă nu vă supăraţi, poate ar fi mai bine să mă duc să 
văd. Am auzit un zgomot destul de ciudat. Poate i-a căzut 
cartea din mână. 

leşi în grabă pe uşile glasvandului. Tuppence scoase un 
oftat de exasperare. 

— Ar trebui să aibă o sfoară legată de talie, spuse ea. 
Atunci el ar putea să tragă când are nevoie de ea. 

— O soţie atât de devotată! Spuse domnişoara Minton. E 
foarte drăguţ să vezi aşa ceva. 

— Oare? Întrebă Tuppence care nu se simţea deloc în 
apele ei. 

Cele trei femei rămaseră tăcute un minut sau două. 

— Unde e Sheila în seara asta? Întrebă domnişoara 
Minton. 

— S-a dus la film, spuse doamna Sprot. 

— Unde e doamna Perenna? Întrebă Tuppence. 

— A spus că se duce în camera ei să facă socoteli, zise 
domnişoara Minton. Draga de ea! E atât de obositor să faci 


socoteli! 

— N-a făcut toată seara socoteli, spuse doamna Sprot, 
pentru că tocmai a intrat în casă când eram eu în hol la 
telefon. 

— Mă întreb unde a fost, spuse domnişoara Minton, a cărei 
viaţă era ocupată de astfel de mici întrebări. La film nu, nu 
s-a terminat încă. 

— Nu avea pălăria pe cap, spuse doamna Sprot. Şi nici 
pardesiu. Avea părul răvăşit şi cred că alergase. Gâfâia. A 
fugit la etaj fără o vorbă şi m-a fulgerat cu privirea, iar eu 
sunt sigură că nu făcusem nimic. 

Doamna Cayley îşi făcu reapariţia. 

— Închipuiţi-vă, spuse ea, domnul Cayley s-a plimbat 
singur prin toată grădina. I-a plăcut foarte mult, a spus el. E 
o noapte atât de calmă! 

Se aşeză din nou. 

— Staţi să văd... Oh, credeţi că am putea licita din nou? 

Tuppence îşi înăbugşi un oftat. Licitară de la capăt şi ea fu 
lăsată să joace trei pici. 

Doamna Perenna intră tocmai când tăiau cărţile pentru 
mâna următoare. 

— V-a prins bine plimbarea? Întrebă domnişoara Minton. 

Doamna Perrena se uită lung la ea. Era o privire fioroasă. 

— N-am fost plecată, spuse ea. 

— Oh... Credeam că doamna Sprot a spus că aţi intrat în 
casă puţin mai înainte. 

Doamna Perenna spuse: 

— Am ieşit doar să văd cum e vremea. 

Tonul ei era dezagreabil. Îi aruncă o privire ostilă doamnei 
Sprot, care se înroşi şi păru speriată. 

Doamna Cayley îi aduse la cunoştinţă doamnei Perenna 
vestea ei. 

— Închipuiţi-vă că domnul Cayley s-a plimbat prin toată 
grădina. 

Doamna Perenna întrebă tăios: 

— De ce a făcut asta? 


— E o noapte atât de calmă. Nu şi-a pus măcar al doilea 
fular şi încă nu vrea să intre. Sper să nu răcească. 

Doamna Perenna spuse: 

— Există lucruri mai rele decât răcelile. În orice clipă ar 
putea cădea o bombă făcându-ne praf pe toţi! 

— Vai de mine, sper să nu se întâmple asta. 

— Serios? Eu mai de grabă aş dori să se întâmple. 

Doamna Perenna ieşi. Cele patru jucătoare de bridge se 
uitară lung după ea. 

— În seara asta pare foarte ciudată, spuse doamna Sprot. 

Domnişoara Minton se aplecă şi şopti conspirativ: 

— Nu vă gândiţi că bea, nu-i aşa? 

— Oh, vai de mine, spuse doamna Cayley. Aşa să fie? Asta 
ar explica totul. Uneori e foarte... Imprevizibilă. 
Dumneavoastră ce credeţi, doamnă Blenkensop? 

— Oh, eu chiar că nu cred asta. Cred că e îngrijorată în 
legătură cu ceva. Ăă... E rândul dumitale, doamnă Sprot. 
— Vai, ce să spun? Întrebă doamna Sprot uitându-se la 

cărţile din mână. 

Nimeni nu se oferi să o ajute, deşi domnişoara Minton, 
care se uita cu neruşinare la mâna ei, ar fi putut. 

— Asta nu e Betty, nu-i aşa? Întrebă doamna Sprot 
ridicând capul. 

— Nu, nu e, spuse cu fermitate Tuppence. 

Îi venea să urle că nu înaintau nicicum cu jocul. 

— Oh, un carou, cred, spuse vag doamna Sprot. 

O voce profundă spuse: 

— Ce jucaţi voi acolo e blestemul Scoției! 

Doamna O'Rourke stătea în uşă. Respira adânc, ochii îi 
scânteiau. Arăta vicleană şi maliţioasă. Înaintă în cameră. 

— O partidă de bridge liniştită, nu-i aşa? 

— Ce aveţi în mânecă? Întrebă cu interes doamna Sprot. 

— Ăsta e un ciocan, spuse amabilă doamna O'Rourke. L- 
am găsit pe alee. Fără îndoială, l-a lăsat cineva acolo. 

— Ciudat loc să laşi un ciocan! Spuse îndoită doamna 
Sprot. 


— Asta aşa e, aprobă doamna O'Rourke. 

Părea deosebit de bine dispusă, legănând ciocanul de 
mâner, ieşi în hol. 

Jocul continuă timp de cinci minute fără alte întreruperi, 
apoi intră maiorul Bletchley. El fusese la film şi începu să le 
povestească pe larg Menestrelul Călător, a cărei acţiune se 
petrecea pe vremea lui Richard 1. Ca militar, maiorul critică 
în detaliu scenele de luptă. 

Roberul nu fu încheiat căci doamna Cayley, uitându-se la 
ceas, descoperi cât de târziu era şi se grăbi să iasă la 
domnul Cayley. 

În dimineaţa următoare, la micul dejun, Tuppence îşi dădu 
seama că în atmosferă era o anumită tensiune. 

Doamna Perenna, cu buzele strâns lipite, fu deosebit de 
acră în cele câteva remarci pe care le făcu. Părăsi camera 
cu o anume violenţă. 

Maiorul Bletchley, întinzând din belşug dulceaţa pe felia de 
pâine, scoase un chicotit profund. 

— O dâră de îngheţ în aer, remarcă el. Măi, măi! Era de 
aşteptat, presupun. 

— De ce? Ce s-a întâmplat? Întrebă curioasă domnişoara 
Minton. 

— Nu ştiu dacă ar trebui să divulg secrete, răspunse 
enervant maiorul. 

— Oh! Domnule maior! 

— Vă rugăm să ne spuneţi, interveni Tuppence. 

Maiorul Bletchley se uită gânditor la auditoriu. 

Domnişoara Minton, doamna Blenkensop, doamna Cayley 
şi doamna O'Rourke. Doamna Sprot şi Betty tocmai 
plecaseră. Se decise să vorbească. 

— E vorba de Meadowes, spuse el. A umblat haihui toată 
noaptea. Încă n-a venit acasă. 

— Poftim?! Exclamă Tuppence. 

Maiorul Bletchley îi aruncă o privire încântată şi 
răutăcioasă. 


— E un câine cam vesel, Meadowes, chicoti el. Perenna e 
supărată. Normal. 

— Vai de mine! Spuse domnişoara Minton roşind puternic. 

Doamna Cayley arăta şocată. Doamna O'Rourke doar 
chicoti. 

— Doamna Perenna mi-a spus deja, zise ea. Ah, băieţii tot 
băieţi! 

Domnişoara Minton spuse cu seriozitate: 

— Oh, dar poate că domnul Meadowes a avut un accident. 
Pe camuflajul ăsta... 

— Al naibii de bun e camuflajul ăsta, spuse maiorul. E 
responsabil pentru o mulţime de lucruri. Ha, ha! 

Chicoti, apoi deveni repede serios întâlnind privirea 
puternic dezaprobatoare a doamnei Blenkensop. 

Domnişoara Minton o ţinu pe a ei. 

— Poate că domnul Meadowes chiar a avut un accident. L- 
o fi lovit vreo maşină. 

— Mă aştept ca asta să fie povestea lui, spuse maiorul. L-a 
lovit maşina şi şi-a pierdut cunoştinţa şi şi-a venit în fire 
dimineaţa. 

— Poate că a fost dus la spital. 

— Am fi fost anunţaţi. La urma urmelor, avea buletinul la 
el, nu-i aşa? 

— Vai de mine! Spuse doamna Cayley. Mă întreb ce o să 
spună domnul Cayley? 

Întrebarea asta retorică rămase fără răspuns. Tuppence, 
ridicându-se cu un aer simulat de demnitate jignită, părăsi 
camera. 

După ce uşa se închise în urma ei, maiorul Bletchley 
chicoti. 

— Sărmanul Meadowes! S-a supărat blonda văduvă. 
Credea că l-a prins în mreje. 

— Oh, domnule maior! Protestă domnişoara Minton. 

Maiorul Bletchley făcu cu ochiul. 

— Mai ştiţi ce a spus Dickens? Fereşte-te de văduve, 
Sammy. 


Tuppence era puţin supărată din cauza absenței 
neanunţate a lui Tommy, dar încerca să se liniştească. Poate 
că dăduse de o pistă fierbinte şi plecase pe ea. Dificultăţile 
de a comunica între ei în astfel de împrejurări fuseseră 
prevăzute de amândoi şi căzuseră de acord ca cealaltă să 
nu se frământe fără rost din cauza absenţelor neexplicate. 
Aranjaseră împreună anumite vicleşuguri pentru astfel de 
cazuri de urgenţă. 

Conform spuselor doamnei Sprot, doamna Perenna fusese 
plecată seara trecută. Vehemenţa cu care negase faptul nu 
făcea decât ca absenţa ei să fie şi mai interesant de 
speculat. 

Era posibil ca Tommy s-o fi urmărit în misiunea ei secretă 
şi să fi descoperit ceva care merita urmărit până la capăt. 

Fără îndoială că avea să ia legătura cu Tuppence în felul 
lui special, sau, dacă nu, să apară în foarte scurt timp. 

Cu toate astea, luppence nu putea să evite o anumită 
senzaţie de nelinişte. Hotări că rolul ei de doamnă 
Blenkensop avea să fie absolut firesc să manifeste 
curiozitate şi chiar nelinişte. Plecă în căutarea doamnei 
Perenna. 

Doamna Perenna era înclinată să fie scurtă cu ea pe tema 
aceasta. Îi dădu limpede de înţeles că o asemenea conduită 
din partea unuia din chiriaşii ei nu avea să fie trecută cu 
vederea şi nici comentată. 

— Oh, dar poate că a avut un accident. Sunt sigură că asta 
trebuie să fi fost. El nu e deloc genul de om cu idei libertine, 
sau ceva de genul ăsta. Trebuie că l-a călcat vreo maşină. 

— Probabil că vom auzi curând dacă a fost aşa sau altfel, 
spuse doamna Perenna. 

Dar ziua trecea şi nici urmă de domnul Meadowes. 

Seara, la îndemnul colocatarilor de la Sans Souci doamna 
Perenna acceptă cu mare reţinere să sune la poliţie. 

Puțin mai târziu sosi un sergent cu un carnet şi ceru 
amănunte. Atunci ieşiră la suprafaţă anumite fapte. Domnul 
Meadowes plecase de la comandorul Haydock la zece şi 


jumătate. De acolo până la Sans Souci merse cu un domn 
Walters şi un Dr. Curtis, şi la poartă îşi luase la revedere de 
la ei şi intrase pe alee. 

Din acel moment, domnul Meadowes parcă se evaporase. 

Din cele relatate, în mintea lui Tuppence apărură două 
posibilităţi. 

Când mergea pe alee, era posibil ca Tommy s-o fi văzut pe 
doamna Perenna venind înspre el, şi atunci se ascunsese în 
tufe iar apoi o urmărise. După ce văzuse întâlnirea ei cu o 
persoană necunoscută, poate că o urmărise pe aceasta din 
urmă, în timp ce doamna Perenna se întoarse la Sans Souci. 
În cazul ăsta, probabil că era cum nu se putea mai viu şi 
mai ocupat cu urmărirea, în care caz toate strădaniile bine 
intenţionate ale poliţiei de a-l găsi s-ar fi putut dovedi 
extrem de stânjenitoare. 

Cealaltă posibilitate era şi mai puţin plăcută. Ea se rezuma 
la două imagini: Mrs Perenna revenind la Sans Soucie 
„gâfâind şi despletită” şi, mai rău, fără îndoială, Mrs 
O'Rourke, zâmbind în cadrul ferestrei, cu un ciocan greu în 
mână. 

Acest ciocan deschidea perspective înfricoşătoare. 

Căci, în sfârşit, pentru ce ar zace un ciocan în grădină? 

A descoperi cine ar fi putut folosi ciocanul era o treabă 
delicată. De fapt, totul depindea, într-o mare măsură, de 
ora exactă la care se întorsese Mrs Perenna la pensiune. 
Era vorba, cu aproximaţie de ora 10:30, dar niciunul dintre 
jucătoarele de bridge nu putea să-şi aducă aminte cu 
exactitate. Mrs Perenna declarase vehement că nu ieşise 
decât să privească vremea de afară. Însă nu ar fi respirat 
atât de greu doar verificând cerul şi temperatura de afară. 
În plus, îi era destul de greu să susţină că fusese văzută de 
Mrs Sprot. Cu puţină şansă, cele patru jucătoare de bridge 
ar fi putut sta liniştite în jurul mesei de joc. 

La ce oră s-a întâmplat acest lucru? 

Tuppence constată că toată lumea se dovedi a fi foarte 
vagă asupra acestui subiect. 


Dacă orele coincideau, Mrs Perenna era în mod clar pe 
lista suspecţilor. Dar nu puteau fi înlăturate şi alte 
posibilităţi. Trei dintre locatarii de la Sans Soucie nu se 
aflau în casă în momentul întoarcerii lui Tommy. Maiorul 
Bletchley fusese la cinema - dar fusese singur acolo. Şi 
insistența sa de a povesti filmul în cele mai mici detalii 
puteau conduce la bănuiala că maiorul încerca să-şi creeze 
un alibi. 

Bolnăviciosul domn Cayley făcuse un tur al grădinii. Dar, 
fără neliniştea manifestată de soţia sa, nimeni n-ar fi aflat 
vreodată de această plimbare şi toată lumea şi l-ar fi 
imaginat aşezat în fotoliul său de pe terasă, înfofolit ca o 
mumie în fularul său. Până la urmă, părea puţin probabil ca 
Mr Cayley să înfrunte prea mult timp pericolele aerului 
rece al nopţii... 

