Revista Cinema/1990 — 1998/016-CINEMA-anul-XVI-nr-4-1978

Tia TON SUZI 


FRS 


SP a. Sann 


Ancheta revistei „Cinema“: 
scenariști, regizori și producători 
discută stagiunea cinematografică 


Din unghiuri diferite, 
acelaşi obiectiv: filme românești 
Minima “+ ,| de o calitate din ce în ce mai înaltă 


Culturii şi Educaţiei Socialiste | 
Bucuresti aprilie 1978 | 


Să realizăm filme demne de înaltul 
prestigiu al României zilelor noastre 


Urmărim fiecare nouă ma 

nifestare, la cel mai înalt 

nivel, a țării noastre pe are 

na internațională cu senti- 

mente de mindrie comune 

tuturor concetăţenilor noş- 
tri, dar și cu un sentiment aparte, legat 
intim de vocația artei noastre. 

Cînd președintele Nicolae Ceaușescu 
este așteptat și apreciat de reprezentan- 
ţii cei mai autorizaţi ai zeci şi zeci de 
state, apropiate şi indepărtate, mari şi 
mici, cu o consideraţie care depășește cu 
mult obișnuinţele protocolare şi limbajul! 
diplomatic curent; cînd în inima Europei, 
căreia îi aparținem, sau pe solul altor 
continente, președintele României socia 
liste a avut și are un rol de deschizător 
de drum pentru o lume mai bună și mai 
dreaptă, o contribuție unanim recunos- 
cută în depășirea unor puncte nevraigice 
ale istoriei pe care întreaga umanitate o 
trăieşte; cind despre țara şi poporul nos- 
tru aflat de peste 2000 de ani in jurul 
Carpaţilor şi la Marea Neagră se vor- 
beşte ca despre o măreaţă națiune — de 
fiecare dată încercăm, alături de toți com 
patrioții, indiferent de naţionalitate sau 


ancheta 


revistei «Cinema»: 
scenariști, regizori, 


producători 


discută stagiunea 
cinematografică 


1977-78 


profesie, aceeași mare satisfacție, legi 
timă mindrie şi deplină adeziune. 

Sint sentimente pe care le-am retrăit 
în cursul strălucitei vizite pe care tova- 
rășul Nicolae Ceaușescu și tovarășa 
Elena Ceaușescu au făcut-o în această 
lună în Statele Unite ale Americii. Sen- 
timente luminate de principiile generoase 
ale politicii interne și externe a Partidu- 
lui Comunist Român, izvorită din cea mai 
fidelă și cutezătoare înțelegere a intere- 
selor superioare ale poporului nostru, 
ale cooperării paşnice, pe baze noi, între 
popoarele întregii lumi. 


Ca întotdeauna, admiraţia și adeziunea 
pe care le nutrim față de această politică 
principială şi umanistă se traduc în forul 
conştiinţei noastre într-un prilej de adincă 
meditaţie şi un îndemn. Un îndemn de a 
gindi și mai profund arta și profesiunea 
căreia ne dedicăm, la cotele unor exi- 
gențe maxime. 


Aşa cum secretarul general al partidu- 
lui, președintele Nicolae Ceaușescu, 
ne-a cerut în repetate rînduri, inclusiv !a 
intilnirile sale cu cineaștii, sintem îndem- 
nați să concepem filmele noastre în cea 


mai directă legătură cu viața reală a ţării 
cu preocupările oamenilor în mijlocul că 
rora trăim, cu aspiraţiile societății pe care 
o edificăm și în același timp în perspec- 
tiva unui dialog deschis cu lumea, cu în- 
treaga lume. Numai în această perspec- 
tivă ceea ce înțelegem prin «noua cali- 
tate» va însemna efectiv, în arta ecranu- 
lui,un cîştig consistent şi durabil. Filmul, 
ca artă prin excelenţă de circulaţie inter- 
națională, a depășit, de altfel, demult 
granițele citorva cinematografii cu tra- 
diție și a demonstrat nu numai capaci- 
tatea școlilor recent afirmate de a se 
impune atenţiei, dar şi performanţele lor 
de excepție, cu cîştig de cauză în com- 
petiția noutăţii şi valorii, alături de ve- 
chile şi marile centre producătoare. 
Filmul românesc însuşi nu a așteptat 
să se acumuleze deceniile, ci a obținut 
de la primii săi «pași» lauri sub forma 
unui important premiu pentru regie la 
cel mai prestigios festival internațional. 
Cinematografia noastră — filmul de lung 
și de scurt-metraj — a mai obținut în 
decursul anilor și alte distincţii interna 
tionale importante. Nici o justificare, deci 
pentru minima rezistență a unor prea 


iente acumulări, a unui debut perpetuu 
in noi tematici, cu «dexterităţi» devan- 
sate dealtminteri demult în producții pro- 
prii incomparabil mai împlinite, așa cum 
o arată cu succes celor care le frecven- 
tează, retrospectivele filmului românesc 
la Cinematecă. 

Trăim o epocă în care, în audiența în- 
tregii lumi și în pofida amneziei simulate 
a cîtorva, ne afirmăm cu demnitate virsta, 
ca popor și ca stat unitar, de sine stătă- 
tor. Facem, cu un ecou universal, de- 
monstrația acestei maturităţi, în planul 
umanismului, al unei gîndiri vii, originale, 
cu elocinţă și farmec mereu tînăr. Cine- 
matografic, avem de asemenea virsta ma- 
joratului, Este fără îndoială că, urmind 
îndemnurile partidului, realizînd în prac- 
tică indicațiile secretarului său general, 
noi, toţi cineaștii, noi toţi cei care slujim 
cinematografia, vom tace tot ce ne stă 
în putință pentru a ridica prestigiul unei 
arte care are un rol atit de important în 
dezvoltarea şi afirmarea conştiinţei so- 
cialiste. 


«CINEMA» 


Din unghiuri diferite, același 
obiectiv: filme românești de o 


calitate din ce în ce mai înaltă 


Continuăm ancheta in legătură cu filmele ultimei stagiuni cinema- 


tografice. 


n numărul precedent am publicat opiniile unui grup de critici de 
film din presă, radio şi televiziune, din Bucureşti şi din țară. În acest nu- 


măr, publicăm opiniile unor scenariști, regizori şi producăto 
se poate vedea aceste răspunsuri conțin un schimb de opin 


Aşa cum 
diferite, 


uneori contradictorii. Aşa cum se poate observa, deasemeni, tonul ră 
punsurilor diferă şi el. Și în aceste pagini, ca şi în cele din numărul tre- 
cut, există un evident decalaj între spiritul critic, în general foarte ascu- 
tit, și spiritul autocritic. E drept, cîțiva autori discută și din punctul de 


vedere al răspunderii lor. 


În multe cazuri spiritul autocritic este însă 


absent, iar în citeva înclinat spre temperanță. 

Important rămine, însă, evidenţierea unor puncte de vedere sincere 
şi responsabile, capabile să aducă soluții constructive, în remedierea 
neajunsurilor și în crearea unor condiții care să facă posibilă o dezvol- 
tare, calitativ nouă, a cinematografiei românești. 

Redacția noastră își propune să continue această anchetă, care nu 
poate să rămină doar o încercare de analiză colectivă a unei «stagiuni 


cinematografic 


„ ci trebuie să fie o dezbatere constructivă a celor mai 


actuale probleme ale cinematografiei, care azi, mai mult decit oricind, 
trebuie să facă toate eforturile pentru a fi la înălțimea sarcinilor pe care 
le-a încredințat celei mai populare dintre arte,partidul, în frunte cu secre- 


tarul său general. 


Reproșul mi-l fac, mai 


înții, mie însumi 


Anul cinematogratic propus discuţiei pre- 
zintă o producţie mult mai eterogenă decit 
cele din alți ani. Se pare că tematica dife- 
rențiată s-a realizat cu prețul unei prea mari 
diferențieri valorice. Varietatea tematică 
nu trebuie să devină scop în sine și acope- 
riți de această cauză nu cred că trebuie să 
fim mai îngăduitori cu niște scenarii slabe 
care acoperă anumite goluri tematice. În 
general, producţia 1977 a pus din nou în 
discuţie problema scenariilor. Cu toate că 
au existat şi multe scenarii implinite. Desi- 
gur, e foarte greu să faci un film prost după 
un scenariu bun. Îţ: trebuie pentru asta 


2 


multă «ambiţie» şi «putere de muncă». Dup- 
un scenariu slab, Insă, e imposibil să scot: 
un film ca lumea. Prea încrezători în for- 
tele noastre, poate că uneori ne-am grăbit 
să intrăm în producție cu scenarii nefini- 
sate. De aceea cred că în cadrul ACIN-ului, 
la casele de filme de asemenea elortul de 
pertecționare a scenariilor propuse poate fi 
realizat mai intensiv. După părerea mea, 
mai multe grupe de dezbatere a scenariilor 
propuse pentru producție (în cadrul ACIN- 
ului) ar constitui o posibilitate de lucru mai 
eficientă. Discutarea scenariilor in prezen- 
ta autorilor ar stimula și un climat superior 
de lucru, obligindu-ne să ne spunem păre- 
rea răspicat, privindu-ne în ochi. O accep- 
tare neargumentată sau un refuz neargu- 
mentat, o viză, cum s-ar spune, devine 
fără rost chiar dacă cei care acordă a- 
ceastă viză sint personalităţi artistice de 


Lista participanților 


ordinea alfabetică) 


Andrei Blaier 
lon Bucheru 
Virgil Calotescu 
Dumitru Carabăt 
Stere Gulea 


lon Popescu Gopo 


Corneliu Leu 

lulian Mihu 

Mircea Moldovan 
Mircea Mureșan 
Geta Doina Tarnavschi 
Alexandru Tatos 
Malvina Urșianu 
Timotei Ursu 


primă mină şi se constituie intr-o comisie 
cu totul responsabilă. 

La fel de important mi se pare însă si ce 
propunem noi Înşine să lucrăm. Temele căi 
dute nu ni s-au impus de către nimeni. E 
adevărat însă că o sugestie a lor plutește în 
«aerul cinematografic». Fiecare din filmele 
remarcabile ale anilor trecuţi (critica s-a 
referit la ele cu îngrijorare şi simptomatică 
stăruinţă) n-au încurajat, ci au speriat pe 
unii. Un scenariu ca Puterea și Adevărul 
n-a mai zămislit nimeni, şi o dezbatere po- 
litică de adîncimea şi vibrația acesteia n-a 
mai apărut pe ecran. Filmele bune, în loc 
să sugereze căi de urmat, par a stabili că 
«pe aici nu se (mai...) trece». Căile indrăzne- 
lii sint mai precis delimitate decit cele ale 
suticienței. Pentru că ideile firave, schemele 
cuminţi creează o stare de familiaritate. 
Cind le întilnești, ai impresia că ţi-ai revăzut 
o cunoştinţă veche, un prieten chiar. Altfel 


citeşti un subiect dintr-acestea, altfel Il 
propui și altfel ţi se aprobă. Cu sentimentul 
că e aprobat de altcineva, dinainte, că a mai 
tost verificat o dată şi «merge». Desigur, e 
bine să nu ajungă la aprobarea definitivă 
un astfel de text. Pentru aceasta, susțin 
necesitatea unei dezbateri mai ample a 
scenariilor și nu doar o avizare a lor, într-un 
sens sau altul, avizare care nu fundamentea- 
ză nişte criterii artistice și ideologice, ci 
afirmă doar un anume gust. Mi s-a intimplat 
să propun un scenariu care-mi plăcea. 
Argumentele opțiunii mele se găseau în 
textul propus, le puteam şi susține într-o 
discuție în care să-mi explic concepția 
regizorală. Nu am fost încurajat In a-l susține 
Necunoscind motivele lipsei de incredere a 
celor care nu mi-au prețuit munca, ci doar 
faptul că propunerea mea n-a «plăcut», am 
înțeles doar că trebuie să prezint altceva, 
n-am ştiut exact ce, dar mi-era limpede un 
singur lucru: că viitorul text va trebui să-mi 
placă mie mai puţin. E foarte greu insă să 
construieşti un film pe care nu trebuie să-l 
iubeşti tu în primul rind şi numai asttel să-l 
propui bucuriei altora, ci doar să cauţi prin 
buzunare chei potrivite pentru uși veșnic 
necunoscute. Cunosc colegi care-și pri- 
vesc cu întumurare eșecurile doar pentru că 
n-au intrunit adeziunea specialiştilor sau a 
torurilor în drept. Ei işi privesc propunerile 
1espinse comparativ cu alte scenarii care 
s-au implinit cu dificultate și de care se simt 
legați doar prin ideia de «obiecții», nu și 
prin natura acestora. Pentru că fondul 
obiecţiilor rămine deseori necunoscut. Cine 
ştie dacă nu păstrez și eu această iluzie 
despre vreun film pe care n-am apucat să-l 
tac? 

De aceea (revin), cred că dezbaterea sce- 
nariilor propuse, o dezbatere aprofundată, 
susținută în cadrul ACIN-ului, a caselor de 
filme şi în cadrul unor constătuiri cu critica 
de specialitate şi nu doar enunțarea unor 
motive de discuţie (dezbaterea critică sea- 
mănă adeseori cu o şedinţă ce se lot 
amină şi căreia îi aflăm din cind in cind, 
cu mici modificări, numai ordinea de zi...) 
ar sprijini saltul rodnic pe care-l simţim ne- 


«România, care are o 
istorie îndelungată, de pes- 
te 2000 de ani, a ținut 
întotdeauna la inde- 
pendența sa şi este 
hotărită să dezvolte rela- 
ţii cu toate statele, fără 
deosebire de  orînduire 
socială, pe baza princi- 
piilor respectării indepen- 
denţei şi suveranității na- 
tionale. Sîntem convinşi 
că numai pe această bază 
omenirea va putea să 
trăiască mai bine, po- 
poarele vor beneficia din 
plin de cuceririle ştiinţei 
şi civilizației, vor realiza o 
lume mai dreaptă şi mai 
bună pe planeta noastră» 


Nicolae CEAUȘESCU 


cesar cu toţii în producţia noastră de an- 
sambiu. 

Aș mai reveni la un singur lucru: la Incă- 
păținarea criticii în apărarea opiniilor ei, în 
elucidarea unor idei. Foarte ciudat, cum 
unii critici, manitestindu-şi deplinul deza- 
cord cu părerea unui confrate, nu urmăresc 
să se bată pentru cauza lor (așa cum ne ce! 
şi nouă, cineaștilor, cu deplină indreptățire) 
Se pot descoperi cu ușurință dificultăți de 
gindire ale cutărul cetățean care scrie des- 
pre filme, lipsa lui de argumente, aproape 
mărturisită deschis, ca o nouă posibilitate 
de judecată de valoare, incercarea de a-și 
impune gustul propriu, deseori foarte du- 
bios. Ţi:se argumentează: «Ce să-i faci, e 
părerea lui, e liber s-o exprime şi e foarte 
bine că poate s-o facă». Dar e la fel de bine 
de știut că omul respectiv a spus o prostie, 
e drept, Intr-un climat de deplină libertate 
a cuvintului. 


În ultima vreme, clubul criticii, inspirat 
creat, oferă un cadru propice unor dezba- 
teri autentice. Discuţiile cu autorii filmelor 
cred că folosesc tuturor, şi criticilor și 
realizatorilor de filme, angajaţi impreună în 
efortul de creștere,pretins cu justeţe filmu- 
lui românesc. 


Desigur, din cele citeva rinduri sper că 
nimeni nu va înţelege că am vrut să arunc 
vinovăţii în jur. Nu cred, de altfel, că așa o 
vom putea scoate la capăt. Important mi 
se pare cit am propus noi. Şi cit am reușit 
din cit ne-am propus. ȘI care sint reproșu- 
rile ce ni le facem. 

Gindurile pe care le-am mărturisit aici vor 
să fie, în primul rînd, niște reproșuri pe care 
mi le fac mie însumi. ŞI numai după aceea, 
eventual, niște posibilități de discuție 


Andrei BLAIER 


Tactica şi strategia 


calității 


E greu să nu ii de acord cu o opinie cvasi- 
unanimă atit de categoric, de vehement 
formulată, despre filmele anului 1977, deși. 
Deși, nu poți să nu te întrebi: dacă lucrurile 
au fost (și sint) de o asemenea gravitate, 
de ce s-a așteptat formularea opiniei «in 
cor» şi «per global», la sfirșitul stagiunii? 
De ce actul critic curent — citește cronica 
— a fost practicat cu atitea menajamente? 
De ce mult dorita şi mult discutata atitu- 
dine tranșantă a criticului, chemat să des- 
partă cu curaj, cu argumente și la obiect 


valoarea de non-valoare, a întirziat să se 
maniteste pe parcursul stagiunii? Dar să 
inchidem paranteza, pentru că ceea ce 
trebuie discutat de fapt nu este anul publi- 
cistic 1977, ci anul cinematografic 1977 
(deși, dacă revista «Cinema» ne va invita, 
vreodată, la o dezbatere despre cronicile 
unei luni, unui trimestru, semestru sau 
an, vom participa cu plăcere!). Revenind la 
filmele anului trecut, să notăm, în primul 
rind, că un peisaj cinematografic cu relativ 
putine puncte de rezistenţă a fost sărăcit 
artificial prin discutarea nu a anului de 
producţie, ci a anului de dituzare. S-ar 
putea să mi se răspundă că e un subter- 
fugiu, o chichiţă inventată în disperare de 
cauză. Nu e deloc aşa. Cel puţin pentru 
aprecierea valorică a producției Casei unu, 
nu e deloc indiferent dacă, din cele 6 filme 
produse In 1977, sint scoase din discuţie 
“Ediţie specială» şi «Doctorul Poenaru», 
filme gindite, alături de «Buzduganul cu 
trei peceți», să joace un anume rol în, să-i 
zicem, politica de repertoriu şi de promo- 
vare a valorii la nivelul Casei. Făcind aceas- 
tă precizare, nu vreau să se Ințeleagă că mă 
dezic, ca producător, de «Regăsire» şi «lar- 
na bobocilor». Dimpotrivă. Sint filme care 
mi-au adus reale satisfacţii. Să recunoaș- 
tem însă că, la nivelul cinematografiei na 
tionale, poate chiar şi un asemenea bilant 
n-ar fi schimbat structural judecata de va- 
loare. Admiţind acest adevăr, avem de ales 
intre două atitudini posibile: aceea de a ne 
disculpa, de a arunca piatra în grădina 
altuia («numai și numai scenariul e de 
vină «..pină cind producătorul n-o să 
priceapă că...» etc.,etc.), sau de a gindi și 
regindi critic ansamblul mecanismului, dar 
analizind, în primul rind, cu luciditate și 
responsabilitate comunistă, ce se petrece 
In interiorul fiecărei verigi implicate în 
drumul ideii, sinopsisului și scenariului 
spre ecran. Fără un asemenea examen lucid 
și responsabil, care să nu ocolească con 
ştiinţa fiecăruia — scenarist, regizor, pro 
ducător, fără depistarea cu calm și metodă 
a tuturor problemelor de rezolvat şi fără 
etortul comun de a le găsi soluţii, orice pro- 
gres în planul calităţii va fi temporar și par- 
ņial, nu va deveni, adică, o premisă constan- 
tā pentru apariția și promovarea valorii, o 
parte componentă a unui sistem gindit 
anume să descopere, să promoveze și să 
susțină valoarea. 

Să-mi fie permisă o comparaţie. Dacă un 
ziar Îşi propune pur şi simplu să apară, el 
poate fi scos cu un efort minim, în virtutea 
propriilor sale mecanisme interne; dacă-ți 
propui să-l ridici la o cotă valorică supe 
rioară, efortul se inzecește, dar merilă 
făcut. Tot aşa stau lucrurile, în mare, cu 
un plan cinematografic; disciplina, conştiin- 
ciozitatea, profesionalismul unor factori de 
concepţie sau execuţie, îmbinate cu inte- 
rese economice individuale şi colective pot 


asigura realizarea unor parametri cantita 
tivi; calitatea nu vine insă niciodată singură, 
nu se obține în virtutea obisnuintei. Mai 
mult, într-un ansamblu inditerent la va- 
ioare, atunci cind ea sclipește în persoana 
unuia sau altuia, se stinge repede, «inghi- 
țită» de pluton. Pentru ca valoarea să 
devină o dimensiune constantă a unei cine- 
matografii, trebuie creată atmosfera, tre- 
buie construit (sau adecvat) cadrul, trebuie 
stabilite ierarhii (care nu contrazic deloc 
democraţia culturii şi care există şi func- 
ționează In toate celelalte sectoare ale 
creaţiei artistice). 

Ce spun aici pare că n-are nici o legătură 
sau o legătură mult prea indepărtată cu 
punctul de plecare — stagiunea 1977. Este 
o impresie falsă. Gindurile de mai sus, deși 
nu izvorăsc dintr-o totală coincidență cu 
opinia criticilor despre stagiunea 1977 (pe 
care, personal, n-o privesc atit de alarmat 
ca semnatarii anchetei din numărul trecut), 
urmăresc să acrediteze ideea că, dacă vrem 
să pregătim stagiuni mai bogate în viitor, şi 
este de datoria noastră să o facem atita 
vreme cit calitatea a tost definită și în 
sectorul nostru de activitate drept prin- 
cipalul obiectiv strategic și tactic, tre- 
buie să pregătim și să destășurăm o 
adevărată strategie a calității. Atenţie, însă! 
Această acțiune trebuie să se destășoare 
in condiţiile creșterii cantitative a produc- 
tiei pină la dublarea ei în următorii ani, ceea 
ce, dintr-un punct de vedere inyreunează 
şi complică lucrurile, dar din alt punct de 
vedere (care s-ar putea să fie pină la urmă 
esenţial și hotăritor), le simplifică, în sensul 
accelerării unor măsuri, 

Va trebui, desigur, să incepem cu scena- 
riul şi, împinşi de imperativul cantității, va 
trebui să poposim, în căutare de subiecte, 
pe tărlmul prozei, descoperind că proza 
noastră, clasică sau contemporană, depă- 
sește cu mult în substanţă, în profunzimea 
nvestigaţiei (mai ales cind investighează 
umea şi ziua de azi) aria în Sări se mișcă 
deocamdată scenariul de film. Încercarea 
scenariului de a urma cu curaj evoluţia în 
adincime a prozei noastre, în ce are ea 
mai reprezentativ, va reprezenta, fără Indo- 
ială, un ciştig esenţial. Va trebui să conti- 
nuăm cu actorii. Se spune peste tot şi In 
toate ocaziile că avem actori minunați. 
Avem. Dar s-a întrebat cineva cit de minu- 
nat ar juca ei în filmele noastre dacă ar 
lucra un rol de film măcar într-un sfert din 
timpul pe care-l consacră unui rol în tea- 
tru? Dacă acum ne putem permite să-i 
folosim cu diletantismul de care ar roşi pină 
şi un instructor de cămin cultural, noaptea 
sau Intre două trenuri, ambiția spre o cali- 
tate superioară, ca și cele 50—60 filme pe 
an ne vor obliga să găsim o soluție pentru a 
restitui interpretării în film caracterul de 
act de creație, din păcate pe cale de dispa- 
riție... Va trebui, apoi să discutăm regia. Se 
ştie bine, chiar dacă nu se recunoaște 


întotdeauna, că azi, la o producţie de 24 de 
fiime anual, există titluri privilegiate din 
start, pentru că se află pe miinile unor 
regizori din primul eşalon valoric, iar altele 
handicapate din start, pentru că sint lu- 
crate de eșalonul secund sau terț... Vom 
putea oare dubla producția și ridica con- 
comitent valoarea nu a unor filme, ci a 
intregii producţii naționale, tără să adu- 
cem în cimpul creației cinematografice 
nume noi, personalităţi autentice, talen- 
te viguroase? Greu de presupus. Tre- 
buie să le căutăm. Unde? În primul rind 
printre tinerii absolvenţi, dar nu numai. Ci 
si în propria noastră curte, printre cei mai 
dotati cineaşti care n-au făcut încă regie; în 
teatre, la televiziune, in toate sectoarele 
inrudite cu arta filmului. Dar asta inseamnă 
că principala misiune a unor foruri şi 
organisme trebuie să fie, în viitor, nu 
aceea de a apăra breasla de noii veniți, 
ci de a-i căuta pe cei talentaţi. ŞI, even- 
tual, de a-i ajuta pe cei total netalentaţi, ciți 
sint şi dacă sint, să lucreze pe măsura 
puterilor lor, în alte domenii decit filmul 
artistic de lung metraj. Pentru că, din pă- 
cate, se intimplă cu unii regizori ce se 
intimpla cu naționala noastră de fotbal: 
lua mereu bătaie şi de cite ori era învinsă, i 
se reproşa că «n-a jucat la valoarea ei». Care 
valoare? Nivel valoric nu inseamnă un 
rezultat, o zi bună, ci media comportării 
sportive; tot așa, valoarea unui regizor este 
dată de ansamblul filmografie! sale. Dar 
dacă eșecurile se adună, ce se mai poate 
spera de la el? Nu mă stiesc a spune că 
discuţia trebuie continuată cu producăto- 
rul; sint încă multe de făcut pină ce casele 
de filme să poată afirma că aplică o politică 
unitară, că urmăresc diversitatea în uni- 
tate, așa cum ar trebui. Dacă astăzi producă- 
torul asistă uimit la incriminarea scenariu- 
lui de câtre regizor după ce filmul este 
gata, deşi același regizor cerea intrarea 
în producţie subliniind calitățile scenariu- 
lui, fără indoială că-și merită soarta! in- 
consecvența, închisul ochilor, jumătățile 
de măsură, concesiile inițiale sau pe par- 
curs, milostenia sau credința naivă că 
după două-trei rateuri lamentabile, din pia- 
tră seacă poate înflori talentul, teama de 
complicaţii, prudența comodă și filozofia 
lui Stan păţitul... toate aceste atitudini 
sapă la rădăcina valorii, o usucă şi o veşte- 
jesc. 

N-ar strica, apoi, să încercăm să definim 
mai exact noțiunea de valoare, nu de dra- 
gul teoriei, ci pentru a evita să înțelegem 
lucruri diferite rostind unul şi acelaşi cu- 
vint... Operaţiunea nu este așa de inutilă 
cum pare la prima vedere, de vreme ce ma- 
rele succes de public nu coincide întot- 
deauna cu opinia criticii, cu succesul la 
competiții şi festivaluri internaționale, din 


(Continuare in pag, 4) 


3 


Talentul este o condiţie sine qua non. 


Spiritul responsabil, de asemenea. 


(Urmare din pop. 3) 


moment ce, uneori, calificativele filmelor 
noastre nu corespund cu aprecierile achi- 
zitorilor străini, din moment ce acum ne 
interesează indeaproape ecoul filmelor 
noastre în lu capacitatea lor de a se 
înscrie, cu șa de succes, în circuitul 
valorilor mondiale. 

ŞI, In sfirşit, va trebui să discutăm pro- 
ducția, nu pentru a cere, invocind calita- 
tea, posibilul și imposibilul de la un studio 
evident subdimensionat în raport cu dubla- 
rea cifrei actuale de plan, ci pentru a face 
înțelese și respectate, o dată pentru tot 
deauna, rigorile unei producţii industriale 
chiar dacă ea produce unicate artistice si 
adună în cimpul ei creatori de artă. Într-un 
sistem de producţie pregătit pentru saltul 
cantitativ spectaculos dar şi pentru pro 
movarea valorii ca regulă a sistemului, nu 
ca excepție obținută tacit, prin Incălcarua 
regulilor, poate că nici fermitatea punc- 
tului de vedere al producătorului în fazele 
anterioare aprobării finale, insistența lui 
şi măsurile preconizate de el pentru res- 
pectarea unor parametri artistici și tehnico- 
economici nu vor mai apărea ca o imixtiune 
neavenită.. 

lată doar citeva din foarte numeroasele 
ginduri care ar putea «cere cuvintul» într-o 
viitoare discuţie despre o posibilă şi ne- 
cesară strategie a calităţii. Posibila, 
pentru că, în ciuda tuturor dificultăţilo: 
cred în forța cineaștilor noştri de a o desi 
şura cu succes. Necesară, pentru <a 
documentele de partid, conducerea parti 
dului ne-au definit-o drept principala noas 
tră sarcină. 


lon BUCHERU 
Director, Casa de filme 1 


Critica luptă cot la cot 


cu noi 


O primă constatare care se impune: cu 
mici excepții (e vorba de o subiectivitate 
străvezie pe care o practică, din fericire, 
puţini critici), critica de film se implică din 
ce În ce mai mult In procesul de dezvoltare a 
cinematografiei naționale, de decantare si 
diferențiere a valorilor. Chiar dacă uneori au 
fost și lucrări pe nedrept dinamitate, lupta 
ducindu-se pe un teritoriu extraestetic, 
pătimaș, personal, timpul le-a reaşezat in 
rindul operelor demne de consemnat. 

În continuarea celor de mai sus, se cuvine 
să afirmăm că asistăm în prezent la o critică 
exigentă dar obiectivă, conștientă de rolul 
său în susținerea capacităţilor creatoare — 
indiferent de generație — în sublinierea și 
evidențierea mesajului ideatic al fiecărui 
film în parte. 

Există deci toate premizele ca noi, realiza- 
torii, să-i considerăm pe critici ca pe niște 
colegi bine intenţionaţi, care-și doresc, ca 
și noi, adevăratele momente de degus- 

artistică. 

sensul ac red că este de datoria 
revistei «Cinema», a criticilor de film, să 
militeze — așa cum a făcut-o în domeniul 
regiei — pentru lărgirea cercului — încă 
restrins — de scriitori-scenariști, pentiu 
atragerea tinerilor literați capabili să aduc 
pe ecran suflul generaţiei lor. 

Revenind la dialogul privind stagiunea tre 
cută, cred că citirea și descifrarea ei nu 
pot fi făcute așa de rezumativ. Simpla cata 
logare: film bun, mediocru sau slab n-ar 
folosi nici creatorului, nici spectatorului 
Ar trebui poate, dacă revista «Cinema» va 
considera necesar, să se discute la obiect 
următoarele: 

— configuratia planului tematic și opor- 
tunitatea fiecărui subiect în anul realizării; 

— mesajul filozofico-educaţional ca re- 
zultat al exprimării artistice; 

— comunicarea cu publicul în sensul 
regăsirii veridice a vieţii acestuia în filmul 
cu subiect inspirat din contemporaneitate; 

— comanda socială — film de cea mai 
mare răspundere pentru cineast. 

Poate că, inițiindu-se asemenea dezba- 
teri, s-ar putea evita — nu dintr-odată, evi- 
dent — o mulțime de tracasări, inversări, 
cerinţe utile sau inutile în perioada: scena- 
riu-vizionare la cinematograf. 

O altă problemă care pe mine personal mă 
frămintă este modul cum se face testarea 
publicului (mese rotunde, intilniri, scri- 
sori etc.). 

Am uneori senzaţia — fie-mi cu iertăciu- 


4 


ne — că Intrebările unor critici sugerează și 
răspunsul ce urmează să-l dea cel Intrebat, 
după cum «mandatarului» publicației 
respective li place sau nu filmul, îl agreează 
sau nu pe autor. 

O testare psiho-sociologică temeinică — 
şi intenția se întrevede — s-ar putea face 
nu adunind neapărat interlocutori din pro- 
fesii diferite (deși un strungar este capabil 
să aprecieze cu aceeaşi autoritate ca și un 
chirurg), ci mergind In mediul care consti- 
tuie sursa de inspiraţie şi cadrul ambiant a! 
filmului. Acolo şi poate numai acolo gustul 
şi preferințele personale (firești în cazul 
operei de artă) să se obiectivizeze prin 
generalizare. 

Folosul ar fi imens nu atit pentru critici, 
cit pentru noi, realizatorii. 

Consider oportun, mai oportun ca nicio- 
dată, ca revista «Cinema» să-și adauge la 
fiecare număr citeva pagini supliment — 
tribună a confruntărilor la zi privind teoria 
şi practica filmului românesc. 

concluzia acestor fugare sugestii, atirm 
că în prezent critica noastră luptă eficient 
cot la cot cu noi pentru progresul filmului 
național şi, cu spirit generos, încearcă să 
propulseze talente, să promoveze stiluri și 
personalități — indiferent de generaţie 

Numele unor lucrări sau al unor autori pe 
care i-aș cita (apreciind mulți colegi tine: 
ca Piţa, Daneliuc, Tatos, Veroiu, Stere 
Gulea, Timotei Ursu...) n-ar aduce un plus 
de clarificări ale relaţiei realizator-critic, 
deoarece nu cred că există o baricadă cu 
două părți, ci un singur teritoriu pe care 
dăm o bătălie comună pentru învingerea 
inerției şi a slăbiciunilor, pentru declararea 
unui singur victorios: cinematograful 
socialist. 


Virgil CALOTESCU 


Nu controverse marginale, 


ci dezbateri serioase 


Trei-patru filme reușite realizate în urma 
cu clțiva ani au sugerat redacţiei reviste: 
«Cinema» titlul unei colecţii de declarati: 
semnate, din cite Imi amintesc, de critici. 
regizori şi scenariști, titlu care, prin el 
însuși, părea un triumf: «larna mulțumurn 
noastre»! Susţineam cu acel prilej că sem- 
nificaţia apariţiei acelor filme este oarecum 
exagerată, şi mal ales că eventuala cuce- 
rire valorică totuși obținută, trebuie consoli- 
dată; plecind de la o experiență din păcate 
destul de indelung exersată și devenită 
parcă un fel de tic comportamental al cine- 
matografiei noastre (citeva filme bune sau 
foarte bune sint urmate de obicei de pe- 
rioade destul de lungi de eclipse) mă te- 
meam că jubilația căreia redacţia i-a gă- 
sit un titlu atit de potrivit, va avea un efect 
de deconectare și că ar îi posibil ca, după 
o scurtă și iluzorie maturizare, produc- 
ţia de filme să reintre în obișnuitul său 
joc de-a mediocritatea. Temerea mi-a fos! 
cel puţin în parte, confirmată: o serie dc 
filme, cu mult mai mult decit trei-patru, au 
marcat un grad destul de pronunțat de scă- 
dere a tensiunii dezbaterii, politice, morale 
și poetice; mulți regizori, tineri sau ma: 
puțin tineri, care ne obișnuiseră cu speranța 
unui cinematograf grav şi serios, au alu 
necat spre un decorativism adesea frigid 
sau pur distractiv; în planul dramaturgie: 
deziinarea, vorbăria — nu de puține ori 
intr-un mod stupetiant luate drept contribu- 
tu originale la dezvoltarea profesiei — golul 
p'oblematic și stilistic au recăpătat un loc 
central într-o ierarhie de valori confuză; 
operatorii, unii dintre ei au reușit, alții se 
pregătesc doar să-și abandoneze uneltele 
crezind că a sosit momentul să devină regi- 
zori, adică şefi de echipe de filmare; pe 
scurt, pe măsură ce viața noastră socială 
devine mai interesantă, cu o problematică 
tot mai profundă, originală, filmele se Inscriu 
într-o manieră mediocru paradoxală, in 
direcția unei desubstanțializări Ingrijoră- 
toare. 

Deși, cum se spune, reuşitele fie şi par- 
tiale nu lipsesc, lucrulcel mai puţin potrivit 
ar fi căderea Intr-o stare de spirit opusă ju- 
bilației, ceea ce ar însemna, de pildă, 
inscrierea rindurilor de faţă sub genericul 
unei rubrici care să păstreze intactă, de 
data aceasta, replica lui Shakespeare: «lar 
na nemulțumirii noastre». S-ar putea spune 
chiar că tocmai trecerea destul de rapidă și 
jucăușă de la o excesivă bucurie și exaltare 


a valorilor fie ele şi reale, la o stare depre- 
sivă — Incruntată în raport cu o situaţie a 
cinematografiei mai puţin Infloritoare, este 
cauza — sau una dintre cele esenţiale — 
ale răminerii noastre în urmă... Cred că 
cineaştii — ar trebui să intelegem prin 
cineaști, în special, regizori, scenariști, 
operatori, producători și critici — trăiesc 
şi judecă mai mult emoţional şi fragmentar 
sint prea repede cuprinși de bucurie ori de 
supărare, fără să dea dovada unui spirit 
autocritic şi critic autentic, unei gindir: 
obișnuite să privească atent în propriile lo: 
lucrări cu intenția de a descoperi ce anume 
trebuie dezvoltat. Pentru a se ajunge aici 
este nevoie însă de instrumente intelectuale 
şi nu pur şi simplu de păreri, de critică şi nu 
de «cronică cinematogratică», de dezbateri 
serioase și nu de controverse marginale, 
de analiză şi nu de semne de exclamare, Je 
dialog și nu de solilocvii lirice. Mărirea nu- 
mărului de filme pe care cinematografia 
le va produce, nu trebuie să ne îngrijoreze, 
ci trebuie socotită o șansă care să ne 
facă să gindim în termeni noi. În conclu- 
zie, cred că fiecare dintre noi şi toţi la un 
loc, trebuie să avem, în sfirşit, revelația 
autocritică a noțiunilor de calitate şi de 
valoare și să trecem la aşezarea lor fermă 
in centrul activităţii de creaţie cinemato- 
grafică. 

Dumitru CARABĂT 


Cauza esențială: 


scenariul 


Deși neplăcută, starea de evidentă ne- 
mulțumire care reiese din opiniile criticilor 
vizavi de filmele anului '77, este un simptom 
care poate fi binefăcător filmului românesc 
pe viitor. Cu o condiție: nemulțumirea să 
nu fie restrinsă, cum pare să reiasă dr 
părerile unora dintre critici, numai la anu! 
"77. Această nemulțumire trebuie să-i in 
demne pe unii dintre ei să-şi reconsidere 
viziunea de ansamblu asupra filmului romă 
nesc — mulţi dintre ei gratulind, în timp, cu 
opinii nemotivat elogioase destule filme 
care n-au confirmat părerile favorabile. Şi 
mai ales să nu-şi uile nemultumirea in ju- 
decăţile care le vor tace viitoarelor filme 
românești. Vreau să zic că această nemul- 
tumire ar trebui să se transforme într-o 
exigență permanentă. Altfel se va crea 
impresia că anul '77 a fost un accident ne- 
fericit într-un context cinematografic fericit. 
Or, lucrurile nu sint deloc aşa! În ciuda unor 
reușite, unele aproape depline, altele doar 
parțiale, foarte puţine filme au valoare de 
nivel internaţional. Dacă adăugăm şi deza- 
vantajul că reuşitele sint sporadice, izo- 
late și deci intimplătoare, atunci realitatea 
întregii noastre cinematogratii nu prea de- 
pășetie impresia defavorabilă lăsată de 
anul '77. 

Cauza esenţială a pasului pe loc pe care-l 
bate filmul românesc este, indubitabil, sce- 
nariul. Acest adevăr pare să fi devenit izbi- 
tor în ultimul timp, de cind au apărut ciţiva 
regizori de real talent, care tac și mai evi- 
dentă lipsa de substanță a scenariilor cu 
care se luptă să le scoată la o lumină ci! 
mai rezonabilă. Constatarea că scenariul, 
în special, este cauza mediocrităţii, poate 
să ne creeze iluzia că lucrurile pot fi reme- 
diabile prin venirea unor scenariști de 
valoare — și ar fi fără Indoială un ciștig; 
dar situația este mult mai complicată si 
trebuie In acest moment de clară nemulțu- 
mire, atent analizată, pentru că, de fapt, 
problema scenariului ascunde întregul me- 
canism de producere a scenariilor și chiar 
a filmelor. 

Scenariile, în special cele de actualitate, 
dar și celelalte, sint construite sau 
reconstruite pe baza unor scheme şi con 
flicte false şi «scenariștii» nu fac altceva 
deci să umple cu întimplări «de viaţă» 
aceste tipare tiranice, prezentate de pro 
ducător drept «reguli de fier» în construirea 
scenariilor. 

Dacă la acestea adăugăm şi ciudata cre- 
dință a producătorului că un film poate l: 
mereu «imbunătăţit» pină la copia stan 
dard prin diverse tăieturi sau retilmări, ve 
dem că «simpla» problemă a scenariului 
are un substrat mult mai adinc. 

Ar putea părea, astiel prezentată situaţia 
că vina regizorilor este mult diminuata 
Nu cred! Noi avem marea vină de a ne com 
place în această situaţie uitind că răspun 
derea morală în fața publicului, în primul 
rînd, regizorul o poartă. 


Gindindu-mă bine, i-aş găsi acestui in- 
treg an '77 și partea lui bună: starea de 
nemulțumire ar putea fi semnul unui viitor 
progres, Să nu-l scăpăm! 


