Agatha Christie — Secretul Casei Dintre Lauri

Articol |. Agatha 
Christie 


Articol I. Agatha Christie 


Articol Il. Secretul casei 
dintre lauri 


PARTEA ÎNTÂI 4 
1. Mai ales despre cărţi 4 
„ Săgeata neagră 6 
„Vizită la cimitir 10 
„O mulţime de Parkinsoni 12 
. Bazarul „Elefantul alb” 15 
. Probleme 19 
. Mai multe probleme 23 
. Doamna Griffin 24 
PARTEA A DOUA 26 
1. Cu mult timp în urmă 26 
2. Cunoştinţă cu Mathilde, Truelove şi K. K. 28 
3. Şase lucruri imposibile înainte de micul dejun 32 
4. Expediţie pe Truelove, Oxford şi Cambridge 35 
5. Metode de cercetare 42 
6. Domnul Robinson 45 
PARTEA A TREIA 54 
. Mary Jordan 54 
. Tuppence cercetează 59 
. Tommy şi luppence compară notițele 61 
„ Posibilitatea de a o opera pe Mathilde 63 
. Întrevedere cu colonelul Pikeaway 69 
. Poarta destinului 75 
. Ancheta 77 
. Amintiri despre un unchi 80 
. Brigada Junior 85 
10. Atac asupra lui Tuppence 90 
11. Hannibal acţionează 98 
12. Oxford, Cambridge şi Lohengrin 100 


OA DUP UN 


O OA DUP UWN= 


13. Vizita domnişoarei Mullins 102 

14. Campania Garden 104 

15. Hannibal şi domnul Crispin supraveghează vigilenţi 
106 

16. Păsările zboară lin 111 

17. Ultimele cuvinte: Cina cu domnul Robinson 114 


PARTEA ÎNTÂI 

1. Mai ales despre cărţi 

— Cărţi! Spuse Tuppence. 

Pronunţă cuvântul atât de indignată, încât sună aproape 
ca o mică răbufnire. 

— Ce-ai spus? Întrebă Tommy, soţul ei. 

Tuppence privi către el. 

— Am spus doar „cărţi”. 

— Aha! 

În faţa lui Tuppence se aflau trei cutii mari, folosite la 
mutat. Scosese cărţi, dar cu toate acestea erau în cea mai 
mare parte încă pline. 

— Este incredibil, oftă ea. 

— Pentru că au nevoie de atâta loc? 

— Da. 

— Vrei să le pui în ordine chiar pe toate? 

— Nu ştiu sigur, lommy, răspunse Tuppence. Tocmai asta 
este problema. Niciodată nu ştii sigur ce doreşti de fapt. Ah, 
Doamne. Ea oftă din nou. 

— Ia ascultă! Zise soţul ei, asta nu ţi se potriveşte deloc. În 
cazul tău, dificultatea este că ştii mult prea bine ce vrei. 

— Aşa cred şi eu, explică Tuppence. Acum stăm aici, 
îmbătrânim şi căpătăm reumatism - pentru a spune 
lucrurilor pe nume. Constatăm asta mai ales când facem 
mişcări mai grele. Ştii, te întinzi pentru a aranja cărţi sau a 
lua ceva de sus dintr-un raft, ori îngenunchezi ca să cauţi 
ceva în rafturile de jos, şi apoi nu te mai ridici atât de uşor. 


— Da, admise Tommy, ţine de neajunsurile bătrâneţii. Asta 
voiai să spui? 

— Nu, categoric nu. Voiam să spun că este minunat să poţi 
cumpăra o casă nouă şi să găseşti exact ceea ce trebuie. 
Fireşte, cu unele mici modificări. 

— Când, de pildă, din două camere se face una singură, 
remarcă lommy, şi se construieşte ceva alături, ce tu 
numeşti verandă; constructorul tău spune că-i o mică seră, 
şi eu consider că este o loggia. 

— Va fi realmente drăguţ, declară Tuppence fără şovăire. 

— Când este gata, n-o voi mai recunoaşte! Asta crezi? 

— Nicidecum! Voiam numai să arăt că la sfârşit vei fi 
încântat şi vei susţine că ai o soţie inventivă şi cu un 
deosebit simţ al frumosului. 

— Fie. Am să ţin minte! 

— N-ai nevoie deloc de asta. Vorbele îţi vor veni doar aşa, 
de la sine. 

— Şi ce legătură are aceasta cu cărţile? 

— Noi am venit cu două sau trei cutii pline de cărţi. Am 
vândut mai întâi toate cărţile care nu mai erau importante 
pentru noi şi le-am luat doar pe acelea de care nu puteam 
să ne despărţim. Şi apoi aceia au spus - dar cum îi cheamă? 
Oamenii care ne-au vândut casa, spuneau că n-ar vrea să ia 
totul cu ei şi dacă le făceam o ofertă bună, ei ne-ar lăsa 
câteva lucruri, mai ales cărţi. Apoi am venit încoace, ne-am 
uitat... 

— Şi am făcut o ofertă, completă Tommy. 

— Da. Probabil ca n-am cumpărat atât de multe, aşa cum 
speraseră ei. Dar unele piese de mobilier erau prea oribile. 
Ei, din fericire nu era nevoie să le luăm. Totuşi, când am 
văzut cărţile, cărţi pentru copii, care se aflau în camera de 
zi - erau acolo chiar câteva din cărţile mele preferate - 
atunci am vrut neapărat să le am. Ştii, povestea lui 
Androclus şi a leului, de pildă, de Andrew Langl. Pot să-mi 
aduc aminte că am citit-o când aveam opt ani. 

— Puteai să citeşti chiar atât de bine la opt ani? 


— Da. Am învăţat să citesc la cinci ani. Pe atunci aşa se 
obişnuia. Nici măcar n-am ştiut că trebuie cu adevărat să 
învăţ asta. Ştii, cineva îţi citeşte o poveste, şi dacă constaţi 
că este frumoasă, reţii unde se află cartea pe raft; o scoţi de 
acolo şi o priveşti îndeaproape. Şi deodată descoperi că 
citeşti cartea, fără a da multă atenţie ortografiei. Apoi după 
aceea, a fost mai puţin bine, adăugă ea. Am avut mereu 
dificultăţi cu ortografia. Ar fi fost mai înţelept dacă la patru 
ani cineva m-ar fi făcut s-o înţeleg exact. Fireşte că tata m-a 
învăţat să adun şi să scad şi să înmulţesc; el considera că 
tabla înmulţirii e lucrul cel mai important care se poate 
învăţa în viaţă. Împărţirea am învăţat-o, bineînţeles, tot de 
la el. 

— Ce om inteligent trebuie să fi fost! 

— Nu ştiu dacă el era inteligent din cale-afară, replică 
Tuppence, în orice caz, el era foarte, foarte blând. 

— Nu ne-am abătut puţin de la subiect? 

— Da. Tuppence aprobă dând din cap. Deci: Când mi-am 
adus aminte de Androclus şi de leu... Era o carte de poveşti 
cu animale, da, de Andrew Lang. Ah, am iubit-o. Era acolo o 
poveste care se numea „O zi din viaţa mea la Eton” de un 
elev de la Eton. De ce am vrut s-o citesc, nu mai ştiu, dar 
doream asta neapărat. Era una din cărţile mele preferate. 
Apoi epopeile clasice şi cărţile lui Molesworth,2 „Ceasul cu 
cuc”, „Ferma dintre vânturi”... 

— Ei, e suficient, spuse Tommy. N-am nevoie de nici o 
expunere în detaliu a delectărilor tale literare din copilărie. 

— Cred doar că astăzi cărţile nu se mai găsesc. Există, ce-i 
drept, din când în când noi ediţii, dar atunci sunt adesea 
modificate şi cu alte ilustraţii. Închipuieşte-ţi, deunăzi mai 
că n-aş fi recunoscut „Alice în Ţara Minunilor”. Ilustraţiile 
arătau atât de ciudat. Anumite cărţi pentru copii trebuie 
încă păstrate, acelea scrise de Molesworth, vechi cărţi de 
poveşti, sau cele ale lui Stanley Weyman.3 De altfel, multe 
volume de-ale lui au rămas aici. 


— Bine, pentru tine a fost o mare ispită. Şi o consideri o 
bună achiziţie. 

— Nu doar bună, ci, într-adevăr, chiar ieftină. Da, şi acum 
ele sunt aici, în afară de propriile noastre cărţi. Sunt aşa 
groaznic de multe, încât abia de vor avea loc toate în 
rafturile pe care ni le-am comandat. Ce se aude cu 
sanctuarul tău? Acolo mai este loc? 

— Nu, în nici un caz, spuse Tommy. Nu ajunge nici măcar 
pentru ale mele. 

— Vai! Asta ne priveşte iar în aceeaşi măsură. Crezi că ar 
trebui să mai construim o cameră? 

— Nu. Voiam să începem să facem economii. Despre asta 
am mai vorbit alaltăieri, zise Tommy. Deocamdată voi pune 
toate cărţile de care nu mă pot despărţi în rafturile de aici. 
Şi apoi... Apoi triem restul. Poate există în apropiere un 
spital de copii sau găsim amatori de cărţi. 

— Am putea să le vindem, zise Tommy. 

— Mă tem că nimeni nu va voi să cumpere acest gen de 
cărţi. Cred că nu există printre ele nici măcar una de 
valoare. 

— Nu fii atât de sigură! Poţi să ai noroc, Tuppence. Poate 
aici există o carte rară, visul mult dorit al unui librar. Între 
timp, trebuie să le ordonăm şi să le cercetăm cu atenţie. 
Altfel cum pot să ştiu ce doresc să păstrez şi de care să-mi 
aduc aminte. Voi încerca să triez măcar în treacăt, câteva 
clipe, de pildă: cărţi de aventuri, basme, poveşti şi 
poezioare pentru copii şi povestiri, pe care toţi copiii din 
şcoli le aveau din abundență. Apoi sunt cărţi pe care noi le- 
am citit lui Deborah, când era mică. Cât de mult îndrăgeam 
noi toţi pe „Puh, ursul!” 

— Mi-e teamă că te osteneşti din cale-afară, consideră 
Tommy. Ar trebui mai bine acum să încetezi. 

— Da, poate, consimţi Tuppence. Dar bucuroasă aş pune la 
punct acest perete, şi barem cărţile să le pun pe raft... 

— 'Te ajut. Tommy păşi către ea şi înclină o cutie atât de 
mult, încât cărţile alunecară afară. Îşi încărcă braţele şi le 


puse pe rafturi. 

— Le aranjez după mărime. Arată mai ordonat. 

— Ei, aşa ceva nu poţi numi a alege, obiectă Tuppence. 

— Ajunge, dacă doreşti să isprăvim. Mai târziu o putem 
face mai temeinic. Într-o zi ploioasă, în care de obicei nu 
avem nimic de făcut. 

— Necazul este că avem mereu ceva de făcut. 

— Aşa, acum şapte exemplare sunt din nou la adăpost. Mai 
rămâne colţul de colo, de sus. Ai putea să aduci puţin 
încoace scaunul de lemn? Rezistă la greutatea mea? Apoi aş 
putea să umplu şi ultimul raft. 

Tommy se căţără prudent pe scaun. Tuppence îi întinse un 
vraf de cărţi. El le aşeză cu grijă pe raftul cel mai de sus, 
dar ultimele cărţi îi alunecară din mână şi aterizară pe 
podea chiar lângă Tuppence. 

— Au! Spuse Tuppence. Mă doare. 

— Scuze! Mi-ai dat prea multe dintr-odată. 

— Arată foarte frumos! Tuppence făcu un pas înapoi. Mai 
trebuie doar s-o pui pe asta de aici în al doilea raft de jos. 
Acolo este un loc gol. Apoi ar fi gata şi această cutie. 
Grozav! Cu asta o parte din cărţile cumpărate au fost 
despachetate. Poate că la triere descoperim comori. 

— Posibil, zise Tommy. 

— Sunt convinsă. Poate că vreo carte valorează mult. 

— Şi apoi ce facem? O vindem? 

— Desigur, aşa ar trebui să facem. Fireşte că am putea s-o 
păstrăm şi s-o arătăm celor din jur. Ştii, nu pentru a face pe 
grozavii, dar am putea povesti că am făcut o descoperire. 
De altfel, cred foarte serios că vom găsi ceva interesant. 

— Oare ce... O carte veche, preferată, de care ai uitat? 

— Nu, nu asta am vrut să spun. M-am gândit la ceva 
palpitant, surprinzător. La ceva care ne schimbă viaţa. 

— Ah, Tuppence, spuse Tommy, ce imaginaţie bogată ai! 
Consider mult mai probabil ca să dăm de ceva neplăcut. 

— Prostii, lommy! Nu trebuie niciodată să renunţi la 
speranţă. Ea este lucrul cel mai important în viaţă: 


speranţa. Nu uita, eu sper mereu din plin. 

— Ştiu asta. Tommy oftă. Adesea chiar am regretat. 

2. Săgeata neagră. 

Tuppence Beresford puse „Ceasul cu cuc” din nou în raft; 
alese un loc liber pe al treilea raft de jos. Toate cărţile scrise 
de Molesworth se aflau acolo. Tuppence scoase „Camera cu 
goblen” şi o ţinu gânditoare în mână. Sau mai bine ar trebui 
să citească „Ferma dintre vânturi”? De aceasta nu putea să- 
şi aducă aminte atât de bine ca de „Ceasul cu cuc” sau de 
„Camera cu goblen”. Degetele ei se plimbau de-a lungul 
şirului de cărţi... A avut spor. 

Da, a avut chiar foarte mare spor. Numai de n-ar citi şi de 
n-ar rămâne mereu prinsă de vechile ei preferinţe! Asta era 
tare încântător, dar irosea atât de mult timp. Şi când 
Tommy întreba seara, la întoarcerea acasă, cum i-a mers, 
avea nevoie de mult tact şi dibăcie pentru a-l împiedica să 
se ducă sus şi să verifice cum arătau în realitate rafturile cu 
cărţi. Mutarea într-o casă dura întotdeauna mult, mult mai 
mult decât se credea. Şi numeroşii oameni inoportuni, ca de 
pildă electricienii, care evident că nu erau niciodată 
mulţumiţi de ceea ce făcuseră ultima dată, smulgând 
porţiuni mari din podea şi cu o mină veselă puneau noi 
capcane pentru gospodina ce făcea, fără să bănuiască, un 
pas greşit, când trecea prin cameră, dar era salvată chiar în 
ultimul moment de electricianul nevăzut ce scotocea pe sub 
podea. 

— Uneori, spunea Tuppence cu voce tare, mi-aş fi dorit să 
nu fi plecat niciodată din Bartons Acre. 

— Adu-ţi aminte de plafonul din sufragerie, spuse Tommy, 
şi gândeşte-te la podul casei şi la ceea ce s-a întâmplat cu 
garajul. Automobilul ar fi fost aproape pe ducă, mai ştii? 

— Ah, desigur că le-am mai fi putut cârpăci. 

— Nu, replică lommy. Ar fi trebuit să renovăm casa 
complet degradată sau chiar să ne mutăm. Şi aceasta de 
aici va fi, într-o zi, foarte frumoasă, sunt convins de asta. În 
orice caz, avem destul loc şi putem să facem ce vrem. 


— Cu asta vrei să spui că putem pune la adăpost şi păstra 
totul? 

— Da, ştiu, răspunse Tommy, mereu se păstrează mult 
prea multe lucruri, sunt cu totul de părerea ta. 

Şi acum, pentru o clipă, Tuppence reflectă asupra 
chestiunii dacă puteau cândva, oare, să realizeze mult cu 
această casă, trecând cu vederea actul mutării. La început 
totul păruse atât de simplu, dar devenise tot mai dificil - în 
primul rând din pricina cărţilor. 

— Dacă eu aş fi un copil drăguţ, normal, din zilele noastre, 
spuse 'Tuppence cu voce tare, n-aş fi învăţat chiar atât de 
devreme să citesc. Copiii care au acum cinci sau şase ani 
par că nu pot să citească; unii nu pot nici chiar la zece sau 
unsprezece ani. Chiar nu ştiu de ce nouă ne-a fost uşor. Eu 
şi Martin de alături, şi Jennifer din josul străzii, şi Cyril, şi 
Winifred. Nu vreau să susţin că puteam să buchisim bine, 
dar reuşeam să citim ce doream. Nu ştiu cum am învăţat 
asta. Probabil că puneam mereu întrebări. Ce este scris pe 
afişe sau pe reclame pentru micile pilule Carter's pentru 
ficat. Asta citeam mereu când trenul sosea la Londra. Era 
atât de palpitant! Doamne, trebuie să continui! 

Mută din loc câteva cărţi. Apoi se scurseră trei sferturi de 
ceas, timp în care ea se adânci în „Alice dincolo de oglinzi” 
şi apoi în „Istorie neştiută” de Charlotte Yonge4. Mâinile îi 
alunecară pe volumul gros, uzat, „Lanţul de margarete”. 

— Ah, ar trebui măcar să recitesc asta, spuse ea, şi oftă. 
Când mă gândesc cât de mulţi ani au trecut de când n-am 
mai pus mâna pe această carte! Cât de captivant era când 
încă nu se ştia dacă Norman primea încuviințarea de a fi 
confirmat sau nu. Şi Ethel, şi... Dar cum se numea 
aşezarea? Coxwell sau aşa ceva - şi apoi Flora, care era 
mireană. Aş vrea să ştiu de ce atunci totul era „mirean”. De 
fapt, ce suntem astăzi? Suntem mireni sau nu? 

— Cum aţi spus, doamnă? 

— Ah, nimic, răspunse Tuppence, şi-şi privi „aghiotantul”, 
pe Albert, care tocmai apăruse în uşă. 


— Credeam că doriţi ceva, doamnă. Aţi sunat, nu-i aşa? 

— De fapt nu, răspunse Tuppence. Am apăsat fără să 
vreau pe sonerie, când m-am urcat pe scaun ca să scot o 
carte. 

— Să vă dau ceva de pe raftul de sus? 

— Ar fi drăguţ. Eu cad mereu de pe scaun. Câteva au 
picioarele atât de şubrede. 

— Doriţi o anumită carte? 

— Încă n-am ajuns la raftul trei de sus. Nu ştiu ce cărţi 
sunt acolo. 

Albert se urcă pe un scaun, lovi cărţile una de alta pentru 
a îndepărta praful şi i le dădu jos pe rând. Tuppence le luă 
în primire cu strigăte de încântare. 

— Nu, ia te uită! Toate sunt aici! Cât de multe am uitat! 
Aici este „Amuleta” şi „The Psamayad” şi „Noii căutători de 
comori”. Grozav! Nu, încă nu le pune la loc, Albert. Mai 
întâi trebuie să le citesc. Desigur, una sau două cel mult. 
Oare ce este asta? Să vedem! „Cocarda roşie”, o povestire 
istorică. Foarte palpitant. Şi aici este de asemenea „Sub 
roba roşie”. Atât de multe cărţi de Stanley Weyman! Fireşte 
că le-am mai citit, când aveam zece sau unsprezece ani. Nu 
m-ar mira deloc dacă acum apare chiar şi „Captivul din 
Zenda”! Scoase un suspin, fericită, sub impresia amintirii. 
„Captivul din Zenda” a fost primul meu roman de dragoste. 
Povestea de dragoste a prinţesei Flavia. Regele din 
Ruritania. Şi Rudolph Rassendyll. Aşa un nume! Astea le 
visezi noaptea. 

Albert îi întinse un nou teanc de cărţi triate. 

— Oh! Exclamă Tuppence. Acestea sunt şi mai bune, şi mai 
vechi. Trebuie să strâng la un loc cărţile mai vechi. Ia să 
vedem ce avem: „Comoara din insulă”. Am citit-o de mai 
multe ori şi am văzut două filme. Deşi nu-mi plac filmele 
făcute după cărţi: nu se potrivesc. Aha, aici este şi „Răpit”. 

Albert se întinse şi se dezechilibră, şi „Catriona” căzu pe 
podea, gata-gata s-o lovească pe Tuppence. 

— Oh, iertaţi-mă, doamnă! Îmi pare tare rău. 


— Nu face nimic, spuse Tuppence. Nu s-a întâmplat nimic. 
„Catriona”, da. Mai sunt acolo povestiri de Stevenson5? 

Albert îi întinse cărţile acum cu foarte multă grijă. Îndată 
după aceea, Tuppence scoase un strigăt de bucurie. 

— Săgeata neagră”. Grozav! „Săgeata neagră”! Una din 
primele cărţi pe care am avut-o şi am citit-o! Probabil că nu 
ştii asta, Albert. Vreau să spun, atunci încă nu erai născut. 
Sau totuşi? L.asă-mă să mă gândesc. Da, fireşte, era vorba 
de portretul de pe perete cu ochi adevăraţi - care priveau 
prin ochii de pe tablou. Ţi se făcea părul măciucă! „Săgeata 
neagră”. Pisica, şobolanul şi Lovell, câinele, guvernau 
Anglia sub porc. Porcul era fireşte Richard al III-lea. Astăzi 
mereu se scriu cărţi despre acest lucru, că n-a fost 
nicidecum nelegiuit. Nu cred asta, tot aşa de puţin ca 
Shakespeare. La urma-urmei, el îl lasă pe Richard să spună, 
chiar de la început, în piesa sa: „Mi-am pus în gând să fiu 
ticălos”. Ah, da, „Săgeata negră”! 

— Mai doriţi şi alte cărţi, doamnă? 

— Nu, mulţumesc, Albert. Cred că acum sunt obosită. 

— Da, fireşte. De altfel domnul a dat telefon că vine peste 
o jumătate de oră. 

— Nu face nimic, spuse Tuppence. 

Se aşeză într-un fotoliu, întinse mâna după „Săgeata 
neagră”, o deschise şi se cufundă în lectură. 

— Doamne, zise ea apoi, cât este de frumos! De fapt, am 
uitat aşa de mult, că pot s-o mai citesc cu plăcere încă o 
dată. 

Se scufundă liniştită în citit şi Albert se întoarse în 
bucătărie. Timpul se scurgea şi, cuibărită în fotoliul cam 
uzat, luppence retrăia bucuriile copilăriei. 

— Hm! Tommy gară maşina, şi apoi veni, frecându-şi 
mâinile în bucătărie. E frig afară. Unde este soţia mea? 

— Doamna este sus între cărţi. 

— Ce, şi acum? 

— Da. Azi a pus în ordine o mulţime de cărţi, dar, în cea 
mai mare parte a timpului, a citit. 


— Aha! Ce este de mâncare? 

— File de limbă-de-mare cu lămâie. Nu mai durează mult. 

— Minunat. Acordă-mi încă un sfert de oră, Albert. Vreau 
să mă spăl puţin. 

Sus, la primul etaj, Tuppence stătea încă în fotoliul cam 
tocit, cufundată în citirea romanului „Săgeata neagră”. 
Descoperise ceva ciudat, ceva străin, care părea a se fi 
strecurat în carte. Pagina la care ajunse - pagina 64 sau 
65? Nu putea să-şi dea seama exact de cifră - deci, în orice 
caz, cineva începuse să sublinieze cuvinte acolo. Nu 
înţelegea de ce. Cuvintele nu se înşiruiau şi de aceea nu 
putea fi vorba de un citat. Păreau să fie cuvinte alese după 
bunul plac, care fuseseră subliniate cu cerneală roşie. 
Murmură ca pentru sine: „Matcham scoase un strigăt slab 
de spaimă. Dick tresări surprins, încât îi scăpă vârtejul din 
mână. Ridicându-se brusc, şi-au strâns cingătorile, şi s-au 
asigurat că pumnalele şi spadele le ies uşor din teacă. Ellis 
ridică mâna, strigând cu privirea înflăcărată: Haide să 
pornim...” Tuppence clătina din cap. Citi şi pagina 
următoare şi dădu din cap. Nu avea nici un sens. 

Se duse către masa pe care se aflau ustensilele ei de scris 
şi luă câteva foi de hârtie din cele pe care o tipografie i le 
trimisese de curând spre alegere, căci trebuia să comande 
un top de hârtie cu noul antet şi noua adresă. Pentru „Casa 
dintre lauri”. 

— Ce nume stupid, zise Tuppence, dar dacă se schimbă 
mereu, nici că mai vine poşta. 

Copie cuvintele subliniate. Acum îi sări în ochi ceea ce nu 
observase înainte. 

— Ei, asta-i cu totul altceva! 

Sublinie literele de pe pagină. 

— Ah, aici eşti! Spuse deodată Tommy în spatele ei. Masa e 
ca şi servită. Ce fac cărţile tale? 

— Este teribil de captivant şi curios. 

— Ce-i curios? 


— Este vorba de „Săgeata neagră” de Stevenson, voiam s- 
o recitesc şi chiar am frunzărit-o. Deodată am avut un 
sentiment extrem de ciudat, pentru că atât de multe cuvinte 
erau subliniate cu cerneală roşie. 

— Ah, dar oamenii fac asta uneori, spuse Tommy. Nu 
întotdeauna cu cerneală roşie, dar fiecare subliniază câte 
ceva. Ceva ce vrea să ţină minte, un citat sau aşa ceva. 

— Tocmai că nu este vorba de asta. De fapt sunt doar litere 
răzlețe, înţelegi? 

— Nu, spuse Tommy. Ce înseamnă doar litere? 

— Priveşte! 

Tommy se aşeză pe braţul fotoliului şi aruncă o privire pe 
hârtie: „Matcham scoase un strigăt slab de spaimă. Chiar şi 
cel care-l speriase tresări surprins, scăpă vârtejul din mână 
pe doi indivizi uriaşi şi pe... Ceva ce nu pot să citesc... Ceva 
ce era un semnal aşteptat. Ridicându-se brusc, ei şi-au 
strâns cingătorile şi s-au asigurat că pumnalele şi săbiile le 
ies uşor din teacă”. 

— Absurd! Zise el. 

— Da, la început şi eu am crezut asta. Dar nu este deloc 
aşa, lommy. 

Jos se auzi soneria de la bucătărie. 

— Masa este gata. 

— Poate să aştepte, spuse Tuppence. Trebuie mai întâi să- 
ţi explic. Apoi putem să ne gândim mai serios la asta. Într- 
adevăr, este prea curios. Pur şi simplu trebuie să-ţi spun. 

— Ei, poftim! Iar îmi inventezi ceva? 

— Nicidecum! Am notat doar literele. Fii atent, aici este un 
„M” de la Matcham. Acesta este primul cuvânt. M-ul este 
subliniat şi apoi „A”, după aceea urmează iar mai multe 
cuvinte. În carte ele nu figurează unele după altele. Ele 
sunt pur şi simplu alese, cel puţin aşa se pare. Au fost 
subliniate, mai bine-zis litere răzlețe, căci cineva a folosit 
anumite litere. Apoi următoarea este un „R”, apoi vine „Y”, 
apoi „]” din „Jack”, „O”, „R” din „Ruin”, „D”, „A şi „N”... 


— Pentru numele lui Dumnezeu! Exclamă lommy. 
Încetează! 

— Aşteaptă! Trebuie să-i dau de capăt. Vezi ce-am scris? 
Sesizezi? Dacă ele se citesc pe rând, capătă un sens: M-a-r- 
y. Aceste litere erau subliniate. 

— Ce înseamnă asta? 

— Simplu: Mary. 

— Ei, poftim, asta înseamnă deci Mary. Probabil un copil cu 
imaginaţie, care voia să arate că este cartea ei. Apoi 
oamenii îşi mai scriu numele pe cărţi. 

— Desigur, Mary! Spuse Tuppence. Şi din următoarele 
litere rezultă J-o-r-d-a-n. 

— Ei, mă rog: Mary Jordan. Absolut firesc. Acum ştii 
numele ei. Se numea Mary Jordan. 

— Dar cartea nici nu i-a aparţinut. La început e un nume 
cu un scris stângaci de copil: Alexander. Alexander 
Parkinson, cred. 

— Hm! Este într-adevăr important? 

— Fireşte că da. 

— Ah, vorbeşte odată! Mi-e foame. 

— Stăpâneşte-te! Zise Tuppence. Îţi mai citesc doar restul, 
până acolo unde încetează sublinirea cuvintelor, sau mai 
bine-zis încetează după patru pagini consecutive. 

Literele sunt luate la întâmplare, nu pot avea nici o 
legătură cu textul. Este vorba doar de litere. Stai puţin. Am 
avut M-a-r-y J-o-r-d-a-n. Aşa e. Şi acum ghici ce urmează? 
N-a m-u-r-i-t d-e m-o-a-r-t-e b-u-n-ă. Acum ce zici? „Mary 
Jordan n-a murit de moarte bună”. Dar atenţie! Vine ceva 
mai grozav: „A fost unul dintre noi. Cred că ştiu cine”. Asta-i 
tot. Nu pot să aflu mai mult. Acum ce spui? Nue 
senzaţional? 

— la ascultă, Tuppence, ripostă Tommy, sper că nu vei face 
mare caz de asta? 

— Ce înseamnă, nu vei face mare caz? 

— Ei, că ai descoperit un mister. 


— Bineînţeles că este un mister pentru mine! Spuse 
Tuppence. „Mary Jordan n-a murit de moarte bună. A fost 
unul dintre noi. Cred că ştiu cine”. Ah, lommy, recunoaşte 
că sună nemaipomenit de incitant. 

3. Vizită la cimitir 

— Tuppence! Strigă Tommy când intră în casă. 

Nici un răspuns. Puţin cam supărat alergă pe trepte în sus 
şi pe culoarul de la primul etaj. Totodată era cât pe-aci să 
calce într-o spărtură din podea. Începu prompt să înjure: 
„lar un electrician al dracului de neglijent!” 

Cu câteva zile în urmă, chiar i se întâmplase. Electricienii, 
veseli şi absolut de încredere, îşi începuseră treaba. „Acum 
merge grozav, curând suntem gata”, susţinuseră ei. 
„Revenim în această după-amiază”. Dar nu reveniseră 
după-amiază. Tommy nu mai era mirat de asta. Între timp 
se obişnuise cu felul de a munci al zidarilor, electricienilor, 
oamenilor de la gaze şi a altor meseriaşi. Veneau, se făceau 
că lucrează cu spor, făceau pronosticuri optimiste, plecau 
pentru a aduce ceva şi nu se mai întorceau. Dădea telefon, 
dar mereu părea că a format numărul greşit. Dacă numărul 
corespundea, omul respectiv nu prea avea de lucru la firmă. 
Exista doar o singură soluţie: Trebuia să fie cu luare-aminte 
să nu-şi frângă glezna, să nu cadă într-o spărtură sau să se 
rănească în vreun fel. Se temea mai mult pentru Tuppence 
decât pentru el personal. El era mai atent. Unde se afla ea 
de fapt? Strigă din nou: 

— Tuppence! Tuppence! 

Era îngrijorat. Tuppence făcea parte dintre oamenii 
pentru care trebuie să-ţi faci mereu griji. Înainte de a pleca 
de acasă, îi dădea ultimile sfaturi şi regreta că se purta 
după bunul ei plac. Nu, ea n-ar pleca doar pentru a 
cumpăra două pachete de unt, şi aceasta, în definitiv, nu 
este periculos. 

— Ar putea fi periculos, dacă tu eşti cea care vrea să 
cumpere un pachet de unt, spusese Tommy. 

— Ah, nu fii stupid! 


— Nu sunt stupid. Sunt doar un soţ drăgăstos care se 
îngrijeşte de cel mai preţios bun al său. De fapt, nu ştiu de 
ce... 

— Pentru că sunt atât de şarmantă, atât de drăguță, o 
soţie bună şi mă îngrijesc atât de tandru de tine, răspunse 
Tuppence. 

— Da, poate şi asta, dar aş putea să-ţi prezint şi cu totul 
altă listă de motive. 

— Desigur că n-aş asculta-o cu plăcere. Bănuiesc că s-a 
adunat în tine prea mult amar. Linişteşte-te! Doar nu se va 
întâmpla nimic. Trebuie numai să strigi când intri în casă. 

Aşa, şi unde era acum Tuppence? 

— Această mică vrăjitoare! Glăsui Tommy. A plecat ea 
undeva. 

Intră în camera în care o găsise de atâtea ori. Sigur că se 
uita într-o carte pentru copii, gândea el, şi iar se va 
emoţiona din pricina unor cuvinte stupide, pe care un copil 
nătăfleţ le subliniase cu cerneală roşie. Pe urma lui Mary 
Jordan, indiferent cine era. Mary Jordan, care nu murise de 
moarte bună. Totuşi, încet-încet, asta îl facea să intre la idei. 
Probabil că se întâmplase cu mult timp în urmă, căci 
oamenii care le vânduseră casa se numeau Jones. Ei nu 
locuiseră foarte mult timp aici, doar trei sau patru ani. Nu, 
copilul cu cartea lui Robert Louis Stevenson aparţinea unei 
perioade mult mai vechi. Ei, poftim, Tuppence nu era nici 
măcar aici, în această cameră. Şi în jur se găseau 
împrăştiate cărţi deschise pe care ea probabil că le citise. 

— Unde naiba este? Strigă Tommy. 

Alergă din nou jos şi o strigă de câteva ori, pe nume. Nici 
un răspuns. Atent, examină un cuier în vestibul. Nici urmă 
de fulgarinul lui Tuppence. Prin urmare, a ieşit. Încotro? Şi 
unde era Hannibal? Strigă tare după Hannibal. 

— Hannibal, Hannibal! Vino odată, Hannibal! 

De asemenea, nici urmă de Hannibal. 

„Ei, măcar Hannibal este cu ea” se gândi el. 


Desigur, că nu ştia dacă era bine sau rău când Tuppence îl 
lua pe Hannibal. Hannibal ar avea grijă, în orice caz, ca ei 
să nu i se întâmple nimic. Întrebarea se punea doar: 
Hannibal ar face ceva celorlalţi oameni? Se arăta foarte 
prietenos, când era luat şi el într-o vizită, dar când cineva 
voia să intre în casa în care el era stăpânul, îi trezea 
întotdeauna cea mai mare suspiciune: mereu gata, 
indiferent de primejdie, nu doar să latre, ci chiar să muşte, 
când considera că este necesar. Deci, unde se aflau 
amândoi? 

Merse o bucată de drum de-a lungul străzii. Nu descoperi 
nici o urmă a unui câine mic, negru, şi a unei femei de 
statură potrivită, într-un fulgarin roşu aprins, care se 
plimbau undeva la vedere. În cele din urmă se reîntoarse 
acasă destul de supărat. 

Acolo plutea un miros ademenitor. Alergă la bucătărie, 
unde Tuppence stătea lângă maşina de gătit. Se întoarse şi 
zâmbi. 

— Ai întârziat, spuse ea. Asta este o friptură. Nu miroase 
bine? Am pus toate mirodeniile posibile şi plante 
comestibile din grădină. Cel puţin sper că au fost verdeţuri. 

— Dacă nu este niciuna dintre acestea, atunci probabil că 
este vorba de beladonă şi digitalină, care sună frumos, dar, 
în realitate, este mătrăgună şi degetăriţă. Pentru 
Dumnezeu, unde ai fost? 

— M-am plimbat cu Hannibal! 

În această clipă, Hannibal îşi făcu marea apariţie. Se 
năpusti asupra stăpânului său şi îl salută atât de năvalnic, 
încât Tommy fu aproape să cadă. Hannibal era un câine mic, 
negru, cu blana strălucitoare şi interesante pete brune pe 
partea din spate şi pe cap. Era un terrier Manchester, cel 
mai pur pedigree şi se considera superior altor câini din 
preajmă. 

— Te-am căutat, spuse Tommy. Unde ai fost? Vremea nu 
era prea îmbietoare. 

— Da, era cam ceţoasă şi umedă. Uf, am cam obosit! 


— Unde te-ai dus? Doar pe la magazine? 

— Nu, azi s-a închis devreme. Am fost la cimitir. 

— Asta sună sinistru. Dar ce voiai acolo? 

— Am căutat nişte morminte. 

— Asta sună din ce în ce mai sumbru, constată Tommy. 
Barem lui Hannibal i-a plăcut? 

— Nu, a trebuit să-l leg afară. Un om, care părea să fie 
paracliserul, tot ieşea din biserică. Şi m-am gândit că nu i- 
ar plăcea dacă Hannibal... Ei, ştii doar, în caz că Hannibal 
nu putea să-l sufere. N-am vrut să stârnesc oamenii 
împotriva noastră, că de-abia ne-am mutat. 

— Şi de fapt ce-ai căutat în cimitir? 

— Voiam doar să ştiu cine mai este înmormântat acolo. De 
altfel, mulţi oameni; cimitirul este cam aglomerat, multe 
morminte vechi, chiar din secolul al XVIII-lea. Unele lespezi 
erau atât de roase de vreme, încât nu se puteau citi anii. 

— Totuşi, încă nu înţeleg ce căutai tu acolo? 

— Am făcut investigaţii. 

— Investigaţii? 

— Am vrut să verific dacă cei din familia Jordan sunt 
înmormântați acolo. 

— Dumnezeule! Tot te mai gândeşti la această poveste? 

— Oricum, Mary Jordan a murit. Asta o ştim precis. În 
carte scria că n-a fost moarte naturală. Şi din această cauză 
ea trebuie să fie îngropată undeva, sau poate că nu? 

— Fără îndoială, opină Tommy, doar dacă nu zace aici în 
grădină. 

— Nu consider asta ca foarte probabil, deoarece cred că 
doar băiatul, acest Alexander, ştia. Trebuie să se fi socotit 
drept foarte abil. Dar dacă era singurul care se gândise la 
aceasta? Cred că nimeni altcineva n-a avut, probabil, vreo 
bănuială. Prin urmare, ea a murit pur şi simplu, a fost 
înmormântată aşa cum se cuvine şi nici un om n-a vorbit 
despre asta... 

— Niciunul n-a pretins că n-ar fi fost lucru curat, sugeră 
Tommy. 


— Da, ceva cam aşa: otrăvită sau o lovitură în cap, o 
prăbuşire de pe faleză, poate un accident de circulaţie. Aici 
există multe posibilităţi. 

— Care ţi-au şi trecut toate prin minte, zise lommy. Ce 
noroc că ai o inimă generoasă, Tuppence, şi nu încerci în 
glumă aceste posibilităţi. 

— În cimitir nu este înmormântată nici o Mary Jordan. Nu 
există chiar nici un Jordan. 

— Cât de regretabil! Ia spune, friptura ta este gata 
curând? Mi-e teribil de foame şi miroase delicios. 

— Mai trebuie să te speli pe mâini, apoi putem să mâncăm. 

4. O mulţime de Parkinsoni 

— Mulţi Parkinsoni zac în cimitir, spuse 'Tuppence la masă. 
Mai multe generaţii, numărul este considerabil! Bătrâni, 
tineri, căsătoriţi - este plin de Parkinsoni. Şi multe familii 
numite Cape, Griffin, Underwood, Overwood. Nostim că 
sunt reprezentate ambele categorii de Wood, nu-i aşa? 

— Am avut un prieten pe nume George Underwood, a 
remarcat Iommy. 

— Da, am cunoscut şi eu oameni cu numele Underwood, 
dar nici un Overwood. 

— Bărbaţi sau femei? Întrebă Tommy interesat. 

— O fată, Rose Overwood. 

— Rose Overwood. Tommy ascultă atent cum suna numele. 
Nu prea se potriveşte. O clipă mai târziu el adăugă: După 
ce terminăm masa trebuie să-l caut din nou la telefon pe 
electrician. Fii atentă sus, pe palier, Tuppence, altfel 
nimereşti sub podea! 

— Atunci voi muri de moarte naturală sau chiar de una 
neobişnuită. Una din două. 

— Moarte din curiozitate, zise Tommy. Curiozitatea este 
periculoasă. 

— Tu nu eşti niciodată curios, Tommy? 

— Pur şi simplu nu văd nici un motiv pentru a fi curios. Ce 
avem ca desert? 

— Savarină. 


— Complimentele mele, Tuppence, a fost o masă 
delicioasă. 

— Mă bucur, dacă ţi-a plăcut. 

— Ce este cu pachetul de lângă uşa din spate? Este cumva 
vinul pe care l-am comandat? 

— Nu, sunt bulbi. 

— Aşa? 

— Bulbi de lalea. Trebuie să vorbesc cu bătrânul Isaac. 

— Unde vrei să le sădeşti? 

— M-am gândit: într-o parte şi alta a aleii din mijloc. 

— Bietul bătrân. Mereu mi-e teamă că, dintr-o clipă în alta, 
cade şi moare. 

— Nici vorbă. Isaac este tare. De altfel pare să fie o 
caracteristică a grădinarilor. Grădinarii foarte buni, am 
constatat, ajung în mare formă abia când sunt trecuţi de 
optzeci de ani. Dar dacă un bărbat tânăr, care arată 
înfloritor, cam de 35 de ani, spune că vrea să lucreze cu 
plăcere în grădină, poţi să fii sigur că nu face nimic. Aceştia 
vor întotdeauna să strângă doar câteva frunze. Dacă ceri 
mai mult de la ei, susţin pur şi simplu că n-ar fi anotimpul 
potrivit. Şi fiindcă, de cele mai multe ori, nu se ştie când 
este anotimpul potrivit - eu, cel puţin, nu ştiu - n-o scoţi 
niciodată la capăt cu ei. Dar Isaac este grozav! El ştie de 
toate. Ar trebui, de altfel, să fie aici şi şofran. Cel mai bine 
să mai verific. Isaac vine îndată. El îmi va explica. 

— În ordine, spuse Tommy. Mai târziu îţi ţin companie. 

Tuppence şi Isaac s-au înţeles de minune. Bulbii de lalea 
au fost despachetaţi şi s-au sfătuit unde ar fi cel mai bine 
puse în valoare florile; întâi lalele timpurii, care or să 
bucure privirile la sfârşitul lui februarie, apoi nostimele 
lalele pestriţe cu petale rare, apoi un soi care, pe câta 
înţeles Tuppence, se numea viridiflora, deosebit de frumos 
şi cu tulpina lungă, care înflorea pe la sfârşitul lui mai până 
în primele zile din iunie. Deoarece nu se acoperea de flori, 
urma să fie sădită într-un loc în fundul grădinii, pentru ca 
apoi să fie folosită la interesante buchete în camera de zi. 


Probabil se puteau sădi bulbi chiar lângă aleea dintre 
portiţa de la grădină şi casă, unde florile ar stârni invidia şi 
gelozia tuturor vizitatorilor. 

Către orele patru, Tuppence prepară în bucătărie un ceai 
bun, tare, într-o cană de lut. Mai puse pe masă o cupă cu 
cuburi de zahăr şi o cănuţă de lapte şi îl strigă pe Isaac, 
pentru ca el să se întremeze înainte de drumul către casă. 
După aceea îl căută pe Tommy. 

„Poate că doarme undeva”, gândi ea, în timp ce trecea 
dintr-o cameră în alta. Remarcă bucuroasă că, din adânca 
spărtura de pe palier, se zărea un cap. 

— Doamnă, acum este în ordine, spuse electricianul. Nu 
mai trebuie să vă fie teamă. Suntem gata. Din păcate, 
adăugă că a doua zi dimineaţa, ar vrea să înceapă într-un 
alt colţ al casei. 

— Să sperăm că cel puţin veniţi, spuse Tuppence. L-aţi 
văzut de altfel pe domnul Beresford? 

— Vreţi să spuneţi, pe soţul dumneavoastră? Da, este sus, 
cred. A aruncat ceva pe jos. Era ceva greu, cărţi, cred. 

— Cărţi! A suspinat Tuppence. Nu aşa ceva! 

Electricianul se întoarse în lumea sa din adânc şi 
Tuppence urcă către podul casei, în care fuseseră aranjate 
în rafturi cărţi pentru copii. Tommy şedea pe o scară dublă. 
Pe podea, în jurul său, erau împrăştiate mai multe cărţi, în 
rafturi fiind neaşteptate locuri goale. 

— Aha, aici eşti, zise Tuppence. Şi te prefaceai că nu te 
interesează deloc această chestiune! Ai făcut o dezordine 
pe cinste. 

— Îmi pare rău. Voiam să arunc doar o privire în jur. 

— Ai mai găsit cărţi în care mai era ceva subliniat cu 
cerneală roşie? 

— Nu. 

— Ce păcat! 

— Cred că era Alexander. Domnişorul Alexander 
Parkinson. 


— Da, desigur. Unul dintre Parkinsoni, dintre numeroşii 
Parkinsoni. 

— Presupun că era un băiat cam leneş, spuse Tommy. 
Chiar dacă-şi dădea osteneala să sublinieze litere. El n-a 
lăsat nici o altă informaţie despre cazul Jordan. 

— L-am întrebat pe bătrânul Isaac. Ştie câte-n lună şi în 
stele. Nu poate să-şi aducă aminte de nici o familie Jordan. 

— Ce-ai de gând cu lampa din alamă pe care ai pus-o lângă 
uşa din spate? Întrebă Tommy, când coborau. 

— O duc la bazarul de rarităţi. 

— De ce? 

— Pentru că este atât de oribilă. Am cumpărat-o într-o 
călătorie, mai ştii? 

— Da, atunci trebuie să nu fi fost în toate minţile. N-ai 
putut niciodată s-o suferi. 

— Nu pot să fiu decât de părerea ta. În afară de asta, este 
foarte grea, mult prea grea. 

— Domnişoara Sanderson s-a bucurat nespus când i-am 
oferit-o. A vrut s-o ia, dar i-am spus că aş duce-o eu într- 
acolo. Azi trebuie s-o transportăm la destinaţie. 

— Dacă doreşti, rezolv eu asta. 

— Nu, prefer să conduc eu însămi. 

— Atunci vin cu tine şi ţi-o duc eu înăuntru. 

— Ah, sigur găsesc pe cineva care să mă ajute. 

— Asta nu este atât de sigur. Fii atentă să nu te oboseşti 
foarte tare. 

— Bineînţeles. 

— Ai totuşi un anumit motiv pentru care să te duci acolo? 

— De fapt aş vrea să vorbesc puţin cu oamenii. 

— Nu ştiu exact ce pui la cale, Tuppence, dar ştiu precis 
cum arăţi când urzeşti ceva. 

— Între timp tu plimbă-te cu Hannibal, Tommy. Nu pot să-l 
iau, căci n-aş dori să asist la o încăierere între câini. 

— Ei, bine, s-a făcut. Să mergem, Hannibal! 

Hannibal, ca-ntotdeauna, îşi dădu imediat consimţământul. 
Consimţământul şi refuzul erau la el inconfundabile: 


fremăta, dădea din coadă, ridica laba, o lăsa iar jos, şi-şi 
freca cu putere capul de piciorul lui Tommy. Aşa este bine, 
părea că voia să spună, pentru asta eşti aici. Facem o 
plimbare nemaipomenită, cu mirosuri grozave. 

— Hai! Spuse Tommy. lau şi lesa. Nu alerga de-ndată pe 
stradă, ca ultima oară! Unul din acele camioane uriaşe era 
cât pe-aci să te calce. 

Hannibal se uită în sus către stăpânul său. Ochii lui 
spuneau: Sunt un câine ascultător, mereu fac ce vrei tu. 
Oricât de prefăcută era această expresie, adesea amăgea 
foarte tare chiar pe oamenii care-l cunoşteau îndeaproape 
pe Hannibal. 

Tommy duse lampa de alamă la automobil, bombănind sub 
greutatea ei. Tuppence plecă, şi când Tommy văzu 
automobilul dispărând după colţ, îl luă pe Hannibal în lesă 
şi merse de-a lungul străzii. O luă pe un drumeag care 
ducea la biserică şi-i dădu drumul lui Hannibal, pentru că se 
părea că nu circula nici o maşină pe acolo. Hannibal savura 
libertatea, mârâia şi adumelca pe lângă smocurile de iarbă 
care creşteau la marginea drumului, printre pietrele de 
pavaj. Era destul de clar ce-ar fi spus dacă ar fi putut vorbi: 
urma este bună, excelentă, a fost un dulău, desigur 
scârbosul de câine ciobănesc. Apoi o scurtă reacţie de 
mânie. Nu suport câinii ciobăneşti. Dacă-l întâlnesc pe cel 
care m-a muşcat, atunci i-o plătesc cu aceeaşi monedă. Aha! 
Tare plăcut, o mică căţeluşă ademenitoare, pe care aş 
întâlni-o cu dragă inimă. Mă întreb dacă locuieşte departe? 
Cred că este din casa de colo. 

— Ei, ieşi odată, a strigat Iommy. Nu se cuvine să alergi 
prin curţi străine! 

Hannibal continua de parcă n-ar fi auzit nimic. 

— Hannibal! 

Hannibal îşi mări tempo-ul şi o luă după colţul casei, înspre 
bucătărie. 

— Hannibal! Strigă lommy. N-auzi? 


„Dacă te aud, dragul meu”, gândea Hannibal. „M-ai strigat 
cumva? Da, fireşte!”. 

Un lătrat mânios din bucătărie răzbi până la urechea lui. 
leşi agale din grădină şi veni din nou lângă Tommy. Rămase 
foarte aproape pe urmele sale. 

— Câine ascultător, spuse Tommy. 

Apoi ajunseră la intrarea în cimitir. Hannibal, care avea 
deprinderea de a-şi modifica dimensiunea, acum nu mai era 
un câine destul de spătos, cam gras, ci un ţipar negru. Se 
strecură fără dificultate printre zăbrele. 

— Vino înapoi, Hannibal! A strigat Tommy. N-ai voie 
înăuntru! 

Hannibal nu răspunse, ci alergă vioi prin cimitir ca şi cum 
lui i s-a dat drumul într-o grădină deosebit de încântătoare. 

— Eşti un câine rău! Strigă Tommy. 

Deschise o poartă, păşi înăuntru şi alergă după Hannibal 
cu lesa în mână. Hannibal era într-un colţ foarte îndepărtat 
şi părea că voia să-şi facă intrarea în biserică printr-o uşă 
întredeschisă. Tommy sosi tocmai la timp pentru a 
împiedica acest lucru. Îi puse lesa. Hannibal se uită la el ca 
şi cum s-ar fi aşteptat. „Aşa deci, îmi pui lesa. Da, ştiu, asta 
este o chestie de prestigiu pentru tine. Dovedeşte că sunt 
un câine extrem de valoros”. Dădea din coadă. Deoarece 
nimeni nu apărea şi nu protesta împotriva faptului că 
Hannibal se plimba cu stăpânul său prin cimitir, Tommy 
umbla din loc în loc şi verifica rezultatele investigaţiilor 
făcute de Tuppence. 

Se uită mai întâi la o piatră funerară cam roasă de vreme, 
din spatele unei uşi mici, laterale, a bisericii. O considera ca 
una dintre cele mai vechi din cimitir. Existau mai multe 
pietre de mormânt asemănătoare, datate din secolul trecut. 
Apoi a urmat o piatră funerară în faţa căreia Tommy s-a 
oprit îndelung. 

— Curios, zise el, al naibii de curios! 

Hannibal îl privi. Nu prea înţelegea acest fragment de 
conversaţie cu stăpânul său. Nu putea descoperi nimic la 


piatra funerară, ce-ar fi interesat un câine. Se aşeză şi-l 
cercetă întrebător pe Tommy. 

5. Bazarul „Elefantul alb” 

Tuppence a fost plăcut surprinsă când lampa de alamă, pe 
care ea şi lommy n-o mai puteau suporta de mult, a fost 
luată în primire cu mare entuziasm. 

— Foarte amabil din partea dumneavoastră, doamnă 
Beresford, să donați ceva atât de drăguţ! Ah, ce piesă 
interesantă! Desigur că aţi adus-o dintr-una din 
numeroasele dumneavoastră călătorii? 

— Da, am cumpărat-o în Egipt. 

În realitate Tuppence nu era atât de sigură de unde o 
cumpăraseră. Acea călătorie avusese loc cu cel puţin opt 
sau zece ani în urmă. Ar fi putut să fie şi Damasc, gândi ea, 
poate şi Bagdad sau chiar Teheran. Egipt însă, considera 
ea, care acum se afla chiar în centrul atenţiei cercurilor 
politice, făcea mai multă impresie. În afară de asta, lampa 
avea ceva egiptean. Şi chiar dacă ei o cumpăraseră din altă 
ţară, desigur că ea provenea dintr-o epocă în care acolo 
fusese imitată arta egipteană. 

— Ştiţi, pentru casa noastră este puţin cam mare, şi de 
aceea m-am gândit... 

— Cel mai bine s-o oferim prin tombolă, a fost de părere 
domnişoara Little, care răspundea de bazar. În partea 
locului, ea era cunoscută sub porecla de „trompeta satului”, 
pentru că ştia câte şi mai câte şi era la curent cu orice. 
Numele i se potrivea foarte puţin. Era o doamnă masivă, 
revărsată în toate direcţiile. Prenumele ei era Dorothy, dar 
nimeni n-o numea altfel decât Dotty. 

— Să sperăm că veniţi la bazarul nostru, doamnă 
Beresford? 

Tuppence dădu imediat asigurări că o să fie negreşit de 
faţă. 

— Ard de nerăbdare să cumpăr ceva frumos, spuse ea 
exaltată. 

— Ce drăguţ că vă gândiţi la aşa ceva. 


— Cred că este o idee strălucită, a explicat Tuppence. Aşa 
un bazar de rarităţi! Aici hârbul îşi poate găsi capacul şi 
lelea bărbatul, nu? 

— Asta trebuie s-o povestesc vicarului! Exclamă 
domnişoara Price-Ridley, o doamnă osoasă, cu dentiţie 
bogată. Se va amuza copios! 

— Acest castron din carton presat, de pildă. Tuppence îşi 
înălţă încântată trofeul. 

— Credeţi într-adevăr că-l cumpără cineva? 

— Oh, îl cumpăr chiar mâine, dacă mai poate fi găsit. 

— Există acum castroane din plastic atât de frumoase. 

— Nu-mi plac în mod deosebit, preciză Tuppence. Ah, şi 
asta de aici este o cheie de conserve simpatică. Cu un cap 
de bou, cum azi nici nu mai vezi. 

— Dar sunt atât de obositoare aceste lucruri. Nu găsiţi 
mult mai practic deschizătorul electric? 

Discuţii de acest fel au durat un timp, apoi luppence 
întrebă dacă ea ar putea să dea vreun ajutor. 

— Ah, doamnă Beresford, dacă aţi putea, într-adevăr, să 
aranjaţi standul cu suveniruri? Desigur că aveţi înclinaţie 
artistică. 

— Nu prea mă pricep la asta, dar aş prelua standul cu 
mare plăcere. Trebuie doar să-mi spuneţi dacă o fac corect. 

— Suntem recunoscătoare pentru orice ajutor. Şi, de 
asemenea, suntem tare bucuroase să vă cunoaştem mai 
îndeaproape. V-aţi acomodat cu casa? 

— Ar fi trebuit să fim gata de mult cu amenajarea casei, 
răspunse Tuppence, dar lipsesc atât de multe. Electricienii 
şi tâmplarii şi toţi ceilalţi meseriaşi sunt atât de dificili. Ei 
tot vin şi pleacă. 

Între doamne începu o vie discuţie despre meseriaşi şi 
oamenii de la gaze. 

— Cei de la gaze sunt cei mai răi, zise domnişoara Little 
foarte hotărâtă. Ştiţi, aceştia trebuie să vină până la Lower 
Stamford. Oamenii de la centrala electrică din Wellbank 
sunt mult mai aproape. 


Sosirea vicarului şi încurajările, cuvintele sale de laudă 
pentru doamnele care ofereau ajutor au dus la o schimbare 
a subiectului. De asemenea, îşi exprimă plăcerea de ao 
cunoaşte pe noua sa enoriaşă, doamna Beresford. 

— Suntem bine informaţi despre dumneavoastră, spuse el. 
Foarte bine. Şi despre soţul dumneavoastră. Am purtat de 
curând o interesantă discuţie despre dumneavostră şi 
domnul Beresford. Ce viaţă palpitantă aţi avut! Probabil că 
n-ar trebui să se vorbească despre asta, şi de aceea chiar n- 
o voi face. Mă refer cu aceasta la cel de-al doilea război 
mondial. Cât de impresionant ce-aţi făcut dumneavostră şi 
soţul! 

— Ah, dar povestiţi! Strigă una din doamne şi lăsă baltă 
standul pe care înşirase borcane cu marmeladă. 

— Mi s-a povestit sub pecetea celei mai stricte tăceri, 
replică vicarul. Cred că v-am văzut ieri la cimitir, doamnă 
Beresford. 

— Da, confirmă Tuppence. Am fost şi la biserică. Am 
descoperit că aveţi câteva vitralii vechi foarte frumoase. 

— Provin din secolul al XIV-lea. De fapt doar cea din nava 
nordică. Aproape toate celelalte sunt din epoca victoriană. 

— În drumul meu spre cimitir am constatat că există multe 
morminte ale familiei Parkinson. 

— Da, asta, desigur, se poate spune. În această regiune au 
existat Parkinsoni ca nisipul mării, chiar dacă nu mai pot să- 
mi aduc aminte de ei. Dumneavoastră trebuie să fi cunoscut 
totuşi mulţi, doamnă Lupton? 

Doamna Lupton, o persoană în vârstă, care mergea în 
două bastoane, se înveseli. 

— Cum să nu, spuse ea. Încă ţin minte perioada când 
doamna Parkinson locuia la conac. O doamnă în vârstă 
legendară, cu totul grandioasă! 

— Da, şi apoi am văzut numele Somer şi mai mulţi 
Chatterton. 

— Cât de bine cunoaşteţi istoria satului! 


— Îmi aduc aminte de a fi auzit şi de cineva cu numele 
Jordan-Annie sau Mary Jordan, aşa să fie? 

Tuppence privi întrebătoare în jur. Numele Jordan părea 
să nu trezească mare interes. 

— Cineva avea o bucătăreasă cu acest nume. Cred că 
doamna Blackwell. Se numea Susan Jordan. Dar, după câte 
ştiu, a stat doar şase luni. Poate că nu era prea vrednică. 

— Este mult de atunci? 

— Nu, nu. Opt sau zece ani. Sigur nu mai mult. 

— Mai există Parkinsoni care trăiesc aici? 

— Nu, de mult nu mai sunt. Unul s-a căsătorit cu o vară 
de-a mea. Cred că au plecat în Kenya. 

Tuppence reuşi să se facă auzită de doamna Lupton, care, 
după câte ştia ea, avea un pic de-a face cu spitalul de copii. 

— Cum vine asta? Întrebă ea. Mai aveţi nevoie de cărţi 
pentru copii? Dumneavoastră sunteţi foarte în vârstă. Am 
cumpărat de la foştii proprietari câteva piese de mobilier şi 
am primit în plus cărţile. 

— Este foarte amabil din partea dumneavoastră, doamnă 
Beresford. Fireşte că primim ca donaţii cărţi bune. Acum 
există atât de multe cărţi pentru copii în ediţii deosebite! 
Mereu îi compătimesc puţin când trebuie să citească 
fleacuri demodate. 

— Ah, într-adevăr? Am iubit cărţile pe care le-am avut în 
copilărie. Unele aparținuseră chiar bunicii mele. Cred că 
acestea erau cele mai frumoase. Nu voi uita niciodată 
„Comoara din insulă” sau „Ferma dintre vânturi”, sau 
cărţile scrise de Stanley Weyman. 

Privi iscoditoare în jur, apoi renunţă, se uită la ceas, scoase 
o exclamaţie de uimire, şi îşi luă rămas bun. 

Tuppence duse maşina în garaj şi alergă în jurul casei 
până la uşa din faţă. Era deschisă. Albert veni din aripa de 
serviciu pentru a o saluta. 

— Doriţi ceai, doamnă? Desigur că sunteţi foarte obosită. 

— Mulţumesc, am băut la bazar. Au checuri bune, dar 
cornuri teribil de dulci. 


— Astea sunt greu de făcut, aproape la fel de greu ca 
gogoşile. Oftă. Amy făcea gogoşi atât de bune. 

— Ştiu, spuse Tuppence. Gogoşile ei au fost cele mai bune 
pe care le-am mâncat vreodată. 

Amy fusese soţia lui Albert. Murise de câţiva ani. După 
părerea lui Tuppence, Amy ştiuse să facă savarine 
excelente, dar gogoşile ei nu fuseseră atât de grozave. 

— Unde este soţul meu? A plecat? 

