Tudor Pamfile — Cerul și podoabele lui, după credințele poporului român -Ședința dela 28 mai 1914 (1915)

ACADEMIA IA ROMANĂ 


"DIN VIEAŢA POPORULUI ROMAN 
| CULEGERI ŞI STUDII 





XAVI: 


CERUL 
PODOABELE LUI 


DUPĂ CREDINŢELE POPORULUI ROMÂN 
DE 
TUDOR PAMFILE 


CAU 11 GER alea IUN 


ŞEDINŢA DELA 28 MAIU 


BUCUREȘTI 
I.IBRĂRIILE SO 


| LEIPZIG A VIENA 
IL" OTTO GEROLD & Comp. 
| 1915 











DIN VIEAŢA POPORULUI ROMÂN: 





Li 
L Hora din Cartal, de Pompiliu Pârvescu, 198... ... L. 3.— 
II. Cimiliturile românești, de T. Pamiile, 198. ....... „n l— 
II. Poezii populare din Maramureş, de Tit Bud, 1908 ....,„ L— 
IV. Cântece şi urături, de Al. Vasiliu, 1909 ......... si IA 
V. Din literatura populară, de N. Păsculescu, 1909. ... „ 6— 
VI. Jocuri de copii, de T. Pamiile, 1909 . . . „n l~ 
VII. Sărbătorile poporului, de C. Rădulescu- Codin şi D. Mihala- 
chë 1910: +: ae tea tz o aa aa a CE ia aa e ENE e t „ L-- 
VIII. /ndustria casnică la Români, de T. Pamiile. Premiul 
„Neuschotz“ din 1909, 1910. ..........,. „ 10.— 


IX. Flore și chiuituri din Bucovina, de S. Fl. Marian, 1911 . „ 2.— 
X. Legende, tradiții şi amintiri istorice, de C. Rădulescu-Co- 


din, 1910. n: i e a e i e e i dă Mea a ala „ 1.50 
XI. Sărbătorile de vară la Români, de şI. Pamiile, 1911 . . . „ 2.— 
XII. Cântece de fară, adunate de T. Pamiile, 1913 ..... „ 4- 


XIII. Boli și leacuri la oameni, vite și păsări, după datinile şi 
credințele poporului român, adunate din com. Țepu 


(Tecuciu) de T. Pamiile, 1911 ......,.... 1. 
XIV. Cântece populare româneşti din Comitatul Bihor (Ungaria), 

culese și notate de Béla Bartók, 1913 ....... » 5.— 

XV. Vremuri înfelepte. Povestiri și legende româneşti, culese 

de D. Furtună, 1918. ...... cc... „n l- 
XVI. Agricultura la Români, de T. Pamiile, 1915 ....... „ 5.— 
XVII. Ingerul Românului, poveşti şi legende din popor, culese 

de C. Rădulescu-Codin. 1913 .,...,.,...... n 4— 
XVIII. Povestea lumii de demult, după credinţele poporului român, 

de T. Pamfile, 1913. ........... „ 2— 
XIX. Sărbătorile la Români; Sărbătorile de toamnă şi Postul Cră- 

ciunului, de T. Pamiile, 1914 ............ » 2.— 


XX. Sărbătorile la Români: Crăciunul, de T. Partile, 1914 . .,„ 3.— 
XXI. Superstițiile poporului român, de G. F, Ciauşanu. Premiul 


Adamachi din 1913, 1914 .. .. ........ „ 4— 
XXII. Colinde din Ardeal, culese de Alexiu Viciu, 1914. . . . „ 2.— 
XXI. Cuvinte scumpe, Taclale, povestiri și legende româneşti, culese 

de D. Furtună, 1914. ......,...... „1,50 


XXIV. Cromatica poporului român de T. Pamtile şi M. Lupescu, 1914 , 2.— 
XXV. Diavolul învrăjbitor al lumii, după credinţele ii ro- 


mân de T, Pamiile, 1994 ....,.... ea l 
XXVI, Cerul și podoabele lui, după credinţele poporului român, 
de T. Pamtile, 1914. ... araea aaa 2.— 


XXVII. Credinfe și superstiții ale poporului român, de Artur Gorovei -. „ 5 


ACADEMIA ROMÂNĂ 
DIN VIEAŢA POPORULUI ROMÂN 


CULEGERI ŞI STUDII 


XXVI. 








CERUL 
PODOABELE LUI 


DUPĂ CREDINȚELE POPORULUI ROMÂN 
DE 
TUDOR PAMFILE 





CU 11 FIGURI IN TEXT 





ŞEDINŢA DELA 28 MAIU 1914. 





BUCUREȘTI 
LIBRĂRIILE SOCFC & Comp., PAVEL SURU, C. SFETEA 


LEIPZIG VIENA 
OTTO HARRASSOWITZ GEROLD & Comp. 
1915 


DIN VIEAŢA POPORULUI ROMÂN: 





|. Hora din Cartal, de Pompiliu Pârvescu, 1908.. ..... L. 
Il. Cimiliturile româneşti, de T. Pamiile, 1908 . ....... r 
Ii. Poezii populare din Maramureş, de Tit Bud, 1908 ... . „ 
IV. Cântece și urături, de Al. Vasiliu. 1909 ......... A 
V. Din literatura populară, de N. Păsculescu, 1909. ... ,„ 
VI. Jocuri de copii, de T. Pamiile, 1909.. .... e 
VH. Sărbătorile poporului, de C. Rădulescu-Codin și D. Mihala- 
che 1910 sri e e aa a a a E 
VIII. Industria casnică la Români, de T. Pamiile. Premiul 
„Neuschotz“ din 1909, 1910. ........... 3 


IX. Hore şi chinituri din Bucovina, de S. Fi. Marian, 1911 . „ 
X. Legende, tradiții și amintiri. istorice, de C. Rădulescu-Co- 


dim i1910 3 e e o aa tinte A tea aa tt 0 Tătar A A 
XI. Sărbătorile de vară la Români, de T. Pamiile, 1911 .. ,„ 
XIL Cântece de fară. adunate de T. Pamiile, 1913 ..... și 


XIII. Boli și leacuri la oameni, vite şi păsări, după datinile şi - 
credințele poporului român, adunate din com. Țepu 


(Tecuciu) de T. Pamiile, 1911 ........... R 
XIV. Cântece populare româneşti din Comitatul Bihor (Ungaria). 
culese și notate de Béla Bartók. 1913 .... n 


XV. Vremuri înfelepte. Povestiri și legende româneşti, culese 
de D. Furtună, 1908... š 
XVI. Agricultura la Români, de T. Pamiile, 1915. ......., ; 
XVII. Ingerul Românului, poveşti şi legende din popor. culese 
de C. Rădulescu-Codin. 1913 .. a cc... x 
XVIII. Povestea lumi: de demult, după credinţele poporului român, 
de T. Pamiile, 1913. ........... 4 
XIX. Sărbătorile la Români; Sărbătorile de toamnă şi Postul Cră- 
ciunului, de T. Pamiile, 1914 ............ n 
XX. Sărbătorile la Români: Crăciunul, de T. Pamiile, 1914 . . „ 
XXI. Superstițiile poporului român, de G. F. Ciauşanu. Premiul 
Adamachi din 1913, 1914... .. cc... i; 


XXII. Colinde din Ardeal, culese de Alexiu Viciu, 1914. ...,„ 
XXIL Cuvinte scumpe. Taclale, povestiri şi legende românești, culese 
de D. Furtună, 1914. .... cc... si 


XXIV. Cromatica poporului român de T. Pamiile și M. Lupescu, 1914 ' 
XXV. Diavolul învrăjbitor al lumii, după credințele PADAT ro- 


mân de T. Pamiile, 1914 ......... și 
XXVI. Cerul și podoabele lui, după credinţele poporului român, 
de T. Pamiile, 1914. ..... cc... m 


XXVII! Credinfe și superstiții ale poporului român, de Artur Gorovei ,, 


PREFAŢĂ. 


Propusesem nu de mult, un plan pentru culegerea mate- 
rialului şi întocmirea cercetărilor cu privire la manifestaţiu- 
nile vieţii poporului român (1), mai ales în scopul de a îm- 
piedecă reeditarea lucrurilor cunoscute şi de a lăsâ uitate 
alte colțuri, cari după plan, s'ar vede cu ușurință. 

Cu presenta cercetare însă, sar păreâ că tocmai eu vin 
și cale economia planului, rugând Onor. Academie Română 
să binevoiască a da, găzduire în publicaţiunea «Din vieaţa 
poporului român» lucrării mele «Cerul şi podoabele ' lui», 
după ce, tot sub auspiciile Onor. Academii Române, a apărut 
cercetarea d-lui I, Otescu: Credinjele jăranului român despre 
cer şi slele (2). 

Totuş între lucrarea d-lui Otescu şi a mea, sunt deosebiri 
esenţiale: 

Intâia: din cele 8 capitole ale lucrării d-lui Otescu, în lu- 
crarea mea nu şi-au pututaflâ locul 2 dintrînsele: Pământul, 
care nu poate îi cuprins în subiect, și Me/eorele aimosfe- 
rice, cari, după socotința mea, au dreptul la o desvoltare cu 
mult mai mare, pe care nădăjduesc să le-o dau în descrierea 
Văzduhului, după cum se arată în planul citat. 

A doua mare deosebire stă în însuș scopul celor două 
lucrări: eu mam mărginit la culegerea a cât mai multor in- 
formațiuni din izvor românesc, pe când d-l Otescu, pretutin- 
deni a căutat să pună ïn legătură credinţile de astăzi ale 
poporului român, cu credințele clasice ale antichităţii grece 
şi romane, stabilind pe alocuri asemănări cari nu se pot primi 
decât cu o multă îngăduinţă. 

(1) Povestea lumii de demult, p 4 

(2) In Anal. Acad. Rom, XXIX, lit. 


IV 


Socotesc că vremea cercetărilor comparative încă n'a sosit, 
pentru două pricini. O pricină ar fi că nu sau apropiat de 
încheiere culegerile, că prin urmare, o mare câtime de mate- 
rial lipsește, atât la noi, cât și la vecinii cu cari am fost în a- 
tingere. A doua pricină este că cercetările comparative, pe a- 
ceste tărâmuri, nu pot precede celor istorice, cari, cu materi- 
al positiv, sunt chemate să dea încheieri cu privire la influen- 
tele politice şi culturale dintre poporul român şi popoarele 
vecine, vechi și nouă. 

+ 

Ca să se vadă câtă pagubă poate aduce o astfel de cer- 
cetare pripită. reproduc, la întâmplare, o parte din fața unei 
cărți: 

«Pământul, ìn credinţele poporului român, este parte feme- 
eăscă şi formează’ cu cerul o dualitate destul de distinctă». 

Şi apoi citarea de comparații: 

Ca și la 'Greci, «perechea nemuritorilor Uranos și Gea»; 

Ca și la Neozelandeii, «Rangi, -cerul,—și Papa,—pământul, 
—pereche înamorată, care dădu naștere la toate vietăţile». 

Cari sunt temeliile acestor informaţii? 

Să zicem ca Rangi şi Pâpa erau cu adevărat o pereche 
înamorată» care a putut concepe înfâile vietăţi, că 

Hranos şi Gea, cu adevărat, au putut alcătui o pereche, 
dar nu după concepţia poporului grec, ci după cea a cutărui 
filosof. 

Dar Pământul şi Cerul, după concepția poporului român, 
formează o pereche cât de puţin înamorată? lată mărturia 
pe care autorul se bizuie când o enunţă: 

«Pământul e parte femeiască, e mama noastră, care ne hră- 
nește și ne face, iar Dumnezeu din ceruri e soţul ei, e tatăl 
nostru, și noi, copiii lor» (1). 

Aici n'avem de a face c'o credință populară, ci cu socotința 
unui individ cu aplecări poielice, care, cu oarecari podoabe, 
a vrut să zică: «Pământul e |ca o} parte femeiască, e [ca] 
mama noasiră care ne hrănește și ne face.....». 

Dar Cerul! corespunzător lui Rangi sau Uranos? Nn e vor- 


(1) E. N. Voronca, Credinfele poporulu român, p. 156. 


V 


bă de cer, ci de Dumnezeu din ceruri, pe carè poporul, 
pentru multele lui daruri, l-a socotit ca un părinte al lumii. 

Cum vedem, dintro măruntă scăpare din vedere, din lipsă 
de informaţie, cade o pagină de cercetare comparativă. pe 
care, mărturisesc că am luat-o la întâmplare 

Și apoi, chiar când nar cădeă, ce urmare sar puteâ trage 
din această paralelă, câtă vreme nu se ştie cari vor îi fost 
în decursul veacurilor legăturile dintre Greci, Români gi... 
Neozelandezi! 

Dacă, să zic, se aşteptă apariţia Povestii lumii de demul!, 
se putea vedeă în cele 20 de pagini că nici odată nu se po- 
menește că pământul şi cerul alcătuesc o dualitate, -nu 
«distinctă», dar nici măcar cât de cât de sclipitoare. 

Pentru câtvă timp trebue să renunțăm la astfel de cerce- 
tări comparative, şi când nu putem îngădui, câmpurile ce 
se vor îmbrăţişă trebue să fie așă de mici, încâi să nu fie 
cu putință nici cea mai scurtă rătăcire. 


Bârlad, La Sf. Nicolai, 1913. 


PARTEA 1. 
CERUL. 


Religiunea creștină, îndemnându-ne prin Simbolul credin- 
jii ca să credem în «Dumnezeu Tatăl, A-toate-ţiitorul, fâcă- 
lorul cerului şi al pământului», e firesc ca tot poporul nos- 
tru să fie încredințat şi să spună că cerul a fost făcut de 
Dumnezeu, o dată cu toate câte le vedem împrejurul nostru. 
Se înțelege însă, că această credinţă, la olaltă cu alte cre- 
dințe păgânești, cari nu s'au putut înlătură de creștinism, au fă- 
urit o mare câtime de legende şi superstiții, pe cari leain 
întocmit nu de mult în Poves/ea lumii (1). 

Cu privire la cer nu se pot găsi amănunte acolo, de oare 
ce el nu face parte din lume, din pământ, adică din «lumea 
de sub soare». El este de-asupra lumii, şi la rândul 
său îşi are lumea sa. Despre cer, atât se pomenește acolo: 
din multe pricini, pământul a fast croit mai mare decât ce- 
rul, astfel că poalele cerului nu putură acoperi margenile pă- 
mântului, și că pentru ca aceste margini să fie răstrânse, 
Dumnezeu, prin ispita ariciului sau a altor vietăţi, a încreţit 
fața pământului, dând cu chipul acesta naștere dealurilor şi 
văilor: pământul s'a încăpula! cu cerul, poalele cerului s'au 
putut rezemă tocmai pe margenile pământului (2). 

Prin Ardeal găsim aceste credințe în următoarea colindă; 
necompietă de altfel la sfârşit: 


„Domnul tare că creştea, Făcii ceriul şi pământul, 
Lucru mare că-mi făceă; Făcii ceriu 'n două zile 


(1) Povestea lumii de demult, Bucureşti, 1913. 
(2) Vezi cap. „Dealurile și văile“, tot acolo, p. 31 şi urm, 


T. Pamiile, Cerul și podoabele lui. l. 


Și pământu "n două zile. Domnul tare se 'ntristă 

Tinse ceriul pe pământ: Şi din graiu așă grâiă: 
Cumu-l tinse, —0i, harhanghel Mihăilă, 
Nu-l cuprinse. Bagă mâna 'n buzunar 


Şi mi-şi scoate-un biciu de foc (|). 


Sunt însă şi credinţe cari desfac zidirea pământului de cea 
a cerului ce se întâmplă mai târziu. Astfel, prin unele părți 
din Bucovina, se povesteşte că după ce lumea sa înmulțit 
chiar, luna şi soarele, neavând cer, umblau pe pământ. O 
dată însă,—fie din pricina drumurilor grele, fie că ardeau pe 
oameni prea tare, fiind aproape,-— fie soarele și luna, fie oa- 
menii,- sau rugat lui Dumnezeu ca să le face cer de um- 
blat. Când sfinţii au auzit această rugăminte, s'au bucurat: 
au sărit șapte dintrînșii, «cei șapte apostoli», şi-au făgăduit 
oamenilor că ei vor face cerul dacă lumea îi va ajută şi-i 
va cinsti. Oameni au făgăduit, Dumnezeu a dat aripi îngeri- 
lor,--a făcut îngeri prin într'ariparea sfinților,—și aceștia au 
sburat la Rohmani, o lume care se află sub lumea noastră, 
De acolo au adus îngerii piatră scumpă, din care mai întâiu 
sa făcut cerul ca o nesiârşită pânză de sticlă, şi apoi, din 
ceea ce a rămas, i sau durat șaple siâlpi, cari-l sprijină. Cei 
şapte sfinţi păzesc la cei şapte stâlpi ai cerului, în schimbul 
cărei slujbe, lumea îi cinstește prin păzirea celor patru pos- 
luri de peste an. 

In cer, astfel făcut, s'au urcat apoi soarele, luna, și după 
dânşii Dumnezeu, cu toate cetele sale (2). 

Colindele ardeleneşti ne spun despre răzemarea cerului 
pe irei siâlpi de argini: 


„De când Domuul s'a născut Mărunţele 

Și pământul l-a făcut Și cu luna 
Și cerul l-a ridicat Cu lumina, 
Pe iri stalpii de d'argint Soarele 

Și frumos l-a "'mpodobit Cn razele (3). 


Tot cu stele 


(1) Al. Viciu, Colinde din Ardeal, Bucureşti, 1914, p. 27. 
(2) E. N.- Voronca, Dafinile și credinţele poporului român, Cernăuţi 1908, p, 28. 
(8) Al. Vicin, Colinde din Ardeal, p. 31. Ibidem, p. 39: „tri sfâlpuri...a. 


3 


Alte colinde, ardeleneșii şi din ţară, vorbesc și de patru 
slâlpi de argint: 


„Când Dumnezeu s'a născut Mai frumos l-a 'mpodobit. 
Şi pământul l-a făcut, Tot cu steie 

Sus cerul l-a ridicat: Mârunțele, 

Patru stâlpi l-a răzemat, . Mai pe sus cu mai mărăle, 
Patru stâlpi tot de argint; Soarele cu razele 


Luna cu lumineie! (1). 


Prin unele părți se crede că cerul se sprijină pe patru 
siâlpi, cari sunl patru stele (2), iar prin altele se zice că es- 
te ţinut de Simion Slâlpnicul, pentru care cuvânt acest sfânt 
este sărbat cu nelucru, de unii la 21 lulie, de alţi la 1 Sep- 
tembrie (3). 

Având margini sau poale (4), bolta cerului are şi un mij- 
loc sau o inimă, pe sub care, prin uunele părţi din jud Bo- 
toşani se crede că nu-i bine să meargă omul, căci pe acel 
loc numai draci/or le este sortit să umble (5). 

După unele credințe, întâiul cer ridicat de-asupra pă- 
mântului, eră mai aproape de acesta decât cum este cerul 
de astăzi; sunt anumite pricini cari au silit pe Dumnezeu să 
mute cerul mai sus, adică să-l îndepărteze de pământ. 

Prin jud. Muscel se spune că Dumnezeu a ridicat cerul 
din pricina unui cioban nesovcotit: 

(1) Al. Viciu, Colinde din Ardeal, p. 21 —2, 


(2) I. Otescu, Credinfele fărauului român despre cer și stele, Bucureşti 1907, 
p. 58. 

(3) C. D. Gheorghiu, Calendarul femeilor Superstițioase, P.—Neamţ, 1907, p. 
87—8. 

(4) Depărtarea se arată prin expresiunile: „la marginea pământului“, „la ca- 
pu’ lumii“, „la poalele cerului“. Un pizgușor, cules din comuna Ţepu, jud. 
Tecuciu, se încheie cu aceste versuri : 


Și aveam doi copilaşi Scriiau o cărţălue 
Imbrăcaţi în a/ămuri verzi, Naramgie, 

M'aş rugă sa nu-i mai pierz, Care mi-i dragă şi mie; 
Că i-am ma pierdut o dată La colţuri îi vărvărată 
Şi i-am cătat în lumea toată De cuprinde lumea tota, 
Şi i-am găsit /a capătul pământului Iar la mijloc. 

La poalele cerului : O stâlbă de busuioc 


Să zicem şi noi : noroc! 
(5) Cred Rom. din com. Trușeşti, împărt. de d-l C. Atanasiu. 


4 


«Acu, după ce a făcut [Dumnezeu] şi pe oameni, cerul eră 
aproape de pământ. Dai cu mâna de el. 

Tot pe vremea aia, luna lumină întocmai ca şi soarele. 
Un cioban dela munte, însă, n'a avut de lucru? A luat o ba- 
ligă şi a svârlit-o în lună de a chiorit-o. Când a văzut asta, 
foc sa făcut Dumnezeu. Drept pedeapsă neamului omenesc, 
a mărit cerul şi l-a ridicat sus, sus, unde e azi cu lună cu 
tot...» (1). 

Prin jud. Dolj şi Olt, în această privință se spun urmă- 
toarele: 

«La facerea lumii, cerul eră foarte aproape de pământ; în- 
să omul, cum e nesinchisit din fire, nu şi-a dat samă de a- 
ceastă bunătate dumnezeiască, că nu eră puţin lucru pentru 
om să aibă pe Dumnezeu în preajma lui, ca să-i poată ce- 
re sfatul ca unui bun părinte, oricând aveâ vre-o nevoie. Ne- 
sinchiseala a ajuns aşă de departe că întro zi o femeie a 
aruncat spre cer o cârpă murdărită a unui copil, cârpă cu 
care eră cât p'aci să mânjească cerul. Și de atunci Dumne- 
zeu sa mâniat foc şi-a depărtat cerul atât de mult, că nu 
degeaba zicem noi: departe cât cerul de pământ» (2). 

Prin jud. Vâlcea, varianta acestei legende sună astiel: 

«Inainte vreme, cerul erà aproape de pământ, de-l ajun- 
geai cu mâna când te suiai pun maidan, și Dumnezeu, cu 
Sfinţii, când vreau, atunci se suiau și coborau, căci umblau 
des pe pământ. 

Dar într'o zi, nu ştiu pentru ce, că se ceartă Dumnezeu cu 
o mătușă, firar oarbă, și mătuşa, nici una, nici două, aruncă 
cu scârnă în Dumnezeu. 

0) C. Rădulescu-Codin, Legende, tradiții şi amintiri istorice, p. 1. 
(2) Otescu, op. cit, p. 45,.—Depărtarea cerului de pământ o aflăm rostită şi în 


cântecul : 
Sus e cerul, jos pământul, 
Şi tu, proasto, n'ai ştiut-o! 
care se spune spre batjocura proştilor : 


în zicala: 
„Face scară la cer“, 


adică lucru peste putinţă chiar, sau din partea unui nesocotit la minte: 
şi în zicala lucrurilor ce nu se pot: 

Pod peste mare, 

Măduvă la fier 

Şi scară la cer. 


___5 

Atunci s'a supărat Dumnezeu foc pe oameni și sa suit în 
cer cu toți Sfinţii și a înălțat cerul cum se vede azi, sus. 

Și d'atunci nu sa mai scoborit nici Dumnezeu, nici Sfinţii 
pe pământ» (1). 

Tot prin aceste părţi, povestirea sună şi astiel: 

«Se spune că o dată cerul eră aproape de tot de pământ. 
Atât de aproape eră, că dacă te suiai pe gard, dai cu mâna 
de cer, Pe vremea aceea umblă Dumnezeu și cu Sfântul Pe- 
tre pe pământ, căci lumea eră mai bună, dar se întâmplă 
că o păcătoasă de muiere, după ce a spălat sculeicile co- 
pilului, sa apucat să le scuture. Scuturându-le, a mânjit ce- 
rul cu tină de copil mic. 

— lii, lume păcătoasă! De-acum înainte să nu ştiţi ce este 
înaltul cerului şi adâncul pământului! - grăi Dumnezeu cu 
glas de îoc. 

De odată se ridică cerul în slăvi. Vezi bine, că d'atunci s'a 
ridicat cerul. Ami, să mai fie bine cu atâta râime! Dar te 
miri cum de-i mai rabdă |pe oameni] pământul! (2). 

Prin jud. Dolj se aude următoarea variantă: 

«Mai de mult, cerul nu eră ca acuma sus; eră jos, de-asu- 
pra bordeielor. 

Şi iele de ce l-a ardicat Dumnezeu: 

Aci, ci-că un copilaș, bagsamă, se jucă pe bordeiu. I-a ve- 
nit ce i-a venit, și s'a intinal. Când a venit mamă-sa și l-a 
văzut aşă întinal cum eră, l-a curăţit cu mâna, că nu prea 
erau râze (3) ca acuma, şi mâna şi-a șters-o de cer. 

Daca văzut aşă Dumnezeu, că oamenii nici cerul nu-l 
pot ține curat, l-a ardicat în sus! 

Şi de-atunci şi astăzi este ardicat, Bagsamă de sila oame- 
nilor» (4). 

Prin Bucovina, versiunea aceasta are următoarea cuprin- 
dere : 

«De mulí, eră mai jos cerul, aproape de noi, și Dumne- 


(1) Șezătoarea, XI, p. 184. 

(2) /bidem, p, 168-9. 

(3) Treanfe de șters. 

G) N. I. Dumitraşcu-Reny, Suoave și legende poporaie, Valenu de munte, 
1905, p. 11, 


6 


zeu se uilă la oameni |ca să vadă| ce fac, şi venià pe jos, 
umblă printre oameni, dar de când sa înmulţit lumea şi pă- 
mântul sa spurcat, Dumnezeu a fugit cu cer cu tot în sus; 
și amù stă întors cu spatele la noi, nu vrea să ne vadă: 
și-a întors fața dela păcatele noastre» (1). 

După credințele obşteşti, cerul stă deasupra pământului ca 
o piele (2), pe care merg soarele, luna și stelele, iar mar- 
ginile sau poalele lui, după cum am pomenit, dacă nu stau 
pe stâlpi, se sprijin pe marginile pământului. Se întâlneşte 
însă şi credinţa care ne arată că poalele cerului se razămă 
pe apă (3), pe care de alfel plutește și pământul, credinţă 
care o întâlnim și la Armenii din Caucaz (4). 

Pe-alocuri se zice că cerul e ca un pod, având către mar- 
gini nişte uşi pe unde vin și se duc îngerii lui Dumnezeu, 
din cer pe pământ, și de aici iarăş în cer, cu știrile de ne- 
voie (5). 

Alţii povestesc că cerul este ca şi pământul nostru, căru- 
ia noi nu-i veedem decât fața lui albastră de desubt. De- 
asupra cerului,—faţa de-asupra,. este întocmai ca fafa pă- 
mântului nostru. Acolo, lumea lui Dumnezeu ară, samănă şi 
culege, iar bunătăzile pământului nostru, cari cresc cu ajuto- 
rinja ploilor, sunt prisosurile acelei lumi de-asupra, în care 
sălășlueșie de altfel și raiul (6). 

In sfârşit prin unele părţi se crede că cerul este alcătuit 
din două bucăţi, cari, la anumite zile mari, ele se dau sau 
se trag în lături, —-atunci când se deschide cerul (7). 

El nu se mișcă nici o dată în afară de culremuri: când se 
clatină şi pământ, şi cer, şi mare, atunci când se întâmplă (8). 

In gâcitori, poporul, care socoate cerul ca un ceaun fără 
seamăn de mare, îl cimilește zicând: 

(1) Voron a, op. cit, p. 1239. 

(2) Şi psalmistul cântă: „Doamne, cela ce ai intins cerul ca pre o piele...“ 

(3) L. A. Zanne, Proverbe Românilor, | p. 19. — Șezătoarea, |, p. 232. Cf. G, 
Ciauşanu, Superstitiile poporului român, p. 58 

(4) Revue des tradition populaire. XXII, p. 205. 

(5) Otescu, op. cit, p. 54. 

(6) Cred Rom. din coin, Țepu, jud Tecuciu. 


(7) Otescu, op at, p. 4.—G. Ciauşanui, op. cit, p. 58, 
(8) Cred. Rom. din jud. Tutova, 


7 


Am un ceaun umflat, 
Peste lume arencat (1). 


Prin unele părţi se crede în ființa mai multor ceruri. Ast- 
fel, prin Bucovina și Moldova se spune pe-alocuri că sunt 
şaple ceruri şi că tocmai în cerul al şaptelea stă Dumne- 
zeu, Maica Domnului, Isus Hristos şi ceala îngerească (2). 
Această credință nu poate fi streină de credinţele ruseşti: 
«cerul este alcăluit din şapte bolți, una peste alta,—cari slu- 
jesc de lăcașuri îngerilor, arhanghelilor, serafinilor, ş. a., du- 
pă mărire». lar Dumnezeu cu puterile cereşti se află în ce- 
rul al şaptelea (3). 

Prin alte părţi se zice că suni nouă ceruri: «In cerul a- 
cest dintâiu e S/. Soare, Sf. Luuă, Sf. llie; apoi mai sunt 
şi alte [opt] ceruri unde stau sfinții rânduiţi de Dumnezeu 
iar de-asupra tuturor slă Dumnezeu» (4). 

Maica Domnului, întâlnindu-se cu Isus Hris/os, după în- 
viere, amărită de drumurile căutării lui, îi strigă: 


„Ah, fiul meu, Până la al nonâtea cer, 
Eu ţi-am dat voie Și tu te-ai dat jos! 

Să te sui dela cerul întâru Dacă te-ai fi dat 

Până la al doilea, La nişte creștini botezați, 
Și dela al doilea Dar te-ai dat 


La nişte câni de Jidovi spurcaţi! (5). 
Ucrainienii spun că sunt, uneori trei, alte ori şaple ceruri (6). 
Prin jud. Tecuciu se crede că ploaia «plouă»,—purcede, — 

din cerul cel mai de-asupra, şi strecurându-se prin celelalte 
ceruri, ajunge la noi, «atât cât ajunge» (7). 


Măreaţa şi nepătrunsa taină a lumii de sus ni se arală 
nouă, celor pământeni, la anumite zile de sărbătoare mare, 
prin deschiderea cerului. 

Cerul se deschide la Paşi;, când, prin unele părţi, oamenii 


(1) A, Gorovei, Cimiliturile Românilor, Bucureşti 1898. p. 64. 

(2) Cred. Rom. din com. Țepu, Șezătoarea, I p. 232. 

(3) Revue des traditions populaires, XXII, p. 205 6. 

(4) Voronca, op cit, p. 1238, G. Ciauşanu, op. citta p. 59. 

(5) Dinw'o poveste a lui Dumnezeu, culeasa din com. Ţuţea, jud. Covur- 
huu, impårt. de d-l T. Cruceanu. 

(6) Revue des traditions populaires, LX. p. V20. 

(7) Cred. Rom din com. Țepu. 


__8 
așteaptă această minune stând în preajma focurilor (1),— du- 
pă unele credințe cerul rămâne deschis până la Ispas, în ca- 
re răstimp se zice că nu-i bine să se perie sau să se meli- 
te, «să nu meargă pusderia la cer» (2); la Ovidenie, când 
numai cei buni la Dumnezeu precum şi ciobanii cari nau 
văzut ochi de femeie, privesc neţărmuita frumuseţă a celor 
de sus (3); în Ajunul Crăciunului şi la Bobolează (4). 
Pe-atocuri se zice că se deschide şi la Probejeni (5). 
Acum ingerul păzilor spune fetei și îlăcăului, buni de căsă- 
torit, partea ce vor aveă-o (6). Cerul se deschide in noaptea 
de Sf. Gheorghe, când dă putere tuturor pomilor ca să înflo- 
rească, și mai ales nucului, agudului şi salciei (7). Cea mai 
minunată deschidere a cerurilor însă, se întâmplă în noaptea 
spre Sf. Vasile (8). Atunci, cerul se deschide de trei ori, u- 
na după alta, repede, abiă lăsând vreme puţină unei lumini 
foarte mari ca să se vadă; în mijlocul luminei, Dumnezeu, 
stând la masă cu Sfinţii, priveşte la noi. 
Unii spun că atunci se văd mesele încunjurate de sfinți. 
Alţii spun că numai Dumnezeu stă la masă, alături cu Sf. 
Nicolae (9); 
Credința că cerul se deschide la Si. Vasile, când vorbesc vi- 
łele şi ard comorile, o au şi Rutenii (10). 


(1) S. Fi. Marian, Sărbătorile la Români, IlI, Bucnreşti 19)1, p. 55. 

(2) Voronca, op. cit., p. 795. 

(3) Otescu, op. cit, p. 55. 

(4) Sf Evangheiie dela Mateiu 3, 16—17 : „lar botezat fiind, îndata teşi din 
apă: şi iată i se deschiseră cerurile şi văzi Duhul lui Dumnezeu venind peste 
dânsul, pogorîndu-se ca un porumb. Şi iată glas din ceruri zcând: Acesta 
este fiul mcu cel iubit întru carele am bine voit“. 

(5) T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, p. 8: Multe gospodine +: câte oda- 
tă şi unii gospodari se păzesc ca să nu mânânce mere, pere sau perje, până la 
această zi; în această zi însă pot mâncă, de oarece cerul este deschis. Vo- 
ronca, op. ci. p, 796: „Unii nu mânâucă poame până la Probajine: mere, pe 
re, perje; atunci zice că e pentru poame cerul deschis". 

(6) Marian, Sărbătorile |, p. 192. 

(7) Cred. Rom. din Ţepu, jud. Tecuciu, pe unde se crede că acești pomi nu 
fac flori căci canafii lor nu sunt socotiți ca flori. ; 

(8) Cred. Rom. din com. Mânăstireni, împărt. dela d-i D. Gr. Furtună. 

(9) Voronca, op cit, p. 128. G. Ciaușanu, op. cit, p. 59. 

(:0) D. Dan, Ruteni: din Bucovina, Bucureşti 1913, p. 13, 


ata re 

Pe-alocuri se crede că la deschiderea cerului se vede prin 
mijlocul lui o cărare (1). 

Unii spun că locul de deschidere ar îi pe locul pe unde 
se vede Drumul robilor (2). 

Pe-alocuri se crede că înainte de deschidere, se vede în- 
tâiu o dungă albastră. după care urmează alta roşie, «care-ţi 
iea ochii»; alunci începe să bată /oaca în cer, iar cocoșii 
pornesc să cânte. In clipa aceasta este deschis cerul.Lumea 
trează, -când se aud cocoşii—îşi face cruce şi cere dela 
Dumnezeu un lucru, -numai unul, --pentru lumea aceasta, pe 
care îl şi capălă, dacă este drept credincios. Dar, spun oa- 
menii, «cum rar se întâmplă oameni drepţi și fără păcate, 
cel mai nimerit lucru este ca omul să ceară binele pentru 
lumea cealaltă, căci mai ușori se dă» (3). 

La Sf. Vasile, unii spun că-şi aud parlea sau norocul ce 
le este rânduit pentru anul ce se începe,—cei curaţi de pă- 
cate, — căci în ziua aceea se împart noroacele (4). Cei ce 
văd cerurile deschise şi-şi aud norocul, vor aveă parte mai 
ales la bani şi la sănătate (5). 

Copiii până la vrâsta de şapte ani, fiind fără de păcate, 
văd această minune mai curând ca oamenii, dar numai prea 
puțini sunt acei ce-și dau samă mai târziu, -când, ca oa- 
meni maluri și înglodaţi în păcate, vor căută zadarnic spre 
cer. 

Prin Bucovina, unii spun că tocmai din pricina înmulţirii 
peste măsură a păcătoşilor pe lume, cerurile aslăzi nu se 
mai deschid decâ! la șaple ani o dală. Oricum, lucrurile 
pe cari omul trebuie să le ceară, sunt: sănă/alea, norocul 
şi raiul. «Unii zic că numai un lucru să ceri; mai mult, nu. 


(1) Candrea, Densuşianu şi Speranţă, Graiul nostru, 1, Bucureşti 1906, p. 315, 

(2) Otescu, op. cil, p. 84. 

(3) Gheorghiu, op. cit.. p. 6 —S. Mauginca, Calend. 1882 şi 1883. Marian, 
Sărbătorile, |, p. 192. 

(4) Cred Rom. din com. Balinteşti, jud Covurlui, împărt. de d-i N. TI. 
Munteanu. 

(>) Cred. ! om. dm com Vânatoni-Neamţului, jud. Neamț, împărt, de d-l A- 
Moisei, Gheorghiu, op, cit, p. 108. 


10 


Cel cuminte cere raiul. Prin Bucovina se crede că apa se 
preface în vin la deschiderea cerului (1) 

Când cerul se deschide, vilele capătă darul de a vorbi 
spunându-şi între dânsele, multe lucruri cu privire la stăpâ- 
nii lor. Aceste deslăinuiri ale viitorului pot fi ascultate de 
gospodari, dar se crede că in chipul acesta, cel ce ascultă 
îşi primejducşie vieaţa. Se povesteşte chiar de cinevă, care, 
ascunzindu-se în ieslele boilor, în noaptea Sfântului Vasile, 
a fost găsit a doua zi mort (2). 

Prin jud. Dorohoiu se povesteşte că un om sa pus de pân- 
dă în iesle şi-a auzit boii vorbind: 

— Măi, să ne 'mbucărim bine în astă seară, că mâne a- 
vem să ducem la ţintirim pe stăpânul ista al nostru. 

lar a doua zi omula murit (3). 

O snoavă, legată de această credinţă, sună astiel: 

«Un om sărac a deschis spre Anul nou fereastra şi a scos 
capul afară, ca să vadă când se va deschide cerul, şi să se 
roage lui Dumnezeu, să-i dea o oboroacă plină de bani. lar 
decuseară a așezat o oboroacă pe prispă, să aibă la 'ndă- 
mână: o oboroacă mare, mare. 

Când s'a deschis cerul, el a împreunat degrabă mânile şi a zis: 

— Dă-mi,- Doamne, un cap cât o oboroacă! în loc să zică: 

— Dă-mi, Doamne, o oboroacă de bani! 

Și pe loc i sa făcut capul cât oboroaca. 

Ami, ce să facă? In casă, înapoi, nu puteă să-l bage, că 
fereastra eră mică. Să-i taie capul, iar nu se puteă. A che- 
mal oamenii și ei au stricat peretele, de l-au scos. Nu destul că 
eră sarac: amù şi asta i-a mai fost trebuit»! (4). 


(1) Voronca, op, cit, p 900: „In ceasul acela, dacă iei apă, e viu. Un om 
a fost auzit de asta şi s'a apucat la carat apă cu femeia, ca să aibă tot anul 
vin, pe urma s'a sculat dar pe copii i-a pus pe laiţă la fereastră, să păzească 
[clipa] când se va deschide cerul, sa ceară ce le-a zis. Dumnezeu a dat că lai- 
ţa sa răsturnat tocmai când cerul sa deschis și nau mai văzut”. 

(2) Șezătoarea, VI, p, 2. E. Baican. Obiceiuri la Români, Bucureşti 1884, 
p. 4-5.—Cred. Rom din jud. Tecuciu. 

(3) Culegere din com. Mânăstireni, jud Dorohoi, de d-l D. Gr. Furtună. 

(4) Voronca, op. cit, p. 128 9.— Culegere din com. Mânăstireni, jud. Doro» 
hoiu, împări. de dl D Gr. Furtună: „ln seara lui Sf. Vasile, cerul se deschi- 
de şi vitele vorbesc. O femeie a scos capu’ anume pe fereastră. ca să vada ce- 
rul deschis, dar capu’ i-a crescut cât coșerul,—sa umflat amarnic şi a rămas 
țeapău acolo” —adăugându-se, într'o variantă pe care am auzit-o tot prin Mol- 
dova că tocmai la Boboteaza la următoarea deschidere a cerului, s'a rugat lui 
Dumnezeu sa-i faca mai mic capul. 


11 


Prin jud. Covurluiu se povestește că un om având capul 
prea mic, a pândit în noaptea Siântului Vasile deschiderea 
cerului şi a strigat: 

— Dă-mi, Doamne, un câp mare! 

Şi cum el se află cu capul printre drugii ferestrii, Dumne- 
zeu i-a dat un cap mare cât un bostan, astfel că nu l-a mai 
putut scoate de acolo vreme de un an întreg, până la cel- 
alt Sifânt-Vasile, când sa rugat iarăş de Dumnezeu ca să-i 
dea un cap mai mic (1). 

Populaţiunile creştine din Macedonia,--după relaţiunea u- 
nui Român macedonean,- cred că cerul se deschide la Pro- 
bejeni, despre care sărbătoare am pomenit şi mai sus; a- 
lunci oricine poate dobândi, de va cere dela Dumnezeu, ori- 
ce. Un cioban a dobândit «bogății, copii mulţi, sănătate și 
vieață lungă, astfel că a trăit trei vieți de om, povestind lu- 
mii minunea pe care Dumnezeu a făcut-o cu dânsul». Un 
altul însă, cu capul prin grilajul îereslrii, în loc să ceară un 
osmac de aur,- un oboroc de galbeni,—a cerut un osmac de 
cap, rugăciune care i-a şi fost îndeplinită, astfel că a doua 
zi, fierarii au trebuit să strice zăbrelele ferestrii, căci omul 
nu puleă să-și scoată capul. 

Interesantă este şi următoarea povestire. 

Aproape când să se deschidă cerul, viţelul unui țăran a 
scăpat din ocol, Țăranul l-a prins și l-a legat de-un copac 
şi apoi fiind ostenit de atâta goană, a adormit. Mult sa mi- 
nunat a dona zi când sculându-se, a găsit vițelul spânzurat 
de vârful copacului. Minunea aceasta, toluş este ușor de în- 
teles: el legase viţelul tocmai când copacii se plecaseră la 
pământ, ca să se închine, când cerul se deschisese, și astfel, 
bietul cobitoc a fost ridicat în sus şi spânzurat (2). 

Aceste credințe le întâlnim și la felurite populaţiuni din 
Rusia; «după una, cerul se deschide dela sine în ziua de 
Bobotează, când se face sfinţirea apelor. Georgienii din Ca- 
ucaz spun că această minune nu se întâmplă decât o dată 


(1) Șezătoarea. II, p, 194. 

(2) Lazăr Duma în Revue des traditions populaires, VII p 282 283 lutr'o 
poveste se spune despre un voinic, care. de pe lumea cealalta. a 1eşit pe lumea 
albă, agaţândiu-se d- vârimile copacilor cari se închinau m noaptea de Invi re 


12 


la șapte ani, fără a hotări anume când; celui ce araveă no- 
rocul să vadă cerul deschis, i s'ar puteă îndeplini toate ru- 
găciunile pe cari le-ar îndreptă atunci Celui-prea-înalt» (1). 


Cerul, fiind socotit ca «aşternut picioarelor lui Dumnezeu», 
se aude pe-alocuri zicându-se că Dumnezeu este cerul; a- 
ceasia nu însemnează că poporul confundă bolta cerească 
cu persoana lui Dumnezeu-latăl: Cer vra să zică Cel-din-cer, 
sinonim cu Cel-de sus, şi prin urmare, când se aude blăs- 
tămul: «Bată-te cerul, să te bală», sau când un cântec din 
ținutul Bănatului strigă: 

„. Bătută-i nana de ceri, 

C'a rămas fär’ de cercei (2), 
însemnează ; «Bată-le Dumnezeu, să te bată!» şi «Bătutăii 
nana de Dumnezeu din cer». 

După cum am spus, cerul este socotit ca locașul lui Dum- 
zeu şi al tuturor Sfinților şi Ingerilor, cari în fiecare zi fac 
slujbe în cinstea Sfintei Treimi. La miezul nopţii cântă ru- 
găciuni de slavă și toacă de liturghie. Atunci cântă şi coco- 
şii, întâi cei scoşi la Moşi, după cari se ieau apoi şi cei- 
lalţi. ca să vestească lumii miezul nopții (3). 

Bunătatea lui Dumnezeu, prin cer se arată, ca şi mânia 
lui. Ploaia, cheia îmbielşugării, dela cer, dela Dumnezeu vi- 
ne, nu din nouri, căci dacă vrea Dumnezeu, poruncește ce- 
rului să ploaie din senin, cum a plouat cu mană Jidovilor, 
la întoarcerea lor în pământul sfânt. Răsboiul, răutăjile, — 
seceta și oricare cumpănă, socotite ca nişte osândiri dumne- 
zeeşii, tot prin cer îşi vestesc venirea: 

Răsboiu va îi, când se va vedeă o dungă roşie pe cer (4); 

Roşaţă pe cer de se va vedeă, înseamnă răsboiu: doi îm- 
păraţi se vor bate (5), dacă nu cumvă va fi bătaie între 
vânturi (6). 

(1) Revue des traditions populaires, XXII, p. 207. 

(°) 1000 doine, strigături şi chiuituri, Broşov 1891, p TO. 

(3) Cred. Rom din jud. Neamţ împărt. de d-l A. Moisei. —Zicala «ştie şi 
toa a 'n (din) cer“ însemnează: „ştie toate“. 

(1) Cred. Rom. din com. Tătărnşi, jud. Suceeva, împărt de d1 Al, Vasiliu. 

(5) Zanne, Proverbile, LX, p. 287. 

(6) Șezâtourea, IV, p. 119, 


PARTEA II. 
SOARELE 


I. SOARELE. 


După socotințele poporului român, soarele face parte 
din lumea necuprinsă de minte a stelelor, dintre cari ea es- 
cea mai de samă,-- «e steaua lui Dumnezeu» (1),—de oarece 
la răsărirea ei, toate celelalte pier, i se şterg din cale. Ceea 
ce crede poporul despre stele, prin urmare în parte şi des- 
pre soare, vom vedeă mai departe. 

Cu privire la cea dintâi ivire a soarelui pe cer, pomenim 
această credință bucovineană: 

Se spune că a fost o dată un tânâr frumos și cuminte, pe 
care, pentru o credincioasă slujbă făcută lui Dumnezeu, Zidi- 
torul, ca răsplată, l-a prefăcut în soare (2). 

Prin unele părţi se zice că soarele, ca şi luna de aliiel, 
au fost niște Sfinţi, cari umblau pe pământ şi luminau lumea. 
O dată însă, sa întâmplat că o femeie nesocotită a aruncat 
în ei cu niște gunoiu şi necurăţenii, şi din această pricină 
soarele şi luna s'au ridicat pe cer (3). 

Prin cele mai multe părţi se crede, după arătările Bibliei, 
că soarele a fost făcut de Dumnezeu cu prilejul zidirii pă- 
mântului şi cerului. Sunt însă nenumărate povestirile unde 
se vorbeşte de tovărăşia dintre Dumnezeu şi Diavol (4). In- 
truna, unde este vorba şi de soare, cetim următoarele: 

(1) Sezătoarea, I, p. 238. 

(2) Voronca, op cit, p. 590. 

(3) Ibidem, p. 588. 


(4) T. Pamfile, Povestea lumii de demult, București 1913, întreg cap. al zidirii 
pământului. 


14 


Făcând Dumnuzeu şi Diavolul de toate şi împărțindu-le, a- 
junse şi la podoabele cerului. Deci «sapucară să împărțeas- 
că soarele, luna şi stelele. Cu stelele, a zis Dumnezeu ca să 
fie aşă: să le numere. Dar, sau că se puneă în dreptul ste- 
lelor vrun nor, sau că îi apucă ziua, |sa întâmplat aşă| șiau 
rămas nenumărate. lar mânie şi sfadă cu Dumnezeu. Incă 
lună şi soarele nu şi-au fost împărțit. 

-~ Dacă crezi că le î şel, alege-ţi tu singur pe care vrai,— 
i-a zis Dumnezeu. 

— Eu îmi ieau soarele, —zise Diavolul. 

Fie și așă - -zise Dumnezeu; a mea va îi dar luna șicu 
ea voiu rândui, iar tu cu soarele vei aveă de lucru. 

Dar soarele tare îl îrigeă [pe Diavol], căci el aveă de lu- 
cru cu dânsul. 

De focul acela, unde să se ascundă? A alergat să se as- 
cundă în mare, dar Dumnezeu a luat apa. Se ascundeă sub 
năsip, dar tot îl îrigeă. 

Aşă, a văzut că e bine şi şi-a făcut două aripi, făcând cu 
ele vânt peste toată lumea. Fratele său,- e vorba de un alt 
diavolul, l-a învățat să taie fiecare aripă în două și să le 
înfigă în cele patru părţi ale pământului, căci singure vor fa- 
ce vânt între ele și va îi mai bine. Diavolul a făcut cum l-a 
învăţat și astfel sa făcut vântul. 

Şi când tună și îulgeră, tot el,— dracul,—e vina. Atunci sca- 
pără de mânie asupra soarelui că-l îrige, şi pune nourii îm- 
potriva lui să-l apere, mai ales la miazăzi, când îl frige tare. 

Şi ploaia tot el o dă. Işi aduce cun ciur apă din mare și 
toarnă peste dânsul, ca să se răcorească [de fierbinţeala pri- 
cinuită de soare|. Şi când dă cu ciurul prin văzduh, plouă 
pe pământ» (). 

Ziua în care Dumnezeu a făcut soarele,a fost Miercurea (2). 

După o altă credinţă, învederat din izvor cărturăresc, soa- 
rele nu este făcut dela început; el luminează lumea numai 
dela Nașterea lui Hristos, ca şi Juna, când o slugă a strigat 
Impăratului păgân de pe-atunci, uimită de noua înfățișare a 
jirei: 

(1) Voronca, op, cit, p. 147. 

(2) /bidem, p. 271. 


15 


Scoală, că un alt Impăral e mai mare! 

Pentru aceasta se crede că Jidovii când soarele e la a- 
miază, nu se uită la dânsul, ci întreabă pe alţii (1). 

Prin alte părți se spune că soarele, la olaltă cu /una şi 
slelele, sau arătat pe cer la Naşterea Domnului, şi că bătrâ- 
nul Crăciun, văzându-le, a înțeles că la casa lui s'a născut 
Fiul lui Dumnezeu prin Sfânta Fecioară (2). 

Unii spun că soarele este ochiul lui Dumnezeu, «ochiul 
lui Dumnezeu de zi»,—luna fiind ochiul de noapte. Astfel spun 
și Ucrainienii (3). 

Alţii spun că e scaunul lui Dumnezeu, că este cununa lui 
Dumnezeu și a Maicei Domnului sau că este raiul (4). 

Pe-alocuri este socotit chiar ca față a lui Dmnezeu (5), ca 
o fiică a lui Dumnezeu, că e o femeie, că numai pe timpul 
verei este femeie iar iarna este bărbat; de asemeni este băr- 
bat «când se scoală târziu», adică atunci când oamenilor li 
se pare că răsare cu întârziere (6). Soarele e un tânăr foarte 
frumos, cu o fafă strălucitoare (7) ori o ființă cu apucături 
omenești, despre cari poveştile ne dau o sumă de amănun- 
te în cari de multe ori aflăm soarele lipsit cu totul de ca- 
raclerul său astral. 

O poveste a soarelui, şi fireşte, a lunii şi luceferilor, este 
următoarea : 

«Stăteau fetele unui om într'o grădină, şi lucrau şi vorbiau 
de-ale lor, şi ce vorbiau? Săracul numără averea bogatului, 
popa se 'nchină, vrabia visează lanuri de mălaiu, eu îi dau 
înainte cu minciunile, iar fetele saprind de dorul dragostii 
şi cred că tot ce sboară, se mânâncă. Trec eu pe lângă cele 
trei fete de 'mpărat și ledau «bună-ziua» ; îetele-mi răspund 
şi mă 'ntreabă ce mi-i pasul a grabă? Eu râd în mine și mă 
duc înapoi cu patruzeci şi opt de ani! 


(1) Voronca, op, cit, p. 814. 

(2) Ibidem, p. 48. 

(3) Revue des traditions populaires, IX, p. 421, 

(4) Voronca op. cit, p. 289. 

(5) Cred Rom din com. Ţepu. jud. Tecuciu. 

(6) Voronca, op, cit.. p. 590. 

(7) Otescu. op. cit, p. 60.—Cred. Rom. din jud. Tecuciu. 


16 


După mine trece feciorul de 'mpărat vestit, cu pușca "n 
spinare. 

— Bună ziua vouă, trei fete frumoase! 

— Mulţumim dumitale, bădiţă, -ha, ha, ha! 

-- Şi de ce râdețţi voi, trei fete frumoase ? 

Că umbli cu puşca prin sat,—ha, ha, ha! | 

Feciorul de 'mpărat stă și se uită la ele, se uită şi stă, şi 
din mijlocul drumului se trezeşte răzemat cu cotul de gard, 
cu capu 'ntre palme şi cu fetele de vorbă. Nu vaş puteă în- 
şiră cuvânt cu cuvânt sfatul lor, dar cu bună samă că mă- 
năstiri nu puneau la cale. Eu, dela o bătaie de pușcă înain- 
te, ascuns după colțul gardului, mă uitam printre nuiele, și- 
atâta am văzut, că fata cea mică sa înălțat în vârful picioa- 
relor iar feciorul de 'mpărat şi-a dat pălăria pe ceafă, şi-a 
întins gurița, și pe urmă, treaba lor ce-au mai făcut, 

Eu. «lac» mă cheamă,--că nu-i bine să te amesteci unde 
nu-ți fierbe oala, --și tăcere-aș încă şi astăzi, dacă întâmplă- 
rile nu și-ar fi luat sfârșit de-atâtea veacuri. Anume: se în- 
drăgise îlăcăul de fata cea săracă, iar fata de îlăcăul împă- 
rătesc, tot cam așă. Intraseră în vorbă, din vorbă la târgu- 
ială şi împăcarea le-a fost gata: să se iee amândoi, şi pe 
pe urmă, ce-a mai îi, sa vedeă. Şi zestre n'aveă fata decât 
cămeșa de pe ea. 

— Dar lasă, fată frumoasă, —zis-a feciorul de 'mpărat,.—că 
tu singură ești o comoară! 

— Şi-s vinovată eu, bădiļă ? 

Pe urmă iar sa mai înălțat fata pe vârful picioarelor, şi 
feciorul de 'mpărat iar sa mai întins peste gard, și apoi s'au 
despărțit. 

La lună, aud zarvă mare la curte. Măi, astă minune pe lu- 
me! Auzi? Feciorul Craiului vrea să se însoare cu o fată de 
sat! Ei, taci! Şi tată-său, și mă-sa ce zic? Apoi, de, tot îi 
dau că una ca asta nu se poate, că au ei fete pentru el, mai 
alese, mai frumoase, mai bogate. Şi îlăcăul, nu, și nu, că el 
se face călugăr ori se îneacă dacă nu-l lasă în pace. 

— Măi băete, dragul mamei, de ce umbli tu să ne faci 
ruşine la bătrânețe ? Hai? Nu vezi tu cum e obiceiul? O să 
zică lumea că eşti nebun, dragul mamei! 


17 


lar el: 
-- Foicică „si-un alun, 
Zice lumea că-s nebun; 
Zic şi eu, şi zic mai bine, 
Că mai rar cuminţi ca mine, 


Şi dacă eră vorba pe-aşă cale, fă băiete, cum îi socoti, dar 
se ştii că moale nu ţi-a fi căpătâiul. Erà mama istui fecior 
de împărat amară la suflet, şi venin din creştet până 'n tălpi. 
Făceă gură multă, să rămâie pe-a ei, iar când nu puteă, în- 
gheță apa cu sufletul. Tace şi rabdă logodna, tace şi rabdă 
întreaga săptămână de nuntă, săptămâna ceea care ar tre- 
bui să-ți pară scurtă cât o zi. Că nora ţi-i frumoasă, că vre- 
murile-s în loiul bielşugului, că nuntaşii fi-s mulţi şi lăutarii 
{i-s aleşi, --toate bune şi potrivite, să-ţi iei căciula din cap şi 
s'o buineşti de pământ a veselie. Dar ţi-ai găsit cu cataro- 
iul de împărăteasă! Par'că-i ningeă şi-i plouă, parcă i se îne- 
caseră corăbiile cu cenusă pe mare; mocniă şi pufnià, şi 
nu-şi mai aveă loc. 

— Că ce ai, mamă, de eşti aşa de pâclişită?,—o întrebă 
mirele. 

—- Aşă-s eu câte o dată! 

— Da ce ai, măiculiță, de eşti aşă de bosumiflată ? 

Impărăteasa tăceă şi gemeă ca un bivol care stă să mute 
pământul din loc. 

Şi nunta sa isprăvii, şi lumea toată a plecat pe la casa 
ei, şi pace parcă eră să dăinuiască în curtea celui împărat 
dar iaca mâna diavolului se pune la mijloc. 

Trebuiă feciorul isgonit undevă, departe, pentru multe zile 
pentru atâtea câte-i trebuiau împărătesii să facă de petreca- 
nie nurori-sei. Aşă, se iscă un răsboiu între împărăţia bărba- 
tului ei şi un împărat vecin. Oşti se pornesc şi de colo şi 
de dincoace, iar în capul istor oști, însuratul de curând, cră- 
işorul 

— Că, lasă-l. împărale, că-i tânăr, şi mâni-poimâni, când îi 
închide ochii, să ştie şi el greutăţile unui scaun, şi să nu-i 
pară toate flori la ureche. 

Şi feciorul a plecat, şi-a stat luni de zile, întregi, când toc- 


T. Pamiile, Cerul și podoabele lui. 2, 


18 
mai veni vremea ca nevastă-sa să nască. Şi asà ajungând 
lucrurile, naşte nevasta cea frumoasă doi îeţi-logoieţi cu pă- 
rul de aur cref, că la soare să te poți uită, dar la ei, ba! Şi 
cum îi vede împărăteasa, iute le pune unghia 'n gât, şi uci- 
gându-i, îi îngroapă sub streşina casei,—nimeni de dânşii să 
nu ştie. 

După alt şir de luni, iaca se vesteşte curmarea răsboiului 
şi paceă, când feciorul de împărat trebuiă să se întoarcă, iar 
mă-sa să-i spuie că ticăloasa ceea de femeie l-a făcut de o- 
cara lumii, că în loc de copii, a născut doi căţei, de sa în- 
spăimântat şi a stat să moară de mâhnire. 

— Şi unde-i, mamă, nevasta ? 

— Osânditu-o-am, în beciuri să stea, până ce-i veni so 
judeci și s'o osândeşti cu moarte. 

lar feciorul şi-a cântărit gândurile şi-a zis : 

— Mai las'o chinului! 

Şi iar a început vremea !să curgă, atâta vreme cât trebue 
unui om să se topească de dragostea unei comori prăpădi- 
te. Se ofilise feciorul de *mpărat, că păreă o umbră de om; 
şi glasul i se topise, şi mintea i se întunecase, și astâmpăr 
nu mai aveă. Umblă aşă năuc prin grădinile curții, se. întin- 
deâ pe iarbă, se culcă, adormiă și tresăriă în vis; porniă în- 
iraltă parte, şi așă, veni întâmplarea că întro seară să se 
aşeze sub streșina casei, lâi gă cei doi brazi tineri. 

Brazii iştia crescuseră unul lângă altul, tocmai pe mor- 
mântul celor doi crăișori ucişi. Şi erau frumoşi cu crăngile 
împreunate şi verzi ca buratecul. In amurg, feciorul de împă- 
rat adoarme, şi în somn, vede cum cei doi brazi se prefac 
încet, încet, în doi copilaşi de aur, încep să se joace și să 
cânte, iar cântecul lor nu arătă altcevă decât frântura de po- 
veste de până âici. A sărit feciorul de împărat ars și a plecat; 
dar de atunci nu eră seară lăsată de Dumnezeu, să nu se 
ducă să-și vadă brazii. 

Impărăleasa îl urmăriă pas cu pas, şi bănuind pricina, se 
gândeşte cât se gândește, și iată că întro bună zi crapă şi 
piere, dacă nu s'a culcă pe scândură de brăduţ. 

— Să-i tai, dragul mamei, pe cei de lângă fereastră, că 
numai așă mi sa curmă boala, şi astfel nu! 


19 

Feciorul nu-și dă cu părerea nimica, şi îngăduie. Din tru- 
purile brazilor durează lemnarul două paturi: unul pentru 
împărăteasă şi unul pentru fecioru-său. Noaptea vine, şi aşă, 
pe la miezul nopţii, s'aude glas pornit din patul îecioru- 
lui de împărat: 

—De mine-i mai bine, 
Că-i tata cu mine | 
Şi îndată s'aude şi altul, din patul împărătesii: 
Și mie mi-i greu 
Cu duhul cel râu! 

Impărăteasa aude și ascultă şi 'n alte nopţi, şi temându-se 
de-o deslegare urită, îşi pune alte 'n cap: se preface din nou 
bolnavă de moarte, și spune îfeciorului că ea cu zile nu mai 
rămâne, dacă nu i-a face legătură cu oţet şi ceapă şi spuză 
din scândurile patului. 

Feciorul îngăduie şi asta. Vine sluga cu barda şi despică 
scândurile, şi cum le despică, le pune pe foc. Para se 
ridică şi le cuprinde, și două scântei mari țâşnesc și se li- 
pesc de podul cerului: una la răsărit și alta la sfinţit. 

lar minunea asta l-a trezit din nou pe feciorul de împărat 
ca din groapa ţintirimului!: şi-a ridicat ochii spre cer şi ure- 
chile i-a auzil din nou povestea înşirată până aici. Putinţă 
nu mai aveă să isbutească, și nimic altcevă nu-i mai rămâ- 
neâ de făcut, decât să scoboare în beciuri la nevasta lui cea 
horopsită. Dar împărăteasa îi luase înainte; pusese diavolii 
să se bată în capete, pusese îrigările să stingă apa descân- 
fată şi iaca, întunerecul se luminează și nevasta îeciorului 
de împărat se ridică în văzduh ca un bulgăre de foc şi se 
lipeşte de pânza cerului. 

Chipul lunii, zic unii că-i chipul acelei neveste vrăjite, pre- 
făcut de împărăteasa cea fărmăcătoare. 

După asta, feciorul de împărat na mai trăit mult; a mu- 
rit de jale; şi din îndurarea lui Dumnezeu, chipul lui a fost 
ridicat în nouri. El este soarele zilei, care luminează întu- 
nerecul, dar pentru slăbiciunea lui de fire, blăstămat a fost 
de stăpânul lumii să nu-şi vadă nici o dată nevasta», 


20 


Din înţelesul povestii iese că cei doi /luceferi, de diminea- 
Jă şi de seară, ar îi luat pornire dela cele două scântei (1). 

Nenumărate povești românești dau soarelui un caracter o- 
menesc ; dinirînsele, pe unele le vom vedeă când va îi vor- 
ba despre dragostea lui cu Juna. Aici 'pomenim pe scuri 
următoarele: 

O poveste arată că o dată, soarele a furat femeia unui om 
sau fata unui om (2); 

Alia, că soarele sa iubit cu o văduvă (3); 

Alta că soarele se 'nsoară co fată de om văduv, isgonită 
de acesta. Ea a căutat să-l vadă la față, noaptea, după ce 
el s'a întors din lume, lucru care i-a pricinuit o dureroasă 
despărțire. 