Stere GULEA 


Critica merge mînă-n 


mină cu filmele 


Mi s-a propus să-mi scriu părerea mea 
asupra filmelor pe 1977 și a criticilor pu- 
blicate. 

a. Sint nemulțumit de cronicile la filmul 
meu «Povestea dragostei» nu pentru carac- 
terul critic sau laudativ, ci pentru lipsa lor 
de profunzime; am convingerea că și cali- 
tatea criticilor, ca și calitatea filmelor se află 
la o stachetă mult sub posibilitățile noastre. 

b. Monotonie, stas, superficial este ceva 
care face ca mai toate cronicile să semene 
între ele. O introducere cu pași înainte, 
pași înapoi, povestirea subiectului, un 
rind despre creatorul principal (dacă este 
scenaristul sau regizorul), cite un adjectiv 
pentru imagine, muzică, actori etc. și o 
concluzie vagă: promite, ne aşteptăm la mai 
mult, ne-a dezamăgit etc. 

c. Undeva critica merge mină în mină cu 
filmele, nu se ridică deasupra lor, nu le 
analizează, nu descoperă calități sau de- 
fecte şi, în consecință, nu este folositoare. 

d. Cred că la ACIN, clubul de critică ani- 
mat de Valerian Sava este mai viu, mai 
interesant, aici vin creatori și critici pentru 
o dezbatere mai pe larg, mai pe amănunt şi 
chiar mai profesional, uneori chiar pătimaș, 
dar cu folos. 

e. Citesc întotdeauna, la orice film, cro- 
nicile semnate de Ecaterina Oproiu, D.I. Su- 
chianu, Radu Georgescu, cred că nu trebuie 
să spun de ce. 

f. Mai cred că dacă poţi spune pe o pagină 
ce ai de spus, e mai bine un scurt metraj 
decit două serii de lung metraj. 


lon Popescu GOPO 


Despre critica de film 
și stadiul actual al 


cinematografiei noastre 


Consider intrebarea periect justificată. 
Pentru că numai calitatea artistică este 
cea care poate da măsura unei cinemato- 
grafii, numai virtuțile de fond, virtuțile artis- 
tice, care fixează filmul în memoria afectivă 
a spectatorului, sint cele care pot așeza 
opera de producţie cinematografică intr-o 
adevărată istorie a artelor. Douăzeci sau 
douăzeci şi cinci de filme înseamnă ceva, 
dacă ele vin să demonstreze într-adevăr 
măiestria, inovaţia artistică, spiritul cetățe- 
nesc și direcţiile umaniste ale mesajului 
unei cinematograții. De fapt, dacă alegem 
bine chiar din titlurile anuale ale unor ţări 
care produc anual pină la două sute de 
pelicule de lung-metrai, ne dăm seama că 
ceea ce constituie într-adevăr aportul artis- 
tic întru progresul artei filmului, ceea ce 
constituie adică artă cinematogratică şi nu 
industrie de imagini pe peliculă, nu trece 
de acest număr — numărul de cincispre- 
zece-douăzeci de filme. Să medităm la 
aceasta, gindindu-ne că SUA a avut în 
anii care au trecut o producţie medie de 
200 filme de lung-metraj artistic, Franţa de 
200, URSS de 150, Italia 230, India 450 sau 
Turcia: 200. Ne vom da seama că, peste 
hecatombele generate anual de comerțul 
cu interpreți, sentimente și spectacol în 
mișcare pe peliculă, ceea ce rămine ca act 
artistic impunind producția ţării respective 
în lume, nu întruneşte un număr mai mare 
decit cel al producției noastre anuale. Cu 
douăzeci de filme, deci, se poate impune o 
cinematografie dacă, asemenea bunilor tră- 
gători, ne vom calcula cu precizie gloan- 
tele. lar perspectiva atit de apropiată a 
creării condiţiilor pentru o producție de 
șaizeci de filme anual, nu poate decit să 
incurajeze substanțial speranța noastră, 

Ținind seama de faptul că dezideratul 
calităţii ne este comun tuturor, aș profita 
de această intervenţie şi,fără nici o intenţie 
de polemică, să arăt unele direcţii în care 
şi colegii noștri critici, care au evaluat pină 
acum rezultatele trecutei stagiuni, ar putea 
să-și aducă contribuţia prin actul de creație 
pe care-l presupune profesiunea lor, la 
ridicarea valorii producției cinematogratice 
autohtone. 

Un prim aspect al cadrului general in 
care evoluează cinematografia noastră, și 
care se impune a îi remarcat prin chiar trep- 
tele artistice pe care se situează diversele 
producții, este acela al trăsăturilor speci- 
fice pe care le aduce o generaţie de regizori 
și, tocmai prin aceasta, definirea tabloului 
colectiv al fiecărei generaţii de creatori. 


Cert lucru că cinematograful se învaţă. Sı 
încă mult, pe diverse direcţii şi In cadrul a 
foarte multe discipline. O generaţie de rem 

zori, cea odată cu care s-a configurat pro- 
ducţia industrială a filmelor noastre, a avut 
de muncit mult pentru a deprinde proble- 
mele economico-organizatorice ale echipei 
de filmare, tocmai pentru că momentul 
respectiv necesita impunerea unui artist 
pregătit pentru a face faţă tot mai ingine. 
rește problemelor de producție. Aceasia 
a putut garanta creșterea industriei cine 

matogratice pină la produsul anual ce 
douăzeci de filme, pe care manşeta reviste 
| numeşte «impresionant». A industrie: 
Arta cinematogratică, însă, a evoluat in 
funcţie de un alt coeficient care nu ține nu 

mai de pregătire: talentul. Progresul, deci, 
s-a realizat cert, pregătirea tehnică punin 

du-şi amprenta asupra evoluţiei produc 

tiei, iar acolo unde era vorba şi de talen! 
amprenta întinzindu-se și asupra calită!n 
artistice. Nu Intotdeauna, insă, critica a 
tăcut această distincţie. Faptul că un film 
«mişca bine», a fost suficient ca să o incin- 
te, indiferent cit de schematic era, și ea nu 
şi-a indeplinit pină la capăt rostul de a 
promova lucrul făcut cu talent, a-l separa 
categoric de cel făcut numai cu meșteşuy 
și a impune astfel ceea ce este într-adevă: 
creaţie, Intr-adevăr invenţie artistică, adică 
ceea ce duce o artă Inainte. De multe or: 
critica nu a remarcat un fapt care ţine cate 

goric de tehnică şi nu de artă: spectacolui 
cinematografic făcut cu mijloace costisi 

toare, care impresionează prin ceea ce in 
teatru am numi «montare», dar nu prin 
profunzime și vibraţie. Efectul strict tehnic 
a indus-o în eroare, făcind-o să consemneze 
progrese artistice. 

Care este situaţia cu generaţia următoare, 
generaţie ce se afirmă în cadrul anual de 
peste douăzeci de filme. Problemele teh 
nico-organizatorice ale producției au deve 
mit curente şi stacheta pregătirii didactice 
sau extradidactice pentru profesie s-a ridi 
cat. Această pregătire presupune astăzi 
subtilități în ceea ce priveşte știința cadru- 
lui, mai multă preocupare pentru plastică, 
impusă de virtuțile reale ale unei superbe 
generaţii de operatori de imagine, o com- 
plexă digitație a montajului și o înțelegere 
cu mult mai complexă a timpului cinemato- 
grafic. Ca lucruri învăţate, deprinse adică. 
cele pomenite mai Inainte, garantează și 
ele un progres categoric în tehnica reali- 
zării filmelor noastre. Dar și aici, ca şi In 
cazul celeilalte generaţii, fată de progresul 
general și firesc al meșteșugului, numai 
unii regizori și-au dovedit și profunzimea 
talentului, adică a ceea ce într-adevăr, 
garantează progresul artei noastre cinema- 
togratice. Ce a făcut critica? S-a pamat, 
după părerea mea, în fața noului stadiu de 
tehnică artistică la care s-a ajuns, şi l-a 
proclamat talent general. Fără a mai ţine 
seama și de imperios necesara trăire 
artistică, cea care dă măsura talentelor 
prin care o cinematogratie se impune. S-a 
încurajat, In acest fel, o calofilie cinemato- 
grafică, stadiu superior, recunosc, dar ți- 
nind tot de meșteșug, nu de creaţie. 

Ca să fiu şi concret, și autocritic, trebuie 
să recunosc iu că am trăit cu pro 
priile-mi răspunderi, In cazul filmului Minia, 
tristețea nelndeplinirii unor speranțe pe 
care alegerea regizorului părea să le in- 
dreptățească. Vizionind în parte materialul, 
eram mulțumit de tehnica superioară in 
care el se realiza. Închegindu-se filmul, 
i-am constatat însă lipsa acelei emoții pe 
care trebuie să ţi-o dea un tot artistic: nu 
era trăire, ci tratare; nu era vibrație, ci 
elaborare; nu era transmiterea de senti- 
mente, ci etalarea de lucruri ştiute că fac 
frumos. 

În ultimă instanţă, aici e bariera inetabilă 
dintre ceea ce — meritind toată stima pen- 
tru travaliu şi sagacitate — se poate învăta, 
şi ceea ce vine din interiorul artistului 
Critica specializată intr-un gen artistic tre 
buie să aibă acea știință și capacitate a 
discernămintului între cele două ipostaze 
tocmai pentru a promova și a impune pro! 
ferarea actului artistic. 

O altă categorie de probleme aflate în 
direct raport cu critica — sint cele ale sce 
nariului. Avem şi scenarii bune, care av 
garantat cinematografiei noastre filme de 
marcă, de la Valurile Dunării la Puterea 
şi Adevărul, la Filip cel bun și Mere 
roșii. Ne-am dat seama în ultima vreme câ 
se pot realiza scenarii bune, care stau la 
baza unor filme valoroase, chiar şi ca 
răspuns direct la comanda socială: larba 
verde de acasă, E-atit de-aproape feri- 
cirea, Rătăcire — fac parte din această 
fericită categorie. Sint convins că au exista! 
scenarii bune şi la unele filme mai slabe și, 
cred că este de datoria criticii să analizeze 
asemenea situații, văzînd in ce măsură 
firescul lor, coerenţa povestirii, este garan- 
tată prin realizarea filmului pornit de la 
scenariul respectiv. O analiză atentă a ra- 
portului scenariu-peliculă finită, sint con- 
vins că ar contribui la calitatea dorită a 
filmelor noastre. 

Ca să nu mai vorbim de ecranizări! Marile 
cărţi ale literaturii noastre, ca şi cele care 
acum Îşi croiesc drumul spre notorietate, 


sint categoric sursele generoase ale unor 
filme de calitate. Ele nu sint nişte simple 
deziderate, ci o bază artistică substanţială, 
față de care mai trebuie doar o undă de har 
şi oarecare bun simţ artistic pentru a realiza 
memorabile producții cinematografice. Toc- 
mai din această pricină, rostul criticii ar fi 
aici, unde e vorba de premize certe, de parte 
ner intransigent care să nu îngăduie nici o 
concesie. Bineinţeles, alături, sau imediat 
după producători. Pentru că, un film prost, 
după un scenariu prost, nu e decit o ruşine. 
Un film prost după o literatură evident valo- 
roasă, este o crimă. S-a scris oare despre 
modul în care discredităm cărţile literaturii 
noastre, atunci cind le stricăm ecranizin- 
du-le? S-a luat atitudine faţă de cei care 
ratează subiectele mari oferite de literatu: a 
noastră? ...Aici lucrurile sint mai clare dec! 
in fața unui scenariu pe care nu l-a cunoscut 
decit echipa de filmare, și opinia se poate 
rosti răspicat. 

Ca să fiu iarăși autocritic şi concret: ca 
producător, am trăit un eșec cind filmul 
«Marele singuratic» nu a dat măsura cărții 
lui Preda, şi nu m-a mingliat deloc faptul 
că colegii mei de la televiziune au trăit o 
ruşine mult mai mare trebuind să difuzeze 
un serial după splendidul roman al lui 
Radu Tudoran «Toate pinzele sus». 

Cum a consemnat critica dezastruoasa 
discrepanţă dintre romanul care a destătat 
atitea adolescenţțe și transpunerea lui pe 
peliculă? ...Rămine un semn de întrebare, 
de al cărui răspuns depinde In mare măsură 
calitatea, ce constituie obiectul acestei 
anchete. 

Al treilea aspect asupra căruia trebuie să 
mă opresc, este cel al promovării şi impu- 
nerii actorului de film de către critica cine- 
matografică. Nu mă refer la acele rînduri 
de la stirșitul cronicilor de film, unde criticul 
se simte obligat să găsească o propozi- 
iune, un atribut sau măcar spațiu tipografic 
pentru numele interpretilor principali; a- 
ceasta este o modalitate de rutină, care nu 
are nimic de-a face cu dezbaterea în fața 
opiniei publice a artei acelora prin chipu- 
rile cărora filmul rămine în memoria specta 
torului. «Monştri sacri» se creează! Se 
creează oriunde în lume, prin efortul comun 
al producătorilor, regizorilor şi criticii. De 
ei, de faima lor, de aderenţa lor la public 
intr-un cuvint de talentul lor, depinde in 
mod categoric calitatea celor mai multe 
filme. 

Şi atunci? Unde, în afară de paginile 
puține ale acestei reviste, se discută în 
presa noastră despre arta actorului de film, 
despre rolurile pe care le-ar merita cutare 
sau cutare interpret, despre ce scenarii ar 
trebui scrise pentru ei, despre modul fericit 
sau nefericit în care i-au folosit regizorii” 
Este ca şi cum într-o industrie am discut: 
problema calității produsului finit, fără s3 
se dea atenţie calităţii materiei prime, in 
cazul filmului — actorul — materie primă 
umană, formată din sensibilitate, trăire și 
expresie artistică. 

Acestea au fost doar citeva păreri. Cred 
că este evident faptul că ele nu au nici un 
caracter polemic. Reprezintă numai efortul 
pe care-l putem face fiecare constatind 
cum forțele noastre, și, mai ales ale altora 
pot contribui la creșterea cinematografului 
românesc. Pentru că, să nu uităm un lucru 
pe care nu mi-aș permite să-l expediez in 
spaţiul de față: marile virtuţi politice ale 
oricărei arte sint direct legate de intensi- 
tatea trăirii artistului. Filmuleţe apolitice se 
pot compune caligrafiind cu pricepere di- 
ferite tehnici de care se incintă publicul 
snob; filmul politic, vibrind cetățeneşte în 
marile spaţii de rezonanţă ale marilor idei 
ale epocii, se poate face numai cu talent. 
El nu se tratează ci se trăiește, nu se 
trasează ci se creează cu talentul real al 
regizorului, scriitorului, actorului și al tutu- 
ror celorlalți creatori prin simțirea și sensi- 
bilitatea cărora se constituie arta filmului. 
lar rostul principal al unei critici este de- 
cantarea artei din meșteșug, diferențierea 
actului artistic de priceperea tehnică ce, 
uneori, poate duce la impostură 

Corneliu LEU 
Director. Casa de filme 4 


Aș vrea și eu să analizez 


cîteva filme româneşti... 


Dacă tot auzim fel de fel de lecţii de bună 
purtare din partea criticii, hai să le dăm și 
noi una: sinceritatea lor nu ne produce 
nici un fel de impresie! Ultima anchetă a 
revistei «Cinema» a ajuns din pricina unor 
cronicari «grăbiţi» un fel de plebiscit sau 
consfătuire sindicală, unde criticii, în cea 
mai bună parte, dau verdicte fără acope- 
rire. Dacă a existat vreodată vreun spi- 
rit analitic, el a dispărut. Au apărut im- 
provizația şi gustul personal. «Ceea ce 
simte el», criticul! Dar ca să simtă bine si să 
judece. cum trebuie, un critic trebuie să aibă 
capul tobă de carte şi să ştie să se stre- 
coare în film... Am asistat la o discuţie 
despre filmul lui Gulea, larba verde de 
acasă... şi n-am auzit din partea criticii mai 
nimic esenţial, important. Ce se intimplă? 


Dacă ascult un critic entuziast sau unul 
dezamăgi!, pentru mine e ca oricare specta- 
tor, care ar putea să mă incurce. Ţi se in- 
timplă asta cu unii actori care în loc să 
joace, îți ridică pe platou tot felul de pro- 
bleme care nu prea au legătură cu el sau cu 
rolul lui. 

Atunci cind te întlinești cu criticii noștri 
de film, ţi se par mulți dintre ei inteligenți, 
umblaţi prin lume şi cu capetele pline de 
filme de tot felul și poate chiar așa este, 
dar cind încep să scrie, li se Impiedică pe- 
nița în hirtie. Am făcut un film, l-au văzu! 
am vorbit despre el impreună cu ei, am 
scris chiar eu pe marginea lui, am prezen 
tat împreună cu redacţia revistei «Cinema» 
o serie de scrisori despre acest film, dar m: 
se pare că toate acestea n-au avut nici un 
efect 

Şi dacă tot trebuie să ne dăm lecții reci- 
proce, apoi atunci să spunem că un film 
nu se judecă după o singură vizionare. 
decit de către cel care-l poate judeca după o 
singură vizionare, adică de cel care l-a 
înțeles în mod obiectiv, prin multă experien- 
tă şi i-a sesizat din interior defectele și 
calităţile «la rece». 

De ce crede Smaranda Jelescu că m-ar 
putea interesa pe mine paralela dintre ro- 
manul «Marele singuratic» și film și nu pe 
Marin Preda paralela dintre roman şi ecra- 
nizare? În «Scinteia tineretului», la tele- 
viziune şi acum la «Cinema», tot bate apa 
în piuă că nu-l găseşte în film pe Marin 
Preda, aude vorbele lui, dar nu-i găsește 
spiritul (să-l caute la editură...), că nu e 
bun Motoi, era mai potrivit Caramitru, că 
Florina Luican nu era bine acolo, ci din- 
colo... 

Ştie toată lumea că mai toate filmele pe 
care le-am făcut au produs discuţii con- 
tradictorii şi că nu sint un creator care, 
la rindul meu, să nu particip cu plăcere 
la schimbul liber de opinii, este însă de 
neințeles de ce apar atitea coloane goale 
de conținut şi de direcţie analitică în cri- 
lica noastră de specialitate. 

Chiar în revista «Cinema», după atiția 
ani de la premieră, Alice Mănoiu se tre- 
este să recalculeze contribuția unuia sau 
altuia dintre sectoarele atit de perfect racor- 
date la un film ca Puterea și Adevărul, 
şi o face fără idei, fără argumente... 

Odată, cind i-am reproșat unui cronicar 
de film că nu scrie profesional, mi-a repli 
cat că are la activ trei romane. Dialogu! 
surzilor. 

Să nu se creadă că nu avem cronicar! 
buni. Dar cronici bune, puține. 

Şi ca să nu se creadă că nu ştiu ce vor- 
besc, am să o rog pe Ecaterina Oproiu 
să-mi permită să analizez în revistă unul 
sau două filme românești în premieră. 
Pentru exemplu şi provocare tovărăşească 

Şi faceți, oameni buni, o masă rotundă, 
unde să staţi faţă în faţă cu regizorii, pro- 
ducătorii şi producătorii delegați! Şi va li 
o masă copioasă. lulian MIHU 


De ce nu cîntărim cu 


același cîntar? 


Ne-am apucat cu toţii să scuturăm pomul 
de anul trecut. Criticul a ținut jos traista și a 
adunat merele: unele sint roșii, altele gal- 
bene, altele încă verzi, unele zbircite si 
amare, iar altele (culmea!) sint din ceară, 
frumos colorate, lustruite dar totuşi din 
ceară. 

Le-a luat pe toate, cite unul, cite două, 
clteodată mai multe Intr-o mină (chiar dacă 
nu erau toate de aceeași culoare, dar la 
repezeală ține!) le-a cintărit nu însă întot- 
deauna pe același cintar şi-apoi cu îndrep- 
tățită minie le-a aruncat în ograda vecinu 
lui: a cumătrului regizor şi cumătrului sce 
narist. 

Apoi a luat un hamac, l-a prins de cren- 
gile pomului cu pricina, s-a așezat comod 
şi a inceput să gindească: 

«De ce recolta de anul acesta a fost așa 
cum a fost?»... 

Dincolo de gard, cei doi cumetri — regi- 
zor și scenarist — își dau cu merele-n cap, 
acuzindu-se reciproc... 

Criticul a aţipit în hamac pină la recolta 
viitoare... 

E primăvară. Sute de fluturi albi şi rozalii 
zboară feeric în jurul pomului, în timp ce 
grădinarul bea o bere la bufetul de pesie 
drum şi se gîndeşte doar să înlocuiască 
vechiul gard de lemn cu unul nou şi frumos 
din prefabricate. Apoi urmează vara, con 
cediile... Şi iarăși toamna. Dar pină !ə 
toamna viitoare e-atita timp... 


Mircea MOLDOVAN 


Profunzimea face parte 


din crezul nostru politic 


Contest utilitatea, eficiența ancheta 
unei stagiuni cinematografice naţionale pio 
pusă la 20 de filme de genuri (tematică, sti- 


luri, facturi, pretenţii, ambiţii) necesități 
diferite. Şi de valori diferite, pe genuri, pe 
necesităţi, pe etc. De succes diferit, la 
public, la critică, pe genuri, pe etc... Cu 
compartimente diferite (scenariu, regie, ac- 
tori, imagine, muzică etc) pe genuri etc... 
Cu istoric şi destin tot atit de diferite și cel 
mai adesea ignorate. În cite 20 rinduri 
(aldine-verzale). Ori de 2 x 20 rinduri 
înmulțit cu «n» anchetatori diferiţi însă de 
acelaşi gen, fie şi pe 3 pagini. Dar revista 
«Cinema» nu e «Bianco e Nero», suferă de 
spaţii înguste şi de mensualitate. (Excep- 
tind poate cazul vreunui «eveniment» cine- 
matografic ca «Alt bărbat, altă...»). Nu 
suferă de condeie, dar în chirurgia inciziilor 
expeditive şi de rutină, inflamaţia mai de- 
grabă se difuzează în țesuturi, nedumerirea 
si nemulțumirea în masele largi ale spec- 
tatorilor cititori care (eventual contraziși) 
cred ce vor. Ca în ameţelile bolii copilăriei 
criticii. 20 de filme (alese arbitrar între 3 
ian. 1977 — 13 febr. 1978) intre care din 
actualitate: 12 (3 drame psihologice, 3 co- 
medii, 2 pentru copii, 2 aventuri, una melo- 
dramă, un documentar), plus 2 basme, 3 
polițiste din anii '40—'50, un film de război, 
un westem şi unul istoric, totul amestecat 
într-un «şeker», merele cu prunele, să 
vedem ce iese? Smintină? Contest metoda 

Dar să ocolim vicleana capcană. 

incontestabil există realizări, succes de 
public (cele 20 de filme, unele încă în difuza- 
re, au realizat în Bucureşti, pină la 1 martie 
1978, peste 3 milioane spectatori) există 
unele progrese, apariții noi şi multe spe- 
rante in perspectivă. Dar cine se poate 
declara mulţumit? 

S-ar putea spune că filmele, în majoritate 
pe genuri, pe teme, etc. sint la locul lor. 
Desigur, de la unele se putea aștepta mai 
mult. De la altele, din capul locului, nu era 
nimic de sperat. Cum s-a ajuns aici? 

Un astfel de tablou obligă să ne așternem 
pe ginduri, pentru a nu ne lăsa purtaţi în 
derivă de undele leșioase și adormitoare ale 
rutinei (și birocraţiei) în gindire, viziune, 
ambiţii, pentru a nu fi seduşi cu totul de 
zetirul perfid parfumat al suficienței care-și 
murmură ademenirile în copacul încilcit 
la umbra căruia ne consumăm siesta «mul- 
țumirilor» de la amiază. 

Există o asemenea stare de spirit, un 
asemenea climat la Casele de filme, la 
Centrala România -film, la Buftea, printre 
realizatori? 

Să ne asumăm curajul de a răspunde 
«Da»! 

Cele 4 case de filme şi-au îndeplinit o 
misiune organizatorică deloc neglijabilă 
în cei 7 ani de cind ființează. Azi sint con- 
vins însă că există imense rezerve de per- 
fecționare. Pot să constat pe cont propriu, 
și să propun spre dezbatere, de exemplu: 
lipsa etaloanelor valorice în materie cine- 
matografică, mai exact lipsa competenţei 
criteriilor în aprecierea valorilor, inversarea 
acestora, uneori din oportunism critic, ceea 
ce duce inevitabil la ocolirea dificultăților 
din dramaturgie, la aspirația spre mediocri- 
tatea cea comodă, la golirea de conţinut 
vital și de ideia scenariilor. Situaţie penibilă 
care se solidifică într-un sistem de rezis- 
tențe în betoane armate la rigoarea, pro- 
funzimea, seriozitatea sinceritatea, obiecti- 
vitatea actului analitic. Act care începe cu 
lansarea filmului în producție, nu cu pre- 
miera la public. Am convingerea că pro- 
funzimea sinceritatea, înseamnă și căldură, 
sensibilitate, atașament, constructivitate, 
adică aspirația generoasă spre culmi de 
front tot mai înalte. Este un crez politic. 

La studiourile din Buftea există senzaţia 
că sarcinile și necesitățile depășesc posibili- 
tățile şi capacitatea de organizare, că și-au 
făcut apariția improvizaţia, Incropeala, o 
anume dezarticulare a organismelor, nu 
de puţine ori în disciplina de producţie. 

Partidul, prin ultimele documente ideo- 
logice şi economice, pune în fața cinemato- 
grafiei sarcini multiple, de mare responsabi- 
litate, de complexitate politică şi artistică 
maximă, printre care și aceea de a creşte 
considerabil numărul de filme artistice și 
de seriale de televiziune. Această sarcină 
poate să reprezinte măsura posibilităţilor 
noastre, dar numai cu condiția transformă- 
rii cantității în calitate nouă, intelectuală, 
a zilelor acestea moderne. 

Să urcăm noua treaptă pornind de la 
analiza propriilor noastre conștiințe, de la 
realitatea realităților. 


Mircea MURESAN 


Filmul de copii — gen 


ingrat, dar fascinant 


Am citit, nu demult, dacă nu mă înşel 
tot în revista dumneavoastră, despre un 
festival al filmelor pentru copii unde, in 
calitate de principali destinatari, în juriu au 
fost invitaţi şi copii. 

Se pare că organizatorii festivalului au 
regretat curind această inovatoare iniţiativă. 
S-a descoperit că noii membri-copii ai 


(Continuare in pag. 6) 


5 


(continuare din pag. 5) 

juriului au fost foarte exigențţi, foarte pert- 
nenţi în aprecieri și neindurători în conclu- 
zia lor acidă şi lucidă: filme pentru copii? 
Nu, domnilor, dumneavoastră nu aţi făcut 
fiime pentru copii. 

Cererea de filme pentru copii a rămas 
deschisă. 

Cu filmul pentru copii e cam aşa: nu 
numai că e foarte greu, dar e şi ingrat! 
Ori te plac maturii şi te aruncă copiii la coș 
(nenorocire, filmul rămine fără obiect), ori 
le placi copiilor (victorie!) dar te aruncă 
maturii. Oricum, tot mai bună-i alternativa 
a doua — maturitatea fiind virsta judecății, 
se intimplă să se afle printre maturi nu 
puțini care reușesc să se uite pe sine și să 
te judece cu înțelepciune, recunoscind că 
deşi s-au depărtat afectiv demult de genu! 
respectiv, prin virstă, obiectiv vorbind re- 
cunosc filmului în speţă, merite. Chiar 
diferite. Zice-ţi-l, dacă vreţi, poate, con- 
ştiinţă de sine, dar nu pot să nu regret că 
la acel festival, cu acel juriu atit de incomod 
pentru obişnuitele criterii de apreciere ale 
maturilor, intr-un domeniu care nu le este 
destinat, nu a luat parte și filmul Misterul 
lui Herodot. 

Sau a luat? Ochi strălucitori, obraji îm- 
bujoraţi, participare promptă a sălii, 105 mii 
de spectatori în București, premieră 4 
aprilie 1977. 

ingrat, ingrat gen, dar fascinant. 

Filmul următor, tot pentru copii îl fac 

Ce legătură au toate astea cu tema an- 
chetei? Au! Dacă ne gindim bine, aul... 


Geta Doina TARNAVSCHI 


Să ne punem serios pe 


treabă! 


Recolta unui an cinematografic prezintă 
un net avantaj față de o recoltă agricolă: 
poate fi prevăzută mult mai precis pentru 
că nu depinde de capriciile imprevizibile ale 
buletinului meteorologic. Un scenariu bun 
+ un regizor bun = cel puțin un film bun; 
un regizor bun poate salva un scenariu 
prost, după cum un scenariu bun poate ține 
în picioare un regizor care nu știe să mear- 
gă; un scenariu prost + un regizor prost = 
cine mai crede astăzi în minuni? 

Nu e nimic șugubăţ în această introdu- 
cere: zău că nu-mi vine să rid, ba chiar deloc. 
Dacă pentru criticii și spectatorii desemnați 
să analizeze filmele anului trecut (de ce au 
pătruns în această anchetă primele pair. 
filme de anul acesta? Nu cumva asta aduce 
cu povestea cu «steagurile» din piesa 
clasicului, şi anul viitor le punem iar la 
numărat?) nemulțumirea aproape unanimă 
pentru foartele slab an cinematografic care 
a trecut,conţine şi firescul procent de sur- 
priză, pentru cei care lucrează «inlăuntru! 
fenomenului» n-ar trebui să fie niciun motiv 
de mirare. Nu trebuie să ai cine știe ce 
calități profetice şi nici să te adresezi 
vreunui institut de prognoză pentru că era. 
opa pe româneşte, la mintea cocoșului 

totul va ieși așa. Anul trecut, răspunzind 
unui bilanț asemănător în paginile aceleiași 
reviste («Cinema» 2/1977), îmi arătam in- 
grijorarea pentru premierele anului 1977. 
Socoteala mea era foarte simplă; deși aveam 
în mină o singură carte: lista regizorilor 
care erau în producţie, și, mai ales, a celor 
td lipseau — cei mai mulți dintre cei mai 

uni. 


Producătorii aveau în mină și cea de-a 
doua carte: scenariile — adică știau pe ce 
scenarii mizează. Este un adevăr care nu 
mai trebuie demonstrat (decit poate unora 
dintre casele de film) că în această ele- 
mentară ecuație — regizor-scenarist — 
stă fundaţia unui film și tot aici nevralgia 
esențială a cinematografiei noastre: regi- 
zorii buni lucrează mai puţin decit cei slabi 
sau mediocri, lar scenariile, în majoritatea 
lor, sint... ştiţi foarte bine cum sint... 


Aceste lucruri s-au ştiut, puteau fi în 
orice caz prevăzute, dar s-a ajuns la sia- 
giunea din anul trecut, apreciată drepi 
foarte slabă. Eu zic că e bine că s-a in- 
timplat așa. Dacă n-ar fi fost această sta- 
giune foarte slabă ci una mai călduță, din 
nou s-ar fi emis judecăţi la fel de călduțe, 
exagerindu-se meritele, dojenind indulgent 
lipsurile şi iarăşi s-ar fi ocolit problemele 
de fond. Acum poate vom fi obligați — 
viața ne obligă — să ajungem ta un foarte 
necesar «moment al adevărului». Cred că 
astăzi, mai mult poate decit oricind, cine- 
matogratia noastră trebuie să-şi tacă ur 
foarte serios examen de conştiinţă, o ana- 
liză temeinică; să-și reamintească princi- 


6 


piile obligatorii care să-i conducă pasu. 
să-şi stabilească criterii foarte serioase s: 
să adopte măsuri corespunzătoare. Pentru 
că ceva în mentalitatea noastră s-a osificat 
şi trebuie regenerat. Dacă astăzi am fi putut 
consemna patru-cinci hime mai bune, nu 
cred că datele problemei s-ar fi schimbat, 
așa cum cele citeva filme mai bune din 
"76 au precedat o stagiune atit de slabă. 
Devine de-a dreptul descurajant pentru ce! 
care vrea să facă ceva — atit cit 1 ţine ta- 
lentul — să Intilnească la producătorii săi 
atita prudență nejustificată, comoditate, o 
respirație mereu scăzută, pretenţii mici s: 
chiar o anume lipsă de interes pentru cai: 
tatea muncii sale: dacă filmul său a tos! 
terminat în termen și a trecut cu bine de 
vizionări, e prea deajuns să fie îmbrățișa! 
de casele de film. Regizorii comozi, care nu 
pun probleme de niciun tel, sint la mare 
preţ, iar unele dintre casele de fiim n-au 
altă grijă decit ca celelalte să nu scoată 
filme mai bune și nicidecum ca să facă ele 
filme cit mai reuşite. Ca în anecdota cu 
capra... 

Ultimele hotăriri de partid, intreaga poli- 
tică a statului nostru ridică cinematogratiei 
noastre sarcini extrem de importante şi de 
complexe. În acest moment în care calitatea 
a devenit precumpănitoare pentru tol ce se 
realizează în tara noastră; cind ni se cere 
competitivitate In arena internaţională și o 
reprezentare peste hotare pe măsura pres- 
tigiului pe care și l-a ciștigat poporul nos- 
tru, e momentul să facem în sfirşit acel mare 
pas inainte care ni se cere de atita vreme. 
Să ne punem serios pe treabă, să dăm mai 
puțin din gură, să ne preocupe mai puțin 
cu ce culoare de creion bifăm planurile de 
la sfirşitul anului și mai mult de cum arată 
filmele făcute să — ajungem din nou la 
vorba clasicului dar de această dată expre- 
sia să nu albă nimic glumeţ. Deci să 
«schimbăm cite ceva, pe ici, pe colo, si 
anume prin părțile esenţiale». 


Alexandru TATOS 


Ordinea responsabili- 


tăţii: realizator, producă- 
tor, critică 


Filmografia din ultimii ani a colegului 
meu lulian Mihu conţine ea singură toate 
elementele care pot favoriza o diagno:ă 
a acestui timp din cinematogralia noastră. 
Deriva acestui atit de talentat regizor 
exempliiică la modul cel mai concludent 
deriva unei cinematografii căreia î lip- 
sește, în bună măsură, acel producător de 
tip socialist, reprezentant nu al gustului său 
personal, ci al nevollor spirituale ale mase- 
lor de spectatori. 

— Producător care nu servește orb, fără 
discernămint ideologic, fără răspundere 
în fața viitorului, gusturile acestui public, 
ci contribuie la formarea spirituală a unei 
națiuni; 

— Producător care işi cunoaște şi iubeste 
realizatorii cu generozitate și altruism pină 
la lepădarea de mici orgolii personale; 

— Producător pentru care edificarea 
cinematogratiei române să insemne mai 
mult decit satisfacţiile meschine ale unei 
mici puteri de moment cu care poate decide 
cariere şi destine... 

— Producător care trebuie să admită 
cu modestie că o cinematografie trebuie să 
semene cu realizatorii ei şi nu cu efemera 
lui trecere prin această cinematografie. 
Pentru că, dacă atribuţiile unul regizor sin! 
aceleaşi indiferent de meridian, atribuţiile 
unui producător nu sint aceleaşi fie că el 
este Ponti sau Ionescu. De cîte ori s-a mai 
intimplat ca un film să exprime opțiunea 
profundă a regizorului pentru o temă și nu 
o opțiune a producătorului față de un autor? 
Pină şi ecranizările sint comandate nu o 
dată — de către producător direct, unui 
autor, în ignorarea totală a celui care va 
realiza cindva filmul. Un scenariu nu e o 
literatură bună «la purtător». EJ este valabil 
cinematogratic în funcţie de un anumit tip 
de realizator. Trebuie să existe preocupa- 
rea de a ajuta pe realizatorii noştri să-și 
realizeze mai deplin un posibil univers 
ideatic şi stilistic cu care se presupune că 
au venit în această cinematografie. 

Desigur, în oricare cinematografie există 
şi tipul de realizator bun la toate, el nu 
lipsește nici la noi, ei sint chiar foarte folosi- 
tori, dar nu acesta este idealul artei cinema- 
tografice. Prejudecata existenţei unor sce- 
narişti profesioniști duce la repetarea 
acelorași eşecuri, aprobindu-se mai mul! 
scenariști decit scenarii. Se opune artistu- 
lui cu personalitate, profesionalismul in- 


gust, concepție după care tilmul ar fi rămas 
inchistat în nişte parametri deja cuceri. 
Filmul, artă tinără în plină expansiune. 
tebuie pus mereu în situația să găsească 
forme de exprimare a celor mai variate si 
mai incomode modalităţi literare. Cea mai 
bună școală a unui scenarist este aceea de 
spectator, presupunind bineințeles că in- 
deplineşte condiția primă care este talentul 
literar, capacitatea de a crea viață şi oameni. 

Există regizori de-ai noștri care nu fac 
decit să vocalizeze pe partituri elementare. 
demonstrind, în cele mai fericite cazuri, 
capacitatea de a emite sunete mai mul! 
sau mai puţin muzicale. Sunetele nu se 
articulează într-un discurs, care să poală 
face auzită o voce, 

ŞI cu aceasta revenim la cazul lui lulian 
Mihu, care a demonstrat cu ani în urmă. si 
nu într-un singur film, o voce incontunda- 
bilă, o prezență de prim ordin în oricare 
cinematografie. Totul în creația lui ante- 
rioară avea acel aer ușor fantastic, pentru 
care regizorul demonstra o certă predilecție. 
Adus de tot felul de necesităţi şi conjuncturi 
pe terenuri dramaturgice total improprii, 
ol ne oferă astăzi imaginea acelui albatros 
din poezie pe care aripile sale prea lungi 
făcute pentru zbor, îi impiedică să meargă. 
În film ca şi aiurea, aripile sint făcute pen- 
tru zbor, iar picioarele pentru mers. Exem- 
plele sint mult mai numeroase. Cel al lui 
lulian Mihu este, cred, cel mai concluden! 
pentru noi, cineaștii. Concluzia este aceea 
că cineaştii noştri trebuie ajutaţi să se 
exprime, să-şi realizeze cu responsabili- 
tate propriul lor univers artistic. Trebuie 
cultivat în ei nu lăcomia de a consuma pe- 
licula și cultul pentru cantitate, ci respon- 
sabilitatea față de propriul lor talent, care 
este un bun social, de care ei primii sint 
responsabili. Vin apol în ordinea respon- 
sabilităţii producătorii si critica. 

Pentru că nu am vorbit dect sumar 
despre responsabilitatea producătorului, 
despre responsabilitatea criticii, precum și 
despre cea mai importantă, aceea a ci- 
neastului însuși, sperăm să putem vorbi 


în curind. 
Malvina URŞIANU 


Unele 


filme au 
superficiale, altele 
tile 


in numărut trecut al revistei, o serie de 
autori de opinie — deopotrivă pretwti de 
public şi de creatorii de film — și-au spus 
destul de răspicat punctul de vedere cu 
tonul mult mai exact în ultimul timp al cro- 
nicilor apărute în presă, la radio, la tele- 
viziune — ajung la concluzia unui mare 
cîştig al anului pe care l-am inceput spo- 
rul de luciditate. Sporul de exigenţă al 
cererii Consecinţă logică, va urma un 
spor de exigentă şi din partea ofertei 

Ar fi nedrept să se ignore reperele 
unei stagiuni cinematografice numai pen- 
tru că o serie de pelicule au plutit o clipă, 
pe ecrane modificind greutatea specitică 
a întregului, vreau să spun că o stagiune 
care începe cu numele lui Gopo, sfirşind 
cu cel al lui Piţa, nu trebuie judecată numai 
după aparenţa întregului. Cred că trebuie 
notat efortul unei varietăţi de gen, mai ales. 
Filmul Elisabetei Bostan se adresează nu- 
mai aparent copiilor, de fapt el Imi tace 
impresia a se adresa producţiei naționale 
de filme: iată că se poate! Mircea Drăgan 
deschide calea unor coproducții de eficientă 
în egalitatea dintre parteneri. S-a ceru! un 
număr sporit de comedii. A crescut numi: 


lor. Un principiu pe care îl cunoaştem cu 
toții ne spune că la saltul calitativ se poate 
ajunge numai prin acumulări cantitative. 
Sint temeiuri spre a crede că noua stagiune 
de filme românești va marca și un spor 
calitativ. Ceea ce a nemulțumit, de fapt, 
în evantaiul filmelor anului trecut a fost 
superticialitatea unor filme care ar fi 
trebuit și ar fi putut să fie mai bune. Sau 
chiar inutilitatea unora care au ocupat 
locul unor posibile filme bune. În sensul 
acesta optimismul este discutabil. Aşa cum 
se poate spune «semne bune anul are», 
se poate spune că sint şi semne rele. 
Neterminatul, contrafăcutul, luatul ochilor 
cu soluţii foarte la îndemină. Graba. Şi 
spunind «grabă», după părerea mea a- 
lungem la un punct nevralgic: sistemul 
contractual al muncii regizorilor. Dacă as 
fi discutat această problemă acum citeva 
luni, înaintea hotăririi de sporire considera- 
bilă a numărului de filme, aș fi spus urmă- 
toarele: după opinia mea, acest sistem intro- 
dus experimental în urmă cu şapte ani, nu 
este un experiment reușit. Sint, cu toţii, 
vreo cincizeci de regizori sau semnatari 
de regie de film In lung-metraj. Se produc 
circa douăzeci de titluri anual. Un calcul 
elementar indică, deci, că un regizor «ajun- 
ge» pe ecran... la cit timp? Nu e oare fi- 
resc să apară o acerbă concurență pentru 
a intra î producţie cit mai repede, de 
vreme ce contractul inseamnă — prac- 
tic — existența materială a cetățeanului- 
regizor? De mult prea multe ori — obli- 
gat de această rațiune — regizorul se 
allă In situația de a accepta compromi- 
suri calitative, fie la nivelul scenariului, fie 
la cel al realizării în producţie. Situaţia 
astăzi, mai bine-zis de mline, s-a schimbat. 
Speram să se schimbe. Oricum, după păre- 
rea mea, nici acum sistemul contractual 
nu e cel mai potrivit. La ordinea zilei rămin: 
lupta cu comoditatea, cu locul comun, 
cu compromisul. Este exact ceea ce li se 
cere cineaştilor, precum întregului popo! 
român, acum mai mult ca oricind. Propui 
un film în care crezi cu întregul din tine. 
Cu cele douăzeci și două de milioane de 
spectatori din tine. Știind că ești nu un 
greiere care scirțiie din vioară, ci un ghioc 
care numai dus la ureche se dezvăluie a 
fi altceva decit o simplă scoică. Ştii că ceea 
ce propui este altceva, superior din punc- 
tul de vedere al întilnirii cu publicul, deci din 
punctul de vedere al eficienței ideologice. 
Bineinţeles că şi producătorul asta vrea. 
Dar filmul nu e film decit pe ecran. Pentru 
moment, pe acel mic ecran din capul tău, 
unde vezi o imagine care încă nu există și 
auzi o muzică, nici ea încă nu există, vezi 
filmul. Cu ajutorul (?) unor coli de hirtie 
și al unor cuvinte, urmează să îl convingi 
pe producător să investească, cu curaj, 
«pe mina ta». Pentru un film nou. Noul 
niciodată, niciunde nu se impune de la 
sine. Deci urmează o luptă cinstită, grea, 
nu de infringere, ci de ciștigare a unui 
prim spectator: producătorul. Şi iată că, 
în plină luptă, altcineva vine cu oferta sa: 
uite un film, simplu, direct, «nd ridică 
probleme», cam ca și filmul cutare... Produ- 
cătorul este presat, la rindul său, de ritmici- 
tatea necesară a producţiei. Bine că nu se 
intimplă de fiecare dată așa, dar de cele 
mai multe ori cui credeţi că | se oferă con- 
tractul? 