— Nu, este sus. În pod, ştiţi, în încăperea cu cărţi. 

— Oare ce face acolo? Întrebă Tuppence, uşor mirată. 

— Cred că alege cărţi sau încearcă să le pună într-o ordine 
definitivă. 

— Curios, spuse Tuppence. Unde mai pui că a făcut atâta 
tărăboi şi era tare ursuz cu noi. 

— Ei, zise Albert, tocmai aşa sunt bărbaţii. Ei preferă cel 
mai mult cărţi mari, groase, tomuri ştiinţifice din care pot 
citi pe îndelete. 

— Mă voi duce sus şi-i voi da treburile peste cap, spuse 
Tuppence. Unde este Hannibal? 

— Cred că şi el este sus. 

În această clipă apăru Hannibal. După ce lătrase cu 
înverşunarea pe care o socotea potrivită pentru un câine 
bun de pază, intuise corect că draga lui stăpână trebuie să 
se fi întors, şi nu cineva care voia să fure tacâmurile de 
argint sau să atace un om. Alergă pe scări în jos, respirând 
iute şi sacadat, cu limba trandafirie scoasă, şi dând din 
coadă. 

— Ei, te bucuri că-ţi revezi stăpâna? 

Hannibal confirmă că el se bucura tare mult. Sări în sus, 
pe 'Tuppence, atât de aprig, că era aproape s-o doboare. 

— Încet, încet, a strigat Tuppence. Sau vrei să mă omori? 

Hannibal dădea de înţeles că avea doar o dorinţă: voia s-o 
devoreze din dragoste. 

— Unde este stăpânul tău? Unde? Este sus? 

Hannibal înţelegea. El alergă pe scări în sus, întoarse 
capul şi aşteptă. 


— Ia te uită! Spuse Tuppence, când intră cam gâfâind în 
încăperea cu cărţi şi-l văzu pe Tommy stând călare pe scară. 
Scotea cărţile din raft şi le punea din nou înapoi. Ce faci 
acolo? Credeam că voiai să te plimbi cu Hannibal? 

— Ne-am plimbat, răspunse Tommy. Am fost la cimitir. 

— Dar nu poţi să-l iei pe Hannibal în cimitir! Este interzis 
pentru câini. 

— Era în lesă. În afară de asta, nu eu l-am luat pe 
Hannibal. El m-a luat. Pare să-i fi plăcut cimitirul. 

— Să sperăm că nu acela va fi locul său preferat. Ştii doar 
ce animal nărăvit este. Dacă-i intră în obişnuiţă să meargă 
la cimitir o să avem necazuri. 

— S-a comportat cum se cuvine şi inteligent. 

— Cu „inteligent” tu vrei să spui că el şi-a impus voinţa 
mereu. 

Hannibal se învârtea în jurul lor şi-şi freca nasul de gambe. 

— Acum vrea să te facă să înţelegi că este un câine 
inteligent, explică Tommy. Mai deştept decât noi amândoi. 

— Şi ce înseamnă asta? 

— Te-ai distrat bine? Întrebă Tommy, schimbând brusc 
subiectul. 

— Nu se poate spune chiar asta. Au fost foarte amabile şi 
drăguţe cu mine. Probabil că încă voi mai învăţa să 
deosebesc doamnele. E greu la început. De fapt, toate se 
aseamănă şi sunt îmbrăcate la fel, şi de abia pot fi 
deosebite, cred, dacă nu cumva una este uimitor de 
frumoasă sau urâtă. Şi asta se întâmplă mai rar aici, la ţară. 

— Voiam totuşi să-ţi povestesc că Hannibal şi eu am fost 
tare deştepţi, spuse Tommy. 

— Credeam că doar Hannibal! 

Tommy ridică mâna şi luă o carte din raft, chiar din faţa 
lui. 

— Răpit”, explică el. Da, încă o dată Robert Louis 
Stevenson. Cineva trebuie să-l fi admirat tare mult. 
„Săgeata neagră”, „Răpit”, „Catriona” şi încă alte două 


romane. Alexander le-a primit în dar de la bunica sa, unul 
este din partea unei mătuşi. 

— Şi? 

— Şi eu i-am găsit mormântul. 

— Ce-ai găsit? 

— De fapt a fost Hannibal. Se afla chiar în colţ, lângă una 
din micile uşi laterale ale bisericii. Ar putea fi uşa de la 
sacristie. Este foarte măcinat de intemperii şi neîngrijit, dar 
este mormântul lui. A murit la 14 ani: Alexander Richard 
Parkinson. Hannibal adulmecase în jur şi voiam să-l trag de 
acolo; astfel, am văzut inscripţia şi am descifrat-o, cu toate 
că era atât de ştearsă de vreme. 

— Paispezece ani, spuse Tuppence. Bietul copil! 

— Da, este trist şi... 

— Te gândeşti totuşi la ceva. 

— Ah, mi-am făcut doar gânduri. Probabil că m-am 
molipsit de la tine, Tuppence. Este groaznic cu tine, când te 
interesezi de ceva, apoi nu-ţi este suficient să te ocupi tu 
singură de asta, trebuie să mai atragi şi pe altcineva. 

— Ce înseamnă asta? 

— Mă întreb dacă este un caz de cauză şi efect. 

— Dar despre ce vorbeşti Tommy? 

— Mi-am făcut idei în legătură cu Alexander Parkinson, 
care şi-a dat atâta osteneală - şi desigur că urmărea cu 
ardoare chestiunea - să lase un cod secret sau un mesaj 
secret într-o carte. „Mary Jordan n-a murit de moarte 
bună”. Măcar admitem, aşa e? Admitem că această Mary 
Jordan, oricine ar fi, n-a avut o moarte naturală? Apoi n-ar fi 
posibil ca Alexander Parkinson să fi fost următorul care a 
murit? 

— Crezi, într-adevăr... 

— M-a pus pe gânduri - avea doar 14 ani. Din inscripţie nu 
reiese de ce a murit. Acolo se află doar un epitaf: „În 
prezenţa ta bucuria este nemărginită”. Ceva în acest sens. 
Dar se putea ca el să fi ştiut ceva ce devenise primejdios 
pentru cineva. Şi de aceea a murit. 


— Crezi că a fost omorât? Pură închipuire, dragul meu! 

— Tu ai început! În afară de asta, rezultă acelaşi lucru, nu 
crezi? 

— Da, poate ne vom face gânduri în continuare, spuse 
Tuppence, dar nu vom obţine niciodată ceva precis, pentru 
că totul a fost cu mulţi, foarte mulţi ani în urmă. 

Se priviră. 

— Trebuie să fi fost în perioada când am făcut investigaţii 
în cazul Jane Finn. 

Se priviră din nou, şi gândurile lor se întoarseră în trecut. 

6. Probleme. 

Mutarea în propria casă este adesea asociată cu plăcute 
închipuiri şi bucurii premergătoare, dar, din păcate, 
aşteptările nu se împlinesc întdeauna. 

Trebuie reluate sau stabilite legături cu electricieni, firme 
de construcţii, cu tâmplari, zugravi, cu cei care se ocupă de 
tapetare, cu furnizorii de maşini de gătit şi aparate 
electrice, cu tapiţeri, decoratori, cu atelierele ce pun 
linoleum sau oferă covoare. Fiecare zi aduce nu numai 
îndatoririle normale, ci, pe deasupra, o mulţime de 
vizitatori, ori aşteptaţi de mult, sau a căror apariţie nu se 
avusese în vedere. 

Totuşi existau momente în care Tuppence vestea cu un 
oftat de uşurare sfârşitul activităţilor de tot felul. 

— Aproape cred că bucătăria este gata, spunea ea, doar că 
nu găsesc cutii potrivite pentru făină. 

— Ah, întrebă Tommy, asta este important? 

— Cum să nu? Ştii, adesea făina se vinde în pungi de un 
kilogram şi jumătate şi apoi aceste cutii sunt mult prea mici 
pentru o asemenea cantitate. Toate sunt atât de drăguţe. 
Una este decorată cu un trandafir încântător şi celelalte cu 
o floarea-soarelui, dar înăuntru nu încape mai mult de o 
jumătate de kilogram, ceea ce este incomod. 

Din când în când Tuppence făcea propuneri cum ar trebui 
să se numească casa. 


— Casa dintre Lauri”, spunea ea, un nume atât de stupid, 
nu găseşti? Nici nu ştiu de ce i se zice aşa. Aici nu există nici 
un laur. „La platani” s-ar fi potrivit mult mai bine. Platanii 
sunt copaci foarte frumoşi. 

— Înainte de a deveni „Casa dintre lauri” se numea „Long 
Scofield”. Cel puţin aşa mi s-a povestit. 

— De asemenea, un nume care nu înseamnă nimic, 
constata Tuppence. Ce sau cine este Scofield şi cine a locuit 
aici pe vremea aceea? 

— Cred că oamenii se numeau Waddington. 

— Asta nu mă lămureşte în veci, spunea Tuppence. 
Waddington, apoi familia Jones, care ne-a vândut-o nouă. 
Înaintea acestora a fost familia Blackmore, nu-i aşa? Şi 
înainte de aceştia, probabil, familia Parkinson. Există o 
mulţime de Parkinsoni. Eu tot mai descopăr dintre ei. 

— Cum aşa? 

— Ah, pică bine că am pus atâtea întrebări pe aici. Ştii, 
dacă aş putea să aflu ceva despre Parkinsoni, am face 
progrese mai mari cu problema... Ei, să spunem, a noastră. 

— Azi totul înseamnă pur şi simplu o problemă. Şi va să 
zică, problema noastră este, desigur, Mary Jordan? 

— Nu numai aceasta, lommy. Avem problema familia 
Parkinson, problema Mary Jordan şi probabil încă o mulţime 
de alte probleme. „Mary Jordan n-a murit de moarte bună”, 
dar apoi mesajul chiar continuă; se spune: „A fost unul 
dintre noi”. Asta înseamnă unul din familia Parkinson, sau 
mai locuia cineva aici? Păi, să spunem, existau doi sau trei 
tineri Parkinsoni, apoi Parkinson mai în vârstă şi oameni 
care se numeau altfel, dar care erau mătuşi, nepoți sau 
nepoate. Poate că aveau şi o fată în casă, o subretă şi o 
bucătăreasă sau o guvernantă şi poate, de asemenea - nu, 
pentru o domnişoară însoţitoare este prea târziu - dar 
„unul dintre noi” stabileşte o legătură cu întreaga casă. Şi 
unei case aparţineau atunci mult mai mulţi oameni decât 
acum. Bine, în ordine, Mary Jordan poate să fi fost o fată în 
casă sau bucătăreasă. Şi de ce trebuia cineva să-i dorească 


moartea? Cineva trebuie să-i fi dorit moartea, altfel 
moartea ei ar fi fost cu totul obişnuită, nu-i aşa? Poimâine 
sunt, de altfel, din nou, invitată la o cafea matinală. 

— Pari să dai întruna curs invitaţiilor la cafeaua de 
dimineaţă, remarcă Tommy. 

— Ah, este o metodă practică de a cunoaşte vecinii şi mulţi 
alţi oameni din partea locului. În definitiv, satul nu este 
deosebit de mare. Oamenii vorbesc, de asemenea, mereu 
despre mătuşi bătrâne sau vechi cunoscuţi. Mai întâi îmi 
propun s-o vizitez pe doamna Griffin, evident un unicat în 
părţile astea. După tot ce-am auzit, ea a domnit aici cu o 
mână de fier. Ştii, ea l-a terorizat pe vicar, pe doctor şi 
felcera satului, şi pe cine se mai află încă în raza ei de 
acţiune. 

— Felcera comunală n-ar putea fi de folos? 

— Nu cred. Ea a murit. Mă refer la aceea care trebuie să fi 
locuit aici în perioada Parkinsonilor. Cea de acum nici nu 
este de mult timp aici şi nu prea o interesează satul. 

— Aş dori, suspina lommy, aş dori să-i fi putut uita pe toţi 
aceşti Parkinsoni! 

— Crezi că apoi ar dispărea întreaga problemă? 

— Ah, Dumnezeule! Iar cuvântul problemă! 

— Beatrice este vinovată de asta. 

— Cum aşa, Beatrice? 

— Ea a introdus cuvântul „problemă”. Nu, de fapt era 
Elizabeth, menajera, pe care am avut-o înaintea ei. Mereu 
venea şi spunea; „Ah, doamnă, pot să vă vorbesc o clipă? 
Tocmai s-a ivit o problemă”. Urmaşa ei în zilele de joi a fost 
Beatrice; ea trebuie să se fi molipsit, căci şi ea are, de 
asemenea, probleme. Asta înseamnă pur şi simplu că vrea 
ceva de la mine, care întotdeauna se numeşte „problemă”. 

— În regulă, spuse Tommy. S-o lăsăm încurcată. Tu ai o 
problemă - eu am o problemă - noi amândoi avem 
probleme. 

Tuppence cobori agale pe scări şi clătină din cap când 
Hannibal îi alergă nerăbdător în întâmpinare. Dădea din 


coadă şi spera că ceva plăcut o să se întâmple. 

— Nu, Hannibal. Ai fost afară. Ţi-ai făcut plimbarea de 
dimineaţă! 

Hannibal socotea că se înşela probabil, el încă nu fusese 
scos la plimbare. 

— Eşti cel mai mincinos câine pe care-l cunosc, exclamă 
Tuppence. Ai fost afară cu stăpânul. 

Hannibal făcea o a doua încercare, care trebuia să arate, 
în toate modurile posibile de exprimare canină, că fiecare 
câine are dreptul la o a doua plimbare, numai de-ar avea un 
stăpân care ar vedea just lucrurile. Dezamăgit de eşec, el 
alergă în jos pe scări şi se repezi lătrând, să muşte o fată în 
casă cu părul în dezordine, care dădea cu aspiratorul. Nu 
suporta nici un aspirator şi avea ceva împotriva faptului ca 
Tuppence era preocupată să discute cu Beatrice. 

— Oh, aveţi grijă să nu mă muşte, strigă Beatrice. 

— Nu te muşcă. Doar se preface. 

— Ei, cred că, într-o zi, chiar că o să mă muşte. Ah, de 
altfel, doamnă, aveţi timp o clipă? 

— Oh, spuse Tuppence, vrei să spui că... 

— Da, vedeţi doamnă, tocmai s-a ivit o problemă. 

— Chiar la asta mă gândisem. Oare despre ce este vorba? 
Cunoşti, de altfel, din întâmplare, o familie sau un bărbat cu 
numele de Jordan? Se pare că locuieşte aici de mai mult 
timp. 

— Jordan? Nu, pe câte ştiu eu, nu. Pe Johnsoni, da, pe 
aceştia îi cunosc. Unul a fost poliţist, un altul poştaş: George 
Johnson. Era prietenul meu. Ea chicoti. 

— N-ai auzit niciodată de o Mary Jordan? 

Beatrice o privi uimită. Dădu doar din cap şi apoi trecu din 
nou la atac. 

— În legătură cu problema mea, doamnă... 

— Da, fireşte. Problema dumitale. 

— Sper că nu vă deranjez prea mult, doamnă, dar mă aflu 
într-o situaţie dificilă şi n-aş vrea... 


— N-ai putea-o scurta? Trebuie să plec îndată. Sunt 
invitată la cafea. 

— Da, aşa e. La doamna Barber, nu-i aşa? 

— Da. Şi acum care este problema dumitale? 

— E vorba de un mantou. Era un mantou atât de frumos. 
La magazinul „Simmond”. Am intrat şi l-am probat, şi mi-a 
venit foarte bine. Ei, avea o mică pată, chiar deasupra 
tivului, ştiţi, dar m-am gândit că asta n-are importanţă. Şi în 
afară de aceasta... 

— Da? 

— Poate din această cauză era atât de ieftin. Prin urmare, 
l-am cumpărat. Când am venit acasă, am găsit eticheta pe 
care nu scria 3,70 £, ci 6 £. Ştiţi, doamnă, atunci nu ştiam 
ce trebuia să fac. În cele din urmă, m-am dus din nou la 
magazin. M-am gândit că ar fi mai bine dacă l-aş da înapoi 
şi le-aş explica că nu-l pot cumpăra la un asemenea preţ. 
Dar acolo era vânzătoarea - este tare drăguță şi o cheamă 
Gladys - care s-a emoţionat din cale-afară, şi am spus: 
„Atunci plătesc fără îndoială diferenţa”. Dar ea a spus: 
„Asta nici că se poate, totul este înregistrat”. Înţelegeţi la ce 
mă refer? 

— Cred că da, spuse Tuppence. 

— Şi apoi a adăugat: „Nu puteţi face aşa ceva, altfel, am 
necazuri”. 

— Cum adică necazuri? 

— Asta nici eu n-am înţeles-o. Ea mi-a explicat că ar fi fost 
o greşeală să nu fi văzut preţul cel corect şi să-mi fi vândut 
mantoul prea ieftin. Şi de aceea ar putea să fie concediată. 

— Ah, nu cred asta, răspunse Tuppence. Găsesc că ai 
procedat foarte bine. N-aş şti o soluţie mai bună. 

— Aşa e, dar întâmplarea a luat o cu totul altă întorsătură: 
s-a enervat teribil şi a început să urle până când mi-am luat 
înapoi mantoul. Şi acum nu-mi este clar dacă am înşelat pe 
cei de la magazin sau, în fine, nu ştiu ce trebuie să fac. 

— Cred că sunt pur şi simplu prea în vârstă pentru a putea 
să dau un sfat. Astăzi, în magazine, totul este dat peste cap! 


Preţurile îmi sunt de neînțeles şi totul este atât de dificil. În 
locul dumitale, aş da banii lui Gladys, dacă vrei să plăteşti 
diferenţa. Ea i-ar pune de-a dreptul în casa de bani. 

— Asta nu prea-mi place, pentru că ea poate să-i păstreze, 
ştiţi. După părerea mea, acum este exact ca şi cum eu aş fi 
furat banii, dar n-aş vrea deloc aşa ceva. Dacă i-aş da banii, 
pare ca şi cum ea i-ar fi furat. Şi în ea n-am aşa mare 
încredere. Ah, Doamne! 

— Mda, zise Tuppence. Viaţa este încurcată, nu? Îmi pare 
rău, Beatrice, cred că trebuie să iei singură o hotărâre. 
Dacă nu poţi avea încredere în prietena dumitale... 

— Nu este o prietenă adevărată. Eu doar cumpăr de la ea, 
şi este întotdeauna atât de drăguță. Cred că a mai avut un 
necaz, adică ar fi păstrat banii de la o vânzare, sau aşa 
ceva. 

— Ei, în acest caz, răspunse Tuppence uşor dezamăgită, n- 
aş întreprinde nimic. 

Spuse asta atât de sever, încât Hannibal interveni în 
discuţie. Lătră tare la Beatrice şi se repezi cu un salt 
apreciabil la aspirator, pe care-l socotea unul dintre cei mai 
mari duşmani ai săi. 

— Fii cuminte, Hannibal! Încetează cu lătratul şi renunţă 
la obiceiul de a muşca! Îl dojeni Tuppence. Oh, ajung mult 
prea târziu! leşi alergând din casă. 

— Pretutindeni probleme, bombăni Tuppence de una 
singură pe când cobora dealul şi o lua pe cărarea din livadă. 
Cu această ocazie se gândi, ca de atâtea ori, dacă fiecare 
din casele de aici avuseseră câte o livadă. Asta i se părea 
neverosimil. 

Doamna Barber o primi excesiv de amabil şi-i puse 
dinainte eclairuri care arătau îmbietor. 

— Hm, spuse Tuppence, arată minunat. Sunt de la 
„Betterby”? 

„Betterby” era cofetăria din partea locului. 

— Nu, mătuşa mea le-a făcut. Ea excelează în aşa ceva. 


— Eclairurile sunt foarte greu de făcut. N-am avut 
niciodată noroc cu ele. 

— Trebuie să se folosească o anumită faină. Cred că ăsta-i 
tot secretul. 

Doamnele au băut cafea şi au vorbit despre artificiile 
preparării prăjiturilor. 

— Domnişoara Bolland vorbea de curând despre 
dumneavoastră, doamnă Beresford. 

— Ah? Zău? Cine este domnişoara Bolland? 

— Locuieşte lângă casa parohială. Familia ei este aici de 
multă vreme. Povestea că, încă din copilărie, venea încoace, 
în vizită. Asta o bucura totdeauna foarte mult, din cauza 
agrişelor gustoase din grădină. Şi din pricina renglotelor. 
Asemenea pruni, rar se mai văd în zilele noastre. Prune 
galbene există, desigur, dar au alt gust. 

Doamnele au vorbit despre fructe şi soiuri de fructe, care 
astăzi nu mai aveau gustul ştiut din vremea copilăriei lor. 

— Un frate din partea bunicii avea, de asemenea, renglote, 
remarcă Tuppence. 

— Ah? Era canonic în Anchester? Aici a locuit mai demult 
un canonic Henderson cu sora sa - o poveste tristă. Ea a 
mâncat chec cu chimen, s-a înecat cu o sămânță şi s-a 
sufocat. Cel puţin aşa se pretinde. Nu-i îngrozitor? Unul din 
verii mei s-a sufocat, de asemenea, cu o bucată de carne de 
batal. Se pare că asta se poate întâmpla destul de uşor. Se 
spune chiar că ar exista oameni care au murit din sughiţ 
pentru că, pur şi simplu, n-au putut să se oprească. Aceştia 
nu ştiu vechea rimă, explică ea. „Hic în sus, hic în jos, hic 
până la următorul oraş, trei hic şi o ceaşcă”, vindecă 
sughiţurile. Trebuie spusă în timp ce-ţi ţii respiraţia. 

7. Mai multe probleme 

— Pot să vă vorbesc o clipă, doamnă? 

— Vai, spuse Tuppence. lar probleme? 

Venea din încăperea plină de cărţi şi se scutura de praf, 
căci purta cea mai bună rochie a ei şi mantou. Mai voia să-şi 
pună o pălărie şi apoi s-o pornească la o invitaţie la ceai, la 


cineva cu care făcuse cunoştinţă la bazarul de curiozităţi. 
Nu era momentul potrivit, considera ea, de a asculta cu 
atenţie problemele pe care le avea Beatrice. 

— Aş vrea să vă povestesc ceva, pentru că m-am gândit că 
vă interesează. 

— Da? Zise Tuppence nesigură. Tot mai avea bănuiala că 
ar putea fi vorba de o falsă problemă. Mă cam grăbesc, 
pentru că sunt invitată la ceai. 

— Este vorba despre cineva de care m-aţi întrebat. Se 
numea Mary Jordan, nu-i aşa? Oamenii au crezut, mai întâi, 
că ar putea fi Mary Johnson. Ştiţi, a existat odată o Belinda 
Johnson care lucra la poştă. Este mult de atunci. 

— Da, şi de asemenea, un poliţist pe nume Johnson. 

— Deci, această prietenă a mea - Gwenda - doar ştiţi 
magazinul - într-o parte este poşta şi, în cealaltă parte, 
există cărţi poştale, plicuri şi lucruri din astea, şi de 
asemenea, porțelan, mai ales în preajma Crăciunului... 

— Ştiu, o întrerupse Tuppence. Deasupra magazinului, la 
intrare, scrie „Mrs. Garrison” sau aşa ceva. 

— Da, doar că acum nu mai aparţine de mult familiei 
Garrison. În prezent, proprietarii se numesc altfel. Deci, 
Gwenda a auzit de o Mary Jordan, care a trăit aici cu mulţi 
ani în urmă. Este tare mult de atunci! Ea a locuit în această 
casă, cred. 

— Ah? Aici, în „Casa dintre lauri”? 

— Atunci se numea altfel. Gwenda a auzit ceva despre ea 
şi s-a gândit că ar putea să vă intereseze. A fost o poveste 
tristă; ea a murit din cauza unui accident, sau a fost o 
întâmplare nenorocită. În orice caz, a murit. 

— Locuia în „Casa dintre lauri” când a murit? Era din 
familie? 

— Nu, familia s-a numit Parker, aici există mulţi Parker. 
Sau Parkinson. La ei trebuie să fi locuit. Cu siguranţă că 
doamna Griffin ştie mai multe amănunte. O cunoaşteţi pe 
doamna Griffin? 


— În treacăt. La ea sunt invitată azi după-amiază la ceai. 
Am vorbit cu ea la bazar. Acolo am cunoscut-o. 

— Este foarte bătrână, mult mai bătrână decât pare, dar 
are o memorie admirabilă. Cred că unul dintre tinerii 
Parkinson a fost finul ei. 

— Care era prenumele lui? 

— Alec, dacă-mi aduc aminte exact. Alec sau Alex. 

— Ce-a devenit el? A plecat când s-a făcut mare, a intrat în 
armată sau la marină? 

— Nu. A murit şi trebuie să fi fost înmormântat aici. A fost 
aşa, un accident, despre care nu se ştie nimic precis. Este 
ceva în legătură cu un nume. 

— Vă referiţi la o boala? 

— Aşa ceva ca Hodgkin, da. Nu prea mă pricep - sângele 
capătă o culoare anormală. Azi, cred, li se ia sângele şi li se 
dă altul proaspăt. Dar şi după aceea, se zice că tot se mai 
moare. Doamna Billings - de la magazinul cu specialităţi din 
ciocolată, ştiţi - a avut o fetiţă care a murit de asta. Avea 
doar şapte ani. Înseamnă că se moare din copilărie. 

— Leucemie? Întrebă Tuppence. 

— Ce, ştiţi asta? Da, asta era. Sunt foarte sigură! Se 
susţine că acum, oricând, poate fi descoperit un leac 
împotriva acestei boli. Aşa cum, azi, ei vaccinează pe 
oricine, chiar şi împotriva febrei tifoide. 

— Asta este foarte interesant, spuse Tuppence. Bietul 
băieţel! 

— Oh, nu mai era chiar aşa de mic. Cred că mergea 
undeva la şcoală. Trebuie să fi avut treisprezece sau 
paisprezece ani. 

— Cu toate acestea este foarte trist. Tuppence făcu o 
pauză şi apoi strigă: Dumnezeule, acum ajung prea târziu. 
Trebuie să mă grăbesc. 

— Doamna Griffin poate sigur să vă povestească ceva! A 
fost aici încă din copilărie şi a auzit multe. Povesteşte 
adesea despre oamenii care au trăit aici mai demult. Şi ce 
scandaluri au fost atunci! Câte s-au întâmplat! 


Lui Beatrice îi venea greu să se despartă de stăpâna sa, 
tocmai acum când subiectul devenise interesant. 

— Ei, cred că fetele erau foarte cuminţi în trecut, erau 
educate cu severitate şi se căsătoreau de tinere, uneori 
chiar şi cele din înalta societate. 

— Ce frumos! Exclamă Beatrice. Atunci erau haine 
frumoase, curse de cai şi multe baluri. 

— Da, desigur. 

— Am cunoscut odată o fată a cărei bunică a fost 
servitoare într-o astfel de casă distinsă. Veneau toţi! Ştiţi, 
chiar şi prinţul de Wales! Mai târziu a devenit Edward VII. 
Trebuie să fi fost teribil de drăguţ cu întreg personalul şi cu 
toţi oamenii. Când ea a plecat, a luat cu sine săpunul cu 
care el s-a spălat; l-a păstrat şi ni l-a arătat când eram mici. 

— Asta era desigur foarte emoţionant. Trebuie să fi fost 
într-adevăr o epocă interesantă. Poate că el a tras demult 
chiar la „Casa dintre lauri”. 

— Nu, nu cred. Asta s-ar fi auzit, fără îndoială. Aici au fost 
doar Parkinsoni, nici urmă de contese, lorzi şi doamne 
nobile, ci negustori. Foarte bogaţi, ştiţi, şi cam ce ţine de 
asta, dar în cazul negustorilor nici vorbă de ceva foarte 
emoţionant, nu? 

— Depinde, spuse Tuppence, şi adăugă: Cred că acum 
trebuie... 

— Da, într-adevăr, e timpul, doamnă! 

— În orice caz, mulţumesc mult. Cred că mai bine nu iau 
pălăria. Părul îmi este destul de deranjat. 

— Da, aţi băgat capul în colţurile unde sunt atâţia 
păianjeni. Îi voi da îndată jos, în caz că trebuie să cotrobăiţi 
din nou acolo. 

Tuppence alergă pe scări în jos. 

„Alexander, de asemenea, le cobora în fugă”, gândi ea. 
„Desigur, foarte des. Şi el ştia că era unul dintre noi. lare 
mult aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat atunci. Tare mult!” 

8. Doamna Griffin 


— Mă bucur foarte mult că dumneavoastră şi soţul v-aţi 
stabilit aici, doamnă Beresford, spuse doamna Griffin, în 
timp ce-i turna ceai. Doriţi lapte, zahăr? 

Îi oferi un platou cu franzeluţe şi Tuppence se servi. 

— La ţară este atât de important să ai vecini drăguţi, cu 
care să te înţelegi. Aţi mai fost vreodată pe aici? 

— Nu, niciodată, zise Tuppence. Am văzut, desigur, multe 
case care ne-au fost recomandate de agenţi imobiliari. Cele 
mai multe erau într-o stare destul de jalnică, dar, probabil, 
că aşa e mai mereu. Într-o descriere se menţionează, de 
pildă: „parfum de epocă”. 

— Da, cunosc, spuse doamna Griffin. „Parfum de epocă” 
înseamnă, adesea, că acoperişul trebuie complet refăcut şi 
toţi pereţii au igrasie. Şi, „modernizată din temelii” este o 
astfel de expresie. Doar prostii de prisos şi perspectiva unor 
şandramele respingătoare. Dar „Casa dintre lauri” a 
dumneavoastră este cu adevărat încântătoare. Desigur că 
veţi mai avea mult de renovat. Asta cu greu se poate evita. 

— Cred că acolo au locuit multe familii, spuse Tuppence. 

— Da. Astăzi se pare că nimeni nu mai reuşeşte să stea 
mult timp într-un loc. Familia Cuthberston a trăit acolo, apoi 
familia Redland, înaintea acesteia, cei din familia Seymour. 
La urmă a fost familia Jones. 

— Numele ne-a cam uimit. De ce tocmai „Casa dintre 
lauri”? 

— Ah, ăsta era pur şi simplu un nume îndrăgit. Dacă se 
merge destul de mult înapoi în timp - cam până în perioada 
celor din familia Parkinson - se pare că creşteau lauri. 
Pesemne că aveau un drum în pantă, sinuos, pe lângă care 
creşteau lauri. Desigur că unii erau şi din soiurile pestriţe. 
Nu mi-au plăcut niciodată laurii pestriţi. 

— Aceeaşi senzaţie o am şi eu, spuse Tuppence. Găsesc că 
nici nu sunt frumoşi. De altfel, aici trebuie să fi existat 
foarte mulţi Parkinsoni. 

— Da, cred că au locuit acolo mai mult decât toţi ceilalţi. 


— Cu toate astea nimeni n-a putut să-mi povestească ceva 
despre ei. 

— Desigur, a trecut atâta timp de atunci. Şi apoi, cred că 
aşa a fost - după nenorocire, au apărut multe zvonuri, încât 
nimeni nu s-a mirat când au vândut casa. 

— Ah, casa avea un prost renume? Întrebă Tuppence, la 
întâmplare. Era socotită cumva ca nesănătoasă sau aşa 
ceva? 

— Oh, nu, casa n-avea nici o legătură cu asta, doar cei care 
locuiau în ea. Desigur, a fost, să spunem, ruşinea... Din 
timpul primului război mondial. Nimeni nu putea să creadă. 
Bunica mea vorbea despre asta. Ea spunea că ar fi fost 
vorba de planuri ale marinei militare, privitoare la un nou 
submarin. La Parkinsoni locuia o fată care trebuie să fi avut 
de-a face cu asta. 

— Mary Jordan? Întreabă Tuppence. 

— Da. Aveţi dreptate, aşa se numea. Mai târziu s-a 
răspândit bănuiala că n-ar fi fost numele ei adevărat. 
Trebuie să fi fost suspectată de mai mult timp. În mod sigur 
de către băiat. De Alexander. Aceasta era foarte drăguţ şi 
inteligent. 

PARTEA A DOUA 

1. Cu mult timp în urmă. 

Tuppence alegea ilustrate de ziua naşterii. După-amiaza 
era ploioasă, oficiul poştal aproape gol. Oamenii băgau 
scrisori în cutiile din faţa clădirii sau intrau în grabă pentru 
a cumpăra timbre. Fiecare urmărea să ajungă acasă cât se 
poate de repede. Nu era o după-amiază care să îmbie la 
cumpărături. luppence considera că n-ar fi putut alege o zi 
mai bună. 

Gwenda, pe care o recunoscuse imediat după descrierea 
făcută de Beatrice, se oferi de îndată să-i îndeplinească 
dorinţele. Ea răspundea de magazinul din incinta oficiului 
poştal. O doamnă mai în vârstă, căruntă, conducea oficiul 
poştal. Gwenda, o fată volubilă, care se interesa de toţi nou- 
veniţii din sat, se simţea, evident bine, între ilustratele de 


Crăciun şi de ziua naşterii, felicitările pentru orice ocazie, 
hârtia de scrisori, batoanele de ciocolată şi un mic stoc de 
porțelan de uz casnic. Ea şi Tuppence se împrieteniră 
repede. 

— Într-adevăr mă bucur că acum casa este din nou locuită. 
„Casa Prințului”. 

— Credeam că s-a numit dintotdeauna „Casa dintre lauri”. 

— Nu, cred că niciodată n-a avut acest nume. Aici, în ţinut, 
mereu se dau caselor nume noi. Ştiţi, pare să le facă 
plăcere oamenilor. 

— Şi eu am această impresie, zise Tuppence gânditoare. 
Chiar şi noi am născocit vreo două nume. De altfel, Beatrice 
mi-a povestit că dumneavoastră aţi fi cunoscut pe cineva 
care a locuit în casa noastră, o anume Mary Jordan. 

— N-am cunocut-o, dar am auzit de ea. Asta era în timpul 
războiului, dar nu în ultimul. Era în cel de dinainte, în care 
ei veneau cu zeppeline. 

— Da, am auzit şi eu de zeppeline, îmi aduc aminte. 

— În 1915 sau 1916, ele au fost deasupra Londrei. 

— Ştiu, eram acolo, odată, la cumpărături, împreună cu o 
mătuşă şi s-a dat alarma. 

— Uneori veneau şi noaptea, nu-i aşa? Pot să-mi închipui 
ce spaimă au tras oamenii acolo. 

— Nu cred că doar din atât. Fireşte că oamenii erau foarte 
tulburaţi, dar este sigur că n-au tras o spaimă ca cea faţă de 
rachetele V din cel de-al doilea război mondial. Atunci se 
avea tot timpul senzaţia că parcă urmăreau din zbor pe 
fiecare om de-a lungul străzilor. 

— Aţi coborât, în fiecare noapte, în metrou? Aveam o 
prietenă la Londra. Noaptea era în permanenţă acolo, în 
staţia Warren Street. Fiecare avea stabilită staţia sa de 
metrou în care cobora. 

— N-am fost la Londra în ultimul război, spuse 'Tuppence. 
Nu mi-aş fi petrecut cu plăcere nopţile într-un tunel de 
metrou. 


— Ah, prietena mea - se numeşte Jenny - aprecia grozav 
asta. Spunea că ar fi fost atât de amuzant. Fiecare avea 
locul său preferat care îi era rezervat. Dormeai acolo, luai 
la tine pâine şi ceva de băut, şi era vesel şi interesant. Aşa 
trecea toată noaptea, minunat! Trenurile circulau până 
dimineaţa. După război, nu putea deloc să se obişnuiască să 
doarmă din nou acasă. Ştiţi, considera că este plictisitor. 

— În orice caz, în 1914, nu existau încă bombe, ci doar 
zeppeline. 

Se putea observa că Gwenda epuizase subiectul zeppelin. 

— Întrebasem de această Mary Jordan, a continuat 
Tuppence. Beatrice era de părere că dumneavoastră ştiţi 
ceva despre ea. 

— Nu multe. Numele a fost pomenit cândva, dar este tare 
mult de atunci. Se spune că ar fi avut un păr blond 
splendid, mi-a povestit bunica. Era de fel din Germania şi a 
avut grijă de copii - un fel de bonă. Înainte a fost în familia 
unui ofiţer de marină, cred că în Scoţia. După aceea a venit 
încoace, în sud. Se afla la o familie, Parks sau Perkins. O 
dată pe săptămână avea ziua ei liberă şi pleca la Londra. 
Lua cu sine şi materialul. 

— Ce fel de material? Întrebă Tuppence. 

— Asta nu ştiu. Nu mi s-a povestit niciodată pe larg. 
Probabil lucruri pe care le fura. 

— A fost prinsă asupra faptului? 

— Nu, nu cred. Începuse să fie bănuită, dar s-a îmbolnăvit 
şi a murit. 

— Din ce cauză? Aici în sat? Era la spital? 

— Nu... Atunci nu era aici nici un spital. Pe vremea aceea, 
nu exista asigurarea de stat în caz de boală. Cineva mi-a 
povestit că ar fi fost o greşeală prostească a bucătăresei. Ea 
a cules din grădină frunze de degetăriţă în loc de spanac, 
sau poate în loc de lăptucă. Nu, trebuie să fi fost altceva. 
Cineva a povestit ceva despre mătrăgună, dar n-am crezut 
asta niciodată. În definitiv, oricine cunoaşte mătrăguna, nu-i 
aşa? Totuşi sunt boabe. Oricum, trebuie să fi fost ceva 


foarte otrăvitor... au adus medicul şi el a făcut ce-a putut, 
dar era prea târziu. 

— Locuiau atunci mulţi oameni în casă? 

— O mulţime! Se spune mai ales că primeau foarte multe 
vizite. Şi aveau copii, o guvernantă şi o bonă. Fireşte că 
dădeau şi multe petreceri. Bineînţeles că n-am fost de faţă; 
bunica mi-a povestit. Bătrânul domn Bodlicott mai vorbeşte, 
uneori, despre asta, grădinarul, ştiţi, care lucrează aici 
peste tot. Pe vremea aceea, el era acolo grădinar, şi mai 
întâi, au vrut să-l scoată pe el vinovat - că ar fi adus ceva 
greşit în casă - dar categoric n-a fost el. A fost cineva din 
casă, care a venit în grădină, voia să ajute, a cules verdeţuri 
şi le-a dus bucătăresei. Spanac şi salată şi verdeață, ştiţi. 
Probabil că acea persoană nu se pricepea deloc la legume. 
La ancheta judiciară se pare că ei au spus chiar aşa ceva. 
Este o greşeală care ar fi putut să se întâmple oricui, 
pentru că spanacul creştea chiar lângă degetăriţă. Mă 
gândesc că au cules o mână plină şi au luat ambele feluri de 
frunze. Dar, totuşi a fost trist, căci bunica mea spunea că ea 
ar fi fost o fată drăguță, cu părul auriu. 

— Şi călătorea la Londra în fiecare săptămână? Fireşte, în 
ziua ei liberă. 

— Da, se pare că afirma că ar avea acolo prieteni. Era 
străină. Se vorbea chiar că era o spioană germană. 

— Şi era? 

— Nu cred. Trebuie să fi fost foarte curtată de bărbaţi. 
Ştiţi, de ofiţerii de marină şi de cei din tabăra de instruire 
de la Shelton. Ea a avut acolo chiar unul sau doi prieteni. În 
tabără, vreau să spun. 

— Dar atunci era, în mod sigur, o spioană? 

— Puțin probabil. Bunica spunea că oamenii ar fi vorbit 
aşa ceva. Şi nu era în timpul celui de-al doilea război 
mondial. A trecut mult, mult timp de atunci. 

— Nostim, spuse Tuppence, cât de uşor se confundă 
războaiele. Am mai cunoscut un om foarte în vârstă al cărui 
prieten luptase la Waterloo. 


— Doamne! Asta a fost totuşi cu mult înainte de 1914! 
Desigur, oamenii aveau atunci bone din străinătate - acele 
mademoiselles şi Frâuleins. Ea trebuie să fi fost tare 
drăguță cu copiii. Se pare, de asemenea, că toţi ar fi fost 
foarte mulţumiţi de ea şi le-ar fi fost foarte dragă. 

— Asta s-a întâmplat când ea locuia aici, în „Casa dintre 
lauri”? 

— Atunci se numea altfel, cel puţin aşa cred. Era la familia 
Parkinson sau Perkins. Astăzi ea s-ar numi o domnişoară Au- 
pair. Provenea dintr-un oraş de unde vin pateurile, ştiţi, 
care există de vânzare la „Fortnum & Mason”. Pateuri 
teribil de scumpe, pentru sindrofii. Un oraş pe jumătate 
german, pe jumătate francez, mi-a povestit cineva. 

— Strasbourg? Întrebă Tuppence. 

— Da, exact. Ea a pictat şi tablouri, chiar un portret al 
mătuşii mele! Arăta prea bătrână în acest portret - o repeta 
mătuşa Fanny. A pictat, de asemenea, pe unul din tinerii 
Parkinson. Bătrâna doamnă Griffin mai are tabloul. Băiatul 
aflase ceva despre ea, acela al cărui portret ea îl făcuse, un 
fin al doamnei Griffin! 

— Se numea cumva Alexander Parkinson? 

— Da. Este înmormântat lângă biserică. 

2. Cunoştinţă cu Mathilde, Truelove şi K. K. 

A doua zi dimineaţă, Tuppence plecă în căutarea 
bătrânului Isaac, care era numit domnul Bodlicott doar în 
ocazii oficiale. Isaac Bodlicott era un original, întâi din 
pricina vârstei sale - pretindea că avea nouăzeci de ani, 
ceea ce nimeni nu prea credea - apoi, de asemenea, 
datorită talentului său de-a putea repara lucrurile cele mai 
ciudate. Dacă cineva nu reuşea să ia legătura prin telefon 
cu tinichigiul, în ciuda numeroaselor încercări, atunci se 
adresa bătrânului Isaac. Fie că avea sau nu pregătirea 
corespunzătoare pentru reparaţii... În orice caz, el 
cunoscuse în lunga sa viaţă orice problemă în legătură cu 
grupul sanitar. Ştia cum se trăgea apa caldă la baie şi cum 
se repara un boiler, pentru a nu mai vorbi de numeroasele 


dificultăţi cu aparatele electrice. Socotelile sale erau 
scăzute în comparaţie cu cele ale unui meseriaş şi munca sa 
era, adesea, uimitor de eficace. Putea executa lucrări de 
tâmplărie, să umble la broaşte, să pună tablouri pe pereţi - 
uneori ele atârnau puţin într-o parte - şi se pricepea puţin 
la droturile vechilor fotolii. Unicul dezavantaj era obiceiul 
său neplăcut de a vorbi fără încetare, când cazna sa cu 
dinţii falşi abia făcea cu putinţă să fie ascultat. Amintirile 
sale despre locuitorii de mai de mult ai satului păreau 
nemărginite, era doar greu de apreciat până unde mergea 
credibilitatea sa. Domnul Bodlicott nu lăsa să-i scape nici o 
ocazie pentru a povesti amănunţit vreo întâmplare plăcută 
din trecut. Aceste incursiuni în lumea fanteziei, pe care el le 
da drept aduceri-aminte, erau înfăţişate mereu în acelaşi 
stil. 

„Aţi fi surprinsă dacă v-aş povesti ce ştiu despre aceasta, 
da, uimită! Era sora mai în vârstă, ştiţi. Părea să fie o 
domnişoară atât de drăguță. Câinele măcelarului a 
descoperit. El a alergat după ea, până acasă, da. Numai că 
nu era casa ei, de fapt, dacă se ia cu de-amâănuntul. Aş 
putea să vă povestesc multe despre asta. Şi apoi acolo era 
bătrâna doamnă Atkins. Nimeni n-a ştiut că ea avea un 
revolver, doar eu. Am ştiut asta pentru că a trebuit să repar 
scrinul. 

Bine. Ea era în casă, în vârstă de şaptezeci şi cinci de ani, 
şi în sertarul de la scrin - încuietoarea nu mai era bună - 
acolo era revolverul, împachetat la un loc cu o pereche de 
pantofi de damă. O măsură mică, nu mai ştiu, 35 sau 36. Din 
satin alb. Pantofii nupţiali ai străbunicii, a spus ea. Fie şi 
aşa. Ce-i drept, cineva a afirmat că ea i-ar fi găsit într-o 
dugheană, dar asta n-o ştiu sigur. Şi revolverul se afla lângă 
pantofi. Desigur! Se spune că fiul ei l-ar fi adus, din Africa 
de Est. Ela vânat acolo elefanţi. Şi ştiţi ce a făcut bătrâna? 
Fiul ei o învățase să tragă cu revolverul. Ea şedea la 
fereastra camerei de zi şi pândea, şi dacă cineva se 
îndrepta spre casă, lua revolverul şi-l întâmpina cu gloanţe, 


fără a-l nimeri. Da. Oamenii erau îngroziţi de moarte şi 
fugeau de acolo. Ea spunea că n-ar lăsa să intre pe niciunul 
dintre cei care stârneau păsările. Era nebună după păsări. 
Doar nu credeţi să fi împuşcat vreodată o pasăre, niciodată! 
Ah, şi apoi toate acele istorisiri despre doamna Letherby. Pe 
aceasta erau gata-gata s-o bage la închisoare din cauză că 
fura din magazine. Se spune că făcea asta cu mare dibăcie. 
Şi, pe deasupra, era atât de bogată!” 

După ce Tuppence îl convinsese pe domnul Bodlicott să 
înlocuiască luminatorul de la baie, se gândea cum ar putea 
face să îndrepte discuţia spre o întâmplare care să ajute la 
aflarea tainei casei în care locuia, dacă, într-adevăr, exista o 
taină. 

Isaac nu se lăsa niciodată mult timp rugat pentru a 
accepta lucrări de reparaţii la noii veniţi. Nu considera 
nimic mai plăcut decât faptul de a cunoaşte cât mai mulţi 
oameni. Pentru el era ceva nemaipomenit când întâlnea 
oameni care nu ascultaseră încă amintirile sale şi 
povestirile uimitoare despre timpurile de altădată. Cine le 
cunoştea, rar îl mai îndemna să le mai spună o dată. Doar 
auditorii fără nici cea mai vagă idee! Acest fapt era, de 
fiecare dată, un eveniment. Se avânta cu plăcere în 
discuţie. 

— Ce noroc că bătrânul Joe nu s-a tăiat. Ar fi putut să se 
rănească serios la faţă. 

— Da, se poate. 

— Aici trebuie strânse nişte cioburi, doamnă. 

— Ştiu, zise Tuppence. N-am ajuns încă să facem ordine 
aici. 

— Cu geamul ar trebui să fiţi prudentă. Au rămas cioburi: 
unul singur provoacă mari necazuri. Se poate muri din asta, 
dacă atinge o venă. Îmi amintesc de domnişoara Lavinia 
Shotacomb. Ea... 

Tuppence n-o găsi foarte atrăgătoare pe domnişoara 
Shotacomb. Şi aşa auzise, de mai multe ori, vorbindu-se de 


ea. Avea între şaptezeci şi optzeci de ani, era complet surdă 
şi aproape fără vedere. 

— Cred, spuse Tuppence repede, mai înainte ca relatarea 
lui Isaac despre domnişoara Shotacomb să continuie, că 
ştiţi multe despre diverşii oameni şi ciudatele întâmplări din 
această casă. 

— Ah, eram atât de tânăr odată, acum nu mai sunt. Mă 
apropii de nouăzeci de ani. Dar am avut întotdeauna o 
memorie bună. Şi ştiţi, sunt lucruri care nu se uită. Nu. 
Oricât de mult timp ar trece, orice îl face pe cineva să-şi 
aducă aminte şi apoi totul revine din nou în minte. Nu vă 
vine să credeţi ce-aş putea să vă povestesc! 

— Este uimitor, într-adevăr, dacă stai să te gândeşti cât de 
multe trebuie să ştiţi despre oamenii cei mai ciudaţi! 

— Da, în privinţa oamenilor, niciodată nu poţi fi sigur, nu? 
Unii nu sunt ceea ce par. Şi există lucruri de care nici în vis 
nu i-ai crede capabili. 

— Că sunt spioni, de pildă, spuse Tuppence, sau criminali. 
Ea îl privi plină de speranţă. Bătrânul Isaac se aplecă şi 
ridică un ciob de sticlă. 

— Uite! Exclamă el. Ce-aţi fi spus dacă v-ar fi intrat în 
talpă? 

Tuppence avu senzaţia că nu era suficientă înlocuirea unui 
geam la luminator pentru a invoca povestirile mai 
palpitante din trecut ale lui Isaac. Ea aminti că mica seră 
construită lângă casă, pe partea sufrageriei, ar trebui, de 
asemenea, reparată şi aranjată, cu ceva bani pentru 
geamuri noi. Merita reparaţiile sau ar fi mai bine să se 
dărâme? Isaac se aruncă cu ardoare asupra noii însărcinări. 
Coborâră împreună şi dădură ocol casei până ajunseră la 
construcţia cu pricina. 

— Aha, la asta de aici vă referiţi? 

Tuppence adeveri. 

— K. K., spuse Isaac. 

Tuppence se uită la el. Cele două litere nu-i spuneau mare 
lucru. La ce se referea? 


— Ce-aţi spus? 

— Am spus K. K. Mai demult, pe timpul bătrânei doamne 
Lottie Jones, aşa se numea. 

— Aha! Şi de ce o numea aşa? 

— Nu ştiu. Probabil un fel de nume care s-a folosit atunci 
pentru o casă. Nu este chiar mare, aşa-i? Casele mai mari 
au o seră adevărată. Ştiţi, cu ferigi în ghivece. 

— Da. Tuppence dădu din cap în semn de aprobare. Îşi 
aducea aminte foarte bine. Avusese această seră ferigi? 

— Nu, nu. Aici îşi păstrau copiii jucăriile. Poate că mai sunt 
înăuntru, dacă nu le-a aruncat nimeni. Vedeţi doar că sera 
este pe jumătate căzută. Ei au pus doar susţinători şi un 
acoperiş. Nici nu mai cred că se poate folosi. Au adus aici 
jucării stricate şi scaune, şi alte asemenea lucruri. Atunci se 
găsea înăuntru căluţul şi, de asemenea, Truelove. 

— Putem să intrăm? Întreabă Tuppence, care încerca să se 
uite înăuntru cu atenţie, printr-un ochi de geam, în mare 
parte murdar. Acolo trebuie să fie o mulţime de lucruri 
ciudate. 

— Desigur, există o cheie! Care o fi pusă încă în vechiul 
loc. 

— Unde este acesta? 

— În şopron, în spate. 

O luară pe o cărăruie. Şopronul cu greu merita acest 
nume. Isaac deschise uşa, dădu la o parte vreascurile şi 
împinse mai încolo cu piciorul merele stricate. Apoi luă 
dintr-un cui bătut în perete un covoraş vechi de papură, 
folosit la ştergerea picioarelor sub care erau agăţate câteva 
chei ruginite. 

— Aici sunt cheile lui Lindop, constată el. Era penultimul 
grădinar care a locuit aici, de meserie împletitor de coşuri: 
nu era mare lucru de capul lui. Vreţi, într-adevăr, să vedeţi 
K. K.? 

— Da, cu plăcere, răspunse Tuppence însufleţită. Cum se 
scrie de fapt? 

— Ce? 


— Sunt doar două litere? 

— Nu, cred că oricum era altfel, ceva străin. K-a şi încă o 
dată K-a. Mi se pare ca şi cum ei ar fi rostit ceva din limba 
japoneză. 

— Ah? Oare aici au locuit japonezi? 

— Nu, niciodată! Străini de acest fel nu. 

Cu puţin ulei - Isaac părea să-l aibă la îndemână - cea mai 
ruginită dintre chei putu fi băgată în broască. Se învârti 
scrâşnind şi uşa se deschise. 'Tuppence şi însoţitorul ei 
intrară. 

— Asta este, zise Isaac, fără a da vreo atenţie deosebită 
lucrurilor împrăştiate înjur. Nimic decât troace, nu? 

— Oh, căluţul arată splendid. 

— Acesta este Mackild, îl prezentă Isaac. Sau mai bine, 
Mathilde. 

— Mackild? Întrebă Tuppence cam cu îndoială. 

— Da. Era vreo regină, după câte se spune, nevasta lui 
Wilhelm Cuceritorul, dar asta era, desigur, doar 
fanfaronadă. Căluţul este din America. Un naş american l-a 
adus unuia dintre copiii. 

— Cărui copil? 

— Din familia Bassington, fireşte. Ei au stat aici înaintea 
celorlalţi. Dar acum, fără îndoială, a ruginit complet. 

Deşi uzat, Mathilde era un cal superb. Arăta aproape la fel 
de mare ca un ponei normal. Din coama deasă originară 
mai rămăseseră doar câteva fire de păr, o ureche fusese 
ruptă, coada rară de-a binelea. Picioarele din faţă erau mult 
ridicate în sus, picioarele dinapoi erau date îndărăt. 

— N-am văzut încă niciodată un căluţ care să funcţioneze 
aşa, spuse Tuppence. 

— Da, nu-i aşa? Ceilalţi se leagănă doar în sus şi în jos. Dar 
acesta de aici - vedeţi - sare cu adevărat înainte. Întâi cu 
picioarele de dinainte - hop - apoi pe picioarele de dinapoi. 
Dacă v-aş arăta o dată... 

— Aveţi grijă, spuse Tuppence iute. S-ar putea să fie cuie 
ieşite în afară, care să vă rănească. Sau dacă o să cădeţi! 


— Am călărit-o pe Mathilde acum cincizeci sau şaizeci de 
ani, da, atâţia ani trebuie să fie de atunci. Gloaba este încă 
sigură, credeţi-mă! Nu se prăbuşeşte. 

Cu o neaşteptată săritură acrobatică Isaac ateriză pe 
Mathilde. Calul se puse zgomotos în mişcare înainte, apoi 
înapoi. 

— Ritm nemaipomenit, nu? 

— Se poate spune asta, fără îndoială! 

— Ah, cât de mult l-au iubit ei! Domnişoara Jenny îl 
încăleca în fiecare zi. 

— Cine era domnişoara Jenny? 

— Cea mai mare. Naşul eii l-a trimis. Eli l-a dăruit şi pe 
Truelove. 

Tuppence îl privi întrebătoare. Numele părea a nu se 
potrivi cu nici un lucru din „Ka-Ka”. 

— Aşa au numit ei căluţul cu trăsura, de-acolo din colţ. Se 
dădeau la vale cu acesta. Mai ales domnişoara Pamela. Era 
totdeauna foarte serioasă. Trăgea trăsura până sus pe deal 
şi apoi îşi punea picioarele desupra - ştiţi, ar fi trebuit să 
aibă pedale, dar erau stricate de mult. De aceea, împingea 
trăsura pe deal în sus şi apoi se lăsa la vale. Foloseau 
picioarele ca frâne. De cele mai multe ori, dădea jos peste 
araucaria. 

Tuppence făcu o grimasă. 

— Asta nu sună prea plăcut. N-aş îndura să nimeresc 
acolo. 

— Nu era atât de rău. Sigur că frâna dinainte. Stătea acolo 
ore în şir. Adesea eu săpam stratul de spânzi, ştiţi, şi apoi 
iarba de pampas. Atunci puteam s-o văd. N-am vorbit cu ea. 
Nu-i plăcea să i se vorbească. Nu voia să fie deranjată când 
făcea sau îşi imagina ceva. 

— Oare ce-şi imagina ea? Tuppence începu brusc să se 
intereseze de domnişoara Pamela, în orice caz, mai mult 
decât de domnişoara Jenny. 

— Asta n-o ştiu prea bine. Uneori ea spunea că ar fi o 
prinţesă în surghiun. Sau Maria, regina - cred că a Irlandei 


sau a Scoției? 

— Maria Stuart? A fost regina Scoției. 

— Da, aşa este. Spunea că ar pleca în Anglia şi ar vrea să 
ceară îndurare reginei Elizabeth. Dar nu cred că aceasta 
era tare milostivă. 

— Toate acestea erau foarte interesante, începu Tuppence, 
şi-şi ascunse dezamăgirea. Totuşi cum se numea familia? 

— Erau cei din neamul Bassington. 

— Aţi cunoscut o Mary Jordan? 

— Ştiu la cine vă referiţi! Dar cred că atunci încă nu eram 
aici. Vorbiţi de tânăra spioană germană? 

— Pare-se că aici fiecare o cunoaşte, a remarcat Tuppence. 

— Da. Ei o numeau „Frăulein”. Nostim, nu? Isaac râse şi 
apoi spuse: Acum îmi dau seama că dumneavoastră ar 
trebui să vă interesaţi de grădina de legume. E timpul, dacă 
vreţi să aveţi fasole căţărătoare, precum şi mazăre. Şi ce 
este cu salata? Luaţi salată pitică7? Aceasta este un soi bun, 
mică şi tare. 

— Desigur că aţi lucrat în multe grădini. Cred că nu numai 
în grădina noastră, dar şi în toate celelalte din preajmă. 

— Da, adesea am dat o mână de ajutor. Unii nu erau 
mulţumiţi de grădinarii lor şi săream întotdeauna în ajutor 
când era mult de lucru. Aici, la dumneavoastră, s-a 
întâmplat de altfel ceva, cândva. Au încurcat verdeţurile. 
Dar atunci nu eram aici. 

— Nu era vorba de frunze de degetăriţă? Întrebă 
Tuppence cu inocenţă. 

— Aşa ceva! Aţi auzit asta! Mai ales că a trecut foarte mult 
timp de atunci. Da, câţiva oameni s-au otrăvit cu asta. 
Cineva chiar a murit, după cum am auzit. Poate că erau 
doar zvonuri. Un prieten mi-a povestit. 

— Gândeam c-ar fi fost „Frăulein”? 

— Ce? Ea era? N-am ştiut asta. 

— Poate că mă înşel. Ce-ar fi dacă dumneavoastră aţi trage 
în sus pe deal atelajul numit Truelove, aşa ca domnişoara 
Pamela în trecut? În caz că mai există dealul? 


— Fireşte că încă există. Oare ce credeţi? Este tot loc de 
fâneaţă, dar trebuie să fiţi foarte prudentă. Nu ştiu cât de 
tare a ruginit Truelove. Aş curăţa-o şi verifica-o cu plăcere. 
S-o fac? 

— Da, bine. Şi dacă aţi putea, să vă mai gândiţi ce fel de 
seminţe de legume sau de flori avem nevoie pentru grădină. 

— Ei, fără îndoială, că sunt atent ca dumneavoastră să nu 
primiţi spanac amestecat cu degetăriţă. Nu mi-ar plăcea de 
fel, dacă aş auzi că vi s-a întâmplat ceva chiar acum, după 
ce v-aţi mutat aici. Aveţi un teren frumos. Trebuie doar să 
investiţi puţin. 

— Mulţumesc foarte mult, spuse Tuppence. 

— Şi apoi mă ocup de Truelove pentru ca să nu se frângă 
sub dumneavoastră. Este foarte veche, dar uneori ceea ce 
este vechi funcţionează uimitor de bine. Ştiţi, acum câtva 
timp, un văr de-al meu a cumpărat o bicicletă veche. 
Nimeni n-ar fi crezut că aceasta încă funcţionează... 
Patruzeci de ani fusese lăsată de izbelişte. Şi cum 
funcţionează! Doar cu puţin ulei. Grozav ce se poate realiza 
cu puţin ulei. 

3. Şase lucruri imposibile înainte de micul dejun 

— Pentru Dumnezeu, ce... Zise Iommy. 

Se obişnuise ca, atunci când se întorcea acasă, s-o 
găsească pe Tuppence în locurile cele mai imposibile, dar 
asta depăşea orice precedent. În casă nu dăduse de ea. 

Presupuse că, în ciuda ploii uşoare, era prinsă într-o 
activitate, undeva, în grădină, şi ieşi. Aceasta era clipa în 
care el spuse: „Pentru Dumnezeu, ce...” 

— Bună, Tommy, strigă Tuppence. Ai venit mai devreme 
decât mă aşteptam. 

— Ce este asta? 

— 'Te referi la Truelove? 

— Vrei să te plimbi cu asta? Este prea mică pentru tine! 

— Fireşte! Chiar pentru copii este făcută. 

— Dar merge? 


