Similare: (înapoi la toate)
Sursa: pagina Internet Archive (sau descarcă fișierul PDF)
Cumpără: caută cartea la librării
«Noi pornim permanent de la necesitatea realizării unui umanism nou, revoluționar, în care omul să se poată afirma plenar în strînsă legătură cu societatea, cu colectivitatea din care face parte. Numai așa, fiecare om, fiecare personalitate, îşi poate pune mai bine în valoare capacitatea, talentul, energia si forța creatoare, se poate afirma în viata colectivităţii, a întregii noastre națiuni.» Nicolae CEAUŞESCU noii generații căreia li doresc să fie foarte severă în primul rind cu ea ۱89891 E cazul ca din 20-25 de filme pe an să putem numi foarte bune 5 Constantin COLHON Cînd britara meseriei nu e de aur De la 1 ianuarie 1977 și pină la data la care cuvintele aici prezente Imi picură din stilou melancolia, ca pașii ezitanti ai unor bătrini minulescieni în ploaie şi întristate ca un suflet de plumb bacovian, s-au urmă- rit unul pe altul pe ecrane 20 (douăzeci de filme). Cinefilii au o memorie magnetică, de cal- culator electronic. În benzile prin ale căror perforatii intră şi se stochează în magazia de memorie a creierelor lor premiere după premiere, se petrece o operație programa- tă: filmele sint decantate, deosebite, cintă- rite, comparate și unele dintre ele sint aran- jate automat într-un loc unde se umblă mai des, fiindcă ne place să ne amintim de ele, iar celelalte sint trimise tot automat, în podul prăfuit al vechiturilor și inutilitatilor نو al obiectelor de ocazie pe care ai dat banii degeaba, crezind că ai făcut o afacere cu eternitatea: adică In podul în care cine- filul ştie că nu va umbla niciodată și unde nici măcar un picior de pompier, profesio- nist sau voluntar, nu va călca vreodată, fiindcă acolo nu e depozitat — nici un fel de material inflamabil. Ce găsesc, deci, cinefilii în depozitul lor de memorie, acolo unde amintirile afective sint oarecum mai pipăibile? La capătul perioadei de care vorbeam (deci, 1 ianuarie 1977 — mijlocul lui februarie 1978) mai întii Cintarea Roma- niei, plasat pe un loc deosebit, datorită facturii sale de spectacol in spectacol, film bine făcut si cu evidentă multă dragos- te. Urmează Profetul, aurul și ardelenii, si el ها un loc de cinste, şi el bine făcut, cu pasiune, cu inteligență, cu umor şi cu... succes, mare succes la public și nu numai la public, dar şi la cei care a căror menire în viaţă și-o cred a fi căutarea nodului in papură. Găsim tot aici și Mama, foarte bine făcut, și larna bobocilor, făcut cinstit si larba verde de acasă, film nu atit de bine făcut, avind si greșeli destule, dar care greşeli le privim cu căldură (mai ales că nu (Continuare in pag 4) 3 in mişcare — în interiorul căruia trebuie să se cuprindă şi idei general umane. Să vorbim despre noi în așa fel încit să inte- resăm, prin ceea ce avem comun cu lumea, intreaga lume. E necesară o artă poetică a dubiului fecund (in sens brechtian), din care să nu lipsească ironia superioară. Dacă avem în vedere numai finalitatea povestirii, atunci filme ca Ilustrate cu flori de cimp, Zile fierbinţi, Regăsire (asemă- nător cutărui film indian sau unuia recent japonez) sint foarte bune. Dacă ne-am hotărit să facem filme necesare, destinate numai acestui moment, atunci Serenadă pentru etajul XII, larna (dar și Toamna) bobocilor ori Ultimele zile ale verii sint rhe din punctul de vedere propus n sfirșit, dacă vrem să facem filme numai pentru spectatorul nostru, atunci să pre- miem toate aceste titluri si să ne declarăm geniali, cum am făcut cu fotbalul, dar să nu sperăm într-o calificare internatională de mare anvergură. A Şi pentru că am pomenit spectatorul, publicul, trec la a doua problemă care îl priveşte direct. | se acordă acestuia un credit nelimitat. «Marele nostru spectator», «marele nostru judecător», îi spun, voind să-l flateze, regizori mediocri şi critici co- mozi, cind de fapt marele si unicul judecă- tor este doar timpul. La o privire mai atentă, această flaterie reprezintă o contradicție internă, nu numai o dubioasă justificare. Cea mai mare parte a filmelor noastre, nu numai de actualitate, păcătuiesc printr-un pronunțat exces de expresivitate, ceea ce este pentru un estetician (Michel Dufresne) «unul dintre pericolele care pindesc arta». E cazul cu Marele singuratic, Buzduganul cu trei peceti si altele. Vreau să spun că conflictul, atita cit este şi cum este, se re- zolvă şi mesajul se transmite aproape în- totdeauna explicit prin dialog și nu prin desfăşurarea acţiunii. Nimic nu trebuie să rămină neclarificat, nimic să nu fie cumva interpretat altfel, decit cum trebuie. Nimic din misterul omului, din necuprinsul său nu rămine nedeslușit. Or, relaţia film-pu- blic interesează nu prin cit dă acesta (In- casări, număr pentru statistici personale şi oficiale), ci prin ce si cum primește el de la cutare sau cutare film, Nu interesează în primul rind cu ce rămine cinematografia de la el, ci cu ce rămine el de la aceasta. Nu o spun de dragul unei Incheieri în roz, dar am realmente incredere și merg pe mina unor Dan Pita, Mircea Veroiu, Mircea Da- neliuc, Al. Tatos și Stere Gulea, dar şi pe a mai «bătrinului» Andrei Blaier (cel din Prin cenuşa imperiului). Ochiul cu care privesc tilmul românesc nu e extaziat, nu e nici satistacut, dar e optimist, datorită Ramin, totuși, optimist Între o indulgență moleşitoare si o seve- ritate decapantă e de preferat a doua, fără a se căuta neapărat vreun Moţoc printre regizorii şi scenariștii noștri. Am consi- derat dinainte şi In cei șapte ani de cind scriu (rostesc) cronică de film că, dat fiind stadiul în care se află alte cinematografii, este pernicios să inchidem ochiul cu care privim (sau, din păcate, doar citim) despre acestea și să ne uităm cu celălalt la a noas- tra satisfacuti, dacă nu cmar extaziati, cum face un prea bine ştiut critic, care desco- pera In mai toate filmele noastre ceva ori- ginal — cea mai rară dintre păsările care filftie azi în toate artele, din lumea toată. Deci, dacă e să stabilim o cotă calitativă filmului nostru, nu o vom putea face ct folos decit raportindu-l necontenit la tot ce au dat mai valoros cinematografiile lu- mii. N-am să pedalez pe această idee. Se ştie prea bine, ea este fundamentală, în toate relațiile noastre competitive. Referitor la filmul românesc din ultimul an şi jumătate,am să spun citeva cuvinte doar despre două dintre problemele care-şi așteaptă rezolvarea. Mai intii e neconcordan- ta, ruptura, dintre profesionalismul (care nu trebuie să mai fie prilej de uimire), în unele cazuri marele talent al regizorilor, operatorilor, actorilor — pe de o parte — şi valoarea artistică, ideatică, etc. a scena- riilor — pe de alta. Un schematism, de fapt un tezism acuzat caracterizează filmul nos- tru de actualitate (dar nu numai), de ieri şi de azi. Şi mă preocupă mai ales filmul de actualitate, căci cred cu tărie că prin el şi cu el, în primul rind, se va putea realiza o școală românească admirabilă, un nucleu durabil al acesteia, dacă vreți. Ceea ce lipsește scenariilor este deschiderea spre universalitate. Aproape niciuna din marile întrebări ale acestei lumi nu e ûe găsit în filmele noastre, de parcă am trăi pe alt continent, pe altă planetă. O problematică limitată, suprafață mică de desfăşurare a ideii, subiecte din care este exclus fiorul tragic, personaje mult prea specifice — fără o circumscriere a acestora într-o sferă mai amplă, capabilă să intereseze o umanitate mai cuprinzătoare. Filmul, ca şi teatrul, ca și celelalte arte majore, nu este reprezen- tatie folclorică, nici mijloc de colportai turistico-etnografic. El are, ca muzica și ca pictura, un limbaj universal — imaginile «Este cunoscută preocuparea permanentă a partidului pentru desfășurarea activității politico-educative de formare a omului nou, pentru afirmarea literaturii, a artelor, a culturii noi revoluționare — factori importanți în educarea maselor, care au menirea de a reda, în limbajul lor specific, viata, preocupările, dorinţele şi visele poporului nostru.» Nicolae CEAUȘESCU care noi criticii le-am cam uitat si pe care tinerii spectatori nu le-au văzut niciodată Trei filme controversate la vremea lor — și poate, controversabile în continuare dar asta rămine de demonstrat — discutate atunci (și tot discutabile astăzi), dar cu merite sigure în investigarea actualitatii: Meandre de Mircea Săucan (cred că nici unui cinefil adevărat n-ar trebui să-i lip- sească din palmares acest film, dar citi oare l-au văzut?), Reconstituirea lui Lu- cian Pintilie si Un film cu o fată fermeca- toare de Lucian Bratu. Lecţia de realism a acestor filme (realism filozofic, realism metatoric, realism poetic) nu trebuie negli- jată, chiar dacă — repet — punctele de ve- dere sint și pot fi foarte diferite în aprecie- rea de ansamblu a celor trei creații. Existind atitea «motive de încredere», de unde, atunci, senzaţia de nemulțumire care însoțește totuși evoluția filmului ro- mânesc de actualitate? Îndeosebi pentru că multe dintre filmele care-și propun să vorbească despre prezent — și sint tot mai multe! — o fac încă stingaci, schema- tic, irelevant. De partea acestora înclină încă balanţa. A fost o vreme (nu a începu- turilor!) cînd filmele realităților actuale tin- teau doar zone periferice ale realității. Universul tematic al filmelor de actualitate s-a consolidat: inspirația autorilor pornește mult mai des de la realități specifice, nu se mai oprește la porțile uzinelor (prin aceasta intelegind, generic, ambianté contempo- rană în substanța ei), ci imbrățișează oa- menii de azi, gindul și fapta contemporană. Miza filmului de actualitate continuă să rămină mică prea adesea. Miza politică, miza filozofică, miza umană, miza conflic- tuală, miza etică, miza artistică... Aceasta chiar în cazul celor mai reuşite ۰ larba verde de acasă, de pildă, cel mai bun film de actualitate din ultima perioadă, este un excelent «film de stări», de sentimente, este foarte bine că avem un astfel de film. Dar întreb: sentimentul nu domină cumva timpul? lar starea (stare-stări) nu se intiineste oare, poate involuntar, cu a sta- stare? La acesta mă gindesc: «starea», în acest sens, nu poate fi o miză a prezentu- lui, a unui prezent dinamic prin definitie Dar am destule motive — zic — să cred în filmul de actualitate. Unul dintre moti ve, dincolo de toate, ar fi acela că numai prin filmul de actualitate se poate consolida si poate convinge o şcoală cinematoarafic’ Călin CĂLIMAN adevărate Inapoi copilul, de ce-i tulburi echi- librul sufletesc, ei si fetitei căreia îi spun că este un copil abandonat și 07 lar in ce-l priveşte pe cel de al doilea desi dezaprob profund campania repetată a re- vistei «Săptămina» de a-l defaima pe Andrei Blaier ca plagiator, li găsesc totuși lui Blaier «o vină» mult mai profundă. El păcă- tuieste prin ceea ce se cheamă «du deja vu»; conflictul interior al temeii carieriste care și-a părăsit iubitul, considerindu-l dintr-un motiv sau altul mai prejos decit ea, a apă- rut prima dată la un grad mult mai mare de profunzime in Gioconda fără suris. lar dacă nu poți să arăţi si, mai ales, să spui ceva nou, ceva inedit, atunci profesiona- lismul impecabil devine scop în sine. Deci, ne ciocnim iară — a clita oară? — de problema scenariului. Atita timp cit dezideratul caselor de filme este un scenariu care stirneste cit mai puține probleme, e firesc ca să se-nghesuie la ușile lor scena- riștii dispuşi să creeze cit mai puţine pro- bleme producătorilor si să lipsească toc- mai cei cu harul născut pentru film, adică scriitorii cu vocaţia conflictelor profunde și esenţiale, scriitori ca Eugen Barbu, D.R. Popescu și alții. Ce filme superbe, ce replici vizionare s-ar putea face din «Groa- pa», din «Principele», din «Vinătoarea re- gală» sau din «Cei doi din dreptul Tebei» Ana HALASZ Să ridicăm ștacheta filmului mediu! La un sumar bilanţ, anul 1977 iese «vitre- git» din pricina filmelor anterioare din 1976 — bune și foarte bune, care au ridicat stacheta pretențiilor noastre. Şi iese vitre- git, pentru că ne-am dezobisnuit din fericire să «căutăm cu luminarea» filmele intere- sante, filmele care stirnesc opinii pro نو contra, adică acele filme care ne dau se! timentul certitudinii față de ceea ce numin: încă timid, încă cu aproximaţie, «scoala românească de cinema». Cum sperăm ca această spunere să devină ferma, condiţia pentru aceasta, printre altele, este și exi- genta pretențiilor noastre. A fi aspru cu obiectul interesului tău înseamnă să-l iei in serios. Or, peliculele anului '77, după opinia noastră cu două excepții, Buzdu- ganul cu trei peceti și larba verde de acasă s-au limitat în a continua o consec- ventă dezbatere tematică, în registrul dra- matic, sau mai exact spus melodramatic (Regăsire) sau în registrul comic de care avem atita nevoie, dar nu oricum — Sere- nadă la etajul XII, Fair Play excelind în minimă rezistență — mai aproape de inten- tii fiind larna bobocilor, comedie amabilă, chiar tandră. Spicuim filmele reprezenta- tive în bine si rău — făcînd mărturisirea că am văzut fără excepție întreaga producție a anului, iar această spicuire nu înseamnă decit că pe celelalte, o spunem cinstit și cu rușine, căci sintem «in specialitate», le-am uitat cu desăvirşire. Dar nu e deloc adevărat că o cinemato- gratie complexă, stăpină pe sine, trebuie să străbată tot registrul valoric, de la sub- producție la capodoperă. Cum capodopera se lasă așteptată, să eliminăm şi subpro- ductia, pentru că, dimpotrivă, ridicarea ۲ mai sus a stachetei filmului mediu 1606م teste apariția capodoperei. O selecție făcută cu responsabilitate la casele de filme se impune. Bunăoară, ni se pare că acele «filmuleţe comice» în absența adevăratei comedii atit de necesare, obligatorii într-o tară cu atita simţ al umorului lucid și inte- ligent, nu trebuiau, pur și simplu, să apară. Ele prezintă pericolul pervertirii gustului publicului, dar aceasta este o discuţie gravă, amplă, care depășește intențiile noastre de acum. Este iarăși păcat că, avind citeva reușite certe In ecranizări care indică un drum sigur de urmat — proza românească se re- invirte în gol. Sperăm să nu fie pentru mult timp. Stagiunea '77 nu a fost strălucită. Seismul a creat desigur circumstanțe atenuante, deşi chiar şi fără acea convulsie nebu- nească a măruntaielor pămintului situația producției noastre ar fi rămas aceeași. Cu diferenta desigur, ca printre noi i-am fi avut în continuare pe cei tragic dispăruţi pe care Premiile acordate de juriul ACIN la începutul acestui an au uitat să-i omagie- ze post-mortem, cum s-ar fi cuvenit Eliza Petrăchescu, Toma Caragiu, Alexandru Ivasiuc, Alexandru Bocănet. Manuela GHEORGHIU După părerea mea, tot scenariile... Obisnuiesc de mai multă vreme, ca facind bilanţul unui an cinematografic, să compar nereușita unor filme cu constantele certe ale culturii româneşti: pictura, teatrul, lite- ratura. Există însă şi filme, și încă nu pu- tine, de la Viața nu iartă, Moara cu noroc, Pădurea spinzuratilor, Reconstituirea, Puterea și Adevărul, Actorul și sălba- ticii, Drum în penumbră, Tănase Scatiu, Prin cenușa imperiului, care au devenit şi rămin etaloane pentru oricare film ro- mânesc. Şi ori de cite ori sint nevoită să fac apel la aceste constante îmi dau seama că ue ceva» — nu cu Marincea, ci cu filme- le anului. Regretatul Kovacs György avea o vorbă: un actor bun mai joacă și prost — un actor prost mai joacă si bine... Un eșec eclatant, un rateu de anvergură rezultat dintr-o ten- tatie, dintr-o eroare de anvergură, este mult mai promițător, decit un pseudo-succes mediu, ceva sigur, sobru și cuminte, care nu supără pe nimeni — dar arta mare «su- pără», răscolește, te confruntă cu tine in- suti. În tot anul 1977 n-a intrat pe ecrane un film românesc care să-ți provoace o noapte de nesomn. Imaginea — frumoasă, ca de obicei, profesionismul, cu unele excepții, este profesionism; regizorii, care sint cu- noscuti ca oameni talentati,nu și-au trădat talentul, cei cunoscuți fără de talent nu şi-au trădat lipsa de talent; dintre debuturi, cel al lui Stere Gulea trădează o mare sensibi- litate dublată de luciditate, spirit de obser- ۷۵۱۱6 si bun simt. Singurul film de excepţie al anului a fost Mama Elisabetei Bostan, dar și în acest caz mă întreb dacă nu e conflictul prea firav pentru toată suprastructura filmică bogată și ingenioasă? Ar fi nedrept să-i pretind autoarei unui film muzical fermecător, să fi facut o tragedie cruntă; nu despre asta e vorba. Dar intriga filmului este cam ane- mică chiar si pentru o feerie si, ceea ce este mai semnificativ, această mare reuşită o- glindește fără voie o tendinţă a întregului an cinematografic și anume tendința de a escamota conflictele, de a se menţine pe linia unui echilibru ۰ În acest context, «filmul de acțiune» a avut cele mai multe șanse: Osinda lui Nico- laescu se distinge prin profesionalism, Împușcăturile... lui Muresan prin atmosfe- ră, Cuibul salamandrelor de Mircea Dră- gan, printr-un spectaculos de strictă con- temporaneitate, cel al lui Gheorghe Turcu, Oaspeți de seară,printr-o distribuție ine- dită. Cel mai deficitar — ca de altfel în fiecare an de la un timp încoace — rămine filmul de actualitate. O anumită reușită reprezintă larba verde... care nu-și impune o temă mare, pe care să n-o poată realiza, ci doar o atitudine umană si artistică, de profunda sinceritate cu care reușește să mearga pina la capăt. Din păcate, filmul nu a apăru! captivant pentru marele public. Tot sinceritate si căldură umană intilnim si în Regăsire sau Trepte pe cer. Da: soluţia siropoasă din cel dintii anuleaz. logica povestirii: dacă nu vrei să dai mame: Criticii discută stagiunea cinematografică și, cu unele rezerve, super-show-ul pentru copii, Mama. Nu visam o Insiruire de capo- dopere, dar nici nu puteam bănui siragul de rateuri şi o masă amorfă de filme călduțe care au dominat anul cinematogratic. O cinematografie ajunsă la nivelul la care pe bună dreptate pretindem a ne afla nu are dreptul moral să prezinte publicului produ- se ca Fair Play. Înseamnă o lovitură dată sub centură culturii cinematografice de masă. Cred, de asemenea, că după dovezile de maturitate artistică și politică oferite în abordarea actualitatii și a filmelor inspirate din ilegalitate, după Puterea și Adevărul și Mere roșii, după Duminică la ora 6 si Zidul, pelicule ca Regăsire și Oaspeti de seară ne aruncă înapoi cu cel putin un deceniu, dacă nu chiar două, din punct de vedere al esteticii cinematografice. S-a vorbit mult în ultima vreme nu întot- deauna cu detașarea cuvenită, despre apor- tul diferitelor generații în evoluția filmului nostru. Filmografia anului trecut reflectă o îngrijorătoare tendință comună unor cineaști cu vechi state de serviciu și citorva dintre noii veniţi: facilitatea Ea se vădește: 1) în preferința spre genuri minore, rezolva- te la linia minimei rezistenţe, fără preocupa- rea de a depăşi limitele inerente ale formulei date, deopotrivă prin imbogăţțirea ei sub raportul încărcăturii umane și sub acela al unei stilistici novatoare; 2) în abordarea pripită a unor teme sau idei majore. Astfel un regizor de talia lui Mircea Mureşan sem- nează Împușcături sub clar de lună, iar Mircea Moldovan depune armele exi- gentei în larna bobocilor, un cineast de prestigiul lui Mircea Drăgan nu vizează alt- ceva decit succesul instantaneu în Cuibul salamandrelor, un maestru al ecranizărilor ca lulian Mihu acceptă să «pună în conser- vă» cu toptanul, pagini întregi din romanul Marele singuratic, iar Constantin Vaeni se lansează temerar Într-un mastodontic re- make al epocii lui Mihai Viteazul, fără să fi găsit în prealabil o formulă «cinematogra- fica» pentru ambițiosul pariu al Buzduga- nului cu trei peceti. Si lista ar putea con- tinua cu lon Popescu Gopo care a trecut din nou, la mică distanţă, e drept, dara tre- cut pe lingă un film mare, cu Cristiana Ni- colae care In Riul care urcă muntele... n-a prea urcat... Graba, sfinta grabă, iată ce strică multe din filmele noastre care intră în producţie cu decupaje făcute de mintuială, (cum s-a putut constata de către Comisia de scenarii recent înființată pe lingă ACIN), cu idei insuficient decantate, insuficient trecute prin filtrul personalităţii creatoare a autori- lor respectivi. Există în lume mari regizori ca Alain Resnais, Tarkovski, Fellini, Anto- nioni, Bergman care fac film doar o dată la cițiva ani, pentru că procesul chinuitor al gestatiei artistice nu poate fi inghesuit în parametrii unei bande rulante. Or cineaș- tii nostri lucrează împinși din urmă de con- tracte. În cinematografia română, sistemul contractual care a impulsionat fără îndoială producția Intr-o anumită perioadă, tinde actualmente să devină o capcană a cărei primă victimă este calitatea artistică a fil- melor. Vina o poartă In egală măsură Casele de filme, prin politica de scenarii orientată nu totdeauna după principiul calităţii, ci după acela al oportunității temei. Direc- torii Caselor de filme prezenţi în vară la Festivalul de la Costinești au avut prilejul să asculte atunci, exprimate direct, fără menajament, părerile marelui public. Cind critica si spectatorii sint în consens, in- seamnă că într-adevăr undeva o rotiță se (Urmare din pag 3) erau ale regizorului) si le privim cu emoție şi intelegere, liindcă sint ale unui film cu care a debutat pe marele ecran un regizo: de mare talent. lată, am numit cinci filme din cele două- zeci şi poate că nici ordinatorul meu nu funcționează prea bine, ori că nu l-am pro- gramat cu destulă luciditate și obiectivitate, ori că a inceput să se «umanizeze», adică să greșească și el din dragoste pentru filmul românesc, lăudind mai mult decit ar fi fost necesar... Rămin oricum alte 15 obiecte, sau pro- duse dacă vreți, sau În unele cazuri chiar subproduse. Stau laolaltă în acel pod al păianjenilor, ascunzindu-se într-un ungher peste care s-a întins o aripă neagră, protec- toare de intuneric; mediocritatea, primejdia aceea hidă, viscoasă și caldă în care unii s-au aruncat şi se vor mai arunca cu capul inainte, ca în iazul de la marginea satului şi de la marginea copilăriei lor, cind erau puri şi minunati în nevinovăția și ingenuita- tea lor copilăroasă, cind sufletele lor nu erau încă intinate de colbul «ideii» că nu meseria e brățară de aur, ci mediocritatea, aliaj ieftin, poleit pe dinafară cu declarații siropoase despre «viitorul film la care se gindeste», aliaj forjat cu bătăi de pumni vajnici în piepturi firoscoase... Meseria e brățară de aur? Vai, ce greșală: mediocri- tatea e de aur, ea aduce mai repede milionul (de spectatori) la casă și tantiemele acasă. lată: Tută de Veneţia a înregistrat într-un an şi o lună 1 044676 de spectatori, dar la Tănase Scatiu — două serii — într-un an şi trei luni s-au rupt 2092524 de bilete, adică s-au numărat 1 046 264 de spectatori — deci tot cam atitia cit la Tută.. Ordinatorul, oricum, poate furniza exemple la nesfirsit. Atunci, de unde ideea că meseria e brățară de aur? Adevărul este însă că nu intot- deauna mediocritatea e de aur, și nu orice spectator este gata să ia orice rebut drept aur. Dar nu-i nimic, își zic (știind ei ce-și zic) stricătorii de proverbe. Dacă nu l-am dus pe ăsta, mai sint destui fraieri. Un lucru uită ce-i ce-și dau arama pe fata, sperind că le va fi cumpărată ca un lingou de aur pur cu care ar fi ieșit ۵۸ dintr-un Eldorado natal: exemplul celor care s-au invățat minte e contagios şi se propagă In proporție de masă un milion vrei pe filmul dumitale, tovarăşe, într-un an de zile? Noi Iti dăm cinci milioane (de spec- tatori) pe el, dar nu ne înșela: să fie aur curat. Nu ۰ Radu GEORGESCU Tratarea minoră a temelor majore Cu opt premiere mai putin decit scrie pe hirtie (căci dacă vorbim despre o producție anuală de 25 de filme atunci cind calcului trebuie făcut de la 1 ianuarie pină la 31 de- cembrie 1977), şi cu parte dintre regizorii de prima mină absenți de pe ecrane, nu e de mirare că stagiunea trecută ni se Infati- 56323 așa, adică fără strălucire. Lipsesc virfurile, lipsesc operele de referință pentru o ipotetică istorie a filmului românesc Pare de necrezut și totuși, iată, dintre 17 titluri tot cernind neghina de griu, în sită nu mai rămine decit larba verde de acasă, Nicolaescu. Dar aceste ierarhizări, dacă ne-am apuca să le facem, nu ne-ar îngădui să părăsim nici o clipă zona medie în care timele nu pot primi calificative decit intre bunișor şi prost. Celor mai multe am li nevoiți să le acordăm dubiosul calificativ «merge». Dacă am face o simplă listă a regizorilor care au semnat filme în 1977, am putea constata că-i putem împărți în trei categorii distincte: debutanţi, consacrați şi regizori «care trebuiau să confirme». Dintre debu- tanti, doar Stere Gulea s-a impus printr-un film (larba verde de acasă) care ne In- dreptateste să-l privim cu toată increderea. Dinu Tănase (Trei zile și trei nopți) a demonstrat reale calități de portretist si iscusință în crearea atmosferei de epocă. Dar încă nu are temperatura înaltă a inspi- ۲۵۱16۱, Petre Bokor (Tută de Veneția) se lasă dominat de calitățile literare ale scenariului, iar Carol Corfanta (Serenada pentru etajul XII) nu are Incă personali- tate. O contribuție modestă au adus la pro-, ductia anului 1977 regizorii noștri consa- crati. Mircea Mureşan ((impuscaturi sub clar de lună) a fost departe de ținuta lui artistică obişnuită; lulian Mihu (Marele singuratic) nu s-a putut sustrage tiraniei cuvintului, pentru a impune supremaţia imaginii; Mircea Drăgan (Cuibul salaman- dreior) a rămas și de astă dată la un ton minor pe care-l forțează fără rezultat; Gopo (Povestea dragostei) simplifică și go- leste de substanţă o splendidă poveste a lui Creangă, inventind debordant, în stilu-i caracteristic, Intimplari fanteziste cam lip- site de unitate şi logică. Doar Elisabeta Bostan (Mama), Sergiu Nicolaescu (Acci- dent) şi Virgil Calotescu (Acţiunea Auto- buzul) işi mențin nivelul cu care ne-au obișnuit. Dintre regizorii care «trebuiau să confir- me», singur Constantin Vaeni și-a depăşit datele anterioare, făcind paşi mari spre o maturitate artistică certă. Cristiana Nicolae se află si ea In progres, mai putin însă decit ne-am fi așteptat după promițătorul ei de- but. Mircea Moldovan face paşi mari inapoi, de la Vifornita la larna bobocilor, film în care el, regizorul, nu poate controla vo- lubilitatea comică a unor interpreți. În sfirsit, Stefan Traian Roman urmează o linie cam monotonă din care nu putem desprinde sensul vreunei evoluții. Am convingerea că,dacă producția anu- lui '77 nu a avut, în ansamblu, o valoare ridicată şi nici nu a fost marcată de virfuri prea înalte, care să-i dea un relief mai va- riat, asta se datorește și faptului că unii dintre cei mai buni regizori ai noştri nu au semnat nimic In acest an. li am in vedere pe Manole Marcus, Malvina Ursianu, Dan Pita, Mircea Veroiu, Mircea Daneliuc, Ale- xandru Tatos. Va înlătura anu! 1978 acest neajuns esen- tiat? Stefan OPREA Patru filme dintr-un an. E mult? E puțin? Dacă numeric producția filmelor noastre din anul care a trecut, poate satisface, in genere — nu același lucru se poate spune | despre calitatea acestor filme. Personal. fata de anul anterior, consider că filmele anului 1977 nu au atins, în totalitatea lor, saltul calitativ vizibil pe care l-a insemnat anul 1976 față de anul 1975. Deși, trebuie să recunoaștem, din punct de vedere tematic, producţia anului trecut a fost ceva mai ambițioasă. Se remarcă, totuşi, citeva pelicule. Ma- rele singuratic, filmul lui lulian Mihu, realizat după romanul lui Marin Preda, de (Continuare în pap 6) Toată lumea e de acord: avem actori unu' și ۰ dacă unele dintre filmele noastre din ultima vreme sint, fără indoială, pe o altă sca: valorică decit cele de acum clitiva anii dacă negrul nu mai este chiar atit de neg'u si nici albul fără prihană și griji, cu alte cuvinte, dacă jocul schemelor a pierdu! teren, sentimentul marii distanțe ۵ ceea ce am lăsat In urmă si ceea ce am cucerit intirzie să se instaleze. Una dintre cauzele care ar trebui să nu ne dea pace ar fi, după părerea mea, lipsa îndrăznelii de a inlocui întimplarea cu ideea, de a nu substitui întimplarea ideii, de a descoperi pe acestea din urmă sub invelişul acciden- telor. Ceea ce am convenit să numim ۰ tualitate» nu este suma unor fragmente ale acestei actualități, fragmente cu care se poate Indeletnici un film sau altul, conform unui «plan tematic», ci o stare de spiril decantată la capătul unor trăiri ce nu po! fi de o zi sau o lună, lată de ce în filmele noastre există «crim- peie de realitate», unele autentice, unele emotionante, există «infruntări semnifica- tive, veridice», dar nu există acel suflu capabil să ne restituie fiecăruia puterea de a medita asupra condiţiei noastre de oameni ai acestui pămint, ai acestui timp, cu rosturile și întrebările lui. lată de ce, în prea multe filme, viața este asimilată con- flictului, mai mult decit atit, unii autori trăiesc cu obsesia conflictului pe care il! reduc la relația individ-alt individ, foarte rar la «un om față în față cu el însuși». Multi dintre eroii nostri, chiar cei din unele filme meritorii, cum au fost Mere roșii. Ultimele zile ale verii, luptă cu rutin. unui coleg de muncă, a unui preşedini: de sindicat si, pe scara ierarhiilor si a curajului, cu inertia directorului adjunct (niciodată cu cel plin) şi a unui functionar de la minister. Piedicile vin totdeauna din afară „inclusiv In povestirile cinematogra- lice cu miză psihologică deosebită ca Re- găsirea; ele duc acțiunea mai departe propriile examene de conștiință sint însă. din păcate, o zonă nu indeajuns de filmo- genică pentru unii autori. Există încă o neincredere aducătoare de plumb în aripile artei cinematografice — față de misterul, de posibila exemplaritate a fiecărei existen- te umane desferecate sub ochii aparatu- lui de filmat. A o înlătura înseamnă, în fapt, a înțelege mai acut însisi menirea cinema- tografului. Magda MIHĂILESCU Între bunisor și prost Fără ezitare, afirm că producția cinema- tograficã a anului 1977 este inferioară ace- leia din anii precedenţi. Dacă nu mai de- parte de 1976 se găsiseră, intr-un an, cinci filme bune, care să poată figura într-un palmares (şi mă gindesc la Tănase Scatiu, Prin cenușa imperiului, Osinda, Dincolo de pod și Mere roșii), juriul care va judeca producția anului 1977 se va afla în dificul- tate. El se va putea opri doar la un film isto- ric si politic intitulat Buzduganul cu trei peceti de Constantin Vaen: şi la un frumos film de actualitate, larba verde de acasă de Stere Gulea. După care îi va fi greu să decidă dacă Marele singuratic de lulian Mihu sau Riul care urcă muntele de Cristiana Nicolae sint dominate de calități sau de defecte si dacă pot sau nu pot sà lie ridicate deasupra nivelului mediu. Din păcate, nu mai putem desprinde alte titluri din masa uniformă (voisem să spun in- formă) a celor 20 de filme vizionate din ianuarie '77 pina azi. Sigur 8 ۰۱ se pot face, căci nimeni n-ar acorda aceeași notă unor rebuturi absolute, ca Serenada pentru etajul XII de Caro! Corfanta sau Fair-Play de A. Donciu-Satmari și unor filme «pasabile», ca Regăsire de Stefan Traian Roman, Acţiunea Autobuzul de Virgil Calotescu sau Accident de Sergiu ra ei şi că, într-un cuvint, de foarte multe ori «filmăm ca să ne amuzăm»... Ce vrea totuși cinematografia noastră” Desigur, casele de filme vor și actualitate dar și istorie, vor şi comedie, si aventură, si filme pentru copii şi tineret. Nu e nimic rău în asta, în afara faptului că a-ţi rezuma pretențiile doar la diversitate şi la ținuta ideologică este foarte putin. Cred că a trece cu vederea calitatea artistică a filmelor noastre nu este un act politic, după cum nu este un act politic acela de a compromite idei şi teme de cea mai mare importanţă. Avem, de exemplu, filme de actualitate care au știut să se apropie firesc de viata noastră de toate zilele — însuși acest firesc fiind emotionant — precum Cursa, Filip cel bun, lustrate cu fiori de cimp sau larba verde de acasă; cei mai adesea însă, zisele filme de actualitate nu sint decit povești care pot să se Intimple oricind şi oriunde — precum Singurătatea fiori- lor să zicem, ca să numesc un titlu la In- timplare care, cu toată pretinsa lui anga- iare în cotidian, a rămas de fapt in antica- mera actualitatii — adică acolo unde pro- blemele vin şi se duc fără să lase urme. Asemenea superficiale alianțe cu realita- tea, alianțe care nu vin din convingere, care nu sint profesiune de credinţă a regizoru- lui, au puține șanse de reușită şi sfirsesc prin a compromite însăși ideea de actua- litate. Orientarea cinematografiei noastre mi se pare a fi, la ora actuală, problema cea mai importantă: un efort concertat, simfo- nic, de descoperire a realității, care să dea sentimentul unei orchestre bine acordate, și nu o întrecere între soliști care își cinta partitura atit cit fi tin puterile, fiecare din ei sperind că sunetele pe care le scoate vor acoperi glasul celorlalți. Maestri care dau lecţii tuturor și nu învaţă de la nimeni (nici măcar de la ei înşiși!), copiii minune care vin cu sentimentul că ei sint primii care vor spune adevărul, toți aceștia au de fapt o singură grijă: propriul nume, fil- mele pe care le fac interesindu-i mai putin: să fie orice, dar să fie de succes, gindesc unii — mentalitate care, trebuie să recu- noaștem, nu seamănă nici pe departe a platformă estetică și ideologică. O cinematografie matură are prejudecăți, si încă prejudecăți solide; un pas peste aceste prejudecăţi trebuie resimţit ca o victorie şi nu ca un gest la indemina oricui; o cinematografie matură mai are desigur si scenariști cistigati cu totul pentru aceas- tā profesiune şi nu amatori, sau scriitori care colaborează ascunzindu-si un oare- care sentiment de jenă că îşi trădează vo- catia; mai are oameni care ştiu ce este acela un dialog și nu admit că un profesor universitar gindește și vorbeşte ca un zar- zavagiu sau invers, iar atunci cind se întimplă aşa ceva, știu să atragă atenția asupra Insemnatatii faptului; în sfirşit, dar nu în ultimul rind, o cinematografie matură nu urmărește «marea lovitură» cu crispare, cu complexul marilor idei si al montărilor spectaculoase, ci are «sentimentul pro- priei istorii», are acea linişte de fluviu care curge imperturbabil, are curajul să-și pri- vească malurile fără teama de a le descoperi prea aproape unul de celălalt... Nicolae MATEESCU Unde e meditaţia asupra timpului prezent? Dacă in sport minutele sau ۲۷ cuceriti fărimă cu fărimă dau certitudinea «saltului», a îmbunătățirii recordurilor — cum se spune, în cinematografie inaintarea pe Indelete în zonele maximei angajă': se transformă într-o stare de continuă as leptare a «marelui zbor», a revirimentului a cotiturii, a felului de a privi si înțelege «actualitatea», adică ziua de azi. Pentru că, levă a fi deosebit de cinematografică - să plecăm nemulţumiţi, de la Marele sin- guratic, unde nu l-am recunoscut deloc pe Marin Preda, cu toate că în chip straniu se auzeau aproape toate vorbele cărţii lui, dar nici un sunet dinspre spirit — cu atit mai mult cu cit regizorul, prin notorietatea lui, prezenta garanții serioase. Interesantă ni s-a părut discuția propusă de Eugen Mandric și Constantin Vaeni în Buzduganul cu trei peceti. Interesantă, inteligentă, acută, dar din păcate nesusti- nută de un ritm cinematografic adecvat, ceea ce i-a dat pe alocuri un aer greoi, de dizertatie. Totuși în 1977 am avut un debut cinema- tografic cu adevărat interesant, Stere Gu- lea,care reușește în larba verde de acasă să rămină simplu, cald și adevărat, într-un stil numai al lui, condiția ideală care nu- mește un film adevărat. După opinia noas- tra, un an cinematografic se justifică pe sine dacă are un debut solid, spectaculos prin... lipsa totală de spectaculozitate cău- tată (păcatul nostru vechi). Este o etapă ciștigată în cursa atit de complicată a cuce- ririi simplităţii. Stere Gulea ştie să poves- tească, sensurile poveștii lui sînt limpezi, poezia lui are surdină. Există în acest film o «curgere firească», admirabilă. Filmul are si scăderi, nu «inerente debutului» pentru că nimic nu semăna aici cu un debut, deci mai grave, care tin de personalitatea regi- zorului. La timpul cuvenit, critica le-a numit Smaranda JELESCU Nu învăţăm îndeajuns nici din succese, dar nici din eșecuri În cinematogratia noastră, diletantismul a făcut loc profesionalitatii, ceea ce in- amnă că avem regizori capabili «să-şi Dată filmele la mal», că avem nevoie de iiime româneşti şi iată, avem şi posibilita- tea să le facem. Maturitatea unei cinematografii înseamnă însă altceva decit anii care au trecut de la realizarea primului nostru film, altceva decit numărul de filme pe care le facem, sau gradul de profesionalitate al ۰ maturitatea nu poate fi judecată nici măcar după reuşitele de pină acum, pentru că cine poate spune dacă ele au fost multe sau puţine? Ceea ce binevoitorilor li se poate părea mult, și în orice caz suficient, altora li se pare putin, si ce judecată de valoare este aceea care face apel la bună- voință? În fapt, deși a avut reușitele sale de netă- găduit, filmul nostru nu a făcut ceea ce Indeobste se numește «școală» — nivel de la care incepe să se discute despre ma- turitatea unei cinematografii. De pildă, fil- mele noastre din ultimii ani inchinate răz- boiului nu ne-au apropiat mai mult de În- telegerea unora din cele mai dramatice momente ale istoriei contemporane, decit au făcut-o la vremea lor filmele lui Liviu Ciulei: Valurile Dunării sau Pădurea spinzuratilor: deși amindouă au fost eve- nimente artistice, nimeni nu pare a fi in- vatat din ele măcar condiţiile minime de ‘evar ale unui film despre război. Am ales, sigur, un exemplu la intimplare, si dacă Liviu Ciulei nu a făcut emuli, asta nu in- semna neapărat că nu avem școală de film. Atunci însă cind majoritatea reuşitelor fil- mului nostru au avut aceeași soartă, atunci cind fiecare nou film ambiţionează să ia istoria de la început și atunci cind nici din eşecuri nu învăţăm, ele avind, cel mai ade- sea, aceleași cauze, trebuie să recunoas- tem că filmul nostru incă nu știe ce vrea, că nu ştim să iubim indeajuns ceea ce merită iubit si nu stim să negăm eficient ceea ce ne supără. Aceasta înseamnă că angajarea politică a filmului nostru nu este dublată și de o angajare artistică pe măsu- Spectatorii și criticii îi iubesc și-i stimează fără rezerve. Dar actorii — mari, iubiți si mult așteptați pe ecrane — au nevoie şi de personaje profunde, complexe, adevărate, adică bine scrise tip 5.0.5, Parcă spunindu-ne Atentiune' Dacă nu luăm măsuri, s-ar putea ca lucru- rile să ajungă în halul ăsta. N-am ajuns incă, dar să arătăm că s-ar putea. În ordinea dialogului, specialitate de care ducem de obicei mare lipsă, filmele scrise de Sălcu- deanu au totdeauna o mare savoare ling- vistică. Oamenii lui vorbesc o limbă gustoa- să ca un fruct. O factură originală a avut filmul lui Iulian Mihu, tras din admirabilul roman al lui Marin Preda: Marele singuratic. Film poe- tic, unde, la fel ca în romanul original, personajul este o idee care umblă. În dru- mul ei Intiineste un alt personaj, feminin, care gindeste la fel ca celălalt, dar prin cu totul alte ginduri, ambele feluri de gindire confluind în acelaşi gind de dragoste. Gă- sim în această poveste și un patetic tablou al atracției duble, una către oraș, care se- duce caracterul modem al personajului, dar și una către sat, care cheamă prin valo- rile sale de frumusețe, de poezie, de îm- păcare. Spuneam că una din principalele regu ale codului estetic este acea fecundare a vechiului cu noul, înnoire adusă de actua- litate, de acel accent pus de «momentul istoric». Asta e valabil și la filmele zise «istorice», care trebuie să conţină, si ele, actualitatea proprie trecutului lor. Asta obligă pe autorul de filme istorice să res- pecte autenticitatea, istoricitatea faptelor. Treabă dificilă, în care cineaştii romani au reuşit de trei ori în ultimul timp. O dată compunind un western în care găsim unele fapte istorice neglijate de tăcătorii uzinelor de western americane sau italiene (Profe- tul, aurul şi ardelenii). A doua încercare de istorism reuşit — istorie contemporană — a fost introduce- rea într-o poveste de petrol african, a con- tributiel românești, prin invenția unui pro- cedeu salvator în cazurile de incendiu de sonde (cu sau fără sabotaj inamic). Este admirabilul Cuib al salamandrelor de loan Grigorescu si Mircea Drăgan. lar al treilea succes de întregire istorică a fost filmul lui Eugen Mandric și Constan- tin Vaeni, Buzduganul cu trei ۰ Filmul reintegrează în epopeea lui Mihai Viteazul o trăsătură neglijată (chiar si de unii istorici) şi anume calitatile de profund ginditor politic şi diplomatic ale acestui voievod, precum si actualitatea ideii un' în acei secol 16—17, idee foarte deosebi. de aceea din veacul al XIX—XX-lea, dar poate de o anvergură europeană mai vastă, mai profundă. Aceste lucrări reies din iscu- sitele dialoguri pe care Eugen Mandric, scenaristul,le pune între Mihai şi o seamă de diplomaţi perfizi أو unsi cu toate alifiile. În ordinea esteticii cinematografice, a pro- duce dramă dintr-o Insirare lungă de con- vorbiri, a fost de asemenea o performanță. Ar mai fi şi numeroase alte succese de detaliu, succese privind cutare sau cutare altă latură a artei cinematografice, dar, din păcate, dacă e vorba de cerinţele fun- damentale ale esteticii filmului, am conti- nuat să stăm pe loc D.I. SUCHIANU inregistrat cu ani în urmă de Dan Pita si Mircea Veroiu. Acelorași regizori și colegilor lor cu mai multă experiență le mai dorim curajul refu- zului In fata unor scenarii mediocre, care numai prin natura tematicii nu şi prin cali- tate, îşi cuceresc nejustificat intrarea în producție! Menajarea mediocritatii si elu- darea superficialitatii prin diverse etichete care doar sună frumos poate costa mai mult decit ratarea unui film, anularea san- sei pentru realizarea unui film cu adevărat valoros. Actualitatea înțeleasă temeinic impune prin însăși complexitatea ei, un coeficient de calitate operelor ce o abordează, ne- devenind prin aceasta însă o conditie sine qua non ۰ ۰ Călin STĂNCULESCU Regres nu înseamnă numai a da înapoi, ci şi a sta pe loc Bilanţ. Progres? Regres? Şi una şi alla Căci dacă cuvintul «inainte» înseamnă pro- gres, regres nu este numai cind dai înapoi, dar mai ales cind stai pe loc. Datul inapoi nu e o problemă. Înseamnă că nu maie nimic de făcut. Pe cind statul pe loc Inseam- nă că am fi putut merge înainte si n-am făcut-o. Autorii de filme românești pe anul acesta au marcat evidente progrese cu privire la originalitatea problemelor dezbătute. lată, de pildă, savuroasa comedie a unui debutant de mare viitor (viitor tragic, ۴ in cutremurul din idele lui martie): Alexan dru Bocăne! Insusi titlul filmului său este o onginala supunere la una din regulile esteticii dramaturgice: păcălirea spectato- rului pentru a-i da prilejul unei ulterioare dezinșelări: Gloria nu cinta. Amestec de problemă veselă si problemă tragică, găsim tot In acest film unde un bari- ton, din motive de beție personală, își pier- duse vocea și folosea benzi de sunet din trecutul său glorios, multumindu-se să facă mișcările corporale aferente, Originală si profundă este multipla temă din larba verde de acasă, a doi cineasti debutanţi: Sorin Titel (scenariul) şi Stere Gulea (regia). Povestea produce și de astă dată o serie de artistice nedumeriri succesi- ve, explodind apoi într-o «dezinşelare» in- teresanté. Problema, nobila problemă este aci că ambiția de a «ajunge» în viață e nobilă si înaltă nu atunci cind ajungi la situații strălucitoare, ci cind, din umbră, faci feri- citi pe multi, foarte multi oameni. Mai ales pe at le abia incearcă să 8 adică pe cei tineri. In ordinea comediei, scriitorul Petre Sal- cudeanu si regizorul Mircea Moldovan în- cearca in larna bobocilor să ۸ umorul pina la limitele sale ultime, fără să cadă în farsă şi bufonerie, ci mentinindu-se la o caricaturizare de tip avertisment, de Criticii discută stagiunea cinematografică cineva (casele de filme) ar trebui să-si asume misiunea lui Hercule în slujba lui Augias. Avem nevoie de scenarii cu probleme — scrise de condeie ce pot fi considerate ale unor scriitori. Consacrati sau debutanţi, creatori ale căror lucrări să ateste un «ochi de linx», o viziune personală, calități ce implică şi originalitatea scriiturii. Se im- pune să examinăm mai atent şi să stimulăm o contribuție de substanță a maeștrilor prozei româneşti la viața filmului. Să obser- văm, de pildă, că, atunci cind un mare scriitor improvizează un scenariu după o operă epică admirabil! structurată, el este pentru cinematogratie cel mult un adapta- tor; că atunci cind un altul propune un sce- nariu care nu-l reprezintă el este, in această ipostază, un simplu prestator de servicii O moditicare de perspectivă la fel de ne- cesară este cea a regizorilor. Şi nu mă gindesc la renunțarea, atit de imperioasă, la cei care au dat rebuturi, ci la consecventa artistică, seriozitatea,dirzenia si mai ales personalitatea și pasiunea celor talentați, exceptionali. lată, de pildă, s-a afirmat, cum bine stim, © generație foarte valoroasă de tineri regi- zori: Mircea Daneliuc, Mircea Veroiu, Dan Pita. Constantin Vaeni, Mircea Moldovan. Cristiana Nicolae etc. Unii au coborit chiar după primul, dacă nu după al doilea sau al treilea film — stacheta exigentei. Şi-au schimbat genul de film cultivat, obiectul, adresa investigaţiei, modalităţile. Experien- ta posibilă او necesară — desigur. Totuși n perspectiva valorilor atinse nu Intelegi de ce Vaeni, după Zidul a abordat filmul istoric, de ce Pita a făcut un western, de ce Moldovan a făcut Pintea, ș.a.? Voi încheia cu citeva întrebări retorice. Nu pare ciudat cit de greu este să caracte- rizezi un regizor român de film sub semnul unei atitudini specifice față de realitate și mai ales al continuității unor preocupări de creaţie, al unor obsesii tematice ideatice, de limbaj? Nu este îngrijorător că majori- tatea filmelor noastre sint totuşi Intr-atit de mică măsură opere de autor — nepur- tind marca viziunii particulare, originale ale regizorilor? Nu este îngrijorător, chiar la tineri regizori de prestigiu, rolul pe care-l! joacă imaginea elaborată rafinată, frumoasă etc., etc. totuși insuficient de pregnant investită cu vigoare metaforică? «Pentru a deveni cu adevărat regizor, își spunea sieși un mare realizator de filme — trebuie la un moment dat să uiţi camera să Incetezi a iubi obiectele şi să te legi de probleme. Adică de oameni.» Natalia STANCU Curajul tinerilor de a refuza scenarii mediocre Obiectivul profesional major al cineasti- lor nostri, mentinerea unui ritm de produc- tie anuală de 25 de titluri nu implică numai un deziderat cantitativ. Nu atit cantitatea subintelege calitatea, cit stadiul actual a! dezvoltării cinematografiei noastre care a demonstrat in repetate rinduri că are su liciente forte artistice în toate comparti- mentele realizării unui film, pentru a crea opere de înaltă ținută estetică. În afara unui muzical de calitate - Mama — semnat de Elisabeta Bostan, film ce propune o viziune originală concreti- zată la inalte cote profesionale asupra unui basm clasic si în afara unui film-debut larba verde de acasă, in regia lui Stere Gulea, peliculă ce impune prin autenti- citatea și forța evocării unui subiect inspi- rat de actualitate, celelalte titluri ale anului cinematografic 1977 au excelat doar prin bunele intenţii, nefinalizate insă la incan- descenta artistică necesară unei adevărate valori. Mai mult, au căpătat dreptul ieșirii în public pelicule de valoare indoielnică, afla- te cu mult sub nivelul mediu — nivel care, în treacăt fie spus, nici n-ar trebui acceptat Atirmind aceasta, mă gindesc la Fair-Play, Tută de Veneţia și Misterul lui Herodot, titluri aflate la o enormă distanţă de ceea ce așteaptă iubitorii filmului românesc de de la creatorii lui, regizori, scenariști, pro- ducători. Pentru ca numărului de filme să-i cores- pundă calitatea posibilităților reale ale crea- torilor, cred că este necesar mai mult cura; din partea producătorilor In promovarea unor cineaști tineri, a unor regizori capabili să reediteze, un moment de referință în cronica debutantilor, comparabi! cu acela Un musieal de mare succes al Spini: gonia (Urmare gin paz. 5) pildă, desi a creal dispute, iar discuţiile purtate în jurul său au fost destul de con- tradictorii, şi, mai ales, nu întotdeauna la obiect, este, cred, unul dintre acele filme pe care o viitoare Istorie a cinematogra- tiei nationale nu îl va putea ocoli cu niciun chip. Buzduganul cu trei pecefti, filmul lui Constantin Vaeni, după scenariul lui Eugen Mandric, de asemenea, reprezintă un cert succes în domeniul filmului istoric, fiind poate una dintre cele mai valoroase peli- cule ce compun mult disputata «epopee cinematografică naţională», chiar dacă nu a avut același succes la public ca altele, mai spectaculoase dar substanțial sub nivelul artistic al «Buzduganului...» O co- medie reușită — de fapt o continuare a unei alte comedii reușite: larna bobocilor (scenariul Petre Sălcudeanu, regia Mircea Moldovan). Şi un foarte promiţător debut: larba verde de acasă în regia tinărului Stere Gulea, după un scenariu realizat în comun cu Sorin Titel, pornind de la un roman al acestuia din urmă. Este mult?! Este putin?! Horia PATRASCU Nu numai a arăta, ci şi a demonstra Un ciștig remarcabil al cinematografiei noastre In ultima vreme imi pare acela de a fi produs filme ce merită popularizarea ticută de Direcţia difuzării. Filme la care nu regreti că ai intrat; filme pe care le re- comanzi cu conștiința Impăcată chiar si rudelor şi prietenilor apropiaţi. Sint reali- zări mai Inchegate, mai unitare, mai coe- rente, mai subtile, mai bine gradate sub unghiul situaţiilor, al reacţiilor de detaliu, mai bine gindite sub raportul dialogului, din ce în ce mai firesc, jucate din ce în ce mai interesant, divers, spectaculos filmate incontestabil că e bine că aceste filme nu dezamăgesc, ci satisfac, că pot fi ur- mărite. Dar nu e bine că nu putem spune despre ele: aceste opere trebuie In chip imperios, văzute, căutate, luate cu asalt Filmele românești nu constituie încă In chip obiectiv, în universul spectatorului român, o necesitate. Un fenomen artistic contemporan care să susțină în chip major viata noastră spirituală, care să foreze In universul problematic al actualitatii cu acea forță de pătrundere, cu acea prospețime care duce la descoperirea «apei vii», a hra- nei sufleteşti a unei naţiuni încleştate într-o mare prefacere revoluționară. Ele nu sint la înălțimea unei mari arte care să desco- pere si să releve — nu să ilustreze. Să răs- colească, să implice, să mobilizeze — nu doar «să pledeze» si «să Inriureascd». Pentru a ajunge aici — cinematografia noastră trebuie, fără îndoială, să facă citeva salturi pe cit de mari si spectaculoase pe atit de riscante. lar cele două mari înăl- timi de la care se cer întreprinse aceste imperioase acte de curaj și zboruri sint: o nouă relaţie cu viata și o nouă concepţie asupra acestor relaţii cu realitățile noastre, cu problemele majore, dramatice si eroice — implicit generatoare de sens și optimism, ale României socialiste și In același timp o ۸ relaţie a creatorilor cu propria lor artă. lată, de pildă, problema scenariilor; avem încă atttia veleitari tenace, scenariști im- provizati care ajung și consacrați — încit 6 după cărțile dumneavoastră și a cola- borării cu cinematografia,aveti regizori la care ati mai apela cu încredere? — De bună seamă. Mihu lulian, de exem- plu, e un mare regizor la care tin mult, dar nu știu ce s-a intimplat cu el, s-a cam pierdut pe drum: s-a lăsat antrenat in fleacuri, nu i-au reușit nici ambițiile mai mari. Îmi pare rău pentru el, dar sint convins că, dacă aș reuși să stăm impreună două săptămini, l-aș scutura serios și am putea incerca ceva îndrăzneț. Am lucrat foarte, foarte bine cu Dan Pita; m-ar tenta mult o colaborare cu Mircea Veroiu. Cu Gheorghe Vitanidis care a reuşit cel mai bun film după cărțile mele, «Facerea lumii», începu- sem un scenariu interesant «Treptele mă- rii». Cu trei personaje: un bărbat de 50 de ani, obosit și dezamăgit; o femeie singură: o doctorité de 40 de ani şi o fată de 20 de ani care pleacă la mare, iarna, ca să uite o deceptie sentimentală. Cei trei se întil- nesc într-un decor trist, de mare în post- sezon, cu restaurante închise, năpădite de paianjeni, bowling-uri ce nu functionea- ză, cu bolnavi ce vin să se trateze la sana- toriu. Între sezoane e şi timpul constructo- rilor, al proiectantilor si al zidarilor ce se vor retrage după ce-și vor îndeplini mi- siunea, lăsind litoralul frumos, gata de primirea oaspeților. Bărbatul نو femeia ră- min împreună, fata revine la logodnic, po- vestea se termină cu bine, dar ambianța © tristă ca într-o nuvelă de Kerouak. Un film de dragoste și prietenie; atit de rar vedem scene de dragoste autentice în cinem: graful românesc. Oare regizorii noștri uitat cum se iubește? — Ce s-a intimplat cu frumosul pro- iect? — Cred că redactorii s-au speriat, ei se cam sperie de cuvinte, au devenit prea pru- denti, nu mai aprobă decit ceea ce nu le dă dureri de cap, subiectele minore ce nu duc departe în artă. Apoi sint prea multe moase. Fiecare iși are ideea ei despre ce ar trebui să fie viitorul film. Pină la un punct e firesc, pentru că zece oameni chiar de gust, de cultură nu se pot intilni in aceleași păreri, aceasta e de fapt drama artei colec- tive care e filmul și drama artei aşa cum se face ea acum la noi, la casele de producție. Dar nu numai producătorul ar trebui să învețe să riște, ci si regizorul. Sau cel putin să i se dea voie să riște, să i se acorde in- credere. Cu această încredere politică şi artistică, doamne ce filme de adevărată actualitate s-ar putea face! Numai eu aș pleca de la zeci de fapte pe care le ştiu ori le citesc în ziare. În «Scinteia» putem critica birocratismul, parazitismul, pe cei ce se îmbogățesc din diverse afaceri. Dar un film despre bisnitari, de pildă, de ce ar fi socotit needucativ? Oare exemplarul cu semn minus e mai puțin pilduitor decit «mai mult ca perfectul» in care nu crede nimeni? Ce importanţă ar avea aseme filme pentru o anume mentalitate, stare. spirit foarte periculosă pentru unii tineri! — E o problemă serioasă pe care v-am ruga să o discutati. Dacă acum « tirziu, poate cu o viitoare ocazie, sti- mate Eugen Barbu. Dar ne promiteti? vă mulțumim. Convorbire realizată de Alice MĂNOIU tiseală. Succesul de care s-a bucurat filmul Un bărbat și o femeie are explicaţii foarte „dinci, el a reușit să amintească oamenilor nevoia lor de absolut si de perfecțiune. După convingerea mea, Hamlet cel obse- dat de adevăr este cel mai tinăr dintre noi. Dacă aș fi fost regizor, ceea ce sper că nu se va intimpla, m-aş dedica neliniștilor tinereţii. Aș fi fericit dacă romanul meu «O singură noapte eternă» ar fi ecranizat. Ştiu din experienţă că tot ce este realist și adevărat trezește suspiciuni din partea specialiștilor. Am scris și un scenariu despre fotbal, «A fost odată o extremă dreaptă», dar a fost respins cu energie și i-a fost preferat un alt scenariu. Care erau defectele scenariului meu: — conflictul este foarte realist — dialogul este foarte natural — sint prea multe personaje pozitive — personajele negative sînt prea nemilos biciuite. Celălalt scenariu, acceptat de casa de filme al cărei număr n-are ۰ avea meritul de a fi fost nefiresc şi tras de păr. Cu modestie mi-am dat seama cit de ințeleaptă a fost hotărirea casei de filme al cărei număr, din pudoare, nu vreau să-l pronunt. Teodor MAZILU Bietul loanide“ noagă, dar am investit-o și cu trăsăturile celorlalte, care semănau dar se și diferen tau, astfel incit intregeau concepția lui loanide despre iubire. — Reducţia la numitorul comun a tunctionat și asupra personajelor mas- culine? — Fără nici o prejudecată, vă asigur, o reductie dictată doar de necesităţi de eco- nomie. Cei doi profesori universitari, de pildă, completind o anume imagine, sau personajul ce amintea de Zambaccian și celălalt armean sint concentrați într-un singur personaj. Vă inchipuiti că din cele 350 de personaje literare, cinematogratul nu suportă decit opt-nouă de prim-plan. Multe vor traversa doar cadrul, asigurind cel — foarte important pentru autentici- tatea, filmului — plan doi. — În privința unghiului temporal a! acțiunii, păstraţi aceeași largă deschi- dere? — Desfăşurăm acțiunea pe două decenii istorice cu mici flash-uri retrospective, strict necesare. O epocă dificilă pe care o traversează zbuciumatul loanide, pind la adeziunea lui la idealul comunist. Ideal de construcție căruia doar societatea nouă a asigurat transformarea în realitate. Nu există categorie de intelectual pe care so- cetatea noastră să-l fi pus mai activ la muncă, decit constructorul, arhitectul. Pla- nurile cindva utopice ale lui loanide, ce visa edificii grandioase, ca în arhitectura antică, e materializat după revoluție in amfiteatre g'andioase, palate de sport, case de cul- tură. Este epoca noilor constructori care înalță clădiri generoase, monumentale, cu sentimentul armoniei cum se ridicau cind- va (amintește Călinescu) zidurile Tebei în sunetele de harfa ale poeților. loanide traversează existența lui intimă agitată, de- p ișindu-și dramele si ajungind la acea pace interioară pe care ţi-o dă munca, satisfac- ha celui care clădeşte ceva mai presus de sine. ldealurile lui Ioanide au