O variantă bucovineană este următoarea: 

«A fost odată un pescar Pescăria erâ singura lui hrană; 
cu pescăritul se îmbrăcă el și pe copiii lui. O dată se duce 
la mare. Trage cu plasa, nu iese nimic. Mai trage şioa 
doua oară, iar așă. Trage și a treia oară. Şi acum fot de 
geaba. 

— Ce vor mâncă ei în această zi ?—se întrebă supărat. 

De o dată i se arătă un pește grozav de mare. 

-—- Dacă îmi vei da pe fata dumilale cea mare, vei aveă 
peşte cât vei poili. 

— Ifi voiu da-ol 

Omul se duce acasă şi-o aduce. Peștele a luat-o şi sa 
cufundat cu dânsa în valuri. 

A dus-o înirun palat unde aveă de toate, dar îi eră foarte 
urit, căci el nu eră toată ziua acasă. Noaptea, când venià, îi 
da cu apă dintr'un şipuşor pe la nas, şi ea îndată adormiă. 
Apoi, lepădă pielea cea de peşte, de se făceà om şi mergea 
de se culcă lângă dânsa, iar în ziuă, când ea se fre- 
ziă, se găsiâ tot singură. De supărare și de urit, totdeauna 
plângeă, cerându-se la el, când veniă sara, ca să o ducă a- 
casă, până ce i-a fost şi lui lehamite și a dus-o. 

(1) T. Pamtile. Graiul vremurilor, Vălenii de munte 1909, p. 21- 7. 

(2) Voronca, op. cit, p. 1:5 

(8) Ibidem, p. 589: „Soarele se iubiă cu o cucoană văduvă. Ea aveă o fată 
şi tot şi-o tot ascundeă, şi tot îl întrebă: 

~— Sfinte Soare, sfinte Soare, cfne-i mai frumoasă? 


Da soarele-i răspundeă : 
~ Sorica ta! 


21 


lar merge pescarul la prins peşte. lar trage de frei ori pla- 
sa deșartă. Vine peştele cel mare şi-i cere pe fata cea mij- 
locie. l-o dă. Se întâmplă tot aşă: fata sa întors la părinţi 
înapoi. 

Pescarul din ce în ce tot mai pufin pește prindeă, pân ce 
într'o zi na prins nici unul. lar i seara- 
tă peştele şi-i cere pe fata cea mică. A 
dus-o şi pe aceasta. Dar aceștia i-a spus 
cea mare că în șipul cutare se află niş- 
te apă cu care are s'o adoarmă; să ver- 
se apa şi să puie alta mn loc. 

Fata a făcut aşă, și seara, când a des- 
brăcat peştele pielea, l-a văzut, căci eră 
soarele imbrăca! în piele de pește. Ea 
a început a-l cuprinde și a-l desmierdă, 
El de ciudă că i-a vărsatapa și i-a făcut 
împotrivă, a alungat-o, să se ducă unde 
va vedeă cu ochii. Ştiă că sora ei a in- 
vățat-o. 

A pornit ea pe un drum,—eră pe cea- 
lume, — şi mergând, a ajuns la baba Cloan- 
ja, mama lui. Aceasta cum a văzut-o, bucuria ei că are s'o 
mânânce ! 

l-a arătat un lan de grâu şi i-a spus că pân' va veni ea, 
lanul să fie secerat, grâul treierat, în saci pus, ba şi colaci 
să găsească, că de nu, o mânâncă. 

Ea a inceput a plânge. Cum puteă să facă toate acestea? 
Soarele insă vedeă toate şi-i păreă rău. Veni la dânsa ca 
băiat şi-i zise: 

— Taci, nu mai plânge, că te voiu scăpà eu! 

Plesni dintr'un biciu și se făcură toate după cum i sa fost 
cerut. 

Când veni baba Cloanţa acasă, ciuda ei că nu o poate 
mâncă. Aceea aveă o cățea cu dinţii de fier, și când strigă: 
«sai pe dânsa», o făceă mici lărâme. 

(1) Soarele, din Divanul lui D. Cantemir ( 698) după Bianu și Hodoş, Bi- 
bliografia românească veche, p. 858. 


(2) Soareie, din stema Moidovu, după Cartea de învățătură din 1648, Bianu 
și Hodoș, op. cit, 1, p. 138. 





Fig. 2 (2). 


22 


O trimite să-i aducă fluierul dela ea. O vede băiatul mer- 
gând. I se umple ochii de lăcrămi căci știă că nu mai sca- 
pă de-acolo. 

— Stai să te învăţ eu ce să faci! 

l-a dat un vas cu apă și i-a zis că pe unde va călcă, să 
tot spele în urma ei: pe scări, pe prag. pe podeă, și când 
va ajunge la căţeă, s'o spele și pe dânsa. 

Ea a făcut aşă. 

Când a văzut-o sora babei Cloanţei, s'a pus la oglindă să-şi 
ascută dinţii. Fata, cum a intrat, a apucat fluierul din cuiu, 
şi la fugă... 

Când se pomenește baba, ea, de departe: 

— Sai pe ea! 

A strigat la căţeă. Căţeaua nu vrea, căci a spălat-o. Baba 
o ameninţă. Merge pe scări după ea. Scările sunt spălate. 
A pornit baba în urma ei, dar n'a pututo ajunge. 

O vede baba Cloanţa intrând cu fluierul întreagă-întregu- 
fă, tocmai când aveă nădejdea cea mai mare că nu mai œe- 
ste pe lume. De ciudă a şi crăpat 

— Vezi ce mi-ai făcut ?—a zis soarele Mi-ai omorit ma- 
ma. Dacă mi-ai făcut aşă, să te faci și tu /ună, de-acum în- 
ainte. 

Şi din acel minut a rămas ea, /una, pe cer» (1). 

Câte o dată, chiar mama lui îi ajută în rosturile lui de 
dragoste, cum adeverește următoarea poveste: 

«Erà un băiet al unui om, dar aşă de frumos și gingaș, că 
nici fecior de boier nu eră ca dânsul. După ce i-au murit pä- 
rinții, averea ce i-a rămas, a cheltuit-o,—el n'a știut cum se 
face averea, - şa trebuit să apuce în lume. Norocul îi jucă, 
dacă el na ştiut cum să-l capete! 

Se duce el printrun sat; îl întâlnește un om: 

— Ce cauţi, băiete? 

— Slujbă. 

— Nu-i veni la mine? 

— Ba oiu veni. 

— Ce să-ţi dau pe an? 

Au făcut să-i dea o vifeà. 

(1) Ghilușul, Craiova 1918, An. I, no, 2, p. 3—5. 


23 

Viţeaua din ceasul acela a început a se face aşă de gra- 
să și frumoasă l.. 

Când împlineşte anul, îi mânâncă lupul viţeaua. Rămâne 
fără nimică. Plânge el. Il tocmește stăpânul său pe alt an, 
pe 25 prăjini de grâu. La nime nu eră grâul așă defru- 
mos ca la dânsul: dela rădăcină până sus eră numai spic. 
Vine un nour de piatră şi îl face pământ. 

Al treilea an se apucă să slujească pe un mânz ce va îa- 
ce iapa pe care o pășteă el. Mânzul sa născut şi un an de 
zile, tot ce mâncă el, mânzului îi da, aşă că se făcuse cât 
un smeu; puteă sbură prin forțile cerului. Când a împlinit a- 
nul, şi-a luat calul şi a pornit prin nouri cu dânsul, 

In fara aceea se află un împărat, și-aveă o fată tare ‘fru- 
moasă pe care o ţineă închisă întrun îoișor. 

Băietul ştiă ! Trece pe de-asupra şi zice: 

Calule, calule, să te sui în foișor, 
Că de fata împăratului mi-i dor! 

Calul a sărit peste.fereastră și a intrat la fată, a sărutat-o 
și sa dus. 

Venind la câtăvă vreme împăratul la dânsa, să-i spuie că 
i-au venit peţitori, ea a spus că cu nime nu se va mărită, 
decât cu acela ce s'a suit la dânsa din nouri, în foișor. Im- 
păratul a trimis și l-a căutat în toate părţile, până l-a găsit 
şi a făcut nuntă. O nuntă cum nu sa mai pomeniil A jucat 
nunta trei zile şi trei nopţi; şi mireasa eră aşă de îrumoa- 
să, în cât Sf. soare, când a venit drept amiază şi a 
văzut-o, nu s'a dus mai departe, A stat în loc, a lăsat razele 
singure să ardă cât au vrut. Tocmai întrun târziu şi-a adus 
aminte şi-a pornit. 

Mama lui Sf. soare sa supărat tare c'a ars atâta lumea, 
la amiază, şi l-a dojenit. 

-- Doamne, mamă, dacă am văzut o mireasă așă de fru- 
moasă |... Că de-ai fi văzut-o dumneata singură ai îi stat în 
loc și te-ai fi uitat la dânsa. Du-te dumneta, mân: cu razele 
pe cer; eu voiu sta acasă și vei vedeà-o. 

A doua zi mama lui Sf. Soare a pornit îu locul lui Sf. 
Soare, şi când a văzut-o, a și înlins razele şi a luat-o. Mi- 
rele sa uitai buimăciţ de cap, apoi sa gândit; 


24 


— Ei, las co ajung eu! 

A încălecat calul și-a pornil. A mers el prin nouri, de-a a- 
juns până unde doarme vântul. (Vântul e sbuciumat de coar- 
nele boului şi de parii cei ciopliţi. Acel care ciopleşte parii 
pe amândouă părţile, în pământ şi de-asupra, nici n'are la 
ce mai muri pe ceea lume De obrazul omului, el (vântul) 
se îngrajă, că-i moale). 

-- Mai am eu mult până ce voiu ajunge la casa lui Sf. 
soare. 

— Ba nai mult; fă pe aicea,—i-a zis vântul. 

A dat pinteni calului, şi la fugă, în sbor. 

Ajunge la mama lui Si. soare. Intră în casă. Ea l-a între- 
bat-ce caută. El i-a spus că slujbă. 

--- Eu știu ce slujbă să-ți dau? Dar aşteaptă să vie fecio- 
rul meu acasă, că poate el îți va găsi. 

(Si. soare pleacă de acasă tânăr şi vine seara bătrân, de 
cele ce vede, de femeile mătitate ce umblă cu capul gol; u- 
nele au copii și tot cu capul gol umblă pe sfântul pământ, 
de le vede Sfântul soare; acesta e mare păcat). 

Vine seara Si. soare acasă şi maică-sa îi spune de îlecăul 
ce cere slujbă. H cheamă la el: 

— Ce slujbă să-ţi dau? Doar să le trimit să mergi în lo- 
cul meu mâne cu razele pe cer. Te-i duce? 

-— M'oiu duce: de ce nu! 

— lacă drumul pe care ai să-l apuci... 

A doua zi mirele pornește. Când a fost la prânz, vine Sf. 
Pelrea cu o prescure şun pahar cu vin,— mâncarea lui. Un- 
de ţi-l prinde pe Sf. Petru și-l începe a baie! De-abiă a scă- 
pat din mânile lui. 

Ajunge până drept amiază. Vine S£ Ilie şi-i aduce mânca- 
re. Îl prinde și pe Sf. Ilie și-i trage un puiu de bătaie. 

Seara la achindii, vine singură mama soarelui. O bate și 
pe dânsa bine. 

Vine el acasă. 

— Ţi-ai făcut slujba? 

— Mi-am făcut. Mergi singur și-i vedeă dacă nu ţi-a plă- 
ceă. 

Porneşte a doua zi soarele cu razele. La aprânz, Sf. Petru 
îl ocoleşte,—se leme să se apropie. 


25 


- Da hai mai tare, Petre, că mi-i îoame! 

.—- Da,—zice Sf. Petru,—-nvoiu duce, că iar să mă baţi? 

Aude şi de Si. [lie acelaş lucru. Seara îi spune şi mă-sa 
că a bătut-o. 

Vine seara acasă și-l chiamă pe argat: 

— Da ştiu că mi-ai făcut bună treabă. Halal! 

— Da ce-am făcut? 

— Da pe Petrea, ce l-ai bătut? 

-- Da Sf. Petrea, ce a fost așă de prost de a lăsat lupul 
să-mi iea vițeaua (că Sf. Petru e pe Jupi). Eu am slujit un 
an pentru dânsa şi el alte vite din cârd nu și-a găsit; tocmai 
pe a mea să i-o dea so mânânce? 

— Ei bine, da pe Ilie de ce l-ai bătut? 

— Da de ce am avut un grâu aşă de fîrumos.—slujisem un 
an pe dânsul,—şi el a dat o piatră tocmai pe grâul meu şi 
mi l-a stricat! 

— Da pe mama mea de ce o ai bătut-o? 

— Da mă-ta ce ce-i căţeă bătrână, 
Și mi-a luat mireasa din mână! 

-- Care mireasă ? 

— Aceea care şade închisă în camară! 

— Aceea e mireasa ta? N'am ştiut-o; du-te şi ţi-o iea! 

A luat-o pe cal şi sa dus!» (1). 

Prin unele părţi se zice că Sf Vârvara este mireasa soa- 
relui (2). 

Inainte de a răsări, soarele umblă prin raiu, alături cu 
Dumnezeu și cu toate cetele cereșii, şi când este să răsară, 
poarta raiului se deschide în lături. Pentru cinstea raiului, 
a lui Dumnezeu și a Sfântului soare.—ochiul Ziditorului (3), 
se cuvine ca măcar în timpul răsăritului, omul să se îereas- 
că de a face vre-o faptă uricioasă; între altele, nu este bine 
să se măture casa și să se dea gunoiul spre răsărit (4);îă- 





(1) Voronca. op. cit, p. 606-8. 

(2) T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, p. 154. 

©) C. R.—Codin, Legende, p. 1—2: „Pe cer a pus [Dumnezeu] soarele, care 
nu e decât un ochiu al lui Dumnezeu. D'aia când mergem d'a 'ndăratele. soa- 
rele plânge şi diavolul râde“, 

(4) Cred. Rom. dim com. Ţepu, jud. Tecuciu. - Gorovei, Superstifii, p. 144: 
„Gunoiul nu se svârle nici o dată în faţa soarelui, ca-i pătezi faţa, și el, pe 
urmă, vara, ni arde sămănăturile iar iarna lasă frâu slobod gerului, de ni gà- 
teşte vitele şt pe noi, cu frigul lui . „Fetele mari. după ce mătură, să nu as- 
vârle gunoiul in spre soare, ci în altă parte, că numai așă se mărită degrabă“. 


____26 
când astfel Duminica, se săvârşeşte un mare păcat, căci «se 
colbăieşte fața Sfântului soare» (1). 

De aceea, atât vrăjile, cât și descântecele, prin ajutorul 
cărora femeile cearcă sprijinul şi altor spirite, în afară de 
Dumnezeu, se fac înainte de răsăritul soarelui,«pân' a nu ră- 
sări soarele», pentru că după răsărire, Sf. soare, care toate 
le vede, nu le-ar mai ajută. Atâta cinste i se cade, căci el, 
cu razele sale taie balele vrăjmașului, -ale dracilor,--cari dela 
căderea lor au rămas în cer, - și le face să nu mai aibă nici 
o putere. 

In pragul răsăritului, cu puţin înainte de a se lumină de 
ziuă, de a se slomni (2), de a se sâmcelă (3), de a sânce- 
là zorile, de a zori de ziuă, de a se revărsă de ziuă (4), 
soarele mânâncă bine; și apoi se ivește. 

Partea dincotro sau încotro răsare soarele se chiamă Ră- 
sări], Răsărilul soarelui, Răsărire, Soare-răsare, Răsăriş 
(5) sau Răsărila soarelui. Megleno-Românii îi zic bâlirea 
soarlui (6). 

Tot cu aceste numiri se botează și vremea pe când răsa- 
re soarele. 

Locul de răsărire al soarelui, pentru aceeaș localitate, se 
schimbă în curgerea anului, când mai spre miazăzi, când mai 
spre miazănoapte. După credința populară, aceasta se întâmplă 
fiindcă soarele se satură de privit răutăţile și nelegiuirile ce 
le vede pe pământ, şi caută să fugă într'o parte. Dumnezeu 
însă, în dragostea lui fără măsură pentru zidirea mânilor 
sale, nu se îndură să-l lase, și de aceea a pus strajă în ce- 
le două părţi, doi Sfinţi cari au poruncă să-i aţină calea. In 
partea de către miazănoapte se ailă păzitor Sân-Toader cu 
caii lui, care îl mână spre miazăzi, când soarele ajunge cu 
fuga până la dânsul, iar spre miază-zi se află străjer Sf. Ni- 





(1) Marian, Sărbătorile, |, p. 104. 

(2) G. Ciauşanu, op af, p. 84. 

(3) I. Boceanu, Glosar de cuvinte din jud. Muscel, București 1903, p. 10. 

(4) Frâncu-Candrea, op. cit, p. 20. 

(5) Marian, Sărbătorile |, p. 1U7.—Șezăfoarea, V, p. 121 şi 125.—Țepu, Jud. 
Tecuciu, 

(ti) P. Papahagi, Mepteno-Romăniii, Il, p. 83. 


27 


culaie sau Sân-Nicoară, care-l opreşte din îugă şi-l întoarce 
din nou spre miazănoapte (1). 

După o altă legendă, soarele fuge spre miazăzi cu 9 cai 
înhămaţi la telegă, călăriți fiecare de câte o babă, iar Sf. 
Toader îl alungă tot cu 9 cai, pe cari călăresc nouă moși, 
din cari, cel de-al nouălea este A/exă. Alexă este acela ca- 
re găseşte calea pe care soarele se furişează prin poarta 
cerului (2). 

De căldură, ca şi de frig, soarele suferă ca orişicare om. 
La Vinerea-mare, când vremea începe să se răcească sim- 
titor, soarele îşi cumpără și el cojoc (3). 

Soarele răsare întotdeauna posomorit, din pricina prea mul- 
telor răutăți pe cari le vede; vesel nu răsare decât de do- 
uă ori pe an: la lı gov;șfenie şi la Pașii. Unii adaugă şi 
Sâmzienile (4). 

Prin Bucovina se crede că supărarea aceasta vine din pri- 
cina unei dragoste nenorocite... a soarelui. 

«Soarele e un om, e flăcău el încă; nu-i însurat. Povestea 
lui e aşă: 

Zice că erà la un împărat o fată frumoasă, şi soarelui a- 
şă i-a fost de dragă, ca mers la tatăl său s'o ceară. Tatăl 
fetii n'a ştiut că acela-i soare; a zis că, cum a da-o după u- 
nul ce nare nimic! Şi na vrut so dea. 

Acolo, la împărat în ogradă, eră un prooroc, un năzdră- 
van, şi aceluia îi eră dragă fafa. Și sa băgat de argat, doar 
ar putea-o căpătă. | 

(1) Credinţă tutoveană, auzită în Bârlad.—A/bina I, p. 641—2: «Soarele, să- 
tul de priveliştea acestei lumi, vreă să fuga, să nu-i mai vadă faţa: de aceea fu- 
ge dela răsăritul adevărat, când în spre miazăzi, și cu ploi şi ninsori, caută să 
orbească pe Sân-Toader. ce-i păzeşte calea in această parte, fiind pus de Dun- 
nezeu anume. Dar Sân-Toader, cu cei nouă cai ai săi. îl iea la fugă 18 săptă 
mâni şi-l alungă înapoi spre răsărit. Văzând că nu-i chip de scăpare, soarele o 
iea înapoi spre miazănoapte şi fuge mereu până când se întâlneşte cu alt stră- 
jer pus de Dumnezeu în această parte, cu Sân-Nicoară şi-l întoarce înapoi spre 
răsărit. In această parte o dată şi o dată tot va scăpă, căci pe când Sân-Toader 
e tânăr şi are cai, Sân-Nicoară e bătrânn. 

(2) Albina, |, p. 643.— Vezi şi Voronca, op. cit., p. 643. 

(3) Cred. Rom. din jud. Tecuciu, com. Ţepu.—Cf. T. Pamfilc, Sărbătorile 


de toamnă, p. 61. 
(4) Voronca, op. cit., p. 387. 


28 


Vine soarele la dânsul şi-i spune: 

— Nu mi-i puteă ajută s'o fur? 

— Nu ţi-oiu ajută, zice el, că şi mie mi-i dragă; şi eu vreau 
s'o ieau. 

— Da, zice soarele, unde ţi-a da-o tatăl ei, dacă mie nu 
mi-a dat-o, că-s soare! Fă bine,—ii zice soarele, —și-mi adă o 
leacă de apă dela fântână, să mă spăl. 

Năzdrăvanul l-a ascultat și sa dus să-i aducă. Până să vi- 
nă el, soarele a furat fata şi a sorbit-o cu el până la cer. 
Cum a venit năzdrăvanul, el a şi știut; fuga a mers la îm- 
părat și i-a spus că soarele i-a furat fata. 

—- Ce mi-i da mie,—zise el.—să ţi-o aduc ? 

— Ce să-ți dau! Ți-oiu da fata şi coroana, şi te-oiu lăsă 
pe tine împărat. 

El sa apucat și a făcut scări până la cer şi sa suit. Aco- 
lo, cum a ajuns, sa rugat la soare să-l primească de argat. 

— Bine, zice soarele, te-oiu primi la cai,—că soarele are 
palru cai (1) și cu căruja aceea umblă. 

El na vrut; a zis că el nu ştie la cai, dar va fi aşà pe 
lângă gospodărie. 

Soarele s'a dus de acasă și-a lăsat pe mireasa lui so pă- 
zească mă-sa. Ea sta închisă intra douăsprezecea odaie. Cum 
a plecat soarele, năzdrăvanul se duce şi deschide toate uși- 
le.—mă rog, ce nu poate un năzdrăvani!—şi ajunge la dânsa. 
Ea sa speriat când l-a văzut. 

— Cum de ai venit aice ?—îi zice ea. 

— Am făcut scară până la cer, căci ma trimis tatăl tău 
să te ieau. 

-- lea-mă,—a zis ea—că nu mi-i drag, măcar că-i soare 
şi-i aşă de frumos. 

Şi-a luat-o, şi sa dus. Când a venit soarele acasă, a gă- 
sit uşile descuiaie şi pe mireasa lui nicăieri. 

Ea sa măritat cu acela, dar soarele de atunci nu și-a mai 
găsit de potriva ei, ca să-i placă, și de aceea, tare e supă- 
rat că e neînsuraf. 


(1) Caii soarelui sunt pomeniţi ma: departe în cântecele despre -trista dra- 
goste a lui cu luna. Cf. Şă.neanu, Basmele române, p. 978: Romanii îi nu- 
meau, prin Ovidiu, egui fiammijeri. — Duruy, Histoire des Grecs, |, p, 27: şi Gre- 
cn își închipuiau pe soare. cu capul radiant, mânând patru cai. 


29 


Să luaţi sama când merge soarele: el întruna e supărat, 

Numai de două ori pe ani e vesel: în ziua de Paşii şi în 
ziua de Blagoviştenii. Atunci, aşă e de luminos şi joacă. că 
parcă-s Irei sori. Unii zic că-s frei zile în care e vesel,—par- 
că și de Sânziene.;; de altfel, întru una soarele e supărat» (1). 

Prin jud. Tecuciu se crede că soarele răsare în totdeauna 
vesel, căci atunci stă în gura raiului (2). 

Soarele răsare din apă; dovadă despre aceasta sunt stro- 
pii de apă cari picură de pe fafa lui când se vede puţin ri- 
dicat pe zare, şi pe cari noi, neştiulorii, îi numim raze (3). 

Fiind ieşit din apă, soarele este curat; de aceea este pă- 
cat ca cinevă să-l privească, înainte de a se spălă. Unul ca 
acesta va căpălă şi boala de cap numită soare în cap, care 
în deobște se dobândește și de oricine ar privi răsăritul (4), 
căci «cine-i pune să se uite, tocmai ei, nişte pământeni, la 
un soare, care în clipa răsăritului, e o împărăteasă străluci- 
toare» ? (5). 

Când răsăritul soarelui e mândru, se crede că peste zi vre- 
mea va îi frumoasă (6), — «ziua bună, de dimineaţă se cu- 
noaştel». 

Dacă la Bunaveslire, soarele răsare disdedimineaţă.—ade- 
că dacă se pare că răsare mai dimineață ca de obiceiu, lu- 
cru ce se întâmplă când cerul şi văzduhul este curat, —se 
zice că primăvara va fi timpurie (7). 

Dacă la Ovidenie soarele răsare în senin, se crede că pes- 
te an va îi bielşug în roade; dacă răsare în nouri, se zice 
că vremea va fi secetoasă și prin urmare, bucatele nu se vor 
face cu prisos (8). 

Când soarele răsare în nouri, vremea se va strică peste 
zi (9), 


(1) Voronca, op. cit, p, 608 9, 

(2) Culegere din com. Ţepu. 

(3) Idem, 

(4) Voronca, op. cit, p. 6il. 

(5) Ibidem, p. 612, 

(6) Șezătoarea, iV, p. 120. 

(7) D. Dan, Straja, p. 9. 

(8) Cred. Rom, din com. Ţepu, jud. Tecuciu. 

(9) Şezătoarea IV, p. 120,—Zanne, Proverbile. YX, p 872. 


30 


Cel pe care îl apucă soarele într'o zi întâi în pat, nu mai 
face avere (1). 

Cu privire la răsăritul soarelui în ziua de Bunavestire se 
crede următoarele : 

Dacă soarele va ieși din nouri de dimineaţă, timpul va fi 
«de vreme», adică roadele câmpului vor creşte mai curând 
ca de obiceiu ; 

Dacă soarele va răsări în nouri şi nu se va vedeă decât 
la amiază, timpul va fi «la vreme», adică va fi ca de obiceiu; 

Dacă soarele va răsări în nouri și nu se va vedeă decât 
cătră seară, e semn că timpul va fi «târziu», adică desvolta- 
rea verdeţii va întârziă. 

Pentru aceeaș zi, ivirea soarelui se pune în legătură și cu 
felul de popuşoi cari vor da roade mai din bielşug în anul 
acela. Astfel : | 

Dacă soarele va ieși din nouri dimineaţă, popuşoii cari se 
vor sămănă mai de vreme, vor îi cei mai buni. 

Dacă soarele se va ivi de-amiază, vor fi mai buni popu- 
şoii cari se vor sămănă ca de obiceiu,-—<popuşoii mijlocii». 

Dacă soarele va răsări din nori către seară, «popuşoii fâr- 
zii» vor da roadele cele mai bune (2). 

Fie socotit ca voinic cu fața luminoasă, fie închipuit sub o 
altă înfăţişare, poporul român crede că nu soarele merge 
singur pe cer, mai ales în întâia jumătate a zilei, când ur- 
mează să urce greul suiş al cerului. Soarele, spun unii, mer- 
ge veşnic călare pe un leu (3),—așă cum îl zugrăvesc zo- 
diacele (cărţile de zodii) : călare pe o parte a leului (fig. 3), - 
iar alţii cred că aceasta se întâmplă numai până la amiază. 

Pe alocuri se crede că până la prânz, soarele este ajutat 
la urcuș de un bivol, iar până la amiază de un cal (4), ori 
bivol și cal, ori bivol şi leu (5), ori de un iepure șchiop (6), 

(1) Cred. Rom. din com. Țăpu, jud. Tecuciu 

(2) Marian. Sărbătorile, 1, p. 223 

(5) Otescu, op. cit, p. Ol. 

(4) Ibidem, p. 600, Să nu fie cumvà această credință în legătură cu faptul 
că vara soarele răsare imediat după constelația farului, care ar fi bivolul pe ca- 
re călăreşte soarele şi când apune, se vede în urma lui constelația leuiui sau 
calul». 

(5) Zdidem. 

(6) Cred. Rom. din jud. Tecuciu. 


3. 
ori numai de un leu, care va merge slobod până la amia- 
ză (1). 

Prin Bucovina se zice că soarele e tras «la deal» de doi- 
sprezece boi, până la amiază, când îl lasă şi se întorc în- 
dărăt. De aici încolo, va îi dus de şapte iepuri, 

Pe-alocuri se spune că soarele 
merge 'n lelega lui trasă de 9 cai (2). 

Unii cred că dela amiază şi pâ- 
nă seara, soarele merge pe un leu 
împiedecat, căci, venind calea «la 
vale», de-ar fi leul cu picioarele slo- 
boade, ar merge prea repede şi ast- 
fel ziua s'ar încheiă mai curând (3). 

Calea soarelui pe cer, dela răsă- 
rit şi până la amează, se prubulu- 
eșie, adică se prețueşte, se soco- 
tește în suliți, haragi, beje, ciome- 
ge, copaci, slâluri de om ş. a. De 

Fig. 3 (4). pildă: «e soarele [ridicat] de două 
suliți, de-un harag, de trei bețe, de-un «ciumag», de un staf 
de om, d'un copaciu». 

Vremea, după locul soarelui pe cer, se zice că este: 

In faptul zilei, la ziuă, dimineaţă, disdiminea[ă sau des- 
niță (5), puţin după ce soarele a răsărit; 

Prânz mic, prânzul (6), prânzișor, prânșor (7) sau prân- 
zul cel țăl) mic, când soarele este cam de trei suliţi, sau la 
a treia parte din urcuş; 

Improor, impror, năproor, năprăor, prânz sau prânzul cel 
mare, când soarele a străbătut jumătate din urcuşul cerului, 
ceea ce-ar îi pe la ora 9 sau 10 înainte de amiază; 





() /dem.—Ct. G. Ciaușanu, op. cit, p. 32—3. Cât de absurdă e legătura a- 
ceasta, tot acolo: „Nu-i vorbă. carul și caii de foc ai acestuia cat soarelui, după 
înclupuirea grecească și indiană, a lui Helios, 1-a dat Românul Sfântului Ilie : 
chestie de asemănare de nume între Elios şi [le. de care avem atâtea exemple 
in Mitologie». 

(2) Convorbiri literare, XLIL, p. 488. 

(3) Cred. Rom. din com. Ţepu, jud. Tecuciu 

(4) După un vechiu „calendar cu zodii“. 

(5) D. Dan, Straja, p. 93. ; 

(6) Frâncu-Candrea. op. cit, p. 20: La prănzuț, pela 8-9 ceasuri, 

(7) fon Creangă. VI, p. 35. 


Prânzul mare sau sub-amiază (pron. pop.: supl-agnează], 
pe la ora unsprezece (1). 

Când soarele își isprăveşte urcușul, când prin urmare 
stă gata să scoboare, se zice că-i de-amiază, la amiază, 
în amiază, âmiazăzi, la sau dă nămiaz, nămiază, nemiaz, 
nămiez, prânz, prânz bun, la cruce, cruce-amiazi (2), în răs- 
cruce sau în răscrucele cerului. 

Aici se crede că soarele se odihnește «cât ai clipi», mân- 
când un colţ de prescură și bând un păhar cu vin. Cel ce 
muncește în acest răstimp, face un mare păcat (3). Credin- 
fa că soarele la amiază se odihneşte, o întâlnim la Ucra- 
nieni (4) şi alte populaţiuni rusești (5). 

Acum, soarele, care dela răsărire nu și-a arătat decât o 
față a lui, și-o schimbă, arătându-și-o pe-a doua, cu care a- 
pune chiar (6). 

Cine s'ar puteă uită la soare drepi de-amiază, ar vedea 
întrînsul chipul lui Dumnezeu (7). 

In gâcitorile sau cimiliturile sale, poporul zugrăveşte ast- 
fel soarele ce strălucește pe întinsul cerului: 


Căciula fârtatului 
in mijlocul satului (8). 


Am un bulgâre de aur 
Joacă pe-o piele de taur (9). 


(1) Marian, Sărbăforile I, p. 107.— Dat. Rom. din com. Țepu, jud. 'Tecu- 
ciu.— Jon Creangă, VI, p. 35-6. 

(2) Totuş, în Marian, Sărbătorile |, p. 12, cetim: prânz mare, cruce amiazi, 
înainte de ora 12. 

(3) Voronca, op. cit., p. 338.— Ibidem, p. 389: „La amiazi se şede, nu se Iu- 
crează, că atuncea soarele doarme o minută, un ceas. Sf. soare se mânie, zice: 
„Eu, că-s soare, şi stau. da tu să nu stat?” Atunci: se pare că-i este dat şi Ne- 
curatului să facă tot soiul de răutăţi. 

(4) Revue des traditions populaires, X. p. 422. 

(5) Ibidem, XXII. p. 195. 

(6) Voronca, op. cif.„p . 588. 

(7) Cred. Rom. din vicovul de sus, Bucovina, împărt. de d-l P. Cârstean. 

(8) Gorovei, Cimuliturile Românilor, p. 350: variantă în N. Păsculescu, Lit. 
pop. rom., p. 100 .lar când e gata să apună, se cimileşte: 

Căciula sfârtarului 
În marginea satului. 


„(0) Gorovei, op, cit, p. B49 : sau la Păsculescu, op. cit., p. 100: 


Au un măr de aur, 
Joacă pe piele de taur. 


33 


Am un măr aurit, 
Umtlă pe sus rătăcit, 


Cerceluşul doamnei 
Șade'n fundul oalei, 
adică : 
|Soarele, strălucitor ca| cercelul doamnei, stă în fundul 
|cerului, asemănător clopotului sau] oalei. Se poate însă că 
aici, oala să fie cerul, ca un clopot cu gura pe pământ, în fun- 
dul căruia le vede soarele, ca și cum în fundul unui clopot s'ar 
vedeă cercelul sau /oar/a de care se spânzură limba clopo- 
tului. In legătură cu acea toartă sau ureche, poporul spune: 
loaria,  foarlele sau lorjile cerului, printre cari sboară 
caii năsdrăvani ai feţi-ifrumoșilor și de cari, pe vremea po~- 
lopului, sa fost apucat cu mânele un uriaș, ca să nu-l îne- 
ce apele. 
Am un cocoloş de unt, 
Toate văile le ung. 


Cine arde şi fum nu face? (1). 


La amiază necuralul se întoarce cu spatele la soare şi de a- 
ceea Sf. llie aruncă cu săgețile după dânsul, ca să-l uci- 
dă (2). 

Unii oameni, în sfârșit, zic că este bine ca nici din casă 
să nu iasă pe această vreme, iar alții se tem de vântul cel 
vârlicuș (3). 


Când soarele străluceşte «în senin» se zice că «e soare», 
slare dorită de femei pe vremea ghilitului pânzei, și de mun- 
citori, pe vremea treieratului. Acest «soare», adică ‘această 
vreme senină, se poate -cunoaşte de mai înainte, de cei ce 
visează foc, cu o noapte mai înainte, sau de femeile cari 
visează o mireasă (4). 

Căldura soarelui din timpul verei, se zice că e hotărită 
de Dumnezeu ca să se coacă holdele ; când această căldură 

(1) Păsculescu, op. cit, p. 99-100, 

(2) Voronca, op. cit., p. 589. 

(3) bideu. 

(4) Cred. Rom, din com. 'Țepu, jud. Tecuciu, 


T. Vamfile, Cerul și podoabele lui. 3, 


34 


nu este de ajuns, i se lrimete într'ajutor nişte balauri, cari 
o măresc (1). 

«In soare» nu se poale uită ori şi cine, mai ales atunci 
când arde, adică dogoreşte tare; atunci, numai hoţii şi oa- 
menii jubâreji îl pot privi. Această arșifă (2), zăduh, zăduv, 
zăpușală, crăpăl, crăpel (3) sau cocă!, care aproape nu se 
nai poate îndură, se crede a fi un semn de ploaie (4). 

Totuș nici odată soarele n'ar puteà supără lumea cu nes- 
pusa lui arșiţă, dacă ar bate vântul. In această privință po- 
menim numai aici, cunoscuta povestire de întrecere între 
vânt, pe de o parte, şi soare şi ger pe de alta, pe care o 
au aproape toate naţiunile (5). 

Când zilele dinaintea unei zile, n'a fost vreme frumoasă, 
ele se vor schimbă, dacă soarele strălucește măcar cât de 
puțin în seninătate (6). 

Une ori cerul este căptușit cu o ceaţă ușoară, ceea ce fa- 
ce ca soarele să pară încunjurat de un cerc (7), cercu/ 
sau ceârcân (8), care se crede a îi un semn prevestitor de 
ploaie (9). 

(1) Voronca, op. cit, p. 29. 

(2) In așezământul pentru şcoli al lui Constantin Vodă Moruz, din 24 Maiu 
1803. se scrie (Uricar, IH, p. 29 şi originalul în româneşte şi grecește păstrat 
în Muzeul „Saint-Georges“ din Bârlad): „Ştiinţa ee deplină a fieștecăreia, în- 
vățături, se naşte din necontenita silință iar din silinţa ce se face rânduri-rân- 
duri se naşte uitare; pentru aceea nu este voe a învăţă cu contenire, decât nu- 
mai Duwminicele i alte praznice împărătești şi în vremea arştților căneștei. 

(3) Boceanu, op. cit, p. 7. 

a Răi Sărbătorile, |, p. 118.— Șezătoarea, |V. p. 120.—Zanve, Proverbile, 

(6) Cf. Şăineanu. Basmele române, p. 996-997, 

16) Marian, Sărbătorile, |, p. 120, 


(7) Un cântec de pe Târnave (71000 de doine, strigături şi chiuituri, Braşov 
1891, p. 209); 
Bată-te, mândruţă, bată... 
Cercul cel de lângă soare, 
Dragostea noastră cea mare. 


Şi unul moldovenesc (T. Pamfile, Cântece de fară, p. 186): 


Cercănel de lângă lună, Scrisă de mânile tale. 
Spune-i badii voie bună; Și mi-o trimete pe vânt, 
Cercănel de lângă soare, Ca să vie mai curând, 
Trimete-mi, bade, scrisoare Că nu mai pot de urit! 


(8) T. Bud, Poezii populare din Maramureș, p. 16. 
(9) Marian, Sărbătorile, |, p. 119. 


35 


Alte ori, soarele pare frânt în două bucăţi; poporul zice 
atunci că sunf doi sori pe cer, ceea ce ar prevesti un răs- 
boiu (1); alte ori se pare că sunt pe cer /rei sori, ceea ce 
se socotește tot ca un semn prevestitor de răsboiu sau ca 
unul de «siadă întrempăraţi» (2). 


Mergând către apus, soarele trece pe la chindie, care se 
mai chiamă şi cina-mică, de-amiază'n-de-seară, su-nimiez (3), 
ojină, ojinilă sau ujină (4), când după credinţa unora, soa- 
rele se odihnește puţin ; apoi, soarele merge pe la joacă şi 
în sfârşit, apune sau sfințește. 

Atât vremea apusului, câf și locul unde apune soarele se 
chiamă și soare-apune (5), sfinji/, asfinji!, scapă! (6), soare- 
capă! (7), scăpălalul soarelui (8), scăpălat sau scăpăliș (9). 
Macedo-Românii îi zic scăpilarea soarlui. 

Când soarele apune fiind cu fotul acoperit de nouri, se 
crede că nu peste mult va plouă (10). Prin jud. Bacău se 
crede că aceasta este un semn de vreme bună (11). 

Adesea, soarele intâmpină pe zarea apusului numai nişte 
făşii de nouri pe cari îi împurpurează foarte frumos, arătân- 
du-se în acelaș timp printre dânșii. Atunci se pare că soarele 
se oprește puţin în pragul asfinţitului și «privește, se uilă 
sau caulă înapoi». Aceasta se socotește ca un semn că vre- 
mea se va schimbă, adică se va strică, dacă până în ziua 
aceea a fost bună (12), sau se va îndreplâ,—dacă până atun- 
ci a îost rea (13). 

(1) Zanne, Proverbile, IX, p. 372. 

(2) Șezătoarea, VI, p. 55. 

(3) C. R.-Codin, Ingerul Românului, p. 36|. 

(4) T. Bud, op. cit, p. 81. 

(5) Șezătoarea, V, p. 125. 

(6) N. Păsculescu, op. cit, p. 876. 

(7) C. Rădulescu-Codin, /ngerul Românului, p. 360. 

(8) Dela. Rom. din jud. Vâlcea, împărt. de d-l I. N. Popescu. 

(9) Viciu, Glosar, p. 75.— Culegere din com. Domnița, jud. I.-Sarat. 

(10) Cred. Rom. din com. Ciurești, jud. Tutova, comunic ded G. V. 
Şuşnea, 

(11) Cred. Rom. din com. Ardeoani, împărt. de d-l D. I. Procopie. 

i (0) ezdtolraa, [V,p. 120.—Zanne, Proverbile, IX, p. 873. Voronca. op. cit, 
(13) Șezătoarea, X, p. 63. 


36 


lată o povestire bucovineană în care se arată că intrade- 
văr soarele se poale opri în pragul asiinţitului: 

«Eră să se mărite odată o fată; şamu eră Sâmbătă la toa- 
că și ea încă nu gătise de cusut cămeșa de mire. 

Sfinte soare, 
Sfinte soare, 
Fă ziua mai mare!— 

se roagă ea la Si. soare cu lacrimile în ochi. Sf. soare 
a asculiat-o șa stat pe cer până ce a fost ea gata cu căme- 
șa. Da mama lui Sf. soare nu-şi află loc, așteptându-l acasă 
cu scăldătoarea, căci ea știă .când erâ vremea să vie. (Că 
soarele când vine acasă, se spală de toate răutăţile câte le ` 
vede pe lume, El e alât de pătat şi plin de colb și de gu- 
noaie, căci sunt oameni că aruncă cu gunoaiele înaintea 
soarelui, ori alți oameni nu se îndosesc când merg pentru 
dânşii afară, să se întoarcă cu spatele, să nu le vadă Sf. 
soare ori Si. lună trupul, căci e foarte păcat. El, de toate 
ce le vede, până seara, vine așă de supărat și îmbătrânit!). 

In seara aceea, văzând mama lui Sf. soare că nu mai vi- 
ne, a gândit că l-au mânca! vârcolacii. Spaima ei! In sfârşit, 
întrun târziu, iată că vine şi Sf. soare. 


— Da bine, ce ai stat aşă de mult? Vai de mine, ce frică 
am fras! 


— Am stat, mamă, că nu-şi gălise o mireasă cămeșa de 
mire. de cusut; şi pentru că ma rugat și eră curată, i-am 
făcut hatârul și am ţinut ziua mai mare. 

— Să dea Dumnezeu, ca cămeşile ce-a cusat de mire, pâ- 
nă mâni dimineaţă, pentru amândoi, de moarte să le fie! 

A doua zi, când s'au trezit nunlaşii, i-au găsit pe amân- 
doi morfi. l-au îmbrăcat în cămeşile de miri şi i-au îngropat, 
—pentru îrica ce a tras-o mama lui Sf. soare şi pentru că 
a cusut spre Sf. Duminică. Sâmbătă cum toacă, să laşi lu- 
crul, cusutul, împletitul, torsul și tocmai Luni, când răsare 
soarele, iar să te apuci» (1). 

Când soarele siințește, se zice că el se află în partea ja- 
dului şi este trist (2); atunci, el ospălează bine, după u- 

(1) Voronca, op. cit., p. 609. 

(2) Cred. Rom. din com. Țepu, jud. Tecuciu. 


3 

nele credințe (1), iar după altele mânâncă numai un corn 
de prescură şi bea un pahar de vin (2). In acest timp nu-i 
este nimănui îngăduit să mânânce; cel ce va mâncă, se cre- 
de că va fi pedeptit cu bube (3) sau caş da gură (4), sau 
va fi apucat de dureri de cap (5). 

Tot pentru acest cuvânt, mulţi se feresc ca să nu doarmă 
în vremea apusului (6). O astfel de credință o întâlnim şi 
la Puși: cel ce se culcă în sfinfitul soarelui, se îmbolnăveș- 
le de îriguri (7). 

Ca o cinste pentru soarele ce apune, după ce a luminat 
și a încălzit pământul, gospodarii se feresc dea aruncă a- 
fară în vremea apusului, zoile rufelor sau ale vaselor și gu- 
noiul ce se mălură din casă. 

Roşeaţa cerului, la apus, se socotește ca o prevestire că 
a doua zi va îi cald și frumos (8). 

După ce apune, soarele merge pe jos prin /aini/ele de 
sub pământ, până când ajunge din nou la răsărit, — înţele- 
gând poporul prin aceasta, că noaptea soarele luminează pe 
lumea cealaltă (9). Alţii spun că soarele siințeşte în marea 
cea fără sfârșit, care încunjură lumea de jur împrejur (10). 
Pe această mare, soarele pluiește cu luntrea, mergând spre 
răsărit, de unde iar începe să urce bolta cerească (11) Alţii 
cred că pe timpul nopții, atât soarele, cât și leul său dorm, 
şi astfel adormiţi cum sunt, îi ieau niște monștri cari-i duc 
la răsărit, Dacă noaptea, soarele sa putut odihni cum se 
cade, el răsare dimineața frumos ; dacă na putut să se o- 


(1) Otexu, op, cit, p. 6l 

(2) Ibidem, p, 60-1.—R.-Codin şi Mihalache, Sarbatorile, p, 109. 

(3) Revista Tinerimea Română, Ili. -1. p. 448. 

(1) Cred. Rom. din į Vâlcea, împărt. de d-l I. N. Popescu. — A. Gorovei, 
Superstiții, p. 180. 

©) R.-Codin şi Mihalache, op. cf, p. 19.— Gorovei, Superstiții, p. 182. 

(6) Șezătoarea, VI, p. 65. 

(7) Revue des traditions populaires, XXII, 298, 

(8) Cred. Rom. din com. Covasna. jud. Fâlciu, împărt, de d-l G. Polcovnicu. 

(9) Otescu, op. cit, p, 6i 

(10) Cred. Rom. din com, Pepu. 

(11) Voronca, op. cit, p. 88]. 


38 


dihnească bine, soarele răsare posomorit, ori, nu se arată 
de loc (1). 

Despre o credinţă botoșeneană, care ne povestește de ba- 
ia soarelui, spre a se curăți de câte-s pe lume, am pomenit 
mai sus, 

Prin Bucovina se crede că soarele, când apune, este foar- 
fe înfierbântat, din pricina alergăturii pe cer. «El atâta [are], 
că seara, cum asiințește, intră în mare de pe sub pământ şi se 
scaldă vreo câtevă ceasuri. De acolo merge drept sub pă- 
mânt, în mare, la casa lui, de stă două ceasuri pe loc și 
doarme. Pe urmă se scoală și se scaldă în mare și din scăl- 
dătoare îl ridică dracii în sus. In fiecare zi trebuesc 77 de 
draci ca să-l ridice. Cât e în mare, ei pun mâna pe dânsul, 
nu-i frige; iar cum îl scot afară, toţi cad arşi și a doua zi 
vin alții în loc. 

De aceea : peniru că se scaldă soarele, nu ne arde pe noi; 
dar dacă nu s'ar răcori, ne-ar omori. Și pentru că Sfântul 
soare se scaldă, nu e nimica așă de curat ca Sfântul soare. 
El e om. Acolo în mare are soţie. Soarele e cu aripi de 
foc, Aripele iui sunt așă rotunde, că vin la olaltă, de se 
pare rotund, dar în mijloc e un om cu crucea în spate. Cine 
se uită bine la soare, îl vede drept în mijloc, Eu,—spune po- 
vestitorul, -- l-am văzut, tocmai aşă cum e, dar după aceea, 
două zile n'am mai văzut cu ochii nimica» (2). 


Scăldându-se în mare, o parte din apă arde,— se preface 
în nouri, şi astfel se împuţinează: « că altfel ne-am înecă; 
câte ape curg în mare, sar răvărsă peste pământ» (3), 

Macedo-Românii socotesc că locuinţa soarelui e în Dzea- 
na-Aripidină, -- deal-povârniş, unde trebuie să meargă cei ce 
vrea să afle cevă, căci soarele toate le vede și le știe (4). 

Prin Bucovina, pe unde se crede că sub pământul nostru 
W Otescu, op ctt, p, 31. 

(2) Voronca, op. cit., p. 27. 

(3) Ibidem, p. 588: „Soarele umblă toată ziua și seara intră în mare de u- 
sucă apa de câţivă stânjini : altfel s'ar zzeri lumea, câte ploi şi câte ape curg. 
Soarele, toate apele le usucă“, 

(4) P. Papahagi, Basme aromâne, p. 589. 


39 


se află Rohmănii, fireşte, se spune că în curgerea ropții, soa- 
rele luminează cuprinsul acesta (1). 

Tot pe acolo se spune că noaptea, mama soarelui îl spa- 
lă cu lapte dulce, ca să-l facă, din bătrân, cu barba albă pâ- 
nă la brâu, din pricina răutăţilor văzute pe pământ, iarăș 
copil de şapte ani, cum răsare dimineaţa. Alţii spun că du- 
pă ce apune, soarele merge cam jumătate din noapte până 
Când ajunge la casa mamei sale. Aceasta îi dă priminele şi-l 
mână să se scalde în mare, ca să se curețe de tot răul vă- 
zut în lume. De aceea dimineața, soarele este roş, «că iese 
din scăldătoare» (2). 


In visuri, soarele însemnează «soare» pentru a doua zi, 
adică senin şi căldură (3) Prin Bucovina însemnează noroc 
foc sau biruință. «Soare, de visează fata mare, se va mărită; 
o va luă un îlăcău. De visează soarele la răsărit, dimineața, 
se va mărită de grabă; de |va fi soare| la amiază, |se va 
mărită] mai târziu; despre asfinţit, se va mărită hăt târziu». 

Omul, de visează soarele răsărind, dimineața, va aveă 
vieață lungă; pe la amiază, îi e vieafa pe jumătate; dela as- 
finfit, îi e veacul spre sfârșit (4) 


Mă opun câtorvă păreri răslețe că poporul român mai 
păstrează, conştient, în religiunea sa superstițioasă, cevă din 
păgânescul cult al soarelui, dacă numește «Sfântul soare» de 
multe ori, cum am văzut și cum se mai aude: 

Mult mă 'ntreabă Sfântul soare, 
Ce m'am uscat pe picioare? 
întrun cântec bănățean (4). 

Dimineaţa, Românul se închină întorcându-se cu faja spre 
răsărit, poate tocmai când răsare și soarele. Aceasta nu în- 
semnează că poporul vede în soare o îiință sfântă, împuter- 
nicită de Dumnezeu cu orânduirea darurilor şi osândelor, 
cum sunt Sfinții. Soarele este un lucru de samă ieșit din må- 


(1) Voronca, op. cit, p. 338, 

(2) Zbidem, p. 588-9. 

(3) Cred Rom. din com. Ţepu, jud. Tecuciu. 
(4) Voronca, op. cit., p. 75, 

(5) 7000 de doine, strigătun și chiuituri, p. 18, 


40 


na Ziditorului, şi pentru aceasta «e sfânt», adică e sfinţit, cum 
e şi cerul, şi stelele, și alte lucruri. Inchinarea spre răsărit se 
face în mijocul firei, după cum se face și în biserică, şi în 
casă, unde icoanele atârnă în păretele de răsărit, totdeauna. 

Tot astfel, dacă prin Bucovina întâlnim credința că soare- 
le este închipuit în troița lumânării cu care creștinii merg 
la biserică, la lordan, la Inviere şi alte ori (1), aceasta tre- 
bue să o socotim ca o înrâurire a cărţilor bisericeşti, care 
poietizează pe Mântuitor cu numele de «Soarele dreptăţii». 

Sf. soare se găseşte şi 'n unele vrăji, prin cari, fetele mai 
ales, socotesc că se vor face, nu frumoase, ci vor vrăji pri- 
virile altora, ca să le socotească frumoase, și deci, ca să le 
îndrăgească. 

lată o vrajă din T. Măgurele pe care cel ce vrea să fie 
îndrăgit o rostește către soare, de trei ori, la apusul ori la 
răsăritul lui: 


Tu soare, Să ise lipească părul de căciulă, 
Frăţioare, Căciula de păr, 

Toată lumea îţi zice soare, Cămaşa de trup, 

Numai eu îţi zic mură: Trupul de cămaşă, 
Toată lumea să-mi cate'n gură, Piciorul de opincă, 

Şi mic, şi mare Opinca de picior, 

Dar mai vârtos N. Să bată a crăpă, 

Cine 'n spate m'o vedeă, Pân' la mine n'o plecă; 
Pe mine nu mă va uită. Să bată a plesni, 

Cine 'n urmă mi-o călcă, Pân' la mine n'o veni 
Tot în gură mi-o călă. Și cu mine n'o vorbi. 
Și mic, şi mare, Tu, soare, 
Dar mai vârtos N... Frăţioare, 


Ascultă şi-a mea chemare (4). 

Inainte de răsăritul soarelui, fata care merge să se spe- 
le la izvor, să se spele întorcându-se cu fața dincotro răsa- 
re soarele şi să zică: 

— După cum așteaptă oamenii soarele, așă să mă aştep- 
te şi pe mine flăcăii?! (3). 

(1) Voronca, Studii în folklor, p. 7. 


12) A. M. Nour, Descântece și vrăji din popor, Craiova 1912, p. 41—42. 
(3) Șezătoarea, XIV, p. 76. 


Din vraja: 
Siinte soare, 
Sfinte domn mare, 
Eu nu rădic vânt 
Dela pământ, 

Ci cercul tău 

In capul meu, 
Razele tale 

In genele mele. 
Sfinte soare, 
Sfinte domn mare, 


4I 


Și patruzeci şi patru de răzi- 
şoare. 

Patru mi le dă mie 

Şi patru ține-le ție, 

Două să mi le pun 

În sprincenele mele, 

Şi două în umerii obrazului, 

La toţi feciorii să le par 

Cireş de munte înflorit, 

Cu mărgăritar îngrădit (1). 


sau acest «descântec» pe care fata îl rostește la răsăritul 
soarelui, cu mânile ridicate în sus și cu fața spre răsăril: 


Soare, soare, 

Când râsai, 

In fața mea răsai; 

Comânacul tău 

În capul meu; 

Incdițiile tale 

In călcâiele mele. 

Aşă să-ți fiu eu ţie 

sau, din rugăciunea cu plan: 


Râsai soare 

Frăţioare, 

Nu peste cârduri de oi, 
Nici peste cârduri de boi, 
Ci peste ochişorii mei 

Şi peste statul meu 


Ca Sfântul soare 

Când răsare. 

In faţă cu soarele 

În dos cu doamnele. 

Către câţi oiu râde, 

Inima le-a plânge; 

Către câți m'oiu uită, 

Toţi la min' i-oiu adună (2), 


Și peste sfatul meu 

Şi peste mersul meu 
Şi peste viersul meu. 
Cum îi soarele luminos 
Și frumos, 

Aşă să fiu şi eul! (2), 


nu reiese că soarele este socotit întocmai ca o ființă sau ca 


un obiect de închinăciune. 


(1) Familia, XI, p. 68. 


(2) I. Pop-Reteganul, S/arosfele, Gherla 19 0, p. 12—3. 
(3) Culegere din jud. Botoşani. împărt, de d-i D. Gr. Furtună. 


In doina: 
De când Ghiţişor s'a dus, Sfântul soare-i fierbântos, 
Trei garoafe 'n poart' am pus; Merge-o leacă, pică jos; 
Garoafele s'au uscat, S'o trimit pe Sfânta lună, 
Ghiţişor nu s'a 'nturnat, Sfânta lună 
Mi-a trimis Ghiţă o carte, Că-i mai bună, 
De trei coţi şi jumătate, Ș'apoi mai îngăduită, 
Să-i trimit şi eu o floare: Duce floarea neclintită, 
S'o trimit pe S/ântul soare, Ca pentru Ghiţă gătită (1), 


vom găsi o aleasă poezie, însă nici o învederată urmă de 
cult păgânesc. 


2. POVESTEA CIOCÂRLIEI. 


După credința obștească, ciocârlia ar îi făcută dintro fe- 
cioară, prin voința lui Dumnezeu sau prin blăstămul mamei 
soarelui, ca să curme dragostea dintre fată şi soare. 

Pe lângă legendele cunoscute (2),—două de toate,— se dau 
aici următoarele variante: 

Inlâia se aude prin jud. Suceava: 

«Ami, ci-că eră o dată un împărat și-o împărăteasă. Ei se 
bucurau de ioate bunătăţile de pe lume, numai copii nu a- 
veau. Şi le eră tare rea inima.—că poate să fie omul cât de 
bogat: dacă n'are cine-i moșleni batâr numele, geaba mai 
trăeşte în lume; că averile-s trecătoare, dar numele cel bun 
rămâne, 

A cercat ea, împărăteasa, fel şi chip, să facă copii, dar 
nici ca putut face. 

Intro zi a făcut împăralul și împărăteasa un praznic mare 
să aibă pe ceea lume, că dacă n'ai copii, şezi cu ţărâna în 
gură şi nu-ți dă nimenea de pomană măcar o lingură de 
apă. La petrecerea ceea su strâns lumea de pe lume, şi-a 
venit mulțime de femei cu copii mici în brațe Şi foale se 
bucurau şi se uifau cu drag la îngeraşii lor, numai împă- 
răteasa şedeă de-o parte şi oită, că ea nu știă dragostea de 





() T Pamfıle, Cântece de fară, p. 189. 
(2) Marian, Ornitologia, |, p. 354 şi urm. 


43 


mamă și bucuria casei celui care are copii la masă. Şi-a intrebat 
și ea pe toată lumea: ce să facă, să aibă și ea copii. că-i 
ardeă inima că nu-i și ea mamă. Şi sa pus şi ea pe posi 
şi pe rugăciuni, și se rugă lui Dumnezeu, de udă pământul 
cu lacrămi. 

Intro noapte a visat împărăteasa ca venit la ea o babă 
și i-a zis: 

— Bucură-te, mărită împărăteasă, că Impăratul împăraţilor a 
poruncit să ai şi măria ta un copil! 

In bucuria cea mare sa trezit şi a dus vestea asta și îm- 
păratului. Da să nu se bucure omul de tot, când dă norocul 
peste el, că tot suișul are și scoboriş, şi după bucurie vine 
şi scârbă, şi jălanie. 

Peste nouă luni dela visul acesta, împărăteasa naște o 
copilă, mândră și frumoasă, de nu mai eră alta ca dânsa, 
nici în lună, nici în soa:e. Şi-a trântit împăratul o° cumătrie 
de sa bucurat toată împărăţia. Și nu le mai eră acum casa 
pustie și tăcută, ci numai veselie și voie bună, de socotiai 
dumneta că-i raiu în casa ceea, nu alta! 

Şi creşteă copila văzând cu ochii, nu alta. Cât crește una 
de aste de-ale noastre întrun an, ea creșteă înir'o zi. Şi așă 
eră de mândră şi de frumoasă, de și soarele stăteă de se 
uită la ea, că |vedeţi], cât umblase el prin lume,așă minune 
nu mai văzuse. Da și fetei îi erà drag Sfânlul soare, că, cât 
silăteă pe afară, numai, la el se uită. 

Şi azi aşă, mâni aşă, numai ce s'a îndrăgit copila de soare. 
Şi cum a crescut fata mare, numai ce-i trăsneşte într'o zi în 
cap: spune împărătesii că-i este drag soarele şi că vrea să 
se ducă la el acasă, laca ce poznă-i trecu fetei prin cap, de 
le venià părinţilor să înnebunească de scârbă și să apuce 
câmpii. Zău, aşa! Bine-i când dă Dumnezeu omului copii 
cuminţi, nu de cei ce umblă cu gândurile după lună şi 
soare ! 

Sau cercat ei, împărăteasa şi împăratul, să-i scoată ne- 
buneala asta din cap, da unde a fost de chip? A început 
iata a se uscă de pe picioare, de socoliai că se prăpădeşte. 
Numai înir'un plâns o duceă și numai într'un văicărit, şi ziua, 
şi noaplea. 


4 

Şi văzând inima de părinţi că li se prăpădeşte odorul, o 
învoi să pornească la casa soarelui. 

Şa mers fata, șa mers, drumul lung, prin păduri, prin co- 
dri, peste văi, prin munţi și peste munți, și-a ajuns la o apă 
mare. Din apă a eşi! o fală frumoasă care sa îndrăgit de 
ea. Fata ceea i-a făcut un pod mare peste apa ceea, şi-a 
trecut dincolo. Și iar a mers fata cale lungă, și pe un câmp 
a dat de-o babă, care pășteă niște gâște. Baba o întrebă 
unde se duce, şi ea îi spuse gândul și dorul. Babei, fiindu-i 
milă de frumusețea ei care se irosiă pe drumuri, a ferme- 
cat-o și-a suil-o în înaltul cerului, și cât ai coace un ou, a 
ajuns înaintea curților Sfântului soare. 

Mama Sfântului soare a ieșit înaintea fetei, mânrioasă, și 
a întrebat-o, ce caută? 

—Caut pe drăgutul meu, pe Sfâniul soare, că de multă 
vreme, de dorul și dragul lui am pornit de acasă, şi mul- 
țumesc lui Dumuezeu că l-am găsit. 

Mama Sfântului soare sa supărat și mai tare pe ea şi a 
blăstămat-o înainte de a o vedeă fecioru-său să se prefacă 
intro păsărică. 

Fata se pretacu în ciocărlie și de atunci, hojma iea dru- 
mul către soare, ca să-l găsească,—și nu mai ajunge la el. 

Când ciocârlia pleacă de jos, să se ducă spre Sfântul soare, 
îi tare chefoasă, dar când o ajunge blăstămul mamei Siân- 
tului soare, pornește supărată pe pământ, tăcută, de se as- 
cunde în nişte tufe (1). 

A doua variandă a acestei legende se aude şi prin unele 
părți ale Dobrogii: ea se mai chiamă, -şi nu ştiu pentru ce: 
marfă gala : 

Inşir o veste poveste, şi-anume de pe când erau poveştile 
pe lume, adică nu de ieri, de-alaltaieri, 

Ci de demult tare, 

De când eră bunica fată mare, 
că de azi, cine sapucă să spuie, lesne-i prins cu minciuna 
pe limbă,--și mai mare ruşinea! Ascultaţi-mă, dragii mei, și 


(1) Scrisă de d-l M. Lupescu, com, Zorleni. jud. Tutova. 


45 


luaţi-mi vorbele mele drepte și adevărate. Cine n'a crede, în- 
trebe pe alţii, şi aducă-mi dovadă, să mă închin şi eu. Cum 
am cumpăral-o, așă vo vând, dacă nu cumvă mai eflin de 
cum am plătii-o eu, că pentru povestea asta, șapte bătăi 
am mâncat dela bunică-mea într'o sară, să-i dau pace şi să-mi 
pun capul pe pernă! 

Ce eră pe lumea asta înainte vreme? Noroade și împărați 
ca și astăzi. Dar de bielele noroade cine ţineă socoteală? 
Nimeni. Nici pe atunci, cum nu ţine samă nici astăzi. Numai 
zilele împăraţilor se scriau și rămâneau urmașilor ca să le 
ştie: cine cunoşteă slova, le cetiă; cine nu, apoi le ascultà, 
și din om în om, umpleă lumea. Așă au ajuns și în zilele 
noastre; ca să nu se prăpădească, datorie aveţi să le as- 
culiaţi şi dumnevoastră şi să le spuneţi şi altora. Şiiţi po- 
vafa ceea: 

Cine ştie povestea asta şi n'a spune-o, 
L-a luă Maica Domnului de mâna stângă 
Şi l-a duce pe puntea strâmbă, 

La mese strânse, 

La făclii stânse. 