Şi apoi mai era însăşi Mrs O'Rourke, balansând ciocanul şi 
zâmbind... 

— Este ceva în neregulă, Deb? Pari îngrijorată, draga mea. 

Deborah Beresford tresări, apoi izbucni în râs, privind 
prieteneşte la Tony Marsdon cu simpaticii săi ochi negri. ÎI 
iubea mult pe Tony. Era inteligent - era unul dintre cei mai 
străluciți debutanţi din departamentul de codificare - şi 
părea sortit unui viitor strălucit. 

În ciuda eforturilor epuizante de concentrare necesare, 
munca pe care o făcea îi plăcea. Era greu, dar merita 
efortul căci îi oferea un sentiment că făcea un lucru 
important. Şi apoi era o slujbă adevărată - nu ca aceea dea 
fi solicitată ca soră medicală într-un spital pentru a îngriji 
bolnavi. 

— Oh! Nu-i nimic, zise ea. Familia! Ştii tu! 

— Familiile devin uneori obositoare. Despre ce e vorba? 

— Este vorba despre mama. Ca să-ţi spun adevărul, îmi fac 
griji pentru ea. 

— De ce? Ce se întâmplat? 

— Ei bine! A plecat să se exileze în Cornwall la o mătuşă 
de-a mea înspăimântător de obositoare. Are 78 de ani şi e 


complet senilă. 

— Sună sumbru, comentă cu compătimire. 

— Da, a fost într-adevăr un gest nobil din partea mamei. 
Dar era absolut furioasă că nu este lăsată să participe la 
efortul de război. Desigur, în ultimul a fost infirmieră şi a 
făcut tot felul de lucruri, dar acum e cu totul altceva, nu mai 
au nevoie de oamenii ăştia între două vârste. Vor tineri cu 
iniţiativă. Ei bine, cum spuneam, mama era cam dărâmată, 
aşa că s-a dus în Cornwall să stea cu mătuşa Gracie, şi mai 
munceşte în grădină, cultivă legume şi aşa mai departe. 

— Pare un lucru sănătos, comentă Tony. 

— Da, e cel mai bun lucru pe care îl putea face. E încă 
foarte activă, să ştii. 

— Ei bine, asta sună în regulă. 

— Oh, da, dar nu e asta. Eram foarte liniştită în privinţa 
ei... am primit acum două zile o scrisoare de la ea care suna 
foarte vesel. 

— Şi care-i necazul, atunci? 

— Necazul e că i-am spus lui Charles, care se ducea în 
părţile alea să-i vadă pe ai lui, să treacă pe la ea şi să vadă 
ce face. Şi el a trecut. lar ea nu era acolo. 

— Nu era acolo? 

— Nu. Nici nu fusese acolo! 

Tony arătă puţin stânjenit. 

— Cam ciudat, murmură el. Tatăl tău unde e? 

— Bătrânul Morcov? Oh, el e undeva în Scoţia, completând 
cât e ziua de lungă formulare. 

— Oare mama ta nu s-o fi dus la el? 

— Nu poate. Ele în una din acele zone în care soțiile nu au 
voie să intre. 

— Păi... Ăă... Presupun că a plecat pe furiş undeva. 

Tony, era acum clar încurcat, mai ales că ochii îngrijoraţi ai 
lui Deborah se uitau direct la el. 

— Da, dar de ce? E tare ciudat. De ce mi-a scris scrisorile 
alea în care îmi vorbea de mătuşa Gracie? 


— Ştiu, ştiu, spuse repede Tony. Poate că a vrut să crezi... 
Ştii... În ziua de azi... Ei bine, oamenii mai pleacă pe furiş 
din când în când, dacă înţelegi ce vreau să spun... 

Privirea lui Deborah deveni subit mânioasă. 

— Dacă tu crezi că mama a plecat să-şi petreacă weekend- 
ul cu cineva te înşeli. Total. Mama şi tata îşi sunt devotați 
unul altuia, cu adevărat devotați. Ea niciodată n-ar... 

— Fireşte că nu, o întrerupse 'Iony. Scuze. N-am vrut să... 

Cu mânia domolită acum, Deborah îşi încreţi fruntea. 

— Treaba ciudată e că cineva spunea că a văzut-o pe 
mama taman în Leahampton, şi bineînţeles că nu putea fi ea 
căci era în Cornwall, dar acum mă întreb... 

Tony, care se pregătea să îşi aprindă ţigara, rămase brusc 
cu chibritul în aer, iar acesta se stinse. 

— Leahampton? Întrebă el iute. 

— Da. Ultimul loc în care ţi-ai imagina că s-ar duce mama. 
Numai colonei bătrâni şi fete bătrâne, şi unde n-ai ce să 
faci. 

— Nu pare un loc potrivit, categoric, spuse Tony. 

Îşi aprinse ţigara şi întrebă într-o doară: 

— Ce a făcut mama ta în ultimul război? 

Deborat răspunse mecanic: 

— Oh, a fost infirmieră şi şoferul unui general. Tot felul de 
lucruri obişnuite. 

— Mă gândeam că a fost ca tine, în Serviciul Secret. 

— Nu, mama n-ar fi avut cap pentru o treabă ca asta. Deşi, 
cred că ea şi tata chiar au făcut ceva în domeniul 
spionajului. Documente secrete şi spioni abili - treburi de 
genul ăsta. Desigur, dragii de ei exagerează mult toate 
astea şi le fac să sune ca şi cum ar fi fost teribil de 
importante. Noi nu îi încurajăm să vorbească mult despre 
asta pentru că ştii cum e în familie - aceeaşi veche poveste 
iar şi iar. 

— Da, sunt întru totul de acord, spuse cu toată inima Tony 
Marsdon. 


În ziua următoare, întorcându-se de la slujbă, Deborah avu 
senzaţia că ceva era schimbat în camera ei. 

Îi trebuiră câteva minute ca să-şi dea seama. Apoi sună şi o 
întrebă supărată pe gazda ei ce se întâmplase cu fotografia 
mare care stătea mereu pe scrin. 

Doamna Rowley se arătă mirată şi jignită. 

Ea nu putea spune ce se întâmplase. Ea una nici nu se 
atinsese de ea. Poate Gladys... 

Dar şi Gladys negă că o luase. Poate omul care venise în 
legătură cu gazele, spuse ea cu speranţă. 

Dar Deborah refuză să creadă că un angajat al companiei 
de gaze ar fi avut ideea trăsnită să ia portretul unei doamne 
între două vârste. 

După părerea lui Deborah, era mult mai probabil că 
Gladys dărâmase fotografia, stricându-i rama şi aruncase în 
grabă totul la gunoi. 

Deborah nu făcu tamtam pe tema asta. Într-o zi avea săo 
roage pe mama ei să-i trimită altă fotografie. 

Îşi spuse cu iritare crescândă: „Ce-o fi punând la cale 
scumpa de ea? Putea să-mi spună. E o prostie să cred, cum 
a sugerat Tony, că a plecat cu cineva, totuşi e foarte 
ciudat...” 

Capitolul XI 

Era rândul lui Tuppence să stea de vorbă cu pescarul de la 
capătul digului. 

Sperase ca domnul Grant să aibă pentru ea nişte ştiri care 
s-o liniştească. Dar speranţele ei fură repede spulberate. El 
declară hotărât că nu primise nici o veste de la Tommy. 

Dându-şi toată silinţa să pară liniştită şi degajată, 
Tuppence spuse: 

— Nu există nici un motiv să credem că... I s-a întâmplat 
ceva? 

— Absolut niciunul. Dar, să presupunem că i s-a întâmplat. 

— Ce? 

— Am spus - să presupunem. Cum rămâne cu dumneata? 

— Oh, înţeleg... Eu... Eu merg mai departe, bineînţeles. 


— Asta e poanta. E timp să plângem după bătălie. Acum 
suntem în toiul bătăliei. Şi timpul e scurt. Informaţia pe 
care ne-ai dat-o s-a dovedit corectă. Ai auzit pomenindu-se 
de patru. Era vorba de ziua de patru a lunii următoare. 
Este data fixată pentru marele atac asupra acestei ţări. 

— Sunteţi sigur? 

— Foarte sigur. Inamicii noştri sunt meticuloşi. Toate 
planurile lor sunt atent elaborate. Aş vrea să putem spune 
acelaşi lucru despre noi. Întocmirea planurilor nu e punctul 
nostru forte. Da, data de patru e ziua cea mare. Toate 
raidurile astea sunt mai mult de recunoaştere, au scopul de 
a ne testa apărarea şi reflexele la atacurile aeriene. Pe 
patru vine treaba adevărată. 

— Dar dacă ştiţi asta... 

— Ştim că marea zi e fixată. Ştim, sau credem că ştim, în 
mare, unde... (Dar aici s-ar putea să ne înşelăm.) Suntem 
pregătiţi atât cât putem. Dar e vechea poveste cu asediul 
Troiei. Ei ştiu, aşa cum ştim şi noi, totul despre forţele din 
afară. Ceea ce vrem noi să ştim sunt forţele dinăuntru. 
Oamenii din Calul de lemn! Căci ei sunt cei care pot furniza 
cheile fortăreței. O mână de oameni în funcţii înalte, la 
comandă, în puncte vitale, poate arunca ţara exact în starea 
de confuzie necesară ca planul Germaniei să reuşească. 
Trebuie să avem la timp informaţii din interior. 

Tuppence spuse dezolată: 

— Mă simt atât de lipsită de experienţă! 

— Nu-ţi face griji din pricina asta. Avem oameni cu 
experienţă care să lucreze, oameni cu experienţă mare şi 
talent, dar când există trădare dinăuntru nu ştim în cine ai 
o şansă să reuşeşti, de asta ai reuşit până într-un anumit 
punct. 

— Nu puteţi pune nişte oameni de-ai dumneavoastră pe 
urmele doamnei Perenna? Nu aveţi niciunul în care să aveţi 
încredere absolută? 

— Oh, am făcut asta. Am primit informaţia că doamna 
Perenna e membră a IRA cu simpatii antibritanice. Asta e 


adevărat, apropo, dar n-am putut dovedi nimic altceva. 
Nimic din faptele vitale pe care le vrem. Aşa că, doamnă 
Beresford, rămâne stabilit. Mergi înainte şi dă-ţi toată 
silinţa. 

— Pe patru, spuse Tuppence. E numai o săptămână până 
atunci. 

— Exact o săptămână. 

— Trebuie să obţinem ceva! Spun „noi” pentru că sunt 
convinsă că Tommy urmăreşte ceva, şi de asta nu s-a întors. 
Urmăreşte o pistă. Măcar de-aş putea găsi şi eu ceva. Mă 
întreb cum. Dacă aş... 

Se încruntă, plănuind o nouă formă de atac. 

— Înţelegi, Albert, e o posibilitate. 

— Fireşte că înţeleg ce vreţi să spuneţi, doamnă. Dar 
trebuie să spun că nu-mi prea place ideea. 

— Cred că ar putea să meargă. 

— Da, doamnă, dar vă expuneţi atacului, asta nu-mi place, 
şi sunt sigur că nici conaşului nu i-ar plăcea. 

— Am încercat toate metodele obişnuite. Altfel spus, am 
făcut ce am putut ca să rămânem sub acoperire. Acum mi 
se pare că singura şansă este să ies la suprafaţă. 

— Vă daţi seama, doamnă, că astfel s-ar putea să 
sacrificați un avantaj? 

— În după-amiaza asta vorbeşti ca la BBC, Albert, spuse 
exasperată Tuppence. 

Albert păru uşor mirat, apoi reveni la vorbirea normală. 

— Am ascultat aseară o discuţie foarte interesantă despre 
viaţa din eleşteu, spuse el. 

— Nu avem timp să ne gândim acum la viaţa din eleşteu, 
spuse Tuppence. 

— Unde e căpitanul Beresford, aş vrea să ştiu? 

— Şi eu aş vrea. 

— Nu pare firesc că a dispărut fără o vorbă. Până acum ar 
fi trebuit să vă dea un semn de viaţă. De asta... 

— Ce e Albert? 


— Ceea ce vreau eu să spun e că dacă ela ieşit la 
suprafaţă, poate ar fi mai bine să nu ieşiţi şi 
dumneavoastră. 

Făcu o pauză pentru a-şi ordona ideile, apoi continuă. 

— Vreau să spun, ei l-au descoperit pe el, dar s-ar putea să 
nu ştie de dumneavoastră, aşa că depinde de 
dumneavoastră să rămâneţi tot sub acoperire. 

— Aş vrea să mă pot hotărî. 

Tuppence oftă. 

— Cum vă gândeaţi să procedaţi, doamnă? 

Tuppence murmură îngândurată: 

— Mă gândeam să pierd o scrisoare pe care o scrisesem, 
să fac mare tărăboi pe tema asta, să par foarte supărată. 
Apoi scrisoarea avea să fie găsită de Beatrice în hol, iar 
Beatrice avea s-o pună, probabil, pe masă. Apoi, avea să-şi 
arunce ochii pe ea persoana potrivită. 

— Ce ar fi fost în scrisoare? 

— În mare, că am reuşit să fac a doua zi un raport 
complet. Atunci, înţelegi, Albert, N sau M ar fi ieşit la 
suprafaţă şi ar fi încercat să mă elimine. 

— Nu dacă aş fi fost în gardă. Cred că m-ar fi încolţit 
undeva, într-un loc izolat. Iar aici ai fi intervenit tu, pentru 
că ei nu ştiu de tine. 

— Eu i-aş fi urmărit şi i-aş fi prins în flagrant, ca să spun 
aşa? 

— Asta e ideea, trebuie să mă gândesc cu grijă la ea. Ne 
întâlnim mâine. 

Tuppence tocmai ieşea din biblioteca din localitate ţinând 
sub braţ o carte care îi fusese recomandată ca fiind 
„drăguţă” când tresări auzind un glas spunând: 

— Doamnă Beresford. 

Se întoarse brusc şi văzu un tânăr înalt şi brunet, cu un 
zâmbet plăcut dar uşor încurcat. 

Tânărul spuse: 

— Ăă... Nu mă mai ţineţi minte? 


Tuppence era foarte obişnuită cu formula asta. Ar fi putut 
prezice cu acuratețe cuvintele care urmau. 

— Eu... Ăă... Am venit într-o zi la Deborah. 