— Nu chiar atât de bine. Doar dacă este aşezată sus pe 
deal, roţile se pun în mişcare de-ndată la vale. Apoi te poate 
duce. 

— Şi să se amenajeze jos un loc de aterizare forţată. 
Măcar te-ai asigurat? 

— Da de unde, Tommy! Se frânează cu picioarele. Să-ţi 
arăt o dată? 

— Mai bine nu. Şi aşa ploaia se înteţeşte. Aş vrea doar să 
ştiu de ce asta, de fapt? Nu poate să fie atât de amuzant. 

— Sincer vorbind, mi-e tare frică. Dar aş vrea să-i fac 
proba şi... 

— Şi de aceea stai în faţa acestui copac? Oare ce fel de 
copac este? Un araucaria? 

— Da, spuse Tuppence. Cât de bine informat eşti! 

— Sunt un adevarat botanist. Şi acum, ce faci aici? 

— Dacă cobori la vale şi nu frânezi cum trebuie, ajungi 
lângă copac. 

— Ei, poftim, oftă Tommy. Fiecare cu gărgăunii săi. 

— Pe lângă aceasta, am făcut doar investigaţii, ştii, în 
legătură cu ultima noastră problemă. 

— Problema ta? Problema mea? 

— Asta n-o ştiu. Să sperăm că a amândorura. 

— Desigur că n-are nimic de-a face cu problemele puse de 
Beatrice? 

— În nici un caz. Doar că am căzut aşa pe gânduri în 
legătură cu tot ceea ce s-ar putea ascunde în această casă, 
şi de aceea am văzut o mulţime de jucării care zăceau, 
evident de mulţi ani, în mica şi vechea seră. Şi aşa am 
descoperit acest atelaj, de asemenea, pe Mathilde, un căluţ 
cu o gaură în burtă. 

— Cu o gaură în burtă? 

— Da. Probabil că au îndesat înăuntru tot felul de lucruri, 
copiii, aşa în joacă: frunze şi hârtii vechi şi cârpe de praf şi 
ştergătoare mânjite de ulei. 

— Vino-odată, spuse Tommy. Să mergem în casă. 


Tuppence îşi întinse picioarele cu plăcere către focul din 
cămin, pe care-l aprinsese în camera de zi, înainte de 
reîntoarcerea lui Tommy. 

— Acum povesteşte! Ai fost la Galeria Ritz pentru a vedea 
tablourile? 

— Nu. N-am ajuns acolo. 

— Ce înseamnă asta? Nu te-ai dus tocmai de aceea la 
Londra? 

— Tu faci mereu tot ce ţi-ai pus în gând? 

— Dar cu toate acestea trebuie să fi fost undeva şi să fi 
făcut ceva. 

— Am găsit un loc bun de parcare. 

— Măcar ceva folositor, a remarcat Tuppence. Unde? 

— În apropiere de Hounslow. 

— Oare ce-ai vrut la Hounslow? 

— N-am fost chiar la Hounslow. De la locul de parcare am 
călătorit în continuare cu metroul. 

— Încotro? La Londra? 

— Da. Am găsit asta mai comod. 

— Oricum, faci impresia că parcă ai avea ceva pe 
conştiinţă, spuse Tuppence. Acum doar asta mai lipseşte, să 
am o rivală care locuieşte la Hounslow. 

— Nu. Ai avea chiar toate motivele să te bucuri. 

— Aşa? Mi-ai cumpărat un cadou? 

— Nu, asta nu. Chiar nu ştiu niciodată ce trebuie să-ţi fac 
cadou. 

— Ah, totuşi, uneori, ai nimerit-o. Atunci ce-ai făcut cu 
adevărat? 

— Am făcut investigaţii. 

— Azi fiecare face asta, declară Tuppence. Nepoţi şi veri, 
fii şi fiice de-ale cunoştinţelor, toţi fac investigaţii. De ce, nu 
ştiu, dar asta îi amuză. 

— Fiica noastră adoptivă face cercetări în Africa de Est. 
Chiar, ţi-a scris? 

— Da. Betty este fericită: intervievează familii africane şi 
apoi scrie articole. 


— Crezi că oamenii de acolo sunt entuziasmați de 
întrebările ei? Se interesă Tommy. 

— Nu pot să-mi dau seama. În satul tatălui meu, comisiile 
bisericeşti nu erau deloc agreate. Erau socotite drept 
iscoade. 

— Hm. Ca preot, tatăl tău o fi avut experienţă. Şi cu asta 
chiar îmi este clar de câte dificultăţi trebuie să ţin seama. 

— Oare în legătură cu ce vrei tu să faci investigaţii, nu 
cumva este vorba de maşina de tuns iarba? 

— Oare cum de ţi-a venit ideea asta? 

— Pentru că îmi examinezi întruna cataloage pe toate 
feţele. Pari să fii obsedat de ideea de a cumpăra o maşină 
de tuns iarba. 

— Dar când vrem să ne controlăm casa, apoi e vorba doar 
de chestii istorice, să spunem, crime, care s-au petrecut cel 
puţin acum şaizeci sau şaptezeci de ani. 

— Acum dezleagă măcar sacul, Tommy! Povesteşte-mi mai 
multe despre planul tău de investigare. 

— Am fost la Londra şi am pus în mişcare anumite lucruri. 

— Aşa? Într-o anumită privinţă, am făcut exact la fel, doar 
că metodele noastre sunt diferite. Dar perioada în discuţie 
se află cu foarte mulţi ani în urmă. 

— Vrei să arăţi cu asta că tu te ocupi acum, intens, de 
cazul Mary Jordan? La tine problema a căpătat evident 
contur, nu? 

— Şi în afară de asta, are un nume atât de prozaic. Maică 
nu putea să se numească aşa, dacă era germană! Spuse 
Tuppence. Se susţine că ar fi fost o spioană sau o agentă 
germană. Fireşte că putea să fi fost aşa ceva şi ca 
englezoaică. 

— Cred că chestiunea cu Germania este o legendă. 

— Mai departe, Tommy. Încă nu mi-ai dezvăluit nimic 
precis. 

— Deci, am pus anumite... Anumite... 

— Nu mai spune întruna „anumite”! Strigă Tuppence. 
Chiar nu mai înţeleg nimic. 


— Uneori este greu să explici ceva corect, zise Tommy. 
Este vorba de faptul că există anumite metode de 
investigare. 

— Şi? 

— Cred că există lucruri care se pot afla, despre care se 
poate constata ceva. Nu umblând cu micul atelaj, nu 
întrebând doamne în etate despre amintirile lor şi 
supunând un grădinar bătrân unui interogatoriu încrucişat, 
om care, probabil, povesteşte totul eronat. Sau mergând la 
oficiul poştal şi deranjând de la treabă pe angajate şi 
ascultând ce a povestit cândva sora străbunicilor. 

— Totuşi, asta ne-a ajutat să facem puţină lumină. 

— Şi investigaţiile mele ne vor ajuta să facem lumină, 
spuse Tommy. 

— Şi la cine mergi cu întrebările tale? 

— Acum nu mai este atât de simplu. Îţi vei aduce aminte, 
Tuppence, că, întâmplător, am întâlnit în viaţă oameni care 
ştiu cum se face aşa ceva. Oameni care, în schimbul unei 
anumite compensaţii, fac investigaţii pentru cineva. Ei 
cunosc sursele şi oferă material autentic. 

— Ce fel de surse? Ce fel de material? 

— Ah, există nenumărate posibilităţi. De pildă, poţi să pui 
pe cineva la curent cu cazuri de deces, naşteri, căsătorii şi 
alte lucruri asemănătoare. 

— Ai cheltuit mulţi bani cu aşa ceva? Întrebă Tuppence. 
Voiam doar să facem economii, după o mutare atât de 
costisitoare. 

— Deoarece te interesezi atât de mult de această 
chestiune, cred că folosim banii pentru o cauză bună. 

— Şi ce-ai aflat? 

— Nu merge atât de repede. Asemenea informaţii reclamă 
timp. Apoi dacă s-a descoperit ceva... 

— Cineva vine şi-ţi povesteşte că o anumită Mary Jordan 
este originară din vreun orăşel prăpădit. Atunci te duci 
acolo şi-ţi continui investigaţiile? Aşa crezi tu? 


— Nu neapărat. În definitiv, există acte cu recensăminte 
ale populaţiei, certificate de deces, cu indicarea cauzelor 
morţii, şi aşa mai departe. 

— Asta sună cel puţin foarte interesant, constată 
Tuppence. 

— Şi mai pot afla multe din colecţii de ziare. 

— Ce? Relatări despre crime sau procese? 

— Da, şi acestea. Cunosc, de pildă, o mulţime de oameni 
care sunt bine informaţi. Pot să le fac o vizită, să le pun 
câteva întrebări, să reiau vechi prietenii. Nu mai ştii cum 
era când lucram la Londra ca detectivi particulari? Există 
mulţi oameni care ar putea să ne dea informaţii sau să ne 
sfătuiască cui să ne adresăm. 

— Da. Aici ai dreptate. Chiar eu însămi am trăit această 
experienţă. 

— Metodele noastre sunt doar diferite, spuse Tommy. Ale 
tale sunt la fel de bune ca ale mele. Nu voi uita niciodată 
ziua în care am ajuns în acea pensiune, ea se numea „Sans 
Souci”. Şi primul om pe care l-am întâlnit ai fost tu. Tricotai 
şi te dădeai drept doamna Blenkensop. 

— Şi totul doar pentru că n-am lăsat pe altcineva să facă 
investigaţii în locul meu, spuse Tuppence. 

— Da, ai tras cu urechea din camera de alături la o 
discuţie foarte interesantă, din care ai aflat unde voiau să 
mă trimită şi ce caz trebuia să elucidez; şi aşa ai reuşit să fii 
acolo înaintea mea. Ai tras cu urechea! Asta reiese. N-a fost 
deloc corect. 

— Rezultatul a fost însă foarte mulţumitor, spuse 
Tuppence. 

— Da, admise Tommy. Ai un simţ al succesului. Îţi pică în 
poală. 

— Într-o zi vom şti, de asemenea, ce s-a întâmplat aici, 
numai că asta a fost cu îngrozitor de mult timp în urmă. Dar 
ideea că aici se ascunde ceva într-adevăr important sau 
există ceva semnificativ, care este în legătură cu casa sau 


locatarii, oricum, nu prea pot s-o cred. Desigur, măcar ştiu 
ce trebuie să facem de-ndată. 

— Ce? Întrebă Tommy. 

— Fireşte, să credem, încă înainte de micul dejun, că şase 
lucruri imposibile sunt adevărate, spuse Tuppence. Este 
deja unsprezece fără un sfert, şi m-aş culca. Sunt obosită şi 
murdară, pentru că am răscolit în toate vechiturile prăfuite. 
Probabil că, în seră, se află încă multe alte surprize. De 
altfel, de ce se numeşte „Ka-Ka”? 

— N-am nici o idee. Oare ce înseamnă asta? 

— Nu ştiu, aşa că, acum mă spăl până scap de toţi 
păianjenii şi merg la culcare. 

— Dar gândeşte-te la asta: şase lucruri imposibile înainte 
de micul dejun! 

— Bănuiesc că, în această privinţă, sunt mai bună decât 
tine, lommy. 

— Uneori reacţionezi tare imprevizibil. 

— Şi tu ai mult mai des dreptate decât mine, situaţie care 
adesea este foarte greu de suportat. Ei, acestea sunt tocmai 
încercările destinului. Oare cine vorbea întruna de acestea, 
Tommy? Cine? 

— Dar n-are importanţă, răspunse Tommy. Mergi, curăţă- 
te de praful timpurilor trecute. Isaac se pricepe întradevăr 
la grădinărit? 

— Este ferm convins de asta. Trebuie să riscăm să 
încercăm. 

— Da. De vreme ce nu înţelegem, din păcate, nimic din 
grădinărit. Deja, iar o problemă! 

4. Expediţie pe Truelove, Oxford şi Cambridge. 

Să crezi încă înainte de micul dejun că şase lucruri 
imposibile sunt adevărate... Dumnezeu ştie! Spuse 
Tuppence; îşi goli ceaşca de cafea şi privi ultimul ou ochi, 
care stătea, între două bucățele de rinichi ce păreau 
apetisante, pe un platou aflat pe bufet. Să iei micul dejun 
este mult mai folositor decât să te gândeşti la lucruri 


incredibile. Tommy este acela care se ia după năluci. Aş 
vrea să ştiu dacă a ieşit ceva la iveală din investigaţiile sale. 

Îşi puse pe farfurie ou şi rinichi. 

„Ah, ce grozav, în sfârşit, să iei micul dejun aşa cum 
trebuie!” 

Mult timp, se mulţumise dimineaţa cu o ceaşcă de cafea şi 
o oranjadă sau un grepfrut. Deşi aceasta dădea rezultate 
foarte bune la controlul zilnic al greutăţii, nu prea se 
bucurase. Acum găsea că hrana caldă acţiona foarte 
incitant asupra sucurilor gastrice. „Probabil, continuă 
Tuppence, familia Parkinson a dejunat tot aşa. Ochiuri sau 
jumări cu şuncă şi poate - ea se piedu în amintirea de 
romane vechi - da, poate chiar friptură rece de găinuşă-de- 
baltă. Hm! Ştiu încă, cu ce aer de stăpân se împărțea mai 
ales aceasta. Fireşte că atunci copiii erau atât de 
neînsemnaţi, încât lor li se dădeau doar pulpele. Dar 
picioarele de pasăre au avantajul că pot fi ronţăite”. Se opri 
din monologul ei tăcut şi duse la gură ultima bucăţică de 
rinichi. 

Atunci se auziră dincolo de uşă sunete ciudate. 

— Nostim, spuse 'Tuppence, se aude ca un concert ratat. 

Cu o felie de pâine prăjită în mână, trase din nou cu 
urechea şi-l privi întrebătoare pe Albert, care tocmai intra. 

— Ce se întâmplă acolo, Albert? Doar să nu-mi explici că 
meseriaşii pot dintr-odată să cânte la un instrument! Nu 
cumva un armoniu? 

— Este domnul care a venit în legătură cu pianul. 

— Dar ce vrea? 

— Îl acordează. Aţi spus că ar trebui să chem un acordor 
de pian. 

— La naiba! Ai şi făcut asta? Eşti chiar grozav, Albert! 

Albert arăta bucuros, dar şi foarte convins că era 
realmente măreț, dacă se ţinea seama de iuţeala cu care 
îndeplinea dorinţele bizare ce şi le exprimau stăpânii. 

— Zice că pianul ar avea nevoie de asta, îşi spuse el 
părerea. 


— Da, şi eu am impresia. 

Tuppence mai bău o jumătate de ceaşcă de cafea şi apoi se 
duse în camera de zi. Un tânăr lucra la pian, al cărui 
interior se înfăţişa privirii. 

— Bună dimineaţa, doamnă! 

— Bună dimineaţa! Mă bucur că aţi putut veni atât de 
repede. 

— Ah, pianul are mare nevoie de acordaj. 

— Da, ştiu, zise Iluppence. Tocmai ne-am mutat, şi o 
schimbare de domiciliu nu este chiar ce trebuie pentru un 
pian. De asemenea, n-a mai fost acordat de multă vreme. 

— Se observă. 

Tânărul luă trei acorduri diferite, două vesele în gamă 
majoră, unul foarte melancolic în la minor. 

— O piesă splendidă, doamnă, dacă-mi este îngăduită 
remarca. 

— Da. Un Erard. 

— Azi nu l-aţi mai găsi atât de uşor. 

— A trecut prin multe peripeții, răspunse Tuppence. A fost 
la Londra, în timpul bombardamentelor. Casa noastră a fost 
atinsă. Din fericire, n-am fost acolo. Casa a fost deteriorată 
doar pe din afară. 

— Un instrument solid. 

Conversară binevoitori în continuare, apoi tânărul cântă 
primele măsuri ale unui preludiu de Chopin şi trecu la 
„Dunărea Albastră”. Îndată după aceea dădu de veste că ar 
fi gata. 

— Dar să nu speraţi prea mult, zise el prevenitor. L-aş 
verifica cu plăcere încă o dată, înainte de a fi trecut o 
perioadă prea mare, pentru că - ei, cum să spun - ar putea 
să se dezacordeze puţin. Înţelegeţi, poate că am scăpat 
ceva din vedere. Se despărţiră cu destăinuiri reciproce 
despre bucuria prilejuită de muzică, în general, şi de 
muzica pentru pian, în special, şi cu formele de politeţe 
rostite de oamenii care sunt întrutotul de acord în ceea ce 
priveşte rolul pe care muzica îl joacă în viaţa lor. 


— La casă aveţi o mulţime de lucruri de făcut, spuse el, 
după o privire împrejur. 

— O, da. Mult timp a fost nelocuită. 

— Aşa este. Şi-a schimbat adesea proprietarul... 

— Şi ar trebui să poată povesti multe despre trecutul ei, 
nu-i aşa? Despre locatarii ei şi lucrurile ciudate care s-au 
petrecut. 

— Ah, vă referiţi, pesemne, la întâmplarea cunoscută! 
Numai că nu ştiu dacă a fost în ultimul război sau în cel 
dinainte. 

— Era ceva în legătură cu marina militară şi cu spionaj, 
spuse Tuppence, plină de speranţă. 

— Tot ce se poate. Existau multe zvonuri, dar eu însumi nu 
ştiu nimic precis. 

— Da, asta trebuie să fi fost mult înainte de vremea 
dumneavoastră. 'Tuppence îl cântări din ochi pe tânăr. 

Când el plecă, se aşeză la pian. 

— Voi cânta o dată preludiul „Picături de ploaie”, rosti ea. 
Amintirea acestei compoziţii i-o trezise acordorul cu cele 
câteva măsuri din Chopin. După aceea, atinse câteva 
acorduri şi execută acompaniamentul la un cântec al cărui 
text îl fredonă, apoi îl murmură pentru ea însăşi. 

„Adevărată iubire, unde rămas-ai tu? 

Adevărată iubire, dar aşa nu pleca! 

Păsărele în-nalte frunzare cântă, Adevărată iubire, tu- 
napoi când vii?” 

— Cred că cânt fals, dar măcar pianul este bine acordat. 
Ah, ce minunat că acum pot să cânt din nou. „Adevărată 
iubire, tu-napoi când vii?”, murmură ea „Adevărată iubire”, 
repeta ea meditativă. „Da. Asta pare să fie un semn pentru 
mine. Poate că ar trebui să mă duc afară şi să mă interesez 
de Truelove”! 

Îşi puse pantofi fără toc şi o jachetă de lână şi se duse în 
grădină. Truelove nu se afla în vechiul ei adăpost, în „Ka- 
Ka”, ci în grajdul gol. Scoase atelajul, îl trase în sus, pe 
dealul acoperit de iarbă, îl şterse energic cu cârpa de praf 


pentru a îndepărta ultimile pânze de păianjen prinse de 
acesta, se urcă şi încercă s-o pună în mişcare pe Truelove, 
pe cât îi permitea vârsta şi vehiculul uzat. 

— Şi acum, draga mea Truelove, spuse ea, aleargă la vale, 
dar te rog, nu prea repede. 

Truelove nu era foarte grăbită. Tuppence începu încet s-o 
ia la vale. Apoi panta deveni subit mai abruptă, Truelove 
căpătă viteză, 'Tuppence frână puţin cam brusc şi ateriză la 
poalele dealului, într-o creangă deosebit de înţepătoare a 
impunătorului araucaria. 

— Au, asta doare! Zise ea, în timp ce se străduia să se 
desprindă. 

Privi în jur, după ce se scuturase de câteva urme de 
pământ. Se afla în faţa unui vălmăşag de tufişuri dese care 
crescuseră de cealaltă parte a dealului, tufe de 
rododendroni şi hortensii, care aveau să înflorească foarte 
frumos către sfârşitul primăverii. Momentan, frumuseţea îşi 
impunea limite; era doar un desiş. Totuşi, descoperi că 
odinioară, aici trebuie să fi ajuns o cărare. Acum totul era 
năpădit, dar se putea sesiza încă direcţia. Rupse câteva 
ramuri, se vâri printre tufişuri şi luă urma potecii care 
şerpuia în sus pe deal. Era clar că, de ani de zile, nu mai 
fusese curățată şi folosită. 

— Sunt nerăbdătoare să aflu unde se termină, şopti 
Tuppence. O potecă trebuie să aibă un capăt! 

Drumul făcea mai multe cotituri, apoi rododendronul nu 
mai era atât de des, în schimb apăreau tufe de lauri - poate 
acestea erau cele care dăduseră numele casei - şi poteca 
devenea mai abruptă, mai îngustă şi mai pietroasă. Se 
termina brusc în faţa a patru trepte acoperite de muşchi, 
către un fel de firidă, care odată trebuie să fi fost 
înconjurată de un grilaj de fier şi acum era împrejmuită de 
sticle cu gâtul în jos. În mijloc era un soclu de piatră cu o 
statuie, tot de piatră, măcinată de vreme. Era un băiat cu 
un coş pe cap. Tuppence avu senzaţia că o recunoaşte. 


— După asemenea statui se poate stabili vechimea unei 
grădini, spuse ea. Mătuşa Sarah avea, de asemenea, aşa un 
amoraş. Şi multe tufe de laur. 

În gând îi reapăru mătuşa Sarah, pe care o vizitase uneori 
în copilărie. Jucase acolo un joc, îşi amintea acum, pe care-l 
numise „cai la râu”. Pentru „cai la râu” era nevoie de un 
cerc. Avea atunci şase ani. Cercul ei juca rolul cailor, cai 
bălani, cu coame şi cozi fluturând în bătaia vântului. În 
imaginaţia ei, galopul se desfăşura pe o pajişte verde, apoi 
în jurul unui strat de iarbă de pampas, ale cărei 
inflorescențe penate se agitau în vânt, apoi la deal, de-a 
lungul unei poteci asemănătoare, până la o astfel de firidă 
în care se afla băiatul cu coş pe cap. De fiecare dată, când 
călărea pe murgul ei, aducea cu sine un dar, pe care-l 
punea în coş şi-şi dorea ceva. Dorinţa de care-şi amintea 
Tuppence se împlinise aproape de fiecare dată. 

— Dar numai pentru că eu trişam, zise ea acum, şi se 
aşeză pe ultima treaptă. Îmi doream pur şi simplu ceva, 
despre care ştiam destul de sigur că s-ar împlini, şi aşa 
puteam să-mi închipui că vraja şi-ar face efectul. Era o 
adevărată ofrandă pentru un autentic zeu arhaic. Pe 
deasupra, era desigur doar un băiat bucălat. Ah, asta era 
minunat, când îţi închipuiai atât de multe şi credeai atât de 
tare! 

Oftă, se ridică şi se întoarse pe cărare la mica seră. 

Căluţul arăta în continuare pierdut şi uzat, dar atenţia îi fu 
atrasă de alte două obiecte - scaune din porțelan, în jurul 
cărora se învălătuceau lebede albe. Un scaun era albastru- 
închis, celălalt albastru-deschis. 

— Aşa ceva chiar că am mai văzut! Exclamă ea. Da, lucruri 
aşa asemănătoare erau pe veranda mătuşii mele. Le 
numeam Oxford şi Cambridge din cauza culorilor 
echipajelor la întrecerea de canotaj academic. 

Arătau întocmai! Sau erau rațe? Nu, erau tot lebede. Şi în 
tablie aveau un orificiu ciudat, care era modelat ca un S, şi 
în care se putea vâri ceva. Îl voi ruga pe Isaac să scoată 


scaunele afară şi să le spele zdravăn. Apoi le putem pune în 
loggia... Chiar dacă mai curând o numesc verandă. Le vom 
aşeza cum trebuie şi ne vom bucura de ele când este mai 
cald. 

Se întoarse pentru a alerga spre uşă. Piciorul îi rămase 
agăţat de arcul de la balansier al Mathildei. 

— Vai, spuse Tuppence, ce-am făcut acum? 

Se împiedicase de scaunul de porțelan de un albastru- 
închis, îl răsturnase şi acesta se spărsese în două. 

— Ah, acum l-am achitat pe Oxford. Ce păcat! Trebuie să 
ne mulţumim doar cu Cambridge. Nu ştiu dacă poate fi lipit 
din nou. Va fi dificil. 

Oftă din nou şi se gândi la ce făcea Tommy în acea clipă. 

Tommy era împreună cu vechi prieteni şi făcea schimb de 
amintitri... 

— În lume se petrec lucruri nostime, spuse colonelul 
Atkinson. Am auzit că acum locuiţi la ţară dumneavoastră şi 
soţia, Prudence - nu, dumneavoastră aveaţi o poreclă 
pentru ea, Tuppence. În apropiere de Hollowquay. Cum aţi 
ajuns în acea regiune? Dintr-un anumit motiv? 

— Am putut să cumpărăm casa destul de ieftin. 

— Aha! Ei, asta-i chiar un noroc, nu? Dar cum se numeşte 
casa? Trebuie să-mi daţi adresa. 

— Numele încă nu-l ştiu. Poate „Casa cu cedru”, pentru că 
în faţa ei creşte un cedru foarte frumos. De fapt, se 
numeşte „Casa dintre lauri”, dar asta sună prea victorian, 
nu credeţi şi dumneavoastră? 

— Casa dintre lauri”? „Casa dintre lauri” în Hollowguay! la 
spuneţi, ce puneţi la cale? Se ascunde ceva în spatele 
acestei poveşti? 

Tommy privi grav faţa ridată cu mustaţa stufoasă. 

— Ce puneţi la cale? Repetă colonelul Atkinson. Sunteţi 
cumva din nou activ? 

— Sunt mult prea bătrân pentru asta, zise Tommy. Sunt 
pensionat de mult. 


— Aşa, aşa? Aici nu sunt prea sigur. Poate că doar 
pretindeţi asta. Poate că aşa trebuie să şi faceţi. Ştiţi, în 
definitiv, nu s-a lămurit niciodată totul în legătură cu 
întâmplarea... 

— Cu care întâmplare? 

— Veţi fi citit sau veţi fi auzit de asta. Scandalul 
Cardington. Asta se întâmpla după celălalt caz - cu 
faimoasele scrisori - şi afacerea cu Emlyn Johnson şi 
submarinul. 

— Hm! Făcu Tommy. Am doar o vagă amintire. 

— Nu era în legătură directă cu afacerea submarinului, 
dar prin asta s-a pus în mişcare. Şi existau acele scrisori, 
care, din punct de vedere politic, ar fi făcut vâlvă. Da, 
scrisorile! Dacă ei ar fi putut intra în posesia lor, ar fi fost cu 
totul altceva. Atunci ar fi căzut unii, care în acea vreme 
erau în guvern şi se bucurau de cea mai mare încredere. 
Uimitor, cum se poate întâmpla aşa ceva, nu? Cine ar şti 
mai bine decât dumneavoastră? Trădătorul în mijlocul 
nostru; mereu se bucură de încrederea deplină, mereu este 
un tip grozav, mereu cade bănuiala pe el printre ultimii - şi 
în tot acest timp... Cum am spus deja, nu s-au lămurit multe 
niciodată. Clipi din ochi. Ei, dragă prietene, poate că aţi fost 
trimis acolo pentru a mai iscodi? 

— A iscodi ce? Întrebă Tommy. 

— Oh, în casa dumneavoastră. Doar aţi spus „Casa dintre 
lauri”, da? Au fost o mulţime de glume stupide în legătură 
cu această casă. Serviciul secret şi alte organe de 
securitate s-au informat temeinic. Bănuiau că undeva, în 
casă, ar trebui să se găsească dovezi de mare valoare. 
Există şi teoria că totul s-ar fi trimis, din timp, în străinătate 
- a fost pomenită Italia. Totuşi, unii oameni bănuiau că acolo 
exista o ascunzătoare. Ştiţi asta doar, este o casă cu pivnițe 
şi fiecare cu o mulţime de dale de piatră... Ah, recunoaşteţi 
că aţi ieşit iar la vânătoare. 

— Credeţi-mă doar, nu mai am nimic de-a face cu 
asemenea lucruri! 


— Oh, aţi mai fost crezut o dată, când locuiaţi în acea 
pensiune, la începutul celui de-al doilea război mondial. Aţi 
înhăţat un agent al germanilor. Şi apoi mai era vorba de 
femeia cu cartea de poezioare pentru copii. Faimosul caz N. 
Şi M.8 Asta a fost o treabă bună! Şi acum poate că 
superiorii dumneavoastră v-au pus pe o nouă urmă. 

— Absurd! Spuse Tommy. Ce idee aveţi! Sunt un om în 
vârstă. 

— Sunteţi un vulpoi bătrân. Mă prind că sunteţi mai bun 
decât cei mai mulţi tineri. Staţi acolo, păreţi nevinovat şi, 
probabil, n-ar trebui să vi se pună nici o întrebare. Ba chiar 
aproape că nu pot să insist pe lângă dumneavoastră pentru 
a divulga secrete de stat, aşa-i? Dar luaţi totuşi bine seama 
la soţia dumneavoastră. Ştiţi cât de indiscretă este. Atunci, 
în cazul N. Şi M., a scăpat din nou cu faţa curată. 

— Tuppence se interesează doar de istoricul casei, de 
locatari şi portretele lor şi aşa mai departe. Şi de cultivarea 
grădinii. Aceasta este astăzi principala noastră preocupare. 
Grădina, cataloagele despre bulbi şi tot ce ţine de ele. 

— Asta v-o cred doar dacă a trecut un an fără evenimente 
deosebite. Dar eu vă cunosc! Şi pe simpatica doamnă 
Beresford o cunosc de asemenea. Amândoi împreună 
formaţi o echipă minunată şi mă prind că scoateţi ceva la 
iveală. Şi eu vă spun: Dacă apar aceste hârtii, vor avea un 
efect senzaţional pe plan politic, şi există o mulţime de 
oameni care nu se vor bucura de aceasta. Pe legea mea, nu! 
Şi oamenii care nu se vor bucura trec astăzi drept stâlpi ai 
onorabilităţii. Gândiţi-vă la asta! Sunt periculoşi, şi dacă ei 
înşişi nu sunt periculoşi, atunci au strânse legături cu 
ceilalţi. Fiţi deci prudent, asiguraţi-vă că soţia 
dumneavoastră este cu bagare de seamă. 

— Ce imaginaţie bogată aveţi! Spuse Tommy. În plus, 
reuşiţi să-ncep să mă enervez. 

— Enervaţi-vă liniştit! Dar luaţi aminte la soţia 
dumneavoastră. Mi-este tare dragă. Este o fată drăguță - 
totdeauna a fost aşa. 


— Abia se mai poate numi o fată. 

— Ascultaţi, nu vorbiţi aşa despre soţia dumneavoastră! 
Asta chiar nu vă stă în obicei! Este una la o mie. Cu toate 
acestea, îmi pare rău de acela pe care îl ia la ochi. Probabil 
că deja se află la vânătoare. 

— Asta n-o cred. Este mult mai probabil că ea bea ceai cu 
o doamnă în vârstă. 

— De ce nu? Doamnele în vârstă pot, adesea, să ofere 
informaţii utile. Doamnele în vârstă şi copiii. Tocmai oamenii 
cei mai ciudaţi spun, de cele mai multe ori, lucruri care pot 
stârni numai uimire. Oh, acum aş putea să vă povestesc 
multe... 

— Sunt convins de asta, colonele. 

— Dar, din păcate, chestiunile secrete nu trebuie 
răspândite. 

Colonelul Atkinson dădu din cap. 

În drum spre casă, Tommy privea nemişcat de la fereastra 
trenului peisajele care i se perindau cu repeziciune prin 
faţa ochilor. „Aş vrea să ştiu”, murmură el, „aş vrea să ştiu 
ce se ascunde aici. Flăcăul tomnatic este de cele mai multe 
ori bine informat. Dar ce-ar mai putea astăzi să aibă o aşa 
importanţă? Asta este de domeniul trecutului - azi nu mai 
există nici un fel de secrete care să mai aibă încă de-a face 
cu războiul. Imposibil!” Cu toate acestea, reflecta în 
continuare. Au apărut atât de multe idei noi, o nouă 
generaţie crescuse, nepoți de la copii şi fraţi, membri mai 
tineri ai familiei care întotdeauna însemnaseră ceva, care 
reprezentaseră ceva, aveau mare influenţă şi putere, 
pentru că se născuseră în aceste familii. Şi dacă acum, cu 
totul întâmplător, aceşti tineri nu erau loiali? Atunci, ar 
putea fi influenţaţi; puteau să adere la noua tendinţă 
politică, sau la una din nou renăscută, cum mereu se dorea 
ca aşa ceva să se numească. Astăzi Anglia era altfel decât 
odinioară. Sau întotdeauna fusese aşa? Mereu a existat mâl 
negru sub o suprafaţă curată. Apa nu era limpede până la 
fundul mării. Undeva, pe sub pământ, era o apă curgătoare 


tulbure, care trebuia găsită şi limpezită. Dar totuşi, nu într- 
un sat ca Hollowqguay. Hollowquay era un loc izolat, 
demodat, odinioară un sat de pescari, din care voia să se 
facă o Rivieră engleză. Acum era o mică staţiune balneară şi 
supraaglomerată doar în august. Cei mai mulţi oameni 
călătoreau în prezent, în străinătate, prin agenţiile de 
turism. 

— Ei? Întreabă Tuppence, când se ridică de la masă şi 
merseră în camera de zi pentru a bea cafeaua. La tine a fost 
plăcut sau nu? Ce mai fac băieţii? 

— Ah, ca de obicei. Şi cum a fost bătrâna ta doamnă? 

— Mai întâi a venit acordorul de pian, şi după-amiază a 
plouat. Nici n-am vizitat-o. De fapt e păcat, poate că ea mi- 
ar fi povestit ceva interesant. 

— În orice caz, bătrânul Monty Atkinson a reuşit asta, 
spuse Tommy. De fapt, ce crezi tu, cu adevărat, despre 
acest loc, Tuppence? 

— Vorbeşti despre sat sau despre casă? 

— Nu despre casă, mă refer la Hollowqguay. 

— Găsesc că aici este foarte plăcut. 

— Ce înseamnă plăcut? 

— Este un cuvânt foarte nimerit. Atât de des se respinge 
cu dispreţ tot ce nu este corect. Găsesc că o aşezare este 
plăcută unde nu se întâmplă nimic deosebit, şi unde, de 
asemenea nu trebuie să se întâmple nimic deosebit. Unde 
oamenii sunt bucuroşi că nu se întâmplă nimic. 

— Hm! Probabil că asta ţine de vârsta noastră. 

— Nu, nu cred. Este pur şi simplu plăcut să ştii că există 
locuri unde nu se-ntâmplă nimic. Desigur, trebuie să 
mărturisesc că azi era gata-gata să se întâmple ceva. 

— Ce vrei să spui cu asta? Ai făcut ceva, luppence? 

— Nu, fireşte că nu! Este vorba de geamul de la acoperişul 
serei. Nu de mult a trepidat puţin şi s-a mişcat din loc. Azi, 
practic mi-a căzut în cap. Puteam să fiu toată numai 
tăieturi. lommy o cercetă cu privirile. 

— Eşti întreagă. 


— Am avut noroc. Totuşi, cioburile mi-au atins mâinile şi 
picioarele. 

— Trebuie să trimitem după bătrân, acest Isaac, pentru ca 
să-l repare. De asemenea, trebuie verificate toate celelalte 
geamuri. Este de neconceput ca tu să păţeşti ceva, 
Tuppence! 

— La o casă veche, multe, probabil, nu sunt în regulă. 

— 'Te referi şi la casa noastră? 

— Cum aşa? Ce nu este în ordine cu casa noastră? 

— Astăzi am aflat ceva curios despre asta. 

— Ceva curios? Mi se pare neverosimil! 

— De ce? Pentru că arată atât de prietenoasă şi 
inofensivă? Atât de frumos zugrăvită şi amenajată? 

— Nu. Zugrăveala, reparaţiile şi aspectul inofensiv se 
datoresc nouă. Când am cumpărat-o era părăginită şi 
degradată. 

— De aceea era şi atât de ieftină. 

— Tu ai o mutră caraghioasă, Tommy, spuse Tuppence. Ce 
se întâmplă? 

— De asta este vinovat bătrânul Monty. 

— Ah, milostivul. Mi-a transmis salutări? 

— Bineînţeles. Tu trebuie să fii strajnic de prudentă, şi eu 
trebuie să am mare grijă de tine. 

— Aşa zice el mereu. Dar de ce trebuie să fiu prudentă aici 
- asta aş vrea barem să ştiu. 

— Ce-ai spune, Tuppence, dacă ţi-aş povesti că a făcut 
aluzie sau bănuieşte că n-am fi ieşit la pensie, ci am fi aici 
cu o misiune. Cică suntem din nou trimişi oficial de serviciul 
secret încoace exact ca în vremurile lui N.şi M.? Pentru a 
descoperi ceva, pentru a afla ce nu este în ordine aici. 

— Tommy, oare visezi? 

— Monty pare să creadă cu tărie că am avea însărcinarea 
să facem investigaţii aici. 

— Da, oare în legătură cu ce? 

— Se zvoneşte că în casă s-a ascuns ceva. 

— Aici, în casă? Tommy, ai înebunit? 


— Sincer vorbind, mi s-a părut că nu prea este în toate 
minţile, dar acum nu mai sunt atât de sigur. 

— Oare ce să fie? O comoară îngropată? Bijuteriile 
coroanei ruse în pivniţă? Aşa ceva? 

— Nu, nici o comoară, ci ceva care ar putea deveni 
primejdios pentru cineva. 

— Ei, dar asta este într-adevăr ciudat, zise 'Tuppence. 

— De ce, ai găsit ceva? 

— Nu, fireşte că nu! Dar după cât se pare, aici s-a 
declanşat, cu mulţi ani în urmă, un scandal. Nici vorbă ca 
cineva să-şi aducă aminte precis de asta, doar o poveste pe 
care a depănat-o bunica sau despre care a şuşotit pe ascuns 
personalul. Mary Jordan a noastră se implicase în această 
tărăşenie. Trebuie să fi fost foarte secret. 

— Acesta este rodul imaginaţiei tale, Tuppence? Retrăieşti 
în vis perioada noastră din tinereţe, când elucidam afacerea 
cu Jane Finn şi Lusitania? Când treceam prin atât de multe 
peripeții şi eram pe urmele misteriosului domn Brown? 

— Dumnezeule, a trecut atâta timp de atunci, Tommy! Ne 
spuneam „Linerii Aventurieri”. Asta nu mai pare adevărat, 
nu-i aşa? 

— Da, ai dreptate. Dar a fost adevărat, chiar foarte 
adevărat. Povestea cu pricina trebuie să fie cam de acum 
şaizeci de ani. 

— Dar ce-a spus Monty exact? 

— Este vorba de scrisori sau hârtii care ar fi provocat sau 
au provocat un scandal politic. E în joc cineva aflat într-o 
funcţie foarte importantă, care n-ar fi trebuit să aibă nici o 
funcţie atât de importantă; şi existau scrisori sau hârtii care 
l-ar fi dat gata, dacă ele ar fi ieşit vreodată la lumină. E 
vorba de multe intrigi care au fost puse la cale cu mult timp 
în urmă. 

— Când trăia Mary Jordan? Asta sună atât de nefiresc, 
Tommy! Trebuie să fi aţipit în tren, în drum spre casă, şi să 
fi visat toate acestea. 


— Mie însumi aproape că nu-mi vine să cred asta, 
răspunse Tommy. Este într-adevăr absolut incredibil. 

— Totuşi am putea arunca o privire în jur, de vreme ce tot 
locuim aici, spuse Tuppence. 

Privirile lor cercetau cu de-amănuntul camera. 

— Aici, evident că nu e nimic tăinuit, sau tu ce crezi, 
Tommy? 

— Casa mi se pare cu totul nepotrivită pentru o astfel de 
ascunzătoare. Şi de atunci au locuit atât de multe familii 
diferite. 

— Da, o mulţime, după cât am putut constata. Totuşi, ar fi 
amuzant. Ştii, dacă nu avem nimic altceva de făcut şi 
suntem sătui de multele plante bulboase, am putea totuşi să 
aruncăm cel puţin o privire în jur. Eu cred aşa... Să ne 
gândim şi să începem prin a ne spune: „Dacă aş vrea să 
ascund ceva, în ce loc aş face asta şi unde ar rămâne 
nedescoperit, în cea mai mare siguranţă?” 

— Nu cred că ceva ar rămâne nedescoperit, a remarcat 
Tommy. Nu când este vorba de numeroşi grădinari şi 
meseriaşi, care oricum întorc totul cu susu-n jos, şi apoi 
diferitele familii şi agenţii imobiliari şi câţi n-or mai fi fost. 

— Nu se ştie niciodată! Poate se află în ceainic. 

Tuppence se ridică şi se îndreptă către şemineu. 

Se urcă pe un scăunel, luă de pe şemineu un ceainic 
chinezesc, ridică capacul şi se uită înăuntru. 

— Aici nu este nimic. 

— Este o ascunzătoare tare nesigură. 

— S-ar putea, întrebă Tuppence - şi vocea ei era mai 
degrabă plină de speranţă, decât sceptică - ca cineva să fi 
atentat la viaţa mea şi de aceea a slăbit geamul din 
cercevea pentru ca să-mi cadă în cap? 

— Cu totul de necrezut, spuse Tommy. Cred că a 
intenţionat să îl necăjească pe bătrânul Isaac. 

— Ce idee dezamăgitoare, socoti Tuppence. Aş prefera 
impresia că tocmai am scăpat iar de o primejdie. 

— Totuşi, fii prudentă! Te voi supraveghea mai mult. 


— Întotdeauna faci un aşa tam-tam în jurul meu. 

— Ceea ce este foarte drăguţ din partea mea, spuse 
Tommy. Ar trebui să fii bucuroasă că soţul îţi acordă atâta 
importanţă! 

— În drum spre casă a tras cineva în tine s-au a încercat să 
facă ca trenul să deraieze? 

— Nu. Totuşi vom verifica frânele, înainte de a pleca la 
drum, data viitoare - ah, fireşte că totul este absolut stupid! 

— Fireşte! Absolut stupid! Dar... 

— Dar? 

— Aproape că-mi face plăcere să mă gândesc la aşa ceva. 

— Socoţi că Alexander a fost ucis, fiindcă ştia ceva? 
Întrebă Tommy. 

— Ştia ceva despre persoana care a ucis-o pe Mary Jordan. 
„A fost unul dintre noi...” Tuppence se lumină subit. „Noi”, 
spuse ea apăsat. Trebuie să aflăm totul despre „noi”. A 
existat un „noi”, în această casă, demult. Trebuie să 
elucidăm o crimă. Trebuie să călătorim în trecut, pentru a 
căuta Unde şi De ce. Aşa ceva n-am făcut niciodată. 

5. Metode de cercetare 

— Unde te-ai băgat, Tuppence? Întrebă soţul ei când sosi 
acasă, a doua zi. 

— În fine, până la urmă, am fost în beci. 

— Văd asta. Ştii că ai păianjeni în păr? 

— Nu mă miră. Beciul este plin de aşa ceva. De altfel, 
acolo n-am putut găsi nimic. În afară de câteva sticle de 
Bayrum9. 

— Bayrum? 

— Oare se bea? Nu cred că asta-i cu putinţă. 

— Nu, spuse Tommy. Cred că se folosea la păr. 

— Da, aici ai dreptate. Îmi aduc aminte de un unchi - da, 
aveam un unchi care folosea Bayrum ca apă de păr. Un 
prieten i l-a adus din America. 

— Ah, într-adevăr? 

— Asta nu ne oferă nimic. Cred că într-o sticlă de Bayrum 
nu poţi să ascunzi nimic. 


— Ah, nu? 

— În definitiv, trebuie să se înceapă de undeva! Şi chiar 
de-ar fi posibil, aşa să fie, ceea ce ţi-a povestit bunul Monty, 
deşi eu nu înţeleg, unde şi ce-ar putea fi. Căci vezi tu, dacă 
vinzi o casă sau mori, aceasta este totuşi golită, nu-i aşa? 
Cred că moştenitorii iau mobila şi o vând. Sau, în caz că 
totul rămâne înăuntru, se mută altcineva în casă şi vinde 
lucrurile. Prin urmare, dacă aici se află încă ceva, atunci 
trebuie să fi aparţinut ultimilor sau penultimilor locatari, 
dar cu certitudine nu familiilor care au locuit în casă, cu 
mult timp înaintea lor. 

— De ce ar trebui ca cineva să-mi facă sau să-ţi facă un 
rău, sau să vrea să încerce să ne sperie şi să ne alunge din 
casă, în afara de cazul că, există ceva ce nu trebuie să 
găsim? 

— Asta este doar ideea ta, zise Tuppence. Nu trebuie să se 
confirme în nici un fel. Dar oricum, ziua n-a fost cu totul 
irosită, eu am găsit câteva lucruri. 

— Au vreo legătură cu Mary Jordan? 

— De fapt, nu. Beciul, am spus deja asta, nu ajută la nimic. 
Erau câteva aparate vechi acolo, necesare la fotografiat. 
Apoi o lampă pentru developat, cum se foloseau odinioară, 
cu o lentilă roşie, şi Bayrum-ul. Nu există nici un fel de dale 
mari de piatră care să arate în aşa fel ca şi când ar putea fi 
ridicate şi s-ar putea găsi ceva dedesubt. Câteva cufere 
vechi, mucegăite, sunt de jur împrejur, cufere de tablă, şi 
două geamantane atât de uzate, că nu se poate băga nimic 
înăuntru. Dacă le atingi cu piciorul, se fac praf. Beciul este o 
pistă falsă. 

— Îmi pare rău, spuse Tommy. Prin urmare, insucces. 

— Dar acum mai bine mă duc sus şi dau jos păienjenii. 

— Asta n-ar fi rău. Îmi eşti mai dragă fără păienjeni. 

— De fapt, ar fi trebuit să spui că mă priveşti tot timpul cu 
drag şi tot mă mai găseşti încântătoare, fără a lua în seamă 
vârsta mea. 


— Tuppence, draga mea, spuse Tommy, te găsesc extrem 
de încântătoare. Ai atârnată la urechea stângă o pânză 
groasă de păianjen care are un efect foarte atrăgător. Îmi 
aduce aminte de împărăteasa Eugenie, care, în anumite 
tablouri, purta de asemenea una la fel. De altfel, pare că în 
ea se află un păianjen. 

— Oh! Asta nu-mi place de fel. 

Tuppence îndepărtă cu mâna pânza de păianjen şi alergă 
spre scări. Abia după un timp reveni. Un pahar era pregătit 
pentru ea. Îl privi cu îndoială. 

— Sper că nu este Bayrum? 

— Nu, Bristol Cream. Eu însumi n-aş bea cu plăcere aşa 
ceva. 

— Cum fac? Întreba Tuppence. Trebuie să povestesc acum 
în continuare? 

— Da, te rog, zise Tommy. Oricum o vei face, dar îmi place 
ideea să-mi povesteşti doar pentru că eu te zoresc. 

— Deci, mi-am spus: „Dacă aş vrea să ascund ceva în 
această casă unde s-ar găsi cel mai greu?” 

— Firesc. Logic. 

— Şi apoi am chibzuit ce posibilităţi există. Una ar fi, 
fireşte burta Mathildei. 

— Cum ai spus? 

— Căluţul. Doar ţi-am spus povestea despre el. Este un 
căluţ american. 

— Tot ce se află aici provine din America! Şi Brayrum-ul. 

— Da. Căluţul are o gaură în burtă. Isaac mi-a povestit. O 
grămadă de vechituri trebuie să se afle înăuntru, nimic 
interesant. Dar acesta ar fi un loc în care cineva ar fi putut 
ascunde ceva, nu? 

— Da, fără îndoială. 

— De altfel şi 'Truelove. Am cercetat pe îndelete atelajul. 
Jeţul este din doc uzat. Dar acolo nu era nimic, nici un fel de 
hârtii personale. Apoi am reflectat în continuare. Nouă tot 
ne mai rămân cărţile şi rafturile de cărţi. Şi, de asemenea, 
n-am terminat încă cu încăperea plină de cărţi din pod. 


— Nu? Şi cât sperasem! 

— Lipseşte chiar ultimul raft de jos. 

— Asta este totuşi foarte simplu. Nu e nevoie să te urci pe 
nici o scară. 

— "Tocmai. Pentru aceasta m-am dus sus, m-am aşezat pe 
podea şi m-am uitat prin ce era pe-acolo. Cele mai multe 
erau predici vechi ale unui preot metodist. Cel puţin aşa 
cred. Sunt destul de plictisitoare, şi de aceea le-am scos 
afară pe toate şi le-am aşezat teanc pe podea. Astfel am 
făcut o descoperire. Sub cărţi cineva scobise o gaură mare 
şi îndesase acolo lucruri fără valoare, în cea mai mare parte 
cărţi extrem de uzate. Una era destul de mare şi avea o 
învelitoare de hârtie de culoare maronie. M-am uitat mai 
îndeaproape. Doar nu se poate şti niciodată, nu-i aşa? Ia 
ghici, ce este? 

— Habar n-am. „Robinson Crusoe” în ediţie princeps. 
Poate că ceva aşa, de mare valoare? 

— Nu. Este un album aniversar. 

— Un album aniversar? Ce este asta? 

— O dată aşa ceva era încă la modă. Acesta de aici este 
foarte vechi. Cred că ajunge înapoi în timp până la 
Parkinson. Arată destul de deteriorat. Pentru a-l ţine în 
stare bună nu mai era suficient de aspectuos, şi cred, de 
asemenea, că nu mai interesa pe nimeni. Dar provine din 
aceea perioadă. Poate că se găseşte ceva în album. 

— Da? Crezi că cineva să fi pus ceva înăuntru? 

— M-am gândit la asta. Dar fireşte că nu este nimic 
înăuntru. Nu este atât de simplu. Totuşi îl voi cerceta cu 
multă atenţie. Până acum n-am ajuns încă să fac asta. Ar 
putea cuprinde nume folositoare. 

— Da, posibil. După voce se simţea că Ilommy era sceptic. 

— Încolo, n-am găsit nimic, din păcate. Acum ar mai trebui 
scotocite cele câteva dulapuri pe care le-am cumpărat de la 
proprietarii de mai înainte. 

— Şi restul mobilei? Întrebă Tommy. Are adesea sertare 
secrete. 


— Nu, Tommy, n-are nici un sens. Întreg mobilierul l-am 
adus cu noi! Singurele lucruri, care se află aici mai demult, 
sunt doar troacele din seră. Jucării şi bănci de grădină 
stricate cu trecerea vremii şi multe altele. Mobilă stil nu 
există de fel. Ultimii locatari au luat totul cu ei sau au 
vândut. De la Parkinsoni încoace trebuie să fi locuit aici atât 
de mulţi oameni, încât de la ei nu mai avem aici mai nimic. 
De altfel, am mai găsit ceva, dar nu ştiu dacă ne ajută să 
ieşim din impas. 

— Ce? 

— Meniuri de porțelan. 

— Meniuri de porțelan? 

— Da. În vechiul dulap din sufragerie, pe care n-am reuşit 
să-l deschidem. Ştii, ei pierduseră cheia. Am găsit-o într-o 
cutie veche, aflată de altfel, tot în „Ka-Ka”, şi am uns-o; într- 
adevăr, broasca funcţiona încă. Din păcate, înăuntru nu mai 
era nimic. Un dulap gol, murdar, cu câteva cioburi, care 
erau de la ultimii locatari. Dar sus, pe ultimul raft, se afla un 
mic teanc de meniuri din epoca victoriană, caligrafiate pe 
porțelan, care se ofereau la sindrofii. Nemaipomenit ce 
mâncau aceia, prânzuri de-a dreptul splendide. Ţi le citesc, 
dar numai după masă. Era într-adevăr fascinant. Ştii, întâi 
două supe, una apoasă, una legată; apoi două feluri de 
peşte, două aperitive, apoi venea salata, sau aşa ceva 
asemănător. Abia după aceea friptura. După aceea... Ah, 
asta n-o mai ştiu precis. Salată de fructe glase, cu vin şi 
frişcă, cred. Asta-i îngheţată, nu-i aşa? Şi apoi - salată de 
homari! Poţi să-ţi dai seama? 

— Încetează, Tuppence! Exclamă Tommy. Cred că mi se 
face rău de-a binelea. 

— Ei, deci consider asta interesant. De altfel, sunt foarte 
vechi. Acestea ar putea fi din perioada importantă pentru 
noi. 

— Şi ce aştepţi de la descoperirile tale? 

— Singurul lucru din care ar putea ieşi ceva la iveală este 
albumul aniversar. În el se află numele Winifred Morrison. 


— Şi? 

— După câte ştiri, este numele de fată al bătrânei doamne 
Griffin, la care am fost deunăzi la ceai, ţii minte? Ea este 
una dintre cele mai în vârstă localnice şi-şi aduce aminte de 
multe din cele ce s-au întâmplat, chiar şi înainte de vremea 
ei. Mă gândesc că ea cunoşte nume din albumul aniversar. 
Poate că asta ne duce mai departe. 

— Da, poate. Tommy se exprima tot mai şovăielnic. 
Totuşi... 

— Totuşi? 

— Ah, nu mai ştiu ce să cred. Nu eşti de părere că ar 
trebui să renunţăm la toată această poveste? În fond, de ce 
trebuie să ştim cine a ucis-o pe Mary Jordan? 

— Nu vrei să ştii? 

— Nu, nu vreau asta, zise Tommy. Măcar - ah, mă dau 
bătut. M-am molipsit de la tine, recunosc. 

— Deci n-ai aflat nimic nou? 

— N-am avut timp pentru asta. Dar am o nouă sursă de 
informaţii. Doar ţi-am povestit recent despre o femeie care 
are un fler atât de bun! Am rugat-o să se intereseze de 
câteva lucruri. 

— Ei, spuse Tuppence, nu ne pierdem speranţa. În fond, 
totul este fără sens, dar îmi face totuşi plăcere. 

— Nu sunt atât de sigur, dacă este aşa amuzant, după cum 
crezi tu, Tuppence. 

— Atunci este totuna. Am făcut măcar tot ce ne-a stat în 
putinţă. 

— Dacă n-ai face întotdeauna de una singură, tot ce-ţi stă 
în putinţă, spuse Tommy. Asta mă îngrijorează cel mai mult. 
Mereu te-apuci de ceva, când nu sunt aici. 

6. Domnul Robinson 

— Tare aş vrea să ştiu ce face Tuppence acum, spuse 
Tommy oftând. 

— Scuzaţi, nu v-am înţeles bine. 

Tommy întoarse capul pentru a o examina pe domnişoara 
Collodon. Aceasta era slabă, aproape vlăguită, şi avea părul 


cărunt, în care se vedeau încă urmele unei tratări cu apă 
oxigenată, care trebuia să-i dea un aer mai tineresc (ceea 
ce nu izbutise). Acum, proba diferite nuanţe rafinate de gri, 
cenuşiu şi oţeliu, şi alte gradaţii asemănătoare, ce se 
potriveau unei doamne între şaizeci şi şaizeci şi cinci de ani, 
care se ocupase de investigaţii. Faţa ei exprima un fel de 
ascendent ascetic şi încredere deplină în propriile 
capacităţi. 

— Ah, nu era atât de important, domnişoară Collodon, 
răspunse Tommy. Îmi adusesem aminte doar de ceva, ştiţi. 
Tocmai îmi venise în minte. 

„Dacă aş şti măcar ce face ea astăzi”, gândi Tommy, şi, de 
astă-dată, se strădui să nu mai vorbească cu voce tare. 
„Vreo nebunie, pe asta aş face prinsoare. Posibil că aproape 
se omoară cu acel atelaj vechi, bizar, care se va face bucăţi 
întruna din coborârile ei la vale, şi, probabil se va termina 
cu o fractură. Astăzi auzi mereu de fracturi de bazin, deşi 
nu înţeleg de ce aceste oase sunt mai expuse decât 
celelalte”. Tuppence, de aceasta era ferm convins, se 
îndeletnicea, în această clipă, cu ceva nechibzuit sau stupid, 
sau cu ceva care nu era, ce-i drept, nechibzuit sau stupid, 
dar, în schimb, extrem de primejdios. Desigur, primejdios! 
Întotdeauna a fost greu să o ţină pe Tuppence departe de 
primejdii. Tocmai îi treceau prin minte multe exemple din 
trecut. Îi veniră în minte versuri dintr-o poezie şi spuse 
tare: „Poartă a Destinului. 

Caravană, nu trece pe sub acestea, Cântând! Tu ascultă 
Liniştea, păsările neînsufleţite tac, şi totuşi ceva ca o pasăre 
cântă.” 

Domnişoara Colldon reacţionă imediat, şi lommy, uluit, 
aproape se sperie. 

— Flecker10, spuse ea. Flecker. „Caravana Morţii... 
Cavernă a Nefericirii. Cetate a Fericirii.” 

Tommy se uită fix la ea şi apoi îşi dădu seama că 
domnişoara Collodon crezuse că ar avea un subiect poetic 
care trebuia cercetat şi al cărui text integral şi autor ar fi 


vrut să-l afle. Dificultatea cu domnişoara Collodon era că îşi 
extindea investigaţiile pe o arie atât de largă. 

— Tocmai mă gândisem la soţia mea, zise Tommy, 
scuzându-se. 

— Ah? 

Domnişoara Collodon îl privi pe Tommy cu o expresie 
aparte. Evident, presupunea că e o căsnicie în derivă. l-ar 
da numaidecât adresa unui institut de consultanţă 
matrimonială, unde el ar putea găsi sfat şi ajutor pentru 
impasul din viaţa sa conjugală. lommy spuse iute: 

— Aţi avut succes în investigaţiile despre care am vorbit 
alaltăieri cu dumneavoastră? 

— Oh, fireşte! Nici n-a fost greu. Ştiţi, în astfel de chestiuni 
„Somerset House” este deosebit de utilă. Nu cred, 
bineînţeles, că vă vor fi mult de folos informaţiile care sunt 
la îndemână acolo, dar am datele unor naşteri, căsătorii şi 
cazuri de deces. 

— Numai despre Mary Jordan? 

— Da, o Mary, o Maria şi o Polly. Am şi o Mollie Jordan. Nu 
ştiu dacă printre acestea se află şi cea căutată de 
dumneavoastră. Pot să vă dau asta? 

Îi întinse o mică coală bătută la maşină. 

— Mulţumesc mult. 

— Sunt notate mai multe adrese de care m-aţi întrebat. 
Din păcate, n-am putut încă s-o descopăr pe aceea a 
maiorului Dalrymple. Astăzi oamenii îşi schimbă întruna 
domiciliul. Dar, în două zile, o voi avea sigur. Aceasta este 
adresa doctorului Heseltine. Acum locuieşte în Surbiton. 

— Mulţumesc. Probabil că voi începe cu el. 

— Mai aveţi alte întrebări? 

— Da, aici este o listă în şase puncte. Unele dintre ele 
probabil că nu fac parte din sfera dumneavoastră de 
activitate. 

— Da, de unde, spuse domnişoara Collodon, absolut sigură 
de ea. Ştiţi, trebuie să-mi adaptez domeniul de activitate la 
misiunile mele. Este destul de uşor de stabilit, când vrei să 


afli ceva, să spui ceva naiv. Dar se ajunge la un liman. Îmi 
aduc aminte - ei, e mult de atunci, tocmai eram nouă în 
această profesie - că descopeream, chiar de la început, cât 
de folositor era biroul de informaţii al unei case de comerţ, 
ca de pildă Selfridge. Puteai întreba despre lucrurile cele 
mai neobişnuite şi obţineai un răspuns sau cel mult sfatul 
unde te puteai adresa. Din păcate, nu mai există aşa ceva. 
Azi, cele mai multe investigaţii se referă la - ah, ştiţi, e 
vorba de sinucidere şi lucruri din astea. Au devenit acte de 
caritate. Sau e vorba de chestiuni juridice în legătură cu 
testamente, sau locuri de muncă în străinătate, sau 
probleme de imigrație. De altfel, şi aceste chestiuni ţin de 
meseria mea. A devenit un câmp larg de acţiune. 

— Da, într-adevăr, aşa se pare. 

— Şi apoi asistenţa pentru alcoolici. Există multe asociaţii 
care se ocupă exclusiv de asta. Unele sunt bune, altele nu 
sunt bune de nimic, am o listă lungă şi unele nume de 
încredere... 