Da cine va şti-o, şi-a spune-o, 

La anul, 

La luna, 

La săptămâna, 

L-a luă Maica Domnului de mâna dreaptă, 
Şi l-a duce pe puntea lată, 

Unde judecă drepții 

Şi înţelepţi, 

La mese 'ntinse, 

La făclii aprinse, 

Cu pahare pline 

Şi bucate bune! 

A fost un împărat pe lume, Ciocârlan-craiul. lmpărăţia lui 
eră mare și bogată, iar el vestit în toate vânturile. De ce a- 
nume eră vestit, nu v'aş puleă arătă, dar ştiu că despre fata 
lui, numai morţii nu aflaseră. O chemă Lia, dar câte Lii nu 
sunt și azi! Fala asia aud că n'avea pereche sub soare de 
frumoasă: o mândreţe de copilă, s'o pui înlr'o lingură de a- 


46 


pă, să-ți faci cruce și s'o sorbi dintro dată. Asta! Și de ani 
eră cam aşă, știți, cum e bobocelul de floare gata-gata să 
se deschidă, cum e grâul când dă în pârg. Tu stai cu sece- 
rea lângă el, şi nu ştii: să începi,—ţi-i teamă să nu fie prea 
crud; să nu începi,—ţi-i teamă să nu se treacă. 

Aşă sta Ciocârlan-craiul pe lângă Lia lui. Că veniau, ve- 
defi dumnevoastră, peţitori câtă frunză şi iarbă pe lumea 
asta, s'o ceară de nevastă. Cine n'a luat drumul spre caste- 
lul lui Ciocârlan-craiul? Feciori de crai şi de împărați, sule 
şi sute; feciori de boieri mari și mărunţei, mii şi mii: şi de-al 
de noi, ce să mai zic! Pe bunicul, numai bunica, cu vrăji- 
toare mare l-a mulat dela un gând ca aista! 

Şi bietul craiu își pierduse cumpătul ca? găina umbletul. 
Mă rog, uşor lucru îți pare să închizi şi să deschizi uşa cui 
pleacă și vine? Da să-i cinsteşti pe toţi, câtă cheltuială! Şi 
mă-ți întrebă poale: da de ce nu alegeă pe unul şi să puie 
cruce chinului? Să vă spun: lesne:i salegi din doi, din trei 
pe unul, dar dintre atâţia, când tofi sunt de viță şi sămânță, 
cum focul negru să te legi de unul! Nu-i așa? „Unul are 
ochi frumoşi, altul are mustăţi frumoase, unu-i aşă, altu i pe 
dincolo : ce-i de făcut? Saleagă pe unul, răsboirea cu cei: 
lalţi îi stăteă în minte; s'aleagă doi-trei de-o dată, se mânie 
fata şi-l râde lumea. Hai să amâne şi el de azi pe mâni. 

— Că vezi, dragul meu, chiar acuma nu putem intră în vorbă. 
Una, că-i fata prea crudă, și aş vrea s'o mai cresc, şi pe ur- 
mă, la o nuntă, câte nu trebuesc! Zestrea în casă nu-i gata 
şi împărăteasa zice că tocmai la iarnă pune răsboaie pen- 
fru covoare şi lăvicere; al doilea, nici de cheltuială nu prea 
am, că uite, an ne-a cam dat înapoi seceta, şi puţiniele pa- 
rale am strâns. Dumneata, mai aşteaptă, să mai vedem; fata 
asta mi-i de mărilat, şi tot am s'o mărit, şi tot a unuia dintre 
voi are să fie, că nici eu noiu ţineă-o să îmbătrânească, și 
nici vlădica s'o ibovnicească ! 

Şi eu, să îi auzit vorbele aistea din gura împăratului, ce 
puteam face altcevă, decât să-mi ieau căciula din cap. să 
mă închin şi să-mi ieau ziua bună,- şi, să ne vedem sănă- 
toşi! 

Dar iaca alt rău mai mare, că feciorii tofi, purtând nădej- 


4 


4? 


dea Liei, nu se mai gândiă nici unul la însurătoare cu âlt- 
cinevă decât cu dânsa; de asta mocniau în ele fetele de 
pe la sate şi târguri. şi să nu spun minciuni, zău, s'o fi prins 
nebunele de fete pe Lia, aşă mai la o strâmtoare, nu știu 
dacă nu se întâmplă moarte de om! La urma urmii, văd 
ele că alt chip nu-i decât să facă jalbă la împărat: să-şi 
mărite în grabă odrasla, că ele îmbătrânesc cu zile. Fac jal- 
bă, o duc sus, și împăratul, cu adevărat pus pe gânduri, se 
hotărî să taie pânza. Ochește azi, ochește mâni, ochește pe 
feciorul vântului şi-i spune: 

— Să vii peste o lună să facem foile de zestre, și pe ur- 
mă, întrun noroc! 

Hm ! Doamne, Maica Domnului! Vorba ceea : gata, gata, nu- 
mai să vrea fata, dar vorba-i: vrea Lia ori ba? Nu vrea, nu 
vrea și pace să se mărite cu un om pământean. Păi atunci, 
cum făceă tată-său negustoria, așă, fără să o 'ntrebe? Cum 
fac și azi unii; dacă-s dela munte, umblă după gineri dela 
câmp; dacă-s plugari, cearcă să-și mărite fetele pe la târ- 
guri, apoi cei dela târguri se înalță mai sus, vor gineri de cei 
cu slujbe și cu straie nemţeşii. 

li spune și Liei împăratul, și fata rămâne galbenă ca cea- 
ra cea curată. 

— Că-i frumos feciorul vântului, draga tatei, şi-i mintos, 
și are averi, şi ce nare? 

— Şi fata tăceă şi se întunecă tot mai mult. 

Şi aicea nu pricep eu un lucru. Cum se făcuse că Lia se 
îndrăgise de chipul fără seamăn al soarelui 7 Să îi fost pe 
atunci soarele om ca toţi oamenii, nu știu,—dar de bună 
samă că așă eră. Şi-i eră drag Liei soarele, cum mi-i mie. 
dragă vieaţa, şi încă mai mult. leşiă dimineața în cerdacul 
curților și îl priviă cum suie încet-încet crestele munţilo 
frumoși, cum se înalţă pe pânza cerului către prânzul cel 
mare și către crucea zilei, unde stă acolo sus, să-și vadă îm- 
părăţia lui, toate împărăţiile lumii.—cum pleacă apoi, şi sco- 
boară la vale tot frumos, şi se ascunde după zările sfinfitu- 
lui. 

Cine poate să fie mai mare pe lumea asta ca soarele? 
Nimeni ca el: el dă vieaţă și veselie tuturor. Şi mai frumos 


48 


ca el? Nimeni, că el e podoaba lumii. Şi după ce nu se 
se mai vedeă, sta Lia, fata de împărat, până noaptea, târziu, 
şi se gândiă la ibovnicul ei. 
Impăratul o vede pălind de-o jale, dar de priceput, nu se 
puteă pricepe; şi nu sa priceput până întro seară, când a 
auzit-o cântând cântecul cela care de-abiă, de-abiă, mi-l a- 
duc aminie: 
Frunză verde iarbă neagră, 
Cântă 'n frunză de dumbravă, 
Cânt’ o păsărică ’n iarbă. 
Trece dorul şi mi-o 'ntreabă: 
De ce-i tânără şi slabă? 
—- Taci, dorule, că ţi-oiu spune. 
Câte-am pătimit pe lume! 

și mai încolo, nu-l mai ştiu. 

Împăratul şi-a închipuit că boala fetei îi pribeagă şi nui-a 
cercat rădăcinile. Feciorul vântului a venit din nou, și împă- 
ratul i-a adăogat: 

-— Cam sbârnâie fata, ginere, dar am s'o înduplec eu, că 
nu părintele face după voia feciorilor, ci feciorii se dau du- 
pă voia părinţilor; şi apoi, ştii că ursul nu joacă de voie. 

Dumneata du-te acasă, strânge-ţi nunlaşii și vino, că oiu 
pune și eu cele de nevoie la cale. 

Cu-adevărat, la curte au început de toate. Bucătăriţele s'au 
pus la cuptoare, sau trimis vornici după lăutari—mă rog, 
cum îi datina şi obiceiul. Şi toţi păreau bucuroşi, numai Lia 
domniţa stăteă amărilă şi nu scotiă un cuvânt cu nimeni. O 
cuprinse desnădejdea cea omoritoare, care apucă pe omul 
fără nici un sprijin pe lume, Și cei mai rămâne celui singur, 
decât să-și inchidă inima, să se roage şi să se plângă cu 
lacrămi icoanelor? Căzut-a fecioara în genunchi înaintea 
Maicii Domnului, fără putință de a-i grăi cuvânt; şi a stai 
îndelungată vreme, cât inima Prea-curatei Fecioare sa îndu- 
rat şi a mântuit-o, dragii mei! 

Povestea mea se 'ncheie. Cine n'a uzit și nu cunoaște cio- 
cârlia, paserea cea cu limbă meșteşugită, care se ridică pri- 
măvara cântând în văzduh, rugându-se parcă, la olaltă cu 
noi, lui Dumnezeu, care ne poartă tuturor de grijă ? Zice lu- 


O9 
mea, zic şi eu și cred că Lia, fecioara lui Ciocârlan-Craiul, 
se întrupează în paserea asta, cu altă făptură, dar tot cu i- 
nima veche, inimă-ruptă de durere. 

Poate că chipul soarelui nu mai este cel de demult, dar 
dragostea “ecioarii nu sa schimbat. Asta să ne fie pildă de 
fire satornică în cuvinte şi fapte. l 

Vrea ciocârlia să se înalțe către ibovnicul ei, dar nu poa- 
te, că-i lungă 'calea până la dânsul; cântă şi se ridică până 
ce dă de plaiurile‘ vântului turbat (1). Vântul o amețeşte și 
ciocârlia se lasă în jos, fără suflare. Aşă se întâmplă de su- 
te de ani, și sa întâmplă încă multe sute de-acum înainte, 
până când Zidilorul lumii se va îndură și va schimbă unele 
din rosturile pământului nostru (2). 


3. POVESTEA FLORII-SOARELUI. 


Legenda florii galbene numită florea-soarelui, soarea-soa- 
relui, sora-soarelui, lilicea-soarelui (Maced.), helianthus an- 
nuus L. nu se deosebește, ca ideie, de cea a ciocârliei. Una 
singură, care se aude prin Basarabia, urmează în aceste 
şire: 

«Mari şi minunate sunt faptele tale, Doamne, și noi pă- 
mântenii ne închinăm ţie cu 'îrunţile plecate și cu umilinţă 
în suflet, neîndrăsnind a-ţi cârti împotrivă. Da totuş câte o- 
dată, gând de diavol ne intră în suilet și ne 'ndeamnă să te 
întrebăm: cu ce cale și socotință făcuși cutare lucru? De 
asta, stăpâne, ne iartă, că tu făcuși trupul și inima omului 
slabe ispitelor! 

O poveste de demult, de demult, de când altfel de oa- 
meni erău pe pământ, de pe vremea celui împărat vestit, 
dar din nume uitat pe vecii veților. Ist împărat de toate a- 
veă" şi împărăție, şi noroade alese 'şi bogate, și oaste voi- 
nică şi multă,—dar un lucru tot îi lipsiă şi-l ustură în suflet 
și pe el şi pe împărăteasă: că nu aveau nici un prunc. Că-i 

(1) Credinţă din com. Ţepu, jud. Tecuciu: „Ciocârlia s'ar ridică până în în- 
altul văzduhului, dacă n'ar da de vântul turbát, care o oinoară”. 

(2) Auzită dela bătrânul lon Dragan, de loc din Ardeal, mocan în Ali-bet- 


ciair, în toamna anului 1906. 
T. Pamfile, Cerul și podoabele Ini, 4, 


50 


grea, ştiţi dumnevoasiră, grija asta care-l apasă pe om, că 
mâni-poimâni a închide ochii sub cei patru cofi de pământ 
şi pe urma lui nimenea nu i-a rămâne să-i facă grija co- 
mândărilor... lar pe femeea care n'a fost vrednică să nască, 
șerpii, balaurii şi dracii or schingiui-o pe lumea cealaltă şi 
i-or suge sângele din sfârcul ţâţelor. 

Dar cât nu s'au trudit, cât nau dat şi n'au împrăștiat pe 
leacuri fel de fel și pe descâniece! Eu numai, de-aș aveă pe 
şfert din toată risipa ceea, încă aş zice că om mai bogat de- 
cât mine, pe lume nu se află. 

Imbătrâniseră creștinii: noştri așă, da nădejdea din suflet 
tot no prăpădiseră, ci aflând că și alţii au pătimit ca şi ei, 
pururi se gândiau la Dumnezeu cel a toate răsplătitor. Se 
întâmplă așă că tocmai când erau pe calea bisericii, gre- 
șesc oamenii noștri în Duminica Floriilor şi din clipa aceea, 
împărăteasa purcede îngreunată. Le mai rămâneă acum să 
aștepte. Şi-au aşteptat, și la soroc, împărăteasa cea bătrână 
naşte o îetiță frumoasă ca o floare, ca o picătură de rouă, 
ca zorile dimineţii, ca un bob de piatră scumpă, și încă mai 
frumoasă. 

Impărăteasa, slând veșnic în preajma ei, își uită de gospo- 
dărie ; împăratul uitase toate treburile scaunului, iar supuși: 
lor, greu le venià cu asta. Se minună toată lumea că ce pi- 
case pe capul stăpânilor! 

lar tocmai după câţivă ani, când fata crescuse mare, so- 
cotind oamenii că împăratul a mărită-o și le-a aduce cine 
ştie ce șugă afurisită de stăpân pe cap, au făcut cislă în toa- 
tă roata împărăției, și din toate a ieşit chipulcum să se mân- 
tuie împărăția de iată. 

Vedeţi, aşă, ce hotărire neroadă! Că dacă muriă împăra- 
tul, cine aveă să-l urmeze în scaun ? Ori socotiau supușii că 
va trăi cât lumea și pământul? Ci mai bine erà să-l lese pe 
împărat în pace, să facă după cum a ști și a pricepe să-și 
mărite fata și apoi, ginere având, să-l îndemne sfetnicii și 
mai marii curţii și-ai târgurilor, ca să | deprindă cu încetul 
pentru toate cele de nevoie unei ţări. Da ei «nu, că să te 
ferești, creştine, de cuiu strein în casă l»; nu zic bă, dar da- 
că nai aveă perete în care să baţi un cuiu, mai bine-i? 


51 


Dar, să nu-mi lungesc vorba mai mult: aflafi dragii mei. 
că toate vrăjitoarele impărăţiei s'au strâns cioatcă, au înfier- 
bâniat îrigările şi-au purces să descânte de «Ducă-se pe pus- 
ftu Domnița cea nouă!» 

Şi sa întâmplat înlocmai după vrajă. Ajunsese fata împă- 
ratului cea mândră fără seamăn, fată mare, când părinţii se 
gândiau să-i găsească bărbat de potriva ei. Dar fecioara, la 
una ca asta nu se gândiă. In lume nu ieşiă, de vorbă cu 
nimeni nu stă, ci 'ntofdeauna o vedeai cu chipul întunecat 
de griji. Şi o întrebau toţi: 

— Ce ai, Domniţă, de stai aşă ca o floare pălită de soa- 
re; ce, te gândești undevă? 

- Da, mă gândesc departe. 

— Şi-anume unde, am puteă oare află? 

— Nu puteți. 

Pe urmă tăceă. Năcaz mai mare pe capul împăratului, de- 
cât acesta nu se puteă află în lumea asta. Murià şi se topiă 
şi dânsul de supărare, şi se frământă cu cugetul să afle pri- 
cinile. lar într'o zi îi grăi fetei: 

— Fata tatei cea dulce! Tu ai crescut mărișoară. şi noi, 
drept aceea, ne-am gândit să-ţi aflăm soţior după inima ta. 
Uite, mâni, poimâni, vor sosi pefitori; tu uită-te la ei, cerce- 
tează-i din ochi şi alege-ți unul, că noi, o vorbă nu fi-om 
spune împotrivă, ci toate cele găsite bune de fine, le-om îm- 
plini. 

Fata a tăcut, împăratul şi curtea a aşteptat, peţitori și sta- 
roști și au venit cu mulfimea,—au venit și veniţi au fosi, sau 
dus și duşi au fost, căci zâna rămase cu inima tot pustie, și 
împăratul din gura ci, vorbă hotăritoare nu află. lar după 
câtvă limp, văzând că şaga se 'ngroașşă, şi socotind că poa- 
te fata lui de asta nu-și alege drag, că-i neștiutoare şi cu 
trupul prea crud, a alergat la alte vrăjitoare din împărăție, 
să-i facă fetei «pe ursită», ca să-şi afle și să-și aleagă odată 
un drăguţ. lar babele noastre o sorociră din nou, cum sau 
priceput ele mai bine, că adică, din ce este, să se facă mai 
frumoasă, cum nimeni n'a fost şi nimeni n'a mai îi, iar de 
îndrăgit, unul ca soarele numai să se 'ndrăgească de ea. şi 
vorbele, anume: 


„agil ai 
Să aibă puşi e umerti 
Doi luceferèi, 
Numai soarele să se 'ndrăgească de ei, 
lar fata, după soare, 
Să stea să se cmoare! 

După asta na mai trecut mult, 

Intr'o dimineaţă, sta fata 'n cerdac și se uită pe zare. Im- 
păratul şi împărăteasa o văzură și-o întrebară: 

— Ce are fata noastră cea cuminte și la ce se gândește? 

— Mă gândesc la nunta unei fete de 'mpărat cu soarele 
cerului, — răspunse fata. 

— Şi crezi tu că-i cu putință una ca asta? 

— De, știu eu! Nam auzit ce so îi întâmplat o dată, dar 
am să mă duc să văd! 

— Cum ai să te duci? 

— Am să mă duc, cum oiu putea! 

Şi atât a fost. Că ea se duce la soare să-l întrebe de vreâ 
ori ba, şi nici o clipă nu mai şade acasă. Văitatu-s'au curte: 
nii şi curtea toată și mai mult decât toţi cu rugăminte pli- 
nă de lacrămi au îndemnat-o împăratul și împărăteasa să 
stea locului, dar toate au rămas de-a surda. 

Of, bato pustia și amarul de dragoste, că rea-i când te a- 
pucă în fierturile ei. Grozavă-i boala asta, dragii mei, Toţi 
câți aţi pătimito, o cunoașşieţi, iar cei cari o așteptați, gă- 
tiți-văl 

Ci eu atâta vă spun, că nu-i stană de piatră pe lume pe 
care să n'o răstoarne cel aprins de dragoste. Āşà sa întâm- 
plat şi cu fecioara noastră. Că ea se duce și se duce, iar 
părinţii, nădăjduind că totor vedeà-o vre o dată, i-au pus 
mânele pe frunte, au blagaoslovit-o și i-au poftit cale ușoa- 
ră. 

Fata sa pornit aşă. către Răsăritul lui Dumnezeu, fără a- 
jutorința nimănui. Şi-a mers, şi-a mers cale lungă fără ca- 
păt, ca şi nădejdea ei fără sfârşit, că dacă nu azi, măcar 
mâni, că dacă nu mâni, măcar poimâni, răspoimâni, la anul, 
peste zece, peste o sută de ani, și tot şi-o găsi ibovnicul, 
soarele lumii noastre. 

Dar de geaba! Puteă să ocolească ea de zece ori pămân- 


53 


tul şi tot de geaba-i erà. Ajunge întrun târziu în miez de 
codru, întunecos ca noaptea iadului. Şi eră o tihnă întrînsul, 
că sauziă cățelul pământului grăind la nouă stânjâni adân- 
cime. Și stând ea așă, uluită și moartă de osteneală, aude 
un țipăt ascuţit. Se dă n lături, achipăie primprejur şi dă 
de-un copac; mai ascultă şi se dumerește că fipătul venià 
tocmai din vâriul copacului. Incepe să se suie încet-încet, şi 
de ce se suiă, de ce strigarea ceea asămuitoare cu a unei 
păsări, s'auziă mai tare. Tocmai când mersese cam o sută 
de  stânjâni, începi să se lumineze cuprinsul, iar fata, ui- 
tându-se în sus, băgă de samă că în vârful copacului eră un 
cuibar. Porni înainte și ajunse sub streșina lui, când auzi glas 
cu înțeles: , 

— Voinice, voinice, vino şi mă apără, că mult bine fi-oiu 
face. 

Fata se sui 'n cuibar și văzù ce văzù: un puişor golaş, ga- 
ta să moară de frică. 

— Da ce cauţi tu aicea, singurel? —îl întrebă fata. 

— Eu sunt puiu de bălaur și frați am mai avut, dar îm- 
păralul vânturilor mi i-a furat iar pe mama a dus-o departe. 
Stăi colea, lângă mine și mă păzeşte. 

Fata nu mai zice nimic, ci stătu şi aşteptă. 

Peste câtăvă vreme, iaca un şarpe grozav că se svârco- 
lește în văzduh și se lasă către cele două suflete. 

— Cine-i aista ? —întrebă fata pe puiul de balaur. 

— Aista-i împăratul vânturilor. 

— Împăratul vânturilor? Dar cum se face că saseamănă 
cu neamul vostru ? 

— Să-ţi spun: şi neamul lui, şi neamul nostru, stăpânesc 
văzduhurile. 

— Dar tu din ce soiu de lighioană te tragi ? 

- Mama mea-i doamnă ceţurilor şi negurilor și pâclelor 
toate | ea-i mai mare peste nouri şi promoroacej când plân- 
ge ea, curg văile pe pământ iar -când se piaptănă, sașştern 
troenii pe câmpuri. Inţelegi acuma ? 

— Înţeleg. Şi zici: de multă vreme vă duşmăniţi cu vân- 
tul? 

— De când lumea și pământul. lar trânta noastră cu vân- 


54 


turile se 'ntâmplă atunci când saude tunelul şi se vede trăs- 
netul. 

— Toate bune până acum, încheie fata de 'mpărat, dar 
drept să-ţi spun: nu ştiu la ce-aş puteă îolosi între paloșele 
voastre. 

— Ai să vezi, frumoaso! Vântu-i un om fare ştrengar și 
iubăreţ; când vede o fată frumoasă, ori aude că sar îi a- 
flând încotrovă, pleacă mort după dânsa și nu tincheşte din 
mers până când n'o găseşte. Cum o găseşte,o apucă 'nbra- 
fe, o sărută şi apoi se întoarce de unde plecase. 

— Ei: dacă-i aşă, lasă! 

După asta nu trece multă vreme şi iaca şi vântul. Eu nu 
l-am văzut ca să vă spun că-i aşă şi pe dincolo, dar dacă 
cu adevărat a fi având chip de balaur, urit ca el nu cred 
că se află pe lume altcevă. Cum vine mai aproape, vede îa- 
ta; cum o vede, haiti, se sfârşeşte. li pică fecioara dragă și 
pace! lar fata zice: 

- Taci, că-i bună şi asta! 

Şi stau aşă cât stau, până când grăiește vântul: 

--- Dă-te, soro, la o parte, să mânânc pe puiul ceţei și a- 
poi să mergem amândoi pe pustiuri. 

— Baiu, vântule,—îi răspunse zâna,- nu l-ăi mâncă pe el. 

Şi din vorbele acestea și din altele, mânia vântului, din gro- 
zavă cum eră, se potoli şi vântul plecă la urma urmei cu 
făgăduiala, că dacă va veni peste un ceas, zâna are să-i 
„deie la ospăț pe puiul ceţei. 

Şi aşă, dragii mei, cu amânarea asta,iaca vine și împără- 
teasa nourilor ca să-şi vadă cuibul şi să audă ce nici prin 
creştetul capului nu i-ar fi trecut. Dar vorba ceea: nici o fap- 
tă fără plată, că azi îţi scrie unul o jalbă şi tot îi dai de-o 
pereche de ciobote dacă nu știi mânui condeiul, dar mi- te 
când scapi dela moarte un suflet de lighioană ca feciorul 
ceţilor | 

— Şi cu ce-ai vrea să te mulţumesc, fetițo?—-o inirebă ma- 
ma nourilor. 

— Cu nimica alta, decât să mă duci pe tărâmul soarelui,— 
răspunse domniţa. 

- U, că prea mult îmi ceruşi, şi drepi să-ți spun că nu 
pot să-ţi îndeplinesc voia. 


55 


Şi-i spuse doamna asia că împărăţia ei ține cu pace nu- 
mai de-asupra vântului bun, când face ce vrea. Mai jos, nu 
poate veni că intră în sfadă cu el, dar nici mai sus, către 
soare, nu se poate sui, din pricina vântului cel rău. 

-  Dacă-i aşă, am să mai aştept, zise fata. Să vii peste un 
an. 

— Am să viu,--răspunse împărăteasa; și se duse. 

La jumătate de an, aproape, iaca vântul din nou so în- 
demne la mers Ci-i răspunde fata așă: 

~ Măi vântule, măi! Cum să merg eu după tine, când 
nici nu te știu, nici nu mă știi. Eu îţi spun că-s fată de 'm- 
părat mare, şi atâta. Mă crezi ? 

— Te cred. 

— Bun. Dar eu nu le-oiu crede pe tine. Adă-ţi neamurile 
toate să le văd şi pe urmă ţi-oiu da răspuns. 

Şi răspunse cel chip de balaur: 

— Fu nam alt neam pe lume decât pe vântul cel rău. 
Vrei să-l vezi ? 

— Vreu! 

- Ei, atunci să-l chem. 

Şi l-a chemal, şi, Doamne, cât s'a fi înspăimântat domniţa 
cea frumoasă, când a fi fost văzut sluțenia ceea pe bălaur. 
Dar ce eră să facă: 

Rabdă inimă şi taci, 
(Z/altcevă n'ai ce să facil 

lar vântul cel rău, când și-a văzul cumnata, îi veni leș la 
inimă. Și așă cum putu, se îurişă pe lângă dânsa și-i spuse 
că i-i dragă. lar zâna-i răspunse: 

— Dragă fi-s și-oiu îi a la, dacă-i lăsă pe 'mpărăteasa ne- 
gurilor să mă plimbe pânăn cer, 

—- O las! 

Şi lăsată a fost, Fata sa simţit dela o vreme luată de un 
nour şi dusă tot mai sus, până când, atingând scara cerului, 
se sui pe întinsoarea lui. Ce-i mai trebuiă acum? O zi de 
drum până la castelul de cleştar al soarelui, unde s'ajungă 
și să-și vadă ibovnicul ei cel drag. 

Dar nenorocirea fetei era pe semne scrisă. Că vânturile 


56 


văzându-se pâcâliie, îndată irimeseră veste mamei soarelui 
că picior.pământean se află în domnia ei. 

Nu şiiţi cine-i mama soarelui? Un cuvânt: soră bună şi 
cinstită cu moartea, cu mama pădurii, cu talpa iadului, cu 
ciuma și nu știu mai cine. Asta, cum aude, dă şiară în fară 
că cinevă vrea să-i fure inima feciorului ei. Căutări peste 
căutări, răscoliri peste răscoliri, umblete, şi la urmă, îata de 
împărat se vede prinsă, legată şi dusă la scaunul de jude- 
cată al hârcii. Baba, nici una, nici două, o preface 'ntr'un 
bob de sămânță şi-o svârle'n vânt iar vântul o lasă pe pă- 
mânt, să crească și să "'nflorească. Floarea ei, la chip să sa- 
mene cu chipul soarelui. Din răsăritul pe zare al mândrului 
fecior şi până'n sfinţit, floarea asta să-l urmărească fără 
curmare, să-i plângă de dor, dar de atins, nici o dată să 
nu-l atingă. 

Ce-i floarea asta, vaș întrebâ? Ci eu socot că-i floarea 
soarelui cea galbenă și mândră. Și cine-i ştie povestea, în- 
trebe-și inima, ce zice? Eu unul, drept să văspun, mi-i jale 
de jalea ei: 

De jalea zilelor mele. 
Plâng pe apă vălurèle, 
Păsări mici în cuiburele; 
De greul traiului meu. 
Plânge apa pe pârău, 
Paserea în cuibul său! (1) 


4. POVESTEA CICOARII. 


Din Transilvania avem această veche şi prea frumoasă 
legendă în versuri a florii de cicoare,: prefecută astfel de 
soare dintr'o domnifă, pentru chipul cum a răspuns la îmbi- 
erile sale de dragoste: 


Pe pârău de rouă, Zâna iîlorilot, 
Plimbă-mi-se, plimbă Floarea zorilor, 
Tânără mlădiţă, Rouă adunându-şi, 
Prin rouă desculţă, Paharul umplându-şi, 


41). Auzită dela N. Neculau, păzitor de vite în Biulbiulul mare, com. Biul- 
biulul-mic, jud Constanţa, în toamna anului 1906. 


Și ea mi se crede 
Că nimeni n'o vede! 
Dar o a văzut 
Drăgut sfântul soare. 
Și cum o a văzut, 
Mult că i-a plăcut 
Şin g'ab'a mânat 
Doi luceferei 
Peţitorii ei, 

În cas’ d'au intrat, 
Ea j-a 'ntâmpinat 

Şi mi i-a 'ntrebat: 
— Doi lucelerei, 
Ospeţiorii mei, 
Treceţi d'odihniţi 

Și vă veseliţi! 

Dar ei răspundeau, 
Din gură ziceau: 
N'am ven't s'odihnim, 
Să ne veselim, | 
Ci-am ven't să pelim 
$i să logodim: 

Vrei pe sfântul soare 
Că el e mai mure? 
Ea de-i auzi, 


57 


Din graiu le grăi; 
-—Ba eu n'oiu voi, 
Soare soţior, 

Că-i tot călător, 
Ziua peste sate, 

Și noaptea pe ape! 
Doi luceferei, 
Peţetorii ei, 

Se 'ntorcând la soare, 
I-au spus de urmare 
Soarele s'aprinse 

De necaz şi zise: 

-— Lăsa-ţi-mi-o'n pace 


"Că mi-o voiu preface, 
In fragedă floare, 


Floare 

De cicoare, , 
Cu ochi după soare. 
Când oiu răsări 
Ea s'o 'nveseli; 
Când oiu asfinți,. 
Ea s'o oilili; 
Când oiu scăpâtă, 
Ea s'o adună! (1) 


(1). G. Dem. Teodorescu, Poezii pobulără, p. 459. 


PARTEA III. 
LUNA 


L LUNA. 


Luna, numită prin multe părți şi lumină (1), după cre- 
dințele poporului, este un corp ceresc, ca soarele și stelele, 
făculă, după unii, o dată cu cerul, ca să lumineze pământul 
pe timpul nopţii. 

Prin unele părţi, se zice că luna este nevasta lui Dumne- 
zeu, adică a cerului (2); 

Alţii cred că este lumânarea lui /sus Hristos (3); 

Alţii zic că-i steaua Maicii Domnului (4); 

Alţii o socotese ca o sfântă care are îndatorire să lumi- 
neze lumea pe vremea nopții, cât timp soarele se odih- 
neşie (5); 

Alţii socotesc luna ca fiind un barbat, împrejurul căruia 
stau de pază trei stele sfinte: Sf Magdalina, Sf. Varvara și 
Sf. Maria: acestea o și poartă pe cer. 

Prin Bucovina, despre lună, se aud următoarele povestiri: 


(1). C. R. Codin, O samă de cuvinte din Muscel, p, di: 
Fost-am eu la părinţi una 
Cum e "ntre stele faina. 

E, Sevastos, Cântece moldovenești, p. 33: 
Lumină luwminătoare, 
lăsai mai strălucitoare, 
Lângă drumul ce mă duce 
La puicuţa mea cea dulce! 

(2) Voronca, op. cit., p, 1239. 

(3) Biden, p. 1173. 

(4. Șezătoarea, l, p. 233. 

(5). Otescu, op. cit, p. 63. 


___ 59 

«După ce sa făcut lumea, a fost Sf. soare şapte ani sin- 
gur; luna încă nu eră. A făcut Dumnezeu o sesie. 

— Hai, Doamne,—zice 'dracul,—şi-om face să vadă oame- 
nii și noaptea. 

-- Haide, zice Dumnezeu. Mergi înapoi în pământ şi-mi 
adă de unde ai adus piatră de cea scumpă, adă-mi cremene 
și argint. 

Indată le-a venit și la oameni ştire că are săle dea Dum- 
nezeu lună, 

Necuratul a adus ce-a trebuit, dară Dumnezeu nu a vrut 
să facă de față cu dânsul. 

-- Acă, ce să mai fac?-—întreabă necuratul. 

—- lea, şi le du,—zice Dumnezeu,—și zidește iadul; zide- 
şte-l bine, împrejur, şi-l acopere cu uși de fier pe de-asupra. 

Diavolul s'a dus. Dumnezeu a scăpărat și-a făcut /una— 
un om Și a făcut Dumnezeu un drumușor de argint, pe a- 
mândouă părţile cu pomi, şi i-a zis să se ducă: 

--Du-te,—-zise Dumnezeu,— pe drumușorul ista, până ce vei 
ajunge la casa soarelui, căci tu ești lui de ajutor. Dar să po- 
trivești că cu atâta şi atâta tot în urma lui să te ţii; numai 
către sfârșit ai să te mai apropii și iar ai să te depărtezi. 
lar mersul acesta îl vei țineă până în vecii vecilor, după 
cum fi-l hotărăsc eu acum. 

Soarele acuma știă. Dimineaţa, când s'a sculat, a spus fe- 
meii sale: 

— Caută că în locul meu îndată are să-mi vie tovarășul: 
să găsească toate pregătirile ca și pentru mine. 

Luna a venit la casa soarelui și după ce sa hodinit, a 
pornit să-şi facă lucrul şi o dată cu seara, sa arătat plină la 
răsărit, Oamenii sau bucurat că au lumină iar dracul și mai 
tare s'a bucurat. 

— De acum,—zice el—au să poată lucră oamenii şi noa- 
ptea! 

— Ba na fi aşă, zice Dumnezeu, căci numai o jumătate 
de lună se va vede noapte, iar jumătate nu. 

Căci luna e om: la început, mititel ca şi copilul, şi apoi 
tot creşte; aripele-i cresc împrejur, până ce vin una, şi e 
rofund. Apoi începe iară a îmbătrâni şi a se face tot mai 


60 


mic, Aripele i şe taie până ce rămân ca degetul. și iar se 
naște din nou. f 

_ Pa lună e'ridică numai.şapte draci, La lună ei se duc cu 
bucurie, căci ea e rece. Aripele îi sunt numai din piatră 
scumpă.. si luna are argint, nu aur ca soarele. Pentru aceea 
soarele e„asă fierbinte. căci aripele îi sunt de foe. Balaurii 
sau vârcolacii o mânâncă pe lună, îi ciuntesc aripele, că 
ge fage în toată luna mică» (1). 

O altă povestire despre lună şi soare,se aude tot prin Bu- 
covina, în următoarea cuprindere: 

«Pe când umblă Maica Domnului cu Domnul Hristos mic, 
fugară de frica Jidanilor, șa: întâmplat ca ajuns intro pă- 
dyre, la gasa unor tâlhari,-- doisprezece de toți. Acești tâl- 
Rari.augau o femeie care și. ea aveă doi copii: unul îl năs- 
cuse dimineaţa și se.chemă Vargălală sau Vargal, şi pe 
altul seara; acestuia îi ppseşe numele Seara. 

Vargălată eră plin tot de bube şi:când aveau să vină tàl- 
harii acasă, așă de -țare ţipă! 

Maica “Domnului, cum-scăldă femeia copilul, îndată ce l-a 
3gos, l-a pus pe al ei pe. Domnul Hristos în scăldătoare, 
în lee 
„— Vai «de. mine, femeie bună, ce faci? Nu destul mă chi- 
nuesc eu zi și noaple cu copilul meu, vrai să se umple 
şi-al lău?, 

— Lasă, nu te teme, că nu sa umpleă,—a zis Maica Dom- 
nului 

Dar ce minune! Vargat, cum l-a întăşat mă-sa, când l-a 
seps din scăldătoare, a adormit. Mă-sa gândiă că poate-i 
morh- ştiă că îndată aveau să vie tâlharii: şi el nu ţipă. lea 
Si=] desașă, dar tnupul lui era /a/lă. de curat. 

A lăsat copilul să doarmă şi-a alergat să le iasă [tâlhari|- 
lor înainte, -spuindurle ;că este la dânşii o femeie cu copil 
mic, să nu-i facă nimică, că iată ce minune a făcut cu co- 
pilul lor. 

— Bine că ni l-a lecuit pe al nostru; n'ai grijă; nu-i vom 
Zice nimică,—au răspuns ei. 

Maica Domnului,.a doua zi sa sculat și a plecat. 

(1) Voronta,:op. tit., p. 27— 8: 


o 6b 

Domnul Hristos a crescut. mare. și Jidanii Hau prinssi kău 
pus pe cruce între doi -fâlhari. 

— Dacă ești tu Dumnezeu;: poţi să. te scapi!-a zis unul 
din tâlhari Domnului Hristos. 

— Tu nu vorbi,—a zis cel din-dreapta,—căei: nu. əṣtiivred: 
nic să judeci sângele acesla curat! 

După ce l-au pus în groapă, a trimis:Dumnezeu 'pe: înge- 

rul Vargălată ca să ridice piatra de pe 
„mormântul Domnului 'Hristos;.eufundată 

de șapte. mii.de stânjini: Domaul.Hristos: 

a ieșit, şi aducându-și aminte de cei doi 
tăvarăşi ai-lui, cei doi copii, Seara şi! Var 
gălată, a cerut lui -Duimnezeu să i-i: deie, 
ca să-i fie lui apostoli. Apoi. sa 'dus' Dom: 

nul .Hristos de a.sfărmat lăcăţile iadu-' 

lui, ca să: deie drumul sufletelor: :cari:.se: 

chinuiau. Umbiând ei împreună, Seara l-a 

vândut pe Domnul Hristos Jidanilâr, de 

l-au: muncit Domnul:Hristos .şi æ doua 
oară 'a-îhviat, dar pe neprietenul. său. Sea- 
ra l-a legat şi până la sfârşitul dumvrei':va 
Fig. 5 (2). - sta în lanţuri. Şi el e lona. ee umblă 
noaptea pe cer, rămânându-i tovarăș numai îngerul. Vargă-' 
lată sau Vargat,.ce sa născut dimineața şi care e.Sfâniul 
soare» (3). 

Inălţindu-se pe cer, luna ajunge prin acele locuri pe 
care poporul le botează întocmai ca pe cele “ale soarelui 
prânz, de amiază, ș. a. m. d. l 

Cu privire la creșterea și descreșterea tun, în  afară:de 
cele arătate până aici, pomenim și următoarea povestire pe 
care o aflăm prin jud. Tecuciu: l 

Soarele şi luna erau frafi buni şi-şi erau: dragi ca ochii- 
din cap unul altuia, da numai până când. soarele a /runis (4) 

(1) Lună din stema Moldovei, după Divanul lui D. Cantemii dii 1098 (Bia: 
nu şi Hodoș, Bibliografia românească veche. |, p. 358). f 

(2) Lună din stema Moldovei, după Cartea de învățătură din 1045 (Biani 
şi Hodos, op. cit., p. 138). 

(3) Voronca, op. cit, p. 824—ă, 

(4) „A trimite la o fată", a trimite pețitori ca s'o ceară’ 








62 


la tată-său s'o ceară pe lună. Lunii atâta i-a treabuit să a- 
île, că îndată i-a picat soarele urit. N'a vrut să fie 
Cumnăţică iraţilor 
Şi noră părinţilor. 
lar când soarele a spus că el va trece peste oprirea părin- 
ților şi voia lunii, luna i-a răspuns: 

— Decât așă, mai bine să mă mânânce racii şi peștii mă- 
rilor! 

Şi de atunci și până astăzi, soarele trimite în toată luna 
racii şi peştii mărilor, de mânâncă pe soră-sa (1). 

La acestea mai adăugăm și următoarea socotință naivă 
bucovineană: «Luna când e nouă, pe zi, creşte ca un aluat, 
ca să putem noi numără [perioadele dintre creșteri] și apoi 
scade ca [și] cum ai tălă dintrînsul zi după zi până se ire- 
ce luna cea cu toate zilele şi-apoi altă lună iese în loc şi 
iar se trece zidupă zi, cum trece vremea, că nu se mai poa- 
te înturnă [luna ce-a fost]; că luna ce sa trecut, mai poale 
fi?» (2). 

Copilul născut, când luna de pe cer este în creştere, va 
aveă spor la toate în vieața lui. Născut în descreşterea lunii 
îi vor merge toate pe dos (3). 

Când luna, mergând în drumul ei, calcă peste o stea, o 
arde, și atunci, omul a cărui stea a ars, moare (4). 

Mărirea şi micşorarea lunii, poporul o numeşte creștere 
şi descreșlere sau scădere. Când luna se înfăţişează ca cel 
mai subţire fier de secere, se chiamă lună nouă sau craiu 
nou. Când se vede în întregime, poartă numele de /ună pli- 
nă, lună veche sau craiu vechiu. Când luna plină începe a 
scade, se zice că luna se pică sau că a ajuns la pișcă- 
tură (5). 

Nu știu prin ce părți, creşterea şi descreşterea se numesc 
preveslil sau irăvesli! (6). 





(1) Culegere din com. Țepu. — S'ar putea ca această povestire să fie o ex- 
piicare şi a înfunecimilor de lună. 

(2) Voronca, op. cit, p. 0614. 

(3) Jon Creangă, VI, p. 53. 

(4) Cred. Rom. din com. Ţepu, jud. Tecuciu, 

(5) Com. Țedu, jud. Tecuciu. 

(6) Uricariul, X, p. 405. 


63 


Când luna se pișcă, va plouă; dacă până atunci a fost se- 
cetă (1). Pe această vreme nu se pun cloștele. căci puii 
scoși nu se vor fine de cloște (2), 


Tainica vrajă a unei nopți înstelate, în care văpaia lunii 
îneacă cuprinsul, a răscolit sufletul poporului nostru în- 
tr'o măsură mare. Dacă vara, când cerul de noapte este de 
mai multe ori curat, munca grea a zilei face pe oameni să-și 
pună capul pe căpătâiul odihnei, rămân însă destule prile- 
juri când ţăranii noștri pot privi bolta înstelată și luna cu 
nesaf: între aceste prilejuri intră călătoriile şi alte îndelet- 
niciri câmpeneşti, dar mai ales hoinăreala tiineretului într'ale 
dragostii. 

Ne spune o doină cunoscută pretutindeni : 

Cine n'are dor pe vale, 

Nu ști luna când răsare 

Şi noaptea câtu-i de mare ; 
Cine n'are dor pe luncă, 

Nu ști luna când se culcă 

Şi noaptea câtu-i de lungă !-- 

Intradevăr întâlnirile ibovnicilor se fac cu îndestulă gre- 
utate, şi prin urmare unul sau celalt, are toată vremea să 
privească cerul și Juna dela răsărit şi până la apus. 

Luna, prin urmare, multe vede; o doină moldovenească 
îndeamnă : 


Răsai lună şi mai sus Şi du la badea răspuns, 
Şi du la mândra răspuns, Să iubească 'ntr'altă parte, 
Sau să iasă sau să ştiu, Că pe-aici nu se mai poate, 
Pe la ea să nu mai viu! Că şi-atât, cât s'a putut, 
--- Răsai lună, şi sui sus, Am fost proastă, n'am ştiut, 


Tânără, n'am priceput (3), 
O chiuitură ardelenească: 
Răsărit-a luna'n șură, 
Nu-i aici cine-mi dă gură; 
Răsărit-a luna'n prag, 





E Cred. Rom. din com. Țepu. jud. Tecuciu, 
(2) Idem, 
(3) El. Sevastos, Cântece moldovenești, p. 103. 


64 


Nu-i aici cine mi-i drag! (|). 


Luna, prin urmare, se ‘bucură de-o deosebită cinste prin- 
fre tineret; cu luna de obiceiu, cum am mai văzut, îşi asea- 
mănă şi -ibovnicii, pe iubitele lor: 


—Dragul mamei, nu oftă, 

Că maica te-a însură, 

Satu-i mare, fete-s multe, ! 
ȘI mai mari, şi mai mărunte, 
Ți-i alege, c'âi de unde. | 


—0Of, of, of, maică, măicuţă, 
Ceru-i mare, stele-s multe, — 
Şi mai mari, și mai mărunte, 
Dară luna-i numai una 

Și lumină toată lumea | (2). 


icoană pe care ne-o dă şi E.minegeu în «Luceafărul» : 


Şi eră una la părinţi, 
Şi mândră'n toate cele, 
Cum e fecioara între sfinți 


Și luna intre stele. 


E firesc, prin urmare, ca luna să fie câte o dată 
lună (3), iar fetele să rostească înaintea 'lunei pline, 


ori această vrajă: 


Lună, 

Lună, 
Doamna bună, 
Câluţ ai, 
Corbacin n'åi. 


sfânia 
de frei 


N'a corbaciul dela mine 
Mâuă calul de sub tine, 
Da-l mână, da-l asvârleşte 
Iut la mine-l ardduește, 
Iute ca vântul, 


Tare ca gândul, 


(1) 1.*Pop-Reteganul, 125 chiuituri, Gherla 1904, p. 34. 


(2) Zanne, Proverbile. 1X, p. 44.—N. 
1014. p. 79-80.: Fă 
p.Măicuța mă mângâiă 
Şi dun gur' așşă zicea: 
Satu-i mare fete-s multe 
Şi mai mari şi mai mărunte, 
Alege-ţi uni pe frunte... 
— Maică, măiculiţa mea, 


Dumitraşcu, Flori de câmp, Bârlad 


Ceriu-i. mare, stele-s multe, 


Şi mai mari şi mai mărunte, 


Dar ca luna 
“Nuž nici una, 
De mare, de luminoasă, 


- Așă mândră şi frumoasă! 


(3) 7000 doine, strigături și chiuituri, Braşoy 1891. p. T5: 
Nalt mă 'ntreabi sfânfa lună 
Unde mi-i vieaţa bună. 


65 
și să arunce în apă curgătoare firul de busuioc sau floarea 
ce-o ţineă în mână (1). 

Datini de-acestea au și Francezii (2). 

Prin Bucovina se crede că dacă e cinevă bolnav de mă- 
sele şi vede luna pe cer, pune mâna pe falcă şi zice: 

— Lună, lumânarea lui Hrislos,--că luna ni e nouă lumâ- 
nare noaptea, —oare și pe cei morţi îi dor dinţii cum mă 
dor pe mine? (3). 

Cu privire la lună, în popor găsim o sumă de gâcitori 
dintre cari, cele mai caracterislice, sunt următoarele: 


Pe cea casă şindilită, Trece noaptea peste casă. 
Joac'o mâţă potcovită. * 
s La margenea satului, 
Am un glob de aur, Căciula fârtatului. 
Joacă pe-o piele de taur. si 
* Intr'un vâri de deal, 
Mâţă grasă, O urmă de cal. 


0) I. Pop -- Reteganul, Sfarostele, Gherla. 1900 p. 12.—/on Creangă, V, p. 37: 
Când o fată vrea să-şi facă pe ursită, iese cu brâul deschis, pe vreme senină 
şi pe lună plină, şi face în sus cu el cătră luuă, şi lovind în ştreşina casii zice: 


Lună Şi să mi-l aduci. 

Lună, De l-ai găsi dormind pe pat, 
Doamnă bună, Să-l ieai şi să-l vâri sub pat, 

Bun cal ai, Şi de sub pat. 

Și frâu n'ai. Să-l dai pe uşă afară 

Să te duci la ursita mea, Şi la mine să-l porneşti, 

Să te duci, Prin pădure fără sine (frică, sfială), 


Şi prin sat fără ruşine. 
Apoi strângând brâul grămadă, îl umpunge cu acul şi zice: 
Te împung prin inimă. 
Apoi se duce la foc şi-l înveleşte cu măturița din 3 inlăzi de alun, 3 de soc 
și 3 de plop şi iarăş zice: 
Alunul să-l aducă bun, 
Socul sa-l aleagă cu noroc, 
Plopul să-l aducă pe loc. 
(2) P. Sébillot, Le ciel et la terre, p. î8; d. p: 
Lune. ô ma tant belle lune, 
Toi, qui connais ma fortune, 
Oh! fais-moi voir eu rêvant, 
Qui j'aurai pour mon amant! 
(3) Voronca, op. cip, p. 615: Intre lună și omul mort se face urmatoare le: 
gătură: „Luna are de a tace cu morții, căci fiecare om moare sau la lună plină 
sau la sfert, sau la stârşit, și ea ştie de suflelul lui că a ieşit“, 


T. Pamfile, Cerul și podoabele lui. 5, 


66 


Din deal, 

In deal, 

Și din vie, în vie, 
Floricică nărângre (|). 


Urumătoarele gâcitori zugrăvesc luna în mulțimea stelelor: 


Pe valea lui Sgaidarac Seara s'adună, 
O chilă de mieiu vărsat: Și noaptea se risipește. 
Numai unul boborat. ii 

ie Am o strachină cu alune 
Am o cloşcă cu pui: Și cu o nucă în mijloc (2). 


Mai des decât soarele, luna are câte o dată împrejurul 
ei un cerc, cercu/ Sau fărcălan galben (3), care se socoteş- 
te a fi un semn prevestilor peniru ploaie (4), semn că va 
vremui, adică se va schimbă vremea în rau (5), că va fi alt- 
fel de cum a fost până atunci (6), sau că a doua zi se va 
scorni vån! (7). 

Cu privire la acest cearcăn, iată ce ne spune o povesti- 
re oltenească : 

«Popa a plecat la pădure cu preoteasa şi cu zlugă, și a 
ajuns la pădure, şi a tăiat lemne, şi amncăreat carul 

Sa suit preotul și preoteasa în car. Sa pus o ploaie și 
un frig, și-a îngheţal. 

Zluga a mers pe jos și a văzut un foc în pădure. A zlugă 
s'a dus la foc, că muriă de frig. Sa dus și popa. Când a 
ajuns la foc. o jumătate de om îrigeă un om întreg. Popa 
i-a dat buna ziua. 


(i) Ghilușul, II, no 1-2, p 27. 
(2) Colecţ ile de cumhturi ale d lor Gorovei, Pamfile şi N. Pasculescu (Lit. 
pop. rom). 
(3) Intr'o doină de pe Târnave (71000 doine, ş a) p. 209: 
Bata-te, mâ huja, bata, 
Cercul cel de lângă lună, 
Dr gostea noastra ca buna... 
(4) Șeșatoarea, VI, p 38.— Marion, Sarbutorie, |, p. 119. 
(3: Zanne, Proverbile, LX, p. 3-8. 
(6 Cred Iom dm com. Hânţeşti. jud. Dorohoru, împart. de d-IN. V Hân- 
ţescu . „Când luna ate farcalan, un cerc colorat verde galbmu,- se va scluiu- 
bă vremea. 


(T) Cred, Rom. din com. Tuţeani, jud. Covurluiu, împart. de d-l I. O. Zu- 
gravu. 


67 

l-a zis popa: 

— Jumătate de om, de ce frigi un om întreg? 

Jumătatea de om a zis: 

— Ce cafi, popo, la mine? 

— Veniiu să-mi dai foc. 

— Îți dau foc, dacă mi-ai spune de ce are luna cearcăn. 

Popa a zis că are luna cearcăn de vâni. 

A adăstat preoteasa ca să vie popa şi na venit, Şi s'a 
dus și ea. 

Dă acolo buna ziua. 

-- Jumătatea de om, de ce frigi un om întreg ? Da popa 
n'a venit aici să iea foc? 

— Ala na venit! 

N'a fost jumătate de om, şi a fost Dumnezeu şi Sf. Pe- 
tre ; şi au făcut pe popă biole şi pe preoteasă a făcut-o bi- 
oliță. Şi i-au legat de-un lemn. Şi s'a dus și zluga(1) după ei 
și a zis: 

— Buna ziua, jumătate de om! 

—- Ce cauţi aici, moșule? 

— Caut pe popa şi pe preoteasa; nau venit să iea foc? 

— Ba au venit, şi-au minţit că are luna cearcăn de vânt. 
Tu știi, moşule, de ce are luna cearcăn ? 

— Numai Dumezeu ştie de ce are luna cearcăn. 

Atunci i-a dat biolile și bioliţa, și i-a înjugat. 

La nouă ani, să te păzeşti, că intră cu carul întro baltă 
și se umplu de noroiu și se fac ca niște diavoli; și se face 
popa popă, și preoteasa preoteasă, caşă i-a făcut Dumne- 
zeu, ca să nu mai mintă de altă dată» (2). 

Când luna e cu un corn în jos, se crede că va plouă; 
când este cu amândouă coarnele în sus, nu plouă (3). Prin 
unele părți, când luna este cu amândouă coarnele în sus,— 
și deci, cu burduiul în jos,--se zice că este semn de secelă, 
iar semn de ploaie e atunci când are coarnele în jos (4). 

Când luna străluceşte curală, e semn de vreme bună (5) 

(1) Neînţeles. Pe p. 06 se arată că sluga a plecat întâi. 

(2) Ghilușul, |, no. 2, p. 8-9, 

(3) Zanne, Proverbile, 1X, p. #28. 

(4) Șezătoarea, VI. p. 38.—Cred, Rom. din com. Vânători, jud. Neamţ, îm. 
părt. de d-l A. Moisei: „Cându-i luna cu cornu'n jos, va fi secetă toată luna“. 

(5) Marian. Sărbătorile, I, p, 120. 


68 


Când luna este roşie înprejur, se zice că prevestește o vre- 
me seceloasă. 

Prin jud Muscel. la Sâmedru se uită oamenii ca să vadă 
cum e luna. Dacă luna va îi plină şi cerul senin, iarna va fi 
bună; dacă dimpotrivă, luna va fi plină şi cerul acoporit cu 
nori, dacă ar plouă sau dacă ar ninge, se arată că iarna va 
îi aspră, că zăpezile vor fi grele și că gerul va îi straş- 
nic (1). 

Noaptea, când luna strălucește frumos, nu e bine să zică 
cinevă că e lună «ca ziua», căci atunci cei răposaţi prin în- 
nec se dau la întuneric (2). 

Noaptea nu-i bine să te uiţi la lună, căci te calcă /âlha- 
rii (3). 

Când stai jos, să nu te uiţi la lună, ca-i păcat (4). 

Văzută de cinevă în vis, luna însemnează fafăl sau mama 
celui ce visează. Dacă luna cade de pe cer, este semn că 
unul din părinţi va muri. Dacă visează luna gospodarul sau 
gospodina, însemnează că va muri gospodina, respectiv gos- 
podarul. 

In sfârşit, unii, ca să uite pe cei răposaţi, cred că e bine 
să se uite prin sită Ja lună (5). 


2. LUNA NOUA. 


Luna nouă se mai numeşte și craiu nou, lună lânără (6) 
sau lună în două coarne, cum ne spune un cântec a- 
radean : 

Susu-i luna'n două coarne, 
S'a culcat mândra, nu doarme...(7). 


Când Românii văd întâia dată lună nouă, unii o privesc 
printr'o pânzătură subțire ca să se încredințeze dacă înir'a- 
devăr e nouă, spunând, de pildă, că dacă ar îi «de două 


(1) T, Pamiile, Sărbătorile de toamnă, p. 11. 

(2) Zanne, Proverbile, YX, p. 328, 

(3) Cred. Rom. din jud. Vasluiu. 

(4) Cred. Rom. din com Catane. jud. Dolj, împărt, de d-l Şt. St. Tuţescu, 
(5) Voronca, op. cit, p. 615. 

(6) S. Mangiuca, Calendar pe 1882 și 1883. 

(7) 1000 doine, strigături şi chiuituri, p. 49. 


69 
seri» sau de mai multe, secera ei se va desface în două 
sau mai multe felii, după numărul zilelor, 


In acea seară, ori și cine are prilej să ceară cevă dela 
luna nouă: 
Sănălale. Copiii sar în sus când o văd și cântă: 


Lună nouă, 
Lună nouă, 
Sânătos m'ai găsit, 
Sânătos să mă laşi! ('); 
Sau: 
Craiu nou, 
Craiu nou, 
Sânătos m'ai găsit, 
Sânătos să mă laşi! 
avuncând cu aceste vorbe, o bucăţică de pâne spre lună (2); 
Sau: 
Lună nouă, 
Lună nouă, 
Colac tie, 
Sănătate mie (3); 
Cei bolnavi strigă: 
Craiu nou, 
Craiu nuu, 
Na un fedeleş gol, 
Şi dă-mi unul plin: 
Roş ca câălina, 
Şi gras ca slânina! (4); 
Sau: 
Craiu uou, 
Craiu nou, 
Na-ţi un fedeleş deşert, 
Să-mi dai unul plin (5). 
(1) Culegere din com. “Țepu, jud. Tecuciu,—Zanue, Proverbile, IX, p. 828. 
(2) Voronca, op. cit. p. 316, 
(3) Şt. St. Tuţescu şi P. Danilescu, Monografia com. Catanele, jud. Dolj, p. 
129. 
(4) Zanne, Proverbile, YX, p. 328.— Sezătoarea, XV, p. 15, 
(5) Voronca, op. cit, p. 316, 


70 


Sănălale și pâne: Se strigă în mijlocul curţii: 


[Lună nouă, 

Lună nouă, 

Taie pânea'n două: 

Ţie jumătate, 

Mie sănătate ! (1), 
Pâne: 

Lună nouă, 

Lună nouă, 

Taie pânea'n două: 

Ţie jumătate, 

Mie-a traia parte (7). 
Sănălale şi bani: 

Lună nouă, 

Lună novă, 

Sănătos mai găsit, 

Sinătos, să mă lași; 

Cu parale m'ai găsit, 

Cu parale să mă laşi! (3); 


Sau: 
Lună nouă, Tari ca argintul ne-ai găsit, 
Lună nouă, Tari ca argintul să ne laşi. 
Sănătos m'ai găsit, Lună nouă, 
Sânătos să mă lași. Lună nouă, 
Lună rouă, Cu bani ne-ai găsit, 
Lună nouă, Cu bani să ne laşi (4). 


Bani: Aruncând o bucăţică de pâne spre luna nouă, se 
zice: 
Craiu nou, 
Craiu nou, 
Cu bani mai găsit, 
Cu bani să mă laşi (5). 
(1) Zanne, Proverbile, LX, p. 328. — Șezătoarea, VI, p. 88-9.—G. Dem. Teodo- 
rescu, Poezii populare, p. 190. 
(2) Țara nouă, 1887, p. 100. 
(3) Culegere din jud. Tutova. îinpărt. de d-nii fraţi Cahu. 
(4) G. Dem. Teodorescu. op. cit, p. 190. 
(5) Voroca, op. cit, p. 316. 


71 


Cu privire la bani, se crede că este bine ca fiecare să se 
îngrijească să aibă în buzunar la vreme de lună nouă ce- 
vă bani, ca să nu ducă lipsă în curgerea lunii ce nrmea- 
ză (). 

Banii se arată la lună nouă și vei aveă bani peste toată 
luna» (2). 

Prin Oltenia, cu aceşti bani, cari trebuie să fie de argint, 
îşi freacă oamenii barba (3); alţii, prin alte părţi, îi sună iar 
cu unul din ei își face cruce privind spre lună, ca să aibă 
bani mulţi. 

Prin jud. Tecuciu se crede că aceşti bani trebuesc arătaţi 
la toată lumea ca să nu se mai isprăvească peste lună (4). 

Astfel de credințe le întâlnim si ln Puşi: «Când vezi întâ- 
iaș dată lună nouă, să ai bani în buzinar și să-i suni, ca 
să ai toată luna» (5). 

Bani ji prăpăd în duşmani: 

Lună nouă, 

Lună nouă, 

Da-ne nouă, 
Pungi cu bani, 
Moarte'n duşmani (6). 


Prin Bucovina, când văd Românii lună nouă, zic de trei 
ori «Tatăl nostru», după care adaugă: 
—Pe nime să mă lasi cu sănătate, da duşmanilor, știe Dum- 
nezeu ce să le dea! (7). 
Pâne și ouă: 
Lună nouă, 
Lună nouă, 


(1) Cred Rom. din I odu-Turcului jud, Tecusiu, împărt. de d-l V. D. Gheor- 
ghiu. 

(2) A. Gorovei, Superstitiile, p. 16, 

(3) Cred. R m. din com. Boureni jui Dolj, împart de d-l N. IL Dumitraṣ- 
cu. Frecatu! binilor, prin pirul birber şi al apuluı se face şi la alişveriş. în- 
tâni bani dobândiți la o afic re. cu înt ls ca să se Înmulțeisa banu ca parul 
barbei sau al capului. 

(4) Cred. Rom din com. Pepu. 

(5) Revue des traditions populaires, XXII, p. 301. 

(+) Cukvere din com. Țeju, jul. Tecucm. 

(7) Voronca, op. cit, p. 316. 


72 


Rupe coca'n dovă, 

Și ne dă şi nouă, 

Şi-un castron de ouă! (1). 
Sănălale şi soj: 

Craiu nou, 

Craiu nou, 

Sănătos m'ai găsit, 

Sănătos să mă lași, 

Fără nevastă m'ai găsit, 

Cu nevastă să mă laşi! (2). 


Prin Bucovina, luna nouă, ca şi stelele, este trimisă, în 
vrăji, ca să aducă ursita celui ce nu mai poate aşteptă; 


Lună, lună, Să mergi după ursitorul meu; 
| ârgolună, De-a fi de aici din sat, 

Tu eşti mândră şi frumoasă, De-a îi din celalt sat, 

Tu ești a nopţii crăiasă, De-a fi dintr'al treilea sat, 
Tu cal ai, Nu-i da stare 

Dar frân n'ai; Şi-alinare; 

Na-ţi brâul meu, El să nu poată dormi, 

Și få frâu calului tău, Să nu poată odihni, 


Pân'la mine n'a veni! (3). 


Astfel de cântece le întâlnim și la Macedo-români: 

«Se obișnuește, ca în seara când apare luna nouă, luna 
noauă, când s-apreasi luna sau lo-apreasă, cum se mai zice, 
mama să iea pe unul din copiii săi, care încă na văzut lu- 
na noauă, şi aupă ce îi pune pe cap nă cârvealii—o pâne 
sau un colac preparat întradins iar pe colac atâtea linguri 
câți membri sunt în familie, îi spune să iasă la lună, unde, 
după ce se întoarce de trei ori în jurul său, să adreseze ur- 
mătoarele versuri ; 


Lună, lună noauă, Lună, lună nouă, 
Ghime câtă aroavă, Binele (fericirea) [să fie] ca rouă; 
Câtă arină n-vale, Cât nisip [e] în vale, 


(1) Zanne, Proverbile, IX, p 828, 

(2) Culegere din jud laşi.—Vezi și Alexandri. Poezii pop. ale Rom.. 1908, 
p. 8-4. 