avut în anii noștri şansa de a se realiza. E senzaţional, spectaculos cit se construiește la noi. Mi s-a intimplat nu demult ceva care m-a tulburat: aveam de scris comentariul unui documentar în care imagini de arhivă ale vechilor cartiere Tei si Pantelimon alternau cu construcții moderne de 16 etaje Indltate pe locurile de odinioară Adevărate palate contrastind cu vechile case mizere ۵ de găini şi copii famelici. Contrastul era atit de elocvent, incit imaginile se puteau lipsi de cuvintele mele. Nu e colosal? — La «loanide» ati pornit de la ideea transpunerii fidele ori a adaptării libere după cărțile lui Călinescu? — Ştiam de la inceput că un scenariu e altceva decit un roman. De aceea nici n-am incercat o copie a romanelor, ci un scenariu în spiritul lui Călinescu. Am păs- irat, cum vă spuneam, prin masivă reductie, personajele importante ale cărților, dialo- gurile decisive (aproape toate). M-am stră- duit mai ales să nu se piardă umorul lui Călinescu. Un singur exemplu: scena in care la postul de poliție sint anchetate citeva figuri din vechea aristocrație, care laceau comerţ la Talcioc. Prin reducerea lor doar la citiva, hazul situației a ۷ A fost greu, vă repet, dar nu imposibil — Din scurta istorie a ecranizărilo: Eugen E „Divinul critic“ si ور scriitorii i filmul © O cinematografie de prestigiu trebuie construită pornind de la valori culturale consolidate @ Pentru mine George Călinescu e «divinul critic» © Ioanide e un tip de Renaștere, abia idealurile lui dar în zilele noastre se pot realiza © Un scenariu e altceva decit un roman; am încercat nu o copie a cărților lui Călinescu, ci un scenariu în spiritul lui @ Scriu o poveste pentru un film de dragoste. Dar regizorii noștri parcă au uitat cum se iubește inoteştilor o personalitate de importanta lui în literele românești. E autorul pe care, dacă aș trăi o sută de ani, de o sută de ۰۱ l-aș reciti fără să mă plictisesc, si de fi care dată aş avea ceva de învățat. Eu | numesc «divinul critic», cunoaşteţi. — 0 atare pasiune, convertită in film, promite enorm. Așadar, v-aţi oprit la «Bietul loanide» și la «Serinul negru». — M-a interesat loanide ca un tip de Renastere, om de vastă cultură ca si Că- linescu, dar cu o educaţie burgheză, care are de făcut față unei revoluții ce-i contestă clasa din care provine. Am căutat să grupez uriașul material literar al celor două cărți — circa 1600 de pagini — în jurul dramei lui loanide: pierderea copiilor, căsnicia destră- mată si permanentele lui escapade amo- roase. A fost extrem de dificil si este, in continuare, vorbind din punct de vedere al regizorului care n-a găsit pind la ora actuală, după vreo doi ani de căutări interpretul lui loanide. Apropo, nu ne da! o sugestie? — Conform statutului — nescris — al criticului care nu are dreptul să se amestece în treburile interne ale crea- torului (ci doar sã4 «execute» ulterior) mă abtin. Doresc să-mi spuneți dacă ati operat asupra lui loanide anumite transferuri, nu de ordin strict epic, cit de viziune asupra personajului. — Împreună cu Dan Pita l-am interpretat pe loanide ca pe un estet, un amator de frumos. N-am vrut să insistăm pe latura strict fizică a amorurilor lui (numeroase în carte), ci l-am considerat un artist ce pri- veste femeia cu emoția cu care admiri coloana unui templu. Numeroasele lui idile le-am concentrat în persoana lui Caty Zà filmele poetului Romeo, Julieta şi setea de absolut Prea multe povești intortocheate, prea multe divergențe cărunte între bărbați si femei incdruntite, şi prea puțină iubire simplă, sănătoasă şi curată prea multă idealizare a infidelitatii si prea puțină iubire simplă, sănătoasă și curată. incercarea de a parodia realitatea, de a-i dezvălui numai laturile ei vulnerabile e la indemina oricui. Contradictiile, nemultu- mirile nu împiedică nevoia omului de abso- lut şi de desăvirșire. Ca să Intelegem cit de complicate sînt relațiile umane, o femeie mi-a devenit străină în clipa în care eu vor- bindu-i despre galaxii si miliardele de ani lumină, a căzut într-o tristă și sinceră plic- se pare un păcat de neiertat. ۱ la și-a făcut un titlu de glorie în reactua ۱۱2۵۲۵۵ si materializarea acestui simbol a! iubirii eterne, așa cum au făcut-o de altte! si muzicienii cei mai iluștri. Ag mai vrea sa leg indignarea mea de neliniștile si proble- mele cinematografiei noastre. În filmele noastre, amorul a devenit apanajul celor c-un picior în groapă. Prea multe povesti ۱۱۵۵۱۵۵۱6, prea multe divergențe că- unte între bărbați cArunti si femei cărunte, — Felicitări, stimate Eugen Barbu, pentru prestigiosu! premiu international Her- der primit recent si totoda- tă pentru intrarea in pro- ductie a scenariului reali- zat de dumneavoastră du- pă «Scrinul negru» și «Bietul loanide» de George Călinescu. Un scriitor de ta- lia dumneavoastră este pentru cinema- togratie o adevărată mină de aur. Doar că de ce atit de rar exploatată? — Nu din vina mea, credeti-ma. Eu am fost întotdeauna un vajnic scenarist De multi ani zac în birourile caselor de filme citeva scenarii la care tin foarte mult In- trebați-vă colegii, de ce cu atita intirziere i-au dat drumul lui «loanide», ca să nu mai vorbesc de celelalte asupra cărora plutește încă misterul. Sint, desigur, rațiuni de plan tematic, obiective mai urgente. Doar că o cinematografie de prestigiu trebuie con struită pornind de la o cultură existentă de la valori consolidate. — Este pentru intiia oară cind nu mai apelati la universul cărților proprii pen- tru a-l converti la imagine, prima dată că pătrundeți în teritorii spirituale ve- cine. — Călinescu mi-e tot atit de familiar ca propria operă. Este autorul pe care l-am recitit cel mai mult — cred că nu există pagină tipărită sau inedită, care să-mi fi rămas necunoscută După Eminescu îl con- sider figura cea mai proeminentă a litera- turii noastre. Prin cultura lui extraordinară, prin talentul lui scriitoricesc, vădit atit in romane cit si în paginile de critică. De n-ar exista decit «istoria literaturii» și tot as putea spune că n-am mai avut de la fiul De cite ori am avut prilejul. mi-am exprimat uimirea fata de putina energie pe care re gizorii si scenaristii nostri o dăruiesc nelinistilor si înăl- timilor tinereții. Un om foarte simpatic, victima unei ne- veste cicălitoare și a «bombardamentului informational», Imi mărturisea că a fost foarte emotionat aflind de succesul de care se bucură în lume o oarecare parodie la adresa nemuritoarei capodopere a lui Shakespeare, «Romeo și Julieta». Drama- turgul, fie-i gloria uşoară, credea că a depă- şit geniul modestului Shakespeare intro- ducindu-ne într-o lume, crezind el, mul! mai realistă. lată în ce constă realismul sleampat şi mediocru al acestei parodii pe care multi producători occidentali se in- ghesuie s-o ecranizeze. Că, de fapt, susține nefericitul si naivul dramaturg: Romeo si Julieta nu s-au iubit, că toată patima lor n-a fost decit un schimb de servicii reci- proce că, de fapt, nici unul din ei n-a plătit cu viata iubirea si că, dimpotrivă, s-au căsă- torit si s-au plictisit. E la indemina oricărui spirit mediocru a detrona mituri dintre cele mai apropiate sufletului nostru; cutezanta de a discredita legenda iubirii între Romeo si Julieta mı mema ۱) baal ot 3 Fără flori şi fanfare, E dar cu sute de mii de spectatori nului mister feminin, Incarnat în filmul său de un janus feminin, o eroină cu dublă identitate fizică, cind eterică,cind distantă, cind voluptuos carnală si egal de agresivă în dăruire sau în refuz. Simptomatic este că nici Resnais, nici Buñuel nu-și separă universurile de insertia politicului. În Pro- videnta, fluxul memoriei readuce în prezent atmosfera lagărelor de exterminare naziste, în timp ce la Buñuel, narațiunea e perma- nent punctată de cite un atentat cu bombe, de cite o acțiune teroristă care umple brusc ecranul de tum şi tipete. Filme politice, dar în altă cheie Subiectele politice exprimate direct sau in formule esopiene, continuă să fie la modă. Chiar si Ingmar Bergman, specializat de un deceniu Incoace In disecarea cuplului con- jugal, a tentat o reintrare spectaculoasă din păcate nu tocmai reușită, dar cine poate respecta continuu ștacheta capodoperei, si apoi un Bergman mai putin implinit rămine oricum un film interesant de văzut Evocind Germania mizeră a anilor '30, cind un mic caporal pe nume Hitler își incepea modest ascensiunea, Bergman vrea să demonstreze, In Oul șarpelui, drama unei familii ce cade victimă sinistrelor experien- te făcute pe oameni vii de către un medic fanatic — existența unei mentalități naziste avant la lettre. S-a vorbit mult pe ecranele Fest-ului, direct sau indirect, despre Hitler și nazism, despre Hitler și neo-fascism, de la Julia lui Fred Zinnemann cu Jane Fonda şi Vanessa Redgrave, după un ro- man autobiografic al scriitoarei Lillian Hell- man la Portret de grup cu femeie, rea- lizat de iugoslavul Aleksandr Petrovic după romanul omonim al lui Heinrich Böll. În general, însă, cheia tratării e simtitor dife- rita fată de deceniul trecut, să spunem. Locul acuzatiel grave tinde să-l ia ironia necruțătoare, poate pentru că așa cum scrie Marx, cind istoria se repetă, ea îmbracă hainele unei farse. lronic este Ettore Scola atunci cind evocă perioada fascismului într-un film ca O zi specială cu Sophia Loren şi Marcello Mastroianni. Ironic este mai ales, francezul Jean Jacques Annaud în admirabila comedie amară Negri și albi în color. produs sub pavilionul Coastei de Fildes. Diatribă necruțătoare la adresa co- lonialismului francez, acest film a cărui acțiune se petrece la Inceputul primului război mondial într-o minusculă colonie din Africa unde spiritul nationalist sovin declanşează un mini-război ridicol între cei sase-gapte francezi și doi-trei nemti rezidenți în zonă,care își vor sluji patriile prin intermediul bietilor africani, înrolați cu japca, a primit pe drept cuvint, în Statele Unite, Oscarul pentru cea mai bună peliculă străină a anului. Nevoia de spectacol Un mare, foarte mare procent de filme prezentate la FEST au demonstrat reveni- rea în forță a marelui spectacol, a cinema- togratului de tip carbaxin, care chiar dacă dă fiori pe parcurs (vezi fioroasa gorilă din remake-ul King-Kong) oferă un cathar- sis garantat. Dacă mult asteptata monogra- fie Valentino a lui Ken Russell, cu un star ca Rudolt Noureev în rolul super-starului Hollywoodului a deceptionat, dacă Yves Boisset a trădat viguroasele lui pamflete politice pentru o banală melodramă, Taxiul violet, în care peisajele Irlandei și umorul lui Fred Astaire nu pot salva ansamblul, un succes neașteptat a avut Cotitura (Turning Point) americanului Herbert Ross. Cu Ann Bancroft si Shirley Mac Laine, ma- gistrale pe post de foste balerine rivale, filmul este, de fapt, un pretext abil orches- trat pentru a aduce In prim plan arta uluitoa- re a doi mari balerini ai epocii noastre: Mihail Barişnikov نو Leslie Brown, al căror zbor amuteste sala. La capitolul comedie, Woody Allen a demonstrat din nou cu Annie Hall, satiră destul de anostă la adresa erotismului în artă, că filmele scrise si regizate de el sint pe cit de anoste pe cit de irezistibil este اه ca actor în filmele altora. in sfirșit, România a fost prezentă la FEST cu Mama ai Elisabetei Bostan, pre- zentat în cadrul paradei filmului pentru tineret, cu participarea subsemnatei la un pasionant simpozion internaţional organi- zat sub egida UNESCO pe tema «Filmul si istoria». Manuela GHEORGHIU يوت inițiat cu opt ani în urmă, de către cotidianul «Politika» ca un cadou tăcut locui- torilor Belgradului, Festivalul Festivalurilor, poreciit pe scurt FEST, reunește anual, necompetitiv, într-o paradă fără flori şi fanfare, dar cu sute de mii de spectatori, învingătoarele marilor competiții naționale şi internationale, precum şi acele filme care, dintr-un motiv sau altul, au acaparat atenția opiniei publice. Numărul biletelor vindute aici atinge cifre incredibile, de invidiat (anul acesta 400 000) atestind interesul, chiar pasiunea pentru film, a unei mase de spectatori din ce în ce mai avizaţi, înzestrați cu o solidă cultură cinematografică, forma- tă în parte datorită si prin intermediul acestui festival care este în același timp o tribună de întilnire a realizatorilor si zia- riștilor iugoslavi cu cei mai străluciți cineasti ai lumii. nema 5 cal e După mulți ani, filmele marilor cineasti, fără a renunța la rechizitoriul lumii lor, lasă să se întrevadă si o rază de speranță Un pretext abil pentru a evoca măiestria a doi mari balerini / Cotitura de Herbert Ross, cu Ann Bancroft şi Shirley Mac Laine) Parabolele lui Resnais, Buf Bergman Mai intii m-am bucurat să văd la loc de inste, in programul oficial (în paralel s-au desfAsurat simultan alte opt, alcătuite te matic) titluri deja cunoscute publicului ro mânesc: Dantelăreasa, Piesă netermina tă pentru o pianină mecanică, Rocky sı tiluri care urmează a-i fi înfățișate In curind: ultimul Scorsese — New York-New York, un super-muzical cu Liza Minnelli si Robert de Niro, Jocul cu mărul al Verei Hitilova sau Omar Gattlato al algerianului Merzak Allonache. Apoi m-am bucurat să constat că fată de alte ediții trecute, pentru ۸ Vm 3 ۳ "۲ ul politica pentru o melodramg= în «lumea bună» So (TOL vidlet „> de Yves Boisset, arlotte Rampling * Şi Philippe Noiret) dată, la capătul maratonului de imagini, n-am rămas cu impresia apăsătoare pină la obsesie a unei lumi măcinate de porniri sordide, sfișiate de ură și violență sălba- tică, anihilată de absurd și teroare. Pentru prima dată, după multi ani, fără să îi renun- tat la caracterul lor violent analitic şi inchi- zitoriu, filmele marilor cineasti ai lumii nu este însă numai o parabolă senină a ireversibilei decadente fizice, ci şi a irever sibilei dezagregări a unei clase căreia i-a sosit ceasul. O parabolă este si Această obscură tin- tă a dorinței, ultimul Luis Buñuel care, la aproape optzeci de ani, despărțit de lumea înconjurătoare prin perdeaua necruțătoare a unei totale surditati, meditează nostalgic, nu fără o anumită autoironie, asupra eter- lasă să pătrundă o undă de lumină, o rază i Cînd istoria se repetă, de speranță sau măcar de senină Impa- F ea îmbracă hainele care cu legile firii, ca în acel extraordinar 35 i fi eseu al lui Alain Resnais, Providența, oe unei farse închinat morții ca o etapă firească în ciclul existenței umane. După o lungă, foarte îndelungată tăcere, Alain Resnais نوا reia cu această capodoperă (turnată în limba engleză) locul de leader al cinematografului francez contemporan. Într-un castel izolat de lume, un scriitor bătrin și bolnav își aşteaptă cu filozofie moartea, luptindu-se cu durerea și amintirile, în timp ce fantezia lui rămasă veșnic tinără se amuză să Imple- tească, într-un complicat hățiș imaginar, existența copiilor, a fostei soții și a unei foste iubite. Lungi travellinguri tăcute pe sub bolți de crengi întretaie ca un leit- motiv acțiunea sugerind cu impresionantă simplitate reintoarcerea omului, prin moar- te, In regnul vegetal și mineral. Providenta (O zi specială - vestite anchete realizate printre criticii și istoricii de film cu privire la «cele mai bune zece filme ale tuturor timpurilor», cea de la Expoziţia Mondială din Bruxelles în 1958 si cele publicate în «Cahiers du Cinema» (dec. 1958), «Sight and Sound (1962 şi 1972), «Avant-scene-Cinema» (1978) pre- cum şi cele organizate în S.U.A. si Japonia au ajuns toate, la o listă care cuprinde, în primul rind, Crucișătorul Potemkin și Ivan cel Groaznic ale lui Serghei Eisen- stein, Intolerant și Nașterea unei na- tiuni ale lui D.W. Griffith, Iluzia cea mare si Regula jocului ale lui Jean Renoir, Goana după aur și Timpuri noi ale lui Charlie Chaplin, Cetăţeanul Kane al lui Orson Welles, Rapacitate al lui Erich von Stroheim, Aurora si Ultimul om ale lui F.W. Murnau, Vampirul din Dissel- dorf al lui Fritz Lang, Patimile loanei d'Arc și Ordet ale lui Carl Dreyer, Opt si jumătate și Amarcord ale lui Federico Fellini, Aventura lui Michelangelo Anto- nioni, Povestirile lunii palide de K. Mizo- guchi, Fragii sălbatici și Persona de Ing- mar Bergman, Hoţii de biciclete de Vitto- rio De Sica, Pămintul se cutremură de Luchino Visconti. În aceeași categorie a «celor mai bune dintre cele mai bune» au ai fost incluse: Nanouk de Flaherty, mpărăteasa roșie, Shanghai Express și Îngerul albastru ale lui Joseph von Sternberg, Strigăte și șoapte de Ingmar Bergman, 2001 — Odiseea spațiului de Stanley Kubrick, La Dolce Vita de F. Felli- ni, Contesa desculță de J. Mankievicz, Diligenta, Fructele miniei si Denunta- torul de John Ford, High Noon de Zinne mann, Mama de Pudovkin, Johnny Guitar de Nicolas Ray. Lola Montez de Max Ophils Simfonia nuptials de Stroherm Umberto D de De son Rashomon de Kurosawa, Viridiana și ingerul extermi- nator de Buñuel, Senso, Rocco şi frații săi si Moarte la Venetia de Visconti. Andrei Rubliov de Tarkovski, aproape toată opera lui Chaplin, Buster Keaton, Fratii Marx, multe din filmele cu Stan si Bran, opere ale lui Hitchcock, Donskoi, Hawks, Forman, Woody Allen, Wajda, lancso — In total 50-60 de filme. Într-o clasificare care ar fi a noastră n-am putea uita, desigur, nici filmele clasice ale cinematografiei române, de la Războiul pentru independenţă la O noapte furtu- noasă şi Moara cu noroc, si de la Pădu- rea spinzuratilor la Tănase Scatiu. Dincolo de aceste filme, sint autori a căror Intreagd operă a devenit clasică, cum sint, printre cei mai vechi, Charles Chaplin, Erich von Stroheim, Jean Renoir sau printre contemporani, Ingmar Bergman, Federico Fellini, Luchino Visconti. Ca şi despre opus-urile lui Mozart şi Beethoven, despre nici un film al acestor cineasti (dincolo de inevitabilele diferente de va- loare) nu s-ar putea spune că este indife- rent (În paranteză fie spus, indignarea care a cuprins pe unii cinefili la citirea unei note dintr-un săptăminai de cultură, în care «Rocco» al lui Visconti era considerat «scos de la naftalină» nu ni se pare justifi- cată. Pentru cine știe să citească atent, ironia, tipic bucureşteană, era evidentă). Dar importantă este nu stabilirea liste- lor, ci programarea filmelor. Există, desigur, şi anumite dificultăți, să le spunem organi- zatorice, legate de necesitatea unor inertii, vechi de decenii. Rămine deschisă între barea, dacă asemenea filme trebuie pro- gramate impreună, cu celelalte «curente» sau Într-un cadru diferit, pe baza unui plan special, menit să asigure accesul fiecărei generații la marile valori ale artei cinema- tografice. Rămin şi alte probleme. Indiscu- tabil este însă faptul că la nivelul actuai al publicului, cunoașterea și cultivarea clas: cilor este o necesitate de onoare. H. DONA Tănase Scatiu este o operă recentă, < dar ea a intrat de la premieră 1 în patrimoniul nostru clasic Gu fata la clasici Nu există cultură în afara memoriei, Să ne amintim, așadar, marile filme neonorate la vremea lor. Și chiar pe cele onorate! Un Buñuel clasic% din care țișnesc mereu înțelesuri contemporane ۱ (Viridiana) telice (intre altele, durata reală a povestirii este egală cu durata filmului). De la «Potemkin» la «Moara cu noroc» intr-un alt sens, pot fi considerate filme clasice, acele opere care se Inscriu ca ja- oane esențiale în istoria cinematografiei si care, în același timp, se pretează la noi si noi «lecturi» de către succesivele gene- rati de spectatori, filme care constituie, mereu și mereu, surse de delectare proas- pătă, de Imbogatire a orizontului artistic. Desigur, într-un asemenea domeniu e foar- te dificii și frizează chiar sacrilegiul, orice incercare de a stabili clasamente, criterii de promovare şi de respingere. E totuși interesant că de-a lungul anilor, s-a realizat un anume consens universal asupra unor filme considerate aproape unanim drept tundul de aur al cinematografiei. Cele mai Prezența acestor filme In cinemateca maginară a autenticilor iubitori de artă iduce în discuție, tot mai insistent în ultime vreme, conceptul de «clasicitate» cinema tografică. Prin analogie cu alte arte am putea atribui acestui concept două Int: lesuri diferite. Pe de o parte, sint clasice acele filme caracterizate printr-un mod de a structura organic narațiunea cinema- tografică în funcție de un motiv central in jurul căruia se asamblează peripefiile si personajele laterale, caracterizate printr-o rigoare logică a Inlănțuirii imaginilor vizuale si sonore, prin construirea unor eroi cu valoare arhetipală, prin evitarea amestecă rii genurilor. În acest sens, John Ford si Visconti sint nişte mari clasici, după cum un exemplu tipic de film clasic este cele- brul western «High Noon» (Amiaza mare) al tui Fred Zinnemann, în care sint respec- tate cu strictețe si cele trei unități arist sondaj A ۱ incineunivers f ۱ Cine examinează repertoriul | cinematografic al ultimelor luni poate constata că o ini- hema tiativa mai veche este astăzi ceva mai insistent tradusa in viaţă: alături de premierele (mai mult sau mai putin) la zi, pe ecran apar şi filme care au rulat la noi cu zece, cincisprezece sau mai multi ani In urmă şi care pot fi astfel cunoscute si de generațiile mai tinere sau (eventual) revăzute de cei care le apreciaseră cindva Nu e cazul și nu e locul să analizăm aici în ce măsură aceste reluări au la bază o selec- tle valorică riguroasă, în ce măsură ele se realizează după un plan bine gindit ori sint. poate, rodul întimplării. Chiar în ipoteza cea mai putin favorabilă, prezenţa constantă a unor asemenea reluări constituie, indiscu- tabil, un act de cultură, în măsura în care ne este clar că nu există cultură în afara memoriei, că numai inserarea Intr-un con- tinuum, raportarea la puncte de referință esalonate în timp și în spațiu poate da re- ceptării unei creaţii artistice dimensiuni spirituale autentice. La ordinea zilei: reluarea Ceea ce se petrece la noi nu este un fe- nomen izolat, ci se regăsește uneori — trebuie s-o recunoaștem — în proporții mult mai ample în mai toate rețelele de difu- zare din lume. Chiar gi în țările în care piața cinematografică este dominată exclusiv de legea concurenţei, în care principalul cri- یاه de programare îl constituie căutarea titului, preocuparea pentru reluări este, evident, la ordinea zilei. Şi aceasta nu pen- tru că proprietarii de săli de cinematograt ar urmări nu știu ce obiective culturale ele- vate ci pentru că publicul cere asemenea filme și le frecventează cu asiduitate nu numai în cinematografele de artă ci şi în sălile de largă difuzare comercială. Asistăm astfel la începuturile unei schimbări radi- cale In optica recepționării spectacolului cinematografic. Maledictiunea care apăsa asupra filmu- lui încă de la originile sale cind nu reuşise încă să se desprindă de servitutile specta- colului de bilici, repede văzut, repede uitat, repede înlocuit cu altul mai nou este pe punctul să se risipească ca o consecință a ridicării nivelului cultural si a exigentei publicului spectator. Asa cum nu putem concepe ca un iubitor de literatură să se mulțumească numai cu aparițiile din ultimu! an sau un iubitor de pictură numai cu pin- zele expuse la ultima expoziţie, nici specta- torul cinematografic nu mai acceptă redu- cerea la o actualitate derizorie, anti-istorica şî deci, anti-culturală. Desigur, reluările care acaparează azi multe ecrane cinematografice, nu sint toate de acelaşi fel si nu urmăresc aceeași fina- litate. Există, în primul rind, reluările propriu- în general filme care, cu ocazia pri- — و mei lor cariere (premieră plus programarea în continuare sau la foarte scurt interval de timp în cinematografele de categoria a Il-a sau a ۱۱۱-2 nu și-au epuizat toate virtua- litățile, fie din cauza scoaterii lor de pe ecrane prea devreme, fie din cauza primei lor programări într-un sezon neprielnic sau în alte condiţii nefavorabile. Tot în această categorie se inscriu și filmele care capătă ulterior un plus de atractivitate dir cauză că regizorii, actorii sau tema au do bindit între timp o notorietate pe care n- aveau la prima vizionare. Aşa s-a intimpla! de pildă, cu Bergman după succesul Fra- gilor sălbatici, cind toate filmele sak anterioare, dintre care multe proiectate în anonimat, au fost readuse cu mare succes pe ecrane. Aşa se întimplă în ultimii doi ani în Franţa cu opera lui Dino Risi, de exem- plu, descoperit de critica și de publicul francez după treizeci de ani de carieră. De asemenea, în condiţiile în care televi- ziunea — cea mai mare distribuitoare de filme — readuce în atenția milioanelor de spectatori filme şi actori din urmă cu 10—15 ani, apare posibilitatea unei noi cariere pentru creații altminteri necunoscute tine- relor generații sau partial uitate de gene- rațiile mai vechi. Repere culturale Alte filme — şi ele sint cele mai intere- sante, cel putin din punctul de vedere al criteriilor estetice — se înscriu in ceea ce începe să devină un fel de repertoriu per- manent al cinematografiei. E vorba de filme pe care — la modul ideal — orice cinefil trebuie să le fi văzut, filme care constituie nu numai culmi artistice, ci și pietre de hotar în dezvoltarea artei cinematografice Bougu 01010 * it E dureros să trăieşti singur, dar mai dureroasă êste singurătatea in doi +e ۰ Zilele filmului din R. ۵ Insul fata în fata cu societatea virstnici, ironie pentru cei ce cred că nu vor îmbătrini niciodată. O viata pier- dută, în regia lui Ottokar Runze, esle un fais film polițist. Din clipa în care bà- nuiala anchetatorului a căzut pe un gră- dinar, el nu mai urmăreşte să stringă probe, ci să obțină destăinuirea. Anche- tatorul construiește cu singe rece o serie de capcane în calea celui bănuit, care sfirgeste bineînțeles prin a cădea într-una din ele. Dar mărturisirea, astfel provocată, este adevărată? Dilema ră- mine $i după ce ghilotina a căzut, căci niciodată nu poți sti între cel ce acuză cu tot dinadinsul și un potential culpabil, cine este mai vinovat. Un alt proces al constiintelor la scara istoriei deschide Pietonul în regia tui Maximilian Schell. Tineretea unui mare potentat financiar şi politic, tinerețe care nu a fost străină de războiul hitlerist este jude- cată prin prisma prezentului de genera- tiile celor tineri. Filmul încearcă să sta- bilească acest delicat determinism de la cauză la efect, căutind să stabilească cit depinde vinovăția unui ins de ancora unui anume timp şi a unui anume loc. Patru filme, patru regizori care ne-au supus In diferite stiluri preocupările grave ale unei cinematografii. Simona DARIE bărbăție desigur precoce. Acest perso- naj nu circulă la cinematograf ۵۵۸ (deși din nefericire trece cu mult peste virsta frumoasă și candidă de cinci ani) ci numai în grup de minimum două persoane cind puterea, sigur, crește. lar cind sala se cufundă In întuneric, atunci anonimatul beznei îi triplează curajul. Ei bine, odată cu venirea intunericului, acest personaj și categorie începe să se facă auzit In paralele și peste banda so- noră a filmului. Începe să «se amuze», Adică Incepe să ۱۳۵0816, să fluiere, să vocifereze. Că asta se întimplă la filme ca «Zorro», «Scaramouche», sau cu diferiti agenți secreti unde ecranul pro- pune de obicei atita gălăgie si vinzo- leală incit taie calea oricărei alte mani- festări n-ar fi foarte grav, dar acești indivizi «se amuză» și la filme unde au nimerit din întimplare, adică unde în starea lor boinăvicioasă nu aveau ce căuta: «Nunta de piatră» sau «Andrei Rubliov» sau «Dantelăreasa». Zic «stare bolnăvicioasă» căci o re- actie atit de stranie ca hohote, urlete, guițături sau pur şi simplu nechezaturi la stimuli vizuali şi auditivi extrem de calmi, indică fără echivoc o stare psihică deficienta. Trebuie să fle o suferință grea această boală pentru cei care o poartă asupra capului lor firav incă de imaturi. Dar pentru cei care o suportă alături, pentru spectatorul de care vorbeam la început, este cu siguranță o mare durere. Paul SILVESTRU o comedie poticnită în birfa răutăcioasă a cumetrelor contrastind cu aspectul pașnicului orășel de la poalele Alpilor tirolezi — o astfel de comedie poale provoca unora risul în cascadă și altora un căscat de plictis. Într-adevăr, împă- ratia risului este tot atit de necunoscuta ca împărăţia lacrimilor. A: D. e Producție a studiourilor din R.F.G. Un film de Kurt Nachmann. Cu: Roy Black, Georg Thomaila, Heidi Hansen. Simburii de visina Copiii se joacă de-a v-aţi ascunselea, de-a prinselea, de-a hoţii si vardistii... Uneori se joacă «de-a războiul». Dar cind în jurul copiilor roşii adevăraţi se luptă cu albi adevărați, acest război în război devine patetic. Pentru că jocul copiilor este periculos, pentru că gre- nadele nu sint imaginare, ci chiar fier care va exploda și va ucide, pentru cà mamele, frații sau taţii acestor copii care se joacă sint hăituiţi fiind bolșevici. Acești copii care s-au jucat cu grenade, nu şi-au uitat fraţii, mamele sau taţii căzuţi atunci; în numele lor au construit o țară nouă, în care copiii nu s-au mai Jucat cu grenada... PS Un film de: /gor Voznesenk:. Cu: Oma Za- mulin, Sereja Teghin, Maia Bulgikova, Viktor Proskurin, Valeri Smoliakov — producție a URS.S. Manifestarea ne-a prilejuit ۵۵ cu patru regizori din mult discutatu! val al filmului vest-german. Patru filme cu acțiunea distantaté în timp de la inceputul secolului pină în prezent și într-un registru trecind de la comedie la dramă, tratează de fapt o aceeași temă: raportul dintre culpa individuală şi culpa societății. Ulf Miehe a ales povestirea dramatică a lui John Gidckstadt — pușcăria- şul urmărit cu ferocitate de câtre ۱ săi concetăţeni si după ce şi-a ispăst pedeapsa, nelăsindu-i nici o şansă să-si ciştige existența, impingindu-l către un alt delict sau obligindu-l atunci la începu! de secol să emigreze in Lumea Noua Vedem în el un frate de suferință al eroului lui Elia Kazan din «America- America», care presimtim nu va fi scutit de noi deceptii o dată ajuns pe pămintul de dincolo de Atlantic. O cronică socială sobră, făcind implicit rechizitoriul ine- galităților generatoare de nedreptate si suferință. După trei sferturi de veac, în alt context Lina Braake reface dia- logul individ-societate. Regizorul Bern hardt Sinkel adoptă farsa ca mijloc de răzbunare şi totodată de reabilitare morală a unei bătrine aruncată și ea în afara societății prin înşelătoria unui consorțiu bancar. Tandrete pentru cei sala de cinema Imaturii Filmul bun — românesc sau de alu- rea — are In cinematografele noastre un spectator foarte bun. $i avizat Nu e vorba despre anecdotica formulă cum că la fotbal او la film se pricep toți, ci de faptul că filmul este o artă îndrăgită si mal este de asemenea respectată. De faptul că porțile Cinematecii — loc al «inițiaților» au devenit demult neîncă- pătoare pentru iubitorii filmului care le asaltează, Că revista «Cinema» găzduie- ste permanent pagini ale spectatorului care răspunde prompt imperativului de a nu fi numai spectator, devenind a- dică analist exigent, formulind judecăţi de valoare extrem de interesante și pertinente. Numai că într-o sală de cinema deschisă coplilor — peste cinci ani netnsotiti — si maturilor pina la virstnici, există uneori şi o categorie de imaturi — ca să-i numim elegant. Dacă spectato- rul mediu, tipic, pe care-l caută sociolo- gia este greu de particularizat, acest spectator — imatur, i-am spus — poate fi detectat încă de cum pătrunzi în sală poartă mai departe după ce s-a așezat pe scaun, pe timp de iarnă căciu- la, fularul și paltonul (si slavă domnului avem săli bine încălzite) iar In anotimpuri ceva mai calde o cămaşă ce nu mai „acoperă dectt o porțiune intimă a galelor ١86150 pieptul ia ۱۱۵۵۲5 vedere ca semn de modernizării şi laicizării initiate de pre- sedintele Ataturk, într-o ţară in care pină atunci femeile nu aveau dreptul să-și arate chipul pe stradă, numirea unei foarte tinere şi foarte frumoase femei chiar în funcția de judecător, nu poate fi acceptată cu ușurință. Cu atit mai putin cu cit întimplarea are loc intr-o localitate încă infeudata tradi- țiilor învechite și mai ales supusă bunu- lui plac al unei familii de latifundiari, obișnuiți să ignore legea. Dar femeia în robă are, ca o adevărată zeiță împărți- toare de dreptate, ochii legați chiar si în fata propriilor sentimente. Melodra mă pitorească, cu accente de critică socială pe eternul motiv al luptei dintre dragoste și datorie. Producţie a studiourilor din Turcia. Un film de Safa Önal. Cu: Türkan Soray, Kadir inanir iti daruiesc un trandafir Saint-Exupery spunea că împărătia lacrimilor este necunoscută; am putea să adăugăm că si împărăția risului rå- mine tot atit de necunoscută. Comedia, generată de peripetiile de inimă albastri ale unor tomnatici donjuani şi de cele ale unui tinăr cu chip de donjuan si vocaţie de familist (interpret un popula: cintaéret vest-german de muzică ușoara), reluari Basmul lui Dickens Nicholas Nickleby Schema conflictuală a basmului func- tioneaza aidoma la Dickens: de o parte «binele» (de pildă Nicholas Nickleby), de alta «răul» (de pildă Ralph Nickleby); de asemenea regula «binelui» victorios, de la care, totuși, excepţiile nu lipsesc (bunăoară Prăvălia cu antichităţi); şi tot ca în basm incompatibilitatea «bi- nelui» cu «răul» e definitivă si absolută. Aproape in același timp Dostoievski de- monstra caducitatea psihologică a unei astfel de clasificări categorice a umanu lui. Comparaison n'est pas raison, însă. Sociologic vorbind, «binele» este îndeobşte văzut alături de mizeria socia- 1A, iar «răul» de prisosul social — aureo!a romantica a realismului dickensian iar uneori «binele» poate fi asociat burghezilor filantropi de genul fraților Cheeryble. Cariera cinematografică a literaturii lui Dickens s-a bizuit In exclu- sivitate pe structura de basm a operelor ei, a celor mai importante,dacă nu chiar a tuturor, o structură aptă In egală măsură să ofere o imagine realistă « mecanismului social şi să sugereze iu - lic, ambele satisfacind confortabil polta de lacrimi şi pofta de zimbet a specta- torului sentimental. Lupta lui Făt-Fru- mos-Nicholas cu Zmeul-Ralph și a celor două tabere în cap cu Sfinta-vineri- Cheeryble si Balaurul-Squeers pare că se poartă intre două principii morale, în realitate avind o țintă cit se poate de pragmatică: emanciparea socială pen tru unii, întărirea dictaturii sociale pen tru alții. Se intelege că tot hazul unui film după Dickens stă în naraţiune. Cu cit e mai fidelă dramaturgia filmului tată de textul romanesc cu atit efectul la spec- tator este mai mare. Intr-un asemenea caz, imaginea, dacă nu e epică,nu ne spune nimic. Proza lui Dickens nu e «deschisă», nu lasă nici o şansă celui care vrea s-o interpreteze dincolo de propria-i literă, ca atare ecranizarea e: compromite într-un fel arta filmului reducind-o la un simplu act de tradu- cere. În plus ecranizarea literaturii aces tui scriitor este o operație extrem de facilă, nu ridică nici o problemă specială în afară de aceea a distribuției. Şi trebuie să recunoaştem că ecranizările englezești sint sub aspectul distribu tiei impecabile. Căci Nicholas Nic- kleby, cel de pe marele ecran ca şı cel din serialul de televiziune, este in primul rind, în singurul rind, o operă de interpretare actoricească. Dar, ca film- film, nu prea intră în discuţie fiindcă limbajul său rămine tot timpul un limbaj literar. De altfel intre şcoala engleză de ecranizări şi aceea italiană diferența e că unii traduc literatura, e adevărat irepro- sabil, pe cind ceilalți încearcă, si uneori reuşesc, să facă filme... Laurenţiu ULICI Un film de: A. Cavalcanti. Cu: Cedric Hard wicke, Derek Bond, Sally Ann Howes, Mary Merrall, Sybil Thondike, Vera Pearce, Cathicen Nosbitt, Athene Seyler, Cecil Ramage — 1م ductie britanică. Sandokan, tigrul Malaeziei Spectatorul dornic să trăiască o aven- tură romantică în plin secol XIX, spec- tatorul Imbiat să răsfoiască un album cu imagini în mișcare, albumul naturii lu- xuriante sau al soarelui orbitor din în- depărtata mare a Chinei, spectatorul amator să privească giuvaeruri statuare, spectatorul cu spirit justitiar apt să se bucure de actele de bravură ale pirati- lor — aici nişte haiduci ai mărilor care luau prada de la colonizatori pentru a o înapoia băștinașilor, spectatorul ade- menit de parfumul molatic al unei iubiri imposibile — acest spectator. dacă este însă și îngăduitor cu naivitatile, scheme- le și licenţele (nu neapărat poetice) ale celor 3 400 metri de peliculă, va găsi în Sandokan.. filmul potrivit. Coproducţie a studiourilor din Italia, Fr R.F.G. Un film de Sergio Solima. Cu: ۸۷ Bedi, Philippe Leroy, Carole André. Judecatorul din Bodrum intr-o țară care abia in deceniul trei- patru din secolul XX păşea pe drumul “ pe ecrane Ploaie cu soare | Ce poate fi mai plăcut decit un 3 — adop tat In toate limbile pentru Wenn promisiunea tihnei de la sfir- situl săptăminii — petrecut la tara, acolo unde iarba e verde, cerul albastru si aerul proaspăt? Ce poate fi mai plăcut într-o zi toridă de vară decit un weekend în jurul unei mese cimpenesti, după o săptămină de lucru şi de ședințe, în birouri poluate de fumul țigărilor si de țirlitul telefoanelor? Asa gindește probabil tinăra secretară, care foarte grijulie pentru sănătatea direc- torului ei, îl invită împreună cu familia, la ai ei, la tară. Da, un asemenea weekend ar putea fi benefic pentru orice muritor de rind, dar — întotdeauna există un dar — nu pentru director învățat într-atita cu ṣe- dintele, cu fumul lor de țigară, cu costumul de culoare închisă și cu cravata lipită de guler, incit nu se poate desprinde de aceste obiceiuri cu nici un preț. Pentru acest om-al-sedintelor nevroza incepe, desigur paradoxal pentru orice alt muritor, tocmai cind e scos la iarbă verde. Nevroza începe cu prima gură de aer ozonat introdus in plăminii lui îmbicsiţi si crește o dată cu priveliștea foamei sănătoase si fără com- plexe a comesenilor, o dată cu dorinta lor de a petrece. Pentru că directorul nu poate minca, deoarece este la regim, iar de băut nici nu poate fi vorba; în schimb, el ia multe si diverse pastile din tot felul de cutiute numai de el stiute. Nevroza creș- La picnic, în haine de gală... te şi o dată cu ea îl cuprinde o ۸اه cumplită, în fata a ceea ce el consideră lipsă de activitate, adică In fata forfotei pregătirilor de plăcinte şi ficdtei; o durere de cap atroce ١١ face incapabil de orice participare la veselia generală în afară de grimasa prin care spune amabil: «Nu va deranjati»! Dar gazdele se deranjează să-i arate viața lor și să-l îmbie la tot felul de bunătăți. lar el nu are decit gindul reintoar- cerii spre luminile orașului. Așa iese din scenă (adică de pe ecran) directorul, gonit de o ploaie cu soare și înspăimintat de noroi. O dată cu plecarea sa, filmul se termină, căci ce rost ar mai avea petrecerea provoca- tă de măruntele speranțe puse de gazde în sosirea sa, pentru un fiu, o fiică sau chiar pentru un butoi de ţuică? Autorul nu ne lasă să credem că aerul pur purifică de la sine pe cei ce îl respiră 24 de ore din 24... O dată cu plecarea sa, filmul se termină, pentru că directorul, deşi nu rostește mai mult de două-trei replici, deşi este o pre- 26015 cam absentă, era singurul care dădea sens acestui weekend. Filmul regizorului maghiar Ferenc Andrăs este o satiră scrișnită si șuierată printre dinți, colorată insă cu multe momente de haz inocent, o satiră fără reticente la adresa unor obiceiuri, răspindite în viața citadină, făcind totodată un amical apel la viata îm- părțită cu măsură între muncă si odihnă, între efort si creație, spre ciștigul spiritual al fiecăruia. Adina DARIAN Producţie a studiourilor ungare. Regia: Ferenc Andras. Scenariul: Ferenc Andras, Geza ۸ Akos Kertész. Imaginea: Lajos Koltai. Muzica Gyorgy Kovacs. Cu: Sarlai Imre, Szabé Layo Pasztor Erzsi, Biro Zoltan, Fésus Maria, Anat Constantin 15 filmul românesc si creatorii săi oamenii obișnuiți obișnuiți, care se duc şi vin de la servi- ciu, trecînd eventual pe la piaţă și cum- părind citeva mere, visind pe bicicletă, uitind reșoul în priză și reflectind la «măreția» unui mic tiran administrativ, cu vilă și automobil proprietate perso- nală, căruia îi şi spune In faţă ceea ce gindeste despre el, luptind pentru a face bine unor oameni ajunși pe patul de spital, gindindu-se la ce-o să facă dacă-și pierde plinea — fiindcă asta urmărește «şeful», să-l dea afară — refuzind ciubucul, căpătuiala, tranzacţia măruntă și tot ceea ce l-ar întina, pro- pulsat continuu de nevoia de a face bine, de a fi om de omenie şi așa mai departe, erou fără statuie, anti-erou dacă vreţi, care vrea să respecte nu numai jurămintul hippocratic, ci și pe acela de om, care știe ce-i viata fiindcă ştie ce-i moartea, cu care se luptă zil- nic, fiindcă-i medic într-un spital ne- însemnat din provincie şi «intunecata doamnă» Il chinuie ori de cite ori el apucă bisturiul și-l manevrează în rana proaspătă ca o floare de singe. În Mere roșii — fiindcă acesta e filmul despre care vorbim — Tatos realizează cu mij- loace simple In aparență o discretă meditație asupra vieții și morții, ceea ce s-a mai spus, la apariția filmului pe ecrane, dar și un act remarcabil de atestare artistică a ceea ce am numi, cu un termen poate impropriu, aparte- nenta realului la realitate. Frumusețea acestui film rezultă, cred, din faptul că realul conținut aparține realității, ceea ce nu-i o tautologie, fiindcă o meteahnă mai veche a filmului nostru de actualitate este tocmai senzaţia difi- cilă de realism străin de realitate, pe care o lasă ori de cite ori schematismul si oficiosul نوا fac apariția. Tatos mora- lizează discret, shakespearizează și nu schillerizează, ca să folosesc una dintre disjunctiile estetice fundamentale ale lui Karl Marx, lasă viata să-și conţină toate contrariile, fără a «opera» dificul- tos In vederea extragerii cantitativiste a moralei subiectului dat. Încununarea acestui film cu Marele Premiu al «Cin- tării României» reprezintă atit o recu- noastere a calităților regizorale și ale textului (scenariul lon Băieșu), cit si o re-afirmare a unei concepții estetice caracteristice artei revoluţionare. Acum, Tatos are într-un stadiu de producție avansat un nou film, tot de actualitate, o dramă a înstrăinării iscată dintr-un miraj al tinereții, a cărei eroină îşi descoperă, după un periplu occiden- tal, adevărata casă și adevărații prie- teni. Discretia tratării regizorale, simpli- tatea povestirii în care actorii sint invi- taţi să-și afirme plenar calităţile, vor face din acest film, al cărui scenariu este scris tot de aprigul «ride-trist» lon Băieșu, un succes pe măsura cerin- telor generosului nostru public. Multi vor fi felicitati, multi vor fi comparati cu actori celebri de aiurea, dar meritul principal va fi al discretului Tatos, al sensibilei si elevatei sale distincţii ar tistice. Marcel PARUS sesia sa cinematografică. Ea trebuie să corespundă structurii imagistic-filo- zofice a temelor dezbătute,prealabilă creației. Acest lucru este mai simplu cu cit experiența este mai mare, deoa- rece atunci obsesia cuprinde un spa- tiu mai larg. În caz contrar, cu tot pro- fesionalismul regizoral, măiestria ima- ginii, jocul actorilor, opera va fi limi- tată. Acest lucru l-a înțeles Zavattini pentru De Sica. Greta Garbo n-a putut ridica valoarea estetică a filmelor în care a jucat, cu tot talentul si farmecul ei. Muncitorul din Hoţii de biciclete, copiii din Sciuscia, Umberto D au fost mai eficienți. Datorită regizorului. Teoretic se recunoaşte şi la noi acest lucru (altfel am fi, cinematogra- fic, inculti!), dar în practică un regizor valorează mai puțin decit un scenarist şi acesta mai putin decit oricare scri- itor. O consecinţă a formaţiei necine- matografice a majorităţii celor ce com- pun casele de filme. Este momentul — în această etapă a primatului calității — să reconside- răm cu seriozitate unele idei teoretice care ar putea stimula în momentul actual unele schimbări necesare. lulian MIHU Specialitatea lui: Tăcut si reflexiv, aducind in casele de filme și pe platourile de la Buftea ceva din atmosfera se- cretă a teatrelor în care și-a început cariera, A- lexandru Tatos a avut, cred, încă de la primul contact cu diecii și pristavii noștri întru slujirea divinului cetățean Lumiăre, convingerea că poate face ceva doar in măsura în care are mereu vie In minte experiența căpătată în teatru și mai ales cele două sfinte legi ale Thaliei: grija pentru viața mul- tiplă a textului şi munca tenace cu acto- rul. Spre aceasta îl Indemnau atit ob- servarea atentă a succeselor unui Ciu- lei sau Pintilie — regizori de teatru, care au adus In cinematografia noastră momente de stenică revelaţie — cit si nevoia de a spune ceva, cu onestitate si îndelungată chibzuire asupra forțelor proprii. Mai putin bătăios decit Pita, Veroiu, Daneliuc sau Vaeni, Tatos face totusi parte din «valul» acestora, s-a mema batut şi se bate si el pe baricadele de mucava ale Buftei; dar îl insingureaza poate tocmai constringerile pe care si le impune, ocuparea deliberată a unei poziţii secunde, dilematice și enigmati- ce, izvorită sigur din convingerile căpă- tate în teatru. Primele texte pe care le-a descifrat cinematografic au fost în se- rialul Un august în flăcări și cei care-și mai amintesc de cele 6 episoade meste- rite impreună cu Dan Pita, au reținut, cred, sobrietatea calmă a povestirii, reținerea de la spectaculosul factice spre care i-ar fi putut indemna urmări- rea unui succes de tip comercial, mai ales că aveau la Indemina «pozitivi» şi «negativi» Inarmati pină-n dinți, omoruri in munţi şi împușcături aproape la fie- care replică. Echilibrată, repet, gindită pentru actori şi condusă cu discreție, pelicula a avut succes, dar numai cei care-l cunoșteau foarte bine pe Tatos au întrezărit inaderenta temperamentală a regizorului la astfel de subiecte, ne- voia lui de a spune ceva despre oameni La un regizor de film, mai mult decit la oricare alt creator, observarea şi asimilarea imagistică sint esențiale. Nu este o problemă de durată numai- decit, deci nu neapărat un studiu pre- lungit anume în timp, ci unul intensiv. Altfel nu s-ar explica Zéro de con- duite și Atalanta lui Vigo. De aici şi ideea că profesionalismul este nece- sar, dar nu esențial nici în cinemato grafie. În orice caz, nu el dă măsura valorii. unui regizor. Influența imaginii, presiunea şi fas- cinatia pe care o exercită ea asupra creatorului de film asupra memoriei sale, evident mai permeabilă in această direcție, explică desigur şi modalita- tea de reflex creator îndrumată spre o preferință a imaginii în raport cu celelalte senzaţii. Orice viciere a aces- tei primordialitati duce, implicit, la o degradare a creatorului și a creației saie. ۱۱۲۵199 prin pregnantă imagistică, totodată, şi o operaţie de selecție şi de sesizare a esenței, nu o recepție mecanică. Aceasta se face prin sen- sibilitate şi gindire. De aceea profe- sionalismul e de plan secund. Din acest raport cu realitatea și experiența, creatorul își formează ob- mai intereseze, dar să accepte ideea elementară de coexistenta, In perspec- tiva unui ciştig superior. Aceasta presupune si atesta existen- ta unui climat ideologic și moral supe- rior — care este tocmai acela solicitat astăzi la nivel national — dar si a unui micro-climat care să-i semene. Aceasta presupune și atestă buna credință si aceeaşi civilizație a dialogului din par- tea conlocutorului. Pentru ca atunci cind propui o premiză a discuţiei să nu ti se răspundă cu un proces de inten- tie. Pentru ca atunci cind conlocutorul descoperă că ideea pe care ai lansat-o este relativă sau discutabilă, să nu o considere prin aceasta si condamnabila. Pentru a nu răspunde ها critică prin şicane, din convingerea secretă (măr- turisită totuși cu seninătate, mai mult sau mai puțin serios, de un regizor așișderea, la una dintre intilnirile noas tre), că singura reacție normală a unui creator ar fi de a respinge critica («dacă e o critică, normal că o resping») și de a aprecia inteligența și talentul critici- lor numai prin prisma laudelor. Animozitatile si iluzia clubului «omogen» Că un salt e posibil să se producă in spiritul nostru critic (nu numai în Sec- tia de critică) o dovedește intilnirea noastră cu operatorii, prima categorie de cineaști care, asa cum observa un vorbitor uimit, reproşează criticilor toc- mai... laudele! A fost, totodată, prima sedinta In care criticii înşişi s-au anga- jat într-o critică a criticii, prin observa tiile aplicate si chiar sistematice ale lui Laurenţiu Ulici, B.T. Ripeanu, D.I. Suchianu, Sergiu Selian și, conclu- ziv, Ecaterina Oproiu, prima 8 în care am ascultat mărturia unui artist de elevată ținută intelectuală — opera- torul Florin Mihăilescu — care, după cum povestea vorbitorul, a incercat e! insusi să scrie o cronică a imaginii intelegind bine, cu acest prilej, condiția crilicului, imposibilitatea de a scrie des pre imagine separat de filmul ca intreg. Au mai luat cuvintul Călin Căliman, amfitrion ad-interim, George Cornea, losif Demian, Nicu Stan, Radu Cim- poneriu, Al. Stark, Eugenia Vodă — studentă la 1.A.T.C., Stere Gulea, Ste- fan Horvath. Desi ar fi loc de exclamatii, nu Incer- căm această senzație explozivă. Obiec- tivele pentru care Clubul criticii a fost inițiat nu sint acestea, minimale. intrucit nimic nu se pierde, totul se transformă — nici scepticismul nu a dispărut printr-un pariu cigtigat, ci s-a prefăcut în senti- mente mai bune sau mai rele. O, dar am putea accepta oare, precum marile ce- nacluri ale istoriei noastre, ca o fatală dar distinsă servitute, pind și animozi- tățile, durabile sau trecătoare, iscate prin reflex? De ce nu? Care cerc artis- tic și-a făcut un titlu pur de glorie prin aceea că ar fi fost «omogen»? Fiintind durabil, depășind intolerantele, mobili- zind constructiv dar si selectiv un inte- res cit mai larg, important este că la ordinea de zi a acestui club «al criticii» se află, ardente, in toată obiectivitatea lor neiertătoare: vocația şi etica, obiec tivele si instrumentatia criticii de film românești. Valerian SAVA profesiune de credinţă clubul criticii De la dialog la monolo Ar li loc, desigur, peniru exclamatii sau cel putin pentru acei amestec de mirare şi Incintare cu care, în filmul Cum să furi un milion, Peter O'Toole constata că bumerangul său reușește într-adevăr să zboare In jurul comorii rivnite, revenindu-i incredibil și cuminte in mină: — It ۶ Ceva despre p toria dialogului de surzi În a treia lună de existență săptămi- nală a Clubului criticii, am depășit faza pariului ciștigat impotriva scepticismu lui, despre care scriam în numărul trecut al revistei, sintem in momentul cind audiența reuniunilor noastre întrece aș- teptările initiatorilor. Dar, dacă ar fi să scoatem vreo exclamatie, nu aceasta ar fi cauza, pentru că aproape totdeauna întrunirile desfăşurate sub egida Secţiei de critică a Asociaţiei cineastilor, atitea cite au fost, s-au bucurat de o partici- pare pe cit de numeroasă pe atit de re- prezentativă. Exclamatia ar izbucni efec- tiv din imaginea nouă a unui fel de zbor rotativ care Incepe să se producă, ne- văzut dar auzit, în incinta clubului nos- tru. Este mișcarea ideii care capătă contur, precizie şi nuanțe, din schimbul de replici, atunci cind păşim ferm, dar fără să tropăim, pe prima treaptă a civi- lizatiei intelectuale, care este aceea a dialogului. Sigur, noi am intrat demult de tot in această istorie, din vremuri imemoriale, prin Inaintasi, dar în ceea ce privește istoria imediată a obștii noastre concrete (nu mă refer neapărat la criticii de film, ci m-aș incumeta să mă gindesc la diverse întruniri ale cineas tilor In genere), ea a fost mai degrabă (am zis mai degrabă, nu Intotdeauna) o preistorie care pe alocuri se perpe- tuează. Este preistoria numită brutal, dar cu un termen intrat în tradiţie, a dia- logului de surzi, preistoria seriei de mo- nologuri intempestive în care vorbitorii nu fac altceva decit să încerce a se con- vinge definitiv pe ei înşişi cită dreptate au, mai ales cu argumentele tonului ridicat, ale lipsei de măsură în etalarea rezultatelor proprii, ale refuzului criticii — pentru 65,10 ceea ce privește auto- critica, ea există în această fază numai in declaraţiile de principiu. «Dacă e o critică, normal că o resping» Ea, autocritica (propriu-zisă, nefiind vorba de cenușa-n cap, nici de reflexul mecanic sau forțat al unei neînțelegeri) este parte integrantă a criticii şi mani- testarea ei lucidă marchează poate in- suşi momentul de salt, cind vocația critică se vădește autentică, iar spiritul critic are ciștig de cauză în fata preju- decăților: atunci cind argumentul accep- tă contra-argumentul, atunci cind in- trăm în dialog și în altă eventualitate decit de a ne afirma ۳۳۵ atunci cind pe lingă comunicarea unei impresii tutelare ne lăsăm tentaţi mai ales de șansa unei analize. Atunci per- soana noastră incepe — nu să nu ne Filmul, document al epocii Sophia Loren: «Oamenii-s-an săturat de erotism și violență» carnet de lucru @ În această lună incepe, în Italia, turna- rea scenariului lui Bernardo Bertoluci in- titulat Luna. Rolul principal a fost scris pentru Liv Uliman. Regizorul n-a mai lu- crat nimic de la ٩ @ Lui Alain Delon, doi producători ame- ricani i-au propus să refacă cuplul său cu Charles Bronson, atit de inspirat în Adieu l'ami. Într-un film istoric! Delon ar urma să fie Maximilian (arhiducele-Imparat!) într-un conflict mexican, în care Bronson l-ar juc pe Juarez, cel care a instaurat Republica în 1867. Titlul: imperiul. @ In numărul trecut, s-a scris despre ra- vagiile prostituţiei, printre minori, în Statele Unite. Louis Malle s-a întors în Franţa cu un film în acest sens, lucrat peste ocean, timp de un an. Povestea unei prostituate în virstă de 11 ani. interpreta, vie și natu- rală — Brook Shields. 6 Un proiect «pe muchie de cuţit» cele 10 porunci tratate comic. Richard Balducci vede deja şi actorii: cei cinci muzicieni ai grupului Martin Circus, toți debutanţi in ale filmului, dar nu şi în ale păcatelor. © Cei mai international film al lui '78 pare a fi coproductia americano-vest-germană: Cineva vrea să omoare marii bucătari ai Europei Între Paris, Londra, Venetia și Munchen, cu natura, cultura (vorba lui Mazilu!) si restaurantele lor, o intrigă cri- minală foarte leagă trei frantuzi — Jean Rochefort, Jean Pierre Casel, Philippe Noi- ret, o anglo-franceză — Jacqueline Bisset și-un american — Georges Segal. Să ve- dem ce mincare de pește va ieși de aici. © Doi cintăreți populari, veseli amici, credincioşi mai presus de toate artei lor, vor fi si Diplomati fără voie, exact asa cum le zice scenariul lui Ivan Stadniuc, filmat de Aleksei Miciurin la studiourile din Kiev. Jean Rochefort, Jean-Pierre Cassel, Philippe Noiret — foarte veseli, desi filmul lor pretinde macabru (si, spe- răm, parodic) că Cineva vrea să ucidă bucătarii şefi ai Europei El nu este desăvirșit nici ca sot, nici ca tată... El este povestitorul din afara ecranului. Legăturile sint rupte și el încearcă să le reinnoade, să-și găsească echilibrul moral dar nu izbutește. El trăiește cu speranța că-și va plăti aceas- tă datorie de dragoste dar de această datorie nimeni nu-l poate ierta... Femeile vor să salveze în noi copilul lor, tocmai atunci cind noi, bărbaţii, sintem deja bătrini. Oglinda nu e un titlu ocazional. Povestitorul își vede soția ca o conti- nuare a mamei salc, pentru că femeile seamănă mamelor si erorile se repetă — ca un efect ciudat. Repetitia este o lege, experiența nu se transmite mecanic şi fiecare trebuie s-o trăiască. Natura în filmul meu nu e o problemă de stil, ci de adevăr. Mama — în timp ce tata era in război — ne ducea la țară, In fiecare primăvară. Ea iși tăcea astfel o datorie și de atunci eu asociez natura de mama mea... Orice muncă artistică se bizuie pe memorie. Artistul trăiește ca un «pa- razit» al copilăriei sale, ca o insectă pe un copac. După aceea, el cheltuieste ce-a adunat, devine adult, vine maturi- zarea, apoi sfirsitul.» Întrebat ce dorință deosebită ar avea la Paris, regizorul sovietic a răspuns: «Am rugat să mi se înlesnească o întil- nire cu Robert Bresson. N-avem nimic In comun dar este unul dintre cei mai buni regizori din citi cunosc. Vreau să-l! văd, să-i privesc fata, să-l aud cum vor- beşte. N-am nimic anume să-l întreb, chipul lui mi-ar ajunge. L-am invidiat dintotdeauna pentru cit de putin se agită... Niciodată nu s-a atins în cinema un asemenea grad de ascetism... Mi se pare că am înțeles foarte bine ce vrea să spună». Ca într-o altă «oglindă» — orice iubi- tor de Tarkovski va înțelege foarte bine ce-a vrut să spună artistul dezvăluin- du-ne fascinația sa în fata lui Bresson. un episod din viata Lillianei Hellman, neincius în film dar capabil a-i fi epilog, dovedeşte forța patetică a influenţei Juliei, peste timp: în 1952, dramaturga este chemată impreună cu prietenul ei, nu mai putin celebrul scriitor Dashiell Hammet (autorul «Şoimului maltez» — interpretat, în filmul lui Zinnemann, de Jason Robards) în fața comisiei pentru activități antiamericane; li se cere «să colaboreze» şi să denunțe antifascistii pe care i-au cunoscut. Amindoi vor refuza. Reflecţii la o...Oglindă Rareori, critica pariziană de specia- litate a primit cu asemenea unanimitate de elogii, un film, ca în cazul Oglinzii lui Tarkovski. impresionantă nu e însă cantitatea vorbelor frumoase ci calita- tea entuziasmului critic. Judecătorii par cu totul biruiti de forta operei. Biruiti, ei se exprimă în termeni deloc de spe- cialitate, ci de la suflet la suflet, tocmai dumnealor, criticii francezi, celebri pen- tru sarcasmul, răceala și, dragă doamne, antisentimentalismul lor. Judecati «pe viu»: «Frumos că nu se poate descrie». «Trebuie să mergi la acest film ca spre adevăr, cu sufletul deschis» (cotidianul religios «La Croix»...). «Un superb, un mare film. Vă las ca să mă duc să-l văd încă odată» (Claude Mauriac). «Ase- menea film fascinează pină la hipnoză». «Lecţia «Oglinzii» ne loveşte drept în inimă». «O operă poetică a cărei fru- musete tulgurantă are ceva etern, pri- mordial». In fata acestui val de superlative — declaraţiile lui Tarkovski în ziarul «Le Monde» emotioneaza prin stăpinirea de sine, prin bun gust, prin echilibrul dintre inspirație si melancolie. El explică sim- plu sugerind tot timpul implicaţii esen- tiale, greu de dezlegat: «Subiectul filmului meu este un bărbat aflat la răscrucea femeilor şi copiilor. inainte de război, în Mexic, «Revoltatii din Alvarado». Cred că fascismul poate renaşte ușor în societățile moderne, instabile, de-o mare insecuritate eco- nomică. lată de ce şi azi sint împotriva lui. Dar pentru a face publicul de cinema să gindească la marile probleme, tre- buie să-i dai şi o poveste care să-l atragă. Am avut o plăcere deosebită lucrind la Julia căci o admir pe Lilliane Hellman, dar tot asa aș fi lucrat și dacă povestea ar fi fost imaginară»... Nu, povestea n-a fost imaginară — Jane Fonda (în rolul scriitoarei Lillian Hellman) si Jason Robards (în rolul scriitorului Dashiell Hammet) într-un film, Julia, care nu pune nici o barieră între biografie şi invenție, fixind însă precis gra- nita dintre fascism şi om Margarita Terehova, un rol dublu in Oglinda lui Tarkovski: «Un superb, mare film» sustine Claude Mauriac, la Paris filmele \ vremii noastre سس ro ar مت Forta conștiinței antifasciste ..