Prietenii lui Deborah! Atât de mulţi şi toţi, după părerea lui 
Tuppence, semănând între ei ca două picături de apă! Nu 
ca aspect, căci unii erau bruneţi, alţii blonzi, din când în 
când câte unul roşcat, ci ca fel de a fi - plăcuţi, manieraţi şi, 
oh, cu părul o idee prea lung. (Dar când se făcea aluzie la 
asta, Deborah spunea: „Oh, mamă, nu mai fi atât de 
demodată! Nu suport părul scurt”). 

Supărător să dea nas în nas şi să fie recunoscută tocmai 
acum de unul din prietenii lui Deborah! 

— Eu sunt Anthony Marsdon, explică tânărul. 

Tuppence murmură „Oh, desigur” şi dăcu mâna cu el. 

Tony Marsdon continuă: 

— Mă bucur tare mult că v-am găsit, doamnă Beresford. 
Ştiţi, sunt coleg de serviciu cu Deborah şi... Ăă... S-a 
întâmplat ceva destul de jenant. 

— Ce anume? 

— Ei bine, Deborah a descoperit că nu sunteţi în Cornwall 
cum credea ea, şi asta face ca lucrurile să fie un pic jenante 
pentru dumneavoastră. 

— Oh, la naiba! Spuse Tuppence, îngrijorată. Cum a 
descoperit? 

Tony îi explică. Apoi continuă cu timiditate: 

— Deborah n-are idee de ce faceţi dumneavoastră în 
realitate, desigur. Îmi imaginez că e important ca ea să nu 
ştie. De fapt, slujba mea e cam pe aceeaşi linie. În ochii 
celorlalţi eu sunt doar un începător în Departamentul de 
codificare. În realitate, am instrucţiuni să exprim puncte de 
vedere moderat fasciste - admiraţia pentru sistemul 
german, insinuări că o alianţă cu Hitler n-ar fi un lucru rău, 
treburi de genul ăsta - doar să văd ce răspuns primesc. Se 
petrec multe lucruri urâte, şi noi vrem să aflăm cine se află 
în spatele lor. Care e putregaiul. 

„Putregai e pretutindeni” se gândi Tuppence. 


— Dar imediat ce Deb mi-a spus despre dumneavoastră, 
m-am gândit că ar fi bine să vin direct aici şi să vă avertizez, 
astfel încât să puteţi născoci o poveste credibilă. Vedeţi 
dumneavoastră, eu ştiu ceea ce faceţi şi că e deo 
importanţă vitală. Ar fi fatal dacă s-ar afla cine sunteţi. M- 
am gândit că aţi putea spune că vi s-a permis să lucraţi cu 
căpitanul Beresford în Scoţia sau unde e. 

— Aş putea face asta, sigur, spuse gânditoare Tuppence. 

Tony Marsdon întrebă neliniştit: 

— Consideraţi că mă amestec în treburile dumneavoastră? 

— Nu, nu, îţi sunt foarte recunoscătoare. 

Tony spuse cam fără legătură: 

— Eu... Ăă. Vedeţi. Eu ţin mult la Deborah. 

Tuppence îi aruncă o privire amuzată. 

Cât de departe păreau vremurile acelea cu tineri 
curtenitori şi Deb cu grosolănia faţă de ei care părea să nu-i 
pună niciodată pe fugă! Tânărul ăsta era un specimen 
foarte atrăgător. 

Tuppence lăsă la o parte gândurile despre „vremurile de 
pace”, cum le numea ea, şi se concentră asupra situaţiei 
prezente. 

După câteva clipe, spuse încet: 

— Soţul meu nu e în Scoţia. 

— Nu? 

— Nu, e aici, cu mine. Cel puţin a fost! Acum... A dispărut. 

— Asta e rău... Sau nu e? Urmărea ceva? 

— Aşa cred. De asta nu cred că faptul de a fi dispărut e un 
semn rău. Cred că, mai devreme sau mai târziu, va lua 
legătura cu mine. 

Zâmbi uşor. 

— Cunoaşteţi bine jocul, cred, spuse Tony cu o uşoară 
stânjeneală. Dar ar trebui să fiţi atentă. 

— Ştiu ce vrei să spui. Eroinele frumoase din cărţi sunt 
întotdeauna uşor de momit. Dar eu şi Tommy avem 
metodele noastre. Avem un slogan. Un penny simplu şi doi 
penny5 colorați. 


— Poftim? 

Tânărul se uită la ea ca la o nebună. 

— Ar trebui să-ţi explic că în familie sunt poreclită 
Tuppence. 

— Oh, înţeleg. Fruntea tânărului se însenină. Ingenios 
lucru. 

— Aşa sper... 

— Nu vreau să mă amestec... Dar v-aş putea ajuta în vreun 
fel? 

— Da, spuse îngândurată Tuppence. Cred că ai putea. 

Capitolul XII 

După o perioadă lungă de inconştienţă, Tommy începu să 
devină conştient de o minge de foc ce înota în spaţiu. În 
mijlocul mingei de foc era un miez de durere; universul se 
strânse, mingea începu să se rotească mai încet, şi el 
descoperi brusc că nucleul ei era propriul său cap care 
zvâcnea de durere. 

Încet, deveni conştient şi de alte lucruri - de membrele 
reci, de foame, de neputinţa de a-şi mişca buzele. 

Mingea de foc se rotea din ce în ce mai încet... Acum era 
capul lui Thomas Beresford şi el odihnea pe pământul tare. 
Foarte tare. De fapt, ceva semănând dubios cu piatra. 

Da, zăcea pe pietre tari, şi avea dureri, şi nu putea să se 
mişte, şi îi era cumplit de foame, şi îi era frig, şi nu se 
simţea deloc confortabil. 

Cu toate că paturile doamnei Perenna nu erau cine ştie ce 
moi, de bună seamă acesta nu putea fi... 

Bineînţeles - Haydock! Transmiţătorul! Chelnerul neamţ! 
Intrase pe poarta de la Sans Souci... 

Cineva, furişându-se în spatele lui, îl doborâse. De asta îl 
durea capul. 

Şi el care crezuse că scăpase! Aşadar, până la urmă, 
Haydock nu fusese chiar atât de prost. 

Haydock! Haydock se întoarse în casă şi închise uşa. Cum 
reuşise să coboare dealul şi să-l aştepte pe lommy la Sans 
Souci? 


Nu ar fi avut cum. Nu fără ca lommy să îl vadă. 

Servitorul, atunci? Fusese trimis înainte să stea în 
aşteptare? Dar, când traversase holul, 'lommy îl văzuse pe 
Appledore în bucătărie prin uşa întredeschisă. Sau doar i se 
păruse că îl văzuse? Poate că asta era explicaţia. 

Oricum, nu conta. Ce trebuia să facă era să afle unde se 
afla acum. 

Ochii lui obişnuiţi cu întunericul, distinseră un mic pătrat 
de lumină chioară. O fereastră sau o deschizătură mică cu 
gratii. Era frig şi mirosea a mucegai. Zăcea într-o pivniţă, 
probabil. Avea mâinile şi picioarele legate şi un căluş fixat în 
gură cu un bandaj. 

„Se pare că am dat de dracu”, se gândi Tommy. 

Încercă să îşi mişte membrele sau trupul, dar nu reuşi. 

În acea clipă se auzi un scârţâit slab şi, undeva în spatele 
lui, se deschise o uşă. Intră un bărbat cu o lumânare. El 
puse lumânarea pe pământ. Tommy îl recunoscu pe 
Appledore. Acesta dispăru iar şi se întoarse cu o tavă pe 
care se aflau o carafă cu apă, un pahar şi nişte pâine şi 
brânză. 

Aplecându-se, verifică mai întâi sforile care legau 
membrele lui Tommy, apoi căluşul. 

Spuse cu un glas liniştit şi egal: 

— Am să-ţi scot căluşul ca să poţi să mănânci şi să bei. 
Dacă, însă, scoţi cel mai mic sunet, îl pun imediat la loc. 

Tommy clipi de mai multe ori în semn că a înţeles. 
Appledore deznodă cu grijă bandajul. 

O dată cu gura liberă, Tommy petrecu câteva minute 
dezmorţindu-şi maxilarul. Appledore îi duse paharul la 
buze. 

Sorbi mai întâi cu greutate, apoi mai uşor. Apa îi făcea tare 
bine. Murmură: 

— Aşa e mai bine. Nu mai sunt atât de tânăr. Acum, 
mâncarea, Fritz... Sau Franz? 

Bărbatul spuse liniştit: 

— Aici mă numesc Appledore. 


Îi duse la gură felia de pâine cu brânză şi Tommy muşcă 
flămând din ea. Mai bău nişte apă, apoi întrebă: 

— Şi care e următoarea parte a programului? 

Ca răspuns, Appledore luă din nou căluşul. 

Tommy spuse repede: 

— Vreau să vorbesc cu comandorul Haydock. 

Appledore clătină din cap. Legă cu îndemânare căluşul şi 
ieşi, lăsându-l pe Tommy să mediteze în întuneric. 

Zgomotul uşii deschise din nou îl trezi dintr-un somn 
confuz. De data asta, Appledore intră însoţit de Haydock. 
Lui Tommy i se scoase căluşul şi îi fură dezlegate mâinile, 
astfel încât putu să se ridice în şezut şi să-şi întindă braţele. 

Haydock avea un pistol automat. 

Fără prea multă încredere în sine, Ilommy începu să îşi 
joace rolul. Spuse indignat: 

— Ascultă, Haydock, ce înseamnă toate astea? Am fost 
atacat, răpit... 

Comandorul clătină uşurel din cap. Spuse: 

— Nu-ţi răci gura de pomană. 

— Doar pentru că faci parte din Serviciul Secret crezi că 
poţi... 

— Nu, Meadowes. N-am înghiţit povestea asta. Nu e 
nevoie să te mai prefaci. 

Dar Tommy nu dădu nici un semn de tulburare. În sinea sa 
îşi zise că celălalt nu putea fi cu adevărat sigur. Dacă îşi 
juca rolul în continuare... 

— Cine dracu' crezi că eşti? Întrebă el răstit. Oricât de 
mari puteri ai avea n-ai nici un drept să te porţi aşa. Sunt 
perfect în stare să-mi ţin gura cu privire la secretele tale 
vitale! 

Celălalt spuse cu răceală: 

— Joci tare, dar pot să-ţi spun că pentru mine n-are 
importanţă dacă faci parte din spionajul britanic sau eşti 
doar un amator care încurcă lucrurile... 

— Câtă obrăznicie să... 

— Termină, Meadowes. 


— Îţi spun... 

Faţa lui Haydock deveni fioroasă. 

— "Taci dracului o dată! Mai devreme ar fi fost important să 
aflu cine eşti şi cine te-a trimis. Acum nu mai contează. Vezi 
tu, timpul e scurt. lar tu n-ai apucat să raportezi nimănui ce 
ai descoperit. 

— Imediat ce voi fi dat dispărut poliţia mă va căuta. 

Haydock rânji. 

— A fost poliţia aici în seara asta. Buni tipi - amândoi 
prieteni cu mine. M-au întrebat totul despre domnul 
Meadowes. Erau foarte îngrijoraţi de dispariţia lui. Nici prin 
cap nu le-a trecut că omul despre care întrebau era practic 
sub picioarele lor. E foarte limpede că ai părăsit casa asta 
viu şi nevătămat. N-or să te caute în veci aici. 

— Nu mă poţi ţine aici veşnic, spuse cu vehemenţă lommy. 

Reluându-şi manierele britanice, Haydock spuse: 

— N-o să fie nevoie, dragul meu amic. Numai până mâine 
noapte. În micul meu golf va poposi o barcă, şi ne gândim să 
te trimitem într-un voiaj pentru sănătatea ta, deşi nu cred 
că vei fi în viaţă, sau măcar la bord, când barca va ajunge la 
destinaţie. 

— Mă întreb de ce nu-mi dai în cap chiar acum. 

— E o vreme foarte călduroasă amice dragă. Un cadavru 
în incintă are un mod de a-şi anunţa prezenţa. 

— Înţeleg, spuse Tommy. 

Chiar înţelegea. Avea să fie ţinut în viaţă până sosea barca. 
Apoi avea să fie omorât, sau înecat, şi cadavrul lui avea să 
fie dus de mare. Când avea să fie găsit, nimic nu putea face 
legătura între acest cadavru şi Smugglers' Rest. 

Hydock continuă: 

— Am venit doar să te întreb dacă am putea face ceva 
pentru tine... După aceea. 

Tommy reflectă, apoi spuse: 

— Mulţumesc, dar n-am să-ţi cer să-i duci din părul meu 
cuconiţei din St. John's Wood, sau ceva de genul ăsta. O să- 


mi simtă lipsa când va veni ziua de salariu, dar îşi va găsi ea 
repede un prieten undeva. 

Cu orice preţ, trebuia să creeze impresia că lucra pe cont 
propriu. Atâta timp cât asupra lui Tuppence nu plana nici o 
bănuială, jocul mai putea fi câştigat totuşi, deşi el nu mai 
avea să fie acolo să-l joace. 

— Cum vrei, spuse Haydock. Dacă vrei să-i transmiţi un 
mesaj... Prietenei tale, vom avea grijă să ajungă la 
destinaţie. 

Aşadar, era totuşi curios să afle câte ceva despre acest 
necunoscut domn Meadowes? Prea bine, atunci, lommy 
avea de gând să-l lase să caute mai departe. 

Clătină din cap. 

— Nimic. 

— Prea bine. 

Cu un aer absolut indiferent, Haydock îi făcu semn lui 
Appledore. Acesta îi legă iar mâinile lui Tommy şi îi puse 
căluşul. Cei doi ieşiră, încuind uşa după el. 

Lăsat singur cu gândurile lui, Tommy numai vesel nu se 
simţea. Nu doar că se confrunta cu perspectiva unei morţi 
ce se apropia rapid, dar nu avea nici un mijloc de a lăsa 
vreun indiciu în urmă privitor la ceea ce descoperise. 

Fireşte, rămânea Tuppence. Dar ce putea face Tuppence? 
După cum tocmai subliniase Haydock, dispariţia lui Tommy 
nu avea să fie asociată cu el. 

Mărturiile celor doi martori avea să confirme asta. 
Tuppence ar fi putut bănui pe oricine numai pe Haydock nu. 
Şi poate că nici n-ar fi bănuit. Poate că ea îl credea plecat 
pe urmele cuiva. 

La naiba, de-ar fi fost ceva mai atent... 

Pivniţa era cât de cât luminată. Lumina intra printre 
gratiile deschizăturii ce se afla pe un perete, sus, într-un 
colţ. Dacă ar fi putut să-şi scoată căluşul, ar fi strigat după 
ajutor. Cineva putea să-l audă, deşi era foarte puţin 
probabil. 