(3) Marian, Vräji, farmece, şi desfaceri, p. 41. 


Tine ca mine, | 
Ş-io ca tine. 

Punga ali tate; 

Câtă sprună n-casă, 

Ahâţi oamini pri measă; 


Variantă : 


Lună, lună noauă, 

Câtă arină n-vale, 

Punga ali tati; 

Tini ca mini, 

Ş-io ca tini. 
Variantă : 


Lună, lună noauă, 

lo ca tine, 

Tine ca mine, 

Barba ta până di chieptu, 
Barba mea până di pade! 


[Așă plină să fie] punga ta- 
tălui ; 

Cătă spuză în casă, 

Ataţia oameni să fie la masă; 

Tu ca mine, 

Eu ca tine, 


Lună, lună nouă, 

Cât nisip în vale, 

[Aşă să fie plină cu parale] 
Tu ca mine, [punga tatălui, 
lar eu ca tire! 


Lună, lună nouă, 

Eu ca tine, 

Tu ca mine, 

Barba ta până la piept, 
Barba mea până în jos. 


Fiind fată, cea care se adresează lunii, în loc de barbă, 


zice: 


Perlu a tău până di chieptu, 
Cusiţa mea până di padi. 


Variantă : 
Ghiini viniși, lună, 
Luna a Paştilui, 
Ndredzi n'aflăşi 
Ndredzi s-n-alăşi 
Di vâră oară, 
Ma ndredzi s-n-afli, 


Variantă : 


Lună, lună noauă, 
Dâ-ni pâne cu oauă, 
Sâ-ni-u bag tu mânică, 
Să-ni-u mâc Duminică! 


Bine ai sosit, lună! 

Luna Paştilor! 

Întregi (sănătoşi) ne-ai aflat, 
Intregi să ne laşi; 

La aaul 

Mai întregi să ne găseşti. 


Lună, lună nouă, 

Dă-mi pâne cu ouă, 

Să mi-o bag în mânică, 

Să mi-o mânânc Duminică! 


74 


Variantă : 
Lună, lună noauă, Lună, lună nouă 
Dă-ni câmeaşi noauă, Dă-mi cămaşe nouă, 
Să-ţi dau patru oaocă, Să-ţi dau patru ouă, 
Sâ-ţi li badzi tu mânică, Să le bagi în mânică, 


ă le mânânci Duminică, 
ă le bagi în făras, 


Să li mâţi Duminică, 

Să-ţi li badzi tu fraşi, 

Tra s-li mâţi tră Paşti; ă le mânânci la Paşti; 

S-li badzi tu tăpsie, å le bagi în tipsie, 

S-le-ai (sau: s-li mâţi) tră Stâ- Sä le ai (sau: să le mânci) la 
mărie! Si. Marie. 


Une ori, acela care spune versurile de mai sus, ține în 
mână două vase pline cu apă mu/ă, -neîncepută,- cu cari, 
mergând să le umple, nu priveşte la luna al Paşii (1). 

In vase se mai pun bani de argint faspri). La Vlaho-Cli- 
sura banii de argint se pun în buzunar, înainte de a se um- 
pleă vasele cu apă; aceasta, ca luna nouă să nu-l nimereas- 
că cumvă gol. Colacul sau pânea (cârvealia) nu lipseşte nici 
o dată, căci după credința Aromânilor, pânea e simbolul cel 
mai bun pentru îmbielşugare. 

După ce copilul adresează de trei ori una din formjullele 
de mai sus, merge în casă, unde toți membrii familiei gustă 
din colac. 

Credinţa populară pretinde că cine păstrează acest obi- 
ceiu, are să fii norocos în tot cursul anului; «binele nu-i va 
lipsi din casă şi luna, la anul, îl va găsi tot așă de bogat, 
după cum a lăsat pe copil». 

In celalt timp al anului, când nu vrei să practici obiceiul 
acesta, la fiecare lună nouă, să te păzeşti de a vorbi, căci 
îți va merge foarte rău, de oare toate lângorli—toate boli- 
le—se aruncă de femeile cari descântă, în luna nouă, sau 
cum se mai zice: când nișcă luna,—când mişcă luna sau 
când se aprinde luna, când prinde luna,—şi dacă vorbeşti, 
te apucă boala ce în momentul acela se aruncă în luna 
nouă» (2). 

(1) La Gropeşti, Macedonia, s> zice luna al Paşti, find ca obiceiul se prac- 


tică în prima lună nouă dinaintea Paştilor. 
(2) P. Papahagi, Din literatura poporană a Aromânilor, p. 753 4. 


Prin alte părţi, asemenea macedonene, «când iese luna 
nouă, înaintea Paştelui, fetele se strâng în curte cu un ghium 
(cană de metal; pe turceşte ibric) plin cu apă, cu o pâ- 
ne întreagă,—crăvealie,—şi cu un inel sau cu un minghiuș 
(cercel) de argint, şi zice: 


Lună, lună, nao 

Dâ-mi camaşe nao, 

S-ţi dau patru Mao, 

S-ţi li bagi tu fraşe (/ăraș), 
S-ţi li mâci tu Pașce (1). 


Prin unele părți din Bucovina, la lună nouă se păzesc ur- 
mătoarele obiceiuri : 

In întâia Duminică după lună nouă se dă leturghii la trei 
biserici cu nădejde că ori ce va gândi, i se va isbândi. Ast- 
fel urmează trei luni de-a rândul, ferindu-se ca să mânânce 
cevă în acele zile până la amiază, după care are voie să 
mânânce, însă numai mâncări de post. Prin alte părţi, «în 
Duminica cea dintâi, când e lună nouă, să plăteşti liturghii 
la biserică, sau să năimești anume slujbă, pentru ziua ce ur- 
mează îndată [după cea în care] s'a priminit lumina, şi ori- 
ce dorință are omul, orice cerere, pentru sănătate, noroc, 
traiu bun în casă sau orice,—ţi se împlineşte». Prin alte părți 
se crede că liturghiile plătite la lună nouă, ajută numai îm- 
potriva duşmanilor (2). 

Cel mai bun prilej pentru isgonirea ploșnijilor, sielnijilor 
sau păduchilor de lemn din casă, se crede că este în seara 
când se vede lună nouă. 

Prin unele părţi, când cinevă vede lună nouă zice: 

— Sănătate în casă și ploşniţele atară ! (3). 

Prin Bucovina, în această seară, unul din căsăni iese afa- 
ră și de lângă fereastră, strigă: 


Craiu nou în țară, 
Ploşniţile să piară 
(1) I. Neniţescu, Dela Rom. din Turcia europ. p. 525-—6. — Cosmulei, op. cit., 
p. 47: Când începe luna nouă, să ne lovim cu fer, ca să fim sănătoși. 
(2) Voronca, op. cit, p. 316—7. 
(3) Șezătoarea, XV, p 14. 


76 

Tot una câte una, 

Să nu mai rămâie nici una, 
Sau: 

Craiu nou în fară, 

Ploşniţile afară, 

Tot una câte una, 

Să nu mai rămâie nici una: 

Cele verzi, pe ferești, 

Cele roşi, pe uşi, 
Sau: 

Craiu nou în ţară, 

Să iasă 

Din casă 

Toate ploşniţile afară, 

Tot una câte una, 

Până ce n'o rămâneă nici una, 
Sau: 

Unul din casa cu ploșniţi iese afară, merge o dată de o- 

colește casa și apoi strigă unuia din casă: 


— Crai nou afară! 
Cel din casă răspunde: 
— Ce-om mâncă deseară ? 
Cel de afară: 
-~ Pâne și sare, 
Şi urmează : 
-- Dar ploşnitele ce-or mâncă ? 
— Una pe alta s'or mâncă 


Până la luna, 
Să nu rămâie nici unal 


Cel de-afară, iar mai ocolește o dată casa, și iar se ur- 
mează întrebările şi răspunsurile de mai sus. lar după a- 
ceasta, se mai face și-a treia oară acest lucru (1), 

Sau : 
Unul iese afară cu o bucată de pâne ori de mămăligă şi 





(1) Culegere din com, Vicovul de sus, Bucovina, de d-l P. Cârstean, 


_77 

cu puţină sare, încunjură casa de trei ori, aşează pânea pe 
fereastră şi strigă: 

— Craiu nou în ţară! 

Altul din casă îi răspunde: 

— Ploşniţile din casă afară! 

— Eu mânânc pâne cu sare! 

— Dar ploşniţele ce-or mâncă ? 


-— Ele s'or mâncă 
Una pe alta, 
Pân' ce-or rămâneă 
Numai cozile 
Dintr'însele! 


Sau: 
— Crai nou in țară, 
— Ploşaiţile să iasă afară. 
— Eu mânânc pâne şi sare, 
— Ploşniţele să se care 
Pân' la mare 
La 'necare! 
Sau: 
— Craiu nou în ţară! — Vom mâncă pâne cu sare. 
— Ploșniţele piară! — Dar ploşniţile ce-or mâncâ? 
-— Ce vom mânca în iasară 2 — Ele sor mâncă 
Una pe alta | 
Sau: 
-— Craiu nou în astă seară] Dar ploşniţile ce-or cină ? 
-— Ploşniţile să iasă afară | — Ele s'or mâncă 
Noi ce-om cina în astă seară”! Tot una câte una 
— Ce-o da Dumnezeu; i Pân' n'or rămâneă nici una! 
sau: 
— Craiu nou afară] Una pe alta 
— Ce ai mâncat aseară ? În cât n'a mai rămas 
— Pâne şi cu sare! | Nici cât un fir de mac 
-— Darploşniţile ce-au mâncat? in patru despicat, 
— Ele s'au mâncat In fundul mării aruncat! 


Unul, desbrăcat cu totul, încalecă pe-o cociorvă, încunjură 
casa de trei ori, se oprește la ușă, și zice: 


78 


— Craiu nou în fară: 
Când, altul din casă răspunde: 
—Să iasă ploşnițile pe uşă afară 
Tot una după una, 
Pân' n'or rămâneă nici una! 
Sau: 
— Craiu nou în țară! 
— Ploşniţele afară! 
Dar ce-or mânca ele? 
— la, S'or duce pe pâraie 
Și sor mâncă una pe alta. 


Unul, văzând lună nouă, strigă la cel din casă și acela-i 
răspunde: 


— Craiu nou în țară! Tot una 
— Ploşniţele toate afară, Câte una, 
Să iasă din casă, Păn’ n'a mai rămâneă nici una! 


Apoi, după ce repetă de trei ori aceasta, încalecă pe cor- 
ciovă, mătură sau lopată şi alergând, zice: 


leşiți ploşnițe afară, Cine-a bea şi-a jucă. 
Că craiu nou se 'nsoară leșiți voi şi veți mâncă 
Şi vă poiteşte la masă, Și veţi bea şi veţi jucă 
Că n'are cine mâncă Până ce veți sătură. 


Acestea se repetă în întâile trei seri de lună nouă (1). 
Prin alte părţi gospodina merge primprejurul casei de trei 
ori, cu cociorva în mână şi zice: 
—Craiu nou în casă, 
Ploşniţile afară să iasă! 


«Şi se duc, te curăţeşti de ele!» (2). 
Sau: 
Sănătate în casă, 
Și ploșniţile afară! (3). 


Despre aceste ploşniţe se crede că se iscă din pricină că 


A Marian, /uSectele, p. 488—42. 
(2) Voronca, op. cit, p. 316. 
(8) Zanne, Proverbile, LX. p. 828. 


79 


unele femei văruiesc casele, când e lună nouă, Lunea, Mar- 
fia sau Miercuria (1). De aceea, pe-alocuri se feresc de a 
vărui în aceste zile, când e lună nouă într'o zi de sec, iar al- 
te gospodina nu văruesc nici chiar dacă ar fi în zi de dul- 
ce (2). 

Tot cam astfel se urmează și cuisgonirea din casă a gre- 
ierilor. 


— Craiu nou în astă seară, Dar greierii ce-or cinà? 
— Să iasă greierii afară. la, s'or mâncă, 
Noi ce-om cină în astă seară? Tot unul, câte unul, 
— Cea da Dumnezeul Pân' n'o rămâneă nici unul! 
Sau: 
—Craiu nou în ţară, 
— Greierii din cas’ afară! 
— Dac’ or ieşi, ce-or mâncă? 
S'or mâncă tot unul câte unul, 
Pân n'or rămâneă nici unnl. 
Sau: 
Craiu nou în țară, Voiu da demâncare 
leşiți, greieruşi, afară; Dacă 'n casa mea 
Că pâne şi sare Mai muit nu ţi câlcă 
Şi 'ntr'însa nu veţi cântă! (3). 
Sau: 


Crai nou în ţară, 
Să iasă greierii afară! (4), 


Prin unele părți din Bucovina, tot cu acest prilej, se crede 
că se pot isgoni din căsă și șfabii sau rușii, insectele nu- 
mite periplanela orienialis, L., cari trăiesc prin bucătării, ziua 
ascunşi, iar noaptea îorfotind pretutindeni, 

O femeie iese afară şi prin fereasta deschisă, spune al- 
teia din casă; 

Craiu nou în ţară! 





(1) Morian, /nSectele, p. 432. 

(2) Zanne, Proverbile, 1X p. 308.— Voronca, op. cit, p. Blé: „In casă, la lună 
noua, să nu grijeşti. Dacă lhpeşti, se fac ploșniţi; cu lutul acela se aduc“. 

(3) Marian, /usectele, p. 541l- 2. 

(£) Dat. Rom. din com. Țepu, jud. Tecuciu. 


____80 
Cea din casă îi răspunde: 
— Să iasă şfabii afară! 
Și apoi: 
— Dar ce-or mâncă ei deseară ? 
— S'or mâncă unul pe altul, 
Pân' sa curăţi tot satul! 


In loc de întrebările şi răspunsurile acestea, se aude, de 
câte trei ori, şi următorul dialog: 
— Craiu nou în ţară! 
— Ce om mâncă de seară? 
—- Pâne şi cu sare! 
— Dar șşfabii ce-or mâncă ? 
— Ei vor alergă, 
Și se vor mâncă 
Unul câte unul, 
Pân' n'a rămâneă nici unul! 
Sau: 
deschizând în lături ușile locuințelor și poarta dela drum, 
și tot de trei ori: 
— Craiu nou în țară! 
— Să iasă toţi şfabii pe poartă afară 
Și "'ndată să meargă la iezit la moară! 


Alte ori, cel de-afară strigă: 
—- Craiu nou în țară! 


iar cel dinlăuntru îi răspunde: 


— Să iasă afară 

Toţi şfabii din țară, 
urmând: 

— Dar dac'or ieşi, 

Cu ce s'or hrâni? 

-— De asta nu-mi; pasă; 

Din ţară să iasă! 

Roslindu-se de trei ori. la fiecare dată, cel din casă aruncă 
afară câte trei ștabi din cei nouă pe care-i aveă prinşi mai 
înainte (1). 

W Marian, Insectele, p. 498 —5. 


8] 


Prin unele părţi din Ardeal, când e lună nouă, copii zic: 


Lună, lună, Cu o mâţă, 

Vârgălună, Cu o țâţă, 

leşi afară, fă lumină, Cu o scroafă de sămânță, 
Că se 'nsoură păducel ; Cu căruța bradului 

Și iea fata lui surcel, | "Naintea "'mpăratului (1). 


Ca să alungi guzanii, să mergi la lună nouă desbrăcată, 
cu cociorva în mână, să ocolești casa de trei ori și să zici 
când ajungi în prag: 

Craiu nou în casă, 
Guzanii afură să iasă! (2). 


Prin jud Tecuciu, fetele cari au părul scurt, pun o femeie 
darnică să li-l reteze puţin dela vârf, cu credință că astfel, le 
va creşte părul mare (3). 

Prin jud. Covurluiu, la lună nouă se culeg /eguinele şi tot 
atunci se taie hlujanii, ca să aibă gust bun la mâncare, să 
nu li se usuce beldia aşă de tare încât vitele să nu le mai 
poată roade cu ușurință (4). 

Prin Bucovina, grajdurile se curăță numai la lună nouă, 
ca să se înnoiască pământul şi să nu facă viermi (5). 

Dacă la Sf. Vasile va fi lună nouă, este semn că anul ce 
va începe. va îi secetos (6). i 

Prin foarte multe părţi, poporul are o mare teamă în sea- 
ra sau spre seara când va fi lună nouă. 

Prin unele locuri ardelene se crede că în acea noapte, pe 
la miez, umblă vâ/vele; copiii aprind lamarice,—un fel de 
plantă aspră, cu crenguțe ca ale bradului (7). 

Prin Bucovina se crede că atunci umblă s/rigoii cu un o- 
paiț în mână,—fiecare soiu de strigoiu,-—pe la lucrurile ca- 


(1) Impărt. de d-l P. Ugliş. 

(2) Voronca. op. cit, p. 978. 

(3) Dat. şi cred. Rom. din com. Podu-Turcului, înipărt. de d-l V. D. Gheor- 
ghiu. 

(4) Dat. și cred Rom. din com. Jorâşti, împărt. de d-l 1. C, Beldie. 

(5) D. Dan, Straja, p. :0. 

(6) Marian, Sărbătorile, I, p. 91—2. 

(7) Viciu, Glosar, p. 82. 


T. Pamfile,” Cerul și podoabele lui. 6. 


82 


rile suut rânduite: cel pe vaci, pe la vaci, ca să le iea ma- 
na, ș. a. (1). 

Prin jud. Tecuciu, lumea crede că cel ce umbă pe lună 
nouă, poate fi primejduit din partea lupilor (2). 

In această noapte ies din morminte cei ce-au murit prin 
înec (3) sau ștreang, şi caută să facă tot soiul de răutăți oa- 
menilor streini şi neamurilor lor, căci nimic nu-i poate opri 
în afară de sunetul clopotului la biserică și sfânta slujbă. 

«Inceputul lunei e începutul tuturor relelor; toate răutăţi- 
le, la începutul lunei se ivesc, şi ţin până se face slujbă la 
biserică, chiar dacă luna s'a primini! Sâmbată şi dacă acum 
s'a slujit, acum luna ceea este curată [și lumea] nu mai a- 
re de cese teme. Slujba potoleşte toate relele». 

«Dacă-i cinevă bolnav, boala se înnoeşie și se întărește. 
Copilul la lună nouă mai tare ţipă. Chiar visurile, atunci sunt 
mai rele. 

larna, când e lună nouă, strânge în ger iar vara e vânt, 
plouă. 

La lună nouă fac fărmăcătoarele farmecele cele mai rele, 
căci atunci au putere, pentru că ele, cu necurățenia umblă» (4). 

«Când e lună nouă, nu se cade să pomenești de nimic 
rău, căci atunci umblă ducă-se-pe-pusliu, toate relele. Zice 
că atunci umblă ciuma și holera; vorbesc între dânsele și 
se îndeamnă: 

— Hai să mergem, să vedem ce mai fac copiii noşiri! 

Ş'apoi numai ce auzi că cela a murit...» (5). 

Prin urmare, la lună nouă vorfi o samă de lucruri, cari nu 
lrebuesc făcute : 

Mai întâi, în casă nici nu trebue să se pomenească vorbe- 
le «lună nouă», ca să nu se spargă «din te miri ce», siră- 
chinile, oalele și celelalte hârburi (6). 


(1) Cred. împărt. de d-na E. Voronca. 

(2) Cred. Rom. din com. Ţepu. 

(3) Voronca, op. cit, p. 884: La lună nonă, noaptea, ies înecaţii şi trag şi 
pe alţii în apă ca să-i înece. 

(4) Ibidem, p. 314 5. 

(6) Culegere din com. Ţepu, jud. Tecuciu.—Zanne. Proverbie, 1X, p. 328.— 
Șezătoarea. VI, p. 38. 


83 


Prin Bucovina se crede că numai bărbatul poate aduce în 
casă vestea craiului nou zicând: «Craiu nou în fară», căci 
dacă ar face-o şi femeia, s'ar strică oalele și străchinile (1). 

Prin jud. Bacău se crede că se va dărâmă horna, dacă se 
pomeneşte de lună nouă (2). 

Când se vede, e bine să i se spună: 


Ptiu! ptiu! craiu vechiu! 
La dușmani, nou, 
Dar la noi, vechiu! 


căci dacă i se zice craiu nou, blastămă morții şi zic : 

— Dă, Doamne, craiu aşă de nou, cât ăi trăi! 

«Nici să zici că se vede, că plâng morții», şi e păcat. Tot 
mortul blastamă și zice: 

-— Dă Doamne, aşă să vezi cât vei trăi! 

Dacă i s'ar zice lună nouă, s'ar îmbolnăvi! E bine să isă 
zică : 

— Luna a fost veche şi e veche! (3). 

La lună nouă nu e bine să se facă sămănăluri, căci nu 
leagă (4). 

«De pui pepeni, toată vara tot înfloresc şi nu mai leagă. 
Dacă saimeni grâu, tot se coace şi se coace: pe la amiază 
zi mergi și fi se pare că e copt, [iar] când te uiţi seara, e 
tot verde; şi dimineața iar, și nu-l pofi nimeri cu secera- 
tul» (5). 


(1) A. Gorovei, Superstitii, p. 81. 

(2) Culegere din com. Larga, jud. Bacău, împărt. de d-l ©. G. Vartolomeiu: 
„Când îi craiu nou, să nu spui în casă, că se dârâmă: de ne spune cinevă, a- 
poi să ţinem tememic de priehiciu,--policioară,„—ca să nu cadă horna“. —A. 
Gorovei, Supersâiții, p. 81, 

(3) Voronca, op. cit, p. 614-5. 

(4) Zanne, Proverbile, IX, p. 318.—Șezătoarea, VI, p. 38. 

(5) Dat. şi cred. itom. dim jud. Covurluiu, impărt, de Păr, I. C. Beldie: 

„Luna de pe cer are un rost asupra sâmânții ce se aruncă în pământ cum 
şi asupra creşterii și rodirii. De aceea, sâmânţa tare (secara, porumbul, grâul) 
s'o sameni la pământ uscat, când luna este ĉn creștere; altfel, dai mâna cu sără- 
cia. Pe cea moale (in, cânepă, ovâsc şi toate oleioasele), în pământ moale, când 
luna e ên descreștere. Cânepa și inul, sămănate acum, cresc dese și scurte; al- 
tă dată. cresc lungi, dar rari. Sămânţa de toamnă se samănă după St. loan de 


84 


Ucrainenii cred de asemeni că sămânța pusă la lună nouă 
nu produce şi că «în deobşie, nimic să nu faci la lună no- 
uă> (1). 

Numai florile se pot sămănă acum, căci ele înfloresc toa- 
tă vara (2). 

Macedo-Românii, din potrivă cred că bucalele sămăuate 
la lună nouă, vor crește din sloată (3). 

De asemeni nu trebue să se răsădească nici pomi, căci 
dacă înfloresc, florile lor nu leagă (4) sau fac viermi la ră- 
dăcină plantele răsădite (5). 

Prin unele părţi bucovinene, dimpotrivă, se spune că la 
lună nouă e bine să se răsădească alłuanii, căci, câte zile 
se va întârziă peste începutul lunii, atâţia ani vor zăbovi și 
pomii cu rodirea (6). 

Ast-fel de credinţe le întâlnii și la Francezi, Germani, Rusi, 
Sârbi și Bulgari (7). 

La lună nouă nu se pun cloște la clocit pe ouă, căci cea 
mai mare parte din ouă vor ieşi limpezi, adică nu vor fe- 


cundă și deci nu vor scoate pui (8); dacă întâmplător vor 
scoate, puii aceştia vor chiscui toată ziua şi vor muri (9), 


toamnă, dacă plouă, iar dacă nu, să o sameni după pătrarul al doilea din lu- 
mina lui Septembrie sau Octombrie. 

Ceapa, usturoiul, ridichia, cartoful şi toate zarzavaturile, să le sameni înainte 
de secerea primului pătrar, iar sămânţele ce fac fructul în vârful paiului, să le 
dai în pământ după primul pătrar“. 

Cred. Rom. din jud. Dorohoiu, împărt. de d-l D, Furtună: „Când îi lună 
nouă şi începe să crească, să sameni acele plante cari au să crească în sus: iar 
când e luna plină, şi începe să descrească, să sameni acele plante, cari au să 
crească în jos, în pământ“, 

(1) Revue des traditions populaires, 1X, p. 422. 

(2) Voronca, op. cit, p. 316.—-P, Papahagi, Din lit pop. a Arom., p. 339. 

(8) Cosmulei, op. cit, p. 46. 

(4) Zanne, Proverbile, IX, p. 332. ~ Șezătoarea, VI. p. :8-P. Fapahagi, op. 
cit, p. 339. 

(5) Cred. Rom. din com. Țepu, jud. Tecuciu. 

(6) D. Dan, Straja, p. 52.—Cf. G. Ciauşanu, op. cit., p. 92.— Gorovei, Super- 
Sfiții, p. 73.— Ibidem, p. 87: despre cartofi. 

(7) Revue des traditions populaires, XXII. p. 302. 

(8) Cred. Rom. din com. Țepu, jud. Tecuciu. 

(9) Vorunca, op. cit, p. 315.—A Gorovei, Superstifii, p. 66. 


85 


sau nu se vor fine după cloșcă (1). Ca să nu chiscuie puii 
scoși din ouăle puse sub cloșcă la lună nouă, să pui și 
surcele sub ouă, zicând: 

Nu chiscuie ouăle; 

Chiscuie surcelele (2), 


Lemnele pentru casă sau alte întocmiri gospodărești, să 
nu se taie pe vreme delună nouă, căci este primejdie să | 
mânânce carii (3). 

Gunoiul se cară pe câmp numai la lună nouă, ca să se 
înnoiască pământul și să nu mai facă viermi (4). 

Ooamenii se feresc să-şi spele capul cu apă caldă, ca să 
nu le cadă părul (5). 

Nunlă pe această vreme nu se face. In casă nouă nu tre- 
bun să se mute nimeni şi nici un lucru de samă să nu se 
înceapă, căci nu va fi isprăvit cu bine. 

Dacă la Sf. Dumitru va fi lună nouă, va fi ger mare iar- 
na (6). 


3. LUNĂ PLINĂ, 


Lună plină sau lună veche se cheamă atunci când întrea- 
ga ei «faţă» se vede îndată după apusul soarelui. 

Prin unele părți «la trei sferturi de lună veche» se alun- 
gă ploşnițile din casă, frecând cu castraveti pe la crăpătu- 
rile podelelor (7). 

Dacă la Anul nou este lună plină, se crede că aceasta e- 
ste semn că anul ce se începe, va fi mănos (8). 

Dacă e lună ptină la S£ Dumilru, va îi zăpadă mare pes- 
te iarnă (9). 


(1) Cred. Rom. din com. Țepu, jud. Tecuciu. 

(2) Idem. 

(3) Idem. 

(4) A. Gorovei, Superstifi, p. 143. 

(5) Papahagi, op. cet, p. 359. 

(6) Cred. Rom. din com. Voiceşti, jud. Vâlcea, impărt. de d-l I, N. Popescu: 

(7) Șezătoarea, XV, p. 19. 

($) Marian, Sărbătorile, 1, p. 91-2. 

(9) Cred. Rom. din com. Voiceşii, jud. Vâlcea, împărt. de d-i I. N. Po- 
pescu. 





La lună plină, toate cele bune se încep, ca să meargă în 
plin: atunci se porneşte plugul şi se fac sămănăturile; a- 
tuni se ridică în furci casele noi (1). Boilul/, la lună plină 
să se facă (2). 

Copilul născut în lună plină va trăi în jăr/fă de toate, nu 
va duce, adică, lipsă de nimic (3). 

Copilul se'țarcă la lună plină, ca să fie bucuros, norocos 
și să-i meargă bine, «în plin». | se pune un ou răscopt la 
gunoiu,—într'un colț al casei, unde de obiceiu se stânge gu- 
noiul, — «întrun cChior/», şi dacă copilul se duce şi-l iea, e 
semn că se va înțărcă lesne, (4). A 

La lună veche unii postesc, ca să aibă parte de avere şi 
sănălale. 

Anumite practice medicale se fac numai «pe la sfârșitul 
lunei;» astfel se urmează spălatul și obloţitul pentru jupuieli 
cu burueni de jupituri (5). 

«La lună plină, să mergi cu toți copiii la biserică, să ce- 
tească preotul pe cap; la femei, acatistul Maicei Domnului, 
şi la barbaţi al Sfântului Nicolae, că e mare ajutor şi li se 
luminează mintea» (6). 

Românii bucovineni din Putna «îndătinează a sfinți sare, 
tărâţe și apă pe timp de lună veche, în contrast cu vecinii 
lor, cari fac aceasta la lună nouă. Aceste obiecte le ames- 
tecă apoj la o laltă şi le dau vitelor să le mânânce, ca ni- 
meni să nu fie în stare a le strică vacile şi a le luă mana, 
adică laptele» (7). 

Când e lună plină, nu se intră în casă cu bărdifa pe u- 
măr, căci se vor strică blidele din casă (8). 


(1) Cred. Rom. din com. Ţepu, jud. Tecueiu. 

(2) T. Pamfile, M. Lupescu, Cromatica poporului român, p. 19. 

(3) Jon Creangă, VI, p. 53. 

(4) Dat. şi cred. Rom. din com. Larga, jud. Bacău, împărt. de d-l C. Gh. 
Vartolomeiu.— Datina aceast o au şi Sârbii, cf. G. Ciauşanu, op. cit, p. 97. 

(5) Șezătoarea, XV, p. 11. 

(6) Voronca, op. cit, p. 317. 

(7) D. Dan, Mânăstirea și comuna Putna, Bucureşti, 1905 p. 151. 

(8) Cred. Rom. din Bucovina împărt. de d-l D. Dan. Gorovei, Superstifii, 
p. 243. 


87 

Lemnele nu trebuie să se taie la lună veche, căci le stri- 
că cariul (1). 

Casele să văruesc în zilele de post, când e lună veche; 
gospodina face aceasta cu mânile din dărăt, moliăind 
coajă de pâne, mălaiu ori altcevă, ca să scape de ploșni- 
je (2). 

Ca să scape de guzani, prin unele părţi din Bucovina se 
face următoarea vrajă: Seara, în asiinţilul soarelui, gospodina 
pune pe /runcher fundul de mămăligă, ceaunul, melesteul 
Și zice: 

— Oaspeţii mei sunt flămânzi; eu le aduc mâncare! 

A doua zi iea aceste lucruri, bate afară la îereastă și 
zice: 

Luna-i la sfinţit, 
Și oaspeţii mei la despărțit! 


Aceasta se urmează la trei sfârșituri de lumină (3). 

Copilul născut la lună plină, «va duce jăr/fă de toate,---nu 
va duce lipsă de nimic», ca și cel născut când luna este în 
creştere, ceea ce nu se va întâmplă cu cel născut când luna 
va îi în descreștere (4). 


4. „CÂTE':N LUNĂ, TOATE“. 


Despre petele cari se văd în lună, mai ales atunci când 
aceasta este plină, poporul nostru are o sumă de povestiri, — 
«câten lună»!|, «câten lună şin soare!» 


Cea mai răspândită credință este aceea că în lună se 
află chipurile a doi fraţi, unul fiind ucigașul celuilalt. —puse 
acolo de Dumnezeu, peutru ca lumea, văzându-le, să se fe- 
rească de acel neiertat păcat al fratricidului. 

Pe alocuri se crede că acești doi frați sunt Cain şi Abel, 
fiii lui Adam și ai Evei. Povestirile cari le-am aflat despre 


(1) Marian Insectele, p. 60. 

(2) Șezătoarea, |. p. 191-2, 

(3) Voronca, op, cit, p. 918. 

(H Cred Rom. din com. Principele Ferdinand, înipărt. de Păr. FI A. Dră- 
ghici. 


8 
dânşii, le-am arătat în Povestea lumii de demult, astfel că 
aici nu se mai pot înşiră (1). 

Prin jud. Tecuciu se crede că în lună se află doi fraji mo- 
can! şi-o mieoară, a căror povestire este următoarea: 

«Acei doi mocani, ca frați, sau înțeles împreună o samă 
de vreme, dar chiar mult de tot. nu, căci cel mai mare, prin- 
zând năcaz pe îrăţiorul mai mic, își puse în gând ca să-l o- 
moare, căci acesta, fiind mai harnic şi mai cumpănitor, își 
făcuse mai multe şi mai frumoase turme de oi. 

O mieoară află de gândul fratelui său si-i spuse stăpânu- 
lui cele ce știă, dar spusa ei, pări fratelui mic peste putinţă, 
căci sărmanul fecior nu-și puteă da crezare, cum pe lumea 
asta se poate ca un frate să ridice cuțitul asupra unui alt 
frate?! 

Dar păcatul s'a făptuit: fratele cel mai mic, cu mieoara 
lui, au fost uciși. Dumnezeu, ca să arate lumei icoană de 
spaimă, le-a pus chipurile în lună, ca lumea să le vadă, mai 
ales pe acea vreme când duhurile rele au mai multă stăpâ- 
nire asupra oamenilor, noaptea, ca văzându-le, să se întoar- 
ne la calea cea dreaptă. 

Unii îusă, adaugă că între cei doi frafi nu-i mieoara,ci un 
vas de lemn, pe care ucigașul îl ţine la capul fratelui său, 
ca să se umple de sânge și apoi să-l bea până în fund. 

Şi sângele curge, curge, și va curge fără sfârșit» (2). 

«Când căldarea va îi plină, atunci vor pică din ea trei pi- 
cure pe pământ, pământul se va aprinde şi va arde cu tot 
de pe el,—vremea de apoi» (3). 

Prin alte părţi se spune că fratele cel mic, ucigașul, poartă 
pe cel mare în spinare, ținându-i o căldărușă la nas, ca să-i 
adune sângele (4). 

Prin jud. Botoşani se povestește că odată sau luat întăi 


(1). Despre fiinţa lui Cain şi Abel în lună. cred şi Francezii (Revue des tra- 
ditions populaires, XVIL, p. 375 —P. Sébillot, Le cel et la terre, Paris, 1904, 
p. 2 ), Ucranenii (Revue cit, IX, p. 422), şi Rușii (Ibidem, XXII, p. 299)—A. 
Gorovei, Superstiţii, p. 168. 

(2). Spusă de fratele meu Vasile, comuna Pepu. 

(3). A. Gorovei, Superstifii, p. 168, 

(4). Ibidem. 


89 
la ceartă şi apoi la bătaie cei doi frați, după cari sau înjunghiat 
cu cuţitele. Dumnezeu, ca să pedepsească această răutate, a 
făcut din sângele lor Juna, pe chipul căreia se vede, mai a- 
les când este plină, capetele celor doi îraţi, cari stau aple- 
caţi unul spre altul. 

Cine sar uită printrun inel de cununie sau o basma de 
mătasă, i-ar vedea mai bine (1). 

Tot prin aceste părţi se crede că cei doi fraji gemeni, cari 
se dușmăniau de mult, s'au slrăpuns cu fepoaile împreajma 
unui car cu boi. Așă, laolaltă cum sunt, cu car cu tot, Dum- 
nezeu i-a pus în lună (2). 

Prin Bucovina se povesteşte că «erau de demult doi frați; 
şi sau apucat să cosească; da mâncare n'aveau nimică, de- 
cât un pădureţ sălbatec, acolo pe câmp. Cosesc ei ce co- 
sesc, mai mânâncă vreo două pădurețe, nu mai pot: au 
slăbit de tot. 

Lângă dânşii eră un stejar ; ieau și pun coasele în stejar. 
se pun jos la umbră și se culcă. 

— Mai coseşte şi tu, coasă, dacă pofi, —zic ei,—-că nouă 
ne trebue de mâncat şi de băut, și coasa de bătut! 

Coasa le zice și ea: 

— Eu aş così, dar şi mie îmi trebue de mâncat și de băut 
şi coasa de bătut. Şi nici eu nu pol! 

Sau sculat ei iară şi sau apucat de cosit,--ce-au cosit. 
Apoi au lăsat şi-au mers să puien stog. Dar erau flămânzi, 
că nu vedeau cu ochii. 

De o dată, ce i-a venit celui de jos în gând, de foame: a- 
pucă pe îrate-său cel de pe stog în furcă, ca să-l mânânce. 

Atunci Dumnezeu, văzând păcatul acesta, sa încrâncinat 
şi i-a luat cu stog cu totul, cum erau, şi i-a pus în lună; 
şami cine se uită prin basmă de matasă, vede bine toate» (3). 

Tot prin Bucovina se aude și următoarea povestire: 

«In lună sunt doi frați: unul erà bogat şi celalt sărac. Cel 
sărac a furat dela fratele său o leacă de fân sau paie, să 


(1) Voronca. op. cit., p. 619. 
(2) Ibidem., 
(3) Ibidem, p. 620. 


90 
dea la vite, căci n'aveă cu ce le hrăni. Şi fratele său, de ciu- 
dă, l-a apucat în ţepoiu. 

Dumnezeu i-a pus în lună ca semn: ce grozăvie sa făcut! 
Căci a îură, să dai la o vită, nici nu e păcat. Doar e dobito- 
cul lui Dumnezeu. Are s'o lase să piară? Sau omul, de ne- 
voie, de foame, dacă fură, încă nu e păcat: poate are copii 
și dacă nare de unde le da, îi va lăsă să piară? Numai a- 
cela ce fură şi vinde, are păcat, sau, dacă fură fără să aibă 
nevoie» (1). 

Prin jud. Tutova se aude următoarea povestire: 

«Erau o dată doi fraji. Unul erà drept și cu frică de Dum- 
nezeu şi făceă numai fapte bune,—şi de asta, toate îi mer- 
geau în plin.—iar celalt era om rău și ură de moarte pe fra- 
tele cel bun. 

Intro seară frumoasă, cu /ună plină, au plecat ei să se 
plimbe. Şi mergând ei aşà, fratele cel rău tot căută pricină 
de siadă cu celalt. Ceasul cel rău, se vede, că-i păşteă din 
urmă pe amândoi, că, din vorbă în vorbă, odată se ìnfuriă, 
şi luând o cioată din marginea drumului, îl pocni drept în 
cap. Când văză pârăul de sânge ce curgeă din capul tatălui 
său, se îngrozi singur de fapta ce a făcut și luă o căldare, 
ca să strângă sângele de pe jos. 

Dumnezeu, când văzi întâmplarea aceasta, deschise ce- 
rul și strigă: 

— Blăstămatule, ce-ai făcut? Am să vă pun în lună, ca în 
vecii vecilor să se știe de toți oamenii, păcatul ce aţi făcut. 

Şi îi ridică pe amândoi și îi puse în lună. 

Şi de atunci și până astăzi stau cei doi frați aşă cum i-a 
pus Dumnezeu, pentru a luă pildă oamenii ce mare păcat 
este, să ridici mâna asupra fratelui» (2). 

Prin unele părți se povestește că odată au pornit doi frați 
în ziua de Ciuda lui Arhanghel, ca să-şi facă stogurile cu 
ân. Alți oameni, văzându-i, le-a zis: 

— Nu mergeţi astăzi că azi e zi mare de primejdie; azi e 
Ciuda lui Arhanghel! 

Dar fraţii le răspunseră cu nepăsare: 


(1) Voronca, op. cit, p. 020. 
(2) Culeg:re din com. Florești, împărt. de d-ra Virginia Stan. 


91 


— Ce ne pasă nouă! Puteți să vă ciudiji voi cât vefi voi, 
că noi tot nu ne ducem! 

Şi s'au dus. 

Acolo la câmp, unul sa ridicat pe stog casă așeze palele 
de fân iar celalt a început să-i dea de jos fânul cu furca. Şi 
tot lucrând astfel, a greşit cel de jos şi aluat pe cel de sus 
în furcă, ucigându-l în chipul acesta. 

lar Dumnezeu, ca să dea lumii o pildă, luă chipurile a- 
cestor doi frafi şi le puse în lună (1). 

Prin jud. Dolj se zice că dintre doi frafi, cel mare a omo- 
vît pe cel mic. In lună se vede cum ucigașul ţine în spatele 
lui pe cel ucis. Din nasul acestuia curge în fiecare an câte 
o picătură de sânge într'o căldare pe care o fine ucigaşul. 
Când căldăruşa se va umpleă de sânge și se va scurge pe 
pământ, pământul se va aprinde şi lume astfel va pieri (2) 

Prin jud. Botoşani se spune că în lună sunt doi fraţi, din 
care unul este sorocit să bea veşnice păcură dintrun ciubăr 
pentru că a ucis pe fratele său (3). 


Credinţa că ìn lună sunt fre; fraji, o întâinim prin par- 
tea de miazănoapte a Moldovei: doi din fraji sunt ucigașii 
celui de al treilea : 

Odată au mers trei frați şi au mas înlro noapte la o fe- 
meie vădană. Peste noapte, femeia aceia având purtări uri- 
te, a păcătuil cu tustrei frații, fără însă ca să știe unul de 
ceilalți doi frați. 

A doua zi, văduva care făcuse mălaiu, dă o bucată celui 
mai mare dintre fraţi, iar acesta rupe o parte şi-o întinde 
celui mijlociu. Acesta zice: 

— Mulţămesc, că am: mi-a dat şi mie! 


(1) T. Pamfile, Sărbători/e de toamnă, p. 47. 

(2) Şt. St. Tuţescu, Taina äluia, P.-Neamţ, 1906. p. 33.—Zanne, Proverbe, 
IX. p. 45: In lună sunt doi fraţi: cel mic a omorît pe cel mare şi acum îl 
poartă în spinare, ținându-i o caldăruşă la nas, în care se scurge sânge.— O- 
tescu, op. cit, p, 66: Credinţă din jud. Ialomiţa; „petele de pe lună închipu- 
esc doi fraţi; cel mai mare, ucigând pe cel mai mic, îi poartă, ca pedeapsă. 
corpul în spinare, și în mână ţine o căldare, în care curge sânge din capul 
celui mort“. 

(3) Otescu. op. ct.. p. b6. 


92 


Intinde apei o bucată de mălaiu îretelui mai mic, dar și 
acesta îi răspunde ca şi mijlociul. 

Văzând fratele mai mare, că şi frații lui fuseseră văduvii 
pe plac, sau luat la sfadă şi sfada lor sa sfârşit priu moar- 
tea lui din mâna celorlalţi doi. 

In lună, se află chipurile acestor doi ucigași cari ţin un 
ciubăr plin cu sângele ce picură din trupul celui ucis (1). 


Prin unile părţi se crede că în lună se află doi copi, 
cari nu-s allcevă decât niște s/rigoi pretăcuţi în zvârco- 
laci. 

Prin unele locuri din Bucovina, în lună se zice că se 
află doi frați ce se bat cu coromâsla (3). 


«In lună,--după alte credinţe, — sunt frații ce se bat pe 
astă lume. Dacă bate fratele cel mic, pe cel mare, pe ceea 
lume stau în lună și acel mare ìl ține pe cel mic în spate, 
iar pe cel mic îl bat cu bicile de păcură acei ce pedep- 
sesc pe ceea lume» (4). 

Prin unele părți din Bucovina, se crede că «în lună sunt 
doi frați: unul stă pe pământ, |—jos] şi dă fân în car celui- 
lalt şi vorbesc: 

—Eu,--zice unul care-i mai iute,—să am puterea care o ai 
tu, aş îngheţă vițelul în vacă și coarnele din rădăcină la bou. 

Dar acela îi răspuude: 

— Ce folos, dacă nu poți să-ți arăţi puterea, căci atunci 
când e timp rău, noaptea e mică şi vine soarele de dimi- 
neafă şi încălzeşte pământul . 

Alţii spun că cei doi frați din lună se numesc Șrefan şi 
Pavel. Ei țin un ciubăr cu sânge, în care se toarnă sânge- 
le de la toţi cei ce mor atunci când li se iea sufletul. 

Prin jud. Botoșani se crede că în lună sunt doi ciobani 
cari fin un ciubăr de păcură (5). 

Prin iud. Prahova se zice că în lună se vede un cioban 


(1) Voronca, op, cit., p. 619, 

(2) Candrea, Densuşeanu, Speranţă, Graiul nostru, |, p. 297, 
(3) Voronca, op cit, p. 619. 

(4) Ibidem. 

(5) Ibidem. 


93 


răzemal în bâtă, care vorbește cu o femeie venită să ica a- 
pă dela fântâna care se află alăturea de cioban (1). 

Prin jud. Muscel petele din lună se crede că arată pe un 
cioban, cu târlele şi oile lui, care, după cum am văzut, pe 
când cerul eră aproape de pământ sa apucat și-a svârlit 
cu o baligă în ochii lunii de-a chiorit-o (2). 

In sfârşit, după unele spuse, în lună sar află Sf. Peiru 
de-a dreapta şi Sf Pavel de-a stânga (3). 


Se găsesc şi o sumă de credinţe cari spun că în lună 
nu se află decât un singur om. O frumoasă legendă arde- 
lenească urmează în aceste şire: 

«A fost o dată, în vremurile de demult, un boier bogat. Le 
mersese vestea bogățiilor sale peste nouă țări şi nouă mări, 
căci parcă adunase pe moşiile sale toate avuţiile pământului. 

Aveă un palat cu ziduri numai şi numai de aur şi cu tre- 
pte de nestimate, de făceau noaptea zi. cale de trei poști. 
Dară-mi-te alte bogății? Aveă fânaţe întinse ṣì moşii de nu 
le cuprindeă gândul omului, şi pe ele păşteau turme nenu- 
mărate, 

Şi era bun la suflet boierul, bun ca pânea albă, căci mi- 
luiă pe tot săracul, sătură pe tot flămândul şi pe tot lipsi- 
tul îl făceă cu casă şi masă. 

La acest boier, ci-că, veni întro zi un românaş ca să-i cea- 
ră vreun loc de slujit. Boierul, cum l-a văzut, i-a plăcut de 
el şi l-a dăruit cu prisosinţă. căci eră chipeş flăcăul şi-l a- 
veă pe vino'n-coace l-a dat un petec de pământ pe un deal 
și o turmă de mieoare, ca să aibă cu ce-și îndulci traiul. 

Flăcăul i-a mulțămit, şi-a luat turma şi doi câni şi plecă 
spre moşioara sa. Aici își clădi o colibă, ca să aibă unde 
să se adăpostească de vânt şi de ploi, închise un ocol de 
pământ cu gard pentru noptatul mieoarelor. 

Peste zi el era fot trist şi nu vorbiă cu nimeni, şi numai 
seara îşi vărsi focul inimii, doinind din îÎluieraşul lui de os. 





(1) Otescu, op, cf. p, 67, 

(2) C. Rănulescu-Codin, Legeade. p. 2: „Din vremea aceea şi până azi, Iu- 
na vede numai cu un ochiu“. 

(3) Zanne, Proverbile, |, p. 45. 


94 


Când începeă să cânte, mieoarele toate se adunau şi ascul- 
tau,duse, cu ochii holbaţi la ciobănaș. Ci-că așa duios ziceă 
el din cobuzul său, în cât şi vânturile îşi opriau mersul şi 
râuleţul din apropiere își țineă apelen loc, ca să ascuite. 

Dar cântecul lui eră atât de ademenitor. încât chiar şi oile 
din vecini se adunau la slâna lui și nu mai voiau să plece 
acasă. De aceea, începură ceilalți ciobani să se cam uite 
chioriş la el și să-l dușmănească, ba unii dintre ei îl ame- 
nințară că-l pârăsc la boier, dacă le mai ademenește oile. 

Bietul cioban vedcă că-i vinovat, dar nu se puleă ţine ca 
să nu doinească, căci fluierul eră singura:i mângâiere, 

Atunci, ciobanii din vecini, pismaşi cum erau pe român, 
merseră la boier şi dădură jalbă, că le fură oile. 

Boierul, se amări în suflet, când auzi că ciobanul îi răs- 
plăteşte astfel fapta lui miloasă, şi îl agrăi astfel: 

Ei bine, omule, nu ţi-e păcat de Dumnezeu să lăco- 
mești la averea altora, când ai oile tale şi pământ pe care 
pot să pască iarbă bună? 

Ciobanul căzu atunci la picioarele lui, şi plângând, îi zise- 

— Aşă e, măria ta, am greşit, dar nu cu voie, căci nu eu fur: 
oile, ci ele vin la mine. E un blăstăm pe capul meu, de ca- 
re nu mă pot deslegă! 

Auzind boierul aste cuvinte, i se făcă milă, şi cu toată su 
părarea sa, îi zise în dreptatea lui nemărginită : 

— Eu văd bine, că aicea e cevà la mijloc; povesteşte-rni tot 
din fir în păr! 

Atunci ciobanul, svântându-și lacrimile, zise: 

— Când am venit în ţara asta, n'am venit de flori de măr. 
Aveă doară şi țărișoara noastră pământ destul de mănos, și 
cu linereţele mele, aş îi putut să mi câștig şi acolo pânişoa- 
ra de azi de mâne. Dar nu mau mai răbdat locurile acelea 
nici o clipă şi atunci am fugit departe-departe de ele, până 
la curtea măriei tale. Așă mi-a fost scris, ca să cunosc eu 
năcazul cel mai mare din lume, şi de aceea trebue să su- 
făr și azi. Ascultă-mi, măria fa, căci vorbele mele nu sunt 
numai nişte vorbe goale, ci suni povestea amarului. Am a- 
vut și eu o dată parte, ca să cunosc fericirea pe pământ, în- 
drăgostindu-mă întro fală cum na mai fost pe lume. Un an 


95 


de zile am trăit amândoi zile de miere, când deodată mi s'a 
întunecat norocul. In orbirea roastră, uitasem să slăvim pe 
Dumnezeu, dela care ne-a venit binele, și atunci, el, mâniin- 
du-se pe noi, a trimis din senin o boală pe iubila mea, ca- 
re în trei zile a atins-o. Când erà pe patul de moarte, ea-mi 
zise: „Ţine, Stane, fluerul acesta, ca să te mângâi în chinul 
tău, şi roagă-te la Dumnezeu ca să ne ierte păcatele!“ Şi 
atunci a murit lăsându-şi numai ist îluieraş măiestru. Atunci 
am simţit că mă usuc de a'n-picioarele pe zi ce merge, căci 
fiecare locșor îmi aduceă aminte de ea. Şi am plecat de pe 
pământul unde mama mă născuse, și am ajuns aci, unde 
singura mea mângâiere e acest cobuz, din care cântă glasul 
ei. Și acum, mâniată, ială-mă pârit, că ademenesc oile veci- 
nilor cari vin cârduri-cârduri, când doinesc cu el. Dacă mă 
crezi vinovat, goneşte-mă, liipseşte-mă de ori-ce ajutor, --la- 
să-mi însă acest fluier! 

Boierul simţi că îl. podidesc lacrămile, şi muiai, zise: 

— Lasă, Stane, că oiu face eu dreptate! 

Şi porunci ca să îngrădească moșia ciobanului cu zid înalt, 
pentru ca să nu mai poată intră oile vecinilor pe moşia lui. 
Apoi chemând pe ciobanii ceilalţi, îi dojeni cu vorbe aspre 
pentru clevetirile lor. 

Aceștia mâniaţi atunci, se holăriră ca să pună cap vieţii 
românului. pentru care suferiseră ocară şi să-i iea fluierul 
maiestru. 

Pe la miezul nopții, când ciobanul încetase se cânte şi a- 
tipise binişor, se strecurară vreo câţiva dintre vecinii pizmă- 
oreți pe moşia lui, voind să-i răpuie vieaţa. 

Când însă eră pe-aci, pe-aci să-l lovească, un câne începu 
să latre şi ciobanul se trezi din somn. În mânia și amără- 
ciunea sa, smulse un par dela colibă şi învârtindu-l de-asu- 
pra capului, eră să-i facă una cu pământul, pe nevrednicii 
tâlhari. Dar aducându-și aminte de Dumnezeu, el le lăsă vi- 
eața, şi scârbit de locul acela, îşi luă parul pe umere şi porni 
la drum. 

Trei zile şi trei nopţi a umblat răule/ (1) prin codri, când pe 
la amurgitul zilei a patra, căză istovit de osteneală. Atunci 


0) Răsteț ? 


96 


se puse pe un plâns amarși îl rugă pe Dumnezeu să se în- 
dure de el și să-l iea de pe acest pământ urgisit. 

Domnului i se făcu milă, văzându-l pocăit în suflet, şi îl 
ridică prin văzduh, aşezându-l în lună 

Pe drum, ciobanul începi să mai zică o doină din glăsu- 
itorul său fluier, şi,—minune,— turmele de oi începură să se 
ridică prin văzduh, luându-se după cânt. 

Când însă ajunse la lună și puse mâna să se suie în ea, 
fluierul îi scăpă din mână și îi căzu în mare. Oile atunci 
rămaseră atârnate în aier, și tot cearcă de atunci și până în 
ziua de azi să ajungă la lună, care le dă mereu târcoale, 
însă în zădar, căci nu se pot înălță așă sus, și atunci încep 
să plângă amar,—și oamenii zic atunci că plouă. 

Şi de veţi uită în lună, veţi zări un om, uscându-și obiele- 
le de pe un par ce îl ţine pe umere. 

Pizmalicii vecini însă, n'au avut stare şi se luară cu bâte 
și topoare după cioban ca să-l omoare, însă luna nau putu- 
ț-o ajunge nici o dată. Dar Dumnezeu i-a bătut pentru nea- 
stâmpărata lor ură şi i-a blăstămat din neam în neam, ca 
de câte ori va luci lună plină pe cer, ei să se iea ca niște 
smintiţi după ea, cu topoare și cu bâte în mâni, și alergând 
peste dealuri și văi, să fie /unalici» (1). 

Prin jud. Neamţ, ciobanul din lună se socotește a fi Avel. 
El cântă din fluier înaintea oilor (2). 

Prin jud. Muscel se crede că în lună este capul lui Juda 
spânzurat (3) cum de altfel cred şi Francezii (4). 

Pe alocurise spune căn lună ar îi un cioban care-și usu- 
că obielele (5)--cum am mai văzul. 

Prin unele părți din Botoşani, poporul crede că în lună se 
vede Sf. Pelru cu un cal şi un ciubăr de sânge alături. Si. 
Petru a tot alungat calul şi acesta a fugit mereu, până sa 
oprit în lună, şi unde Dumnezeu i-a blagoslovit să rămână. 


(1) Sex. Til, Snoare, Braşov 1897, p 25-31. Voronca, op. cit, p. 614: Inlu- 
nă e un cioban cu oile. 

(2) Otescu, op. cit, p. 66. 

(3) C. R.-Codin, Legende, p. 107. 

(4) Revue des traditions populaires, XVIII, p. 375. —P. Sebillat, Le ciel et la 
Zerre, p. 19. 

(5) G. Ceaușanu, op. cit, p. 90. 


97 


Si. Petru a sângerat de mânie calul, iar din rana calului cur- 
ge sânge în ciubăr. 

Prin jud. Vâlcea, pe unde, după cum vom vedeă, se crede 
că luna a fost mânjită de soare cu baligă de vacă, spre anu 
fi așă de luminoasă ca dânsul, se crede că în lună se vede 
chipul unui cioban, care a curăţit luna de baligă, «că cerul 
eră pe atunci de dai cu mâna de el», adică foarte aproape 
de pământ (1). 

Prin Bucovina se crede că în lună este chipul unui ţigan 
care ar fi furat niște paie pentru o vacă a lui; «el a gândit 
că nu-l vor vedeă [oamenii], dar Dumnezeu l-a pus în cer, 
ca să-l vadă fiecare». 

Drumul ce e pe cer, calea robilor,— este dâra de paie 
carea curs din sarcina de paie furată de ţigan (2). 

Amintesc încă și o mărturie a mea, care până la un loc 
ne poate da o îndestulă lumină asupra chipului cum se 
pornesc povestirile și legendele: 

Eram mic, de şapte-opt ani. Erà într'o prea frumoasă noap- 
te de vară, între prășit şi secerat. Stăteam pe prispă afară. 
cu părinţii, şi nu știu cum; apuc pe un frate al meu mai mic 
și-l răstogolesc în bătătură. Mama, după obișnuita-i pedeap- 
să, ca să mă mai îmbuneze, mi-a arătat mândra față a lunii 
pline şi mi-a zis, cam astfel: 

— Uite, a fost o dată un împărat care aveă doi copii tare 
neascultălori. Intr'o zi, Dumnezeu a trimis trăsnetul din cer, 
care i-a trăsnit, iar apoi, le-a pus chipul, colo, în lună, să-i 
vadă toţi copiii şi să fie cuminţi! (3). 

În sfârşit, prin jud. Muscel se povestesc și următoarele: 

«Luna a fost foarte frumoasă și străluciă aşă de minunat, 
în cât Dumnezeu, dorind să păzească de păcat pe soare, 
fratele lunii, a mânjit-o pe unele locuri, întunecând-o și fă- 
când-o mai urită, ca să nu-i mai fie dragă soarelui» (4). 

(1) G. Ciauşanu, op. cit, p. 84. 

(2) Voronca, op. cit, p 620. 

(3) Cf P, Sébillot, Le ciel et la terre, p. 24: „Presque toutes les personnes 
qui à diverses époques, m'ont raconté des légendes de l'homme dans la lune. 
m'ont dit en effet qu'elles les tenaient de leur mère qui, à ia Suite de petits 
vols de fruits commis par eux dans le voisinage. leur montraint le larron et 


leur disaint son histoire“, 
(4) C. R.-Codin, Legende, p. 107,— Cf. G. Ciaușanu, op. cié, p 90. 


T. Pamfile, Cerul și podoabele lui. 


~] 


PARTEA III, 
INTUNECIMILE DE SOARE ŞI LUNA. 


După credințele poporului român de pretutindeni, întune- 
cimile sau înlunerecimile de soare, —cari se văd mai rar, 

şi cele de lună, se întâmplă din pricină că cinevă mâ- 
nâncă din aceste podoabe ale cerului. Dacă soarele şi 
luna nu-s mâncale cu totul, aceasta se datorește numai lui 
Dumnezeu mai în toldeauna, care sare la vreme şi le scapă 
de-o mistuire deplină, care ar aduce lumii un nou $i veşnic 
întuneric. 


Anlihârj,— Antecrist, cel ce va stăpâni o dată la sfârșitul 
lumii, caută din vreme în vreme să mânânce soarele şi lu- 
na, ca să rămână singur mai curând. Când însă se apucă 
de ros, sar stelele ce fac de pază. —Sf. Avram şi alte două, 
pentru soare, Sf. Magdalena, Sf. Varvara şi Sf. Maria pen- 
tru lună, şi le scapă din gura Antihârțului (1). 


După unele credințe bucovinene, întunecimile de soare şi 
de lună se datoresc diavolului. «EI, pe soare şi pe lună 
are mare ciudă, că ar vrea să le mânânce, și de aceea sunt 
câte o dată întunecimile. Mai ales de lună, căci luna e rece 
şi se poate apropiă». Îndată însă ce soarele sloboade raze- 
le sale, diavolul fuge. Fiindcă de soarele cel fierbinte ei se 
apropie mai rar, şi întunecimile de soare sunt mai rari. Da- 
că astfel de întunecimi nu sar ivi o sută de ani, diavolul 
ar peri din lume» (2). 


Dar cei mai mulţi Români cred că aceste întunecimi se 
daloresc vârcolacilor, numiţi şi svârcolaci sau vârco/agi (3). 


(1) Voronca. op. cit., p. 1142. 
(2) Ibidem, p. 1£i-— 8. 
(3) Marian, Naşterea la Români, p. 855. 


99 


a 


Macedo-Românii îi numesc la sing. vurcolac sau vurcu- 
làc (1). 

Ucranienii, ca şi noi, cred că vârcolacul,—pe care-i numesc 
vilcolac,— mânâncă luna şi soarele (2). 

După spusele unora, vârcolacii ar fi cânii lui Dumnezeu (3), 
nişte câni ca toţi cânii,—doi la număr, — sau niște ani- 
male mai mici decât cânii, niște balauri sau smei, niște 
ființe pocite, cu guri multe, niște s/ăfii sau pricolici (4). 

După credințele oltene, ar fi nişte păsări (5). 

După alle credințe, vârcolaciii sar fi făcând din s/rigoi, 
copiii născuţi din doi frați sau doi veri primari, cari au mu- 
rit nebotezaţi. Aceștia au coadă. 

După altele, sar fi făcând din copiii nebotezaţi (6) cari 
sunt sorociţi să meargă în iad. De milă însă, Dumnezeu îi 
preface în vârcolaci cari merg pe cer, până ce dau de lună 
şi o mânâncă (7). 

După unele credințe, vârcolacii ar fi dintre sufletele oa- 
menilor cari dorm noaptea (8). 

După ale altora, ar fi balauri făcuţi din copiii morți fără 
botez (9). Apoi: 

Ar îi nişte oameni-lupi «cari înghit luna și soarele» (10); 

Ar fi făcuți din copiii morți, născuți din părinţi necunu- 
nați (11); 

Vârcolacii se mai fac şi din tărâțele de făină, pe care oa- 
menii o cern Duminica (12); 

Ei răsar «din văzduh», când cel ce mestecă mămâliga, dă 
cu făcălețul prin foc; 


(1) Papahagi, Basme aromâne, p. 593, 

(2) Revue des traditions populaires, IX. p, 422. 

(3) Zanne, Proverbile, |, p. 45. 

(4) Otescu, op. cit. p. 67. 

(5) Cred. Rom. din com. Catanele, jud. Dalj, împărt. de d-l Șt, St. Tuţescu. 
(i) Sezătoarea, II, p. 45. 

(7) Marian, Nașterea, p. 77. 

(8) Candrea, Densuşsanu. Speranţă, Graiul nostru, 1, p. 165, 
(9) Șezătoarea, V, p. 171. 

(1) N. Păsculescu, L. pop. rom, p. 385. 

(11) Otescu, op. cit.. p. 67. 

(12) Șezătoarea, |. p. 187. 


100 


Când se află cinevă, care, măturând la sfinţitul soarelui, 
svârle gunoiul spre soare; 

Când dă cinevă cu făcălețul sau culișerul în foc (1); 

Când «torc femeile noaptea, fără lumânare, mai ales la 
miezul nopţii şi mai ales cu scopul de a face nişte vrăji cu 
firul tors astfel. Pe acel» fire stau vârcolacii, și acele fire se 
fac dela sine în calea unui vârcolac. Cât aceste fire nu se 
rup, vârcolacii rezemați pe ele suni puternici şi merg înco- 
tro vor; atunci ei atacă corpurile cereşti și rup cu dinţii din 
ele, şi așă rup și din lună pe care uneori o prefac toată în 
sânge; alte ori par'că nici nu mai rămâne. Dacă însă se ru- 
pe firul pe care stau vârcolacii, atunci ei își pierd puterea 
mai de tot şi se duc întraltă pare prin văzduh» (2). 

Prin jud. Prahova se crede că întunecimile de soare și 
de lună se datoresc unor lighioane cari, lrăind în aproprie- 
rea celor două podoabe cereşti, le văd zilnic și de aceea 
se încumetă şi caută să le sărute. In dorul lor, le... înghite, 
dar îndată îi scot mai frumoase de cum erau (3). 