— Mă voi gândi la asta, o întrerupse Tommy, când voi 
începe să beau prea mult. Asta depinde cu totul de cât 
reuşesc astăzi. 

— Dar domnule Beresford! Dumneavoastră nu-mi păreţi 
că aţi avea probleme cu alcoolul. 

— Nici un nas roşu? Întrebă Tommy. 

— La femei este mult mai rău, spuse domnişoara Collodon. 
Mult mai greu să le dezobişnuieşti, înţelegeţi. Bărbaţii, de 
asemenea, recidivează, doar că nu atât de bătător la ochi. 
Dar femeile, pot să vă asigur, ele se comportă, adesea, cu 
totul normal, şi nu beau, când sunt foarte bine dispuse, 
altceva decât limonadă - şi apoi, într-o seară, în toiul unei 
petreceri, reîncepe totul. 

Acum se uită la ceas. 

— Ah, trebuie să plec la următoarea mea întâlnire, până la 
Upper Grosvenor Street. 

— Vă mulţumesc foarte mult pentru toată osteneala 
dumneavoastră, zise Tommy. 


O ajută să-şi pună mantoul, îi deschise uşa şi apoi reveni în 
cameră. 

— Nu am voie să uit, zise el, să-i povestesc diseară lui 
Tuppence ce au scos la iveală până acum investigaţiile 
noastre: că doamna de la biroul de informaţii o consideră 
pe soţia mea o alcoolică şi de aceea crede că căsnicia 
noastră se destramă. Doamne! Care este următoarea 
mişcare? 

Următoarea mişcare era o întâlnire într-un restaurant 
modest, în apropiere de Tottenham Court Road. 

— Oare e posibil! Exclamă un bărbat mai în vârstă, şi sări 
de pe scaun. Iom roşcovanul. Aproape că nu v-aş fi 
recunoscut. 

— Îmi dau seama. Din părul roşcat n-a rămas mare lucru. 
Acum aş fi Iom cel cărunt. 

— Ah, aşa arătăm cu toţii. Ce faceţi? 

— Mulţumesc, ca de obicei. Fațada se strică şi regresul 
continuă lent. 

— Câţi ani au trecut de când nu ne-am văzut? Doi ani? Opt 
ani? Unsprezece ani? 

— Ei, acum exageraţi! Ne-am întâlnit toamna trecută, la 
masă, la „Pisica malteză”. Nu vă amintiţi? 

— Da, aşa este. Casa a fost dărâmată. Mâncarea era 
mizerabilă. Acum, povestestiţi-mi, prietene, cu ce vă mai 
ocupați. Tot cu spionajul vă mai îndeletniciţi? 

— Nu, spuse Tommy. Cu serviciul secret nu mai am nimic 
de-a face. 

— Ce păcat! O aşa irosire a talentului dumneavoastră. 

— Şi cu dumneavoastră ce este, Mutton-Chop? 

— Ah, mult prea bătrân pentru a-mi servi ţara în acest fel. 

— Oare nu mai există spionaj? 

— Din plin, probabil. Dar acum, pentru asta se vor lua 
tineri inteligenţi, care ies de pe băncile universităţii şi caută 
urgent de lucru. Unde staţi, de fapt? V-am trimis o carte 
poştală ilustrată de Crăciun. Recunosc, v-am trimis-o abia în 
ianuarie, s-a returnat. Destinatar necunoscut! 


— Trăim acum la ţară. Pe coasta de sud. La Hollowquay. 

— Hollowquay, Hollowquay? Locul mi se pare cunoscut. Nu 
s-a întâmplat acolo odată ceva care ţine de branşa 
dumneavoastră? 

— Nu pe vremea mea, răspunse lommy. Am auzit de asta 
abia după ce ne-am mutat acolo. Întâmplări din trecut. Sunt 
cel puţin şaizeci de ani de atunci. 

— Nu fusese ceva în legătură cu un submarin? Proiecte de 
submarin care erau vândute cuiva? Am uitat cui vindeam 
atunci vase. Poate japonezilor, poate ruşilor - ah, multor 
state. Numai în Regent's Park, sau într-un loc asemănător, 
se părea că mişunau permanent agenţi inamici. Ştiţi, 
dădeai, s-o spunem pe faţă, de al treilea secretar al unei 
ambasade. Din păcate, spioane atât de frumoase ca-n 
romane n-au existat niciodată. 

— Aş dori mult să vă întreb ceva, Mutton-Chop. 

— Aşa, ei, daţi-i drumul! N-am avut o viaţă prea 
tumultoasă. Margery - vă mai aduceţi aminte de Margery? 

— Bineînţeles. Eram gata-gata să vin la nunta ei. 

— Ştiu. Aţi fost împiedicat, sau, mai degrabă, aţi luat 
trenul greşit, dacă-mi aduc aminte bine. Trenul mergea în 
Scoţia, în loc s-o ia către Southall. Ei, n-a fost nici o pagubă 
că n-aţi venit. N-a ieşit nimic de aici. 

— Cum aşa? 

— Dintr-un oarecare motiv n-a mers. S-a terminat după un 
an şi jumătate. Ea s-a recăsătorit. Eu nu, dar nu o duc rău. 
Locuiesc la Little Pollon. Terenul de golf este chiar aşa cum 
trebuie. Sora mea face menajul. Este o văduvă înstărită şi 
ne împăcăm bine. Cam surdă şi aude rău, aşa că, trebuie să 
cam ridic glasul. 

— Spuneaţi că aţi auzit de Hollowquay? Era într-adevăr 
spionaj? 

— Ah, prietene, sincer vorbind, este atât de mult de atunci, 
încât nu mai ştiu precis. Atunci a făcut vâlvă. Ştiţi, era vorba 
de un admirabil tânăr ofiţer de marină, ireproşabil, 
nouăzeci la sută britanic, o sută cinci la sută demn de 


încredere, dar apoi nimic nu s-a confirmat. Nu-mi aduc 
aminte de cine a fost plătit. Socot că de germani. Era în 
preajma războiului din 1914. Da, asta trebuie să fi fost 

perioada. 

— Se zice că o femeie a avut, de asemenea, un rol în 
treaba asta, spuse Tommy. 

— Am impresia că parcă aş fi auzit de numele ei. Îi zicea 
Mary Jordan, aşa să fie? Chestiunea, într-adevăr, nu-mi mai 
este clară. Era relatată în ziare, şi cred că era vorba de 
soţia sa - soţia ofițerului de marină aflat în afara oricărei 
bănuieli, presupun. Soţia sa a luat legătura cu ruşii - nu, 
stai, asta a fost mai târziu. Toate acestea ameţesc pe oricare 
- cazurile se aseamănă atât de mult. Soţia considera că el 
nu câştiga bani de ajuns ceea ce, fără îndoială, înseamnă că 
ea nu primea destui bani. Şi de aceea... Ia, spuneţi-mi, de 
ce vreţi să scoateţi din nou la iveală această veche afacere? 
Ce legătură mai aveţi cu aceasta după atâta timp? Îmi 
amintesc că odată aţi avut de-a face cu un pasager de pe 
„Lusitania” 11, care a murit în naufragiu. Eraţi implicat în 
acea chestiune, sau era soţia dumneavoastră? 

— Amândoi, răspunse Tommy. Este atât de mult de atunci, 
încât nu-mi aduc bine aminte. 

— O femeie se afla în spatele acestei afaceri, nu-i aşa? Ea 
se numea Jane Fish sau Jane Whale! 

— Jane Finn, corectă Tommy. 

— Unde este ea acum? 

— Căsătorită cu un american. 

— Aşa va să zică. Ce drăguţ să auzi ceva de genul ăsta! 
Mereu ajungi să vorbeşti despre vechi prieteni şi despre ce 
făceau ei. Sau sunt morţi, ceea ce te surprinde foarte tare, 
deoarece nu crezi că este posibil, sau nu sunt morţi, şi asta 
te surprinde şi mai mult. Viaţa nu este simplă. 

Tommy era de acord, şi apoi apăru chelnerul. 

Ce-ar dori domnii să mănânce... 

După aceasta, discuţia se axă pe chestiuni gastronomice. 

După-amiază, Tommy avea încă o întrevedere. 


De data aceasta, cu un bărbat melancolic şi ursuz, care 
şedea la biroul său, şi evident că nu se bucura de timpul pe 
care trebuia să i-l acorde lui Tommy. 

— Mda, în acest caz nu vă pot spune multe. Fireşte, eu ştiu 
aşa, cu aproximaţie, despre ce vorbiţi dumneavoastră... pe 
atunci au existat multe zvonuri, s-a ajuns la un scandal 
politic... Dar despre astfel de lucruri eu nu sunt informat, 
înţelegeţi? Nu. Trebuie să vă gândiţi că aşa ceva cade 
repede în uitare, nu-i aşa? De îndată ce în presă se face 
public un nou scandal, se uită de cel de dinainte. 

Deveni ceva mai locvace când veni vorba de unele 
momente culminante ale propriei sale vieţi - momente 
dubioase, care fuseseră lămurite brusc şi surprinzător, sau 
de vreo întâmplare extrem de ciudată, care-i trezise 
bănuiala. La sfârşit, el spuse: 

— Totuşi, pot să vă ajut puţin să ieşiţi din încurcătură. Am 
aici o adresă pentru dumneavoastră. Sunteţi deja anunţat. 
Un flăcău simpatic. Excelent informat. Mai mult nu se 
poate. El domină. Una din fiicele mele este fina sa. De aceea 
este drăguţ cu mine şi-mi face orice serviciu, în măsura 
posibilităţilor. L-am întrebat dacă ar fi dispus să vă 
primească; în acest caz ar exista unele lucruri despre care 
aţi fi informat cu dragă inimă. l-am povestit ce persoană 
simpatică sunteţi, şi aşa mai departe, şi el crede că ar fi 
auzit deja de dumneavoastră. Mergeţi fără grijă, la patru 
fără un sfert. Aici este adresa, un birou din City. V-aţi mai 
întâlnit cu el? 

— Nu cred. lommy examină cartea de vizită şi peticul de 
hârtie cu adresa. Nu. 

— Nu l-aţi considera niciodată un om care are influenţă, 
este foarte masiv, ştiţi, şi galben. 

— Masiv şi galben? 

Din aceste cuvinte Tommy nu putea să-şi închipuie prea 
multe. 

— Este foarte sus în top, îl asigură prietenul său ursuz. 
Somitate absolută. Duceţi-vă imediat acolo. Oricum, poate 


să vă povestească ceva. Ei, atunci mult noroc, dragul meu! 

După ce Tommy îşi croi cu succes drum până la clădirea 
pentru birouri din City, a fost primit de un bărbat între 
treizeci şi cinci şi patruzeci de ani, care îl străpunse cu 
privirea care nu promitea nimic bun. lommy avea senzaţia 
de a fi suspect, ori de a avea cu sine o bombă, într-o cutie 
inofensivă, ori de a pune la cale o răpire, ori de a vrea să-i 
ţină în şah pe toţi angajaţii cu un revolver. Asta-l făcea 
teribil de nervos. 

— Aţi stabilit o întâlnire cu domnul Robinson? Când aţi 
spus? Aha, la patru fără un sfert? Se aplecă deasupra unei 
agende de birou. Domnul Thomas Beresford? 

— Da, răspunse Tommy. 

— Bine. Dacă aţi vrea să semnaţi aici, vă rog. 

Tommy îşi scrise numele la locul dorit. 

— Johnson! 

Un tânăr cu un aer distrat, de vreo douăzeci şi trei de ani, 
apăru ca un spectru din biroul său, din spatele unui 
glasvand. 

— Da, domnule? 

— Duceţi-l, pe domnul Beresford la etajul patru, la domnul 
Robinson. 

— Da, domnule! 

Tânărul îl conduse pe Tommy către un lift. Era tipul de Lift 
care părea să aibă propriile păreri despre felul de a se 
purta cu un pasager. Uşile se deschiseră prin glisare, 
Tommy intră şi aproape fu prins între acestea, deoarece se 
închiseră prea repede. Pocnind, ele se izbiră la foarte mică 
distanţă în spatele său. 

— O după-amiază răcoroasă, constată Johnson. Se 
manifesta prietenos faţă de vizitator, pentru că fusese lăsat 
imediat să intre în sanctuar. 

— Da, spuse Tommy, după-amiaza pare să fie răcoroasă. 

— Unii susţin că asta vine de la poluarea mediului, alţii 
spun că numai gazul metan este de vină, pe care îl scot din 
Marea Nordului. 


— Ah? Asta n-am auzit-o încă niciodată. 

— Mi se pare de asemenea neverosimil, remarcă Johnson. 

Alunecară uşor pe lângă etajul doi şi trei, şi, în cele din 
urmă, se opriră. Johnson îl conduse pe Tommy, care din nou 
scăpă anevoie de uşile liftului, pe un coridor, către o uşă, 
bătu, i se răspunse, ţinu uşa deschisă, îl lăsă pe Tommy să 
intre şi spuse: 

— Domnul Beresford, sir. Este anunţat. 

Apoi dispăru. Camera era ocupată de un birou uriaş, în 
spatele căruia stătea un bărbat grav, corpolent, cu o faţă 
mare, galbenă. Nu se putea ghici naționalitatea sa. Era 
posibil să fie orice. Cu totul instinctiv, Tommy îl socotea 
străin. Poate un german? Sau un austriac? Poate chiar un 
japonez. Pe de altă parte, era pe deplin posibil să fie englez. 

— Oh, domnul Beresford! 

Domnul Robinson se ridică şi îi întinse mâna. 

— Vă sunt foarte recunoscător că v-aţi făcut timp pentru 
mine, spuse Tommy. 

Avea impresia că l-ar mai fi văzut pe domnul Robinson sau 
că i-ar fi fost arătat de cineva odată, mai demult. În orice 
caz, poate că atunci - indiferent când se întâmplase asta, 
fusese destul de intimidat, pentru că domnul Robinson era 
un om atât de important. Şi - aşa i s-a spus - rămăsese tot 
aşa. Asta se simţea imediat. 

— După cum aud, aveţi câteva întrebări. Prietenul 
dumneavoastră - momentan îmi scapă numele său - mi-a 
dat câteva cuvinte-cheie. 

— Cred... Consider că poate n-ar trebui nicidecum să vă 
deranjez cu o asemena chestiune. Nici măcar nu ştiu dacă 
într-adevăr este importantă. Era una din acele spontane... 

— Idei? 

— Da, în parte, asta vine de la soţia mea. 

— Am auzit deja de ea. De altfel, şi de dumneavoastră. 
Staţi, e vorba de cazul N. Şi M., nu-i aşa? Da, iar îmi revin în 
minte amănuntele. Dumneavoastră aţi înhăţat un agent 
care a fost în marina engleză, şi în realitate era un hun 


important. Ştiţi, uneori, eu le spun încă huni. Fireşte, ştiu că 
acum totul este complet diferit, de când facem parte din 
Piaţa Comună, şi aşa mai departe. 'Toţi în aceeaşi grădiniţă 
de copii, s-ar putea spune, nu? Atunci aţi făcut o treabă 
excelentă. Şi soţia dumneavoastră. Respectele mele. Vechea 
carte pentru copii! „Hop, hop, hop, căluţul aleargă în 
galop”. Doar prin aceasta ieşea totul la iveală, nu-i aşa? 

— Ce ciudat că vă aduceţi încă aminte, remarcă Tommy 
impresionat. 

— Da, ştiu, totdeauna eşti surprins, atunci când cuiva îi 
trece ceva prin minte. Exact ca acum. Era o afacere atât de 
sucită, încât niciodată nu s-ar fi bănuit ce se ascundea de 
fapt în spatele ei. 

— Da, strălucită treabă! 

— Acum despre ce este vorba”? Povestiţi-mi pur şi simplu 
toată istoria! Totuşi, luaţi loc şi odihniţi-vă picioarele. Nu 
ştiţi - ei, asta o veţi afla după câţiva ani, când veţi avansa în 
vârstă - cât de important este să vă odihniţi picioarele! 

— Poate că sunt îndeajuns de bătrân, spuse Tommy. Nu 
mai am mult de aşteptat de la viaţă, ci doar coşciugul, când 
se termină. 

— Ah, n-aş susţine asta. Credeţi-mă, dacă s-a ajuns odată 
la o anumită vârstă, practic se poate trăi veşnic. Deci, în 
fond, despre ce este vorba? 

— Soţia şi cu mine ne-am schimbat domiciliul, neplăcerile 
obişnuite ne-au... 

— Cunosc, strigă domnul Robinson. Şi încă cum! N-ai loc 
de electricieni! Fac găuri în podea, în care cazi... 

— Proprietarii de dinainte au lăsat acolo cărţi, de care nu 
se mai interesaseră, printre altele multe cărţi pentru copii, 
de autori, ca Henty12, de pildă. 

— L-am citit şi eu în tinereţe. 

— Într-o carte am găsit cuvinte subliniate. De fapt, erau 
doar litere. Dacă se înşirau una după alta, rezulta o 
propoziţie. Şi... Ce voi spune acum sună treribil de stupid... 


— Ei, o licărire de speranţă, opină domnul Robinson. 
Mereu vreau să ştiu când ceva sună stupid. 

— Propoziția era: „Mary Jordan n-a murit de moarte bună. 
Era unul dintre noi...” 

— Ce interesant. Din păcate eu n-am descoperit niciodată 
aşa ceva. Cine a scris-o? Aveţi vreun indiciu? 

— Evident, un şcolar cu numele de Parkinson. Familia 
locuia în casa noastră, după câte am putut constata. 
Alexander Parkinson. Este înmormântat în cimintirul de 
acolo. 

— Parkinson, zise domnul Robinson. Lăsaţi-mă să gândesc. 
Parkinson da, un caz avusese ceva în legătură cu acest 
nume, doar că uneori nu mai ştiu exact, cine şi ce şi unde. 

— Am vrut neapărat să aflăm cine era Mary Jordan. 

— Pentru că n-a murit în condiţii obişnuite? Da, asta-i după 
chipul şi asemănarea dumneavoastră! O poveste curioasă. 
Ce-aţi descoperit? 

— Nimic, replică Tommy. Nimeni nu poate să-şi aducă 
aminte sau să ştie ceva despre ea. Cineva a povestit că ea 
ar fi fost un fel de bonă sau o guvernantă, femeia nu ştia 
precis. Vedeţi cât de dificile sunt investigaţiile. 

— Şi a murit? Din ce cauză? 

— Cineva a apucat câteva frunze de degetariţă la culesul 
spanacului - o pură nebăgare de seamă. Cu toţii au mâncat 
din asta. Aşa ceva abia dacă este mortal. 

Domnul Robinson aprobă dând din cap. 

— Asta n-ar fi tocmai de ajuns. Dar dacă dumneavoastră 
puneţi o doză dublă de digitalină într-o ceaşcă de cafea şi 
aveţi grijă ca Mary Jordan s-o bea toată - sau îi amestecați 
doza în cocteil - atunci poate să se dea vina pe frunzele de 
degetariţă, şi totul arată ca o regretabilă eroare. Dar acest 
Alexander Parkinson era un băiat deştept. Ela intrat la idei, 
nu-i aşa? Ce mai ştiţi, Beresford? Când s-a petrecut 
aceasta? În primul război mondial, sau în cel de-al doilea, 
sau mai devreme? 


— Înainte de primul război mondial. N-au încetat niciodată 
zvonurile că atunci a existat o spioană germană. 

— Îmi aduc aminte! A fost senzaţional! Fiecare german 
care muncea în Anglia, înainte de 1914, era socotit 
preconceput un spion. Ofiţerul englez, care fusese implicat 
în acest caz, era socotit mai presus de orice bănuială. Eu, 
personal, studiez totdeauna foarte meticulos asemenea 
oameni. Au trecut atâţia ani de atunci şi nu cred că s-a 
publicat ceva despre asta în ultimul timp. Nu mă refer la 
faptul că s-a dat acces liber la vechi documente şi cineva le- 
a făcut cunoscute de hatârul publicului. 

— Din păcate totul este atât de vag! 

— Fireşte! După atâta timp! Povestea a fost pusă 
permanent în legătură cu planurile submarinului care, 
atunci, s-au pierdut. S-a vorbit şi de planuri de avioane. Aşa 
ceva este întotdeauna interesant şi stârneşte curiozitate. 
Dar nu era vorba doar de asta, ştiţi. Nu trebuie trecute cu 
vederea consecinţele politice. Erau amestecați importanţi 
oameni politici. Tocmai aceia despre care se presupunea că 
ar fi oneşti şi loiali. Onestitatea poate fi la fel de periculoasă 
ca un ofiţer considerat în afară de orice bănuială. Îmi aduc 
aminte de un asemenea caz, din ultimul război: Un om 
acolo, pe coastă - locuia într-o căsuţă, pe țărm - era adept 
al lui Hitler şi aduna discipoli în jurul său. El predica, iar 
nouă nu ne rămânea altceva de făcut decât să ne alăturăm 
lui. Făcea o impresie atât de serioasă. Voia să înlăture 
sărăcia, nesiguranța şi nedreptatea socială - idei din 
acestea curate, ştiţi. Ţinea isonul fasciştilor, dar nu-i spunea 
niciodată fascism. Avea legături, de asemenea, cu Spania şi 
cu Franco, bineînţeles. În treaba asta s-a amestecat apoi şi 
bătrânul Mussolini. Da, au existat afaceri necurate şi în 
preajma războaielor. Multe lucruri nu ies niciodată la iveală 
şi nimeni nu află vreodată ceva precis. 

— Sunteţi într-adevăr bine informat, spuse Tommy. 
Scuzaţi, n-aş vrea să par insistent, dar este o mare plăcere 
să întâlneşti pe cineva atât de bine informat. 


— Ei, da, adesea am participat din plin la joc, cum s-ar 
spune. Ştiţi, am rezolvat lucrurile pe ocolite sau rămâneam 
în umbră. Se aud multe. Cineva poate afla o mulţime de 
lucruri chiar şi de la vechii săi prieteni care s-au ocupat de 
chestiunile respective şi cunoşteau detaliile. Desigur că 
dumneavoastră veţi fi aflat deja asta. 

— Da, fireşte, spuse Tommy. Întâlneşti vechi prieteni, care 
au alţi vechi prieteni şi apoi se adună multe; ce ştiu ei şi ce 
ştii tu însuţi. Atunci erai buimăcit de toată afacerea; acum 
iar vine vorba despre asta, şi deodată, devine foarte 
interesant. 

— Da. Acum înţeleg ce urmăriţi. Curios cum v-aţi 
împiedicat tocmai de acest caz. 

— Necazul este, zise Tommy, că nu ştiu deloc dacă nu 
cumva urmărim doar o himeră. Am cumpărat casa pentru 
că voiam să locuim acolo. Arată exact aşa cum ne doream. 
Am transformat-o după planurile noastre şi acum încercăm 
să aranjăm grădina. Nu ne gândeam, ca să spun aşa, la 
nimic rău. Motivația noastră nu era decât pură curiozitate. 

— Aşa este făcut omul. Curiozitatea este pricina oricărei 
cercetări, ea ne duce pe Lună şi în adâncurile mării. Ea ne 
pune să descoperim gaz metan în Marea Nordului şi să 
obţinem oxigen din apa mării. Fără curiozitate omul ar fi ca 
o broască ţestoasă, care, de altfel, duce o viaţă foarte 
plăcută. Ea doarme iarna şi vara nu trăieşte cu nimic 
altceva decât cu iarbă. Poate nu e o viaţă interesantă, dar 
una foarte paşnică. Pe de altă parte... 

— Pe de altă parte, s-ar putea ca omul să semene cu un 
Mungo. 

— Aha! Îl citiţi pe Kipling. Asta mă bucură. Din păcate, 
astăzi Kipling este apreciat mult prea puţin. A fost un 
scriitor impresionant. Istorioarele sale sunt uimitor de 
frumoase. 

— Nu mi-ar place să mă compromit, spuse Tommy. Nu m- 
aş amesteca în treburi care nu mă privesc de fel, care astăzi 


n-ar mai interesa câtuşi de puţin pe cineva. Poate ar trebui 
să fiu mai explicit. 

— Asta nu puteţi s-o ştiţi niciodată, opină domnul 
Robinson. 

— Asta mă îngrijorează cel mai mult. Tommy avea 
remuşcări pentru că răpea timpul unui om atât de 
important. 

— Probabil că soţia dumneavoastră nu vă va da pace. Din 
păcate, n-am avut încă plăcerea să fac cunoştiinţă cu ea. 
Trebuie să fie o persoană impunătoare, nu? 

— Găsesc că da. 

— Ei, aflu asta cu plăcere. Îmi plac oamenii care ţin unul la 
altul şi au o căsnicie bună. 

— Ah, cred că sunt aidoma unei broaşte țestoase. 
Realitatea este că suntem bătrâni şi obosiţi. Şi chiar dacă, la 
vârsta noastră, suntem încă vioi, nu ne-ar place să fim 
amestecați în vreo poveste încurcată. Noi... 

— Ştiu, ştiu. Domnul Robinson dădea din mână 
dezaprobator. Încetaţi să vă justificaţi fără încetare. Aţi 
putea pur şi simplu să aveţi perspicacitate. Şi doamna 
Beresford, de asemenea. În afară de asta, după tot ce mi s-a 
povestit despre ea, sunt sigur că va reuşi oricum. 

— Credeţi că mai curând ea va avea succes, nu eu? 

— Eu cred că dumneavoastră nu sunteţi chiar atât de 
dornic să daţi de urma faptelor. Dar vă acord aceleaşi şanse 
de reuşită, pentru că am impresia că sunteţi foarte bun în a 
descoperi surse de infomaţii. Şi pentru ceva care s-a 
petrecut cu atâta timp în urmă doar cu mare greutate se 
pot descoperi surse. 

— De aceea mă şi simt atât de vinovat că vă deranjez. Din 
proprie iniţiativă n-aş fi venit niciodată. Dar Mutton-Chop... 

— Un om cumsecade. Era foarte capabil la vremea sa. Da. 
V-a trimis la mine, deoarece ştie că sunt mereu interesat de 
asemenea lucruri. Am început foarte devreme cu asta, ştiţi: 
Cu scotocirea în cazurile suspecte şi descoperirea faptelor. 


— Şi acum, spuse Tommy, dumneavoastră sunteţi foarte 
sus în top. 

— Ei, oare cine v-a spus asta? Întrebă domnul Robinson. E 
absurd! 

— Nu cred. 

— Ei da, unii se trudesc să ajungă pe culmi, alţii sunt 
nevoiţi să accepte o înaltă poziţie. Aş spune că, mai curând, 
mi se potriveşte cea din urmă situaţie. Am fost pur şi simplu 
silit să accept cercetarea câtorva cazuri foarte interesante. 

— Afacerea cu - Frankfurt - de pildă? 

— Aşa va să zică. Prin urmare, aţi auzit zvonurile. Dar nu 
trebuie să vă gândiţi la asta. Cu cât se vorbeşte mai puţin, 
cu atât mai bine. Şi să nu credeţi că voiam să vă reproşez 
faptul că aţi venit la mine cu semnele dumneavoastră de 
întrebare. Probabil că pot să vă dau un răspuns la câte ceva 
din ceea ce doriţi să ştiţi. la să presupunem, că ar fi existat, 
cu ani în urmă, un caz care niciodată n-a fost lămurit exact 
şi care astăzi încă ne interesează, fiindcă este actual. Atunci 
ar corespunde adevărului. la să considerăm asta ca punct 
de pornire. Desigur că nu ştiu ce fel de sfaturi trebuie să vă 
dau. Trebuie realmente să vă bateţi capul, să trageţi cu 
urechea peste tot, să dezgropaţi amintiri. Dacă descoperiţi 
ceva care ar putea să mă intereseze, daţi-mi telefon. Vom 
face rost de o parolă, chiar dacă este bună doar pentru ca 
să ne simţim şi să ne credem din nou importanţi să jucăm 
un rol. „Jeleu de mere”, vă place? Ştiţi, puteţi spune că soţia 
dumneavoastră a făcut jeleu de mere şi că aţi trece cu 
multă plăcere să-mi aduceţi un borcan. Atunci voi fi avizat. 

— Şi asta ar însemna că am descoperit ceva despre Mary 
Jordan? Dar de ce trebuie să meargem în continuare pe 
urma acestei afaceri? În definitiv, este moartă de mult. 

— Da. Este moartă. Dar, înţelegeţi, uneori, cineva este 
apreciat greşit doar pentru că s-a auzit sau s-a citit ceva 
despre el. 

— Credeţi că ne facem păreri greşite despre Mary Jordan? 
Vreţi să spuneţi că era cu totul neînsemnată? 


— Oh, se poate să fi fost foarte importantă. Domnul 
Robinson se uită la ceas. Din pacate, trebuie să vă dau 
afară. În zece minute vine un vizitator, un om plicticos, dar 
care are mare trecere în cercurile guvernamentale. Ştiţi 
desigur cum este viaţa astăzi: unde mergeţi şi unde vă 
aflaţi, guvern, guvern. La birou, acasă, la supermarket şi la 
televizor. Noi toţi am avea nevoie de ceva mai multă viaţă 
intimă. Dar micul joc pe care dumneavoastră şi soţia îl 
duceţi acolo face parte din viaţa dumneavoastră particulară 
şi, din acest foişor, puteţi să observați în linişte. Cine ştie, 
poate descoperiţi ceva interesant. Mai mult nu pot să 
adaug. Cunosc câteva fapte pe care nimeni altcineva n-ar 
putea să vi le spună. E posibil ca, în curând, situaţia o să-mi 
permită să vă pot informa. Dar fiindcă toţi sunt morţi, poate 
că nu este deloc oportun. Într-un punct v-aş mai putea 
ajuta. Aţi citit pesemne despre procesul acestui căpitan - 
numele îmi scapă - care a fost condamnat şi a căpătat o 
pedeapsă binemeritată. Comisese trădare de patrie. Dar 
Mary Jordan... 

— Da? 

— Ei, noi îi spunem fără ezitare spioană. Dar nu era 
spioană germană, nici agentă a vreunei puteri ostile. Dragul 
meu, ascultă-mă cu atenţie! Domnul Robinson cobori vocea 
şi se aplecă peste birou. Era de-a noastră! 

PARTEA A TREIA 

1. Mary Jordan 

— Dar asta schimbă totul, spuse Tuppence. 

— Da. Tommy încuviinţă dând din cap. Da. A fost ca un 
trăsnet din senin. 

— De ce ţi-a povestit asta? 

— Nu ştiu. Mă gândeam... Ah, mi-au trecut prin minte mai 
multe posibilităţi. 

— Ela... Tommy, cum arată el de fapt? Nu mi l-ai descris 
deloc. 

— Înainte de toate, este galben. Galben, masiv, gras şi 
foarte obişnuit, dar, în acelaşi timp, deloc obişnuit. Este, 


cum spunea Mutton-Chop, foarte sus în top. 

— Vibrezi, ca şi când ai vorbi despre un cântăreţ pop. 

— Cu timpul te obişnuieşti cu aceste expresii. 

— Dar de ce? De ce-ţi dezvăluie ceva ce, evident, nu voia 
să dezvăluie deloc? 

— Sunt atâţia ani de atunci! Bănuiesc că nu mai are nici o 
importanţă. Când te gândeşti astăzi ce material secret a 
fost oferit pentru a fi cercetat! Ei nu mai ţin nimic sub cheie 
şi fac cunoscute toate faptele, cine, când a scris sau a spus 
ceva, despre ce s-a discutat în contradictoriu, şi ce s-a 
muşamalizat. 

— Tommy, mă zăpăceşti de-a binelea. În afară de aceasta, 
unghiul nostru de vedere este greşit, nu găseşti? 

— Cum aşa? 

— Ei da, când am găsit aceste locuri subliniate în „Săgeata 
neagră”, totul părea foarte clar. Trebuia să fie un membru 
al familiei sau cineva din casă care a pricinuit moartea lui 
Mary Jordan. Numai că nu ştiam cine este Mary Jordan, şi 
asta era tare derutant. 

— Aşa este, numai Dumnezeu ştie! Adeveri lommy. 

— Multe n-am aflat despre ea - numai... 

— Că ea, după cât se pare, era o spioană germană. Doar 
asta vrei să spui, nu? Iu ai descoperit asta. 

— Da, şi chiar am crezut-o şi... 

— Şi acum ştim că nu este adevărat. Era tocmai invers! 

— Era un fel de spioană engleză. 

— Trebuie să fi lucrat în serviciul englez de informaţii sau 
în serviciul secret şi a venit încoace pentru a descoperi 
ceva. Probabil aflase ceva despre - ei, dar cum îl cheamă - 
despre acest ofiţer de marină. Poate aici era un cuib de 
agenţi germani - ca atunci, în cazul N. Şi M.- care pregătea 
o lovitură. 

— Asta cam aşa pare. 

— Şi ea venise cu misiunea de a afla cât mai mult. 

— Hm! 


— Atunci „unul dintre noi” nu înseamnă ce-am crezut noi, 
„Unul dintre noi” trebuie să fi fost cineva care trăia aici, în 
apropiere, sau avea vreo legătură cu casa noastră sau se 
afla în casă dintr-un motiv deosebit. Şi ea a avut o moarte 
violentă pentru că cineva aflase cine era în realitate. Şi la 
rândul său Alexander a descoperit asta. 

— Poate ea simula că face spionaj pentru Germania, spuse 
Tuppence, şi s-a împrietenit cu acest căpitan - indiferent 
cine a fost el. 

— Să-l numim pur şi simplu căpitan X, propuse Tommy. 

— Fie, căpitan X. 

— De altfel, aici a trăit un agent al unei puteri străine, 
şeful unei mari reţele. Dacă sunt corect informat, locuia 
într-o căsuţă, nu departe de chei, şi a publicat scrieri 
propagandistice, că ar fi cel mai bine dacă ne-am alătura 
Germaniei şi am face cauză comună. 

— 'Toate astea sunt atât de încurcate, Tommy. Atât de 
multe planuri şi documente secrete şi conspirații... În orice 
caz, am căutat acolo unde nu trebuie. 

— Nu, n-aş spune asta, zise Tommy. 

— Cum nu? 

— Pentru că... Dacă Mary Jordan era aici pentru a afla 
ceva, şi chiar a reuşit asta, atunci poate capitanul X, sau 
altcineva - trebuie să fi fost implicaţi în afacere încă mai 
mulţi oameni - deci, când ei au sesizat... 

— Acum nu mă zăpăci din nou! 

— Când ei au sesizat, au trebuit s-o... 

— Reducă la tăcere, încheie Tuppence propoziţia. 

— Aşa cum spui tu, parcă este luat din Phillips 
Oppenheim1 3. Şi aceasta era sigur înainte de 1914. 

— În orice caz, trebuiau să-i închidă gura, înainte de a 
putea să-şi transmită descoperirea. 

— Trebuie să fi fost mai multe la mijloc. Poate ea găsise 
ceva important, hârtii, documente. Posibil şi scrisori care 
trebuiau să fie date mai departe către cineva. 


— Da, pricep. Trebuie să ne ocupăm de o cu totul altă 
grupă de oameni. Dar dacă ea făcea parte dintre oamenii 
care mureau din cauza spanacului vătămător, eu nu pricep 
cum de Alexander pomenea de „unul dintre noi”. Dar 
probabil că nu era nimeni din familia sa. 

— Există încă o altă soluţie, spuse Tommy. Nu trebuie 
neapărat să fi fost cineva din casă. Este destul de simplu să 
culegi frunze asemănătoare, dar otrăvitoare, să le amesteci 
cu celelalte şi să le duci la bucătărie. Acestea nu trebuiau 
neapărat să aibă efect mortal. Doar atât de otrăvitoare, 
încât oamenii s-au îmbolnăvit şi a fost chemat un medic. 
Medicul ar accepta să se facă analiza meniului şi ar 
constata că legumele sunt nocive. N-ar considera asta ca 
ceva premeditat. 

— Dar atunci ar fi trebuit să moară toţi! Spuse Tuppence. 
Sau toţi s-ar fi îmbolnăvit şi n-ar fi murit. 

— Nu neapărat, Tuppence. la presupune, trebuia ucisă o 
anumită persoană - Mary Jordanşi cineva putea să pună o 
cantitate oarecare de otravă - să spunem - într-un cocteil, 
înainte de masă, poate şi în cafea - digitalină sau aconitină 
sau ce se află în degetăriţă. 

— Aconitina este în omag, după câte ştiu. 

— Nu fii atât de pedantă! Este vorba de faptul că toţi 
primesc o doză slabă de otravă, care se spune că ar fi ajuns 
din greşeală în mâncare. Toţi se îmbolnăvesc din această... 
Dar o persoană moare. Înţelegi? Dacă toţi se îmbolnăvesc şi 
se dovedeşte că este vorba de o regretabilă eroare - ei da, 
aşa ceva se poate întâmpla. Oamenii mănâncă câteodată 
ciuperci otrăvitoare şi copiii culeg mătrăgună pentru că 
sunt atraşi de boabe. Acestea sunt greşeli; nu toţi oamenii 
mor din asta. Aici a murit doar un om. Nu este evident că 
Mary Jordan era socotită ca deosebit de alergică faţă de 
otrava respectivă? Nu pricepi că trebuia să arate ca un 
accident deplorabil şi nimeni nu intra la idei sau măcar nu 
bănuia că ar putea să fi fost cu totul altfel. 


— Putea să fi fost puţin bolnavă, ca toţi ceilalţi, şi i s-a 
administrat doza de otravă în ceai abia în dimineaţa 
următoare. 

— Sunt sigur că-ţi trec prin minte sute de posibilităţi! 

— Ce este cu celelalte întrebări? Cele cu Cine şi Ce şi De 
ce? Cine era „unul dintre noi” sau „unul dintre ei”, cum ar fi 
mai bine să spunem, care era de-al casei? Cineva, care era 
în vizită aici? Un prieten din vecini? Sau cineva care aducea 
cu sine o scrisoare, poate o falsă recomandare, în care 
scria: Fiţi drăguţ faţă de prietenul nostru X care-şi petrece 
vacanţa în preajma dumneavoastră. Poate era de asemenea 
o prietenă care „voia să vadă odată frumoasa grădină”. Asta 
este uşor de făcut. 

— Da. 

— În acest caz, continuă Tuppence, poate în casă se află 
încă o dovadă, şi care ar putea să explice ciudatele 
întâmplări prin care am trecut. 

— Ce s-a întâmplat, Tuppence? 

— Roţile micului atelaj oribil s-au desprins, în timp ce 
coboram la vale. Am zburat tare în araucaria. Cât pe-aci..., 
ei da, era gata-gata să sufăr un accident grav. Isaac, 
neghiobul, trebuia să aibă grijă de asta, că atelajul era 
sigur. El a şi spus că l-ar fi verificat. Înainte de a-mi da 
drumul, a mai confirmat o dată că ar fi în ordine. 

— Şi n-a fost aşa? 

— Tocmai. După aceea, susţinea că cineva s-ar fi ocupat de 
roţi, altfel ele nu s-ar fi desprins. 

— Îţi este clar că acesta este al doilea sau al treilea 
accident de când suntem aici? Ţii minte cum nu demult, în 
bibliotecă, lampa era să-mi cadă în cap? 

— Crezi că cineva vrea să scape de noi? Dar asta 
înseamnă... 

— Că trebuie să existe o dovadă! Aici în casă! 

Se priviră îngânduraţi. Tuppence dădu de trei ori să 
vorbească, dar rămase fără glas şi fruntea îi era încărcată 
de gânduri. În cele din urmă, Tommy luă cuvântul. 


— Dar ce ţi-a spus el despre incident? Mă refer la Isaac. 

— Că trebuia să prevadă aşa ceva, pentru că trăsura ar fi 
atât de veche. 

— Dar tot el a spus că cineva ar fi umblat la atelaj? 

— Da, răspunse Tuppence. Era foarte sigur. „Oh, a spus el, 
copiii trebuie să fi fost aici şi s-au plimbat cu trăsura. Ei 
strică totul, înţelegeţi. Nu i-am observat, fac mereu în aşa 
fel, că nu-i surprind. Aşteaptă până plec, doamnă”. Ei, 
atunci l-am întrebat dacă considera asta ca o glumă 
proastă? 

— Şi? 

— Nu prea ştia! 

— Asta poate să fi fost şi firesc, spuse Tommy. Aşa sunt 
oamenii, din păcate. 

— Vrei să laşi să se înţeleagă că totul era premeditat? Dar, 
Tommy, asta este totuşi absurd! 

— Da, sună absurd, dar uneori nici vorbă de aşa ceva. 
Depinde totul de Unde şi Cum. Şi de ce se întâmplă. 

— În acest caz nu văd într-adevăr nici un motiv. 

— Probabil cineva vrea să ne alunge de aici. 

— Oare de ce? Dacă cineva vrea neapărat să aibă casa, 
trebuie doar să ne facă o ofertă tentantă. 

— Da, asta s-ar aranja firesc. 

— Hm! Nostim... După câte ştiu, nimeni n-a vrut să aibă 
casa. La vizita de prezentare noi eram singurii. Se admitea 
unanim că era oferită atât de ieftin pentru că este 
degradată şi trebuie să se facă atât de multe reparaţii. 

— Nu pot să-mi închipui că cineva vrea să ne omoare. 
Poate era neliniştit doar din pricina curiozităţii tale. Poate 
că ai pus prea multe întrebări. 

— Crezi că am adus ceva în discuţie de care nu trebuia să 
se pomenească? 

— Da, cam aşa ceva. Ar fi plăcut pentru unii, de pildă, dacă 
am constata subit că nu ne place aici, am oferi casa spre 
vânzare şi ne-am muta. Ar fi, fără îndoială, mulţumiţi de 
asta. Nu cred că se... 


— La cine te referi tu cu „se”? 

— Habar n-am, spuse Tommy. De asta trebuie să ne 
ocupăm mai târziu. 

— Şi ce este cu Isaac? 

— Cum aşa? 

— Nici nu ştiu. Mă gândesc doar dacă are ceva de-a face 
cu asta. 

— Este un om tare bătrân; locuieşte aici de multă vreme şi 
ştie destul de multe... Dacă cineva îi strecoară o bancnotă 
de 5 £, crezi că deşurubează apoi roţile lui Truelove? 

— Nu, nu cred. Este prea deştept pentru asta. luppence 
clătină din cap. 

— Nu are importanţă. Trebuie doar să ia bancnota, să 
desfacă câteva şuruburi sau să desprindă pe ici, pe colo, o 
bucăţică de lemn pentru ca... Pentru ca trăsurica să se rupă 
când tu cobori data viitoare. 

— Imaginaţia te face s-o iei razna! 

— Ei, şi tu ţi-ai imaginat deja fel de fel de prostii. 

— Da, dar apoi se potriveau totuşi! Se potriveau cu ceea 
ce auzisem. 

— Când se pune în valoare rezultatul cercetărilor sau 
investigaţiilor mele - sau cum vrei tu să le numeşti ca- 
ntotdeauna - părem să nu fi auzit ceea ce e just. 

— Totuşi am spus deja: Aceasta schimbă totul! Acum, 
fiindcă ştim că Mary Jordan nu era o agentă străină, ci una 
de-a noastră. Ea avea aici o misiune de executat. Poate, 
într-adevăr, a îndeplinit-o. 

— Atunci, zise Tommy, hai, în primul rând, să lămurim asta 
mai îndeaproape şi să înglobăm ultimele noastre informaţii. 
Deci: era aici pentru a afla ceva. 

— Da. Probabil ceva despre acest căpitan X. Trebuie să te 
interesezi de numele lui. Este atât de banal să-l numim doar 
X. 

— E în regulă. Dar ştii cât de complicat este aşa ceva. 

— Mai departe: a descoperit ceva şi a raportat despre 
aceasta. Poate cineva a deschis scrisoarea. 


— Care scrisoare? Întrebă Tommy. 

— Cea scrisă de ea persoanei cu care stabilise legătura. 

— Da. 

— Poate era o rudă, tatăl sau bunicul ei? 

— Nu pot să-mi închipui asta. Nu se procedează aşa cu 
asemenea lucruri. Poate ea a acceptat numele Jordan fără 
un motiv deosebit, sau acest nume era considerat ca 
inofensiv, pentru că n-o angaja în nici un fel. 

— Şi apoi venea încoace - ca ce? Asta n-o ştim. Şi nu 
trebuie să fi scris neapărat o scrisoare. Poate să fi plecat la 
Londra şi să fi dat raportul. Să spunem, că avea o întâlnire 
în Regent's Park. 

— De obicei este invers, interveni Tommy. Eu cred că se 
întâlneşte acolo cu cineva de la ambasada tării pentru care 
lucrează. Şi... 

— Ascunde ceva într-un copac scorburos. Crezi că ea face 
într-adevăr asta? Sună atât de neverosimil. În fond, se 
potriveşte mai degrabă cu o pereche de îndrăgostiţi care-şi 
lasă acolo răvaşele. 

— Nu e rău deloc! Consider pe deplin posibil că îşi 
compusese şi codificase informaţia ca o scrisoare de 
dragoste. 

— O idee strălucită! Dacă acum se presupune... Ah, 
Doamne, sunt atâţia ani de atunci! Cum se va progresa în 
acest caz? Cu cât se ştie mai mult, cu atât mai puţin este de 
folos cuiva. Dar nu abandonăm din această cauză, nu-i aşa 
Tommy? 

— Mă tem că momentan, într-adevăr, nu suntem în stare 
să facem asta. Tommy scoase un oftat. 

— Oare ai prefera? 

— De fapt da. După cât pot să-mi dau seama... Tuppence îl 
întrerupse. 

— Nu, nu e felul tău de a părăsi brusc urma descoperită. 
Şi pe mine chiar nu reuşeşti să mă îndepărtezi de acest caz. 
Ştii tu, mi-aş bate capul întruna, şi aşa ceva mă termină cu 
totul. La sfârşit mi-aş pierde cu siguranţă voia bună. 


— Treaba e, spuse Tommy, că noi cam ştim unde se află 
punctul de plecare: Spionaj. Spionaj ostil, orientat către 
anumite scopuri, unele au fost atinse, altele cu siguranţă că 
nu. Dar nu ştim - tocmai asta este - nu ştim cine era 
implicat în asta. Vorbesc acum din punctul de vedere 
inamic. Aici trebuie să fi existat oameni care atunci s-au 
băgat în afacere, poate oameni din serviciul nostru de 
contrainformaţii. Trădători care se dădeau drept slujbaşi 
leali ai statului. 

— Da. Tuppence dădu din cap în mod aprobativ. Aşa e. Aşa 
trebuie să fi fost. 

— Şi Mary Jordan avea misiunea de a ajunge la aceşti 
oameni. 

— Şi de a lua legătura cu căpitanul X? 

— Da, acum sunt sigur. Sau cu prieteni de-ai lui. Şi de 
aceea trebuia să vină încoace. 

— Acum ajungem iar la familia Parkinson, înainte să ştim 
cu adevărat dacă ei avuseseră ceva de-a face cu aceasta. 
Erau ei de partea duşmanilor? 

— Asta mi se pare incredibil, Tuppence. 

— Atunci nu înţeleg ce vrea să însemne toată povestea? 

— Mă gândesc că locuinţa noastră ar putea fi punctul de 
plecare. 

— Casa noastră? De atunci au locuit aici atât de mulţi 
oameni. 

— Da, aşa e, dar niciunul dintre ei nu era ca... ca tine, 
Tuppence. 

— Ce vrea să însemne asta, ei nu erau ca mine? 

— Ei, aceştia nu doreau să aibă nici un fel de cărţi vechi, 
nu le-au frunzărit şi n-au descoperit lucruri neobişnuite. 
Tocmai că nu erau de talia unui Mungo curios. Pur şi 
simplu, s-au mutat şi au locuit aici. Probabil încăperile de la 
etaj, în care se aflau cărţile de care nu se sinchisea nimeni, 
erau camere pentru personal. S-ar putea ca ceva să fi fost 
ascuns aici în casă - de către Mary Jordan. Ea şi-a ales o 
ascunzătoare care nu putea fi găsită uşor de către un 


cunoscător. Sau lucrul era pus la îndemână, pentru că ea 
însăşi voia să-l ducă la Londra, când avea ocazia şi găsea un 
pretext pentru aceasta. O consultaţie la medicul dentist. O 
vizită la o veche prietenă. Asta este uşor de aranjat. 

— Tu crezi că se află încă aici în casă? 

— Nu, răspunse Tommy, de fapt nu mă aştept la aşa ceva. 
Cu toate acestea, cineva se teme că noi vom găsi sau am 
găsit deja ceva. Acest cineva vrea să ne alunge din casă sau 
să pună mâna pe lucrul pe care noi l-am fi descoperit deşi 
persoana n-a descoperit ceva niciodată. Poate s-a câutat ani 
de zile şi s-a ajuns la concluzia că trebuie să fi fost ascuns 
undeva afară. 

— Aii, Tommy, povestea devine tot mai palpitantă. 

— Sunt totuşi doar presupuneri, Tuppence. 

— Nu fii urâcios! Exclamă ea. Eu, în orice caz, caut în 
continuare, înăuntru şi afară. 

— Ce vrei să faci? Să sapi în toată grădina de legume? 

— Cine ştie. Ah Tommy! 

— Păcat, Tuppence, spuse Tommy. Abia dacă ne-am 
bucurat de o bătrâneţe liniştită, paşnică. 

— Nici un răgaz pentru bătrâni, strigă Tuppence veselă. 
Asta mi-a dat o idee. 

— Ce? 

— Trebuie să merg odată la clubul pentru bătrâni şi să 
vorbesc cu oamenii de acolo. La aceştia n-am ajuns încă 
deloc. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, ai grijă de tine! Cred că 
mai bine rămân acum acasă pentru a nu te scăpa din ochi. 
Dar dimineaţă trebuie să plec iar la Londra pentru a mă 
interesa de investigaţiile mele. 

— Între timp voi cerceta aici. 

2. Tuppence cercetează 

— Sper că nu deranjez, spuse 'Tuppence, dacă dau aşa pur 
şi simplu buzna! De fapt, am vrut să vă telefonez din timp, 
în caz că n-aţi fi acasă sau n-aţi putea avea nevoie de 
prezenţa mea. Dar, zău, nu este important, şi dacă 


preferaţi, pot chiar să revin. Aş înţelege perfect şi n-aş fi 
ofensată... 

— Însă eu mă bucur doar că vă văd, doamnă Beresford, 
spuse doamna Griffin. 

Se dădu mai înapoi pe scaun pentru a se putea rezema 
mai comod de spetează şi privea, cu plăcere nedisimulată, 
expresia cam încurcată a lui Tuppence. 

— Este plăcut când cineva nou se mută aici. Ne-am 
obişnuit atât de mult cu vecinii noştri, încât un chip nou - în 
cazul dumneavoastră chiar două - este o adevărată plăcere. 
Într-adevăr, o plăcere, credeţi-mă! Trebuie să veniţi o dată 
la cină. Nu ştiu când se întoarce acasă soţul 
dumneavoastră. Pleacă de obicei la Londra, nu-i aşa? 

— Este foarte amabil din partea dumneavoastră, 
mulţumesc. Sper că ne veţi face o vizită, să vedeţi casa, 
când va fi, mai întâi, complet amenajată. De fapt, trebuia să 
fie gata de mult, dar mereu lipseşte câte ceva. 

— Aşa se-ntâmplă cu casele, zise doamna Griffin. 

Domna Griffin - Tuppence ştia aceasta din mai multe 
surse, de pildă de la menajera ei, de la bătrânul Isaac şi de 
la Gwenda, de la oficiul poştal - avea în jur de nouăzeci de 
ani. Ţinuta dreaptă, prin care ea încerca să-şi menajeze 
spatele chinuit de reumatism, făcea să pară mult mai 
tânără. În ciuda feţei ridate, capul încărunţit, cu şalul 
dantelat, îi aducea vag aminte lui Tuppence de două surori 
din partea bunicilor, de pe vremuri. Bătrâna doamnă purta 
ochelari bifocali şi un aparat acustic de care avea nevoie 
doar rar, după cum putu Tluppence constata. Arăta perfect 
lucidă şi vioaie şi făcea impresia că ar putea să atingă uşor 
suta de ani sau şi mai mulţi. 

— Ce-aţi mai făcut în ultima vreme? Întrebă doamna 
Griffin. Aţi scăpat negreşit de electricieni. Asta o ştiu de la 
Dorothy. Doamna Rogers, ştiţi. Mai înainte a fost fată în 
casă la mine. Acum mai vine de două ori pe săptămână, 
pentru curăţenie. 


— Slavă Domnului că au plecat, răspunse Tuppence. 
Mereu am căzut în spărturile pe care le făceau. De fapt, am 
venit - ah, sună destul de stupid, dar mă gândeam... Am 
făcut ordine în casă, rafturi de cărţi şi lucruri din astea, 
înţelegeţi. Am preluat de la cei de dinaintea noastră cărţi 
vechi, mai ales cărţi pentru copii şi am descoperit printre 
acestea câteva cărţi îndrăgite mai de demult. 

— Oh, îmi dau seama, spuse doamna Griffin... Cu siguranţă 
că v-a încântat faptul de a le reciti. „Prizonierul din Zenda”, 
poate? Asta a citit-o bunica mea. De altfel şi eu. Ah, era 
nespus de romantică! Cred că era prima poveste de 
dragoste pe care puteam s-o citim. Ştiţi doar, a citi romane 
nu se considera ca ceva decent. Mama şi bunica nu 
permiteau niciodată ca dimineaţa să se citească măcar un 
roman. Ceva istoric sau serios - asta da, dar romanele erau 
socotite ceva distractiv, şi se puteau citi doar după-amiaza. 

— Ştiu, spuse Tuppence. Am găsit multe cărţi pe care le-aş 
mai citi o dată cu plăcere. Cele scrise de Molesworth, de 
pildă! 

— Camera cu goblen”? Întrebă doamna Griffin cu un aer 
de cunoscătoare. 

— Da. Mi-a plăcut foarte mult. 

— Mie mi-a plăcut mai mult „Ferma dintre vânturi”. 

— Da, şi asta este acolo. Este într-adevăr o comoară. Atât 
de mulţi autori vechi! Apoi am ajuns până la ultimul raft de 
jos, şi cu acesta trebuie să se fi întâmplat ceva. Era 
deteriorat, ştiţi. Poate s-a întâmplat la mutatul mobilei. Se 
făcuse o gaură în podea. Am găsit aici o grămadă de lucruri 
vechi, cele mai multe, cărţi rupte. Între ele se afla asta. 

Scoase la iveală un pacheţel înfăşurat într-o hârtie de 
împachetat maronie. 

— Este un album aniversar, un album aniversar foarte 
demodat. Numele dumneavoastră de fată figurează aici. Îmi 
amintesc că mi l-aţi spus: Winifred Morrison. Nu-i aşa? 

— Da, exact. 


— Mă gândeam că ar putea să vă facă plăcere să vă uitaţi. 
Poate aici sunt nume de vechi prieteni. Sau ale unor 
cunoştinţe. 

— Foarte amabil din partea dumneavoastră. Mă uit cu 
mare plăcere. Ştiţi, lucrurile din trecut sunt adesea foarte 
amuzante când se reîntâlnesc la bătrâneţe. Ce întâmplare 
adorabilă! 

— Este destul de îngălbenit de vreme şi uzat, spuse 
Tuppence, şi-i întinse albumul. 

— Da, da. Pe atunci fiecare avea un album aniversar. Cred 
că mai târziu n-a mai fost la modă. Generaţia noastră era 
desigur ultima. La şcoala mea toate fetele aveau. Ştiţi, te 
treceai în albumul prietenelor şi ele îşi scriau numele în 
propriul tău album. 

Deschise albumul şi începu să citească. 

— Ah, ah, şopti ea. Cum îmi aduce aminte de vremurile de 
altădată! Da, adevărat: Helen Gilbert, fireşte. Şi Daisy 
Sherfield. Sherfield? Da, o ţin minte. Ea avea un aparat 
dentar pe care-l scotea mereu. Susţinea că nu putea să-l 
suporte. Şi iată-le pe Edie Crone şi Margaret Dickson. Ce 
scris frumos aveau toate. Mult mai frumos decât fetele din 
ziua de azi. Ei, dar scrisorile nepoților mei! Arată ca 
hieroglife care, de cele mai multe ori, trebuie ghicite. Molie 
Short, da, aceea se bâlbâia. Cum de mi-a venit dintr-o dată 
totul în minte! 

— Multe nu mai sunt, cred... Tuppence amuţi de teamă să 
nu spună ceva lipsit de tact. 

— Vă gândiţi că cele mai multe sunt moarte, draga mea? 
Aici aveţi drepatate. Cele mai multe, dar nu toate. Da, 
trăieşte încă o serie întreagă de oameni pe care i-am 
cunoscut în copilărie. Desigur că cele mai multe prietene s- 
au căsătorit şi au plecat. Ori soţii erau în armată şi 
transferați în străinătate, ori s-au stabilit în alte oraşe. Două 
din cele mai vechi prietene ale mele trăiesc în 
Northumberland. Da, da, asta este tare interesant! 


— Atunci nu există aici nici un Parkinson? Întrebă 
Tuppence. N-am găsit numele. 

— Nu, asta a fost mai târziu. Aţi dori să aflaţi ceva despre 
familia Parkinson, sau mă înşel? 

— Da, aş dori mult, spuse Tuppence. Este pură curiozitate, 
ştiţi, nimic altceva. Prin cărţile vechi am dat de tânărul 
Alexander Parkinson. Am început să mă interesez de el. Şi 
apoi am fost nu de mult la cimitir şi am descoperit 
mormântul său. A murit foarte tânăr. M-a făcut să mă 
gândesc întruna la el. 

— A murit tânăr, da. Toţi au considerat asta ca foarte trist. 
Era un băiat foarte înzestrat, şi, desigur, au sperat că el va 
avea un mare viitor. Nu era bolnav. Cred că a fost o 
intoxicație alimentară, la un picnic. Doamna Henderson mi- 
a povestit. Ea ştie mai multe despre familia Parkinson. 

— Doamna Henderson? 'Tuppence o privi întrebătoare. 

— Cu siguranţă că n-o cunoaşteţi. Este într-un azil de 
bătrâni, cam la douăsprezece sau cincisprezece mile de 
aici. Se numeşte „larbă verde”. Ar trebui s-o vizitaţi odată, 
pentru că ar putea să vă povestească foarte multe. Şi 
despre casa pe care aţi cumpărat-o. Pe atunci se numea 
„Cuib de rândunici”. Acum are un alt nume, nu? 

— Casa dintre lauri”. 

— Domnişoara Henderson este foarte bătrână, mezina 
unei familii numeroase, şi a fost guvernantă. Şi apoi 
însoţitoare şi îngrijitoare a doamnei Beddingfield, care 
atunci avea „Cuibul de rândunici”, „Casa dintre lauri”, 
vreau să spun. Ea povesteşte cu mare plăcere, despre 
vremurile de altădată. Cred într-adevăr că ar trebui s-o 
vizitaţi. 

— Ah, asta desigur n-aş... 

— Draga mea, sunt convinsă că v-ar face plăcere. Făceţi-i o 
vizită. Spuneţi-i că eu aş fi propus asta. Îşi aduce aminte de 
mine şi de sora mea, Rosemary, şi eu o vizitez, de 
asemenea, din când în când. Acum, ce-i drept, n-am mai fost 
de mult, pentru că-mi vine prea greu. Şi apoi ar trebui s-o 


vizitaţi pe doamna Henley, care locuieşte în casa „La măru”. 
Aceasta este tot un cămin pentru bătrâni. Nu chiar de 
acelaşi nivel, înţelegeţi, dar este condus foarte bine. Şi ce 
de cleveteală aveţi acolo de auzit! Ei se bucură de orice 
vizită. Ştiţi, se întrerupe cât de cât monotonia zilnică. 

3. Tommy şi luppence compară notițele 

— Arăţi obosită, Tuppence, spuse Tommy, când, după cină, 
se îndreptau spre camera de zi, iar Tuppence se lăsă să 
cadă, cu mai multe oftaturi sonore, într-un fotoliu şi, pe 
deasupra, mai şi căscă. 

— Obosită? Sunt frântă! 

— Ce-ai făcut? Sper totuşi că n-ai lucrat în grădină! 