Era după-amiază, târziu, aprecie el. Probabil că Haydock 
ieşise; nu auziră nici un zgomot deasupra. Haydock! Tommy 
clocotea de mânie. Acel englez inimos! Oare toţi erau orbi 
de nu vedeau acel craniu tipic de prusac? El unul nu-l 
văzuse. Aşadar, o dăduse de tot în bară... 

Ce era asta? 

Ciuli urechile ascultând un sunet îndepărtat. 

Era doar un om care fredona o melodie. 

lar el era aici, incapabil să scoată un sunet pentru a atrage 
atenţia cuiva. 

Cel care fredona se apropie. Fredona cât se poate de fals. 
Dar melodia putea fi recunoscută. Ea data din ultimul 
război, şi era reînviată în acesta. 

„Dacă ai fi singura fată din lume iar eu aş fi singurul 
băiat.” 

Ce des o fredonase în 1917! 

La naiba cu tipul ăsta! De ce nu cânta ca lumea? 

Brusc, trupul lui Tommy deveni rigid. Falseturile alea îi 
erau ciudat de familiare. De bună seamă, exista o singură 
persoană care întotdeauna o lua aiurea în acel loc anume şi 
în acel fel anume! 

„Dumnezeule, Albert!” se gândi Tommy. 

Albert dădea târcoale la Smugglers' Rest. Albert era acolo, 
la îndemână, iar el nu putea mişca o mână sau un picior, nu 
putea scoate un sunet... 

Stai aşa! Oare nu putea? 

Exista un singur sunet - nu prea uşor de scos cu gura 
închisă, dar putea reuşi. 

Disperat, Tommy începu să sforăie. Închise ochii, gata să 
simuleze un somn adânc în caz că ar fi apărut Appledore, şi 
sforăi, sforăi... 

Sforăi scurt, sforăi scurt, sforăi scurt - pauză - sforăi lung, 
sforăi lung, sforăi lung - pauză - sforăit scurt, sforăit scurt, 
sforăit scurt... 

După plecarea lui Tuppence, Albert se simţi profund 
tulburat. 


Cu trecerea anilor, devenise un om ale cărui proces mental 
erau lente, dar acele procese erau tenace. 

Starea de lucruri în general i se părea total greşită, în 
primul rând, războiul era total greşit. 

„Nemţii ăia!” îşi zise Albert mohorât şi aproape fără ciudă. 
Strigau „Heil-Hitler!”, băteau pas de gâscă, invadau lumea, 
bombardau, mitraliau, erau o adevărată pacoste. Trebuiau 
opriţi, nici vorbă, şi până acum se părea că nimeni nu 
putuse să-i oprească. 

Şi acum iat-o şi pe doamna Beresford, o doamnă de treabă 
cum nu mai era alta, băgându-se în bucluc şi căutând un 
bucluc mai mare, şi cum avea s-o oprească el? N-avea cum. 
Scârboşi tipi trebuiau să fie cei din Coloana a Cincea! Şi 
unii din ei mai erau şi englezi get-beget! O ruşine, asta era! 

Iar conaşul, care întotdeauna o tempera pe coniţa, conaşul 
lipsea. 

Lui Albert nu-i plăcea deloc asta. Lui i se părea că la mijloc 
se putea să fie mâna „nemților ăia”. 

Albert nu se omora cu raţionamentul profund. El trecea 
direct la fapte. Hotărând că stăpânul lui trebuia găsit, porni 
în căutarea lui cam cum ar fi făcut un câine credincios. 

Nu acţionă în baza unui plan stabilit, ci procedă exact cum 
făcea când pleca în căutarea poşetei soţiei lui sau a 
propriilor ochelari, mai precis, se ducea la locul unde 
văzuse ultima oară obiectele rătăcite şi începea de acolo. 

În cazul de faţă, ultimul lucru ştiut despre Tommy era că 
cinase cu comandorul Haydock la Smgglers' Rest, şi apoi se 
întorsese la Sans Souci, şi ultima dată fusese văzut intrând 
pe poartă. 

Ca atare, Albert urcă dealul până la Sans Souci, şi petrecu 
vreo cinci minute uitându-se şi cu speranţă la poartă. Nimic 
cu caracter dubios nu-i veni în minte, oftă şi porni agale în 
susul dealului către Smugglers' Rest. 

Şi Albert fusese în acea săptămână la cinematograf, şi 
fusese profund impresionat de subiectul filmului 
Menestrelul călător. Ce romantic film! Nu putea să nu fie 


izbit de asemănarea dintre situaţii. Şi el, ca şi eroul de pe 
ecran, Larry Cooper, era un Blondel credincios care îşi 
căuta stăpânul întemnițat. La fel ca Blondel, luptase alături 
de stăpânul său în trecut. Acum stăpânul său căzuse pradă 
trădării, şi nu era nimeni în afară de credinciosul lui Blondel 
care să-l caute şi să-l redea braţelor iubitoare ale reginei 
Berengaria. 

Albert scoase un oftat în timp ce îşi aminti tulburătoarele 
versuri. „Richard, oh, regele meu”, pe care credinciosul 
trubandur le cântase cu atâta simţire sub turn. 

Păcat că el unul nu avea ureche muzicală. 

Îi lua mult timp să prindă o melodie. 

Îşi ţuguie buzele, încercând să fluiere. 

În ultimul timp, începuseră să se cânte iar vechile melodii, 
şi nu era rău. 

— Dacă ai fi singura fată din lume, iar eu aş fi singurul 
băiat...” 

Albert se opri să se uite la poarta vopsită în alb de la 
Smugglers' Rest. Deci aici fusese stăpânul său la cină. 

Merse puţin mai departe pe deal în sus şi ieşi înspre dune. 

Nimic aici. Nimic în afară de iarbă şi câteva oi. 

Poarta de la Smugglers' Rest se deschise şi ieşi o maşină. 
La volan era un bărbat masiv în costum de golf. 

„Ăsta trebuie să fie comandorul Haydock”, deduse Albert. 

Se întoarse şi se uită lung la Smugglers' Rest. O casă 
curăţică. O grădiniţă frumoasă. Frumoasă privelişte. 

— Ţi-aş spune nişte lucruri atât de frumoase” fredonă el 
uitându-se cu admiraţie la casă. 

Pe uşa laterală ieşi un bărbat cu o sapă şi dispăru din 
vedere pe o portiţă. 

Albert, care cultiva măcriş şi ceva salată verde în grădina 
din spatele casei, fu subit interesat. 

Se apropie şi mai mult de Smugglers' Rest şi intră pe 
poartă. Da, frumos loc, şi curat. 

Dădu agale ocol casei. La o oarecare distanţă sub el se afla 
un platou, pe care se ajungea coborând nişte trepte, 


cultivat cu legume. Bărbatul care ieşise din casă lucra de 
Zor acolo. 

Albert îl urmări cu interes câteva minute. Apoi se întoarse 
să contemple casa. 

O casă curăţică, îşi zise el pentru a treia oară. Exact genul 
de casă pe care era de aşteptat s-o aibă un domn ieşit la 
pensie din marină. Aici cinase stăpânul său în seara aceea. 

Albert dădu ocol casei a doua oară. Se uita la ea aşa cum 
se uitase la poarta de la Sans Souci - cu speranţă, parcă 
rugând-o să-i spună ceva. 

Şi, în timp ce mergea, fredona încetişor pentru sine. 

— Am face lucruri atât de frumoase”, fredonă Albert. „[i- 
aş spune lucruri atât de frumoase. Am face lucruri atât de 
frumoase...” O luase fals undeva, nu-i aşa? 

Hei, ciudat, aşadar comandorul creştea porci, nu? Un 
grohăit lung ajunse până la ei. Ciudat - aproape că părea că 
venea de sub pământ. Ciudat loc să creşti porci. 

Nu puteau fi porci. Nu, era cineva care trăgea un pui de 
somn. Un pui de somn în pivniţă, aşa se părea... 

Exact ziua potrivită pentru somn, dar ciudat loc să te culci. 
Fredonând, Albert se apropie mai mult. 

Pe acolo venea - prin mica deschizătură cu gratii. Groh, 
groh, groh, sfooooor. Sfooooor, sfooooor - groh, groh, groh. 
Ciudat sforăit - îi amintea de ceva... 

— Hopa! Spuse Albert. Asta e - SOS. Punct, punct, punct, 
linie, linie, linie, punct, punct, punct. 

Aruncă iute o privire în jur. 

Îngenunchind, bătu uşurel un mesaj pe grilajul de fier al 
micii deschizături. 

Capitolul XIII 

Deşi Tuppence se dusese la culcare într-o stare de spirit 
optimistă, în zori se trezi cu moralul la pământ. 

Totuşi, coborând la micul dejun, moralul îi crescu la 
vederea unei scrisori aşezate pe farfuria ei, a cărei adresă 
era înscrisă cu un scris dureros de aplecat spre stânga. 


Asta nu era o scrisoare de la Douglas, Raymond sau Cyril, 
sau vreo altă corespondenţă camuflată care îi sosea 
punctual şi care includea o carte poştală vesel colorată, cu 
un Bonzo pe ea, pe care era mâzgălit „Scuze că nu ţi-am 
scris până acum. Toate merg bine, Maudie”. 

Tuppence deschise scrisoarea. 

„Dragă Patricia, Mă tem că mătuşa Grade se simte mult 
mai rău azi. Doctorii nu spun pe faţă că se duce, dar tare 
mă tem că nu sunt prea multe speranţe. Dacă vrei s-o vezi 
înainte să se stingă, cred că ar fi bine să vii azi. Dacă vei lua 
trenul de 10:20 până la Yarrow, un prieten te va aştepta cu 
maşina. Aştept cu nerăbdare să te revăd, în ciuda motivului 
trist. 

A ta veşnică, PENELOPE PLAYNE”. 

Tuppence făcu tot ce putu să-şi înăbuşe bucuria. 

Buna Penny Plain6! 

Cu oarecare dificultate, îşi compuse o expresie îndurerată 
şi oftă adânc în timp ce lăsa scrisoarea pe masă. 

Dezvălui conţinutul scrisorii celor două ascultătoare 
prezente, domnişoara Minton şi doamna O'Rourke, şi 
descrise pe larg personalitatea mătuşii Gracie, curajul ei de 
neînfrânt, indiferența ei faţă de raidurile aeriene şi de 
pericol, şi nedreptatea pe care i-o făcea boala. Domnişoara 
Minton găsi similarități între boala mătuşii Gracie şi cea a 
verişoarei sale Selina. Doamna O'Rourke manifestă un viu 
interes cu privire la faptul dacă Tuppence avea de 
beneficiat material de pe urma morţii mătuşii Gracie şi află 
că dragul de Cyril fusese întotdeauna nepotul preferat al 
bătrânei, fiindu-i totodată şi fin. 

După micul dejun, Tuppence sună la croitorie şi anulă 
proba unui costum din acea după-amiază, apoi o căută pe 
doamna Perenna şi o anunţă că s-ar putea să lipsească o 
noapte sau două. 

Doamna Perenna exprimă obişnuitele sentimente 
convenţionale. Arăta obosită în dimineaţa asta, şi avea o 
expresie hărţuită şi neliniştită. 


— "Tot nici o veste despre domnul Meadowes, spuse ea. 
Zău că e cât se poate de ciudat, nu-i aşa? 

— Sunt sigură că trebuie că a avut un accident, oftă 
doamna Blenkensop. Mereu am spus-o. 

— Oh, doamnă Blenkensop, dar accidentul ar fi fost 
raportat până acum. 

— Ei bine, dumneavoastră ce credeţi? 

Doamna Perenna clătină din cap. 

— Chiar că nu ştiu ce să spun. Sunt cu totul de acord că nu 
poate să fi plecat de bună voie. Ar fi trimis vorbă până 
acum. 

— Acel oribil maior Bletchley a lansat o sugestie absolut 
nejustificată, spuse doamna Blenkensop. Nu, dacă n-a fost 
accident, trebuie că şi-a pierdut memoria. Sunt sigură că e 
un lucru mult mai des întâlnit decât se ştie în general, mai 
ales în vremuri de stres ca cele pe care le trăim noi acum. 

Doamna Perrena dădu din cap. Îşi făcu gura pungă, cu o 
expresie cam îndoită. Îi aruncă o privire rapidă lui 
Tuppence. 

— Ştii, doamnă Blenkensop, noi nu ştim prea multe despre 
domnul Meadowes, nu-i aşa? 

Tuppence întrebă tăios: 

— Ce vreţi să spuneţi? 

— Oh, te rog, nu mă lua atât de tare. Eu una nu cred nici o 
clipă asta. 

— Ce nu credeți? 

— Povestea care circulă. 

— Ce poveste? Eu n-am auzit nimic. 

— Nu... Poate că oamenii nu vor să-ţi spună. Nu ştiu de 
unde a pornit. Am impresia că domnul Cayley a menţionat-o 
primul. Desigur, el e un om cam bănuitor, dacă înţelegi ce 
vreau să spun. 

— Vă rog să-mi spuneţi. 

— Păi, a fost doar o sugestie precum că domnul Meadowes 
ar putea fi agent străin - unul din oamenii ăia îngrozitori 
care constituie Coloana a Cincea. 


Tuppence rosti indignată: 

— N-am auzit niciodată o idee mai absurdă! 

— Nu. Nu cred că e ceva adevărat în asta. Dar, desigur, 
domnul Meadowes a fost văzut mult în compania acelui 
băiat neamţ, şi cred că a pus o grămadă de întrebări despre 
procesele chimice din fabrică, şi de aceea oamenii se 
gândesc că poate cei doi lucrau împreună. 

Tuppence spuse: 

— Dumneavoastră nu credeţi că există vreun dubiu cu 
privire la Carl, nu-i aşa, doamnă Perenna. 

Văzu faţa celeilalte traversată de un spasm rapid. 

— Aş vrea să pot spune cât nu e adevărat. 

Tuppence rosti cu blândeţe: 

— Sărmana Sheila... 

Ochii doamnei Perenna fulgerară. 

— Biata copilă, are inima zdorbită. De ce trebuie să se 
întâmple aşa? De ce nu şi-a dăruit inima altcuiva? 

Tuppence clătină din cap. 

— Lucrurile nu se întâmplă aşa. 

— Ai dreptate. Cealaltă vorbea cu un glas profund, amar. 
Trebuie să fie durere şi amărăciune şi praf şi cenuşă. 
Trebuie să fie în firea lucrurilor să te sfâşie... Sunt sătulă de 
cruzime, de nedreptatea acestei lumi. Aş vrea s-o sfărâm... 
Şi s-o luăm de la început, fără aceste reguli şi legi şi tirania 
unei naţiuni asupra alteia. Aş vrea... 