E foarte bine, este obligatoriu, astăzi, să 
producem mai multe filme, fie şi numai 
pentru că saltul pe care-l aşteptăm nu e 
posibil fără cantitate. Dar nici saltul — nu se 
poate declanşa el singur, orbește. Şi, comu- 
niști fiind, ştim asta foarte bine. Adaug 
acest gind celor care mă fac să cred că, 
Intr-adevăr, semne bune anul are! 


Timotei URSU 


telex Buftea 


Alergind 
după un fulg (de nea) 


909 Regizorul Savel Stiopul a inceput | 


filmările la Comuna din Scăieni (Casa 1; 
scenariul: Nicolae Dragoș și Florian Avra- 
mescu). Exact cind se pregăteau sacii de 
polistiren pentru «petele» de zăpadă, a 


dat ultima ninsoare a lunii martie, pe care 
echipa a prins-o din zbor. Deci, încă o 
economie, desigur mai mică decit cea reali- 


zată prin Inchirierea a 800 de costume de 
epocă de la teatrele din țară, a căror confec- 
ționare ar fi costat cam 2 milioane de lei. 
0909 Vis de ianuarie a prins şi el ultima 
ninsoare în pădurea Mogoşoaei, care în 
film va fi marginea unei păduri din Moldova 
(Casa 5, scenariul: Anda Boldur, regia: 
Nicolae Opriţescu) 998 Salutăm colabo- 
rarea unor compozitori a căror prezență 
in Buftea a insemnat intotdeauna o reuşită 
pentru coloana sonoră a filmelor noastre: 
Cornel Țăranu (Casa & Mai presus de 


orice), Cornelia Tăutu (Casa 5: Audien- 
ta), Tiberiu Olah (Casa 5: Viad Țepeș.) 
909 La Întoarcerea lui Vodă Lăpuş- 
neanu, casa producătoare 3 (scenariul 
şi regia Malvina Urşianu), s-a hotărit în 
sfirşit pentru două serii. Partea a doua 
se va numi Ultimii Mușatini și chiar de ci 
se va ocupa. În distribuție: George Motoi, 
Silvia Popovici, Cornel Coman, Val Pa- 
raschiv, Gabriel Oseciuc, Eusebiu Ștetă- 
nescu, Eugenia Bosinceanu, Melania Ursu, 
Olga Tudorache. 998 În Bulgaria, la «Nisi- 
purile de aur» se vor face prospecții pentru 
Nea Mărin, miliardar (scenariul Vintilă 
Corbu, Eugen Burada, Amza Pelea; regia 
Sergiu Nicolaescu), care va incepe filmările 
la stirşitul lunii mai. Ce va fi căutind nea 
Mărin în Bulgaria e un secret al scenariului, 
pe care casa producătoare nu-l divulgă 
încă. 999 S-a definitivat distribuţia Au- 
dienţei (Casa 5. Scenariul: Dumitru Buz- 
nea, regia: George Cornea); în rolurile 
principale: Ilarion Ciobanu, Vladimir Găi- 
tan, Silviu Stănculescu, Micaela Caracaş, 
Draga Olteanu Matei, Aurel Giurumia, Ro- 
dica Negrea, Aimée lacobescu, Mitzura 
Arghezi, Geo Saizescu. 999 Fiimind pe 
șantierul de construcţii al fabricii «Zarea», 
actorii de la Gustul şi culoarea fericirii 


(Casa 1; scenariul: Gh. Manole, regia: Feli- 


Să facem filme demne de „Cintarea României" 


Ecaterina 
Teodoroiu 


— Ecaterina Teodoroiu esile 
una dintre acele promisiuni 
pe care spectatorii le așteap- 

K? tă de mult de la cineaștii nos- 
ti. Aşa cum mult așteptate au 
fost filmele «Aurel Vlaicu», 
«Ciprian Porumbescu», «Di- 

mitrie Cantemir» sau «Pintea» — pentru a 
numi citeva din cele realizate — sau «lancu 
Jianu», «Ştefan Gheorghiu», «Emil Racovi- 
tå», «Gheorghe Şincai», «Maria Tănase». 
proiecte aflate deocamdată în diferite stadii 
de lucru. Multe altele îşi așteaptă cu răbdare 
rindul! si cineastul care să se încumete.. 
E vorba, deci, despre acele filme-evocări 
care aduc în conștiința actualității mari 
personalități, biografii exemplare. Stabilind 
o continultate în linia prezentului, ele sin! 
omagii aduse unor precursori, acelor in- 
truchipări cu valoare de simbol,a tot ce avea 
mai semnificativ-valoros poporul nostru. 
într-un anumit moment. Sint filme care se 
constituie dincolo de amănuntul anecdo- 
tic, dincolo de controversele sau polemicile 
istoricilor, departe de gindul de a monu- 
mentaliza («statula de obicei precede evo- 
carea şi o provoacă» spunea un scriitor 
preocupat de istorie), dar nici cu intenția — 
foarte la modă într-o vreme — de a demitiza, 
de a le răpi anvergura de eroi. Păstrind echi- 
librul între cunoașterea minimalizatoare și 
cea amplificatoare, episoadele din viata 
unui astfel de erou trebuie să se ridice la 
generalizarea artistică, singura care intre- 
geste, și aprofundează reperele une: vieți 
consemnate de istorie și aureolala de 
legendă sau tradiţie. 

Spunem toate acestea ca inceput al un: 
posibile discuții, care, poate n-ar fi ră. 
să privească filmele-evocări, sau filmele- 
portret (cum le-am mai putea numi), n. 
doar ca pe făgăduieli ținute în faţa specia- 
torilor (e bine să-ți onorezi promisiunile 
dar nu oricum!), ci şi prin prisma raportului 
real dintre aspirație și implinire. Este stiut 
că importanţa unei teme nu conferă automat 
filmului valoare artistică. lar odată tema epui- 
zată, e foarte puţin probabil să se revină 
asupra ei cu o nouă ipoteză artistică (așa 
cum s-a intimplat în cazul unei figuri de 
prim plan, a unui moment hotăritor dir 
epopeea națională). Și-apoi nu trebuie ne- 
giiiată puterea imaginii de film de a se im- 
prima pe retinele și în conştiințele a zeci de 
milioane de spectatori. Poate că în cinema- 
tograful mondial se vor mai face filme 
despre Thomas Morus. Vor şterge ele 
însă din memoria noastră acel «om pentru 
eternitate»? 

Într-o epocă în care memorialistica, do- 
cumentul abia transtigurat, biografia isto 
rică, cunosc o dezvoltare și o audienţă la 
public fără precedent, monografia unei 
personalități depășește sfera naționalului 
putind fi oricind privită ca mesager a 
spiritualității, expresiei şi faptelor unui în- 
treg popor. 

E firesc, deci, să cerem ca realizarea 
artistică a acestor filme-portret să fie pe 
măsura intentiilor 


Resortul interior al vocației 


Un portret e mai uşor de creiona! 
umbre și lumini. Poate de aceea, pentru 


ciu Cernăianu) au fost luaţi la zor de un 
maistru pentru «timpii morţi». Zadarnic au 
incercat să explice Grigore Gonţa, Gheo: 

yhe Visu, Papil Panduru, Adrian Drăgusin 
că aşa e rolul lor — să stea degeaba lingă 
betonieră — că ei nu sint angajaţii şantie- 
rului, ci ai unei echipe de filmare. Riscurile 
meseriei! 999 La inceputul primăverii 
două filme noi intrate în producţie: Spe- 
ranța (Casa 3, scenariul Mihai Crean- 
gă, Şerban Creangă şi lon Pavelescu; 
regia Şerban Creangă), un film despre 
entuziasmul romantic şi patosul revoluțio- 
nar al primelor mișcări muncitoreşti de la 
începutul secolului, şi Clipa (Casa 5), o 
adaptare pentru ecran a romanului cu ace- 
lasi titlu de Dinu Săraru. Regia: Gheorghe 
Vitanidis. 999 Secvenţele de luptă din 
primul război mondial ale filmului Ecate- 
rina Teodoroiu (Casa 1, scenariul Mih: 
Opriș, Vasile Chiriţă; regia Dinu Cocea) 
se vor filma la Pucioasa, Tirgoviște, Padina 
si Tg. Jiu. 999 La Melodii, melodii 
(Casa î, scenariul şi regia Francisc Muntea- 
nu) filmările au Inceput cu o săptămină 
anca de data stabilită. Economii, eco- 
nomii,.. 


R. PANAIT 


câtre o neintreruptă civilizare a spiritului 
și a sufletului, despre faptul că învățase 
singură limbi străine (dialoga în limba tran 
ceză cu căpitanul Anselm), despre lupt 
ei neobosită împotriva oricărei neglijente 
(instituise baia obligatorie a ostașilor din 
plutonul pe care-l conducea ca sublocote 
nent, într-o vreme în care titosul făcea ra 
vagii), împotriva oricărei slăbiciuni sau la 
şități. Zbuciumul interior al acestei fete care 
cu un entuziasm camaraderesc, insulia 
curaj şi încredere ostașilor,era parcă expre 
sia vie a cuvintelor lui Vasile Pirvan: «fiece 
neluptă e necreare, dezertare de la demni- 
tatea umană», 

Mă întrebam, în drum spre locul de tii 
mare; expresie a cite ginduri și sensibilită,: 
va fi acest portret, a cărui eboșă au dat-o 
scenariștii, căruia îi dau acum contur ferm 
viziunea regizorului și a operatorului, ia: 
vibrație și iluminare, interpreții? 


Toate trucurile la vedere... 


Intr-o seară de la inceputul lunii martie. 
una din primele cu aer de primăvară, în 
piața Bibescu Vodă se făceau toate efor- 
turile pentru mimarea iernii. Era ceea ce se 
cheamă o filmare spectaculoasă, cu toate 
trucurile la vedere. Zăpada artificială — 
polistiren — era spulberată ritmic de o 
mașină de vint, sub copitele unor cai care 
trăgeau sania pe uscat. 120 de oameni. 
liguranţi în costumele anului 1916 (n-a fost 
uşor nici pentru leana Mirea — pictorița 
de costume — și nici pentru cei doi asistenţi: 
Doina Schiau și Sergiu Comărniceanu) 
se perindau în piața cu felinare şi firme pi- 
toreşti. În mijloc, impunătoare, statuia lui 
A.l. Cuza. Scenogratii Maria Cuculas și 
Dodu Bălășolu știu că este mai ușor să 
instalezi o copie a statuii din laşi într-o 
piațetă din București, decit să transporti 
întreaga echipă de filmare, acolo. În film 
piața e în fața spitalului, unde Ecaterina 
Teodorolu, r.inită, face eforturi disperate 


să-și depu 
șească infirmi 
tatea, pentru a se 
reintoarce pe froni 
În timp ce înăuntru «+ 
cald și se aud colinde 
«Şi-acum te las, fii sănă 
tos! și vesel de ajun/ Dar nu 
uita cind eşti voios Române sä 
fii buni», ea privește pe fereasi: 5 
coada din fața brutăriei, soldati À 
are trec şi fetița care încearcă zadar- 
mc să-și vindă teancul de ziare. În timp 
“> se repetă mişcarea figuraţiei, prin 
mată aleargă cu treburi şi cei pe care apa 
ratu) nu-i va filma: inimoasa secretară re 
platou Lili Gavrilescu, Luiza Ciolac, asis- 
tenta de regie, experimentatu! producător 
delegat Marin Theodorescu, regizorul se- 
cund Geo Nune şi cei dol maiștri piroteh- 
nicieni (cei care știu să facă zăpadă falsă, 
impuşcături și explozii), Mocanu Alexan- 
dru și Moise Constantin. Se filmează 
racord cu interiorul, așa că sus, pe macara, 
în fața aparatului e instalat — pentru un- 
ghiul subiectiv — un cadru de fereastră, 
cu flori de gheaţă pe margini. Acolo, sus, 
se află operatorul Marian ciu cu echi- 
sa de imagine: Nelu Frangopol, lon 
maistrul de lumini ton Valeriu, 
mașinistul Ştefan Moldovan și nelipsitul 
Dumitru Gaiţă (care mă asigură că dacă 
începem să numărăm filmele la care a 
lucrat, ne prinde ziua). ÎI întreb pe Marian 
Stanciu, care se confruntă prima dată c. 
problemele unui film de epocă, dacă nu va 
pierde prospetimea imaginii din filmele 
de actualitate (Septembrie sau Regăsire). 
Mă asigură că din jocul de umbră și lumi- 
nă, din aparenta dezinvoltură a mișcărilor 
de aparat în urmărirea actorilor, va ieși 
aceeași senzație de «filmare pe viu». Ope- 
ratorul Marian Stanciu este abia la al pa- 
trulea film, dar solicitările pe care le pri- 
mește fac necesară opțiunea. Există la 
Buftea un certificat de atestare, să-i spu- 
nem «orală», pe care nu ţi-l poate conferi 
nici un examen și nici un premiu. Este apre- 
cierea pe care ţi-o dau oamenii cu care 
lucrezi, votul lor de Incredere, care în ult: 
mă instanță se concretizează în stăruini. 
acestor solicitări din partea echipelor de 
filmare. Directorul Titi Popescu se află 
| la debut — o adevărată piatră de incercare 
cu un film atit de greu! N-am înțeles de unde 
aducea în toiul nopții ceai cald pentru 
toți oamenii afiaţi la locul filmării, dar am 
inteles de ce declară regizorul Timotei 
Ursu că fără el nu va intra în producţie. 
Singura care n-a îngheţat e fetița care 
vinde «Universul». Se numeşte Ruxandra 
Macovescu, e elevă în clasa a IV-a B ia 
Liceul de matematică și fizică nr. 2 şi, desi 
slă pină tirziu, cind se termină filmarea, 
se duce a doua zi la școală. A mai jucat în 
două filme şi întreabă profesionist, atunci 
cînd i se cere să se întoarcă cu spatele: 
«cum voi mai spune replica la post-sin- 
cron?» 

Atmosfera de iarnă trucată din «Noaptea 
americană» e completată de «iilmul despre 
cum se face un film». Maria escu, 
membră a Cineclubului «Vestitorii»' (con- 
dus de regizorul Lucian Bratu) interpre- 
tează un rol în film, iar cind nu joacă, fil- 
mează echipa în plină activitate... 

Am plecat de la locul filmării cu gindul 
la spectatorul tinăr care va vedea în acest 
film-portret un model de cum trebuie apărat 
pămintul țării în momente de cumpănă, 
dar si un model de viață dusă neabătut in 
lua întii, acolo unde curajul devine condi- 
te de existenţă şi unde riscul nu îngăduie 
soviieli sau jumătăţi de măsură; un exemplu 
de ceea ce nol numim astăzi «angajare» 


Roxana PANĂ 


Eroina de la Jii, 
eroina 

unui nou film. 
Foarte așteptat 


scenariștii Mihai Opriș și Vasile Chiriţă, 
care au imaginat portretul eroinei natio- 
nale Ecaterina Teodoroiu, n-a fost deloc 
ușor. Cu abia sesizabile zone de umbră, 
alcătuit parcă dintr-o incredibilă irumpere 
solară, de tinerețe, de elan și de dăruire 
totală, necondiționată, portretul eroinei de 
pe dii era cu atit mai greu de surprins 
intr-un contur net, cu cit el trebuia ferit de 
orandilocvență sau didacticism. Trebuia 
păstrată și o justă măsură între adevărul 
poetic și cel istoric (unii dintre cei care au 
cunoscut-o, sint contemporanii noștri), Și 
nu a fost ușor pentru nişte scenariști-băr- 
baţi (într-o cinematografie cu un impresio- 
nant număr de cineaste!) să se apropie de 
sensibilitatea feminină, chiar dacă ea era 
confruntată cu cea mai aspră și mai dură 
realitate: războiul. 

Regizorul Dinu Cocea știe și el că nu va 
fi ușor: «Nu-l considerăm film istoric; epoca 
e doar fundalul acestui portret. Reconsti- 
tuim nu atit faptele, cit temeiurile omenești 

morale și spirituale — care le-au ge- 
nerat; resortul interior al vocației. Pentru 
că e cert vorba de o vocație, de o convin- 
gere lăuntrică de neclintit, urmărită în con- 
cretul fiecărei clipe, convingere care dă 
sens şi unitate acestei vieți. E un film de- 
dicat spiritului de sacrificiu al femeii ro- 
mâne, care a găsit Intotdeauna puterea 
morală de a surmonta greutățile, uneori cu 
pretul vieții.» 

Intrebarea la care va încerca să răspundă 
filmul s-ar putea formula astfel: ce a deter- 


O «monconformistă» într-o vreme în care emanciparea femeii era încri- 
minată de opinia publică (Stela Furcovici în rolul Ecaterinei Teodoroiu) 


minat o tată din Vădenii Gorjului (al zece 
lea copil din cei treisprezece, ai unei fa- 
milii de țărani care nu avea mai mult de o 
sulă de metri de pămint în toată curtea) 
să plece voluntară în primul război mon- 
dial, învingind prejudecățile celor din jur 
(femeile, dacă participau la război, o făceau 
numai ca sanitare) și propriile complexe 
(nu primise viză medicală, din pricina unei 
deficiențe de vedere)? 

«O noncontormistă, într-o vreme în care 
emanciparea femeii era incriminată de op'- 
nia publică» — aşa o vede actrița Stela 
Furcovici (de la Teatrul din Turda), despre 
care Dinu Cocea spune că are resurse 
de forță interioară, de intuire şi mai ales de 
înțelegere a acestui rol dificil. 

«Deşi aproape niște copii, sintem doi 
mari români. Avem același ideal, dar nu 
ne spunem niciodată vorbe mari. O strin- 
gere de mină, o privire... e mai mult un 
consens tacit», incearcă fon Lupu (actor 
la Teatrul din Pitești), interpretul locote- 
nentului Mănoiu, să definească scurta lor 
poveste de iubire; neuitind să-l amintească 
pe celălalt bărbat, spre care s-a îndrepta! 
privirea afectuoasă a eroinei, doctorul Mu- 
reșanu (interpretat de lon Caramitru). 

Se ştiu multe despre faptele de vitejie 
ale celei care a intrat în istorie şi în legendă 
ca un soi de Jeanne d'Arc a românilor. Da: 
mulţi, abia acum vor afla de aspiratia ei 


«Fetiţa care vinde Universul» (Ruxandra Macovescu) și cei doi tineri «osta 
Ecaterina Teodoroiu (Stela Furcovici) și locotenentul Mănoiu (Ion Lupu) 


Un actor 

pînă acum 

folosit foarte puțin 
și o elevă 

devenită 

«o revelație» 

(Geo Costiniu 

şi Anda Onesa) 


] Au trecut șapte ani de la 
| debutul lui Timotei Ursu cu 
i «Decolarea». Au fost ani ne- 
nema permis de lungi pentru un 
regizor aflat la inceput de 
Š drum (pe atunci absolvent 
de doi ani al IATC-ului) şi 
care a dovedit incă de la acel prim film 
capacitatea de a construi și scrie singur 
scenariul, adică de a traduce — fără inter 
mediari — gindul său în cuvint, iar cuvintul 
în viziune regizorală. La timpul său, «De 
colarea» a fost primit diferit de către 
critică. Cei mai mulți au elogiat filmul, vă- 
zind în acel debut o certitudine a cinemato- 
grafiei noastre; ceilalţi, mai puţini la număr, 
au privit filmul cu scepticism, dar nici aceş- 
tia din urmă nu întrevedeau ipoteza unei 
atit de indelungate absenţe a regizorului 
de pe platoul de filmare; absență, cu atit 
mai reprobabilă, cu cit în ultimii patru-cinci 
ani producţia noastră de filme a înregistrat 
un salt cantitativ substanțial. lată de ce 
Timotei Ursu reapare acum la rampă cu 
emoțiile și cu preaplinul unui regizor aflat 
parcă din nou la primul film. Emoţiile au 
fost sursa unei autentice trăiri artistice; 
preaplinul a adus însă și balastul celui 
care, tăcind o vreme prea îndelungată, are 
prea multe de spus; dar şi emoțiile şi prea- 
plinul au fos! însoțite de un plus benefic 
de experiență. Pentru a avea o imagine 
ceva mai completă asupra autorului tre- 
buie spus că în acești şapte ani de tăcere 
regizorală în privința filmului de ficțiune, 
Timotei Ursu a fost prezent pe marele 
ecran cu scenariul după care mai tinărul 
său coleg Mircea Daneliuc a realizat 
«Cursa», unul dintre cele mai bune filme 
ale ultimilor ani; tot in același lung interval 
el a semnat aproape o sută de reportaje, 
anchete, documentare şi spectacole de 
teatru pentru micul ecran. De aici, putem 
afirma, fără teamă de a exagera, a venit 
«salvarea» acestui regizor. Da, salvarea sa 
nu numai față de uzura morală, inerentă 
celui ce se vede obligat să rămină pe tușă 
(nu puţini dintre colegii săi de breaslă cu- 
nosc acest sentiment), ci în special sal- 
varea de a fi rămas, pe de o parte în con- 
tact direct cu viața, prin ochiul aparatului 
de filmat şi, pe de altă parte, de a fi conti 
nuat lucrul cu actorii pe platoul tv. Sep- 
tembrie ne apare astfel ca rezultanta di 
rectă a acestei multiple experiențe. Acest 
rodaj permanent al prizei directe cu eve- 
nimentele de pe șantierele sau ogoarele 
țării, cu existența oamenilor de toate virste- 
le și ocupațiile, a asigurat acum filmului de 
ficțiune vigoarea faptului autentic, discreția 
emoțiilor surprinse pe viu, dramatismul 
neprevăzutului, firescul exprimării, adică 
a dat filmului toată seva vieții reale. De alt- 
fel story-ul propriu-zis, ca şi multe din in- 
timplările de pe parcurs sint desprinse din- 
tr-un carnet de reporter. lar stilul regizo 
rului se definește de la sine tot ca acela al 
unui reporter inzestrat cu temperament 
artistic. Să ne amintim că şi scenariul 
«Cursei» avea suflul trepidant al vieții me- 
reu pindite de neprevăzut, un suflu propriu 
reportajului. 


O altă constantă preocupare, de astă 
dată de ordin tematic, vizibilă în toate cel 


8 


aducă de fiecare dată elemente no: despre 
biografia eroului, creind o impresie de faci 
litate prin distorsionarea chipurilor, stop 
cadre abuziv repetate şi accente netem- 
perate în coloana sonoră Dealtfel, cred 
că filmul ar fi ciștigat chiar fără preambulul 
anterior genericului (secvenţă bine reali- 
zată în sine tot în stilul reportericesc amin- 
tit) fără legătură cu ceea ce urmează, anti- 
cipind nedibaci deznodămintul, deoarece 
între profilul moral al celor doi tineri — 
ambii victimele unui accident — nu există 
nici o legătură posibilă. Paralel, urmărim 
portretul unui Vali-pozitiv, capabil de visuri, 
de dragoste şi chiar de dăruire atunci cind 
iese din înrăire. Între acest Vali și o fată 
pe care tot hazardul i-o scoate în cale, se 
înfiripă povestea care face din «Septem- 
brie» un film de dragoste. Scurtă întiinire 
plină de prospețime și farmec începută 
cu excelenta secvenţă de la bar. «O vreți 
mai dulce sau mai amară ?», se aude glasul 
fetei, care-i serveşte cafeaua, încă înainte 
de a se face văzută, iar dialogul primei lor 
întiiniri continuă cu aceeași autenticitate, 
cu acelaşi firesc,rar întiinite în filmul nos- 
tru. Același timbru discret, lipsit de stri- 
denţă guvernează toate întilnirile celor doi, 
clipe de neintrerupt adevăr, dintre care 
mă mulțumesc să reamintesc doar plinsul 
tetei în zori, după primele ceasuri petrecute 
pe malul Dunării: «Acum ce rost mai are 
să plingi, nu-i destulă apă aici» Poezie 
sinceră, emoție netrucată! lată de ce de la 
acest prim rol Anda Onesa (elevă de la 
Liceul textil din Pucioasa) și Geo Costiniu 
(tinărul actor de la Teatrul Giuleşti) fac 
un cuplu de adevărate vedete, dar ei! 
min, ca să paratrazez chiar o replică din 
film: «invenţia regizorului», urmind sa-si 
desfăşoare talentul în alte încercări. 
Prin toate celelalte roluri, Timotei Ursu 
realizează duble portrete: individuale și cele 
ale categoriei sociale pe care fiecare per 
sonaj o reprezintă. Ştefan Mihăilescu-Brăila. 
micul funcționar conştiincios, obtuz în viata 


Sincer şi grav 


despre debutul în viață 


trei experienţe ale lui Timotei Ursu in filmul 
de ficțiune, este preocuparea pentru de- 
butul în viață. În «Decolarea», un tinăr 
absolvent al unei școli superioare de zbor, 
inzestrat și hotărit să traducă în viață ambiţii 
dintre cele mai nobile, pierdea startul; in 
«Cursa» o tinără pornea la drum pentru 
a-şi întemeia un cămin și ajungea la capă- 
tul cursei pentru a afla că «inceputul» 
tusese greşit, iar hazardul îi așeza în faţă o 
altă cale; în «Septembrie» un tinăr din 
aceeași generaţie se află şi el în fața unui 
al doilea start, plin de capcane. 


Experienţa eroului propus acum de Timo- 
tei Ursu este cit se poate de complexă — 
tinind de antecedente familiale (părinţii 
divorțaţi), de intilniri cu oameni de atitu- 
dine dubioasă, chiar dacă sint mascaţi de 
aparențe oneste (prima lui iubită și familia 
acesteia), de contacte cu răufăcători, dar 
şi de legături cu tineri care ştiu să mun- 
cească serios la facultate sau la uzină; 
prin această legătură autentică şi diversă 
cu atitea medii, cineastul-reporter reuşeşte 
un portret veridic al unui anumit tip de 
tinăr, iar filmul său este cit se poate de 
educativ fără să adopte nici o clipă un ton 
moralizator, folosindu-se dimpotrivă de o 
demonstraţie prin reducerea la absurd. Să 
mă explic. Vali este un bălat ca mulți altii 
din generaţia sa. Este chipeș, inteligent, 
inzestrat, adică un băiat care ar avea toate 
atu-urile să reuşească şi totuși, într-un fel 
absurd, e! incepe să coboare pe panta 
ratări, pină cind, atit de timpuriu, ajunge la 
punctul fără Intoarcere, Sentimentul ratări, 
neindreptățit dealtfel, pentru că viaţa li 
oferă atitea alte posibilități oneste de afir- 
mare incepe o dată cu pierderea examenu- 
lui la facultate; dar tinărul nu are nici ma- 
turitatea, nici discernămintul de a face 
atunci, pe loc, o nouă alegere. El este prea 
grăbit — filmul diagnostichează foarte bine 
această grabă atit de caracteristică tim 
rilor — să reuşească, iar graba devine — 
tot absurd, o frină în calea sa, Indem- 
nindu-l să apeleze mai întii la expediente, 
apoi la mijloace necinstite prin care să-și 
satisfacă ambiția, inițial deloc reprobabilă, 
aceea de a fi student, dar pe care nu a 
știut să o susțină muncind. Şi aici regizorul 
gradează cu mult tact semi-tonul dintre 
pasul drept şi cel strimb, pas care o dată 
tăcut antrenează de la sine pe următorul. 
Portretul acestui Vali-negativ este sugerat 
prin repetate flash-backuri, amintirile erou- 
lui, văzute din unghiul său, dar la care 
el participă doar prin replică; procedeu 
prin care regizorul pare să sublinieze efor- 
tul de obiectivare al eroului său. Procedeul 
nu este lipsit de interes dar regizorul îl 
folosește pină la exces. «Reportajul» a- 
mintirilor întrerupe nedorit fluxul povestirii 
de la timpul prezent, îngreunind-o fără să 


personală; Ruxandra Sireteanu — exce- 
lentă in apariția unei femei, nu demult 
mutată la bloc, cu bigudiuri în cap şi în 
«neglijeu», dar atentă ascultătoare pe la 
uși; Eugenia Bosinceanu — o mamă dezo- 
vientată de eșecul propriei ei căsătorii 
care nu a ştiut că dragostea pentru unicul 
e: fiu poate să imbrace şi haina severităţii 
tmărul inventator, un alt nerăbdător al 
generaţiei sale, dar care știe să muncească; 
Ştefan Bănică — ilustrind atit de bine ne- 
fusta putere de seducţie a răului; inginerul 
Glăvan în rolul său din viață — toţi la un 
loc și fiecare în parte aducind mărturia 
vieții aşa cum este. 


În același stil al cinematogratului-adevăr 
se integrează și decorul semnat de Marga 
Moldovan (interioarele celor două locuințe 
fac un adevărat portret al locatarilor lor) 
asemeni și imaginea vivace, fără ostentaţii 
discretă dar cu mare efect emoţional sen 
nată de operatorul Marian Stanciu 


Succesul lui Timotei Ursu în Septem- 
brie (filmul este în primul rind un multiplu 
succes al regizorului care trebuie să-i asi 
gure dreptul de a semna cit de curind 
o nouă premieră) este acela dea fi făcut din 
tr-un frumos love story un grav momen! 
de adevăr, un acut examen de sinceritate 
în faţa vieţii care nu iartă greșala nici celo: 
tineri, nici celor mai virstnici. Cu firesc 
și discreţie, regizorul a învelit incărcătura 
de semnificații morale şi de consecințe 
inerente fiecărui gest în viață sub aparen- 
tele unui joc inocent. Firesc şi discreție 
datorate în egală măsură încrederii regizo- 
rului, în forța de sugestie a imaginii pentru 
definirea stării personajelor sale; în dialogul 
lipsit de orice ostentație; în alegerea celor 
doi interpreţi principali prin care pariul 
unui dublu debut a fost ciștigat cu brio 
Septembrie rămine un film de actualitate 
sincer și grav, despre unii tineri de azi care 
îsi caută drumul în viață și uneori nu il 
găsesc pe cel drept; nu îl găsesc atunci 
cind nu înţeleg la timp că vieții şi oamenilor 
Pa le poți cere fără să le dărui ceva la rindul 
Au. 


Adina DARIAN 


Scenariul Timotei Ursu, după un subiect de Adrian 
Dohotaru. Regia Timotei Ursu. Imaginea: Marian 
Stanciu. Muzica Adrian Enescu. Decoruri Margo 
Moldovan. Costume Csaba Zemlenyi 

Cu: Anda Onesa, Geo Costiniu, Sandu Pop., 
Stefan Mihăâilescu-Brăila, Ștefan Bânică, Jean Con- 
stantin, Sandu Sticlaru, Eugenia Bosinceanu, Hora- 
‘iu Mălăele, Ruxandra Sireleanu. 

Film realizat in studiourile Centrului de Produc! 
Cinematografică «Bucureşti». Producţie a Casei 
de filme 5. Director: Dumitru Fernoagă. 


clubul criticii 


În fiecare luni, 
la orele 5 trecute fix 


Întrunirile Clubului criticii 
din fiecare luni, la ora 5 
după-amiază, n-au devenit 
Încă, prin simplă coincider 
tă, acele «causeries du lun- 
di» (Sainte-Beuve) pe care 
ni le-am dori cu toții, dar nu s-au confrun- 
tat nici cu riscul dea fi nişte five o'clock-uri 
convenţionale. 

Dacă am considera citeva dintre expu- 
nerile prezentate la club, am putea afirma 
că sint șanse pentru prima alternativă: 
Laurenţiu Ulici («Un critic literar despre 
criticii de film»), Henri Wald («Semiotică, 
lingvistică şi cinematografie»). În aceeaşi 
perspectivă s-a înscris şi discuția pe mar- 
ginea cronicilor filmului Profetul, aurul 
şi ardelenii, la care au luat și reluat cu- 
vintul (în ordinea cronologică a primei 
intervenții) —după amfitrionii lunii, Adina 
Darian şi Călin Căliman — regizorul Dan 
Pița, criticii Valerian Sava, Radu Geor- 
gescu, Ecaterina Oproiu, Laurenţiu Ulici, 
Tudor  Caranții, Manuela Gheorghiu 
Adrian Petringenaru, Eugen Atanasiu, 
operatorul Nicolae Mărgineanu, studenta 
în filmologie Eugenia Vodă, operatorul de 
sunet Andrei Papp, D.I. Suchianu, Victor 
Rebengiuc, Nicolae Mateescu, George 
Littera și monteuza Cristina lonescu. 

Ceea ce se mai poate afirma cu certitu- 
dine despre clubul nostru, în pragul celei 
de a cincea luni de existență săptăminală, 
dincolo de ritmicitate și frecvenţă, este 
că el și-a definit, de pe acum, un profil 
tematic şi o formulă de lucru. 

În fiecare lună, una sau două dintre în- 
truniri sint dedicate unei critici a criticii, 
analizind cronicile scrise despre filme 
românești recente (pe afișul lunii aprilie 
au figurat Ediţie specială și E atit de a- 
proape fericirea). O altă ședință săptă- 
minală este rezervată în fiecare lună, 
deschiderii spre lumea cinematografică 
prin intermediul unor mărturii de | 
fața locului, aduse de participanţi la 
festivaluri și întilniri internaționale (în 
această lună, Andrei Blaier și Constan- 
tin Vaeni ne-au întreţinut pe tema «Jeune 
cinsma-ul şi filmul românesc la Bruxel- 
les»). În fine, fără a exclude subiectele spe- 
ciale sau specloase, de felul celor aborda- 
te luna trecută de Laurenţiu Ulici şi Henri 
Wald, o a treia secțiune a activității clubu- 
lui reprezintă o deschidere spre lumea 
«extra-cinematografică», spre preocupă- 
rile de ordin sociologic.documentar ș.a.m.d 
(cum este, în luna în curs, comunicarea 
Ştefanei Steriade intitulată de autoare 
«Plăcerea filmului şi receptarea dezeste- 
tizantă»). 

Ciștigului ideologic pe care îl are în 
vedere Clubul, organizat sub egida Bi- 
roului Secţiei de critică a Asociaţiei ci- 
neaştilor, | se alătură unul de ordin etic. 
Intoleranțele și prejudecățile, izvorite mai 
mult din lipsa de comunicare, au început 
să cedeze În favoarea dialogului, ca școală 
a obiectivității și autodepășirii. Unele ba- 
riere sînt însă rezistente, cum exclama, 
cu exemplară franchețe noua noastră co- 
legă, studenta Eugenia Vodă: comodita- 
tea generalităților prudente, ca să nu ma 

n de echivalarea criticii cu «a vorb 

u pe cineva». Vizind ridicarea acestor 

re, dialogul nu e doar un fel deacomo- 
dare reciprocă, ci un exerciţiu vital pentru 
destinul vocației noastre. Pentru că — așa 
cum observă Lucian Raicu, în Practica 
scrisului și experienţa lecturii — «ma- 
rile epoci creatoare au fost aglomerări de 
talente de toate rangurile și de toate 
speciile, lovindu-se între ele, atrăgindu-se, 
iritindu-se, trăind într-un climat de iubire 
şi detestare reciprocă». Referindu-se la 
Rebreanu, care era un om tăcut, dar căruia 
îi cea să tacă într-o companie literară 
numeroasă, cu tot zgomotul ei adesea 
inconsistent, trimițind la «atitea capo- 
dopere care numai în fadă izolare reciprocă 
nu se puteau naște», colegul nostru con 
chide că «unii scriitori au devenit mari 
pur Şi simpiu pentru că erau îndrăgost 
cu o dragoste care nu exclude sila, s 
tatea, enervarea — nu atit de literatură 
cit — ei, bine — de Viaţa literară». 


mer 


Valerian SAVA 


În universul artistic construit 
| pi akaca i Ka orei de 
factura lui rcea Veroiu, 

IDEMA momentul opțiunii față de o 

anume sferă problematică şi 
| momentul atitudinii tată de 
izvorul literar, sint hotăritoa- 
re. Siguranta cu care autorul și-a ales ma- 
teria dramatică în care să graveze profilul 
Fefeleagăi, pornind de la Agârbiceanu, dar 
nu numai de la el; rigoarea cu care și-a 
selectat din «Mara» lui Slavici doar datele 
şi întimplările care să-l susțină procesul 
lentei disoluții sentimentale, deplasind 
accentele, astfel incit drama cuplului să 
capete un cadru social şi istoric cu supe- 
rloare înțelesuri; talentul cu care a știut să 
gradeze sentimentul unei profesii în «7 
zile», sau eleganța cu care interfera planul! 
fantasticului cu realul în «Hyperion», toate 
acestea și multe alte calități au făcut din 
acest autor complet,una din personalitățile 
cele mai originale ale cinematogratului 
românesc, Om de film cu o atitudine con- 
stant-creatoare față de litera scrisă. De 
aici interesul criticii fată de opera sa, inte- 
res care explică severitatea cu care Mircea 

Veroiu e judecat în funcţie de unicatele 

sale de pină acum și nu raportat — comod 

— la producţiile curente, de serie. Ştacheta 

valorică pe care şi-a impus-o singur și pe 

care noi, criticii, dintr-o diplomaţie sterilă 
nu are sens să i-o coborim fără să deranjăm 
luciditatea unui om care, în general nu 
tratează filmele colegilor săi și nu se poate 
deci trata nici pe sine cu menajamente. Sa 
pornim de la scenariul la care s-a opiiț 
de data aceasta omul de film și de la ati- 
tudinea pe care declara în timpul realizarii 
că a avut-o fată de literatura dată «Alecu 
Ivan Ghilia mi-a oferit un material pe care 
l-am prelucrat din punct de vedere rit- 
mic. Şi numai atit». Poziţie surprinzătoa- 
re pentru un cineast de atitudine. «Am 
poate greșita părere că regizorul e de fap! 
un interpret şi nu un creator», căuta să se 
convingă unul din cei mai personali crea- 
tori ai nostri. N-am să inteleg niciodată de 
ce. Poate dintr-un prea mare respect faţă de 
talentul unui scriitor contemporan. Sau din-. 
u-un capriciu, un fel de pariu cu sine însuşi 
ca să-și demonstreze că un bun profesionist 
se poate manifesta în orice teritoriu, oricit 
de necunoscut i-ar fi. Pariul a fost ciştigat. 
într-un sens,dar cu un efort de adaptare 
care a secătuit regizorului forța sa de in- 
ventivitate artistică. N-am prejudecata omu- 
lui şi locului, a creatorului destinat unor 
restrinse universuri sau forme de expresie. 
dar in cazul de faţă abdicarea de la o poziţie 
creatoare față de text mă îngrijorează. Ea 
vine după un alt «abandon» nu lipsit de 
interes în sine, dar iarăși cu ce finalitate — 
cum a fost ecranizarea lui Mihu lulian după 
«Marele singuratic». Şi încă în cazul prozei 
lui Marin Preda mai pot Intelege timiditatea 
unui om de film. Subiectul «Cronicii unor 
împărați desculți» — cum se numea foarte 
frumos scenariul la început — subiectul 
așa cum se citește el ulterior din imaginea 

finită (am fost invitată de Casa de filme nr, 4 

unde am «indrăznit» să cer scenariul, 

să-l desclirez de pe ecran) e stulos ca in- 
timplări, convenţional ca tratare şi sărac 
ca semnificații. Să realizezi în 1977 un tilm 

despre episodul '907 după ce a existat o 

«Răscoală» — literatură și cinema — care 

conţinea într-o singură frază de geniu tra- 

dusă Intr-un panoramic peste întinsele 
latitundii ale boierilor întrebarea lui Titu 

Herdelea «dar păminturile oamenilor unde 

sint?» — aproape toată problema țără- 

nească; să concurezi din punct de vedere 
dramatic acea acumulare a șuvolului de 
nedreptăți şi disperare a satului, atit de 
minuțios gradată la Rebreanu, savanta lui 
orchestrare a revoltei; să aduci nuanţe noi 
in atitudinea atit de subtil diferențiată în 
carte a moșierimii față de problema țără- 
nească, într-un cuvint să vii cu ceva inedit 
față de capodopera clasică, era o Indrăz- 
neală ce trebuia bine onorată. Or Minia, 
scenariu și film, spune cu mult mai puțin 


și într-un limbaj cind discursiv și static, 


cind strict ilustrativ, preocupat mult de 
plastică, cu argumente dramatice sub posi- 
bilitățile ambilor autori (ca să nu-i mai ra- 
portăm pe scenarist și regizor decit la ei 
înşişi, nu și la Rebreanu). În centrul filmului 
nu mai stă drama pămintului ca-n romanul 
clasic, ci drama a două familii legate prin- 
tr-o fatalitate, mai mult sentimentală, una 
de cealaltă. Familia bătrinului țăran ciopli- 
tor se compune din doi fil, dintre care unul 
cu domiciliu forțat în sat pentru vina de a 
fi citit țăranilor broşuri despre învoirile 
agricole, celălalt, ajuns ofițer de roșiori 
datorită. legăturii lui cu stăpina moșiei; 