«In Vâlcea, oamenii cred şi spun că sunt anume înși în- 
fre ei cari se numesc vârcolaci, fiincă sufletul lor e vârco- 
lac. Pe aceștia îi bănuesc ei după figura lor palidă și usca- 
tă şi după adâncul lor somn în care, cred ei, suitetul le ie- 
se şi merge la lună de începe s'o mânânce. Se crede că, 
nu numai în timp de eclipse mânâncă vârcolacul luna, ci şi 
când discul lunii este roșşietec, arămiu. Sângele lunii, cred 
ei, scapă atunci pela chiotorile gurii vârcolacului, şi se re- 
varsă peste tot discul ei. 

Când sufletului de vârcolac îi vine chef să mânânce pu- 
țin din lună, omului, care are un astfel de suflet, îi vine în- 
tâiu o picoleală (4), şi apoi o nesăbuită poftă de a dormi, 

(1) Cred, Roin. din Boroaea-Suceava, împărt. de d-l V. Popescu. 

(2) Otescu, op. cit, p. 67 8.—Voronca op cit, p. 1070: Noaptea la lună, 
să nu torci, căci strigoii se urcă pe fir la lună şi o mânâncă—Cred. Rom. din 
com. Ţepu, jud. Tecuciu: Femeile nu trebue så toarcă la lună, din pricină că pe 
lumea asta sunt fraţi cari greşesc şi fac copii. Acestia sunt vârcolacii cari se suie 
pe firele toazse şi ajung la lună de-o mânâncà.—/on Creangă, VI, p. 109, cred. 
din Bucovina: Noaptea nu e bine să torci Ja lună, fără lumânare, căci pe aţa 


ceea se suie strigoii şi vârcolacii la cer. de mânâncă soarele şi luna. 


(3) Otescu. op. cit, p. 69. i a 
(4) Poate că piroteală. în Moldova, picofeală însemnează  chicofeală, râs pe- 
înfundat: verbul, a picofi, în pronunție curentă: a chicotì. 


101 


de parcă n'ar fi dormit o săptămână de-a rândul. Suiletui îi 
sboară atunci la lună şi el rămâne ca şi mort. Dacă scoli 
sau mişti pe vârcolacul adormit, el rămâne adormit pe veci, 
căci sufletul, revenind din lungul său drum, nu mai găsește 
în acelaş loc gura prin care a ieşit, casă poată reintrâ»(1). 

Unele femei, ca să nu se întâmple toate acestea, se feresc 
de a toarce Marţi seara (2). 

Vâreolacii nu pot dovedi luna, fie din pricină că aceasta 
fuge repede, fie din pricină că ei se satură și cad, cum ca- 
de lipitoarea de pe om, după ce sa umflat sugând sânge. 

Vârcolacii,—cânii lui Dumnezeu, după credințele musce- 
lene, vor să mânânce numai o parte din lună, și anume a- 
cea pe care stă Cain, ucigașul lui Abel (3). 


Când se întâmplă întunecimea, prin unele părţi, oameni 
trag clopotele de la biserici, «fac sgomot cu cleștele, îrigări 
pirostii şi fiare, în de obşte (4), bat în tingiri sau în tăvi, 
trag cu puştele; ţiganii lăutari cântă cu vioarele şi instrumen- 
tele lor lăutărești (5),—întocmai cum fac şi Tafarii din Rusia 
cari «încep să facă un sgomot grozav, bătând în farfurii de 
aramă, trăgând cu pușca şi strigând cât pot, ca să goneas- 
că duhurile rele şi să scape luna care le este aşă de scum- 

Pe lună, o pot scăpă repede de vârcolaci, dacă ar chiui 
unul care se află afară din Sâmbăta trecută adică acel ca- 
re n'a intrat în casă de cel puţin din Sâmbăta de dinaintea 


(1) G. Ciauşauu, op. cit. p. 100- 10i. 

(2) Șezătoarea, VI, p. 59. 

(3) C. R.— Codin, Legende, p. 107. 

(4) Dat. şi cred. Rom. din Hălăngeşti-Zaicoiu, jud. Dolj, împart. de d-l N. 
|. Dumitraşcu: „In timpul eclipselor de lună sau soare, oamenii zic că vârco- 
lacii îi mânâncă, şi ca să-i scape. fac sgomote cu frerofinei. 

(3) Otescu. op. cit., p. 68. Cred. Rom. din com. Catanele, jud. Dolj, împart. 
de d-l Şt. St. Tuţescu: Oameni dau chiot. ca să se sperie vârcolacul. — Graiul 
nostru, |, p, 967: E bine sa tragi clopotele, saprinzi smirnă şi tămâie şi să te'n- 
chini, şi să toci prin casa şi să trăncăneşti tiiiucile, ca să nu piara luna de tot — 
Ibidem, p. 293: se trag clopotele şi se bat două fiare. Pentru comparații, ef. 
Ciauşanu, op. cit, p. 102 şi urm. 

(6) Revue des traditions populaires, XXH, p, 30. 


102 


zilei în care s'a întâmplat întunecimea (1). 

Prin unele părţi se aprind prin case lumânările dela Paşti, 
și se fac rugăciuni (2). 

Macedo-Românii cred că atunci când piere luna, vesteşte 
pieirea păgânilor ; aceasta se arată și atunci când luna îşi 
schimbă coloarea (3); atunci fac femeile început la lucruri- 
le lor de samă, cu socotință că le va merge bine (4). 

Pe soare se crede că îl scapă din gura vârcolacilor, leul 
pe care soarele umblă pe cer (5). 

Cel se se naște într'o zi, în care a fost o astfel de întu- 
necime, i se pune numele Vâicu, sau de e fată, Vâlca (6). 


In privința întunecimilor de soare, se crede mai pretutin- 
deni că acestea sunt arătări prevestitoare ale lui Dum- 
nezeu, despre cumpenele ce se vor întâmplă pe lume, pen- 
tru a osândi necredința şi ticăloşia omenească. 

Prin jud. Prahova se zice, atunci când Soarele ajunge lu- 
na, că Dumnezeu, ca să nu-l lase s'o vadă, îi intunecă faţa, — 
o socoţință care mai curând stă în legătură cu următorul ca- 
pitol,—«Dragostea soarelui pentru lună»,-decât cu fenomenul 
eclipsii, cum cred alţii (7). 

Pe alocuri se crede că înlunecimea de soare se întâmplă 
din pricina că acest ochiu al lui Dumnezeu, înspăimântat 
de câte le vede pe pământ, îşi întoarce cu groază faja dela 
noi (8). 

Cumpenile, pe cari întunecimile de soare le vestesc, sunt 
răsboaiele, răsmerifele (9), secerele şi boliștile (10). De 
ele se înfricoșează mai mult poporul, și de aceca, când se 
întâmplă, zic: 

(1) Dat. şi cred. Rom. din com, Catanele, jud. Dolj, împărt. de dl Şt. St. 
Tuţescu, 

(2) Otescu, op. cit, p, 69. 

(3) Cosmulei, op. cit, p. 46. 

(4) Ibidem, 

(5) Otescu, op cit, p. 68 

(6) Dat. şi cred. Rom. din com. Catanele, jud. Dolj, împărt. de d-l şt. St 
Tuţescu, 

(7) Otescu, op. cit, p. 68. 

(8) Ibidem, p, 69. 

(9) Șezătoarea, VI, p 38 şi 53. 

(10) Cred. Rom. din com. Țepu. jud. Tecuciu. 


103 


— Soarele să fie, unde-o îi; pe lună so mânânce vârco- 
lacii! (1). 

Macedo-Românii, potrivit împrejurărilor locale, cred că în- 
tunecimea de soare prevesteşte că creștinii sunt în mare pri- 
mejdie (2). 


Vor îi toate aceste superstiții rămase din culturi păgâneşii; 
ele se înlăresc însă şi prin scrierile creştine cari pun înlu- 
necimile de soare mai ales, întotdeauna în legătură cu sfâr- 
şitul lumii sau cu patemile Mântuitorului. 

La sfârşitul lumei, «soarele va îi întunecat şi luna nu va 
da lumina ei, şi s/elele vor cădeă din cer, și puterile ceru- 
rilor vor fi sguduite» (3). 

lar când Domnul nostru Isus Hristos și-a dat Duhul pe 
cruce, «dela al şaselea ceas se făcù întuneric peste tot pă- 
mântul până la al nouălea ceas» (4). 

Tot astfel încheie și următorul colind ardelean : 


La cea piatră răzimată, Pe cruce de brad l-or pus, 
Maica sfântă-i supărată, Cu sulița l-or străpuns, 
Vin trei îngeri şi-o întreabă: Apă şi sânge a curs. 

— Ce eşti, Maică, supărată? ȘI-L luară şi-l sburară, 

— Cum să nu fiu supărat, Sus ca cer îl ridicară, 

Că cu ochii m'am uitat, Plânge maica şi se îrânge, 
Pe Hristos mi l-or luat, Și inima-i noată'n sânge. 
Mi l-or luat şi mi l-or dus, Luna fața și-a schimbat, 

La curţile lui Pilat, Soarele s'a'ntunecat (3). 


Că înlunecimile de soare și de lună au adus în totdeau- 
na spaimă în noroade, este în deobște cunoscut: 

«Să se ştie de căndi au perit luna, Viniri în luna lui Făuraru 
în trii zile, în ziao de sămiaz (6) sar pe la mezul nopţii. Atunce 
au fostii mare frică pe la tot omul care să teme de Dumne- 
zău, Fericit care au găndilii la Dumnezau atunce, că Dumnezău 

(1) N. Păsculescu, op, cit, p. 111. 

(2) Cosmulei, op. cit, p. 47. 

(3) Matei, 21 T. Pamfile, Sfårşitul lumii, p. 55: Stârşitul humi se va in- 
cepe cu o întunecime de soare, caci îl vor mâucă vârcolaci. 

(4) Mateiu, 27  Mareu, 15, —Luca, 23. 

(5) Impărt de d-l P. Ugliş. 

(0) ? 


104 


cel sfăntă, văzându atâte multe căte spurcăciuni sănti pre pă- 
măntă, Dumnezău sfăntul arată multe sămni pre pământu, şi 
ominii nu să mai pocăi şi nu vădă că Dumnezău tot şi arată 
sămnili, Nu multă vreme de căndiă au peritii soarile şi s'au 
cutremuratii pământul, să fii cutremurată ca jumătate de 
ciasu. Şi atuncea căndi au perit luna, au tras clopotul pi la 
mezul nopți, şi cine l-au auzită sau mirată ce este, că oa- 
mini săntă proști. Și eu ami scris că atunce învățami la 
podobie. Eu a scris, Vasăle Marcociu, căndă șidemi la Pră- 
jăşti» (1). 


(1) L Bianu, Catalogul manuscriptelor româneşti. |, p. 353. 


PARTEA |V. 
DRAGOSTEA SOARELUI PENTRU LUNA. 


Pe lângă credința că soarele e bărbat iar luna este ne- 
vasta lui, dintra căror împerechere sau născut s/elele, în- 
tâlnim şi o altă credință cunoscută de întreg poporul româ- 
nesc, care ne arală pe soare şi pe lună ca frafi, că soare- 
lui i-a fost dragă luna, că a vrut s'o iea de nevastă, cu voie 
fără voie, şi că anumite împrejurări l-au împiedecat. 

Împrejurul acestei credințe, poporul român are și o sumă 
de povestiri, foarte înteresante, pe cari le înşirăm în cele de 
mai jos. 

Întâia povestire se aude prin jud. Prahova în următoarea 
cuprindere (1): 

«Soarele, când a fost să se însoare, na găsit altă soţie 
maı potrivită pentru el, decât pe soră-sa luna, pentrucă eră 
cea mai frumoasă făptură, fiindcă erà între fecioare, cum eră 
el intre flăcăi, şi prin urmare a logodit cu dânsa. 

lar când a fost la nuntă, ariciul o strâns mormane de pul- 
bere la curtea soarelui. Şi întrebat fiind ariciul de logofefii 
acestuia, că de ce face aceasta, el a răspuns: 

— Pentru ca să mânânce caii nuntaşilor! 

Logofefii atunci i-au zis: 

—- Apoi, pulbere să mânânce caii? 

— Da,—răspunse ariciul,-- pentrucă dacă a ajuns timpul ca 
să iea frate pe soră, Dumnezeu nu o să mai plouă ca să 
crească iarbă pentru vite şi prin urmare, caii trebue să se 


(1) Am pomenit la locul cuvenit credinţa musceleană care spune că Dum- 
nezeu şi-a dat samă despre o viitoare dragoste dintre soare şi lună şi că pen- 
tru a o preîntâmpini, a mânjit pe-alocuri luna, ca să nu fie aşă de frumoasa, 

şi prin urmare aşă de draga soarelui. 


106. 


învețe de pe acum, să mânânce praf, ca să nu le vină greu 
mai pe urmă! 

Auzind logoieţii acestea,au spus soarelui, şi acesta, de fri- 
că, na mai luat pe lună. Şi de atunci, ei nu sau mai înlâl- 
nit, fiindcă i-a despărțit Dumnezeu. 

lar ariciul, pentrucă a făcut acest bine, se zice că e păcat 
să-l omorim» (1). 

Această povestire, mult mai bogată în amănunte și mult 
frumos scrisă, o aflăm şi în jud. Mehedinţi, în următoarea 
cuprindere : 

«Ci-că, fârtate, în vremea de demult, când de abiă urzise 
Dumnezeu pe oameni, pe soare începuse să-l bală vânt de 
însurătoare. Îşi uilase, drăguţul de el, datoriile cu cari fusese 
hărăzit de Cel-de-sus. Pe unde treceă cu carul lui de foc, 
eră chiu şi vai de cele ce se înfâmplau pe urma lui. Când 
se lăsă din goana cailor mai aproape de pământ, şi atunci 
eră prăpăd de friploare; când se ridică sus, în slava cerului, 
şi atunci îngheţă paserea în sborul ei. 

Dumnezeu, uitându-se atunci într'o zi prin fereasta cerului, 
rămase uimit de cele ce făceă soarele în calea sa. Tot ce 
făcuse el pe pământ cu atâta sudoare, eră acum în flăcări. 
Repede chemă doi paznici dela ușa raiului, le dete doi cai 
înaripaţi și-i trimise să cheme pe soare la el; ci-că în zina 
aceea se înnoptase mai de vreme ca ori când... 

Dar bine, fătul meu, eu te-am pus să luminezi pămân- 
tul, dar să nu strici ce am făcut eu! -zice mâniat Dumnezeu. 
Doamne, iartă-mă de cele ce am făptuit! Nu mai ştiu 
pe ce pământ mă aflu de focul ce mă arde pe suflet, Iaca, 
iubesc şi eu o mândră crăiasă! — răspunse smerit soarele. 

— Şi mie nu mi-ai spus nimic? Faci aşă de capul tău? 

Apoi, vezi, eu suni şi bun, dar şi când mă necăjesc,nu mai 


(1) Otescu, op. cit, p. 63 +. unde se adaupă şi aceasta reflexie: „Pe cât se 
vede, în închipuirea poporului, ariciul e un fel de filosof, cum crede poporul 
pe filosof, adică a toate ştintor şi modest, care își vede de filosofia lui retras de 
restul lumii, sau tăcut cât e în lume, aşă că nu întervine decât când crede el că 
trebue, plin de o morală desăvârşită, şi pe care o exprimă mai bucuros prin 
pilde, ca să nu jigneasca pe nimeni, să nu spuie cât ar trebui, ci să lase a se 
înţelege mult mai inult decât are el aierul că vrea sa spuie‘. 


107 


poţi aveă potrivă înainte-mi! Şi cine e acea fată pe care tu 
o iubeşti ? 

-- Luna, Doamne! 

-— Cum, pe soră-ta s'o iubeşti tu? Sânge din sângele tău? 
O, nelegiuitule ce ești! Nu fe gândești la păcatul ce faci? 

— Mam gândit, Doamne, dar nam ce face. Nouă ani de-a 
rândul am colindat pământul în lung şi curmeziş şi de po- 
trivă-ini tot n'am găsit. Eu o vreau pe ea, măcar orice mi-ai 
face luminăţia ta! 

— Bine, aşă să fie, văd eu cât eşti de nesocolit, dar ina- 
inte de-a te duce să pregăteşti nunta, aide cu mine prin iad, 
să-l colindăm dintrun capăt în altul, prin toate văgăunile lui, 
să vezi și tu cât sufăr ăia cari sau ţinut cu surori-sa, capoi 
pe urmă, să nu-mi bagi vină de nimic! 

— Fac, Doamne, aşi cum îmi zici, însă orice ar îi, eu tot 
nu-mi calc cuvântul. 

Și purceseră spre iad. Ci-că de ziua aceea, noaptea a fost 
lungă de tot! Se ziceă că nare să mai fie lumină! Oamenii 
dormiau zi, dormiau noapte, apoi se deşteptau, mâncau şi 
iar se culcau; apoi iar se sculau și ziuă totnu se mai făceă. 
Chiar dobitoacele se săturaseră de atâta somn și odihnă. 

Cum intrară în iad, Dumnezeu şi soarele pe dată fură is- 
biți de o duhneală; şi cum întorceau capul, din toate părţile 
se auziau gemete şi fipete de durere. Prin mijlocul iadului 
curgeă o apă nămoloasă și puturoasă. În această apă o mul- 
time de oameni se luptau să scape de droaia de şerpi ce, 
încolăciţi de grumazul lor, abiă îi lăsă să răsuile. Aceştia e- 
rau cei ce se bucuraseră de lacrămile văduvii și banul săra- 
cului! Strigătul lor te înfiorau. Şi cu toate acestea, nimeni 
nu le da nici un ajutor. 

Mai departe, în nişte piulițe înroşite în foc, erau pisate cu 
un pisălog femeile cen vieaţa lor necinstiseră siințenia (1) 
casei. Ele sbierau in gura mare: «iertaţi-ne, iertaţi-ne, că nu 
mai facem !», și cu toate acestea, nici la ele nu se uitau 
nimeni. 

Soarele priviă mirat către ele, şi frica ce-l cuprinsese, îl 
făcu să tremure. Dumnezeu, văzăndu-i, zâmbi puţin şi coti 


(1) In text: necinstiseră ruşinea casei... 


108 


pe un drum, unde eră mai înfunerec, de nu se zăriă nimic, 
şi se îndreptă spre locul unde erau chinuifi cei ce se ieau 
cu surorile lor. Pe deasupra lor se auziă într'una, un fålfâit 
de aripi, şi din când în când, fipete prelungite ce spintecau 
aierul. Soarele nu mai puteă de frică să nu rătăcească, şi 
apucă pe Dumnezeu de mână. 

Vru să vorbească, însă nu pută. 

Și cum drumul începuse a fi pietros, şi puţin ocolit, de-o- 
dată văzu la capul lui un cuptor mare, din care ieșiau limbi 
de foc. Înăuntru lui se zăriau nişte trupuri, ce erau aruncate 
fără milă cu nişte căngi lungi şi încârligate, unde bâlbăra 
şi dogoarea eră mai mare. Soarele se  iniioră şi mai tare, 
şi nu se putù opri fără a zice: 

-— Ce e aici, Doamne, de căsneşte așă rău pe nenorocilii 
ăştia ? 

-— Ce să fie! laca nişte nelegiuiţi ce s'au luat cu surorile 
lor! 

Şi nu isprăvise bine vorba Dumnezeu, când dracii începu- 
ră să scoată cu căngile lor încârligate pe unii afară din cup- 
tor, îi puse fără a luă samă la scrâşnitul lor pe niște mese 
de fier înroşile în foc, şi-i înțepeniră ca să nu se mai mişte, 
cu cârlige muiate în otravă. lar când de durere da să zică ce- 
vă, de-o dată, dracul, din un ceaun de fier, le turnà pe gură 
plumb topit şi astfel le amorţiă vorba neisprăvilă! 

— Doamne, Doamne,-—zise soarele plângând de milă, mare 
ţi-e puterea ta, de ce nu-i ierți pe sărmanii ăştia de chinu- 
rile ce le mai au? Cu ce {i-au greşit ei? 

— Cum să-i iert? Atunci de ce te-am adus aici? Aşà de 
forile mărului ? laca, una ca asta! Eu mă osteniiu până acum 
să-ți arăt ce te aşteaptă, şi tu ce-mi vorbeşti! 

Fie, Doamne! Dacă tu eşti nestrămulat în poruncile 
tale, eu nu pot părăsi pe sora mea. O so ieau de soție, şi 
ce-o îi să fie! O să îndur şi eu necazurile nenorociţilor ăstora, 
şi apoi, câte zile oiu aveă, n'oiu fi nebun să stau neînsurat, 
dacă nu-mi găsesc alta potrivă mie. Vreau şi eu să fiu în 
rândul lumii ! 

Bine,—zise Dumnezeu, să nu zici că nu fe-am sfătuit! 
lată, copilul meu, de povăţuit te-am povățuit, de probat ţi-am 


109 


arătat probă,—văzuşi pe nenorociţii ăştia,—şi când ţi-o veni 
rândul şi fie la chinurile astea, atunci să nu zici „iartă-mă, 
Doamne“ şi multe alte minciuni! Pentru line, află, am pre- 
gătit alte suferințe şi mai grele; şi dacă tot cutezi, am să le 
fac şi mai rele! 

-- Şi mai rele, să fie, Doamne, am să le rabd. Ce-o să 
fac? Mi-a venit rândul însurătoarii. Toţi flăcăii născuţi cu 
mine odată, sau însurat de atâţia ani, numai eu am rămas. 
Am ajuns de râs în fața lor. Imi zic că nu sunt om, şi mul- 
te altele. Chiar sfinții au început să-şi bată joc de mine. Zic 
că sunt vrăjit! 

Şi tot rugând soarele pe Dumnezeu, purceseră îndărăt şi 
ieşiră din iad. Ci-că, atunci când a ieşit din iad soarele lui 
Dumnezeu, se zice că a fost așă de tare lumina, că cei ce au 
fost pe afară prin bătătură, au căzut jos ca orbiţi. Lumea 
începuse a uită cum e lumina. 

Veni și ziua nunţii! Din toate colțurile pământului, împă- 
rații mici şi mari o porniră din crăiile lor, cu tot ce aveau 
mai bun în fara lor. Pe caii cei mai vestiți din hergheliile 
lor, aduceau saci mulțime, plini de nenumărate prezenturi pen- 
tru nuntă. Inele de aur, pietre nestimate, smaragde, rubinuri, — 
toate erau cărate cu prisosință, zi şi noapte, la vestitul palat 
al soarelui! Din zori pâră în seară nu mai conteniau curţile 
domnești ce sosiau rând pe rând. De-abiă mai încăpeau oas- 
peţii în palatul de cristal al soarelui. Incepuse să-i găsdu- 
iască şi pe câmp, sub corturi de verdeață. 

Sosiră împărați de unde nici cu gândul nu gândiai. Erà o 
mândreţe, Doamne, de ce vedeai! Fel de fel de îmbrăcă- 
minţi, fel de fel de podobi pe ei; străluciau de sus până jos 
în nestimate. D'apoi domniţele lor, apoi crăiesele lor, ce mai 
mândreţe pe ele; nici nu le puteai vedeă, fără a rămâne pe 
loc înmărmurit! 

Toate își aveau părul resfirat pe spate şi prins în nenu- 
mărate ace de aur,cu nestimate în capul lor. Cele cu părul 
bălaiu ca spicul grâului copt, Doamne, Doamne, zâne erau, 
nu altcevă! Ce să vă mai spuiu ce a fost! Eu ştiu că ce-am 
văzut, să trăesc încă de zece ori alâi, și tot nam să mai văd! 

Erà un bielșug apoi de voinici, îmbrăcaţi în haine de o- 


110 


țel de sus până jos, ce purtau la brâu sabie și cuţit, ce aveau 
mânerile săpate în oase rare şi umplute cu bielșug cu aur şi 
pietre scumpe. Călcau mândri prin poienile înverzite şi se 
uitau cu drag la domniţele ce culegeau flori cu mireasmă ne- 
întrecută de prin tuiişurile grădinii soarelui. Peste toţi oas- 
peţii veselia domniă şi curţile vozilor tot sosiau, care de ca- 
re mai mândră, mai frumoasă. 

Se începuse nunta, când iată prin mulţime venià călare tă- 
fălogul de moş Nicola (1). 

- Faceţi-mi loc, strigă el, faceţi-mi mai repede loc, să văd 
ce nam mai văzut, să aud ce nu e de crezut: cum se iea 
fratele cu sora! 

Toţi se întoarseră spre el şi începură să râdă, unde îl ve- 
deau aşă de durduliu. 

-- Râdeţi de mine, dar nu știți ce vă așteaptă! Peste vreo 
câtăvă vreme, o să vă blăstămați şi sfea, şi ursoaică (2), şi 
tot | 

Şi descălecând, scoase din o traistă de fier jăratec, îl răs- 
firă pe o tavă, pe care apoi o puse lângă botul calului ca 
să mânânce. 

Calul se aplecă spre tavă, şi când atinse cu botul cărbunii, 
se îripse, necheză o dată şi zmâncindu-se din mâna ariciu- 
lui, o luă rasna pe câmp. 

— Vedeţi ce mi-a făcut calul meu? De aţi ști, nați mai 
râde şi aţi începe a plânge! 

— De ce, de ce, moș Nicola !- întrebară mai mulţi prinți 
de o dată. 

— De ce, de nu ce, iată ce e: văzurăţi, am dat calului să 
mânânce jăratec, şi el, îrigându-se, a luat-o razna pe câmp, 
neștiind sărmanul că peste câtăvă vreme în loc de grăunfe, 
va găsi numai jăratec pe pământ! 

— Ei, şi ce e cu asta! Parcă ca el n'ar face ori și care ! 
Cum se îrige omul. de durere, caută să nu mai puie mâna 
pe foc. 

(1) Ariciul, Este socotit la ţară ca mai vechiu ca Dumnezeu pe pământ. A 
lucrat împreună la facerea pământului, sfătuind la multe încurcături pe Dum- 


nezeu.— Cf. T. Pamfile, Povestea lumii de demult, p. 22—24, 81 —39 şi 40—42. 
(2) Destinul. 


11i 


- Da, aşă e, toți fugim de foc, şi când colo, nu ştim ce 
ne așteaptă! 

-- Of, spune odată ce ne aşteaptă, că până când să is- 
prăveşti, iaca se sfârşi nunta şi acum trebue să mergem la 
ospăț. Incepe cheful și dumneta tot nu ne povestişi ce ai de 
zis | 

-- lată, copiii mei, ce este. Până acum aveam un soare 
care ne lumină şi ne încălziă, şi cu toţii știm că vara, de 
focul lui, nici în gaură de şarpe nu ne putem lipsi de vă- 
paea lui. Dar când el so însură şi-o aveă copii, no să mai 
fie şi alţi sori, şi atunci, ce are să fie pe pământ? O să mai 
fie alunci burueană, o să mai fie atunci pasere pe cer şi o- 
rătănii în curte, vită în curte şi jivini în pădure? Nare să 
mai fie nimic. Şi în loc de ele, de căldură, totul are să se 
prefacă în jăratec, şi noi toți, de văpaea lui fierbinte, o să 
pierim de sete şi foame, pentru că apele secând odată cu 
izvoarele lor, o să se ducă şi buruenile și dobitoacele de 
pe pământ. Vedeţi. mă copii, ce ne aşteaptă ? Şi când eu am 
dat calului jăratec, voi vaţi mirat. Să nu vă miraţi, băieţi; 
vam arălat ce are să fie! 

Aşă e moşule, ai dreptate! 

Insă ospăţul care începuse şi vinul ce se vedeă turnân- 
du-se prin potire, le făcu să le piară din gând vorbele mo- 
șului și începură să mânânce şi să beă ca la nuntă, 

Erà o veselie şi un chef, ce să zici, ca la zile de astea. 
Beau şi mâncau şi împărații şi împărătesele, de nu se încur- 
cau. Insă când eră la pahare, mai lăsau fudulia la o parte 
şi chemând pe paharnic, își umpleau din nou paharul zicând: 

— Mi sa răsturnat pe masă! 

De mult ce se răsturnaseră paharele, veselia ajunsese la 
marginea ei, şi masa spărgându-se, începuse danţul, după 
cântecul unor lăutari aduşi din nişte locuri foarte îndepăr- 
fate, ce numai de dragostea lunei îşi părăsiseră cuibul şi ve- 
nise să desmerde pe nuntaşi cu cântecele ce nu mai fuse- 
seră auzite. Toţi vorbiau şi ședeau ca la ei acasă, neștiind 
cum să înveselească pe miri, ce, de mull |ce| se iubiau, se 
uitau abiă zâmbind pe la scaunele în cari se întronaseră, la 
oaspeţii ce se bucurau atât de mult în nişte locuri atât de 
frumoase, cum nu se dovediau altele pe pământ. 


112 


Dumnezeu, de cu zorile, luase sub cârma sa carul soare- 
lui, că de, o dată se însoară omul şi are şi el dreptul la o 
zi de saţiu, şi-l ţinea aşă de susde data asta, că pe pământ 
eră cum e mai bine: nici prea cald, nici prea frig. Erà, mă 
rog, ca o zi de primăvară, când vine rânduneaua şi cocorii. 
Ci-că, fârtate, se zice din bătrâni că ziua aia a fost cea mai 
lungă, pentru că Dumnezeu a ţinui carul cu foc al soarelui 
tot mereu în acelaș loc, până când s'o isprăvicu nunta. Au- 
zind Dumnezeu vorbele lui moş Nicola, deodată se gândi el 
la cele spuse de ariciu și zisc: 

— De, de, vezi, tot mai deştept ariciul ca mine. Bine, zice 
el; eu om bătrân, să mă ieau după vorbele unui înfumurat 
ca soarele și să-i dau voie să se însoare, fără să mă duc, 
barem să întreb la higiul (1) lui pe ariciu, să văd ce zice 
el! El, numai cât eră cu gândul la Innă şi cât p'aci, paci să 
aprindă pământul, dar să aibă şi copii! Ce bine a vorbit el! 
Auzi, auzi! Să fac eu, om bătrân, ce zice el, un biet îlăcă- 
iandru! Chiar acum am să-i despart, că de unde nu, el cu 
copiii lui. are să-mi dogorească şi pârjolească tot de pe pă- 
mânt. 

Şi de-o dată începe să miște carul în spre apus, şi seara 
purcese a se face mai repede ca oricând. Spun bătrâni că 
în ziua aceia sa înserat mai repede ca oricând. 

Oaspeţii benchetuiră întruna şi întrun timp, chiar luna cu 
soarele danțaseră. Se zice că a fost atunci atâta străluci- 
re și foc de dragoste în ochii lor. că mesenii rămaseră ui- 
mifi de văpaea asta îngerească ce-i uniă. Lacrămi [curgeau], 
fără să vrei, de nevinovăția acestei mirese, cum na mai fost 
alta pe lume, şi de mândreața mirelui, cum nu sa mai do- 
vedit altul de atunci. Aşă se zice din moşi-strămoşi. 

Cu sosirea nopții, împărații, împărătesele, prinții, crăiesele 
începură a plecă, şi inainte de a se duce, veniau de-și luau 
ziua bună dela miri, urându-le tot ce ştiau ei mai bun pe 
pământ şi în cer. Se mai povestește încă, că la plecarea mi- 
rilor în spre palatul de cristal a fost atâta dulceaţă în privi- 
rile lor, în cât toți duşmanii din lume s'au împăcat atunci şi 
au trăit multă vreme în dragoste și bine! 


“ay Locuinţă. | 


113 


Dumnezeu nu lăsase nici o clipă ca timpul să treacă, și 
trimise numai decât doi telegari neîntrecuţi ca să fure pe 
soare şi pe lună înainte de a intră în palatul de cristal. Ii 
trimisese cam de mult și nu se mai întorceau. Dumnezeu 
începuse a se îngrijoră şi tot deo dată a se mâniă, când, fă- 
ră veste, văzi cum telegarii aduceau pearipile lor de oţel pe 
cei doi miri. Cât ai zice «Doamne-ajulă», nici Dumnezeu nu 
se puli opri gândului de a nu sta puţin uimit de frumuseța 
şi blândeţa de pe chipul lor. Daraducându-şi aminte de spu- 
sele lui Moş Nicola, se sculă de pe tronul cerului, şi cam 
văstit, le zise cele de faţă: 

— Voi vreţi să faceţi ceea ce nu sa mai făcut și auzit på- 
nă astăzi? Am căutat cu blândeţe să vă opresc dela păcat, 
și tot vafi ascullat. Eu nu voesc ca cele orânduite de mine 
în tinereţele mele, să iasă din zăgazul lor, şi deci eu, prin 
puterea mea, vă despart. Vă blestem că de aici înainte, fu, 
soare, să luminezi ziua, iar tu lună, să luminezi noaplea, și 
în totdeauna să vă alergaţi din zori până în seară şi nici o 
dată nu să vă ajungeţi. Insă fiind că durerea ce cade peste 
capul vostru are să fie atât de mare, iată vă dau dreptul ca 
de două ori pe zi să vă zăriļi, să vă priviţi o clipă, șapoi 
să dispăreţi unul din fafa altuia pentru puţin timp. Așă are 
să fie de-apururea, după cum vam blestemat eu! 

Jar Dumnezeu, ce nu mai puteă de dragul lor, peniru a 
nu fi văzut cum lăcrămează, sa dat jos de pe ironul ceresc, 
şi deschizând o portiță, a intrat în grădinele raiului. 

Toate acestea le-a făcut Dumnezeu pentru binele oameni: 
lor Şi noi, câte rele îi facem! Se spune, fârtate, că atunci 
soarele s'a înroșit așă de lare, cum se înroşeşte el de drâ- 
goste dimineaţa când răsare pe sprinceana dealului, de cau- 
tā să zărească, printre picăturile de rouă, pe tovarăşa lui, lu- 
na, iar luna sa îngălbenit aşă de mult, cum o vedem fugind 
noaptea printre nourii trențuiţi, când cerul e înourat! 

Ei nau mai zis nimic! Sau mai uitat unul la altul pentru 
ultima oară, și despărțindu-se cu lacrămile în ochi, au ple- 
cal în lume să se caute de veci. și să nu se găsească iarăş 
de veci!» (1). 

(i) C. Diţescu în Viafa diferară, |, no E8. 

T. Pamfile, Cerul și podoabele lui. 3 


114 


Urmează a doua povesitre, o frumoasă versificaţie, care 
ne aduce aminte povestea fetei împodobite ca soarele, luna 
şi luceferii, și care, ca să scape de tatăl său, care voiă s'o 
iea de nevastă, după moartea mamei sale, îi ceră să-i facă 
felurite lucruri, doar wo puteă, și doar o scăpă de marele 
păcat ce-o aşteptă: 

Foaie de cicoare, Și ea se numi 

In prunduț de mare, Ileana 

lată că-mi răsare Simzeana, 

Puternicul soare, Doamna florilor 


Dar e! nu-mi răsare, 
Ci va să se 'nsoare, 
Că mi-a tot umblat 
Lumea 'n lung și 'n lat, 


Și-a garoaielor, 
Sora soarelui, 
Spuma laptelui. 
Soare răsăriă 


Ţara românească Și soare-mi venià, 

Și moldovenească, L'a gură d'argei. 
Lungiș, Cu dânsa vorbii, 
Curmeziș, Frumos c'o 'ntrebi 

Măre, nouă ai Din gură-i ziceà: 

Tot pe nouă cai: — lleană, lleană, 

Patru-a ciumpăvit, lleană Sâmzeană, 

Cinci a omorit, Doamna florilor 

Și tot n'a găsit Și-a garoafelor, 

Potrivă să-i fie Sora soarelui, 

Vre-o dalbă soție, Spuma laptelui, 

Făr' de mi-a găsit Ţeşi şi 'nchindiseşti, 

Și mi-a nimerit Fir verde 'mpleteşti 

La nouă argele, Şi mi te zoreşti 

Nouă feciorèle, Cămeşi să-mi găteşti 

In prunduț de mare, Și mi te găteşti 

Pe unde răsare. Să te logodeşti, 

A mai mititică, Că eu mi-am umblat, 

Ca o florică, Lumea'n lung şin lat, 

In mijloc şedea, Țara românească, 

La lucru lucră, Şi moldovenească, 

Pe toate ?ntrecea, Lungiş, 

Că ea tot teseh, Curmeziş, 

Țesei 'nchindisii Măre, nouă ai, 





Tot pe nouă cai; 

Patru-am ciumpăvit, 

Cinci am omorît 

Și nu mi-am găsit 

Potrivă prin lume, 

Afară de tine! 

Ileana 
Sâmzeana, 

Doamna florilor 

Și-a garoatelor, 

Sora soarelui, 

Spuma laptelui, 

Ea dac'auziă, 

Din gură-i grăiù : 

— Puternice soare, 

Eşti puternic mare, 

Dar ia spune-mi: oare, 

Und's'a mai văzut 

Şi s'a cunoscut, 

Und's'a auzit 

Și s'a pomenit, 

Să iea sor pe frate, 

Şi frate pe sor. 

De mi-ăi arăth, 

Atunci te-oiu luà, 

Atunci, nici atunci! 
Unde-o auziă, 

Soarele-mi oil: 

Şi iar o'ntrebi, 

Și iar o rugă, 

Și iar o'mbiă, 

Pân'ce Ileani 

Din gură-i grăiu: 

--Eu că te-oiu lui, 

Cum zici dumneata, 

Viteaz dac'ăi fi 


(1) Moș e aci o aferesare din străntoş, 








115_ 


Şi te'i bizui 
De mi-ei isprăvi 
Pod pe Marea-neagră, 
De fier, de oţel, 
lar la cap de pod, 
Cam de-o mănăstire, 
Chip de pomenire, 
Chip de cununie, 
Să-mi placă și mie, 
C'o scară de fier, 
Pân'la 'naltul cer! 
Puternicul soare, 
Ca puternic mare, 
Und=-o auzii, 
Bine că-i părei, 
In palme-mi bătei 
Și pod se făcei, 
La pod, mânăstire, 
Chip de pomenire ; 
Și iar mai bătei, 
Scara se'ntindei, 
O scară, 
Uşoură, 
De fier, de oțel 
Pân'la'naltul cer, 
Dar el ce-mi făcei? 
Pe pod că-mi treceă, 
Pe scară suià, 
Pe scară 
Uşoară, 
Pe scară de fier, 
In cuie d'oțel, 
Pân'la'naltul cer. 
Şi de-mi ajunge, 
Unde se ducei? 
Tot la moş Adam (1) 


Și la maica Iova (1). 
Ei de mi-l vedeau, 
Nainte-i ieșiau, 
Din gură-i grăiau : 
—O, prea sfinte soare, 
Puternice mare, 
Ce-mi călătoreşti, 
De ne ispiteşti? 
La ce te gândeşti 
Şi la ce pofteşti? 
Și el răspundeă, 
Din gură ziceă: 
—]aca Moş Adam, 
Și cu maică /ova, 
Mie mi-a venit 
Vremea de'nsoţit; 
Şi eu c'am umblat, 
Lumea'n lung şi'n lat, 
Țara românească, 
Și moldovenească 
Lungiş, 
Curmeziş, 
Și tot n'am găsit 
Potrivă să-mi fie, 
Vr'o dalbă soţie, 
Făr'de mi-am găsit 
La gură d'argei 
Numai pe sor'mea, 
Sor'mea Ileana, 
Ileana 
Sâmzeana, 
Doamna florilor 
Ș'a garoafelor. 
Atunci moş Adam 
Și cu moaşă iova, 
Unde-l auziă, 


116 


Râu că le păreă, 
Soarelui zicei: 
--Prea sfinţite soare, 
Puternice mare, 
Unde-ai auzit 

Ș'ai mai pomenit, 
Unde-ai cunoscut, 
Unde-ai mai văzut 
Să iea sor pe frate, 
Şi frate pe sor, 

Că cin'n'o luă, 
Raiul c'o d'aveă; 
lar cine-o luă 

În iad c'o intră, 
Soar'le se uită, 

Din ochi căută, 
Nimic nu grâiă. 

lar moşul Adam, 
Și cu baba lova 
De mână-l luau, 

In raiu mi-l duceau, 
Raiu că-i arătau 

Și de ce vedeă, 
Bine că-i pâreă: 
Numai mese'ntinse 
Și făclii aprinse, 
Cu pahare pline, 

In cântece line. 

Jur prejur de mese, 
Stau în cete dese, 
Sfinți şi mucenici 
Mai mari şi mai mici, 
O sută şi cinci, 

lar mai jos de ei, 
Sfinți mai mărunţei, 
| O sută şi trei, 





(1) Pronunţie populară, în loc de Eva, 


Și tot mai eră 

Și tot mai vede 
Femei cuvioase, 
Măicuţe duioase, 
Fecioare curate, 
Ucişi în dreptate, 
Oşti de biruință, 
Și soți de credință. 
Și doar tot eră 

Şi tot mai vedeă, 
Puțin de mergea. 
Printre rămurăle, 
Dalbe păsărtle, 
Cântă'n viersurăle, 
Şi nu prea cântă, 
Ci se gongâniă, 
Din gură-mi ziceti 
— Ferice, ferice, 
Ferice de noi, 

De părinţii noştri 
Cari ne-au făcut, 
Cari ne-au născut, 
Și ne-au botezat, 
Și ne-au creştinat, 
Că dacă'or trăi, 
Săraci n'or mai fi! 
De tot ce vedei, 
Bine că-i părei, 
Și se mulțumiu. 
Afar' de-mi ieșii, 
larăş moş Adam 
Și cu moașa lova 
Cheile lui, 

In iad îl ducei, 
ladul descuiă, 

In iad îi băgă 

Și de ce-mi vedea, 
Păru-i se sbârliu, 


117 


Că'n focuri ardei, 

| Greu se vâăită, 

Hoţi și călători, 

Răi cârmuitori 

Şi surori pismaşe, 
Și soacre truiașe, 
Fii necuvioşi, 

Preoţi mincinoşi. 
Afar 'când ieşiă, 
Soar'le ce-mi vedea? 
Un pom ofilit, 

Un pom cătrănit, 
Printre rămurele, 
Nişte păsărèle 
Cânta ’n viersurăle, 
Dar nu prea cântă, 
Ci se văită, 

Din gură grăiă : 
—Vai şi vai de noi 
De părinţii noştri, 
Cari ne-au făcut, 
Cari ne-au născut, 
Că ei ne-au lăsat, 
Nu ne-au botezat, 
Nu ne-au creștinat, 
Și d'or mai trăi, 
Tot săraci c'or fi, 
Greu s'or pedepsi! 
De tot ce vedea, 
Mult rău că-i păreă, 
Nu se mulțumiă! 
Foaie, foiceă, 
Soar'le ce-mi făcea? 
De câte vedeă, 

Nu se'nduplecă 

Ci măre-mi plecă, 
Ci mâre-mi sbură, 
L'a gură d'argeă, 


? 





Tot la soră-sa 
Și iar o'ntrebă, 
Și iar o rugă, 
Şi iar o iubiiă 
Pe dânsa s'o jea. 
Ileana 
Sânzeana, 
Doamna florilor, 
Și-a garoafelor, 
Sora soarelui, 
Spuma laptelui, 
Dacă-l auziă 
Şi dacă-mi vedea 
Că tot nu scăpă, 
Ea tot mai cercă, 
Din gură-i ziceă: 
—Frate, frățioare, 
Puternice soare, 
Spune-mi mie: oare 
Cine-a cunoscut, 
Cine-a mai văzut, 
Cine-a auzit, 
Cine-a pomenit 
Să iea sor pe îrate 
Şi frate pe sor? 
Dar eu te-oiu luă, 
Viteaz dac 'âi fi 
Si te-i bizui, 
Până 'n zori de zi, 
Mie să-mi croieşti 
Şi să-mi isprăveşti 
Peste Marea-neagră 
Un pod de aramă, 
Să nu l bagi de samă, 
lar la cap de pod 
Cam de-o mânăstire, 
Chip de pomenire, 
Chip de cununie, 


118 








Să-mi placă şi mie. 
Puternicul soare, 
Ca puternic mare, 
Unde-o auziă, 
Bine că-i păreă, 
'N palme că-mi băteă, 
Podul se'ntindei, 
Un pod de aramă, 
De nu-l bagi în samă, 
Și d'o mânăstire, 
Chip de pomenire. 
Când le isprăvia, 
La ea se ducei, 
De mâni o luă. 
La pod c'o duceà, 
La pod c'ajungeă, 
La pod de aramă, 
De nu-l bagi în samă, 
Și pod când treceă, 
Pod că zornăiă, 
Pod se clătină, 
Că n'a mai văzut, 
Nici n'a cunoscut, 
Că n'a auzit, 
Nici n'a pomenit, 
Să iea sor pe frate 
Şi frate pe sor. 
Floare şi-o laleă, 
Podul când treceă, 
Pe pod când mergei 
Către mânăstire, 
Pentru pomenire, 
Și la cununie 
Să-i fie soție, 
Ileana 
Simzeana, 
Doamna florilor 
Și-a garoaielor, 


Sora soarelui, 
Spuma laptelui, 
Din gură-i ziceă, 
Și-astfel îi grăii: 
—Prate, frăţioare, 
Puternice soare, 
la mai spune-mi: oare 
Und 's'a mai văzut 
Şi s'a cunoscut, 
Und 's'a auzit 
Şi s'a pomenit, 
Mirele de-a dreapta, 
Mireasa 'nainte? 
Ci mi-a fost şi-o fi 
Și s'o pomeni: 
Mirele 'nainte, 
Mireasa în stânga. 
Puternicul soare, 
Puternic şi mare, 
De mân'o lăsă, 
'Nainte-i trecei, 
lar ea, vai de ea, 
Aşă de-mi vedeă, 
Cruce că-şi făceă, 
In mare sării, 
Şi mi se'necă, 
Domnul se'ndură 
Mreană c'o făcea 
Soarele-mi vedea 
Și înmărmuriă 
Şi se văietă. 
Năvodari chemiă, 
Năvod aduce:, 
Şi 'n mare-l băga, 
Mulți galbeni că da 
Să-i scoaţă dalbi. 
Luptă ce-mi lupti, 
In deşert erà 


119 


i Că ei n'o găsiă 

Şi no mai prindei 
Făr 'de.... ce-mi scoteă 
Şin năvod trăgea? 

O mreană de mare, 
Cu solzii de zare. 


* Pe mal de-o scoteă, 


Pe mal de-o svârliă, 

Sfinţi din cer vedei, 

Jos se scoboră 

'N palme că luă 

Şi mi-o curăță 

Şi mi-o tot frecă, 

Solzii de-i cădeă. 

Și'n cer mi-o svârlei, 
Colo, moş Adam 

Și cu maica lova, 

Unde mi-o vedei, 

Ei, măre, câ-mi sta 

De mi-o sclivisiă, 





Nume că-i dădei 
Lună mi-o chemi, 
lar ea, vai de ea, 
Măre 'ngenunchii, 
Lacrämi că vărsi, 
Pe Domnul rugă, 
Domn c'o auziă, 
Domn c'o ascultà, 
Din gură-mi grăiă, 
Și mi-i osândiă: 
— Lumea, cât o fi 
Şi s'o pomeni, 

Nu veţi întâlni, 
Nici noapte, nici zi, 
Soare când o sta 
Către răsărit, 
Luna s'o vedei, 
Tot către sfinţit, 





120 


Luna d'o luci Şi s'o pomeni, 

Către răsărit, Că ei se gonesc 
Soarele mi-o fi Şi [nu] se "'ntâlnesc, 
Tot câtre sfinţit, Luna când luceşte, 

Şi d'atunci se trase Soarele sfințește; 

Şi d'atunci rămase, Soare când răsare, 
Lumea cât o fi Luna întră 'n mare (|). 


Dintre variantele acestui frumos cântec pomenim urmă- 
toarele: 
Intâia se aude prin jud. Covurluiu: 





Pe raze de soare, Cruciş 

Pe scursuri de mare, Curmeziş, 

Țese /ana, țese Cerul şi pământul 
lana Ca săgeata şi ca vântul, 
Simziana Nouă ani pe nouă cai; 

Răsboiaş de fier, | Patru i-am spetit, 

Suluri de oțel, Cinci i-am obosit. 

Cu spata de sârmă, lano, n'am găsit, 

Face pânza bună. Potrivnică 'n lume, 

Soare că veniă Făr'decât pe tine. 

D'aș-te ziua-i da: Mă căsătoresc 

-— Aș-te ziua lano, Mă căpătnesc, 

lano Simziano! lana ce ziceâ? 

ese lara, dichiseşte, — Soare, luminate, 

Şi de nuntă se găteşte. Soare 

Țese lana, ţese, Frăţioare, 

In şi cu mătasă Trup făr' de păcate! 

Lui soare cămaşe; Und’ s'a mai văzut 

Fir şi ibrişin, Şi sa pomenit 

Lui soare, zăbun! Să iea sor pe frate, 

— lano, Simziano, Să facă păcate, 

Eu, Iano, am umblat, N'aibâ 'n lume parte, 


(1) G. Dem, Teodorescu, op. cit, p, 410 şi urm. Dintre variantele pe cari nu 
le-am putut vedeă, citează cântecul Jon Bradu și soră-sa din colecţia lui Miron 
Pompiliu din laşi, 1870 p. 82—43; Craiul şi soră-sa din colecţia lui Marian, 
p. 152 6) şi cartea d-lui T. Burada, p. 165—783. Descrierea raiului și a ia- 
dului, conform legendelor creștine să se compare cu cea din cântarea de stea, 
care începe cu versul „Acum ceasul mi-a sosit“. 


Şi frate pe sor, 
N'aibă 'n lume dor! 
Inainte-i mâni 
Pân' la Moş Adam 
Și la Baba Jova. 
Adam îi vedea, 
Spatele 'ntorcei,, 
Lacrimi podidii 

Și mi-i judeci, 

Şi mi-i fățişă: 

-. Soare, luminate, 
Trup făr' de păcate, 
Nu s'a mai văzut 

Și s'a pomenit, 

Să iea sor pe frate, 
Să facă păcate, 
N'aibă 'n lume parte, 
Şi frate pe sor, 
N'aibă 'n lume dor. 
Cheile luă, 

Cheia raiului 

Şi pe-a iadului. 

La iad că porniau, 
ladul descuiau 

Și 'n iad că-i băgau. 
Da' ei ce vedeau? 
Nişte păsărcle 
Cântă 'n viersurâle, 
Ele cântau 

Şi se văitau: 

— Doamne, vai de noi 
Şi de părinţii noştri! 
N'au la co trăi, 
N'au la ce muri; 

Ei frați buni au fost 
Şi mi s'au luat, 

Pe noi ne-au făcut, 
Nu ne-au botezat, 








Nu ne-au creştinat, 
Pomeni n'au făcut, 
N'au la ce trăi, 

N'au la ce murì. 

— D'aleo, Moş Adame, 
Ce-o mai fi şi astea? 
-— Astea-s copilaşii mei, 
Făcuţi din iubit 

Ce s'au prăpădit 

Tot nepremeniți, 

Şi nepărtâşiţi 

Şi nebotezați 

Și necreştinați, 

La părinţii lor, 

Mâna nu le-au dat, 
Pomeni n'au făcut, 

Nu i-au botezat, 

Nu i-au creştinat; 
N'au la ce trăi, 

Și la ce muri, 

Inainte mergeau, 

Da ei ce vedeau? 
Două cățele rele 

Ș'un gard între ele. 
Ele se mâncau, 

Ele se rupeau, 

Ele se lătrau. 

Soare că 'ntreba: 

— D'aleo, moş Adame, 
Ce-a mai fi şi astea? 
— Astea nu-s căţele rele: 
Şi sunt două cumnăţăle, 
Gardul dintre ele, 

E soacra între ele; 
Mi le 'mpăciueşte, 

Mi le șușueşte, 

Toate bune face 

Că mămuliţei 


l-arde inima 

Ca prigoria. 

Inainte mergeau 

Da ei ce vedeau? 

Tot buşteni pârliți 
Ședeau jos lungiţi, 

ln iad rânduiţi. 

Soare întreba: 

— D'aleo, Moş Adame, 
Aşti buşteni pârliţi, 

In iad rânduiți? 

Adam îi spuneă: 

— Soare luminate, 
Trup făr' de păcate, 
Astea nu-s bușteni pârliţi, 
Ci sunt oameni d'ei greşiţi! 
Ei cât au trăit 

Tot rău au făcut 

Și nu s'au gândit 

La răul făcut. 

Inainte mergeau 

Da ei ce vedeau ? 

Tot prin livezi verzi, 
Prin izvoare reci, 
Vedeau vacă slabă 
Slabă şi uscată. 

Soare întreba: 

— D'aleo, Moş Adame, 
Tot prin livezi verzi, 
Prin izvoare reci, 

Asta vacă slabă, 

Slabă şi uscată? 
Adam îi spunea: 

— Soare luminate, 
Trup făr' de păcate! 
Asta vacă slabă, 


(1) De vedeau? 


122 


Slabă şi uscată, 

Fste dăruiala naşilor, 
Şi a părinților 

Când n'o dăruesc 

Cu inima toată, 

Și parte că n'are 
Trăgători să facă, 
Trăgători de jug, 

Să se pomenească, 
Zică: bodaproste! 
Inapoi îi întorceau 

Şi la raiu că se duceau, 
Raiul deveniau (1) 

Da 'n raiu ce vedeau? 
Nişte păsărcle, 

Cântă 'n viersurele. 
Ele că cântau 

Și se îericeau: 

— Doamne, ferice de noi 
Şi de părinţii noştri, 
Au la ce trăi, 

Și la ce muri: 

Că ne-au botezat, 

Că ne-au creștinat, 
Pomeni ne-au făcut 

Și ne-au părtășit, 

Și ne-au spovedit, 
Lumânări ne-au pus 
Când ne-am prăpădit! 
Inainte mergeau, 

Da ce vedeau? 

Tot pomi îniloriţi, 

La raiu, rânduiți, 
Soare întrebi: 

— Daleo, Moş Adame, 
Aşti pomi înfloriți, 


Şi împodobiţi, 

În raiu rânduiţi ? 
Adam îi spunei: 
—— Soare luminate, 
Trup fâr' de păcate, 


Astea sunt oameni cinstiţi, 


Fi cât au trăit, 
Tot bine-au făcut, 
Ei s'au spovedit 

Și s'au părtăşit, 
Pomeni au făcut! 
inainte mergeau 

Da ei ce vedeau? 
Tot p'ăl nisipiş, 
Fără fir de iarbă, 
Fără pic de apă, 
Vedeau vaca grasă, 
Grasă şi frumoasă, 
Făr' de fir de iarbă, 
Făr' de pic de apă. 
Adam îi spunei: 
- Soare luminate, 
Trup făr' de păcate, 
Astă vacă grasă, 
Grasă şi frumoasă, 
E dar dela naşi 

Și dela părinţi, 
Când o dâruesc 

Cu inima toată, 

Și parte că-mi are, 
Parte de pomană 
Trăgători să facă, 
Trăgători de jug. 
Zice bodaproste 

Și se pomeneşte. 
Inainte mergean 

Da ei ce vedeau? 
Patul soarelui: 


123 


Viţe de cosiţe 
Leagăne făcute. 
Adam îi ziceà : 

— Soare luminate, 
Trup făr' de păcate, 
Te lipseşti de pat 


' Şi de sfântul raiu, 


Vrei să intri 'n iad? 


— D'aleo, Moş Adame, 


Vreau să intru "n iad, 


Să ieau ce mi-e drag! 


Inapoi mergea 
Și voie le da 

De s'or cunună 
Și de s'or luă, 

Atunci, 

Nici atunci! 
Soare ce ziceă? 
— lana, Simziano, 
Hai să ne luăm, 
Să ne cnnunăm. 
lana ce-i spune ? 
—. Soare luminate, 
Trup făr' de păcate, 
Tu, ca să te-apuci 
Să-mi faci un pod pe 
Cu nouă răzoare, 
Sălcii presădite 
Şi meri îniloriţi: 
Unele să coacă 
Ș' altele să treacă, 
Soare luminate, 

Şi la cap de pod, 
Tu ca să-mi ardici 
Naltă mânăstire, 
Pentru pomenire, 
Douăzeci de popi, 
Nouă arhierei, 


mare 


124 


Patruzeci şi opt lana ce-i zicea ? 
Ooameni cărturari, — Soare luminate, 
Logofeţi d'ăi mari, Trup făr'de păcate, 
Să cânte'n altar; Nu sà mai văzut 
Atunci ne-om lui Și s'a pomenit, 
De ne-om cunună, Să meargă mireasa 
Atunci, nici atunci, 'Nainte la mire, 
Soarele ce fâcei ? Soare c'asculti, 
Puternic eri, Nainte mergei, 

Cu gândul gândii, lară, măre, lana, 
Cu biciul plesnii In mare sării 

Pod că făurià Și că se'necă,. 

Şi mi-l săvârșiaă. Soare de plângei,, 
Și mai ridici, Dumnezeu nu vrea, 
Altă mânăstire Spumă mi-o făcea, 
Pentru pomenire, Spumă împietrată, 
Douăzeci de popi, Ca ţăndări de piatră. 
Nouă arfirit, Marea n'o răbdà, 
Patru zeci si opt La margine-o da, 
Oameni cărturari, Da un ciabănaş, 
Logoieţi d'ăi mari, Cu-oile venià 

De cântă'n altar. Apă să le dea, 

La lana pleci, Foc îi trebuii, 

De mân’ o lua Creme n’ avei 

Și pe pod plecau, O spumă-mi găsii, 
Când s'apropiau, Cu-amânarul da 
Dumnezeu nu vrea, Scântei că sării, 
Și mânăstirei Lună se Jăcei, 
Măre, se'nciui Cu ciobanun cea, 
Popii c'amutiau, La oi Îluieră! (1). 


Ei că se'ntorcaau, 
Prin jud. Brăila se cunoaște următoarea variantă: 


Umblă soare să se'nsoare, Potrivnică (2) n'a gâsit. 
Nouă ai pe nouă cai, Ca soru-sa lieana, 
Nouă pe drumuri a stat, lleana Cosânzeana, 
Nouă cai mi-a cumpărat Din ortrovările mării, 
Alți'n grajdiu că i-a spetit, | La cele nouă argele, 





(1) G. Popescu-Ciocănel. G, Patriciu, și G. Salvin, Brașoave, Bucureşti 1915, 
p. 118 și urm, 
(2) Pentru textul greșit: „protivnic că“. 


Tese-mi cheldesește (1) 

Și mi se gătește 

Cu suveica d'aurel, 

Cu sulul de arginţel. 

Și pânza i de mâtasă, 

Sâ facă lui soare cămașă. 
In gură d'argei 

Soare că sosit 

Şi el că-mi ziceâ: 

— Hai, soru-mea, Ileano, 
lleano Simzeano, 
Intinde-ţi, neică, piciorul, 
Și-ţi iea condurul, 
Seacă-mi sufletul, 

Că eu am umbiat, 

Mult mi'am trepădat, 

Nouă ai pe nouă cai, 
Nouă pe drumuri mi-au stat, 
Nouă cai mi-am cumpărat, 
Alfin grajd că i-am spetit, 
Potrivnică n'am găsit, 
Făr' decât, soro, pe tine 
Arde inimioara 'n mine! 
Luna răspundei, 

Lui soare-i zicei: 

— Frate, luminate, 

Trup făr' de păcate, 

Unde s'a aflat 

Și s'a 'devărat 

Să iea sor pe frate? 

àsta nu se poate! 

ȘI frate pe sor, 

N'are'n lume dor! 

D'o fi să te ieau, 

Tu mie să-mi faci, 

D'o scară de fier 


(1) Corupţie, pentru chindisegte. 


125 


Cu piroane de oţel, 
Sus la'naltul cer, 
Pân'la Maica Eva 
Şi la Moş Adam. 
Dacă ei or vrea 
Atunci ne-om lui. 
Soare c'auziă, 
Puternic ce eri, 
Din palme bătei, 
Scara mi o clădii 
Sus că să suiă, 

Pe scară de fer 
Chiar la'naltul cer. 
Eva că-l vedei 

La Adam strigi: 
—Adame, Adame, 
lea tu cheile 
Deschide porțile, 
Pe soare să-l plimbi 
Pe puntea iadului, 
Muchia cuțitului. 
Adam auziă, 

La soare se ducei, 
Ş'aşi cuvântă: 

— Soare luminate, 
Trup făr'de păcate, 
Dar tu ce-mi poiteşti, 
Spune-mi, ce voeşti ? 
Dar soare strigi, 
Fiindcă nu ştiu, 
ladul că-l dorii, 
ladul câ-l poftiă 
Adam se sculà, 
De mână-l luă, 
La iad mi-l ducei, 
Pe punte îl da. 


Puntea iadului. 
Muchia cuţitului | 
Adam se sculà, 

La mijlocul punţii sta. 
Puntea se mişcă 
Soare scăpătă, 

In iad că-mi cădei, 
Viermii-l încârcă, 
Viermi neadormiţi, 
Cu cap şi cu dinți, 
Cu capul de os, 

Și el că vedeă, 

Nişte butuci pârliţi 

La pământ trântiți. 

Și el se miri 

Și el întreb: 
--Adame, Adame, 

Ce sunt âi buşteni pârliţi 


De zac la pământ trântiţi? 


Adam răspundei,, 

Lui soare ziceâ : 

—Nu-s butuci pârliţi, 
Ci-s oameni negriţi 
Negriţi, nespovediţi, 
Cari nu şi-au dat, 

Cari nu și-au fapt. 

Și sunt negri şi pârliţi 
Și de veci ei oropsiţi. 
Adam se sculă, 

Acolo-i lăsă 

Și el că-mi plecă. 

Soare când vedeă, 

Greu se'nspăimântă, 

La Adam strigă: 

— Adame, Adame, 

D'ai făcut vreodată bine, 
Fă ş'acuma pentru mine: 
Te rog ca pe Dumnezeu, 


126 


Vezi de sufletul meu! 
Adam l-auzii, 

Milă i se făceă, 

De mână-l lui, 

Pe soare-l scotei, 
Soare că uită, 

La soru-sa gândiă, 
Adam ce-mi făcei ? 
De mână-l luă, 

La raiu mi-l duceu, 
In raiu ce-mi vede? 
Tot pomi înverziți, 
Tot pomi înfloriţi, 
Altii pârguiţi, 

In ei păsărele 

Mici şi mititele, 
Mândre, frumușşele, 
Sboară, ciripeşte 

Și din plisc grăeşte: 
— Ferice de noi 

Și de părinții noştri, 
De ne-au botezat, 

Și ne-au comândat, 
La dreapta ne-au dat! 
Au la ce trăi, 

Au la ce muri, 

Aici d'or veni, 

Ferici de ei o fil 

' Adam se sculà, 
Drumul acas' îi da. 
Soare acas' venià, 
Pe loc că uită, 

La lana gândiă 

In ostrovurile mării 
La cele nouă argele. 
Aici c'ajungei, 

La gură d'argei, 
Soare că strigă: 


— Hai, soru-mea Ileana, 
Ileana Cosânzeana, 
Tinde-ţi piciorul 
Și-ți iea condurul, 
Seacă-mi sufletul. 
Ea că răspundei, 
Lui soare ziceà: 
—- Frate luminate, 
Trup får’ de păcat, 
D'o fi să te ieau, 
Tu mie să-mi faci 
la, d'un pod pe mare, 
La capul podului 
D'albă mânăstire, 
Chip de pomenire 
Pentru cununie. 
Soare se sculà, 
Puternic ce eră, 

Din palme băteă, 
Podul mi-l făceş, 
La capul podului, 
Chip de mânăstire, 
Falnică zidire 
Pentru cununie. 