«Dramatic, suspensul e demn de Hitchcock» — susţine critica, după vi- zionarea luliei, ultimul film al lui Fred Zinnemann, autorul Omului pentru o eternitate. Suspensul e luat direct din viaţă, inventat de ea, de viata Lillianei Heliman, celebra dramaturgă america- nă, autoarea Vulpilor, a Strugurelui în soare. În 1937, deja celebră, ea pri- meste la Paris un mesaj din partea unei tinere, Julia, pe care n-o mai văzuse de multă vreme. Julia (adevăratul nume nu va fi relevat niciodată) aparține Inal- tei burghezii new-york-eze. Mesajul ei sună cu atit mai straniu: rupind cu me- diul ei social, fata s-a dedicat luptei antifasciste şi ea li cere scriitoarei să îndeplinească un act extrem de riscant dar nu mai putin necesar, să ducă la Berlin, clandestin, o mare sumă de bani, vitală pentru rezistența antihitieristă. Riscul e enorm dat fiind că celebra scriitoare e şi evreică. Totuși, fermecată de Julia (in film, rolul e deținut de Va- nessa Redgrave), de vitalitatea şi inte- ligenta ei, Lillian Hellman (Jane Fonda) urcă în trenul de Berlin, cu banii la ea, într-un vagon unde în nici o clipă nu poate sti dacă cei din jur li sint prieteni ori dușmani. Acesta-i suspensul dra- matic. Suspensul moral e mult mai adinc: această călătorie devine un drum spre o nouă conștiință a eroinei. Credin- ta antifascistă a Juliei se transferă — odată cu farmecul ei — mesagerei care descoperă realitatea Germaniei naziste cu acel dezgust fundamental care cere imperios un nou ideal, o nouă ۵۲ venită din adincurile necesității de a fi și de a rămine om: «Acest film — declară Zinnemann, om, azi, la 70 de ani, născut la Viena, dar plecat de acolo în anii '20—'30 — nu e operă de propagandă, cu asta au fost de acord si Jane Fonda si Vanessa Redgrave şi eu, ci un document uman... Tot ce trăiește Julia, în film, după asaltul hoardelor fasciste, eu am văzut de tinăr şi a rămas întipărit în mine... Naziștii au ars la Paris primul meu film, turnat Documentul sursă a filmului Bojidara Turzonovova. Sint bune speranțe că forta acestor artisti va descoperi în su- biectul clasic-acel punct de foc care sca- pără ori de cite ori spiritul patetic, hotărit să schimbe omul din temeliile sale, se lo- veste de materia dură, mohorită, cum nu se poate mai cenușie, a unei societăți împie- trite în convenții si conformisme conserva- toare. de-a găsi sufletul unei femei. Jan Neruda o întilnește pe această Karolina Svetla, se indrăgosește de ea, crezind puternic in talentul ei, indemnind-o să scrie — cores- pondenta dintre ei e de o înaltă calitate morală, literară, afectivă. Ea stă la baza lil- mului Poveste de dragoste și onoare al cunoscutului regizor cehoslovac Otokar Vavra, avind în rolurile principale doi actori de mare valoare: tinărul Jiri Bartoska şi O întreagă epocă soluţie în jat și crimă; mă gindesc mai ales la tinerii lumpenproletari și șomeri care n-au multe speranţe să iasă la suprafață.» Gian Maria Volonte: «Problema care se pune este cui îi folosește azi această violență. După părerea mea, ea e profita- bilă marilor potentati, intereselor lor eco- nomice. Ceea ce se petrece azi la Roma, Milano, Torino este o manipulare desti- nată să ne facă frică. În ce mă privește, nu mă voi clinti. Nu trebuie să-ți fie frică. Am primit zeci de ameninţări cu moartea. Nu tin seamă de ele». Ne va scuza cineva de estetism daca în acest sărut dintr-o Poveste de dragoste şi onoare, în Praga secolului XIX Michelangelo Antonioni: «Ceea ce mă îngrijorează este faptul că fiecare se obișnuiește cu violența, trăiește ca și cum n-ar avea'loc în fiecare zi evenimente de-o gravitate extremă.» Monica Vitti: «Nu se mai știe exact ce se petrece, decit ca violenta este peste tot... Am fost din intimplare martora — în plină stradă — la asasinarea unui tinar comunist. A fost ingrozitor. Cred că vio- lenta vine dintr-o acțiune concertată, din- tr-o strategie politică. Cineva are interes ca italienilor să le fie frică.» Alţii sint şi mai concreti în acuzatii şi-n definirea cauzelor: Film şi viață în secolul al XX-lea: la cinci zile după ce am văzut la TV, O afacere de lux a lui Rosi, care analiza artistic «ficțiunea» asasinării unor magistrați la Roma — această ştire fără de ficțiune din «Scin- tela», la 15 februarie 1978... P| In mai putin de o oră, atentatul a fost revendicat, telefonic, de o grupare teroristă, „apropiată — precizează agenţia — de gruparea clandestină Baader-Mainhot R.F.G.“, cunoscută pen teroriste. vă vom mărturisi că am citit aceste puncte de vedere foarte acute cu gindul la filmele politice italiene care, cu siguranţă, vor tisni din această criză? Căci criză — fie si de la greci — vine de la «crisis» care inseamnă «judecată». Rubrica «Filmul, document al epocii — Documentul, sursă a filmului» este realizată de Radu COSASU ŞI O ŞTIRE DE ULTIMĂ ORĂ: AL TREILEA MAGISTRAT ASASINAT LA ROMA ROMA. — Marţi dimineața a fost ucis, în plină stradă, magistra- tul italian Riccardo Palma — anun- tă agenţiile de presă, precizind că hare a unui magistrat, incepind din unie 1976, în Italia. „Asasinatul s-a des Dino Risi: «Cred că la originea acestei violenţe se găsește șomajul din lumea tine- retului. Tinerii sint manevrati de consortii industriale italiene și internaționale care încearcă — prin dezordine — să ruineze micile întreprinderi». Elio Petri: «Nimic mai grav decit fas- cinatia pe care violența pare-se că o exer- sează asupra unor oameni prinși într-o existență banală, care nu văd apariția schimbărilor promise si care găsesc o cronica literară cronica nostimă Pasiunea unui mare scriitor din secolul trecut «...Mulțumită dumneavoastră, domnule, am cunoscut un sentiment nobil, puternic, atit de puternic că nu l-am putut niciodată nega, răminind însă incătușată, simțind cum pămintul se cufundă sub pașii mei...» Aceasta e scrisoarea pe care Jan Neruda — cel mai de seamă poet și prozator al Ceho- slovaciei, în a doua jumătate a secolului XIX — n-a primit-o de la femeia iubită, scriitoarea Karolina Svetla, în care el ve- dea un talent extraordinar. Femeia intele- gea astfel să pună capăt unei pasiuni a cărei implinire ar fi dat naștere unui scandal de nesuportat în lumea burgheză a Pragăi. Căsătorită cu un venerabil profesor, Karo- lina se va supune — în pofida propriei crea- tii străbătute de un arzător suflu anticon- formist — convențiilor sociale și nu va urma un poet revoluționar ca Neruda, mai tinăr decit ea cu patru ani... Jan Neruda găsise în ea salvarea, la capătul unei disperări cum nu sint două în viața unui poet: volu- mul său de debut — «Flori de cimitir» — fusese condamnat de cei mai buni prieteni ai săi, oameni cu care altfel împărtășea aceleași elanuri patriotice și revoluționare. În asemenea situații — zic toate cărțile bune — un bărbat trebuie să aibă norocul artă și politică Cineaștii italieni si violenta crizei sociale Face parte din cea mai stricta educație estetică, să stim ce gindesc artiștii, ci- neastii, despre viata «polis»-ului, a cetății lor, în momentele ei de răscruce. Mai ales cînd aceşti cineasti sint italieni, oameni care au făcut din cinema o exemplară — unică prin forța ei artistică — dezbatere a politicului și a marilor neliniști contem porane. Mai ales cind Italia —la începutul acestui an — prezenta chipul uneia dintre cele mai angoasate ţări de pe continentul nostru, depășind imaginea celor mai sar- castice «paradisuri»: în ianuarie 1978, se numărau — doar pentru ultimele șase luni —98 de atentate, 63 de sedii ale unor partide politice devastate de bombe, 246 de magazine distruse, 21 de închisori și cazărmi atacate de bande organizate. Cri- ma și răpirea se constituiseră într-o in- dustrie îndeajuns de înfloritoare, dacă ne gindim că poliția nu izbutise să prindă nici un asasin și nici un gangster. Din 1960, se numărau 360 de răpiri, sumele pentru răscumpărări atingind un total de 132 miliarde de lire. Toate acestea pe fondul unei crize economice şi sociale de-o amploare extraordinară; doar 33%, din populație avea o activitate normală, regulată, — in regiunea Neapole 25", si chiar mai putin. Din cei 200 000 de studenți absolvenți în septembrie 1977, niciunul nu a găsit de lucru. In fata acestei situa- tii — care depăşeşte chiar avertismentele cele mai severe ale filmelor unor Rosi sau Petri — merită să știm ce gindeau artiștii si regizorii italieni de frunte, per sonalitati care demult s-au impus prin puterea lor de reflecţie asupra socialului, prin obsesia chestiunilor morale în ope- rele lor, prin responsabilitatea față de individ. Filmul, desigur, e o lume, dar lu- mea nu e doar un film... lată ce gindeau la începutul lui ianuarie 1978, înaintea for mării ultimului cabinet Andreotti, despre Italia lor. Societatea internațională (formată exclusiv din bărbați) a Admiratorilor a consacrat-o pe Sophia Loren «cea mai agreabilă femeie din lume». (O declarație serioasă a actriței: «Cred ca ne vom întoarce la filmele de caracter. cu personaje a căror evoluție psiho- logică va fi urmărită cu interes. Oamenii s-au plictisit de erotism şi violență».) Societatea internatională (formată exclusiv din femei) a Admiratoarelor l-a consacrat pe Sylvester Stallone Rocky! — drept cel mai «agreabil bărbat din lume». indicație de regie a lui Max Ophüls către operatorul de mare talent care a fost Christian Matras (recent decedat): «Stilul imaginii la Rondul as vrea så lie acesta...» si i-a pus muzica valsului ce urma să fie leit-motivul filmului! La mare pret, in S.U.A., vindute pe sub mină, la bursa neagră — video casete, 920 dolari bucata, mă 9 frumos, care-ţi permit să studiezi sı să contempli radiografiile autopsiilor lui Elvis Presley! Cum ii zicea filmului ala? O lume... o lume... o! lume, lume Liz Taylor, astăzi o Cleopatra cu accent Manhattan, nu mai face filme, face propagandă pentru reţete prac- tice de uz casnic un film care se cheamă chiar Rubens. Filmul pentru televiziune — datorită proporțiilor — a devenit serial; 5 episoa- de a cite o oră. O versiune contrasă va fi prezentata in curind și pe marele ecran. Scenariul a fost scris de un repu- tat om de litere belgian, Hugo Claus, şi are o structură conformă datelor isto- rice: tinerețea lui Rubens la Anvers (pe atunci ocupat de spanioli și bintuit de ciumă), anii de ucenicie în atelierul lui Otto Venius, apoi plecarea în Italia si indelunga ședere la Mantua, intilnirea şi prietenia cu Caravaggio. În sfirsit, întoarcerea, la 1608, la Anvers, unde geniul său artistic avea să se desfășoa- re In toată plenitudinea. Urmează o seamă de misiuni diplomatice, apoi o destul de lungă şedere la curtea pari- ziană a Mariei de Medicis, călătoriile în Spania si Anglia si căsătoria cu Helena Fourment alături de care a cunoscut o viață fericită şi fertilă creației sale. (Rubens a murit în 1640). Filmul este o parcurgere a biografiei, dar și a traseului creaţiei sale picturale. În rolul lui Rubens apare actorul flamand Johan Leysen, iar cel al Helenei Fourment a fost încredințat unei tinere Ingrid De Vos, ambii actori din Anvers. Regizorul filmului declara la recenta premieră dr la Bruxelles: «Nu este deloc un film construiască, intr-un timp record, un platou enorm de filmare de 10 000 ۰ Nu, nu-i greșală: un platou de un hectar. Studiourile pariziene nu privesc cu ochi buni această afacere. Socoteala e sim- pla: din 1958 şi pind In 1976 numărul platourilor au scăzut de la 46 la 15, iar cele care au rămas, totalizind 10 021 m.p. sint folosite în proporție de 49,3%. Paris, Tour Eiffel, James Bond, ¢a va. @ Eco- nomie de energie la Walt Disney. Card Walker, presedintele executiv al socie- tatil, a luat măsura ca toate deșeurile ce se acumulează In Disneyland, circa 30 tone pe zi, să fie arse și transformate în gaz domestic. Cind deşeurile vor atinge cantitatea de 100 tone pe zi, necesarul de energie va fi redus cu 12%. În lumea copiilor, feeria ascunde lucidi- tate și calcul. ® Hollywoodul își îm- prospătează garnitura de regizori. În 1977, studiourile americane au investit 100 milioane de dolari în regizori tineri avind virsta între 27 si 40 ani. Citiva dintre ei au devenit capete de afiș: George Lukas (Războiul stelelor), Mar. tin Scorsese (New-York, New-York), Francis Ford Coppola (Naşul). Un per- sonaj important de la Universal întrebat fiind care este virsta la care trebuie să se lanseze un tinăr, a comparat debutul cu căsătoria și l-a citat pe Diogene: «dacă ești prea tinăr, e prea devreme, iar dacă esti prea bătrin, e prea tirziu». De acord. Constantin PIVNICERU s-ar putea să o fac mai bine decit alții cu pretenții, cu care am avut ocazia să lucrez». 6 Al treilea actor-regizor din acest val (neinitiat de nimeni, dar contagios, pe cit se pare) este Burt Reynolds. Filmul său intitulat Sfirşitul fi are şi ca interpret (in scenaristică nu s-a aventu- rat încă) iar partenerele sale sint Joanne Woodward și Myrna Loy. © Al patrulea, dar nu ultimul, actor regizor, va fi Kojak, adică însuși Telly Savalas in postură de cineast complet: regizor, interpret şi scenarist al filmu- lui MATI. © Uitimul, deocamdată, dintre acto- rii atraşi de regie este Warren Beaty (care de altfel a mai făcut pină acum diverse tentative pe acest teren) și care apare acum ca regizor şi interpret al filmului Cerul nu poate aștepta. li are ca parteneri pe Julie Christie si pe James Mason. © Drama schilleriană «Wallen- stein» devine film de televiziune în regia lui Franz Peter Wirth care lucrează în studiourile de la München. În rolul lui Wallenstein apare actorul Rolf Boysen. © intr-o coprodu franco-poio- يقر regizorul Wojciech Has transferă pe ecran basmul Măgarul care cintă la liră. Filmările se desfăşoară în stu- diourile poloneze și franceze. © Adaptarea liberă după Faust de Goethe (şi dacă adăugăm că adaptarea este făcută pentru condiţiile unui musi- cal, atunci ea trebuie să fie într-adevăr «foarte liberă» şi se va chema Mefisto- te!) iși incheie curind filmările la Pine- wood din Londra. Regizorul este ameri can, Tom O'Horgan, iar rolul principa! şi, bineinteles, mefistofelic îl deține actorul englez Christopher Lee. 6 Un remake foarte așteptat este Somnul cel mare după Raymond Chandler. Adaptarea si regia o sem- nează Michael Winner, iar distribuţia anunțată este faimoasă: Robert Mitchum, Sarah Miles, Joan Collins, Oliver Reed, James Stewart și Incă mulți alții. De precizat că filmările au loc tot la Pinewood, la Londra. © Trei actori polonezi in filme cehe. Este vorba de Barbara Bryiska, aflată In prezent pe platourile de la Barrandov pentru filmul Un american liniștit ta Praga, în care ea deține principalul rol feminin, și de Jan Michulsky care impreună cu Jiri Klima vor apare în filmul ale cărui turnări au inceput tot pe platourile de lingă Praga, în regia lui darosi Balik. Filmul se cheamă Oglin- ri. Din lumea filmului © S-au implinit patru sute de ani de la nașterea lui Rubens și în afară de multiplele expoziții, conferințe şi sărbă- toriri ale marelui pictor, regizorul bel gian Roland Verhavert i-a dedicat si În filmul sovietic Roman de serviciu apare o actriță foarte solicitată în ultimii ani, Alisa Freindlich © Într-o localitate pitorească — Durango din Mexic — in decoruri natu- rale şi In condiţii aproape de pionierat, spun reporterii, نوا desfăşoară filmările într-un ritm susținut Jack Nicholson. Pelicula cu care debutează ca regizor se cheamă Drumul spre Sud. Cum era de așteptat, filmările au atras ziariști si curiosi la Durango, nu atit pentru Dru- mul..., cit pentru Nicholson care se bucură de o popularitate greu de descris. (Într-un recent sondaj al unei reviste de specialitate din SUA, e! se afla pe locul doi, ca popularitate, Inaintea lui Robert Redford şi în urma lui Al. Pacino), Nicholson în postură de regizor se înscrie într-un curent semnalat insistent în ultima vreme, care îi determină pe mulți actori cu faimă să treacă în spa- tele camerei de luat vederi. 6 Al doilea actor (si nu un oarecare) sosit pe platourile de filmare ca regizor este Sidney Poitier, al cărui debut este consemnat concomitent cu cel al lui Nicholson. Filmul, Un fragment de acțiune, ۱۱ va avea pe Poitier si ca interpret principal, alături de el apărind Bill Crosby. Deci Poitier regizor, Poitier actor si cu asta n-am spus încă totul, pentru că Poitier apare gi în calitate de co-scenarist. Într-un recent articol con- sacrat marelui actor american, se afirmă că rareori un interpret imprimă atmosferei unui fiim, atmosferei platoului si colaborării cu restul distribuţiei, o tensiune atit de mare şi o prezenţă atit de inspiratoare cum o face Sidney Poitier. El mărturisea gazetaru- lui cu care a stat de vorbă că s-a decis să facă regie «nu pentru că mă cred mai deștept, dar am convingerea că ştiu si eu ceva, am şi eu ceva de spus şi de la o ureche la alta si ei. Un oarecare din Vercelli, localitate din preajma Romei, se asociază protes- tului cu justificarea că la cinema... măcar e intuneric! Ma comme è posi- bile? 8 Publicaţia engleză «Films and Filming» acordă anual premii de onoare. În 1977, două premii au atras atenția. Este vorba ve Tinto Brass, care a fost premiat «pentru ce! mai detestabil film al anului» (Salon Kitty) și Claude Chabrol pentru «filmul care a deceptio- nat cel mai mult» (O sindrofie de plă- cere). După asemenea «premii», crea- torii de film vor prinde curaj. 8 Celebrul cinematograf de 6 000 de locuri, Radio City Music Hall din New-York, urmează să-şi închidă porțile la 12 aprilie 1978, lăsind pe drumuri cei 450 salariați, fără a socoti muzicienii orchestrei şi pe fai- moşii «Rockettes». Alton G. Marshall, presedinte la Rockefeller Center, de care aparține sala, justifică măsura prin deficitul cinematografului din ultimii 5 ani. O dată cu Radio City moare epoca cinematografului gigant. ۰ m sorry. ® Albert R. Brocolli, producătorul se- riei James Bond, intenționează să reali- zeze următorul film în iunie 1978, la Paris, avind ca titular pe acelaşi invici- bil şi seducător Roger Moore. Totul depinde dacă francezii vor fi In stare să @ First Artists va produce în 1978, Agatha, un film despre viata celebrei romanciere engleze Agatha Christie. Filmul, regizat de Michael Apted, va avea In distributie pe Dustin Hoffman, Vanessa Redgrave şi Julie Christie. All right. W Marile companii aeriene TWA, KLIM, SWISSAIR, AIR FRANCE şi LUFTHANSA proiectează filme la bor- dul jeturilor ce traversează Atlanticul pentru a-şi distra pasagerii. Chestiunea cea mai complicată pentru «cinemato- graful în aer», cum li spun americanii, este selecția filmelor, care trebuie să satisfacă următoarele exigente: să nu socheze pe nimeni, să nu fie prea crude sau prea sălbatice, fără erotism, fără rasism, fără politică, fără probleme mo- rale şi... să placă la toată lumea. Dacă ne gindim la filmele ce se produc «pe pămint», atunci, într-adevăr, sint cam «in aer». W Presa italiană semnalează cu îngrijorare că 20 staţii de televiziune particulare ce operează in zona Romei au difuzat filme pornografice, dintre care 8 interzise tinerilor sub 18 ani şi 7 interzise copiilor sub 13 ani. Cazul a stirnit o vie reacție, iar procurorul ge- neral din Milano i-a convocat pe res- ponsabilii stațiilor tv. Proprietarii de săli, afectați de concurenţă, vociferează © Adela n-a cinat încă va fi o parodie polițistă — afirmă realizatorul ei Oldrich Lipski — (cunoscut în toată lumea cu o altă comedie-parodie a sa Joe Limonadă). Filmul la care lucrează acum se petrece la Praga, dar eroul lui este un «superman» faimos, Nick Car- ter, celebrul detectiv de roman foileton. Problema pe care detectivul trebuie s-o rezolve este ce se IntimplA cu Adela care nu și-a luat Incă cina. Dar autorul filmului păstrează secretul acestui mister pina la premieră. © Azimut '47 se filmează în decor natural, In Mongolia, în cadrul unei coproductii ceho-mongole. Regizorii sint ivo Toman din partea Cehoslova- ciei şi Naidamagin Naidamva din partea Mongoliei. Oechipă de geologi cehi aflată in prospectări وا desfășoară acti- vitatea cu deplin succes (acesta este faptul real),dar ei cunosc şi o serie de aventuri palpitante în regiuni rar călcate de picior de om (acesta este adaosul ficţiunii pe marginea relatărilor membri- lor expediției). Este vorba deci de un film de aventuri In care vor apare actori din ambele tări. @ Prima dragoste este filmul la care lucrează în prezent Dino Risi dar, după cum precizează el, «povestea pe care o transpun acum nu va fi în nici un caz love-story-stă, nu 3 fi după formula comerciala de care- s-a abuzat pina la bagatelizare». Nu va fi, sigur, un alt «Love Story» (al citelea?), pentru că stim ce optică are Risi în privinţa cine- matografului şi a destinaţiei lui artistico- sociale. În Prima dragoste vor apărea ca interpreți principali Ornella Muti și Ugo Tognazzi. 6 Noua peliculă la care lucrează în prezent regizorul francez François Truffaut are un titlu straniu: Camera verde, o poveste despre niște tineri care se intorc de pe frontul primului război mondial (în Jules et Jim al său, războiul era devastator pentru prietenia unor tineri). De astă dată, eroii filmului său sint marcați de măcelul din primul război mondial și, o dată Intorsi acasă, cu fiecare zi ce trece, ei află de alți si alți oameni din jurul lor, pe care războiul i-a sacrificat. În Camera verde, Francois Truffaut deține şi unul din rolurile principale, iar ca interpretă te- minină apare Nathalie Baye. @Dupa o lungă absenţă de pe pla- tourile de filmare, realizatorul recent programatului film pe micul nostru ecran, Romeo și Julieta, regizorul Italian Renato Castellani, se aventu- rează într-un film polițist. El şi-a propus să reconstituie — la comanda televi- ziunii italiene — furtul celebrei Mona Lisa de la muzeul Louvre din Paris. Deocamdată Castellani este ocupat cu descurcarea itelor afacerii pentru a-şi putea desăvirși scenariul. © Şi inca un film dinamic, polițist, la care lucrează altă pasăre rară pe platourile de filmare, regizorul suedez Arne Mattsson, autorul neuitatului N-au dansat decit o vară. Filmul lui se va chema Duminica neagră şi ceea ce se ştie pină acum este doar că va fi o coproducție iugoslavo-suedeză şi că în rolul principal va apare Helmut Griem. 15 AN ACCREDITED CORRESPONDENT FOR Katy د ي». Împărăteasa Farah inminind lui Cristu Poluxis «Delfinul de aur», la Teheran, în 1971, pentru filmul 4 Mogrtea căprioarei 5 Mr. pe. J | j 7 4 ith) t ۳ oa ci artist : autentic 0 C 1 de in | ne ۲ f u 1 niru 0 | 8 5 0 u 2 2 SA ۱ 4 A sc 1 t j : | să se rupă, un Victor Rebenciuc în stare a tăia răsuflarea oricui. Un film inteli- gent, nu odată remarcabil. 6 Padre Padrone (Paolo și Vittorio Taviani, 1977). Descoperirea si înțelege- rea lumii prin teamă, singurătate și violență. Apoi prin cuvint şi inteligență. Sinteză: revolta lucidă. Admirabilă peli- culă, cinematograf pur singe, idei excep- tional orchestrate vizual, o elaborare filmică atit de minuțioasă încit «nebu- nia», sfisierea spre care bate mereu din aripă opera nu este — paradoxal — atinsă. O creaţie atit de densă, incit nu poate trece peste ea însăşi, peste pro- pria-i, consistentă greutate. Un eveni- ment. @ Dictatorul (Charles Chaplin, 1940). Capodoperă la vederea căreia zimbetul poate îngheţa pe buze. Un Chaplin feroce satiric, drapind comicul în gro- tesc. Creaţie ieşită, din păcate, ca nici o alta, din viață, din beznele istoriei. Ficțiune întrecută categoric de realitate. © Ciclul «Mari filme western». Va- lea focului (Vincent Mc Eveety, 1968 — cu James Stewart); Texas (William Wyler, 1940 — cu Gary Cooper); Dallas (Stuart Heissler, 1950 — tot cu Gary Cooper); San Antonio (David Butler, 1948 — cu Errol Flynn); Stinca diavolu- tui (Anthony Mann, 1950 — cu Robert Taylor); Marea de iarbă (Elia Kazan, 1946 — cu Spencer Tracy și Katharine Hepburn); Virginia Citty (Michael Cur- tiz, 1940 — din nou cu Errol Flynn); Urmărirea (Anthony Mann, 1953 — iarăşi cu James Stewart); El Dorado (Howard Hawks, 1967 — cu John Wayne) ..Admirabil curs exemplificat de ل cum să-i zic? — westernologie. Fiecare proiecție nu constituie altceva decit declanșarea unuia dintre cele mai teri- bile reflexe vizuale create vreodată de cinematograf publicului său. Ochiul min- glie în fugă profilul ce inspiră încredere al lui Gary Cooper, se agaţă pentru o clipă cu plăcere de mustăcioara dulcelui Errol Flynn, mai dă roată si pe deasupra altor figuri, dar nu aici zăbovește privi- rea, nu aceste variabile le caută ea, odată ce a fost pronunţat cuvintul «western», ci constantele, «fixurile» ne- pieritoare, evocate de magica vorbă. Paradoxal, un western este mai asimi- lat ca atare, este — In definitiv — mai bun, mai aproape de ideal, cu cit expune mai multe clișee, cu cit se sprijină mai insistent pe acele structuri vizuale de acțiune şi de reacţie a personajelor, care, initial, au constituit legile de fier ale genului, iar apoi, rapid, au devenit grandioasele, strălucitele sale locuri comune. Din retortele marilor, adevă- ratelor westernuri nu se pot naște decit oameni, împrejurări şi lucruri In eternă repetare, deci previzibile: justitiarul; fi- delul secundant al justițiarului; amorul brun sau bălai al justitiarului; banda adversarului; şeriful; patronul sa- loon-ului; betivul simpatic al saloon-ului — iată citeva din tipurile esenţiale. Re- pararea unor daune morale sau ma- teriale — iată sursa cea mai frecventă de conflict, la a cărei rezolvare se purce- de fără ocolisuri. Ura sau dragostea sint nenuantate, în forme extreme si cu declanșare fulgerătoare. Psihologiile «sănătoase», fără abisuri (westernurile așa -numite psihologice nu sint, în- deobste, expresia unor cistiguri în pro- funzime, ci în «mascarea» liniaritatii funciare). Deznodămintul pozitiv e siste- matic rezultatul precumpănitor al unui instinct de conservare superior celui al adversarului. Şi, în sfirșit, marele, fundamentalul clișeu: orăşelul, acea construcție cu aură mitologică incluzind unităţile de bază (strada principală, saloon-ul, biroul șeritului, Inchisoarea) in afara cărora mai nici o operă a genu- lui nu poate fi imaginată. Westernurile, aceste filme cu 0۱196016, cai şi (cind e cazul) partide de poker, reprezintă, în fond, elogiul puterii locului comun și demonstrația necesităţii lui, din cind în cind, în orice viată cinstită de cinefil. © Orfeu in intern (Sidney Lumet, 1960). Tennesse s solid, bine «pus In pagină». Ecranizarea, precum piesa, merge direct şi scurt la psiho logii, răminind întru totul fidelă uno' canoane mai generale ale acestui gen de opere ale cinematografului american, în care nuanțele nu sint doar folosite, ci si apăsat subliniate, îngroșate, iar atmo- sfera «montată» ca un decor, din zeci de «trucuri» asamblate aproape la vedere Unul din cele mai bune (dacă nu cumva cel mai bun) dintre rolurile unui Marlon Brando cu adevărat actor aici, într-o compoziție pe cit de minuțioasă pe atit de expresivă. Aurel BĂDESCU © Doud personalitati in domeniul arte- lor plastice, două nume de rezonanță ale artei contemporane: lon Vlasiu si lon Jalea au fost prezenți In această lună pe micul ecran prin intermediul unor filme-confesiune în care protago- nistii au excelat prin simplitate, sinceri- tate şi dramatism sobru. @ «Ora tineretului» programată tot joia, precum o mai veche seară a tinere- retului din urmă cu cîțiva ani buni (pre- zentată atunci cu aplomb de Mariana Mihut si Val. Plătăreanu) are, spre deo- sebire de această «amintire» si de actualul eı titlu, un suflu destul de greoi lăsind impresia unei opinteli nelntre- rupte. O masă rotundă cu trei studenți (din lași, Craiova, Timișoara) s-a re- marcat doar prin extraordinara cumin- tenie a ideilor. În final, în tonul aceleiaşi căutări pe care o sugerase — involun- tar — emisiunea, autorii au «incercat să ne spună» la revedere, formulă care a demonstrat, brusc, că şi politetea are umor, Tia SERBANESCU Cind vedeta e clarinetul Printre serialele de diferite genuri ce Îşi trăiesc cu demnitate existenţa, polarizind atenţia telespectatorilor 0 jurul lor, a mai apărut unul în premieră. Nu întilnim în el nici poveşti de dra- goste, nici cai sau femei frumoase, ci... instrumente muzicale. «Bucuriile mu- zicii» transmit o adevărată bucurie pen- tru orice categorie de public. Este vorba de «Viaţa instrumentelor muzicale ale lumii», serial în 13 episoade realizat de Televiziunea din Katowice, distins cu două premii la Festivalul internaţional de la Praga, serial în care se fac auzite o mie de instrumente și pseudoinstru- mente muzicale, expuse în 23 de muzee europene. Autor și comentator al emi- siunii un cunoscut muzicolog Janusz Cegiella. Programarea acestui serial amintește de timpul cind vizionam celebrul și apreciatul ciclu Bernstein. Fireşte, sint două lucruri total diferite, dar ambele au acea mare și unică calitate: se vor- beste (putin!) pe înțelesul tuturor despre muzică, profanilor li se deschid ochii asupra comorilor muzicale. În general, la «Bucuriile muzicii» se vor- bește mult despre muzică, uneori con- vingător, alteori în termeni mult prea seci pentru a atrage atenţia celui care duminică dimineaţa se află mulțumit la odihnă. «Viaţa instrumentelor» este rea- lizată în termeni atractivi, am putea spu- ne chiar «comerciali», se folosesc zeci de trucuri ale imaginii pentru ca emi- siunea să fie antrenantă. Cel ce o con- duce, Janusz Cegiello, fără să aibă chipul lui Alain Delon, are în schimb mult farmec și personalitate, este con- vingător în tot ceea ce spune așa cum era și Bernstein cind poposea săptă- minal pe micul ecran. O programare bizară face însă ca «Viaţa instrumente- lor» să nu fie programată săptăminal, ci o duminică da, una ...ba. Se pierde ast- fel din păcate continuitatea serialului. Firește că nu pledăm ca «Bucuriile muzicii» noastre să fie ocupate doar de acest serial, dar poate se putea găsi pentru «Viaţa instrumentelom un alt spațiu de emisie In așa fel incit să fie transmis săptămină de săptămină. Oricum, ținem să atragem atenția în mod deosebit asupra acestui serial de excepție, unde se Imbină exemplar «uti- lul si plăcutul», un serial de la care oricine are de învăţat cite cevê, fără să aibă senzaţia că i se predă o lecție. Illeana LUCACIU filme pe micul ecran @ Tănase Scatiu (Dan Pita, 1976). Cimp ideal, această lume a foșnetului de dantelă imaculată şi a opincii afun- date în glod, a berlinelor, a lecţiilor de engleză la iarbă verde şi a lui «Noi vrem păminti», cimp ideal de acțiune — zic — pentru Dan Pita, această lume extrasă de scenariul lui Mihnea Gheor- ghiu din proza lui Duiliu Zamfirescu. Este loc aici pentru desfășurarea exactă نو în același timp fastuoasă a excelentu- lui simt de a nara și portretiza cinema- tografic, de a crea atmosferă şi a sugera caractere, pe care îl are regizorul. Şi mai este loc (ce loc!) pentru un Victor Rebenciuc «intins» ca o fringhie gata Album de familie inspre sfirsitul lunii tre- cute am văzut o tele-emi- siune cum m-aș bucura să văd cit mai multe. Era, dacă nu mă Insel, într-o simbătă după amiază, la ora rezervată clubului ti- neretului, ne-am pomenit pentru o oră scoși din obișnuințele rutiniere (ale noastre şi, totuși, ale emisiunii acesteia, ale altor destule emisiuni încă prea rigide) printre actorii unui teatru tinăr cum nu avem multe în țară, Teatrul din Piatra Neamţ. Ne-a bucurat faptul în sine (pe multi dintre protagoniști îi știam din spectacole cu adevărat me- morabile ale teatrului cu binemeritat renume), dar mai mult chiar decit aceas- ta — să-i zicem — ۲۵۱۳۱۱۱۸۱۲۵ cu actorii prieteni, ne-a bucurat întilnirea cu gin- durile lor, si preocupările lor, și neca- zurile lor, cu chipul lor de «dincolo de scenă». Cu alte cuvinte ne-au bucurat oamenii care alcătuiesc astăzi, la Pia- tra, echipa de tineri pe care multe co- lective teatrale din țară (dar de ce numai teatrale?) o pot, sigur, invidia. Nu s-a intimplat nimic extraordinar în respecti- va emisiune. Protagoniştii ne priveau în ochi, atit, dar nu ne lăsau să le scă- păm nici o privire. Şi-au trecut unul altuia, simplu, ștafeta tinereții. Altceva nu s-a mai intimplat. Cineva vorbea des- pre rolurile sale, altcineva despre cole- gul său mai tînăr, cineva cinta despre «e prea frumos la mine-n suflet, e prea tir- ziu la tine-n gind», cineva purta în el nostalgia Alba luliei, cineva Işi amintea in hohot «bilba» aceea de zile mari, altcineva devenea pe nesimţite personaj de teatru, cineva vorbea despre cei 17 copii ai lor, altcineva dădea glas rezonant chitarei, cineva amintea de cei care-au plecat din Piatra, altcineva de cei care-au venit, şi aşa mai departe, si aşa mai departe, pină la refrenul nu tocmai fără adresă cu «frați de-ai mei din Capitală, vă sfidez şi vă acuz, dacă nu veniţi cu mine la cules de cucuruz»... Ar trebui rostite, aici, știu, numele tutu- rora. Dar n-o voi face pentru a nu sări vreunul. Ar fi o greșală de neiertat. Pentru că dincolo de toţi si toate, din- colo de ginduri, de vers şi de cint, din- colo de numele realizatorilor Inscrise pe generic, am simțit ceva mult mai important in această emisiune tinără a clubului tinereții: am simţit (nu din vorbe, ci prin faptă) magnetul acela care face dintr-un colectiv în care oamenii — ca-n viață — vin şi pleacă, In care oamenii — ca-n viață — sint atit de dite- riti prin datele lor, o echipă incon- ftundabilă. Am simțit — lărgind cadrul discuţiei — forța tinereții ca stare de spirit. Şi nu ştiu dacă se cuvine să spun ce-am mai simțit, dar Imi venea să iau trenul si să plec la Piatra... Călin CĂLIMAN Rond © «Albumul duminical», prin natura lucrurilor, este fără îndoială una din cele mai vizionate emisiuni. Sumarul emisiunii aproximativ invariabil începe insă a avea aerul unei rețete — de prăjitură, e adevărat — care, repetată cu prea multă stricteţe, tinde să instaleze deopotrivă mica obişnuință şi mica sa- tletate. Variaţiile intervenite în ultima vreme, ca de pildă, «instantaneele» lui Aristide Buhoiu nu depășesc stadiul unei promisiuni orgolioase onorate mo- dest. În schimb, o apariție extrem de plă- cută — artistic — cintărețul de muzică ușoară Gil Dobrică, rar văzut pind acum. @ Tot duminică, emisiunea «Floarea din grădină» ne propune cite un set de voci și speranțe In domeniul muzicii populare, cu care ne mai întilnim o vreme In etapele următoare, după care unele dispar iar altele se «modifică» in- trind In circuitul ansamblurilor mai pu- tin exigente. Încit o emisiune bună şi plină de cele mai bune intenții rămine, fatal, constrinsă a lansa nişte voci curate ی a părea că știe prea bine incotro o ace. Doctor în filozofie și în satiră (Valeria Gagealov și Marian Hudac în «Doctor în filozofie» de Nuşic) «Treptele iubirii» de la Shakespeare la Cehov şi Paul Everac (Silvia Popovici) «Prezentatorul»: un rol pentru care este nevoie de farmecul unui actor ca Dem Rădulescu O teledemonstratie a talentului, șlefuit ani de-a rindul cu inteligență (Silvia Dumitrescu-Timica) Extravagantul Mr. Deeds (1936) de Frank Capra, Fructele miniei (1940) de John Ford — premiate pentru regie, ele au intrat — în tezaurul cinematografiei mọn- diale. Cum se explică atunci socotirea filmului Grand Hotel (discutabil sub toate aspec- tele creației — inclusiv al interpretării, unde figurează nume de prestigiu) drept «cel mai bun» — în 1932? Gustul melodra- mei, atit de pronunţat la americanii epocii — același care îi aducea lui Robert Donat în 1939 premiul pentru interpretare mascu- lină în Adio, domnule Chips este unul din motivele posibile. Inexplicabilé şi de neiertat este Insă si- tuatia prgfniilor acordate în 1940. A distinge Cetăţeanul Kane numai pentru scenariu, cind de la D.W. Griffith incoace America nu mai inovase nimic în materie de limbaj cinematogratic, cind imaginea filmului, sem - nat de Gregg Toland este ea Insăși o lecție de măiestrie și inovaţie — să fie numai o orbire în fața geniului lui Orson Welles ori spaima de nou? Asupra unor asemenea «gate» (aș inclu- de aici și Mrs. Minniver — 1942, melo- dramă cu sirop și lacrimi de glicerină din care ۲۵ doar ce imagine deformată despre războiul din Europa în acea vreme exista peste ocean) îi invităm pe spectatorii nostri së ۵ á 2 In perioada postbelică, dar mai ales in “¥ E سبي ultimii ani, se manitestă un alt fenomen: - campionii — filmele ce culeg cite șase Oscar-uri sau şi mai multe. Uritul și tru- mosul (Vincente Minnelli — 1952), De aici in eternitate (Fred Zinnemann, 1953), Pe chei (Elia Kazan, 1954) fac parte din această categorie și onorează juriul pentru opțiunile tăcute prin realismul lor, prin faptul că încearcă să arate si alte fete ale Americii decit cele larg acreditate, în culori şi cu lustru. La fel În arsita nopții (Norman Jewison — 1967) si Cow-boy-ul de la miezul nopții (John Schlesinger-—1969) — filme în care măiestria artistică se Imple- teste cu setea pentru demnitatea umană. Cum rămine însă cu marile musicaluri din ciclul «Oscar»? Semnatara acestor rin- duri este o ferventă admiratoare a genului dar una este să acorzi Oscar-uri (chiar si nouă) unui West Side Story (Robert Wise~1961) si cu totul altceva să distingi cu titlul de cel mai bun film al anului 1965 — Sunetul muzicii (de acelaşi Robert Wise), film total comercial; ba în plus și cu pre- tenții antifasciste! Să fie oare o simplă coincidență faptul că de vreo 14 ani incoace colectionarul de Oscar-uri se Intimpla să fie si campionul încasărilor din acel an? Nu cumva juriul s-a lăsat influențat de box- office? Au fost ele într-adevăr cele mai bune filme americane în anii respectivi? E greu, desigur, să ne pronunțăm, necu- noscind toată producţia respectivă, dar am dori foarte mult ca și spectatorul să-și pună aceste întrebări, să compare, să ju- dece, din cite informații dispune, să-și tragă singur concluziile. Mai ales conclu- zia Chiar şi un mit ca Oscar-ul poate fi repus în discuţie? De ce nu? Aura PURAN În cadrul unui vast ciclu pe cared va inaugura curind Cinemateca, «Film și literatură», vom putea revedea alături de marile ecranizări universale, opere de prestigiu ale școlii de film românești: Moara cu noroc (Victor Iliu), Pădurea spinzuratilor (Liviu Ciulei). Am extras această fotogramă din Nunta de piatră (Dan Pita si Mircea Veroiu) producător: Garson Kanin. Fuseseră cu toții invitați la Cukor în somptuoasa sa locuință din Beverly Hills Kanm sta de vorbă cu Vivien Leigh care fier- bea, tuna şi tulgera, pentru că Laurence Olivier (citez): «impreună cu Greta Gar- bo puteau fi văzuți, de departe, plim- bindu-se în imensul parc. El — vorbea; ea — asculta. Pe urmă vorbea ea. El făcu un gest larg. Ea întrebă. El răs- punse, cu gesturi expresive. Ca o scenă de film mut. Pină la urmă, soția Vivien Leigh îl sili să-i spună despre ce au vorbit. El se supuse: «Am început prin a umbla. Ea a spus: ce grădină frumoa- să! Atunci eu am'răspuns: Da, e o fru- moasă grădină! Apoi ea: — avem și în Suedia grădini. El — da, îmi închipui că aveţi. Ea — aveti desigur și dumnea- voastră, în Anglia, grădini frumoase. El — da, avem în Anglia o mulțime de grădini. Ea — în grădinile din Suedia avem şi arbori fructi feri. Meri. El — şi în Anglia avem meri. Ea — dar tragi? El — da, excelente. Ea — dar porto- cale? El — nu, portocali n-avem, dar piersici, da. Ea — și noi, în Suedia. El — a, mă bucur. Dar verze aveţi? Ea — da, dar nu în parcuri, ci în grădini de zarza- vat. El — da, Inteleg diferenţa... Şi con- versatia s-a terminat cu un ultim schimb de păreri: Ea — e o frumoasă grădină. El — aveți dreptate, e o grădină fru- moasă... Şi conversaţia se sfirsi cu vor- bele Vivienei Leigh: Hai acasă! Nu cred o vorbă din toată povestea ta. — M-ar mira să mă crezi. Noi însă credem. Repet: adévaratul actor, pretiosul mesager al tuturor fru- musetilor pe care le culege de la alții apoi, întrumusețindu-le încă, le transmi- te altor alții — adevăratul actor asta face. Cind nu are messianica ocazie să o facă, tace. Cu sau fără cuvinte. Cuvinte ca cele rostite de cei doi mari actori: Laurence Olivier și Greta Garbo. D.I. SUCHIANU Pastorală despre varză cu Sir Olivier şi Greta Garbo Doi mari actori își defi- nesc figura, îşi definesc misiunea. Doi mari actori au apărut în ultima stagiune a Cine- matecii: Laurence Olivier şi Greta Garbo. Isprăvile lor le poate oricine găsi înșirate în dicționare. Uneori împodobite cu fel de fel de substantive, adjective și ad- verbe ca (citez): «Distincția și eleganța atitudinii scenice, ca și dictia rafinată, ireproşabilă, ori pregnanta resurselor dramatice... etc., etc.» Pentru un Lau- rence Olivier am găsit însă alt mod de a-l descrie أو defini. Director și înteme- ietor de teatru, regizor, interpret, acest actor, Într-o bună zi, ne-a arătat ce În- seamnă cuvintul actor. Se numește așa un om care nu vrea, nu admite să vorbească decit pe textul altuia. Asta nu e neputinţă, ci mesaj. Actorul, adevă- ratul actor, nu admite să deschidă gura decit ca să spună ceva excepțional de frumos, de adinc, de adevărat. El este purtătorul de cuvint al tuturor geniilor care au spus şi scris lucruri răscolitoa- re, lucruri nemuritoare. Actorul se va mărgini să le facă însă mai frumoase decit le făcuse autorul. Atita vreme cit nu e mesager, actorul se limitează la vorbe banale, de conversaţie curentă. Laurence Olivier ne oferă o scenă de felul acesta. Ne-o povestește străluci- tul scriitor, actor, regizor, scenarist, secvența lunii Un personaj numit Kane Cind poarta imensă a domeniului Xanadu se închide, pe ea se află o ta- blita care reprezintă, poate, cheia, ade- vărata descoperire In căutarea căreia se lansează filmul: «No tresspasing» (Intrarea interzisă). Nu întimplător ca- mera, de-a lungul filmului, nu utilizează unghiuri subiective, nu înregistrează faptele asa cum sînt văzute de unul sau de altul dintre personaje. Nu întimplător prim-planurile sint rare. Pentru că in- cercarea de a regăsi timpul subiectiv al lui Kane eșuează. Pentru că ritmul său interior nu poate fi ghicit din afară, din întimplările relatate de cei din jur. De aceea tot ceea ce ne oferă imagi- nea — în abundența de cadre cu joc în profunzimea cimpului — sint relații: relațiile lui Kane cu cei apropiați, cu societatea, cu spațiul real. Pulsatiile interne vitale ale spiritului lui Kane, aflate într-un ritm unic, nu pot fi atinse. În lunga sa ascensiune socială şi po- litică, el, omul, rămine un domeniu interzis celorlalți. Inspirat, se pare, de figura miliardarului Hearst cu implicații politice în societatea americană, filmul concentrează atmosfera de nesiguranţă, de ambiguitate, de lipsă de Incredere a epocii contemporane. Se prevăd, in nuce, temele marilor filme de mai tir- ziu: imposibilitatea sau refuzul comu- nicării. Accesul interzis! Liliana NEGREANU Sfinxul Garbo şi Sir Olivier-Hamlet în dialog prin parc un ciclu nou Oscar-ul, i idealul cineastului si sufletul comerțului Există în lumea largă cine- matografe de arhivă ce pre- zintă filme la intimplare: este stadiul de Inceput, cind orice nouă achiziție este arătată cu mindrie publicului. Există apoi și stilul descriptiv: sub titlul «vă prezentăm...» sint Infatigate filmele unui regizor, unui actor, o selecție din pro- ductia unei cinematografii nationale etc. Dar asemenea formule nu pot multumi o arhivă exigentă. Prin aceste prime stadii a trecut de altfel si Cinemateca bucu- reșteană și, chiar dacă «medalioanele» sau «profilurile» își mai găsesc locul în programele noastre, am incercat să le gindim mai în profunzime. Asa au apărut ciclurile tematice («Problemele tineretului oglindite în filmul românesc», «Cinemato- graful și arhitectura», «Să vorbim despre eroism, curaj, spirit de aventură» — în mod intenționat am dat exemple din cele mai diferite) care grupau filmele în funcţie de subiect, de temă, de mesaj. Un asemenea program este în primul rind mai elaborat, el avind rolul de a dirija atenţia spectatoru- lui spre un anumit aspect al operei de artă, ajutindu-l pe acesta să vadă filmul dintr-un unghi mai putin obișnuit, să caute instinc- tiv de ce anume film este introdus In acest program. În fond, este una din menirile unui cinematograf de arhivă crearea unui public activ, conștient de actul receptării. De aici a pornit أو ideea unei reexaminări listei faimoșilor purtători de premii Oscar. Adunind, pe măsura posibilităților, filme premiate în fiecare ediție — deci din 1927 încoace — precizind ce componentă a operei a fost distinsă cu prestigiosul pre- miu, înfățișăm abonaților nostri și judecății lor un ciclu intitulat «Premiile Oscar — între mit şi realitate». Mitul sau mai exact idealul: Aceste premii se acordă, spune regulamentul Aca- demiei Artelor şi Științelor cinematografice din S.U.A. exclusiv pentru calitate artis- tică, netinind seama de popularitate sau چ Cel "لهس teribil 1 cetățean din istoria filmului: Cetăţeanul box-office, în scopul ridicării prestigiului artei cinematografice, al progresului pro- ductiel, sub toate aspectele sale. Realitatea: o bună parte din premii sint justificate, și mai ales cele acordate în perioada antebelică. Oscar-urile primite, în 1927, de Aurora lui F.W. Murnau — pen- tru imagine — strălucită performanță de «cinematograf subiectiv» (tramvaiul, res- taurantul, orașul corupt, miastina), în 1930, de Nimic nou pe frontul de Vest pentru regie (Lewis Milestone) și declarat «cel mai bun film al anului», premiul lui Charles Laughton pentru inegalata pertormanţă ac- toricească în Viaţa particulară a lui Hen- ric al Vill-lea, sint pe deplin meritate și orice recomandare în plus este de prisos. Ca şi Denunţătorul lui John Ford (1935), NICULAE N. MARINESCU is Az Cind un operator scrie o carte Ce face un om minat de nobila dorin- tă de a împărtăși confratilor — și nu numai acestora — experiența unor ani de viaţă si de muncă, reflectiile sale asupra meseriei pe care a Imbratisat-o? E! scrie o carte, asumindu-si toate riscu- rile implicate de această dificilă și deli- cată întreprindere. Uneori și riscurile , materiale, așa cum a făcut operatorul Nicolae N. Marinescu, publicind în 1973, la Editura Litera, primul volum (numit cu modestie «fascicol») al cărții intitu- late «Probleme A 7» sau «Probleme ale celei de-a 7-a arte». Şi mai modest, de data aceasta în formă rotaprintată, a apărut la sfirsitul anului «fascicolul Il». La ce reflectează un operator? În primul rind, fireşte, la probleme tehnice. Dar nu numai atit. Primul volum cuprin- dea, pe lingă capitole dedicate funcţiei lumină, funcției mișcare, funcției culoa- re în imaginea cinematografică, și preo- cupări în care interesul pentru tehnică se Impletea cu cel pentru estetică — «Peliculă-film-operă-imagine» — sau pentru istoria cinematogratului — «Neo- realism» sau «Momentul 1925 în cinema- tografia sovietică». Mai putin ۸ în compoziție, volumul al doilea este aproape In întregime dedicat unei pro- bleme estetice majore: timpul și spaţiul în film. Autorul o tratează în vădită cu- nostinta de cauză şi, chiar dacă pe alocuri devine prolix, chiar dacă acordă pe alocuri un spațiu exagerat prezentă- rii teoriilor unor mari filozofi şi esteti- cieni, efortul său de a lămuri cum stau practic lucrurile atunci cind se face un film — prevalează și merită toată lauda. Un capitol aparte, adresat tehnicieni- lor profesionişti, este cel consacrat problemelor ecranului lat, în care N.N. Marinescu propune un nou sistem, me- nit să eludeze incovenientele existente şi astăzi în tehnica realizării imaginii «scope». Din păcate, proiectul său, propus încă din 1975, nu a intrat încă în faza de experiment, singura în stare să-i certifice valoarea. Am reproşa autorului frecventa alu- necare în digresiuni autobiografice,pre- cum şi pasajele de dialog argotic, ne- justificate. Ne permitem să-i recoman- dăm ca atare o mai mare rigoare In stă- pinirea materialului. Acest lucru se învață scriind, și N.N. Marinescu, ope- rator la studioul «Alexandru Sahia», trebuie să scrie în continuare. El are ceva de spus nouă, profesioniştilor și iubitorilor de cinema, ştie să o facă într-un stil alert şi accesibil, si acesta este esentialul. Aura PURAN Was PU WUSU si «Mi-e trupul tot o aripă de zbor». filmul folosește material iconografic de epocă, precum şi filme de arhivă si imagini contemporane. El marchează indrăzneala și dăruirea celor care s-au numit Vuia, Vlaicu, Coandă în afirma- rea aviației mondiale, epoca modernă a aviaţiei, cind România s-a afirmat ca o puternică școală. cu piloți de pres- tigiu mondial, cum ar fi Papană, cel care a avut onoarea de a inaugura in 1945 aeroportul din Miami si, în sfirşit, amploarea aviației contemporane. 