“sora lor, e cameristă la moșie și așteaptă 


un copii de la tinărul boier pe care-l iubește 
cu disperare; cealaltă soră, rămasă lingă 


ai ei, e cit pe-aci să-și piardă viaţa dind 
naştere unui prunc mort. A doua familie a 
«cronicii» e cea a proprietarilor întinselor 
domenii: Henriette Halunga dirijează moşia 
mai mult de la distanţă; mezina e căsătorită 
cu vechilul moșiei, pentru ca bunurile să 
fie administrate în familie. Acţiunea se 
derulează în funcţie de aceste destine, cind 
paralele, cind interterate. Conflictul princi- 
pal se consumă pe aceste linii directoare ale 
celor două familii, într-o suită de povestioa- 
re individuale, dar nu și foarte expresive, 
capabile să se ridice deasupra unei anecdo- 
tici banale. Exact personajul care purta o 
încărcătură dramatică mai originală — fos- 
tul țăran ajuns locotenent și silit să tragă 
în ai lui, e şi cel mai vitregit în acţiune. Ele 
pus în situația să-şi salveze de minia țăra- 
nilor stăpina inimii şi a moșiei («ca-n ope- 
retă», cum îl ironizează distinsa doamnă), 
uitind să se intereseze de soarta surorii 
sale, aflată tot la conac, în primejdie. Roșio- 
rul dispare din scenă exact în secvența de 
la porțile oraşului, unde armata trebuie să 
tragă în răzvrătiți și locotenentul, dacă s-ar 
fi aflat față-n față cu fratele și tatăl său ar fi 
putut refuza ordinele. El e reintrodus in 
acțiune mult mai tirziu, la gară, cind işi 


în premier 


Un semnificativ portret colectiv: Mircea Albulescu, Mihai Mereuţă, 
Alexandru Lungu, Viorel Comănici, Florin Codre și Petre Tanasievici 


Cronica 
unor împărați desculți și obidiți , 


care au scris 
istoria 


cu sînge 


vede tatăl ucis și fratele arestat şi abis 
atunci depune arma. O «luare de conştiin- 
tă» pasivă, o trezire amorfă la realitate, fără 
o reacţie pe măsura nevoii de răzbunare, 
lăsată la jumătatea gestului, ne apare și 
hotărirea bătrinului ţăran căruia i-a fost 
batiocorită fata de către băiatul vechilului 
şi într-o scenă foarte artificială el lasă pe 
vinovați să fugă, fără să-i pedepsească. 
La scenă asistă, fără nici o reacţie, o figu- 
ratie si ea amorfă, fără vlagă În general 
satul revoltat e tratat doar ca tundal, citeo- 
dată mai activ dirijat,ca în scena de Incăiera- 
re a răzvrătiților cu oamenii de la conac, sau 
înfruntarea țăranilor cu armata, dar în fond 
tot cu rol de figurație și nu de personaj 
colectiv cum ar fi cerut o viziune modernă 
asupra istoriei și asupra artei. Şi cum apă- 
rea ea in capodopera literaturii noastre 
clasice ca şi în ecranizarea datorată lui 
Petre Sălcudeanu și Mircea Mureșan. 
Așadar o involuție din punct de vedere 
al concepţiei. Cele citeva secvențe ce in- 
cearcă să aducă ceva nou și anume ajutorul 
dat răsculaților de ceterişti sau tipografi, 
rămin la stadiul unor discursuri, citate 
vorbite din articolele presei socialiste ale 
vremii, cu mult mal puţină forță faţă de litera 
tipărită, pentru că filmul reclamă și alte 
mijloace care să ne convingă. Acţiune. 
Dinamism. Tensiune în imagine — ceea ce 
lipsește acestor momente, oricit efort de a 
crea o anume atmosferă a depoului sau 
tipografiei a cheltuit scenogratul filmului 
(arh. Nae Drăgan) și operatorul Călin Ghibu, 
recunoscut pentru virtuțile sale tehnic- 
creatoare. Filmul promitea o evoluție dra- 
matică mai interesantă prin secventele de 
început: tînărul, purtat în lanțuri din post în 
post și umilit în fața satului; deţinutul scă- 
pat din convoiul din tren ce se alătură răz- 
vrătiților, indignarea țăranilor la măsluirea 
cintarului, cînd vechitul Îl impușcă pe unul 
din ei, graba întoarcerii la conac a stăpinei 
și sosirea jandarmilor ca să prevină răzme- 
rita. Aici naraţiunea e mai bine condusă, 
nervos montată de Iolanda Mintulescu; 
acumularea miniei e gradat sugerată prin 
muzică, ritm, culoare, tensiune obținută 
nu numai din priviri diabolice şi strigăte 
dezordonat înregistrate de coloana sonoră. 
Secvența petrecerii de la conac, spartă de 
vestea că ţăranii s-au strins la moară,este 
îngrijit lucrată cinematografic. Momentul 
transmite starea de panică, derută, ce pune 
stăpinire pe această oază cu terase lumi- 
nate feeric şi idile Infiripate pe fondul frivotu- 
lui «Paris c'est une blonde» peste care se 
suprapun acum brutale comenzi de cava- 
lerie. Un vint de neliniște ce-ar fi trebuit să 
capete tot mai multă consistență dramatică 
in scenele următoare dar care, ca de atitea 


şi durere 


er! pe parcursul filmului, se fărimițează in- 
tr-o suită de drame adiacente (cum ar fi 
înnebunitea fetei din dragoste sau furia 
neputincioasă a ţăranului schilodit de ve- 
chil). Aceste pirliaşe mereu alimentate cu 
cite o mică tensiune locală Impiedică ṣu- 
voiul adevăratei drame, cea a răscoalei 
ţăranilor ce ar fi trebuit să se desfăşoare în 
toată amplitudinea așteptată. Îndelung pre- 
gătită dar nefinalizată într-un moment ma- 
jor decisiv. Într-un catharsis absolut necesar 
pentru nervii spectatorilor. Autorii pot mo- 
tiva că și-au ales un alt moment al răscoalei, 
cel ce urmează singeroaselor represiuni din 
alte părţi ale tării, cind țăranii speriaţi abia în- 
drăznesc să-și ridice capetele și de fiecare 
dată li se amintește ce au pățit ceilalți iar ei 
«cuminţiți» se mulțumesc doar cu rătuieli 
administrative, căutînd în cancelaria cona- 
cului înscrisurile de pe vremea lui Cuza. 
Dar În acest caz am impresia că altfel tre- 
buia pornit conflictul, nu de la un punct 
înalt de tensiune cum a fost Impușcarea 
ţăranului la moară,pentru ca apoi în loc de 
creşterea firească după un asemenea mo- 
ment totul să se termine în coadă de pește 
cu răfulala bătrinului cioplitor cu vechilul 
cel tinăr și tatăl lui, asasinul, lăsați să plece 
de pe moșie,goi cum au venit. Fals, consi- 
deră spectaforul care nu-și va regăsi inte- 
resul real pentru dramă decit în ultimele 
secvenţe ale filmului, cînd țăranii se string 
la porţile orașului încercind să ajungă la 
primărie şi jandarmii îi somează. Aici 
filmul devine mai convingător, secvențele 
capătă acel ritm dramatic necesar momen- 
tului, cind soldații refuzind să tragă în fratii 
lor, execuţia ordinelor e preluată de ofițeri. 
Urmează o derută în ceata răzvrătiților si 
şarja cavaleriei ce Inconjoară ceata de țărani 
rămași în viaţă, îi arestează și-l mină apoi, 
ca pe vite, spre oraș. Un discurs patetic 
«iertati fie acești țărani pentru viața lor 
chinuită şi umilită...» la groapa comună a 
celor uciși şi un final care redresează, dar 
mult prea tirziu, emoția Indelung aminată. 
Emoţie de atitea ori pulverizată, cum am 
văzut, de stingăcia construcției dramatur- 
gice și de absenţa unei atitudini regizorale 
față de text. Sau poate dintr-o excesivă 
teamă de sentimentalism a cineastului. 
Dacă o atare teamă avea o justificare la 
filme de factură modern-intelectuală ca 
Hyperion, Intr-o vastă cronică a suferin- 
telor umane, o asemenea surdină e greu 
„de acceptat. Chiar dacă autorii — eu nu-i 
pot disocia, îi văd în continuare solidari, ta 
bine ca și la rău, asumindu-și rezultatele — 
au intenționat poate o meditaţie asupra 
răscoalei, o elegie şi nu un film de acțiune 
cu iz epopeic. Abia considerind așa inten- 
ţia lor, exigenta față de densitatea ideatică 


sporește (vezi meditaţiile despre istorie ale 
lui Wajda şi Miklos lancso), Şi tot din exem- 
ple cunoscute vedem că ele nu exclud deloc 
fiorul dramatic, muzica profundă a senti- 
mentelor. Ca o compensație a lipsei de 
patetism, de fapt de fior dramatic care vine, 
cred eu, din lipsa de autenticitate a unor 
personaje, în ciuda tipologiei lor interesan- 
te, autorii au simţit nevoia să Ingroașe unele ` 
situaţii, cum ar fi naşterea pruncului mort 
— mult prea lungă şi fără rost în economia 
generală —, Innebunirea fetei și apoi sinu- 
ciderea ei în şopron, ca şi tentativa țăranu- 
lui schilodit,gata să dea foc conacului (per- 
sonaj tratat de un interpret, dealtminteri 
talentat, ca Mitică Popescu, în tuşe groase, 
naturaliste). 


Aiungind la distribuție: e limpede că ea 
nu-și poate exercita talentul decit în limi- 
tele partiturii date. Mihai Mereuţă umple cu 
seva lui binecunoscută contururile perso- 
najului — bâtrinul cioplitor — dar nu creea- 
ză față de firescul din rolurile sale anterioa- 
re, nimic nou, tulburător decit în scena 
morții, realmente impresionantă. Îl secon- 
dează cu inteligenţa și cultura lui cunoscuta 
(evidentă în orice partitură s-ar mani- 
testa) Mircea Albulescu, un preot alăturat 
răzvrătiţilor. O prezenţă cu multă persona- 
litate, Silvia Popovici în rolul Henriettei, 
apăsînd Insă uneori prin intonatie, o auto- 
ritate oricum bine marcată. Adina Popescu, 
dezinvoltă Intr-un rol mai mult pitoresc 
decit funcțional, Maria Ploae, frumoasă și 
expresivă, într-un personaj cu mai multă 
culoare decit autenticitate. Ca intotdeauna 
foarte «de acolo», sugerind prin citeva de- 
talii o biografie, Eugenia Bosinceanu. E- 
conomici, convingători, Gheorghe Nuţescu 
(vechilui) și Emil Mureșan (Cezar). Accente 
bine venite în dramă și bine punctate aduc 
actorii Petre Tanasievici (deţinutul) şi Ște- 
fan Velnicluc (în rolul unui ofițeraș cu 
zimbet ironic și elegantă cruzime). Cam 
stingaci și cu o voce mult prea cultivată in 
raport cu fizionomiile lor, cei doi fraţi Tă- 
nase (Viorel Comănici şi Florin Codre). 


Fără doar și poate, costumele inspirate 
ale Hortensiei Georgescu (realizind o uni- 
tate cromatică ce izbuteşte să atenueze pe 
alocuri discrepanţele stilistice ale Intre- 
uului), cît si decorurile semnate de arhitec- 
tul de fantezie și rigoare care e Nicolae Dră- 
gan, ridică ştacheta artistică a filmului. Dar 
cit efort şi risipă de energii, de talente, pen- 
tru a ajunge după un deceniu de experiență 
cinematografică să ne raportăm cu admi- 
ratie şi nostalgie tot la Răscoala clasică! 


Alice MĂNOIU 


Scenariul: Alecu Ivan Ghilia. Regia: Mircea Veroiu, 
imaginea: Călin Ghibu. Muzica: Mircea Florian. 
Decoruri și costume militare: arh. Nicolae Dra- 
gan. Costume: Hortensia Georgescu. 

Cu: Mihai Mereuţă, Viorel Comânici, Gheorghe 
Nutescu, Mircea Albulescu, Petre Tanasiovici, Florin 
Codre, Mitică Popescu, Fiorin Zamfirescu, Silvia 
Maria Ploae, Alexandru 


de producție cinematografică «București» 


Drama 
unei actrițe 


dezechilibrate 
psihic 
i (Premiera) vn 
e de John ` 
di Pa Cassavetes) 


Din „de castă“, 


M x si 
in „de masă 


Transferat din miezul verii 
in februarie, Festivalul vest- 
berlinez se afirmă în noua lui 
formulă, total intinerită, drept 
concurentul cel mai de temut 
al Cannes-ului. Cu un imens 
atu: farandola filmelor (peste 
500 la această a 28-a ediţie) nu mai este 
rezervată elitei specialiştilor, ci oterită, pe 
bază de abonament, marelui public. Pro- 
gramul selecției oficiale și manifestările 
adiacente — Retrospectiva Marlene Die- 
trich, Retrospectiva Larissa Şepitko, Re- 
trospectiva filmelor interzise de cenzură 
în perioada hitleristă, Forumul tinerilor ci- 
neaşti, Săptămina filmului cubanez, Festi- 
valul filmului pentru copii între 6—16 ani, 


| | 


mema 


Imensul atu 
al acestui festival: 
500 de filme 


oferite 
marelui public, 
nu doar rezervate 
specialiştilor 


plus gigantica Piaţă a filmelor — au putut 
fi urmărite de sute de mii de spectatori, 
peliculele fiind reluate continuu în zeci de 
săli ale capitalei. Acesta a şi fost, de altfel, 
pariul noului director, Wolf Donner, un tinăr 
şi dinamic critic de film: să transforme Festi- 
valul dintr-o reuniune «de castă» într-o 
sărbătoare «de masă». 


Se pare insă că o parte din producătorii 
occidentali nu au văzut cu ochi buni o ase- 
menea confruntare. Așa se explică, în parte, 
de ce selecţia oficială a fost net dominată, 
calitativ vorbind, de filmele ţărilor socialiste. 
Motiv în plus să regretăm absența totală a 
României, care n-a figurat nici măcar cu 
un film de animaţie. Premiul FIPRESCI — 
unul din puţinele premii valide dintr-un 
palmares cu totul aberant al acestei com- 
petiţii, pe care un juriu oficial cu o viziune 
ciudată asupra artei cinematografului a fost 
la un pas de ao discredita — Premiul Presei, 
deci, a încununat pelicula maghiară Anii 
norocoși ai tatălui meu, în regia lui Sandor 
Simo, o curajoasă evocare a epocii de tran- 
zitie de după eliberarea din 1944, cind un 
intelectual ajunge într-un lagăr de con- 
centrare pentru că, ignorind pretacerile 
istorice din jurul lui şi-a investit Intreaga 
energie într-o făbricuță de cosmetice. 

«Ursul de aur» ar fi trebuit, fără îndoială, 
să revină filmului sovietic Ursuzul, al ucrai- 
nianului Roman Balaian, extraordinară ecra- 
nizare după Turgheniev, în care povestea 
unui pădurar singuratic și a fetiţei lui devine 
pretextul pentru o strălucită demonstrație 
a ceea ce înseamnă specific cinematogra- 
fic. Aproape fără dialog, alcătuit mai mult 
din sunete și gesturi, din priviri şi tăceri, 
Ursuzul este foarte aproape de pragul 


10 


capodoperei. La antipod ca formulă, struc 
turat pe logica frazelor rostite, Moartea 
Preşedintelui marchează reintoarcerea in 
forță a lui Jerzy Kawalerowicz, cu un film 
politic despre tradiţiile democraţiei în Polo- 
nia şi degradarea climatului de libertate sub 
presiunea fascismului. În sfirșit, Avantaj 
al lui Gheorghi Diulgherov, cea mai in- 
teresantă personalitate a noului val bulgar, 
a întrunit sufragiile unanime pentru atmos- 
tera suprarealistă şi ironia cu care descrie 
avatarurile unui hoţ de buzunare pe care 
societatea n-a ştiut să-l recupereze la vreme 

Dintre filmele occidentale aş aminti Păs- 
trăvii al spaniolului José Luis Garcia San- 
chez, feroce diatribă post-bufiueliană a 
moravurilor contemporane și Circuit în- 
chis al italianului Giuliano Montaldo. 
Semnatarul acelui film arzător numit Gior- 
dano Bruno și-a îngăduit un mic respiro 
cu o satiră în cheie science-fiction a filmo- 
maniei, a celor ce se lasă dominați de ima- 
ginile de film și televiziune, pină la anihila- 
rea propriei personalități. Ultimul Cassa- 
vetes, așteptat cu legitimă curiozitate (mai 
ales după enorma publicitate tăcută) a 
decepţionat. Teatral şi desuet, Premiera, 
drama unei actrițe dezechilibrate psihic, 
dovedeşte că de la noncontormistul Sha- 
dows incoace, În cei aproape 20 de ani care 
au trecut, talentul lui John Cassavetes s-a 
emaciat în climatul luxului hollywoodian. 
Sic transit... 

Ca deobicei, citeva din cele mai pasio- 
nante opere le-am văzut în afara selecției 
oficiale. Nu voi uita multă vreme fascinantul 
poem de dragoste, Pomul dorințelor al 
gruzinului Tenghiz Abduladse, în care ele- 
mentele de folclor se Impletesc cu nota 
suprarealistă și cu ironia de tip modern, şi 
nici splendoarea barocă a imaginilor din 
Uitima cină a cubanezului Tomas Guttie- 
rez Alea, parabolă de profundă subtilitate 
filozofică şi morală a istoriei populaţiei de 
culoare din America Latină. 


Manuela GHEORGHIU 


Un sportiv de renume inter- 
naţional povesteşte. Para- 
doxal, nu este filmul succe- 
selor răsunătoare, ci drama- 
tica dezbatere a unei con- 
științe în fața misiunii sale 
de om (Misiunea de Ferenc 
Kosa). Trei surori tinere incearcă să-și 
găsească rostul în lume, să înțeleagă sensul 
existenţei lor (Roman cinematografic de 
Istvan Dardai) și doar eșecul, înfringerile 
le vor apropia. Drama conjugală a unei tine- 
re muncitoare,bătută de un soț alcoolic, răs- 
toarnă calmul existenţei directoarei cămi- 
nului de nefamiliste, unde tinăra caută 
adăpost cu fetița ei; directoarea realizează 
golul vieţii ei lipsite de dragoste (Ele două 
de Marta Mezsaros). Un activist cultural, 
trimis într-o tabrică se lovește de opoziția 
conducerii care îl sileşte să abandoneze 
— este o comedie — (filmul Accent de 
Ferenc Kardos). O țărancă bătrină și sin- 
gură care și-a pierdut familia, treptat, în 
marile momente de încercare ale ultimelor 
decenii. (O viață obișnuită de Imre Gyân- 
9yâssy). 

Personajele şi problemele ridicate de 
cea mai bună parte a filmelor maghiare din 
producţia 1977 circumscriu o arie tematică 
de stringentă actualitate, remarcabilă, în 
primul rînd, prin adevăr. Un adevăr brutal, 
lucid, fără nici un fel de concesii faţă de 
posibilul optimism general. «Cită luciditate, 
atita dramă» pare a fi deviza sub care au 
fost realizate filmele de actualitate. Şi cit 
erau de lucide acele filme! 

Şi dacă notăm «în primul rind» adevărul, 
calitatea principală a dramaturgiei, trebule 
subliniată, «ex-aequo», tot «in primul rind» 
modalitatea și diversitatea estetică remar- 
cabilă, prin care cineaștii abordează aceste 
poveşti. Sigur, se pot face referiri (la John 
Cassavetes, pentru cine-romanul lui Istvan 
Dardai, la influența unui sti! Godard — în 
ce avea Godard mai bun — pentru Ferenc 
Kosa), dar principalul merit este rezultatul: 
senzația acută că fiecare dintre aceste 
subiecte nu putea fi filmat altfel, și astfel 


nema 


. . . dar, nu în sens de 
„insă“. In sens de dăruire. 


diversitatea de stiluri capătă nume: numele 
realizatorilor, Stilul lui Makk, stilul lui Kosa, 
al lui Dardai... 

În general filmele prezentate în cadrul 
festivalului nu povesteau istorioare, nu 
făceau morală, nu dădeau soluții, nu aveau 
happy-end. Ele ridicau probleme ale exis- 
tenţei omului în societatea socialistă, lăsau 
deschis semnul întrebării în locul cuvintu- 
lui «sfirșit». 

Ceea ce nu se poate spune despre două 
(trei) pelicule compuse într-un stil mai 
invechit. De exemplu filmul polițist Dosarul 
tăcut în regia lui Gyula Mazaros sau Tă- 
cere zgomotoasă, în care «noul» sub for- 
ma unei sonde sfarmă liniștea vieţii unei 
tinere țărănci, dar nimic nu se zguduie în 
filmul acesta cu pudice stop-cadre pe 
începuturi de îmbrățișare. 

Am văzut și filme remarcabile, în regia 
lui Zoltan Fabri (Maghiarii), in regia lui 
Karoly Makk (O noapte morală), am regre- 
tat că cele 23 de filme artistice de lung- 
metraj au fost programate atit de «strins» 
în 5 zile, în 5 după-amieze de proiecție, din 
care cauză am pierdut 80 de husari, dra- 
matică dilemă a unei armate aflate — în 
1848 — pe teritoriu străin (Polonia) și care 
refuză să intervină în revoluţia acelei țări, 
sau Gyuri de Pal Schiffer, confruntarea 
unui tinăr țigan nomad cu oraşul. Am văzut 
și un film foarte slab, Cine m-a văzut? 
dedicat lui Ady Endre, filmat într-un decor 
operetistic de carton, cu personaje la fel 
de fade şi false, parcă din mucava. Am 
văzut şi un film-eseu, Şaman de Pal Zol- 
nay, film experimental, cam lungit, dar 
important prin însăşi existenţa lui în pro- 
ducţia de filme, dar... 

Dar (in sensul de cadou, «dar» din fami- 
lia cuvintului dăruire) au realizat cineaștii 
maghiari prin adevărul celor mai bune filme 
de actualitate, care, prin existenţa lor, 
mi se par a îi un bun răspuns la întrebarea: 
«De ce facem film?» 


Cristiana NICOLAE 


lație la Bruxelles 


«Aerul cu totul nou», «încărcătura de 
lirism surprinzătoare» au constituit, după 
aprecierile participanților, şansa filmului 
lui Constantin Vaeni, Zidul, la Festivalul 
«Întilniri internaționale ale cinematografiei 
tinere» de la Bruxelles. După cum am 
anunțat în numărul trecut, filmul a obținut, 
Marele Premiu al publicului, decernat di- 
rect de spectatori, prin buletine de vot se- 
crete. Faţă-n faţă cu personalităţi regizorale 
binecunoscute, ca Paolo şi Vittorio Taviani, 
Gaâtano Pagano, Jean Schmidt, Nicolas 
Sarquis, Theo Angelopoulos, Jean Daniel 
Simon, Angela Davis, Ousmane Sembâne, 
Jocelyne Saab, René Vienet, Rainer Wer- 
ner Fassbinder, Werner Herzog şi alții, 
Constantin Vaeni și Andrei Blaier (aflat 
aici cu Ilustrate cu fiori de cimp, film 
prezentat în afara concursului) au făcut 
prin creaţiile lor dovada unei maturități 
artistice unanim apreciate. Zidul, cotat 
drept revelația festivalului, indelung aplau- 
dat, a fost viu dezbătut în conferinţe de presă 
şi în cadrul unei emisiuni la televiziune. 
«Creaţie plină de căldură», «operă cinema- 
tografică ce degajă în intregime o mare 


prezenţe româneşti 


peste hotare 


ediţii a Festivalului internaţional al filmul 
tehnic, științific și didactic de la Katowic 
(Polonia), un alt scurt-metraj, Radiaţii dii 
atom, realizat de același regizor, a primi 
«Cupa de cristal». 


emoție», sint calificative regăsite In cronica 
ta filmul lui Vaeni, apărută în cotidianul «La 
libre Belgique», articol al cărui autor în- 
cheie astfel: «amintirile care populează soli- 
tudinea eroului și episoadele reale prin 
care acesta trece, realizate cu mult firesc şi 
tratate cu sensibilitate, evidenţiază un ames 
tec ideal de concreteţe și fervoare, regăsit in 
aproape fiecare moment al filmului, în 
interpretarea exemplară. Dacă făceam par- 
te din juriul oricărui festival internaţional, 
aș fi decernat acestui film, fără ezitare, cel 
mai mare premiu, «opera prima». Juriul 
spectatorii au acordat cu deplină justețe 
premiul, recunoscind astfel calitățile certe 
ale filmului românesc.» 


Prezenţi la festivaluri 


Dind curs invitaţiilor la festivaluri rezer 
vate în exclusivitate scurt-metrajului, Ce: 
trala România-Film a trimis o serie de scurt 
metraje în diverse țări europene. La Festi 
valul de la Huesca (Spania) s-au aflat do 
dintre creaţiile regizorului Paul Orza, M 
turii din țara de piatră şi Constanti: 
Brâncuși, iar la Festivalul filmului sporti 
de la Tunis, au fost Inscrise peliculei 
Zborul în alb (regia Sergiu Nicolaescu) 


ţii documentarului rom 


nropuse,de asemenea,la Festivalul filmului 
științific de la Olomouc (Cehoslovacia) 
Fermecătorul zimbet de Mircea D. Po 
pescu, Se intorc berzele și Cerul sti 

bunilor de lon Bostan. La Festivalul filmu 
lui documentar pentru copii de la Milano 
concurează Emoţiile au crescut de Paul 
Segal. E 
Într-una din cele opt secţiuni ale Festi 
valului internațional de la Belgrad — parada 


Alte distincții vin să răsplătească virtu- 
tile documentarului nostru ştiinţific. Uni- 
versul materiei cenușii de Zoltan Terner, 
producţie a studioului «Alexandru Sahia», 
a fost distins cu medalia de bronz la Festi- 
valul internațional al filmului tehnic «Nikola 
Tesla», desfășurat la Belgrad. 

După cum ne informează juriul ultimei 


industrie... 


Rå Preşedintele trustului-tată 
ENE declară că3-ar fi putut lipal 3 
foarte uşor de Naşul 
(Marlon Brando) / 


a 
i "< y 


+ 


$ 


Legenda de aur a Holly- 

| woodului, a acelui Hollywood 

nema care întruchipa toate calita- 

tile și toate defectele filmului 

american, de pe vremea cind 

acesta domina, fără rival, 

cinematografia mondială, 

păstrează alături de figurile atitor stele stră- 

lucitoare și numele marilor companii, ale 

acelor uriașe uzine de vise din care se re- 

vărsau, spre zecile de mii de săli de proiec- 

ție, producţiile menite să emoționeze, să 

distreze, să infioare şi uneori chiar să In- 

demne la gindit milioane și milioane de 
spectatori. 

În anii '30 și '40, principalele companii 
hollywoodiene erau organizate după mode- 
lul tradițional al marilor întreprinderi capi- 
taliste integrate. Fiecare din ele — Metro 
Goldwyn Mayer, Paramount, United Artists, 
Fox, Columbia, Universal, Warner Brothers, 
R.K.O. — dispunea de centre de productie 
utilate și înzestrate cu tot ce era necesar 
pentru producția simultană sau succesivă 


a zeci şi zeci de săli pe teritoriul S.U.A. și 
în afara acestui teritoriu avind sub contract 
— de obicei pe termen lung (In medie șapte 
ani) — un important contingent de actori, 
regizori, scenariști, scenografi, muzicieni, 
operatori şi tehnicieni de tot felul. O singură 
excepție parțială: compania United Artists. 
posedind toate celelalte caracteristici ale 
societăţilor similare nu dispunea de stu- 
diouri proprii. Şi aceasta, poate, pentru că 
United Artists nu luase ființă ca o firmă 
oarecare, ci ca un soi de cooperativă creată 
chiar de artiști profesionişti: Charlie Cha- 
plin, D.W. Griffith, Mary Pickford și Douglas 
Fairbanks. Cu trecerea anilor însă și această 
firmă se încadrase în mecanismul de pro- 
ductie şi financiar predominant la Holly- 
wood. 


Existenţa marilor companii a creat nu 
numai un anume stil și o anumită metodă 


tilmului pentru tineret — a fost prezenta! 
musicalul Mama, regizoarea Elisabeta Bos- 
tan aflindu-se cu această ocazie in capitala 
iugoslavă. Programul acestei reuniuni cine- 
matografice a mai inclus simpozionul in- 
ternațional «Filmul şi istoria», destăşura! 
sub egida UNESCO. Criticul de film Manue- 
la Gheorghiu a susținut aici comunicarea 
«Adevăr şi mistificare în filmul istoric», pe 
larg comentată In cotidianul central «Poli- 
tika», precum și în cadrul unor emisiuni de 
radio şi televiziune iugoslave. 


Prin cenușa imperiului, în regia lui 
Andrei Blaier, a fost prezentat în cadrul 
unor gale la Bruxelles, precum și în capi- 
tala Luxemburgului. O cronică inserată în 
ziarul «La libre Belgique», sugestiv intitu- 
lată «Cinematograful românesc în vedetă 
la sala Vox»,definea filmul lui Blaier drept 
«frumos şi sensibil, plin de tandrete şi 
speranţă». 

Gale de documentare românești au avut 
loc la cinematograful «Nil Hall» din Cairo, 
în organizarea Ministerului Culturii şi Intor- 
mațiilor al Egiptului şi ambasadei noastre 
din această țară, și la Centrul românesc de 
pe lingă Universitatea catolică din Louvain- 
la Neuve (Belgia). 


Noi filme românești figurează în seria 
apropiatelor premiere programate în străi- 
nătate. Unul dintre cele mai cerute filme la 
export Osinda (Sergiu Nicolaescu),a fost 
achiziționat în Franța. Spectatorii francezi 
vor putea de asemenea viziona serialul de 
desen animat pentru copii, Bălănel. Pre- 
ferințe pentru filmul nostru de animaţie au 
fost manifestate şi în Finlanda, Elveţia și 
Canada. Contracte recent încheiate mai 
consemnează difuzarea în Japonia a lung- 
metrajului realizat în regia lui Dan Pita, 
Tănase Scatiu. Televiziunea italiană s-a 
arătat interesată de filmul Prin cenușa 
imperiului, cea din Finlanda de documen- 
tarul lui Mirel llieșu, dedicat lui Vida Géza, 
Rădăcini, lar pe micile ecrane din Malta va 
fi difuzată pelicula lui lon Popescu Gopo, 
S-a furat o bombă. Roșcovanul (regia 
Francisc Munteanu) devine cunoscut publi- 
cului spectator din Bulgaria (unde a fost 
vindut împreună cu filmul lui Savel Stiopul, 
Agentul straniu), din Cehoslovacia, Unga- 
ria și R.D.G. Două dintre realizările lui 
Sergiu Nicolaescu, Un comisar acuză și 
Cu miinile curate vor îi oferite iubitorilor 
celei de-a șaptea arte din Portugalia și 
Angola. 


Coralia POPESCU 


de producţie, ci și un tip aparte de patroni 
de cinema, evocaţi printre alţii de F, Scott 
Fitzgerald în romanul său neterminat «Ulti- 
mul nabab», ecranizat nu de mult de Elia 
Kazan, în filmul cu același titlu. Tipi ca 
Adolph Zukor, Louis B. Mayer, Samuel 
Goldwyn, Harry Cohn acționau ca stăpini 
absoluti ai studiourilor lor, impunindu-și, 
fără a putea fi contestaţi de cineva, gusturile, 
preferințele, idiosincraziile, terorizindu-și 
subalternii, dar, în acelaşi timp — şi acesta 
nu este un lucru de neglijat — consacrin- 
du-și întreaga viață și întreaga energie 
cinematografiei, fiind capabili nu numai să 
strivească pe cei care nu le erau pe plac 
(vezi cazul lui von Stroheim) dar şi să-și 
riște banii și situația pentru un regizor sau 
un actor în ale cărui posibilități credeau. 
Dar toate acestea sint acum istorie veche. 
Patronii de altădată, «mogulii» cum erau 
numiţi, au murit cu toţii, majoritatea filme- 
lor sint realizate de producători (relativ) 


Un nou tip de grevă 
în lumea capitalistă. 
Greva potentaţilor. 
De fapt a unor 
pseudopotentați, 
de vreme ce 
«mogulii film 


recunosc 
că nu mai sînt 
decit nişte 
minuscule unelte 
în marile mecanisme 
ale 
trusturilor 
multinaționale 


independenți, studiourile iși scot principale- 
le venituri din producţia tilmelor de tele- 
viziune, iar marile companii, care nu mai 
au nici un fel de creator sub contract, se 
consacră închirierii de spaţii și utilaje de 
producţie, finanțării unor filme și organizării 
difuzării. 

Treptat, toate aceste societăți ale căror 
nume s-au Inscris în istoria cinematogra- 
fiei au fost înghițite de mari firme multi- 
naţionale, cu activități care se desfăşoară, 
în principal, în cu totul alte domenii decit 
cel al cinematografiei. După cum arată 
David Alper și Lise Bloch-Morango in- 
tr-un articol din «Le Monde» — articol din 
care am cules citeva date şi pentru însem- 
nările de față — citind un avocat califor- 
nian, «studiourile nu mai reprezintă azi 
decit o picătură de apă In oceanul intere- 
selor multinaționale». Paramount, de pildă. 
aparține încă din 1968 trustului petrolier 
«Gulf and Western» în a cărui cifră de afa- 
ceri (în ultimul an, 1 miliard și 700 milioane 
de dolari) are o contribuţie doar de 6%. 
Nu e de mirare că preşedintele lui «Gulf 
and Western» a putut să declare: «Sintem 
recunoscători filialei noastre Paramount 
pentru că a produs filme ca Love Story 
şi Nașul, dar am fi putut foarte bine să ne 
şi lipsim de ele». La fel United Artists, 
aparține acum holdingului Transamerica 
Corporation, activ în domeniul tranzacţiilor 
imobiliare, asigurărilor şi transporturilor 
aeriene, Warner Brothers grupului National 
Kinney CO. specializat în investiţii imobi- 
liare şi afaceri bancare, Metro Goldwyn 
Mayer unuia dintre magnații din Las Vegas, 
Kirk Kerkonan, Universal grupului Music 
Corporation of America, şi aşa mai departe. 


Grevă la Hollywood 


Pe acest fundal, a izbucnit la începutul 
acestui an, ceea ce presa americană în 
nenumărate informaţii, reportaje şi comen- 
tarii numeşte «scandalul de la United Ar- 
tists». La capătul unui conflict surd care 
dura de citeva luni, cei cinci «top executi- 
ves» (conducătorii principali) ai companiei 
United Artists: Arthur Krim, Robert Ben- 
jamin, Eric Pleskow, Mike Medawey și 
William Bernstein și-au prezentat demisia. 
Nu dificultăţile economice au determinat 
cest act. Realizind în 1977 aproape 320 
milioane de dolari încasări, United Artists 
a bătut toate recordurile de pină acum. Nu 
eventualele eșecuri artistice. Compania a 
obținut Oscar-urile pentru cel mai bun film 


și pe 1976 (Zbor deasupra unui cuib de 
cuci) şi pe 1977 (Rocky). Nici motive de 
convenienţă personală — cei cinci aveau o 
situaţie materială şi profesională excelentă, 
unul dintre ei, Mike Medawey fiind unanim 
considerat cel mai reprezentativ dintre noii 
nababi ai Hollywoodului, «cel mal bun din- 
tre toți», după aprecierea lui Francois Truf- 
faut. Ceea ce I-a făcut pe cei cinci condu- 
cători ai lui United Artists să renunțe la 
situaţii prestigioase (în momentul de față 
ei încearcă să înjghebe o casă proprie de 
producție, «Orion») era regimul umilitor 
de subordonare față de stăpinii de la Trans- 
america, precaritatea proiectelor şi iniția- 
tivelor lor, oricind amendabile de către 
eținătorii ne-cineaști ai pungii cu bani. 
n mintea tuturor este prezentă hotărirea 
lui Kerkonan care pentru a realiza capita- 
lurile de care avea nevoie pentru afacerile 
sale imobiliare, n-a ezitat nici o clipă să 
vindă inestimabilul patrimoniu artistic acu- 


Love story, de fapt o mini-story pentru 

un mega-trust interesat în principal 

(şi în secundar) de petrol (Ali Mac 
Graw și Ryan O'Neal) 


Rocky un sub-subprodus al unei vaste 


antreprize preocupate nu de drama 
cinematografiei, ci de afaceri imobi- 
liare (Sylvester Stallone și Talia Shire) 


mulat de Metro Goldwyn Mayer In timp de 
45 de ani, printre altele, 150 000 costume și 
12 000 accesorii provenind de la 2 200 filme. 
Echipa de la United Artists, fără a fi ani- 
mată de cine ştie ce Indrăzneli sau principii 
progresiste, voia pur și simplu să facă filme, 
filme bune, eventual axate pe o problema- 
tică socială de actualitate și caracterizate 
printr-o deschidere artistică mai largă. Ca 
şi piloţii de pe liniile aeriene transoceanice, 
ca şi funcţionarii superiori de bancă sau 
alți salariați cu venituri impresionante care 
fac grevă nu pentru a obține o majorare de 
salarii, ci pentru a Ii se respecta demni- 
tatea de oameni, cei cinci şeti de la United 
Artists au demisionat pentru că voiau să 
fie în primul rind cineaști şi nu servitori 
într-un sector periferic al unei companii 
pentru care conceptul de artă cinemato- 
grafică n-are absolut nici un înțeles. 
Probabil că în condiţiile americane, fron- 
da «noilor moguli» nu va avea nici un viitor 
(de altfel se pare că noua lor societate 
«Orion» se va încadra În conglomeratul 
Warner Brothers); ea nu rămine însă mai 
puțin semnificativă pentru felul în care în 
lumea capitalistă este înțeleasă remarca 
dezabuzată a lui André Malraux: «De altfel, 
cinematografia este, totuși, și o industrie...» 


Henri DONA 
11 


Magazinul 
de antichități 


Mr. Quilby sau Prăvălia 
cu antichități este un film 
englez. Interesant, intre 
altele, pentru că e a opta 
treaptă a evoluției unui gen 
dramatic special: comedia 
muzicală, «The Musical». 
Semniticativ e şi numele casei producă- 
toare. Se cheamă: Reader's Digest, adică 
prelucrare a unei opere artistice sau ştiin- 
titice pentru a o face mai simplă, mai lesne 
dige! de cititor. Este o veche metodă 
culturală descoperită de englezi. Dacă, in 
loc de cititor, zicem spe , avem exact 
fenomenul din filmul de care vorbeam. 
Este etapa ultimă, etapa a opta, a procesu 
lui de digestie culturală aplicat la genul 
cinematografic poetico-coregratico-muzi- 
cal. Pentru a înțelege toate acestea, voi 
semnala pe scurt cele 7 trepte anterioare 

Totul se bazează pe un fenomen fiziologic 
interesant: iuțirea de sine. Maşina omeneas 
că merge, ca orice maşinărie, cind mai 
iute, cind mai încet. Omul «se iuțește» in 
sute de ocazii: cind ciștigă la loterie, cind 
e dat afară din slujbă, cind primește (sau 
evită) coarne, cind trece sau cade la exa- 
men sau chiar zilnic, cind face baie și re- 
zonanța pereților goi îi dă o voce de Ca- 
russo. Pe baza acestei iuţiri de sine, co- 
media muzici naște și crește. 

Opt etape. Prima: vodevilul. După fiecare 
aci, personajele, electrizate de peripețiile 
unei intrigi îndrăcite, vin toate, la rampă 
şi, atit individual cit şi în cor, cîntă, joacă, 
rezumă în versuri, ce au făcut şi ce sinl. 

Etapa a Il-a. În loc de a procura aceasiă 
«detulare» la stirșiturile de act, micile recita- 
luri se vor presăra de-a lungul întregii 
comedii, provocate tot de încurcăturile atu- 
risite ale intrigii. Astfel se născu opereta. 
Pe scenă și pe ecran. 

Etapa a lll-a. Ocazia de iuţire devine sim- 
plu pretext. De pildă, Intr-o poveste, oricit 
de gravă, de serioasă, de străină de coregra- 
ție şi canto, doi din eroi îşi dau intilnire 
într-un local. Deci, atit ei cit şi noi, vom 
înghiți «numerele» salariatului muzical. 

Etapa a IV-a: conservă hodoronc-troncul 
acestor «lyrics» (aşa se numesc ele în jar- 
gonul de studio), dar introduc sinceritate, 
onestitate. Se va declara franc că intre 
«lyrics» și «story» nu trebuie căutată vreo 
legătură. Spectacolul e un simplu «show», 
o pură revistă cu «numere» de «varieteu», 

Etapa a V-a se incearcă o intoarcere la 
«story». Eroul va ti un artist genial şi filmul 
ne va povesti patetica sa biografie. Este 
căderea In documentar. Nu însă şi in 
didactic. 

Nu încă. Fiindcă va veni şi asta. În etapa 
nr. VI vom avea încercări de film-lecţie. 
Film uneori foarte agreabil, cum au fost 
cele trei prelegeri de muzică şi coregrafie 
ținute de Gene Kelly în Invitaţie la dans. 