La gură de-argei, 
Soare că-mi venià 
Din gură-mi zicei: 
— lai soru-mea lleano, 
lleano Cosânzean o, 
Să ne cununăm, 

La dreapta să dăm. 
Și ei că porniu, 

La pod ajungei, 

Şi pe pod mergei, 
Mireasa 'nainte, 
Mirele pe urmă. 
La mijloc sosiă, 
Aci se opriă, 


127 


Luna că ziceă: 
— Soare luminate, 
Trup făr' de păcate, 
Und' s'a văzut, 
Und” s'a pomenit 
Mireasa “nainte, 
Mirele pe urmă? 
Inainte mi-l da, 
In urmă ea că sta, 
Din gură zicea: 
--Decât nevasta fraţilor 
Şi muma nepoților, 
Mai bine așternut broaștelor, 
Bună masă crapilor ! 
Mânele sapă făceă, 
In mare ea se aruncă, 
Şi'n apă se scufundă 
Domnul însă, n'o răbdă, 
Mrenaă mi-o făcei 
De unde se sbăteă 
Şi se svârcolii 
Un solz că săria, 
În cer se prindea, 
Lună se făcea. 
Soare se sculă, 
Din palme băteà, 
In cer s'anină. 
Luna că-i ziceă; 
— Soare luminate, 
Trup fără păcate, 
De văzut să ne vedem, 
De 'ntâlnit să nu ne 'ntâlnim! 
Când eu oiu fi la asfințit, 
Tu să fii la răsărit; 
Când eu oiu îi la răsărit, 
Tu să fii la asfințit! 
Că d'atunci s'a fapt 
Lună luminat’. 


Să trăeşti cu drag, 


128 


Așa o-a fost dat! (1). 


Prin jud. Romanați se aud aceste două variante: 


Intâia: 
Verde de cicoare, 
Intrun ostrov de mare, 
Ţasa lana, tasă 
Sculuri de matasă 


Să facă lui Soare cămaşă. 


Ea că nu-şi țesei 
Până le isprăviă, 
Soare că sosiă, 

Din gură zicea: 

—lano, soru-mea, 

Scoal' de te găteşte 

Și te premeneşte, 

Verde de lămâie, 

Să te fac soţie, 

lana răspundeă, 

Lui soare, ziceă: 

-- Verde tămâioară, 
Soare 
Frăţioare, 

Unde s'a auzit 

Și s'a pomenit 

Sä iea sor pe frate 

In lume nu se poate! 

Umblă şi aleargă 

Că e lumea larg?. 

Coar de vei găsi 

De-ţi vei potrivi (2). 

Soare a umblat 

Și a căutat 

Toate văile, 

Toate luncile, 

Toate dealurile, 


0) N. Păsculescu, op. cit, p. 184-7. 


(2) In text: 


Şi dosurile, 

Şi el căută 

Om ca ea nu găsiă, 
La lana veniă 

Și iar îi zicea; 

— lană, Sânziană, 
Scoală de te găteşte 
| Şi te primeneşte, 

Că eu am umblat 

Şi am trepădat, 

Și ca tine n'am aflat. 
lana d auziă, 

Lui Soare ziceă : 

-— Fiindcă e pricina așă, 
Verde iarbă mare, 
Să-mi faci pod pe mare, 
Eu să mă gătesc 
Nuntă să săvârşesc. 
Verde bob năut, 
Căruţe a făcut, 
Podul l-a 'ntărit. 
Când nunta sosiă, 
lana se sculà, 

Şi mi se 'nchină 

Și mi se rugàù: 

— Doamne milostive, 
Primeşte-mă şi pe mine! 
Domnul ca un sfânt 
anii i-a crezut 

Ea ce mi-ş făceu ? 
În căruţă se svih, 

Pe mare se da. 


Doar de-oi găsi 
De te.oi potrivi... 


Când pe pod porniă, 
Podul se muiă, 

Din căruță cădea, 
In mare se sprijiniă, 
Razele-i pieriă. 
Domnul ca un sfânt 
Puternic pe pământ, 
Ín cer o slăviă, 

Sin lună o făcea. 


A doua variantă: 
La soare răsare, 
In mijloc de mare, 
Verde trei smicele, 
Sunt nouă argtle, 
Tese /ana în ele. 
La mijlocul lor, 
O mică argeă, 
Ţese lana'n ea. 
Soarele-mi venià 
In gură de-argea, 
La lana strigă: 
—lano, dumneata, 
Iano, soră-mea, 
Țesă, tndechește, 
Și mi se găteşte. 
lana, Sinziana, 
Sora Soarelui 
Fata Sfântului, 
Soarele-mi strigă: 
—lano, sora mea 
lea-mă tu pe mine, 
lea-mă de soţie, 
Că eu am umblat 
Și mi-am trepâdat, 
Oleo, nouă ani, 
Tot pe nouă cai! 
Nouă am omorit, 





T. Pamiile, Cerul și podoabele lui, 


129 


' Soarele alergă, 
Ziua şi noaptea 
Ca să se întâlnească, 
Să se logodească. 
Verde de nâăut, 
Pe cer i-a sàdit, 
Verde avrămeasă, 
Să ne luminează, 
Să se pomenească! 


Nouă am șchiopit, 
Nouă °’n drum a stat, 
Potrivelnic n'am aflat, 
Verde d'asomie, 
Să-mi semene mie, 
Verde trei căline 
Tu semeni prea bine, 
Sora mea, cu mine, 
Ochişorii tăi 
Par'că sunt ai miei; 
Trupuşorul tău 
Par'că este-al meu, 
lana că strigă: 
— oare, 
Frăţioare, 
Unde-ai mai văzut 
Și-ai mai pomenit. 
Să iea sor pe frate; » 
Asta nu se poate. 
Dar tu ca să-mi faci, 
De-o scară de fier, 
Cu piroane de oțel 
Și noi să mergem, 
Tot la Moş Crăciun 
Că e mai bătrân, 
Şi la Moș Adam 
Şi la Mama £va, 


Noi ca să mergem 
Și să-i întrebăm 
Ş'atunci ne luăm. 
El că mi-s făceă, 
D'o scară de fier 
Pân'la 'naltul cer 
Şi la ea venii 
Ș'apoi mi-i spunea: 
—lano, sora mea, 
_Haid'la Moş Crăciun 
Şi la Moş Adam, 
Și la Mama Eva. 
Haid’ să-i întrebăm 
Și să ne luăm, 

La scară mergeă 
Ș'apoi mi-o pleci, 
Tot pe scară'n sus, 
Amândoi s'au dus, 
Tot la Moş Crăciun 
Și la Moş Adam 

Și la Mama Eva 
Acolo ajunge: 

Şi lana întrebă: 
—PD'aba Moş Crăciune 
Şi tu Moş Adame, 
Şi tu Mamă Eva, 
Voi ați mai văzut, 
Voi aţi auzit, 

Să iea sor pe frate 
Să facă păcate: 

In lume, se poate? 
Moş Crăciun auziă, 
Pietre că-mi luă 

La un măgar da, 
Din gură-mi ziceà: 
—Când măgarul ăsta 








130 


Pietre mi-o mâncă (1). 
Atunci, dragii tatei, 
Voi vă veţi luă! 
Inapoi plecă 
Dar soare zice: 
—lano, sora mea, 
lea-mă tu pe mine 
Să trăim pe lume 
Amândoi cu bine. 
lana d'auziă 
Lui soare-i zicei,: 

— Soare, 

Frăţioare, 
Sâ-mi mai faci tu una: 
Să faci pod de ceară 
Pe mijloc de mare, 
Biserică de ceară 
Şi popii t:t de ceară 
Şi noi să pornim 
Să ne spovedim, 
Ş'atunci ne luăm 
Şi soţi că suntem. 
Soare mi-ş făcea 
Tot ce-i porunciă: 
Vezi un pod de ceară 
Pe mijloc de mare, 
Biserică de ceară, 
Popii tot de ceară 
Și la ea-mi venià, 
Din gură-mi grăià : 
—lano, sora mea, 
Podul l-am făcut 
Și l-am isprăvit, 
Biserică de ceară 
Şi popii tot de ceară, 
Haidi, ne spovedim, 


(1) În povestirea întâia, ariciul le sorocește cailor să mânânce colb. 


S'atunci ne luăm. 

Ei că mi-şi plecă 
Tot pe pod de ceară, 
La mijloc de mare. 
lana sta, zice, 

Lui soare aşă: 

— Soare, frățioare, 
Noi ne-am pomenit 
Și noi am crescut. 
Razele nu ne-am văzut. 
Lasă-ţi, frate, razele, 
Ca să-ţi văd puterile! 
Soarele ce-mi iăceă? 
Raze că-și lăsă, 


131 


Podul se topi, 

In mare câdeă 

Şi se afundă, 

Dumnezeu nu vreă : 

În mâini îi prindea, 

In cer îi asvârliă 

Și mi-i blestema, 

S'apoi le zicea: 

—Să nu vă 'ntâlniți, 

Nici să vă găsiţi, 

Nici să mai vorbiţi, 

La un loc să nu fiți. 
Când unul o fi la răsărit, 
Alălani să fie la apus (1). 


Din jud. Teleorman, avem următoarele trei variante: 


Intăia: 
Foaie verde salbă moale, 
P'âl buhaz de mare, 
Spre soare răsare 
Pân ceale resmicele, 
Pân ceale argele 
Mi-este-o argeluţă, 
Mică 
De nimica, 
Cu uşi de şipcă, 
Cu răsboiu de fier, 
Cu spate de oţel, 
Ţese Jana 'n el 
Pânză de mâtasă 
Lui soare cămaşă; 
Fir şi ibrişin, 
Lui soare zăbun, 
Postav de cel bun. 
lana că ţesă 


Soare că umbla; 

Tot ca să se 'nsoare. 
Umbli mândrul soare, 
Să vezi, nouă ai, 
Tot pe nouă cai; 
Cinci a ciumpăvit, 
Patru a spetit 

Și el n'a găsit 
Potrimmcă 'n lume, 
Samene cu el. 

La lana mergeà, 
Așie-zeu (2) că-i da. 
lana-i mulțumiă, 
Soare că-i strigi: 
--Ţese, lana, ţese, 
Te cam chindiseşte, 
Și te cam găteşte, 

Să ne logodim, 


(1) N. Păsculescu, op. cit, p. 182 şi urm. Se vede că avem de aface cu o 
culegere rea, de oare ce unele versuri sunt mai lungi de cât metrul obișnuit. 
Prin urmare şi melodiile acestor cântece nu pot fi cele adevărate (op. cit, a- 
nexe p. l, cântecul 1 şi 2). 

2) Cred ca Ajut e-Dumnezet. 


Că ne potrivim, 

Că eu mi-am umblat, 
Lumea ’n lung şi 'n lat, 
Să vezi, nouă ai 

Tot pe nouă cai, 
Cinci i-am ciumpăvit, 
Patru i-am spetit, 

Și eu n'am găsit. 
Potrimnică 'n lume, 
Samene cu tine. 

— Soare, luminate, 
Trup fără de păcate, 
Unde s'a văzut 

Şi s'a auzit 

Să iea sor pe frate, 
la lume n'aibă parta; 
Şi frate pe sor 

In lume n aibă dor. 
Alei. soare, luminate, 
Trupşorel făr' de păcate, 
Dacă ești vreun viteaz 
Și nu ți-i, zâu, năcaz, 
Sâ-mi faci scară de fier 
Cu tulpici de oţel 
Pân' la 'naltul cer, 

La bun Dumnezeu. 
Noi să ne 'ntrebăm 

Și să ne 'ndruimăm 

Și la Moş Crăciun 

Că e mai bătrân, 

Și la Moş Adam. 
Pravila o ceti 

De s'o nemeri 

Și de s'o câdei, 

Noi că ne-om luă, 
Soarele cum auziă, 
Voia lanei că 'mpliniă 
Biciul că-l luă 


132 


Odată-mi plesniă, 

Scară că-mi făcei, 
Scară, vezi, de fier, 
Tălpici de oțel 

Pân' la 'naltul cer. 

lana c'o vedeâ 

De _mână-l luă 

Pe scară-mi sui, 

La cer ajunge, 
Dumnezeu cum îi vedei, 
Spatele lor întorcei 

Și din ochi lacrămi värsi, 
lana atuncea strigi: 

— Doamne milostive, 
Unde s'a văzut 

Și s'a pomenit 

Să iea sor pe frate, 

Să facă păcate 

In lume n'aibă parte; 

Şi frate pe sor, 

N'aibă 'n lume dor! 
Dumnezeu ziceă;: 

— Iano 
Sâmziano, 

Nainte plecaţi, 

Acolo să dați 

De Moşul Crăciun 

Că e mai bătrân, 

Ştie de demult: 

Unde s'a văzut 

Și s'a pomenit. 

De mână-l lui, 

Inainte merge, 

Moş Crăciun cum îi vedeă, 
Spatele lor întorcea 

Și din ochi lacrâmi vărsa, 
La el când ajungeă, 
' [ana că-i strigă : 


— A, bre, moş Crăciun 


Că eşti mai bătrân; 
Unde s'a văzut 

Și s'a pomenit 

Să iea sor pe frate, 
Să facă păcate, 

In lume n'aibă parte! 


Moș Crăciun că le grăiă: 


— lano 

Sâmziano, 
'Nainte plecați 
Pe drum întrebaţi, 
De Moşul Adam 
Că e mai bătrân, 
Ştie de demult, 
Şi la el că sunt 
Cheile Raiului 
Şi ale /adutui. 
Pe el înainte-l da, 
Acolo frate ajungeă, 
Adam mi-i vedei, 
De mână-i luă, 
Şi "n iad că-i băgă, 
În iad ei ce vede? 
Nişte pomi pârliţi, 
Și "n cei pomi pârliţi, 
Nişte păsărele 
Stau la cuiburele. 
Unde-mi ciripesc, 
Par'că te jelesc. 
— Vai de noi, de noi, 
De părinții noştri, 
N'au la ce muri, 
N'au la ce trâi: 
Când ei or muri, 
N'au unde veni. 
Soarele 'ntrebă 
Și se minună, 


133 


Adam tălmăcii: 

- - Copiii i-au murit 
Toţi negriiiţi 

Și nespovediţi. 

Asta o să-mi fie! 
Soarele ce-mi lăcei ? 
El nu se pocăiu? 
Tot ziceu s'o iea, 
EI, pe soru-sa. 
Adam ce făcea ? 
Inainte-i duceă 

Și ce mai vede? 
Nişte mese strânse 
Și făclii tot stinse 
Şi pahare seci, 

Şi oamenii negri. 
Moş Adam zicea: 
| — Soare luminate, 
| Trup făr' de păcate, 
Poman’ ai făcut 
Și rău ţi-a părut. 
Inainte-i duceă 

Dar ce mai vedeă? 
O văcuţă slabă, 
Uscată și slabă, 
Păştea livezi verzi 
Și bea ape reci 
Și cădei de slabă, 
Soare că 'ntrebă, 
Adam răspundei.: 
-- Soare luminate, 
Trup făr' de păcate, 
O vacă ai avut 
Și-o ai dăruit, 

Și rău ţi-a părut. 
Din [ad că-i scoted 
Și 'n Raiu că-i băgă, 
Da 'n raiu ce vedeâ? 


Nişte pomi înfloriți 
Şi 'n cei pomi înfloriţi 
Nişte păsărtle 
Ingână 'n versurile, 
Din gură-mi strigă: 
— Ferice de noi, 

De părinţii noştri; 
Au la ce trăi, 

Au la ce muri, 

Ei când or muri, 

Au unde veni, 

Soare că ’ntrebà 
Adam râspundei: 

— Soare, luminate, 
Trup făr' de păcate, 
Copiii au murit 
Orijiți, spovediţi 

Şi toţi prohodiţi, 
Dar soare ce fâcea? 
Frate, nu se pocâii, 
Tot ziceu să jea, 

El, pe soru-sa, 
Adam ce făcea? 

Din Raiu că-i scoteu 
Drumul că le da 
P'un pod că mergeă 
lana că strigă: 

— Soare luminate, 
Trup făr' de păcate, 


A doua variantă: 


Şoimanul de soare 

E puternic de mare, 
Umblă să se 'nsoare; 
Vremea i-a venit 

De căsătorit. 

Și el că mi-ş umblă 
Cred, de nouă ani, 


134 


Unde s'a văzut 

Şi s'a pomenit 
Mireasa "nainte, 
Mirele pe urmă ? 
Soarele-i auziă, 
Inainte-i merge. 
lana ce-mi făcea ? 
In urmă rămânei 
Şi 'n gârlă săriă 
Da şi se 'necà 
Soarele după ea. 
Dumnezeu îi vedeă, 
Pe ei nu-i râbdă, 
Pe ei că-i făceă 
Doi luceferi, 

De te uiţi la ei. 
Dar lana ce-mi fâceâ ? 
Ea 'n sus că sburiă, 
Pe soare blăstămă: 


—Dar'ar Dumnezeu, frate soare, 


Frate soare, 

Mândre soare, 

Când tu oi fi la răsăril, 
Eu să Jiu în spre apus ; 
Când oi fi la răsărit, 

Tu să fii în spre Sfinţit. 
Noi când ne-om întâlni, 
Atunci ne-om pnpă 

Şi ne om sărută! 


Cred, pe nouă cai, 
Patru-a obosit, 

Cinci a ciumpăvit 
Și el n'a găsit 

Protivnică 'n iume 
Sâ se potrivească, 
Să se 'nemerească, 


Papuc din picior 
Inelul din deşt. 

Şi el s'a lăsat 

La nouă argele. 
Este-o argeluşă, 
Argei de marmură, 
Cu ușa la vale, 

Cu ferestre 'n soare, 
Cu suluri d'argint 
Scripeţi de argint, 
Pânza-i de mătase, 
Lui soare cămașe, 
Țese 'nchindiseşte 
leana Zimzeana 
Doamna florilor 

Și a garoafelor, 
Țese 'nchindisește 
Și gditâneşte. 

lacă, că-mi venià 
Șoimanul de soare. 
Pe ea mi-o 'ntrebà: 
— lleano Zâmzeano, 
la scoal', te găteşte, 
Te 'nsulemenește, 

Că eu så te ieau, 
Că vreme mi-a venit 
De căsătorit! 

— Ài, şoiman de soare, 
Mult drag, frăţioare, 
Eşti puternice mare. 
Unde s'a văzut 

Și s'a pomenit 

Să iea sor pe frete 
Şi frate pe sor, 

Că e 'n lume dor? 
De trei ori cuvânt ziceă, 
El, frate, nu 'njelegei 
Din gură-mi grái: 


- Ai, şoiman de soare, 
Mult drag, irățioare, 
De eşti vre-un viteaz, 
Tu mie să-mi faci, 
D'o scară de fier, 
Cuie de oțel 

Pân' la ’naltul cer, 
Pân' la Maica Jora 

Și la Moș Adam 

Tu ca să-i întrebi, 
Tamje să le spui 

Şi ţi-o arătă 

Dacă s'o cădeu 

Și eu te-oi lui. 

Ea ce-i poruncii 

Aia şi făceă; 

D'o scară de fier, 
Cuie de oţel 

Pân' la 'naltul cer. 
Acolo mergei, 

Tamja că spunei 
Moş Adam auzit, 
Barba 'n gură-şi luă 
Şi-ait cuvânt nu zicei, 
Cheile 'n mână luă 

Și la raiu cu ei mergei,, 
Raiul îl descuiă 

In el că intră 

Dar ei ce-mi vedeu? 


' Făclioare aprinse, 


Mesioare 'ntinse 
Păhărcle pline. 

In jur prejur de masă, 
Nişte pomişori 

Sunt verzi înfloriţi 
Dar pân crângurtle 
Nişte păsările, 

Da nu-s păsărele 


Ci sunt copilaşi, 
Mândri ingeraşi ; 
Cântă, fericeșşte, 
Părinţii ş'odihneşte. 
— Ferice de noi, 
De părinţii noştri; 
Când ei ne-au făcut, 
Bine ne-au grijit; 
Dacă or muri 

Au cu ce trăi, 

Cu ce ne pomeni. 
lară Moş Adam 
Din Raiu că ieşii 
La lad că mergei, 
ladul descuiă, 

Cu ochii că vedea 
Fâclioare stinse, 
Mesivare strânse, 
Păhărele seci. 
Imprejur de masă 
Nişte pomişori, 

Nu sunt îniloriţi, 
Negri şi pârliți, 

lar prin crăngurèle 
Nişte pasărtle; 

Da nu-s păsărele 
Ci sunt copilaşi 
Sunt necreştinaţi, 
Cântă-mi, ciripeşte, 
Părinţii pedepseşte. 
— Vai de noi, de noi, 
De părinţii noştri, 
Când ei ne-au făcut, 
Numai ne-au grijit; 
Dacă or muri, 
N'au la ce veni: 
Dacă or trăi, 

N'au cu ce trăi. 





136 


Din lad că ieşiă 
Șoimanul de soare, 
Mult drag, frăţioare. 
Moş Adam că-l întrebă: 
—- Şoimane de soare, 
Mult drag, frățioare, 
Ce ţie câ-ţi place? 
Raiul sau ladul? 
Şoimanul de soare, 
Mult drag frăţioare, 
Nimic nu ziceă, 

Căci şi el ştiă 

Că nu se cădei. 

Alt cuvânt el nu ziceu, 
Indărăt că se 'ntorceă, 
La soru-sa Ileana, 
lleana Zâmziana, 

Pe ea că mi-o 'nşelă 
Da să mi-o iea. 
ileana Zâmziana, 
Doamna Florilor 

Şi-a garoafelor, 

Fa, frate, cum auzià, 


Lui soare că-i răspundei : 


— Şoiman de soare, 
Mult drag, frățioare, 
Tu mie să-mi faci, 
Dacă eşti viteaz, 
D'un pod peste mare 
lute şi mai tare. 

La capu’ de pod, 

O d'albă mânăstire, 
Fie pomenire. 

Acolo să ne cunune 
Amândoi de mână. 
Ea ce poruncii, 

EI, frate, făceu, 

La argcă venià, 


Dar ea ce-mi făcei? 
Din argeă ieșit, 

Dar nu se gătii, 

Mai rău se cerniă, 

De mân’ o lui, 

Pe pud că mergeă, 

Lui dragă de ce-i erà, 
Inainte-i mi-o luă, 

El în urmă-i rămâneă, 
Ea se socoti: 

— Decât soție fratelui, 
Mai bine cina racului 
Şi potmolul peştelui! 
-~ Ai, şoiman de soare, 
Unde s'a văzut, 
Mireasa "nainte 

Mirele pe urmă ? 

C'un cuvânt îl înşelă, 
Ea în urmă rămânea, 
Şi în mare S'arunci; 
Dar ea nu se înecă, 
Dumnezeu nu o râbdă. 
Mreană pe ea mi-o făceă 
Și pân mare că 'notă. 
Șoimanul de soare, 





137 


Mult drag, frăţioare, 
Indărăt când se uiti, 

El pe ea nu mi-o vedeà, 
lute la sat alergi, 
Năvoadele le-aducei 

Și "n mare că le băgi, 
Pe ea, frate, mi-o prindei 
Și pe pod că mi-o scoteă, 
Șoimanul de soare, 

Mult drag irățioare, 

EI, frate, n'o cunoştei, 
Năvoadele descărcă. 

Ea pe pod că rămânei. 
Dumnezeu aripi îi făceă 
Și 'n cer că sburi, 

Din gură-mi grâiă, 
Atunci el c'o cunoşteă,. 
— Ai, şoiman de soare, 
Mult drag, frățioare, 

Că noi ne-om întâlni 
Când lumea o pieri: 

Tu la răsărit 

Şi eu la apus: 

Tu la apus, 

Și eu la răsărit (1). 


A treia variantă mai scurtă și mai corect culeasă: 


Foaie trei smicele, 
Vâlcele, vâlcele, 
Sunt nouă argele 
Țese /ana ’n ele, 
Cu răsboiu de fier, 
Tălpigi de oţel, 
Foaie micşuneă, 
Soare că-mi veniă 
La lana trăgei, 
Bună ziua-i da, 





lana-i mulțumiă, 
Soare că-i zicea: 
— ese, lano, țese, 
Sculuri de matasă, 
Lui soare cămaşă; 
Fir şi ibrişin, 

Lui soare peşchir, 
Că eu mi te ieau 
Soţioară mie, 

Din veac, din vecie, 


(1) Materialuri folkloristice p. 13 şi urm. 


Foaie vioreă 

lana-i răspundeă: 
— Soare luminate, 
Trup fără păcate, 
Unde s'a văzut 

Și s'a pomenit, 

Să iea sor pe frate, 
Să facă păcate, 
N'ambă "n lume parte, 
Și frate pe sor, 
N'aibă 'n lume dor! 
Foaie micşuneă, 
Soare-i răspundei, 
Din gură zicea: 
—lano, dumneta, 
Fu lano-am umblat 
Tot pe nouă cai. 
Trei i-am ologit, 
Şase-am vstenit 

Și eu n'am găsit 

ln cea lume mare, 
Samene cu tine, 

Cu tine cu mine, 
Cu noi amândoi, 
Doi luceieri | 

lana mi-auziă 

Şi mi-i răspunde: 
— Dacă este așâ 
Repeie-ăi făcei 

O scară de fier, 
Pân'la'naltul cer. 
Soare mi-auziă, 

Din biciu că-mi trosaii 
Scara că-mi făcea, 
De mân'o lui 

Pe scar'o suiă 

La cer îmi mergeă 
Măre că mergei 


138 


Şi nu s'odihniaă, 

Peste Moş Adam dădeă, 

Buna ziua-i da. 

Moş Adam le mulțumiă, 

Soare se opriă, 

lana-l întrebi : 

- Moş Adame, dumneta, 

De când ai trăit, 

Ai trăit, ai pomenit 

Să iea sor pe frate, 

Să facă păcate, 

Şi frate pe sor, 

N'aibă'n lume dor! 

Moş Adam când auziu, 

Spatele'ntorceă, 

Din gură zicea: 

-— Nainte, nainte, 

Veţi vedea mai multe] 
Nainte plecă, 

Pe Moş Crăriun întâluiă 

Buna ziua-i da; 

El le mulțumi 

lana-| întrebi: 


- Moş Crăciune, dumneta, 


Spune d'ai văzut 

Sau ai pomenit, 

Să iea sor pe frate 

Să facă păcate, 
N'aibă'n lume parte, 
Şi frate pe sor, 
N'aibă'n lume dor! 
Moş Crăciun dac'auziă, 
Spatele'ntorceă, 

Din gură zicea: 

- Nainte, nainte, 
Veţi veder mai multe; 
El iarăş pleci 
Și mult nu mergea 


Pe Dumnezeu întâlniă, 
Buna ziua-i da 
Și i se'nchină. 


Dumnezeu le mulțumi 


Și la Iana ascultà, 


Căci lana aşă-i zice: 


139 


N'aibâ'n lume dor! 
Domnul se mâhniă 
Astfel d'auzii, 

De mână-i luă, 

Pe punte-i vâră 
Brânci mi le făceă 


— Doamne, Domn prea sfânt, Şi mi-i blăstămă 


Spune-ai auzit 

Sau ai pomenit, 

Să iea sor pe frate; 
Să facă păcate 
N'aibă'n lume parte, 
Și frate pe sor, 


Din gură ziceà : 


| — In veci despărțiți 


Să nu vă'ntâlniţi 
Când tun răsărit, 
Ea la asfinfit; 

Cind tun asfinţit, 


Fa la răsărit (1). 


In sfârşit, cea mai lungă variantă o aflăm la Românii din 
Serbia ; o transcriem, literar, cu observaţiunile de nevoie 


ale culegătorilor : 


Printr'ale smincele (2) 
La nouă argele, 

La argeaua mică, 
Cu fereşti de sticlă, 
Inima-mi despică. 
“Pasă lana, ţasă 

Fir şi ibrişin, 

Lui soare peşchir, 
Peschiraş cu flori, 
Pân'la subsiori, 
Pânză şi mâătasă, 
Lui soare cămaşă. 

Soare răsăriă 

In gură de-argeă, 
Din gură mi ziceâ: 
— Ţasă, lană, țasă, 
„Țasă, schindosăşte, 


Ca eu să te ieau. 
lana de-auziă, 

Din gurâ-mi zicea: 
-- Soare luminat, 
Trup făr 'de păcat, 
Un’ sa pomenit 

Și s'a mai văzut 

Să iea sor pe frate, 
Să.şi facă păcate; 

Şi frate pe soră, 
Pân'la'naltul cer? 
Da tu ai să te duci, 
Până la Nalbantu (3) 
Ţie ca să-ţi facă, 
Scară de-arginţel, 
Toiag de oţel, 
Opince de fier. 


(1) Cules din com. Antoneşti, jud. Teleorman, comunic. de d-l M. Apostolescu. 
(2) „Necunoscut ca înţeles, de cel ce dictează“. 
(3) „Faur (corespunde lui Vulcan, ca ideie)“.—E şi numele unui sat dobro- 


gean. 


Și tot să [te] duci, 
Nouă zeci de ani, 
Pe opt zeci de cai. 
Și tu ca să umbli, 
Tot ţara'n cruciş, 
Frate'n curmeziş. 
Și tu ca să-mi cați 
Potilică (1) ţie, 
Să-mi samene mie. 
Și el se duceă 
Nouăzeci de ani 
Pe optzeci de cai; 
Şi el că umbli 
Tot ţara'n cruciş, 
Frate'n curmeziș, 
Și el nu-mi găsii, 
Potilica lui, 
Să-i semene ei, 
Soare răsări 
In gură de-argei, 
Din gură giceă ; 


— Ţăsă, Leană, ţăsă, 


Țăsă, schindoseșşte, 


De nurtă'n găteşte (sic), 


Că eu să te ieau, 
Că eu n'am găsit, 
Potilică mie, 
Să samene ţie! 
Lina de-auzii, 
Din gură zicea: 
— Soare luminate, 
Trup făr' de păcate, 
Datu să te duci 
Până la Nalbantu, 
Ţie ca să-ţi facă 
Opince de fier, 
Toiag de oţel, 


(1) „De potriva lui“, potrivnică. 


140 


Scară de-arginţel. 

Și tot să te duci 

În cer să te sui 

Pân la Moş Adam 
Şi la Mama £va. 

Ei cum vor da, 

Noi aşa vom făcea, 
Soare se ducea 
Până la Nalbantu. 
Și lui că făceă 
Opince de fier, 
Scară de-arginţel, 
Toiag de oţel. 

Și el se duceă, 

ln cer se sui 
Pân'a la Moş Adam 
Și la Mama Eva. 
Pe Moş Adam găsiă 
Tot arând la plug, 
De coarne ţinând, 
Boabe sămănând 

Și la boi sbierând. 
Soarele că mergeă, 
«Bun lucru» că-i da. 
Moş Adam îi zicea: 
— Soare luminat, 
Trup fâr' de păcat, 
Tu ce-ai cugetat 

Eu tot am aflat. 

Da noi să mergem, 
Prin văi ne plimbăm, 
Să ne ştim cuvântul, 
Ne-o răbdà pământul. 
Verde viorei, 

Boii dejugi, 

La iarbă că-i da 

Și ei că merge 


Prin văi se plimbă. 
Dară ce-mi veden? 

In gură raiului 

'Ntr'ale livezi mai verzi, 
'Ntr'ale pârlituri, 
'Ntr'ale ape reci, 

Tot o vacă, 

Slabă şi mârşavă, 

De se rasmâ'n coadă. 
Soare că'ntreba:: 


— Doamne, Moş Adame, 


Ce-o să fie asta: 
Tot o vacă slabă, 
Slabă şi mârşavă, 
De se rasmă'n coadă? 
Moş Adam zicei: 
-— Soare luminate, 
Trup făr' de păcate, 
Astă vacă slabă, 
Slabă şi mârșavă, 
Omul cu muierea ! 
Sărindar şi-a făcut, 
Lume c'a venit 
Și ei mi-au bufnit, 
De-aia vaca paşte, 
Nu se mai îngrașă! 
Verde vioreă, 
Prin văi se plimbi, 
De-uveă ce-mi vedei, 
'Ntr'alte pârlituri, 
Tot o vacă grasă, 
Grasă şi frumoasă, 
Tot carne vârtoasă, 
Nici nu dai de oase; 
Mă mir ce-a mâncat, 
Vezi cum Sa 'ngrașat, 
Soare întrebă: 
Doamne, Moş Adame, 


Ce-o să fie asta, 
Astă vacă grasă, 
Grasă şi frumoasă, 
Tot carne vârtoasă, 
Nici nu dai de oase. 
Mă mir ce-a mâncat, 
Vezi cum s'a 'ngrăşal! 
Moş Adam ziceà : 
-- Soare luminate, 
Trup făr' de păcate! 
Astă vacă grasă, 
Grasă şi frumoasă, 
Omul cu muierea ! 
Sărindar şi-a făcut, 
Lume c'a venit, 
Bine le-a părut, 
Și cu voia bună: 
De-aia vacă paşte, 
Și mi se îngraşă! 
Prin raiu se plimbi, 
DW'aveă ce-mi vedea: 
O masă frumoasă, 
De-un corn viermănoasă. 
Soarele'ntrebă: 
— Doamne Moş Adame, 
Astă masă frumoasă, 
De-un corn viermănoasă ? 
Moş Adam zicei: 
— Astă masă frumoasă, 
Bogatu-a prânzit, 
Săracu-a sosit, 
Omul s'a'ndurat, 
Bucătur'a dat, 
Muierea-a buînit (1) 
Partea s'a'mpuţit. 
Prin raiu se plimbi, 
De-avei., ce-mi vedei, 
Nişte purcelusi; 


(1) „A murmurat împotriva bunătăţii bărbatului“, 


Pe unde că râmi, 

Tot apşoară-mi cură. 

Soare întrebă: 

— Doamne, moş Adame, 

Ce să fie asta? 

Nişte purceiuși, 

Pe unde că râmă 

Tot apşoară-mi cură. 
Sare s'aplecă, 

Tot apşoară-mi bea. 

Moş Adam mergei 

De brăceri (1) că-l luă, 

Din gură zicea: 

— Stăi, apă nu bei, 

C'apa nu-i a ta. 

Torcătoarea'n sat 

Cu furca a tors 

Şi ea a cumpărat 

Și de pomană-a dat 

Și cu voie bună. 

De-aia ei că râmă 

Și apşoară-mi cură. 
Prin raiu se plimbă, 

De-avei ce-mi vedei, 

'N'tr'ale râmburele (2) 

Nişte pâsărele 

Cântă viersurele, 

De-i drăguţ de ele. 

Soarele întrebi: 

— Doamne, Moş Adame, 

Ce-o să fie asta: 

Nişte păsări albe 

Șed pe rămurele, 

Cântă versurăle ! 

Moş Adam zicei: 

— Soare luminate, 


(1) „Bete, încingătoare la brâu“, 


(2) „Rămurele“ 


142 


Trup făr' de păcate, 
Aste păsări albe, 
Copilaşi de-ăi mici; 
Ei când au murit 
Cu lumini în mână 
Și pomeni la vreme, 
Ferice de ei 

De părinciorii lor, 
Că dacă-o muri, 

Au la ce veni! 

Prin raiu se plimbă 
De-avei ce-mi vedeă. 
'N nişte rămburèle 
Nişte păsări negre, 
Şed pe rămurăle, 
Cântă negru-a jale, 
Soare întrebă: 

— Doamne, Moş Adame, 
Ce-o să fie asta? 
Nişte păsări negre, 
Şed pe rămurele 
Cântă negru-a jale? 
Moş Adam zicei: 
Copilaşi d-ăi mici, 
Fi când au murit, 
Nici lumini în mână, 
Nici pomeni la vreme, 
Ferice de ei, 

De părinciorii lor, 
Raiul isprăviă, 

[In lad că porniă], 
De-ave, ce-mi vede: 
In gura iadului 

Doi bușteni pârliţi, 
La pământ trântiţi 
De smoală smoliți, 


Soare întrebi: 

— Doamne, Moş Adame, 
Ce-o să-mi fie asta ? 
Doi bușteni pârliţi, 
De smoală smoliţi, 
La pământ trântiţi ? 
Moş Adam zice: 
-- Aşti buşteni pârliţi 
Sunt doi frați iubiţi; 
Ei cât au trăit, 

Ei tot s'au iubit, 
Dar dac' a murit, 
Raiul nu-i primeşte, 
ladul că-i primeşte. 
ladu-l isprăviă, 

Moş Adam mergei, 
La plug se duceă, 
Şi boi 'njugă, 

IȘI] la boi sbierà, 
De coarne ţinei 

Şi boabe risipiă 

Și soare-mi răsării, 
In gură de-argei, 
Din gură-mi ziceă; 
-— Ţasă, lano, țasă, 
Țasă, schindosăşte, 
De nuntă găteşte, 
Că mie mi-a dat 
Tot Moş Adam 

Şi cu Mama Esa 

Pe tin' să te ieau. 
lana de-auziă, 
Incepeă de-a plângeă, 
Din gură-mi zicea : 
— Soare luminate, 
Trup făr' de păcate, 


(1) „Poame sudice“. 
(2) „Bidigănii, draci, ale“. 


143 


Dacă-mi este aşâ, 
Tu ca să te duci, 
La marea să mergi, 
Şi tu ca să-mi faci 
Un pod peste mare; 
In capul podului, 

O mândră mânăstire, 
Tot de cununie. 

In uşa mânăstirii 
Tu să prisădeşti 
Gutâi şi lămâi 

Alte merenzâi (1), 
Se coc poame 'ntâi, 
In zi de Sân-Văsii, 
'Mpărțim la copii. 
Soare de-auziă, 

La marea mergeă, 
Câţi ohipiți (2) eră, 
Pe toți i-aduniă, 

Şi pod îmi făcee 
Pod pistă marea, 

În capul podului, 

O mândră mânăstire, 
Tot de cununie. 

In ușa mânăstirii, 
FI că prisădiă 

Gutâi şi lămâi 

Alte merenzâi, 

Se coc poame 'ntâi, 
In zi de Sân-Văsii 
'Mpărțim la copii. 
Soare isprăviă, 
Soure răsăriă, 

În gură de-argeă, 
Din gură-mi ziceâ; 
—Țasă, Leano, ţasă, 


Ţasă, schindosăşte 
De nuntă-mi găteşte ; 
Tu ce-ai poruncit, 
Eu cam isprăvit. 
lana de-auziă, 
"Ncepei, de-a plângei,, 
Din gură-mi zicei : 
—Un''s'a pomenit 
Şi s'a mai văzut 

Să iea sor pe frate, 
Să-şi făcă păcate, 

Și frate pe soră, 
Pân' la 'naltul cer? 
Soare de-auzii, 

De mână c'o luă, 
La marea mergei, 
Când pe pod intri, 
lana că-mi ziceă: 

— Soare luminate, 
Trup făr' de păcate, 
Un's'a pomenit 

Și s'a mai văzut 
Femeia ca clenciul (1) 
Să meargă'nainte ? 
Voinicul ca steagul 
Să meargă pe urmă ? 
Și eu c'am văzut, 
Voinicul ca steagul 
Să meargă'nainte ; 
Femeia ca clenciul 


Să meargă pe urmă. 
Soarele de-auziă, 
Mâna i-o schimbă 
Şi pe urmă i-o da; 
lana îmi sbicid (2) 
Și câtvi fugii 

Și cruce că-şi făcei, 
Din gură ziceà: 

— Doamne, sfinte Doamne, 
Decât cumnată, 

Mai bine 'necată| 
Soarele ce-mi făcei ? 
El că se ducei 

Câţi alovaşi (3) erà, 
Cu aloave mi da, 
Pe lana-o câtă, 

La margine-mi da, 
Nimic nu-mi scotea, 
Decât ei scotei 

Un puişor de somn, 
Pe mal că-l scotei, 
Pe burtă-i bătei, 
Spinarea-i negri: 
Puiul nu răspundeă 
Că n'are de unde, 
Și nu vede-aude. 

Pe lana-o făceă, 
Dumnezeu-o făce: 
Supt o râdioară (4) 
O mândră mireană 


(1) „Bât, smicea (nuia). Înţelesul este: femzia Care e 'slabi ca o nuia*,— 
cred că-i o greșală. C/enciu însamnează câr]ig. deci cevă strâmb; steagul e 
drept, frumos; prin urmare lana s2 miră: cum, cevă mic, strâmb,să aibă tre- 


cere înaintea steagului ? 


(2) „Smucia din mâna soarelui”. 


(3) Dicționarul limbii române aloavă „un fel de mreajă de prins peşte“; 
deci a/ovaș, pescar,—cel ce umblă cu aloavele. 
(4) „Rădăcini unde şade peştele. Rădăcină mică“. 


145 


Cu mustâți pe apă, Soarele-mi răsăriă, 
Dumnezeu mergei Luna-mi scâpdră (1), 
Şi el că mi-o lui, De cât se vedeă, 
Pe cer mi-o asvârlid, Nu se mai ajungei, 
Lună c'o fäceå, De se pomenià (2). 


V. Alexandri a cules acest cântec şi l-a publicat întâi la 
1848. Nu arată locul de unde l-a cules dar bănuim că este 
din Moldova după o noftiļă care însoțește tipăritura şi care-l 
arată ca făcând «parte din colecţia cântecelor poporului ro- 
mân, adunate în Moldova». 

După variantele de mai sus, n'ar face să mai reproducem 
și varianta lui Alexandri, «îndreptată», şi prin urmare, schim- 
bată. O reproducem totuși spre a vedeă că acea «îndreptare» 
a poietului, nu privește întru nimic fondul,iar din formă nu 
se înlocuesc numai versurile neritmice, cari din pricina unei 
culegeri nestitematice, se găsesc în abundență în variantele 
de mai sus chiar, şi pe cari, gustul lui Alexandri nu le pu- 
teà îngădui. 

lată această variantă: 


Umblă, frate, mândrul soare,  C'amândoi ne potrivim 


Umblă, îrate, să se'nsoare, Şi la plete şi la feţe 
Nouă ai Şi la dalbe frumuseţe. 
Pe nouă cai, Eu am plete strălucite, 
Cari noaptea pasc în raiu; Tu ai plete aurite, 
Umblă cerul şi pământul, Eu am față arzătoare, 
Ca săgeata şi ca vântul, Tu fața mângâietoare. 
Dar toţi caii-şi obosià — Alei frate, luminate, 
Şi potrivă nu-şi gåsià Trupuşor får’ de păcate, 
Ca sora sa, ileana, Nu se afi'adevărat, 
Ileana Cosânzeana Fraţi să se fi cununat. 
Ce-i frumoasă ca o floare, Cată-ţi tu de cerul tău 
Intr'o iarnă fără soare. Și eu de pământul meu, 
—Sorioară lleano, C'aşă vrut-a Dumnezeu. 
lleano, Cosânzeano, Soarele se'ntunecă, 
Haideţi să ne logodim Sus ia Domnul se urcă, 


() „Apuneă“.—Prin jud. Tecuciu, „în scăpătatul soarelui sau lune” insem- 
nează vremea când soarele mai are puţin până să ajungă la zare. Deci e mal 
devreme ca apusul. 

(2) Giuglea şi Vâlsan, Dela Românii din Serbia. p. 216 şi urm. 


T. Pamţile, Cerul și podoabele lui. 10. 


Și din gură cuvântă: 

— Doamne sfinte 

Și părinte, 
Mie timpul mi-a sosit, 
Timpul de căsătorit 
Și potrivă n'am găsit 
Ca sora mea lleana, 
Ileana Cosânzeana. 
Domnul sfânt îl ascultă 
Şi de mână mi-l luă 
Și prin iaduri mi-l purtă 
Doar că l-ar înspăimântà ; 
Și prin raiu încă-l purtà 
Doară că l-ar încântă. 
Apoi Domnul Dumnezeu 
Cuvântă cu graiul său, 
lar când Domnul cuvântă, 
Lumile se deşteptiă 
Și cu drag îl ascultà: 
Cerurile strălucii, 
Norii din senin pierià, 
— Soare, soare luminate, 
Trupuşor fär’ de păcate, 
Raiul tu l-ai petrecut 
Și prin iad înc'ai trecut 
Ce mai zice gândul tău? 
— Zice că sufletul meu, 
Aleg iadul chiar de viu, 
Numai singur să nu fiu, 
Ci să fiu cu lleană, 
Ileana, Cosânzeană. 
Soarele se coboră 
La sora lui se opriă, 
Mândră nuntă pregătiă, 
Pe Ileana şi-o gâtiă, 
Cu peteală de mireasă, 
Cunună de'mpărăteasă, 
Și rochița neţesută 


146 


| Din pietre scumpe bătută. 
Apoi mândri, el şi ea, 
La biserică mergeà 

Dar când nunta se făcea, 
Vai de el, amar de ea! 

| Candelile se stingeă, 

| Clopotele se dogiă, 
Sfinții fața şi-ascundei, 
Preoți în genunchi cădeà, 
lar mireesa, vai de ea, 
Frig de moarte-o cuprindeà 
Căci o mână se'ntindei 

Și pe sus o ridică 

Şin mare mi-o aruncă) 
Valurile bulbuciă 

lar ea'n valuri cum treceă, 
Mreană de-aur se făcea, 
Soarele se'nălţă sus, 

Se lasă tot spre apus 

Și 'n mare se scufundă, 
La soră-sa Ileana, 

Ileana Cosinzeana, 

lară Dumnezeu cel! sfânt, 
Sfânt în cer şi pe pământ, 
Mâna’n valuri că băgă, 
Mreana'n mână-o apucă, 
Sin ceruri o aruncă 

Si'n lună plin? o Schimbă. 
Apoi Domnul Dumnezeu 
Cuvânată cu graiul său; 
lar câud Domnul cuvântă, 
Lumile se spăimântă, 
Mările se tupilă, 

Munţii se cutremură, 

Cerul se întunecă; 

-— Tu lleană Cosinzeană, 
Sufleţel fără prihană, 

| Și tu soare luminate, 





147 


Trupuşor fără păcate, Arşi de foc nestingător, 
Cu ochii să vă zăriţi Veşnic să vă alungați 
Dar să fiți tot despărțiți, Cerul să cutreieraţi, 

Zi şi noapte, plini de dor, Lumile să luminaţi (1). 


Cuprinsul acestor cântece îl aflăm în următoarea povestire 
bucovineană: 

«Luna și soarele, zice că au fost o dată fată şi fecior, şi 
(are se iubiau împreună, până la urmă au hotăritsă meargă 
la judecata lui Dumnezeu: cum va rândui el, aşă să facă. 

Şi sa suit soarele întâi sus pe cer şi după dânsul, Juna. 
Dar Dumnezeu, fiindcă erau aşă de frumoşi, nu i-a însurat, 
dar i-a lăsat ca să rămâie soare și lună pe cer și să lumi- 
neze oamenilor. Și numai când e luna la sfârșit, o ajunge 
soarele şi-i zice: 

— Buna dimineaţa, lună veche! 

Dar ea, pe loc, se întoarce primenită, și-i zice: 

— Mulţumesc, dumitale, că-s tot nouă?»(2) 

De asemeni se găsește şi în următoarea povestire moldo- 
venească: 

«Sf, Soare şi cu Sf. Lună» erau fraţi. Şi Sf. Soare a vrut 
s'o iea. 

Sf. Lună sa dus la Dumnezeu şi i-a spus: 

Zi-i să-ţi facă o rochie ca cerul cu stelele,—i-a zis Dum- 
nezeu,—și atunci te-i duce! 

Sf. Soare atât a umblat şa căutat, pâna găsit o materie 
ca aceea, şi-așă un croitor, de i-a făcutrochie întocmai. A 
mers iar la Dumnezeu să-l întrebe. Dumnezeu iar i-a zis: 

— Zi-i să-ţi facă o rochie cum e cerul cu soarele și cu 
luna; atunci te-i duce. 

Sf. Soare iar a umblat, până i-a făcut. Când i-a adus ro- 
chia, aceasta, ea a luat și sa pișcal şi îndată a început a 
se depărtă, că Sf. Soare n'a mai putut-o ajunge. Şi el şi azi 


(1) Poezii populare ale Românilor, ediţia 1908, p. 21-2.—O variantă scurtă în 
Șezătoarea, XIII, p. 197. Alexici, Texte din lit. pop, rom. p.51, alta, cu acelaş 
cuprins. 

(2) Voronca, op. cit., p. 590. 


148 


umblă după dânsa; și ar ajunge-o când e plină, că vin a- 
proape, dar ea, cum vede că se apropie, se pișcă (1). 

Această credință, cuprinsă în cântecele și povestirile de 
până aici, a dat naştere la o sumă de cântece populare cari 
arată nenorocirea ce sa 'ntâmplat atunci când un frate a 
vrut să se însoare cu sora lui. Asemenea cântece se aud şi 
prin Maramureș (2). 

In cele ce urmează, transcriem, pentru paralelă, următoa- 
rea variantă: 


Inghiaţă apa Nistrului, Frunza de pe pom pică. 

Şi nu înghiaţă de ger mare, Când în biseric 'au intrat, 
Da 'ngheaţă de-o supărare, Afară s'a 'nourat 

Că mândru crai vra să se'asoare, Ş'a 'nceput a fulgeră; 

Sá ieie pe soră-sa. Toţi popi. la dânşii câtă, 
— Soră, soră Magdalină. Da icoana Precestă 
Garofiţă din gradină A'nceput a lăcrămă, 

lea-f papucii şi rochioară Și din gura cuvantă: 

Și te du în chilioară, = Sâ, părinte, nu ceti, 
lea-ţi colaci de novă grâie, Unde ai văzut şi se poate, 
Și haiden la cununie, Să cununi sură cu frate ? 
-- Atunci din cas' oi ieşi, Sângele n'amestecă, 

Când calea mi-i auri, Că păcat îi câst gà. 

Drum de-aramă ' Da popa s'a Suţărat. 
Peste vamă, Şi de mână i-a luat, 

Drum de-argint Ş'afară 'napoi i-a dat. 
Peste pămant, Crâişor s'a supărat, 

Pe marginea drumului, Şi din gur'a cuvântat : 
Pomişoni raiului; — Soro, soră Magdalină, 
Prin tot pomul rămurele la-ţi papuci şi rochioară, 
Şi cuiburi de păsărele, Sai la Dumnezeu de sboară, 
Cu penele aurite, — N'am rochie de'mbrăcat, 
Cand vom trece, să ne cânte. Nici papuci de încâlţat, 
Ele, de jale ce cântă, Să-mi fac cu Dumnezeu sfat. 
Frunza'n pom se aşeză. Crăişor sa supărat, 

Când la biserică merg-ă, La Dumnezeu a sburat. 





(1) Voronca, op. cit, p. 59), 
(2 A. Țiplea, Poezii populare din Maramureş, p. 4-5. 


— Doamne, Doamne şi părinte, 


De s'aude, şi se poate, 
Să cununi soră cu frate ? 
— Şi s'aude, şi se poate, 
Să cununi soră cu frate! 
Crăişor s'a bucurat, 
Şi-acasă mi-a alergat, 

Și cu glas mare-a strigat, 
— Sării fraţi şi voi hargaţi, 
Caii la căruţă daţi, 

Și pe dânsa mi-o strigați, 
De-auzi soro dela feară, 
Ne-aşteaptă nănaşu-afară, 
Sfântul soare, nănaş mare, 
Sfânta lună, mare nună, 
Stelele droşcuţele, 
Luceferii vă'âjei, 
C'aceia-s mai frumuşe:. 
Ea din casă mi-a ieşit, 

Și frumos a mulțumit: 


149 


— Rămâi, maică, sănătoasă, 


„Dacă n'ai fost bucuroasă, 


Să mă vezi plimbând prin casă, 
Cu lăcrămi fierbinţi pe faţă; 
Dacă n'ai fost sănătos, 
Rămâi nene, bucuros, 

Să ai de mine folos. 

Şin căruță s'a suit, 

Și'nc'o dara chiuit: 

— Că eu amù, mă mărit! 
Și la mare-a poposit, 

— Frate, frate, îrâţioare, 

la uită-te în spre soare, 

Că mă roade-un papuc tare, 
Spre sfântul soare-a căutat, 
Fa'n mare s'a aruncat, 

E! a'notat ce-a'notat, 

Şi de dânsa n'a mai dat, 

De inele ruginite, 


_De ciolane putrezite (1). 


Prin unele părți se spune ca și astăzi soarele cearcă să 
iea pe sora lui de nevastă, dar că aceasta nu se înduplecă 
cu nici un chip. Când soarele răsare, luna apune. 

Ca frați gemeni ce-au fost, soarele şi luna erau de o po- 
trivă de frumoşi, însă Dumnezeu, ca s'o ferească de soare, 
a ascuns luna în felurite părţi. —până chiar şin apa mării, 
care i-a mai întunecat din strălucirea ei de-odinioară (2). 

Şi firește, nu-s numai acestea povestirile, despre dragos- 


tea soarelui cu luna (3). 


Subiectul acestor povestiri, deci nu rămânelegat numai de 
dragostea soarelui de lună; ea priveşte mai ales dragostea fra- 
telui de soră, despre care ne vorbesc multe cântece și po- 
vestiri, cum de pildă este acel cântec maramureşau pe care 
l-au dat mai sus, sau altul care arată cum frații fug în 


(1) Voronca, op. cit, p. 591 2; alte variante tot acolo. şi una la p. 593. 


(2) Otescu, op. cit., p. 61. 


(3) Vezi N. Denşuşeanu, Dacia preistorică, Bucureşti, 1918 p. 113, şi urm. 


150 


toată lumea, până acolo unde 
Este-un popă din doi Jizi, (1) 
Cunună pe cei fugiti, 


dar care nu isbutește să-i împreune, aşă că 


Nici el nu s'a însurat, 
Nici ea nu s'a măritat (2). 


Tot acest cuprins îl aflăm şi într'o legendă a unui pod 
peste Dunire, făcut de Traian, după spusa surorii sale, fără 
de care nu voiă să-l ieă de bărbat. Podul a fost făcut, dar 
când fata sa dus cu Traian ca să-l vadă, ea s'a aruncat în 
Dunăre și sa înecat (3). 


Macedo-Românii cred într'o vrăjmășie dintre soare și lună. 
Intâia povestire e o frumoasă versificaţie după o culegere; 
ea se datorește d-lui G. Murnu, şi care în limba literară 
sună astiel: 

Vă voi spune basm nespus: 

lan ascultaţi-mi vorbele (povestea). 

Foarte frumos, cu părul blond, 

Erà un voinic (flăcău), soarele. 

Ales (distins) şi cunoscut eră; 

In toate adunările, 

De frumuseţa lui toți se mirau, 

Fiindcă avea el toate gratiile, 

Dar una, iubita soră a lui, 

Erà mult mai frumoasă, 

Cât îrumuseța soarelui, 

E azi mai luminoasă. 

Unul cu altul se iubiau mult ca frați, 

Şi ambii umblau ca gemeni, 

Și-atât (de mult) erau ei lăudaţi, 

Și admiraţi de oameni! 


(1) Jid, hdov. 

(2) T. Bud, Poezii populare din Maramureş, p. 10-1: Murii fraţi dulci.-Vezi 
şi G Dem. Teodorescu, Pozi populare, p. 4 5-421. 

(3) C. R.-Codin, Legende, tradiții și amintiri istorice, Bucureşti 1910. pe !4, 


151 


Dar când împreună cântând, 

Intr'o zi se preumblară, 

Se osteniră ambii umblând 

Şi la izvor se odihniră. 

Dar când se plecară, apă să bea, 
Privirea lor le scapă, 

Ce strălucire tremură, 

O, Doamne, înăuntru in apă? 

Dar de gelozie, soarelg, de acolo, 
Inapoi cu ruşine se trage, 

Noroiu, un pumn luă, 

Şi pe a surorei sale față o asvârle, 

Și fugi... De-atuncea amândoi 

Pentru totdeauna se depărtă, 

Cu toate că aleargă înapoi (se urmăresc), 
Și acum se iubesc, şi seiartă. 

Pentru aceea, când iese noaptea în sus, 
Stă luna întristată, 

Privirea ei de dor nespus, 

E foarte turburată (1). 


Credinţa aceasta o întâlnim şi prin jud. Vâlcea: «Luna şi 
soarele aveau la început o lumină egală. Luna însă, se tot 
lăudă că ea este mai frumoasă decât fratele ei. Atunci 
soarele, supărat foc, a luat o baligă de vacă şi a svârlit-o 
lunii în față, ca să nu mai aibă cu ce se lăudă. De atunci 
a rămas luna cu o lumină mai slabă ca a soarelui» (2). 

Mai scurtă, şi nu îndestul de limpede, urmează aceală po- 
vestire : 

«Soarele şi luna erau altădată frate cu sor. Ambii luminau 
cu rândul: sourele luminà ziua, şi luna noaptea, şi cum? 
Când obosià soarele, lumină luna, şi când obosiă luna, lu- 
minà soarele. 

Cine ştie din ce, într'o zi, soarele se înhăţă cu sora sa de 


(1) P. Papahagi, Din lit. pop. a Arom. p. 193-5. 

(2) G. Ciauşanu, op. cit., p. 84.——Tot astfel povestesc şi Bulgarii, pentru ca- 
ri luna se lăudă că ea luminează intunerecul nopţii, nu ziua. (L. Schischmanoff, 
Légendes religieuses bulgares, Paris 1896, p. 4). 


i32 


păr. El se necăji așă de mult, că o apucă de cosifă și o 
trânti jos, să-i plesnească fierea. 

De atunci se speri€ frumoasa lună aşă de mult, că se în- 
gălbeni la față, în cât și până în ziua de azi îi rămase găl- 
benarea. 

De atunci încă sunt supăraţi și neadunaţi ambii împre- 
ună» (1). 

Prin jud. Tecuciu se crede de asemene întro neînțelegere 
dintre soare şi lună. Pevestirea am găsit-o mai înainte, când 
a îost vorba despre creșterea și descreşterea lunii. 


In gâcitori, poporul zugrăvește veșnica îugăreală dintre 
soare şi lună în chipul următor: 
Două surioare, 
luţi şi sprinteioare: 
Toată vieaţa fug, 
Și nu se ajung (2), 


părându-i-se cu adevărat poporului că soarele,—la răsărirea 
căruia, luna, oricât de mare ar îi, îşi pierde cu totul lumina, 
—nu poate să ajungă, de pildă, nici o dată luna (3). 


(1) P. Papahagi. Din lit. pop. a Arom, p. 793. 
(2) N. Păsculescu, op. cit, p. 10). 
(3) Soarele şi iuna, zugrăviți între stele, tot după  gâcitori (N. Păsculescu, 
op. cit., p. 100): 
Dintr'un ciurèl de alune, 
Numai două găsiiu bune. 


PARTEA VI. 


STELELE: 


1.--INSTELAREA. 


Credinţele poporului român cu privire la stele, se pot 
orândui în chipul următor: 

Cerul fiind locașul lui Dumnezeu, al Domnului Hristos, al 
Maicii Domnului, al Sfinţilor şi al cetelor îngerești, s/elele 
sunt făcliile ce se aprind noaptea, spre a lumină sfânta lu- 
me a celor fără de sfârşit: «Cum s'aprind lumânările pe la 
târguri,- -mi spuneă un țăran bătrân, amintindu-și de vechea 
vreme a luminării Tecuciului cu lumânări de său, :aşă s'a- 
prind şi pe cer întramurg. stelele, una câte una. Câte-o da- 
tă, când noaptea e mai luminoasă, se văd puţine stele, şi 
încă mai puţine, când luminează luna; dar cum cade noap- 
tea mai grea, indata-mare vezi puzderia cea nenumărată de 
stele» (1). 

Alţii cred că stelele nu-s lumânări, ci candele, «că scli- 
pesc cum sclipeşte lumina în candelă», că sunt felinare a- 
fârnate de torţile cerului, ca să ne arate şi noaptea, locașul 
înfricoșatului județ al lui Dumnezeu (2). 

Credinţă aceasta o întâlnim și la unele populaţiuni creş- 
tine din nordul Caucazului (3). 


(1) Comuna Țepu, jud. Tecuciu. 

(2) Idem. Și alte părţi.—G. Ciaușanu. op, cit, p. 59: „Bolta cerească e lumi- 
nată noaptea, afară de lună.—care nu e totdeauna pe cer. -de nişte lumânări 
cereşti, numite sfele, pe cari îngerii le aprind în fiecare seară ca să lumineze 
pământul noaptea, şi le ţin aprinse până la ziuă“, 

(3) Revue des traditions populaire, XXII, p, 298 și 337. 


154 


Prin Bucovina, cu privire la înstelarea cerului (1) se po- 
vestesc următoarele: 

«Când s'a început lumea, oamenii lucrau la lună, noaptea, 
cum ar lucră ziua la lumina soarelui, că erau mai credin- 
cioși [și] nu erau legile împărţite. 

Maica Domnului s'a simţit grea de Ovidenie. 

Pe atunci eră unul, Crăciun. Acela pornise 12 cară cu po- 
vară la moară. El eră aşă de rău, că nu lăsă pe nimeni să 
doarmă noaptea: pe fete, pe femeie, le băteă, că toate erau 
betege şi stâlcite. 

Când a pornit el de acasă, mă-sa le-a zis la fete: 

— De-ami, culcaţi-vă câte o leacă pe rând, până ce el va 
veni şi apoi voiu dormi eu. 

Când venià el trăsnind, huind,—mă rog: 12 cară cu pova- 
ră,—toate trebuiau să fie cu îurcile în mână. 

Vine Maica Domnului în ziua de Ajun, la femeea lui Cră- 
ciun : 

— Mă rog, lasă-mă să fac la dumneta! 

— Bucuroasă te-aş lăsă, dară am bărbat tare rău! Uită-te, 
fetele mele: Una-i şchioapă, alta-i oarbă, a treia-i oloagă. 
Dar eu, uită-te, ce am pe trup și pe mâni! 

Era toată ucisă. 

Maica Domnului ştiă. 

— Lasă-mă, te rog. măcar în ocol să mă culc! 

Ea a lăsat-o. 

Atunci încă nu eră soarele pe cer; numai luna umblă, şi 
oamenii la lună lucrau. Cum l-a născut pe Domnul Hristos, 
boii l-au aburit și femeia lui Creciun l-a ajutat. Atunci sa 
arătat și luceafărul de seară pe casa lor, şi apoi, stelele. 

Crăciun vede de departe și zice: 

- Oare ce au făcut nebunele cele, de mi-au aprins casa? 