999 lon Bostan — scenarist, regizor او ope- rator — inaugurează cu filmul Sfera lui Pitagora ciclul «Omul și universul». O expunere cinematografica în care se imbină desene, fotografii, planse, cu elemente trucate și filmări speciale, realizate cu concursul operatorului Li viu Georgescu Viorel BINDEA / CINEMA, P iata Scinteii nr. 1, București 41017 Exemplarul 5 lei Cititorii din străinătate se pot abona adre- sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, Bucureşti, str. 13 Decembrie nr. 3 adevărat carte, ea merita sa se inchege, iar autorul a cistigat pariul. Romulus Rusan face parte dintre cei, nu foarte multi, care au ciştigat. Ceea ce frapea- ză este chipul în care o neostenită curio zitate pentru cinematograf și o mare dragoste pentru film sint supravegheate نو temperate de o remarcabilă luciditate, de o niciodată alterată voință de obiec- tivitate. Nimic nu este luat de bun sau de rău, nimic acceptat sau respins fără a fi în prealabil cercetat minuţios pe toate laturile, desfăcut cu cea mai mare seriozitate în părțile componente și, odată descifrat mecanismul interior, asamblat fără greș la loc. Este în această mefienta apriorică față de tot ceea ce se oferă simțurilor (cu atit mai mult in cazul a ceea ce se oferă atit 086 ۰ toarei perceptii care se dovedește a fi văzul), este in această perpetuă ven- ficare a unpresulor prin judecată, în a- ceastă broderie minuțioasă de argu- mente ce tine a justifica adeziunea sau respingerea unei fotograme, unei sec- vente, unui film chiar atunci cind nici n-ar fi nevoie de justificare, într-atit apare vizibil semnul capodoperei sau al nulitatii, este în această încăpăținare analitică, în această oroare de simplă impresie, în această cultivare sistema- tică a metodei, ceva din structura de ardelean a autorului. Ar însemna să ne înșelăm însă dacă nu am vedea aici în primul rind — și dincolo de orice particularitate temperamentală — sem- nul unei inteligente superioare, cultiva- te, In acțiune prudentă dar nu sceptică. O inteligență în concepția căreia gran- doarea cinematogratului începe acolo unde el nu mai povestește viata ci o gîndeşte, iar mizeria lui acolo unde ideile sint lenese. Obsesia fertilă a acestor pagini este de a discerne și a ierarhiza valorile în primul rind prin ceea ce izbu- tesc sau ratează ele în efortul de a con- stitui, ca cinematograf, o specificitate artistică. Poziţie cumva surprinzătoare (dar tocmai de aceea reconfortantă), dacă observăm că, In genere, curiozi- tatea scriitorului nostru nu se apropie de film (atunci cind o face) ca de o formă autonomă și specifică de expre- sie, ci ca de o derivație vizuală a litera- turii. Romulus Rusan se înfățișează ca un «degustător» de filme pe al cărui verdict se poate conta. Scrisul său elegant, cu volute de eseu, apare ca o înţeleaptă si cumpănită cercetare secretă în urma căreia ni se comunică precis nu doar anul recoltei, ci si caracteristicile esen- tiale ale buchetului licorii, chiar dacă (riscurile meseriei) papilele gustative tresar uneori revoltate, jignite în sensi- bilitatea lor. Aş putea spune despre La inceput n-a fost cuvintul că e o carte foarte bună. Prefer să spun ceva care mi se pare mai mult si mai exact; ca este o carte care merită să fie citită. Aurel BĂDESCU meilor acestor locuri de baladă. eee Spiritul analitic al regizorului Al. Sirbu se concentrează acum asupra unui film intitulat Desenele scriitorilor. Noul său documentar va pune în relief o latură inedită a personalității lui Emi- nescu, Arghezi, Rebreanu, lorga, Dela- vrancea, V.I. Popa şi alții, prin desenele ce Insotesc relevant manuscrisele. În migăloasa dar pasionanta muncă de căutare, prin sutele de mape, sint an- trenati operatorul Grigore Corpăcescu și directorul Muzeului literaturii române Al. Oprea, consultantul filmului. eee Un spectaculos film despre istoria avia- tiei românești realizează regizorul Al. Gaspar și operatorul Romeo Chiriac după scenariul Aripi românești scris de Romulus Zaharia. Conceput în trei parti, intitulate «La porţile de stele si vis», «Cind braţele mi-s aripi amindouă» Coperta ۱ Prezentarea grafică: loana Moise Tiparul executat la Combinatul poligrafic «Casa Scinteii» — Bucuresti 23 Prezentarea artistica: Anamaria Smigelschi Trei din filmele românesti ale acestei primăveri au ca interpreti principali pe cei trei actori de pe coperta noastră: Florin Piersic In «Eu, tu si Ovidiu» (de Geo Saizescu), Stetan lordache în «Ediţie specială» (de Mircea Dane- liuc) și Adina Popescu în «Minia» (de Mircea Veroiu). Foto: Emanuel TANJALA cartea de film Editura Meridiane 0 inteleapta si cumpanita cercetare O carte de tot interesul ne oferă Romu lus Rusan; La început n-a fost cu- vintul (Editura Meridiane, 1977; redactor: Viorica Matei; tiraj 9 400 ex.). Ca si In cazul altor autori, avem de a face cu o carte care, într-un fel, s-a alcătuit ca și singură, de-a lungul anilor, fiindcă sumarul ei îl consti- tuie tabletele publicate periodic în presă de autor, strinse și grupate acum, după citeva idei directoare. între coperţile unui volum. Operatie facilă la prima vedere, însă cit se poate de serioasă in fond. Fiindcă, sigur, oricine își poate reuni rindurile piblicate aiurea, dar nu întotdeauna rezultatul îl constituie, cu adevărat, o carte. O asemenea alcă- tuire editorială, ivită din însumarea unor producții tipărite în varii împrejurări și perioade de timp, este, în fond, un pariu pe care autorul ۱۱ face cu sine însuși, pe propria răspundere. Dacă imaginea este alta decit a alăturării mecanice a unor texte disparate, dacă materia capătă consistenţa unui întreg, dacă in acest întreg pot fi descifrate o sumă de idei generale și constant cultivate asupra cinematogratului, dacă propozițiile și opiniile tsi răspund unele altora, comu- nicind intre ele dincolo de anii care se- pară scrierea lor — atunci cartea este cu telex Sahia Aripi românești 999 Atenti, cum le stă in lire, docu- mentaristii n-au putut trece cu obisnuin- ta firească a programului de lucru peste luna martie, lună începută sub auspi- ciile delicatelor sărbători închinate f- meii. Regizorul Al. Drăgulescu, Impreu- nă cu operatorul Mihai Todea, reali- zează la Lugoj filmul Ana Lugojana, dedicindu-l femeilor care continuă tra- ditiile de hărnicie și grație, inscriindu-se activ pe coordonatele prezentului. Fo- losind ca pretext căutarea prototipului din cintecul despre Ana Lugojana, fil- mul este de fapt un omagiu adus fe- Anul XVI (183) București martie 1978 Kedact¢ Ecaterina Oproiu cronica animatiei in Furtuna regăsim intacte multe dintre datele inițiale ale unei formule artistice pentru care lon Truică a optat incă de la «ecranizarea» povestirii lui Andersen despre fetița cu chibrituri (Carnaval): renunțarea la aportul cu- vintului, stilizarea severă a figurilor, a decorului și a mişcării, pină la a crea senzaţia unei continue translații de um- bre prelungi care rezumă naraţiunea. cu toate sensurile și sugestiile ei. Un scurt insert introductiv, în noul film, ne anunță totuși explicit noua ecuaţie în care regăsim vechile ele- mente: «Astăzi reinvie umbrele amin tirii, cu faptele de durere și indltare ale lui Horia, ale lui Cloşca și ale lui Cri- san». Evident, grafica povesteşte altmin teri decit epic, povestește metaforic si lantast, dar povestește în fine în ade- vărate secvențe de film, distinct articu- late, cu o impresionantă vervă a in- ventiei scenaristice: secvența muncilor la care erau supuşi țăranii pe pămint او sub pămint, secvența steagurilor sfișiate din cămășşile albe, secvența asaltării castelelor nobiliare, cu păsă- rile şi animalele care fug din blazoanele sfărimate, vinate de săgețile răscula- tilor ș.a.m.d. Ca întotdeauna în filmele lui lon Truică, muzica și coloana so- noră compensează ceea ce cuvintele unui comentariu lapidar şi prompt ar avea să împlinească In viata metafore- lor filmului: tinguirea surdă a doinei însoțește ondularea liniei plaiului de pe care se adună, valuri, motii, păsările din blazoanele stărimate prind glas spe- riat, roata execuției naște, în pendularea ei, dăngăt de clopot. Traian si Decebal Cel mai frapant element in filmele de animatie ale lui Adrian Petringenaru (reamintim Bizanţ după Bizanţ) este mişcarea. Un adevărat salt la antipozi fată de producţia noastră curentă, care se bizuie mai ales pe calitățile plasticii şi cultivă nemișcarea, atunci cind nu etalează farmecul naiv al mișcării cla- sice, mai mult sau mai putin disneyene. E în primul rind, ca sugestie, o mișcare în spaţiu și nu una într-un singur plan — mişcarea pe cit de solemnă pe atit de energică a unor figuri umane care intră în posesia spațiului ce le aparţine. O privire suveran-circulară însoțește această mișcare, o privire care ne fixea- ză stăruitor de pe piedestalul istoriei, implicindu-ne în același timp într-un ritual-spectacol. infruntarea dintre daci si romani, dintre Decebal si Traian este evocată de Adrian Petringenaru tocmai in această latură a întilnirii străbunilor. Desenul lui Radu Costinescu fixează limpede contururi statuare, culorile fi- gurilor şi tentele decorurilor se vor transparente, epurate de semnele tre- cătoare ale timpului și locului, muzica lui H. Maiorovici este si ea «spațială», efectele de orgă evocind rezonanţa bu- ciumului. O depășire mai decisă a ilus- trativului, printr-un plus de invenție scenaristică, în elaborarea metaforică a discursului plastic, ar fi de dorit, după această demonstraţie a vocației, de maximă ambiţie, de o riguroasă ținută profesională In toate compartimentele. Valerian SAVA posibilități posibile Un om cu idei Lucrind împreună cu o colegă la un documentar, am aflat că ea a descoperit la IPRS-Băneasa un meșter iubit, res- pectat și stimat de șeful lui, de ingineri, directori, într-un cuvint, de toți. Cind trebuie tăcut ceva la o mașină, ceva ce nimeni nu poate face meșterul. Dacă e nevoie de o instalație «cu schepsis», haideţi la meșter! Stă într-un colt de atelier, la o masă, desenează, gindeste, bombăne, aleargă, încearcă, se supără, se bucură, se frămintă și... face! Cred că nu există o apreciere mai mare pentru un om al tehnicii decit aceea pe care o exprimă toți din jurul lui: un om cu idei. Din păcate, documentarul nostru nu a fost despre acest om. Altul însă va fi! Va fi neapărat. Avem nevoie de oameni cu idei și de docu- mentare despre oameni cu idei. Alexandru STARK Un film al epopeii naționale Pai 5 i وم ui 5 SFA ry r,t i ابدام we ne PO ABODE + i 0 3 gi CDSE ai i ipa ‘rere Tape a Să realizăm filme demne de înaltul prestigiu al României zilelor noastre lente acumulări, a unui debut perpetuu in noi tematici, cu «dexteritatiy devan- sate dealtminteri demult în producţii pro- prii incomparabil mai implinite, așa cum o arată cu succes celor care le frecven- tează, retrospectivele filmului românesc la Cinemateca. Trăim o epocă în care, în audiența în- tregii lumi și în pofida amneziei simulate a cîtorva, ne afirmăm cu demnitate virsta, ca popor si ca stat unitar, de sine stătă- tor. Facem, cu un ecou universal, de- monstratia acestei maturitaéti, în planul umanismului, al unei gindiri vii, originale, cu elocinté și farmec mereu tînăr. Cine- matografic, avem de asemenea virsta ma- joratului. Este fără îndoială că, urmind indemnurile partidului, realizind în prac- tică indicaţiile secretarului său general, noi, toți cineastii, noi toţi cei care slujim cinematografia, vom face tot ce ne stă în putință pentru a ridica prestigiul unei arte care are un rol atit de important in dezvoltarea și afirmarea conștiinței so- cialiste. «CINEMA» Din unghiuri diferite, același obiectiv: filme românești de o mai directă legătură cu viata reală a ţării cu preocupările oamenilor în mijlocul că rora trăim, cu aspiraţiile societății pe care o edificăm şi în același timp în perspec- tiva unui dialog deschis cu lumea, cu în- treaga lume. Numai în această perspec- tivă ceea ce înțelegem prin «noua cali- tate» va Insemna efectiv, în arta ecranu- lui,un cîştig consistent și durabil. Filmul, ca artă prin excelență de circulaţie inter- națională, a depășit, de altfel, demult granițele cîtorva cinematografii cu tra- ditie și a demonstrat nu numai capaci- tatea școlilor recent afirmate de a se impune atenției, dar si performanţele lo! de excepție, cu cîştig de cauză în com- petiția noutatii şi valorii, alături de ve- chile si marile centre producătoare. Filmul românesc însuși nu a aşteptat să se acumuleze deceniile, ci a obținut de la primii săi «pași» lauri sub forma unui important premiu pentru regie la cel mai prestigios festival internațional. Cinematografia noastră — filmul de lung si de scurt-metraj — a mai obţinut în decursul anilor și alte distincţii interna tionale importante. Nici o justificare, deci, pentru minima rezistență a unor prea profesie, aceeași mare satisfacție, legi- timă mindrie și deplină adeziune. Sint sentimente pe care le-am retrâit în cursul strălucitei vizite pe care tova- rășul Nicolae Ceausescu și tovarășa Elena Ceausescu au făcut-o în această lună în Statele Unite ale Americii. Sen- timente luminate de principiile generoase ale politicii interne și externe a Partidu- lui Comunist Român, izvorită din cea mai fidelă si cutezătoare înțelegere a intere- selor superioare ale poporului nostru, ale cooperării pașnice, pe baze noi, între popoarele întregii lumi. Ca întotdeauna, admiraţia și adeziunea pe care le nutrim față de această politică principială şi umanistă se traduc în forul conştiinţei noastre într-un prilej de adincă meditaţie și un îndemn. Un îndemn de a gindi şi mai profund arta si profesiunea căreia ne dedicăm, la cotele unor exi- gente ۰ Așa cum secretarul general al partidu- lui, președintele Nicolae Ceaușescu, ne-a cerut în repetate rînduri, inclusiv la intilnirile sale cu cineastii, sintem îndem nati să concepem filmele noastre în cea calitate din ce în ce mai înaltă citești un subiect dintr-acestea, altfel îl propui și altfel ti se aprobă. Cu sentimentul că e aprobat de altcineva, dinainte, că a mai fost verificat o dată si «merge». و۵9 bine să nu ajungă la aprobarea defir un astfel de text. Pentru aceasta, susun necesitatea unei dezbateri mai ample a scenariilor și nu doar o avizare a lor, într-un sens sau altul, avizare care nu fundamentea- ză nişte criterii artistice și ideologice, ci afirmă doar un anume gust. Mi s-a întimplat să propun un scenariu care-mi plăcea. Argumentele opțiunii mele se găseau în textul propus, le puteam gi susține într-o discuție în care să-mi explic concepția regizorală. Nu am fost incurajat In a-l susține Necunoscind motivele lipsei de incredere a celor care nu mi-au prețuit munca, ci doar faptul că propunerea mea n-a «plăcut», am înțeles doar că trebuie să prezint altceva, n-am ştiut exact ce, dar mi-era limpede un singur lucru: că viitorul text va trebui să-mi placă mie mai putin. E foarte greu însă să construieşti un film pe care nu trebuie să-l iubeşti tu în primul rind şi numai astfel să-l propui bucuriei altora, ci doar să cauţi prin buzunare chei potrivite pentru uși veșnic necunoscute. Cunosc colegi care-și pri- vesc cu Infumurare eșecurile doar pentru că n-au întrunit adeziunea specialiștilor sau a forurilor în drept. Ei iși privesc propunerile respinse comparativ cu alte scenarii care s-au implinit cu dificultate și de care se simt legați doar prin ideia de «obiecţii», nu şi prin natura acestora. Pentru că fondul obiectiilor rămine deseori necunoscut. Cine știe dacă nu păstrez si eu această iluzie despre vreun film pe care n-am apucat să-l fac? De aceea (revin), cred că dezbaterea sce- nariilor propuse, o dezbatere aprofundată, susţinută în cadrul ACIN-ului, a caselor de filme şi în cadrul unor consfatuiri cu critica de specialitate și nu doar enuntarea unor motive de discuție (dezbaterea critică sea- mana adeseori cu o ședință ce se lot amină si căreia îi aflăm din cind în cind, cu mici modificări, numai ordinea de zi...) ar sprijini saltul rodnic pe care-l simțim ne- Lista participanților (in ordinea alfabetică): Andrei Blaier lon Bucheru Virgil Calotescu Dumitru Carabat Stere Gulea lon Popescu Gopo Corneliu Leu lulian Mihu Mircea Moldovan Mircea Mureșan Geta Doina Tarnavschi Alexandru Tatos Malvina Ursianu Timotei Ursu primă mină și se constituie într-o comisie cu totul responsabilă. La fel de important mi se pare însă si ce propunem noi înşine să lucrăm. Temele câ! dute nu ni s-au impus de către nimeni. E adevărat Insă că o sugestie a lor pluteşte în «aerul cinematografic». Fiecare din filmele remarcabile ale anilor trecuți (critica s-a referit la ele cu îngrijorare și simptomatică stăruinţă) n-au încurajat, ci au speriat pe unii. Un scenariu ca Puterea și Adevărul n-a mai zămislit nimeni, si o dezbatere po- litică de adincimea şi vibrația acesteia n-a mai apărut pe ecran. Filmele bune, în loc să sugereze căi de urmat, par a stabili că «pe aici nu se (mai...) trece». Căile indrăzne- lii sint mai precis delimitate decit cele ale suficientei. Pentru că ideile firave, schemele cuminţi creează o stare de familiaritate. Cind le intilnesti, ai impresia că ţi-ai revăzut o cunoştinţă veche, un prieten chiar. Altfel «Cinema»: scenariști, regizori, Urmărim fiecare nouă ma nifestare, la cel mai înalt nivel, a țării noastre pe are na internaţională cu senti- mente de mindrie comune tuturor concetatenilor nos- tri, dar şi cu un sentiment aparte, legat intim de vocația artei noastre. Cind președintele Nicolae Ceaușescu este așteptat și apreciat de reprezentan- tii cei mai autorizați ai zeci şi zeci de state, apropiate și îndepărtate, mari și mici, cu o considerație care depășește cu mult obisnuintele protocolare și limbajul diplomatic curent; cind în inima Europei, căreia fi apartinem, sau pe solul altor continente, președintele României socia liste a avut şi are un rol de deschizător de drum pentru o lume mai bună și ۵۱ dreaptă, o contribuţie unanim recunos cută în depășirea unor puncte nevralgice ale istoriei pe care întreaga umanitate o trăiește; cind despre tara și poporul nos- tru aflat de peste 2000 de ani în jurul Carpaţilor și la Marea Neagră se vor- bește ca despre o măreaţă națiune —de fiecare dată încercăm, alături de toți com patriotii, indiferent de naționalitate sau ancheta revistei producători discută stagiunea cinematografică 1977-78 Continuăm ancheta în legătură cu filmele ultimei stagiuni cinema- tografice. n numărul precedent am publicat opiniile unui grup de critici de film din presă, radio și televiziune, din Bucuresti si din țară. In acest nu- măr, publicăm opiniile unor scenariști, regizori și producători. Asa cum se poate vedea aceste răspunsuri contin un schimb de opinii diferite, uneori contradictorii. Asa cum se poate observa, deasemeni, tonul ras punsurilor diferă si el. Şi in aceste pagini, ca și în cele din numărul tre- cut, există un evident decalaj între spiritul critic, în general foarte ascu- tit, și spiritul autocritic. E drept, citiva autori discută si din punctul de În multe cazuri spiritul autocritic este însă vedere al răspunderii lor. absent, iar în citeva înclinat spre temperanta Important rămine, însă, evidențierea unor puncte de vedere sincere şi responsabile, capabile să aducă soluții constructive, in remedierea neajunsurilor și în crearea unor condiţii care să facă posibilă o dezvol- tare, calitativ nouă, a cinematografiei româneşti. Redacţia noastră își propune să continue această anchetă, care nu poate să rămînă doar o încercare de analiză colectivă a unei «stagiuni cinematografice», ci trebuie să fie o dezbatere constructivă a celor mai actuale probleme ale cinematografiei, care azi, mai mult decit oricind, trebuie să facă toate eforturile pentru a fi la înălțimea sarcinilor pe care le-a încredințat celei mai populare dintre arte,partidul, în frunte cu secre- multă «ambiție» si «putere de muncă». Du; un scenariu slab, însă, e imposibil să scot: un film ca lumea. Prea încrezători în for- tele noastre, poate că uneori ne-am grăbit să intrăm în producție cu scenarii nefini- sate. De aceea cred că în cadrul ACIN-ului, la casele de filme de asemenea efortul! de perfecționare a scenariilor propuse poale fi realizat mai intensiv. După părerea mea, mai multe grupe de dezbatere a scenariilor propuse pentru producție (în cadrul ACIN- ului) ar constitui o posibilitate de lucru mai eficientă. Discutarea scenariilor în prezen- ta autorilor ar stimula și un climat superior de lucru, obligindu-ne să ne spunem păre- rea răspicat, privindu-ne în ochi. O accep- tare neargumentată sau un refuz neargu- mentat, o viză, cum s-ar spune, devine fără rost chiar dacă cei care acordă a- ceastă viză sint personalităţi artistice de tarul său general. Reproșul mi-l fac, mai intii, mie însumi Anul cinematografic propus discuţiei pre- zintă o producţie mult mai eterogenă decit cele din alti ani. Se pare că tematica dife- rențiată s-a realizat cu prețul unei prea mari diferențieri valorice. Varietatea tematică nu trebuie să devină scop in sine şi acope- riti de această cauză nu cred că trebuie să fim mai ingăduitori cu niște scenarii slabe care acoperă anumite goluri tematice. În general, producția 1977 a pus din nou în discuţie problema scenariilor. Cu toate că au existat şi multe scenarii implinite. Desi- gur, e foarte greu să faci un film prost după un scenariu bun. iti trebuie pentru asta 2 intotdeauna, că azi, la o producţie de 24 de filme anual, există titluri privilegiate din start, pentru că se află pe miinile unor regizori din primul eșalon valoric, iar altele handicapate din start, pentru că sint lu- crate de eșalonul secund sau tert... Vom putea oare dubla producţia și ridica con- comitent valoarea nu a unor filme, ci a intregii producții nationale, fără să adu- cem în cimpul creației cinematografice nume noi, personalități autentice, talen- te viguroase? Greu de presupus. Tre- buie să le căutăm. Unde? În primul rind printre tinerii absolvenți, dar nu numai. Ci si în propria noastră curte, printre cei mai dotați cineasti care n-au făcut încă regie; în teatre, la televiziune, in toate sectoarele inrudite cu arta filmului. Dar asta inseamnă că principala misiune a unor foruri şi organisme trebuie să fie, în viitor, nu aceea de a apăra breasla de noii veniți, ci de a-i căuta pe cei talentați. Şi, even- tual, de a-i ajuta pe cei total netalentati, citi sint şi dacă sint, să lucreze pe măsura puterilor lor, în alte domenii decit filmul artistic de lung metraj. Pentru că, din pă- cate, se intimplă cu unii regizori ce se intimpla cu naționala noastră de fotbal: lua mereu bătaie şi de cite ori era învinsă, i se reproşa că «n-a jucat la valoarea ei». Care valoare? Nivel valoric nu inseamnă un rezultat, o zi bună, ci media comportării sportive; tot aga, valoarea unui regizor este dată de ansamblul filmografiei sale. Dar dacă eșecurile se adună, ce se mai poate spera de la el? Nu mă sfiesc a spune că discuția trebuie continuată cu producăto- rul; sint încă multe de facut pina ce casele de filme să poată afirma că aplică o politică unitară, că urmăresc diversitatea în uni- tate, aşa cum ar trebui. Dacă astăzi producă- torul asistă uimit la incriminarea scenariu- lui de câtre regizor după ce filmul este gata, deşi acelaşi regizor cerea intrarea în producţie subliniind calităţile scenariu- lui, fără îndoială că-și merită soarta! in- consecventa, închisul ochilor, jumătăţile de măsură, concesiile inițiale sau pe par- curs, milostenia sau credința naivă că după două-trei rateuri lamentabile, din pia- tră seacă poate înflori talentul, teama de complicaţii, prudenta comodă și filozofia lui Stan pățitul... toate aceste atitudini sapă la rădăcina valorii, o usucă şi o veste- jesc. N-ar strica, apoi, să încercăm să definim mai exact noțiunea de valoare, nu de dra- gul teoriei, ci pentru a evita să Intelegem lucruri diferite rostind unul si același cu- vint... Operaţiunea nu este așa de inutilă cum pare la prima vedere, de vreme ce ma- rele succes de public nu coincide Intot- deauna cu opinia criticii, cu succesul la competitii si festivaluri internationale, din (Continuare in pog, 4) 3 asigura realizarea unor parametri cantita tivi; calitatea nu vine insă niciodată singură, nu se obține în virtutea obisnuintei. Mai mult, într-un ansamblu inditerent la va- loare, atunci cind ea sclipeste în persoana unuia sau altuia, se stinge repede, «inghi- titan de pluton. Pentru ca valoarea să devină o dimensiune constantă a unei cine- matografii, trebuie creată atmosfera, tre- buie construit (sau adecvat) cadrul, trebuie stabilite ierarhii (care nu contrazic deloc democrația culturii şi care există si func- ționează in toate celelalte sectoare ale creației artistice). Ce spun aici pare că n-are nici o legătură sau o legătură mult prea indepărtată cu punctul de plecare — stagiunea 1977. Este o impresie falsă. Gindurile de mai sus, deși nu izvorăsc dintr-o totală coincidență cu opinia criticilor despre stagiunea 1977 (pe care, personal, n-o privesc atit de alarmat ca semnatarii anchetei din numărul trecut), urmăresc să acrediteze ideea că, dacă vrem să pregătim stagiuni mai bogate în viitor, si este de datoria noastră să o facem atita vreme cit calitatea a fost definită și în sectorul nostru de activitate drept prin- cipalul obiectiv strategic și tactic, tre- buie să pregătim și să desfășurăm o adevărată strategie a calității. Atenţie, însă! Această acţiune trebuie să se desfãşoare in condițiile cresterii cantitative a produc- tiei pind la dublarea ei în următorii ani, ceea ce, dintr-un punct de vedere inyreunează si complică lucrurile, dar din alt punct de vedere (care s-ar putea să fie pină la urmă esenţial și hotăritor), le simplifică, în sensul accelerării unor măsuri. Va trebui, desigur, să începem cu scena- riul și, împinși de imperativul cantității, va trebui să poposim, în căutare de subiecte, pe tărimul prozei, descoperind că proza noastră, clasică sau contemporană, depă- este cu mult în substanţă, în profunzimea nvestigatiei (mai ales cind investighează „mea și ziua de azi) aria în care se mișcă deocamdată scenariul de film. Încercarea scenariului de a urma cu curaj evoluţia în adincime a prozei noastre, în ce are ea mai reprezentativ, va reprezenta, fără Indo- ială, un ciştig esențial. Va trebui să conti- nuăm cu actorii. Se spune peste tot şi în toate ocaziile că avem actori ۲۰ Avem. Dar s-a întrebat cineva cit de minu- nat ar juca ei în filmele noastre dacă ar lucra un rol de film măcar într-un stert din timpul pe care-l consacră unui rol în tea- tru? Dacă acum ne putem permite să-i folosim cu diletantismul de care ar roși pina si un instructor de cămin cultural, noaptea sau între două trenuri, ambiția spre o cali- tate superioară, ca și cele 50—60 filme pe an ne vor obliga să găsim o soluție pentru a restitui interpretării în film caracterul de act de creație, din păcate pe cale de dispa- ritie... Va trebui, apoi să discutăm regia. Se ştie bine, chiar dacă nu se recunoaște valoarea de non-valoare, a întirziat să se manifeste pe parcursul stagiunii? Dar să inchidem paranteza, pentru că ceea ce trebuie discutat de fapt nu este anul publi- cistic 1977, ci anul cinematografic 1977 (deși, dacă revista «Cinema» ne va invita, vreodată, la o dezbatere despre cronicile unei luni, unui trimestru, semestru sau an, vom participa cu plăcere!). Revenind la filmele anului trecut, să notăm, in primul rind, că un peisaj cinematografic cu relativ puține puncte de rezistență a fos! sărăcit artificial prin discutarea nu a anului de producție, ci a anului de difuzare. S-ar putea să mi se răspundă că e un subter- fugiu, o chichité inventată in disperare de cauză. Nu e deloc așa. Cel puţin pentru aprecierea valorică a producţiei Casei unu, nu e deloc indiferent dacă, din cele 6 filme produse in 1977, sint scoase din discuţie «Ediţie specială» şi «Doctorul Poenaru», filme gindite, alături de «Buzduganul cu trei peceti», să joace un anume rol in, să-i zicem, politica de repertoriu si de promo vare a valorii la nivelul Casei. Făcind aceas- ta precizare, nu vreau să se înțeleagă că mă dezic, ca producător, de «Regăsire» şi «lar- na bobocilor». Dimpotrivă. Sint filme care mi-au adus reale satisfacţii. Să recunoas- tem însă că, la nivelul cinematografiei na tionale, poate chiar și un asemenea bilant n-ar fi schimbat structural judecata de va loare. Admitind acest adevar, avem de ales intre două atitudini posibile: aceea de a ne disculpa, de a arunca piatra în grădina altuia («numai si numai scenariul e de vină»; «..pina cind producătorul n-o să priceapă că...» etc.,etc.), sau de a gindi si regindi critic ansamblul mecanismului, dar analizind, în primul rind, cu luciditate și responsabilitate comunistă, ce se petrece in interiorul fiecărei verigi implicate in drumul ideii, sinopsisului și scenariului spre ecran. Fără un asemenea examen lucid şi responsabil, care să nu ocolească con ştiinţa fiecăruia — scenarist, regizor, pro- zucător, fără depistarea cu calm si ۸ a tuturor problemelor de rezolvat şi fara efortul comun de a le găsi soluții, orice pro- gres în planul calității va fi temporar și par- tial, nu va deveni, adică, o premisă constan- tă pentru apariţia și promovarea valorii, o parte componentă a unui sistem gindit anume să descopere, să promoveze si să susțină valoarea. Să-mi fie permisă o comparație. Dacă un ziar îşi propune pur si simplu să apară, el poate fi scos cu un efort minim, în virtutea propriilor sale mecanisme interne; daca-ti propui să-l ridici la o cotă valorică sup: rioară, efortul se inzecește, dar ۷۵ facut. Tot aşa stau lucrurile. în mare, cu un plan cinematografic; disciplina, constiin ciozitatea, profesionalismul unor factori de concepție sau execuţie, imbinate cu inte rese economice individuale şi colective pot «România, care are o istorie îndelungată, de pes- te 2000 de ani, a ținut întotdeauna la inde- pendenta sa şi este hotărîtă să dezvolte rela- tii cu toate statele, fără deosebire de orînduire socială, pe baza princi- piilor respectării indepen- dentei si suveranității na- tionale. Sîntem convinși că numai pe această bază omenirea va putea să trăiască mai bine, po- poarele vor beneficia din plin de cuceririle ştiinţei si civilizaţiei, vor realiza o lume mai dreaptă si mai bună pe planeta noastră» Nicolae CEAUȘESCU cesar cu toții în producția noastră de an- samblu. As mai reveni la un singur lucru: la incã- patinarea criticii în apărarea opiniilor ei, în elucidarea unor idei. Foarte ciudat, cum unii critici, manifestindu-si deplinul deza- cord cu părerea unui confrate, nu urmăresc să se bată pentru cauza lor (așa cum ne cer şi nouă, cineastilor, cu deplină indreptatire). Se pot descoperi cu ușurință dificultăți de gindire ale cutărui cetățean care scrie des- pre filme, lipsa lui de argumente, aproape mărturisită deschis, ca o nouă posibilitate de judecată de valoare, incercarea de a-și impune gustul propriu, deseori foarte du- bios. Ti se argumentează: «Ce să-i faci, e părerea lui, e liber s-o exprime şi e foarte bine că poate s-o facă». Dar e la fel de bine de știut că omul respectiv a spus o prostie, e drept, într-un climat de deplină libertate a cuvintului. în ultima vreme, clubul criticii, inspirat „eat, oferă un cadru propice unor dezba- teri autentice. Discuţiile cu autorii filmelor cred că folosesc tuturor, şi criticilor și realizatorilor de filme, angajaţi împreună in efortul de creştere,pretins cu justete filmu- lui românesc. Desigur, din cele citeva rinduri sper că nimeni nu va înțelege că am vrut să arunc vinovatii In jur. Nu cred, de altfel, că aşa o vom putea scoate la capăt. Important mi se pare cit am propus noi. Şi cit am reușit din cit ne-am propus. Şi care sint reprosu- rile ce ni le facem. Gindurile pe care le-am mărturisit aici vor să fie, în primul rind, nişte reproșuri pe care mi le fac mie Insumi. Şi numai după aceea, eventual, nişte posibilități de discuţie Andrei BLAIER Tactica și strategia calităţii E greu să nu fii de acord cu o opinie cvasi unanimă atit de categoric, de vehement formulată, despre filmele anului 1977, desi. Desi, nu poți să nu te întrebi: dacă lucrurile au fost (si sint) de o asemenea gravitate, de ce s-a așteptat formularea opiniei «in cor» şi «per global», la sfirşitul stagiunii? De ce actul critic curent — citeşte cronica — a fost practicat cu atitea menajamente? De ce mult dorita si mult discutata atitu- dine tranșantă a criticului, chemat să des- partă cu curaj, cu argumente și la obiect Gindindu-mă bine, i-aș găsi acestui in- treg an '77 şi partea lui bună: starea de nemulțumire ar putea fi semnul unui viitor progres. Să nu-l scăpăm! Stere GULEA Critica merge miînă-n mină cu filmele Mi s-a propus să-mi scriu părerea mea asupra filmelor pe 1977 și a criticilor pu- blicate. a. Sint nemulțumit de cronicile la filmul meu «Povestea dragostei» nu pentru carac- terul critic sau laudativ, ci pentru lipsa lor de profunzime; am convingerea că și cali- tatea criticilor, ca şi calitatea filmelor se află la o stachetă mult sub posibilităţile noastre. b. Monotonie, stas, superficial este ceva care face ca mai toate cronicile să semene între ele. O introducere cu pași înainte, pași înapoi, povestirea subiectului, un rind despre creatorul principal (dacă este scenaristul sau regizorul), cite un adjectiv pentru imagine, muzică, actori etc. şi o concluzie vagă: promite, ne aşteptăm la mai mult, ne-a dezamăgit etc. c. Undeva critica merge mină în mină cu filmele, nu se ridică deasupra lor, nu le analizează, nu descoperă calităţi sau de- fecte si, în consecinţă, nu este folositoare. d. Cred că la ACIN, clubul de critică ani- mat de Valerian Sava este mai viu, mai interesant, aici vin creatori نو critici pentru o dezbatere mai pe larg, mai pe amănunt și chiar mai profesional, uneori chiar pătimaș, dar cu folos. e. Citesc întotdeauna, la orice film, cro- nicile semnate de Ecaterina Oproiu, D.I. Su- chianu, Radu Georgescu, cred că nu trebu’ să spun de ce. f. Mai cred că dacă poți spune pe o pagina ce ai de spus, e mai bine un scurt metraj decit două serii de luna metraj. lon Popescu GOPO Despre critica de film si stadiul actual al cinematografiei noastre Consider intrebarea perfect justificată, Pentru că numai calitatea artistică este cea care poate da măsura unei cinemato- grafii, numai virtuțile de fond, virtuțile artis- tice, care fixează filmul in memoria afectivă a spectatorului, sint cele care pot aşeza opera de producţie cinematografică într-o adevărată istorie a artelor. Douăzeci sau douăzeci și cinci de filme înseamnă ceva, dacă ele vin să demonstreze într-adevăr măiestria, inovaţia artistică, spiritul cetate- nesc și direcțiile umaniste ale mesajului unei cinematografii. De fapt, dacă - bine chiar din titlurile anuale ale unor care produc anual pind la două sute ve pelicule de lung-metraj, ne dAm seama cA ceea ce constituie într-adevăr aportul artis- tic întru progresul artei filmului, ceea ce constituie adică artă cinematografică și nu industrie de imagini pe peliculă, nu trece de acest număr — numărul de cincispre- zece-douăzeci de filme. Să medităm la aceasta, gindindu-ne că SUA a avut în anii care au trecut o producție medie de 200 filme de lung-metraj artistic, Franţa de 200, URSS de 150, Italia 230, India 450 sau Turcia: 200. Ne vom da seama că, peste hecatombele generate anual de comerțul cu interpreţi, sentimente si spectacol în mișcare pe peliculă, ceea ce rămine ca act artistic impunind producția țării respective în lume, nu întruneşte un număr mai mare decit cel al producției noastre anuale. Cu douăzeci de filme, deci, se poate impune o cinematografie dacă, asemenea bunilor tră- 051071, ne vom calcula cu precizie gloan- tele. lar perspectiva atit de apropiată a creării condiţiilor pentru o producţie de șaizeci de filme anual, nu poate decit să incurajeze substanțial speranța noastră. Tinind seama de faptul că dezideratul calităţii ne este comun tuturor, aș profita de această intervenţie si, fara nici o intenție de polemică, să arăt unele direcţii în care și colegii noştri critici, care au evaluat pină acum rezultatele trecutei stagiuni, ar putea să-și aducă contribuţia prin actul de creație pe care-l presupune protesiunea lor, la ridicarea valorii producţiei cinematografice autohtone. Un prim aspect al cadrului general in care evoluează cinematografia noastră, si care se impune a fi remarcat prin chiar trep- tele artistice pe care se situează diversele producții, este acela al trăsăturilor speci- fice pe care le aduce o generaţie de regizori și, tocmai prin aceasta, definirea tabloului colectiv al fiecărei generaţii de creatori. Talentul este o condiţie sine qua non. Spiritul responsabil, de asemenea. a valorilor fie ele și reale, la o stare depre- sivă — încruntată în raport cu o situație a cinematografiei mai putin înfloritoare, este cauza — sau una dintre cele esenţiale — ale răminerii noastre în urmă... Cred că cineastii — ar trebui să Intelegem prin cineasti, In special, regizori, scenariști, operatori, producători si critici — trăiesc și judecă mai mult emotional şi fragmentar sint prea repede cuprinși de bucurie ori de supărare, fără să dea dovada unui spirit autocritic și critic autentic, unei gindiri obișnuite să privească atent In propriile lor lucrări cu intenţia de a descoperi ce anume trebuie dezvoltat. Pentru a se ajunge aici este nevoie însă de instrumente intelectuaie şi nu pur şi simplu de păreri, de critică şi ۵ de «cronică cinematografică», de dezbateri serioase și nu de controverse marginale, de analiză și nu de semne de exclamare, de dialog și nu de solilocvii lirice. Mărirea nu- mărului de filme pe care cinematografia le va produce, nu trebuie să ne îngrijoreze, ci trebuie socotită o șansă care să ne facă să gindim In termeni noi. În conclu- zie, cred că fiecare dintre noi şi toți la un loc, trebuie să avem, în sfirsit, revelația autocritică a noțiunilor de calitate și de valoare şi să trecem la așezarea lor fermă in centrul activităţii de creaţie cinemato- grafică. Dumitru ۲ Cauza esenţială: scenariul Deși neplăcută, starea de evidentă ne- mulțumire care reiese din opiniile criticilor vizavi de filmele anului '77, este un simptom care poate fi binefăcător filmului românesc pe viitor. Cu o condiție: nemulțumirea <3 nu fie restrinsă, cum pare să reiasă dır părerile unora dintre critici, numai la anu! ‘77. Această nemulțumire trebuie să-i in- demne pe unii dintre ei să-și reconsidere viziunea de ansamblu asupra filmului romă nesc — mulţi dintre ei gratulind, în timp, cu opinii nemotivat elogioase destule filme care n-au confirmat părerile favorabile. Şi mai ales sa nu-şi uite nemultumirea In ju- decatile care le vor face viitoarelor filme românești. Vreau să zic că această nemul- tumire ar trebui să se transforme într-o exigenté permanentă. Altfel se va crea impresia că anul '77 a fost un accident ne- fericit într-un context cinematografic fericit. Or, lucrurile nu sint deloc așa! În ciuda unor reușite, unele aproape depline, altele doar parțiale, foarte puţine filme au valoare de nivel international. Dacă adăugăm şi deza- vantajul că reușitele sint sporadice, izo- late și deci întimplătoare, atunci realitatea intregii noastre cinematografii nu prea de- pășeşte impresia defavorabilă lăsată de anul '77. Cauza esenţială a pasului pe loc pe care-l bate filmul românesc este, indubitabil, sce- nariul. Acest adevăr pare să fi devenit izbi- tor în ultimul timp, de cînd au apărut citiva regizori de real talent, care fac şi mai evi- dentă lipsa de substanţă a scenariilor cu care se luptă să le scoată la o lumină ci! mai rezonabilă. Constatarea că scenariul, în special, este cauza mediocritatii, poate să ne creeze iluzia că lucrurile pot fi reme- diabile prin venirea unor scenariști de valoare — şi ar fi fără Indoială un ciștig; dar situaţia este mult mai complicată si trebuie in acest moment de clară nemultu- mire, atent analizată, pentru că, de fapt, problema scenariului ascunde întregul me- canism de producere a scenariilor si chiar a filmelor. Scenariile, în special cele de actualitate, dar și celelalte, sint construite sau reconstruite pe baza unor scheme și con flicte false și «scenariștii» nu tac altceva dect să umple cu întimplări «de viata» aceste tipare tiranice, prezentate de pro ducător drept «reguli de fier» în construirea scenariilor. Dacă la acestea adăugăm și ciudata cre- dinté a producătorului că un film poate lı mereu «îmbunătățit» pind la copia stan dard prin diverse tăieturi sau refilmari, ve dem că «simpla» problemă a scenariului are un substrat mult mai adinc. Ar putea părea, astfel prezentată situatia că vina regizorilor este mult diminuata Nu cred! Noi avem marea vină dea ne com place In această situaţie uitind că răspun derea morală în fata publicului, în primul rind, regizorul o poartă. ne — că Intrebările unor critici sugerează si răspunsul ce urmează să-l dea cel întrebat, după cum «mandatarului» publicației respective li place sau nu filmul, îl agreează sau nu pe autor. O testare psiho-sociologică temeinică — şi intenția se Intrevede — s-ar putea face nu adunind neapărat interlocutori din pro- fesii diferite (deşi un strungar este capabi! să aprecieze cu aceeași autoritate ca și un chirurg), ci mergind în mediul care consti- tuie sursa de inspirație și cadrul ambiant al filmului. Acolo şi poate numai acolo gustul și preferințele personale (fireşti în cazul operei de artă) să se obiectivizeze prin generalizare. Folosul ar fi imens nu atit pentru critici, cit pentru noi, realizatorii. Consider oportun, mai oportun ca nicio- dată, ca revista «Cinema» să-și adauge la fiecare număr citeva pagini supliment —- tribună a confruntărilor la zi privind teoria şi practica filmului românesc. n concluzia acestor fugare sugestii, afirm că în prezent critica noastră luptă eficient cot la cot cu noi pentru progresul filmului national şi, cu spirit generos, incearcă să propulseze talente, să promoveze stiluri și personalități — indiferent de generație Numele unor lucrări sau al unor autori pe care i-aș cita (apreciind multi colegi tine: ca Pita, Daneliuc, Tatos, ۷۵۲۵۱۵, Gulea, Timotei Ursu...) n-ar aduce un plus de clarificări ale relației realizator-critic, deoarece nu cred că există o baricadă cu două părţi, ci un singur teritoriu pe care dăm o bătălie comună pentru învingerea inertiel şi a slăbiciunilor, pentru declararea unui singur victorios: cinematograful socialist. Virgil CALOTESCU Nu controverse marginale, ci dezbateri serioase Trei-patru filme reușite realizate în urma cu citiva ani au sugerat redacției reviste! «Cinema» titlul unei colecţii de declaratii semnate, din cite Imi amintesc, de critici. regizori şi scenariști, titlu care, prin ec! însuși, părea un triumf: «larna mulțumirn noastre»! Sustineam cu acel prilej că sem- nificatia apariţiei acelor tilme este oarecum exagerată, și mai ales că eventuala cuce- rire valorică, totuși obținută, trebuie consoli- dată; plecind de la o experienţă din păcate destul de îndelung exersată și devenită parcă un fel de tic comportamental al cine- matografiei noastre (citeva filme bune sau foarte bune sint urmate de obicei de pe- rioade destul de lungi de eclipse) mă te- meam că jubilatia căreia redacția i-a gă- sit un titlu atit de potrivit, va avea un efect de deconectare şi că ar fi posibil ca, dupa o scurtă și iluzorie maturizare, produc- tia de filme să reintre In obisnuitul său joc de-a mediocritatea. Temerea mi-a fost, cel putin în parte, confirmată: o serie Cı filme, cu mult mai mult decit trei-patru, au marcat un grad destul de pronunțat de scă- dere a tensiunii dezbaterii, politice, morale şi poetice; multi regizori, tineri sau mai putin tineri, care ne obişnuiseră cu speranța unui cinematograf grav şi serios, au alu necat spre un decorativism adesea frigid, sau pur distractiv; în planul dramaturgie: dezlinarea, vorbăria — nu de puține ori intr-un mod stupetiant luate drept contribu- ,با originale la dezvoltarea profesiei — golul problematic şi stilistic au recăpătat un loc central Intr-o ierarhie de valori confuză; operatorii, unii dintre ei au reușit, alții se pregătesc doar să-și abandoneze uneltele crezind că a sosit momentul să devină regi- zori, adică șefi de echipe de filmare; pe scurt, pe măsură ce viața noastră socială devine mai interesantă, cu o problematică tot mai profundă, originală, filmele se inscriu într-o manieră mediocru; paradoxală, in direcția unei desubstanțializări Ingrijoră- toare. Desi, cum se spune, reusitele fie și pa'- tiale nu lipsesc, lucrul cel mai putin potrivit ar fi căderea într-o stare de spirit opusă ju- bilatiel, ceea ce ar insemna, de pildă, înscrierea rindurilor de față sub genericul unei rubrici care să păstreze intactă, de data aceasta, replica lui Shakespeare: «lar na nemulțumirii noastre». S-ar putea spune chiar că tocmai trecerea destul de rapidă şi jucăușă de la o excesivă bucurie și exaltare (Urmare din pag. 3) moment ce, uneori, calificativele filmelor noastre nu corespund cu aprecierile achi- zitorilor străini, din moment ce acum ne interesează indeaproape ecoul filmelor noastre in lume, capacitatea lor de a se inscrie, cu şanse de succes, în circuitul valorilor mondiale. ŞI, în sfirsit, va trebui să discutăm pro- ductia, nu pentru a cere, invocind calita- tea, posibilul şi imposibilul de la un studio evident subdimensionat în raport cu dubla- rea cifrei actuale de plan, ci pentru a face înțelese și respectate, o dată pentru tot- deauna, rigorile unei producții industriale chiar dacă ea produce unicate artistice si adună în cimpul ei creatori de artă. Într-un sistem de producţie pregătit pentru saltul cantitativ spectaculos dar și pentru pro movarea valorii ca regulă a sistemului, nu ca excepție obținută tacit, prin Incdicares regulilor, poate că nici fermitatea punc- tului de vedere al producătorului în fazele anterioare aprobării finale, insistența lui şi măsurile preconizate de el pentru res- pectarea unor parametri artistici şi tehnico- economici nu vor mai apărea ca o imixtiune neavenită.. lată doar citeva din foarte numeroasele ginduri care ar putea «cere cuvintul» into viitoare discuție despre o posibilă și ne- cesară strategie a calității. Posibila, pentru că, în ciuda tuturor dificultăţilor cred în forta cineastilor nostri de a o desi3 sura cu succes. Necesară, pentru ca documentele de partid, conducerea part: dului ne-au definit-o drept principala noas tră sarcină. lon BUCHERU Director, Casa de filme 1 Critica luptă cot la cot cu noi O primă constatare care se impune: cu mici excepții (e vorba de o subiectivitate străvezie pe care o practică, din fericire, puţini critici), critica de film se implică din ce In ce mai mult în procesul de dezvoltare a cinematografiei nationale, de decantare s: diferențiere a valorilor. Chiar dacă uneori au fost si lucrări pe nedrept dinamitate, lupta ducindu-se pe un teritoriu extraestetic, pătimaș, personal, timpul le-a reașezat in rindul operelor demne de consemnat. În continuarea celor de mai sus, se cuvine să afirmăm că asistăm In prezent la o critică exigentă dar obiectivă, conștientă de rolul său In susținerea capacităţilor creatoare — indiferent de generaţie — In sublinierea și evidenţierea mesajului ideatic al fiecărui film în parte. Există deci toate premizele ca noi, realiza- torii, să-i considerăm pe critici ca pe niște colegi bine intenţionaţi, care-şi doresc, ca şi noi, adevăratele momente de degus- tare artistică. În sensul acesta, cred că este de datoria revistei «Cinema», a criticilor de film, să militeze — așa cum a făcut-o în domeniul regiei — pentru lărgirea cercului — Inc’ restrins — de scriitori-scenaristi, pentru atragerea tinerilor literati capabili să aduc» pe ecran suflul generaţiei lor. Revenind la dialogul privind stagiunea tre cută, cred că citirea şi descifrarea ei nu pot fi făcute așa de rezumativ. Simpla cata logare: film bun, mediocru sau slab n-ar folosi nici creatorului, nici spectatorului Ar trebui poate, dacă revista «Cinema» va considera necesar, să se discute la obiect următoarele: — configurația planului tematic şi opor- tunitatea fiecărui subiect în anul realizării; — mesajul filozotico-educational ca re- zultat al exprimării artistice; — comunicarea cu publicul în sensul regăsirii veridice a vieții acestuia în filmul cu subiect inspirat din contemporaneitate; — comanda socială — film de cea mai mare răspundere pentru cineast. Poate că, initiindu-se asemenea dezba- teri, s-ar putea evita — nu dintr-odată, evi- dent — o mulțime de tracasări, inversări, cerințe utile sau inutile în perioada: scena- riu-vizionare la cinematograf. O altă problemă care pe mine personal mă frămintă este modul cum se face testarea publicului (mese rotunde, întiiniri, scri- sori etc.). Am uneori senzația — fle-mi cu iertăciu- 4 luri, facturi, pretenţii, ambiţii), necesități diferite. Şi de valori diferite, pe genuri, pe necesități, pe etc. De succes diferit, la public, la critică, pe genuri, pe etc... Cu compartimente diferite (scenariu, regie, ac- tori, imagine, muzică etc) pe genuri etc... Cu istoric şi destin tot atit de diferite si cel mai adesea ignorate. În cite 20 rînduri (aldine-verzale). Ori de 2 x 20 rinduri înmulțit cu «n» anchetatori diferiți Insă de acelaşi gen, fie şi pe 3 pagini. Dar revista «Cinema» nu e «Bianco e Nero», suferă de spaţii înguste si de mensualitate. (Excep- tind poate cazul vreunui «eveniment» cine- matografic ca «Alt bărbat, altă...»). Nu suferă de condeie, dar în chirurgia inciziilor expeditive şi de rutină, inflamatia mai de- grabă se difuzează în țesuturi, nedumerirea si nemulțumirea în masele largi ale spec- tatorilor cititori care (eventual contrazisi) cred ce vor. Ca in ametelile bolii copilariei criticii. 20 de filme (alese arbitrar între 3 ian. 1977 — 13 febr. 1978) între care din actualitate: 12 (3 drame psihologice, 3 co- medii, 2 pentru copii, 2 aventuri, una melo- dramă, un documentar), plus 2 basme, 3 polițiste din anii '40—'50, un film de război, un western și unul istoric, totul amestecat într-un «şeker», merele cu prunele, să vedem ce iese? Smintină? Contest metoda Dar să ocolim vicleana capcană. incontestabil există realizări, succes de public (cele 20 de filme, unele încă în difuza- re, au realizat în Bucuresti, pind la 1 martie 1978, peste 3 milioane spectatori) există unele progrese, apariții noi si multe spe- rante In perspectivă. Dar cine se poate declara mulțumit? S-ar putea spune că filmele, în majoritate pe genuri, pe teme, etc. sint la locul ۰ Desigur, de la unele se putea aștepta mai mult. De la altele, din capul locului, nu era nimic de sperat. Cum s-a ajuns aici? Un astfel de tablou obligă să ne aşternem pe ginduri, pentru a nu ne lăsa purtaţi în derivă de undele leşioase si adormitoare ale rutinei (si birocraţiei) în gindire, viziune, ambiţii, pentru a nu fi seduşi cu totul de zefirul perfid parfumat al suficientei care-şi murmură ademenirile în copacul încilcit la umbra căruia ne consumăm siesta «mul- țumirilor» de la amiază. Există o asemenea stare de spirit, un asemenea climat la Casele de filme, la Centrala România -film, la Buftea, printre realizatori? Să ne asumăm curajul de a răspunde «Da»! Cele 4 case de filme și-au îndeplinit o misiune organizatorică deloc neglijabilă în cel 7 ani de cind ființează. Azi sint con- vins însă că există imense rezerve de per- fectionare. Pot să constat pe cont propriu, si să propun spre dezbatere, de exemplu: lipsa etaloanelor valorice în materie cine- matografică, mai exact lipsa competenţei criteriilor în aprecierea valorilor, inversarea acestora, uneori din oportunism critic, ceea ce duce inevitabil la ocolirea dificultăților din dramaturgie, la aspirația spre mediocri- tatea cea comodă, la golirea de conținut vital si de idei a scenariilor. Situaţie penibilă care se solidifică într-un sistem de rezis- tente în betoane armate la rigoarea, pro- funzimea, seriozitatea sinceritatea, obiecti- vitatea actului analitic. Act care începe cu lansarea filmului în producție, nu cu pre- miera la public. Am convingerea că pro- funzimea sinceritatea, inseamnă şi căldură, sensibilitate, atașament, constructivitate, adică aspirația generoasă spre culmi de front tot mai înalte. Este un crez politic. La studiourile din Buftea există senzația că sarcinile și necesităţile depășesc posibili- tatile și capacitatea de organizare, că şi-au facut apariția improvizatia, încropeala, o anume dezarticulare a organismelor, nu de puţine ori în disciplina de producţie. Partidul, prin ultimele documente ideo- logice și economice, pune în fata cinemato- grafiei sarcini multiple, de mare responsabi- litate, de complexitate politică și artistică maximă, printre care şi aceea de a crește considerabil numărul de filme artistice și de seriale de televiziune. Această sarcină poate să reprezinte măsura posibilităţilor noastre, dar numai cu condiţia transformă- rii cantității în calitate nouă, intelectuală, a zilelor acestea moderne. Să urcăm noua treaplă pornind de la analiza propriilor noastre conștiințe, de la realitatea realitatilor. Mircea MURESAN Filmul de copii — gen ingrat, dar fascinant Am citit, nu demult, dacă nu mă Insel tot în revista dumneavoastră, despre un festival al filmelor pentru copii unde, in calitate de principali destinatari, în juriu au fost invitaţi şi copii. pare că organizatorii festivalului au regretat curind această inovatoare iniţiativă. S-a descoperit că noii membri-copii ai (Continuare in pag. 6) 5 Dacă ascult un critic entuziast sau unul dezamăgit, pentru mine e ca oricare specta- tor, care ar putea să mă incurce. Ti se in- timplă asta cu unii actori care în loc să joace, îţi ridică pe platou tot felul de pro- bleme care nu prea au legătură cu el sau cu rolul lui. Atunci cind te întlinești cu criticii noştri de film, ti se par multi dintre ei inteligenți, umblati prin lume او cu capetele pline de filme de tot felul și poate chiar aga este, dar cînd incep să scrie, li se împiedică pe- nita în hirtie. Am făcut un film, l-au văzu! am vorbit despre el impreună cu ei, am scris chiar eu pe marginea lui, am prezer tat împreună cu redacția revistei «Cinema» o serie de scrisori despre acest film, dar mı se pare că toate acestea n-au avut nici un efect. $i dacă tot trebuie să ne dăm lecții reci- proce, apoi atunci să spunem că un film nu se judecă după o singură vizionare, decit de către cel care-l poate judeca după o singură vizionare, adică de cel care l-a înțeles în mod obiectiv, prin multă experien- tă şi i-a sesizat din interior defectele si calitățile «la rece», De ce crede Smaranda Jelescu că m-ar putea interesa pe mine paralela dintre ro- manul «Marele singuratic» și film şi nu pe Marin Preda paralela dintre roman şi ecra- nizare? În «Scinteia tineretului», la tele- viziune şi acum la «Cinema», tot bate apa în piuă că nu-l găseşte în film pe Marin Preda, aude vorbele lui, dar nu-i găsește spiritul (să-l caute la editură...), că nu e bun Motoi, era mai potrivit Caramitru, cà Florina Luican nu era bine acolo, ci din- colo... Ştie toată lumea că mai toate filmele pe care le-am făcut au produs discuții con- tradictorii şi că nu sint un creator care, la rindul meu, să nu particip cu plăcere la schimbul liber de opinii, este insă de neînțeles de ce apar atitea coloane goale de conţinut şi de direcţie analitică în cri- tica noastră de specialitate. Chiar în revista «Cinema», după ۵ ani de la premieră, Alice Mănoiu se tre- „este să recalculeze contribuția unuia sau altuia dintre sectoarele atit de perfect racor- date la un film ca Puterea și Adevărul, او o face fără idei, fără argumente... Odată, cind i-am reproșat unui cronicar de film că nu scrie profesional, mi-a repli- cat că are la activ trei romane. Dialogu! surzilor. Să nu se creadă că nu avem cronicari buni. Dar cronici bune, puţine. Si ca sf nu se creadă că nu ştiu ce vor- besc, am să o rog pe Ecaterina Oproiu să-mi permită să analizez în revistă unul sau două filme românești în premieră. Pentru exemplu si provocare tovărăşească Şi faceţi, oameni buni, o masă rotundă. unde să stati față în față cu regizorii, pro- ducătorii şi producătorii delegaţi! Şi va ۰ o masă copioasă. lulian MIHU De ce nu cîntărim acelaşi cîntar ? Ne-am apucat cu toții să scuturăm pomul de anul trecut. Criticul a ţinut jos traista 5ı a adunat merele: unele sint roşii, altele ga! bene, altele încă verzi, unele zbircite si amare, iar altele (culmea!) sint din ceară, frumos colorate, lustruite dar totuși din ceară. Le-a luat pe toate, cite unul, cite doua, citeodată mai multe într-o mină (chiar dacă nu erau toate de aceeaşi culoare, dar la repezeală tine!) le-a cintarit nu însă întot- deauna pe același cintar si-apoi cu Indrep- tățită minie le-a aruncat în ograda vecinu lui: a cumătrului regizor şi cumătrului sce narist Apoi a luat un hamac, l-a prins de cren gile pomului cu pricina, s-a aşezat comod și a început să gindească: «De ce recolta de anul acesta a fost așa cum a fost?»