Dar iată şi etapa a Vll-a, care e un toarle 
înalt salt calitativ. Se păstrează importanta 
iuțirii de sine. Se păstrează preferinta 
pentru ocazii serioase în loc de pretext 
artificiale și naive; iar, spre deosebire de 
vechea operetă, acele ocazii vor fi căutate 
nu în subiect, ci în temă; nu în peripetii 
de intrigă, ci în problema profundă a poves- 
tirii, în ideea ei, în prizele de conștiiniă 
ale personajelor. Astfel s-a ajuns la o muz: 
calizare tot mai frecventă a unor drame lite 
rare importante (My Fair Lady, Don 
Quijotte, West Side Story, adică Romeo 


nema 


Puntea 


Cu mulți ani in urmă, in starva 

de entuziasm provocat de 

lilmele-iatagan pe nume 

Moartea unui ciclist, Co- 

micos, Strada Mare, scri- 

sesem o monografie despre 

J.A. Bardem. «Conştiința fil- 
mului spaniol», cum i se spunea pe atunci 
lui şi colegului său întru generaţie şi idei, 
patimă polemică, Luis Berlanga. Între timp 
au urmat, din ce în ce mai palide urme de 
conştiinţă critică: A trecut o femeie, Pia- 
nele mecanice, Răzbunarea și alte filme 
care n-au mai ajuns la noi, s-au rătăcit pe 
lungul drum al căutărilor lui Bardem din 
ce în ce mai sterpe ca artă, mai rentabile 
ca încasări, «eforturi de supravieţuire — 
cum le justifica autorul. Se pare că Puntea 
e un redivivus-Bardem, susțin unii critici 
care l-au premiat la festivalul de la Mosco- 
va, din vara trecută. Așa să fie? Cu interesul! 
fan-ului de odinioară şi cu dezamăgirea 
lucidului adult de azi, m-am străduit să-l 
compar pe Bardem cel de-acum cu Bardem 
cel de Ieri, și pe alocuri am reuşit. L-am 


Musicalul 
'la etapa a VIll-a 


Îngeri radioși şi monștri infernali 
în pas de dans 


»găsit — cum se spune — cu ochii sufle- 
tului, dar mai ales al minţii, în citeva secven- 
te ce-i fac cinste: întlinirea într-un mini- 
bar a mecanicului cu fostul lui prieten care 
1 tăcut un mariaj rentabil şi vrind să cins- 
lească regăsirea nu face decit să mărească 
prăpastia între ei doi; popasul cu trupa 
studențească şi spectacolul satiric (exce- 
lent) la adresa mascaradei social-politice a 
Spaniei de atunci; întiinirea cu turiştii hip- 
pies şi, în sfirşit, sosirea la mare, noaptea, 
cind balul s-a sfirşit — reluare a motivului 
dramatic al trezirii la realitate din Strada 
Mare, din Moartea unui ciclist Ecouri 
ce ni-l amintesc pe matadorul corridelor 
sociale, al psihologiilor alienate de sistemul 
minciunii, îmbătarea cu apă rece, proces 
atit de teroce decorticat de analistul Bar- 
dem în cadrul acelui joc «engano i desen- 
gano», amăgire şi trezire cruntă la realitate, 
replică modernă la donquijotismul iberic, 
replică dură, cindva eficientă. Numai că 
astăzi, un asemenea film vine după opere 
de o forță critică şi un rafinament artistic 
pe măsură, semnate de Carlos Saura, de 
Berlanga — care și-a desăvirșit mult expre- 
sia —sau de tineri ca Fernan Gomez 
J. Chavarri. Încerc să-mi explic eşecul regi- 
zorului probabil că Bardem încearcă adap- 
tarea la tipuri umane mai simple, cum e 
acest mecanic care toată săptămina asudă 
să repare limuzinele altora, şi simbăta in- 


calecă pe motocicleta lui modestă par- 
curgind sute de kilometri ca să se simtă 
măcar o dată In rindul răsfățaţilor de pe 
Costa del Sol. Mai încercase Bardem o 
asemenea simplificare de operetă, ajungind 
in Răzbunarea la momente minore, clișee 
melodramatice. El crede, probabil, ca un 
«narodnic coborit în popor» că adaptarea 
la un asemenea tip de personaj inseamnă 
sărăcire, reducere la un numitor ultra-co- 
mun, la un tip de largă circulaţie în multe 
filme italiene care au devenit pentru noi un 
fel de clișee ușor recognoscibile. Un tip in- 
terpretat de regulă de Alberto Sordi, carica- 
turizind meridionalul simpatic şi credul, 
fanfaron şi stingaci, orgolios şi păgubos, 
pălăvrăgind continuu în încercarea lui de 
comunicare și frizind, de fiecare dată, ridi- 
colul. Pină şi decorul — ambianța aceea de 
week-end la mare cu parveniți ce-şi umilesc 
fostul mediu am văzut-o de sute de ori în 
asemenea gen de filme. Nimic deasupra 
peliculelor medii de concepţie populistă; 
pină şi interpretul acestui Juan de Madrid 
îl calchiază pe Sordi cu rivnă demnă de 
rezultate mai nobile. Senzaţia unei monede 
prea bătute scade interesul nostru pentru 
deschiderea socială a filmului şi adresa lui 
critică devenită stereotipie In asemenea 
condiţii Cindva, Bardem era originalul re- 
gizor de dincolo de Pirinei care știa să 
construiască o frază cinematografică elec- 


și Julieta, Adio d-le Chips, Visul unei 
nopți de vară și altele). Printre încercările 
recente de acest fel trebuie să semnalăm 
Mary Poppins. Sursele de iuţire, de entu- 
ziasm incandescent, sint aici de miliarde. 
Astfel Ideea că soția, mai ales cind e femi- 
nistă, trebuie să-l lase pe gogomanul său 
de soț să creadă că el, şi numai el, rezolvă 
toate problemele vieţii. Apoi ideea că pă- 
rinții au multe de învățat de la copii. Apoi 
că nurse-a e o alianță de mamă, profesoară, 
doică, bunică, tanti, soră mai mare, o se- 
veră cu haz, iscusită la toate jocurile. Eroină 
înhămată la o dublă operă pedagogică, 
adică pe copii nu numai să-i educe, dar 
să-i Inveţe să fie ei înşişi educatori, mai ales 
al părinţilor lor, și chiar ai restului de adulți, 
ca de pildă a octogenarilor de la psoch 
din care cei dol copii, pe baza 
poppinsiene, vor face oameni perete re 
adică serioși ca nişte copii. Apoi este ideea 
coşarului, personaj de două ori înalt, întii 
pentru că trăiește pe acoperișuri şi al 
doilea pentru că conduce ce este mai vala- 
bil şi uşor pe lume: fumul. Apoi ideea că 
spiritul, gluma, jocul, ușoare ca tumul, 
fac pe oameni să-și piardă greutatea și să 
plutească exact ca între două galaxii. 

Acest film (scos dintr-un roman medio- 
cru, fals și plicticos) este un fel de perlă a 
coroanei. Vorbesc de filmele recente, fun- 
date pe aceeași formulă a iuțirii de sine, 
iuțire bazată pe temă și nu pe încurcături 
de subiect. Căci de aceeași valoare ca Mary 
Poppins mai există o comedie muzicală. 
Nu recentă, ci foarte veche (1931), plasată 
la începutul dintii al acestui gen. Din pă- 
cate, Arhiva noastră nu o are. Despre acel 
Him se poate scrie o carte întreagă. Se 
numește: Das Lied ist aus (Cintecul s-a 
sfirsit). 

Dar iată-ne ajunşi la potou. La etapa 
nr. VIII a evoluției. La filmul englezesc de la 
care am pornit. 

Noua formulă păstrează toate calităţile 
din formula nr. 7 (care fusese cea mai 
evoluată). Nu o ameliorează, ci o «subii- 
mează», o duce pină la esența ei abstractă. 
S-a ales un roman de Dickens nu pentru 
valoarea lui artistică, ci pentru ideea naivă 
si enormă din toate poveştile lui Dickens, 
anume că oamenii se împart în două în 
oribil de răi şi îngrozitor de buni. lar eveni- 
mentele se contormează acestor două ex- 
treme. De aceea nu se va articula o po- 
veste bine Inchegată ci se va arăta spec- 
tatorului vag, şi gencral, că e vorba de 
lucruri teribile, averi fabuloase, turturi mir- 

generalități mesianice, cruzimi sa- 
vadări romantice în existența noma- 
dă a saltimbancilor, amoruri totodată clo- 
cotitoare şi reținute. Toate astea, fără de- 
talii anecdotice. Spectatorul știe că se află 
în iad sau în rai după mutra personajului: 
monstru internal sau înger radios. Ceea ce 
însă toți locuitorii acestei lumi de exces 
şi fantezie au la fel, este eleganța coregra- 
fică. Ei nu dau reprezentaţie, ci trăiesc dan- 
sind. Fiecare silabă spusă şi mișcare făcută 
sint cel mai grațios, mai spiritual fel de a se 
exprima. Tot «hinterlandul» de evenimente 
ghicite de spectator devin «digest», dige- 
rabile lesne, instantaneu, grație pașilor 
de balet :cu care eroii nu dansează, ci 
simplu, umblă. Este ceva fermecător. Este 
sinteză, este esenţă, este parodie, este 
ghicire, este sublimare, este cu adevărat: 
Spectators Digest 
D.L SUCHIANU 


Producție a studiourilor engleze. Regia: 
Michael Tuchner. Scenariul: Louis şi irene Kamp — 
după romanul lui Charles Dickens. imaginea: Chris 
topher Challis. Muzica și cintecele: Anthony 
Newley. Coregratia: Gillian Lynne. Cu: Anthony 
Newley, David Hemmings, David Warner, Michiel 
Horden, Paul Rogers, Jill Bennett, Mona Washbour 
ne, Peter Duncan. 


IE 
y 


„„„sau un Arlechin, un Pierrot 
şi o Colombină, 
într-o commedia dell'...film 


Am o vagă bănuială că ambi. 
tiile acestei comedii tandru- 
polițiste au fost mult mai 
mari, cu bătaia calculată mult 
mai departe decit ne lasă, 
tilmul, fără să vrea, să vedem. 
Presupun că s-a dorit un fel 
de commedia dell'arte modernă, care să se 
tragă din Goldoni, prin filiera franceză a lui 
Molière. Ce ni se arată, însă, este o suită de 
variaţii, nu intotdeauna inspirate (deşi sce- 
nariul ca și dialogurile aparțin lui Michel 
Audiard), pe tema escrocheriei cu preten- 
tii şi cu pretenția de a fi «la zi» (e vorba de 
un kidnapping), interpretate de o echipă de 
«duri» ai ecranului (Yves Montand, Valen- 
tina Cortese, Claude Brasseur, fiul marelui 
Pierre Brasseur, şi frumoasa și foarte la 
modă azi, în Italia, Agostina Belli), care 
s-au dat peste cap (într-adevăr!) ca să mute 
din loc un munte de sub care a țişnit, destul 
de pricăjit şi nu foarte vesel, un șoricel. 

Morland (Montand), un fost actor de 
provincie, Increzător în ideile lui ingenioase 
(care vin de la geniu, evident!) renunță la 
marile lovituri în teatru, unde înţelegem cà 
eşuase, ca să «se facă» escroc şi să se 
consacre marilor lovituri de teatru, pe care 
înțelegem că, pină acum, le ratase. Se lasă, 
deci, de vechea lui meserie, dar nu și de 
năravurile ei, pentru că el, omul cu idei, are 
în singe mai puțin hoția şi mai mult actoria. 
Mare amator de mizanscene care să pună 
în valoare vedeta, adică pe sine, omul cu 
idei pune la cale o întreagă combinație 
pentru izbinda căreia va avea nevoie şi de 
două ajutoare, un tinăr (Claude Brasseur) 
şi o tinără (Agostina Belli), ce se vor 
transforma treptat într-un soi de Pierrot 
cu a lui Colombină, absolut necesari «pie- 
sei» pe care o montează Morland (dar și 
commediei pe care o regizează Claude 
Pinoteau). 

Nu e greu de presupus că și această mare 
lovitură va da greș, oricum pentru film 
(ca și pentru noi) ea nu a fost decit un pre- 
text. 

Aşa cum Morland-escrocul va ceda pasul 


Amăpire și trezire 
la.realitate, - 
replică modernă < 
a donquijottisn 


în fața lui Morland-cabotinul, aşa cum 
tentatia de a se da în spectacol va îi mai 
puternică ca aceea de a se deda hoției, asa 
cum plăcerea de a-și încerca farmecele va li 
întotdeauna mai mare decit aceea de a-si 
încerca puterile, la fel și regizorul Pinoteau 
se va lăsa copleșit de personalitatea inter- 
pretului Montand, acesta din urmă redu- 
cind încet, dar sigur, întreg filmul la un 
recital, la o demonstraţie de actorie ce 
se vrea în registru comic, dar care, nu o 
dată și din păcate, cade in grotesc și în 
caricatură. 

«Un domn al artei scenice 150%» îl carac- 
teriza, într-un interviu, Pinoteau pe Mon- 
tand, în timp ce turnau filmul. De data asta, 
acești 50% sint In plus, în plus în sensul de 
prea mult, pentru că nu numai că l-au dat 
gata pe regizor, dar l-au tăcut şi pe actor, 
rămas singur faţă în față doar cu el însuși, 
să se piardă, precum Narcis, fascinat de 
propria-i imagine. «Priviţi-mă, vedeţi ce 
bine joc ?» pare o replică nespusă şi neauzi- 
tă, dar prezentă pe aproape tot parcursul 
filmului. Păcat, pentru că am fi putut, ca de 
atitea și atitea ori, să-l privim pe Yves 
Montand ce bine joacă Intr-adevăr! 

Titlul original al filmului este «Le grand 
escogriffe». Littré, la «escogritie», explică 
primul sens: «Cel care ia, cu Indrăzneală 
fără să ceară vole», al doilea sens: «Un 
bărbat Inalt şi prost făcut». Adică un fel de 
mălaimare. Evident, nu e vorba aici decit 
despre nişte definiții date de un dicţionar 
unui cuvint din limba franceză socotit, 
citez: «de origine necunoscută». 


Rodica LIPATTI 


Coproductie tranco-italiană. Regia: Chude 
Pinateau. Scenariul: Michel Audiard. Jean Her 
man, Claude Pinoteau. imaginea: Jean Collomb 
Cu: Yves Montand, Agostina Belli, Claude Brāssevr, 
Aido Maccione, Adolfo Celi, Valentina Cortese, Guy 
Marchand, Mirko Lacobacci-Puntor. 


trizantă, încărcată de sensuri chiar cind 
ideea de bază nu cerea drept de premieră 
mondială. Astăzi foarte rar mai simţi zvic- 
nirea unei scăpărătoare asociații de mon- 
taj, a replicii-bici care a făcut școală după 
Bardem, a subtextului metaforic ce ridica 
aluzia la rangul unui simbol filozofic ca in 
strălucitele finaluri ale Morţii unui ciclist 
ori ale Străzii... in Puntea, tonul critic e 
direct dar sec ca într-un 


discurs sociologic; 


pină şi aderarea finală a mecanicului la 
grupa sindicală din atelier se face cu pan- 
carte şi pumni ridicați ca într-un afiș elec- 
toral. Didacticismul lui Bardem devine In- 
duioșător, tezismul lui frizează ridicolul. 
Unde sint subtilele «punți» de odinioară 
pe care le arunca spre spectator, un regizor 
plin de forță și inteligenţă artistică, declan- 
şind energii emoţionale ce dovedeau o 
atitudine politică la fel de fermă — şi mai 
eficientă — ca aceea pe care o clamează 
(oare de ce atit de tare?) în acest film osten- 
tativ și strident? 


Alice MĂNOIU 


Producţie a 


Alfredo Landa, Josele Roman, Simon 
ca Arie Pica ANDI Model: Escano, Gofman 
obos. 


Polițistul 


pilot de curse 


Acelaşi Stelvio Massi care a 
semnat regia filmului «Mark 
polițistul» ne propune acum 
performanțele detective si 
sportive ale unui alt poliţist. 
Această nouă cursă pe urme 
le răulăcâtorilor, pentru resta- 
bilirea legalității, se încadrează de la sine 
in seria atit de vastă a filmului de gen, 
intrat în rutina jocului de-a hoţii şi vardiștii 
şi chiar Intr-o anume rutină a «suspensu- 
lui-previzibil», ceea ce în fond este un 
nonsens. Acum, elementul care particula- 
rizează Intrucitva profilul personajelor, re- 
prezentante ale conflictului dintre lege şi 
fără-de-lege, este pasiunea «capilor» celor 
două tabere pentru volan. Ambele «echipe» 
alinează clțiva redutabili aşi ai volanului 
(măestrie ce culminează firește, In calitățile 
nolițistului-şef şi ale gangsterului-şe!) care 
ansformă urmăririle în performanțe demne 
le raliu şi În numere de cascadorie auto- 
nobilistică. Această particularitate extinde 
ı amplifică considerabil volumul sunetului, 
dar şi gradul de spectaculos. Mai mult, 
autorul acordă Impricinaţilor pînă şi dreptul 
la fair-play-ul sportiv, deşi miza duelului 
te de citeva puncte în plus sau în 
pentru o calificare, ci de cîțiva ani în 
plus sau în minus de stat la pușcărie. 
Polițistul pilot de curse este, deci, u: 
onest film de serie și ar putea rămine dou: 
atit, dacă nu l-am privi in contextul pre 
1 realităților italiene, cind, sintem obligaţi s4 
+emarcăm, dincolo de ficțiunea povestiri 
citeva valențe de film-documentar. Filmul 
pare pe ecranele noastre chiar In săptă 


nema 


i ki. 


idealistul | 


Intre două replici, prima, 
| «Oamenii sint cu toții buni», 

si ultima, «Sint singur. Singur 

cuc», care amindouă aparţin 
f personajului principal, Mar- 
| tin Kacur (extras din romanul 

ce poartă ca titlu numele său 
și aparține scriitorului iugoslav Ivan Kancar) 
se desfășoară un film, se consumă o viaţă, 
dar, mai ales, se distruge un ideal. Idealul 
unui idealist. Al unui om care, avind capul 
doldora de cele mai firești, de cele mai la 
mintea cocoșului idei de progres, irită, pină 
la exasperare, în primul rind pe exponenţii 
puterii din acea vreme (stat și biserică), 
apărind în ochii acestora ca un revoluționar 
primejdios. 

Revoluționar, la drept vorbind, şi era, 
fără s-o ştie însă, sau, mai bine-ais, fără 
să-şi definească — prin acest termen — 
permanenta lui nemulțumire şi veşnicul 
siu protest. Pentru că, ce inseamnă a li 
revoluționar, dacă nu a dori să schimbi 
societatea, să o faci altfel, să o faci mai 
bună, aprinzind minţile celor neluminati, 
adică să incerci, dacă nu chiar să cunn 
cursul unei evoluţii, măcar s-o faci (ca in 
cazul de față) să devieze de pe făgaşul ei 
Din păcate, învățătorul nostru (pentru că 
de un învăţător e vorba) este incapabil 
să-şi transforme atitudinea lui militantă 
în politică. Țelul său rămine, evident, susţi- 
nerea unor clare — pentru el ca şi pentru 
noi — idealuri, dar armele cu care luptă, 
pentru a-și atinge acest scop, sint visele. 
lar visele n-au putut niciodată, doar ele, 
să se bată, eficient, cu realitatea. 

Rezultatul: visina cu ochii deschişi la 
un mai bine pentru toți, învățătorul o duce 
el, din ce în ce mai rău. Încet. dar cu atit mai 
sigur, crezul lui în viață, profesiunea s: 
de credinţă, ca şi încrederea în ei insusi 
sint devorate, ca la un festin al canibalilor 


A te implanta 
în solul țării tale... 


minile cind poliţia italiană, obligată să tacă 
an de an față valului crescind de terorism, iși 
concentrează toate forțele pentru desco- 
perirea răpitorilor liderului partidului demo- 
crat-creștin, Aldo Moro; apare cind un 
senator italian apreciază numărul terorişti- 
lor din italia la şapte — opt sute, iar al 
celor ce li asistă la opt mil. În această atmos- 
feră un film care ne familiarizează, fie şi 
parțial, cu metodele și mecanismele de 
lucru ale poliției pentru a depista pe cei ce 
acționează din afara legii, capătă de la sine 
valoare de document. lată un exemplu din- 
tre cele mai potrivite pentru a ilustra cum 
tilmul devine de la sine oglinda epocii și 
a societăţii sale putind, dacă nu să o schim- 
be, măcar să o influențeze prin crearea unui 
curent de opinie. Acum, admirația expri- 
mată față de profesiunea de polițist, față de 
acei oameni ai dreptăţii ce îşi riscă viaţa clipă 
de clipă pentru a apăra existenţa şi bunurile 
concetăţenilor lor — capătă și o evidentă 
eficiență de ordin social. Puternica şi tradi- 
lionala implantare a filmului italian în solul 
realităţii țării sale şi-au spus și de astă dată 
cuvintul. 


Adina DARIAN 


Producţie a studiourilor italiene. Regia: Stelvio 

Massi: Cu: Maurizio Merli, Giancarlo Sbragia, 

Arie înfanti, Lilli Carati, Glauco Onorato, Orazio 
rlando 


Un film în care se consumă o viață, 
dar mai ales se distruge un ideal 


de toți cei din jur, de la nevasta stupidă, 
superficială şi hrăpăreaţă, pħnă la prietenii 
oportunişti şi abili, care-i vor prelua, nu, 
nu ideile lui minunate, ci spoiala lor, atunci 
cind ele vor fi ajuns la modă, pină la repre- 
zentanţii «ordinei» care-l! vor pune «cu botul 
pe labe» prin binecunoscutele și bineveriti- 
catele metode ale umilirii perpetue și mi- 
zeriei perfecte. 

Poate că Invăţătorul nu a fost destul de 
metodic, poate că idealistul nu a fost destul 
de lucid, poate că omul nu a fost destul de 
dirz. Se poate, dar el avea numai datele unui 
om şi, ca orice om, pe lingă o sumă de neo- 
bișnuite calități, avea și o seamă de obiș- 
nuite slăbiciuni. Neiertătoare față de el, de 
iertat din punctul nostru de vedere. 

Personajul de ficţiune (literară și cinema- 
tografică), numit Martin Kacur, Imi aminteș- 
te — scuzată fie apropierea — de o exem- 
plară personalitate reală numită Thomas 
Morus. Cu unele deosebiri, mai puțin în 
idealele lor idealuri, cit în condiţiile în care 
acestea au luat naştere. În timp ce unul iși 
argumenta «Utopia» ca filozof (şi ministru) 
de curte, în plin ev mediu, celălalt işi susţi- 
nea «utopiile» ca invățător de țară (mutat 
mereu disciplinar), în plină epocă modernă. 
Şi unul şi celălalt, insă, şi-au inchinat exis- 
tența unui crez și unei credințe şi au plătit 
această perseverenţă cu viața. Nu mai are 
nici o importanță dacă primul s-a sinucis, 
acceptind să-și pună capul pe un eșafod, 
iar celălalt s-a sinucis, hotărind să se inve- 
lească într-o mantie de zăpadă. Amindoi au 
fost călăuziţi de aceleaşi năzuinţe. Şi amin- 
doi au fost, de fapt, ghilotinaţi de acelasi 


câlău. 

RL 
Producţie a studiourilor spaniole. Scenariul 
si regia: J.A. Bardem. imaginea J.L. Akcaine. Cu: 
care actorul a luat Premiul de interpretare masculină 
ta festivalul internațional! de la Moscova,-din 1977. 


13 


pe ecrane 


“Un. 
parfum 


exotic 
(Urmărire 


A 


LA i 


U rirea periculoasă 


Policier în culori, pe «ecran lat» cu rit- 
muri antrenante. Pe deasupra: zgirie-nori 
dar și păduri evanescente, impuşcături dar 
şi ciripit de păsărele, urși în mărime natu- 
rală și super- «sedative» de anihilare a 
voinţei, văzduh, ocean, peşteri şi cite și 
mai cite profesionist asamblate într-un fel 
de «basm-modern-bine-făcut-cu-poze-fru- 
moase», Morioka-Făt-Frumos înfruntă In- 
tr-un singur film situaţii atit de neverosimile 
cit alţii în șapte filme, şi e salvat de aleasa 
inimii, călare pe un murg Inspumat într-un 
Tokio supraaglomerat. Ea nu numai că 
sosește cu herghelia la momentul oportun, 
dar Îi pune şi comprese, li oferă şi un avion 
(ce e drept, şi el o salvase din ghearele 
ursului), ba chiar îi sugerează cu delicată 
insistență că tare ar mai renunţa la policier 

entru un pur şi un simplu love-story. 
ntr-un astfel de basm, chiar și clişeele 
capătă un parfum exotic. În plus, nu poți 
contesta (In sfera circumscrisă) minuţiozi- 
tatea argumentărilor şi claritatea motiva- 
țiilor. Cu nostalgic gind spre samurai şi 
sfioase gheișe contempli acum japoneze 
gătite după moda italiană şi pumni impărțiți 
a l'américaine. Poveste de nicăieri (ori de 
ori unde) sau «Nimic despie Japonia» 

Eugenia VODĂ 


Un film de: Junya Sato. Cu: Takakura Ken, Ryoko 
Nakano, Yoshio Harada Eiji Okada, Ryo Ikebe, 
Kunie Tanaka, Hiroko Isayama. 


Maşina de întinerit 


Nicăieri ca In domeniul comediei, gustul 
personal (format de cultura, sensibilitatea, 
mediul, predispoziția nativă spre umor ori 
dimpotrivă) al creatorului și ulterior al re- 
ceptorului (inclusiv cel de specialitate) 
nu-și spune atit de hotăritor cuvintul. La- 
crima ciștigă pe oricine. N-ai nevoie de 
cine ştie ce pregătire sau talent. Zimbetul 
Insă e mai aristocrat. Contrar opiniei cindva 
incetățenite, el presupune tot ce spuneam 
mai sus, plus o anume apartenență la un 
tip de umor. Sau o predilecție către o cetă 


Zilele filmului din 


R. P. Bulgaria 


Incorigibilii zburători 


O nostalgică privire aruncată în urmă, în 
vremea începuturilor revoluției pentru so 
cialism. O reverie despre acei nelnfricati 
zburători care au inceput să construiască 
lumea de azi cu sufletul plin și cu stomacul 
gol. Ei, zburătorii, care nu s-au precupetit 
pornind pe un drum, atunci cînd singura 
recompensă a carnetului de partid era tem- 
nita sau glontul. Acestor idealişti le este 
dedicat filmul regizorului lanko lankov 
ca un omagiu. El reinvie poezia primului 
sărut furat pe obrazul iubitei, la adăpostul 
steagurilor roșii, reînvie trăinicia prietenei 
de neînlocuit, cimentată în focul luptei, 
supusă atit de des despărțirilor fără intoar- 
cere. 

Un omagiu poetic pentru a nu uita pe cei 
ce au zburat pe aripi de ideal; dar și pentru 
a aminti celor ce i-au urmat că în viaţă nu 
poți avea doar drepturi, fără datorii. Adios 
muchachos se intitulează acest film și 
simţi regretul acestui «adios» rostit în gind 
de luptătorul de ieri, rămas și astăzi să 
străbată pe bicicletă străzile pline de ele- 
gante maşini. 

Ivan Nicev, un regizor din tinăra generaţie, 
işi dedică cel de-al doilea film al său (Cu 
stele în păr și lacrimi pe obraz) pio- 
nierilor artei dramatice de la sfirşitul secolu- 
lui trecut din Bulgaria. Cu respectuoasă 
admiraţie pentru viaţa lor investită pe frontul 


tenie mai largă, dintr-o familie de naţiuni. 
Probabil că de aceea mulți dintre noi, mai 
deprinși cu subtila glumă latino-galică a- 
derăm mai greu la farsa groasă. La comedia 
cu anume situații, cu gaguri să le numim 
burleşti, deşi termenul fusese mult înnobi- 
lat la Keystone, cu situaţii-gen femei trans- 
formate în bebeluşi dintr-un supraconsum 
de spanac, cu maşini de Intinerire a vacilor 
folosite de niste escroci pe cobai umani, 
cu strip tease-uri involuntare într-o ambianţă 
de uluire locală și harababură internaţio- 
nală. S-ar putea ca unii să se distreze la 
atari peripeții groase şi fără noimă (dar 
nu pe linia absurdului generator de comic 
autentic); s-ar putea ca unii să se plicti- 
sească virtos. Mărturisesc că mă număr 
printre cei din urmă. Chestiune de gust, 
cum vă ziceam. 

Alice MĂNOIU 


Un film de: Vac/av Vorlicek. Cu: Vladimir Mens:+ 
Jiri Sovak, Michal Kocourek, Ondrej Hach, Iv- 
Janzurova, Josef Somr, Peir Kostka, Juraj Herz. 


Dupå 38 de ani de la premieră, spada şi 
mustata lui Errol Flynn sint tot atit de cuceri- 
toare; ele continuă respectiv să reteze pe 
ecran, capetele dușmanilor, iar In sală, 
inima admiratorilor de ambe sexe. Pe seama 
cui să punem acest incontestabil succes? 
Dincolo de romantismul exuberant și de- 
sigur contaminant al piratilor luptindu-se pe 
întinsul mărilor pentru culorile țărilor lor 
cu un fair play demn de un teren de sport, 
filmul are solidele atu-uri ale şcolii ameri- 
cane clasice de film: intrigă bine articulată, 
condiționare psihologică a relaţiilor dintre 
personaje, reconstituire minuțioasă a epocii 
(corăbiile navigatorilor din sec. XV sint 
adevărate bijuterii), interpretare de calitate. 
Spectatorul mai bătrin cu patru decenii 
de cinema nu trebuie să se lase furat de 
senzația unui «déjà vu» al filmelor care di 
fapt i-au urmat și nu l-au precedat 


Producţie a studiourilor americane. Un tilm de 
Michael Curtiz; Cu: Errol Flynn, Brenda Marshal! 


Zmeul de hirtie 


Apetenţa publicului nostru pentru filmul 
indian ni s-a revelat încă cu 20 de ani in 
urmă de la «Vagabondul». Poveştile unor 
o mie și una de nopți, cu o mie şi una 
de intimplări dintre cele mai neverosimile 
şi totuși posibile, cu regăsiri sau des- 
părțiri, cu copii adoptați sau pierduţi, cu 
travestiuri sau substituiri, poveşti ce ape- 
lează in primul rind la sentimentalismul 
personajelor ca şi la cel al spectatorilor 
şi care par să nu atingă niciodată un punct 
final, povești ce se desfășoară într-un ritm 
molcom, adesea inginat de melodii cintate 
la lăută, aducind cu ele ceva din vraja din- 
totdeauna a orientului — constituie întot- 
deauna structura filmului indian. Zmeul de 


artei într-o vreme cind slujitorii ei nu se 
bucurau nici de stima contemporanilor, 
nici de condiţii de viață ușoară, regizorul 
face elogiul — sobru în expresie dar exaltat 
în conținut — reuşind să recreeze boema 
si parfumul existenţei acelor şi ei romantici 
zburători. 

Cu prilejul acelorași zile am putut revedea 
filmul-baladă, Vremea bărbaților în regia 
lui Eduard Zahariev; film «rostit» doar prin 
imagini ce reconstituie dramaticul obicei 


Vremea bărbaţilor, un excelent film al cineaștilor bulgari, 


înrudit peste 


film francez, Vrăjiroarea 


hirtie, pe parcursul a 4350 metri de peliculă 
adică a 18 acte, adică a peste 3 ore de pro 
sectie nu face excepție de la această regulà 


Asociaţia cineaștilor 
E e ul 


Pe agenda de lucru 
a unei luni: 
dezbateri, întilniri 
cu publicul, 
cu cineaști 
români și străini, 
participări 
la festivaluri 


a şedinţă trimestrială a 
a avut 


Producţie a studiourilor indiene. Un film de 
Shakti Samanta, Cu: Asha Parekh, Rajesh Khanna. 
Prom Chopra 


Harababură 


Musical inspirat, deconectant, decontrac- 
tant, fantezist și umoristic pe o temă cit se 
poate de educativă: copii, ascultaţi-vă p- 
riptii. părinti înțelegeți-vă copiii. 


Un film de György Palasthy. Cu: A.J. Sorokoletoi 
Bea Balasthy, Peter Szokol, Tamas Sonkoly, Gabrieli. 
Scheer, Kati Simon, Tibol Kovats, Domokos Hajdu. 


ua mame 
asupra 


Poveste dramatică a unei existențe activității Asociaţiei pe anul 1977, Ra- 
care-și are rădăcinile în tragicul război omisiei de cenzori, Planul de 
fratricid dintre cele două Vietnamuri. Bio- i de venituri şi cheltuieli 
gratii pline de neprevăzut reflectind In des- PI aude foaie tari 
tinele individuale destinul eroic al unui aipa i n Total e atei 
intreg popor pentru îmbunătățirea 

rdareap 


juriilor pentru premi 
virea unor 
onsiliului. Au luat 


Un film de: Khac Loi. Cu: Thuy Van, Lich Du 
Pham Thu An, Tran Trung Dung, Thu Hien, Huy 
Cong. 


Mircea Mureşai 
rgiu Nicolae 
Organizaţiei de bază 
următorii membri ai c 
Geo Saizescu, F! 
Dumitru Carabăț, Mirel Ilieş 
Bratu, Ilarion Ciobanu, Adrian Nicolau, 
Victor Antone tus Mesaroş, Er- 
nest Maftei, Malvina Urşianu, lulian 
Mihu, Nicu Stan, Doru Segal, Constan- 
tin Pivniceru, Dan Piţa, Vlad Bitcă 
Kiami! Kiamil, Ovidiu Gologan, Călin 
iman. 999 Reuniunile săptămi- 
Clubului criticii din luna apri- 
conduse, potrivit rotației, de 
ianu şi Cristina Cor 
Din conducerea Asociaţiei, la ultimele 
ședințe au luat parte ca invitaţi regizo 
rul lon Popescu G naristu 
Dumitru Carabăţ. eee ma întru 
nire a Cine-cenaclului «Contempora- 
nul», org at de redacția istei cu 
acelaşi titlu, la Centrul de îndrumare a 
creației populare și a mişcării artistice 
de amatori, s-a bucurat de participarea 
și concursul regizorilor Mircea Veroiu, 
Alexandru Tatos şi losif Demian. 
Discuţiile au tost conduse de criticul 
Calin Căliman. Tema întrunirii a fost 
S.D «Decupajul regizoral», în şedinţă dez- 
bătindu-se deasemenea filmul de cine- 
club Un țăran de Gheorghe Eft 
(Cinestudio 8). 999 Criticul de f 
Magda Mihăile: a prezentat o e 
nere în cadrul lecto 
şi cultu inematogra 
piul Brașov, program în 
celei a doua ediţ 
național «Cintarea României» 
Festivalul filmului de amatori din ju- 
dețul Brăila şi din județele limitrofe, în 
cadrul etapei de masă a Festivalului 
național «Cintarea Românie 
nit un număr de 30 de producții reali- 
zate de cineamatorii din judeţele Brăila, 
Galaţi şi Vrancea. Președintele juriului 
a fost regizorul de filme de animaţie 
George Sibianu. 999 Geo Saizescu 
Violeta Andrei, Vasilica Tastaman, 
Rodica Popescu, lleana Stana lonescu 
Paula Chiuaru, Florin Piersic, Jean 
Constantin şi compozitorul Temistocle 
Popa s-au întilnit cu spectatorii din 
oraşele Bucureşti, Constanţa, Turnu 
Cluj-Napoc 
putul unei serii de intilniri pe e 
realizatorii filmului Eu, tu și Ovidiu 
le au cu spectatorii din întreaga țară 
zorul lon Pope 


Apetența publicului pentru 
melodramă /Zmeul de hirtie) 


Bătălia navală din 1894 


Fim epopee inchinat războiului dus dı 
poporul chinez pentru salvgardarea inde 
pendenței. Pentru spectatorul de azi din- 
colo de mesajul eroic al luptei, autorii au 
reconstituit cu maximă minuţie și cu un 
remarcabil simț plastic viața din China 
de la sfirșitul sec. XIX, culminind cu marea 
confruntare navală. Filmul devine astfel 
un documentar recreat cu mijloacele = 


Un film de: Lin Nung. Cu: Li Mo-jan, Pu Keh, 
Wang Chiu-ying, Chou Wen-pin, Li Chieh 


al vinătorii de neveste; film care trebuie 
văzut neapărat și pentru rolul, asemănător 
întru citva cu cel al Marinei Vlady din «Vrăji- 
toarea», al tinerei şi foarte talentatei Mariana 
Dimitrova. 

Trei filme, trei momente, trei experiențe 
din viața unui popor traduse prin limbajul 
filmului în emoție artistică. 


Simona DARIE 


ani cu un cunoscut 


irea conducăto 
şi uniunilor de 
ialiste, care 


t american David Damby a fost pri- 
mit la ACIN de regizorii Mircea Mure- 
Geo Saizescu, Titus Mesaroș, 
Croitoru şi de criticii Florian 
a şi Valerian Sava. 999 lon Po- 
scu Gopo, Cristiana Nicolae, Ha- 
ralambie Boroş şi Ştefan Horvath au 
rticipat 
astre la Fe 
lui maghiar de la Pecs 
Ovidiu GEORGESCU 


filmele poetului 


A debuta în cinematografie 


Nerv, vină dramatică, maturitate artistică — iată ce aduce tînărul 
Daneliuc cinematografului modern (Ştefan Iordache şi Costel Constan- 
tin în Ediţie specială) 


Cu ani în urmă un debut în 
cinematontalie serata, cu 

un eveniment cosmic. Mi-a- 

MENIK) mintesc că o foarte bună 

| prietenă, plimbindu-ne o- 
| dată pe străzile însorite ale 
Bucureștiului, m-a înghiontit 

energic ca să nu pierd evenimentul, ca şi 
cum ar fi fost vorba de o ființă extraterestră. 
— Vezi tinărul cu părul negru vilvoi care 
trece strada, a primit aprobarea pentru 
ntrarea filmului în producţie. Nici mie 


Maturitatea artistică 
nu se măsoară 
după vechimea 
în cîmpul muncii 


nu-mi venea să-mi cred ochilor; chiar aşa 
să fie? 

Am stat amindoi pironiţi locului și i-am 
admirat silueta glorioasă. Argumentele care 
se aduceau erau dintre cele mai diverse. 
Un poet sau un romancier n-are nevoie decit 
de talent pentru a debuta. Nici pictorul n-are 
prea multe dificultăți pentru a cuceri gloria, 
dacă o merită. Da, desigur aceste argu- 
mente stau şi astăzi în picioare. Numai că 
insistența cu care erau scoase zilnic la 
plimbare în aer liber dovedeau cind o ne- 
Incredere în tinerii cineaști, cind o spaimă 
în fața acestora. Prinsese rădăcini pre- 
judecata convenabilă unora — nici o pre- 
judecată nu se clocește Inainte de a avea 
un număr de beneficiari — cum că filmul 
ar fi privilegiul venerabilităţii, că numai 
ajungind cu un picior în groapă ai puterea 
de a face un film bun. Și aici e ceva adevărat 
— prejudecata ca să reziste trebuie să se 
alieze cu un dram de realism, poeţi și com- 
pozitori geniali In virsta adolescenţei cu- 
noaștern cu toţii; copii — regizori geniali 
istoria culturii nu cunoaște. Toate astea 
sint adevărate, dar de aici pină la a privi 
cu neincredere tinerele talente e o cale 
suspect de lungă. 

Experiența glorioşilor ani ai tinereţii ei 
o cunosc cel mai bine și știm cu toţii că 
filmele autentice despre tineret nu ne priso- 
sesc. Se pune desigur problema maturi- 
tății artistice: o problemă într-adevăr se- 
rioasă, dificilă. Arta regiei, şi cea teatrală 
şi cea cinematografică se naște tocmai — 
mai mult ca oricare altă artă — din lupta 
împotriva inerţiei, a clişeelor, a interpretări- 
lor obtuze, ori în această privință, contorm 
legilor naturii, tinerii sint cei mai receptivi. 
Maturitatea artistică nu este obligatoriu 
legată de virstă — aici n-are importanță 
vechimea în cimpul muncii — în artă, gra- 
dele nu se ciștigă ca în învățămint după 
un număr de ani. Am văzut cu ochii regi- 
zori care, deși se grăbeau să-și sărbăto- 
rească semicentenarul, habar n-aveau de 
meseria cărora își dedicaseră viața, sănă- 
tatea și lipsa de har; am văzut regizori 
tineri, foarte tineri chiar, devoraţi de pasiune, 
obsedaţi de idei sau capabili de opere 
mature, în veci inaccesibile orgolioşilor 
cărunţi. Nici experiența de viață înțeleasă 
în sensul ei epic și nu cel interior — nu e 
un criteriu. Am cunoscut oameni cu o 
bogată experiență de viață, trecuți prin 
războaie si divorțați care n-au înţeles nimic 


din ce au trăit. Asta nu înseamnă că pledez 
pentru o experiență exclusiv «interioară», 
departe de mine asemenea ginduri păcă- 
toase, nu cred în regizorul care-şi «des- 
păduchează» viața interioară, dimpotrivă, 
regizorul tinăr trebuie să aibă o foame de 
lup pentru tot ce inseamnă realitate ime- 
diată, să privească totul cu pasiune, cu 
ochi deschişi, cu o nobilă lăcomie. Vege- 
tarienii spiritului nu inspiră nimănui in- 
credere 

Debuturile ultimilor ani: Andrei Cătălin 
Băleanu, Stere Gulea, Cristiana Nicolae. 
Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc, sper 
că dovedesc — măcar parțial — justețea 
acestor Însemnări 


Teodor MAZILU 


profesiune 
de credinţă 


filmul românesc si creatorii săi 


Un posedat de film 


| imre cei mulți, care văd 
| în Sergiu Nicolaescu u- 
nul din realizatorii de 
ema mare prestigiu ai cine- 
matografiei noastre, și 
ceilalți, mai puțini şi mai 
cusurgii, care se indoiesc 
nu numai in privința calităților sale de 
regizor şi actor, dar atacă totul, inclusiv 
zimbetul pe care-l adresează publicului, 
be aceste două categorii, zic, se allă 
o alta, mai obiectivă şi mai domoală 
după părerea noastră, care vede in 
reputatul om de film nu numai fenome- 
nul (indiferent cu ce adjective, dar el 
trebuie constatat), ci și esența, desco- 
perind sau redescoperind acea necesi- 
tate a cinematogratului, apărută încă 
din perioada marelui mut, de a-și făuri 
idoli capabili să impartă milioanele de 
spectatori în tabere adverse, in pentru 
şi contra incrincenaţi, porniţi într-o 
beligeranță care uneori ține decenii, cu 
campanii și asedii în toată legea, cu 
pinde şi capcane care fac, între altele, 
hazul adevărat al mașinăriei inventate 
de Lumiăre. Dacă filmul, în totalitatea 
lui, poate fi comparat cu un imperiu, 
viriurile lui care rezonează într-o anu- 
mită epocă, asemeni copacilor de pe 
creste (actorii şi regizorii de faimă), 
pot fi comparaţi cu marii comandanți 
de oști care aduc Cezarului — film exact 
ce-i al Cezarului — film, strigătele de 
triumt ale extaziaţilor din staluri, dar şi 
mirlielile uneori indreptăţite ale critici- 
lor bazaţi pe opuri savante, In care cele 
o mie și una de estetici ale artei de 
pină acum sint chemate să dinamiteze 
neteoreticul spirit-avalanșă al celor care 
plătesc biletul fiindcă vor să vadă totul, 
plus încă ceva, dacă se poate, măcar o 
frintură din imperiul secret in care ce- 
luloidul e transformat în senzaţie. 
Sergiu Nicolaescu, în peisajul fil- 
mului nostru, este unul dintre puținii 


Caut un film care mi-a plăcut cîndva. 
Dacă nu-l găsesc, îl fac eu! 