O tuse o întrerupse. O tuse adâncă, din gât. Doamna 
O'Rourke stătea în cadrul uşii umplându-l în întregime cu 
trupul ei masiv. 

— Vă întrerup? Întrebă ea. 

Ca ştearsă cu burete, întreaga dovadă a izbucnirii 
doamnei Perenna îi dispăru de pe faţă. 

— Nu, deloc, doamna O'Rourke, spuse ea. locmai 
discutam despre ce i s-o fi întâmplat domnului Meadowes. E 
uimitor că poliţia nu poate să dea de nici o urmă de-a lui. 

— Ah, poliţia! Exclamă cu dispreţ doamna O'Rourke. Nu e 
bună de nimic! Se pricepe doar să dea amenzi la şoferi şi să 


dea buzna peste bieţii amărâţi care nu şi-au scos autorizaţie 
pentru câini. 

— Care e teoria dumneavoastră, doamnă O'Rourke, 
întrebă Tuppence. 

— Dumneata ai auzit povestea care circulă? 

— Despre faptul că e fascist şi agent străin? Da, am auzit, 
spuse cu răceală Tuppence. 

— S-ar putea să fie adevărat, rosti gânditoare doamna 
O'Rourke. Căci omul ăsta are ceva care m-a intrigat de la 
început. Am stat cu ochii pe el, să ştii. Îi zâmbi direct lui 
Tuppence şi, la fel ca toate zâmbetele doamnei O'Rourke, şi 
acesta avea ceva vag terifiant - un zâmbet de căpcăun. Nu 
arăta ca un om care s-a retras din afaceri şi nu avea nimic 
de făcut, dacă e să mă bazez pe judecata mea, aş zice că a 
venit aici cu un Scop. 

— Şi când poliţia i-a dat de urmă a dispărut? Întrebă 
Tuppence. 

— S-ar putea. Care-i părerea dumitale, doamnă Perenna? 

— Nu ştiu, oftă doamna Perenna. Este extrem de 
supărător ce s-a întâmplat. Dă naştere la atâtea discuţii! 

— Ah! Nu băga în seamă discuţiile. Ei sunt fericiţi acum 
afară pe terasă întrebându-se şi făcând presupuneri. Până 
la urmă vor trage concluzia că omul ăla inofensiv, liniştit, a 
plecat să ne arunce pe toţi în aer în paturile noastre cu 
bombe. 

— Aşadar nu ne-aţi spus ce credeţi? Întrebă Tuppence. 

Doamna O'Rourke zâmbi, acelaşi zâmbet lent, feroce. 

— Eu cred că omul e undeva în siguranţă... În absolută 
sigurnaţă. 

Tuppence se gândi: „Ar putea spune asta dacă ar şti... Dar 
el nu e unde crede ea!” 

Urcă în camera ei să se pregătească. Betty Sprot ieşi în 
fugă din camera soţilor Cayley cu un zâmbet ştrengăresc şi 
o bucurie nespusă pe faţă. 

— Ce-ai mai pus la cale, veveriţo? Întrebă Tuppence. 

Betty gânguri: 


— Găâ'culisă şi gâ'can... 

Tuppence recită: 

— Unde vă plimbaţi de-un an? La etaj”. O ridică pe Betty 
sus deasupra capului. „La parter.” O rostogoli pe podea. 

În clipa aceea apăru doamna Sprot şi o luă pe Betty ca s-o 
îmbrace pentru plimbare. 

— A'cuns? Întrebă cu speranţă Betty. Acuns? 

— Nu te poţi juca acum de-a v-aţi ascunselea, spuse 
doamna Sprot. 

Tuppence intră în cameră, îşi puse pălăria (ce pacoste că 
trebuie să poarte pălărie - Tuppence Beresford nu purta 
niciodată, dar Patricia Blenkensop cu siguranţă ar fi 
purtat). 

Observă că cineva schimbase poziţia pălăriilor din dulapul 
pentru pălării. Îi căutase cineva prin cameră? Ei bine, lasă-i 
să caute. Nu aveau să găsească nimic, care să arunce vreo 
urmă de îndoială asupra ireproşabilei doamne Blenkensop. 

Lăsă scrisoarea de la Penelope Playne pe masa de toaletă, 
cobori la parter şi ieşi din casă. 

Era zece fix când ieşea pe poartă. Avea timp berechet. Se 
uită la cer şi, făcând asta, călcă într-o baltă de noroi de 
lângă stâlpul porţii, dar, aparent, fără să observe, îşi 
continuă drumul. 

Inima ei dansa nebuneşte. Succes... Succes... aveau să 
reuşească. 

Yarrow era o gaură mică de ţară, aflată la o oarecare 
distanţă de sat. 

În faţa gării aştepta o maşină. La volan stătea un tânăr 
arătos. Acesta îşi scoase chipiul în faţa lui Tuppence, dar 
gestul nu era prea natural. 

Tuppence dădu cu piciorul în cauciucul din faţă şi întrebă 
cu îndoială: 

— Nu e cam desumflat? 

— Nu avem mult de mers, doamnă. 

Ea dădu din cap şi urcă în maşină. 


Porniră, nu către sat, ci către dune. După ce urcară în 
serpentină un deal, o luară pe un drum lateral care cobora 
abrupt spre o prăpastie adâncă. Din umbra unui pâlc de 
copaci ieşi o siluetă. 

Maşina se opri şi, coborând din maşină, Tuppence se 
îndreptă spre Anthony Marsdon. 

— Beresford e teafăr, spuse el repede. L-am localizat ieri. 
E prizonier - partea adversă a pus mâna pe el - şi va 
rămâne aşa. Încă douăsprezece ore. Vedeţi dumneavoastră, 
într-un anumit punct trebuie să sosească o barcă, şi tare am 
vrea s-o înhăţăm. De asta Beresford se sacrifică încă un 
timp - nu vrem să dăm în vileag spectacolul decât în ultimul 
moment. 

Se uită neliniştit la ea. 

— Înţelegeţi, nu-i aşa? 

— Oh, da! 

Tuppence se uita lung la un morman de material de 
camuflaj pe jumătate ascuns de copaci. 

— N-o să păţească absolut nimic, continuă tânărul. 

— Fireşte că Tommy n-o să păţească nimic. Nu trebuie să 
vorbeşti cu mine de parcă aş avea doi ani. Amândoi suntem, 
gata să ne asumăm câteva riscuri. 

— Ei bine... Tânărul ezită. Am primit ordin să vă fac o 
anumită propunere. Dar... Dar, în fine, nu-mi place s-o fac. 
Vedeţi dumneavoastră... 

Tuppence îl trată cu o privire rece. 

— De ce nu-ţi place s-o faci? 

— Păi... la naiba... Sunteţi mama lui Deb. lar eu vreau să 
spun... Ce mi-ar zice Deb dacă... Dacă... 

— Dacă o iau pe coajă? Întrebă Tuppence. Eu una, dacă aş 
fi în locul dumitale, nu i-aş pomeni de asta. Cel care a spus 
că explicaţiile sunt o greşeală a avut dreptate. 

Apoi îi zâmbi cu bunăvoință. 

— Dragul meu băiat, ştiu exact ce simţi. Dumneata şi 
Deborah şi generaţia tânără, în general, consideraţi că e de 
datoria voastră să vă asumaţi riscuri şi că bieţii oameni 


între două vârste trebuie apăraţi, puşi la adăpost. Totule o 
prostie, pentru că dacă e să fie lichidat cineva e mult mai 
bine să fie cei între două vârste, care şi-au trăit cea mai 
mare parte din viaţă, oricum, nu te mai uita la mine ca la 
acel obiect sacru, mama lui Deborah, şi spune-mi ce treabă 
periculoasă şi neplăcută am de făcut. 

— Să ştiţi că sunteţi grozavă, pur şi simplu splendidă! Zise 
cu entuziasm tânărul. 

— Gata eu complimentele. Mă admir eu singură destul, aşa 
că nu e nevoie să mă lauzi şi dumneata. Care anume e 
marea idee? 

Tony arătă cu un gest mormanul de material învălmăşit. 

— Astea sunt resturile unei paraşute, spuse el. 

— Aha. 

Ochii lui Tuppence scânteiară. 

— A fost doar un paraşutist izolat, continuă tânărul. Din 
fericire, cei din apărarea locală de pe aici sunt foarte isteţi. 
Au pus mâna pe ea imediat după aterizare. 

— Pe ea? 

— Da, ea! O femeie îmbrăcată în uniformă de infirmieră. 

— Păcat că n-a fost îmbrăcată în călugăriţă. Ar fi circulat 
pe aici atâtea poveşti bune cu călugăriţe cu braţe păroase şi 
musculoase cumpărându-şi bilet de autobuz. 

— Ei bine, n-a fost călugăriţă şi nici bărbat deghizat. A fost 
o femeie de înălţime medie, între două vârste, cu părul de 
culoare închisă şi subţirică. 

— De fapt, o femeie care arăta cam ca mine? 

— Aţi nimerit la fix. 

— Şi? Întrebă Tuppence. 

Marsdon spuse încet: 

— Partea următoare e la latitudinea dumneavoastră. 

Tuppence zâmbi. 

— Accept, nici vorbă. Unde trebuie să merg şi ce trebuie 
să fac? 

— Doamnă Beresford, sunteţi cu adevărat grozavă. Aveţi 
nişte nervi nemaipomeniţi. 


— Unde trebuie să merg îşi ce trebuie să fac? Repetă 
Tuppence. 

— Din fericire, instrucţiunile sunt foarte anemice. În 
buzunarul femeii s-a găsit o bucată de hârtie pe care scria 
în germană: „Mergi la Leatherbarrow - ia-o spre răsărit de 
la crucea de piatră. 14 St Asalph's Rd. Dr. Binion.” 

Tuppence ridică ochii. Pe vârful dealului din apropiere era 
o cruce de piatră. 

— Aceea este, spuse Tony. Semnele rutiere au fost 
înlăturate fireşte. Dar Leatherbarrow e un loc mărişor, şi 
mergând către răsărit de la cruce nu se poate să nu daţi de 
el. 

— Cât e până acolo? 

— Cinci mile, cel puţin. 

Tuppence făcu o strâmbătură. 

— O plimbare sănătoasă înainte de masa de prânz, 
comentă ea. Sper că Dr. Binion o să mă invite la masă când 
ajung acolo. 

— Ştiţi germană, doamnă Beresford? 

— Doar varianta de hotel. Va trebui să fiu fermă privitor la 
vorbitul în engleză, am să spun că am primit instrucţiuni să 
vorbesc numai englezeşte. 

— E un risc înfiorător, spuse Marsdon. 

— Prostii. Cine să-şi imagineze că e vorba de o substituire? 
Sau ştie toată lumea din zonă că a fost prins un paraşutist, 
o femeie? 

— Cei doi de la apărarea locală care au raportat că au 
văzut paraşuta în aer sunt reţinuţi de şeful poliţiei. Nu vrem 
să riscăm ca ei să le povestească prietenilor lor cât de 
deştepţi au fost! 

— Poate că a mai văzut-o cineva, sau a auzit despre ea. 

— Dragă doamnă Beresford, nu există zi să nu circule 
vorba că au fost văzuţi unu, doi, trei, patru, până la o sută 
de paraşutişti! 

— Asta probabil că e foarte adevărat, aprobă Tuppence. Ei 
bine, să purcedem. 


— Avem aici uniforma şi o polițistă expertă în arta 
machiajului. Veniţi cu mine. 

Chiar în mijlocul păduricii se afla o baracă aflată în stare 
proastă. În uşa ei stătea o femeie între două vârste cu 
aspect competent. 

Ea se uită la Tuppence şi dădu din cap în semn de 
aprobare. 

În baracă, aşezată pe o ladă răsturnată, Tuppence se lăsă 
pe mâinile experte ale poliţistei. În cele din urmă, aceasta 
se dădu înapoi, zâmbi mulţumită şi spuse: 

— Gata, cred că am făcut o treabă foarte bună. Ce credeţi, 
domnule? 

— Într-adevăr foarte bună, spuse Tony. 

Tuppence întinse mâna şi luă oglinda pe are o ţinea 
femeia. Îşi privi curioasă faţa şi abia reuşi să-şi înăbuşe un 
strigăt de uimire. 

Sprâncenele îi fuseseră pensate cu totul altfel, 
schimbându-i întreaga expresie a feţei. Bucăţi mici de 
leucoplast ascunse sub buclele trase peste urechi îi 
întindeau pielea feţei şi îi schimbau contururile. Puţin chit 
lipit pe nas îi modificase forma nasului, dându-i lui 
Tuppence un profil coroiat. Machiajul iscusit îi mai 
adăugase câţiva ani la vârstă, cu riduri adânci de o parte şi 
de alta a gurii. Întreaga faţă avea o expresie blândă, cam 
prostuţă. 

— E fantastic de bine lucrat, spuse cu admiraţie Tuppence. 

Îşi atinse uşor vârful nasului. 

— Trebuie să aveţi grijă, o avertiză cealaltă femeie şi 
scoase din trusă două felii subţiri de gumă de şters. Credeţi 
să puteţi suporta să le ţineţi în gură ca să vă umple obrajii? 

— Va trebui să suport, spuse Tuppence. 

Le băgă în gură şi îşi mişcă mazxilarele cu grijă. 

— De fapt, nu-i prea rău, recunoscu ea. 

Apoi, Tony părăsi discret baraca iar Tuppence îşi scoase 
hainele şi îşi puse uniforma de infirmieră. 1 se potrivea, deşi 
o strângea puţin la umeri. Boneta de un albastru închis 


dădu nota finală a noii sale personalităţi. Refuză, totuşi, 
pantofii butucănoşi cu bot pătrat. 

— Dacă trebuie să merg pe jos cinci mile, o fac în pantofii 
mei, spuse ea cu hotărâre. 

Se uită cu interes în geanta de culoare albastru închis - 
pudră; un ruj de buze; două lire, un shiling şi şase penny în 
bani englezeşti; o batistă şi o carte de identitate pe numele 
Freda Elton, 4 Manchester Road, Sheffield. 

Tuppence îşi transferă propia pudră şi ruj de buze şi se 
ridică, gata de plecare. 

Tony Marsdon spuse morocănos: 

— Mă simt ca un porc că vă las să faceţi asta. 

— Ştiu exact cum te simţi. Dar nu-ţi face griji, copilul meu, 
mă crezi sau nu, mă distrez de minune. 

Tony Mardon spuse din nou: 

— Sunteţi pur şi simplu minunată! 