Trimite Creciuneasa pe fata cea ciuntă cu rodini la Maica 
Domnului. Maica Domnului i-a pus mânele de aur la loc. 


(1) Un cântec cules din com. Vaideeni, jud. Vâlcea, împărt. de d-l I, N. 
Popescu: 
Bine-i stă la cer cu lună, 


Ca şi mândrei cu cunună; 
Bine-i stă la cer cu stele, 
Ca mândruţii cu mărgele! 


155 


Trimite pe cea şchioapă,--i-a pus piciorul. 

Trimite pe cea oarbă, i-a pus ochii. 

Vine Creciun spre casă şi se miră. Vede s/ele pe cer, lu- 
ceafărul de miezul-noplii, luceafărul de dimineajă (1) apoi 
zorile de ziuă, ziua şi pe urmă soarele răsărind. Creciun: 
când a văzut aceste toate, auzind şi cine se află la dânsul: 
a cunoscut puterea lui Dumnezeu. A mers de a adus pe Mai- 
ca Domnului în casă și a cinstit-o, căci, mă rog,a văzut că-i 
sfântă, fără de păcat» (2). 

Prin alte părţi, asemenea bucovinene, se spune că la în- 
ceput nu erau s/ele pe cer; de îndată însă ce oamenii au 
început să se nască, au începnt să răsară şi stelele (3). 

Credinţa că stelele sunt lumânările vieților omeneşti o au 
și Ucrainenii (4). 

Prin unele părți din Transilvania se crede că stelele sunt 
făcute din ingeri şi povestirea acestei prefaceri este urmă- 
toarea : A 

«Zice că scoborindu-se o dată bunul Dumnezeu din cer jos 
pe pământ, a luat cu sine şi vreo câţivă îngeri, ca să le a- 
rate şi lor lumea în căre trăiesc oamenii pământeni. 

Ingerii, umblând încolo și 'ncoace prin lumea largă, cât 
timp vor îi umblat, le plăcură tare mult de lumea oameni- 
lor pământeni. şi mai cu samă unuia, aşă în cât la despăr- 
tenie, începi a plânge cu hohot, de-i curgeau lacrimile vale. 

După ce se depărtară de pământ, înălțându-se în sus că- 
tre cer, Dumnezeu a întrebat ce au văzut ei mai frumos și 
ce le-a plăcut mai mult pe pământ? 

Ingerii răspunseră că biserici frumoase, ori călugări îm- 
brăcaţi în haine potrivite, ori codru cu frunza verde, ori flo- 
rile mirositoare, numai unul nu-i răspunse nimic, fără sta 
trist şi îngândural. 

Mai în urmă îl întrebă Dumnezeu și pe acesta, că pentru 
ce e atât de trist şi de ce nu răspunde nimic? 


() T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă și Postul Crăciunului, p. 30: „Maica 
Domnului este luceafărul de dimineață. 

(2) Voronca. op. cit, p. 42 3. 

(3) Ibidem, p. 29. 

(1) Revue des traditions populaires, LX, p. 428. 


-1 


— Mi-e frică, că mă vei certă rău,—îi răspunde îngerul. 

— Nu-ţi fie teamă de nimic,—iii zice Dumnezeu,—căci de 
una și aceeaş soartă vă veţi bucură, 

Ingerul, căzând în genunchi înaintea lui Dumnezeu, cu o- 
chii scăldaţi în lacrimi, îi zise: 

— Doamne, îs trist și amărit de aceea, că ochii unei pă- 
mântene mi-au picat aşă de dragi, cât nu-i modru ca să-i mai 
uit vreodată, fiind aşă de frumoşi, cum nu mai văzusem nici 
o dată! 

— Şi ai cui erau? —întrebă Dumnezeu. 

— Ai unei păstoriţe ce păşteà oi albe pe un câmp verde! 

— Şi ai grăit cevă cu ea ?—întrebă iarăș Dumnezeu? 

— Da, căci îmi căzuse dragă şi i-am spus că mi-aş da viea- 
ta mea îngerească pentru ochii ei cei albaștri ca cerul înse- 
ninat. , 

Auzind Dumnezeu cele spuse, începu a se face îngându- 
rat, și din om cu fața senină și fruntea curată, se prefăcù 
întrun moșneag cu fruntea toată creţe. Și apoi cum mer- 
geau aşă, înălțându-se cu toţii încetinel către scaunul cel dum- 
nezeiesc, ajungând la marginea cerului, Dumnezeu îi opri 
în loc şi le zise: 

— Ştiu că dacă veţi merge cu toții în cer, și vă veţi îniâl- 
ni cu ceilalți îngeri, acolo veți povesti despre lucrurile cele 
pământene, şi fiindcă lucrurile acestea nu-i iertat ca să le 
ştie şi cei din cer. acum vă opresc pe toji aici! 

Şi cum rosti cuvintele acestea, Dumnezeu i-a pretăcut pe 
toți în s/ele /„minoase, lucind de fericire că ele în toată vre- 
mea pot vedeă lumea pământeană. 

Ingerul cel îndrăgostit, prefăcut fiind şi el în stea, nu lu- 
cià de bucurie, ci mereu scăpără, aruncând scântei de foc 
supra celorlalte stele. 

Dumnezeu, văzând că din asta au să se întâmple neînţe- 
legeri între stele, a luat pe steaua cea plângătoare, și des- 
lipind-o de pe cer. i-a dat drumul spre pământ, aruncând-o 
aşă de tare, că tot în picături de scântei a picat pe pământ, 
umplând întreg câmpul unde fata cea cu ochi albaştri eră cu 
oile. 

Scâniteile acelea nu sau stins, ci s'au făcut licurici, pen- 


157 


tru ca să nu-i piară urma ingerului îndrăgostit în fafa cea 
pământeană. 

De atunci a trecut multă vreme, dar și acuma se poves- 
teşte că licuricii nu sunt altă cevă decât scântei din steaua 
cea aruncată pe cer» (1). 

Aceste credințe le aflăm alipite în următoarea, care se în- 
tâlneşte prin jud. Suceava: Stelele cari împodobesc noaptea 
cerul, nu sunt altă decât lumânări aprinse ale sufletelor ce 
se nasc. Fiecare om are în cer o stea care luceşte foarte 
frumos, când omul se sileşte a lucră fapte bune, şi care nu 
mai licăreşte, când omul face rău» (2). 

Prin Oltenia se crede că stelele luminoase sunt ale bo- 
gajilor, iar acele întunecate sunt ale celor săraci (3). adă- 
ogându-se, prin unele părţi ale Moldovei, că ljuceferii sunt 
stelele împăraților de pe lume. 

Ruieni; cred de asemenea că fiecare om are o stea de care 
îi este legată soarta lui; văzând el că o stea cade, zice că 
a murit un om (3) 

Macedo-Românii se jeresc să numere stelele, ca să nu li 
crească arice, negi (4). 

Prin jud. Covurluiu, poporul nu ştie dacă stelele-s mai 
mari ca pământul, -- unele, ci crede doar că-s ca nişte 
gologani. căci altele-s  gologanii sau arginţii ce i-a asvârlit 
luda, când a văzul că a săvârșit vânzarea Invăţătorului său. 
Acești gologani au fost strânşi de Jidani şi daţi cu dobân- 
dă. Sau înmulţit aşă de lare, că azi nu-i mai pofi numără. 
Dumnezeu are o greblă cu care le adună şi le dă drumul 
pe cer numai câte întro seară, ca să vadă și creștinii cât e 
de mare numărul lor, dela moartea ludei şi până astăzi (6). 

Prin jud. Tecuciu se spune că până la Răstignirea lui Hris- 
tos, stelele nu erau pe cer. După ce însă Jidovii l-au țintuit 

(1) Marian. /nsectele, p. 45 7. 

(2) Șezătoarea, Il, p. 191.-- Ghilușul. I. no. 11 12, p. 23: „Fiecare om are 
steaua lui, căci câte stele sunt pe cer. atâţi oameni sunt pe pământ“. Dacă, nu- 
mărând cinevă stelele. și-ar numără-o şi pe-a lui. ar muri. 

(3) Cred Rom. din com. Jorăşti, jud. Covurluiu. împărt. de păr. I. C. Beldie. 

(4) D. Dan, Rufenii din Bucovina, p. 16. 


(5) Cosmuiei, op. cit, p, 47. 
(6) Cred. Rom, din com. Trușeşti, jud. Botoşani, împărt, de d-l C. Atanasiu, 


158 


pe cruce, după ce Domnul Hristos a fost îngropat, Sfinţiii A- 
postoli stăteau cu toţii la masă, cum ar sta azi oamenii la 
pomana pusă unui mort, «pentru a treia zi». Atunci, când sau 
împlinit trei zile dela îngropare, de-odată cocoşul din masa A- 
postolilor a înviat, a bătut din aripi și a stropit cerul cu 
zeamă din blid. Așă sau făcut stelele. Ele sunt numai dela 
Inviere încoace (1). 

Când sunt multe stele pe cer, se socotește a îi un semn 
de răsboiu (2). 

Aparenta împărţire a stelelor în constelaţiuni, a dat naş- 
tere următoarei legende care se aude prin jud. Olt şi Buzău. 
Ea este în legătură cu o altă povestire pe care am pomeni- 
{i-o când a fost vorba de îndepărtarea cerului de pământ, din 
pricina femeii necurate. Legenda aceasta are următorul cu- 
prins: 

«Depărtându-se cerul, căzând această nouă pacoste pe ca- 
pul bietului om, şi tot din cauza femeii, că de-aia-i femeia 
«poale lungi și minte scurtă», omul, pentru că nu pu- 
teå pune mare preţ pe sfatul femeii, mai ales că femeia 
nu prea-i pricepulă decât poate doar la rele, şi gândindu-se 
că i-ar îi fost foarte de folos povețele lui Dumnezeu, de cari 
simţiă mare lipsă, a plecat să se ducă la Dumnezeu, urcân- 
du-se până la El, sus, în cer. 

Știind că o să-i fie drumul lung, că dela pământ până la 
cer e mult, mult de tof, şi că va aveă zăbavă, nu glumă, 
până s'o întoarce acasă, plecând, omul şi-a luat cu dânsul 
carul mare cu patru boi, carul mic, candela din perete, cru- 
cea de pe biserică, fântâna din răscruci, barda, sfredelul, spi- 
țelnicul, secerea, coasa, plugul și rarița, dulăui dela târlă, 
cățelul din curte, cloșca cu pui, porcarul dela porci şi hora 
din sat, căci vra să se arăte înaintea lui Dumnezeu ca bun 
creştin ce eră şi a căutat să-și iea și cele trebuincioase la 
drum, să aibă de toate, şi nici să fie singur la drum, să mai 
aibă omul cu cine schimbă o vorbă pe atât amar de cale, 
şi să aibă şi pe cine să-i fie în ajutor la vreo nevoie. Apoi 
luă şi grâu şi porumb de sămănat, ca intrând în câmpiile 


(1) Culegere din com. Ţepu. 
(2) Cred. Rom. din com. Ţepu, jud. Tecuciu. — A. Gorovei, Superstiții, p. 289 


159 


întinse ale cerului, să are şi să samene, când o îi să i se 
isprăvească merindele şi să aştepte până s'or coace roadele, 
ca secerând grâul şi culegând porumbu!, să-şi facă merinde, 
să aibă cu ce-și urmă calea mai departe. 

Aşă şi lăci omul. şi a mers şi atot mers astfel mult timp, 
până către mijlocul drumului sub cer. Aici însă îi ieşi înainte 
Ucigă-l-crucea. 

— Unde te duci? 

— Nu-i treaba ta. 

— Pe cine cauţi? 

— Cată-ţi de drum şi cară te mai iute. 

Eşti un arțăgos. 
— Ba tu ești un viclean şi un rău. 

Şi cu «fu eşti», «ba tu ești», se luară sdravăn la ceartă. 

Diavolul scoase atunci din traista lui balaurul şi șarpele 
năprasnic, ursul, scorpia blăstămătă, calul furios. căpățina 
de om şi pe toate le asvârii împrejurul omului, ca să-l în- 
spăimânte. 

Omul însă, nu se înspăimântă, şi fără să-şi piardă cum- 
pătul, că doar Românul nu se sperie cu una, cu două, se 
încaeră la luptă vitejeşte cu dracul, — atât de vitejeşte, că 
dintr'un fleac de trânteală. se făci sub cer o vijelie mare 
că şi azi durează acolo sus și va dură în veci acea vijelie 
pe care noi o numim vântul turbat, pentru că orice sbură- 
toare ajunge până la acest vânt, turbează pe loc şi cade 
jos moartă ; şi orice lighioană mânâncă din ea, turbează 
şi ea. 

In toiul luptei omului cu dracul (1), cățelul, deși mic, dar 
vânjos novoie mare și rău de mama focului, se repezi la cal 
ca să-l muște iar calul încolţit de cățel,când mai văzu şi pe 
dulăul dela târlă că vine în urma cățelului, îi trecu îuriile 
pe loc şi o croi la fugă. 

Ciobanul dela oi, sdrobi capul balaurului cu cobiliță. 


| 





(1) „De aici înainte, cât durează lupta, legenda capătă un deosebit farmec, 
dacă sunt urmărite pe harta constelaţiunilor ţărăneşti... situațiunele relative ale 
constelaţiunilor despre cari se vorbeşte în legendă, căci aşă se vede că paves- 
tirea luptei urmărește aceste situaţiuni ale Constelaţiunilor, nu iea lucrurile la 
întâmplare, fără nici un rost“. 


160 


Văcarul puse pe goană pe șarpe cu ajutorul horii, și svâr- 
colelile fugii şarpelui se văd şi azi pe cer. lar vizitiul sdro- 
bi căpăţina cu barda. 

Scorpia, care-și întindeă ghiarele spre om, vrând să vie 
în ajutorul dracului, când văzu că omul răpune pe drac, în- 
furiindu-se, îi țișni sânge din ochi, și de blăstămată și rea 
ce e, înţeleni cu ghiarele întinse, plesnind fierea din ea de 
atâta necaz. 

Numai boii dela carul cel mare nu sau purtat bine, căci 
s'au speriat de urs și au cârmit proțapul, boul de la hăis 
cârmind spre cea. Dar şi ursul îngheţă de frică, când îl 
văzu pe om cum stâlcise pe dracul, și doar dracul eră lân- 
gă urs, şi vedeă bine ursul că și lui are să-i vină rândul 
acuş-acuș; de aia nici nu mai crâcni ursul. 

Toate acestea se văd şi azi pe cer. In mijlocul acestor 
chipuri omul biruitor se vede falnic și măreț, iar dracul s'a 
stâlcit sgribulindu-se atât de mult, că abiă se mai zărește. 
Şi de acolo, sus, omul, tot regele firii e, cum l-a hărăzit 
Dumnezeu să fie pe pământ, căci chiar și dracul îi ştie de 
frică şi-l ţine de stăpân. 

Omul mai are mult până să ajungă la Dumnezeu; însă 
pentru că i-a ajutat Dumnezeu să învingă și pe diavol, căci 
omul nu poate face nici o ispită fără ajutorul lui Dumnezeu, 
omul e încredințat că Dumnezeu tot nu l-a uitat, deși şi-a 
depărtat cerul de el, și că Dumnezeu îl va ajută pe om, ori 
când omul se va rugă lui Dumnezeu, cu credință și cu su- 
flet curat. 

In sfârşit, drumul pe care a mers omul, îl cunoaștem bine, 
căci se vede bine în nopţie senine și fără lună. El se nu- 
mește calea laplelui, pentru că a fost albit cu laptele văr- 
sat din găleţile ciobanului [căci] ciobanul, când a avut ne- 
voie de cobilița lui, ca să lovească pe balaur, din pripă a 
răsturnat găleţile, trăgând cobilița repede, și laptele s'a văr- 
sat pe drum, şi a curs și a tot curs, împrășiiindu-se pe tot 
drumul» (1). 

Mai sus, când am arătat credința poporului că stelele sunt 


(1) I. Otescu, op. cit., p. 45-7. Se adaugă: „Nici nu îndrăsnesc să comentez 
această legendă, —așa mi se pare de sublimă“, 


161 


făcliile ce luminează cerul, am spus că ele sunt cu afâl mai 
multe, cu cât noaptea este mai întunecoasă. Prin unele părţi 
se zice că atunci când se văd prea multe stele, aceasta este 
o prevestire de răsboiu (1). 


N'am aflat nici o povestire privitoare la o dușmănie între 
celelalie podoabe ale cerului și stele, decât credința acea- 
sta: licuriciul este scânteia din steaua care sa ţinut mai lu- 


minoasă ca luna (2). 


In gâcitori, cerul înstelat este asămuit cu: 

„„un pom mare-mare: noaptea îniloreşte și ziua păleşte; 

..„.0 prostire plină de posdire; 

„„un ciur de alune: şade cu gura în par şi nici una nu 
pică. 

După cum e înstelat sau nourat, poporul, gândindu-se la 
cer, se întreabă: 


Ce-i mai lung decât drumurile 

Și mai lat decât mările, 

Mai frumos decât florile 

Și mai uricios decât babele, 

Mai drag decăt icoanele 

Și mai rău decât tunurile, 

Mai luminos decât lumânările 

Și mai întunecos decât pivnițele? (3). 


Cerul este floarea unui pom,—stelele,—care are mijlocul 
uscat. —văsduhul,—și rădăcina verde,—pământul (4). 
Stele se cimilesc: 


Dela noi 
Până la voi, 
Totu-s zale 


Și parale (5). 


(1) Șezătoarea, VI, p. 53. 

(2) Marian, Insectele, p 51. 

(3) Gorovei, Cimilitunile Românilor. p. 65. 

(3) N. Păsculescu, op. cit, p. 77, 

(5) Gorovei, op.cit., p. 858. — Păsculescu, op. cit, p.100: Dela noi, până la voi 
numai bani și lăscăi. 


T. Pamfile, Cerul și podoabele lui. 11. 


162 


De aici, până la munte, 
Numai zale de aur mărunte (1). 


Peste munţi şi peste mări, 
Numai ochi licăritori, 


Pe câmpul lui Basarab, 
Numai mieiu vărsat (2). 


Poporul român își închipuie steaua, la fel, pretutindeni, 
luminoasă, şi deci, împrăştiind raze, cari se pot asemănă cu 
nişte coarne, atunci când steaua se zugrăvește sau se 
face din cevă. Astiel cu mai multe coarne sau cornuri este 
steaua pe cari şi-o fac copiii la sărbătorile Crăciunului, despre 
care pe larg am vorbit întraltă parte (3) și tot astfel este în- 
chipuită steauă și ca încondeietură pe ouăle roșii dela Paști, 
cum arată fig. a,—o stea pe un ou încondeiat în jud. Vâlcea,— 
fig. b. — un ou încondeiat în jud. Dâmboviţa, — şi fig. c,—- 
unul din jud. Muscel (4). 


2. STELELE. 


Din marele număr al stelelor, poporul român, ca și cei 
vechi, și-a alcătuit câtevă grupuri de stele,—constelaţiunile, 
—pe cari le-a bote- 
zat cu un nume de 
care se leagă câte o 
zicere, adesea în le- 
gătură cu constelaţi- 
unile și zicerile celor 
vechi. Dintre stelele 
de căpetenie. prea 
puține au rămas în Fig. 6-8, 
afară de constelaţiu- 
nile populare, cu numiri singuratece sau fără numiri. 

In deosebi, pentru acest capitol, folosind lucrarea d-lui 


f 





(1) Gorovei. op. cit. p. 356.— Păsculescu. op. cit, p. 100: De aci, până la 
munte, numai parale mărunte. 

(2) Păsculescu, op. cit, p. 77. 

(3) T. Pamfile, Crăciunul, p. 126 şi urm. 

(4) Maria I. Panaintescu. Colecţie de ouă încondeiate. Ed. Casei Scoalelor,— 
Vezi și T, Pamfile şi M. Lupescu, Cromatica poporului român. p. 189. fig. 33. 


163 


Otescu, vom luâ la rând constelaţiunile astronomice, ară- 
fând numirile, povestirile şi credințele populare, cu privire 
la întreaga constelaţiune sau numai la o parte dintr'insa. 


Ursa mare şi ursa mică se numesc carul mare şi carul 
mic cari au câte palru roale,-—-cele patru stele mari cari 
formează trapezele, şi câte un pro/ap. oișle sau lânjală. 

Prin unele părți se numesc și ursul mare şi ursul mic, 
fiecare cu /rupul şi coada sa. Carul mic se mai chiamă încă 
şi pluguşorul sau grapa. 

Pe-alocuri carul mare se zice că închipuie șaple boi, pe 
cari îi păzeşte văcarul, o mică stea lângă steaua a doua a 
oiștei, numărată dela capul oiştei, spre roate. 

„ Sleaua polară,—steaua din capul oiştei carului mic,—se 
chiamă împăral, candela cerului, slâlp, sleajăr,—numele pa- 
rului din mijlocul ariei de treierat, jâgâră, jagără sau sleaua 
ciobanului. Acest din urmă nume îl poartă de obiceiu Jucea- 
lărul de seară,—Venus,—numit şi luceafărul ciobanilor (1). 

La carul mare, lângă a doua stea a proțapului, țăranii văd 
o stea pe cari o numesc, după cum s'a spus, văcar, dar şi 
cărăuş, cel ce mână carul, sau căfelușă,al cărui nume este 
Poloschija. Unii însă spun că aici e cărăușul, iar cățelușa 
este steaua mică de lângă steaua de unire a carului mare 
cu proțapul. Prin unele părţi, cărăușul se mai chiamă şi 
ucigă-l-loaca sau ucigă-l-crucea care mână carul. Povestirea 
o cunoaștem de la Instelare. 

Prin unele locuri, cele două stele de lângă roate sunt cu- 
noscule ca boii carului. Sleaua dinaintea boilor carului mare 
se numește /up sau urs, de cari respeclivii boi s'au speriat 
și au luat-o unul cea şi altul hăis, cum sa văzut la pove- 
stirea Instelării. 


(1) Voronca. op. cit., p. 281: „Ciobanii n'ar mâncă frupt în zi de sec, Doamne 
fereşte ! Ţin pentru oi. Tocmai seara. după ce a răsărit steaua ciobanului (lu 
ceafărul. steaua care mai întâi răsare), atunci se întrupta. De acelaş obiceiu se 
țin şi ceilalţi oameni în zilele de post ale săptămânei, cari nu voesc sa ţie pâna 
a doua zi. De aceea se zice că steaua ciobanului e pentru post. Unii mânâncă 
mai târziu, după ce au răsărit toate stelele.“ -T. Pamfile, Sărbătorile de toamnă, 
p. 331  ...se postiau de-a valma toate zilele, mâncând numai o singură dată pe 
zi, seara. după ce răsăriă sfeaua ciobanului.» 


164 

Prin alte părți însă, se crede că un oarecare Pepelea s'ar 
îi pus rămășag cu Dumnezeu că va împinge carul spre ca- 
lea laptelui, însă Dumnezeu, cu cât Pepelea împingeă de 
car, cu atât duceă calea laptelui mai departe. 

Pe-alocuri, cele trei stele ale proţapului carului mare, sunt 
închipuite a fi Irei perechi de boi pe cari-i mână cărăușul 
la deal. 

Acest cărăuș sa fost întâlnit cu Dumnezeu, care i-a urat: 

— La deal, la deal, cu ajutorul lui Dumnezeu! 

lar cărăușul i-a răspuns răstit: 

— De acum, ori va vrea Dumnezeu, ori nu va vrea, eu 
tot am ajuns în vâriul dealului. 

«Atunci Dumnezeu, ca să-l smerească, a făcut ca boii din 
frunte să dea înapoi, așă că înainte nau mai voit să tragă; 
o roată sa smintit din loc şi toată greutatea carului lăsân- 
du-se pe acea roată, de atunci carul mare se învârtește tot 
îndărăt». 

Din jud. Fălciu avem această povestire: 

«Acù, daca văzut dracul că Dumnezeu a făcut tot ce este 
pe pământ cu atâta chibzuială şi meşteşug, ca să nu fie 
nici el mai pe jos, sa apucat într'o bună zi de lucru. Şi a 
lucrat azi, mâni, poimâne, până ce a gătit lucrul. Da el, vezi 
că n'aveă ca Dumnezeu scaun la cap și de aceea nici n'a 
ieșit la un siârșit bun. Făcuse două cară: unul mai mic și 
altul mai mare, şi le lucrase într'o casă, ca să nu-l vadă ni- 
meni. După ce le-a încheiat irumos, a vrut să le scoată a~ 
fară; uşa eră însă mai strâmtă și a început atunci încorno- 
ratul a întinde de proțap, de i se făcuse ochii în cap cât 
bicele. Eră să dărâme casa şi să rupă osiile carălor, când 
iaca și Dumnezeu lângă el: 

— Ei, măi dracule, da ce te munceşii aici degeaba? 

— Dacă nu le pot scoate, ce-am să fac? 

— Dacă mi le dai mie, eu fi le scot afară! 

— i le dau! 

Dar în gândul lui: 

-- Numai să le văd afară, capoi ştiu eu ce-oiu face! 

Şi a prins Dumnezeu a desface și a scoate afară carâmbii, 
osiile, inimile, roatele. După ce le-a scos afară, apoi le-a în- 
cheiat la loc. 


165 


Da dracul plesniă de ciudă, şi nici una, nici două, haț! de 
coșurile carălor şi țuşti! în fundul pământului. Dumnezeu a 
apucat atunci de roate şi cu ele a rămas. Aci, ca să-i faie 
pofta dracului de a le luă şi pe acestea, le puse pe cer în 
chip de stele. 

Când e cerul limpede, le vedem. Se zice că pe Sf. llie l-a 
pus păzitor: Când va îndrăzni cumvă dracul, să-l pocnească 
cu săgeata irăsnetului în cap» (1). 

Alte povestiri despre carul mare, se vor vedeă când va fi 
vorba de calea laptelui. 

Despre carul mare se zice că e un car ca toate carăle cu 
care Traian a cărat la Roma din robii Daci,—cu carul mic 
cărând pe căpeteniile Dacilor. Poloschiţa este căţelușa lui 
Traian. 

Alţii spun că /ov şi-a dus de şi-a îngropat comorile cu 
carul mare, iar cu carul mic sa urcat la cer (2). 


Dragonul este numit balaur sau smeu, având încolăcilura 
sau colacul şi capul balaurului. «Acest balaur în timp de 
ploi şi furtuni mari învie, şi se joacă prin nori. Când norii 
ar fi subțiri, sar scăpă pe pământ. Se spune că în timpurile 
din vechime, s'a scăpat un balaur la locul numit Dealul Bă- 
lanului din jud. Neamţ şi a stat acolo mult timp, până a 
putrezit. Lungimea și grosimea îi erau foarte mari, scheletul 
colosal; o coastă îi eră de două palme domnești de lată». 

Credința în astfel de balauri există de altfel în toată Mol- 
dova şi Transilvania (3). 


Hercule este omul, despre care am vorbit la Instelare. 


Lira se numeşte ciobanul cu oile, steaua Vega fiind cio- 
banul, iar cele patru stele, oile. Ciobanul se mai chiamă şi 
luceafărul cel mare de miezul nopții, lucealărul cel frumos 
sau regina stelelor. După răsăritul lui în zi de sec, se poate 
mâncă de dulce, întocmai cum sa pomenit despre Venus. 
0) lon Creangă, VII. p. 50-1. 

(2) Pentru credințele franceze, paralèle. cf. Sébillot. Le ciel et la terre, p. 39 
urm. 

(3) Am cetit o frumoasa schiță de d-l I, Agârbiceanu, unde se spuneă de o fe- 


meie ce cereă unui preot, pe o vreme de ploi, să-i cetească carte pentru ba- 
laur, după cum cetià preotul cel bătrân ! 


166 


Crucea se chiamă cruce, crucea mare sau crucea mie- 
Zului noplii, «crucea pe care a fost răstignit Hrislos. De a- 
ceea, când ţăranii o văd noaptea, se închină la ea, zicând că 
li sa arătat Isus Hristos». 

Prin unele părți se chiamă şi cobilija ciobanului, ciobanul 
având două găleți în cobiliță şi una în mână. Stelii din mij- 
locul crucii i se zice și fântână sau fânlâna din răscruci, de 
care este răzemată cobilija ciobanului. 


Delfinul se numeşte crucea (1) sau crucea mică, «crucea 
de mână, cu care merg preoţii la zi întâi» sau crucea fâr- 
lalului. Prin jud. Botoşani se spune că după cum această 
cruce nu este îndestul de dreaptă «căci steaua de jos cade 
strâmb,—tot astfel şi fralele de cruce, îârlatul—nu e ca 
cel adevărat» (2). 


Vulturului «i se zice tot vullurul sau vullurul Domnului. 
Insă în general, cu steaua Altair şi cele două stele mai lu- 
minoase, vecine, ce vin de o parle şi de alta a stelei Altair, 
țăranii formează constelaţiunea felei de impăral cu cobilija, 
Altair, fiind fata, iar cele două stele, cârligele cobiliței, de 
cari sunt atârnate donițele, cofele sau găleţile, în cari fata 
de împărat duce apă, spre a răcori sufletele celor morţi pă- 
cătoşi, duşi în iad». 

Prin Bucovina se chiamă fala cu coromâsla. Această fată 
a fost luată în ziua de Jordan desdemineaţă apă, dar ea erà 
aşă de bună la Dumnezeu, încât, când a gustat, eră vin; şi 
chiar a luat-o [Dumnezeu] cu apă cu tot şi a pus-o în cer» (3). 

Tot prin Bucovina, cu privire la fata cu coromâsla, se a- 
ude următoarea povestire: 

«Zice că atunci, când a fost omul cel ce mâncă mult (4), 
el eră morar, şi-a mers la Dumnezeu să întrebe, de ce face 


(1) Frâncu şi Candrea, Români din Munţii apuseni, p. 121: Crucea sfințește 
seara pe la 14 Octombrie. 

(2) Voronca, op. cit, p. 1142. 

(3) Ibidem, p. 901. 

(4) Povestirea omului fără saţ precedă. Printr'un nevoiaş care a mers la Dum- 
nezeu, omul fără saţ a aflat că dacă va impârţi din mâncarea sa şi altora, va 
aveă saţ,—ceea ce nesăţiosul a şi făcut. 


__167 
mămătiga cât roata carului, de o mânâncă, şi tot nu se 
satură, 

Pe drum, mergând el așă la Dumnezeu, a ajuns la o casă 
unde erau două fete bătrâne, nemăritate. 

-— Dacă mergi la Dumnezeu,—zic ele,—mă rog să intrebi 
și de noi, bădişorule, de ce am îmbătrânit și nu ne putem 
mărită? 

— Voiu întrebă, — zice omul. 

Mai merge, mai merge, dă de-un ogor. Şi-un om ară de 
trei zile cu plugul cu șase boi, şi cât ară, nimica nu se cu- 
noşteă: eră pământul ca dinlâi. 

— Dacă mergi la Dumnezeu, bădișorule, mă rog să întrebi 
şi de mine, că iaca, eu de câte zile ar, și tot de geaba! 

Mai merge,—dă de un câne, ce tot se tologiă. Şi nici nu 
muriă, nici nu trăiă. 

— Mă rog, să întrebi şi de mine, bade, de ce nu-mi dă 
Dumnezen o dată, ori să mor, ori să mă scol, 

Voiu întrebă! 

Mai merge, ajunge la o baltă mare și frumoasă și dă so 
treacă, da balta îi zice: 

— Mă rog, să întrebi şi de mine, de ce nam pește, că 
uite ce apă curată şi frumoasă am, şi pește nam de când 
suni. 

— Voiu întrebă, --zice el. 

Ajunge la Dumnezeu. Da Dumnezeu nu eră acasă; |eră| 
numai mama lui Dumnezeu. li spuse el toate, la ce a venit. 

Mama lui Dumnezeu iea fuga și strică vatra cuptorului şi-l 
bagă înăuntru şi pe deasupra lipește, să nu-l găsească fe- 
cioru-său când va veni, că de-i mirosiă a carne de om, în- 
dată aveă să-l mânânce. 

Vine Dumnezeu acasă. Mă-sa i-a dat să mânânce; pe ur- 
mă l-a chemat să-l leie. 

-— la vin, dragul mamei, și te-oiu la! 

Şi cum îl la, tot îl întrebă. Da omul din vatră auziă: 

— A fost un om aice și-a întrebat că el așă de mult mâ- 
nâncă şi nu se mai satură ? 

— [i ştiu eu; da el, de ce, câţi oameni sunt în moară, nu 
le dă şi la aceia câte o bucăţică? Da-și întoarce spatele de 
la dânşii, că [altfel], sar sătură! 


168 


— Da a zis că suni două fete bătrâne. De ce nu sau pu- 
tut mărită? 

— Da ele de ce dau gunoiul din casă în ochii soarelui 
când răsare; îmi umple toată faţa de colb; de aceea nu sau 
măritat și nu se vor mărită nici ele și nici cele ce fac ca 
dânsele. 

— Da este un om că tot ară și seamănă și totslă cu lu- 
crul pe loc. 

- Da el de ce îi fudul şi nu se închină lui Dumnezeu ? 
De, când începe lucrul nu zice măcar «Doamne ajută »? Da- 
că ar face cruce şi ar zice aşă, pe loc, tot câmpul cât l-a 
arat, sar face gata arat înaintea lui. 

— Da un câne ce este în drmm, de ce tot se tologește 
și nu mai moare? 

— Acela nu-i câne, da-i norocul unui om: să ştie, să-l lo- 
vească indărăpt cu mâna : sar risipi și banii ar fi ai lui. 

— Da este o baltă mare şi frumoasă, cu apă limpede, şi 
n'are pește. 

— Acea baltă nici n'a aveă, până na mâncă cap de om. 

A doua zi, după ce sa dus Dumnezeu,—el, adică, tot e o 
față cu soarele, că şi soarele e al lui Dumnezeu,—a pornit 
şi omul la drum. Mai întâiu a ajuns la balta aceea, da, bal- 
ta a prins a-l întrebă: 

— Stăi, mai întâiu să trec, şi apoi ţi-oiu spune. 

După ce a trecut, șami eră departe, a strigat: 

— A zis Dumnezeu, că nici nu-i aveă, pân’ nu-i mâncă cap 
de om! 

- Ară', și cum n'am știut eu mai înainte, că te mâncam 
pe tine! 
Doară eu nam fost prost să-ţi spun. 

— de mai duce el, ajunge la câne şi dă îndărăt cu mâna, 
și banii fac : zuurr! A luat cât a putut și ceilaiţi i-a lăsat. 

Mai merge, ajunge la omul care arà şi-i spune. Atunci o- 
mul a ridicat cușma, şi-a făcut cruce, și-a zis: 

— Doamne, ajută! 

Şi îndată, tot câmpul a fost gata arat! 

Ajuns şi la fetele celea;: 

Da de noi ai întrebat? 


__169 


— Am întrebat, — a zis omul. 

Şi le-a spus. 

El sa dus acasă şi-a făcut mămăliga, și-a tăcut cum a zis 
Dumnezeu, a dat şi pe la alţi oameni, da el, cu ce a rămas 
pe căldare, sa săturat. 

Da pe fetele celea le-a pus Dumnezeu pe cer,—şi sunt 
slele ce se văd irei, rând, şi la care le zice fala cu coro- 
mâsla (1), ca să ştie şi altele, că de aceea nu s'au măritat, 
pentru că au dat soarelui cu colb în ochi. 

Cât vei trăi, dimineața, când răsare soarele, să nu arunci 
gunoiul înspre soare, nici peste zi. Pentru gunoiu să cafi să 
ai un loc ia încolo, după casă, spre miezul nopții, nu pe un- 
de umblă soarele în calea lui» (2). 


Cefeu se numeşte coasă. Cele trei stele în linie dreap- 
tă alcătuesc coporâia sau coporâșca. Steaua din stânga este 
mânerul sau cornul coporâei. De cele două stele din stân- 
ga, nu se fine socoteală. 


Perseu se numește căpăjina, carul dracului,— cu care 
se vor cără păcătoşii la iad, la sfârşitul lumei,—/oporul sau 
barda, cu gura, coada, muchia sau gura. 


Cassiope se chiamă scaunul lui Dumnezeu sau mânăs- 
lirea. 


Andromeda este jgheabul pujului,-- pujul fiind Pegasul. 


Pegasul se numeşte loacă (3) sau gavădu! mic. La olaltă 
cu Andromeda. alcătueşte pujul cu jgheab. 


Viziliul poartă numele de viziliu, frăsură, surugiu, ocol, 
jarc, carul lui Dumnezeu, «căci se crede că la sfârşitul lu- 
mii, când Hristos va judecă lumea, pe cei drepţi în acel car 
îi va duce la raiu». Se mai chiamă şi capră. Capra este stea- 
ua capella iar iezii caprii sunt cele trei stele mai mici. 


(1) «Fata cu coromâsla ... se crede a fi cele trei stele rând, de-a curmezişul 
din constelația lui Orion, nu constelația Vultanului, după cum e cunoscută în 
Moldova. şi de unii, şi în Bucovina. 

(2) Voronca, op. cit, p. 214—6. 

(3) Frâncu, Candrea, op. cit., p. 121 : Toaca sfințește seara la 14 Octombrie. 


170 


Prin unele părți, cei trei iezi se mai numesc şi sfredelul 
mic, burghiul sau stredelul pământului. 


Văcarul poartă acelaş nume, 


Coroana boreală se cheamă hora, -steaua Gemma nu- 
mindu-se fala mare din horă iar alte două stele din horă 
sunt lăufarii (1), casa cu ogradă sau curlea ei, coliba sau 
cociorva ei. 


Ophicus şi şarpele se numesc calea rălăciților, pe ca- 
re «vor umblă oamenii păcătoşi rătăcind zăpăciţi la a doua 
venire a Mântuitorului, când vor auzi de judecata lui», sau 
şarpele care a ademenit pe Eva. 


Peşlii se numesc tot peșii sau crapi, — cei doi peşti cu 
cari Domnul Hr;sfos a hrănit cele cinci mii de oameni. 


Berbecul, «numit tot berbecul, dar ţăranii nu-i văd de 
cât coarnele». 


Taurul «e numit tot laur sau gonilorul, însă poporul 
țărmureşte această constelațiune numai la triunghiul ce se 
aseamănă cu triunghiul caracteristic al feţei unui cap de taur». 
Prin Ardeal se numeşte capul de bou (2). 

Steaua Aldebaran este numit /uceafărul porcesc sau por- 
car, care are alături vierii, porcii sau scroafa cu purcei. Pe 
vremea când răsare el, porcii încep să grohăiască, sculân- 
du-se. Prin unele părți i se zice deșteplătorul, la a cărui ră- 
sărire, cocoșii încep să cânte, iar s/rigoii, joimărifele şi alte 
duhuri rele, pier ascunzindu-se în gropile lor. 

Pleiadele din această constelaţiune poartă numele de gă- 
ină, găinuşă,-— gălinușe, la Macedo-Români (3), -cloşcă, clo- 
fă, cloajă (4) sau cloșcă cu pui. Are şapte stele (5). Slu- 
jeşte foarte mult ţăranilor în orientare (6). 

(1) D-l Otescu însă scrie: „Eu însă nu văd decât un singur lăutar şi nici pe 
acela întotdeauna“. 

(2) Frâncu, Candrea, op. cit.. p. 121: apune la I4 Oct. seara. 

(3) P. Papahagi, Basme aromâne, p. 801. 

(+) Impărt. de d-l Şt. St. Tuţescu, com. Balota, jud. Dolj. 

(5) Găâinușa se chamă și insecta Cocemelle septempuctata L. Marian, /secte- 
le, p. 10%) 

(5) Frâncu, Caudrea, op. cf, p. 121: rasare cu zorile odată la 11 Cireşar; 
la Sf. Neculai apune o dată cu seara. —V. și Marian, Sărbătorile, |, p. 109. 


171 


Cine va vedeà, și mai ales răsărind, întâiu, cloșca, la Du- 
minica mare, va aveă mare noroc. 

Cine se va sculà în fiecare dimineață din Postu! Sâmpie- 
Irului, la răsăritul ei, nu va duce lipsă de nimic și treburile 
ii vor merge foarte bine. 

Prin jud. Botoșani se crede că în care zi vede mai întâiu 
cinevă găinuşa, vara, în acea zi a săptămânei să samene 
toamna grâul (1). 

Când se iveşte cloșca la Drăgaică, are putere să creas- 
că popușoiul, «să-l vezi cu ochii». 

In noaptea de Drăgaica (24 lunie), dacă păzești cloaţa 

nd iasă pe cer, găseșii de trei ori bani. Aşă cum stai noap- 
t.a de pândeşiti, vezi ieşind câte un puiu, câte un puiu, şi 
tot mereu, până iasă toţi doisprezece, și joacă, joacă împre- 
jurul mă-sii. Aşă o prinzi» (2). 

Cloșca se mai chiamă şi sfe/ele ciobanului. «Când înnop- 
tează şi găinuşa e la toacă, |făraniì] ştiu hotărît că oaia se 
satură de iarbă». 

Unii, în sfârşit, numesc cloşca şi scroafă cu purcei. 


Gemenii, reduşi numai la Castor şi Polux, se numesc 
tot gemeni sau fraji, fiind botezați pe-alocuri Romul şi Re- 
mul sau Romil. Polux se chiamă și comoara sau comoara 
lui lov. 


Racul se numeşte lot astfel. 

«Când Hrislos a îost răstignit pe cruce, schingiuitorii lui 
voiră să-i baltă patru piroane în corp, adică două în cele 
două palme, unul în labele picioarelor puse una peste alta 
și al patrulea, mai lung, în buric. Racul însă, a furat pironul 
cel mai lung și sa strecurat cu el prin fugă, mergând îndă- 
răt. De atunci, Mântuitorul, drept recunoștință a binecuvân- 
tat racul ca să se mânânce de toată lumea, și în zilele de 
post, ca şi în cele de dulce. lar, spre a se păstră aminti- 
rea faptului său, Mântuitorul a hotărit ca racul să umble 
mereu îndărăt, şi l-a pus pe cer. 

Leul se numeşte cal, şi Jeu mai rar. 


(1) Cred Rom. din com, Truşeşti, impart. de d-i C. Atanasiu, 
(2) A Gorovei, Superstiții, p. 69. Cred, din jud, Vâlcea. 


172 


Virgina poartă numele de fecioară, crezându-se a fi 
Fecioara Maria, din care, steaua Spicul, arată inima curată a 
Fecioarii. 

Balanja se numeşte balanță sau câniar, cu care Hris- 
tos va cântări la judecata de apoi, faptele oamenilor. 


Scorpionul se numeşte scorpia cu ochiul ei de sânge 
şi giarele ei întinse. 


Săgelălorul e numit arcaș, socotit a îi răsboinic roman. 


Capricornul se chiamă jap, cornul caprii sau coarne- 
le caprii (1). Când fulgeră pe cer în această parte se zice 
că va plouă negreșit. 


Vărsăforul poartă acelaş nume. 


Orion, are trei stele în mijloc: ele se numesc 7risfe- 
lilele,—Sf. Vasile, Grigore şi loan,—Trisfelijile, cei Irei crai. 
craii dela răsăril, loiegele sau cingăloarea regelui. 

Trisfetitele, împreună cu steaua Rigel şi cealaltă stea, de 
aceeaș parte cu steaua Betelgeuse, se numeşte rarifa sau 
rarifele. Prin unele părţi, rarița se alcătueşte din Trisfetite, 
steaua ce vine de aceeaș parte cu Rigel, fără ea, însă și ce- 
le trei stele din iepure ce vin în dreapta acestuia, formând 
un arc perpendicular pe Trisfetite. 

In loc de rariță, unii zic ralifă (2), plug sau greblă. 

Prin Bucovina se spune că-i Sf. loan, băiat, căruia Dumne- 
zeu îi strigă: 

— Scoală, loane, că sunt patru ceasuri, şi te apucă de a- 
rat (3). 

Arcul de şapte stele dintre Treisfelile se chiamă secere. 

Trisfetitele cu Betelgeuse alcătuesc sfredelul mare, sfre- 
delul (4), spifelnicul sau spifelnicul mare. 

«Către sfârşitul lumii, spifelnicul se va apropiă de comoa- 
ră şi în sfârșit, va găuri comoara. Atunci toţi banii din co- 

(1) Culegere din com. Țepu, jud. Tecuciu. 

(2) Şt. Tuţescu, Taina ăluia, p. 108: „Trei stele în rând pe cer“, — Frâncu, 
Candrea, op. cit, p. 121: Rarrfele slujesc ia orientarea timpului; răsar o dată 
cu zorile la prinderea postului Sf. Mariei ; la Sf. Neculai, apun seara“. 


(3) Voronca, op. cit, p. 948. 
(4) Frâncu, Candrea. op. cit, p. 121, 


173 


moară se vor vărsă pe pământ, dar în schimb va pieri apa 
de pe fafa pământului. Şi oamenii, ne mai având apă, setea 
îi va înteți, şi vor alergă în uibul locului, căutând apă, iar 
văzând de departe lucirea aurului şi a argintului căzut din 
comoară, vor alergă întracolo, căci vor crede că e apă, ca 
să bea, să li se potolească jarul setei, însă ajungând aproa- 
pe, vor vedeă să s'au înșelat amar, și vor plânge cu foc. Atunci 
le va ieși înainte Antihrist sau Anlihârs sau Antihârj, cum 
îi zic mai toţi ţăranii. Şi Antihrist va da celor ce vor voi să 
se închine lui câte un butoiu de apă şi un car de pâine.Cei 
lipsiţi de credință şi cei slabi de înger şi lacomi, se vor în- 
şelă şi-l vor crede şi se vor închină lui, însă vor vedeă că 
bând apa lui Antihrist şi mâncând pânea lui, vor ajunge și 
mai cu sete, și maicu foame. Şiva îi vai şi amar de ei. Dar 
oamenii cei pioşi, tari de inger și buni la Dumnezeu, nu se 
vor închină lui Antihrist, ci vor voi mai bine să moară. Atunci 
le va ieși înainte Hristos, care le va da câte un colț de pres- 
cură şi un păhărel de vin, cu cari le va astâmpără setea și 
foamea. Aceasta va fi vremea de apoi. Şi Hristos va începe 
judecata din urmă sau judecata de apoi». 

Cu privire la sfredel! şi la carul mare, prin jud. Neamţ se 
aude următoarea poveste: 

«In vremea de demult, un om căută comoara lui lov în 
cer, şi găsind-o, a înfipt sfredelul, care se vede şi astăzi în 
apropierea Drumului robilor. Pe urmă sa întors acasă de 
a luat carul cu boii spre a merge să-și iea comoara găsită. 
Şi pe unde mergeă el cu acel car, fiind drumul cotit, de a- 
ceea se vede proțapul cârmuit în partea dreaptă. Spun că 
dacă acel om va ajunge să-și încarce comoara, atunci lu- 
mea se va schimbă. Dumnezeu va secă toate apele de pe 
faţa pământului şi va fi ploaie într'o parle a lumei numai 
cu bani de argint, iar oamenii, crezând că plouă cu apă, 
vor alergă acolo ca să-şi potoale setea. Şi gășind bani în 
în ioc de apă, au să se încarce cu bani și să plece înapoi. 
Apoi pe drum în calea lor au să găsească pe Sfâniul Pe- 
irea cu un coş (paner) de prescuri și un pahar de apă ți- 
nându-l în mână. Din coș și din pahar va da la fiecare om 
care nu va îi fost prea lacom la luat bani, și la acei cari 


174 


au fost prea lacomi, nu le va da nimică; şi acei ce vor 
mâncă şi bea din mâna Sfântului Petrea, nu vor mai însetă 
și flămânzi niciodată, iar cei ce nu vor mânci şi bea, vor 
fi însetaţi și flămânzi totdeauna». 


Cânele mare şi cânele mic, sunt numite cânele sau du- 
lăul şi căfelul. Sirius, din cânele mare. se chiamă zorilă, lu- 
ceafărul din zori, luceafărul de dimineajă sau numai lu- 
ceafărul, «căci răsare tocmai în zori și pe când lumina zo- 
rilor şterge treptat, treptat lumina celorlalte stele, zorilă sin- 
gur se lupta până în cele din urmă cu zorile și se vede 
falnic până începe de se luminează bine de ziuă» (1). 

Macedo-Românii au despre luceafăr,— lujiafăr, — de dimi- 
neață şi de seară, următoarea povestire: 

Un rege se rugă mult lui Dumnezeu să-i dea un copil, 
măcar de ar îi în chip de capră. Dumnezeu îi dădi o capră 
—ziua capră iar noaptea fată, -fără pereche de frumoasă. 

Pe capră şi-o luă mai târziu de nevastă un fecior de îm- 
părat. 

Intr'un rând, pe fecior îl pofteşte ali împărat la o nuntă. 
Plecând, el își lasă nevasta capră acasă. Nu peste mult în- 
să, pleacă şi nevasta lui, după dânsul, fără însă să-şi îi luat 
pielea de capră, ci cu înfățișarea ei de femeie. 

Cum o văzi împărăleasa, mama feciorului, îi zise aces- 
tuia ; 

— Uite, fiule, aşă nevastă să-ți fi luat tu,--nu o capră! 

Feciorul îi spuse că tânăra aceea este chiar nevasta lui, 
- şi astfel desvălui chipul cum capra. își leapădă pielea. 

Impărăteasa, auzind aceasta, aleargă numai decât acasă, 
și-i aruncâ pielea nurorei sale pe foc, Nora, simțind miro- 
sul, pleacă îndată acasă, dar neaflându-şi pielea, începu să 
plângă de mâhnire, şi prefăcându-se, se urcă în sus. 

Ea-i luceafărul de seară. 

Feciorul de împărat, de dragostea ei, se ridică șiella cer 
şi se schimbă în Juceafărul de dimineajă (2). 

“n jud. Tecuciu, se crede că /uceferii ar fi făcuţi din fe- 
ciori cu purtări bune, sau că ar fi feciorii soarelui, făcuţi 


E, (1) O stea numită cânele, o cunosc şi Rom. din com, Țepu, jud. Tecuci, 
(2) P. Papahagi, Basme aromâne, p. 205-7,- O variantă la p. 277-9. 


i175 


cu sfelele, —una dintre pricinile pentru care /una n'a putut 
să aibă pentru soare o dragoste mai mare. 

Prin Bucovina se crede că uneori s/rigoaicele fură lucea- 
lărul; atunci nu mai plouă, insă bat grindinele (1). 

Cânele mic se mai chiamă și sfredel sau spifelnicul 
MIC : 


Balena se chiamă chil. 


Porumbifa poartă acelaş nume şi se zice că este porum- 
bifa pe care Noie a trimis-o să vadă dacă au apărut usca- 
turile, şi care s'a întors cu ramura de maslin în gură. 


Corbul se pare a se numi tot astfel. 
Leul mic se pare a se numi lupărie sau haila de lupi. 


In sfârșit mai suni unele numiri populare de stele, despre 
cari nu se ştie ca siguranţă în ce constelaţiune sunt; astfel 
suni stelele numite luceferii mici şi raza, slurzul şi mierla (2) 
[ușteii (3). 


3. STELELE CĂZĂTOARE. 


Am pomenit mai sus obșteasca credință a Românilor, 
care spune că stelele cerului au apărut câte una şi apoi 
sau înmulţit pe măsură ce sau înmulţit şi oamenii, fiecare 
om având sleaua lui. De soarla omului, steaua lui nu se 
desparte nici o dată. Când ii este scris cuivă să i se întâm- 
ple vre-o nenorocire, steaua lui se întunecă, se întristează 
oarecum. 

O doină bucovineană zice: 

Câte stele sunt pe cer, 
Toate pân la ziuă pier, 
Numai luna şi c'o stea, 
Ştie de durerea mea ; 
sau : 

Câte stele'n jurul meu, 
Toate mă vorbesc de râu, 
Numa; luna și Co stea, 





(1) Marian, Jnmormântarea, p. 44. 
(2) Aceste două din urmă, sunt cunoscute în com. Pepu, jud. Tecuciu. 
(4) Al. Viciu, Colinde din Ardeal. p. 145 


176 


Imi îndulcesc inimă (1). 

Când omul moare, steaua i se stinge de pe cer, căzând, 
prelingându-se ca o fâşie luminoasă, mai mare sau mai 
măruntă, după cum steaua a fost mai mare sau mai mică, 
după cum omul ce moare a fost mai mare sau mai neîn- 
semnat, mai plăcut lui Dumnezeu sau mai păcătos (2). 

Macedo-Românii cred că atunci când cade o stea, a mu- 
rit un om de samă (3). 

De aici zicala: i-a pica!, i-a căzul, i-a apus, sau i sa 
slins sleaua; de aici ciobanul din frumoasa Mioriţă își în- 
deamnă mieoara ca să-i vestească moartea lui, 

Că la moartea mea 
A căzut o stea, 
Astiele cred și Ucrainenii (4), de altfel ca mai toate po- 


poarele. Cine nu știe că Napoleon credeă orbește în steaua 
lui ? (5). 

Prin unele părți se crede că stelele ce cad sunt roşii; ele 
prevestesc răsboiu (6). Prin altele, stelele căzătoare se so- 
cotesc a îi draci (7), smei, balauri sau sburălori, «cari um- 
blă noaptea ca să pocească sau să omoare pe oamenii ce 
i-ar întâlni în calea lor»; de aceea, se mai numesc şi s/ele 
rălăciloare sau slele călătoare. 

Prin unele părţi, stelele căzătoare se pun în legătură cu 
căderea dracilor, adică cu isgonirea lor din cer, când unii 
dintrînșii au rămas spânzurați prin văzduh. 

«Cei cari sunt spânzurați prin văzduhuri, au făcut vămi, 

(1) Familia, XX, p. 323. 

(2) Șezătoarea, 11, p, 192-3 : „Când Dumnezeu poruncește moartea unui om. 
lumânarea |de pe cer,-steaua] i se stinge și una din stele dispare din numă- 
rul celorlalte de pe cer, lăsând în urmă-i o brasdă lungă și argintie, care e foar- 
te pronunţată când pe om îl iea Dumnezeu cu bucurie, și care abiă se zăreşte 
când cel ce moare e un păcătos, 

Ori de câte ori poporul vede picând o stea, zice oftând: 

— Sa mai dus un suflet“! 

(3) Cosmulei, op. cit., p. 47. 

(4) Revue des traditions populaires, IX, p. 423 — Ibidem, XXII, p. 339. 

(5) Cf. P. Sébillot, Le ciel et la terre, p. 49. 

(6) Cosmulei, op. cit.. p. 46. 

(7) Voronca, op. cit, p. 302.— Ucrainenii cred că, bătut de înger, moare un 
drac, când cade o stea, (Revue de traditions populaires. IX, p. 428). 


177 


şi fin calea la oamenii cari mor, și vămuesc, și nu-i lasă 
să treacă în cer la raiu, până nu le plătesc şi lor cevă,. ori în 
bani, ori în ţoleturi. Cei ce sunt cu gurile spânzurate în jos, 
slobod noaptea, dela scăpătatul soarelui până'n răsărit, bale 
din gură. Acestea sunt balele vrăjmașului; unele cad prin 
fântâni, altele în ape curgătoare, altele prin ierburi. Ele au 
putere de omorii pe om, îl bolnăvesc greu, dacă se întâm- 
plă ca vreun om să le bea în apă. ori să se culce unde 
sunt ele căzute. 

Slelele suni oslașii cerului. Dumnezeu le-a pus să adune 
toate balele ce cad din gurile dracilor, ca să nu cază pe 
pământ, să se îmbolnăvească lumea. Şi ele când văd că 
vreun diavol a slobozit vreo bală din gură, se reped după 
ea de o prind şi n'o lasă să cază pe pământ. Şi de aceea 
le vedem noi umblând noaptea pe cer. Dar unele bale, ori 
nu le văd stelele, ori nu le pot prinde, și acele cad pe pă- 
mânt şi aduc multe boale. Dar de m'ar fi stelele să le prin- 
dă, și de ar cădeă toate, apoi mai toată lumea ar fi schi- 
loadă și bolnavă din pricina balelor drăcești. De aceea nu 
e bine să bea cinevă apă din fânlână, după siinţitul soare- 
lui până'n răsărit, că se poate să se brodească vre-o bală 
drăcească» (1). 

Aceste credințe le întâlnim şi la Ucraineni: «când vezi că- 
zând câte o astfel de stea, să-ţi faci cruce și să zici «amin», 
căci cu cât vei zice astfel de mai multe ori, cu atât Satan 
se va înfundă mai bine în pământ» (2). 

«Când intră prin casele oamenilor smei, se lasă la flă- 
căii și fetele îndrăgostite, ca să le chinuiască,---credința așă 
de sublim descrisă în «Sburătorul» lui Heliade. 

Aceşti smei se bat adesea între dânşii iar sângele înche- 
gat al lor curge pe pământ. Cu acest sânge își afumă pă- 
rinții copiii bolnavi de sperietură» (3). 

Prin jud. Dolj, se crede că dacă acești smei cad peste o 


(1) T. Pamfile, Sărbătorile de vară, p. 178. 
(2) Revue des faditions populaires, XXII, p. 839, 
(3) Otescu, op. cit., p. 57-8. 


T. Pamfile, Cerul şı podoabele lui. 18. 


128 


vilă care fată sau un om care-şi face casă, nu-i merge bi- 
ne. Locul acela unde cade smeul, este blăstămat (1). 

Megleno-Românii văd în căderea stelelor un semn cum 
că hojii sunt urmăriţi de poteră (2), sau că a scăpat cinevă 
dela hoţi (3). | 

Cine vede câzând o stea, să nu spună şi altora că-i pă- 
cat. «Şi steaua, ea săraca, multe mai vede şi nu mai spune 
nimănui !» (4). 

Sau pus în legătură bolizii cu credința pe care am pome- 
nit-o întralt loc,—cu deschiderea cerului (5). 

«Poporul nostru crede că în noaptea de Bobotează şi în 
noaptea Sfântului Andreiu se deschide cerul. Nu se puteă 
ca această credință sa nu-și aibă izvorul în vreun fenomen 
astronomic, şi singurul fenomen care ar puteă tălmăci a- 
ceastă credință în deschiderea cerurilor este numai apariţi- 
unea bolizilor». 

Aceste corpuri cerești, pe cari pământul îi întâlnește în 
cale, devin incandescenţi prin frecarea lor cu atmosfera pă- 
mântească iar lumina care o radiază, mai ales pentro pân- 
ză subțire de nori, dă norodului icoana deschiderii ceru- 
lui (6). 

Și se citează: 

«1818, Oct. 20, la 6 ceasuri din noapte sau arătat o lumi- 
nă despre apus, şi în urma luminii, tunet». 

Explicarea mi se pare fără temeiu peniru mai multe pri- 
cini. 

Intâiu, fiind că deschiderea cerului se pune în legături cu 
unele sărbători mai mari, când, trecându-se repede asupra 
luminării cerului, gândul poporului se îndreaptă spre Dumne- 
zeu şi cetele sale cele sfinte, cari, din când în când, trebuie 
să se uite pe pământ. 

Al doilea, deschiderea cerului se face drept de-asupra pă- 


(1) Ghilușul, |, no. 2, p. 12. 

(2) P. Papahagi, Megleno-Românii, |, p. 98. 
(3) Cosmuler, op. cit, p, 46. 

(4) Cred. Rom. din com. Ţepu, jud. Tecuciu. 
(5) V. p. 7-12. 

(6) V. Anestin, op. cit, p. 20-1. 


179 


mântului, şi nici decum, într'o parte, «despre apus». 

Fenomenul pomenit mai sus, «lumină despre apus, şi pe 
urmă tunet», este scăpărare și un tunel lârziu, despre cari 
voiu vorbi întraltă lucrare. 

E adevărat că unii au crezut, cu prilejul bolidului din 
20 Noemvrie 1914 că «au văzut cerul deschizându-se și o 
lumină vie şi frumoasă ca ziua de se putea vedeă curat, 
deslușit, orice lucru din prejur» (1); avem însă de a face 
aici cu o confuzie învederată. 

In sfârşit tot ca stele căzătoare se socotesc și stelele cări 
se ridică pe cer. Prin jud. Tecuciu, aceasta se socotesc ca 
semne prevestitoare de nuntă (2). 


4. STELELE CU COADĂ. 


Slelele cu coadă (3), stelele cu coame, stelele comale 
sau cărturăreşte: sfelele luminoase, şi la sing. come! sau 
comil (4)—cometele, sunt, după credințele peporului nos- 
tru, nişte semne dumnezeeşti, cari, din vreme în vreme, sunt 
trimise ca să vestească lumii nenorocirile cari se vor în- 
tâmplă, ca osândă pentru atâtea răutăţi omeneşti. 

Aceste mari nenorociri cari pot bate lumea, sunt: răsboaie- 
le (5), bolișiele, -ciuma sau holera, mai ales, -ṣi foamelea 
sau seceta. 

Miron Costin Cronicarul, scrie despre cometa din 1653: «Nu 
s'au pomenit pentru semnele ceriului carele s' au tâmplat mai 
nainte de aceste toate răutăți şi crăiei leșeşti şi frei noastre 
și stingerea casei şi Doinniei lui Vasile Vodă pentru cometa 
adecă stea cu coadă, cari sau prilejit cu câţivă ani mai na- 
inte de aceasta... care toate semnele, bătrânii şi astronomii 
în fara leșească, a mari răutăţi că suni acestor ţări, me- 
niau (6)». 


(1) V. Anestin, Cometele, eclipsele şi botizit ce s'au observat în România, 
între 1386 şi 1853, Bucureşti, 1912, p. 22, 

(2) Cred Rom. din com. Țepu. 

(3) Tot astfel le numesc şi Ucrainenii, 

(4) V. Anestin. op. cit, p. 5. 

(5) Șezătoarea, VI, p. 58-A. Gorovei, Superstifii, 289, 

(6) V. Anestin. op. cit., p. T. 


180 


Neculaie Costin Cronicarul, scrie despre cometa din iarna 
lui 1679: 

«La cursul anilor 7188, iară dela Hristos 1679 (1) în lu- 
na lui Decemvrie 10 zile, ivitu-s'au pre cer o słea cu coa- 
dă, căreia îi zic Latinii cometa, adecă măiură. Şi lungă erà 
de coprindeă cu lungimea sa giumătate de cer, începându- 
se întâiu de jos dintr'o stea, despre partea Țării ungurești, 
între amiazăzi şi apus. Apoi, de zicetreceă tot se urcă pre 
cer către miazănoapte în sus, şi dindărăt se scurtà, mer- 
gând înspre miază noapte, precum este umbletul cerului cu 
stelele învârtindu-se către apus. Și aşă au trăit şapte săptă- 
măni şi patru zile, până la zi întăia a lui Fevruarie; de acia 
s'au stănsu şi au perit. De care mulţi astronomi strângân- 
du-se prin alte ţări au fost prognitic ce se va lucră în lu- 
me după aceea în urmă; care lucru apoi după acea cometă 
s'au scornit vrajbă mare de oști mâi la toate împărăţiile şi 
țările câţi sunt megieşi împrejur de se hotăresc „cu Turcii, 
iară mai vârtos între împărăţia Turcului şi între împărăţia 
Neamţului, precum scrie mai jos (2). 