Atecţiunea mea pentru 

film începe de pe vremea 

nema cind aveam şase-şapte 
, ani şi cind plecam de 

acasă cite o zi întreagă 
şi mă ascundeam în sala 
cinematografului din cartier. Acolo, În 
rindul intii, pe bănci de lemn, cu un 
pumn de seminţe de floarea soarelui 
sau o pungă cu bomboane in braţe, 
sufeream cu ochii pe ecran, crezind 
cu sfințenie tot ce se petrecea pe pinza 
magică. Erau filme pe care le vedeam 
de citeva ori. Uneori luam cu mine şi 
pe un prieten, care era de acord 
să-i povestesc dinainte ce se întimpla 
pe ecran, treabă ce devenise un joc, 
partenerul acceptind cu respect să-i 
dezvălui, in timpul proiecției, momente- 
le cheie ale filmului. Mai tirziu. mer- 


geam la cinema chiulind de la şcoală, 
o vreme m-am căit pentru ceasurile şi 
zilele pierdute in fața ecranului, dar 
cum nu poți şti niciodată încotro te duc 
paşii inconștienței, rămine să dove- 
dească viaţa dacă am făcut bine sau 
tău 
Ţin minte că atunci, demult, am 
văzut un film care m-a impresionat 
foarte puternic, nu ştiu cum se chema 
și acum ce se întimpla în An 
at, ani de-a rindul, să-l revăd; 1 
anii studenţiei, urmăream, la facultate, 
mele vechi din aceeaşi dorință 
de a da din nou de el. N-am reușit 
nici pină acum, dar continui să sper 
că-l voi reintilni odată. Dacă nu, am 
să-l scriu şi am să-l filmez aşa cum 
mi-l imaginez acum 


Dan PIŢA 


Un regizor și un actor pe 

chipul căruia strălucește nu 

numai zimbetul. ci și 
sudoarea 


care validează pe deplin aceste conside- 
raţii, demersului lui filmic plecind nu de 
la «conceptul care se cere desfășurat», 
cum se scrie intr-un monumental tra- 
tat de estetică, ci de la public, de la 
nevoia acută a acestuia de a se vedea 
implicat fără multă tevatură într-o «po- 
veste», care, chiar dacă n-a existat 
aevea niciodată, capătă statut de reali- 
tate prin simpla existență de pe ecran, 
rizind puţin de logică şi de silogismele 
teoriei, fiindcă  silogismele gustului 
popular au fost intotdeauna altele decit 
acelea ale manualelor venerabile din 
biblioteci. El, Sergiu, cum i se spune 
nu numai in România, ci și aiurea, la 
tropice sau In cine ştie ce fiord nordic, 
in vreo 30 de filme pe care le-a tăcut 
singur sau în colaborare, în multe roluri 
pe care le-a interpretat singur sau în 
colaborare (în unele scene de casca- 
dorie se vede că nu-i el, lipseşte tipul 
de magnetism Nicolaescu), a plimbat 
spectatorii printre daci şi romani, prin- 
tre curați și necuraţi (nu numai «mlini- 
le»), printre comisari care acuză și 
nemuritori convertiți în zile fierbinţi, 
prin scene de osindă şi prin accidente, 
prin Războiul de independenţă de la 
1877 şi prin acela al simplei lupte pentru 
supraviețuire din cărțile lui Jack Lon- 
don, cu ultimul mohican, pe lingă lacul 
Ontario şi prin preeriile vestului sălba- 
tic, printre piraţii din Pacitic, după co- 
mori, în căutarea aurului deci, într-o 
bătălie pentru Roma și prin răzbunări 
sudice, tutelat insă mereu de acea ame- 
morie a trandafirului» care li benefică 
tinerețea și li asigură bătrinețea măcar 
cu o floare. 

Care ar fi caracteristica principală a 
lui Sergiu Nicolaescu? Ei bine, nu cred 
că divulg vreun secret nici măcar ace- 
lora care-și imaginează poate că el 
tace filme cu nonşalanţă și detașare, 
că ar fi un «norocos» cum n-a mai văzut 
Dimbovita şi că e deajuns să zimbească 
pentru ca filmul să ajungă direct pe 
retina spectatorilor. Sergiu Nicolaescu 
muncește cum rar muncește un om, 
uneori cite 12 ore In șir, este un organi- 
zator de producție cum nu avem altul, 
un «posedat» în sensul ouvrier al cu- 
vintului, un împătimit care transformă 
chiar şi un banal accident de circulație 
în fapt de film (în Accident, secventa 
maşinii cu laptele imprăștiat pe șosea 
este cinâ-verit6), un star pe chipul că- 
ruia străluceşte nu numai zimbetul, ci 
şi transpirația. Dacă uneori s-ar grăbi 
mai încet, cum spuneau anticii, şi dacă, 
uneori, memoria trandafirului i-ar flu- 
tura pe sub gene imagini mai pline de 
sens şi substanță, mai adinc umane, 
descotorosindu-i arta de etemeritatea 
unor candori de circumstanţă, atunci el, 
Sergiu Nicolaescu, ar fi într-adevăr un 
norocos cum n-a mai văzut Dimbovita. 


Răzvan POPOVICI 


carnet 
de lucru 


Vine, 
vine meteorul... 


S-au primit toate asigurările că Me- 
teorul nu va fi un nou film-catastrofă. 
Nu. El va fi — zic producătorii — eve- 
nimentul cinematografic al anului, dar 
nu va fi un film de groază cosmică. 
Chestia e simplă dar, după buget, enor- 
mă: un meteor de dimensiuni inimagina- 
bile vine spre Terra, gata s-o bușească. 
În fața prăpădului, savanții lumii (Sean 
Connery — Bryan Keith — etc. În dis- 
tribuție apare şi Natalie Wood pe post 
de interpretă) işi vor pune mintea la 
contribuție să salveze omenirea și-o 
vor salva. Henry Fonda va îi preşedintele 
Statelor Unite. Ronald Neame — cel ce 
a regizat Aventura lui Posselidon — 
fi-va regizorul. Zeci de specialişti au 
recenzat în detalii toate căderile de 
meteoriți din istoria astronomiei. E- 
tectele speciale vor fi şi mai şi decit în 
Războiul stelelor. Să nu vedem stelele 
verzi ale insuccesului —e tot ce se 
roagă cosmosului, finanţatorii specta- 
colului. 


Standardizarea 
producției de ficţiune 


Al 18-lea Festival internaţional al til- 
mului de televiziune — organizat la Mon 
te Carlo — n-a fost deloc faimos. In- 


A ipii 
Zeița stă la soare, 
în parc! 


«O zeiță vie», sau, mă rog, «un fel de 
zeiţă vie.» «O stea căzută din cer intr-o 
Americă uimită care n-are ochi decit 
pentru ea». Care ea? Ea — aceea care 
primește 700 de scrisori pe zi. Cea care 
sfătuiește milioane de americance cum 
să-şi îngrijească frumusețea, propunin- 
du-le peste 40 de produse cosmetice 
ale întreprinderii Faberg6; ea — o sa- 
tariată a întreprinderii Fabergé, «public 
relations», dar cu un contract fabulos 
care-i permite să plece de pe platoul 
de filmare a reclamelor, argumentind 
că «azi nu e în formă», ca primadonele 
caricaturizate în filmele schematice. În 
trei cuvinte: Farrah Fawcett Majors — 
cea acreditată de institutul de sondaje 
Gallup drept vedeta cea mai populară a 
continentului american. A continentu- 
lui? Chiar așa. Adică din Canada pină 
la Capul Horn? America e mare. Gloria 
artistei nu e mal mică. În ce a jucat? - 
vor intreba, firesc, cinefilii. Răspuns 
«zeița vie» nu a jucat în nici un film. 
Atunci? Răspuns: ea a jucat într-un 
tele foileton de mare succes, dar nu de 
mare calitate — «Nostime femei» — 
și a realizat un poster (foarte pudic, se 
precizează) intr-un tiraj de 5000 000 
de exemplare. Toate acestea să fie 
suficiente? Răspuns: se pare că da. 

Serios vorbind, pe ce se bazează 
forța acestui nou mit — aflat deja in 
concurență cu M.M. (Michèle Morgan 
sau Marilyn Monroe), B.B., Rita Hay- 
worth şi Ava Gardner? Ceva trebuie să 
tie la bază. Nu intri în mitologia femeii 
frumoase, ba chiar a simbolului ei, așa, 
din nimic, dintr-un foileton și dintr-un 
poster. Glumă, glumă, dar brinza-i pe 
bani (Răspunsul lui Nicolae lorga, cînd- 
va, la aceeaşi idee de «frate, frate, 
dar brinza pe bani»: da, dar asta-i 
valabil doar între brinzari!) Or, tocmai 
așa, serios vorbind, problema are haz 
— haz, dar și semnificaţie pentru com- 
plexele condiții care modelează, azi, 


Henry Fonda în Meteorul cere 

«relaxe». Filmul nu e de groa- 

ză. E în cosmos, e spațial, 

da-i cu pace pe pămint. Mare 
bucurie! 


tr-o moțiune votată în unanimitate, ju- 
riul a constatat «calitatea medie a pro- 
gramelor prezentate» şi a cerut «mai 
multă grijă și rigoare în alegerea ope- 
relor». Juriul a mai precizat că e de luat 
in seamă și «ipoteza unei crize generale 
a producţiei de ficțiune» (termenul ni se 
pare savuros —n.r.), criză legată de 
industrializarea televiziunii care ar duce 
la o standardizare a produselor. În 
acest sens, filmele americane — unul 
despre copilărie, altul despre familie, un 
al treilea despre virtutea răsplătită — şi 
alte două «polițiste» vest-germane au 
apărut ca tipice produse de serie van- 
dabilă, de marfă pentru toate gusturile. 
O poveste cehă despre alcoolism, trei 
filme franceze marcate de-un suflu prea 
scurt al epicului, un Macbeth bulgar 
au dezamăgit, deasemenea. Au fost 
premiate un film englez, de-o periectă 
măiestrie a regiei, descriind subtilele 
relații dintre doi copii la Inceputul aces- 
tui secol (Creveta și anemona), un 
film austriac foarte atent în analiza 
exploatării țăranilor pe timpul imperiu- 
lui austro-habsburgic (Împăratul la 
țară), un film maghiar (Ajutor, ajutor) 
al cărui actor principal, Joszef Mada- 
ras, a fost recompensat cu distincția 
celui mai bun actor masculin. Premiul 
pentru interpretare feminină n-a fost 
atribuit. În acelaşi timp, ziariştii acredi- 
taţi la festival au comunicat că «ei nu se 
recunosc în premiul criticii» — acordat 
de un juriu oticial Prizonierului din 
Caucaz — apreciind că «niciuna din 
realizări nu oferă calitățile necesare 
pentru a cuceri o distincție» 


Arta semifondistului 


Regizorul mexican Petro Mend 

ba! a cerut să se prevadă in contract 
ca vedeta filmului său, Viaţa și moartea 
unui om de nimic, să fie capabilă a 
alerga 1 000 metri în mai -puțin de trei 
minute. Motivul: eroul urmărit la un 
moment dat de trei ucigași, se retugiază 
într-un pluton de maratonişti. 


SUA'78 — vedeta nr. 1: Farrah Fawcett-Majors. N-a jucat în nici un 


film important. Apare zilnic 


la televiziune. Frumoasă și zilnic în 


fiecare casă, 700 de scrisori pe zi! 


condiţia unei asemenea femei. Forța 
acestei «zeița vii» se pare că provine din 
faptul că nu e deloc zeiţă. Un psihiatru 
— cine altul să intervină decisiv în glu- 
mele şi gravitația americană? — doc- 
torul Anthony Pietropinto de ia Centrul 
de medicină mentală din Broocklin o 
spune cu o claritate de cristal: «Ea este 
o ființă a cotidianului, un om terre-ă- 
terre; ea nu pare nici o clipă inaccesi- 


bilă, a unei alte lumi. Ea seamănă mult, 


mai mult cu o bună camaradă decit cu 
o regină a senzualității. Bărbaţii găsesc 
în aceste calități mult farmec. Ei con- 
sideră că au suticiente responsabilități 
pentru ca acestea să fie Impărţite cama- 
raderește cu femeile». «Sexappealul» 
lui Farrah Fawcett Majors se bazează pe 
unele trăsături care niciodată nu au sărit 
in ochi cind B.B. sau M.M. se lăsau con- 
template: «Dulceaţa lor, acel glamour 
celebru — zice doctorul — dădea im- 
presia unei lumi indepărtate, inabor- 
dabile, la care spectatorul doar visa, 


ştiind prea bine că visul e una şi reali- 
tatea e alta..»(Vorba unui umorist de 
geniu: «cozonacul din vis e vis, nu 
cozonac».) Noua stea este o femeie pe 
care ţi-o poţi imagina, la doi paşi, în 
parcul central, stind la ! Zeița e 
deci terestră, o prea AAE A pămin- 
teancă. Sigur că se mai ugă două 
avantaje, unul mai interesant decit altul: 
în primul rind, zeița işi poartă părul lung, 
uşor sălbatic — ceea ce sugerează o, 
o dezinvoltură, o libertate care place 
publicului viril; după aceea e forța tele- 
viziunii vedetele ei de serial, de publi- 
citate, oferă imagini mult mai stărui- 
toare decit cele create de filmele trecu- 
tului, care, pe marele ecran, se mişcau 
într-un cadru precis de timp, de spațiu, 
de schemă. 

Şi păminteancă de-a noastră, şi zilnic 
la televizor, şi cu păr bogat — ce alte 
explicaţii să mai Incapă pentru succesul 
ei? Problema nu-i atit de superficială, 
pe cit ar crede unii. 


Un nume deocamdată necelebru: 

Galina Beliaeva. Un talent care 

însă miine... Cinema-ul este arta 
pre-v 


cronica 
literară 


Un nou Gehov. 
0 nouă Greta Garbo? 


— Veţi face un film contorm nuvelei lui 
Cehov — in spirit, în formă, în stil? —a 
fost intrebat Emil Lotreanu pe platoul unde 
lucra la Fiara mea bună și tandră.. 
Grozav îi plăceau lui Anton Pavlovici 
aceste Întrebări în care un sincer interes 
se topea intr-o perfectă convenţie. De 
pildă: «Credeţi in fericire?» Atunci, dom- 
nia-sa își scotea pince-nez-ul, îl ștergea 
uşor cu batista şi întreba la rindul lui: «Nu 
ştiţi dacă la magazinul din colț se dă mar- 
meladă ?». 

Emil Lotreanu, regizorul celebrei Şatre, 
bine cunoscută nouă, ecranizează, Într-o 
viziune scenaristică proprie, nuvela «O 
dramă la vinătoare»: 

— De obicei, Incerc să fac numai ceea 
ce-mi place, să transpun idei care-mi sint 
dragi. Dragostea ascute sentimentele, tre- 
zeşte intuiţia creatoațe necesară. Întilni- 
rea cu Cehov îţi dă întotdeauna bucurie. 
Mai mult, Cehov este profund cinematogra- 
fic, pictural, muzical, stilul său este extra- 
ordinar de variat. Pentru a-l adapta ecra- 
nului, trebuie să-i studiez sintaxa frazei 
care poate incepe grotesc pentru a se 
incheia tragic. Filmul nu poate fi străin de 
acest element al limbajului. Fiara mea 
bună și tandră are la bază o nuvelă 
caracterizată printr-o energie furtunoasă 
în care se petrece o explozie înăbușită. E 
o ciocnire a patru caractere foarte expre- 
sive. Filmul meu aș vrea să fie un poem al 
aspirațiilor eterne spre tot ce e mai sfint — 
dragostea; o dramă născută din incompa- 
tibilitatea creată între realitatea epocii 
trecute şi ceea ce noi numim «amorul 
ideal»... În principalul rol feminin, inter- 
preta va fi Galina Beliaeva —un nume care 
nu spune încă nimic, ea nefiind o profe- 
sionistă. (N.R.: O fată de 16 ani, la primul 
ei film, elevă încă a şcolii de balet din 
Voronej). O personalitate originală, un 
caracter uimitor, exprimind o uriașă pleni- 
tudine sentimentală şi, totodată, ceva 
misterios. Ea aminteşte de Greta Garbo.» 


Forta noului, 
dar și complicațiile lui 


Un film foarte interesant se anunta a 
fi Avantaj, realizat de studiourile bul- 
gare, in regia lui Gheorghi Dulgherov și 
Rusi Ceanev. Eroul (interpretat chiar 
de unul din regizori, de Rusi Ceanev) 
ne trimite cu gindul imediat la acea 
«Călina roșie», la Şukşin din acea 
aventură de neuitat. Și în Avantaj 
avem de-a face cu un asemenea tip de 
bărbat, plin de calități sufletești ascunse 
Insă sub o crustă neagră, tare, de asperi- 
tăți violente care-l vor indepărta de se- 
menii săi. Tipul — supranumit în argoul 
celor cu care se Inhăitează, «cocoșul» — 
are o latură de delincvent de rind, dar 
arta intervine căutind acea dimensiune 
profundă care scoate cazul din serie și 
din medie. Eroul nu e deloc un om 
comun. Ferocitățile, vicleniile, găină 
riile, dar şi ticăloşiile pe care le comite 


artă 


şi politică 


Documentarul 
și încleştările istoriei 


O retrospectivă pasionantă la festiva- 
lul din Bondi (Franţa) — «Propagandă 
contra propagandă intre anii 1933—1945» 
— pune faţă-n față documentarele na- 
ziste cu cele americane şi engleze in 
acei ani ai maximei incleştări anti- 
tasciste. Contribuţia principală a adus-o 
arhiva Cinematecii din Viena al cărei 
director e un colecționar — demn de 
Langlois — al acelor «actualități» de 
epocă fără de care, azi, istoria ar pierde 
o dimensiune esențială, aceea a vizibi- 
lului. Întreaga ticăloșie pompieristă a 
artei imtleriste a fost pusă în evidenţă cu 
o acuitate «care-ţi dă și azi, la 30 de ani 
după căderea și dispariția acelui regim, 
un rău organic», după cum scrie Jacques 
Siclier in «Le Monde». Amestec de 
minciună învelită odios într-un lirism şi 
estetism grandilocvente, arta documen- 
tarului pusă în slujba lui Hitler, frapează 
azi prin nerușinare: un film, de pildă, 
despre invadarea Poloniei, in 1939, pre- 
zintă victima drept agresor, pedepsit de 


cer o analiză severă din partea societăt! 
socialiste și tocmai în numele ei, in 
numele inaltelor ei exigențe, îl judecă 
si-l analizează cineașştii. Ei vor desco 
peri în adinc un om plin de fantezie, de 
neliniști pozitive, de curiozitate, de o 
naturală poftă de viață, naiv, tandru, cu 
fidelităţi de copil, gata să se dăruiască, 
chiar să se-ndrepte din greșelile lui, 
mai mult: să-i convingă și pe ceilalți 
greșiți să se Intoarcă din drumul păca- 
telor lor; numai că — sistematic — tră- 
darea şi neințelegerea celorlalți, ca și 

capacitatea lui de a ințelege legile 

noi orinduiri mult mai armonioase decit 
sutletul lui, Il vor împiedica să se reali- 
zeze. Autorii sint drepți în analiză — 
nelăsindu-se furati doar de intunericul 
actelor lui. Ei văd lumina din adinc, o 
aduc la suprafată pentru a-și Indreplăți 
severitatea judecății. Fără să cadă în mo- 
ralism, în șablonul alb-negru, ei izbu- 
tesc o meditaţie despre viață, despre 
complicațiile noului, despre forța lui in 
lupta cu vechiul, nici o clipă bagatelizat, 
simplificat sau trucat. Dima Dimova a 
preciază în revista «Filmul bulgar», cì 
«in ciuda unor inegalităţi, a unei anume 
lipse In finisare și uneori în precizia ar 
tistică, Avantaj se inscrie printre opere 
le cele mai originale ale cinema-ului 
nostru, în orice caz cea mai neobișnuită 
în abordarea problemelor dintre individ 
si societate», 


Rusi Cianev în Avantaj ~ 
un film despre un delincvent. 


“Farer (i loc) cel 
din ban: 


îndrăzneții cavaleri teutoni. In «Fâhrer-ul 
dăruieşte evreilor un oraș» — realizat in 
1944 — «minciuna atinge culmea», scrie 
acelaşi critic; se descrie viața dintr-un 
orăşel din Bavaria, special construit 
pentru cei aflați înaintea «soluției ti- 
nale», unde respectivii munceau și se 
distrau plăcut, în condiții aparent nor- 
male — fiim de propagandă despre bu- 
nătatea și intelegerea de care dădea 
dovadă nazismul în problema respectivă. 
Fireşte, finalul filmului era departe de 
a se confunda cu soluţia finală, singura 
adevărată. 

Dintre filmele americane au impre- 
sionat puternic episoade din celebrul 
serial Pentru ce luptăm? la care au 
lucrat cei mai glorioși regizori ai State 
lor Unite, operatori de un curaj fan- 
tastic și de un talent pe măsura curaju 
lui: Memphis Belle al lui William Wyler 
gloriticind vitejia aviatorilor de pe o 
fortăreață zburătoare, Bătălia din Mid- 
way, realizată de Ford cu o strălucire de 
western și mai ales Bătălia Rusiei, 
operă exemplară a doi comediograti pe 
timp de pace, de talentul unui Capra, 
al unui Litvack (Aimez-vous Brahms?) 
în care, cu dragoste și cu admiraţie 
totale, patetice, era înălțat un imn lupte- 
lor eroice duse de poporul sovietie, 
Leningradului asediat, Moscovei ne- 
intrinte. 


Rubrica 

«Filmul, document al epocii — 

Documentul, sursă a filmului» 
este realizată 

de Radu COSAȘU 


Cronica 
gag-ului. 
Ultimul 
gag al lui 
de Funes: 
un sărut 

de Romeo 
dat unei 
artiste 
care. dacă 
ar vrea, 

la forța 
talentului ei, 
ar putea 
să fie — 
ca să 
zicem așa — 
şi Julieta: 
Annie 
Girardot 
(scenă 

din ultimul 
lor film, 


Zizania) 


Portretul regizorului 
ca actor 


IT ———— 


După acel memorabil Duel pe auto- 
stradă — aventură terestră —, Steven 
Spielberg, la doar 30 de ani, a creat Fălci — 
aventură maritimă de fantastic înainte de 
toate financiar, film-record (de încasări), 
tiim-modă: 

— «Din păcate, cu Fălci am devenit res- 
ponsabilul unui curent, al unei mode co- 
merciale cit se poate de mediocre. O bună 
variantă sau o pastişă nu m-ar fi deranjat. 
Dar acest bestiar incredibil — șobolani, 
bizoni, albine, păianjeni, viermi — care a 
invadat filmul, este foarte stingheritor. A 
existat chiar o versiune porno a Fălcilor în 
care rechinul devenea o persoană. Eu, 
dacă voi face vreodată un film de dragoste, 
nu mă voi inspira niciodată din cinema-ul 
pornografic». 

De la grozăviile mării și ale țărmului 
terorizat de rechini, Spielberg a trecut la 
spațiul cosmic, cu ultimul său film intitulat 
pseudoștiinţific şi metalic Întitniri de tipul 
3, in care ființe inteligente de pe alte planete 
vin Imbarcate pe farfurii zburătoare şi ate- 
rizează pe Terra. (vezi, alăturat, la «Carnet 
de lucru», un sujet și mai și...). Film de mare 
buget, comparindu-se prin calitatea efecte- 
lor speciale cu Războiul stelelor, transmi- 
tind un fior artistic mai profund decit ideea, 
nu de groază, nu de teroare sau enigmă 
cosmică ca 2001, ci de feerie generoasă, de 
euforie a inocenţei, de copilărie naivă, 
extraterienii fiind nişte oameni de treabă, 
gata la un schimb de experienţă. Reușita 
principală vine din trucaje,care — zice Jean 
de Baroncelli — Iti taie răsuflarea. 

«— Credeţi în OVNI (obiecte zburătoare 
neidentificate)?» — a fost intrebat Spiel- 
berg. 

— Mi-ar place să cred, aș vrea să cred. 
Sint convins că există forme de viaţă și de 
inteligență In universul spațial... Am fost 
gata să cred în OVNI, dar îmi lipsește expe- 


riența decisivă a lui Richard Dreyfus (in- 
terpretul eroului principal) în film: să urc 
într-o «farfurie zburătoare», O vizită in 
interiorul ei mi-ar ajunge. Încit aș răspunde 
la această întrebare, ca Francois Truffaut: 
«Cred în cinema». 

Spielberg nu invocă doar de amorul artei 
pe Truffaut. Regizorul francez deține un rol 
important în filmul tinărului american. El 
joacă rolul unui savant francez, «de ce un 
savant francez?» 

«— Savanţii francezi sint mult mai atenţi 
decit cei americani la fenomenul OVNI... — 
explică Spielberg. Pe de altă parte mi-a 
trebuit un actor pentru rolul lui Lacombe, 
scris cu gindul la Truffaut ca înfăţişare 
tizică. Nu l-am întilnit niciodată. li văzusem 
filmele, dar nu știam dacă el le-a văzut pe-ale 
mele. Într-o zi m-am hotărit să-i telefonez 
din California. l-am propus să citească 
scenariul gindindu-se că ar putea accepta 
să joace. Mi-a dat un răspuns favorabil. 
după lectură. Truffaut a fost un actor per- 
fect. E un om de o curiozitate încintătoare 
Fireşte, ca om de meserie l-a interesat 
munca de echipă — deşi în primele doua 
săptămini a trăit ca-n vacanţă. După aceea 
însă, în timp ce eu aveam o plăcere tot mai 
mare filmind, — pentru el a devenit un 
coşmar. Prea mulți figuranti, prea mult 
material, prea multe lumini, prea multe teh- 
nici. În unele momente cred că a avut 
impresia unei dezorganizări totale. Mie 
însumi Îmi era greu să urmăresc filmarea. 
Închipuiti-vi-l pe Truffaut! Părea un om 
pierdut într-o gară, căutind biroul de in- 
tormaţii»... 

Nu, noi ni-l inchipuim deodată în Noaptea 
americană, unde n-avea pe cap cosmosul, 
mereu În hartă cu vedetele, asaltat de ati- 
tea nimicuri care se pun în calea unei idei 
artistice. Spielberg, în acest domeniu, e 
altfel: «Mărturisesc că n-am curajul să in- 
frunt vedetele. Prefer să mă lupt seara cu 
mine însumi, dacă nu-s mulțumit de munca 
mea, decit cu un actor convins că nu-l 
tratez cu suficientă grijă». Dar, oriclte de- 
osebiri ar fi intre ei, Truffaut ar putea semna 
și el această mărturisire a lui Spielberg: 
«Cind fac un film nu e loc pentru un alt 
ego decit al meu», ŞI nu e oare adevărat că 
fără un Truttaut, fără un Godard, fără cei 
care în anii '60 au revoluționat filmul, readu- 
cindu- la tradiția «filmului de autor», creată 
de cei mari dintre cei mari, de la Dreyer la 
Eisenstein, de la Stiller la Chaplin și Malec. 
un tinăr regizor american n-ar fi putut în 
'78 să se laude atit de sincer cu Eu-l său? 


teşti — în filmul Ce i se cuvi 


Pentru un negustor de locuinţe, afacerile imobiliare trec înaintea celor sufle- 
e focului de Etienne Périer (interpreți: Claudia 


Cardinale, Michel Piccoli și Jacques Perrin) 


© Prima dragoste este filmul la care 


lucrează In prezent Dino Risi dar, după 
cum precizează el, «povestea pe care 
o transpun acum nu va fi după formula 
comercială de care s-a abuzat pină la 
bagatelizare». Nu va fi, sigur, un alt 
«Love Story» (al citelea?), pentru că 
ştim ce optică are Risi în privința cine- 
matogratului şi a destinaţiei lui artisti- 
co-sociale. În Prima dragoste vor apă- 
rea ca interpreți principali Ornella Muti 
și Ugo Tognazzi. 

© Adela n-a cinat încă va fi o pa- 
rodie polițistă — afirmă realizatorul ei 
Oldrich Lipski — (cunoscut în toată 
lumea cu o altă comedie-parodie a ss, 
Joe Limonadă). Filmul la care lucreaz 
acum se petrece la Praga, dar eroul lui 
este un «superman» faimos, Nick Car- 
ter, celebrul detectiv de roman foileton. 
Problema pe care detectivul trebuie s-o 
rezolve este «ce se întimplă cu Adela 
care nu şi-a luat Incă cina». Dar autorul 
filmului păstrează secretul acestui mis- 
ter pină la premieră. 

e Azimut '47 se filmează în decor 


natural, în Mongolia, în cadrul unei 
coproducții  ceho-mongole. Regizorii 
sint Ivo Toman din partea Cehoslovaciei 
şi Naidamagin Naidamva din partea 
Mongoliei. O echipă de geologi cehi 
aflată în prospectări iși desfășoară acti- 
vitatea cu deplin succes (acesta este 
faptul real), dar ei cunosc și o serie de 
aventuri palpitante in regiuni rar căl- 
cate de picior de om (acesta este adau- 
sul ficţiunii pe marginea relatărilor mem- 
brilor expediției). Este vorba deci de un 
film de aventuri în care vor apare actori 
din ambele ţări. A 

@ O poveste de dragoste, de a- 


dolescenţă, dar care nu vrea să rămină 
o simplă imitație lovestorystă, ci, mai 
ales, să abordeze problemele tinerei 
generaţii in 1978 — este în curs de reali- 
zare pe platourile de la München, în 
regia lui Rudiger Nachtern. Filmul se va 
chema Anschi și Michael iar interpre- 
ţii principali sint Gabi Rubener şi Mi- 
chael Bentele. 

© Aleea Paradisului este filmul la 
care lucrează în prezent italo-america- 
nul Sylvester (Rocky) Stallone, in triplă 
ipostază de scenarist, regizor şi inter- 
pret. Pe generic va mai apare un Stal- 
lone, Frank, fratele lui Sylvester, şi o 
actriță despre care se afirmă că va fi 
revelația anului, Joyce Ingalis (un fel 
de Karen Black adolescentă). Frank 
Stallone nu prea crede în gloria fratelui 
său, sau mai exact în durabilitatea ei 
și-și vede mai departe de propria sa 
muzică (compozitor şi executant), dar 
nici Sylvester Stallone nu prea crede 
In muzica fratelui său In privința căruia 
s-a exprimat cam așa: «De vreo 15 ani Il 
tot aud zgiriindu-şi chitara și abla acum 
a ajuns şi el să scoată un ban cu ea. 
Pentru că l-am luat eu în film...» 

© Ati Baba şi cei 40 de hofi estepe 
cale să devină (sau să redevină) film 
în cadrul unei coproducţii sovieto-indie- 
ne. Filmările au loc pe platourile uzbece, 
la Tașkent, în regia lui Latif Faisiev. În 
rolurile principale vor apare deopotrivă 
actori indieni și uzbeci. 

90 coproducție polono-estonia- 
nă are ca obiectiv ecranizarea unei po- 


vestiri fantastice de Stanislav Lem. Pito- 
tul de incercare Pirxa. Regia îi aparti- 
ne lui Marek Piestrak. 


e După o povestire de Zolia Nal- 
kowska, Romanța Terezei Hennert, 
se află în curs de realizare filmul cu acc- 
lași nume în regia lui Ignacy Gogo- 
lewski. Filmările au loc la Varșovia, iar 
în rolul principal apare Barbara Brylska. 


© Şoferul tinde să devină unul din 
personaje caracteristice ale epocii 
noastre, asemenea fotografului consa- 
crat de Antonioni. Numai in ultima vre- 
me o seamă de filme care s-au bucurat 
de atenție și considerație I au ca erou 
al unor povestiri cinematografice. Vā 
amintim printre cele mai cotate aseme- 
nea filme: Vanishing Point sau «Punc- 
tul limită», «Duel pe autostradă», «Taxi 
Driver», adică «Şoferul de taxi», «Ame- 
nințarea» (cu Yves Montand care aduce 
în memorie mai vechiul Salariul groa- 
zei, unde Montand tot şofer erà), pre- 
cum și alte citeva pelicule despre aşii 
volanului, alergătorii de curse, unul 
dintre cele mai recente — «Bobby Deer- 
field» — avindu-+ pe Al Pacino ca inter- 
pret. De curind a inceput să filmeze şi 
Ryan O'Neal într-un film care se cheamă 
pur şi simplu «Șoferub și despre care 
declară că este un personaj pasionant, 
care trăiește intens 24 de ore din 24. 
«Filmul— spune O'Neal — va fi palpi- 
tant, viu şi foarte adevărate(ce actor ar 
spune altceva despre rolul la care lu- 
crează?!) Partenera lui va fi actrița 
franceză Isabelle Adjani, la primul ei 
rol peste ocean, iar regia va purta sem- 
nătura lui Walter Hill. 

e Cărările de ia miazăzi sau poate, 
într-5 AN aduce «Drumurile sudu- 


lui» se va intitula noul film la care lu- 
crează Joseph Losey, cineastul ameri- 
can autoexilat în Europa încă de pe 
vremea mccarthysmului. Realizatorul a 
creluat scenariul de la Jorge Semprun 
("Războiul s-a sfirșit», «Stare de ase- 
diu», etc.) şi-a ales interpreții în primul 
rind pe Yves Montand precum şi pe 
Miou-Miou. France Lambiotie şi Ro- 
land Melet. S-a fixat și asupra locurilor 
de filmare care vor fi lingă Cherbourg, 
li Paris și apoi în Spania, după care a 
comandat: «Motor!». Întrebat de ziarişti 
asupra noului său film pe care-l reali- 
zează în Franţa, Losey a spus: «Este 
vorba, la o primă abordare, de o proble- 
mă mai mult sau mai puțin clasică — 
aceea a raporturilor dintre un tată și 
fiul său. Fiul luptă să devină intr-adevăr 
adult, dar se află în umbra unui tată care 
este o personalitate puternică, covirşi- 
toare. Se naște un conflict oedipian, 
Impins la extrem. Numai că asta este o 
rimă abordare a ideilor scenariului. 
n film va exista şi o poveste de dra- 
goste și, lucrul cel mai important, va 
exista climatul politic în care trăiesc 
personajele noului meu film, care este 
cel spaniol. Nu vreau să spun că acest 
climat va fi imperativ, dar nu trebuie 
uitat nici o clipă un factor primordial: 
originea unora dintre personaje şi in 
special faptul că războiul civi din acea 
tară a marcat adinc viața unor oameni 
ca Semprun și ca mine însumi Pentru 
nişte oameni ca noi. acea răbufnire a 
fascismului in Spania a fost poate mai 
importantă dect cel de-al doilea război 
mondial, pentru că ea a însemnat un 
avertisment de care nu s-a ținut seama. 
Ea a anunțat toate problemele viitoru- 
lui. După moartea lui Franco, de acum 
doi ani, a început o altă epocă. Viitorul 


este Insă destul de nebulos, iar noi - 


sintem obligaţi să ducem lupta ideilor 
noastre mai departe. De aceea şi facem 
acest film, Semprun şi cu mine». 

© După o absenţă de opt ani depe 
platourile de filmare, regizorul polonez 
Jerzy Kawalerowicz a realizat filmul 
Moartea președintelui, prezentat in 
primăvara aceasta la Festivalul interna- 
tional din Berlinul occidental și primit 
cu foarte mare interes. În noul film care 
N are ca scenarist pe unul din cei mai 
reputați critici de film din Polonia, Bo- 
leslaw Michaleck, este vorba despre dra- 
maticele evenimente care s-au petrecut 


In această țară Indată după primul răz- ` 


boi mondial, cind ea iși dobindea inde- 
pendența și suveranitatea națională. Pri- 
mul președinte al republicii — Gabriel 
Narutowicz — ales de Adunarea Naţio- 
nală, cade victimă unui complot. Extre- 
miştii de dreapta au făcut tot ce au putut 
ca să impiedice această alegere. După 
ce ea a avut totuși loc, au recurs la 
atentat. Filmul lui Kawalerowicz este 
așadar o reconstituire a evenimentelor 
reale, dar și o imagine a stării de spirit 
a societății poloneze din acea vreme, 
ceea ce face din Moartea Președinte- 
tui un document artistic de o factură 
deosebită. «Este un film — afirmă rea- 
lizatorul — despre convingeri politice 


Filmul sovietic Asta n-am învățat-o la şcoală, inspirat din viața stu- 
dențească, a impus o actriță deosebit de talentată: Irina Kalinovskala 


și fanatism, despre politică şi morală, 
despre violență şi democrație». 

© Oscar '78. Ca deobicei, In aprilie, 
Academia americană de film iși decer- 
nează invidiatele premii Oscar, festivi- 
tate retransmisă de rețelele de televiziu- 
ne, urmărită de milioane și milioane de 
oameni, comentată de presă, de cişti- 


gători! şi neciștigătorii premiilor. Ediţia 


1978 a Oscar-ului are următoarea fizio- 
nomie: Premiul pentru cea mai bună 
regie de film lui Woody Allen pentru 
realizarea sa Anny Hall; premiul Oscar 
pentru cea mai bună interpretare temi- 
nină actriței Diane Keaton pentru rolul 
din acest film; premiul Oscar pentru 
cea mai bună interpretare masculină 
actorului Richard Dreyfuss, pentru ro- 
lul din filmul Julia; premiul pentru cel 
mai bun rol feminin de plan doi, actriței 
Vanessa Redgrave pentru rolul din a- 
celaşi film; premiul pentru cea mai 


bună interpretare masculină de plan 


doi, actorului Jason Robards, pentru 
rolul realizat tot in Julia; premiul Oscar 
pentru merite speciale actorului Charles 
Heston. ŞI, însfirşit, premiul Oscar pen- 
tru cel mai bun film american: Anny 
Hali. Premiul Oscar pentru cel mai bun 
film străin: lilmului francez Madame 
Rosa. 


ENO 
«N-am de gînd să reînnod cariera 
de unde am lăsat-o» — spune Grace 


Kelly 


© K.O. este titlul unui recent film 


produs de platourile din Budapesta, 
în care, pe marginea unu meci 
de box se descriu profilurile morale 
ale unor oameni obișnuiți. «De fapt, 
K.O. nu este deloc ceea ce se cheamă 
un film sportiv — spune realizatorul său, 
Tamas Renyi. Există două motive pen- 
tru care eroii filmului sint boxeri. Pe 
de o parte boxul constituie o luptă des- 
chisă, care prefigurează lupta pentru 
succes, o luptă corp la corp pur și 
simplu. Pe de altă parte, cunosc destul 
de bine lumea boxului, umorul aspru al 
sportivilor care luptă ca și dramele 
foarte omenești care se petrec de-a 
tungul celor 9 minute, ca şi ambianța 
şi sperantele ce insoțesc fiecare pre- 
gătire de intrare în ring. Pentru mine, 
Intr-un meci de box nu există numai doi 
oameni care-și plasează lovituri, ci exis- 
tă şi un arrière-plan psihologic şi tactic 
al luptei, care pune în lumină şi talentul 
şi inteligenta luptătorului». 

© Un film ai catastrofelor neinten- 


ționate a devenit foarte paşnica inten- 


ție a actriței americane Tippi Hedren 
si a soțului ei, producătorul Noel Mars- 
hali. Amindoi, plus o serie de rude a- 
propiate, au pus laolaltă vreo patru 
milioane şi jumătate de dolari pentru a 
face un film despre animalele crescute 
în captivitate. Au cumpărat un imens 
teren In California, la Soledad Canyon 
si au achiziționat cu bani grei vreo sută 


2 MARTIN 


Mireille Mathieu o detronează pe 
Brigitte Bardot în localurile primă- 
riilor din Franța. Sculptorul Alain 
Aslan a pregătit această succesiune, 
Care va dura cit? 