Oarecum cirmuspectă, Tuppence se uită la casa cu nr. 14 
de pe St Asalph's Road şi observă că Dr. Binion era dentist 
şi nu doctor. 

Cu colţul ochiului îl văzu pe Tony Marsdon. Acesta stătea 
într-o maşină în faţa unei case din josul străzii. 

Se considerase necesar ca Tuppence să meargă pe jos 
până în Leatherbarrow exact cum avea instrucţiuni, 
întrucât dacă ar fi fost dusă cu maşina faptul putea să fie 
remarcat. 

Tony, cu poliţista expertă, plecaseră în direcţia opusă şi 
făcuse un mare ocol înainte de a intra în Leatherbarrow şi 
de a-şi lua în primire postul din St Asalph's Road. 

— Porţile arenei se deschid, murmură Tuppence. Intră o 
creştină în drum spre lei. Oh, în fine, nimeni nu poate spune 
că nu văd viaţa. 

Traversă drumul şi sună la sonerie, întrebându-se în 
acelaşi timp cât anume îl plăcea Deborah pe tânărul acesta. 
Uşa fu deschisă de o femeie în vârstă cu o faţă de ţărancă - 
nu o faţă de englezoaică. 

— Dr. Binion? Spuse Tuppence. 


Femeia o măsură încet din cap până-n picioare. 

— Dumneavoastră trebuie să fiţi sora Elton, presupun. 

— Da. 

— Atunci poftiţi sus în cabinetul domnului doctor. 

Se dădu înapoi, uşa se închise în spatele lui Tuppence care 
se pomeni într-un hol îngust cu linoleum pe jos. 

Servitoarea o conduse la etaj şi deschise o uşă. 

— Vă rog să aşteptaţi. Domnul doctor va veni la 
dumneavoastră. 

Un cabinet de dentist foarte obişnuit, cu mobilier vechi şi 
ponosit. 

Tuppence se uită la scaunul de lucru şi zâmbi; pentru 
prima dată în viaţa ei acesta n-o mai îngrozea. Avea 
senzaţia de teamă de dentist, nici vorbă, dar din cu totul 
alte cauze. 

La un moment dat uşa avea să se deschidă şi avea să intre 
„Dr. Binion”. Cine avea să fie Dr. Binion? Un străin? Sau 
cineva pe care îl mai văzuse? Dar era persoana care pe 
jumătate se aştepta ea să fie... 

Uşa se deschise. 

Bărbatul care intră nu era deloc persoana pe care 
Tuppence îşi închipuise că s-ar fi putut s-o vadă! Era cineva 
la care nu se gândise niciodată ca la un posibil concurent. 

Era comandorul Haydock. 

Capitolul XIV 

Un val de supoziţii cu privire la rolul jucat de comandorul 
Haydock în dispariţia lui Tommy trecu prin mintea lui 
Tuppence, dar le dădu cu hotărâre la o parte. Era un 
moment în care trebuia să se concentreze, nu să se lase în 
voia gândurilor. 

Avea sau nu avea s-o recunoască comandorul? Era o 
întrebare interesantă. 

Îşi impusese şi se antrenase dinainte să nu manifeste nici 
un semn de recunoaştere sau surpriză indiferent pe cine ar 
fi putut vedea, aşa că acum era rezonabil de sigură că ea 
una nu trădase nici un semn nepotrivit cu situaţia. 


Se ridică în picioare şi rămase acolo, într-o atitudine 
respectuoasă, aşa cum se cuvenea să stea o simplă 
nemţoaică în prezenţa unui Domn al creaţiei. 

— Aşadar ai sosit, spuse comandorul. 

Vorbea în engleză şi purtarea îi era exact ca de obicei. 

— Da, spuse Tuppence şi adăugă: Sunt sora Elton. 

Haydock zâmbi ca la o glumă. 

— Sora Elton! Excelent. 

Se uită cu aprobare la ea. 

— Arăţi absolut corespunzător, spuse el cu amabilitate. 

Tuppence lăsă capul în jos, dar nu spuse nimic. Îi lăsa lui 
iniţiativa. 

— Presupun că ştii ce ai de făcut, nu? Continuă Haydock. 
Ia loc, te rog. 

Tuppence se aşeză ascultătoare. Răspunse: 

— Urma să primesc instrucţiuni amănunțite de la 
dumneavoastră. 

— Foarte corect, spuse Haydock. În glasul lui se citea o 
uşoară ironie. Ştii ziua? 

— Patru. 

— Haydock păru uimit. 

O încruntătură îi încreţi fruntea. 

— Aşadar ştii asta, mormăi el. 

Urmă o pauză, apoi luppence spuse: 

— Vreţi să-mi spuneţi, vă rog, ce trebuie să fac? 

Haydock spuse: 

— Toate la timpul lor, draga mea. 

Tăcu un minut, apoi întrebă: 

— Ai auzit, fără îndoială, de Sans Souci? 

— Nu, răspunse Tuppence. 

— N-ai auzit? 

— Nu, spuse cu fermitate Tuppence. 

„Să vedem cum te descurci cu asta!” se gândi Tuppence. 
Pe faţa comandorului apăru un zâmbet ciudat. Spuse: 

— Deci n-ai auzit de Sans Souci? Asta mă miră foarte 
tare... Întrucât am avut impresia că ai locuit acolo în ultima 


lună... 

Se lăsă o tăcere mormântală. Comandorul spuse: 

— Ce zici de asta, doamnă Blenkensop? 

— Nu ştiu ce vreţi să spuneţi, domnule doctor. Eu am 
aterizat cu paraşuta azi dimineaţă. 

Haydock zâmbi din nou - un zâmbet hotărât neplăcut. 
Zise: 

— Câţiva metri de pânză aruncaţi într-o tufă crează o 
iluzie minunată. lar eu nu sunt Dr. Binion, dragă doamnă. 
Dr. Binion este, oficial, dentistul meu, şi e destul de amabil 
să-mi lase, când şi când, cabinetul lui. 

— Chiar aşa? Întrebă Tuppence. 

— Chiar aşa, doamnă Blenkensop! Sau preferi să mă 
adresez dumitale cu numele de Beresford, numele dumitale 
adevărat? 

Din nou se lăsă o tăcere apăsătoare. Tuppence inspiră 
adânc. 

Haydock dădu din cap. 

— Jocul s-a sfârşit, înţelegi. „Ai intrat în salonul meu”, îi 
spuse păianjenul muştii.” 

Se auzi un clic slab şi în mâna lui apăru licărirea albastră a 
unui obiect metalic. Un pistol. 

Glasul lui căpătă o notă sinistră când spuse: 

— Şi nu te-aş sfătui să faci vreun zgomot sau să ridici în 
picioare cartierul! Ai fi moartă înainte să apuci să ţipi, şi 
chiar dacă ai reuşi să strigi n-ai atrage atenţia. Pacienţii sub 
anestezie strigă adesea, să ştii. 

Tuppence spuse calmă: 

— Se pare că te-ai gândit la toate. Nu ţi-a trecut prin cap 
că am prieteni care ştiu unde sunt? 

— Ah! Aşadar te bazezi pe băiatul cu ochi albaştri - de 
fapt, cu ochi căprui! Tânărul Anthony Marsdon. Regret, 
doamnă Beresford, dar întâmplarea face ca tânărul 
Anthony să fie unul din cei mai înfocaţi susţinători ai noştri 
din ţara asta. Cum spuneam mai înainte, câţiva metri de 


pânză crează un efect minunat. Ai înghiţit foarte uşor 
povestea cu paraşuta. 

— Nu văd rostul acestei întregi aiureli! 

— Serios? Vezi dumneata, noi nu vrem ca prietenii 
dumitale să-ţi dea de urmă prea uşor. Dacă îţi iau urma, ea 
îi va duce la Yarrow şi la un bărbat într-o maşină. Faptul că 
o infirmieră, cu un aspect facial total diferit, a intrat în 
Leatherbarrow între unu şi două cu greu va fi asociat cu 
dispariţia dumitale. 

— Foarte elaborat, spuse Tuppence. 

— Îţi admir curajul, să ştii. Ţi-l admir foarte mult. Regret 
că trebuie să te constrâng, dar e vital să ştiu de cât de 
multe ai descoperit la Sans Souci. 

Tuppence nu răspunse. 

Haydock spuse liniştit: 

— Te-aş sfătui să vorbeşti. Există anumite... Posibilităţi în 
cabinet şi cu instrumentele unui dentist. 

Tuppence îi aruncă o privire dispreţuitoare. 

Haydock se rezemă în scaun. Spuse încet: 

— Da, îndrăznesc să spun că ai multă tărie. Dar cum 
rămâne cu cealaltă jumătate a tabloului? 

— Ce vrei să spui? 

— Vorbesc de Thomas Beresford, soţul dumitale, care a 
locuit în ultima vreme la Sans Souci sub numele de domnul 
Meadowes, şi care acum se află legat în pivniţa casei mele. 

— Nu te cred. 

— Din cauza scrisorii de la Penny Plain? Nu-ţi dai seama că 
asta a fost o treabă isteaţă realizată de tânărul Anthony? L- 
ai ajutat foarte mult când i-ai dat cifrul. 

Glasul lui 'Tuppence tremură. 

— Atunci Tommy... Atunci lommy... 

— Tommy e unde a fost tot timpul - total în puterea mea. 
Acum depinde de dumneata. Dacă îmi răspunzi satisfăcător 
la întrebări, mai are o şansă. Dacă nu... Ei bine, rămâne 
valabil planul iniţial. 1 se va da în cap, va fi dus pe mare şi 
aruncat peste bord. 


Tuppence rămase tăcută câteva clipe, apoi întrebă: 

— Ce vrei să ştii? 

— Vreau să ştiu cine te-a angajat, cum iei legătura cu 
persoana sau persoanele respective, ce ai raportat până 
acum, şi ce anume ştii. 

Tuppence ridică din umeri. 

— Aş putea să-ţi spun ce minciuni vreau. 

— Nu, pentru că am să verific ceea ce spui. 

Haydock îşi trase scaunul mai aproape. Purtarea lui era 
acum hotărât fermecătoare. 

— Femeie dragă, ştiu exact ce simţi privitor la toate astea, 
dar crede-mă când îţi spun că vă admir enorm pe 
dumneavoastră şi pe soţul dumitale. Aveţi curaj şi tărie de 
caracter. De oameni ca voi va fi nevoie în noul stat - statul 
ce se va institui în această ţară după ce actualul vostru 
guvern imbecil va dispărea. Noi vrem să-i transformăm pe 
unii din duşmanii noştri în prieteni - pe cei care merită. 
Dacă trebuie să dau ordin ca viaţa soţului dumitale să ia 
sfârşit, o voi face, e datoria mea, dar îmi va părea extrem de 
rău că a trebuit s-o fac. E un tip grozav - liniştit, modest şi 
deştept. Dă-mi voie să te fac să înţelegi ceea ce atât de 
puţini oameni din ţara asta par să înţeleagă. Conducătorul 
nostru nu are intenţia să cucerească această ţară în sensul 
la care vă gândiţi toţi. Ţelul lui e să creeze o Britanie nouă - 
o Britanie puternică, guvernată nu de nemți, ci de englezi. 
De tipul cel mai bun de englezi - englezi cu cap şi bună 
creştere şi curaj. 

Se aplecă în faţă. 

— Noi vrem să terminăm cu zăpăceala şi ineficienţa. Cu 
mita şi corupţia. Cu carierismul şi lăcomia de bani. lar în 
acest stat nou noi vrem oameni ca dumneata şi bărbatul 
dumitale, curajoşi şi inventivi, duşmanii de azi, prietenii de 
mâine. 'le-ar surprinde să ştii cât de mulţi oameni din ţara 
asta, ca şi din altele, simpatizează cu crezul şi ţelurile 
noastre. Noi toţi vom crea o nouă Europă, o Europă a păcii 


şi progresului. Încearcă să vezi asta aşa, pentru că, te 
asigur, aşa este... 

Glasul lui era irezistibil, magnetic. Aplecat în faţă, era 
întruparea marinarului britanic simplu şi direct. 

Tuppence se uita la el şi îşi scornea mintea în căutarea 
unei fraze eficiente. Nu reuşi să găsească decât câteva 
cuvinte care erau atât de copilăreşti cât şi nepotrivire. 

— Gâsculiţă şi gâscan... Spuse Tuppence. 

Efectul fu atât de neaşteptat încât rămase total surprinsă. 

Haydock sări în picioare, faţa i se congestionă de furie şi, 
într-o secundă, orice asemănare cu un marinar britanic 
dispăru. Tuppence văzu ce văzuse Tommy - un prusac 
înfuriat. 

O înjură în germană. Apoi, dând-o pe engleză, strigă: 

— Proasta dracului! Nu-ţi dai seama că te-ai trădat de tot 
răspunzând în felul ăsta? Acum ţi-ai făcut-o - ţie şi 
preţiosului tău bărbat. 

Ridicând glasul strigă: 

— Anna! 

Femeia care îi deschisese lui Tuppence intră în cameră. 
Haydock îi vâri pistolul în mână. 

— Stai cu ochii pe ea. Trage, dacă e nevoie. 

leşi ca o furtună din cameră. 

Tuppence se uită rugătoare la Anna, care stătea în faţa ei 
cu o faţă impasibilă. 

— Chiar ai să mă împuşti? Întrebă Tuppence. 

Anna răspunse liniştiă: 

— Nu încerca să mă iei cu binişorul. În războiul trecut fiul 
meu a fost ucis, Otto al meu. Atunci aveam treizeci şi opt de 
ani, acum am şaizeci şi doi, dar n-am uitat. 

Tuppence se uită la faţa lată, impasibilă... Îi amintea de 
femeia poloneză, Vanda Polonska. Aceeaşi ferocitate 
înspăimântătoare, acelaşi sentiment de neînduplecat - 
sentimentul de mamă! La fel simțeau, fără îndoială, multe 
doamne Jones şi Smith din toată Anglia. Era imposibil să te 
opui femelelor speciilor - mamei deposedate de puiul ei. 


În adâncurile minţii lui Tuppence se agită ceva... O 
amintire sâcâitoare... Ceva ce ştiuse întotdeauna dar 
niciodată nu reuşise să-l aducă la suprafaţă. Solomon... Era 
ceva legat de Solomon... 

Uşa se deschise. Comandorul Haydock intră în cameră. 

Urlă, ieşindu-şi din minţi de furie: 

— Unde e? Unde ai ascuns-o? 

Tuppence se uită lung la el. Era total uimită. Nu pricepea 
nimic. Nu luase nimic şi nu ascunsese nimic. 