... Dincolo de gard, cei doi cumetri — regi- zor și scenarist — își dau cu merele-n cap. acuzindu-se reciproc... Criticul a atipit în hamac pina la recolta viitoare... E primăvară. Sute de fluturi albi şi rozali zboară feeric în jurul pomului, în timp ce grădinarul bea o bere la bufetul de peste drum și se gindeste doar să înlocuiască vechiul gard de lemn cu unul nou și frumos din prefabricate. Apoi urmează vara, con cediile... Şi iarăși toamna. Dar pina la toamna viitoare e-atita timp... Mircea MOLDOVAN Profunzimea face parte din crezul nostru politic Contest utilitatea, eficiența ۰ unei stagiuni cinematografice nationale ننم pusă la 20 de filme de genuri (tematică, sii sint categoric sursele generoase ale unor filme de calitate. Ele nu sint niște simple deziderate, ci o bază artistică substanțială, faţă de care mai trebuie doar o undă de har şi oarecare bun simţ artistic pentru a realiza memorabile producţii cinematografice. Toc- mai din această pricină, rostul criticii ar fı aici, unde e vorba de premize certe, de parte ner intransigent care să nu îngăduie nici o concesie. Bineinteles, alături, sau imediat după producători. Pentru că, un film prost, după un scenariu prost, nu e decit o rușine. Un film prost după o literatură evident valo- roasă, este o crimă. S-a scris oare despre modul în care discredităm cărțile literaturii noastre, atunci cind le stricăm ecranizin- du-le? S-a luat atitudine față de cei care ratează subiectele mari oferite de literatu: a noastră? ...Aici lucrurile sint mai clare dec. in fata unui scenariu pe care nu l-a cunoscu! decit echipa de filmare, si opinia se poate rosti răspicat. Ca să fiu iarăși autocritic și concret: ca producător, am trăit un eşec cind filmul «Marele singuratic» nu a dat măsura cărții lui Preda, şi nu m-a mingliat deloc faptul că colegii mei de la televiziune au trăit o ruşine mult mai mare trebuind să difuzeze un serial după splendidul roman al lui Radu Tudoran «Toate pinzele sus». Cum a consemnat critica dezastruoasa discrepanta dintre romanul care a desfatat atitea adolescente și transpunerea lui pe peliculă? ...Rămine un semn de întrebare, de al cărui răspuns depinde în mare măsură calitatea, ce constituie obiectul acestei anchete. Al treilea aspect asupra căruia trebuie să mă opresc, este cel al promovării şi impu- nerii actorului de film de către critica cine- matografică. Nu mă refer la acele rînduri de la sfîrşitul cronicilor de film, unde criticul se simte obligat să găsească o propozi- tiune, un atribut sau măcar spaţiu tipografic pentru numele interpretilor principali; a- ceasta este o modalitate de rutină, care nu are nimic de-a face cu dezbaterea în fata opiniei publice a artei acelora prin chipu- rile cărora filmul rămine In memoria specta torului. «Monstri sacri» se creează! Se creează oriunde In lume, prin efortul comun al producătorilor, regizorilor şi criticii. De ei, de faima lor, de aderenţa lor la public intr-un cuvint de talentul lor, depinde in ce categoric calitatea celor mai multe me. Şi atunci? Unde, în afară de paginile puține ale acestei reviste, se discută in presa noastră despre arta actorului de film, despre rolurile pe care le-ar merita cutare sau cutare interpret, despre ce scenarii ar trebui scrise pentru ei, despre modul fericit sau nefericit In care i-au folosit regizorii” Este ca si cum într-o industrie am discuta problema calităţii produsului finit, fără si se dea atenţie calității materiei prime, in cazul filmului — actorul —, materie primă umană, formată din sensibilitate, trăire şi expresie artistică. Acestea au fost doar citeva păreri. Cred că este evident faptul că ele nu au nici un caracter polemic. Reprezintă numai efortul pe care-l putem face fiecare constatind cum forțele noastre, si, mai ales ale altora pot contribui la creșterea cinematografulu; românesc. Pentru că, să nu uităm un lucru pe care nu mi-aș permite să-l expediez in spațiul de faţă: marile virtuţi politice ale oricărei arte sint direct legate de intensi- tatea trăirii artistului. Filmulete apolitice se pot compune caligrafiind cu pricepere di- ferite tehnici de care se incintă publicul snob; filmul politic, vibrind cetateneste în marile spaţii de rezonanţă ale marilor idei ale epocii, se poate face numai cu talent. El nu se tratează ci se trăiește, nu se trasează ci se creează cu talentul real al regizorului, scriitorului, actorului și al tutu- ror celorlalți creatori prin simtirea şi sensi- bilitatea cărora se constituie arta filmului. lar rostul principal al unei critici este de- cantarea artei din meșteșug, diferențierea actului artistic de priceperea tehnică ce, uneori, poate duce la impostură. Corneliu LEU Director. Casa de filme 4 Aș vrea si eu să analizez cîteva filme româneşti... Dacă tot auzim fel de fel de lecţii de bună purtare din partea criticii, hai să le dăm şi noi una: sinceritatea lor nu ne produce nici un fel de impresie! Ultima anchetă a revistei «Cinema» a ajuns din pricina unor cronicari «grăbiţi» un fel de plebiscit sau consfătuire sindicală, unde criticii, în cea mai bună parte, dau verdicte fără acope- rire. Dacă a existat vreodată vreun spi- rit analitic, el a dispărut. Au apărut im- provizatia si gustul personal. «Ceea ce simte el», criticul! Dar ca să simtă bine si să judece cum trebuie, un critic trebuie să aibă capul tobă de carte și să ştie să se stre- coare în film... Am asistat la o discuţie despre filmul lui Gulea, larba verde de acasă... și n-am auzit din partea criticii mai nimic esenţial, important. Ce se intimplă? Cert lucru că cinematograful se ۱0۷۵۱8 Sı incă mult, pe diverse direcții şi In cadrul a foarte multe discipline. O generaţie de rec: zori, cea odată cu care s-a configurat pro- ductia industrială a filmelor noastre, a avut de muncit mult pentru a deprinde proble- mele economico-organizatorice ale echipe: de filmare, tocmai pentru că momentul respectiv necesita impunerea unui artist pregătit pentru a face față tot mai ingine reste problemelor de producţie. Aceasia a putut garanta creșterea industriei cine matografice pind la produsul anual de douăzeci de filme, pe care manşeta reviste: N numește «impresionant». A industrie: Arta cinematogratică, Insă, a evoluat in funcţie de un alt coeficient care nu tine nu mai de pregătire: talentul. Progresul, deci, s-a realizat cert, pregătirea tehnică punin du-si amprenta asupra evoluției produc tiei, iar acolo unde era vorba și de talent amprenta întinzindu-se și asupra calităln artistice. Nu întotdeauna, Insă, critica a făcut această distincție. Faptul că un film «mișca bine», a fost suficient ca să o ۰ te, indiferent cit de schematic era, și ea nu şi-a îndeplinit pind la capăt rostul de a promova lucrul făcut cu talent, a-l separa categoric de cel făcut numai cu mestesuy si a impune astfel ceea ce este ۱۱۱۲-۷۵۱ creaţie, intr-adevăr invenție artistică, adică ceea ce duce o arta Inainte. De multe or: critica nu a remarcat un fapt care tine cate- goric de tehnică şi nu de artă: spectacolui cinematografic făcut cu mijloace costisi toare, care impresionează prin ceea ce in teatru am numi «montare», dar nu prin profunzime şi vibraţie. Efectul strict tehn« a indus-o în eroare, făcind-o să consemneze progrese artistice. Care este situația cu generația următoare, generație ce se afirmă în cadrul anual de peste douăzeci de filme. Problemele teh nico-organizatorice ale producției au deve t curente şi stacheta pregătirii didactice „au extradidactice pentru profesie s-a ridi cat. Această pregătire presupune astăzi subtilitati In ceea ce privește știința cadru- lui, mai multă preocupare pentru plastică, impusă de virtuțile reale ale unei superbe generaţii de operatori de imagine, o com- plexă digitatie a montajului și o înțelegere cu mult mai complexă a timpului cinemato- grafic. Ca lucruri învățate, deprinse adică, cele pomenite mai înainte, garantează şi ele un progres categoric In tehnica reali- zării filmelor noastre. Dar și aici, ca şi in cazul celeilalte generaţii, faţă de progresul general şi firesc al meşteșugului, numa! unii regizori şi-au dovedit si profunzimea talentului, adică a ceea ce într-adevăr, garantează progresul artei noastre cinema- tografice. Ce a făcut critica? S-a pamat, după părerea mea, in fata noului stadiu de tehnică artistică la care s-a ajuns, și l-a proclamat talent general. Fără a mai tine seama gi de imperios necesara trăire artistică, cea care dă măsura talentelor prin care o cinematografie se impune. S-a incurajat, In acest fel, o calofilie cinemato- grafică, stadiu superior, recunosc, dar ti- nind tot de meșteșug, nu de creaţie. Ca să fiu şi concret, şi autocritic, trebuie să recunosc faptul că am trăit cu pro- ‘tile-mi răspunderi, în cazul filmului Minia, stetea neîndeplinirii unor speranțe pe care alegerea regizorului părea să le in- dreptățească. Vizionind în parte materialul, eram mulțumit de tehnica superioară în care el se realiza. Închegindu-se filmul, i-am constatat insă lipsa acelei emoţii pe care trebuie să ţi-o dea un tot artistic: nu era trăire, ci tratare; nu era vibraţie, ci elaborare; nu era transmiterea de senti- mente, ci etalarea de lucruri ştiute că fac frumos. În ultimă instanță, aici e bariera inefabila dintre ceea ce — meritind toată stima pen- tru travaliu și sagacitate — se poate ۷, şi ceea ce vine din interiorul artistulu Critica specializată într-un gen artistic tre- buie să aibă acea știință și capacitate a discernămintului între cele două ipostaze tocmai pentru a promova și a impune pro!: ferarea actului artistic. O altă categorie de probleme aflate in direct raport cu critica — sint cele ale sce nariului. Avem și scenarii bune, care au garantat cinematografiei noastre filme de marcă, de la Valurile Dunării la Puterea şi Adevărul, la Filip cel bun și Mere roşii. Ne-am dat seama In ultima vreme ca se pot realiza scenarii bune, care stau la baza unor filme valoroase, chiar și ca răspuns direct la comanda socială: larba verde de acasă, E-atit de-aproape feri- cirea, Rătăcire — fac parte din aceasta fericită categorie. Sint convins că au exista! scenarii bune gi la unele filme mai slabe si, cred că este de datoria criticii să analizeze asemenea situaţii, văzind In ce măsură firescul lor, coerenţa povestirii, este garan- tată prin realizarea filmului pornit de la scenariul respectiv. O analiză atentă a ra- portului scenariu-peliculă finită, sint con- vins că ar contribui la calitatea dorită a filmelor noastre. Ca să nu mai vorbim de ecranizări! Marile cărți ale literaturii noastre, ca și cele care acum işi croiesc drumul spre notorietate, lor. Un principiu pe care îl cunoaștem cu toții ne spune că la saltul calitativ se poate ajunge numai prin acumulări cantitative. Sint temeiuri spre a crede că noua stagiune de filme românești va marca si un spor calitativ. Ceea ce a nemulțumit, de fapt, in evantaiul filmelor anului trecut a fost superticialitatea unor filme care ar fi trebuit si ar fi putut să fie mai bune. Sau chiar inutilitatea unora care au ocupat locul unor posibile filme bune. În sensul acesta optimismul este discutabil. Asa cum se poate spune «semne bune anul aren, se poate spune că sint și semne rele. Neterminatul, contrafăcutul, luatul ochilor cu soluții foarte la indemină Graba. Si spunind «grabă», după părerea mea a jungem la un punct nevralgic: sistemul contractual al muncii regizorilor. Dacă as Ii discutat această problemă acum citeva luni, înaintea hotăririi de sporire considera- bilă a numărului de filme, aș fi spus urma toarele: după opinia mea, acest sistem intro dus experimental în urmă cu șapte ani, nu este un experiment reușit. Sint, cu totii, vreo cincizeci de regizori sau semnatari de regie de film în lung-metraj. Se produc circa douăzeci de titluri anual. Un calcul elementar indică, deci, că un regizor «ajun- ge» pe ecran... la cit timp? Nu e oare fi- resc să apară o acerbă concurenţă pentru a intra în producţie cit mai repede, de vreme ce contractul înseamnă — prac- tic — existența materială a cetățeanului- regizor? De mult prea multe ori — obli- gat de această rațiune — regizorul se află în situaţia de a accepta compromi- suri calitative, fie la nivelul scenariului, tie la cel al realizării în producţie. Situaţia astăzi, mai bine-zis de miine, s-a schimbat. Speram să se schimbe. Oricum, după păre- rea mea, nici acum sistemul contractual! nu e cel mai potrivit. La ordinea zilei rămin: lupta cu comoditatea, cu locul comun, cu compromisul. Este exact ceea ce li se cere cineaştilor, precum întregului popo! român, acum mai mult ca oricind. Propu: un film In care crezi cu întregul din tine. Cu cele douăzeci și două de milioane de spectatori din tine. Știind că esti nu un greiere care scirtlie din vioară, ci un ghioc care numai dus la ureche se dezvăluie a fi altceva decit o simplă scoică. Ştii că ceea ce propui este altceva, superior din punc- tul de vedere al întiinirii cu publicul, deci din punctul de vedere al eficienţei ideologice. Bineinteles că si producătorul asta vrea. Dar filmul nu e film decit pe ecran. Pentru moment, pe acel mic ecran din capul tău, unde vezi o imagine care încă nu există si auzi o muzică, nici ea încă nu există, vezi filmul Cu ajutorul (?) unor coli de hirtie și al unor cuvinte, urmează să îl convingi pe producător să investească, cu curaj, * «pe mina ta». Pentru un film nou. Noul niciodată, niciunde nu se impune de la sine. Deci urmează o luptă cinstită, grea, nu de înfringere, ci de ciștigare a unui prim spectator: producătorul. Si iată că, în plină luptă, altcineva vine cu oferta sa: uite un film, simplu, direct, «nu ridică probleme», cam ca și filmul cutare... Produ- cătorul este presat, la rindul său, de ritmici- tatea necesară a producției. Bine că nu se intimplă de fiecare dată așa, dar de cele mai multe ori cui credeți că i se oferă cor tractul? E toarte bine, este obligatoriu, astăzi, să producem mai multe filme, fie şi numai pentru că saltul pe care-l așteptăm nu e posibil fără cantitate. Dar nici saltul — nu se poate declanşa el singur, orbește. Şi, comu- nişti fiind, stim asta foarte bine. Adaug acest gind celor care mă fac să cred că, intr-adevăr, semne bune anul are! Timotei URSU gust, concepție după care tilmul ar fi rămas inchistat în niște parametri deja cucerit. Filmul, artă tinără în plină expansiune, trebule pus mereu în situația să găsească forme de exprimare a celor mai variate si mai incomode modalităţi literare. Cea ma: bună școală a unui scenarist este aceea de spectator, presupunind bineinteles că in- deplineste condiţia primă care este talentul literar, capacitatea de a crea viață și oameni Există regizori de-ai nostri care nu fac decit să vocalizeze pe partituri elementare. demonstrind, în cele mai fericite cazuri, capacitatea de a emite sunete mai mult sau mai putin muzicale. Sunetele nu se articulează într-un discurs, care să poata lace auzită o voce, Si cu aceasta revenim la cazul lui lulian Mihu, care a demonstrat cu ani în urmă. si nu Într-un singur film, o voce incontunuya- bilă, o prezenţă de prim ordin în oricare cinematografie. Totul în creația lui ante- ۱۱۵۵۲5 avea acel aer ușor fantastic, pentru care regizorul demonstra o certă predilecție A dus de tot felul de necesități şi conjuncturi pe terenuri dramaturgice total improprii, el ne oferă astăzi imaginea acelui albatros din poezie pe care aripile sale prea lungi făcute pentru zbor, îl împiedică să meargă. In film ca si aiurea, aripile sint făcute pen- tru zbor, iar picioarele pentru mers. Exem plele sint mult mai numeroase. Cel al lui lulian Mihu este, cred, cel mai concluden! pentru noi, cineaştii. Concluzia este aceea că cineaștii noștri trebuie ajutați să se exprime, să-şi realizeze cu responsabili- tate propriul lor univers artistic. Trebuie cultivat în ei nu lăcomia de a consuma pe- licula şi cultul pentru cantitate, ci respon- sabilitatea față de propriul lor talent, care este un bun social, de care ei primii sint responsabili. Vin apoi în ordinea respon- sabilitatii producătorii si critica Pentru că nu am vorbit decit sumar despre responsabilitatea producătorului, despre responsabilitatea criticii, precum și despre cea mai importantă, aceea a ci- neastului însuși, sperăm să putem vorbi în curind. Malvina ۵ Unele superficiale, altele filme au In număru! trecut al revistei, o sene de autori de opinie — deopotrivă pietuili de public şi de creatorii de film — și-au spus destul de răspicat punctul de vedere cu tonul mult mai exact în ultimul timp al cro- nicilor apărute în presă, la radio, la tele- viziune — ajung la concluzia unui mare cistig al anului pe care l-am început spo- rul de luciditate. Sporul de exigentă a! cererii. Consecinté logică, va urma un spor de exigenţă si din partea ofertei Ar fi nedrept să se ignore reperele unei stagiuni cinematografice numai pen- tru că o serie de pelicule au plutit o clipă, pe ecrane modificind greutatea 8 a întregului, vreau să spun că o stagiune care începe cu numele lui Gopo, sfirsind cu cel al lui Pita, nu trebuie judecată numai după aparența întregului. Cred că trebuie notat efortul unei varietăţi de gen, mai ales Filmul Elisabetei Bostan se adresează nu- mai aparent copiilor, de fapt el îmi face impresia a se adresa producției naționale de filme: iată că se poate! Mircea Dragan deschide calea unor coproductii de ۸و in egalitatea dintre parteneri. S-a ceru! un număr sporit de comedii. A crescut num. orice), Cornelia Tăutu (Casa 5: Audien- ta), Tiberiu Olah (Casa 5: Viad Tepes.) 099 La Întoarcerea lui Vodă Lăpuş- neanu, casa producătoare 3 (scenariul si regia Malvina Urșianu), s-a hotărit în sfirsit pentru două serii. Partea a doua se va numi Ultimii Muşatini si chiar de ei se va ocupa. În distribuție: George Motoi, Silvia Popovici, Cornet Coman, Val Pa- raschiv, Gabriel Oseciuc, Eusebiu Stefa- nescu, Eugenia Bosinceanu, Melania Ursu, Olga Tudorache. 999 În Bulgaria, la «Nisi- purile de aur» se vor face prospectii pentru Nea Mărin, (scenariul Vintilă Corbu, Eugen Burada, Amza Pelea; regia Sergiu Nicolaescu), care va începe filmările la sfirşitul lunii mai. Ce va fi căutind nea Mărin In Bulgaria e un secret al scenariului, pe care casa producătoare nu-l divulgă încă. 999 S-a definitivat distribuția Au- dientei (Casa 5. Scenariul: Dumitru Buz- nea, regia: George Cornea), în rolurile principale: Ilarion Ciobanu, Vladimir Găi- tan, Silviu Stănculescu, Micaela Caracas, Draga Olteanu Matei, Aurel Giurumia, Ro- dica Negrea, Aimée lacobescu, Mitzura Arghezi, Geo Saizescu. 999 Filmind pe șantierul de construcţii al fabricii «Zarea», actorii de la Gustul și culoarea fericirii (Casa 1; scenariul: Gh. Manole, regia: Feli- telex Buftea Alergind dupa un fulg (de nea) 029 Regizorul Savel Stiopul a inceput filmările la Comuna din Scăieni (Casa 1; scenariul: Nicolae Dragoș și Florian Avra- mescu). Exact cind se pregăteau sacii de polistiren pentru «petele» de zăpadă, a dat ultima ninsoare a lunii martie, pe care echipa a prins-o din zbor. Deci, încă o economie, desigur mai mică decit cea reali- zată prin închirierea a 800 de costume de epoca de la teatrele din țară, a căror confec- tionare ar fi costat cam 2 milioane de lei. @@@ Vis de ianuarie a prins și el ultima ninsoare în pădurea Mogosoaei, care în film va fi marginea unei păduri din Moldova (Casa 5, scenariul: Anda Boldur, regia: Nicolae Opritescu) ۵۵۵ Salutăm colabo- rarea unor compozitori a căror prezentă in Buftea a însemnat intotdeauna o reușită pentru coloana sonoră a filmelor noastre: Cornel Țăranu (Casa 3: Mai presus de piile obligatorii care să-i conducă pu. să-și stabilească criterii foarte serioase sı să adopte măsuri corespunzătoare. Pentru că ceva în mentalitatea noastră s-a osificat și trebuie regenerat. Dacă astăzi am fi putut consemna patru-cinci tiime mai bune, nu cred că datele problemei s-ar fi schimbat, asa cum cele citeva filme mai bune din 76 au precedat o stagiune atit de slabă. Devine de-a dreptul descurajant pentru cel care vrea să facă ceva — atit cit îl tine ta- lentul — să întilnească la producătorii săi atita prudenţă nejustificată, comoditate, o respirație mereu scăzută, pretenţii mici si chiar o anume lipsă de interes pentru cali tatea muncii sale: dacă filmul său a fos! terminat în termen și a trecut cu bine de vizionări, e prea deajuns să fie Imbrățişa! de casele de film. Regizorii comozi, care nu pun probleme de niciun fel, sint la mare pret, iar unele dintre casele de film n-au altă grijă decit ca celelalte să nu scoati filme mai bune și nicidecum ca să facă ele filme cît mai reuşite. Ca în anecdota cu capra... Ultimele hotăriri de partid, întreaga poli tică a statului nostru ridică cinematografiei noastre sarcini extrem de importante și de complexe. În acest moment în care calitatea a devenit precumpănitoare pentru tot ce se realizează în tara noastră; cind ni se cere competitivitate în arena internaţională si o reprezentare peste hotare pe măsura pres- tigiului pe care أو l-a ciștigat poporul nos- tru, e momentul să facem în sfirșit acel mare pas inainte care ni se cere de atita vreme. Să ne punem serios pe treabă, să dăm mai puțin din gură, să ne preocupe mai puţin cu ce culoare de creion bifam planurile de la sfirgitul anului şi mai mult de cum arată filmele făcute să — ajungem din nou la vorba clasicului dar de această dată expre- sia să nu aibă nimic glumet. Deci sa «schimbăm cite ceva, pe ici, pe colo, sı anume prin părţile esenţiale». Alexandru TATOS Ordinea responsabili- tății: realizator, producă- tor, critică Filmografia din ultimii ani a colegului meu lulian Mihu conţine ea singură toale elementele care pot favoriza ۰۵6 5 a acestui timp din cinematografia noastră. Deriva acestui atit de talentat regizor exemplifica la modul cel mai concludent deriva unei cinematografii căreia îi lip- sește, în bună măsură, acel producător de lip socialist, reprezentant nu al gustului său personal, ci al nevoilor spirituale ale mase- lor de spectatori. — Producător care nu servește orb, fără discernămint ideologic, fără răspundere in fata viitorului, gusturile acestui public, ci contribuie la formarea spirituală a unei națiuni; — Producător care isi cunoaşte si iubeste realizatorii cu generozitate şi altruism pină la lepădarea de mici orgolii personale; — Producător pentru care edificarea cinematografiei române să însemne mai mult decit satisfacţiile meschine ale unei mici puteri de moment cu care poate decide cariere şi destine... — Producător care trebuie să admită cu modestie că o cinematografie trebuie så semene cu realizatorii ei si nu cu efemera lui trecere prin această cinematogralie Pentru că, dacă atribuţiile unui regizor sin! aceleaşi indiferent de meridian, atribuţiile unui producător nu sint aceleași fie că el este Ponti sau lonescu. De cite ori s-a mai intimplat ca un film să exprime opțiunea profundă a regizorului pentru o temă și nu o opțiune a producătorului faţă de un autor? Pină și ecranizările sint comandate nu o dată — de către producător direct, unui autor, în ignorarea totală a celui care va realiza cindva filmul. Un scenariu nu e o literatură bună «la purtător». El este valabil cinematografic în funcție de un anumit tip de realizator. Trebuie să existe preocupa- rea de a ajuta pe realizatorii noștri să-și realizeze mai deplin un posibil univers ideatic și stilistic cu care se presupune că au venit în această cinematografie. Desigur, în oricare cinematografie există şi tipul de realizator bun la toate, el nu lipsește nici la noi, ei sint chiar foarte folosi- tori, dar nu acesta este idealul artei cinema tografice. Prejudecata existenţei unor sce- narişti profesionişti duce la repetarea aceloraşi eşecuri, aprobindu-se mai mul! scenariști decit scenarii. Se opune artistu- lui cu personalitate, profesionalismul in- (continuare din pag. 5) juriului au fost foarie exigenti, foarte pert- henfi în aprecieri si neindurători în conclu- zia lor acidă și lucidă: filme pentru copii: Nu, domnilor, dumneavoastră nu ati facut filme pentru copii. Cererea de filme pentru copii a rămas deschisă. Cu filmul pentru copii e cam așa: nu numai că e foarte greu. dar e şi ingrat! Ori te plac maturii نو te aruncă copiii la coș (nenorocire, filmul famine tara obiect), ori le placi copiilor (victorie!) dar te aruncă maturii. Oricum, tot mai bună-i alternativa a doua — maturitatea fiind virsta judecății, se întimplă să se afle printre maturi nu puțini care reușesc să se uite pe sine și să te judece cu înțelepciune, recunoscind că deși s-au depărtat afectiv demult de genu! respectiv, prin virstă, obiectiv vorbind re- cunosc filmului în speţă, merite. Chiar diferite. Zice-ti-i, dacă vreți, poate, con- ştiinţă de sine, dar nu pot să nu regret că la acel festival, cu acel juriu atit de incomod pentru obișnuitele criterii de apreciere ale maturilor, într-un domeniu care nu le este destinat, nu a luat parte și filmul Misterul lui Herodot. Sau a luat? Ochi strălucitori, obraji im- bujorati, participare promptă a sălii, 105 mii de spectatori în București, premieră 4 aprilie 1977. ingrat, ingrat gen, dar fascinant. Filmul următor, tot pentru copii îl fac Ce legătură au toate astea cu tema an- chetei? Au! Dacă ne gindim bine, auf.. Geta Doina TARNAVSCHI Să ne punem serios pe treabă! Recolta unui an cinematografic prezintă un net avantaj față de o recoltă agricolă: poate fi prevăzută mult mai precis pentru că nu depinde de capriciile imprevizibile ale buletinului meteorologic. Un scenariu bun + un regizor bun = cel putin un film bun: un regizor bun poate salva un scenariu prost, după cum un scenariu bun poate tine în picioare un regizor care nu știe să mear- gă; un scenariu prost + un regizor prost = cine mai crede astăzi în minuni? Nu e nimic şugubăț în această introdu- cere: zău că nu-mi vine să rid, ba chiar deloc Dacă pentru criticii și spectatorii desemnați să analizeze filmele anului trecut (de ce au pătruns în această anchetă primele patr- filme de anul acesta? Nu cumva asta aduce cu povestea cu «steagurile» din piesa clasicului, şi anul viitor le punem iar la numărat?) nemulțumirea aproape unanimă pentru foartele slab an cinematografic care a trecut,contine şi firescul procent de sur priză, pentru cei care lucrează «inlăuntru! fenomenului» n-ar trebui să fie niciun motiv de mirare. Nu trebuie să ai cine știe ce calități protetice şi nici să te adresezi vreunui institut de prognoză pentru că era. spus pe românește, la mintea cocoșului că totul va ieși așa. Anul trecut, răspunzind unui bilanț asemănător în paginile aceleiași reviste («Cinema» 2/1977), îmi arătam in- grijorarea pentru premierele anului 1977. Socoteala mea era foarte simplă; deși aveam in mină o singură carte: lista regizorilo: care erau în producție, şi, mai ales, a celor care lipseau — cei mai multi dintre cei mai buni. Producătorii aveau în mină și cea de-a doua carte: scenariile — adică știau pe ce scenarii mizează. Este un adevăr care nu mai trebuie demonstrat (decit poate unora dintre casele de film) că în această ele- mentară ecuaţie — regizor-scenarist — stă fundaţia unui film și tot aici nevralgia esențială a cinematografiei noastre: regi- zorii buni lucrează mai putin decit cei slabi sau mediocri, iar scenariile, în majoritatea lor, sînt... știți foarte bine cum sint!... Aceste lucruri s-au ştiut, puteau fi în orice caz prevăzute, dar s-a ajuns la sta- giunea din anul trecut, apreciată drept foarte slabă. Eu zic că e bine că s-a in- timplat asa. Dacă n-ar fi fost această sta- giune foarte slabă ci una mai cãldutã, din nou s-ar fi emis judecăţi la fel de 06, exagerindu-se meritele, dojenind indulgent lipsurile si iarăși s-ar fi ocolit problemele de fond. Acum poate vom fi obligaţi — viata ne obligă — să ajungem la un foarte necesar «moment al adevărului». Cred că astăzi, mai mult poate decit oricind, cine- matografia noastră trebuie să-și facă un foarte serios examen de conștiință, o ana- liză temeinică; să-și reamintească princi- 6 Să facem filme demne de „Cintarea României" SE با بت PE es A ME re وس a a AT NCEE ع EET Ra تسه Ecaterina | ae“ * Teodoroiu unui nou film. Foarte așteptat N EOT a E zm lo, sus, e 1 a Ree oe Ei al unei | j T lür 1 ară x ar + ki ۱8 O «nonconformistă» într-o vreme în care emanciparea femeii era încri- | | ات “ل minată de opinia publică (Stela Furcovici în rolul Ecaterinei Teodoroiu) au oa 2 pr 3 Eu: ae ‘ul 1 ` ا . iar ERE ortret e mai uşor de cre n a | | 7 او min? sista să aceea, pentru sji : |] «Fetita care vinde Universul » (Ruxandra Macovescu) gi cei doi tineri «ostasi»: 2 i Ecaterina Teodoroiu a iti si locotenentul Mănoiu (Ion Lupu) numai 6 so oe ee e viză 1 rii ricina u defici e se oo | clubul criticii În fiecare luni, la orele 5 trecute fix Întrunirile Clubului criticii din fiecare luni, la ora 5 după-amiază, n-au devenit încă, prin simplă coinciden- ta, aceie «causeries du iun- di» (Sainte-Beuve) pe care ni le-am dori cu toții, dar nu s-au confrun- tat nici cu riscul de a fi nişte five o'clock-uri convenționale. Dacă am considera citeva dintre expu- nerile prezentate la club, am putea afirma că sint şanse pentru prima alternativă Laurenţiu Ulici («Un critic literar despre criticii de film»), Henri Wald («Semiotică, lingvistică şi cinematografie»). În aceeași perspectivă s-a Înscris şi discuția pe mar- ginea cronicilor filmului Profetul, aurul și ardelenii, la care au luat si reluat cu- vintul (în ordinea cronologică a primei intervenții) —după amfitrionii lunii, Adina Darian si Călin Căliman — regizorul Dan Pita, criticii Valerian Sava, Radu Geor- gescu, Ecaterina Oproiu, Laurenţiu Ulici, Tudor Caranfil, Manuela Gheorghiu, Adrian Petringenaru, Eugen Atanasiu, operatorul Nicolae Mărgineanu, studenta în filmologie Eugenia Vodă, operatorul de sunet Andrei Papp, D.I. Suchianu, Victor Rebengiuc, Nicolae Mateescu, George Littera și monteuza Cristina lonescu. Ceea ce se mai poate afirma cu certitu- dine despre clubul nostru, în pragul celai de a cincea luni de existență saptamini dincolo de ritmicitate și frecvență, es că el și-a definit, de pe acum, un profil tematic și o formulă de lucru. În fiecare lună, una sau două dintre in- truniri sînt dedicate unei critici a criticii, analizind cronicile scrise despre filme româneşti recente (pe afișul lunii aprilie au figurat Ediţie specială și E atit de a- proape fericirea). O altă ședință săptă- minală este rezervată în fiecare lună, deschiderii spre lumea cinematografică prin intermediul unor mărturii de la fața locului, aduse de participanți la festivaluri şi întilniri internationale (în această lună, Andrei Blaier și Constan- tin Vaeni ne-au întreținut pe tema «Jeune cinema-ul și filmul românesc la Bruxel- les»), În fine, fără a exclude subiectele spe- ciale sau specioase, de felul celor aborda- te luna trecută de Laurenţiu Ulici și Henri Wald, o a treia secțiune a activităţii clubu- lui reprezintă o deschidere spre lumea «extra-cinematografică», spre preocupă- rile de ordin sociologic,documentar $.a.m.d (cum este, în luna în curs, comunicarea Stefanei Steriade intitulată de auigmte «Plăcerea filmului si receptarea dec tizantă»). Ciştigului ideologic pe care il are în vedere Clubul, organizat sub egida Bi- roului Secţiei de critică a Asociaţiei ci- neastilor, i se alătură unul de ordin etic. Intolerantele și prejudecățile, izvorite mai mult din lipsa de comunicare, au început să cedeze în favoarea dialogului, ca școală a obiectivității şi autodepășirii. Uneie ba- riere sint însă rezistente, cum exclama, cu exemplară franchete noua noastră co- legă, studenta Eugenia Vodă: comodita- tea generalitatilor prudente, ca să nu mai vorbim de echivalarea critici: cu da vorbi de rău pe cineva». Vizind ridicarea acestor bariere, dialogul nue doar un fel de acomo- dare reciprocă, ci un exercițiu vital pentru destinul vocației noastre. Pentru că — aşa cum observă Lucian Raicu, în Practica scrisului şi experiența lecturii — «ma- rile epoci creatoare au fost aglomerări de talente de toate rangurile și de toate speciile, lovindu-se între ele, atrăgindu-se, iritindu-se, trăind într-un climat de iubire şi detestare reciprocă». Referindu-se 8 Rebreanu, care era un om tăcut, dar căruia ii plăcea să tacă într-o companie literară numeroasă, cu tot zgomotul ei adesea inconsistent, trimitind la «atitea capo- dopere care numai în fadă izolare reciprocă nu se puteau naște», colegul nostru con- chide că «unii scriitori au devenit mari pur أو simplu pentru că erau îndrăgostiți — cu o dragoste care nu exclude sila, satie tatea, enervarea — nu atit de literatură, cit — ei, bine — de Viaţa literară». Valerian SAVA aducă de fiecare dată elemente no: despre biografia eroului, creind o impresie عل faci litate prin distorsionarea chipurilor, stop cadre abuziv repetate și accente netem- perate In coloana sonoră. Dealtfel, cred că filmul ar fi cîştigat chiar fără preambulul interior genericului (secvenţă bine reali- zată în sine tot în stilul reportericesc amin- tit) fără legătură cu ceea ce urmează, anti- cipind nedibaci deznodămintul, deoarece între profilul moral al celor doi tineri — ambii victimele unui accident — nu există nici o legătură posibilă. Paralel, urmărim portretul unui Vali-pozitiv, capabil de visuri, de dragoste și chiar de dăruire atunci cind iese din înrăire. Între acest Vali şi o fată pe care tot hazardul i-o scoate in cale, se înfiripă povestea care face din «Septem- brie» un film de dragoste. Scurtă ۵ plină de prospețime și farmec începută cu excelenta secvenţă de la bar. «O vreți mai dulce sau mai amară ?», se aude glasul fetei, care-i servește cafeaua, încă inainte de a se face văzută, iar dialogul primei lor întilniri continuă cu aceeași autenticitate, cu același firesc,rar întilnite în filmul nos- tru. Același timbru discret, lipsit de stri- denté guvernează toate întilnirile celor doi, clipe de neintrerupt adevăr, dintre care mă mulțumesc să reamintesc doar plinsul fetei în zori, după primele ceasuri petrecute pe malul Dunării: «Acum ce rost mai are să plingi, nu-i destulă apă aici». Poezie sinceră, emoție netrucată! lată de ce de la ıcest prim rol Anda Onesa (elevă de la Liceul textil din Pucioasa) si Geo Costiniu itinărul actor de la Teatrul Giuleşti) fac un cuplu de adevărate vedete, dar ei! min, ca să parafrazez chiar o replică din film: «invenţia regizorului», urmind sa-si desfăşoare talentul în alte încercări. Prin toate celelalte roluri, Timotei Ursu realizează duble portrete: individuale și cele ile categoriei sociale pe care fiecare per sonaj o reprezintă. Ştefan Mihăilescu-Brăila micul tuncționar conştiincios, obtuz în viata Un actor pind acum folosit foarte putin Sincer şi grav despre debutul în viață personală; Ruxandra Sireteanu — exce- lentă în apariția unei femei, nu demult mutată la bloc, cu bigudiuri în cap și în «neglijeu», dar atentă ascultătoare pe la uși; Eugenia Bosinceanu — o mamă dezo- rentată de eșecul propriei ei căsătorii care nu a știut că dragostea pentru unicul e: fiu poate să îmbrace si haina severitatii; tinãrul inventator, un alt nerăbdător al generației sale, dar care ştie să muncească; Stefan Bănică — ilustrind atit de bine ne- fasta putere de seducţie a răului; inginerul Glăvan în rolul său din viață — toți la un loc și fiecare în parte aducind mărturia vieții așa cum este. În acelaşi stil al cinematografului-adevar se integrează si decorul semnat de Marga Moldovan (interioarele celor două locuinţe fac un adevărat portret al locatarilor lor) asemeni şi imaginea vivace, fără ostentati; discretă dar cu mare efect emoţional sen nată de operatorul Marian Stanciu. Succesul lui Timotei Ursu in Septem- brie (filmul este in primul rind un multiplu succes al regizorului care trebuie să-i asi gure dreptul de a semna cit de curînd o nouă premieră) este acela de a fi făcut din tr-un frumos love story un grav momen! de adevăr, un acut examen de sinceritate în fata vieții care nu iartă gresala nici celo: tineri, nici celor mai virstnici. Cu firesc si discreţie, regizorul a învelit încărcătura de semnificații morale și de consecinţe inerente fiecărui gest în viață sub aparen- tele unui joc inocent. Firesc أو discreție datorate in egală măsură încrederii regizo- rului, în forța de sugestie a imaginii pentru definirea stării personajelor sale; în dialogul lipsit de orice ostentatie; în alegerea celor doi interpreți principali prin care pariul unui dublu debut a fost cistigat cu brio Septembrie rămine un film de actualitate sincer și grav, despre unii tineri de azi care işi caută drumul în viață si uneori nu il găsesc pe cel drept; nu îl găsesc atunci cind nu înțeleg la timp că vieții și oamenilor 7 le poți cere fără să le dărui ceva la rindul Au, Adina DARIAN Scenariul Timotei Ursu, după un subiect de Adrian Dohotaru. Regia Timotei Ursu. imaginea Marian Stanciu. Muzica Adrian Enescu. Decoruri Marga Moldovan. Costume Csaba Zemienyi Cu: Anda Onesa, Geo Costiniu, Sandu Popu, Stefan Mihailescu-Braila, Stefan Bânică, Jean Con- stantin, Sandu Sticlaru, Eugenia Bosinceanu, Hora- ‘iu Mălăele, Ruxandra Sireteanu. Film realizat in studiourile Centrului de Produc: Cinematografică «Bucuresti». Producţie a Casei de filme 5. Director: Dumitru Fernoagă. trei experienţe ale lui Timotei Ursu in filmul de ficțiune, este preocuparea pentiu de- butul în viață. În «Decolarea», un tinăr absolvent al unei școli superioare de zbor, inzestrat si hotarit să traducă în viață ambiţii dintre cele mai nobile, pierdea startul; in «Cursa», o tinără pornea la drum pentru a-şi întemeia un cămin si ajungea la capă- tul cursei pentru a afla că «inceputul» fusese greșit, iar hazardul fi așeza In față o altă cale; în «Septembrie» un tinăr din aceeași generaţie se află şi el In fata unui al doilea start, plin de capcane. Experienţa eroului propus acum de Timo- tei Ursu este cit se poate de complexă — tinind de antecedente familiale (părinții divorțaţi), de întilniri cu oameni de atitu- dine dubioasă, chiar dacă sint mascaţi de aparente oneste (prima lui iubită şi familia acesteia), de contacte cu răutăcători, dar și de legături cu tineri care știu să mun- cească serios la facultate sau la uzină; prin această legătură autentică si diversă cu atitea medii, cineastul-reporter reușește un portret veridic al unui anumit tip de tinăr, iar filmul său este cit se poate de educativ fără să adopte nici o clipă un ton moralizator, folosindu-se dimpotrivă de o demonstraţie prin reducerea la absurd. Să mă explic. Vali este un băiat ca multi altii din generaţia sa. Este chipeș, inteligenti, inzestrat, adică un băiat care ar avea toate atu-urile să reușească și totuși,intr-un fel absurd, el incepe să coboare pe pânta ratării, pina cind, atit de timpuriu, ajunge la punctul fără intoarcere. Sentimentul ratării, neindreptatit dealtfel, pentru că viata îi oferă atitea alte posibilități oneste de afir- mare, începe o dată cu pierderea examenu- lui la facultate; dar tinărul nu are nici ma- turitatea, nici discernămintul de a face atunci, pe loc, o nouă alegere. El este prea grăbit — filmul diagnostichează foarte bine această grabă atit de caracteristică tin: rilor — să reușească; iar graba devine — tot absurd, o frină în calea sa, indem- nindu- să apeleze mai întii la expediente, apoi la mijloace necinstite prin care să-si satisfacă ambiția, initial deloc reprobabilă, aceea de a fi student, dar pe care nu a știut să o susțină muncind. Şi aici regizorul gradează cu mult tact semi-tonul dintre pasul drept si cel strimb, pas care o dată facut antrenează de la sine pe următorul. Portretul acestui Vali-negativ este sugera! prin repetate flash-backuri, amintirile erou lui, văzute din unghiul său, dar la care el participă doar prin replică; procedeu prin care regizorul pare să sublinieze efor- tul de obiectivare al eroului său. Procedeul nu este lipsit de interes dar regizorul îl foloseşte pină la exces. «Reportajul» a- mintirilor intrerupe nedorit fluxul povestirii de la timpul prezent, ingreunind-o fără să la început de | Au trecut șapte ani de la debutul lui Timotei Ursu cu «Decolarea». Au fost ani ne- permis de lungi pentru un regizor aflat drum (pe atunci absolvent de doi ani al IATC-ului) şi care a dovedit încă de la acel prim film capacitatea de a construi și scrie singur scenariul, adică de a traduce — fără inter mediari — gindul său în cuvint, iar cuvintul in viziune regizorală. La timpul său, «De colarea» a fost primit diferit de către critică. Cei mai multi au elogiat filmul, vă- zind în acel debut o certitudine a cinemato- grafiei noastre; ceilalţi, mai puțini la număr, au privit filmul cu scepticism, dar nici aceș- tia din urmă nu întrevedeau ipoteza unei atit de indelungate absente a regizorului de pe platoul de filmare; absenţă, cu atit mai reprobabilă, cu cit în ultimii patru-cinci ani producția noastră de filme a înregistrat un salt cantitativ substanțial. lată de ce Timotei Ursu reapare acum la rampă cu emoțiile si cu preaplinul unui regizor aflat parcă din nou la primul film. Emotiile au fost sursa unei autentice trăiri artistice; preaplinul a adus însă şi balastul celui care, tăcind o vreme prea îndelungată, are prea multe de spus; dar și emoțiile şi prea- plinul au fost însoțite de un plus benefic de experiență. Pentru a avea o imagine ceva mai completă asupra autorului tre- buie spus că în acești șapte ani de tăcere regizorală în privința filmului de ficțiune, Timotei Ursu a fost prezent pe marele ecran cu scenariul după care mai tinărul său coleg Mircea Daneliuc a realizat «Cursa», unul dintre cele mai bune filme ale ultimilor ani; tot în același lung interval اه a semnat aproape o sută de reportaje, anchete, documentare şi spectacole de teatru pentru micul ecran. De aici, putem afirma, fără teamă de a exagera, a venit «salvarea» acestui regizor. Da, salvarea sa nu numai față de uzura morală, inerentă celui ce se vede obligat să rămină pe ۵8 (nu puțini dintre colegii săi de breaslă cu- nosc acest sentiment), ci în special sal- varea de a fi rămas, pe de o parte în con- tact direct cu viața, prin ochiul aparatului de filmat și, pe de altă parte, de a fi conti nuat lucrul cu actorii pe platoul tv. Sep- tembrie ne apare astfel ca rezultanta di rectă a acestei multiple experiențe. Acest rodaj permanent al prizei directe cu eve- nimentele de pe șantierele sau ogoarele țării, cu existența oamenilor de toate virste- le şi ocupațiile, a asigurat acum filmului de ficțiune vigoarea faptului autentic, discretia emoțiilor surprinse pe viu, dramatismul neprevăzutului, firescul exprimării, adică a dat filmului toată seva vieții reale. De alt- fel story-ul propriu-zis, ca și multe din in- timplarile de pe parcurs sint desprinse din- tr-un carnet de reporter. lar stilul regizo rului se defineste de la sine tot ca acela al unui reporter inzestrat cu temperament artistic. Să ne amintim că şi scenariul «Cursei» avea suflul trepidant al vieții me- reu pindite de neprevăzut, un suflu propriu reportajului. O altă constantă preocupare, de astă dată de ordin tematic, vizibilă în toate cek 8 tenent vitregit Pe ma وو 5 Marentă Miicativ portret colectiv: ] 1 6۳ Viorel Comănici, Flori 9 Petre Tanasievici spore Ww. UI Vi TT torii ` n 4 realizării torii au 8 ng! A taci | 1 i SCTIS tii, cum ê ۱9۱6۲۵۵ pruncului | in economia 0 pe parcursul pariu cu sine însuși a a a a CO! ۱ ۱۳-0۵ suită de hH اوه bun profesionis 04 $ ۱ amor tate, fara nebunir lei : dragos ria a | necunos foar! goi cum mi inceput: tin ă ceata 1 și-i mină apo: de capodop trebuia nervos mon Drama unei actrițe dezechilibrate Drama unei femei tulbură tihn: altei: (Ele două de Marta Meszaro cu Marina Vlady Din „de castă“, RSA... dar, nu în sens de „însă“. În sens de dăruire. diversitatea de stiluri capătă nume: numele realizatorilor. Stilul lui Makk, stilul lui Kosa, al lui Dardai... În general filmele prezentate în cadrul festivalului nu povesteau istorioare, nu făceau morală, nu dădeau soluții, nu aveau happy-end. Ele ridicau probleme ale exis- tenţei omului In societatea socialistă, tz deschis semnul întrebării în locul cuvin lui «sfirsit». Ceea ce nu se poate spune despre două (trei) pelicule compuse într-un stil mai învechit. De exemplu filmul poliţist Dosarul tăcut in regia lui Gyula Mazaros sau Tă- cere zgomotoasă, în care «noul» sub for- ma unei sonde sfarmă liniștea vieții unei tinere 18728061, dar nimic nu se zguduie în filmul acesta cu pudice stop-cadre pe începuturi ۵ ۰ Am văzut si filme remarcabile, in regia lui Zoltan Fabri (Maghiarii), în regia lui Karoly Makk (O noapte morală), am regre- tat că cele 23 de filme artistice de lung- metraj au fost programate atit de «strins» In 5 zile, în 5 după-amieze de proiecție, din care cauză am pierdut 80 de husari, dra- matică dilemă a unei armate aflate — în 1848 — pe teritoriu străin (Polonia) și care refuză să intervină în revoluţia acelei tari, sau Gyuri de Pal Schiffer, confruntarea unui tinăr țigan nomad cu orașul. Am văzut și un film foarte slab, Cine m-a văzut? dedicat lui Ady Endre, filmat într-un decor operetistic de carton, cu personaje la fel de fade şi false, parcă din mucava. Am văzut și un film-eseu, Saman de Pal Zol- nay, film experimental, cam lungit, dar important prin însăși existența lui în و ductia de filme, dar... Dar (in sensul de cadou, «dar» din tanti- lia cuvintului dăruire) au realizat cineastii maghiari prin adevărul celor mai bune filme de actualitate, care, prin existenţa lor, mi se par a fi un bun răspuns la întrebarea: «De ce facem film?» Cristiana NICOLAE Un sportiv de renume inter- naţional povestește. Para- doxal, nu este filmul succe- selor răsunătoare, ci drama- tica dezbatere a unei con- științe în fata misiunii sale de om (Misiunea de Ferenc Kosa). Trei surori tinere încearcă să-și găsească rostul în lume, să înțeleagă sensul existenţei lor (Roman cinematografic de Istvan Dardai) si doar eșecul, Infringerile le vor apropia. Drama conjugală a unei tine- re muncitoare,bătută de un sot alcoolic, răs- toarnă calmul existenței directoarei cămi- nului de nefamiliste, unde tinăra caută adăpost cu fetița ei; directoarea realizează golul vieții ei lipsite de dragoste (Ele două de Marta Mezsaros). Un activist cultural, trimis într-o fabrică se lovește de opoziția conducerii care îl sileste să abandoneze — este o comedie — (filmul Accent de Ferenc Kardos). O ţărancă bătrină si sin- gură care şi-a pierdut familia, treptat, în marile momente de incercare ale ultimelor decenii. (O viață obișnuită de Imre Gyén- 9yăssy). Personajele și problemele ridicate de cea mai bună parte a filmelor maghiare din producția 1977 circumscriu o arie tematică de stringentă actualitate, remarcabilă, în primul rind, prin adevăr. Un adevăr brutal, lucid, fără nici un fel de concesii față de posibilul optimism general. «Cita luciditate, atita dramă» pare a fi deviza sub care au fost realizate filmele de actualitate. Şi cît erau de lucide acele filme! Şi dacă notăm «in primul rind» adevărul, calitatea principală a dramaturgiei, trebuie subliniată, «ex-aequo», tot «in primul rind» modalitatea și diversitatea estetică remar- cabilă, prin care cineastii abordează aceste povești. Sigur, se pot face referiri (la John Cassavetes, pentru cine-romanul lui Istvan Dardai, la influenţa unui stil Godard — în ce avea Godard mai bun — pentru Ferenc Kosa), dar principalul merit este rezultatul: senzația acută că fiecare dintre aceste subiecte nu putea fi filmat altfel, și astfel psihic (Premiera) de John Cassavetes) în „de masă“ capodoperei. La antipod ca formulă, struc turat pe logica frazelor rostite, Moartea Președintelui marchează reintoarcerea in forță a lui Jerzy Kawalerowicz, cu un film politic despre tradițiile democraţiei In Polo- nia أو degradarea climatului de libertate sub presiunea fascismului. În sfirsit, Avantaj al lui Gheorghi Diulgherov, cea mai in- teresantă personalitate a noului val bulgar, a întrunit sufragiile unanime pentru atmos- tera suprarealistă și ironia cu care descrie avatarurile unui hot de buzunare pe care societatea n-a știut să-l recupereze la vreme Dintre filmele occidentale aș aminti Păs- trăvii al spaniolului José Luis Garcia San- chez, feroce diatribă post-buiueliană a moravurilor contemporane și Circuit în- chis al italianului Giuliano Montaldo. Semnatarul acelui film arzător numit Gior- dano Bruno și-a Ingăduit un mic respiro cu o satiră In cheie science-fiction a filmo- maniei, a celor ce se lasă dominați de ima- ginile de film și televiziune, pind la anihila- rea propriei personalități. Ultimul Cassa- vetes, așteptat cu legitimă curiozitate (mai ales după enorma publicitate făcută) a deceptionat. Teatral și desuet, Premiera, drama unei actrițe dezechilibrate psihic, dovedește că de la nonconformistul Sha- dows incoace, în cei aproape 20 de ani care au trecut, talentul lui John Cassavetes s-a emaciat In climatul luxului hollywoodian. Sic transit... Ca deobicei, citeva din cele mai pasio- nante opere le-am văzut în afara selecţiei oficiale. Nu voi uita multă vreme fascinantul poem de dragoste, Pomul dorințelor al gruzinului Tenghiz Abduladse, în care ele- mentele de folclor se împletesc cu nota suprarealistă şi cu ironia de tip modern, şi nici splendoarea barocă a imaginilor din Ultima cină a cubanezului Tomas Guttie- rez Alea, parabolă de protundă subtilitate filozofică şi morală a istoriei populaţiei de culoare din America Latină. Manuela GHEORGHIU prezențe româneşti peste hotare ediţii a Festivalului international al film tehnic, științific si didactic de la Katov (Polonia), un alt scurt-metraj, Radiatii atom, realizat de același regizor, a pr «Cupa de cristal». Dind curs invitatiilor la festivaluri rez vate în exclusivitate scurt-metrajului, C trala România-Film a trimis o serie de sci metraje în diverse ţări europene. La Fe valul de la Huesca (Spania) s-au aflat di dintre creațiile regizorului Paul Orza, M turii din tara de piatră și Constan Brâncuși, iar la Festivalul filmului spo de la Tunis, au fost înscrise pelicul Zborul în alb (regia Sergiu Nicolaescu Minibaschet (regia Eugenia Gutu),realiz sub egida Consiliului Naţional pentru E: catie Fizică şi Sport. Selectii de ۱ metraje din producția națională au f nropuse,de asemenea,la Festivalul filmu științific de la Olomouc (Cehoslovac Fermecătorul zimbet de Mircea D. | pescu, Se întorc berzele și Cerul st bunilor de lon Bostan. La Festivalul filn lui documentar pentru copii de la Mila concurează Emofiile au crescut de Pa Segal. Într-una din cele opt secțiuni ale Fe: valului international de la Belgrad — para emoție», sint calificative regăsite în cronica la filmul lui Vaeni, apărută în cotidianul «La libre Belgique», articol al cărui autor In- cheie astfel: «amintirile care populează soli- tudinea eroului și episoadele reale prin care acesta trece, realizate cu mult firesc $i tratate cu sensibilitate, evidenţiază un ames tec ideal de concretete și fervoare, regăsit in aproape fiecare moment al filmului, in interpretarea exemplară. Dacă faceam par- te din juriul oricărui festival internațional, aș fi decernat acestui film, fără ezitare, cel mai mare premiu, «opera prima». Juriul. spectatorii au acordat cu deplină justete premiul, recunoscind astfel calităţile certe ale filmului românesc.» Distincții documentarului românesc Alte distincţii vin să răsplătească virtu- tile documentarului nostru științific. Uni- versul materiei cenușii de Zoltan Terner, producţie a studioului «Alexandru Sahia», a fost distins cu medalia de bronz la Festi- valul international al filmului tehnic «Nikola Tesla», desfășurat la Belgrad. După cum ne informează juriul ultimei Revelatie la Bruxelles «Aerul cu totul nou», «încărcătura de lirism surprinzătoare» au constituit, după aprecierile participanţilor, șansa filmului lui Constantin Vaeni, Zidul, la Festivalul «Întilniri internationale ale cinematografiei tinere» de la Bruxelles. După cum am anunţat In numărul trecut, filmul a obținut, Marele Premiu al publicului, decernat di- rect de spectatori, prin buletine de vot se- crete. Fatã-n faţă cu personalităţi regizorale binecunoscute, ca Paolo și Vittorio Taviani, Gaétano Pagano, Jean Schmidt, Nicolas Sarquis, Theo Angelopoulos, Jean Daniel Simon, Angela Davis, Ousmane Sembéne, Jocelyne Saab, René Vienet, Rainer Wer- ner Fassbinder, Werner Herzog si alții, Constantin Vaeni si Andrei Blaier (afiat aici cu Hustrate cu flori de cîmp, film prezentat In afara concursului) au facut prin creaţiile lor dovada unei maturitati artistice unanim apreciate. Zidul, cotat drept revelaţia festivalului, îndelung aplau- dat, a fost viu dezbătut în conferințe de presă și în cadrul unei emisiuni la televiziune. «Creaţie plină de căldură», «operă cinema- tografică ce degajă în întregime o mare Transterat din miezul verii in februarie, Festivalul vest- berlinez se afirmă In noua lui formulă, total intinerită, drept concurentul cel mai de temut al Cannes-ului. Cu un imens atu: farandola filmelor (peste 500 la această a 28-a ediţie) nu mai este rezervată elitei specialiștilor, ci oferită, pe bază de abonament, marelui public. Pro- gramul selecției oficiale și manifestările adiacente — Retrospectiva Marlene Die- trich, Retrospectiva Larissa Sepitko, Re- trospectiva filmelor interzise de cenzură in perioada hitleristă, Forumul tinerilor ci- neasti, Săptămina filmului cubanez, Festi- valul filmului pentru copii între 6—16 ani, Imensul atu al acestui festival: 500 de filme oferite marelui public, nu doar rezervate specialiştilor plus gigantica Piaţă a filmelor — au putut fi urmărite de sute de mii de spectatori, peliculele fiind reluate continuu In zeci de săli ale capitalei. Acesta a și fost, de altfel, pariul noului director, Wolf Donner, un tinăr si dinamic critic de film: să transforme Festi- valul dintr-o reuniune «de castă» intr-o sărbătoare «de masă». Palmares aberant Se pare insă că o parte din producătorii occidentali nu au văzut cu ochi buni o ase- menea contruntare. Așa se explică, în parte, de ce selecţia oficială a fost net dominată, calitativ vorbind, de filmele țărilor socialiste. Motiv In plus să regretăm absența totală a României, care n-a figurat nici măcar cu un film de animaţie. Premiul FIPRESCI — unul din puținele premii valide dintr-un palmares cu totul aberant al acestei com- petiții, pe care un juriu oficial cu o viziune ciudată asupra artei cinematografului a fost la un pas de a o discredita — Premiul Presei, deci, a încununat pelicula maghiară Anii norocoși ai tatălui meu, în regia lui Sandor Simo, o curajoasă evocare a epocii de tran- zitie de după eliberarea din 1944, cind un intelectual ajunge într-un lagăr de con- centrare pentru că, ignorind prefacerile istorice din jurul lui şi-a investit întreaga energie Intr-o făbricuță de cosmetice. «Ursul de aur ar fi trebuit,fără indoiala, să revină filmului sovietic Ursuzul,al ucrai- nianului Roman Balaian, extraordinară ecra- nizare după Turgheniev, în care povestea unui pădurar singuratic şi a fetiţei lui devine pretextul pentru o strălucită demonstrație a ceea ce inseamnă specific cinematogra- fic. Aproape fără dialog, alcătuit mai mult din sunete și gesturi, din priviri şi tăceri, Ursuzul este foarte aproape de pragul 10 Me pe 1976 (Zbor deasupra unui cuib de cuci) şi pe 1977 (Rocky). Nici motive de convenienţă personală — cei cinci aveau o situație materială și profesională excelentă, unul dintre ei, Mike Medawey fiind unanim considerat cel mai reprezentativ dintre noii nababi ai Hollywoodului, «cel mai bun din- tre toți», după aprecierea lui Francois Truf- faut. Ceea ce i-a făcut pe cei cinci condu- cători ai lui United Artists să renunţe la situații prestigioase (în momentul de fata ei incearcă să înjghebe o casă proprie de producție, «Orion») era regimul umilitor de subordonare fata de stăpinii de la Trans- america, precaritatea proiectelor și initia- tivelor lor, oricind amendabile de către deținătorii ne-cineasti ai pungii cu bani. În mintea tuturor este prezentă hotăriroa lui Kerkonan care pentru a realiza capita- lurile de care avea nevoie pentru afacerile sale imobiliare, n-a ezitat nici o clipă să vindă inestimabilul patrimoniu artistic acu- Love story, de fapt o mini-story pentru un mega-trust interesat în principal (si în secundar) de petrol (Ali Mac Graw si Ryan O'Neal) Rocky un sub-subprodus al unei vaste antreprize preocupate nu de drama cinematografiei, ci de afaceri imobi- liare (Sylvester Stallone și Talia Shire) mulat de Metro Goldwyn Mayer în timp de 45 de ani, printre altele, 150 000 costume și 12 000 accesorii provenind de la 2 200 filme. Echipa de la United Artists, fără a fi ani- mată de cine știe ce îndrăzneli sau principii progresiste, voia pur și simplu să facă filme, filme bune, eventual axate pe o problema- tică socială de actualitate și caracterizate printr-o deschidere artistică mai largă. Ca şi piloții de pe liniile aeriene transoceanice, ca $i funcţionarii superiori de bancă sau alti salariați cu venituri impresionante care fac grevă nu pentru a obține o majorare de salarii, ci pentru a li se respecta demni- tatea de oameni, cei cinci şefi de la United Artists au demisionat pentru că voiau să fie în primul rind cineasti si nu servitori într-un sector periferic al unei companii pentru care conceptul de artă cinemato- grafică n-are absolut nici un înțeles. Probabil că In condiţiile americane, fron- da «noilor moguli» nu va avea nici un viitor (de altfel se pare că noua lor societate «Orion» se va încadra în conglomeratul Warner Brothers); ea nu rămine insă mai putin semnificativă pentru felul în care în lumea capitalistă este înțeleasă remarca dezabuzată a lui André Malraux: «De altfel, cinematografia este, totuși, si o industrie...» Henri DONA 11 de producție, ci și un tip aparte de patroni de cinema, evocati printre alții de F. Scott Fitzgerald în romanul său neterminat «Ulti- mul nabab», ecranizat nu de mult de Elia Kazan, în filmul cu același titlu. Tipi ca Adolph Zukor, Louis B. Mayer, Samuel Goldwyn, Harry Cohn acționau ca stăpini absoluti ai studiourilor lor, impunindu-si, fără a putea fi contestati de cineva, gusturile, preferinţele, idiosincraziile, terorizindu-si subalternii, dar, în acelaşi timp — și acesta nu este un lucru de neglijat — consacrin- du-și întreaga viaţă și întreaga energie cinematografiei, fiind capabili nu numai să strivească pe cei care nu le erau pe plac (vezi cazul lui von Stroheim) dar și să-și riște banii și situația pentru un regizor sau un actor în ale cărui posibilităţi credeau. Dar toate acestea sint acum istorie veche. Patronii de altădată, «mogulii» cum erau numiţi, au murit cu toţii, majoritatea filme- lor sint realizate de producători (relativ) Un nou tip de grevă în lumea capitalistă. Greva potentatilor. De fapt a unor pseudopotentati, de vreme ce «mogulii filmului» recunosc că nu mai sînt decit nişte minuscule unelte în marile mecanisme ale trusturilor multinaționale independenți, studiourile isi scot principale- le venituri din producţia filmelor de tele- viziune, iar marile companii, care nu mai au nici un fel de creator sub contract, se consacră închirierii de spaţii și utilaje de producție, finanțării unor filme او organizării difuzării. Treptat, toate aceste societăţi ale căror nume s-au înscris în istoria cinematogra fiei au fost Inghitite de mari firme multi- nationale, cu activități care se ۰ In principal, în cu totul alte domenii deci! cel al cinematografiei. După cum arată David Alper și Lise Bloch-Morango in- tr-un articol din «Le Monde» — articol din care am cules citeva date si pentru însem- nările de față — citind un avocat califor- nian, «studiourile nu mai reprezintă azi decit o picătură de apă în oceanul intere- selor multinaționale». Paramount, de pildă, aparține încă din 1966 trustului petrolier «Gulf and Western» în a cărui cifră de afa- ceri (în ultimul an, 1 miliard şi 700 milioane de dolari) are o contribuție doar de 6%. Nu e de mirare că președintele lui «Gulf and Western» a putut să declare: «Sintem recunoscători filialei noastre Paramount pentru că a produs filme ca Love Story şi Nașul, dar am fi putut foarte bine să ne şi lipsim de ele». La fel United Artists, aparține acum holdingului Transamerica Corporation, activ în domeniul tranzacţiilor imobiliare, asigurărilor și transporturilor aeriene, Warner Brothers grupului National Kinney CO. specializat în investiţii imobi- liare şi afaceri bancare, Metro Goldwyn Mayer unuia dintre magnații din Las Vegas, Kirk Kerkonan, Universal grupului Music Corporation of America, și așa mai departe Grevă la Hollywood Pe acest fundal, a izbucnit la inceputul acestui an, ceea ce presa americană în nenumărate informaţii, reportaje şi comen- tarii numește «scandalul de la United Ar- tists». La capătul unui conflict surd care dura de citeva luni, cei cinci «top executi- ves» (conducătorii principali) ai companiei United Artists: Arthur Krim, Robert Ben- jamin, Eric Pleskow, Mike Medawey și William Bernstein și-au prezentat demisia. Nu dificultățile economice au determinat icest act. Realizind In 1977 aproape 320 milioane de dolari încasări, United Artists a bătut toate recordurile de pină acum. Nu eventualele eșecuri artistice. Compania a obținut Oscar-urile pentru cel mai bun film 5) „ Preşedintele trustului-tată declară tg fi putut ۸۶ foarte uşor de Nașul arlon Brando) ) sondaj in cineunivers Cinematograful و M industrie... 