- douăzeci de animale din junglă. O dala 
aduse in rezervaţie au şi inceput ne- 
norocirile. Prima victimă a fost chiar 
Tippi Hedren pe care a călcat-o pe picior 
(nu e gag!) un pui de elefant și a trebuit 
să tie spitalizată. Alţi membri ai echipei 
de filmare au avut de suferit accidente 
mai mari sau mai mici de pe urma 
imprudenţelor săvirşite de ei pe platoul- 
junglă. Recentele inundaţii din această 
primăvară din California au distrus re- 
zervația și patruzeci de lel au scăpat din 
cuști stirnind spaima prin Imprejurimi. 
Trei dintre lei au trebuit să fie impuşcaţi, 
iar între ei se afla chiar un star-lion 
adică un leu vedetă. Ceea ce le-a mai 
rămas din menajerie necesita cheltuieli 
de 6 000 de dolari pe zi pentru întreţinere 
şi asta l-a făcut pe producător să de- 
clare: «Merg mai departe cu filmările 
pentru că altfel animalele mor de foa- 
me». În toată cascada de nenorociri, 
singurul care pare să-și fi păstrat umo- 
rul a fost un tinăr actor african care tre- 
buia să joace în acest film şi care le-a 
declarat ziariştilor: «Pe nevastă-mea o 
lasă rece dacă am să fiu sau nu un nou 
Sidney Poitier». 

e Printr-un recital de poezie de 
două ore, fosta laureată a Oscar-ului, 
şi de mulți ani incoace muza Monte 
Carlo-ului, Grace Kelly, și-a făcut reapa- 
riția în fața publicului din fara natală, 
Statele Unite. În primăvara aceasta ea a 
întreprins un turneu de zece zile prin 
mai multe mari oraşe americane. Pri- 
mul contact cu fostul ei public s-a făcut 
la Pittsburgh şi s-a aflat că Inainte cu 
multe ore de inceperea recitaluiui, Grace 
Kelly era stăpinită de un atit de puter- 
nic trac urmat de o prăbuşire nervoasă, 
incit nu făcea altceva decit să alterneze 
calmantele cu dresurile pentru voce (o 
combinaţie de ouă, lămlie şi miere). O 
dată ce a apărut insă la rampă, actrița 
şi-a recăpătat stăpinirea de sine şi 
timp de două ore a recitat peste 60 de 
poeme, de la Keats (Odă unei privighe- 
tori) pină la Sandburg. În sală erau 
peste 2000 de admiratori care țineau 
morțiș să ştie dacă recitalul la care 
asistau avea să însemne revenirea pe 
platourile hollywoodiene. «Nu — i-a 
dezamăgit Grace Key — n-am de gind 
să reinnod cariera de unde am lăsat-o». 

© Doisprezece stejari se numeşte 
locul de lingă Los Angeles unde s-au 
filmat, în 1939, exterioarele la Pe ari- 
pile vintului. Locul și-a păstrat cele- 
britatea timp de patru decenii, devenind 
un fel de refugiu al nostalgicilor peliculei 
considerată drept cea mai populară 
din istoria filmului. În martie 1978, insă. 
toate construcţiile de la «Doisprezece 
Stejari» au fost demolate de un antre- 
prenor de construcţii în vederea ridi- 
cării unul cartier de locuinţe. (N-am spus 
ieftine). De unde se deduce că gloria 
n-are trecere la edili. 

© O mască-peisaj, sau expresiile 
pe care le-a căpătat chipul fostei cele- 
brități hollywoodiene, Joan Crawford, 
formează obiectul de studiu pentru cri- 
ticul finlandez Peter von Bagh In cartea 
sa intitulată «Expresiile chipului Joanei 
Crawford». Autorul pare a se întreba 
dacă Insuşi termenul de monstru sacru 
n-a fost inventat pentru actrița dispă- 
rută acum mai bine de un an și, după 
ce analizează ce se poate citi pe chipul 
ei, în personajele create în aproape o 
jumătate de secol de carieră, ajunge la 
concluzia că parcurgerea acestui tra- 


seu artistic dă naştere unui peisaj etno- 
grafic. El îl citează pe Scott Fitzgerald 
care spunea: «Chipul celor mai multe 
dintre femeile americane de peste 30 de 
ani este ca o hartă în relief pe care desci- 
frezi o nefericire iritată și debusolarea». 
Criticul finlandez cercetează fără reti- 
cențe ceea ce numește el «infricoșe- 
toarea metamorfoză a Joanei Crawford, 
de la farmecul picant al personajelor 
de la inceputul carierei (din Pretty La- 
dies) pină la mimica convulsivă din 
«Ce s-a întimplat cu Baby Jane» şi 
vede în acest proces «un exemplu de 
manechin-vedetă capitalistă care pare 
să-și fi realizat o profundă vocaţie de- 
venind către sfirşitul vieții vicepreședin- 
tele trustului Pepsi-Cola». 

© Noutăţi pentru festivalul de la 


Cannes 1978. Noul director al acestei 


atit de importante intilniri internaționale 
(sau delegat-general! cum li spun tran- 
cezii prin repulsie față de cuvintul direc- 
tor), criticul Gilles Jacob, a și luat uncle 
măsuri pentru mai eticienta, susține el. 
desfăşurare a festivalului. Filmele care 
pină anul trecut erau urmările în dile- 
rile secţiuni — L'ai du temps. Les 
yeux fertiles şi Le passé compose» — 
vor fi regrupate în una singură care se 
va numi Un certain regard. Juriul va 
trebui să se pronunțe pentru premii 
asupra tuturor filmelor prezentate în 
competiție și în secțiunea reunită care 
se cheamă, așa cum am semnalat mai 
sus, «O anume privire». 

€ Criticii italieni și-au stabilit pre- 
ferinţele In ce privește repertoriul inter- 
naţional prezentat In 1977 pe ecranele 
din peninsulă. Asociaţia criticilor ita- 
lieni a ales, după o lungă dezbatere, 
următoarea listă care li reprezintă su- 
fragiile: trei filme americane — Barry 
Lyndon de Staniey Kubrick, Minnie şi 
Moscovits de John Cassavetes si 
Regele grădinilor lui Marvin de Bob 
Raphelson; trei filme sovietice: — O 
lume ciudată de Sukşin, Fratele și 
fiul dumneavoastră de același autor, 
precum Derzu Uzala de Akira Kuro- 
sawa; trei filme vest-germane — Mar- . 
chiza Von de Rohemer, Îndeletnici- 
rile ocazionale ale unei sclave de 
Kligu şi Stroszek de Herzog; două 
filme franceze — Mr Klein de Losey și 
Providența de Alain Resnais; două 
lime greceşti — Zilele lui '36 și Re- 
constituirea unui delict de Anghelo- 
poulos; un film spaniol — Cria Cuervos 
de Saura; un film ungar: Psalmul roșu 
de lancso (prezentat precum se vede 
abia în 1977), un film australian — Picnic 
la Hanging Rock de Peter Weir. În 
ce priveşte filmele italiene, sutragiul 


de la o ureche la alta 


N intr-un interviu acordat televiziunii, 
Francois Truftaut este de părere că zgo- 
motul cel mai autentic în film este scirțiitu! 
unei porți adevărate. După opinia noastra, 
zgomotul cel mai autentic la film este scirții- 
tul unui scaun defect dintr-o sală de cinema. 
Dispunem de probe. WI După o absentă 
de doi ani de pe ecrane, Anouk Aimee re- 
vine ca vedetă în Prima dragoste. Filmà- 
rile au început la 6 martie a.c., la Paris, în 
regia unui debutant, Elie Chouraqui, fostul 
prim-asistent al lui Claude Lelouch. Un 
(alt) bărbat și (aceeaşi) femeie. E Alfred 
Hitchcock a declarat: «Dacă ar trebui să 
realizez un film scump, n-aș mai putea 
dormi». Cunoaștem şi exemple inverse. 
Unde, cine, cind? Suspens. W La Cine- 
città, Federico Fellini este oprit să înceapă 
ultimul său film, Orașul femeilor, exact 
In momentul cind echipa era pregătită să 
dea primul tur de manivelă. Sint invocate 
rațiuni de ordin financiar şi refuzul celebru- 
lui regizor de a filma în limba engleză cu 
actori americani. Presa interpretează «blo- 
carea» filmului drept o consecinţă a crizei 
prin care trece cinematografia italiană. La 
dolce vita? W În schimb, tot la Roma, Dino 
Risi a inceput să filmeze Papa Satan, 
după un scenariu propriu, scris și rescris 
timp de trei ani şi jumătate. Filmul este 
bazat pe o idee de «fictiune metafizică»: 
ce se va intimpla după semnarea unui 
tratat de pace între biserică şi... diavol. m 
Paul Joseph şi Malcolm Leventhol anunţă, 
pentru 1978, turnarea filmului Casabianco, 
scenariu Milt Gelman, replică actuală la 
celebra «Casablanca» a anilor '40, cu 
Humphrey Bogart şi Ingrid Bergman. Te- 
merară incercare de confruntare cu cel de 
al treilea film de excepţie al Americii, după 
succesele «Pe aripile vintului» și «Cetăţea- 
nul Kane». Măcar de-ar fi diferenja doar de 
o literă. W Elia Kazan a primit titlul de Doctor 
honoris causa la universitatea catolică din 
Louvain. Cu ocazia festivități, e! a mărturi- 
sit: «Este mai interesant să scrii o carte. 
unde ești stăpin pină și pe cel mai neinsem- 
nat cuvint, decit să realizezi un film, care 


criticilor s-a oprit la trei: Deșertul tă- 
tarilor de Zuriini, Casanova de Fellini 
şi Padre Padrone (recent prezentat pe 
micul nostru ecran) al fraților Taviani. 


© institutul american al filmului a 


decernat premiul său anual lui Henry 
Fonda care tocmai a implinit 73 de ani. 
De-a lungul unei cariere demne de invi- 
diat, Fonda a realizat 62 de filme. Copiii 
săi, Jane şi Peter — după cum mărturi- 
sește Henry — au adăugat rezonanţe noi 
numelui de Fonda. Dar, spune el, bucu- 
ria cea mai mare este că s-au impus în 
artă prin propriile lor puteri și cu talen- 

„tul lor pe care nu-l contestă nimeni. Şi de 
fapt asta este cea mai mare bucurie a lui 
Fonda-tată!. 


Fosta Nataşa din Război şi pace 
spune: «Nu joc decit în roluri care 
Îmi trezesc în primul rînd mie, o 
curiozitate aprinsă. Am convingerea 
că atunci și publicul va fi atras de ele» 


Suspens! 


nu-ti aparține». Consecvent, s-a apucat să 
scrie o carte autobiografică. W Filmele distri- 
buite de United Artists în America, Canada, 
Anglia și Italia sint dirijate, în oraşe și săli 
de cinema, pe baza datelor furnizate de 
ordinatoare. Luna trecută, Franţa a fost 
legată la această rețea, o dată cu instalarea 
unui ordinator IBM la Paris. Legătura dintre 
ordinatorul central de la New York și ordina- 
torul terminal parizian se face prin sateliți, 
In fiecare după amiază, centrala newyor- 
keză primește datele şi transmite deciziile a 
doua zi dimineața în metropola de pe ma- 
lurile Senei. Programarea filmelor urmă- 
reşte febril reacția publicului. BI În februarie 
1978, fundaţia cinematografică «Philip 
Morris» a efectuat un sontaj în rindul a 
6 000 spectatori. La întrebarea privind in- 
lluenţa criticii asupra filmului s-a răspuns: 
8,13% — fără importanţă; 40,29% — impor- 
tanță medie; 51,58% — importanță foarte 
mare. De meditat. W Societatea Paramount 
a tăcut cunoscut că va produce, în cursul 
acestui an, un al treilea film Naşul. Deocam- 
dată, se caută regizorul care, în nici un caz 
nu va fi Francis Ford Coppola. E și-a găsit 
nașul. W În Anglia, tinerii regizori sint 
verificați, înaintea debutului, prin scurt- 
metraje. Experimentul, patronat de The 
Greater London Art Association, constă în 
programarea de scurt-metraje a 30 de mi- 
nute fiecare în citeva cinematografe lon- 
doneze la... ora prinzului. Scurt-metrajele, 
hors d'oeuvre la filmul de ficţiune. BI Inova- 
tie în construcţia de săli: a fost dat în func- 
țiune primul cinematograf cu încălzire so- 
Iară, «Gaumont-Colisde» la Paris. R. Roz şi 
R. Chauvelin, directorii cinematogratului, 
atirmă că utilizarea energiei solare reduce 
consumul de combustibil convențional cu 
50%. Randamentul ar fi și mai mare, dacă 
imobilele din jur n-ar face umbră. Deși 
rezultatele nu sint pe măsura investiţiilor, 
directorii sălii continuă să persevereze 
gindindu-se, probabil, la o veche zicală 
lranțuzească: «Nu faci omletă fără să spargi 


ouă». 
Constantin PIVNICERU 


tăreaţa ch 


— Da, într-adevăr, e formidabilă 
— ŞI să-ţi mai spun una... Un țăran îşi 
mîna boii pe un drum prătuit. Deodată 
observă 
— Da, şi asta- 
— Este. Hai 
— Degeaba jucâm 
— Te bat, dar nu chiar întotdeauna... 
— Ba, Tudorel, cam întotdeauna. 
it că s-a dovedit că cometa 
Halley e formată dintr-un gaz care se 
compune dir 
Nu va fi n ici «Prețul» lui Mill 
nici Paganel, nici Profesorul-ştie-tot, n 
Baltazar Baltazarovici, nici 
er Martin din «Cin 
nesfirşitele tăceri din 
«incid ». Nu vor mai îi discuţii 
interminabile despre Baudelaire sau Emi- 
nescu, despre Hindemith sau desp 
rea u gene noi la b. Ecoli cu aj 
acidului dezoxiribonucleic. Nu voi înțelege 
niciodată nimic din mecanica cuvintelor 
pe care de atitea ori ai încercat să mi-o 
explic! de pomană, 
foarte simplu, trebuie doar să te con- 
centrezi un pic, 
Şi să te gindeşti logic 
Nu se mai poate. Nu se ma p 
nimic. 
Nu poți să faci una ca asta, Tudorel. 
te... nu se poate... 


rozavă.. 
åm un şah. 
A iar mă baţi. 


sătoria» 


Gh. TURCU 
„DESE A EEE Ea 


Liviu Glodeanu 


Nu cu multe zile in urmă discutam cu 
Liviu Glodeanu despre muzica viitorului 
film: 1848. Nu cu multe zile în urmă îi 
spuneam compozitorului Liviu Glodeanu 
că am acasă diploma obținută de el in 
cadrul Festivalului «Cintarea României» 
pentru muzica la filmul Pintea Eram 
acasă la el, in biroul in care ne-am întilnit 

de ori în decursul anilor ascultind 
şi comentind muzică 

Pe urmă... Pe urmă a venit liniştea. O 
linişte cumplită şi neaşteptată: inima, ma- 
rele lui dirijor şi-a trint bagheta și s-a 
predat. Muzica lui s-a oprit la mijloc de 
drum. 

Anul acesta ar fi împlinit 40 de ani. E 
absurd, e revoltător să ajungi să vorbeşti 
despre Liviu Glodeanu la timpul trecut. 


Mircea MOLDOVAN 


Me ai udat 


O actriță pentru toate anotimpurile: 
Draga Olteanu 


O conştiinţă mereu actuală în haine 
de epocă (loana Bulcă, 
Marian Hudac și Constantin Băltărețu 
în «Vulpea și strugurii» 
de Figuieredo, în regia lui Nicolae Motric) 


Cu mulți ani înainte de a filma în 
«Tănase Scatiu»: Vasile Niţulescu 


AN 


Cu și fără fard 


Am mai scris, chiar in 
cadrul acestei rubrici, 
despre telerecitaluri. Dar 
iată că spre începutul lu- 
nii trecute am mai văzut 
unul, şi spre sfirşitul lunii 
trecute încă unul, care 
mă determină să iau de la capăt, gos- 
podăreşte, același subiect. Nu de alta, 
dar prim-planurile acestea, care Iși pro- 
pun să stringă In citeva zeci de minute 
secvențe din creaţia de-o viață a unor 
actori, dintre aceia cu care pe atit de 
bună dreptate scena și ecranul romå- 
nesc se mindresc, prim-planurile aces- 
tea distribuite cu mai mare frecvenţă în 
programele micului ecran, au miez de 
artă şi de viață deopotrivă, lumini de 
adevăr şi de gind. Mă reintorc, așadar, 
spre telerecitaluri, cu aceeași incre- 
dere in aceste necesare şi frumoase 
emisiuni artistice sub impresia, încă, a 
luminilor de adevăr şi de gind din tele- 
portretele lunii martie, numite Victor 
Rebengiuc şi Olga Tudorache. 

Victor Rebengiuc deci... Un actor cu 
personalitate  acaparantă. «Subiect 
mare», cum scria cineva. Dacă ar fi să 
ne gindim doar la «incordarea de frin- 
ghie gata să se rupă transmisă de Re- 
bengiuc în fiecare rol» — cum spunea 
altcineva. Din numai şapte personaje, 
cu un Rebengiuc mereu altul, şi mereu 
același, In «Cum vă place» și «Pescăru- 
şul», în Puterea și Adevărul şi-n 
Zestrea, în «Doi pe un balansoar» și 
Buzduganul cu trei peceți, telepor- 
tretul actorului a sintetizat în imagini 
esența unul impresionant palmares crea 
tor, de teatru și film. Cele trei reprize 
ale comentariului (datorat lui Constan- 
tin Paraschivescu) au punctat, la rindul 
lor, esențe. Şi emisiunea, printre cele 
mai izbutite ale acestui «sector» de 
telerecitaluri, ca un dialog inteligent și 
cuceritor peste ani și peste roluri, a fost 
o oră de artă despre arta unui actor 
eminent. 

Olga Tudorache, apoi... Comentariul 
Dinei Cocea a strins atribute definito- 
rii: uitătură dreaptă fără priviri piezişe, 
glas amar, tăceri uimitoare, ecouri, pre- 
lungi, solitudine, muncă de ocnaş. Per- 
sonajele Olgăi Tudorache au strins 
pasiune, talent, har, vocație tragică: şi 
eroina din «Premiera» lui John Crom- 
well (mai ales, zic, eroina aceasta, la 
rindul ei actriță, cu tulburătoare impac- 
turi de viaţă şi artă) şi personajul ei 
răscolitor din  shakespeareanul «Ri- 
chard al Ill-lea» şi Vitoria Lipan şi He- 
cuba, şi cea mai recentă creaţie de re- 
ferință a actriței, aceea din «Efectul 
razelor gamma asupra anemonelor». 
Gindul actriței «la timpul prezent» a 
scrutat lucid, cu inteligență metalică, 
trecutul, prezentul și viitorul, trecind 
dinspre amintirile din copilărie şi rolu- 
rile de odinioară, Nila (da, cum trece 
timpul!) și Domnișoara Nastasia spre 
dramaturgia lui Ibsen şi D.R. Popescu, 
spre condiția de ieri, azi și miine a acto- 
rului, cu și fără grimă... Din toate — 
un tele-portret antologic semnat de 
Doina Teodoru, ajutată de operatorul 
Boris Ciobanu şi de «foarfeca» iute a 
montajului lui Dan Nanoveanu... 

Am zăbovit, apoi, intr-o seară de 
aprilie, asupra citorva secvenţe repie 
zentative din creaţia unui alt actor, cu un 
palmares de roluri copleşitor: Gheorghe 
Leahu. Roluri mai puţin ştiute poate, 
întimplate indeosebi pe scena orașului 
de pe Bega, căreia i-a consacrat ani și 
ani de zile din puterea sa artistică, din 


pasiunea sa pentru teatru. Din foto- 
gratii îngălbenite de vreme sau din 
imagini recente, calde sau chiar fier- 
binţi, s-a conturat un portret cu fațete 
multiple, cu trimiteri multiple, spre dra- 
mă şi comedie, spre melodramă și 
tragedie. lanke, personajul lui Victor 
ton Popa, a dominat jocul amintirilor. 
lar actorul de azi și-a mărturisit. Intrea- 
ga dragoste pentru teatru, pe care 
emisiunea semnată de Liliana Zenne şi 
Cristian Müller (cu un comentariu docu- 
mentat, la care a colaborat și Constantin 
Paraschivescu) a ştiut s-o evidențieze, 
întreagă. 

Tele-recitalurile... Nu sint numai niște 
meritate omagii aduse actorilor. Sint 
și la fel de meritate omagii aduse spec- 
tatorilor, gustului pentru frumos. 


Călin CĂLIMAN 


Tezaur folcloric 


Sintem foarte mindri de folclorul nos- 
tru şi pe bună dreptate avem cu ce ne 
mindri. În ciuda acestui fapt, emisiunile 
de televiziune, care prezintă destul de 
des subiecte folclorice, se rezumă, in 
majoritatea cazurilor, doar la superii- 
ciale abordări ale acestei teme. Întlinim 
des, foarte des, într-un decor din pa- 
nouri cu vagi urme de motive populare 
marcate cu staniol, interpreți de muzică 
populară, meşteri ai artei lor, care işi 
zic cintecele in aceste cadre pretabri- 
cate. Mai intlinim şi dansuri stilizate și 
mereu aceleași cadre arhicunoscute de 
la Muzeul satului. Este bine știut că 
avem multe zone folclorice, cu specifi- 
cul lor, cu obicelurile lor, noi știm că 
ele există, dar am vrea să le şi cunoaş- 
tem prezentate în adevărata lor faţă, 
acolo la locul de naștere. Nu mai e 
cazul să explicăm că mulți dintre cei 
obișnuiți cu freamătul orașelor, trăiţi 
printre blocuri, știu destul de puține 
lucruri despre comorile noastre folclo- 
rice mai vechi şi mai noi. Televiziunea 
ar putea fi bunul nostru educator, infor- 
matorul nostru prezentindu-ne Intr-o 
formulă competentă acest neasemuit 
«tezaur folcloric». intenția există. În 
program a apărut de curind o rubrică 
chiar cu acest titiu «Tezaur folcloric». 

Marioara Murărescu, un redactor in- 
ventiv a plecat în imprejurimile Ara- 
dului în satul Silindia descoperind ochi- 
lor noştri un autentic creator popular, 
pe Emilia lercoşan ale cărei creații au 
făcut ocolul țării. Şi astfel am ascultat 
versuri de aleasă simtire cintate la Nă- 
săud, in Moldova, In Gorj sau Teleor- 
man. Emisiunea respira autenticitate. 
Exista grija pentru amănuntul semniti- 
cativ al decorului, al costumului specu- 
lat prin montajul interesant semnat de 
Viorica Zamfirescu. A fost un inceput 
bun, «Tezaur folcloric» respirind prin 
imagine și cuvint aerul creației auten- 
tice. 

Speranța noastră se indreaptă spre 
această nouă emisiune, de unde am 
putea afla multe și unde este de așteptat 
a ni se prezenta documentat valorile 
folclorului nostru, valorile adevărate 
care nu au nevoie de ajutorul stanio- 
lului şi al efectelor obținute pe platou. 
Tinerii poartă cu drag astăzi iile bunice- 
lor, dar mă întreb ciți știu de unde sint 
acele ii cu motivele lor originale? Citi 
ştiu care e istoria modelului migălit cu 
grijă de creatorul popular? Folclorul 
nostru oferă zeci de subiecte de interes 
pentru toţi, rămine ca micul ecran să 
aleagă și să exploateze acest «tezaur». 


Ileana LUCACIU 


filme pe micul ecran 


e Circul şi Pi (Charles Chaplin, 
1928, respectiv 1921). Primele piese de 
rezistență dintr-o «epopee chapliniană 


De la Euripide la primul western românesc 
cu același talent grav: Olga Tudorache 


TV» pe care, fireşte, o doresc de cit 
mai lungă respirație acum, cind scriu 
aceste rînduri, la Inceputul lui aprilie. 
Un Circul — triumf al gag-ului în sine, 
cumva gratuit pentru un ochi prea exi- 
gent, de mare efect insă pentru un 
suflet familiarizat cu ideea (şi este o 
idee) că, uneori, circul nu este doar în 
arenă ci şi, mai şi, In viață; un Piciul — 
triumf al gag-ului proteic, agresiv, al 
gag-ului ca rezultat parcă al vointei 
de supravieţuire, de rezistență. Preter 
acest din urmă Chaplin, acest Chaplin 
mai prețios, mai aproape poate ca ori- 
cind aici de a zmulge lacrimile inteli- 
genţei decit pe acelea ale inimii. 


© Macbeth (Orson Welles, 1948) 
Film îndelung controversat şi contro- 
versabil. Întrebarea, adevărata între. 
bare nu este, în cazul lui, ca de altiej 
în cazul oricărei ecranizări săvirşite de 
Welles, cit găsim sau nu din simburele 
originar, ci cit găsim sau nu din grăunte- 
le de «nebunie», de geniu al cetățeanu- 
lui regizor pe nume Welles. Din acest 
punct de vedere, din acest probabil 
singur punct de vedere cu adevărat 
valabil într-o asemenea situaţie, Mac- 
beth este — după opinia mea — o 
creație cinematografică in care autorul 
(cel ce va da mai tirziu o capodoperă 
precum Falstaff) citește destul de ex- 
terior (dacă pot spune așa) o Macbeth 
— piesa al cărei miez, evident, nu a 
ajuns să li irite pină la furie, pină la «is- 
terie» papilele gustative... 


Sunetul şi furia (Martin Ritt, 1958). 
Operă ciudată, în stare a scoate din 
minți prin inadecvare, prin lipsă de 
vină (cum se zice) pentru proza lui 
Faulkner, pe orice om care a parcurs 
şi a Ințeles cit de cit cartea, cărțile celui 
aflat In stăpinirea ținutului numit Yok- 
napatawpha; operă altfel excelentă, mi- 
nunat de bine, de «americănește» făcută 
— dacă o scoatem de sub ilustrul semn 
tutelar pe care singură, cu aroganță 
sau inconștientă, şi l-a revendicat. Mai 
scurt spus, un fel de model de anti- 
ecranizare, dacă nu cumva chiar dovadă 
de neputinţă a cinematografului în fata 
unei anume literaturi. Acest — repet — 
altfel foarte bun în sine Sunetul și 
furia (cu o Joan Woadward miraculoasă 
şi un Yull Brynner demn aici de tot res- 
pectul nu numai ca bărbat ci și ca actor) 
este un episod din cele mai instructive 
In privința eternel gilcevi dintre cine- 
matograt și literatură, incheiat şi el, 
intre multe altele, cu un eșec al primei 
părți, al pretendentului adică. 


€ Lumea nouă (Jan Troăil, 1973). 
Drama emigrantului, surprinsă cu mij- 
loace sobre și pregnante, într-un film 
care îmbină inteligent expozeul epic cu 
analiza psihologică. Momente de sus- 
ținut dramatism, mesaj limpede dar nu 
ostentativ expus, cinematograf nu o 
dată de foarte bună calitate și capaci- 
tate expresivă. Operă care lasă, pre- 
meditat, un gust amar. 


e Vărul Pons (Guy Jorre, 1972). 
Un Balzac fireşte bine jucat (se poate 
pierde o asemenea ocazie?), insă mo- 
dest gindit regizoral. 


e Antoniu și Cleopatra (Charlton 
Heston, 1972). Shakespeare Intr-o vizi- 
une cuminte, vag romanțioasă, vag 
eroică, vag corectă. Nu cu acest film 
ne-a bucurat Charlton Heston. 


e Secerisșul roșu (Alberto D'Aversa 
1967). Peliculă de susținută analiză soci- 
ală, de largă deschidere, deschisă adică 
(nu odată apelind la «catehismul» neo- 
realismului) spre un strigăt nu doar de 
uimire ci și de revoltă (vezi secvența 
finală). 


e Bătălia pentru Anglia (Guy Hamil- 
ton, 1969). Colecţie de vedete (Laurence 
Olivier, Michael Redgrave, Trevor Ho- 
ward, Curd Jurgens, Michael Caine, 
Susanah York), intr-o producţie filmică 
avind inflexiuni eroice şi intenţii epopei- 
ce. 


e Țara zăpezilor (Yosei Hatanaka, 
1973). Ecranizare a unei proze de Yasu- 
naru Kawabata. Cind și cind, cutare 
secvenţă, cutare scenă găsesc ceva din 
filigranul psihologic al sursei de in- 
spiraţie. 


e Capriciile Mariei (Philippe de 
Broca, 1969). Agreabilă, pur franțu- 
zească. destul de picantă, fără pretentii 
— comedie. 


e Povestea unui cintec (Howard 
Hawks, 1948). Mare veselie, mare. Gra- 
tuitui, convenţionalui ridicate la rang de 
reconfortant amuzament. Ne amuză 
Danny Kaye. La trompetă Louis Arms- 
trong. De Benny Goodman și de Lionel 
Hampton ce să mai zic? Muzica băieți! 
Cinematograful e uneori foarte simpatic, 
foarte de duminică după-amiază!... 


Aurei BĂDESCU 


film şi literatură 


„Pădurea 


spinzuraților“: o „trădare“ originală 


Ideal subiect de discului 
SORiroveran, polemici intre 
A partizanii filmului-filmic si 
nema ai filmului-literar, ecranizările 
au numai aparent un statu! 
iiè dublu: pe de o parte film, pe 
de alta literatură. Privind lu 
crurile mai la adincime şi renunțind la 
ideea că orice şir de imagini mişcate se 
numeşte film, în favoarea ideii că filmul — 
— ca artă, nu ca document — e acel șir 
de imagini mişcate care posedă originali- 
tate, expresivitate și valoare artistică (oare 
există în vocabularul criticii cinematogra- 
fice un echivalent semantic a ceea ce litera- 
ţii numesc «subliteratură»?) va trebui să 
recunoaștem că apartenenţa ecranizărilor la 
arta filmului e intotdeauna o realitate — pozi 
tivă sau negativă, după caz — pe cind con- 
siderarea lor ca literatură e intotdeauna 
pur speculativă. incontestabil că, prin chiar 
condiția ei, o ecranizare are un aer de tradu- 
cere a literaturii. Foarte mulți sint tentaţi să 
accentueze asupra literaturii, iar nu asupra 
traducerii, cum de fapt s-ar cuveni. Ecraniza- 
rea e Într-adevăr o traducere (a literaturii 
în limbaj cinematografic) dar nu e literatură. 
lar ca traducere ea e film curat, așa cum, 
bunăoară, psihologia tradusă în roman 
nu mai e psihologie, ci literatură cu temă 
psihologică. Ecranizarea e film cu temă 
literară, formulă care exclude dubla aparte- 
nenţă. O distincție se mai impune totusi 
o ecranizare fără originalitate, inexpresiv.i 
şi lipsită de valoare artistică e o copie ii 
imagini după literatură, specie hibridă, la 
fel de departe și de literatură şi de film. Şi 
încă ceva: o ecranizare valabilă artisticește 
pretinde autorului ei mai multă imaginaţie 


restituiri | 


Omagiu 
filmului de montaj 


In deceniul al treilea de existenţă al 
cinematografului, cele două modalități 
de a face film: calea documentară inau- 
gurată de Lumière și cea a ficţiunii pro- 
pusă de Méliès, s-au îmbogăţit cu o 
nouă posibilitate: filmul de montaj. Teo- 
ria montajului omnipotent, a școlii cine- 
matogratului sovietic mut ciştigase deja 
prin filmele lui Vertov, Kuleșov, Eisen- 
stein şi Pudovkin succese care sfidau 
orice neincredere. 

Inițiativa şi primele pelicule de montaj 
se datorează regizoarei sovietice Ester 
Şub care,in 1926, după ce a văzut Cruci- 
şătorul Potemkin s-a hotărit să caute 
cu ajutorul jurnalelor de actualități o 
modalitate nouă de evocare a trecutului 
revoluționar. Avind o indelungată prac- 
tică de monteuză, Ester Şub a intuit cu 
precizie elementarele principii ale ge- 
nului. Toate peliculele sale despre care 
Cinemateca ne oferă pe cele mai re- 
prezentative: Căderea dinastiei Ro- 
manovilor, Marele drum, Astăzi, Spa- 
nia sau Fascismul va fi întrint reu- 
șesc o sinteză demonstrativă a posibili- 
tăţilor mari pe care filmul de montaj le 
deschide cinematografului. 

Peliculele folosite pentru realizarea 
filmelor sale au fost adunate cu minuţia 
colecționarului pasionat sau recuperate 
după indelungi căutări de la o dispariție 
sigură. Cu atit mai motivată apare acum 
rigoarea sa profesională, neobișnuită 
în acei ani în care pregnanța trecutului 
părea să eclipseze preocupările pentru 
viitor. Experienţa sa a fost reluată aproa- 
pe concomitent de Germaine Dulac sau 
Walter Ruttman şi apoi, de-a lungul 
istoriei cinematogratului, de regizori din 
ce în ce mai angajaţi In filme politice tot 
mai polemice (Frank Capra — De ce 
luptăm, Mihai! Romm — Adevărata 
față a fascismului, Mario Serandrei — 
Zile de glorie, Chris Marker — Fru- 
mosul mai sau Cuba, si, Marcel 
Ophüls — Tristețea și mila, etc., 
filmul de montaj precizindu-și tot mai 
conştient locul în cinematografia con- 
temporană. 

Ciclul Ester Şub de la Cinemateca 
română schițează un fest de restituire 
cultural-cinematogratică și se inscrie, 
impreună cu alte cicluri (scurt-metraje 
poloneze premiate la festivaluri interna- 
iionale, filmele de diplomă ale absolven- 
ților de regie) intenţiei de lărgire a 
orizontului informativ al cinefililor bucu- 
reșteni şi celor din toată țara in măsura 
in care aceştia venind în Capitală nu 
uită să treacă și pe la cinematecă 


Georgeta DAVIDESCU 


decit un fiim gindit da capo al line film 
pentru a pune în Just echilibru fidelitate 
semnificației (faţă de textul literar) şi orig 
nalitatea semnificantului (în ultimă instant 
a expresiei cinematografice). O ecranizare 
veritabilă mi se pare a fi aceea care reali- 
zează acest paradox (aparent); fidelă şi ori- 
ginală simultan. Ca Hamiet-ul lui Oliver, 
Moartea la Veneţia al lui Visconti, Cei 
mai frumoşi ani ai vieţii noastre al lui 
Wyler, Cenușă și diamant al lui Wajda, 
Diligenţa al lui Ford, Maica loana a 
îngerilor al lui Kawalerowicz, Mama al 
lui Pudovkin, Pentru țară și rege al lui 
Losey, Psihoza al lui Hitchcock, ș.a. 
Modele de ecranizare creatoare rămin. 
cel puţin pentru cinematografia romă- 
nească, Moara cu noroc, al lui Iliu şi, mai 
cu seamă, Pădurea spinzuraților al lui 
Ciulei. Remarcabilă în Pădurea spinzurati- 
lor (mă opresc asupra acestui film pent:u 
că a fost reluat de curind, la Cinemateca) 
este, alături de multe alte lucruri, intuitia 
regizorului de a găsi drumul cel mai firesc 
de la semnificația romanului (conservata 
fidel de scenariul lui Titus Popovici) la 
o expresie care, inglobind-o, să fie totodată 
altceva. Liviu Ciulei a făcut intr-un fel 
operă de critic, interpretind textul lui Re 
breanu cu profunzime și obiectivitate, afir- 
mindu-şi Insă subiectivitatea la nivelul argu- 
mentației, care nu e altceva decit expresia 
tilmică însăşi. Firul narativ principal e inter 
sectat de altele, secundare, a căror functie 
este de a permite mobilitatea semnificatu- 
lor dinspre individual spre social și invers, 
astfel încit drama eroului să se justifice 
in drama socială, iar la rindu-i, aceasta sa 
o augmenteze pe cea dintii. Toată această 


generația de miine 


Filmele de studenție 


ale consacraților 


Excelentă inițiativa Cinematecii de-a ne 
prezenta o selecție din filmele de diplomă 
ale absolvenţilor Institutului de teatru și 
cinematografie. Ocazie rară de a descifra 
în timp și imagine promisiunile și confirmă- 
rile unor preocupări artistice originale. lată 
citeva, sumar notate: 


Cercul (regia Mircea Veroiu, imaginea 
Radu Calalb): despre nașterea şi pro- 
pagarea violenței cu o vagă nuanţă supra- 
realistă. Aparenţele banale, inofensive, sint 
sfişiate brusc de-o agresivitate rece, inu 
mană. 


Viaţa în roz (regia Dan Piţa, imaginea 
Nicolae Mărgineanu): înregistrează o in- 
limplare cu aspecte cotidiene în care artistul 
«pipăie» metafore, simboluri. O atmosferă 
delicată de poezie fără îngroșări retorice 
Poezia vieţii obișnuite ce lasă, fără tentatia 
discursului, imaginea, figurile oamenilor 
şi aspectul obiectelor să vorbească sin 
gure. 


Wart (regia Mircea Daneliuc, imaginea 
Cornel Diaconu): emoția și tebra acțiunii 
care schimbă raporturile umane normale. 


secvenţa lunii 


Aventura 


Curtea interioară a unui palat Intr-un 
oraș sicilian. Deşi neingrijită, clădirea este 
de o rară frumuseţe, Sandro trece prin 
vasta curte, cu paşi înceți. Ciţiva studenți 
reproduc pe hirtie detalii arhitectonice. O 
fac cu mult zel, aproape cu religiozitate, 
schimbindu-și în şoaptă impresiile. Pașii 
lui Sandro sint singurii care tulbură liniştea. 
El contemplă cu regret și amărăciune evi- 
dentă arcadele, coloanele, ferestrele. «Cită 
mişcare, cită dezordine! Pe atunci se pre- 
ocupau de efecte scenogratice... un extra- 
ordinar simţ al libertăţii»... Arhitectul vrea 
să-i ignore pe studenți și nu poate. L-au 
tulburat și într-o bună măsură l-au umilit 
Cindva, schiţase și el, cu același respect, 
frumuseți arhitecturale. Dar curind a des- 
coperit că a face devizul unei construcții 
e o operaţie mult mai rentabilă și arhitectul 
din el a renunțat lesne la ambițiile și idealu- 
rile tinereţii şi azi se rezumă la a stabili 


«Sintem capabili să arătăm sufletul românesc lumii întregi 
Liviu Rebreanu. Quod erat demonstrandum! Pădurea spinz 
reprezintă cu cinste pretutindeni (Victor Rebengiuc și Mariana Mihuţ) 


setea imagistică reprezentind efortul de 
originalitate ai autorului, şi, implicit, modul 
ve transcendere a textului literar, Impresio- 
mează unitatea filmului, începind de la 
imagine şi interpretare actoricească pini 
la decoruri şi concepția regizorală de an 
samblu. Ciulei e un arhitect al imaginii cu 
voluptatea construcţiei, In sensul că nimic 
nu este lăsat la voia întimplării, totul este 
mai intii proiectat și apoi construit, inspira 
tia de moment, spontaneitatea facilă, ne- 
tiind, cel puțin In acest film, armele regizoru 
lui. Cu toate acestea, ca orice creator dăruit 
nu doar cu har, ci și cu o înaltă disciplină 


Dus-intors (regia Mircea Daneliuc, ima 
ginea Cornel Diaconu): apare tendința către 
potențarea dramaticului prin acțiuni se- 
cundare. 


Jocul oamenilor mari (regia Mircea 
Moldovan, imaginea Dinu Tănase). În apa 
rență: absurdul desăvirsit. În fond: esenia 
unei anume realităţi. 


Foc (regia și imaginea Cornel Diaconu) 
inumanul văzut prin lupa grotescului. 

Imn (regia și imaginea Florin Paraschiv) 
in 5 minute case, străzi, oameni, jocul ima 
ginii cu procedeul magi-color creează ten 
siune si emotie. 


Manitest (regia Doru Năstasă, imaginea 
Costache Dumitru): construită pe mai multe 
planuri, o poveste bine Inchegată, de mare 
acurateță. 


Moartea lui Pătru (regia și imaginea 
Petru Liviu Maier): o existenţă sugerată prin 
atmosfera creată de imagine, culoare, co 
loană sonoră bogată. 

Citeva trăsături comune pot fi desprinse 
din cele aproape 40 de filme prezentate în 
selecție: la majoritatea, structura scenariu- 
lui (atunci cind nu e inspirat din modele 
literare) se bazează pe construcții aproape 
eliptice, metaforice; imaginea e tentată de 
expresia pe care o găseste nu numai pe 
chipurile oamenilor, ci şi în apă, în lumină 
în obiecte. Există apoi un ritm extrem de 
variat imprimat de tensiunea regizorală si 
de relația imaginii cu coloana sonoră, de 
cele mai multe ori dind ! Iniului o deosebită 


levizurile proiectelor altora... Învirtind pe 
leget lanțul cu chei, Sandro cel-chipurile- 
s:gur-de-el se apropie de un student. Prim- 
planul unei coale albe cu schița unei frize. 
Alături de desen, inofensiva călimară cu 
tuş. Este suficient ca în cadrul ecranului 
să intre lanţul, la capătul căruia se balan- 
sează cheile, ca să presimţim ceva. Ceva 
urit şi trist După citeva clipe de tensiune, 
lucrul urit se produce: arhitectul mane- 
vrează în aşa fel balansul cheilor, incit răs- 
toarnă călimara cu tuş pe schița studentu- 
lui. E un urlet mut în această meschină 
si jalnică răzbunare, prin care un om prins 
in angrenajul necruţător al unui sistem 
social iși declară ura faţă de o societate 
care l-a transformat într-un înfrint. 

Şi citi asemenea Sandro nu sint în stare 
să-şi împroaşte la fel idealul de tinerețe, 
numai pentru că nu-și mai pot suporta 
degradarea la care ajung atrași de o bună- 
stare Inşelătoare? 

O meditaţie despre lume şi viaţă, în numai 
două minute de film, tără cuvinte, fără te- 
„ism, în citeva imagini filmate în curtea inte- 
'ioară a unui palat, dintr-un oraș, dintr-o 
tară... 

O singură localizare: autor — Antonioni. 


Aura PURAN 


E 
- 


interioară laboratorul nu se vede. Îl pre- 
supui la originea exactității de ceasornic 
helvet a fiecărui detaliu, la originea per- 
fectei adecvări a imaginii, a decorului, a 
fizionomiilor, a sunetului, a gestului, la 
semnificația urmărită, dar In nici un caz 
nu-l poți arăta cu degetul în nu ştiu ce sec- 
vență eventual scăpată de sub controlul 
regizorului. Fără a repeta mot à mot ro- 
manul lui Rebreanu, filmul lui Ciulei îl «tră- 
dează» cu superbă fidelitate. Este, cu alte 
cuvinte, original. 


Laurenţiu ULICI 


greutate. În general, filmele studenților (ale 
fostilor studenți) atestă căutarea unor 
elemente noi de limbaj cinematogratic și 
posibilitatea construirii unui stil propriu, 
chiar dacă aceasta include pentru incepu! 
şi trecerea prin influența marilor modele ale 
zilei. 