Haydock îi spuse Annei: 

— leşi afară. 

Femeia îi dădu pistolul şi părăsi prompt încăperea. 

Haydock căzu într-un scaun şi se strădui să se calmeze. 
Spuse: 

— Nu poţi să scapi, să ştii. Eşti în mâna mea, iar eu am 
metode să fac oamenii să vorbească, metode deloc plăcute. 
Până la urmă ai să-mi spui adevărul. Aşadar, ce ai făcut cu 
ea? 

Tuppence văzu imediat că aici, cel puţin, era ceva care îi 
dădea posibilitatea unui târg. Măcar de-ar fi ştiut ce se 
presupunea că se află în posesia ei! 

Spuse cu precauţie: 

— De unde ştii că e la mine? 

— Din ce ai spus, proasta naibii! N-o ai asupra ta, asta o 
ştim, pentru că te-ai schimbat complet în uniforma asta. 

— Şi dacă am trimis-o cuiva prin poştă? 

— Nu fi proastă. N-ai trimis-o prin poştă. Nu, există un 
singur lucru pe care l-ai fi putut face. Ai ascuns-o la Sans 
Souci azi dimineaţă, înainte, de a pleca. Îţi dau doar trei 
minute să-mi spui care e ascunzătoarea. 

Îşi puse ceasul pe masă. 

— Trei minute, doamnă Beresford. 

Ceasul de pe poliţa căminului ticăia. 

Tuppence stătea nemişcată, cu o faţă impasibilă nu 
dezvăluia nimic despre gândurile care galopau în spatele ei. 


Într-o fracțiune de secundă văzu totul - văzu întreaga 
afacere cu o claritate uluitoare şi îşi dădu seama, în sfârşit, 
cine era centrul şi pivotul întregii organizaţii. 

Avu un şoc când Haydock spuse: 

— Mai ai zece secunde... 

Se uită la el ca prin vis, văzu braţul cu pistolul ridicându- 
se, îl auzi numărând. 

— Unu, doi, trei, patru, cinci... 

Ajunsese la opt când răsună împuşcătura şi se prăbuşi în 
scaunul lui, cu o expresie de uimire pe faţa lui lată şi roşie. 
Fusese atât de atent urmărindu-şi victima încât nu auzise 
uşa deschizându-se încet în spatele lui. 

Tuppence sări în picioare. Trecu pe lângă bărbaţii în 
uniformă din prag şi puse mâna pe un braţ îmbrăcat în 
tweed. 

— Domnul Grant. 

— Da, draga mea, acum e în regulă, ai fost minunată... 

Tuppence spuse nerăbdătoare: 

— Repede! Nu e timp de pierdut. Aveţi o maşină? 

— Da. 

— Una rapidă! Trebuie să ajungem imediat la Sans Souci. 
Măcar de-am ajunge la timp! Înainte ca ei să telefoneze aici 
şi să nu primească nici un răspuns. 

Două minute mai târziu erau în maşină, gonind pe străzile 
din Leatherbarrow. Apoi ieşiră în câmp deschis şi acul 
vitezometrului urcă şi mai mult. 

Domnul Grant nu puse nici o întrebare. Se mulţumi să stea 
liniştit, în timp ce Tuppence urmărea acul indicatorului de 
viteză. 

Tuppence vorbi o singură dată. 

— Tommy? 

— E în deplină siguranţă. A fost eliberat acum o jumătate 
de oră. 

Ea dădu din cap. 

Acum, în sfârşit, se apropiau de Leahampton. Traversară 
orăşelul în viteză şi urcară dealul. 


Tuppence sări din maşină şi, împreună cu domnul Grant, o 
luă la fugă pe alee. Ca de obicei, uşa de la holera deschisă. 
Tuppence alergă pe scări în sus. 

În trecere, aruncă doar o privire în camera ei şi observă 
dezordinea provocată de sertarele trase şi de patul răvăşit. 
Trecu mai departe şi intră în camera ocupată de soţii 
Cayley. 

Camera era goală. Arăta paşnic şi mirosea uşor a 
medicamente. 

Tuppence alergă la pat şi trase aşternuturile, apoi băgă 
mâna sub saltea. Se întoarse triumfătoare către domnul 
Grant, ţinând în mână o carte ilustrată pentru copii, 
jerpelită. 

— Poftim. Totul e aici? 

— Ce naiba...? 

Se întoarseră. Doamna Sprot stătea în parg, holbându-se 
la ei. 

— lar acum, spuse Tuppence, daţi-mi voie să v-o prezint pe 
M! Da. Doamna Sprot! Ar fi trebuit să ştiu tot timpul. 

Rămase în seama doamnei Cayley, ajunsă în parg un 
moment mai târziu, să prezinte situaţia. 

— Oh, vai de mine, spuse înspăimântată doamna Cayley 
uitându-se la patul răvăşit al soţului ei. Ce va spune domnul 
Cayley? 

Capitolul XV 

— Ar fi trebuit s-o ştiu tot timpul, spuse Tuppence. 

Îşi revigora nervii zdruncinaţi cu o generoasă cantitatea 
de coniac vechi, şi le zâmbea alternativ lui Tommy şi 
domnului Grant - şi lui Arbert, care stătea în faţa unei halbe 
de bere şi rânjea cu gura până la urechi. 

— Povesteşte-ne totul, Tuppence, o îndemnă Tommy. 

— Povesteşte tu mai întâi. 

— Eu n-am prea multe de spus. Am aflat secretul 
transmiţătorului din pură întâmplare. Şi am crezut că am să 
scap, dar Haydock a fost mai deştept decât mine. 

Tuppence dădu din cap şi spuse: 


— I-a telefonat imediat doamnei Sprot. Iar ea a fugit în 
alee şi te-a aşteptat cu un ciocan. A lipsit de la masa de 
bridge doar vreo trei minute. Am observat că gâfâia puţin, 
dar n-am bănuit-o nici o secundă. 

— După aceea, spuse Tommy, meritul îi aparţine în 
întregime lui Albert. El a venit să adulmece în jurul casei ca 
un câine credincios. Eu am reuşit să emit câteva semnale 
morse prin sforăit, iar el s-a prins. S-a dus cu vestea la 
domnul Grant, şi amândoi s-au întors în acea noapte. Alte 
sforăituri! Rezultatul a fost că am acceptat să rămân 
prizonier astfel încât să poată fi prinse forţele care soseau 
pe mare. 

Domnul Grant completă: 

— Când Haydock a plecat azi dimineaţă, oamenii noştri au 
luat în primire Smugglers' Rest. Am arestat barca în seara 
asta. 

— Iar acum, povestea ta, Tuppence, spuse Tommy. 

— Ei bine pentru început, am fost tot timpul înfiorător de 
proastă! Am bănuit pe toată lumea în afară de doamna 
Sprot! Am avut, într-adevăr, o dată o teribilă senzaţie de 
ameninţare, de parcă eram în pericol - asta a fost după ce 
am auzit mesajul telefonic despre patru ale lunii. La vremea 
aceea erau trei persoane în casă - eu am pus senzaţia mea 
de nelinişte pe seama doamnei Perenna sau a doamnei 
O'Rourke. Total greşit - ştearsa doamnă Sprot era persoana 
cu adevărat periculoasă... Am continuat să bâjbâi, după 
cum ştie Tommy, până după dispariţia lui. Apoi am pus la 
cale un plan cu Albert când, din senin, a apărut Anthony 
Marsdon. La început mi s-a părut în regulă - tipul obişnuit 
de tânăr pe care Deb îl are adesea la remorcă. Dar două 
lucruri mi-au dat de gândit. Primul, pe măsură ce vorbeam 
cu el eram tot mai sigură că nu-l mai văzusem niciodată şi 
că nu venise niciodată în apartamentul nostru. Al doilea, 
deşi părea să ştie totul despre rolul meu în Leahampton, 
presupunea că Tommy era în Scoţia. Ei bine, asta nu era 
deloc în regulă, dacă el ştia despre cineva, despre Tommy 


trebuia să ştie în primul rând, întrucât eu eram mai mult 
sau mai puţin oficială. Asta mi s-a părut foarte ciudat... 
Domnul Grant îmi spusese că cei din Coloana a Cincea sunt 
pretutindeni, în cele mai puţin probabile locuri. Aşa că de 
ce n-ar fi lucrat unul din ei în Departamentul lui Deborah? 
Nu eram convinsă, dar îl suspectam suficient ca să-i întind o 
capcană. l-am spus că eu şi lommy stabiliserăm un cod 
pentru a comunica între noi. Adevăratul nostru cod era, 
bine-nţeles, o carte poştală cu Bonzo, dar eu i-am spus lui 
Anthony o poveste despre un penny simplu şi doi penny 
colorați. Cum speram, a muşcat momeala. Azi dimineaţă am 
primit o scrisoare care l-a trădat complet... Totul era 
dinainte aranjat. N-am avut de făcut decât să sun un croitor 
şi să anulez o probă. Asta era vestea că peştele muşcase. 

— Pentru mine a fost floare la ureche, spuse Albert! M-am 
dus cu o camionetă de brutărie şi am aruncat în faţa porţii, 
lângă unul din stâlpi, o baltă din terci de seminţe de 
anison7, sau cel puţin aşa mirosea. Arăta ca noroiul. 

— Iar apoi, eu am ieşit şi am călcat în ea. Fireşte că a fost 
simplu ca acea camionetă de brutărie să mă urmărească 
până la gară şi Albert să vină după mine şi să mă audă 
cerând un bilet până la Yarrow. Ceea ce urma ar fi putut să 
fie dificil. 

— Câinii au urmărit bine mirosul, spuse domnul Grant. Ei 
i-au luat urma în gară la Yarrow şi l-au urmărit mai departe, 
graţie cauciucului de care ţi-ai frecat dumneata pantotul. 
Mirosul ne-a condus la pădurice, apoi la crucea de piatră, 
apoi pe urmele dumitale peste dune. Inamicul habar n-avea 
că noi te puteam urmări uşor. 

— Totuşi, mi-a sărit inima, spuse Albert, ştiindu-vă în casa 
aia şi neştiind ce putea să vi se întâmple. Am ajuns la uşa 
din spate şi am prins-o pe femeia străină când cobora scara. 
Am intrat exact la timp, zău aşa. 

— Ştiam că o să veniţi, spuse Tuppence. Treaba era să 
lungesc lucrurile cât mai mult. M-aş fi prefăcut că sunt gata 
să-i spun dacă n-aş fi văzut uşa deschizându-se. Ceea cea 


fost cu adevărat palpitant a fost felul în care am văzut dintr- 
o dată toată treaba şi ce proastă fusesem. 

— Cum ţi-ai dat seama? Întrebă Tommy. 

— Gâsculiţă şi gâscan, răspunse prompt Tuppence. Când i- 
am spus asta comandorului Haydock s-a făcut livid. Şi nu 
doar pentru că era ceva copilăresc şi nepotrivit. Nu, am 
văzut imediat că asta însemna ceva pentru el. Şi a mai fost 
expresia de pe faţa acelei femei, Anna - era ca a polonezei, 
şi atunci, fireşte, m-am gândit la Solomon şi am înţeles 
totul. 

Tommy scoase un oftat de exasperare. 

— Dacă nu spui imediat, Tuppence, te împuşc cu mâna 
mea. Ce ai înţeles? Şi ce legătură are Solomon cu asta? 

— Nu mai ţii minte că la Solomon au venit două femei cu 
un copil şi că fiecare a susţinut că e al ei, iar Solomon a 
spus: „Foarte bine, să-l tăiem în două!” Şi falsa mamă a 
spus: „Bine”. Dar mama adevărată a spus: „Nu, lasă-i-l 
celeilalte”. Vezi tu, ea nu a putut îndura ca pruncul ei să fie 
omorât. Ei bine, în seara când doamna Sprot a împuşcat-o 
pe cealaltă, cu toţii aţi spus că a fost un miracol şi ce uşor ar 
fi putut împuşca ea copilul. Desigur, ar fi trebuit ca totul să 
fie foarte clar atunci! Dacă ar fi fost copilul ei, n-ar fi riscat 
în ruptul capului să tragă. Asta înseamnă că Betty nu era 
copilul ei. Şi de asta trebuia neapărat s-o împuşte pe 
cealaltă. 

— De ce? 

— Pentru că cealaltă era adevărata mamă a copilei. 

Glasul lui 'Tuppence tremură puţin. 

— Săârmana fiinţă... Sărmana fiinţă hăituită! A venit aici 
fără un ban şi a acceptat cu recunoştinţă ca doamna Sprot 
să-i înfieze copilul. 

— De ce a vrut doamna Sprot să înfieze copilul? 

— Camuflaj! Camuflaj psihologic. Pur şi simplu nu poţi să 
concepi că o maestră a spionajului şi-ar târî copilul în 
afacerea asta. Asta e principalul motiv pentru care nu m-am 
gândit niciodată în mod serios la doamna Sprot. Pur şi 


simplu din cauza copilului. Dar adevăratei mame a lui Betty 
îi era îngrozitor de dor de copilul ei, şi a aflat adresa 
doamnei Sprot şi a venit aici. A dat târcoale aşteptând o 
ocazie, şi în cele din urmă, a fost înnebunită. N-a vrut să 
anunţe cu nici un chip poliţia. Aşa că a scris mesajul acela şi 
a pretins că l-a găsit pe podea în camera ei, şi l-a pus la 
treabă pe comandorul Haydock pentru a da ajutor. Apoi, 
când am dat de urma acelei amărâte femei, n-a vrut să rişte 
şi a împuşcat-o... Departe de a nu se pricepe deloc la 
armele de foc, era o trăgătoare excelentă! Da, a împuşcat-o 
pe amărâta aia de femeie... Şi, pentru asta, n-am pic de 
milă pentru ea. 

Tuppence făcu o pauză, apoi continuă: 

— Un alt lucru care ar fi trebuit să-mi dea un indiciu era 
asemănarea dintre Vanda Polonska şi Betty. De Betty îmi 
amintea femeia tot timpul. Şi apoi, joaca aceea absurdă a 
fetiţei cu şireturile mele. Ea îşi văzuse aşa-zisa mamă 
făcând asta - nu pe Carl von Deinim! Dar imediat ce 
doamna Sport a văzut ce făcea Betty, a plantat o mulţime de 
dovezi în camera lui Carl pentru ca noi să le găsim. 

— Mă bucur că flăcăul n-a fost implicat, spuse Tommy. Îmi 
plăcea Carl. 

— N-a fost împuşcat, nu-i aşa? Întrebă neliniştită 
Tuppence remarcând timpul trecut. 

Doamnul Grant clătină din cap. 