— Nu m-am istovit din punct de vedere fizic, explică 
Tuppence cu un aer de superioritate. le-am imitat; mi-am 
pus mintea la contribuţie şi am făcut investigaţii. 

— Aşa ceva este foarte obositor. Aici îţi dau dreptate. De 
fapt, unde? Alaltăieri n-ai aflat multe de la doamna Griffin, 
nu? 

— Oh, ba da, cred că o mulţime de lucruri. La prima 
adresă, pe care mi-a dat-o, nu erau într-adevăr multe de 
aflat, dar este totuşi ceva. Îşi deschise poşeta şi scoase o 
agendă destul de mare. Mi-am făcut însemnări la fiecare 
vizită. Am luat cu mine câteva meniuri de porțelan. 

— Ah? Şi la ce-au folosit? 

— Au dus la o lungă discuţie despre mâncare. Aceasta era 
prima mea sursă. Din păcate, am uitat între timp numele. 

— Ar trebui într-adevăr să ţii minte mai bine. 

— Nu-mi notez nici un nume, ci ceea ce-mi povestesc 
oamenii. Şi meniurile de porțelan au făcut minuni, pentru 
că le aduceau aminte de un anumit fel de mâncare de care 
erau realmente entuziasmați. Ei nu mâncaseră încă 
niciodată ceva atât de bun - şi, înainte de toate, mai ales 
salată de homari. Ştiau, ce-i drept, că aceasta se servea în 
familiile mai răsărite după friptură, dar ei înşişi nu 
apucaseră aşa ceva niciodată. 

— Hm! Asta nu ţi-a fost de mare folos. 


— Ba da, mi-a fost. Ei au insitat că şi-ar aduce mereu 
aminte de acea seară. Şi când i-am întrebat de ce, mi-au 
explicat că din pricina recensământului populaţiei. 

— Din pricina recensământului populaţiei? 

— Da. Ah, doar ştii asta, Tommy! Am avut şi noi un 
recensământ. A fost anul trecut sau acum doi ani? Nu mai 
ştii, trebuia să se dea declaraţii şi să se completeze 
formulare? Fiecare trebuia să fie anunţat, chiar şi cel ce 
rămânea peste noapte la cineva, în ziua recensământului. 
Ştii asta doar: Cine a rămas în casa dumneavoastră în seara 
zilei de 15 noiembrie? Trebuia să se treacă numele, sau 
oaspeţii trebuiau să se iscălească, asta nu mai ştiu exact. În 
orice caz, în acea seară a fost recensământul, şi toţi 
trebuiau să-şi declare oaspeţii, şi fireşte că erau foarte 
mulţi oameni la sindrofie care au vorbit despre asta. Ei 
considerau că e stupid şi necuviincios de a li se pretinde 
ceva atât de lipsit de tact. Trebuia mai ales să declari dacă 
aveai copii şi dacă erai căsătorit, sau nu şi totuşi aveai copii, 
şi aşa mai departe. Trebuiau să răspundă numai la întrebări 
dificile pe care nu le considerau oportune. Prin urmare, s- 
au enervat şi de aceea au ţinut minte atât de bine acea 
seară. 

— Recensământul populaţiei poate fi de folos dacă 
informaţia se confirmă. 

— Crezi că ar putea să ne dezvăluie ceva? 

— Cum să nu. Dacă cunoşti oameni potriviţi, este uşor să ai 
acces la documente. De altfel, îşi aduceau aminte despre 
Mary Jordan. Toţi au spus cât de fermecătoare era şi cât de 
mult ar fi ţinut la ea. N-ar fi crezut niciodată - ah, ştii cum 
se vorbeşte aici - ceva rău. Apoi, mai spuneau că ar fi fost 
pe jumătate germană, şi oamenii ar fi trebuit să se 
gândească înainte de-a o angaja. 

Tuppence puse jos ceaşca goală de cafea şi se lăsă în 
fotoliu. 

— Ceva promiţător? Întrebă Tommy. 


— Nu, de fapt nu, sau poate totuşi. În orice caz, bătrânii 
sunt doldora de poveşti. Pe cele mai multe le-au auzit de la 
rude mai în vârstă sau de la prieteni, poveşti despre lucruri 
pierdute sau regăsite. Într-una era vorba de un testament 
aflat într-un vas chinezesc. A venit vorba, de asemenea, 
despre Oxford şi Cambridge, deşi nu pricep de ce tocmai 
acolo trebuie să se ascundă ceva. Mi se pare destul de greu 
de crezut. 


— Poate că cineva avea un nepot care studia acolo şi a luat 
ceva cu sine. 

— Posibil, dar nu plauzibil. 

— S-a vorbit pe faţă de Mary Jordan? 

— Nu, doar relatări indirecte, nimeni n-a cunoscut-o 
personal şi n-a ştiut că era spioană germană. Auziseră de la 
bunice, surori de-ale bunicelor, surori sau verişoare din 
partea mamelor, sau de la „prietenul unchiului John, de la 
marină, care era informat precis despre aceasta!” 

— Au vorbit despre moartea ei? 

— Au pus-o în legătură cu intoxicarea cu spanac sau 
degetariţă. Toţi şi-ar fi revenit, spuneau ei, numai Mary nu. 

— Interesant, şopti lommy. Aceeaşi chestiune, doar o altă 
versiune. 

— Poate există prea multe surse, spuse Tuppence. O 
femeie, pe nume Bessie, relata că bunica ei ar fi povestit 
despre asta. „Dar, spunea ea, trecuse deja mult timp. Ea a 
încurcat cu siguranţă totul. Şi făcea asta mereu”. Ştii, când 
toţi vorbesc deodată, e greu să menţii cursul conversaţiei. 
Era vorba întruna de spioni şi de otravă la un picnic, şi 
lucruri din acestea. N-am putut să obţin nici o dată precisă, 
pentru că nimeni n-o ştia. Dacă, de pildă, bunica spune: 
„Atunci aveam şaisprezece ani şi găseam asta teribil de 
palpitant”; tu chiar nu ştii, probabil, cât de bătrână este ea 
acum şi nici măcar când avea şaisprezece ani. Ar spune 
acum că atunci ar fi avut nouăsprezece ani, pentru că ele 
caută cu plăcere să pară mai bătrâne, când au atins vârsta 
de optzeci de ani. Dacă are acum, însă, doar în jur de 
şaptezeci de ani, va susţine că ar avea cincizeci şi doi de 
ani. 

— Mary Jordan”, murmură Tommy căzut pe gânduri, când 
cită, „n-a murit de moarte bună”. El avea o bănuială! Dacă o 
fi discutat despre asta cu un funcţionar de la poliţie? 

— 'Te referi la Alexander? 

— Da. Poate că a vorbit prea mult şi de aceea a trebuit să 
moară. 


— De Alexander depind atât de multe, nu-i aşa? 

— Ştim când a murit, pentru că-i cunoaştem mormântul. 
Dar, în cazul lui Mary Jordan nu ştim încă de ce şi când. 

— Asta o vom afla sigur, Tommy. 

— Poate ajută dacă faci o listă cu toate numele pe care le 
ai şi adaugi mereu datele şi faptele aflate. Uneori este 
uimitor cât de multe se pot descoperi prin câteva întrebări. 

— Doar atunci când aş avea prietenii tăi săritori la nevoie! 
Spuse Tuppence puţin individioasă. 

— Tu îi ai la fel ca şi mine. 

— Ah, de fapt nu. 

— Ba da. Tu pui oamenii în mişcare. Mergi în vizită cu un 
album aniversar la o doamnă în vârstă şi înainte de a-ţi 
putea da seama, ai vorbit, într-un cămin de bătrâni, cu o 
mulţime de oameni, şi ştii ce s-a întâmplat pe vremea 
rudelor din partea bunicilor, naşilor şi unchiului lor, John. 
Poate pe lângă aceştia, mai era şi un bătrân amiral care 
povestea despre spioni. Dacă avem, mai întâi, câteva date 
certe şi obţinem informaţii despre acestea, atunci, cine ştie, 
poate ajungem la fapte. 

— Mă întreb cine erau studenţii care or fi ascuns ceva. 
Oxford şi Cambridge, ţii minte? 

— Nu pare a fi spionaj. 

— Da, asta cred şi eu. 

— Apoi mai sunt medicii şi preoţii, spuse Tommy. Aceştia se 
lăsau uşor chestionaţi, dar nu cred că asta duce la ceva. 
Este prea pe ocolite. Nu ştim... Tuppence, a mai încercat 
cineva să-ţi joace o festă? 

— Vrei să spui dacă cineva a vrut să-mi facă ceva, în 
ultimele zile? Nu. Nimeni nu m-a invitat la un picnic; frânele 
la automobil funcţionează şi cutia cu erbicide din şopron 
este neatinsă ca şi înainte. 

— Isaac a pus-o la îndemână, în caz că treci într-o zi pe 
acolo cu câteva tartine. 

— Sărmanul Isaac! N-ai voie să spui nimic rău despre el. A 
devenit unul din cei mai buni prieteni ai mei. Ah, aşa e, iată 


că-mi trece ceva prin minte... 

— Ce-ţi trece prin minte? 

— Dacă aş putea totuşi să-mi aduc aminte exact! Tuppence 
clipea des. Când tu ai vorbit despre Isaac, atunci m-a 
cuprins... 

— Uf! Tommy oftă. 

— O doamnă în vârstă, continuă Tuppence subit, mereu îşi 
îndesa seara, lucrurile ei de preţ în mănuşa cu un singur 
deget. Cerceii ei, de pildă. Credea totodată că toţi voiau s-o 
otrăvească. Altcineva îşi amintea de o femeie care-şi 
ascundea banii în cutia milei publice a misionarilor. Ştii, 
asemenea cutii de porțelan pentru orfani şi pentru 
persoane lipsite de adăpost. Dar, în cazul ei, nu era 
nicidecum pentru orfani şi pentru persoane lipsite de 
adăpost. Băga înăuntru bancnote de 5 £ ca bani albi pentru 
zile negre. Când cutia era prea plină, cumpăra alta nouă şi 
o spărgea pe cea veche. 

— Şi cheltuia bancnotele de 5 £? Întrebă Tommy. 

— Da, aşa era perfect. Verişoara mea, Emlyn repeta 
mereu: „Orfanii, cei lipsiţi de adăpost şi misionarii nu fură 
pe nimeni, nu-i aşa? Când cineva sparge o astfel de cutie 
pentru mila publică, bate imediat la ochi”. 

— Ai găsit întâmplător cărţi cu predici plictisitoare, când ai 
scotocit sus printre rafturi? 

— Nu, de ce? 

— Tocmai mi-a venit în minte că ar fi o bună ascunzătoare. 
Ştii, ceva de ştiinţă, enorm. O carte veche, uzată în care s-a 
făcut o scobitură. 

— Nu, aşa ceva nu era acolo. Mi-ar fi atras categoric 
atenţia, Tommy. 

— Oare ai fi răsfoit-o? 

— Fireşte că nu! 

— Ei, mă rog, spuse Tommy. Nici măcar n-ai fi deschis-o, ai 
fi aruncat-o imediat, da? 

— Cununa succesului”. Îmi aduc aminte de carte. Era 
acolo chiar în dublu exemplar. Ei, să sperăm că succesul va 


încununa eforturile noastre. 

— Prefer să nu mă bizui pe asta. Cine a ucis-o pe Mary 
Jordan? Acesta este titlul cărţii pe care trebuie s-o scriem 
într-o bună zi, nu eşti de aceeaşi părere? 

— În caz că vom afla asta vreodată, răspunse Tuppence 
posomorâtă. 

4. Posibilitatea de a o opera pe Mathilde 

— Ce faci în această după-amiază, Tuppence? Îmi mai dai 
o mână de ajutor la listele cu nume şi întâmplări? 

— Cred că mai bine nu. M-am săturat de asta. Găsesc mult 
prea obositor să notez totul. Se fac atât de multe greşeli. Ai 
observat? 

— Da, de câteva ori. 

— Dacă n-ai fi fost totuşi atât de ordonat, Tommy! Uneori 
asta mă supără de-a binelea. 

— Şi ce vrei să faci acum? 

— Să trag un pui de somn. Nu, nu pot să-mi permit asta. 
Cred c-o voi spinteca pe Mathilde. 

— Sună atât de brutal. 

— Nu mai ştii că aşa se numeşte căluţul? Care are o gaură 
în abdomen? 

— Ah, da. Şi vrei să vezi ce este înăuntru? 

— Ghici, Tommy. Vii să mă ajuţi? 

— De fapt, nu! 

— Eşti atât de amabil să vii cu mine şi să mă ajuţi? 

— Dacă o spui aşa, suspină adânc Tommy, mă voi lăsa 
convins. De altfel, asta este mai puţin neplăcut decât 
scrierea listelor. Isaac este prin jur? 

— Nu, astăzi are după-amiază liberă. Nici nu avem nevoie 
de Isaac. Cred că l-am istovit destul. 

— Ştie o mulţime de lucruri, spuse Tommy. Am constatat 
asta recent, când povestea despre timpurile de altădată. 
Lucruri pe care poate nu le-a trăit personal. 

— Trebuie să aibă cel puţin optzeci de ani. Aici sunt sigură, 
Tommy. 

— Da, ştiu, dar poveştile sale sunt şi mai vechi. 


— Toţi oamenii au auzit adesea tot felul de lucruri. Şi nu se 
ştie niciodată dacă chiar e aşa. Vino, să lăsăm gândurile şi 
să mergem s-o spintecăm pe Mathilde. Vreau doar să mă 
schimb repede, pentru că în „Ka-Ka” este atâta praf şi peste 
tot atârnă pânze de păianjen! 

— Ai putea să-l chemi pe Isaac, în caz că este pe-aici. Dacă 
întoarce căluţul pe spate, ajungem mai uşor la abdomenul 
său. 

— Vorbeşti de parcă ai fi fost chirurg într-o viaţă 
anterioară, lommy. Dar ideea este valabilă. Suntem pe 
punctul de a îndepărta corpurile străine care puteau deveni 
periculoase pentru bruma de viaţă din Mathilde. Eventual îl 
dăm din nou la vopsit pentru ca odraslele lui Deborah să-l 
poată călări, la următoarea lor vizită. 

— Ah, nepoţii noştri au deja mult prea multe jucării! 

— N-are importanţă, răspunse Tuppence. Copiii nu sunt 
nicidecum atât de impresionați de darurile scumpe. Ei se 
joacă la fel de bine cu resturile unei pânze vechi de corabie, 
cu o păpuşă zdrenţuită sau cu un ursuleţ făcut dintr-o 
bucată de carpetă şi cu ochi negri din bumbii de la ghete. 
Copiii au propriile lor imagini despre jucării. 

— Atunci vino! Strigă Tommy. Haide la Mathilde! Haide la 
marea operaţie! 

Răsucirea Mathildei într-o poziţie care făcea posibilă 
operaţia necesară n-a fost simplă, din pricina greutăţii. În 
afară de aceasta, căluţul era împănat cu cuie lungi ale căror 
vârfuri ieşiseră ici şi colo în afară. Tuppence îşi şterse mâna 
însângerată şi Tommy trase o sudalmă, când puloverul său 
se agăţă şi se deşiră urât. 

— Căluţ blestemat! 

— Ar fi trebuit pus pe rug de mulţi ani, spuse Tuppence. 

Chiar în acel moment apăru Isaac. 

— Ce vrea să însemne asta? Întrebă el surprins. Ce vreţi 
cu bătrâna mârţoagă? Pot să vă ajut? Să-l salt? 

— Nu cred că e nevoie, spuse Tuppence. Vrem doar să-l 
răsucim ca să ajungem mai uşor la spărtură şi să putem să-l 


golim. 

— Vreţi să-l goliţi? Cum de v-a venit această idee? 

— Da, exact asta vrem, adeveri Tuppence. 

— Şi ce vreţi să găsiţi? 

— Probabil nimic altceva decât vechituri! Spuse 'Tommy. 
Dar n-ar fi rău, dacă aici înăuntru s-ar mai face ordine. 
Vocea sa nu suna prea convingător. Apoi s-ar putea pune 
înăuntru alte lucruri: de pildă, mici ustensile de grădină, 
bastoane de criket şi altele, ştiţi. 

— A fost aici cândva un teren de cricket. Au trecut mulţi 
ani de atunci. Pe timpul doamnei Faulkner. Unde este acum 
grădina de trandafiri. Dar n-avea dimensiunea exactă. 

— Când era asta? Întrebă Tommy. 

— Vă referiţi la terenul de cricket? Ah, înainte dea mă 
naşte. Întotdeauna există atât de mulţi oameni care-ţi 
povestesc ce-a fost odată... De ce şi cine a făcut asta. Se 
povestesc atât de multe trăsnăi, cele mai multe sunt 
minciuni, dar, câteodată, poate fi şi ceva adevărat în ele. 

— Dumneavoastră sunteţi un om inteligent, Isaac, spuse 
Tuppence. Cum de ştiţi de terenul de cricket? 

— Exista odată o cutie cu bastoane de cricket. Au trecut 
foarte mulţi ani de atunci. N-or mai fi rămas multe. 

Tuppence îşi luă mâinile de pe Mathilde şi merse într-un 
colţ în care se afla o cutie lunguiaţă de lemn. După ce 
deschise cu greu capacul coşcovit de vreme, descoperi 
înăuntru o bilă de un roşu pal, o bilă albastră şi un baston 
deformat. În rest, doar pânze de păianjen. 

— Pot să fie încă de pe timpul doamnei Faulkner, este 
foarte posibil. Ea trebuie să fi participat la turnee. 

— Ce, la Wimbledon? Întrebă Tuppence neîncrezătoare. 

— Nu, nu chiar la Wimbledon. La turnee locale, ştiţi. 
Acelea se ţineau atunci chiar aici. Am văzut tablouri la 
fotograf. 

— La fotograf? 

— Da. În sat. La Durrance. Îl cunoaşteţi? 


— Durrance? Repetă Tuppence gânditoare. Ah, da! Vinde 
filme şi articole foto. 

— Da. Fireşte că acum, în prăvălie, nu mai stă bătrânul 
Durrance. Este nepotul sau strănepotul. Vinde aproape 
numai cărţi poştale şi ilustrate de Crăciun şi felicitări, ştiţi. 
Mai înainte, fotografia oameni. A păstrat o mulţime. Nu de 
mult o femeie voia să aibă o fotografie a străbunicii ei, se 
pierduse, şi ea întreba de negativ. Nu ştiu dacă l-a găsit. Are 
un maldăr de albume vechi. 

— Albume, repetă Tuppence meditativ. 

— Pot să mai ajut cu ceva? Întrebă Isaac. 

— Da, ia apucaţi-o pe Mathilde! Spuse Tommy. 

O răsuciră în cele din urmă pe Mathilde. 

— Nu consideri că este o minunată ascunzătoare? Întrebă 
Tuppence şi băgă mâna în burta Mathildei. Scoase o minge 
de cauciuc uzată, turtită, care odată fusese galbenă şi roşie. 

— Aceştia erau desigur copiii. Ei fac aşa ceva. 

— Da, găsesc oriunde o ascunzătoare, confirmă Issac. Aici 
a existat odată un tânăr domn care punea înăuntru scrisori. 
Cel puţin aşa ceva am auzit. Ca într-o cutie poştală. 

— Scrisori? Oare pentru cine? 

— Pentru o tânără doamnă, cred. Dar asta se întâmpla 
înainte de perioada mea, încheie Isaac ca de obicei. 

— Cum de s-au întâmplat toate înainte de vremea lui 
Isaac? Întrebă Tuppence, după ce acesta o fixase pe 
Mathilde şi o lăsase singură, cu lămurirea că ar trebui să 
închidă geamurile la răsadniţe. Tommy îşi dădu jos jacheta. 

— Incredibil, constată Tuppence, luând o gură de aer, 
când scoase o mână mânjită, zgâriată din gaura căscată în 
burta Mathildei, cât de multe au fost băgate înăuntru, fără 
ca cineva să le scoată vreodată din nou afară. 

— Şi de ce? 

— Ai dreptate. Dar facem asta acum, nu? 

— Da, pentru că nu avem altceva mai bun de făcut. De 
altfel, nu cred că vom găsi ceva interesant. Au! 

— Ce este? 


— M-am zgâriat. Tommy retrase puţin braţul şi pipăi 
împrejur în cavitate. Un şal tricotat, care servise multor 
molii drept hrană, ieşi la iveală şi apoi dispăru mai în 
adâncul cavităţii. 

— Dezgustător! Spuse el. 

Tuppence îl dădu puţin la o parte şi se aplecă mult 
deasupra cavităţii. 

— Fii atentă la cuie, o preveni Tommy. 

— Ce este asta? 

Tuppence scoase afară obiectul găsit de ea. Era evident 
roata unui căruţ sau a unei roabe de la o jucărie pentru 
copii. 

— Cred că ne pierdem vremea, spuse ea. 

— Sunt convins de asta. 

— Oh! Acum trei păianjeni mi se urcă pe braţ. Îndată va 
apărea şi un vierme. Mi-e scârbă de viermi! 

— Nu cred că aici sunt viermi. Viermii preferă pământul. 

— Calul pare să fie gol. Ia stai, ce-i asta? O testă! La asta 
m-aş fi aşteptat cel mai puţin aici. Sunt ace înăntru, toate 
mâncate de rugina. 

— Sigur este de la o leliţă care n-a cusut cu plăcere, spuse 
Tommy. 

— Poate că ai dreptate. 

— "Tocmai am simţit ceva, care la pipait, este ca o carte, 
spuse Tommy, imediat după aceea. 

— Sună deja mai bine! În care parte a Mathildei este? 

— În apropierea apendicelui sau a ficatului, explică Tommy 
cu profesionalism. La dreapta. Voi continua operaţia. 

— Foarte bine, doctore. Indiferent ce este, dumneavoastră 
ar trebui să o scoateţi. 

Aşa-numita carte era o fasciculă groasă uzată, cu paginile 
pătate desprinse şi cu cotorul deteriorat. 

— Un manual, zise Tommy. „Pour les entants. Le petit 
precepteur”. 

— Hm! Acum gândesc la fel ca tine mai înainte. Copilul nu 
voia să înveţe boabă de franceză, de aceea s-a dus la 


Mathilde şi i-a împins asta în burtă. Mathilde cea bătrână şi 
docilă. 

— Dar dacă căluţul se afla în poziţie normală, trebuie să fi 
fost foarte greu să bagi ceva înăuntru. 

— Nu pentru un copil, spuse Tuppence. Aici înălţimea se 
potrivea. Vreau să spun că un copil putea să se strecoare 
dedesubt. Acum urmează ceva neted. La pipăit e ca pielea 
unui animal. 

— Cât de neplăcut! Un iepure mort? 

— Nu, nici un fel de blană. Nu-mi place deloc ce simt. Brr! 
Este iar un cui. Obiectul pare a fi agăţat de un cui. În mână 
am o bucată de sfoară sau de lesă. Curios că s-a păstrat atât 
de mult timp, nu? 

Îşi trase afară prada cu băgare de seamă. 

— Ah, o geantă. Şi din piele autentică. 

— Ia să vedem dacă este ceva înăuntru, zise Tommy curios. 

— Poate sunt doar bancnote, adăugă luppence, plină de 
speranţă. 

— Ei, cu astea probabil n-am mai putea face nimic. Hârtia 
putrezeşte. 

— Nu neapărat. Multe sunt mai durabile decât se crede. 
Bancnotele de cinci lire erau, odinioară, dintr-o hârtie 
deosebit de bună. Foarte subţire şi rezistentă. 

— Poate este o bancnotă de douăzeci, un frumos supliment 
la bugetul de familie. 

— Cum? Oh, banii trebuie să fie de pe vremea când nu era 
Isaac. Altfel el ar fi dat de ei, probabil de mult, nu crezi? 
Închipuie-ţi c-ar fi 100 £! Şi mai bine mi-ar pica monede de 
aur-suvenire. Moneda de douăzeci f. se afla mereu în 
portmoneu. Sora din partea bunicilor mei, Maria, avea o 
mulţime de monede pe care, uneori, ni le arăta nouă, 
copiilor, în caz că ar veni francezii, spunea ea. Eram 
entuziasmată şi mă gândeam mereu ce grozav ar trebui să 
fie, dacă aş avea un astfel de portmoneu plin cu monede de 
aur. 

— Şi cine ar fi trebuit să-ţi dea un astfel de portmoneu? 


— N-am considerat că cineva mi l-ar face cadou. Pur şi 
simplu mă gândeam că s-ar cuveni cuiva doar când se face 
mare. Ştii, într-adevăr mare, cu un mantou cu guler de 
blană şi pălărie. Şi fără îndoială, cu un portmoneu gros, 
doldora de monede de aur. Când nepotul favorit pleca la 
pension, primea o monedă ca dar la despărţire. 

— Şi fetele, şi nepoatele? 

— Acelea nu obțineau, cred, nici o monedă de aur. Mătuşa 
îmi trimitea, câteodată, o jumătate de bancnotă de cinci 
lire. 

— Jumătate? De ce? 

— O rupea în două, îmi trimtea o jumătate într-o scrisoare 
şi cealaltă, în următoarea scrisoare, ca măsură de precauţie 
împotriva sustragerii. 

— Ce vremuri! Cât de suspicioşi erau oamenii atunci! 

— Da, mai mult decât noi! Oh, am dat lovitura! Tuppence 
vâri degetele în geantă. 

— Hai să mergem un pic afară şi să luăm o gură de aer, 
propuse lommy. 

Acum stăteau în faţa serei. Prada se putea examina mai 
bine la lumina zilei. Era un fel de portofel gros, din piele de 
bună calitate, care se întărise din cauza vechimii, dar încolo 
n-avea nimic. 

— După toate probabilitățile, în burta Mathildei era cu 
totul uscat, spuse Tuppence. Ghici ce este înăuntru? 

— În orice caz nici un ban, şi nici vorbă de aur. 

— Eu cred că sunt scrisori. Nu ştiu dacă mai sunt lizibile. 
Sunt foarte vechi şi spălăcite. 

Tommy scoase cu grijă foile galbene, mototolite şi le 
desfăcu în evantai. 

Scrisul era destul de mare, cerneala trebuia să fi fost 
odată intensă şi de un albastru închis. 

— Nou loc de întâlnire”, citi el. „Ken Gardens lângă Peter 
Pan. Miercuri, pe 25. La 16,30. Joanna”. 

— Acum cred, într-adevăr, că am dat de ceva, Tommy! 


— Crezi că a fost indicată cuiva o anumită zi în care 
trebuia să întâlnească o anumită persoană la Londra, în 
Kensington Gardens, pentru a preda hârtii sau planuri sau 
ce-o mai fi fost? Oare cine crezi că a scos sau a vârât asta 
înăuntru? 

— Desigur că nu un copil. Trebuie să fi fost cineva care 
locuia în casă şi de aceea se putea mişca în voie. Probabil că 
a luat în primire materialul de la spionul din marina militară 
şi l-a dus la Londra. 

Tuppence înfăşură portofelul în fularul ei şi se întoarse 
împreună cu soţul ei în casă. 

— Poate conţine şi alte hârtii, spuse ea după aceea. Cele 
mai multe or fi poate atât de sfărâmicioase, încât se fac praf 
şi pulbere, de îndată ce sunt atinse. Ah, oare ce este asta? 

Pe masă, în vestibul, se afla un pacheţel gros. Albert se ivi 
din sufragerie. 

— A fost lăsat personal pentru dumneavoastră, doamnă. 
Prin comisionar. 

— Ei, acum sunt curioasă. Tuppence îl luă cu ea în camera 
de zi, desfăcu sfoara înnodată şi dădu la o parte hârtia 
maronie de împachetat. 

— Trebuie să fie un album, spuse ea. Ah, iată o scrisoare. 
De la doamna Griffin. Citi cu glas tare: „Dragă doamnă 
Beresford, A fost atât de amabil din partea dumneavoastră 
să îmi aduceţi albumul aniversar. L-am răsfoit cu mare 
bucurie şi mi-am adus aminte de mulţi prieteni vechi. Se 
uită atât de repede! Uneori mai ştiu doar un prenume şi nu- 
mi mai aduc aminte de numele de familie, uneori mi se 
întâmplă invers. De curând mi-a căzut în mână acest album 
vechi. Este de la familia mea. Se pot vedea şi câţiva 
Parkinsoni în fotografii. Vi-l trimit pentru că vă interesa atât 
de mult istoria casei dumneavoastră şi locatarii de dinainte. 
Nu trebuie să mi-l daţi înapoi, fiindcă nu înseamnă atât de 
mult pentru mine. Într-o casă veche se strâng multe lucruri, 
ce-au aparţinut mătugşilor sau bunicilor. Nu de mult, am 
găsit întrun scrin vechi din pod şase testele. Poate că sunt 


vechi de o sută de ani şi au fost ale bunicii mele, care, de 
Crăciun, dăruia asemenea lucruri slujnicelor. Le cumpăra 
din vreme şi le punea la îndemână pentru anul următor. Ce 
să mai faci acum cu ele? Nu este trist când te gândeşti cât 
de multe lucruri devin de prisos cu timpul”? 

Tuppence tăcu o clipă. 

— Un album vechi! Spuse ea apoi. Ce drăguţ! Să ne uităm 
mai îndeaproape! 

Se aşezară alături pe sofa. Albumul era tipic pentru acea 
perioadă, cele mai multe fotografii erau foarte şterse, totuşi 
Tuppence recunoscu, din întâmplare, în planul secund, 
anumite porţiuni din grădina ei. 

— la uite, acolo este araucaria. Da - oh, şi priveşte! Acolo 
se află Truelove! Trebuie să fie bătrână. Şi băieţelul nostim 
de aici, din spatele lui Truelove! Acolo este salcâmul 
albastru şi colo iarba de pampas. Aceasta era, desigur, o 
chermeză. Da, stau mulţi oameni în jurul unei mese 
rotunde. Chiar şi numele sunt dedesubt: Mabel. Ei, Mabel 
nu este o frumuseţe. Şi cine este aici? 

— Charles, citi Tommy. Charles şi Edmund. Amândoi par să 
fi jucat tenis. Ce rachete ciudate aveau! Acela de acolo este 
William, şi apoi urmează maior Coates. 

— Şi aceasta este - oh, lommy! Aceasta este Mary! 

— Da, într-adevăr, Mary Jordan. Numele ei este scris în 
întregime. 

— Era drăguță, chiar foarte drăguță. Imaginea este 
ştearsă şi veche, dar găsesc că este minunat să o vedem, în 
fine, pe Mary Jordan în plină glorie. 

— Oare cine a făcut fotografia? 

— Poate fotograful de care vorbea Isaac. Acela din sat. 
Poate că mai are încă fotografii vechi. Trebuie să mă duc 
odată acolo şi să întreb. 

Tommy puse albumul de-o parte şi deschise o scrisoare 
care venise cu poşta de prânz. 

— E ceva interesant? Întrebă Tuppence. Sunt trei scrisori 
aici dintre care două facturi, le recunosc imediat. Tommy, 


am întrebat dacă e ceva interesant? 

— Probabil. Mâine trebuie să plec iar la Londra. 

— La obişnuitele întâlniri de la club? 

— De data asta nu. Voi vizita pe cineva. De altfel, nu chiar 
la Londra, ci în afara oraşului. În apropiere de Harrow, 
evident. 

— Nu mi-ai povestit absolut nimic despre asta. 

— ÎL vizitez pe un colonel Pikeaway. 

— Ce nume! Spuse Tuppence. 

— Da, nostim, nu? 

— Poate să-l fi auzit deja, odată, lommy? 

— S-ar putea să-l fi pomenit. Colonelul trăieşte, ca să spun 
aşa, într-o atmosferă încărcată de fum gros. Apropo, ai 
bomboane pentru tuse, Tuppence? 

— Bomboane pentru tuse? Cred că da. Trebuie să mai fie 
pe aici încă o cutie începută astă-iarnă. Dar totuşi, nu 
tuşeşti de fel! Cel puţin eu n-am remarcat. 

— Nu, dar dacă îl vizitez pe Pikeaway, voi tuşi negreşit. 
După câte îmi aduc aminte, inspiri dublu şi totuşi simţi că te 
înăbuşi. Arunci priviri disperate către ferestre, care toate 
sunt închise ermetic, dar Pikeaway nu reacţionează 
niciodată la asemenea semne. 

— Şi de ce vrea să te vadă? 

— Habar n-am. Ce-i drept, aminteşte de Robinson. 

— Ce? De omul gras cu faţa galbenă, pentru care orice 
lucru este tare misterios? 

— Da, acela, adeveri Tommy. 

— Hm! Ei, poate cazul nostru este ceva la fel de secret. 

— Nu pot să-mi închipui, dacă se ţine seama că a trecut 
nespus de mult timp, încât nici Isaac nu-şi mai aduce aminte 
exact. 

— Păcatele recente au umbre vechi”, spuse Tuppence, în 
caz că este proverbul la care mă refer. Sau se spune: 
„Păcatele vechi fac umbre lungi”? 

— Nu te mai gândi la asta, o povăţui Tommy. Ambele 
versiuni sună fals. 


— Cred că azi după-masă îl vizitez pe acest fotograf. Vii şi 
tu? 

— Nu. M-aş duce cu cea mai mare plăcere pe plajă şi aş 
face o baie. 

— Baie! Apa trebuie să fie încă foarte rece. 

— Mi-e indiferent. Simt nevoia de o baie rece, 
reconfortantă, pentru a scăpa de senzaţia provocată de 
aceşti păianjeni. Îmi închipui că-mi atârnă de urechi şi în 
jurul gâtului şi că s-au lipit între degetele de la picioare. 

— Da, am făcut o muncă extrem de neplăcută acolo, spuse 
Tuppence. Bine, atunci mă duc la domnul Durrance. De 
altfel, mai este aici o scrisoare pe care n-ai deschis-o. 

— Ah, pe asta am scăpat-o din vedere. Ei, ar putea fi o 
surpriză. 

— De la cine este? 

— De la detectiva mea, zise Tommy cam emfatic. De la 
doamna care aleargă peste tot în Anglia şi merge adesea la 
„Somerset House” pentru a lămuri, în arhivă, cazuri de 
deces, căsătorii şi naşteri, şi defrişează colecţii de periodice 
şi documentaţia privitoare la recensământuri ale populaţiei. 
Este foarte harnică. 

— Harnică şi frumoasă? 

— Nu, cel puţin frumuseţea ei nu bate la ochi. 

— Dar asta mă bucură, spuse Tuppence. Ştii, Tommy, acum 
când nu mai eşti în plină tinereţe, ar putea... Să ţi se năzare 
ideea periculoasă de a avea nevoie de o asistentă frumoasă, 
tânără. 

— Chiar nu recunoşti un soţ fidel când îl ai în faţa ochilor. 

— 'Toate prietenele mele spun că soţii sunt imprevizibili. 

— Tu ai pretinse prietene, Tuppence. 

5. Întrevedere cu colonelul Pikeaway. 

Tommy conduse pe Regent's Park şi apoi ajunse pe diferite 
străzi, pe care nu mai fusese de ani de zile. Mai demult, 
când el şi Tuppence locuiseră în apropiere de Belsize Park, 
se plimbase, adesea, cu câinele în Hampstead Heath. Îşi 
aducea încă aminte de James, un terrier Sealyham, care 


fusese extrem de îndărătnic. Mereu când ieşeau din casă, 
voia s-o cotească la stânga, în direcţia parcului. Toate 
încercările de a-l trage spre dreapta, către magazine, erau 
respinse energic. Îşi întindea hotărât corpul greu, 
asemănător cu un cârnat, pe caldarâm, lăsa să-i atârne 
limba şi făcea pe câinele epuizat, care fusese istovit peste 
măsură, fără milă, de către stăpânii săi. Trecătorii, arareori, 
se abţineau de la un comentariu. 

„Ah, dar vezi căţeluşul acela simpatic. Cel de colo cu blana 
albă - de fapt arată ca un cârnat, nu? Şi ce gâfâie, bietul de 
el! Desigur că stăpânii nu-i dau pace. Arată complet 
epuizat. Nu mai poate”. 

Tommy lua lesa din mâna lui Tuppence şi-l trăgea pe James 
energic în direcţia opusă, spre care însă el nu voia să 
meargă. 

— Ah, Doamne! Exclama Tuppence. Nu poţi să-l iei în 
braţe, Tommy? 

— James în braţe? Este mult prea greu. 

James îşi îndreptase, între timp, cu uşurinţă, corpul ca un 
cârnat şi năzuia, din nou, în direcţia spaţiului verde. 

„la uite, sărmanul căţeluş. Nu mai vrea decât acasă”. 

James trăgea de lesă. 

— Ei, bine, ofta Tuppence. Facem cumpărăturile mai 
târziu. Acum trebuie să-l lăsăm pe James în voia lui. Este 
atât de greu. Nu poţi să-l tragi pur şi simplu după tine. 

James se uita în sus şi dădea din coadă. Acum ai dreptate, 
părea să spună datul din coadă. În sfârşit, ai înţeles! Hai 
odată! Apoi, aproape întotdeauna, se duceau în parc. 

Când Tommy fusese ultima dată la colonelul Pikeaway, 
acesta locuia în Bloomsburry. Fusese o cameră mică, 
îngustă, afumată. De astă-dată, în spatele adresei indicate 
se ascundea o căsuţă insignifiantă, la marginea parcului, nu 
departe de casa în care se născuse Keats. Nu arăta nici 
deosebit de interesantă, nici atrăgătoare. lommy sună. O 
femeie în vârstă, care după cum arăta, semăna foarte mult 
cu o vrăjitoare, apăru puţin după aceea în prag, cu o privire 


neprietenoasă. Avea un nas ascuţit, încovoiat, şi o bărbie 
ascuţită, care tindeau să se apropie. 

— Vă rog, pot să vorbesc cu colonelul Pikeaway? 

— Nu ştiu exact, dar cine sunteţi dumneavoastră? 

— Numele meu este Beresford. 

— Aha! Da, a spus ceva despre dumneavoastră. 

— Pot să parchez aici pe stradă? 

— Dacă nu durează prea mult. Patrulele iscodesc pe aici 
doar rar. Încuiați, domnule. Nu se ştie niciodată! 

Tommy dădu ascultare sfatului şi apoi o urmă pe bătrână 
în casă. 

— La etajul întâi. Nu mai sus! 

Deja de pe scară, îl ajunse fumul gros de tutun. Vrăjitoarea 
bătu la o uşă, băgă capul înăuntru şi spuse: 

— Acesta trebuie să fie domnul cu care voiaţi să vorbiţi. 
Spune că dumneavoastră îl aşteptaţi. 

Se dădu la o parte. Tommy intră pe lângă ea în fumul gros 
care-l făcu imediat să respire greu şi să tuşească. Nu era 
sigur că şi-ar fi adus aminte de colonelul Pikeaway, de n-ar 
fi fost ceața albăstruie şi mirosul de nicotină. Un bărbat 
foarte în vârstă stătea rezemat într-un fotoliu, o piesă de 
mobilier destul de uzată, cu rezemătoarea găurită. Când 
Tommy se apropie, îşi ridică îngândurat privirea. 

— Închideţi uşa, doamnă Copes, zise el. Nu lăsaţi să intre 
atâta aer rece. 

Tommy ar fi acceptat cu plăcere aerul rece şi regreta că 
nu putea să dea glas acestei dorinţe. 

— Thomas Beresford, spuse colonelul Pikeaway meditativ. 
Aşa, aşa! Cât timp a trecut de când ne-am văzut ultima 
dată? 

Tommy nu făcuse încă socoteala exact. 

— Este mult timp. Aţi venit atunci cu... Ah, ce importanţă 
mai au numele. „lrandafirul,/ Oricum i-ai spune, tot aşa-şi 
împarte/ Mireasma dulce”. Asta a spus-o Julieta, nu-i aşa? 
Ce prostii o lasă să spună Shakespeare uneori. Ei, da, el nu 
era de vină; era un poet. Niciodată nu m-a impresionat 


„Romeo şi Julieta”. Prea multe sinucideri din dragoste. Aşa 
ceva încă se petrece, asta n-ar trebui să se uite. Se întâmplă 
de asemenea şi în zilele noastre. Luaţi loc, dragul meu 
flăcău! 

Lui Tommy nu-i plăcu în special acest „drag flăcău”. 

— Dacă-mi permiteţi, domnule, spuse el, şi luă un teanc de 
cărţi de pe singurul scaun aflat la dispoziţie. 

— Desigur, desigur! Aruncaţi-le pur şi simplu jos! Dorisem 
doar să revăd ceva. Mă bucur tare mult că aţi venit. Arătaţi 
ceva mai trecut decât atunci, la ultima noastră întâlnire. 
Dar arătaţi chiar tânăr. N-aţi avut nici un infarct, nu-i aşa? 

— Nu, spuse Iommy. 

— Nu? Ei, foarte bine. Prea mulţi oameni au ceva cu inima 
sau tensiunea, ori treburi din astea. Muncesc prea mult, 
asta este! Aleargă încoace şi încolo, povestesc tuturor cât 
de mult au de lucru, că lumea n-o scoate la capăt fără ei, şi 
cât de importanţi sunt, şi chestii din astea. Aşa vi se 
întâmplă şi dumneavoastră? Ei, probabil că da. 

— Nu, răspunse Tommy. Eu nu mă consider important. 
Găsesc, da, găsesc că este plăcut să te poţi odihni acum. 

— Asta este o idee bună, remarcă colonelul Pikeaway. 
Necazul este că oamenii nu vor să permită cuiva să se 
odihnească. Cum de-aţi ajuns în această aşezare, unde 
locuiţi acum? Am uitat numele. Mai spuneţi-mi-l o dată. 

Tommy i-l spuse. 

— Aşa este. De altfel, eu am scris adresa corectă chiar pe 
plic. 

— Da. Am primit scrisoarea dumneavoastră. 

— Aud că aţi fost la Robinson. Acela se ţine bine. Este la fel 
de gras ca înainte şi la fel de galben şi de bogat, sau chiar şi 
mai bogat. Se pricepe, în mod sigur, şi la bani. De ce aţi fost 
la el? 

— Chestiunea stă aşa: Am cumpărat o casă, şi un prieten a 
crezut că domnul Robinson ar putea să ne ajute la 
dezlegarea unei taine pe care soţia mea şi cu mine am 


descoperit-o în legătură cu casa. Este o poveste foarte 
veche. 

— Acum îmi amintesc. Nu cred că am cunoscut-o vreodată 
pe soţia dumneavoastră, dar este o persoană foarte 
inteligentă, nu-i aşa? A făcut atunci o treabă excelentă - în 
cazul de spionaj cu nume nostim. Cum scrie la carte. Da! N. 
Şi M., acesta era, nu? 

— Da, spuse Ilommy. 

— Şi acum sunteţi din nou pe urmele unei astfel de 
afaceri? Aveţi vreo bănuială? 

— Nu, spuse Tommy. Nu e aşa. Am cumpărat pur şi simplu 
o casă, pentru că ne săturasem de locuinţe închiriate care 
deveneau tot mai scumpe. 

— Un truc obişnuit, constată colonelul Pikeaway. Aşa 
procedează ei acum cu oricine, aceşti proprietari. Niciodată 
nu sunt mulţumiţi. Bine. V-aţi stabilit acolo, prin urmare. Il 
faut cultiver son jardin. Colonelul Pikeaway îşi ceru scuze 
pentru subita sa exprimare în franceză. Trebuie să fiu din 
nou stilat. Acum când facem parte din Piaţa comună, nu-i 
aşa? Acolo se petrec lucruri ciudate în culise, de altfel, ştiţi. 
Bineînţeles că nu se simte nimic în afară. Aşa, 
dumneavoastră locuiţi acum în „Cuib de rândunici”. Aş dori, 
totuşi, să ştiu cum de-aţi ajuns chiar acolo. 

— Când noi am cumparat-o... Începu Tommy. Acum se 
numeşte „Casa dintre lauri”. 

— Idiot nume, bombăni colonelul Pikeaway. Odinioară era 
foarte plăcută. Îmi aduc aminte foarte bine. Când eram 
tânăr, toţi oamenii aveau alei largi, victoriene, cotite, pe 
lângă case. Erau aduse încontinuu căruţe pline cu pietriş. 
Pe margini creşteau tufe de lauri. Existau soiuri verzi 
strălucitoare sau policrome. Atunci se considera că dădeau 
un aspect distins. Cu siguranţă că unul dintre proprietarii 
de dinaintea dumneavoastră a numit casa aşa, şi apoi 
numele a rămas la intrare. Corect, nu? 

— Cred că aşa e, răspunse Iommy. Desigur că nu ultimii 
locatari. Aceia au numit-o „Katmandu” ori aşa ceva, după o 


localitate unde trăiseră ei. 

— Da, „Cuib de rândunele” trebuie să fi fost cu mult mai 
înainte. Dar trebuie, câteodată, să te reîntorci în trecut. 
Chiar despre aceasta am vrut, de altfel, să vorbesc cu 
dumneavoastră. Despre trecut. 

— Aţi cunoscut casa, domnule? 

— Ce? „Cuibul de rândunele” sau, „Casa dintre lauri”? Nu, 
n-am fost niciodată acolo. Dar casa a fost importantă 
odinioară. Anumite lucruri aveau legătură cu ea, într-o 
anumită perioadă. Era într-o vreme îngrijorătoare pentru 
ţara noastră. 

— Deduc din asta, spuse Tommy politicos, că sunteţi 
informat despre Mary Jordan? Despre ea a vorbit domnul 
Robinson. 

— Aţi dori să ştiţi cum arăta? Ia duceţi-vă la şemineu. În 
stânga, se află o fotografie de-a ei. 

Tommy se ridică, păşi către şemineu şi luă fotografia. Era 
portretul de modă veche al unei domnişoare cu o pălărie 
mare, care dădea să miroasă un buchet de trandafiri. 

— Astăzi are un efect destul de stupid, nu? Întrebă 
colonelul. Era o fată drăguță. Din păcate a murit atât de 
tânără, o tragedie. 

— Nu ştiu nimic despre ea, zise Tommy. 

— Nu. Într-adevăr, de unde? Întrebă colonelul Pikeaway. 
Astăzi nimeni nu mai ştie ceva despre ea. 

— În sat circulă zvonul că ar fi fost o spioană germană. 
Domnul Robinson mi-a povestit că nu e aşa. 

— Da. Era de-a noastră. Şi a făcut o treabă excelentă. Dar 
cineva a descoperit-o. 

— Aceasta s-a întâmplat când familia cu numele de 
Parkinson locuia în casa noastră, explică Tommy 

— Se poate. Tot ce se poate. Nu cunosc exact amănuntele. 
Nimeni nu le mai ştie acum. Eu, personal, n-am nici o 
legătură cu cazul, ştiţi. Toată afacerea a fost doar acum 
agitată. Mereu există nelinişte, pretutindeni în lume, astăzi 
tot aşa de bine ca şi ieri. Mergeţi înapoi cu o sută de ani, 


două sute de ani, mereu vă loviți de nelinişte. De pildă, 
cruciadele: Ce aflaţi? Oameni care fugeau din ţara lor 
pentru a cuceri lerusalimul, în timp ce, în propria lor ţară, 
era tărăboi. Oriunde v-aţi întoarce, pretudindeni nelinişte. 

— Şi dumneavoastră credeţi că acum este vorba despre o 
afacere cu totul specială? 

— Dar fireşte. Întotdeauna există complicaţii! 

— Şi, de data aceasta, despre ce este vorba? 

— Oh, asta n-o ştiu precis. Chiar un bătrân ca mine să fie 
întrebat dacă ar putea să vă povestească ceva şi dacă mai 
ţine minte anumiţi oameni. Ei, nu este prea mult, dar am 
încă informaţii despre una, două persoane anumite. Uneori, 
trecutul trebuie dezgropat şi aflat ce s-a întâmplat mai 
demult, ce secrete păstrau oamenii, ce ştiau şi ce treceau ei 
sub tăcere, ce ascundeau sau ce credeau despre anumite 
întâmplări, şi ce s-a întâmplat în realitate. Dumneavoastră 
aţi făcut treabă bună. Dumneavoastră şi cu soţia aţi fost 
foarte eficienţi în diferite împrejurări. Vreţi să vă asumaţi 
iar o astfel de misiune? 

— Nu sunt sigur, răspunse Tommy. Dacă eu... Credeţi într- 
adevăr că aş putea fi de folos? Eu - un om în vârstă? 

— Îmi faceţi impresia că sunteţi cu mult mai vioi decât cei 
mai mulţi bărbaţi de vârsta dumneavoastră, chiar şi decât 
mulţi dintre cei mai tineri. Iar în ceea ce o priveşte pe soţia 
dumneavoastră, ei, a avut întotdeauna un nas excelent de 
copoi. Ca un câine de vânătoare bine dresat, nu? 

Tommy nu putu să-şi ascundă un zâmbet. 

— Da. Dar oare despre ce este vorba? Întrebă el. Eu, 
fireşte, sunt oricând pregătit, în caz că dumneavoastră 
sunteţi de părere că aş mai putea face ceva. Dar ce? Nimeni 
nu mi-a dat nici un detaliu. 

— Şi nu cred că veţi fi informat exact. Probabil că nici nu 
se va dori ca eu să fac asta. Desigur că Robinson nu v-a 
povestit multe. Flăcăul gras ştie prea bine să-şi ţină gura. 
Dar eu vreau sa vă fac cunoscute câteva fapte aşa cum au 
fost ele. Ştiţi, cum este în viaţă - mereu e vorba de aceleaşi 


lucruri: violenţă, escrocherie, materialism, revolta tinerilor, 
înclinația către violenţă şi o porţie zdravănă de sadism. 
Aproape tot aşa de rău ca-n timpul fasciştilor, şi aşa mai 
departe. Mda, nu este simplu de aflat ce nu este în regulă 
cu ţara noastră, chiar cu lumea întreagă! Piaţa comună este 
o treabă bună. Era necesară, întotdeuna am vrut-o. Dar 
trebuie să fie o Piaţă comună autentică, aceasta este 
premisa. Avem nevoie de o Europă unită. Trebuie să avem o 
uniune a ţărilor civilizate cu idei civilizate, cu manifestări şi 
principii civilizate. Dacă ceva nu merge, trebuie, înainte de 
toate, să se constate unde este greşeala. Şi, în acest 
domeniu, nimeni nu poate depăşi această morsă. 

— Vă referiţi la domnul Robinson? 

— Da, la el mă refer. Putea fi chiar înnobilat, şi a refuzat. 
Oare chiar ştiţi de care parte este el? 

— Cred că da. Este de partea... Banilor. 

— De fapt, nu ca materialist, ci pentru că este informat 
despre bani. Ştie de unde provin, unde se duc, ştie de ce, şi 
oamenii care se află în culise, în spatele băncilor şi 
întreprinderilor industriale. El ştie cine este responsabil de 
anumite lucruri, de averile uriaşe care s-au făcut cu droguri 
şi cu traficul de droguri, de idolatrizarea banului. Nu doar 
banii cu care se cumpără o casă mare şi două automobile 
Rolls-Royce, ci banii care fac din nou bani, şi prin aceasta se 
distruge vechea concepţie despre onoare - încrederea în 
onestitate, în comerţul onest. Nu vrem nici o egalitate în 
lume; vrem ca cei tari să-i ajute pe cei slabi. Cei bogaţi 
trebuie să-i sprijine pe cei săraci. Cei oneşti şi cumsecade 
trebuie să fie respectaţi şi admiraţi, marea finanţă! Astăzi 
totul duce la marea finanţă. Ce întreprinde ea, pe cine 
sprijină şi cum se camuflează. Ştiţi, totdeauna există oameni 
care au putere şi sunt inteligenţi, şi, prin aceste calităţi, ei 
obţin bani şi influenţă. Unele din acţiunile lor erau extrem 
de secrete şi exact despre acestea trebuie să aflăm ceva. 
Trebuie să descoperim cui au fost date mai departe aceste 
secrete, cine le-a preluat şi cine ţine astăzi toate firele în 


mână. „Cuibul de rândunici” era un fel de centrală. Aş 
putea spune chiar, centrala răului. Mai târziu s-a întâmplat 
şi altceva la Hollowquay. Oare vă mai amintiţi de Jonathan 
Kane? 

— Pentru mine este doar un nume, zise Tommy. 

— Eltrebuie să fi fost acela care, odată, avea mulţi 
admiratori şi mai târziu se exprima ca un fascist. Era în 
perioada în care nu eram încă informaţi precis despre 
Hitler şi toţi ceilalţi. Perioada când încă credeam că 
fascismul ar putea fi o idee măreaţă pentru a transforma 
lumea. Acest Jonathan Kane avea o mulţime de adepţi, 
tineri şi bătrâni. Avea un scop şi instrumente ale puterii, şi 
ştia secretele multor oameni, tipul de cunoaştere care oferă 
putere. Ca-ntotdeauna, şantajul a jucat un mare rol. Vrem 
să aflăm ce ştia, ce făcea el. Cred că este posibil ca el să fi 
lăsat, în urma sa, atât planuri de intrare în acţiune, cât şi 
adepţi tineri, care poate încă mai cred în ideile sale. 
Întotdeauna există secrete care fac mulţi bani. Nu pot să vă 
povestesc nimic amănunţit pentru că nu cunosc nici un 
detaliu sigur. Problema mea este că nimeni nu deţine 
informaţii corecte. Credem tot timpul că ştim multe, pentru 
că am trecut prin atâtea: războaie, revolte, pace, noi forme 
de guvernare. Credem că ştim totul, dar aşa este? Ce ştim, 
de pildă, despre războiul bacteriologic? Ce ştim despre 
gaze otrăvitoare şi efectele poluării mediului înconjurător? 
Chimiştii au secretele lor, medicina are secrete, de 
asemenea armata, marina, aviația militară - toţi. Secretele 
nu apar doar în prezent, unele provin din trecut. Unele 
erau tocmai pe punctul de a lua naştere şi apoi n-au mai 
fost ţinute sub observaţie, poate din criză de timp. Dar au 
fost notate sau încredințate anumitor oameni, şi aceştia 
aveau copii, şi copiii lor au avut iar copiii. Poate aceste 
informaţii au ajuns până la ei, lăsate prin testamente, în 
documente, în grija avocaţilor, care trebuie să le facă 
cunoscute la momentul potrivit. 


Unii oameni poate că nu ştiu deloc ce informaţii 
importante au ei acolo; altele, pe de altă parte, pot să fie 
distruse ca hârtii vechi, lipsite de valoare. Dar trebuie să 
aflăm mai multe decât ştim până acum, pentru că mereu se 
întâmplă atâtea. În alte ţări, în alte locuri, în războaie, în 
Vietnam, în Iordania, în Israel, chiar şi în ţările neutre, în 
Suedia şi în Elveţia, pretudindeni. Există bănuiala că unele 
indicii trebuie să se afle în trecut. Desigur că nu poţi merge 
pur şi simplu înapoi în trecut, de pildă să mergi la un medic 
şi să spui: „la hipnotizaţi-mă şi lăsaţi-mă să văd ce s-a 
întâmplat în 1914 sau în 19186, ori poate chiar mai înainte”. 
Cineva a plănuit ceva ce nu s-a realizat aşa cum trebuie. 
Poate erau doar idei. Întoarceţi-vă mult în timp! Înţelegeţi? 
În Evul Mediu oamenii se gândeau la zbor. Erau încântați 
de anumite închipuiri. Şi vechii egipteni au avut anumite 
idei care n-au fost niciodată dezvoltate în continuare. Dar 
dacă aceste idei sunt transmise mai departe, vine odată 
momentul când ajung în mâinile unui om care are 
mijloacele şi posibilităţile de a se servi de ele - şi apoi se pot 
întâmpla multe - în rău sau în bine. Avem impresia că unele 
lucruri, care au fost descoperite - lupta cu bacteriile, de 
pildă - sunt greu de pus în practică, fie doar pentru că s-ar 
cerceta în continuare ceva ce nu se aprecia ca semnificativ, 
şi totuşi era extrem de important. Cineva, pe mâinile căruia 
a ajuns întreaga afacere, a jonglat un pic, cu rezultate 
extrem de neliniştitoare: Se poate schimba caracterul 
omului, se poate face dintr-un om bun unul rău! Şi motivul? 
Din pricina banilor şi a tot ce se poate cumpăra cu ei. Din 
pricina puterii, care înseamnă bani... Ei, dragul meu flăcău, 
ce ziceţi de aceasta? 

— Că sunt perspective de viitor care stârnesc teama. 

— Da, într-adevăr. Dar credeţi că spun prostii? Consideraţi 
că sunt fantasmagoriile unui bătrân? 

— Nu, domnule, răspunse Iommy. Vă consider un om care 
ştie despre ce vorbeşte. Dumneavoastră aţi fost mereu 
foarte bine informat. 


— Hm! De aceea aţi şi venit mereu la mine, nu? Vă 
plângeaţi de fum, spuneaţi că ţigările vă sufocau, dar ştiţi, a 
existat odată o perioadă - atunci, cu afacerea de la 
Frankfurt - ei, am lichidat-o pentru că am înlăturat sforarii. 
Şi în această afacere, există iar o persoană în culise, 
probabil chiar mai multe. Putem afla eventual cine sunt 
acestea, sau măcar despre ce este vorba. 

— Da, spuse Tommy. Încet-încet vă înţeleg. 

— Aşa? Deci nu socotiți spusele mele drept absurdităţi, 
fantasme? 

— Nu cred că există ceva care este prea fantastic pentru a 
fi adevărat. Cele mai uimitoare lucruri sunt adevărate, 
lucruri care n-ar putea fi considerate ca posibile. Dar 
înţelegeţi, vă rog, că eu nu sunt omul potrivit pentru 
dumneavoastră. N-am nici o pregătire cum scrie la carte. 
Am avut de-a face doar cu contrainformaţiile. 

— Dar dumneavoastră sunteţi un om, replică colonelul 
Pikeaway, care a dezlegat multe cazuri. Dumneavoastră 
împreună cu soţia! Am spus, deja, că are un excelent nas de 
copoi, pe care şi-l bagă, cu plăcere, în treburile altor 
oameni. Trebuie doar s-o luaţi cu dumneavoastră. Aşa sunt 
femeile. Ele descoperă orice secret. Dacă sunt tinere şi 
frumoase, fac asta precum Dalila. Dacă sunt bătrâne... Vă 
pot spune că aveam demult o soră de-a bunicii faţă de care 
nici un secret, oricât de mic, nu era sigur. Pur şi simplu ea 
afla totul. De altfel, Robinson se interesează de aspectul 
financiar. În definitiv, banii sunt domeniul său. Am nevoie de 
dumneavoastră pentru că sunteţi la locul potrivit, cu totul 
întâmplător, şi nu dintr-un motiv pe care oricine îl bănuie. 
Deci dumneavoastră sunteţi acolo, un cuplu căsătorit cu 
totul obişnuit, mai în vârstă, pensionat, în căutarea unei 
case la bătrâneţe. Scotociţi peste tot în casă şi dicutaţi cu 
plăcere cu oamenii. O frază oarecare vă va dezvălui ceva, 
într-o bună zi. Nici nu vreau mai mult de la amândoi. Uitaţi- 
vă în jur. Ascultaţi istorisirile despre vechile vremuri, bune 
sau rele. 


— Un scandal la marină, planuri de submarin... Spuse 
Tommy. Astăzi se vorbeşte încă despre aceasta. Mai mulţi 
oameni au pomenit ceva acolo, dar nimeni nu pare să ştie 
ceva precis. 

— Ei, acesta este un bun punct de pornire. În acea 
perioadă, acelaşi Jonathan Kane a locuit în ţinutul 
dumneavoastră. Avea o căsuţă pe țărm şi de acolo a condus 
campania sa de propagandă. Se gândea doar la distrugere 
şi la metode de distrugere. A părăsit Anglia, a fost în Italia 
şi s-a dat la fund. Multe din acestea pot să fie zvonuri, însă 
el a fost în Rusia. Apoi a mers în Islanda şi de acolo în 
America. După aceea i s-a pierdut urma. Credem că el ştia 
câte ceva, poate nimic important. Se împrietenise cu vecinii 
săi, se invitau la masă... Priviţi pur şi simplu în jur; răscoliţi, 
dar pentru numele lui Dumnezeu, fiţi prudent! Şi aveţi grijă 
de soţia dumneavoastră, de Prudence. 