Despre cometa din 1853: 

«La prima dată, când sa văzut pe cer steaua cu coadă, toți 
oamenii s'au îngrozit, au ieșit din casă pe uliţă, se închinau, 
făceau mătănii şi au pus să tragă clopotele la biserici; par- 
te din oamenii bătrâni de pe atunci spuneau că are să se 
scufunde pământul şi toată lumea are să se prăpădească. 
Femeile, când au auzit că se prăpădeşte pământul, au înce- 
put să plânga, să se închine şi să facă mereu la mătăni. Alţi 
oameni mai spuneau că are să fie răsmiriță, sau bătălii mari, 
că are să vie Nemţii cu coadă, Turcii şi Muscalii... chiar şi 
la Episcopie |din R.-Vâlcea]| se făceau rugăciuni» (3). 

Prin jud. Dolj se povestește despre o astfel de stea cu 
coadă, următoarele: 

«Când cu resbelul,—- dela 1877,—a mers steaua cu coadă 
până'n Dii (Vidin): bubuitul a pornit dela Dii, a mers pe 
~ (i) In text: „1689: 

(2) Cf, despre spaima produsă de această cometă. în alte părți ale Europei, 


V. Anestin. op. cit., p. 8-12. 
(3) V. Anestin. op. cit., p. 15. 








asi 
malul Dunării, pe dincolo, pe după Dunăre. pân'a ajuns şi 
sa făcut resbelul, ba |până] şia răsbit pe Turci» (1). 

Aceste credințe le întâlnim şi prin Rusia unde, de pildă, 
se spune că năvălirea lui Napolepn ! şi luarea Moscoivi a 
fost prezisă de o cometă (2). 

«Şi sfârșilul lumii va îi vestit de o stea cu coadă: de a- 
ceea, mulți văzând o astfel de stea, o ieau şi ca semn că 
poate sa apropriat sfârşitul lumii, şi să se pregătească de 
moarte, trecându-și timpul, câi se vede steaua pe cer, în 
post şi rugăciuni» (3). 

Din jud. Dolj, avem următoarea compoziţiune a bătrânului 
Radu Florea din Giubega, despre comela din 1910. în care 
aflăm şi unele amintiri din vremea anului 1877: 


S'a spovedit mama Veta Cu Nemţia să se bată, 

Că prea rău spune gazeta, Și-a văzut câ n'o să poată 

A văzut pe cer cometa: Și s'a retras iute'n dată. 

Nu știu ce-o face planeta! Dar Bu/garia-i sculată, 

Nu fii, țară, înfricoşată, Macedonia înfocată, 

Și aşă tare înspăimântată. Turcia umblă turbată, 

Aţi văzut steaua cu coadă? Să vie Rusia toată, 

Nici aia nu e curată: România preparată, 

Pentru resbel ni s'arată. Să mai sărim peste bultă (4). 
Dar lumea este năroadă, Să-l mai luăm pe Turc o dată, 
Și e tare iniricoşată, Dându-l ca'n Pievna grămadă. 
Că pământul o să cadă, Câte patru să se bată, 

Să murim cu toți o dată, Pe Macedonean să-l scoată, 
Dar având un mândru gând, De sub Turc, lege spurceată, 
O să murim tot pe rând, Macedoneanul de mult plânge, 
Căci Dumnezeu ca un Sfânt, Și cu lacrămi în ochi zice: 
Are grijă de pământ, —Săriți fraţi, sării voinice. 
Să nu fie sudomit. Turcia pe foc ne irige, 

Că această stea cu coadă, Vrea de vii să ne mânânce, 
Ni s'a arătat o dată. Din picioare ne distruge, 

ln sus eră scâpâtată, Ne iea banii și se duce, 
Serbia eră sculată, Copilaşii noştri plănge ! 


(1) Culegere din com. Catanele, împărt. de d-l Şt. St. Tuţescu, 
(2) Revue des traditions popnlaires, XXII. p, 340-4, . 

(3) Otescu. op. cit, p TA. 

(4) Dunărea. 


182 


5. VRĂJILE LA STELE. 


Am pomenit inai sus cum poporul nostru crede că unele 
stele căzătoare,—cari înainte de a cădeă sunt stele obișnui- 
te, ar îi smei cari intră noaptea prin casele oamenilor, chi- 
nuind pe câte unul din casă. 

Către acest'soiu de stele, sau către steaua fiecărui om, se 
îndreaptă unele rostiri de vrajă ale celor ce doresc feluritele 
lucruri ale acestei lumi (1). 

Felele cari doresc să se mările mai de grabă, prin Bu- 
covina, ies afară, spre Sf. Vasile, şi privind o stea mai stră- 
lucitoare, zic: 


Săriţi săteni, Cu neveste grase 


Săriţi poporâni, 

Că arde înaltul cerului, 
Da nu arde 

Inaltul cerului 

Ci arde 

Cuşma ursitorului meu, 
Cel ales de Dumnezeu: 
Cușma'n capul său 

Şi cămeşa pe dânsul 
Şi înima'ntr'însul. 

Stea frumoasă, 

Și luminoasă, 

Eu voiu dormi, 

Dar tu nu dormi, 

Ci te dun lume, 

Peste lume, 


La ursitorul meu anume, 


Şi de l-âi află 
C'a sta 

La mese'ntinse, 
La făclii aprinse, 


Și copile frumoase, 

Fă-l să-i pară căţele viermânoase, 
Numai eu să-i fiu mai frumoasă. 
Și mi-l adă 

Prin pădure, prin desime, 

Şi prin sat fără ruşine 

Şi prin câmp fără de drum 

Și peste ape fară de pod 

Şi peste gard fără de pârlaz... 
M'am uitat la răsărit 

Și n'am văzut nimic; 

M'am uitat la asfinţit 

Şi-am văzut: 

Pajură paţurată 

Și cu foc înfocată. 

Un'te duci ași 'nfocată? 

— Mă duc, codrii să-i pâlesc, 
De verdeață să-i gătesc 

Şi văile să le sec 

Şi pietrile să le crep! 

Lasă codrii să'nirunzească 


(1)2Otescu, op. cit, p. 58: „Stelele călătoare pot fi şi vrăjite, şi cu această 
vrajă işi află fetele incotro e ursitorul lor, căci sunt unii cari ştiu sa zică nişte 
vorbe dim gură şi opresc steaua călătoare în loc. I upă aceea, iar prin nişte 
vorbe pe cari le tot zic mereu, rândueşte acea stea sa plece din nou. Şi înco- 
tro o porneşte atunci steaua, întra'colo e ursitul fetei“ 


183 
Şi văile să'nverzească 
Şi pietrile ca să crească, 
Da te du mai bine. 
la lume, 
Peste lume, 
La ursitorul meu anume; 
Cu foc îl încinge 
Cu foc îl aprinde, 


Foc în gura cămeşii îi bagă, 
La inimă îi așează, 
Să ardă cămeşa pe dânsul 
Şi inima într'însul, 
Să nu poată dormi 
Să nu poată hodeni 
Pân' la noi n'a veni 
La părinți a mă peți. 
Privește apoi steaua, se bucură dacă o vede mai luminoa- 
să și se întristează, dacă dimpotrivă, steaua i se pare mai 


întunecoasă, 
Prin Suceava, fetele vrăjesc sfelele ce le aduc ursitul astfel: 


Sfântă stea 
Te mulțămesc cu sf. metanii 
Să-mi trimiţi pe ursitorul 


Ursitorul meu, 
In vis sâ-l văz, 
Aievea să-l visez (1). 


In Turnu-Măgurele, îetele, punându-se în genunchi, Dumi- 
nică seara, când ceru-i senin şi Juna lpină şi privind, către 
cea mai strălucitoare stea, zic de trei ori, cu nădejde: 


O tu stea, 

Steluţa mea, 

Toate stelele să stea, 

Steaua mea 

Să nu mai stea, 

Să umble în lung şi în lat, 

Să se ducă şi la scrisul meu 

în sat, 

Dela Dumnezeu şi Maica Dom- 
nului îndreptat, 

Să nu-i dea odihnă a odihni, 


Nici stare a sta, 

Nici mâncare a mânciă, 

Nici bere a bea, 

Nici somn a dormi 

Până va veni să mă iea; 
Să treacă prin apă fără vad, 
Prin câini fără ciomag, 

Prin văduve grase, 

Să i se pară broaşte țestoase; 
Prin fete frumoase, 

Să i se pară cățele râioase, 


Numai eu stea luminoasă. 
Tot din aceste părţi avem și următoarea vrajă pentru ur- 
sită, care de data aceasta este fata dorită: 


O tu stea 
Steluţa mea 





(i) Marian, Sărbătorile, |. p. 128-80. 


Toate stelele sà stea, 
Și tu să te faci năpârcătiforită 


184. 


Din 'naltul cer coborită, 

Cu patruzeci şi patru ciocuri 
de oțel, 

Cu patruzeci şi patru ciocuri 
de fier, 

Să te duci la ursita mea ursită, 

Dela bunul Dumnezeu dată, 

Să te duci necontenit 

Printr'un sat neumblat, 

De câni nelătrat. 

Pe cine vei întrebi 


Pe cine vei întâlni, 

La mine te va porni. 
Cu coada ca să lovești, 
La mine ca s'o porneşti, 
Cu ciocul s'o ciocâneşti, 
La mine ca s'o porneşti. 
Tot omul îrumos, 

Orice băiat fălos, 

Să se facă uricios, 
Numai cu băiat frumos. 
Să nu poată sâ mai stea, 


La mine te va îndreptă. Pe mine fără a mă vedeă (1). 


Prin jud. Vlașca, descrisul la stea, care are de scop ca fata 
sau îlăcăul necăsătorit să-și vadă că are sau nu ursit și care 
urmează să i se arăte în vis, se face în chipul următor: 
«Miercurea, sau dacă nu sunt stele pe cer, Sâmbăta seara, 
după ce au ieși! stelele pe cer, vrăjitoarea se desbracă în 
pielea goală, apoi cu o balistă luată dela cel căruia îi des- 
cântă, vine în pragul uşei și rostește de trei ori următorul 
descântec. fluturând mereu batista în vânt, în direcţiunea 
stelei (2): 

Tu stea 

Logostea, 

Toate stelele să stea, 

Numai tu să nu stai, 

Sà umbli'n lung şi'n lat 

Şi la noi în sat, 

Până unde-i găsi 

Scrisa lui N. 

La ea să te duci, 

Cu biciu să plesneşti, 

Din somn s'o trezeşti, 

La mine s'o trimiţi, 


la vis s'o visez, 

Aievea s'o văz, 

Si unde oiu vedeâ-o s'o cunosc; 
Cu biciu s'o baţi, 

La mine s'o abaţi 

Cu biciu de foc, 

Să nu-i vie a sta pe loc; 
Cu bici de cureă 

Să nu-i vie a sta, 

Să nu-i vie a dormi 
Nici a odihni 

Până la mine n'o veni! 





După terminarea descântecului, vrăjitoarea se îmbracă, ba- 


a 
(1) A. M. Nour, Descântece și vrăji din popor, Craiova 1912, p. 36 şi 50, 
(2) Cred că trebuie întregit : celei mai luminoase, 


185 


lista o pune pe perină şi se calcă pe acea perină, pe partea 
dreaptă. Peste noapte visezi pe acela sau aceea care va fi 
partea celui pentru care se descântă (1). 

Alle ori se vrăjesc stelele peniru ca ele să adune fru- 
muselile altora, pentru ceea ce vrăjește, ca să fie ea cea mai 


plăcută: 
O ste, gosteå, 
Două stele, gostèle 
Trei stele, gostele, 
Patru stele, gostele, 
Cinci stele, gostele, 
Şase stele, gostele, 
Şapte “stele, gostele, 
Opt stele, gostele, 
Nouă steie, gostele, 
Eu mă culc, mă odihnesc, 


Voi veţi porni 

La împărat cu impărăteasă, 
primar cu primăriţă, 
vătav cu vătăviţă 
sătean, 

La poporan, 

La mire cu mireasă, 
Dragostele, agostele 

ln apa asta îți las (sic), 
Care s'a spălă, 


S'a curâţi, s'a lumină (2). 
Prin jud. Tutova, într'o vrajă de dragoste mai mare, rugă- 
ciunea către trei din cele mai strălucitoare stele pe cari fata 


le priveşte, este următoarea: 


Trei stele 

Gogostele, 

Duce-vâ-ţi (3) Ja'mpărat, la 'mpă- 
răteasă, 

Dragostea i-o furati 

Și-o aduceţi la mine în cană 

ȘŞi-o lăsaţi. 

Trei stele 

Gogostele 

Duce-văâ-ţi la zâna cerului ; 

Frumuseţa i-o luați, 

Și-o aduceți la mine 'n cană, 

Şi-o lăsați, 


(1) Șezăfoarea, IV. p. 20, 


Trei stele, 

Gogostele, 

Duce-vă-ţi la rege şi la regină: 

Dragostea le-o furați, 

Mândria i-o apucați, 

Și-o aduceţi la mine'n cană 

Și-o lăsaţi. 

Cele trei stele, 

Gogostele, 

Duce-vă-ţi la împărații şi impă- 
rătesele, 

Regii şi reginele, 

Principii şi prinţesele 


(2) Culegere din Valea-seaca, Neamț, impart. de d-l 1. Preutescu,. 


(3) Metateză din ducefi-va 


186 


La toate zânele lumii, La mine cu braţul aduceți, 
Și tot ce-i bun culegeți, În cană puneţi, 
Peste cap mi-aruncați! (1) 
Alte ori se vrăjesc stelele pentru ca vace/e cu lapte să-şi 
capete mana pierdută. 
lată o astfel de vrajă din Bucovina: 


O stea Şapte stele 

Obistea Obisteie, 

Două stele, Opt stele 

Obistele Obistele, 

Trei stele, Nouă stele 

Obistele Obistele, 

Patru stele, Cari sunteți ale Floricii (2) mele 
Obistele, De pe toate hotarele 
Cinci stele De pe toate ogoarele, 
Obistele, Mana ei să aduceți 

Şase stele Şin pulpă să i-o puneţi; 
Obistele, Din pulpe în țâță 


Din ţâţe în doniţă! (3). 

Vor mai fi şi alte soiuri de vrăji. 

In alte vremuri, prin abaterea dela unele forme mai mult 
ori mai puţin obișnuite, se vor fi abătut credincioşii şi vor fi 
făcut, după nevoie, asemenea vrăji, cum de pildă este acest 
«descântec» publicat de curând de d-l N. lorga, în care lo- 
cul «craiului nou» mi se pare a fi tocmai a unei stele-logo- 
stele, din vrăjile de mai sus: 

«Craiă noù, crai noŭ, craiŭ noi, cunună de diiamantu 
petre scumpi; lună luminată, tu eşti înù ceri și vezi și pre 
pămăntă. Eu, Enachi, Safta, Şteftană Miclescu (?), împreună cu 
casa noastri, nu putemiă să ne odihnimă înu casa noastră, 
nici putem să ne stăvimi cu dobiloacea înù umbra casăi 
noastrea, nici noi nu pulemi să trăimu cu oamenii, ca lu- 
pulă ziua înù sată, ca măfa cu căinile, ca voghiulă zioa, ca 
pasările ceriului, ca calul cu albinele, ca șoricile cu mia, ca 

(1) Șezătoarea, XIV, p. 104 


(2) Numele vacii. 
(8) Marian, Sărbătorile, MI, p. 218 


187 


gărgăunile cu omulă, ca șarpile cu drumul, ca moara ne- 
ferecată, ca fălhariulu vestitii, ca curva la pustiiii, ca doaă 
sabii într'o tiacă, ca rața la uscată, ca oile cu lupulii, ca lu- 
pulă cu tărguli, aşe noi nu putemă să ne odihnimu înă 
casa noastră de pizmaşuli, duşmanulă, de răuli faptului. 
Lună luminată, tu ești înii ceriă şi vezi şi pe pămănti; noi 
ne vomu culca şi ne vomii hodini, iarii tu să nu te culci, 
nici să te odihneşii! să vii la casa noastră şi să rădici toti 
faptulu din o/ałurile casăi noastre şi di suptu pragulă casăi 
noastre şi dinii capulu nostru şi dinu ocolulii vitiloră noas- 
tre şi dinù toate căte săntii ale noastre. Lună luminați, îapti 
cu găflană de lupu. faptă cu icre de broască, faptă cu urmă 
de cerbii faptă cu urmă de măţă și de căine, faptă cu rumă- 
gături de sfredeli, faptă de mâăncătură de căine, faptă de 
măncătură de cariii, faptu cu argintă viă, îaptii cu sudoare 
de calii, faptă cu șărpe, faptă cu pără de ursi, faptii cu icre 
de broască, faplii cu sagnă de cală, fapiii de noaă neamuri, 
faptă de noaă feluri. Lună luminată, vino cu ucenicii tăi şi 
ne curățeşte pre noi de totă fapiulă dinu casa noastră, şi 
caută pre celu ce ne-au făcutu noaă faptulu, şi, de va fiviu, 
să-lu duci totu faptulu de la casa noastră şi să-lu lepezi înu 
olaturile casăi lui, înu plomădeți cu păine şi în putena cu 
borşulu, în solneţa cu sari şi înu capul lui, şi înii casa lui şi 
înu masa lui și inu agonisăia lui. larășu, ae va fi morti, să 
te duci şi să-lu pui pe mormântu lui. laru noi robii lui Dum- 
nezeu, Enaciii, Sanda, Ştelanu Miclescu (?), şi înpreună cu 
toată casa noastră şi cu dobitocile noastre, să rămănemu 
curaţi şi lămuriți, ea argintulu celú strecuraiu, cu maica ce 
ni-au făcutu, iaru faptulu să piei cum pere roa de soarea, 
să să ducă de pe capulu nosiru şi să se ducă pe capul ce- 
lui ce ni-au făculu noaă faptulu. Aminu, aminu, aminu. 1828, 
Ghen. 14. 


Şi, căndu vei vede luna noaă, întăi să stai pe locu şi să 
răpezi să aducă o păne începută şi să cetești carte acasta 
de 9 on, şi să bei toți, şi să stropeșii vilele, și pe tolu lo- 
culu, şi să o ceteşii în trei luni noaă, şi să fiţi curați; şi aṣẹ 
vă viţi izbăvi de faptu» (1). 

(1) Revista Istorică, |, p. 17-8. 


PARTEA VII, 
DRUMUL ROBILOR,. 


Sub numele de drumul sau calea robilor, calea rălăcilă, 
drumul sau calea lui Troian sau Traian. calea laptelui, 
drumul orbilor, calea ţiganului, calea şchiopilor, paiele 
liganului (1), crângul cerului, brâul sau brâul luminos al 
cerului (2), Românii înțeleg pânza fumurie care se vede 
brăsdând cerul aproape pe la mijloc, în nopțile senine și 
fără lună. 

Credinţile și povestirile poporului nostru, care se leagă de 
această cale, în afară de cele pomenite, sunt următoarele: 

«Odată un om a furat paie de grâu dela altul și fiind tras 
la judecată, a jurat că nu a furat, cu toate că păgubașul 
mersese pe urma pâielor până la casa hoţului. Dumnezeu, 
ca să arate lumii pe jurătorul strâmb, înfierându-l pe veci, 
şi ca să se știe în veci ce mare păcat e să juri strâmb, 
a aşezat pe _er chipul carului şi al căruței cu care furas 
jurătorul strâmb paiele, precum şi paiele vărsate, dela locul 
lor şi până la casa hoţului» (3). 

O variantă ne spune că hoţul eră chiar fiul păgubașului, 
şi că paiele furate erau duse întrun coş (4). 

A doua variantă se aude prin jud. Dolj şi are următoarea 
cuprindere: 

«Un Sârb a şterpelil un car de paie dela naşu-său şi a 
luat-o la drum. 

A mers el cât a fost nopticica de mare. Pierit de frică ca 
să nu-l ajungă de pe urmă nașu-său, plesniă boii cù sfârcul 
biciului, aceștia fugiau de le sfârâiau copitele şi lăsau numai 


(1) Dichonarul limbii române, tom. |, part. Il, p. 45. 
(2) Jbidem, tom. I. p. 645. 

(3) Otescu, op. cit, p. 50. 

(4) Ibidem. 


189 


scântei în urmă. De ce mână boii mai tare, de aceea carul 
se sguduiă şi paiele cădeau jos cu toptanul. 

Mergând el aşă, se pomeneşte hodoronc-trone cu lupul 
înaintea lui. Un șarpe rece îi trecu prin sân; şi cum el din 
fire e taren vârtute și slab de minte, se repede de o dată 
la boul din cea, şi apucându-l cu mâna de urechi. zice: 

— Sioa, doae bozenală!, şi cu securea în mână, să ples- 
nească lupul drept în cap. 

Boii au cârmit carul cu proțapul spre miază-zi. Lupul a 
rămas încremenit şi nu sa mai mișat nici până astăzi de 
acolo. 

Carul de pe cer, e cunoscut de toţi. Cele dintâi patru ste- 
le îi sunt roatele. Din celelalte trei, cea dintâi e proțapul, cea 
de-a doua sunt boii, şi cea de-a treia lupul. 

Lângă boul de din cea,e altă stea mică (Alcor); aia-i Sâr- 
bul cu boul de ureche. De cu seară, carul merge de-a'ndă- 
ralele spre miazănoapte şi răsărit, așă încât despre ziuă se 
întoarce cu proțapul unde erau roatele. 

Pe drumul unde a căzut paiele, au răsărit stele, câte paie 
pe umbrar. Ţăranii îi zic drumul robilor» (1). 

A doua povestire o aflăm la Macedo-Români și sună pre- 
cum urmează: 

«Un fin, odată, îl îndemnă dracul să se ducă să fure dela 
nașul său,—să facă rău la omul lui, ca lupul în domeniul lui. 

Ce face dânsul? Merge la stâna nașului său, și hai, să-i 
fure laptele. Şi ce să vezi? Nimeri ceasul când toţi cânii 
dormiau iar acei cari îl simţiră, nici lătrară, căci îl cunoşteau 
de totdeauna. 

După ce umplu pieile (burdufurile) pe deplin, le încărcă 
frumos, îşi luă măgarul de căpăstru şi paci ţie drumul. 

Dumnezeu, care nu ştie ce-i somnul ziua sau noaptea şi 
care nu lasă nimic nevăzul, îndată ce văzu ticăloşia aceasta, 
—ca îinul să fure dela naș, la momenli trimise pe un înger 
să-i verse laptele din piei. 

Ingerul, mai al dracului decât Dumnezeu, ce-şi zise? 

— De unde loc să-l vărs așă tot dintro dată; mai bine 
puţin câte puţin, ca să se afle mâne și urma celui care fură. 


(1) Şt. st. Tuţescu, Din trecut, giurgiu, 1901, p 7-8. 


190 


Astfel el zise, şi-i face două găuri, numa, să curgă laptele 
puţin câte puţin, în cât, până să meargă îinul acasă, laptele 
tot se strecură din piei. 

Dimineaţa sculându-se nașul, vede că găleţile şi putinile 
sunt goale. Cercetează încoace, cercetează încolo, întreabă 
pe unul, întreabă pe altul, pe păstori, câni, nimic! Nimeni nu 
ştiă ce se făcu laptele. Când iese puţin mai încolo, vede că 
drumul albeşte de lapte. 

— İl prinserăm pe hoţ, -zise el, aci îl avem. 

Apoi nu pierdù timp, ci apucă drumul după urma laptelui 
vărsat și ajunge până la casa îinului. 

— Măi, să-l mânânce lupul, să-i mânâce pe el acolo!-— își 
zise el mirat şi nedumerit. Finul să-mi fi făcut isprava a- 
ceasta? 

Nu-i venià să creadă cum finul să fure dela naș, cu nici 
un chip. 

— Buna ziua, finule! 

— Bine venişi,—sări dintr'o dată finul în picioare, ca cel 
cu musca pe nas. Ce veste, nașule, ce vânt te aduce pe la 
noi. 

Finul cercă s'o încurce. 

— Finule, finule, eu nu veniiu să șed, ci ştii, că vom stri- 
că cumetria? i 

-— Ei, dar de ce naşule? 

— De ce? Te faci că nu ştii? Fiindcă făcuși isprava la 
omul tău, ca lupul în domeniul său. De asta. 

-- Naşule. nașule nu scoate foc din gură, când eu n'am 
habar de uimic. lan spune-mi și mie ce este? 

Atunci naşul îi zise ce-i și cum, dar finul nu vrea să audă 
cu nici un chip, ci negă mereu, parcă ar îi apă de prescure. 
Atunci naşul îi scoase şi-i arată urma lăsată de lapte, care 
încă se cunoşteă, şi-i zise: 

-- Ei, finule, şi acum vrei să-mi pui ochelari la ochi? Pe 
lup îl vedem şi urma îi căutăm, faci tu. 

Dacă văzu finul că se prinse în prași, tăcu și-i cert 
pardon, să-l ierte. 

—Eu o făcuiu,tu să nu o faci, nașule,-—îi zice el. Văd şi eu că 
fuiu ticălos cu fapta urită ce făcuiu, dar lucru ce se făcu, se făcu. 


191 


Ce eră să-i facă şi nașul! [| lăsă să şi-o afle dela Dum- 
nezeu. 

Şi drept minune rămase de atunci laptele vărsat şi neus- 
cat, în cât şi azi îl vezi. De aceea se chiamă calea l/aplilui, 
calea lacteie (1). 

Afară de aceasta, aproape pretutindeni se crede că drumul 
robilor a fost făcut de Dumezeu spre a arătă celor scâpați 
din robie calea întorsului în fara lor. Unii din aceşti robise 
zice că au fost luaţi de Taari; alţii că ar au fost răpiți de 
Căpcâni sau Căpcăuni ; alţii că au fost luaţi de Trajan, al- 
ţii că au fost duşi spre miazăzi. Prin Oltenia se crede că e 
vorba de robii luaţi de Turci şi duşi în Turcia (2). 

Prin jud. Tecuciu se povesteşte că o dată au plecat din 
Moldova o mulţime de oameni ca să se ducă în fara tur- 
cească, să se plângă, de câte răutăți suferă Moldova. 

Cum au ajuns acolo, la scaunul împărăției, cine să le mai 
asculte lor jalba! I-au pus Turcii numai decât la închisoare 
și închiși am rămas multă vreme. După ce le-au dat drumul 
au rămăs acei Moldoveni robi. 

intrun rând, zice unul din cei robiţi: 

— Măi îraţilor, dar dacă ne-am luă noi încetul, hai-hai, 
şi-am plecă spre Moldova! 

-— Ce vorbeşti tu, de geaba, mai frate; dar unde ţi-i Mol- 
dova? A fi sute de poşte, măi, până acolo. O știi, tu? Cu- 
noști tu drumul, ca să mergi până acolo fără ca să întrebi 
pe cineva? Când te-a auzi cinevă că întrebi de fara noastră, 
îndată pici la bănuială, şi altă lecuire nu mai ai: moartea 
îți ştie de ştire! 

Da celalt, mai bun de cap, le-a zis: 

— Hai măi; vom plecă atunci când vor îi Turcii la rugă- 
ciune, -- că ei când sunt la rugăciune, nu ies, să le torni 
plumb topit pe gât,—și-am merge numai noaptea iar ziua 
ne-om ascunde prin pustieltăţi! 

Şi aşă au făcut. Au plecat. Ziua stăteau tăinuiţi pe unde-i 
indemnă Dumnezeu, iar noaptea se luau după drumul robi- 
lor şi zoriau înainte. 

0) P. Papahagi. Din lit. pop. a Arom., p. 812-4. 

(2) Cred. Rom, din com. Catanele, jud. Dolj, împärt. de d-l Şt. St. Tuţescu. 


192 


Aşă, sa întâmplat şi după un an încheiat, au ajuns în Mol- 
dova (1). 

Prin alte părţi se zice că e vorba de robii pământului nos- 
tru, de noi, de toți, cari vom merge la judecata de apoi îna- 
intea lui Dumnezeu, pe această cale, spre a ne da samă 
de toate câle le-am săvârşit în vieafă. 

Prin jud Tecuciu se povesteşte că niște păgâni au înlâl- 
nit o fată care se întorceă spre casa ei, cu cofele pline cu 
lapte, pusen cobiliță. Păgânii, cum au văzut-o. au năzuit la 
dânsa. Atunci laptele din cobiliță sa vărsat; el este dâra al- 
bă de pe cer, care se chiamă calea laptelui. Cobilifa fetei 
cu laptele 
se vede pe 

aproape, 
iar cine-i 

bun la 
Dumnezeu 
poate ve- 
deă și fata, 

cum se 
șterge pe 
față delap- 
tele carea umplut-o peste tot (2). 

Nu va fi lucru de mirat dacă și prin Rusia se va povesti 
că aceală cale a laptelui sa făcut de când o zână, mergând 
și-a vărsat cana cu lapte (3). 

Această cale, Românicele o zugrăvesc pe ouăle dela Paşti, 
precum arată figurile de mai sus: a, în jud. Muscel (4),b, 
în jud. Dâmboviţa, și c, în jud. R.-Sărat. 





Fig. 9-11. 


(1) Culegere din com. Ţepu, jud Tecuciu. 

(2) Idem, 

(3) Revue des traditions populaires. XXII, p. 338 i 

(3) R.-Codin, Mihalache, Sărbătorile poporului, p. 50. Variante din jud. Tu- 
tova şi Buzău, în Colecţia de ouă încondeate de Maria |. Panaifescu, unde se 
găsesc chipurile b, şi c. 


INDICE ŞI GLOSAR 


A; balanță, nume de constelație, 172. 
Abel, s., 87, 101. baltă, s., Dunărea, 181. 
ac, s., vrajă cu—, 65. balaur, s., ajutând soarelui, 34; mân- 
achindii, s. pl., 24. când luna, 60; nume de stea, 165; 


Adam, s., 116, 121, 125, 129, 132. 135, | stea căzătoare, 176; 99. 
138. bâlbără, 3., 108. 


agud, s., când înflorește, 8. Băluță, s., danţ țărănesc. la care, prin 
Alexă, s, moșul lui Sân-Toader, 27. jud. Vâlcea se cântă: 

alişveriş, s., cred., 71. Băluță dela Galați, 

alovaş, S., 144. Adusă de trei soldaţi 

altuan, s., 84. Și de şapte dorobanţi: 

alun, S„ vrajă cu—, 65. Unul lon, şaltul Ioniță 
amiază, amiazăzi, ady., 32. Ş'altul logofătul Ghiţă | 
Antihârt, s, 98. ban, s., 9; vrajă pentru dobândire 
Antihrist, ș. as s., 173. de—, 70, 71. 

apă, s„—ce se preface în vin, 10. | bărdiță, s. cred., 86. 

Apostol, s.—i ce sprijinesc cerul, 2. ză, s, 31. 

aprânz, adv., 24. berbec, s. nume de constelație, 170. 


arădui, v. poate corupţie din rândui, 64. bidiganie, $., 143. 
arcaș, Su nume de constelație, 172. pjejug, s. 29, 


arfiriu, Su 124. biol, s. bivol, făcut din om, 67. 
ariciu, Są cred, 1, 105. bir, s. danț țărănesc, la care, prin 
Armean, aa jud. Vâlcea se cântă : 

aE ti Foaie verde richițèle. 


asfințit, s,, 35. 

aște-zeu, expr., 131. 

avere, ş,. cred., 86. 

Avram, $., Si—, stea păzitoare 'soa- 
relui, 98 


Şi la stânga, băieţele | 
Foaie verde usturoiu, 

Și la stânga câte doi! 
Foaie verde de trei paie, 
B. Să liiăm birul la bătaie; 
Foaie verde siminoc, 


Babele lui Sân Nicoară, s. pl., 27. Să facem birul la loc! 


bală, s., balele vrăjmașului (dracului), bivol, s. pe care merge soarele, 30. 
177. Blagoviștenie, $., 27, 29. 


Baba Cloanţța, $., 21. 


194 


blid, s. cred., 86. 

boală, s. cred., 82. 

Bobotează. s., 8. 

bogat, s.. ce-s stelele bogaților ?, 157. 

boi, s. pl, nume de constelație. 163, 
164. 

boit, s. când se iace ?. 86. 

bolid, s . 178. 

boliște, s. semn prevestitor de—. 102, 
179. 

bou, s. pe care merge soorele, 30 

bozenat, adj., 189. 

brad, s. crescut pe mormântul unui 
copil, 18. 

brâu, s. vrajă cu-—. 65; brâul luminos 
al cerului, 188. 

bubă, s. cred., 37. 

bucate, s. pl., 29; când să se same- 
ne? 84. 

buhaz, s.. 131. 

bulbuci, v. 146. 

Bulgari. s. pl., 84. 

Bunavestire, S., 29, 30. 

burghiu, s. nume de constelație, 170, 


C. i 

Cain, S., 87, 101. 

Cal, s. calul dracului, soiu de pasere 
de apă (Oltenia); caii soarelui, 28, 
3l ;—din lună, 96. 

Cale, s.—laptelui, de când e?, 160, 
188; calea rătăcită, 188:—rătăciţilor. 
nume de constelație, 170; calea ro- 
bilor, 97, 188; calea figanului, 188: 
calea șchiopilor, 188. 

candelă, s.—cerului (stea), 153: nume 
de stea, 163. 

Câne, s. cânele lui Dumnezeu (vàrco- 
lac). 99: cânete mare, nume de con- 
stelaţie, 174: cânele mic, nume de 
constelație, 174. 

cânesc. adj. arșiţele câneșii. 34. 

cântar, s nume de constelație, 172. 

cap, s.—ce creşte peste măsura, 10- 
durere de-—, 371—de bou, nume de 
constelație, 170. 


căpățină, s. nume de constelație, 169. 

Căpcân, Câpcăun s., 191. 

capră, s. nume de constelație, 
copilă în chip de—, 174. 

car, s. carul mare, carul mic, constela- 
țiuni, 163, 188; carul dracului, con- 
stelaţiune, 169; carul lui Dumnezeu, 
constelaţiune, 169. 

cărăuş, s. nume de stea, 163. 

cariu, s. cred., 85, 87. 

cârmoajă, s. coajă uscată [de pâne), 

cârnef, s., cotire: „boul acesta, să bagi 
de samă, că la uliţa ceea, din dreap- 
ta, are să facă cârneţ“,—are să a- 
puce pe-acolo. 

căruță, s.— soarelui. 28. 

caș. s. ca să nu îaci—la gură, 37. 

casă, s. când să nu se facă, 85; când 
să se facă. 86;—cu ogradă, nume 
de constelație, 170. 

căfel. s. nume de constelație, 174. 

cățelușă, s. nume de stea, 163. 

căuta, v. a privi (despre soare), 35. 

cearcăn, s., soare cu—, lună cu—. 66. 

cei trei crai, nume de constelație, 172, 

cer, s. cum s'a făcut, 1 urm. ; poale- 
le cerului, 1; făcut din piatră scum- 
pă, 2; inima cerului, 3; ridicarea 
cerului mai sus, 3 urm. ; câte ce- 
ruri sunt, 7; deschiderea cerului, 
7, 90; torţile cerului, 23; crângui 
cerului, 188; brâul luminos al cerului, 
188. 

cerc, $. soare cu—, 34; lună cu--66. 

cercănel, s. soare cu—, 34. 

cercuț, s. soare cu-, 34; lună cu- , 66. 

cheldesi, v. corupţie din chindisi, 125. 

chicoteală, s., 100. 

chindie, s., 35. 

ckiort. s., 86. 

chit, s., nume de constelație, 175. 

cicoară. s. legenda ei, 56. 

cingătoarea regelui, nume de conste- 
laţie, 172. 

cioban, s —în lună, 124;--cu oile, nu- 
me de constelație, 165. 


169 ; 


195 


ciocârlie, s. legenda ei, 42 urm 

ciomag, S., 31. 

cioriciu, s. Yátunoiu de scândură; se 
foloseşte de obiceiu la învelitul 
caselor pertrua se bate pe de-a- 
supra „tabla“, lucru care se chia- 
mă cioricit; verbul a ciorici. 

Ciuda lui Arhanghel, 90. 

ciudi, v. refl., 91. 

ciumă, S. cred., 82. 179, 

ciumag. s, 31. 

clenciu., s., 144. 

cloafă, s. nume de constelație. 170. 

clopot, s. cred., 101. 

cloşcă, s. când se pune pe ouă, 63, 
84; nume de constelație, 170 .—cu 
pui, nume de constelație, 170. 

cloță, s. nume de constelație, 170. 

coasă, s. nume de constelație, 169. 

cobiliță, s. —ciobanului, nume de con- 
stelaţie, 166: 192. 

cociorvă, s. nume de constelație, 170. 

Cocoş, S., 12. 

colibă, s. nume de stea, 170 

comoară. s. când arde, 8; nume de 
constelație, 172;—lu lov, 173. 

comet, s. 179. 

comit. S., 179. 

copac, s.—ce se închină, 1! ; 31. 

copil, s. cred., 62, 86. 

corb, s. nume de constelație, 175. 

corn, S., cornul caprei, coarnele caprii, 
nume de constelație, 172 ;—de lu- 
nă, 67. 

Crăciun, s., 8, 15, 129, 132. 138. (Cre- 
ciun) 154. 

crâng, s.—ul cerului, 188. 


craiu, s—nou,—vechiu, 62, 186: craii 
dela răsărit, nume de constelație, 
172, 


crap, S., crapă, nume de constelație, 
170. 
crăpăt, S., 34. 
crăpet, S., 34. 
cruce, s.la | 32; —amiază, 32; mare, 
miezului nopții, nume de conste- 


laţie, 106; crucea mită, nume de 
constelație, 160; crucea fârtatuluu, 
nume de constelație 166. 

cumpănă, s.. 12. 

cununie, S., inel de—, 89. 

cutremur, $., 6. 


D. 

D'aba, interj.. 130. 

deal. s.. de când sunt delurile, 1. 

descris, s. la stea, 184. 

desniță. $., 31. 

deşteptätor, $. nume de stea, 170. 

diavoi, S, 98. 

dobitoace, s. tem.; art.: dobitoacea, 186. 

drac, s. pe unde merge, 3,13; ce ajută 
soarelui, 38; ce ajută lunii, 60; stea 
căzătoare, 176. 

Drăgaica, $., 171. 

drum, s. robilor, 9, 
188. 

dulău, s. nume de constelație. 174 

Duminica mare, s. i7). 

Dumitru, s. St.—, 85. 

Dumnezeu. s. când s'a ridicat în cer, 
2; 12, 32, 139, 148, 167; cânele iui 
(vârcolac), 99; mama lui—, 167. 

dușman, s. vrajă împotriva —ului, 71. 


E. 
Eva, s., 117, 125. 329. 170. 


F. 

Făcälef, s. cred., 99, 100. 
fâină, s. cred, 99. 
fântână. s. din răscruci, 

constelație, 166; 177. 
fapt, s.,—ul zilei. 31. 
farmec, s. cred., 82. 
fată, s, — de înpărat cu cobilița, nume 

de constelație, 166 ;—cu coromâsla, 

nume de constelație. 166;—rzare 

din horă, nume de stea, 170. 
fecioară, S. nume de constelație, 172; 

— Maria, nume de constelație, 172. 
felinar, s.— cerului (stea), 153. 
femeie, s. din lună, 93. 


183; ui Traian, 


nume de 


fierotine, s. pl., 101. 

floare, s. legenda îlorii—soarelui, 49 
"A se vedeă alta în Drum drept, X, 
p. 55—6): când să se samene flo- 
rile, 84. 

foamete, s. semn prevestitor de—, .79. 

foc. s. în vis, 33, 39. 

Francez, s., 65. 84, 92. 

frate, s. frate, nume de constelație, 
171. 

friptoare, s. 106. 


G. 


Găină, s., nume de constelație, 170. 


găinușă, s., nume de constelație, 170. 


găitâni, v., 117, 

gavăd, s.—mic, nume de eonstelaţie, 
169. 

gemeni, s. pl.. nume de constelație, 
171, 

German, s., 84. 

Gheorghe, s. Si.—, 8. 

ghipifi, s. pl., 143. 

gol, s. a ieşi la—, a ieşi cu oile la 
lumină (luminiş) pe munte. pe la 
ceasurile 9 -10 a. m. 

gongăni, v., 117. 

gonitor, s. nume de constelație, 170. 

gosteă, adj., 185. 

grajd, s., când să se curăţe, 81. 

groapă, s. nume de constelație, 163. 

grâu, s. când să se samene, 83, 171. 

greblă, s. nume de constelație. 172. 

greire, s. vrăji pentru isgonirea lor, 
79. 

grindină, s,, 175. 

gunoiu, $. cred.. 85, t00, 168. 

guzan, vrajă pentru isgonire, 81, 87. 

H. 

Haită, s —de lupi, nume de conste- 
lație. 175. 

hair, S. „boierii is bogați, au. moşii: 
dar ce hâir de dânşii! O dată şi-o 
dată, tot ţăranii au să le stăpâneas- 
că pământurile l“ 

halici, v. a pune bucățele de cără- 


196 


! mizi sau pietre în peretele de lut, 
neuscat bine, spre a face ca ten- 
cuiala să se poată lipi, să nu cadă. 


harag, si 31. 
hârb, s., ca să nu se spargă, 82. 


herghelegiu, s. îlăcăoandrul ce păzeş- 
e caii dela o stână pe munte. 


higiu, s. locuinţă, 112. 

hlujan, s. cred., 81. 

holeră, s. cred., 82, 179. 

horă, s., nume de constelație, 170. 

hornă, s. „ hai, că s'a dărâmat: hor- 
na !“—e masa gata, căci sa tur- 
nat mămăliga; ca să nu se dărâ- 
me—, 83. 

kof, s. cred., 178. 

I, î. 

„Jad, s., 36, 59, 133. 

lana, s, 127, 137;—Sânziana, 120. 

iarnă, s. cred., 68. 

ied, s. iezii, constelație, 169. 

iepure, s.—şchiop, purtând soarele, 
30, 31; nume de constelație, 172. 

Ilie, s. Si —, 24, 33, 165. 

îmbucări, v. refl., 10. 

împărat, s. stelele împăraţilor, 157: 
numele stelei polare, 163. 

împroor, împror, adv. 31. 

încălții, s. pl., 41. 

încăpută, v» refl, a se potrivi, 1. 

inel, s.—de cununie, 89. 

înger, s. sprijinind cerul, 2; pe unde 


j 





ies îngerii din cer, 6;-— păzitor, 8; 
— prefăcuți în stele-—, 155: 153. 

însulemeni, v., 135. 

întină, v. refl. a se murdări (despre 
copii mici), 5. 

Ion, s. Sf.—, nume de stea, 172. 


Iov, s., 165. 
Iova, $., 12], 135. 
Ispas. s. 8. 


Isus Hristos, 58, 170, 171. 

iubareț, adj., 34. 

Iuda, s.—din lună, 96. 
dJ. 

Jartfă, s. bielşug, 86, 87. 





197 


Jid. s Jidov, uriaş, 150. 

Jidov, s. stele făcute din banii Jidovi- 

vilor, 157. 

Joimăriță, s., 170. 

L. 

Lăutar, s. lăutari, nume de conste- 
lație, 170. 

legumă, s. cred., 81. 

lemn, s. cred., 86, 

leu, s. pe care merge soarele. 30, 
31, 102. l 

licuriciu. s. de când e. 161. 

limpede, adi. ou —, 8. 

logostea, adj, 184. 

luceafăr, s. de când sunt—, 15, 19, 20, 
134, 154, 155;— de seară, 163, 174: -| 
cel mare de miezul nopții, 165 :— cel 
frumos, 165;—porcesc, 170 ;—din zori, 
174: -de dimineață, 174; luceferii 
mici, 175; 174. 

lume, s. sfârşitul- , 137. 

lună. s., 2, 58 urm., 98, 105; cum 
a chiorît-o un cioban, 4; cum s'a 
făcut, 13—15, 19, 22, 105 urm., 120. 
127; ce-i in—, 87 urm.: —vecke sau 
nouă, 147. 

lunatec, adj. ce-i un—, 96. 

lup, S„ 25. 85; nume de stea, 163. 
189 

lupărie. s. nume de constelație, 175. 


M. 

Magdalena, s. Si.-, 58. 98. 

Maica Domnului, 58, nume de stea, 
155. 

mămăligă. s. cred., 99. 

mânăstire, s. nume de constelație, 
169. 

mare, s.— cea fără sfârșit, 37. 

marfă, S.„— gata“, nume de poveste, 
44. 

Maria, Si. . 58, 98. 

mărițiş, s. vrajă pentru —, 182. 

merenzii, adj. pl., 143 

Miercuri, s., 14. 

mierlă, s. nume de stea, 175. 


mireană, s. 144. 

mireasă, s. cred., 33. 

mocan, s.--din lună, 88, 
Moldova, Moldovean, s., 191. 
mort, s. cred., 65. 83. 

moş. s, moșii lui Sân-Toader, 27. 


N. 
Nâmiaz, s., 32. 
nămiază. s., 32. 
nămiez, $, 32, 
năprăor, s., 31. 
nâproor, $., 31. 
nărod, s. căpială la oi: oile iac o 
beșicuţă între coarne, ca o prună: 
n'are leac. 
Necurat, s., drac, 33, 
nămiaz, $., 32. 
nesinchisi, v., refl., 4. 
Nicola, s. moș-. numele ariciului, 
110. 
Nicolae, s. Si.-, 8. 26, 27, 
Noie, s., 175. 
noroc, S., 9, 39;-—în chip de câne, 16%; 
urare de -în glumă: - 
Hai noroc şi bucurie! 
Ce-am vorbit, vorbă să fie! 
nuc, s. când înflorește, 8. 
nuntă. s., cànd nu se face, 85; zica- 
la: [Nu se poate] 
Nunta 
Fără scurta! 


O. 


Oaie. s., 171. 

oarbă. s. expresie: „să-mi dai cu 
oarba, dacă voiu face altfel“. 

obistea, adj., 186. 

ocol, s, nume de constelație. 169. 

ojină, s., 35. 

ojiniță, S., 35. 

olaturi, s. pl., 187. 

om, s.- lup, 99. 

orb, s. drumul orbilor, 185. 

ou, S., 71, 86. 

Ovidenie, s., 8, 29. 


P. 
Paiu, s., paiele Țiganului, 188. 
pământ, s. tainiţele de sub —, 37. 
pâne, Ss. vrajă, sa creasca- , 69, 70. 
71. 
păr, s. cred.. 81, 85. 
parte, s. noroc, 9. 
Paști, s. pl, 8, 27, 29, 102. 
Pavel s„—din lună, 92, Si. 
Pepelea, s, 164. 
pepene, s. când să nu se samene 
83. 
Petru, s. Sî.—, 24, 93, 173 
pește, s. soarele în chip de--, 2l 
peștii, nume de constelație, 170. 
piatră, s.— scumpă, din care s'a fă- 
cut cerul, 2. 
picoteală, s., 100. 
pișcă. v. reil (despre luna), 62, 174-8. 
pișcătura s, 62. 
ploaie, s. cred., 14, 34, 63, 66, 67, %. 
plomădet, s., 187. 
plop, s. vrajă cu .65. 
ploșrută, s. vrňji pentru 
, 75-9. 85, 87. 
plug, s. când se porneşte, 86; nu- 
de constelație, 172. 
plugușor, s. nume de constelație, 
163 
Poioschiţa, s., 163. 
pom, $. cind să se răsadească, 84. 
popușou s. cand crește frumos, 
171; senın de rodire, 30. 
porc, s. porcii. constelație, 170 
porcar s. nume de stea, 170. 
porneală, s. vezi ușă. 
poruimbiță, s nume de stea, 175. 
post, s. de când sunt cele patru 
posturi, 2 Såâmpetrului, 171. 
potop, s.. 33. 
potilic, adj., 140. 
potrimnic, adj., 131. 
potrivelnic, adj., 125. 
prânșor, $. 31. 
prânz, s., 31, 32 


„93. 


isgonirea 


198 


prânzișor, S., 31. 

prânzuf., 31. 

presădi, v., 123. 

prevesti, v. refl. (despre lună). 62. 

pricolicu, s., 99. 

primini, v. veil. despre lumină, 75. 

prisădi, v.. 143. 

privi, v, a—înapoi (despre soare), 
35. 

Probejeni, s. pl., 8 

puiu, s.—de găină. 84. 

puf, s. nume de constelație, 169; 
cu jgheab, constelație, 169. 


R. 


Rac, s. cred. şi nume de”constela- 
ție, 171. 

rădioară, s, 144. 

răime, $. răutate, 5. 

raiu, s. unde este, 6, 9, 15, 25, 29. 
133. 

raliță, s. nume de constelație, 172. 

rămburele, s. pl., 142. 

rariță, s. nume de constelație, 172. 

răsărire, s.. 26, 

răsărit, s.. 26. 

răsărită, s., 26. 

răsăriș, S., 26. 

răsboiu, $. semn de~, 
158, 161, 176, 179. 

răsboinic, s.— roman, nume de stea, 
172. 

răscruce, s. cerului, 32. 

răsmeriță, s. prevestire de—, 102. 

răutate, s. semn de—12. 

rază, s..nume de stea, 175. 

râză. s. treanţă, 5. 

regină, s.—steleior, 
165. 

Remul, s. 171. 

resmicele, pl, 131 

Rohmani, s. pl. 39. 

Romil, s. nume de stea, 171. 

Romul, s. nume de stea, 171. 

rupe, v. a se [cioporul de oi]. a se 


12, 35, 102, 


nume de stea, 


199 


desiace în alte ciopoare mai mici 
din pricina furtunilor, ploilor şi a 
căldurilor mari (j. Vâlcea). 

Rus, s., 37, 71, 84, 192. 

rus, $. șiab, vrajă pentru isgonire, 
79. 

S. S. 

Salcie, s., când înfloreşte, 8. 

sămănătură, s. când să se facă, 83. 

sâmcelà. v, reÎl., 26. 

Sâmziene, $. pl., 27 

sănătate, s. cred., 9, 69, 70, 72, 86. 

sânceld, v. refîl., 26. 

Sân.Nicoară, s.. 26. 

Sân- Toader, $., 26. 

Sânziene, s. pl., 29. 

sărac. s., stelele săracilor, 157, 

Sârb, s., 84, 86;—pretăcut în stea, 
189. 

șarpe, s. nume de stea, 170. 

sburător, s. stea căzătoare, 176. 

scăpat, S., 35, 

scăpată, v., 145. 

scăpătat, S., 35. 

scăpătiș, s., 35: 

pi s.—lui Dumnezeu, constelație, 
169. 

schindosi, v. corupţie din a chindisi, 
139. 

Șchiop, s. calea șchiopilor, 188. 

Șchiopi, v., 129. 

scorpie, s. nume de constelație, 
172. 

scroafă, 
170. 

Scuteic, $. scutic, 5. 

Seară, s. nume dat lunii, 60 

secetă, s., semn prevestitor de—, 67, 
102, 179. 

secere, $. craiu (lună noua), 84; nu- 
me de constelație, 172. 

fab, s. vrajă pentru a isgoni—, 79. 

Sfinţit, s., 35. 

sfredel, s. nume de corstelaţie, 172. 
173, 175;—mare, constelație, 172; 
—pământului. constelație, 170. 


s.—cu purcei, constelație, 





Simion, s.—Stâlpnicul, 3. 

Sinziană, s. lana . 120. 

slomni, v. retl., 26. 

Smeu, s. 99; nume de stea, 165; stea 
căzătoare, 176. 

smirnă, cred., 101. 

soare, $.. 2, 13 urm.; 61, 100, 105, 168, 
105 urm., 154 asupra figurii ome- 
nești din soare. cf. |. Bianu, /u- 
Sămnăn autografe scrise într'o carte 
veche de Dosofteiu Mitropolitul Mol- 
dovei, An. Acad. Rom. Lit., XXXVI, 
p. 153;--în cap, boală, 29;—râsare, 
26; soare-apune. 35. 

soarea-soarelui, S., 89. 

soc, S„ vrajă cu—, 65, 

șoptă, s., zicală pentru cel ce $op: 
teste... tare; 

Sopta 
Càt ciobola! 
sof, s. vrajă pentru dobândirea de 
„ 72, 


spifelnic, s.— mare, constelație, 172; 
—, mic, constelație, 175. 

Stafie, s., 99. 

stâlp, $. Stâlpii cerului. 2, 3, nume 


de stea, 163. 
Sstânină, s. stână, târlă (jud. Vâlcea) 
stat, s. statură, 31. 
stea, s., 175; cele patru stele spriji- 
nitoare ale pamântului, 3 de cnd 
sunt stele, 15. 105, 153, 154, 155 
căzătoare, 103, 173;—rădtăciților, 
175; călcată de luna, 62; ursitoa- 
re, 1:0;-facute din îngeri, 155; 
ciobanului, 163, 171; cu coadă, -cu 
coamă, comată, — luminoasă, 179, 
facute din banii „Jidovilor, 137. 
steajăr, s. nume de stea, 163. 
Ștefan, s. cel din lună, 92. 
Strigoaică, S., 175. 
strigoiu, s., 170; când umbla, 81; 
din luna, 92, 99, 
sturz, s., nume de stea 175 
sub-amează, adv. 32 


200 


suliță, s., 31. 
Su-nimiez, S., 35. 
supăra. v. Spus și răspuns: 
—M'am supărat! 
—Mânâncă borş pipărat ! 
surcică, s., cred., 85. 
Surugiu, S, nume de constelație, 
169. 
Șuşui, v., 121. 
svârcolac, s., 98. 
T. T. 
Tăced, v. zicală: 
Dacă taci, 
Bubă faci; 
Dacă zici, 
Mai rău te strici. 
jagâră, s„ nume de stea, 163. 
jâgâră, s„ nume de stea, 163. 
tainiță, s„—ele pământului, 37. 
tâlhar, s. cred., 68. 
tămâie, s., 101. 
tamjă, s., 135. 
fap, s, nume de constelație, 172. 
tărâļe, s., 99. 
jarc, s. nume de constelație, 169. 
jărcălan, s. lună cu +, 66. 
Tatar, s. 101, 191. 
taur, s, nume de constelație, 170. 
telegă. s.—soarelui, 31. 
Țigan, s. calea —ului, paiele — ului, 188. 
tindechì, v. corupție din chindisi, prin 
apropiere de tindeche, 129. 
toacă, s --din cer, 9; nume de con- 
stelație, 169. 
toarce, v. cred, 100, 101. 
toartă, s.— cerului, 23, 33. 
toiag, s. toiegele, constelație, 172. 
toiu, s. stol, cârd [de păsărèle]. 
Traian, s., 150, 165, 191; drumul lui, 
—, 188. 
irăsnet, s„ 165. 
trăsură, s., nume de constelație, 169. 
trăvesti, v. reil. (despre lună), 62. 
Treisfetite, s. pl, nume de constela- 
ție, 172, 





trimite, v., 61. 

Trisfetıte, s, pl, 172. 

Trisfetije, s. pl., 172. 

Traian, s. drumul sau calea lui—, 188. 
fruncher. s., 87. 

Turc, Turcia, s., 191. 


U. 

Ucigă-l-crucea, s., 159; nume de stea, 
163. 

Ucigä-l-toaca, s, nume de stea. 163. 

ucis, adj., bătut cumplit, 154. 

Ucrainean, s., 7, 32, 84, 99, 176. 

uib, s., 173. 

uită, v. reil.a se—înapoi (despre 
soare), 35. 

ujină, S., 35. 

urs, s.—mare—mic,  constelaţiuni, 
163; nume de stea, 163. 

ursă, s. nume de constelaţiune, 163. 

ursoaică, s. ursitoare, 110. 

ușă, s. a băgă oile la—, a le ocoli, 
a le strânge la olaltă, grămadă, 
la păscut, ca să se odihnească, ca 
să stea până când vor plecă sin- 
gure, — „pân' vor plecă singure la 
porneală“, 

V. 


Vacă, s. cred., 86: vrajă pentru ma- 
nă, 186. 

văcar, s., nume de constelație, 163, 
170. 

Vâlca, Vâlcu, s., 102, 

vale, s,, de când sunt văile, 1. 

vâlvă, s. când umblă, 81. 

vamă, s., vămile văzduhului, 176. 

vânt, s. semn de-—, 12, 66, 67; cum 
s'a isvodit—14; feciorul vântului, 
47;— turbat, 49, 159; împăratul vân- 
turilor, 53; unde doarme, 24:—cel 
vârticus, 83. 

vârcolac, s., 36, 60, 98. 

vârcolag, s., 98, 

Vârgoiată, s. nume dat soarelui. 60. 

vargălună, S. 8l. 

Vargat, s., nume dat soarelui, 60. 


201 


vârgolună, adj., 72. 

vărsător. s, nume 
172, 

Varvara, s. Si.—, 25, 58. 98. 

vărvărat. adj., 3. 

Vasile s. Si.—, 8,0, 81. 

veac. s. vieață, 39. 

vier, s. vierii, constelație, 170. 

vierme, s. cred., 82. 

vin, $. apă prefăcută în—, 10, 166. 

Vineri, s. mare. 27. 

vis, s. cred, 82. 

vită, s., cred., 8, 10, 178. 


de constelație, 


vizitiu, s., nume de constelație, 160. 


voghiu, s., boghiu, 186. 


vrajă, s.—la soare, 40 2, la luna, 
64; la stele, 182. 
weme. S. semne pentru îelul „29, 30. 


35, 67, 68;— de apoi. 173. 

vultur, s. Domnului. constelație, 166 
Z. 

Zăduh, s., 34. 

zăduf, s.. 34. 

zăpadă, s. cred., 85. 

zâăpușală. s., 34. 

Zimzeana, s., 135. 

zlugă, s., Slugă, 66. 

zori, V., 26, 

zorilă, s„ nume de stea, 174. 

zvârcolac, $. cred , 92. 


CUPRINSUL 


PREFAŢĂ . f 
PARTEA I. CERUL 
PARTEA II. SOARELE. 
1. Soarele. 
2. Povestea ciocârliei 
3. Povestea florii-soarelui 
4. Povestea cicoarii 
PARTEA III. LUNA. 
1. Luna 
2. Lună nouă 
i Lună plină 
4. «Câte 'n lună, toate». 


PARTEA. IV. INTUNECIMILE DE SOARE ŞI DE LUNĂ. 
PARTEA V. DRAGOSTEA SOARELUI PENTRU LUNĂ. 


PARTEA VI. STELELE. 

Instelarea 

Stelele 

Stele căzătoare 

. Stelele cu coadă 

. Vrăjile la stele 
PARTEA VII. DRUMUL ROBILOR 
INDICE ŞI GLOSAR 


RONS 


a 


105 


133 
162 
175 
179 
182 
188 
193 


DIN PUBLICAŢIUNILE ACADEMIEI ROMÂNE 


Crăiniceanu Dr. Gh., Igiena ţăranului român Locuinţa, încălțămintea. 


și îmbrăcămintea ; 'alimentaţiunea în diferite reinn ale țării şi în 
diferite timpuri alesont m 1006 e E O al ba AOA 
Gorovei Artur, Cimiliturile Românilor. 1898 .. ........ 
Grigoriu Gr., Medicina poporului I. Boalele oamenilor. Anal. Acad. 
O ORTER dati Aaa ea e CAR 7 d E aaa PIMEN e 
—Il Boalele vitelor. — Anal. Acad. XXX Lit: ©.. auns. 
Jarnik Dr. I. U. şi A. Br scanu, Doine şi strigături din Ardeal cu 
un glosar complet de Dr I, U. Jarnik. Buc. 1895 ...... 
Lupaşcu D. P., Medicina babelor. Adunare de descântece, rețete de 
doftorii şi vrăjitorii băbești, Cu un raport de Prof. /. Bianu.— 
ARGI SA COAXIAL A o aa Sp aa 
Manolescu Dr. N., Igiena ţăranului. Locuinţa, iluminatul şi încălzitul 
ci. Imbrăcămintea. Incălțămintea, alimentaţiunea ţăranului. 1895 
Marian S. Fl., Cromatica poporului român. -—- Discurs de recepţiune, — cu 
răspuns de B. P. Hajdeu—Anal. Acad. IV. 2. ....... 
— Descântece adunate de G. Săulescu. Raport — Anal. Acad. V. 2. 
— Nrăji farmece şi desfaceri.— Anal Acad. XV Lit... ...... 
— Insectele în limba, credinţa şi obiceiurile Românilor, 1903 . . . 
—— „ Legendele Maicel Domuului: 1094. . . e. 
„— Naşterea la Români, Studiu etnografie. 1892 ......... 
== Nunta la Romani: 18905, e e ee a ca de - s 
— Simmormântarea lagRomani: 1892 . nA e. 
— Sărbătorile la Români : 
VO 26 âruelegile: 1898, re i mo S e ali Ta ea 
ie Vol 1 Părcesibiile: 1899. rii ea A area EN a 
3 Vol: U Giucizecimea: 9O aa 
Obedenaru D-r. M. G., Texte macedo-române, basme şi poezii poporale 
dela Crușova. Publicate după manuscriptele originale, cu un glo- 
sar cojiplet, de Prof. I Bianu. Buc. 1891 .. ....... 
Otescu I., Credinţele ţăranului român despre cer şi stele: — Anal, Acad. 
AI ARD Ibn E Oe ab pa iri BEI S at rate | ala aja AE alte 
Pamiile Tudor. Jocuri de copii, adunale din satul Țepu (jud. Tecuciu). 
Anal Acad: AS VIII LSE a 3 a ale IRI EI 
— Jocuri de copii, adunate din satul Țepu (jud. Tecuciu) Mem. II. 
Papahagi-Vurdună P. N., Jocuri copilăreşti culese dela Românii din 


Macedonia. —Anai. Acad. XXV Lit... 
— Megleno-Românii. Studiu etnnorafico-filologic. Partea | . . Anal. 
a zip KAVS Ip re aN Pitzi Ve TO S Ia PU A tusa it 


== Partea Anal Acad: AAV TU S a ea a a ES EEEN 

— Graje aromâne. — Anal; Acad, XĂVII Lit... i aoei a a 
— “Basme aromâne şi glosar, 1905, ..., ... R a 

săineanu Lazăr., Basmele române în comparaţiune cu legendele antice 

clasice şi în legătură*cu basmele popoarelor învecinate şi ale tutu- 

ror popoarelor romanice 21895; sa E ie e operat anti, 

Sevastos Elena, Nunta la Români. Studiu istorico- etnografic compa- 


raV 1889 EN 3 e at Al ra PAI o UA, (Sfârşit 
‘Tiplea Alexandru, Poezii populare din Maramureş. — Anal. Acad. 
XK VIH LEN S a N MASOARA Pe aaa ris eta | 0 ea satin A aa 


Viciu Alexiu, Glosar de cuvinte dialectale din graiul viu al poporului 
român din Ardeal. — Anal. Acad. XXIX A a T BONS 








TIPOGRAFIA ȘI LEGATORIA DE CARŢI, CONST. D. LUPAȘCU, BÂRLAD