5 a zeci şi zeci de săli pe teritoriul S.U.A. și în afara acestui teritoriu avind sub contract — de obicei pe termen lung (În medie șapte ani) — un important contingent de actori, regizori, scenariști, scenografi, muzicieni, operatori şi tehnicieni de tot felul. O singură excepție parțială: compania United Artists. posedind toate celelalte caracteristici ale societăților similare nu dispunea de stu- diouri proprii. Şi aceasta, poate, pentru că United Artists nu luase ființă ca o firmă oarecare, ci ca un soi de cooperativă creată chiar de artiști profesioniști: Charlie Cha- plin, D.W. Griffith, Mary Pickford și Douglas Fairbanks. Cu trecerea anilor însă și această firmă se Incadrase In mecanismul de pro- ductie أو financiar predominant la Holly- wood Existenţa marilor companii a creat nu numai un anume stil si o anumită metodă Legenda de aura Holly- woodului, a acelui Hollywood care Întruchipa toate calita- tile si toate defectele filmului american, de pe vremea cind acesta domina, fără rival, cinematografia mondială, păstrează alături de figurile atitor stele stră- lucitoare şi numele marilor companii, ale acelor uriașe uzine de vise din care se re- vărsau, spre zecile de mii de săli de proiec- tie, producţiile menite să emotioneze, să distreze, să înfioare și uneori chiar să în- de-—e la gindit milioane şi milioane de 5 atori. ww anii '30 şi '40, principalele companii hollywoodiene erau organizate după mode- lul traditional al marilor întreprinderi capi- taliste integrate. Fiecare din ele — Metro Goldwyn Mayer, Paramount, United Artists, Fox, Columbia, Universal, Warner Brothers, R.K.O. — dispunea de centre de producție utilate și înzestrate cu tot ce era necesar pentru producția simultană sau succesivă Noi filme româneşti figurează In seria apropiatelor premiere programate în străi- nătate. Unul dintre cele mai cerute filme la export Osinda (Sergiu Nicolaescu),a fost achizitionat In Franta. Spectatorii francezi vor putea de asemenea viziona serialul de desen animat pentru copii, Bălănel. Pre- ferinte pentru filmul nostru de animaţie au fost manifestate si în Finlanda, Elveţia şi Canada. Contracte recent încheiate mai consemnează difuzarea în Japonia a lung- metrajului realizat în regia lui Dan Pita, Tănase Scatiu. Televiziunea italiană s-a arătat interesată de filmul Prin cenușa imperiului, cea din Finlanda de documen- tarul lui Mirel Hiegu, dedicat lui Vida Geza, Rădăcini, iar pe micile ecrane din Malta va fi difuzată pelicula lui lon Popescu Gopo, S-a furat o bombă. Roșcovanul (regia Francisc Munteanu) devine cunoscut publi- cului spectator din Bulgaria (unde a fost vindut împreună cu filmul lui Savel Stiopul, Agentul straniu),din Cehoslovacia, Unga- ria şi R.D.G. Două dintre realizările lui Sergiu Nicolaescu, Un comisar acuză și Cu mîinile curate vor fi oferite iubitorilor celei de-a saptea arte din Portugalia și Angola. Coralia POPESCU Imului pentru tineret — a fost prezentat "usicalul Mama, regizoarea Elisabeta Bos- an aflindu-se cu această ocazie in capitala igoslavă. Programul acestei reuniuni cine vatogratice a mai inclus simpozionul in- »tnational «Filmul și istoria», desfășurat ub egida UNESCO. Criticul de film Manue- 1 Gheorghiu a susținut aici comunicarea Adevăr şi mistiticare în filmul istoric», pe arg comentată în cotidianul central «Poli- ka», precum și în cadrul unor emisiuni de adio şi televiziune iugoslave. Prin cenuşa imperiului, în regia lui Andrei Blaier, a fost prezentat în cadrul inor gale la Bruxelles, precum si In capi- ala Luxemburgului. O cronică inserată în iarul «La libre Belgique», sugestiv intitu- ată «Cinematograful românesc în vedetă a sala Vox»,definea filmul lui Blaier drept frumos și sensibil, plin de tandrete şi speranţă». Gale de documentare românești au avut oc la cinematograful «Nil Hall» din Cairo, n organizarea Ministerului Culturii şi Infor- natillor al Egiptului și ambasadei noastre jin această țară, şi la Centrul românesc de ود lingă Universitatea catolică din Louvain- a Neuve (Belgia). și Julieta, Adio d-le Chips, Visul unei nopți de vară și altele). Printre încercările recente de acest fel trebuie să semnalăm Mary Poppins. Sursele de iutire, de entu- ziasm incandescent, sint aici de miliarde. Astfel ideea că soţia, mai ales cind e femi- nistă, trebuie să-l lase pe gogomanul său de sot să creadă că el, și numai el, rezolvă toate problemele vieţii. Apoi ideea că pă- rintii au multe de învăţat de la copii. Apoi că nurse-a e o alianţă de mamă, profesoară, doică, bunică, tanti, soră mai mare, o se- vera cu haz, iscusită la toate jocurile. Eroină înhămată la o dublă operă pedagogică, adică pe copii nu numai să-i educe, dar să-i învețe să fie ei înşişi educatori, mai ales ai părinţilor lor, şi chiar ai restului de adulți, ca de pildă a octogenarilor de la bancă, din care cei doi copii, pe baza pedagogiei poppinsiene, vor face oameni adevărați, adică serioşi ca niște copii. Apoi este ideea coșarului, personaj de două ori înalt, întii pentru că trăiește pe acoperișuri și al doilea pentru că conduce ce este mai vala- bil si uşor pe lume: fumul. Apoi ideea că spiritul, gluma, jocul, ușoare ca fumul, fac pe oameni să-şi piardă greutatea si să plutească exact ca între două galaxii. Acest film (scos dintr-un roman medio- cru, fals și plicticos) este un tel de perlă a coroanei. Vorbesc de filmele recente, fun- date pe aceeași formulă a iutirii de sine, iuțire bazată pe temă si nu pe încurcături de subiect. Căci de aceeași valoare ca Mary Poppins mai există o comedie muzicală. Nu recentă, ci foarte veche (1931), plasată la începutul dintii al acestui gen. Din pă- cite, Arhiva noastră nu o are. Despre acel lim se poate scrie o carte întreagă. Se numește: Das Lied ist aus (Cintecul s-a sfirsit). Dar iată-ne ajunşi la potou. La etapa nr. VII a evoluției. La filmul englezesc de la care am pornit. Noua formulă păstrează toate calităţile din formula nr. 7 (care fusese cea ma evoluată). Nu o ameliorează, ci o «subli- mează», o duce pina la esența ei abstractă. S-a ales un roman de Dickens nu pentru valoarea lui artistică, ci pentru ideea naivă si enormă din toate poveștile lui Dickens, anume că oamenii se împart în două: în oribil de răi şi îngrozitor de buni. lar eveni- mentele se conformează acestor două ex- treme. De aceea nu se va articula ۵ po- veste bine Inchegata ci se va arăta spec- tatorului vag, şi general, că e vorba de lucruri teribile, averi fabuloase, turturi mir- save, generalități mesianice, cruzimi sa- dice, evadări romantice în existența noma- dă a saltimbancilor, amoruri totodată clo- cotitoare și reținute. Toate astea, fără de- talii anecdotice. Spectatorul ştie că se află in iad sau în rai după mutra personajului: monstru infernal sau înger radios. Ceea ce însă toți locuitorii acestei lumi de exces si fantezie au la fel, este eleganța coregra- ۱۱68۰ Ei nu dau reprezentaţie, ci trăiesc dan- sind. Fiecare silabă spusă $i mișcare făcută sint cel mai grațios, mai spiritual fel de a se exprima. Tot «hinterlandul» de evenimente ghicite de spectator devin «digest», dige- rabile lesne, instantaneu, graţie ۲ de balet :cu care eroii nu dansează, ci simplu, umblă. Este ceva fermecător. Esle sinteză, este esență, este parodie, es ghicire, este sublimare, este cu adevăr: Spectator's Digest. D.L SUCHIANU Producție a studiourilor engleze. Regia: Michael Tuchner. Scenariul: Louis si Irene Kamp după romanul lui Charles Dickens. imaginea: Chris topher Challis. Muzica și cîntecele: Anthony Newley. Coregratia: Gillian Lynne. Cu: Anthony Newley, David Hemmings, David Warner, Michael Horden, Pau! Rogers, Jill Bennett, Mona Washbou ne, Peter Duncan. Musicalul la etapa a Vill-a Îngeri radiosi si monştri infernali în pas de dans calecă pe motocicleta lui modestă par curgind sute de kilometri ca să se simtă măcar o dată In rindul răstățaţilor de pe Costa del Sol. Mai încercase Bardem o asemenea simplificare de operetă, ajungind in Răzbunarea la momente minore, clişee melodramatice. El crede, probabil, ca un «narodnic coborit în popor» că adaptarea la un asemenea tip de personaj înseamnă sărăcire, reducere la un numitor ultra-co- mun, la un tip de largă circulaţie in multe tilme italiene care au devenit pentru noi un fel de clișee ușor recognoscibile. Un tip in- terpretat de regulă de Alberto Sordi, carica- turizind meridionalul simpatic și credul, fanfaron şi stingaci, orgolios și păgubos, pălăvrăgind continuu în încercarea lui de comunicare şi frizind, de fiecare dată, ridi- colul. Pină și decorul — ambianța aceea de week-end la mare cu parveniti ce-și umilesc fostul mediu am văzut-o de sute de ori în asemenea gen de filme. Nimic deasupra peliculelor medii de concepţie populistă; pind si interpretul acestui Juan de Madrid îl calchiază pe Sordi cu rivnă demnă de rezultate mai nobile. Senzatia unei monede prea bătute scade interesul nostru pentru deschiderea socială a filmului şi adresa lui critică devenită stereotipie în asemenea condiţii. Cindva, Bardem era originalul re- gizor de dincolo de Pirinei care știa să construiască o frază cinematografică elec- găsit — cum se spune — cu ochii sufle- tului, dar mai ales ai minţii, în citeva secven- te ce-i fac cinste: intilnirea într-un mini- bar a mecanicului cu fostul lui prieten care ۱ făcut un mariaj rentabil si vrind să cins- teascã regăsirea nu face decit să mărească prăpastia între ei doi; popasul cu trupa studențească și spectacolul satiric (exce- lent) la adresa mascaradei social-politice a Spaniei de atunci; întiinirea cu turiștii hip- pies si, în sfirsit, sosirea la mare, noaptea, cind balul s-a sfirşit — reluare a motivului dramatic al trezirii la realitate din Strada Mare, din Moartea unui ciclist. Ecouri ce ni-l amintesc pe matadorul corridelor sociale, al psihologiilor alienate de sistemul minciunii, imbatarea cu apă rece, proces atit de feroce decorticat de analistul Bar- dem în cadrul acelui joc «engano i desen- gano», amăgire si trezire cruntă la realitate, replică modernă la donquijotismul iberic, replică dură, cindva eficientă. Numai că astăzi, un asemenea film vine după opere de o forţă critică si un rafinament artistic pe măsură, semnate de Carlos Saura, de Berlanga — care și-a desăvirșit mult expre- sia — sau de tineri ca Fernan Gomez J. Chavarri. Încerc să-mi explic eşecul regi- zorului: probabil că Bardem încearcă adap- tarea la tipuri umane mai simple, cum e acest mecanic care toată săptămina asudă să repare limuzinele altora, și simbăta in- Magazinul de antichități Mr. Quilby sau Prăvălia cu antichități este un film englez. interesant, între altele, pentru că e a opta treaptă a evoluției unui gen dramatic special: comedia muzicală, «The Musical». Semnilicaliv e نو numele casei producă- toare. Se cheamă: Reader's Digest, adică prelucrare a unei opere artistice sau $tiin- titice pentru a o face mai simplă, mai lesne digerată de cititor. Este o veche metodă culturală descoperită de englezi. Dacă, In loc de cititor, zicem spectator, avem exact fenomenul din filmul de care vorbeam. Este etapa ultimă, etapa a opta, a procesu lui de digestie culturală aplicat la genul cinematografic poetico-coregrafico-muzi cal. Pentru a înțelege toate acestea, voi semnala pe scurt cele 7 trepte anterioare Totul se bazează pe un fenomen fiziologic interesant: iutirea de sine. Mașina omeneas că merge, ca orice mașinărie, cind mai iute, cînd mai încet. Omul «se iuteste» in sute de ocazii: cind ciștigă la loterie, cind ¢ dat afară din slujbă, cind primeşte (sau evită) coarne, cind trece sau cade la exa- men sau chiar zilnic, cind face baie نو re zonanta pereților goi îi dă o voce de Ca- russo. Pe baza acestei iutiri de sine, co- media muzicală se naşte și crește. Opt etape. Prima: vodevilul. După fiecare act, personajele, electrizate de ۸ unei intrigi îndrăcite, vin toate, la rampă si. atit individual cit si în cor, cîntă, joacă, rezumă în versuri, ce au făcut si ce sint Etapa a ۱۱-۵, În loc de a procura această «defulare» la sfirsiturile de act, micile recita- luri se vor presăra de-a lungul întregii comedii, provocate tot de incurcăturile atu- risite ale intrigii. Astfel se născu opereta. Pe scenă şi pe ecran. Etapa a ١١١١. Ocazia de iutire devine sim- plu pretext. De pildă, intr-o poveste, oricit de gravă, de serioasă, de străină de coregra- fie şi canto, doi din eroi iși dau ۰۵ intr-un local. Deci, atit ei cit și noi, vom înghiți «numerele» salariatului muzical. Etapa a IV-a: conservă hodoronc-troncul stor «lyrics» (asa se numesc ele in jar- gonul de studio), dar introduc sinceritate, onestitate. Se va declara franc că între «lyrics» نو «story» nu trebuie căutată vreo legătură. Spectacolul e un simplu «show», o pură revistă cu «numere» de «varieteu» Etapa a V-a se incearcă o intoarcere la «story». Eroul va ti un artist genial si filmul ne va povesti patetica sa biografie. Este căderea în documentar. Nu însă si in didactic. Nu încă. Fiindcă va veni si asta. În etapa nr. VI vom avea încercări de film-lectie. Film uneori foarte agreabil, cum au fost cele trei prelegeri de muzică și coregrafie ținute de Gene Kelly în Invitaţie la dans. Dar iată si etapa a ۷۱۱-۵, care e un toarte înalt salt calitativ. Se păstrează importanta jutirii de sine. Se păstrează preferinta pentru ocazii serioase In loc de pretexte artificiale si naive; iar, spre deosebire de vechea operetă, acele ocazii vor fi căutate nu în subiect, ci în temă; nu în peripet de intrigă, ci în problema profundă a poves tirii, în ideea ei, în prizele de conştiiniă ile personajelor. Astfel s-a ajuns la o ۰۱ : ۱۱7۳6 tot mai frecventă a unor drame lite rare importante (My Fair Lady, Don Quijotte, West Side Story, adică Romeo Puntea Cu mulţi ani în urmă, in starea de entuziasm provocat de lilmele-iatagan pe nume Moartea unui ciclist, Co- micos, Strada Mare, scri- sesem o monografie despre J.A. Bardem. «Constiinta fil- mului spaniol», cum i se spunea pe atunci lui si colegului său întru generaţie și idei, patimă polemică, Luis Berlanga. Între timp au urmat, din ce în ce mai palide urme de conştiinţă critică: A trecut o femeie, Pia- nele mecanice, Răzbunarea și alte filme care n-au mai ajuns la noi, s-au rătăcit pe lungul drum al căutărilor lui Bardem din ce în ce mai sterpe ca artă, mai rentabile ca încasări, «eforturi de supraviețuire — cum le justifica autorul. Se pare că Puntea e un redivivus-Bardem, susțin unii critici care l-au premiat la festivalul de la Mosco va, din vara trecută. Aşa să fie? Cu interesul fan-ului de odinioară și cu dezamăgirea lucidului adult de azi, m-am străduit să-l! compar pe Bardem cel de-acum cu Bardem cel de ieri, si pe alocuri am reușit. L-am nema A te implanta în solul ţării tale... minile cind poliția italiană, obligată să facă an de an față valului crescind de terorism, isi concentrează toate forțele pentru desco- perirea răpitorilor liderului partidului demo- crat-crestin, Aldo Moro; apare cînd un senator italian apreciază numărul teroriști- lor din Italia la șapte — opt sute, iar al celor ce îi asistă la opt mii. În această atmos- feră un film care ne familiarizează, fie si parțial, cu metodele și mecanismele de lucru ale poliției pentru a depista pe cei ce acţionează din afara legii, capătă de la sine valoare de document. lată un exemplu din- tre cele mai potrivite pentru a ilustra cum filmul devine de la sine oglinda epocii نو a societăţii sale putind, dacă nu să o schim- be, măcar să o influențeze prin crearea unui curent de opinie. Acum, admiraţia expri- mată față de profesiunea de polițist, față de acei oameni ai dreptății ce نوا riscă viata clipă de clipă pentru a apăra existenţa și bunurile concetatenilor lor — capătă și o evidentă eficiență de ordin social. Puternica şi tradi- tionala implantare a filmului italian în solul realităţii țării sale și-au spus și de astă dată cuvintul. Adina DARIAN Producţie a studiourilor italiene. Regia: Stelvio Massi: Cu: Maurizio Merli, Giancarlo Sbragia, aci: Infanti, Lilli Carati, Glauco Onorato. Orazio lando onsumă 0 viata, de toţi cei din jur, de la nevasta stupidă, superficială şi hrăpăreaţă, pina la prietenii oportunisti şi abili, care-i vor prelua, nu, nu ideile lui minunate, ci spoiala lor, atunci cind ele vor fi ajuns la modă, pină la repre- zentantii «ordinei» care-l vor pune «cu botul pe labe» prin binecunoscutele şi bineverifi- catele metode ale umilirii perpetue şi mi- zeriei perfecte. Poate că invățătorul nu a fost destul de metodic, poate că idealistul nu a fost destul de lucid, poate că omul nu a fost destul de dirz. Se poate, dar el avea numai datele unui om şi ca orice om, pe lingă o sumă de neo- bișnuite calităţi, avea şi o seamă de obis- nuite slăbiciuni. Neiertătoare fata de el, de iertat din punctul nostru de vedere. Personajul de ficțiune (literară şi cinema- tografică), numit Martin Kacur, Imi aminteş- te — scuzată fie apropierea — de o exem- plară personalitate reală numită Thomas Morus. Cu unele deosebiri, mai putin în dealele lor idealuri, cit în condiţiile In care acestea au luat naștere. În timp ce unul îşi argumenta «Utopia» ca filozof (si ministru) de curte, în plin ev mediu, celălalt își susti- nea «utopiile» ca învățător de țară (mutat mereu disciplinar), în plină epocă modernă. Si unul أو celălalt, insă, și-au închinat exis- tenta unui crez și unei credințe şi au plătit această perseverenţă cu viața. Nu mai are nici o importanță dacă primul s-a sinucis, acceptind să-și pună capul pe un eşafod, iar celălalt s-a sinucis, hotărind să se inve- lească într-o mantie de zăpadă. Amindoi au lost călăuziţi de aceleași năzuinţe. Şi amin- doi au fost, de fapt, ghilotinati de acelasi cAlAu R.L Producție a studiourilor spaniole. Scenariul şi regia: J.A. Bardem. imaginea: J.L. Aicaine. Cu: care actorul a luat Premiul de interpretare ۵ la festivalul international de la Moscova, din 1977. 13 __ Polițistul pilot de curse Același Stelvio Massi care a semnat regia filmului «Mark polițistul» ne propune acum performanțele detective si sportive ale unui alt polițist Această nouă cursă pe urme le răufăcătorilor, pentru resta bilirea legalității, se încadrează de ta si in seria atit de vastă a filmului de gen, intrat în rutina jocului de-a hoţii şi vardistii si chiar într-o anume rutină a «suspensu- lui-previzibil», ceea ce In fond este un nonsens. Acum, elementul care particula- rizează întrucitva profilul personajelor, re- prezentante ale conflictului dintre lege şi fără-de-lege, este pasiunea «capilor» celor două tabere pentru volan. Ambele «echipe» alinează clțiva redutabili asi ai volanului (măestrie ce culminează firește, în calitățile politistului-sef și ale gangsterului-sef) care ansforma urmăririle în performanțe demne i» raliu şi In numere de cascadorie auto- \obilistica. Această particularitate extinde : amplifică considerabil volumul sunetului, dar şi gradul de spectaculos. Mai mult, autorul acordă Impricinatilor pina şi dreptul la fair-play-ul sportiv, desi miza duelului nu este de citeva puncte în plus sau în minus pentru o calificare, ci de citiva ani in plus sau in minus de stat la pușcărie. Polițistul pilot de curse este, deci, انا onest film de serie si ar putea rămine doa: atit, dacă nu l-am privi in contextul pri al realitatilor italiene, cind, sintem obligaţi så remarcăm, dincolo de ficțiunea ۷۲ citeva valențe de film-documentar. Filmul ipare pe ecranele noastre chiar In 7 ema Un film în care se c dar mai ales se distruge un ideal idealistul intre două replici, prima, «Oamenii sint cu toţii buni», si ultima, «Sint singur. Singur cuc», care amindovă aparțin personajului principal, Mar- tin Kacur (extras din romanul ce poartă ca titlu numele său si aparține scriitorului iugoslav Ivan Kancar) se desfăşoară un film, se consumă o viata, dar, mai ales, se distruge un ideal. Idealul unui idealist. Al unui om care, avind capul doldora de cele mai fireşti, de cele mai la mintea cocoșului idei de progres, irită, pină la exasperare, în primul rind pe exponentii puterii din acea vreme (stat și biserică), apărind în ochii acestora ca un revoluţionar primejdios. Revoluționar, la drept vorbind, și era, fără s-o ştie însă, sau, mai bine-zis, fără să-şi definească — prin acest termen permanenta lui nemulțumire si vesnicu! siu protest. Pentru că, ce inseamnă a! revoluționar, dacă nu a dori să schimb; societatea, să o faci altfel, să o faci mai bună, aprinzind minţile celor neluminati, adică să incerci, dacă nu chiar să cunn cursul unei evoluţii, măcar s-o faci (ca in cazul de față) să devieze de pe fagasul ei Din păcate, Invățătorul nostru (pentru că de un învățător e vorba) este incapabil să-și transforme atitudinea lui militantă In politică. Telul său rămine, evident, susti- nerea unor clare — pentru el ca și pentru noi — idealuri, dar armele cu care luptă, pentru a-și atinge acest scop, sint visele. lar visele n-au putut niciodată, doar ele, să se bată, eficient, cu realitatea. Rezultatul: visind cu ochii deschişi la un mai bine pentru toți, învățătorul o duce el, din ce în ce mai rău. Încet. dar cu atit ma; sigur, crezul lui în viață, profesiunea sa de credinţă, ca şi increderea In el însusi sint devorate, ca la un festin al canibalilor „Sau un Arlechin, un Pierrot și o Colombină, într-o commedia dell '...film in fata lui Morland-cabotinul, așa cum tentatia de a se da In spectacol va fi mai puternică ca aceea de a se deda hotiei, asa cum plăcerea de a-şi incerca farmecele va li întotdeauna mai mare decit aceea de a-si încerca puterile, la fel și regizorul Pinoteau se va lăsa copleșit de personalitatea inter- pretului Montand, acesta din urmă redu- cind încet, dar sigur, întreg filmul la un recital, la o demonstraţie de actorie ce se vrea în registru comic, dar care, nu o dată și din păcate, cade în grotesc și în caricatură. «Un domn al artei scenice 150%» îl carac- teriza, într-un interviu, Pinoteau pe Mon- tand, în timp ce turnau filmul. De data asta, aceşti 50% sint în plus, în plus în sensul de prea mult, pentru că nu numai că l-au dat gata pe regizor, dar l-au facut أو pe actor, rămas singur față In față doar cu el însuși, să se piardă, precum Narcis, fascinat de propria-i imagine. «Priviti-ma, vedeţi ce bine joc?» pare o replică nespusă şi neauzi- tă, dar prezentă pe aproape tot parcursul filmului. Păcat, pentru că am fi putut, ca de atitea şi atitea ori, să-l privim pe Yves Montand ce bine joacă intr-adevar! Titlul original al filmului este «Le grand escogrifte». Littré, la «escogriffe», explică primul sens: «Cel care ia, ۰ ۷۸ fără să ceară voie»; al doilea sens: «Un bărbat înalt şi prost făcut». Adică un fel de mălaimare. Evident, nu e vorba aici decit despre niște definiții date de un dicționar unui cuvint din limba franceză socotit, citez: «de origine necunoscută». Rodica ۲۱ Coproductie tranco-italiana. Regia: Claude Pinoteay, Scenariul: Michel Audiard. Jean Her man, Claude Pinoteau. imaginea: Jean Collomb Cu: Yves Montand, Agostina Belli, Claude Brasseur, A'do Maccione, Adolfo Celi, Valentina Cortese, Guy Marchand, Mirko Lacobacci-Puntor trizanta, încărcată de sensuri chiar cind ideea de baz4 nu cerea drept de premiera Am o vagă bănuială că ambi tiile acestei comedii tandru- polițiste au fost mult mai mari, cu bătaia calculată mult mai departe decit ne lasă, tilmul, fără să vrea, să vedem. Presupun că s-a dorit un fel de cornmedia dell'arte modernă, care să se tragă din Goldoni, prin filiera franceză a lui Moliăre. Ce ni se arată, insă, este o suită de variaţii, nu întotdeauna inspirate (deși sce- nariul ca și dialogurile aparțin lui Michel Audiard),pe tema escrocheriei cu preten- tii si cu pretentia de a fi «la zi» (e vorba de un kidnapping), interpretate de o echipă de «duri» ai ecranului (Yves Montand, Valen- tina Cortese, Claude Brasseur, fiul marelui Pierre Brasseur, și frumoasa și foarte la modă azi, în Italia, Agostina Belli), care s-au dat peste cap (într-adevăr!) ca să mute din loc un munte de sub care a tisnit, destul de pricăjit si nu foarte vesel, un 8 Morland (Montand), un fost actor de provincie, încrezător în ideile lui ingenioase (care vin de la geniu, evident!) renunţă la marile lovituri în teatru, unde înțelegem cà eguase, ca să «se facă» escroc şi să 5) consacre marilor lovituri de teatru, pe care Intelegem că, pind acum, le ratase. Se lasă, deci, de vechea lui meserie, dar nu si de năravurile ei, pentru că el, omul cu idei, are în singe mai putin hotia și mai mult actoria Mare amator de mizanscene care să pună în valoare vedeta, adică pe sine, omul cu idei pune la cale o întreagă combinaţie pentru izbinda căreia va avea nevoie şi de două ajutoare, un tinăr (Claude Brasseur) şi o tinără (Agostina Belli), ce se vor transforma treptat într-un soi de Pierrot cu a lui Colombină, absolut necesari «pie sei» pe care o montează Morland (dar și commediei pe care o regizează Claude Pinoteau). Nu e greu de presupus că și această mare lovitură va da greş, oricum pentru film (ca și pentru noi) ea nu a fost decit un pre- text. Așa cum Morland-escrocul va ceda pasul mondială. Astăzi foarte rar mai simţi zvic- nirea unei scăpărătoare asociaţii de mon- taj, a replicii-bici care a făcut școală după Bardem, a subtextului metaforic ce ridica aluzia la rangul unui simbol filozofic ca in strălucitele finaluri ale Mortii unui ciclist ori ale Străzii... in Puntea, tonul critic e direct dar sec ca într-un discurs sociologic; pină şi aderarea finală a mecanicului la grupa sindicală din atelier se face cu pan- carte أو pumni ridicaţi ca într-un 3115 elec- toral. Didacticismul lui Bardem devine in- duioșător, tezismul lui frizează ridicolul. Unde sint subtilele «punți» de odinioară pe care le arunca spre spectator, un regizor plin de forță şi inteligenţă artistică, declan- şind energii emoţionale ce dovedeau o atitudine politică la fel de fermă — și mai eficientă — ca aceea pe care o clamează (oare de ce atit de tare?) In acest film osten- tativ si strident? Alice MĂNOIU Producție a studiourilor spaniole. Scenariul şi regia: J.A. Bardem. imaginea: J.L. Alcaine. Cu: Alfredo Landa, Josele Roman, Simon Andreu, Vic- toria Abril, Paco Algora, Mabel Escano, German Cobos. 5 Amăgire și trezire - ja.realitati replică mod SII a donquijotti ۸۵5۵612112 ۲۳ a unei luni: dezbateri, întilniri cu publicul, cu cineasti români și străini, participări la festivaluri 09 Prima şedinţă trimestrială a Consiliului Asociaţiei cineaştilor a avut la ordinea de zi Darea de seamă asupra activității Asociației pe anul 1977, Ra- portul comisiei de cenzori, Planul de activitate, de venituri și cheltuieli pe anul 1978, Planul de relaţii externe pe 1978, Propuneri pentru îmbunătățirea regulamentului de acordare a premiilor ACIN, Alegerea juriilor pentru premiile ACIN pe 1977, Constituirea unor co- misii de lucru ale consiliului. Au luat cuvintul lon Popescu Gopo — preşe- dintele asociaţiei, Mircea Mureşan — vicepreședinte, Sergiu Nicolaescu — secretar al Organizației de bază P.C.R., recum şi următorii membri ai consi- lului: Geo Saizescu, Florian Potra, Dumitru Carabat, Mirel Iliesu, Lucian Bratu, ۱۱۵۲۱۵0 Ciobanu, Adrian Nicolau, Victor Antonescu, Titus Mesaros, Er- nest Maftei, Malvina Ursianu, lulian Mihu, Nicu Stan, Doru Segal, Constan- tin Pivniceru, Dan Pita, Vlad Bitcă, Kiamil Kiamil, Ovidiu Gologan, Călin Căliman. 999 Reuniunile săptămi- nale ale Ciubului criticii din luna apri- lie sînt conduse, potrivit rotației, de D.I. Suchianu si Cristina Corciovescu. Din conducerea Asociaţiei, la ultimele şedinţe au luat parte ca invitaţi regizo- rul lon Popescu Gopo si scenaristul Dumitru Carabat. 999 Ultima întru- nire a Cine-cenaclului «Contempora- nul», organizat de redactia revistei cu același titlu, la Centrul de îndrumare a creației populare şi a mişcării artistice de amatori, s-a bucurat de participarea şi concursul regizorilor Mircea Veroiu, Alexandru Tatos si losif Demian. Discuţiile au fost conduse de criticul Călin Căliman. Tema întrunirii a fost «Decupajul regizoral», în şedinţă dez- bătindu-se deasemenea filmul de cine- club Un țăran de Gheorghe Eftimescu (Cinestudio 8). 999 Criticul de film Magda Mihăilescu a prezentat o expu- nere în cadrul lectoratului de inițiere şi cultură cinematografică din munici- piul Brașov, program înscris în cadrul celei de a doua ediţii a Festivalului national «Cintarea României». 999 Festivalul filmului de amatori din detul Brăila şi din judeţele limitrofe, în cadrul etapei de masă a Festivalului national «Cintarea României», a întru- nit un număr de 30 de producții reali- zate de cineamatorii din județele Brăila, Galati si Vrancea. Preşedintele juriului a fost regizorul de filme de animație George Sibianu. 999 Geo Saizescu Violeta Andrei, Vasilica Tastaman, (SARUM E 4) ULNA 4 Pe agenda de lucru hirtie, pe parcursul a 4350 metri de pelicula adică a 18 acte, adică a peste 3 ore de pro ectie nu face exceptie de la această reoulă Producţie a studiourilor indiene. Un film de Shakti Samanta, Cu: Asha Parekh, Rajesh Khan... Prom Chopra Harababura Musical inspirat, deconectant, 1۷ tant, fantezist şi umoristic pe o temă cit se poate de educativă: copii, ascultati-va pà- nptii părinti intelegeti-va copiii. Un film de György Palasthy. Cu: A.J. Sorokoleto: Bea Balasthy, Peter Szokol, Tamas Sonkoly, Gabriei! Scheer, Kati Simon, Tibot Kovats, Domokos Hajdu Doua mame Poveste dramatică a unei existente care-şi are rădăcinile în tragicul război fratricid dintre cele două Vietnamuri. Bio- grafii pline de neprevăzut reflectind în des- tinele individuale destinul eroic al unui intrega popor Un film de: Khac Loi. Cu: Thuy Van, Lich Du Pham Thu An, Tran Trung Dung, Thu Hien, Hu) Cong. Apetenta publicului pentru melodramă /Zmeul de hirtie) Bătălia navală din 1894 film epopee inchinat războiului dus dı poporul chinez pentru salvgardarea inde pendentei. Pentru spectatorul de azi din- colo de mesajul eroic al luptei, autorii au reconstituit cu maximă minutie si cu un remarcabil simt plastic viata din China de la sfirșitul sec. XIX, culminind cu marea confruntare navală. Filmul devine astfel un documentar recreat cu mijloacele S.D. Un film de: Lin Nung. Cu: Li Mo-jan, Pu Keh, Wang Chiu-,ing, Chou Wen-pin, Li Chieh al vinătorii de neveste; film care trebuie văzut neapărat și pentru rolul, asemănător întru citva cu cel al Marinei Vlady din «Vrăji- toarea», al tinerei şi foarte talentatei Mariana Dimitrova. Trei filme, trei momente, trei experienţe din viata unui popor traduse prin limbajul filmului In emoție artistică. Simona DARIE tenie mai largă, dintr-o familie de naţiuni. Probabil că de aceea multi dintre noi, mai deprinşi cu subtila glumă latino-galică a- derăm mai greu la farsa groasă. La comedia cu anume situaţii, cu gaguri să le numim burlesti, desi termenul fusese mult Innobi- lat la Keystone, cu situatii-gen femei trans- formate în bebeluşi dintr-un supraconsum de spanac, cu mașini de Intinerire a vacilor folosite de niște escroci pe cobai umani, cu strip tease-uri involuntare într-o ambianta de uluire locală si harababură internatio- nală, S-ar putea ca unii să se distreze la atari peripeții groase şi fără noimă (dar nu pe linia absurdului generator de comic autentic); s-ar putea ca unii să se plicti- sească virtos. Mărturisesc că mă număr printre cei din urmă. Chestiune de gust, cum vă ziceam. A Alice MANOIU Un film de: Vaclav Vorlicek. Cu: Vladimir ۸ Jiri Sovak, Michal Kocourek, Ondrej Hach, Iv Janzurova, Josef Somr, Petr Kostka, Juraj Herz Dupa 38 de ani de la premieră, spada si mustaţa lui Errol Flynn sint tot atit de cuceri- toare; ele continuă respectiv să reteze pe ecran, capetele dușmanilor, iar în sală, inima admiratorilor de ambe sexe. Pe seama cui să punem acest incontestabil succes? Dincolo de romantismul exuberant și de- sigur contaminant al piratilor luptindu-se pe întinsul mărilor pentru culorile țărilor lor cu un fair play demn de un teren de sport, filmul are solidele atu-uri ale școlii ameri- cane clasice de film: intrigă bine articulată, condiţionare psihologică a relaţiilor dintre personaje, reconstituire minuțioasă a epocii (corăbiile navigatorilor din sec. XV sint adevărate bijuterii) interpretare de calitate. Spectatorul mai bătrin cu patru decenii de cinema nu trebuie să se lase furat de senzația unui «déjà vu» al filmelor care de fapt i-au urmat şi nu l-au precedat Producţie a studiourilor americane. Un film de Michael Curtiz; Cu: Errol Flynn, Brenda Marshall Zmeul de hirtie Apetenta publicului nostru pentru filmul indian ni s-a revelat încă cu 20 de ani in urmă de la «Vagabondul». Poveştile unor o mie si una de nopţi, cu o mie şi una de Intimplari dintre cele mai neverosimile şi totuşi posibile, cu regăsiri sau des- partiri, cu copii adoptați sau pierduţi, cu travestiuri sau substituiri, povești ce ape- lează în primul rind la sentimentalismul personajelor ca şi la cel al spectatorilor şi care par să nu atingă niciodată un punct final, poveşti ce se desfăşoară într-un ritm molcom, adesea Inginat de melodii cintate la lăută, aducind cu ele ceva din vraja din- totdeauna a orientului — constituie întot- deauna structura filmului indian. Zmeul de artei într-o vreme cind slujitorii ei nu se bucurau nici de stima contemporanilor, nici de condiții de viață ușoară, regizorul face elogiul — sobru în expresie dar exaltat in conţinut — reuşind să recreeze boema si parfumul existenţei acelor si ei romantici zburători. Cu prilejul acelorași zile am putut revedea filmul-baladă, Vremea bărbaților în regia lui Eduard Zahariev; film «rostit» doar prin imagini ce reconstituie dramaticul obicei Vremea bărbaților, un excelent film al cineastilor bulgari, Rodica Popescu, Ileana Stana lonescu, înrudit peste ani cu un cunoscut Paula Chiuaru, Florin Piersic, Jean film francez, Vrăjitoarea Constantin şi compozitorul Temistocle Popa s-au intilnit cu spectatorii din orașele Bucuresti, Constanta, Turnu » Severin, Cluj-Napoca şi Craiova, la începutul unei serii de intilniri pe care pi | YA realizatorii filmului Eu, tu si Ovidiu le au cu spectatorii din întreaga tara. 999 Regizorul lon Popescu Gopo, președintele ACIN, a reprezentat Aso- ciatia noastră la întilnirea conducători- lor cinematografiilor și uniunilor de cineasti din unele ţări socialiste, care a avut loc recent la Moscova. @@@ Cri- ticul american David Damby a fost pri- mit la ACIN de regizorii Mircea Mure- şan, Geo Saizescu, Titus Mesaroş, Alecu Croitoru şi de criticii Florian Potra si Valerian Sava. 999 lon Po- pescu Gopo, Cristiana Nicolae, Ha- ralambie Boroş şi Stefan Horvath au participat ca delegaţi ai Asociaţiei noastre la Festivalul! national al filmu- lui maghiar de la Pecs Ovidiu GEORGESCU parfum exotic (Urmărire periculoasă) ET Urmărirea periculoasă Policier în culori, pe «ecran lat» cu rit- muri antrenante. Pe deasupra zglrie-nori dar şi păduri evanescente, împuşcături dar si ciripit de păsărele, urși în mărime natu- rală si super- «sedative» de anihilare a voinței, văzduh, ocean, peșteri și cite și mai cite profesionist asamblate într-un fel de «basm-modern-bine-facut-cu-poze-fru- moase», Morioka-Făt-Frumos înfruntă in- tr-un singur film situații atit de neverosimile cit alții în şapte filme, și e salvat de aleasa inimii, călare pe un murg Inspumat într-un Tokio supraaglomerat. Ea nu numai că soseşte cu herghelia la momentul oportun, dar îi pune si comprese, li oferă şi un avion (ce e drept, și el o salvase din ghearele ursului), ba chiar li sugerează cu delicată insistenţă că tare ar mai renunța la policier entru un pur şi un simplu love-story. ntr-un astfel de basm, chiar şi clişeele capătă un parfum exotic. În plus, nu poți contesta (in sfera circumscrisă) minutiozi- tatea argumentărilor și claritatea motiva- ۱۱۱۱۵۲, Cu nostalgic gind spre samurai şi sfioase gheise contempli acum japoneze gătite după moda italiană şi pumni impãrtiti a l'americaine. Poveste de nicăieri (ori de ori unde) sau «Nimic despre Japonia Eugeni VODĂ Un film de: Junya Sato. Cu: Takakura Ken, Ryoko Nakano, Yoshio Harada Eiji Okada, Ryo Ikebe, Kunie Tanaka, Hiroko Isayama. Masina de intinerit Nicăieri ca în domeniul comediei, gustul personal (format de cultura, sensibilitatea, mediul, predispoziția nativă spre umor ori dimpotrivă) al creatorului şi ulterior al re- ceptorului (inclusiv cel de specialitate) nu-și spune atit de hotăritor cuvintul. La- crima ciștigă pe oricine. N-ai nevoie de cine ştie ce pregătire sau talent. Zimbetul însă e mai aristocrat. Contrar opiniei cindva încetățenite, ei presupune tot ce spuneam mai sus, plus o anume apartenență la un tip de umor. Sau o predilecție către o cetă Zilele filmului din R. P. Bulgaria Ancorigibilii zburători O nostalgică privire aruncată în urmă, in vremea începuturilor revoluţiei pentru so cialism. O reverie despre acei neinfricati zburători care au început să construiască lumea de azi cu sufletul plin și cu stomacul gol. Ei, zburătorii, care nu s-au precupetit pornind pe un drum, atunci cind singura recompensă a carnetului de partid era tem- nita sau glontul. Acestor idealişti le este dedicat filmul regizorului lanko ۷ ca un omagiu. El reînvie poezia primului sărut furat pe obrazul iubitei, la adăpostul steagurilor roșii, reinvie trăinicia prietenei de neînlocuit, cimentată în focul luptei, supusă atit de des despărțirilor fără Intoar- cere. Un omagiu poetic pentru a nu uita pe cei ce au zburat pe aripi de ideal; dar și pentru a aminti celor ce i-au urmat că în viaţă nu poți avea doar drepturi, fără datorii. Adios muchachos se intitulează acest film si simţi regretul acestui «adios» rostit în gind de luptătorul de ieri, rămas او astăzi sa străbată pe bicicletă străzile pline de ele- gante ۱۰ Ivan Nicev, un regizor din tinăra generaţie, işi dedică cel de-al doilea film al său (Cu stele în păr și lacrimi pe obraz) pio- nierilor artei dramatice de la sfirşitul secolu- lui trecut din Bulgaria. Cu respectuoasă admiraţie pentru viata lor investită pe frontul 14 i aini Un regizor și un actor pe chipul căruia străluceşte nu numai zimbetul. ci şi sudoarea care validează pe deplin aceste conside- ratii, demersului lui filmic plecind nu de la «conceptul care se cere desfasurat», cum se scrie intr-un monumental tra- tat de estetică, ci de la public, de la nevoia acută a acestuia de a se vedea implicat fără multă tevatură intr-o «po- veste», care, chiar dacă n-a existat aevea niciodată, capătă statut de reali- tate prin simpla existență de pe ecran, rizind puţin de logică și de silogismele teoriei, fiindcă silogismele gustului popular au fost intotdeauna altele decit acelea ale manualelor venerabile din biblioteci. El, Sergiu, cum i se spune nu numai in România, ci şi aiurea, la tropice sau in cine ştie ce fiord nordic, in vreo 30 de filme pe care le-a făcut singur sau în colaborare, în multe roluri pe care le-a interpretat singur sau In colaborare (in unele scene de casca- dorie se vede că nu-i el, lipseşte tipul de magnetism Nicolaescu), a plimbat spectatorii printre daci şi romani, prin- tre curati $i necurati (nu numai «miini- le»), printre comisari care acuză şi nemuritori convertiți în zile fierbinți, prin scene de osindă si prin accidente, prin Războiul de independenţă de la 1877 şi prin acela al simplei lupte pentru supraviețuire din cărțile lui Jack Lon- don, cu ultimul mohican, pe lingă lacul Ontario și prin preeriile vestului sălba- tic, printre piraţii din Pacitic, după co- mori, in căutarea aurului deci, într-o bătălie pentru Roma și prin răzbunări sudice, tutelat insă mereu de acea «me- morie a trandafirului» care îi benefică tinerețea și li asigură bAtrinetea măcar cu o floare. Care ar fi caracteristica principală a lui Sergiu Nicolaescu? Ei bine, nu cred că divulg vreun secret nici măcar ace- lora care-și imaginează poate că el face filme cu nonşalanţă si detaşare, că ar fi un «norocos» cum n-a mai văzut Dimbovita si că e deajuns să zimbească pentru ca filmul să ajungă direct pe retina spectatorilor. Sergiu Nicolaescu muncește cum rar munceşte un om, uneori cite 12 ore în sir, este un organi- zator de producţie cum nu avem altul, un «posedat» in sensul ouvrier al cu- vintulul, un împătimit care transforma chiar şi un banal accident de circulaţie în fapt de film (în Accident, secvența maşinii cu laptele împrăștiat pe șosea este ciné-verité), un star pe chipul că- ruia strălucește nu numai zimbetul, ci şi transpiratia. Dacă uneori s-ar grăbi mai incet, cum spuneau anticii, si dacă, uneori, memoria trandafirului i-ar flu- tura pe sub gene imagini mai pline de sens şi substanță, mai adinc umane, descotorosindu-i arta de efemeritatea unor candori de circumstanta, atunci el, Sergiu Nicolaescu, ar fi într-adevăr un norocos cum n-a mai văzut Dimbovita. Răzvan POPOVICI 15 filmul românesc si creatorii săi Un posedat de film Imire cei multi, care văd | în ده مور مد ود بت sa A nul in realizatorii de nema mare prestigiu ai cine- | matografiei noastre, si ceilalți, mai puțini si mai cusurgii, care se îndoiesc nu numai in privința calităților sale de regizor si actor, dar atacă totul, inclusiv zimbetul pe care-l adresează publicului, „ntre aceste două categorii, zic, se 8 o alta, mai obiectivă și mai domoală după părerea noastră, care vede in reputatul om de film nu numai fenome- nul (indiferent cu ce adjective, dar el trebuie constatat), ci si esenta, desco- perind sau redescoperind acea necesi- tate a cinematografului, apărută incă din perioada marelui mut, de a-și tăuri idoli capabili să impartă milioanele de spectatori in tabere adverse, in pentru si contra iIncrincenati, porniţi Intr-o beligeranta care uneori tine decenii, cu campanii și asedii In toată legea, cu pinde și capcane care fac, între altele, hazul adevărat al maşinăriei inventate de Lumiére. Dacă filmul, in totalitatea lui, poate fi comparat cu un imperiu, virfurile lui care rezonează Intr-o anu- mită epocă, asemeni copacilor de pe creste (actorii și regizorii de faimă), pot fi comparati cu marii comandanți de oști care aduc Cezarului — film exact ce-i al Cezarului — film, strigătele de triumt ale extaziatilor din staluri, dar și mirlielile uneori indreptatite ale critici- lor bazati pe opuri savante, In care cele o mie şi una de estetici ale artei de pină acum sint chemate să dinamiteze neteoreticul spirit-avalans4 al celor care plătesc biletul fiindcă vor să vadă totul, plus incă ceva, dacă se poate, măcar o frintură din imperiul secret in care ce- luloidul e transformat în senzaţie. Sergiu Nicolaescu, în peisajul fil- mului nostru, este unul dintre puținii filmele poetului A debuta în cinematografie Nerv, vină dramatică, maturitate artistică — iată ce aduce tînărul Daneliuc cinematografului modern (Ștefan Iordache si Costel Constan- tin in Ediţie specială) din ce au trăit. Asta nu înseamnă că pledez pentru o experiență exclusiv «interioară», departe de mine asemenea ginduri păcă- toase, nu cred în regizorul care-şi «des- păduchează» viata interioară, dimpotrivă, regizorul tinăr trebuie să aibă o foame de lup pentru tot ce înseamnă realitate ime- diată, să privească totul cu pasiune, cu ochi deschişi, cu o nobilă lăcomie. Vege- tarienii spiritului nu inspiră nimănui în- credere Debuturile ultimilor ani: Andrei Cătălin Băleanu, Stere Gulea, Cristiana Nicolae, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc, sper că dovedesc — măcar partial — justetea acestor Însemnări. Teodor MAZILU profesiune de credinţă Caut un film care mi-a plăcut cîndva. Dacă nu-l găsesc, îl fac eu! geam la cinema chiulind de la școală, 0 vreme m-am căit pentru ceasurile si zilele pierdute in fata ecranului, dar cum nu poți şti niciodată încotro te duc paşii inconstientei, rămine să dove- dească viața dacă am tăcut bine sau rău. Tin minte că atunci, demult, am văzut un film care m-a impresionat foarte puternic, nu ştiu cum se chema ştiu şi acum ce se întimpia în el. Am incercat, ani de-a rindul, să-l revăd; în anii studenției, urmăream, la facultate, toate filmele vechi din aceeaşi dorință de a da din nou de .او N-am reușit nici pină acum, dar continui să sper că-l voi reintilni odată. Dacă nu, am să-l scriu si am să-l filmez asa cum mi-l imaginez acum Dan PITA Afectiunea mea pentru film începe de pe vremea inema cind aveam sase-sapte ani şi cind plecam de acasă cite o zi întreagă și mă ascundeam în sala cinematografului din cartier. Acolo, in rindul întii, pe bănci de lemn, cu un pumn de semințe de floarea soarelui sau o pungă cu bomboane în brate, sufeream cu ochii pe ecran, crezind cu sfințenie tot ce se petrecea pe pinza magică. Erau filme pe care le vedeam de citeva ori. Uneori luam cu mine si pe cite un prieten, care era de acord să-i povestesc dinainte ce se intimpia pe ecran, treabă ce devenise un joc, partenerul acceptind cu respect să-i dezvălui, în timpul proiecției, momente- le cheie ale filmului. Mai tirziu, mer- Cu ani în urmă un debut în cinematogratie echivala cu un eveniment cosmic. Mi-a- mintesc cA ۵ foarte buna prietenă, plimbindu-ne oO- dată pe străzile insorite ale Bucureștiului, m-a Inghiontit energic ca să nu pierd evenimentul, ca şi cum ar fi fost vorba de o ființă extraterestră. — Vezi tinărul cu părul negru vilvoi care trece strada, a primit aprobarea pentru intrarea filmului în producţie. Nici mie Maturitatea artistică nu se măsoară după vechimea în cîmpul muncii nu-mi venea să-mi cred ochilor; chiar așa să fie? Am stat amindoi pironiti locului și i-am admirat silueta glorioasă. Argumentele care se aduceau erau dintre cele mai diverse. Un poet sau un romancier n-are nevoie decit de talent pentru a debuta. Nici pictorul n-are prea multe dificultăți pentru a cuceri gloria, dacă o merită. Da, desigur aceste argu- mente stau și astăzi în picioare. Numai că insistența cu care erau scoase zilnic la plimbare în aer liber dovedeau cind o ne- încredere în tinerii cineaști, cind o spaimă în fata acestora. Prinsese rădăcini pre- judecata convenabilă unora — nici o pre- judecată nu se clocește Inainte de a avea un număr de beneficiari — cum că filmul ar fi privilegiul venerabilității, că numai ajungind cu un picior în groapă ai puterea de a face un film bun. Si aici e ceva adevărat — prejudecata ca să reziste trebuie să se alieze cu un dram de realism, poeţi şi com- pozitori geniali în virsta adolescenţei cu- noastern cu toţii; copii — regizori geniali istoria culturii nu cunoaște. Toate astea sint adevărate, dar de aici pină la a privi cu neincredere tinerele talente e o cale suspect de lungă. Experiența gloriosilor ani ai tinereții ei o cunosc cel mai bine și știm cu toţii că filmele autentice despre tineret nu ne priso- sesc. Se pune desigur problema maturi- tatii artistice: o problemă într-adevăr se- rioasă, dificilă. Arta regiei, și cea teatrală şi cea cinematografică se naște tocmai — mai mult ca oricare altă artă — din lupta impotriva inertiei, a clişeelor, a interpretări- lor obtuze, ori In această privință, conform legilor naturii, tinerii sint cei mai receptivi. Maturitatea artistică nu este obligatoriu legată de virstă — aici n-are importanță vechimea în cimpul muncii — în artă, gra- dele nu se ciştigă ca In învățămint după un număr de ani. Am văzut cu ochii regi- zori care, desi se grăbeau să-și sărbăto- rească semicentenarul, habar n-aveau de meseria cărora işi dedicaseră viata, sănă- tatea si lipsa de har; am văzut regizori tineri, foarte tineri chiar, devorati de pasiune, obsedati de idei sau capabili de opere mature, In veci inaccesibile orgoliosilor cdrunti. Nici experiența de viață Inteleasã în sensul ei epic și nu cel interior — nu e un criteriu. Am cunoscut oameni cu © bogată experiență de viață, trecuţi prin războaie si divortati care n-au înțeles nimic Documentul sursă a filmului Un nume deocamdată necelebru: Galina Beliaeva. Un talent care însă miine... Cinema-ul este arta pre-viziunii. cronica literara Un nou Cehov. 0 nouă Greta Garbo? —Veti face un film conform nuvelei lui Cehov — în spirit, în forma, în stil? — a fost întrebat Emil Lotreanu pe platoul unde lucra la Fiara mea bună și tandră.. Grozav îi plăceau lui Anton Pavlovici aceste întrebări în care un sincer interes se topea într-o perfectă convenţie. De pildă: «Credeţi in fericire?» Atunci, dom- nia-sa igi scotea pince-nez-ul, îl stergea uşor cu batista și intreba la rindul lui: «Nu ştiţi dacă la magazinul din colt se dă mar- meladă ?». Emil Lotreanu, regizorul celebrei Şatre, bine cunoscută nouă, ecranizează, într-o viziune scenaristică proprie, nuvela «O dramă la vinătoare»: — De obicei, incerc să fac numai ceea ce-mi place, să transpun idei care-mi sint dragi. Dragostea ascute sentimentele, tre- zeste intuiţia creatoafe necesară. Întilni- rea cu Cehov iti dă întotdeauna bucurie. Mai mult, Cehov este profund cinematogra- fic, pictural, muzical, stilul său este extra- ordinar de variat. Pentru a-l adapta ecra- nului, trebuie să-i studiez sintaxa frazei care poate începe grotesc pentru a se incheia tragic. Filmul nu poate fi străin de acest element al limbajului. Fiara mea bună și tandră are la bază o nuvelă caracterizată printr-o energie furtunoasă în care se petrece o explozie înăbușită. E o ciocnire a patru caractere foarte expre- sive. Filmul meu aş vrea să fie un poem al aspirațiilor eterne spre tot ce e mai sfint — dragostea; o dramă născută din incompa- tibilitatea creată între realitatea epocii trecute şi ceea ce noi numim «amorul ideal»... În principalul rol feminin, inter- preta va fi Galina Beliaeva —un nume care nu spune încă nimic, ea nefiind o profe- sionistă. (N.R.: O fată de 16 ani, la primul ei film, elevă incă a școlii de balet din Voronej). O personalitate originală, un caracter uimitor, exprimind o uriașă pleni- tudine sentimentală şi, totodată, ceva misterios. Ea amintește de Greta Garbo.» tr-o moțiune votată în unanimitate, ju riul a constatat «calitatea medie a pro- gramelor prezentate» și a cerut «mai multă grijă si rigoare în alegerea ope relor». Juriul a mai precizat că e de luat in seamă şi «ipoteza unei crize generale a producției de ficțiune» (termenul ni se pare savuros —n.r.), criză legată de industrializarea televiziunii care ar duce la o standardizare a produselor. În acest sens, filmele americane — unul despre copilărie, altul despre familie, un al treilea despre virtutea răsplătită — și alte două «polițiste» vest-germane au apărut ca tipice produse de serie van- dabilă, de marfă pentru toate gusturile. O poveste cehă despre alcoolism, trei filme franceze marcate de-un suflu prea scurt al epicului, un Macbeth bulgar au dezamăgit, deasemenea. Au fost premiate un film englez, de-o perfectă măiestrie a regiei, descriind subtilele relaţii dintre doi copii la inceputul aces- tui seco! (Creveta și anemona), un film austriac foarte atent In analiza exploatării ţăranilor pe timpul imperiu- lui austro-habsburgic (Împăratul la țară), un film maghiar (Ajutor, ajutor) al cărui actor principal, Joszef Mada- ras, a fost recompensat cu distincția celui mai bun actor masculin. Premiul pentru interpretare feminină n-a fost atribuit. În același timp, ziariştii acredi- tati la festival au comunicat că «ei nu se recunosc în premiul critici» — acordat de un juriu oticial Prizonierului din Caucaz — apreciind că «niciuna din realizări nu oferă calităţile necesare pentru a cuceri o distincție» Arta semifondistului Regizorul mexican Petro ۵ ba! a cerut să se prevadă in contract ca vedeta filmului său, Viaţa și moartea unui om de nimic, să fie capabila a alerga 1 000 metri în mai putin de trei minute. Motivul: eroul urmărit la un moment dat de trei ucigași, se refugiază într-un pluton de maratonisti. Henry Fonda in Meteorul cere «relaxe». Filmul nu e de groa- ză. E în cosmos, e spațial, da-i cu pace pe pămint. Mare bucurie ! SUA'78 — vedeta nr. 1: Farrah Fawcett-Majors. N-a jucat în nici un televiziune. Frumoasă și zilnic în film important. Apare zilnic la fiecare casă. 700 de scrisori pe zi! ştiind prea bine că visul e una si reali- tatea e alta..»(Vorba unui umorist de geniu: «cozonacul din vis e vis, nu cozonac».) Noua stea este o femeie pe care ţi-o poţi imagina, la doi paşi, în parcul central, stind la soare! Zeița e deci terestră, o prea frumoasă pămin- teancă. Sigur că se mai adaugă două avantaje, unul mai interesant decit altul: In primul rind, zeița îşi poartă părul lung, ușor sălbatic — ceea ce sugerează o, o dezinvoltură, o libertate care place publicului viril; după aceea e forta tele- viziunii: vedetele ei de serial, de publi- citate, oferă imagini mult mai stărui- toare decit cele create de filmele trecu- tului, care, pe marele ecran, se miscau într-un cadru precis de timp, de spațiu de schemă. Şi păminteancă de-a noastră, şi zilnic la televizor, şi cu păr bogat — ce alte explicaţii să mai Incapa pentru succesul ei? Problema nu-i atit de superficială, pe cit ar crede unii. condiția unei asemenea femei. Forta acestei «zeițe vii» se pare că provine din faptul că nu e deloc zeiță. Un psihiatru — cine altul să intervină decisiv în glu- mele și gravitația americană? — doc- torul Anthony Pietropinto de la Centrul de medicină mentală din Broocklin o spune cu o claritate de cristal: «Ea este o ființă a cotidianului, un om terre-d- terre; ea nu pare nici o clipă inaccesi- bilă, a unei alte lumi. Ea seamănă mult, mai mult cu o bună camaradă decit cu o regină a senzualităţii. Bărbaţii găsesc in aceste calități mult farmec Ei con- sideră că au suticiente responsabilități pentru ca acestea să fie impărțite cama- radereste cu temeile». «Sexappealul» lui Farrah Fawcett Majors se bazează pe unele trăsături care niciodată nu au sărit in ochi cînd B.B. sau M.M. se lăsau con- template: «Dulceata lor, acel glamour celebru — zice doctorul — dădea im- presia unei lumi indepărtate, inabor- dabile, la care spectatorul doar visa, carnet de lucru Vine, vine meteorul... S-au primit toate asigurările că Me- teorul nu va fi un nou film-catastrofa. Nu. El va fi — zic producătorii — eve- nimentul cinematografic al anului, dar nu va fi un film de groază cosmică. Chestia e simplă dar, după buget, enor- mă: un meteor de dimensiuni inimagina- bile vine spre Terra, gata s-o bușească. În fata prăpădului, savanții lumii (Sean Connery — Brvan Keith — etc. In dis- tributie apare si Natalie Wood pe post de interpretă) Isi vor pune mintea la contribuție să salveze omenirea şi-o vor salva. Henry Fonda va fi președintele Statelor Unite. Ronald Neame — cel ce a regizat Aventura lui Posseidon — fi-va regizorul. Zeci de specialiști au recenzat In detalii toate căderile de meteoriți din istoria astronomiei. E- fectele speciale vor fi şi mai şi decit în Războiul stelelor. Să nu vedem stelele verzi ale insuccesului —e tot ce se roagă cosmosului, finantatorii specta- colului. Standardizarea producţiei de ficţiune Al 18-lea Festival international al til- mului de televiziune — organizat la Mon te Carlo — n-a fost deloc faimos. In- condiţia femeii Zeița stă la soare, în parc! «O zeiţă vie», sau, mă rog, «un fel de zeiță vie.» «O stea căzută din cer intr-o Americă uimită care n-are ochi decit pentru ea». Care ea? Ea — aceea care primește 700 de scrisori pe zi. Cea care stAtuieste milioane de americance cum să-şi îngrijească frumusețea, propunin- du-le peste 40 de produse cosmetice ale intreprinderii Fabergé; ea — o sa- lariată a intreprinderii Fabergé, «public relations», dar cu un contract fabulos care-i permite să plece de pe platoul de filmare a reclamelor, argumentind că «azi nu e în formă», ca primadonele caricaturizate In filmele schematice. In trei cuvinte: Farrah Fawcett Majors — cea acreditată de institutul de sondaje Gallup drept vedeta cea mai populară a continentului american. A continentu lui? Chiar aga. Adică din Canada pina ها Capul Horn? America e mare. Gloria artistei nu e mai mică. În ce a jucat? vor Intreba, firesc, cinefilii. Răspuns «zeița vie» nu a iucat în nici un film. Atunci? Răspuns: ea a jucat într-un tele foileton de mare succes, dar nu de mare calitate — «Nostime femei» — și a realizat un poster (foarte pudic, se precizează) într-un tiraj de 5000 000 de exemplare. Toate acestea să fie suficiente? Răspuns: se pare că da. Serios vorbind, pe ce se bazează forța acestui nou mit — aflat deja in concurență cu M.M. (Michâle Morgan sau Marilyn Monroe), B.B., Rita Hay- worth si Ava Gardner? Ceva trebuie să tie la bază. Nu intri în mitologia femeii frumoase, ba chiar a simbolului ei, așa, din nimic, dintr-un foileton şi dintr-un poster. Glumă, glumă, dar brinza-i pe bani (Răspunsul lui Nicolae lorga, cind- va, la aceeași idee de «frate, frate, dar brinza pe bani»: da, dar asta-i valabil doar între brinzari!) Or, tocmai așa, serios vorbind, problema are haz — haz, dar şi semnificație pentru com- plexele condiţii care modelează, azi, 16 Cronica gag-ului. Ultimul gag al lui de Funes: un sărut de Romeo dat unei artiste care, dacă ar vrea, la forța talentului ei, ar putea să fie — ca să zicem aşa — şi Julieta: Annie , LE ١ Girardot E : و ef ys (scenă Oe یر A j 8 din ultimul rienta decisivã a lui Richard Dreyfus (in- terpretul eroului principal) în film: sã ure într-o «farfurie zburătoare». O vizită in interiorul ei mi-ar ajunge. Incit aș răspunde la această întrebare, ca Francois Truffaut: «Cred în cinema». Spielberg nu invocă doar de amorul artei pe Truffaut. Regizorul francez deține un rol important în filmul tinărului american. El joacă rolul unui savant francez, «de ce un savant francez?» «— Savantii francezi sint mult mai atenți decit cei americani la fenomenul OVNI... — explică Spielberg. Pe de altă parte mi-a trebuit un actor pentru rolul lui Lacombe, scris cu gindul la Truffaut ca înfăţişare fizică. Nu l-am întilnit niciodată. Îi văzusem filmele, dar nu știam dacă el le-a văzut pe-ale mele. Într-o zi m-am hotărît să-i 2 din California. l-am propus să citească scenariul gindindu-se că ar putea accepta să joace. Mi-a dat un răspuns favorabil, după lectură. Truffaut a fost un actor per fect. E un om de o curiozitate Incintatoare Firește, ca om de meserie l-a interesat munca de echipă — deși în primele două săptămini a trăit ca-n vacanţă. După aceea însă, In timp ce eu aveam o plăcere tot mai mare filmind, — pentru el a devenit un coșmar. Prea multi figuranti, prea mult material, prea multe lumini, prea multe teh- nici. În unele momente cred că a avut impresia unei dezorganizări totale. Mie însumi Imi era greu să urmăresc filmarea. Inchipuiti-vi-l pe Truffaut! Părea un om pierdut într-o gară, căutind biroul de in- formaţii»... Nu, noi ni-l închipuim deodată în Noaptea americană, unde n-avea pe cap cosmosul, mereu în harță cu vedetele, asaltat de atl- tea nimicuri care se pun în calea unei idei artistice. Spielberg, In acest domeniu, e altfel: «Mărturisesc că n-am curajul să în- frunt vedetele. Prefer să mă lupt seara cu mine însumi, dacă nu-s mulțumit de munca mea, decit cu un actor convins că nu-l tratez cu suficientă grijă». Dar, oricite de- osebiri ar fi între ei, Truffaut ar putea semna şi el această mărturisire a lui Spielberg: «Cind fac un film nu e loc pentru un alt ego decit al meu». Şi nu e oare adevărat că fără un Truffaut, fără un Godard, fara cei care în anii '60 au revoluționat filmul, readu- cindu- la tradiția «filmului de autor», creată de cei mari dintre cei mari, de la Dreyer la Eisenstein, de la Stiller la Chaplin si Malec. un tinăr regizor american n-ar fi putut în '78 să se laude atit de sincer cu Eu-l său? lor film, Zizania) Portretul regizorului ca actor După acel memorabil Duel pe auto- stradă — aventură terestră —, Steven Spielberg, la doar 30 de ani, a creat Fălci — aventură maritimă de fantastic înainte de toate financiar, film-record (de încasări), film-moda: — «Din păcate, cu Fălci am devenit res- ponsabilul unui curent, al unei mode co- merciale cit se poate de mediocre. O bună variantă sau o pastișă nu m-ar fi deranjat. Dar acest bestiar incredibil — șobolani, bizoni, albine, păianjeni, viermi — care a invadat filmul, este foarte stingheritor. A existat chiar o versiune porno a Fălcilor în care rechinul devenea o persoană. Eu, dacă voi face vreodată un film de dragoste, nu mă voi inspira niciodată din cinema-ul pornografic». De la grozăviile mării si ale țărmului terorizat de rechini, Spielberg a trecut la spațiul cosmic, cu ultimul său film intitulat pseudostiintific şi metalic Întilniri de tipul 3, în care ființe inteligente de pe alte planete vin îmbarcate pe farfurii zburătoare și ate- rizează pe Terra. (vezi, alăturat, la «Carnet de lucru», un sujet si mai și...). Film de mare buget, comparindu-se prin calitatea efecte- lor speciale cu Războiul stelelor, transmi- tind un fior artistic mai profund decit ideea, nu de groază, nu de teroare sau enigmă cosmică ca 2001, ci de feerie generoasă, de euforie a inocentei, de copilărie naivă, extraterienii fiind nişte oameni de treabă, gata la un schimb de experienţă. Reușita principală vine din trucaje,care — zice Jean de Baroncelli — iti taie răsuflarea. «— Credeţi în OVNI (obiecte zburătoare neidentificate)?» — a fost întrebat Spiel- berg. — Mi-ar place să cred, aș vrea să cred. Sint convins că există forme de viaţă si de inteligență In universul spatial... Am fost gata să cred în OVNI, dar Imi lipsește expe- cer o analiză severă din partea societal: socialiste si tocmai în numele ei, in numele inaltelor ei exigente, il judecă și-l analizează cineastii. Ei vor desco peri în adinc un om plin de fantezie, de neliniști pozitive, de curiozitate, de o naturală poftă de viață, naiv, tandru, cu fidelitati de copil, gata să se dăruiască, chiar să se-ndrepte din greșelile lui, mai mult: să-i convingă și pe ceilalţi gresiti să se intoarcă din drumul păca- telor lor; numai că — sistematic — tră- darea şi neintelegerea celorlalți, ca și capacitatea lui de a înțelege legile nei orinduiri mult mai armonioase decit sulletul lui, îl vor împiedica să se reali- zeze. Autorii sint drepți in analiză — nelăsindu-se furati doar de intunericul actelor lui. Ei văd lumina din adinc, o aduc la suprafață pentru a-și Indreptati severitatea judecății. Fără să cadă in mo- ralism, în șablonul alb-negru, ei izbu- tesc o meditaţie despre viaţă, despre complicațiile noului, despre forta lui in lupta cu vechiul, nici o clipă bagatelizat, simplificat sau trucat. Dima Dimova a preciază In revista «Filmul bulgar», ci «in ciuda unor inegalităţi, a unei anume lipse în finisare şi uneori în precizia ar- tistică, Avantaj se înscrie printre opere- le cele mai originale ale cinema-ului nostru, In orice caz cea mai neobisnuit în abordarea problemelor dintre individ si societate». un film despre un delincvént de drept (şi loc) comma. pe care îl scoate. din îndrăzneții cavaleri teutoni. In «Fuhrer-ul dăruieşte evreilor un oraș» — realizat in 1944 — «minciuna atinge culmea», scrie acelaşi critic: se descrie viata dintr-un orășel din Bavaria, special construit pentru cei aflaţi inaintea «soluţiei ti- nale», unde respectivii munceau și se distrau plăcut, in condiţii aparent nor- male — film de propagandă despre bu- nătatea si ințelegerea de care dădea dovadă nazismul în problema respectivă. Firește, finalul filmului era departe de a se confunda cu soluţia finală, singura adevărată. Dintre filmele americane au impre- sionat puternic episoade din celebrul serial Pentru ce luptăm? la care au lucrat cei mai gloriosi regizori ai State- lor Unite, operatori de un curaj fan- tastic şi de un talent pe măsura curaju lui: Memphis Belle al lui William Wyle: glorificind vitejia aviatorilor de pe o fortăreață zburătoare, Bătălia din Mid- way, realizată de Ford cu o strălucire de western și mai ales Bătălia Rusiei, operă exemplară a doi comediografi pe timp de pace, de talentul unui Capra, al unui Litvack (Aimez-vous Brahms? in care, cu dragoste si cu admiraţie totale, patetice, era înălțat un imn lupte- lor eroice duse de poporul sovietic, Leningradului asediat, Moscovei ne- infrinte. Rubrica «Filmul, document al epocii — Documentul, sursă a filmului» este realizată de Radu COSASU / filmele | vremii noastre A Forta noului, dar și complicațiile lui Un film foarte interesant se anunta a ۱۱ Avantaj, realizat de studiourile bul gare, în regia lui Gheorghi Dulgherov si Rusi Ceanev. Eroul (interpretat chiar de unul din regizori, de Rusi Ceanev) ne trimite cu gindul imediat la acea «Călina roșie», la Şukşin din acea aventură de neuitat. Şi în Avantaj avem de-a face cu un asemenea tip de bărbat, plin de calități sufleteşti ascunse însă sub o crustă neagră, tare, de asperi- tati violente care-l vor îndepărta de se- menii săi. Tipul — supranumit în argoul celor cu care se inhăitează, «cocoșul» —- are o latură de delincvent de rind, dar arta intervine căutind acea dimensiune profundă care scoate cazul din serie și din medie. Eroul nu e deloc un om comun. Ferocitatile, vicleniile, găină riile, dar şi ticăloşiile pe care le comite Documentarul si inclestarile istoriei O retrospectivă pasionanta la festiva- lul din Bondi (Franţa) — «Propagandă contra propagandă intre anii 1933— 1945» — pune față-n față documentarele na- ziste cu cele americane și engleze in acei ani ai maximei Incleştări anti- tasciste. Contribuția principală a adus-o arhiva Cinematecii din Viena al cărei director e un colecționar — demn de Langlois — al acelor «actualități» de epocă fără de care, azi, istoria ar pierde o dimensiune esențială, aceea a vizibi- lului. Întreaga ticdlosie pompieristă a artei hitleriste a fost pusă în evidenţă cu o acuitate «care-ti dă şi azi, la 30 de ani după căderea și dispariția acelui regim, un rău organic», după cum scrie Jacques Siclier în «Le Monde». Amestec de minciună învelită odios intr-un lirism şi estetism grandilocvente, arta documen- tarului pusă în slujba lui Hitler, frapează azi prin nerusinare: un film, de pildă, despre invadarea Poloniei. in 1939, pre- zinta victima drept agresor, pedepsit de ariera cariera e Grace 0 1 Teinnoa unu rofil urile m uiţi. «De f să Kelly ceea ce se ricar produ «N-am de unde am lăsat-o» — spun eee ae inte a actritei americ a soți ui A n n Lose ۷, cin a Ei از 3 | امه ilat | ga ne? Mba qn $ u> Sede هه Asta n-am n actrită ki in rolul pr aba او ce 11111 Arr? J TV» pe care, tireste, o doresc de cit mai lungă respirație acum, cind scriu aceste rinduri, la începutul lui aprilie. Un Circul — triumf al gag-ului în sine, cumva gratuit pentru un ochi prea exi- gent, de mare efect insă pentru un suflet familiarizat cu ideea (si este o idee) că, uneori, circul nu este doar In arenă ci si, mai şi, în viață; un Piciul — triumf al gag-ului proteic, agresiv, al gag-ului ca rezultat parcă al vointei de supraviețuire, de rezistență. Prefer acest din urmă Chaplin, acest Chaplin mai prețios, mai aproape poate ca ori- cind aici de a zmulge lacrimile inteli- gentei decit pe acelea ale inimii. @ Macbeth (Orson Welles, 1948) Film indelung controversat si contro- versabil. Întrebarea, adevărata între- bare nu este, în cazul lui, ca de altfel în cazul oricărei ecranizări săvirșite de Welles, cit găsim sau nu din simburele originar, ci cit găsim sau nu din grăunte- le de «nebunie», de geniu al cetăţeanu- lui regizor pe nume Welles. Din acest punct de vedere, din acest probabil singur punct de vedere cu adevărat valabil într-o asemenea situație, Mac- beth este — după opinia mea — o creaţie cinematografică in care autorul (cel ce va da mai tirziu o capodoperă precum Falstaff) citeşte destul de ex- terior (dacă pot spune aga) o Macbeth — piesa al cărei mjez, evident, nu a ajuns să îi irite pină la furie, pină la «is- terie» papilele gustative... Sunetul şi furia (Martin Ritt, 1958). Operă ciudată, în stare a scoate din minți prin inadecvare, prin lipsă de vină (cum se zice) pentru proza lui Faulkner, pe orice om care a parcurs şi a înțeles cit de cit cartea, cărţile celui aflat în stăpinirea ținutului numit Yok- napatawpha; operă altfel excelentă, mi- nunat de bine, de «americăneşte» făcută — dacă o scoatem de sub ilustrul semn tutelar pe care singură, cu aroganță sau inconştienţă, şi l-a revendicat. Mai scurt spus, un fel de model de anti- ecranizare, dacă nu cumva chiar dovadă de neputinţă a cinematografului în fata unei anume literaturi. Acest — repet — altfel foarte bun în sine Sunetul și furia (cu o Joan Woadward miraculoasă şi un Yull Brynner demn aici de tot res- pectul nu numai ca bărbat ci și ca actor) este un episod din cele mai instructive in privința eternei gilcevi dintre cine- matograf și literatură, incheiat şi el, intre multe altele, cu un eșec al primei părți, al pretendentului adică. © Lumea nouă (Jan ۲۲۵6۵۱۷, 1973). Drama emigrantului, surprinsă cu mij- loace sobre şi pregnante, într-un film care îmbină inteligent expozeul epic cu analiza psihologică. Momente de sus- ținut dramatism, mesaj limpede dar nu ostentativ expus, cinematograf nu o dată de foarte bună calitate si capaci- tate expresivă. Operă care lasă, pre- meditat, un gust amar. © Varul Pons (Guy Jorre, 1972). Un Balzac firește bine jucat (se poate pierde o asemenea ocazie?), insă mo- dest gindit regizoral. e Antoniu şi Cleopatra (Chariton Heston, 1972). Shakespeare într-o vizi- une cuminte, vag romantioasa, vag eroică, vag corectă. Nu cu acest film ne-a bucurat Chariton Heston. © Secerișul roşu (Alberto D'Aversa 1967). Peliculă de susținută analiză soci- ală, de largă deschidere, deschisă adică (nu odată apelind la «catehismul» neo- realismului) spre un strigăt nu doar de uimire ci şi de revoltă (vezi ۵ finală). © Bătălia pentru Anglia (Guy Hamil- ton, 1969). Colecţie de vedete (Laurence Olivier, Michael Redgrave, Trevor Ho- ward, Curd Jurgens, Michael Caine. Susanah York), într-o producţie filmică avind inflexiuni eroice şi intenţii epopei- ce. @ Tara zăpezilor (Yosei Hatanaka, 1973). Ecranizare a unei proze de Yasu- naru Kawabata. Cind si cind, cutare secvenţă, cutare scenă găsesc ceva din filigranul psihologic al sursei de in- spiratie. 