— Nimeni nu-i spuse Prudence, zise lommy. Ioţi i se 
adresează cu Tuppence. 

— Aşa e. Aveţi grijă de ea şi spuneţi-i că şi ea trebuie, de 
asemenea, să vă supravegheze! Fiţi atenţi ce mâncaţi şi ce 
beţi... Fiţi cu băgare de seamă la oamenii care se 
împrietenesc cu dumneavoastră. Gândiţi-vă de ce fac asta! 
În această situaţie va ieşi la iveală orice. Poate ceva foarte 
ciudat sau excentric. O poveste veche care are o 
semnificaţie, orice! 

— Ne vom da toată silinţa, răspunse Ilommy. Soţia mea şi 
cu mine. Dar nu cred că vom avea succes. Suntem bătrâni şi 
ştim prea puţine. 

— Vă puteţi gândi la ceva. 

— Da. Tuppence este impresionantă în această privinţă. Ea 
mai crede că, în casa noastră, a fost ascuns ceva! 

— De ce nu? Alţii au avut deja această idee. Până acum 
nimeni n-a găsit ceva, dar chiar s-a căutat îndeajuns de 
stăruitor? În case şi în familii se schimbă atât de multe. 
Casele sunt vândute, vin noi locatari, apoi din nou alţii, şi tot 
aşa. Ei se numesc Lestrange şi Mortimer şi Parkinson. La 


Parkinson nu erau multe de adăugat, în această chestiune, 
până la unul din fii. 

— Alexander? 

— Ah, ştiţi deja asta? Oare cum se face? 

— Ela lăsat un mesaj într-o carte de Stevenson: „Mary 
Jordan n-a murit de moarte bună”. Noi l-am găsit. 

— Soarta îi atârnă omului ca un lanţ de grumaz”, acesta 
nu este cumva un proverb? Continuaţi tot aşa, amândoi! 

6. Poarta destinului. 

Prăvălia domnului Durrance se afla cam în mijlocul satului, 
la o întretăiere de străzi. În vitrină erau expuse fotografii: 
mai multe nunţi, un bebeluş gol pe un covor, doi tineri 
bărboşi cu prietenele lor. Nici o poză nu era foarte bine 
executată, unele dădeau primele semne de trecere a 
timpului. Exista un set mare de cărţi poştale, ilustrate 
pentru aniversări şi felicitări bine ordonate pentru diverse 
ocazii, câteva agende, portofele destul de ieftine, un set de 
hârtie pentru corespondenţă, plicuri cu motive florale, 
suporturi cu vederi şi blocnotesuri. Tuppence umbla agale 
prin prăvălie şi lua un obiect sau altul în mână, în timp ce 
aştepta sfârşitul unei conversații, în care era vorba despre 
funcţionarea nesatisfăcătoare a unui aparat de fotografiat 
pentru care se cerea un sfat. O femeie mai în vârstă, 
încărunţită şi cu privirea ştearsă, se interesa de dorinţele 
mai lesne de îndeplinit ale cumpărătorilor. Un tânăr blond, 
destul de robust, pletos şi cu un început de barbă părea să 
fie vânzătorul-şef. El ieşi de după tejghea şi o privi 
întrebător pe Tuppence. 

— Vă pot fi de ajutor? 

— Da, spuse Tuppence. De fapt, voiam să întreb de 
albume, de albume foto. 

— Avem câteva, dar, din păcate, nu avem aşa de multe. N- 
au mai fost atât de cerute. Majoritatea oamenilor fac astăzi 
diapozitive. 

— Da, înţeleg, rosti cu jumătate de glas Tuppence, dar eu 
fac colecţie de albume vechi. Ca acesta. 


Ca prin farmec, ţinea în mână vechiul album pe care i-l 
dăruise doamna Griffin. 

— Oh, acesta trebuie să fie foarte vechi, spuse domnul 
Durrance. Socot că e de cel puţin cincizeci de ani! Atunci 
toţi oamenii aveau astfel de albume. 

— Da, şi de asemenea albume aniversare. 

— Albume aniversare - încă mai ţin minte asta! Bunica 
mea avea unul. Toate cunoştinţele ei trebuiau să-şi treacă 
numele. De altfel, comandăm ilustrate pentru aniversări, 
chiar dacă nu se mai vând deloc atât de bine. Acum trebuie 
felicitări pentru ziua logodnicilor, St. Valentine, şi, fireşte, 
dintre cele mai diverse, pentru Crăciun. 

— Nu ştiam dacă aveţi albume vechi - oricum nimeni nu le 
mai cumpără astăzi. Mă interesează pentru că fac colecţie. 
Aş vrea să reuşesc să adun cât mai multe albume felurite. 

— Mda, azi fiecare colecţionează câte ceva. E greu de 
crezut cât de multe se colecţionează. Mă tem, însă, că eu n- 
am nici un album atât de vechi ca al dumneavoastră. O să 
caut cu dragă inimă. 

Domnul Durrance păşi în spatele tejghelei şi trase afară, 
un sertar mare. 

— Aici zac o mulţime de lucruri vechi, spuse el, pe care 
voiam odată şi odată să le triez. Nu sunt sigur ce se poate 
vinde din acestea. Fotografii în grup de la nuntă. Din 
păcate, nunțile sunt totuşi ceva ce ţin de prezent. După 
aceea nu mai vine nimeni ca să vadă fotografii de la nunțile 
de odinioară. 

— Oare nu apare niciodată cineva la dumneavoastră şi 
spune, de pildă: „Bunica mea s-a măritat aici. E posibil ca 
dumneavoastră să mai aveţi poze de la acea nuntă?” 

— Asta nu m-a întrebat nimeni niciodată, spuse Durrance. 
Dar nu poţi ştii niciodată. Oamenii au cele mai curioase 
dorinţe. Uneori vine cineva şi se interesează dacă am 
păstrat un negativ al unei fotografii de sugar. Ştiţi doar cum 
sunt mamele. Ele întreabă de fotografiile cu copiii lor când 
erau mici. Şi, adesea, ce fotografii teribile sunt acestea! 


Uneori a apărut la noi chiar poliţia. Ştiţi, pentru a identifica 
pe cineva care a trăit aici în tinereţe; ei vor să ştie cum 
arăta el şi dacă seamănă cu cel pe care au pus mâna sau pe 
care îl caută pentru crimă sau fraudă. Trebuie să spun că 
aşa ceva urneşte uneori puţin firma din loc. Domnul 
Durrance zâmbea bucuros. 

— Oh, pare să vă intereseze foarte mult crimele. 

— Ah, ştiti, citeşti zilnic despre aşa ceva! De ce oare un 
anume bărbat şi-a omorât soţia în urmă cu şase luni? Asta 
este interesant. Mereu există oameni care jură că ea 
trăieşte încă. Iar alţii susțineau că el ar fi îngropat-o undeva 
şi ea n-ar fi fost încă găsită. Ia imaginaţi-vă cât de 
importantă ar fi fotografia acestui bărbat! 

— Da, spuse Tuppence. 

Chiar dacă se înţelegea bine cu domnul Durrance, avea 
senzaţia ca n-o să tragă mult folos. 

— N-aveţi, din întâmplare, încă vechea fotografie a unei 
tinere care - din câte ştiu - se numea Mary Jordan? A trecut 
foarte mult timp de atunci, aproape şaizeci de ani, cred. A 
murit aici. 

— Asta s-a întâmplat cu mult înaintea mea, răspunse 
domnul Durrance. Tatăl meu a păstrat foarte multe 
fotografii. Ştiţi, era un autentic colecţionar. Pur şi simplu, 
nu putea să arunce nimic. Păcat, el ar fi ştiut sigur, sau şi-ar 
fi adus aminte... Mary Jordan - oricum, numele mi se pare 
cunoscut. Nu era vorba de marina militară şi de un 
submarin? Şi apoi s-a afirmat că ea ar fi o spioană, nu-i aşa? 
Era pe jumătate străină. Avea o mamă rusoaică sau 
germană - o mamă japoneză, de asemenea, n-ar fi exclus. 

— Da, ea este. Credeam doar că poate aţi avea încă 
fotografii de-ale ei. 

— Nu prea cred. Dacă o să am ceva mai mult timp, voi 
căuta cu plăcere şi vă voi da de ştire dacă găsesc ceva. 
Sunteţi cumva scriitoare? Întrebă el plin de speranţă. 

— Nu este meseria mea, zise Tuppence, dar am vrut să 
public un volumaş. Ştiţi, o privire înapoi în timp, de acum un 


secol şi până astăzi. Înţelegeţi desigur: evenimente ciudate 
care s-au petrecut, laolaltă cu crime şi aventuri. Fireşte, cu 
fotografii vechi. Asta interesează pe oameni, şi pentru o 
astfel ce carte, fotografiile ar fi ilustraţii excelente. 

— Îmi voi da toată osteneala pentru ca să vă ajut. Pentru 
dumneavoastră asta trebuie să fie o preocupare 
interesantă. O muncă interesantă, cred. 

— A existat aici o familie Parkinson, stărui Tuppence. Ei au 
locuit odată, demult, în casa noastră. 

— Ah, atunci a dumneavoastră este casa aceea de sus, de 
pe deal? „Casa dintre lauri” sau „Katmandu” - nu mai ştiu 
care este numele actual. Nu s-a numit odată chiar „Cuib de 
rândunici”? Habar n-am de ce. 

— Probabil pentru că atât de multe rândunici şi-au făcut 
cuibul sub streşini. Ele sunt încă acolo. 

— Nu este exclus, dar ca nume pentru o casă mi se pare 
nostim. 

Tuppence, care avea impresia de a fi stabilit relaţii foarte 
mulţumitoare cu domnul Durrance - chiar dacă nu-şi nu 
punea nici o speranţă în rezultate - cumpără câteva cărţi 
poştale şi un blocnotes decorat cu flori şi plecă înapoi spre 
casă. Urcă pe drumul în pantă şi se abătu pe poteca care 
ducea în spatele casei, pentru a mai vedea încă o dată „Ka- 
Ka”. Deodată se opri brusc. Părea că, în faţa uşii de la seră, 
zăcea o grămadă de haine vechi. Le luase din burta 
Mathildei şi apoi le uitase acolo? Se întrebă ea. 

Mări pasul, şi acum aproape că alerga. Când ajunse la uşă, 
rămase înmărmurită. Nu era nici o grămadă de haine vechi. 
Ce-i drept, hainele erau vechi, dar, de asemenea, şi omul 
care le purta. luppence se aplecă către el, se ridică şi se 
prinse cu o mână de uşă. 

— Isaac! Şopti ea. Isaac. Săracul, bătrânul Isaac! Cred - 
oh, cred că este mort! 

Cineva se apropia dinspre casă, de-a lungul potecii, şi 
Tuppence ţipă: 


— Albert, Albert! S-a întâmplat ceva îngrozitor! Isaac, 
bătrânul Isaac... Zace aici, şi este mort... Şi cred - cred că 
cineva l-a ucis. 

7. Ancheta. 

Doctorul îşi prezentase raportul, şi doi oameni, care 
trecuseră pe lângă portiţa de la grădină, dăduseră de 
asemenea declaraţii. Membrii familiei au fost întrebaţi 
despre starea sănătăţii lui Isaac şi au fost chestionaţi 
oamenii care ar fi putut să aibă un posibil motiv pentru a 
comite fapta. (Doi băieţandri, care fuseseră alungaţi de mai 
multe ori din grădină, şi-au susţinut nevinovăția). Unii 
dintre cei la care lucrase Isaac, printre care şi doamna 
Prudence Beresford cu soţul ei, domnul Thomas Beresford, 
au dat, de asemenea, declaraţii. Totul se desfăşura ca după 
canoane. Concluzia anchetei judiciare era omucidere 
premeditată, comisă de una sau mai multe persoane 
necunoscute. 

— Ţi-ai făcut datoria foarte bine, Tuppence, spuse Tommy, 
când intrau pe portiţa de la grădină şi urcau către casă. 
Mult mai bine decât toţi ceilalţi. Te-ai exprimat clar şi puteai 
fi înţeleasă uşor. Judecătorul de instrucţie părea să fie 
foarte mulţumit de tine. 

— Nu vreau ca cineva să fie mulţumit de mine, zise 
Tuppence. Nu vreau ca bătrânul Isaac să primească o 
lovitură în cap şi, niciuna, nici două, să fie ucis! 

— Probabil că cineva avea ceva împotriva lui, spuse 
Tommy. 

— Din ce cauză? 

— Asta nu ştiu. 

— Nici eu. Mă intreb dacă este ceva în legătură cu noi. 

— Crezi... Cum de crezi aşa ceva, Tuppence? 

— Asta o ştii prea bine! Este casa noastră, frumoasa şi 
noua noastră casă! Grădina şi totul de aici. Părea să fie casa 
ideală pentru noi, nu-i aşa? Cel puţin aşa am crezut. 

— Eu tot mai cred. 


— Atunci eşti mai optimist decât mine, Tommy. Am senzaţia 
neplăcută că ceva nu este în ordine. Ceva care s-a petrecut 
demult, în vremurile de altă dată. 

— Nu spune! Strigă Tommy. 

— Ce să nu spun? 

— Ah, numele cu pricina. 

Tuppence cobori vocea, păşi către Tommy şi-i şopti la 
ureche: 

— Mary Jordan? 

— Tocmai. La ea m-am gândit. 

— Şi eu. Totuşi, ce legătură poate să aibă acest Atunci cu 
Prezentul nostru? Ce rol mai poate juca trecutul? Doar nu 
mai poate să ajungă până în vremurile noastre? 

— Cum să nu! Câteodată, în modul cel mai ciudat, cum nici 
nu s-ar bănui. 

— Vrei să spui că se întâmplă multe, ca urmare a 
evenimentelor care s-au petrecut demult? 

— Da. Este ca la un lanţ lung. Ca la unul din şiragurile pe 
care tu le porţi, tot mereu o bucată de fir simplu şi apoi, la 
intervale, o perlă. 

— Ca atunci, la Jane Finn14, când eram tineri şi căutam 
aventura. 

— Şi chiar am găsit-o, spuse Tommy. Uneori, când stau să 
mă gândesc la toate acestea, mă mir că am scăpat cu viaţă. 

— Da... După aceea au urmat alte cazuri. Eram parteneri 
şi făceam pe detectivii particulari1 5... 

— Ah, asta era nemaipomenit. Îţi aminteşti... 

— Nu, îl întrerupse Tuppence. Nu vreau să-mi aduc 
aminte. Nu sunt deloc atât de ahtiată ca să mă ocup de 
trecut, să fie doar... Da, să fie doar ca un fel de treaptă. În 
orice caz, am putut aduna atunci multă experienţă, de pildă 
în chestiunea cu... 

— Simpatica doamnă Blenkensop, nu? 

Tommy râse. 

— Da, doamna Blenkensop! Nu voi uita niciodată cum am 
intrat în cameră şi te-am văzut stând acolo! Că tu aveai 


taria, Tuppence, de a suporta asta! De a spiona: pe mine şi 
pe acest domn Cutare. Şi... 

— Şi eram foarte convingătoare ca doamna Blenkensop. 
Tuppence râse. De asemenea, cazul N. Şi M. Şi „Hop, hop, 
călăreț”. 

— Dar nu crezi, totuşi, spuse Tommy nesigur, că acele 
evenimente sunt „trepte” care duc în prezent? 

— Într-o oarecare măsură. Domnul Robinson nu s-ar fi 
purtat aşa faţă de tine, dacă n-ar fi fost informat despre 
viaţa ta şi, să zicem, chiar despre mine. 

— În special despre tine. 

— Dar acum este cu totul altfel, zise Tuppence. Prin 
moartea lui Isaac, prin uciderea lui. Aici, în grădina noastră. 

— Crezi cumva că aceasta... 

— Nu pot să cred nimic altceva. Şi acesta este punctul 
esenţial. Nu mai încercăm să elucidăm un vechi caz de 
omucidere. Nu mai are nimic de-a face cu trecutul şi cu 
problema de ce cineva a murit atunci. Acum a devenit ceva 
personal. Cu totul personal, Tommy! Sărmanul, bătrânul 
nostru Isaac este mort! 

— Era un om tare bătrân. Probabil şi bătrâneţea sa a 
contribuit întrucâtva la asta. 

— Nu se mai poate spune asta, de când am auzit, astăzi, 
declaraţia medicului. Cineva a vrut să-l omoare. De ce? 

— De ce n-am fost noi ucişi, dacă avem ceva de-a face cu 
toată această chestiune? Întrebă Tommy. 

— Poate se şi încearcă. Poate că Isaac ar fi putut să ne 
dezvăluie ceva. Probabil că cineva chiar l-a ameninţat, dacă 
el ne-ar povesti ce ştia despre fata în casă sau despre un 
membru al familiei Parkinson. Sau... Sau despre acea 
poveste de spionaj din războiul din 1914. Despre vânzarea 
planurilor secrete. Şi de aceea - înţelegi - a trebuit să fie 
ucis. Dacă nu ne-am fi mutat aici şi n-am fi pus întrebări şi 
n-am fi fost curioşi, el n-ar fi trebuit să moară. 

— Tuppence, te rog, nu te enerva! 


— Dar nu mă enervez! Şi nu voi mai face niciodată ceva 
pur şi simplu în glumă. Asta nu este nici o glumă. Acum este 
vorba de altceva, lommy! Urmărim un ucigaş! Dar cine este 
el? Fireşte că nu ştim încă, dar îl putem descoperi. S-a 
întâmplat acum... Câte zile? Acum şase zile, şi anume aici. 
Şi asta are legătură cu noi şi cu această casă. Trebuie să 
aflăm şi desigur că vom reuşi. Nu ştiu încă cum, dar trebuie 
să urmărim absolut orice indiciu, orice urmă. Mi se pare că 
sunt ca un câine care adulmecă o urmă. Eu rămân aici pe 
urmele vânatului, şi chiar tu, Tommy, trebuie să fii un copoi. 
Trebuie să adulmeci peste tot! Cum ai făcut până acum. 
Trebuie să-ţi continui investigaţiile! Trebuie să existe, 
totuşi, oameni care ştiu ceva - nu din cele întâmplate lor, ci 
pentru că li s-a povestit - întâmplări, zvonuri, bârfă! 

— Tu crezi, într-adevăr, că avem şi cea mai mică şansă... 

— Cum să nu, o avem. Nu ştiu cum şi unde, dar cred, dacă 
se ajunge la o idee convingătoare, dacă se ştie că ceva este 
negru şi rău şi nelegiuit - şi a-l ucide pe bătrânul Isaac a 
fost negru şi rău... Ea tăcu brusc. 

— Am putea să dăm alt nume casei, spuse Tommy. 

— Cum vrei? Trebuie să-i spunem din nou „Cuib de 
rândunici”, în loc de „Casa dintre lauri”? Un stol trecu în 
zbor pe deasupra ei. 'Tuppence se întoarse şi privi către 
portiţa de la grădină. Se numea odată „Cuib de rândunici”. 
Cum mai era versul în continuare? Versul pe care l-a citat 
detectiva ta: „Poarta morţii”, aşa se numea? 

— Nu. „Poartă a destinului”. 

— Destin. Asta sună ca un comentariu la moartea lui Isaac. 
„Poartă a Destinului” - asta este portiţa de la grădina 
noastră... 

— Tuppence, nu-ţi mai face atât de multe gânduri! 

— Ah, nici nu ştiu de ce m-am gândit la asta. Mi-a venit, 
deodată, în minte. 

Tommy o privi uimit şi dădu din cap. 

— Cuib de rândunici” este un nume tare drăguţ, spuse 
Tuppence. Sau ar putea să fie. Poate, într-o bună zi, casa va 


purta din nou acest nume. 

— Ce idei ciudate ai! 

— Şi totuşi ceva ca o pasăre cântă”. Cu asta se încheie 
poezia. Poate toate acestea încetează, tot aşa, subit. 

Când o luară după colţul casei, lommy şi Tuppence zăriră 
o femeie stând în faţa uşii. 

— Cine este doamna aceasta? Întrebă Tommy. 

— Am mai văzut-o, explică Tuppence. Dar nu-mi vine în 
minte cine este. Ah! Cred că se înrudeşte cu bătrânul Isaac. 
Locuiesc cu toţii împreună într-o căsuţă, trei sau patru 
băieţi, acestă femeie şi o fată. Dar poate că mă înşel, 
desigur. 

Femeia se întoarse din pragul uşii şi acum le venea în 
întâmpinare. 

— Dumneavoastră sunteţi doamna Beresford, nu-i aşa? Ea 
o privi pe Tluppence. 

— Da. 

— Dumneavoastră nu mă cunoaşteţi. Eu sunt nora lui 
Isaac. Am fost căsătorită cu fiul lui, Stephen. El a fost 
omorât într-un accident de un camion, pe una din marile 
şosele de tranzit. Este atât de mult de atunci, şase ani. 
Voiam tare mult să vorbesc cu dumneavoastră şi cu soţul 
dumneavoastră. Ea îl privi pe lommy. Dumneavoastră aţi 
trimis flori la înmormântare - Isaac a lucrat la 
dumneavoastră în grădină, nu-i aşa? 

— Da, răspunse Tuppence. A lucrat pentru noi. Este atât 
de cumplit ce i s-a întâmplat. 

— Voiam să vă mulţumesc. Erau flori atât de frumoase. Şi 
atât de scumpe, şi aşa un buchet mare. 

— Am făcut asta cu plăcere. Isaac ne-a ajutat foarte mult. 
Ştiţi, chiar imediat, după ce ne-am mutat. Ela povestit atât 
de multe. Cu toate acestea, abia ne cunoşteam. Ştia unde se 
ţineau toate, şi numai lucruri din acestea importante. M-a 
învăţat foarte multe despre grădină, unde se sădeşte cel 
mai bine şi ce... 


— Da, ştia într-adevăr multe despre grădini. Desigur, nu 
mai putea să facă muncile grele, poate că era atât de 
bătrân. Aplecarea îl obosea. Avea reumatism şi atunci nu 
mai mergea totul aşa cum trebuia. 

— Era atât de prietenos şi săritor, spuse Tuppence cu 
convingere. A ştiut atât de multe despre casa noastră şi 
despre proprietarii de dinainte. 

— Da, a ştiut cu adevărat multe. Familia sa a locuit de mult 
timp aici, şi toţi au muncit în ţinut. Dar nu vreau să vă rețin, 
doamnă. Am venit doar pentru a vă mulţumi. 

— Asta a fost foarte amabil din partea dumneavoastră, 
spuse Tuppence. 

— Acum va trebui să căutaţi, desigur, pe altcineva care să 
îngrijească de grădină. 

— Da, trebuie s-o facem, bineînţeles. Noi nu suntem 
grădinari foarte talentaţi. Ştiţi - poate... Tuppence ezita de 
teama de a spune ceva greşit, într-un moment nepotrivit... 
Ştiţi pe cineva care ar dori să lucreze la noi. 

— Ei, pe moment nu, dar mă voi gândi la asta. Poate aflu 
ceva. Vi-l trimit apoi pe Henry - ştiţi, el este cel de-al doilea 
fiu al meu. Vi-l trimit aici în caz că aflu ceva. Da, atunci - la 
revedere! 

În timp ce intrau în casă, Tommy întrebă: 

— Care era numele de familie al lui Isaac? Pur şi simplu 
nu-mi aduc aminte. 

— Bodlicotit. 

— Atunci ea este o doamnă Bodlicott? 

— Da. Trebuie să fie o familie numeroasă; are mai mulţi 
băieţi şi o fată. Locuiesc într-o căsuţă la jumătatea coastei, 
pe Marshton Road. Crezi că ea îl cunoaşte pe făptaş, 
Tommy? 

— Mi se pare improbabil. Nu arăta că ar şti. 

— Nu-mi dau seama cum ar trebui să arăţi într-un caz ca 
acesta, spuse Tuppence. Asta este cam greu de apreciat. 

— Cred că voia să mulţumească doar pentru flori. Nu 
găsesc că s-a manifestat ca un om care - ah, să spunem - 


care este răzbunător. Altfel ar fi spus cu siguranţă ceva. 

— Poate da, dar şi poate nu, răspunse Tuppence. 

8. Amintiri despre un unchi. 

În dimineaţa următoare, Tuppence fu întreruptă în 
discuţia ei cu un electrician ce trebuia să verifice, încă o 
dată, anumite reparaţii, de care ea nu fusese mulţumită. 

— Un băiat este la uşă, anunţă Albert. Ar dori să vorbească 
cu dumneavoastră, doamnă. 

— Ah! Cum îl cheamă? 

— Nu l-am întrebat. Aşteaptă afară. 

Tuppence luă pălăria pe care o purta în grădină, şi-o 
îndesă pe cap şi alergă pe scări în jos. Afară stătea un băiat 
de vreo doisprezece sau treisprezece ani. Părea destul de 
stânjenit şi se muta de pe un picior pe altul. 

— Sper să n-aveţi nimic împotrivă că am venit. 

— Ia stai, zise Tuppence, tu eşti Henry Bodlicott, nepotul 
lui Isaac, aşa-i? 

— Aşa e. Da, el era bunicul meu, despre care a fost vorba 
în ancheta de ieri. Nu mi s-a întâmplat încă niciodată aşa 
ceva. 

Tuppence aproape că l-ar fi întrebat dacă îi făcuse plăcere. 
Henry arăta ca cineva care ardea de nerăbdare să descrie o 
întâmplare palpitantă. 

— Nu-i o întâmplare tragică? Spuse ea. Ne-a părut atât de 
rău! 

— Ah, era foarte bătrân, remarcă Henry. Categoric că n-ar 
mai fi dus-o mult. Cel puţin aşa cred. 'loamna tuşea atât de 
rău, încât nimeni nu putea să doarmă. Eu am venit doar 
pentru a întreba dacă pot să vă ajut cu ceva. Am auzit - 
mama mi-a povestit - că aici salata trebuie răsădită şi m-am 
gândit că aş putea să fac asta pentru dumneavoastră. Ştiu 
unde sunt răsadniţele, fiindcă l-am vizitat, uneori, pe 
bătrânul Isaac, când lucra aici. Aş putea să fac asta acum, 
dacă n-aveţi nimic împotrivă. 

— Dar este drăguţ din partea ta, spuse Tuppence. Vino şi 
arată-mi! 


Merseră împreună prin grădină către răsadniţele de 
salată. 

— Vedeţi, plantele sunt prea dese, acestea trebuie răsădite 
şi restul sădite acolo, unde este mai mult loc. 

— Nu prea mă pricep la salată, recunoscu Tuppence. Ştiu 
câte ceva despre flori, dar nu mă descurc deloc cu mazărea, 
verzele mici, salata, mai ales cu zarzavaturile. Oare nu 
cauţi, din întâmplare, o slujbă de grădinar? 

— Nu, din cauză că sunt încă la şcoală. Ştiţi, eu împart 
ziare şi vara lucrez la culesul fructelor. 

— Aha! Dar dacă afli pe cineva, îmi dai de veste, da? Ţi-aş 
fi foarte recunoscătoare. 

— Bineînţeles că aşa voi face. Atunci, prin urmare, la 
revedere! 

— Stai, mai arată-mi ce faci tu cu lăptucile. Aş dori să 
învăţ. 

Ea stătea şi observa cum Henry Bodlicott răsădea 
delicatele plante. 

— Aşa, vedeţi? Frumoase fire, nu? Asta nu este salata 
minune a lui Webb? Soiul este rezistent. 

— Avem şi soiuri pitice „'lom Thumb”. 

— Ah, da, acesta este micul soi timpuriu, nu? Crocant şi 
bun. 

— Încă o dată, mulţumesc foarte mult, Henry. 

Tuppence se răsuci şi merse agale spre casă. Puţin mai 
târziu, observă că-şi pierduse şalul şi se întoarse. Henry, 
care tocmai voia s-o pornească spre casă, o văzu şi se 
îndreptă către ea. 

— Îmi caut şalul. Oh, dar iată-l, acolo, lângă tufăriş. 

El i-l dădu, rămase din nou tăcut şi îşi târşâia stingherit 
picioarele. Arăta atât de stângaci şi timid, încât Tuppence 
se-ntreba oare ce putea să aibă el pe suflet. 

— Ce ai? 

Henry se muta de pe un picior pe altul şi-şi freca nasul. 

— Ah - mă gândeam dacă dumneavoastră - dacă eu... 

— Da? Tuppence îl privi mirată. 


Henry se înroşise şi nu putea să potolească neastâmpărul 
picioarelor. 

— Eu nu voiam - aş dori să vă întreb ceva, dar mă 
gândeam - da, pentru că oamenii au spus... 

— Da, ce anume? Tuppence se gândea de ce Henry era 
atât de agitat şi ce a putut el să audă despre noii 
proprietari ai „Casei dintre lauri”. Dă-i drumul! 

— Ah, doar că... Că dumneavoastră sunteţi doamna care 
aţi prins spioni în al doilea război mondial. Dumneavoastră 
şi soţul, de asemenea. Se spune că aţi prins un spion 
german care s-a dat drept altcineva. Se spune că aţi trecut 
prin aventuri de-a dreptul palpitante şi, la sfârşit, totul a 
fost lămurit. Eu cred, că dumneavoastră eraţi - nu ştiu cum 
se numeşte asta - cred că aţi lucrat în Serviciul Secret şi aţi 
făcut într-adevăr aşa ceva şi se afirmă că aţi fost 
extraordinară. Acum este mult de atunci, dar aţi avut de-a 
face cu asta - şi în toate mai era vorba despre basme. 

— Asta este foarte adevărat. Era vorba despre Scufiţa 
Roşie şi Lupul cel Rău. 

— Asta o cunosc, fireşte. Dar a trecut mult timp de când 
am citit-o. 

— Şi era vorba de versuri pentru copii. „Hop, hop, hop, 
căluţul aleargă-n galop”. Era unul din acestea, dar mai 
existau şi altele. 

— De neînțeles! Spuse Henry. Grozav că acum locuiţi aici, 
de parcă aţi fi oameni cu totul obişnuiţi! Dar eu nu prea 
pricep povestea cu versurile pentru copii. 

— Ah, acesta era un cod, un fel de scriere cifrată, ştii. 

— Credeţi că trebuia descifrată într-un anume fel? 

— Da, aşa ceva. S-a lămurit totul. 

— Asta este grav, zise Henry. Nu aveţi nimic împotrivă 
dacă povestesc asta prietenului meu? El se numeşte 
Clarence, un nume caraghios, ştiu, râdem mereu de el din 
această cauză. Dar este un tip grozav şi va fi entuziasmat că 
dumneavoastră locuiţi aici, la noi. Se uita la ea cu privirea 
admirativă a unui devotat ogar spaniol. Grozav, repetă el. 


— Ah, a trecut deja atâta timp! Era cam prin 1940, îl 
preveni Tuppence. 

— V-a făcut plăcere sau aţi trecut printr-o teamă teribilă? 

— Şi una şi alta, dar, de fapt, mi-a fost, desigur, mai mult 
teamă. 

— Îmi dau seama, aşa m-aş fi simţit şi eu. Curios că 
dumneavoastră sunteţi din nou amestecată, aici, într-o aşa 
întâmplare. Era unul de la marină, nu-i aşa? El pretindea că 
e ofiţer şi s-a dat drept englez, dar nu era nicidecum. Era 
german. Spunea Clarence. 

— Da, cam aşa ceva. Tuppence aprobă dând din cap. 

— Atunci poate aţi venit încoace din această cauză? Ştiţi, 
pentru că şi noi am avut aici, odată, aşa un caz, cu mult 
timp în urmă, dar era foarte asemănător. El era ofiţer pe 
submarin. Fireşte că acestea sunt doar poveşti pe care le- 
am auzit. 

— Ah, aşa! Nu, n-am venit încoace din această cauză. Ne- 
am stabilit aici pentru că ne-a plăcut casa. De altfel, şi eu 
am auzit această poveste, dar, cu toate acestea, nu ştiu de 
fapt ce s-a întâmplat exact. 

— Ei, când am ocazia, vă voi povesti odată, deşi nu ştiu 
dacă aşa este cu adevarat. 

— Şi cum se face că prietenul tău, Clarence, este atât de 
informat? 

— Ela auzit asta de la Mick, care a locuit la bătrânul fierar 
şi care a murit demult. A aflat asta de la diferiţi oameni. De 
asemenea, şi bunicul nostru, bătrânul Isaac, ştia. Ela 
vorbit, uneori, despre asta. 

— Într-adevăr? 

— Da. De aceea m-am şi gândit dacă acesta nu ar putea fi 
motivul pentru care a fost ucis. El ştia poate prea multe... Şi 
vă povestea. De aceea a fost lichidat! Aşa se procedează 
astăzi, ştiţi. Dacă cineva ştie ceva ce ar putea declara la 
poliţie, este pur şi simplu lichidat. 

— Tu crezi că Isaac ar fi ştiut foarte multe despre aceste 
lucruri? 


— Eu cred doar că trebuie să i se fi povestit multe. 
Pretutindeni a aflat câte ceva. De obicei nu vorbea despre 
asta, dar uneori da. Seara, ştiţi, când trăgea din pipă sau 
când se întreținea cu mine şi cu Clarence, şi cu un alt 
prieten de-al meu, Tom Gillingham. Acesta era foarte curios. 
Bunicul ne-a povestit de toate. N-am ştiut fireşte, niciodată, 
dacă era pură născocire sau nu. Dar eu cred căela 
descoperit ceva. Ela spus că dacă unii oameni ar şti unde 
ar fi lucrurile, s-ar interesa tare mult de acestea. 

— Ah, adevărat! Spuse Tuppence. Asta mi se pare şi mie 
foarte interesant. la mai încearcă să-ţi aduci aminte ce ţi-a 
povestit. Poate asta ajută să-l găsim pe asasin. Căci el a fost 
totuşi, ucis, n-a fost nici un fel de accident, nu-i aşa? 

— Mai întâi ne-am gândit că ar fi un accident. Suferea mai 
ales cu inima şi uneori cădea ca retezat, sau îl lua cu 
ameţeală. Dar arată aşa - am fost şi eu desigur la anchetă - 
de parcă ar fi fost ucis intenţionat. 

— Da, zise Tuppence, şi eu cred asta! 

— Dar nu ştiţi de ce? Întrebă Henry. 

Tuppence îl privi pe Henry. Pentru o clipă, i se păru că ar fi 
câini poliţişti după aceeaşi urmă. 

— Cred că a fost crimă, şi cred că tu, ca nepot, şi eu, 
pentru că am ţinut la el, am dori să aflăm cine a făcut ceva 
atât de cumplit şi abject. Poate ştii ceva sau ai o idee, 
Henry? 

— Nu, din păcate nu. Am aflat de la bunicu doar tot felul 
de lucruri despre oameni, care aveau ceva împotriva lui 
pentru că el ştia prea multe despre ei. Dar era vorba tot 
mereu despre persoane care sunt moarte de mult, încât 
nimic nu se mai poate afla despre treaba aceasta. 

— Va trebui să ne ajuţi, Henry, spuse Tuppence. 

— Credeţi că pot să iau parte la investigaţiile 
dumneavoastră? Trebuie să iscodesc şi să aflu ceva, şi aşa 
mai departe? 

— Da, răspunse Tuppence. În caz că tu poţi să taci. Vreau 
să spun, nu faţă de mine, dar nu răspândi informaţiile tale 


printre toţi prietenii tăi, căci, în acest fel, nimic nu rămâne 
secret. 

— Se înţelege, pricep asta. Pentru că altfel sunt mai 
departe gangsteri şi apoi aceştia vă vânează, pe 
dumneavoastră şi pe domnul Beresford, nu? 

— Poate. Mi-ar conveni dacă ei n-ar face asta. 

— Fireşte! Deci, fiţi atentă: Dacă descopăr sau aflu ceva, 
vin încoace şi spun că aş lucra ceva cu plăcere. Ce ziceţi de 
asta? Atunci pot să vă povestesc totul în grădină, fără ca 
cineva să ne asculte. Numai că, momentan, nu ştiu chiar 
nimic. Dar am prieteni! Henry se îndreptă şi luă o poziţie 
energică, pe care o văzuse, probabil, la televizor. Ştiu o 
mulţime de lucruri. Oamenii cred că eu n-aş fi luat aminte 
sau aş uita, dar uneori... Ştiţi, aceştia povestesc ceva şi 
spun cine mai cunoaşte istorioare în afară de ei, şi tot aşa în 
continuare. Dacă te porţi firesc, îţi este dat să afli multe. Şi 
probabil totul este important, sau nu? 

— Ba da, spuse Tuppence. Dar trebuie să fim foarte 
prudenţi. Asta îţi este clar, Henry? 

— Ei, sigur. Fireşte că sunt prudent. Aţi ştiut că el era 
foarte precis informat în legătură cu casa? Bunicul, la el mă 
refer acum. 

— În legătură cu casa sau cu grădina? 

— Ah, în legătură cu casa. Ştia toate întâmplările vechi. Ce 
oameni s-au întâlnit, unde-şi aveau ei ascunzătorile - ela 
vorbit, uneori, despre asta. Fireşte că mama n-a dat 
niciodată atenţie spuselor lui. Le considera prostii. Johnny, 
fratele meu mai mare, le găsea insuportabile. Eu, nici 
vorbă, şi Clarence este interesat, de asemenea, de aşa ceva. 
Ştiţi, lui îi place să meargă la filme de spionaj. Ela spus 
odată: „Chuck, asta este ca într-un film”. De aceea am şi 
vorbit despre asta. 

— Ai auzit vreodată de o femeie pe nume Mary Jordan? 

— Desigur. Aceasta era o nemţoaică, o spioană. Ea s-a 
împrietenit cu ofiţeri de marină pentru a-i descoase. 


— Da, cam aşa ceva trebuie să fi fost. Tuppence socotea că 
e mai înţelept să rămână la această versiune şi îşi ceru în 
gând scuze lui Mary. 

— Sigur era foarte drăguță? 

— Asta nu ştiu, zise Tuppence. A murit când eu aveam 
aproape trei ani. 

— Eşti foarte agitată şi fără suflu, spuse Tommy, când soţia 
sa intră în casă pe uşa laterală. 

— Da, aşa şi sunt. 

— Te-ai obosit prea tare în grădină? 

— Nu. În fond n-am făcut absolut nimic. Am stat lângă 
stratul de lăptuci şi am conversat. Aş putea spune chiar că 
am fost ţinută de vorbă. 

— De cine? 

— De un băiat. 

— Voia să lucreze în grădină? 

— De fapt, nu. Asta ar fi fost într-adevăr îmbucurător, dar, 
din păcate, nu. Dacă o iei de bună, şi-a exprimat admiraţia. 

— Faţă de grădină? 

— Nu. Faţă de mine. 

— Faţă de tine. 

— Nu fii atât de uimit, Tommy! Chiar dacă trebuie să 
mărturisesc că asemenea cuvinte de laudă vin când mă 
aşteptam cel mai puţin. 

— Şi la ce se referea admiraţia? La frumuseţea ta sau la 
halatul tău de lucru, folosit în grădină? 

— La trecutul meu, spuse Tuppence. 

— La trecutul tău? 

— Desigur. Era foarte emoţionat la gândul că eu eram 
doamna care, în al doilea război mondial, a demascat un 
spion german. 

— Of, Doamne. lar cazul N. Ori M. Oare nu vom scăpa 
niciodată de acest caz? 

— Nici nu ştiu dacă mi-ar face atât de mare plăcere să 
scap, zise Tuppence. În fond, de ce? Am fost protagonişti 
celebri, ne-a făcut plăcere când se aducea vorba despre noi. 


— Nu-i un argument rău. 

— În plus, cred că asta ne poate fi de folos în planul 
nostru. 

— Câţi ani are băiatul? 

— Aşa, între zece şi doisprezece ani. Arată ca de zece, dar 
probabil că are doisprezece ani. Şi are un prieten pe nume 
Clarence. 

— Dar ce legătură are el cu toate acestea? 

— Momentan niciuna. Henry şi Clarence sunt prieteni la 
cataramă şi ar putea să ne fie de ajutor, după câte îmi dau 
seama. Vor să tragă cu urechea pretutindeni şi să ne 
povestească tot ce ştiu. 

— Dacă au abia zece sau doisprezece ani, cum pot să ne 
povestească sau să-şi aducă aminte ceva? Întrebă Tommy. 

— Ela încercat să-mi povestească lucruri pe care le 
auzise. 

— De la cine? 

— Nu le avea din prima sursă, cum ai spune tu, şi nici din 
cea de-a doua, ci din a treia sursă, a patra, a cincea până la 
cea de-a şasea. La acestea se adaugă şi ceea ce Clarence şi 
prietenul lui Clarence... 

— Stai! A exclamat Tommy. Ajunge! Dar ce ştie el cu 
adevărat? 

— Asta este mai dificil. Au auzit vorbindu-se despre 
anumite locuri şi au aflat anumite întâmplări şi mor de 
nerăbdare să participe la vânătoarea captivantă pentru 
care am venit încoace. 

— Şi care ar fi vânătoarea? 

— Ah, Tommy, în realitate, eu voiam doar să-ţi spun că 
trebuie să continuăm, chiar acum. N-ai şi tu impresia asta? 

— Da. 

— Îmi închipuiam. Trebuie neapărat să continuăm şi vreau 
şi să-ţi spun de ce: Isaac trebuie să fi ştiut ceva. El cunoştea 
ceva ce putea deveni periculos pentru cineva. Şi trebuie să 
aflăm acum cine este respectivul. 


— Tu nu crezi, interveni lommy, că s-ar putea să fi fost cu 
totul altceva - rowdies, sau cum li se spune astăzi? Indivizi 
plecaţi la drum pentru a ucide pe cineva, indiferent pe cine, 
doar că ei preferă oameni mai în vârstă, pentru că ei şi aşa 
nu se pot apăra? 

— Nu în acest caz Tommy, nu. Eu cred că Isaac ştia ceva şi 
trebuie ca cineva să se fi temut că el ne-ar povesti, căci, 
între timp, s-a vorbit evident despre noi. Ca suntem faimoşii 
tipi de la contrainformaţii, şi aşa mai departe... Trebuie să 
aflăm pur şi simplu cine l-a ucis! 

— Fii prudentă, Tuppence, fereşte-te! Dacă Isaac a fost 
omorât pentru că ştia prea multe, ucigaşul poate sta la 
pândă, într-o noapte, la un colţ întunecat, şi să facă cu tine 
acelaşi lucru. Aceşti indivizi nu ţin seama că aşa ceva 
stârneşte zarvă mare. Ei cred că se va spune: „Ah, iarăşi o 
biată bătrână.” 

— Da, acesta este tocmai dezavantajul când încărunţeşti 
şi-ţi tragi puţin piciorul. Apoi, fireşte, că aceşti oameni sunt 
vânaţi nestingherit. Îţi promit că sunt prudentă. Crezi că ar 
trebui să fac rost de un mic pistol? 

— Nu, în nici un caz! 

— Cum aşa? Crezi că aş putea să fac vreo poznă? 

— Mi-e teamă că te împiedici de o rădăcină de copac. Tu 
cazi întruna! Şi atunci te-ai putea împuşca. 

— Mă crezi într-adevăr capabilă de o asemenea prostie? 

— Da, spuse Tommy. Te cred categoric în stare de aşa 
ceva. 

— Aş putea lua un briceag. 

— În locul tău n-aş lua nici o armă. Aş umbla cu inocenţă 
de colo până colo şi aş vorbi despre grădină. Eventual, ai 
putea menţiona, în treacăt, că nu suntem siguri dacă 
alegerea noastră este bună şi că avem de gând să ne 
mutăm. Asta ţi-aş propune. 

— Şi cui trebuie să povestesc asta? 

— Ah, pur şi simplu tuturor. Oricum, ştirea se răspândeşte. 


— Da, spuse Tuppence. Este un adevărat cuib de 
cancanuri. Tu vei spune acelaşi lucru, lommy? 

— Cam aşa ceva. Poate susţin că am fi dezamăgiţi de casă 
şi ne-am fi aşteptat la mai mult. 

— Dar vei continua? 

— Da. Suntem atât de mult băgaţi în această afacere, că 
nu mai avem deloc altă ieşire. 

— Te-ai gândit cum vrei să procedezi? 

— Eu voi continua de unde am întrerupt. Şi tu, Tuppence? 

— Eu am câteva idei. Cred că pot scoate ceva mai mult de 
la micul meu prieten. Cum îl cheamă totuşi? 

— Henry sau Clarence. 

9. Brigada Junior. 

După ce Tuppence se despărţi de Tommy, care voia să 
plece la Londra, se plimba fără rost, încoace şi încolo, prin 
casă şi se gândea la o activitate utilă care să promită 
succes. În această dimineaţă, părea să nu aibă prea multe 
idei deosebite. 

Cu senzaţia de a o lua din nou de la capăt, se duse în 
încăperea cu cărţi, acolo mergând dintr-un cap în altul şi 
citind titlurile. Cărţi pentru copii, atât de multe cărţi pentru 
copii, dar oare se putea mai mult decât tot ce făcuse ea 
până atunci? Era aproape sigură că luase în mână fiecare 
carte din această încăpere: Alexander Parkinson nu 
dezvăluise nici un fel de alte secrete. Atunci apăru Albert şi 
anunţă: 

— Sunteţi aşteptată jos cu nerăbdare, doamnă. 

— Ce înseamnă asta? Întrebă Tuppence. De cine? Cineva 
pe care îl cunosc? 

— Nu cred. Sunt o mulţime de băieţi, cel mult o fată sau 
două, împreună cu ei, o întreagă ceată. Poate au o listă de 
subscripţie pentru ceva. 

— Ah? N-au spus nici un nume? 

— Hm! Clarence. 

Tuppence chibzui o clipă. Acesta era rezultatul discuţiei de 
ieri? Ce strica dacă se interesa numaidecât de aceşti 


vizitatori? 

— Este şi celălalt băiat cu ei? Cel cu care eram ieri, în 
grădină? 

— Asta nu pot să vă spun. Toţi arată la fel. Murdari, ştiţi, şi 
aşa - ei, chiar aşa par. 

— Bine, zise Tuppence. Vin. 

Tuppence se opri în josul scării şi-şi privi mirată 
majordomul. 

— Oh, nu i-am lăsat înăuntru, a explicat Albert. N-am 
încredere în ei. Nu se poate şti niciodată, dacă dispare ceva 
subit din casă. Sunt în grădină. Trebuie să vă spun că sunt 
la mina de aur. 

— Unde? 

— La mina de aur. 

— Hm, făcu Tuppence tărăgănat. 

— Oare unde poate fi aceasta, doamnă? 

Tuppence arătă vag într-o direcţie. 

— În spatele grădinii de trandafiri, unde sunt straturile de 
dalii. Cred că ştiu la ce se referă. Acolo este un bazin. 
Trebuie să fi fost, odată, un pârâu, sau un canal, sau un 
heleşteu cu peştişori aurii. Dă-mi mai bine cismele de 
cauciuc, Albert. Şi impermeabilul, în caz că mă prinde 
ploaia. 

— În locul dumneavoastră l-aş pune imediat pe mine, 
doamnă. Poate, în orice clipă, să plouă. 

— Îngrozitor! Spuse Tuppence. Ploaie, ploaie, tot mereu 
ploaie. 

Puțin mai târziu, părăsea casa şi întâlnea o delegaţie 
demnă de luat în seamă, care o aştepta. Erau băieţi de 
diferite vârste, cam între zece şi doisprezece ani, şi două 
fete cu părul lung. Toţi păreau foarte agitaţi. 

— Iat-o! Strigă o voce stridentă, când Tuppence se 
apropie. A sosit. Cine vorbeşte? Hai, George, fă-o tu! Şi apoi 
tu vorbeşti cel mai bine. 

— Nu, de data asta, nu. De data asta vorbesc eu, spuse 
Clarence. 


— 'Ţine-ţi gura, Clarence! Tu, cu vocea ta piţigăiată. Când 
vorbeşti, trebuie mereu să tuşeşti! 

— Ei, ia ascultă! Asta este punctul meu de vedere şi... 

— Bună dimineaţa tuturor, spuse Tuppence, şi păşi către 
ei. Vreţi să-mi vorbiţi, nu-i aşa? Oare despre ce este vorba? 

— Avem ceva pentru dumneavoastră, zise Clarence. O 
informaţie. După care aţi venit, totuşi, încoace, nu? 

— Depinde despre ce este vorba. 

— Oh, nimic din zilele noastre. A fost cu mult înainte. 

— Informaţii cu caracter istoric, explică o fată, evident 
intelectuala grupului. Foarte interesant să cercetezi 
trecutul! 

— Înţeleg, spuse Tuppence, şi nu lăsă să se observe că nu 
pricepea absolut nimic. Cum se numeşte apa asta de aici? 

— Mina de aur. 

— Aha! Aici există aur? Tuppence privi în jur. 

— Ah, e doar heleşteul cu peşti aurii, spuse un băiat. 
Odinioară, aici mai erau peşti aurii. Cu totul neobişnuiţi, cu 
aripioarele codale lungi, după câte se spune, din Japonia. 
Asta era odată foarte frumos. Trebuie să fi fost pe timpul 
bătrânei doamne Forrester. Ei, sunt cel puţin zece ani de 
atunci. 

— Douăzeci şi patru de ani, corectă o fată. 

— Nu, şaizeci de ani, rosti o voce înceată. Cu siguranţă, 
şaizeci de ani! Atunci erau mulţi peşti aurii. O mulţime! Se 
zice că erau de foarte mare valoare. S-au mâncat între ei. 
Unii mureau câteodată şi pluteau pur şi simplu la suprafaţă. 

— Şi ce vreţi voi să-mi povestiţi despre peştii aurii? Întrebă 
Tuppence. Acum doar nu mai există niciunul. 

— Nu. Nu este vorba de asta. Avem o informaţie, spuse 
fata studioasă. 

Se ridicară de-a valma voci răsunătoare. luppence făcu 
semn cu mâna. 

— Nu toţi deodată, zise ea. Vorbiţi unul sau doi. Ce se 
întâmplă? 


— Ştim ceva despre o ascunzătoare. Se zvoneşte că s-ar fi 
ascuns ceva foarte important. 

— Şi de la cine aţi aflat asta? Întrebă Tuppence. Răsună un 
cor de răspunsuri. Nu era simplu de-a asculta 
imperturbabilă această hărmălaie. 

— De la Janie. 

— De la unchiul ei, Ben, strigă cineva. 

— Nu, era Harry... Da, Harry! Vărul lui Harry, lom... Nu, 
acesta este mult prea tânăr! Bunica lui mi-a povestit şi 
bunica lui ştia asta de la Josh. Desigur! Nu ştiu cine era 
Josh. Cred că Josh era soţul ei... Nu, nu soţul, era unchiul ei. 

— Ah, Doamne! Spuse Tuppence. 

Ea privi copiii, care gesticulau tumultuos şi luă o hotărâre. 

— Clarence? Întrebă ea. Tu eşti desigur Clarence, nu-i 
aşa? Prietenul tău mi-a povestit despre tine. Deci, ce ştii tu 
şi despre ce este vorba? 

— Dacă vreţi să aflaţi mai multe amănunte, trebuie să 
mergeţi la PCP 

— Unde? 

— La PCP 

— Şi ce este aceasta? 

— Nu ştiţi? „Pensionar Club-Palace”. 

— Ce firmă grozavă! Zise Tuppence. 

— Nu este deloc, explică un puşti de nouă ani. Nici vorbă 
de aşa ceva! Doar oameni bătrâni, care se întâlnesc acolo şi 
discută. Se pare că ei nu-şi povestesc nimic altceva decât 
minciuni, prin ce-au trecut ei, ştiţi, ce s-a întâmplat în al 
doilea război mondial şi după aceea. Ah, aceia vorbesc pur 
şi simplu despre orice. 

— Şi unde este PCP? Întrebă Tuppence. 

— Chiar unde se termină satul, chiar aproape de Morton 
Cross. Dacă sunteţi pensionată, primiţi un carnet de 
membru şi puteţi să vă duceţi acolo şi să jucaţi Bingo şi 
chestii din astea. Se spune că trebuie să fie cu adevărat 
distractiv. Unii sunt foarte bătrâni şi surzi şi pe jumătate 
orbi. Ei toţi se duc acolo - se întâlnesc chiar cu plăcere. 


— Hm, cred că odată le-aş face cu dragă inimă o vizită. 
Există un anumit program? 

— Ah, când vreţi dumneavoastră. Poate după-amiază este 
cel mai bine. Atunci ei pot să spună că aşteaptă un vizitator. 
Ştiţi, când au loc vizitele, primesc la ceai ceva bun, 
fursecuri sau chec. Ce-ai spus, Fred? 

Fred făcu un pas înainte. Se înclină solemn în faţa lui 
Tuppence. 

— Aş fi tare bucuros să vă însoțesc. Să spunem, azi după- 
amiază, la trei jumătate. 

— Cum de îndrăzneşti, omule? Strigă Clarence, încetează 
cu palavrele! 

— Accept cu plăcere, spuse Tuppence. Ea privi către 
heleşteu. De fapt, chiar îmi pare rău că aici nu mai înoată, 
încoace şi încolo, nici un peşte auriu. 

— Ah, dumneavoastră ar fi trebuit să vedeţi peştii cu cinci 
cozi! Erau frumoşi! Odată a căzut un câine în heleşteu, 
acela al domnişoarei Faggett. 

Se auziră obiecţii. 

— Nu, nu era aceea! Ea se numea altfel, Pfollyo, nu 
Fagot... 

— Se numea Foliatt, cu un FE, şi acesta se scria cu 
majusculă. 

— Ah, tu eşti chiar prost. Era altcineva. Era domnişoara 
French, desigur... 

— Câinele s-a înecat? Întrebă Tuppence. 

— Nu, nu s-a înecat. Era foarte mic, ştiţi, şi mama lui s-a 
neliniştit şi a tras-o pe domnişoara French de rochie. Ea era 
în livadă şi culegea mere. Căţeaua a tras-o de rochie şi ea s- 
a dus cu aceasta şi a văzut căţeluşul în heleşteu. A sărit de-a 
dreptul în heleşteu şi l-a scos afară. Era udă leoarcă şi n-a 
mai putut niciodată să poarte rochia. 

— Câte s-au mai întâmplat aici, spuse Tuppence. Bine, 
atunci azi după-amiază. Ar putea cumva doi sau trei dintre 
voi să mă ia şi să mă însoţească la PCP? 

— Trei? Cine? 


Izbucni cearta. 

— Vin eu... Nu, eu nu... Nu, vine Betty... Nu, Beitynu! A 
fost la film. Nu i-a venit iar rândul! 

— Stabiliţi asta între voi, zise Tuppence, şi să fiţi aici la trei 
şi jumătate. 

— Să sperăm că găsiţi asta interesant, spuse Clarence. 

— Este sigur de interes istoric, explică juna intelectuală. 

— Ah, dar ţine-ţi gura, Janet! Clarence se adresă din nou 
lui Tuppence. Janet este mereu aşa, mereu! Ea merge la 
gimnaziu şi se făleşte cu asta, ştiţi. O şcoală normală nu era 
suficient de bună pentru ea, părinţii ei s-au agitat mult, şi 
acum ea este la gimnaziu. De aceea îşi dă aere! 

La prânz Tuppence se gândea dacă întâlnirea de 
dimineaţă ar scoate ceva la iveală. O să vină oare cineva 
pentru a o însoţi la PCP? Aşa se numea, în realitate, sau 
copiii născociseră numele? În orice caz, nu strica, gândea 
Tuppence, să stea aici pur şi simplu şi să aştepte să vină 
cineva. 

Delegaţia a fost punctuală la minut. La trei şi jumătate, s-a 
auzit soneria. Tuppence s-a ridicat din fotoliul aflat în faţa 
şemineului, şi-a pus pălăria - o pălărie impermeabilă, 
deoarece ţinea seama de ploaie, şi Albert apăru pentru a o 
însoţi până la ieşire. 

— Nu vă las să plecaţi cu oricine, îi şuieră el la ureche. 

— Albert? Şopti Tuppence. Există aici vreo casă care se 
numeşte PCP? 

— Întotdeauna am crezut că aşa ceva se scrie doar pe 
cărţile de vizită, răspunse Albert, care nu lăsa să-i scape 
nici o ocazie pentru a-şi etala cunoştinţele despre 
obiceiurile mondene. Ştiţi, cele care se dau oamenilor la 
plecare. Asta poate fi şi la sosire. Nu mai ştiu aşa cu de- 
amănuntul. 

— Este ceva în legătură cu pensionarii. 

— Da, există, se pare, un asemenea club. A fost construit în 
urmă cu doi sau trei ani. Dacă treceţi pe lângă casa 
parohială şi o luaţi la dreapta, vedeţi casa. De fapt e urâtă, 


dar le place bătrânilor. Se pot distra acolo, şi aşa mai 
departe. Acolo oferă ajutor multe doamne. Ele organizează 
concerte, ei, ceva în acest sens, fără îndoială, ştiţi doar. 
Aproape ca asociaţia de femei, dar numai pentru bătrâni. 
Toţi sunt foarte bătrâni, şi cei mai mulţi sunt surzi. 

— Da. Tuppence dădea din cap în semn de aprobare. Da, 
aşa am auzit. 

Uşa de la intrare se deschise. Janet, îndrituită de 
superioritatea ei intelectuală, se afla în frunte. În spatele ei 
venea Clarence, apoi un băiat deşirat, care era saşiu şi, 
după cât se pare, se numea Bert. 

— Bună ziua, doamnă Beresford, spuse Janet. 'Toţi se 
bucură că veniţi. Dar trebuie să luaţi o umbrelă; s-a anunţat 
ploaie. 

— Şi eu merg în direcţia aceea, explică Albert. Pot să vă 
însoțesc o bucată de drum. 

Albert, gândea Tuppence, era mereu atât de prevăzător. 
Dar de ce n-ar fi? Nu credea câtuşi de puţin că Janet, Bert 
sau Clarence puteau să devină periculoşi pentru ea. Drumul 
dură cam douăzeci de minute, apoi se opriră în faţa unei 
clădiri roşii. Intrară pe poarta de la grădină şi fură primiţi 
în uşa casei de o femeie grasă, în jur de şaptezeci de ani. 

— Oh, iată-i pe vizitatorii noştri! Mă bucur foarte mult că 
aţi putut veni, draga mea. O bătu pe umăr pe Tuppence. 
Mulţumesc, de asemenea, foarte mult, Janet! Pe aici, vă rog. 
Ah, de altfel voi nu trebuie să aşteptaţi, dacă nu vreţi. 

— Cred că băieţii ar fi tare dezamăgiţi, dacă nu află despre 
ce este vorba, spuse Janet. 

— Azi nu sunt deloc aşa de mulţi oameni, ştiţi. Poate 
pentru doamna Beresford este mai simplu şi nu atât de 
obositor dacă nu suntem atât de mulţi. Ce zici Janet, dacă ai 
merge la bucătărie şi i-ai spune lui Mollie că poate să aducă 
ceaiul? 

De fapt, Tuppence nu venise la ceai, dar nu putea refuza 
fără un motiv serios. Într-o clipă, ceaiul se afla pe masă şi 
era foarte slab. Mai erau, de asemenea, câteva fursecuri şi 


felii de pâine date cu o pastă cam dezgustătoare, cu un 
miros pătrunzător de peşte. După aceea, s-au aşezat în 
jurul mesei şi au început să vorbească. Un bărbat cu barbă, 
care îi făcea impresia că ar avea o sută de ani, veni şi se 
aşeză lângă ea. 

— Poate este bine să vorbesc eu cel dintâi cu 
dumneavoastră, Milady, zise el, şi o înnobilă pe Tuppence, 
prin felul său de a se adresa. Fiindcă eu sunt cel mai bătrân 
şi cunosc mult mai multe întâmplări vechi decât toţi ceilalţi. 
Acesta de aici este un loc istoric, înţelegeţi. Oh, şi ce multe 
s-au întâmplat aici! Atât de multe, că nici nu le putem 
povesti de-ndată. Noi toţi - da, toţi, am auzit de întâmplările 
de altădată. 