— E bine-mersi, spuse el. De fapt, am o mică surpriză 
pentru voi. 

Faţa lui Tuppence se lumină. 

— Mă bucur nespus de mult pentru Sheila! Am fost tâmpiţi 
că am suspectat-o mereu pe doamna Perenna. 

— Era amestecată în nişte activităţi ale IRA, nimic mai 
mult, spuse domnul Grant. 

— Şi pe doamna O'Rourke am suspectat-o puţin... Şi 
uneori pe soţii Cayley... 

— Iar eu l-am suspectat pe Bletchley, interveni Tommy. 


— Şi tot timpul a fost femeia aia molâie pe care o credeam 
mama lui Betty. 

— Deloc molâie, spuse domnul Grant. O femeie foarte 
periculoasă şi o actriţă foarte bună. Şi, îmi pare rău să o 
spun, englezoaică prin naştere. 

Tuppence zise: 

— Atunci n-am nici milă, nici admiraţie pentru ea - nici 
măcar nu lucra pentru ţara ei. Se uită curioasă la domnul 
Grant. Aţi găsit ce voiaţi? 

Domnul Grant dădu din cap în semn afirmativ. 

Totul era în duplicatele jerpelite ale cărţilor de copii. 

— Cele despre care Betty spunea că erau „câh”! Exclamă 
Tuppence. 

— Erau „câh”! Spuse domnul Grant. Little Jack Horner 
conţinea detalii foarte complete despre dispozitivele 
marinei noastre. Johnny Head în Air - acelaşi lucru privitor 
la forţele aeriene. 

— Şi Gâsculiţă şi gâscan? Întrebă Tuppence. 

Domnul Grant spuse: 

— Tratată cu reactivul potrivit, cartea asta conţinea, scrisă 
cu cerneală invizibilă, o listă completă a tuturor 
personajelor proeminente care s-au angajat să ajute la 
invadarea acestei ţări. Printre ele erau doi şefi de poliţie, un 
vice-mareşal de aviaţie, un ministru, mulţi ofiţeri de poliţie, 
comandanţi ai organizaţiilor de voluntari pentru apărarea 
locală, diverşi militari, precum şi membri ai propriilor 
noastre servicii secrete. 

— Incredibil! Spuse Tommy. 

Grant clătină din cap. 

— Nu cunoaşteţi puterea propagandei germane. Ea 
ispiteşte ceva din om, o dorinţă sau poftă de putere. 
Oamenii aceştia au fost gata să-şi trădeze ţara nu pentru 
bani, ci pentru ceea ce credeau ei cu o mândrie 
megalomană că aveau să realizeze pentru ţara asta. E 
cultul lui Lucifer - Lucifer, Fiul Dimineţii. Mândria şi o 
dorinţă de glorie personală! Vă daţi seama că, cu astfel de 


persoane care să dea ordine contradictorii şi să elaboreze 
operaţiuni confuze, ameninţătoarea invazie ar fi avut toate 
şansele să reuşească. 

— Şi acum? Întrebă Tuppence. 

Domnul Grant zâmbi. 

— Acum, lasă-i să vină! Vom fi pregătiţi să-i întâmpinăm! 

Capitolul XVI 

— Iubito! Spuse Deborah. Ştii că era cât pe ce să cred cele 
mai cumplite lucruri despre tine? 

— Serios? Întrebă Tuppence. Când? 

— Când ai întins-o în Scoţia la tata iar eu credeam că erai 
la mătuşa Gracie. Aproape că am crezut că aveai o legătură 
amoroasă cu cineva. 

— Oh, Deb, serios? 

— Nu chiar, fireşte. Nu la vârsta ta. Şi apoi ştiam că tu şi 
tata vă sunteţi devotați unul altuia. Un tâmpit pe nume Tony 
Marsdon mi-a vârât asta în cap. Ştii, mamă, cred că pot să-ţi 
spun asta, el a fost descoperit după aceea ca făcând parte 
din Coloana a Cincea. Întotdeauna chiar vorbea cam ciudat 
- cum lucrurile aveau să fie exact la fel, sau poate mai bune 
dacă Hitler câştiga. 

— Îl plăceai cât de cât? 

— Pe Tony? Oh, nu, mă plictisea. Trebuie să dansez valsul 
ăsta. 

Se îndreptă plutind în braţele unui tânăr blond căreia îi 
zâmbea dulce. Ochii lui Tuppence se îndreptase spre locul 
în care un tânăr înalt, în uniformă de aviaţie, dansa cu o 
fată blondă şi suplă. 

— Ştii, Tommy, eu chiar cred că odraslele noastre sunt 
frumoase. 

— Iat-o pe Sheila, spuse Tommy. 

Se ridică, în timp ce Sheila Perrena venea către masa lor. 
Era îmbrăcată într-o rochie de seară de culoarea 
smaraldului care îi scotea în evidenţă frumuseţea brunetă. 
În seara asta avea o frumuseţe arogantă, şi îi salută pe cei 
doi oarecum nepoliticos. 


— Am venit cum am promis, spuse. Dar nu-mi dau seama 
de ce aţi vrut să mă invitaţi. 

— Pentru că ne placi, spuse Tommy zâmbind. 

— Chiar aşa? Nu pricep de ce. M-am purtat urât cu 
amândoi. 

Se opri şi murmură: 

— Dar sunt recunoscătoare. 

Tuppence spuse: 

— Trebuie să-ţi găsim un partener de dans drăguţ. 

— Nu vreau să dansez. Urăsc să dansez. Am venit doar să 
vă văd. 

— Îţi place partenerul pe care l-am invitat pentru tine, 
spuse Tuppence zâmbind. 

— Eu... Începu Sheila, apoi se opri căci Carl von Deinim se 
îndrepta spre ei. 

Sheila se uita ameţită la el. Îngână: 

— Tu... 

— Eu în persoană, spuse Carl. 

În seara asta, Carl von Deinim avea ceva puţin schimbat. 
Sheila se uita lung la el, nedumerită. Obrajii i se coloraseră, 
devenind de un roşu strălucitor. Zise: 

— Ştiam că acum totul e în regulă cu tine... Dar credeam 
că ai să rămâi pe mai departe în lagăr. 

Carl clătină din cap. 

— Nu există nici un motiv să fiu internat în lagăr. Te rog să 
mă ierţi că te-am înşelat Sheila, vezi tu, eu nu sunt deloc 
Carl von Deinim. l-am luat numele din motivele mele. 

Se uită întrebător la Tuppence care spuse: 

— Dă-i înainte. Spune-i. 

— Carl von Deinim a fost prietenul meu. L-am cunoscut în 
Anglia acum câţiva ani. Am reînnoit cunoştinţa cu el în 
Germania, chiar înainte de război. Am fost acolo cu treburi 
speciale pentru această ţară. 

— Ai fost în Serviciul Secret? Întrebă Sheila. 

— Da. Când eram acolo, au început să se întâmple lucruri 
ciudate. O dată sau de două ori am scăpat ca prin urechile 


acului. Planurile mele erau cunoscute când ar fi trebuit să 
nu fie cunoscute. Mi-am dat seama că ceva nu era în regulă 
şi că „putregaiul” pătrunsese, de fapt, în serviciul în care 
eram eu. Fusesem trădat de proprii mei oameni. Eu şi Carl 
aveam o anumită asemănare superficială (bunica mea era 
nemţoaică), de aceea am fost găsit potrivit să lucrez în 
Germania. Carl von Deinim era nazist. Pe el nu-l interesa 
decât meseria lui - o meserie pe care eu însumi o 
practicasem - cercetarea chimică. Cu puţin înainte de 
izbucnirea războiului, el a hotărât să fugă în Anglia. Fraţii 
lui fuseseră trimişi în lagăre de concentrare. El se gândea 
că avea să întâmpine mari dificultăţi în încercarea de a fugi 
dar, într-un mod aproape miraculos, aceste dificultăţi au 
dispărut. Când mi-a pomenit despre asta, faptul m-a făcut 
să devin oarecum bănuitor. De ce îi uşurau autorităţile 
plecarea din Germania, când fraţii şi alte rude ale lui erau 
în lagăre de concentrare iar el personal era bănuit de 
simpatii antinaziste? Se părea că îl voiau în Anglia dintr-un 
anumit motiv. Situaţia mea devenea tot mai precară. Carl 
locuia în aceeaşi casă cu mine, şi într-o zi, spre durerea 
mea, l-am găsit zăcând mort pe patul lui. Cedase depresiei 
şi îşi luase viaţa, lăsând în urmă un bilet pe care l-am citit şi 
l-am ascuns. Atunci m-am hotărât să efectuez substituirea. 
Voiam să ies din Germania, şi voiam să ştiu de ce Carl era 
încurajat s-o facă. I-am îmbrăcat cadavrul cu hainele mele şi 
l-am întins în patul meu. Era desfigurat de glontele pe care 
şi-l trăsese în cap. Ştiam că proprietăreasa mea era pe 
jumătate oarbă. Am plecat spre Anglia cu actele lui Carl von 
Deinim şi m-am dus la adresa la care i se recomandase să 
se ducă. Adresa era Sans Souci. Cât am stat acolo am jucat 
rolul lui Carl von Deinim. Am aflat că se aranjase să lucrez 
la uzina chimică de acolo. La început am crezut că ideea era 
să lucrez pentru nazişti. Mai târziu mi-am dat seama că 
rolul care i se distribuise sărmanului meu prieten era cel de 
ţap ispăşitor. Când am fost arestat pe baza dovezilor false, 
n-am spus nimic... Am vrut să întârzii cât mai mult 


dezvăluirea identităţii mele. Voiam să văd ce avea să se 
întâmple. Abia acum câteva zile am fost recunoscut de unul 
din oamenii noştri şi adevărul a ieşit la iveală. 

Sheila spuse cu reproş: 

— Trebuia să-mi spui. 

E] zise cu blândeţe: 

— Dacă aşa consideri - îmi pare rău. 

Ochii lui priveau în ai ei. Ea se uita la el mândră şi 
mânioasă - apoi mânia i se topi. Spuse: 

— Presupun că a trebuit să faci ceea ce ai făcut... 

— Iubito... 

Se înfrână. 

— Vino să dansăm. 

Plecară împreună. 

Tuppence oftă. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă Tommy. 

— Sper ca Sheila să continue să ţină la el acum că nu mai 
e un neamţ paria cu toată lumea împotriva lui. 

— S-ar părea că ţine, şi nu puţin. 

— Da, dar irlandezii sunt teribil de perverşi. lar Sheila 
este o rebelă înnăscută. 

— De ce ţi-a căutat el prin cameră în ziua aceea? Asta ne-a 
condus pe o pistă greşită. 

— Îmi închipui că s-a gândit că doamna Blenkensop nu era 
o persoană foarte credibilă. De fapt, în timp ce noi îl 
suspectam pe el, el ne suspecta pe noi. 

— Hei, bătrânilor! Spuse Derek Beresford în timp ce 
trecea cu partenera lui de dans pe lângă masa părinţilor 
săi. De ce nu veniţi să dansaţi? 

Le zâmbi încurajator. 

La un moment dat, gemenii şi părinţii lor se întoarseră şi 
se aşezară. 

Derek îi spuse tatălui său: 

— Mă bucur că ai primit o slujbă. Nu prea interesantă, 
presupun? 

— Rutină, în principal. 


— Nu contează, faci ceva. Asta e lucru mare. 

— lar eu mă bucur că i s-a permis şi mamei să meargă să 
lucreze, spuse Deborah. Arată mult mai fericită. N-a fost o 
muncă prea plictisitoare, nu-i aşa, mamă? 

— Eu n-am găsit-o deloc plictisitoare, spuse Tuppence. 

— Bun, zise Deborah. Adăugă: După terminarea 
războiului, am să pot să vă spun câte ceva despre munca 
mea. E fantastic de interesantă, dar foarte confidențială... 

— Ce palpitant! Spuse Tuppence. 

— Oh, este! Fireşte, nu e atât de palpitantă ca zborul... 

Se uită cu invidie la Derek şi adăugă: 

— O să fie recomandat pentru... 

Derek spuse repede: 

— Taci, Deb! 

— Hei, Derek, ce-aţi pus la cale? Întrebă Tommy. 

— Oh, nu mare lucru - dăm cu toţii un fel de spectacol. Nu 
ştiu de ce le-am căzut cu tronc tocmai eu, murmură tânărul 
aviator, roşu la faţă. 

Arăta jenat de parcă fusese acuzat de cel mai mare păcat. 

Se ridică şi, odată cu el, se ridică şi fata blondă. 

Derek spuse: 

— Nu trebuie să pierd un dans - e ultima mea seară de 
permisiune. 

— Vino, Charles, zise Deborah. 

Cei doi se îndepărtară plutind cu partenerii lor. 

Tuppence se rugă în gând: „Dă, Doamne, să fie în 
siguranţă - să nu li se întâmple nimic...” 

Ridică privirea şi întâlni ochii lui Tommy. El spuse: 

— În legătură cu copila aia... Vrei? 

— Betty? Oh, Tommy, mă bucur că şi tu te-ai gândit la asta! 
Credeam că numai eu m-am gândit, pentru că sunt mamă. 
Chiar vorbeşti serios? 

— Să o înfiem? De ce nu? A avut parte de un tratament 
dur, şi va fi amuzant pentru noi să avem un puiuţ de 
crescut. 

— Oh, Tommy! 


Întinse mâna şi i-o strânse pe a lui. Se uitară unul la altul. 

— Noi întotdeauna am vrut acelaşi lucru, spuse fericită 
Tuppence. 

Deborah, trecând pe lângă Derek pe ringul de dans, îi 
murmură: 

— Uită-te la cei doi - chiar se ţin de mână! Sunt nişte 
scumpi, nu-i aşa? Trebuie să facem toţi ce putem ca să îi 
distrăm, căci prea s-au plictisit în războiul ăsta... 


SFÂRŞIT 


1 Song - Cântec (lb. Engleză) 

2 Smugglers' Rest = Adăpostul contrabandiştilor (lb. 
Engleză) 

3 Asafoerida = Răşină de Ferulla folosită în trecut ca 
antispasmodic. 

4 Penny simplu = Penny plain (lb. Engleză) 

5 Doi penny = Tuppence (lb. Engleză) 

6 Penny Plain = penny simplu. 

7 ANASON s.m. 1. Plantă erbacee aromatică cu flori mici şi 
albe, cultivată pentru uleiul eteric şi substanţele grase care 
se extrag din fructe cu diverse întrebuinţări în industria 
alimentară şi cea farmaceutică (Pimpinella anisum). $ 2. 
Băutură alcoolică preparată din fructele acestei plante.