6 Capriciile Mariei (Philippe de Broca, 1969). Agreabilă, pur frantu- zească. destul de picantă, fără pretentii — comedie. © Povestea unui cintec (Howard Hawks, 1948). Mare veselie, mare. Gra- tuitul, conventionalul ridicate la rang de reconfortant amuzament. Ne amuză Danny Kaye. La trompetă Louis Arms- trong. De Benny Goodman și de Lionel Hampton ce să mai zic? Muzica băieți! Cinematogratul e uneori foarte simpatic, foarte de duminică după-amiază!... Aurei BĂDESCU pasiunea sa pentru teatru. Din foto- grafii îngălbenite de vreme sau din imagini recente, calde sau chiar fier- binti, s-a conturat un portret cu fațete multiple, cu trimiteri multiple, spre dra- mă și comedie, spre melodramă și tragedie. lanke, personajul lui Victor lon Popa, a dominat jocul amintirilor. lar actorul de azi și-a mărturisit. întrea- ga dragoste pentru teatru, pe care emisiunea semnată de Liliana Zenne şi Cristian Müller (cu un comentariu docu- mentat, la care a colaborat şi Constantin Paraschivescu) a ştiut s-o evidentieze, întreagă. Tele-recitalurile... Nu sint numai niste meritate omagii aduse actorilor. Sint او la fel de meritate omagii aduse spec- tatorilor, gustului pentru frumos. Călin CĂLIMAN Tezaur folcloric Sintem foarte mindri de folclorul nos- tru si pe bună dreptate avem cu ce ne mindri. În ciuda acestui fapt, emisiunile de televiziune, care prezintă destul de des subiecte folclorice, se rezumă, in majoritatea cazurilor, doar la superfi- ciale abordări ale acestei teme. Întilnim des, foarte des, într-un decor din pa- nouri cu vagi urme de motive populare marcate cu staniol, interpreți de muzică populară, meşteri ai artei lor, care iși zic cintecele in aceste cadre prefabri- cate. Mai intiinim și dansuri stilizate şi mereu aceleași cadre arhicunoscute de la Muzeul satului. Este bine știut că avem multe zone folclorice, cu specifi- cul lor, cu obiceiurile lor, noi ştim că ele există, dar am vrea să le şi cunoas- tem prezentate in adevărata lor fata, acolo la locul de naştere. Nu mai e cazul să explicăm că mulți dintre cei obișnuiți cu freamătul orașelor, trăiţi printre blocuri, ştiu destul de puţine lucruri despre comorile noastre 101610 rice mai vechi şi mai noi. Televiziunea ar putea fi bunul nostru educator, infor- matorul nostru prezentindu-ne într-o formulă competentă acest neasemuit «tezaur folcloric». intenţia există. În program a apărut de curind o rubrică chiar cu acest titlu «Tezaur folcloric». Marioara Murărescu, un redactor in- ventiv a plecat în imprejurimile Ara- dului în satul Silindia descoperind ochi- lor noştri un autentic creator popular, pe Emilia lercogan ale cărei creaţii au făcut ocolul ţării. Şi astfel am ascultat versuri de aleasă simtire cintate la Nă- săud, In Moldova, in Gorj sau Teleor- man. Emisiunea respira autenticitate. Exista grija pentru amănuntul semnifi- cativ al decorului, al costumului specu- lat prin montajul interesant semnat de Viorica Zamfirescu. A fost un început bun, «Tezaur folcloric» respirind prin 00000 şi cuvint aerul creației auten- tice. Speranţa noastră se indreaptă spre această nouă emisiune, de unde am putea afla multe si unde este de aşteptat a ni se prezenta documentat valorile folclorului nostru, valorile adevărate care nu au nevoie de ajutorul stanio- lului și al efectelor obținute pe platou. Tinerii poartă cu drag astăzi iile bunice- lor, dar mă Intreb citi ştiu de unde sint acele ii cu motivele lor originale? Citi ştiu care e istoria modelului migălit cu grijă de creatorul popular? Folclorul nostru oferă zeci de subiecte de interes pentru toți, rămine ca micul ecran să aleagă şi să exploateze acest «tezaur». leana LUCACIU filme pe micul ecran © Circul și Piciul (Charles Chaplin, 1928, respectiv 1921). Primele piese de rezistență dintr-o «epopee chapliniană Cu si fără fard Am mai scris, chiar in cadrul acestei rubrici, despre telerecitaluri. Dar iată că spre inceputul lu- nii trecute am mai văzut unul, şi spre sfirșitul lunii trecute încă unul, care mă determină să iau de la capăt, gos- podăreşte, același subiect. Nu de alta, dar prim-planurile acestea, care își pro- pun să stringă în citeva zeci de minute secvențe din creația de-o viață a unor actori, dintre aceia cu care pe atit de bună dreptate scena și ecranul roma- nesc se mindresc, prim-planurile aces- tea distribuite cu mai mare frecvenţă în programele micului ecran, au miez de artă şi de viață deopotrivă, lumini de adevăr şi de gind. Mă reintorc, așadar, spre telerecitaluri, cu aceeași incre- dere in aceste necesare şi frumoase emisiuni artistice sub impresia, încă, a luminilor de adevăr și de gind din tele- portretele lunii martie, numite Victor Rebengiuc şi Olga Tudorache, Victor Rebengiuc deci... Un actor cu personalitate acaparantă. «Subiect mare», cum scria cineva. Dacă ar fi să ne gindim doar la «incordarea de frin- ghie gata să se rupă transmisă de Re- bengiuc în fiecare rol» — cum spunea altcineva. Din numai șapte personaje, cu un Rebengiuc mereu altul, și mereu acelaşi, în «Cum vă place» si «Pescăru- şul», în Puterea și Adevărul și-n Zestrea, in «Doi pe un balansoar» și Buzduganul cu trei peceti, telepor- tretul actorului a sintetizat In imagini esența unui impresionant palmares crea tor, de teatru și film. Cele trei reprize ale comentariului (datorat lui Constan- tin Paraschivescu) au punctat, la rindul lor, esențe. Şi emisiunea, printre cele mai izbutite ale acestui «sector» de telerecitaluri, ca un dialog inteligent si cuceritor peste ani şi peste roluri, a fost o oră de artă despre arta unui actor eminent. Olga Tudorache, apoi... Comentariul Dinei Cocea a strins atribute definito- rii: uitătură dreaptă fără priviri piezige, glas amar, tăceri uimitoare, ecouri, pre- lungi, solitudine, muncă de ocnaș. Per- sonajele Olgăi Tudorache au strins pasiune, talent, har, vocație tragică: si eroina din «Premiera» lui John Crom- well (mai ales, zic, eroina aceasta, la rindul ei actriță, cu tulburătoare împac- turi de viață şi artă) și personajul ei răscolitor din shakespeareanul «Ri- chard al Ill-lea» si Vitoria Lipan şi He- cuba, și cea mai recentă creaţie de re- 16۲1018 a actriței, aceea din «Efectul ۱22610۲ gamma asupra anemonelor». Gindul actriței «la timpul prezent» a scrutat lucid, cu inteligenţă metalică, trecutul, prezentul şi viitorul, trecind dinspre amintirile din copilărie și rolu- rile de odinioară, Nila (da, cum trece timpul!) si Domnișoara Nastasia spre dramaturgia lui Ibsen şi D.R. Popescu, spre condiţia de ieri, azi şi miine a acto- rului, cu si fără grimă... Din toate — un tele-portret antologic semnat de Doina Teodoru, ajutată de operatorul Boris Ciobanu şi de «foarfeca» iute a montajului lui Dan Nanoveanu... Am zăbovit, apoi, într-o seară de aprilie, asupra citorva secvențe repie zentative din creaţia unui alt actor, cu un palmares de roluri copleșitor: Gheorghe Leahu. Roluri mai putin știute poate, intimplate indeosebi pe scena orașului de pe Bega, căreia i-a consacrat ani şi ani de zile din puterea sa artistică, din De la Euripide la primul western românesc cu același talent grav: Olga Tudorache O actriță pentru toate anotimpurile: Draga Olteanu in. d : O conștiință mereu actuală in haine de epocă (loana Bulcă, Marian Hudac si Constantin Băltărețu în «Vulpea نو strugurii» Figuieredo, în regia lui Nicolae Motric) Cu mulți ani înainte de a filma in «Tănase Scatiu»: Vasile Niţulescu «Sintem capabili să arătăm sufletul românesc lumii întregi» considera Liviu Rebreanu. Quod erat demonstrandum! Pădurea spinzuraților ne reprezintă cu cinste pretutindeni (Victor Rebengiuc si Mariana Mihut) interioară laboratorul nu se vede. 1 pre- supui la originea exactitatii de ceasornic helvet a fiecărui detaliu, la originea per- fectei adecvări a imaginii, a decorului, a fizionomiilor, a sunetului, a gestului, la semnificația urmărită, dar în nici un caz nu-l poți arăta cu degetul în nu știu ce sec- venté eventual scăpată de sub controlul regizorului. Fără a repeta mot à mot ro- manul lui Rebreanu, filmul lui Ciulei îl «tra- dează» cu superbă fidelitate. Este, cu alte cuvinte, original. Laurenţiu ULICI greutate. În general, filmele studenților (ale foștilor studenți) atestă căutarea unor elemente noi de limbaj cinematografic și posibilitatea construirii unui stil propriu, chiar dacă aceasta include pentru inceput si trecerea prin influența marilor modele ale zilei. În cazul regizorilor şi operatorilor carer s-au afirmat (Dan Pita, Mircea Daneliuc, Mircea Veroiu, Mircea Moldovan, Nicolae Mărgineanu, Florin Paraschiv) relația filme- lor ulterioare cu aceste lucrări de inceput ne descoperă unele continuitati stilistice, dar şi o importantă rupere de primii pași. O evoluţie prin salturi. Mai pasionantă mi se pare incercarea de a descoperi acum,incă din aceste filme studențești, viitoare afirmări. Cei care vor veni se dovedesc (chiar și în cazul uno' filme speciale de comandă, cum ar fi «Co- lecţia de artă comparată» de Romeo Stavăr, «Tudor Arghezi» de Tereza Barta si «Catul Bogdan» de Cătălin Vago) stăpini pe mij- loacele cinematografice, probind un real «simţ al filmului». Această «intrare în lume» a filmelor studențești, prilejuită de Cine ma- ۱:5 nu este doar o împlinire — prin des- coperirea unei etape anterioare a evoluției generaţiei actuale de regizori şi operatori — ci şi o deschidere spre viitor, cu speranțe, uneori chiar cu certitudini. Liliana NEGREANU Sentimentele în derivă: Monica Vitti în Aventura = #87, ۳ = retea imagistică reprezentind efortul de originalitate al autorului, şi, implicit, modul de transcendere a textului literar, Impresio- mează unitatea filmului, începind de la imagine şi interpretare actoricească pina la decoruri $i concepția regizorală de an- samblu. Ciulei e un arhitect al imaginii cu voluptatea construcției, în sensul că nimic nu este lăsat la voia întimplării, totul este mai intii proiectat $i apoi construit, inspira tia de moment, spontaneitatea facilă, ne- fiind, cel putin în acest film, armele regizoru- lui. Cu toate acestea, ca orice creator dăruit nu doar cu har, ci si cu o înaltă disciplină Dus-intors (regia Mircea Daneliuc, ima ginea Cornel Diaconu): apare tendinţa către potentarea dramaticului prin acţiuni se- cundare. Jocul oamenilor mari (regia Mircea Moldovan, imaginea Dinu Tănase). În apa rent& absurdul desAvirsit. În fond: esenta unei anume realități. Foc (regia si imaginea Cornel Diaconu) inumanul văzut prin lupa grotescului. Imn (regia şi imaginea Florin Paraschiv) in 5 minute case, străzi, oameni, jocul ima ginii cu procedeul magi-color creează ten siune si ۰ Manitest (regia Doru Năstase, imaginea Costache Dumitru): construită pe mai multe planuri, o poveste bine închegată, de mare acurateta. Moartea lui Pătru (regia și imaginea Petru Liviu Maier): o existenţă sugerată prin atmosfera creată de imagine, culoare, co loană sonoră bogată. Citeva trăsături comune pot îi desprinse din cele aproape 40 de filme prezentate în selecție: la majoritatea, structura scenariu- lui (atunci cind nu e inspirat din modele literare) se bazează pe construcţii aproape eliptice, metaforice; imaginea e tentată de expresia pe care o găseste nu numai pe chipurile oamenilor, ci si în apă, în lumină in obiecte. Există apoi un ritm extrem de variat imprimat de tensiunea regizorală si de relația imaginii cu coloana sonoră, de cele mai multe ori dînd !'imului o deosebită devizurile proiectelor altora... Invirtind pe deget lanțul cu chei, Sandro cel-chipurile- sigur-de-el se apropie de un student. Prim- planul unei coale albe cu schița unei frize. Alături de desen, inofensiva călimară cu tuş. Este suficient ca în cadrul ecranului să intre lanțul, la capătul căruia se balan- sează cheile, ca să presimtim ceva. Ceva urit și trist. După citeva clipe de tensiune, lucrul urit se produce: arhitectul mane- vrează In aşa fel balansul cheilor, încit răs- toarnă călimara cu tus pe schița studentu- lui. E un urlet mut în această meschină si jalnică răzbunare, prin care un om prins in angrenajul necruţător al unui sistem social Işi declară ura față de o societate care l-a transformat într-un înfrint. Şi citi asemenea Sandro nu sint în stare să-şi Improaste la fel idealul de tinereţe, numai pentru că nu-și mai pot suporta degradarea la care ajung atrași de o bună- stare înșelătoare? O meditaţie despre lume şi viaţă, în numai două minute de film, fără cuvinte, fără te- zism, în citeva imagini filmate în curtea inte- rioară a unui palat, dintr-un oraș, dintr-o tara... O singură localizare: autor — Antonioni. Aura PURAN „Pădurea film şi literatură spinzuratilor“:o „trădare“ originală decit un film gindit da capo al fine film: pentru a pune in just echilibru fidelitate. semnificației (față de textul literar) si orig: nalitatea semnificantului (în ultimă instanti a expresiei cinematografice). O ecranizare veritabilă mi se pare a fi aceea care reali- zează acest paradox (aparent): fidelă şi ori- ginală simultan. Ca Hamlet-ul lui Oliver, Moartea la Venetia al lui Visconti, Cei mai frumoși ani ai vieții noastre al lui Wyler, Cenușă si diamant al lui Wajda. Diligenta al lui Ford, Maica loana a îngerilor al lui Kawalerowicz, Mama a! lui Pudovkin, Pentru țară și rege al lui Losey, Psihoza al lui Hitchcock, ș.a. Modele de ecranizare creatoare rămin, cel putin pentru cinematografia roma- nească, Moara cu noroc, al lui Iliu si, mai cu seamă, Pădurea spinzuratilor a! lui Ciulei. Remarcabilă In Pădurea spinzurati- for (mă opresc asupra acestui film pentru că a fost reluat de curind, la Cinematecă) este, alături de multe alte lucruri, intuiţia regizorului de a găsi drumul cel mai firesc de la semnificaţia romanului (conservat: fidel de scenariul lui Titus Popovici) la o expresie care, inglobind-o, să fie totodată altceva. Liviu Ciulei a făcut într-un fei operă de critic, interpretind textul lui Re- breanu cu profunzime și obiectivitate, afir- mindu-și însă subiectivitatea la nivelul argu- mentatiei, care nu e altceva decit expresia filmică însăși. Firul narativ principal e inter sectat de altele, secundare, a căror functie este de a permite mobilitatea semnificatii- lor dinspre individual spre social şi invers, astfel Incit drama eroului să se justifice in drama socială, iar la rindu-i, aceasta să o augmenteze pe cea dintii. Toată această Filmele de studenţie ale consacratilor Excelentă inițiativa Cinematecii de-a ne prezenta o selecție din filmele de diplomă ale absolvenților Institutului de teatru și cinematografie. Ocazie rară de a descifra în timp şi imagine promisiunile și confirmă- rile unor preocupări artistice originale. lată citeva, sumar notate: Cercul (regia Mircea Veroiu, imaginea Radu Calalb): despre nașterea şi pro- pagarea violenţei cu o vagă nuanţă supra- realistă. Aparentele banale, inofensive, sint sfişiate brusc de-o agresivitate rece, inu- mană. Viaţa în roz (regia Dan Pita, imaginea Nicolae Mărgineanu): înregistrează o in- timplare cu aspecte cotidiene în care artistul «pipăie» metafore, simboluri. O 8 delicată de poezie fără ingroșări retorice Poezia vieţii obişnuite ce lasă, fără tentatia discursului, imaginea, figurile oamenilor نو aspectul obiectelor să vorbească sin gure. Wart (regia Mircea Daneliuc, imaginea Cornel Diaconu): emoția și febra acțiunii care schimbă raporturile umane normale. secvenţa lunii Aventura Curtea interioară a unui palat Intr-un oraş sicilian. Deşi neingrijită, clădirea este de o rară frumusețe. Sandro trece prin vasta curte, cu pași Inceti. Citiva studenţi reproduc pe hirtie detalii arhitectonice. O fac cu mult zel, aproape cu religiozitate, schimbindu-și In şoaptă impresiile. Pașii lui Sandro sint singurii care tulbură liniștea. El contemplă cu regret și amărăciune evi- dentă arcadele, coloanele, ferestrele. «Cita mișcare, cită dezordine! Pe atunci se pre- ocupau de efecte scenografice... un extra- ordinar simt al libertăţii»... Arhitectul vrea să-i ignore pe studenți si nu poate. L-au tulburat și într-o bună măsură l-au umilit Cindva, schitase si el, cu același respect, frumuseti arhitecturale. Dar curind a des- coperit că a face devizul unei construcții e o operație mult mai rentabilă și arhitectul din el a renunţat lesne la ambițiile şi idealu- rile tinereții și azi se rezumă la a stabili ۱ generația de miine Ideal subiect de disculu controverse, polemici între partizanii filmului-filmic sı ai filmului-literar, ecranizările au numai aparent un statu! dublu: pe de o parte film, pe de alta literatură. Privind lu- crurile mai la adincime și renuntind la ideea că orice şir de imagini miscate se numește film, în favoarea ideii că filmul — — ca artă, nu ca document — e acel sir de imagini miscate care posedă originali- tate, expresivitate și valoare artistică (oare există în vocabularul criticii cinematogra- fice un echivalent semantic a ceea ce litera- tii numesc «subliteratură»?) va trebui să recunoaștem că apartenența ecranizărilor la arta filmului e intotdeauna o realitate — pozi tivă sau negativă, după caz — pe cînd con- siderarea lor ca literatură e intotdeauna pur speculativă. incontestabil că, prin chiar condiția ei, o ecranizare are un aer de tradu- cere a literaturii. Foarte multi sint tentaţi să accentueze asupra literaturii, iar nu asupra traducerii, cum de fapt s-ar cuveni. Ecraniza- rea e într-adevăr o traducere (a literaturii în limbaj cinematografic) dar nu e literatură. lar ca traducere ea e film curat, așa cum, bunăoară, psihologie tradusă in roman nu mai e psihologie, ci literatură cu temă psihologică. Ecranizarea e film cu temă literară, formulă care exclude dubla aparte- ۱608 O distincţie se mai impune totusi: © ecranizare fără originalitate, inexpresivii si lipsită de valoare artistică e o copie in imagini după literatură, specie hibridă, la fel de departe şi de literatură si de film. Si Incă ceva: o ecranizare valabilă artisticeste pretinde autorului ei mai multă imaginaţie restituiri Omagiu filmului de montaj In deceniul al treilea de existență al cinematografului, cele două modalităţi de a face film: calea documentară inau- gurată de Lumière și cea a ficţiunii pro- pusă de Méliès, s-au îmbogăţit cu o nouă posibilitate: filmul de montaj. Teo- ria montajului omnipotent, a şcolii cine- matografului sovietic mut ciştigase deja prin filmele lui Vertov, Kulesov, Eisen- stein şi Pudovkin succese care sfidau orice neincredere. Inițiativa $i primele pelicule de montaj se datorează regizoarei sovietice Ester Sub care,in 1926, după ce a văzut Cruci- satorul Potemkin s-a hotărit să caute cu ajutorul jurnalelor de actualități o modalitate nouă de evocare a trecutului revoluționar. Avind o îndelungată prac- tică de monteuză, Ester Sub a intuit cu precizie elementarele principii ale ge- nului. Toate peliculele sale despre care Cinemateca ne oferă pe cele mai re- prezentative: Căderea dinastiei Ro- manovilor, Marele drum, Astăzi, Spa- nia sau Fascismul va fi întrint reu- şesc o sinteză demonstrativă a posibili- tăților mari pe care filmul de montaj le deschide cinematografului. Peliculele folosite pentru realizarea filmelor sale au fost adunate cu minutia colectionarului pasionat sau recuperate după indelungi căutări de la o dispariție sigură. Cu atit mai motivată apare acum rigoarea sa profesională, neobișnuită în acei ani In care pregnanta trecutului părea să eclipseze preocupările pentru viitor. Experienţa sa a fost reluată aproa- pe concomitent de Germaine Dulac sau Walter Ruttman şi apoi, de-a lungul istoriei cinematogratului, de regizori din ce In ce mai angajaţi în filme politice tot mai polemice (Frank Capra — De ce luptăm, Mihail Romm — Adevărata față a fascismului, Mario Serandrei — Zile de glorie, Chris Marker — Fru- mosul mai sau Cuba, si, Marcel Ophils — Tristetea şi mila, etc., filmul de montaj precizindu-și tot mai conştient locul în cinematogratia con- temporană. Ciclul Ester Şub de la Cinemateca română schiteaz4 un fest de restituire cultural-cinematogratică şi se inscrie, impreună cu alte cicluri (scurt-metraje poloneze premiate la festivaluri interna- iionale, filmele de diplomă ale absolven- tilor de regie) intenţiei de lărgire a orizontului informativ al cinefililor bucu- resteni si celor din toată tara In măsura in care aceștia venind în Capitală nu uită să treacă și pe la cinematecă. Georgeta DAVIDESCU Spectatori, nu fiţi numai spectatori! suflet» l-am văzut si după aceea mi-am zis: ce-a fost asta?. La Regăsire, deși știam su- biectul dinainte, am stat și am urmărit filmul ca pe o demonstraţie asupra felului cum e viata, sau mai bine zis am văzut viata cum e în viaţă. Ce au comun aceste filme pe care le-am amintit? Au faptul că la toate s-a plins. La unele mai mult, la altele mai putin. Toate, în primul moment, pentru că se plinge la ele, pot fi etichetate ca melo- drame. Eva Sirbu spune în cronica sa că în aceste cazuri arta filmului face un pas îna- poi. La recenta producţie a Casei de filme Nr. 1, publicul plinge în fata vieţii. Plinge în fata vieţii adevărate, nu în fata vieții arti- ficiale ca-n celelalte filme. Şi-atunci cred că nu e putin lucru si nu e deloc rusinos să faci oamenii să plingă In fata vieții. Trebuie să înțelegem oare că plingem in condiţiile în care realizatorii filmului Re- găsire au tăcut un pas înapoi? Filmul e o poveste adevărată, realizată cu maximum de sobrietate, cu interpreți excelenți, cu acel simț al echilibrului dintre firesc si artificial. Evident, nu-i o capodoperă dar e un film bun, dacă nu chiar foarte bun. Şi nu mă sfiesc s-o spun...» (Prot. Liviu Arici, Liceul industrial Nr. 1, Suceava.) (N.R.: Nici noi nu ne sfiim să v-o spunem — analiza dum- neavoastră e deajuns de scurtă. Nu, nu e deloc rusinos să faci oamenii să plingă la un film. Dar vi s-ar putea replica, de catrei cel care au plin: la filmele acelea la care dumneavoastră n-ali plins, că $i ele sint viaţă adevărată, că şi ele îndeamnă la un plins sincer. După cum ve- deti, criteriul plinsului la cinema nu esle foarte, foarte sigur, în stabilirea valorii unui film sau a calităţii vieţii pe care o reflectă in arta sa. Problema insă merită, credem, să stea In atenția cititorilor nostri, a «beneficia- rilor»). © Ce minunat! «Ce pot să spun de la început decit «minunati» Ce bine ar fi ca toate mamele să fie ca acelea din film (mai putin mama lui Dinu) şi toți bărbaţii ca per- sonajul lui Florin Piersic! Ce bine ar fi! Dar tocmai pentru că nu este așa, tocmai de aceea s-a născut acest film a cărui me- nire, nu multi o înțeleg». (Milena C. — Baia Mare) (N.R.: Din nou, vă rugăm: adresa exactă, tovarăşe Milena!) © Eu și prietena mea «Am văzut fil- mul «Regăsire» care mie şi prietenei mele ne-a plăcut. Ei mai putin sfirsitul, care pe mine Însă m-a emoționat; mi-a zvicnit piep- tul cînd Irina a spus: mamă! «Nu am pre- tentia că sint critic dar mă pricep la film». (Nelu Gardiciuc — 60. 6. Coșbuc 19, ap. 35 — Tiglina 2, Galati) © Contemporan dar rece. «Atit de con- temporan, filmul pune în discuţie problema sentimentelor care se ofilesc sau care ama- gesc. Rămine de văzut dacă reușește sà convingă. Povestea sinceră mă convinge atit doar că totul se desfășoară încrincenat şi rece; se relatează rece, se lungeşte une- ori forțat și romantic. Pentru mine, filmul rămine o realizare modestă în ciuda fap- tului că ar fi putut fi un film reușit dacă exista mai multă exigenté și răbdare». (Constantin Manole — Bd. Republici/ bloc 25, ap. 23 — Oraşul Gh. Gheorghiu De) © De ce nu mi-a plăcut.. «Am اجه de la film în aceeași dispoziție ca după un film indian melodramatic, siropos, lung, prea lung. Subiectul este frumos și se pu- tea realiza un scenariu excelent. Din pă- cate... Spectatorul aude replici rigide, vede gesturi mari, fără suficientă acoperire psi- hologică. Personajele sint împărţite în buni si răi. Net. Fără drept de apel... În fata unei idei marete se obișnuiește a se spune că scopul (educaţia prin artă) scuză mijloa- cele. A nu se uita însă că mijloacele (cind sint rău alese) ucid scopul». (Mihaela say oo gi studentă anul lll. Fac. de engleză lași Rubrica realizată de Radu COSASU CINEMA, Piaţa Scinteii nr. 1, București 41017 Exemplarul 5 lei Cititorii din străinătate se pol abona adre- sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- import Presă, P.O.Box 136-137 — telex 11226, București, str. 13 Decembrie nr. 3 Prezentarea grafică: loana Moise Prezentarea artistică: Anamaria Smigelschi Tiparul executal la Combinatu! poligrafic «Casa Scinteiin — Bucuresti scrisoarea lunii 0 privire tinără şi optimistă «...Cred că cinematografia noastră a inceput să se desprindă dintr-un stil greoi, impersonal, nu odată fad. Regizorii noştri s-au trezit si au spus: «gata, bună dimi- neata, subiecti» Cineastii au făcut o mare descoperire: publicul, tinerii nostri se vor pe ecran! A fost nevoie de Dimineţile unui băiat cuminte şi de alte citeva creații semnificative pentru identificarea spectatorului cu personajul... pind la Mere roșii. Cred că datorăm acest lucru nu numai regizorului tînăr, ci și Naturii care a dat atita inocenta, talent pe chipurile unor oameni plini de zîmbet şi forță pe care-i cheamă Tora Vasilescu, Vladimir Găitan, Horaţiu Mălăele, Mircea Diaconu, Dan Nuţu și atitia şi atitia alții. Să-mi fie iertat, dar pind la «epoca lor» nu am crezut că se poate pleca avind lacrimi pe obraz dintr-o sală de cinematograf, nu credeam că se poate ride cu adevărat, din toată inima, la filmele noastre... Filmul nostru, copilul nostru, s-a maturizat putin, fiindcă școala noastră de film are nãzuinti generoase. Tot acum — de ce abia acum? dureroasă întrebare! — am văzut că pe șantierul cineaștilor nos- tri s-a ajuns la roca tare, la materia primă cu care şi pe care se poate clădi cu nădejde. Indraznesc să spun că cinematografia noastră ar trebui să aibă permanent — fără a se uita pionieratul — puncte de plecare în noile realizări ale unei cinematografii de o certă calitate a actualitatii. Sint ginduri stingace și naive de amator, gindurile unei adolescente care scrie cu speranţa că întilnește astfel si gindurile multor tineri de Luminita PORFIR Piata Stefan cel Mare nr.4, Piatra Neamt noastre. (Excepţie «Drum în penumbră»). Nu spun că acest film este o capodoperă, dar e un film egal, unitar şi corect. Multe din filmele noastre curg liniar pină la un anumit punct, pind se Impotmolesc. Rega- sire se ridică pind la un anumit nivel valoric şi reușește să se mențină aici. Bine ar fi ca toate filmele noastre să ajungă la acest nivel de corectitudine. De aici și pină la un film foarte bun, pind la capodoperă chiar nu mai sint nişte pași atit de mari. (N.R.: Mă rog, cum credeţi...) Îmi schimb acum lentilele şi privesc în depărtare. Cred că autorilor nostri de film le lipsește curajul de a nu mai arăta lucrurile cu degetul. (N.R.: Credem că ati facut foarte bine subliniind necesitatea unui asemenea curaj). În cazul nostru, nu se pune ci se trinteste punctul pe «i». Cred că avem nevoie de mai multi subtilitate și finețe psihologică, mai ales în cazul acestor filme sentimentale (Alba Cristian — /ntr. Amzei nr. 2, Bucureşti) © Despre plins «Regăsire — sau ۱ rea echilibrului dintre arta cinematogratica și drama sentimentală (nu melodrama). Nu mi-a plăcut «O floare și doi grădinari», دا «Vandana» n-am rezistat decit o serie «Ochii Shivanei» i-am văzut mai mult de dra- gul cui m-a însoțit la acest film, «Copil de Orza se af!) in documentare în Maramures, Banat şi la Aiba-lulia, pentru filmele Vasile Goldiș, Tara Lăpușului, Diniaș, satul înfiat si La Cisnădioara cind înfloresc ciresii. Vom reveni. @@@ Constantin Vaeni şi-a reluat lucrul la Teatrul cel Mare, întrerupt pentru o scurtă perioadă, cit a participat la Festivalul filmului politic de la Bruxelles, unde a obținut Premiul cel Mare. E drept, nu cu un documentar, ci cu Zidul. Il! aşteptăm, la același nivel, cu un nou scurt-metraj. 999 Pompiliu Gilmeanu caută soluții pentru filmele România turistică si La poalele Bucegilor. Deocamdată fil- mează la Bucuresti, la 1.0.R., un documen- tar despre industria optică română. @@@ lon Moscu s-a deplasat la lași, preocupat fiind de Școala de inventatori, un film despre studenții inventatori ai facultăţii de meca- nică din cadrul Institutului Politehnic. eee Pe Titus Mesaroș îl interesează economia de timp si mișcare, obținerea unui randa- ment maxim cu minim de efort, în primul film dedicat ergonomiei: inepuizabila re- zervă. 990 Paula Popescu Doreanu relevă contribuțiile originale în domeniul tehnicii, prin documentarul Cauciucuri sintetice românești. Viorel BINDEA Coperta ۱ Dana Dogaru («Urgia», «Eu, tu si Ovidiu») نو Gabriel Oseciuc («Aure! Viaicu»), doi actori din generatia promi- siunilor devenite certitudini. Foto: Emanuel TANJALA virsta ei.» Un film bine primit: RegAsire Filmul românesc _ @ Bravo! «De fapt nici n-am avut senza tia că urmăresc un film, ci viata. Personaje bine alese, perfect interpretate, mesaj căl- duros, regie stăpinită calificat أو sensibil. Un da mare!» (tonel Teaha — str. Armata Rosie 23 5 Arad) © Un film egal, unitar «...Punindu-mi pri mii ochelari — cei pentru «aproape» - spun că mi-a plăcut Regăsire. Mi-a plăcut pentru că e un film profesionist fără acele uneori penibile, greșeli regizorale pe car: din păcate le întilnești în filmele noastre Mi-a plăcut pentru că avea un scenariu interesant si în mare parte veridic. In mare parte — pentru că totuși el lasă unele lu- cruri neexplicate. Mi-a plăcut apoi pentru că — fie-mi iertat subiectivismul — e unul din puținele filme românești în care o fe- meie are rolul într-adevăr principal, în care ea e înainte de toate mamă, soție, iubită şi abia pe urmă profesoară, primăriță, cum apărea în alte filme feministe (sic!) de-ale telex Sahia Prospectii de primavara ewe Regizorul Pantelie Tutuleasa se află în montaj cu documentarul Pămintul, o lume a speranţei, film dedicat prezenței prestigioase a României la O.N.U. Realiza! după un scenariu semnat de Petru Jales si Pantelie Tutuleasa, filmul se vrea o deschidere spre viitor. Un viitor al păcii si intelegerii. @@@ Consecvent în abordarea problematicii majore, regizorul David Reu semnează filmele A fi comunist si Sint om al muncii în România de azi. 999 Venind in întimpinarea acestei primăveri, docu- mentaristii s-au răspindit în întreaga tarà reluind filmările «in exterior» او de prospectare: lon Visu s-a întors dintr-o lungă călătorie de lucru: Valea Jiului, Arad Oradea și Sibiu pentru filmele Minerii, Măria sa pămintul, Flori din Bihor si Bătrinii satului. «Acasă» îl așteaptă filmu! început în iarnă, Echinoctiul de prima- vară. Amănunte pe parcurs. 999 Paul cinema Anul XVI (184) Bucureşti aprilie 1978 Da eth cat Redactor sé Ecaterina Oproiu telex Animafilm A venit primavara! 999 Sint semne certe că In Studioul de animaţie a venit Primăvara! Șase tineri vor debuta. Patru dintre ei sint proaspeți absolvenţi ai Insti- tutului de Arte Plastice, iar doi s-au format în citiva ani de ucenicie pe lingă meşterii din studio. Temele abordate? Aspiratia spre verticalitate; nevoia de zbor; nu indiferentei; toate aplauzele pentru eroii neaplaudati, care în loc să taie în mod spectaculos nodul gordian, au iscusinta și răbdarea să-l dezlege Numele tinerilor care sint gata de a lua startul: Alexei Aurel, Doina Bo- tez, Szilagy Zoltan, Despina Bolo- ga, Anastasiu Ştefan si Luca lonel. @@ Un punct din statutul organi- zatiei mezine a copiilor ne-a atras atenția în mod special: «Şoimii patrie sint întotdeauna veseli». E un travaliu de mare seriozitate să aperi veselia copiilor. Pentru realizarea lui am lansat comenzi unor creatori de mare presti- giu. Felicităm educatorii care au înscris un asemenea deziderat generos! 99 Poeţii născători şi modelatori de cuvinte fac pași spre poeții născător si modelatori de forme, de imagin Poeta Nina Cassian semnează sce- nariul Penelopa și Templul celor 7 arte iar poezia «Remember» din volu mul «Necuvintele» de Nichita Stă- nescu a inspirat filmul pe care-l va realiza în grafică animată regizorul lon Truică. 0909 Fiimui apreciat de publicu nostru Condiţia Penelopei — regia Luminița Cazacu, scenariu Sanda Faur — își încearcă norocul la presti- giosul concurs de la Cannes. Sa- urăm succes! Lucia OLTEANU posibilităţi posibile Un film despre un film Oare un film documentar despre turnarea unui film nu ar fi un subiect plin de dramatism? Să vezi chipurile oamenilor care sim! răspunderea pe umeri, să simţi indoielile regizorului care se ascund sub fermita- tea comenzilor, să vezi actorul cu ochii roșii de oboseală (a venit după un spec- tacol care i-a cerut totul și căruia i-a dăruit totul), transformindu-se, cit ai clipi din ochi, într-un personaj plin de vioiciune si proaspăt precum un castra- vecior ud în roua dimineții, să-i auzi, mai mult decit să-i vezi, pe electricieni cățăraţi cine știe pe unde, să-l urmă- resti pe recuziter a cărui problemă esen- tial4 In acest moment este găsirea unei batiste roz cu picăţele verzi (lucru sim- plu la Buftea, dar aproape imposibil acolo, în creierul munţilor unde se toarnă secvenţa), să privești monteusa bucurindu-se că a găsit fotograma exactă pentru racordul pe care cine știe dacă il va remarca cineva măcar o dată în cei zece ani cit va circula filmul pe ecran (ba atunci cind se va rupe undeva într-o cabină, operatorul va face lipi- tura tăind exact fotograma aceea, care va pleca In neant). Oare toate astea nu ar putea fi un subiect de film? Ba da! Cu o singură condiţie: ultima secvenţă să nu fie seara premierei, cu flori, zimbete şi bătăi pe umăr, ci o sală de vizionare pustie, unde echipa a văzut ultima oară filmul Inainte de a-i da drumul în lume. Pentru .ceea ce urmează după aceea, ei bine, aceasta ar fi un alt film. Alexandru STARK peditiv, la strategia cite unei piruete ve: bale, în care picură un dram de 501 candidă, precum Cristina în finalul scenei de la televizor: — Oricum, nepotul tot al vostru o să fie! Perspectiva dramatică este Indepărtată cu graţie, nu prin eschivă, ci prin depăşirea dramatismului desuet, filmul raminind mai incisiv în polemica implicată, decit pare la prima vedere. Între E-atit de-aproape fericirea si citatul Diminetile unui băiat cuminte al unui alt Andrei al cinematogra- fiei noastre — Blaier, există In acest sens o diferență nu numai de stil, dar și de viziune, tinind de regie, ca și de timpul istoric. Deși, băieți și fete, bat aceleași drumuri ale şantierului sau uzinei, tinerii conceputi de Constantin Stoiciu au invatat să se caute pe ei insisi nu în afară, nu «acolo sus», pe o sferă metalică, negli- jindu-şi fatal centura de siguranță, ci la nivelul solului, la scara 1/1, față în față cu ei înșiși. Ei nu s-au dezobignuit încă să-și declame intempestiv intențiile, dar în filmul lui Andrei Cătălin Băleanu momentele res- pective sint reduse la proporția unor in- serturi dispensabile — departe, oricum, de acel carusel al generozitatilor demonstra- tive, care degenera In santajul sentimental mieros si sarja moralizatoare. Stăpinindu-și impacienta juvenilă, autorul filmului de față izbutește să anime în chip inedit apariţia eroilor în mediul industrial, mai ales în exterioare, ca în acel lung și subtil gradat cadru matinal, din stația de tramvai, cînd Paul, spre surpriza tuturor cunoscutilor, vine prima dată la fabrică cu Cristina. Punctele de rezistență ale tilmului sint însă scenele In doi, nu cele direct polemice, pentru că acestea rămin convenționale, nici cele sentimentale, pen- tru că în această zonă funcţionează pu- doarea excesivă, ci acelea ale unei comu- niuni amicale (Albert Kitzi — Gheorghe Visu) sau ingenuu — familiale (Albert Kitz] — Diana Lupescu) în care avem revela- tia unei naratiuni regizorale eliptice نو totuși fluide, tin sugestive si discret iro- nice, cu știința unghiulatiei şi a ۳۱۱۷۵۱ rii cadrelor prin semne de punctuatie reve- latorii, cu valorarea inspirată a detaliilor gestice sau de recuzită (ciorapii — semn de carte, covrigii și sărutul — aperitiv, paharul invirtit pe masă In hiatus de conversaţie. În fine, acele portrete ale singularitatii infățişează frumusețea reflexivă a acestei fete cuminţi, o frumuseţe mobilată de gind de umbrele trecătoare ale sentimentelo: conștiente de ele însele şi de măsura lor, cu conturul pur şi surisul candid, corectate de scepticismul unui inceput de Intelep- ciune. Am numit calitățile de interpretă ale Dianei Lupescu, care nu e «doar corectă» (cum se afirma într-un comenta- riu, din acea intoleranță față de frumusețe care fi face pe unii să ceară pretutindeni decoruri patinate neorealist şi chipuri ridate prematur), ci reprezentativă pentru o generaţie. În aceste puncte ale sale, fru- musetea și adevărul filmului fac corp co- mun şi se transmit ca atare unui public insetat, simptomatic și legitim, cum zice o altă replică din film, de «spectacolul sentimentelor frumoase». Valerian ۷ Scenariul: Constantin Stoiciu. Regia: Andrei Că- talin Băleanu. imaginea: Florin Paraschiv, Valentin Popescu. Muzica: Radu Goldis. Decoruri: Nicolae Edulescu. Costume: Gabriela Lăzărescu. Cu: Diana Lupescu, Albert Kitzi, Margareta Pogona', Constantin Diplan, Petre Gheorghiu, Alexandru Georgescu, Dana Dogaru, Gheorghe Visu, luliu Popescu, Rodica Negrea şi Victoria Mieriescu. Producție a Casei de filme Patru. Director: Corneliu Leu. Film realizat în studiourile Centrului de producție cinematografică «București». Nr. ۸ Anul XVI (184) Revistă a Consiliului Culturii și Educației Socialiste București - aprilie 1978 E atit de aproape fericirea Un spectacol al sentimentelor frumoase 7 Mai mult decît atît! Un film despre profilul etic al unei generații O frumusețe mobilată de gînd (Diana Lupescu) nu pot fi trangate pe loc, In favoarea nici unei parti. Este spațiul In care atit autorul cit și inte:- pretii — Diana Lupescu (Cristina), Marga- reta Pogonat (mama) și Petre Gheorghiu (tată!) pun In valoare sensul polemic a unor replici, cu disocieri morale de nuanta și de oarecare anvergură, amintindu-ne că sintem în compania scenaristului de la Filip cei bun şi vizind direct prejudecăți destul de grave, în circulație curentă. «Min- te-ai bună numai de prostii», zice tatăl care disprețuiește carierele intelectuale, iar fata găsește un bun argument ideologic contra acuzatiel obișnuite că nu ar fi cu- noscut greutățile vieţii: — Mă învățați să-mi lie frică de viaţă! Ceea ce nu inseamnă totuşi, că regizorul se Incumeté să cultive ambiguitatea sau dezbaterea polemică. Stă pinit încă, la al doilea film al său, de o im- pacienţă juvenilă, autorul incheie asemenea scene recurgind deobicei, in extremis, ex- cărucior din mers și imobilizarea conduc torului, cu palmele peste ochi (— Ghici cine e? — Ce mai faci, mă? — etc.), exu- beranta este însă si septuagenară, în pragul casei prietenului a cărui mamă Il copleseste pe Paul cu pupături, după cum exuberanta poate fi anonimă, reținută aproape parodic, ca într-o hirjoană sau stilizată — la intilnirea necunoscutilor din mașina de pe litoral, săritori să repare mașina In pană a lui «Jago». Ş.a.m.d. Din inerție exuberantă sau prin conta- giune bovarică, Cristina ajunge să se de clare la rindu-i «o zăpăcită», ceea ce in timplător ea nu este deloc. E, dimpotrivă — acest personaj al fetei — tocmai punctul din care filmul începe, incearcă să ne ofere alt tip de frumusețe decit aceea programată simetric şi jovial. O frumusețe în fata căreia din fericire, sensibilitatea regizorului se vădeşte mai profundă și mijloacele sale de expresie, superioare celor etalate pentru a simula seninătatea fadă sau exclamatorie, ca pe o haină străină, cu prețul stingăciei şi ۰ Adevărata vocaţie a lui Andrei Catalin Bå leanu, evidentă in secvențele In care filmu! e si frumos si adevărat, ar fi mai degrabă aceea a tablourilor de familie statice, a momente- lor de reculegere In care se infiripă, deo camdată cuminte, fantezia poetică, nu ma departe, ce-i drept, decit a contempla meta- foric o barcă pe mare sau caii liberi pe cimpie, In lumina crepusculului — la In- toarcerea de la mare, cind Cristina (Diana Lupescu) privește din mersul mașinii Bără- ganul. Sint momentele în care personajul se detașează de «anturaj» și compune un inedit tablou al singularității, putind fi in- titulat, In parafrază cu Diminetile unui băiat cuminte, scris de acelasi Constantin Stoiciu —a«După-amiezile unei fete cuminţi» Tablourile de familie ale lui Andrei Cătă- lin Băleanu sint desenate în linii subțiri şi incisive: mama și tatăl, In fata inevitabi- lului televizor din sufragerie, priviți indelung şi. răbdător, într-un cadru unic, nemișcat, fără alt sentiment aparent decit înțelegerea mutuală. Mama «smiorcăie» revăzind-o pe ecranul televizorului pe Greta Garbo, tala! prozaic, nu se simte în apele lui pind n aduce pe pămint: — Mimi, e film, nu-i o intimplare adevărată...; apoi, atent să nu-i Intrerupă vizionarea, incepe totuși în paralel, discuția despre fată. El — tipicar și ușor penibil, cu pauze stingherite de delicatetea temei, ea — evazivă si neputincioasă, prin: tre lacrimile amintirii unei alte proiecții cu Greta Garbo. Fata intră şi ea In același cadru nemișcat și, într-o perfectă cursivi- tate, are loc conversaţia In trei, fără a mai pune la socoteală televizorul. Este un tablou al sugestiilor delicate, dar și al unui simt de observaţie acut, neiertător,fără gesticula tie, cu o undă de umor în sensul ironie acide dar economice, care nu alungă duiosia din subtext. Regizorul probează "ici simțul rar al ambiguitatii dramatice, a! enelor fără desfășurare previzibilă, care “Dragostea este la inceput frumoasă, pe urmă — ade- vărată», zice prietena Cris- tinei. Cităm fraza nu pentru idee şi nici spre a face un compliment introductiv au torului, ci pentru că termeni: eı ne situează cu precizie în miezul dileme: sub semnul căreia regizorul Andrei Cătă- lin Băleanu și-a pus filmul: «frumos, pe urmă — adevărat» (sublinierea noastră). Înainte de a vorbi despre chipuri, peisaje ș.a.m.d. observăm că frumusețea acestui film a fost programată printr-un mare număr de simetrii, imbinate cu un bine studia! joc al asimetriilor, astfel calculate incit sa se echilibreze finalmente într-o armonie nedezmintita. Paul şi Cristina se indragos- tesc instantaneu si concomitent unul de altul, se iubesc cu o reciprocitate în afara oricărei indoieli, egal de fideli in raporturile personale, amindoi tot atit de limpezi in declarațiile de interes general, care nu evită locurile comune: ea se proclamă o fată ca oricare alta, care vrea să fie fericită, el afirmă explicit că nu concepe să fie decit el însuși. Este adevărat că părinții băiatului, de condiție probabil modestă, se află undeva In provincie şi nu apucă să apară în cadru, în timp ce fata locuiește cu ai săi într-o vilă bucureșteană din cele mai dis- tinse, pe care o contemplăm indelung, atit în interioare cit si pe dinafară. Dar acest dezechilibru este insistent compensat prin faptul că Paul se simte ca într-o mare si bună familie printre colegi, la cămin, ca si în uzină, în orele de practică studențească, în vreme ce Cristina — una la părinți, dar de două ori candidată fără succes la facul- tate și momentan fără ocupaţie — e cum nu se poate mai stingheră în somptuosu-i apartament. În consecință, situațiile se vor nivela operativ si pina la capăt: ea va fugi de acasă, el va părăsi căminul, se vor sta- bill într-o cameră mobilată, la periferie, unde el lucrează noaptea la planșetă, iar ea studiază corespunzător In pat, dimineata mergind amindoi la aceeași uzină. Pe de altă parte, Paul are un prieten care-l tachinează admirindu-l şi Cristina are o ۸ care o tachinează complice. În această fericită simetrie, există totuși un virtual Jago, căruia Paul li administrase cu anticipa ție un pumn, încă din prima secvență, dar acest Jago, cu mașină evident galbenă, nu ripostase, Îşi ceruse chiar scuze și, în loc să plece singur cu Cristina la mare, it luase și pe Paul cu ei. Cum însă formaţia era incompletă, la mare Intlinesc o altă mașină In care erau trei băieți si o fată, iar fata — coincidenţă — era tocmai prietena Cristinei. Aceasta trece dintr-o maşină In alta şi echilibrul se restabilește, o dată In plus. După care «Jago» iese singur din ecuație, întrucit între el si Cristina — «ina- bordabilă în condiţii normale» — nu fusese nimic: dacă la plecare ea era cu doi băieți In mașină, la Intoarcere e rindul lui Paul să poată alege între două fete. Ş.a.m.d. De aici probabil exciamatia din ۵: E-atit de-aproape fericirea! În aceeași ordine strictă, a frumuseții programate a filmului, se Inscrie și joviali- tatea afișată de personaje dintre cele mai diferite, în cele mai variate imprejurări — cu exclamații, ید ام şi o indicibilă in- cintare pe chipuri. In prima secventa, la intoarcerea lui Paul In uzină, exuberanta este tardiv-adolescentina, cu salt pe un Vom face un număr mult mai mare de filme! ancheta revistei «Cinema»: scenariști, regizori, actori, producători Carmen Galin Ștefan lordache Manole Marcus George Motoi Ovidiu luliu Moldovan Dan Pita Constantin Pivniceru Constantin Stoiciu ment social $i comandamentul social nu se poate aborda oricum... As putea sa întreb, cu timiditate, unde era aceasta preocupare pina acum, pina să fie cerută concret de Partid? Nu era calitatea o con- ditie inclusivă, vitală a unei arte, în speță asta de care ne ocupăm? Cite răspunsuri cinstite pot primi la această întrebare? Aşteptam cu firesc interes intervenţia lui lon Popescu-Gopo, președintele ACIN-ului, cu privire la filmul românesc pe care îl reprezintă în genere, și la cel dir 77 în special. N-am găsit decit o critică è criticii. Şi nu numai dinsul... Ca si cum de aia avem filmele pe care le avem. Din cauza criticii(!) Haida-de!... Nu neg, are și critica scăderile ei, dar de aici să ni se tragă oare suficiența si schematismul scenariilor, credința că nu sint aprobabile decit dacă acestea vin în acord cu etaloane (penibile), dar de mult verificate; de aici lipsa de pro- fesionalism a realizatorilor la care ne gin- dim cu toții, dreptul de a batjocori, desigur fără intenție, dar și nestingherit, un erou sau altul, al neamului, dacă ești acoperit de schema patriotardă a unui scenariu scris de te-miri-cine, de aici oare etichetarea drept «victorie» (mărunțică) a unei biete secvencioare mai adevărate? Oare critica a etichetat vreodată drept incomod un creator care-și respectă arta, și a «verifi- cat» (deci comod), un altul care nu are nici măcar noțiunea ei? Nu tovarăşi, răul e in noi, aici trebuie lucrat; confesiunea, în datul ei autocritic, este o invenţie minu- nata. Afirm si eu că cinematografia noastră se găsește, pentru moment, într-o stare critică. Cum critica înseamnă în primul rind auto- critică, afirm că sint gata să pun mina ală- turi de oricine dorește s-o scoată de aici. Dar trebuie să spunem lucrurilor pe nume și, dacă se poate, clar! Căci, dacă cinev: citește revista «Cinema», cum presupun — presupun că ne-ar putea da și o mină de ajutor, dacă ne-ar întelege... Fără diploma- tie! 2 Mircea 6 Lipsesc nu regizorii talentați, ci scenariștii cu talent! Privind, retrospectiv, producţia de filme a anului 1977, găsesc, bineînțeles, calități fiecărui film în parte, respect munca tuturor, celor care participă la realizarea lui, am admi ratie şi stimă pentru fiecare regizor în parte, căci de fiecare mă leagă pasiunea pentru aceeași profesiune, dar cred că filmele acestui an trebuie judecate din unghiul de vedere al unui juriu de festival international. Care film ar putea intra oare în competiţie cu cele mai bune filme produse în lume? Care film ar spune ceva despre România și despre români, ceva interesant și semnifi- cativ? Din producția unui an întreg, de aproape 25 de filme, doar trei le consider la nivelul cinematografiei mondiale: Mama al Elisa- betei Bostan, Cuibul salamandrelor al lui Mircea Drăgan și Profetul, aurul și ardelenii al lui Dan Pita, în rest, celelalte sint filme absolut «obișnuite», banale, dar făcute la un grad de profesionalism care nu poate fi contestat de nimeni. Deși are sarcina educației prin cultură, specifică unei cinematografii socialiste, repertoriul acestui an a cuprins o tematică variată, dar pe probleme secundare, nespe- cifice, si neinteresante pentru tara si epoca noastra, iar manierele de tratare au fost diferite şi uneori interesante, dar consider că am ajuns, în sfirsit, în etapa în care tre- buie să ne intereseze în primul rind ce anume spunem și, abia după aceea, cum facem acest lucru. Un imperativ categoric: să fie si mult mai bune! Lista participanţilor (în ordinea alfabetică): Andrei Cătălin Băleanu lon Besoiu Mircea Daneliuc Maria Callas-Dinescu după «Cursa», pentru care a luat premiul ACIN '76,a așteptat trei pina la următoarea premieră; alte exemple nu lipsesc; © poate că nici nu sanctiondm întotdea- una la timp anumite filme, nu spunem stop la timp unor regizori. lar actorii, actorii sint puși, la rindul lor, în tot felul de situaţii rizibile. Prin multe filme s-a creat impresia că meseria noastră e ușoară, e o improvizație. E drept că uneori afli replicile pe platou sau în finalul unei scene grele: cind te pregatesti să tragi cu arma,vezi că nu ia foc. Aș vrea să amintesc însă că actorii sint oameni cu carte, care gindesc și muncesc cu seriozitate. Aș invi- ta pe cine nu crede,să asiste la o repetiție cu Liviu Ciulei începută la 10 dimineaţa si continuată pină la 6 după amiaza, cind actorul intră în cabină să se pregătească pentru spectacolul de seara. Tot actorii în timpul lor liber instruiesc echipele de ama- tori, desfășoară multiple activități sociale, participă la festivalul «Cintarea României», adică trăiesc pe toate fronturile vieții noas- tre, dar atunci cind sînt puși să interpreteze roluri în afara acestei vieți, nu pot da nimic. În concluzie, trebuie început cu începutul. Nu există filme bune după scenarii proaste. Din lipsă de idei, din lipsă de adevăr, nu se poate naște artă. lon BESOIU Cu luciditate si fără diplomaţie Mă intreb ce poate înțelege un cititor obișnuit din toată această anchetă, deoare- ce cred în bunele intenții ale revistei de a pune, in sfirsit, întrebarea: ce se intimpla cu cinematografia noastră? Penultimul număr punea problema mai cinstit. Ultimul mi se pare, în schimb, simptomatic, refăcind în plan teoretic situaţia de fapt a filmului românesc, adică în primul rind — eteroclită si abia în al doilea — schematic-originală, contrafăcut-realistă, si «conformist»-in- drazneata (asta şi in ceea ce mă priveşte). Stare antinomică, care nu vrea să spună că filmele noastre ar fi «ori așa, ori așa», ci nu- mai «asa si asa»! — ceea ce definește, în fond, specificul unei producții. Teribil cum luările de cuvint seamănă cu înseși filmele din spatele lor; unii aruncin- du-se In discuţie cu gravitate, alții cu pru- denta, unii cu cinste, alții cu «diplomație» ..Riscam o cinematografie de diplomati(!)