— Îmi închipui, spuse Tuppence pe neaşteptate, mai 
înainte ca el să poată trece la subiecte care n-o interesau 
câtuşi de puţin. Mi s-a relatat că aici s-au petrecut multe 
lucruri curioase, nu atât în cel de-al doilea război mondial, 
cât în cel de dinainte sau chiar şi mai demult. Amintirile 
dumneavoastră abia de vor ajunge atât de departe în 
trecut, dar s-ar putea chiar ca dumneavoastră să fi auzit 
ceva, poate de la rude. 

— Aici aveţi dreptate, răspunse bătrânul. Foarte multă 
dreptate. Eu am aflat multe povestite de unchiul meu, Len. 
Acesta era un om subţire, unchiul meu, Len. Ela ştiut 
multe. De pildă, ce s-a întâmplat în casa de la capătul 
cheiului, înainte de ultimul război - o afacere murdară. 
Ştiţi, unul din aceşti fa... 

— Fascişti, completă o doamnă mai în vârstă, cu o faţă 
severă, încărunţită, şi cu un şal de dantelă pe care trecerea 
vremii lăsase urme. 

— Deci, el era unul dintre aceştia. Fără îndoială. Exact ca 
tipul din Italia. Mussolini, nu-i, aşa? Avea un nume atât de 
nostim, Mussels sau Cockles, şi a pricinuit aici adevărate 
necazuri. A ţinut întruniri, ştiţi. Ei, numai chestii din astea. 
Un anume Mosley a început, cel dintâi, această treabă. 


— În primul război mondial locuia aici o fată care se 
numea Mary Jordan, aşa este? Întrebă Tuppence, şi nu ştia 
dacă era oportun să întrebe aşa ceva. 

— Ah, aceea! Se zice că era foarte drăguță. Da. Ea a 
iscodit soldaţi şi marinari. 

O doamnă foarte bătrână începu să cânte cu voce 
piţigăiată: „Nu un marinar iubitul meu să fie şi nici chiar un 
infanterist. 

Pentru mine el cel sortit să fie, şi acel june-i artilerist.” 

Când ajunsese aici, bătrânul intonă propriul cântec: „Este 
cale lungă până la Tipperary”, cânta el. Când trecuse de 
prima strofa, o femeie care părea să fie soţia sau fiica sa, 
spuse destul de sever: 

— Acum ajunge, Benny, într-adevăr, e destul! 

Dar atunci o bătrână începu să cânte, din nou, cu voce 
tremurată: „loate fetele doar marinari iubesc. 

Copila mea, să fie un om legat de mare! 

Toate fetele doar marinari iubesc. 

Şi tu ştii cum sunt lupii-de-mare.” 

— 'Ţine-ţi gura, Maudie, cântecul acum, zău, ne plictiseşte! 
Povesteşte-i doamnei iar ceva! Spuse unchiul Ben. 
Povesteşte ceva doamnei! Ea a venit să afle mai multe. Ar 
dori să ştie unde a fost ascuns lucrul în jurul căruia au fost 
atâtea zvonuri. 

— Pare foarte interesant, spuse Tuppence, şi prinse din 
nou curaj. A fost ascuns ceva important? 

— Da, este mult de atunci, dar am auzit, totuşi, de asta. 
Da, înainte de 1914. A ajuns de la cineva la altcineva, 
înţelegeţi? Dar nimeni n-a ştiut ce era şi de ce a fost aşa un 
scandal. 

— Era ceva în legătură cu regatta, explică o bătrână. Ştiţi, 
între Oxford şi Cambridge. Am văzut asta o dată. Părinţii m- 
au luat la Londra. Ei treceau vâslind pe sub poduri. Ah, era 
o zi superbă! Oxford a câştigat cu o lungime. 

— Ce baliverne spuneţi, zise o femeie severă ca înfăţişare, 
cu părul albăstrui. Voi nu ştiţi despre afacere, absolut 


nimic! Eu ştiu despre aceasta mai multe decât voi toţi la un 
loc, chiar dacă atunci eram încă foarte mică. Sora bunicii, 
Mathilda, şi mătuşa Lou mi-a povestit. S-a vorbit îngrozitor 
de mult despre aceasta şi toţi oamenii au căutat-o. Da, o 
comoară pe care cineva o adusese din Australia. 

— Ce prostie! Spuse un bătrân, care trăgea din pipă şi 
părea că nu putea să-i sufere pe ceilalţi. Au luat peştii aurii 
drept o comoară. Atât de cretini erau cu toţii. 

— Probabil c-o fi valorat o grămadă de bani, altfel n-ar fi 
fost niciodată ascuns, explică cineva din spate. Da, au venit 
încoace mulţi oameni de la guvern, şi de asemenea, de la 
poliţie. Au căutat peste tot, dar n-au găsit nimic. 

— Tocmai! N-au avut indicii corecte. Adică acestea există, 
dacă ştii unde trebuie să le cauţi. Cea care vorbea era o 
bătrână care acum dădea din cap plină de importanţă. 
Întotdeauna există urma. 

— Ce interesant, spuse Tuppence. Unde? Vreau să spun, 
unde sunt aceste indicii? În sat sau în afara satului? 

Întrebarea nu se dovedi prea indicată, căci se dădură cel 
puţin şase răspunsuri diferite, rostite în acelaşi timp. 

— În mlaştină, după Tower West, spuse cineva. 

— Nu, era foarte sigur la Little Kenny. În imediata 
apropiere de Little Kenny. 

— Nu! În grota de pe coastă. Dincolo, la Baldy's Head, 
lângă stâncile roşii. Da, acolo. Pe-acolo este un tunel vechi 
pentru contrabandişti. Trebuie să fie nemaipomenit. Unii 
oameni susţin că ar fi încă. 

— Eu am văzut odată un film despre un galion spaniol. Era 
ceva cu privire la Armada. Atunci vasul s-a scufundat. Era 
plin cu dubloni. 

10. Atac asupra lui Tuppence 

— Doamne! Zise Tommy, când veni seara acasă. Cât de 
obosită arăţi, luppence! Ce-ai făcut? Eşti complet epuizată. 

— Sunt istovită, gemu Tuppence. Nu cred că-mi voi mai 
reveni vreodată. Dumnezeule! 


— Ce s-a întâmplat? Nu cumva te-ai căţărat din nou pe 
scară şi ai descoperit alte cărţi? 

— Nu, nu! Nu mai pot să văd nici o carte! Am terminat cu 
cărţile. 

— Atunci ce? Ce-ai făcut? 

— Ştii ce este PCP? 

— Nu, spune lommy, sau totuşi... Este ceva... El amuţi. 

— Albert ştie, spuse Tuppence, dar nu cred asta. Îţi voi 
povesti îndată, dar mai înainte ar trebui să-ţi torni ceva de 
băut, un Bristol Cream sau un Whisky. Şi mie, de asemenea. 

Apoi Tuppence îl puse la curent pe Tommy cu 
evenimentele de după-amiază. lommy spuse de mai multe 
ori: 

— Doamne! Şi la sfârşit făcu o remarcă: în ce te amesteci 
tot timpul, Tuppence! Măcar din asta a ieşit la iveală ceva 
interesant? 

— Nu ştiu. Când şase oameni vorbesc, în acelaşi timp, cei 
mai mulţi dintre ei nu pot să se exprime corect şi fiecare 
spune altceva - ah, nici nu mai ştiu exact ce-au spus. Totuşi: 
Cred că cel puţin am o bănuială cum trebuie să încep. 

— Ce vrei să spui cu asta? 

— Ah, există poveşti extraordinare despre un lucru care a 
fost ascuns aici şi este în legătură cu un secret din primul 
război mondial sau din perioada de dinainte. 

— Asta o ştim de mult, Tuppence. Cred că asta face parte 
din informaţiile noastre oficiale. 

— Da, dar în sat este vorba încă de istorisiri vechi. Fiecare 
are propria sa versiune, a unei mătuşi Maria sau a unui 
unchi Ben, care şi ei o au de la unchiul lor Ben, de la 
mătuşa lor Ruth sau de la bunică. Aceste versiuni au fost 
povestite mai departe ani şi ani. Şi una din aceste istorisiri 
ar putea fi cea corectă. 

— Una din tot acest talmeş-balmeş? 

— Da. Ca acul în carul cu fân. 

— Şi cum vrei tu să găseşti acest ac? 


— Voi alege câteva istorisiri care sună verosimil. Trebuie 
să existe încă oameni care într-adevăr au auzit ceva! Mă voi 
ocupa de ei pe rând, pentru ca ei să-mi relateze foarte 
exact ce-a spus mătuşa Agatha, mătuşa Betty sau bătrânul 
unchi James. Trebuie să fie undeva totuşi, ceva de găsit! 

— Da, spuse Tommy. Asta cred şi eu. Dar ce? 

— Asta o vom afla noi, nu-i aşa? 

— Aşa e, dar trebuie să ai o idee despre ce ar trebui să 
cauţi, înainte de a începe căutarea. 

— Nu cred nici într-o comoară, nici într-un vas din Armada 
spaniolă, spuse Tuppence. Şi nici nu cred că este ascuns în 
grota contrabandiştilor. 

— Ei, poate este un excelent coniac franțuzesc, spuse 
Tommy, plin de speranţă. 

— Poate. Cu toate că nu căutăm aşa ceva. 

— Chiar nu ştiu. Am impresia că mai devreme sau mai 
târziu ajung la această constatare. În orice caz, aş vrea din 
tot sufletul să-l descopar. Fireşte că ar putea fi şi o scrisoare 
sau ceva asemănător. O scrisoare siropoasă, erotică cu care 
cineva să fi fost şantajat. Dar asta pe cine mai face, astăzi, 
să sară în sus? 

— Aici ai desigur dreptate. Este timpul ca să ne treacă 
ceva prin minte. Crezi că o să reuşim să aflăm ceva 
vreodată? 

— Greu de spus. În orice caz, eu am cam descoperit ceva 
astăzi. 

— Oh! Ce anume? 

— Despre recensământul populaţiei. A avut loc într-un an 
foarte precis chiar mi l-am notat. 

— Cum, pentru Dumnezeu, ai descoperit tu asta? 

— Ah, prin metodele multilaterale de investigaţie folosite 
de a mea domnişoară Collodon. 

— Domnişoara Collodon mă face şi mai geloasă. 

— N-are rost. Este foarte severă şi mă scoate din sărite, şi 
nici nu este frumoasă. 


— Ei, asta mă linişteşte. Şi acum ce are de-a face 
recensământul populaţiei cu cazul nostru? 

— Când Alexander spunea, „a fost unul dintre noi”, el 
poate să se fi referit la cineva care era atunci în casă şi de 
aceea numele său trebuia trecut pe listă, la fel ca orice altul 
care a rămas aici peste noapte. Probabil că mai există 
datele statistice. Dacă se găsesc oamenii potriviţi - nu că i- 
aş ştii, dar prin cunoştinţele mele pot să ajung la ei - voi 
primi, eventual, o listă cu nume. 

— Recunosc, Tommy, că nu duci lipsă de idei. Şi acum, 
pentru Dumnezeu, hai să mâncăm ceva! Poate apoi mă simt 
mai bine şi nu mai ameţesc când mă gândesc la cele şase 
voci dogite care voiau să-mi povestească ceva în acelaşi 
timp. 

Albert servi un meniu destul de consistent. Arta sa 
culinară nu era lipsită de efecte neaşteptate. Existau 
momente culminante ca budinca de brânză de astăzi, pe 
care Tuppence şi Tommy o numeau mai curând sufleu de 
brânză. Albert nu era întru totul de acord cu aceasta. 

— Sufleu de brânză este cu totul altceva, spunea el. La 
acesta se adaugă mai multă spumă de albuş. 

— Nu face nimic, Albert, zise Tuppence. Are un gust foarte 
bun, indiferent dacă este budincă sau sufleu de brânză. 

Se dedicară în întregime mâncării şi, în acest timp, uitară 
să mai compare metode şi rezultate. După ce au băut două 
ceşti de cafea tare, Tuppence se lăsă în fotoliu, scoase un 
oftat adânc şi spuse: 

— Acum mai că mă simt iar om. la spune, lommy, unde 
rămăseserăm? 

— Vrei să zici, noi sau tu? 

— De fapt mă refer mai mult la mine. În definitiv, este 
singurul lucru pe care-l ştiu sigur, nu? Ai putea să-mi dai 
poşeta, te rog, sau am lăsat-o în sufragerie. 

— Ce-i drept, faci asta de cele mai multe ori, dar nu este 
cazul acum. Se află lângă fotoliul tău. 

Tuppence puse poşeta pe genunchi. 


— Un cadou atât de frumos, piele autentică de crocodil! 
Doar că uneori este dificil să bagi totul înăuntru. 

— Sau să le scoţi, constată Tommy, când Tuppence începu 
să caute ceva cu disperare. 

— Poşetele scumpe au, de obicei, dezavantajul că nu se 
mai poate scoate nimic din ele. Cele mai practice sunt 
lucrurile făcute de pai, care se întind în toate părţile. Se 
poate răscoli înăuntru ca într-o oală de gătit. Ah! Am găsit! 

— Ce? Arată ca o factură de la spălătorie. 

— Nu, este o mică agendă. Desigur că mi-am notat şi ceva 
pentru spălătorie, o reclamaţie pentru faţa de pernă 
destrămată. Dar în afară de câteva pagini, agenda era 
neîntrebuinţată, şi atunci m-am gândit că aş putea s-o 
folosesc în continuare. Am notat ce-am aflat noi, vezi? Multe 
mi se par fără sens, dar am totul la un loc. Aici se află, de 
asemenea, recensământul populaţiei. Am notat, deşi, la 
început, nu-mi era clar ce importanţă avea şi ce voiai tu cu 
asta. Dar s-a notat. 

— Inteligent, spuse Tommy. 

— Aici se află doamna Henderson şi cineva cu numele de 
Henley. 

— Cine este doamna Henderson? 

— Ah, nu cred că ţii minte asta, şi acum nici nu este 
important. Sunt două din numele de care această... Această 
seculară... Da, doamnă Griffin a pomenit. Apoi era acolo o 
remarcă despre Oxford şi Cambridge. Într-una din cărţile 
vechi, am găsit, de asemenea, ceva asemănător. 

— Cu ce se aseamănă? Cu Oxford şi Cambridge? Te referi 
poate la un student? 

— Nu ştiu dacă era vorba de un student sau nu. Cred, mai 
degrabă, că era în legătură cu o prinsoare la întrecerea de 
canotaj. 

— Mi se pare ceva mai verosimil, dar puţin probabil că ne 
va ajuta să ieşim din încurcătură. 

— Nu se ştie niciodată! Va să zică avem aici pe doamna 
Henderson şi apoi pe încă cineva care locuieşte într-o casă 


numită „La măru”, şi asta de aici era pe un bilet, care era 
băgat într-una din cărţile ce se numea „Catriona” sau chiar 
„Umbra tronului”. 

— Este vorba de Revoluţia franceză, spuse Tommy. Am 
citit-o în adolescenţă. 

— Cum trebuie să se potrivească aceasta, într-adevăr, nu 
ştiu. Dar în orice caz, am notat. 

— Şi ce este acolo? 

— "Trei cuvinte scrise cu creionul. Grin, g-r-i-n, apoi vine 
hen, h-e-n, şi Lo, cu un L mare. 

— Lasă-mă să ghicesc, spuse Tommy. A-şi arăta colții ca 
pisica Cheshire, asta ar fi grin16. Apoi avem hen, poate un 
basm, Henny-Penny? Şi acum Lo... 

— A! La Lo abandonezi! 

— Da, mărturisi lommy, cu Lo nu pot să fac nimic. 

Tuppence trecu brusc la alt subiect. 

— Cu doamna Henley n-am încă nimic de gând. Ea 
locuieşte în casa numită „La măru”. Tuppence parcurse în 
grabă lista. Deci, ce avem? 

Doamna Griffin, Oxford şi Cambridge, prinsoare la 
întrecerea de canotaj, recensământul, pisica Cheshire, apoi 
„Henny-Penny”, basmul, şi Lo. Şi cu asta mă împotmolesc. 
Da, mai mult nu este pe listă. Se opreşte la întrecerea 
dintre Oxford şi Cambridge şi la prinsoare. 

— Mă tem că ne purtăm tare stupid, spuse Tommy. Dar 
dacă mai scotocim suficient de mult printre lucruri vechi, 
poate câştigăm încă premiul întâi. După această metodă am 
găsit şi cartea lui Alexander. 

— Oxford şi Cambridge, murmura Tuppence dusă pe 
gânduri. Asta îmi aduce aminte de ceva, dar nu-mi dau 
seama. Ce să fie oare? 

— De Mathilde? 

— Nu, nu de Mathilde. 

— Truelove, presupuse Tommy. El rânji cu gura până la 
urechi. „Adevărată iubire, unde rămas-i tu?” 


— Încetează cu rânjitul, maimuţoiule, spuse Tuppence. Tot 
te mai gândeşti la aceste silabe enigmatice: grin-hen-Lo. Nu 
se desprinde nici un sens. Şi totuşi am impresia... Oh! 

— Ce înseamnă „Oh”? 

— Am o idee. Fireşte. Grin mi-a dat-o. Pentru că tu ţi-ai 
arătat colții ca pisica Cheshire. Hen, şi apoi Lo. Clar, asta 
trebuie să fie! 

— Poţi să-mi dezvălui odată despre ce vorbeşti? 

— Despre întrecerea dintre Oxford şi Cambridge. 

— Cum de te duce gândul de la grin-hen-Lo la întrecerea 
de canotaj? 

— Ai voie să ghiceşti de trei ori! 

— Mă dau bătut chiar de prima dată pentru că nu-i dau 
totuşi de capăt. 

— Dar este foarte simplu. 

— Cum aşa? 

— Culoarea. Culorile celor două echipaje, vreau să spun. 

— Nu te înţeleg, Tuppence! 

— Grin-hen-Lo. Am citit în ordine greşită. Trebuie să fie 
exact invers. 

— Dar cum? O-l, apoi n-e-h, asta este totuşi stupid! 

— Nu, lasă silabele aşa cun sunt. Este foarte simplu, ştii, 
cum a făcut Alexander în carte. Citeşte invers cele trei 
silabe: Lo-hen-grin. 

Tommy se încruntă. 

— Nu pricepi? „Lohengrin”, fireşte, lebăda, opera! Ştii 
doar. Cunoşti doar „Lohengrin” de Wagner. 

— Şi, mă rog, unde avem noi o lebădă? 

— Cum să nu, avem una! Cele două scaune de grădină din 
porțelan, pe care le-am găsit. [ii minte? Unul este albastru- 
închis, unul albastru-deschis. Bătrânul Isaac a spus - cel 
puţin cred că era Isaac - ela spus: „Acestea sunt Oxford şi 
Cambridge”. 

— Da, şi l-am spart pe Oxford, nu-i aşa? 

— Da. Dar Cambridge este încă intact. Acesta este cel 
albastru-deschis. Nu înţelegi? În scaunele-lebede trebuie să 


se fi ascuns ceva! Ilommy, trebuie să ne uităm la Cambridge, 
el se află încă în „Ka-Ka”. Cel mai bine acum, imediat! 

— Ce? La ora unsprezece noaptea? Nu. 

— Atunci mâine devreme! Doar nu trebuie să pleci la 
Londra? 

— Nu. 

— Ei bine, atunci chiar mâine dimineaţă! 

— Nu ştiu ce se va întâmpla cu grădina, spuse Albert. 
Cândva am îngrijit, pentru scurt timp, o grădină, dar nu 
prea mă pricep la legume. De altfel, doamnă, afară este un 
băiat care ar dori să vorbească cu dumneavoastră. 

— Un băiat? Ie referi la cel cu părul roşcat, Albert? 

— Nu. Este altul, cu părul blond răvăşit, care îi atârnă mai 
mult pe spate. Are un nume caraghios, ca de hotel: „Royal 
Clarence”. Chiar aşa se numeşte, Clarence. 

— Clarence, de acord, dar nu „regal”. 

— Abia dacă i s-ar potrivi, spuse Albert sarcastic. Aşteaptă 
la uşa de la intrare. El susţine, doamnă, că ar putea să vă fie 
de folos. 

— Aha! Dacă nu mă înşel, l-a ajutat uneori pe bătrânul 
Isaac. 

Îl găsi pe Clarence pe un scaun de nuiele stricat, aflat în 
verandă sau loggia, denumirea dorită de ea. Era preocupat 
de un mic dejun compus din cartofi pai şi un baton de 
ciocolată. 

— 'dimineaţa, doamnă, spuse el. Voiam să văd dacă pot să 
ajuti cu ceva. 

— Ce drăguţ, exclamă Tuppence. Fireşte că avem nevoie 
de ajutor în grădină. N-ai lucrat câteodată şi cu Isaac? 

— Da, o dată. Nu prea mă pricep la asta. Dar nici Isaac n-a 
ştiut atât de mult. Ela spus şi a povestit multe doar... Cât 
de bine a făcut el asta şi cât de mulţumiţi au fost oamenii la 
care a lucrat. Da, s-a lăudat că ar fi fost grădinar-şef la 
domnul Bolingo. Ştiţi, cel care locuia jos, lângă râu. Casa 
mare. Acum este o şcoală. Ar fi fost grădinar-şef la el, 


afirma Isaac. Bunica mea spune că nici un cuvânt nu este 
adevărat. 

— Asta nu este atât de important, răspunse Tuppence. De 
fapt, voiam să aduc câteva lucruri din mica seră. 

— Vă referiţi la micul şopron cu geamuri, care se numeşte 
„Ka-Ka”? 

— Da, la asta mă refer. Cum se face că tu ştii numele? 

— Ah, i s-a spus aşa de mult de câtre toţi. Numele trebuie 
să fie japonez. Dacă aşa este, nu ştiu. 

— Ei, atunci vino repede cu noi, spuse Tuppence. 

Se formă o mică procesiune alcătuită din Tommy, 
Clarence, Tuppence, câinele Hannibal şi Albert la coadă, 
care preferase să amâne spălarea vaselor de la micul dejun 
şi să se dedice palpitantei acţiuni. Hannibal, care adulmeca 
peste tot, sărea vesel de colo-colo. La uşa de la mica seră, 
sau „Ka-Ka”, dădu din nou buzna peste ei şi mirosi foarte 
atent. 

— Ei, Hannibal, spuse Tuppence, vrei să ne ajuţi? Poate 
poţi să ne povesteşti ceva. 

— Ce rasă este? Întrebă Clarence. Cineva a afirmat că 
specia ar fi fost crescută mai demult pentru prinderea 
şobolanilor. Aşa este? 

— Da, asta aşa e, a confirmat Iommy. Este un terrier 
Manchester, negru cu pete de un brun-deschis. 

Hannibal, care ştia că se vorbea despre el, întoarse capul, 
se vânzoli şi dădu tare din coada-i scurtă. Apoi se aşeză tare 
mândru. 

— Muşcă, nu? Întrebă Clarence. 

— Este un câine de pază foarte bun. Are grijă de mine. 

— Aşa trebuie să şi fie. Când sunt plecat, el te păzeşte, 
spuse lommy. 

— Poştaşul susţine că, acum patru zile, era cât pe-aici să-l 
muşte, interveni Albert. 

— Nu ştiu de ce, spuse Tuppence, dar toţi câini se dau la 
poştaşi. Ai idee unde este cheia de la mica seră sau „Ka-Ka”, 
Clarence? 


— Da. Se află în şopron. Ştiţi, în şopronul din grădină, 
unde sunt ghivecele de flori. 

Alergă într-acolo şi, îndată după aceea, se întoarse cu 
cheia ruginită, dar acum bine unsă. 

— Probabil a mai uns-o Isaac nu de mult, spuse el. 

— Da, ştiu. Se învârte atât de greu. 

Uşa fu deschisă. Scaunul Cambridge cu lebăda arăta tare 
drăguţ. Era evident că Isaac îl spălase şi lustruise pentru a-l 
pune pe verandă, de-ndată ce vremea se încălzea. 

— Aici ar mai trebui să fie şi unul de culoare albastru - 
închis, spuse Clarence. Isaac le-a numit Oxford şi 
Cambridge. 

— Într-adevăr? 

— Da. Albastru-închis pentru Oxford şi albastru-deschis 
pentru Cambridge. Şi cum văd, Oxford este făcut praf. 

— Da. Exact ca la întrecerea de canotaj. 

— De altfel, oare ce s-a întâmplat cu căluţul? Aici, sunt 
aruncate multe lucruri! 

— Da. 

— Mathilde este un nume nostim pentru un căluţ, nu-i aşa? 

— A fost operat, explică Tuppence. 

Clarence găsea că asta este foarte amuzant. Râse cu poftă. 

— Bunica mea Edith a fost operată. I s-au scos multe, dar 
s-a refăcut. Suna un pic a dezamăgire. 

— Cu greu se va ajunge la interiorul acestui scaun, spuse 
Tuppence nesigură. 

— Ah, se poate sparge. Cel albastru-închis şi aşa este 
spart, socoti lommy. 

— Desigur, dar nu există şi o altă metodă? Curioasă fanta 
de aici în formă de S. S-ar putea foarte uşor băga ceva, ca 
într-o cutie de scrisori. 

— Da, realmente s-ar putea asta, zise Tommy. Nu e o idee 
deloc rea. Foarte interesant, Clarence. 

Clarence se înveseli. 

— Se pot deşuruba, spuse el, pe neaşteptate. 

— Ce? Exclamă Tuppence. De unde ştii asta? 


— De la Isaac. L-am observat o dată când făcea asta. Se 
întoarce şi apoi se desface partea de jos. Uneori merge 
greu, atunci trebuie să se toarne ulei aici, în aceste găuri, şi 
dacă este unsă, merge. 

— Ah? 

— Cel mai uşor merge dacă scaunul este întors. 

— După cât se pare aici totul trebuie întors. Şi cu Mathilde 
a fost aşa. 

Câteva clipe Cambridge rezistă toate sforţările, dar brusc, 
o jumătate din scaun începu să se mişte şi, imediat după 
aceea, ei îl demontară. 

— Acolo înăuntru sunt, cu siguranţă, doar fleacuri vechi, 
spuse Clarence. 

Hannibal veni curios mai aproape. Era un câine care voia 
să fie de faţă pretutindeni. Nimic, părea el să gândească, nu 
avea voia să se întâmple fără ca el să nu dea o mână sau o 
labă de ajutor, doar că, în acest caz, nasul său era cel care 
se ocupa cu investigația. El adulmecă, mârâi uşor, se dădu 
un pic înapoi şi se aşeză. 

— Ei, asta desigur că nu-i place! Spuse Tuppence, şi privi 
la partea din înăuntru a scaunului, care făcea o impresie 
neplăcută. 

— Au! Exclamă Clarence, când băgă mâna înăuntru. 

— Ce ai? 

— M-am zgâriat. Aici atârnă ceva într-un cui. Nu sunt 
sigur dacă este un cui. 

— Ham, ham, lătra Hannibal. 

— Ba da, este un cui, şi ceva atârnă de el! De-a dreptul 
într-o parte. Da-da, acum am găsit! 

Clarence scoase afară un pacheţel de culoare închisă din 
pânză de cort. 

Hannibal se aşeză în faţa lui Tuppence şi mârâi. 

— Ce ai, Hannibal? 

Hannibal nu înceta să mârâie. Tuppence se aplecă către el 
şi îi mângâie fruntea şi ochii. 


— Ce se întâmplă Hannibal? Ar fi trebuit să câştige 
Oxford? Acum este chiar Cambridge învingătorul, asta nu 
se poate schimba... Ţii minte, lommy? Odată a vrut să se 
uite la o întrecere televizată. 

— Da. Către sfârşit, era atât de furios şi lătra atât de tare, 
încât nu mai puteam să înţelegem nimic. 

— Dar puteam încă să vedem, spuse Tuppence. Măcar 
ceva. Îţi aduci aminte? Nu-i convenea că echipajul de la 
Cambridge câştiga. 

— Probabil că a studiat la universitatea pentru câini de la 
Oxford. 

Hannibal alerga de la Tuppence la Tommy şi dădea din 
coadă plin de înţelegere. 

— Asta i-a plăcut, lommy. Eu personal cred mai degrabă, 
adăugă Tuppence, că a fost la universitatea generală 
pentru câini. 

— Şi ce specialitate a studiat? Întrebă Tommy. 

— Osteologie. 

— Dar îl cunoşti bine! 

— Cum să nu-l cunosc? Albert i-a dat odată osul unei 
întregi pulpe de berbec... Ceea ce el n-ar fi trebuit să facă. 
Mai întâi, l-am surprins pe Hannibal în camera de zi, unde 
voia să-l ascundă sub o pernă. Apoi l-am gonit în grădină şi 
l-am observat de la fereastră. Alerga întins către stratul de 
gladiole şi l-a îngropat acolo. Cu oasele sale este foarte 
meticulos. Niciodată nu le mănâncă imediat, ci îşi face 
mereu o provizie pentru timpuri grele. 

— Şi le mai dezgroapă? Întrebă Clarence. 

— Uneori, răspunse Tuppence, dacă sunt vechi şi friabile şi 
s-au păstrat mai bine sub pământ. 

— Câinele nostru nu mănâncă nici biscuiţi şpriţaţi, speciali 
pentru câini, le explică Clarence. 

— EL îi lasă în castron şi mănâncă mai întâi carnea, spuse 
Tuppence. 

— Dar îi plac limbi de pisică, adăugă Clarence. 


Hannibal, care adulmeca obiectele găsite în pânza de cort, 
se agită brusc şi lătră furios. 

— Ia vezi dacă cineva este afară, Tommy, îl rugă Tuppence. 

— Poate să fie noul grădinar. Doamna Herring mi-a 
povestit, recent, despre un om mai în vârstă care odată, mai 
demult, a fost grădinar, şi lucrează încă cu ora. 

Tommy deschise uşa şi ieşi. Hannibal îl însoțea. 

— Aici nu-i nimeni, strigă Tommy. 

Hannibal lătră. Apoi mârâi şi lătră tot mai furios. 

— Crede că ceva nu este în ordine cu iarba de pampas 
înaltă din faţă, îi spuse Tommy lui Tuppence, care-l urmase 
împreună cu Clarence şi Albert. Poate concurenţa s-a 
apropiat de oasele lui sau este vreun iepure. Cu iepurii se 
comportă deosebit de stupid, îi explică el lui Clarence. 
Trebuie să fie luat mult timp cu binele până vânează unul. 
Pare să-i stimeze. Urmăreşte doar porumbei şi orătăniii, 
dar, din fericire, nu le-a înhăţat niciodată. 

Hannibal scotocea în iarba de pampas înaltă şi deasă, 
mârâia iar, apoi se auzea lătratul sonor şi privea neîncetat 
către Tommy. 

— Probabil că este o pisică, spuse Tommy. Tu ştii doar cum 
sare în sus, când una este în apropiere. Pe aici se plimbă o 
pisică mare, neagră, împreună cu una mai mică. Pe care le- 
am botezat Kitty-Cat. 

— Da, apare mereu în casă, spuse 'Tuppence. Se strecoară 
prin orice întredeschidere a ferestrei. Încetează, Hannibal! 
Vino aici, Hannibal! 

Hannibal se agita, se uita la Tommy, apoi la Tuppence şi 
ameninţa cu o năpustire furioasă în iarba de pampas. Lătra 
tare. Deodată, auziră un zgomot ciudat, două detunături 
puternice. 

— Doamne, cineva vânează iepuri! Spuse Tuppence. 

— Fugiţi! Înapoi în seră, Tuppence! Strigă Tommy. 

Ceva îi zbură pe la ureche. Hannibal, care acum era 
înnebunit de-a binelea, alerga ca din puşcă, în jurul 
desişului. Tommy se luă după elo bucată de drum. 


— Fugăreşte pe cineva, strigă el, când se reîntoarse. 
Urmăreşte pe cineva la vale. Aleargă din răsputeri. 

— Cine era? Întrebă Tuppence. 

— ȚŢi s-a întâmplat ceva? 

— Cum să nu, răspunse Tuppence. Ceva... Ceva m-a atins 
aici. La umăr. Oare ce s-a întâmplat? 

— Cineva a tras în noi. Cineva care se ascunsese în iarba 
de pampas. 

— Am fost spionaţi... Ce facem aici, spuse Tuppence. Crezi 
că asta-i posibil? 

— Ei, desigur că au fost din nou aceşti irlandezi, remarcă 
Clarence încrezător. Rebelii. Ştiţi ce? Voiau să arunce casa 
în aer. 

— Ah, nu pot să-mi închipui că asta are ceva de-a face cu 
politica, remarcă Tuppence. 

— Vino în casă, insistă Tommy. Vino repede! Şi tu, 
Clarence, repede! Repede! 

— Sunteţi sigur că nu mă muşcă câinele dumneavoastră? 
Întrebă Clarence suspicios. 

— Nu. Este ocupat momentan. 

Tocmai o luau după colţul casei, când Hannibal apăru pe 
neaşteptate. Veni în goană pe deal în sus, cu limba scoasă, 
alergă către lommy, se gudură, puse o labă pe genunchiul 
său, îl apucă de pantalon şi încercă să-l tragă în direcţia din 
care venise. 

— Vrea ca eu să-l urmăresc pe individ. 

— În nici un caz! Strigă Tuppence. Dacă acolo te pândeşte 
unul cu o armă sau cu pistol sau cu oricare altă armă de foc, 
nu vreau ca acesta să te împuşte. Nu la vârsta ta! Cine se 
îngrijeşte de mine dacă ţi se întâmplă ceva? Vino, hai să 
mergem în casă! 

Alergară cu toţii în casă. Tommy se duse imediat în 
vestibul şi dădu un telefon. 

— Ce-ai de gând? Întrebă Tuppence. 

— Dau un telefon la poliţie, răspunse Tommy. Nu putem 
lăsa asta aşa, pur şi simplu, fără să mişcăm un deget. Dacă 


anunţăm imediat, ar putea încă să pună mâna pe el. 

— Cred, spuse Tuppence deodată, că ar trebui să mă 
îngrijesc de umărul meu. Sângele mai că-mi strică puloverul 
de tot. 

— De parcă puloverul ar fi important! 

În această clipă apăru Albert cu o trusă de prim-ajutor 
completă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, spuse el. Vreun 
răufăcător ordinar a tras în doamna! Ce se mai alege din 
această ţară. 

— Nu vreţi mai bine să mergeţi la un spital? Întrebă 
Clarence. 

— Nu, asta nu vreau, spuse Tuppence. Nu este chiar atât 
de rău. Puneţi-mi un plasture mare deasupra. Dar mai întâi, 
daţi cu balsam pentru răni. 

— Am iod. 

— Nu, nici un iod! Arde prea tare. Se pare că în spitale nu 
se mai foloseşte. 

— Eu am crezut tot timpul că acest leac se ia doar pentru 
inhalaţie, spuse Albert, şi arătă către sticla cu balsamul 
pentru răni. 

— Este şi aceasta o metodă de întrebuințare. Dar, în afară 
de asta, este foarte bun pentru răni superficiale şi 
zgârieturi. Sau dacă copiii s-au tăiat. Ai pacheţelul, Tommy? 

— Ce pacheţel? 

— Cel pe care tocmai l-am scos din interiorul scaunului. 
Poate este ceva foarte important. În treaba asta am fost 
spionaţi. Şi dacă voiau să ne omoare - pentru a pune mâna 
pe el - asta ar fi într-adevăr un lucru nemaipomenit! 

11. Hannibal acţionează. 

Tommy şedea în biroul inspectorului de poliţie Norris. 

— Sper să avem noroc şi să aflăm ceva, domnule 
Beresford, zise Norris. Doctorul Crossfield se îngrijeşte de 
soţia dumneavoastră? 

— Da. După părerea sa nu este grav. Glonţul a zgâriat-o 
doar puţin. Rana sângera tare, dar nu-i este rău. Doctorul 


Crossfield crede că n-ar exista nici un pericol. 

— Ea nu mai este atât de tânără, nu-i aşa? Întrebă 
inspectorul Norris. 

— Peste şaptezeci. Nu mai suntem atât de tineri. 

— Da, da, fireşte! Aici în sat am auzit multe despre dânsa. 
Oamenii sunt foarte entuziasmați de ea. Şi de diferitele ei 
iniţiative, am aflat de asemenea, fireşte. Şi de cele ale 
dumneavoastră, domnule Beresford. 

— Ah, ce vremuri! Spuse lommy. 

— Nimeni nu poate face nimic în legătură cu reputaţia sa, 
indiferent dacă este bună sau rea, spuse inspectorul Norris 
amabil. Dumneavoastră nu puteţi să tăgăduiţi, în caz că 
sunteţi un răufăcător sau un erou. Dar pot să vă asigur de 
ceva: Vom face totul pentru a lămuri ce este cu această 
agresiune. Probabil că nu puteţi să-l descrieţi pe făptaş? 

— Nu, spuse Tommy, când l-am descoperit, a fugit de acolo 
şi câinele nostru după el. Bănuiesc că nu era foarte bătrân. 
Alerga atât de sprinten, ştiţi. 

— Greu de apreciat. Patruzeci, cincizeci sau mai mult. 

— Nu trebuie să fie cu mult mai în vârstă, zise Tommy. 

— Aţi primit telefoane sau scrisori anonime, vi s-au pretins 
bani sau aşa ceva? Întrebă inspectorul. Poate v-a somat 
cineva să părăsiţi casa? 

— Nu, nimic. 

— Şi dumneavoastră staţi acum... De când?... Aici în sat? 

Tommy îi spuse. 

— Hm! Asta nu-i de foarte mult timp. Şi după câte ştiu, 
plecaţi aproape zilnic la Londra? 

— Da. Dacă vreţi mai multe... 

— Nu, răspunse inspectorul, nu, asta nu-i necesar. Aş dori 
doar să vă fac o propunere, să nu plecaţi chiar atât de des. 
Dacă aţi putea să aranjaţi să rămâneţi acasă şi să vă îngrijiţi 
de soţie... 

— Asta mi-am propus-o ferm, inspectore. Cred că acesta 
este un bun motiv de a nu face slalom la Londra pentru 
orice întrevedere pe care o am pe agendă. 


— Vom face aici, fireşte, tot ce ne stă în putinţă pentru a fi 
cu ochii în patru. Şi dacă punem mâna pe făptaş... 

— Aveţi senzaţia - poate n-ar trebui să vă întreb asta - 
aveţi senzaţia că ştiţi cine este? Cunoaşteţi numele sau 
motivul său? 

— Ah, suntem foarte bine informaţi despre anumiţi oameni 
de aici. Cu mult mai exact decât bănuiesc! Uneori nu lăsăm 
să se observe cât de bine suntem informaţi, pentru că asta 
este cea mai bună metodă de a-i prinde până la urmă. În 
felul acesta, se află cu cine sunt în legătură, cine îi plăteşte 
sau dacă ei operează pe cont propriu. Cred că asta n-ar fi 
fapta unui tip din partea locului. 

— Şi de ce bănuiţi asta? Întrebă Tommy. 

— Ah, se aud tot felul de lucruri, ştiţi. Şi se obţin informaţii 
de la alte departamente mai importante. 

Tommy şi inspectorul se examinară în tăcere. Mult timp, 
niciunul nu scoase o vorbă. 

— Da, înţeleg, a remarcat Tommy, în cele din urmă. Da, 
cred că înţeleg. 

— Dacă-mi este permis să mai observ ceva... 

— Vă rog! Spuse Tommy, arătând destul de nesigur. 

— Este în legătură cu grădina dumneavoastră. Aveţi 
nevoie de un ajutor? 

— Grădinarul nostru a fost ucis. Desigur, ştiţi asta. 

— Da, bineînţeles. Bătrânul Isaac Bodlicott, nu-i aşa? Un 
om în vârstă, tare simpatic. Uneori cam exagera când era 
vorba despre faptele măreţe din tinereţea sa. Aici îl 
cunoşteau toţi. Era un om în care se putea avea încredere 
deplină. 

— Nu pricep de ce a fost omorât. Nimeni n-are habar, 
nimeni nu pare să fi descoperit ceva. 

— Cu asta vă referiţi poate la poliţie. Da, asta se rezolvă în 
timp, Ştiţi. Aşa ceva nu se află la cercetarea judiciară, şi de 
aceea, judecătorul a spus doar: „Crimă comisă de un 
necunoscut”. Adesea ăsta este doar începutul. Dar ce voiam 
eu să spun: S-ar putea să apară cineva la dumneavoastră şi 


să întrebe dacă aveţi cumva nevoie de un ajutor pentru 
grădină. El va spune că ar putea veni două sau trei zile pe 
săptămână. Va prezenta o referinţă că a lucrat câţiva ani 
pentru domnul Solomon. Vă rog, reţineţi acest nume! 

— Domnul Solomon, repetă Tommy. 

O clipă, i se păru că inspectorul Norris i-a făcut parcă cu 
ochiul. 

— Domnul Solomon este mort. Dar a locuit aici şi a angajat 
mai mulţi grădinari. Nu sunt sigur sub ce nume se prezintă 
omul la dumneavoastră, probabil se numeşte Crispin. Între 
treizeci şi cincizeci de ani. El a lucrat pentru domnul 
Solomon. Dacă apare cineva, fără a pomeni de domnul 
Solomon, eu în locul dumneavoastră nu l-aş angaja. Asta 
doar ca avertisment! 

— Înţeleg, spuse Tommy. Da. Sper cel puţin că am 
priceput. 

— Ei, s-a făcut. În rest, mai există ceva ce-aţi dori să aflaţi? 

— Nu cred. 

— Vom face investigaţii, desigur, nu neapărat aici, poate la 
Londra sau chiar în altă parte. Ajutăm unde putem. Dar 
asta o ştiţi deja, nu-i aşa? 

— Voi încerca s-o împiedic pe Tuppence, soţia mea, de a se 
amesteca prea mult. Asta este foarte dificil. 

— Femeile sunt întotdeauna dificile, declară inspectorul 
Norris. 

Tommy repetă această remarcă, la scurt timp după aceea, 
când stătea lângă patul lui Tuppence şi se uita la ea cum 
mânca struguri. 

— Tu înghiţi şi sâmburii? 

— De cele mai multe ori. Durează atât de mult să-i dai 
afară, nu găseşti? Nu cred că dăunează. 

— Dacă i-ai înghiţit toată viaţa, desigur că nu, răspunse 
Tommy. 

— Ce a spus poliţia? 

— Exact ceea ce ne aşteptam. 

— Ştiu cine ar putea fi făptaşul? 


— Ei nu cred că este cineva de aici. 

— Cu cine ai vorbit? Se numeşte inspector Watson? 

— Nu, inspector Norris. 

— Pe acesta nu-l cunosc. Ce a spus în afară de asta? 

— Susţinea că ar fi dificil să ţii femeile din scurt. 

— Ei, ia auzi! Exclamă Tuppence. Ştia că ai să-mi relatezi 
asta de-ndată? 

— Găsesc asta ca puţin probabil. Tommy se ridică în 
picioare. Trebuie să dau două telefoane la Londra. Aş dori 
ca, în următoarele zile, să rămân aici. 

— Poţi să pleci liniştit. Aici sunt în siguranţă. Albert mă 
păzeşte. Doctorul Crossfield este foarte drăguţ şi se poartă 
grijuliu ca o cloşcă. 

— Trebuie să plec iar şi să cumpăr diferite lucruri pentru 
Albert. Să-ţi aduc ceva? 

— Da, spuse Tuppence, mi-ai putea cumpăra un cantalup? 
Am o poftă grozavă de fructe. În afară de fructe nu doresc 
NIMIC. 

Tommy formă un număr la Londra. 

— Colonel Pikeaway? 

— Da. Alo? Ah, dumneavoastră sunteţi, domnule 
Beresford? 

— Mi-aţi recunoscut vocea? Voiam să spun, că... Se 
întâmplă ceva cu Tuppence. 

— Ştiu deja, spuse Pikeaway. Nu trebuie să vorbim despre 
asta. Rămâneţi acasă în următoarele zile, poate toată 
săptămâna. Nu veniţi la Londra, dar relataţi tot ce se 
întâmplă. 

— Ar putea să iasă la iveală ceva ce noi ar trebui să vă 
aducem. 

— Deocamdată păstraţi asta. Spuneţi-i lui Tuppence că 
trebuie să se gândească la o ascunzătoare. 

— Da, la asta are talent. La fel ca şi câinele nostru, care 
întruna îşi îngroapă oasele în grădină. 

— Am auzit că el l-ar fi urmărit pe făptaş. 

— Sunteţi într-adevăr bine informat. 


— Noi ştim aici întotdeauna totul, spuse Pikeaway. 

— Câinele nostru l-a prins de pantalon şi a venit înapoi cu 
o bucată de stofă în bot. 

12. Oxford, Cambridge şi Lohengrin 

— Vă sunt extrem de îndatorat. Colonelul Pikeaway slobozi 
un nor de fum. Îmi pare rău că am lăsat să fiţi chemat atât 
de curând, dar prefer totuşi să vă văd personal. 

— Cred că ştiţi de mult, spuse Tommy, ce lucruri ciudate s- 
au întâmplat la noi în ultimul timp. 

— Aha! Şi cum de credeţi asta? 

— Pentru că dumneavoastră ştiţi întotdeauna totul. 

Colonelul Pikeaway râse. 

— Aşa, aşa! Acum mă citați, nu? Da, eu obişnuiesc să spun 
asta. Noi ştim totul. De aceea suntem aici. A fost în pericol 
foarte mare? Mă refer acum, fireşte, la soţia 
dumneavoastră. 

— N-a fost chiar aşa, dar ar fi putut avea urmări mai 
serioase. Bănuiesc că dumneavoastră cunoaşteţi 
amănuntele, sau trebuie să vi le relatez? 

— Dacă vreţi să fiţi atât de amabil, povestiţi încă o dată 
succint. N-am auzit totul. Chestiunea cu „Lohengrin” încă n- 
o cunosc. Grin-hen-Lo! Un compliment soţiei 
dumneavoastră! S-a prins repede. 

— V-am adus descoperirea noastră, spuse Tommy. Am 
ascuns-o în cutia de făină. N-am vrut să-o trimit prin poştă. 

— Aici aveţi dreptate. 

— Pacheţelul era agăţat în Cambridge, cel albastru- 
deschis, un scaun de porțelan din epoca victoriană. 

— Pot să-mi aduc aminte de acestea din vremea tinereţii 
mele. Aveam o mătuşă la ţară care poseda o pereche. 

— Era foarte bine păstrat, cusut în pânză de cort. Este 
vorba de scrisori, cam sfărâmicioase, dar dacă sunt tratate 
aşa cum trebuie... 

— Suntem pregătiţi pentru aşa ceva. 

— lată-le, zise Tommy. Şi apoi eu mai am o listă, pe care 
Tuppence şi cu mine am făcut-o, despre lucruri care au fost 


pomenite sau care ni s-au comunicat. 

— Şi anume? 

— Trei sau patru. Apoi indiciul despre Oxford şi 
Cambridge, şi menţionarea studenţilor din Oxford şi 
Cambridge care se zice că ar fi locuit acolo. Nu cred că e 
ceva la mijloc aici, căci asta se referea probabil doar la 
scaunele - lebede. 

— Da-da, dar aici sunt şi alte puncte pe care eu le găsesc 
foarte interesante. 

— După ce s-a tras asupra noastră, a continuat lommy, am 
anunţat poliţia, fireşte. 

— Asta a fost absolut corect. 

— Am fost rugat ca, a doua zi, să mă înfăţişez la secţie. Am 
vorbit cu inspectorul Norris, pe care nu-l cunoşteam. 
Presupun că el nu este de mult timp acolo. 

— Da. Probabil că e vorba de o misiune specială. 

Colonelul Pikeaway pufăi fumul în jur. 

Tommy tuşi: Sunteţi probabil informat despre el. 

— Avem totul în acte. Este în regulă. Cazul depinde de el. 
Oamenii de acolo pot eventual să cerceteze cine v-a urmărit 
şi v-a spionat, pentru a afla mai multe despre 
dumneavoastră. Cum vi se pare, Beresford, ce ziceţi de 
asta, să plecaţi măcar un timp în călătorie şi s-o luaţi şi pe 
soţia dumneavoastră? 

— Nu cred că asta se poate. 

— Credeţi că ea n-ar veni? 

— Dumneavoastră păreţi - dacă-mi este permisă remarca 
- să ştiţi totul, spuse Tommy. Nu cred că veţi reuşi ca 
Tuppence să fie îndepărtată. Înţelegeţi, nu este chiar atât 
de grav rănită; nu este bolnavă şi pe deasupra, are, de 
asemenea, impresia că am dat de o urmă. Nu ştim ce este, 
şi chiar nu ştim ce vom descoperi sau ce putem face. 

— Iscodiţi! Într-un asemenea caz, acesta este singurul 
lucru pe care îl puteţi face. El pipăi pacheţelul. Acesta va 
putea să ne povestească câte ceva, ce noi voiam să ştim de 


foarte mult timp: Cine a pus lucrurile în mişcare, înainte cu 
mulţi ani, şi a pus la cale, în culise, treburi foarte murdare. 

— Dar fără îndoială... 

— Ştiu ce vreţi să spuneţi acum. Vreţi să spuneţi că omul, 
oricine era el, este mort de mult timp. Asta aşa e. 

Dar vom afla despre ce era vorba, cum s-a organizat asta, 
cine a ajutat şi cine a regizat, şi cine a condus de atunci în 
continuare. Va fi vorba de oameni care par să nu joace nici 
un mare rol, dar al căror rol însă, în realitate, este mult mai 
important decât credem - oameni care au rămas în legătură 
cu grupul - astăzi totul înseamnă doar un grup, cu grupul 
de atunci, care acum se compune din alţi oameni, dar ale 
căror idei, a căror înclinaţie către violenţă şi rău sunt încă 
aceleaşi. Există grupuri inofensive, dar primejdioase, 
tocmai pentru că ei formează un grup. Grupul are metode, 
înţelegeţi? Am învăţat, în ultimii cincizeci şi chiar o sută de 
ani, că oamenii care fac o cauză comună şi formează o 
comunitate săvârşesc fapte deosebite şi pot sugera altora 
să facă pentru ei lucruri ieşite din comun. 

— Pot să vă întreb ceva? 

— Dă-i drumul! Răspunse Pikeaway. Ce-i drept ştim aici 
totul, dar trebuie să vă avertizez: Nu dezvăluim 
întotdeauna totul. 

— Vă spune ceva acest nume, domnul Solomon? 

— Ah, domnul Solomon! Oare cum de l-ai descoperit? 

— A fost menţionat de inspectorul Norris. 

— Aha! Dacă nu vă abateţi de la ceea ce v-a spus 
inspectorul Norris, atunci sunteţi pe drumul cel bun. 
Dumneavoastră nu-l veţi cunoaşte personal pe Solomon, şi 
asta v-o pot spune. Este mort. 

— Hm, zise Tommy. Înţeleg. 

— Atât de perfect nu înţelegeţi, îl asigură colonelul 
Pikeaway. Ne folosim uneori de numele său. Ştiţi, adesea, 
este practic să ai numele unui om, care, ce-i drept, nu mai 
trăieşte, dar, deşi este mort, tot mai este stimat. A fost o 
pură întâmplare că dumneavoastră v-aţi mutat chiar în 


„Casa dintre lauri”, dar sperăm că şi nouă ne va aduce 
noroc. În nici un caz, n-aş dori să fiu cauza nefericirii 
dumneavoastră sau a soţiei. Domnule Beresford, suspectaţi 
totul şi pe fiecare! Aceasta este calea cea mai bună. 

— Există doar două fiinţe în care mă încred orbeşte, spuse 
Tommy. Unul este Albert, care de ani de zile stă la noi... 

— Da, de Albert îmi aduc aminte. Un tânăr roşcovan, nu-i 
aşa? 

— Nu mai este tânăr. 

— Şi celalalt? 

— Câinele meu, Hannibal. 

— Hm! Da, poate fi ceva adevărat în asta. Cine era însă... 
Da, doctorul Watts a scris un imn, care începea aşa: „Câinii 
voioşi latră şi muşcă...” Ce rasă este? Un câine ciobănesc? 

— Nu, un terrier Manchester. 

— Ah, negru, cu pete de un brun-deschis? Nu atât de mare 
ca un doberman, dar un câine foarte viclean, foarte ager. 

13. Vizita domnişoarei Mullins. 

Tuppence mergea de-a lungul cărării, în grădină, când 
Albert ieşi cu pas iute din casă. 

— O doamnă ar dori să vă vorbească. 

— O doamnă? Cine este? 

— S-a prezentat ca domnişoara Mullins. Una din doamnele 
din sat v-a recomandat-o. 

— Ah, fireşte, exclamă Tuppence. Este vorba de grădină, 
nu? 

— Da, a pomenit de asta. 

— Poate ar fi cel mai bine s-o aduci aici. 

— Desigur, doamnă, spuse Albert, acum din nou acelaşi 
majordom atotştiutor. 

Se întoarse în casă şi, îndată după aceea, apăru împreună 
cu o femeie masivă, care făcea impresia de virilitate, cu 
pantaloni de tweed şi un pulover de pescar tricotat cu fir 
gros. 

— E un vânt rece în această dimineaţă, spuse ea. Vocea 
era profundă şi puţin răguşită. Eu sunt Iris Mullins. Doamna 


Griffin a propus să mă prezint odată la dumneavoastră. 
Aveţi nevoie de cineva pentru grădină. Aşa este? 

— Bună dimineaţa, zise Tuppence, şi-i întinse mâna. Mă 
bucur să vă cunosc. Da, căutăm pe cineva care să ne ajute. 

— Tocmai v-aţi mutat? 

— Mi se pare că au trecut ani. Mai ales că abia acum au 
plecat toţi meseriaşii. 

— Ah, da! Domnişoara Mullins râse gros şi aspru. Cunosc! 
A fost inteligent din partea dumneavoastră să vă mutaţi 
imediat şi să nu le daţi mână liberă. Niciodată nu se termină 
ceva dacă proprietarul nu stă în casă. Chiar şi atunci 
trebuie, de obicei, să fie chemaţi, încă o dată, pentru a 
repara ceva ce au uitat. De altfel, aveţi o grădină frumoasă, 
dar cam de izbelişte, nu-i aşa? 

— Dar, după cât se pare, ultimilor locatari nu prea le-a 
păsat de grădină. 

— Nu se numeau Jones? Nu cred că i-am cunoscut. Ştiţi, în 
cea mai mare parte a timpului, sunt în cealaltă parte a 
satului, în zona mlăștinoasă. Am acolo doi clienţi, la unul 
lucrez două zile, la celălalt o zi pe săptămână. În fond, nu 
este suficientă o zi pentru a ţine totul în ordine. N-a fost la 
dumneavoastră bătrânul Isaac? Un bătrân atât de simpatic! 
Păcat că a fost ucis de aceşti rowdies, care acum seamănă 
peste tot nelinişte. Ancheta a fost acum o săptămână, nu-i 
aşa? Făptaşii probabil că n-or fi fost încă descoperiţi. 
Întotdeauna ei sunt prea mulţi când atacă oamenii. O ceată 
spurcată! Cu cât sunt mai tineri, cu atât sunt mai brutali! 
Ce magnolie drăguță aveţi! O Soulangiana, nu-i aşa? 
Aceasta este cea mai frumoasă specie. Oamenii preferă mai 
mult speciile exotice, dar când e vorba de magnolii, ar 
trebui, după părerea mea, să se păstreze vechii prieteni. 

— De fapt, avem nevoie de cineva pentru legume. 

— Da, vreţi să aveţi o grădină de zarzavat frumoasă, nu-i 
aşa? Aici pare să nu se fi făcut prea multe până acum. 
Adesea oamenii îşi pierd curajul şi mai bine cumpără 
legume, în loc să le cultive ei înşişi. 


— Am vrut întotdeauna să cultiv cartofi şi mazăre, spuse 
Tuppence. Şi fasole verde, de asemenea. Măcar atunci am fi 
avut şi noi, în fine, legume proaspete. 

— Aveţi dreptate. Cei mai mulţi grădinari sunt atât de 
mândri de păstăile lor, încât le lasă să crească mult prea 
lungi. Ei cred că o păstaie trebuie să aibă 30 cm, când vor 
să obţină un preţ la o expoziţie de horticultura. Într-adevăr, 
au gust bun doar legumele foarte proaspete. 

În această clipă apăru Albert din casă. 

— Doamna Redcliffe la telefon, doamnă, spuse el. Ar dori 
să ştie dacă mâine luaţi prânzul împreună? 

— Ah, spune-i că-mi pare tare rău. Probabil trebuie să 
plecăm la Londra. Oh, Albert, stai o clipă. Îţi notez câteva 
cuvinte. Tuppence luă un mic blocnotes din buzunar, scrise 
ceva în el şi i-l dădu lui Albert. 

— Spune-i soţului meu că domnişoara Mullins este aici şi 
că suntem în grădină. Am uitat că el îmi ceruse adresa de 
care avea nevoie pentru scrisoarea pe care tocmai o scrie. 
Dă-i-o, te rog. 

— Desigur, doamnă, zise Albert, şi se retrase. 

Tuppence se ocupă din nou de vizitatoarea sa. 

— Sunteţi desigur foarte prinsă, zise ea cu un ton 
interogativ, fiindcă lucraţi trei zile pe săptămână. 

— Da. Şi cum am spus, în partea cealaltă a satului. 
Locuiesc tot acolo, într-o căsuţă veche. 

În acest moment, Tommy ieşi pe uşă. Hannibal îl însoțea. 
Alerga în cercuri largi în jurul lui şi ajunse aproape primul 
la Tuppence. Rămase o clipă pe loc şi apoi se repezi lătrând 
furios la domnişoara Mullins. Înspăimântată, ea făcu câţiva 
paşi înapoi. 

— Acesta este câinele nostru care, pretutindeni, inspiră 
teamă, îl prezentă Tuppence pe Hannibal. Dar nu muşcă, 
sau doar foarte rar. În general, doar pe poştaşi. 

— Toţi câinii îi muşcă pe poştaşi sau cel puţin încearcă, 
spuse domnişoara Mullins. 


— Este un excelent câine de pază. Un terrier Manchester; 
aceştia sunt deosebit de vigilenţi. Apără grozav casa 
noastră. Nu lasă pe nimeni să se apropie şi mă păzeşte 
foarte atent. Evident că se consideră un bodyguard. 

— În zilele noastre asta mi se pare a fi foarte important. 

— Da, nu-i aşa? Când se comit atât de multe spargeri. La 
unii prieteni de-ai noştri s-au dat spargeri. Unii hoţi au 
pătruns chiar ziua-n amiaza mare. Ei amplasează scări şi 
scot din balamale cerceveaua, sau fac pe spălătorii de 
geamuri - numai trucuri din astea. De aceea găsesc că este 
bine dacă se ştie că am un câine rău în casă. 

— Da, asta-mi este foarte clar. 

— Şi acesta este soţul meu, spuse Tuppence. Îmi dai voie 
să-ţi fac cunoştinţă cu domnişoara Mullins, lommy? 
Doamna Griffin a avut amabilitatea să-i spună că noi căutăm 
pe cineva pentru grădină. 

— Munca nu va fi prea grea pentru dumneavostră, 
domnişoară Mullins? 

— Deloc! Exclamă domnişoara Mullins cu vocea ei 
profundă. Mă întrec cu oricine la săpat! Şi săpatul aşa cum 
trebuie este foarte important. De pildă, boabele de mazăre 
nu se pot pune doar pur şi simplu grămadă, totul trebuie 
bine săpat şi îngrăşat. Pământul are nevoie de o pregătire 
corespunzătoare. Nici nu bănuiţi ce importanţă are asta! 

Hannibal nu înceta să latre. 

— Cred, Tommy, zise Tuppence, că ar trebui mai bine să-l 
duci pe Hannibal în casă. De azi-dimineaţă pare să fie într-o 
dispoziţie puţin cam prea protectoare. 

— Da. Hai, Hannibal! 

— Nu vreţi să intraţi? Spuse Tuppence către domnişoara 
Mullins. Doriţi să beţi ceva? Sigur ne va prinde bine şi 
putem mai lesne să ne facem planuri. 

Hannibal fu închis în bucătărie şi domnişoara Mullins 
acceptă recunoscătoare un pahar de Bristol Cream. După 
unele propuneri şi contrapropuneri, ea se uită la ceas şi 
declară că trebuia, din păcate, să plece. 


— Am o întâlnire la care nu am voie să întârzii, spuse ea. 
Îşi luă rămas bun cam în pripă şi se îndepărtă grabnic. 