În cazul regizorilor şi operatorilor care 
s-au afirmat (Dan Piţa, Mircea Daneliuc, 
Mircea Veroiu, Mircea Moldovan, Nicolae 
Mărgineanu, Florin Paraschiv) relaţia filme- 
lor ulterioare cu aceste lucrări de Inceput 
ne descoperă unele continuităţi stilistice, 
dar şi o importantă rupere de primii paşi. 
O evoluție prin salturi. 


Mai pasionantă mi se pare incercarea 
de a descoperi acum, încă din aceste filme 
studenţeşti, viitoare afirmări. Cei care vor 
veni se dovedesc (chiar și în cazul unor 
filme speciale de comandă, cum ar fi «Co- 
lecţia de artă comparată» de Romeo Stavăr, 
«Tudor Arghezi» de Tereza Barta și «Catul 
Bogdan» de Cătălin Vago) stăpini pe mij- 
loacele cinematografice, probind un real 
«simţ al filmului». Această «intrare In lume» 
a filmelor studenţeşti, prilejuită de Cine ma- 
tecă nu este doar o împlinire — prin des- 
-operirea unei etape anterioare a evoluției 
generaţiei actuale de regizori şi operatori 
— ci şi o deschidere spre viitor, cu speranţe, 
uneori chiar cu certitudini. 


Liliana NEGREANU 


Sentimentele în derivă: 
Monica Vitti în Aventura 


+ lcinemateca 


> considera 
uraților ne 


7 


actorii 
noștri 


Pentru mine, 


spectatorul 


este 
un partener 


(lat. lanterna)??? 
instrument optic 


LINIE (dreaptă) 

este punctul de mai sus. 
Porneşte din ochiul Dv. 
şi se opreşte în infinit. 
(există şi linii ce pot 
fi privita lateral) 


rea «centru de discuţie» stabilit de creator 


— ţi propun iri etrescu 
o temă de d mai ge- 
nerală: despre filme și oa- 
menii care le fac, despre 
ideile care circulă între 
fiim şi viață, despre tiim 
și viață. 


— După mine, toate astea se pot aduna 
intr-un cuvint: implicatie. În ultimă instanță, 
contactul cu mediul Inconjurător, oameni, 
copaci, artă, cumpărături, poezie şi proză, 
proza şi poezia vieții. Locul filmului în aceste 
probleme de viață este, de la caz la caz, 
important sau episodic. Întimplător sau cu 
direcție urmărită, la mine, indiferent de 
frecvența aparițiilor, relația a fost Intimplă- 
toare şi episodică. leri-alaltăieri aș fi spus-o 
cu puțină tristețe, poate. leri-alaltăieri In- 
semnind şi Duminică la ora 6 şi Valurile 
Dunării, Străinui sau Răutăciosul ado- 
tescent Astăzi, intiinirea e mai puțin epi 
sodică, deşi rolurile sint episodice. Nu e o 
o formulă de dragul paradoxului. Este o 
realitate, un moment de maturitate, cred eu, 
pe care-l accept, pe care-l admit, de care 
sint chiar mindră şi care-mi revalorifică 
raportul meu cu această profesie. Asta la 
modul foarte general. Pe detaliu, de exem- 
plu, acum mă preocupă mai puţin cu ce-am 
să mă imbrac în seara premierei filmului 
la care am lucrat astă-vară și mă gindesc 
cu mai multă emoție și grijă la cum o så 
mă imbrac în rolul pe care-l voi face la vară 

— Asta înseamnă că a invins actrița? 

— Nu ştiu dacă în mine există sau nu o 
actriță. Nici n-am ambiția să existe. Există 
în schimb, poate, o acumulare de experiența 
De recepţie, de expresie, de recepție — aş 
zice chiar mai mult de recepție! — care mă 
implică mai mult decit reprezentarea. |n 
clipa asta. 

— Stim cu toţii ce înseamnă «a fi 
implicat». Pentru fiecare noţiunea are 
şi un sens particular. Care ar fi în cazul 
acesta? 

— Sensul meu este cel de dicţionar: 
cuprins, inclus, insumat. Dar cu ceva în 
plus. Cuprinderea nu este numai o însu- 
mare, ci o ataşare logică care presupune 
o acțiune. Nu pot să te declari numai cu- 
prins într-un proces, ci trebuie să şi acțio- 
nezi în funcţie de raportul tău cu acest 
proces. Dar, hai să ne ferim de peisajul 
teoretic, de altfel foarte tentant pentru as- 
cunzișuri şi hăţișuri... Cred că actorul, ca 
orice artist, trebuie să fie o staţie de cap- 
tare care să primească semnalele mediu- 
lui. Şi să le redea în funcţie de ce ştie și ce 
simte că este util să ajungă înapoi, stabi- 
lindu-şi singur cota filtrului. Arta nu este o 
oglindă. Pentru că oglinda redă Intocmai, 
iar pe mine nu mă interesează să văd încă 
o dată ceea ce văd oricum înaintea ochilor. 
Pe mine, ca spectator, pentru că nu mă 
pot rupe de situația de spectator, de asta 
spun că nu sint actriță pur şi simplu, — mă 
interesează in mod aproape egal scena, 
ecranul și sala. Condiţia mea de actor este 
strins legată de condiția mea de spectator, 
și nu vreau să renunţ la asta nici măcar din 
comoditate. 

— La ce vibrează atunci spectatorul 
din tine? 

— La propuneri. 

— Mai clar. Și mai amănunțit, dacă se 
poate. 

— Am să mă refer la teatru pentru că 
acum Îmi este mai ușor și mal aproape 
teatrul. Pe un dat cunoscut dintr-un anume 
punct de vedere, mă interesează propune- 


recipient susceptibil 
să dea lumină ařzfnd. 


LELOUCH, 
Claude 
regizor 
perator 


şi care mie Imi dă măsura valabilității con- | sursă: vi 
temporane a datului cunoscut. Cunoscut 
uneori de cinci sute de ani... Cu cit propune- 
rea este mai nouă, mai spectaculoasă, mai 
neașteptată, cu cit mă surprinde şi mă atra- 
ge mai tare, eu, ca spectator și ca actor, 
sint mai fericit să găsesc explicaţia rostului 
acestei arte a spectacolului. 

— Dar filmul este, sau ar trebui să fie, 
o artă a spectacolului... 

— La film, presupunind că datul cunoscut 
este relaţia posibilă dintre oameni, mă in- 
teresează punctul de vedere nou, propus de 
către creator, fată de această relaţie. Sigur 
că îmi place, mă fură, mă umple de încin- 
tare mediul, peisajul, epoca, poezia, ex- 
poziția. Dar ce mă interesează cel mai tare 
în film, în teatru, în literatură este descifra- 
rea raportului moral al individului cu socie- 
tatea, cu mediul, cu poezia, cu grotescul, 
al individului cu individul... Şi iar picăm 
in generalități teoretice. Vezi, eu mă stră- 
duiesc acum, cu datele mele cele mai sim- 
ple, să stabilesc cu tine o discuţie pe cit se 
poate inteligentă despre menirea actoru- 


A fi implicat, 
adică 

a fi cuprins, 
inclus 


lui în societate. lar mie mi se pare că această 
menire este chiar foarte importantă. Aşa 
derizorie şi periferică cum poate părea 
uneori arta ta. Dar pentru că am senzaţia 
că ăsta este un bun al meu, mă jenez să-l 
apăr. lar dacă mă hotărăsc totuşi s-o fac. 
trebuie să mă întorc la teatru. Sint convinsă 
că teatrul nu poate să moară. Este o artă 
bătrină, uneori demodată, în raport cu filmu! 
să zicem, dar care poate fi cea mai gravă 
şi mai înaltă tribună a exprimării adevăru- 
lui. Să zicem: a unui «adevăr de moment». 
— Ce numești «adevăr de moment»? 
— Un adevăr important într-o clipă anume. 
De exemplu, clipa spectacolului scenic. 
Teatrul prilejuieşte comunicare directă. Nu 
prin centrală. În teatru, eu, ca actor, mă 
exprim și răspund, Imi asum răspunderea 
totală pentru ceea ce exprim. Raportul este 
foarte violent. Şi fascinant. Filmul este un 
fel de război prin corespondenţă cu spec- 
tatorul. 
— Dar noi știm de la bun inceput că 


LANG, Fritz. 
regizor. 
pictor. 
arhitect. 


NIBELUNGII 
(film) 


NOTRE DAME. (film) 


LINDER, Max 
actor-7 ANI DE GHINION 


-Z LUMIERE (frații) 
inventatori 


iața. 

— Asta aşa e. Paradoxul insă — un 
paradox banal sau şi una şi alta, dacă asa 
ceva ţi se pare cu putință — este că viata 
e cum e, şi merge Inainte şi-şi vede de 
cursul ei şi nu-i pasă dacă filmele «o ser- 
vesc» sau «nu o servesc». O exprimă sau 
n-o exprimă. Nu se oprește nimic cu un 
film bun sau cu unul prost. EA, viața, a ta, 
a mea, a noastră, merge Inainte. Asta e. 

— Se poate ca Ei să nu-i pese. Dar 
nouă ne pasă. Ție, actor, mie cronicar, 
nouă spectatori, spectatorului îi pasă 
E! se caută în filmele noastre şi îi pasă 
dacă se găsește adevărat sau neade- 
vărat în ele. 

— li pasă, dar n-are nici o putere. El nu 
pari face nici filmele, nici pe noi mai buni. 

nici un caz nu numai discutind cu noi, 
repertoriul să zicem. Gestul artistic nu se 
poate implini pe cale administrativă. Poate 
doar prin Incredere. O incredere reciprocă. 
Eu creator, nu am dreptul să-mi mint parte- 
nerul, adică spectatorul, pentru că el este 
pentru mine un partener. lar el nu are dreptul 
să se lase minţit, chiar dacă şi mie şi lui 
ne-ar fi comodă această relație. În ultimă 
instanță, și el şi eu trebuie să ducem im- 
preună o luptă împotriva comodității. ŞI o 
spun cu mare greutate, pentru că eu sint 
o fire comodă. 

— Care este ideea cea mai importantă 
pe care ai descoperit-o sau întilnit-o, în 
ultima vreme? 
| — Ceva legat de generozitate... Mi se 

pare că în această meserie, în acest mod de 
exprimare în configurația artistică a neamu- 
lui, este necesar un raport de generozitate 
care nu Înseamnă numai a da, ci şi a cere 
un anumit lucru. A şti ce să ceri. A cere 
de pildă, permanent, răspuns fapte, exemple 
la un mod de viață. A şti ce să ceri mi se 
pare foarte important, dar cu condiţia să 
o faci sub semnul generozității şi nu al unei 
meschinării individuale. Dar te rog să nu 
ințelegi ce-ţi spun acum în sensul și la 
nivelul unui reportaj TV, în care o textilistă 
sau o chimistă este întrebată: «Care sint 
interesele care primează, ale dumnea- 
voastră, sau cele ale colectivului?» — Şi ea 
kapindo prompt «Ale colectivuluil» 


— Încerc să-ți explic prin mine. Ca să 
exist și să ofer niște sugestii de răspunsuri, 
trebuie In primul rind să cer. Şi eu cer de la 
partenerul meu direct. De la spectator. 
De la omul cu care mă întilnesc pe stradă, 
De la mine chiar, ca spectator. Am orgoliul 
— şi orgoliul absolut — de a crede că ceea 
ce-mi este mie util, [i poate fi util şi lui, parte- 
nerului meu, spectatorului. Şi găsind pen- 
tru mine la un moment dat ecuaţia adevăru- 
lui, pot să i-o prezint lui ca pe un bun găsit 
poate cu o secundă mai devreme. Dacă o 
găseşte el inaintea mea și o rezolvă altfel, 
sint foarte dispusă să o accept, să mi-o 
însușesc. Chiar dacă e diferită în raport cu 
mine. Şi sint convinsă că diferențele și 
dificultăţile de relaţii se pot remedia perfect. 
Dar numai în virtutea, în lumina unei gene- 
rozități reciproce. Şi a unei bune credințe 
de ambele părți. În momentul scenic sau 
cinematografic acum, azi, pe mine mă 
interesează mai puțin ce crede spectatorul 
despre mine, și mai mult, ce crede eļ des- 
pre el, datorită intervenţiei mele. Şi ce cred 
eu despre mine datorită contactului cu el. 

—Adaos ia definiția implicării? 

— Dacă vrei. De fapt, poate că da. Da! 


fotografie vizibilă 
din toate unghiurile. 


+. „lumina lumina 
ca În fiecare zi... 
(sugerez regizorului 


LUNG (metraj) 
film peste 
1.000 metri. 


telex Animafilm 


A venit 


099 Sintsem rte că în Studioul 
de animaţie a venit Primăvara! 

Şase tineri vor debuta. Patru dint 
ei sint proaspeți absolvenţi ai Insti- 
tutului de Arte Plast r de 
format i ani enic eli 
meşterii din studio. Temele abordate 
Aspirația spre verticalitate; nevoia de 
zbor; nu indiferenţei; toate aplauzele 
pentru eroii neaplauda! are în loc să 
taie in mod spectaculos nodul gordian 
au iscusința şi răbdarea să-l c e 

Numele tinerilor care sint gata de a 
lua startul: Alexei Aurel, Doina Bo- 
tez, Szilagy Zoltan, Despina Bolo- 
ga, Anastasiu Ştefan și Luca lonel. 


de mare seriozitate să aperi veselia 
or. Pentru realizarea lui am lansat 
nzi unor creatori de mare presti 
m educat 
ea deziderat g 


tori şi mode 
pre poeții năs 
forme, de 
Nina Cassian semnează sce 
nariul Penelopa și Templul celor 
7 arte iar poezia «Remember» din v 
mul «Necuvintele» de Nichita Stă- 
nescu a insp a 
realiza în grafic 
lon Truică. 


099 Fiimu! apreciat de publicu 
nostru Condiţia Penelopei — regia 
Luminița Cazacu, scenariu Sanda 
Faur şi încearcă norocul la presti 
giosul concurs de la Cannes. Så 
urăm succes! 


Lucia OLTEANU 
AZ Dare E EI NEI CES aa ac II 


posibilităţi posibile 


Un film 
despre un film 


Oare un film documentar despre 
turnarea unui film nu ar fi un subiect 
plin de dramatism? 

Să vezi chipurile oamenilor care simt 
răspunderea pe umeri, să simţi îndoielile 
regizorului care se ascund sub fermita- 
tea comenzilor, să vezi actorul cu ochii 
roșii de oboseală (a venit după un spec- 
tacol care i-a cerut totul şi căruia i-a 
dăruit totul), transformindu-se, cit ai 
clipi din ochi, într-un personaj plin de 
vioiciune și proaspăt precum un castra- 
vecior ud în roua dimineţii, să-i auzi, 
mai mult decit să-i vezi, pe electricieni 
cățăraţi cine știe pe unde, să-l urmă- 
reşti pe recuziter a cărui problemă esen- 
ţială în acest moment este găsirea unei 
batiste roz cu picăţele verzi (lucru sim- 
plu la Buftea, dar aproape imposibil 
acolo, în creierul munţilor unde se 
toarnă secvenţa), să priveşti monteusa 
bucurindu-se că a găsit fotograma 
exactă pentru racordul pe care cine ştie 
dacă îl va remarca cineva măcar o dată 
în cei zece ani cit va circula filmul pe 
ecran (ba atunci cind se va rupe undeva 
într-o cabină, operatorul" va face lipi- 
tura tăind exact fotograma aceea, care 
va pleca in neant). 

Oare toate astea nu ar putea fi un 
subiect de film? Ba dal Cu o singură 
condiţie: ultima secvenţă să nu fie seara 
premierei, cu flori, zimbete și bătăi pe 
umăr, ci o sală de vizionare pustie, unde 
echipa a văzut ultima oară filmul inainte 
de a-i da drumul în lume. 

Pentru .ceea ce urmează după aceea, 
ei bine, aceasta ar fi un alt film. 


Alexandru STARK 


scrisoarea lunii 


Spectatori, nu fiţi numai spectatori! 


0 privire tînără şi optimistă 

«...Cred că cinematografia noastră a Inceput să se desprindă dintr-un stil greoi, 
impersonal, nu odată fad. Regizorii noștri s-au trezit și au spus: «gata, bună dimi- 
neața, subiecti» Cineaştii au făcut o mare descoperire: publicul, tinerii noștri se vor 
pe ecran! A fost nevole de Diminețţile unui băiat cuminte şi de alte citeva creaţii 
semnificative pentru identificarea spectatorului cu personajul... pină la Mere roşii. 
Cred că datorăm acest lucru nu numai regizorului tinăr, ci şi Naturii care a dat atita 
inocenţă, talent pe chipurile unor oameni plini de zimbet și forță pe care-i cheamă 
Tora Vasilescu, Vladimir Găitan, Horaţiu Mălăele, Mircea Diaconu, Dan Nuţu și 
atiția și atiția alţii. Să-mi fie iertat, dar pînă la «epoca lor» nu am crezut că se poate 
pleca avind lacrimi pe obraz dintr-o sală de cinematograt, nu credeam că se poate 
ride cu adevărat, din toată inima, la filmele noastre... Filmul nostru, copilul nostru, 
s-a maturizat puțin, fiindcă școala noastră de film are năzuinți generoase. Tot acum 
— de ce abia acum? dureroasă întrebare! — am văzut că pe şantierul cineaștilor nos- 
tri s-a ajuns la roca tare, la materia primă cu care şi pe care se poate clădi cu nădejde. 
Îndrăznesc să spun că cinematografia noastră ar trebui să aibă permanent — fără 
a se uita pionieratul — puncte de plecare în noile realizări ale unei cinematograții de o 
certă calitate a actualității. Sint ginduri stingace și naive de amator, gindurile unei 
adolescente care scrie cu speranța că întiinește astfel și gindurile multor tineri de 


virsta ei.» 


Filmul românesc 
film bine primit: Regă 


e Bravo! «De fapt nici n-am avut senza 
tia că urmăresc un film, ci viața. Personaje 
bine alese, perfect interpretate, mesaj căl- 
duros, regie stăpinită calificat și sensibil. 
Un da mare!» (lonel Teahă — str. Armata 
Rosie 23-25 Arad) 

e Un fiim egal, unitar &...Punindu-mi pri 
mii ochelari — cei pentru «aproape» - 
spun că mi-a plăcut Regăsire. Mi-a plăcu! 
pentru că e un film profesionist fără acele 
uneori penibile, greșeli regizorale pe car: 
din păcate le întiineşti în filmele noastre 
Mi-a plăcut pentru că avea un scenariu 
interesant și în mare parte veridic. În mare 
parte — pentru că totuși el lasă unele lu- 
cruri neexplicate. Mi-a plăcut apoi pentru 
că — fie-mi iertat subiectivismul — e unul 
din puținele filme românești în care o fe- 
meie are rolul într-adevăr principal, în care 
ea e înainte de toate mamă, soție, iubită 
şi abia pe urmă profesoară, primăriță, cum 
apărea în alte filme feministe (sic!) de-ale 


telex Sahia 


Prospecții 
de primăvară 


029 Regizorul Pantelie Tuţuleasa se 
află în montaj cu documentarul Pămintul, 
o lume a speranţei, film dedicat prezenţei 
prestigioase a României la O.N.U. Realizat 
după un scenariu semnat de Petru Jales 
si Pantelie Tuţuleasa, filmul se vrea o 
deschidere spre viitor. Un viitor al păcii si 
ințelegerii. 999 Consecvent în abordarea 
problematicii majore, regizorul David Reu 
semnează filmele A fi comunist și Sint om 
al muncii în România de azi. 909 Venind 
in Întimpinarea acestei primăveri, docu- 
mentariștii s-au răspindit în întreaga țară 
reluind filmările «in exterior» şi activității: 
de prospectare: lon Visu s-a întors dintr-o 
lungă călătorie de lucru: Valea Jiului, Arad 
Oradea și Sibiu pentru filmele Minerii. 
Măria sa pămintul, Flori din Bihor si 
Bătrinii satului. «Acasă» îl aşteaptă filmu! 
început în iarnă, Echinocțiul de primă- 
vară. Amănunte pe parcurs. 999 Paul 


anema 


Anui XV! (184) 


Bucureşti 
aprilie 1978 


Ecaterina Oproiu 


Luminița PORFIR 
Piața Ştefan ce! Mare nr.4, Piatra Neamt 


noastre. (Excepţie «Drum în penumbră»). 
Nu spun că acest film este o capodoperă, 
dar e un film egal, unitar şi corect. Multe 
din filmele noastre curg liniar pină la un 
anumit punct, pină se Impotmolesc. Regă- 
sire se ridică pină la un anumit nivel valoric 
şi reuşește să se mențină aici. Bine ar fi ca 
toate filmele noastre să ajungă la acest 
nivel de corectitudine. De aici și pină la un 
film foarte bun, pină la capodoperă chiar 

nu mai sint nişte pași atit de mari. (N.R.: 
Mă rog, cum credeți...) Îmi schimb acum 
lentilele şi privesc în depărtare. Cred că 
autorilor noştri de film le lipseşte curajul 
de a nu mai arăta lucrurile cu degetul. (N.R.: 
Credem că aţi făcut foarte bine subliniind 
necesitatea unui asemenea curaj). În cazul 
nostru, nu se pune ci se trinteşte punctul 
pe «i». Cred că avem nevoie de mai multi 
subtilitate și finețe psihologică, mai ales 
în cazul acestor filme sentimentale (Alba 
Cristian — /ntr. Amzei nr. 2, București) 

© Despre plins «Regăsire — sau regăs: 

rea echilibrului dintre arta cinematogratica 
și drama sentimentală (nu melodrama). Nu 
mi-a plăcut «O floare și doi grădinari», la 
«Vandana» n-am rezistat decit o serie 

“Ochii Shivanei» i-am văzut mai mult de dra 

gul cui m-a însoţit la acest film, «Copil de 


Orza se afl! in documentare în Maramureş, 
Banat și la Alba-lulia, pentru filmele Vasile 
Goldiș, Țara Lăpușului, Diniaș, satul 
înfiat și La Cisnădioara cind înfloresc 
cireşii. Vom reveni. 99e Constantin Vaeni 
și-a reluat lucrul la Teatrul cel Mare, 
întrerupt pentru o scurtă perioadă, cit a 
participat la Festivalul filmului politic de la 
Bruxelles, unde a obținut Premiul cel Mare. 
E drept, nu cu un documentar, ci cu Zidul. 
|! așteptăm, la același nivel, cu un nou 
scurt-metraj. 999 Pompiliu Gilmeanu caută 
soluţii pentru filmele România turistică și 
La poalele Bucegilor. Deocamdată fil- 
mează la Bucureşti, la |.O.R., un documen- 
tar despre industria optică română. 999 lon 
Moscu s-a deplasat la lași, preocupat fiind 
de Şcoala de inventatori, un film despre 
studenții inventatori ai facultății de meca- 
nică din cadrul institutului Politehnic. eee 
Pe Titus Mesaroș îl interesează economia 
de timp şi mișcare, obținerea unul randa- 
ment maxim cu minim de efort, în primul 
lilim dedicat ergonomiei: inepuizabila re- 
zervă. 998 Paula Popescu Doreanu relevă 
contribuțiile originale în domeniul tehnicii, 
prin documentarul Cauciucuri sintetice 
românești. 


Viorel BINDEA 


Coperta I 


Dana Dogaru («Urgia», «Eu, tu și 
Ovidiu») şi Gabriel Oseciuc («Aurel 
Vlaicu»), doi actori din generaţia promi- 
siunilor devenite certitudini. 


Foto: Emanuel! TÂNJALĂ 


suflet» l-am văzut şi după aceea mi-am zis: 
ce-a fost asta?. La Regăsire, deși știam su- 
biectul dinainte, am stat şi am urmărit filmul 
ca pe o demonstraţie asupra felului cum e 
viața, sau mai bine zis am văzut viața cum 
e în viață. Ce au comun aceste filme pe 
care le-am amintit? Au faptul că la toate 
s-a plins. La unele mai mult, la altele mai 
puțin. Toate, in primul moment, pentru că 
se plinge la ele, pot fi etichetate ca melo- 
drame. Eva Sirbu spune în cronica sa că în 
aceste cazuri arta filmului face un pas îna- 
poi. La recenta producție a Casei de filme 
Nr. 1, publicul plinge în fața vieţii. Plinge 
în faţa vieții adevărate, nu în faţa vieții arti- 
ficiale ca-n celelalte filme. Şi-atunci cred 
că nu e puţin lucru și nu e deloc ruşinos 
să faci oamenii să plingă în faţa vieții. 
Trebuie să înțelegem oare că plingem în 
condiţiile în care realizatorii filmului Re- 
găsire au făcut un pas înapoi? Filmul e o 
poveste adevărată, realizată cu maximum 
de sobrietate, cu interpreți excelenți, cu 
acel simţ al echilibrului dintre firesc si 
artificial. Evident, nu-i o capodoperă dar e 
un film bun, dacă nu chiar foarte bun. Şi nu 
mă sliesc s-o spun...» (Prot. Liviu Arici, 
Liceul industrial Nr. t, Suceava.) (N.R.: Nici 
noi nu ne sfiim să v-o spunem — analiza dum- 
neavoastră e deajuns de scurtă. Nu, nu e deloc 
ruşinos să faci oamenii să plingă la un film. Dar 
vi s-ar putea replica, de către! cei care au plins 
la filmele acelea la care dumneavoastră n-ali 
plins, că şi ele sint viață adevărată, că şi ele 
îndeamnă la un plins sincer. După cum ve- 
deți, criteriul plinsului la cinema nu este 
foarte, foarte sigur, In stabilirea valorii unui 
film sau a calității vieţii pe care o reflectă in 
arta sa. Problema Insă merită, credem, să 
stea În atenția cititorilor noștri, a «beneficia- 
rilor»). 

e Ce minunat! «Ce pot să spun de la 
început decit «minunati» Ce bine ar îi ca 
toate mamele să fie ca acelea din film (mai 
puțin mama lui Dinu) și toți bărbaţii ca per- 
sonajul lui Florin Piersic! Ce bine ar fi! 
Dar tocmai pentru că nu este așa, tocmai 
de aceea s-a născut acest film a cărui me- 
nire, nu mulţi o înțeleg». (Milena C. — 
Baia Mare) (N.R.: Din nou, vă rugăm: adresa 
exac lă, tovarăse Milena!) 

e Eu și prietena mea. «Am văzut fil- 
mul «Regăsire» care mie și prietenei mele 
ne-a plăcut. Ei mai puțin sfirșitul, care pe 
mine însă m-a emoționat; mi-a zvicnit piep- 
tul cind irina a spus: mamă! «Nu am pre- 
tenţia că sint critic dar mă pricep la film». 
(Nelu Gardiciuc — Bd. G. Coșbuc 19, ap. 
35 — Țiglina 2, Galaţi) 

@ Contemporan dar rece. «Atit de con- 
temporan, filmul pune în discuție problema 
sentimentelor care se ofilesc sau care amă- 
gesc. Rămine de văzut dacă reuşeşte sà 
convingă. Povestea sinceră mă convinge 
atit doar că totul se desfășoară incrincenat 
şi rece; se relatează rece, se lungeşte une- 
ori forțat și romantic. Pentru mine, filmul 
rămine o realizare modestă In ciuda fap- 
tului că ar fi putut fi un film reuşit dacă 
exista mai multă exigență şi răbdare». 
(Constantin Manole — Bd. Republicii 
bloc 25, ap. 23 — Orașul Gh. Gheorghiu Def} 

© De ce nu mi-a plăcut. «Am iesit 
de la film în aceeaşi dispoziţie ca după un 
film indian melodramatic, siropos, lung. 
prea lung. Subiectul este frumos și se pu- 
tea realiza un scenariu excelent. Din pă- 
cate... Spectatorul aude replici rigide, vede 
gesturi mari, fără suficientă acoperire psi- 
hologică. Personajele sint împărțite în buni 
şi răi. Net. Fără drept de apel... În fața unei 
idei mărețe se obișnuiește a se spune că 
scopul (educaţia prin artă) scuză mijloa- 
cele. A nu se uita însă că mijloacele (cind 
sint rău alese) ucid scopul». (Mihaela 
Panin — studentă anul Ill. Fac. de engleză 
lași) 


Rubrică realizată de 
Radu COSAȘU 


CINEMA, 
Piata Scinteii nr. t, București 41017 
Exemplarul 5 lei 


Cititorii din străinătate se pot abona adre- 
sindu-se la ILEXIM Departamentul Export- 
Import Presă, P.O.Box 136—137 — telex 11226, 
Bucureşti, str. 13 Decembrie nr. 3 


Prezentarea grafică: 
ioana Moise 


Prezentarea artistică: 
Anamaria Smigelschi 


A 


Tiparul executat la 
Combinatul poligrafic 


«Casa Scinteii» — Bucureşti 


«Dragostea este la început 
frumoasă, pe urmă — ade- 
văratăn, zice prietena Cris- 
tinei. Cităm fraza nu pentru 
idee şi nici spre a face un 
compliment introductiv au- 
torului, ci pentru că termenii 
ei ne situează cu precizie în miezul dilemei 
sub semnul căreia regizorul Andrei Cătă- 
lin Băleanu și-a pus filmul: «frumos, pe 
urmă — adevărat» (sublinierea noastră). 

Înainte de a vorbi despre chipuri, peisaje 
ş.a.m.d. observăm că frumusețea acestui 
film a fost programată printr-un mare număr 
de simetrii, imbinate cu un bine studiat 
joc al asimetriilor, astfel caiculate incit sa 
se echilibreze finalmente intr-o armonie 
nedezmințită. Paul şi Cristina se îndrăgos- 
tesc instantaneu și concomitent unul de 
altul, se lubesc cu o reciprocitate în afara 

- oricărei Indoieli, egal de fideli în raporturile 
personale, amindoi tot atit de limpezi în 
declarațiile de interes general, care nu 
evită locurile comune: ea se proclamă o 
fată ca oricare alta, care vrea să fie fericită, 
el afirmă explicit că nu concepe să fie decit 
el însuși. Este adevărat că părinții băiatului, 
de condiție probabil modestă, se află 
undeva în provincie și nu apucă să apară 
în cadru, în timp ce fata locuieşte cu ai săi 
într-o vilă bucureșteană din cele mai dis- 
tinse, pe care o contemplăm indelung, 
atit în interioare cit și pe dinafară. Dar acest 
dezechilibru este insistent compensat prin 
faptul că Paul se simte ca Intr-o mare și 
bună familie printre colegi, la cămin, ca şi 
în uzină, In orele de practică studențească, 
în vreme ce Cristina — una la părinți, dar 
de două ori candidată fără succes la tacul- 
tate şi momentan fără ocupație — e cum 
nu se poate mai stingheră în somptuosu-i 
apartament. În consecinţă, situațiile se vor 
nivela operativ și pd (a capăt ea va fugi 
de acasă, el va părăsi căminul, se vor sta- 
bili Intr-o cameră mobilată, la periferie, 
unde el lucrează noaptea la planşetă, iar 
ea studiază corespunzător în pat, dimineața 
mergind amindoi la aceeaşi uzină, Pe de altă 
parte, Paul are un prieten care-l tachinează 
admirindu-l și Cristina are o contidentă 
care o tachinează complice. În această 
fericită simetrie, există totuși un virtual 
Jago, cărula Paul îl administrase cu anticipa 
ție un pumn, încă din prima secvență, dar 
acest Jago, cu mașină evident galbenă, 
nu ripostase, iși ceruse chiar scuze şi, In 
loc să plece singur cu Cristina la mare, 
îl luase şi pe Paul cu ei. Cum insă formatia 
era incompletă, la mare întiinesc o altă 
maşină în care erau trei băieți şi o fată, 
lar fata — coincidenţă — era tocmai prietena 
Cristinei. Aceasta trece dintr-o mașină 
în alta și echilibrul se restabilește, o dată 
în plus. După care «Jago» iese singur din 
ecuaţie, intrucit între el şi Cristina — «ina- 
bordabilă în condiţii normale» — nu fusese 
nimic: dacă la plecare ea era cu dol băieți 
în mașină, la intoarcere e rindul lui Paul să 
poată alege între două fete. Ș.a.m.d. 

De aici probabil exclamaţia din titlu: 
E-atit de-aproape fericirea! 

În aceeași ordine strictă, a frumuseții 
programate a filmului, se Inscrie și joviali- 
tatea afișată de personaje dintre cele mai 
diferite, în cele mai variate Imprejurări — 
cu exclamaţii, imbrățişări şi o indicibilă In- 
cintare pe chipuri. În prima secvență. la 
intoarcerea lui Paul in uzină, exuberanta 
este tardiv-adolescentină, cu salt pe un 


Un spectacol al sentimentelor frumoase? 
Mai mult decît atît! 
Un film despre profilul etic al unei generații 


cărucior din mers și imobilizarea conduc- 
torului, cu palmele peste ochi (— Ghici 
cine a? — Ce mai faci, mă? — etc.), exu- 
beranţa este însă şi septuagenară, In pragul 
casei prietenului a cărui mamă Ii copleşește 
pe Paul cu pupături, după cum exuberanța 
poate fi anonimă, reținută aproape parodic, 
ca într-o hirjoană sau stilizată — la intilnirea 
necunoscuților din mașina de pe litoral, 
săritori să repare mașina în pană a 
lui «Jago». Ş.a.m.d. 

Din inerție exuberantă sau prin conta- 
giune bovarică, Cristina ajunge să se de- 
clare la rindu-l «o zăpăcită», ceea ce in 
timplător ea nu este deloc. E, dimpotrivă — 
— acest personaj al fetei — tocmai punctul 
din care filmul incepe, incearcă să ne ofere 
alt tip de frumuseţe decit aceea programată 
simetric şi jovial. O frumusețe în faţa căreia. 
din fericire, sensibilitatea regizorului se 
vădeşte mai profundă şi mijloacele sale de 
expresie, superioare celor etalate pentru a 
simula seninătatea fadă sau exclamatorie, 
ca pe o haină străină, cu prețul stingăciei 
şi stridentelor. 

Adevărata vocaţie a lui Andrei Cătălin Bā- 
leanu, evidentă in secvențele în care filmul e 
si frumos si adevărat. ar fi mai degrabă aceea 
a tablourilor de familie statice, a momente- 
lor de reculegere în care se înfiripă, deo- 
camdată cuminte, fantezia poetică, nu mai 
departe, ce-i drept, decit a contempla meta- 
fak a darcd pe ma sau cai (dar pe 
cimpie, în lumina crepusculului — la In- 
toarcerea de la mare, cind Cristina (Diana 
Lupescu) priveşte din mersul mașinii Bără- 
ganul. Sint momentele în care personajul 
se detașează de «anturaj» şi compune un 
inedit tablou al singularității, putind fi in- 
titulat, în parafrază cu Dimineţile unui 
băiat cuminte, scris de acelaşi Constantin 
Stoiciu — «După-amiezile unei fete cuminţi» 

Tablourile de familie ale lui Andrei Cătă- 
lin Băleanu sint desenate în linii subțiri 
şi incisive: mama şi tatăl, în fața inevitabi- 
lului televizor din sufragerie, priviți îndelung 
şi răbdător, Intr-un cadru unic, nemișcat, 
fără alt sentiment aparent decit Intelegerea 
mutuală. Mama «smiorcăie» revăzind-o pe 
ecranul televizorului pe Greta Garbo, tată!, 
prozaic, nu se simte în apele lui pină n-o 
aduce pe pămint: — Mimi, e film, nu-i o 
intimplare adevărată...; apoi, atent să nu-i 
întrerupă vizionarea, incepe totuşi în paralel, 
discuția despre fată. El — tipicar și uşor 
penibil, cu pauze stingherite de delicatețea 
temei, ea — evazivă și neputincioasă, prin: 
tre lacrimile amintirii unei alte proiecții cu 
Greta Garbo. Fata intră și ea în același 
cadru nemișcat și, Intr-o perfectă cursivi- 
tate, are loc conversaţia In trei, fără a mai 
pune la socoteală televizorul. Este un tablou 
al sugestiilor delicate, dar și al unui simt 
de observaţie acut, neiertător, fără gesticula- 
ție, cu o undă de umor în sensul ironiei 
acide dar economice, care nu alungă 
duioșia din subtext. Regizorul probează 
nici simțul rar al ambiguității dramatice, a! 
“cenelor fĂră desfăşurare previzibilă, care 


O frumusețe mobilată de gind 
(Diana Lupescu) 


nu pot fi tranșate pe loc, în favoarea nici 
unei părţi. 

Este spațiul In care atit autorul cit și inter- 
preţii — Diana Lupescu (Cristina), Marga- 
reta Pogonat (mama) şi Petre Gheorghiu 
(tată) pun în valoare sensul polemic al 
unor replici, cu disocieri morale de nuanta 
și de oarecare anvergură, amintindu-ne 
că sintem In compania scenaristului de la 
Filip cel bun şi vizind direct prejudecăți 
destul de grave, în circulaţie curentă. «Min- 
te-ai bună numai de prostii», zice tată! 
care disprețuiește carierele intelectuale, 
lar fata găsește un bun argument ideologic 
contra acuzaţiei obişnuite că nu ar fi cu- 
noscut greutățile vieții: — Mă Invăţaţi să-mi 
fie frică de viață! Ceea ce nu inseamnă. 
totuși, că regizorul se Incumetă să cultive 
ambiguitatea sau dezbaterea polemică. Stă- 
pinit încă, la al doilea film al său, de o im- 
pacienţă juvenilă, autorul incheie asemenea 
scene recurgind deobicei, in extremis, ex- 


peditiv, la strategia cite unei piruete ver- 
bale, în care picură un dram de insolenţă 
candidă, precum Cristina In finalul scenei 
de la televizor: — Oricum, nepotul tot al 
vostru o să fie! 

Perspectiva dramatică este Indepărtată 
cu graţie, nu prin eschivă, ci prin depăşirea 
dramatismului desuet, filmul răminind mai 
incisiv în polemica implicată, decit pare 
la prima vedere. Între E-atit de-aproape 
fericirea și citatul Diminețile unui băiat 
cuminte al unui alt Andrei al cinematogra- 
fiei noastre — Blaier, există In acest sens 
o diferență nu numai de stil, dar şi de 
viziune, tinind de regie, ca și de timpul 
istoric. Deși, băieți și fete, bat aceleași 
drumuri ale şantierului sau uzinei, tinerii 
concepuţi de Constantin Stoiciu au Invățat 
să se caute pe ei insisi nu în afară, nu 
«acolo sus», pe o sferă metalică, negli- 
jindu-şi fatal centura de siguranță, ci la 
nivelul solului, la scara 1/1, faţă în faţă cu 
ei Inșiși. Ei nu s-au dezobișnuit incă să-și 
declame intempestiv intenţiile, dar In filmul 
lui Andrei Cătălin Băleanu momentele res- 
pective sint reduse la proporția unor in- 
serturi dispensabile — departe, oricum, de 
acel carusel al generozităților demonstra- 
tive, care degenera în șantajul sentimental 
mieros şi şarja moralizatoare. 

Stăpinindu-și impacienta juvenilă, autorul 
filmului de față izbutește să anime In chip 
inedit apariția eroilor în mediul industrial, 
mai ales în exterioare, ca în acel lung şi 
subtil gradat cadru matinal, din stația de 
tramvai, cind Paul, spre surpriza tuturor 
cunoscuților, vine prima dată la fabrică 
cu Cristina. Punctele de rezistență ale 
filmului sint Insă scenele în doi, nu cele 
direct polemice, pentru că acestea rămin 
convenționale, nici cele sentimentale, pen- 
tru că în această zonă funcţionează pu- 
doarea excesivă, ci acelea ale unei comu- 
niuni amicale (Albert Kitzi — Gheorghe 
Visu) sau ingenuu — familiale (Albert 
Kitzi — Diana Lupescu) In care avem revela- 
tia unei narațiuni regizorale eliptice și 
totuși fluide, fin sugestive și discret iro- 
nice, cu știința unghiulației și a articulă- 
rii cadrelor prin semne de punctuatie reve- 
latorii, cu valorarea inspirată a detaliilor 
gestice sau de recuzită (ciorapii — semn de 
carte, covrigii şi sărutul — aperitiv, paharul 
învirtit pe masă În hiatus de conversaţie). 

În fine, acele portrete ale singularitătii 
înfățișează frumusețea reflexivă a acestei 
tete cuminţi, o frumusețe mobilată de gind. 
de umbrele trecătoare ale sentimentelo:: 
conştiente de ele însele şi de măsura lor, 

cu conturul pur şi surisul candid, corectate 
de scepticismul unui Inceput de Ințelep- 
ciune. Am numit calitățile de interpretă 
ale Dianei Lupescu, care nu e «doar 
corectă» (cum se afirma într-un comenta- 
riu, din acea Intoleranță față de frumuseţe 
care li face pe unii să ceară pretutindeni 
decoruri patinate neorealist și chipuri ridate 
prematur), ci reprezentativă pentru o 
generaţie. În aceste puncte ale sale, fru- 
musețea și adevărul filmului fac corp co- 
mun şi se transmit ca atare unui public 
insetat, simptomatic și legitim, cum zice 
o altă replică din film, de «spectacolul 
sentimentelor frumoase». 


Valerian SAVA 


Scenariul: Constantin Stoiciu. Regia: Andrei C3- 
tatin Băleanu. imaginea: Florin Paraschiv, Valentin 
Popescu. Muzica: Radu Goldis. Decoruri: Nicolae 
Edulescu. Costume: Gabriela Lăzărescu. 
Cu: Diana Lupescu, Albert Kitzi, Margareta Pogonat, 
Constantin Diplan, Petre Gheorghiu, Alexandru 
Gropes Dana Dopav, Gheorghe Visu, Iuliu 
Popescu, Rodica Negrea și Victoria Mierlescu. 
Producţie a Casei de filme Patru. Director: 
Corneliu Leu. Film realizat in studiourile Centrului 
de producție cinematografică «Bucureşti». 


Nr. 4 


Anul XVI (184) 


Revistă a Consiliului 
Culturii și Educaţiei Socialiste 


Bucureşti - aprilie 1978