... cind pina şi într-o exprimare teoretică si benevolă se vede de la o poștă o tendință de deviere a dezbaterii, de împachetare în fraze a unui adevăr care se cere exprimat cu franchete și gol-golut, asa cum, şi Blaier, şi Tatos,si Gulea,și Smaranda Jelescu, şi Stefan Oprea și alții (din fericire sint si alţii!) au considerat necesar s-o facă, să atragă atenţia, cu grijă şi luciditate, asupra stării critice, foarte critice prin care trece filmul românesc In momentul de față, in pragul dublării producţiei sale! Mi se pare o poziție adevărat comunistă aceasta, a privi adevărul în fata si mă solidarizez cu ea ca opinie. Dar ce poate înțelege un cititor obișnuit, cind toate aceste lucruri grave sint sufo- cate de buruiana frazelor, tocindu-le percu- tanta si, în ultimă instanţă, însăși gravita- tea? Si în numele cui? N-o să credeți, al calității, tovarăși! Al calităţii care are aerul că a căzut brusc între noi ca o bombă cu explozie întirziată, cît mai întirziată, al calităţii — cuvint bizar, în jurul căruia adunăm vorbe, ca și cum pină astăzi așa ceva nici nu ne-a trecut prin cap, o rigoare în plus, de care (totuși) va trebui să ținem seama, n-avem încotro, de aceea, hai să punem la punct tactici și strategii si obiec- tivitate, dar în primul rind pasiune, căci «calitatea» a devenit dintr-odată comanda- discută stagiunea cinematografică 1977-78 Continuind ancheta începută în precedentele numere — anchetă por nind de la analiza ultimei stagiuni cinematografice — dăm cuvîntul acum unor regizori, scenariști, actori și producători. O tonică stare de luciditate se constată din intervențiile lor, ceea ce ne îndreptățește să credem în- tr-un posibil și apropiat reviriment al creației noastre cinematografice. Totul este să luăm act de aceste energii, inteligente, talente si să le în- lici, a urmat aşteptarea. Citeva reuşite izo- late n-au izbutit să formeze o școală, să determine (deci) saltul calitativ asteptat Şi filmul n-a mai ajuns la intilnire. Jignita, critica afectează o comportare de iubită inselata. De fapt, greșeala a fost că relaţia film- critică s-a consumat prea mult în registrul afectiv. Îndelung dorite, filmele erau pri- mite cu o bucurie copilărească — bucuria copilului de a-și recunoaște jucăria favo- rită — uneltele criticului de film fiind lăsate la o parte. Pină acum, o grămadă de intenţii bune. Tocmai asta mi se pare îngrijorător. Ni- meni nu vrea să facă filme proaste. Şi to- tuși... Poate că există prea multe criterii de apreciere si ne încurcăm în labirintul lor, Incercind să găsim un numitor comun. De pildă, criteriile care determină aproba- rea unui scenariu diferă de cele potrivit cărora se judecă apoi filmul finit. De multe ori critica se întreabă cu inocent& «De ce a fost făcut acest film, de ce a fost nece- sar?» Chiar era necesar? In concluzie, degeaba încercăm să dăm vina unul pe altul si să găsim un tap ispă- sitor (atita vreme cit nu există criterii co- mune, el nici nu poate fi desemnat). Orice critică pe care o aducem devine, implicit, autocritică, pentru că sintem cu toții pe aceeaşi corabie. Soluţia o vom găsi îm- preună. Tot e bine că sintem cu toții în alarmă, casele de film în inventar, critica în revizie, ACIN-ul în ședință, scenariul pe butuci, regizorul pe contract și Buftea pe malul lacului cu același nume. Andrei Cătălin BĂLEANU Din lipsă de idei nu se poate naşte artă În orice domeniu de activitate artistică există ani mai buni și ani mai proști. E normal. Nu trebuie să intrăm în panică. De pildă, în teatrul nostru au fost stagiuni cind s-au lansat citeva piese originale foarte bune, iar altele care nu au dat nimic interesant. Dar, cum nu poți închide tea- trul, eşti obligat să pui în scenă ce ai mai bun din ceea ce ai, fără să însemne că e şi bun. Revenind la filmele din 1977, eu nu aș califica anul drept prost, l-aş numi mai de- grabă «un an palid», fără relief. Totuși, privind lista filmelor trebuie spus că multi dintre regizorii noștri buni — Mihu, Mure- şan, Nicolaescu, Pita, Vaeni — au participat la acest an cinematografic fără să-l fi putut salva. Analiza cauzelor este desigur mai complexă, dar dacă vrem să atingem, în filmul nostru, acea nouă calitate, cred că trebuie să pornim tot de la scenariu: 6 poate, casele de film nu asigură o prospectie destul de largă și, totodată, aprofundată întru depistarea scenariilor; @ poate, scriitorii de talent au fost Inde- partati de cinematografie în urma unor sicane mărunte, dar exasperante si ei pre- 16۲5 să stea față în față cu foaia de hirtie, si, în cele din urmă, să ducă un roman la o editură; 6 poate că această lipsă de scenarii interesante determină regizorii buni să le refuze, în schimb regizorii slabi se grăbesc să le accepte; cum altfel se poate explica că după un film ca Regăsire (povestea era deosebit de dramatică și am întiinit-o cu toții de multe ori în realitatea vieții, dar filmul...) regizorul Ştefan Traian Roman capătă imediat alt film, în schimb Stere Gulea, care ne-a adus parcă singura «floa- re colorată» din stagiunea asta, nu lucrează încă niciun alt film, iar Mircea Daneliuc scriem într-un efort conjugat. Citeva reușite izolate n-au izbutit să formeze o scoala Nu, nu-i suficient să aruncăm o scurtă privire peste umăr anului '77, pentru a putea lămuri impasul în care se află astăzi filmul românesc. O dezbatere construc- tivă poate avea loc doar printr-o analiză atentă, pe compartimente, a fenomenului cinematografic national. Fără pretenția de a epuiza această problemă, mă voi rezuma la citeva observații, în speranţa că discu- tille nu se vor opri aici. E de neinteles cum o grămadă de ini- tiative promițătoare se topesc îngrijorător de repede in neant, în timp ce o serie de lucruri neplăcute, de care ne împiedicăm permanent, se incăpăținează să prindă ră- dăcini. Înființarea cu entuziasm a cenaclu- lui «Victor Iliu», în anii din urmă, prilejuia tinerilor cineaști o rodnică întilnire cu cri- ticii si cu tinerii scriitori. Din păcate, a ceastă încercare a eșuat. Şi ceea ce este mai grav, acest lucru s-a petrecut într-un moment în care contactul cu o literatură ajunsă la maturitate ar fi putut fi vitalizant pentru o cinematografie în devenire. Scriitori si cineasti au rămas in aceeași expectativă morocănoasă, care marcase raporturile dintre ei și pină atunci. Filmul nu și-a depășit teama față de literatura (complexul literaturii?), în timp ce ea, li- teratura, care tot nu se prea omora cu dragostea de film, afişează un dispreţ su- perior față de scenariul de film, «fiul ei bastard». În această situație, scenariul de film își poartă cu dezinvoltură (e drept, uneori cu timiditate, chiar cu pudoare) boala sa cro- nică: «locurile comune». Vremea trece pe lingă noi, îşi urmează cu prospeţime cursul firesc, dar platitudinea filmului românesc rămîne neclintită. E atinsă cu fereală, spa- lată, mingiiată, riciită cu unghia, dar... re- zistă. Şi privim, cu stupoare, cum ea devine un scop În sine, o imobilitate absurdă, sol- datul japonez găsit pe o insulă pustie, la postul său, după două decenii de la termi- narea războiului. Mergind înlăuntrul lucru- rilor, descoperim, cu aceeași stupoare, că există totuși dorința de înnoire. Valoarea artistică este dorită sincer, regretată cu emoție. Şi atunci de unde vine această «necesitate» a «locurilor comune», această siguranță că «nu se poate altfel», afirmata uneori cu cinism sau cu detașare ironică. Ideea asta de «nou» e plăcută, miroase frumos, dar produce in același timp o stare de nesiguranță, de neliniște. Pasim pe un teren necunoscut. Este remarcabil efortul producătorului de a promova noul într-un raport judicios cu tradiția și bunul simţ. Dar nu poți pune pe un talger al balanței doar locurile comune, «certitu- dinea» pe care ţi-o dă o schemă verificată, iar pe celălalt citeva graunte de adevăr, ciugulite din firescul vieţii de zi cu zi și poleite apoi cu meșteșug regizoral. În fata unui scenariu firav, regizorul ra- mine detașat. Ros de grija de a-și face simțită prezența, iși etalează armele (în cazul în care dispune de ele): expresivita- tea mizanscenei, un pic de ironie, cite un clin d'oeil ici-colo pentru specialiști, o anu- mită suplete a discursului, surprinderea gestului cotidian, bunul gust!... Apoi, jon- gleria se termină, regizorul rămine singur in arenă, clown obosit, așteptind verdictul. La rindul său, critica, nemulțumită că exerciţiile se repetă, că ele tind să devină un joc gratuit, în sine, se declară păcălită. Mai ales pentru că a avut un aport decisiv în lansarea noului val de regizori. După pri- mele momente de euforie, de fiori cinefi- 2 nu avea cu ce să ne ducă la teatru... Mă uitam la colegul meu: filmasem mult gi totuși nu eram obosiţi, eram fericiţi că totul mersese bine. Era şi normal, condi- tiile în care filmasem, toată atmosfera era creată ca actorul — cel care la urma urmei, pe ecran, cu talentul lui, cu mintea lui, cu trupul lui, descifrează povestea scenaris- tului şi servește ideea regizorului — să se simtă «important» — In sensul profesio- nal al cuvintului, și nu ultimul element din componentele unui film. Şi cum mă uitam așa la colegul meu am văzut că s-a întristat, n-am înțeles de ce, imaginea lui s-a tulburat..., a sunat telefo- nul,... m-am trezit... și am plecat la fil- mare... .-Venit obosit de la Buftea, stors, am adormit şi iar am visat că vorbeam cu cineva, nu i-am putut desluşi chipul, avea — parcă — mai multe capete, se uita în toate părțile; numai la mine nu, dar ceva din discuție tot Imi mai amintesc... Mă între- ba: — Ce vrei? — Vreau scenarii de actua- litate, adevărate, cu probleme adevărate, cu un crez politic conținut, nu declarat, cu oameni pe care nu trebuie să-i arăt numai la uzină, la spital, la furnal, la com- binat, pe tarla, ci şi pind colo, să le pă- trund și în suflet... Nu cred că sint numai oameni buni, numai ingineri dotați, medici integri şi președinți de C.A.P. milionari, pentru că mai sint și oameni care au furat, care nu cred In ce fac, care protestează pe la colțuri în loc să-și spună părerea unde trebuie. Trebuie să-i arătăm și pe ei, să vedem, să ne gindim ce-i de făcut. Un cap a tresărit. — Ce este? am întrebat. — Mai clar — a spus capul. — Să ofer su- biecte?... Sint destule. Cazul Dimbovita sau Boici n-ar inspira pe nimeni? Sau despre truda lui Bela Karoly nu s-ar putea face un scenariu? Şi atitea altele... Ceea ce au realizat aceşti oameni s-a petrecut în anonimat, nespectaculos, acolo trebuie să ne întoarcem... Nu sint aceste cazuri exemplare pentru spiritul creator al poporu- lui nostru, pentru tenacitatea lui de a merge pină la capăt? Sau despre «profi- laxia infracțiunii»? Sau acum — cind mai sint oameni care ne contestă continuita- tea pe aceste locuri — filmul nu ar avea nimic de spus? Nu neapărat un film istoric. — De! — au zis capetele acelea pe care nu le puteam deslusi. Am tăcut. Au tăcut și ele... Se făcea că în liniștea ce se lăsase,am început să răsfo- iesc nişte fotografii, si ele neclare la in- ceput, apoi din ce în ce mai limpezi. Poze cu Ciobotăraşu, cu Mărutză, cu Calborea- nu, cu Fory Eterle, cu Costache Antoniu, cu alti multi maeştri ai filmului românesc, actori «de virstă» — cum se zice — care ce minunat jucau taţi, unchi, bunici, sau — mă rog — roluri de «bătrini», care există în mai toate filmele. Unii din ei nu mai sint. Alţii le iau locul. Cit de mult am în- vatat de la ei și aș mai putea Invata și eu şi colegii mei... Mă uitam la ei او se făcea că am început să pling. — Ce e? — s-au întors capetele. — Ce să fie?... Îmi pare rău că s-ar putea să nu mai filmez niciodată cu dinşii, deși multi sint încă în putere. (Continuare in pag. 4) 3 AY E şina echipei, de la nu ştiu care film. Pe drum am discutat cu colegul meu, cu care filmam în acea zi, cum o să filmăm, ce re- latii stabilim în cadru sau în secvenţă... La Buftea ne-a așteptat asistentul de regie, ne-a condus în cabinet, unde era plăcut, curat și nu Inghesuială, ca acum citiva ani, cind mă imbrăcam cu cotul în ochiul altui coleg. Am discutat chiar și cu re- gizorul, care ne-a spus amănunţit ce in- tentii are pentru ziua aceea. Apoi ne-am dus la machiaj. O cameră bine luminată, cu apă şi caldă şi rece. Ce mă fascina era că masa de machiaj avea o lumină per- fectă: te puteai machia fără riscul ca atunci cind ieși afară să-ți dai seama că esti pătat şi trebuie să refaci totul... O atmosferă foarte profesionistă. Secretara de platou venea din cinci în cinci minute să vadă dacă avem racordurile la costum și ma- chiaj, dacă știm textul, dacă am dormit bine noaptea trecută... Mă simțeam bine, simțeam adică importanța lucrului ce urma făcut, că am de terminat un rol greu şi că pe «pinză» trebuie să arăt ca lumea, că oamenii din jurul meu și al colegilor mei vroiau să fim bine dispuși, ca să pu- tem crea, inventa, $i nu avem alte pro- bleme decit continuitatea personajului și reușita filmului. Cum filmarea incepea ceva mai tirziu, ne-am dus la bufetul actorilor, de lingă cabine, am băut o cafea bună, era liniște, aer cural, și gindul mergea mai departe, limpede, către personaj. Am simţit o bă- taie pe umăr, am întors capul și am văzut fata zimbitoare a şefului de producţie care m-a poftit la mașină ca să mergem la fil- mare. S-a format caravana, în frunte cu regizorul, apoi — mașina cu actorii — eram doi în ziua aceea — mașina cu costu- mele — pentru că filmam în trei locuri și trebuia să ne schimbăm la locul filmării. Era o maşină spațioasă, unde te puteai îmbrăca în picioare, nu ciucit si cu jena că te văd toți oamenii din stradă. Venea apoi microbuzul cu electricienii și masi- niştii, oameni veseli şi respectuosi. La urmă venea și masina-bufet — ultimul loc de filmare era pe cimp şi trebuia ca la un moment dat să și mincăm și să bem un pahar de «Borsec», nu? Deci, nu ca în alti ani cind te trezeai pe cimp lihnit de foame, fără apă şi cu ochii cit cepele după vreo fintină sau un corcoduș să-ți astim- peri foamea. Şi iată că am ajuns la locul filmării. To- tul era pregătit, se știau unghiurile, sce- nograful crease cadrul așa cum trebuia, lumina s-a pus repede, era liniște, se vor- bea în soaptd, nu se tipa «unde e foar- feca»? «n-aţi adus scrumiera», «nu e basca lui lordache», ș.a. A repetat o dată, de două ori, de trei ori, am tras o dublă și încă una..., pauză zece minute — nu mai mult. Recuziterul adusese scaune pentru actori, le pusese într-un loc mai retras, nu mai trebuia să stau pe trusa de machiaj sau pe cuburile pentru cabluri ale mași- niștilor. Apoi am reluat, şi pe la ora 16,30 am ter- minat tot ce aveam de făcut, regizorul era mulțumit, a venit la sfirsit, ne-a strins mina. Şeful de producţie a venit — tot zim- bind — şi ne-a poftit la mașină, nu s-a mai ascuns printre pomi sau prin tufisuri că deloc adevărat că o cinematografie com- plexă, stăpină pe sine, trebuie să străbată tot registrul valoric, de la sub-productie la capodoperă». De data aceasta sint de acord, fiind vorba _de registrul valoric şi nu de re- gistrul genurilor. Dacă cineva poate să facă la fel de bine și film istoric și film de actualitate, cu atit mai bine, îl așteptăm — ce tare-l așteptăm! Oricum, nu dispersarea genurilor e greşala principală a filmelor noastre, ci faptul că ele nu ne rămin în conştiinţă, le uităm repede, nu au stil, nu au ținută estetică, sint de prea multe ori cu mult sub nivelul mediu. Am văzut toate filmele discutate, excep- tind Fair-Play și Misterul lui Herodot. În afară de Marele singuratic, larba verde de acasă și Profetul, aurul și ardelenii, n-aş spune că prin producțiile ultimului an şi jumătate cinematografia românească a făcut multi pași Inainte. Mai ales dacă mă gindesc la stagiunile în care am văzut Zidul, ilustrate cu flori de cimp, Filip cel bun, Prin cenușa imperiului, Mere roșii, Tănase Scatiu sau — mai demult — Puterea și Adevărul, Actorul și sălba- ticii, Drum în penumbră și altele pe care le uit din emoție. Dimpotrivă, prin multe filme aflate acum în discuţie cred că facem pași înapoi. Şi, de cele mai multe ori, nu recunoaștem acest lucru și, cum spunea cineva, «nu stim să negăm eficient ceea ce ne supără». Cronicile sint călduțe, multe seamănă între ele, ca filmele proaste. Sint foarte tristă cind citesc unele cronici de filme și văd cu cită uşurinţă se dau califi- cative de trecere unor filme care nu merită, şi — In schimb — cu cită convingere, as spune, se scormonesc. în mod special, filmele bune, cum li se caută nu defectele reale, ci noduri în papură, micile greșeli care le dau cronicarilor în cauză prilejul unor demonstraţii de maeștri, în așa fel incit publicul să suspecteze filmele de cali- tate, să meargă să le vadă cu rezerve, dar să meargă să vadă cu toată încrederea filmele proaste. Aceasta riscă să influen- teze negativ acel gust al publicului pe care sintem chemaţi, de fapt, să-l educăm. Şi aceasta face ca ştacheta calităţii pe care foarte puţini o ridică (cu greu, luptindu-se cu birocrația, cu termenele, cu reguli în- guste), stacheta, deci, să fie nu mereu ridi- cată, ci coborită. Efortul este anulat și iar o luăm de la capăt. Cred că o mare răspundere pentru cali- tatea filmelor o poartă scenariile, cei care scriu scenariile, cei care aprobă scenarii slabe și cei care acceptă orice scenariu. Carmen GALIN Visam şi se făcea că... Nu pot să-mi spun părerea despre sta- giunea cinematografică românească care a trecut, pentru că nu am văzut toate fil- mele. Asta ar însemna să-mi declar ne- multumirea sau multumirea in funcţie de ce am văzut — ceea ce n-ar prea ajuta la nimic. Asa că am să vă spun ce am visat eu în două rînduri... Se făcea că am ajuns la Buftea. în ma- «Situăm ferm la baza tuturor raporturilor noas- tre principiile egalității în drepturi, independenţei și popor de a-și hotări de sine stătător destinele — principii ce se afirmă tot mai puternic pe arena mon- dială ca singurele ce pot chezășui pacea și colabo- rarea între popoare». Nicolae CEAUȘESCU Trebuie să privim filmele noastre cu maximă luciditate și severitate şi să nu mai cădem în extaz în fata unui film ca larba verde de acasă. Poate, pe plan intern, să fie un exercițiu prin care se incearcă să se demonstreze că meseria de regizor de film nu este o meserie care se Insuseste la «institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică», secția «regie film», şi că o poate face oricine care nu s-a — In meseria pentru care s-a calificat initial. Mă simt datoare să semnalez că este periculoasă această preocupare de a face regizori de filme peste noapte, și de a crede că, în sfirșit, s-a descoperit marele talent! Nu cred că este suficient să-și descopere cite cineva «talentul», «pasiunea» tirzie pentru regia de film. Această pasiune, înclinație, talent — dacă existau cu adevărat — le-ar fi indreptat pașii, de la început către această facultate și nu către alta. Nimeni şi nimic nu i-ar fi oprit. Nu înțeleg pentru ce sint discreditati regizorii de film pe care îi avem, abătindu-se astfel atenția de la adevărata problemă a cinematografiei noastre, problema scena- riilor. Deci, nu regizorii talentaţi ne lipsesc, ri scenariștii talentați. Se știe cA adevărata creaţie artistică are yi un rol cognitiv, dar din cauza scenariilor, nu se poate 'deduce, din filmele noastre, imaginea societăţii In care trăim, nu putem vorbi de o școală naţională de film. Filmul românesc nu este o prezenţă concretă în arta contemporană, pentru că nu decurge din nimic internationalitatea lui, pentru că nu se abordează, din unghiul propriei noastre opinii, temele fundamentale ale existenței, ale vieţii, ale morții, pentru că, In filmele noastre nu vorbim despre niște adevăruri universal valabile, ci despre niște întimplări banale, nesemnificative, neinte- resante. Maria CALLAS-DINESCU Din nou și mereu: scenariile Nu pot fi de acord cu criticul de film Natalia Stancu («Cinema» nr. 31978) cind spune, printre altele: «Totuşi, în perspec- tiva valorilor atinse, nu înţelegi de ce Vaeni, după Zidul, a abordat filmul istoric, de ce Pita a facut un western, de ce Moldovan a facut Pintea?». În virtutea acestei Intrebări, ar însemna ca Moldovan să facă numai «boboci», și să ne intre bine în cap că el se confundă cu «bobocii» din diferite anotim- puri. Vaeni să nu se amestece acolo unde au loc numai... (cronicarul nu specifica numele celor care ar face film istoric «de drept»), iar Pita să nu facă decit ceea ce a mai făcut, adică reportaj sau ecranizări sau filme cu tineri. Cam tirziu făcută această «sesizare»: de ce atitea genuri?! Dar pentru ca frazele mele critice să sune mai gazetărește, mă voi folosi drept contra-argument tot de un citat, din același număr al revistei, si anume din cuvintul criticului Smaranda Jelescu, care spune,la un moment dat, că «nue constatat că fiecare film poartă pecetea respectivei case de filme care l-a produs (în afară de -rarele cazuri — le putem nu- măra pe degete — cind filmele poartă pecetea autorului, regizor sau scenarist) şi că cele mai multe sint mediocre şi chiar foarte mediocre. Această pecete nedorită se manifestă, des și sistematic, la două din cele patru case producătoare, iar la celelalte două apar, sporadic, acele cazuri rare de care vorbeam mai sus. Asta deoarece produ- cătorii nu par îndeajuns de preocupați de crearea specificului național al cinemato- grafiei, de maturizarea acesteia, de stimu- larea talentelor adevărate, ci reduc activi- tatea lor la a raporta îndeplinirea cifrelor de plan. Aici cred că ar trebui să intervină critica de specialitate prin sesizarea aces- tor aspecte nedorite si evidente. Critica de film este cea care trebuie să semnaleze și a făcut-o uneori — că s-a depășit mo- mentul necesar oricărui început, în care a încuraja orice numai pentru a stimula pe cei care pornesc la drum, a fost o etapă care, azi, este depășită. Că s-a ajuns la momentul pretențiilor, la momentul con- sacrărilor, la momentul în care trebuie să se contureze desenul școlii românești de tilm. Că acum se cere mai mult, se impune ca o cronică de film să depășească pe rioada In care se povestea filmul mai mult sau mai putin atent, se nota cite ceva despre regizor, clte ceva despre actori si imagine si cind aceste cronici semănau unele cu altele, de parcă erau scrise cu indigoul si se completau spațiile lăsate goale de la film la film, doar cu numele care eventual erau altele. Că se impune ca aceste cronici să analizeze filmele: în ce măsură se încadrează ele specificului na- tional al artei noastre cinematografice, în ce măsură reprezintă ele pasul acela îna- inte, att de mult așteptat, spre scoala românească de film și, totodată, să sesi- zeze, atunci cind nu sint satisfăcătoare rezultatele, motivele reale, rădăcinile ră: lui, cu alte cuvinte, să pună punctul pe i Critica ar trebui să observe că de pe băn- cile IATC-ului, în ultimii ani, nu au apărut promotiile de regizori dorite, care să aducă noul, să susțină suflul tinăr ce începuse să mijească, şi care avea nevoie de continua- tori. Sigur, «să dăm lumină» (de acord cu Ecaterina Oproiu), dar cui? Cui să dăm lumină, dacă celor care vin de la IATC le lipsesc tortele? Doar optimismul din mine mai crede incă în existența acelui producător care, asemenea unui grădinar, va face să ro- dvască fructul cel bun, smulgind buruie- nile din jurul lui; că IATC-ul va trimite (măcar din cind în cind) absolvenţi cu torte De ce există regizori care, deși nu şi-au demonstrat artistic niciodată dreptul de a tace film, continuă să completeze consec vent aria creaţiilor de duzină?! De ce cronicarii, a căror poziție a fost fermă, obiectivă si curajoasă în ancheta redacției, nu dovedesc aceeași intransi- genta In notele lor critice, care apar după premierele unor filme 10001۵5810۲ de proaste, dar pe care acum le-au citat, stig- matizindu-le? Sint unul dintre actorii care iubesc fil- mul, si nu odată am renunțat la teatru de dragul si de plăcerea de a face film, dar de foarte putine ori satisfactiile artistice au fost pe măsura eforturilor si a sacrifi- ciilor. Am trăit şi eu, alături de alti contrat, momentul penibil al premierei — mă refer la citeva din filmele in care am jucat - cind a trebuit să ne furişãm din sală in mare pripă, înainte de a se aprinde lumina, cu un profund sentiment de jenă vis-a-vis de condiţia «operelor» în speță si, implicit a noastră, ca interpreți. Revenind la scopul anchetei revistei «Ci- nema», adică analiza acestei stagiuni, nu vreau să uit că în acel an s-au făcut Buzdu- ganul cu trei peceti, Mama, Profetul, aurul și ardelenii și un debut remarcabil: larba verde de acasă. Ovidiu luliu MOLDOVAN Să ieşim din lunga hibernare călduță Cind scriu aceste rinduri,incerc să în- teleg că această anchetă nu-și propune numai să discute — a discuta este un cu- vint cu sens prea vag — ultima stagiune de film, ci mai degrabă cred că se dorește o radiografie și nu a stagiunii ultime, ci a stadiului actual al cinematografiei, ceea ce implică mai multe stagiuni. Stadiul acesta de impas fiind reprezentat, ce-i drept, mai ales de stagiunea '77. De fapt, se dorește o analiză critică a unor prac- tici, a unor metehne, cocoloşiri, care toate la un loc au frinat ascensiunea filmului românesc și mai reiese (printre rinduri) din toată această anchetă că vinovatii princi- pali ar fi scenariul şi regia. Dar oare cine comandă și aprobă scenariile, cine discută cu regizorii filmelor care ies pe ecran și care fac obiectul discuţiei de fata? Oare nu mai sint și alții «răspunzători»? Analizind producţiile ultimilor ani, am prezențe românești peste hotare i tografică poloneză, Festivalul fiimulul de scurt-metraj de la Cracovia, au fost pro- puse opt pelicule: documentarele Jocul copilăriei noastre (Erwin Szekler), Exa- mene (Paula Segal), Un drum bun (Mirel Niesiu), Măria sa Pămintul (lon Visu) او Stafeta (Florica Holban), precum şi pro- ductiile «Animafilm», Furtuna (lon Tr ), Fereastra (Laurentiu Sirbu) si intind: Popescu Gopo), Un festival internaţional rezervat, de ase- menea, scurt-metrajului, mai exact filmului de artă, este așteptat să aibă loc în oraşul italian Asolo. Două pelicule dedicate unor personalități de prestigiu ale culturii na- tionale și universale, Constantin Brancusi și Theodor Aman, in regia lui Paul Orza si respectiv Eric Nussbaum, vor ilustra aici filmul românesc de gen. Gale La putin timp după premiera de la Bu: u- resti, lung-metrajul Ediţie specială (Mir- cea Daneliuc) a fost prezentat, în cadrul unei seri a filmului românesc contemporan, la Casa cineastilor din Moscova. Manifes- tarea a fost prefațată de cuvintul criticului M. Kvatnetskaia, care a prezentat coordo- natele cinematografului românesc actual, trăsăturile sale definitorii, aspecte ale rela- ۱۱۱۱۵۲ de colaborare româno-sovietice in sfera celei de-a 7-a arte. O altă seară culturală românească, orga- nizată In oraşul israelian Givataim, a pri- lejuit cunoaşterea uneia dintre creațiile re- gizorului Gheorghe Vitanidis, Ciprian Po- rumbescu. canale ale unor agenții de presă străine, ne-au sosit, de asemenea, vești in legătură cu desfășurarea unor gale de filme documentare românești la Consulatul general al României din Kiev, precum şi la rafinăria «Petromac» din localitatea mo- zambicană Matola, manifestare organizată de Ambasada țării noastre la Maputo Contracte Urmărind circulația filmului românesc in străinătate, potrivit contractelor recent In- Festivaluri Deschidem seria consemnărilor legate de prezența românească la recente mani- festări cinematografice internaționale cu un nou succes al scurt-metrajului nostru Mai vechiul film al Eugeniei Gutu, Mini- baschet, realizat de Studioul «Alexandru Sahia», sub egida Consiliului National pen- tru Educaţie Fizică si Sport, a fost distins cu Premiul special al juriului, pentru înalte calități didactice la Festivalul international al filmului sportiv de la Tunis, desfășurat în primele zile ale lui aprilie. Pe agenda manifestărilor internaţionale, cu participare românească, semnalăm — în Italia — Festivalul filmului documentar pentru copii de la Milano (la care s-a aflat un alt scurt-metraj adresat tinerei generații de azi, Emotiile au crescut de Paula Segal). Festivalul filmului montan şi de explorare montană, găzduit de localitatea Trento (pentru care au fost trimise pelicu- lele Legea muntelui de Erwin Szekler, Florile Retezatului de Maria Săpătoru si Pădurea pămintului de Paula Popescu- Doreanu) și Festivalul filmului neorealist si de avangardă al filmelor pentru copii de la Avellino (în cadrul căruia au fost pre- zentate lung-metrajul Prin cenușa impe- riului în regia lui Andrei Blaier şi scurt- metrajul de animaţie Fereastra de Lauren- tiu Sirbu). Şi In acest an, tara noastră s-a aflat printre participanții la tradiționalul Festival al filmului despre mediul înconjurător «Eko- film» din Cehoslovacia, cu această ocazie fiind proiectate documentarele ştiintifice Radioprotectia omului si a mediului înconjurător (Sevastian Antonescu), În- tre jnepeni și zimbri (Maria Săpătoru), Sub luciul apei (Paul Cojocaru) si Pă- durea pămintului. La Festivalul filmului de scurt-metraj de la Oberhausen (R.F. Germania) a parti- cipat documentarul Adei Pistiner, Un că- min cultural, iar la Lublin — în Polonia — la confruntarea internaţională generic inti- tulată: «Omul, muncă şi creație», cinema- tograful românesc a fost reprezentat de lung-metrajul larba verde de acasă (Stere Gulea). Pentru o altă manifestare cinema Vom face un număr mult mai mare de filme! Un imperativ categoric: să fie şi mult mai bune! într-o epocă de impresionante transfor- mări revoluționare, in care albul, ca s-ajungă alb, trece prin toate nuanțele griului? De ce neglijăm tot mai mult criteriul estetic și stăm cu antenele ciulite doar la «echi- librul» așa zis ideologic? Ne interesează în artă nu ideologia pură, ci modelarea rea ljtăţilor vieţii după aspiraţiile ideologice cele mai înalte. Transfigurarea aceasta in cărcată de sens și nu numai de «concre- tul de viață», simplist, ar fi cel mai auten- tic adevăr artistic. Filmul, artele în gene- ral, nu sint laboratoare fotografice, ci pro- pulsoare de reacții umane. Omul nu poate reacționa la orice, și nici la comandă. Omul reacționează singur, în liniștea com- bustiei lui și a întunericului sălii de spec- tacol. Acolo el trăiește și cugetă, descă- tusat de convenții și prejudecăți curente, impulsionat parcă de un ideal neatins inspre care tinde mereu. Este fascinația autodepășirii perpetue, în brațele căreia spectatorului fi place voluptuos să se arunce... Revista «Cinema» a sesizat în fel și chip, de-a lungul anilor, această nevoie, pe cit de vitală,pe atit de delicată a oamenilor. O sezisează Insă mai putin cei de care depinde, direct si nemijlocit, producția ci- nematogratică, funcţionarii caselor de fil- me, care înaintea scenaristilor sau a re- gizorilor, sint și trebuie să rămînă întot- deauna responsabilii cei mai importanți ai evoluției filmului românesc, sau ai eșecu- lui lui. Căci forța de decizie, într-un angre- naj atit de complex ca acela al filmului, le aparține. De la alegerea şi fixarea temati- cilor, de la atragerea și formarea unor buni scenariști, de la cointeresarea celor mai valoroşi scriitori pe care-i avem (sı slavă domnului, avem astăzi destui), de ۵ crearea unor scenarii valoroase, cu bogata substanță dramatică, adevăr şi esență de viaţă, expresive printr-un simț ۵۷۸ al culturii, a funcției estetice şi combustie: artistice, de la alegerea regizorilor și ۵ de a-i valorifica la maximum (atunci cind îi descoperim), de la crearea unor cineasti buni, fie ei scenariști sau regizori, sau şi una si alta, de la iscusinta de a descoperi si a valorifica apoi la maximum, tipologii și structuri de actori și actrițe de film, si pină la cele mai mărunte probleme de orga- nizare, de producție, și chiar de difuzare, dumnealor au un greu și ultim cuvint! Căci a orienta, a îndruma, a superviza, a controla, a conduce pină la urmă, nu în- seamnă deloc o altă specializare decit tot cea autentică a creaţiei filmice însăși! Atita vreme cit mai mult de jumătate din filmele anului 1977 sint — o recunoaște toată lu- mea — proaste, un bilanţ al realizărilor si al nerealizărilor pare a fi astăzi insuficient, aș zice aproape neputincios. Se impune, cred, în 1978, un bilanț al răspunderilor individuale şi colective, un bilanț sever al responsabilitatii fenomenului filmic. Să ne mai putem permite oare, după 30 de ani de «tinerețe cinematografică», atita risipă de bani, de energie fizică, spirituală si materială? Categoric, cred eu, că nu. George MOTOI Multă mediocritate în scenarii si regie Judecat prin comparaţie, anul cinema- tografic '77 mi se pare plasat, din punct de vedere calitativ, în mod evident mult sub nivelul celui care l-a precedat. Dacă ar fi să mă refer exclusiv la reali- zări actoricești, in producții de mare ecou. atit la noi cit si in Festivaluri internatio- nale, cum ar fi cea a Leopoldinei Bălă- nuté în «Dincolo de pod», a lui Victor Rebengiuc in «Tănase Scatiu», a lui Gheorghe Dinică in «Prin cenușa impe- riului» sau a lui Mircea Diaconu în «Mere roșii», mi-ar fi aproape suficient de bine argumentată această constatare. Din conținutul anchetei inițiată de către revista «Cinema» se desprinde, limpede, motivul acestui regres. Am citit puncte de vedere apartinind di- rectorilor caselor de filme, regizorilor sau criticilor de specialitate. Am înţeles, din opiniile exprimate, că domniile lor cunosc cu exactitate cauza: multă mediocritate în scenariu şi regie. Mă întreb atunci: de ce factorii deter- minanti în realizarea producţiilor noastre filmice tolerează si aprobă scenarii de con- ditie indoielinică?! Pentru că atit producă- torii cît și regizorii buni au latitudinea de a refuza categoric maculatura ieftină. (Urmare din pap 3) Şi se făcea că au început și capelele să lăcrimeze. Atunci m-am Inseninat. Poate... iar a sunat telefonul, dar nu mai era أ5... Buftea, era din altă parte... Stefan IORDACHE Sanctiunea finală o dă spectatorul Cum să facem noi să fie bine? Bine pen- tru toată lumea. Adică filmul să placă, sa nu supere pe nimeni. Adică să nu aibă nici un conflict. Sau așa, de dragul anecdote, unul mic, periferic, cit mai neantagonic (o pată de culoare, tot albă, bineinteles, dar cu ceva reflexe gri). Un coleg mi-a spus că așa ceva nu se poate. Uite că se poate. E adevărat, performanţă rar întilnită, pen- tru că schematismul s-a rafinat, nu mai este ăla sănătos, pe care-l depistam ușor în urmă cu cîțiva ani, acum avem, pe ici, pe colo, și oarecare, «realism». Eroi care sovaie trei patru bobine, și sint aduși pe calea cea bună In bobina a cincea, satiră virulentă, plină de «curaj» Impotriva ciubucarilor cosari, zidari si uneori chiar directori adjuncti de minister, aduși repede pe ca- lea cea bună de către opinia publică etc. Afacerea se incheie la vizionarea pe 4 benzi, nimeni n-are de zis nimic, fiindcă filmul a ieşit «just». Sanctiunea vine mai tirziu, în sălile goale de cinema, hău negru, anonim, în care coloana sonoră, cu dialogul ei găunos, se izbeste de pereți si reverbe- rează, ca în filmele de groază. Cad, mușcind momeala, regizorii debu- tanti care, plini de entuziasm şi foame de film, îşi imaginează că vor putea «umple» falsitatea maculaturii (aprobată desigur, cu mici rezerve si recomandări, peste tot), cu dumnezeu știe ce. Urmează dilema tra- gică a cronicarilor de film. Cum s-o aducem din condei să nu supărăm pe nimeni? Şi atunci, într-o coloană, aflăm despre ce e vorba și parcă, interpretat de cronicar, subiectul n-ar mai fi atit de rău, actorii, ca deobicei, excelenți, regizorul, după simpa- tie, cînd cu un pas înainte, cind cu un pas înapoi, imaginea, ce să mai vorbim, şi cli- şeul final, evident optimist; despre marile datorii pe care cinematografia le are fata de marele public și care n-au fost încă «in suficientă măsură» onorate. De altfel, mai nou, cronicarul de film nici nu prea ştie cui să se adreseze, pentru că după ultima teză estetică, exprimată deocam- dată oral, filmul ar fi un fel de operă colec- tivă. Ce să înțelegem noi de aici, în afară de faptul că regizorul, considerat pe toate meridianele ca autor unic al filmului, la noi tinde să devină un fel de componentă a operei colective, cu răspunderi difuze, greu de depistat. Cui aparține simplitatea și rigoarea sec- ventelor din lumea satului, în filmul Marele singuratic? (regia lulian Mihu). Din ce chimism colectiv au ieșit? Cine a făcut ca două interprete neprofesioniste (Florența Manea și Adriana Nemeș) să poată concura cu cele mai bune actrițe de film la ora actua- lă? De unde a tisnit forta ultimei treimi a filmului larba verde de acasă? (regia Stere Gulea). Nu cumva dintr-o concepție a celor doi regizori, atit de deosebiți altfel? Întreb! Nu dau cu barda. Atenţie! Uneori cînd vrei să faci bine pentru toată lumea, nu e bine pentru nimeni. Manole MARCUS Se impune un bilanț al răspunderilor Nu e prima oară cind redacția revistei «Cinema» încearcă asemenea bilanturi. N-a fost stagiune care să nu se fi încheiat cu aprecieri despre producția românească de filme a anului, cu concluzii și jalonări pentru producția viitoare. Nu subestimez importanța și valoarea acestor prețioase contribuții, dar nu pot să nu sesizez și eficiența lor scăzută, atit de scăzută incit, în fiecare an aproape, ne frămintă pe toți aceleași întrebări de ce filme proaste? De ce scenarii slabe, false, confecționate? De ce ecranizări sterile? De ce prezentul acesta, pe care-l parcurgem de mai bine de 30 de ani, răzbate atit de anemic în fil- me? De ce acceptăm rozbombonul și de- magogia ca arme ale ideologiei artistice 4 dere, impasul trecutului apropiat şi pre- zentului cinematografului nostru ar fi fost și greu să fie descoperit, cercetat și, la nevoie, înțeles în toate motivațiile lui reale sau inventate. Unul din aceste motive, reale, care în- soteste filmul nostru de cind s-a născut și-l va mai însoți, ca o obsesie nevindeca- bilă, probabil încă multă vreme, pină ce nu se va admite că există o profesiune de scenarist,asa cum există o profesiune de scriitor st că legătura dintre ele este, în bună măsură, explicată de faptul că și romanele și scenariile se scriu cu tocul pe hirtie albă, este starea, în general, precară, de multe ori penibilă și grotescă a scena- riului. «Aventura scenariului», pentru a folosi titlul rubricii umoristice a unui coleg de breaslă, este, cu adevărat, una din aventurile cele mai stranii petrecută pe lungul drum al realizării, fie si a celui mai banal dintre filme. Puţini, extrem de puțini sint scriitorii, chiar și cei mari sau consi- derati ca atare, care știu să scrie ceea ce cronicarii se vor strădui mai tirziu zadar- nic să deslușească a fi fost așa-zisul sce- nariu cinematografic. Se amestecă aci, în scrierea unui scenariu de către oamenii de altă profesiune, mai multe lucruri, de la disprețul primitiv pentru o artă care a dat și dă opere la fel de importante și de expresie ca și în proză (nu şi la noi, ce-i drept, desi...), la socoteala simplă că «ne- norocitii» (termenul aparţine cronicii orale a unui recenzent cinematografic săptămi- nal) de funcționari culturali din cinemato- grafie sau regizorul, care n-a lucrat de citiva ani, vor pune mina să adauge ce e de adăugat. Puţini, extrem de puţini sint şi regizorii care ştiu să scrie scenarii, «cel putin gramaticale», cum glumeste sumbru unul dintre vechii producători ai filmului românesc, deși ambițiile de «autori totali» îi cutreieră pe din ce în ce mai mulți dintre cei deprinși, vădit, să folosească alte mijloace de expresie artistică decit cele ale scrisului. Puţini, cu adevărat puţini, citiva, sint si scenariștii de profesie (poate că mai exact ar trebui spus, scriitorii de scenarii), balansind după tmprejurari și umori, între filmul facil, de spectaculos ieftin, si cel de evocare a unor epoci mai îndepărtate sau mai apropiate, ambele va- riante fiind lipsite de riscuri. Puţini au rămas — de astă dată și regizorii — și cei care scriu şi doresc să scrie numai și nu- mai pentru filme de actualitate. E de mirare, atunci, s-ar putea remarca, cum de se mai fac totuși filme? lată că se fac, iată că, adunind de ici — de colo, se reușește acoperirea unor zone tema- tice, a unor genuri şi, în general, a unei producții cit de cît ritmice. Nu este vorba nici pe departe de incapacitatea producă- torilor de a promova valori scenaristice autentice, ci de o stare de fapt, de un cli- mat, de o realitate mereu supusă unei imense cantităţi de muncă și speranţe si mereu pindită de pericolul mediocritatii, al prostului gust, al inutilului. Firește, nu este decit un punct de ve- dere, dar — dacă-mi este îngăduit — un punct de vedere dinlăuntrul unei profe- siuni, aceea și de scriitor de scenarii, care încă mai învață ce este şi cum se scrie un scenariu. Ce este de făcut? De Invatat, desigur. De învățat mai intii cum se scriu scenarii. De învățat cum se fac filmele. De învățat rigorile, adevărurile şi, nu în cele din urmă, capcanele unei arte — atunci cind este artă — la fel de fascinantă ca și celelalte sase care o preced. Constantin STOICIU gizorii nu vor mai fi tentaţi să se ascundă în spatele scuzelor si acuzelor de tot soiul. Scenariul? Odată acceptat, el reprezintă concepția dumneavoastră ideologică, punctul dumneavoastră de vedere asupra destinelor umane, crezul dumneavoastră politic și artistic. În acest minut al adevărului, cînd condu- cerea superioară de partid cere cinemato- grafiei și activiștilor ei calitate superioară او filme mai multe, este imperios necesar să stringem rindurile, să analizăm la rece și să acţionăm la cald. Desfid gindirea neutronică, demolatoare. Îl iau ca martor pe Goethe şi repet ce spunea el: «Cel ce vrea să realizeze ceva bun nu trebuie numai să critice, أو nu trebuie să-și piardă vremea numai cu ceea ce e făcut anapoda, ci să stăruie în a face mereu ceea ce se cuvine. Principalul nu e să dărimi, ci să clădeşti ceva care să facă bucuria omenirii». Tot ce am spus nu alterează cu nimic prețuirea si încrederea în forțele creatoare ale cinematografiei. Prin însăși condiția mea, rămin un obiectiv subiectivizat. Constantin PIVNICERU Ce este de făcut? De învățat, desigur! Aşadar, în numărul 3 pe anul acesta, al revistei de față, critica noastră cinemato- grafică îşi trăiește cu nedisimulată volup- tate, «momentul de conştiinţă», ce-i drept, cam tirzior, al unei stagiuni dezamăgi- toare sub raportul calităţii. Să trecem, deci, peste cifra de 20 de filme autohtone trimise pe ecrane, cifră mai deloc impre- sionanta, și să admitem, pe urmele corului incă o dată dezamăgitor al criticii, că fil- mele în chestiune aveau, in majoritate, su- ficiente defecte pentru a dezamăgi chiar أو mai profund. Dar situația nu este nouă. După anul, admis de virf, 1975, prin citeva realizări citate dealtfel ca reazim estetic al pome- nitului «moment de conştiinţă» (cît va dura ?), involutia filmului nostru (îndeosebi a celui de actualitate, dar nu mai putin şi a genurilor devenite oarecum tradiționale, istoric și de aventuri etc.) s-a produs cu o evidență care numai inocenților mai putea să le scape. Între timp, s-au consolidat, au venit si au rămas, cu inevitabilul șarm balcanic, mode de aiurea: moda retro, moda revolverului purtat si folosit cu ne- prefăcută Incintare, moda dantelelor și a flanărilor cimpenesti cu iz anglo-saxon, moda automobilelor în flăcări, a cailor nă- răvași si, mai recent, dar de perspectivă, «moda» faptului divers nedigerat. Şi cri- tica? Critica cum a reacționat? Critica a reacționat conștiincioasă, s-a emoționat, a lăudat, a criticat, a cintărit, nesigură, calităţile si defectele, a tras concluzia că e cazul să mergem mai departe. Şi, după cum s-a văzut şi se vede, am mers. Desigur însă, una este actul critic valo- rificator făcut în cunoștință de cauză, cu deplină responsabilitate şi cu uneltele fi- resti unei profesiuni — atunci cind e do- vedită — stimabile, și alta este înjurătura pornită din îndemnuri a căror justificare meschină nu este niciodată greu de aflat, și, în sfirșit, cu totul altceva este impresia acră sau zglobie despre un anumit film, găzduită generos în vreun colț de pagină in loc de a fi comunicată în autobuz, în drum spre casă, cuiva dornic să știe cam ce fel de filme româneşti se mai fac. Din aceste nu chiar exclusive puncte de ve- Numeroasele opinii, exprimate in cadrul anchetei noastre, ne pun in tata unei game foarte largi de probleme, de atitudini, de stări de spirit. O serie de preocupări revin cu mare frecvenţă. In loc de concluzii, le vom enunta mai jos sub formă de întrebări, cu dorința de a face din aceste întrebări mai întii subiecte de meditaţie, iar mai apoi zone de acţiune: 6 Numărul filmelor noastre a crescut. Actualitatea are o pondere mai mare în repertoriu. Ce avem de făcut pentru ca numărul de filme să fie direct proporțional cu calitatea lor? 6 Una din cauzele fundamentale ale mediocritatii sau submediocritatii unor filme este scenariul. Problematica multor scenarii e limitată, ideile sint mărunte, lipseşte fiorul tragic, dramatic sau comic, personajele sint palide şi incapabile să descrie o umanitate mai cuprinzătoare. Schematismul, tezismul, lipsa de deschidere spre universalitate fac multe din filmele noastre neinteresante pentru propriul nostru public şi, cu atit mai mult, pentru publicul altor orizonturi. Ce trebuie să facem pen- tru îmbunătățirea filmelor, încă din faza «muncii cu scenaristul»? © Filmul istoric nu este un film de arhivă si nici un document pur si simplu. Un adevărat film istoric este un film de profundă, de fierbinte actualitate. Ce trebuie să facem pentru a insufla viata adevărată peliculelor inspirate din trecutul poporului nostru, din viața marilor personalități ale neamului? © O cauză, des pomenită, a insuficientei filmelor noastre este superficialitatea manifestată in cele mai diferite moduri, preferința arătată de multi dintre regizori pentru genuri minore, graba de a pune în lucru texte insuficient elaborate, lipsa de pregătire temeinică a filmărilor, un prea mic coeficient de energie creatoare con- sumat în cadrul unei echipe, prea hartuite de probleme de ordin tehnic etc. Ce tre- buie să facem pentru a transforma această falsă și dăunătoare «operativitate» in- tr-un stil de lucru caracterizat prin temeinicie, seriozitate, nemulțumire de sine şi responsabilitate fata de spectator? © Amploarea activităţii noastre cinematografice va cunoaște. în curind,o creştere spectaculoasă. Ce trebuie să facem pentru ca metodele de muncă (în cadrul echipei in cadrul studioului, în cadrul relaţiei realizator-producător) să se adecveze noilor obiective? Ce îmbunătăţiri va trebui să aducem tacticii si strategiei noastre în lupta pentru o nouă calitate cinematografică? duri, ci «o stare de spirit înconjurată de ziduri». Are, în măsura în care sintem consecventi cu ideea că filmul este operă colectivă, colectivă nu numai în sensul participării unor compartimente speciali- zate, ci colectivă în unitatea de acțiune, în respirația la unison a celor ce fac film, de la regizor la mașinist. Contractele, factor de progres pină la un punct, au îndepărtat principalii realiza- tori de studiou. Climatul moral-politic si artistic a avut de suferit, calitatea filmelor de asemenea. În trecut, regizorii au jucat un rol important în viata Buftei; prin presti- giul și autoritatea lor, intretineau o atmosfe- ră de creație necesară ca aerul unei insti- tutii cu profil artistic, canalizau energiile spre țelul final — filmul, se identificau, în interese și aspirații, cu echipa de filmare. Veţi spune că nici pe vremea aceea nu străluceam In capodopere. Se poate, dar făceam cel putin tot atitea filme bune la o producție pe jumătate, cite realizăm acum la o producție dublă. Calitatea n-a ținut pasul cu cantitatea. Raporturile realizator-studiou sint hipo- tensive. Regizorii discută la ACIN, noi discutăm la Buftea. Ne vedem doar la ocazii festive sau la Inmormintari. Distanţa Buftea-Bucuresti s-a mărit. Interesele sint, adeseori, divergente. Noi cu planul, ei cu banul. Calitatea e, undeva, pe la mijloc. Cum era și firesc, centrul de greutate s-a deplasat la casele de filme. La studiou se vine în grabă și pe apucate. Unele filme se fac în grabă și pe apucate. Sub presiunea cifrei de plan şi a lipsei cronice de ritmi- citate și-au făcut loc, în mod fatal, pri- peala și improvizatia, amindouă la fel de nocive pentru calitatea filmelor. Să nu fiu înțeles greșit; la un program de 30 de fil- me anual, 50-60 titluri Într-o perspectivă apropiată, trebuie lucrat repede, dar nu în grabă, repede, dar nu pe apucate. Aceasta presupune scenarii aprobate, multe şi bune, diferenţiate pe grad de dificultate și ano- timp, ce-și așteaptă rindul în funcție de posibilităţile studioului. Calitatea și ritmul obligă pe regizor la îndelungă meditaţie, concepție clară, rigoare profesională, o înaltă conștiință politică. Aș zice că lo- zinca momentului este «grăbiți-vă încet!» Tot grabă, cu repercusiuni negative a- supra ritmului și calităţii, inseamnă și con- ditia actorului de film. Avem multi ac- tori mari, dar puțini actori liberi. Încadrat in teatru si supus rigorilor administrative ale teatrului, actorul face film cind poate si cum poate. Cind poate, dacă e relativ liber, nu are spectacole şi repetiţii, nu face înregistrări la radio şi televiziune, nu este plecat în turnee în țară și în străinătate, nu participă la festivaluri etc. Cum poate, fiindcă fuga aceasta continuă de la o instituție la alta îl obligă să facă din film o ocupație secundară, care îl aruncă, ci- teodată, în interpretări inegale, fără text învățat, neadincite și trecătoare. Nevoit să facă prea multe lucruri In același timp, actorul suprasolicitat lasă, uneori. o vagă impresie de fals او ۰ Stimaţi regizori, ştiu că aveti unele cri- tici şi pretenții justificate fată de studiou. Ceea ce vă solicit, cu disponibilitatea celui ce nu s-a lăsat sedus de «undele leșioase si adormitoare» ale fotoliului directorial, faceţi judecăți de valoare fără a ignora ordinul de mărime. Nu puneţi semn de egalitate între măruntele și tracasantele necazuri cotidiene si strădania unei colec- tivitati ce și-a propus să se măsoare cu marile studiouri europene, fără a avea po- tentialul acestora. Dacă aș pleda pro domo, aș devia discuția pe terenul ferm al crea- tiei operatoricesti din Buftea, unanim re- cunoscută ca o dovadă de talent a cine- matografiei noastre naționale. Quid pro dest? Este regretabil că vă lipsește ultimul tip de aparat, un recuziteur, o costumieră, că s-a defectat un grup electrogen sau a în- tirziat autobuzul de la I.T.A. O mină de oameni luptă să le rezolve cu puteri și mij- loace modeste. Nu reprosati indisciplina din echipa de filmare cu detașarea «con- tractantului», care n-are nimic comun cu studioul. În fond, cei ce compun echipele de filmare lucrează direct cu dumnea- voastră aproape nouă luni pe an si numai un trimestru cu noi, în Buftea. Faceţi mun- că de educație, oferiti-le exemplul perso- nal de intransigenta și principialitate, fiți neinduplecati în fata apatiei si dezordinei, dar blinzi, calzi și omenoși cind oamenii din echipă vă urmează devotat, sacrifi- cindu-si, poate, familiile și viata perso- nală. Toate acestea fac parte din ceea ce aș numi «calitatea vieţii» de cineast. Calita- tea filmului este complet altceva — se alimentează din cea dintii dar nu se con- funda cu ea. Cu riscul de a exagera, sint de părere că responsabilitatea calității fil- melor vă aparține integral. V-aţi asumat riscul unei profesii de excepție, care vă pune în situația de a fi singuri în confrun- tarea cu publicul si cu posteritatea. Gloria si eșecul sint, deopotrivă, alternativele ca- rierei dumneavoastră. Cind această idee fundamentală va fi corect înțeleasă In sen- surile ei majore la scara întregului sistem, deși aceasta nu presupune cituși de putin neimplicarea producătorului, fuga de răs- pundere a caselor de filme, studioului, re- care să ardă si că criticul va fi acela care va încuraja pe artist, va lăuda opera auten tică de reală valoare; că nu va cocolosi mediocritatea și va sprijini afirmarea nou- lui si încă multe altele care tin de discer- nămint, profesionalism și talent. Că vom ieşi cu toții din lunga hibernare călduţă. Dan PITA Calitatea, o stare de spirit Exact acum șapte ani, mai precis 0 aprilie 1971, în momentul cînd cinemato- grafia se pregătea să facă marele salt înainte, revista «Cinema» organiza o an- chetă pe tema «Ce ne împiedică să facem filme bune?» Atunci, ca și astăzi, cineaștii și-au spus deschis părerea; unii cu gravi- tate și angajare politică, alții cu ironia ce plăteşte polite, unii cu simțul măsurii si datorie critică, alţii cu dezinvoltura celor ce «n-au mincat usturoi...», ci mentosan, unii cu tainică candoare și bună credinţă, alții cu fatarnicia care prezicea că, dacă în fruntea instituției ar veni Un Petrache Lupu, s-ar săvirși minunea de la Magla- vid. Pe deasupra tuturor plutea, însă, un aer de încredere și speranţă, izvorind din- tr-un calcul simplu, ce a devenit treptat cuvint de ordine: mai multe filme oferă șansa mai multor pelicule de valoare. În acest răstimp, am realizat peste 130 de filme. Şi din nou, într-un alt moment cu profunde semnificatii ideologice și artistice, sintem confruntati cu saltul spre calitate și dublarea producției pină în 1985. Anali- zăm o stagiune, dar în realitate, fără să vrem, tragem linie la o perioadă. A fost rodnică? Cantitativ da, calitativ puțin sau în parte. Oricum, reuşitele nu sint pe mă- sura așteptărilor si, mai ales, a eforturilor. Citeva grame de uraniu se obțin din tone de minereu, dar, odată obținute, schimbă fata planetei. Filmele noastre de virf n-au schimbat fața cinematografiei. Pentru studioul de la Buftea,anii aceștia n-au fost o etapă oarecare. Dublarea pro- ductiei de filme cu același personal si, practic, cu aceeasi aparatura a insemnat o performanță pe care cineastii străini o studiază atent și, s-o spunem fără mo- destie, o comentează la modul laudativ. S-a muncit cu pasiune comunistă, price- pere si profesionalitate, într-o Inclestare temerară și ambițioasă. De pe această poziţie sintem gata să discutăm calitatea. Ce are a face asta cu calitatea filmelor? Are, pentru că studioul nu înseamnă zi- cheiate de Centrala Romaniafilm, semna- lăm alte citeva noutăți. Mihai Viteazul și Dacii de Sergiu Nicolaescu au fost cum- părate în China, iar Osinda a fost expediat, nu de mult, în Franța. Cinci dintre premierele acestui an — Acţiunea «Autobuzul» (Vir- gil Calotescu), Ediţie specială (Mircea Daneliuc), E atit de aproape fericirea (Ar- drei Cătălin Băleanu) si Doctor Poenaru (Dinu Tănase) — vor trece în curind din- de hotarele tării, intrind în rețelele ۱ v siosiatic din Uniunea Sovietică, Ce- ۲۴۳۳۶5۱۵۷612, R.D. Germană și Polonia. Re- centa creație a Casei de filme numărul Trei, Profetul, aurul și ardelenii (Dan Pita) va rula pe ecranele din lugoslavia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, R.D. Ger- mană si Polonia. Noua comedie cinemato- grafică Eu, tu și Ovidiu (Geo Saizescu) împreună cu lung-metrajele artistice larba verde de acasă, larna bobocilor (Mircea Moldovan) si Editie specială, vor fi oferite în premieră spectatorilor coreeni. Un in- teres similar a fost manifestat și pentru documentarul românesc. Astfel, scurt-m: trajul Colibaba (Titus Mesaros) a fost vindut de curind în Portugalia, Cintecele Renașterii (Mire! lliesiu) în Norvegia, Cu- lorile Bucovinei (lon Visu) si Plante si animale (Paul Mateescu) în U.R.S.S., iar Echilibrul atenției (Lupu Gutman), For- me ale religiei primitive (Zoltan Terner), In lumea microorganismelor (Maria Să- pătoru), Atracția universală (Maria Săpă- toru) şi Apa si lumina (Gheorghe Horvat) vor fi proiectate în cadrul unor programe de televiziune în Bulgaria, Cehoslovacia și R.D.G. Cu putin timp in urmă, pentru tele- viziunea britanică, a fost cumpărat docu- mentarul Printre pelicani (lon Bostan), iar pentru cea elveţiană producția «Alexan- dru Sahia», Pescăruș cu aripi curate (lon Bostan). Serialul Bălănel continuă sa fie solicitat la export. Ultimele episoade ale acestuia au fost cumpărate de televi- ziunea scoțiană, fiind în același timp difu- zate în rețeaua cinematografică din U.R.S.S., Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Iugoslavia, Franța, Canada, Belgia, Luxem- burg, Elvetia, Olanda si la televiziunea sco- ۱16۵88, Serialele cu Patratel, Pic si Poc. Mihaela și acelaşi Bălănel au fost ach zitionate pentru televiziunea italiana. Coralia POPESCU