— Pare să fie în ordine, consideră 'Tuppence. 

— Evident! Răspunse Tommy. Dar niciodată nu este 
absolut sigur. 

— Ne-am putea interesa mai îndeaproape de ea, propuse 
Tuppence nesigură. 

— Trebuie să fii obosită după acest tur prin grădină. Mai 
bine amânăm pe altă dată excursia noastră de după- 
amiază... Medicul ţi-a recomandat odihnă. 

14. Campania Garden 

— Deci totul este clar, Albert, zise Tommy. 

Stăteau în bucătărie; Albert spăla serviciul de ceai pe care 
tocmai îl adusese jos din dormitorul lui Tuppence. 

— Da, domnule, spuse Albert. Totul este clar. 

— Ştii, cred că vei fi avertizat dinainte... De Hannibal. 

— Într-o privinţă, este un câine curajos. Nu se lasă păcălit 
de oricine, sublinie Albert. 

— Nu, nici nu trebuie să fie. Nu face parte dintre acei câini 
care primesc cu amiciţie pe spărgători şi dau din coadă la 
vederea oamenilor falşi. Hannibal îşi cunoaşte îndatoririle. 
Ţi-am explicat totul suficient de precis sau mai ai întrebări? 

— Nu. Numai că nu ştiu ce să fac, dacă doamna... Trebuie 
să vin în întâmpinarea dorințelor ei sau să spun ce mi-aţi 
explicat dumneavoastră sau... 

— Cred că trebuie să fii destul de diplomat. Am eu grijă ca 
ea să rămână astăzi în pat. Deci o las oricum în grija ta. 

Sună la intrare şi Albert se duse să deschidă. Un bărbat 
tânăr, într-un costum de tweed, stătea în prag. Albert îi 
aruncă o privire mirată lui lommy, care-l urmase. 
Vizitatorul intră şi zâmbi prietenos. 

— Domnul Beresford? Am auzit că dumneavoastră căutaţi 
un grădinar. V-aţi mutat abia de curând, nu-i aşa? Când 
urcam pe drumul în pantă, am fost surprins să văd că 
grădina este cam năpădită de buruieni. Acum câţiva ani, am 


lucrat aici în sat. Pentru domnul Solomon - poate aţi auzit 
deja acest nume? 

— Domnul Solomon? Da, cineva l-a pomenit recent. 

— Numele meu este Crispin, Angus Crispin. Dacă n-aveţi 
nimic împotrivă, am putea, eventual, să mai aruncăm o 
privire prin grădină. 

— E timpul să se facă ceva, zise domnul Crispin, când 
Tommy privi împreună cu el straturile de flori şi grădina de 
zarzavat. 

— Aici, lângă alee a fost răsădit, mai înainte, spanac. În 
spate se înşiruiau răsadniţele încălzite cu bălegar. De altfel, 
aveau şi cantalupi. 

— Păreţi să vă descurcaţi bine. 

— Ah, ştiţi, se vorbeşte mult despre ce a fost odată, 
demult. Doamnele în vârstă povestesc despre frumoasele 
straturi de flori; şi Alexander Parkinson a discutat cu 
prietenii săi despre frunzele de degetariţă. 

— Trebuie să fi fost un băiat neobişnuit. 

— Ei da, avea multă fantezie şi era foarte interesat de 
crime. A scris un fel de mesaj într-o carte de Stevenson, în 
„Săgeata neagră”. 

— O poveste foarte captivantă, nu-i aşa? Am citit-o abia 
acum cinci ani. Până atunci nu reuşisem să citesc decât 
„Răpit”. Când lucram aici, la... El ezită. 

— La domnul Solomon? Întrebă Tommy. 

— Da, la domnul Solomon. Atunci mi-a fost dat să aud 
multe. De pildă, despre bătrânul Isaac. Dacă nu sunt 
informat greşit, se apropia de o sută de ani. A lucrat şi la 
dumneavoastră? 

— Da, confirmă Tommy. Pentru vârsta sa era foarte zelos. 
Ştia, într-adevăr, multe şi ne-a povestit câte ceva. De altfel 
şi lucruri pe care nu putea să le fi trăit personal. 

— Vorbea cu plăcere despre timpurile de altădată. Ştiţi că 
în sat locuiesc încă rude care au auzit istorisirile sale şi 
chiar au verificat autenticitatea lor? Probabil că şi 
dumneavoastră v-a fost dat să auziţi tot felul de lucruri. 


— Până acum, răspunse Tommy, din asta a rezultat doar o 
listă de nume. Nume din trecut, care, fireşte, nu-mi spun 
nimic. Şi cum ar putea? 

— Oare sunt doar zvonuri? 

— De cele mai multe ori. Soţia mea a ascultat aproape 
toate povestirile şi a făcut o listă cu ele. Nu ştiu dacă din 
asta iese ceva la iveală. Eu însumi am de asemenea o listă. 
Pentru a fi exact: abia de ieri. 

— Ah? Şi despre ce este vorba? 

— Despre recensământul populaţiei, spuse Tommy. Ştiţi, 
atunci a avut loc un recensământ al populaţiei. Eu mi-am 
notat data şi vă pun lista la dispoziţie. Cuprinde numele 
oamenilor, care, la data când a avut loc recensământul, şi- 
au petrecut noaptea în casa noastră. Seara a fost o mare 
petrecere. 

— Atunci ştiţi cine a fost, aici, într-o anumită zi - poate eo 
dată foarte interesantă? 

— Da. Tommy aprobă dând din cap. E posibil ca-n curând 
să plecăm de aici. 

— Nu vă place? Este o casă frumoasă, şi grădina - totuşi, 
grădina ar putea arăta tare drăguţ. Ce pomi minunaţi! Ar 
trebui doar curăţaţi, câţiva ar trebui să dispară. Şi unele 
tufe de asemenea, care n-au înflorit de mult timp, şi după 
cum arată, chiar că nu vor mai înflori. Într-adevăr, nu 
pricep de ce ar trebui să plecaţi în altă parte? 

— Legăturile cu trecutul au aici efecte nu prea 
îmbucurătoare, spuse Tommy. 

— Trecutul? Cum aşa? 

— Ah, mereu se crede că trecutul nu mai prezintă nici un 
interes pentru cineva, pentru că s-ar fi întâmplat de demult. 
Dar mereu rămâne cineva. Acum nu cred că bântuie pe aici, 
dar mereu există cineva care învie, să zicem, când oamenii 
povestesc despre el sau ea. Spuneţi, chiar aveţi de gând 
să... 

— Să lucrez în grădină? Cum să nu! Îmi face mare plăcere. 
Este un hobby de-al meu. Grădinăresc cu foarte mare 


plăcere. 

— Ieri s-a prezentat la noi o anumită domnişoară Mullins. 

— Mullins? Mullins? O grădinăreasă? 

— Cam aşa ceva. O doamnă, da, o doamnă Griffin a 
recomandat-o soţiei mele şi a trimis-o încoace. 

— Aţi stabilit cu ea ceva concret? 

— Nu, nimic definitiv, spuse Tommy. Câinele nostru prea 
zelos, un terrier Manchester, a fost un motiv nedeclarat. 

— Ah, da câinii îşi iau, adesea, misiunea prea în serios. 
Probabil crede că soţia dumneavoastră este proprietatea sa 
şi practic n-o lasă singură niciodată. O urmează la tot pasul. 

— Aveţi dreptate, i-a răspuns Tommy. Şi încercă să sfâşie 
pe oricine o atinge doar în treacăt. 

— Foarte buni câini. Ataşabili, fideli, îndărătnici... Şi cu 
dinţi foarte ascuţiţi. Desigur că voi lua seama mai bine la el. 

— Pe moment nu este nici o primejdie. Este în casă. 

— Domnişoara Mullins, şopti Crispin gânditor. Da, asta 
este interesant. 

— De ce? 

— Ah, pentru că ea... Ei, după nume, fireşte că n-o cunosc. 
Are între cincizeci şi şaizeci de ani? 

— Da. Tweed şi viaţa sănătoasă de la ţară. 

— Asta se potriveşte. Are familie la ţară. Isaac v-ar fi putut 
povesti, probabil, mai multe despre ea. Am auzit că acum 
locuieşte din nou aici. Dar asta nu poate fi de foarte mult 
timp. Lucrurile se leagă, domnule Beresford. 

— Bănuiesc că dumneavoastră ştiţi mai multe decât mine 
despre casa mea. 

— Nu cred asta. Isaac ar fi putut să vă povestească mult 
mai multe. Sigur, cum spuneţi dumneavoastră: întâmplări 
vechi. Dar memoria sa era bună. Şi oamenii în vârstă spun 
multe şi în acest club al pensionarilor se spun multe. Ei 
exagerează grozav. Unele poveşti sunt nesocotite, unele se 
bazează pe fapte. Şi Isaac, bănuiesc, ştia prea multe. 

— Este păcat ce s-a întâmplat cu el, spuse Tommy. Tare 
mult i-aş plăti-o făptaşului cu aceeaşi monedă. Era un 


bătrân simpatic şi ne-a ajutat în tot felul. Dar haideţi acum 
să ne uităm, în continuare, prin grădină. 

15. Hannibal şi domnul Crispin supraveghează vigilenţi. 

Albert bătu la uşa dormitorului, deschise când Tuppence 
strigă „Intră”! Şi băgă capul înăuntru: 

— Doamna care a mai fost aici, spuse el. Domnişoara 
Mullins. Doreşte mult să vă vorbească o clipă. După cât am 
înţeles, este vorba despre grădină. Am spus că sunteţi în 
pat şi nu ştiu dacă astăzi primiţi vizite. 

— Cât de elegant te exprimi, Albert, zise Tuppence. Ei 
bine, primesc. 

— Tocmai voiam să vă aduc cafeaua. 

— Poţi s-o aduci fără grijă, şi încă o ceaşcă. Asta-i tot. 
Cafeaua ajunge pentru două persoane? 

— O, da, doamnă! 

— Minunat! Vino sus cu ea şi pune-o acolo pe masă. Apoi 
du-te s-o iei pe domnişoara Mullins. 

— Şi Hannibal? Întrebă Albert. Să-l iau cu mine şi să-l 
închid în bucătărie? 

— Nu suportă să fie închis în bucătărie. Nu! Du-l în baie şi 
închide uşa după el. 

Hannibal, care considera acest tratament ca jignitor, se 
lăsă doar în silă împins de Albert în baie. Când uşa se 
închise în urma lui, lătră de câteva ori tare şi furios. 

— Potoleşte-te! Strigă Tuppence. Potoleşte-te! Hannibal se 
arătă gata să înceteze cu lătratul asurzitor. Se aşeză pe 
labele din faţă şi scoase urlete prelungi. 

— Ah, doamnă Beresford, strigă domnişoara Mullins când 
intră în cameră, îmi pare atât de rău dacă deranjez, dar m- 
am gândit că poate v-aţi uita o dată cu plăcere prin această 
carte despre grădinărit. Are multe cu privire la ce trebuie 
să se sădească acum. De asemenea, sunt amintiţi câţiva 
arbuşti foarte rari şi ciudaţi. De altfel, cresc foarte bine în 
acest sol, deşi unii oameni susţin... Oh, cât de ademenitor! 
Da, beau cu plăcere o ceaşcă de cafea. Vă rog, pot să vă 
torn? Când stai în pat, asta este atât de incomod. M-am 


gândit, poate... Domnişoara Mullins se uită la Albert, care îi 
potrivi amabil un scaun. 

— Aşa. Vă simţiţi comod? Întrebă el. 

— Da, mulţumesc, foarte bine. Doamne! Parcă tocmai a 
sunat? 

— O fi probabil lăptarul, spuse Albert. Sau comisionarul de 
la magazin. Este dimineaţa lui. Vă rog să mă scuzaţi. 

Părăsi dormitorul şi închise uşa în urma sa. Hannibal 
mârâia din nou. 

— Acesta este câinele meu, explică Tuppence. Este 
indispus pentru că nu poate să ne ţină companie, dar face 
prea multă gălăgie. 

— Doriţi zahăr, doamnă Beresford? 

— O bucăţică, vă rog. 

Domnişoara Mullins turnă cafeaua. Tuppence spuse: 

— Fără lapte. 

Domnişoara Mullins puse ceaşca jos lângă Tuppence, după 
care îşi turnă şi ea. Deodată, se dezechilibră, încercă să se 
prindă de o masă şi căzu în genunchi cu un strigăt de 
spaimă. 

— V-aţi rănit? Întrebă Tuppence. 

— Nu, nu, dar am spart o vază. Piciorul mi s-a prins de 
masă. Cât de neîndemânatică sunt! Şi frumoasa 
dumneavoastră vază este spartă! Ah, dragă doamnă 
Beresford, ce trebuie să gândiţi despre mine! Oh, credeţi- 
mă, a fost pur şi simplu din nebăgare de seamă! 

— Dar fireşte, spuse Tuppence amabilă. la daţi-o încoace. 
Asta nu este atât de rău. S-a spart doar în două. Se poate 
lipi la loc. Crăpătura abia se va observa. 

— Este totuşi extrem de penibil pentru mine, spuse 
domnişoara Mullins. Desigur că nu vă simţiţi prea bine, eu 
n-ar fi trebuit să vin, dar voiam neapărat să vă povestesc... 

Hannibal începu din nou să latre. 

— Sărmanul căţeluş, zise domnişoara Mullins. Să-i dau 
drumul? 

— Mai bine nu. Uneori nu te poţi încrede în el. 


— Oh! A sunat iar? 

— Nu, spuse Tuppence, acesta este telefonul. 

— Poate trebuie să răspund eu? 

— Nu, asta o face Albert. Dacă are nevoie de mine, dă de 
ştire. 

În acest caz răspunse Tommy, aflat la parter. 

— Alo? Spuse el. Da? Aha, înţeleg. Cine? Hm-da. Aşa, unul 
din tabăra adversă? Asta este sigur? Da. Suntem pregătiţi 
pentru orice. Mulţumesc foarte mult. 

Închise şi-l privi pe domnul Crispin. 

— Un avertisment? Întrebă acesta. 

— Da. 

Tommy nu-şi luă încă ochii de la el. 

— Uneori este greu de aflat cine este prieten şi cine este 
duşman, nu-i aşa? 

— Uneori se află chiar prea târziu. „Poartă a Destinului, 
Cavernă a Nefericirii”, rosti Tommy. 

Domnul Crispin îl privea surprins. 

— Scuzaţi, zise Tommy, ne-am obişnuit, dintr-un anumit 
motiv, să cităm întruna versuri. 

— Acesta-i desigur Flecker? Din „Porţile Bagdadului” sau 
„Porţile Damascului”? 

— Ah, veniţi cu mine sus, spuse Tommy. Tuppence se 
odihneşte doar. Nu este nici bolnavă, nici nu are altceva. 
Adesea, se alege cu un guturai! 

— Am dus cafeaua sus, anunţă Albert, care apăru brusc. Şi 
încă o ceaşcă pentru această domnişoară Mullins, care se 
află lângă ea cu o carte despre grădinărit sau un catalog. 

— Hm, da, spuse Tlommy. Merge ca pe roate. Unde este 
Hannibal? 

— L-am închis în baie. 

— Aţi închis uşa cu totul? Ştii doar că nu-i place. 

— Nu, domnule. Am făcut exact cum aţi spus. 

Tommy urcă pe scară, urmat de domnul Crispin, a bătu 
încet la uşă şi intră în baie. Hannibal începu să latre din nou 
furios, apoi sări asupra uşii închise, care se deschise din 


clanţă, şi năvăli în cameră. Auncă o privire asupra lui 
Crispin şi se repezi cu toată puterea şi cu un mârâit furios 
la domnişoara Mullins. 

— Vai! Strigă Tuppence. Vai! 

— Câine curajos, Hannibal, îl lăudă Tommy. Câine curajos! 
Nu credeţi? 

Îl privi pe domnul Crispin. 

— EL îşi cunoaşte duşmanii, nu-i aşa? Şi pe duşmanii 
dumneavoastră. 

— Vai! Strigă Tuppence încă o dată. Hannibal v-a muşcat? 

— Destul de neplăcut, răspunse domnişoara Mullins, care 
se ridică şi privi furioasă la Hannibal. 

— Este a doua oară, nu-i aşa? Întrebă Tommy. V-a pus pe 
fugă de acolo, din iarba de pampas. 

— Da, îşi cunoaşte muşterii, îl aprecie domnul Crispin. Eşti 
de acord cu asta, dragă Dodo? Ei, Dodo, de cât timp nu ne- 
am mai văzut? 

Domnişoara Mullins îşi plimba privirea de la Tuppence la 
Tommy şi apoi la domnul Crispin. 

— Sau acum te cheamă Mullins? Întrebă Crispin. Îmi pare 
râu, nu sunt cu totul la curent. Te-ai măritat, sau te numeşti 
aşa, într-o doară? 

— Eu sunt Iris Mullins. Şi aşa m-a chemat întotdeauna. 

— Ah, am crezut că tu ai fi Dodo. Eu te cunosc doar ca 
Dodo. Mda, draga mea, cred... Este atât de plăcut să te 
revăd, aşa că acum ar trebui să mergem repede. Termină-ţi 
cafeaua! Desigur că n-aveţi nimic împotrivă, doamnă 
Beresford? Mi-a făcut plăcere să vă cunosc... Doar dacă-mi 
este permis să vă dau un sfat, mai bine nu beţi din ceaşca 
dumneavoastră. 

— Ah, lăsaţi-mă să vă iau ceaşca. 

Domnişoara Mullins se vârt înainte. În aceeaşi clipă, 
Crispin se interpuse între ea şi Tuppence. 

— Nu dragă Dodo, spuse el, asta n-aş permite. Doresc 
mult să iau ceaşca. Locul ei este în casă, ştii, şi, fireşte, ar fi 
încântător să trimitem la analiză conţinutul. Poate ai venit 


cu ceva, nu? Este atât de uşor să presari înăuntru un praf, 
atunci când oferi ceaşca unei bolnave - sau să spunem - 
unei doamne Beresford nu atât de bolnave. 

— N-am făcut nimic, categoric nu! Oh, vă rog, chemaţi 
câinele înapoi! 

Hannibal dădea de înţeles că ar fi fugărit-o cu plăcere pe 
scări în jos. 

— Doreşte să vă însoţească până afară, rosti Tommy. Asta 
este o deprindere de-a lui. Îi place cel mai mult să muşte 
oamenii, când ei păşesc pe uşa de la intrare. Ah, Albert, eşti 
acolo! Sperasem că o să stai în spatele celeilalte uşi. Ai 
observat întâmplător ce s-a petrecut? 

Albert privi înăuntru prin uşa de la garderobă. 

— M-am uitat atent. Am urmărit-o prin crăpătura de la 
balamale. A pus ceva în ceaşcă. Foarte dibace. Aproape ca 
un iluzionist, dar eu am observat. 

— Nu pricep ce vreţi dumneavoastră, spuse domnişoara 
Mullins. Oh, dar acum trebuie să plec, serios! Am o 
întâlnire. Este foarte importantă. 

Ţâşni din dormitor şi o luă la fugă pe scări. Hannibal privi 
în sus şi se repezi după ea. Domnul Crispin nu părea în nici 
un caz ostil, dar lua parte, de asemenea, cu însufleţire, la 
urmărire 

— Să sperăm că este o bună alergătoare, fu de părere 
Tuppence, altfel Hannibal o ajunge. Ei, avem sau n-avem un 
câine de pază? 

— Tuppence, acesta era domnul Crispin, pe care nil-a 
trimis domnul Solomon. A venit chiar la momentul potrivit, 
nu-i aşa? Cred că a stat în umbră pentru a vedea ce-o să se 
întâmple. De altfel, ai grijă de ceaşcă şi nu arunca cafeaua! 
Trebuie să căutăm o sticlă şi s-o umplem. Trebuie să se facă 
analiza pentru a afla ce a pus în ea domnişoara Mullins. 
Aşa, şi apoi îmbracă cel mai frumos capot al tău, Tuppence, 
şi coboară în camera de zi. Astăzi, înainte de masa de 
prânz, se serveşte un cocteil. 


— Şi acum, zise Tuppence, probabil că nu vom afla 
niciodată ce înseamnă toate astea şi despre ce este vorba. 
Dădu din cap cuprinsă de o adâncă dezamăgire, apoi se 

ridică şi se apropie de şemineu. 

— Vrei să mai pui lemne pe foc? Întrebă Tommy. Lasă-mă 
pe mine să fac asta. Trebuie să te menajezi. 

— Braţul meu este din nou complet refăcut, răspunse 
Tuppence. S-ar putea crede că mi l-aş fi rupt. A fost doar o 
zgârietură mai mare. 

— Nu minimaliza! În definitiv, a fost o rană prin împuşcare. 
Căpătată în bătălie. 

— Bătălie” nu este deloc o comparaţie atât de rea. Chiar 
aşa! 

— Oricum, cred că am scos-o la capăt, în chip strălucit, cu 
această Mullins, a remarcat Tommy. 

— Hannibal s-a luptat grozav, nu? 

— Da. Tommy încuviinţă cu o mişcare a capului. Ne-a 
dovedit asta, foarte clar! Când s-a năpustit în iarba de 
pampas. S-a luat după nasul său, care este de-a dreptul 
excelent. 

— Nasul meu, din păcate nu m-a avertizat, spuse 
Tuppence. Am salutat apariţia acestei domnişoare Mullins 
ca pe un dar ceresc şi uitasem cu desăvârşire că trebuia să 
angajăm doar pe cineva care lucrase la domnul Solomon. 
Domnul Crispin ţi-a povestit mai multe? Poate nu se 
numeşte deloc Crispin. 

— Probabil că nu. 

— Trebuia să tragă cu urechea şi aici? Cred că a cam 
exagerat. 

— Nu, desigur că nu trebuia să iscodească, spuse Tommy. 
Cred că a fost aici doar din motive de securitate, pentru a 
avea grijă de tine. 

— Şi de tine, de asemenea, în mod sigur! Unde este acum? 

— Bănuiesc că se ocupă de domnişoara Mullins. 

— Da. De altfel este uimitor ce foame provoacă o 
asemenea emoție. Voi mânca pe nerăsuflate. Ştii că-n clipa 


asta nu pot să-mi închipui ceva mai plăcut decât raci fierţi 
în sos delicat de curry17 cu smântână. 

— Atunci eşti din nou sănătoasă, luppence. Asta mă 
bucură nespus, să te aud vorbind pe acest ton despre 
mâncare. 

— N-am fost niciodată bolnavă, a replicat Tuppence. Am 
fost rănită. Aceasta este cu totul altceva. 

Totuşi trebuie să fi devenit clar pentru tine - întocmai ca şi 
pentru mine - că numai pe domnişoara Mullins putea 
Hannibal s-o fi luat drept duşman, în iarba de pampas, acolo 
unde se ascunsese îmbrăcată ca un bărbat şi de unde a tras 
asupra noastră. 

— Dar ne aşteptam ca ea să încerce din nou, spuse 
Tuppence. Eu stăteam în pat din pricina rănii şi făceam 
pregătirile cuvenite. Sau poate nu, Tommy? 

— Nici vorbă. Dacă te gândeşti bine, probabil că a aflat, la 
scurt timp, că unul din gloanţe nimerise şi că tu zăceai în 
pat. 

— Şi apoi a venit degrabă, plină de compătimire, la patul 
meu de suferinţă. 

— Şi pregătirile noastre n-au lăsat într-adevăr cu nimic de 
dorit, consideră Tommy. Albert a supravegheat-o 
îndeaproape; a urmărit fiecare pas al ei, cea mai mică 
mişcare... 

— El mi-a adus tava cu cafea şi o a doua ceaşcă pentru ea. 

— Ai văzut dacă Mullins... Sau Dodo, cum i-a spus 
Crispin... A pus ceva în ceaşca ta? 

— Nu. Trebuie să recunosc, n-am băgat nimic de seamă. 
Ştii, parcă s-a împiedicat şi aşa a răsturnat măsuţa cu 
frumoasa noastră vază; apoi a exagerat cerându-şi scuze şi 
fireşte că eu mă uitam doar la vază şi chibzuiam dacă se 
poate lipi la loc. Pe ea personal n-am ţinut-o sub observaţie. 

— Asta în schimb, a făcut-o cu atât mai scrupulos Albert. El 
lărgise crăpătura de pe partea balamalelor. 

— A fost o idee excelentă de a-l duce pe Hannibal în baie şi 
de a lăsa uşa aparent închisă. Ştim cu câtă dibăcie poate s-o 


deschidă. Fireşte, dacă nu este închisă cu clanţa, şi dacă 
are un joc oricât de mic, face un salt uriaş şi sare în cameră 
ca un... ca un tigru. 

— Da, este o comparaţie bună, spuse Tommy. 

— Şi acum aşa - numitul domn Crispin al nostru şi-a 
încheiat probabil investigația, din care nu-mi este clar cum 
poate să stabilească o legătură între domnişoara Mullins şi 
Mary Jordan, sau un om atât de periculos ca Jonathan Kane, 
care de mult aparţine trecutului. 

— Nu cred că există doar în trecut. Ar putea foarte bine să 
existe o nouă reapariţie a lui, o renaştere, dacă vrei. Există 
mulţi urmaşi, adepţi fideli ai violenţei, ai violenţei cu orice 
preţ, şi apoi fasciştii fanatici care au nostalgia epocii măreţe 
a lui Hitler şi a prietenilor săi minunaţi. 

— Tocmai am citit „Contele Hannibal” de Stanley Weyman, 
spuse Tuppence. Este una din cele mai bune povestiri ale 
sale. Era sus printre cărţile lui Alexander. 

— Şi ce-i cu asta? 

— Ah, m-am gândit că de atunci nimic nu s-a schimbat. 
Toate au rămas la fel. Mulțimea de copii sărmani care au 
plecat atât de entuziasmați în cruciadă. Ei se credeau aleşi 
ai Domnului pentru eliberarea Ierusalimului şi că marea o 
să se despartă în două în faţa lor - ca odinioară la Moise, în 
Biblie - şi ar putea s-o traverseze. Astăzi există multe fete 
drăguţe şi tineri care sunt aduşi în faţa instanţei pentru că 
au omorât un bătrân sărman sau o bătrână care avea ceva 
bani. Ba chiar a fost odată masacrul din noaptea Sf. 
Bartolomeu. Înţelegi, totul se repetă! Până şi aceşti 
neofascişti au fost recent amintiţi în legătură cu o 
universitate prestigioasă. Ah, da, probabil că nimeni nu va 
putea niciodată să ne relateze ceva precis. Crezi într- 
adevăr că domnul Crispin află mai multe despre această 
ascunzătoare tainică? Ce-ai zice de o fântână? Spărgătorii 
de bănci îşi ascund, adesea, prada în fântână. Deşi cred că 
este un loc mult prea umed. Ce zici, va reveni, dacă şi-a 
încheiat investigaţiile, şi ne va supraveghea în continuare? 


— Eu n-am nevoie de nici un supraveghetor! Zise Tommy. 

— Nu fii atât de arogant! 

— Presupun că va veni încoace pentru a-şi lua la revedere. 

— Da, este manierat, nu eşti de părere? 

— Va dori să se convingă că îţi merge din nou bine. 

— Eu sunt doar „rănită”, şi de asta se ocupă doctorul. 

— Pe lângă asta, mi-a venit în minte că pasiunea sa pentru 
grădină este adevărată, a considerat Tommy. A lucrat într- 
adevăr la un prieten care, întâmplător, era domnul 
Solomon, mort de câţiva ani. Fireşte, asta este o foarte 
bună acoperire. Poate pomeni de asta mereu, fără teamă, 
pentru că oamenii de aici ştiu că este. Aşa dă mai puţin de 
bănuit. 

— Da, în profesia sa, totul trebuie cumpănit cu grijă, spuse 
Tuppence. 

Sună la intrare, şi Hannibal năvăli în cameră pentru a 
anihila orice intrus, care se încumeta a păşi în sanctuarul a 
cărui pază îi fusese încredinţată. Tommy se întorcea cu o 
scrisoare. 

— Este adresată nouă, amândurora, s-o deschid? 

— Da, fireşte. 

Desfăcu plicul. 

— Ei, spuse el, apoi asta oferă bune perspective. 

— Ce este? 

— O invitaţie de la domnul Robinson. Să mergem la cină 
peste două săptămâni. El speră că până atunci eşti din nou 
complet refăcută şi vei etala vechiul, strălucitorul tău fel de 
a fi. La casa sa de la ţară, în Sussex. 

— Dacă ne povesteşte ceva, lommy? 

— Cred că asta-i posibil. 

— Să iau şi lista mea? Acum o ştiu pe de rost. 

Ea începu s-o înşire: „Săgeata neagră”, Alexander 
Parkinson, Oxford şi Cambridge, scaune de porțelan din 
epoca victoriană, Grin-hen-Lo, „Ka-Ka”, Burta Mathildei, 
Kane, Truelove... 

— Încetează! A exclamat Tommy. Sună complet aiurea! 


— Aşa şi este. Crezi că mai este invitat cineva? 

— Poate colonelul Pikeaway. 

— În acest caz, spuse Tuppence, mai bine bag în buzunar 
bomboane contra tusei. Sunt chiar curioasă cine e acest 
domn Robinson. Pur şi simplu nu cred că el este atât de 
gras şi galben, cum susţii tu. Oh, Tommy, nu este aceasta 
săptămâna în care Deborah vrea să ne aducă copiii? 

— Nu, răspunse Tommy, asta este doar la sfârşitul 
săptămânii viitoare. 

— Ei, slavă Domnului, atunci totul este în regulă. 

16. Păsările zboară lin 

— Asta n-a fost o maşină? 

Tuppence alergă la uşa de la intrare şi pândi emoţionată 
de bucurie în josul drumului în pantă. O aştepta pe fiica ei, 
Deborah, împreună cu cei trei copii. 

Albert apăru în uşa bucătăriei. 

— Ei nu pot fi încă aici. Nu, asta a fost camioneta 
băcanului, doamnă. Nu o să vă vină să credeţi: ouăle s-au 
scumpit din nou. Nu mai votez cu acest guvern, categoric 
nu! De data asta mizez pe liberali. 

— Trebuie să vin şi să mă ocup de pasta de revent şi de 
marmelada de fragi? 

— Sunt gata, doamnă. M-am uitat atât de des la 
dumneavoastră, încât ştiu exact cum se face. 

— Le vei duce totuşi la bucătarul-şef, Albert. Este desertul 
preferat a lui Janet. 

— Da, am făcut, de asemenea, şi savarină. Asta este mai 
ales pentru Andrew. 

— Camerele sunt gata? 

— Da. Doamna Shacklebury a venit azi foarte devreme. 
Am pus săpunul din ulei de santal, de la Guerlain, în baia 
domnişoarei Deborah. Este săpunul ei preferat. 

Tuppence răsuflă uşurată, şi acum era foarte sigură că 
totul era pregătit pentru sosirea familiei sale. 

În depărtare se auzi un claxon şi, câteva minute mai 
târziu, maşina apăru de după curba drumului în pantă. 


Tommy era la volan. Îndată după aceea oaspeţii stăteau în 
prag - fiica, Deborah, o femeie frumoasă de aproape 
patruzeci de ani, apoi Andrew, de cincisprezece ani, Janet, 
de unsprezece ani, şi Rosalie, de şapte ani. 

— Helo, bunico! Strigă Andrew. 

— Unde este Hannibal? Întrebă Janet. 

— Vreau să beau ceai! Spuse Rosalie şi arăta de parcă 
îndată ar izbucni în plâns. 

Au avut loc obişnuitele mari scene de primire. Albert se 
ocupa de descărcarea bunurilor de preţ ale familiei, din 
care făceau parte un papagal cu pene ondulate, un vas cu 
peşti aurii şi un hamster într-o căsuţă. 

— Aceasta este, deci, noua voastră casă, spuse Deborah, 
şi-şi îmbrăţişă mama. Îmi place. Îmi place foarte mult. 

— Putem să mergem în grădină? Întrebă Janet. 

— După ceai, zise Tommy. 

— Vreau să beau ceai, repetă Rosalie. Pe faţa ei se putea 
citi clar: Totul pe rând. 

Trecură în sufragerie, unde masa era încărcată cu de 
toate, după placul inimii. 

— Frumoase poveşti ne este dat să auzim despre tine, 
mamă, vorbi Deborah, când mai târziu, se aflau din nou 
afară. 

Copiii alergau încoace şi încolo, şi cercetau grădina în 
tovărăşia lui Hannibal, care nu lăsa să-i scape o asemenea 
plăcere. Deborah, care mereu era foarte severă cu mama 
ei, fiindcă credea că ar trebui păzită cu cea mai mare 
atenţie, întrebă: 

— Ce-ai făcut? 

— Ah, ne-am aranjat foarte bine. 

Deborah nu părea prea convinsă. 

— "Totuşi ai făcut ceva. N-am dreptate, tati? 

Tommy venea în pas alergător cu Rosalie în spate. Janet 
privea entuziasmată noul ei loc de joacă şi Andrew 
contempla grădina cu morga adultului impasibil. 


— lar ai făcut ceva, repetă Deborah, pusă pe ceartă. Te-ai 
dat drept doamna Blenkensop. Într-adevăr, eşti incorigibilă! 
N. Ori M. Îşi serbează învierea. Derek a şi auzit, şi de aceea 
mi-a scris. Dădu energic din cap, când pomeni numele 
fratelui său. 

— Derek - chiar, ce poate el să ştie? 

— Derek află mereu totul! Explică Ilommy. 

— Şi tu? Acum Deborah tăbări asupra tatălui ei. Te-ai 
lăsat, de asemenea, din nou, antrenat în aşa ceva! 
Crezusem că v-aţi stabilit aici pentru a ieşi paşnic la pensie 
şi a vă bucura de viaţă. 

— Asta am şi avut de gând, a replicat Tommy, dar soarta a 
vrut altfel. 

— Poartă a Destinului”, începu Tuppence, „Cavernă a 
Nefericirii, Cetate a Fricii...” 

— Flecker, spuse Andrew, încântat de a putea să-şi 
dovedească cunoştinţele. Îl pasiona poezia şi voia să devină 
poet. El recită toată strofa: 

Patru mari porţi are oraşul Damasc. 

Poartă a Destinului, Poartă a Deşertului, Cavernă a 
Nefericirii, Cetate a Fricii. 

Caravană, nu trece pe sub acestea, cântând... Tu ascultă 
liniştea, păsările neînsufleţite tac, şi totuşi ceva Ca o pasăre 
cântă?” 

Printr-o ciudată coincidenţă, un stol zbură, pe neaşteptate, 
de pe acoperiş. 

— Ce fel de păsări sunt acestea, bunico? Întrebă Janet. 

— Rândunici care o pornesc la drum către sud. 

— Nu mai vin niciodată înapoi? 

— Ba da, la vară. 

— Şi apoi ele zboară pe sub „Poarta Destinului”, spuse 
Andrew foarte mulţumit de sine. 

— Casa noastră s-a numit odată „Cuib de rândunici”, spuse 
Tuppence. 

— Dar voi nu vreţi să rămâneţi aici, aşa-i? Întrebă 
Deborah. Tata a scris că sunteţi în căutarea unei noi case. 


— De ce? Întrebă Janet, curioasa familiei. Mie îmi place! 

— Pot să-ţi enumăr câteva motive, spuse Tommy, care 
scoase o hârtie din buzunar şi începu să citească: 

Alexander Parkinson. 

Oxford şi Cambridge. 

Scaune de porțelan din epoca victoriană. 

Grin-hen-Lo „Ka-Ka” 

Burta Mathildei. 

Kane (Cain) şi Abel. 

Truelove 

— Poate vrei să te linişteşti, Tommy! Asta este lista mea! 
Nu te priveşte, zise Tuppence. 

— Dar ce înseamnă asta? Întrebă Janet. Putea să fie foarte 
perseverentă. 

— Este ca dintr-un roman poliţist, spuse Andrew, care, în 
puţinele sale ore poetice, prefera acest tip de lectură. 

— Este o listă de indicii. Şi acesta este motivul pentru care 
căutăm o altă casă, replică Tommy. 

— Îmi place aici, repetă Janet. Găsesc că este minunat. 

— Este o casă drăguță, declară Rosalie. Atâtea prăjiturele 
cu ciocolată, adăugă ea cu gândul la masa plină de la ceaiul 
de după-amiază. 

— Îmi place, anunţă Andrew, de parcă ar fi fost ţarul 
Rusiei. 

— De ce nu-ţi place, bunico? Întrebă Janet. 

— Dar totuşi îmi place! Exclamă 'Tuppence cu un 
entuziasm subit. 

— Poartă a Destinului”, propuse Andrew. Acesta ar fi fost 
un nume senzaţional. 

— Cândva se numea „Cuib de rândunici”, spuse Tuppence. 
Putem s-o botezăm din nou aşa. 

— Atât de multe indicii, spuse Andrew. Din asta tu ai putea 
să scoţi o poveste - să scrii o adevărată carte... 

— Prea multe nume, prea complicat, explica Deborah. Cine 
vrea să citească o astfel de carte? 


— Ai rămâne uimită, spuse Tommy, dacă ai ştii cât de multe 
citesc oamenii, ba chiar le şi place! 

Tommy şi luppence se priviră. 

— Pot să primesc mâine puţină vopsea? Întrebă Andrew. 
Poate face Albert rost de puţină vopsea şi să mă ajute? 
Scriem noul nume pe portiţa de la grădină. 

— Şi atunci rândunicile ştiu că pot să vină înapoi la vară, 
zise Janet. 

— Nu e o idee deloc rea, consideră Deborah. 

— La Reine le veult - Regina a spus. Tommy se înclină în 
faţa fiicei sale, care considera ca un privilegiu al ei faptul de 
a hotărî, în ultimă instanţă, în toate problemele de familie. 

17. Ultimele cuvinte: Cina cu domnul Robinson 

— Ce masă delicioasă! Spuse Tuppence, şi-şi plimbă 
privirea împrejur. 

Părăsiseră sufrageria şi se adunaseră în bibliotecă, în jurul 
unei măsuţe, unde se servea cafeaua. Exista coniac şi 
lichior. 

Domnul Robinson - întocmai aşa galben şi chiar mai 
planturos decât cum şi-l imaginase Tuppence - turna cafea 
dintr-o cană mare, frumoasă, din epoca George II. Alături 
de el şedea domnul Crispin, care aici era cunoscut, evident, 
sub numele de Horsham. Colonelul Pikeaway stătea lângă 
Tommy, care îi oferise, cu destulă ezitare, o ţigară. 

Pikeaway îşi exprimă uimirea şi spuse: 

— Dar eu nu fumez după cină! 

Domnişoara Collodon, care-i lăsase lui Tuppence o 
impresie cam neliniştitoare, exclamă: 

— Într-adevăr, colonele? Asta este foarte, foarte 
interesant! Apoi se adresă lui Tuppence: 

— Ce câine binecrescut aveţi, doamnă Beresford! 

Hannibal, care şedea sub masă, cu capul pe piciorul 
stăpânei sale, se uita în sus cu privire prefăcută, ca de 
mieluşel, şi dădea uşor din coadă. 

— Din tot ce-am auzit, trebuie să fie foarte rău. Domnul 
Robinson îi aruncă o privire amuzată lui Tuppence. 


— Ar trebui să-l vedeţi o dată în acţiune! Acesta era 
domnul Crispin, alias Horsham. 

— Oh, dacă este invitat la masă, se poartă foarte manierat, 
explică Tuppence. Se bucură şi se crede un câine subţire, 
de elită. Îl privi pe domnul Robinson. A fost într-adevăr 
foarte impresionant din partea dumneavoastră că i-aţi 
trimis o invitaţie şi l-aţi tratat cu ficat. Este mâncarea lui 
preferată. 

— Tuturor câinilor le place ficatul, susţinu domnul 
Robinson. Am auzit - îl privi pe domnul Crispin - că, în cazul 
unei vizite în casa familiei Beresford, puteam să fiu sfâşiat. 

— Hannibal este extrem de conştient de datoria sa, explică 
domnul Crispin. Este un câine de pază excelent dresat, şi 
nu uită asta niciodată. 

— Se înţelege de la sine, că dumneavoastră, ca persoană 
de la contrainformaţii, sesizaţi foarte bine ce simte el. 

Domnul Robinson făcu cu ochiul. 

— Dumneavoastră, împreună cu soţul, ne-aţi făcut 
excelente servicii, doamnă Beresford, spuse el apoi. Vă 
suntem recunoscători. Colonelul Pikeaway mi-a povestit că 
aţi pus în mişcare toată afacerea. 

— Ah, asta s-a întâmplat aşa, pur şi simplu, aprecie 
Tuppence stânjenită. Eu... Da, eu am fost doar curioasă. 
Voiam să mă lămuresc! 

— Da, aşa am înţeles şi eu. Şi acum probabil că nutriţi o 
curiozitate la fel de firească faţă de dedesubturile acestei 
afaceri? 

Tuppence era tot mai stânjenită şi răspunsul ei suna cam 
incoerenit. 

— Oh - da, fireşte - eu cred, îmi este clar, că totul e foarte 
secret - nu trebuie să se vorbească despre aşa ceva - şi că 
nu trebuie să punem nici o întrebare, pentru că nu puteţi să 
ne povestiţi nimic. Înţeleg asta, fireşte. 

— Dar eu v-aş pune bucuros o întrebare. Dacă răspundeţi, 
îmi faceţi o foarte mare plăcere. 

Tuppence îl privi uimită. 


— Nu pot să-mi închipui... Ea tăcu. 

— Aveţi o listă - asta o ştiu de la soţul dumneavoastră. El 
nu mi-a dezvăluit ce scrie pe listă. Asta este absolut corect. 
Lista este proprietatea dumneavoastră. Sunt ca şi 
dumneavoastră. Sufăr de curiozitate. 

Făcu iar cu ochiul. Tuppence descoperi, deodată, că-i era 
foarte simpatic. 

Ea tăcu puţin, apoi tuşi şi începu să scotocească în poşeta 
ei de seară. 

— Lista este îngrozitor de stupidă. Chiar mai mult decât 
stupidă, este fără sens! 

Domnul Robinson reacţionă cam imprevizibil. „Eroare, 
eroare, pretutindeni eroare!” Asta cânta Hans Sachs în 
„Maeştrii cântăreţi din Nurnberg”, opera mea preferată. 
Câtă dreptate are! 

Luă hârtia pe care i-o întinse 'Tuppence. 

— Puteţi s-o citiţi cu voce tare, dacă doriţi, spuse 
Tuppence. Nu mă deranjează într-adevăr cu nimic! 

Domnul Robinson aruncă o privire pe listă şi o dădu mai 
departe lui Crispin. 

— Angus, poţi citi aşa ceva mai bine decât mine. 

Domnul Crispin luă lista şi o citi cu voce melodioasă şi 
clară: „Săgeata neagră” 

Alexander Parkinson. 

Oxford şi Cambridge. 

Scaune de porțelan din epoca victoriană. 

Grin-hen-Lo „Ka-Ka” 

Burta Mathildei. 

Kane (Cain) şi Abel. 

Truelove. 

Tăcu şi-şi privi amfitrionul, care se adresă din nou lui 
Tuppence: 

— Draga mea doamnă, spuse el, daţi-mi voie să vă felicit. 
Trebuie să fiţi înzestrată cu un spirit de combinaţie cu totul 
neobişnuit, pentru a ajunge de la aceste cuvinte - cheie la 


lucrurile pe care, în definitiv, dumneavoastră le-aţi 
descoperit. 

— Tommy a colaborat foarte mult, spuse Tuppence. 

— Pentru că nu mi-a rămas nimic altceva de făcut, 
completă Tommy. 

— A cercetat excelent, îl lăudă colonelul Pikeaway. 

— Data la care a avut loc recensământul populaţiei a fost 
un foarte bun punct de pornire. 

— Sunteţi un cuplu rezistent, zise domnul Robinson. O 
privi din nou pe Tuppence şi zâmbi. Presupun că deşi v-aţi 
putut reţine de la orice curiozitate indiscretă, doriţi încă să 
ştiţi despre ce este vorba? 

— Ah! Exclamă Tuppence. Vreţi, într-adevăr, să ne 
povestiţi mai pe larg? Asta este grozav! 

— Familia Parkinson a fost un început, cum corect aţi 
bănuit, explică domnul Robinson. Deci o perioadă 
îndepărtată din trecut. Bunica mea a fost o Parkinson din 
naştere. Am aflat unele lucruri despre ea... Tânăra, care se 
numea Mary Jordan, lucra pentru serviciul secret englez. 
Avea legături cu marina militară. Mama ei a fost austriacă, 
de aceea vorbea fluent germana. 

Poate ştiţi - soţul dumneavoastră ştie cu siguranţă - că 
anumite documente oficiale vor fi oferite spre publicare. 
Unele cercuri politice sunt astăzi de părere că păstrarea în 
secret, oricât de necesară poate fi în anumite momente, nu 
se cade să fie valabilă la nesfârşit. În arhivele noastre există 
acte care trebuie să fie date publicităţii, ca documente 
privitoare la istoria contemporană a ţării noastre. În 
următorii doi ani vor apărea, deci, trei-patru lucrări 
istorice, a căror credibilitate este dovedită prin aceste 
documente. 

Evenimentele în jurul casei „Cuib de rândunici”, cum se 
numea casa dumneavoastră pe atunci, sunt menţionate, cu 
siguranţă, în aceste documente. 

Atunci a fost trădare - în timp de război există mereu 
cazuri de trădare, chiar şi înainte de izbucnirea posibilă a 


unui război. Erau politicieni apreciaţi care păreau în afara 
oricărei bănuieli. A fost cineva dintre ziariştii cunoscuţi care 
şi-a pus imprudent în joc, enorma sa influenţă. Şi erau 
oameni, care înainte de primul război mondial, activau 
împotriva ţării lor. După ei urmau tinerii din universităţi, 
care erau admiratori înfocaţi sau, adesea, membrii activi ai 
partidului comunist, fără ca cineva să bănuiască. Şi a ajuns 
la modă fascismul - asta a avut consecinţe mai 
primejdioase; a fost popularizat un program în scopul unei 
înţelegeri ulterioare cu Hitler. 

Şi aşa mai departe! O schiţă a ceea ce se petrecea în 
culise. Lucruri asemănătoare s-au întâmplat în istorie mai 
demult. Fără îndoială că se vor întâmpla, de asemenea, în 
continuare: o coloană a V-a, care este activă şi periculoasă, 
condusă de oameni care cred în ţelurile lor sau doresc cu 
ardoare profit şi putere. Oh, multe vor fi extrem de 
interesante de citit! Cât de des ar fi putut chiar cineva de 
bună-credinţă să spună: „Bătrânul B. Un trădător? Absurd! 
Acesta este absolut demn de încredere!” 

Străvechiul truc! Vechea istorie, mereu după acelaşi 
model. 

În economie, în armată, în viaţa politică - permanent 
există bărbatul aparent onest, faţă de care nu se poate avea 
alt sentiment decât acela de a-l aprecia şi de a avea 
încredere în el, omul scutit de orice bănuială. Cineva care 
este născut pentru această îndeletnicire, ca cel care trage 
pe cineva pe sfoară, în faţă la „Ritz”, cu un lingou de aur 
contrafăcut. 

Satul în care dumneavoastră locuiţi acum, doamnă 
Beresford, era, înainte de primul război mondial, centrala 
unui anumit grup - o aşezare atât de fermecătoare, de 
modă veche! Acolo au trăit totdeauna oameni agreabili, 
patrioţi, care în război îşi serveau ţara, acolo unde puteau. 
Exista o bază navală, şi un căpitan uşuratic de familie 
bună... Tatăl său era amiral. Pe lângă aceasta, era un medic 
destoinic, care era foarte iubit de către pacienţi. Totuşi, cu 


greu ar fi bănuit cineva că avea o pregătire specială în 
armele chimice de luptă, în legătură cu gazele toxice. 

Şi mai târziu, înainte de cel de-al doilea război mondial, s-a 
instalat acest domn Kane de pe lista dumneavoastră, 
doamnă Beresford, într-o casă plăcută, cu acoperiş de stuf, 
lângă bază. Avea anumite idealuri politice - nu fascismul, 
oh, nu! Doar pace, pretutindeni, pentru a salva lumea, idei 
care s-au răspândit foarte repede pe continent, dar şi în 
numeroase ţări de pe mapamond. 

În fond, dumneavoastră nu vreţi deloc să ştiţi toate 
acestea, doamnă Beresford, totuşi trebuie să cunoaşteţi 
fundalul care a fost ales cu atâta grijă. Deci, a fost trimisă 
încoace Mary Jordan - pentru a culege informaţii. 

Era înainte de vremea mea. Când mai târziu am auzit 
povestea ei, am admirat-o foarte mult. Aş fi făcut cu plăcere 
cunoştinţă cu ea. Avea caracter şi personalitate. 

Într-adevăr, prenumele ei era Mary, dar i se spunea 
îndeobşte Molly. Era inteligentă şi capabilă. O tragedie că a 
trebuit să moară atât de tânără! 

Tuppence privise îndelung un tablou de pe perete care i se 
părea familiar, desenul unui cap de băiat. 

— Acesta este - dar acesta este... 

— Da, spuse domnul Robinson. Acesta este Alexander 
Parkinson. Pe atunci el avea unsprezece ani. Era nepotul 
unei mătuşi de-a mea. Aşa a ajuns Molly guvernantă la 
familia Parkinson. Părea să fie un post de observaţie bun, 
mai sigur. Nimeni nu s-ar fi gândit vreodată - făcu o pauză - 
că aşa o să se termine. 

— Totuşi, n-a fost cumva... De vină un Parkinson? A întrebă 
Tuppence. 

— Nu, draga mea. După câte ştiu, familia Parkinson n-a 
avut nimic de-a face cu asta. Dar diferiţi oaspeţi şi prieteni 
au rămas atunci peste noapte în casa lor. Soţul 
dumneavoastră a descoperit că seara cu pricina s-a nimerit 
pe data stabilită pentru recensământul populaţiei. Nu doar 
locatarii, ci toţi care au dormit în casă în acea noapte, 


trebuiau să fie înregistraţi. Unul dintre nume ne-a dat un 
punct de reper. Fiica medicului, despre care tocmai am 
vorbit, a venit în sat pentru a-şi vizita tatăl şi ea i-a rugat pe 
Parkinsoni să o primească, deoarece mai adusese şi două 
prietene. Aceste prietene sunt în afară de orice bănuială, 
dar mai târziu s-a dovedit că tatăl ei era profund implicat în 
evenimentele din sat. Fiica ajutase mai înainte cu câteva 
săptămâni la grădina familiei Parkinson şi era vinovată de 
faptul că degetariţa şi spanacul au crescut atât de aproape 
una de alta. Ea a fost, de asemenea, cea care în ziua 
hotărâtoare a dus la bucătărie mixtura mortală. 
Îmbolnăvirea tuturor celor ce au luat prânzul a fost 
bagatelizată ca fiind una din acele mici neatenţii, care se 
pot întâmpla şi acum. Medicul a pomenit de cazuri 
asemănătoare din practica sa. La ancheta judiciară ela 
declarat ca atare, şi concluzia a fost moarte prin accident. 
Faptul că în aceeaşi seară un pahar cu cockteil a căzut de 
pe masă şi s-a spart a trecut neobservat. 

Cât pe-aici, doamnă Beresford, şi povestea s-ar fi repetat: 
Dintr-un desiş s-a tras asupra dumneavoastră; după aceea, 
o doamnă care se numea domnişoara Mullins a încercat să 
vă pună otrava în cafea. De altfel, trebuie să fie o nepoată 
sau o strănepoată a acelui medic. Înainte de cel de-al doilea 
război mondial făcea parte dintre adepţii lui Jonathan Kane. 
De aceea o şi cunoştea Crispin. Şi câinele dumneavoastră, 
de asemenea, n-o aprecia şi a acţionat imediat. Între timp, 
aflăm că ea l-a omorât pe bătrânul Isaac. 

Acum trebuie să ne ocupăm de un caracter cum nu se 
poate mai rău: medicul casei atât de respectat de către toţi, 
pare, după dovezile existente, să aibă pe conştiinţă moartea 
lui Mary Jordan, deşi atunci nimeni n-ar fi crezut. Avea 
înalte preocupări ştiinţifice, era un specialist în otrăvuri şi 
un pionier în bacteorologie. A durat aproape şaizeci de ani 
până când s-au descoperit aceste lucruri. Doar Alexander 
Parkinson, care atunci mergea încă la şcoală, a intrat la 
idei. 


„Mary Jordan n-a murit de moarte bună”, cită Tuppence 
încet. „A fost unul dintre noi”. Apoi întrebă: Medicul a fost 
cel care a descoperit adevărata identitate a lui Mary? 

— Nu. N-avea nici o bănuială. A fost altcineva. Până atunci 
ea avusese foarte mult succes. Tânărul căpitan cooperase 
fără nici o bănuială, cum prevăzusem noi. Materialul pe 
care ea i-l furniza era absolut autentic. El nu observa doar 
că era vorba aproape mereu de lucruri secundare - deşi li 
se dădea o importanţă voit aparentă. Mary ducea la Londra 
în zilele ei libere, aşa numitele planuri şi secrete ale marinei 
militare, pe care i le furniza, şi le dădea mai departe 
conform instrucţiunilor. Regent's Park era un loc de 
întâlnire, statuia lui Peter Pan din Kensington Gardens, un 
altul. Aflam multe prin aceste întâlniri cu funcţionari tineri 
de la anumite ambasade. Dar toate acestea, doamnă 
Beresford, aparţin trecutului, s-a scurs foarte, foarte mult 
timp de atunci! 

Colonelul Pikeaway tuşi şi preluă comanda. 

— Dar istoria se repetă, doamnă Beresford. Mai devreme 
sau mai târziu asta o recunoaşte oricine. Cu puţin timp în 
urmă se formase din nou la Hollowguay un grup de această 
orientare politică. Oameni care erau convinşi de aceeaşi 
ideologie, ca atunci, în cazul N. Ori M., complotau din nou. 
Poate de aceea s-a reîntors şi domnişoara Mullins. Erau 
folosite din nou anumite ascunzători. Aveau loc întruniri 
secrete. Încă o dată banul avea un rol - de unde provenea, 
pe ce canale migra. Domnul Robinson se ocupa cu 
supravegherea întregii istorii. Şi apoi a apărut vechiul 
nostru prieten Beresford şi mi-a servit noutăţi foarte 
interesante, care se potriveau cu ceea ce bănuiam deja: Se 
pregătea terenul pentru viitoare acţiuni politice, pentru un 
viitor în care soarta ţării noastre urma să depindă de o 
personalitate politică foarte fermă, care ar fi cârmuit şi 
condus poporul nostru. De un om de mare prestigiu, care 
aduna în jurul său de la o zi la alta tot mai mulţi 
simpatizanți şi, de asemenea, transfugi. lar vechiul truc al 


ademenitorului în plină acţiune! Un om de mare onestitate 
- un om care vrea doar pacea. Nici un fascism - nu! Semăna 
doar întrucâtva cu acestea. Pace pentru toţi... Şi avantaje 
financiare pentru cei care cooperează. 

— Vreţi să arătaţi cu asta că încă nu s-a sfârşit? Întrebă 
Tuppence uimită. 

— Ah, mai mult sau mai puţin, ştim acum ceea ce voiam şi 
trebuia să ştim. Şi pentru aceasta trebuie să vă mulţumin 
dumneavoastră într-o oarecare măsură: Operația căluţului 
a fost deosebit de eficientă... 

— Mathilde! Exclamă Tuppence. Dar asta mă bucură! Este 
greu de crezut: în burta Mathildei! 

— Caii sunt o chestie grozavă, spuse colonelul Pikeaway. 
Nu se ştie niciodată, dacă în clipa următoare ei nu fac 
hocus-pocus! Să ne gândim numai la calul troian! 

— Sincer vorbind, chiar şi Truelove a fost de ajutor, spuse 
Tuppence. Dar dacă asta continuă încă... Copiii sunt acolo 
Sa: 

— Nici o teamă, spuse domnul Crispin. Această regiune a 
Angliei este din nou curată, viesparul a fost neutralizat. 
Dumneavoastră puteţi trăi din nou în pace. Avem motive să 
credem că şi-au mutat câmpul de acţiune către Bury St. 
Edmunds. Şi în afară de asta, vă avem în vedere. Nu trebuie 
să vă faceţi nici un fel de griji. 

Tuppence răsuflă uşurată. 

— Mulţumesc mult că mi-aţi relatat asta. Ştiţi, fiica 
noastră, Deborah, vine mai des în vizită cu cei trei copii ai 
ei... 

— Fiţi liniştită, vorbi acum domnul Robinson. Ah, apropo, 
n-aţi adoptat dumneavoastră, după lămurirea cazului N. Ori 
M., un copil care atunci avusese de suferit de pe urma 
întregii poveşti? Fetiţa căreia îi aparţineau cărţile cu 
poezioare pentru copii? 

— Betty, spuse Tuppence. Da, a făcut o impresie bună la 
universitate şi acum este în Africa, unde studiază obiceiurile 
băştinaşilor, sau aşa ceva similar. Mulţi tineri sunt interesaţi 


acum de asta. Betty este un om tare simpatic - şi foarte 
fericit. 

Domnul Robinson îşi drese glasul şi se ridică. 

— Doresc să ţin un toast. Pentru domnul şi doamna 
Beresford, ca recunoaştere a serviciilor aduse ţării noastre! 

Toţi îşi ridicară paharele. 

— Şi dacă-mi permiteţi, doresc să ţin încă un toast, 
continuă domnul Robinson, şi anume, pentru Hannibal! 

— Auzi Hannibal, spuse Tuppence după ce băuse, şi-l 
mângâie pe cap, am băut şi în sănătatea ta! Asta este tot 
atât de frumos ca şi faptul de a fi înnobilat sau de a fi distins 
cu un ordin! Îşi ridică privirea zâmbind. De curând am citit 
„Contele Hannibal” de Weyman. 

— Am citit şi eu când eram tânăr. Îmi aduc aminte încă 
bine, spuse domnul Robinson. „Cine sare la fratele meu, 
sare la Tavanne”, nu aşa se spunea? Hannibal, îmi îngădui 
să te bat pe umăr? 

Hannibal alergă spre el, primi lovitura uşoară de învestire 
şi-l privi prietenos pe domnul Robinson, dând din coadă. 

— Te ridic la rangul de conte! Conte Hannibal! 

— Asta nu-i drăguţ? Se adresă Tuppence lui Hannibal. Ce 
câine mândru trebuie să fii acum! 


SFÂRŞIT 


1 Andrew Lang (1844-1912) - literat, antropolog, elenist şi 
istoric englez. (Nota tr.) 

2 Mary Louisa Molesworth (1839-1921) - scriitoare 
engleză, autoare de cărţi pentru copii. (Nota tr.) 

3 Stanley John Weyman (1855-1928) - romancier englez. 
(Nota tr.) 

4 Charlotte Mary Yonge (1823-1901) - romancieră 
engleză. (Nota tr.) 


5 Robert Louis Stevenson (1850-1894) - romancier, eseist 
şi poet de origine scoțiană. (Nota tr.) 

6 Referire la romanul „Adversarul secret”, din această 
colecţie. 

7 În text acest soi de salată poartă numele unui pitic 
faimos, Tom Thumb (1838-1883), care a trăit în S.U.A. 
(Nota tr.) 

8 Referire la romanul „N ori M” 

9 Preparat cosmetic lichid (Nota tr.) 

10 James Elroy Flecker (1884-1915) - poet englez. (Nota 
tr.) 

11 Referire la romanul „Adversarul secret”, din acestă 
colecţie. 

12 George Alfred Henty (1832-1902) - scriitor englez. 
(Nota tr.) 

13 Edward Phillips Oppenheim (1866- 1946) - scriitor 
englez. (Nota tr.) 

14 Referire la romanul „Adversarul secret” din această 
colecţie. 

15 Referire la romanul „Parteneri contra crimei”, din 
această colecţie. 

16 Verbul „to grin”- a rânji, traductibil în context şi cu 
expresia: a-şi arăta colții. (Nota tr.) 

17 Condiment preparat din rădăcină de curcumă, usturoi 
şi diverse mirodenii (Nota tr.)